Honore De Balzac — Verisoara Bette

Honore de BALZAC 


Verişoara Bette 


VERISOARA BETTE.; 


Prin anul 1838, pe la rujlocul luni iulie, trecea pe strada 
Universității o trăsură dintre acelea de curând puse în circulație pe 
piețele Parisului şi nurmte „riilord”; în ea se afla un bărbat 
păntecos, de statură potrimtă, purtând umtorrma de căpitan al gărzu 
naționale, 

Printre parizieni înwnuiți de a hi atât de spirituali, sunt unii care 
ze cred mult ma arătoşi în uniformă decât în hainele lor obişnuite, 
închipuindu-gi că femeile ar avea gusturi atât de pervertite încât s- 
ar putea lăsa plăcut impresionate de telul cum arată o cugrnă de 
grenacier sau un echipament rulitar, 

Căpitanul acesta, din legiunea a doua, avea aerul să fie foarte 
mulțurrit de sine, ceea ce făcea să-i strălucească pielea rogcovană a 
feței zi obraji puțin cam buhăiți. După aureola pe care bogăția 
dobândită prin negaț o pune pe fruntea negustorilor retragi din 
afaceri, se putea ghici ugar că era unul dintre alegi Parisului, cel 
puțin un fost ajutor de primar în sectorul său. Şi vă asigur că nici 
panglica Legiunii de Onoare” nu lipsea de pe pieptul său, pe care 
şi-l umfla trufaş, după moda prusacă. Înfipt cu semeție în colţul 
„riilordului”, omul acesta cu decorație își lăsa privirea să-l 
rătăcească asupra trecătarilor care, la Paris, culeg deseori surâsuri 


poi pacate aaa 11P ap PE PIE ae RE PREIEI - he O] |] Ca. PERI pa e ea, Pe 


Honore de BALZAC 


Verişoara Bette 


VERIȘOARA BEITE 


Prin anul 1838, pe la mijlocul lunii iulie, trecea pe strada 
Universităţii o trăsură dintre acelea de curând puse în 
circulaţie pe pieţele Parisului şi numite „milord”; în ea se 
afla un bărbat pântecos, de statură potrivită, purtând 
uniforma de căpitan al gărzii naţionale. 

Printre parizienii învinuiți de a fi atât de spirituali, sunt 
unii care se cred mult mai arătoşi în uniformă decât în 
hainele lor obişnuite, închipuindu-şi că femeile ar avea 
gusturi atât de pervertite încât s-ar putea lăsa plăcut 
impresionate de felul cum arată o cuşmă de grenadier sau 
un echipament militar. 

Căpitanul acesta, din legiunea a doua, avea aerul să fie 
foarte mulţumit de sine, ceea ce făcea să-i strălucească 
pielea roşcovană a feţei şi obrajii puţin cam buhăiţi. După 
aureola pe care bogăţia dobândită prin negoţ o pune pe 
fruntea negustorilor retraşi din afaceri, se putea ghici uşor 
că era unul dintre aleşii Parisului, cel puţin un fost ajutor de 
primar în sectorul său. Şi vă asigur că nici panglica Legiunii 
de Onoarei!2+ nu lipsea de pe pieptul său, pe care şi-l umfla 
trufaş, după moda prusacă. Înfipt cu semeţie în colţul 
„Milordului”, omul acesta cu decorație îşi lăsa privirea să-i 
rătăcească asupra trecătorilor care, la Paris, culeg deseori 
surâsuri menite unor ochi frumoşi ce nu se află de faţă. 


„Milordul” se opri pe partea dintre străzile Bellechasse şi 
Bourgogne, la poarta unei clădiri mari, de curând 
construite pe o porţiune din curtea unei vechi case boiereşti 
cu grădină. Casa boierească fusese cruţată; îşi păstrase 
înfăţişarea de odinioară, fiind situată în fundul curţii 
micşorate pe jumătate. 

Numai după felul cum căpitanul se lăsă ajutat de vizitiu 
ca să coboare din „milord”, s-ar fi putut vedea că avea vreo 
cincizeci de ani. Sunt unele gesturi atât de vădit greoaie 
încât par indiscrete ca un act de naştere. Căpitanul îşi trase 
mănuşa galbenă pe mâna dreaptă şi, fără să-l întrebe nimic 
pe portar, se îndreptă spre peronul clădirii cu un aer ce 
părea a spune: „E a mea!” Portarii din Paris au privirile 
agere, nu-i opresc niciodată pe oamenii decoraţi, în haină 
albastră, care calcă îndesat, ceea ce înseamnă că-i recunosc 
numaidecât pe cei bogaţi. 

Parterul clădirii era locuit în întregime de domnul baron 
Hulot d'Ervy, funcţionar însărcinat cu ordonanţarea plăţilor 
pe vremea Republicii, fost intendent general de armată, 
acum directorul uneia dintre cele mai însemnate secţii din 
Ministerul de Război, consilier de stat, mare ofiţer al 
Legiunii de Onoare etc. etc. 

Baronul Hulot îşi luase singur numele d'Ervy, după locul 
de naştere, spre a se deosebi de fratele său, vestitul general 
Hulot, colonel de grenadiri ai gărzii imperiale, pe care 
împăratul îl făcuse conte de Forzheim, după campania din 
1809. Fratele mai mare, contele, care se îngrijea de mezin, 
îi făcuse rost, dintr-o prudenţă părintească, de un loc în 
administraţia militară, unde, datorită serviciilor aduse de 
amândoi fraţii, baronul dobândi şi merită bunăvoința lui 
Napoleon. Încă din 1807, el fusese numit intendent general 
al armatelor din Spania. 

După ce sună, căpitanul din miliția burgheză făcu mari 
sforţări ca să-şi îndrepte haina ridicată, atât în faţă cât şi în 
spate, din pricina pântecului său umflat ca o pară. 
Impunător şi foarte sigur de sine, îl urmă pe feciorul în 


livrea care-l primise imediat şi care-l anunţase apoi, 
deschizând uşa salonului: 

— Domnul Crevel! 

La auzul acestui nume atât de potriviti3* cu înfăţişarea 
celui ce-l purta, o femeie înaltă, blondă, încă foarte bine 
pentru vârsta ei, se ridică, străbătută parcă de un fior. 

— Hortense, îngeraşule, du-te în grădină cu verişoara 
Bette, îi spuse ea repede fiicei sale care stătea alături şi 
broda. 

Domnişoara Hortense Hulot, după ce îl salută grațios pe 
căpitan, ieşi pe uşa cu geam, luând cu sine şi pe-o fată 
bătrână şi uscată ce părea mai în vârstă decât baroana, deşi 
era cu cinci ani mai tânără. 

— E vorba de căsătoria ta, şopti verişoara Bette la 
urechea nepoatei sale Hortense, fără să pară jignită de felul 
în care baroana le poftise să plece, ca şi cum n-ar fi ţinut 
seama de ea. 

Îmbrăcămintea verişoarei ar fi putut lămuri, la nevoie, 
lipsa aceasta de consideraţie. 

Într-adevăr, fata aceasta bătrână purta o rochie de lână 
de culoarea strugurilor de Corint, cu o croială şi cu nişte 
panglicuţe tocmai de pe vremea Restauraţiei'4:, un guleraş 
brodat ce nu putea să coste mai mult de trei franci şi o 
pălărie de pai cu garnitură de satin albastru, tivită tot cu 
pai, cum se mai pomenea doar pe la precupeţele din hală. 
După aspectul pantofilor din piele de capră, care se vedeau 
că erau lucraţi de un cizmar de mâna a treia, un străin ar fi 
şovăit s-o socotească pe verişoara Bette ca pe o rudă a 
familiei, căci semăna leit cu o croitoreasă cu ziua. Iotuşi, 
înainte de-a părăsi încăperea, fata bătrână îi adresă un 
salut uşor şi prietenos domnului Crevel, iar acesta îi 
răspunse printr-o privire plină de înţeles. 

— Vii mâine, nu-i aşa, domnişoară Fischer? zise el. 

— N-ai musafiri? întrebă verişoara Bette. 

— Copiii mei şi dumneata, atâta tot, îi răspunse 
oaspetele. 


— Bine, spuse ea, voi veni negreşit. 

— Iată-mă, sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă, 
rosti căpitanul din miliția burgheză, salutând-o din nou pe 
baroană. 

Şi aruncă doamnei Hulot o privire asemeni aceleia pe 
care Tartuffe i-o aruncă Elmirei!5!, atunci când un actor de 
provincie vrea, într-o reprezentaţie la Poitiers sau la 
Coutances, să scoată în relief intenţiile acestui rol. 

— Fii bun şi urmează-mă, domnule, e mai potrivit să 
vorbim de afaceri dincolo, decât aici în salon, i se adresă 
doamna Hulot arătând o cameră vecină, care, în planul 
apartamentului, figura ca sală de joc. 

Încăperea aceasta era despărțită doar printr-un perete 
subţire de iatacul a cărui fereastră dădea înspre grădină; 
doamna Hulot îl lăsă o clipă singur pe domnul Crevel, 
socotind că era mai înţelept să închidă fereastra şi uşa 
iatacului, ca să nu poată trage nimeni cu urechea. Avu grijă 
să închidă şi uşa cu geamuri a salonului cel mare, zâmbind 
fiicei sale şi verişoarei, pe care le văzu instalate într-un 
chioşc vechi din fundul grădinii. Se întoarse lăsând deschisă 
uşa sălii de joc, ca să poată auzi dacă ar intra cineva în 
salonul cel mare. Tot umblând încoace şi încolo, baroana, 
ştiind că n-o observă nimeni, lăsa să i se citească pe faţă 
toate gândurile; dacă cineva ar fi zărit-o însă, s-ar fi 
înspăimântat de tulburarea ei. Dar când se întoarse în sala 
de joc, intrând pe uşa dinspre salonul cel mare, figura ei îşi 
recăpătă acea rezervă de nepătruns, de care poate să se 
folosească, când vrea, orice femeie, chiar şi cea mai sinceră. 

În timpul acestor pregătiri cel puţin ciudate, guardul 
naţional cercetă mobilierul încăperii în care se afla. Privind 
perdelele de mătase odinioară roşii, acum atât de ieşite de 
soare că deveniseră violete, cu faldurile roase de vechime, 
covorul ce-şi pierduse coloritul, mobilele cu poleiala ştearsă 
a căror mătase era pătată şi destrămată pe alocuri, pe 
figura plată a negustorului parvenit se oglindiră în voie, 
rând pe rând, disprețul, mulţumirea şi nădejdea. Tocmai se 


privea în oglindă pe deasupra unei vechi pendule empire!$:, 
cercetându-se cu de-amănuntul, când foşnetul rochiei de 
mătase îi vesti întoarcerea baroanei. Imediat îşi îndreptă 
ținuta. 

Luând loc pe o canapeluţă, care, fără îndoială, fusese 
splendidă în 1809, baroana îi făcu lui Crevel semn să se 
aşeze, arătându-i un fotoliu ale cărui braţe se sfârşeau cu 
nişte capete de sfinx bronzate, cu vopseaua scorojită, 
lăsând să se vadă pe alocuri lemnul. 

— Grija dumneavoastră, doamnă, ar putea fi o prevestire 
îmbucurătoare pentru un... 

— Îndrăgostit, sfârşi ea tăindu-i vorba. 

— E prea puţin spus, urmă el ducându-şi mâna dreaptă la 
inimă şi rotindu-şi ochii atât de caraghios, încât orice 
femeie indiferentă privind asemenea gesturi ar fi pufnit de 
râs. Îndrăgostit! Îndrăgostit! Mai degrabă vrăjit... 

— Ascultă, domnule Crevel, continuă baroneasa prea 
serioasă pentru a putea să râdă, ştiu că ai cincizeci de ani, 
adică eşti cu zece ani mai tânăr decât domnul Hulot; dar la 
vârsta mea, nebuniile unei femei trebuiesc îndreptăţite prin 
ceva: prin frumuseţe, prin tinereţe, prin celebritate, prin 
merite, prin una dintre acele splendori care ne orbesc într- 
atât încât ne fac să uităm totul, până şi vârsta, Dacă ai un 
venit de cincizeci de mii de livre, în schimb vârsta dumitale 
îţi precumpăneşte cu prisosinţă averea, astfel încât, din tot 
ceea ce ar putea pretinde o femeie, dumneata n-ai nimic. 

— Dar dragostea? întrebă guardul naţional ridicându-se 
şi apropiindu-se de ea; o dragoste care... 

— Nu, domnule, e numai îndărătnicie! îl întrerupse 
baroana ca să curme o situaţie ridicolă. 

— Da, îndărătnicie şi dragoste, stărui el, ba chiar ceva 
mai mult, drepturi... 

— Drepturi? îşi ridică vocea doamna Hulot ce păru dintr- 
odată sublimă prin disprețul, sfidarea şi indignarea ei. Dar, 
adăugă ea, în felul acesta nu mai sfârşim niciodată şi nu te- 


am chemat aici ca să vorbim de ceea ce a pricinuit 
izgonirea dumitale, deşi familiile noastre sunt înrudite. 

— Am crezut... 

— Iarăşi! îl opri ea. Nu înţelegi, domnule, după 
nepăsarea şi uşurinţa cu care vorbesc despre amanți şi 
dragoste, despre cele mai primejdioase lucruri pentru o 
femeie, că sunt deplin încredinţată că voi rămâne cinstită? 
Nu mă tem de nimic, nici măcar că aş putea fi bănuită, 
retrăgându-mă aici cu dumneata. Aceasta să fie oare 
purtarea unei femei slabe? Ştii bine de ce te-am chemat!... 

— Nu, doamnă, răspunse Crevel, luând o înfăţişare rece. 

Îşi subţie buzele şi-şi reluă poziţia militărească. 

— Atunci să-ţi povestesc în câteva cuvinte, ca să nu ne 
mai prelungim amândoi chinul, spuse baroana Hulot 
privindu-l pe Crevel. 

Acesta îi adresă un surâs ironic în care un om priceput ar 
fi recunoscut gratiile unui fost comis-voiajor. 

— Fiul meu e căsătorit cu fiica dumitale... 

— Ei, dacă ar fi s-o luăm de la început... zise Crevel. 

— Mă îndoiesc dacă această căsătorie s-ar mai face, se 
grăbi să răspundă baroana. Totuşi n-ai de ce să te plângi. 
Fiul meu, pe lângă că-i unul dintre cei mai de seamă avocaţi 
din Paris, e şi deputat de vreun an, şi debutul lui la Cameră 
a fost atât de strălucit, încât se pare că în curând va ajunge 
ministru. Victorin a fost numit în două rânduri raportorul 
unor legi importante şif dacă ar vrea, ar putea de pe acum 
să ajungă procuror la Curtea de Casaţie. Şi dacă ţii să-mi 
dai a înţelege că ai un ginere fără avere... 

— Un ginere pe care sunt silit să-l întreţin, răspunse 
Crevel, asta e şi mai râu, doamnă. Din cei cinci sute de mii 
de franci pe care i-am dat ca zestre fiicei mele, două sute de 
mii s-au şi dus, Dumnezeu ştie pe ce!... Pe datoriile prea 
onoratului dumneavoastră fiu, pentru a-i mobila mirobolant 
casa, o casă de cinci sute de mii de franci, care abia aduce 
un venit de cincisprezece mii, deoarece o locuieşte el 
aproape în întregime, şi pentru care mai datorează încă 


două sute şaizeci de mii de franci... Venitul abia acoperă 
dobânzile datoriei. Anul acesta trebuie să-i dau fiicei mele 
vreo douăzeci de mii de franci ca s-o poată scoate la capăt. 
Şi ginerele meu, care câştiga, se pare, treizeci de mii de 
franci la Palatul de Justiţie, are de gând să-l lase pentru 
Camera Deputaţilor... 

— Domnule Crevel, acesta e un amănunt de prisos, care 
ne depărtează de subiect. Dar ca să sfârşim o dată, dacă fiul 
meu ar ajunge ministru şi te-ar numi ofiţer al Legiunii de 
Onoare şi consilier pe lângă prefectura Parisului, ca fost 
neguţător de parfumuri cred că n-ai avea de ce să te 
plângi... 

— A! asta-i buba. Sunt negustor, un băcan, am ţinut 
prăvălie, am vândut cremă de migdale, apă de Portugalia, 
ulei de cap, trebuie să mă simt prea onorat că mi-am 
măritat fata după unicul fiu al domnului baron Hulot d'Ervy, 
că fata mea va fi baroană. Ca pe vremea Regenţei, a lui 
Ludovic al XV-lea, Oeil de boeuf: sună bine!... Mi-e dragă 
Celestine cum ţi-e drag întotdeauna singurul copil, şi-o 
iubesc atât de mult, încât m-am hotărât să îndur toate 
neplăcerile văduviei la Paris numai ca să nu-i dau vreun 
frate sau vreo soră (şi asta în floarea vârstei, doamnă!), dar 
cu toată dragostea mea nebunească pentru fiica mea, să ştii 
că n-am să-mi risipesc averea pentru fiul dumitale, care 
face cheltuieli ce-mi par suspecte, mie, fost negustor. 

— Domnule Crevel, vezi doar că la Ministerul de Comerţ 
e acum domnul Popinot, fostul droghist de pe strada 
Lombards... 

— Prietenul meu, doamnă!... zise fostul negustor de 
parfumuri; căci eu, Celestin Crevel, pe vremuri prim- 
vânzător la Cesar Birotteau, am cumpărat fondul de comerţ 
al acestui Birotteau, socrul lui Popinot, care Popinot nu era 
decât un simplu băiat de prăvălie, după cum mi-o aminteşte 
Chiar el, căci nu se poartă prea fudul (trebuie să-i recunosc 
acest merit) cu oamenii care au o situaţie şi un venit de 
şaizeci de mii de franci. 


— lată dar că ideile pe care dumneata le socoteşti de pe 
vremea Regenţei nu mai sunt la modă într-o epocă în care 
oamenii sunt judecaţi după valoarea lor personală; la fel ai 
făcut şi dumneata măritându-ţi fata după fiul meu. 

— Nu ştii cum s-a hotărât căsătoria asta!... spuse cu 
năduf Crevel. Ah! blestemată viaţă de holtei! De n-aş fi 
călcat pe delături, astăzi Celestine a mea ar fi vicontesa 
Popinot! 

— Încă o dată, să nu mai cârtim împotriva unui fapt 
împlinit, reluă cu hotărâre baroana. Vreau să-ţi spun că 
trebuie să mă plâng de purtarea dumitale neobişnuită. Fiica 
mea Hortense ar fi putut să se mărite, căsătoria depindea 
numai de dumneata; am crezut în simţămintele dumitale 
generoase, gândindu-mă că vei da dreptate unei femei care 
n-a avut niciodată în inimă altă icoană decât aceea a soţului 
ei şi vei recunoaşte că a fost silită să închidă uşa unui om în 
stare s-o compromită, că-ţi vei da osteneala, pentru onoarea 
familiei cu care eşti înrudit, să înlesneşti căsătoria domnului 
consilier Lebas cu Hortense... Şi dumneata, domnule, 
dumneata ai stricat-o... 

— Doamnă, răspunse fostul negustor de parfumuri, m-am 
purtat ca un om cinstit. Am fost întrebat dacă cei două sute 
de mii de franci făgăduiţi ca zestre domnişoarei Hortense 
ar putea fi plătiţi. lată ce-am răspuns cuvânt cu cuvânt: „N- 
aş putea garanta. Ginerele meu, care a primit de la familia 
Hulot aceeaşi sumă drept dotă, avea datorii, şi dacă mâine 
domnul Hulot d'Ervy moare, cred că văduva lui ar rămâne 
pe drumuri”. Asta-i tot, frumoasă doamnă. 

— Tot aşa ai fi vorbit, întrebă doamna Hulot, privindu-l 
ţintă pe Crevel, dacă mi-aş fi călcat îndatoririle pentru 
dumneata?... 

— N-aş fi avut dreptul să fac una ca asta, scumpă Adeline, 
strigă ciudatul îndrăgostit tăind vorba baroanei, căci ai fi 
găsit în buzunarul meu zestrea... 

Şi, pentru a-şi întări cele spuse, rotofeiul Crevel se lăsă 
într-un genunchi şi îi sărută mâna doamnei Hulot, luând 


drept şovăială stupoarea plină de dezgust pe care i-o 
provocaseră aceste cuvinte. 

— Să cumpăr fericirea fetei mele cu preţul?... Ah! ridică- 
te, domnule, căci de nu, pun mâna pe sonerie... 

Fostul negustor de parfumuri se ridică cu mare greutate, 
ceea ce-l înfurie atât de tare, încât îşi luă imediat poziţia 
militărească. Mai toţi bărbaţii îşi aleg câte o atitudine care, 
cred ei, le scoate în evidenţă farmecele cu care i-a înzestrat 
natura. La Crevel aceasta consta într-o poză ă la Napoleon, 
cu braţele încrucişate, cu capul întors pe trei sferturi şi cu 
privirea exact aşa cum o zugrăvise pictorul într-un portret, 
adică pierdută în depărtări. 

— Să rămâi, spuse el cu o mânie bine ticluită, să rămâi 
credincioasă unui desfrân... 

— Unui soţ, domnule, care o merită, îl întrerupse doamna 
Hulot pe Crevel, împiedicându-l să rostească un cuvânt pe 
care ea nu voia să-l audă. 

— După ce mi-ai scris să vin, doamnă, ca să afli pricina 
purtării mele, mă scoţi din fire cu aerele dumitale de 
împărăteasă, cu lipsa de consideraţie şi cu... disprețul 
dumitale! Parcă aş fi un negru! Şi o repet, crede-mă, că am 
dreptul să... să-ţi fac curte... pentru că... Dar nu, mai bine 
tac, căci te iubesc prea mult... 

— Vorbeşte, domnule, împlinesc peste câteva zile 
patruzeci şi opt de ani şi nu fac pe mironosiţa, pot asculta 
orice... 

— Îmi dai cuvântul dumitale de femeie cinstită - fiindcă 
pentru mine, din păcate, eşti femeie cinstită - că nu mă vei 
trăda, că nu vei spune nimănui că eu ţi-am dezvăluit 
secretul?... 

— Dacă asta-i condiţia destăinuirii, jur să nu spun 
nimănui, nici chiar soţului meu, de la cine ştiu grozăviile pe 
care ai să mi le încredinţezi. 

— Cred şi eu, căci e vorba numai de dumneata şi de el... 

Doamna Hulot păli. 


— A! dacă-l mai iubeşti pe Hulot, ai să suferi! Poate ar fi 
mai bine să tac?... 

— Vorbeşte, domnule, căci înţeleg că vrei să-ţi justifici 
faţă de mine declaraţiile ciudate pe care mi le-ai făcut şi 
încăpăţânarea dumitale de a chinui o femeie de vârsta mea, 
care nu doreşte decât să-şi mărite fata şi apoi... să moară 
liniştită! 

— Vezi, eşti nefericită... 

— Eu, domnule? 

— Da, nobilă şi frumoasă făptură! exclamă Crevel, ai 
suferit destul!... 

— Încetează, domnule, şi pleacă! Sau vorbeşte-mi cum se 
cuvine... 

— Ştii, doamnă, cum ne-am cunoscut, amicul Hulot şi cu 
mine? La amantele noastre, doamnă. 

— Vai! domnule... 

— La amantele noastre, doamnă, repetă Crevel pe un ton 
melodramatic, părăsindu-şi poziţia rigidă ca să facă un gest 
cu mâna dreaptă. 

— Ei, şi-apoi?... spuse cu atâta linişte baroana, încât 
Crevel rămase uluit. 

Seducătorii care urmăresc țeluri meschine nu pricep 
niciodată sufletele tari. 

— Eram de cinci ani văduv, urmă Crevel, vorbind ca şi 
cum ar fi început să istorisească o poveste, şi fiindcă nu 
voiam nici să mă recăsătoresc din pricina fetei mele pe care 
o ador, nici să am încurcături la mine acasă, deşi aveam pe 
atunci o vânzătoare foarte nostimă, am luat sub protecţia 
mea, cum s-ar spune, o mică lucrătoare de cincisprezece 
ani, de-o frumuseţe răpitoare şi de care, mărturisesc, m-am 
îndrăgostit ca un nebun. Aşa că am rugat-o pe mătuşa mea 
(sora mamei mele), pe care am adus-o de la ţară, să aibă 
grijă de fiinţa asta încântătoare şi s-o supravegheze ca să 
rămână cât se poate de cuminte în situaţia ei, cum să 
spun?... cam deocheată... adică nepermisă... Fetiţa, care 
arăta o vădită vocaţie pentru muzică, a învăţat cu profesori 


şi a primit o educaţie îngrijită (trebuia să aibă şi ea o 
ocupaţie!). De altfel voiam să fiu în acelaşi timp pentru ea şi 
tată şi binefăcător şi, ca s-o spun pe şleau, şi amant; voiam 
să împuşc doi iepuri dintr-o dată; să fac o faptă bună şi să 
m-aleg şi cu o prietenă. Cinci ani de zile am fost fericit. 
Mititica are o voce din care un teatru ar putea să scoată 
multe parale; aş putea spune că e un al doilea Duprezit+ 
feminin. Am cheltuit două mii de franci pe an numai ca să-i 
desăvârşesc talentul de cântăreaţă. M-a făcut să mă 
înnebunesc şi eu după muzică; am luat pentru ea şi pentru 
fiica mea o lojă în abonament la Opera italiană, unde mă 
duceam pe rând, într-o zi cu Celestine şi într-o alta cu 
Josepha... 

— Cum, celebra cântăreaţă?... 

— Da, doamnă, răspunse cu mândrie Crevel, mie îmi 
datorează totul vestita Josepha... În sfârşit, în anul 1834, 
când micuța a împlinit douăzeci de ani, crezând că o 
cucerisem pentru totdeauna, am început să-i fac toate 
chefurile. Ca s-o mai distrez, am lăsat-o să se 
împrietenească cu o actriţă drăguță, Jenny Cadine, care 
avusese cam aceeaşi soartă ca şi dânsa. Actriţa aceasta îşi 
datora şi ea întreaga situaţie unui protector care îi dăduse 
o educaţie aleasă. Protectorul acela era baronul Hulot... 

— Ştiu, domnule, zise baroana cu o voce liniştită în care 
nu se simţea nici urmă de tulburare. 

— Ei! Asta-i! strigă Crevel din ce în ce mai uluit. Bine! 
Dar ştii că monstrul dumitale de bărbat a luat: o sub 
proteguirea sa pe Jenny Cadine încă de la vârsta de 
treisprezece ani? 

— Bine, domnule, şi apoi? întrebă baroana. 

— Jenny Cadine, ca şi Josepha, avea douăzeci de ani când 
s-au cunoscut, continuă fostul negustor, iar baronul juca 
încă din anul 1826 rolul lui Ludovic al XV-lea pe lângă 
domnişoara de Romans'*!, şi pe atunci dumneata erai cu 
doisprezece ani mai tânără... 


— Am avut anumite motive ca să-i las soţului meu deplină 
libertate, domnule. 

— Fără îndoială, minciuna asta, doamnă, va fi de ajuns ca 
să-ţi răscumpere toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi să-ţi 
deschidă porţile raiului, răspunse Crevel cu un aer şiret, 
care o făcu pe baroană să roşească. Asta s-o spui altora, 
fiinţă sublimă şi adorată, nu lui taica Crevel care, poţi să mă 
crezi, a făcut prea multe chefuri în patru cu ticălosul 
dumitale de soţ ca să nu ştie cât de mult preţuieşti! Uneori 
îşi făcea singur mustrări, între două pahare de vin, în timp 
ce-mi dezvăluia în amănunt farmecele dumitale. Ah! te 
cunosc prea bine; eşti un înger. Un desfrânat ar sta poate la 
îndoială între o fată de douăzeci de ani şi dumneata. Eu însă 
nu. 

— Domnule!... 

— Bine, tac... Dar să ştii, femeie nobilă şi sfântă, că orice 
soţ, când e cam ameţit, îi spune metresei sale - care râde 
de se prăpădeşte - multe lucruri despre soţia sa. 

Guardul naţional se opri deodată, văzând lacrimile de 
ruşine ce lunecau printre frumoasele gene ale doamnei 
Hulot şi uită să-şi mai reia poziţia rigidă. 

— Dar să continui, zise el. M-am împrietenit cu baronul 
din pricina ştrengăriţelor noastre. Baronul, ca toţi oamenii 
viciaşi, e foarte simpatic şi cumsecade. O! Mi-a fost tare 
drag, caraghiosul! Câte mai ştia să născocească... Dar mai 
bine să las amintirile... Ajunsesem ca doi fraţi... Ticălosul, ca 
un depravat de pe vremea Regenţei, încerca să mă strice şi 
pe mine, să-mi predice tot felul de teorii saint-simoniene!19+ 
în materie de femei vârându-mi în cap idei de mare senior; 
dar, vezi dumneata, eu o iubeam pe micuța mea atât de 
mult, încât m-aş fi însurat cu ea de nu m-aş fi temut că o să 
am copii. Ca părinţi buni şi prieteni cum... cum eram, 
desigur că ne-am gândit să ne căsătorim copiii! Trei luni 
după ce-şi însurase băiatul cu fata mea Celestine, Hulot (mi- 
e scârbă să-i rostesc numele, mişelul, căci ne-a înşelat pe 
amândoi, doamnă!...), trei luni după aceea, mişelul mi-a 


suflat-o pe Josepha! Ticălosul, ştiind că fusese înlocuit cu un 
tânăr consilier de stat şi cu un artist (închipuie-ţi, numai 
atât!) în inima actriţei Jenny Cadine, care avea succese din 
ce în ce mai năstruşnice, mi-a şterpelit amanta, drăguţa de 
ea, o bomboană de fată; ai văzut-o desigur la Opera italiană, 
unde a ajutat-o să intre baronul cu trecerea pe care-o are. 
Bărbatul dumitale nu-i chibzuit ca mine, eu sunt un om 
măsurat ca o partitură de muzică (şi Jenny Cadine îi 
storsese destule parale, căci îl costa vreo treizeci de mii de 
franci pe an). Te asigur însă că Josepha are să-l curețe de 
tot. Josepha, doamnă, e o evreică, o cheamă Mirah 
(anagrama cuvântului Hiram), un cifru izraelit ca să poată fi 
recunoscută, căci e o copilă părăsită în Germania 
(cercetările pe care le-am făcut dovedesc că este. fiica 
naturală a unui bancher evreu foarte bogat). Teatrul, şi mai 
ales lecţiile pe care i le-au dat Jenny Cadine, doamna 
Schontz, Malaga şi Carabine au învăţat-o cum să se poarte 
cu bătrânii. Deşi o deprinsesem cu o viaţă cinstită şi 
modestă, s-a trezit în ea instinctul pentru bani şi bijuterii, 
pentru viţelul de aur! Cântăreaţa celebră, lacomă de câştig, 
vrea să ajungă bogată, foarte bogată. Aşa că nu risipeşte 
nimic din tot ce se risipeşte pentru ea. S-a năpustit asupra 
lui Hulot şi l-a jumulit zdravân! Ce jumulit, l-a ras cu 
desăvârşire! Nenorocitul, după ce ţinuse piept lui Keller şi 
marchizului d'Esgrignon, amândoi nebuni după Josepha, 
fără să mai pun la socoteală pe adoratorii necunoscuţi, şi-o 
vede suflată de sub nas de ducele acela putred de bogat, 
protector al artelor. Cum îi spune... un fel de pitic... al 
ducele d'Herouville. Acest mare senior vrea s-o păstreze pe 
Josepha numai pentru el. În lumea cocotelor nu se vorbeşte 
decât despre asta, numai baronul nu ştie nimic; căci şi în 
arondismentul al treisprezecelea lucrurile se petrec la fel 
ca în toate celelalte: amantul, ca şi soţul, e ultimul care află. 
Înţelegi acum care sunt drepturile mele? Soţul dumitale, 
frumoasă doamnă, mi-a furat fericirea, singura mea bucurie 
de când am rămas văduv. Da, de n-aş fi avut ghinionul să-mi 


iasă în cale craiul ăsta bătrân, Josepha ar fi fost şi astăzi a 
mea. Căci, vezi dumneata, eu n-aş fi îndemnat-o să facă 
teatru, ar fi rămas în umbră, cuminte, şi numai a mea. A! s-o 
fi văzut acum opt ani: subţire şi nervoasă, cu ten auriu de 
andaluză, cu păr negru strălucitor ca satinul, cu ochi plini 
de flăcări, cu gene lungi castanii; da, avea în gesturi 
distincţia unei ducese, modestia sărăciei, un farmec discret 
şi o gingăşie de căprioară. Din vina domnului Hulot, 
farmecul ei neprihănit s-a prefăcut în capcană pentru lupi şi 
puşculiţă de strâns parale. Cu alte cuvinte, mititica a ajuns 
regina neruşinatelor. Acum îşi bate joc de toate, ea care pe 
vremuri nici nu cunoscuse acest cuvânt! 

Fostul negustor de parfumuri îşi şterse ochii din care se 
prelingeau câteva lacrimi. Sinceritatea acestei dureri o 
trezi pe doamna Hulot din visarea în care căzuse. 

— Crezi, oare, doamnă, că la cincizeci şi doi de ani mai 
pot găsi asemenea comoară? La vârsta asta, dragostea 
costă treizeci de mii de franci pe an; cifra am aflat-o chiar 
de la soţul dumitale, şi o iubesc prea mult pe Celestine ca s- 
o ruinez. Când te-am văzut la cea dintâi serată pe care ai 
dat-o pentru noi, n-am înţeles cum de poate întreţine 
nemernicul de Hulot o femeie ca Jenny Cadine... Păreai o 
împărăteasă... Nu-ţi dădeam nici treizeci de ani, doamnă, 
pari atât de tânără, atât de frumoasă! Îţi dau cuvântul meu 
că în seara aceea am fost foarte tulburat şi mă gândeam: 
„De n-aş avea-o pe Josepha, ce bine mi s-ar potrivi soţia lui. 
Hulot, de vreme ce el o lasă în părăsire. Ca o mânuşă!” (A! 
iartă-mă, e un cuvânt ce mi-a rămas din vechea meserie. 
Negustorul de parfumuri reînvie din când în când, şi 
aceasta mă împiedică să aspir la deputăţie.) De aceea, când 
am fost atât de mişeleşte înşelat de baron, căci între 
pehlivani bătrâni ca noi amanta prietenului trebuie să fie un 
lucru sfânt, am jurat să-i iau nevasta. Aşa-i drept. Baronul 
n-ar putea să spună nimic, iar noi n-am puţea fi învinuiți. 
Când am vrut să-ţi dezvălui starea mea sufletească, m-ai dat 
pe uşă afară ca pe un câine râios, de cum am deschis gura; 


mi-ai stârnit astfel dragostea, sau îndârjirea dacă vrei, aşa 
că vei fi a mea. 

— Şi cum, mă rog? 

— Nu ştiu, dar aşa are să se întâmple. Vezi dumneata, un 
negustor de parfumuri neghiob (retras din comerţ), care nu 
are decât o singură idee în cap, e mai tare decât un om de 
spirit care dispune de idei cu ghiotura. Sunt nebun după 
dumneata şi eşti răzbunarea mea! E ca şi cum aş iubi de 
două ori. Vorbesc pe şleau, ca un om hotărât. Cu toate că-mi 
spui: „Nu voi fi a dumitale”, eu îţi vorbesc foarte liniştit. 
Cum s-ar zice: joc cu cărţile pe faţă! Da, până la urmă vei fi 
a mea... A! chiar la cincizeci de ani, şi tot vei fi amanta mea. 
Şi aşa va fi, căci m-aştept la orice din partea bărbatului 
dumitale... 

Doamna Hulot îi aruncă acestui burghez calculat o 
privire atât de ţintuită de groază, încât Crevel crezu că 
înnebunise şi se opri. 

— Dumneata eşti de vină, m-ai copleşit cu dispreţ, m-ai 
înfruntat şi m-ai silit să vorbesc, zise el simțind că trebuie 
să-şi justifice cruzimea ultimelor sale cuvinte. 

— O! biata mea copilă! Biata mea copilă! suspină baroana 
cu 0 voce stinsă. 

— Nu mai vreau să ştiu de nimic! continuă Crevel. În ziua 
când mi-a fost luată Josepha, eram ca o tigroaică ce-şi vede 
puii răpiți... Eram aşa cum eşti dumneata acum. Fata 
dumitale e pentru mine mijlocul de a te cuceri. Da, eu am 
stricat căsătoria fiicei dumitale!... şi n-o vei mărita fără 
ajutorul meu! Oricât de frumoasă ar fi domnişoara 
Hortense, tot are nevoie de o zestre... 

— Vai! aşa este, zise baroana ştergându-şi ochii. 

— Încearcă, atunci, să ceri zece mii de franci baronului, 
adăugă Crevel reluându-şi poza obişnuită. 


Şi aşteptă o clipă ca un actor care subliniază o pauză. 
— Dacă i-ar avea, i-ar dărui aceleia care o va înlocui pe 
Josepha, rosti el pocnindu-şi degetul mijlociu. Cine se poate 


opri când a apucat-o pe drumul acesta? Mai întâi îi plac 
prea mult femeile! (Există o cale de mijloc în toate, cum a 
spus regele nostru.11:) Şi apoi aici mai intervine şi 
vanitatea! E bărbat frumos! Ca să-şi facă gusturile, vă va 
duce pe toţi la sapă de lemn. De altfel aţi şi apucat-o pe 
calea ruinei. Uite, de când n-am mai pus piciorul pe aici, n- 
aţi mai fost în stare să reînnoiţi mobilierul salonului. 
Cuvântul strâmtorare se vede din toate rupturile stofelor de 
pe mobile. Oare există vreun viitor ginere care să nu se 
retragă îngrozit în faţa dovezilor abia ascunse ale celei mai 
crunte mizerii, mizeria oamenilor din lumea mare? Am ţinut 
prăvălie şi mă pricep la asta. Cine are privirea mai ageră 
decât negustorul parizian când e vorba să deosebească 
bogăţia adevărată de cea aparentă?... Aţi rămas fără un 
ban, spuse el cu voce joasă. Toate o dovedesc, până şi 
livreaua feciorului. Vrei să-ţi dezvălui anumite secrete 
îngrozitoare pe care nu le ştii? 

— Destul! Destul, domnule, exclamă doamna Hulot care 
plângea cu lacrimi grele. 

— Ei bine! Află că ginerele meu îi dă bani tatălui său! 
Asta am vrut să-ţi spun la început când îţi vorbeam de 
cheltuielile fiului dumitale. Dar eu veghez asupra 
intereselor fiicei mele... fii fără grijă. 

— O! să-mi mărit fata şi să mor!... strigă nefericita 
femeie, pierzându-şi capul. 

— Să-ţi spun eu ce-i de făcut! zise fostul negustor de 
parfumuri. 

Doamna Hulot îl privi pe Crevel cu o umbră de nădejde 
ce-i schimbă atât de repede înfăţişarea, încât doar asta şi ar 
fi fost de ajuns să-l înduioşeze şi să-l facă să renunţe la 
planul său ridicol. 

— Vei mai fi frumoasă încă zece ani, reluă Crevel cu 
atitudinea lui obişnuită, fii drăguță cu mine, şi domnişoara 
Hortense e ca şi măritată. Hulot mi-a dat dreptul să propun 
târgul pe fată şi n-are să se supere. De trei ani am tras 
foloase de pe urma capitalurilor mele, căci am pus frâu 


ştrengăriilor. Am mai câştigat trei sute de mii de franci, 
peste averea mea: sunt ai dumitale... 

— Ieşi, domnule! îi răspunse doamna Hulot, ieşi, şi să nu 
te mai văd niciodată înaintea ochilor! De n-ar fi trebuit 
neapărat să aflu secretul purtării dumitale laşe în 
chestiunea căsătoriei plănuite pentru Hortense... Da, laşă... 
repetă ea la un gest al lui Crevel. De ce să pătimească o 
biată fată, o fiinţă frumoasă şi nevinovată din pricina 
vrăjmăşiilor dintre noi?... De nu m-ar fi silit inima mea de 
mamă, n-ai mai fi izbutit niciodată să stai de vorbă cu mine, 
n-ai mai fi pus piciorul în casa mea. Treizeci şi doi de ani de 
cinste, de credinţă ai unei femei nu pot pieri sub loviturile 
unui Crevel... 

— Fost negustor de parfumuri, succesor al lui Cesar 
Birotteau, la Regina trandafirilor, strada Saint-Honore, 
spuse în batjocură Crevel, fost ajutor de primar, căpitan în 
garda naţională, cavaler al Legiunii de Onoare, întocmai ca 
şi predecesorul său... 

— Domnule, continuă baroana, după douăzeci de ani de 
statornicie, domnul Hulot a putut să se sature de nevastă- 
sa, dar asta mă priveşte numai pe mine; vezi însă, domnul 
meu, că ela ştiut să-şi tăinuiască necredinţa, de vreme ce 
eu nu ştiam că ţi-a luat locul în inima domnişoarei Josepha... 

— A! strigă Crevel, dar cu ce preţ, doamnă! Pitulicea asta 
l-a costat, în doi ani, mai mult de o sută de mii de franci. 
Ehei! încă nu le ştii pe toate... 

— Destul! domnule Crevel. N-am să renunţ pentru 
dumneata la fericirea pe care o simte o mamă când îşi 
îmbrăţişează copiii fără să aibă nicio mustrare în suflet, 
când se ştie respectată şi iubită de-ai săi; şi eu am să mă 
înfăţişez înaintea lui Dumnezeu fără nicio pată... 

— Amin! zise Crevel cu aerul de amărăciune diabolică pe 
care îl au toţi oamenii cu pretenţii când dau greş în astfel 
de încercări. Nu cunoşti mizeria sub ultimul ei aspect, 
ruşinea... dezonoarea... Am încercat să-ţi deschid ochii, să 
te salvez pe dumneata şi pe fata dumitale! Dacă-i aşa, ai să 


trăieşti parabola modernă a tatălui risipitor, de la prima 
până la ultima buche. Lacrimile şi mândria dumitale mă 
mişcă, fiindcă e groaznic s-o vezi plângând pe femeia 
iubită... făcu Crevel, aşezându-se. Îţi pot făgădui numai, 
scumpă Adeline, să nu întreprind nimic nici împotriva 
dumitale, nici împotriva soţului dumitale; dar să nu mai 
trimiţi niciodată după informaţii la mine. Asta-i tot! 

— Ce-i de făcut atunci? strigă doamna Hulot. 

Până acum baroana întâmpinase cu bărbăţie întreitele 
chinuri la care o supusese explicaţia aceasta, căci suferea 
ca femeie, ca mamă şi ca soţie. Într-adevăr, atâta timp cât 
socrul fiului său se arătase ţanţoş şi agresiv, găsise putere 
în rezistenţa pe care o opunea brutalităţii negustorului; dar 
în faţa bunăvoinţei de care dădea dovadă acum, cu toată 
exasperarea lui de îndrăgostit respins şi de chipeş guard 
naţional umilit, ea se destinse ca o coardă gata să 
plesnească; izbucni în lacrimi, frângându-şi mâinile într-un 
asemenea hal de deznădejde şi slăbiciune, încât îl lăsă pe 
Crevel, care îngenunchease, să-i sărute mâinile, 

— Doamne, ce să mă fac? repetă ea ştergându-şi ochii. 
Cum poate o mamă să rămână nepăsătoare când îşi vede 
fata ofilindu-se sub ochii ei? Care va fi soarta unei fiinţe atât 
de minunate, înzestrată de natură cu daruri pe care viaţa 
curată dusă alături de maică-sa i le-a scos şi mai mult în 
evidenţă? Sunt zile când se plimbă prin grădină, tristă, fără 
să ştie de ce; o găsesc cu lacrimi în ochi... 

— Are douazeci şi unu de ani, zise Crevel. 

— S-o trimit oare la mănăstire? întrebă baroana. Dar în 
asemenea crize, până şi religia e deseori neputincioasă în 
faţa naturii, şi chiar fetele crescute cu pioşenie îşi pierd 
capul!... Dar ridică-te domnule, nu-ţi dai seama că totul s-a 
sfârşit între noi, că mi-e scârbă de dumneata, că ai distrus 
ultima nădejde a unei mame?... 

— Şi dacă ţi-aş reda-o? rosti el. 

Doamna Hulot se uită la Crevel cu atâta înfrigurare, încât 
acesta se simţi mişcat. Dar îşi înăbuşi, mila din fundul 


sufletului, din pricina cuvintelor: „Mi-e scârbă de 
dumneata!” Virtutea e uneori prea dintr-o bucată, nu 
cunoaşte nuanțele şi compromisurile care te ajută să ieşi 
din situaţiile neplăcute. 

— În ziua de azi nu mai poţi mărita fără zestre o fată atât 
de frumoasă ca domnişoara Hortense, observă domnul 
Grevei, reluându-şi aerul înţepat. Fiica dumitale e una 
dintre frumuseţile care îi înspăimântă pe soţi; e ca un cal de 
rasă care nu găseşte cumpărători din pricină că-i prea 
scump de întreţinut. Încearcă, de pildă, să ieşi la plimbare 
pe jos cu o asemenea femeie la braţ! Toţi trecătorii vor 
căsca ochii, te vor urmări, îţi vor dori soţia. Asemenea 
succese îi îngrijorează pe mulţi bărbaţi, care nu vor să fie 
siliţi să ucidă amanți; pentru că la urma urmelor, nu poţi 
ucide decât unul. În situaţia dumitale, nu-ţi poţi mărita fata 
decât în trei feluri: cu ajutorul meu, dar nu vrei! Asta-i unul! 
Să-i găseşti un moşneag de şaizeci de ani, putred de bogat, 
fără copii, şi care ar vrea să mai aibă - cam greu, dar se mai 
întâmplă. Sunt atâţia bătrâni ce se-ncurcă cu câte o Josepha 
sau Jenny Cadine, de ce n-ai găsi şi dumneata unul care să 
facă prostia asta în mod legal?... Dacă n-aş avea-o pe 
Celestine şi pe cei doi nepoți, m-aş căsători eu cu Hortense. 
Asta-i al doilea! Ultimul mijloc e cel mai simplu... 

Doamna Hulot îşi ridică fruntea şi îl privi neliniştită pe 
fostul negustor de parfumuri. 

— Parisul e un oraş unde se adună toţi oamenii 
întreprinzători, care cresc ca ciupercile pe pământul 
Franţei, şi în el mişună tot felul de talente fără niciun 
căpătâi, îndrăzneţi, în stare de orice, chiar să se- 
mbogăţească... Ei bine, tinerii aceştia... (prea supusa 
dumitale slugă a fost şi el unul dintre ei şi a cunoscut 
destui... Ce era du Tillet? Ce era Popinot, acum douăzeci de 
ani?... Se căzneau amândoi la dugheana lui Birotteau'12;, 
neavând alt capital decât dorinţa de-a parveni, care, după 
mine, face mai mult decât orice capital!... Capitalul ţi-l poţi 
mânca, firea însă nu!... Ce-aveam eu? Nimic altceva decât 


dorinţa de-a parveni şi curajul. Du Tillet a ajuns pe aceeaşi 
treaptă cu cele mai de seamă personalităţi. Mărunţelul de 
Popinot, cel mai bogat droghist de pe strada Lombards, a 
ajuns deputat şi iată-l acum ministru...). Ei bine, numai unul 
dintre aceşti condottieri!13*, cum li se spune, ai comanditei, 
ai condeiului sau ai pensulei ar fi în stare, la Paris, să ia în 
căsătorie o fată frumoasă fără niciun ban, căci toţi au 
curajul să înfrunte orice. Domnul Popinot a luat-o pe 
domnişoara Birotteau fără să spere un ban ca zestre. 
Oamenii aceştia sunt smintiţi! Cred în dragoste cum cred în 
norocul şi în talentul lor!... Caută un bărbat întreprinzător 
care să se îndrăgostească de fata dumitale, şi-o va lua fără 
să se uite în jur. Recunoaşte că sunt un duşman destul de 
generos, căci sfatul pe care ţi-l dau e împotriva mea. 

— A! domnule Crevel, dacă ai vrea să-mi fii prieten, să 
renunţi la ideile dumitale ridicole!... 

— Ridicole? doamnă, nu trebuie să te nesocoteşti în felul 
acesta, priveşte-te în oglindă... Te iubesc, şi tot la mine ai să 
vii. Vreau să-i pot spune într-o bună zi lui Hulot: „Mi-ai luat- 
o pe Josepha, ţi-am luat soţia!” E vechea lege a talionului! Şi 
nu voi renunţa la planul meu decât dacă ai deveni prea 
urâtă. lată de ce voi izbuti! adăugă el, reluându-şi poziţia lui 
obişnuită şi privind-o pe doamna Hulot. N-ai să găseşti 
niciun moşneag, niciun tânăr care să se îndrăgostească de 
fiica dumitale, continuă el după o pauză, fiindcă îţi iubeşti 
prea mult fata ca s-o dai pe mâna unui bătrân desfrânat sau 
ca să te hotărăşti, dumneata, baroană Hulot, cumnata 
bătrânului general de divizie, comandant al vechilor 
grenadiri din vechea gardă, să iei de oriunde un om energic 
şi cutezător, căci s-ar putea să fie un simplu lucrător, după 
cum cutare milionar de azi nu era acum zece ani decât un 
simplu mecanic, şef de echipă sau contramaistru de fabrică. 
Şi atunci, temându-te ca fata, sub imboldul tinereţii, să nu 
facă vreo prostie, îţi vei spune: „Mai bine să mă dezonorez 
eu, şi dacă domnul Crevel se va învoi să păstreze secretul, 
voi obţine zestrea fetei, două sute de mii de franci, în 


schimbul unei legături de zece ani cu fostul negustor de 
mănuşi... cu bătrânul Crevel!...” 'le plictisesc, şi ceea ce îţi 
povestesc ţi se pare foarte imoral, nu-i aşa? Dar dacă ai fi 
cuprinsă de o patimă nestăvilită, ai găsi destule argumente 
ca să-mi cedezi ca toate femeile îndrăgostite... Ei bine, în 
interesul Hortensei, vei şti să-ţi adormi conştiinţa şi să 
capitulezi... 

— Hortense mai are un unchi. 

— Cine? bătrânul Fischer?... Afacerile lui stau cam prost, 
tot din vina baronului, care goleşte orice casă de bani pe 
care poate să pună mâna, 

— Contele Hulot... 

— A! soţul dumitale a şi tocat economiile bătrânului 
general, ca să mobileze casa cântăreţei, sale... Vasăzică mă 
laşi să plec fără nicio nădejde? 

— Adio, domnule. Nu e greu să te vindeci de-o patimă 
pentru o femeie de vârsta mea şi vei ajunge să ai, poate, 
gânduri mai creştineşti. Dumnezeu îi apără pe cei aflaţi în 
nenorocire. 

Baroana se ridică pentru a-l sili pe căpitan să se retragă 
şi să treacă în salonul cel mare. 

— Oare se cuvine ca frumoasa doamnă Hulot să trăiască 
în mijlocul unor asemenea zdrenţe? zise el arătând spre 
lampa veche, spre candelabrul cu poleiala ştearsă, spre 
covorul căruia i se vedea urzeala, într-un cuvânt spre toate 
rămăşiţele belşugului de odinioară ce făceau ca salonul 
acesta mare, îmbrăcat în alb, roşu şi aur să pară ca o 
fantomă a serbărilor de pe vremea Imperiului ++. 

— Pe toate aceste lucruri străluceşte virtutea. Şi n-aş 
vrea ca în schimbul unei mobile superbe să fac din 
frumuseţea pe care mi-o atribui o capcană de lupi, o 
puşculiţă de strâns bani! 

Căpitanul îşi muşcă buzele recunoscându-şi vorbele. prin 
care el singur înfierase lăcomia amantei sale Josepha. 

— Şi pentru cine atâta statornicie? întrebă el. 


Între timp, baroana îl însoţise pe fostul negustor de 
parfumuri până la uşă. 

— Pentru un desfrânat!... adăugă el cu un aer de milionar 
virtuos. 

— Dacă ar fi precum spui, atunci aş avea cel puţin un 
merit, că-i rămân credincioasă, şi asta ar fi destul! 

Apoi îl părăsi pe căpitan, salutând cu aerul acela pe care-l 
adopţi faţă de un pisălog de care vrei să scapi, şi se întoarse 
atât de repede, încât nu-l mai putu vedea încă o dată 
luându-şi poziţia militărească. Se duse să deschidă uşile, pe 
care le închisese, fără să observe gestul ameninţător cu 
care Crevel îşi luă rămas bun. Păşea, mândră şi nobilă, ca o 
martiră în Coliseu!15:. Era însă sleită de puteri şi se prăbuşi 
pe divanul din camera ei albastră, ca o femeie gata să 
leşine, rămânând cu ochii aţintiţi asupra chioşcului 
dărăpănat în care fata ei flecărea cu verişoara Bette. 


Din primele zile ale căsătoriei sale până în clipa aceea, 
baroana îşi iubise soţul precum Josefina ajunsese să-l 
iubească pe Napoleoni1%:, cu o dragoste plină de admiraţie, 
cu o dragoste maternă, cu o dragoste laşă. Chiar dacă nu 
cunoscuse amănuntele dezvăluite de Crevel, totuşi îşi 
dăduse prea bine seama că baronul Hulot o înşela de 
douăzeci de ani; dar îşi trăsese un văl de plumb pe ochi, 
plânsese în tăcere şi nu lăsase niciodată să-i scape vreo 
vorbă de dojană. Din pricina blândeţii sale îngereşti, 
bărbatul ei o venera şi toţi cei din jur o divinizau. Dragostea 
pe care o soţie o are pentru soţul ei, respectul ce i-l arată 
sunt molipsitoare într-o familie. 

Hortense vedea în tatăl său modelul desăvârşit al 
dragostei în căsnicie. lar Hulot-fiul, crescut în admiraţia 
faţă de baron, pe care toţi îl socoteau drept unul dintre 
giganţii care îl slujiseră pe Napoleon, ştia că-şi datora 
întreaga situaţie numelui, poziţiei şi faimei tatălui său; de 
altfel, impresiile din copilărie se şterg cu greu, astfel încât 
el mai avea oarecare teamă de tatăl său. Şi chiar de-ar fi 


bănuit rătăcirile destăinuite de Crevel, nu s-ar fi plâns, căci 
îl respecta prea mult, şi ar fi încercat să le justifice 
judecând lucrurile, în această privinţă, după felul de a 
vedea al bărbaţilor. 

E necesar să lămurim acum devotamentul extraordinar al 
acestei femei frumoase şi nobile. Iată, în câteva cuvinte, 
povestea vieţii sale. 


În urma rechiziţiilor republicane, trei fraţi cu numele de 
Fischer, simpli plugari dintr-un sat aşezat la hotarele cele 
mai îndepărtate ale Lorenei, la poalele Vosgilor, porniseră 
să se înroleze în armata numită a Rinului 1”. 

În anul 1799, fratele mijlociu, Andr6, văduv, tatăl 
doamnei Hulot, îşi lăsase fiica în grija fratelui mai mare, 
Pierre Fischer, care rămăsese invalid în urma unei răni 
primite în 1797 şi care făcuse câteva afaceri cu 
transporturile militare, datorită protecţiei comisarului 
însărcinat cu ordonanţarea plăţilor, Hulot d'Ervy. Printr-o 
întâmplare destul de firească, Hulot, venind la Strasbourg, 
cunoscu familia Fischer. Tatăl Adelinei şi fratele lui mai mic 
erau pe atunci furnizori de furaje în Alsacia. 

Adeline, care pe vremea aceea avea şaisprezece ani, se 
putea măsura cu vestita doamnă du Barry, o altă fiică a 
Lorenei. Era de o frumuseţe desăvârşită, orbitoare, una 
dintre acele fiinţe pe care, asemenea doamnei 'allien, 
natura le făureşte cu deosebită grijă, înzestrându-le cu cele 
mai preţioase daruri: distincţie, nobleţe, graţie, fineţe, 
eleganţă, o carnaţie rară, un ten minunat, plămădite în 
atelierul tainic în care lucrează norocul. Femeile acestea 
frumoase se aseamănă toate între ele. Bianca Capello, al 
cărei portret e una dintre capodoperele lui Bronzino, Venus 
de Jean Goujon, al cărei model a fost vestita Diana de 
Poitiers, signora Olympia, al cărei portret se află în galeria 
Doria, apoi Ninon, doamna du Barry, doamna Iallien, 
domnişoara Georges, doamna Recamierit:, toate femeile 
acestea, tare au rămas frumoase în ciuda anilor, a 


pasiunilor şi a unei vieţi prea pline de plăceri, au în statura 
lor, în felul cum sunt construite, în caracterul frumuseţii lor, 
asemănări atât de izbitoare încât s-ar putea crede că există 
în oceanul generaţiilor un curent afrodiziac din care se 
ivesc toate venusurile acestea, fiice ale aceleiaşi unde 
saline. 

Adeline Fischer, una dintre cele mai frumoase din tribul 
acesta divin, avea trăsăturile sublime, liniile unduioase, 
țesutul venos al acelor femei care se nasc regine. Părul 
blond pe care maica noastră Eva l-a primit din mâna lui 
Dumnezeu, talia de împărăteasă, aerul de măreție, profilul 
atât de impunător, modestia de fată de la ţară îi făceau pe 
toţi bărbaţii să se oprească fermecaţi, ca amatorii în faţa 
unui tablou de Rafael; de aceea, văzând-o, comisarul 
însărcinat cu ordonanţarea plăţilor nu şovăi s-o ia de soţie, 
în cel mai scurt timp îngăduit de lege, spre marea mirare a 
fraţilor Fischer, crescuţi în respectul şi admiraţia 
superiorilor lor. 

Cel mai în vârstă, soldat din 179211, grav rănit cu 
prilejul atacului liniilor lui Wissembourg, îl diviniza pe 
împăratul Napoleon şi tot ce era în legătură cu marea 
armată. Andre şi Johann vorbeau cu mult respect de 
comisarul-ordonator Hulot, acest protejat al împăratului, 
căruia îi datorau de altfel întreaga lor situaţie; căci Hulot 
d'Ervy, văzându-i deştepţi şi cinstiţi, îi scosese de la 
furgoanele armatei, punându-i în fruntea unui serviciu de 
urgenţă pentru aprovizionări. Fraţii Fischer aduseseră 
servicii în timpul campaniei din 1804%:. La încheierea 
păcii, Hulot obținuse pentru ei un loc de furnizori de furaje 
în Alsacia, fără să ştie că va fi trimis mai târziu la 
Strasbourg pentru pregătirea campaniei din 180612. 

Pentru tânăra ţărancă, această căsătorie însemna un fel 
de înălţare la cer. Frumoasa Adeline trecu dintr-odată din 
noroiul satului ei în paradisul curţii imperiale. Pe atunci, 
comisarul-ordonator, unul dintre cei mai conştiincioşi şi mai 
harnici oameni din corpul său de armată, fu făcut baron, şi 


împăratul, chemându-l pe lângă el, îl trecu în garda 
imperială. '[ăranca cea frumoasă a avut curajul să-şi 
desăvârşească educaţia din dragoste pentru soţul ei, pe 
care-l iubea ca o nebună. Baronul era de altfel, ca bărbat, o 
replică a Adelinei, ca femeie. Aparţinea corpului de elită al 
bărbaţilor chipeşi. Înalt, bine făcut, blond, cu ochi albaştri 
ce aveau o strălucire, o privire şi o nuanţă fermecătoare, cu 
o talie elegantă, se distingea printre oameni ca d'Orsay, 
Forbin şi Ouvrard!22* în batalionul celor mai frumoşi bărbaţi 
ai Imperiului. Deşi era un mare cuceritor şi avea în privinţa 
femeilor ideile din vremea Directoratului'?53*, dragostea 
conjugală îi întrerupse pentru un timp destul de îndelungat 
cariera galantă. 

Astfel că pentru Adeline, baronul fusese dintr-un început 
un fel de zeu ce nu putea greşi; îi datora totul: bogăţia, căci 
avea la dispoziţie trăsură, locuinţă splendidă şi tot luxul de 
pe acele vremuri; fericirea, fiind iubită în văzul lumii; titlul 
de baroană; celebritatea, deoarece i se spunea la Paris 
frumoasa doamnă Hulot; în sfârşit, cinstea de a fi în măsură 
să respingă omagiile împăratului, care-i dăruise o salbă de 
diamante şi care-şi amintea mereu de ea întrebând din 
când în când: „Ce mai face frumoasa doamnă Hulot; e tot 
atât de cuminte?”, ca un om gata să se răzbune pe cel care 
ar izbuti acolo unde el dăduse greş. 

Nu e deci nevoie de prea multă isteţime ca să poţi citi 
într-un suflet simplu, naiv şi frumos pricinile care 
transformară dragostea doamnei Hulot într-un adevărat 
fanatism. După ce ajunse la convingerea că soţul ei nu va 
putea fi niciodată vinovat faţă de ea, deveni, în adâncul 
sufletului, umila slujitoare, devotată până la orbire, a celui 
care o crease. De altfel era înzestrată cu mult bun-simţ, 
acel bun-simţ al oamenilor din popor, care îi întări educaţia 
temeinică. Vorbea puţin; când era în saloane nu critica pe 
nimeni, nu căuta să strălucească; cumpănea totul, asculta, 
urmând pilda celor mai cinstite şi mai nobile femei. 


În 1815 Hulot îl urmă pe prinţul de Wissembourg, unul 
dintre prietenii săi intimi, şi fu printre organizatorii acelei 
armate improvizate al cărei dezastru încheie, la 
Waterloo!24%, ciclul napoleonian. În 1816 baronul suferi o 
cruntă persecuție din partea ministrului Feltre şi nu izbuti 
să fie reintegrat la intendenţa armatei decât în 1823, când 
avură nevoie de el în războiul din Spania!2%*, în 1830, când 
Ludovic-Filip făcu un fel de recrutare printre vechile 
rămăşiţe napoleoniene, apăru din nou în administraţie ca 
ministru-adjunct. După suirea pe tron a ramurii cadete!2%: 
eveniment la care luase şi el parte activă, rămase unul 
dintre directorii cei mai preţuiţi din Ministerul de Război, 
Primise de altfel bastonul de mareşal, şi regele nu-l mai 
putea face acum decât sau ministru plin, sau membru pe 
viaţă al Senatului francez. 

Rămânând fără ocupaţie din 18618 până în 1823, baronul 
Hulot îşi reluase serviciul activ pe lângă femei. Doamna 
Hulot socotea că infidelităţile lui Hector începuseră odată 
cu măreţul sfârşit al Imperiului. Timp de doisprezece ani, 
baroana avusese în căsnicie rolul de prima dona 
assoluta'2!, neîmpărţindu-l cu nimeni. Se bucura şi astăzi 
de trainica afecţiune pe care bărbaţii o poartă soțiilor ce se 
resemnează la rolul de blânde şi virtuoase tovarăşe şi ştia 
prea bine că nicio rivală nu i-ar putea ţine piept mai mult de 
două ore, dacă ar scoate o singură vorbă de mustrare; dar 
închidea ochii, îşi astupa urechile şi nu voia să cunoască 
purtările soţului ei în afară. Se purta cu Hector alei ca o 
mamă cu un copil răsfăţat. Cu trei ani înainte de discuţia 
care tocmai avusese loc, Hortense, zărindu-l la teatrul 
Varietes pe tatăl ei într-o lojă de la parter în tovărăşia 
actriţei Jenny Cadine, exclamase: 

— Uite-l pe tata! 

— “Te înşeli, îngeraşule, tata e la mareşal, îi răspunsese 
baroana. Baroana o văzuse foarte bine pe Jenny Cadine; 
dar în loc să aibă o strângere de inimă, dându-şi seama cât 
e de frumoasă, se gândise: „Ce fericit trebuie să fie 


LIA 


ştrengarul de Hector!”. Totuşi suferea, şi când era singură 
se lăsa în prada unor furii îngrozitoare, dar, în faţa lui 
Hector, îşi amintea întotdeauna de cei doisprezece ani de 
fericire desăvârşită pe care îi trăise cu el şi nu mai avea 
puterea să se plângă. Ar fi dorit din tot sufletul să fie 
confidenta baronului. Din respect pentru dânsul, nu 
îndrăznise însă niciodată să-i dea a înţelege că ştie de 
aventurile sale galante. O delicateţe atât de excesivă nu se 
mai găseşte decât la fetele acelea frumoase din popor care 
ştiu să primească o lovitură fără s-o întoarcă, având încă în 
vine rămăşiţe din sângele celor dintâi martiri. Fetele din 
lumea bună, socotindu-se egale cu soţii lor, simt nevoia să-i 
chinuiască şi să-şi sublinieze îngăduinţa prin vorbe înţepate 
- de parcă ar fi calculat loviturile la biliard -, dintr-un spirit 
de răzbunare diabolică şi ca să-şi asigure fie superioritatea, 
fie dreptul la revanşă. 

Un admirator înflăcărat al baroanei era cumnatul ei, 
generalul de divizie Hulot, veteranul comandant al 
grenadirilor pedeştri din garda imperială, căruia urma săi 
se confere la sfârşitul vieţii bastonul de mareşal. Bătrânul, 
după ce comandase din 1830 până la 1834 divizia militară 
din departamentele bretone care fuseseră teatrul isprăvilor 
sale din 1799 şi 1800, se stabilise la Paris, lângă fratele său, 
căruia îi purta aceeaşi dragoste de părinte. Acest bătrân 
soldat inimos o înţelegea pe cumnata sa; o admira, 
socotind-o cea mai nobilă şi mai sfântă femeie din lume. Nu 
se însurase, fiindcă dorise să găsească şi el o femeie ca 
Adeline, zadarnic căutată de-a lungul a douăzeci de ţări şi a 
douăzeci de campanii. Pentru a nu pierde simpatia de care 
se bucura din partea acestui vechi republican, statornic şi 
fără pată, despre care Napoleon spunea: „Hulot? de treabă 
om, e republican înfocat, dar nu m-ar trăda niciodată!”, 
Adeline ar fi fost în stare să îndure orice suferinţe, mai 
crude chiar decât cele care-o copleşiseră acum. Dar 
moşneagul de şaptezeci şi doi de ani, obosit peste măsură 
de cele treizeci de campanii, rănit pentru a douăzeci şi 


şaptea oară la Waterloo, putea fi pentru Adeline un 
admirator, nu însă şi un sprijin. Bietul conte, pe lângă 
celelalte infirmităţi, era surd şi nu auzea decât cu ajutorul 
unui cornet. 

Cât timp baronul Hulot d'Ervy fusese un bărbat frumos, 
legăturile de dragoste n-avuseseră nicio înrâurire asupra 
averii sale; dar de la cincizeci de ani zeițele graţiei începură 
să-l coste bani. La vârsta aceasta, dragostea devine un 
viciu, la care se adaugă tot felul de vanităţi ridicole. Cam pe 
vremea aceea, Adeline observă că soţul ei începuse să dea o 
importanţă de necrezut felului de a se îmbrăca, îşi cănea 
părul şi favoriţii, purta centuri şi corsete. Voia să rămână 
frumos cu orice preţ. Ajunsese să ducă până la manie grija 
de sine, de care îşi bătuse joc pe vremuri. În sfârşit, Adeline 
îşi dădu seama că belşugul în care trăiau amantele 
baronului îşi avea izvorul în propria ei casă. În opt ani de 
zile, o avere considerabilă fusese risipită în chip atât de 
desăvârşit încât la întemeierea gospodăriei tânărului Hulot, 
cu doi ani înainte, baronul se văzuse nevoit să-i 
mărturisească soţiei sale că nu mai aveau alt venit în afară 
de leafă. 

— Unde o să ajungem? întrebase Adeline. 

— Fii liniştită, îi răspunse consilierul de stat, îţi las leafa 
mea; pentru înzestrarea fetei şi pentru viitorul nostru voi 
face afaceri. 

Încrederea neţărmurită ce-o avea doamna Hulot în 
puterea, valoarea deosebită, priceperea şi caracterul 
bărbatului ei îi potoli îngrijorarea de-o clipă. 


Vă puteţi uşor închipui gândurile şi lacrimile ce-o 
năpădiră pe baroană după plecarea lui Crevel. Biata femeie 
se ştia de doi ani de zile în fundul unei prăpăstii, dar se 
credea singură acolo. Habar n-avusese cum se înfăptuise 
căsătoria fiului ei şi nici nu ştiuse nimic de legătura lui 
Hector cu lacoma Josepha. Nădăjduise cel puţin că nimeni 
pe lume nu-i va cunoaşte durerile. Dar din moment ce 


Crevel vorbea cu atâta uşurinţă de desfrânarea baronului, 
Hector era ameninţat să piardă stima de care se bucura. 
Întrezărea, din pălăvrăgelile grosolane ale fostului negustor 
de parfumuri înfuriat, în ce cumetrie mârşavă se plănuise 
căsătoria tânărului avocat. Două prostituate fuseseră 
preotesele căsniciei puse la cale de doi moşnegi beţi, în 
timpul unei orgii, pe când îşi destăinuiau unul altuia 
intimităţi înjositoare! 

— Aşadar a uitat-o pe Hortense! se gândea ea, şi totuşi o 
vede zilnic; o fi având de gând să-i găsească un bărbat la 
ticăloasele lui? 

Mama, mai tare decât soţia, vorbea în clipa aceea 
singură, căci o vedea pe Hortense cum râdea împreună cu 
verişoara Bette, stăpânită de veselia nebunească a tinereţii 
fără griji; dar baroneasa ştia că râsul acela nervos era un 
semn tot atât de primejdios ca şi plimbările ei singuratice şi 
înlăcrimate prin grădină. 

Hortense semăna cu mama sa, avea însă un păr auriu 
ondulat natural, uimitor de bogat, cu un luciu ca de fildeş. 
Se cunoştea că era rodul unei căsnicii cinstite şi al unei 
iubiri nobile şi curate în toată plinătatea ei. Chipul fetei 
trăda o fire pasionată, o veselie şi o vioiciune tinerească, o 
prospeţime şi un dor de viaţă şi atâta sănătate încât toate 
parcă răspândeau în jur nişte unde electrice. Hortense 
atrăgea privirile. Când ochii ei azurii, plutind în fluidul 
nevinovăţiei, se opreau asupra vreunui trecător, îl făceau să 
tresară fără voie. De altfel pe tenul ei nu se zărea nici 
măcar un singur pistrui, care de obicei se ivesc pe feţele 
blondelor aurii cu pielea albă ca laptele. Înaltă şi plină, fără 
să fie grasă, cu mijlocul tot atât de mlădios şi nobil ca al 
mamei sale, merita titlul de zeiţă, atât de des întâlnit la 
vechii autori. De aceea, oricine o vedea pe Hortense pe 
stradă exclama fără voie: „Doamne! Ce fată frumoasă!” Şi 
era atât de copilăroasă încât, ajungând acasă, întreba: „Ce- 
or fi având oamenii, mamă, de spun «Ce fată frumoasă!» 
când suntem împreună? Doar tu eşti mai frumoasă decât 


mine!...” E adevărat că baroana, deşi trecuse de patruzeci 
şi şapte de ani, putea fi preferată fiicei sale de amatorii de 
apusuri, căci nu-şi pierduse nimic din farmecele ei, cum 
spun femeile, ceea ce se întâmplă foarte rar, mai ales la 
Paris, unde o frumuseţe de acelaşi fel, Ninon, a stârnit un 
adevărat scandal în secolul al XVII-lea, într-atât părea că 
furase partea cuvenită celor urâte. 

De la fiica sa, gândul baroanei se întoarse iar la tatăl fetei 
şi-l văzu decăzând din ce în ce mai rău, cufundându-se în 
drojdia societăţii, rămânând, poate, şi fără slujbă într-o 
bună zi. Ideea că idolul ei s-ar putea prăbuşi, însoţită de 
viziunea tulbure a nenorocirilor proorocite de Crevel, o lovi 
atât de crunt, încât biata femeie îşi pierdu cunoştinţa, 
asemenea celor care cad în extaz. 


Verişoara Bette, stând de vorbă cu Hortense, se uita din 
când în când să vadă dacă se puteau întoarce în salon; dar 
nepoata o sâcâia atâta cu întrebările, că nu observă când 
baroana deschise uşa cu geamuri. 

Bette - Lisbeth Fischer, mai tânără cu cinci ani decât 
doamna Hulot, deşi fata celui mai mare dintre fraţii Fischer, 
era departe de a fi frumoasă ca vara ei; de aceea fusese 
nemaipomenit de geloasă pe Adeline. Gelozia stătea la 
temelia firii sale excentrice, cuvânt născocit de englezi 
numai pentru nebuniile celor din lumea înaltă, nu ale celor 
mărunți. Era tipul ţărăncii din Vosgi, uscată, negricioasă, cu 
părul negru şi lucios, cu sprâncene groase şi împreunate, 
cu braţe lungi şi vânjoase, cu picioare groase, şi cu câţiva 
negi pe faţa-i lungă şi simiescă!2!, iată în câteva linii 
portretul acestei fecioare. 

Familia, trăind laolaltă, o sacrificase pe fata vulgară fetei 
frumoase, fructul uscat florii strălucitoare. Lisbeth muncea 
ogorul, în timp ce vara ei era răsfăţată; de aceea, într-o 
bună zi, găsind-o pe Adeline singură, fu cât pe ce să-i rupă 
nasul, o frumuseţe de nas grecesc, foarte admirat de 
femeile bătrâne. Deşi mâncase bătaie pentru pozna 


aceasta, nu se astâmpărase, rupându-i mereu rochiile şi 
stricând guleraşele alintatei. 

După nunta ca din basme a verişoarei sale, Lisbeth se 
plecase în faţa sorții, după cum fraţii şi surorile lui 
Napoleon se plecaseră în faţa strălucirii tronului şi a puterii 
stăpânitoare. Adeline, fire nespus de bună şi blândă, odată 
ajunsă la Paris, îşi amintise de Lisbeth şi o chemase, prin 
1809, plănuind s-o mărite pentru a o scăpa de mizerie. 
Fiindcă fata cu ochi negri şi sprâncene ca de cărbune, care 
nu ştia nici să citească, nici să scrie, nu putuse fi măritată 
atât de repede cum ar fi voit Adeline, baronul îi găsise o 
meserie: o ajutase pe Lisbeth să intre ucenică la brodeurii 
curţii imperiale, la vestiţii fraţi, Pons. 

Cu energia ei de munteancă, verişoara, numită pe scurt 
Bette, ajungând lucrătoare de ceaprăzărie în aur şi argint, 
avu curajul să înveţe să citească şi să scrie, deoarece vărul 
ei, baronul, o încredinţase că avea neapărat nevoie de 
aceste cunoştinţe pentru a-şi deschide un magazin de 
broderie, verişoara voind să se îmbogăţească: în doi ani era 
de nerecunoscut. În 1811, ţăranca de pe vremuri ajunsese 
o maestră destul de drăguță, de îndemânatică şi de isteaţă. 

Specialitatea aceasta, numită ceaprăzărie în aur şi 
argint, cuprinde epoleţii, dragoanele, eghileţii, în sfârşit, 
toată puzderia de lucruri strălucitoare ce sclipesc pe 
uniformele bogate ale armatei franceze şi pe hainele civile, 
împăratul, ca un italian iubitor de fast, îşi gătise slujitorii cu 
broderii de aur şi argint pe la toate cusăturile, şi imperiul 
lui cuprindea o sută şi trei de departamente. Furniturile 
acestea, care erau vândute de obicei croitorilor, oamenilor 
bogaţi şi cu situaţie ori de-a dreptul marilor demnitari, 
alcătuiau o negustorie sigură. 

În clipa când verişoara Bette, cea mai pricepută 
lucrătoare a casei Pons şi conducătoarea atelierului, fu în 
măsură să-şi deschidă prăvălia ei, Imperiul se prăbuşi. 
Ramura de măslin a păcii, pe care o ţineau în mână 
Bourbonii'2:, o înspăimântă pe Lisbeth, care se temu de o 


criză în branşa aceea de comerţ, care de acum înainte nu 
mai avea de exploatat decât optzeci şi şase de 
departamente în loc de o sută treizeci şi trei, în afară de 
faptul că şi armata avea să fie mult redusă. În sfârşit, 
înspăimântată de soarta schimbătoare a afacerilor 
industriale, refuză oferta baronului, care o crezu nebună. 
Lucru de care se convinse pe deplin când Bette se sfădi cu 
domnul Rivet, unul dintre clienţii casei Pons, cu care 
baronul voise s-o asocieze, rămânând mai departe simplă 
lucrătoare. 

Familia Fischer era din nou strâmtorată, ca pe vremuri, 
când o ridicase din sărăcie baronul Hulot. 

Ruinaţi de catastrofa de la Fontainebleau! cei trei fraţi 
Fischer, în disperare de cauză, se înrolară în armata 
franceză din 18615:31+. Cel mai mare, tatăl Lisbethei, muri 
pe câmpul de luptă. Tatăl Adelinei, condamnat la moarte de 
consiliul de război, fugi în Germania şi muri în 1820, la 
Treves. Mezinul, Johann, veni la Paris să ceară ajutor de la 
regina familiei, despre care se zicea că mănâncă numai cu 
tacâmuri de aur şi argint şi că nu ieşea în lume decât gătită 
cu salbe şi diademe de diamante cât alunele, dăruite de 
împărat. Johann Fischer, pe atunci în vârstă de patruzeci şi 
trei de ani, primi de la baronul Hulot o sumă de zece mii de 
franci pentru a-şi înjgheba un mic negoţ de furaje la 
Versailles, sumă obţinută de la Ministerul de Război prin 
stăruinţele discrete ale unor prieteni pe care-i mai avea 
acolo fostul intendent general. 

Nenorocirile acestea de familie, dizgraţia baronului Hulot 
şi simţământul nimicniciei ei în furnicarul uriaş de oameni, 
interese şi afaceri ce fac din Paris un iad şi un rai o 
domoliră pe Bette. Cu toate că suferise pe vremuri simțind 
în atâtea privinţe superioritatea verişoarei sale, renunţase 
acum să mai lupte şi să i se mai asemuiască; dar invidia 
rămăsese ascunsă în adâncul inimii sale, ca un germen de 
ciumă care poate izbucni pustiind un oraş, dacă desfaci 


balotul de lână fatal în care stă pitit. Din când în când tot se 
mai gândea: 

— Suntem din acelaşi sânge şi eu şi Adeline, părinţii 
noştri erau fraţi; ea locuieşte într-un palat, eu într-o 
mansardă. 

Dar în fiecare an, de ziua ei, şi de anul nou, Lisbeth 
primea daruri de la baron şi de la baroană; baronul se 
purta foarte bine cu ea, îi plătea lemnele pentru iarnă; 
bătrânul general Hulot o poftea o dată pe săptămână la 
masă, iar la verişoara ei avea totdeauna tacâmul pus. O 
luau peste picior, dar nu le era ruşine de ea. În sfârşit, o 
ajutaseră să aibă o situaţie independentă la Paris şi trăia 
după placul ei. 

Într-adevăr, îi era teamă de orice fel de jug. O poftea vara 
ei să locuiască la dânsa? Bette întrezărea numaidecât 
căpăstrul gospodăriei. Baronul hotărâse de câteva ori s-o 
mărite; încântată în prima clipă, refuza apoi, temându-se că 
i s-ar fi putut critica lipsa de educaţie, ignoranţa şi sărăcia. 
În sfârşit, când baroana o sfătuia să ţină gospodăria 
unchiului, scutindu-l astfel de o menajeră care l-ar costa 
foarte scump, răspundea că astfel nu va mai putea să se 
mărite deloc. 

Verişoara Bette avea un fel ciudat de a gândi, ca oamenii 
care se dezvoltă foarte târziu, ca sălbaticii, care cugetă 
mult şi vorbesc puţin. Deşteptăciunea ei ţărănească 
căpătase, de altfel, ascultând pălăvrăgelile din atelier şi 
fiind în contact cu lucrătorii şi lucrătoarele, o oarecare 
ascuţime pariziană. Fata aceasta, a cărei fire se asemuia 
foarte mult cu aceea a unui corsican, frământată zadarnic 
de instinctele celor puternici, ar fi dorit să ocrotească un 
om slab; viaţa de capitală o schimbase, dar numai la 
suprafaţă. Poleiala Parisului îi acoperise ca o rugină sufletul 
neîmblânzit. Înzestrată cu o ascuţime din ce în ce mai 
pătrunzătoare, ca toţi cei sortiţi adevăratului celibat, ar fi 
putut, cu tonul ironic în care îşi îmbrăca ideile, să treacă, în 


orice altă situaţie, drept o fiinţă primejdioasă. Cu răutatea 
ei ar fi fost în stare să dezbine familia cea mai unită. 

La început, cât timp mai nutrise oarecare nădejdi, pe 
care nu le împărtăşise nimănui, se hotărâse să poarte 
corset, să se îmbrace la modă şi avusese chiar un moment 
de strălucire, când baronul găsise că putea foarte uşor să 
se mărite. Lisbeth fusese atunci nostima brunetă din vechile 
romane franceze. Privirea-i pătrunzătoare, pielea măslinie, 
talia ca de trestie ar fi putut ispiti pe vreun ofiţer de 
administraţie în retragere; ea se mulţumise însă cu propria- 
i admiraţie, cum spunea singură, râzând. Socotea că duce 
un trai fericit, acum când scăpase de grijile materiale, căci 
cina zilnic în oraş după munca începută din zori. Nu avea 
decât grija dejunului şi a chiriei; rudele o îmbrăcau şi-i 
dădeau o mulţime de provizii trebuincioase, zahăr, cafea, 
vin etc. 


În 1837, după ce douăzeci şi şapte de ani trăise în bună 
parte pe socoteala familiei Hulot şi a unchiului Fischer, 
verişoara Bette, resemnându-se să rămână în umbră, nu se 
mai supăra de lipsa de consideraţie pe care i-o arătau 
oamenii. Refuza să ia parte la mesele de gală, preferind 
intimitatea ce îi îngăduia să-şi aibă locul ei firesc şi să nu 
sufere în amorul ei propriu. Pretutindeni, la generalul 
Hulot, la Crevel, la Hulot cel tânăr, la Rivet, succesorul 
fraţilor Pons, cu care se împăcase şi care o primea ca pe un 
musafir ales, la baroană, era socotită ca unul de-ai casei. În 
sfârşit, ştia să se pună bine peste tot cu servitorii, dându-le 
din când în când mici bacşişuri şi zăbovind totdeauna 
câteva clipe de vorbă cu ei, înainte de a intra în salon. 
Familiaritatea cu care se punea, făţiş, la acelaşi nivel cu 
oamenii de serviciu îi asigura bunăvoința subalternilor, atât 
de necesară paraziţilor. „E fată bună şi cumsecade!” 
spuneau toţi despre ea. Bunăvoinţa fără margini pe care o 
arăta când nu era nevoie, ca şi blândeţea-i, prefăcută de 
altfel, erau absolut trebuincioase în situaţia ei. Văzându-se 


la cheremul tuturor, înţelegea în sfârşit viaţa şi, vrând să fie 
pe placul tuturor, râdea cu tinerii care o găseau simpatică, 
fiindcă-i  linguşea într-un anumit fel ce-i cucerea 
întotdeauna, le ghicea şi le îmbrăţişa dorinţele, se făcea 
interpreta lor, părându-le o confidentă bună, căci nu avea 
dreptul să-i dojenească Oamenii mai în vârstă aveau 
încredere în discreţia ei desăvârşită, căci avea, ca şi Ninon, 
însuşiri bărbăteşti. În general, confidenţele se fac mai 
degrabă celor mai mici, decât celor mai mari. În afacerile 
tainice, te foloseşti mai mult de inferiori decât de superiori; 
în felul acesta, ei ajung complicii gândurilor noastre 
ascunse şi iau parte la dezbateri. Richelieu, de pildă, se 
socoti un om făcut din clipa în care căpătă dreptul de a 
asista la Consiliu. O credeau pe biata fată atât de îndatorată 
faţă de toţi, că părea sortită unei muţenii desăvârşite. 
Verişoara se poreclise singură duhovnicul familiei. Numai 
baroana, care îndurase în copilărie persecuțiile verişoarei 
sale mai voinice, deşi mai tinere, mai arăta faţă de ea o 
oarecare neîncredere. De altfel, dintr-o  sfiiciune 
sufletească, n-ar fi încredinţat decât lui Dumnezeu 
necazurile căsniciei ei. 


Ar fi poate nevoie să atragem atenţia aici că locuinţa 
baroanei îşi păstrase toată strălucirea de odinioară în ochii 
verişoarei Bette, care nu vedea, ca negustorul de parfumuri 
parvenit, mizeria întipărită pe fotoliile roase, pe draperiile 
înnegrite şi pe mătasea tăiată. Mobilele din jurul nostru ne 
împărtăşesc întotdeauna soarta. Când te uiţi zilnic în 
oglindă ajungi, ca baronul, să te crezi neschimbat şi tânăr, 
pe când ceilalţi văd că începi să încărunţeşti pe la tâmple, 
că ai zbârcituri pe frunte şi că ţi-a crescut burta. Pentru 
verişoara Bette, apartamentul acesta rămăsese tot luminat 
de focurile bengale ale victoriilor imperiale, părându-i la fel 
de strălucitor. 

Cu timpul, verişoara Bette căpătase nişte manii cam 
ciudate, de fată bătrână. Astfel, de pildă, nu voia să se ia 


după modă, vrând ca moda să se supună şi să se 
potrivească obiceiurilor şi fanteziilor sale învechite. Dacă 
baroana îi dădea vreo pălărie nouă şi drăguță, vreo rochie 
croită după ultima modă, verişoara Bette se punea îndată 
pe lucru, schimbându-le pe toate după gustul ei, şi le strica 
făcându-şi din ele o îmbrăcăminte ce amintea epoca 
imperială şi costumele de acasă, din Lorena. Pălăria de 
treizeci de franci se prefăcea într-o cârpă, şi rochia într-o 
zdreanţă. În privinţa aceasta, Bette era de o încăpățânare 
de catâr; voia să-şi placă numai ei şi se credea în felul 
acesta încântătoare; cu toate că transformarea era 
armonioasă, căci o făcea să pară fată bătrână din cap până- 
n picioare, îi dădea o înfăţişare atât de ridicolă, încât nici 
cei mai îngăduitori nu se încumetau să o primească în zilele 
de recepţie. 

Firea îndărătnică, independentă şi capricioasă, sălbăticia 
de neînțeles a fetei bătrâne, pe care baronul voise s-o 
mărite în patru rânduri (cu un funcţionar din serviciul lui, 
cu un maior, cu un furnizor de alimente şi cu un căpitan la 
pensie) şi care respinsese pe un ceaprazar ce se îmbogăţise 
mai târziu, îi îndreptăţea porecla de Capră pe care i-o 
scornise râzând baronul. Dar porecla nu se potrivea decât 
ciudăţeniilor superficiale, acelor schimbări în felul de a fi pe 
care le avem toţi, unii faţă de ceilalţi, în societatea 
omenească. Dacă ar fi fost cercetată cu luare-aminte, s-ar fi 
văzut în fata aceasta firea aprigă a clasei ţărăneşti, căci 
rămăsese tot copilul de odinioară ce voia să rupă nasul 
verişoarei sale şi pe care ar fi fost poate în stare s-o ucidă 
într-o izbucnire de gelozie, dacă viaţa n-ar fi cuminţit-o. 
Numai cunoaşterea lumii şi a legilor o ajuta să-şi 
domolească firea impulsivă, oare-i face pe oamenii de la 
tară, ca şi pe sălbatici, să treacă într-o clipă de la gând la 
faptă. Poate că în aceasta constă toată deosebirea dintre 
omul primitiv şi omul civilizat. Sălbaticul are numai 
sentimente, omul civilizat are sentimente şi idei. Astfel, 
creierul sălbaticilor primeşte puţine impresii, fiind stăpânit 


în întregime de sentimentul ce-l cuprinde, pe când la omul 
civilizat ideile coboară spre inimă, schimbând-o; omul 
civilizat are nenumărate preocupări şi multe sentimente, în 
timp ce sălbaticul nu poate cuprinde decât o singură idee 
deodată. Aceasta este cauza superiorității temporare a 
copilului asupra părinţilor, superioritate care încetează 
odată cu împlinirea dorinţei; dar la omul aproape de natură 
cauza aceasta stăruie. Verişoara Bette, sălbatica lorenă, 
cam  perfidă, făcea parte din această categorie de 
caractere, mult mai des întâlnite în popor decât s-ar crede, 
şi care pot lămuri purtarea oamenilor în timpul revoluțiilor. 
În clipa când începe această povestire, dacă verişoara 
Bette ar fi vrut să se îmbrace după cerinţele modei, dacă s- 
ar fi deprins, ca toate pariziencele, să poarte ultimele 
modele, ar fi fost prezentabilă şi chiar plăcută. Era însă 
țeapănă ca un bâţ. Şi, dacă nu e graţioasă, femeia nici nu 
există la Paris. Astfel încât părul ei negru, ochii frumoşi dar 
aspri, trăsăturile rigide ale feţei, pielea-i smeadă ca de 
calabreză ce-o făceau pe verişoara Bette să semene cu o 
figură de Giotto!32 fapt pe care o adevărată pariziancă ar fi 
ştiut să-l folosească, dar mai ales îmbrăcămintea-i ciudată îi 
dădeau o înfăţişare atât de bizară, că uneori semăna cu 
maimuţele îmbrăcate femeieşte pe care le plimbă prin oraş 
micii savoiarzi!33+. Deoarece se ducea numai în casele unde 
avea legături de familie şi era bine cunoscută şi cum îşi 
restrânsese relaţiile sociale la cercul acesta, plăcându-i să 
stea mai mult pe acasă, ciudăţeniile ei nu mai mirau pe 
nimeni, iar în afară dispăreau în furnicarul uriaş al străzii 
pariziene, unde numai femeile frumoase atrag privirile. 


Hortense râdea în clipa aceea fiindcă izbutise să înfrângă 
încăpăţânarea verişoarei Bette; îi smulsese o mărturisire pe 
care o aştepta de trei ani. Oricât de ascunsă ar putea fi o 
fată bătrână, există totuşi un sentiment, anume vanitatea, 
care o face întotdeauna să-şi rupă legământul tăcerii. De 
trei ani, Hortense, care devenise foarte curioasă într-o 


anumită privinţă, o asalta pe verişoara sa cu întrebări, de 
altfel cu totul nevinovate: voia să ştie de ce verişoara nu se 
măritase. Hortense ştia povestea celor cinci pretendenți 
respinşi şi-şi făurise un mic roman; îşi închipuia că 
verişoara Bette ascundea în adâncul inimii sale o pasiune, 
ceea ce le făcea să glumească mereu între ele. Hortense 
spunea: „Noi, fetele!” vorbind despre ea şi verişoara sa. 
Verişoara Bette îi răspundea deseori pe un ton glumeţ: „De 
unde ştii că nu am un iubit?” lubitul verişoarei Bette, 
închipuit ori adevărat, fusese un prilej de glume fără 
răutate. În sfârşit, după doi ani de mici lupte, primul cuvânt 
al Hortensei, când verişoara Bette venise ultima oară, 
fusese: „Ce-ţi mai face iubitul?” „Bine, răspunsese ea; e cam 
suferind bietul băiat.” „A! e plăpând?” întrebase baroana 
râzând. „Cred şi eu, e blond... O fată negricioasă ca mine nu 
poate iubi decât un băiat blond şi palid ca luna.” „Dar ce 
este, cu ce se ocupă? Nu cumva o fi vreun prinţ?” întrebase 
Hortense. „Prinţ al uneltei, cum sunt şi eu regina bobinei. 
Cum ar putea o biată fată ca mine să fie iubită de un om 
înstărit, cu casă proprie şi rentă de stat, sau de vreun duce 
ori un senator, sau de vreun făt-frumos din poveştile tale cu 
zâne?” „Vai, tare aş vrea să-l văd!...” exclamase Hortense 
zâmbind. „Ca să ştii cum arată cel care poate iubi o capră 
bătrână?” răspunse verişoara Bette. „Trebuie să fie vreo 
dihanie de funcţionar bătrân, cu bărbiţă de ţap!” spusese 
Hortense, uitându-se la maică-sa. „le înşeli grozav, 
domnişoară.” „Zău! adevărat, ai un iubit?” întrebase 
Hortense, cu un aer de triumf. „Pe cât e de adevărat că tu 
n-ai!” rostise înţepat verişoara. „Dacă ai un iubit, Bette, de 
ce nu te măriţi cu el?...” zisese baroana făcând un semn 
fetei sale. Sunt trei ani de când tot ne vorbeşti de el, ai avut 
destulă vreme să-l cunoşti şi nu ar trebui să prelungeşti o 
situaţie care ar putea să-l obosească, dacă ţi-a rămas 
credincios. De altfel e o chestiune de conştiinţă; şi apoi, 
clacă e tânăr, ar fi timpul să-ţi găseşti un toiag pentru 
bătrâneţe.” Verişoara Bette o privise ţintă pe baroană şi, 


văzând-o că râde, îi răspunsese: „Ar însemna să unim 
foamea şi cu setea; el e lucrător, eu sunt lucrătoare; copiii 
noştri ar fi tot lucrători... Nu, nu, iubirea noastră e numai 
sufletească... E mai puţin costisitoare.” „De ce-l ţii ascuns?” 
întrebase Hortense. „Fiindcă n-are haine”, răspunsese 
râzând verişoara. „Îl iubeşti?” întrebase baroana. „Cred şi 
eu! dar cu totul dezinteresat, îngeraşul. De patru ani îl port 
în suflet.” „Dacă-l iubeşti dezinteresat, adăugase baroana 
cu seriozitate, şi dacă exista, atunci te porţi cu el ca o 
criminală. Nu ştii ce înseamnă să iubeşti cu adevărat.” 
„Meşteşugul acesta îl cunoaştem toate din născare”, 
spusese verişoara. „Nu, sunt femei care rămân egoiste, deşi 
iubesc. Aşa eşti şi tu!” Verişoara îşi aplecase capul, şi cel 
care i-ar fi zărit privirea s-ar fi cutremurat, dar ea se uita fix 
la lucrul său. „Dacă ni l-ai prezenta pe pretinsul tău iubit, 
Hector ar putea să-i găsească o ocupaţie, ar putea să-l ajute 
să facă avere.” „Nu-i cu putinţă, exclamase verişoara 
Bette.” „De ce?” „E un fel de polonez, un refugiat...” „Un 
conspirator?... strigase Hortense. Ce noroc pe tine!... A 
avut multe aventuri?” „A luptat pentru Polonia. Era 
profesor la gimnaziul de unde a pornit răscoala şi, deoarece 
fusese numit acolo de marele duce Constantin!24*, nu poate 
nădăjdui o grațiere.” „Ce fel de profesor?” „De arte 
frumoase!” „Şi după înfrângere a venit la Paris?” „În 1833 a 
străbătut Germania pe jos...” „Bietul tânăr! Câţi ani are?...” 
„N-avea decât douăzeci şi patru de ani pe vremea răscoalei, 
acum are douăzeci şi nouă...” „E cu cincisprezece ani mai 
tânăr decât tine!” spusese atunci baroana. „Din ce 
trăieşte?...” întrebase Hortense. „Din talentul său.” „A! Dă 
lecţii?...” „Ba primeşte, răspunsese verişoara Bette, şi încă 
destul de grele!...” „Şi are un pronume drăguţ)...” 
„Wenceslas!” „Câtă fantezie au fetele bătrâne! se mirase 
baroana. După felul cum vorbeşti, Lisbeth, s-ar putea găsi 
cineva care să te creadă.” „Nu înţelegi, mamă, că e un 
polonez atât de obişnuit cu cnutul încât Bette îi aminteşte 
de mângâierea asta dulce din patria lui?” 


Se porniră pe râs toate trei, iar Hortense cântase: 
Wenceslas! idolul sufletului meu! pe aria: O, Mathilde!s5:... 
Urmase apoi un fel de armistițiu de câteva clipe. „Ce ţi-e şi 
cu fetiţele astea! spusese verişoara Bette, privind-o pe 
Hortense, care venise să se aşeze iar lângă dânsa. Îşi 
închipuie că numai ele pot fi iubite!” „Ştii ce, răspunsese 
Hortense când rămăsese singură cu vara ei, dacă-mi 
dovedeşti că Wenceslas nu-i o poveste, îţi dau şalul meu cel 
galben de caşmir.” „Dar e conte...” „Ioţi polonezii sunt 
conți!” „Dar nu-i polonez, e din Li... va... Lit...” „Lituania?” 
„Nu...” „Livoniat55*?” „Ai nimerit.” „Şi cum îl cheamă?” 
„Dacă aş şti că eşti în stare să păstrezi un secret...” „Am să 
tac, dragă verişoară...” „Ca un peşte?” „Ca un peşte.” „Juri 
pe sufletul tău? „Pe sufletul meu!” „Nu, pe fericirea ta.” „Pe 
fericirea mea.” „Bine, îl cheamă Wenceslas Steinbock!” „Şi 
pe unul dintre generalii lui Carol al XII-lea îl chema la fel.” 
„E strămoşul lui! Tatăl lui Wenceslas s-a stabilit în Livonia 
după moartea regelui Suediei, dar şi-a pierdut averea în 
timpul campaniei din 1812157 şi a murit lăsându-l pe 
drumuri pe bietul copil, la vârsta de opt ani. Marele duce 
Constantin l-a luat sub protecţia sa, fiindcă era un 
Steinbock, şi l-a dat la şcoală...” „Am să mă ţin de cuvânt, 
răspunsese Hortense. Dovedeşte-mi că într-adevăr există şi- 
ţi dau şalul meu cel galben! Ah! are o culoare ca un fard 
pentru brune.” „Ai să-mi păstrezi secretul?” „Am să-ţi 
încredinţez în schimb tainele mele.” „Bine, atunci data 
viitoare când vin îţi aduc dovada.” „Dovada, însă, e chiar 
iubitul”, răspunsese Hortense. 

Verişoara Bette, căreia încă de când venise la Paris îi 
plăcuseră nespus de mult şalurile de caşmir, era încântată 
la gândul că ar putea căpăta caşmirul acela galben, dăruit 
de baron soţiei sale în 1808 şi care, în 1830, trecuse, cum e 
obiceiul în unele familii, de la mamă la fiică. De vreo zece 
ani şalul se cam învechise; dar țesătura aceea prețioasă, 
frumos împăturită într-o cutie de lemn de santal, i se părea 
tot nouă fetei bătrâne, ca şi mobila baroanei. Aşa că 


adusese în săculeţ un obiect pe care voia să-l dăruiască 
baroanei de ziua ei şi care, socotea ea, trebuia să 
dovedească baroanei existenţa fantasticului său iubit. 

Darul era o pecete de argint alcătuită din trei figurine, 
spate în spate, învelite într-o mulţime de frunze şi sprijinind 
globul pământesc. Cele trei personaje reprezentau 
Credinţa, Speranţa şi Milostenia. Stăteau cu picioarele pe 
nişte monştri ce se sfâşiau între ei, printre care se 
zvârcolea şi şarpele simbolic. În 1846, când talente ca 
domnişoara de Fauveau, un Wagner, un Jeanest, un 
Froment-Maurice şi sculptori în lemn ca Lienardi: 
duseseră atât de departe meşteşugul lui Benvenuto Cellini, 
capodopera aceasta n-ar mai fi uimit pe nimeni; în clipa de 
faţă, însă, tânăra fată, care se pricepea în materie de 
bijuterii, luând în mână şi cercetând pecetea aceasta, 
rămase înmărmurită. Verişoara Bette i-o arătase spunându- 
Il: 

— Uite, îţi place? 

Figurile, prin desenul, mişcarea şi draperiile lor, vădeau 
şcoala lui Rafael; execuţia, însă, amintea şcoala megşterilor 
în bronz din Florenţa, pe care o creaseră Donatello, 
Brunelleschi, Ghiberti,  Benvenuto Cellini, Jean de 
Bologne!22* şi alţii. În Franţa, Renaşterea nu făurise monştri 
mai chinuiţi şi mai capricioşi decât aceia care simbolizau 
patimile rele în această lucrare. Frunzele de palmier, 
ferigile, papura şi trestia care învesmântau Virtuţile erau 
potrivite cu un gust şi o eleganţă ce-ar fi putut înnebuni pe 
oamenii de meserie. O panglică unea cele trei capete, şi în 
fiecare interval dintre ele se vedea un W, o capră neagră şi 
cuvântul feciti29:. 

— Cine a sculptat asta? întrebă Hortense. 

— Cine? Iubitul meu, răspunse verişoara Bette. A muncit 
la ea zece luni; eu am câştigat mai mult cu dragoanele 
mele... Mi-a spus că Steinbock înseamnă, în limba germană, 
animal de stâncă, adică o capră neagră. A luat hotărârea să- 
şi semneze astfel lucrările... A! o să pun mâna pe şalul tău... 


— De ce mă rog? 

— Aş putea eu să cumpăr o astfel de bijuterie? S-o 
comand? E cu neputinţă! Deci mi-a dăruit-o! Şi cine ar fi în 
stare să-mi facă asemenea daruri? Numai un îndrăgostit! 

Hortense, cu o putere de prefăcătorie care ar fi 
înspăimântat-o pe Lisbeth Fischer dacă ar fi bănuit-o, se 
feri să-şi arate admiraţia, cu toate că fusese cuprinsă de 
emoția aceea pe care toţi oamenii cu inima deschisă spre 
frumos o simt în faţa unei capodopere desăvârşite, depline 
şi neaşteptate. 

— Într-adevăr, zise ea, e tare drăguță. 

— Da, e tare drăguță, repetă fata bătrână, dar îmi place 
mai mult un caşmir portocaliu. Cum vezi, drăguță, iubitul 
meu îşi pierde vremea făcând asemenea lucruri. De când a 
venit la Paris, a lucrat vreo trei sau patru flecuşteţe de felul 
acesta; iată ce roade au dat patru ani de învăţătură şi de 
muncă. A intrat ca ucenic la turnătorii în bronz, în ghips, la 
bijutieri... Ehei! a cheltuit sute şi mii de franci. Dumnealui 
pretinde acum că, în câteva luni, va ajunge celebru şi 
bogat... 

— Atunci, te întâlneşti des cu el? 

— Asta-i bună! Tu tot mai crezi că-i o născocire, şi când 
colo eu ţi-am spus, glumind, adevărul. 

— Şi te iubeşte? întrebă Hortense. 

— Mă adoră! răspunse verişoara cu un aer serios. Vezi tu, 
fetiţo, până acum a cunoscut numai femei palide, lâncede, 
ca toate cele din Nord; o fată brună, zveltă, tânără ca mine 
i-a încălzit inima. Dar nicio vorbă! mi-ai făgăduit. 

— Are să se întâmple şi cu acesta ca şi cu ceilalţi cinci, 
glumi copila privind pecetea. 

— Şase, domnişoară, am lăsat unul în Lorena, care, şi azi 
mi-ar da luna de pe cer dacă i-aş cere-o. 

— Dar ultimul e mai grozav, răspunse Hortense, căci îţi 
aduce soarele. 

— Unde se pot vinde lucruri de acestea? întrebă 
verişoara Bette. Îţi trebuie mult pământ ca să te poţi 


bucura de soare. 

Glumele ce-şi aruncau una alteia, urmate de tot felul de 
nebunii uşor de ghicit, stârneau râsetele acelea care 
sporiseră  deznădejdea  baroanei, silind-o să compare 
viitorul fiicei sale cu clipa de faţă, când o vedea lăsându-se 
în voia tinereţii zburdalnice. 

— Se vede că ţi-e foarte îndatorat, dacă-ţi dăruieşte 
bijuterii care cer şase luni de muncă? întrebă Hortense 
foarte preocupată de bijuterie. 

— A! prea multe vrei să ştii dintr-o dată! răspunse 
verişoara Bette. Dar, stai... ştii ceva? Am să pun la cale un 
complot la care să iei şi tu parte. 

— Împreună cu iubitul tău? 

— Aha! tare ai mai vrea să-l vezi! Dar să ştii că o fată 
bătrână ca verişoara Bette, care a ştiut să-şi păstreze 
iubitul cinci ani, se pricepe să şi-l ascundă... Aşa că, să mă 
laşi în pace. Vezi tu, eu n-am nici pisică, nici canar, nici 
căţel, nici papagal; o capră bătrână ca mine simte nevoia să 
aibă ceva care să fie al ei şi să-l poată iubi şi necăji în voie; 
eu mi-am făcut rost de un polonez. 

— Are mustăţi? 

— Uite, atât de lungi! spuse Bette arătându-i suveica 
plină cu fire de aur. 

Îşi lua întotdeauna cu ea lucrul în oraş şi cosea aşteptând 
să se servească masa. 

— Dacă mă tot cicăleşti cu întrebările, nu-ţi mai 
povestesc nimic, continuă ea. N-ai decât douăzeci şi doi de 
ani, şi de pe acum eşti mai guralivă ca mine, care-s de 
patruzeci şi doi, ba chiar patruzeci şi trei de ani. 

— Bine, ascult, sunt stană de piatră, zise Hortense. 

— Iubitul meu a făcut un grup în bronz, de douăzeci şi 
cinci de centimetri înălţime, spuse mai departe verişoara 
Bette, care-l înfăţişează pe Samson sfâşiind un leu şi l-a 
îngropat în pământ ca să ruginească şi să pară că e vechi, 
de pe vremea lui Samson. A expus capodopera asta la un 
negustor de antichităţi, care îşi are prăvălia în piaţa 


Carrousel, lângă locuinţa mea. Ce-ar fi dacă tatăl tău, 
prieten cu domnul Popinot, ministrul comerţului şi al 
agriculturii, şi cu contele de Rastignac, le-ar vorbi de 
grupul acesta ca de o operă veche şi minunată pe care ar fi 
zărit-o în treacăt! Se pare că persoanele sus-puse caută 
asemenea articole, în loc să se intereseze de dragoanele 
noastre, şi că, dacă domnii aceştia ar binevoi să cumpere 
sau măcar dacă ar veni să vadă fleacul acela de bronz, ar da 
norocul peste iubitul meu. Bietul băiat îşi închipuie că-l vor 
lua drept un lucru antic şi îl vor plăti cu bani buni. Şi atunci, 
dacă vreunul dintre miniştri îi va cumpăra grupul, se va 
duce să i se prezinte, îi va dovedi că el e autorul şi va fi 
purtat în triumf! O! Se şi vede sus de tot! E orgolios tânărul, 
cât doi conți proaspăt făcuţi. 

— E aceeaşi poveste ca şi cu Michelangelo; dar, pentru 
un îndrăgostit, iubitul tău dă dovadă că nu şi-a pierdut 
capul, zise Hortense. Cât vrea pe grup? 

— O mie cinci sute de franci... Negustorul nu poate să-l 
vândă mai ieftin, căci trebuie să adauge şi comisionul lui. 

— Papa, spuse Hortense, e în momentul de faţă comisar 
regal; îi vede zilnic pe cei doi miniştri la Cameră şi îţi 
făgăduiesc că te va ajuta. Ai să te îmbogăţeşti, doamnă 
contesă Steinbock! 

— Nu, omul meu e prea leneş. Tot suceşte la ceară roşie 
cu săptămânile, fără să izbutească să facă ceva. sau îşi 
petrece vremea la Luvru, la bibliotecă, uitându-se la stampe 
şi desenându-le. E un hoinar. 

Şi cele două verişoare glumiră mai departe. Hortense 
râdea cu un râs silit, cuprinsă deodată de dragostea aceea 
pe care toate fetele de vârsta ei au simţit-o, dragostea de 
necunoscut, dragostea nelămurită, care adună toate 
gândurile în jurul unei singure fiinţe ivite din întâmplare, ca 
florile de gheaţă ce se prind pe firele de pai agăţate de vânt 
pe marginea unei ferestre. De zece luni îşi făurise o fiinţă 
aievea din iubitul fantastic al verişoarei, pe care o credea, 
ca şi mama ei, hărăzită să rămână pentru totdeauna fată 


bătrână; şi de opt zile năluca aceea se prefăcuse în contele 
Wenceslas  Steinbock, visul avea un nume, umbra se 
întruchipase într-un tânăr de treizeci de ani. Pecetea pe 
care o ţinea în mână, un fel de Bună-Vestire din care geniul 
izbucnea ca o lumină, căpăta pentru ea o putere de 
talisman. Hortense se simţea atât de fericită, încât nu-i 
venea să creadă că povestea putea fi adevărată, sângele-i 
clocotea în vine şi râdea ca o nebună ca să-şi ascundă 
tulburarea faţă de verişoara ei. 

— Dar mi se pare că uşa salonului e deschisă, zise 
verişoara Bette; haide să vedem dacă domnul Crevel a 
plecat... 

— Mama e tare tristă de două zile încoace, cu siguranţă 
că au dat greş planurile de căsătorie... 

— Ei, se pot drege; pretendentul (pot să-ţi spun asta) e 
judecător, consilier de curte. Nu ţi-ar plăcea să fii doamna 
preşedintă? În caz că domnul Crevel are vreun amestec 
aici, aflu eu mâine dacă mai e vreo nădejde!... 

— Verişoară, lasă-mi pecetea, se rugă Hortense; n-am s-o 
arăt nimănui. Ziua mamei e de-abia peste o lună şi o să ţi-o 
înapoiez în dimineaţa aceea... 

— Nu se poate, dă-mi-o înapoi... trebuie să-i cumpăr o 
cutiuţă. 

— Vreau să i-o arăt tatei, ca să poată vorbi ministrului în 
cunoştinţă de cauză, căci autorităţile nu trebuie să se 
compromită, zise ea. 

— Ei, atunci, ţi-o las, dar cu condiţia să n-o arăţi mamei 
tale, căci ar râde de mine dacă ar afla că am un iubit... 

— Îţi făgăduiesc... 

Cele două verişoare ajunseră la uşa iatacului chiar în 
clipa când baroana leşina, şi ţipătul pe care-l scoase 
Hortense izbuti s-o trezească. Bette se duse să caute săruri. 
Când se întoarse, le găsi pe amândouă îmbrăţişate, iar 
mama căuta să-şi liniştească fata spunându-i: „Nu-i nimic, e 
o criză nervoasă”. lată-l pe tata, adăugă ea recunoscând 


felul de a suna al baronului; nu cumva să scapi vreo vorbă 
despre asta... 

Adeline se ridică să iasă în întâmpinarea soţului cu 
gândul ca, în aşteptarea mesei, să-l ducă în grădină, pentru 
a-i vorbi despre ruperea proiectului de căsătorie şi pentru a 
afla repede ce va face în viitor, încercând în acelaşi timp să-i 
dea câteva sfaturi. 


Baronul Hector Hulot apăru într-o ţinută parlamentară şi 
napoleoniană, căci imperialii (foştii slujitori ai imperiului) se 
recunosc numaidecât după felul lor milităros, după hainele 
lor albastre cu nasturi de aur, încheiate până sus, după 
cravatele de tafta neagră, după mersul autoritar ce 
trădează obişnuinţa despotică de a comanda în împrejurări 
neprevăzute. Trebuie să recunoaştem că baronul nu părea 
deloc îmbătrânit: vedea încă destul de bine ca să poată citi 
fără ochelari; chipu-i frumos, oval, încadrat de favoriţi cam 
prea negri, avea, din păcate, o carnaţie brăzdată de vene, 
ca la temperamentele sangvine; burta strânsă în centură 
păstra, cum spune Brillat-Savarini“1+, o formă impunătoare. 
Un aer de înaltă aristocrație şi o bunăvoință deosebită 
ascundeau firea desfrânatului cu care Crevel pusese la cale 
atâtea petreceri rafinate. Era unul dintre oamenii aceia 
cărora li se aprind ochii de îndată ce zăresc o femeie 
nostimă şi care împart surâsuri tuturor fetelor frumoase, 
chiar trecătoarelor pe care nu le vor mai întâlni niciodată. 

— Ai vorbit, dragul meu? întrebă Adeline, văzându-l cu 
fruntea îngrijorată. 

— Nu, răspunse Hector, dar sunt plictisit pentru că am 
fost nevoit să îndur două ore de vorbărie fără să ajungem la 
vot... Se războiesc cu vorbele, şi discursurile lor sunt ca 
nişte şarje de cavalerie care nu izbutesc să împrăştie 
duşmanul! Au înlocuit faptele cu vorba, şi asta ne supără pe 
noi, oamenii deprinşi cu acţiunea, după cum îi spuneam 
mareşalului când ne-am despărţit. Dar mi-ajunge plictiseala 


de pe băncile ministeriale, hai să ne distrăm... Bună ziua, 
Capră!... Ce faci, Căprioaro? 

Şi cuprinzându-şi fata de după gât, o sărută, o alintă, o 
luă pe genunchi şi-i aplecă fruntea pe umărul lui, ca să 
simtă pe obraz mângâierea frumosului ei păr auriu. 

— E necăjit şi obosit, se gândi doamna Hulot, de ce să-l 
mai supăr şi eu; trebuie să aştept. Rămâi cu noi astă seară? 
întrebă ea cu glas tare. 

— Nu, copii. După masă vă părăsesc, şi dacă astăzi n-ar fi 
fost ziua când vin la noi Capra, copiii şi fratele meu, nici nu 
m-aţi fi văzut... 

Baroana luă ziarul, se uită la rubrica teatrelor şi îndoi 
foaia la spectacolele Operei, unde citise că se joacă Robert 
Diavolul“. Rolul Alicei îl cânta Josepha, pe care Opera 
italiană o cedase de şase luni Operei franceze. Gestul 
acesta nu-i scăpă baronului, care îşi privi ţintă soţia. Adeline 
îşi plecă ochii şi ieşi în grădină; baronul o urmă. 

— Adeline, ce ai? zise el luând-o de mijloc, atrăgând-o 
spre el şi îmbrăţişând-o. Doar ştii că te iubesc mai mult 
decât... 

— Mai mult decât pe Jenny Cadine ori pe Josepha! îi 
curmă ea vorba cu îndrăzneală. 

— Cine ţi-a spus? întrebă baronul dând drumul soţiei sale 
şi făcând doi paşi înapoi. 

— Am primit o scrisoare anonimă pe care am ars-o şi care 
mă înştiinţează că planurile de căsătorie s-au poticnit din 
pricina strâmtorării în care ne aflăm. Soţia ta, dragă 
Hector, n-ar fi scos nicio vorbă; cu toate că a ştiut de 
legătura ta cu Jenny Cadine, ai auzit-o vreodată plângându- 
se? Dar mama Hortensei e datoare să-ţi spună adevărul... 

Hulot, după o clipă de tăcere îngrozitoare pentru 
Adeline, care-şi auzea bătăile inimii, îşi desfăcu braţele, o 
cuprinse, o strânse la piept, o sărută pe frunte şi-i spuse cu 
înflăcărarea entuziasmului: 

— Adeline, eşti un înger, iar eu un ticălos... 


— Nu! nu! răspunse baroana punându-i iute mâna pe 
gură ca să-l împiedice de a se vorbi singur de rău. 

— Da, e adevărat, în clipa de faţă nu sunt în stare să-i dau 
niciun ban Hortensei, şi asta mă face să fiu foarte nenorocit; 
dar, fiindcă ţi-ai deschis inima, am să-ţi destăinuiesc 
necazurile care mă apasă... Din vina mea, unchiul tău 
Fischer se află într-o mare încurcătură, căci a semnat 
pentru mine poliţe în valoare de douăzeci şi cinci de mii de 
franci! Şi toate acestea din pricina unei femei care mă 
înşală, care-şi bate joc de mine când nu sunt de faţă, care 
mi-a, scornit porecla de cotoi cănit!... A! E groaznic ca 
satisfacerea unui viciu să coste mai scump decât 
întreţinerea unei familii... Şi să nu te poţi stăpâni!... Chiar 
dacă ţi-aş făgădui acum să nu mă mai întorc la femeia aceea 
mârşavă, e destul să-mi trimită două rânduri, ca să alerg la 
ea aşa cum se pornea la atac pe vremea împăratului. 

— Nu te mai frământa atât, Hector, spuse biata femeie 
cuprinsă de deznădejde şi uită cu totul de Hortense la 
vederea lacrimilor ce curgeau din ochii soţului ei. Ştii ce? 
am nişte diamante; scapă-l înainte de toate pe unchiul meu! 

— Diamantele tale nu valorează astăzi decât cel mult 
douăzeci de mii de franci. Nu-i de ajuns pentru bătrânul 
Fischer; de aceea păstrează-le mai bine pentru Hortense. O 
să-l văd mâine pe mareşal. 

— Dragul meu! exclamă baroana luând mâinile scumpului 
ei Hector şi sărutându-le. 

Aceasta fusese toată dojana. Adeline îşi oferea 
diamantele, tatăl le dăruia Hortensei; sforţarea aceasta i se 
păru sublimă şi se simţi lipsită de puteri. 

— E stăpân în casa lui, are dreptul să ia orice, şi-mi cruţă 
diamantele; e un zeu! 

Astfel gândea această femeie, care prin blândeţea sa 
dobândise mai mult decât ar fi obţinut o alta care s-ar fi 
lăsat pradă geloziei. 


Moralistul nu poate tăgădui că, îndeobşte, oamenii 
binecrescuţi şi foarte vicioşi sunt mult mai plăcuţi decât cei 
virtuoşi; ca să-şi răscumpere nelegiuirile, ei caută să-şi 
asigure îngăduinţa tuturor neluând în seamă cusururile 
celor ce-i judecă, astfel că par foarte buni. Cu toate că şi 
printre cei virtuoşi găseşti unii oameni încântători, virtutea 
se crede destul de frumoasă ca să nu-şi mai dea nicio 
osteneală; apoi, cei cu adevărat virtuoşi, lăsând la o parte 
pe ipocriţi, au mai totdeauna o vagă bănuială că n-ar fi 
îndeajuns de răsplătiți; se cred traşi pe sfoară în târgul 
vieţii, fiind uneori cam acri, asemenea celor cărora nu li se 
recunosc meritele. De aceea, baronul, care se simţea 
vinovat de ruina familiei sale, se sili să fie cât se poate de 
drăguţ şi de fermecător cu soţia, copiii şi verişoara sa, 
folosindu-şi toate talentele de seducător. Când fiul său veni 
împreună cu Celestine Crevel, care alăpta un Hulot mititel, 
se purtă foarte atent cu nora, copleşind-o cu laude şi 
complimente, hrană neobişnuită pentru vanitatea Celestinei 
căci o fată de bani-gata mai comună şi mai neînsemnată ca 
ea nici nu se pomenise. Bunicul îşi luă în braţe plodul. Îl 
sărută, găsindu-l dulce şi încântător; îi vorbi ca o doică, 
prezise că băieţaşul va creşte mai mare decât el. strecură 
câteva linguşiri fiului său şi dădu înapoi pruncul normandei 
voinice care-i purta de grijă. De aceea, Celestine aruncă 
baroanei o privire care însemna: „Ce om fermecător!” E de 
la sine înţeles că întotdeauna lua apărarea socrului 
împotriva propriului ei tată. 

După ce se arătă un socru simpatic şi o bomboană de 
bunic, baronul îl duse pe fiul său în grădină, dându-i câteva 
sfaturi pline de bun simţ în privinţa atitudinii pe care 
trebuia s-o aibă la Cameră într-o împrejurare delicată ce se 
ivise în dimineaţa aceea. Stârni admiraţia tânărului avocat 
cu profunzimea vederilor sale, îl înduioşă cu tonul 
prietenesc şi mai cu seamă cu atitudinea ce părea că vrea 
să-i arate că de acum înainte îl socotea egalul său. 


Domnul Hulot-fiul era tipul tânărului ieşit din revoluţia de 
la 1830:£::: mintea îi era îmbibată de politică, îşi urmărea 
cu grijă propriile năzuinţe, pe care le ascundea sub o 
seriozitate prefăcută; era foarte dornic să aibă o faimă bine 
stabilită, se exprima în fraze lungi în loc de a folosi cuvinte 
scăpărătoare, care sunt adevăratele diamante ale 
conversaţiei franceze, îşi păstra însă o ţinută şi credea că 
îngâmfarea înseamnă demnitate. Oamenii aceştia sunt un 
fel de sicrie ambulante în care se află închis francezul de 
odinioară; francezul se zvârcoleşte uneori, încercând să 
spargă învelişul englezesc!4:; dar ambiția îl opreşte şi se 
lasă singur înăbuşit. Sicriul acesta e întotdeauna 
învesmântat în negru. 

— A! iată-l şi pe fratele meu! zise baronul Hulot ieşind în 
uşa salonului ca să-l întâmpine pe conte. 

După ce-l îmbrăţişă pe urmaşul probabil al răposatului 
mareşal Montcornet, îl conduse ţinându-l de braţ, cu semne 
vădite de dragoste şi de respect. 

Acest membru al Senatului francez, care fusese scutit de 
a lua parte la şedinţe din pricina surzeniei sale, avea un cap 
frumos, deşi veştejit de ani, cu un păr cărunt încă destul de 
des ca să rămână lipit sub apăsarea pălăriei. Scurt şi 
îndesat, acum însă cam uscăţiv, îşi purta bătrâneţea verde 
cu un aer voios; păstrase încă o nepotolită poftă de acţiune 
şi, neavând cum s-o folosească, îşi împărțea vremea între 
plimbări şi lectură. 

Firea lui blajină i se vădea pe faţa albă, în ţinută şi în 
vorbele-i cinstite şi pline de bun simţ. Nu pomenea 
niciodată de campanii şi de războaie; se ştia prea mare, 
pentru a mai avea nevoie de aparențele măreției. În 
saloane, se mărginea să aibă mereu grijă de a îndeplini 
dorinţele femeilor. 

— Sunteţi cu toţii veseli, zise el văzând însufleţirea pe 
care baronul o răspândise în mica reuniune de familie. 
Totuşi, Hortense nu s-a măritat, adăugă desluşind urme de 
melancolie pe chipul cumnatei sale. 


— O să vină şi asta destul de curând, îi strigă Bette la 
ureche, cu o voce tunătoare. 

— Aici erai, sămânță rea, care n-ai vrut să încolţeşti! îi 
răspunse el râzând. 

Eroului de la Forzheim îi era destul de dragă verişoara 
Bette, căci în unele privinţe se asemănau. Fără educaţie, 
ridicat din popor, îşi făurise cariera militară numai prin 
curajul său, şi în loc de duh avea mult bun simţ. Cinstit şi 
nepătat, îşi sfârşea cu strălucire viaţa frumoasă în mijlocul 
familiei, spre care îşi îndrepta toată dragostea, fără să 
bănuiască rătăcirile, încă tăinuite, ale fratelui mai mic. 
Nimeni nu se bucura mai mult ca el de spectacolul frumos 
al acestor reuniuni, unde nu se ivea niciodată nici cea mai 
mică pricină de discordie, unde fraţii şi surorile se iubeau 
între ei, căci Celestine fusese socotită de la început ca un 
membru al familiei. De aceea, contele Hulot, om atât de 
cumsecade, întreba din când în când de ce nu venea şi 
bătrânul Crevel. „Iata e la ţară!” îi striga Celestine. De data 
aceasta i se răspunse că fostul negustor de parfumuri 
plecase într-o călătorie. 

— Iată fericirea cea mai temeinică, se gândea baroana 
văzând unirea atât de deplină ce domnea în familia sa, şi pe 
asta cine ne-ar putea-o lua? 

Generalul, observând că baronul se purta deosebit de 
atent cu favorita sa Adeline, făcu atâtea glume, încât acesta, 
temându-se să nu pară ridicol, îşi îndreptă drăgălăşeniile 
spre nora sa, care, la aceste mese familiare, era de obicei 
ținta linguşirilor sale, nădăjduind ca prin ea să-l poată 
readuce pe Crevel în mijlocul familiei, făcându-l să uite 
orice duşmănie. Nimănui nu i-ar fi venit a crede, văzând 
scena aceasta de familie, că tatăl se simţea încolţit, mama 
disperată, fiul peste măsură de îngrijorat de viitorul tatălui, 
iar fiica preocupata să-i fure verişoarei iubitul. 


La ora şapte, baronul, văzând că fiul şi fratele său 
împreună cu baroana şi Hortense jucau whist, plecă la 


Operă să-şi aplaude amanta, luând-o şi pe verişoara Bette, 
care locuia în strada Doyenne şi pleca întotdeauna îndată 
după masă, pe motiv că se temea de izolarea cartierului 
acela pustiu. Orice parizian ar fi recunoscut că prudenţa 
fetei bătrâne era întemeiată. 

Faptul că acest grup de case de lângă vechiul Luvru mai 
există încă e un fel de protest pe care francezii se amuză să- 
| aducă bunului simţ, pentru ca Europa să nu se mai simtă 
neliniştită socotindu-i prea inteligenţi şi să nu se mai teamă 
de ei. Poate că aici se ascunde, fără să ştim, vreun mare 
plan politic. Nu-i uşor să descrii colţul acesta din Parisul de 
azi, pe care mai târziu nimeni nu şi l-ar putea închipui; 
nepoţii noştri, care, fără îndoială, vor vedea Luvrul isprăvit, 
nu vor voi să creadă că o asemenea barbarie a putut dăinui 
treizeci şi şase de ani în inima Parisului, în faţa palatului 
unde trei dinastii au primit, în timpul celor treizeci şi şase 
de ani, elita Franţei şi a Europei. 

Orice om venit la Paris, chiar numai pentru câteva zile, 
nu poate să nu observe grupul celor vreo zece case ruinate 
aflat între poarta cea mică ce dă spre podul Carrousel şi 
strada Muzeului, case pe care proprietarii, lipsiţi de interes, 
nu le mai repară, ele fiind rămăşiţele unui vechi cartier ce 
începuse a fi dărâmat din ziua când Napoleon hotărâse să 
termine clădirea Luvrului. Strada şi fundătura Doyenne 
sunt singurele căi dinlăuntrul acestui grup întunecos şi 
pustiu care pare să fie locuit de năluci, căci nu întâlneşti pe 
nimeni niciodată. Pavajul, mult mai jos ca acela al străzii 
Muzeului, e la înălţimea străzii Froidmanteau. Pe lângă că 
sunt îngropate prin ridicarea pieţii din jur, casele acestea 
mai sunt cufundate şi în umbra veşnică pe care o aruncă 
galeriile înalte ale Luvrului, înnegrite pe partea aceea de 
vânturile dinspre Nord. Întunericul, tăcerea, atmosfera 
sinistră, adâncimea ca de groapă a solului fac din casele 
acestea un fel de cripte, un fel de morminte vii. Când treci 
în cabrioletă de-a lungul cartierului pe jumătate mort şi dai 
cu ochii de ulicioara Doyenne, sufletul ţi se-nfioară şi te 


întrebi cine o fi locuind acolo, ce s-o fi întâmplând acolo 
seara, la ceasul când ulicioara se preface într-o vizuină de 
bandiți şi când viciile Parisului, învăluite de mantia nopţii, se 
dezlănţuie în voie. Problema aceasta devine şi mai 
înspăimântătoare, când vezi că acele pretinse case sunt 
înconjurate de o mlaştină înspre strada Richelieu, da un 
ocean de pietroaie înspre Tuileries, de grădiniţe şi 
şandramale sinistre înspre galerii, de stepe de blocuri de 
piatră şi dărâmături înspre bătrânul Luvru. Henric al III-lea 
şi efebii lui ce rătăcesc căutându-şi straiele, amanţii reginei 
Margoti45*, căutându-şi capetele, vor fi jucând sarabande la 
lumina lunii în pustiurile străjuite de bolta unei capele 
rămase încă în picioare, ca pentru a dovedi că religia 
catolică, atât de puternică în Franţa, supravieţuieşte 
tuturor. În curând se împlinesc patruzeci de ani de când 
Luvrul strigă prin toate gurile zidurilor sale crăpate şi ale 
ferestrelor sparte: „Curăţaţi-mi negii aceştia de pe faţă!” 
Fără îndoială, a fost recunoscut rolul folositor al acestui 
sălaş de bandiți şi nevoia de a se simboliza în inima 
Parisului strânsa unire dintre mizeria şi splendoarea ce 
caracterizează regina capitalelor. Astfel, ruinele acestea 
reci, în care sălăşluieşte ziarul legitimiştilor ce trage să 
moară, barăcile mizerabile din strada Muzeului, hala de 
scânduri, pe care micii negustori o împodobesc cu rafturile 
lor, se vor bucura poate de o viaţă mai lungă şi mai 
înfloritoare decât aceea a trei dinastiit15+! 

Chiria ieftină din casele sortite pieirii o făcuse pe 
verişoara Bette să locuiască aici încă din anul 1823, cu 
toate că era silită, din pricina halului în care se afla 
cartierul, să se întoarcă acasă înainte de a se înnopta. Grija 
aceasta se potrivea de altfel cu obiceiul ei țărănesc, pe care 
şi-l păstrase, de a se scula şi culca odată cu soarele, prilej 
de economie la încălzit şi luminat pentru oamenii de la ţară. 
Locuia în una dintre casele care, de când se dărâmase 
vestitul palat al lui Cambaceres!47* căpătaseră vedere spre 
piaţă. 


În clipa când baronul Hulot, care o însoţise pe verişoara 
soţiei sale până la uşa casei, îi spunea: „La revedere, 
verişoară!”, o femeie tânără, mică, zveltă şi drăguță, 
îmbrăcată foarte elegant şi răspândind un parfum ales, se 
strecură între trăsură şi zid ca să intre în aceeaşi clădire. 
Acea doamnă aruncă o privire baronului, fără niciun fel de 
intenţie, numai ca să-l vadă pe vărul locatarei; desfrânatul 
simţi însă o vie tulburare, ca toţi parizienii când întâlnesc o 
femeie frumoasă ce îndeplineşte desiderata!'*:* lor, cum 
spun entomologiştii, şi-şi puse tacticos o mănuşă înainte de 
a se urca în trăsură, ca să-şi dea o ţinută şi s-o poată urmări 
cu privirea pe tânăra femeie, a cărei rochie era plăcut 
legănată de altceva decât de înspăimântătoarele şi 
înşelătoarele jupoane de crinolină. 

„Nostimă femeiuşcă!” îşi zise el. Nu m-aş da în lături s-o 
fac fericită, căci şi ea m-ar face fericit. 

Când ajunse în capul scării ce ducea la apartamentul 
dinspre stradă, necunoscuta privi cu coada ochiului spre 
poarta casei, aproape fără să se întoarcă, şi-l văzu pe baron 
țintuit locului de admiraţie, mistuit de dorinţă şi curiozitate. 
E ca o floare pe care toate parizienele o miros cu plăcere 
când li se iveşte în cale. Unele femei de treabă, virtuoase şi 
drăguţe, se întorc prost dispuse acasă, dacă nu şi-au cules 
micul lor buchet în timpul plimbării. 

Tânăra femeie urcă repede scara. Curând fereastra de la 
apartamentul etajului al doilea se deschise, şi necunoscuta 
se ivi împreună cu un domn ce se vedea cât colo că-i soţul, 
după capul pleşuv şi privirea-i puţin cam mânioasă. 

„Ce subtile şi isteţe sunt uneori femeile! gândi baronul; 
îmi dă a înţelege că locuieşte aici. Dar o ia cam prea 
repede, mai ales într-un asemenea cartier. Să fim cu băgare 
de seamă.” Urcându-se în „milord”, directorul îşi ridică 
privirea, şi atunci perechea se retrase la iuţeală, ca şi cum 
chipul baronului ar fi avut asupra lor efectul mitologic al 
capului Meduzei!*. „S-ar părea că mă cunosc, îşi spuse 
baronul. Atunci totul se explică!” Într-adevăr, când trăsura 


ajunse pe strada Muzeului, se aplecă să o mai vadă pe 
necunoscută şi o zări din nou la fereastră. Ruşinată că 
fusese surprinsă tocmai când privea poclitul trăsurii în care 
se afla admiratorul ei, tânăra femeie se dădu repede înapoi. 
„Am să aflu de la Capră cine-i”, zise în sinea lui baronul. 


Apariţia consilierului de stat produsese, după cum se va 
vedea, o adâncă impresie asupra celor doi soţi. 

— Dar acesta e baronul Hulot, directorul meu! exclamă 
bărbatul părăsind balconului. 

— Ascultă, Marneffe, fata aceea bătrână de la etajul al 
treilea din fundul curţii, care trăieşte cu un băiat tânăr, e 
verişoara lui? E nostim că am aflat-o abia azi şi din 
întâmplare! 

— Domnişoara Fischer să trăiască cu un tânăr!... repetă 
funcţionarul. Sunt bârfeli de ale portăresei; nu se cuvine să 
vorbim cu atâta uşurinţă despre verişoara unui consilier de 
stat, care taie şi spânzură la minister. Hai, vino să cinăm, te 
aştept de patru ore! 

Frumoasa doamnă Marneffe, fiica naturală a contelui 
Montcornet, unul dintre cei mai vestiți colaboratori ai lui 
Napoleon, se măritase, datorită unei dote de douăzeci de 
mii de franci, cu un funcţionar inferior de la Ministerul de 
Război. Prin influenţa ilustrului general de divizie, care 
devenise mareşal în ultimele şase luni ale vieţii sale, 
conţopistul acesta ajunsese la situaţia nesperată de prim- 
impiegat de birou; dar tocmai când era să fie înaintat 
subşef, moartea mareşalului tăie din rădăcină nădejdile lui 
Marneffe şi ale nevestei sale. Strâmtorarea acestui domn 
Marneffe, care topise toată zestrea domnişoarei Valerie 
Fortin plătindu-şi datoriile şi cumpărând cele trebuincioase 
mobilării unei case, dar mai cu seamă pretenţiile unei femei 
frumoase deprinse de acasă să-şi împlinească toate poftele, 
silise menajul să facă economii la chirie. Strada Doyenn&, 
situată în apropiere de Ministerul de Război şi de centrul 


Parisului, atrăsese pe domnul şi doamna Marneffe, care de 
patru ani locuiau în aceeaşi casă cu domnişoara Fischer. 

Numitul Jean-Paul-Stanislas Marneffe făcea parte din 
tagma funcţionarilor care rezistă abrutizării datorită unei 
puteri ascunse, izvorâtă din depravare. Omuleţul acesta 
slab, cu păr şi barbă rară, cu faţa ofilită şi palidă, mai mult 
obosită decât zbârcită, cu pleoape uşor înroşite, cu ochelari, 
cu o înfăţişare meschină şi o ţinută şi mai meschină 
întruchipa imaginea pe care ne-o facem despre un individ 
adus în faţa Curţii cu Juri pentru atentat la bunele 
moravuri. 

Apartamentul ocupat de cei doi soţi, caracteristic multor 
căsnicii pariziene, prezenta înşelătoarele aparenţe ale 
acelui fals lux care domneşte în atâtea case. În salon, 
mobilele îmbrăcate într-o catifea de bumbac, decolorată, 
statuetele de ghips ce imitau bronzul florentin, candelabrul 
prost cizelat, dat numai cu vopsea, având apărătoare de 
sticlă ce voia să pară a fi de cristal, covorul al cărui preţ 
prea mic se dovedise, mai târziu, a fi datorat cantităţii de 
bumbac pe care o folosise fabricantul şi care ieşise acum la 
iveală, toate, până la perdelele care arătau că damascul de 
lână nu ţine mai mult de trei ani, toate îşi mărturiseau fără 
ascunzişuri mizeria, ca un calic zdrenţăros la uşa unei 
biserici. 

Sufrageria, prost ţinută de o singură servitoare, avea 
înfăţişarea dezgustătoare a sufrageriilor din hotelurile de 
provincie: toate erau murdare şi neîngrijite. 

Dormitorul bărbatului, aidoma unei odăi de student - cu 
patul şi mobila de burlac, veştejită, uzată ca şi el -, în care 
se făcea curăţenie numai o dată pe săptămână, încăperea 
aceasta îngrozitoare în care lucrurile zăceau aruncate 
peste tot, cu ciorapii vechi atârnând pe scaunele de culoare 
închisă, pe care praful sublinia înfloriturile, nu putea fi 
decât a unui om lipsit de grija gospodăriei, ce-şi duce viaţa 
prin cafenele, la jocuri de cărţi sau aiurea. 


Camera doamnei era însă cu totul deosebită, nefiind 
cuprinsă de murdăria înjositoare care nu făcea niciun fel de 
cinste apartamentului propriu-zis, unde toate perdelele 
erau îngălbenite de fum şi de praf, unde copilul, lăsat de 
capul lui, îşi uita peste tot jucăriile. Situate în aripa ce unea, 
într-o singură parte numai, casa clădită la stradă cu corpul 
de casă din fundul curţii, spate în spate cu clădirea vecină, 
camera şi cabinetul de toaletă al Valeriei, elegant tapetat cu 
pânză persiană, având mobile de palisandru şi mochetă pe 
jos, se vedea că aparţin unei femei cochete, ba, mai că ai fi 
putut spune, unei femei întreţinute. Pe catifeaua de pe 
cămin se înălța pendula la modă pe atunci. O vitrină destul 
de plină şi câteva jardiniere de porțelan chinezesc 
completau mobilierul. Patul, masa de toaletă, dulapul cu 
oglindă, canapeluţa de două locuri şi toate nimicurile la 
modă dovedeau gustul sau fantezia în vigoare atunci. 

Deşi în privinţa bogăției şi a eleganţei totul era de mâna a 
doua, şi mobila veche de trei ani, totuşi un dandy n-ar fi 
avut nimic de obiectat, în afară de faptul că luxul acesta 
părea tipic burghez. Arta, distincţia lucrurilor pline de gust 
lipseau cu desăvârşire aici. Un specialist în ştiinţele sociale 
şi-ar fi dat imediat seama de prezenţa unui amant, după 
podoabele bogate şi nefolositoare ce nu pot veni decât din 
partea acestui semizeu, veşnic absent, veşnic prezent în 
viaţa unei femei măritate. 

Felul cum prânziră bărbatul, femeia şi copilul, masa 
aceea întârziată cu patru ore, putea lămuri criza financiară 
prin care trecea familia, căci masa e cel mai sigur 
termometru care poate măsura starea unei căsnicii 
pariziene. Supa de verdeţuri cu zeamă de fasole, carnea de 
vițel cu cartofi, înecată într-o zeamă roşietică ce ţinea loc de 
sos, mâncarea de fasole şi cireşele de calitate proastă, totul 
servit şi consumat în farfurii ştirbite şi cu tacâmuri dintr-o 
imitație de argint tristă şi greoaie, masa aceasta putea fi 
oare demnă de o femeie atât de frumoasă? Baronului i-ar fi 
venit să plângă, dacă ar fi fost de fată. Carafele murdare nu 


puteau totuşi să ascundă culoarea tulbure a vinului 
cumpărat cu litrul de la cârciumarul din colt. Şervetele nu 
fuseseră schimbate de-o săptămână. În sfârşit, totul arăta 
mizeria lipsită de demnitate şi nepăsarea soţiei şi a soţului 
fată de cămin. Până şi un observator mai puţin pătrunzător 
şi-ar fi dat seama, văzându-i, că amândoi ajunseseră la 
cotitura funestă în care nevoia de a trăi te face să cauţi vreo 
pungăşie ingenioasă. 

De altfel, prima frază rostită de Valerie va lămuri 
întârzierea acestei mese, procurate, pesemne, numai prin 
devotamentul interesat al bucătăresei. 

— Samanon nu vrea să primească poliţele decât la 
jumătate preţ şi mai cere ca garanţie şi o poprire asupra 
lefii tale. 

Mizeria, pe care directorul de la Ministerul de Război o 
mai putea ascunde având ca paravan o leafă de douăzeci şi 
patru de mii de franci, în afară de gratificaţii, ajunsese la 
slujbaş în ultima ei fază. 

— L-ai dat gata pe directorul meu, spuse bărbatul 
privindu-şi soţia. 

— Mi se pare, răspunse ea fără să se înspăimânte de 
cuvântul acela luat din argoul culiselor. 

— Ce ne facem? urmă domnul Marneffe. Proprietarul ne 
pune mâine sechestru. Şi tatăl tău care s-a apucat să moară 
fără a lăsa niciun testament! Pe cinstea mea, oamenii 
aceştia de pe vremea Imperiului se credeau cu toţii 
nemuritori ca şi împăratul lor. 

— Bietul tata, rosti ea, am fost singurul lui copil, şi cât de 
mult m-a iubit! Contesa a ars probabil testamentul! Cum 
putea să mă uite, când ştii că ne dădea din când în când 
câte trei, patru mii de franci deodată? 

— Datorăm patru rate, adică o mie cinci sute de franci! 
Face atâta mobila noastră? That is the gquestion!, cum zicea 
Shakespearei!5:. 

— Bine, atunci la revedere, scumpule, spuse Valerie, care 
nu luase decât vreo câteva îmbucături din friptura de vițel 


uscată, deoarece servitoarea scosese tot sosul pentru un 
vrednic soldat abia înapoiat din Alger. O boală grea cere 
leacuri eroice! 

— Unde te duci, Valerie? strigă Marneffe tăindu-i calea 
spre uşă. 

—  Să-l văd pe proprietarul nostru, răspunse ea 
potrivindu-şi buclele englezeşti sub pălăria-i nostimă. Tu ar 
trebui să te pui bine pe lângă fata aceea bătrână, dacă-i 
într-adevăr vara directorului. 

Faptul că locatarii aceleiaşi case pot trăi laolaltă fără să-şi 
cunoască reciproc situaţia socială vădeşte una dintre 
caracteristicile cele mai izbitoare ale forfotei pariziene: şi e 
lesne de înţeles cum de un funcţionar care pleacă dis-de- 
dimineaţă la birou, se întoarce numai la cină şi iese în 
fiecare seară, şi o femeie care se dedă tuturor plăcerilor 
Parisului nu ştiu nimic de existenţa unei fete bătrâne ce 
locuieşte la etajul trei în fundul curţii, mai cu seamă când 
fata aceasta are obiceiurile domnişoarei Fischer. 

Lisbeth era prima care se ducea să-şi ia laptele, pâinea, 
cărbunii, nu vorbea cu nimeni şi se culca odată cu soarele; 
nu primea niciodată scrisori, nici vizite şi nu lega prietenie 
cu vecinii. Ducea una dintre vieţile acelea anonime de 
insectă, cum se mai întâlneau în unele case, unde, după 
patru ani, se afla de existenţa unui domn locuind la etajul 
patru, care a cunoscut pe Voltaire, Pilastre de Rosier, 
Beaujon, Marcel, Mole, Sophie Arnouldi=i:, Franklin şi 
Robespierre. Cele spuse de domnul şi doamna Marneffe 
despre Lisbeth Fischer le aflaseră de la portar, cu care 
întreţineau legături strânse, împinşi de mizeria în care se 
găseau, de pustietatea cartierului şi de nevoia de a-şi 
asigura bunăvoința acestuia. Pe de altă parte, trufia, 
muţenia şi rezerva fetei bătrâne treziseră la portari un 
respect exagerat şi o atitudine plină de răceală, care lăsau 
să se întrevadă nemulţumirea ascunsă a inferiorului. De 
altfel, portarii nu se cred, „în speţă” cum se spune la Palatul 
de Justiţie, mai prejos decât un locatar care plăteşte o 


chirie de două sute cincizeci de franci pe an. Destăinuirile 
făcute de verişoara Bette, Hortensei fiind adevărate, e uşor 
de înţeles cum ajunsese portăreasa s-o calomnieze pe 
domnişoara Fischer, într-o convorbire intimă avută cu soţii 
Marneffe, deşi crezuse numai că o bârfeşte. 

Fata bătrână, după ce luă sfeşnicul cu lumânarea din 
mâinile doamnei Olivier, respectabila portăreasă, făcu vreo 
câţiva paşi ca să vadă dacă geamurile mansardei de 
deasupra apartamentului său erau luminate. În iulie, la ora 
aceea, era atât de întuneric în fundul curţii, încât fata 
bătrână nu se mai putea culca fără lumină. 

— Fiţi fără grijă, domnul Steinbock e acasă, nici n-a ieşit 
azi, îi spuse cu răutate doamna Olivier domnişoarei Fischer. 

Fata bătrână nu răspunse. Puţin îi păsa de părerea 
oamenilor cu care nu avea nici în clin nici în mânecă. În 
privinţa aceasta rămăsese ţărancă; şi după cum ţăranii nu 
ştiu decât de satul lor, nici ea nu ţinea decât la părerea 
celor din micul cerc în care trăia. Urcă deci cu pas hotărât, 
nu la ea, ci spre mansardă. lată de ce la sfârşitul cinei 
pusese în coşuleţul ei de lucru fructe şi dulciuri pentru 
iubitul ei şi acum se ducea să i le dea, întocmai ca o fată 
bătrână care aduce o mâncare bună căţeluşului ei. 

Lângă o lampă mică, a cărei lumină sporea trecând 
printr-un glob umplut cu apă, îl găsi pe eroul din visele 
Hortensei, un tânăr blond, palid, stând la o masă plină de 
unelte de cizelator, ceară roşie, dălţi, socluri cioplite, bucăţi 
de bronz turnat; purta un halat, iar în mână ţinea un grup 
mic în ceară de modelaj, pe care-l contempla cu luarea- 
aminte a unui poet în plin lucru. 

— Wenceslas, uite ce-ţi aduc, zise ea întinzând batista pe 
un colţ al mesei de lucru. 

Şi scoase cu grijă din coşuleţ dulciurile şi fructele. 

— Cât de bună eşti cu mine, domnişoară, îi răspunse cu 
voce tristă bietul exilat. 

— Asta o să te mai răcorească. Prea te înfierbânţi lucrând 
astfel, sărmane copil, nu eşti făcut pentru o meserie atât de 


grea... 

Wenceslas Steinbock privi mirat la fata bătrână. 

— Mai bine ai mânca, se răsti ea deodată, decât să te 
zgâieşti la mine ca la chipurile tale, când le admiri... 

La acest soi de ghiont verbal, uimirea tânărului încetă, 
căci recunoscu pe dată dascălul cu fustă a cărei blândeţe îl 
mira întotdeauna, căci se deprinsese cu asprimea ei. Deşi 
împlinise douăzeci şi nouă de ani, Steinbock părea, ca unii 
blonzi, cu cinci, şase ani mai tânăr. Şi privindu-i fata tânără, 
a cărei frăgezime se vestejise de oboselile şi mizeriile 
exilului, alături de chipul uscat şi aspru al fetei, îţi venea să 
crezi că natura greşise când îi făcuse băiat şi fată. Tânărul 
se sculă apoi şi se trânti pe o canapeluţă veche, stil Ludovic 
al XV-lea, îmbrăcată în catifea galbenă de Utrecht; părea că 
vrea să se odihnească. Fata bătrână alese atunci o prună 
reine-claudei2: şi o întinse, cu un gest blând, prietenului ei: 

— Mulţumesc, spuse el luând fructul. 

— Eşti obosit? îl întrebă ea dându-i alt fruct. 

— Nu sunt obosit de lucru, ci obosit de viaţă, răspunse el. 

— Ce sunt vorbele astea! exclamă ea cu un ton cam acru. 
N-ai un duh bun care veghează asupra dumitale? continuă 
ea, întinzându-i dulciurile şi privindu-l cu cită plăcere le 
mănâncă. Vezi că m-am gândit la dumneata, când am cinat 
la vara mea. 

— Ştiu, zise el uitându-se la Lisbeth cu o privire totodată 
mângâioasă şi plângătoare, ştiu că fără dumneata de mult 
n-aş mai fi în viaţă; dar vezi, domnişoară dragă, artiştii au 
nevoie şi de distracţii... 

— Aha! asta era, strigă ea proptindu-şi pumnii în şolduri 
şi aţintindu-l cu ochi plini de flăcări. Vrei să-ţi prăpădeşti 
sănătatea în dezmăţurile Parisului, ca atâţia lucrători care- 
şi sfârşesc până la urmă zilele într-un pat de spital! Nu, nu, 
întâi îmbogăţeşte-te, şi când vei avea un venit poţi să 
petreci cât vrei, drăguță, atunci ai să fii în stare să-ţi 
plăteşti doctorii şi distracţiile, desfrânatule! 


Sub loviturile atacului însoţit de privirile ce-l străpungeau 
ca nişte unde magnetice, Wenceslas Steinbock îşi plecă 
fruntea. Chiar bârfitorul cel mai înverşunat ar fi trebuit să 
recunoască, dacă ar fi putut fi de faţă la începutul acestei 
scene, că vorbele scornite de soţii Olivier pe seama 
domnişoarei Fischer erau curate calomnii. Totul - gesturile, 
tonul, privirile - vădea curăţenia vieţii intime a acestor două 
fiinţe. Fata bătrână arăta o adevărată dragoste de mamă, 
deşi cam brutală. Tânărul îndura tirania mamei ca un fiu 
respectuos.  Iovărăşia aceasta ciudată părea să fie 
rezultatul unei voințe puternice acţionând necontenit 
asupra unei firi slabe, o slăbiciune morală ale cărei pricini 
ar trebui să-i intereseze pe psihologi, căci psihologii sunt în 
politică ceea ce entomologii sunt în agricultură. 

— Dar dacă mor înainte de a mă îmbogăţi? întrebă 
melancolic Wenceslas. 

— Să mori?... strigă fata bătrână. A! nu te las eu să mori. 
Am putere de viaţă pentru doi şi ţi-aş da şi din sângele meu 
de-ar fi nevoie. 

La auzul acestor cuvinte violente şi naive, lacrimile îi 
înrourară ochii lui Steinbock. 

— Nu fi mâhnit, dragă Wenceslas, urmă Lisbeth mişcată. 
Uite, cred că verişoara mea, Hortense, a găsit destul de 
drăguță pecetea ta. Las' că o să te ajut să vinzi grupul tău 
de bronz, şi-atunci o să-mi plăteşti datoria şi o să faci ce 
vrei, o să fii liber. Haide, zâmbeşte puţin!... 

— Niciodată n-o să-ţi pot plăti tot ceea ce îţi datorez, 
domnişoară, răspunse sărmanul exilat. 

— Şi de ce mă rog?... întrebă ţăranca din Vosgi luând 
partea livonianului împotriva ei însăşi. 

— Pentru că pe lângă că m-ai hrănit, adăpostit şi îngrijit 
ca o mamă, mi-ai dat şi putere: dumneata m-ai făcut ceea ce 
sunt, ai fost adesea aspră, m-ai făcut să sufăr... 

— Eu? zise fata bătrână. Iar vrei să începi cu prostiile 
dumitale despre artă şi poezie, să-ţi trosneşti degetele şi să- 
ţi întinzi braţele vorbind de idealuri frumoase, de nebuniile 


dumitale din Nord? Frumosul nu preţuieşte cât trainicul, şi 
trainicul sunt eu! Ai capul plin de idei? Grozav lucru! Şi eu 
am idei în cap... Lia ce-ţi slujeşte ce ai în suflet dacă nu tragi 
niciun folos din asta? Cei care au idei n-ajung să-i întreacă 
pe cei care n-au, dar care ştiu să-şi facă un loc dând din 
coate... În loc să stai şi sa visezi, mai bine ai lucra... Ce-ai 
făcut de când am plecat?... 

— Ce-a spus verişoara dumitale cea frumoasă? 

— Cine ţi-a spus că-i frumoasă? întrebă repede Lisbeth cu 
un glas în care clocotea o gelozie de tigru. 

— Chiar dumneata. 

— Voiam să văd ce mutră o să faci. Ai poftă să alergi după 
fuste? Dacă-ţi plac femeile, n-ai decât să ciopleşti câte vrei, 
închide-ţi dorinţele în statuete de bronz. Căci trebuie să te 
mai lipseşti încă o bucată de vreme de plăcerile dragostei, 
şi mai ales de vara mea. Vânatul acesta nu-i de nasul tău; o 
fată ca ea are nevoie de un bărbat cu un venit de şaizeci de 
mii de franci... pe care l-a şi găsit... la uite, patul nu-i încă 
făcut! zise ea privind în camera cealaltă; vai! sărăcuţul, te- 
am uitat! 

Energica fată îşi scoase îndată mănuşile, mantila, pălăria, 
şi, ca o servitoare, făcu repede pătucul modest în care 
dormea artistul. Amestecul acesta de asprime, de 
brutalitate chiar, şi de bunătate ar putea explica înrâurirea 
Lisbethei asupra tânărului, de care dispunea ca de un 
obiect al ei. Oare viaţa nu ne supune şi ea printr-un 
amestec de bine şi de Tău? Dacă livonianul ar fi întâlnit-o pe 
doamna Marneffe, în loc s-o întâlnească pe Lisbeth Fischer, 
ar fi găsit la protectoarea sa o bunăvoință care l-ar fi dus 
spre pierzanie, pe căi mocirloase şi dezonorante. Desigur 
că n-ar fi muncit, şi în el nu s-ar fi plămădit artistul. Astfel 
că, deşi se plângea de apriga lăcomie a fetei bătrâne, 
judecata îl îndemna să prefere această mână de fier vieţii 
primejdioase şi trândave pe care o duceau câţiva 
compatrioți de-ai săi. 


lată întâmplarea care prilejuise unirea acestei energii 
feminine cu acea slăbiciune bărbătească, lucru pidosnic!53+ 
destul de des întâlnit, se spune, în Polonia. 


În 1833, domnişoara Fischer, care muncea uneori şi 
noaptea când avea mult de lucru, simţi către ora unu un 
miros puternic de acid carbonic şi auzi vaietele unui 
muribund. Mirosul de cărbune şi horcăitul veneau dinspre 
mansarda de deasupra celor două odăi ale apartamentului 
ei. Bănui numaidecât că un tânăr, mutat de curând în casă 
şi care locuia în mansarda ce rămăsese trei ani neînchiriată, 
încercase să se sinucidă. Urcă repede, sparse uşa cu 
puterea ei de ţărancă lorenă, izbind o dată în ea, şi-l găsi pe 
chiriaş zvârcolindu-se în ghearele morţii pe un pat de 
chingi. Stinse mangalul. Prin uşa deschisă aerul pătrunse 
înăuntru, şi exilatul fu astfel salvat. Apoi, după ce îl culcă în 
pat ca pe un bolnav şi îl lăsă să adoarmă, Lisbeth înţelese 
pricina sinuciderii, văzând mizeria deplină din cele două 
încăperi ale mansardei, în care nu se aflau decât o masă ca 
vai de ea, un pat de chingi şi două scaune. 

Pe masă găsi următoarea scrisoare pe care o citi: 


Sunt contele Wenceslas Steinbock, născut în localitatea 
Prelia din Livonia. 

Nu-i nimeni vinovat de moartea mea; pricinile sinuciderii 
mele se află în vorbele lui Kosciuszko: Finis Poloniae!:5%+ 

Nepotul unui vestit general al lui Carol al XII-lea n-a vrut 
să cerşească. Din pricina constituţiei mele şubrede n-am 
putut intra în armată, şi ieri mi S-au sfârşit cei o sută de 
taleri cu care am pornit din Dresda spre Paris. Las douăzeci 
şi cinci de franci în sertarul mesei, plata chiriei pe care o 
datorez proprietarului. 

Moartea mea nu va întrista pe nimeni, căci n-am rude. îi 
rog pe compatrioţii mei să nu învinuiască guvernul francez. 
Nu m-am anunţat nicăieri ca refugiat! n-am cerut nimic; n- 
am întâlnit niciun exilat, nimeni nu ştie că sunt la Paris. 


Mor cu gânduri creştineşti în suflet. Dumnezeu să-l ierte 
pe cel din urmă Steinbock! 
Wenceslas 


Domnişoara Fischer, foarte  mişcată de cinstea 
muribundului care-şi plătea chiria, deschise sertarul şi găsi 
într-adevăr cinci monede de câte cinci franci. 

— Bietul băiat! spuse ea mişcată. E singur pe lume! 

Cobori în apartamentul ei, îşi luă lucrul şi se întoarse ca 
să croşeteze la mansardă în timp ce-l veghea pe gentilomul 
livonian. Vă puteţi închipui uimirea exilatului când, 
trezindu-se, văzu la căpătâiul lui o femeie; crezu că mai 
visează încă. În vreme ce lucrase la eghileţii de aur ai unei 
uniforme, fata bătrână se hotărâse să-l ia sub ocrotirea ei 
pe acel sărman copil, pe care-l admirase în timp ce el 
dormea. După ce tânărul conte se dezmetici, Lisbeth îl 
încurajă şi îi puse tot felul de întrebări, ca să vadă cum ar 
putea să-i găsească un mijloc de existenţă. Wenceslas, după 
ce-i istorisi povestea sa, adăugă că ajunsese pe vremuri la o 
situaţie datorită vocației sale artistice de netăgăduit. 
Avusese totdeauna înclinări pentru sculptură; dar studiile 
cereau prea mult timp pentru un om lipsit de mijloace, şi 
apoi se simţea prea slăbit în momentul de faţă ca să înceapă 
vreo meserie sau să se avânte în sculptura mare, Lisbeth 
Fischer nu pricepu nimic din tot ce auzi. Îi răspunse 
nenorocitului că Parisul oferă atâtea posibilităţi, încât un 
om care are bunăvoință poate să-şi găsească o 
îndeletnicire. Oamenii de treabă nu pier niciodată dacă sunt 
îndeajuns de răbdători. 

— Eu nu-s decât o biată fată, o ţărancă, şi totuşi am fost 
în stare să-mi creez o situaţie independentă, sfârşi ea. 
Ascultă-mă pe mine. Dacă ţii cu adevărat să lucrezi, am 
ceva bani puşi deoparte şi-ţi voi împrumuta în fiecare lună 
suma de care ai nevoie ca să trăieşti, dar să trăieşti 
cuminte, nu să chefuieşti şi să umbli ca un pierde-vară! La 
Paris te poţi hrăni cu cinci centime pe zi, şi-am să-ţi gătesc 


dejunul în fiecare dimineaţă odată cu al meu. Apoi am să-ţi 
mobilez camera şi am să-ţi plătesc ucenicia de care crezi că 
ai nevoie. Îmi vei da adeverinţe în regulă pentru banii ce-i 
voi cheltui cu dumneata, şi când ai s-ajungi bogat, ai să mi-i 
dai înapoi. Dar dacă n-ai să lucrezi, stric învoiala şi te las în 
părăsire. 

— Ah! strigă nenorocitul, în care mai stăruia încă 
amărăciunea primei îmbrăţişări a morţii, au dreptate 
surghiuniţii de pretutindeni să privească spre Franţa ca 
sufletele din purgatoriu spre paradis. Binecuvântată ţară, 
unde găseşti ajutor şi inimi generoase pretutindeni, chiar şi 
într-o mansardă ca asta! De azi înainte vei fi totul pentru 
mine, binefăcătoarea mea, am să-ţi fiu sclav supus! Nu vrei 
să fii prietena mea? adăugă el devenind dintr-odată 
drăgăstos, după obiceiul polonezilor, ceea ce face ca lumea 
să-i învinovăţească pe nedrept de slugărnicie. 

— A! nu, sunt prea geloasă şi te-aş face nefericit; dar m- 
aş învoi bucuroasă să-ţi fiu un fel de camaradă, răspunse 
Lisbeth. 

— O! dacă ai şti cât am dorit să găsesc pe cineva, chiar şi- 
un tiran, care să se uite la mine când mă zbăteam în pustiul 
Parisului, urmă Wenceslas. Îmi părea rău că nu sunt în 
Siberia, unde cu siguranţă că m-ar trimite împăratul dacă 
m-aş întoarce în patrie!... Fii îngerul meu păzitor... Am să 
lucrez, am să mă port mai bine ca până acum, deşi n-am 
fost niciodată un băiat rău. 

— Ai să faci tot ce-am să-ţi spun? întrebă ea. 

— Dal... 

— Atunci te înfiez, zise ea bucuroasă. lată-mă dintr-odată 
cu un băiat care se scoală din morţi. Hai! începem de azi! 
Mă duc după târguieli; îmbracă-te, şi când voi bate în tavan 
cu coada măturii vino să cinăm împreună. 


A doua zi, domnişoara Fischer luă informaţii cu privire la 
sculptură de la fabricanţii cărora le ducea lucrul de mână. 
Tot întrebând în dreapta şi în stânga, izbuti să descopere 


atelierul Florent şi Chanor, casă de specialitate unde se 
turnau şi se cizelau bronzurile scumpe. şi argintăria de lux. 
Îl duse acolo pe Steinbock ca să-l bage ucenic-sculptor, 
propunere ce păru ciudată. Acolo se executau lucrările 
celor mai vestiți artişti, dar nu se învăţa sculptura. Fata 
bătrână stărui cu încăpățânare şi izbuti să-şi plaseze 
protejatul ca desenator de ornamente. Steinbock învăţă 
repede să modeleze ornamente, născocind şi altele noi, căci 
avea talent. Cinci luni după ce-şi isprăvise ucenicia de 
cizelar, îl cunoscu pe vestitul Stidmann, sculptorul principal 
al casei Florent. După douăzeci de luni, Wenceslas îşi 
întrecu maestrul; dar, în treizeci de luni, economiile 
agonisite de fata bătrână timp de şaisprezece ani, ban cu 
ban, se isprăviră. Două mii cinci sute de franci aur! era 
suma pe care plănuise s-o plaseze în rente viagere şi cu ce 
se alesese? Cu o poliţă semnată de un polonez. Aşa că 
Lisbeth, ca să-l poată întreţine pe livonian, se apucase să 
lucreze ca în tinereţe. Când se trezi cu o hârtie în locul 
pieselor de aur, îşi pierdu capul şi se duse la domnul Rivet, 
care de cincisprezece ani era sfetnicul şi prietenul primei şi 
celei mai îndemânatice dintre lucrătoarele sale. Aflând de 
această aventură, domnul şi doamna Rivet o mustrară pe 
Lisbeth, spunându-i că înnebunise, şi-i blestemară pe 
străinii care, prin uneltirile lor, pentru a-şi crea din nou 
unitatea naţională, voiau cu orice chip să primejduiască 
bunul mers al comerţului şi pacea şi o îndemnară pe fata 
bătrână să ia ceea ce în comerţ se numeşte o garanţie. 

— Singura garanţie pe care ţi-o poate da tânărul e 
libertatea sa, fu de părere domnul Rivet. 

Domnul Achille Rivet era judecător la Tribunalul de 
comerţ. 

— În ce-i priveşte pe străini, nu-i de glumit, urmă el. Un 
francez stă cinci ani în închisoare şi-apoi e eliberat chiar 
fără să-şi fi plătit datoriile, căci într-adevăr nu mai poate fi 
silit decât de conştiinţa sa, care niciodată nu-l tulbură; un 
străin, însă, nu mai iese de acolo. Dă-mi poliţa, o vei trece 


pe numele contabilului meu, el o va protesta, vă va urmări 
pe amândoi, va obţine o sentinţă de constrângere corporală 
şi, când toate vor fi în bună rânduială, îţi va semna o altă 
poliţă. Procedând astfel, veţi fi amândoi legaţi de interese 
comune şi vei avea întotdeauna la îndemână o armă 
îndreptată împotriva polonezului dumitale. 

Fata bătrână lăsă să se ia toate aceste măsuri şi-i 
comunică protejatului ei să nu se sperie de o asemenea 
procedură, necesară spre a da garanţii unui cămătar care 
urma să le împrumute bani. Acest mijloc fusese născocit de 
geniul inventiv al judecătorului de la Tribunalul de comerţ. 
Artistul naiv, având o încredere oarbă în binefăcătoarea sa, 
îşi aprinse pipa cu hârtiile primite, căci fuma ca toţi cei 
nevoiţi să-şi potolească supărările şi excesul de energie. 
Într-o bună zi, domnul Rivet îi arătă domnişoarei Fischer un 
dosar spunându-i: „Îl ai la mână pe Wenceslas Steinbock şi 
încă atât de bine, încât oricând îl poţi băga în douăzeci şi 
patru de ore la Clichy'55:* ca să rămână acolo câte zile mai 
are de trăit”. 

Cinstitul şi onorabilul judecător al Tribunalului de comerţ 
simţi în ziua aceea satisfacția pe care o are cel care a 
săvârşit o faptă rea dar necesară. Sunt atâtea soiuri de 
binefaceri la Paris, şi maniera aceasta ciudată nu reprezintă 
decât unul dintre ele. Acum când livonianul era încurcat în 
iţele procedurii comerciale, trebuia să se obţină şi plata, 
căci comerciantul de vază îl credea pe Wenceslas Steinbock 
un escroc. Bunătatea, cinstea, poezia erau socotite de el un 
dezastru în afaceri. În interesul bietei domnişoare Fischer, 
care, după cum spunea el, fusese păcălită de un polonez, 
Rivet se duse la bogaţii fabricanți unde lucrase Steinbock. 
Când negustorul veni să ia informaţii asupra numitului 
Steinbock, refugiat polonez, Stidmann, care împreună cu 
cei mai de seamă meşteri făurari ai Parisului, de care am 
mai amintit, ridicase arta franceză până la culmile pe care 
se află astăzi, făcând-o să se poată lua la întrecere cu 


florentinii şi cu Renaşterea, se afla tocmai în cabinetul lui 
Chanor. 

— Ce înţelegi dumneata prin „numitul Steinbock”? îl 
întrebă ironic Stidmann. E vorba poate de un tânăr livonian 
ce mi-a fost elev? Află, domnule, că e un mare artist. Se 
vorbeşte despre mine că mă cred diavolul în persoană; el, 
însă, bietul băiat, nici nu-şi dă seama că ar putea deveni un 
zeu... 

— Aha, exclamă Rivet satisfăcut. Apoi adăugă: Cu toate 
că dumneata vorbeşti cam îndrăzneţ cu un om care are 
cinstea să fie judecător la tribunalul de Sena... 

— Scuzaţi-mă, domnule magistrat!... îl întrerupse 
Stidmann ducându-şi dosul palmei la frunte. 

— Îmi pare foarte bine, continuă judecătorul, de cele 
aflate. Aşadar, tânărul acesta ar putea câştiga bani?... 

— Desigur, adăugă bătrânul Chanor, dar trebuie să 
lucreze; ar fi adunat destul şi până acum dacă ar fi rămas la 
noi. Ce să-i faci! Artiştii nu se pot lăsa încătuşaţi. 

— Au conştiinţa valorii şi-a demnităţii lor, zise Stidmann. 
Nu-l condamn pe Wenceslas că a vrut să fie independent, că 
încearcă să-şi facă un nume şi să ajungă un om de seamă, e 
dreptul lui! Şi totuşi, pentru mine a fost o mare pierdere 
când m-a părăsit! 

— Aşa-s tinerii, exclamă Rivet; îndată ce au ieşit din 
găoacea universitară au pretenţii... Întâi trebuie să-ţi faci o 
situaţie şi pe urmă să umbli după glorie! 

— Îţi oboseşti mâna culegând parale! răspunse Stidmann. 
Gloria trebuie să aducă bogăţia. 

— Ce să-i faci! se adresă Chanor lui Rivet, nu poţi să-i 
legi... 

— Şi-ar roade căpăstrul! replică Stidmann. 

— Domnişorii de soiul acesta, rosti Chanor privindu-l pe 
Stidmann, cu cât au mai mult talent, cu atât au şi toane mai 
multe. Cheltuiesc enorm, îşi iau câte o fetişcană, aruncă 
banii pe fereastră, nu mai au timp să-şi vadă de lucru şi îşi 
neglijează comenzile; ne ducem atunci la alţi meşteri, care 


nu preţuiesc cât ei şi care se îmbogăţesc; şi se mai plâng 
apoi că vremurile sunt grele, când, dacă şi-ar da osteneală, 
ar putea strânge munţi de aur... 

— Am impresia, moş Lumignon, zise Stidmann, că eşti ca 
librarul acela dinaintea revoluţiei care spunea: „Ah! dacă aş 
putea să-i ţin pe Montesquieu, Voltaire, Rousseau, ca pe 
nişte calici, în pod la mine şi să le încui pantalonii într-un 
dulap, ce de mai cărţulii bune mi-ar scrie! Aş face avere!” 
Dacă operele s-ar putea făuri ca şi cuiele, le-ar putea face şi 
comisionarii... Dă-mi o mie de franci şi nu mai vorbi! 

Rivet se întoarse acasă încântat pentru biata domnişoară 
Fischer, care se afla la el, căci venea să prânzească în 
fiecare luni. 

— Dacă îl poţi face să se ţină de lucru, îi zise el, o să ai 
mai mult noroc decât minte; o să-ţi recapeţi banii, 
dobânzile, cheltuielile şi capitalul. Polonezul are talent, 
poate să-şi câştige existenţa; dar trebuie să-i ascunzi 
pantalonii şi pantofii, nu-l lăsa să se ducă la Chaumiere şi în 
cartierul Notre-Dame-de-Lorette!55, ţine-l în frâu fără 
aceste măsuri de prevedere, rişti ca sculptorul dumitale să 
umble hoinar, şi de-ai şti ce înţeleg artiştii prin hoinăreală! 
e o grozăvie, ce să-ţi spun! Chiar acum am aflat că o hârtie 
de o mie de franci se poate topi într-o zi! 


Episodul acesta avu o înrâurire grozavă asupra vieţii 
intime a lui Wenceslas şi a fetei bătrâne. Binefăcătoarea 
muia pâinea exilatului în pelinul mustrărilor, când îşi vedea 
economiile compromise, ba deseori le crezu chiar pierdute. 
Mama cea bună se prefăcu într-o maşteră, îl dăscăli pe 
sărmanul copil, îl necăji, certându-l că nu lucrează destul de 
repede şi că şi-a ales o meserie prea grea. Nu putea să-şi 
închipuie că nişte modele de ceară roşie, figurine, proiecte 
de ornamente ori simple schiţe ar putea avea vreo valoare. 
Dar îndată după aceea îi părea rău de asprimea ei, încerca 
să-l împace arătându-se grijulie, blândă şi plină de atenţii. 
Bietul tânăr, după ce gemea că se află sub stăpânirea acelei 


furii, sub tirania unei ţărance din Vosgi, era încântat de 
dezmierdările şi de grija de mamă iubitoare, preocupată 
numai de latura pozitivă, materială a vieţii. Era ca o femeie 
care iartă persecuțiile îndurate o săptămână întreagă 
numai pentru dezmierdările unei împăcări de o clipă. Astfel, 
domnişoara Fischer puse cu desăvârşire stăpânire pe 
sufletul artistului. Pasiunea de a domina, a cărei sămânță 
rămăsese în adâncul inimii sale de fată bătrână, se dezvoltă 
repede. Putea să-şi satisfacă orgoliul şi nevoia de acţiune: 
avea acum o fiinţă pe care putea s-o certe, s-o conducă, s-o 
măgulească, s-o facă fericită, fără să-i fie teamă de nicio 
rivalitate. În felul acesta, deci, şi partea bună şi partea rea a 
firii sale se manifestară la fel de puternic. Dacă uneori îl 
chinuia pe bietul artist, în schimb alteori îi arăta o 
drăgălăşenie ce amintea de gingăşia florilor de câmp, se 
bucura văzând că nu-i lipseşte nimic, şi-ar fi dat viaţa 
pentru el, Wenceslas era sigur de asta. Ca toate sufletele 
frumoase, bietul băiat uita cele îndurate, cusururile acestei 
fete, care de altfel îi povestise viaţa ei ca să-şi justifice 
sălbăticia, şi nu-şi mai amintea decât de binefaceri. Într-o zi, 
Lisbeth, înfuriată că Wenceslas plecase să hoinărească în 
loc să lucreze, îi făcu o scenă. 

— Eşti al meu! strigă ea. Şi dacă ai fi un om cinstit, ai 
încerca să-mi înapoiezi cât mai curând tot ce-mi datorezi... 

Lui Steinbock i se aprinse sângele de gentilom şi păli. 

— Doamne, Dumnezeule! zise ea, în curând o să fim siliţi 
să trăim dintr-un franc şi cincizeci de centime pe care-i 
câştig zilnic eu, o biată fată... 

Cei doi săraci, ciondănindu-se se învrăjbiră unul 
împotriva celuilalt; şi atunci bietul artist o mustră pentru 
prima oară pe binefăcătoarea sa că nu-l lăsase să moară şi 
că îl sileşte să ducă o viaţă de ocnaş, mai rea decât nefiinţa, 
unde cel puţin găseşti odihnă, spunea el. Şi-i spuse că are 
să fugă. 

— Să fugi!... exclamă fata bătrână. A! domnul Rivet avea 
dreptate! 


Şi îi lămuri ritos polonezului cum în douăzeci şi patru de 
ore putea să-l bage la închisoare pe toată viaţa. Fu ca o 
lovitură de măciucă. Steinbock căzu într-o melancolie 
neagră, închizându-se într-o tăcere de piatră. În noaptea 
următoare, Lisbeth, auzindu-l cum se pregăteşte să se 
sinucidă, se duse la el, înmânându-i dosarul şi o chitanţă în 
regulă. 

— Ia-le, copilul meu, şi iartă-mă! rosti ea cu lacrimi în 
ochi. Îţi doresc să fii fericit, părăseşte-mă, căci te chinuiesc 
prea mult; dar aş vrea să te gândeşti uneori la sărmana fată 
care te-a ajutat să-ţi poţi câştiga viaţa. Ce să fac! tu mă 
sileşti să fiu rea; s-ar putea să mor, şi atunci ce te-ai face 
fără mine?... De aceea sunt nerăbdătoare să te văd izbutind 
să fabrici obiecte care să se poată vinde. Doar nu-ţi ceream 
banii înapoi pentru mine!... Mi-e teamă de trândăvia asta pe 
care o numeşti visare, de planurile cu care-ţi pierzi vremea 
uitându-te la cer, şi-aş vrea să te deprinzi cu munca. 

Spuse vorbele acestea cu un accent, cu o privire în ochii 
plini de lacrimi, cu o expresie care-l mişcară pe nobilul 
artist. Luând-o în braţe pe binefăcătoarea sa, Wenceslas o 
strânse la piept şi o sărută pe frunte. 

— Ia-ţi înapoi actele, răspunse el cu un fel de veselie. De 
ce m-ai băga la Clichy? Nu mă ţine întemnițat aici 
recunoştinţa? 


Episodul acesta al vieţii lor comune şi secrete, întâmplat 
cu şase luni în urmă, îl făcuse pe Wenceslas să realizeze trei 
lucrări: pecetea ce se afla la Hortense, grupul dus la 
negustorul de obiecte de artă şi o pendulă splendidă, pe 
care tocmai o isprăvea, înşurubându-i ultimele piuliţe. 

Pendula reprezenta cele douăsprezece ceasuri ale zilei, 
minunat caracterizate de douăsprezece figuri de femei 
înlănţuite într-un dans atât de nebun şi de repezit încât cei 
trei Cupidoni cocoţaţi pe o grămadă de flori şi de fructe nu 
puteau opri în trecere decât ora de la miezul nopţii, a cărei 
hlamidă ruptă rămânea în mâna celui mai îndrăzneţ dintre 


ei. Grupul se sprijinea pe un soclu rotund cu o ornamentaţie 
admirabilă, în care se zvârcoleau animale fantastice. Ora se 
putea vedea într-o gură monstruos căscată. Fiecare oră 
avea felurite simboluri, măiestrit născocite, ce închipuiau 
îndeletnicirile obişnuite. 

Acum e uşor de înţeles cum de ajunsese domnişoara 
Fischer să aibă un ataşament extraordinar pentru 
livonianul ei: voia să-l ştie fericit, şi îl vedea cum se 
prăpădeşte şi se ofileşte într-o mansardă. Astfel se explică şi 
situaţia îngrozitoare. Ţăranca din Lorena veghea asupra 
acestui copil al Nordului cu o duioşie de mamă, cu o gelozie 
de femeie şi o străşnicie de balaur; de aceea, potrivea astfel 
lucrurile încât să-l împiedice cu desăvârşire de la orice 
nebunie sau desfrânare, lăsându-l veşnic fără bani. Ar fi voit 
să-şi păstreze victima şi tovarăşul numai pentru ea, silindu-l 
să fie cuminte, neînţelegând cât era de barbară dorinţa 
aceasta nesocotită, căci ea se obişnuise cu toate lipsurile. Îl 
iubea destul pe Steinbock ca să nu se mărite cu el, şi-l iubea 
prea mult ca să-l poată da unei alte femei. Nu se putea 
resemna să-i fie numai mamă, şi se socotea nebună când se 
gândea la celălalt rol. Contradicţiile acestea, gelozia ei 
feroce, fericirea de a avea un bărbat care să fie numai al ei, 
toate îi răscoleau adânc sufletul îndrăgostită sincer de 
patru ani de zile, se înşela cu speranţa nebună că ar putea 
prelungi mereu viaţa aceasta absurdă, fără ieşire, care prin 
îndărătnicia ei avea să aducă pieirea aceluia pe care 
verişoara Bette îl numea copilul ei adoptiv. Lupta dintre 
instincte şi Raţiune o făcea nedreaptă şi tiranică. Se 
răzbuna pe băiatul acesta că nu era şi ea tânără, frumoasă 
şi bogată; apoi, după fiecare răzbunare, învinuindu-se 
singură, se umilea şi îi arăta o dragoste neţărmurită. Nu 
putea concepe să facă un sacrificiu idolului său, fără să-şi fi 
lăsat prin lovituri de secure pecetea puterii ce o avea. Se 
petrecea acelaşi lucru ca în Furtuna de Shakespeare, dar 
cu rolurile schimbate, Caliban fiind stăpânul lui Ariel şi al lui 
Prospero!2:. lar tânărul acesta nefericit, cu preocupări 


înalte, meditativ şi înclinat spre lenevie, oglindea în ochii 
săi, ca leii închişi în cuştile din Jardin des Plantesi5%*, pustiul 
pe care ocrotitoarea lui i-l deschidea în suflet. Munca silnică 
la care-l supunea Lisbeth nu-i înăbuşea dorinţele inimii. 
Plictiseala lui ajunsese o boală trupească şi se stingea fără 
să poată cere, fără să ştie cum să-şi facă rost de bani pentru 
o nebunie care era adesea şi o necesitate. În unele zile, 
când se simţea mai energic, când starea lui nenorocită îl 
făcea să-şi iasă din fire, se uita la Lisbeth cum se uită un 
călător însetat la o apă sălcie, străbătând un ţinut sterp. 
Lisbeth se bucura de roadele amare ale sărăciei şi ale 
întemniţării în Paris ca de nişte adevărate plăceri. Dar se 
gândea cu spaimă că orice capriciu i-ar putea răpi sclavul. 
Câteodată îi părea rău că, prin tirania şi mustrările ei, îl 
silise pe poetul acesta să ajungă un mare sculptor de 
lucruri mici, dându-i astfel putinţa să se poată lipsi de 
dânsa. 

A doua zi, aceste trei vieţi pe care nenorocirea le 
însemnase atât de felurit şi atât de adânc - aceea a unei 
mame disperate, a menajului Marneffe şi a sărmanului 
exilat - aveau să fie schimbate de pasiunea naivă a 
Hortensei şi de deznodământul ciudat al pasiunii nefericite 
pe care baronul o nutrea pentru Josepha. 


Când ajunse în faţa Operei, consilierul de stat se opri 
mirat de înfăţişarea sumbră a templului din strada 
Lepelletier, unde nu zări nici jandarmi, nici lumini, nici 
oamenii de serviciu, nici cordoane pentru stăvilirea 
mulţimii. Privi afişul şi văzu o bandă albă în mijlocul căreia 
străluceau cuvintele sacramentale: 


SPECTACOLUL SUSPENDAT DIN MOTIVE DE BOALĂ 


Se repezi numaidecât la Josepha, care locuia, ca toţi 
artiştii Operei, pe strada Chauchat. 


— Ce doriţi, domnule? i se adresă portarul, spre marea 
lui mirare. 

— Cum, nu mă mai cunoşti? răspunse baronul neliniştit. 

— Ba dimpotrivă, domnule, tocmai pentru că am cinstea 
să vă cunosc, vă întreb: unde vă duceţi? 

Un fior de gheaţă îl străbătu pe baron. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Dacă domnul baron doreşte să intre în apartamentul 
domnişoarei Mirah, va găsi acolo pe domnişoara Heloise 
Brise-tout, pe domnii Bixiou, Leon de Lora, Lousteau, de 
Vernisset, Stidmann şi o mulţime de femei mirosind a 
paciuli, care sărbătoresc inaugurarea noului apartament. 

— Dar unde-i?... 

— Domnişoara Mirah?... Nu prea ştiu dacă e bine să vă 
spun... 

Baronul strecură două monede de cinci franci în palma 
portarului. 

— Aflaţi că s-a mutat în strada Ville-l'Eveque, într-o casă 
mare pe care i-a dăruit-o, se zice, ducele d'Herouville, 
răspunse cu voce scăzută portarul. 

După ce întrebă de numărul noii reşedinţe, baronul se 
aruncă într-un „milord” şi ajunse în faţa unei clădiri 
frumoase în stil modern, din acelea cu două intrări, care-şi 
afirmă luxul începând de la felinarul de gaz. 

Baronul, în haina-i albastră, cu cravată albă, jiletcă albă, 
pantaloni de nankin, cizme lustruite şi jabot foarte scrobit, 
fu luat drept un invitat întârziat de către portarul acelui 
nou Eden. Prestanţa, felul lui de a păşi, toată înfăţişarea sa 
îndreptăţea această părere. 

La sunetul clopotului tras de portar, un fecior apăru în 
peristil. Feciorul acesta, nou ca şi locuinţa, îl pofti înăuntru 
pe baron, care-i spuse, însoţindu-şi cuvintele cu un gest 
măreț: 

— Predă această carte de vizită domnişoarei Josepha... 

Jalnicul cavaler privi, fără să-şi dea seama, încăperea în 
care intrase. Se afla într-un salon de aşteptare plin cu flori 


rare, cu un mobilier ce trebuie să fi costat cel puţin 
douăzeci de mii de franci. Feciorul se întoarse, rugându-l să 
treacă în salon până ce musafirii se vor ridica de la masă ca 
să ia cafeaua. 

Deşi baronul cunoştea luxul din epoca Imperiului - fără 
îndoială unul dintre cele mai fastuoase, ale cărui creaţii, 
deşi efemere, costaseră sume nebuneşti - rămase totuşi 
uimit, năucit, privind salonul acesta cu trei ferestre ce 
dădeau spre o grădină feerică, o grădină dintr-acelea 
lucrate într-o lună cu pământ adus, cu flori transplantate, 
cu gazon ce părea făurit prin procedee chimice. Admiră nu 
numai podoabele preţioase, obiectele aurite, sculpturile 
cele mai costisitoare ale stilului Pompadour, stofele 
minunate pe care orice băcan parvenit le-ar fi putut 
comanda şi cumpăra cu grămezi de aur, dar mai cu seamă 
ceea ce numai prinții au darul să aleagă, să descopere, să 
plătească şi să ofere: două tablouri de Greuze şi două de 
Watteau, două capete de Van-Dyck, două peisaje de 
Ruysdael, două de Guaspre, un Rembrandt şi un Holbein, 
un Murillo şi un Tizian, două leniers şi două Metzu, un Van- 
Huysum şi un Abraham Mignon:5** în sfârşit două sute de 
mii de franci în tablouri admirabil încadrate. Ramele 
valorau aproape cât şi pânzele. 

— Ei, pricepi acum, moşulică? îi spuse Josepha, care, 
intrând pe o uşă secretă şi apropiindu-se în vârful 
picioarelor pe covoarele persane, îşi surprinsese adoratorul 
în halul acela de uimire când urechile îţi vâjâie atât de tare 
încât nu mai auzi decât clocotul sinistru al dezastrului. 

Cuvântul moșulică, adresat unui personaj atât de suspus 
în ierarhia administrativă şi care zugrăveşte minunat 
îndrăzneala acestor femei ce calcă în picioare vieţile celor 
mai de seamă oameni, îl încremeni pe baron. Josepha, 
îmbrăcată toată în alb şi galben, era atât de bine 
împodobită pentru petrecerea aceea încât izbutea să răsară 
ca o bijuterie rară în mijlocul luxului orbitor. 


— Nu-i minunat? continuă ea. Ducele a investit aici tot 
câştigul dintr-o afacere în comandită, vânzând acţiunile la 
preţ ridicat. Nu-i prost micuțul meu duce! Numai prinții de 
altădată ştiu să schimbe cărbunele în aur. Înainte de masă, 
notarul mi-a adus să semnez actul de proprietate cu 
chitanţa achitării preţului. Am ca musafiri numai oameni de 
vază:  d'Esgrignon,  Rastignac, Maxime,  Lenoncourt, 
Verneuil, Laginski, Rochefide, La Palferine şi bancherii 
Nucingen şi du Tillet, cu Antonia, Malaga, Carabine şi 
Schontfe, care te-au compătimit cu toţii. Eşti şi tu invitat, 
dar cu condiţia să bei singur două sticle de vin unguresc, 
şampanie şi vin de Cap'%: ca să fii la fel cu ei. Suntem cu 
toţii prea porniţi ca să nu fi suspendat spectacolul de astă- 
seară de la Operă: directorul meu e beat ca un porc şia 
început să grohăie... 

— Vai! Josepha!... strigă baronul. 

— Ce stupide sunt explicaţiile! îl întrerupse ea zâmbind. 
Gândeşte-te, preţuieşti tu şase sute de mii de franci cât a 
costat casa şi mobila? Eşti tu în stare să-mi oferi o rentă de 
treizeci de mii de franci pe care ducele mi-a dăruit-o într-un 
cornet de cofeturi?... Nostimă idee a mai avut! 

— Ce depravare! spuse consilierul, care în clipa aceea de 
furie ar fi fost în stare să sacrifice diamantele soţiei sale ca 
să ia locul ducelui d'Herouville, fie şi numai pentru douăzeci 
şi patru de ore. 

— Meseria m-a făcut depravată! răspunse ea. A! vasăzică 
aşa iei lucrurile! De ce n-ai scornit şi tu o afacere în 
comandită? Bietul meu cotoi câănit! ar trebui să-mi 
mulţumeşti că te părăsesc tocmai în clipa când te pregăteai 
să distrugi pentru mine viitorul soţiei tale, zestrea fetei şi... 
A! plângi! Imperiul e pe ducă!... îmi iau rămas bun de la 
Imperiu. 

Luă o poză tragică, declamând: 


De eşti acel Hulot, eu nu te mai cunosc.... 


Şi ieşi din cameră. 

Prin uşa întredeschisă pătrunsese, ca o fulgerare, un val 
de lumină însoţit de zgomotul orgiei în creştere şi de 
aromele unui ospăț dintre cele mai alese. 

Cântăreaţa se întoarse ca să se uite prin uşa crăpată şi, 
văzând că Hulot rămăsese încremenit locului ca o statuie de 
bronz, făcu un pas înainte, apărând din nou. 

— Domnule, spuse ea, am dăruit zdrenţele din strada 
Chauchat micuţei Heloise Brisetout a lui Bixiou: dacă vrei 
să-ţi iei scufia de bumbac, trăgătoarea de cizme, corsetul şi 
ceara pentru favoriţi, am lăsat vorbă acolo să ţi se dea totul 
la cerere. 

Batjocura aceasta îngrozitoare îl sili pe baron să iasă ca 
Loth din Gomorai!8L:, fără să se mai uite înapoi, cum făcuse 
doamna. 


Hulot se întoarse acasă păşind furios, vorbindu-şi singur 
-, îşi găsi familia jucând liniştită wbhist-ul început la plecarea 
lui, pe zece centime fisa. Văzându-şi soţul, biata Adeline 
crezu că i s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire grozavă, că 
a fost cumva dezonorat. Trecu Hortensei cărţile şi îl luă pe 
Hector în acelaşi salonaş unde, cu cinci ore înainte, Crevel îi 
prezisese că va sfârşi în cea mai ruşinoasă mizerie. 

— Ce ai? îl întrebă ea înspăimântată. 

— O, iartă-mă şi îngăduie-mi să-ţi istorisesc toată 
ticăloşia. 

Şi-şi revărsă mânia timp de zece minute. 

— Dar, dragul meu, îi răspunse cu eroism biata femeie, 
fiinţele acestea nu ştiu ce-i dragostea! Dragostea curată şi 
devotată pe care o meriţi. Cum te poţi încumeta, tu, un om 
atât de deştept, să lupţi cu un milion? 

— Scumpă Adeline! exclamă baronul îmbrăţişându-şi 
soţia şi strângând-o la piept. 

Vorbele baroanei fură ca un balsam pe rănile încă 
sângerânde ale amorului propriu. 


— Desigur, despoaie-l de avere pe ducele d'Herouville, şi 
ai să vezi atunci că, între noi doi, ea n-ar mai şovăi! 

— Dragul meu, continuă Adeline făcând o ultimă sforţare, 
dacă ai neapărată nevoie de amante, de ce nu-ţi iei, ca 
domnul Crevel, o femeie care nu costă scump, dintr-o clasă 
mai de jos, care să se mulţumească multă vreme cu puţin. 
Am fi cu toţii în câştig. Înţeleg să nu te poţi lipsi de ceva, 
dar nu pricep deloc vanitatea... 

— O! ce femeie minunată eşti! strigă el. Sunt un bătrân 
nebun, nu merit să am de soţie un înger ca tine! 

— Nu sunt decât Josefina Napoleonului meu, îi zise ea cu 
o urmă de melancolie. 

— Josefina nu preţuia cât tine, îi răspunse el. Vino, vreau 
să joc whist cu fratele meu şi cu copiii. Trebuie să mă ocup 
serios de meseria de tată de familie, s-o mărit pe Hortense 
şi să-l înmormântez pe desfrânatul din mine. 

— Fiinţa aceea trebuie să fie cu totul lipsită de gust dacă 
îl preferă pe altul lui Hector al meu, spuse biata Adeline, 
mişcată de bunătatea lui. Eu nu te-aş ceda pentru tot aurul 
din lume. Nu înţeleg cum te poate părăsi o femeie când are 
norocul să fie iubită de tine! 

Privirea cu care baronul răsplăti fanatismul soţiei sale o 
întări în convingerea că blândeţea şi supunerea sunt cele 
mai puternice arme ale femeii. Dar aici se înşela. 
Sentimentele nobile duse până la exagerare dau aproape 
aceleaşi rezultate ca marile vicii. Bonaparte a ajuns împărat 
fiindcă a tras în popor din apropierea locului unde Ludovic 
al XVI-lea şi-a pierdut tronul şi capul fiindcă n-a îngăduit să 
se verse sângele unui oarecare domn Sauce. 


A doua zi, Hortense, care dormise cu pecetea lui 
Wenceslas sub pernă, ca să nu se despartă de ea, se 
îmbrăcă dis-de-dimineaţă şi trimise vorbă tatălui ei să vină 
în grădină de îndată ce se va scula. 

Către ora nouă şi jumătate, tatăl, îndeplinind rugămintea 
fetei, o luă de braţ şi porniră împreună de-a lungul 


cheiurilor, trecând pe Podul regal şi îndreptându-se spre 
piaţa Carrousel. 

— Hai să umblăm aşa, ca şi cum am hoinări, tăticule, zise 
Hortense trecând de portiţa ce dădea în piaţa aceea 
imensă. 

— Să hoinărim pe-aici?... o întrebă tatăl pe un ton 
zeflemitor. 

— Ne-am înţeles doar să mergem la muzeu, şi uite, 
exclamă ea arătând spre barăcile proptite de zidurile 
caselor aşezate cu una dintre faţade spre strada Doyenne, 
acolo sunt nişte magazine cu lucruri de ocazie şi cu 
tablouri... 

— Verişoara ta locuieşte pe aici... 

— Ştiu, dar nu trebuie să ne vadă... 

— Şi ce vrei să faci? întrebă baronul trezindu-se deodată 
la treizeci de paşi de ferestrele doamnei Marneffe, care-i 
răsări pe neaşteptate în minte. 

Hortense îl duse pe tatăl ei spre vitrina uneia dintre 
prăvăliile situate în colţul grupului de case aşezat de-a 
lungul galeriilor bătrânului Luvru, cu faţa spre palatul 
Nantes. Fata intră în prăvălie, iar tatăl, rămânând afară - cu 
ochii la ferestrele drăgălaşei doamne Marneffe, care îşi 
lăsase în ajun imaginea în inima bătrânului galant, ca un 
leac pentru lovitura ce avea să primească - nu se putu 
împotrivi dorinţei de a pune în practică sfatul pe care i-l 
dăduse soţia sa. 

— Să ne ocupăm deci de micile burgheze, se gândi el, 
amintindu-şi de farmecele doamnei Marneffe. Femeia 
aceasta m-ar face s-o uit repede pe lacoma Josepha. 

Dar iată ce se petrecu şi în prăvălie şi afară, în acelaşi 
timp. 

Privind spre ferestrele noii sale alese, baronul îl văzu pe 
soţul acesteia, care îşi peria singur redingota şi părea că stă 
totodată la pândă, aşteptând pe cineva. Temându-se să nu 
fie zărit şi apoi, mai târziu, recunoscut, baronul îndrăgostit 
întoarse spatele străzii Doyenne, dar numai pe trei sferturi, 


în aşa fel încât să mai poată arunca din când în când câte o 
ochire într-acolo. Mişcarea aceasta îl făcu să se întâlnească 
aproape nas în nas cu doamna Marneffe, care, venind 
dinspre chei, urca strada îndreptându-se spre casă. Valerie 
avu o tresărire puternică sub privirea uimită a baronului şi 
îi răspunse cu o ocheadă de mironosiţă. 

— Nostimă femeie! exclamă baronul. Merită să faci 
pentru ea orice nebunii! 

— Nu cumva, domnule, îi spuse ea întorcându-se ca o 
femeie ce-şi ia inima în dinţi, nu cumva dumneavoastră 
sunteţi domnul baron Hulot? 

Baronul, din ce în ce mai uimit, făcu am semn afirmativ. 

— Atunci, fiindcă întâmplarea ne-a unit de două ori 
privirile, şi am norocul să vă stârnesc curiozitatea ori să vă 
interesez, îndrăznesc să vă spun că, în loc să faceţi nebunii, 
mai bine aţi face dreptate... Soarta soţului meu e în mâinile 
dumneavoastră... 

— Asta înseamnă?... întrebă galant baronul. 

— Că soţul meu e funcţionar la direcţia dumneavoastră 
din Ministerul de Război, în divizia domnului Lebrun, şi 
lucrează în biroul domnului Coquet, răspunse ea surâzând. 

— Sunt dispus, doamnă... doamnă? 

— Marnefte. 

— Drăgălaşă doamnă Marneffe, sunt dispus să fac chiar o 
nedreptate pentru ochii dumitale frumoşi... În casa în care 
stai locuieşte o vară de-a mea, Am să trec s-o vizitez zilele 
acestea, cât de curând; vino te rog şi dumneata acolo, să-mi 
prezinţi plângerea. 

— Iertaţi-mi îndrăzneala, domnule baron; am cutezat să 
vă vorbesc astfel numai din pricină că sunt lipsită de sprijin. 

— AIA! 

— O, domnule, vă înşelaţi, spuse ea plecând ochii. 

Baronului i se păru că soarele dispăruse dintr-o dată. 

— Mă aflu într-o situaţie disperată, dar sunt femeie 
cinstită, urmă ea. Mi-am pierdut acum şase luni singurul 
protector, pe mareşalul Montcornet. 


— A! Eşti fiica lui? 

— Da, domnule, dar nelegitimă, şi nu m-a recunoscut. 

— Ca să-ţi poată lăsa o parte din avere? 

— Nu mi-a lăsat nimic, domnule, căci nu s-a găsit niciun 
testament. 

— Vai! biata fetiţă, aşa e, mareşalul a căzut lovit de 
apoplexie... Dar nu-ţi pierde nădejdea; fata unuia dintre cei 
mai mari viteji ai Imperiului merită ceva. 

Doamna Marneffe se înclină cu graţie, mândră de 
succesul ei tot pe atât cât şi baronul de al lui. 

— De unde naiba se întoarce atât de devreme? se întrebă 
el studiind mişcarea unduioasă a rochiei pe care şi-o 
legăna, poate cam cu prea multă graţie. De la baie nu te 
întorci cu o figură atât de obosită, şi apoi văd că soţul o 
aşteaptă. Nu pricep nimic; asta mă pune pe gânduri. 

După ce doamna Marneffe intră în casă, baronul îşi 
aminti că ar trebui să vadă ce face fata lui în prăvălie. Dând 
să intre cu capul spre ferestrele doamnei Marneffe, fu cât 
pe aci să se lovească de un tânăr cu fruntea palidă şi ochii 
cenuşii, scăpărători, îmbrăcat într-un pardesiu de vară din 
lână, negru, cu pantaloni de pânză groasă şi pantofi cu 
ghetre de piele galbenă, care ieşea ca un năuc; se uită după 
dânsul şi îl văzu fugind spre casa doamnei Marneffe, unde 
dispăru.  Strecurându-se în prăvălie, Hortense zărise 
numaidecât frumosul grup, expus pe o masă aşezată în 
dreptul uşii. 

De n-ar fi fost dinainte pregătită să vadă o capodoperă, 
tânăra fată ar fi rămas uimită de ceea ce se numeşte brio, 
adică strălucirea proprie marilor creaţii, ea care, cu 
siguranţă, ar fi putut să pozeze în Italia pentru o statuie 
întruchipând acel Brio. 

Nu toate operele oamenilor de geniu au aceeaşi 
strălucire, aceeaşi splendoare ce încântă ochii tuturor, chiar 
a nepricepuţilor. Astfel, unele dintre tablourile lui Rafael, 
ca, de pildă, vestita Schimbare la faţă sau Madona din 
Foligno şi frescele de la Vatican, celebrele Stanze, nu-ţi 


stârnesc din prima clipă admiraţia ca faimosul Violonist din 
galeria Sciarra, sau portretele familiei Doni, Vedenia lui 
Ezechiel din galeria Pitti, Drumul calvarului din galeria 
Borghese, sau Nunta Fecioarei din muzeul Brera din 
Milano. De asemenea, Sfântul Ion Botezătorul sau Sfântul 
Luca pieptănând-o pe Fecioara Maria, de la Academia din 
Roma, nu te încântă ca Portretul lui Leon al X-lea şi ca 
Madona din Dresda. 'lotuşi, aceste tablouri au aceeaşi 
valoare. Mai mult! Stanzele şi Schimbarea la faţă, picturile 
în „camaieu”!53* şi cele trei tablouri de şevalet din Vatican 
sunt ultima expresie a sublimului şi a desăvârşirii. Dar 
capodoperele acestea cer de la admiratorul cel mai instruit 
o anumită concentrare şi pricepere ca să poată fi înţelese în 
întregime; pe când Violonistul, Nunta Fecioarei Vedenia lui 
Ezechiel îţi pătrund dintr-odată în suflet prin porţile ochilor, 
punând stăpânire pe tine; şi-ţi place să le primeşti astfel 
fără nicio sforţare; nu-i desăvârşirea artistică, e fericirea. 
Exemplul dovedeşte că şi în făurirea operelor de artă 
intervine întâmplarea, ca în familiile unde se nasc copii 
fericit înzestrați, care vin pe lume frumoşi, fără să-şi 
chinuiască mama, cărora totul le surâde, cărora totul le 
izbuteşte în viaţă; există pe lume, cum s-ar spune, florile 
geniului, ca şi florile iubirii. 

Acest brio, cuvânt italienesc intraductibil, care a început 
să fie folosit şi la noi, e trăsătura caracteristică primelor 
opere. E rodul zburdălniciei pline de avânt a talentului 
tânăr, zburdălnicie ce se trezeşte uneori şi mai târziu, în 
unele ceasuri fericite, dar acest brio nu mai porneşte atunci 
din inima artistului; şi în loc să se reverse asupra operei, ca 
flăcările unui vulcan, vine dinafară, datorită feluritelor 
împrejurări, dragostei, rivalităţilor, uneori urii, şi de cele 
mai multe ori cerinţelor imperioase ale gloriei. 

Grupul lui Wenceslas era, faţă de operele sale viitoare, 
ceea ce este Nunta Fecioarei faţă de întreaga operă a lui 
Rafael, primul pas pe care îl face talentul cu o neîntrecută 
gingăşie, cu vioiciunea şi plinătatea surâzătoare a 


copilăriei, ca o forţă ascunsă sub formele rozalbe, presărate 
de gropiţe ce răspund ca nişte ecouri la râsul mamei. Se 
zice că prinţul Eugen a plătit patru sute de mii de franci pe 
tabloul acesta, care poate valora şi un milion într-o ţară în 
care se găsesc puţine opere de Rafael, dar nimeni n-ar da 
un preţ atât de mare pe cea mai frumoasă frescă, cu toate 
că este mult superioară ca valoare artistică. 

Hortense îşi stăpâni entuziasmul, gândindu-se la ce sumă 
se ridicau economiile ei, şi îl întrebă pe negustor cu un aer 
nepăsător: 

— Cât costă asta? 

— O mie cinci sute de franci, răspunse negustorul 
aruncând o privire plină de înţeles unui tânăr ce stătea pe 
un scăunaş într-un colţ. 

Tânărul rămase înmărmurit văzând capodopera vie a 
baronului Hulot. Hortense, astfel prevenită, îl recunoscu pe 
artist după roşeaţa ce-i îmbujoră obrajii îngălbeniţi de 
suferinţă; văzu strălucind în ochii săi cenuşii o scânteie 
aprinsă de întrebarea ei; îi privi chipul slab şi scofâlcit ca de 
schimnic; îi plăcură nespus gura-i roză, bine conturată, 
bărbia delicată şi părul castaniu cu fir mătăsos cum îl au 
slavii. 

— Dacă ar costa o mie două sute de franci, răspunse ea, 
ţi-aş spune să mi-l trimiţi acasă. 

— E un lucru antic, domnişoară, obiectă negustorul, care, 
la fel ca toţi confrații săi, credea că a spus totul cu acest nec 
plus ultra!S4+ al vânzătorilor de vechituri. 

— Mă iartă, domnule, dar e făcut anul acesta, răspunse 
ea liniştită, şi am venit tocmai să te rog, dacă ne înţelegem 
din preţ, să-l trimiţi şi pe artist, căci am putea să-i procurăm 
câteva comenzi mai însemnate. 

— Dacă-i dau lui o mie două sute de franci, mie ce-mi mai 
rămâne? Trăiesc din negustorie, zise omul cu blândeţe. 

— A! da, e adevărat, exclamă copila, şi pe faţa ei trecu o 
expresie de dispreţ. 


— Luaţi-l, domnişoară! Mă înţeleg eu pe urmă cu 
negustorul, strigă livonianul, ieşindu-şi din fire. Sunt 
autorul grupului, adăugă el fermecat de frumuseţea 
îngerească a Hortensei şi de dragostea ce-o arăta pentru 
artă; de zece zile vin de trei ori pe zi aici să văd dacă se 
găseşte cineva să-i preţuiască valoarea şi să-l cumpere. 
Sunteţi prima mea admiratoare, luaţi-l! 

— Vino peste o oră, domnule, împreună cu negustorul... 
lată cartea de vizită a tatălui meu, îi spuse Hortense. 


Apoi, în timp ce negustorul trecuse într-o cameră 
alăturată ca să învelească statuia cu o pânză, îi şopti, spre 
marea uimire a artistului, care crezu că visează: 

— Te sfătuiesc spre binele dumitale, domnule Wenceslas, 
să nu arăţi nimănui cartea aceasta de vizită, şi mai cu 
seamă să nu dezvălui domnişoarei Fischer, care-i verişoara 
noastră, numele cumpărătorului. 

La cuvintele „verişoara noastră” artistul rămase năucit, i 
se păru că s-a deschis cerul şi că vede în faţa sa o Evă 
căzută de-acolo. Visase la verişoara frumoasă, de care-i 
vorbise Lisbeth, tot aşa cum Hortense visa la iubitul 
verişoarei ei şi se gândise, văzând-o intrând: „Ah, de-ar fi ca 
dânsa!” 

Vă puteţi închipui ce privire înflăcărată schimbară 
amândoi, căci îndrăgostiţii virtuoşi nu sunt în stare de nicio 
prefăcătorie. 

— Dar ce Dumnezeu faci aici? o întrebă baronul pe fiica 
sa. 

— Mi-am cheltuit cei o mie două sute de franci, 
economiile mele; să mergem. 

Îl luă iarăşi de braţ pe tatăl său, care repetă: „O mie două 
sute de franci”! 

— Ba chiar o mie trei sute!... dar ai să-mi împrumuţi tu 
diferenţa. 

— Şi... şi pe ce ai putut cheltui o sumă atât de mare în 
dugheana asta? 


— Ei, află atunci că suma nu-i atât de mare dacă la preţul 
ăsta mi-am găsit un bărbat, răspunse fericită Hortense. 

— Un bărbat în prăvălia asta? 

— Ascultă, tăticule, te-ai împotrivi să mă mărit cu un 
mare artist? 

— Nu, copila mea. În vremea de azi, un mare artist e un 
prinţ fără titlu; e gloria şi bogăţia, care-s cele mai de seamă 
calităţi sociale, după virtute, adăugă el cu un ton de respect 
cam ipocrit. 

— Bineînţeles, zise Hortense. Şi ce părere ai despre 
sculptură? 

— E o meserie foarte ingrată, rosti Hulot dând din cap. 
Trebuie, pe lângă mult talent, şi multă protecţie, căci 
guvernul e singurul consumator. E o artă fără posibilităţi de 
desfacere, astăzi când nu mai există nici aven mari, nici 
palate moştenite, nici majoratiS*, nimic din viaţa largă de 
odinioară. Nu ne mai putem împodobi casele decât cu 
tablouri mici, cu statuete; de aceea, artele vor fi silite să 
tindă către mic. 

— Dar un mare artist, care şi-ar putea plasa lucrările... 
urmă Hortense. 

— Asta ar fi soluţia problemei. 

— Şi dacă ar avea şi protecţie? 

— Ar fi şi mai bine. 

— Şi nobil? 

— Nu, zău! 

— Conte. 

— Şi sculptează! 

— E sărac! 

— Şi se bizuie pe averea domnişoarei Hortense Hulot? 
întrebă zeflemitor baronul, uitându-se în ochii fiicei sale cu 
o privire de inchizitor. 

— Artistul acela mare, contele care sculptează, a văzut-o 
chiar adineaori pe fiica dumitale pentru prima oară în viaţa 
lui şi numai cinci minute, domnule baron, rosti liniştită 
Hortense. Ştii, dragă tăticule, ieri, pe când erai la Cameră, 


mama a leşinat. Deşi pretinde că a fost numai un leşin 
nervos, eu cred că la mijloc e altceva; vreo supărare 
ascunsă din pricină că n-a izbutit măritişul meu, căci mi-a 
spus că vrând să scapi de mine... 

— Te iubeşte prea mult ca să fi folosit astfel de vorbe... 

— Puțin parlamentare, adăugă Hortense râzând; nu, nu 
s-a slujit de cuvântul acesta; eu însă ştiu că o fată de 
măritat care nu se mărită e o povară pentru nişte părinţi 
cumsecade. Şi mama e de părere că dacă s-ar prezenta un 
om energic şi talentat, care s-ar mulţumi cu o zestre de 
treizeci de mii de franci, am fi cu toţii fericiţi! În sfârşit, 
socoate că trebuie să mă deprind cu gândul unui trai 
modest şi să nu mă las înşelată de visuri prea frumoase... 
Asta înseamnă că nu se mai face căsătoria şi că am rămas 
fără zestre. 

— Mama ta e o femeie bună şi nepreţuită, un suflet nobil, 
zise tatăl, umilit până în adâncul sufletului şi bucurându-se 
totodată de această destăinuire. 

— Ieri mi-a spus că-i dai voie să-şi vândă diamantele ca să 
mă pot mărita; dar eu doresc să-şi păstreze diamantele şi aş 
vrea să-mi găsesc singură soţul. Cred că am şi găsit un 
pretendent care i-ar conveni şi mamei... 

— Aici, în piaţa Carrousel!... într-o singură dimineaţă? 

— O, tată, răul are rădăcini mai adânci, răspunse ea cu 
şiretenie. 

— Haide, fetiţo, destăinuieşte-i tatei ce s-a întâmplat, o 
îndemnă el cu un aer dezmierdător, ascunzându-şi 
îngrijorarea. 

După ce baronul îi făgădui că-i va păstra taina, Hortense 
îi povesti pe scurt cele aflate de la verişoara Bette. Şi, ca să- 
| convingă că presupunerile îi erau întemeiate, după ce 
ajunseră acasă îi arătă faimoasa pecete. Tatăl admiră 
iscusinţa de care dau dovadă fetele când sunt mânate de 
instinct, recunoscând în sinea lui cât de simplu era planul 
pe care dragostea ideală îl insuflase într-o singură noapte 
acestei fete nevinovate. 


— Ai să vezi îndată capodopera pe care am cumpărat-o, 
trebuie s-o aducă chiar acum negustorul, şi cu el vine şi 
Wenceslas... Cel care-i în stare să modeleze un asemenea 
grup e sortit să facă avere; ar trebui să-l ajuţi să capete 
comanda unei statui, şi apoi un loc la Institut... 

— O iei cam repede! exclamă tatăl. Dacă ar fi după tine, 
v-aţi şi căsători în termenul legal de unsprezece zile... 

— "Trebuie să aştepţi unsprezece zile? întrebă ea râzând. 
Doar m-am îndrăgostit de el în cinci minute, cum te-ai 
îndrăgostit şi dumneata de mama, văzând-o, iar el mă 
iubeşte ca şi când ne-am cunoaşte de doi ani. Da, spuse ea, 
la un gest pe care-l făcu tatăl ei, am citit zece volume de 
dragoste în ochii lui. V-aţi mai împotrivi, dumneata şi mama, 
să-l iau de bărbat, dacă s-ar dovedi un om de geniu? 
Sculptura este cea dintâi dintre arte! strigă ea bătând din 
palme şi sărind prin casă. Ştii ce, am să-ţi mai destăinuiesc 
ceva... 

— Mai este şi altceva?... se miră tatăl zâmbind. 

Flecăreala aceasta copilărească şi nevinovată îl liniştise 
pe deplin. 

— O mărturisire de cea mai mare însemnătate, adăugă 
ea. Îl iubeam şi înainte de a-l cunoaşte, dar de o oră de când 
l-am văzut sunt nebună după el! 

— Cam prea nebună, făcu baronul, care se bucura 
văzând pasiunea aceasta atât de naivă. 

— Să nu mă pedepseşti pentru încrederea ce ţi-o arăt, 
replică ea. E atât de bine să poţi spune fără sfială unei inimi 
calde de părinte: „lubesc şi sunt fericită că iubesc!” Ai să-l 
vezi pe Wenceslas! Ce frunte plină de melancolie!... ochi 
cenuşii în care străluceşte soarele geniului!... şi câtă 
distincţie! Crezi că Livonia e o ţară frumoasă?... Verişoara 
Bette să-i fie soţie, ea care ar putea să-i fie mamă?... Ar 
însemna o crimă! Cât sunt de geloasă de tot ce-a făcut 
pentru el! Cred că n-are s-o bucure căsătoria mea. 

— Ascultă, îngeraşule, să-i mărturisim totul mamei tale, 
zise baronul. 


— Ar trebui să-i arăt pecetea, şi i-am făgăduit verişoarei 
să n-o trădez, căci se teme de glumele mamei, răspunse 
Hortense. 

— Ai scrupule în ce priveşte pecetea, dar nu te sfieşti să-i 
furi verişoarei tale iubitul. 

— Făgăduiala priveşte pecetea, nu şi autorul. 

Întâmplarea aceasta, de o simplitate patriarhală, se 
potrivea destul de bine cu situaţia, necunoscuta de alţii, a 
familiei; de aceea, baronul, arătându-se bucuros de 
încrederea ce i-o arătase fata, îi spuse că de aici înainte 
trebuia să lase toate în grija înţelepciunii părinteşti. 

— Înţelegi, copila mea, nu-i treaba ta să te asiguri dacă 
iubitul verişoarei tale e conte, dacă are acte în regulă şi 
dacă purtarea lui e onorabilă... Cât despre verişoara ta, a 
refuzat cinci pretendenți când era cu douăzeci de ani mai 
tânără; n-o să fie asta o piedică, las” pe mine. 

— Ascultă, tată: dacă vrei să mă vezi măritată, să nu 
pomeneşti nimic verişoarei despre îndrăgostitul nostru 
până în clipa când vom semna contractul de căsătorie... De 
şase luni o tot întreb despre asta!... Ştii, simt la ea ceva de 
neînțeles... 

— Ce? întrebă tatăl intrigat. 

— Parcă, se uită cam urât când mă interesez prea mult 
de iubitul ei, chiar când o fac în glumă. Informează-te 
despre ei, dar lasă-mă să mă descurc singură. Să ai 
încredere în mine; vezi că nu-ţi ascund nimic. 

— Domnul a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine!”; tu eşti 
însă unul dintre aceia care vin mereu, spuse cu o urmă de 
ironie baronul. 


După masă fură anunţaţi negustorul, artistul şi grupul. 
Îmbujorarea ce încinse brusc obrajii fetei o nelinişti în 
prima clipă pe baroană, apoi o făcu să fie grijulie. 
Tulburarea Hortensei, privirile-i înflăcărate îi dezvăluiră 
numaidecât taina pe care inima tinerei fete n-o putea 
ascunde. 


Contele Steinbock, în haină neagră, îi păru baronului un 
tânăr deosebit de distins. 

— Ai putea să faci o statuie de bronz? îl întrebă el luând 
în mână grupul. 

După ce-l admiră, îl trecu soţiei sale, care nu se pricepea 
deloc la sculptură. 

— Nu-i aşa, mamă, că-i minunat? şopti Hortense la 
urechea baroanei. 

— O statuie, domnule baron? E mult mai uşor de făcut 
decât o pendulă ca asta, pe care dumnealui a fost atât de 
drăguţ s-o aducă aici, răspunse artistul la întrebarea 
baronului. 

Negustorul tocmai punea pe bufetul din sufragerie 
modelul în ceară al celor douăsprezece ore pe care 
Cupidonii încercau să le oprească. 

— Lasă-mi mie pendula, zise baronul înmărmurit de 
frumuseţea acestei opere, căci vreau s-o arăt miniştrilor de 
Interne şi de Comerţ. 

— Cine-i tânărul acesta care te interesează atât de mult? 
o întrebă baroana pe fata ei. 

— Un artist destul de bogat pentru a-şi exploata singur 
acest model ar putea câştiga cu el o sută de mii de franci, 
spuse negustorul cu un aer de cunoscător şi totodată 
misterios, văzând privirile pe care şi le aruncau cei doi 
tineri. E de ajuns să vinzi douăzeci de bucăţi a opt mii de 
franci una, căci montarea fiecărui exemplar ar costa trei mii 
de franci; apoi, numerotând toate exemplarele şi 
distrugând modelul, nu-i greu de găsit douăzeci de amatori 
care să fie încântați să aibă numai ei o astfel de lucrare. 

— O sută de mii de franci! exclamă Steinbock, uitându-se 
pe rând la negustor, la Hortense, la baron şi baroană. 

— Da, o sută de mii de franci! repetă negustorul, şi, dacă 
aş fi de ajuns de bogat, vi l-aş cumpăra eu cu douăzeci de 
mii de franci; căci, distrugând originalul, rămân singurul 
proprietar... Dar capodopera aceasta ar trebui să fie 
cumpărată de vreun prinţ din cei mari, cu treizeci sau 


patruzeci de mii de franci, ca să-şi împodobească salonul. 
Nimeni n-a izbutit încă să creeze în domeniul artistic o 
pendulă care să mulţumească totodată şi pe burghez şi pe 
negustor, şi opera de faţă, domnule, e dezlegarea acestei 
probleme atât de grele... 

— Iată comisionul dumitale, îi spuse Hortense punând 
cinci monede de aur în palma negustorului care se retrase. 

— Să nu vorbeşti nimănui de vizita aceasta, îi zise 
negustorului artistul, ajungându-l din urmă la uşă. Dacă te 
întreabă cineva unde am dus grupul, spune că la ducele 
d'Herouville, vestitul amator de artă care locuieşte în 
strada Varennes. 

Negustorul dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Care-i numele dumitale? întrebă baronul când artistul 
se întoarse. 

— Contele Steinbock. 

— Ai acte care s-o dovedească? 

— Da, domnule baron, am în limba rusă şi germană, dar 
nu sunt legalizate... 

— Crezi că ai putea face o statuie de trei metri? 

— Desigur. 

— Bine, atunci, dacă persoanele cu care am să mă 
sfătuiesc îţi vor preţui lucrările, voi putea obţine pentru 
dumneata comanda statuii ce Se va ridica mareşalului 
Montcornet pe mormântul de la Pere-Lachaise. Ministerul 
de Război şi foştii ofiţeri din garda imperială contribuie cu o 
sumă destul de însemnată ca să avem dreptul să ne alegem 
singuri artistul. 

— O, domnule, ar da norocul peste mine! rosti Steinbock 
copleşit de-atâta fericire ce-i venea dintr-odată. 

— Să n-ai nicio grijă, răspunse binevoitor baronul, dacă 
cei doi miniştri cărora le voi arăta grupul şi modelul de 
pendulă vor fi încântați de creaţiile dumitale, cariera ţi-e ca 
şi asigurată... 

Hortense strângea cât putea de tare braţul tatălui ei. 


— Adu-mi hârtiile dumitale şi nu pomeni nimănui nimic 
despre speranţele pe care le ai, nici chiar bătrânei noastre 
verişoare Bette. 

— Lisbeth? strigă doamna Hulot, care înţelegea acum 
scopul urmărit, fără să poată bănui însă mijloacele. 

— V-aş putea dovedi priceperea mea făcând bustul 
doamnei... adăugă Wenceslas. 

Izbit de frumuseţea doamnei Hulot, artistul îşi purta ochii 
de la mamă la fată. 

— Vezi, domnule, s-ar putea ca viaţa să-ţi surâdă de acum 
înainte, zise baronul deplin cucerit de înfăţişarea fină şi 
distinsă a contelui Steinbock. 'Te vei convinge în curând că 
nimeni la Paris nu-şi iroseşte zadarnic talentul şi că 
totdeauna munca stăruitoare îşi află răsplata. 

Roşind, Hortense îi întinse tânărului o drăgălaşă pungă 
algeriană cu şaizeci de monede de aur. Artistul, rămas 
totuşi gentilom, răspunse la îmbujorarea Hortensei cu 
aceeaşi sfială uşor de interpretat. 

— Nu cumva sunt primii bani pe care-i primeşti pentru 
munca dumitale? întrebă baroana. 

— Da, doamnă, pentru munca mea artistică, dar nu 
pentru truda mea, căci am muncit şi ca lucrător... 

— Atunci să nădăjduim că banii fetei mede au să-ţi poarte 
noroc! îi spuse doamna Hulot. 

— Şi ia-i fără nicio grijă, adăugă baronul văzând că 
Wenceslas ţinea în mână punga aşa cum o primise. Banii 
aceştia îi vom lua înapoi de la vreun mare personaj sau 
poate chiar de la un prinţ, care ni-i va întoarce cu dobândă 
înzecită ca să pună mâna pe o operă încântătoare. 

— O, tată, ţin prea mult la ea ca s-o cedez cuiva, chiar 
prinţului moştenitor! 

— Aş putea face pentru domnişoara un grup şi mai 
frumos. 

— Dar nu va mai fi acelaşi, răspunse ea. 

Apoi, parcă ruşinată că vorbise prea mult, se duse în 
grădină. 


— Când mă voi întoarce acasă, am să distrug tiparul şi 
modelul, zise Steinbock. 

— Ne-am înţeles, îmi aduci hârtiile şi vei afla cât de 
curând de mine, dacă vei corespunde părerii ce mi-am 
făcut-o despre dumneata. 

Auzind această frază, artistul înţelese că trebuia să se 
retragă. După ce le salută pe doamna Hulot şi pe Hortense, 
care se întorsese anume din grădină ca să-i primească 
salutul, se duse să se plimbe în Tuileries, nefiind în stare, 
neîndrăznind să se înapoieze în mansarda unde-l aştepta 
tiranul său, ca să-l chinuiască cu întrebările şi să-i smulgă 
taina. 

Iubitul Hortensei îşi făurea în închipuire sute de statui şi 
de compoziţii; se simţea în stare să cioplească singur 
marmura, ca şi Canova!$, care, plăpând fiind, ca şi dânsul, 
era să-şi piardă viaţa din pricina aceasta. Plutea în al 
nouălea cer, ridicat de Hortense, care însemna pentru el 
inspiraţia întruchipată. 

— Ei, dar ce înseamnă asta? zise baroana, către fiică-sa. 

— Află, dragă mamă, că cel pe care l-ai văzut nu-i altul 
decât iubitul verişoarei Bette, care, nădăjduiesc, va fi de aci 
înainte al meu... Dar închide ochii şi prefă-te că nu ştii 
nimic... Vai, Doamne, eu care voiam să mă feresc de tine, şi 
uite că am început să mă spovedesc... 

— Atunci, la revedere, copii, spuse cu însufleţire baronul, 
îmbrăţişându-şi fata şi soţia; voi trece poate s-o văd pe 
Capră, de la care voi afla multe lucruri despre tânărul 
acesta. 

— Fii prudent, tată, repetă Hortense. 

— O! copilă dragă! exclamă baroana când Hortense îşi 
sfârşi de povestit poemul al cărui ultim cânt era aventura 
din dimineaţa aceea, fetiţa mea scumpă, cea mai mare 
vicleană din lume e tot naivitatea! 

Pasiunile adevărate îşi au instinctul lor. Pofteşte-l pe un 
cunoscător să ia un fruct dintr-o farfurie; nu se va înşela şi, 
chiar fără să se uite, va pune mâna pe cel mai bun. Tot 


astfel, lăsaţi fetele cuminţi să-şi aleagă singure soţul; dacă 
au posibilitatea să-l obţină pe cel ales, arareori se vor 
înşela. Natura nu dă greş. Opera naturii în privinţa aceasta 
se numeşte: iubire de la prima vedere. Iar în dragoste, 
prima vedere e pur şi simplu cea de-a doua vedere, a 
premuniţiei. 

Mulţumirea  baroanei, deşi ascunsă sub  învelişul 
demnităţii materne, era tot atât de mare ca şi aceea a fetei; 
căci, din cele trei posibilităţi de a o mărita pe Hortense de 
care-i vorbise Crevel, cea mai nimerită, după cum credea 
ea, părea ca izbuteşte. În aventura aceasta vedea răspunsul 
providenţei la rugile sale fierbinţi. 

Prizonierul domnişoarei Fischer, nevoit în cele din urmă 
să se înapoieze acasă, se gândi că ar fi mai bine să-şi 
ascundă bucuria de îndrăgostit sub mulţumirea artistului 
încântat de primul său succes. 

— Victorie! am vândut grupul, mi l-a cumpărat ducele 
d'Herouville, care mi-a făgăduit să-mi dea de lucru, strigă el 
aruncând cei o mie două sute de franci aur pe masa fetei 
bătrâne. 

E lesne de înţeles că îşi păstrase punga Hortensei, 
ascunzând-o la pieptul său, în dreptul inimii. 

— Bine c-a dat Dumnezeu, răspunse Lisbeth, căci m-am 
spetit de atâta lucru. Vezi, băiete, banii vin tare greu în 
meseria pe care ţi-ai ales-o; sunt primii bani pe care-i 
câştigi, şi se împlinesc cinci ani de când te omori muncind! 
Banii aceştia abia ajung să acopere suma pe care am 
cheltuit-o cu tine de când am făcut poliţa ce-mi garantează 
economiile. Dar fii fără grijă, adăugă ea după ce numără 
monedele, tot pentru tine îi voi cheltui. Suntem asiguraţi pe 
un an. Într-un an, vei putea să-ţi achiţi datoriile şi să strângi 
o sumă bunicică, dacă îţi va merge mereu la fel. 

Văzând că şiretlicul său izbutise, Wenceslas începu să 
născocească verzi şi uscate despre ducele d'Herouville. 

— Vreau să-ţi fac haine negre, moderne, şi să-ţi înnoiesc 
rufăria, căci trebuie sa fii bine îmbrăcat când te duci la 


protectorii tăi, îi spuse Bette. Şi apoi, acum ai nevoie de un 
apartament mai mare, mai prezentabil decât mansarda asta 
mizerabilă. Va trebui să-l mobilăm frumos!... Ce vesel eşti! 
nu te mai recunosc, adăugă ea privindu-l cercetătoare. 

— Au fost de părere că grupul meu e o capodoperă. 

— Ei, cu atât mai bine! Fă cât mai multe, continuă fiinţa 
aceasta uscată şi prozaică, care nu era în stare să înţeleagă 
bucuria triumfului sau frumuseţea în artă. Nu-ţi mai bate 
capul cu un lucru vândut, mai bine născoceşte altceva 
pentru vânzare. Ai cheltuit două sute de franci cu afurisitul 
tău de Samson, fără să mai pun la socoteală timpul şi 
munca. Pendula pe care trebuie s-o dai la montat are să te 
coste peste două mii de franci. Ascultă-mă pe mine: ar 
trebui să isprăveşti grupul cu cei doi băieţei care 
încununează fetiţa cu albăstriţe, asta o să-i dea gata pe 
parizieni. În drum spre domnul Crevel am să trec pe la 
domnul Graff, croitorul... Urcă-te la tine şi lasă-mă să mă 
îmbrac. 


A doua zi, baronul, mistuit de patimă pentru doamna 
Marneffe, se duse s-o vadă pe verişoara Bette, care rămase 
uimită când deschise uşa şi-l văzu, căci nu mai fusese 
niciodată pe la ea. De aceea îşi spuse în sinea ei: „Oare 
Hortense râvneşte la iubitul meu?”... căci în ajun aflase de 
la domnul Crevel că plănuita căsătorie cu consilierul de 
curte se stricase. 

— Dumneata aici, vere? Vii pentru prima oară în viaţa 
dumitale să mă vezi, şi, fără îndoială, nu de dragul ochilor 
mei frumoşi? 

— Frumoşii, ce-i drept, răspunse baronul, ai cei mai 
frumoşi ochi ce mi-a fost dat să văd... 

— De ce-ai venit? Uite, mi-e ruşine să te primesc în 
cocioaba mea. 

Apartamentul verişoarei Bette era alcătuit din două 
încăperi: prima servea totodată de salon, de sufragerie, de 
bucătărie şi de atelier. Era mobilată ca o odaie de lucrător 


înstărit: scaune de lemn de nuc cu tăblii de pai împletit, o 
măsuţă de sufragerie tot de nuc, o masă de lucru, gravuri 
colorate cu rame de lemn ars, perdeluţe de muselină la 
ferestre, un dulap mare de nuc, podele bine lustruite, 
strălucind de curăţenie, şi nicăieri un fir de praf; dar totul 
într-un colorit rece, ca un tablou de Terburg'*” din care nu 
lipsea nimic, nici chiar tonalitatea cenuşie ce i-o dădea 
tapetul care fusese cândva albastru, iar acum ajunsese de 
culoarea inului. În dormitor nu intrase nimeni niciodată. 

Baronul observă totul dintr-o ochire, văzu pecetea 
mediocrităţii pe fiecare lucru, de la soba de fontă până la 
uneltele de gospodărie, şi se simţi cuprins de greață, 
gândind în sinea lui: „Deci asta-i virtutea!” 

— De ce am venit? răspunse el cu voce tare. Eşti o fată 
prea deşteaptă ca să nu ghiceşti până la urmă, aşa că mai 
bine îţi spun de la început, exclamă el, aşezându-se şi dând 
puţin la o parte perdeaua de muselină plisată ca să arunce 
o privire în curte. Se află în casa aceasta o femeie foarte 
nostimă... 

— Doamna  Marneffe! Aha! făcu ea, pricepând 
numaidecât. Dar Josepha? 

— Vai! verişoară, s-a sfârşit cu Josepha!... M-a dat afară, 
ca pe o slugă! 

— Şi ai vrea poate...? întrebă verişoara privindu-l pe 
baron cu demnitatea unei mironosiţe care se simte jignită 
dinainte. 

— Deoarece doamna Marneffe e o femeie foarte 
onorabilă, soţie de funcţionar, cu care te poţi întâlni fără să 
te compromiţi, continuă baronul, aş vrea să legi prietenie 
cu ea. A! Fii liniştită, are să se poarte cât se poate de 
prevenitor cu verişoara domnului director. 

În clipa aceea auziră pe scară un foşnet de fuste şi un pas 
uşor de femeie purtând ghete de cea mai fină calitate, n 
capul scării, zgomotul încetă. După ce ciocăni de două ori în 
uşă, doamna Marneffe îşi făcu apariţia. 


— lartă-mă, domnişoară, că am dat buzna la dumneata; 
ieri, când am venit să-ţi fac o vizită, nu te-am găsit acasă; 
suntem vecine, şi, de-aş fi ştiut că eşti verişoara domnului 
consilier de stat, de multă vreme ţi-aş fi cerut protecţia. L.- 
am văzut pe domnul director când a intrat, şi atunci mi-am 
permis să vin; soţul meu, domnule baron, mi-a vorbit de un 
tabel de mişcare a personalului care va fi supus mâine 
ministrului. 

Părea că este emoţionată, că palpită; dar pur şi simplu 
urcase scările în fugă. 

— Nu-i nevoie să veniţi la mine pentru o rugăminte, 
frumoasă doamnă, vă cer eu permisiunea să vă vizitez! 

— Dacă domnişoara ne dă voie, poftiţi! spuse doamna 
Marneffe. 

— Du-te, vere, am să vin şi eu, zise cu viclenie verişoara 
Bette. 

Pariziana se bizuise într-atât pe vizita şi înţelegerea 
domnului director, încât nu numai că se gătise potrivit unei 
asemenea întrevederi, dar făcuse o găteală de zile mari şi 
apartamentului. Dis-de-dimineaţă pusese peste tot flori 
cumpărate pe datorie. Marneffe o ajutase pe nevastă-sa să 
curețe mobilele, să lustruiască până şi cele mai mici 
obiecte, periind şi scuturând peste tot. Valerie voia să apară 
într-un decor plin de prospeţime, ca să placă domnului 
director şi să-l cucerească îndeajuns ca să-şi poată îngădui 
să fie crudă, să-l momească ca pe un copil, folosind 
mijloacele tacticii moderne. Îl cântărise bine pe Hulot. Dă-i 
un răgaz de douăzeci şi patru de ore unei pariziene la 
ananghie şi-ţi va răsturna un întreg minister. 

Bărbatul acesta din vremea Imperiului, obişnuit cu viaţa 
de odinioară, nu cunoştea şiretlicurile amorului modern şi 
noile scrupule, feluritele conversații născocite de la 1830 
încoace, în care sărmana femeie slabă ajunge să fie privită 
ca o victimă a poftelor amantului ei, ca o soră de caritate ce 
pansează rănile, ca un înger care se devotează. Această 
nouă artă a iubirii se foloseşte de o cantitate enormă de 


cuvinte evanghelice pentru scopuri diavoleşti. Pasiunea e o 
mucenicie. Şi una şi alta au o năzuinţă câtre ideal, câtre 
infinit, vrând să se înalțe prin dragoste. Toate vorbele 
frumoase nu sunt decât un pretext pentru a pune în 
dragoste mai multă înflăcărare şi a se dărui cu mai multă 
pasiune ca în trecut. Ipocrizia aceasta, pecetea timpului 
nostru, a distrus cavalerismul. Cei doi îngeri se poartă ca 
doi diavoli, dacă pot. Între două războaie, dragostea nu mai 
avea timp să se analizeze, şi în 1809 mergea tot atât de 
repede la ţintă ca şi Imperiul la victorii. Dar, în timpul 
Restauraţiei, chipeşul Hulot, începând iarăşi să se ţină de 
femei, îşi consolase câteva foste prietene căzute ca nişte 
aştri stinşi de pe firmamentul politic, şi apoi, îmbătrânind, 
încăpuse pe mâna unor curtezane ca Jenny Cadine şi 
Josepha. 

Aflând isprăvile din trecut ale directorului, pe care soţul 
ei i le povestise pe îndelete după ce culesese câteva 
informaţii de prin birouri, doamna Marneffe se pregătise de 
atac. Întrucât această comedie sentimentală la modă putea 
să aibă farmecul noutăţii pentru baron, Valerie se hotărâse 
pentru ea, şi putem spune că felul cum îşi încercase 
puterea, în dimineaţa aceea, îi îndreptăţea toate nădejdile. 
Datorită manevrelor ei sentimentale şi romantice, Valerie 
dobândi pentru soţul ei, fără să fi făgăduit nimic, locul de 
subşet şi crucea Legiunii de Onoare. 

Acest război în miniatură se desfăşură cu multe mese la 
Rocher de Cancale, spectacole şi nenumărate daruri, 
mantile, eşarfe, rochii şi bijuterii. Apartamentul din strada 
Doyenne era neplăcut; baronul plănui în ascuns să mobileze 
unul splendid în strada Vanneau, într-o casă modernă, 
încântătoare. 

Domnul Marneffe căpătă o gratificaţie şi un concediu de 
cincisprezece zile, pentru luna următoare, ca să se ducă în 
oraşul său natal să-şi aranjeze nişte treburi. Drept care, 
domnul Marneffe se gândi să facă o mică excursie în 
Elveţia, ca să studieze sexul frumos. 


Deşi preocupat de protejata lui, baronul Hulot nu-şi 
uitase nici protejatul. Ministrul de Comerţ, contele Popinot, 
era mare amator de artă: plăti două mii de franci pe un 
exemplar din grupul Samson, cu condiţia ca tiparul să fie 
distrus, să nu mai existe altul în afară de exemplarul lui şi 
cel al domnişoarei Hulot. Această lucrare stârni admiraţia 
unui prinţ, care comandă pendula, văzând modelul ce-i 
fusese adus; oferi treizeci de mii de franci; lucrarea însă 
trebuia să rămână unică. Artiştii, consultaţi, printre care se 
număra şi Stidmann, declarară că autorul acestor două 
opere era în măsură să execute o statuie. Îndată, mareşalul 
prinţ de Wissembourg, ministru de Război şi preşedinte al 
comitetului de subscripţie pentru monumentul mareşalului 
Montcornet, ţinu un consiliu, hotărând ca execuţia să fie 
încredinţată lui Steinbock. Contele de Rastignac, pe atunci 
subsecretar de stat, voi să aibă o operă a artistului a cărui 
glorie creştea în aclamaţiile rivalilor săi. Cumpără de la 
Steinbock  încântătorul grup al celor doi  băieţaşi 
încununând o fetiţă şi îi făgădui un atelier la depozitul de 
marmură al statului, care, după cum se ştie, se află la Gros- 
Caillou. 

Şi astfel veni succesul un succes cum se întâmplă numai 
la Paris, adică un succes nebun, gata să-i zdrobească pe cei 
care nu sunt destul de puternici să-i facă faţă, ceea ce, între 
noi fie zis, se întâmplă adeseori. În ziare şi reviste se vorbea 
de contele Wenceslas Steinbock, fără ca el sau domnişoara 
Fischer să fi aflat ceva. În fiecare zi, îndată ce domnişoara 
Fischer pleca la masă, Wenceslas se ducea la baroană. Îşi 
petrecea acolo o oră sau două, în afară de ziua în care 
trebuia să vină Bette. Această situaţie dură câteva zile. 

Baronul, care se convinsese de însuşirile şi de starea 
civilă a contelui Steinbock, baroana, încântată de firea şi 
felul lui de a se purta, Hortense, mândră de dragostea ei 
consfinţită, de gloria pretendentului ei, vorbeau acum pe 
faţă despre căsătorie; în sfârşit, artistul era în culmea 


fericirii, când o indiscreţie a doamnei Marneffe fu cât pe ce 
să strice totul. Şi iată cum. 

Lisbeth, pe care baronul dorea să o împrietenească cu 
doamna Marneffe pentru a afla tot ce se petrece în casa 
acesteia, fusese de mai multe ori la masă la Valerie, care, la 
rândul ei, vrând să cunoască situaţia din familia Hulot, îi 
arăta multă simpatie fetei bătrâne. Valerie se gândi s-o 
poftească pe domnişoara Fischer la inaugurarea noului său 
apartament, în care urma să se instaleze. Fata bătrână, 
bucuroasă că mai găsise o casă unde să fie invitată la masă 
şi încântată de doamna Marneffe, o îndrăgise. Dintre toţi 
cei cu care avea legături de prietenie, nimeni nu-şi dăduse 
atâta osteneală faţă de ea. Într-adevăr, doamna Marneffe, 
copleşind-o pe domnişoara Fischer cu atenţii delicate, era, 
ca să zicem aşa, faţă de ea, ceea ce verişoara Bette era faţă 
de baroană, de domnul Rivet, de Crevel, în sfârşit faţă de 
toţi cei care o primeau la masă. Soții Marneffe stârniseră 
mai cu seamă compătimirea verişoarei Bette, lăsând-o să 
vadă marea strâmtorare în care se aflau şi pe care o 
îmbrăcau, ca de obicei, în culorile cele mai frumoase: 
prieteni nerecunoscători pe care-i ajutaseră, boli, o mamă, 
doamna Fortin, căreia i se ascunsese disperata ei stare 
materială şi care murise cu credinţa că mai e încă bogată, 
datorită sacrificiilor de necrezut făcute de ei etc. 

— Bieţii oameni! spunea ea vărului Hulot, bine faci că-i 
ajuţi, căci într-adevăr o merită; sunt atât de curajoşi şi atât 
de buni! Din salariul acela de subşef, de o mie de taleri pe 
an, de-abia au cu ce trăi; sunt plini de datorii de când a 
murit mareşalul Montcornet! E o barbarie din partea 
guvernului să silească un funcţionar cu nevastă şi copil să 
trăiască la Paris cu o leafă de două mii patru sute de franci. 

Astfel, tânăra femeie, care se prefăcea că-i este prietenă 
povestindu-i toate, cerându-i sfatul, linguşind-o şi părând a 
se lăsa îndrumată de ea, ajunse în scurt timp să-i fie mai 
dragă excentricei verişoare Bette decât toate rudele ei. 


Baronul, admirând la doamna Marneffe decenţa, buna 
creştere şi manierele pe care nu le întâlnise nici la Jenny 
Cadine, nici la Josepha şi nici la prietenele lor, se lăsase, în 
mai puţin de o lună, cuprins de o patimă târzie, nesăbuită, 
ce părea totuşi plină de cuminţenie. Într-adevăr, de data 
aceasta nu întrezărea nici bătaia de joc, nici orgiile, nici 
cheltuielile nebuneşti, nici depravarea, nici disprețul faţă de 
orânduielile sociale şi nici spiritul de independenţă care 
fuseseră pricina tuturor nenorocirilor sale cât timp trăise 
cu actriţa şi cu cântăreaţa. Scăpase de asemenea şi de 
lăcomia curtezanei, care se putea asemui cu setea nisipului. 

Doamna  Marneffe, care îi era acum prietenă şi 
confidentă, făcea tot felul de mofturi ciudate când trebuia 
să primească de la el un lucru cât de neînsemnat. Înţeleg 
slujbe, gratificaţii şi tot ce poţi să ne obţii de la guvern; dar 
nu dezonora femeia pe care pretinzi că o iubeşti, spunea 
Valerie; altminteri n-o să te mai cred... Şi-mi place să te 
cred, adăuga ea dând ochii peste cap asemenea sfintei 
Tereza cătând galeş spre cer. 

Ori de câte ori îi aducea vreun dar, trebuia să lupte ca şi 
cum ar fi fost vorba de o cetate de cucerit şi de o încălcare 
a conştiinţei. Bietul baron recurgea la tot felul de şiretlicuri 
pentru orice fleac, foarte scump de altfel, pe care i-l dăruia, 
felicitându-se că găsise în sfârşit o fiinţă virtuoasă, că-şi 
văzuse visurile împlinite. În menajul acesta primitiv (cum 
zicea el), baronul era un zeu, ca şi la el acasă. Părea că 
domnului Marneffe nici prin gând nu i-ar trece că Jupiterul 
ministerului său ar avea intenţia să pogoare într-o ploaie de 
aur asupra nevestei sale şi făcea pe valetul augustului său 
şef. 

Doamna Marneffe, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, 
burgheză neprihănită şi temătoare, floare ascunsă în strada 
Doyenne€, nu cunoştea fireşte destrăbălările şi lipsa de 
cuviinţă a curtezanelor care-i stârneau baronului o 
nemaipomenită scârbă, căci el nu gustase încă farmecul 


virtuţii ce se apără, cu care-l desfăta sfioasa Valerie „de-a 
lungul râului”, vorba cântecului. 

Astfel stând lucrurile între Hector şi Valerie, nu-i de 
mirare că ea aflase de la baron taina viitoarei căsătorii a 
marelui artist Steinbock cu Hortense. Între un îndrăgostit 
fără drepturi şi o femeie care se hotărăşte cu greu să-şi ia 
un amant, se desfăşoară tot felul de bătălii orale şi morale 
în care vorba trădează gândul, astfel precum într-un atac 
floreta capătă înflăcărarea spadei folosite în duel. Chiar şi 
omul cel mai prudent urmează în acest caz pilda domnului 
de Turenneit:. Baronul îi dăduse a înţelege câtă libertate 
de acţiune ar câştiga prin căsătoria fetei sale, răspunzând 
astfel drăgăstoasei Valerie, care exclamase de nenumărate 
ori: „Nu înţeleg cum poate să păcătuiască o femeie pentru 
un om care nu-i al ei trup şi suflet”. Până atunci, baronul 
jurase de mii ide ori că de douăzeci şi cinci de ani nu mai 
era nimic între el şi doamna Hulot. 

— Se zice că-i atât de frumoasă! îi replică doamna 
Marneffe; vreau dovezi. 

— Le vei avea, spusese baronul, fericit că prietena lui îşi 
arăta o dorinţă care o compromitea. 

— Dar cum? Ar trebui să te am mereu lângă mine, îi 
ceruse Valerie. 

Hector fusese atunci silit să-şi dezvăluie în strada 
Vanneau planurile sale în curs de înfăptuire, ca să-i arate 
iubitei sale că avea de gând să-i închine şi jumătatea de 
viaţă ce aparţinea unei femei legitime, dacă presupunem că 
ziua şi noaptea împart în chip egal traiul oamenilor 
civilizaţi. Putea să se despartă de soţia sa în chip onorabil, 
zicea el, lăsând-o singură după căsătoria fetei. Atunci 
baroana ar sta toată vremea la Hortense şi la tinerii Hulot, 
şi era sigur că soţia sa se va supune. 

— Iar pe urmă, îngeraşule, viaţa mea adevărată şi 
căminul meu vor fi în strada Vanneau. 

— Doamne! cum pui stăpânire pe mine!... exclamase 
atunci doamna Marneffe. Şi bărbatul meu?... 


— Cine, lepădătura aceea? 
— E drept că pe lângă dumneata... răspunsese ea 
râzând. 


Aflându-i povestea, doamna Marneffe simţi o poftă 
nebună să-l cunoască pe tânărul conte Steinbock; poate că 
nădăjduia să capete vreo bijuterie, cât timp mai locuia sub 
acelaşi acoperiş. Curiozitatea aceasta îi displăcuse atât de 
mult baronului, încât Valerie jură să nu se uite niciodată la 
Wenceslas. Dar, după ce primise drept răsplată, pentru că 
renunţase la fantezia ei, un mic serviciu de ceai de porțelan 
vechi de Sevres în nuanţe gingaşe, rămase cu dorinţa 
întipărită în fundul inimii, scrisă ca într-un carneţel. De 
aceea, într-o zi, rugând-o pe verişoara Bette să poftească 
până la ea, la o ceaşcă de cafea, aduse vorba de iubitul 
acesteia, voind să afle dacă s-ar putea să-l vadă fără nicio 
primejdie. 

— Draga mea, zise ea, căci îşi spuneau una alteia 
„dragă”, de ce nu mi l-ai prezentat încă pe iubitul tău?... 
Ştii că în scurt timp a ajuns celebru? 

— EI, celebru? 

— Nu se vorbeşte decât de el!... 

— Ei, asta-i! exclamă Lisbeth. 

— Are să execute statuia tatălui meu, şi i-aş putea fi de 
mare folos pentru reuşita lucrării, căci doamna Montcornet 
nu poate să-i împrumute, ca mine, o miniatură de Sain, 
înfăţişându-l pe Montcornet tânăr şi frumos, o capodoperă 
făcută în 1809, înainte de lupta de la Wagram, şi dăruită 
sărmanei mele mame... 

Sain şi Augustini$9% deţineau deopotrivă sceptrul picturii 
în miniatură pe vremea Imperiului. 

— Spui, dragă, că e vorba să facă o statuie?... întrebă 
Lisbeth. 

— De trei metri, comandată de Ministerul de Război. Ei, 
asta-i! dar pe ce lume trăieşti? afli noutatea de la mine! Nu 
ştii că guvernul vrea să dea contelui Steinbock un atelier, şi 


o locuinţă la Gros-Caillou, la depozitul de marmură? 
Polonezul dumitale va fi numit poate director acolo, va avea 
o slujbă de două mii de franci şi un inel în deget... 

— Cum de ai aflat asta, când eu nu ştiu nimic? întrebă în 
sfârşit Lisbeth dezmeticindu-se. 

— Scumpă verişoară Bette, îi zise grațios doamna 
Marneffe, eşti în stare de o prietenie devotată, pe viaţă şi pe 
moarte? Vrei să fim ca două surori? Vrei să-mi juri că n-ai 
să ai secrete faţă de mine, tot aşa cum n-am să am nici eu 
faţă de dumneata, să fii spionul meu şi eu al dumitale?... 
Dar mai cu seamă, vrei să-mi juri că n-ai să mă dai de gol, 
nici faţă de bărbatul meu, nici faţă de domnul Hulot, şi n-ai 
să destăinuieşti niciodată că eu ţi-am spus... 

Doamna Marneffe îşi întrerupse rolul ei de picador*, 
înspăimântată de înfăţişarea verişoarei Bette. Chipul 
lorenei luase o înfăţişare cumplită. Ochii ei negri şi 
pătrunzători aveau ceva din imobilitatea ochilor de tigru. 
Chipul ei era asemenea unei măşti de vrăjitoare. Strângea 
din dinţi ca să nu clănţăne, scuturată toată de un tremur 
grozav. Strecurându-şi mâna sub bonetă, îşi înfipse 
ghearele în păr de parc-ar fi vrut să-şi sprijine capul devenit 
dintr-odată prea greu. Ardea! Şi fumul incendiului care o 
pustia părea că îi iese prin toate zbârciturile feţei, ca prin 
nişte crăpături deschise de o erupție vulcanică. Era un 
spectacol măreț. 

— Ei, de ce te-ai oprit? murmură ea cu glas înăbuşit, am 
să fiu pentru dumneata ce-am fost pentru el. O! mi-aş fi dat 
viaţa pentru el... 

— Aşadar, îl iubeşti? 

— Ca pe copilul meu!... 

— Atunci, continuă doamna Marneffe răsuflând uşurată, 
dacă-l iubeşti astfel, nu poţi să fii decât fericită ştiindu-l 
fericit! 

Lisbeth, drept răspuns, scutură iute din cap ca o nebună. 

— Peste o lună se însoară cu nepoata dumitale. 


— Cu Hortense? strigă fata bătrână plesnindu-se cu 
palma peste frunte şi ridicându-se de pe scaun. 

— A, vasăzică îl iubeşti? spuse doamna Marneffe. 

—  Micuţo, ne-am legat pe viaţă şi pe moarte, zise 
domnişoara Fischer. Legăturile tale sufleteşti vor fi pentru 
mine sfinte, iar păcatele tale le voi lua drept virtuţi, căci îmi 
vor fi de folos. 

— Aşadar trăiai cu el? exclamă Valerie. 

— Nu, voiam să-i fiu numai mamă... 

— Atunci nu mai înţeleg nimic, adăugă Valerie, ar trebui 
să fii foarte mulţumită că face o căsătorie bună, căci nu eşti 
nici trasă pe sfoară, nici înşelată. lată-l că face carieră! De 
altfel, ce să mai vorbim, totul s-a sfârşit pentru dumneata. 
Artistul nostru se duce zilnic la doamna Hulot, la ora când 
dumneata pleci la masă... 

„Adeline!... zise în sinea ei Lisbeth, o! Adeline, ai să mi-o 
plăteşti, am să te fac s-ajungi mai urâtă ca mine!” 

— Vai! te-ai îngălbenit ca o moartă! strigă Valerie. Ce se 
ascunde aici?... Ah, proastă mai sunt! mama şi cu fata, de 
frică să nu le pui bețe în roate, se feresc de dumneata, 
continuă doamna Marneffe; dar, dacă nu trăieşti cu tânărul 
acesta, atunci, îţi spun drept, draga mea, nu mai pricep 
nimic.. e ceva tot atât de nepătruns ca şi inima bărbatului 
meu... 

— Ah! nu poţi să-ţi închipui, rosti Lisbeth, nici nu poţi să- 
ţi închipui ce înseamnă uneltirile acestea! E lovitura de 
graţie! Şi am primit până acum destule lovituri care mi-au 
sfâşiat inima! Dumneata nu ştii că, de când mă cunosc, am 
fost sacrificată pentru Adeline! Eu primeam lovituri, ea 
mângâieri! Eu eram îmbrăcată ca o cenuşăreasă, ea ca o 
cucoană. Săpam la grădină, curăţăm zarzavat, în vreme ce 
mânuţele ei nu se osteneau decât cu gătelile!... S-a măritat 
cu baronul şi a venit să strălucească la curtea imperială, pe 
câtă vreme eu am rămas până în 1809 în sat, aşteptând 
patru ani de zile un peţitor mai curăţel; m-au scos de acolo, 
dar au făcut din mine lucrătoare şi mi-au propus să iau de 


bărbat nişte bieţi funcţionari şi nişte căpitani semănând a 
portari! Vreme de douăzeci şi şase de ani n-am avut decât 
lăturile lor... Şi iată, întocmai ca-n vechiul testament, 
sărmanul are numai un mieluţ, care-i singura lui bucurie, 
iar bogatul, care şi-a agonisit turme întregi, râvneşte la oaia 
săracului şi i-o înhaţă... pe neaşteptate şi fără să i-o ceară! 
Adeline îmi răpeşte fericirea!... Adeline! Adeline! Să te văd 
ajunsă în mocirlă, căzută mai jos decât mine!... Hortense, 
pe care o iubeam, m-a înşelat... Baronul... Nu, nu e cu 
putinţă. Haide, repetă-mi ce-i adevărat în toată povestea 
asta. 

— Linişteşte-te, draga mea... 

— Valerie, îngeraşule, uite, mă liniştesc, răspunse fata 
aceea ciudată aşezându-se. Un singur lucru mă poate 
împiedica să nu-mi pierd minţile: vreau o dovadă!... 

— Află că verişoara ta a cumpărat grupul Samson; iată 
litografia publicată într-o revistă. L-a plătit din economiile 
ei, şi chiar baronul îl sprijină şi îl ajută pe viitorul lui ginere 
ca să ajungă celebru. 

— Apă!... apă! ceru Lisbeth, după ce-şi aruncă ochii pe 
litografia în josul căreia citi: grup aparținând domnişoarei 
Hulot d'Erwy. Apă! îmi ard creierii, îmi vine să înnebunesc! 

Doamna Marneffe aduse apă; fata bătrână îşi scoase 
scufia, îşi despleti părul negru şi îşi vâri capul în ligheanul 
pe care noua ei prietenă i-l ţinea dinainte. Îşi muie fruntea 
de câteva ori, oprind congestia gata să izbucnească. După 
ce se răcori, îşi recăpătă dintr-odată stăpânirea de sine. 

— Niciun cuvânt, spuse ea doamnei Marneffe ştergându- 
se de apă, niciun cuvânt nimănui, auzi?... Uite, vezi, m-am 
liniştit, am uitat tot, gândul mi-e acum la altele. 

— O-nchide sigur, mâine, la casa de nebuni... gândi 
doamna Marneffe privind-o pe ţăranca lorenă. 

— Ce pot să fac? se tângui Lisbeth. Vezi tu, îngeraşule, n- 
am încotro, trebuie să tac, să-mi plec grumazul şi s-alunec 
de-a dreptul în groapă, cum alunecă apa spre râu. Ce-aş 
putea să încerc? Aş vrea să-i prefac pe toţi în pulbere, pe 


Adeline, pe fată şi pe baron! Dar mă pot pune, eu, o biată 
rudă săracă, împotriva unei familii bogate?... S-ar întâmplă 
ca-n povestea cu oala de lut care s-a izbit de oala de fier. 

— Da, ai dreptate, îi răspunse Valerie; trebuie să cauţi să 
tragi din toate cât mai mult folos, aşa-i viaţa aici la Paris! 

— Să ştii, spuse Lisbeth, dacă-mi pierd copilul, n-o mai 
duc mult; credeam că-i ţin loc de mamă şi-mi închipuiam că 
o să-mi sfârşesc zilele lângă el... 

Se opri, o podidiră lacrimile! Doamna Marneffe se înfioră 
văzând cât de simţitoare putea fi fata, altminteri numai foc 
şi pară. 

— Din fericire te-am întâlnit pe dumneata, adăugă Bette 
apucând mâna Valeriei; e o mângâiere în cumplita năpastă 
care mă loveşte... Îmi vei fi foarte dragă; şi de ce ne-am mai 
despărţi? Nu îţi voi sta niciodată în cale. Pe mine nu mă 
poate iubi nimeni!... Cei care m-au cerut în căsătorie se 
gândeau numai la protecţia vărului meu... Ştii ce-nseamnă 
să simţi în tine o putere în stare să spargă porţile cerului şi 
să ţi-o iroseşti muncind pentru un codru de pâine, o cană de 
apă, câteva zdrenţe şi o cocioabă? Ah! cumplită caznă, 
micuţo! Am ars ca pe rug. 

Se opri deodată şi-şi adânci privirile negre în ochii 
albaştri ai doamnei Marneffe, care le simţi tăişul până în 
fundul sufletului, de parcă un pumnal i-ar fi străpuns inima. 

— Dar ce tot vorbesc? strigă ea, dojenindu-se singură. 
Ah! Niciodată n-am spus atâtea!... Mi-o veni şi mie o dată 
apa la moară! adăugă ea după o clipă de tăcere, amintindu- 
şi de-o vorbă din copilărie. Bine ai zis tu: să ne ascuţim 
dinţii, ca să putem trage cât mai mult folos din toate. 

— Aşa e, îi răspunse doamna Marneffe, care nu-şi 
amintea deloc să fi rostit o asemenea maximă, atât de tare o 
înspăimântase criza aceasta. Şi-ţi dau dreptate, draga mea. 
Vezi, viaţa e scurtă, trebuie să profităm de ea cât putem şi 
să ne folosim de cei din jur pentru plăcerile noastre... Deşi 
sunt tânără, asta-i concluzia la care am ajuns! Am fost un 
copil răsfăţat, tatăl meu s-a însurat din ambiţie şi m-a uitat 


aproape cu totul, după ce fusesem idolul lui şi mă crescuse 
ca pe-o prinţesă. Mama, sărmana, care visase întotdeauna 
un viitor strălucit pentru fiica ei, a murit de inimă rea când 
a văzut că mă mărit cu un pârlit de funcţionar, care n-avea 
decât o mie două sute de franci leafă: un desfrânat, bătrân 
la treizeci şi nouă de ani, putred până-n măduva oaselor, 
care nu vedea în mine decât ceea ce vedeau alţii în 
dumneata, adică o unealtă de făcut avere!... Ei bine, am 
descoperit că un asemenea ticălos poate fi soţul cel mai 
bun. Fiindcă-i plac mai mult târfele din colţul străzii, îmi 
lasă toată libertatea, şi fiindcă-şi păstrează leafa numai, 
pentru el, nu mă întreabă niciodată cum îmi fac rost de 
bani... 

La rândul ei doamna Marneffe se opri, ca o femeie ce s-a 
lăsat. târâtă de şuvoiul mărturisirilor, şi, izbită de atenţia cu 
care o asculta Lisbeth, socoti prudent să se asigure de 
discreţia ei înainte de a-i destăinui cele mai ascunse 
secrete. 

— Vezi, draga mea, câtă încredere am în tine!... zise 
Valerie; dar Lisbeth îi răspunse printr-un semn, dându-i a 
înţelege că poate să se bizuie orbeşte pe ea. 

Adesea, cu ochii şi cu un semn din cap faci un jurământ 
mai solemn decât în faţa Curţii cu juri. 

— Pari o femeie cinstită, continuă doamna Marneffe 
punându-şi mâna pe a Lisbethei, ca pentru a-i primi 
jurământul de credinţă, dar, deşi-s măritată, sunt atât de 
stăpână pe mine, încât dacă, de pildă, domnului Marneffe îi 
vine pofta dimineaţa să-mi spună la revedere înainte de a 
pleca la birou şi găseşte uşa mea încuiată, pleacă foarte 
liniştit. Nu ţine la copilul lui cum nu ţin eu la cei doi copilaşi 
de marmură care se zbenguiesc la picioarele celor două 
Fluvii din Tuileries71+. Dacă nu mă întorc la masă, e 
mulţumit să prânzească cu servitoarea, căci servitoarea e 
numai a dumnealui, şi în fiecare seară după cină pleacă şi 
se întoarce tocmai pe la douăsprezece, unu, noaptea. Din 
nefericire, de mai bine de un an am rămas fără cameristă, 


asta înseamnă că de un an am rămas văduvă... Am avut o 
singură pasiune în viaţă, o singură fericire... un brazilian 
bogat, care a plecat de un an, singurul meu păcat! S-a dus 
să-şi vândă tot ce are acolo, ca să se poată stabili în Franţa. 
Ce va mai găsi din draga lui Valerie când se va întoarce? 
Nu, dar el e de vină, nu eu, de ce întârzie atâta? Se va fi 
prăpădit şi el pe undeva, ca şi virtutea mea. 

— La revedere, micuţo, îi spuse brusc Lisbeth, de-acum 
înainte nu ne vom mai despărţi. Ile iubesc, te preţuiesc şi 
sunt trup şi suflet alături de tine. Vărul meu îmi bate capul 
să mă mut în viitoarea ta casă din strada Vanneau, şi eu l- 
am tot refuzat, căci am bănuit numaidecât motivele care se 
ascund sub pretinsa lui bunătate... 

— A! înţeleg, trebuia să mă supraveghezi, exclamă 
doamna Marneffe. 

— Da, asta însemna generozitatea lui, răspunse Lisbeth. 
La Paris, binefacerea e mai întotdeauna o afacere, şi 
recunoştinţa o răzbunare!... Cu o rudă săracă te porţi, ca şi 
cu un guzgan pe care-l ademeneşti la o bucată de slănină. 
Am să primesc propunerea baronului, căci mi s-a făcut silă 
de casa asta. Dacă-i aşa, suntem destul de isteţe amândouă 
ca să trecem sub tăcere tot ce ne-ar putea strica şi să nu 
povestim decât ceea ce trebuie să se ştie; deci, nicio 
indiscreţie, şi numai prietenie... 

— Trainică!... strigă voioasă doamna Marneffe, fericită 
că-şi găsise un paravan, o confidentă, un fel de mătuşă 
respectabilă. Ştii că baronul nu precupeţeşte nimic în 
strada Vanneau?... 

— Cred şi eu, răspunse Lisbeth; dacă a cheltuit treizeci 
de mii de franci! Habar n-am de unde i-a mai putut scoate, 
căci Josepha, cântăreaţa, a luat două rânduri de piei de pe 
el. Ah! ai nimerit-o bine, adăugă ea. Baronul e-n stare să 
fure pentru aceea care-i ţine inima în mânuţele ei atât de 
albe şi de catifelate! 


— Ştii ce, draga mea, spuse doamna Marneffe cu dărnicia 
femeilor uşoare, care în fond nu e decât un fel de nepăsare, 
dacă vrei, poţi lua din apartamentul meu tot ce crezi că s-ar 
potrivi pentru noua dumitale locuinţă... Scrinul de colo, 
dulapul acela cu oglindă, covorul, perdeaua... 

Ochii Lisbethei deveniră mai mari, pătrunşi de o bucurie 
sălbatică: nu-i venea a crede că i se oferă un astfel de dar. 

— Într-o singură clipă faci pentru mine mai mult decât au 
făcut rudele mele bogate în treizeci de ani!... strigă ea. Ei 
niciodată nu s-au gândit dacă am mobilă! Baronul, când a 
venit prima oară în vizită la mine, acum trei săptămâni, a 
făcut o strâmbătură de bogătaş scârbit în faţa mizeriei... Îţi 
mulţumesc, drăguţo, şi să ştii c-am să te răsplătesc pentru 
asta, ai să vezi mai târziu cum! 

Valerie o însoţi pe verişoara Bette până în capul scărilor, 
unde cele două femei se îmbrăţişară. 

— Uf, urât mai miroase-a furnici! se gândi drăgălaşa 
doamnă Marneffe când rămase singură: n-am să-mi sărut 
prea des verişoara! Dar trebuie să iau seama, s-o cruţ, căci 
îmi va fi de folos, mă va ajuta să ajung bogată! 


Ca o adevărată creolă pariziană, doamna Mampife ura 
munca, era leneşă ca o pisică ce se avântă şi sare numai 
când o îmboldeşte nevoia. Credea că viaţa trebuie să fie 
plină de plăceri şi că plăcerea trebuie dobândită cu 
uşurinţă. lubea florile, dacă i se trimiteau acasă. Nu 
înţelegea să se ducă la un spectacol decât cu trăsura şi 
dacă avea o lojă bună, numai pentru ea. Valerie moştenise 
gusturile acestea de curtezană de la maică-sa, răsfăţată de 
generalul Montcornet, ori de câte ori acesta se afla la Paris, 
şi obişnuită să vadă o lume întreagă la picioarele ei timp de 
douăzeci de ani; cheltuitoare, risipise cu amândouă mâinile 
şi tocase totul în viaţa aceea luxoasă, care a dispărut odată 
cu căderea lui Napoleon. Oamenii de vază ai Imperiului 
puteau fi comparaţi în nebuniile lor cu marii seniori de 
odinioară. În timpul Restauraţiei, nobilimea, neputând uita 


că fusese învinsă şi jefuită, deveni, cu câteva excepţii, 
econoamă, cuminte, prevăzătoare, cu alte cuvinte, 
burgheză şi lipsită de măreție. Începând de atunci, epoca 
lui 1830 a desăvârşit înfăptuirile din 1793:22:.. În Franţa vor 
mai exista şi de acum înainte nume mari, nu însă şi case 
mari, afară de cazul când se vor produce schimbări politice, 
greu de presupus. În toate se vede pecetea personalităţii. 
Averea celor mai înţelepţi e viageră. Astfel a fost distrusă 
familia. 

Crunt încolţită de mizerie, Valerie se hotărâse, din ziua 
când îl „agăţase” pe director, cum se exprima Marneffe, să- 
şi folosească frumuseţea ca un mijloc de îmbogăţire. De 
aceea, de câteva zile simţea nevoia să aibă lângă ea, în locul 
maică-sii, o prietenă devastată, căreia să-i poată încredința 
ceea ce nu trebuie spus cameristei, care să-i învârte iţele, 
să se ducă, să vină, să pună totul la cale, un suflet vândut 
diavolului, care să se mulţumească cu o părticică mai mică 
în viaţă. Ca şi Lisbeth, Valerie bănuise ce intenţii avea 
baronul când voia s-o apropie de verişoara Bette. 
Îndemnată de inteligenţa ei ageră de creolă pariziană, care- 
şi petrece vremea tolănită pe un divan, plimbându-şi 
ascuţitul ei spirit de observaţie prin toate cotloanele 
întunecoase ale sufletelor, simţimintelor şi intrigilor, îi 
venise în minte să-şi facă din spioană o complice. Se prea 
poate ca teribila indiscreţie pe care o săvârşise să fi fost 
premeditată: bănuise adevărata fire a acelei fete pătimaşe, 
care se mistuia zădarnic, şi se hotărâse s-o atragă de partea 
ei. Astfel, scena de mai sus poate fi asemuită cu piatra pe 
care o zvârle călătorul în prăpastie, ca să se încredinţeze 
cât de adâncă e. Şi doamna Marneffe se înspăimântase 
descoperind, într-o fiinţă în aparenţă atât de slabă, umilă şi 
inofensivă, un lago dublat de un Richard al III-lea!2:. 

Într-o clipă, verişoara Bette se regăsi pe sine; într-o clipă, 
firea ei de corsicană şi de sălbatică rupsese legăturile slabe 
ce o ţineau plecată, ridicându-se în toată înălţimea-i 


amenințătoare, ca o creangă care scapă din mâinile unui 
copil ce o trăsese până la el, ca să-i fure fructele crude încă. 

Cel ce studiază societatea omenească va fi întotdeauna 
cuprins de admiraţie în faţa plinătăţii, desăvârşirii şi 
rapidităţii modului de a gândi la naturile feciorelnice. 

Virginitatea, ca toate monstruozităţile, vădeşte bogății 
deosebite, atinge culmi ameţitoare. Individul virgin, 
economisindu-şi forţele de viaţă, capătă o putere de 
rezistenţă şi de durată incalculabilă. Creierul se 
îmbogăţeşte din pricina lipsei de întrebuințare a celorlalte 
facultăţi. Când oamenii neprihăniţi simt nevoia să-şi 
folosească trupul sau sufletul, când trebuie să făptuiască 
sau să gândească, îşi descopăr oţel: în muşchi şi o rezervă 
nebănuită de ştiinţă în minte, o forţă diabolică şi magia 
neagră a voinţei. 

Din acest punct de vedere, fecioara Maria, dacă o privim 
pentru o clipă numai ca un simbol, întrece în măreție toate 
întruchipările indienilor, egiptenilor şi ale grecilor. 
Virginitatea, izvorul tuturor marilor înfăptuiri, magna 
parens rerum, ţine în mâinile sale albe şi gingaşe cheia 
lumilor superioare. În sfârşit, acestei măreţe şi teribile 
excepţii i se cuvin toate onorurile cu care-o cinsteşte 
biserica catolică. 

Aşadar, cât ai clipi din ochi, verişoara Bette se transformă 
în mohicanul meşter la întins capcane, de o prefăcătorie de 
nepătruns şi care ia hotărâri repezi, bizuindu-se pe o 
nemaipomenită ascuţime a tuturor simţurilor. Deveni Ura şi 
Răzbunarea necruțătoare, aşa cum le întâlneşti numai în 
Italia, Spania şi Orient. Aceste două sentimente, însoţite de 
obicei de Prietenia şi Dragostea împinse până la absurd, nu 
sunt cunoscute decât în ţările scăldate de soare. Dar 
Lisbeth se dovedi mai ales fiică a Lorenei, adică hotărâtă să 
înşele. 

Nu-şi însuşi cu uşurinţă această ultimă parte a rolului ei; 
mai făcu o încercare ciudată, datorită profundei sale 
ignoranţe. Îşi închipui că închisoarea este aşa cum o văd 


copiii; crezu că a fi închis înseamnă a fi pus la secret. 
Punerea la secret e superlativul întemniţării, şi superlativul 
acesta e rezervat numai justiţiei criminale. 

Plecând de la doamna Marneffe, Lisbeth alergă la domnul 
Rivet, pe care-l găsi la birou. 

— Ştii, dragă domnule Rivet, îi spuse ea după ce trase 
zăvorul uşii, că aveai dreptate în privinţa polonezilor!... 
sunt nişte puşlamale... nişte oameni fără de lege şi fără de 
credinţă. 

— Vor să dea foc Europei, răspunse paşnicul Rivet; sunt 
în stare să ruineze pentru patria lor întreg comerţul şi pe 
toţi comercianții. Polonezii nu-şi dau seama în ce vreme 
trăim. Nu mai suntem barbari! Războaiele s-au sfârşit, 
dragă domnişoară, au dispărut odată cu regii! Astăzi trăim 
sub domnia comerţului şi a industriei victorioase, a 
înţelepciunii burgheze, care a creat Olanda. Da, rosti el 
însufleţindu-se, trăim într-o epocă în care popoarele trebuie 
să obţină totul prin folosirea legală a libertăţilor dobândite 
şi prin jocul paşnic al instituţiilor constituţionale; iată ce nu 
ştiu polonezii, şi de aceea mai trag nădejde... Ce spuneai, 
frumoasa mea? se întrerupse dintr-o dată, văzând după 
figura lucrătoarei sale că aceasta nu pricepe o boabă din 
politica înaltă. 

— lată dosarul, răspunse Bette, ticălosul acesta trebuie 
vârât numaidecât la închisoare, dacă vreau să nu pierd cele 
trei mii două sute de franci ai mei! 

— Aha! Ţi-am spus-o eu! strigă oracolul din cartierul 
Saint-Denis. 

Casa Rivet, succesoarea fraţilor Pons, era situată tot în 
vechiul palat Langeais, de pe strada Mauvaises-Paroles, 
clădire ce fusese ridicată de vestita familie încă de pe 
vremea când cei mai de seamă nobili se îngrămădeau în 
jurul Luvrului. 

— De-ai şti cât te-am binecuvântat venind încoacel!... 
exclamă Lisbeth. 


— Dacă n-apucă să prindă de veste, putem să-l vârâm la 
răcoare chiar de la patru dimineaţa, zise judecătorul 
cercetându-şi almanahul, ca să verifice răsăritul soarelui; 
dar abia poimâine, căci nu-l poţi închide fără să-l înştiinţezi 
mai întâi că va fi arestat pe baza unei hotărâri ce prevede o 
constrângere corporală. Aşa că... 

— Ce lege tâmpită, fu de părere verişoara Bette, 
datornicul poate foarte bine s-o şteargă. 

— Pe bună dreptate, replică judecătorul zâmbind. Uite 
cum ar trebui... 

— Dacă-i vorba pe aşa, am să iau hârtia, rosti Bette 
întrerupându-l pe magistrat, şi am să i-o dau spunându-i c- 
am fost nevoită să împrumut o sumă de bani, în schimbul 
căreia creditorul a pretins formalitatea asta. Îmi cunosc 
polonezul, în loc să desfacă hârtia, o să-şi aprindă pipa cu 
ea! 

— A! nu-i rău, nu-i rău, domnişoară Fischer! Ei, atunci 
poţi să fii liniştită, treaba va merge ca pe roate. Dar, stai o 
clipă! Nu e de ajuns să-l bagi pe om la răcoare. Nu-ţi poţi 
îngădui luxul acesta judiciar decât dacă eşti sigură că îţi vei 
redobândi banii! Cine are să ţi-i plătească? 

— Cei care îi dau bani. 

— A! da, uitasem că ministrul de Război i-a comandat 
monumentul ce se va ridica în cinstea unui client de-al 
nostru. Ce de uniforme a mai furnizat casa noastră 
mareşalului Montcornet, şi cât de repede le înnegrea cu 
fumul tunurilor. Asta zic şi eu c-a fost viteaz! Şi întotdeauna 
plătea cu bani peşin! 

Se poate spune despre un mareşal al Franţei că şi-a 
salvat împăratul sau patria, dar cea mai mare laudă în gura 
unui negustor e tot faptul că plătea cu bani peşin. 

— Ei, atunci, domnule Rivet, sâmbătă îţi aduc ciucurii 
pentru uniformă. Ştii, mă mut din strada Doyenne, voi locui 
de-acum în strada Vanneau. 

— Bine faci, mi-era milă de dumneata când te ştiam în 
groapa aceea, care - cu toată sila mea pentru tot ce e în 


legătură cu opoziţia - dezonorează, îndrăznesc să afirm 
aceasta, da! dezonorează Luvrul şi Piaţa Carrousel. Îl ador 
pe Ludovic-Filip, e idolul meu, e augusta întruchipare a 
clasei pe care şi-a clădit-o dinastia, şi n-am să uit niciodată 
binele pe care ni l-a făcut nouă, ceaprazarilor, reorganizând 
garda naţională... 

— Când te aud vorbind astfel, spuse Lisbeth, mă mir cum 
de n-ai ajuns deputat. 

— Duşmanii mei politici, care-s şi ai regelui, se tem de 
dragostea ce-o port dinastiei, răspunse Rivet. Ah! ce suflet 
nobil, ce familie strălucită! În sfârşit, îşi urmă el şirul 
argumentelor, regele e idealul nostru în toate: moravuri, 
economie, tot ce vrei! Faptul că a isprăvit clădirea Luvrului 
a fost una dintre condiţiile care ne-au determinat să-i dăm 
coroana; iar lista civilă, căreia nu i s-a fixat încă termen, 
recunosc că lasă inima Parisului într-o stare jalnică... 
Tocmai pentru că mă situez ca poziţie politică la centru, aş 
vrea să văd centrul Parisului într-o altă stare. Cartierul 
dumitale e înfiorător. Puteai să fii asasinată într-o bună zi... 
Ei, iată-l şi pe domnul Crevel al dumitale numit comandant 
de (batalion al legiunii lui; sper că tot noi o să-l servim cu 
epoletul cel lat. 

— Prânzesc astăzi la el, o să ţi-l trimit. 


Lisbeth credea că va putea să pună stăpânire pe livonian, 
tăindu-i orice legătură cu lumea. Dacă n-ar mai fi lucrat, 
lumea l-ar fi dat uitării, şi artistul ar fi fost închis ca-ntr-un 
cavou, unde numai ea s-ar fi dus să-l vadă. Avu astfel două 
zile de fericire, nădăjduind să dea o lovitură de moarte 
baroanei şi fiicei sale. 

Ca să ajungă la domnul Crevel, care locuia în strada 
Saussayes, o luă pe podul Carrousel, cheiul Voltaire, cheiul 
d'Orsay, strada Belle-Chasse, strada Universităţii, podul 
Concorde şi bulevardul Marigny. Calea aceasta nelogică era 
impusă de logica pasiunilor, totdeauna  vrăjmaşă 
neîmpăcată a picioarelor. Mergând foarte încet de-a lungul 


cheiurilor, verişoara Bette privea spre ţărmul drept al 
Senei. Îşi făcuse bine socoteala. Îl lăsase pe Wenceslas 
îmbrăcându-se; îşi spusese că îndată ce va scăpa de ea, 
îndrăgostitul se va duce la baroană, apucând pe drumul cel 
mai scurt. Într-adevăr, pe când trecea de-a lungul cheiului 
Voltaire, privind tot timpul spre râu şi mergând cu gândul 
pe celălalt mal, îl zări pe artist care tocmai ieşea pe portiţa 
dinspre Tuileries şi se îndrepta spre Podul regal. Acolo îl 
ajunse din urmă pe necredincios şi-l putu urmări fără să fie 
văzută, căci îndrăgostiţii: se uită rareori înapoi; îl însoţi 
până la locuinţa doamnei Hulot, unde-l văzu intrând ca un 
obişnuit de-al casei. 

Această ultimă dovadă, care întărea destăinuirile 
doamnei Marneffe, o scoase din sărite pe Lisbeth. Când 
ajunse la proaspătul comandant de batalion, se afla într-o 
stare de surescitare ca acelea în care se făptuiesc crimele, 
şi-l găsi pe Crevel aşteptându-şi în salon copiii, pe domnul şi 
doamna Hulot-junior. 

Dar Celestin Crevel e întruchiparea atât de naivă şi de 
reală a parvenitului parizian, încât cu greu poţi intra fără 
formalitate la norocosul succesor al lui Cesar Birotteau. 
Celestin Crevel reprezintă el însuşi o lume întreagă; de 
aceea i se cuvin, mai mult decât lui Rivet, onorurile 
penelului, dat fiind rolul însemnat pe care-l va juca în 
această dramă de familie. 

Aţi observat că, în copilărie sau la începutul vieţii sociale, 
ne făurim adesea, singuri şi fără să ne dăm seama, un 
model de urmat. Astfel, funcţionarul de bancă visează, când 
intră în salonul patronului său, şi aibă un salon la fel. Dacă 
se îmbogăţeşte, îşi va introduce în casă, după douăzeci de 
ani, nu luxul ultimei mode, ci luxul învechit care-l fascinase 
odinioară. Nimeni nu e în măsură să cunoască toate 
prostiile datorite acestei invidii retrospective, după cum 
neştiute rămân toate nebuniile pricinuite de rivalităţile 
acestea ascunse, care îi îmboldesc pe oameni să imite tipul 
pe care şi l-au ales, silindu-se din răsputeri să strălucească 


ca o stea. Crevel ajunsese ajutor de primar fiindcă patronul 
lui fusese ajutor de primar, şi era comandant de batalion 
fiindcă jinduise epoleţii lui Cesar Birotteau. Aşa că, 
impresionat de minunâţiile realizate de arhitectul Grindot, 
în momentul în care norocul îl ridicase pe patronul său, 
Crevel dezlegase larg baierele pungii, cum spunea el în 
limbajul lui, când fu vorba să-şi  împodobească 
apartamentul; se duse de-a dreptul cu ochii închişi şi cu 
punga deschisă la Grindot, un arhitect dat uitării în vremea 
aceea. Gloriile apuse mai durează încă cine ştie câtă vreme, 
datorită admiraţiilor întârziate. 

Grindot repetase pentru a mia oară salonul său tip în alb 
şi aur, îmbrăcat cu damasc roşu. La Expoziţia industrială, 
mobila aceasta din lemn de palisandru sculptat, lucrată ca 
produsele obişnuite, fără fineţe, dăduse pe drept cuvânt 
prilej provinciei să se fălească cu produsele ei faţă de cele 
pariziene. Candelabrele, sfeşnicele de perete, garniturile de 
sobă, policandrul, pendula erau în stil rocaillei2+. Masa 
rotundă, fixată în mijlocul salonului, avea o placă de 
marmură încrustată cu tot felul de marmure italiene şi 
antice aduse de la Roma, unde se fabrică acest soi de hărţi 
mineralogice ce seamănă cu mostrele croitorilor. Placa 
aceasta de marmură stârnea de fiecare dată admiraţia 
tuturor burghezilor pe care îi primea Crevel. Puse câte 
două, faţă în faţă, portretele răposatei doamne Crevel, al lui 
Crevel, al fiicei şi al ginerelui, zugrăvite de Pierre Grassou - 
pictor cu renume în lumea burgheză, căruia Crevel îi datora 
ridicola sa poză byroniană -, împodobeau pereţii încăperii. 
Ramele, plătite câte o mie de franci bucata, se potriveau 
perfect cu luxul acela de cafenea, în faţa căruia un adevărat 
artist ar fi dat din umeri. 

Aurul nu scapă niciodată prilejul de a se arăta stupid. 
Dacă negustorii îmbogăţiţi ar fi avut, ca italienii, gustul 
înfăptuirilor măreţe, astăzi am fi numărat la Paris zece 
Veneţii. Chiar şi-n zilele noastre un negustor milanez e în 
stare să lase o danie de cinci sute de mii de franci pentru 


Duomo!:, ca să fie aurită Fecioara uriaşă de pe cupolă. 
Canova porunceşte prin testament fratelui său să ridice o 
biserică de patru milioane, şi fratele mai adaugă ceva şi de 
la el. l-ar da prin gând vreunui burghez din Paris (căci toţi, 
asemenea lui Rivet, poartă în suflet o mare dragoste pentru 
Parisul lor) să ridice clopotniţele ce lipsesc turnurilor de la 
Notre-Dame? Socotiţi numai ce sume adună statul din averi 
fără moştenitori. Cu preţul tuturor ornamentelor idioate de 
carton imitând piatra de hârtie presată şi aurită, ori cu 
imitații de sculptură cumpărate de cincisprezece ani 
încoace de indivizii de soiul lui Crevel s-ar fi putut înfăptui 
înfrumusețarea Parisului. 

La capătul salonului se afla un birou măreț, mobilat cu 
mese şi dulapuri imitând genul Boulle'7?:. 

Dormitorul, îmbrăcat tot în persiană, se afla de asemenea 
lângă salon. Mahonul, în toată splendoarea lui, năpădea 
sufrageriei, iar panourile erau împodobite cu vederi din 
Elveţia, luxos înrămate. Bătrânul Crevel, care visa o 
călătorie în Elveţia, ţinuse să aibă măcar pe pânză ţara 
aceasta, până ce va putea să se ducă s-o viziteze aievea. 

După cum se vede, Crevel, fost ajutor de primar, decorat, 
guard naţional, reprodusese fidel tot fastul, până şi 
mobilierul  nefericitului său predecesor. În timpul 
Restauraţiei, în vreme ce unul căzuse, celălalt, care fusese 
dat uitării, se ridicase, şi nu datorită unei întâmplări 
norocoase, ci prin forţa împrejurărilor. Revoluţiile, ca şi 
furtunile pe mare, cufundă valorile solide; iar valul scoate la 
suprafaţă numai ce e uşor. Cesar Birotteau, regalist, favorit 
al regimului, fiind invidiat, fusese ţinta atacurilor opoziţiei 
burgheze, iar burghezia triumfătoare îşi văzu propria-i 
imagine în oamenii de felul lui Crevel. 

Acest apartament, pentru care plătea o chirie de trei mii 
de franci, înţesat cu tot soiul de lucruri arătoase şi vulgare, 
pe care ţi le procură banii, se afla la primul etaj al unui 
vechi hotel înconjurat de curte şi grădină. Totul era păstrat 


ca într-un insectar de entomologist, căci Crevel stătea 
foarte puţin acasă. 

Acel local somptuos reprezenta domiciliul legal al 
ambiţiosului burghez. Avea o bucătăreasă şi un fecior în 
casă; când dădea câte un ospăț prietenilor politici, celor pe 
care voia să-i impresioneze, sau când îşi primea familia, mai 
angaja încă doi servitori cu ziua, iar mâncarea o comanda la 
Cheveti38+. Adevărata reşedinţă a lui Crevel, care fusese pe 
vremuri în strada Notre-Dame-de-Lorette, la domnişoara 
Heloise Brisetout, se mutase, după cum am văzut, în strada 
Chauchat. În fiecare dimineaţă, fostul negustor (căci toţi 
burghezii îmbogăţiţi se intitulează foşti negustori) îşi 
petrecea două ore în strada Saussayes ca să-şi vadă de 
treburi, iar restul timpului îl dăruia Zairei, fapt ce-o necăjea 
foarte tare pe Zaire. Orosmane!2-Crevel încheiase un târg 
foarte strict cu domnişoara Heloise, care trebuia să-i 
furnizeze, lunar, de cinci sute de franci fericire, fără niciun 
fel de report. De altfel, Crevel îi plătea masa şi toate 
celelalte cheltuieli suplimentare. Contractul acesta cu 
prime, căci îi făcea şi multe daruri, îi părea economic 
fostului amant al celebrei cântărețe. În privinţa aceasta, 
Crevel le spunea negustorilor văduvi, care-şi iubeau foarte 
mult fiicele, că e mai bine să închiriezi cai cu luna decât să 
ţii un grajd. 

Cu toate acestea, dacă ne amintim destăinuirile făcute 
baronului de portarul din strada Chauchat, Crevel nu se 
dădea în lături să ţină şi vizitiu şi îngrijitor de cai. 

Crevel, deci, se folosea de dragostea nemăsurată pentru 
fata lui ca să-şi satisfacă plăcerile. Îşi justifica imoralitatea 
situaţiei cu argumente de înaltă morală. Şi-apoi, ducând 
această viaţă (viaţă necesară, viaţă dezordonată, stil 
regență, Pompadour, mareşal de Richelieu etc.), fostul 
negustor de parfumuri dobândea un aer de superioritate. 
Crevel îşi dădea ifose de om cu vederi largi, făcea pe marele 
senior în miniatură, pe omul generos, lipsit de meschinărie, 
şi totul fără să-l coste mai mult de vreo mie două sute până 


la o mie cinci sute de franci pe lună. Şi asta nu dintr-o 
ipocrizie politică, ci dintr-o vanitate de burghez, care ducea 
la acelaşi rezultat. La bursă, Crevel trecea drept un om 
superior epocii sale şi mai cu seamă drept un mare chefliu. 

În privinţa aceasta, Crevel era încredinţat că-l depăşeşte 
cu mult pe bătrânul Birotteau. 

— Bravo! strigă domnul Crevel înfuriindu-se de îndată ce 
o văzu pe verişoara Bette, am auzit că o măriţi pe 
domnişoara Hulot cu un conte tinerel, pe care l-ai crescut în 
puf anume pentru dânsa! 

— S-ar părea că asta te supără? răspunse Lisbeth 
țţintindu-l cu o privire pătrunzătoare. Ce interes ai s-o 
împiedici pe nepoata mea să se mărite? Căci am auzit că 
dumneata ai stricat căsătoria ei cu fiul domnului Lebas... 

— Eşti o fată cumsecade şi foarte discretă, zise Crevel. 
Crezi oare că am să-i iert vreodată domnului Hulot crima pe 
care a săvârşit-o răpindu-mi-o pe Josepha... şi mai ales că a 
făcut dintr-o fiinţă cinstită, pe care, până la urmă, aş fi luat- 
o de nevastă la bătrâneţe, o nemernică, o saltimbancă, o 
cocotă de la Operă?... Nu, nu! niciodată! 

— Totuşi, domnul Hulot e un om de treabă, spuse 
verişoara Bette. 

—  Binevoitor!... foarte binevoitor, prea binevoitor! 
răspunse Crevel, şi nu-i doresc răul; dar vreau să-mi iau 
revanşa, şi o să mi-o iau. Asta-i ideea mea fixă! 

— Oare, din pricina acestei pofte nu mai vii pe la doamna 
Hulot? 

— Se prea poate. 

— Aşadar, îi făceai curte verişoarei mele? întrebă Lisbeth 
zâmbind. Am bănuit eu! 

— M-a tratat ca pe-un câine, mai rău, ca pe-o slugă; sau, 
mai bine zis, ca, pe un deţinut politic. Dar voi izbuti, spuse 
el strângând pumnul şi lovindu-şi cu el fruntea. 

— Bietul om, ar fi îngrozitor să descopere că nevastă-sa îl 
înşală, după ce amanta l-a dat afară!... 


— Cum? strigă Crevel, Josepha l-a părăsit, l-a dat afară, l- 
a alungat?... Bravo, Josepha! M-ai răzbunat! Am să-ţi trimit 
două perle de pus la urechi, puicuţa mea de altădată!... N- 
am ştiut nimic, căci, a doua zi după ce frumoasa Adeline m- 
a rugat să nu-i mai trec niciodată pragul, m-am dus să-l văd 
pe Lebas la Corbeil, de unde abia m-am întors. Heloise a 
făcut pe dracul în patru ca să mă trimită la ţară, şi am 
descoperit pricina uneltirilor ei: voia să scape de mine ca 
să-şi sărbătorească inaugurarea noului ei apartament din 
strada Chauchat cu o clică de artişti, cabotini şi literați... M- 
a tras pe sfoară! Dar o iert, căci mă distrează. E leita 
Dejazeti2%. E nostimă drăcoaica! Uite ce scrisoare am găsit 
aseară de la ea: 


Dragă  moşulică, mi-am instalat cortul în strada 
Chauchat. Am avut grijă să chem nişte prieteni ca să 
benchetuim de casă nouă. Iotul merge strună. Poţi veni 
când vrei, domnul meu. Agar îl aşteaptă pe Abraham'8. 


Heloise are să-mi povestească noutăţi, căci ştie toate 
cancanurile vieţii de boem în care se învârteşte. 

— Dar pe văru-meu nu l-a tulburat deloc întâmplarea 
asta, răspunse verişoara. 

— Nu se poate! strigă Crevel oprindu-se din mersul său 
ce semăna cu legănarea unui pendul. 

— Domnul Hulot nu mai este chiar atât de tinerel, zise 
Lisbeth cu răutate. 

— Îl cunosc, răspunse Crevel; doar ne asemănăm într-o 
anumită privinţă: Hulot nu poate trăi fără o pasiune. E în 
stare să se întoarcă la nevastă-sa, îşi spuse el. Ar fi o 
noutate pentru dânsul, dar atunci adio răzbunarea mea! 
Zâmbeşti, domnişoară Fischer... Ah! mi se pare că-mi 
ascunzi ceva!... 

— Râd de ce-ţi trece prin cap, urmă Lisbeth. E drept că 
vara mea e încă destul de frumoasă ca să mai inspire 
pasiuni; şi eu aş iubi-o dacă aş fi bărbat. 


— Năravul din fire n-are lecuire! exclamă Crevel; îţi baţi 
joc de mine! Baronul şi-o fi găsit vreo consolare. 

Lisbeth dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Ah, ce noroc are că o poate înlocui cât ai bate din 
palme pe Josepha! spuse Crevel. Dar nu mă miră, căci, într- 
o seară la un chef, mi-a mărturisit că în tinereţe, din 
precauţie, avea întotdeauna trei amante: una era cea de 
care voia să se lepede; a doua, favorita, iar a treia, cea pe 
care o curta, adică viitoarea. Desigur şi-a ţinut în parcul de 
vânătoare, în heleşteu, vreo fetişcană de rezervă. E gen 
Ludovic al XV-lea, puşlamaua! Oh! Ce-i pasă, e bărbat 
frumos! "Totuşi parcă a început şi el să îmbătrânească, 
vremea l-a însemnat. Cine ştie, poate c-a ochit vreo 
lucrătoare tinerică. 

— Ba nu! răspunse Lisbeth. 

— Vai! zise Crevel, ce n-aş da să-i pot pune bețe în roate! 
N-a fost chip să i-o iau pe Josepha, femeile de teapa asta nu 
se întorc niciodată la prima lor dragoste. De altfel, vorba 
aceea, aceeaşi dragoste a doua oară nu mai face o para 
chioară! Îţi spun drept, verişoară Bette, mult aş da, vreau 
să spun c-aş da cincizeci de mii de franci, ca să-i pot sufla 
amanta frumosului nostru cavaler şi să-i arăt eu lui că un 
moşulică cu burtă de şef de batalion şi chelie de viitor 
primar al Parisului nu se lasă cu una cu două când i-ai 
şterpelit metresa şi se pricepe să ţi-o plătească cu vârf şi 
îndesat. 

— Situaţia în care mă aflu, rosti Bette, mă sileşte să 
ascult totul şi să nu ştiu nimic. Poţi să-mi vorbeşti fără frică. 
Nu suflu niciodată niciun cuvânt când cineva binevoieşte să 
mi se destăinuiască. Cum îţi închipui că aş trece peste 
regula pe care mi-am impus-o? Nimeni n-ar mai avea 
încredere în mine. 

— Ştiu, răspunse Crevel, eşti cea mai prețioasă dintre 
fetele bătrâne... Dar ce Dumnezeu, mai sunt şi excepţii. Văd 
că cei din familie nu s-au gândit niciodată să-ţi facă o rentă. 


— Am şi eu mândria mea. Nu vreau să fiu datoare 
nimănui, făcu Bette. 

— Ei, dacă ai vrea să mă ajuţi ca să mă răzbun, continuă 
fostul negustor, aş plasa zece mii de franci într-o rentă 
viageră pe numele dumitale. Povesteşte-mi, drăguță 
verişoară, cine i-a luat locul Josephei, şi vei avea cu ce să-ţi 
plăteşti chiria şi cafeluţa de dimineaţă, cafeluţa aceea care 
îţi place dumitale atât de mult; vei putea să-ţi îngădui luxul 
să bei chiar moca veritabilă... hai, ce părere ai? Şi, zău, 
bună mai e moca veritabilă! 

— 'Ţin mai mult la o discreţie desăvârşită decât la cei zece 
mii de franci în rentă viageră, care mi-ar aduce un venit de 
cinci sute de franci, răspunse Lisbeth, căci, dragă domnule 
Crevel, vezi dumneata, baronul se poartă minunat cu mine, 
vrea să-mi plătească chiria... 

— Da, şi multă vreme crezi c-o să dureze? strigă Crevel. 
De unde dracu o să maiia bani? 

— Nu ştiu. Văd că cheltuieşte peste treizeci de mii de 
franci cu apartamentul pe care-l pregăteşte acelei doamne 
drăguţe... 

— O doamnă! Nu cumva e o femeie din societate? 
Ticălosul, ce noroc a dat peste el! numai lui i se poate 
întâmpla aşa ceva! 

— E o femeie măritată, foarte cumsecade, adăugă 
verişoara. 

— Adevărat? întrebă Crevel holbând nişte ochi aprinşi nu 
numai de dorinţă, dar şi de vraja cuvintelor: o femeie foarte 
cumsecade. 

— Da, răspunse Bette, e talentată, muziciană, are 
douăzeci şi trei de ani, un chip drăgălaş de înger, o piele ca 
laptele, dinţi de căţeluş, ochii ca luceferii, o frunte 
superbă... şi nişte picioruşe, cum n-am mai pomenit de când 
sunt, nu-s mai groase ca balenele corsetului ei. 

— Dar urechile? se informă Crevel aţâţat de amănuntele 
acestor farmece amoroase. 

— Parcă-s sculptate, nu alta, răspunse ea. 


— Şi mânuţe mici?... 

— Într-un cuvânt, pot să-ţi spun că e un giuvaer de 
femeie, atât de cinstită, de modestă, de delicată!... Are o 
inimă de aur, e un înger, şi foarte distinsă, căci tatăl ei a fost 
mareşal al Franţei... 

— Un mareşal al Franţei! strigă Crevel sărind ca ars. Ei, 
drăcia dracului! la te uită, comedie... A! potlogarul! lartă- 
mă verişoară, turbez... aş fi în stare să dau o sută de mii de 
franci... 

— 'Te cred! Când îţi spun că-i o femeie cinstită, virtuoasă. 
Aşa că baronul a potrivit bine lucrurile. 

— Dar ţi-am spus doar că e lefter! 

— Şi pe soţul ei îl ajută să avanseze... 

— Cum? întrebă Crevel râzând cu amărăciune. 

— Soţul a fost numit subşef şi va fi, fără îndoială, foarte 
binevoitor, căci aşteaptă să fie decorat şi cu crucea Legiunii 
de Onoare. 

— Guvernul n-ar trebui să împartă în dreapta şi-n stânga 
decoraţiile, să-i respecte pe cei care le poartă, făcu Crevel 
jignit în mândria sa de politician. De ce se crede aşa de 
grozav dulăul acela bătrân de baron? Cred că nici eu nu 
preţuiesc mai puţin, adăugă el uitându-se într-o oglindă şi 
luându-şi poza obişnuită. Heloise mi-a spus adesea, în 
clipele când femeia nu minte, că-s straşnic. 

— A! zise verişoara, femeilor le plac oamenii graşi, căci 
mai toţi sunt buni. De-ar fi să aleg între dumneata şi baron, 
eu pe dumneata te-aş alege. Domnul Hulot e spiritual, 
chipeş, are ţinută, dar dumneata eşti voinic, şi apoi, drept 
să-ţi spun... pari mai ştrengar decât el! 

— Curios lucru cum toate femeile, chiar cele mai cuminţi, 
se dau în vânt după bărbaţii cu asemenea înfăţişare! strigă 
Crevel apropiindu-se de Bette şi cuprinzând-o de mijloc, de 
încântat ce era. 

— Greutatea nu-i asta, continuă Bette. Îţi dai seama că o 
femeie care se bucură de atâtea avantaje nu-şi va înşela 
protectorul pentru un fleac, şi afacerea ar trebui să coste 


mai mult de o sută de mii de franci, căci femeiuşcă îşi şi 
vede bărbatul şef de birou peste doi ani. Mizeria l-a împins 
pe îngeraşul ăsta în prăpastie. 

Crevel se plimba furios de la un capăt la celălalt al 
salonului. 

— O fi ţinând mult la femeia asta? întrebă el după o clipă, 
căci între timp dorinţa-i biciuită de Lisbeth se prefăcuse 
într-un fel de turbare. 

— Judecă şi dumneata! răspunse Lisbeth. Nu cred că s-a 
ales măcar cu atâta până acum! zise ea lovindu-şi unghia 
degetului mare de unul dintre dinţii ei albi, enormi; şi i-a şi 
făcut cadouri de zece mii de franci. 

— Ce-aş mai râde, exclamă Crevel, să i-o iau înainte! 

— Vai, Doamne, nu fac bine că-ţi destăinuiesc astfel de 
bârfeli, spuse Lisbeth, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de 
remuşcări. 

— Nu, uite ce-i. Vreau să-i fac de ruşine pe ai tăi. Mâine 
pun pe numele dumitale o sumă, în rente viagere de cinci la 
sută, care să-ţi aducă un venit de şase sute de franci, dar 
trebuie să-mi mărturiseşti numele şi locuinţa Dulcineei. Îţi 
spun drept: eu până acum n-am avut ca amantă o femeie 
cumsecade, şi cea mai mare ambiţie a mea e să am una. 
Femeile din raiul lui Mahomed mi se par un fleac pe lângă 
ce-mi închipui eu despre cucoanele din lumea bună. În 
sfârşit, e idealul meu, slăbiciunea mea, şi asta până într- 
atât, încât pentru mine, de pildă, baroana Hulot n-are să 
aibă niciodată cincizeci de ani, spuse el repetând fără să 
ştie cuvintele unuia dintre cei mai spirituali oameni din 
secolul trecut. Uite, dragă Lisbeth, sunt în stare să sacrific o 
sută, două sute... Sst! sosesc copiii, îi văd în curte. N-am 
aflat nimic de la dumneata, îţi dau cuvântul meu de onoare, 
căci nu vreau să pierzi încrederea baronului, dimpotrivă... 
Grozav trebuie s-o mai iubească pe muieruşca asta 
cumătrul meu! 

— Ca un nebun! zise verişoara. N-a putut face rost de 
patruzeci de mii de franci ca să-şi mărite, fata, dar pentru 


noua lui pasiune a găsit numaidecât. 

— Şi crezi că-l iubeşte? întrebă Crevel. 

— La vârsta lui!... răspunse fata bătrână. 

— Ce prost sunt! exclamă Crevel. Parcă eu nu-i trec cu 
vederea Heloisei pe artistul ei, întocmai cum Henric al IV- 
lea îi îngăduia Gabrielei pe-un Bellegarde! Ah, 
bătrâneţe, bătrâneţe! 

— Bună ziua, Celestine, ce faci, păpuşico, dar puştiul 
unde-i? A! iată-l! Pe cuvântul meu că începe să-mi semene! 
Bună ziua, dragă Hulot, cum îţi mai merge?... Curând o să 
avem încă o nuntă în familie. 

Celestine şi soţul ei făcură un semn arătând spre Lisbeth, 
iar fata îşi întrebă cu îndrăzneală tatăl: 

— Ce nuntă, mă rog? 

Crevel luă o mutră şireată, dând a înţelege că o să 
dreagă numaidecât indiscreţia. 

— Nunta Hortensei, răspunse el, dar nu-i încă hotărâtă. 
Mă întorc acum de la Lebas, unde tocmai se vorbea de 
domnişoara Popinot pentru tânărul consilier de Curte, care 
de-abia aşteaptă să ajungă prim-preşedinte în provincie... 
Haidem la masă. 


La ora şapte, Lisbeth se întorcea acasă cu omnibuzul, 
arzând de nerăbdare să-l vadă pe Wenceslas, care o minţea 
de douăzeci de zile; totuşi se grăbea spre el cu săculeţul 
doldora de fructe. I-l umpluse chiar Crevel, a cărui dragoste 
pentru verişoara sa Bette crescuse dintr-odată nespus de 
mult. Urcă la mansardă ca o vijelie şi-l găsi pe artist dând 
zor să isprăvească ornamentele unei cutii, pe care voia s-o 
dăruiască scumpei sale Hortense. Marginile capacului 
reprezentau o ghirlandă de hortensii printre care se 
zbenguiau nişte amoraşi. Ca să aibă bani pentru cutie, care 
trebuia să fie de malachită, bietul îndrăgostit lucrase 
pentru Florent şi Chanor două sfeşnice, două capodopere, 
vânzându-le şi dreptul de autor. 


— Lucrezi prea mult de câteva zile, dragul meu, rosti 
Lisbeth, ştergându-i fruntea îmbrobonată de sudoare şi 
sărutându-i-o. O asemenea activitate, în luna lui august, mi 
se pare primejdioasă. Îţi poţi zdruncina sănătatea... Uite, ţi- 
am adus piersici şi prune de la domnul Crevel... Nu te mai 
necăji atâta, am împrumutat două mii de franci, şi, dacă 
vinzi pendula, o să-i putem da înapoi, afară numai dacă nu 
se întâmplă vreo nenorocire... Totuşi am o bănuială în 
privinţa creditorului meu, căci mi-a trimis notificarea asta. 

Şi puse hârtia care conţinea notificarea de constrângere 
corporală sub schiţa mareşalului Montcornet. 

— Pentru cine faci lucrurile astea frumoase? întrebă ea 
luând în mână ghirlandele de hortensii modelate în ceară 
roşie, pe care Wenceslas le pusese la o parte ca să mănânce 
fructele. 

— Pentru un bijutier. 

— Care bijutier? 

— Nu ştiu. Stidmann m-a rugat să-i împodobesc cutia 
asta, căci e grăbit. 

— A! Hortensii... zise ea cu glas sugrumat. Cum se face 
că pentru mine n-ai mânuit ceara niciodată? E chiar atât de 
greu să născoceşti un inel, o cutiuţă sau orice ar fi, o 
amintire? zise ea aruncând o privire teribilă artistului, care 
din fericire îşi ţinea ochii plecaţi. Şi spui că mă iubeşti! 

— Nu mă crezi... domnişoară? 

— Ah! cu câtă căldură îmi spui domnișoară!... Ştii că de 
când te-am văzut aici aproape pe moarte, ai fost singurul 
meu gând... Când te-am salvat, ai primit să fii al meu; nu ţi- 
am amintit niciodată de învoiala noastră, eu însă mi-am luat 
un angajament faţă de mine. Mi-am spus: „fiindcă băiatul se 
dă pe mâna mea, vreau să-l fac fericit şi bogat!” Şi iată, am 
izbutit să-ţi fac o situaţie. 

— Cum? întrebă bietul artist, în culmea fericirii, prea naiv 
pentru a bănui că i se întinde o cursă. 

— lată cum, continuă lorena. 


Lisbeth nu-şi putu înfrâna plăcerea sălbatică de a-l privi 
pe Wenceslas, lăsându-se înşelată de iubirea filială pe care 
o citea în ochii lui, dar în care ardea şi dragostea pentru 
Hortense. Era prima oară că zărea flacăra pasiunii în ochii 
unui bărbat, şi crezu că ea o aprinsese. 

— Domnul Crevel ne comanditează cu o sută de mii de 
franci pentru înfiinţarea unei case de comerţ, cu condiţia să 
te însori cu mine, zice el; are nişte idei ciudate, moşneguţul 
acela rotofei... Ce părere ai? îl întrebă ea. 

Artistul, îngălbenindu-se la faţă ca un mort, îi aruncă 
binefăcătoarei sale o privire ştearsă, care-i dezvăluia 
gândurile. Rămăsese cu gura căscată, năucit. 

— Niciodată nu mi s-a spus atât de limpede, reluă ea cu 
un râs amar, că sunt groaznic de urâtă! 

— Domnişoară, răspunse Steinbock, binefăcătoarea mea 
nu-mi va părea niciodată urâtă; am pentru dumneata o 
adâncă afecţiune, dar n-am nici treizeci de ani şi... 

— Şi eu am patruzeci şi trei! exclamă Bette. Verişoara 
mea Hulot, care are patruzeci şi opt, inspiră încă pasiuni 
arzătoare, dar ea-i frumoasă! 

—  Cincisprezece ani deosebire de vârstă între noi, 
domnişoară! Ce fel de căsnicie ar putea fi?... În interesul 
nostru trebuie să chibzuim. Recunoştinţa mea nu va fi mai 
mică decât binefacerile dumitale. De altfel, banii îţi vor fi 
înapoiaţi în scurt timp. 

— Banii! strigă ea. Te porţi cu mine ca şi cum aş fi un 
cămătar fără suflet. 

— Iartă-mă, continuă Wenceslas, dar de atâtea ori mi-ai 
amintit de ei... În sfârşit, dumneata m-ai creat, nu mă 
distruge acum! 

— Vrei să mă părăseşti, văd bine, spuse ea clătinând din 
cap. De unde ai atâta putere să fii nerecunoscător 
dumneata care eşti ca o cârpă? Nu ai încredere în mine, eu 
care-ţi sunt îngerul păzitor?... Eu care mi-am pierdut atâtea 
nopţi lucrând ca să te întreţin! Eu care ţi-am dat toate 
economiile agonisite într-o viaţă întreagă! Eu care, timp de 


patru ani de zile, mi-am împărţit cu dumneata pâinea, 
pâinea unei sărmane lucrătoare, şi ţi-am dăruit tot până şi 
curajul meu! 

— Destul! Destul! domnişoară, strigă el îngenunchind în 
faţa ei şi întinzând mâinile. Taci, te rog! Peste trei zile am 
să-ţi vorbesc, am să-ţi destăinuiesc totul; lasă-mă, zise el 
sărutându-i mâinile, lasă-mă să fiu fericit, iubesc şi sunt 
iubit. 

— Bine, fii fericit, copilul meu, spuse ea ridicându-l. 

Apoi îl sărută pe frunte şi pe păr cu pasiunea unui 
condamnat la moarte, care se bucură de ultima lui 
dimineaţă. 

— Ah! eşti cea mai bună şi cea mai nobilă fiinţă din lume: 
semeni cu aceea pe care o iubesc, rosti bietul artist. 

— Te mai iubesc încă destul ca să fiu îngrijorată de 
viitorul dumitale, reluă ea cu un aer posomorât. luda s-a 
spânzurat!... "Toţi cei nerecunoscători o sfârşesc rău! Dacă 
mă părăseşti, n-ai să mai faci nimic de seamă! Dar fără să 
ne căsătorim, căci ştiu că sunt o fată bătrână şi nu vreau să- 
ţi înăbuşi floarea tinereţii, a poeziei, cum spui, în braţele 
mele uscate ca nişte vreascuri, fără să ne căsătorim, n-am 
putea rămâne împreună? Ascultă, mă pricep la negustorie 
şi aş putea să-ţi strâng o avere în zece ani de muncă, căci 
eu, eu sunt Economia; pe când cu o femeie tânără, care n- 
ar şti decât să cheltuiască, ai risipi totul, ai lucra numai ca 
s-o faci fericită. Fericirea nu creează nimic, nu lasă în urmă 
decât amintiri. Când mă gândesc la dumneata, stau ceasuri 
întregi dusă pe gânduri... Rămâi cu mine, Wenceslas... Uite, 
sunt înţelegătoare: vei avea amante, femei drăguţe, ca 
micuța Marneffe, care vrea să te vadă şi care ar putea să-ţi 
dea fericirea pe care n-o poţi găsi lângă mine. Şi pe urmă, 
după ce-ţi vei fi făcut un venit de treizeci de mii de franci, ai 
să te însori! 

— Eşti un înger, domnişoară, şi n-am să uit niciodată clipa 
aceasta, zise Wenceslas ştergându-şi lacrimile. 

— Aşa te vreau, copile, spuse ea privindu-l cu patimă. 


Atât de puternică este vanitatea noastră, oamenilor, încât 
Lisbeth credea că ieşise învingătoare. Făcuse o jertfă 
nespus de mare oferindu-i-o pe doamna Marneffe! 
Niciodată în viaţa ei nu simţise o emoție atât de puternică, 
şi pentru întâia oară inima i se umplu de bucurie. Ar fi fost 
în stare să-şi vândă diavolului sufletul, ca să mai poată trăi 
încă o dată o astfel de clipă. 

— Sunt logodit, răspunse el, şi iubesc o femeie care-i mai 
presus de toate celelalte. Dar dumneata ai să rămâi 
întotdeauna pentru mine în locul mamei pe care am 
pierdut-o. 

Acest cuvânt căzu ca o avalanşă de zăpadă peste vulcanul 
acela arzător. Lisbeth se aşeză contemplând cu un aer 
neguros tinereţea, frumuseţea aceea plină de distincţie, 
fruntea de artist, părul frumos, tot ce trezea instinctele 
înăbuşite ale femeii din ea, şi câteva lacrimi, şterse îndată, îi 
înrourară o clipă genele. Semăna cu statuile acelea firave, 
pe care făuritorii de chipuri din evul mediu le-au aşezat pe 
morminte. 

— Nu te blestem, rosti ea ridicându-se deodată, căci nu 
eşti decât un copil. Dumnezeu să te aibă în pază! 

Apoi cobori şi se închise în odaia ei. 

— Mă iubeşte, sărmana, gândi Wenceslas. Cu câtă patimă 
vorbea! E nebună. 

Ultima sforţare a acestei fiinţe seci şi prozaice de a-şi 
păstra icoana frumuseţii şi a poeziei fusese atât de 
năprasnică, încât nu putea fi asemuită decât cu încordarea 
sălbatică a naufragiatului, care face ultima încercare ca să 
atingă ţărmul. 


Peste două zile, pe la patru şi jumătate de dimineaţă, pe 
când era cufundat în somnul cel mai adânc, contele 
Steinbock auzi pe cineva bătând la uşa mansardei; se duse 
să deschidă şi văzu intrând doi oameni prost îmbrăcaţi, 
întovărăşiţi de un al treilea, care, după haine, se vedea că-i 
un biet portărel. 


— Dumneavoastră sunteţi domnul Wenceslas, conte 
Steinbock? întrebă acesta din urmă. 

— Da, domnule. 

— Mă numesc Grasset, domnule, şi sunt succesorul 
domnului Louchard, portărel... 

— Şi ce doriţi? 

— Sunteţi arestat, domnule, şi trebuie să ne urmaţi la 
închisoarea Clichy... îmbarcaţi-vă, vă rog... Vă cruţăm pe 
cât putem, după cum vedeţi: n-am adus un gardian 
municipal, iar jos aşteaptă o trăsură. 

— Vă ridicăm în mod politicos... zise unul dintre 
însoțitorii portărelului; de aceea sperăm că veţi fi darnic cu 
noi. 

Steinbock se îmbrăcă şi cobori scara, ţinut de fiecare 
braţ de câte unul dintre însoțitori; după ce oamenii legii îl 
urcară în trăsură, birjarul porni fără ordin, ca unul care ştia 
unde merge; într-o jumătate de oră, bietul străin se văzu 
întemnițat după toată rânduiala, fără a fi încercat să 
protesteze, atât de uluit fusese. 

La ora zece, fiind chemat la grefa închisorii, o găsi acolo 
pe Lisbeth, care, plângând cu lacrimi amare, îi dădu bani ca 
să poată trăi bine şi să-şi facă rost de o cameră mai mare, 
unde să poată lucra. 

— Nu cumva să comunici cuiva de arestarea ta, copile, îi 
spuse ea; să nu scrii nimănui niciun cuvânt, căci asta 
înseamnă să-ţi distrugi viitorul; trebuie să ţinem ascunsă 
înjosirea asta; o să te scap curând, numai să adun bani... fii 
liniştit. Scrie-mi ce trebuie să-ţi aduc pentru lucru. Să ştiu 
bine că mor şi tot te scot de-aici. 

— Am să-ţi datorez pentru a doua oară viaţa! strigă el cu 
însufleţire, căci aş pierde mai mult decât viaţa dacă aş trece 
drept un nemernic. 

Lisbeth plecă cu inima plină de bucurie; ţinându-l închis 
pe artist, nădăjduia să poată strica planul căsătoriei sale cu 
Hortense, povestindu-le că e însurat, că a fost grațiat prin 
intervenţia soţiei sale şi că a plecat în Rusia. De aceea, ca 


să-şi poată duce la îndeplinire acest proiect, pe la ora trei 
se înfiinţă la baroană, cu toate că nu era ziua în care venea 
de obicei la masă; voia, însă, să se bucure de chinul pe care 
avea să-l îndure nepoata, când va vedea că Wenceslas nu 
apare la ora obişnuită. 

— Vii să prânzeşti, Bette? întrebă baroana ascunzându-şi 
nemulţumirea. 

— Da. 

— Bine, răspunse Hortense, voi porunci să pregătească 
masa la timp, căci ştiu că nu-ţi place să aştepţi. 

Hortense făcu mamei sale un semn, ca s-o liniştească; 
avea de gând să dea poruncă feciorului să nu-l primească 
pe domnul Steinbock când va veni. Dar feciorul era plecat, 
astfel că Hortense se văzu nevoită să-i spună jupânesei, 
care dădu fuga până sus în odaia ei ca să-şi ia lucrul de 
mână şi să stea în vestibul. 

— Şi iubitul meu? întrebă verişoara Bette, când Hortense 
se întoarse, nu te mai interesezi de el? 

— Adevărat, zise Hortense, ce se mai aude despre el? 
căci a ajuns celebru. Cred că eşti mulţumită, adăugă ea la 
urechea verişoarei, pretutindeni se vorbeşte numai de 
domnul Wenceslas Steinbock. 

— Chiar prea mult, răspunse ea cu voce tare. Dumnealui 
vrea să plece. Dacă ar fi vorba numai să-l încânt ca să-l fac 
să prefere plăcerile Parisului, îmi cunosc puterea; dar se 
spune că împăratul Nicolae, ca să aibă în preajma sa un 
astfel de artist, îl va graţia... 

— Ei, vorbe! făcu baroana. 

— De unde ştii? întrebă Hortense simțind ca o gheară 
strângându-i inima. 

— O persoană, care are drepturi asupra lui, nevastă-sa, i- 
a scris, continuă groaznica Bette. Şi el, bineînţeles, vrea să 
plece; ah! ar fi un prost să părăsească Franţa pentru a se 
duce în Rusia... 

Hortense îşi privi mama, lăsându-şi moale capul într-o 
parte; baroana abia avu timp s-o prindă în braţe, leşinată, 


albă ca dantela eşarfei sale. 

— Lisbeth! mi-ai ucis fata!... strigă baroana. Eşti sortită 
să ne aduci numai nenorociri. 

— Ei asta-i! ce vină am eu, Adeline? întrebă lorena 
ridicându-se cu un aer ameninţător, pe care, în tulburarea 
ei, baroana nu-l observă. 

— Sunt nedreaptă, zise Adeline, sprijinind-o pe Hortense. 
Sună! 

În clipa aceea, uşa se deschise. Amândouă femeile 
întoarseră în acelaşi timp capul şi-l zăriră pe Wenceslas 
Steinbock, căreia îi deschisese bucătăreasa, fata din casă 
fiind plecată. 

— Hortense! strigă artistul ajungând dintr-un salt lângă 
cele trei femei. 

Şi, sub ochii mamei, îşi sărută pe frunte aleasa, dar cu 
atâta respect încât baroana nu se putu supăra. Lucru ce se 
dovedi a fi un leac împotriva leşinului mai bun decât toate 
sărurile englezeşti. 

Hortense deschise ochii, îl văzu pe Wenceslas, şi paloarea 
îi dispăru de pe faţă. O clipă mai târziu se simţea foarte 
bine. 

— Deci, asta îmi ascundeai? îi spuse zâmbind verişoara 
Bette lui Wenceslas, prefăcându-se că ghiceşte adevărul 
după înfăţişarea încurcată a verişoarelor. Cum mi-ai furat 
iubitul? o întrebă pe Hortense luând-o cu ea în grădină. 

Hortense îi povesti cu naivitate romanul ei de dragoste. 
Tatăl şi mama ei încredinţaţi că Bette nu are să se mărite 
niciodată, încuviinţaseră vizitele contelui Steinbock. Dar 
Hortense, deşi naivă, ca o fiică a Evei ce era, puse pe seama 
întâmplării cumpărarea grupului şi sosirea autorului care, 
spunea ea, voise să afle numele primului său cumpărător. 
Steinbock veni şi el numaidecât în grădină ca să-i 
mulţumească din tot sufletul fetei bătrâne că fusese atât de 
repede eliberat. Lisbeth răspunse cu viclenie că, deoarece 
creditorul îi făcuse numai vagi făgăduieli, credea că de-abia 
a doua zi va putea să-l scoată din închisoare; se vede însă 


că, ruşinat de o persecuție atât de mârşavă, creditorul i-o 
luase înainte. De altfel, Bette părea fericită şi-l felicită pe 
Wenceslas de norocul lui. 

— Copil rău ce eşti! îl dojeni ea în faţa Hortensei şi a 
mamei, dacă mi-ai fi mărturisit alaltăieri seară că te-ai 
îndrăgostit de verişoara mea Hortense şi că ea te iubeşte, 
mi-ai fi cruțat atâtea lacrimi. Credeam că vrei să-ţi părăseşti 
vechea prietenă şi povăţuitoare, şi când colo, dimpotrivă, ne 
vom înrudi, vei fi vărul meu; de aci înainte între noi vor 
exista legături mai slabe, e drept, dar suficiente pentru 
sentimentele ce ţi le păstrez. 

Şi-l sărută pe Wenceslas pe frunte. Hortense izbucni în 
lacrimi, aruncându-se în braţele verişoarei sale. 

— N-am să uit niciodată, îi spuse ea, că-ţi datorez 
fericirea. 

— Verişoară Bette, zise baroana sărutând-o pe Lisbeth, 
ameţită de fericire că lucrurile se potriviseră atât de bine, 
baronul şi cu mine avem o datorie faţă de tine, pe care 
trebuie să ne-o îndeplinim; haide să vorbim în grădină 
despre afaceri; şi o luă cu dânsa. 

Lisbeth jucase deci, în aparenţă, rolul îngerului păzitor al 
familiei; se vedea acum adorată de Crevel, de Hulot, de 
Adeline şi de Hortense. 

— Nu vreau să mai munceşti, făcu baroana. Să zicem că 
poţi câştiga doi franci pe zi, fără să socotim duminicile, asta 
înseamnă că face şase sute de franci pe an. Ce sumă ai 
economisit până acum? 

— Patru mii cinci sute de franci. 

— Biată verişoara! exclamă baroana ridicându-şi ochii 
spre cer, atât se simţea de înduioşată, gândindu-se câte 
greutăţi şi lipsuri îndurase această Bette timp de treizeci de 
ani ca să poată strânge suma. Lisbeth înţelese greşit aceste 
cuvinte; văzu în ele disprețul batjocoritor al parvenitei, şi 
ura ei spori cu o doză formidabilă de venin, chiar în clipa în 
care, din sufletul verişoarei, se ştergea orice urmă de 
neîncredere faţă de tiranul copilăriei sale. 


— Vom adăuga la aceasta suma de zece mii cinci sute de 
franci, continuă vorba Adeline, şi vom pune totul pe numele 
tău, lăsându-ţi uzufructul, iar Hortensei îi va rămâne nuda 
proprietate; vei avea astfel un venit de şase sute de franci... 

Lisbeth păru în culmea fericirii. Intrând înăuntru, cu 
batista la ochi şi tot ştergându-şi lacrimile de bucurie, 
Hortense îi povesti succesele lui Wenceslas, favoritul 
întregii familii. 


Când baronul se întoarse acasă, îşi găsi toată familia 
reunită, căci baroana îl numise faţă de toată lumea pe 
contele Steinbock „fiul meu” şi hotărâse nunta peste 
cincisprezece zile, dacă şi baronul avea să fie de acord, 
îndată ce apăru în salon, consilierul de stat se văzu 
înconjurat de soţia şi fiica lui, care alergară să-l întâmpine, 
una şuşotindu-i la ureche, cealaltă sărutându-l. 

— Cred că ai mers prea departe, doamnă, făcând 
promisiuni în locul meu, rosti sever baronul. Căsătoria încă 
nu-i făcută, adăugă el, aruncând o privire spre Steinbock, 
pe care îl văzu pălind. 

— A aflat de arestarea mea, îşi zise nefericitul artist. 

— Haideţi cu mine, copii, făcu baronul ieşind cu fata şi cu 
viitorul său ginere în grădină. 

Se aşeză împreună cu ei în chioşc, pe o bancă acoperită 
de muşchi. 

— Domnule conte, o iubeşti pe fata mea cum am iubit-o 
eu pe mama ei? îl întrebă baronul pe Wenceslas. 

— Mai mult, domnule, răspunse artistul. 

— Mama ei era fată de ţăran şi n-avea un ban zestre. 

— Daţi-mi-o pe domnişoara Hortense, aşa cum e acum, 
chiar fără trusou... 

— Cred şi eu! exclamă baronul zâmbind, Hortense e fiica 
baronului Hulot d'Ervy, consilier de stat, director în 
Ministerul de Război, mare ofiţer al Legiunii de Onoare, 
fratele contelui Hulot, a cărui faimă va rămâne în veci şi 


care va ajunge curând mareşal al Franţei. Şi apoi... are şi 
zestre... 

— E adevărat, spuse artistul îndrăgostit, s-ar putea crede 
că sunt un ambițios; însă chiar dacă scumpa mea Hortense 
ar fi fată de lucrător, eu tot aş cere-o în căsătorie... 

— Asta voiam să ştiu, reluă baronul. Du-te, Hortense, 
lasă-mă să vorbesc cu contele, ai văzut că te iubeşte cu 
adevărat. 

— O, tată, am ştiut eu că glumeai, răspunse fericită fata. 

— Dragă Steinbock, i se adresă baronul cu o voce nespus 
de binevoitoare şi într-o formă deosebit de aleasă, când 
rămase singur cu artistul, i-am trecut fiului meu două sute 
de mii de franci în foaia de zestre, dar bietul băiat n-a văzut 
niciun ban şi nici n-o să vadă niciodată nimic. Zestrea fetei 
mele va fi de două sute de mii de franci, pentru care îmi vei 
da dovadă de primire. 

— Da, domnule baron. 

— Eşti prea grăbit, zise consilierul de stat. Fii bun, te rog, 
şi ascultă-mă. Nu poţi pretinde unui ginere devotamentul la 
care te aştepţi de la un fiu. Băiatul meu ştia tot ce pot face 
pentru el şi ce voi face pentru viitorul lui: va ajunge 
ministru şi-şi va câştiga cu uşurinţă cei două sute de mii de 
franci. Cu dumneata, tinere, e altceva! Vei primi şaizeci de 
mii de franci sub forma unei înscrieri în registrul dotai pe 
numele soţiei dumitale, sumă care va produce un venit de 
cinci la sută. Suma aceasta va fi grevată de o mică rentă în 
favoarea Lisbethei, care de altfel nu mai are mult de trăit, 
căci e bolnavă de piept. Să nu dezvălui nimănui taina 
aceasta, ca biata fată să poată muri liniştită. Fiica mea va 
avea un trusou de douăzeci de mii ide franci, din care şase 
mii de franci reprezintă numai diamantele pe care i le va 
dărui mama sa... 

— Mă copleşiţi, domnule!... exclamă  Steinbock 
înmărmurit. 

— Cât despre restul de o sută douăzeci de mii de franci... 


— De ajuns, spuse artistul, n-o vreau decât pe scumpa 
mea Hortense... 

— Stai şi ascultă-mă, tinere înfierbântat! Cât despre cei o 
sută douăzeci de mii de franci, nu-i am, dar îi vei primi... 

— Domnule!... 

— Îi vei primi de la guvern, în comenzi pe care ţi le voi 
procura, îţi dau cuvântul meu de onoare. Precum ştii, vei 
avea un atelier la depozitul de marmură. Vei expune câteva 
statui frumoase şi vei fi numit membru al Institutului. 
Fratele meu şi cu mine suntem bine priviţi la curte, astfel 
încât nădăjduiesc că voi putea obţine pentru dumneata o 
comandă de sculpturi la Versailles reprezentând o pătrime 
din suma ce-ţi datorez. În sfârşit, vei avea comenzi din 
partea oraşului Paris şi a Senatului. Vei avea atâtea 
comenzi, dragul meu, încât vei fi nevoit să-ţi iei ajutoare. Şi 
în felul acesta mă voi achita. Gândeşte-te dacă îţi convine 
zestrea plătită şi dacă eşti în stare... 

— Mă simt în stare să asigur un viitor frumos soţiei mele, 
chiar singur, fără ajutorul nimănui! răspunse nobilul artist. 

— Aşa-mi place! făcu baronul; tinereţea de-a pururi 
încrezătoare! Pe vremuri mă simţeam şi eu în stare să 
înfrunt o oaste întreagă pentru o femeie! Bine, zise el luând 
mâna artistului şi strângându-i-o, ai consimţământul meu. 
Duminica viitoare facem cununia civilă, iar sâmbăta 
următoare, de ziua soţiei mele, nunta la biserică! 

— Totul s-a sfârşit cu bine, îi spuse baroana fetei, care 
stătea lipită de geam; tata şi logodnicul tău se îmbrăţişează. 


Seara, când se întoarse acasă, Wenceslas dezlegă enigma 
eliberării sale; găsi la portar un pachet mare, sigilat, ce 
cuprindea dosarul datoriei cu chitanţa în regulă, redactată 
potrivit legii, în josul sentinţei de judecată, împreună cu 
următoarea scrisoare: 


Dragă Wenceslas, 


Am venit să te văd, azi dimineaţă la ora zece, ca să te 
prezint unei alteţe regale ce dorea să te cunoască. Am 
descoperit atunci că „englezii“ te-au dus într-o insuliță de-a 
lor a cărei capitală se numeşte Clichy's Castlei33:. 

M-am dus îndată la Leon de Lora, căruia i-am spus în 
glumă că nu poţi să te întorci de la ţară din pricina unei 
sume de patru mii de franci, şi că-ţi primejduieşti viitorul 
dacă nu te înfăţişezi înaltului tău protector. Din fericire, se 
afla acolo şi Bridau, omul de geniu'+ care a cunoscut 
mizeria şi care-ţi ştie povestea. Băiete, ei amândoi mi-au 
dat suma necesară şi m-am dus s-o plătesc pentru tine 
mârlanului care a săvârşit o crimă de lese-geniu băgându-te 
la răcoare. Fiindcă trebuia să fiu la Tuileries la amiază, n- 
am mai putut rămâne să te văd cum respiri aerul curat. 
Deoarece ştiu că eşti un gentilom, am garantat pentru tine 
faţă de cei doi prieteni ai mei; dar du-te mâine să-i vezi. 

Leon şi Bridau nu-ţi vor accepta banii; iţi vor cere fiecare 
câte-o lucrare, şi le dau dreptate. Astfel gândeşte acela 
care ar vrea să se poată numi rivalul tâu, dar care nu-i 
decât prietenul tău, 

Stidmann 


P S. L-am înştiinţat pe principe că te întorci din călătorie 
abia mâine, şi mi-a zis: „Ei bine, atunci pe mâine!” 


Contele Wenceslas se culcă în aşternutul purpuriu fără o 
cută, pregătit de către Favoare, zeiţa şchioapă care ajunge 
la oamenii de geniu şi mai târziu decât Justiţia şi Norocul, 
fiindcă Jupiter n-a vrut să fie legată la ochi. Lăsându-se 
amăgită de parada şarlatanilor, atrasă de costumele şi 
trompetele lor, îşi pierde vremea plătind şi privindu-le 
panorama, în loc să-i caute pe oamenii merituoşi în colţurile 
unde stau ascunşi. 

Trebuie acum să lămurim felul în care izbutise domnul 
baron Hulot să îmbine cifrele care reprezentau zestrea 
Hortensei şi, în acelaşi timp să facă şi cheltuieli atât de 


nebuneşti pentru apartamentul delicios, unde urma să se 
instaleze doamna Marneffe. Concepţia sa financiară purta 
pecetea talentului, ce-i duce pe toţi oamenii cheltuitori şi 
pătimaşi în mocirla în care îşi pot pierde şi viaţa. Nimic nu 
dovedeşte mai bine forţa ciudată ce inspiră viciul, şi căreia i 
se datorează toate acrobaţiile ce le săvârşesc din când în 
când ambiţioşii, voluptoşii, în sfârşit toţi ucenicii diavolului. 

Cu o dimineaţă înainte, un moşneag, anume Johann 
Fischer, neputând plăti cei treizeci de mii de franci încasaţi 
de nepotul său, se vedea silit să-şi depună bilanţul, dacă 
baronul nu-i înapoia banii. 

Bătrânul acela onorabil, cu părul alb, în vârstă de 
şaptezeci de ani, avea o încredere atât de oarbă în Hulot, 
care pentru un bonapartist ca dânsul însemna strălucirea 
soarelui napoleonian, încât se plimba liniştit cu tânărul 
funcţionar al băncii în anticamera modestului său 
apartament de la parter, pentru care plătea o chirie de opt 
sute de franci şi de unde îşi conducea diferitele 
întreprinderi de cereale şi furaje. 

— Marguerite s-a dus să ia banii de la cineva din 
apropiere, îi spunea el. 

Funcţionarul cu haina cenuşie şi galoane de argint se 
bizuia într-atât pe cinstea alsacianului, încât voia să-i lase 
poliţele în valoare de treizeci de mii de franci. Dar bătrânul 
îl sili să rămână, arătându-i că nu sunase încă ora opt. O 
cabrioletă se opri în faţa casei, bătrânul se repezi în stradă 
şi, cu o siguranţă ce nu putea fi dezminţită, întinse mâna 
baronului, care îi dădu treizeci de bilete de bancă. 

— Opreşte-te cu trei case mai încolo, am să-ţi explic pe 
urmă de ce, zise bătrânul Fischer. lată, tinere, spuse 
moşneagul întorcându-se şi înmânând hârtiile 
reprezentantului băncii, pe care-l petrecu apoi până la uşă. 

Când omul băncii se făcu nevăzut, Fischer chemă înapoi 
cabrioleta în care aştepta augustu-i nepot, mâna dreaptă a 
lui Napoleon, şi-i spuse, însoţindu-l înăuntru: 


— Vrei să afle cei de la Banca Franţei că mi-ai dat treizeci 
de mii de franci pentru plata poliţelor pe care le-ai girat?... 
E de ajuns că au semnătura unui om ca dumneata!... 

— Haidem în fundul grădiniţei, moş Fischer, spuse înaltul 
funcţionar. Eşti voinic, continuă el aşezându-se sub o boltă 
de viţă şi măsurându-l din ochi pe moşneag ca un negustor 
de carne vie ce-şi cercetează un înlocuitor. 

— Destul de voinic să, pui pe numele meu o rentă 
viageră, răspunse vesel moşneguţul uscăţiv, slab, nervos şi 
cu ochii ageri. 

— Căldura îţi face rău?... 

— Dimpotrivă. 

— Ce spui de Africa? 

— Frumoasă ţară!... Francezii au fost acolo cu micul 
caporalis5+. 

— Trebuie să te duci în Algeria, dacă vrei să ne salvezi pe 
toţi... 

— Şi afacerile mele?... 

— Un funcţionar din Ministerul de Război, care iese la 
pensie şi n-are din ce trăi, îţi cumpără firma. 

— Ce să fac în Algeria? 

— Ai să furnizezi armatei alimente, grâne şi furaje. Am 
delegaţia dumitale gata semnată. Acolo ai să găseşti 
mărfurile cu şaptezeci la sută mai ieftin decât ţi le plătim 
noi. 

— Şi cine are să mi le livreze? 

— Raziile, aşurul şi califatele!5*:. În Algeria (ţară puţin 
cunoscută, deşi ne aflăm de opt ani acolo) se găsesc colosal 
de multe cereale şi furaje. Dar când aprovizionările sunt în 
mâinile arabilor, le luăm sub tot felul de pretexte; apoi, 
când le deţinem noi, arabii se zbat să ni le ia înapoi. Se dau 
lupte înverşunate pentru grâu, şi până în cele din urmă nu 
se mai poate şti ce cantităţi s-au furat dintr-o parte şi din 
alta. Pe câmpiile acelea întinse, n-ai vreme să-ţi cântăreşti 
grâul cu hectolitrul ca la hală, sau fânul ca în strada 
Infernului. De aceea căpeteniile arabilor, ca şi spahiii noştri, 


vând marfa la preţuri foarte scăzute, preferind banii. Însă 
intendenţa Ministerului de Război are nevoie de cantităţi 
precise, încheie contracte la preţuri colosale, socotite după 
greutăţile procurării alimentelor şi după primejdiile la care 
sunt expuse transporturile. Asta-i Algeria din punctul de 
vedere al aprovizionării. E o zăpăceală pe care zadarnic 
încearcă s-o descurce birocratismul unei administrații în 
faşă. Noi, administratorii, nu vom putea vedea limpede 
până-n zece ani; dar particularii au ochi ageri. Deci te trimit 
acolo ca să te îmbogăţeşti; te instalez aşa cum îşi instala 
Napoleon câte un mareşal sărac la cârma unei ţări, unde 
contrabanda putea fi ocrotită pe ascuns. Sunt ruinat, dragă 
Fischer. Până într-un an am nevoie de o sută de mii de 
franci... 

— Nu cred că-i un păcat să-i luăm de la beduini, răspunse 
liniştit alsacianul. Aşa se făcea şi pe vremea Imperiului... 

— Cumpărătorul firmei dumitale va veni să te vadă azi 
dimineaţă şi-ţi va da zece mii de franci, adăugă baronul 
Hulot. Cred că-i de ajuns ca să poţi pleca în Africa? 

Bătrânul făcu un semn de încuviinţare. 

— Cât priveşte fondurile, o dată sosit acolo, fii fără grijă, 
zise baronul. Voi încasa eu restul de bani pentru firma de 
aici, căci am nevoie. 

— Totul îţi aparţine, chiar şi sângele meu, spuse 
moşneagul. 

— Nu avea nicio teamă, răspunse baronul crezându-l pe 
unchiul său mai pătrunzător decât era; cât priveşte 
afacerile noastre cu aşurul, cinstea dumitale nu va avea 
nimic de suferit. Acolo totul depinde de aceste autorităţi, şi 
autorităţile eu le-am numit, mă pot bizui pe ele. E însă o 
taină pe viaţă şi pe moarte, moş Fischer; te cunosc şi de 
aceea ţi-am vorbit pe şleau. 

— Mă voi duce, zise bătrânul. Cât timp va dura această 
afacere? 

— Doi ani! Vei avea apoi o sută de mii de franci cu care să 
poţi trăi fericit în Vosgi. 


— Fie precum doreşti; cinstea dumitale e şi-a mea, rosti 
liniştit moşneguţul. 

— Aşa-mi place să fie oamenii. Dar nu pleci până nu-ţi 
vezi mai întâi nepoţica fericită şi măritată; are să fie 
contesă. 

Aşurul, razia raziilor, şi preţul oferit de funcţionar pe 
firma Fischer nu-i puteau pune la dispoziţie imediat şaizeci 
de mii de franci, dota Hortensei, inclusiv trusoul care mai 
costa încă vreo cinci mii de franci şi alţi patruzeci de mii de 
franci cheltuiţi sau urmând să fie cheltuiţi cu doamna 
Marneffe. Dar de unde luase oare baronul cei treizeci de 
mii de franci pe care-i adusese? Iată cum şi-i procurase. Cu 
câteva zile înainte, Hulot îşi făcuse o asigurare de o sută 
cincizeci de mii de franci pe trei ani, la două societăţi de 
asigurare pe viaţă. Înarmat cu poliţa de asigurare a cărei 
primă fusese plătită, îi vorbise astfel baronului Nucingen, 
senator al Franţei, pe când se întorcea în trăsura lui de la o 
şedinţă a Senatului, mergând să cineze împreună. 

— Baroane, am nevoie de şaptezeci de mii de franci, pe 
care ţi-i cer. Îţi vei alege un interpus căruia îi voi ceda pe 
timp de trei ani cota disponibilă din salariul meu, care se 
ridică la douăzeci şi cinci de mii de franci pe an, adică 
şaptezeci şi cinci de mii de franci. Îmi vei spune: „S-ar 
putea să mori.” 

Baronul făcu un semn de încuviinţare. 

— Iată o poliţă de asigurare de o sută cincizeci de mii de 
franci, care-ţi va fi transferată până la concurenţa sumei de 
optzeci de mii de franci, răspunse baronul scoțând o hârtie 
din buzunar. 

— Şi tacă eşti testiduit? întrebă râzând baronul milionar. 

Celălalt baron, antimilionar rămase pe gânduri. 

— Fii fara grişa, n-am zis asta decât că să fezi că sunt 
pun şi eu la cefa, tântu-ţi panii. Se pare că eşti tare şenat, 
căci panca are semnătura tumitale. 

— Îmi mărit fata, spuse baronul Hulot, şi, ca toţi cei din 
corpul administrativ, n-am nicio avere, căci ne aflăm într-o 


epocă ingrată, când cei cinci sute de burghezi care stau pe 
băncile Parlamentului nu sunt în stare să-i răsplătească 
precum s-ar cuveni pe oamenii devotați, cum făcea 
împăratul! 

— Haite, te-ai pucurat te Şosepha! continuă. senatorul, și 
asta egzblică tot! La trept forpind, tucele d'Heroufille ţi-a 
făcut un mare serficiu luântu-ţi libitoarea asta te pe punga. 
AM PLESTEMAT NEGAZUL ŞI-AM ÎNŢELES TUREREA! 
adăugă el, închipuindu-şi că citează un vers francez. 
Asculta o poftaţă prietenească: Laz-o mai tomol, că altfel te 
pârleşti... 

Afacerea aceasta suspectă se încheie prin mijlocirea unui 
mic cămătar numit Vauvinet, unul dintre mijlocitorii care 
stau la pândă în faţa băncilor mari, ca acel peştişor ce pare 
a fi valetul rechinului. Puiul acela de hienă era atât de 
ahtiat de a dobândi protecţia marelui personaj, încât îi 
făgădui domnului baron Hulot să-i negocieze poliţe în 
valoare de treizeci de mii de franci, pe optzeci de zile, 
obligându-se să le reînnoiască de patru ori şi să nu le pună 
în circulaţie. 

Succesorul lui Fischer urma să plătească patruzeci de mii 
de franci pentru firmă, făgăduind, însă, că va deveni 
furnizor de furaje într-un departament din vecinătatea 
Parisului. 

Iată labirintul înspăimântător în care îl vârâseră patimile 
pe unul dintre oamenii cei mai cinstiţi până atunci, unul 
dintre cei mai pricepuţi funcţionari din administraţia 
napoleoniană: frauda, pentru a plăti camătă, iar camăta 
pentru a-şi satisface viciile şi a-şi mărita fata. loată această 
ştiinţă a risipei, toate aceste sforţări erau depuse pentru a 
trece drept un om mare în ochii doamnei Marneffe, pentru 
a fi Jupiterul acestei Danae burgheze. Nici pentru a-ţi face 
în mod cinstit avere n-ai cheltui mai multă energie, 
iscusinţă şi îndrăzneală decât desfăşura baronul ca să-şi 
vâre capul într-un viespar, îndeplinindu-şi îndatoririle la 
direcţie, zorind tapiţerii, controlând lucrătorii, verificând cu 


multă grijă cele mai mici amănunte ale menajului din strada 
Vanneau. Deşi se dedicase cu totul doamnei Marneffe, mai 
găsea vreme şi pentru şedinţele de la Cameră; era 
pretutindeni, şi nimeni, nici chiar familia, nu-i observa 
preocupările. 


Adeline, uimită de vestea că unchiul fusese salvat şi 
văzând o zestre trecută în contract, simţea un fel de 
nelinişte ce-i tulbura fericirea prilejuită de căsătoria 
Hortensei, căsătorie încheiată în condiţii atât de onorabile; 
dar, în ajunul căsătoriei fiicei sale, pe care baronul o 
potrivise să coincidă cu ziua în care doamna Marneffe avea 
să se instaleze în apartamentul din strada Vanneau, Hector 
curmă uimirea soţiei sale cu următoarea comunicare: 

— Adeline, fata noastră s-a măritat, astfel că-n privinţa 
aceasta am scăpat de-o grijă. A sosit clipa să ducem o viaţă 
mai retrasă: nu mai am decât trei ani ca să ies la pensie. Ce 
rost ar avea să facem cheltuieli de prisos: chiria 
apartamentului ne costă şase mii de franci, ţinem patru 
servitori, hrana ne revine la treizeci de mii de franci pe an. 
Dacă vrei să-mi îndeplinesc obligaţiile, căci mi-am angajat 
salariul pe trei ani, în schimbul sumei trebuincioase pentru 
înzestrarea Hortensei şi scadenţa unchiului tău... 

— Ah! ce bine ai făcut, dragule, exclamă ea întrerupându- 
l şi sărutându-i mâinile. 

Destăinuirea aceasta spulbera îngrijorările Adelinei. 

— Dar am să-ţi cer unele jertfe, continuă el, 
desprinzându-şi mâinile şi sărutându-şi soţia pe frunte. Am 
găsit în strada Plumet, la etajul întâi, un apartament tare 
frumos, decent, împodobit cu ornamentaţii splendide de 
lemn şi care costă numai o mie cinci sute de franci pe an; 
acolo ai nevoie doar de o fată în casă. şi eu m-aş mulţumi cu 
un fecior. 

— Da, dragul meu. 

— Ducând o viaţă simplă, dar păstrând aparențele, n-ai 
cheltui decât şase mii de franci pe an, în afară de 


cheltuielile mele personale, care cad însă în grija mea... 

Femeia atât de generoasă sări încântată de gâtul soţului 
ei. 

— Ce fericire să-ţi pot arăta din nou cât de mult te 
iubesc! rosti ea. Eşti atât de priceput! 

— Vom primi familia o dată pe săptămână; cât despre 
mine, după cum ştii, prânzesc rar acasă... Ai putea, fără să 
te compromiţi, să te duci de două ori pe săptămână la masă 
la Victorin şi de două ori la Hortense, şi deoarece cred că 
am să izbutesc să-l împac şi pe Crevel, o să prânzim o dată 
pe săptămână şi la el, astfel că cele cinci mese, împreună cu 
a noastră, vor completa prânzurile săptămânii, ţinând 
seamă şi de unele invitaţii în afara familiei. 

— Am să-ţi fac economii, zise Adeline. 

— Eşti o femeie minunată, îi spuse el încântat. 

— Dragul meu, nepreţuitul meu Hector! am să te 
binecuvântez până la ultima suflare, exclamă ea, căci ai 
măritat-o bine pe scumpa noastră Hortense. 

Astfel începu decăderea casei frumoasei doamne Hulot şi, 
de ce să n-o spunem, părăsirea solemn făgăduită doamnei 
Marneffe. 

„„Papa Crevel cel rotofei, fiind, fireşte, invitat la 
semnarea contractului de căsătorie, se purtă ca şi cum nici 
n-ar fi avut loc scena cu care începe această povestire, ca şi 
cum n-ar mai fi avut nimic împotriva baronului Hulot. 
Celestin Crevel se arătă amabil; tot cam prea fost negustor 
de parfumuri, dar pornit pe calea măreției, de când fusese 
numit şef de batalion. Se lăudă că va dansa la nuntă. 

— Frumoasă doamnă, se adresă el galant baroanei Hulot, 
oameni ca noi ştiu să uite orice, nu mă izgoni din casa 
dumitale şi binevoieşte să-mi împodobeşti din când în când 
locuinţa venind împreună cu copiii. Fii pe pace, n-am să-ţi 
amintesc niciodată de ceea ce păstrez în adâncul sufletului 
meu. M-am purtat ca un dobitoc, căci dacă nu te-aş mai 
putea vedea aş pierde prea mult. 


— Domnule, o femeie cinstită nu trebuie să asculte 
vorbele despre care-mi dai a înţelege, şi dacă te vei ţine de 
cuvânt, poţi fi sigur că mă voi bucura văzând că încetează o 
dezbinare totdeauna dureroasă într-o familie... 

— Ei, îmbufnatule, spuse baronul Hulot luându-l cu de-a 
sila pe Crevel în grădină, continui să mă ocoleşti, chiar şi în 
casa mea. Merită ca doi vechi iubitori ai sexului frumos să 
se certe pentru o fustă? Ce naiba, aşa fac numai băcanii. 

— Domnule, nu sunt un bărbat atât de frumos ca 
dumneata, şi slabele mele mijloace de seducţie nu-mi dau 
posibilitatea să-mi înlocuiesc atât de uşor pierderile ca 
dumneata... 

— Ah! suntem ironici! făcu baronul. 

— Ironia îngăduită celor învinşi faţă de învingători... 

Începând pe un astfel de ton, discuţia se sfârşi cu o 
împăcare deplină; dar Crevel ţinu să arate limpede că avea 
dreptul să-şi ia revanşa. 

Doamna  Marneffe ţinu să fie invitată la nunta 
domnişoarei Hulot. Ca să-şi poată aduce în casă viitoarea 
amantă, consilierul de stat se văzu nevoit să-i invite pe toţi 
funcţionarii departamentului său, până la subşefi inclusiv. 
Trebuia deci să dea un bal mare. Baroana, ca o bună 
gospodină, socoti că o serată ar costa mai puţin decât o 
masă şi i-ar permite să primească mai multă lume, 
Căsătoria Hortensei făcu aşadar mare vâlvă. 

Mareşalul prinţ de Wissembourg şi baronul de Nucingen 
fură martorii miresei, conții de Rastignac şi Popinot cei ai 
lui Steinbock. Pe lângă asta, de când contele devenise 
celebru, cei mai de seamă dintre emigranții polonezi se 
interesaseră de el, şi artistul crezu de cuviinţă să-i invite. 
Consiliul de stat, administraţia, din care făcea parte 
baronul, armata, care voia să-l onoreze pe contele 
Forzheim, trebuiau să fie reprezentate prin oamenii cei mai 
de vază. Numărul celor care trebuiau neapărat să fie 
invitaţi ajunse astfel la vreo două sute. Cine nu va înţelege 


râvna micuţei doamne Marneffe de a apărea în toată 
strălucirea în mijlocul unei asemenea serbări! 

De o lună, baroana folosea banii, obţinuţi pe diamantele 
ei, pentru gospodăria fiicei sale, după ce pusese deoparte 
pietrele cele mai frumoase pentru trusou. Obţinuse din 
vânzare cincisprezece mii de franci, dintre care cinci mii 
fuseseră cheltuiţi cu trusoul Hortensei. Dar ce însemnau 
zece mii de franci pentru mobilarea apartamentului 
tinerilor căsătoriţi, dacă ţinem seama de cerinţele luxului 
modern? Tânărul domn Hulot, însă, şi soţia sa, papa Crevel 
şi contele Forzheim le făcură daruri preţioase, căci unchiul 
cel bătrân îşi pusese deoparte banii pentru argintărie. 
Datorită atâtor ajutoare, o pariziană pretențioasă ar fi fost 
mulţumită de felul în care se instalară tinerii căsătoriţi în 
apartamentul ales în strada Saint-Dominique, lângă 
Esplanada Invalizilor. Toate se potriveau cu dragostea lor 
atât de curată, de spontană, de sinceră şi de o parte şi de 
cealaltă. 


În sfârşit, sosi şi ziua cea mare, care avea să fie tot atât 
de mare şi pentru baron ca şi pentru Hortense şi 
Wenceslas: doamna Marneffe se hotărâse să-şi inaugureze 
noua locuinţă a doua zi după căsătoria îndrăgostiţilor şi 
după ce va fi păcătuit şi ea. 

Cine n-a luat parte, măcar o dată în viaţă, la un bal dat cu 
prilejul unei nunţi? Şi, furat de amintiri, va zâmbi, fără 
îndoială, la evocarea tuturor persoanelor în ţinută de 
sărbătoare, atât prin vestmintele cât şi prin fizionomia de 
rigoare. Există oare vreun fapt social care să dovedească 
mai bine influenţa mediului? Într-adevăr, ţinuta 
împopoţonată a unora influenţează într-atât pe ceilalţi, 
încât chiar cei obişnuiţi să fie bine îmbrăcaţi par să facă 
parte din categoria celor pentru care o nuntă e una dintre 
sărbătorile cele mai însemnate din viaţa lor. Amintiţi-vă şi 
de oamenii aceia cumsecade, de bătrânii cărora totul le este 
atât de indiferent încât au venit îmbrăcaţi în hainele lor 


negre de toate zilele; apoi, de cei căsătoriţi mai demult, pe 
feţele cărora se vede trista experienţă a vieţii, pe care cei 
tineri abia o încep. Nu uitaţi nici desfătările, ce sunt ca 
acidul carbonic care face ca şampania să fie spumoasă, nici 
fetele invidioase, nici femeile preocupate de succesul 
toaletei lor, nu uitaţi nici rudele sărace cu hainele ponosite 
contrastând cu lumea in fiocchi8”*, nici mâncăcioşii care nu 
se gândesc decât la ospăț, nici jucătorii cu mintea numai la 
cărţi Toţi sunt de faţă, bogaţii şi săracii, invidioşii şi cei 
invidiaţi, filosofii şi oamenii cu iluzii, înconjurând-o pe 
mireasă precum plantele dintr-un coşuleţ însoțesc o floare 
rară. O petrecere de nuntă e lumea văzută în mic. 

În toiul petrecerii, Crevel îl luă de braţ pe baron şi-i şopti 
la ureche cu aerul cel mai firesc: 

— Ei drăcie! nostimă femeie e doamna acea micuță, 
îmbrăcată în roz, care te străpunge cu privirea!... 

— Cine? 

— Nevasta subşefului acela pe care-l sprijini, Dumnezeu 
ştie cum! doamna Marneffe. 

— De unde ai aflat? 

— Uite, Hulot, voi încerca să trec peste tot ce mi-ai făcut, 
dacă te învoieşti să mă duci la dânsa; iar eu am să te 
primesc la Heloise. Toată lumea se întreabă cine-i fiinţa asta 
încântătoare. Eşti atât de sigur că nimeni din birourile tale 
nu va da în vileag felul în care a fost semnată numirea 
bărbatului ei?... Ah! ticălos plin de noroc, o astfel de femeie 
preţuieşte mai mult decât orice slujbă... Tare aş mai trece 
pe la biroul ei. Hai, să fim prieteni, Cinna&!... 

— Mai buni ca niciodată, îi răspunse baronul negustorului 
de parfumuri, îţi făgăduiesc că voi fi băiat de treabă. Peste o 
lună o să te poftesc la masă la îngeraşul meu... căci am 
ajuns să ne spunem unul altuia „îngeraşule”. 'le sfătuiesc, 
bătrâne prieten, să faci ca mine, să renunţi la demoni... 


Verişoara Bette, instalată în strada Vanneau, într-un 
apartament mic şi drăguţ, la etajul al treilea, părăsi balul pe 


la ora zece, ca să se mai uite încă o dată la titlurile care-i 
aduceau o rentă de o mie două sute de franci pe an în două 
inscripţii: nuda proprietate a uneia aparţinea contesei 
Steinbock, iar cealaltă tinerei doamne Hulot. De aceea nu-i 
greu de înţeles cum putuse domnul Crevel să-i vorbească 
prietenului său Hulot despre doamna Marneffe şi cum de 
aflase un secret neştiut de nimeni; căci domnul Marneffe 
fiind plecat, numai verişoara Bette, baronul şi Valerie 
cunoşteau această taină. 

Baronul săvârşise imprudenţa de a-i dărui doamnei 
Marneffe o toaletă mult prea luxoasă pentru nevasta unui 
subşef: celelalte femei fură geloase şi de toaleta Valeriei şi 
de frumuseţea ei. Se şuşotea pe sub evantaie, căci 
strâmtoarea soţilor Marneffe dăduse diviziei prilej de 
vorbă; funcţionarul ceruse un ajutor tocmai când baronul se 
îndrăgostise de nevasta lui. Hector nu se pricepea să-şi 
ascundă  încântarea văzând succesul  Valeriei, care, 
modestă, plină de distincţie, invidiată, fu supusă cercetării 
amănunțite de care se tem atât de mult femeile când păşesc 
pentru prima oară într-o lume nouă. 

După ce-şi urcă soţia, fiica şi ginerele în trăsură, baronul 
găsi prilejul să se furişeze nevăzut, lăsând rolul de gazdă în 
grija fiului şi a nurorii sale. Plecă în trăsura doamnei 
Marneffe, însoţind-o până acasă. Îi păru tăcută şi 
gânditoare, aproape melancolică. 

— Văd că fericirea mea te întristează, Valerie, îi spuse, 
atrăgând-o spre el, în fundul trăsurii. 

— Dragul meu, cum s-ar putea să nu cadă pe gânduri o 
biată femeie pe cale să facă primul pas greşit, chiar când 
ticăloşia soţului îi dă dreptul la libertate?... Crezi oare că n- 
am şi eu un suflet, o credinţă, un Dumnezeu? Astă seară ţi- 
ai arătat cât se poate de indiscret bucuria şi m-ai expus în 
chip scandalos. Până şi un licean ar fi fost mai puţin 
îngâmfat decât dumneata. Aşa că toate doamnele m-au 
sfârtecat, asaltându-mă cu priviri şi cuvinte tăioase! Ce 
femeie nu ţine la reputaţia ei? M-ai compromis! Ah! sunt 


acum a dumitale, ce să mai vorbim! Şi n-am altceva de făcut 
pentru a-mi scuza greşeala decât să-ţi rămân 
credincioasă... Monstrule! exclamă Valerie râzând şi 
lăsându-se sărutată, ai ştiut bine ce faci. Doamna Coqguet, 
nevasta şefului nostru de birou, a venit şi s-a aşezat lângă 
mine ca să-mi admire dantelele. „Sunt din Anglia, mi-a spus 
ea. V-au costat scump, doamnă?” „Habar n-am, i-am 
răspuns eu. Le am de la mama mea, nu sunt destul de 
bogată ca să-mi cumpăr astfel de lucruri!” 

După cum se vede, doamna Marneffe izbutise să-l 
vrăjească până într-atât pe bătrânul crai de pe vremea 
Imperiului, încât acesta era încredinţat că săvârşea primul 
ei pas greşit şi că-i trezise o patimă destul de puternică 
pentru a o face să-şi uite toate îndatoririle. Pretindea că 
fusese părăsită de mârşavul Marneffe la trei zile după 
căsătorie, şi din nişte motive înspăimântătoare. De atunci 
rămăsese o fată cât se poate de cuminte şi era foarte 
fericită, căci căsătoria i se părea un lucru groaznic. De 
aceea era atât de tristă. 

— O, dacă şi dragostea ar îi la fel ca şi căsătoria!... zise ea 
plângând. 

Aceste minciuni cochete, pe care le înşiră aproape toate 
femeile ce se află în situaţia Valeriei, îl făceau pe baron să 
se simtă în ai nouălea cer. Şi astfel, în timp ce Valerie făcea 
mofturi, artistul îndrăgostit şi Hortense aşteptau cu 
nerăbdare, poate, ca baroana să dea fetei ultima 
binecuvântare şi ultima sărutare. 

La ora şapte dimineaţa, baronul, în culmea fericirii, căci 
descoperise fata cea mai nevinovată şi diavolul cel mai 
iscusit în Valerie a lui, se întoarse să-i libereze de corvoadă 
pe tânărul Hulot şi pe soţia sa. Dansatorii şi dansatoarele, 
aproape nişte străini pentru cei ai casei şi care la toate 
nunțile pun până la urmă stăpânire pe saloane, dansau cu 
înverşunare ultimele cotilioane, iar jucătorii de cărţi stăteau 
ţintuiţi la mese; bătrânul Crevel câştigase şase mii de 
franci. 


În ziarele abia puse în vânzare se putea citi următoarea 
notiţă la rubrica Știri din Paris: 


Oficierea căsătoriei domnului conte Steinbock şi a 
domnişoarei  Hortense  Hulot, fiica baronului d'Ervy, 
consilier de stat şi director la Ministerul de Război, nepoată 
a ilustrului conte Forzheim, a avut loc astăzi dimineață la 
biserica Saint-Ihomas-d'Aquin. Un numeros public a asistat 
la această solemnitate. Printre cei de faţă se aflau câteva 
celebrităţi din lumea artistică, Leon de Lora, Joseph Bridau, 
Stidmann, Bixiou, cele mai de seamă personalităţi din 
Ministerul de Război, din Consiliul de Stat şi mai mulți 
membri ai celor două  Camere!%:; apoi fruntașii 
emigranților polonezi, conții Paz, Laginski etc. 

Domnul conte Wenceslas Steinbock este strănepotul 
vestitului general al lui Carol al XII-lea, regele Suediei. 
Tânărul conte, care a luat parte la răscoala poloneză, a 
venit să caute un refugiu în Franța, unde talentul şi 
celebritatea sa, binemeritată, i-au dat dreptul de a fi socotit 
ca unul dintre ai noştri. 


Astfel, cu toată strâmtoarea îngrozitoare în care se afla 
baronul Hulot d'Ervy, nimic nu lipsi din toate cele cerute de 
opinia publică, nici chiar răsunetul în presă al căsătoriei 
fiicei sale; iar solemnitatea fu în totul asemănătoare cu 
aceea a nunţii tânărului Hulot cu domnişoara Crevel. 
Sărbătorirea aceasta mai stăvili bârfelile cu privire la 
situaţia financiară a directorului, după cum zestrea dată 
fiicei sale îi îndreptăţi nevoia de a recurge la credit. 


Aici se sfârşeşte, oarecum, introducerea acestei povestiri. 
Faţă de drama ce-o întregeşte, istorisirea de faţă e ca o 
premiză a unei propoziţii, ori ca partea expozitivă din orice 
tragedie clasică. 

La Paris, când o femeie se hotărăşte să-şi facă din 
frumuseţea ei o meserie şi un negoţ, nu înseamnă 


numaidecât că se va îmbogăţi. Întâlneşti fiinţe minunate, 
foarte spirituale, trăind într-o mediocritate cumplită, 
sfârşind foarte rău o viaţă începută în desfătări. lată de ce: 
nu-i de ajuns să te dedici carierei ruşinoase de curtezană, 
cu gândul de a trage foloase, păstrând în acelaşi timp 
aspectul de burgheză cinstită. Viciul nu triumfă cu uşurinţă; 
se aseamănă în această privinţă cu geniul, având şi unul şi 
celălalt nevoie de un concurs fericit de împrejurări, ca să 
poată întruni împreună norocul şi talentul. Dacă suprimi 
fazele ciudate ale Revoluţiei, împăratul n-ar mai exista, căci 
ar fi rămas o palidă reeditare a lui Faberti%:. Frumuseţea 
venală fără amatori, fără faimă, fără medalia dezonoarei pe 
care ţi-o dau averile risipite, e ca un Corregio într-un 
hambar'*!!, ca Geniul ce se stinge într-o mansardă. La 
Paris, o curtezană ca Lais'%: trebuie, înainte de toate, să 
găsească un om bogat care să se-nflăcăreze îndeajuns ca s- 
o pună în valoare. Trebuie mai ales să fie de o eleganţă 
strălucitoare, care pentru ea e ca o firmă, să aibă maniere 
de ajuns de alese ca să zgândărească amorul propriu al 
bărbaţilor, să posede spiritul unei Sophie Arnouldi:%: ce-i 
trezeşte pe bogătaşi din apatie; în sfârşit, trebuie să se facă 
dorită de destrăbălaţi, prefăcându-se credincioasă unuia 
singur, a cărui fericire o invidiază atunci toţi. 

Aceste condiţii, pe care femeile de soiul acesta le numesc 
noroc, se întâlnesc destul de rar la Paris, cu toate că Parisul 
e un oraş plin de milionari şi de trândavi, de oameni blazaţi 
ori plini de fantezie. Providența a ţinut astfel să ocrotească 
îndeosebi familiile funcţionarilor şi mica burghezie, pentru 
care piedicile acestea sunt cel puţin de două ori mai mari, 
datorită mediului în care trăiesc. Totuşi, la Paris se găsesc 
încă destule doamne Marneffe ca s-o putem prezenta pe 
Valerie ca un personaj tipic în romanul nostru de moravuri. 
Unele dintre aceste femei o fac în acelaşi timp şi din 
pasiune şi din nevoie, ca doamna Coleville, de pildă, care a 
fost atâta vreme prietena celebrului orator de stânga, 
bancherul Keller; altele sunt împinse de vanitate, ca 


doamna de la Baudraye, care a rămas aproape cinstită cu 
toate că a fugit cu Lousteau:'%%; unele sunt furate de 
cerinţele  eleganţei, altele văzând că nu-şi pot ţine 
gospodăria cu o leafă îngrozitor de mică. Zgârcenia 
statului, sau mai bine zis a Camerelor, pricinuieşte o 
mulţime de nenorociri, îmbie la tot felul de corupţii. Astăzi 
toată lumea compătimeşte soarta claselor muncitoare, 
despre care se spune că sunt sugrumate de fabricanți; dar 
statul e de o sută de ori mai nemilos decât industriaşul cel 
mai hrăpăreţ, căci împinge economia, în ce priveşte lefurile, 
până la absurd. Dacă munceşti mult, industria te plăteşte 
proporţional cu munca; cu ce răsplăteşte statul pe atâţia 
funcţionari umili şi devotați? 

A călca pe de lături e pentru o femeie măritată o crimă de 
neiertat; există însă trepte în situaţia asta. Unele nu sunt 
deloc desfrânate, şi-şi tăinuiesc greşelile rămânând în 
aparenţă femei cinstite, ca cele două femei ale căror 
aventuri le-am amintit mai sus; altele, însă, adaugă la 
greşelile lor  josniciile unei specule ruşinoase. Astfel, 
doamna Marneffe reprezintă tipul ambiţioaselor curtezane 
măritate, care acceptă de la început depravarea cu toate 
urmările ei, hotărâte să se distreze şi să facă avere, fără să 
le pese prin ce mijloace; au însă mai totdeauna, ca şi 
doamna Marneffe, un soţ care atrage clienţii şi care este 
complicele lor. Aceşti Machiaveli cu fustă sunt cele mai 
primejdioase femei; şi reprezintă cea mai rea dintre toate 
speciile de pariziene stricate. Adevăratele curtezane, cum 
sunt Josepha, Schontz, Malaga, Jenny Cadine etc., prin 
însăşi situaţia lor recunoscută în societate, îţi dau un 
avertisment la fel de luminos ca şi felinarul roşu al 
prostituţiei, ori lampa tripourilor. Astfel, omul ştie că riscă 
să fie ruinat. Dar aerele de mironosiţă, prefăcuta virtute şi 
fasoanele ipocrite ale unei femei căsătorite, care se arată 
preocupată numai de treburile prozaice ale gospodăriei şi 
pare că se împotriveşte nebuniilor, te duc pe nesimţite la 
ruină, care-ţi pare şi mai neînţeleasă, deoarece îi găseşti 


scuze fără să ţi-o poţi explica. Nu fantezia veselă, ci 
mârşava listă de cheltuieli mistuie averile. Un tată de 
familie se ruinează fără strălucire, şi în mizeria lui nu are 
nici măcar mângâierea vanităţii satisfăcute. 

Tirada aceasta va străpunge ca o săgeată inima multor 
familii. Întâlneşti doamne Marneffe la toate etajele 
edificiului social şi chiar la curte, căci Valerie e o tristă 
realitate luată din viaţă în cele mai mici amănunte. Din 
nefericire, portretul acesta nu va lecui pe nimeni de mania 
de a se îndrăgosti de îngeri cu surâsul dulce, cu aere 
visătoare, cu chip nevinovat şi o casă de bani în loc de 
inimă. 


În 1841, după vreo trei ani de la căsătoria Hortensei, 
baronul Hulot d'Ervy trecea drept un om care s-a cuminţit, 
care a „deshămat căruţa”, cum avea obiceiul să spună 
primul chirurg al lui Ludovic al XV-lea, deşi doamna 
Marneffe îl costa de două ori mai scump decât îl costase 
Josepha. Dar Valerie, cu toate că se îmbrăca bine, afecta 
simplicitatea unei femei căsătorite cu un subşef, păstrând 
luxul pentru rochiile de casă, pentru îmbrăcămintea de 
interior. Îşi sacrifica astfel vanitatea de pariziană scumpului 
ei Hector. 'lotuşi, când ieşea la spectacole, purta 
întotdeauna o pălărie frumoasă şi o toaletă după ultima 
modă; baronul îi rezerva o lojă bună şi o conducea cu 
trăsura. 

Apartamentul din strada Vanneau, care ocupa tot etajul 
al doilea al unei clădiri moderne, cu o curte în faţă şi o 
grădină în fund, părea o locuinţă de oameni cumsecade. 
Singurul lux ce se vedea erau pereţii îmbrăcaţi în persiană 
şi mobilele frumoase şi comode. Numai în dormitor era o 
risipă de bogăţie, aşa cum întâlneşti doar la o Jenny Cadine 
sau Schontz: perdele de dantele, caşmiruri, portiere de 
brocart, o garnitură de cămin după modele făcute de 
Stidmann, un scrin mic încărcat cu minunăţii. Hulot nu 
voise s-o vadă pe Valerie a lui într-un cuib mai puţin 


strălucitor ca mocirla de aur şi perle a Josephei. Cele două 
odăi principale, salonul şi sufrageria, erau mobilate una în 
damasc roş, cealaltă în stejar sculptat. Dar, îndemnat de 
dorinţa de a armoniza totul, în şase luni, baronul adăugase 
luxului efemer unul adevărat, cumpărând lucruri de preţ, 
ca, de pildă, un serviciu Întreg de argintărie ce costase 
peste douăzeci şi patru de mii de franci. 

În doi ani de zile, casa doamnei Marneffe căpătase faima 
de a fi una dintre cele mai plăcute. Avea mese de joc, 
Valerie trecea drept o femeie simpatică şi spirituală. Pentru 
a justifica această schimbare de situaţie, se răspândi zvonul 
despre o moştenire colosală pe care tatăl ei natural, 
mareşalul Montcornet, i-o lăsase printr-un fideicomis. 
Gândindu-se la viitor, Valerie adăugase ipocrizia religioasă 
ipocriziei sociale. Fiind nelipsită la slujba de duminică, era 
respectată ca o fiinţă cucernică. Merse cu chete, începu să 
se ocupe de operele filantropice, împărţi anafura şi făcu 
vreo câteva binefaceri în cartier, toate pe socoteala lui 
Hector. Se arătă corectă în toate privinţele. De aceea, mulţi 
susțineau că între ea şi baron exista o legătură curată, 
aducând ca argument vârsta consilierului de stat, căruia îi 
atribuiau o slăbiciune platonică pentru  drăgălăşia 
spirituală, farmecul manierelor şi conversaţia doamnei 
Marneffe, slăbiciune asemănătoare aceleia a răposatului 
Ludovic al XVIII-lea pentru bileţelele bine întoarse din 
condei. 

Baronul pleca odată cu toată lumea, câtre miezul nopţii, 
şi se întorcea peste un sfert de oră. lată substratul acestui 
mare secret. 

Portarii casei erau domnul şi doamna Olivier, care, prin 
sprijinul baronului, prieten cu proprietarul ce căuta un 
portar, trecuseră din slujba modestă şi puţin bănoasă din 
strada Doyenne în cea elegantă şi productivă din strada 
Vanneau. Doamna Olivier, fostă lenjereasă la curtea lui 
Carol al X-lea, decăzută din acest „rang” odată cu monarhia 
legitimă, avea trei copii. Băiatul cel mare, care intrase 


conţopist la un notar, era slăbiciunea soţilor Olivier. 
Răsfăţatul acesta, ameninţat să facă şase ani de zile 
serviciul militar, şi-ar fi văzut întreruptă strălucita carieră, 
dacă doamna Marneffe nu l-ar fi scăpat pe temeiul unuia 
dintre defectele de conformaţie pe care se pricep să le 
descopere comisiile de revizie, când sunt rugate încetişor la 
ureche de către vreo putere ministerială. De aceea Olivier, 
fostul îngrijitor de câini ai lui Carol al X-lea, şi soţia sa ar fi 
fost în stare de orice pentru baronul Hulot şi doamna 
Marneffe. 

Ce putea să vorbească lumea care nu cunoştea isprăvile 
din trecut cu brazilianul Montes de Montejanos? Nimic. 
Lumea, de altfel, e foarte îngăduitoare cu stăpâna unui 
salon unde se petrece bine. Doamna Marneffe mai adăuga, 
în sfârşit, la toate celelalte însuşiri, calitatea prețioasă de a 
fi o putere ocultă. Astfel, Claude Vignon, ajuns secretar al 
mareşalului Wissenbourg şi care visa să intre ca raportor la 
Consiliul de stat, era unul dintre obişnuiţii acestui salon, 
unde începuseră a veni şi câţiva deputaţi, oameni de treabă 
şi jucători de cărţi. Societatea doamnei Marneffe se 
formase cu o Încetineală înţeleaptă; se statorniceau 
legături numai între oameni de păreri şi obiceiuri 
asemănătoare, având interesul să se sprijine unii pe alţii şi 
să preamărească neasemuitele daruri ale gazdei. Spiritul 
de gaşcă, ţineţi bine minte această axiomă, formează o 
adevărată sfântă-alianţă!%- la Paris. Interesele, până în cele 
din urmă, îi pot despărţi pe oameni, dar cei vicioşi se 
împacă întotdeauna între ei. 


Nu trecuseră nici trei luni de când se mutase în strada 
Vanneau, că doamna Marneffe îl şi primi pe domnul Crevel, 
care, îndată după aceasta, deveni primar al sectorului şi 
ofiţer al Legiunii de Onoare. Crevel stătu mult la îndoială: 
trebuia să-şi lepede celebra uniformă de guard naţional cu 
care se fudulea la Tuileries, crezându-se tot atât de ostaş ca 
şi împăratul; dar ambiția, la sfatul doamnei Marneffe, 


învinse vanitatea. Domnul primar socotise că legătura cu 
domnişoara Heloise Brisetout era cu totul nepotrivită cu 
situaţia sa politică. Cu mult înainte de a se urca pe tronul 
burghez al primăriei, viaţa galantă îi fu învăluită într-un 
adânc mister. Dar, precum bănuiţi, dreptul de a se răzbuna 
cât va putea de des pentru răpirea Josephei, Crevel îl 
plătise cu o rentă de şase mii de franci înscrisă pe numele 
Valeriei Fortin, soţia domnului Marneffe. Între soţii 
Marneffe intervenise o separație de bunuri. Valerie, care 
moştenise poate de la mama ei acel geniu deosebit al femeii 
întreţinute, ghici dintr-o singură aruncătură de ochi firea 
caraghiosului ei adorator. Vorbele pe care le rostise Crevel 
în faţa verişoarei Bette: „N-am avut niciodată o femeie din 
lumea bună!”, şi pe care Lisbeth le raportase scumpei sale 
Valerie, fuseseră exploatate cu prisosinţă în tranzacţia din 
care doamna Marneffe se alesese cu şase mii de franci 
rentă, plasați cu cinci la sută. Şi de atunci avusese grijă să- 
şi păstreze prestigiul în ochii fostului comis-voiajor al lui 
Cesar Birotteau. 

Crevel se căsătorise din interes cu fata unui morar din 
Brie, de altfel singurul copil la părinţi, şi îşi datora trei 
sferturi din avere moştenirilor primite de nevasta sa, căci 
negustorii „en detaille” se îmbogăţesc de cele mai multe ori 
nu atât din afaceri, cât din alianţa prăvăliei cu economia 
rurală. Foarte mulţi dintre fermierii, morarii, crescătorii de 
vite şi cultivatorii din împrejurimile Parisului visează pentru 
fetele lor gloria tejghelei şi găsesc că un negustoraş, un 
bijutier, un zaraf sunt gineri mai pe gustul lor decât un 
notar sau un avocat, care-i cam sperie cu înaltul lor rang 
social, căci se tem să nu fie dispreţuiţi mai târziu de 
somităţile acestea ale burgheziei. Doamna Crevel, femeie 
destul de urâtă, vulgară şi proastă, răposată la vreme, nu-i 
dăruise soţului ei nicio plăcere în afară de aceea a 
paternităţii. La începutul carierei sale comerciale, 
desfrânatul nostru, încătuşat de îndatoririle conjugale şi 
constrâns de sărăcie, îndurase chinurile lui Tantal. Venind 


în contact, după expresia lui, cu femeile din cea mai înaltă 
societate pariziană, se ploconea în faţa lor admirându-le 
graţia, eleganța cu care se îmbrăcau şi întreg farmecul 
acela nelămurit, într-un cuvânt, rasa. Din tinereţe îşi 
înăbuşise în suflet dorinţa tainică de a se ridica până la una 
dintre zânele acelea de salon. Să obțină favorurile doamnei 
Marneffe fusese aşadar pentru el nu numai întruchiparea 
unui vis, dar şi o chestiune de orgoliu, de vanitate, de amor 
propriu, după cum s-a văzut. Succesul îi stârni ambiția. Se 
bucura grozav în gând, iar când gândul ţi-e prins se resimte 
şi inima, şi atunci fericirea creşte de zeci de ori. De altfel, 
doamna Marneffe îi oferi lui Crevel rafinamente pe care nici 
nu le bănuise până atunci, căci nici Josepha, nici Heloise nu- 
l iubiseră; doamna Marneffe însă socoti de cuviinţă să-l 
amăgească bine, văzând în el o visterie nesecată. 
Înşelătoriile amorului venal sunt mai încântătoare decât 
realitatea. În dragostea adevărată, se mai întâmplă certuri, 
ca între vrăbii, ce pricinuiesc răni dureroase; cearta în 
glumă, dimpotrivă, e o dezmierdare pentru amorul propriu 
al păcălitului. Astfel, întâlnirile rare făceau ca dorinţa să 
rămână pătimaşă la Crevel. Se lovea mereu de asprimea 
virtuoasă a Valeriei, care se prefăcea că are remuşcări şi se 
întreba necontenit ce ar crede despre dânsa tatăl ei, dacă 
ar privi-o de acolo, din paradisul eroilor. Trebuia mereu să 
înfrângă un fel de răceală, să dea o luptă din care vicleana 
muieruşcă îl lăsa să creadă că iese învingător, prefăcându- 
se că cedează patimii înflăcărate a acestui burghez; apoi, 
ruşinată parcă, îşi relua mândria de femeie cinstită şi aerele 
de virtute, întocmai ca o englezoaică, turtindu-l veşnic pe 
Crevel sub greutatea demnităţii, căci Crevel o crezuse din 
primul moment virtuoasă. În sfârşit, Val6rie avea anumite 
meşteşuguri drăgăstoase de care Crevel şi baronul nu se 
mai puteau lipsi. În văzul lumii, arăta un amestec 
fermecător de candoare sfioasă şi visătoare, de decenţă 
fără cusur şi un spirit îmbinat cu drăgălăşenia, grațiile şi 
felul de a fi al unei creole; în schimb, între patru ochi, le 


întrecea pe curtezane, era nostimă, amuzantă, bogată în 
născociri. Acest contrast place nespus de mult unor indivizi 
de soiul lui Crevel. El este încântat de a fi unicul obiect al 
acestei comedii, pe care o crede jucată numai pentru el, şi 
face haz de atâta drăgălaşă ipocrizie, admirând-o din plin 
pe marea comediană. 

Valerie pusese cu totul stăpânire pe baronul Hulot, 
silindu-l prin tot felul de linguşiri meşteşugite, care sunt în 
firea diabolică a acestui gen de femei, să se îmbătrânească. 
Pentru oamenii bine făcuţi, vine o vreme când, ca şi la o 
cetate asediată care a rezistat prea mult, nu se mai poate 
ascunde situaţia adevărată.  Prevăzând apropiata 
descompunere a acestui bărbat galant de pe vremea 
Imperiului, Valerie găsise de cuviinţă să o grăbească. De ce 
te canoneşti, iubitul meu veteran? îl întrebă ea şase luni 
după căsătoria lor clandestină, de două ori adulteră. Nu 
cumva mai ai pretenţii? Nu cumva ai de gând să mă înşeli? 
Găsesc că ţi-ar sta mult mai bine dacă nu te-ai câni. Fă-mi 
hatârul şi renunţă la farmecele tale false. Crezi că asta mă 
încântă la tine, luciul cizmelor, centura de cauciuc, vesta- 
corset şi peruca? De altfel e mai bine s-arăţi mai bătrân, 
scap şi eu de teama c-o să mi te răpească o rivală! Crezând 
în prietenia sublimă şi în dragostea doamnei Marneffe, 
lângă care socotea să-şi sfârşească zilele, consilierul de stat 
îi urmase sfatul, încetând de a-şi mai căni părul şi favoriţii. 
Ca urmare a duioasei mărturisiri făcute de doamna 
Marneffe, falnicul şi frumosul Hector apăru într-o bună zi 
alb colilie. Doamna Marneffe îl convinsese cu uşurinţă pe 
scumpul ei Hector că observase de sute de ori că părul îi 
este alb la rădăcină. „Părul alb ţi se potriveşte de minune, îi 
spuse ea văzându-l, îţi îndulceşte trăsăturile, îţi şade mult 
mai bine aşa, eşti pur şi simplu încântător!” 

Odată pornit pe această cale, baronul îşi scoase vesta de 
piele,  corsetul, renunțând la toate  înşelătoriile 
vestimentare. Burta îi căzu; deveni obez. Stejarul se 
prefăcu într-un turn, iar mişcările îi fură cu atât mai 


greoaie, cu cât baronul, jucând rolul lui Ludovic al XII- 
lea!%:, îmbătrânea repede. Doar sprâncenele îi rămăseseră 
negre, amintind vag de frumosul Hulot, precum un uşor 
amănunt dintr-o sculptură ce se mai vede în ruinele unui 
zid feudal îţi îngăduie să-ţi închipui frumuseţea, castelului 
de odinioară. Acest contrast făcea ca privirea-i vioaie şi încă 
tânără să apară cu atât mai ciudată pe chipul lui vineţiu, cu 
cât acolo unde altădată înfloriseră culorile lui Rubens 
întrevedeai acum, prin boţiturile şi brazdele adânci ale 
ridurilor, sforţările unei patimi răzvrătite împotriva naturii. 
Hulot nu mai era decât o falnică ruină omenească, vădindu- 
şi virilitatea prin smocurile zbârlite din urechi, din nas şi de 
la degete, ca muşchiul ce creşte pe monumentele aproape 
eterne ale Imperiului roman. 

Cum izbutea Valerie să-i păstreze laolaltă lângă ea pe 
Crevel şi pe Hulot, cu toate că vindicativul şef de batalion 
voia să dobândească o victorie răsunătoare împotriva lui 
Hulot? Fără să răspundem numaidecât la această întrebare 
pe care drama o va dezlega, putem totuşi lămuri că Lisbeth 
şi Valerie născociseră un sistem ingenios, pe care-l foloseau 
ca pe un mecanism puternic pentru a-şi atinge scopul. 
Marneffe, văzându-şi soţia înflorind, mai frumoasă în mediul 
acela în care trona, ca soarele într-un sistem astral, se 
arăta, în ochii lumii, cuprins de o nouă pasiune pentru ea, 
îndrăgostit nebuneşte. Gelozia aceasta, care pe domnul 
Marneffe îl transforma într-un personaj nesuferit, dădea un 
preţ deosebit favorurilor Valeriei. Cu toate acestea, 
Marneffe îi arăta directorului său o încredere care, 
degenera într-un soi de bunăvoință caraghioasă. Numai pe 
Crevel nu putea să-l înghită deloc. 

Distrus de acele dezmăţuri specifice marilor capitale, 
dezmăţuri pe care le descriu poeţii romani şi cărora 
pudoarea noastră modernă nu le-a găsit încă un nume, 
Marneffe ajunsese hidos ca un manechin de ceară dintr-un 
panopticum. Dar ciuma aceasta ambulantă, îmbrăcată în 
stofe fine, îşi bălăbănea prăjinile picioarelor în pantaloni 


eleganţi. Pieptul său sfrijit îl acoperea cu cămăşile cele mai 
fine; parfumul de mosc mai potolea duhoarea infectă a 
putreziciunii omeneşti. Figura aceasta hâdă a viciului 
muribund, învestmântată ca un curtean, căci Valerie voise 
ca Marneffe să aibă o înfăţişare potrivită cu averea, 
decorația şi slujba sa, îl înspăimânta pe Crevel, care nu 
putea înfrunta privirea ochilor albi ai subşefului. Marneffe 
era ca un vis urât pentru primar. Profitând de puterea 
ciudată cu care-l investiseră Lisbeth şi soţia sa, şmecherul 
acesta ticălos se amuza silindu-l pe Crevel să joace cum îi 
cânta; şi, deoarece cărţile erau ultima resursă a acestui 
suflet tot atât de ofilit ca şi trupul, îl jumulea pe Crevel, care 
se simţea obligat s-o lase moale cu respectabilul funcţionar 
pe care-l încornora. 

Văzându-l pe Crevel, care se purta sfios ca un copilaş 
nevinovat cu mumia aceea hidoasă şi netrebnică, a cărei 
depravare primarul n-o putea cunoaşte, şi mai ales 
observând cât de mult îl dispreţuia Valerie, care făcea haz 
de negustorul de parfumuri ca de un măscărici, baronul, în 
chip firesc, nici nu se putea gândi la o rivalitate şi îl poftea 
mereu la masă. 

Valerie, ocrotită de aceste două patimi ce vegheau lângă 
ea şi de un soţ gelos, atrăgea toate privirile, stârnea toate 
poftele celor ce intrau în cercul în care strălucea. Astfel, 
păstrând aparențele, izbutise în mai puţin de trei ani să 
întrunească cele mai grele condiţii ale succesului râvnit de 
curtezane, şi pe care acestea îl ating rareori, ajutate de 
scandal, de îndrăzneala şi de răsunetul unei vieţi 
desfăşurate în văzul tuturor. Ca un diamant admirabil tăiat, 
pe care Chanor l-ar fi montat într-o delicioasă bijuterie, 
frumuseţea Valeriei, pe vremuri îngropată în minele din 
strada Doyenne, făcea mai mult decât preţuia într-adevăr, 
căci culegea numai victime în jurai €ei!... Claude Vignon o 
iubea în taină pe Valerie. 

Această lămurire retrospectivă, destul de necesară când 
revezi nişte oameni după ce au trecut trei ani, poate fi 


socotită bilanţul Valeriei. lată acum şi pe acela al asociatei 
sale, Lisbeth. 


Verişoara Bette avea în casa Marneffe situaţia unei rude, 
îndeplinind totodată rolul de doamnă de companie şi de 
menajeră; dar nu cunoştea umilinţele îndurate mai 
totdeauna de persoanele care sunt atât de nenorocite încât 
se văd silite a munci în asemenea situaţii îndoielnice. 
Prietenia strânsă dintre Lisbeth şi Valerie oferea un 
spectacol înduioşător. Era o prietenie dintre acelea rar 
întâlnite, pe care parizienii, veşnic prea spirituali, le 
calomniază numaidecât. Contrastul dintre înfăţişarea aspră 
şi bărbătească a lorenei şi firea drăgălaşă de creolă a 
Valeriei contribuia la răspândirea calomniei. De altfel, 
doamna Marneffe, fără să-şi dea seama, întărise bârfelile 
prin grija pe care o arăta prietenei sale, dintr-un interes 
matrimonial ce trebuia, după cum se va vedea, s-o răzbune 
cu prisosinţă pe Lisbeth. În verişoara Bette se săvârşise o 
revoluţie extraordinară; Valerie, care o hotărâse să se 
îmbrace, izbutise să-i pună în valoare tot ce se putea pune. 
Fata aceasta ciudată, strânsă acum în corset, căpătase o 
siluetă fină, îşi ungea părul lucios cu bandolină'**, purta 
rochiile aşa cum i le făcea croitoreasa, ghete scumpe şi 
ciorapi de mătase gri, pe care de altfel furnizorii îi treceau 
în contul Valeriei, urmând să fie plătiţi de cel în drept. 
Restaurată în felul acesta, cu nelipsitul ei caşmir galben, 
verişoara Bette nici nu mai putea fi recunoscută de aceia 
care n-o mai văzuseră de trei ani. Diamantul acesta negru, 
cel mai rar dintre nestemate, şlefuit de o mână meşteră şi 
fixat în montura cea mai potrivită, era prețuit la justa lui 
valoare de câţiva funcţionari ambiţioşi. Cel care o vedea 
întâia oară pe Bette se înfiora fără voie în faţa sălbaticei 
poezii, pe care îndemânatica Valerie ştiuse s-o scoată la 
lumină, gătind cu multă grijă figura aceasta de călugăriţă 
sângeroasă!*, încadrându-i artistic cu bandouri bogate 
faţa uscată, măslinie, cu ochi strălucitori şi negri ce se 


potriveau cu părul, punându-i în valoare talia-i ţeapănă. 
Bette, asemeni Madonelor lui Cranach şi ale lui Van 
Eycki2+, asemeni unei Fecioare bizantine, desprinsă din 
ramă, păstra rigiditatea, regularitatea acelor figuri 
misterioase, înrudite cu Isisi1%: şi cu celelalte zeități 
cioplite de sculptorii egipteni. Era ca o bucată de granit, de 
bazalt sau de porfir în plină mişcare. Ştiindu-şi existenţa 
asigurată pe tot restul vieţii, Bette era foarte dispusă, 
răspândind veselie oriunde se ducea la masă. De altfel, 
baronul îi plătea chiria micului apartament, pe care-l 
mobilase, după cum ştim, cu vechiturile rămase din 
budoarul şi camera prietenei sale. „Mi-oi fi început eu viaţa 
ca o capră flămândă, spunea ea, dar mi-o sfârşesc ca o 
leoaică.” Ca să nu-şi piardă vremea stând degeaba, tot mai 
lucra pentru domnul Rivet podoabele cele mai complicate 
de ceaprăzărie. Cu toate acestea, după cum se va vedea, 
ducea o viaţă foarte activă; căci oamenii veniţi de la ţară 
socotesc că nu trebuie să-ţi părăseşti niciodată munca din 
care ţi-ai scos existenţa, şi în această privinţă seamănă cu 
evreii. 

În fiecare dimineaţă, încă din zorii zilei, verişoara Bette 
se ducea la hala cea mare împreună cu bucătăreasa. În 
planul verişoarei, caietul în care trecea cheltuielile 
gospodăriei, care îl ruinau pe baronul Hulot, trebuia s-o 
îmbogăţească pe scumpa ei Valerie, şi într-adevăr o 
îmbogăţea. Dintre toate neajunsurile economice ale 
gospodăriei, servitorimea e cea mai mare pacoste. În afară 
de foarte rare excepţii, care ar merita premiul 
Monthyon'!+, toţi bucătarii şi bucătăresele sunt nişte hoţi 
în casă, hoţi cu simbrie, neruşinaţi, iar guvernul s-a făcut de 
bunăvoie tăinuitorul lor, îndemnându-i astfel pe calea 
furtului, aproape autorizat pentru bucătărese, prin vechea 
tradiţie a „ciupelii”. Pe când odinioară se mulţumeau cu opt 
centime pentru biletul de loterie, astăzi iau cincizeci de 
franci pentru livretul de economie. Iar puritanii rigizi, care 
se distrează făcând în Franţa experienţe filantropice, cred 


că au moralizat poporul! Între masa stăpânilor şi piaţă, 
oamenii de serviciu şi-au înfiinţat vama lor secretă, şi oraşul 
Paris nu e în stare să-şi perceapă drepturile cum şi le 
încasează ei pe ale lor. În afară de cei cincizeci la sută cu 
care încarcă socotelile, pretind şi de la furnizori bacşişuri 
grase. Negustorii cei mai de vază tremură în faţa acestei 
puteri oculte; toţi plătesc fără să crâcnească: bijutierii, 
caretaşii, croitorii etc. Celor ce încearcă să-i controleze, 
servitorii le răspund cu obrăznicii ori le produc pagube, 
prefăcându-se neîndemânatici; în zilele noastre ei sunt 
aceia care cer informaţii despre stăpâni, după cum altădată 
stăpânii luau informaţii asupra lor. Răul pe care tribunalele 
încearcă zadarnic să-l combată cu asprime a ajuns la culme 
şi nu poate fi înlăturat decât printr-o lege, care-i va sili pe 
servitorii cu leafă să aibă o carte de lucrător. Pacostea ar 
înceta atunci ca prin minune. Când orice servitor ar fi silit 
să-şi arate condicuţa, iar stăpânii ar fi obligaţi să însemne în 
ea pricinile pentru care îi concediază, s-ar pune o stavilă 
acestui nărav păcătos. Oamenii ce se ocupă cu înalta 
politică a clipei de faţă habar n-au de halul de depravare a 
claselor inferioare din Paris, care-i tot atât de mare ca şi 
invidia ce le roade. Statistica nu pomeneşte nimic despre 
numărul înspăimântător de lucrători de douăzeci de ani 
care se însoară cu bucătărese de patruzeci şi cincizeci de 
ani, îmbogăţite din furturi. Te cutremuri când te gândeşti la 
urmările unor astfel de căsătorii, din întreitul punct de 
vedere: al criminalităţii, al degenerescenţei rasei şi al 
căsniciilor nenorocite. Cât priveşte răul pur financiar 
pricinuit de furturile domestice, şi el este foarte mare din 
punct de vedere politic. Traiul fiind de două ori mai scump, 
din pricina aceasta multe familii nu-şi mai pot îngădui să 
facă nicio cheltuială de prisos. Prisosul... reprezintă o 
jumătate din comerţul statelor, precum şi eleganța vieţii. 
Cărţile, florile sunt pentru mulţi oameni tot atât de 
trebuincioase ca şi pâinea. 


Lisbeth, cunoscând această groaznică plagă a 
gospodăriilor pariziene, se hotărâse să conducă menajul 
Valeriei, făgăduindu-i ajutorul în scena teribilă în care 
amândouă îşi juraseră să fie ca două surori. De aceea, îşi 
adusese din fundul Vosgilor o rudă dinspre partea mamei, 
fostă bucătăreasă la episcopul din Nancy, o fată bătrână şi 
evlavioasă, de o cinste mai presus de orice bănuială. 
Temându-se totuşi de lipsa ei de experienţă în Paris şi mai 
ales de sfaturile rele care pot strica atâţia oameni cinstiţi, 
dar slabi de înger, Lisbeth o însoțea pe Mathurine în hala 
mare ca s-o înveţe să facă cumpărături. La Paris, însuşirea 
cea mai de seamă în economia unei case e acel simţ de 
gospodină care te face să cunoşti adevăratul preţ al 
mărfurilor pentru a obţine respectul negustorului, să alegi 
numai alimentele obişnuite, cum ar fi de pildă peştele, în 
epocile când sunt mai ieftine, să fii la curent cu preţul lor şi 
să ştii dinainte când se scumpesc, pentru a le cumpăra din 
timp când costă mai puţin. Şi cum Mathurine avea o leafă 
bună şi primea foarte multe daruri, se simţea destul de 
legată de stăpânii ei pentru a se bucura când găsea un 
chilipir. De aceea, de câtva timp, începuse să se ia la 
întrecere cu Lisbeth, care o socotea destul de formată şi 
destul de sigură ca să nu mai meargă şi ea la hală decât în 
zilele în care Valerie primea lume, cazuri, putem spune, 
care se întâmplau destul de des. Iată de ce. La început, 
baronul păstra aparențele cele mai stricte; dar patima 
pentru doamna Marneffe ajunsese în scurtă vreme atât de 
aprigă, de nesăţioasă, încât nu-i venea să se despartă nicio 
clipă de ea. La început, cina la dânsa de patru ori pe 
săptămână, apoi i se păru că ar fi mai încântător să vină în 
fiecare zi la masă. După şase luni de la căsătoria fetei sale, 
începu să dea două mii de franci pe lună ca plată a 
pensiunii. Doamna Marneffe îi invita pe toţi cei pe care 
scumpul ei baron dorea să-i ospăteze. De altfel, masa era 
totdeauna pusă pentru şase persoane, baronul putând deci 
să aducă trei musafiri fără să anunţe. Lisbeth, prin spiritul 


ei de economie, izbuti să dezlege problema de a servi o 
masă splendidă pentru suma de o mie de franci pe lună, 
dând restul de o mie de franci doamnei Marneffe. 'Toaletele 
Valeriei fiind plătite cu prisosinţă de Crevel şi de baron, cele 
două prietene mai scoteau încă o mie de franci pe lună şi 
din aceste cheltuieli. Astfel, femeia aceasta atât de candidă, 
atât de neprihănită, îşi agonisise aproape o sută cincizeci de 
mii de franci. Îşi îngrămădise rentele şi beneficiile lunare, 
capitalizându-le şi sporindu-le cu câştiguri uriaşe datorită 
generozităţii cu care Crevel făcea să participe capitalul 
micuţei sale ducese în norocoasele-i operaţii financiare. 
Crevel o iniţiase pe Valerie în jargonul şi speculaţiile de 
bursă, iar ea, ca toate parizienele, îşi întrecuse în scurt timp 
maestrul. Lisbeth, care nu cheltuia nicio para din cei o mie 
două sute de franci ai ei, având locuinţa şi îmbrăcămintea 
plătite fără să scoată niciun ban din buzunar, îşi strânsese 
de asemeni un mic capital, de vreo cinci, şase mii de franci, 
pe care Crevel, cu o bunăvoință părintească, i-l valorifica. 


Dragostea baronului şi a lui Crevel erau totuşi o grea 
corvoadă pentru Valrie. În ziua în care reîncepe povestirea 
acestei drame, Valerie, enervată de unul dintre 
evenimentele care joacă în viaţă acelaşi rol ca şi clopotul de 
alarmă ce adună gloatele, se urcase la Lisbeth ca să-şi verse 
necazul, să se plângă, să fumeze, să pălăvrăgească şi să uite 
de mizeriile mărunte ale vieţii. 

— Lisbeth, iubito, azi dimineaţă trebuie să petrec două 
ore cu Crevel! E îngrozitor! Ah! tare aş vrea să te pot 
trimite pe tine în locul meu! 

— Din păcate nu-i cu putinţă, răspunse Lisbeth zâmbind. 
Eu o să mor fecioară. 

— Să trăieşti cu doi moşnegi! Sunt unele clipe când mi-e 
ruşine de mine! Ah! Dacă m-ar vedea biata mamă! 

— Mi se pare că mă iei drept Crevel, zise Lisbeth. 

— Spune-mi, drăguţo, nu mă dispreţuieşti?... 


— A! dacă aş fi fost frumoasă, ce de mai... aventuri aş mai 
fi avut! exclamă Lisbeth. lată-te dezvinovăţită. 

— Dar ţi-ai fi urmat numai îndemnul inimii, rosti doamna 
Marneffe oftând. 

— Ei! reluă Lisbeth, Marneffe e un cadavru rămas 
neîngropat, baronul la fel cu bărbatul tău, iar Crevel e 
adoratorul; găsesc că totul e în regulă, ca la orice femeie. 

— Nu, nu-i asta, fetiţă scumpă, nu asta mă doare, nu vrei 
să mă înţelegi... 

— Ba da!... exclamă lorena, căci acela la care te gândeşti 
e o parte din răzbunarea mea. Ce vrei!... îmi dau toată 
osteneala. 

— Mă topesc după Wenceslas, şi nu-i chip să-l văd! zise 
Valerie întinzându-şi alene braţele. Hulot îl pofteşte mereu 
să vină la noi la masă, dar artistul nostru refuză! Nu ştie că- 
i idolul meu, urâciosul! Ce-i nevastă-sa? Carne frumoasă! 
Da, e frumoasă, dar eu ştiu ce pot: sunt mai îndrăcită! 

— Fii pe pace, fetiţo, o să vină, spuse Lisbeth aşa cum le 
vorbesc doicile copiilor nerăbdători, pentru că vreau eu... 

— Dar când? 

— Poate chiar săptămână asta. 

— Lasă-mă să te sărut. 

După cum se vede, cele două femei alcătuiau o singură 
fiinţă; toate faptele Valeriei, chiar nebuniile, plăcerile, 
îmbufnările erau hotărâte împreună după chibzuieli 
serioase. 

Lisbeth se simţea ciudat de mişcată în faţa acestei vieţi 
de curtezană; o sfătuia pe Valerie în toate şi îşi urma calea 
răzbunării cu o logică neînduplecată. De altfel o adora pe 
Valerie, care era fiica, prietena şi iubirea ei; găsea la ea 
supunerea creolelor, moliciunea femeii voluptoase; îi plăcea 
să flecărească în fiecare dimineaţă cu ea, mai mult decât îi 
plăcuse să stea de vorbă cu Wenceslas; puteau râde de 
micile lor răutăţi puse împreună la cale, de prostia 
bărbaţilor şi să-şi socotească dobânzile ce făceau să crească 
tot mai mult comoara fiecăreia. De altfel, Lisbeth găsise în 


noua ei îndeletnicire şi prietenie un câmp de activitate mult 
mai mare decât în dragostea-i nesăbuită pentru Wenceslas. 
Sufletul îşi află cele mai vii şi mai puternice bucurii într-o 
ura satisfăcută. S-ar putea spune că dragostea e aurul, pe 
când ura e fierul, în acea mină de sentimente care zace în 
noi. Apoi, pentru Lisbeth, Valerie era, în toată gloria ei, 
frumuseţea pe care o adora, cum adorăm tot ce nu avem, 
frumuseţe cu mult mai uşor de mânuit decât Wenceslas, 
care fusese totdeauna rece şi nesimţitor faţă de ea. 

După aproape trei ani, Lisbeth începea să vadă 
progresele uneltirilor sale ascunse, pentru care îşi cheltuia 
viaţa şi-şi chinuia mintea. Lisbeth gândea, doamna Marneffe 
înfăptuia. Doamna Marneffe era securea, Lisbeth era mâna 
care o mânuia, şi mâna dărâma cu lovituri repezi familia 
aceea care, din zi în zi, îi era tot mai odioasă, căci urăşti din 
ce în ce mai tare, după cum, când iubeşti, iubeşti pe zi ce 
trece tot mai mult. Dragostea şi ura sunt sentimente ce se 
hrănesc din substanţa lor; dar dintre amândouă, ura 
dăinuie mai mult. Dragostea are puteri limitate, îşi trage 
tăria din viaţă, din dărnicie; ura seamănă cu moartea, cu 
zgârcenia, e un fel de abstracţie activă, deasupra fiinţelor şi 
a lucrurilor. Intrând în felul de existenţă care i se potrivea, 
Lisbeth se putea folosi de toate însuşirile ei; domnea ca 
iezuiţii, ca o putere ocultă. De aceea, în toată fiinţa ei 
fremăta un suflu nou de viaţă. Chipul îi strălucea. Lisbeth 
visa să devină doamna mareşal Hulot. 

Scena aceasta în care cele două prietene îşi spuneau 
verde până şi cele mai mărunte gânduri, fără să aleagă 
cuvintele, se petrecea chiar după întoarcerea de la hală, 
unde Lisbeth se dusese să cumpere cele de trebuinţă 
pentru o masă mai rafinată. Marneffe, care jinduia locul 
domnului Coquet, îl invitase pe acesta împreună cu 
virtuoasa doamnă Coquet, şi Valerie nădăjduia că Hulot va 
pune la cale chiar în seara aceea demisia şefului de birou. 
Lisbeth se îmbrăca pentru a se duce la baroană, unde lua 
masa. 


— "Te întorci să ne serveşti ceaiul, dragă Bette? întrebă 
Valerie. 

— Sper că da. 

— Cum speri? Nu cumva ai fi în stare să te culci cu 
Adeline ca să-i sorbi lacrimile când doarme? 

— Ah, dacă aş putea! răspunse Lisbeth râzând, nu m-aş 
da în lături. Îşi ispăşeşte fericirea; sunt încântată, asta mi- 
aduce aminte de copilărie. Vine rândul fiecăruia. Ea are să 
ajungă în noroi, pe când eu o să fiu contesă de Forzheim!... 


Lisbeth porni spre strada Plumet, unde se ducea de câtva 
timp, cum te duci la spectacol, ca să te bucuri din plin de tot 
felul de emoţii. 

Apartamentul ales de Hulot pentru soţia sa era alcătuit 
dintr-o anticameră mare şi încăpătoare, un salon şi un 
dormitor, cu cabinet de toaletă. Sufrageria se afla într-o 
parte, alături de salon. Două odăi de servitori şi o bucătărie, 
la etajul al treilea, completau locuinţa demnă încă de un 
consilier de stat, director în Ministerul de Război. Casa, 
curtea şi scara erau impunătoare. Baroana, nevoită să-şi 
mobileze salonul, camera şi sufrageria cu rămăşiţele fostei 
splendori, luase tot ce era mai bun din strada Universităţii. 
Biata femeie ţinea de altfel la aceste mărturii mute ale 
fericirii sale, care îi erau aproape ca o consolare. În ele îşi 
vedea amintirile înflorite, tot astfel cum doar ea mai 
deosebea pe covoare desenele care pentru ceilalţi păreau 
aproape şterse. 

Când intrai în anticamera vastă, în care douăsprezece 
scaune, un barometru şi o sobă mare, perdele lungi de 
pânză albă şi groasă tivită cu roşu aminteau groaznicele 
anticamere din ministere, ţi se strângea inima; simţeai 
singurătatea în care trăia acea femeie. Durerea, ca şi 
plăcerea, îşi creează climatul ei. De la prima ochire asupra 
unui interior, îţi dai seama cine domneşte acolo, dragostea 
sau deznădejdea. O găseai pe Adeline într-un dormitor 
imens, cu mobile frumoase de mahon împestriţat, lucrat de 


Jacob Desmaltersi1%:, împodobit cu ornamente în stil 
empire, cu bronzurile acelea care izbutesc să fie mai reci 
decât alămurile lui Ludovic al XVI-lea! Şi te cutremurai 
când o vedeai stând într-un fotoliu roman, în faţa sfincşilor 
de pe măsuţa-i de lucru, cu obrajii palizi, prefăcându-se 
veselă şi păstrându-şi aerul ei imperial, tot aşa cum ştia să- 
şi păstreze rochia de catifea albastră pe care o purta în 
casă. Sufletul mândru îi susţinea trupul şi îi păstra 
frumuseţea. La sfârşitul primului ei an de exil în 
apartamentul acela, baroana îşi dăduse seama cât de mare 
era nenorocirea ce o lovise. „Surghiunindu-mă aici, Hector 
al meu mi-a făcut o viaţă mai frumoasă decât i se cuvenea 
unei simple ţărănci, îşi spunea ea. Vrea să trăiesc astfel; 
facă-se voia lui! Sunt baroana Hulot, cumnata unui mareşal 
al Franţei, n-am săvârşit nici cea mai mică greşeală, copiii 
mei sunt la casele lor, pot să-mi aştept moartea, înfăşurată 
în vălurile imaculate ale unei soţii fără de prihană, în 
zăbranicul fericirii mele stinse.” 

Portretul lui Hulot, în uniformă de ofiţer al gărzii 
imperiale, pictat de Robert Lefebvre!1%:* în 1810, trona 
deasupra măsuţei de lucru lângă care şedea Adeline în 
aşteptarea unei vizite, ţinând în mână Imitaţia lui Isus 
Cristosi104+, lectura ei obişnuită. Această Magdalenă fără 
pată asculta şi ea glasul sfântului duh în pustiul singurătăţii 
sale. 

— Mariette, fetiţo, o întrebă Lisbeth pe bucătăreasa care 
venise să-i deschidă uşa, ce mai face scumpa mea Adeline? 

— Bine, după cum s-ar părea, domnişoară, dar, între noi 
fie vorba, dacă se încăpăţânează s-o mai ducă tot aşa, o să 
se omoare, îi şopti Mariette Lisbethei la ureche. Ar trebui s- 
o convingeţi să ducă o viaţă mai omenească. De ieri, 
doamna mi-a poruncit să-i servesc dimineaţa lapte de zece 
centime şi un corn de zece centime, la amiază o scrumbie 
ori puţină friptură rece, gătind o jumătate de kilogram de 
carne pentru o săptămână întreagă, bineînţeles când 
prânzeşte singură aici... Nu vrea să cheltuiască decât 


cincizeci de centime pe zi pentru hrana ei. Asta nu-i 
cuminte. Dacă i-aş vorbi domnului mareşal de planul ăsta 
năstruşnic, ar fi în stare să se certe cu domnul baron şi să-l 
dezmoştenească, pe când dumneavoastră, care sunteţi atât 
de bună şi deşteaptă, aţi putea aranja lucrurile... 

— Dar de ce nu te adresezi vărului meu? întrebă Lisbeth. 

— Ah! dragă domnişoară, n-a mai dat pe aici de vreo 
douăzeci ori douăzeci şi cinci de zile, adică de când nu v-am 
mai văzut nici pe dumneavoastră! De altfel, doamna m-a 
oprit să cer bani domnului, ameninţându-mă că mă dă afară 
dacă o fac. Cât despre suferinţă... sărmana doamnă, ştiu că 
a îndurat! E prima oară când o uită domnul atâta vreme... 
De câte ori suna cineva, se repezea la fereastră... dar, de 
cinci zile, nu se mai ridică din fotoliu. Citeşte! Când se duce 
la doamna contesă, îmi porunceşte: „Mariette, zice ea, dacă 
vine domnul, spune-i că sunt acasă şi trimite portarul să mă 
cheme; am să-i dau un bacşiş bun!” 

— Biata verişoară! suspină Bette, mi se rupe inima de 
milă. Vorbesc despre ea în fiecare zi cu vărul meu. Ce să-i 
faci? „Ai dreptate, Bette, îmi răspunde el, sunt un ticălos, 
nevasta mea e un înger, iar eu sunt un monstru! Osă mă 
duc mâine...” Şi rămâne la doamna Marneffe. Femeia asta îl 
ruinează, şi el o adoră, nu poate trăi decât lângă ea. Eu fac 
ce pot! Dacă n-aş fi acolo şi dacă n-aş avea-o cu mine pe 
Mathurine, baronul ar fi cheltuit de două ori mai mult şi, 
cum nu mai are aproape nimic, poate că şi-ar fi zburat 
creierii până acum. Şi, ştii, Mariette, Adeline s-ar prăpădi şi 
ea dacă bărbatul său ar muri, sunt sigură. Încerc cel puţin 
s-o scot la capăt măcar acolo, împiedicându-l pe vărul meu 
să risipească prea mulţi bani... 

— La fel spune şi biata doamnă, ştie cât de îndatorată vă 
este, rosti Mariette; zicea că multă vreme v-a judecat greşit. 

— A! făcu Lisbeth. Altceva nu ţi-a mai spus? 

— Nu, domnişoară. Dacă vreţi să-i faceţi plăcere, vorbiţi-i 
de domnul; vă socoate fericită că-l puteţi vedea zilnic. 

— E singură? 


— lertaţi-mă, mareşalul e aici. A! vine în fiecare zi, şi ea îi 
povesteşte totdeauna că l-a văzut dimineaţa pe domnul, căci 
se întoarce noaptea foarte târziu. 

— Astăzi avem o masă bună?... întrebă Bette. 

Mariette se codea să-i răspundă, ocolind privirea lorenei, 
când uşa salonului se deschise, şi mareşalul Hulot ieşi atât 
de grăbit, încât o salută pe Bette fără s-o privească şi scăpă 
jos o hârtie. Bette ridică de jos bucata de hârtie şi alergă pe 
scară, căci e zadarnic să strigi după un surd; dar făcu în aşa 
fel ca să nu-l poată ajunge pe mareşal şi, întorcându-se, citi 
pe furiş cele de mai jos, scrise cu creionul: 


Dragul meu frate, Hector mi-a dat banii de cheltuială 
pentru trimestru; dar Hortense a avut o nevoie atât de 
mare de bani, încât i-am împrumutat toată suma, care abia 
i-a ajuns ca să iasă din încurcătură. Poţi să-mi împrumuţi 
câteva sute de franci? Căci nu vreau să-i mai cer din nou 
bani soțului meu; dacă m-ar certa, aş suferi prea mult. 


— Hm! gândi Lisbeth, cât de încolţită o fi de mizerie ca 
să-şi calce în aşa hal mândria în picioare? 

Lisbeth intră, o zări pe Adeline plângând şi-i sări de gât. 

— Adeline, drăguţa mea, ştiu tot, strigă verişoara Bette. 
Uite, de tulburat ce era, pe când fugea ca un ogar, 
mareşalul a pierdut hârtiuţa asta. De când nu ţi-a mai dat 
bani ticălosul de Hector?... 

— Ba mi-a dat întotdeauna, răspunse baroana, însă 
Hortense a avut nevoie şi... 

— N-aveai ce ne da de mâncare, o întrerupse Bette. 
Acum pricep de ce era încurcată Mariette când am 
întrebat-o de masă. Te porţi ca un copil, Adeline! Ştii ce, 
lasă-mă să-ţi dau economiile mele. 

— Mulţumesc, buna mea Bette, zise Adeline ştergându-şi 
o lacrimă. S-a întâmplat să fiu acum strâmtorată, dar m-am 
asigurat pentru viitor. De aci înainte voi cheltui doar două 
mii patru sute de franci pe an, în care intră şi chiria, şi-i voi 


avea. Dar Bette, niciun cuvânt, lui Hector mai ales. Cum îi 
merge, bine? 

— A! e sănătos tun şi vesel ca un piţigoi, nu se gândeşte 
decât la drăcoaica aceea care l-a vrăjit. 

Doamna Hulot privea la un brad argintiu din faţa 
ferestrelor, şi Lisbeth nu putu vedea expresia din ochii 
verişoarei sale. 

— L-ai anunţat că azi e ziua când luăm masa aici cu toţii 
împreună? 

— Da, însă e zadarnic! Doamna Marneffe dă astăzi o 
masă mare, speră să pună la cale demisia domnului Coquet! 
Şi asta e mai important ca toate! Ascultă-mă, Adeline, ştii ce 
fire teribil de independentă am. Soţul tău, drăguţa mea, te 
va ruina cu siguranţă. Am crezut că vă pot fi tuturor de 
folos apropiindu-mă de femeia asta, dar e o creatură din 
cale afară de depravată, care îl va împinge pe bărbatul tău 
să săvârşească lucruri ce-ar putea să vă dezonoreze pe toţi. 

Adeline făcu o mişcare ca cel care primeşte o lovitură de 
pumnal în inimă. 

— Sunt absolut sigură de asta, dragă Adeline. Trebuie să- 
ţi deschid ochii, să ne gândim la viitor! Mareşalul e bătrân, 
dar va ajunge departe şi are o leafă frumuşică. Dacă ar 
muri, văduva lui ar avea o pensie de şase mii de franci. Cu 
suma asta eu îmi pot lua răspunderea să vă întreţin pe toţi! 
Ai mare trecere pe lângă bătrân, pune o vorbă bună să mă 
ia în căsătorie. Nu că aş dori s-ajung doamna mareşal, nu 
mă sinchisesc eu de asemenea fleacuri, cum nu-mi pasă de 
conştiinţa doamnei Marneffe; dar în felul acesta o să aveţi 
toţi ce mânca. Se vede că şi Hortense duce lipsă, dacă tu îi 
dai din pâinea ta. 

Mareşalul îşi făcu apariţia. Bătrânul veteran venise într-o 
goană şi-şi ştergea fruntea cu fularul. 

— l-am dat Mariettei două mii de franci, îi şopti el la 
ureche cumnatei sale. 

Adeline se îmbujoră toată. Două lacrimi i se iviră pe 
genele încă lungi; tăcută, strânse mâna moşneagului, pe 


chipul căruia se citea bucuria îndrăgostitului fericit. 

— Voiam să-ţi cumpăr ceva cu aceşti bani, Adeline, 
continuă el, de aceea, în loc să mi-i înapoiezi, ia-ţi mai bine 
singură ce ţi-o plăcea mai mult. 

Se duse la Lisbeth, îi luă mâna şi, din distracţie, de 
mulţumit ce era, i-o sărută. 

— Asta-i o prevestire bună, îi spuse Adeline Lisbethei 
surâzându-i, atât cât mai era în stare să surâdă. 

În clipa aceea intră tânărul Hulot cu soţia lui. 

— Fratele meu cinează cu noi? întrebă scurt mareşalul. 

Adeline luă un creion şi scrise pe un pătrăţel de hârtie: 


Îl aştept, mi-a făgăduit că cinează cu noi. Dacă nu vine, 
înseamnă că l-a oprit mareşalul care-i copleşit de treburi. 


Şi-i întinse hârtia. Născocise felul acesta de a conversa cu 
mareşalul, şi un teanc de hârtiuţe pătrate se afla rânduit, 
împreună cu un creion, pe măsuţa ei de lucru. 

— Ştiu, răspunse mareşalul, nu-şi mai vede capul de 
treburi din pricina Algeriei. 

Hortense şi Wenceslas sosiră şi ei, şi baroana, văzându-şi 
familia adunată în jurul ei, îi aruncă mareşalului o privire pe 
care n-o pricepu decât Lisbeth. 

Fericirea îl înfrumuseţase mult pe artistul care era 
adorat de soţia lui şi răsfăţat de o lume întreagă. Faţa i se 
rotunji. se, talia-i elegantă scotea în evidenţă darurile ce le 
moştenesc, prin sânge, adevărații nobili. Faima lui timpurie, 
importanta ce i se dădea, laudele înşelătoare pe care lumea 
le acorda artiştilor, cum ai spune bună ziua sau cum ai vorbi 
despre vreme, îi dădeau conştiinţa aceea a propriei valori, 
care degenerează în înfumurare când talentul dispare. 
Crucea Legiunii de Onoare îi întregea, credea el, reputaţia 
de mare om. 

După trei ani de căsnicie, Hortense avea faţă de bărbatul 
său o atitudine de câine credincios, îi urmărea toate 
mişcările cu o privire cercetătoare, nu-şi dezlipea o clipă 


ochii de la el, ca un avar ce-şi păzeşte comoara, că te 
simţeai înduioşat în faţa unei asemenea admiraţii mergând 
până la abnegaţie. Se vedea că firea mamei sale şi sfaturile 
ce i le dăduse avuseseră o mare înrâurire asupra ei. 
Frumuseţea, rămasă aceeaşi, era învăluită, poetic, de altfel, 
în umbrele blânde ale unei tainice melancolii. 

Văzând-o pe verişoara ei intrând, Lisbeth crezu că 
tânguirile înăbuşite atâta vreme în inima ei aveau să rupă 
învelişul subţire al discreţiei. Lisbeth îşi dăduse seama, încă 
din primele zile ale lunii lor de miere, că tânăra căsnicie 
dispunea de venituri prea mici pentru o dragoste atât de 
mare. 

Hortense, îmbrăţişându-şi mama, schimbă cu ea la 
ureche câteva fraze spuse din toată inima, pe care Bette le 
pricepu după felul cum clătinară amândouă din cap. 

— Adeline va fi nevoită să lucreze ca şi mine pentru a-şi 
câştiga existenţa, se gândi verişoara Bette. Vreau să-mi 
spună ce are de gând să facă... Degetele ei gingaşe vor şti, 
ca şi ale mele, ce înseamnă să munceşti de nevoie. 

La ora şase, familia trecu în sufragerie. Tacâmul lui 
Hector era pus. 

— Lasă-l! se adresă baroana Mariettei, domnul vine 
uneori mai târziu. 

— Tata va veni cu siguranţă, zise Hulat-fiul mamei sale, 
mi-a făgăduit când ne-am despărţit la Cameră. 

Lisbeth, ca un păianjen în mijlocul pânzei sale, pândea 
fizionomiile din juru-i. Ştiindu-i pe Hortense şi Victorin de 
când se născuseră, chipurile lor erau pentru dânsa ca o 
oglindă prin care citea limpede în sufletele acelea tinere. 
După felul în care Victorin se uita pe furiş la maică-sa, îşi 
dădu seama că Adeline era ameninţată de o nouă 
nenorocire, pe care băiatul se temea să i-o dezvăluie. 
Tânărul şi celebrul avocat era ros de o tristeţe ascunsă. 
Profunda venerație pe care o avea pentru mama sa 
izbucnea ca un strigăt de durere din ochii ce-o priveau; se 
vedea bine că Hortense era preocupată de propriile ei 


necazuri. Şi Lisbeth ştia că, de cincisprezece zile, era 
încolţită de cele dintâi griji pe care lipsa de bani o 
prilejuieşte oamenilor cinstiţi, femeilor tinere, cărora viaţa 
le-a surâs întotdeauna şi care-şi ascund neliniştea. De 
aceea, din prima clipă, verişoara Bette ghicise că mama nu-i 
dăduse nimic fetei. Gingaşa Adeline se coborâse deci până 
la minciunile scornite, de nevoie, de cei care vor să capete 
bani cu împrumut. Îngrijorarea Hortensei şi a fratelui ei, 
adânca melancolie a baroanei întristară cina aceea şi aşa 
destul de tăcută din pricina surzeniei bătrânului mareşal. 
Trei persoane însufleţeau scena: Lisbeth, Celestine şi 
Wenceslas. Dragostea Hortensei încurajase înflăcărarea 
specific poloneză a artistului, înflăcărare ce-i caracterizează 
pe aceşti francezi ai Nordului. Buna lui dispoziţie şi 
fizionomie erau suficiente pentru a dovedi că avea o mare 
încredere în sine şi că biata Hortense, urmând poveţele 
mamei, îi ascundea toate grijile gospodăriei. 

— Trebuie să fii tare fericită, i se adresă Lisbeth nepoatei 
sale în timp ce se ridicau de la masă, că mama te-a scos din 
încurcătură dându-ţi banii ei. 

— Mama? întrebă mirată Hortense. O! biata mamă, să 
cer de la dânsa, eu care aş vrea să pot face rost de bani 
pentru ea! Să-ţi spun drept, Lisbeth, bănuiesc un lucru 
îngrozitor: mama lucrează în ascuns. 

În timp ce străbăteau salonul cel mare şi întunecos, fără 
luminări, în urma Mariettei, care ducea lampa din 
sufragerie în dormitorul Adelinei, Victorin le făcu un semn 
Lisbethei şi Hortensei, atingându-le uşor braţul; amândouă, 
pricepând semnificaţia gestului, îi lăsară pe Wenceslas, 
Celestine, mareşal şi baroană să intre în dormitor, iar ei se 
retraseră lângă o fereastră. 

— Ce-i, Victorin? întrebă Lisbeth. Pun rămăşag că s-a 
întâmplat iar vreo catastrofă din pricina tatălui tău. 

— Din păcate, ăsta-i adevărul, răspunse Victorin. Un 
anume Vauvinet, cămătar de meserie, are poliţe semnate de 
tata în valoare de şaizeci de mii de franci şi vrea să-l 


urmărească! Am încercat să vorbesc cu tata la Cameră de 
afacerea asta nenorocită, dar n-a vrut să mă asculte, 
aproape că m-a ocolit. N-ar trebui oare s-o prevenim pe 
mama? 

— Nu, strigă Lisbeth, are prea multe necazuri pe cap, i-ai 
da o lovitură de moarte, trebuie s-o cruţăm. Nici nu ştiţi în 
ce hal a ajuns, noroc de unchiul vostru, căci altfel n-aţi fi 
avut ce mânca azi, aici. 

— Ah! Doamne, Victorin, suntem nişte monştri, îi zise 
Hortense fratelui său. Aflăm de la Lisbeth ceea ce ar fi 
trebuit să ghicim singuri. Îmi stă mâncarea în gât! 

Hortense se opri şi îşi puse batista la gură ca să-şi 
înăbuşe hohotul de plâns. 

— L-am rugat pe acest Vauvinet să vină mâine la mine, 
continuă Victorin. Are să se mulţumească oare cu garanţia 
mea ipotecară? Nu cred. Oamenii aceştia vor bani gheată, 
ca să poată stoarce alte dobânzi cămătăreşti. 

— Să vindem renta noastră! spuse Lisbeth Hortensei. 

— Cât ar face? Cincisprezece; şaisprezece mii de franci, 
replică Victorin, şi ne trebuie şaizeci de mii! 

— Verişoară scumpă! strigă Hortense sărutând-o pe 
Lisbeth cu entuziasmul unui suflet curat. 

— Nu, Lisbeth, păstrează-ţi micul tău avut, rosti Victorin, 
după ce îi strânse mâna lorenei. Am să văd mâine ce are de 
gând omul acela. Cu consimţământul soţiei mele, voi putea 
împiedica ori întârzia urmărirea, căci ar fi îngrozitor să văd 
compromisă reputaţia tatei!... Ce ar spune ministrul de 
Război? Salariul tatei, angajat pe trei ani, nu va fi liber 
decât în luna decembrie; nu poate fi deci oferit ca garanţie. 
Vauvinet a reînnoit de unsprezece ori poliţele, gândiţi-vă ce 
dobânzi a avut de plătit tata! Trebuie să umplem această 
prăpastie. 

— Dacă doamna Marneffe l-ar părăsi... zise Hortense cu 
amărăciune. 

— Ferească Dumnezeu, una ca asta! exclamă Victorin. 
Tata ar nimeri în altă parte; aici cel puţin cheltuielile mai 


mari au fost făcute. 

Ce schimbare la copiii aceştia atât de respectuoşi 
altădată, pe care mama îi învățase de mici să-l privească pe 
tatăl lor cu o admiraţie fără margini! Acum ajunseseră să-l 
judece. 

— Fără mine, spuse Lisbeth, tatăl vostru ar fi fost azi şi 
mai ruinat. 

— Să intrăm, fu de părere Hortense, mama e foarte 
ageră, ar bănui numaidecât ceva. Lisbeth are dreptate, să-i 
ascundem totul... şi să fim veseli! 

— Victorin, nici nu-ţi dai seama unde te poate duce 
slăbiciunea tatălui tău pentru femei, îi şopti Lisbeth. 
Gândeşte-te să-ţi asiguri unele venituri, ajutându-mă să mă 
căsătoresc cu mareşalul. Ar trebui să vorbiţi toţi cu el în 
astă seară. Eu am să plec anume mai devreme. 

Victorin intră în cameră. 

— Dar tu, biata mea fetiţă, o întrebă încet Lisbeth pe 
verişoara sa, cum o să te descurci? 

— Vino mâine la noi la masă, şi-o să stăm de vorbă, îi 
răspunse Hortense. Nu ştiu ce să mă fac, tu eşti deprinsă cu 
greutăţile vieţii, mă poţi sfătui. 


În timp ce toată familia încerca să-l convingă pe mareşal 
să se căsătorească, iar Lisbeth se întorcea în strada 
Vanneau, se petrecu aici un eveniment dintre acelea care 
unor femei ca doamna Marneffe le îmboldesc vigoarea 
viciului, silindu-le să-şi întrebuinţeze toate resursele 
perversităţii. Trebuie să recunoaştem un fapt bine stabilit: 
La Paris lumea e atât de ocupată, încât cei vicioşi nu 
săvârşesc răul din instinct, ci sunt nevoiţi să-şi facă din viciu 
o pavăză împotriva atacurilor din afară. 

Salonul doamnei Marneffe era plin de adoratorii ei, şi 
Valerie tocmai întocmise partidele de whist, când feciorul, 
un fost militar acum la pensie, pe care-l găsise baronul, 
anunţă: 

— Domnul baron Montes de Montejanos. 


Valerie simţi un junghi în inimă, dar se îndreptă repede 
spre uşă strigând: 

— Vărul meu!... 

Şi, ajungând lângă brazilian, îi şopti la ureche: 

— Trebuie să treci drept ruda mea, de nu, totul s-a sfârşit 
între noi! 

— Bravo, Henri, rosti ea cu voce tare conducându-l pe 
brazilian lângă cămin, n-ai naufragiat cum mi s-a povestit? 
Trei ani de zile te-am plâns... 

— Bine ai venit, amice, zise domnul Marneffe întinzând 
mâna brazilianului, care avea înfăţişarea unui adevărat 
brazilian milionar. 

Domnul baron Henri Montes de Montejanos, înzestrat de 
climatul ecuatorial cu fizicul şi culoarea atribuită lui Othello 
în teatru, înspăimânta cu aerul său întunecat, simplu efect 
plastic, căci prin firea sa blândă şi plină de duioşie era 
sortit, ca toţi bărbaţii tari, să fie prada femeilor slabe. 
Dispreţul ce i se citea pe faţă, vigoarea mugşchilor ce reieşea 
din statura-i vânjoasă, toată această putere nu se adresa 
decât bărbaţilor, ca o măgulire adusă femeilor şi pe care ele 
o savurează cu atâta plăcere, încât oamenii aceştia, când 
dau braţul amantelor, au toţi nişte aere de matadori 
încântați. Cu o înfăţişare superbă în haina-i albastră cu 
nasturi de aur masiv, cu pantaloni negri, purtând cizme de 
piele fină perfect lustruite şi mănuşi la modă, baronul nu 
părea a fi brazilian decât după diamantul foarte mare 
preţuind aproape o sută de mii de franci care strălucea ca o 
stea pe o somptuoasă cravată de mătase albastră, încadrată 
de o jiletcă albă, anume întredeschisă ca să se poată zări o 
cămaşă de pânză de o nemaipomenită fineţe. Fruntea 
bombată ca a unui satir, semn al îndărătniciei în pasiune, se 
continua cu un păr negru ca tăciunele, stufos ca o pădure 
virgină, sub care scânteiau doi ochi limpezi, atât de sălbatici 
încât s-ar fi putut crede că mama baronului, înainte de a-l fi 
născut, ar fi fost speriată de un jaguar. 


Exemplarul acesta superb al rasei portugheze din 
Brazilia se postă cu spatele la sobă, luând o poză ce trăda 
obiceiuri pariziene; cu pălăria într-o mână, cu braţul 
rezemat pe catifeaua de pe marmura căminului, se aplecă 
spre doamna Marneffe vorbind cu ea în şoaptă, fără să-i 
pese de burghezii aceia nesuferiţi care, după părerea lui, n- 
aveau ce căuta acolo. 

Această intrare în scenă, poza şi aerele brazilianului 
pricinuiră lui Crevel şi baronului aceeaşi tresărire de 
nelinişte şi de curiozitate. Amândoi avură aceeaşi expresie, 
aceeaşi presimţire. Astfel că mimica şi gesturile celor doi 
mari îndrăgostiţi  apărură atât de comice prin 
simultaneitatea lor, încât stârniră zâmbetul oamenilor 
destul de fini pentru a vedea în ele o destăinuire. Crevel, 
burghez şi negustor sadea, ca întotdeauna, deşi primar al 
Parisului, îşi păstră din nefericire această atitudine mai 
mult timp decât colaboratorul său, şi baronul putu 
surprinde în treacăt mărturisirea involuntară a lui Crevel. 
Era încă o săgeată în inima moşneagului îndrăgostit, care 
se hotări să-i ceară Valeriei o explicaţie. 

— În astă seară, îşi spunea Crevel potrivindu-şi cărţile, 
trebuie să iau o hotărâre... 

— Ai cupăl1 ... îi strigă Marneffe, şi faci renonce? 

— A! iartă-mă, răspunse Crevel vrând să ia înapoi cartea. 
„Baronul acesta nou mi se pare de prisos, continuă el să-şi 
spună în gând. Îi îngădui Valeriei să trăiască cu baronul 
meu; mă răzbun astfel şi ştiu cum mă pot descotorosi de el, 
dar vărul de colo!... e un baron de prisos, nu vreau să fiu 
dus de nas, trebuie să aflu ce fel de rudă e cu dânsa!” 

În seara aceea, printr-un noroc de care se bucură numai 
femeile frumoase, Valerie era minunat de bine îmbrăcată. 
Pieptul ei de o albeaţă strălucitoare era strâns într-o 
ghipiură ale cărei tonuri roşcate scoteau în evidenţă pielea 
satinată a umerilor frumoşi, cum numai parizienele izbutesc 
să aibă, păstrându-şi în acelaşi timp (prin ce mijloace, nu se 
ştie) talia zveltă şi o carnaţie superbă. Purta o rochie de 


catifea neagră ce părea în fiecare clipă gata să-i alunece de 
pe umeri, iar pe cap o dantelă presărată cu bucheţele de 
flori. Braţele ei, totodată durdulii şi fine, ieşeau la iveală din 
nişte mâneci bufante împodobite cu dantelă. Era ca un fruct 
frumos aşezat cu multă artă pe o farfurie de preţ şi care 
stârneşte poftă tăişului de cuţit. 

— Valerie, îi şoptea brazilianul la ureche tinerei femei, ţi- 
am rămas credincios; unchiul meu a murit şi sunt de două 
ori mai bogat ca înainte de a pleca. Vreau să trăiesc şi să 
mor la Paris, lângă tine şi pentru tine. 

— Mai încet, Henri! te rog!... 

— Ei, asta-i! trebuie să-ţi vorbesc, să ştiu că-i zvârl pe 
fereastră pe toţi cei de aici, te caut, doar, de două zile. Voi 
rămâne ultimul, nu-i aşa? 

Valerie surise pretinsului ei văr. 

— Nu uita că eşti fiul unei surori a mamei mele, care s-a 
căsătorit cu tatăl tău pe vremea campaniei lui Junot în 
Portugalia196+. 

— Eu, un Montes de Montejanos, strănepotul unuia 
dintre cuceritorii Braziliei, să mint! 

— Mai încet, ori nu ne mai vedem niciodată... 

— Şi de ce? 

— Marnefte s-agaţă şi el ca muribunzii de o ultimă 
dorinţă, e nebun după mine... 

— Sluga asta?... întrebă brazilianul, care ştia cine-i 
Marnefife, o să-l plătesc... 

— Câtă brutalitate! 

— Ei drăcie! de unde atâta lux?... zise brazilianul 
observând abia acum podoabele scumpe ale salonului. 

Ea începu să râdă. 

— Ce ton nesuferit, Henri! 

Tocmai zărise două priviri înflăcărate de gelozie care o 
siliseră să-şi arunce ochii spre cele două fiinţe chinuite. 
Crevel, care juca împotriva baronului şi a domnului Coquet, 
îl avea ca partener pe domnul Marneffe. Partida fu egală 
din pricina neatenţiei, atât a lui Crevel cât şi a baronului, 


care făceau greşeli cu nemiluita. Cei doi bătrâni îndrăgostiţi 
mărturisiră într-o clipă patima pe care Valerie izbutise să-i 
facă s-o ascundă timp de trei ani; dar nici ea nu-şi putuse 
stăpâni fericirea ce-i strălucea în ochi, revăzându-l pe cel 
dintâi bărbat care o făcuse să-i bată inima, prima ei 
dragoste. Drepturile acestor fericiţi muritori dăinuiesc tot 
atât cât şi femeia de la care le-au cucerit. 

Între cele trei pasiuni arzătoare, una sprijinindu-se pe 
impertinenţa banului, alta pe dreptul de proprietate şi cea 
din urmă pe tinereţe, putere, avere şi întâietate, doamna 
Marneffe rămase liniştită şi cu mintea limpede, asemenea 
generalului Bonaparte la asediul de la Mantua, când fusese 
nevoit să se lupte cu două armatei pentru a putea continua 
blocada. Hulot, cu chipul răvăşit de gelozie, avea înfăţişarea 
teribilă a răposatului mareşal Montcornet pornind la o şarjă 
de cavalerie împotriva liniilor ruseşti. În calitatea sa de 
bărbat frumos, consilierul de stat nu ştiuse niciodată ce-i 
gelozia, după cum Murati! nu cunoscuse frica. Fusese 
totdeauna sigur de succes. Înfrângerea suferită pe lângă 
Josepha, cea dintâi în viaţa lui, o atribuise lăcomiei de bani; 
se pretindea învins de un milion „nu de o lepădătură ca 
ducele d'Herouville. Otrăvurile şi furiile pe care le vărsa *ca 
un puhoi patima aceasta nebună îi umpluseră într-o clipă 
inima. Se răsucea de la masa de joc spre cămin cu mişcări 
ce aminteau pe Mirabeau:1%7, şi, când lăsa cărţile aruncând 
o privire provocatoare înspre brazilian şi Valerie, obişnuiţii 
salonului erau  cuprinşi de spaima amestecată cu 
curiozitatea pe care o stârneşte violenţa gata să 
izbucnească din clipă în clipă. Pretinsul văr se uita la 
consilierul de stat ca şi cum ar fi cercetat cine ştie ce vas de 
porțelan chinezesc. O asemenea situaţie nu se putea 
prelungi fără să ajungă la un scandal monstru. Marneffe se 
temea de baronul Hulot, tot atât cât se temea Crevel de 
Marneffe, căci nu avea de gând să rămână mereu în postul 
de subşef. Muribunzii cred în viaţă precum puşcăriaşii cred 
în libertate. Voia cu orice preţ să fie şef de birou. Înfricoşat 


pe bună dreptate de pantomima lui Crevel şi a consilierului 
de stat, se ridică, îi şopti ceva la ureche soţiei sale, şi, spre 
marea mirare a celor de faţă, Valerie trecu în dormitor 
împreună cu brazilianul şi cu bărbatul ei. 

— "Ţi-a vorbit vreodată doamna Marneffe de vărul acesta? 
îl întrebă Crevel pe baronul Hulot. 

— Niciodată! răspunse baronul ridicându-se. Apoi 
adăugă: destul pe astă seară, pierd doi ludovici, iată-i. 

Azvârli două piese de aur pe masă şi porni să se aşeze pe 
divan cu un aer pe care toată lumea îl luă drept o înştiinţare 
că era timpul de flecare. Domnul şi doamna Coquet, după 
ce schimbară câteva cuvinte, părăsiră salonul, şi Claude 
Vignon, cu deznădejdea în suflet, îi imită. Semnalul dat de 
aceştia îi făcu şi pe cei mai puţin pătrunzători să plece, 
simțindu-se de prisos. Baronul şi Crevel rămaseră singuri, 
tăcuţi. Hulot, uitând până la urmă de Crevel, se duse în 
vârful picioarelor să asculte la uşa dormitorului şi făcu un 
salt formidabil înapoi când domnul Marneffe deschise uşa şi 
ieşi cu faţa senină, arătându-se foarte mirat că nu mai 
găseşte decât două persoane în salon. 

— Dar ceaiul! rosti el. 

— Unde-i Valerie? întrebă baronul furios. 

— Nevastă-mea, răspunse Marneffe, s-a dus până la 
verişoara dumneavoastră, dar se întoarce numaidecât. 

— Şi de ce ne-a lăsat aici, ca pe nişte caraghioşi, pentru 
nesuferita aceea de Capră?... 

— Domnişoara Lisbeth s-a întors de la doamna baroană, 
soţia dumneavoastră, cu un fel de indigestie, spuse 
Marneffe. Mathurine a cerut ceai, iar Valerie s-a dus să 
vadă ce are domnişoara Bette. 

— Şi vărul?... 

— A plecat! 

— Crezi? zise baronul. 

— L-am urcat în trăsură! răspunse Marneffe cu faţa 
schimonosită de un zâmbet. 


Jos în stradă, se auzi zgomotul unei trăsuri. Baronul, fără 
să-l ia în seamă pe Marneffe, ieşi şi se duse la Lisbeth. Îi 
trecuse prin minte una dintre acele idei pe care le trezeşte 
inima mistuită de gelozie. Cunoştea atât de bine josnicia lui 
Marneffe, încât bănui o înţelegere mârşavă între nevastă şi 
bărbat. 

— Dar ce s-a făcut cu domnii şi doamnele care erau aici? 
întrebă Marneffe rămânând singur cu Crevel. 

— Când soarele apune, găinile se culcă, rosti Crevel: cum 
a dispărut doamna Marneffe, au plecat şi adoratorii. Hai să 
jucăm un pichet, adăugă el nevoind să plece. 

Era încredinţat că brazilianul se mai afla în casă. Domnul 
Marneffe primi. Primarul era tot atât de şiret ca şi baronul, 
putea rămâne oricât jucând cărţi cu. soţul, care, de când se 
desfiinţaseră tripourile, se mulțumea cu jocul meschin şi 
sărăcăcios de societate. 

Baronul Hulot urcă repede la verişoara Bette, dar găsi 
uşa încuiată, şi, cu obişnuitele întrebări în faţa unei uşi 
închise, trecu destulă vreme pentru ca nişte femei 
sprintene şi şirete să poată înjgheba spectacolul unei 
indigestii îngrijite cu ceai. Lisbeth suferea atât de tare, 
încât Valerie era foarte îngrijorată, de aceea, doamna 
Marneffe abia luă în seamă intrarea furioasă a baronului. 
Boala e unul dintre paravanele de care se servesc femeile 
de cele mai multe ori pentru a se feri de furtuna unui 
scandal. Hulot se uită peste tot pe furiş, dar nu zări în 
dormitorul verişoarei Bette niciun loc potrivit pentru a 
ascunde un brazilian. 

— Indigestia ta, Bette, face cinste prânzului soţiei mele. 
zise el privind-o pe fata bătrână care era sănătoasă tun şi 
încerca să imite, luând ceai, horcăielile convulsiunilor 
stomacale. 

— Vezi ce bine e că scumpa noastră Bette locuieşte în 
aceeaşi casă cu mine! De n-aş fi fost eu, biata fată îşi dădea 
sufletul... spuse doamna Marneffe. 


— Mi se pare că nu crezi că sunt bolnavă, adăugă 
Lisbeth, şi asta ar fi o infamie... 

— De ce? întrebă baronul, cunoşti deci motivul vizitei 
mele? 

Şi trase cu coada ochiului spre uşa unui cabinet de 
toaletă a cărei cheie fusese scoasă. 

— Nu pricep nimic... răspunse doamna Marneffe cu aerul 
sfâşietor al unei duioşii şi al unui devotament jignit. 

— Dumneata eşti de vină, scumpe văr, da, din pricina 
dumitale mă aflu în starea în care mă vezi, rosti Lisbeth cu 
hotărâre. 

Strigătul ei abătu atenţia baronului, care îi aruncă fetei 
bătrâne o privire de adâncă uimire. 

— Ştii că ţin la dumneata, continuă Lisbeth, faptul că mă 
aflu aici ar fi destul. Mă silesc din toate puterile să veghez 
asupra intereselor dumitale, având grijă de scumpa noastră 
Valerie. Cheltuieşti în casă de zece ori mai puţin decât se 
cheltuieşte cu o casă ca a ei. Fără mine, în loc de două mii 
de franci pe lună, ai fi silit să dai trei sau patru mii. 

— Ştiu asta, răspunse baronul cu nerăbdare, ne ocroteşte 
în felurite chipuri, adăugă el, întorcându-se lângă doamna 
Marneffe şi cuprinzând-o pe după gât, nu-i aşa fetiţa mea 
frumoasă?... 

— Drept să-ţi spun, exclamă Valerie, am impresia că ai 
înnebunit!... 

— Sunt sigură că nu te îndoieşti de devotamentul meu, 
zise Lisbeth, dar mi-e dragă şi vara mea Adeline, pe care 
am găsit-o plângând. Nu te-a văzut de o lună! Nu, e ceva 
revoltător... O laşi pe sărmana Adeline fără un ban. Fata 
dumitale Hortense era cât pe-aci să moară, când a aflat că 
numai datorită fratelui dumitale am avut ce mânca la masă! 
Astăzi, acasă la dumneata, nu se găsea o bucăţică de pâine. 
Adeline a luat hotărârea eroică de a-şi câştiga singură 
existenţa. Mi-a spus: „Am să fac ca tine!” Vorba asta m-a 
întristat într-atât, încât după masă gândindu-mă ce era vara 
mea în 1611 şi ce-a ajuns în 1841, după treizeci de ani, mi 


s-a oprit digestia... Am încercat să mă potolesc, dar, când 
am ajuns acasă, am crezut că mor... 

— Vezi, Valerie, exclamă baronul, unde m-a dus pasiunea 
ce ţi-o port!... să săvârşesc crime împotriva familiei mele! 

— Am avut dreptate să rămân nemăritată, strigă Lisbeth 
cu o bucurie sălbatică. Eşti un om bun şi ales, Adeline e un 
înger, şi iată răsplata unui devotament orb! 

— Un înger bătrân! şopti doamna Marneffe aruncând o 
privire pe jumătate duioasă şi pe jumătate şăgalnică lui 
Hector al ei, care o privea ca judecătorul de instrucţie pe 
un inculpat. 

— Biata femeie! rosti baronul. De mai bine de nouă luni 
nu i-am dat bani, şi totuşi pentru tine, Valerie, găsesc 
întotdeauna, dar cu ce preţ! Nimeni n-are să te mai 
iubească aşa cum te iubesc eu, în schimb însă câte necazuri 
îmi pricinuieşti! 

— Necazuri? întrebă ea. Atunci ce înţelegi prin fericire? 

— Nu ştiu încă ce legături ai avut cu pretinsul tău văr, 
despre care nu mi-ai vorbit niciodată, urmă baronul, fără să 
ia în seamă vorbele Valeriei. Dar, când a intrat, am simţit o 
lovitură de cuţit în inimă. Oricât aş fi de orbit, nu sunt orb. 
Am citit în ochii tăi şi ai lui. Şi-i scânteiau maimuţoiului ochii 
când te privea, iar privirea ta... A! pe mine nu m-ai privit 
niciodată astfel, niciodată... Taina asta, Valerie, se va 
lămuri... Eşti singura femeie care m-a făcut să cunosc ce-i 
gelozia, de aceea să nu te miri de vorbele mele... Dar o altă 
taină a mai ieşit la iveală, şi care-mi pare o ticăloşie... 

— Haide, vorbeşte, zise Valerie. 

— Da, am observat că Crevel, monumentul acela de carne 
şi de prostie, te iubeşte şi că tu îi încurajezi îndeajuns 
galanteriile pentru ca nerodul să-şi dezvăluie pasiunea faţă 
de toată lumea! 

— Şi-al treilea? N-ai mai observat şi pe alţii? întrebă 
doamna Marneffe. 

— Poate că or mai fi! răspunse baronul. 


— Că domnul Crevel mă iubeşte, e dreptul lui de bărbat. 
Dar ca eu să-l încurajez în această pasiune, ar însemna să 
mă port ca o cochetă sau ca o femeie care, în multe 
privinţe, n-ar fi satisfăcută... lubeşte-mă cu cusururile mele 
ori părăseşte-mă. Dacă îmi redai libertatea, nici dumneata, 
nici domnul Crevel nu veţi mai pune piciorul aici, mi-l voi 
lua în schimb pe vărul meu, ca să nu-mi pierd 
încântătoarele obiceiuri pe care mi le atribui. Adio, domnule 
baron Hulot! 

Şi se ridică, dar consilierul de stat o apucă de braţ, silind- 
o să se aşeze iar. Bătrânul nu se mai putea lipsi de Valerie; 
devenise pentru el mai necesară decât toate necesităţile 
vieţii şi prefera să rămână cu îndoiala decât să aibă cea mai 
uşoară dovadă de necredinţă. 

— Dragă Valerie, îi spuse el, nu vezi cât sufăr? Nu-ţi cer 
decât să te justifici... să mă convingi că n-am dreptate. 

— Bine, du-te şi aşteaptă-mă jos; sper că nu ai de gând să 
asişti la feluritele ritualuri pe care le impune starea 
verişoarei dumitale. 

Hulot se retrase încet. 

— Desfrânat bătrân ce eşti, exclamă verişoara Bette, nici 
nu mă întrebi ce-ţi fac copiii? Ce ai de gând cu Adeline? Eu, 
până una alta, o să-i duc mâine economiile mele. 

— Eşti dator să-i dai soţiei măcar pâinea de toate zilele, 
zise zâmbind doamna Marneffe. 

Baronul, fără să se simtă jignit de tonul Lisbethei, care-l 
muştruluia ca şi Josepha, plecă asemenea unui om încântat 
că poate evita o întrebare supărătoare. 


După ce puseră zăvorul, brazilianul ieşi din camera de 
toaletă, unde stătuse ascuns, cu ochii plini de lacrimi, într-o 
stare jalnică. Fireşte, Montes auzise tot. 

— Nu mă mai iubeşti, Henri! strigă doamna Marnefte 
ducându-şi batista la ochi şi izbucnind în plâns. 

Era glasul iubirii adevărate. Izbucnirea de deznădejde a 
femeii e atât de convingătoare, încât smulge iertarea care 


se află în inima tuturor îndrăgostiţilor, când femeia e 
tânără, drăguță şi atât de decoltată încât ar putea ieşi din 
corsaj în costumul Evei. 

— Atunci, dacă mă iubeşti, de ce nu laşi totul pentru 
mine? întrebă brazilianul. 

Acest originar din America, logic ca toţi oamenii născuţi 
în mijlocul naturii, reluă numaidecât vorba de unde o 
lăsase, cuprinzând-o de mijloc pe Valerie. 

— De ce?... rosti ea înălţându-şi capul şi învăluindu-l pe 
Henri cu o privire plină de dragoste. Doar sunt măritată, 
pisoiule; doar suntem la Paris, nu în savane, în pampas, în 
pustiurile Americii. Dragă Henri, tu care eşti cea dintâi şi 
singura mea dragoste, ascultă-mă. Bărbatul meu, simplu 
subşef la Ministerul de Război, vrea să fie şef de birou şi 
ofiţer al Legiunii de Onoare; pot să-l împiedic să aibă 
ambiţii? Or, pentru aceleaşi motive pentru care ne lăsa în 
toată voia pe amândoi (în curând se împlinesc patru ani de 
atunci, îţi aminteşti, răule?...), Marneffe mi-l impune astăzi 
pe domnul Hulot. Nu mă pot descotorosi de acest îngrozitor 
funcţionar de administraţie, care suflă ca o focă, are păr în 
nas şi şaizeci şi trei de ani, care de trei ani a îmbătrânit cu 
zece căznindu-se să pară tânăr, care mi-e atât de nesuferit 
încât a doua zi după ce Marneffe va deveni şef de birou şi 
ofiţer al Legiunii de Onoare... 

— Cu cât s-ar mări leafa soţului tău? 

— Cu trei mii de franci! 

— Îi dau aceeaşi sumă sub forma unei rente viagere, 
continuă baronul Montes; hai să părăsim Parisul şi să 
plecăm... 

— Unde? întrebă Valerie făcând un botişor drăguţ cum 
fac femeile când îi înfruntă pe bărbaţii de care sunt sigure. 
Parisul este singurul oraş unde am putea trăi fericiţi. [in 
prea mult la dragostea ta ca s-o văd stingându-se într-o 
pustietate; ascultă-mă, Henri, tu eşti singurul bărbat din 
lumea întreagă pe care-l iubesc, bagă-ţi bine asta în 
căpăţâna ta de tigru. 


Pe bărbaţii din care au făcut nişte mieluşei, femeile 
izbutesc întotdeauna să-i convingă că ar fi adevăraţi lei şi că 
ar avea o fire neînduplecată. 

— Şi acum, ascultă ce-ţi spun: domnul Marneffe nu mai 
are nici cinci ani de trăit, e putred până în măduva oaselor. 
Şapte din cele douăsprezece luni ale anului şi le petrece 
îndopându-se cu doctorii şi ceaiuri, trăieşte ca în vată. În 
sfârşit, doctorul e de părere că în orice clipă s-ar putea să-l 
secere moartea. Boala cea mai inofensivă pentru un om 
sănătos ar fi mortală pentru el; când sângele-i stricat, viaţa 
e surpată din temelii. De cinci ani nici o singură dată nu l- 
am lăsat să mă sărute, ăsta nu-i un om, e o ciumă! Într-o zi, 
şi ziua aceea nu-i departe, voi rămâne văduvă; şi uite, cu 
toate că mă cere un om cu şaizeci de mii de franci venit, eu, 
care sunt stăpână pe omul acela ca pe bucata de zahăr, îţi 
declar că, de-ai fi sărac ca Hulot, lepros ca Marneffe şi chiar 
dacă m-ai bate, tot pe tine te-aş alege ca bărbat, căci eşti 
singurul om pe care-l iubesc şi căruia aş vrea să-i port 
numele. Sunt gata să-ţi dau toate dovezile de dragoste pe 
carp mi le-ai cere... 

— Atunci, diseară... 

— Copilule din Rio, jaguarul meu frumos care ai ieşit 
pentru mine din pădurile virgine ale Braziliei, spuse ea și-i 
luă mâna, sărutând-o şi mângâind-o, respect-o cel puţin pe 
fiinţa pe care vrei s-o faci soţia ta... Voi fi soţia ta, Henri?... 

— Da, rosti brazilianul cucerit de glasul patimii 
dezlănţuite. Şi căzu în genunchi. 

— Ascultă, Henri, zise Valerie apucându-i amândouă 
mâinile şi privindu-l ţintă în adâncul ochilor, vrei să juri aici 
fată de Lisbeth, singura şi cea mai bună prietenă a mea, 
care mi-e ca o soră, că, după ce-mi voi fi împlinit anul de 
văduvie, mă vei lua în căsătorie? 

— Jur! 

— Nu-i de ajuns. Jură pe cenuşa şi pe sufletul mamei tale, 
jură pe Fecioara Maria şi pe credinţa ta de catolic! 


Valerie ştia că brazilianul îşi va respecta jurământul, 
chiar dacă ea ar ajunge pe ultima treaptă a celei mai 
murdare mocirle sociale. Brazilianul rosti jurământul acela 
solemn, cu nasul în decolteul alb al Valeriei, cu ochii 
fascinaţi; era ameţit, ca orice om când îşi revede iubita 
după o călătorie pe mare de o sută douăzeci de zile! 

— Ei, acum poţi fi liniştit. Şi respectă în doamna Marneffe 
pe viitoarea baroană de Montejanos. Nu-ţi dau voie să 
cheltuieşti niciun ban pentru mine. Rămâi în camera de 
alături şi întinde-te pe canapea, o să vin chiar eu să te 
înştiinţez când poţi să-ţi părăseşti postul... Mâine dimineaţă 
o să mâncăm împreună, şi tu o să pleci pe la ora unu, ca şi 
cum ai fi venit în vizită la amiază. N-avea nicio teamă, 
portarii îmi sunt devotați, am încredere în ei, ca în tatăl şi 
mama mea... Acum cobor la mine să servesc ceaiul. 

Făcu un semn Lisbethei, care o însoţi până în capul 
scărilor. Acolo, Valerie îi şopti la ureche: Harapul ăsta s-a 
întors prea devreme! căci ţin cu orice preţ să te răzbuni pe 
Hortense!... 

— Fii fără grijă, drăcuşorul meu scump, zise fata bătrână 
sărutând-o pe frunte, când dragostea şi răzbunarea merg 
mână în mână, izbânda e sigură. Hortense m-aşteaptă 
mâine dimineaţă, e la mare strâmtoare. Pentru o mie de 
franci, Wenceslas e-n stare să te sărute de mii de ori. 


După ce se despărţise de Valerie, Hulot coborâse până la 
ghereta portarului şi apăruse pe neaşteptate în faţa 
doamnei Olivier. 

— Doamnă Olivier!... 

Auzind această chemare poruncitoare şi văzând gestul 
care o însoțea, doamna Olivier ieşi din gheretă şi se duse cu 
baronul în curte. 

— Cred că-ţi dai seama că numai eu îl pot ajuta pe băiatul 
dumitale să obţină un birou de notariat, că numai datorită 
mie e astăzi ajutor de notar şi-şi poate isprăvi studiile în 
drept. 


— Da, domnule baron; domnul baron poate fi sigur, de 
recunoştinţa ce-i purtăm. Nu trece zi fără să mă rog lui 
Dumnezeu pentru fericirea domnului baron. 

— Mai puţine vorbe, drăguță, zise Hulot, şi mai multe 
dovezi... 

— Ce doriţi să fac? întrebă doamna Olivier. 

— În astă seară a venit un domn cu trăsura; îl cunoşti? 

Doamna Olivier îl recunoscuse numaidecât pe Montes; 
cum l-ar fi putut uita? Pe vremuri, în strada Doyenne, de 
câte ori nu-i strecurase el în palmă câte cinci franci, când 
pleca prea de dimineaţă din casă! Poate că baronul ar fi 
aflat totul dacă s-ar fi adresat domnului Olivier. Dar Olivier 
dormea. De multă vreme hotărâse doamna Olivier ce să 
facă în cazul unei ciocniri între binefăcătorii ei; dintre cele 
două puteri, o socotea mai tare pe doamna Marneffe. 

— Dacă-l cunosc?... răspunse portăreasa, nu. Drept să 
spun, nu l-am văzut niciodată!... 

— Cum? vărul doamnei Marneffe nu venea niciodată s-o 
vadă când stătea în strada Doyenne? 

— A! e vorba de vărul dumisale?... exclamă doamna 
Olivier. Se poate să se fi reîntors, dar eu nu l-am 
recunoscut. Prima dată când am să-l văd, voi fi cu luare 
aminte... 

— Are să coboare îndată, spuse Hulot, tăindu-i grăbit 
vorba. 

— Dar a şi plecat, zise doamna Olivier, care pricepu 
deodată totul. Trăsura nu mai e aici... 

— L-ai văzut plecând? 

— Aşa cum va văd! A poruncit slujitorului: „La 
ambasadă!” 

Tonul şi siguranţa cu care fuseseră rostite aceste cuvinte 
smulseră un suspin de mulţumire baronului, care apucă 
mâna doamnei Olivier şi i-o strânse. 

— Mulţumesc, dragă doamnă Olivier, dar n-am isprăvit!... 
Şi... domnul Crevel? 


— Domnul Crevel? Ce vreţi să spuneţi? Nu pricep, făcu 
doamna Olivier. 

— Sunt sigur că o iubeşte pe doamna Marneffe... 

— Cu neputinţă, domnule baron, cu neputinţă! exclamă 
ea împreunându-şi mâinile. 

— O iubeşte pe doamna Marneffe! rosti cu voce 
amenințătoare baronul. Cum vor fi făcând, nu ştiu, dar 
vreau să aflu, şi dumneata vei afla. Dacă dai de urmele 
acestei intrigi, băiatul dumitale va ajunge notar. 

— Domnule baron, nu vă faceţi atâta sânge rău degeaba, 
răspunse doamna Olivier. Doamna vă iubeşte, numai pe 
dumneavoastră vă iubeşte; camerista dumneaei o ştie prea 
bine, şi tocmai vorbeam cu ea că sunteţi omul cel mai fericit 
din lume, fiindcă vă daţi seama cât preţuieşte doamna!... A! 
E fără cusur!... În fiecare dimineaţă se scoală pe la zece, 
apoi mănâncă. Aşa! Eh, după asta îi mai trebuie o oră ca să 
se gătească, şi iacă au trecut două ceasuri; pe urmă se duce 
să se plimbe la Tuileries, în văzul tuturor, şi se înapoiază pe 
la ora patru, când veniţi dumneavoastră... A!... duce o viaţă 
regulată ca un ceasornic. N-are secrete faţă de cameristă, 
şi Reine îmi spune mie toate! Păi ce credeţi? Nici că s-ar 
putea altfel, Reine se are bine cu fiu-meu... Vedeţi că de-ar 
fi ceva între domnul Crevel şi doamna... am fi aflatără noi 
demult. 

Baronul se urcă înapoi la doamna Marneffe cu faţa 
strălucind de fericire, încredinţat că numai el era iubit de 
curtezana aceea ticăloasă şi perfidă, în acelaşi timp însă 
frumoasă şi graţioasă ca o sirenă. 

Crevel şi Marneffe începuseră a doua partidă de pichet. 
Crevel pierdea, ca orice om cu gândul aiurea. Marneffe, 
care ştia de ce era distrat primarul, profita fără niciun 
scrupul: trăgea cu ochiul la cărţile rămase şi le schimba 
cum îi convenea; apoi, văzând cărţile adversarului, juca la 
sigur. O fisă valorând un franc izbutise să-i fure treizeci de 
franci primarului, în timpul cât lipsise baronul. 


— Ce-i asta? întrebă consilierul de stat, mirat că nu mai 
găseşte pe nimeni, aţi rămas singuri? Unde sunt ceilalţi? 

— Buna dumitale dispoziţie i-a alungat pe toţi, răspunse 
Crevel. 

— Ba sosirea vărului neveste-mii, interveni Marneffe. 
Doamnele şi domnii s-au gândit că Valerie şi Henri au multe 
să-şi povestească, după o despărţire de trei ani, de aceea s- 
au retras discret... Dacă aş fi fost aici, i-aş fi oprit, dar 
adevărul e că aş fi făcut o încurcătură, căci Lisbeth, care se 
simte rău, n-ar fi putut servi ceaiul la zece şi jumătate ca de 
obicei. 

— Vasăzică e adevărat că Lisbeth se simte rău? întrebă 
furios Crevel. 

— Aşa am auzit, îi răspunse Marneffe cu nepăsarea 
imorală a oamenilor pentru care femeile nu mai există. 

Primarul se uitase la pendulă şi îşi făcuse socoteala că 
baronul stătuse cam vreo patruzeci de minute la Lisbeth. 
Veselia lui Hulot îi învinuia destul de grav pe toţi trei, pe 
Hector, pe Valerie şi pe Lisbeth. 

— Am fost s-o văd, zise baronul, suferă îngrozitor, biata 
fată. 

— Văd că suferinţa altora te înveseleşte, scumpe 
prietene, făcu Crevel acru, căci te-ai întors cu o figură 
strălucind de bucurie! "le pomeneşti că Lisbeth e în 
primejdie să moară? Se zice că fata dumitale o moşteneşte. 
Nu te mai recunosc, când ai plecat, erai ca Maurul din 
Veneţia şi acum semeni cu Saint Preux!1%:!... Tare aş vrea 
s-o văd la faţă pe doamna Marnetffe! 

— Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Marneffe pe Crevel 
strângând cărţile şi punându-le dinaintea lui. 

Ochii stinşi ai acestui om, gârbovit la patruzeci şi şapte 
de ani, se aprinseră, şi o uşoară roşeaţă îi coloră obrajii 
fleşcăiţi şi palizi; gura lui ştirbă se întredeschise, şi pe 
buzele-i vinete se ivi o spumă albă, ca un fel de brânză 
cretoasă. Mânia acestui neputincios, a cărui viaţă atârna de 
un fir de păr şi care într-un duel n-ar fi riscat nimic, îl 


înspăimântă pe primar, care, dimpotrivă, avea totul de 
pierdut. 

— Zic, răspunse Crevel, că mi-ar plăcea s-o văd la faţă pe 
doamna Marneffe, şi pe bună dreptate, căci în clipa aceasta 
chipul dumitale e tare neplăcut. Pe cinstea mea, eşti urât ca 
dracu. 

— Ştii că nu eşti deloc politicos? 

— Acela care m-a curăţat de treizeci de franci în 
patruzeci şi cinci de minute nu poate să mi se pară frumos. 

— Ah! dacă m-ai fi văzut acum şaptesprezece ani... 
răspunse subşeful. 

— Erai drăguţ? se interesă Crevel. 

— Asta a fost nenorocirea mea; dacă aş fi semănat cu 
dumneata, aş fi ajuns astăzi şi senator şi primar, 

— Da, spuse zâmbind Crevel, prea ţi-ai făcut de cap. Şi 
tot slujindu-l pe zeul comerţului, te-ai ales cu ce-i mai prost, 
cu stupefiantele. 

Şi Crevel izbucni în râs. Lui Marneffe îi sărea ţandăra ori 
de câte ori îşi socotea primejduită onoarea, dar gusta 
întotdeauna glumele acestea vulgare şi mârşave, erau ca un 
rest de bani mărunți pe care şi-l aruncau unul altuia în. 
discuţii. 

— Eva mă costă scump, e adevărat, dar, drept să-ţi spun, 
eu am o deviză: viaţă scurtă şi plăcută! 

— Mie îmi place mai mult lungă şi fericită, replica Crevel. 

Doamna Marneffe intră, îşi văzu soţul jucând cărţi cu 
Crevel şi pe baron alături, numai ei trei în salon; pricepu 
după înfăţişarea demnitarului municipal, toate gândurile 
ce-l munciseră şi luă numaidecât o hotărâre. 

— Marneffe, drăguţule! zise ea venind să se rezeme de 
umărul soţului şi trecându-şi degetele gingaşe prin părul lui 
cenuşiu şi spălăcit ce nu-i acoperea capul, cu toate că era 
adus de pe de lături, e prea târziu pentru tine, ar trebui să 
te duci la culcare. Ştii că mâine trebuie să iei purgativ, aşa a 
spus doctorul, şi Reine are să-ţi aducă fiertura de buruieni 


dis-de-dimineaţă, la ora şapte... Dacă vrei să mai trăieşti, 
lasă pichetul... 

— Facem ultimele cinci puncte? îl întrebă Marneffe pe 
Crevel. 

— Bine... eu am şi făcut două, răspunse Crevel. 

— Cât mai ţine jocul? întrebă Valerie. 

— Zece minute, o lămuri Marneftfe. 

— E ora unsprezece, răspunse Valerie. Drept să-ţi spun, 
domnule Crevel, s-ar părea că vrei să-mi omori soţul. 
Termină mai repede, cel puţin, 

Apostrofa aceasta cu două înţelesuri îi făcu pe Crevel, pe 
Hulot, ba chiar şi pe Marneffe să surâdă. Valerie se duse să 
vorbească cu Hector alei. 

— Pleacă, scumpule, îi şopti ea la ureche, plimbă-te pe 
strada Vanneau; te întorci după ce pleacă Crevel. 

— Aş prefera să ies din apartament şi să intru în camera 
ta prin uşa cabinetului de toaletă, ai putea spune Reinei să- 
mi deschidă. 

— Reine e sus, o îngrijeşte pe Lisbeth. 

— Atunci, n-ar fi mai bine să mă urc la Lisbeth? 

Primejdia o pândea din toate părţile pe Valerie, care, 
prevăzând o explicaţie cu Crevel, nu voia să-l aibă pe Hulot 
în camera ei, de unde ar fi putut auzi tot... Şi brazilianul 
aştepta sus, la Lisbeth. 

— Aşa sunteţi voi bărbaţii, îi spuse Valerie lui Hulot, când 
vă trăsneşte ceva prin cap, sunteţi în stare să daţi foc 
caselor ca să puteţi intra. Lisbeth e-n aşa hal că nu te poate 
primi... Te temi c-ai să prinzi un guturai aşteptând pe 
stradă?... Hai, du-te... sau de nu, bună seara! 

— La revedere, domnilor, rosti baronul cu voce tare. 

Atins în amorul său propriu de moşneag, Hulot vru să dea 
dovadă că mai putea face pe tinerelul zăbovind în stradă în 
aşteptarea momentului potrivit, şi de aceea plecă. 

Marneffe ură noapte bună soţiei, luându-i amândouă 
mâinile cu un gest prefăcut de afecţiune. Valerie strânse 


într-un anumit fel mâna bărbatului ei, ceea ce însemna: 
Scapă-mă de Crevel. 

— Noapte bună Crevel, spuse atunci Marneffe, sper că n- 
o să stai mult cu Valerie. A! sunt gelos... m-a apucat târziu, 
dar nu-mi trece... şi-am să vin să cercetez dacă ai plecat. 

— Avem de discutat afaceri, dar nu stau mult, zise Crevel. 

— Vorbeşte încet! Ce doreşti de la mine? întrebă Valerie 
schimbând tonul şi privindu-l pe Crevel cu mândrie şi 
dispreţ. 

Întâlnind privirea aceea trufaşă, Crevel, care voia să se 
arate grozav, fiindcă îi făcea servicii uriaşe Valeriei, deveni 
iarăşi umil şi supus. 

— Brazilianul acela... 

Crevel, înspăimântat de privirea fixă şi dispreţuitoare a 
Valeriei, se opri. 

— Fi şi?... rosti ea. 

— Vărul... 

— Nu-i vărul meu, răspunse ea. E vărul meu pentru 
domnul Marneffe şi în ochii lumii. Chiar de ar fi amantul 
meu, n-ai niciun drept să-mi faci vreo mustrare. Un 
negustor care cumpără o femeie ca să se răzbune pe un 
altul e mai de disprețuit, cred eu, decât cel ce cumpără din 
dragoste. Fără să fii îndrăgostit de mine - numai pentru că 
eram amanta domnului Hulot - m-ai cumpărat, cum îţi 
cumperi un pistol ca să-ţi omori potrivnicul. Eram flămândă, 
am primit! 

— Altfel ne-a fost tocmeala, făcu Crevel, în care se trezi 
negustorul. 

— A! vrei ca baronul să afle că trăieşti cu amanta lui ca să 
te răzbuni de răpirea Josephei?... Ce josnic eşti! Pretinzi că 
iubeşti o femeie, o asemuieşti cu o ducesă şi vrei s-o 
dezonorezi! Da, dragul meu, ai dreptate: eu nu sunt 
Josepha. Femeiuşcă asta are curajul să-şi dezvăluie 
infamiile, pe când eu sunt o ipocrită, care ar merita să fie 
biciuită în piaţa publică. Dar, vai! Josepha e ocrotită de 
talentul şi averea ei. Singura mea pavăză e onestitatea, căci 


mai sunt încă o burgheză onorabilă şi virtuoasă; dacă 
provoci însă un scandal, ce mă fac eu? Dacă aş fi bogată, 
mai treacă-meargă! Dar n-am mai mult de cincisprezece mii 
de franci venit, nu-i aşa? 

— Mult mai mult, zise Crevel, acum două luni ţi-am 
dublat economiile plasate în „Orleans”i110:.. 

— E lucru ştiut că la Paris eşti stimat numai dacă ai un 
venit de la cincizeci de mii de franci în sus, şi dumneata nu 
poţi să cumperi cu bani consideraţia pe care aş pierde-o. Ce 
voiam eu? să ajungă Marneffe şef de birou, ar avea o leafă 
de şase mii de franci. Are douăzeci şi şapte de ani de 
serviciu, şi peste trei ani, dacă moare, îmi rămâne o pensie 
de o mie cinci sute de franci. lar dumneata, după ce-ţi 
dăruiesc din plin tot ce doreşti, ghiftuit de fericire, nu poţi 
avea răbdare!... Şi pretinzi că mă iubeşti! exclamă ea. 

— Chiar dacă am fost interesat la început, mărturisi 
Crevel, pe urmă am ajuns jucăria dumitale. Îţi baţi joc de 
inima mea, mă zdrobeşti, mă zăpăceşti, şi eu te iubesc cum 
n-am iubit niciodată. Valerie, te iubesc ca pe Celestine. 
Pentru dumneata sunt în stare de orice... Ştii ce? Vino, de- 
acum înainte de trei ori pe săptămână, în strada Dauphin, 
în loc de două ori. 

— Numai atât? întinereşti, dragul meu... 

— Lasă-mă să-l izgonesc pe Hulot, să-l umilesc, să te 
descotorosesc de el, continuă Crevel fără să ia în seamă 
batjocura. Nu-l mai primi pe brazilian, fii numai a mea, n-ai 
să te căieşti. Pun pe numele dumitale opt mii de franci în 
rentă viageră: dar nu vei intra în deplina lor stăpânire 
decât după cinci ani de statornicie... 


— Iar tocmeală! Burghezii nu vor învăţa niciodată să 
dăruiască! Vrei să-ţi treci la catastif popasurile amoroase 
prin inscripţii de rentă?... A! negustor ce eşti, vânzător de 
pomadă! Vrei să etichetezi toate! Hector mi-a spus că 
ducele d'Herouville i-a dăruit Josephei un titlu de rentă de 
treizeci de mii de franci într-un cornet de cofeturi! 
Preţuiesc cât şase ca Josepha! Ah, să fii iubită! exclamă ea 
potrivindu-şi buclele şi ducându-se să se privească în 
oglindă. Henri mă iubeşte, e în stare să te zdrobească ca pe 
o muscă numai la un semn al meu! Hulot mă iubeşte, pentru 
mine îşi lasă soţia în cruntă mizerie. Hai, arată-te bun 
părinte, dragul meu. Pentru ştrengăriile dumitale, dispui de 
trei sute de mii de franci, în afară de averea pe care o ai, 
eşti doldora de bani, şi nu te gândeşti decât cum să-i 
înmulţeşti... 

— N-o fac decât pentru tine, Valerie, îţi pun la picioare 
jumătate! strigă el căzând în genunchi. 

— Cum aşa? lot aici eşti? se răsti slutul de Marneffe 
apărând într-un halat de casă. Ce faceţi? 

— Îmi cere iertare, dragă, fiindcă mi-a făcut propuneri 
insultătoare. Văzând că nu mă poate cuceri cu niciun chip, 
domnului i-a trăsnit prin gând să mă cumpere... 

Crevel ar fi vrut să dispară în pivniţă, printr-o trapă, ca la 
teatru. 

— Ridică-te, dragă Crevel, spuse zâmbind Marneffe, căci 
eşti caraghios. Văd, după chipul Valeriei, că nu-i nicio 
primejdie pentru mine. 

— Du-te la culcare şi dormi liniştit, răspunse doamna 
Marneffe. 

— Cât e de deşteaptă! gândi Crevel, e pur şi simplu 
fermecătoare! Mă salvează! 

După ce Marneffe intră în camera lui, primarul îi luă 
mâinile Valeriei şi i le sărută, umezindu-le cu câteva lacrimi. 

— Pun totul pe numele tău! reluă el. 

— Asta zic şi eu iubire, îi şopti Valerie la ureche. Atunci, 
dragoste pentru dragoste. Hulot e jos, în stradă. Stă şi 


aşteaptă, bietul moşneag, să pun o lumânare la una dintre 
ferestrele dormitorului meu, ca să se poată întoarce; îţi dau 
voie să-i spui că te iubesc numai pe tine, n-are să te creadă 
nici în ruptul capului, du-l în strada Dauphin, copleşeşte-l cu 
dovezi, îţi dau voie, îţi poruncesc chiar. Foca asta mă 
plictiseşte, mă dezgustă, nu-l lăsa să-ţi scape, ţine-l toată 
noaptea în strada Dauphin, chinuieşte-l bine de tot, 
răzbună-te că ţi-a răpit-o pe Josepha. Are să moară, poate, 
dar îi salvăm soţia şi copiii de la o ruină înspăimântătoare. 
Doamna Hulot lucrează ca să poată trăi!... 

— Vai! biata femeie! e îngrozitor! exclamă Crevel, 
pătruns deodată de sentimente generoase. 

— Dacă mă iubeşti, Celestin, îi spuse ea încetişor la 
ureche, atingându-i-o cu buzele, opreşte-l, căci altfel sunt 
pierdută. Marneffe a devenit bănuitor, şi Hector are cheia 
de la poartă şi vrea să se întoarcă! 

Crevel o cuprinse pe doamna Marneffe în braţe şi plecă 
în culmea fericirii. Valerie îl însoţi drăgăstoasă până în 
capul scării, apoi, ca vrăjită, cobori până la primul etaj şi îl 
petrecu mai departe, până jos. 

— Draga mea Valerie, întoarce-te! Nu te compromite faţă 
de portari... Du-te, viaţa şi averea mea îţi aparţin... Pleacă, 
ducesa mea! 

— Doamnă Olivier! strigă încetişor Valerie după ce se 
închise uşa. 

— Cum! dumneavoastră aici, doamnă! făcu doamna 
Olivier uluită. 

— Pune zăvoarele şi sus şi jos la poartă şi nu mai 
deschide nimănui. 

— Bine, doamnă. 

Zăvoarele fiind puse, doamna Olivier povesti încercarea 
de corupţie pe care şi-o îngăduise înaltul funcţionar faţă de 
ea. 

— Te-ai purtat ca un înger, scumpa mea Olivier, dar mai 
vorbim mâine despre asta. 


Valerie zbură ca o săgeată până la etajul ai treilea, 
ciocăni uşor de trei ori la uşa Lisbethei şi se întoarse în 
apartamentul ei, dând ordine domnişoarei Reine; căci 
niciodată o femeie nu scapă prilejul de a se desfăta cu un 
Montes proaspăt sosit din Brazilia. 

„Ei, drăcie! Numai femeile de lume sunt în stare să 
iubească astfel! îşi zise Crevel. Când cobora scara 
luminând-o cu privirea ei, parcă o atrăgeam după mine. 
Nici nu m-aş mai uita la Josepha! strigă fostul comis-voiajor. 
Ah, Josepha e o tinichea! Ce-am spus? tinichea? 
Dumnezeule! sunt în stare, într-o bună zi, să scap vorba 
asta la Tuileries... Nu, dacă Valerie nu-mi face educaţie, n-o 
să ajung nimic. Eu, care ţin atâta să-mi dau aere de mare 
senior... Ah! ce femeie! Când îmi aruncă o privire tăioasă, 
mă cutremur de parcă mi-ar trece un cuţit prin măruntaie... 
Ce graţie! ce inteligenţă! niciodată Josepha nu m-a tulburat 
în aşa măsură. Şi ce farmece neînchipuite!... Aha, iată şi 
omul meu!” 

Prin bezna din strada Babylone, el zărise statura înaltă şi 
puţin încovoiată a lui Hulot, strecurându-se de-a lungul 
gardului de scânduri al unei case în construcţie, şi se duse 
de-a dreptul la el. 

— Bună dimineaţa, baroane, căci a trecut de miezul 
nopţii, dragul meu! Ce dracu faci aici?... Te plimbi pe ploaia 
asta măruntă şi drăgălaşă? La vârsta noastră nu-i tocmai 
potrivit. Vrei să-ţi dau un sfat bun? Să ne întoarcem fiecare 
acasă. Fiindcă, între noi fie vorba, n-ai să vezi nicio lumină 
la fereastră. 

Auzind ultimele cuvinte, baronul simţi că avea şaizeci şi 
trei de ani şi că paltonul îi era ud. 

— Dar cine ţi-a spus?... întrebă el. 

— Valerie, bineînţeles, Valerie a noastră, care vrea să fie 
numai a mea. Suntem chit, baroane, ne putem lua iarăşi la 
întrecere, oricând vrei. N-ai de ce să te superi, ştii că mi-am 
rezervat dreptul de a-mi lua revanşa, aşa ne-a fost învoiala; 
ţi-au trebuit trei luni ca să mi-o sufli pe Josepha, eu ţi-am 


luat-o pe Valerie în... Să nu mai vorbim despre asta, 
continuă el. Vreau să fie numai a mea. Dar vom rămâne tot 
atât de buni prieteni. 

— Nu glumi, Crevel, răspunse baronul cu o voce 
sugrumată de furie, e chestie de viaţă şi de moarte. 

— Ia te uită, cum o iei!... Baroane, nu-ţi mai aduci aminte 
ce mi-ai spus în ziua în care s-a căsătorit Hortense? „Se 
cade ca doi crai bătrâni ca noi să se certe pentru o fustă? 
Aşa fac numai băcanii, oamenii de rând”... Hotărât lucru, 
noi suntem stil regentă, haină albastră, Pompadour, secolul 
al XVIII-lea, cât se poate de mareşal Richelieu, rocaille, şi-aş 
putea spune, Liaisons dangereusesi+!... 

Crevel şi-ar fi putut înşira multă vreme cunoştinţele 
literare, căci baronul îl asculta precum ascultă surzii când 
încep a surzi. Văzând, la lumina felinarului, că faţa rivalului 
său se făcuse albă, învingătorul se opri. După declaraţiile 
doamnei Olivier, după ultima privire a Valeriei, toate 
acestea erau pentru baron ca o lovitură de trăsnet. 

— Doamne! nu se găseau destule femei în Paris?... rosti el 
în sfârşit. 

— Aşa am zis şi eu când mi-ai luat-o pe Josepha, îi 
întoarse vorba Crevel. 

— Ascultă, Crevel, nu-i cu putinţă... Dă-mi o dovadă!... Ai 
o cheie, ca mine, ca să intri? 

Şi baronul, ajuns în faţa casei, vâri cheia în broască. Văzu 
însă că poarta rămâne înţepenită, încercă zadarnic s-o 
urnească. 

— Numai face gălăgie, noaptea, spuse liniştit Crevel. Eu, 
baroane, am chei mai bune decât ale dumitale. 

— Dovezi! dovezi! repetă baronul înnebunit de durere. 

— Vino să ţi le arăt, răspunse Crevel. 

Şi-l duse pe baron, aşa cum îl învățase Valerie, spre chei, 
prin strada Hillerin-Bertin. Nenorocitul consilier de stat 
mergea, cum merg negustorii în ajunul zilei când trebuie 
să-şi depună bilanţul; făcea tot felul de presupuneri ca să 
afle pricina depravării ascunse în adâncul sufletului Valeriei 


şi se credea victima unei mistificări. Trecând pe Podul regal, 
îşi văzu viaţa atât de deşartă şi de sfârşită, atât de încurcată 
în complicațiile financiare, încât fu cât pe ce să se lase dus 
de gândul rău de a-l împinge pe Crevel în apă şi apoi dea 
se arunca şi el. 

Ajungând în strada Dauphin, care pe vremea aceea nu 
fusese încă lărgită, Crevel se opri în faţa unei portiţe. 
Portiţa dădea spre un coridor lung, pavat cu dale albe şi 
negre, alcătuind un fel de peristil, la capătul căruia, se aflau 
o scară şi o gheretă de portar, luminate de o curte mică 
interioară, cum sunt atâtea la Paris. 

Curtea, care despărţea casa de proprietatea vecină, nu 
era ca toate celelalte, căci avea o parte mai mare şi una mai 
mică. Căsuţa lui Crevel, căci el era proprietarul, avea o 
anexă cu un acoperiş de sticlă, clădită pe terenul vecin, cu 
condiţia însă de a rămâne câştigată terenului. Era complet 
ascunsă de ghereta portarului şi de ieşitura scării. 

Clădirea aceasta servise multă vreme uneia dintre cele 
două prăvălii de la stradă drept magazie, birou şi bucătărie. 
Crevel nu mai închiriase însă cele două încăperi de la 
parter, şi Grindot le prefăcuse într-o căsuţă făcută cu 
economie. Se putea intra acolo în două moduri: sau prin 
prăvălia unui negustor de mobile, căruia Crevel i-o închiria 
ieftin dar cu luna, ca să-l aibă la mână în caz că se dovedea 
indiscret, sau printr-o uşă din zidul coridorului, destul de 
abil ascunsă ca să fie aproape invizibilă. Apartamentul 
acesta mic ce cuprindea o sufragerie, un salon şi un 
dormitor, luminat prin partea de sus, situat jumătate pe 
terenul vecinului, jumătate pe cel al lui Crevel, rămăsese cu 
totul secret. În afară de negustorul de mobile de ocazie, 
locatarii nu ştiau de existenţa acestui mic paradis. 
Portăreasa, plătită ca să fie complicea lui Crevel, era o 
bucătăreasă excelentă. Domnul primar putea deci să intre 
în căsuţa lui practică şi să iasă la orice oră din noapte, fără 
a se teme de niciun fel de spionaj. În timpul zilei, o femeie, 
îmbrăcată ca orice pariziană atunci când se duce după 


cumpărături şi înarmată cu o cheie, nu risca nimic venind la 
Crevel; cerceta marfa de ocazie, se tocmea şi intra sau 
ieşea din prăvălie fără să trezească nicio bănuială, dacă o 
întâlnea cineva. 

După ce Crevel aprinse candelabrele din dormitor, 
baronul rămase uimit de luxul plin de gust şi cochet de 
acolo. Fostul negustor de parfumuri îi dăduse mână liberă 
lui Grindot, şi bătrânul arhitect se întrecuse printr-o creaţie 
în genul Pompadour care, de altfel, costase şaizeci de mii de 
franci. 

— Vreau, îi spusese Crevel lui Grindot, ca o ducesă 
intrând aici să rămână uimită! Năzuise să-şi alcătuiască cel 
mai frumos Eden parizian, unde s-o aibă pe Eva lui, femeia 
de lume, Valerie a lui, ducesa lui. 

— Sunt două paturi, îi spuse Crevel lui Hulot arătându-i 
un divan din care se putea scoate un pat, aşa cum tragi 
sertarul unui scrin. lată unul, celălalt e în cameră. Putem 
petrece noaptea aici amândoi. 

— Dovezile! făcu baronul. 

Crevel luă o lumânare şi-şi duse prietenul în dormitor, 
unde Hulot văzu, pe o canapeluţă, un capot splendid al 
Valeriei, pe care ea îl pusese şi în strada Vanneau, ca să se 
fălească cu el înainte de a-l purta în căsuţa lui Crevel. 
Primarul puse în mişcare mecanismul secret al unei mobile 
drăguţe lucrate în mozaic de lemn, numită fericirea zilei, 
scotoci, luă o scrisoare şi i-o întinse baronului: 

— Uite, citeşte. 

Consilierul de stat citi următorul bileţel scris cu creionul: 


M-ai făcut să te aştept degeaba, cotoiule! Nu se cuvine 
ca o femeie de rangul meu să-l aştepte pe un fost negustor 
de parfumuri. N-am găsit nici masa pregătită, nici țigări. Ai 
să mi-o plăteşti. 


— Nu-i scrisul ei? 


— Doamne! exclamă Hulot aşezându-se copleşit. Văd bine 
că-s lucrurile ei, scufiţa, papucii... Ah, asta... şi de când? 

Crevel făcu un semn că înţelege şi scoase un teanc de 
hârtii din scrinul de mozaic. 

— Uite, dragă! am plătit antreprenorii în decembrie 
1838. Am inaugurat căsuţa asta delicioasă, cu două luni 
înainte, în octombrie. 

Consilierul de stat îşi plecă fruntea. 

— Cum dracu faceţi? doar ştiu cum îşi întrebuinţează 
timpul ceas cu ceas. 

— Dar plimbările la Tuileries... spuse Crevel frecându-şi 
mâinile cu satisfacţie. 

— Ei?... făcu Hulot năucit. 

— Pretinsa ta prietenă se duce la Tuileries zicând că se 
plimbă de la ora unu până la patru, şi hop! cât ai clipi e aici. 
Cunoşti comediile lui Moliere? Ei bine, baroane, nu-i nimic 
închipuit în personajul pe care-l reprezinţi. 

Nemaiavând nicio urmă de îndoială, Hulot se cufundă 
într-o tăcere sinistră. Catastrofele îndeamnă la filosofie 
firile inteligente şi tari. 

Din punct de vedere moral, baronul era ca un om rătăcit 
noaptea într-o pădure. Tăcerea-i posomorită, înfăţişarea lui 
jalnică îl neliniştiră pe Crevel, care nu dorea moartea 
colaboratorului său. 

— Cum îţi spuneam, dragă, suntem chit, să pornim de la 
început. Ce zici, vrei să ne luăm la întrecere? Care pe care! 

— De ce oare, se întrebă Hulot vorbind cu sine însuşi, din 
zece femei frumoase cel puţin şapte sunt stricate? 

Baronul era prea distrus ca să găsească dezlegarea 
problemei. Frumuseţea este cea mai mare dintre toate 
puterile omeneşti. Orice putere nestăvilită, neînfrânată, 
tiranică, duce la abuzuri, la nebunie. Arbitrarul este 
demenţa puterii. La femeie, arbitrarul este fantezia. 

— N-ai de ce să te plângi, scumpul meu confrate, căci ai 
femeia cea mai frumoasă şi mai virtuoasă. 


— Îmi merit soarta, îşi spuse Hulot, mi-am nesocotit soţia, 
o fac să sufere, şi ea e un înger! O, sărmana mea Adeline, 
eşti răzbunată îndeajuns! Suferă singură, în tăcere, ar 
trebui să-i cad la picioare, merită dragostea mea, ar 
trebui... căci e încă fermecătoare, albă, a întinerit; parcă-i o 
copilă... Şi s-a mai pomenit vreodată o femeie mai ticăloasă, 
mai mârşavă şi mai nelegiuită decât Valerie? 

— E o nemernică, răspunse Crevel, o ticăloasă ce-ar 
merita să fie biciuită în piaţa Châtelet; dar dacă noi, dragul 
meu Canillac'412:, am rămas gen haină albastră, mareşal de 
Richelieu, Pompadour, du Barry 3, stricaţi şi cât se poate 
de secolul al XVIII-lea, în schimb nu mai există poliţie de 
moravuri. 

— Cum poţi să te faci iubit? se întrebă Hulot fără să-l 
asculte pe Crevel. 

— E o prostie din partea noastră să vrem să fim iubiţi, 
dragul meu, zise Crevel, putem cel mult să fim toleraţi, căci 
doamna Marneffe e de o sută de ori mai stricată decât 
Josepha... 

— Şi cât e de nesăţioasă! Mă costă o sută nouăzeci şi 
două de mii de franci!... exclamă Hulot. 

— Şi câte centime? întrebă Crevel cu obrăznicia 
financiarului, găsind că suma era un fleac. 

— Se cunoaşte că n-o iubeşti, rosti cu melancolie baronul. 

— Eu m-am săturat până-n gât, făcu Crevel, căci i-am dat 
peste trei sute de mii de franci!... 

— Dar unde? Unde se duc atâţia bani? întrebă baronul 
luându-şi capul în mâini. 

— Dacă ne-am fi înţeles, ca puştii care pun mână de la 
mână ca să întreţină o târfă de doi bani, ne-ar fi costat mai 
ieftin. 

— Bună idee! replică baronul, dar tot ne-ar fi înşelat, 
căci, ia spune, prietene, ce crezi de brazilian?... 

— Ah! ai dreptate, vulpe bătrână, suntem traşi pe sfoară 
ca nişte... acţionari!... spuse Crevel. Asemenea femei sunt 
un soi de comandite! 


— Vasăzică, răspunse baronul, ea ţi-a povestit despre 
lumina de la geam?... 

— Mogşulică, urmă Crevel luându-şi poziţia militară, ne-a 
jumulit pe amândoi! Valerie e o... Mi-a spus să te ţin aici... E 
limpede... îl are pe brazilianul ei... A! mă lepăd de ea, căci 
chiar de-ai ţine-o de mâini, tot ar izbuti să te înşele cu 
picioarele! E o ticăloasă! o stricată! 

— Mai josnică decât o prostituată, adăugă baronul. 
Josepha, Jenny Cadine aveau dreptul să ne înşele, căci ele 
sunt de meserie! 

— Şi mai face pe sfânta, pe mironosiţa! strigă Crevel. 
Ascultă, Hulot, întoarce-te la nevastă-ta, căci afacerile tale 
nu stau prea bine, a început să se vorbească despre nişte 
poliţe pe care le-ai dat unui cămătar de mâna a doua, care 
are specialitatea de a împrumuta bani femeilor de moravuri 
uşoare, un oarecare Vauvinet. Cât despre mine, m-am lecuit 
de femei distinse. De altfel, la vârsta noastră, ce nevoie mai 
avem de asemenea femeiuşti, care, drept să-ţi spun, nu se 
poate să nu ne înşele? Ai părul alb, baroane, şi dinţi falşi. Eu 
parc-aş fi Sileni111+. O să mă apuc să strâng bani. Banul nu 
te înşală. Dacă Visteria nu se deschide decât din şase în 
şase luni, în schimb îţi dă dobânzi, pe când femeii acesteia îi 
plăteşti dobânzi... Cu tine, scumpul meu confrate, Gubetta, 
vechiul meu complice, aş mai putea accepta o situaţie cum 
să zic?... filosofică, dar cu un brazilian care aduce, poate, 
din ţara lui produse coloniale suspecte... 

— Femeia, spuse Hulot, e o fiinţă inexplicabilă! 

— Eu mi-o explic, zise Crevel, noi suntem bătrâni, 
brazilianul e tânăr şi frumos... 

— Da, aşa-i, zise Hulot, recunosc, îmbătrânim. Dar cum 
să renunţi, prietene, la nişte făpturi atât de frumoase! Să 
nu le mai vezi dezbrăcându-se, făcându-şi seara cârlionţii şi 
privindu-ne printre degete cu un zâmbet cochet când îşi 
pun părul pe moaţe, cu toate mofturile, minciunile lor şi 
pretenţiile că nu le iubim de ajuns, când ne văd hârţuiţi de 
griji, şi înveselindu-ne în ciuda tuturor necazurilor? 


— Da, te cred! e singurul lucru plăcut din viaţă... se 
însufleţi Crevel. Ah! când îţi zâmbeşte o mutrişoară şi auzi o 
voce: „Ah, scumpule, de-ai şti ce drăguţ eşti! Eu nu sunt ca 
celelalte femei, care se dau în vânt după tinerei cu ţăcălie, 
nişte lichele cu ţigara în gură şi grosolani ca nişte slugi! 
Căci tinereţea e de o obrăznicie!... Intră, spun bună ziua şi- 
ţi întorc spatele... Deşi mă bănuieşti că-s cochetă, prefer 
acestor mucoşi pe oamenii de cincizeci de ani, căci sunt 
statornici şi devotați, aceştia ştiu că o femeie nu-i uşor de 
cucerit şi ne preţuiesc... lată de ce te iubesc, tâlharule!...” 
Şi-şi întovărăşesc aceste mărturisiri cu tot soiul de fasoane 
şi de drăgălăşenii, de... A! sunt false ca programele 
primăriilor. 

— Adesea, minciuna preţuieşte mai mult decât adevărul, 
spuse Hulot amintindu-şi câteva scene încântătoare evocate 
de pantomima lui Crevel, care o maimuţărea pe Valerie. 
Minciuna, eşti silit s-o şlefuieşti, să coşi paiete pe costumul 
ei de teatru... 

— Şi apoi, ce mai la deal la vale? Mincinoase, dar trăieşti 
cu ele, asta-i!... zise Crevel cu brutalitate. 

— Valerie e o zână, exclamă baronul, te preface ca prin 
farmec din bătrân în tânăr. 

— Da, urmă Crevel, e o şerpoaică ce-ţi scapă printre 
degete; dar cea mai încântătoare şerpoaică... albă şi dulce 
ca zahărul!... hazoasă ca Arnali115!, şi câte nu născoceşte!... 

— În privinţa asta, aşa e. E grozav de spirituală! strigă 
baronul uitând cu totul de nevastă-sa. 


Când se culcară cei doi confraţi erau cei mai buni 
prieteni din lume, amintindu-şi pe rând de toate farmecele 
Valeriei, intonaţiile glasului, linguşelile, gesturile, năzbâtiile, 
scăpărările spiritului ei, cele ale inimii, căci era mare 
meşteră în arta dragostei, avea avânturi minunate, ca 
tenorii care cântă aceeaşi arie într-o zi mai bine decât în 
alta. Şi amândoi adormiră legănaţi de aceste evocări 
ispititoare şi diavoleşti, luminate de flăcările iadului. 


A doua zi dimineaţa, la ora nouă, Hulot trebuia să se ducă 
la minister, Crevel avea treburi la tară. leşiră împreună, şi 
Crevel îi întinse baronului mâna spunându-i: 

— Nu ne purtăm pică, nu-i aşa? căci nu ne mai gândim 
niciunul la doamna Marnetffe. 

— A! s-a sfârşit! răspunse Hulot făcând o mutră scârbită. 

La ora zece şi jumătate, Crevel urca într-un suflet scările 
ce duceau spre apartamentul doamnei Marneffe. Găsi pe 
fiinţa ticăloasă, pe încântătoarea sirenă, în cel mai cochet 
neglijeu din lume, savurând bunătăţile unui dejun ales în 
tovărăşia baronului Henri Montes de Montejanos şi a 
Lisbethei. Deşi simţi ca o lovitură de măciucă la vederea 
brazilianului, Crevel o rugă pe doamna Marneffe să-i 
acorde o audienţă de două minute. Valerie trecu cu Crevel 
în salon. 

— Valerie, îngeraşule, spuse îndrăgostitul Crevel, domnul 
Marneffe nu mai are mult de trăit, dacă vrei să-mi rămâi 
credincioasă, după ce moare, ne căsătorim. Gândeşte-te. 
Te-am  descotorosit de Hulot... Judecă singură dacă 
brazilianul poate preţui cât un primar al Parisului, un om 
care, de dragul tău, va lupta să ajungă la cele mai înalte 
onoruri şi care are o rentă de peste optzeci de mii de franci. 

— O să mă mai gândesc, fu răspunsul ei. Voi fi la ora două 
în strada Dauphin şi vom vorbi atunci: dar fii cuminte! şi nu 
uita de transferul pe care mi l-ai făgăduit ieri. 

Se întoarse în sufragerie, urmată de Crevel, care se 
felicita că găsise mijlocul de a o câştiga pe Valerie numai 
pentru el, dar îl zări pe baronul Hulot care, în timpul acelei 
scurte conferinţe, venise cu aceleaşi intenţii. Consilierul de 
stat ceru, ca şi Crevel, o clipă de audienţă. Doamna 
Marneffe se ridică din nou ca să treacă în salon, surâzând 
brazilianului, ca şi cum i-ar fi spus: 

— Au înnebunit! Ce mai vor, când te văd aici? 

— Valerie, începu consilierul de stat, dragă copilă, vărul 
tău e un văr suspect... 


— O! destul! strigă ea tăindu-i vorba. Marnetffe n-a fost 
niciodată, nu va fi şi nici nu mai poate fi soţul meu. Primul şi 
singurul om pe care l-am iubit se întoarce pe neaşteptate... 
Nu-i vina mea! Dar uită-te bine la Henri, priveşte-te pe tine 
şi apoi întreabă-te dacă o femeie mai poate sta la îndoială, 
mai ales când iubeşte. Dragul meu, nu sunt o femeie 
întreţinută. De azi înainte nu mai vreau să fiu ca Suzana 
între doi bătrâniiti$*. Dacă ţineţi la mine, dumneata şi 
Crevel, veţi fi numai prietenii casei, însă totul s-a sfârşit, 
căci am împlinit douăzeci şi şase de ani şi vreau de-aci 
înainte să fiu o sfântă, o vrednică şi nepreţuită soţie... ca a 
dumitale. 

— Vasăzică, aşa? întrebă Hulot. lată cum mă întâmpini 
când eu vin, ca papa, cu mâinile pline de indulgenţe!... Să 
ştii, atunci, că soţul tău n-are să ajungă niciodată şef de 
birou şi ofiţer al Legiunii de Onoare... 

— Asta rămâne de văzut, răspunse doamna Marneffe 
privindu-l pe baron într-un anumit fel. 

— Să nu ne certăm, începu iar Hulot cuprins de 
disperare, o să vin diseară să ne înţelegem. 

— Da, la Lisbeth!... 

— Fie, spuse bătrânul amorez, la Lisbeth!... 

Hulot şi Crevel coborâră împreună până în stradă fără să 
scoată o vorbă; dar ajunşi pe trotuar, se priviră şi începură 
a râde cu tristeţe. 

— Suntem amândoi nişte moşnegi nebuni!... zise Crevel. 

— Le-am dat răvaş de drum, se adresă doamna Marneffe 
Lisbethei, aşezându-se din nou la masă. Singura mea 
dragoste e jaguarul meu, numai pe el îl iubesc şi-l voi iubi 
veşnic, adăugă ea zâmbindu-i lui Henri Montes. Lisbeth, 
drăguță, nu ştii? Henri mă iartă pentru ticăloşiile în care m- 
a târât mizeria. 

— E vina mea, spuse brazilianul, trebuia să-ţi trimit o 
sută de mii de franci... 

— Bietul băiat! exclamă Valerie, ar fi trebuit să muncesc, 
dar degetele mele nu-s făcute pentru asta... întreab-o pe 


Lisbeth. 
Brazilianul plecă, simțindu-se cel mai fericit om din Paris. 


Spre prânz, Valerie şi Lisbeth stăteau de vorbă în 
splendidul dormitor unde primejdioasa pariziană îşi 
potrivea ultimele amănunte ale toaletei, pe care orice 
femeie ţine să şi le pună singură la punct. Cu uşile zăvorite, 
cu draperiile trase, Valerie povesti până în cele mai mici 
amănunte toate întâmplările serii, ale nopţii şi ale dimineţii. 

— Eşti mulţumită, comoara mea? o întrebă pe Lisbeth, 
sfârşindu-şi povestirea. Ce s-aleg când o veni vremea, să fiu 
doamna Crevel sau doamna Montes? Tu ce mă sfătuieşti? 

— Crevel n-are de trăit mai mult de zece ani, destrăbălat 
cum este, răspunse Lisbeth, pe când Montes e tânăr. Crevel 
are să-ţi lase o rentă de treizeci de mii de franci. Montes 
poate foarte bine să mai aştepte, o să fie de ajuns de fericit 
rămânând copilul răsfăţat. Aşa că, pe la treizeci şi trei de 
ani, poţi foarte bine, fetiţă dragă, păstrându-ţi frumuseţea, 
să te măriţi cu brazilianul tău şi să joci un rol însemnat cu 
cei şaizeci de mii de franci venit, mai cu seamă dacă ai să fii 
protejată de o mareşală... 

— Da, dar Montes e brazilian, n-are s-ajungă niciodată 
nimic, observă Valerie. 

— Trăim, zise Lisbeth, în epoca drumului de fier, şi astăzi 
străinii izbutesc să ocupe, în Franţa, situaţii înalte. 

— Vom vedea ce-i de făcut, răspunse Valerie, când va 
muri Marneffe, cred că i se apropie sfârşitul suferințelor. 

— Boala asta a lui, care i se tot întoarce, spuse Lisbeth, 
parcă ar fi o remuşcare a trupului... Ei, mă duc la Hortense. 

— Bine, du-te, îngeraşule, zise Valerie, şi adu-mi-l pe 
artistul meu! În trei ani de zile să nu putem noi face un pas 
înainte! Ar trebui să ne fie ruşine! Wenceslas şi Henri sunt 
singurele mele pasiuni. Unul e dragostea, celălalt, capriciul. 

— Ce frumoasă eşti astăzi! exclamă Lisbeth apucând-o de 
mijloc şi sărutând-o pe frunte. Mă bucur şi eu de tot ce-ţi 
place ţie, de averea, de toaletele tale... Simt că am început 


să trăiesc cu adevărat numai din ziua în care am jurat să 
fim surori... 

— Stai, tigroaico! strigă râzând Valerie, ţi-ai pus strâmb 
şalul... încă nu te pricepi să porţi un şal, după trei ani de 
zile, cu toate că ţi-am dat atâtea lecţii, şi ai pretenţii s- 
ajungi doamna mareşal Hulot... 

Purtând ghete de safian, cu ciorapi gri de mătase şi o 
rochie dintr-o levantină superbă, cu părul pieptănat în 
bandouri, sub o pălărie foarte cochetă de catifea neagră 
căptuşită cu satin galben, Lisbeth o luă pe bulevardul 
Invalizilor spre strada Saint-Dominique, întrebându-se dacă 
Hortense, în descurajarea ei, nu-şi va deschide în sfârşit 
sufletul, şi dacă nestatornicia poloneză, folosită în clipa 
când asemenea firi sunt în stare de orice, nu va înfrânge 
dragostea lui Wenceslas. 

Hortense şi Wenceslas locuiau întreg parterul unei case 
aşezate în punctul unde strada Saint-Dominique dă spre 
Esplanada Invalizilor. Apartamentul acesta, pe vremuri atât 
de potrivit cu luna lor de miere, avea acum o înfăţişare pe 
jumătate proaspătă, pe jumătate ofilită, care ar putea fi 
numită toamna mobilierului. Tinerii însurăţei nu sunt prea 
grijulii, îşi irosesc, fără să-şi dea seama şi fără voie, lucrurile 
din jurul lor, cum îşi irosesc şi dragostea. Plini de ei înşişi, 
puţin le pasă de ziua de mâine, care abia mai târziu începe 
să preocupe pe gospodină. 

Când sosi Lisbeth, nepoata ei, Hortense, tocmai sfârşise 
să-l îmbrace pe micuțul Wenceslas, pe care-l trimisese în 
grădină. 

— Bună ziua, Bette, spuse Hortense, venind singură să-i 
deschidă verişoarei. 

Bucătăreasa era plecată la piaţă, jupâneasa, care făcea şi 
pe dădaca, spăla. 

— Bună ziua, fetiţo, răspunse Lisbeth îmbrăţişând-o pe 
Hortense. Unde-i Wenceslas, îi şopti ea la ureche, a plecat 
la atelier? 

— Nu, stă de vorbă cu Stidmann şi Chanor, în salon. 


— Am putea rămâne singure? întrebă Lisbeth. 

— Hai în camera mea. 

Camera Hortensei, îmbrăcată în persiană cu flori roz şi 
frunze verzi pe fond alb, se decolorase, ca şi covorul, fiind 
veşnic bătută de soare. Perdelele nu fuseseră spălate de 
multă vreme. Mirosea a fum de ţigară, căci Wenceslas, 
socotindu-se acum un prinţ al artei şi fiind un gentilom 
înnăscut, lăsa scrumul tutunului pe braţele fotoliilor, pe 
lucrurile cele mai de preţ, ca un bărbat iubit căruia îi este 
îngăduit orice, ca un bogătaş care  dispreţuieşte 
meschinăria burgheză. 

— Ei, haide să vorbim de necazurile tale, o îndemnă 
Lisbeth văzând că nepoata ei cea frumoasă rămâne tăcută 
în fotoliul în care se cufundase. Dar ce ai? Dări cam palidă, 
draga mea. 

— Au apărut două articole noi în care bietul Wenceslas e 
forfecat rău, le-am citit, fără să i le mai arăt, căci s-ar 
descuraja de tot. Statuia mareşalului Montcornet e socotită 
o lucrare foarte slabă. Basoreliefurile sunt cruţate ca să 
poată fi lăudat cu o nemaipomenită perfidie talentul lui de 
ornamentist, întărind astfel părerea că adevărata artă nu-i 
de nasul nostru! M-a cuprins deznădejdea când Stidmann, 
pe care l-am rugat să-mi spună adevărul, mi-a mărturisit că 
era şi el de aceeaşi părere, pe care o împărtăşesc toţi 
artiştii, criticii şi publicul. „Dacă Wenceslas, mi-a spus el, în 
grădină, înainte de masă, nu expune la anul o capodoperă, 
trebuie să renunţe la sculptura monumentală şi să se 
mulţumească doar cu execuţia de grupuri idilice, figurine, 
lucrări de bijuterie şi de argintărie artistică!” Sentința 
aceasta m-a îndurerat mult, căci Wenceslas n-o va accepta 
niciodată, fiind sigur de sine şi având atâtea idei frumoase... 

— Pe furnizori nu-i poţi plăti cu idei, observă Lisbeth, cât 
mi-am bătut gura repetându-i asta... Îi plăteşti cu bani. 
Banii se câştigă numai cu opere gata făcute, care trebuie să 
fie pe placul burghezilor, ca să le cumpere. Când e vorba de 
existenţă, mai mare folos trage sculptorul dacă are pe masa 


lui de lucru modele de sfeşnice, de garnituri de sobă, de 
mese, decât un grup ori o statuie, căci oricine are nevoie de 
astfel de lucruri, pe câtă vreme amatorul de grupuri şi banii 
săi pot întârzia luni de-a rândul... 

— Ai dreptate, dragă Lisbeth! Spune-i-o, eu n-am 
curajul... De altminteri, cum îi zicea Wenceslas lui 
Stidmann, dacă se întoarce la ornamente, la sculptura mică, 
trebuie să renunţe la Institut, la marile creaţii artistice, şi, 
în felul acesta, pierdem şi lucrările de trei sute de mii de 
franci la Versailles, pentru municipiul Parisului şi pentru 
minister. lată ce păgubim de pe urma acelor articole 
groaznice, scornite de concurenţii care vor să pună mâna 
pe comenzile noastre. 

— Şi tu ţi-ai făurit alte visuri, mititico! rosti Bette 
sărutând-o pe frunte, îţi închipuiai că are să fie un prinţ al 
artelor, fruntea sculptorilor... Dar asta, vezi tu, e poezie... 
un asemenea vis cere un venit de cincizeci de mii de franci, 
şi voi n-aveţi decât două mii patru sute, cât timp trăiesc eu, 
trei mii după moartea mea. 

În ochii Hortensei se iviră câteva lacrimi, pe care Bette le 
sorbi cu privirea, aşa cum bea pisica laptele. 


lată pe scurt povestea acelei luni de miere care va sluji, 
poate, drept învăţătură artiştilor. 

Munca spirituală, vânătoarea în sferele înalte ale 
inteligenţei, e una dintre cele mai mari sforţări omeneşti. 
Meritul gloriei în artă, înțelegând prin acest cuvânt toate 
înfăptuirile minţii, se datorează mai ales curajului, un curaj 
de care omul de rând habar nu are şi care, poate, va fi 
lămurit pentru întâia oară aici. Îmboldit de apăsarea 
groaznică a mizeriei, strunit de Bette ca un cal căruia îi pui 
ochelari, ca să-l împiedici de a vedea în dreapta şi-n stânga 
drumului, şfichiuit de fata aceea aspră, icoană a Necesităţii, 
un soi de ucenic al Destinului, Wenceslas, poet şi visător din 
fire, trecuse de la Concepţie la înfăptuire sărind, fără s-o 
măsoare, prăpastia ce desparte cele două emisfere ale 


artei. Să cugeţi, să visezi, să zămisleşti opere frumoase e o 
îndeletnicire încântătoare. Parcă ai fuma ţigări fermecate, 
ori ai duce o viaţă de curtezană, ce-şi împlineşte toate 
fanteziile. Opera are atunci graţia copilărească, bucuria 
nebună a zămislirii îmbălsămate, a florii şi a sucului 
dinainte gustat al fructului pârguit. Aceasta e Concepţia cu 
voluptăţile ei. Chiar acela care îşi poate schiţa planul prin 
cuvinte poate trece drept un om deosebit. Însuşirea aceasta 
o au toţi artiştii şi scriitorii. Dar să înfăptuieşti! să 
zămisleşti! să-ţi creşti cu multă caznă copilul, să-l culci după 
ce l-ai îndopat cu lapte în fiecare seară, să-l săruţi în toate 
dimineţile cu o neistovită inimă de mamă, să-i speli 
murdăriile, să-l îmbraci de sute de ori cu hăinuţele cele mai 
frumoase, pe care el le rupe mereu, şi să nu te descurajezi 
de zvârcolirile acestei vieţi năvalnice, să faci o capodoperă 
însufleţită, care să vorbească ochilor dacă-i sculptură, 
inteligenţei în literatură, amintirilor în pictură, tuturor 
inimilor în muzică, asta-i înfăptuirea şi caznele ei. Mâna 
trebuie să fie pregătită, gata în orice clipă, spre a da 
ascultare minţii. Dar nici mintea nu poate dispune oricând 
de facultăţile sale creatoare, după cum nici dragostea nu 
poate fi necurmată. 

Deprinderea asta a creaţiei, neistovita dragoste a 
Maternităţii, care constituie esenţa mamei (o capodoperă a 
naturii atât de bine înţeleasă de Rafael!), în sfârşit, această 
maternitate cerebrală, atât de greu de dobândit, se pierde 
cu o nemaipomenită uşurinţă. Inspirația e prilejul Geniului. 
Nu aleargă pe o muchie de cuţit, ci pluteşte în văzduh, 
luându-şi zborul cu neîncrederea temătoare a corbilor, nu-i 
atârnă un văl de care poetul s-o poată prinde, coama îi e 
toată o flacără şi se pierde în depărtări, ca minunatele 
stoluri de flamingo albi şi trandafirii care fac deznădejdea 
vânătorului. Astfel, munca e o luptă istovitoare, de care se 
tem şi pe care o îndrăgesc numai firile tari şi întregi şi pe 
care ea adesea le zdrobeşte. Un mare poet al vremurilor 
noastre spunea vorbind despre  cazna aceasta 


înspăimântătoare:  „Pornesc lucrul cu deznădejde şi-l 
părăsesc cu părere de râu.” Cei ce nu ştiu, s-o afle! Dacă 
artistul nu se avântă în opera sa, asemenea lui Curtiusi117+ 
în adâncul prăpastiei, sau ca ostaşul asupra redutei, fără să 
stea pe gânduri, dacă nu lucrează, în craterul acestui 
vulcan, ca minerul îngropat de o surpătură, dacă contemplă 
greutăţile în loc să le învingă, una câte una, urmând pilda 
îndrăgostiţilor din basme, care luptă necontenit împotriva 
vrăjilor veşnic înnoite, ca să-şi cucerească prinţesa, opera 
rămâne nedesăvârşită; piere în fundul atelierului ori nu mai 
poate fi înfăptuită, şi artistul îşi ucide singur talentul. 
Rossini!118*, geniu înfrățit cu Rafael, ne dă o pildă izbitoare: 
tinereţea-i sărăcăcioasă faţă de belşugul maturității. Asta-i 
explicaţia unei astfel de răsplăţi, unui asemenea triumf şi a 
laurilor ce-i încununează pe marii poeţi şi pe marii generali. 

Wenceslas, fire visătoare, cheltuise atâta energie pentru 
a produce, a învăţa şi a lucra sub conducerea tiranică a 
Lisbethei, încât dragostea şi fericirea îi prilejuiseră o 
reacţie. Adevărata sa fire ieşi din nou la iveală. Lenea şi 
nepăsarea, moliciunea sarmatului!11* îşi regăsiră în sufletul 
său plăcutele cuiburi din care le alungase nuiaua 
dascălului. În primele luni, artistul îşi iubi soţia. Horense şi 
Wenceslas se lăsară în voia încântătoarelor jocuri ale 
dragostei legitime, fericite, nebune. Hortense, ea dintâi, îl 
scuti pe Wenceslas de orice muncă, mândră a şi-a învins 
astfel singura rivală, Sculptura. Mângăierile femeii, de 
altfel, alungă muza şi îngenunchează îndărătnicia sălbatică 
şi brutală a celor ce muncesc. Irecură astfel şase, şapte 
luni, şi degetele sculptorului se dezvăţară să mai mânuiască 
dalta. Când se văzu nevoit să se apuce de lucru, când 
prinţul de  Wissembourg, preşedintele comitetului de 
subscripţie, voi să vadă statuia, Wenceslas rosti cuvântul 
suprem al trândavilor: „De mâine mă pun serios pe lucru!” 
O amăgi pe scumpa sa Hortense cu vorbe înşelătoare, cu 
planuri măreţe de artist visător. Dragostea Hortensei 
pentru poetul ei spori; întrezărea o statuie sublimă a 


mareşalului Montcornet. Montcornet trebuia să 
întruchipeze vitejia, tipul cavaleristului, curajul lui Murat. 
Ehei! numai privind statuia, şi trebuia să pricepi toate 
victoriile împăratului. Şi ce execuţie! Creionul era foarte 
binevoitor, se potrivea vorbelor! 

Dar în loc de statuie, apăru un Wenceslas mititel şi 
încântător. 


Când Wenceslas trebuia să se ducă la atelierul de la Gros- 
Caillou ca să mânuiască lutul şi să realizeze macheta, ori 
era chemat pentru o pendulă a prinţului, la atelierul lui 
Florent şi Chanor, unde se cizelau figurile, ori ziua era prea 
cenuşie şi întunecoasă; azi alergături după treburi, mâine o 
masă de familie, fără să mai pui la socoteală indispoziţiile 
talentului şi cele trupeşti şi, în sfârşit, zilele când te 
giugiuleşti cu femeia iubită. Ca să obţină macheta, 
mareşalul prinţ de Wissembourg se văzu silit să se supere şi 
să-l amenințe că-i retrage comanda. Numai după nesfârşite 
dojeni şi multe vorbe aspre, comitetul de subscripţie izbuti 
să vadă ghipsul. După fiecare zi de lucru, Steinbock se 
întorcea istovit, plângându-se de munca aceea de zidar şi 
de slăbiciunea lui trupească. În cursul primului an, menajul 
dusese o viaţă destul de îmbelşugată. Contesa Steinbock, 
nebună după bărbatul ei, fericită în dragostea-i împlinită, îl 
blestema pe ministrul de Război; se duse la dânsul şi-i 
spuse că operele mari nu pot fi fabricate ca tunurile şi că 
statul ar trebui să se supună poruncilor geniului, asemeni 
lui Ludovic al XIV-lea, Francisc I şi Leon al X-lea!12%. Biata 
Hortense, crezând că ţine în braţe un Fidiasi121', avea 
slăbiciunea maternă a femeii care iubeşte până la idolatrie. 
„Nu te grăbi, îl sfătuia ea pe Wenceslas, de statuia asta 
atârnă viitorul nostru, lucrează pe îndelete, fă o 
capodoperă.”  Hortense venea la atelier. Steinbock, 
îndrăgostit, pierdea cu nevastă-sa cinci ore din şapte, ca să- 
i descrie statuia în loc s-o facă. În felul acesta îi trebuiră 


optsprezece luni ca să termine lucrarea, hotărâtoare 
pentru el. 

După ce ghipsul fu turnat şi lucrarea deveni o realitate, 
biata Hortense, care împărtăşise sforţările uriaşe ale soţului 
ei, a cărui sănătate era zdruncinată de oboselile ce frâng 
trupul, braţele şi mâna sculptorilor, găsi că opera era 
minunată; tatăl ei, care nu se pricepea deloc la sculptură, şi 
baroana, la fel de nepricepută, afirmară că e o capodoperă. 
Chemat fiind, şi influenţat de ei, ministrul de Război fu 
mulţumit de modelul acela izolat, prezentat într-o lumină 
prielnică şi bine pus în valoare pe un fond de pânză verde. 
Dar, vai! la expoziţia din 1841, indignarea unanimă se 
manifestă prin batjocuri şi huiduieli stârnite de cei care nu 
vedeau cu ochi buni ridicarea prea grabnică a noului idol. 
Când Stidmann voi să-i deschidă ochii prietenului său, fu 
învinuit de gelozie. Articolele din gazete erau pentru 
Hortense strigăte ale invidiei. Stidmann, băiat bun, făcu să 
apară alte articole, în care criticile erau combătute şi în 
care se arăta că, de la lucrarea în ghips şi până la opera în 
marmură, mai intervin multe modificări şi că nu fusese 
prezentată la expoziţie decât macheta în ghips. „Între 
proiectul de ghips şi statuia executată în marmură, spunea 
Claude Vignon, o capodoperă poate să fie ciuntită, iar o 
lucrare mediocră poate deveni o operă de valoare. Ghipsul 
e manuscrisul, marmura e cartea.” 

În doi ani şi jumătate, Steinbock făcuse o statuie şi un 
copil. Copilul era de o frumuseţe desăvârşită, statuia era 
foarte urâtă. 

Pendula prinţului şi statuia acoperiră datoriile tinerilor 
însurăţei. Steinbock se deprinsese să iasă în lume, la 
spectacole, la Opera italiană. Vorbea minunat despre artă, 
în discuţiile şi în comentariile critice, îşi păstrase în lumea 
bună faima de mare artist. Sunt la Paris oameni de geniu 
care o viaţă întreagă îşi irosesc talentul în vorbe, 
mulţumindu-se cu un fel de glorie de salon. Steinbock, 
urmând pilda acestor încântători eunuci, prindea pe zi ce 


trece un dezgust tot mai mare pentru lucru. Când voia să-şi 
înceapă lucrarea, îşi dădea seama câte greutăţi avea de 
întâmpinat, şi descurajarea îi slăbea voinţa. Inspirația, 
această nebunie a zămislirii intelectuale, îşi lua zborul 
depărtându-se de amantul ei bolnav. 

Sculptura, ca şi arta dramatică, este cea mai grea şi 
totodată cea mai uşoară dintre toate artele. Copiezi un 
model, şi opera e înfăptuită, dar ca să-i dai suflet, să creezi 
un tip când înfăţişezi un bărbat sau o femeie, trebuie să 
înduri chinurile lui Prometeu. Astfel de înfăptuiri se pot 
număra pe degete în analele sculpturii, cum se numără şi 
marii poeţi ai omenirii. Michelangelo, Michel Columb, Jean 
Goujon:i122+, Fidias, Praxiteles!123*, Policlet, Puget, Canova, 
Albert Durer se înfrăţesc cu Milton, Virgiliu, Dante, 
Shakespeare, 'Tasso, Homer şi Moliere, înfăptuirea aceasta 
e atât de măreaţă, încât o singură statuie poate să-l facă pe 
un artist nemuritor, după cum Figaro, Lovelace, Manon 
Lescaut au asigurat gloria nemuritoare a lui Beaumarchais, 
Richardson şi a abatelui Prevosti124+:. Oamenii superficiali (şi 
printre artişti se găsesc destui de felul acesta) au pretins că 
sculptura se mărgineşte numai la nud, că ea a murit odată 
cu vechii greci şi că îmbrăcămintea modernă nu se 
potriveşte cu această artă. Dar mai întâi, cei din vechime au 
făcut statui sublime înveşmântate în întregime, ca Polimnia, 
Julia etc., şi nu s-a găsit nici a zecea parte din operele lor. 
Apoi, adevărații iubitori de artă n-au decât să privească, la 
Florenţa, Gânditorul lui Michelangelo ori, în catedrala din 
Maienţa, Fecioara lui Albert Durer, care a făcut din abanos 
o femeie vie cu trei rânduri de veştminte, cu părul cel mai 
ondulat şi mai suplu pe care l-a pieptănat vreodată o 
cameristă. Nepricepuţii să se ducă să le vadă, şi vor 
recunoaşte cu toţii că geniul poate da unei haine, unei 
armuri sau unei rochii un gând, să le dăruiască un trup, 
după cum omul imprimă învelişului său trupesc caracterul 
şi obiceiurile sale. Sculptura este realizarea continuă a 
fenomenului care în pictură s-a întâlnit o singură dată, şi 


anume la Rafael! Dezlegarea acestei probleme grele se află 
numai într-o muncă neîntreruptă, încordată, căci piedicile 
materiale trebuie într-atât învinse, mâna să fie atât de 
strunită, de ascultătoare şi de supusă, încât sculptorul să 
poată lupta numai pe tărâm sufletesc cu acea natură 
spirituală de necuprins pe care trebuia s-o transfigureze, 
materializând-o. Dacă Paganini, care-şi cânta pe strunele 
viorii povestea sufletului, n-ar fi exersat trei zile de-a 
rândul, ar fi pierdut odată cu interpretarea şi registrul 
instrumentului său, cuvânt prin care el înţelegea legătura 
strânsă dintre lemn, arcuş, strune şi artist. Dacă aceasta s- 
ar fi pierdut, Paganini n-ar mai fi fost decât un violonist ca 
oricare altul. Munca neîntreruptă e legea artei ca şi a vieţii, 
căci arta e creaţia idealizată. De aceea, marii artişti şi poeţii 
desăvârşiţi nu aşteaptă nici comenzi, nici cumpărători, 
zămislesc şi astăzi, şi mâine, şi întotdeauna. Astfel se naşte 
deprinderea lucrului, cunoştinţa neîntreruptă a piedicilor 
care păstrează legătura lor cu muza, cu forţele lor 
creatoare. Canova a trăit în atelierul său, după cum Voltaire 
şi-a petrecut întreaga viaţă în biroul său. Homer şi Fidias 
vor fi trăit desigur la fel. 

Când Lisbeth îl încătuşase în mansarda lui, Wenceslas 
Steinbock pornise pe calea aceasta anevoioasă străbătută 
de toţi oamenii mari, cale care duce câtre Alpii gloriei. 
Fericirea, sub chipul Hortensei, îl îmbiase pe poet la lene, 
stare firească tuturor artiştilor, căci trândăvia e pentru ei o 
îndeletnicire. E asemeni desfătărilor paşalelor în serai: 
dezmiardă idei, se îmbată la izvoarele inteligentei. Mulţi 
artişti mari, ca Steinbock, căzuţi în patima visării, au fost pe 
drept cuvânt numiţi Visători. Aceşti fumători de opium 
ajung până la urmă în mizerie, pe când, dacă ar fi fost 
împinşi de neîndurarea vieţii, ar fi devenit oameni de 
seamă.  Semi-artiştii aceştia sunt de altfel oameni 
încântători, lumea îi iubeşte şi-i copleşeşte de laude, par 
superiori  adevăraţilor artişti, sunt socotiți ca nişte 
personalităţi, nişte sălbatici, nişte răzvrătiți împotriva 


legilor firii. lată de ce: oamenii mari aparţin operei lor. 
Desprinderea lor de cele lumegşti, devotamentul lor pentru 
muncă îi fac să treacă drept egoişti în ochii proştilor, care 
ar voi să-i vadă înveşmântaţi la fel ca filfizonii, învârtindu-se 
în societate şi îndeplinind aşa-zisele îndatoriri mondene. Ar 
vrea să-i vadă pe leii Atlasului ca pe căţeluşii marchizelor, 
dichisiţi şi parfumaţi. Oamenii aceştia, care îşi întâlnesc 
rareori semenii, duc o viaţă singuratică, sunt neînţeleşi de 
majoritatea lumii, alcătuită, după cum se ştie, din proşti, 
invidioşi, inculţi şi uşuratici. Înţelegeţi ce rol poate juca 
femeia în viaţa acestor fiinţe excepţionale? O femeie trebuie 
să fie ceea ce fusese Lisbeth timp de cinci ani, şi pe 
deasupra să le dăruiască dragostea, dragostea umilă, 
discretă, veşnic atentă, veşnic surâzătoare. 

Hortense, pe care suferinţele-i de mamă o făcuseră să 
vadă realitatea, fiind încolţită de cumplite nevoi, îşi dădu 
prea târziu seama de greşelile pe care fără voie le săvârşise 
în dragostea ei nemăsurată, dar, ca o adevărată fiică a 
mamei sale, i se rupea inima la gândul că trebuie să-l 
chinuie pe Wenceslas. Îl iubea prea mult ca să ajungă călăul 
scumpului ei poet şi simţea că se apropie clipa când va 
cădea pradă mizeriei, împreună cu bărbatul şi pruncul ei. 

— Vai de mine, fetiţo, exclamă Bette văzând că ochii 
frumoşi ai nepoatei se înrouraseră de lacrimi, nu trebuie să 
te laşi pradă deznădejdii. Un pahar plin de lacrimi nu face 
cât o farfurie de supă! Cât îţi trebuie? 

— Vreo cinci, şase mii de franci. 

— Eu n-am decât trei mii de franci, cel mult, spuse 
Lisbeth. Ce face Wenceslas în momentul de faţă? 

— 1 s-a propus să lucreze împreună cu Stidmann un 
serviciu de desert pentru ducele d'Herouville, plătit cu şase 
mii de franci. Domnul Chanor şi-ar lua atunci angajamentul 
să plătească patru mii de franci, pe care-i datorează 
Wenceslas lui Leon de Lora şi lui Bridau. E vorba de o 
datorie de onoare. 


— Cum, aţi primit bani pe statuia şi basoreliefurile 
monumentului ridicat mareşalului Montcornet şi n-aţi plătit 
datoria aceea? 

— Nu ştii, răspunse Hortense, că de trei ani de zile 
cheltuim douăsprezece mii de franci pe an, şi eu n-am decât 
două mii de franci venit? Cu monumentul mareşalului, 
scăzând toate cheltuielile, n-am câştigat mai mult de 
şaisprezece mii de franci. Drept să-ţi spun, nu ştiu ce-o să 
ne facem, dacă Wenceslas nu se apucă de lucru. Ah! dacă aş 
putea învăţa şi eu să fac statui, cum aş mai frământa lutul! 
exclamă ea întinzându-şi braţele frumoase. 

Tot ce avea mai frumos fata de odinioară se împlinise 
acum în femeia de azi. Ochii Hortensei străluceau: în venele 
ei curgea un sânge fierbinte, năvalnic, îi părea rău că-şi 
iroseşte avântul ţinând în braţe un copil. 

— Ei, mititica mea, o fată înţeleaptă n-ar trebui să se 
mărite cu un artist decât după ce are o situaţie, nu când 
luptă să şi-o facă. 

În clipa aceea, răsunară paşii şi glasurile lui Stidmann şi 
Wenceslas, care-i petreceau pe Chanor; apoi, Wenceslas se 
întoarse Îndată împreună cu Stidmann. Stidmann, artist 
lansat în lumea gazetarilor, a actriţelor ilustre şi a 
cochetelor celebre, era un tânăr elegant, pe care Valerie 
voia să-l atragă în cercul ei, de altfel, Claude Vignon i-l 
prezentase. Stidmann tocmai se despărţise de faimoasa 
doamnă Schontz, care se măritase de câteva luni şi plecase 
în provincie. Valerie şi Lisbeth, care aflaseră de această 
ruptură prin Claude Vignon, crezuseră de cuviinţă să-l 
atragă pe prietenul lui Wenceslas în strada Vanneau. Cum 
Stidmann, din discreţie, venea rar în vizită la soţii 
Steinbock, iar când fusese prezentat de Claude Vignon, 
Lisbeth lipsise, îl vedea acum întâia oară. Uitându-se cu 
atenţie la vestitul artist, surprinse câteva priviri pe care el 
le aruncă Hortensei şi care o (făcură să întrezărească 
posibilitatea de a-l oferi ca o consolare contesei Steinbock, 
în cazul când Wenceslas ar fi trădat-o. Într-adevăr, 


Stidmann se gândea că, dacă n-ar fi fost camaradul lui 
Wenceslas, ar fi putut afla în tânăra şi superba contesă o 
amantă încântătoare; dorinţa aceasta, pe care şi-o stăpânea 
dintr-un sentiment de onoare, îl îndepărta de casa ei. 
Lisbeth observă stânjeneala aceea semnificativă care îi 
încurcă pe bărbaţi când se află în prezenţa femeii căreia 
nu-şi pot îngădui să-i facă curte. 

— E un tânăr foarte bine, îi şopti ea Hortensei la ureche. 

— Da? găseşti? întrebă aceasta, nici n-am băgat de 
seamă... 

— Dragă Stidmann, îi spuse Wenceslas camaradului său 
la ureche, între noi nu trebuie să existe nimic ascuns. Uite 
ce e, avem nişte afaceri de discutat cu fata asta bătrână. 

Stidmann le salută pe cele două femei şi plecă. 

— S-a făcut, zise Wenceslas întorcându-se, după ce-l 
petrecuse pe Stidmann, dar o asemenea muncă cere şase 
luni, şi între timp trebuie să avem cu ce trăi. 

— Avem diamantele mele, exclamă tânăra contesă 
Steinbock cu avântul sublim al femeilor îndrăgostite. 

În ochii lui Wenceslas se ivi o lacrimă. 

— Gata! mă apuc de lucru, răspunse el venind să se aşeze 
lângă soţia sa şi luând-o pe genunchi. Am să fac nişte 
fleacuri, un paneraş de nuntă, nişte grupuri de bronz... 

— Dragii mei copii, rosti Lisbeth, ştiţi prea bine că voi o 
să mă moşteniţi şi o să vă rămână de pe urma mea, puteţi fi 
siguri, o sumă frumuşică, mai cu seamă dacă mă ajutaţi să 
mă mărit cu mareşalul; dacă o să izbutim, o să vă ţin la 
mine şi pe voi şi pe Adeline. Cât de fericiţi am trăi 
împreună! Pentru moment, ascultaţi-mă pe mine, am o 
veche experienţă. Nu recurgeţi la muntele de pietate, căci 
sunteţi pierduţi. Am văzut că cei strâmtoraţi n-au niciodată 
bani pentru plata dobânzilor la preschimbare, şi atunci 
pierd totul. Aș putea, în schimbul unei poliţe, să vă găsesc 
un împrumut numai cu cinci la sută. 

— O! am fi salvaţi! strigă Hortense. 


— Atunci, fetiţo, să vină Wenceslas la persoana pe care aş 
ruga-o să-l îndatoreze. E doamna Marneffe, linguşind-o, 
căci e vanitoasă ca o parvenită, v-aş scoate din încurcătură 
cu cea mai mare bunăvoință. Vino şi tu la ea, dragă 
Hortense. 

Hortense se uită la Wenceslas cu aerul pe care probabil 
că-l au condamnaţii la moarte când urcă pe eşafod. 

— Claude Vignon l-a dus şi pe Stidmann acolo, răspunse 
Wenceslas. E o casă foarte plăcută. 

Hortense îşi plecă fruntea. Un singur cuvânt ar putea 
lămuri cele ce simţea, nu era o suferinţă, era o boală. 

— Dragă Hortense, învaţă să trăieşti! exclamă Lisbeth 
înțelegând gestul expresiv al nepoatei sale. Altfel o să 
ajungi ca mama ta, surghiunită într-o odaie pustie, unde o 
să plângi ca şi Calipso după plecarea lui Ulise, la vârsta 
când nu mai vine niciun Telemac!... adăugă ea repetând o 
zeflemea de-a doamnei Marneffe. Trebuie să-i consideri pe 
oamenii din lumea asta ca pe nişte unelte de care te 
foloseşti, le iei ori le laşi după cum ai nevoie. Slujiţi-vă, copii, 
de doamna Marneffe, şi apoi părăsiţi-o. [i-e teamă ca 
Wenceslas, care te adoră, să nu se îndrăgostească de o 
femeie cu patru sau cinci ani mai în vârstă ca tine, veştedă 
ca iarba cosită şi... 

— Mai bine să-mi pun diamantele amanet, zise Hortense. 
Să nu cumva să te duci vreodată acolo, Wenceslas!... e un 
iad! 

— Hortense are dreptate, rosti Wenceslas sărutându-şi 
soţia. 

— Îţi mulţumesc, dragul meu, răspunse tânăra femeie în 
culmea fericirii. Vezi, Lisbeth, bărbatul meu e un înger: nu-i 
cartofor, mergem peste tot împreună, şi de-ar putea să se 
pună pe lucru, aş fi nespus de fericită. De ce să ne ducem la 
amanta tatei, la o femeie care îl ruinează şi-i pricinuieşte 
mamei supărări ucigătoare, pe care biata de ea le îndură ca 
o eroină?... 


— Copila mea, ruina tatălui tău nu vine de acolo, 
cântăreaţa lui l-a ruinat, şi apoi căsătoria ta! spuse 
verişoara Bette. Să ştiţi! Doamna Marneffe îi este de mare 
folos!... dar mai bine să tac... 

— Tu aperi pe toată lumea, dragă Bette... 

Atrasă de ţipetele copilului, Hortense se duse în grădină, 
şi Lisbeth rămase singură cu Wenceslas. 

— Ai un înger de soţie, Wenceslas! zise verişoara Bette, 
iubeşte-o, să n-o superi niciodată. 

— Da, o iubesc atâta încât îi ascund situaţia noastră, 
răspunse Wenceslas, dar dumitale, Lisbeth, pot să-ţi 
povestesc... Chiar dacă punem amanet diamantele 
Hortensei, lucrurile nu s-ar schimba. 

— Atunci fă un împrumut la doamna Marneffe... îl sfătui 
Lisbeth. Convinge-o pe Hortense să-ţi dea voie să vii, ori du- 
te fără ştirea ei! 

— La asta mă şi gândeam, răspunse artistul, când am 
refuzat să mă duc ca să n-o mâhnesc pe Hortense. 

— Ascultă, Wenceslas, vă iubesc prea mult pe amândoi ca 
să nu te înştiinţez că eşti în primejdie. Dacă vii acolo, ţine-te 
tare, căci femeia asta e un diavol; toţi cei care o vădo 
adoră. E atât de vicioasă, de atrăgătoare... te vrăjeşte ca o 
capodoperă. Împrumută bani de la ea, dar nu-i lăsa sufletul 
amanet. Aş fi nemângâiată dacă ai trăda-o pe nepoată- 
mea... Iat-o! exclamă Lisbeth, să nu mai vorbim nimic, 
bizuie-te pe mine, îţi descurc eu treburile. 

— Sărut-o pe Lisbeth, îngeraşule, se adresă Wenceslas 
soţiei sale, căci ne scoate din încurcătură împrumutându-ne 
economiile ei. 

Şi îi făcu un semn Lisbethei, care pricepu. 

— Atunci sper că ai să începi să lucrezi, îngeraşule? 
întrebă Hortense. 

— Chiar de mâine! răspunse artistul. 

— Vorba asta ne ruinează, adăugă Hortense, zâmbindu-i. 

— Spune tu singură, fetiţă dragă, dacă n-am avut zilnic 
tot felul de treburi şi de piedici? 


— Da, ai dreptate, scumpule. 

— Dar am aici, urmă Steinbock lovindu-şi fruntea, o 
sumedenie de idei... A! vreau să-mi uimesc toţi duşmanii. 
Plănuiesc un serviciu de masă în stil german din secolul al 
XVI-lea, stilul acela poetic! O să răsucesc frunze pline de tot 
soiul de insecte, cu copilaşi culcaţi printre himere noi, 
himere adevărate, întruchipările visurilor noastre!... şi care 
nu-mi mai scapă! Va fi ceva plin de fantezie, elegant şi bogat 
totodată. Chanor a plecat încântat... Aveam nevoie de o 
încurajare, căci ultimul articol cu privire la monumentul lui 
Montcornet mi-a zdruncinat moralul. 

Când Lisbeth şi Wenceslas rămaseră la un moment dat 
singuri, artistul îi făgădui să vină a doua zi la doamna 
Marneffe, fie cu învoirea soţiei sale, fie pe ascuns, dacă nu i- 
ar da voie. 

Valerie, înştiinţată chiar în seara aceea de succesul 
obţinut, îl trimise pe baron să-i invite la masă pe Stidmann, 
Claude Vignon şi Steinbock, căci începuse să-l tiranizeze 
cum numai femeile de soiul ei ştiu să-i tiranizeze pe bătrâni, 
de-i vezi mereu alergând prin oraş, rugându-se de unul şi 
de altul, slujind interesele şi ambițiile acestor crude 
amante. 


A doua zi, Valerie se pregăti de luptă, îmbrăcându-se aşa 
cum ştiu pariziencele atunci când vor să se folosească de 
toate farmecele lor. Îşi studia rolul ca un bărbat care 
încearcă figuri de scrimă înaintea unui duel. Nu trebuia să 
se vadă nicio cută, nicio zbârcitură. lenu-i alb era mai 
frumos, mai dulce, mai fin ca niciodată. Aluniţele ei false 
atrăgeau fără voie privirile. Se înşală cei care cred că 
aluniţele din secolul al XVIII-lea nu se mai poartă sau că au 
fost date uitării. Astăzi, femeile, mai iscusite ca cele de 
odinioară, atrag privirile prin felurite  stratageme 
îndrăzneţe. Una descoperă cea dintâi cocarda de panglici în 
mijlocul căreia prinzi un diamant şi stăpâneşte toate 
privirile de-a lungul unei seri întregi; alta născoceşte o 


reţea pe cap, sau îşi înfige în pieptănătură un stilet ca să-ţi 
amintească de jartiera ei; una îşi pune manşete de catifea 
neagră, alta îşi atârnă panglici în păr. Sublimele lor sforţări 
- aceste Austerlitz-uri ale cochetăriei!125+ şi ale dragostei - 
ajung o modă pentru clasele de jos, în vreme ce 
ingenioasele caută mereu alte născociri. Pentru serata asta, 
la care voia să strălucească, Valerie îşi pusese trei aluniţe, 
îşi spălase părul cu o loţiune care îi schimbase, pentru 
câteva zile, nuanţa blond-aurie într-un blond-cenuşiu. Voia 
să apară cu totul diferită de doamna Steinbock, care avea 
un păr de un blond aprins. Nuanţa aceasta nouă îi dădea 
Valeriei un aer provocator şi ciudat, care îi surprinsese într- 
atât pe curtezanii ei, încât Montes o întrebă: „Nu ştiu, ce ai 
astă seară?...” îşi mai pusese la gât o panglică de catifea 
neagră, destul de lată, care făcea să i se vadă mai bine 
albeaţa pieptului. A treia aluniţă amintea de cele pe care le 
purtau bunicele noastre şi care fuseseră poreclite ucigaşe. 
Valerie îşi înfipsese un fermecător boboc de trandafir în plin 
corsaj, în scobitura drăgălaşă a corsetului. Acest amănunt 
era de ajuns ca să-i facă pe bărbaţii sub treizeci de ani să-şi 
plece, ruşinaţi, privirile. 

— Sunt frumoasă, să mă mănânci! spuse ea, studiindu-se 
în diferite poze în oglindă, întocmai ca o dansatoare care-şi 
încearcă supleţea. 

Lisbeth se duse la hală, căci masa trebuia să fie ca acele 
prânzuri nespus de rafinate pe care Mathurine le pregătea 
pentru episcopul ei, când acesta îl poftea la masă pe colegul 
său din parohia vecină. 

Stidmann, Claude Vignon şi contele Steinbock sosiră 
aproape în acelaşi timp, pe la ora şase. O femeie oarecare, 
sau una sinceră dacă vreţi, ar fi venit numaidecât să-l 
întâmpine pe acela pe care îl dorea cu atâta înflăcărare; dar 
Valerie, care aştepta de cinci ore în camera ei, îi lăsă pe cei 
trei oaspeţi singuri, încredinţată că va fi subiectul 
conversaţiei sau a gândului lor tainic. Supraveghind chiar 
ea aranjarea salonului, pusese mai în faţă, ca să poată fi 


bine văzute,  delicioasele  bibelouri, produse specific 
pariziene, care nu pot fi fabricate în niciun alt oraş din 
lume, care-şi dezvăluie şi care anunţă, ca să zicem aşa, 
prezenţa unei femei: legate în email şi brodate cu perle, 
cupe pline de inele, amintiri fermecătoare, porţelanuri de 
Saxa şi Sevres, adevărate capodopere montate cu un gust 
desăvârşit de Florent şi Chanor, în sfârşit albume şi 
statuete, toate bagatelele acelea care valorează sume 
fantastice şi care sunt comandate fabricanţilor în primul 
avânt al patimii ori pentru cea din urmă împăcare. De altfel, 
Valerie era încă stăpânită de beţia succesului. Îi făgăduise 
lui Crevel să-i fie soţie, când va muri Marneffe. În 
consecinţă, îndrăgostitul Crevel făcuse pe numele Valeriei 
Fortin un transfer de zece mii de franci rentă, tot câştigul 
lui pe trei ani dintr-o afacere de cale ferată, în care 
investise capitalul de trei sute de mii de franci, oferit 
baroanei Hulot. Astfel, Valerie ajunsese să aibă acum un 
venit de treizeci şi două de mii de franci. Îl făcuse pe Crevel 
să-i făgăduiască un lucru mult mai însemnat decât dăruirea 
unor beneficii. 

În delirul patimii pe care-o dezlănţuise în el ducesa, între 
ora două şi patru (îi spunea ducesă doamnei Marneffe ca 
să-şi întregească iluziile), căci Valerie îşi jucase rolul mai 
bine ca niciodată în strada Dauphin, Crevel crezuse că-şi 
asigură fidelitatea făgăduită vorbindu-i cu tâlc de o casă 
drăgălaşă pe care un antreprenor nesocotit şi-o clădise pe 
strada Barbette şi care era de vânzare. Valerie se şi vedea 
în casa aceea încântătoare, cu o curte în faţă şi grădină în 
fund, şi cu trăsură la scară! 

— Cum ai putea, trăind cinstit, să obţii toate acestea atât 
de uşor şi repede? o întrebă ea pe Lisbeth, sfârşindu-şi 
toaleta. 

În ziua aceea Lisbeth cina la Valerie, ca să-i poată povesti 
lui Steinbock ceea ce nimeni nu poate spune despre sine 
însuşi. Doamna Marneffe, cu faţa strălucind de fericire, 
graţioasă şi modestă, îşi făcu apariţia în salon, urmată de 


Bette, care, îmbrăcată în negru şi galben, îi servea de 
contrast, cum spun pictorii. 

— Bună ziua, Claude, se adresă ea fostului critic atât de 
celebru, întinzându-i mâna. 

Claude Vignon ajunsese, ca atâţia alţii, om politic, o nouă 
denumire a ambiţiosului în prima etapă a carierei sale. 
Omul politic din 1840 poate fi asemuit cu abatele din 
secolul al XVIII-lea. Orice salon trebuia să-şi aibă omul 
politic. 

— Draga mea, îţi prezint pe nepotul meu, contele 
Steinbock, zise Lisbeth Valeriei, care părea că nu-l 
observase pe Wenceslas. 

— L-am recunoscut pe domnul conte, răspunse Valerie 
salutându-l plină de graţie pe artist. Vă vedeam adesea 
când locuiam în strada Doyenne, am avut plăcerea să fiu de 
faţă la nunta dumneavoastră. E greu să-l uite cineva pe 
fostul tău copil, draga mea, se adresă ea Lisbethei, chiar 
dacă nu l-a văzut decât o singură dată. Domnul Stidmann a 
fost foarte amabil primind invitaţia mea pripită, se întoarse 
ea către sculptor, salutându-l, dar nevoia te învaţă multe! 
Ştiam că eşti prieten cu ceilalţi doi domni. O masă la care 
oaspeţii nu se cunosc între dânşii e lucrul cel mai plicticos şi 
mai nesuferit cu putinţă, de aceea te-am chemat pentru ei, 
dar o să vii altădată numai pentru mine, nu-i aşa?... 
făgăduieşte-mi!... 

Şi se plimbă câteva clipe cu Stidmann, părând că se 
ocupă numai de el. Sosiră apoi pe rând Crevel, baronul 
Hulot şi un deputat pe care-l chema Beauvisage. Acest 
personaj, un Crevel provincial, unul dintre oamenii aceia 
meniţi să rămână anonimi, urma politica lui Giraud, 
consilier de stat, şi a lui Victorin Hulot. Cei doi politicieni 
voiau să formeze un nucleu progresist în marea falangă a 
conservatorilor. Giraud venea uneori seara la doamna 
Marneffe, care nădăjduia să-l câştige astfel şi pe Victorin 
Hulot, dar avocatul puritan găsise până atunci tot felul de 
pretexte ca să-i refuze Pe tatăl şi pe socrul lui. 


I se părea o crimă să intre în casa femeii ce pricinuise 
atâtea lacrimi mamei sale. Victorin Hulot era un puritan 
printre politicieni, cum sunt femeile pioase faţă de cele care 
se duc la biserică. Beauvisage, fost pălărier la Arcis, voia să 
capete lustru de parizian. Omul acesta, unul dintre stâlpii 
Camerei, se forma la drăgălaşa, la fermecătoarea doamnă 
Marneffe, unde, încântat de Crevel, şi-l luase, îndemnat de 
Valerie, drept model şi maestru, îi cerea sfatul în toate, îl 
întreba la ce croitor se îmbracă, îl imita şi se căznea să-şi ia 
şi el un fel de poză ca a acestuia. În sfârşit, Crevel era 
pentru el prototipul omului mare. Valerie, înconjurată de 
aceste personaje şi de trei artişti, însoţită de Lisbeth, apăru 
în ochii lui Wenceslas ca o femeie superioară, cu atât mai 
mult cu cât Claude Vignon îi vorbise despre ea cu multă 
admiraţie, ca un îndrăgostit ce era. 

— E doamna de Maintenon în fustele lui Ninoni128*! se 
exprimase fostul critic. E uşor să-i placi chiar din prima 
seară, dacă eşti spiritual, dar să fii iubit de ea e un triumf, 
de care un bărbat se poate mândri şi care i-ar putea umple 
viaţa. 

Arătându-se rece şi nepăsătoare faţă de fostul ei vecin, 
Valerie îi rănise vanitatea, fără să-şi dea seama de altfel, 
căci nu cunoştea firea polonezilor care păstrează în sufletul 
lor latura copilăroasă şi nestatornicia naţiunilor tinere. Sunt 
înzestrați cu inteligenţă, curaj şi forţă, dar acest curaj, 
această forţă şi această inteligenţă sunt, prin nestatornicia 
lor, lipsite de metodă şi de duh, căci polonezul e nepotolit ca 
vântul ce bântuie fără odihnă câmpia aceea imensă 
presărată cu mlaştini: dacă se avântă cu furia uraganului de 
zăpadă ce rupe şi dărâmă casele, ca acele teribile vârtejuri 
din văzduh, în schimb se pierde în primul iaz ivit în cale, 
mistuindu-se în ape. Omul prinde totdeauna ceva din 
mediul în care trăieşte. Neincetat în luptă cu turcii, 
polonezii au căpătat gustul luxului oriental; se lipsesc 
adesea de cele necesare ca să strălucească, se gătesc ca 
femeile, şi în acelaşi timp clima le-a dat rezistenţa fizică a 


arabilor. Astfel, polonezul, sublim prin forţa lui de îndurare, 
a făcut să obosească braţul asupritorilor, prin loviturile pe 
care i-a silit să i le dea, repetând în secolul al XIX-lea 
spectacolul prilejuit de primii creştini. Adăugaţi la firea 
polonezului, atât de sinceră şi deschisă, zece la sută viclenie 
englezească, şi falnicul vultur alb ar domina astăzi 
pretutindeni în locurile unde se furişează vulturul cu două 
capete!127+. Puțin machiavelism ar fi împiedicat Polonia să 
salveze Austria, care apoi a împărţit-o, să se împrumute de 
la Prusia, cămătarul ei, care apoi a ruinat-o, şi să fie 
dezbinată în momentul celei dintâi împărțiri. Fără îndoială 
că la botezul Poloniei, pe lângă zânele bune, care au 
înzestrat această seducătoare naţiune cu cele mai strălucite 
însuşiri, a venit şi ursitoarea cea rea, uitată de ele, care i-a 
ursit astfel: „Păstrează-ţi toate darurile cu care te-au fericit 
surorile mele, dar să nu ştii niciodată ce vrei!” Dacă Polonia 
ar fi ieşit biruitoare din ciocnirea cu Rusia, polonezii s-ar 
lupta astăzi între ei cum se războiau odinioară în dietele lor 
ca să se împiedice unii pe alţii să se proclame regi. În ziua 
când națiunea aceasta, alcătuită în întregime din luptători 
viteji, va avea bunul simţ să caute un Ludovic al XI-lea!128* 
în sânul ei şi să-i accepte tirania şi dinastia, ea va fi 
mântuită. Cei mai mulţi dintre polonezi au în viaţa lor 
particulară aceeaşi atitudine pe care a avut-o Polonia în 
politică, mai ales când dă nenorocirea peste ei. Astfel 
Wenceslas Steinbock, care de trei ani îşi adora soţia şi care 
ştia că e un zeu pentru ea, se simţi atât de jignit că doamna 
Marneffe aproape nu-l lua în seamă, încât se îndârji să-i 
cucerească atenţia. Făcând o comparaţie între Valerie şi 
soţia sa, o găsi mai bine pe cea dintâi. Hortense avea o 
carnaţie frumoasă, cum îi spunea Valerie Lisbethei, dar 
doamna Marneffe avea o înfăţişare spirituală şi puterea de 
atracţie a viciului. Pentru un soţ, devotamentul Hortensiei 
era un sentiment ce i se datora; conştiinţa imensei valori a 
unei iubiri absolute se pierde îndată, aşa cum i se pare 
datornicului, după o bucată de vreme, că banii împrumutaţi 


îi aparţin. Dăruirea aceea sublimă ajunge un fel de pâine de 
toate zilele a inimii, şi infidelitatea te ispiteşte ca o 
prăjitură. Femeia dispreţuitoare, o femeie primejdioasă mai 
ales, stârneşte curiozitatea precum mirodeniile înviorează 
gustul mâncării. Dispreţul simulat atât de bine de Valerie fu 
de altfel şi o noutate pentru Wenceslas, după trei ani de 
plăceri uşor dobândite. Din clipa aceea Hortense era pentru 
el soţia, iar Valerie, amanta Mulţi oameni doresc să aibă 
amândouă ediţiile acestea ale aceleiaşi opere, deşi e o 
dovadă de mare inferioritate la un bărbat să nu ştie să-şi 
facă din soţie o amantă. Nevoia de variaţie în domeniul 
acesta e un semn de neputinţă. Statornicia va fi întotdeauna 
geniul în dragoste, semnul unei forţe colosale, din care se 
naşte poetul! În femeia ta trebuie să găseşti toate femeile, 
după cum poeţii libertini din secolul al XVII-lea făceau din 
Manon a lor o Iris sau o Cloe:12:! 

— Spune-mi, se adresă Lisbeth nepotului ei când îl văzu 
fascinat, cum ţi se pare Valerie? 

— Prea încântătoare! răspunse Wenceslas. 

— N-ai vrut să mă asculţi, continuă verişoara Bette! A! 
dragă Wenceslas, dacă am fi rămas împreună, astăzi ai fi 
amantul sirenei noastre, cu care te-ai fi putut căsători 
îndată ce-ar fi rămas văduvă, având la dispoziţie venitul ei 
de patruzeci de mii de franci! 

— Adevărat?... 

— Desigur, adăugă Lisbeth. Dar bagă de seamă, te-am 
prevenit de pericol, să nu-ţi pârleşti aripile la flacără! Dă-mi 
braţul, masa e gata. 

Niciun discurs nu l-ar fi putut descumpăni mai rău, căci 
unui polonez e de ajuns să-i arăţi prăpastia ca să se arunce 
numaidecât în ea. Poporul acesta are geniul cavalerismului, 
îşi închipuie că poate răsturna şi învinge orice obstacol. 
Lovitura aceea de pinten, cu care Lisbeth împunsese 
vanitatea vărului ei, se înteţi şi mai mult la priveliştea 
sufrageriei, unde strălucea un serviciu minunat de 


argintărie şi unde  Steinbock zări preţiozitatea şi 
rafinamentul luxului parizian. 

— Ar fi fost mai bine să mă fi căsătorit cu Celimene12%, 
se gândi el. 

În timpul mesei, Hulot, mulţumit că-şi vede acolo ginerele 
şi încântat de a fi găsit un mijloc de împăcare cu Valerie, 
care, se amăgea el, îi va rămâne credincioasă datorită 
făgăduielii de a-l face pe soţul ei urmaşul lui Coquet, fu 
foarte bine dispus. Stidmann răspunse amabilităţii 
baronului cu scăpărările spiritului parizian şi cu verva sa de 
artist. Steinbock, nevrând să se lase eclipsat de camaradul 
său, îşi dădu silinţa să se arate cât mai spiritual şi, izbutind 
să fie strălucitor, făcu impresie şi fu mulţumit de el; doamna 
Marneffe îi surise de câteva ori arătându-i că-l înţelege. Cu 
ajutorul bucatelor alese şi al vinurilor gustoase, Wenceslas 
izbuti să se scufunde cu totul în aşa-zisa mocirlă a 
plăcerilor. Înfierbântat de tăria vinului, se întinse după 
masă pe un divan, pradă unei fericiri fizice şi spirituale care 
atinse culmea când doamna Marneffe veni să se aşeze lângă 
el, uşoară, parfumată, frumoasă, în stare să ispitească şi un 
sfânt. Se aplecă spre Wenceslas şi-i atinse aproape urechea, 
vorbindu-i încet. 

— Nu-i chip în astă seară să vorbim de afaceri, afară de 
cazul când vrei să rămâi cel din urmă. Noi doi împreună cu 
Lisbeth vom aranja lucrurile după dorinţa dumitale. 

— Eşti un înger, doamnă! exclamă  Wenceslas 
răspunzându-i în acelaşi fel. Am făcut o mare prostie că n- 
am ascultat-o pe Lisbeth... 

— Şi ce te sfătuia?... 

— Pretindea, când stăteam în strada Doyenn6, că mă 
iubeşti!... 

Doamna Marneffe îl privi pe Wenceslas, păru încurcată şi 
se ridică brusc. O femeie tânără şi frumoasă nu trezeşte 
niciodată zadarnic gândul unui succes fulgerător în mintea 
unui bărbat. Mişcarea aceea de femeie virtuoasă, care-şi 
stăpâneşte pasiunea tăinuită în fundul inimii, era de o mie 


de ori mai convingătoare decât declaraţia cea mai 
înflăcărată. 

De aceea, dorinţa lui Wenceslas fu atât de răscolită, încât 
se arătă plin de zel faţă de Valerie. Femeia asupra căreia se 
îndreaptă toate privirile, femeie dorită! De aici vine grozava 
putere a actriţelor. Doamna Marneffe, ştiindu-se studiată, 
se purtă ca o adevărată actriţă aplaudată. Fu fermecătoare 
şi izbuti să aibă un succes desăvârşit, 

— Nu mă mai miră nebuniile socrului meu, îi spuse 
Wenceslas Lisbethei. 

—  Wenceslas, dacă mai vorbeşti astfel, răspunse 
verişoara, mă voi căi toată viaţa că ţi-am înlesnit 
împrumutul de zece mii de franci. Nu cumva te-ai 
îndrăgostit şi tu lulea de fiinţa asta ca toţi cei de faţă? 
adăugă ea arătând înspre invitaţi. Gândeşte-te că ai fi 
rivalul socrului tău! Şi apoi nu-ţi dai seama câtă suferinţă i- 
ai pricinui Hortensei? 

— Ai dreptate, rosti Wenceslas, Hortense e un înger, ar 
însemna să fiu un monstru! 

— E de ajuns că avem unul în familie, zise Lisbeth. 

— Artiştii n-ar trebui să se însoare niciodată, se tângui 
Steinbock. 

— Nu-ţi spuneam şi eu asta în strada Dovenne? copiii tăi 
sunt statuile, compoziţiile, capodoperele pe care le creezi. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Valerie venind lângă 
Lisbeth. Serveşte ceaiul, verişoară. 

Steinbock, dintr-un spirit de fanfaronadă specific 
polonez, vru să pară familiar cu zâna acelui salon. După ce 
aruncă o privire sfidătoare spre Stidmann, Claude Vignon şi 
Crevel, o apucă pe Valerie de mână, silind-o să se aşeze 
lângă el pe divan. 

— Eşti prea mare senior, conte Steinbock! i se adresă ea 
împotrivindu-se puţintel. 

Apoi începu să ridă, lăsându-se să cadă pe divan lângă 
Wenceslas în aşa fel, încât să-i arate bobocul cel mic de 
trandafir care îi împodobea corsajul. 


— Vai! exclamă el, dacă aş fi mare senior, n-aş veni aici 
după un împrumut. 

— Biet copil! îmi amintesc cum lucrai nopţi întregi în 
strada Doyenne. Te-ai purtat ca un prostuţ. Te-ai însurat ca 
înfometatul ce se repede asupra unei bucăţi de pâine. Nu 
cunoşteai Parisul! Iată unde ai ajuns! Ai întors spatele 
devotamentului unei prietene şi dragostei unei parizience 
care cunoştea Parisul pe degete. 

— Ajunge! strigă Steinbock, m-ai cucerit. 

— Ai să capeţi cei zece mii de franci, dragă Wenceslas, 
dar cu o condiţie, spuse ea jucându-se cu buclele ei 
fermecătoare. 

— Care? 

— Să ştii că nu primesc dobândă. 

— Doamnă!... 

— Nu te supăra, ai să-mi dai în schimb un grup în bronz. 
Ai început povestea lui Samson, sfârşeşte-o... Fă-o pe Dalila 
tăind părul acelui Hercule evreu!... Dumneata care ai să 
ajungi, dacă vrei să mă asculţi, un mare artist, ai să înţelegi. 
Trebuie să exprimi puterea femeii. Samson nu înseamnă 
nimic aici. Nu-i decât forţa neînsufleţită. Dalila e patima 
care distruge totul. lar replica aceea... - aşa obişnuiţi să 
spuneţi, nu?, schimbă ea iscusit vorba când îi văzu pe 
Claude Vignon şi Stidmann că se apropiau auzind că se 
discută despre sculptură -, iar replica aceea a lui Hercule la 
picioarele Omfalei'131+ e mult mai frumoasă decât mitul 
grec! Grecii s-au inspirat oare de la iudei? sau iudeii au 
împrumutat de la greci simbolul acesta? 

— A, doamnă, puneţi o problemă foarte serioasă! aceea a 
epocilor în care au fost scrise diferitele cărţi ale Bibliei. 
Marele şi nemuritorul Spinoza!132:, socotit de neghiobi în 
rândul ateilor, şi care a dovedit matematic existenţa lui 
Dumnezeu, pretindea că Geneza şi, ca să spunem aşa, 
partea politică a bibliei datează de pe vremea lui Moise şi 
demonstra, aducând dovezi filologice, că unele pasaje sunt 


străine de text. Drept care a primit trei lovituri de cuţit la 
ieşirea din sinagogă. 

— Nu mă credeam atât de savantă, zise Valerie plictisită 
că-şi văzuse întreruptă conversaţia între patru ochi. 

— Femeile ştiu totul din instinct, răspunse Claude Vignon. 

— Atunci îmi făgăduieşti? se adresă ea lui Steinbock 
apucându-i mâna cu o gingăşie de fetiţă îndrăgostită. 

— Cum, dragul meu, eşti atât de norocos? strigă 
Stidmann, doamna îţi cere ceva? 

— Ce anume? întrebă Claude Vignon, 

— Un grup mic de bronz, răspunse Steinbock, Dalila 
tăindu-i pletele lui Samson. 

— E greu, observă Claude Vignon, din pricina patului... 

— Eu găsesc, dimpotrivă, că-i extrem de uşor, rosti 
Valerie surâzând. 

— A! vorbiţi-ne de sculptură!... spuse Stidmann. 

— Doamna ar trebui sculptată! fu de părere Claude 
Vignon, care îi aruncă Valeriei o privire şireată. 

— Iată cum înţeleg eu compoziţia, începu ea. Samson s-a 
trezit fără păr, ca atâţia filfizoni cu perucă. Eroul stă pe 
marginea patului, din care nu-i nevoie să apară decât 
partea de jos, învăluită în pânze şi draperii. A încremenit 
acolo ca Marius pe ruinele Cartaginei, cu braţele 
încrucişate, cu capul ras: un Napoleon la Sfânta Elena! 
Dalila e în genunchi, aproape ca Magdalena lui Canova. 
Când o femeie şi-a ruinat amantul, înseamnă că-l adoră. 
Părerea mea e că evreica s-a temut de Samson fioros, 
puternic, dar l-a iubit pe Samson ajuns ca un copil mic. 
Aşadar, Dalila se căieşte de greşeala făcută, ar vrea să dea 
înapoi amantului părul, nu îndrăzneşte să-l privească, şi îl 
priveşte totuşi surâzând, căci îşi întrezăreşte iertarea în 
slăbiciunea lui. Grupul acesta şi acela al sălbaticei 
Judith: ar fi de ajuns ca să explice femeia. Virtutea 
retează capul. Viciul nu retează decât părul. Luaţi seama la 
freza dumneavoastră, domnilor! 


Şi-i lăsă pe cei doi artişti uluiţi, şi pe critic s-o ridice în 
slavă. 

— Cât de încântătoare el exclamă Stidmann cu 
înflăcărare. 

— A! făcu Claude Vignon, e cea mai inteligentă şi mai 
atrăgătoare femeie pe care am întâlnit-o. E atât de rar să 
găseşti îmbinate frumuseţea cu spiritul! 

— Dacă dumneata, care ai avut cinstea s-o cunoşti 
îndeaproape pe Camille Maupin, dai asemenea verdicte, ce 
să mai spunem atunci noi? întrebă Stidmann. 

— Dragă conte, dacă vrei să faci din Dalila un portret al 
Valeriei, spuse Crevel, care părăsise pentru o clipă jocul şi 
auzise tot ce se vorbise, îţi cumpăr un exemplar cu trei mii 
de franci. Da! la naiba! Trei mii de franci. Îmi storc punga! 

— Cum vine asta? întrebă Beauvisage pe Claude Vignon. 
„îmi storc punga”? 

— Nu ştiu dacă doamna consimte să pozeze... se adresă 
Steinbock lui Crevel arătându-i-o pe Valerie. Întreab-o 
dumneata. 

În clipa aceea, Valerie îi aducea chiar ea o ceaşcă de ceai 
lui Steinbock. Era mai mult decât o atenţie, era o favoare. 
Felul cum îşi îndeplineşte o femeie îndatorirea aceasta 
constituie un adevărat limbaj, şi femeile îl cunosc bine, 
astfel că e un studiu interesant să le observi mişcările, 
gesturile, privirile, vorba, intonaţia, când săvârşesc actul 
acesta de politeţe în aparenţă atât de simplu. De la 
întrebarea: „Doriţi o ceaşcă de ceai? — Serviţi ceai? — O 
ceaşcă de ceai?” spusă pe un ton rece, urmată de porunca 
de a servi, zvârlită nimfei ce ţine urna, până la superbul 
poem al odaliscei!1355: venind de la măsuţa de ceai spre paşa 
inimii sale cu ceşcuţa în mână, ca să i-o prezinte cu un aer 
supus, îmbiindu-l cu o voce mângâioasă, cu o privire plină 
de făgăduieli voluptoase, un fiziologist poate observa toate 
simţămintele femeii, de la aversiune şi nepăsare, până la 
declaraţia Fedrei către Hippoliti135*. Femeile au putinţa să 
se arate atunci dispreţuitoare până la insultă, umile ca o 


sclavă orientală. Valerie se arătă mai mult decât o femeie, fu 
şarpele întruchipat într-o femeie. Îşi desăvârşi opera 
diabolică, păşind către Steinbock cu o ceaşcă în mână. 

— Aş fi în stare, îi şopti artistul la ureche, ridicându-se şi 
atingând cu degetele lui degetele Valeriei, să sorb la 
nesfârşit ceşti de ceai, numai ca să te privesc oferindu-mi-le 
astfel!... 

— Ce vorbeai de pozat? întrebă ea fără să arate că 
primise drept în inimă izbucnirea aceea pe care o aşteptase 
cu atâta nerăbdare. 

— Crevel îmi oferă trei mii de franci pe un exemplar al 
grupului dumitale. 

— Trei mii de franci, el, pentru un grup? 

— Da, dacă vrei să pozezi în Dalila, răspunse Steinbock. 

— Mă tem că n-am nimerit-o, replică ea, grupul ar valora 
atunci mai mult decât averea lui, căci Dalila trebuie să fie 
cam decoltată... 

După cum Crevel îşi alesese o poză a sa, care-i era 
caracteristică, tot astfel orice femeie îşi alege o atitudine 
triumfătoare, o poză studiată, în care să stârnească 
admiraţia. În saloane vezi unele femei care tot timpul nu fac 
altceva decât să-şi privească dantelele bluzei şi să-şi 
potrivească bretelele rochiei, ori ţin întruna ochii aţintiţi 
spre cornişele pereţilor, pentru a-şi pune în valoare 
strălucirea ochilor. Doamna Marneffe însă nu avea o 
atitudine făţiş triumfătoare, ca toate celelalte femei. Se 
întoarse brusc, îndreptându-se spre măsuţa de ceai unde 
era Lisbeth. Mişcarea aceea de dansatoare rotindu-şi 
fustele, cu care îl cucerise pe Hulot, îl fascină pe Steinbock. 

— Eşti răzbunată! îi şopti Valerie Lisbethei la ureche. 
Hortense îşi va seca izvorul lacrimilor plângând şi va 
blestema ziua când ţi l-a luat pe Wenceslas. 

— Până n-ajung doamna mareşal, n-am făcut nimic, spuse 
lorena, dar şi ei au început să fie cu toţii de acord... Azi 
dimineaţă, am fost la Victorin. Am uitat să-ţi povestesc. 
Tinerii Hulot au răscumpărat de la Vauvinet poliţele 


baronului, şi mâine vor subscrie o datorie de şaptezeci şi 
două de mii de franci cu cinci la sută dobândă plătibilă în 
trei ani, cu ipotecă asupra casei lor. lată-i deci şi pe tinerii 
Hulot strâmtoraţi pe trei ani de aici înainte, căci nu vor mai 
putea obţine alţi bani printr-o ipotecă asupra imobilului lor. 
Victorin părea foarte abătut, căci şi-a dat seama acum ce fel 
de om e tatăl său. Iar Crevel e în stare nici să nu-i mai vadă, 
atât de tare se va înfuria din pricina acestui devotament. 

— Îmi închipui că baronul nu mai are nicio para, îi spuse 
Valerie Lisbethei la ureche, în timp ce îi zâmbea baronului. 

— Nu văd cum ar putea face rost de bani, dar în 
septembrie i se sfârşeşte poprirea pe leafă. 

— Mai are şi poliţa de asigurare, a reînnoit-o! Gata! A 
sosit vremea să-l numească şef de birou pe Marneffe, o să-i 
scot sufletul în astă-seară. 

— Dragă nepoate, se adresă Lisbeth lui Wenceslas 
apropiindu-se de el, te rog, pleacă. Eşti ridicol, te uiţi la 
Valerie în aşa fel încât o vei compromite, şi soţul ei, e deo 
gelozie nebună. În loc să-l imiţi pe socrul tău, mai bine te-ai 
întoarce acasă, sunt sigură că Hortense te aşteaptă. 

— Doamna Marneffe mi-a spus să rămân ultimul, ca să 
punem la punct între noi trei afacerea pentru care am 
venit, răspunse Wenceslas. 

— Nu, rosti Lisbeth, îţi dau eu cei zece mii de franci, căci 
soţul ei te pândeşte, şi ar fi o nesocotinţă din partea ta să 
rămâi. Vino mâine dimineaţă la unsprezece cu poliţa, la ora 
aceea, turcul de Marneffe e la birou, şi Valerie e singură... 
Ai rugat-o să-ţi pozeze pentru un grup?... Treci mai întâi pe 
la mine. A! am bănuit eu demult, exclamă Lisbeth 
surprinzând privirea cu care Steinbock îşi luă rămas bun de 
la Valerie, că în tine zace un desfrânat. Ce-i drept, Valerie e 
fermecătoare, dar fii cu băgare de seamă, să n-o amărăşti 
cumva pe Hortense! 

Nimic nu-l supără mai mult pe un bărbat însurat ca faptul 
de a-şi vedea soţia intervenind mereu între el şi o dorinţă, 
fie ea chiar trecătoare. 


Wenceslas se întoarse acasă pe la ora unu după miezul 
nopţii; Hortense îl aştepta de pe la nouă şi jumătate. De la 
nouă şi jumătate până la zece, ascultase zgomotul 
trăsurilor, gândindu-se că Wenceslas nu se întorsese 
niciodată atât de târziu când cina fără dânsa la Chanor şi 
Florent. Cosea lângă leagănul băieţelului ei, căci începuse 
să-şi cârpească singură lucrurile, scutindu-se de cheltuiala 
unei lucrătoare cu ziua. De la zece la zece şi jumătate, 
cuprinsă de îndoială, se întrebă: „Să fie oare adevărat că s- 
au dus la masă la Chanor şi Florent, precum mi-a spus? A 
ţinut să-şi pună cravata cea mai frumoasă şi cel mai frumos 
ac de cravată. Şi a stat să se gătească exact ca o femeie ce 
vrea să pară mai bine decât este... Sunt o nebună! Mă 
iubeşte. De altfel, iată-l.” Trăsura pe care o auzise tânăra 
femeie, în loc să se oprească, trecu mai departe. De la 
unsprezece la miezul nopţii, Hortense fu cuprinsă de o 
groază nespusă la gândul pustietăţii cartierului. „Dacă se 
întoarce pe jos, îşi spuse ea, i se poate întâmplă vreun 
accident!... Poate să cadă şi să moară, împiedicându-se de 
un colţ de trotuar ori călcând într-o groapă care nu se vede. 
Artiştii sunt atât de distraţi!... Dacă l-au prins nişte hoţi!... 
pentru prima oară mă lasă aici singură şase ore şi jumătate. 
De ce m-ar chinui astfel? Nu mă iubeşte decât pe mine”. 
Bărbaţii ar trebui să rămână credincioşi femeilor care-i 
iubesc, cel puţin din pricina minunilor necontenite pe care 
le săvârşeşte dragostea adevărată în lumea sublimă numită 
lumea spirituală. O femeie care iubeşte este faţă de 
bărbatul iubit ca o somnambulă căreia un hipnotizator i-ar 
insufla trista însuşire de a avea conştiinţă, ca femeie, de 
ceea ce simte ca somnambulă, încetând să mai fie o oglindă 
a lumii reale. Pasiunea aduce forţele nervoase ale femeii 
până la starea extatică, în care presimţirea e ca o viziune de 
prezicător. Chiar când simte că e înşelată, o femeie nu vrea 
să creadă, are îndoieli, atât de mare îi este dragostea, şi 
tăgăduieşte ceea ce i se arată prin însuşirile ei de 


prezicătoare. Faţă de culmile acestea, pe care le atinge 
dragostea, ar trebui să avem un adevărat cult. Admiraţia 
pentru un asemenea fenomen divin ar fi pentru firile nobile 
o veşnică stavilă împotriva infidelităţii. Cum să nu adori o 
fiinţă frumoasă, plină de duh, al cărui suflet e în stare de 
astfel de manifestări?... La ora unu după miezul nopţii, 
neliniştea Hortensei crescuse atât de mult, încât se repezi 
la uşă, recunoscându-l pe Wenceslas după felul lui de a 
suna, şi îl cuprinse în braţe, strângându-l la piept ca o 
mamă. 

— În sfârşit, ai venit!... strigă ea recăpătându-şi graiul. 
Dragul meu, de azi înainte te voi însoţi oriunde te vei duce, 
căci nu vreau să mai îndur încă o dată chinul unei astfel de 
aşteptări... Mi-am închipuit că te-ai împiedicat de un trotuar 
şi ţi-ai spart capul! că ai fost omorât de hoţi!... Nu, altădată 
simt că aş înnebuni... Ai petrecut bine... fără mine? răule! 

— Ce să fac, îngeraşule! erau acolo Bixiou, care ne-a 
înşirat tot felul de bârfeli, Leon de Lora, spiritual ca 
întotdeauna, Claude Vignon, faţă de care sunt îndatorat 
pentru singurul articol încurajator ce s-a scris despre 
monumentul mareşalului Montcornet. Mai erau acolo... 

— Femei nu erau acolo? întrebă Hortense. 

— Numai respectabila doamnă Florent. 

— Fusese vorba că la Rocher de Cancale... atunci masa a 
fost la ei acasă? 

— Da, la ei, mă înşelasem... 

— N-ai luat o trăsură? 

— Nu. 

— Şi-ai venit pe jos din strada Tournelles? 

— Am venit împreună cu Stidmann şi Bixiou pe 
bulevarde, şi tot vorbind am ajuns la Madeleine. 

— Se vede că-i uscat pe bulevarde, în piaţa Concordiei şi 
pe strada Bourgogne, căci nu eşti murdar de noroi, spuse 
Hortense cercetând cizmele de lac ale soţului ei. 

Plouase, dar din strada Vanneau până în strada Saint- 
Dominique, Wenceslas nu-şi putuse murdări cizmele. 


— Uite, Chanor a fost darnic şi mi-a împrumutat cinci mii 
de franci, zise Wenceslas ca să pună capăt întrebărilor ce 
păreau un interogator. 

Făcuse două pachete din cele zece mii hârtii de câte o 
mie de franci, unul pentru Hortense, celălalt pentru el, căci 
avea datorii de vreo cinci mii de franci, de care Hortense nu 
ştia. Datora încă bani meşterului şi lucrătorilor săi. 

— Ai scăpat de grijă, draga mea, făcu el sărutându-şi 
soţia. Chiar de mâine mă pun pe lucru! Mâine, pe la opt şi 
jumătate, o şterg la atelier. Mă duc să mă culc, ca să mă pot 
scula devreme, îmi dai voie, pisicuţo? 

Bănuiala ce se strecurase în inima Mortensei dispăru; era 
departe de a-şi închipui adevărul. Doamna Marneffe! nici 
nu-i trecea prin minte. Se temea ca Wenceslas să nu se 
încurce cu vreo femeie uşoară. Numele lui Bixiou şi Leon de 
Lora, doi artişti cunoscuţi prin viaţa lor desfrânată, o 
neliniştiseră. 


A doua zi, când Wenceslas plecă la ora nouă, se simţea pe 
deplin liniştită. „Bine că s-a apucat să lucreze, se gândea ea 
pe când îşi îmbrăca băieţelul. Da, simt că s-a pornit pe 
lucru! Dacă n-o să dobândim gloria lui Michelangelo, o vom 
avea pe aceea a lui Benvenuto Cellinii15!” Amăgindu-se 
singură cu astfel de nădejdi, Hortense credea într-un viitor 
fericit; tocmai vorbea cu copilul ei, în vârstă de un an şi opt 
luni, în limbajul acela plin de onomatopee care stârneşte 
zâmbetul copiilor, când, pe la ora unsprezece, bucătăreasa, 
care nu ştia că Wenceslas plecase, o anunţă că a venit 
Stidmann. 

— Iertaţi-mă, doamnă, zise artistul. Cum, Wenceslas a şi 
plecat? 

— E la atelier. 

— Venisem să mă înţeleg cu el în privinţa lucrărilor 
noastre. 

— Trimit numaidecât după el, zise Hortense, poftindu-l pe 
Stidmann să ia loc. 


Tânăra femeie, binecuvântând în sinea ei această 
întâmplare, voia să-l ţină pe Stidmann ca să afle amănunte 
asupra seratei din ajun. Stidmann se înclină, mulţumind 
contesei pentru amabilitate. Doamna Steinbock sună şi, 
când veni bucătăreasa, îi porunci să se ducă să-l cheme pe 
domnul de la atelier. 

— V-aţi distrat bine, ieri? întrebă Hortense, căci 
Wenceslas s-a întors abia la ora unu. 

— Distrat?... Nu tocmai, răspunse artistul, care în ajun 
voise s-o dea gata pe doamna Marneffe. În lume nu te 
distrezi decât când ai anumite interese. Micuţa doamnă 
Marneffe e grozav de spirituală, e o cochetă... 

— Şi Wenceslas cum o găseşte?... întrebă biata Hortense, 
încercând să-şi păstreze calmul. Nu mi-a povestit nimic 
despre asta. 

— Pot să vă spun doar un singur lucru, răspunse 
Stidmann, cred că-i foarte primejdioasă. 

Hortense se făcu palidă ca o lehuză. 

— Atunci, se pare că aţi cinat ieri... la doamna Marneffe, 
şi nu... la Chanor... bâigui ea... cu Wenceslas, şi el... 

Stidmann, fără să-şi dea seama de catastrofa pricinuită, 
bănui totuşi că făcuse o gafă. Contesa nici nu-şi isprăvi 
fraza şi căzu leşinată. Artistul sună, veni jupâneasa. În timp 
ce încerca s-o ducă pe contesa Steinbock în camera ei, 
aceasta avu un atac nervos foarte grav, cu spasme 
îngrozitoare. Ca toţi cei care dărâmă printr-o indiscreţie 
schelăria şubredă ridicată într-o căsnicie de minciuna unui 
soţ, lui Stidmann nu-i venea să creadă că vorbele sale 
putuseră avea un asemenea efect, îşi închipui că Hortense 
se afla în starea aceea delicată, în care cea mai uşoară 
supărare e primejdioasă. Bucătăreasa veni să-i înştiinţeze, 
cu voce tare din nefericire, că domnul nu era la atelier. În 
mijlocul crizei, auzind răspunsul, contesa fu apucată din 
nou de spasme... 

— Du-te şi cheam-o pe mama doamnei!... îi spuse Louise 
bucătăresei, fugi repede! 


— Dacă aş şti unde-i Wenceslas, m-aş duce să-l înştiinţez, 
făcu Stidmann deznădăjduit. 

— E la femeia aceea!... strigă biata Hortense. S-a 
îmbrăcat cu totul altfel decât pentru atelier. 

Stidmann alergă la doamna Marneffe recunoscând în 
sinea lui adevărul acelei presimţiri, care se datora puterii 
de previziune a pasiunii. În momentul acela, Val&rie poza în 
Dalila. Stidmann, prea şiret ca să întrebe de doamna 
Marneffe, trecu nepăsător prin faţa gheretei portarului şi 
urcă repede la etajul al doilea, făcându-şi următoarea 
socoteală: „Dacă întreb de doamna Marneffe, n-are să fie 
acasă. Dacă întreb prosteşte de Steinbock, îmi vor râde în 
nas... Trebuie să dau buzna!” La sunetul clopoţelului, îi 
deschise Reine. 

— Spune domnului conte Steinbock să vină repede, soţia 
lui e pe moarte!... 

Reine, tot atât de şireată ca şi Stidmann, îl privi cu un aer 
prostesc. 

— Domnule, dar nu ştiu... ce... 

— Ştiu sigur că prietenul meu Steinbock e aici, şi soţia lui 
e pe moarte, e un caz destul de grav ca s-o poţi deranja pe 
stăpâna dumitale. 

Şi Stidmann plecă. „E aici”, îşi spuse el. Într-adevăr, 
zăbovind câteva clipe în strada Vanneau, Stidmann îl văzu 
pe Wenceslas ieşind şi-i făcu semn să vină repede. După ce-i 
povesti tragedia care se petrecuse în strada Saint- 
Dominique, Stidmann îl mustră pe Steinbock că nu-l 
prevenise să păstreze secretul asupra seratei din ajun. 

— Sunt pierdut, îi răspunse Wenceslas, dar te iert. Am 
uitat cu totul de întâlnirea noastră de azi dimineaţă şi am 
făcut greşeala că nu te-am prevenit să spui şi tu că am cinat 
la Florent. Ce să-i faci! Valerie m-a scos din minţi, pentru o 
femeie ca ea, dragul meu, renunţi la glorie, renunţi la 
fericire... A! este... Doamne! în ce încurcătură teribilă am 
intrat! Sfătuieşte-mă. Ce să fac, cum să mă justific? 


— Ce să te sfătuiesc? habar n-am, zise Stidmann. Soţia ta 
te iubeşte, nu-i aşa? Atunci e în stare să creadă orice. Cel 
mai bun lucru e să-i povesteşti că veneai la mine, în timp ce 
eu plecasem spre tine, vei salva astfel cel puţin poza de azi 
dimineaţă. La revedere! 

Lisbeth, înştiinţată de Reine, alergă după Steinbock şi-l 
ajunse în coltul străzii Hillerin-Bertin, îi era teamă de 
naivitatea lui de polonez. Nevrând să se compromită, îi 
spuse doar câteva cuvinte, iar acesta, în bucuria lui, o 
sărută acolo în stradă. Desigur că-i întinsese artistului o 
punte ca să treacă peste prăpastia aceea a vieţii conjugale. 

Când o văzu pe mama sa, care alergase într-un suflet, 
Hortense vărsă şiroaie de lacrimi. Astfel, criza nervoasă luă, 
din fericire, un alt aspect. 

— M-a trădat, mamă dragă, se tângui ea. Wenceslas, 
după ce-mi dăduse cuvântul de onoare că n-o să se ducă la 
doamna Marneffe, ieri a luat masa acolo şi s-a întors abia la 
unu şi un sfert după miezul nopţii!... Şi când te gândeşti că- 
n ajun avusesem, nu Chiar o ceartă, ci o explicaţie. îi 
spusesem lucruri atât de mişcătoare: că eram geloasă şi că 
o infidelitate m-ar ucide, că sunt o fire bănuitoare şi că 
trebuie să-mi respecte slăbiciunile, căci toate vin din 
dragostea mea pentru el, că am în vine, în egală măsură, şi 
sânge de al tatei şi sânge de al tău, că în prima clipă a unei 
trădări aş fi în stare să fac o nebunie, să mă răzbun, 
dezonorându-l pe el, pe fiul meu şi pe mine, că s-ar putea 
să-l ucid şi apoi să mă omor şi pe mine etc. Şi totuşi s-a dus 
şi el acolo! Femeia asta şi-a pus în gând să ne nenorocească 
pe toţi! Ieri, fratele meu şi Celestine s-au angajat să retragă 
poliţe în valoare de şaptezeci şi două de mii de franci, 
subscrise pentru nemernica asta... Da, mamă, tata era să 
fie urmărit şi băgat la închisoare. Ticăloasa nu se 
mulţumeşte cu tata şi cu lacrimile tale? De ce să mi-l ia şi pe 
Wenceslas?... Am să mă duc la ea şi am s-o ucid cu 
pumnalul! 


Doamna Hulot, cu inima sfâşiată de groaznica destăinuire 
pe care Hortense, fără să-şi dea seama, i-o făcuse în furia 
ei, îşi stăpâni durerea cu una dintre sforţările acelea pe 
care sunt în stare să le facă numai mamele sublime şi 
strânse la sânul ei capul fetei, acoperindu-l de sărutări. 

— Aşteaptă să vină Wenceslas, copilă, şi are să se 
lămurească totul. Poate că răul nu-i chiar atât de mare cum 
crezi! Şi eu am fost înşelată, dragă Hortense. Îţi par 
frumoasă, sunt virtuoasă şi totuşi sunt părăsită de douăzeci 
şi trei de ani, pentru nişte Jenny Cadine, Josepha ori 
Marneffe!... n-ai ştiut? 

— Tu, mamă, tu!... înduri asta de douăzeci...? 

Se opri cuprinsă de propriile ei gânduri. 

— Fă ca mine, copilă, urmă mama. Fii blândă şi bună şi 
vei avea conştiinţa împăcată. Pe patul de moarte, un bărbat 
îşi spune: „Soţia mea nu mi-a pricinuit niciodată niciun 
necaz!” Şi Dumnezeu, care aude ultimele suspine, ţine 
seamă de ele. Dacă m-aş fi lăsat pradă furiilor, ca tine, ce s- 
ar fi întâmplat?... Tatăl tău s-ar fi acrit, poate m-ar fi 
părăsit, nu s-ar mai fi temut să mă mâhnească, ruina 
noastră de astăzi ar fi început de acum zece ani şi am fi 
oferit spectacolul unei căsnicii în care fiecare trăieşte de o 
parte, un scandal ruşinos, dezolant, căci asta înseamnă 
moartea familiei. Nici fratele tău şi nici tu nu v-aţi mai fi 
putut face un rost în viaţă... M-am sacrificat, şi cu atâta 
curaj, încât, dacă n-ar fi fost ultima legătură a tatălui tău, 
lumea m-ar crede fericită. Minciuna mea folositoare şi 
curajoasă i-a ajutat până acum lui Hector, se mai bucură de 
consideraţie, dar văd că se lasă târât prea departe de 
pasiunea lui târzie. Mă tem că nebunia lui va dărâma 
paravanul pe care l-am pus între lume şi noi... Dar am 
izbutit să menţin timp de douăzeci şi trei de ani vălul acesta 
îndărătul căruia plângeam, fără să am lângă mine o mamă, 
fără să am pe cineva căruia să mă destăinuiesc, fără alt 
sprijin decât acela al religiei, şi am păstrat onoarea familiei 
timp de douăzeci şi trei de ani! 


Hortense îşi asculta mama privind-o ţintă. Glasul liniştit şi 
resemnarea acelei dureri supreme avură darul să 
potolească zbuciumul primei răni suferite de tânăra femeie, 
lacrimile o podidiră din nou, curgându-i şiroaie. Într-un 
acces de pietate filială, zdrobită de devotamentul sublim al 
mamei sale, căzu în genunchi în faţa ei, apucându-i poala 
rochiei şi sărutându-i-o precum sărută catolicii sfintele 
moaşte ale unui martir. 

— Ridică-te, dragă Hortense, o îndemnă baroana, o astfel 
de mărturie din partea fiicei mele îmi răscumpără multe 
amintiri dureroase! Vino să te strâng la pieptul meu 
împovărat numai de amărăciunea ta. Deznădejdea bietei 
mele fetiţe, a cărei bucurie a fost singura mea bucurie, a 
smuls pecetea tăcerii de mormânt pe care nimic n-ar fi 
trebuit s-o rupă. Da, voiam să-mi duc durerea în mormânt 
ca pe un linţoliu. Ca să-ţi potolesc furia, am vorbit... 
Dumnezeu mă va ierta! O, ce n-aş face ca să nu ai şi tu 
aceeaşi viaţă ca a mea. Oamenii, lumea, întâmplarea, 
natura, Dumnezeu cred că ne fac să plătim dragostea cu 
cele mai cumplite chinuri. Plătesc cu douăzeci şi patru de 
ani de deznădejde, de necontenite supărări, de amărăciune, 
cei zece ani fericiţi... 

— “Tu ai avut zece ani, dragă mamă, pe când eu numai 
trei!... strigă fata în egoismul ei de îndrăgostită. 

— Încă nu-i nimic pierdut, copilă, aşteaptă-l pe 
Wenceslas. 

— Mamă, zise Hortense, a minţit, m-a înşelat... Mi-a spus: 
„N-am să mă duc”, şi s-a dus. Şi asta, lângă leagănul 
copilului!... 

— Pentru plăcerile lor, micuța mea, bărbaţii făptuiesc 
cele mai mari laşităţi, ticăloşii, crime, se pare că asta e în 
firea lor. Noi, femeile, suntem sortite să fim sacrificate. 
Credeam că am sfârşit cu nenorocirile, dar văd că abia 
încep, căci nu mă aşteptam să sufăr de două ori, suferind şi 
pentru fata mea. Curaj şi tăcere!... Dragă Hortense, jură-mi 
să nu-mi destăinuieşti decât mie supărările tale, să nu 


pomeneşti altcuiva de ele... Fii tot atât de mândră ca şi 
mama ta! 

În clipa aceea, Hortense tresări auzind paşii soţului ei. 

— Mi se pare, zise Wenceslas intrând, că Stidmann a 
venit aici în timp ce eu mă duceam la el. 

— Adevărat?... exclamă biata Hortense cu ironia sălbatică 
a femeii jignite, care se slujeşte de vorbă ca de un pumnal. 

— Da, adineauri m-am întâlnit cu el, răspunse Wenceslas, 
prefăcându-se mirat. 

— Dar ieri?... continuă Hortense. 

— E adevărat, te-am minţit, iubita mea, şi mama ta are să 
ne fie judecător... 

Sinceritatea asta ridică o piatră de pe inima Hortensei. 
Toate femeile cu adevărat nobile preferă adevărul 
minciunii. Nu vor să-şi vadă idolul înjosit, vor să fie mândre 
de dominaţia pe care o acceptă. 

— Ascultă, dragă mamă... zise Wenceslas, o iubesc atât 
de mult pe Hortense a mea, care-i atât de bună şi de 
blândă, încât i-am ascuns în ce măsură suntem de 
strâmtoraţi. Ce să fac? mai alăpta încă, şi o supărare i-ar fi 
făcut rău. Ştii în ce primejdie se poate afla o femeie în 
situaţia asta. Frumuseţea, prospeţimea, sănătatea i-ar 
putea fi amenințate. N-am dreptate?... Ea crede că suntem 
datori numai cinci mii de franci, dar eu mai datorez alte 
cinci mii... Alaltăieri eram disperaţi!... Nimeni nu vrea să 
împrumute bani artiştilor. Talentul, ca şi fanteziile noastre, 
stârnesc neîncredere. Am bătut zadarnic la toate uşile. 
Lisbeth ne-a oferit economiile ei. 

— Biata fată! exclamă Hortense. 

— Biata fată, zise baroana. 

— Dar ce sunt cele două mii de franci ale Lisbethei?... 
pentru ea totul, pentru noi nimic. Atunci verişoara ne-a 
vorbit, ştii, Hortense, de doamna Marneffe, care, din 
mândrie, fiind îndatorată faţă de baron, n-ar lua nicio 
dobândă... Hortense a vrut să-şi amaneteze diamantele. Am 
fi obţinut câteva mii de franci, când, de fapt, ne trebuiau 


zece mii! Cei zece mii de franci îi aveam la îndemână, fără 
dobânzi, pe un an!... Şi mi-am spus: „Hortense n-are să ştie 
nimic, hai să-i luăm”. Femeia aceasta m-a invitat, prin socrul 
meu, ieri la masă, dându-mi a înţelege că Lisbeth îi vorbise 
şi că voi avea banii. Între deznădejdea Hortensei şi masa 
aceea, n-am stat la îndoială. Asta-i tot. Cum îşi închipuise 
Hortense, care are douăzeci şi patru de ani, e fragedă, 
curată şi virtuoasă, ea care înseamnă pentru mine fericirea 
şi gloria, pe care n-am părăsit-o niciodată de când ne-am 
cununat, că aş putea să-i prefer pe cine?... O femeie 
veştejită, trecută şi baccelită, rosti el folosind o expresie 
crudă din jargonul de atelier, ca să-şi arate disprețul, 
printr-una dintre acele exagerări care plac femeilor. 

— Ah! dacă tatăl tău mi-ar fi vorbit astfel! făcu baroana. 

Hortense se aruncă drăgălaş de gâtul soţului ei. 

— Da, aşa aş fi făcut, spuse Adeline. Wenceslas, dragul 
meu, nevasta ta era cât pe ce să moară, reluă ea cu 
gravitate. Vezi cât te iubeşte... E trup şi suflet a ta, vai!... 
oftă ea din adânc. „Poate face din ea ori o martiră ori o 
femeie fericită”, îşi spuse baroana gândind ceea ce gândesc 
toate mamele despre căsniciile fetelor lor. „Cred că sufăr 
de-ajuns ca să-mi pot vedea copiii fericiţi.” 

— Fii pe pace, dragă mamă, zise Wenceslas în culmea 
fericirii, văzând că totul se sfârşise cu bine. Până în două 
luni, voi fi plătit acestei groaznice femei întreaga datorie. 
Ce să-i faci! adăugă el repetând vorba asta tipic poloneză 
cu o graţie poloneză. Sunt clipe când ai lua bani cu 
împrumut şi de la diavol. Apoi, la urma urmei, sunt tot banii 
familiei. Şi din moment ce-am fost invitat, cum aş mai fi 
putut căpăta banii pentru care ne zbatem atâta dacă aş fi 
răspuns la o politeţe printr-o grosolănie? 

— O! mamă, cât rău ne face tata! strigă Hortense. 

Baroana îi puse un deget pe buze, şi Hortensei îi păru 
rău că scăpase aceste vorbe, prima învinuire adusă unui 
părinte apărat cu atâta eroism printr-o tăcere sublimă. 


— Vă las cu bine, copii, zise doamna Hulot, a venit iar 
vremea bună. Să nu vă mai certaţi! 

Când se întoarseră în camera lor, după ce o petrecură pe 
baroană, Hortense îi spuse soţului ei: 

— Povesteşte-mi cum a fost aseară! Şi-i pândi chipul lui 
Wenceslas în timpul povestirii întrerupte La tot pasul de 
întrebările ce se îmbulzesc pe buzele oricărei femei într-o 
asemenea împrejurare. Povestirea îi dădu de gândit 
Hortensei, întrezărea distracţiile diabolice pe care artiştii le 
găsesc într-o asemenea societate stricată. 

— Fii sincer, dragă Wenceslas!... erau acolo Stidmann, 
Claude Vignon, Vernisset şi mai cine? În sfârşit ai petrecut 
bine!... 

— Eu?... eram cu gândul numai la cei zece mii de franci 
ai noştri, şi-mi spuneam: „Hortense a mea o să scape de 
orice grijă!” 

Interogatorul acesta îl obosi grozav pe livonian, şi, 
prinzând un moment de veselie, o întrebă pe Hortense: 

— Şi tu, îngeraşule, ce-ai fi făcut dacă artistul tău ar fi 
fost vinovat?... 

— Eu, răspunse ea cu un aer de îndărătnicie 
copilărească, l-aş fi luat pe Stidmann, dar fără să-l iubesc, 
bineînţeles! 

— Hortense! strigă Steinbock ridicându-se brusc cu o 
mişcare teatrală, n-ai fi avut timp s-o faci, căci te-aş fi ucis! 

Hortense, repezindu-se la bărbatul ei, îl înăbuşi sub 
sărutări, îl copleşi de mângâieri, spunându-i: 

— Văd că mă iubeşti, Wenceslas! de aci înainte nu-mi mai 
este teamă de nimic! Dar s-a isprăvit cu Marneffe. Să nu te 
mai vâri niciodată într-o asemenea mocirlă... 

— Îţi jur, dragă Hortense, că n-am să mă mai duc acolo 
decât ca să-mi scot poliţa... 

Ea se îmbufnă, dar aşa cum se îmbufnează femeile 
îndrăgostite, care vor să se aleagă din asta cu un câştig. 
Wenceslas, obosit de o asemenea dimineaţă, îşi lăsă soţia 
îmbufnată şi plecă la atelier, ca să facă macheta grupului 


Samson şi Dalila, al cărui desen îl avea în buzunar. 
Hortense, neliniştită de toanele ei, crezând că Wenceslas s- 
a supărat, veni la atelier tocmai când artistul sfârşea de 
modelat lutul cu furia artistului îmboldit de o fantezie 
năvalnică. Când îşi văzu soţia, aruncă iute o cârpă udă pe 
grupul schiţat şi, cuprinzând-o pe Hortense în braţe, îi zise: 

— Nu mai suntem supăraţi, nu-i aşa, pisicuţo? 

Hortense zărise grupul şi cârpa aruncată deasupra, dar 
nu spuse nimic, înainte de a părăsi atelierul se întoarse, 
însă, ridică pânza, privi schiţa şi întrebă: 

— Ce-i asta? 

— Un grup la care m-am gândit. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Voiam să ţi-l arăt gata. 

— Femeia e foarte drăguță! zise Hortense. 

Şi mii de bănuieli îi încolţiră în suflet, aşa cum cresc 
văzând cu ochii sălbaticele şi stufoasele vegetaţii din Indii. 


După trei săptămâni, doamna Marneffe începu să fie 
furioasă pe Hortense. Femeile de soiul acesta au şi ele 
amorul lor propriu, vor să faci temenele diavolului, nu iartă 
niciodată virtuţii care nu se teme de puterea lor sau care se 
împotriveşte. Wenceslas nu se mai dusese deloc în strada 
Vanneau, nu făcuse nici măcar vizita de politeţe care se 
impunea, mai ales după ce îi pozase în Dalila. Lisbeth 
trecuse de mai multe ori pe la soţii Steinbock, dar nu-i 
găsise niciodată acasă. Domnul şi doamna stăteau tot 
timpul la atelier. Lisbeth, urmărindu-i pe cei doi porumbei 
până în cuibul lor din Gros-Caillou, îl găsi pe Wenceslas 
lucrând cu înflăcărare şi află de la bucătăreasă că doamna 
nu-l părăsea nicio clipă. Wenceslas îndura tirania dragostei. 
Ca şi Lisbeth, Valerie începu s-o urască pe Hortense. 
Femeile ţin tot atât de mult la amanţii pentru care sunt 
nevoite să lupte, ca şi bărbaţii la femeile dorite de mai mulţi 
înfumuraţi. Astfel că reflecţiile pe care le-am făcut cu 
privire la doamna Marneffe se potrivesc întocmai bărbaţilor 


cu trecere la femei, care sunt un soi de bărbaţi-curtezane. 
Capriciul Valeriei se prefăcu în furie, voia mai ales să-şi 
capete grupul şi îşi pusese în gând să se ducă într-o 
dimineaţă la atelierul lui Wenceslas, când se întâmplă unul 
dintre evenimentele acelea grave care se pot numi, pentru 
femeile de telul ei, fructus belii158:*. Iată cum anunţă Valerie 
noutatea aceasta, cu totul intimă. Dejuna cu Lisbeth şi 
Marneffe. 

— Ţi-ai fi închipuit, Marneffe, că vei fi pentru a doua oară 
tată? 

— Adevărat, eşti însărcinată?... A! trebuie să te sărut. 

Se sculă, făcu înconjurul mesei, şi soţia îi întinse fruntea, 
astfel ca sărutarea să alunece pe păr. 

— Am dat lovitura, adăugă el, ajung şef de birou şi ofiţer 
al Legiunii de Onoare! căci n-am de gând, draga mea,. să-l 
despoi de moştenire pe Stanislas! bietul copilaş!... 

— Bietul copilaş?... strigă Lisbeth. Se împlinesc şapte luni 
de când nu l-ai mai văzut, la pensiune toţi mă iau drept 
mama lui, căci dintre cei de-aici numai eu mă îngrijesc de 
el... 

— Un copil care ne costă trei sute de franci pe 
trimestru!... zise Valerie. De altfel e cu adevărat copilul tău, 
Marneffe! şi-ar trebui să-i plăteşti tu întreţinerea din leafă... 
Cel care-i pe drum, în schimb, o să ne scape de mizerie... 

— Valerie, răspunse Marneffe imitându-l pe Crevel şi 
luând ţinuta caracteristică acestuia, nădăjduiesc că domnul 
baron Hulot va avea grijă de fiul său şi nu-l va lăsa în 
spinarea unui biet funcţionar, o să fiu neînduplecat cu 
dânsul. De aceea să-ţi iei măsurile de prevedere, doamnă! 
fă rost de vreo scrisoare de-a lui în care să-ţi vorbească de 
fericirea ce l-a copleşit, căci prea aşteaptă multe rugăminţi 
ca să-mi facă numirea. 

Şi Marneffe plecă la minister, preţioasa prietenie a 
directorului său îngăduindu-i să se ducă la ora unsprezece 
la birou, unde de altfel nu făcea mai nimic, din pricina 
incapacității sale notorii şi a dezgustului său pentru muncă. 


Când rămaseră singure, Lisbeth şi Valerie se priviră o 
clipă ca doi auguri, apoi izbucniră deodată într-un hohot de 
râs. 

— Ascultă, Valerie, e adevărat? întrebă Lisbeth, ori joci 
teatru? 

— E un adevăr evident! răspunse Valerie. Hortense mă 
plictiseşte! Şi, astă noapte, mi-a trecut prin cap să arunc 
copilul ca o bombă în căsnicia lui Wenceslas. 

Valerie se duse în odaia ei, urmată de Lisbeth, căreia îi 
arătă o scrisoare ticluită în felul următor: 


Wenceslas, dragul meu prieten, mai cred încă în dragostea 
ta, deşi se împlinesc douăzeci de zile de când nu te-am 
văzut. Mă disprețuieşti? Dalila n-ar putea s-o creadă. Mai 
degrabă mi se pare că e la mijloc tirania unei femei pe care 
mi-ai Spus singur că n-o mai poţi iubi. Wenceslas, eşti un 
artist prea mare ca să te laşi astfel stăpânit. Căsnicia e 
mormântul gloriei. Judecă singur dacă mai semeni cu 
Wenceslas din strada Doyenne! Monumentul tatălui meu nu 
ţi-a izbutit, dar amantul din tine e superior artistului, ai 
avut mai mult noroc cu fata lui! eşti tată, scumpul meu 
Wenceslas. Dacă nu vii să mă vezi în starea în care mă aflu, 
ai să treci în ochii prietenilor tăi drept un om fără suflet, 
dar ştii bine că te iubesc cu atâta pasiune, încât nu voi avea 
niciodată puterea să te blestem. Am rămas oare tot 

Valerie a ta? 


— Ce zici, dacă aş trimite scrisoarea la atelier când 
Hortense e singură acolo? o întrebă Valerie pe Lisbeth. Ieri 
seară am aflat de la Stidmann că Wenceslas trebuie să 
treacă să-l ia pe la ora unsprezece, căci au nişte treburi la 
Chanor, aşa că scârba de Hortense va fi singură. 

— După o asemenea ispravă, răspunse Lisbeth, nu voi 
mai putea rămâne pe faţă prietena ta, voi fi nevoită să te 


părăsesc, să par că nu mai vreau nici să te văd, nici să-ţi 
vorbesc. 

— Bineînţeles, spuse Valerie, dar... 

— A! fii liniştită, o întrerupse Lisbeth. Ne vom revedea 
când voi fi doamna mareşal, au s-o dorească cu toții. Numai 
baronul nu-mi cunoaşte planul, dar ai să-l convingi tu. 

— S-ar putea însă să mă aflu în curând într-o situaţie cam 
delicată faţă de baron. 

— Numai doamna Olivier e în stare să se lase prinsă de 
Hortense cu scrisoarea asta, fu de părere Lisbeth, trebuie 
s-o trimitem întâi în strada Saint-Dominique şi apoi la 
atelier. 

— A! pisicuţa noastră are să fie acasă, zise doamna 
Marneffe sunând-o pe Reine, ca s-o trimită după doamna 
Olivier. 


Zece minute după expedierea acelei scrisori fatale, sosi 
baronul Hulot. Doamna Marneffe se azvârli, cu o mişcare de 
pisică, de gâtul moşneagului. 

— Hector, eşti tată! îi şopti ea la ureche. Iată ce înseamnă 
să te cerţi şi să te împaci... 

Observând o mişcare de uimire, pe care baronul nu şi-o 
putu ascunde destul de repede, Valerie luă o înfăţişare rece, 
care îl aduse la disperare pe consilierul de stat. Îl făcu apoi 
pe baron să-i smulgă una câte una dovezile cele mai 
hotărâtoare. După ce convingerea, luată încetişor de mână 
de vanitate, intră în mintea moşneagului, Valerie îi vorbi de 
furia lui Marneffe. 

— Dragul meu Veteran, îi spuse ea, va fi aproape cu 
neputinţă să nu-l numeşti pe girantul nostru, ca să-i zicem 
aşa, şef de birou şi ofiţer al Legiunii de Onoare, căci tu l-ai 
distrus, îl adoră pe Stanislas, dihania aceea mică ce-i 
seamănă şi pe care eu n-o pot suferi. Dar poate preferi să-i 
faci lui Stanislas o rentă de o mie două sute de franci, în 
nudă proprietate, bineînţeles, uzufructul trecându-l pe 
numele meu... 


— Dacă-i vorba de rente, mai bine le fac pentru fiul meu, 
nu pentru dihanie! zise baronul. 

Fraza aceasta imprudentă, din care fiul meu se revărsă 
ca un puhoi năvalnic, se transformă după o oră de discuţii 
în făgăduiala solemnă că pruncul ce se va naşte va primi de 
la baron o rentă de o mie două sute de franci. Apoi, 
făgăduiala aceasta fu folosită de Valerie, aşa cum un plod se 
joacă cu toba: timp de douăzeci de zile, fără încetare, îl 
împunse pe baron cu priviri şi vorbe. 


În clipa când baronul Hulot, fericit ca un însurăţel de un 
an ce-şi doreşte un moştenitor, pleca din strada Vanneau, 
doamna Olivier izbutise s-o facă pe Hortense să-i smulgă 
scrisoarea, pe care trebuia s-o predea numai domnului 
conte în mână. Tânăra femeie cumpără scrisoarea cu o 
monedă de douăzeci de franci. Sinucigaşul îşi plăteşte 
singur  opiumul, pistolul şi mangalul. Hortense citi 
scrisoarea, apoi o reciti, nu mai vedea decât hârtia albă, 
împestriţată de dungi negre, nu mai exista decât hârtia 
aceea pe lume, totul se făcuse negru în jurul ei. Flăcările 
incendiului care mistuise edificiul fericirii sale luminau 
hârtia, căci domnea în juru-i o noapte neagră. Strigătele 
micuţului Wenceslas, care se juca, îi ajungeau la ureche ca 
şi cum copilul s-ar fi aflat în fundul unei văgăuni, şi ea pe un 
pisc de munte. Să înduri o astfel de umilinţă la douăzeci şi 
patru de ani, în toată strălucirea frumuseţii, purtând o 
dragoste curată şi devotată, însemna nu o lovitură de 
pumnal, ci moartea. Primul atac fusese numai nervos, 
trupul răsucindu-se în încleştarea geloziei, dar, când 
certitudinea atinse sufletul, trupul fu nimicit. Hortense 
rămase aproape zece minute sub această apăsare. Dar 
umbra mamei îi apăru înfăptuind o revoluţie, îşi recăpătă 
liniştea şi calmul, îşi veni în fire. Sună. 

— Dragă, se adresă ea bucătăresei, roag-o pe Louise să 
te ajute şi împachetaţi cât mai repede toate lucrurile din 
casă care sunt ale mele şi ale copilului. Vreau să fiţi gata 


într-o oră. Să-mi aduci apoi o trăsură de piaţă şi să mă 
vesteşti. Fără nicio discuţie! Părăsesc casa, şi pe Louise o 
iau cu mine. Dumneata rămâi cu domnul, vezi să ai grijă de 
el. 

Trecu în odaia ei, se aşeză la masă şi scrise următoarea 
scrisoare: 


Domnule conte, 


Scrisoarea alăturată îţi va lămuri hotărârea pe care am 
luat-o. 

Când vei citi aceste rânduri, eu voi fi părăsit casa 
dumitale, căutându-mi împreună cu copilul un refugiu 
lângă mama mea. 

Să nu crezi că imi voi schimba vreodată punctul de 
vedere. Te înșeli grozav, dacă îţi închipui că am fost mânată 
de o pornire tinerească, de nechibzuinţa şi furia dragostei 
copilăreşti jignite. 

De cincisprezece zile incoace m-am gândit nespus de 
mult la viaţă, la dragoste, la căsnicia noastră şi la 
îndatoririle ce le avem unul faţă de celălalt. Am aflat tot 
devotamentul de care a dat dovadă mama, căci mi-a 
mărturisit suferinţele ei! De douăzeci şi trei de ani, se 
poartă zilnic ca o eroină, nu mă simt în stare să-i urmez 
pilda, nu fiindcă te-aş iubi mai puţin decăt l-a iubit ea pe 
tata, ci din pricina firii mele. Căsnicia noastră ar ajunge un 
iad, şi eu aş putea să-mi pierd capul într-atât, încât să mă 
dezonorez, să te dezonorez şi pe dumneata şi pe copilul 
nostru. Nu vreau să fiu o doamnă Marneffe, în cariera 
aceasta, cred că o femeie de felul meu nu s-ar mai putea 
opri. Din nefericire pentru mine, sunt o Hulot, nu o Fischer. 

Singură şi departe de priveliştea desfrânărilor dumitale, 
pot fi stăpână pe mine, având mai ales grija copilului 
nostru, lângă mama mea vitează şi sublimă, care mă va 
ajuta să-mi potolesc zbuciumul năvalnic al inimii. ACOLO voi 
putea fi o mamă bună, îi voi da o creştere frumoasă 
băiatului nostru, ducându-mi mai departe viaţa. Dacă am 


rămâne împreună, femeia ar ucide în mine mama, şi 
certurile necurmate mi-ar înăspri caracterul. 

Aş fi bucuroasă să mor subit, dar nu vreau să fiu bolnavă 
timp de douăzeci şi cinci de ani, ca mama. Dacă m-ai 
înşelat, după trei ani de dragoste curată, neclintită, cu 
amanta socrului dumitale, cine ştie ce fel de rivale îmi vei 
aduce mai târziu! Ah! ai apucat-o mult mai curând decât 
tatăl meu pe drumul desfrâului şi al risipei, care-l 
dezonorează pe şeful unei familii, care îi răpeşte dreptul la 
respectul copiilor şi la capătul căruia nu se află decât 
ruşinea şi deznădejdea. 

Nu sunt neîndurătoare. Neinduplecarea nu se potriveşte 
oamenilor slabi, care-şi pun viaţa sub paza Domnului. Dacă 
vei cuceri gloria şi averea prin muncă stăruitoare, dacă vei 
renunţa la curtezane, la căile murdare şi ruşinoase pe care 
ai apucat, vei regăsi o femeie vrednică de dumneata. 

Imi închipui că eşti îndeajuns de nobil ca să nu recurgi la 
drepturile pe care ţi le dă legea. Imi vei respecta voința, 
domnule conte, lăsându-mă lângă mama, şi, mai ales, să nu 
vii niciodată să mă vezi. |i-am lăsat toţi banii pe care ţi i-a 
împrumutat ticăloasa aceea. Adio! 


Hortense Hulot 


Rândurile acestea fură scrise cu greu, Hortense fiind 
copleşită de lacrimi, de strigătul pasiunii sfâşiate. Lăsă 
pana, apoi o luă din nou în mână, ca să exprime cu 
simplitate frazele pe care de obicei iubirea le declară în 
aceste scrisori-testamente. Inima îşi vărsa focul strigând, 
dar raţiunea poruncea. 

Tânăra femeie, înştiinţată de Louise că totul era gata, 
străbătu pentru ultima oară grădiniţa, apoi camera, salonul, 
luându-şi rămas bun de la toate. După aceea, dădu 
instrucţiuni bucătăresei, stăruind foarte mult să aibă grijă 
de domnul, făgăduindu-i s-o răsplătească dacă se va purta 
cum se cuvine. În sfârşit se urcă în trăsură şi porni spre 


mama ei cu inima sfâşiată, plângând de-i era mai mare mila 
cameristei de ea, acoperindu-l pe Wenceslas cel mic cu 
sărutări înflăcărate, care trădau dragostea pe care o mai 
purta încă tatălui. 

Baroana aflase de la Lisbeth că socrul era în mare parte 
vinovat de greşeala ginerelui, aşa că nu se miră văzând-o pe 
fiică-sa venind, îi aprobă purtarea şi îi îngădui să rămână la 
ea. Adeline, dându-şi seama că blândeţea şi devotamentul 
nu izbutiseră niciodată să-l oprească pe Hector al ei, faţă de 
care începuse să aibă mai puţină stimă, găsi că fata avea 
dreptate să ia altă cale. Biata mamă primise în ultimele 
douăzeci de zile două lovituri care o făceau să sufere mai 
tare decât chinurile îndurate până atunci. Baronul îl 
sărăcise pe Victorin şi pe soţia acestuia, tot el era de vină că 
Wenceslas făcuse acest pas greşit, căci, după spusele 
Lisbethei, el îl îndemnase la desfrâu. Impunătoarea 
autoritate a acestui tată de familie, păstrată cu preţul unor 
sacrificii imense, era acum întinată. Tinerii Hulot nu 
regretau banii daţi, îl priveau însă pe baron cu neîncredere 
şi îngrijorare. Adeline, înțelegând sentimentul lor, era 
adânc mâhnită, căci presimţea destrămarea familiei. 
Baroana îşi instală fata în sufragerie, care, mulţumită 
banilor daţi de mareşal, se prefăcu îndată în dormitor, iar 
anticamera deveni, ca în multe alte gospodării, sufragerie. 

Când Wenceslas se întoarse acasă, când citi cele două 
scrisori, fu cuprins de un simţimânt de bucurie amestecată 
cu tristeţe. Ţinut necontenit sub supravegherea soţiei, se 
răzvrătise în sinea lui împotriva acestei noi încătuşări ce-i 
amintea de Lisbeth. Îndopat cu dragoste timp de trei ani, 
cugetase şi el mult în ultimele cincisprezece zile şi găsea că 
familia e o sarcină greu de purtat. Stidmann tocmai îl 
felicitase de pasiunea pe care o inspirase Valeriei, căci 
Stidmann, îmboldit de un gând ascuns, uşor de priceput, 
socotea de cuviinţă să zgândăre vanitatea soţului Hortensei, 
în nădejdea că o va consola el pe victimă. Astfel că 
Wenceslas fu încântat de a se putea întoarce la doamna 


Marneffe. Dar îşi aminti de fericirea curată, desăvârşită, de 
care se bucurase, de însuşirile rare ale Hortensei, de 
cuminţenia ei, de dragostea aceea nevinovată şi naivă şi îi 
păru amarnic de rău. Voi să alerge la soacra sa pentru a 
obţine iertare, dar făcu întocmai ca Hulot şi Crevel: se duse 
s-o vadă mai întâi pe doamna Marneffe, căreia îi arătă 
scrisoarea soţiei sale, ca să-i dovedească dezastrul ce-i 
pricinuise şi să se folosească, cum s-ar spune, de 
nenorocirea aceasta ca să ceară în schimb mângăierile 
amantei. La Valerie dădu de Crevel. Primarul, umflat ca un 
curcan, se plimba încoace şi încolo prin salon ca un om 
răscolit de sentimente năvalnice. Îşi lua poziţia preferată ca 
şi cum ar fi vrut să vorbească, dar nu îndrăznea Radia de 
fericire, se repezea la fereastră să bată darabana cu 
degetele în geam, se uita la Valerie cu o privire duioasă, 
drăgăstoasă. Din fericire pentru Crevel, intră Lisbeth. 

— Verişoară, îi şopti el la ureche, ştii noutatea? sunt tată! 
Am impresia c-o iubesc mai puţin pe biata Celestine. A! ce 
înseamnă să ai un copil de la femeia pe care o adori! Să fii 
tată şi cu inima, nu numai cu sângele! Ah! aş vrea să-i spui 
Valeriei că am să muncesc pentru copilul nostru, vreau să 
fie bogat! Mi-a mărturisit că are impresia, după anumite 
semne, că o să fie băiat! Dacă e băiat, vreau să poarte 
numele de Crevel. O să mă sfătuiesc cu avocatul meu. 

— Ştiu cât de mult te iubeşte, zise Lisbeth, dar, pentru 
Dumnezeu, dacă ţii la viitorul dumitale şi la al ei, 
stăpâneşte-te, nu-ţi mai freca mâinile întruna. 

În timp ce Lisbeth şuşotea astfel cu Crevel, Valerie îi 
cerea lui Wenceslas să-i înapoieze scrisoarea şi-i spunea la 
ureche vorbe ce-i alungau tristeţea. 

— Eşti liber acum, dragul meu, îi şoptea ea. Ce rost are 
ca un artist adevărat să se însoare? Fantezia şi libertatea 
creează artistul! 'Te voi iubi atât de mult, dragul meu poet, 
încât n-o vei regreta niciodată pe soţia ta. Dacă totuşi, ca 
mulţi alţii, doreşti să păstrezi aparențele, mă însărcinez să 
ţi-o aduc curând înapoi pe Hortense... 


— O! dacă ar fi cu putinţă! 

— Sunt sigură, spuse Valerie atinsă în vanitatea ei. Bietul 
socru-tău e un om ruinat în toate privinţele. Din ambiţie 
vrea să pară că-i iubit, vrea să înşele lumea că are o amantă 
şi e atât de vanitos în privinţa asta, încât îl conduc cum îmi 
place. Baroana îl iubeşte încă atât de mult pe dragulei 
Hector (am impresia întotdeauna că vorbesc de Iliada), 
încât amândoi bătrânii vor putea s-o înduplece pe Hortense 
să se împace cu tine. De vrei însă să n-ai furtună acasă, nu- 
ţi lăsa amanta douăzeci de zile fără să vii s-o vezi... 
Credeam că mor. Un gentilom, iubitule, trebuie să se poarte 
delicat cu o femeie pe care a compromis-o punând-o în 
situaţia în care mă aflu eu acum, mai ales când femeia asta 
trebuie să fie cu mare băgare de seamă să nu-şi strice 
reputaţia... Rămâi la masă, scumpul meu... Dar ia aminte că 
trebuie să mă port cât se poate de rece cu tine, deşi eşti 
autorul greşelii mele atât de vizibile. 

Fu anunţat baronul Montes: Valerie se sculă, alergă în 
întâmpinarea lui, îi vorbi câteva clipe la ureche şi-l preveni, 
ca şi pe Wenceslas, în privinţa atitudinii ce trebuia s-o aibă. 
Brazilianul avu o purtare diplomatică, potrivită cu marea 
noutate ce-l copleşea de fericire, căci era într-adevăr 
încredinţat de paternitatea copilului!... 

Mulțumită acestei strategii, bazată pe amorul propriu al 
bărbatului când e amant, Valerie avu la masă patru bărbaţi 
veseli, plini de însufleţire, încântați, crezându-se adoraţi, pe 
care Marneffe îi boteză în glumă, faţă de Lisbeth, punându- 
se şi pe el la socoteală, cei cinci părinţi ai bisericii. 

Numai baronul Hulot se arătase necăjit la începutul 
mesei. lată de ce. Înainte de a pleca de la birou, se dusese 
la directorul personalului, un general, camarad cu el de 
treizeci de ani, căruia îi arătase că vrea să-l numească pe 
Marneffe în locul lui Cogquet, care se învoise să-şi dea 
demisia, 

— Dragă prietene, i se adresă el, n-am vrut să cer hatârul 
acesta mareşalului fără să mă înţeleg mai întâi cu dumneata 


şi să-ţi cer învoirea. 

— Dragă prietene, răspunse directorul personalului, 
îngăduie-mi să-ţi atrag atenţia, spre binele dumitale, că n-ar 
trebui să insişti pentru această numire. Ţi-am mai spus 
părerea mea. Ar stârni un mare scandal prin birouri, căci şi 
aşa se vorbeşte prea mult pe socoteala dumitale şi a 
doamnei Marneffe. Asta rămâne între noi. Nu vreau să te 
ating la punctul dumitale sensibil, nici să-ţi pricinuiesc 
vreun neajuns, şi-am să ţi-o dovedesc. Dacă ţii cu orice chip, 
dacă vrei să ceri locul domnului Coquet, a cărui plecare ar 
însemna cu adevărat o pierdere pentru Ministerul de 
Război (e funcţionar din 1809), mă voi duce pentru 
cincisprezece zile la ţară, ca să te las singur pe lângă 
mareşal, care te iubeşte ca pe un fiu. În felul acesta, nu voi 
fi nici pentru, nici contra şi nu voi face nimic împotriva 
conştiinţei mele de administrator. 

— Îţi mulţumesc, răspunse baronul, o să mă gândesc la 
cele ce mi-ai spus. 

— Dacă îmi îngădui să-ţi fac această obiecţie, dragă 
prietene, e pentru că te priveşte mai mult pe dumneata 
personal decât pe mine sau amorul meu propriu. Înainte de 
orice, mareşalul e acela care hotărăşte. În afară de asta, 
dragul meu, ni se aduc atâtea imputări, că una mai mult sau 
mai puţin nu contează! Nu suntem virgini în privinţa 
criticilor. Pe vremea Restauraţiei, au fost numiţi unii numai 
pentru leafă, fără să se ţină seama de slujbă... Suntem doar 
vechi camarazi. 

— Da, răspunse baronul, tocmai fiindcă n-am vrut să 
dăunez vechii şi preţioasei noastre prietenii am venit... 

— Dacă-i aşa, rosti directorul personalului, văzând pe 
chipul lui Hulot cât era de încurcat, o să plec la ţară, 
prietene... Dar bagă de seamă! ai duşmani, adică oameni 
care râvnesc o slujbă împărăteşte plătită cum e a dumitale. 
Nu eşti menţinut decât de o singură ancoră. A! dacă ai fi 
deputat ca mine, n-ai avea de ce să te temi. De aceea, ţine- 
te bine. 


Vorbele acestea pline de prietenie îl impresionară adânc 
pe consilierul de stat. 

— Dar la urma urmelor, Roger, ce este? Nu mai fă pe 
misteriosul cu mine! 

Personajul, căruia Hulot îi spunea Roger, îl privi pe Hulot, 
îi luă mâna şi i-o strânse. 

— Suntem prieteni prea vechi ca să nu-ţi dau un sfat. 
Dacă vrei să rămâi cu vreo slujbă, trebuie să-ţi iei de pe 
acum toate măsurile în vederea retragerii. Dacă m-aş afla în 
situaţia dumitale, în loc să cer mareşalului postul domnului 
Coquet pentru domnul Marneftfe, l-aş ruga mai degrabă să- 
mi obţină prin influenţa lui locul de consilier permanent la 
Consiliul de stat, pe care l-aş păstra liniştit până la moarte. 
Şi aş lăsa vânătorilor postul de director general. 

— Cum, mareşalul uită...? 

— Dragă prietene, mareşalul te-a apărat atât de bine în 
faţa Consiliului de miniştri, încât nu mai au de gând să te 
debarce, dar a fost vorba!... Aşa că nu da prilej... Nu vreau 
să vorbesc mai mult. În momentul de faţă, mai poţi să ai 
pretenţia de a deveni consilier de stat şi pair de Franţa. 
Dacă mai accepţi, dacă mai dai prilejul să fii atacat, nu mai 
răspund de nimic... Să plec în călătorie? 

— Aşteaptă mai întâi să-l văd pe mareşal, zise Hulot. Am 
să-l trimit şi pe frate-meu să-l descoase. 


E lesne de înţeles în ce dispoziţie se întoarse baronul la 
doamna Marneffe, uitase aproape cu totul că era tată, căci 
Roger se purtase ca un adevărat camarad, arătându-i 
limpede situaţia în care se găsea. Totuşi, atât de mare era 
înrâurirea ce o avea Valerie asupra lui, încât, pe la mijlocul 
mesei, baronul se alătură veseliei celorlalţi, fiind cu atât mai 
exuberant, cu cât avea de înăbuşit şi mai multe îngrijorări. 
Nenorocitul nu bănuia însă că în seara aceea avea să se afle 
între fericire şi primejdia de care îl prevenise directorul 
personalului, adică silit să aleagă între doamna Marneffe şi 
situaţia sa. Pe la ora unsprezece, când serata ajunsese în 


culmea însufleţirii, căci salonul era plin de lume, Valerie îl 
trase pe Hector într-un colţ al divanului. 

— Dragă moşulică, îi şopti ea la ureche, fiica ta e atât de 
mânioasă pe Wenceslas că vine pe aici, încât l-a părăsit. 
Hortense e o exaltată. Cere-i lui Wenceslas să-ţi arate 
numai scrisoarea pe care i-a lăsat-o prostuţa aceea! 
Ruptura dintre cei doi îndrăgostiţi, de care sunt socotită 
vinovată, poate să-mi facă un rău nemaipomenit, căci în 
felul acesta se atacă între ele femeile virtuoase. E scandalos 
să faci pe victima ca să compromiţi o femeie, care nu poartă 
altă vină decât aceea de a avea o casă plăcută. Dacă mă 
iubeşti, ai să mă dezvinovăţeşti împăcându-i pe cei doi 
porumbei. De altfel, nici nu ţin să-l văd pe ginerele tău aici, 
tu mi l-ai adus şi poţi să ţi-l iei înapoi! Dacă te mai bucuri de 
vreo autoritate în familia ta, cred că ai putea cere soţiei tale 
să facă ea împăcarea. Spune-i din partea mea bătrânei tale 
că, dacă mi se atribuie pe nedrept vina de a fi vârât vrajba 
între doi însurăţei, de a fi tulburat pacea unei familii şi de a 
fi răpit totodată şi pe tată şi pe ginere, am să le fac atâtea 
zile fripte, încât să-mi merit cel puţin reputaţia! Poftim, 
acum şi Lisbeth vrea să mă părăsească!... Preferă să se 
ducă lângă ai ei, şi-i dau dreptate. Mi-a spus că nu rămâne 
cu mine decât dacă se împacă tinerii. Şi să vezi atunci! o să 
cheltuim de trei ori mai mult cu menajul. 

— A! cât despre asta, exclamă baronul aflând de 
scandalul pricinuit de fata lui, o să potolesc eu lucrurile. 

— Acum să trecem la altceva, zise Valerie. Ce se aude cu 
locul domnului Coquet? 

— Asta, răspunse Hector plecând ochii, e o chestiune mai 
grea, ca să nu spun imposibilă!... 

— Imposibilă, dragă Hector? întrebă doamna Marneffe la 
urechea baronului, dar nu ştii la ce e în stare să recurgă 
Marneffe? mă are la mână şi, când e vorba de interesul lui, 
e lipsit de scrupule, ca mai toţi oamenii, dar mai ales e 
teribil de răzbunător, cum sunt toţi meschinii şi 
neputincioşii. În situaţia în care mă aflu din cauza ta, sunt la 


discreţia lui. Am fost silită să-l primesc la mine pentru 
câteva zile şi ar fi în stare să nu mai vrea să plece din odaia 
mea. 

Hulot se cutremură din creştet până-n tălpi. 

— Mă lasă în pace, dar cu condiţia să ajungă şef de birou. 
E o mişelie, dar poţi să-l înţelegi. 

— Valerie, mă iubeşti? 

— O astfel de întrebare în starea în care mă aflu, dragul 
meu, îmi pare o grosolănie de slugă... 

— Află, atunci, că de-aş încerca numai să-i cer 
mareşalului un loc pentru Marneffe, mă curâţ şi eu, şi 
Marneffe o să fie destituit. 

— Credeam că eşti prieten intim cu prinţul. 

— Fără îndoială, mi-a dovedit-o de atâtea ori, dar, fetiţo, 
deasupra mareşalului se mai află cineva... se mai află întreg 
Consiliul de miniştri, de pildă... Cu timpul, pe câi mai 
ocolite, vom izbuti. Ca să reuşesc, trebuie să aştept clipa 
când îmi vor cere un serviciu. Atunci am să le pot spune: 
„Serveşte-mă şi te servesc şi eu...” 

— Dacă-i spun asta lui Marneffe, sărmane Hector, o s-o 
păţim cu el, are să facă vreo poznă. Ştii ce? anunţă-l tu că 
trebuie să mai aştepte, eu nu mă încumet. A! îmi cunosc 
soarta, ştie el cum să mă pedepsească, n-are să mai plece 
din camera mea... Nu uita de renta de o mie două sute de 
franci făgăduită copilului. 

Hulot îl luă pe Marneffe deoparte, simțindu-se ameninţat 
în plăcerile lui, şi, pentru întâia oară, îşi lepădă atitudinea 
măreaţă pe care o păstrase până atunci, atât era de 
înspăimântat la gândul strigoiului aceluia instalat în odaia 
unei femei frumoase. 

— Marneffe, dragă prietene, era vorba de dumneata 
astăzi! Nu poţi ajunge dintr-odată şef de birou... Trebuie să 
mai aşteptăm. 

— Ba am să ajung, domnule baron, rosti răspicat 
Marneffe. 

— Dar, dragul meu... 


— Am să ajung, domnule baron, repetă cu răceală 
Marneffe privind pe rând la baron şi Valerie. Ai silit-o pe 
soţia mea să se împace cu mine, o păstrez, căci o găsesc 
fermecătoare, dragul meu, adăugă el cu o ironie 
înfiorătoare. Sunt mai stăpân aci decât eşti dumneata la 
minister. 

Baronul îşi simţi inima străbătută de o suferinţă ascuţită, 
ca o durere de dinţi, şi îşi stăpâni cu greu lacrimile. În 
timpul acestei scurte scene, Valerie îi comunica la ureche 
lui Henri Montes pretinsa hotărâre a lui Marneffe, 
descotorosindu-se astfel de el pentru o bucată de vreme. 

Dintre cei patru curtezani, doar Crevel, cu căsuţa lui 
discretă, fusese scutit de această măsură, din care pricină 
pe chipul său stăruia o expresie de încântare obraznică, cu 
toate dojenile ce i le adresa Valerie, încruntându-se la el şi 
făcându-i semne pline de înţeles; fericirea de a fi tată îi 
lumina mereu faţa. Când Valerie se apropie de el ca să-l 
mustre în şoaptă, Crevel o prinse de mână răspunzându-i: 

— Mâine, ducesă, vei avea căsuţa ta... mâine e 
adjudecarea definitivă. 

— Şi mobila? întrebă ea râzând. 

— Am o mie de acţiuni Versailles, malul stâng, cumpărate 
La o sută douăzeci de franci, şi care se vor urca la trei sute 
din pricina unirii celor două drumuri, secret de care am fost 
înştiinţat. Am să-ţi cumpăr un mobilier de regină! Dar ai să 
fii numai a mea, nu-i aşa?... 

— Da, scumpul meu primar, spuse zâmbind această 
doamnă de Merteuil burgheză'1=%* dar poartă-te cum se 
cuvine! respect-o pe viitoarea doamnă Crevel. 

— Dragă vere, se adresă Lisbeth baronului, mâine dis-de- 
dimineaţă voi fi la Adeline, căci, înţelegi, nu mai pot să 
rămân aici, m-am hotărât să ţin gospodăria fratelui 
dumitale, mareşalul. 

— Şi eu mă întorc în astă seară acasă, o înştiinţă baronul. 

— Atunci vin mâine la dejun, adăugă zâmbind Lisbeth. 


Îşi dădea seama cât de necesară era prezenţa ei la scena 
de familie ce avea să aibă loc a doua zi. Aşa că, dis-de- 
dimineaţă, se duse la Victorin, pentru a-l înştiinţa de 
despărţirea dintre Hortense şi Wenceslas. 


Când baronul se întoarse acasă, pe la ora zece şi 
jumătate seara, Mariette şi Louise, care munciseră din greu 
toată ziua, tocmai închideau uşa apartamentului, astfel 
încât Hulot nu avu nevoie să mai sune. Soţul, foarte 
contrariat că trebuie să fie virtuos, se duse de-a dreptul 
spre odaia soţiei sale şi, prin uşa întredeschisă, o zări 
prosternată în faţa crucifixului, cufundată în rugă, într-una 
dintre acele atitudini expresive ce fac gloria pictorilor şi a 
sculptorilor, care au norocul să le poată reda fidel după ce 
le-au găsit. Adeline, într-o exaltare religioasă, rostea cu 
voce tare: 

— Doamne, Dumnezeule, îndură-te de noi şi luminează- 
Me, 

Astfel se ruga baroana pentru Hector al ei. La priveliştea 
aceasta, atât de diferită de cea pe care o părăsise, şi auzind 
cuvintele prilejuite de evenimentele acelei zile, baronul, 
înduioşat, nu-şi putu stăpâni un suspin. Adeline se întoarse 
cu chipul scăldat în lacrimi. Era atât de încredinţată că 
rugămintea ei fusese ascultată, încât se repezi la Hector, 
cuprinzându-l cu puterea ce o dă dragostea fericită. Adeline 
renunţase la orice pretenţie de femeie, durerea ajunsese 
să-i şteargă până şi amintirea unui asemenea lucru. În ea 
nu mai rămăsese decât simţământul de mamă, de onoare a 
familiei şi devotamentul cel mai curat al unei soţii 
evlavioase pentru tovarăşul ei rătăcit pe căi greşite, duioşie 
sfântă ce supravieţuieşte oricărui sentiment în sufletul 
femeii. Toate acestea se puteau, ghici. 

— Hector! izbuti ea în sfârşit să rostească, te întorci oare 
la noi? Dumnezeu are milă de familia noastră? 

— Dragă Adeline! exclamă baronul intrând şi aşezându-şi 
soţia pe un fotoliu lângă el, eşti făptura cea mai sfântă pe 


care am cunoscut-o, şi de mult nu mă mai socot vrednic de 
tine. 

— Are să-ţi fie atât de uşor, dragul meu, zise ea ţinând 
mâna lui Hector şi tremurând atât de tare încât părea 
apucată de un tic nervos, are să-ţi vină atât de uşor să 
împaci lucrurile... 

Nu îndrăzni să urmeze, simțind că fiecare vorbă putea să 
fie o învinuire, şi nu voia să tulbure fericirea pe care clipa 
aceea i-o revărsa puhoi pe suflet. 

— Am venit din pricina Hortensei, reluă Hulot. Copila 
aceasta poate să ne facă mai mult rău cu purtarea ei 
nesăbuită, decât ne-a pricinuit pasiunea mea absurdă 
pentru Valerie. Dar vom vorbi despre asta mâine dimineaţă. 
Mariette mi-a spus că Hortense doarme, mai bine s-o lăsăm 
în pace. 

— Da, răspunse doamna Hulot, cuprinsă deodată de o 
adâncă tristeţe. 

Simţea că baronul se întorsese acasă mai mult dintr-un 
interes străin, decât atras de dorul familiei. 

— Să n-o tulburăm nici mâine, căci biata fetiţă e într-o 
stare jalnică, a plâns toată ziua, adăugă baroana. 


A doua zi, la ora nouă dimineaţa, baronul se plimba prin 
imensul salon pustiu aşteptându-şi fiica, pe care o chemase, 
căuta să descopere argumente care să  înduplece 
încăpăţânarea cea mai grea de învins, aceea a unei femei 
tinere, jignite şi neiertătoare, a unei tinereţi nevinovate, 
care, necunoscând pasiunile şi interesele oamenilor, nu-şi 
închipuie ce compromisuri ruşinoase sunt uneori siliţi să 
facă. 

— lată-mă, tată! rosti cu glas tremurător Hortense, 
palidă de suferinţele îndurate. 

Hulot, aşezându-se pe-un scaun, îşi cuprinse fiica de 
mijloc, silind-o să i se aşeze pe genunchi. 

— Ei, copila mea, zise el sărutând-o pe frunte, s-a 
întâmplat o sfadă în căsnicie şi am luat o hotărâre pripită?... 


O fată bine crescută nu face una ca asta. Hortense a mea nu 
trebuie să ia singură o hotărâre decisivă, să-şi lase căminul, 
să-şi părăsească soţul fără a cere sfatul părinţilor ei. Dacă 
draga mea Hortense ar fi alergat la măicuţa ei cea sfântă şi 
bună, nu mi-ar fi pricinuit o supărare atât de mare!... Nu 
cunoşti lumea, e tare rea. Ar putea să-ţi iasă vorbă că 
bărbatul tău te-a alungat la părinţi. Copiii crescuţi ca tine, 
în fustele mamei, rămân copii mai multă vreme decât alţii, 
nu cunosc viaţa! O pasiune naivă şi curată ca a ta pentru 
Wenceslas e, din nefericire, nesocotită, se lasă dusă de 
primul impuls. Inimioara noastră se avântă, şi capul o 
urmează. Ca să ne răzbunăm, am fi în stare să dăm foc 
Parisului, fără să ne gândim la Curtea cu juri! Când 
bătrânul tău tată îţi spune că nu te-ai purtat cum se cuvine, 
poţi să-l crezi, ca să nu mai vorbesc de adânca durere pe 
care mi-o pricinuieşti şi care e tare amară, căci năpăstuieşti 
o femeie a cărei inimă n-o cunoşti şi a cărei duşmănie poate 
fi cumplită... Dar vai! eşti atât de candidă, de nevinovată şi 
curată, încât nu-ţi dai seama de nimic, ai putea fi înjosită, 
defăimată. De altfel, îngeraşule, ai luat în serios o glumă, şi 
aş putea să te încredinţez de nevinovăția soţului tău. 
Doamna Marneffe... 

Până aici, baronul, ca un maestru în diplomaţie, mânuise 
cu o admirabilă îndemânare mustrările, Dudă cum se vede, 
făcuse o introducere măiastră ca să rostească numele acela, 
dar, la auzul lui, Hortense făcu un gest? arătând că e adânc 
jignită. 

— Ascultă-mă pe mine, am experienţă şi am observat 
toate, urmă tatăl fără s-o lase să vorbească. Persoana cu 
pricina se poartă cu bărbatul tău foarte rece. Da, ai fost 
victima unei înşelătorii, şi-am să ţi-o dovedesc. Uite, ieri, la 
masă, Wenceslas... 

— Era la masă, acolo?... întrebă tânăra ridicându-se în 
picioare şi privindu-l pe tatăl ei cu chipul împietrit de 
groază. Ieri! după ce-a citit scrisoarea mea?... Doamne!... 
De ce n-am intrat într-o mănăstire, în loc să mă mărit? Nu 


mai sunt stăpână pe viaţa mea, am un copil! adăugă ea 
hohotind de plâns. 

Plânsul acesta sfâşie inima doamnei Hulot, care ieşi din 
camera ei, alergă la Hortense şi o cuprinse în braţe, 
punându-i întrebările acelea fără rost la care te îndeamnă 
durerea, cele dintâi care-ţi vin pe buze. 

— S-au pornit lacrimile!... îşi spuse baronul, şi totul 
mergea aşa de bine! Acum ce să fac cu două femei care 
plâng? 

— Copilă, îi zise baroana Hortensei, ascultă-l pe tatăl tău! 
ştii doar că ne iubeşte... 

— Hai, Hortense, fetiţă dragă, nu plânge, te faci prea 
urâtă, rosti baronul. Hai, judecă puţin. Întoarce-te cuminte 
la gospodăria ta, şi-ţi făgăduiesc că Wenceslas n-are să mai 
calce niciodată în casa aceea. Îţi cer jertfa asta, dacă-i o 
jertfă să ierţi cea mai măruntă greşeală a unui soţ pe care-l 
iubeşti, îţi cer să faci asta pentru părul meu alb şi pentru 
dragostea pe care o ai pentru maică-ta... Vrei să-mi 
amărăşti şi să-mi întristezi zilele bătrâneţii?... 

Hortense, aruncându-se ca o nebună la picioarele tatălui 
ei, cu o mişcare atât de disperată încât i se desfăcu părul 
rău prins, întinse spre el mâinile, cu un gest în care i se 
citea deznădejdea. 

— Tată, îmi ceri viaţa! strigă ea, ia-o dacă vrei, dar cel 
puţin ia-o curată şi fără pată, ţi-o dăruiesc cu plăcere. Nu- 
mi cere însă să mor dezonorată, criminală! Nu semăn 
mamei, nu aş putea îndura batjocura! Dacă mă întorc la 
căminul meu, aş fi în stare să-l gâtui pe Wenceslas într-un 
acces de gelozie, sau să fac ceva şi mai rău. Nu-mi cereţi 
lucruri peste puterile mele. Dacă nu vreţi să mă plângeţi de 
vie! căci puţin îmi lipseşte ca să-mi pierd minţile... Da! simt 
că mă pândeşte nebunia! Chiar ieri! ieri prânzea la femeia 
aceea, îndată după ce citise scrisoarea mea!... Şi ceilalţi 
bărbaţi sunt la fel?... Îţi dau viaţa mea, dar nu vreau ca 
moartea să-mi fie ruşinoasă. Greşeala lui?... Neinsemnată? 
Să aibă un copil cu femeia aceea! 


— Un copil? întrebă Hulot dându-se doi paşi înapoi. Nu, e 
o glumă, desigur. 


Tocmai atunci intrară Victorin şi verişoara Bette, 
rămânând înmărmuriţi în faţa acestei privelişti. Fata era 
prosternată la picioarele tatălui, baroana, în sufletul căreia 
se dădea o luptă între sentimentul de mamă şi cel de soţie, 
stătea tăcută, cu chipul răvăşit şi plin de lacrimi. 

— Lisbeth, zise baronul apucând-o de mână pe fata 
bătrână şi arătându-i-o pe Hortense, ai putea să-mi vii în 
ajutor. Biata Hortense şi-a pierdut capul, crede că doamna 
Marneffe îl iubeşte pe Wenceslas, pe când Valerie a vrut pur 
şi simplu să aibă un grup făcut de el. 

— Dalila! strigă Hortense, singurul lucru pe care l-a creat 
foarte repede de când ne-am cununat. Domnul nu era în 
stare să lucreze pentru mine, pentru fiul lui şi a lucrat 
pentru ticăloasa aceea cu o râvnă... Ah! mai bine sfârşeşte- 
mi zilele, tată, căci fiecare vorbă a ta e o lovitură de 
pumnal. 

Întorcându-se spre baroană şi Victorin, Lisbeth ridică din 
umeri şi arătă cu milă spre baron, care n-o putea vedea. 

— Ascultă, dragă vere, i se adresă Lisbeth, nu ştiam cine-i 
doamna Marneffe când m-ai rugat să mă instalez la etaj, 
deasupra apartamentului ei, şi să-i ţin gospodăria, dar în 
trei ani afli multe lucruri. Femeia asta e o prostituată! e tot 
atât de stricată ca şi mârşavul şi monstrul ei de bărbat. Eşti 
batjocura, eşti jucăria acestor oameni, care te vor duce mai 
departe decât îţi închipui! Trebuie să-ţi vorbesc pe şleau, 
căci te-ai prăbuşit într-o prăpastie. 

Auzind-o pe Lisbeth rostind aceste cuvinte, baroana şi 
fata ei se uitară la ea cu privirea credincioşilor care 
mulţumesc icoanei sfintei Marii că le-a salvat viaţa. 

— Făptura asta îngrozitoare a vrut să strice căsnicia 
ginerelui dumitale, ce interes avea? nu ştiu, căci mintea 
mea slabă nu poate descurca iţele intrigilor ei perfide, 
neruşinate, mârşave. Doamna Marneffe a dumitale nu-l 


iubeşte pe Wenceslas, dar, din răzbunare, vrea să-l vadă la 
picioarele ei. l-am arătat mizerabilei că ştiu să mă port cu 
ea după cum o merită. E o curtezană neruşinată, i-am 
declarat că plec din casă, că vreau să-mi salvez onoarea din 
mocirla aceea... înainte de toate sunt legată de familia 
mea... Cum am aflat că nepoată-mea l-a părăsit pe 
Wenceslas, am şi alergat aici. Valerie a dumitale, pe care o 
crezi o sfântă, e pricina crudei lor despărţiri; mai puteam 
eu să rămân lângă o astfel de femeie? Fetiţa noastră 
scumpă, zise atingând braţul baronului în semn de 
înţelegere, e poate victima unui capriciu, pe care îl au 
uneori femeile de soiul acesta, care sunt în stare să sacrifice 
o familie întreagă pentru un giuvaer. Nu-l cred vinovat pe 
Wenceslas, îl cred însă slab şi în stare să cadă pradă 
farmecelor ei atât de rafinate. Hotărârea mea e luată. 
Femeia asta e piaza voastră rea, are să vă ducă la sapă de 
lemn. Şi nu vreau să se creadă că am ajutat la ruina 
familiei, eu care am stat acolo trei ani numai ca să împiedic 
acest lucru. Eşti tras pe sfoară, vere. Încearcă numai să 
spui hotărât că nu vrei să te amesteci la numirea ticălosului 
de Marneffe, să vezi ce are să se întâmple! Sunt gata să-ţi 
facă tot felul de buclucuri din pricina asta! 

Lisbeth o ridică pe nepoţică sărutând-o cu pasiune. 

— Nu te da bătută, dragă Hortense, îi şopti ea la ureche. 

Baroana îşi îmbrăţişă verişoara cu entuziasmul femeii ce 
se vede răzbunată. Întreaga familie rămase într-o tăcere 
adâncă în jurul acelui părinte, destul de pătrunzător ca să- 
şi dea seama ce însemna această tăcere. O mânie cumplită 
se ivi dintr-odată în privirea şi pe chipul lui, vinele i se 
umflară, ochii i se împânziră de firişoare roşii, faţa i se 
învineţi. Adeline i se aruncă la picioare, apucându-i mâinile 
şi spunând: 

— Dragul meu, fie-ţi milă! 

— Vă e scârbă de mine! rosti baronul lăsând să-i scape 
acest strigat al conştiinţei. 


Ne cunoaştem cu toţii păcatele. Atribuim aproape 
întotdeauna victimelor noastre sentimentele duşmănoase 
pe care ar trebui să le inspire răzbunarea, şi, cu toate 
sforţările ipocriziei, în vorba, pe chipul nostru, apare fără 
voie adevărul, când suntem copleşiţi de o suferinţă 
neaşteptată, aşa cum pe vremuri criminalii îşi recunoşteau 
faptele sub caznele călăului. 

— Până şi copiii noştri, spuse el voind să-şi retragă 
mărturisirea, sfârşesc prin a ne deveni duşmani. 

— Tată... zise Victorin. 

— Îl întrerupi pe tatăl tău!l... reluă cu o voce 
înspăimântătoare baronul privindu-şi fiul. 

— Ascultă, tată, începu Victorin pe un ton hotărât şi 
răspicat, cu o voce de deputat puritan. N-aş putea să fiu 
niciodată lipsit de cuviinţă faţă de dumneata, căci îmi dau 
prea bine seama de respectul ce ţi-l datorez şi-ţi voi rămâne 
întotdeauna un prea supus şi ascultător fiu. 

Toţi cei care au asistat la şedinţele Camerei vor 
recunoaşte sistemul de luptă parlamentar în frazele acelea 
întortocheate ce potolesc pentru moment furiile, câştigând 
timp. 

— Nu-ţi suntem câtuşi de puţin duşmani, continuă 
Victorin, m-am certat chiar cu socrul meu, domnul Crevel, 
pentru că am răscumpărat de la Vauvinet poliţe în valoare 
de şaizeci de mii de franci şi sunt sigur că aceşti bani au 
ajuns în mâinile doamnei Marneffe. A! nu-ţi aduc nicio 
învinuire, tată, adăugă el la un gest al baronului, vreau 
numai să întăresc cele spuse de verişoara Bette şi să-ţi 
atrag atenţia că dacă devotamentul ce-l am pentru 
dumneata e orb şi nemărginit, din nefericire, dragă tată, 
resursele noastre băneşti sunt limitate. 

— lar banii! exclamă pasionatul moşneag zdrobit de acest 
raţionament, lăsându-se să cadă pe un scaun. Şi tocmai fiul 
meu!... îţi vei primi înapoi banii, domnule, zise el ridicându- 
se. 

Şi se îndreptă spre uşă. 


— Hector! 

Strigătul acesta îl făcu pe baron să se întoarcă şi să-şi 
arate faţa înlăcrămată soţiei sale, care-l cuprinse în braţe 
plină de deznădejde. 

— Nu pleca astfel... nu ne părăsi mânios... Eu nu ţi-am 
spus nimic!... 

La strigătul acesta, sublim, copiii se aruncară la 
picioarele tatălui lor. 

— "Te iubim cu toţii, spuse Hortense. 

Lisbeth, nemişcată ca o statuie, observa grupul acesta cu 
un surâs triumfător pe buze. În clipa aceea sosi mareşalul 
Hulot, şi vocea sa răsună în anticameră. Familia înţelese că 
era necesar să păstreze secretul, aşa că scena îşi schimbă 
deodată aspectul. Cei doi copii se ridicară, încercând să-şi 
ascundă tulburarea. 

La uşă se iscă o ceartă între Mariette şi un soldat care 
deveni atât de stăruitor încât bucătăreasa intră în salon. 

— Domnule, un furier de regiment care cică se întoarce 
din Algervrea să vorbească numaidecât cu dumneavoastră. 

— Să aştepte. 

— Domnule, spuse Mariette încet la urechea stăpânului 
său, m-a trimis să vă spun în taină că e vorba de unchiul 
dumneavoastră. 

Baronul tresări, crezu că-i soseau fondurile pe care le 
ceruse în secret cu două luni în urmă ca să-şi plătească 
poliţele, îşi lăsă familia şi alergă în anticameră. Zări o figură 
de alsacian. 

— Tumneavoastră sunteţi paronul Hillotte? 

— Da... 

— În persoană? 

— În persoană. 

Furierul, care în timpul acestui dialog scotocea în 
căptuşeala chipiului, scoase o scrisoare, pe care baronul o 
desfăcu repede citind următoarele: 


Nepoate, nici gând să-ţi pot trimite cei o sută de mii de 
franci pe care mi-i ceri, căci situaţia mea e compromisă, 
dacă nu iei măsuri energice să mă scapi. Ne-a venit pe cap 
un procuror regal, care ne face morală şi îndrugă prostii 
despre administraţie. Cu neputinţă să astupi gura acestei 
javre. Dacă Ministerul de Război se lasă dus de nas de 
judecătorii în haine negre, sunt un om mort. Mă pot bizui 
pe cel căruia i-am încredinţat scrisoarea, ai grijă să fie 
înaintat, căci ne-a adus servicii mari. Nu mă lăsa pradă 
corbilor! 


Această scrisoare fu ca o lovitură de trăsnet pentru 
baron, care întrezărea începutul zâzaniilor dintre civili şi 
militari ce mai tulbură şi astăzi guvernământul algerian. Îşi 
dădu seama că trebuia să născocească pe loc un leac 
pentru rana care apăruse. Îi spuse soldatului să vină a doua 
zi dimineaţa, şi după ce-l concedie cu făgăduieli de 
înaintare, se înapoie în salon. 

— Bună ziua şi rămâi cu bine, frate! se adresă el 
mareşalului. La revedere, copii, la revedere, dragă Adeline. 
Şi tu, ce ai să faci acum, Lisbeth? o întrebă el. 

— Eu am să ţin gospodăria mareşalului, căci trebuie să- 
mi sfârşesc cariera făcându-vă mereu servicii unora şi 
altora. 

— Să n-o părăseşti pe Valerie înainte de a ne vedea, îi 
şopti Hulot verişoarei la ureche. La revedere, Hortense, 
răzvrătită mică, încearcă să fii mai înţelegătoare, s-au ivit 
chestiuni grave pentru mine, mai vorbim noi de împăcarea 
ta. Gândeşte-te bine, pisicuţo, îi spuse el sărutând-o. 

Părea atât de tulburat, părăsindu-şi soţia şi copiii, încât 
rămăseseră cu toţii foarte îngrijoraţi. 

— Lisbeth, zise baroana, trebuie să afli ce-a păţit Hector, 
nu l-am văzut niciodată în starea asta, rămâi două, trei zile 
la femeia aceea, căci ei îi povesteşte toate; în felul acesta 
vom putea şti şi noi ce l-a tulburat aşa dintr-o dată. Fii fără 


grijă, vom aranja să te măriţi cu mareşalul, căci căsătoria 
asta e absolut necesară. 

— N-am să uit niciodată curajul de care ai dat dovadă în 
dimineaţa asta, îi spuse Hortense Lisbethei sărutând-o. 

— Ai răzbunat-o pe biata mama, rosti Victorin. 

Mareşalul privea cu un aer plin de curiozitate dovezile de 
afecţiune adresate verişoarei Bette, care se întoarse acasă, 
pentru a povesti Valeriei această scenă. 


Schița aceasta îngăduie sufletelor nevinovate să 
bănuiască toate nenorocirile pe care feluritele doamne 
Marneffe le aduc în familiile noastre şi prin ce mijloace 
izbutesc ele să lovească în nişte biete femei virtuoase, care 
în aparenţă sunt atât de departe de ele. Şi dacă, în această 
privinţă, ne îndreptăm gândul la treapta cea mai de sus a 
societăţii, în preajma tronului, închipuindu-ne cât trebuie să 
fi costat metresele regilor, ne dăm seama cât de îndatorat 
trebuie să fie poporul faţă de acei suverani care dau o pildă 
de bune moravuri şi viaţă de familie. 

La Paris, fiecare minister e un orăşel din care femeile au 
fost izgonite şi în care totuşi bântuie atâtea bârfeli şi intrigi, 
de parcă n-ar lipsi populaţia feminină. După trei ani, 
situaţia domnului Marneffe era, ca să zicem aşa, lămurită, 
dată pe faţă, şi, prin birouri, lumea se întreba: „Domnul 
Marneffe va fi ori nu va fi succesorul domnului Coquet?” 
întocmai ca întrebarea de odinioară de la Cameră: „Va trece 
proiectul de lege pentru înzestrare!14%%: ori nu va trece?” 
Erau pândite cele mai neînsemnate mişcări de la direcţia 
personalului, totul era pregătit în divizia baronului Hulot. 
Şiretul consilier de stat îl câştigase de partea lui pe acela 
care ar fi trebuit să fie înaintat în postul râvnit de Marneffe, 
un om muncitor şi capabil, spunându-i că, dacă se învoia să 
facă el treaba lui Marnefte, avea să-i fie, negreşit, succesor, 
întrucât Marneffe nu mai avea mult de trăit. De aceea, 
funcţionarul urzea tot felul de intrigi, susţinându-l pe 
Marneffe. 


Când Hulot străbătu salonul de audienţă plin de lume, 
văzu într-un colţ chipul vânăt al lui Marneffe, aşa că-l primi 
mai întâi pe el. 

— Ce vrei să-mi ceri, dragul meu? îl întrebă baronul 
ascunzându-şi neliniştea. 

— Domnule director, sunt luat peste picior prin birouri, 
căci tocmai s-a aflat că domnul director al personalului a 
plecat azi dimineaţă în concediu din motive de sănătate şi 
va lipsi aproape o lună. Şi se ştie ce înseamnă să aştepţi o 
lună. Mă lăsaţi pradă batjocurii duşmanilor mei, mi-e de 
ajuns să fiu lovit dintr-o parte, dar din amândouă părţile 
dintr-o dată, domnule director, asta întrece orice măsură. 

— Dragă Marneffe, trebuie multă răbdare ca să-ţi ajungi 
țelul. Ca să fii şef de birou, dacă ai s-ajungi vreodată, 
trebuie să mai aştepţi două luni. Nu pot cere o avansare 
scandaloasă tocmai acum, în clipa când mă văd silit să-mi 
consolidez situaţia. 

— Dacă dumneavoastră vă prăbuşiţi, n-o să mai ajung 
niciodată şef de birou, rosti cu răceală Marneffe; obţineţi-mi 
numirea, pentru dumneavoastră o să fie totuna. 

— Asta înseamnă că trebuie să mă sacrific pentru 
dumneata? întrebă baronul. 

— În caz contrar, mi-aş pierde multe iluzii despre 
dumneavoastră. 

— Eşti cam prea Marneffe, domnule Marneffe... spuse 
baronul ridicându-se şi arătând subşefului uşa. 

— Am onoare să vă salut, domnule baron, răspunse umil 
Marneffe. 

— Ce tip infam! se gândi baronul. Asta parcă ar fi o 
somaţie de plată în douăzeci şi patru de ore sub sancţiunea 
de a fi expropriat. 

Două ore mai târziu, în timp ce baronul isprăvea de dat 
lămuriri lui Claude Vignon, pe care voia să-l trimită la 
Ministerul de Justiţie să ia informaţii asupra autorităţilor 
judiciare din circumscripţia în care se afla Johann Fischer, 


Reine intră în cabinetul domnului director şi-i înmână o 
scrisorică, cerând un răspuns. 

— O trimite pe Reine! îşi zise baronul. Valerie a 
înnebunit, ne compromite pe toţi şi compromite şi numirea 
nemernicului de Marneffe. 

După ce-l expedie pe secretarul particular al ministrului, 
citi cele ce urmează: 


Ah! dragul meu, ce scenă am avut de îndurat, m-ai făcut 
fericită timp de trei ani, dar ştiu că am plătit scump! S-a 
întors de la birou înspăimântător de furios, li ştiam urât 
foc, dar acum parcă era o ciumă. Cei patru dinţi adevărați 
pe care-i mai are îi clănțăneau şi m-a ameninţat cu 
tovărăşia-i scârboasă, dacă voi continua să te mai primesc. 
Sărmanul meu pisoi, vai! de azi înainte uşa noastră îţi va fi 
închisă. Vezi că plâng! Lacrimile îmi cad pe foaia de hârtie 
şi o udă. Ai s-o poți citi, dragă Hector? Ah! îmi vine să mor 
când mă gândesc că n-am să te mai văd, că trebuie să 
renunţ la tine, când port în mine o părticică din viaţa ta, 
după cum cred că mi-ai dăruit şi tu inima ta. Gândeşte-te la 
Hector al nostru cel mic: nu mă părăsi, dar nu te dezonora 
pentru Marnefte, nu ceda amenințărilor sale. Te iubesc cum 
n-am iubit niciodată. Îmi amintesc toate sacrificiile pe care 
le-ai făcut pentru Valerie a ta, şi ea nu-i ingrată, nici nu va 
fi vreodată, eşti şi vei fi singurul meu soț. Nu te mai gândi 
la renta de o mie două sute de franci pe care ţi-o cerusem 
pentru scumpul şi micuțul nostru Hector care va veni peste 
câteva luni... nu vreau să te iac să mai cheltuieşti. De altfel, 
avutul meu va fi întotdeauna şi al tău. 

Ah! dacă m-ai iubi tu cum te iubesc eu, dragă Hector, ai 
ieşi la pensie, ne-am lăsa fiecare familiile, necazurile, 
mediul în care trăim, în care-i atâta ură, şi ne-am duce 
împreună cu Lisbeth să trăim într-un ţinut frumos, în 
Bretagne, sau unde vrei tu. Acolo n-am vedea pe nimeni şi 
am fi fericiţi, departe de lume. Pensia ta şi puținul pe care-l 
am pe numele meu ne-ar fi de ajuns. Ai vedea-o pe Valerie a 


ta ocupându-se numai de Hector al ei şi n-ai mai avea de ce 
să fii gelos şi să mormăi ca zilele trecute. N-o să am 
niciodată un alt copil decăt al nostru, poți să fii foarte sigur 
veteranul meu drag. Nu, nu-ţi poți închipui cât sunt de 
furioasă, de-ai şti cum s-a purtat cu mine şi ce puhoi de 
grosolănii a revărsat asupra Valeriei tale: asemenea cuvinte 
ar murdări hârtia asta, o femeie ca mine, fiica lui 
Montcornet, n-ar fi trebuit s-audă în viaţa ei asemenea 
cuvinte. O! aş fi vrut să fii de faţă ca să-l pedepsim cu 
priveliştea pasiunii nebuneşti ce mă mână spre tine. Tatăl 
meu l-ar fi străpuns cu sabia pe mizerabil, eu nu pot face 
altceva decât ce-i stă în putinţa unei femei: să le iubesc cu 
frenezie, de aceea, dragostea mea, în starea de exasperare 
în care mă aflu, mi-e imposibil să renunţ de a te mai vedea. 
Dar vreau să te văd în taină, în fiecare zi, aşa suntem noi 
femeile: împărtăşim cu iubitul resentimentele. Te implor 
dacă mă iubeşti, nu-l face şef de birou. Să crape subşef|... 
Nici în clipa asta nu m-am dezmeticit, îi mai aud încă 
insultele. Bette, care voia să mă părăsească, s-a îndurat de 
mine şi mai rămâne câteva zile. 

Scumpul meu, încă nu ştiu ce să fac. Nu văd altă soluţie 
decât fuga. 

Mi-a plăcut întotdeauna la ţară, în Bretagne, Languedoc, 
sau unde vrei, numai să te pot iubi în voie. Sărman pisoi, 
cât te plâng: iată-te silit să le întorci la bătrână ta Adeline, 
la izvorul acela de lacrimi, căci trebuie să-ţi fi spus 
monstrul că mă va păzi zi şi noapte, a vorbit de comisarul 
de poliţie! Nu veni: am înţeles că este în stare de orice, din 
clipa când a făcut din mine cel mai murdar mijloc de 
speculație. De aceea aş vrea să-ţi pot înapoia tot ce datorez 
generozităţii tale. Ah, dragă Hector, poate c-am fost 
cochetă şi ţi-am părut uşuratică, dar tu n-o cunoşti pe 
Valerie a ta, îi plăcea să te chinuiască, dar îi eşti mai scump 
decât orice pe lume. Nimeni nu te poate impiedica să vii să- 
ți vezi verişoara, am să mă înțeleg cu ea cum să facem ca 
să putem sta de vorbă. Pisoiul meu drag, dacă nu te pot 
avea cu mine, te implor scrie-mi un cuvinţel ca să mă 


linişteşti... (ah! aş da orice ca să te am lângă mine, pe 
divanul nostru). O scrisoare ar fi ca un talisman pentru 
mine: scrie”mi ceva în care să-ţi pui tot sufletul tău 
frumos, am să-ţi înapoiez scrisoarea, trebuie să fim 
prudenţi, n-aş şti unde s-o ascund, căci scotoceşte peste 
tot. Linişteşte-o pe Valerie a ta, soția ta, mama copilului 
tău. Să fiu silită să-ţi scriu, eu care te vedeam în fiecare zi... 
De altfel i-am spus Lisbethei: „N-am ştiut să-mi preţuiesc 
fericirea mii de sărutări, pisoiule drag. lubeşte-o pe 


Valerie a ta. 


— Lacrimi... îşi zise Hulot isprăvind de citit scrisoarea, 
lacrimi ce fac indescifrabilă iscălitura. 

— Cum se simte? o întrebă el pe Reine. 

— Doamna e în pat, are spasme, răspunse Reine. S-a 
răsucit ca o coardă din pricina atacului de nervi care a 
cuprins-o după ce-a scris. Asta pentru că a plâns atât, şi pe 
scară tocmai se auzea vocea domnului... 

Baronul, în tulburarea sa, scrise următoarea scrisoare pe 
o hârtie oficială cu adresa imprimată: 


Fii liniştită, ingeraşule, are să crape subşef! Ideea ta e 
minunată, să plecăm departe de Paris, să trăim fericiţi cu 
micuțul nostru Hector. Am să ies la pensie şi am să-mi 
găsesc o situaţie frumoasă la calea ferată. Ah! scumpa mea, 
scrisoarea ta m-a întinerit am să încep o viaţă nouă şi am să 
strâng, ai să vezi, o avere pentru mititelul nostru. 
Scrisoarea ta, de mii de, ori mai pasionată decât aceea din 
„Nouvelle Heloise”, a înfăptuit o minune, n-aş fi crezut că 
dragostea mea pentru tine ar putea să crească. Astă-seară 
ai să vezi la Lisbeth pe 

Hector al tău pe vecie! 


Reine luă răspunsul, prima scrisoare pe care baronul o 
scria scumpei sale prietene! Asemenea emoţii erau un fel 


de refugiu împotriva dezastrelor ce se iveau amenințătoare 
la orizont; dar în clipa aceea, fiind încredinţat că va putea 
sa înlăture loviturile îndreptate asupra unchiului său 
Johann Fischer, era preocupat numai de deficit. 

Credinţa în atotputernicia săbiei, în superioritatea 
militarului asupra civilului e una dintre particularităţile 
caracterului bonapartist. Hulot îşi bătea joc de procurorul 
regal din Algeria, unde era stăpân Ministerul de Război. 

Omul rămâne veşnic acelaşi. Cum ar fi putut să uite 
ofiţerii gărzii imperiale că primarii cinstitelor oraşe ale 
Imperiului, prefecţii împăratului, acei mici împărați, veneau 
odinioară să întâmpine cu temenele, la hotarele 
departamentului lor, garda imperială în trecere şi s-o 
primească cu onoruri regeşti? 

La ora patru şi jumătate baronul se duse de-a dreptul la 
doamna Marneffe; urcând scara, inima îi bătea ca unui 
licean, căci se întreba în gând: „Oare am s-o văd sau n-am s- 
o văd?” Cum să-şi amintească de scena de dimineaţă, când 
toată familia în lacrimi i se aruncase la picioare? Scrisoarea 
Valeriei, pe care şi-o pusese pentru vecie într-un mic 
portofel la piept, aproape de inimă, nu-i dovedea oare că-i 
mai iubit decât tânărul cel mai fermecător? îndată ce sună, 
nefericitul baron auzi zgomotul târşâit al papucilor şi tuşea 
scârboasă a neputinciosului Marneffe. Marneffe deschise 
uşa şi, luându-şi un aer impunător, îi arătă lui Hulot scara 
cu acelaşi gest cu care Hulot îi arătase uşa cabinetului său. 

— Eşti cam prea Hulot, domnule Hulot! rosti el. 

Baronul dădu să intre, dar Marneffe scoase din buzunar 
un pistol şi-l armă. 

— Domnule consilier de stat, un om atât de mârşav ca 
mine, căci mă crezi mârşav, nu-i aşa? ar fi un prost şi 
jumătate dacă n-ar trage toate foloasele de pe urma 
onoarei pe care şi-a scos-o la mezat. Vrei război! Va fi o 
luptă înverşunată şi fără cruţare! Să nu mai calci pe aici şi 
nu-ncerca să intri, am prevenit comisarul de poliţie în ce 
situaţie mă aflu faţă de dumneata. 


Şi, profitând de uluirea lui Hulot, îl împinse afară 
închizând uşa. 

— Ce ticălos fără pereche! îşi spuse Hulot urcând la 
Lisbeth. Înţeleg acum scrisoarea. O iau pe Valerie şi plec 
din Paris. Valerie va fi a mea câte zile mai am de trăit, ea îmi 
va închide ochii. 

Lisbeth nu era acasă. Doamna Olivier îl informa că 
plecase la doamna baroană, crezând că îl va găsi acolo pe 
domnul baron. 

— Biata fată! s-a dovedit mai deşteaptă decât o credeam 
azi dimineaţă, gândi baronul amintindu-şi de purtarea 
Lisbethei pe când se îndreptă spre strada Plumet. La 
întretăierea străzii Vanneau cu strada Babylonne, se 
întoarse ca să mai arunce o privire asupra Edenului de 
unde drepturile matrimoniale îl alungaseră cu sabia legii în 
mână. Valerie, în faţa geamului, îl urmărea pe Hulot cu 
privirea; când baronul ridică ochii, o văzu fluturându-şi 
batista, dar ticălosul de Marneffe o lovi peste bonetă şi o 
trase cu brutalitate de la fereastră. În ochii consilierului de 
stat apăru o lacrimă. Ce mult mă iubeşte: să sufere o femeie 
atât pentru mine, un om de aproape şaptezeci de ani! 
Lisbeth venise să aducă familiei vestea cea bună. Le 
înştiinţase pe Adeline şi pe Hortense că, întrucât baronul nu 
a vrut să se dezonoreze în ochii tuturor celor din 
administraţia ministerului numindu-l pe Marneffe şef de 
birou, soţul îl va da afară, devenindu-i duşman, Adeline, 
fericită, poruncise un prânz care să-i placă baronului mai 
mult decât mesele Valeriei, şi Lisbeth cea devotată o ajută 
pe Mariette să ducă la bun sfârşit un plan atât de greu. 
Verişoara Bette ajunsese un fel de idol, şi mama şi fata îi 
sărutau mâinile, aducându-i la cunoştinţă cu o bucurie 
emoţionantă că mareşalul consimţise s-o ia menajeră. 

— De aici, draga mea, şi până la a fi soţia lui nu-i decât un 
pas, adăugă Adeline. 

— În sfârşit, nu s-a împotrivit când Victorin i-a vorbit de 
asta, spuse la rândul ei contesa Steinbock. 


Baronul fu întâmpinat de ai săi cu atâta căldură şi 
duioşie, simţi în jurul său atâta dragoste, încât fu silit să-şi 
ascundă supărarea. La masă veni şi mareşalul. Hulot nu 
plecă după cină. Sosiră Victorin şi soţia lui. Jucară whist. 

— De multă vreme nu ne-ai mai dăruit o astfel de seară, 
Hector!... rosti grav mareşalul. 

Din partea veteranului, care-şi răsfăţa fratele, aceste 
cuvinte însemnau o mustrare ascunsă, şi ele făcură o 
impresie adâncă. Căci trădau rănile vechi şi grave ale unei 
inimi în care toate durerile bănuite îşi găsiseră ecou. La ora 
opt, baronul voi s-o conducă singur pe Lisbeth, făgăduind să 
se întoarcă. 

— Ai văzut, Lisbeth, cât de rău se poartă cu ea i îi zise el 
pe drum. A! niciodată n-am iubit-o ca acum! 

— N-aş fi crezut că Valerie te iubeşte atât de mult! 
exclamă Lisbeth. E uşuratică, cochetă, îi place să fie 
curtată, să i se joace comedia dragostei, cum spune ea, dar 
numai de dumneata e legată cu adevărat. 

— Îmi trimite vreo vorbă prin tine? 

— Da, răspunse Lisbeth. Ştii că a fost drăguță cu Crevel, 
nu trebuie să-i porţi pică pentru asta, a pus-o la adăpost de 
mizerie pe tot restul vieţii, dar nu-l poate suferi, şi apoi 
povestea-i pe drojdie. lată ce este: Valerie a păstrat cheia 
unui apartament... 

— Din strada Dauphin! strigă preafericitul Hulot. Asta-i 
de-ajuns ca să-l iert pe Crevel... Am fost acolo, ştiu unde-i... 

— Iată cheia, spuse Lisbeth. Dă să-ţi facă una la fel, sau 
două dacă poţi, mâine în timpul zilei. 

— Şi pe urmă?... întrebă Hulot nerăbdător. 

— Mâine am să vin iar să cinez la dumneata. Ai să-mi 
înapoiezi atunci cheia Valeriei (căci bătrânul Crevel ar 
putea să-şi ceară cheia înapoi), şi vă veţi întâlni acolo 
poimâine ca să vă înţelegeţi ce-i de făcut. Sunteţi în 
siguranţă, căci există două ieşiri. Dacă, din întâmplare, 
Crevel, care fără îndoială are obiceiuri din vremea 
Regenţei, cum spune el, ar intra prin alee, ai putea să pleci 


prin dugheană, şi invers. Ei, crai învechit în rele, mie îmi 
datorezi asta! Cum ai să mă răsplăteşti?... 

— Fac orice pentru tine! 

— Atunci nu te împotrivi la căsătoria mea cu fratele 
dumitale. 

— Tu, doamnă mareşal Hulot! tu, contesă de Forzheim! 
rosti surprins Hector. 

— Adeline cum e baroană?... răspunse cu voce acră, 
teribilă, Bette. Ascultă, bătrân desfrânat, ştii doar în ce 
situaţie te afli! Ca mâine îţi poţi vedea familia fără pâine, 
ajunsă în noroi... 

— De asta mi-e groază! răspunse Hulot tulburat, 

— Dacă-ţi moare fratele, cine le va ajuta pe soţia şi pe 
fata dumitale? Văduva unui mareşal de Franţa va avea o 
pensie de cel puţin şase mii de franci, nu-i aşa? 

Fii încredinţat că mă mărit numai ca să asigur pâinea 
fiicei şi soţiei tale, bătrân smintit ce eşti! 

— Vezi, la asta nu m-am gândit, zise baronul. Am să-l 
încânt pe fratele meu, căci suntem siguri de tine... Spune-i 
îngeraşului meu că viaţa mea îi aparţine!... 

Şi baronul, după ce o conduse pe Lisbeth până în strada 
Vanneau, se întoarse să joace wbhist şi rămase acasă. 
Baroana era în culmea fericirii, soţul ei părea că revine la 
viaţa de familie. Timp de aproape cincisprezece zile se 
ducea zilnic la ora nouă dimineaţa la minister, la şase se 
întorcea pentru cină, seara şi-o petrecea în sânul familiei. 
Le însoţi de două ori la spectacol, pe Adeline şi pe Hortense. 
Mama şi fata plătiră trei slujbe la biserică şi înălţară rugi 
către Dumnezeu să le păstreze soţul şi tatăl pe care li-l 
dăruise iar. Într-o seară, Victorin Hulot, văzându-l pe tatăl 
său ducându-se la culcare, îi spuse maică-sii: suntem 
fericiţi, tata s-a întors la noi, nici eu, nici soţia mea nu vom 
regreta banii, dacă asta va dura... 

— "Tatăl vostru împlineşte în curând şaptezeci de ani, 
răspunse baroana, am observat că se mai gândeşte încă la 
doamna Marneffe, dar în curând o va uita, patima pentru 


femei nu-i ca jocul de cărţi, ca speculaţiile sau ca avariţia, 
are un sfârşit. 


Frumoasa Adeline, căci era tot frumoasă în ciuda celor 
cincizeci de ani şi a necazurilor, se înşela în această 
privinţă. Desfrânaţii, oamenii pe care natura i-a înzestrat cu 
însuşirea prețioasă de a iubi peste limitele hotărâte ale 
dragostei, n-au aproape niciodată vârsta pe care o arată. În 
acest răstimp de virtute, baronul fusese de trei ori în strada 
Dauphin şi nu avusese deloc şaptezeci de ani. Patima 
înviorată îl întinerea, şi ar fi fost în stare să-şi sacrifice 
onoarea, familia, totul pentru Valerie, fără nicio părere de 
rău. Dar Valerie, complet schimbată, nu-i vorbea nici de 
bani, nici de renta de o mie două sute de franci pentru fiul 
lor, dimpotrivă, îi oferea bani, îl iubea pe Hulot aşa cum 
iubeşte o femeie de treizeci şi şase de ani un student în 
drept, frumos, sărac, sentimental şi îndrăgostit lulea. Şi 
biata Adeline credea că-l cucerise pentru totdeauna pe 
Hector al ei! A patra întâlnire a celor doi amanți fusese 
hotărâtă în ultima clipă a celei de-a treia, întocmai cum se 
anunţa pe vremuri la Comedia Italiană, după sfârşitul 
reprezentaţiei, spectacolul pe a doua zi. Ora stabilită era 
ora nouă dimineaţa. În ziua scadenţei acelei fericiri 
aşteptate, ce-l făcea pe pătimaşul moşneag să îndure viaţa 
de familie, pe la ora opt veni Reine să-l caute pe baron. 
Temându-se de vreo catastrofă, Hulot ieşi să stea de vorbă 
cu fata, care nu voia să intre în casă. Credincioasa 
cameristă îi înmână baronului următoarea scrisoare: 


Dragul meu veteran, nu te duce în strada Dauphin, 
coşmarul nostru s-a îmbolnăvit şi trebuie să-l îngrijesc, dar 
vino acolo diseară la ora nouă. Crevel e la Corbeil, la 
domnul Lebas; sunt sigură că n-are să aducă vreo prinţesă 
în căsuţa lui. M-am aranjat în aşa fel ca să pot lipsi noaptea 
şi să mă întorc înainte de a se trezi Marneffe. Dă-mi un 
răspuns, căci poate soția ta, elegia aceea încântătoare, nu 


te mai lasă liber ca pe vremuri. Se spune că-i încă atât de 
frumoasă, încât ai fi în stare să mă trădezi, ştrengar fără 
pereche ce eşti! Arde scrisoarea, mă tem de orice. 


Hulot îi răspunse în câteva rânduri: 


Dragostea mea, ţi-am spus doar că de douăzeci şi cinci 
de ani soția mea nu m-a stânjenit niciodată să-mi văd de 
plăcerile mele. Ți-aş sacrifica o sută de Adeline! Voi veni 
diseară pe la ora nouă, în templul lui Crevel, ca să-mi 
aştept zeița. De-ar da Dumnezeu să crape odată subşeftul! 
nu ne-ar mai despărți nimic atunci, asta-i cea mai fierbinte 
dorință a lui 

Hector al tău 


Seara, baronul îşi vesti soţia că va pleca la Sainteloud să 
lucreze cu ministrul şi se va întoarce pe la patru sau pe la 
cinci dimineaţa. Şi se duse în strada Dauphin. Era spre 
sfârşitul lunii iunie. 

Puţini oameni au avut cu adevărat în viaţa lor 
simţământul groaznic că se duc la moarte; printre aceştia 
se numără şi cei care se întorc de la eşafod; doar în vis unii 
oameni au îndurat cu adevărat asemenea agonie simțind 
până şi cuțitul care le atinge gâtul, în clipa când odată cu 
lumina zilei vine şi trezirea salvatoare... Senzaţia încercată 
de consilierul de stat, pe la ora cinci dimineaţa, în patul 
elegant şi cochet al lui Crevel întrecu cu mult pe aceea pe 
care trebuie s-o simţi sub bascula fatală, în faţa a zece mii 
de spectatori ce te străpung cu douăzeci de mii de săgeți 
arzătoare. Valerie dormea într-o atitudine fermecătoare. 
Era frumoasă cum sunt frumoase femeile, destul de 
frumoase ca să fie frumoase chiar când dorm. Era arta 
invadând natura, cu alte cuvinte tabloul devenit realitate. 
Stând culcat, baronul se afla cu ochii numai la un metru 
deasupra duşumelei, privirea rătăcind la întâmplare, cum 
face orice om când se trezeşte şi începe să se 


dezmeticească, se opri asupra uşii împodobite cu flori 
pictate de Jan, un artist căruia puţin îi pasă de glorie. 
Baronul nu văzu, ca osânditul la moarte, douăzeci de mii de 
ochi aţintiţi asupră-i, ci văzu doar o singură privire cu mult 
mai teribilă decât cele zece mii din piaţa publică. Senzaţia 
asta, în plin joc al dragostei, e mult mai rară decât a celor 
condamnaţi la moarte şi ar fi desigur plătită foarte scump 
de atâţia englezi bolnavi de spleen. Baronul rămase mai 
departe culcat, scăldat într-o sudoare rece. Ar fi voit să 
creadă că s-a înşelat, dar ochiul asasin avea glas. Un 
murmur de voci se auzea şuşotind îndărătul uşii. 

— Să ştii că e Crevel, vrea să-mi facă o farsă! îşi spuse 
baronul, sigur de data asta că se afla cineva în templu. 

Uşa se deschise. Maiestoasa lege franceză, care ocupă 
primul loc după rege, se ivi sub forma unui comisar de 
poliţie mititel, întovărăşit de un judecător de pace deşirat, 
amândoi aduşi de jupân Marneffe. Comisarul de poliţie, 
înfipt în nişte pantofi cu urechile legate cu funde clăpăuge, 
se isprăvea cu o ţeastă galbenă, pleşuvă, ce vădea un 
şmecher, un hâtru, pentru care viaţa Parisului nu mai avea 
nicio taină. Dindărătul ochelarilor, ochii săi sfredeleau sticla 
cu priviri fine, batjocoritoare. Judecătorul de pace, fost 
avocat, vechi adorator al sexului frumos, îl invidia pe 
împricinat. 

— Vă rog să iertaţi, domnule baron, măsurile neplăcute la 
care ne obligă legea, spuse comisarul, suntem chemaţi de 
un reclamant. Domnul judecător de pace asistă la 
descinderea la domiciliu. Ştim cine sunteţi dumneavoastră 
şi cine este delicventa. 

Valerie deschise nişte ochi miraţi, scoase un țipăt ascuţit, 
născocit de actriţe ca să exprime nebunia în teatru, se 
zvârcoli în spasme pe pat, ca o vrăjitoare din evul mediu, în 
cămaşa de pucioasă pe rug. 

— Mai bine moartea!... dragă Hector, dar nu poliţia 
corecțională! O, niciodată! Se repezi, trecând ca un înger 
alb printre cei trei spectatori şi se ghemui sub scrinul 


denumit „fericirea zilei”, ascunzându-şi capul în mâini. Sunt 
pierdută! moartă!... strigă ea. 

— Domnule, se adresă Marneffe lui Hulot, dacă doamna 
Marneffe înnebuneşte, n-ai fi numai un desfrânat, ai fi şi un 
asasin... 

Ce poate face şi ce poate spune un om surprins într-un 
pat care nu-i al lui, nefiind nici măcar închiriat, cu o femeie 
care-i aparţine şi mai puţin? lată ce: 

— Domnule judecător de pace, domnule comisar de 
poliţie, zise baronul cu demnitate, aveţi grijă, vă rog, de 
biata femeie a cărei minte mi se pare că-i în primejdie... şi 
veţi încheia procesul-verbal pe urmă. Uşile sunt desigur 
închise, n-aveţi de ce să vă temeţi de vreo evadare, nici din 
partea mea şi nici dintr-a ei, având în vedere starea în care 
ne aflăm... 

Cei doi funcţionari ascultară de porunca consilierului de 
stat. 

— Haide, vino să vorbim, slugă netrebnică! îi şopti Hulot 
lui Marneffe luându-l de braţ şi trăgându-l spre dânsul, Nu 
eu sunt asasinul, tu eşti! Vrei să fii şef de birou şi ofiţer al 
Legiunii de Onoare? 

—  Negreşit, domnule director, răspunse  Marneffe 
înclinând din cap. 

— Bine, ai să fii, linişteşte-ţi soţia şi expediază-i pe domnii 
aceştia. 

— Ba nu, zise Marneffe cu viclenie. Domnii trebuie să 
încheie procesul-verbal de flagrant delict, căci fără hârtia 
asta, care reprezintă totul, ce m-aş face? înalta 
administraţie e plină de pungăşii. Mi-ai furat nevasta şi nu 
m-ai făcut şef de birou, domnule baron, îţi mai acord doar 
două zile ca să te execuţi. lată nişte scrisori... 

—  Scrisori!... exclamă baronul, întrerupându-l pe 
Marneffe. 

— Da, scrisori care dovedesc că acest copil pe care-l 
poartă acum soţia mea e al dumitale... înţelegi? va trebui să 
faci fiului meu o rentă egală cu partea pe care i-o ia 


bastardul acesta. Dar am să fiu modest, nu fac niciun caz, 
căci nu sunt ahtiat după paternitate! O rentă de o sută de 
ludovici ar ajunge. Mâine dimineaţă voi fi succesorul 
domnului Coquet şi voi fi pus pe lista celor ce vor fi făcuţi 
ofiţeri, cu prilejul sărbătorilor din iulie, sau... procesul- 
verbal va fi depus împreună cu plângerea mea la parchet. 
Nu-i aşa că sunt generos? 

— Tii! ce femeie drăguță! îi spunea judecătorul de pace 
comisarului de poliţie. Ar fi o mare pierdere dacă ar 
înnebuni! 

— Nu-i nebună deloc, răspunse sentenţios comisarul de 
poliţie. 

Poliţia e întotdeauna îndoiala întruchipată. 

— Domnul baron Hulot a căzut într-o capcană, adăugă 
comisarul de poliţie destul de tare ca să poată fi auzit de 
Valerie. 

Valerie îi aruncă comisarului o privire care l-ar fi omorât 
pe loc, dacă privirile ar putea transmite furia pe care o 
exprimă. Comisarul zâmbi, întinsese şi el o cursă, şi femeia 
căzuse în ea. Marneffe îşi pofti soţia să intre şi să se 
îmbrace cuviincios, după ce se înţelesese definitiv cu 
baronul, care luă un halat şi se întoarse în prima cameră, 

— Domnilor, se adresă el celor doi funcţionari, nu-i nevoie 
să vă cer păstrarea secretului. 

Cei doi oameni ai legii se înclinară. Comisarul de poliţie 
ciocăni uşor de două ori în uşă, secretarul lui intră şi, 
aşezându-se la birou, începu să scrie sub dictarea 
comisarului, care vorbea cu glas scăzut. Valerie plângea 
neîntrerupt cu şiruri mari de lacrimi. După ce îşi sfârşi 
toaleta, Hulot trecu la rându-i în cameră şi se îmbrăcă. 
Între timp fu întocmit procesul-verbal. Marneffe voi să plece 
cu soţia sa, dar Hulot, crezând că o vede pentru ultima 
oară, imploră printr-un gest favoarea de a-i vorbi. 

— Domnule, doamna mă costă destul de scump ca să-mi 
îngădui să-mi iau rămas bun... bineînţeles faţă de toţi. 


Valerie se apropie şi Hulot îi şopti la ureche: nu ne mai 
rămâne decât să fugim, dar cum să comunicăm? am fost 
trădaţi... 

— De Reine! răspunse ea. Dragul meu, după un 
asemenea scandal nu ne mai putem vedea. Sunt 
dezonorată. Şi-apoi, ai să auzi vorbindu-se ticăloşii pe 
socoteala mea şi-ai să le crezi... Baronul făcu un semn de 
negare. Ba ai să le crezi, şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru 
asta, căci aşa poate n-o să-ţi pară rău că mă pierzi. 

„N-o să crape subşef!” şopti Marneffe la ureche 
consilierului de stat venind să-şi ia soţia, căreia îi ordonă cu 
brutalitate: Destul, doamnă, dacă sunt îngăduitor cu 
dumneata, nu vreau să mă creadă ceilalţi prost. 

Valerie părăsi căsuţa lui Crevel aruncând o ocheadă atât 
de  galeşă baronului încât Hulot se crezu adorat. 
Judecătorul de pace întinse galant mâna doamnei Marneffe, 
ca s-o conducă până la trăsură. Baronul, trebuind să 
semneze procesul-verbal, rămăsese acolo, năucit, împreună 
cu comisarul de poliţie. După ce consilierul de stat semnă, 
comisarul îl privi pe deasupra ochelarilor cu un aer şiret. 

— O iubiţi mult pe femeiuşcă asta, domnule baron?... 

— Spre nenorocul meu, vedeţi bine... 

— Dacă nu v-ar iubi? continuă comisarul, dacă v-ar 
înşela?... 

— Am avut dovada, chiar aici, în casa asta... Eu şi cu 
domnul Crevel ne-am destăinuit unul altuia... 

— A! ştiţi că vă aflaţi în căsuţa domnului primar? 

— Fără îndoială. 

Comisarul îşi ridică încetişor pălăria, salutându-l pe 
bătrân. 

— Sunteţi foarte îndrăgostit, aşa că mai bine tac, zise el. 
Respect pasiunile fără leac cum respectă medicii bolile 
primej... L-am văzut pe domnul Nucingen, bancherul, 
cuprins de o asemenea patimă... 

— Suntem prieteni, răspunse baronul. Am fost adesea 
poftit să cinez, împreună cu frumoasa Esther, femeia asta 


făcea cele două milioane de franci pe care le-a cheltuit 
baronul pentru ea. 

— Mai mult, adăugă comisarul. Fantezia asta a bătrânului 
financiar a costat patru vieţi. A! Asemenea pasiuni sunt ca 
holera... 

— Ce voiai să-mi spui? întrebă consilierul de stat 
interpretând greşit sfatul acela ocolit, 

— De ce să vă spulber iluziile? răspunse comisarul de 
poliţie, la vârsta dumneavoastră, asta-i o raritate. 

— Lecuieşte-mă! exclamă consilierul de stat. 

— Ca pe urmă să-l blestemaţi pe doctor? zise surâzând 
comisarul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule comisar!... 

— Bine, atunci aflaţi că femeia era înţeleasă cu soţul. 

— 0... 

— Asta se întâmplă în două cazuri din zece. A! avem 
experienţă în privinţa asta. 

— Ai vreo dovadă a acestei complicităţi? 

— Mai întâi soţul!... spuse şiretul comisar de poliţie cu 
calmul unui chirurg obişnuit că curețe rănile. Se citeşte 
limpede pe chipul lui ordinar şi dezgustător că-i un 
speculant. Nu cumva ţineţi mult la o anumită scrisoare pe 
care v-a scris-o femeia asta şi-n care e vorba de copil? 

— "Ţin atât de mult la scrisoarea aceea, că nu mă despart 
niciodată de ea, răspunse baronul Hulot comisarului de 
poliţie scotocind în buzunarul de la piept, ca să scoată 
portofelul cel mic pe care-l purta întotdeauna la el. 

— Lăsaţi portofelul la locul lui, îl îndemnă comisarul, 
fulgerându-l deodată cu replica lui de rechizitoriu, iată 
scrisoarea. Am aflat acum ceea ce voiam să ştiu. Desigur că 
doamna Marneffe cunoştea conţinutul acestui portofel. 

— Nimeni altcineva... 

— Bănuiam... Acum iată dovada pe care mi-aţi cerut-o ca 
să vă convingeţi de complicitatea femeii. 

— S-o vedem! zise baronul încă neîncrezător. 


— Domnule baron, când am sosit, continuă comisarul, 
mizerabilul de Marneffe a intrat primul şi a luat scrisoarea 
pe care soţia lui o pusese pe scrinul acesta, spuse el 
arătând spre „fericirea zilei”. Bineînţeles că soţul şi soţia se 
înţeleseseră alegând dinainte locul, în cazul când femeia ar 
fi izbutit să fure în timpul somnului scrisoarea, căci 
scrisoarea pe care v-a scris-o, împreună cu cele pe care le 
are de la dumneavoastră, vor fi hotărâtoare la procesul în 
faţa tribunalului corecţional. 

Comisarul îi arătă lui Hulot scrisoarea pe care baronul o 
primise prin Reine la minister. 

— Face parte din dosar, adăugă comisarul, vă rog să 
binevoiţi a mi-o înapoia. 

— Ah! domnule, spuse Hulot descompus la faţă, femeia 
asta e desfrânarea în persoană, sunt sigur acum că are trei 
amanți. 

— Se şi vede, fu de părere comisarul de poliţie. Ce vreţi, 
nu sunt toate pe trotuar. Când fac meseria asta, domnule 
baron, în echipagii, în saloane şi acasă, nu mai poate fi 
vorba nici de franci, nici de centime. Domnişoara Esther, de 
care vorbeaţi şi care s-a otrăvit, a tocat milioane... Ascultaţi- 
mă pe mine, domnule baron, lăsaţi-vă păgubaş. Aventura 
asta din urmă are să vă coste prea scump. Pungaşul acela 
de Marneffe are de partea lui legea... În sfârşit, fără mine, 
femeiuşca v-ar fi prins din nou în laţ! 

— Mulţumesc, domnule, spuse consilierul de stat 
încercând să-şi păstreze o ţinută demnă. 

— Acum trebuie să închidem apartamentul, comedia s-a 
sfârşit, şi-i puteţi înapoia domnului primar cheia. 


Hulot se întoarse acasă atât de descurajat, încât abia se 
mai putea ţine pe picioare, copleşit de tot felul de gânduri 
care de care mai negre. O trezi pe nobila, neprihănita şi 
sfântă lui soţie şi îi povesti tot ce suferise în ultimii trei ani, 
plângând cu hohote, ca un copil căruia i s-a luat jucăria. 
Spovedania acestui moşneag cu inimă încă tânără, epopeea 


lui jalnică şi îngrozitoare o înduioşă pe Adeline, pricinuindu- 
i totodată în adâncul sufletului o puternică bucurie. Biata 
femeie mulţumi lui Dumnezeu pentru ultima lovitură, căci 
îşi vedea soţul întors pentru totdeauna în sânul familiei. 

— Lisbeth avea dreptate! rosti doamna Hulot cu o voce 
blândă, fără să-i facă mustrări zadarnice, ne-a prevenit 
doar. 

— Da! Ah! dacă aş fi ascultat-o în loc să mă înfurii, în ziua 
când voiam s-o silesc pe biata Hortense să se întoarcă la 
soţul ei ca să nu compromită reputaţia acelei... Vai! Dragă 
Adeline, trebuie să-l salvăm pe Wenceslas! A intrat până în 
gât în mocirlă! 

— Dragul meu, nu ţi-a mers mai bine cu femeiuşcă asta 
burgheză decât cu actrițele tale, zise zâmbind Adeline. 

Baroana se sperie, atât de schimbat părea Hector al ei, 
de câte ori îl vedea nenorocit, suferind, împovărat de 
necazuri, era toată numai inimă, milă şi dragoste; şi-ar fi 
dat şi sufletul numai ca să-l facă pe Hector fericit. 

— Rămâi cu noi, dragul meu Hector. Spune-mi cum fac 
femeile acelea ca să te atragă lângă ele, voi încerca şi eu... 
De ce nu m-ai format şi pe mine ca să-ţi fiu pe plac? Oare nu 
sunt destul de deşteaptă? Se pare că mai sunt încă destul 
de frumoasă ca să mi se facă curte. 

Multe femei măritate, care-şi iubesc bărbaţii şi îşi 
respectă îndatoririle, s-ar putea întreba de ce oamenii 
aceştia atât de puternici şi de buni, dar atât de slabi în faţa 
unei femei de teapa doamnei Marneffe, nu-şi îndreaptă spre 
soțiile lor fantezia şi pasiunea, mai cu seamă când sunt 
frumoase ca baroana Adeline Hulot. E una dintre tainele de 
nepătruns ale modului în care este organizat omul. 
Dragostea, acest formidabil dezmăţ al raţiunii, această 
robustă şi gravă bucurie a sufletelor mari, şi plăcerea, 
această marfă vulgară ce se află de vânzare în târg, nu sunt 
decât două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Femeia care 
izbuteşte să satisfacă amândouă aceste cerinţe atât de 
vaste e tot atât de rară cum sunt în viaţa unei naţiuni un 


mare general, un mare scriitor, un artist de geniu ori un 
inventator strălucit. Omul superior ca şi neghiobul, un 
Hulot ca şi un Crevel, simt deopotrivă nevoia atât a idealului 
cât şi a plăcerii, toţi umblă în căutarea acelui androgin 
misterios, acelei rarităţi, care de cele mai multe ori se 
întâmplă a fi o operă în două volume. Căutarea aceasta eo 
depravare ce se datorează societăţii. Desigur, căsătoria 
trebuie să fie acceptată ca o îndatorire, e însăşi viaţa cu 
munca şi cruntele ei jertfe făcute de ambele părţi. 
Desfrânaţii, căutătorii aceia de comori, sunt tot atât de 
vinovaţi ca şi alţi răufăcători mult mai aspru pedepsiţi decât 
ei. Reflecţiile acestea nu sunt o lecţie de morală, ele 
lămuresc pricina atâtor nenorociri neînţelese. De altfel, din 
scena asta putem trage mai multe soiuri de învăţăminte. 


Baronul se duse fără întârziere la mareşalul prinţ 
Wissembourg, a cărei înaltă protecţie îi era ultima resursă. 
Fiind de treizeci şi cinci de ani protejatul bătrânului ostaş, 
nu-i erau niciodată închise uşile, şi putu pătrunde devreme, 
dimineaţa, în apartamentele acestuia. 

— A! bună-ziua, dragă Hector, spuse marele şi bunul 
comandant. Ce ai? pari necâjit. Sesiunea parlamentară s-a 
încheiat doar. A mai trecut încă una! Am ajuns să vorbesc 
despre ele cum vorbeam pe vremuri de campaniile noastre. 
Dacă nu mă înşel şi ziarele le numesc acum campaniile 
parlamentare. 

— Într-adevăr, am avut de furcă, domnule mareşal, asta-i 
plaga vremii noastre, răspunse Hulot. Ce vreţi! aşa-i făcută 
lumea. Fiecare epocă cu neajunsurile ei. Cea mai mare 
pacoste a anului 1841 e că nici regalitatea, nici miniştrii nu 
sunt liberi în acţiunile lor, cum era împăratul. 

Mareşalul îi aruncă lui Hulot una dintre privirile acelea 
de vultur: conştiente, mândre, pătrunzătoare, ce arăta că, 
în ciuda anilor, sufletul său mare rămăsese tot tânăr şi 
viguros. 

— Vrei ceva de la mine? îl întrebă el cu un aer glumeţ. 


— Mă văd silit să vă cer, ca o favoare personală, 
avansarea unui subşef de al meu la gradul de şef de birou şi 
numirea lui ca ofiţer al Legiunii... 

— Cum îl cheamă? îl întrerupse mareşalul, fulgerându-l 
pe Hulot cu privirea. 

— Marneffe! 

— Are o nevastă frumoasă, am văzut-o la nunta fiicei 
tale... Dacă Roger... dar Roger nu mai este aici. Hector, 
fiule, iar e vorba de plăcerile tale. Cum? la vârsta ta. A! faci 
cinste gărzii imperiale! lată ce-nseamnă să serveşti la 
partea administrativă, ai încă rezerve!... Lasă baltă 
afacerea asta, băiete dragă, e prea galantă ca s-o poţi face 
administrativă. 

— Nu, domnule mareşal, e o afacere urâtă, căci e vorba 
de poliţia corecțională, vreţi să mă vedeţi ajuns în mâinile 
ei? 

— Ei, comedie! strigă mareşalul cuprins deodată de 
îngrijorare. Spune mai departe. 

— În momentul de faţă mă aflu ca o vulpe prinsă în 
capcană... Aţi fost întotdeauna atât de bun cu mine, încât o 
să binevoiţi să mă scoateţi şi de astă dată din situaţia 
ruşinoasă în care mă aflu. Hulot îşi povesti păţania cât se 
poate de nostim şi de spiritual. 

— Vreţi să pricinuiţi moartea fratelui meu la care ţineţi 
atât de mult şi să-l lăsaţi pradă dezonoarei pe unul dintre 
directorii dumneavoastră, un consilier de stat? Marneffe 
acesta e un mizerabil, îl putem scoate la pensie în doi, trei 
ani. 

— Ce uşor vorbeşti de doi, trei ani, dragul meu!... spuse 
mareşalul. 

— Garda imperială e nemuritoare! 

— Am rămas singurul mareşal din cea dintâi promoţie, 
zise ministrul. Ascultă, Hector. Nici nu ştii cât de mult ţin la 
tine, am să-ţi arăt acum! în ziua când voi părăsi ministerul, 
îl vom părăsi împreună. A! nu eşti deputat, prietene, şi mulţi 
îţi râvnesc slujba, de n-aş fi fost eu, de mult n-o mai aveai. 


Da, m-am războit de multe ori ca să te scap... Ei bine, îţi 
satisfac cele două rugăminţi, căci ar fi prea crud să te văd 
pe banca acuzaților la vârsta ta şi în situaţia pe care o ai. Să 
ştii însă că dai prea multe prilejuri de bârfeală. Dacă 
numirea asta va stârni vreun scandal, vom fi învinuiți. Mie 
puţin îmi pasă, dar la tine se adaugă încă un ghimpe. La 
viitoarea sesiune, îţi vei pierde slujba. Locul tău e jinduit de 
cinci sau şase persoane influente, şi nu te-ai menţinut decât 
datorită subtilităţii argumentelor mele. Le-am spus că în 
ziua când vei ieşi la pensie şi locul tău va fi dat altuia, vom 
avea cinci nemulţumiţi şi un fericit, pe când dacă te vor mai 
lăsa în suspensie încă doi ani, vom avea asigurate şase 
voturi. Toţi cei din consiliu au început să râdă şi au găsit că 
bătrânul din vechea gardă, cum mi se spune, a devenit 
destul de tare şi în tactica parlamentară... Ţi-o spun pe 
şleau. De altfel, încărunţeşti şi tu... Halal de tine că te mai 
poţi vâri în asemenea încurcături! Unde-s vremurile când 
sublocotenentul Cottin avea amante! Mareşalul sună. 
Trebuie să intervenim să fie rupt procesul-verbal! 

— Vă purtaţi ca un tată, monseniore! nu îndrăzneam să 
vă vorbesc de îngrijorarea mea. 

— M-am obişnuit să-l am mereu pe Roger pe lângă mine, 
exclamă mareşalul văzându-l intrând pe Mitouflet, uşierul 
său, şi era să trimit după el. Poţi pleca, Mitouflet, iar tu, 
dragul meu camarad, du-te şi pregăteşte numirea ca s-o 
semnez. Dar intrigantul acela mârşav n-are să se bucure 
mult de roadele crimelor sale, va fi supravegheat 
îndeaproape şi-i vom da la cap la cea mai mică greşeală. 
Acum, după ce te-ai văzut salvat, dragă Hector, fii cu 
băgare de seamă. Nu-ţi scoate din răbdări prietenii. Ai să 
primeşti în cursul dimineţii numirea, şi omul tău are să fie 
ofiţer al Legiunii! Ce vârstă ai? 

— Împlinesc şaptezeci de ani peste trei luni. 

— Straşnic ştrengar mai eşti! zise mareşalul surâzând. Ai 
fi meritat mai degrabă tu să fii avansat, dar, mii de bombe! 
nu mai suntem pe vremea lui Ludovic al XV-lea! 


Acesta fu rezultatul camaraderiei ce leagă strâns între 
ele glorioasele rămăşiţe ale falangei napoleoniene, veteranii 
se cred tot în bivuac, datori să se apere unii pe alţii 
împotriva tuturor. 

— Încă o favoare ca asta, îşi spuse Hulot străbătând 
curtea, şi sunt pierdut. 


Nefericitul funcţionar se duse la baronul Nucingeni141+ 
căruia nu-i mai datora decât o sumă neînsemnată. Reuşi să 
împrumute de la el patruzeci de mii de franci, angajându-şi 
leafa pe încă doi ani; dar baronul puse condiţia ca, în cazul 
ieşirii la pensie a lui Hulot, cota disponibilă din pensie să fie 
destinată pentru plata sumei până la lichidarea dobânzilor 
şi a capitalului. Afacerea aceasta fu încheiată, ca şi prima 
dată, prin mijlocirea lui Vauvinet, pe numele căruia baronul 
iscăli poliţe în valoare de douăsprezece mii de franci. A 
doua zi, funestul proces-verbal, reclamaţia soţului, 
scrisorile, toate fură distruse. Avansarea scandaloasă a 
domnului Marneffe, abia luată în seamă în vârtejul 
festivităților din iulie, nu prilejui niciun articol de 
gazetă. 

Lisbeth, în aparenţă certată cu doamna Marneffe, se 
instală la mareşalul Hulot. Zece zile după aceste întâmplări, 
se făcură primele strigări pentru căsătoria fetei bătrâne cu 
ilustrul veteran. Ca să-l facă să consimtă, Adeline îi povesti 
mareşalului catastrofa financiară a lui Hector, rugându-l să 
nu-i pomenească baronului, care, zicea ea, era întunecat, 
abătut, cu totul demoralizat... Vai! l-a ajuns bătrâneţea! 
adăugă ea. Aşadar, Lisbeth triumfa! Avea să-şi atingă ţinta 
ambițiilor sale, avea să-şi vadă planul înfăptuit şi ura 
satisfăcută. Se bucura dinainte de fericirea de a domni 
asupra familiei, care o dispreţuise atâta vreme. Îşi făgăduia 
să fie protectoarea protectorilor ei, îngerul păzitor care va 
da familiei ruinate putinţa să trăiască, îşi spunea singură 
doamnă contesă sau doamnă mareşală! salutându-se în 
oglindă. Adeline şi Hortense îşi vor sfârşi zilele în 


deznădejde, zbătându-se în mizerie, în timp ce verişoara 
Bette, primită la Tuileries, va triumfa în lumea mare. 

Un eveniment îngrozitor o prăbuşi însă pe biata fată 
bătrână de pe culmile sociale unde se aşeza cu atâta trufie. 


Chiar în ziua când se făcură primele strigări, baronul 
primi un alt mesaj din Africa. Un al doilea alsacian se 
prezentă, îi înmână o scrisoare, încredinţându-se mai întâi 
că o dădea baronului Hulot, şi, după ce-şi lăsă adresa, îl 
părăsi pe înaltul demnitar, care rămase ca trăsnit de îndată 
ce citi primele rânduri: 


Dragă nepoate, vei primi scrisoarea de faţă, după 
socoteala mea, la 7 august. Presupunând că ţi-ar trebui trei 
zile ca să ne trimiţi ajutorul pe care ţi-l cerem şi că ar face 
cincisprezece zile pe drum până aici, înseamnă că l-am 
primi la 1 septembrie. 

Dacă totul poate fi rezolvat în acest termen, vei salva 
onoarea şi viaţa devotatului dumitale Johann Fischer. 

lată care sunt propunerile funcţionarului pe care mi l-ai 
dat drept complice, căci se pare că aş putea să fiu trimis în 
faţa Curţii cu juri sau a unui Consiliu de război. Știi însă că 
Johann Fischer nu va fi târât niciodată în faţa vreunui 
tribunal, se va duce singur de bună voie, înaintea 
judecătorului suprem. 

Slujbaşul dumitale mi se pare un om rău, în stare de 
orice, Chiar să te compromită, dar e isteţ ca un pungaş. E 
de părere că trebuie să faci mai multă gălăgie decăt ceilalți 
şi să ne trimiţi un inspector un comisar special pentru 
descoperirea vinovaţilor pentru anchetarea abuzurilor în 
sfârşit, care să intervină între noi şi tribunale, stârnind un 
conflict. 

Dacă acest comisar soseşte aci la 1 septembrie şi are un 
cuvânt de ordine din partea dumitale şi dacă ne trimiţi 
două sute de mii de franci ca să punem la loc în magazie 
cantitățile pe care am declarat că le avem în localităţi 


îndepărtate, vom fi socotiți drept gestionari cinstiţi şi fără 
pată. 

Poţi încredința soldatului ce-ţi va înmâna scrisoarea un 
mandat la ordinul meu, asupra unei bănci din Alger. E un 
om de incredere, o rudă, care nu va încerca să afle ce 
cuprinde scrisoarea pe care o are asupra lui. Am luat 
măsuri ca să asigur întoarcerea băiatului. Dacă nu poți face 
nimic, voi muri bucuros pentru acela căruia îi datorăm 
fericirea Adelinei noastre. 


Neliniştile şi plăcerile patimii, catastrofa ce pusese capăt 
carierei sale galante îl împiedicaseră pe baronul Hulot să se 
gândească la bietul Johann Fischer, care în prima scrisoare 
îi vestise totuşi desluşit pericolul devenit acum iminent. 
Baronul plecă din sufragerie atât de tulburat încât se trânti 
pe canapeaua din salon. Era distrus, cufundat în amorţeala 
pe care ţi-o pricinuieşte o cădere violentă. Stătea cu 
privirea aţintită asupra unui desen al covorului, fără să-şi 
dea seama că are în mână scrisoarea fatală a lui Johann. 
Adeline îl auzi din camera ei pe baron trântindu-se greoi pe 
canapea. Zgomotul i se păru atât de ciudat, încât crezu că 
fusese lovit de un atac de apoplexie. Privi prin deschizătura 
uşii în oglindă, cuprinsă de o frică ce-ţi taie răsuflarea, şi-l 
văzu pe Hector al ei într-o atitudine de om zdrobit. Baroana 
se apropie în vârful picioarelor. Hector nu auzi nimic, astfel 
că putu să vină lângă el, zări scrisoarea, o luă, o citi şi 
începu să tremure toată. Suferi una dintre zguduirile acelea 
nervoase atât de puternice încât rămân întipărite pentru 
totdeauna. Dar abia după câteva zile, baroana începu să 
aibă un tremur nervos, căci, o dată trecută prima criză, 
nevoia de a acţiona îi dăduse o putere ce nu se află decât în 
înseşi izvoarele forţei vitale. 

— Hector! vino în cameră la mine, rosti ea cu o voce ce 
părea un suflu. Să nu te vadă fiica ta în asemenea hal! Hai, 
dragul meu, vino. 

— Unde să găsesc două sute de mii de franci? Aş putea 
obţine să fie trimis Claude Vignon ca inspector. E un băiat 
isteţ, inteligent... Asta s-ar face în două zile... Dar două sute 
de mii de franci, nici băiatul meu nu-i are, casa lui e 
ipotecată pentru trei sute de mii de franci. Fratele meu n- 
are economii mai mari de treizeci de mii de franci. 
Nucingen mi-ar râde în nas)... Vauvinet?... mi-a dat cu 
destulă greutate zece mii de franci, ca să întregesc suma 
pentru copilul nemernicului de Marneffe. Nu, nu-i nimic de 
făcut, trebuie să mă duc la mareşal, să mă arunc la 
picioarele lui, să-i mărturisesc cum stau lucrurile, să-mi 


spună că sunt un ticălos, să-i înghit ocările, ca să mă pot da 
la fund în mod decent. 

— Dar nu-i numai ruina, Hector, e dezonoarea! zise 
Adeline. Bietul meu unchi are să se omoare. Ucide-ne pe 
noi, ai dreptul, dar nu deveni un asasin! Ai curaj, se mai 
găsesc mijloace. 

— Nu mai există niciunul! răspunse baronul. Nimeni în 
tot guvernul nu poate găsi două sute de mii de franci, chiar 
de-ar fi vorba să salveze un minister!... O! Napoleon, unde 
eşti? 

— Unchiul meu! bietul om! Hector, nu-l putem lăsa să se 
sinucidă, din pricină că şi-a pierdut onoarea! 

— Ar mai fi totuşi un mijloc, adăugă baronul, dar... e tare 
problematic... Da, Crevel e la cuțite cu fata lui... A! e plin de 
bani, numai el ar putea... 

— Ascultă Hector, e mai bine să piară nevasta ta decât să 
lăsăm să piară unchiul nostru, fratele tău şi onoarea 
familiei! rosti baroana luminată dintr-odată de un gând. Da, 
pot să vă salvez pe toţi... Doamne! ce mârşăvie! Cum de m- 
am putut gândi la asta? 

Îşi împreună mâinile, căzu în genunchi şi se rugă. Apoi, 
când se ridică, văzu o expresie de bucurie atât de nebună 
pe chipul soţului ei încât gândul acela diabolic: i reveni şi se 
lăsă cuprinsă de tristeţea îndobitociţilor. 

— Du-te, dragul meu, fugi la minister, exclamă ea 
trezindu-se din amorţirea aceea, şi încearcă să trimiţi 
numaidecât un comisar. Îmbrobodeşte-l pe mareşal! Şi când 
ai să te întorci pe la ora cinci, ai să găseşti poate... da! ai să 
găseşti două sute de mii de franci. Familia, onoarea ta de 
om, de consilier de stat, de administrator, cinstea, fiul tău, 
toate vor fi salvate, dar Adeline a ta va îi pierdută şi n-ai s-o 
mai vezi niciodată. Hector, dragul meu, zise ea 
îngenunchind,  strângându-i mâna şi  sărutându-i-o, 
binecuvântează-mă, ia-ţi rămas bun. 

Scena era atât de sfâşietoare încât Hulot o ridică pe 
Adeline şi o sărută spunându-i: Nu te înţeleg! 


— Dacă ai înţelege, continuă ea, aş muri de ruşine, ori n- 
aş mai avea puterea să-mi îndeplinesc ultimul meu 
sacrificiu. 

— Masa e servită, anunţă Mariette. 

Hortense veni să dea bună dimineaţa tatălui şi mamei ei. 
Trebuiau să se ducă la masă şi să-şi ascundă tulburarea sub 
masca minciunii. 

— Duceţi-vă la masă fără mine, eu vin mai pe urmă! le 
spuse baroana. 

Şi, aşezându-se la o măsuţă, scrise următoarele rânduri: 


Dragă domnule Crevel, am să-ţi cer un serviciu: te aştept 
în dimineaţa asta, şi mă bizui pe cavalerismul dumitale, 
care mi-e atât de bine cunoscut, ca să sper că n-o vei face 
să aştepte prea mult timp pe 

devotata dumitale 
Adeline Hulot 


— Louise, se adresă ea cameristei fiicei sale, care servea 
la masă, coboară şi dă scrisoarea aceasta portarului, spune- 
i s-o ducă chiar acum la adresa indicată şi să ceară un 
răspuns. 

Baronul, care citea ziarele, întinse o gazetă republicană 
soţiei sale şi, arătându-i un articol, zise: Oare o mai fi timp? 
lată articolul, o notiţă dintre acelea teribile cu care-şi 
piperează ziarele tartinele lor politice: 


Un corespondent ne scrie din Alger că s-au descoperit 
abuzuri atât de grave în serviciul aprovizionării din 
provincia Oran încât justiția a fost nevoită să intervină. 
Fraudele sunt dovedite, vinovaţii cunoscuţi. Dacă nu se iau 
măsuri aspre, vom continua să pierdem mai mulţi oameni 
prin delapidările care le reduc hrana, decât prin sabia 
arabilor sau prin clima arzătoare. Aşteptăm noi informații 
pentru a putea dezvălui mai departe aceste triste fapte. 


Nu ne mai miră panica stârnită prin înființarea presei în 
Alger conform dispoziţiunilor Chartei din 1830. 


— Mă îmbrac şi mă duc la minister, le înştiinţă baronul 
ridicându-se de la masă, timpul e prea preţios, de fiece clipă 
atârnă viaţa unui om. 

— Vai, mamă, nu mai am nicio nădejde! exclamă 
Hortense. 

Şi, fără să-şi poată stăpâni lacrimile, întinse baroanei un 
număr din Revue des beaux arts. Doamna Hulot zări o 
gravură a grupului Dalila sculptat de contele Steinbock, sub 
care scria: Aparține doamnei Marnefte. De la primele 
rânduri, articolul, semnat de un V trăda talentul şi 
îngăduinţa lui Claude Vignon. 

— Biată fetiţă! rosti baroana. 

Speriată de tonul aproape nepăsător al mamei sale, 
Hortense o privi şi, văzând întipărită pe chipu-i o suferinţă 
pe lângă care durerea ei pălea, veni s-o îmbrăţişeze 
spunându-i: 

— Ce ai mamă? ce s-a întâmplat? putem fi oare mai 
nenorocite decât suntem? 

— Copilă dragă, suferinţele groaznice din trecut nu sunt 
nimic pe lângă ceea ce îndur astăzi. Când voi înceta oare să 
mai sufăr? 

— În cer, dragă mamă! zise cu voce gravă Hortense. 

— Haide, îngeraşule, vino, ajută-mă să mă îmbrac. Dar 
nu... nu vreau să mă ajuţi tu. Trimite-mi-o pe Louise. 

Adeline intră în camera ei şi se duse să se privească în 
oglindă, Se cercetă cu tristeţe şi curiozitate, întrebându-se 
în sinea ei: Mai sunt încă frumoasă?... Mă mai poate oare 
dori cineva?... Am zbârcituri? 

Îşi ridică părul frumos, descoperindu-şi tâmplele care 
păstraseră o frăgezime feciorelnică. Adeline merse mai 
departe, îşi dezgoli umerii, şi fu mulţumită, avu chiar un 
gest care trăda mândrie. La femei, frumuseţea umerilor e 
ultima care se ofileşte, mai cu seamă când au dus o viaţă 


curată. Adeline îşi alese cu grijă tot ce-i trebuia, dar femeia 
evlavioasă şi castă rămase cuviincios îmbrăcată, cu toate 
micile născociri ale cochetăriei. La ce bun să pui ciorapi noi 
de mătase gri şi pantofi de satin, dacă nu eşti deloc iniţiată 
în arta de a arăta, la momentul hotărâtor, vârful unui picior 
drăgălaş, de sub poalele rochiei uşor ridicate, ca să deschizi 
orizonturi dorinţei! Purta, e drept, rochia cea mai frumoasă 
de muselină cu flori pictate, decoltată şi cu mâneci scurte, 
dar, îngrozindu-se de goliciunea ei, îşi acoperi braţele cu 
mâneci din tul de culoare deschisă, îşi înveli pieptul şi 
umerii cu un fişiu brodat. Pieptănătura englezească cu 
bucle i se păru prea semnificativă, aşa că-i strică farmecul 
cu o bonetă foarte elegantă, dar, cu bonetă ori fără, ar fi 
ştiut ea parcă să se joace cu cârlionţii-i aurii, ca să atragă 
atenţia şi admiraţia asupra mâinilor ei fine?... lar în privinţa 
fardului, iată ce făcu. Convingerea că săvârşeşte o 
nelegiuire, gândul că se pregăteşte să păcătuiască cu bună- 
ştiinţă îi pricinuiră acestei femei sfinte o febră violentă, 
care-i dădu pentru o clipă strălucirea tinereţii. Ochii îi 
scânteiau, tenul îşi recăpătă minunatele-i culori. În loc să 
arate seducătoare, i se păru că a căpătat un aer de 
desfrânată care o scârbi. Lisbeth, la rugămintea Adelinei, îi 
povestise cum îşi încălcase Wenceslas datoriile conjugale, şi 
astfel aflase, spre marea sa uimire, că într-o singură seară, 
într-o clipă, doamna Marneffe pusese stăpânire pe artistul 
vrăjit. Cum fac oare femeile acestea? o întrebase pe 
Lisbeth. Nimic nu întrece curiozitatea femeilor virtuoase în 
această privinţă, ar vrea să stăpânească farmecele viciului 
şi să rămână sfinte. „Seduc şi gata, asta-i meseria lor, 
răspunse verişoara Bette. Ce să-ţi spun, drăguță, în seara 
aceea Valerie era în stare să ispitească şi un sfânt.” 
Povesteşte-mi mijloacele de care se foloseşte. „În meseria 
asta, nu există teorie, practica-i totul, îi explicase cu ironie 
Lisbeth.” Baroana, amintindu-şi de această convorbire, ar fi 
vrut să ceară sfatul verişoarei Bette, dar nu mai avea timp. 
Biata Adeline, nefiind în stare să născocească o aluniţă, să- 


şi pună un boboc de trandafir drept în mijlocul corsajului, 
să descopere găteli meşteşugite care să trezească dorinţele 
amorţite ale bărbaţilor, izbuti să fie doar bine îmbrăcată. 
Nu oricine poate fi curtezană! Soţia e supa bărbatului, a 
spus glumeţ Moliere prin gura înţeleptului Gros-Renei1%2.. 
Comparaţia aceasta presupune un fel de ştiinţă culinară în 
dragoste. Femeia virtuoasă, onorabilă, s-ar putea asemui cu 
un ospăț homeric, carnea aruncată direct pe jeratec. 
Curtezana, dimpotrivă, ar fi o mâncare de lăsata-secului, cu 
condimentele, mirodeniile şi rafinamentele ei. Baroana nu 
putea, nu ştia să-şi ofere pieptul alb pe un minunat talger 
de dantele ca doamna Marneffe. Nu cunoştea taina unor 
anumite atitudini, efectul unor anumite priviri. În sfârşit, nu 
avea ştiinţa loviturilor tainice. O femeie nobilă ca ea s-ar fi 
rotit în zadar de o sută de ori, ochiul savant al unui libertin 
n-ar fi putut descoperi nimic de preţ. Numai o femeie de 
geniu, şi sunt puţine, poate să rămână cinstită şi cuminte în 
ochii lumii şi să se poarte ca o curtezană cu soţul ei. Acesta- 
i secretul legăturilor durabile, de neînțeles pentru femeile 
care nu-s înzestrate cu amândouă aceste minunate însuşiri. 
Închipuiţi-v-o pe doamna Marneffe virtuoasă!... aţi avea-o în 
faţa dumneavoastră pe  marchiza de  Pescaireltt!! 
Asemenea femei celebre şi sublime - asemenea Diane de 
Poitiersi1%5+* virtuoase - le numeri pe degete. 


Scena prin care a început acest studiu serios şi crâncen 
al moravurilor pariziene avea să se repete, cu ciudata 
deosebire că nenorocirile prorocite de căpitanul din miliția 
burgheză pricinuiseră o schimbare de roluri. Doamna Hulot 
îl aştepta pe Crevel având aceleaşi planuri care-l făcuseră 
cu trei ani în urmă pe fostul negustor de parfumuri să 
privească zâmbind din înălțimile „milordului”, la parizieni. 
Şi lucru straniu! baroana rămânea cinstită şi credincioasă 
în adâncul inimii sale, cu toate că se hotărâse la cea mai 
josnică infidelitate, pe care nici orbirea patimii n-ar fi putut- 
o scuza în ochii unor judecători. Ce să fac, ca să fiu ca 


doamna Marneffe? se gândi ea când auzi sunând. Febra îi 
învioră chipul, şi, stăpânindu-şi lacrimile, sărmana, nobila 
făptură îşi făgădui să se poarte ca o adevărată curtezană! 

— Ce dracu o fi vrând de la mine baroana asta 
cumsecade? se întreba Crevel urcând scările. Ei! te 
pomeneşti că are de gând să-mi vorbească despre cearta 
mea cu Celestine şi Victorin, dar n-am să mă las 
înduplecat... Intrând în salon în urma Louisei, îşi spuse 
privind localul acela sărăcăcios (stil Crevel): Sărmana 
femeie!... a ajuns ca un tablou celebru zvârlit în hambar de 
un om care nu se pricepe la pictură. Crevel, care-l vedea pe 
contele Popinot, ministrul Comerţului, cumpărând tablouri 
şi statui, voia să ajungă şi el celebru printre acei Mecena 
parizieni, a căror dragoste pentru artă constă în a căuta să 
cumpere, pe un preţ de nimic, lucrări de valoare. Adeline îi 
surâse cu graţie lui Crevel, făcându-i semn să se aşeze pe 
un scaun în faţa ei. 

—  Iată-mă, frumoasă doamnă, sunt la ordinele 
dumneavoastră, rosti Crevel. 

Domnul primar, ajuns om politic, îşi luase obiceiul să 
poarte haină neagră. Chipul lui, deasupra veşmintelor, 
părea ca o lună plină răsărind deasupra unei pânze 
întunecate de nori. Cămaşa, pe care străluceau trei perle 
mari a cinci sute de franci bucata, scotea la iveală grozavele 
resurse ale toracelui, Chiar el singur spunea: „Sunt privit 
ca un viitor atlet al tribunei!” Îşi punea de dimineaţă 
mănuşi galbene în mâinile lui mari şi butucănoase. Cizmele 
lustruite arătau că venise într-un mic cupeu cafeniu cu un 
cal. În trei ani, ambiția îi schimbase ţinuta lui Crevel. Ca şi 
pictorii celebri, îşi găsise o nouă manieră. În lumea mare, 
când se ducea la prinţul de Wissembourg, la prefectură, la 
contele Popinot etc., îşi ţinea pălăria în mână cu un aer 
degajat, aşa cum îl învățase Valerie; degetul mare al 
celeilalte mâini şi-l vâra cu un aer cochet în deschizătura 
jiletcii, mişcându-şi afectat capul şi ochii. Această a doua 


poză se datora Valeriei, care-n batjocură, pretinzând că 
vrea să-l întinerească pe primarul ei, îl făcuse şi mai ridicol. 

— Te-am rugat să vii, scumpe domnule Crevel, zise 
baroana cu glas tulburat, pentru o chestiune de cea mai 
mare importanţă... 

— O ghicesc, doamnă, îi răspunse Crevel cu un aer şiret, 
dar îmi ceri un lucru imposibil... A! nu sunt un tată hapsân, 
un îndărătnic în zgârcenie, după cum spune Napoleon. 
Ascultă, frumoasă doamnă. Dacă copiii mei s-ar ruina 
pentru ei, le-aş veni în ajutor, dar să-l scot din încurcătură 
pe bărbatul dumitale, doamnă?... ar fi ca şi cum aş încerca 
să umplu butoiul Danaidelor14%:! Au o ipotecă de trei sute 
de mii de franci pe casa lor, pentru un tată incorigibil! Au 
rămas fără nimic, ticăloşii, ! Şi nici măcar n-au petrecut! Vor 
trebui acum să trăiască numai din ceea ce câştigă Victorin 
la Palatul de Justiţie. N-are decât să trâncâănească 
domnişorul, fiul dumitale! Ah, ar fi trebuit să ajungă 
ministru, doctoraşul! nădejdea noastră a tuturor. Frumoasă 
corabie care se împotmoleşte prosteşte, căci, dacă s-ar fi 
împrumutat să poată parveni, dacă s-ar fi îndatorat ca să 
poată da mese deputaţilor, ca să câştige voturi şi să-şi 
sporească influenţa, i-aş fi spus: „Uite punga mea, ia cât îţi 
trebuie, dragul meu!” Dar să plătească nebuniile lui papa, 
nebunii pe care eu le-am prorocit! A! tată-său l-a împiedicat 
să ajungă la putere... Ministru, eu am să ajung!... 

— Vai! dragă Crevel, nu-i vorba de copiii noştri devotați, 
sărmanii!... Dacă inima nu-ţi mai este deschisă pentru 
Victorin şi Celestine, am să-i iubesc atât încât să le 
îndulcesc poate amărăciunea pe care mânia dumitale a 
pricinuit-o în sufletele lor alese. Îţi pedepseşti copiii pentru 
o faptă bună! 

— Da, pentru o faptă bună rău făcută! E pe jumătate o 
crimă! zise Crevel, foarte satisfăcut de acest joc de cuvinte. 

— A face binele, dragă Crevel, continuă baroana, nu 
înseamnă să scoţi banii dintr-o pungă doldora! înseamnă să 
înduri lipsuri din pricina generozităţii, înseamnă să suferi 


de pe urma binefacerii tale! înseamnă să te aştepţi la 
nerecunoştinţă! Cerul nu ţine seama de milostenia care nu 
te costă nimic... 

— Sfinţii îşi pot îngădui să intre în spital, căci ştiu că asta 
înseamnă pentru ei poarta raiului. Eu sunt un om de lume, 
mă tem de Dumnezeu, dar mi-e frică şi mai tare de infernul 
mizeriei. Să n-ai un ban reprezintă ultima treaptă a 
nenorocirii, în ordinea socială actuală. Aparţin epocii mele, 
respect banul!... 

— Ai dreptate, spuse Adeline, din punctul de vedere 
lumesc. 

Era hăt-departe de subiect şi se simţea, ca sfântul 
Laurenţiu, pe jeratec, gândindu-se la unchiul ei, căci îl 
vedea trăgându-şi un glonte! Îşi plecă ochii, apoi îi ridică 
asupra lui Crevel cu o privire de o blândeţe îngerească, 
lipsită de desfrânarea aţâţătoare şi atât de spirituală a 
Valeriei. Cu trei ani în urmă, l-ar fi fascinat pe Crevel cu o 
astfel de privire fermecătoare. 

— "Te ştiam, zise ea, mai generos... Vorbeai de trei sute de 
mii de franci, aşa cum vorbesc marii seniori... 

Crevel o privi pe doamna Hulot, i se păru un crin spre 
sfârşitul înfloririi şi o vagă idee îi încolţi în minte, dar o 
respecta atât de mult pe fiinţa asta sfântă încât îşi înăbuşi 
bănuielile în ungherele desfrânate ale sufletului său. 

— Doamnă, am rămas acelaşi, dar un fost negustor este şi 
trebuie să fie mare senior cu metodă, cu economie, fiind 
ordonat în toate. Îţi deschizi un cont pentru nebunii, le 
creditezi, îţi foloseşti în acest scop unele beneficii, dar să-ţi 
ştirbeşti capitalul!... ar fi o nebunie. Copiii mei îşi vor 
căpăta averea ce li se cuvine de la mama lor şi de la mine, 
dar, fără îndoială, ei nu pot dori ca tatăl lor să se 
plictisească, să se călugărească şi să se mumifice!... Eu duc 
o viaţă veselă! Cobor voios povârnişul. Îmi îndeplinesc toate 
îndatoririle cerute de legi, de inimă şi de familie, precum 
mi-am achitat scrupulos şi poliţele la scadenţă. Dacă copiii 
mei se vor purta cum m-am purtat eu în căsnicia mea, mă 


voi declara mulţumit, deocamdată, întrucât nebuniile mele 
nu dăunează nimănui, decât doar ageamiilor... (iartă-mă! 
nu cunoşti cuvântul acesta folosit la bursă), nu vor avea să- 
mi reproşeze nimic şi vor moşteni o avere destul de 
frumoasă, la moartea mea. Copiii dumitale. n-ar putea 
spune acelaşi lucru despre tatăl lor, care-şi face de cap, 
ruinându-şi fiul şi pe fata mea... 

Baroana se depărta tot mai mult de țelul ei... 

— Porţi multă pică soţului meu, dragă Crevel, şi ai fi fost 
totuşi prietenul lui cel mai bun dacă soţia lui ar fi avut 
slăbiciunea... 

Şi îi aruncă lui Crevel o ocheadă înfocată. Dar făcu 
întocmai ca Dubois, care îi dădea prea multe lovituri de 
picior regentuluii!17*, se prefăcu prea mult, şi fostului 
negustor, care voia să imite stilul Regenţei, îi reveniră până 
într-atât ideile sale desfrânate încât îşi spuse: „Nu cumva o 
fi vrând să se răzbune pe Hulot?... M-o fi găsind oare mai 
bine ca primar decât ca guard naţional?... Femeile sunt atât 
de ciudate!” Şi-şi adoptă ţinuta aceea nouă, privind-o pe 
baroană cu un aer în stil Regenţă. 

— S-ar zice, adăugă baroana, că te răzbuni pe el din 
pricina unei virtuţi care ţi-a rezistat, a unei femei pe care o 
iubeai de-ajuns... ca s-o... cumperi, zise ea cu o voce abia 
şoptită. 

— O femeie divină, răspunse Crevel zâmbind cu înţeles 
baroanei, care-şi plecă ochii cu genele înrourate... Ai 
înghiţit multe!... de trei ani încoace... aşa-i, drăguţa mea? 

— Să nu vorbim de suferinţele mele, dragă Crevel, ele 
depăşesc puterile omeneşti! Ah! dacă m-ai iubi încă, ai 
putea să mă scoţi din prăpastia în care mă aflu! Da, trăiesc 
într-un iad! Suferințele regicizilor, care erau torturați cu 
cleştele înroşit în foc şi sfâşiaţi de patru cai, nu înseamnă 
nimic faţă de suferinţele mele, căci trupul le era rupt în 
bucăţi, pe când mie inima mi-e sfârtecată!... 

Crevel îşi scoase mâna din răscroiala jiletcii, îşi puse 
pălăria pe măsuţa de lucru începând să surâdă, îşi părăsi 


atitudinea rigidă. Zâmbetul era atât de nerod încât baroana 
se înşelă, luându-l drept o expresie de bunătate. 

— Ai în faţa dumitale o femeie care nu-i deznădăjduită, 
dar cinstea îi e în agonie şi e hotărâtă la orice, dragul meu, 
pentru a opri săvârşirea unei crime... lemându-se să nu 
vină Hortense, puse zăvorul la uşă, apoi căzu cu avânt în 
genunchi la picioarele lui Crevel şi, luându-i mâna, i-o 
sărută. Fii salvatorul meu! rosti ea. Credea că în inima 
negustorului există fibre generoase şi fu cuprinsă deodată 
de nădejdea că ar putea obţine cele două sute de mii de 
franci şi fără să se dezonoreze. Cumpără un suflet, 
dumneata care voiai să cumperi o virtute!... continuă ea, 
aruncându-i o privire rătăcită. Ai încredere în cinstea mea 
de femeie, în onoarea mea, căci ştii că-i de nezdruncinat.. 
Fii prietenul meu! Salvează o familie întreagă de la ruină, 
de la ruşine, de la disperare, n-o lăsa să se rostogolească în 
mocirlă, în tina plămădită cu sânge! Nu-mi cere explicaţii! 
făcu ea la o mişcare a lui Crevel, care voi să-i vorbească. Şi 
mai cu seamă să nu-mi spui: „[i-am prorocit asta!”, ca 
prietenii care se bucură de o nenorocire. Hai!... înduplecă- 
te pentru femeia pe care o iubeai şi a cărei înjosire la 
picioarele dumitale e poate culmea nobleţei, nu-i cere 
nimic, aşteaptă totul de la recunoştinţa ei!... Nu, nu-mi da 
nimic, împrumută-mi, împrumută-i aceleia pe care o numeai 
Adeline!... 

În clipa aceea o podidiră lacrimile şi începu să plângă cu 
hohote, atât de tare încât îi udă mănuşile lui Crevel. 
Cuvintele: „îmi trebuie două sute de mii de franci!” abia se 
desluşiră în şuvoiul de lacrimi, tot astfel precum pietrele, 
oricât ar fi de mari, trec nebăgate în seamă prin cascadele 
alpine umflate de topirea zăpezilor. 

Atât de naivă e virtutea! Viciul nu cere nimic, cum am 
văzut la doamna Marneffe, lui i se oferă totul. Femeile de 
acest soi devin pretenţioase numai după ce nu te mai poţi 
lipsi de ele, sau când e vorba să exploateze un om, aşa cum 
se exploatează o carieră în care ghipsul s-a rărit, e pe 


sfârşite, cum spun exploatatorii de cariere. Auzind 
cuvintele: „Două sute de mii de franci!” Crevel pricepu 
totul. O ridică galant pe baroană rostind cuvintele acestea 
obraznice: „Hai, linişteşte-te, măicuţă” pe care Adeline, în 
rătăcirea ei, nu le auzi. Scena lua o altă întorsătură. Crevel 
ajunse, după cum spunea el, stăpân pe poziţie. Enormitatea 
sumei îl surprinse atât de tare pe Crevel, încât emoția 
puternică pe care o avusese văzând-o la picioarele sale pe 
femeia aceea frumoasă plângând se risipi. Şi-apoi, oricât de 
angelică şi de sfântă ar fi o femeie, când plânge cu două 
rânduri de lacrimi, îi piere frumuseţea. Doamnele Marneffe, 
precum am văzut, se prefac numai că plâng, dau drumul la 
câte o lacrimă să le alunece pe obraz, dar să izbucneşti în 
hohote de plâns, să-ţi înroşeşti ochii şi nasul!... greşeala 
aceasta n-o săvârşesc niciodată. 

— Hai, puiule, linişteşte-te odată, ce naiba! adăugă 
Crevel luând mâinile frumoasei doamne Hulot într-ale sale 
şi lovindu-le uşurel. De ce-mi ceri două sute de mii de 
franci? ce vrei să faci cu ei? pentru cine sunt? 

— Nu-mi cere nicio explicaţie, dă-mi-i!... Ai salva viaţa a 
trei oameni şi onoarea copiilor noştri. 

— Şi crezi, măicuţă, zise Crevel, c-ai să găseşti în tot 
Parisul un om care, la vorba unei femei aproape nebune, 
are să se apuce să caute, hic et nunci1*%*, în vreun sertar 
sau altundeva, două sute de mii de franci, care stau pitiţi, 
aşteptând acolo ca ea să binevoiască să vină să-i culeagă? 
Se vede că nu cunoşti viaţa, afacerile, frumoasa mea!... 
Oamenii dumitale sunt tare bolnavi, trimite-le preotul să-i 
împărtăşească, pentru că nimeni în tot Parisul, în afară de 
Alteţa Sa divină Banca, ilustrul Nucingen sau câţiva zgârciţi 
nesocotiţi, îndrăgostiţi de aur, după cum noi ceilalţi suntem 
îndrăgostiţi de-o femeie, nu poate săvârşi o asemenea 
minune! Lista Civilă, până şi Lista Civilă, oricât ar fi ea de 
civilă, te-ar ruga să treci mâine. Toată lumea îşi valorifică 
banul şi-l speculează cât poate. Te înşeli, îngeraşule, 
crezând că regele Ludovic Filip e cel care domneşte. Nici el 


nu-şi face asemenea iluzii. Ştie, ca noi toţi, că deasupra 
Chartei se află sfântă, adorata, puternica, plăcuta, 
fermecătoarea, frumoasa, nobila, tânăra, atotputernica 
monedă de cinci franci! Or, banii, îngerul meu, cer dobândă 
şi-s întotdeauna ocupați să şi-o capete! Dumnezeul evreilor, 
tu eşti mai tare! a spus marele Racine. În sfârşit, vechea 
alegorie a viţelului de aur!... Chiar şi pe vremea lui Moise se 
specula la bursă în pustiuri! Ne-am întors la timpurile 
biblice! Viţelul de aur a fost cel dintâi registru de 
contabilitate cunoscut, zise el mai departe. Adeline, trăieşti 
cam prea mult în strada Plumet. Egiptenii, datorau sume 
enorme evreilor şi nu alergau după poporul ales, ci după 
capitaluri. O privi pe baroană cu un aer ce părea a spune: 
„Spiritual mai sunt!” Habar n-ai de dragostea cetăţenilor 
pentru avutul lor! adăugă el după un răstimp. Uite, ascultă 
vorbele mele! Urmează-mi raţionamentul. Vrei două sute de 
mii de franci?... Nimeni nu-i poate da fără să-şi schimbe 
unele plasamente făcute. Socoteşte!... Ca să ai două sute de 
mii de franci în bani peşin, trebuie să vinzi aproape şapte 
mii de franci în rente cu trei la sută. Şi atunci n-ai putea 
avea banii decât peste două zile. Asta-i calea cea mai 
grabnică. Ca să convingi pe cineva să se despartă de o 
avere (căci două sute de mii de franci reprezintă întreaga 
avere a multor oameni!), ar mai trebui să-i povesteşti ce 
vrei să faci cu ei şi din ce cauză... 

— E vorba, scumpul meu Crevel, de vieţile a doi oameni, 
dintre care unul va muri de supărare, şi celălalt se va 
sinucide! Şi apoi, şi eu îmi voi pierde minţile! Poate chiar 
sunt puţin nebună? 

— Nu chiar aşa nebună, exclamă el cuprinzându-i 
genunchii, bătrânul Crevel e un om preţios din moment ce 
te-ai gândit să-l chemi, îngeraşule. 

„Se vede că trebuie să te laşi cuprinsă de genunchi”, se 
gândi femeia cea sfântă şi nobilă, ascunzându-şi faţa în 
mâini. 


— Pe vremuri, îmi puneai averi la picioare! rosti ea 
roşind. 

— A! măicuţo, acum trei ani!... răspunse Crevel. Îmi pari 
mai frumoasă ca niciodată! strigă el apucând braţul 
baroanei şi strângându-l la pieptul său. Drace! dar bună 
memorie mai ai, fetiţo, dragă!... Ei, aşa-i că te căieşti 
amarnic c-ai făcut atunci pe mironosiţa? căci cele trei sute 
de mii de franci, pe care i-ai refuzat cu atâta nobleţe, sunt 
acum în punga alteia. Te-am iubit şi te iubesc încă, dar să ne 
întoarcem cu trei ani în urmă. Când îţi spuneam: „Vei fi a 
mea!” ce scop urmăream? Voiam să mă răzbun pe ticălosul 
de Hulot. Or, soţul dumitale, frumoasa mea, şi-a găsit o 
amantă, un giuvaer de femeie, un mărgăritar, o şmecheră 
mică, de douăzeci şi trei de ani pe atunci, acum de douăzeci 
şi şase. Am descoperit că-i mai nostim, mai grozav, mai gen 
Ludovic al XV-lea, mareşal de Richelieu, mai interesant să-i 
suflu făptura aceea fermecătoare, care de altfel nu l-a iubit 
niciodată pe Hulot şi care de trei ani e îndrăgostită 
nebuneşte de prea-supusa dumneavoastră slugă... 

În timp ce el vorbea astfel, baroana îşi retrase mâinile 
dintr-ale lui Crevel, care îşi reluase poza obişnuită. Îşi 
vârâse degetele sub răscroiala jiletcii şi se bătea pe piept, 
de parcă ar fi dat din nişte aripi, închipuindu-şi că-i 
seducător şi drăguţ. Părea a spune: „Pe un bărbat ca mine 
l-ai dat pe uşă afară.” 

— Asta-i, dragă copilă, m-am răzbunat, şi soţul dumitale a 
aflat-o! I-am dovedit limpede că l-am dus, că i-am tras clapa, 
cum spunem noi... Doamna Marneffe e amanta mea şi, dacă 
jupân Marneffe crapă, o iau de nevastă... 

Doamna Hulot se uită la Crevel cu o privire fixă, rătăcită. 

— Hector a ştiut asta! exclamă ea. 

— Şi s-a întors la dânsa! răspunse Crevel. lar eu i-am 
îngăduit, fiindcă Valerie voia să ajungă soţia unui şef de 
birou, dar mi-a jurat să potrivească atât de bine lucrurile, 
să-l joace atât de frumuşel pe degete pe baronul nostru, 
încât să nu se mai arate. Şi ducesa mea (căci femeia asta e 


născută ducesă, pe onoarea mea!] s-a ţinut de cuvânt. [i-l 
înapoiază pe Hector al dumitale virtuos pe vecie, cum 
spunea ea atât de spiritual!... A căpătat o lecţie bună, zău! 
ştiu c-a avut mult de înghiţit baronul, n-are să mai întreţină 
nici dansatoare, nici femei distinse, s-a vindecat de-a 
binelea, căci e complet curăţat. Dacă l-ai fi ascultat pe: 
Crevel, în loc să-l umileşti, să-l dai pe uşă afară, ai fi avut 
patru sute de mii de franci, căci atât mă costă răzbunarea. 
Dar am să-mi revăd banii, sper, la moartea lui Marneffe... 
Am făcut plasamente pe numele viitoarei mele soţii. Asta-i 
taina dărniciei mele. Am descoperit cum poţi fi mare senior 
şi să te coste puţin. 

— Vrei să-i, dai fetei dumitale o astfel de mamă vitregă?... 
întrebă uimită doamna Hulot. 

— N-o cunoşti pe Valerie, doamnă, răspunse grav Crevel, 
reluându-şi ţinuta de pe vremuri. E o femeie de familie 
bună, o femeie distinsă, o femeie care se bucură de multă 
stimă. De pildă, ieri, cina la ea preotul parohiei. Am dăruit 
bisericii, căci ea-i evlavioasă, un potir minunat! A! de-ai ştii 
cât e de îndemânatică, de deşteaptă, de încântătoare, de 
instruită, nu-i lipseşte nimic. lar eu, scumpă Adeline, dacă 
sunt cineva astăzi, numai ei i-o datorez: mi-a dezmorţit 
mintea, m-a dezbrăcat, după cum vezi, de expresiile mele 
vulgare, mă corectează când fac glume, îmi dă idei, mă 
învaţă să vorbesc. Nu mai spun lucruri nepotrivite. Se simte 
o mare schimbare în mine, cred c-ai observat. În sfârşit, mi- 
a trezit ambiția. Am să fiu deputat şi n-am să fac boroboaţe, 
căci am să mă sfătuiesc cu Egeria mea'14* în orice lucru, 
cât de mic. Toţi marii politicieni, Numa!1%:, ilustrul nostru 
ministru de azi, toţi au avut Sibila lor de spumăi!:8!:.. În casa 
Valeriei vin vreo douăzeci de deputaţi, aşa că începe să se 
bucure de foarte mare trecere. Şi cum o să aibă casă 
splendidă şi trăsură la scară, o să ajungă una dintre 
suveranele oculte ale Parisului. Straşnică locomotivă e o 
asemenea femeie! De câte ori nu ţi-am mulţumit în gând că 
ai fost neîndurătoare cu mine!... 


— Îţi vine să te îndoieşti de virtutea lui Dumnezeu, spuse 
Adeline, căreia, de indignare, i se uscaseră lacrimile. Dar 
nu, pedeapsa celui de sus o va lovi cândva!... 

— Nu cunoşti lumea, frumoasă doamnă, reluă marele 
politician Crevel, adânc jignit. Lumea, scumpă Adeline, 
iubeşte succesul! Nu vezi că n-are nicio căutare virtutea 
dumitale sublimă, al cărui tarif e de două sute de mii de 
franci? 

Auzind vorbele acestea, doamna Hulot se înfioră şi 
tremurul nervos o cuprinse din nou. Înţelese că fostul 
negustor de parfumuri se răzbuna pe ea în mod josnic, cum 
se răzbunase şi pe Hulot, şi simţi un dezgust atât de 
puternic încât nu fu în stare să mai rostească niciun cuvânt. 

— Banii!... mereu banii! zise ea în cele din urmă. 

— M-ai înduioşat mult, continuă Crevel, căruia cuvântul 
acesta îi aminti de decăderea femeii ce o avea în faţa lui, 
când te-am văzut plângând la picioarele mele!... Uite, poate 
n-ai să crezi, dacă aş fi avut la mine portofelul, ţi l-aş fi pus 
la dispoziţie. Spune-mi, ai nevoie numaidecât de suma 
asta?... 

Auzind fraza care făgăduia două sute de mii de franci, 
Adeline uită insultele mârşave ale pretinsului suflet nobil, 
care o amăgea cu atâta machiavelism, căci Crevel voia doar 
să afle secretele Adelinei, ca să poată râde de ea împreună 
cu Valerie. 

— Sunt în stare de orice! strigă nefericita. Chiar să mă 
vând, domnule... dacă trebuie, am să devin o Valerie. 

— Asta ar fi cam greu, răspunse Crevel. Valerie atinge 
sublimul în genul ei. Douăzeci şi cinci de ani de virtute, 
măicuţo, înseamnă o boală de care nu mai scapi, pentru că 
n-ai îngrijit-o la timp. Şi cinstea dumitale a mucegăit tare, 
aici, draga mea. Dar am să-ţi dovedesc cât de mult te 
iubesc. Am să te sfătuiesc cum poţi să-ţi faci rost de cele 
două sute de mii de franci. 

Adeline îi apucă mâna lui Crevel, o apăsă pe inima ei fără 
să poată rosti o vorbă, şi o lacrimă de bucurie îi umezi 


pleoapele. 

— A! stai! Nu se face cât ai bate din palme. Sunt un om 
de viaţă, cumsecade, fără prejudecăţi şi-am să-ţi spun pe 
şleau cum stau lucrurile. Vrei să faci ca Valerie, bun! Asta 
însă nu-i de ajuns, mai trebuie şi un guguman, un acţionar, 
un Hulot. Cunosc un fost băcan, cu avere, a fost chiar şi 
pălărier. E greoi, grosolan, lipsit de spirit, îl formez eu, dar 
nu ştiu dacă o să pot scoate ceva din el. Omul meu e 
deputat, prost şi vanitos, a fost ţinut în fundul unei 
provincii, sub tirania unui soi de femeie cu turban. Habar n- 
are de luxul şi plăcerile vieţii pariziene, dar, Beauvisage 
(Beauvisage îi zice) e milionar şi ar da, ca şi mine acum trei 
ani, trei sute de mii de franci ca să fie iubit de o femeie 
distinsă... Da, zise el crezând că a priceput gestul pe care-l 
făcuse Adeline, mă invidiază, închipuieşte-ţi!... da, mă 
invidiază că-s fericit cu doamna Marneffe şi ar îi în stare să- 
şi vândă o proprietate ca să fie proprietarul unei... 

— Destul, domnule Crevel! rosti doamna Hulot, care, 
nemaiputând să-şi ascundă dezgustul, lăsă să i se citească 
pe faţă toată ruşinea. Sunt pedepsită acum mai mult decât 
am păcătuit. Conştiinţa, înăbuşită atât de violent de mâna 
nevoii, strigă acum, în faţa acestei ultime batjocore, că 
asemenea sacrificii sunt cu neputinţă. Nu mai am mândrie, 
nu mă mai mânii ca pe vremuri, nu-ţi poruncesc: „leşi!”, 
după ce mi-ai dat lovitura de moarte. Nu mai am dreptul! 
M-am oferit dumitale, ca o prostituată... Da, răspunse ea 
unui gest de dezaprobare, mi-am murdărit, cu intenţii 
mârşave, viaţa neprihănită de până acum şi... sunt de 
neiertat, ştiu! Merit toate batjocurile cu care mă copleşeşti! 
Facă-se voia lui Dumnezeu! Dacă vrea moartea celor două 
fiinţe demne de a se îndrepta spre el, atunci să moară, le 
voi plânge şi mă voi ruga pentru ele! Dacă vrea umilirea 
familiei noastre, să ne plecăm grumazul sub sabia 
răzbunării, îmbrăţişând-o ca adevăraţi creştini ce suntem! 
Ştiu cum să-mi ispăşesc ruşinea unei clipe, care mă va 
chinui până la sfârşitul zilelor mele. Aceea care-ţi vorbeşte 


acum, domnule, nu mai este baroana Hulot, ci biata 
păcătoasă umilită, femeia creştină în sufletul căreia nu va 
mai exista decât un singur sentiment, căinţa, şi care îşi va 
închina viaţa rugilor şi milosteniei. Greşeala mea e atât de 
mare, încât nu voi mai putea fi decât cea din urmă dintre 
femei şi cea dintâi dintre pocăite. Dumneata ai fost pricina 
întoarcerii mele către înţelepciune, către vocea 
dumnezeiască ce glăsuieşte acum în mine, îţi mulţumesc!... 

O cuprinse un tremur, care din clipa aceea nu avea s-o 
mai părăsească niciodată. Glasul ei de o nemărginită 
blândeţe contraşi a cu vorba înfrigurată a femeii hotărâte 
să se necinstească pentru a salva o familie. Sângele i se 
scurse din obraji, păli şi ochii i se uscară. 

— De altfel, nu-i aşa că-mi jucam tare prost rolul? întrebă 
ea uitându-se la Crevel cu privirea blajină pe care trebuie s- 
o fi avut primii martiri când îşi îndreptau ochii către 
proconsul. Dragostea adevărată, dragostea curată, 
neclintită, a unei femei prilejuieşte alte bucurii decât acelea 
care se pot cumpăra la taraba prostituţiei!... De ce toate 
aceste cuvinte? spuse ea revenind şi făcând încă un pas pe 
calea desăvârşirii sufleteşti, par ironice, fără să vreau. le 
rog sa mi le ierţi. De altfel, domnule, poate că n-am vrut să 
mă rănesc decât pe mine... 

Măreţia virtuţii, lumina ei cerească  înlăturaseră 
vremelnica impuritate a acestei femei, care, strălucind în 
toată frumuseţea, îi păru şi mai impunătoare lui Crevel. În 
clipa aceea, Adeline era sublimă, asemenea figurilor din 
religie sprijinite de cruce, aşa cum le pictau vechii 
venețieni, dar ea exprima întreaga măreție a propriei 
nenorociri şi aceea a bisericii catolice, în care îşi căuta un 
refugiu ca o porumbiţă rănită. Crevel rămase uluit, năucit. 

— Doamnă, sunt la dispoziţia dumitale, fără nicio 
condiţie! exclamă el într-un elan de generozitate. Să vedem 
cum stă chestiunea... Ce vrei?... uite... Imposibilul?... voi 
face şi asta... depun acţiuni la Bancă şi-n două ore aduc 
banii... 


— Doamne, Dumnezeule, ai săvârşit o minune! spuse 
sărmana Adeline căzând în genunchi. 

Şi prinse a se ruga cu o evlavie care-l mişcă atât de adânc 
pe Crevel, încât, la sfârşitul rugăciunii, când se ridică, 
doamna Hulot îl văzu cu lacrimi în ochi. 

— Vrei să-mi fii prieten? zise ea. Eşti mai bun la suflet 
decât te arată vorba şi purtările. Sufletul ţi l-a dat 
Dumnezeu, iar părerile le datorezi lumii şi slăbiciunilor 
dumitale! Te voi iubi din toată inima! exclamă ea cu o 
înflăcărare îngerească şi cu o expresie ce contrasta ciudat 
cu bietele cochetării stângace. 

— Nu mai tremura aşa, o îndemnă Crevel. 

— Cum, tremur? întrebă baroana, care nu observa 
infirmitatea aceea ivită pe neaşteptate. 

— Da, uite, zise Crevel luând braţul Adelinei şi arătându-i 
că avea un tremur nervos. le rog linişteşte-te, doamnă, i se 
adresă el respectuos, mă duc chiar acum la Bancă... 

— Şi întoarce-te degrabă, (prietene! Gândeşte-te, adăugă 
ea trădându-şi secretele, că unchiul meu Fischer, sărmanul, 
se sinucide dacă nu-l salvăm, căci baronul l-a compromis, îţi 
destăinuiesc totul, căci de azi înainte am o încredere 
desăvârşită în dumneata! Dacă nu vom izbuti să descurcăm 
lucrurile la timp, îl cunosc pe mareşal, are un suflet atât de 
delicat, încât ar muri în câteva zile. 

— Plec numaidecât, spuse Crevel sărutând mâna 
baroanei. Dar ce-a făcut bietul Hulot? 

— A furat statul! 

— Vai, doamne!... Plec în goană, doamnă, te înţeleg, te 
admir. 

Crevel se lăsă într-un genunchi, îi sărută poala rochiei şi 
dispăru strigând: Pe curând! 


Din nefericire, din strada Plumet, ca să se ducă să ia 
acţiunile de acasă, Crevel trebuia să treacă prin strada 
Vanneau şi nu-şi putu stăpâni dorinţa de a o vedea o clipă 
pe mica lui ducesă. Când intră, tulburarea i se mai zărea pe 


faţă. O găsi pe Valerie în camera ei, coafându-se. 
Spionându-l pe Crevel prin oglindă, doamna Marneffe, ca 
toate femeile de soiul ei, se simţi jignită fără să ştie încă 
nimic, văzându-l stăpânit de o emoție adâncă pe care nu i-o 
pricinuise ea. 

— Ce ai, puişorule? îl întrebă pe Crevel. Aşa se intră la 
micuța ta ducesă? Chiar dacă n-aş mai fi ducesa dumitale, 
domnule, voi rămâne întotdeauna păâpușica ta scumpă, 
urâciosule! 

Crevel răspunse cu un surâs trist şi arătă spre Reine. 

— Reine, fetiţo, destul pentru astăzi, îmi sfârşesc singură 
pieptănătura. Dă-mi rochia ide casă din stofă chinezească, 
căci domnul meu mi se pare cam chinez astăzi... 

Reine, o fată cu chipul găurit ca un ciur şi care părea că 
fusese anume creată pentru Valerie, schimbă un zâmbet cu 
stăpâna ei şi-i aduse rochia de casă. Valerie îşi scoase 
capotul, rămânând numai în cămaşă, şi intră în rochia-i de 
casă ca o şopârlă sub tufa ei de iarbă. 

— Doamna nu-i acasă pentru nimeni? 

— Ce întrebare! zise Valerie. Haide, spune-mi, pisoiule, 
acţiunile de pe malul stâng au scăzut? 

— Nu. 

— S-a ajuns la supralicitaţie în vânzarea casei?. 

— Nu. 

— Nu mai crezi că eşti tatăl micuţului tău Crevel? 

— Eh, prostii! răspunse bărbatul, sigur de dragostea 
iubitei sale. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic! zise doamna Marneffe. 
Dacă-i vorba să trag cu cleştele necazurile din sufletul unui 
prieten, cum se scot dopurile sticlelor de şampanie, mă las 
păgubaşă... Pleacă, mă plicti... 

— Nimic de seamă, făcu Crevel. Îmi trebuie două sute de 
mii de franci în două ore... 

— Ah! şi ai să-i găseşti? Uite, n-am cheltuit cei cincizeci 
de mii de franci din procesul-verbal Hulot şi mai pot să-i cer 
încă cincizeci de mii de franci lui Henri! 


— Henri! mereu Henri!... strigă Crevel. 

— Nu cumva îţi închipui, grăsunule cu pretenţii de 
Machiavel, că am să-l trimit la plimbare pe Henri? Franţa 
renunţă la flota ei? Henri e un pumnal în teacă atârnat de 
un cui. Mă servesc de el ca să ştiu dacă mă iubeşti. Şi, în 
dimineaţa asta, nu mă iubeşti. 

— Nu te iubesc, Valerie? zise Crevel, te iubesc ca pe un 
milion. 

— Nu-i de ajuns!... zise ea sărind pe genunchii lui Crevel 
şi trecându-i braţele pe după gât, ca şi cum s-ar fi agăţat de 
un cuier. Vreau să fiu iubită ca zece milioane, ca tot aurul 
de pe pământ şi mai mult încă. Henri m-ar sta nici cinci 
minute fără să-mi povestească ce-l apasă! la spune, ce ai, 
grăsunule drag? Hai să deşertăm sacul... Să spunem 
repede păpuşelei noastre tot ce avem pe suflet! Şi atinse cu 
părul ei faţa lui Crevel, sucindu-i nasul. Poţi avea un 
asemenea nas, continuă ea, şi să păstrezi un secret faţă de 
Vava - lele - ririe...! La Vava, nasul se ducea la dreapta, la 
lel6, mergea la stânga, la ririe, îl puse la loc. 

— Ei uite, tocmai am văzut-o pe... Crevel se întrerupse şi 
aruncă o privire doamnei Marneffe. Valerie, giuvaerul meu, 
îmi făgăduieşti pe onoarea ta... adică a noastră, să nu spui 
nimănui niciun cuvânt din cele ce am să-ţi destăinuiesc... 

— Înţeles, primarule! Ridic mâna, uite!... şi piciorul! 

Şi se aşeză aşa, ca să-l facă pe Crevel să ajungă, cum a 
spus Rabelais, despuiat de minte, din creştet până-n tălpi, 
atât fu de drăcoasă şi de sublimă cu nudu-i întrezărit prin 
ceața voalului. 

— Adineauri mi-a fost dat să văd deznădejdea Virtuţii!... 

— Are virtute deznădejdea? întrebă ea înălţându-şi capul 
şi încrucişându-şi braţele ca Napoleon. 

— E vorba de biata doamna Hulot, îi trebuie două sute de 
mii de franci! Altfel, mareşalul şi bătrânul Fischer îşi zboară 
creierii, şi cum tu ai o oarecare vină în asta, ducesa mea, o 
să repar eu răul. A! e o femeie sfântă, o cunosc, o să-mi 
înapoieze banii. 


Când auzi de Hulot şi de cei două sute de mii de franci, 
Valerie avu o privire ce-i străbătu pleoapele lungi ca flacăra 
tutunului prin fum. 

— Ce a făcut oare bătrână ca să te înduioşeze într-atât? 
Ce ţi-a arâtat?... cucernicia €ei?... 

— Nu-ţi bate joc de ea, inimioara mea, e o femeie cu 
adevărat sfântă, nobilă şi evlavioasă, demnă de respect!... 

— Şi eu, nu sunt oare şi eu demnă de respect? zise 
Valerie uitându-se la Crevel cu o privire sinistră. 

— N-am spus asta, răspunse Crevel, dându-şi seama cât 
de mult o jignise pe doamna Marneffe lăudând Virtutea. 

— Şi eu sunt credincioasă, adăugă Valerie, trecând pe un 
alt fotoliu, dar eu nu fac caz de evlavia mea, mă duc la 
biserică fără să ştie nimeni. 

Rămase tăcută şi nu-l mai luă în seamă pe Crevel. Crevel, 
îngrijorat peste măsură, veni în faţa fotoliului în care se 
scufundase Valerie, şi o găsi pierdută în gândurile pe care i 
le trezise atât de prosteşte. 

— Valerie, îngeraşule!... 

Tăcere adâncă. O lacrimă cam problematică fu ştearsă pe 
furiş. 

— Numai o vorbă, păpuşico... 

— Domnule! 

— La ce te gândeşti, scumpa mea? 

— A! domnule Crevel, mă gândesc la ziua primei mele 
comuniuni!... Cât de frumoasă eram! cât de curată! cât 
eram de sfântă! neprihănită!... Ah! dacă ar fi venit cineva 
să-i spună mamei: „Fata dumitale are să ajungă o târâtură, 
are să-şi înşele bărbatul. Într-o bună zi un comisar de 
poliţie o va găsi într-o căsuţă şi se va vinde unui Crevel, ca 
să-l trădeze pe un Hulot, doi moşnegi scârboşi.” Pfui!... Ar fi 
murit înainte de a auzi sfârşitul frazei, atât de mult mă 
iubea, biata femeie!... 

— Linişteşte-te! 

— Tu nu ştii cât de mult trebuie să iubeşti un bărbat, ca 
să poţi înăbuşi remuşcările ce hărţuiesc inima unei femei 


adultere. Îmi pare rău că Reine a plecat, ţi-ar fi spus că azi- 
dimineaţă m-a găsit cu lacrimile în ochi, rugându-mă lui 
Dumnezeu. Eu, domnule Crevel, nu-mi bat joc de religie. M- 
ai auzit vreodată rostind un cuvânt urât despre ea? 

Crevel făcu un gest de negare. 

— Şi nici nu dau voie nimănui să vorbească urât faţă de 
mine... Fac glume despre orice: despre regi, politică, 
finanţe, despre tot ce-i mai sfânt pentru oameni, despre 
justiţie, căsătorie, dragoste, fecioare şi bătrâni! Dar 
biserica... Dumnezeu... A! aici mă opresc! Ştiu bine că 
greşesc sacrificându-ţi viitorul meu... Şi dumneata nu-ţi dai 
seama de toată dragostea mea! 

Crevel îşi împreună mâinile. 

— O! ar trebui să pătrunzi în inima mea, să-ţi dai seama 
cât de mare mi-e credinţa, pentru ca să ştii tot ce-ţi sacrific! 
Simt că am firea unei Magdalene. De aceea vezi cât de mult 
îi respect pe preoţi şi câte daruri fac bisericii! Mama m-a 
crescut în credinţa catolică, şi-l simt pe Dumnezeu! Tocmai 
nouă, păcătoaselor, ne vorbeşte cu mai multă tărie! 

Valerie îşi şterse două lacrimi ce-i alunecau pe obraji. 
Crevel se înspăimântă, doamna Marneffe se ridică în 
picioare exaltată. 

— Linişteşte-te, micuța mea!... mă înspăimânţi! 

Doamna Marneffe căzu în genunchi. 

— Doamne! nu sunt rea! exclamă ea împreunându-şi 
mâinile. Îndură-te de primeşte oaia rătăcită, loveşte-o, fă-o 
să sufere ca s-o scapi din mâinile ce-o fac mârşavă şi 
adulteră, se va ghemui bucuroasă pe umărul tău! se va 
întoarce fericită în sânul bisericii! 

Se ridică, îl privi pe Crevel, şi Crevel se înfricoşă 
văzându-i ochii rătăciţi. 

— Şi apoi, Crevel, ştii? Mă cuprinde teama uneori... 
Dreptatea lui Dumnezeu se împlineşte şi-n lumea asta ca şi- 
n cealaltă. La ce răsplată m-aş putea aştepta de la 
Dumnezeu? Răzbunarea lui cade în toate chipurile asupra 
celui vinovat, ia toate formele nenorocirii.  loate 


nenorocirile, pe care imbecilii nu şi le explică, sunt ispăşiri. 
lată ce-mi spunea mama pe patul de moarte, vorbindu-mi 
de bătrâneţea ei. Şi dacă te-aş pierde?... adăugă ea 
încleştându-l pe Crevel într-o strânsoare sălbatică... ah! aş 
muri! 

Doamna  Marneffe îi dădu drumul lui Crevel şi, 
îngenunchind din nou în faţa fotoliului ei, îşi împreună 
mâinile (şi în ce atitudine fermecătoare!) şi rosti 
următoarea rugăciune, cu o nemaipomenită evlavie: Şi tu, 
sfântă Valerie, slăvita mea ocrotitoare, de ce nu vii mai des 
la căpătâiul celei ce ţi-a fost încredinţată V O! vino şi în astă 
seară, precum ai venit şi azi-dimineaţă, să-mi inspiri 
gânduri bune, şi voi părăsi calea; cea rea, voi renunţa, ca 
Magdalena, la bucuriile deşarte, la strălucirea înşelătoare a 
lumii şi chiar la cel pe care-l iubesc atât de mult! 

— Păpugşică! exclamă Crevel. 

— S-a isprăvit cu păpuşică, domnule! Se întoarse, 
mândră ca o femeie virtuoasă şi, cu ochii umeziţi de lacrimi, 
rămase demnă, rece, indiferentă. Lasă-mă, spuse ea 
respingându-l pe Crevel. Care-i datoria mea?... să fiu 
credincioasă soţului meu. Bietul om e pe moarte, şi eu ce 
fac? Îl înşel pe marginea mormântului! Crede că-i al lui 
copilul dumitale... Am să-i mărturisesc adevărul, ca să 
dobândesc iertarea lui, înainte de a-i cere iertare lui 
Dumnezeu. Să ne despărţim!... Adio, domnule Crevel!... 
continuă ea stând în picioare şi întinzându-i lui Crevel o 
mână ca de gheaţă. Adio, dragul meu, n-o să ne mai vedem 
decât într-o lume mai bună... Ţi-am dăruit câteva plăceri, 
păcate de neiertat, acum vreau... da, să am stima dumitale. 

Crevel plângea cu lacrimi fierbinţi. 

— Nătărăule! strigă ea izbucnind într-un hohot de râs 
infernal, iată cum se pricep femeile evlavioase să-ţi stoarcă 
un fleac de două sute de mii de franci! Şi tu care vorbeşti 
de mareşalul de Richelieu, modelul după care a fost scris 
Lovelacei152+ te laşi dus de astfel de şabloane, cum spune 
Steinbock. Şi eu aş putea, dacă aş vrea să te curâţ de două 


sute de mii de franci, nerod ce eşti!... Păstrează-ţi banii! 
Dacă ai un prisos, e-al meu! Dacă ai să dai un ban acestei 
femei onorabile, care face pe evlavioasa fiindcă are 
cincizeci şi şapte de ani, n-o să ne mai vedem niciodată, şi-ai 
să fii nevoit s-o iei pe ea ca amantă; a doua zi, o să-mi vii 
plin de vânătăi din pricina mângâierilor ei colţuroase şi 
sătul de lacrimile ei, de scufiţele-i caraghioase, de 
miorlăiturile ei, care fac: ca drăgălăşeniile ce ţi le arată să 
semene cu nişte ropote de ploaie. 

— E drept, zise Crevel, că două sute de mii de franci sunt 
bani... 

— Sunt lacome, nu glumă, femeile cucernice!... ah! 
şmechera! se pricep să-şi vândă mai bine predicile decât 
vindem noi ceea ce-i mai rar şi mai sigur pe acest pământ, 
plăcerea... Şi fac la romane! Nu... ah! le cunosc, am văzut 
destule la maică-mea! Cred că totul li-e îngăduit pentru 
biserică, pentru... Uite, ar trebui să-ţi fie ruşine, ursuleţule! 
tu, atât de puţin darnic... căci mie cu totul nu mi-ai dat încă 
două sute de mii de franci. 

— Ba da, ripostă Crevel, numai casa ta o să coste atâta... 

— Atunci ai patru sute de mii de franci? întrebă ea cu un 
aer visător. 

— Nu. 

— Atunci, domnule, voiai să împrumuţi ciumei ăleia 
bătrâne cele două sute de mii de franci destinaţii pentru 
casa mea? lată o crimă de lese-păpuşică!... 

— Dar stai şi ascultă-mă! 

— Dacă ai da banii pentru vreo nerozie filantropică, ai 
trece drept un om de viitor, se însufleţi ea şi aş fi cea dintâi 
care te-aş îndemna s-o faci, căci eşti prea naiv ca să poţi 
scrie lucrări politice importante, care să-ţi aducă vreo 
reputaţie, n-ai un stil care să-ţi îngăduie să umpli o broşură, 
ai putea să-ţi găseşti un rost ca toţi cei de felul tău, care-şi 
creează un nimb de glorie punându-se în fruntea unei 
mişcări sociale, morale, naţionale sau generale. De 
binefacere nu te mai poţi apuca, a încăput pe mâna 


tuturor... Problema deţinuţilor, cărora li se asigură o soartă 
mai bună decât a bieţilor pârliţi de oameni cumsecade, e 
cam răsuflată. Aş vrea să te văd născocind pentru două sute 
de mii de franci ceva mai greu, ceva într-adevăr folositor. S- 
ar vorbi de tine ca de un Montyon, şi m-aş simţi mândră! 
Dar să arunci două sute de mii de franci într-un 
agheasmatar, să-i împrumuţi unei femei cucernice, părăsite 
de bărbatul ei pentru un motiv oarecare, de! un motiv 
trebuie să fie! (pe mine mă părăseşte cineva?), e o nerozie 
care în epoca noastră nu poate încolţi decât în capul unui 
fost negustor de parfumuri! Miroase a tejghea. După două 
zile, n-ai mai îndrăzni să te priveşti în oglindă! Du-te să-ţi 
depui banii la bancă, fugi repede, căci nu te mai primesc 
fără chitanţa sumei. Hai! du-te, grăbeşte-te! 

Îl împinse pe Crevel de umeri afară din cameră, văzând 
cum înflorea pe chipul său din nou zgârcenia. După ce se 
închise uşa apartamentului, îşi zise: „Iat-o răz-răzbunată pe 
Lisbeth!... Ce păcat că-i la veteranul ei, mareşalul, altfel ce- 
am mai fi râs! A! baba vrea să-mi ia pâinea de la gură!... îi 
arăt eu ei.” 


Obligat să-şi ia un apartament potrivit cu înaltul său rang 
militar, mareşalul Hulot se instalase într-o splendidă clădire 
de pe strada Montparnasse, unde se aflau două sau trei 
case princiare. Cu toate că închiriase întreaga clădire, nu 
locuia decât parterul. Când Lisbeth veni să-i ţină casa, voi 
să subîinchirieze etajul întâi care, era ea de părere, ar fi 
acoperit toată chiria, şi contelui i-ar fi revenit locuinţa 
aproape gratuit, dar bătrânul ostaş refuză. De câteva luni, 
mareşalul era frământat de gânduri triste. Ghicise 
strâmtorarea cumnatei sale, îi bănuia nenorocirea, fără să 
poată afla pricina. Moşneagul acela, de-o surzenie atât de 
voioasă, devenise acum tăcut, se gândea că într-o zi casa lui 
va fi adăpostul baroanei Hulot şi al fiicei ei şi le păstra etajul 
întâi. Se ştia atât de bine că averea contelui Forzheim era 
foarte modestă, încât ministrul de Război, prinţul de 


Wissembourg, îi dăduse cu de-a sila vechiului său camarad 
o indemnizaţie de instalare. Hulot folosise suma primită 
pentru a-şi mobila parterul, unde totul era foarte cuviincios, 
căci nu râvnise bastonul de mareşal, după cum spunea, ca 
să meargă cu el pe jos. Pe vremea Imperiului, clădirea fiind 
proprietatea unui senator, saloanele de la parter fuseseră 
aranjate foarte luxos, numai în alb şi aur, cu sculpturi care 
se mai păstraseră încă destul de bine. Mareşalul le 
împodobise cu mobile vechi şi frumoase în acelaşi stil. Ţinea 
în remiză o trăsură, care avea zugrăvite pe portiere cele 
două bastoane încrucişate, iar când trebuia să se ducă in 
fiocchi, la minister, la castel, la vreo ceremonie sau la vreo 
serbare, închiria cai. De treizeci de ani avea acelaşi servitor, 
un fost soldat, în vârstă de şaizeci de ani, a cărui soră era 
bucătăreasă, în felul acesta putea să economisească vreo 
zece mii de franci, pe care-i adăuga unei sume ce o 
strânsese pentru Hortense. În fiecare zi, bătrânul venea pe 
jos din strada Montparnasse până în strada Plumet, trecând 
pe bulevard, şi toţi invalizii, care-l întâlneau, se opreau şi îl 
salutau, iar mareşalul îi răsplătea pe veterani cu zâmbete. 

— Cine-i omul în faţa căruia faceţi drepţi? îl întrebă într-o 
zi un tânăr lucrător pe un căpitan bătrân de la Invalizi. 

— Am să-ţi spun povestea îndată, băiete, răspunse 
ofiţerul. Băiatul se aşeză ca un om resemnat să asculte un 
flecar. În 1809, începu veteranul, acopeream flancul marii 
armate, de sub comanda împăratului, care se îndrepta 
asupra Vienei. Ajungem la un pod apărat de trei baterii de 
tunuri aşezate pe un fel de stâncă, trei redute una deasupra 
alteia, care barau podul. Eram sub comanda mareşalului 
Massenai!153*. Cel pe care l-ai văzut era pe atunci colonel de 
grenadiri ai gărzii, şi mergeam cu el... Coloanele noastre 
stăpâneau un mal al fluviului, redutele erau de partea 
cealaltă. De trei ori fu atacat podul, şi de trei ori ne-am 
poticnit. „Chemaţi-l pe Hulot! ordonă mareşalul, numai el şi 
oamenii lui sunt în stare s-o scoată la capăt.” Sosim. Ultimul 
general care se retrăgea din faţa podului îl opri pe Hulot 


sub bătaia focului, ca să-l sfătuiască în ce fel să procedeze, 
împiedicându-i astfel trecerea. „Nu-mi trebuie sfaturi, ci loc 
să trec”, răspunse liniştit generalul ajungând la pod în 
fruntea coloanei sale. Şi-apoi bumm! treizeci de tunuri se 
descărcară asupra noastră!... „Ei, drăcia dracului! strigă 
lucrătorul, mulţi trebuie să se fi ales cu cârje!” Dacă l-ai fi 
auzit ca mine rostind în linişte voitele acelea, tinere, l-ai 
saluta până la pământ! Nu-i atât de cunoscut ca podul 
Arcole!151+, dar poate că-i mai măreț. Şi-am ajuns cu Hulot 
în pas alergător până la baterii. Glorie celor care au căzut 
acolo! făcu ofiţerul scoţându-şi pălăria. Bieţii kaiserlici155+ 
au rămas năuciţi. De aceea, împăratul l-a făcut conte pe 
bătrânul pe care-l vezi; prin şeful nostru ne-a cinstit pe toţi, 
iar acum, pe bună dreptate, l-au făcut mareşal. „Irăiască 
mareşalul”, strigă lucrătorul. „Poţi să strigi cât vrei! 
mareşalul a surzit de-atâta bubuială de tun.” 

Anecdota de mai sus arată cât de mare era respectul pe 
care invalizii îl purtau mareşalului Hulot, care, datorită 
nestrămutatelor sale idei republicane, câştigase simpatia 
tuturor locuitorilor din cartierul său. 

Îţi venea greu să vezi mâhnirea acestui suflet curat, 
blând şi nobil. Baroana era silită să mintă, ascunzând 
cumnatului ei, cu iscusinţa femeii, groaznicul adevăr. În 
dimineaţa aceea nenorocită, mareşalul, care dormea puţin 
ca toţi bătrânii, o înduplecase pe Lisbeth să-i destăinuiască 
situaţia fratelui său, făgăduindu-i, drept răsplată a 
indiscreţiei săvârşite, s-o ia în căsătorie. Vă închipuiţi 
plăcerea pe care o simţea fata bătrână lăsând să i se 
smulgă mărturisirile pe care voise să le facă mareşalului de 
când se instalase în casă, căci în felul acesta, îşi consolida 
căsătoria. 

— Fratele dumitale nu se poate lecui! striga Lisbeth la 
urechea mai teafără a mareşalului... 

Datorită glasului ei puternic şi ascuţit, lorena izbutea să 
stea de vorbă cu bătrânul. Îşi obosea plămânii, într-atât 


dorea să-i arate viitorului ei soţ că nu va fi niciodată surd 
pentru dânsa. 

— A avut trei amante, spunea moşneagul, când avea o 
Adeline!... Biata Adeline! 

— Ascultă-mă pe mine, strigă Lisbeth, ar fi bine să profiţi 
de influenţa dumitale pe lângă prinţul de Wissembourg, ca 
să capeţi pentru vara mea o slujbă onorabilă, are să aibă 
nevoie, căci baronul va avea reţineri din leafă timp de trei 
ani. 

— Am să mă duc la minister, răspunse el, ca să-l văd pe 
mareşal, să aflu ce crede despre fratele meu şi să cer s-o ia 
sub protecţia lui activă pe sora mea. Găseşte-mi o ocupaţie 
demnă de ea! 

— Doamnele din Paris care se ocupă cu filantropia au 
întemeiat, cu aprobarea arhiepiscopului, societăţi de 
binefacere, au nevoie de inspectoare, bine retribuite, care 
să cerceteze unde se află adevărata mizerie. O astfel de 
ocupaţie s-ar potrivi dragii mele Adeline, ar fi pe placul 
inimii sale. 

— Trimite după trăsură, zise mareşalul: mă îmbrac 
numaidecât. Dacă va fi nevoie, mă duc şi la Neuilly! 

— Cât o iubeşti! Aşadar, pretutindeni şi veşnic am să mă 
împiedic de ea! se gândi lorena. 

Lisbeth se făcuse stăpână în casă de îndată ce venise, dar 
nu în văzul mareşalului. Vârâse spaima în cei trei servitori. 
Îşi luase o cameristă şi-şi desfăşura activitatea de fată 
bătrână, pretinzând să i se dea socoteală de tot, cercetând 
tot şi căutând la tot pasul să-i facă viaţa cât mai plăcută 
scumpului ei mareşal. 'Tot atât de republicană ca şi viitorul 
ei soţ, Lisbeth îi plăcea mareşalului prin părerile ei 
democratice, de altfel se şi pricepea grozav să-l 
linguşească. Mareşalul, care de două săptămâni ducea un 
trai mai bun şi se vedea îngrijit ca un copil de mama lui, 
descoperise până la urmă că Lisbeth era într-o privinţă 
tovarăşa visată. 


— Dragă mareşale! strigă ea întovărăşindu-l până la 
peron, ridică geamurile, să nu te tragă curentul, fă asta 
pentru mine!... 

Mareşalul, flăcău bătrân, care nu fusese niciodată cocolit, 
îi zâmbi la plecare Lisbethei, cu toate că sufletul îi era plin 
de amărăciune. 

Chiar în clipa aceea, baronul Hulot ieşea de la Ministerul 
de Război, ducându-se spre cabinetul mareşalului, prinţ de 
Wissembourg, care-l chemase. Cu toate că nu era un lucru 
extraordinar ca ministrul să cheme pe unul dintre directorii 
săi generali, conştiinţa lui Hulot era atât de bolnavă, încât i 
se păru că figura lui Mitouflet avea ceva sinistru şi 
întunecat. 

— Cum se simte prinţul, Mitouflet? întrebă el încuindu-şi 
biroul şi ajungându-l pe uşier, care o luase înainte. 

— E supărat pe dumneavoastră, domnule baron, 
răspunse  uşierul, căci vocea, privirea şi chipul lui 
prevestesc furtună... 

Hulot se făcu pământiu şi rămase tăcut, străbătu 
anticamera, saloanele şi ajunse, cu inima bătându-i 
năvalnic, la uşa cabinetului. Mareşalul, care împlinise 
şaptezeci de ani, cu părul alb colilie, cu fata tăbăcită ca a 
bătrânilor care au ajuns această vârstă, avea o frunte atât 
de vastă încât puteai să-ţi închipui că e un câmp de bătălie. 
Sub cupola aceea cenuşie acoperită de zăpadă, străluceau, 
umbriţi de arcadele proeminente ale sprâncenelor, doi ochi 
de un albastru napoleonian, aproape întotdeauna trişti, grei 
de gânduri amare şi de păreri de rău. Acest rival al lui 
Bernadotte!15: nădăjduise să se odihnească pe un tron. Dar 
ochii îi deveneau două fulgere teribile când trădau un 
sentiment puternic. Vocea sa, de obicei adâncă, avea arunci 
izbucniri stridente. Când se înfuria, prinţul devenea din nou 
soldat, întrebuinţând limbajul sublocotenentului Cottin, fără 
să ţină seama de nimic. Hulot d'Ervy îl zări pe-acel leu 
bătrân, cu părul zbârlit ca o coamă, în picioare, rezemat cu 


spatele de marginea căminului, cu sprâncenele încruntate, 
cu privirea, în aparenţă, distrată. 

— La ordinele dumneavoastră, principe! spuse Hulot 
curtenitor şi cu un aer degajat. 

Din clipa în care directorul trecu pragul şi până când 
ajunse la câţiva paşi de el, mareşalul îl privi ţintă fără să 
spună nimic. Privirea aceea de plumb parcă ar fi fost 
privirea lui Dumnezeu, Hulot n-o putu îndura şi plecă, 
încurcat, ochii. Ştie tot, îşi zise el. 

— Nu-ţi spune nimic conştiinţa? întrebă mareşalul cu 
vocea sa înăbugşită şi gravă. 

— Ba îmi spune, principe, că sunt, pesemne, vinovat că 
am pus la cale razii în Algeria fără să vă înştiinţez. La vârsta 
mea şi cu gusturile pe care le am, după patruzeci şi cinci de 
ani de serviciu, sunt un om sărac. Cunoaşteţi principiile 
celor patru sute de aleşi ai Franţei. Domnii aceştia sunt 
invidioşi pe toate situaţiile înalte, au redus lefurile 
miniştrilor, ce mai vorbă!... încearcă să le ceri bani pentru 
un vechi slujbaş!... La ce te poţi aştepta din partea unor 
oameni care-i plătesc atât de rău pe magistrați? care dau 
şase franci pe zi muncitorilor din portul Toulon, când e 
absolut imposibil să trăiască o familie cu mai puţin de opt 
franci I care nu se gândesc la mizeria funcţionarilor din 
Paris cu lefuri de şase sute, o mie şi o mie două sute de 
franci şi care râvnesc la locurile noastre plătite cu patruzeci 
de mii de franci!... în sfârşit, care nu vor să înapoieze 
coroanei un bun al coroanei confiscat în 1830, şi încă un 
bun cumpărat de Ludovic al XVI-lea!157+ cu banii lui! când li 
se cerea să-l înapoieze unui prinţ sărac!... Dacă n-aţi avea 
avere, v-ar lăsa foarte frumos, principe, ca pe fratele meu, 
numai cu leafa, fără să-şi amintească că aţi salvat marea 
armată împreună cu mine, în câmpiile mlăştinoase ale 
Poloniei. 

— Ai furat statul! Pentru faptele comise, poţi fi trimis în 
faţa Curţii cu juri, rosti mareşalul, ca şi casierul acela al 
Vistieriei! Şi mai poţi vorbi cu atâta uşurinţă?... 


— Dar e o mare deosebire, monseniore! strigă baronul 
Hulot. Mi-am vârât eu oare mâinile într-o casă de bani ce mi 
s-a încredinţat?... 

— Când săvârşeşti asemenea ticăloşii, în situaţia 
dumitale, eşti de două ori vinovat, căci te-ai dovedit şi 
nepriceput. Ai compromis într-un chip mârşav înalta 
noastră administraţie, care a fost până acum cea mai 
cinstită din toată Europa!... Şi pentru ce, domnule! pentru 
două sute de mii de franci şi pentru o nemernică!... zise 
mareşalul cu o voce teribilă. Eşti consilier de stat, şi un 
simplu soldat care-şi vinde echipamentul e pedepsit cu 
moartea. lată ce mi-a povestit într-o zi colonelul Pourin, din 
regimentul doi lăncieri. Pe când era în Saverne, unul dintre 
oamenii lui s-a îndrăgostit de o alsaciană, care dorea un şal; 
drăcoaica l-a sâcâit atâta, încât bietul lăncier, care trebuia 
să fie înaintat sergent-major de cavalerie, după douăzeci de 
ani de serviciu, şi care era fala regimentului, a vândut, ca 
să-i poată dărui şalul, nişte lucruri de-ale companiei sale. 
Ştii ce-a făcut lăncierul, baroane d'Ervy? A mâncat 
geamurile unei ferestre după. ce le pisase, şi-a murit bolnav, 
în unsprezece ore, la spital... Vezi de poţi să mori şi 
dumneata de o apoplexie, ca să-ţi mai putem salva 
onoarea... 

Baronul se uită la bătrânul viteaz cu ochii rătăciţi, şi 
mareşalul, văzând expresia aceea care trăda laşitatea, simţi 
cum i se roşesc obrajii şi cum i se aprind privirile. 

— Se poate să mă părăsiţi?... bolborosi Hulot. 

În momentul acela, mareşalul Hulot, care aflase că fratele 
său şi ministrul erau singuri, îşi îngădui să intre, şi se duse 
către prinţ, de-a dreptul, ca surzii. 

— A! strigă eroul campaniei din Polonia, ştiu de ce-ai 
venit, dragă prietene!... Dar totul e de prisos!... 

— De prisos?... repetă mareşalul Hulot, care n-auzise 
decât cuvântul din urmă. 

— Da, vrei să-mi vorbeşti de fratele tău, ştii tu cine-i 
fratele tău? 


— Fratele meu?... întrebă surdul. 

— Să-ţi spun eu cine-i, strigă mareşalul, e un escroc 
nedemn de tine!... 

Şi-n ochii mareşalului cuprins de furie scăpără privirea 
aceea fulgerătoare, care semăna cu a lui Napoleon şi care 
înfrângea voinţele şi gândurile. 

— Minţi, Cottin! răspunse mareşalul Hulot devenind livid. 
Aruncă-ţi bastonul cum mi-l arunc şi eu!... îţi stau la 
dispoziţie. 

Prinţul se duse de-a dreptul spre camaradul său, se uită 
ţintă la el şi-i spuse în ureche, strângându-i mâna: 

— Eşti în stare să te-arăţi bărbat? 

— Ai să vezi... 

— Atunci, ţine-te bine! trebuie să înfrunţi cea mai mare 
nenorocire ce ţi se putea întâmpla. 

Prinţul se întoarse, luă de pe masă un dosar şi-l puse în 
mâinile mareşalului Hulot, strigându-i: 

— Citeşte! 

Contele Forzheim citi următoarea scrisoare anexată la 
dosar: 


EXCELENŢEI SALE PREŞEDINTELUI CONSILIULUI 
(Confidenţial) 


Alger, data... 


Scumpul meu principe, ne-a căzut pe cap 0 afacere 
foarte urâtă, cum veţi vedea din actele pe care vi le trimit. 

Pe scurt, baronul Hulot d'Ervy a trimis în provincia Oran 
pe un unchi de-ai său, pentru a face învârteli cu grânele şi 
furajele, şi i-a dat drept complice un magazioner. Acest 
magazioner a făcut mărturisiri complete, ca să-şi dea 
importanţă, şi până la urmă a evadat. Procurorul regal, 
văzând că in această afacere sunt amestecați doar doi 
funcţionari subalterni, a pornit o anchetă severă, dar 
Johann Fischer unchiul directorului general în subordinele 


dumneavoastră, amenințat de a fi trimis în faţa Curţii cu 
juri, s-a înjunghiat în închisoare cu un piron. 

Afacerea s-ar fi sfârşit aici, dacă omul acesta cumsecade 
şi cinstit, înşelat, fără nicio îndoială, de complicele său şi 
de nepot, nu s-ar fi gândit să-i scrie baronului Hulot. 
Scrisoarea lui, căzută în mâinile justiţiei, l-a uimit atât de 
tare pe procurorul regal incât acesta a venit la mine. 
Arestarea şi darea în judecată a unui consilier de stat, a 
unui director general devotat, care ne-a făcut mari servicii, 
căci ne-a salvat pe toți după trecerea bBerezinei58+ 
reorganizând administraţia, ar fi însemnat o lovitură atât 
de puternică, încât am cerut să mi se trimită dosarul. 

Ce-i de făcut? să lăsăm afacerea să-şi urmeze cursul? 
Sau, având în vedere că principalul vinovat, aparent, e 
mort, putem să inăbuşim procesul condamnându-l pe 
magazioner în lipsă? 

Procurorul general consimte să vă fie transmise actele; 
iar baronul d'Ervy locuind la Paris, procesul va fi de 
competenţa Curţii regale de-acolo. Am găsit această portiță 
de scăpare, ca să ieşim deocamdată din încurcătură. 

Dar vă rog, scumpe domnule mareşal, să luați 
numaidecât o hotărâre. A şi început să se vorbească prea 
mult de această afacere nenorocită, care ne va pricinui şi 
nouă tot atâtea neajunsuri ca şi celor în cauză, dacă se va 
da în vileag complicitatea marelui vinovat, de care nu ştim 
deocamdată decât procurorul regal, judecătorul de 
instrucţie, procurorul general şi cu mine. 


Ajungând aici, mareşalul Hulot scăpă hârtia din mâini şi, 
privindu-şi fratele, văzu că era de prisos să mai cerceteze 
dosarul, căută însă scrisoarea lui Johann Fischer şi i-o 
întinse, după ce o citi dintr-o aruncătură de ochi. 


Din închisoarea Oran 


Nepoate, când vei citi scrisoarea aceasta, eu nu voi mai fi 
printre cei vii. 


Poţi fi liniştit, nu se vor găsi dovezi împotriva dumitale. 
Cum eu mor şi ipocritul dumitale de Chardin a dispărut, 
procesul se va opri. Chipul Adelinei noastre, pe care o faci 
atât de fericită, mă ajută să primesc moartea cu sufletul 
împăcat. Nu mai e nevoie să-mi trimiţi cei două sute de mii 
de franci. Adio. 

Scrisoarea aceasta ţi-o va înmâna un deţinut, pe care 
cred că mă pot bizui. 


Johann Fischer 


— Vă cer iertare, rosti cu o mândrie înduioşătoare 
mareşalul Hulot prinţului de Wissembourg. 

— Haide, tutuieşte-mă ca şi înainte, Hulot! răspunse 
ministrul strângând mâna vechiului său prieten. Sărmanul 
lăncier nu s-a omorât decât pe el, adăugă el fulgerându-l cu 
privirea pe Hulot d'Ervy. 

— Cât ai luat? îl întrebă cu asprime pe fratele său contele 
de Forzheim. 

— Două sute de mii de franci. 

— Dragă prietene, zise contele adresându-se ministrului, 
ai să primeşti înapoi banii în patruzeci şi opt de ore. Nu se 
va putea spune niciodată că un om pe care-l cheamă Hulot 
a păgubit statul, fie chiar cu cinci parale. 

— Ce copilărie! exclamă mareşalul. Ştiu unde se află cei 
două sute de mii de franci, şi voi face în aşa fel ca să fie 
restituiţi. Prezintă-ţi demisia şi cere-ţi pensionarea! rosti el 
făcând să zboare o hârtie ministerială dublă până la capătul 
mesei la care se aşezase consilierul de stat, care nu se mai 
putea ţine pe picioare. Procesul dumitale ar fi o ruşine 
pentru noi toţi, de aceea am obţinut din partea Consiliului 
de Miniştri libertatea de a proceda cum voi crede de 
cuviinţă. Întrucât accepţi o viaţă lipsită de onoare, lipsită de 
stima mea, o viaţă plină de înjosire, vei primi pensia ce ţi se 
cuvine. Un lucru, numai: fă-te cât mai uitat. 

Mareşalul sună. 


— Funcţionarul Marneffe e aici? 

— Da, excelenţă, spuse uşierul. 

— Să intre. 

— Dumneata, strigă ministrul văzându-l pe Marneffe, 
împreună cu soţia dumitale aţi ruinat cu bună-ştiinţă pe 
baronul Hulot d'Ervy, care-i de faţă. 

— Vă cer iertare, domnule ministru, suntem foarte săraci, 
trăim numai din leafa mea şi am doi copii, autorul celui din 
urmă fiind domnul baron. 

— Ce mutră de ticălos! se adresă prinţul mareşalului 
Hulot, arătându-l pe Marneffe. Scuteşte-mă de discursuri în 
genul lui Sganarelle!1%%, continuă el; dacă nu înapoiezi cei 
două sute de mii de franci, vei fi trimis în Algeria. 

— Dar, domnule ministru, n-o cunoaşteţi pe soţia mea, a 
tocat tot. Domnul baron invita zilnic şase persoane la 
masă... Acasă la mine se cheltuiesc cincizeci de mii de 
franci pe an. 

— Pleacă! strigă ministrul cu vocea lui formidabilă, care 
trâmbiţa atacul în toiul bătăliilor; în două ore vei primi 
înştiinţarea detaşării dumitale... ieşi! 

— Prefer să-mi dau demisia, răspunse cu obrăznicie 
Marneffe, căci prea e de tot să fiu ceea ce sunt şi pe 
deasupra să mai primesc şi lovituri; mie unuia nu-mi 
convine! 

Şi ieşi. 

— Ce lichea neruşinată! zise prinţul. 

Mareşalul Hulot, care în timpul acestei scene rămăsese în 
picioare, nemişcat, palid ca un mort, privind pe furiş la 
fratele său, se apropie de prinţ şi, luându-i mâna, repetă: în 
patruzeci şi opt de ore paguba bănească va fi acoperită, 
însă onoarea!... Adio, mareşale! Ultima lovitură e cea care 
ucide... Da, asta mă va omori, îi şopti el la ureche. 

— De ce naiba ai venit tocmai astăzi dimineaţă? îl întrebă 
prinţul mişcat. 

— Venisem pentru soţia lui, răspunse contele arătând 
spre Hector; n-are cu ce trăi... mai ales acum. 


— Are pensia lui! 

— Are poprire pe ea! 

— Trebuie să ai pe dracul în tine! spuse prinţul dând din 
umeri. Ce băutură vrâjită ţi-au dat să bei femeile astea ca să 
te scoabă din minţi? făcu el către Hulot d'Ervy. Cum ai 
putut, dumneata, care ştiai cu câtă migăloasă preciziune 
înregistrează totul administraţia franceză, dresând la tot 
pasul procese-verbale, consumând teancuri de hârtie ca să 
constate intrarea sau ieşirea câtorva centime, dumneata, 
care te plângeai că trebuie sute de iscălituri pentru orice 
fleac, ca să eliberezi un soldat, ca să cumperi ţesale, cum ai 
putut crede că vei putea ascunde multă vreme un furt? Dar 
ziarele! Dar invidioşii, dar cei care vor să fure! Femeile te- 
au făcut să-ţi pierzi bunul simţ! i-au astupat oare ochii, sau 
vei fi fiind alcătuit altfel decât noi ceilalţi? Din clipa în care 
ţi-ai dat seama că nu mai erai om, ci un sclav al firii 
dumitale, trebuia să-ţi dai demisia din administraţie. Dacă 
ai fost în stare să săvârşeşti atât de prosteşte această crimă, 
vei sfârşi... mai bine nu-ţi spun unde... 

— Îmi făgăduieşti să ai grijă de ea, Cottin?... întrebă 
contele Forzheim, care n-auzea nimic şi nu se gândea decât 
la cumnata sa. 

— Fii fără grijă! răspunse ministrul. 

— Atunci, îţi mulţumesc şi rămâi cu bine! Haidem, 
domnule, i se adresă el fratelui său... 

Prinţul îi privi cu un ochi în aparenţă liniştit pe cei doi 
fraţi atât de deosebiți ca înfăţişare, atitudine şi fire, cel 
viteaz şi cel laş, pătimaşul şi puritanul, cinstitul şi cel care 
delapidase, şi-şi spuse în gând: „Laşul n-are să ştie să 
moară! pe când bietul meu Hulot, atât de cinstit, şi-a văzut 
scrisă sentinţa de moarte!” 

Se aşeză în fotoliu şi continuă să citească telegramele din 
Africa cu o mişcare ce vădea în acelaşi timp sângele rece al 
căpitanului şi mila adâncă trezită de priveliştea câmpurilor 
de bătălie! Căci, în realitate, nimeni nu este mai uman decât 
militarul, deprins din pricina războiului să-şi păstreze 


liniştea deplină, ca de gheaţă, atât de necesară pe câmpul 
de bătălie. 


A doua zi, apărură în câteva ziare, la rubrici diferite, 
următoarele articole: 


Domnul baron Hulot d'Ervy şi-a cerut pensionarea. 
Neregulile din administraţia algeriană, descoperite odată 
cu moartea unui funcţionar şi fuga altuia, au influențat 
asupra hotărârii luate de înaltul demnitar. Aflând de 
greşelile săvârşite de nişte slujbaşi, în care din nenorocire 
avusese toată încrederea, domnul baron Hulot d'Ervwy a fost 
lovit de un atac de paralizie chiar pe când se afla în 
cabinetul ministrului. 

Domnul Hulot d'Ervy, fratele mareşalului, a împlinit 
patruzeci şi cinci de ani de serviciu. Hotărârea aceasta, 
zadarnic combătută, a mâhnit pe toţi cei ce-l cunosc pe 
domnul Hulot, ale cărui însuşiri personale egalează 
talentele sale administrative. Nimeni n-a uitat 
devotamentul de care a dat dovadă la Varşovia şetul 
ordonator al gărzii imperiale, nici hărnicia neîntrecută cu 
care a organizat diferitele servicii ale armatei improvizate 
de Napoleon în 18151180. 

Încă una dintre gloriile epocii imperiale care părăseşte 
scena. Din 1830, domnul baron Hulot n-a încetat a fi una 
dintre cele mai luminoase competenţe atât de necesare în 
consiliul de stat cât şi în Ministerul de Război. 


ALGER. Afacerea cu furajele, care în unele ziare a luat 
proporţii ridicole, s-a sfârşit cu moartea principalului 
vinovat. Johann Wisch s-a sinucis în închisoare, iar 
complicele său a fugit; dar va fi judecat în lipsă. 

Wisch, vechi furnizor al armatei, era un om cinstit, foarte 
stimat, care n-a putut să se resemneze la gândul că a fost 
înşelat de Chardin, magazionerul dispărut. 


La rubrica Întâmplări din Paris, se putea citi următoarea 
ştire: 


Domnul mareşal ministru de Război, ca să prevină în 
viitor alte nereguli, a hotărât să înființeze în Africa un 
birou, al aprovizionării. Cu organizarea acestui serviciu a 
fost însărcinat un şef de birou, domnul Marneffe! 


Locul rămas vacant în urma demisiei baronului Hulot a 
trezit multe ambiţii. Se spune că direcţia aceasta e 
făgăduită domnului conte Martial de la hRoche-Hugon, 
deputat şi cumnat al domnului conte de Rastignac. Domnul 
Massol, raportor al consiliului, va li numit consilier de stat, 
iar domnul Claude Vignon, raportor. 


Dintre toate ştirile false, cea mai primejdioasă pentru 
ziarele de opoziţie e minciuna oficială. Oricât de isteţi ar fi 
ziariştii, sunt uneori păcăliţi, cu sau fără voie, de dibăcia 
acelora dintre ei care au trecut, ca acel Claude Vignon, din 
presă în sferele înalte ale Puterii. Ziarul nu poate fi învins 
decât de un ziarist. De aceea, se poate spune, adaptând 
versul lui Voltaire: 


Ale Parisului fapte diverse nu-s ce crede uşuratica 
lume. 


Mareşalul Hulot îl luă pe fratele său, care se aşeza 
respectuos pe scăunelul din faţă al trăsurii, lăsându-l pe 
bătrân în fund. Cei doi fraţi nu schimbară nicio vorbă. 
Hector era distrus. Mareşalul rămase ţeapăn, ca un om 
care-şi adună forţele, care şi le încordează ca să susţină o 
povară zdrobitoare. După ce ajunse acasă, îl conduse pe 
baron fără să rostească un cuvânt, numai prin gesturi 
poruncitoare, în biroul său. Contele primise de la împăratul 
Napoleon o pereche de pistoale minunate, lucrate la 
Versailles; scoase cutia, pe care era gravată inscripţia: 


Dăruite de impăratul Napoleon generalului Hulot, din 
dulăpaşul în care o ţinea şi, arătând-o fratelui său, îi spuse: 

— lată leacul tău. 

Lisbeth, care privea prin uşa întredeschisă, se repezi la 
trăsură poruncind vizitiului să pornească într-o goană până 
în strada Plumet. În mai puţin de douăzeci de minute, 
trăsura era înapoi cu baroana, înştiinţată de ameninţarea 
pe care mareşalul o îndreptase asupra fratelui său. 

Contele, fără să se mai uite la fratele său, îşi chemă 
servitorul credincios, veteranul care-l slujea de treizeci de 
ani. 

— Beaupied, îi zise el, du-te de-l cheamă pe notarul meu, 
pe contele Steinbock, pe nepoata mea Hortense şi pe 
agentul de schimb al Vistieriei. E zece şi jumătate, la 
douăsprezece să fie toţi aici. la o trăsură... Şi mişcă mai 
repede!... adăugă el regăsind o expresie republicană, pe 
care o întrebuința des pe vremuri. Apoi îşi luă aerul fioros 
care-i făcea pe soldaţii lui să stea cu urechile ciulite când 
cerceta hăţişurile bretone, în 1799 (vezi Șuanii151+). 

— Voi îndeplini porunca, domnule mareşal, răspunse 
Beaupied ducându-şi dosul palmei la frunte. 

Fără să-i mai dea vreo atenţie baronului, bătrânul se 
întoarse în birou, luă o cheie ascunsă într-un dulăpaş şi 
deschise o casetă de malahit legată în oţel, un dar al 
împăratului Alexandru. Din ordinul lui Napoleon, mareşalul 
se dusese să restituie ţarului nişte obiecte personale, luate 
ca pradă în luptele de la Dresda, în schimbul cărora 
Napoleon spera să obţină eliberarea lui Vandamme'1%2+. 
Ţarul îl răsplăti împărăteşte pe generalul Hulot, dându-i 
această casetă şi spunându-i că nădăjduieşte să se poată 
arăta la fel de curtenitor faţă de împăratul francez, dar nu-l 
eliberă pe Vandamme. Pe capacul acestei cutii, împodobită 
toată cu aur, se vedeau armele imperiale ale Rusiei. 
Mareşalul numără bancnotele şi monezile de aur aflate în 
cutie: avea o sută cincizeci şi două de mii de franci! Nu-şi 
putu stăpâni un gest de mulţumire. În clipa aceea, intră 


doamna Hulot, într-o stare care ar fi putut înduioşa chiar pe 
nişte judecători de crime politice. Se repezi la Hector, 
privind cu un aer înnebunit, când la cutia cu pistoale, când 
la mareşal. 

— Ce ai împotriva fratelui dumitale? Ce ţi-a făcut soţul 
meu? întrebă ea cu un glas atât de pătrunzător încât 
mareşalul o auzi. 

— Ne-a dezonorat pe toţi! răspunse fostul ostaş al 
Republicii, cu o sforţare care făcea să i se deschidă iar una 
dintre vechile sale răni. A furat statul! A necinstit numele 
ce-l port; din pricina lui îmi doresc moartea; m-a ucis... Nu 
mai am altă putere decât aceea de a înapoia banii. Am fost 
umilit în faţa lui Condei: al Republicii, în faţa omului pe 
care-l stimez cel mai mult, pe care l-am învinovăţit pe 
nedrept de minciună, în faţa prinţului de Wissenbourg!... 
Asta-i nimic? lată cum şi-a servit patria! 

Şi-şi şterse o lacrimă. 

— Şi acum vine la rând familia! continuă el. Vă răpeşte 
pâinea pe care v-o păstram, economiile agonisite timp de 
treizeci de ani, comoara strânsă de un bătrân soldat cu 
preţul atâtor lipsuri! Uite ce vă hărăzeam! spuse el arătând 
biletele de bancă. Şi-a ucis unchiul, căci Fischer, un suflet 
curat şi nobil de alsacian, n-a putut, aşa cum face Hector, să 
îndure gândul ca numele său de ţăran să fie pătat. În 
sfârşit, Dumnezeu s-a arătat atât de îngăduitor cu el încât |- 
a lăsat să-şi aleagă un înger printre femei! A avut norocul 
nemaivăzut să se însoare cu o femeie ca Adeline şi a înşelat- 
o, i-a făcut viaţa amară, a părăsit-o pentru nişte 
destrăbălate, nişte lepădături, nişte saltimbance, nişte 
actriţe de teapa unei Cadine, Josepha, Marneffe!... lată 
omul pe care l-am socotit copilul meu, mândria mea!... Dacă 
te împaci cu viaţa ticăloasă în care te-ai vârât, pleacă, 
nenorocitule! N-am puterea să-mi blestem fratele pe care l- 
am iubit atât de mult, sunt tot atât de slab faţă de el ca şi 
dumneata, Adeline, dar să nu mai apară niciodată în faţa 
mea. Îi interzic să asiste la înmormântarea mea, să meargă 


în urma sicriului meu. Să se ruşineze cel puţin de crima lui, 
dacă nu poate să aibă remuşcări... 

Mareşalul, livid la faţă, se lăsă pe divanul din birou, cu 
puterile sleite de cuvintele solemne pe care le rostise. Şi, 
poate pentru întâia oară în viaţa lui, două lacrimi i se 
rostogoliră, curgându-i de-a lungul obrajilor. 

— Sărmanul meu unchi Fischer! strigă Lisbeth punându- 
şi batista la ochi. 

— Dragă frate! spuse Adeline venind să îngenuncheze 
înaintea mareşalului, trăieşte pentru mine! Ajută-mă să-l 
împac pe Hector cu viaţa, şi-l fac să-şi răscumpere 
greşelile!... 

— EI! rosti mareşalul, dacă mai trăieşte încă, înseamnă că 
n-a ajuns la capătul crimelor sale! Un om care a disprețuit o 
soţie ca Adeline, care şi-a ucis simţămintele de adevărat 
republican, dragostea de ţară, de familie şi faţă de cei 
oropsiţi, simţăminte pe care m-am silit întotdeauna să i le 
sădesc în suflet, un astfel de om e un monstru, un porc... Ia- 
] de aici, dacă îl mai iubeşti, căci aud în mine o voce care-mi 
strigă să-mi încarc pistoalele şi să-i zbor creierii! Dacă l-aş 
ucide, v-aş salva pe voi toţi, iar pe el de sine însuşi! 

Bătrânul mareşal se sculă cu o mişcare atât de 
amenințătoare, încât biata Adeline strigă: 

— Haide, Hector! 

Îşi luă soţul şi părăsi casa, trăgându-l după ea pe baron, 
care era atât de zdrobit, încât trebui să-i urce în trăsură ca 
să-l ducă în strada Plumet, unde căzu la pat. Omul acesta, 
aproape distrus, rămase mai multe zile în pat, refuzând 
mâncarea, fără să rostească o vorbă. Adeline îl înduplecă, 
după multe lacrimi, să ia măcar câte o supă; îl veghea, 
stând la căpătâiul lui, şi, din toate sentimentele ce-i 
umpleau odinioară sufletul, nu-i mai rămăsese decât o milă 
adâncă. 

La ora douăsprezece şi jumătate, Lisbeth introduse în 
cabinetul scumpului ei mareşal, de care nu se mai 


despărţea, atât de înspăimântată era de schimbările care se 
vădeau în el, pe notar şi pe contele Steinbock. 

— Domnule conte, zise mareşalul, te rog să semnezi 
autorizaţia necesară pentru nepoată-mea, soţia dumitale, 
ca să poată vinde un titlu de rentă, din care nu are decât 
nuda proprietate. Domnişoară Fischer  încuviinţează 
această vânzare, renunțând la uzufruct. 

— Da, dragă conte, spuse Lisbeth fără şovăire. 

— Bine, draga mea, răspunse bătrânul ostaş. 
Nădăjduiesc să mai trăiesc de ajuns ca să te pot răsplăti. 
Nu mă îndoiam de dumneata, eşti o adevărată republicană, 
o fiică a poporului. 

Luă mâna fetei bătrâne şi o sărută. 

— Domnule Hannequin, se adresă el notarului, fă actul 
necesar sub formă de procură şi vezi să-l am până la ora 
două, ca să pot vinde renta astăzi la bursă. Titlul îl are 
nepoata mea, contesa, care va veni să semneze actul, 
împreună cu domnişoara, când îl vei aduce. Domnul conte 
are să te întovărăşească până la dumneata, ca să-ţi dea 
semnătura. 

Artistul, la un semn al Lisbethei, îl salută cu respect pe 
mareşal şi plecă. 


A doua zi, la ora zece dimineaţa, contele de Forzheim 
ceru să fie anunţat prinţului de Wissemibourg şi fu primit 
imediat. 

— Ei, dragă Hulot, i se adresă mareşalul Cottin înmânând 
bunului său prieten ziarele, vezi că am salvat aparențele... 
citeşte... 

Mareşalul Hulot puse gazetele pe masa vechiului său 
camarad şi-i întinse două sute de mii de franci. 

— lată ceea ce a luat fratele meu de la stat, zise el. 

— Asta-i nebunie! exclamă ministrul. E cu neputinţă, 
adăugă el luând cornetul pe care i-l întinse mareşalul şi 
vorbindu-i la ureche, să operăm această restituire. Am fi 


nevoiţi să mărturisim delapidările fratelui dumitale, şi-am 
făcut tot ce se poate ca să le ascundem... 

— Fă cu ei ce pofteşti, nu vreau ca în avutul familiei Hulot 
să fie vreun ban furat de la stat, spuse contele. 

— Voi cere regelui să-mi dea dispoziţii în această privinţă. 
Să nu mai vorbim de asta, adăugă ministrul dându-şi seama 
de neputinţa de a învinge sublima încăpățânare a 
bătrânului. 

— Rămâi cu bine, Cottin, rosti bătrânul luând mâna 
prinţului de Wissembourg, îmi simt sufletul ca de gheaţă... 
Apoi, după ce făcu un pas, se întoarse, se uită la prinţ pe 
care-l văzu adânc mişcat, deschise braţele ca să-l strângă, şi 
prinţul îl îmbrăţişă pe mareşal. Îmi pare, zise el, că 
spunându-ţi adio îmi iau rămas bun de la toată armata cea 
mare. 

— Adio, deci, bătrâne, şi scumpe camarad! spuse 
ministrul. 

— Da, adio, căci mă duc acolo unde se află ostaşii noştri 
pe care i-am plâns... 

În clipa aceea, intră Claude Vignon. Cele două vechi 
rămăşiţe ale falangei napoleoniene se salutară grav, făcând 
să dispară de pe chipurile lor orice urmă de emoție. 

— Cred că aţi fost mulţumit de gazete, excelenţă? întrebă 
viitorul raportor. Am manevrat în aşa fel ca foile opoziţiei să 
creadă că au publicat secretele noastre... 

— Din nefericire, totul e zadarnic, replică ministrul, 
privindu-l pe mareşal, care părăsea salonul. Mi-am luat 
chiar acum un ultim rămas bun, care mă doare mult. 
Mareşalul Hulot nu mai are nici trei zile de trăit, am văzut 
asta, de altfel, de ieri. Omul acesta de o cinste sublimă, un 
soldat pe care ghiulelele l-au cruțat, cu toată vitejia lui... 
uite... aici, pe fotoliu... a primit lovitura de moarte, din 
mâna mea, printr-o hârtie!... Sună şi porunceşte să-mi vină 
trăsura. Mă duc la Neuilly, adăugă el punând cele două sute 
de mii de franci în portofoliul ministerial. 


Cu toate îngrijirile Lisbethei, trei zile mai târziu, 
mareşalul Hulot îşi dădu sufletul. Asemenea oameni sunt o 
fală pentru partidele lor. Pentru republicani, mareşalul era 
idealul patriotismului. Astfel toţi se alăturară cortegiului, 
care fu urmat de o mulţime imensă. Armata, administraţia, 
Curtea regală, poporul, toată lumea veni să omagieze înalta 
virtute, cinstea neclintită, gloria nepătată. Nu oricine poate 
avea poporul în urma cortegiului său mortuar. 
Înmormântarea asta purta pecetea unei mărturii pline de 
delicateţe, de bun-gust şi de suflet, care, din când în când, 
amintesc meritele şi gloria nobleţei franceze. Printre cei 
care urmau sicriul se afla şi bătrânul marchiz de 
Montauran, fratele aceluia care fusese adversarul, şi încă 
nefericit, al lui Hulot în revolta Şuanilor din 1779. 
Marchizul, murind sub gloanţele guvernamentalilor, îi 
încredinţase ostaşului Republicii pe fratele mai tânăr. (Vezi 
Șuanii.) Hulot primise cu atâta bună-credinţă testamentul 
verbal al nobilului, încât izbuti să salvezi bunurile tânărului, 
pe atunci emigrat. De aceea, şi vechea nobleţe franceză 
aduse omagiile sale soldatului, care cu nouă ani în urmă o 
învinsese pe Madame: 


Pentru Lisbeth, moartea mareşalului, cu patru zile înainte 
de ultima strigare a căsătoriei, fu ca trăsnetul care arde 
recolta împreună cu hambarul. Lorena, cum se întâmplă 
adesea, sărise peste cal. Mareşalul murise de pe urma 
loviturilor pe care ea şi cu doamna Marneffe le pricinuiseră 
familiei. Ura fetei bătrâne, care părea potolită de izbândă, 
crescu odată cu speranţele ei spulberate. Lisbeth se duse 
să-şi verse furia la doamna Marneffe; rămăsese fără 
locuinţă, căci mareşalul încheiase contractul de închiriere 
numai pe durata vieţii sale. Crevel, ca s-o consoleze pe 
prietena Valeriei sale, îi luă economiile, pe care le dublă cu 
multă generozitate, şi îi plasă capitalul cu cinci la sută, 
dându-i uzufructul şi punând nuda proprietate pe numele 
Celestinei. Datorită acestei operaţii, Lisbeth avu o rentă 


viageră de două mii de franci. La facerea inventarului, se 
găsi o comunicare a mareşalului către cumnata sa, nepoata 
sa Hortense şi nepotul său Victorin, însărcinându-i să 
plătească cu toţi împreună o rentă viageră de o mie două 
sute de franci aceleia care trebuia să-i fie soţie, domnişoarei 
Lisbeth Fischer. 

Adeline, văzându-l pe baron între viaţă şi moarte, izbuti 
să-i ascundă timp de câteva zile decesul mareşalului; dar 
Lisbeth veni în doliu, şi groaznicul adevăr i se dezvălui, 
după unsprezece zile de la funeralii. Această teribilă 
lovitură îl făcu pe bolnav să-şi recapete energia, se sculă şi- 
şi găsi toată familia adunată în salon, îmbrăcată în negru, 
rămânând tăcută la ivirea lui. În cincisprezece zile, Hulot 
slăbise şi arăta ca o stafie, înfăţişându-se familiei ca umbra 
celui de altădată. 

— Trebuie să luăm o hotărâre, zise el cu glas stins 
aşezându-se într-un fotoliu şi privind adunarea din care 
lipseau Crevel şi Steinbock. 

— Nu mai putem rămâne aici, spunea tocmai Hortense, în 
clipa când intra tatăl ei, chiria e prea scumpă... 

— În privinţa locuinţei, spuse Victorin rupând penibila 
tăcere, ofer mamei... 

Auzind aceste cuvinte, care păreau că-l exclud, baronul, 
care stătea cu capul plecat contemplând flotile covorului 
fără să le vadă, îşi înălţă fruntea, aruncând o privire jalnică 
avocatului. Drepturile unui tată sunt totdeauna atât de 
sfinte, chiar când e un ticălos lipsit de onoare, încât Victorin 
se opri. 

— Mamei tale... repetă baronul. Ai dreptate, băiete. 

— Apartamentul de deasupra noastră, din pavilion, sfârşi 
Celestine fraza bărbatului ei. 

— Vă stingheresc, copii?... întrebă baronul cu blândeţea 
oamenilor care s-au osândit singuri. Pe viitor puteţi fi fără 
grijă, n-o să mai aveţi de ce vă plânge de tatăl vostru şi n-o 
să-l mai vedeţi decât în clipa când nu veţi mai avea de ce să 
vă fie ruşine de el. 


Se duse la Hortense şi o sărută pe frunte. Îşi deschise 
braţele fiului său, şi Victorin se aruncă la pieptu-i cu 
deznădejde, ghicindu-i intenţiile. Făcând un semn Lisbethei, 
care se apropie, baronul o sărută pe frunte. Apoi se retrase 
În odaia lui, iar Adeline, cuprinsă de nelinişte, îl urmă. 

— Fratele meu avea dreptate, Adeline, îi spuse el luându-i 
mâna. Nu sunt vrednic de viaţa de familie. N-am îndrăznit 
să-i binecuvântez decât în fundul sufletului meu pe bieţii 
copii, care au avut o purtare sublimă; spune-le că n-am 
putut decât să-i sărut, căci o binecuvântare de la un om 
mârşav, de la un tată care-i asasinul şi pacostea familiei, în 
loc să fie sprijinul şi gloria ei, ar putea să le fie fatală. Dar 
am să-i binecuvântez de departe, în fiecare zi. Iar ţie numai 
Dumnezeu singur, căci e atotputernic, poate să-ţi 
răsplătească după meritele tale!... lartă-mă, zise el 
îngenunchind în faţa soţiei sale, luându-i mâinile şi udându- 
i-le cu lacrimi. 

— Hector! Hector! greşelile tale sunt mari, dar mila lui 
Dumnezeu e nesfârşită, şi ai putea îndrepta totul dacă ai 
rămâne cu mine... Ridică-te, cu gânduri creştineşti, dragul 
meu... Îţi sunt soţie, nu judecător. Sunt a ta, fă cu mine ce 
vrei, du-mă cu tine oriunde te duci, mă simt în stare să te 
consolez, să-ţi fac viaţa suportabilă prin dragostea, grija şi 
respectul meu... Copiii noştri îşi au rosturile lor, nu mai au 
nevoie de mine. Lasă-mă să încerc să te distrez, să te 
înveselesc. Îngăduie-mi să împart cu tine necazurile 
surghiunului şi ale mizeriei, ca să ţi le îndulcesc. Tot am să 
fiu bună la ceva, cel puţin să te scutesc de cheltuiala unei 
slujnice... 

— Mă ierţi, scumpa şi iubita mea, Adeline? 

— "Te iert, dar ridică-te, dragul meu! 

— Bine, cu iertarea ta, am să pot trăi! continuă el 
ridicându-se. M-am întors aici în camera noastră, ca să nu 
fie şi copiii noştri martori la înjosirea tatălui lor. Ah! să ai în 
fiecare zi în faţa ta un tată criminal ca mine e ceva 
înspăimântător, care nimiceşte puterea părintească şi 


dezbină familia. De aceea nu pot rămâne în mijlocul vostru, 
vă părăsesc, ca să vă cruţ de priveliştea odioasă a unui tată 
nedemn. Nu te împotrivi fugii mele, Adeline. Ar însemna să 
ridici chiar tu piedica pistolului cu care mi-aş zbura 
creierii... Şi apoi, nu mă urma în surghiunul meu, m-ai lipsi 
de singura putere care-mi mai rămâne - a remuşcării. 

Energia lui Hector o sili pe Adeline, care era sleită de 
puteri, să tacă. Femeia asta, impunătoare în mijlocul atâtor 
ruine, îşi afla curajul în sentimentul unei comuniunii 
desăvârşite cu soţul ei. Îl ştia al el, simţea că are misiunea 
sublimă de a-l consola şi de a-l reda vieţii de familie, de a-l 
împăca pe el cu sine însuşi. 

— Hector, mă laşi să mor de deznădejde, de grijă şi de 
nelinişte?... Asta vrei tu? exclamă ea văzând că-şi pierde 
izvorul energiei sale. 

— Mă voi! întoarce la tine, înger coborât din cer anume 
parcă pentru mine; mă voi întoarce, dacă nu bogat, măcar 
cu bunăstare. Ascultă, dragă Adeline, nu pot rămâne aici 
dintr-o mulţime de motive. Mai întâi, pensia mea, care va fi 
de şase mii de franci, e angajată pe patru ani, aşadar n-am 
nimic. Şi asta nu-i tot! Sunt ameninţat să fiu arestat peste 
câteva zile, din pricina poliţelor pe care le-am semnat la 
ordinul lui Vauvinet... De aceea sunt nevoit să dispar până 
ce Victorin, căruia îi voi lăsa instrucţiuni precise, mi le va fi 
răscumpărat. Dispariţia mea va fi de mare folos la 
încheierea acestei operaţiuni. Când pensia îmi va fi liberă, 
când Vauvinet îşi va fi primit banii, voi reveni în mijlocul 
vostru. Tu n-ai fi în stare să păstrezi taina surghiunului 
meu. Fii liniştită, nu plânge, Adeline... E vorba numai de o 
lună... 

— Unde ai să te duci? ce-ai să faci? ce-are să se întâmple 
cu tine? cine te va îngriji, căci nu mai eşti tânăr? Lasă-mă şi 
pe mine să dispar împreună cu tine, să plecăm în 
străinătate, spuse Adeline. 

— Bine, vom vedea, răspunse el. 


Baronul sună şi îi porunci Mariettei să-i strângă toate 
lucrurile, să le pună repede în geamantane, fără să vadă 
nimeni. Apoi, îmbrăţişându-şi soţia într-un elan de iubire, cu 
care nu mai era obişnuită, o rugă să-l lase singur o clipă, ca 
să scrie lămuririle de care are nevoie Victorin, făgăduindu-i 
să nu plece de acasă decât noaptea, împreună cu ea. Îndată 
ce baroana se întoarse în salon, vicleanul moşneag, trecând 
prin cabinetul de toaletă, leşi în anticameră, lăsând 
Mariettei un petic de hârtie pe care scrisese: Trimite 
geamantanele cu trenul de Corbeil domnului Hector, poste- 
restante, Corbeil. Baronul, luând o trăsură, ajunsese hăt- 
departe pe străzile Parisului, când Mariette veni să-i arate 
baroanei însemnarea şi să-i spună că domnul ieşise în oraş. 
Adeline se repezi în camera lui, tremurând mai tare ca 
oricând; copiii, auzind un țipăt sfâşietor, o urmară speriaţi. 
O ridicară de jos leşinată şi o culcară în pat, căci fusese 
cuprinsă de o febră nervoasă, care o ţinu între viaţă şi 
moarte timp de o lună. 

— Unde-i? atâta putea rosti. 


Cercetările lui Victorin nu duseră la niciun rezultat. lată 
de ce baronul ceruse vizitiului să-l ducă în piaţa Palais 
Royal. Acolo, recăpătându-şi toată luciditatea, ca să-şi poată 
înfăptui planul chibzuit în timpul zilelor cât stătuse în pat 
zdrobit de durere şi de supărare, străbătu galeriile de la 
Palais Royal şi se duse să ia o splendidă trăsură de piaţă, în 
strada Joquelet. Urmând porunca primită, vizitiul intră în 
curtea casei din strada Villel Evegque, unde locuia Josepha şi 
ale cărei porţi se deschiseseră larg la strigătul omului de pe 
capră, lăsând să treacă trăsura cea impunătoare. Josepha 
cobori, mânată de curiozitate; feciorul îi spusese că un 
bătrân neputincios, care nu era în stare să coboare din 
trăsură, o ruga să vină jos pentru o clipă. 

— Josepha! eu sunt!... 

Celebra cântăreaţă îl recunoscuse pe Hulot numai după 
voce. 


— Cum, tu eşti, sărmane prieten! Drept să-ţi spun, 
semeni cu monedele de douăzeci de franci spălate de evreii 
din Germania şi pe care zarafii nu le mai primesc. 

— Vai! aşa e, răspunse Hulot, căci abia am scăpat din 
braţele morţii! Dar tu ai rămas tot frumoasă! Vei fi oare şi 
bună? 

— Să vedem, depinde! zise ea. 

— Uite ce-i, reluă Hulot. Poţi să mă găzduieşti într-o odaie 
de servitori, la pod, pentru câteva zile? Am rămas fără un 
ban, fără nicio nădejde, fără pâine, fără locuinţă, fără soţie, 
fără copii, fără adăpost, fără onoare, fără curaj, fără 
prieteni, şi, mai rău decât toate, sub ameninţarea 
poliţelor... 

— Sărmanul meu prieten! Prea mulţi „fără”. Nu cumva 
eşti şi „sans culotte” ? 

— Tu râzi, iar eu sunt pierdut! exclamă baronul. Şi eu 
care mă bizuiam pe tine, ca Gourville pe Ninon'18:. 

— Am auzit, zise Josepha, că o femeie din lumea bună te- 
a adus în halul ăsta! Şmecherele! Se pricep mai bine ca noi 
să jumulească o curcă! Parcă ai fi un schelet părăsit de 
corbi... eşti străveziu! 

— N-avem vreme de pierdut, Josepha! 

— Intră, dragul meu! sunt singură, şi servitorii mei nu te 
cunosc. Dă drumul trăsurii. Ai plătit-o? 

— Da, răspunse baronul pe când cobora sprijinindu-se de 
braţul Josephei. 

— Dacă vrei, poţi trece drept tatăl meu, îl sfătui 
cântăreaţa cuprinsă de milă. 

Îl instală pe Hulot în salonul superb unde baronul o 
văzuse ultima oară. 

— E adevărat, bătrâne, i se adresă ea, că ţi-ai ucis fratele 
şi unchiul, că ţi-ai ruinat familia, că ai supra-ipotecat casa 
copiilor tăi şi ai tocat cu prinţesa ta banii furaţi statului în 
Africa? 

Baronul îşi plecă cu tristeţe capul. 


— Ei, să ştii că asta îmi place, strigă Josepha ridicându-se 
entuziasmată. Distrugere pe toată linia! E sardanapalic! 
Măreţ! Desăvârşit! Să fii canalie, dar să ai inimă! Îţi 
mărturisesc, prefer o mână spartă, ca tine, ce se dă în vânt 
după femei, bancherilor reci şi fără suflet cu reputaţia de 
oameni virtuoşi şi care ruinează mii de familii cu căile lor 
ferate, care înseamnă aur pentru ei şi fier ruginit pentru 
gugumani! Tu, cel puţin, nu i-ai ruinat decât pe-ai tăi, şi ce- 
ai făcut, ai făcut-o pe pielea ta! Şi-apoi, ai o scuză fizică şi 
morală... 

Îşi luă o poză tragică şi declamă: 


E Venus pe de-a întregul, de prada-i agățată. 


— Asta-i! adăugă ea făcând o piruetă. 

Viciul îi ierta lui Hulot păcatele. Viciul îi surâdea, 
înconjurat de luxul lui dezmăţat. Măreţia crimelor însemna 
aici, ca pentru juraţi, o circumstanţă atenuantă. 

— Cel puţin, e frumoasă femeia ta din lumea bună? 
întrebă cântăreaţa, încercând să-l distreze pe Hulot şi să-şi 
facă o pomană cu el, căci durerea lui o mâhnea. 

— Drept să-ţi spun, aproape tot atât de frumoasă ca şi 
tine! răspunse şiret baronul. 

— Şi nostimă tare, am auzit? ce-ţi făcea? avea mai mult 
haz ca mine? 

— Să nu mai vorbim de asta, zise Hulot. 

— Se spune că l-a îmbrobodit şi pe Crevel al meu, pe 
micuțul Steinbock şi pe un brazilian superb? 

— Se prea poate... 

— Are o casă tot atât de frumoasă ca şi a mea, pe care i-a 
dăruit-o Crevel. Târfa asta e adjutantul meu, victima lovită 
de mine primeşte de la ea lovitura de graţie! lată de ce sunt 
curioasă, moşulică, să ştiu ce fel de fiinţă e. Am zărit-o în 
trăsură la Bois de Boulogne, dar de departe... Carabine mi- 
a spus că e o hoaţă de prima clasă! Vrea să-l înghită pe 
Crevel, dar n-are să-l poată ronţăi, Crevel e un zgârie- 


brânză. Un zgârie-brânză blând, care spune totdeauna da şi 
face cum crede el de cuviinţă. E Vanitos, pătimaş, dar banii 
lui nu se aprind. De la indivizii de soiul lui nu scoţi mai mult 
de o mie până la trei mii de franci pe lună, căci în faţa unei 
cheltuieli mai mari se opresc ca măgarul înaintea pârâului. 
Nu-i ca tine, dragul meu, tu eşti un pătimaş, te poate face 
cineva să-ţi vinzi şi patria! Aşa că, vezi tu, sunt gata să fac 
orice pentru tine! Eşti părintele meu, tu m-ai lansat, e lucru 
sfânt. Ce-ţi trebuie? Vrei o sută de mii de franci? O să mă 
dau peste cap să-ţi fac rost de ei. Cât priveşte hrana, 
adăpostul, asta nu contează. O să găseşti în fiecare zi un loc 
la masa mea şi poţi să-ţi alegi o cameră frumoasă, la etajul 
al doilea. O să-ţi dau trei sute de franci pe lună, ca bani de 
buzunar. 

Baronul, mişcat de o asemenea primire, mai avu un ultim 
acces de nobleţă. 

— Nu, fetiţo, nu, n-am venit la tine ca să mă întreţii, rosti 
el. 

— La vârsta ta, te poţi mândri cu o astfel de victorie! 
spuse ea. 

— Uite ce doresc, copila mea Ducele tău d'Herouville are 
proprietăţi imense în Normandia. Aş vrea să-mi iau numele 
de Thoul şi să fiu administratorul lui. Sunt un om priceput, 
de încredere, căci una-i să iei de la guvern, şi alta să ai de-a 
face cu o pungă străină. 

— Ehe! făcu Josepha, cine fură azi un ou, mâine fură şi un 
bou! 

— Nu doresc decât să trăiesc undeva, neştiut de nimeni, 
timp de trei ani. 

— Asta se poale face într-o clipă; astă-seară, după cină, 
spuse Josepha, n-am decât să-i vorbesc. Dacă aş vrea, 
ducele m-ar lua şi în căsătorie, dar am averea lui, vreau mai 
mult!... Vreau stima lui! E un duce de mare clasă. Nobil, 
distins, măreț ca Ludovic al XIV-lea şi Napoleon la un loc, 
deşi e pitic. Şi-apoi, am făcut şi eu ca Schontz cu Rochefide, 
datorită sfaturilor mele, a câştigat două milioane. Dar 


ascultă-mă, te cunosc ce poamă îmi eşti, îţi plac prea mult 
femeile, şi ai să alergi şi acolo după normandele tinerele, 
care-s nişte fete straşnice; o să-ţi rupă oasele flăcăii sau 
părinţii, şi ducele o să fie nevoit să-ţi dea răvaş de drum. 
Parcă eu nu văd, după felul cum te uiţi la mine, că-n tine tot 
mai trăieşte tânărul, cum spunea Feneloni18:. Treaba asta 
nu-i pentru tine. Vezi, moşulică, tu nu poţi să rupi aşa dintr- 
odată cu Parisul şi cu noi ceilalţi! Ai înnebuni de plictiseală 
la Herouville! 

— Ce-i de făcut? întrebă baronul, căci nu vreau să rămân 
la tine decât până ce iau o hotărâre. 

— Ştii ce? lasă-mă să-ţi fac un rost, cum cred eu de 
cuviinţă! Ascultă, hoţomanule!... Ai nevoie de femei. E 
leacul cel mai bun ca să uiţi toate necazurile. Ascultă-mă 
bine. Cunosc o familie de oameni sărmani, pe strada Sairot- 
Maur-du-lemple, mai la vale de Courtille, care au o 
comoară: o fetiţă mai fermecătoare decât eram eu la 
şaisprezece ani!... A! ţi s-au şi aprins ochii! Biata fetiţă 
lucrează şaisprezece ore pe zi ca să brodeze stofe scumpe 
pentru negustorii de mătăsuri şi câştigă optzeci de centime 
pe zi, cinci centime pe oră, o mizerie!... Acasă se hrăneşte 
ca irlandezii, cu cartofi, dar prăjiţi în grăsime de guzgan, 
iar pâine nu mănâncă decât de cinci ori pe săptămână şi 
bea apă de la cişmelele oraşului, fiindcă apa din Sena e 
prea scumpă; nu-şi poate deschide un atelier pe seama ei, 
căci i-ar trebui şase ori şapte mii de franci. Şi s-ar vinde şi 
diavolului pentru aceste şapte mii de franci! Ţi-e lehamite 
de familie şi nevastă, nu?... De altfel nu-ţi convine să te vezi 
disprețuit de cei care înainte se uitau la tine ca la un zeu. 
Un tată fără bani şi fără cinste e bun de împăiat şi de pus 
într-o vitrină... 

Baronul surâse fără să vrea de aceste glume crude. 

— Ei bine, micuța Bijou vine mâine să-mi aducă o rochie 
de casă brodată, o bomboană; mi-au lucrat-o în şase luni, 
țesătură ca asta nu mai există! Bijou mă iubeşte, căci îi dau 
dulciuri şi rochiile mele vechi. Şi pe deasupra, mai trimit! şi 


familiei lemne şi carne, aşa că ar fi în stare să facă orice 
pentru mine. Încerc şi eu să-i mai ajut pe alţii. Ah! n-am 
uitat ce-am suferit când eram flămândă! Bijou mi-a făcut 
câteva mărturisiri. Am descoperit că fetiţa asta are în ea 
stofă de figurantă la Ambigu-Comique. Bijou visează să 
poarte rochii frumoase ca ale mele şi, mai ales, să umble în 
trăsură. Am să-i spun: „Drăguţo, îţi convine un domn de...?” 
Câţi ai? întrebă ea, oprindu-se, şaptezeci şi doi?... 

— Nu mai am vârsta. 

— Am să-i spun, îţi convine, un domn de şaptezeci şi doi 
de ani, foarte curăţel, care nu prizează tabac, e sănătos tun 
şi preţuieşte ca unul tânăr? Te măriţi cu el la primăria 
arondismentului al treisprezecelea!1%7+; o să se poarte bine 
cu tine, o să-ţi dea şapte mii de franci ca să-ţi poţi deschide 
un atelier şi o să-ţi mobileze un apartament numai în lemn 
de mahon; apoi, dacă eşti cuminte, o să te ducă din când în 
când la spectacole, o să-ţi dea o sută de franci pe lună 
pentru tine şi cincizeci pentru cheltuiala casei. O cunosc pe 
Bijou, parcă aş fi eu la paisprezece ani! Am sărit în sus de 
bucurie, când urâciosul de Crevel mi-a făcut asemenea 
propuneri mârşave! Ei, să ştii, unchiule, că te-ai aranjat pe 
trei ani de zile. Fata-i cuminte şi cinstită; trei, patru ani, o să 
fie încântată, căci atât o să-şi păstreze iluziile, nu mai mult. 

Hulot nu şovăi nicio clipă; era hotărât să refuze. Dar, ca 
să pară recunoscător fată de cântăreaţă, atât de bună şi de 
cumsecade, care făcea binele în felul ei, se prefăcu că stă la 
îndoială între Viciu şi Virtute. 

— Na! ai rămas ca un sloi de gheaţă! strigă ea mirată. Să 
ştii, vei face fericirea unei întregi familii alcătuită dintr-un 
bunic care mai umblă de colo-colo, o mamă care se speteşte 
muncind şi două surori, dintre care una foarte urâtă, şi care 
împreună nu câştigă decât un franc şi treizeci de centime 
pe zi, stricându-şi ochii. Asta-i o despăgubire pentru 
nenorocirea pe care ai pricinuit-o familiei tale, îţi 
răscumperi greşelile petrecând cu o fetişcană la balul 
Mabille:168:. 


Hulot, ca să pună capăt ispitei, făcu un gest ca şi cum ar 
fi numărat banii. 

— Fii liniştit în privinţa mijloacelor, reluă Josepha. Ducele 
meu o să-ţi împrumute zece mii de franci, şapte mii ca să 
deschizi un magazin de broderie pentru Bijou, pe numele 
ei, trei mii ca să-ţi mobilezi un apartament, şi, la fiecare trei 
luni, vei găsi aici un plic cu şase sute cincizeci de franci. 
Când o să-ţi recapeţi pensia, o să înapoiezi ducelui cei 
şaptesprezece mii de franci. Până atunci, o să fii fericit ca 
un vrăbioi ascuns într-o gaură, unde nici poliţia nu te-ar mai 
putea dibui! Să porţi redingotă groasă de castorină, ca să 
pari un proprietar înstărit din cartier. N-ai decât să te 
numeşti Thoul, dacă ai chef. Eu, faţă de Bijou, te dau drept 
un unchi al meu falit, venit din Germania, şi o să fii giugiulit 
ca un zeu. Aşa, tăticule!... Cine ştie? poate n-o să regreţi? 
Dacă se întâmplă să te plictiseşti, păstrează-ţi una dintre 
hainele cele bune şi vino aici să cinezi şi să-ţi petreci seara. 

— Eu care voiam să fiu de-aci înainte un om cuminte, 
aşezat!... Ştii ce? găseşte-mi un împrumut de douăzeci de 
mii de franci, şi plec în America să fac avere, ca prietenul 
meu d'Aiglemont, pe care l-a ruinat Nucingen... 

— Tu! strigă Josepha, lasă bunele moravuri în seama 
băcanilor, a nepricopsiţilor, a cetăţenilor frrrrancezi, care 
nu se pot fuduli decât cu cinstea! Tu, tu nu eşti sortit să fii o 
nătăfleaţă! Eşti replica mea, ca bărbat, ai geniul 
dezmăţului! 

— Noaptea-i cel mai bun sfetnic, o să mai vorbim despre 
asta mâine. 

— Vei cina cu ducele; d'Herouville al meu o să te 
primească politicos ca şi cum ai fi salvat statul! Şi, mâine, te 
hotărăşti. Haide, fii vesel, dragul meu! Viaţa-i ca o haină, 
când s-a murdărit, o perii; când s-a rupt, o cârpeşti; dar te 
străduieşti să rămâi îmbrăcat cât mai mult. 

Cu această filosofie a viciului şi cu veselia ei, artista izbuti 
să-i alunge lui Hulot necazurile care-l rodeau. 


A doua zi, la amiază, după un dejun copios, Hulot văzu 
intrând o capodoperă vie, aşa cum numai Parisul în lumea 
întreagă e în stare să înfăptuiască, datorită necurmatei sale 
împerecheri a Luxului cu Mizeria, a Viciului cu Cinstea, a 
Dorinţei înăbuşite cu Ispita mereu trează, care-l face să fie 
vrednic urmaş al Ninivei, al Babilonului şi al Romei 
imperiale. Domnişoara Olympe Bijou, fetiţă de şaisprezece 
ani, avea chipul sublim pe care l-a descoperit Rafael pentru 
Madonele sale, ochi în care se oglindea o nevinovăție 
întristată de o muncă grea, ochi negri visători înarmaţi cu 
gene lungi, dar al căror luciu se ofilea sub focul nopţilor 
istovitoare, ochi întunecaţi de trudă, un ten ca de porțelan 
şi aproape bolnăvicios, o gură ca o rodie întredeschisă, un 
sân învolburat, forme pline, mâini frumoase, dinţi cu smalţul 
fin, păr negru, bogat, şi toate astea gătite în indiană de 
şaptezeci şi cinci de centime metrul, împodobite cu un 
guleraş brodat, înălțate pe pantofi de piele fără cuie şi cu 
măânuşi de un franc şi patruzeci şi cinci centime. Copila, 
care nu-şi dădea seama cât preţuia, se îmbrăcase cu tot ce 
avusese mai frumos, ca să vină la doamna cea bogată. 
Baronul, cuprins din nou de ghearele Voluptăţii, simţi că tot 
sufletul i se scurge prin ochi. Uită de toate în faţa acestei 
făpturi minunate. Era ca vânătorul ce şi-a zărit prada; chiar 
şi în faţa împăratului, pui puşca la ochi! 

— E cinstită şi garantat proaspătă! îi şopti Josepha la 
ureche, şi n-are ce mânca. Aşa-i Parisul! Şi eu am fost ca ea! 

— S-a făcut, răspunse moşneagul, ridicându-se şi 
frecându-şi mâinile. 

După ce Olympe Bijou plecă, Josepha se uită la baron cu 
un aer ştrengăresc. 

— Dacă vrei să n-ai neplăceri, papa, spuse ea, fii sever ca 
un procuror general în jilţul său. Ţine-o pe fetiţă în frâu, fii 
Bartholoi15:! Fereşte-te de Auguşti, Hipoliţi, Nestori, 
Victori şi de toţi cei în or... Căci îndată ce are să fie 
îmbrăcată şi bine hrănită, dacă îi dai nas, ţi se suie în cap... 
O să am grijă să-ţi procur o locuinţă. Ducele face lucrurile 


din plin, îţi împrumută, mai bine zis îţi dă zece mii de franci, 
şi mai depune opt mii la notarul lui, care va avea 
însărcinarea să-ţi înmâneze şase sute de franci la fiecare 
trimestru, căci nu am încredere în tine... Sunt drăguță? 

— Minunată! 

Zece zile după ce-şi părăsise căminul, pe când toată 
familia înlăcrimată se afla la căpătâiul Adelinei, care se 
zbătea între viaţă şi moarte repetând cu un glas stins: „Ce o 
fi cu el?”, Hector apărea sub numele de Thoul, împreună cu 
Olympe, în strada Saint-Maur, în fruntea unui atelier de 
broderie, cu firma năstruşnică „Ihoul şi Bijou”. 


Nenorocirile abătute asupra familiei avură o influenţă 
hotărâtoare asupra lui Victorin Hulot, o influenţă dintre 
acelea care sau îl desăvârşesc, sau îl demoralizează pe un 
om. Ajunse fără cusur. În clipele grele ale vieţii, urmăm cu 
toţi pilda căpitanilor, care pe timp de furtună uşurează nava 
aruncând încărcăturile grele. Avocatul se lepădă de trufia-i 
lăuntrică, de vădita-i încredere în sine, de îngâmfarea sa de 
orator şi de pretenţiile politice. Ajunse, ca bărbat, ce era 
mama sa ca femeie. Se hotări să se mulţumească cu 
Celestine a lui, care, desigur, nu-i împlinea visurile, ajunse 
să privească sănătos viaţa, văzând că orânduiala lumii te 
sileşte să te mulţumeşti în toate cu mai puțin. Îşi jură deci 
să-şi îndeplinească îndatoririle, atât era de îngrozit de 
purtarea tatălui său. Simţămintele lui se întăriră la 
căpătâiul mamei sale, în ziua când fu salvată. Fericirea 
aceasta, cea dintâi, nu veni singură. Claude Vignon, care se 
interesa în fiecare zi, din partea prinţului de Wissembourg, 
de sănătatea doamnei Hulot, îl rugă pe deputatul de curând 
reales să-l însoţească la ministru. 

— Excelenta Sa, îi spuse el, doreşte să aibă o consfătuire 
cu dumneata în privinţa unor chestiuni familiale. Victorin 
Hulot şi ministrul se cunoşteau de multă vreme; mareşalul îl 
primi foarte călduros, ceea ce părea a fi un semn bun. 


— Dragul meu, i se adresă bătrânul oştean, am jurat 
unchiului dumitale, mareşalul, aici, în cabinetul în care ne 
aflăm, să port de grijă mamei dumitale. Şi cum mi s-a spus 
că femeia asta sfântă e pe cale să se însănătoşească, cred 
că a sosit momentul să vă vindecaţi rănile. Am aici două 
sute de mii de franci pentru dumneata, ţi-i voi da acum. 

Avocatul făcu un gest demn de unchiul său, mareşalul. 

— Fii pe pace, zâmbi prinţul. E o sarcină de încredere. 
Zilele îmi sunt numărate, nu voi rămâne veşnic aici; ia deci 
suma asta şi înlocuieşte-mă în sânul familiei dumitale. Te 
poţi folosi de banii aceştia ca să-ţi plăteşti ipotecile asupra 
casei. Aceşti două sute de mii de franci sunt ai mamei şi ai 
sorei dumitale. Dacă i-aş da doamnei Hulot, mă tem că, din 
devotament pentru soţul ei, banii ar fi risipiţi; iar intenţia 
celor care-i dăruiesc e să se asigure pâinea doamnei Hulot 
şi a fiicei sale, contesa Steinbock. Eşti un om cuminte, un fiu 
demn de nobila dumitale mamă, un adevărat nepot al 
prietenului meu, mareşalul. Eşti bine văzut, dragul meu, 
aici şi pretutindeni. Aşadar, fii îngerul păzitor al familiei, 
primind dania unchiului dumitale şi a mea. 

— Monseniore, spuse Hulot luând mâna ministrului şi 
strângând-o, oameni de felul dumneavoastră ştiu că a 
mulţumi prin cuvinte nu înseamnă nimic, recunoştinţa se 
dovedeşte. 

— Dovedeşte-mi recunoştinţa dumitale! rosti bătrânul 
oştean. 

— Ce trebuie să fac? 

— Să accepţi propunerea mea, zise ministrul. E vorba să 
fii numit avocat în contenciosul Ministerului de Război, la 
departamentul geniului, care e supraincărcat cu afaceri 
litigioase din pricina construirii fortificațiilor Parisului, apoi, 
avocat consultant al prefecturii de poliţie şi avocat consilier 
al Listei Civile. Aceste trei funcțiuni îţi vor aduce un salariu 
de optsprezece mii de franci pe an şi nu-ţi vor ştirbi întru 
nimic independenţa. Vei vota la Cameră după cum îţi vor 
dicta conştiinţa şi părerile dumitale politice. Ai toată 


libertatea să faci ce vrei! Ne-am simţi foarte încurcaţi dacă 
n-am avea şi opoziţie naţională! În sfârşit, rândurile scrise 
de unchiul dumitale, cu câteva ore înainte de a-şi da 
sfârşitul, m-au călăuzit în privinţa grijii pentru mama 
dumitale, pe care mareşalul o iubea atât de mult!... 
Doamnele Popinot, de Rastignac, de Navarreins, d'Espard, 
de Grandlieu, de Carigliano, de Lenoncourt şi de La Bâtie 
au înfiinţat pentru scumpa dumitale mamă un loc de 
inspectoare de  binefaceri. Prezidentele acestea ale 
societăţilor de binefacere nu pot să facă totul, au nevoie de 
o persoană cinstită, care să activeze în locul lor, să-i viziteze 
pe cei nenorociţi, să observe dacă nu se fac înşelătorii, să 
vegheze ca ajutoarele să fie date într-adevăr celor ce le-au 
cerut, să se ducă la nevoiaşii cărora le e ruşine să ceară etc. 
Mama dumitale va îndeplini misiunea unui înger, neavând 
de-a face decât cu oamenii bisericii şi cu doamnele care se 
ocupă cu filantropia; va primi şase mii de franci pe an, iar 
trăsurile îi vor fi plătite pe deasupra. Vezi, tinere, cum, din 
fundul mormântului, omul cu suflet curat, de înaltă virtute, 
îşi mai ocroteşte încă familia. Nume ca acela al unchiului 
dumitale sunt şi trebuie să fie o pavăză împotriva 
nenorocirii, în societăţile bine organizate. Mergi pe urmele 
unchiului dumitale, perseverează, căci văd că eşti pe calea 
cea bună! 

— Atâta delicateţe, principe, nu mă miră de la un prieten 
al unchiului meu, răspunse Victorin. Îmi voi da toată silinţa 
să îndreptăţesc speranţele dumneavoastră. 

— Du-te repede şi consolează-ţi familia!... A! dar spune- 
mi, adăugă prinţul dând mâna cu Victorin, tatăl dumitale a 
dispărut? 

— Vai! da. 

— Cu atât mai bine. A avut minte, nenorocitul; de altfel 
asta nu i-a lipsit niciodată. 

— Se teme de nişte poliţe. 

— Vei primi, îi comunică mareşalul, leafa pentru cele trei 
slujbe pe şase luni înainte. Această plată anticipată te va 


ajuta desigur să retragi poliţele din mâinile cămătarului. De 
altfel, îl voi vedea pe Nucingen şi poate voi izbuti să 
eliberez pensia tatălui dumitale, fără nicio cheltuială pentru 
dumneata şi nici pentru ministerul meu. Senatorul Franţei 
n-a ucis încă bancherul; Nucingen e nesăţios şi cere o 
concesiune pentru nu ştiu ce... 


Întorcându-se acasă, Victorin îşi putu deci împlini planul 
de a-şi lua mama şi sora la el. 

Singura avere a tânărului şi celebrului avocat era un 
imobil, unul dintre cele mai frumoase din Paris, aflat pe 
bulevard, între strada de la Paix şi strada Louis-Legrand, 
cumpărat în 1834 în vederea căsătoriei sale. Un speculant 
construise, cu faţada atât spre stradă cât şi spre bulevard, 
două clădiri în mijlocul cărora se găsea, între două 
grădiniţe, un splendid pavilion, o rămăşiţă a marelui palat 
Verneuil. Hulot-fiul, sigur de zestrea domnişoarei Crevel, 
cumpărase la licitaţie, pe un milion, proprietatea aceea 
minunată, achitând deocamdată cinci sute de mii de franci. 
Se instalase la parterul pavilionului, trăgând nădejdea ca 
din banii încasaţi din chirii să poată plăti restul sumei 
datorate; dar dacă afacerile cu case sunt sigure la Paris, în 
schimb sunt încete sau capricioase, căci depind de 
împrejurări neprevăzute. După cum au putut observa 
parizienii ce hoinăresc prin oraş, bulevardul dintre strada 
Louis-le-Grand şi strada de la Paix n-a fost pus în valoare 
decât mai târziu; a fost curăţat şi înfrumusețat atât de greu, 
încât abia prin anul 1840 s-au deschis aici prăvăliile cu 
vitrine strălucitoare, cu aurul zarafilor, feeria modei şi luxul 
dezmăţat al negoţului de specialitate. Deşi Crevel dăruise 
fetei sale două sute de mii de franci, pe vremea când mai 
era încântat de căsătoria ei, şi baronul nu i-o luase încă pe 
Josepha, şi cu toate că Victorin plătise două sute de mii de 
franci în şapte ani, datoria care greva imobilul crescuse cu 
încă cinci sute de mii de franci, ca urmare a devotamentului 
arătat de fiu tatălui său. Din fericire, scumpirea necontenită 


a chiriilor, poziţia minunată făcură ca valoarea celor două 
imobile să devină mai mare. Rezultatele începeau să se 
vadă abia acum, după opt ani de zile, vreme în care Victorin 
se zbătuse să plătească dobânzi şi sume neînsemnate din 
capitalul datorat. Negustorii ofereau chirii avantajoase 
pentru prăvălii, cu condiţia să facă contractele de închiriere 
pe termen de optsprezece ani. Apartamentele căpătau un 
preţ tot mai ridicat, din pricina schimbării centrului 
comercial, care se fixa între bursă şi biserica Madeleine şi 
care avea să fie de aci înainte sediul puterii politice şi 
financiare a Parisului. Suma dată de ministru, adăugată la 
chiria plătită pe un an înainte şi la filodormele la care se 
învoiseră locatarii, aveau să scadă datoria lui Victorin la 
două sute de mii de franci. Cele două imobile de raport, 
închiriate în. Întregime, trebuiau să aducă o sută de mii de 
franci pe an. Mai trebuiau să treacă încă doi ani, în care 
timp Hulowiul avea să trăiască din onorariile sale dublate 
prin posturile procurate de mareşal, şi tânărul avocat avea 
să ajungă la o situaţie strălucită. Era o mană căzută din cer. 
Victorin îi putea da mamei sale tot etajul întâi al 
pavilionului, şi surorii sale apartamentul de la etajul doi, 
unde Lisbeth urma să aibă şi ea două încăperi. În sfârşit, 
condusă de verişoara Bette, această întreită gospodărie ar 
fi putut s-o scoată la capăt cu cheltuielile, ducând un trai 
onorabil, potrivit cu situaţia celebrului avocat. Luceferii 
Palatului de Justiţie apuneau repede, şi Hulot-fiul, cu vorba 
sa cumpănită, cu probitatea sa de netăgăduit, impunea 
judecătorilor şi consilierilor; îşi studia procesele, nu afirma 
nimic fără să aducă dovezi, nu pleda orice cauză, în sfârşit 
făcea cinste baroului. 

Locuinţa din strada Plumet îi ajunsese atât de nesuferită 
baroanei, încât se lăsă transportată în strada Louis-le- 
Grand. Datorită fiului ei, Adeline se instală deci într-un 
apartament minunat; era cruţată de toate grijile casnice, 
căci Lisbeth acceptase sarcina să reînceapă acrobaţiile 
gospodăreşti înfăptuite la doamna Marneffe, văzând în 


aceasta un mijloc de a-şi continua răzbunarea ascunsă 
împotriva celor trei fiinţe atât de nobile, faţă de care urai 
se înteţise de când toate speranţele îi fuseseră spulberate. 
O dată pe lună, se ducea s-o vadă pe Valerie, trimisă de 
Hortense, care voia să aibă veşti despre Wenceslas, şi de 
Celestine, peste măsură de îngrijorată de legătura 
mărturisită şi recunoscută a tatălui său cu o femeie care le 
ruinase şi le nenorocise pe soacra şi cumnata ei. E lesne de 
înţeles că Lisbeth se folosea de curiozitatea lor ca s-o vadă 
pe Valerie ori de câte ori poftea. 


Trecu un an şi opt luni, şi baroana începu a prinde puteri, 
deşi tremurul nervos mai stăruia încă. Îndatoririle ocupaţiei 
pe care şi-o luase în primire o făceau să-şi mai uite durerea, 
oferindu-i preocupări nobile şi o hrană pentru harul divin al 
sufletului ei. De altfel vedea în asta şi un mijloc de a-şi 
regăsi soţul, printr-o fericită întâmplare, în vreme ce 
cutreiera cartierele Parisului. 

Între timp, poliţele lui Vauvinet fură achitate, şi pensiei 
de şase mii de franci fixată baronului Hulot fu aproape 
liberată de orice sarcină. Cu cei zece mii de franci, care 
reprezentau dobânda capitalului dat de mareşal, Victorin 
acoperea toate cheltuielile mamei sale şi ale Hortensei. 
Leafa Adelinei, de şase mii de franci, împreună cu pensia 
baronului, tot de şase mii de franci, reprezentau pentru 
mamă şi fiică un venit anual de douăsprezece mii de franci, 
care avea să fie în curând liber de orice sarcină. Biata 
femeie ar fi fost aproape fericită, dacă n-ar fi trăit într-o 
veşnică îngrijorare cu privire la soarta baronului, pe care ar 
fi vrut să-l vadă bucurându-se de norocul ce începuse din 
nou să surâdă familiei, dacă n-ar fi văzut-o pe fata ei 
părăsită şi dacă ar fi fost cruţată de loviturile cumplite date 
cu nevinovăție de Lisbeth, care îşi arăta acum din plin firea 
ei diabolică. 

O scenă petrecută pe la începutul lunii martie 1843 va 
lămuri urmările urii neînduplecate şi mocnite a Lisbethei, 


ajutată necontenit de doamna Marneffe. Acesteia i se 
întâmplaseră două evenimente importante. Mai întâi, 
născuse un copil care muri numaidecât şi al cărui sicriu îi 
aduse încă o rentă de două mii de franci. Şi apoi, o altă 
noutate în legătură cu domnul Marneffe, adusă de Lisbeth 
cu unsprezece luni în urmă, după una dintre obişnuitele 
sale expediţii la casa Marneffe. 

— Azi-dimineaţă, le povesti ea, ticăloasa de Valerie l-a 
chemat pe doctorul Bianchon ca să se încredinţeze dacă 
medicii, care-l condamnaseră în ajun pe bărbatu-său, nu se 
înşelaseră cumva. Doctorul i-a înştiinţat că mârşavul acela 
va porni chiar în acea noapte spre iadul care-l aşteaptă. 
Moş Crevel şi doamna Marneffe l-au petrecut pe doctor, şi 
tatăl dumitale, dragă Celestine, l-a răsplătit cu cinci 
monede de aur pentru asemenea veste bună. Întorcându-se 
în salon, Crevel a început să ţopăie ca un dansator, şi-a 
sărutat amanta şi a prins a striga: „În sfârşit vei fi doamna 
Crevel!...” lar mie, după ce Valerie s-a dus din nou la 
căpătâiul bărbatului ei care trăgea să moară şi ne-a lăsat 
singuri, ce crezi că mi-a spus respectabilul dumitale tată: 
„Cu o soţie ca Valerie, ajung cu siguranţă pair de Franţa. 
Cumpăr şi o moşie, pe care am pus de mult ochii, moşia 
Presles, pe care vrea s-o vândă doamna Serizv. Voi fi Crevel 
de Presles, şi voi ajunge membru în consiliul general al 
departamentului Seine et Oise şi deputat. Voi avea şi un fiu! 
Voi ajunge tot ce poftesc.” Bine, bine, i-am răspuns eu, dar 
cum rămâne cu fata dumitale? „Eh! nu-i decât o fată!... mi-a 
zis, şi-apoi prea s-a dat după neamul Hulot, şi Valerie nu-i 
poate înghiţi... Ginerele meu n-a binevoit niciodată să vină 
aici; de ce face pe mentorul, pe spartanul, pe puritanul, pe 
filantropul? De altfel mi-am încheiat socotelile cu fata mea, 
a primit toată averea de la maică-sa şi două sute de mii de 
franci pe deasupra! Aşa că, sunt liber să fac ce-mi place. O 
să mă socotesc eu cu fata şi cu ginerele meu, cu prilejul 
căsătoriei: mă voi purta cum se vor purta şi ei. Dacă vor fi 
drăguţi cu mama lor vitregă, vom vedea. Sunt om de 


înţeles.” În sfârşit, tot felul de prostii de-ale lui! Şi-şi dădea 
nişte aere, de-ai fi zis că-i statuia lui Napoleon! 

Cele zece luni de văduvie oficială, impuse de codul lui 
Napoleon, trecuseră de câteva zile. Moşia Presles fusese 
cumpărată. Victorin şi Celestine o trimiseră chiar în 
dimineaţa aceea pe Lisbeth să aducă noutăţi de la doamna 
Marneffe cu privire la căsătoria încântătoarei văduve cu 
primarul Parisului, ajuns membru în consiliul general al 
departamentului Seine et Oise. 

Celestine şi Hortense, care se legaseră mai strâns de 
când trăiau împreună sub acelaşi acoperiş, deveniseră 
aproape nedespărţite. Baroana, dintr-un simţământ de 
corectitudine care o făcea să-şi exagereze îndatoririle 
slujbei, se consacrase cu totul operelor de binefacere pe 
care le înlesnea, ieşind în oraş în fiecare zi de la ora 
unsprezece până la cinci. Cele două cumnate, unite prin 
grija copiilor, pe care îi supravegheau împreună, rămâneau 
acasă şi lucrau. Ajunseseră să gândească cu voce tare, 
oferind priveliştea înduioşătoare a două surori unite - una 
fericită, cealaltă melancolică. Frumoasă, plină de viaţă, 
însufleţită, voioasă şi spirituală, sora fericită părea că 
dezminte prin înfăţişarea ei adevărata-i situaţie, după cum 
cea melancolică, blândă şi liniştită, senină ca înţelepciunea, 
de obicei gânditoare şi aşezată, ar fi dat a crede că avea 
supărări ascunse. Poate că acest contrast contribuia la 
strânsa lor prietenie. Cele două femei se completau una pe 
cealaltă. Stând într-un chioşc din mijlocul grădiniţei, cruţată 
de mistria speculei dintr-un capriciu al constructorului, 
care se gândise să-şi păstreze cei unsprezece metri pătraţi 
pentru sine, se bucurau de cei dintâi muguri de liliac, 
sărbătoare a primăverii care nu poate fi gustată pe de-a 
întregul decât la Paris, unde, timp de şase luni, parizienii 
trăiesc fără să mai ştie ce-i verdeață, printre falezele de 
piatră între care se zbuciumă oceanul lor omenesc. 

— Celestine, spuse Hortense răspunzând unei observaţii 
a cumnatei sale, care-l plângea pe bărbatul ei ştiindu-l la 


Cameră pe un timp atât de frumos, găsesc că nu eşti destul 
de mulţumită de fericirea ta. Victorin e un înger, şi tu îl 
chinuieşti uneori. 

— Draga mea, bărbaţilor le place să-i necăjim! Sâcâielile 
sunt uneori o dovadă de dragoste. Dacă mama ta ar fi fost 
cât de cât pretențioasă, n-aţi fi avut, desigur, atâtea 
nenorociri de îndurat. 

— Lisbeth nu s-a întors încă. Am să cânt refrenul lui 
Malboroughi17:*! zise Hortense. Ard de nerăbdare să am 
veşti de la Wenceslas!... Din ce trăieşte? N-a mai lucrat 
nimic de doi ani. 

— Victorin mi-a spus că l-a zărit ieri cu nemernica aceea 
şi bănuieşte că ea îl ţine în trândăvie... A! numai să vrei, 
dragă surioară, să vezi cum l-ai face pe bărbatul tău să se 
întoarcă la tine! 

Hortense dădu din cap în semn de negare. 

— Crede-mă, situaţia ta are să ajungă în curând de 
nesuferit, continuă Celestine. În prima clipă, furia, 
deznădejdea, indignarea ţi-au dat puteri. Nenorocirile 
groaznice care de-atunci ne-au copleşit familia: doi morţi, 
ruina, catastrofa baronului Hulot, ţi-au frământat mintea şi 
sufletul; dar, acum când trăieşti în tihnă şi tăcere, n-ai să 
mai înduri uşor golul vieţii tale; şi cum nu poţi şi nu vrei să 
te abaţi de la calea cinstei, va trebui numaidecât să te 
împaci cu Wenceslas. Şi Victorin, care te iubeşte atâta, e de 
aceeaşi părere. Există ceva mai puternic decât simţămintele 
noastre, şi anume: natura! 

— Un om atât de laş! exclamă trufaşă Hortense. O 
iubeşte pe femeia aceea fiindcă-l întreţine... Aşadar ea i-a 
plătit datoriile!... Doamne! mă gândesc zi şi noapte la 
situaţia în care se află! E tatăl copilului meu şi se 
dezonorează... 

— Uită-te la maică-ta, drăguţo... adăugă Celestine. 

Celestine făcea parte din categoria de femei care, oricât 
de tari ar fi argumentele ce li se dau, argumente în stare să 
convingă şi un ţăran breton, îşi încep de la capăt pentru a 


suta oară acelaşi raţionament primitiv. Chipul ei cam plat, 
rece şi comun, părul castaniu-deschis strâns în bandouri 
ţepene, culoarea pielii, totul vădea în ea femeia chibzuită, 
fără farmec, dar şi fără slăbiciuni. 

— Ce n-ar da baroana să fie lângă soţul ei dezonorat, să-l 
mângâie, să-l ascundă în inima ei de toate privirile? 
continuă Celestine. A şi aranjat sus o cameră pentru 
domnul Hulot, ca şi cum s-aşteaptă din zi în zi să-l găsească 
şi să-l aducă acasă. 

— O! mama e sublimă! răspunse Hortense, a fost sublimă 
vreme de douăzeci şi şase de ani, clipă de clipă, zi de zi; dar 
eu nu am firea ei. Ce să fac? uneori mi-e ciudă pe mine. A! 
tu nu ştii, Celestine, ce-nseamnă să te împaci cu ticăloşia! 

— Ca şi tatăl meul!... zise liniştită Celestine. A apucat-o 
desigur pe calea ce l-a adus la pieire şi pe-al tău. Iata e cu 
zece ani mai tânăr decât baronul, şi a fost negustor, e 
adevărat; dar oare cum se vor sfârşi toate? Doamna 
Marneffe a făcut din tata căţeluşul ei, e stăpână pe averea 
lui, pe gândurile lui, şi nimeni nu-i poate deschide ochii. În 
sfârşit tremur când îmi amintesc că s-au făcut strigările de 
căsătorie! Bărbatul meu mai face o încercare, căci socoate 
ca o datorie să răzbune societatea, familia şi să ceară 
socoteală femeii aceleia de toate crimele ei. A! dragă 
Hortense, suflete nobile ca al lui Victorin, inimi ca ale 
noastre înţeleg prea târziu lumea şi armele ei de luptă! 
Asta, dragă surioară, e un secret, şi ţi-l destăinuiesc, căci te 
interesează; dar nu-l dezvălui nici Lisbethei, nici mamei 
tale, nimănui, deoarece... 

— Iat-o pe Lisbeth! exclamă Hortense. Ei, verişoară, ce s- 
aude cu infernul din strada Barbet? 

— E rău pentru voi, copii. Bărbatul tău, dragă Hortense, 
e mai nebun decât oricând după femeia asta, care, trebuie 
s-o recunosc, îl iubeşte cu pasiune. Tatăl dumitale, dragă 
Celestine, e orbit cu desăvârşire. Ei, dar asta nu-i încă 
nimic, e ceea ce am văzut la fiecare cincisprezece zile când 
m-am dus la ea, şi sunt pur şi simplu fericită că n-am ştiut 


niciodată ce-nseamnă un bărbat... Sunt nişte animale! Peste 
cinci zile, Victorin şi cu tine, dragă fetiţo, veţi pierde averea 
tatălui vostru! 

— S-au făcut strigările? întrebă Celestine. 

— Da! răspunse Lisbeth. Eu v-am pledat cauza. l-am spus 
acestui monstru, care calcă pe urmele celuilalt, că dacă 
vrea să vă scoată din strâmtoarea în care vă aflaţi, 
liberându-vă casa de ipotecă, i-aţi fi recunoscători şi aţi 
primi-o pe mama vitregă... 

Hortense făcu un gest de spaimă. 

— Victorin va hotărî... răspunse rece Celestine. 

— Şi ştiţi ce mi-a răspuns domnul primar? continuă 
Lisbeth: „Am să-i las la strâmtoare; caii nu se îmblânzesc 
decât prin foame, nesomn şi zahăr”. Baronul Hulot era mai 
de treabă decât domnul Crevel. Aşa că, bieţii mei copii, 
puteţi să vă luaţi gândul de la moştenire. Şi ce avere! Tatăl 
dumitale a plătit trei milioane pentru moşia Presles, şi-i mai 
rămâne o rentă de treizeci de mii de franci! El n-are secrete 
faţă de mine! zice că vrea să cumpere palatul Navarreins 
din strada Bac. lar doamna Marneffe are şi ea o rentă de 
patruzeci de mii de franci. A! iată-l şi pe îngerul nostru 
păzitor; a venit maică-ta... exclamă ea auzind zgomotul unei 
trăsuri. 


Într-adevăr, îndată după aceea, baroana cobori scările 
peronului venind să se alăture grupului de familie. La 
cincizeci şi cinci de ani, după atâtea nesfârşite suferinţe, 
Adeline, deşi palidă acum şi zbârcită şi tresărind întruna ca 
scuturată de friguri, îşi mai păstra încă statura frumoasă, 
trăsăturile superbe şi noblețea ei înnăscută. „Trebuie să fi 
fost foarte frumoasă!” spuneau cei care o vedeau. Mistuită 
de supărarea de a nu şti nimic de soarta soţului ei, de a nu 
putea împărtăşi cu el, în oaza aceea pariziană, în linişte şi 
tihnă, traiul bun de care avea să se bucure familia, 
împrăştia în juru-i suava măreție a ruinelor. După fiecare 
nădejde spulberată, după fiecare cercetare zadarnică, 


Adeline cădea într-o neagră melancolie, care-i ducea la 
disperare pe copii. Baroana, care plecase de dimineaţă cu o 
nouă speranţă, era aşteptată cu nerăbdare. Un intendent 
general, îndatorat lui Hulot, căci cu ajutorul lui îşi făcuse o 
situaţie bună în administraţie, pretindea că îl zărise pe 
baron într-o lojă la teatrul Ambigu-Comique, în tovărăşia 
unei femei de o frumuseţe răpitoare. Adeline se dusese la 
baronul Vernier. Acest înalt funcţionar susţinea că-l văzuse 
pe vechiul său protector şi că în timpul reprezentaţiei 
observase, după felul lui de a se purta cu femeia aceea, că 
la mijloc era vorba de o căsătorie clandestină; dar, în cele 
din urmă, îi comunicase doamnei Hulot că soţul ei, ca să nu 
dea ochii cu el, plecase înainte de sfârşitul spectacolului. 

— Arăta ca un bărbat însurat, şi îmbrăcămintea lui vădea 
o strâmtorare ascunsă, adăugă el încheind. 

— Ce s-aude? o întrebară cele trei femei pe baroană. 

— Am aflat că domnul Hulot e în Paris, răspunse baroana. 
Pentru mine e o rază de bucurie să-l ştiu aproape de noi. 

— Nu pare să se fi cuminţit! zise Lisbeth, după ce Adeline 
sfârşi de povestit cum se desfăşurase întrevederea ei cu 
baronul Vernier. O fi trăind cu vreo lucrătoare tinerică. Dar 
de unde o fi luând bani? Pun rămăşag că le cere fostelor lui 
amante, domnişoara Jenny Cadine ori Josepha. 

Tremurul nervos al baroanei spori, îşi şterse lacrimile, 
care-o podidiră, în vreme ce-şi ridica îndurerată ochii spre 
cer. 

— Nu-mi vine a crede că un mare ofiţer al Legiunii de 
Onoare poate cobori atât de jos, spuse ea. 

— Pentru plăcerea lui, ripostă Lisbeth, ce nu-i în stare să 
facă? A jefuit statul, are să-i jefuiască şi pe particulari, e în 
stare poate să şi ucidă... 

— O! Lisbeth! strigă baroana, păstrează asemenea 
gânduri pentru tine. 

În clipa aceea, Louise se apropie de grupul de familie, la 
care se adăugaseră cei doi copii ai tinerilor Hulot împreună 


cu Wenceslas cel mic, veniţi să scotocească buzunarele 
bunicii în căutare de dulciuri. 

— Ce este, Louise?... o întrebară. 

— A venit un om care o caută pe domnişoara Fischer. 

— Ce fel de om? se interesă Lisbeth. 

— Un zdrenţăros, domnişoară, plin de fulgi, ca un 
plăpumar, cu nasul roşu şi care miroase de la o poştă a vin 
şi a rachiu... E dintr-acei care muncesc numai jumătate de 
săptămână. 

Această descriere puţin atrăgătoare o făcu pe Lisbeth să 
se ducă repede în curtea ce da spre strada Louis-le-Grand, 
unde-l găsi pe cel care o aştepta fumând dintr-o pipă 
înnegrită de fum, care vădea un mare specialist în arta 
fumatului. 

— Ce cauţi aici, moş Chardin? îi spuse că. Nu ne-am 
înţeles să vii întotdeauna sâmbătă la începutul fiecărei luni, 
la poarta casei Marneffe din strada Barbet-de-]Jouy? Vin de 
acolo, te-am aşteptat cinci ore, şi nu te-ai arătat. 

— Ba fusei, preastimabilă şi milostivă domnişoară! 
răspunse plăpumarul, dar am dat peste o ispită grozavă la 
Cafeneaua savanților din strada Coeur Volant şi de! fiecare 
cu slăbiciunile lui. Slăbiciunea mea e biliardul. De n-ar fi 
biliardul, aş înota în bani, căci, să vedeţi dumneavoastră! 
spuse el, scotocindu-se în buzunarul pantalonilor lui rupţi 
ca să găsească o hârtie, biliardul te trage la un păhărel şi la 
rachiuaşul de prune... Aşa e cu lucrurile cele mai frumoase: 
au câte-o codiţă pe de lături, care te curăţă. Ştiu porunca, 
dar bătrânul e la mare nevoie şi musai a trebuit să vin în 
pământul oprit... Dacă lâna ar fi lână curată, am dormi pe 
saltea fără grijă; dar, vedeţi, e amestecată! Vorba ceea: 
Dumnezeu nu-i acasă pentru toată lumea, îşi are şi el 
protejaţii lui; n-am ce zice, are tot dreptul. lată răvaşul 
preastimatei dumneavoastră rude, mare prieten al 
plapomei... Asta-i părerea lui politică. 

Moş Chardin încercă să desemneze în aer zigzaguri cu 
arătătorul mâinii drepte. 


Lisbeth, fără să-l asculte, citi următoarele rânduri: 


Dragă verişoară, fii providența mea! Dă-mi Chiar astăzi 
trei sute de franci. 
Hector 


— De ce-i trebuie atâţia bani? 

— Propitarul, spuse moş Chardin, căznindu-se înainte să 
deseneze arabescuri. Ş-apoi, s-a întors fiu-meu din Alger, 
prin Spania, Bayonne şi... n-a luat nimic, împotriva 
obiceiului său, căci, să mă iertaţi, e un şnapan fi-meu 
ăsta!... Ce vreţi! foamea: dar o să vă înapoieze ce vă ia cu 
împrumut, căci vrea să înceapă o itri-priză, are nişte idei 
care pot ca să-l ducă departe... 

— La tribunalul corecţional! răspunse Lisbeth. E asasinul 
unchiului meu! Nu pot să uit asta. 

— Ei? vai de mine! da' nu-i în stare să taie un pui de 
găină, stimabilă domnişoară. 

—  Nacţi trei sute de franci, zise Lisbeth scoțând 
cincisprezece monede de aur din pungă. Pleacă, şi să nu te 
mai văd pe aici... 

Îl însoţi pe tatăl magazionerului de la serviciul 
aprovizionării din Oran până la poartă şi acolo îl arătă 
portăresei pe moşneagul beat. 

— Dacă se întâmplă să mai vină omul acesta pe aici, să 
nu-l laşi să intre, să-i spui că nu-s acasă. De va încerca să 
afle dacă locuieşte aici domnul Hulot, fiul şi doamna 
baroană Hulot, să-i răspunzi că n-ai auzit de asemenea 
nume. 

— Bine, domnişoară. 

— Să ştii că-i în joc slujba dumitale, dacă săvârşeşti vreo 
prostie, chiar din greşeală, şopti fata bătrână la urechea 
portăresei. 


— "Te ameninţă o mare nenorocire, vere, îl vesti ea pe 
avocatul care se întorcea acasă. 


— Ce nenorocire? 

— Peste câteva zile doamna Marneffe va fi mama vitregă 
a soţiei dumitale. 

— Asta rămâne de văzut! răspunse Victorin. 

De şase luni, Lisbeth plătea cu exactitate o mică pensiune 
protectorului ei, baronul Hulot, a cărui protectoare 
ajunsese; aflase taina ascunzătorii sale şi savura lacrimile 
Adelinei, căreia îi spunea, când o vedea veselă şi plină de 
speranţă, cum o văzuse mai înainte: Aşteaptă-te să citeşti 
într-o zi numele bietului meu văr la rubrica „Tribunale”. 
Dar aici, ca şi mai sus, răzbunarea ei întrecea măsura. 
Victorin începuse să se ferească de ea. Avocatul se hotărâse 
să sfârşească odată cu sabia aceea a lui Damocles, pe care 
le-o arăta mereu Lisbeth, cu demonul acela cu chip de 
femeie care pricinuise mamei sale şi întregii familii atâtea 
nenorociri. Prinţul de  Wissembourg, care cunoştea 
purtările doamnei Marneffe, sprijinea demersurile secrete 
ale tânărului avocat; îi făgăduise, cum făgăduieşte un 
preşedinte de consiliu, ajutorul ascuns al poliţiei, ca să-i 
deschidă ochii lui Crevel şi să salveze o avere din ghearele 
acelei curtezane diabolice, căreia nu-i putea ierta nici 
moartea mareşalului Hulot, nici ruina totală a consilierului 
de stat. 

Cuvintele: „Se duce să ceară pe la fostele lui amante 
rostite de Lisbeth, o chinuiră toată noaptea pe baroană. 
Asemeni bolnavilor fără nădejde, care se dau pe mâna 
şarlatanilor, asemeni oamenilor ajunşi în ultima sferă 
dantescă. a disperării, sau ca naufragiaţii care iau drept 
otgon un băț ce pluteşte, începu până la urmă să creadă că 
înjosirea care o indignase atât de tare la început ar fi 
posibilă şi se gândi să se ducă la una dintre femeile acelea 
groaznice, să-i solicite ajutorul. A doua zi dimineaţă, fără să 
mai ceară sfatul copiilor, fără să spună nimănui un cuvânt, 
se duse la domnişoara Josepha Mirah, primadona 
Academiei regale de muzică, să-şi împlinească sau să-şi 
piardă nădejdea care-i lucise ca o flacără în beznă. La 


VW 


amiază, camerista celebrei cântărețe îi prezentă cartea de 
vizită a baroanei Hulot, înştiinţând-o că persoana care voia 
s-o vadă pe domnişoara aştepta afară la poartă. 

— E deretecat apartamentul? 

— Da, domnişoară. 

— Florile sunt schimbate? 

— Da, domnişoară. 

— Spune-i lui Jean să mai facă o inspecţie prin cameră, să 
fie totul în ordine, înainte de a pofti înlăuntru pe doamna 
asta, şi să vă purtaţi cu ea cât se poate de respectuos. Du- 
te, şi pe urmă întoarce-te să mă îmbraci, căci vreau să arăt 
teribil de frumoasă! Se apropie de oglindă, privindu-se. Să 
ne gătim! îşi spuse ea. Viciul trebuie să se prezinte înarmat 
în faţa Virtuţii! Biata femeie! ce-o fi vrând de la mine?... Mă 
înduioşează să văd: 

«A suferinței augustă victimă...» 

Tocmai sfârşea de cântat aria asta celebră, când se 
întoarse camerista. 

— Domnişoară, spuse fata, doamna a fost apucată de un 
tremur nervos... 

— Serviţi-i flori de portocal, rom, o supă!... 

— Aşa am şi făcut, domnişoară, dar a refuzat toate. 
Spune că asta-i un fel de infirmitate, nervii zdruncinaţi... 

— Unde-ai poftit-o? 

— În salonul mare. 

— Grăbeşte-te, fetiţo! Haide, repede, pantofii cei mai 
frumoşi, capotul cu flori brodat de Bijou, numai dantele 
spumoase. Să-mi faci o pieptănătură care s-o dea gata şi pe- 
o femeie... Femeia asta joacă un rol opus celui al meu. Şi să 
fie anunţară doamna... (căci e o doamna mare, fetiţo! ba 
mai mult, ceva ce n-o sa ajungi tu niciodată: o femeie ale 
cărei rugăciuni mântuie sufletele din purgatoriul vostru!), 
să fie anunţată că sunt în pat, fiindcă am jucat ieri, şi că mă 
scol... 

Baroana; poftită în salonul cel mare din apartamentul 
Josephei, nu-şi dădu seama că trecuse o jumătate de oră de 


LI 


când aştepta. Salonul acela, care mai fusese o dată reînnoit 
după instalarea Josephei, era îmbrăcat tot în mătăsuri aurii 
şi massaca. Luxul cu care îşi împodobeau odinioară marii 
seniori micile pavilioane, ale căror splendide rămăşiţe sunt 
mărturia vechilor folies"1+ ce-şi justificau pe atunci atât de 
bine denumirea, strălucea acum perfecţionat de tehnica 
modernă, în cele patru camere deschise, în care domnea o 
temperatură plăcută, întreţinută de un calorifer cu guri 
nevăzute. Baroana, zăpăcită, cerceta fiecare obiect de artă 
cu o adâncă uimire. Găsea explicaţia tuturor averilor topite 
în cuptorul mic, sub care Plăcerea şi Vanitatea aţâţă un foc 
mistuitor. Femeia aceasta care, trăind de douăzeci de ani în 
mijlocul relicvelor reci ale luxului imperial, era obişnuită să 
vadă numai covoare cu flori decolorate, bronzuri cu poleiala 
ştearsă, mătăsuri veştejite ca inima ei, întrezări puterea de 
ademenire a Viciului, având în faţa ochilor rezultatele. Era 
cu neputinţă să nu jinduieşti acele lucruri frumoase, 
creaţiile acelea admirabile, la care contribuiseră marii 
artişti necunoscuţi care au făurit Parisul de azi şi produsele 
sale europene. Te uimea aici desăvârşirea lucrului unic. 
Modelele fiind sfărâmate, formele, figurinele, sculpturile 
erau toate originale. E ultima invenţie a luxului de astăzi. 
Să ai lucruri pe care nu le-au vulgarizat două mii de 
burghezi avuţi, care se cred luxoşi când îşi arată bogăţiile 
de care sunt înţesate magazinele, asta e pecetea luxului 
adevărat, luxul marilor seniori moderni, aştri efemeri ai 
firmamentului parizian. Cercetând jardinierele cu flori 
exotice dintre cele mai rare, împodobite cu bronzuri 
cizelate şi fasonate în genul numit Boulle, baroana se 
înspăimântă de bogăţiile adunate în acest apartament. 
Fireşte, acest sentiment trebuia să aibă o înrâurire asupra 
persoanei ce se vedea înconjurată de atâta risipă de 
bogăţie. Adeline se gândea că Josepha Mirah, al cărei 
portret, executat de Joseph Bridau, strălucea în budoarul 
de alături, era o cântăreaţă de geniu, o Malibrani12+, şi se 
aştepta să vadă o adevărată leoaică. Îi părea rău că venise. 


Dar era îmboldită de un simţământ atât de puternic, de 
firesc, de un devotament atât de dezinteresat, încât îşi luă 
inima în dinţi ca să poată îndura această întrevedere. Apoi 
avea să-şi satisfacă şi curiozitatea care-o rodea; să studieze 
ce fel de farmec aveau femeile acelea, ce puteau să extragă 
atâta aur din zăcămintele avare ale solului parizian. 
Baroana se privi, ca să-şi dea seama dacă nu cumva 
distonează în mijlocul acelui lux; dar rochia ei de catifea, 
împodobită cu un guleraş frumos dintr-o dantelă superbă, îi 
venea bine, ca şi pălăria de catifea de aceeaşi culoare cu 
rochia. Văzându-se încă impunătoare ca o regină, se gândi 
că noblețea suferinţei valora cât şi noblețea talentului. 
După ce auzi câteva uşi deschizându-se şi închizându-se o 
zări în sfârşit pe Josepha. Cântăreaţa semăna cu Judith de 
Alloris, întipărită în mintea tuturor celor care au văzut-o în 
palatul Pitti, lângă uşa unui salon mare: aceeaşi atitudine 
mândră, acelaşi chip sublim cu părul negru răsucit simplu şi 
un capot galben, brodat cu mii de flori, întocmai ca şi 
brocardul cu care-i îmbrăcată nemuritoarea ucigaşă, creată 
de nepotul lui Bronzinoi18*. 

— Doamnă baroană, sunt uluită de onoarea ce-mi faceţi 
venind aici, rosti cântăreaţa, care-şi pusese în gând să joace 
perfect rolul de doamnă din lumea mare. 

Apropie chiar ea un fotoliu capitonat, poftind-o pe 
baroană să stea, şi se aşeză pe un scăunel. Recunoscu 
frumuseţea trecută a acestei femei şi o cuprinse o milă 
adâncă, văzând-o scuturată de tremuratul acela nervos, 
care la cea mai mică emoție devenea convulsiv. Întrezări, 
dintr-o singură privire, viaţa sfântă despre care-i 
povestiseră pe vremuri Hulot şi Crevel şi părăsi orice gând 
de luptă împotriva acestei femei; ba, mai mult, se umili 
chiar în faţa măreției pe care o simţea. Artista sublimă 
admira ceea ce dispreţuia curtezana. 

— Domnişoară, m-a adus aici deznădejdea, care te face 
să recurgi la toate mijloacele... 


La un gest al Josephei, baroana îşi dădu seama că o 
rănise pe aceea în care-şi pusese nădejdea şi se uită la 
artistă. Privirea ei rugătoare stinse flacăra din ochii 
Jos&phei, care până la urmă zâmbi. Între cele două femei se 
petrecu o scenă mută de o elocvenţă înspăimântătoare. 

— Sunt doi ani şi jumătate de când domnul Hulot şi-a 
părăsit familia, şi nu-i pot da de urmă, deşi ştiu bine că 
locuieşte la Paris, începu baroana cu glas mişcat. Un vis mi- 
a dat ideea, absurdă poate, că dumneata trebuie să te fi 
interesat de domnul Hulot. Dacă ai putea să mă ajuţi să-l 
găsesc, ah! domnişoară, mă voi ruga lui Dumnezeu în 
fiecare zi pentru dumneata, cât îmi va fi dat să mai trăiesc 
pe acest pământ... 

Două lacrimi mari ce se rostogoliră din ochii cântăreţei 
dădură răspunsul. 

— Doamnă, răspunse ea cu un accent de adâncă umilinţă, 
v-am făcut un rău fără să vă cunosc, dar, acum când am 
avut fericirea să întrezăresc, privindu-vă, icoana cea mai 
sublimă a virtuţii pe pământ, credeţi-mă că-mi dau seama 
de greşeala săvârşită, şi sufletul mi-a plin de căinţă. Să ştiţi 
că sunt în stare de orice ca s-o îndrept!... 

Luă mâna baroanei, fără ca baroana să se poată 
împotrivi, şi i-o sărută cu mult respect, umilindu-se până 
într-atât, încât îngenunche. 


Apoi se ridică mândră, ca şi cum ar fi intrat în scenă, în 
rolul Matildei, şi sună. 

— Repede, spuse ea feciorului, du-te călare, chiar de-ar fi 
să omori calul, găseşte-o pe micuța Bijou, în strada Saint- 
Maur-du-lemple, şi adu-mi-o aici, urc-o într-o trăsură şi 
plăteşte birjarului să vină în galop. Nu pierde o clipă... de 
nu vrei să-ţi pierzi slujba! Doamnă, zise ea întorcându-se 
către baroană şi vorbindu-i pe un ton plin de respect, ar 
trebui să mă iertaţi. Îndată ce l-am avut protector pe ducele 
d'Herouville, vi l-am trimis înapoi pe baron, aflând că-şi 
ruinează familia pentru mine. Ce puteam face mai mult? În 


cariera noastră de actriţe, avem nevoie de un protector 
când debutăm. Nu ne putem plăti nici jumătate din 
cheltuieli cu leafa noastră, de aceea ne luăm soţi 
vremelnici... Nu ţineam să-l păstrez pe domnul Hulot, care 
m-a făcut să părăsesc un om bogat, o bestie vanitoasă. 
Desigur, bătrânul Crevel m-ar fi luat în căsătorie. 

— Mi-a spus asta, i se adresă baroana, întrerupând-o pe 
cântăreaţă. 

— Ei, vezi, doamnă! aş fi fost astăzi o femeie cinstită, aş fi 
avut un bărbat legitim. 

— Atunci eşti nevinovată, domnişoară, zise baroana, şi 
Dumnezeu va ţine seamă de asta. Dar eu, departe de a-ţi 
face mustrări, am venit, dimpotrivă, să iau asupră-mi o 
datorie de recunoştinţă. 

— Doamnă, se împlinesc aproape trei ani de când îi port 
de grijă domnului baron. 

— Dumneata! exclamă baroana, şi ochii i se umeziră de 
lacrimi. Ah! ce-aş putea face pentru dumneata? nu pot 
decât să mă rog... 

— Eu şi ducele d'Herouville, continuă cântăreaţa, o inimă 
nobilă, un adevărat gentilom... 

Şi Josepha îi povesti despre instalarea şi căsătoria lui moș 
Thoul. 

— Deci, domnişoară, întrebă baroana, soţul meu n-a dus 
lipsă de nimic datorită dumitale? 

— Am făcut tot ce-am putut, doamnă. 

— Şi unde-i acum? 

— Domnul duce mi-a spus, acum vreo şase luni, că 
baronul, cunoscut de notarul său sub numele de Thoul, 
isprăvise cei opt mii de franci ce trebuiau să-i fie înmânaţi 
numai din trei în trei luni, în părţi egale, răspunse Josepha. 
Nici eu, nici domnul d'Herouville n-am mai auzit nimic 
despre baron. Noi, artistele, avem o viaţă atât de plină, 
suntem atât de ocupate, încât n-am mai putut să mă 
interesez de moş Thoul. Din întâmplare, de şase luni, Bijou, 
brodeza mea, şi cum să spun?... 


— Amanta lui, zise doamna Hulot. 

— Amanta lui, repetă Josepha, n-a mai venit pe aici. 
Domnişoara Olympe Bijou se prea poate să fi divorţat. 
Divorțul e ceva obişnuit în cartierul nostru. 

Josepha se ridică, răscoli florile rare din jardiniere şi făcu 
un buchet încântător, un buchet splendid pentru baroană, 
care, trebuie s-o spunem, se înşelase cu desăvârşire în 
aşteptările sale. Ca şi burghezii naivi, care socot că oamenii 
de geniu sunt un fel de monştri ce mănâncă, beau, merg şi 
vorbesc cu totul altfel decât ceilalţi oameni, baroana se 
aşteptase să găsească în Josepha o femeie fatală, o 
cântăreaţă, o curtezană spirituală şi seducătoare, şi găsise 
o fiinţă liniştită şi aşezată, având noblețea talentului, 
simplitatea unei actriţe care ştie că-i regină numai seara; 
ba, mai mult, o fată care, prin atitudinea, privirea şi felul ei 
de-a fi, aducea un omagiu deplin şi sincer femeii virtuoase, 
acelei Mater dolorosa'174 din cântările sfinte, acoperindu-i 
rănile cu flori, aşa cum sunt împodobite Madonele în Italia. 

— Doamnă, veni să anunţe feciorul, care se întoarse după 
o jumătate de oră, bătrâna Bijou a pornit încoace, dar să n- 
o aşteptaţi pe micuța Olympe. Brodeza doamnei a ajuns 
burgheză, s-a căsătorit. 

— De ocazie?... întrebă Josepha. 

— Nu, doamnă, s-a căsătorit cu adevărat. E în fruntea 
unei întreprinderi splendide, s-a măritat cu proprietarul 
unui mare magazin de noutăţi, pentru care s-au cheltuit 
milioane, pe bulevardul des Italiens, şi şi-a lăsat atelierul de 
broderie surorii şi mamei sale. Acum e doamna Grenouville. 
Negustorul acela mare... 

— Un Crevel! 

— Da, doamnă, povesti feciorul. Prin contractul de 
căsătorie i-a făcut o rentă de treizeci de mii franci 
domnişoarei Bijou. Sora ei mai mare se va mărita şi ea, se 
zice, cu un măcelar bogat. 

— Se pare că lucrurile merg rău, se adresă cântăreaţa 
baroanei. Domnul baron nu se mai află unde îl instalasem. 


După zece minute, fu anunţată doamna Bijou. Din 
prudenţă, Josepha o duse pe baroană în budoarul ei şi trase 
uşa. 

— Aţi intimida-o, îi spuse ea baroanei, şi n-ar mai scoate o 
vorbă ghicind că vă interesează destăinuirile ei; lăsaţi-mă 
pe mine s-o spovedesc! Ascundeţi-vă aici, veţi auzi tot. 
Scena asta se joacă tot atât de des în viaţă, ca şi la teatru. 

— Ei, mătuşă Bijou, zise ea către bătrâna înfăşurată din 
cap până în picioare într-o stofă numită tartan, care o făcea 
să semene cu o portăreasă gătită de sărbătoare, sunteţi cu 
toţii fericiţi? fata dumitale a avut noroc! 

— Ei! fericiţi!... fata mea ne dă o sută de franci pe lună, 
pe când ea se plimbă în trăsură şi mănâncă cu tacâmuri de 
argint, e milionară!... Olympe ar fi putut foarte bine să mă 
scape de griji. La vârsta mea, să mai lucrez!... Asta se 
cheamă binefacere? 

— N-ar trebui să fie nerecunoscătoare, căci dumitale îţi 
datorează frumuseţea ei, continuă Josepha, dar de ce, n-a 
mai venit să mă vadă? Doar eu am scos-o din încurcătură, 
măritând-o cu unchiul meu... 

— Da, doamnă, cu moş Thoul... da-i tare bătrân şi-i 
prăpădit rău... 

— Ce aţi făcut cu el? mai e la voi?... A făcut rău Olympe 
că s-a despărţit, căci acum e bogat, are milioane... 

— Of! Doamne, Doamne! exclamă bătrână Bijou... asta îi 
spuneam şi noi când se purta rău cu el, şi doar era blând ca 
un miel, bietul bătrân! A! ce-l mai căznea, săracul! Olympe 
s-a stricat rău, doamnă! 

— Cum aşa? 

— S-a încurcat, să nu vă fie cu supărare, cu unul dintre 
cei care fac galerie la teatru, nepotul unui plăpumar bătrân 
din mahalaua Saint-Marceau. Un tânăr ca toţi bărbaţii 
frumoşi, un peşte de culise! e răzgâiatul celor de pe 
bulevardul du lemple, unde lucrează la piesele noi, 
îngrijind intrările actriţelor, cum zice el. Dimineaţa 


mănâncă, înainte de reprezentaţie mănâncă iar, ca să 
prindă puteri; îi plac din născare băuturica şi biliardul. 

— Asta nu-i o meserie! îi spuneam eu fetei. 

— Din nefericire e o meserie, răspunse Josepha. 

— Ce să spun, Olympe se prăpădea după băiatul ăsta, 
care, doamnă, n-avea de-a face cu oameni de treabă, ca 
dovadă că era cât pe-aci să fie arestat într-o speluncă de 
hoţi; dar vezi că domnul Broulard, şeful celor care fac 
galerie, l-a scăpat. Şi poartă, mă rog, cercei de aur şi 
trăieşte în trândăvie pe spinarea femeilor, care se dau în 
vânt după asemenea bărbaţi chipeşi. A mâncat toţi banii pe 
care domnul Thoul i-a dat micuţei. Afacerea mergea foarte 
rău. Ce ieşea cu broderia se ducea pe biliard. Pe deasupra, 
băiatul ăsta, doamnă, avea o soră frumuşică, care făcea 
aceeaşi meserie cu frate-său, o netrebnică din cartierul 
studenţesc. 

— O femeiuşcă din Chaumieret zise Josepha. 

— Da, doamnă, adăugă mătuşa Bijou. Aşa că Idamore, 
aşa-l cheamă, Ildamore e numele lui de teatru, căci se 
numeşte Chardin, Idamore a intrat la bănuială că unchiul 
dumneavoastră trebuie să aibă mai multe parale decât 
spunea el, şi a găsit un mijloc s-o trimită, fără ca fata mea să 
ştie, pe sora lui, Elodie (i-a dat un nume de teatru), ca 
lucrătoare la noi; sfinte Doamne! a întors toate cu susul în 
jos, le-a stricat într-atât pe bietele fete, că nu se mai pot 
spăla nici în zece ape, nu vă fie cu supărare... Şi a învârtit 
lucrurile în aşa fel, că l-a îmbrobodit pe moş Thoul şi l-a dus 
cu ea, că nu ştim nici noi unde, de ne-a băgat la mare 
încurcătură, Cu poliţele vasăzică. Nici în ziulica de azi nu 
suntem în stare să plătim, dar fata mea, care răspunde de 
asta, are grijă de scadenţe... Când Idamore a văzut că l-a 
înhăitat pe bătrân cu soră-sa, vasăzică, a lăsat-o pe fii-mea, 
biata de ea, şi acum e cu o tânără stea de la 
Funambules125:... Şi de-aici se trage căsătoria fiicei mele, 
iaca să vedeţi cum... 

— Şi ştii unde locuieşte plăpumarul?... întrebă Josepha. 


— Moş Chardin? Da dracu ştie pe unde umblă?... De la 
şase dimineaţa e beat, face câte o saltea pe lună, toată ziua 
bate cârciumile, umblă după partide... 

— Cum, vrea să se însoare?... straşnic bărbat. 

— N-aţi înţeles, doamnă, partide de biliard, câştigă trei 
sau patru în fiecare zi şi bea... 

— Zeamă de biliard! spuse Josepha. Dar Idamore îşi are 
slujba pe bulevard, şi l-am putea găsi, adresându-ne 
prietenului meu Broulard. 

— Nu ştiu, doamnă, vezi că toată povestea asta s-a 
întâmplat acum şase luni. Idamore e unul dintre cei care 
înfundă închisoarea, de acolo la Melun, şi apoi... de!... 

— La tăiat sare! zise Josepha. 

— A! doamna le ştie pe toate, adăugă bătrâna Bijou. Dacă 
fata mea nu l-ar fi cunoscut pe omul ăsta ar fi... Dara avut 
totuşi noroc, carevasăzică, o să-mi spuneţi; că domnul 
Grenouville s-a îndrăgostit de ea atât de tare, că a luat-o de 
nevastă... 

— Şi cum de s-a măritat?... 

— Din disperare, doamnă. Când s-a văzut părăsită pentru 
o lucrătoare a ei, căreia i-a tras o săpuneală! ah! ce-a mai 
scărmănat-o!... şi fiindcă-l pierduse pe moş Thoul care-o 
adora, a vrut să renunţe la bărbaţi. Drept care, domnul 
Grenouville, care venea să cumpere mult de la noi, la 
fiecare trimestru câte două sute de eşarfe de China, 
brodate, a vrut s-o consoleze; acuma, c-o fi adevărat sau nu, 
cică ea nici n-a vrut să audă de asta, decât cu primărie şi 
biserică. Vreau să fiu cinstită!... o ţinea întruna, ori îmi fac 
seama!” Şi-a ţinut-o una şi bună. Domnul Grenouville a 
consimţit la căsătorie, cu condiţia să renunţe la noi, şi noi 
am primit. 

— Cu bani?... ghici pătrunzătoarea Josepha. 

— Da, doamnă, zece mii de franci şi o rentă tatălui meu, 
care nu mai poate munci. 

— O rugasem pe fata dumitale să-l facă fericit pe moş 
Thoul, şi ea l-a zvârlit la gunoi! Nu-i frumos! De-aci înainte 


n-o să mai ajut pe nimeni! lată ce se întâmplă când te-apuci 
să faci un bine cuiva!... Hotărât lucru că binefacerea nu-i 
bună decât ca speculă. Olympe trebuia să mă prevină şi pe 
mine de învârtelile astea ale ei! Dacă-l găseşti pe moş Thoul 
până-n cincisprezece zile, ai de la mine o mie de franci... 

— E tare greu, doamnă dragă, dar o mie de franci sunt 
bani mulţi, şi o să încerc să-i câştig... 

— Cu bine, mătuşă Bijou. 

Intrând în buduar, cântăreaţa o găsi pe doamna Hulot 
leşinată; dar cu toate că-şi pierduse simţirea, tremurul 
nervos tot o mai făcea să tresară, precum o năpârcă tăiată 
în bucăţi se mai zvârcoleşte încă. Sărurile tari, apa rece şi 
toate mijloacele obişnuite în asemenea împrejurare o 
readuseră pe baroană la viaţă, sau, mai bine zis, la durerile 
ei. 

— Ah! domnişoară, cât de jos a căzut!... zise ea 
recunoscând-o pe cântăreaţă şi văzând că e singură cu 
dânsa. 

— Nu vă pierdeţi curajul, doamnă, răspunse Josepha, 
care se aşezase pe o pernă la picioarele baroanei şi-i săruta 
mâinile, îl vom găsi, şi dacă-i în noroi, nu-i nimic, se va 
spăla. Credeţi-mă, pentru persoanele bine crescute e o 
chestie de haine... Lăsaţi-mă să-mi răscumpăr greşelile faţă 
de dumneavoastră, căci îmi dau seama, din faptul că aţi 
venit aici, ce dragoste adâncă aveţi pentru soţul 
dumneavoastră, cu toată purtarea lui!... Da! bietul om! îi 
plac femeile... Vedeţi, dacă aţi fi avut puţin din farmecul 
nostru, l-aţi fi împiedicat să calce pe de lături, căci aţi fi fost 
ceea ce ştim noi să fim pentru un bărbat: toate femeile într- 
una singură. Guvernul ar trebui să creeze o şcoală de 
gimnastică pentru femeile cinstite! Dar guvernele sunt atât 
de toante!... sunt conduse doar de oameni pe care îi ducem 
noi de nas! Bietele popoare, le plâng!... Dar să lăsăm 
gluma, trebuie să facem ceva pentru dumneavoastră... Fiţi 
pe pace, doamnă, duceţi-vă acasă şi nu vă mai chinuiţi. Am 


să vi-l aduc pe Hector al dumneavoastră, aşa cum era acum 
treizeci de ani. 

— Ah! domnişoară, hai să mergem chiar acum la doamna 
Grenouville! o îndemnă baroana; trebuie să ştie ceva, poate 
aş putea să-l văd pe domnul Hulot chiar astăzi, smulgându-l 
cu o clipă mai devreme mizeriei şi ruşinii!... 

— Doamnă, ţin să vă dovedesc dinainte adânca 
recunoştinţă ce v-o păstrez pentru onoarea pe care mi-aţi 
făcut-o şi pentru că n-aţi pus-o pe Josepha, cântăreaţa şi 
amanta ducelui d'Herouville, în situaţia de a fi nevoită să 
apară alături de cea mai frumoasă şi mai sfântă icoană a 
virtuţii. Vă respect prea mult ca să mă arăt alături de 
dumneavoastră. Departe de a fi o umilinţă de actriţă, e un 
omagiu pe care vi-l aduc. Mă faceţi să regret, doamnă, că n- 
am urmat calea dumneavoastră, cu toţi spinii care vă 
însângerează mâinile (şi picioarele! Dar, ce să fac, m-am 
dăruit artei, după cum dumneavoastră v-aţi dăruit virtuţii... 

— Biata fată! rosti baroana, mişcată, în durerea ei, de un 
sentiment ciudat de simpatie şi compătimire, am să mă rog 
lui Dumnezeu pentru dumneata, căci eşti o victimă a 
societăţii, care nu poate trăi fără spectacole. Odată ce nu 
vei mai fi tânără, pocăieşte-te... vei fi izbăvită, dacă 
Dumnezeu se îndură să asculte rugile unei... 

— Unei martire, doamnă, zise Josepha sărutându-i 
respectuos poala rochiei. 

Dar Adeline, luând-o de mână pe cântăreaţă, o atrase 
spre ea şi o sărută pe frunte. Îmbujorată de plăcere, 
cântăreaţa o petrecu pe Adeline până la trăsură, 
înconjurând-o cu cele mai prevenitoare atenţi. 

— Trebuie să fie vreo doamnă de la societăţile de 
binefacere, zise feciorul către cameristă; cu nimeni nu se 
poartă aşa, nici cu prietena ei cea mai bună, cu Jenny 
Cadine! 

— Mai aveţi răbdare numai câteva zile, doamnă, încheie 
ea, şi-l veţi vedea. 


Pe când baroana intra la Josepha, Victorin primea în 
biroul său o femeie de vreo şaptezeci şi cinci de ani, care, 
ca să ajungă până la celebrul avocat, se slujise de numele 
temut al şefului siguranţei. 

— Doamna de Saint-Esteve! anunţă feciorul. 

— E unul dintre numele false de care mă slujesc, îi 
explică ea aşezându-se. 

Victorin fu străpuns, ca să spunem aşa, de un fior lăuntric 
la vederea acelei zgripţuroaice. Deşi luxos îmbrăcată, 
femeia inspira groază, prin cruzimea rece ce se vădea pe 
figura ei lătăreaţă, hidos de zbârcită, albă şi musculoasă. 
Marat, sub chip de femeie!1%8+ şi la aceeaşi vârstă, ar fi fost 
desigur, ca şi doamna de Saint-Esteve, imaginea vie a 
Terorii. Era o babă fioroasă cu nişte ochi mici, de culoare 
deschisă, în care se citea lăcomia sângeroasă a tigrului. 
Nasul ei turtit, cu nările ca nişte găuri mari, ovale, prin care 
răsuflau parcă flăcările iadului, amintea de pliscul celor mai 
aprige păsări de pradă. Sub fruntea-i îngustă şi crudă 
sălăşluia geniul intrigii. Ţepi lungi de barbă, presăraţi la 
întâmplare prin toate brazdele feţei, vădeau bărbăţia 
planurilor ei. La vederea acelei femei, oricine s-ar fi gândit 
că niciun pictor nu izbutise până atunci să înfăţişeze cu 
adevărat chipul lui Mefistofeles. 

— Dragă domnule, i se adresă ea pe un ton protector, eu 
nu mă mai ocup de multă vreme cu treburile altora. Dacă 
vreau să fac ceva pentru dumneata, e de hatârul nepotului 
meu, la care ţin mai mult ca la un fiu... Şi prefectul de 
poliţie, căruia preşedintele de consiliu i-a spus două vorbe 
la ureche în privinţa dumitale, sfătuindu-se cu domnul 
Chapuzot, s-a gândit că poliţia nu trebuie să apară deloc 
într-o astfel de afacere. I s-a dat mână liberă nepotului meu, 
dar el nu se va amesteca decât cu sfatul, căci nu se poate 
compromite... 

— Sunteţi mătuşa...? 

— Da, şi mă mândresc oarecum cu asta, răspunse ea 
tâăindu-i vorba, căci e elevul meu, un ucenic care şi-a 


întrecut în scurtă vreme maestrul... Am studiat afacerea, 
cântărind-o bine pe toate fetele! Dai treizeci de mii de 
franci şi te vezi descotorosit de toată chestia asta! lichidez 
repede! şi plăteşti numai după ce treaba e făcută... 

— Cunoaşteţi persoanele? 

— Nu, dragă domnule, aştept desluşiri de la dumneata. 
Ni s-a spus: „Este un nătăfleţ de moşneag care a încăput pe 
mâinile unei văduve. Văduva asta de douăzeci şi nouă de ani 
şi-a făcut atât de bine meseria de hoaţă încât are o rentă de 
patruzeci de mii de franci, smulsă de la doi oameni însuraţi 
şi cu copii. Acum e pe punctul să pună mâna pe o rentă de 
optzeci de mii de franci, măritându-se cu un babalâc de 
şaizeci şi unu de ani; va ruina o întreagă familie onorabilă şi 
va trece toată averea asta colosală pe numele unui copil 
făcut cu vreun amant, după ce se va fi descotorosit cât mai 
repede de bărbatul ei bătrân... lată problema. 

— Întocmai! zise Victorin. Socrul meu, domnul Crevel... 

— Fost negustor de parfumuri, acum primar. Locuiesc în 
sectorul lui, unde sunt cunoscută sub numele de tuşa 
Nourrisson, răspunse ea. 

— Persoana cealaltă e doamna Marneffe. 

— N-o cunosc, spuse doamna de Saint-Esteve, dar în trei 
zile voi şti şi câte cămăşi are. 

— Aţi putea să împiedecaţi căsătoria?... întrebă avocatul. 

— În ce stadiu se află? 

— La a doua strigare. 

— Ar trebui răpită femeia. Azi e duminică, nu ne mai 
despart decât trei zile, fiindcă miercuri se căsătoresc; e cu 
neputinţă. Dar ar putea fi ucisă... 

La auzul acelor cuvinte rostite cu atâta sânge rece, 
Victorin Hulot, ca orice om de treabă, sări de pe scaun ca 
ars. 

— Un asasinat!... exclamă el. Şi cum veţi face? 

— Sunt patruzeci de ani, domnule, de când înlocuim 
Destinul, răspunse ea cu un orgoliu formidabil, şi facem tot 
ce vrem în Paris. Ehei, de-ai şti câte familii, şi încă din 


cartierul Saint-Germain, mi-au destăinuit tainele lor! Am 
făcut şi am desfăcut multe căsătorii, am rupt multe 
testamente, am salvat cinstea multora! Ţin colea, spuse ea 
ducând un deget la cap, o turmă întreagă de taine, care-mi 
aduc un venit de treizeci şi şase de mii de franci, şi 
dumneata ai să fii unul dintre mieluşeii mei! O femeie ca 
mine ar putea fi ceea ce este, dacă ar vorbi despre 
mijloacele ei? Eu făptuiesc! Tot ce se va întâmpla, dragă 
maestre, va fi opera întâmplării, şi nu vei avea nici cea mai 
mică mustrare de conştiinţă. Vei fi ca acei vindecaţi de 
somnambuli, după o lună cred că natura a făcut totul. 

Pe Victorin îl trecu o sudoare rece. Prezenţa călăului l-ar 
fi tulburat mai puţin decât acea soră sentenţioasă şi 
pretențioasă a ocnei; uitându-se la rochia ei de culoarea 
drojdiei de vin, i se păru că fusese muiată în sânge. 

— Doamnă, nu primesc ajutorul experienţei şi activităţii 
dumneavoastră, dacă reuşita ar trebui să coste viaţa cuiva 
şi dacă ar avea drept urmare o crimă cât de mică. 

— Eşti un copil mare, domnule! zise doamna de Saint- 
Esteve. Vrei să rămâi cinstit faţă de dumneata însuţi, dorind 
totodată să-ţi nimiceşti duşmanul. 

Victorin făcu un semn de negare. 

— Da, continuă, vrei ca această doamnă Marneffe să-şi 
lase prada pe care o ţine în ghearele ei! Or, cum îl poţi sili 
pe un tigru să-şi lase ciozvârta de bou! Doar n-o să-l mângâi 
pe spate alintându-l: pis... pis... Eşti nelogic. Dai ordin de 
atac, dar nu vrei să fie nimeni rănit. Bine, n-o să pierzi 
nevinovăția asta la care ţii atât de mult! După mine, cinstea 
are stofă de ipocrizie! Într-o zi, peste vreo trei luni, un biet 
preot va veni să-ţi ceară patruzeci de mii de franci pentru o 
operă pioasă, o mănăstire ruinată din Levant, din pustiu! 
Dacă eşti mulţumit de soarta dumitale, dă moşneagului cei 
patruzeci de mii de franci; doar la fisc ai să dai şi mai mult! 
Va fi un fleac, da, pe lângă ce ai să recoltezi. 

Se ridică pe labele-i mari, ce de-abia îi încăpeau în 
pantofii de satin din care carnea se revărsa pe de lături, 


salută zâmbind şi plecă. 

— Asta-i Talpa-iadului, îşi spuse Victorin ridicându-se. 

Petrecu pe fioroasa necunoscută răsărită parcă din 
tenebrele spionajului, precum un monstru apare din al 
treilea subsol al Operei, la un semn de baghetă al unei 
zâne, într-un balet feeric. După ce-şi sfârşi treburile la 
tribunal, Victorin se duse la domnul Chapuzot, şeful unuia 
dintre cele mai importante servicii de la Prefectura de 
poliţie, ca să se informeze asupra necunoscutei. Văzând că 
domnul Chapuzot era singur în cabinetul său, Victorin Hulot 
îi mulţumi pentru ajutorul dat. 

—  Mi-aţi trimis, zise el, o bătrână care-ar putea 
personifica Parisul din punct de vedere criminal. 

Domnul Chapuzot îşi puse ochelarii pe hârtiile de pe 
birou, şi îl privi pe avocat cu uimire. 

— Nu mi-aş fi îngăduit să va trimit pe cineva fără să vă fi 
prevenit mai întâi şi fără o vorbă de recomandaţie, 
răspunse ei. 

— Atunci o fi domnul prefect... 

— Nu cred, răspunse Chapuzot. Ultima oară când prinţul 
de Wissembourg a cinat la ministrul de Interne, l-a văzut pe 
domnul prefect şi i-a vorbit de situaţia în care vă aflaţi, o 
situaţie regretabilă, întrebându-l dacă ar putea să vă vină 
prieteneşte în ajutor. Domnul prefect, intrigat de supărarea 
pe care o pricinuise Excelenței Sale această chestiune de 
familie, a binevoit să mă consulte. Când el a luat frânele 
acestei administrații atât de calomniate şi atât de 
folositoare, cel dintâi principiu pe care şi l-a fixat a fost să 
nu aducă nicio atingere Familiei. A avut dreptate şi în 
principiu şi ca morală, dar în fapt nu a avut dreptate. 
Poliţia, de patruzeci şi cinci de ani încoace, de când fac eu 
parte din ea, a adus imense servicii familiilor, de la 1799 
până-n 1815; de la 1820, presa şi guvernul constituţional 
însă au schimbat cu totul condiţiile de existenţă. De aceea 
am fost de părere să nu ne ocupăm de o astfel de afacere, şi 
domnul prefect a avut bunătatea să-mi dea dreptate. Şeful 


siguranţei a primit în faţa mea ordinul să nu întreprindă 
nimic; dacă, din întâmplare, v-a trimis pe cineva din partea 
lui, îl voi mustra. Ar fi un caz de destituire. S-a spus îndată: 
„Poliţia să facă asta!” Poliţia! Poliţia! Dragă maestre, 
mareşalul şi Consiliul de Miniştri habar n-au ce-i poliţia. 
Numai poliţia singură se cunoaşte pe sine. Regii, Napoleon, 
Ludovic al XVIII-lea îşi cunoşteau treburile lor; de ale 
noastre, numai Fouche, domnul Lenoir, domnul de 
Sartinesi177+ şi câţiva prefecţi, oameni deştepţi, şi-au dat 
seama... Astăzi, totul s-a schimbat. Suntem slăbiţi, 
dezarmaţi! Am văzut încolţind multe nenorociri de familie, 
pe care le-aş fi curmat de-aş fi avut măcar un dram de 
libertate de acţiune!... Vom fi regretaţi chiar de acei care 
ne-au dărâmat, când vor fi, ca dumneavoastră, puşi în faţa 
unor monstruozităţi morale ce-ar trebui să fie înlăturate aşa 
cum curăţăm noroaiele! În politică, poliţia e obligată să 
prevină orice, când e vorba de salvarea publică; Familia, 
însă, e sfântă. Aş face orice ca să descopăr şi să împiedic un 
atentat la viaţa regelui! aş fi în stare să fac ca zidurile 
caselor să devină străvezii, dar să ne întindem ghearele 
asupra  căsniciilor, asupra intereselor  particulare!... 
niciodată, cât am să mai rămân în funcţia asta, căci mi-e 
teamă... 

— De ce? 

— De presă! domnule deputat din grupul de centru al 
stângii! 

— Ce-i de făcut? întrebă Hulot-fiul după o pauză. 

— Ei! Nu sunteţi dumneavoastră Familia? continuă şeful 
de divizie; aşa că ce să mai vorbim, faceţi cum vă pricepeţi! 
Ar fi oare cu putinţă să vă vin în ajutor, să las ca poliţia să 
devină o unealtă a patimilor şi a intereselor particulare?... 
Aici se află, vedeţi dumneavoastră, explicaţia persecuției 
necesare, pe care magistraţii au găsit-o  nelegală, 
îndreptată împotriva celui ce-a fost predecesorul actualului 
şef al siguranţei. Bibi-Lupin punea poliţia în serviciul 
particularilor. Şi asta însemna un mare pericol social! Cu 


mijloacele pe care le avea la îndemână, omul acesta ar fi 
ajuns formidabil, ar fi fost ca un al doilea Destin. 

— Dar, în situaţia mea? zise Hulot. 

— A! îmi cereţi o consultaţie, tocmai dumneavoastră care 
obişnuiţi să le daţi! replică domnul Chapuzot. Mi se pare că 
mă luaţi peste picior, maestre dragă. 

Hulot îl salută pe şeful poliţiei şi plecă fără să observe că 
funcţionarul nu se putuse împiedica să ridice uşor din 
umeri, când se sculă să-l conducă. Şi un om ca ăsta vrea să 
fie bărbat de stat! se gândi domnul Chapuzot reluându-şi 
rapoartele. 

Victorin se întoarse acasă tot atât de nedumerit, fără a 
avea cu cine să se mai sfătuiască. La prânz, baroana îşi vesti 
cu bucurie copiii că până într-o lună tatăl lor va putea să 
împărtăşească cu ei bunul trai, şi să-şi sfârşească zilele 
bătrâneţii în mijlocul familiei. 

— Ah! mi-aş da bucuroasă renta de trei mii şase sute de 
franci, ca să-l pot vedea pe baron aici! strigă Lisbeth. Însă, 
dragă Adeline, te rog nu te grăbi să te bucuri prea 
devreme. 

— Lisbeth are dreptate, fu de părere Celestine. Dragă 
mamă, aşteaptă mai întâi să se întoarcă. 

Baroana, însufleţită şi plină de speranţă, le povesti 
despre vizita la Josepha, găsind că aceste sărmane fiinţe 
erau nefericite în fericirea lor; apoi le vorbi de Chardin 
plăpumarul, tatăl magazionerului de la Oran, arătând astfel 
că nu se lăsa dusă de speranţe deşarte. 


A doua zi dimineaţă, pe la ora şapte, Lisbeth, urcându-se 
într-o birjă, o luă pe cheiul Tournelle, oprindu-se la colţul 
străzii Poissy. 

— Du-te în strada Bernardins, îi porunci ea birjarului, la 
numărul 7, o să dai de-o casă cu alee şi fără portar. le urci 
la etajul al patrulea şi suni la uşa din stânga, pe care de 
altfel o să vezi scris: „Domnişoara Chardin, reparaţie de 
dantele şi caşmiruri”. O să ţi se deschidă, întreabă de 


cavaler. O să ţi se răspundă: „A plecat”. La care trebuie să 
spui: „ştiu asta, dar trimiteţi să-l caute, căci bona lui îl 
aşteaptă în trăsură, pe chei, şi vrea să-l vadă”... 

După douăzeci de minute, un moşneag care părea să aibă 
optzeci de ani, cu părul alb ca neaua, cu un obraz ca de 
babă, searbăd şi zbârcit, şi un nas înroşit de frig, mergând 
târşit, cu spinarea gârbovită, având papuci de pâslă groasă 
şi o redingotă roasă de alpaca, fără nicio decorație, cu 
mânecile flanelei împletite ieşindu-i de sub haină şi o 
cămaşă de un galben suspect, apăru timid, se uită la 
trăsură şi, recunoscând-o pe Lisbeth, se apropie de 
portieră. 

— Ah! vere dragă, în ce hal ai ajuns! 

— Elodie îmi ia tot! spuse baronul Hulot. Chardin şi tot 
neamul lui sunt nişte bestii... 

— Vrei să te întorci la noi? 

— A! nu, nu, răspunse bătrânul, aş vrea să plec în 
America... 

— Adeline e pe urmele dumitale... 

— Ah! oare nu mi s-ar putea plăti datoriile? întrebă 
baronul cu îndoială, căci Samanon mă urmăreşte. 

— Încă nu-s plătite restanţele, fiul dumitale mai 
datorează o sută de mii de franci... 

— Bietul băiat! 

— Iar pensia nu-ţi va fi eliberată decât peste şapte sau 
opt luni... Dacă vrei să mai aştepţi, am la mine două mii de 
franci! 

Baronul întinse mâna cu _ un gest de lăcomie 
înspăimântătoare. 

— Dă-mi-i, Lisbeth! Dumnezeu să te răsplătească! Dă-mi- 
i! ştiu unde să mă duc. 

— Dar ai să-mi spui şi mie, căpcăunule? 

— Da, pot să mai aştept încă opt luni, căci am descoperit 
un îngeraş, o fiinţă cumsecade, nevinovată, care e încă prea 
crudă ca să fie stricată. 


— Nu uita de Curtea cu juri, zise Lisbeth, care nădăjduia 
să-l vadă într-o bună zi acolo pe Hulot. 

— E vorba de strada Charonne! o înştiinţă baronul, iun 
cartier unde eşti ferit de scandaluri. Fii liniştită, n-o să mă 
mai găsească niciodată. Să ştii, Lisbeth, că de-aci înainte o 
să trec drept moş Thorec, un fost ebenist; fetiţa mă iubeşte, 
şi n-o să mă mai las jumulit. 

— N-o să mai aibă ce să jumulească, îi răspunse Lisbeth 
uitându-se la redingota lui. Ce-ar fi dacă te-aş duce până 
acolo, vere? 

Baronul Hulot se urcă în trăsură, părăsind-o pe 
domnişoara Elodie fără să-şi fi luat măcar rămas bun, aşa 
cum arunci un roman pe care l-ai citit. 

După o jumătate de oră, în care baronul Hulot nu-i vorbi 
Lisbethei decât despre micuța Atala Judici, căci ajunsese 
treptat la patimile groaznice care-i doboară pe bătrâni, 
verişoara îl lăsă, cu cele două mii de franci în buzunar, în 
strada Charonne, din cartierul Saint-Antoine, la poarta unei 
case cu o faţadă suspectă şi sinistră. 

— Rămâi cu bine, vere, de aci înainte eşti moş Thorec, 
nu-i aşa? Să nu-mi trimiţi decât comisionari, şi să-i iei 
totdeauna din altă parte. 

— Ne-am înţeles. Sunt tare mulţumit! exclamă baronul cu 
chipul luminat de bucuria unei fericiri viitoare cu totul noi. 

— Aici nu-i vor găsi, îşi spuse Lisbeth, care opri trăsura în 
bulevardul  Beaumarchais, de unde se întoarse cu 
omnibuzul în strada Louis-le-Grand. 


A doua zi, în timp ce familia se adunase în salon după 
dejun, fu anunţat Crevel. Celestine alergă să-l îmbrăţişeze, 
purtându-se ca şi cum nu l-ar fi văzut din ajun, deşi era 
prima lui vizită de doi ani încoace. 

— Bună ziua, tată! zise Victorin întinzându-i mâna. 

— Bună ziua, copii! răspunse îngâmfatul Crevel. Doamnă 
baroană, depun omagiile mele la picioarele dumneavoastră. 
Doamne! cum mai cresc copiii! ne gonesc din urmă! parcă 


V 


ne-ar spune: „Bunicule, vreau şi eu un loc sub soare 
Doamnă contesă, la fel de strălucitoare ca întotdeauna, 
adăugă el privind-o pe Hortense. A! iată şi restul comorii 
noastre, verişoara Bette, fecioara cea înţeleaptă. Dar staţi 
foarte bine aici, cu toţii... adăugă el după ce împărţise în 
dreapta şi-n stânga  firitiseli întovărăşite de  râsete 
grosolane, care abia izbuteau să-i mişte cărnurile rumene 
ale fetei sale pline. 

Şi privi cu un fel de dispreţ salonul fiicei sale. 

— Dragă Celestine, îţi dau toată mobila mea din strada 
Saussayes, o să se potrivească foarte bine aici. Salonul tău 
se cere înnoit... Aha! iată-l şi pe ştrengarul de Wenceslas cel 
Mic! Ei, suntem cuminţi, copilaşi? trebuie să ne deprindem 
cu purtări bune. 

— Pentru cei care nu le au, spuse Lisbeth. 

— Asemenea sarcasme, dragă Lisbeth, nu mă mai 
privesc. În curând, copii, pun capăt situaţiei neplăcute în 
care mă aflu de atâta vreme, şi, ca bun tată de familie, vă 
anunţ căsătoria mea, simplu şi fără fasoane. 

— Ai tot dreptul să te însori, i se adresă Victorin, şi, din 
partea mea, îţi înapoiez cuvântul pe care mi l-ai dat când 
mi-ai acordat mâna dragii mele Celesitine... 

— Ce cuvânt? întrebă Crevel. 

— Că n-ai să te mai însori, răspunse avocatul. Trebuie să 
recunoşti că nu ţi-am cerut un asemenea legământ, că ţi l-ai 
luat singur, cu toate că eu te-am sfătuit pe vremea aceea să 
nu-ţi iei un astfel de angajament. 

— Da, îmi amintesc, dragul meu, făcu Crevel ruşinat. Dar 
ascultaţi!... dragii mei copii, dacă vreţi să trăiţi în bună 
înţelegere cu doamna Crevel, n-o să vă pară rău... 
Delicateţea dumitale, Victorin, mă mişcă... Nimeni nu-i în 
zadar generos cu mine... Hai, ce dracu! Primeşte-o bine pe 
soacra dumitale, vino la nunta mea! 

— Dar nu ne-ai spus, tată, cine-i logodnica ta? întrebă 
Celestine. 


— Ăsta-i secretul comediei, continuă Crevel. Să nu ne 
jucăm de-a v-aţi ascunselea! Trebuie să vă fi spus Lisbeth... 

— Dragă domnule Crevel, replică lorena, sunt nume care 
nu pot fi rostite aici... 

— Dacă-i aşa, aflaţi că-i doamna Marneffe. 

— Domnule Crevel, răspunse sever avocatul, nici eu şi 
nici nevasta mea nu vom asista la căsătoria asta, nu pentru 
că am fi interesaţi, căci ţi-am vorbit adineauri cu deplină 
sinceritate. Da, aş fi foarte bucuros să ştiu că vei fi fericit în 
viitoarea căsnicie; sunt însă îndemnat de simţăminte de 
onoare şi delicateţe, pe care trebuie să le înţelegi, şi pe 
care nu le pot exprima, căci ar deschide răni ce mai 
sângerează încă aici... 

Baroana făcu un semn contesei, care îşi luă în braţe 
copilul spunându-i: 

— Hai să-ţi fac baie, Wenceslas! La revedere, domnule 
Crevel. 

Baroana îl salută în tăcere pe Crevel, care nu-şi putu 
reţine un zâmbet observând mirarea copilului când se văzu 
ameninţat de baia asta neaşteptată. 

— “Te însori, domnule, zise avocatul când rămase numai 
cu Lisbeth, nevasta şi socrul său, cu o femeie care l-a 
despuiat pe tata şi care l-a adus cu sânge rece în starea în 
care se află, o femeie care trăieşte cu ginerele, după ce l-a 
ruinat pe socru, care pricinuieşte supărări de moarte 
surorii mele... Şi te aştepţi să ne vezi consfinţindu-ţi 
nebunia cu prezenţa noastră? Te compătimesc sincer, dragă 
domnule Crevel, n-ai simţul familiei, nu pricepi solidaritatea 
onoarei, care uneşte pe cei ce-o alcătuiesc. Patimile nu pot 
fi chibzuite (din nefericire am avut prilejul s-o constat cu 
prisosinţă). Oamenii pătimaşi sunt şi surzi şi orbi. Fata 
dumitale, Celestine, are un simţ prea puternic al datoriei ca 
să-ţi spună măcar o vorbă de mustrare. 

— Asta ar mai lipsi! exclamă Crevel încercând să pună 
capăt dojanei. 


— Celestine n-ar fi soţia mea, dacă ţi-ar face o singură 
observaţie, zise mai departe avocatul, dar eu pot încerca să 
te opresc înainte de a păşi în prăpastie, mai cu seamă după 
ce ţi-am dovedit că sunt dezinteresat. Nu-mi pasă de averea 
dumitale, ci de dumneata însuţi... Şi, ca să te lămuresc 
asupra celor ce simt, pot adăuga, ca să fii liniştit cu privire 
la viitorul dumitale contract de căsătorie, că situaţia mea 
materială e de aşa natură încât nu ducem lipsă de nimic... 

— Datorită mie! strigă Crevel al cărui chip se făcu 
stacojiu. 

— Datorită averii Celestinei, răspunse avocatul, şi dacă 
regreţi că ai dat, ca zestre fiicei dumitale, sume care nu 
reprezintă nici jumătate din ceea ce i-a lăsat mama sa, 
suntem gata să ţi le înapoiem... 

— Ştii, domnule ginere, zise Crevel adoptând ţinuta de 
rigoare, că acordându-i doamnei Marneffe numele meu, nu 
mai are de dat socoteală lumii de purtarea ei decât ca 
doamnă Crevel? 

— O fi, poate, spuse avocatul, foarte cavaleresc şi 
generos în ce priveşte chestiunile sentimentale şi rătăcirile 
patimii, dar nu cunosc nume, nici legi, nici titluri care să 
poată acoperi un furt de trei sute de mii de franci smulşi cu 
neruşinare tatălui meu!... [i-o spun pe şleau, dragă 
socrule, viitoarea dumitale soţie e nedemnă de dumneata, 
te înşală şi e amorezată nebuneşte de cumnatul meu 
Steinbock, căruia i-a plătit datoriile... 

— Eu i le-am plătit... 

— Bine, continuă avocatul, mă bucur pentru contele 
Steinbock, care va putea să ţi le înapoieze cândva, dar e 
iubit, foarte iubit, deseori iubit... 

— E iubit... exclamă Crevel cu un chip răvăşit ce vădea o 
adâncă tulburare. E laş, murdar, meschin şi ordinar să 
calomniezi o femeie!... Când afirmi asemenea lucruri, 
domnule, trebuie să le dovedeşti. 

— Am să-ţi aduc dovezi... 

— Le aştept... 


— Poimâine, dragă domnule Crevel, am să-ţi spun ziua, 
ora şi clipa când voi fi în măsură să-ţi dezvălui 
înspăimântătoarea depravare a viitoarei dumitale soţii... 

— Foarte bine, voi fi încântat, zise Crevel, care-şi venise 
în fire. Cu bine, copii, la revedere. Cu bine, Lisbeth... 

— Du-te după el, Lisbeth, şopti Celestine la urechea 
verişoarei Bette. 

— Ei, dar cum, pleci aşa?... strigă Lisbeth după Crevel. 

— A! îi spuse Crevel, e tare de tot ginerele meu, s-a 
format. Tribunalul, Camera, dibăcia judiciară şi politică au 
făcut din el om, nu glumă. Hm! ştie că mă căsătoresc 
miercurea viitoare, şi duminică, adică în trei zile, 
domnişorul îmi făgăduieşte să-mi comunice date, când îmi 
va dovedi că am o soţie nedemnă de mine... E destul de 
îndemânatic!... Mă duc să semnez contractul. Hai, vino cu 
mine, Lisbeth, vino!... Nu vor afla nimic! Voiam să-i las 
Celestinei o rentă de patruzeci de mii de franci, dar, prin 
purtarea sa, Hulot m-a pierdut pentru totdeauna de 
prieten. 

— Mai stai zece minute, Crevel, aşteaptă-mă în trăsură, la 
poartă, mă duc să găsesc un pretext ca să plec. 

— Bine, ne-am înţeles. 

— Dragii mei, zise Lisbeth regăsind familia în salon, mă 
duc cu Crevel; astă-seară semnează contractul, şi o să vă 
pot povesti în ce condiţii s-a încheiat. Probabil că va fi 
ultima mea vizită la femeia aceea. Tatăl vostru e furios. Are 
să vă dezmoştenească... 

— O să-l împiedice vanitatea, răspunse avocatul. A vrut să 
stăpânească moşia Presles, o va păstra, îl cunosc. Chiar 
dacă ar avea copii, Celestine tot va primi jumătate din 
moştenire, legea nu-i îngăduie să-şi dea toată averea... Dar 
pentru mine toate acestea nu înseamnă nimic, nu mă 
preocupă decât onoarea noastră... Du-te, verişoară, o 
îndemnă el strângând mâna Lisbethei, şi fii cu luare-aminte 
la contract. 


Douăzeci de minute mai târziu, Lisbeth şi Crevel intrau în 
casa din strada Barbet, unde doamna Marneffe aştepta cu o 
plăcută nerăbdare rezultatul demersului pe care-l 
poruncise. Cu timpul, Valerie se legase de Wenceslas cu 
dragostea aprinsă ce pune stăpânire pe inima femeilor o 
singură dată în viaţă. Artistul ratat ajunsese în mâinile 
doamnei Marneffe un amant atât de desăvârşit, încât 
devenise pentru dânsa ceea ce fusese ea pentru baronul 
Hulot. Valerie ţinea nişte papuci într-o mână, iar cealaltă i-o 
dăduse lui Steinbock, sprijinindu-şi capul pe umărul lui. 
Conversaţia, alcătuită din frânturi, pe care o începuseră 
imediat după plecarea lui Crevel se asemuia cu lungile 
opere literare din vremea noastră, pe coperta cărora scria: 
Reproducerea interzisă. Această capodoperă de poezie 
intimă aduse de la sine pe buzele artistului o părere de rău, 
pe care i-o împărtăşi Valeriei cu destulă amărăciune: 

— Ah! ce nenorocire că m-am însurat, rosti Wenceslas, 
căci, dacă aş fi aşteptat, cum mă sfătuia Lisbeth, aş fi putut 
astăzi să te iau de soţie. 

— Trebuie să fii polonez ca să vrei să te căsătoreşti cu o 
amantă devotată! exclamă Valerie. Să schimbi dragostea în 
datorie, plăcerea în plictiseală. 

— "Te ştiu atât de capricioasă! răspunse Steinbock. Te-am 
auzit, doar, vorbind cu Lisbeth despre baronul Montes, 
brazilianul acela... 

— Viei să mă scapi de el? îl întrebă Valerie. 

— Ar fi singurul mijloc ca să te împiedic de a-l mai vedea, 
răspunse fostul sculptor. 

— Află, scumpul meu, răspunse Valerie, că-l menajez 
crezând că mă voi mărita cu el (vezi deci că ţie nu-ţi ascund 
nimic...). Făgăduielile pe care le-am făcut brazilianului... (A! 
cu mult înainte de a te fi cunoscut, spuse ea râzând, în faţa 
unui gest al lui Wenceslas). Ei bine, făgăduielile acestea, de 
care se slujeşte ca să mă chinuie, mă silesc să mă 
căsătoresc aproape în taină, căci, dacă află că mă mărit cu 
Crevel, e în stare să... să mă omoare!... 


— A! cât despre asta!... zise Steinbock făcând un gest de 
dispreţ, care însemna că o asemenea primejdie e un fleac 
pentru o femeie iubită de un polonez. 

Luaţi aminte că, în privinţa curajului, polonezii nu sunt 
câtuşi de puţin fanfaroni, atât de adevărată şi de serioasă 
este vitejia lor. 

— Şi neghiobul de Crevel, care vrea să dea o serbare, ca 
să-şi satisfacă gusturile de lux economic cu prilejul 
căsătoriei, mă pune într-o încurcătură din care nu ştiu cum 
să ies! 

Ar fi putut oare Valerie să-i mărturisească celui pe care îl 
adora că baronul Henri Montes se bucurase de favoarea de 
a veni la ea la orice oră din noapte, după ce baronul Hulot 
fusese părăsit, şi că, cu toată îndemânarea ei, nu izbutise 
încă să găsească un prilej de ceartă, care să-l facă pe 
brazilian să creadă că toată vina era numai a lui? Cunoştea 
prea bine firea aproape sălbatică a baronului, care se 
asemăna mult cu a Lisbethei, ca să nu tremure când se 
gândea la acest maur din Rio de Janeiro. La zgomotul 
trăsurii, Steinbock se depărtă de Valerie, pe care o ţinea de 
mijloc, luă o gazetă şi fu găsit cu desăvârşire cufundat în 
lectură. Valerie broda, cu o atenţie meticuloasă, nişte 
papuci pentru viitorul ei soţ. 

— Cât de calomniată el îi şopti Lisbeth, în pragul uşii, la 
ureche lui Crevel, arătându-i tabloul ce li se înfăţişa... Uită- 
te la pieptănătura ei! e ciufulită? Dacă te-ai lua după ce 
spune Victorin, ar trebui să-i găseşti ca pe două turturele în 
cuib. 

— Dragă Lisbeth, răspunse Crevel adoptând ţinuta 
favorită, vezi tu, e de ajuns să inspiri o mare pasiune... ca să 
faci dintr-o Aspasie o Lucreţie(1+. 

— Nu ţi-am spus eu întotdeauna, continuă Lisbeth, că 
femeilor le plac berbanţii rotofei ca dumneata? 

— De altfel, ar însemna să fie o ingrată, adăugă Crevel, 
doar am băgat atâţia bani aici! Numai Grindot şi cu mine 
ştim cât. 


Şi arătă scara. La aranjamentul acestei case, pe care 
Crevel o considera că-i aparţine, Grindot încercase să lupte 
cu Cleretti, arhitectul la modă, căruia ducele d'Herouville îi 
încredinţase lucrările pentru casa Josephei. Crevel, însă, 
nefiind în stare să priceapă arta, voise, ca toţi burghezii, să 
cheltuiască o sumă fixă dinainte hotărâtă. [inut pe loc de 
deviz, lui Grindot îi fu cu neputinţă să-şi realizeze visul de 
arhitect. Deosebirea între casa Josephei şi cea din strada 
Barbet era întocmai ca aceea dintre personalitatea 
lucrurilor şi vulgaritatea lor. Ceea ce admirai în casa 
Josephei nu mai puteai vedea nicăieri, ceea ce strălucea la 
Crevel putea fi cumpărat oriunde. Cele două feluri de lux 
sunt despărțite de fluviul milionului. O oglindă unică 
valorează şase mii de franci, iar oglinda născocită de un 
fabricant, care o exploatează, costă cinci sute de franci. Un 
policandru autentic de Boule se urcă la trei mii de franci, la 
licitaţie, acelaşi policandru, copiat, poate fi fabricat pentru 
un preţ de o mie sau o mie două sute de franci. Cel dintâi 
reprezintă, în arheologie, ceea ce înseamnă în pictură un 
tablou de Rafael, celălalt nu-i decât copia. Ce valoare are o 
copie după Rafael? Casa lui Crevel era aşadar un măreț 
specimen de lux prostesc, după cum casa Josephei era cel 
mai frumos model al unei locuinţe de artist. 

— S-a declarat război, rosti Crevel îndreptându-se spre 
viitoarea lui soţie. 

Doamna Marnetffe sună. 

— Du-te şi caută-l pe domnul Berthier, îi porunci ea 
feciorului, şi să nu vii fără el. Dacă ai fi izbutit, tăticule, zise 
ea cuprinzându-l în braţe pe Crevel, am fi întârziat fericirea 
mea şi am fi dat o serbare de pomină, dar aşa, dragul meu, 
când familia întreagă e împotriva unei căsătorii, buna- 
cuviinţă cere să fie făcută discret, mai ales când mireasa e 
văduvă. 

— Ba dimpotrivă, eu vreau să se desfăşoare un lux ca pe 
vremea lui Ludovic al XIV-lea, răspunse Crevel, care, de 
câtva timp, găsea că secolul al XVIII-lea era meschin. Am 


comandat trăsuri noi: o trăsură pentru domnul, alta pentru 
doamna, două cupeuri drăguţe, o caleaşcă, o berlină de 
gală cu o capră splendidă, care tremură ca doamna Hulot. 

— A! vreau?... vasăzică nu mai eşti mieluşelul meu? Nu, 
nu, puişor, ai să faci cum hotărăsc eu. Vom semna 
contractul în astă-seară. Apoi, miercuri, ne vom căsători 
oficial, aşa cum se cuvine, în taină, cum spunea biata maică- 
mea. Ne vom duce pe jos la biserică, îmbrăcaţi simplu, şi 
acolo se va ţine o slujbă fără cântece. Martorii noştri sunt 
Stidmann,  Steinbock, Vignon şi Massol, toţi oameni 
spirituali, care se vor nimeri la primărie ca din întâmplare, 
şi care vor face sacrificiul să asculte şi o liturghie. Colegul 
tău ne va căsători, în mod excepţional, la ora nouă 
dimineaţa. Slujba religioasă e la ora zece, şi vom fi acasă 
pentru prânz la unsprezece şi jumătate. Am făgăduit 
oaspeţilor noştri că nu ne vom ridica de la masă decât 
seara... Îi vom avea pe Bixiou, pe du Tillet, vechiul tău 
camarad de pe vremea lui Birotteau, Lousteau, Vernisset, 
Leon de Lora, Vernou, elita oamenilor de spirit, care nu vor 
şti că ne-am căsătorit. O să-i păcălim, ne vom ameţi un pic, 
şi are să fie şi Lisbeth; vreau ca ea să ştie de căsătorie. 
Bixiou o să-i facă propuneri ca s-o mai... dezgheţe puţin. 

Timp de două ore, doamna Marneffe înşiră tot felul de 
nebunii, care lui Crevel îi prilejuiră următoarea observaţie 
judicioasă: „Cum ar putea o femeie atât de veselă să fie 
depravată? Nebunatică, da! dar stricată... nu, asta nu!” 

— Ce-au spus de mine copiii tăi? îl întrebă Valerie pe 
Crevel, în timp ce-l ţinea lângă dânsa pe canapeluţă, o 
mulţime de grozăvii? 

— Pretind, răspunse Crevel, că-l iubeşti pe Wenceslas 
într-un chip vinovat, tu, virtutea întruchipată!... 

— Cred şi eu că mi-e drag Wenceslas! exclamă Valerie 
adresându-se artistului, luându-i capul şi sărutându-l pe 
frunte. Bietul băiat e fără sprijin, fără avere, disprețuit de o 
girafă de culoarea morcovului. Ce vrei, Crevel? Wenceslas e 
poetul meu, şi-l iubesc fără să mă ascund, ca pe un copilal 


meu! Femeile virtuoase se pricep să vadă pretutindeni şi în 
toate numai răul. Ştii că-mi place! Vasăzică ele n-ar putea 
sta lângă un bărbat fără să păcătuiască? Eu sunt ca un copil 
răsfăţat, căruia nu i s-a refuzat niciodată nimic, bomboanele 
mă lăsă rece. Bietele femei, mi-e milă de ele!... Şi cine mă 
forfeca astfel? 

— Victorin, zise Crevel. 

— Şi de ce nu i-ai închis pliscul, papagalului aceluia 
judecătoresc, cu cei două sute de mii de franci ai mămichii? 

— A! baroana fugise, spuse Lisbeth. 

— Spune-le să bage de seamă, Lisbeth! rosti doamna 
Marneffe încruntând din sprâncene, sau mă primesc la 
dânşii, şi încă foarte bine, venind şi ei la soacra lor cu toţii, 
sau am să-i fac să ajungă (să le-o spui din partea mea) mai 
jos decât a căzut baronul... O să mă fac rea, până la urmă! 
Pe onoarea mea, cred că Răul e coasa cu care se retează 
Binele. 


La ora trei, maestrul Berthier, succesorul lui Cardot, citi 
contractul de căsătorie, după o scurtă consfătuire cu 
Crevel, căci unele articole depindeau de hotărârea 
domnului şi doamnei Hulot-junior. Crevel îi recunoştea 
viitoarei sale soţii o avere compusă din: 1 - o rentă 
nominală de patruzeci de mii de franci, 2 - casa cu tot 
mobilierul, şi 3 - trei milioane în numerar. Pe deasupra mai 
făcea viitoarei soţii toate donațiile pe care le îngăduia legea, 
o scutea de orice inventar, şi, în cazul când, la moartea lor, 
soţii n-ar fi avut copii, îşi dăruiau reciproc unul altuia toate 
bunurile lor mobile şi imobile. Contractul acesta micşora 
averea lui Crevel la un capital de două milioane. Dacă va 
avea copii cu noua soţie, partea cuvenită Celestinei se va 
reduce la cinci sute de mii de franci, din cauză că uzufructul 
averii fusese acordat Valeriei. Aceasta reprezenta aproape 
a noua parte din actuala sa avere. 

Lisbeth se întoarse să ia masa în strada Louis-legrand, cu 
deznădejdea zugrăvită pe faţă. Lămuri, comentă contractul 


de căsătorie, dar atât Celestine cât şi Victorin rămaseră 
nepăsători la auzul veştii catastrofale. 

— L-aţi supărat pe tatăl vostru, copii! Doamna Marneffe 
s-a jurat că o veţi primi la voi pe soţia domnului Crevel şi că 
veţi veni la dânsa, le spuse ea. 

— Niciodată! răspunse Hulot. 

— Niciodată! exclamă Celestine. 

— Niciodată! strigă Hortense. 

Lisbeth fu cuprinsă de dorinţa de a înfrânge atitudinea 
mândră a familiei Hulot. 

— Se pare că are anumite arme împotriva voastră!... zise 
ea. Nu ştiu încă despre ce e vorba, dar o să aflu... A 
pomenit vag despre o întâmplare cu două sute de mii de 
franci, care-o priveşte pe Adeline. 

Baroana Hulot se lăsă moale pe divanul pe care stătea, 
cuprinsă deodată de spasmuri îngrozitoare. 


— Duceţi-vă la ea, copii!... strigă baroana. Primiţi-o în 
casa voastră. Domnul Crevel e un netrebnic! merită 
chinurile iadului... Supuneţi-vă monstrului aceleia de 
femeie! Căci, vai, ştie tot! 

După aceste vorbe întretăiate de lacrimi şi suspine, 
doamna Hulot de-abia putu să se urce la ea, sprijinită de 
braţul fetei sale şi al Celestinei. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Lisbeth rămânând singură 
cu Victorin. 

Avocatul rămase încremenit într-o nedumerire lesne de 
înţeles şi n-o auzi pe Lisbeth. 

— Ce ai, dragă Victorin? 

— Sunt înspăimântat! rosti avocatul, al cărui chip 
devenise ameninţător. Vai de cel ce se va atinge de mama, 
căci atunci nu mai ţin seamă de nimic! Dacă aş putea, aş 
zdrobi-o pe femeia asta, ca pe o viperă... A! atacă viaţa şi 
onoarea mamei mele?... 

— A spus, dar nu mai pomeni de asta nimănui, dragă 
Victorin, că are să vă facă să ajungeţi şi mai rău decât tatăl 
tău... L-a dojenit pe fată pe Crevel, că nu ţi-a închis gura cu 
taina asta, care, după cât se vede, o îngrozeşte atât de tare 
pe Adeline. 

Trimiseră după un doctor, căci starea baroanei se 
înrăutăţea. Medicul scrise o reţetă cu mult opium, şi, după: 
ce luă doctoria, Adeline căzu într-un somn adânc. Dar toată 
familia era pradă unei vii îngrijorări. A doua zi, avocatul 
plecă devreme la Palatul de Justiţie, trecând pe la 
Prefectura de politie, unde-l rugă pe Vautrin, şetul 
siguranţei, să i-o trimită pe doamna de Saint-Esteve. 

— Ni s-a interzis, domnule, să ne ocupăm de 
dumneavoastră, dar doamna de Saint-Esteve, trăind din 
asta, vă stă la dispoziţie, răspunse celebrul şef. 


Când se întoarse acasă, bietul avocat află că erau temeri 
ca baroana să-şi piardă minţile. Doctorul Bianchon, doctorul 
Larabit şi profesorul Angard, ţinând un consult, hotărâseră 


să întrebuinţeze mijloace eroice, ca să îndepărteze sângele 
ce i se urcase la cap. În timp ce Victorin îl asculta pe 
doctorul Bianchon, care-i explica amănunţit motivele ce-l 
făceau să nădăjduiască potolirea acelei crize, deşi colegii 
săi nu mai aveau nicio speranţă, feciorul veni să-i vestească 
avocatului o clientă: doamna de Saint-Esteve. Victorin îl lăsă 
pe Bianchon în mijlocul unei fraze şi cobori scara în goană, 
ca un nebun. 

— O fi în casa asta vreun germen de nebunie 
contagioasă? întrebă Bianchon întorcându-se spre Larabit. 

Doctorii plecară, lăsând un intern, care s-o vegheze pe 
doamna Hulot. 

O viaţă întreagă de virtute!... era singura frază pe care-o 
rostea bolnava, de când se întâmplase catastrofa. Lisbeth, 
nedezlipită de la căpătâiul Adelinei, o veghea necontenit; 
cele două femei tinere o priveau cu admiraţie. 

— Ei bine, dragă doamnă Saint-Esteve, zise avocatul 
introducând ciuma de babă în biroul său şi închizând cu 
grijă uşile, cum stăm? 

— Ei, dragul meu, îl întrebă ea pe Victorin privindu-l cu o 
ironie rece, te-ai hotărât? 

— Aţi făcut ceva? 

— Dai cincizeci de mii de franci? 

— Da, răspunse Hulot-fiul, căci trebuie să trecem la fapte. 
Ştiţi că, numai prin câteva cuvinte, femeia aceasta a pus în 
primejdie viaţa şi mintea mamei mele? Treceţi, deci, la 
fapte. 

— Am şi trecut! replică bătrână. 

— Ei, şi? făcu Victorin înfiorat. 

— Atunci nu te opui la cheltuieli? 

— Dimpotrivă. 

— S-au şi cheltuit douăzeci şi trei de mii de franci. 

Hulot-fiul se uită prostit la doamna de Saint-Esteve. 

— Ei, asta-i! nu cumva eşti o nătăfleaţă, dumneata, unul 
dintre aştrii Palatului de Justiţie? zise baba. Cu suma asta 


am cumpărat conştiinţa unei cameriste şi un tablou de 
Rafael, nu-i scump... 

Hulot rămase năucit, cu ochii holbaţi. 

— Şi aşa, continuă baba, am cumpărat-o pe domnişoara 
Reine 'lousard, pentru care doamna Marneffe nu are 
secrete... 

— Înţeleg... 

— Dar, dacă cumva te zgârceşti, spune-mi! 

— Voi plăti tot ce se cuvine, ce să mai vorbim! Mama e de 
părere că asemenea oameni ar merita cele mai groaznice 
chinuri... 

— Astăzi nu se mai trage pe roată, răspunse baba. 

— Sunteţi sigură de izbândă? 

— Las' pe mine, îl linişti doamna de Saint-Esteve. 
Răzbunarea dumitale mocneşte. (Privi pendula: pendula 
arăta ora şase.) Răzbunarea dumitale se pregăteşte, 
cuptoarele de la Rocher de Cancale sunt aprinse, caii 
echipajelor dau din copite, fiarele mele se încing. A! o ştiu 
pe doamna Marneffe a dumitale pe dinafară. lotul e 
pregătit, ce crezi! Nada e aşezată în capcană, mâine îţi voi 
spune dacă şoarecele va mânca otrava. Cred c-o s-o facă! 
Adio, fiule! 

— Cu bine, doamnă. 

— Ştii englezeşte? 

— Da. 

— Ai văzut Macbeth în englezeşte? 

— Da. 

— Atunci să ştii, fiule, că vei fi rege! Adică vei moşteni! 
spuse vrăjitoarea cea groaznică, prezisă de Shakespeare şi 
care părea că-l cunoaşte pe Shakespeare. Îl lăsă pe Hulot 
înmărmurit, în pragul biroului său. Nu uita că mâine e 
recursul! îi aminti ea grațios, ca o clientă versată în afaceri. 
Văzuse venind două persoane şi voia să treacă în ochii lor 
drept o contesă de Pimbeche:12:. 

„Ce îndrăzneală!” îşi spuse Hulot salutându-şi pretinsa 
clientă. 


Baronul Montes de Montejanos era un fante, dar un fante 
enigmatic. Parisul lumii elegante, al turfului şi al cocotelor 
admira jiletcile neîntrecute ale acestui gentilom străin, 
cizmele de un lustru desăvârşit, bastoanele cum nu se mai 
găseau altele, caii săi de invidiat, trăsura mânată de sclavi 
negri de o supunere şi un devotament orb. Lumea îl ştia 
bogat, avea un depozit de şapte sute de mii de franci la 
celebrul bancher du Tillet, dar întotdeauna apărea singur. 
La premiere, ocupa un fotoliu de orchestră. Nu frecventa 
niciun salon. Nu dăduse niciodată braţul unei cocote! 
Numele său nu putea fi legat de niciun nume de femeie 
frumoasă din lumea mare. Ca să se distreze, juca whist la 
Jockey-Club. Nu rămăsese altceva de făcut decât să se 
născocească anumite calomnii asupra moravurilor sale sau, 
lucru ce părea cu mult mai nostim, asupra persoanei lui, 
fusese poreclit Combabus! Bixiou, Leon de Lora, Lousteau, 
Florine, domnişoara Heloise Brisetout şi Nathan, cinând 
într-o seară la ilustra Carabine, împreună cu o mulţime de 
elegante şi eleganţi ai epocii, născociseră explicaţia asta, 
nemaipomenit de caraghioasă. Massol, în calitatea sa de 
consilier de stat, şi Claude Vignon, ca fost profesor de limba 
greacă, povestiseră cocotelor ignorante faimoasa anecdotă 
de care se aminteşte în Istoria antică a lui Rollin, cu privire 
la Combabus, acel Abelard de bună voie!18%, însărcinat să 
păzească soţia unui rege al Asiriei, Persiei, Bactrianiel, 
Mesopotamiei şi al altor ţinuturi din geografia specială a 
bătrânului profesor din Bocage, urmaşul lui d' Anvillet:, 
creatorul Orientului antic. Porecla asta, care-i făcuse pe 
oaspeţii domnişoarei Carabine să se prăpădească de râs 
vreun sfert de oră, fu prilejul multor glume, prea deocheate 
pentru lucrare, pe care Academia ar putea să n-o premieze 
cu premiul Montyon. Din aceste glume, cel mai mare haz îl 
stârni un nume ce rămase agăţat de coama stufoasă a 
frumosului baron, pe care Josepha îl numea un splendid 
brazilian, aşa cum spui: un splendid Catoxenthat2:! 
Carabine (pe numele ei adevărat domnişoara Seraphine 


Sinet), cea mai ilustră dintre cocote, care cu frumuseţea-i 
rafinată şi  verva-i spirituală  smulsese sceptrul 
arondismentului al treisprezecelea din mâinile domnişoarei 
Turquet, cunoscută mai ales sub numele de Malaga, era 
pentru bancherul du Tillet ceea ce era Josepha pentru 
ducele d'Herouville. 

Chiar în dimineaţa zilei când bătrâna Saint-Esteve îi 
prorocea lui Victorin izbânda, Carabine îi spusese lui du 
Tillet, pe la ora şapte dimineaţa: „Dacă ai fi drăguţ, m-ai 
duce să cinez la Rocher de Cancale şi mi l-ai aduce pe 
Combabus, vrem să aflăm o dată dacă are o amantă... Am 
pus rămăşag că are... vreau să câştig...” „Stă tot la Hotel 
des Princes, o să trec pe acolo, răspunse du Tillet, e rost de 
distracţie. Să fie toţi băieţii în păr, Bixiou, Lora, în sfârşit, 
toată şleahta!” 

La ora şapte şi jumătate, în cel mai frumos salon al 
localului unde a cinat întreaga Europă strălucea pe masă 
un splendid serviciu de argintărie, anume făcut pentru 
mesele la care Vanitatea achita nota de plată în bancnote. 
Valurile de lumină se răsfrângeau ca nişte cascade pe 
marginile  argintăriei cizelate. Chelnerii, pe care un 
provincial i-ar fi putut lua drept diplomaţi, de n-ar fi fost 
atât de tineri, stăteau gravi, ca oamenii care se ştiu 
împărăteşte plătiţi. 

Sosiseră cinci persoane care mai aşteptau încă alte nouă. 
Era în primul rând Bixiou, sarea oricărei bucătării 
intelectuale, care se mai ţinea bine în 1843, cu o platoşă de 
glume veşnic noi, fenomen tot atât de rar la Paris ca şi 
virtutea. Apoi Leon de Lora, cel mai mare pictor de peisaje 
şi de marine din vremea sa, care avea asupra rivalilor 
avantajul de a nu se arăta niciodată inferior debuturilor 
sale. Cocotele nu se puteau lipsi de cei doi regi ai glumei. 
Nu era masă, nu era cină, nu era petrecere fără ei. 
Seraphine Sinet, zisă Carabine, în calitatea ei de amantă 
titulară a gazdei, venise printre cei dintâi, arătându-şi, în 
revărsarea de lumină, umerii strălucitori, fără pereche în 


Paris, un gât rotunjit ca de un strungar, fără o cută, chipul 
provocător şi rochia de satin ţesut în două tonuri, albastru 
pe albastru, împodobită cu dantelă englezească în cantitate 
suficientă ca să poată hrăni un sat întreg timp de o lună. 
Nostima Jenny Cadine, care nu apărea în seara aceea pe 
scenă şi al cărei portret e prea cunoscut ca să mai avem 
ceva de adăugat, sosi într-o toaletă de un lux fabulos. O 
petrecere e totdeauna pentru acest soi de doamne un 
Longchamp al toaletelori183*, la care fiecare vrea să-o facă 
pe milionarul ei să câştige premiul, spunând rivalelor: „lată 
cât preţuiesc!” 

O a treia femeie, fără îndoială de-abia la începutul 
carierei, privea aproape ruşinată la luxul celor două colege 
bogate şi cu situaţie. Era îmbrăcată simplu, în caşmir alb 
împodobit cu pasmanterii albastre, cu o pieptănătura în 
formă de floare făcută de un coafor gen Merlan'84:, care cu 
mâna-i stângace, dăduse, fără să vrea, graţia stângăciei 
unui păr blond fermecător. Simţindu-se încă stingherită în 
rochia ei, avea - după expresia consacrată - timiditatea 
caracteristică debutului. Venise din Valognes ca să-şi vândă 
la Paris o prospeţime revoltătoare, care-ar fi trezit dorinţe 
şi-ntr-un om pe moarte, şi o frumuseţe demnă de cele pe 
care Normandia le-a mai dat diferitelor teatre ale capitalei. 
Liniile chipului fraged erau de o puritate ideală, îngerească. 
Albeaţa ei de lapte răsfrângea ca o oglindă lumina. Culorile 
delicate păreau puse cu penelul pe obraji. Se numea 
Cydalise. Era, după cum vom vedea, un pion necesar în 
partida pe care o juca tuşa Nourisson împotriva doamnei 
Marneffe. 

— N-ai braţe potrivite cu numele ce-l porţi, fetiţo, îi spuse 
Jenny Cadine, când Carabine îi prezentase capodopera 
aceea în vârstă de şaisprezece ani, pe care o adusese ea. 

Într-adevăr, Cydalise avea braţe frumoase cu un ţesut fin, 
delicat, dar înroşite de un sânge prea bogat. 

— Cât preţuieşte? o întrebă în şoaptă Jenny Cadine pe 
Carabine. 


— O moştenire. 

— Ce vrei să faci cu ea? 

— S-o fac doamna Combabus!... 

— Şi ce capeţi pentru asta?... 

— Ghiceşte! 

— Un serviciu de argintărie? 

— Am trei. 

— Diamante? 

— Vând... 

— O maimuţă verde! 

— Nu, un tablou de Rafael! 

— Dar ce ţi-a mai trăsnit prin minte? 

— Josepha mă scoate din sărite cu tablourile ei, răspunse 
Carabine, şi vreau să am mai frumoase ca ale ei... 

Du Tillet îl aduse cu el pe brazilian, eroul petrecerii; 
ducele  d'Herouville îi urma împreună cu Josepha. 
Cântăreaţa era îmbrăcată într-o rochie simplă de catifea, 
dar în jurul gâtului îi strălucea un colier de perle de o sută 
douăzeci de mii de franci, care abia se deosebea de pielea 
ei de camelie albă. Îşi pusese în cozile negre o singură 
camelie roşie (o muscă!) de un efect uluitor şi se amuzase 
să-şi înşire unsprezece brățări de perle pe fiecare braţ. Veni 
să dea mâna cu Jenny Cadine, care-i spuse: 

— Îmi împrumuţi şi mie mătăniile tale? 

Josepha îşi desfăcu brăţările şi le oferi, pe o farfurie, 
prietenei sale. 

— Ce maniere! zise Carabine, pentru asta trebuie să fii 
ducesă! Şi ce de perle! Ai jefuit toate mările, ca să-ţi 
împodobeşti prietena, domnule duce? adăugă ea 
întorcându-se spre mărunţelul duce d'Herouville. 

Actriţa luă numai două brățări, iar pe celelalte douăzeci i 
le aşeză la loc, sărutând în acelaşi timp frumoasele braţe 
ale cântăreţei. 

Lousteau, parazitul literar, La Palferine şi Malaga, Massol 
şi Vauvinet, Theodore Gaillard, coproprietarul uneia dintre 
cele mai de seamă gazete politice, întregeau numărul 


oaspeţilor. Ducele d'Herouville, politicos cu toată lumea ca 
un mare senior, îl salută pe contele de La Palferine într-un 
chip anumit, care, fără să arate stimă ori intimitate, părea 
că spune celorlalţi: „Suntem din aceeaşi familie, de aceeaşi 
rasă, suntem egali!” Salutul acela, un simbol al aristocrației, 
a fost creat ca să aducă la disperare pe oamenii de spirit 
din înalta burghezie. 

Carabine îl aşeză pe Combabus la stânga ei, şi pe ducele 
d' Herouville, la dreapta. Cydalise stătea lângă brazilian, iar 
Bixiou luă loc lângă normandă. Malaga luă loc lângă duce. 

La ora şapte, începură cu stridiile. La ora opt, între cele 
două feluri, fu savurat un punch la gheaţă. Meniul unor 
asemenea ospeţe e cunoscut de toată lumea. La ora nouă, 
oaspeţii flecăreau aşa cum se flecăreşte după patruzeci şi 
două de sticle de diferite vinuri, băute de paisprezece 
persoane. Desertul, groaznicul desert din luna aprilie, fu 
servit. Atmosfera îmbătătoare n-o ameţise decât pe 
normandă, care îngâna un cântec de Crăciun, În afară de 
biata fată, nimeni nu-şi pierduse mintea, atât băutorii cât şi 
femeile fiind din elita Parisului care petrece. Gândurile erau 
vesele, ochii, deşi strălucitori, îşi păstraseră expresia lor de 
inteligenţă, dar vorba aluneca spre satiră, spre anecdotă, 
spre indiscreţie. Conversaţia, care până atunci se învârtise 
în cercul vicios al curselor şi al cailor, al operaţiilor de bursă 
şi al diferitelor virtuţi cu care erau înzestrați fanţii zilei 
comparaţi unii cu alţii, şi al întâmplărilor scandaloase, 
ameninţa să devină intimă, să se fărâmiţeze în grupuri de 
câte două inimi. 

În clipa aceea, în urma ocheadelor adresate de Carabine 
lui Leon de Lora, Bixiou, La Palferine şi du Tillet, începu să 
se vorbească despre dragoste. 

— Doctorii buni nu vorbesc niciodată despre medicină, 
adevărații nobili nu vorbesc niciodată despre strămoşi, 
oamenii de talent nu vorbesc despre operele lor, spuse 
Josepha, de ce să vorbim despre meseria noastră?... Doar n- 


am suspendat spectacolul la Operă, ca să vin aici să lucrez. 
Aşa că să nu pozăm deloc, dragele mele. 

— E vorba de dragoste adevărată, fetiţo! îi răspunse 
Malaga, de dragostea care te face să te ruinezi, să-ţi ruinezi 
tatăl şi mama, să-ţi vinzi femeia şi copiii, care te bagă la 
Clichy... 

— Ce-i aia? S-auzim!... zise cântăreaţa. „Ce-i aia?”... 
vorbă obişnuită în gura haimanalelor şi trecută în 
vocabularul cocotelor, care sună ca un poem pe buzele 
acestor femei, care se pricep s-o însoţească cu o anumită 
expresie a ochilor şi a feţei. 

— Cum, Josepha? Eu nu te iubesc? întrebă încetişor 
ducele. 

— Poate că mă iubeşti cu adevărat, îi şopti Josepha 
ducelui la ureche, surâzând, dar eu nu te iubesc cu 
dragostea de care e vorba, care te face ca lumea să-ţi pară 
pustie fără fiinţa iubită. Îmi eşti simpatic, folositor, dar pot 
trăi şi fără dumneata; dacă mâine m-ai părăsi, aş găsi trei 
duci în loc de unul. 

— Oare există la Paris dragoste adevărată? întrebă Leon 
de Lora. Oamenii n-au nici măcar timp să-şi facă o situaţie, 
cum să te mai dăruieşti atunci dragostei adevărate, care te 
topeşte precum apa topeşte zahărul? Trebuie să fii grozav 
de bogat ca să poţi iubi, căci dragostea îl distruge, pe om. 
Să ne uităm de pildă la scumpul nostru baron brazilian. 
Demult am spus că extremele se sting“1%+. Un adevărat 
îndrăgostit e ca un eunuc, căci pentru el nu mai există 
femei pe lume! Ia uitaţi-vă la simpaticul nostru brazilian... 
Toţi comesenii îşi îndreptară ochii spre Henri Montes de 
Montejanos, care se ruşină văzându-se ţinta tuturor 
privirilor. Rumega aici de-o oră întreagă, şi până şi un vițel 
ar fi observat că are ca vecină fiinţa cea mai... n-aş putea 
spune aici cea mai frumoasă, dar cea mai proaspătă din 
Paris. 

— Totul e proaspăt aici, chiar şi peştele, e specialitatea 
casei, zise Carabine. 


Baronul Montes de Montejanos se uită la peisagist cu un 
aer plin de amabilitate şi răspunse: 

— Foarte bine! beau în sănătatea dumitale! 

Îl salută pe Leon de Lora cu un semn din cap şi, ridicând 
paharul cu vin de Porto, îl deşertă cu brio. 

— Aşadar, iubeşti? se adresă Carabine vecinului ei 
interpretând astfel închinarea. 

Baronul brazilian ceru să i se umple din nou paharul şi - 
salutând pe Carabine - repetă închinarea. 

— În sănătatea doamnei! rosti atunci cocota pe un ton 
atât de nostim, încât peisagistul, du Tillet şi Bixiou izbucniră 
în hohote de râs. 

Brazilianul rămase grav ca o statuie de bronz. Atâta 
sânge rece o înciudă pe Carabine. Ştia foarte bine că 
Montes o iubea pe doamna Marneffe, dar nu se aşteptase; 
la o astfel de credinţă nestrămutată, la o asemenea tăcere 
îndărătnică de fanatic. Adesea poţi judeca o femeie după 
atitudinea amantului ei, aşa cum despre un amant îţi poţi 
face o părere după purtarea metresei sale. Mândru că o 
iubea pe Valerie şi că era iubit de ea, baronul avea un surâs, 
care pentru cunoscătorii aceia experţi trăda o nuanţă de 
ironie. De altfel arăta falnic: vinurile nu-i tulburaseră 
culoarea fetei, iar ochii săi, strălucitori ca aurul închis, 
păstrau tainele sufletului. De aceea, Carabine îşi zise în 
sinea ei: „Ce femeie! cum ţi-a mai pecetluit inima!” 

— E o stâncă! rosti cu jumătate de glas Bixiou, care 
credea că e vorba numai de o glumă, fără să bănuiască 
importanţa pe care-o dădea Carabine luptei pentru 
dărâmarea acelei fortărețe. 

În timp ce la dreapta domnişoarei Carabine avea loc 
schimbul acesta de vorbe, atât de frivole în aparenţă, în 
stânga ei urma discuţia asupra dragostei între ducele 
d'Herouville, Lousteau, Josepha, Jenny Cadine şi Massoil. Se 
ajunsese la întrebarea dacă fenomenele acelea rare erau 
pricinuite de pasiune, de încăpățânare sau de iubire. 


Josepha, foarte plictisită de-atâtea teorii, voi să schimbe 
firul conversaţiei. 

— Vorbiţi de lucruri de care habar n-aveţi! Este printre 
voi vreunul care să fi iubit într-atât o femeie, şi o femeie 
nedemnă de el, încât să risipească şi averea lui şi a copiilor, 
să-şi primejduiască viitorul şi să-şi întunece trecutul, să 
rişte puşcăria furând statul, să-şi omoare unchiul şi fratele, 
să se lase legat la ochi în aşa hal încât să nu-şi dea seama că 
va fi aruncat, ca o ultimă bătaie de joc, în prăpastia unde se 
află? Du Tillet are în partea stângă a pieptului o casă de 
bani, Leon de Lora spiritul, Bixiou ar râde singur de el dacă 
ar iubi pe altcineva decât pe sine însuşi, Massol are un 
portofoliu ministerial în loc de inimă, Lousteau n-are în locul 
ei decât un simplu organ, el care a putut să se lase părăsit 
de doamna de La Baudraye, domnul duce e prea bogat ca 
să-şi poată dovedi dragostea ruinându-se: pe Vauvinet nici 
nu-l pun la socoteală, pe cămătari nu-i includ în specia 
omenească. Aşa că n-aţi iubit niciodată, şi nici eu, nici Jenny, 
nici Carabine... N-am văzut decât o singură dată fenomenul 
pe care vi l-am descris. E vorba, se adresă ea lui Jenny 
Cadine, de bietul nostru baron Hulot, pentru care am să 
dau un anunţ ca pentru un câine pierdut, căci vreau să-l 
regăsesc. 

„Ei, asta-i se gândi Carabine uitându-se la Josepha într- 
un anumit fel, se vede că doamna Nourisson are două 
tablouri de Rafael, dacă Josepha joacă acelaşi rol ca şi 
mine”. 

— Bietul om! zise Vauvinet, falnic şi minunat bărbat. Ce 
stil! Ce ţinută! Semăna cu Francisc |. Ce vulcan! Şi ce 
îndemânare, cu cât talent ştia să facă rost de bani! Îl cred în 
stare să stoarcă parale şi din zidurile acelea făcute din oase 
ce se văd prin mahalalele Parisului, în preajma barierelor, 
unde fără îndoială că s-a ascuns... 

— Şi toate astea, adăugă Bixiou, pentru micuța doamnă 
Marneffe! Ce mai poamă! Halal femeie! 

— Se mărită cu prietenul meu Crevel! observă du Tillet. 


— Şi se dă în vânt după prietenul meu Steinbock! adăugă 
Leon de Lora. 

Cele trei fraze fură pentru Montes ca trei gloanţe de 
pistol ce-i străpunseră pieptul. Păli, cuprins de o suferinţă 
atât de mare încât abia se putu ridica. 

— Sunteţi nişte mişei! strigă el. N-ar trebui să puneţi 
numele unei femei cinstite alături de numele femeilor 
voastre pierdute! nici să o faceţi ţinta batjocurilor voastre! 

Montes fu întrerupt de urale şi aplauze unanime. Bixiou, 
Leon de Lora, Vauvinet, du Tillet, Massol dădură semnalul. 
Porni un adevărat cor. 

— Trăiască împăratul! rosti Bixiou. 

— Să-l încoronăm! fu de părere Vauvinet. 

— O mărâială pentru Medori!:85, ura pentru Brazilia! 
strigă Lousteau. 

— A, scumpul meu baron arămiu, o iubeşti pe Valerie a 
noastră? întrebă Leon de Lora, nu eşti dezgustat? 

— Nu e parlamentar ce-a spus el, dar e splendid!... 
observă Massol. 

— Dar, scumpul meu client, mi-ai fost recomandat, sunt 
bancherul dumitale, naivitatea de care dai dovadă ar putea 
să-mi dăuneze... 

— Răspunde-mi, te rog, dumneata, care eşti om serios, se 
adresă brazilianul lui du Tillet. 

— Mulţumesc pentru toată lumea, rosti Bixiou făcând o 
plecăciune. 

— Poţi să-mi spui ceva concret?... continuă Montes, fără 
să ia în seamă cuvintele lui Bixiou. 

— Ei, asta-i bună, zise du Tillet, am onoarea să te anunţ 
că sunt invitat la nunta lui Crevel. 

— A! Combabus ia apărarea doamnei Marneffe! făcu 
Josepha ridicându-se solemn. Se apropie de Montes cu un 
aer tragic, îi dădu prieteneşte o palmă uşoară, îl privi o 
clipă cu o admiraţie comică, apoi dădu din cap. Hulote 
primul exemplar al dragostei cu orice preț, iată-l şi pe al 


doilea, spuse ea, dar n-ar trebui să-l punem la socoteală, 
căci vine din ţara tropicelor. 

În clipa când Jos&pha lovi uşor fruntea brazilianului, 
Montes se aşeză din nou pe scaun, adresându-se din ochi lui 
du Tillet: 

— Dacă sunt victima vreuneia din glumele voastre 
pariziene, îi zise el, dacă aţi vrut să-mi smulgeţi taina... Şi 
învălui masa întreagă într-un cerc de foc, aruncând asupra 
tuturor comesenilor o privire în care ardea soarele 
Braziliei. Vă rog, mărturisiţi-mi, continuă el cu un aer 
rugător, aproape copilăros, dar nu calomniaţi o femeie pe 
care o iubesc... 

— Atunci, ce-ai face, îi răspunse Carabine şoptindu-i la 
ureche, dacă ai afla că eşti trădat, înşelat, tras pe sfoară de 
Valerie, şi ţi-aş aduce dovezi peste o oră, acasă la mine? 

— Nu pot să-ţi declar aici, de faţă cu atâtea guri rele... 
spuse baronul brazilian. 

În loc de „guri rele”, Carabine înţelese „gorile”. 

— Bine, taci! îl îndemnă ea zâmbind. Nu strica cheful 
celor mai spirituali oameni din Paris şi vino la mine să stăm 
de vorbă... 

Montes era zdrobit. 

— Dovezi!... bâlbâi el, gândeşte-te că... 

— Vei avea prea multe, răspunse Carabine, dar uite în ce 
hal te aduce bănuiala. Mi-e frică să nu-ţi pierzi minţile... 

— Dar ştiu că-i încăpățânat brazilianul, e mai rău decât 
răposatul rege al Olandeii'1%7+. Hei! Lousteau, Bixiou, Massol 
şi toţi ceilalţi, nu sunteţi cu toţii invitaţi la masă de doamna 
Marneffe poimâine? întrebă Leon de Lom. 

— Ja, răspunse du Tillet. Am onoarea să-ţi mai repet, 
baroane, că dacă din întâmplare ai avut de gând să te însori 
cu doamna Marneffe, ai fost respins, ca un proiect de lege, 
de un rotofei cu numele de Crevel. Vechiul meu camarad 
Crevel, dragă prietene, are o rentă de optzeci de mii de 
franci, iar dumneata n-ai arătat că ai avea tot atâta, căci îmi 
închipui c-ai fi fost preferat... 


Montes ascultă cu un aer pe jumătate visător, pe 
jumătate zâmbitor, care făcu tuturor o impresie teribilă. 
Primul chelner veni spre Carabine şi-i şopti la ureche că o 
rudă de-a ei se află în salon şi că doreşte să-i vorbească. 
Cocota se ridică îndreptându-se spre salon, unde o găsi pe 
doamna Nourisson cu un văl de dantelă neagră pe fată. 

— Ei, să mă duc la tine, fetiţo? A tras la nadă? 

— Da, măicuţo, struna e atât de întinsă că mă tem să nu 
plesnească, răspunse Carabine. 


După o oră, Montes, Cydalise şi Carabine, venind de la 
Rocher de Cancale acasă la Carabine, în strada Saint- 
Georges, intrau în salonul ei. Cocota o zări pe doamna 
Nourisson stând pe o berjeră lângă foc. 

— A! iat-o pe respectabila mea mătuşă! exclamă ea. 

— Da, fetiţo, eu sunt şi-am venit singură să-mi iau 
rentişoara. Mi-a fost teamă să nu mă uiţi, deşi ştiu că ai 
inimă bună, şi mâine am de făcut nişte plăţi, o negustoreasă 
cu articole de toaletă e totdeauna strâmtorată. Dar pe cine 
târâi după tine?... Domnul pare să aibă supărări mari... 

Groaznica doamnă Nourisson, care în clipa aceea era cu 
desăvârşire transformată, părând o bătrânică de treabă, se 
ridică venind s-o sărute pe Carabine, una dintre cele vreo 
sută şi mai bine de femei uşoare pe care le lansase în 
ticăloasa carieră a viciului. 

— E un Othello care nu se dezminte şi pe care am 
onoarea să ţi-l prezint: domnul baron Montes de 
Montejanos... 

— A! îl cunosc pe domnul, căci am auzit mult vorbindu-se 
de dânsul; eşti poreclit Combabus, fiindcă iubeşti numai o 
singură femeie; la Paris, e ca şi cum n-ai avea niciuna. Nu 
cumva o fi tocmai doamna Marneffe, nevasta lui Crevel... 
Uite ce-i, dragă domnule, binecuvântează-ţi soarta, în loc s- 
o blestemi... Femeiuşcă asta e o netrebnică, îi cunosc eu 
apucăturile!... 


— Ehei! zise Carabine, căreia doamna Nourisson îi 
strecurase în mână o scrisoare, pe când o îmbrăţişa, nu-i 
cunoşti pe brazilieni. Sfidează orice, ţin să-şi pună inima în 
frigare!... Cu cât sunt mai geloşi, cu atât vor să fie şi mai 
mult. Domnu' spune că are să facă prăpăd, dar nu va face 
niciun prăpăd, fiindcă-i amorezat. În sfârşit, l-am adus aici 
pe domnul baron, ca să-i aduc dovezile nefericirii sale, pe 
care le-am căpătat de la micuțul Steinbock. 

Montes era beat şi asculta ca şi cum n-ar fi fost vorba de 
dânsul. Carabine se duse să-şi scoată mantila de catifea şi 
citi facsimilul următorului bilet: 


Pisoiule, el se duce deseară să cineze la Popinot şi va 
veni, să mă ia de la Operă pe la ora unsprezece. Voi pleca 
pe la vreo cinci şi jumătate, şi sper să te găsesc în paradisul 
nostru, unde vei comanda masa de la Maison d'Or. 
Imbracă-te în aşa fel ca să mă poţi duce la Operă. Avem 
patru ore numai ale noastre. Îmi vei înapoia scrisorica, nu 
fiindcă Valerie a ta nu ar avea încredere în tine, mi-aş da 
pentru tine viaţa, averea şi onoarea, dar mă tem de farsele 
întâmplării. 


— Uite, baroane, poftim bileţelul dulce trimis azi- 
dimineaţă contelui Steinbock, citeşte adresa! Originalul a 
fost ars. 

Montes întoarse hârtia şi pe faţă şi pe dos, recunoscu 
scrisul, şi-i trecu prin minte o idee justă, lucru ce dovedeşte 
cât de tulburat îi era capul. 

— Ei! dar ce interes ai să-mi sfâşii inima, căci trebuie să fi 
cumpărat foarte scump dreptul de a avea bileţelul pentru 
câtva timp, ca să-l dai la litografiat? întrebă el privind-o pe 
Carabine. 

—  Nerodule! zise Carabine la un semn al doamnei 
Nourisson, n-o vezi pe biata Cydalise... o copilă de 
şaisprezece ani, care de trei luni se topeşte de dragoste 
după tine şi care-i disperată că n-ai învrednicit-o măcar cu o 


privire? Cydalise îşi duse batista la ochi, prefăcându-se că 
plânge. E furioasă, cu tot aerul de mironosiţă, când vede că 
bărbatul pe care-l iubeşte la nebunie e tras pe sfoară de o 
nemernică, continuă Carabine, şi-ar fi în stare s-o ucidă pe 
Valerie... 

— A, nu, asta mă priveşte pe mine! 

— Să omori?... tu, micuţule? spuse bătrână. Asta nu se 
mai obişnuieşte pe la noi. 

— A! adăugă Montes, eu nu sunt de pe-aici. Trăiesc într-o 
căpitănie unde îmi bat joc de legile voastre, şi dacă-mi 
dovedeşti... 

— Ei, asta-i! cum, scrisoarea asta nu înseamnă nimic?... 

— Nu, zise brazilianul. Scrisul nu mă convinge, vreau să 
văd... 

— A! să vezi! exclamă Carabine înțelegând de minune un 
nou gest al pretinsei sale mătuşe, o să vezi cât pofteşti, 
dragă tigrule, dar cu o condiţie... 

— Care? 

— Uită-te la Cydalise. 

La un semn al doamnei Nourisson, Cydalise făcu ochi 
dulci brazilianului. 

— Ai s-o iubeşti? ai s-o faci fericită? întrebă Carabine. O 
asemenea mândreţe de femeie merită un palat şi o trăsură 
la scară! Ai fi un monstru s-o laşi să meargă pe jos! Şi apoi 
are şi... datorii. Cât datorezi? întrebă Carabine ciupind-o de 
braţ pe Cydalise. 

— Preţuieşte atât cât merită, spuse tuşa Nourisson. Bine 
că am găsit un cumpărător. 

— Ascultă, strigă Montes zărind în sfârşit admirabila 
capodoperă feminină, o să mi-o arăţi pe Valerie?... 

— Şi pe contele Steinbock! adăugă doamna Nourisson. 

De zece minute, baba îl studia cu atenţie pe brazilian, 
vedea în el unealta pregătită pentru crima de care avea 
nevoie şi, socotindu-l, mai ales, destul de orbit ca să nu 
observe că era mânat de alţii, interveni. 


— Drăguţul meu din Brazilia, Cydalise mi-e nepoată, şi 
chestiunea mă priveşte puţin şi pe mine. Peste zece minute 
are să aibă loc deznodământul, căci contele Steinbock a 
închiriat la o prietenă a mea o cameră mobilată, unde 
Valerie a ta îşi ia în clipa aceasta cafeaua, nostimă cafea, 
dar aşa îi zice ea, cafeaua ei. Deci, să ne înţelegem, 
Brazilia! îmi place Brazilia, e o tară caldă. Ce-ai de gând să 
faci cu nepoată-mea? 

— Struţoaică bătrână! i se adresă Montes, zărind penele 
de la pălăria bătrânei, m-ai întrerupt. Dacă... dacă mi-i arăţi 
pe Valerie şi pe artistul ei împreună... 

— Aşa cum ai vrea să fii tu cu ea, zise Carabine, ne-am 
înţeles. 

— Atunci o iau pe normandă şi o duc cu mine... 

— Unde?... întrebă Carabine. 

— În Brazilia! răspunse baronul, o iau de nevastă. 
Unchiul meu mi-a lăsat zece leghe pătrate de pământ ce nu 
se poate vinde, iată de ce mai am încă locuinţa aceea; am 
acolo o sută de negri, şi numai negri, negrese şi negrişori 
cumpăraţi de unchiul meu... 

— Nepotul unui negustor de sclavi!... exclamă Carabine 
țuguindu-şi buzele în semn de dispreţ, o să vedem... 
Cydalise, fetiţo, eşti negrofilă? 

— Ei, asta-i! să lăsăm gluma, Carabine, o sfătui tuşa 
Nourisson. Ce dracu! domnul şi cu mine discutăm afaceri. 

— Dacă iau tot o franceză, vreau să fie numai a mea, 
continuă brazilianul. Te înştiinţez, domnişoară, că sunt un 
rege, dar nu un rege constituţional, sunt un despot, i-am 
cumpărat pe toţi supuşii mei, şi nimeni nu iese din regatul 
meu, care se află la o sută de leghe de orice locuinţă, la 
hotarul dinlăuntrul tării, se învecinează cu sălbaticii şi e 
despărţit de coastă de un pustiu mare cât Franţa voastră... 

— Prefer o mansardă aici! zise Carabine. 

— Aşa credeam şi eu, replică brazilianul, deoarece mi-am 
vândut toate pământurile şi tot ce-am avut la Rio de Janeiro, 
ca să mă întorc la doamna Marneffe. 


— O asemenea călătorie n-o faci în zadar, spuse doamna 
Nourisson. Ai dreptul să fii iubit pentru dumneata însuţi, 
mai cu seamă că eşti foarte frumos... Ah! ce frumos e, zise 
ea către Carabine. 

— Foarte frumos! mai frumos decât surugiul din 
Longjumeau'188+, răspunse cocota. 

Cydalise luă mâna brazilianului, care căuta să scape de 
ea cât mai politicos cu putinţă. 

— Venisem s-o răpesc pe doamna Marneffe! îşi urmă 
brazilianul argumentarea, şi ştiţi de ce am întârziat trei ani 
ca să vin? 

— Nu, sălbaticule, răspunse Carabine. 

— Fiindcă mi-a repetat de nenumărate ori că voia să 
trăiască singură cu mine, într-un pustiu!... 

— Nu mai e un sălbatic, rosti Carabine izbucnind într-un 
hohot de râs, e din tribul gogomanilor civilizaţi. 

— Mi-a spus-o de atâtea ori, continuă baronul nesimţitor 
la zeflemelele cocotei, încât am pregătit o locuinţă 
fermecătoare în mijlocul acelei proprietăţi imense. M-am 
întors în Franţa, s-o caut pe Valerie, şi în noaptea în care 
am revăzut-o... 

—  Revăzut-o, e cuviincios, spuse Carabine, rețin 
cuvântul! 

— M-a îndemnat să aştept până ce moare ticălosul de 
Marneffe, şi-am consimţit, iertându-i totodată că primise 
omagiile lui Hulot. Nu ştiu dacă diavolul o fi purtând fustă, 
dar de atunci femeia asta mi-a împlinit toate chefurile, toate 
dorinţele, în sfârşit, nu mi-a dat niciun prilej s-o bănuiesc 
măcar o clipă!... 

— Asta e nemaipomenit! se adresă Carabine doamnei 
Nourisson. 

Doamna Nourisson dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Încrederea mea în femeia asta, spuse Montes începând 
să lăcrimeze, era tot atât de mare ca şi dragostea mea. Mai 
înainte era cât pe-aci să pălmuiesc toată lumea de la masă... 

— Am observat! zise Carabine. 


— Dacă m-a înşelat, dacă se mărită şi dacă acum e în 
braţele lui Steinbock, femeia asta merită să moară de o mie 
de ori, şi-am s-o strivesc ca pe o muscă... 

— Dar jandarmii, băiete dragă?... întrebă doamna 
Nourisson cu un zâmbet de zgripţuroaică ce-ţi dădea fiori. 

— Şi comisarul de poliţie, şi judecătorii, şi Curtea cu juri, 
şi tot scandalul?... adăugă Carabine. 

— Eşti un încrezut, dragul meu! reluă doamna Nourisson, 
care voia să cunoască planurile de răzbunare afle 
brazilianului. 

— Am s-o ucid! repetă cu răceală brazilianul. Sunt 
sălbatic, cum spui!... Dar mă crezi atât de prost încât să 
urmez pilda compatrioţilor voştri cumpărând otravă de la 
spiţer?... Stând şi aşteptându-te să te întorci, m-am gândit 
la chipul în care am să mă răzbun, în caz că învinuirile pe 
care le-ai adus Valeriei se adeveresc. Am un negru care 
poartă cu dânsul cea mai sigură otravă animală, o boală 
cumplită, mai temeinică decât orice otravă vegetală, boală 
ce nu se poate lecui decât în Brazilia. O pun pe Cydalise s-o 
ia şi să mi-o transmită mie; pe urmă, în vreme ce moartea 
pătrunde în vinele lui Crevel şi ale nevestei sale, eu voi fi 
ajuns dincolo de Azore, cu verişoara dumitale, pe care am 
de gând s-o vindec şi s-o iau de soţie. Avem şi noi, sălbaticii, 
meşteşugurile noastre!... Cydalise, rosti el privind-o pe 
normandă, e tocmai animalul de care am nevoie. Cât 
datorează?... 

— O sută de mii de franci, zise Cydalise. 

— Vorbeşte iar, dar bine, se adresă în şoaptă Carabine 
doamnei Nourisson. 

— Simt că-mi pierd minţile! strigă răguşit brazilianul, 
căzând fără putere pe canapea. Asta o să mă omoare! Dar 
vreau să văd cu ochii mei, căci mi se pare de necrezut. Un 
bileţel litografiat!... De unde poţi să ştii că nu-i isprava unui 
falsificator?... Hm! Dragostea lui Hulot pentru Vailerie?... 
exclamă el amintindu-şi de cele ce-i spusese Josepha, asta 


nu-i dragoste, dovadă că se mai află în viaţă... Eu înţeleg să 
n-o aibă nimeni vie, de nu poate fi numai a mea!... 

Montes părea înspăimântător, dar mai înfiorător îi era 
glasul. Mugea ca un taur, se zvârcolea, spărgea tot ce 
atingea; lemnul de palisandru ai fi zis că-i de sticlă. 

— Sfarmă, nu se-ncurcă! exclamă Carabine, uitându-se la 
tuşa Nourisson. Ascultă, drăguţule, urmă ea, bătându-l 
uşurel cu palma pe brazilian. Rolando furioso merge într-un 
poem, dar, într-o casă, e şi prozaic şi costisitor. 

— Fiule! spuse tuşa Nourisson, aşezându-se în faţa 
brazilianului abătut, te înţeleg. Când iubeşti într-un anumit 
fel, când te-ai legat pe viaţă şi pe moarte, viaţa devine 
chezăşia dragostei, şi cel care o nesocoteşte pustieşte totul 
şi nu lasă decât ruine în urma lui. Ie preţuiesc, te admir, te 
aprob, mai ales pentru procedeul tău, care o să mă facă să 
ajung negrofilă. Dar iubeşti! Şi-o să dai înapoi!... 

— Eu! Dacă e o ticăloasă, atunci... 

— Haide, haide. Vorbe de clacă! zise tuşa Nourisson, de 
data asta cu tonul ei firesc. Un om oare vrea să se răzbune, 
care pretinde că întrebuinţează metode sălbatice, se poartă 
cu totul altfel. Ca să-ţi poţi vedea dulcineea în paradisul ei, 
trebuie s-o iei pe Cydalise şi să te prefaci că ai nimerit acolo 
împreună cu drăguţa ta, aşa, ca dintr-o greşeală a 
servitoarei; dar fără tămbălău, mă auzi? Dacă vrei să te 
răzbuni, e oare cu putinţă să mai fi laş, să faci pe disperatul, 
să fii tras pe sfoară de amantă?... Ei, ce părere ai? îl întrebă 
doamna Nourisson văzând că brazilianul rămăsese surprins 
de o uneltire atât de dibace. 

— Bine, struţoaico, răspunse el, bine!... pricep. 

— La revedere, mititico, se adresă doamna Nourisson 
Carabinei. 

Şi-i făcu semn Cydalisei să coboare cu Montes, apoi 
rămase singură cu Carabine. 

— Acum, draga mea, numai de un lucru mă mai tem, să n- 
o sugrume! Aş da de bucluc, şi trebuie să lucrăm numai cu 
binişorul. Ei, cred că ai câştigat tabloul de Rafael, dar cică 


ar fi un Mignardi18%. Fii pe pace. E mult mai frumos, am 
auzit că pânzele lui Rafael sunt toate înnegrite, pe când cel 
de care-i vorba e încântător, parcă ar fi un Girodeti1%. 

— Nu vreau decât s-o dau gata pe Josepha! strigă 
Carabine, aşa că mi-e totuna de o fi un Rafael sau un 
Mignard. Ah! hoaţa asta purta nişte perle astăzi... să-ţi vinzi 
şi sufletul pentru ele, nu alta! 


leşind de la Carabine, Cydalise, Montes şi doamna 
Nourisson se urcară într-o trăsură ce aştepta în faţa porţii. 
Doamna Nourisson îi şopti birjarului la ureche adresa unei 
case, din grupul compact de clădiri de pe bulevardul des 
Italiens, unde s-ar fi putut ajunge în câteva clipe, căci din 
strada Saint-Georges nu faci decât şapte, opt minute; dar 
doamna Nourisson îi porunci s-o ia pe strada Lepelletier şi 
să meargă foarte încet, în aşa fel ca să poată cerceta 
echipajele care staţionau. 

— Brazilianule! i se adresă tuşa Nourisson, fii cu luare- 
aminte şi cată să recunoşti servitorii şi trăsura îngeraşului 
tău. 

Baronul arătă cu degetul echipajul Valleriei, în clipa când 
trăsura trecu prin dreptul lui. 

— A spus slujitorilor să vină la ora zece şi a luat o birjă 
până la casa unde se află acum cu contele Steinbock, a 
cinat acolo, şi într-o jumătate de oră va fi la Operă. Bine 
lucrat! spuse doamna Nourisson. Acum cred că înţelegi cum 
de-a putut să te ducă de nas atâta vreme. 

Brazilianul nu răspunse. Prefăcut în tigru, îşi recăpătase 
perfecta stăpânire de sine şi sângele rece, care stârnise 
atâta admiraţie în timpul mesei. Era acum liniştit ca un falit, 
a doua zi după ce şi-a depus bilanţul. 

La poarta casei fatale, aştepta o trăsură de piaţă cu doi 
cai, dintr-acele intitulate Compania generală, după numele 
întreprinderii. 

— Rămâi în birjă, îl sfătui doamna Nourisson pe Montes. 
Aici nu se intră ca la birt, o să trimit să te cheme. 


Paradisul doamnei Marneffe şi al lui Wenceslas nu 
semăna deloc cu căsuţa lui Crevel, pe care acesta o vânduse 
contelui Maxime de Trailles; căci, după părerea lui, nu-i mai 
putea fi de niciun folos. Paradisul acela, paradis pentru 
multă lume, era alcătuit dintr-o cameră la etajul al patrulea, 
care da de-a dreptul pe scară, situată într-o casă din 
grămada de clădiri de pe bulevardul des Italiens. La fiecare 
etaj şi palier din casa aceea se afla o cameră care pe 
vremuri fusese destinată să servească de bucătărie 
apartamentului respectiv. Dar casa ajungând cu timpul un 
fel de han închiriat amorurilor clandestine la preţuri 
nemaipomenite, locatara principală, adevărata doamnă 
Nourisson, negustoreasă de vechituri în strada Neuve- 
Saint-Marc, îşi dăduse seama de valoarea imensă a 
bucătăriilor, prefăcându-le într-un fel de sufragerii. 
Camerele acelea, apărate de două ziduri interioare solide, 
cu ferestre spre stradă, erau perfect izolate cu ajutorul 
unor uşi foarte groase, care formau o îndoită despărţitură 
spre palier. Puteai deci să discuţi secrete însemnate, 
cinând, fără să-ţi fie teamă c-ai putea fi auzit. Pentru mai 
multă siguranţă, ferestrele erau prevăzute cu persiene pe 
din afară şi cu obloane pe dinăuntru. Din această cauză, 
odăile costau trei sute de franci pe lună. Casa aceasta plină 
de paradisuri şi de taine era închiriată cu douăzeci şi patru 
de mii de franci pe an de către doamna Nourisson, care 
câştiga douăzeci de mii de franci în medie pe an, în afară de 
ce plătea administratoarei (doamna Nourisson Il), căci nu 
conducea chiar ea direct întreprinderea. 

Paradisul închiriat contelui Steinbock fusese tapisat cu 
persiană. Răceala şi duritatea pietrei grosolane de pe jos, 
înroşite cu ceară, nu se mai simţea când păşeai pe covorul 
pufos ce-l acoperea. Mobilierul consta din două scaune 
elegante şi un pat transformat în alcov, care, în momentul 
de faţă, era pe jumătate ascuns îndărătul unei mese 
încărcate cu rămăşiţele unei cine alese, în mijlocul cărora 
două sticle cu dopuri lungi şi o sticlă de şampanie înecată în 


gheaţă vădeau câmpiile lui Bacchais cultivate de Venus. Se 
mai aflau acolo un fotoliu capitonat, o banchetă şi un scrin 
din lemn de trandafir cu o oglindă frumos încadrată în stil 
Pompadour, trimise, fără îndoială, de Valerie. O lampă 
atârnată de plafon răspândea o lumină molcomă, la care se 
adăuga cea a lumânărilor de pe masă şi a celor care 
împodobeau căminul. 

Schița aceasta zugrăveşte, urbi et orbi1%+ amorul 
clandestin în proporţiile meschine la care-l condamna 
Parisul din 1840. Ce diferenţă, vai! în comparaţie cu amorul 
adulter simbolizat de plasa lui Vulcan de acum trei mii de 
ani! 

În vreme ce Cydalise şi baronul urcau scările, Valerie, în 
picioare, în faţa căminului în care ardea un buştean mare, îl 
punea pe Wenceslas să-i tragă şireturile corsetului. E clipa 
în care femeia care nu-i nici prea grasă, nici prea slabă, 
cum era distinsa şi eleganta Valerie, dă în vileag frumuseți 
supranaturale. Carnea trandafirie cu (luciri umede atrage 
privirea cea mai adormită. Liniile trupului, aşa de puţin 
tăinuite în clipa aceea, sunt atât de bine scoase în evidenţă 
de faldurile strălucitoare ale juponului şi de pânza 
corsetului, încât femeia apare mai irezistibilă decât oricând, 
ca orice lucru de care ştii că trebuie să te desparţi. Chipul 
fericit şi zâmbitor din oglindă, piciorul care n-are astâmpăr, 
mâna care caută să dreagă dezordinea din buclele 
pieptănăturii prost refăcute, ochii ce strălucesc de 
recunoştinţă, apoi flacăra mulţumirii, care, asemeni unui 
apus de soare, colorează cu lumina ei cele mai mici 
amănunte ale trăsăturilor, toate fac din acel ceas o comoară 
de amintiri!... Desigur că oricine, aruncând o privire înapoi 
spre cele dintâi greşeli ale vieţii sale, va regăsi câteva din 
amănuntele acestea încântătoare şi va înţelege, fără să le 
scuze însă, nebuniile unora ca Hulot şi Crevel. Femeile îşi 
dau seama atât de bine de puterea pe care o au în clipa 
aceea, încât găsesc în ea, întotdeauna, o plăcere care s-ar 
putea numi „înviorarea întâlnirii de dragoste”. 


— Bravo ţie! N-ai învăţat încă, după doi ani de zile, cum 
să legi corsetul unei femei. Eşti cam prea polonez! E ora 
zece Wences... las dragă! zise Valerie râzând. 

În clipa aceea, o slujnică ticăloasă, servindu-se de un 
cuţit, desprinse cu îndemânare cârligul uşii cu resort, care 
era toată paza lui Adam şi a Evei. Deschise brusc uşa, căci 
locatarii acelor paradisuri ascunse n-au mult timp de 
petrecut împreună, dând la iveală un tablou încântător 
dintre acelea pline de fantezie, în genul lui Gavarnit1%+, ce 
se văd adesea expuse la Salon. 

— Aici, doamnă! spuse fata. 

Şi Cydalise intră urmată de baronul Montes. 

— Dar mai e cineval!... lertaţi-mă, doamnă, făcu 
normanda speriată. 

— Cum, Valerie aici? strigă Montes trântind uşa în urma 
lui. 

Doamna Marneffe, prea emoţionată ca să se mai poată 
preface, se prăbuşi pe bancheta din colţul căminului. 
Lacrimi îi apărură în ochi, dar se uscară numaidecât. Se 
uită la Montes, o zări pe normandă şi izbucni într-un hohot 
de râs silit. În indignarea ei de femeie jignită uită că era pe 
jumătate dezbrăcată, înaintă spre brazilian şi-l privi atât de 
sfidător, încât ochii îi scăpărau ca tăişul unui cuţit. 

— Aşa, vasăzică, rosti ea postându-se în faţa brazilianului 
şi arătându-i-o pe Cydalise, asta-i credinţa cu care te 
lăudai? Dumneata! care m-ai amăgit teu făgăduinţe în stare 
să convingă până şi pe-o femeie care nu crede în dragoste! 
dumneata pentru care am făcut atâtea, chiar şi crime!... Ai 
dreptate, domnule, eu nu sunt nimic pe lângă o fată ca asta, 
atât de tânără şi de frumoasă!... ştiu ce-ai să-mi spui, 
continuă ea  arâtându-i-l pe  Wenceslas, a cărui 
îmbrăcăminte în neorânduială era o dovadă prea limpede 
ca să mai poată fi tăgăduită. Dar asta mă priveşte! Dacă aş 
putea să te mai iubesc, după ce m-ai înşelat într-un chip 
atât de mişelesc, căci m-ai spionat, ai cumpărat treaptă cu 
treaptă toată casa asta, şi pe stăpâna casei şi pe slujnică, ba 


poate chiar şi pe Reine... A! frumos te mai lauzi! Dacă aş 
mai avea o fărâmă de dragoste pentru un asemenea laş, i-aş 
putea dovedi atât de bine că dreptatea-i de partea mea, 
încât i-aş face să mă iubească înzecit!... Dar te las, domnule, 
cu îndoielile dumitale, care se vor preface în remuşcări... 
Wenceslas, dă-mi rochia! 

Îşi luă rochia, şi-o trase pe dânsa, se privi în oglindă şi se 
îmbrăcă liniştită, fără să se mai uite la brazilian, ca şi cum 
ar fi fost singură. 

— Eşti gata, Wenceslas? Ia-o înainte! 

Spionase prin oglindă, cu coada ochiului, chipul lui 
Montes şi, părându-i-se că regăseşte în paloarea lui 
semnele slăbiciunii, care-i îngenunche pe oamenii aceia atât 
de tari supunându-i farmecelor femeii, îl luă de mână 
apropiindu-se de el, ca să-l facă să simtă parfumurile 
ucigătoare cu care se ameţesc îndrăgostiţii; simţindu-l 
tulburat, îl privi cu un aer mustrător: 

— N-ai decât să te duci la domnul Crevel şi să-i povesteşti 
isprava dumitale, n-are să te creadă în ruptul capului; în 
felul acesta voi avea dreptul să-l iau de bărbat. Poimâine va 
fi soţul meu... şi-am să-l fac foarte fericit!... Adio! încearcă 
să mă uiţi... 

— Ah! Valerie, strigă Henri Montes strângând-o în braţe, 
nu-i cu putinţă una ca asta!... Vino cu mine în Brazilia! 

Valerie îl privi pe baron şi-şi dădu seama că e din nou 
sclavul ei. 

— Vai! Henri, dacă ai mai ţine la mine, peste doi ani aş fi 
soţia ta, dar chipul tău îmi pare tare viclean în clipa asta... 

— Îţi jur că am fost ameţit, că nişte prieteni nesinceri mi- 
au aruncat-o în braţe pe femeia asta şi că totul nu-i decât o 
întâmplare! rosti Montes. 

— Atunci, te-aş mai putea ierta? spuse ea zâmbind. 

— Dar tot te măriţi? o întrebă brazilianul ros de o 
cumplită nelinişte. 

— Optzeci de mii de franci rentă! răspunse ea cu un 
entuziasm pe jumătate comic. Şi Crevel mă iubeşte atât de 


mult încât ar muri! 

— A, da! te înţeleg, zise brazilianul. 

— Ei, atunci, peste câteva zile, ne înţelegem noi, îi 
făgădui ea. 

Şi cobori triumfătoare. 

— Acum nu mai am niciun scrupul! se gândi baronul 
rămânând o clipă nemişcat. Aşadar vrea să se slujească de 
dragostea ei ca să se descotorosească de imbecilul acela, 
cum se bizuia şi pe putreziciunea lui Marneffe!... Voi fi 
unealta mâniei cereşti! 


Două zile mai târziu, oaspeţii lui du Tillet, care o 
forfecaseră fără milă pe doamna Marneffe, se ospătau la 
masa ei, un ceas după ce gazda se transformase, 
lepădându-şi numele şi înlocuindu-l cu faimosul nume al 
unui primar al Parisului. Acest fel uşuratic de a-ţi schimba 
părerea după împrejurări e unul dintre aspectele cele mai 
obişnuite ale vieţii pariziene. Valerie avusese plăcerea să-l 
vadă la biserică pe baronul brazilian, pe care Crevel, ajuns 
acum soţ în toată legea, îl invitase din fanfaronadă. 
Prezenţa lui Montes la masă nu miră pe nimeni. Ioţi 
oamenii aceia de spirit erau de mult deprinşi cu laşităţile 
dragostei pătimaşe, cu tocmelile plăcerilor. Profunda 
melancolie a lui Steinbock, care începea s-o dispreţuiască 
pe aceea pe care o crezuse un înger, făcu o impresie foarte 
bună. Polonezul părea să spună astfel că totul se sfârşise 
între el şi Valerie. Lisbeth veni s-o îmbrăţişeze pe scumpa ei 
doamnă Crevel, scuzându-se că nu poate rămâne la masă, 
din pricina stării îngrijorătoare a Adelinei. 

— Fii fără nicio grijă, îi şopti ea Valeriei, înainte de a 
pleca, te vor primi la ei în casă, şi îi vei primi şi tu. Numai 
pentru că a auzit aceste şase cuvinte: două sute de mii de 
franci, baroana e pe moarte! A! îi ai la mână pe toţi cu 
povestea asta, ai să mi-o spui şi mie?... 


O lună după căsătorie, Valerie ajunsese la a zecea ceartă 
cu Steinbock, care îi cerea lămuriri în privinţa lui Henri 
Montes, amintindu-şi de cele rostite în cursul scenei din 
paradis. Socotind că nu-i de ajuns să-şi copleşească amanta 
cu vorbe de dispreţ, Wenceslas începu s-o supravegheze cu 
atâta străşnicie încât Valerie nu mai avea o clipă de 
libertate, hărţuită de gelozia artistului şi de atenţiile lui 
Crevel. Nemaiavând-o lângă ea pe Lisbeth, care-i dădea 
sfaturi minunate, Valerie se înfurie atât de tare, încât îi 
aminti cu asprime lui Wenceslas de banii pe care i-i 
împrumuta. Mândria lui Steinbock se trezi, astfel că încetă 
de a mai veni în casa lui Crevel. Valerie îşi atinse țelul, căci 
voia să-l îndepărteze pentru câtva timp pe Wenceslas, ca să- 
şi redobândească libertatea. Aşteptă să plece Crevel la ţară, 
la contele Popinot, unde voia să ducă tratative pentru 
prezentarea doamnei Crevel, şi în felul acesta putu să-şi 
dea o întâlnire cu baronul, dorind să petreacă o zi întreagă 
singură cu el, ca să-i dea motive care să-l facă pe brazilian 
s-o iubească şi mai tare. În dimineaţa acelei zile, Reine, 
care-şi considera crima în raport cu importanţa sumei 
primite, încercă s-o prevină pe stăpâna sa, de care, fireşte, 
era mai legată decât de nişte necunoscuţi; dar se arătă 
destul de, timidă, deoarece fusese ameninţată că, în cazul 
când va săvârşi o indiscreţie, vor spune că e nebună, şi va fi 
internată la ospiciul Salpetriere. 

— Doamna e atât de fericită acum, spuse ea. De ce s-ar 
mai încurca cu brazilianul?... Mie, să vă spun drept, nu-mi 
inspiră încredere! 

— Ai dreptate, Reine, răspunse stăpâna, chiar am de 
gând să-i fac vânt. 

— O, doamnă, mi-aţi luat o piatră de pe inimă. Pe mine 
mă înspăimântă harapul ăsta. Îl cred în stare de orice... 

— Proastă mai eşti! Mai degrabă se află el în primejdie, 
când e cu mine. 

În clipa aceea, intră şi Lisbeth. 


— A, scumpa mea Căpriţă! De când nu ne-am mai văzut! 
exclamă Valerie. Află că sunt tare nenorocită... Crevel mă 
plictiseşte de moarte, iar pe Wenceslas nu-l mai am, căci 
suntem certaţi. 

— Ştiu, răspunse Lisbeth, de asta am şi venit. Victorin l-a 
întâlnit, pe la ora cinci după amiază, tocmai când intra într- 
un birt ieftin din strada Valois, l-a prins cu 
sentimentalismele pe stomacul gol şi l-a adus în strada 
Louis-le-Grand... Hortense, văzându-l slab, suferind şi prost 
îmbrăcat, i-a întins mâna. lată cum m-ai trădat! 

— Domnul Henri, doamnă, o anunţă feciorul la ureche pe 
Valerie. 

— Lasă-mă acum, Lisbeth. O să-ţi lămuresc eu toate, 
mâine!... 

Dar, după cum se va vedea, Valerie n-avea să mai poată 
lămuri nimănui nimic. 


Către sfârşitul lunii mai, pensia baronului Hulot fusese 
liberată, datorită şuanilor pe care Victorin le achitase 
regulat baronului Nucingen. Oricine ştie că ratele 
semestriale de pensie nu se plătesc decât la prezentarea 
unui certificat doveditor că eşti în viaţă, şi cum domiciliul 
baronului Hulot nu era cunoscut de nimeni, ratele poprite 
în Moşul lui Vauvinet rămăseseră în visteria statului. Dar, 
Vauvinet semnase acum actele pentru ridicarea popririi, 
astfel încât trebuia neapărat să se dea de urma titularului, 
ca să poată fi încasate restanţele. Baroana, datorită 
îngrijirilor doctorului Bianchon, îşi redobândise sănătatea. 
La deplina ei însănătoşire contribuise mult şi bunătatea 
Josephei, care îi trimisese o scrisoare, întocmită, precum se 
putea vedea după ortografie, cu ajutorul ducelui 
d'Herouville. Iată ce-i scria Josepha baroanei, după ce 
făcuse cercetări stăruitoare timp de patruzeci de zile: 


Doamnă baroană, 


Domnul Hulot locuia, acum două luni în strada Bernardin 
împreună cu FElodie Chardin, dantelăreasă, care îl răpise 
domnişoarei Bijou; dar a plecat de acolo fără să-şi ia niciun 
lucru, fără să spună nimic de unde să se poată afla încotro 
a apucat. Nu m-am descurajat şi am pus pe cineva să-l 
urmărească; s-ar părea c-a şi fost zărit pe bulevardul 
Bourdon. 

Sărmana evreică işi va ține făgăduiala dată creştinei. Fie 
ca îngerul să se roage pentru demon! căci aceasta trebuie 
să se întâmple uneori în ceruri. 

Cu adânc respect, rămânând pentru totdeauna a 
dumneavoastră preaplecată slugă, 


Josepha Mirah 


Maestrul Hulot d'Ervy, nemaiavând nicio veste din partea 
îngrozitoarei doamne Nourisson, văzându-şi socrul însurat, 
cumnatul întors în sânul familiei, nefiind câtuşi de puţin 
stingherit de noua lui soacră şi găsind că mama sa se 
însănătoşea pe zi ce trece, se lăsă prins de treburile politice 
şi judiciare, luat de curentul rapid al vieţii pariziene, în care 
ceasurile preţuiesc cât zilele. Primind sarcina de a întocmi 
un raport la Camera deputaţilor, se văzu silit, spre sfârşitul 
sesiunii, să rămână o noapte întreagă în birou, pentru a 
lucra. Sosind în cabinetul său pe la ora nouă, aştepta ca 
feciorul să-i aducă lumânările prevăzute cu abajur şi se 
gândea la tatăl său. Tocmai se mustra că o lăsase numai pe 
cântăreaţă să-l caute şi îşi propunea să se ducă chiar a doua 
zi la domnul Chapuzot, când, deodată, zări în dreptul 
ferestrei, în lumina scăzută a amurgului, un cap minunat de 
moşneag cu o chelie galbenă înconjurată de păr alb. 

— Porunceşte, scumpe domn, să fie lăsat să intre un biet 
sihastru venit tocmai din pustiu, cu misiunea de a strânge 
daruri pentru înălţarea unui sfânt lăcaş. 

Această vedenie, care prinsese glas şi care-i aminti dintr- 
odată avocatului de prorocirea înfiorătoarei Nourisson, îl 


făcu să tresară. 

— Dă drumul bătrânului înăuntru, îi spuse el feciorului. 

— O să împuţească tot biroul, domnule, răspunse 
slujitorul; poartă o rasă cafenie, pe care n-a mai schimbat-o 
de când a plecat din Siria, şi n-are nici cămaşă pe el... 

— Dă drumul bătrânului înăuntru, porunci din nou 
avocatul. 

Moşneagul intră. Victorin îl cercetă cu o privire plină de 
neîncredere pe aşa-zisul sihastru pornit în pelerinaj şi văzu 
în faţa lui un superb model de călugăr napolitan, dintre cei 
ce poartă sutane asemenea boarfelor lazzaronilor, cu 
sandale de piele zdrenţuite, după cum călugărul însuşi e o 
zdreanţă omenească. Părea atât de autentic, încât avocatul, 
deşi încă bănuitor, se mustră că putuse crede în vreo 
vrăjitorie de-a doamnei Nourisson. 

— Ce-ai venit să-mi ceri? 

— Ceea ce credeţi că trebuie să-mi daţi. 

Victorin luă cinci franci dintr-un fişic şi-i oferi străinului. 

— E cam puţin ca acont pentru cincizeci de mii de franci, 
rosti cerşetorul din pustiu. 

Aceste cuvinte înlăturară toate îndoielile lui Victorin. 

— Şi cerul şi-a ţinut făgăduiala? întrebă avocatul 
încruntând sprâncenele. 

— Îndoiala e un păcat, fiule! îi răspunse schimnicul. Dacă 
nu vrei să plăteşti decât după înmormântare, prea bine, e 
dreptul dumitale, voi veni din nou peste opt zile. 

— Înmormântare, strigă avocatul ridicându-se. 

— Sămânţa-i aruncată, observă bătrânul pregătindu-se 
să iasă, şi moartea seceră iute la Paris! 

Când Hulot, care-şi lăsase capul în jos, voi să răspundă, 
sprintenul bătrân se şi făcuse nevăzut. 

— Nu înţeleg nimic, îşi zise Hulot-fiul. Dar, peste opt zile, 
o să-i cer să mi-l găsească pe tata, dacă nu-i voi fi dat de 
urmă până atunci. De unde şi-o fi luând doamna Nourisson 
(da, aşa o cheamă) asemenea actori? 


A doua zi, doctorul Bianchon îi îngădui baroanei să 
coboare în grădină, după ce o examinase pe Lisbeth, care, 
de o lună, era nevoită să stea în pat din pricina unei uşoare 
bronşite. Savantul medic, care nu voise să se pronunţe 
asupra bolii Lisbethei înainte de a constata simptomele 
hotărâtoare, o întovărăşi pe baroană în grădină, ca să 
observe influenţa aerului curat, după două luni de stat în 
casă, asupra tremurului nervos care-l preocupa. Vindecarea 
acestei nevroze ademenea geniul lui Bianchon. Văzând că 
acest mare şi vestit medic se aşezase lângă ei şi le dăruia 
câteva clipe, baroana şi copiii începură să discute cu el din 
politeţă. 

— N-aveţi o clipă de răgaz, duceţi o viaţă tristă! spuse 
baroana. Ştiu ce înseamnă să-ţi petreci zilele privind 
mizeriile şi suferinţele trupeşti. 

— Doamnă, răspunse medicul, cunosc spectacolul pe care 
milostenia vă obligă să-l vedeţi, dar o să vă deprindeţi cu 
timpul, cum ne obişnuim cu toţii. Asta-i o lege socială. 
Duhovnicul, magistratul, avocatul n-ar putea exista dacă 
deformația profesională n-ar supune inima omului. Ar fi cu 
putinţă viaţa, fără acest fenomen? Oşteanului nu-i este dat 
să asiste, în timpul războiului, la un spectacol mult mai 
crâncen decât cel pe care-l întâlnim noi? Şi totuşi, oştenii 
care au trecut prin foc sunt oameni buni. Noi avem o 
adevărata plăcere când izbutim să vindecăm pe cineva, 
după cum dumneata te bucuri când salvezi o familie din 
ghearele foamei, ale depravării, ale mizeriei, îndreptând-o 
pe calea muncii, redând-o vieţii sociale. Dar ce mângâiere 
pot avea un magistrat, un comisar de poliţie, un avocat, 
care-şi petrec viaţa  scormonind cele mai ticăloase 
combinaţii ale interesului, acest monstru social care 
cunoaşte ciuda insuccesului, dar nu ştie ce-i pocăinţa! 
Jumătate din societate îşi petrece viaţa observând cealaltă 
jumătate. Am un prieten vechi, un avocat, acum la pensie, 
care-mi spunea că de cincisprezece ani notarii şi avocaţii 
sunt tot atât de bănuitori cu clienţii lor cât şi cu vrăjmaşii 


clienţilor. Fiul dumneavoastră, care e avocat, n-a fost 
niciodată hulit de cel pe care îl apăra? 

— A I de câte ori! zise surâzând Victorin. 

— Şi de unde îşi trage rădăcina un rău atât de adânc? 
întrebă baroana. 

— Din lipsa de credinţă, răspunse medicul şi din pricina 
afacerismului neruşinat, care nu-i altceva decât egoismul 
concretizat. Altădată, banul nu era totul, alte lucruri erau 
socotite mai de preţ. De pildă: noblețea, talentul, serviciile 
aduse statului. Dar astăzi, legea a făcut din ban o unitate de 
măsură, considerând că e fundamentul capacităţii politice! 
O seamă de magistrați nu sunt eligibili. Jean-Jacques 
Rousseau n-ar fi fost eligibil.  Moştenirile mereu 
îmbucătăţite îl silesc pe om să se gândească la sine de la 
vârsta de douăzeci de ani. Insă, de la nevoia de a face avere 
până la corupţia combinațiilor necurate nu-i decât un pas, 
căci sentimentul religios lipseşte în Franţa, cu toate 
lăudabilele sforţări ale celor care încearcă o restaurare a 
catolicismului. Astfel gândesc toţi cei care observă ca mine 
societatea până în adâncurile ei. 

— Nu prea aveţi multe satisfacţii, fu de părere Hortense. 

— Adevăratul medic, îi explică Bianchon, se pasionează 
pentru ştiinţă. Găseşte sprijin atât în sentimentul acesta cât 
şi în certitudinea utilității sale sociale. Iată, în clipa de faţă 
mă vedeţi cuprins de un fel de entuziasm ştiinţific, şi mulţi 
oameni superficiali ar putea să mă considere un om lipsit de 
inimă. Mâine voi face un raport la Academia de medicină 
asupra unei descoperiri. Studiez în momentul de faţă o 
boală dispărută: o boală mortală de altfel, faţă de care 
oamenii din regiunile cu climă temperată sunt dezarmaţi. În 
Indii, ea se mai poate lecui. O boală care bântuia în evul 
mediu. Medicul duce o luptă înverşunată împotriva unui 
asemenea duşman. De zece zile mă gândesc zi şi noapte la 
bolnavii mei, căci sunt doi, femeia şi bărbatul! Vă sunt, îmi 
pare, rude? Căci, dacă nu mă înşel, doamnă, sunteţi fiica 
domnului Crevel? se adresă el Celestinei. 


— Cum! bolnavul e tatăl meu?... întrebă Celestine. 
Locuieşte în strada Barbet-de-Jouy? 

— Întocmai, răspunse Bianchon. 

— Şi boala e mortală? repetă Victorin înspăimântat. 

— Mă duc chiar acum la tata! strigă Celestine ridicându- 
se. 

— Vă interzic în mod categoric, doamnă, îi spuse calm, 
Bianchon, boala e molipsitoare. 

— Dar dumneata cum te duci, domnule, replică tânăra. 
Nu crezi că datoria unei fiice e mai presus decât a 
medicului? 

— Doamnă, medicul ştie cum să se păzească de molipsire, 
şi devotamentul dumitale nechibzuit îmi dovedeşte că n-ai fi 
în stare să ai prudenţa mea. 

Celestine se ridică, se duse în odaia ei şi se pregăti de 
plecare. 

— Domnule, se adresă Victorin doctorului Bianchon, tragi 
nădejde să-i salvezi pe domnul şi pe doamna Crevel? 

— Nădăjduiesc, fără să fiu convins, răspunse Bianchon. E 
un fapt pe care nu mi-l pot explica... Este vorba de o boală 
caracteristică negrilor şi triburilor din America, a căror 
piele are o structură diferită de aceea a rasei albe. Nu pot 
stabili însă nicio legătură între negri, cei cu pielea arămie, 
metişi şi domnul sau doamna Crevel. Dacă pentru noi e o 
boală foarte interesantă, în schimb pentru ceilalţi e 
îngrozitoare! Biata făptură „care, se zice, a fost frumoasă, e 
tare pedepsită tocmai prin ce a păcătuit, căci a ajuns de o 
urâţenie dezgustătoare, dacă se poate spune că a mai 
rămas ceva din ea!... Dinţii şi părul îi cad, arată ca o 
leproasă, se înspăimântă singură de ea. Mâinile, groaznice 
la vedere, îi sunt umflate şi acoperite de buboaie verzui. 
Unghiile, descărnate, îi rămân în răni, când se scarpină. În 
sfârşit, trupul îi putrezeşte în puroiul care îl roade. 

— Şi care-i pricina acestor tulburări? întrebă avocatul. 

— A! zise Bianchon, pricina e alterarea rapidă a sângelui, 
care se descompune cu o iuţeală înspăimântătoare. 


Nădăjduiesc să pot acţiona asupra sângelui, l-am şi dat la 
analiză; chiar acum mă duc acasă să iau rezultatul lăsat de 
prietenul meu profesorul Duval, faimosul chimist, ca să 
încercăm o lovitură disperată, cum facem uneori când ne 
războim cu moartea. 

— E mâna lui Dumnezeu! exclamă baroana cu glas adânc 
mişcat. Deşi de multe ori, în clipele de nebunie, am chemat 
dreptatea cerească asupra acestei femei, care mi-a pricinuit 
atâtea suferinţe, doresc din suflet, Dumnezeu mi-e martor, 
să izbuteşti, domnule doctor. 

Hulot-fiul se simţea ameţit. Se uita când la maică-sa, când 
la soră-sa, când la doctor, tremurând de teamă să nui se 
ghicească gândurile. Se socotea un ucigaş. Cât despre 
Hortense, ea găsea dreaptă pedeapsa lui Dumnezeu. 
Celestine se întoarse şi îl rugă pe soţul ei s-o 
întovărăşească. 

— Dacă ţineţi să vă duceţi acolo, doamnă, şi dumneata, 
domnule, staţi cel puţin la un pas distanţă de patul 
bolnavilor, e singura precauţie de luat. Şi nici dumneata, 
nici soţia dumitale să nu cumva să-l sărutaţi pe muribund! 
De aceea găsesc că-i foarte nimerit să-ţi întovărăşeşti soţia, 
domnule Hulot, pentru a o împiedica să calce consemnul. 

Adeline şi Hortense, rămase singure, se duseră să-i ţină 
de urât Lisbethei. Ura Hortensei împotriva Valeriei era atât 
de înverşunată, încât izbucni fără voie: 

— Suntem răzbunate, verişoară, şi eu şi mama!... strigă 
ea. Vipera aceea de femeie s-o fi muşcat singură, putrezeşte 
de vie! 

— Hortense, rosti baroana, nu vorbeşti ca o creştină. Ar 
trebui să te rogi lui Dumnezeu să pogoare duhul pocăinţei 
asupra nenorocitei. 

— Ce-aţi spus? strigă Bette sculându-se de pe scaun, 
vorbiţi de Valerie? 

— Da, răspunse Adeline, e condamnată, va muri de o 
boală atât de groaznică, că numai când auzi vorbind de ea 
şi te cutremuri... 


Dinţii verişoarei Bette începură să clănţăne, O sudoare 
rece o scălda toată şi avu o tresărire teribilă, care dezvălui 
cât de adâncă şi pasionată îi era prietenia pentru Valerie. 

— Mă duc acolo! spuse ea. 

— Dar doctorul te-a oprit să ieşi! 

— N-are a face! mă duc!... Bietul Crevel, în ce stare 
trebuie să fie, îşi iubeşte atât de mult soţia! 

— Şi el e pe moarte, o vesti contesa Steinbock. A! toţi 
duşmanii noştri sunt în mâinile diavolului... 

— În mâinile lui Dumnezeu... copila mea... 

Lisbeth se îmbrăcă, îşi puse faimosul ei caşmir galben, 
pălăria de catifea, ghetele şi, fără să ţină seama de 
mustrările Adelinei şi ale Hortensei, plecă mânată ca de un 
duh rău. Ajunse în strada Barbet câteva clipe după domnul 
şi doamna Hulot. Găsi acolo şapte medici chemaţi de 
Bianchon, care tocmai sosise şi el, ca să cerceteze împreună 
cazul acela unic. Doctorii stăteau în salon, discutând în 
picioare despre boală; când unul, când altul se duceau fie în 
camera Valeriei, fie în aceea a lui Crevel, ca să mai vadă 
ceva şi se întorceau cu câte un argument bazat pe 
observaţia făcută în grabă. 

Două păreri la fel de grave îi dezbinau pe aceşti prinți ai 
ştiinţei. Numai un doctor, rămas singur în părerea sa, 
susținea că este o otrăvire, la mijloc fiind vorba de o 
răzbunare, şi nega că s-ar fi ivit boala veche pomenită în 
evul mediu. Trei doctori pretindeau că ar fi o descompunere 
a limfei şi a substanţelor fluide din corp. Al doilea grup, al 
doctorului Bianchon, susţinea că boala era pricinuită de o 
descompunere a sângelui, provocată de un microb 
necunoscut. Bianchon adusese rezultatul analizei sângelui 
făcute de profesorul Duval. Mijloacele curative, deşi 
disperate şi cu totul empirice, depindeau de soluţionarea 
acestei probleme medicale. 

Lisbeth rămase împietrită, la trei paşi de patul în care 
murea Valerie, văzând la căpătâiul prietenei sale un vioar 
de la biserica Saint-Ihomas d'Aquin şi o soră de caritate, 


care o îngrijea. Religia descoperise un suflet de mântuit 
într-o grămadă de putreziciune, care din cele cinci simţuri 
nu-şi mai păstoase decât văzul. Sora de caritate, singura 
care acceptase sarcina de a o veghea pe Valerie, se ţinea la 
distanţă. 

Servitorii, înspăimântați, nu mai voiau să intre în camera 
domnului şi a doamnei, nu le păsa decât de pielea lor şi 
socoteau că stăpânii erau pe bună dreptate pedepsiţi. 
Duhoarea era atât de puternică încât, cu toate că ferestrele 
fuseseră deschise şi se folosiseră cele mai puternice 
parfumuri, nimeni nu putea rămâne mult timp în camera 
Valeriei. Acolo, numai religia veghea. Se putea oare ca o 
femeie cu o minte atât de ascuţită ca a Valeriei să nu se 
întrebe ce îi făcea pe cei doi reprezentanţi ai bisericii să 
rămână acolo? Muribunda ascultase glasul preotului. 
Pocăinţa rodea sufletul acela păcătos, pe măsură ce boala 
distrugătoare îi mistuia frumuseţea. Gingaşa Valerie era 
mai puţin înarmată împotriva răului decât Crevel şi era 
sortită să moară cea dintâi, fiind de altfel prima atinsă de 
boală. 

— De n-aş fi fost bolnavă, aş fi venit să te îngrijesc, spuse 
în sfârşit Lisbeth, după ce întâlnise privirea din ochii abătuţi 
ai prietenei sale. N-am ieşit din casă de vreo cincisprezece, 
douăzeci de zile, dar, aflând de la doctor în ce stare te afli, 
am alergat într-un suflet. 

— Biată Lisbeth, tot mă mai iubeşti! văd bine, zise 
Valerie. Ascultă! nu mai am decât o zi sau două de gândit, 
căci nu pot spune de trăit. După cum vezi, nu mai am trup, 
nu sunt decât o grămadă de tină... Nu mi se dă voie să mă 
privesc în oglindă... Am primit răsplata ce mi se cuvine. Ah! 
ce n-aş da să pot îndrepta tot răul pe care l-am făcut şi să- 
mi aflu mântuirea. 

— Vai! făcu Lisbeth, dacă ai ajuns să vorbeşti astfel, 
înseamnă că ai murit de-a binelea! 

— Nu întoarce femeia de pe calea mântuirii, las-o în 
duhul creştinesc, rosti preotul. 


— Nimic, nimic! îşi spuse Lisbeth îngrozită. Nici ochii, nici 
gura nu-i mai recunosc! N-a mai rămas nimic din chipul ei! 
Şi mintea i s-a rătăcit! Vai! e înspăimântător... 

— Tu nu ştii ce-i moartea, reluă Valerie, ce înseamnă să te 
gândeşti la ziua care va urma sfârşitului, la ce te aşteaptă în 
sicriu: trupul pradă viermilor, dar sufletul?... O! Lisbeth, 
simt că mai este o viaţă! sunt pradă unei spaime care mă 
face să nu mai simt chinurile cărnii mele putrezite! Eu, 
care-i spuneam în râs lui Crevel, bătându-mi joc de o sfântă, 
că pedeapsa dumnezeiască ia chipul tuturor nenorocirilor, 
bine am prorocit!... Nu glumi cu cele sfinte, Lisbeth! Dacă 
mă iubeşti, fă ca mine, pocăieşte-te. 

— Eu, zise lorena, am cunoscut răzbunarea peste tot în 
natură. Insectele, când sunt atacate, îşi dau viaţa urmând o 
lege a răzbunării. Şi domniile lor, continuă ea arătând spre 
preot, nu ne spun oare că Dumnezeu se răzbună şi că 
răzbunarea lui dăinuieşte de-a pururea?... 

Preotul se uită la Lisbeth cu multă blândeţe, spunându-i: 

— Eşti necredincioasă, doamnă. 

— Dar uită”te la mine în ce hal am ajuns! i se adresă 
Valerie. 

— Şi de unde ai căpătat gangrena asta? întrebă fata 
bătrână, stăruind în neîncrederea ei de ţărancă. 

— Am primit un bileţel de la Henri, care îmi arată 
limpede ce mă aşteaptă. M-a ucis. Să mori tocmai când te 
pregăteai să duci o viaţă cinstită, să mori răspândind 
groază în jur! Lisbeth, renunţă la orice gând de răzbunare! 
Fii bună cu ai tăi, cărora le-am lăsat prin testament toată 
averea de care-mi îngăduie legea să dispun! Du-te, fata 
mea, deşi eşti singura fiinţă care nu se depărtează cu 
groază de mine în clipele acestea, te rog din suflet, du-te şi 
lasă-mă... abia de mai am vreme să-mi închin sufletul 
Domnului!... 

— Bate câmpii, se gândi Lisbeth, trecând pragul odăii. 

Simţământul cel mai violent din câte există, prietenia 
unei femei pentru altă femeie, nu putu ţine piept eroismului 


neclintit al bisericii. Lisbeth, sufocată de miasmele otrăvite, 
părăsi încăperea. Dădu de medici, care tot mai discutau. 
Dar, părerea lui Bianchon ieşind învingătoare, nu se mai 
dezbătea decât chipul în care s-ar putea încerca o 
experienţă... 

— Oricum, vom avea o autopsie extraordinară, fu de 
părere unul din tabăra adversă, şi vom avea două cazuri, ca 
să putem face comparaţie. 

Lisbeth îl însoţi până la patul bolnavei pe Bianchon, care 
păru că nu simte duhoarea ce se împrăştia în jur. 

— Doamnă, rosti el, vom încerca asupra dumitale un 
tratament drastic, care poate să vă salveze... 

— Dacă mă salvezi, întrebă ea, voi fi iarăşi frumoasă ca 
mai înainte? 

— Poate! răspunse savantul. 

— Ştiu ce-nseamnă acest poate al dumitale, zise Valerie. 
Aş fi ca o femeie scoasă din foc! Lasă-mă să aparţin cu totul 
bisericii! Nu mai pot fi pe plac decât lui Dumnezeu! Voi 
încerca să mă împac cu el, e cea din urmă cochetărie a 
mea! Vreau să-l dau gata pe bunul Dumnezeu. 

— Iată cel din urmă cuvânt al bietei mele Valerie, o 
regăsesc! spuse Lisbeth plângând... 

Lorena crezu de datoria ei să treacă în camera lui Crevel, 
unde-i găsi pe Victorin şi pe nevastă-sa, stând la trei paşi 
depărtare de patul ciumatului. 

— Lisbeth, i se adresă el, mi se ascunde starea în care se 
află nevastă-mea. Ai văzut-o, nu-i aşa? Cum îi merge? 

— E mai bine, se crede salvată! răspunse Lisbeth, 
îngăduindu-şi o minciună pentru a-l linişti pe Crevel. 

— Ah, ce bine, reluă primarul, mi-era teamă să nu-i fi dat 
eu boala... Nu degeaba am fost pe vremuri comis-voiajor de 
parfumuri. Îmi fac mustrări. Ce m-aş face, oare, de-ar fi s-o 
pierd? Pe cuvântul meu, o ador pe femeia asta, copii! 

Crevel încercă, ridicându-se în pat, să-şi ia ţinuta favorită. 

— Vai, tată, îi declară Celestine, dacă te vei face bine, îţi 
jur c-am s-o primesc în casă pe mama mea vitregă. 


— Biata mea fetiţă, zise Crevel, vino să mă săruţi!... 

Victorin îşi opri soţia, care se şi repezise. 

— Se vede că nu ştii, domnule, rosti cu blândeţe avocatul, 
că boala dumitale e molipsitoare... 

— E adevărat, medicii se felicită că au descoperit în mine 
nu ştiu ce fel de ciumă din evul mediu, pe care o socoteau 
dispărută şi care era un fel de cal de bătaie prin facultăţi... 
Adevărat caraghioslăc! 

— Tată, spuse Celestine, trebuie să ai curaj şi vei învinge 
boala. 

— Fiţi liniştiţi, copii, moartea se uită de două ori înainte 
de a se atinge de un primar al Parisului! zise el cu un sânge 
rece, comic. Ei, şi-apoi, dacă sectorul meu are nenorocul să 
piardă un om pe care l-a onorat de două ori cu voturile 
sale... (ei, nu-i aşa că mă exprim cu uşurinţă?), voi şti să-mi 
pregătesc calabalâcul. Nu degeaba am fost comis-voiajor, 
sunt obişnuit cu plecările. A (copii, eu sunt un om tare. 

— Făgăduieşte-mi, tetă, că-i vei primi pe slujitorii bisericii 
la căpătâiul tău. 

— Niciodată! răspunse Crevel. Ce vreţi? Sunt un copil al 
Revoluţiei şi (dacă n-am mintea luminată a baronului 
d'Holbachi1%+, am măcar tăria lui sufletească. La naiba! Mă 
simt mai mult ca oricând stil regență, muşchetar, abate 
Dubois şi mareşal de Richelieu! Ei, drăcie! Biata nevastă- 
mea se vede că şi-a pierdut capul, că mi-a trimes un om în 
sutană, mie, un admirator al lui Beranger, prieten al 
Lisettei, copil al lui Voltaire şi al lui Rousseau. Medicul m-a 
întrebat, ca să mă încerce şi ca să vadă dacă mă doboară 
boala: „L.aţi văzut pe preot?”... Ei, ştiţi ce-am făcut? M-am 
apucat să-l imit pe marele Montesquieu. Da, m-am uitat la 
doctor, iacă aşa, zise el întorcându-se pe trei sferturi, ca în 
portretul lui, întinzând mâna cu un gest autoritar, şi i-am 
spus: 


„„.„Şi sclavul a păşit, 
Predat-a al său ordin, dar nu a fost primit. 


— E aici un calambur care dovedeşte că domnul 
preşedinte de Montesquieu îşi păstrase şi pe patul de 
moarte toată agerimea geniului său, căci i se trimisese un 
călugăr din ordinul iezuiţilor!... îmi place pasajul acesta... 
nu al vieţii, ci al morţii sale. A! ce pasaj! încă un calambur! 
Pasajul Montesquieu. 

Hulot-fiul îşi privea plin de întristare socrul, întrebându- 
se dacă prostia şi îngâmfarea nu au tot atâta putere ca 
adevărata nobleţe sufletească. Cauzele care pun în mişcare 
resorturile sufletului par a fi cu totul străine de rezultat. 
Forţa pe care o arată un mare criminal să fie oare asemeni 
aceleia cu care se mândrea un Champcenetzi1+, când se 
urca pe eşafod? 


La sfârşitul săptămânii, doamna Crevel fu înmormântată, 
după chinuri de nedescris, şi, două zile după aceea, Crevel 
îşi urmă soţia. Astfel, rezultatele contractului de căsătorie 
fură anulate, şi Crevel o moşteni pe Valerie. 

Chiar a doua zi după înmormântare, Victorin îl revăzu pe 
călugărul cel bătrân şi îl primi fără o vorbă. Călugărul 
întinse în tăcere mâna, şi maestrul Victorin Hulot?, la fel de 
tăcut, îi dădu optzeci de bilete de bancă a o mie de franci, 
luaţi din suma ce se găsise în biroul lui Crevel. Tânăra 
doamnă Hulot moşteni moşia Presles şi o rentă de treizeci 
de mii de franci. Doamna Crevel instituise un legat de trei 
sute de mii de franci baronului Hulot. Stanislas cel scrofulos 
avea să primească, la majorat, casa Crevel şi o rentă de 
douăzeci şi patru de mii de franci. 

Printre numeroasele şi binecuvântatele asociaţii instituite 
de filantropia catolică la Paris, există una, fondată de 
doamna de La Chanterie, cu scopul de a-i căsători civil şi 
religios pe oamenii din popor, care trăiesc de bunăvoie 
împreună. Legislatorii, zeloşi de rezultatele înregistrărilor, 
burghezia conducătoare, oare ţine la onorariile notarilor, se 
prefac a nu observa că trei sferturi din oamenii nevoiaşi nu 


pot plăti cincisprezece franci pentru un contract de 
căsătorie. În privinţa asta, breasla notarilor nu s-a arătat la 
înălţimea avocaţilor parizieni. Avocaţii parizieni, asociaţie 
destul de calomniată, şi-au luat sarcina de a pleda gratuit 
procesele oamenilor sărmani, pe câtă vreme notarii nu s-au 
hotărât încă să întocmească pe gratis contractele de 
căsătorie ale celor săraci. Cât priveşte fiscul, ar trebui pusă 
în mişcare toată maşinăria guvernamentală, ca să obţii o 
scutire în această privinţă. Administraţia e surdo-mută. Pe 
de altă parte, biserica are dreptul să perceapă şi ea taxe 
asupra căsătoriilor. Biserica, în Franţa, e peste măsură de 
fiscalistă; se dedă, în casa Domnului, la tot felul de 
speculaţii neruşinate, cu băncuţe şi scaune, spre indignarea 
străinilor, deşi nu-i cu putinţă să fi uitat mânia 
mântuitorului ce-i alungase pe zarafi din templu. Dacă 
bisericii îi vine greu să renunţe la drepturile sale, asta se 
datorează faptului că ele constituie astăzi unul dintre 
puţinele, sale venituri, şi atunci vina bisericii ar fi de fapt 
vina statului. Concursul acesta de împrejurări, într-o vreme 
când se face atâta caz de negri sau de micii infractori 
condamnaţi de poliţia corecțională încât nu se mai poate da 
vreo importanţă sărmanilor oameni cinstiţi în suferinţă, e 
pricina pentru care un mare număr de căsnicii cinstite 
trăiesc în concubinaj, neavând treizeci de franci, ultimul 
preţ la care notariatul, înregistrarea, primăria şi biserica îi 
poate uni pe doi parizieni. Instituţia doamnei de La 
Chanterie, întemeiată ca să îndrepte căsniciile sărace pe 
calea legală din punct de vedere religios şi civil, căuta să 
găsească aceste perechi, destul de uşor de descoperit, căci 
oamenii nevoiaşi erau înainte de toate ajutaţi, şi apoi li se 
verifica starea civilă. 

După ce doamna Hulot se însănătoşi pe deplin, îşi reluă 
îndeletnicirile. Respectabila doamnă de La Chanterie veni s- 
o roage să ia asupră-şi, pe lângă celelalte opere de 
binefacere cu care se ocupa, şi sarcina legalizării 
căsătoriilor nelegitime. 


Îndată ce-şi începu noua misiune, baroana făcu o 
încercare într-o mahala sinistră, numită pe vremuri Polonia 
Mică, mărginită de străzile Rocher, Pepiniere şi Miromesnil. 
Cartierul acesta e ca un fel de sucursală a mahalalei Saint- 
Marceau. Ca să zugrăvim cartierul, e de ajuns să spunem că 
proprietarii unor anumite case, locuite de industriaşi fără 
industrii, de periculoşi neguţători de fiare vechi, de oameni 
săraci ce s-au dedat unor ocupaţii primejdioase, nu 
îndrăznesc să-şi ceară chiriile şi nu găsesc nici portărei 
dispuşi să-i evacueze pe locatarii insolvabili. În prezent, 
specula ce tinde să schimbe înfăţişarea acelui colţ al 
Parisului, ridicând clădiri pe terenul viran care desparte 
strada Amsterdam de strada Faubouxg-du-Roule, va 
primeni fără îndoială populaţia, căci mistria, la Paris, e un 
mijloc de civilizaţie mai temeinic decât s-ar crede! Înălţând 
case frumoase şi elegante cu gherete de portari, pavând 
trotuare şi înființând magazine, specula îndepărtează, prin 
preţul chiriilor, oamenii fără căpătâi, căsniciile fără mobilă 
şi chiriaşii suspecți. Astfel, cartierul scapă de indivizii fioroşi 
şi de tavernele infecte, unde poliţia nu pune piciorul decât 
la ordinul justiţiei. 


În iunie 1844, piaţa Delaborde şi împrejurimile ei aveau 
încă o înfăţişare suspectă. Pietonul elegant, care trecea 
întâmplător din strada Pepiniere în străzile acelea 
groaznice, rămânea uimit văzând acolo aristocrația cot la 
tot cu haimanalele. În cartierele acelea, unde vegetează 
sărăcia întunecată şi mizeria la pândă, înfloresc cei din 
urmă scriitori publici ce se mai găsesc la Paris. Unde vedeţi 
scrise următoarele două cuvinte: Scriitor public, cu litere 
groase, cursive, pe o hârtie albă afişată pe geamul vreunui 
mezanin sau parter rapănos, puteţi fi siguri că mahalaua 
ascunde mulţi indivizi lipsiţi de carte, şi deci nenorociri, vicii 
şi criminali. Ignoranţa e mama tuturor crimelor. O crimă, 
înainte de toate, e o lipsă de judecată. 


În timp ce baroana zăcuse bolnavă, cartierul acesta, 
pentru care doamna Hulot fusese a doua providenţă, se 
îmbogăţise cu un scriitor public stabilit în pasajul Soarelui, 
denumire ce reprezintă una dintre antitezele acelea 
familiare parizienilor, căci pasajul e cum nu se poate mai 
întunecos. Scriitorul acesta, bănuit că ar fi neamţ, se numea 
Vyder şi ţinea o nevastă fără cununie, o fată tânără, pe care 
era atât de gelos, încât n-o lăsa să se ducă decât la nişte 
sobari de (treabă din strada Saint-Lazare, italieni ca toţi 
sobarii, stabiliţi de multă vreme la Paris. Slujind instituţia 
doamnei de La Chanterie, doamna Hulot îi salvase pe aceşti 
sobari de la un faliment sigur, care i-ar fi aruncat în 
ghearele mizeriei. În câteva luni, belşugul înlocuise mizeria, 
şi religia pătrunsese în inimile acelea care înainte 
blestemau providenţa, cu o înverşunare specifică italienilor 
sobari. De aceea, de îndată ce-şi reîncepu activitatea, 
baroana se duse să-şi viziteze italienii. Se simţi fericită 
văzând priveliştea ce i se înfăţişa, în fundul casei unde 
locuiau aceşti oameni de treabă, în strada Saint-Lazare, 
aproape de strada Rocher. Familia ocupa un apartament 
mic - în care munca adusese belşugul - situat deasupra 
magazinelor şi atelierului, acum bine aprovizionate, unde 
mişunau ucenici şi lucrători, toţi italieni din valea 
Domodossolia. O primiră pe baroană, ca şi cum le-ar fi 
apărut sfânta fecioară. Adeline, nevoită să-l aştepte pe soţ, 
ca să afle cum mergeau treburile, după un sfert de oră de 
cercetări începu să-şi îndeplinească misiunea, punând 
întrebări asupra nenorociţilor pe care-i cunoştea familia 
sobarului. 

— A! dragă doamnă, dumneata ai fi în stare să-i scoţi pe 
ticăloşi din flăcările iadului, spuse italianca. Cunosc aici, în 
apropiere, o fată tânără care ar trebui salvată de la 
pierzanie. 

— O cunoşti bine? întrebă baroana. 

— E nepoata unui fost patron al soţului meu, venit în 
Franţa îndată după Revoluţie, în 1798, şi pe care-l chema 


Judici. Moş Judici a fost, pe vremea împăratului Napoleon, 
unul dintre cei mai vestiți sobari din Paris. A murit în 1819, 
lăsând feciorului său o avere frumoasă. Dar fiul lui Judici a 
tocat-o toată cu femei stricate şi, până la sfârşit, s-a însurat 
cu una mai şmecheră decât celelalte, cu care a avut şi fetiţa 
asta, biata de ea, care abia a împlinit cincisprezece ani. 

— Ce i s-a întâmplat? zise baroana, foarte impresionată 
de asemănarea dintre firea lui Judici şi aceea a baronului. 

— Cum vă povesteam, doamnă, mititica asta, pe care o 
cheamă Atala, şi-a părăsit părinţii şi a venit aici, în 
apropiere, să trăiască cu un neamţ de vreo optzeci de ani, 
unu' Vyder, care se ocupă cu treburile oamenilor neştiutori 
de carte. Măcar de-ar lua-o de nevastă, desfrânatul de 
moşneag, care cică ar fi cumpărat-o de la maică-sa cu o mie 
cinci sute de franci. Cum el, desigur, nu mai are mult de 
trăit, şi se presupune c-ar avea câteva mii de franci rentă, 
biata fetiţă, care-i ca un îngeraş, ar scăpa cel puţin de 
pierzanie şi, mai ales, de mizeria care are s-o strice. 

— Îţi mulţumesc că m-ai îndreptat spre o binefacere, 
spuse Adeline, dar trebuie să procedez cu băgare de 
seamă. Ce fel de om e bătrânul? 

— O! doamnă, e un om cumsecade, o face fericită pe 
fetiţă şi nu-i lipsit de bun simţ, căci, vedeţi dumneavoastră, 
cred că a plecat din mahalaua unde stă Judici ca să scape 
copila din ghearele maică-sii. Mama era geloasă pe fată şi 
poate că plănuia să tragă folos din frumuseţea ei, să facă 
dintr-însa o domnișoară!... Atala, amintindu-şi de noi, l-a 
sfătuit pe domnul ei să se stabilească în cartierul nostru, şi, 
cum moşneagul şi-a dat seama ce fel de oameni suntem, o 
lasă să vină aici. Căsătoriţi-i, doamnă, aţi săvârşi o faptă 
demnă de dumneavoastră... O dată măritată, mititica are să 
fie liberă. Scapă în felul acesta de maică-sa, care o pândeşte 
şi care ar voi s-o vadă actriţă ori parvenind în cariera 
groaznică pe care i-a ales-o, ca să poată trage folos de pe 
urma ei. 

— De ce n-a luat-o de nevastă bătrânul? 


— Nu era nevoie, răspunse italianca; ş-apoi, cu toate că 
bătrânul Vyder nu-i deloc un om rău, îl cred totuşi destul de 
şiret ca să vrea să rămână stăpânul fetiţei, căci de! o dată 
însurat, se teme bietul moşneag să nu păţească ce păţesc 
toţi bătrânii... 

— Poţi trimite pe cineva s-o cheme pe fată? întrebă 
baroana, vreau s-o văd mai întâi, ca să-mi dau seama dacă e 
vrea nădejde... 

Femeia sobarului făcu semn fetei sale mai mari, care 
plecă numaidecât. În zece minute, se întoarse ţinând de 
mână o fetiţă de vreo cincisprezece ani şi jumătate, de o 
frumuseţe specific italiană. 

Domnişoara Judici moştenise de la tatăl ei o piele gălbuie 
ziua, dar care seara, la lumină, pare de o albeaţă 
strălucitoare, ochi mari, sclipitori, tăiaţi ca ai orientalelor, 
gene bogate, răsfrânte, ca nişte aripioare negre, păr ca 
abanosul şi maiestatea înnăscută a femeilor din Lombardi, 
care îi fac să creadă pe străinii ce se plimbă duminica prin 
Milano că fetele portarilor sunt regine. Atala, pe care fata 
sobarului o anunţase de vizita acestei nobile doamne, de 
care auzise vorbindu-se, îşi pusese în grabă o rochie 
frumoasă de mătase, ghete şi o mantilă elegantă. O bonetă 
cu panglici de culoarea cireşelor mărea şi mai mult 
farmecul trăsăturilor. Copila se oprise într-o atitudine de 
curiozitate naivă, cercetând-o cu coada ochiului pe 
baroană, foarte mirată de tremurul ei nervos. Baroana 
văzând pe fata aceea - o capodoperă a frumuseţii feminine 
- ajunsă în mocirla prostituţiei, oftă din adânc, jurându-şi s- 
o readucă pe calea cea dreaptă. 

— Cum te cheamă, fetiţo? 

— Atala, doamnă. 

— Ştii carte? 

— Nu, doamnă, dar nici n-am nevoie, la asta se pricepe 
domnul... 

— Te-au dus părinţii la biserică? Ţi-ai făcut prima 
comuniune? Cunoşti catechismul? 


— Vedeţi, doamnă, tăticul ar fi vrut să facă cam aşa ceva, 
cum spuneţi dumneavoastră, dar mama s-a împotrivit... 

— Mama ta s-a împotrivit!... exclamă baroana. Se vede că 
mama ta e o femeie rea!... 

— Mă bătea întruna! Nu ştiu de ce, dar tata şi mama se 
certau mereu din pricina mea... 

— Nu ţi-au pomenit niciodată de Dumnezeu?... se miră 
baroana. 

Copila făcu ochi mari. 

— A! mămica şi tăticu' ziceau adesea: „Dumnezeii tăi! 
Trăsni-te-ar Dumnezeu! Bătu-te-ar Dumnezeu!... răspunse 
ea cu o naivitate fermecătoare. 

— N-ai trecut niciodată pe lângă o biserică? Şi nici nu ţi-a 
venit? prin gând să intri? 

— Biserici?... Ba da, am văzut de departe, când mă lua 
tata cu el prin Paris: Notre-Dame, Pantheonul1%:... dar 
asta se-ntâmpla rar. În mahalaua noastră, nu sunt astfel de 
biserici... 

— În ce mahala stăteai? 

— La mahala... 

— Dar care mahala anume? 

— În strada Charonne, doamnă... 

Cartierul acesta faimos fusese întotdeauna numit pur şi 
simplu mahala de oamenii din cartierul Saint-Antoinei!1%).. 
Pentru ei era adevărata mahala, regina mahalalelor, şi chiar 
fabricanţii înţeleg prin cuvântul acesta, în special, mahalaua 
Saint-Antoine. 

— Nu ţi s-a spus niciodată ce e rău şi ce e bine? 

— Mămica mă bătea când nu-i făceam pe voie... 

— Nu ştiai că săvârşeşti o faptă rea, părăsindu-ţi tatăl şi 
mama ca să trăieşti cu un moşneag? 

Atala Judici privi pe baroană cu semeţie şi nu-i răspunse. 

— E sălbatică de tot! spuse Adeline. 

— Ar ca dânsa sunt multe în mahala, doamnă, interveni 
soţia sobarului. 


— Doamne, dar habar n-are de nimic, nu ştie măcar ce 
înseamnă a păcătui! De ce nu-mi răspunzi? o întrebă 
baroana pe Atala încercând s-o ia de mână. 

Atala se dădu un pas înapoi, îmbufnată. 

— Eşti o babă smintită! strigă ea. Iata şi mama erau 
flămânzi de o săptămână! Ş-apoi, mama voia să facă din 
mine ceva urât de tot, pentru că tata a bătut-o şi a răcnit la 
ea că-i o hoaţă! Atunci, domnul Vyder a plătit toate datoriile 
tatii şi ale mamii, ba le-a mai dat pe deasupra şi bani...o!l un 
sac de bani!... Şi m-a luat cu el, că bietul tata plângea... Dar 
n-aveam încotro, trebuia să ne despărţim!... E rău ce-am 
făcut? zise ea. 

— Şi-l iubeşti mult pe domnul Vyder? 

— Cred şi eu, doamnă!... Cum să nu-l iubesc? Ce de 
poveşti îmi mai spune, seara!... Mi-a cumpărat şi rochii 
frumoase, lenjerie, şal. De asta-s acuma înţolită ca o 
prinţesă şi nu mai umblu cu saboţi! Ş-apoi, de două luni nu 
mai ştiu ce-i foamea. Nu mai mănânc mereu cartofi! Mi- 
aduce şi bomboane şi praline, câte vreau! Vai, ce bună e 
ciocolata pralinată!... Pentru o pungă de ciocolată, fac tot ce 
vrea el! Şif pe urmă, moş Vyder e atât de bun, are atâta 
grijă de mine, e atât de blând, că-mi ţine loc de mamă... O 
să ia şi o servitoare bătrână ca să-mi ajute, căci nu vrea să- 
mi stric mâinile cu gătitul. De o lună a început să câştige o 
mulţime de parale: în fiecare seară îmi aduce trei franci, pe 
care îi pun la puşculiţă! Atâta, că nu mă lasă să ies, nu-mi dă 
voie decât aici... E-o bomboană de om... de aceea face din 
mine ce vrea... îmi zice pisicuţa lui! Şi mama nu mă mai 
scotea din curviştină, muiere, căţea, putoare! Şi câte şi mai 
câte! 

— Ei, atunci, copila mea, de ce n-ai fi soţia lui moş 
Vyder?... 

— Păi şi sunt, doamnă, răspunse fata, uitându-se la 
baroană cu trufie, fără a roşi, cu fruntea senină şi ochii 
luminoşi. Mi-a spus că-s nevestica lui, dar e o nenorocire să 
fii femeia unui bărbat!... Hei, de n-ar fi pralinele!... 


— Doamne, Dumnezeule! murmură ca pentru sine 
baroana, ce monstru a putut abuza de o asemenea 
nevinovăție îngerească? De-aş putea-o aduce pe copilă pe 
calea cea bună, câte greşeli nu mi-ar fi iertate! „Eu ştiam ce 
fac, îşi spuse, gândindu-se la scena dintre ea şi Crevel Pe 
când ea, habar nu are de nimic! 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Samanon?... întrebă Atala cu 
un aer linguşitor. 

— Nu, drăguță, dar de ce mă întrebi? 

— Spui drept? zise nevinovata copilă. 

— Poţi avea toată încrederea în doamna, interveni 
nevasta sobarului, e un înger. 

— Vezi că moşulică al meu se teme de Samanon, să nu-l 
găsească, şi d-aia s-ascunde... şi eu tare aş vrea să-şi poată 
recăpăta libertatea... 

— Pentru ce? 

— Păi, m-ar duce la Bobino! sau chiar la Ambigu' 9. 

— E încântătoare! făcu baroana sărutând fetiţa. 

— Sunteţi bogată?... întrebă Atala jucându-se cu 
manşetele baroanei. 

— Da şi nu, răspunse baroana. Sunt bogată pentru fetiţe 
cuminţi ca tine, dacă vor să asculte de îndatoririle 
creştineşti, cum le învaţă preotul, mergând pe drumul cel 
drept. 

— Pe care drum? zise Atala. Eu ştiu să-mi găsesc singură 
drumul. 

— Pe calea virtuţii! 

Atala se uită la baroană cu un aer şiret şi zeflemitor. 

— Uite, doamna e fericită de când a intrat în sânul 
bisericii, adăugă baroana arătând înspre nevasta sobarului. 
Te-ai măritat cum se împreunează animalele! 

— Eu? răspunse Atala, dar dacă mi-aţi da dumneavoastră 
tot ce-mi dă moş Vyder, aş fi tare mulţumită să nu mă mai 
mărit. Mare sâcâială! Nici nu vă închipuiţi!... 

— Odată ce te-ai unit cu un bărbat, cum ai făcut tu, îi 
explică baroana, virtutea cere să-i rămâi credincioasă. 


— Până ce moare?... spuse Atala cu viclenie. Atunci n-o să 
fiu mult timp credincioasă. Dacă l-aţi auzi pe moş Vyder 
cum tuşeşte şi suflă!... hâr! hâr! făcu ea imitându-l pe 
moşneag. 

— Virtutea şi morala, continuă baroana, cer ca biserica, 
care-l reprezintă pe Dumnezeu, şi primăria, care reprezintă 
legea, să consfinţească căsătoria voastră. Uite, şi doamna e 
căsătorită legitim... 

— Şi atunci are să fie mai nostim? întrebă fetiţa. 

— Vei fi mai fericită, căci, dacă eşti căsătorită, nimeni nu 
va mai putea să te condamne. Vei fi pe placul lui Dumnezeu! 
Întreab-o şi pe doamna dacă s-a măritat fără să treacă pe la 
biserică. 

Atala se uită la soţia sobarului. 

— Ce are ea mai mult ca mine? întrebă fetiţa. Eu sunt mai 
frumoasă. 

— Da, dar eu sunt femeie cinstită, îi întoarse vorba 
italianca, pe când ţie ţi s-ar putea da un nume urât... 

— Cum vrei să te ocrotească Dumnezeu, când calci în 
picioare legile sfinte şi pe-ale oamenilor? spuse baroana. 
Nu ştii că Dumnezeu are un rai pentru cei ce păzesc legile 
bisericii? 

— Da-n rai, acolo, cum e? leatre sunt? 

— A, raiul, începu baroana, e plin de toate desfătările pe 
care le poţi visa. Pretutindeni îngeri cu aripi albe. Acolo îl 
poţi vedea pe Dumnezeu în toată gloria, împărtăşindu-te 
din atotputernicia lui fericită de-a pururi şi-n vecii vecilor!... 

Atala Judici o asculta pe baroană cum ai asculta o muzică; 
văzând-o că nu-i în stare să priceapă, Adeline se gândi să ia 
o altă cale, adresându-se bătrânului. 

— Întoarce-te acasă, fetiţo, voi veni să vorbesc cu domnul 
Vyder. E francez? 

— Alsacian, doamnă, dar o să fie bogat, vă asigur. De-aţi 
vrea să plătiţi ce datorează pungaşului ăluia de Samanon, o 
să vă dea banii înapoi! Căci, în câteva luni, zice că va avea 


şase mii de franci rentă, şi ne vom duce să trăim la ţară, 
hăt-departe, tocmai în Vosgi... 

La cuvântul Vosgi, baroana căzu într-o visare adâncă. Îşi 
revăzu satul! Din meditaţia-i tristă o trezi salutul sobarului, 
care venea să-i aducă dovezile prosperității sale. 

— Într-un an, doamnă, voi putea să vă înapoiez sumele pe 
care ni le-aţi împrumutat, căci sunt banii Celui-de-Sus, ai 
celor sărmani şi necăjiţi! Dacă fac avere, punga mea vă va 
sta la dispoziţie, voi putea prin mijlocirea dumneavoastră să 
dau altora, la rândul meu, ajutorul pe care mi l-aţi acordat. 

— În clipa de fată, îi răspunse baroana, nu-ţi cer bani, ci 
să colaborezi la o faptă bună. Am văzut adineauri pe fetiţa 
lui Judici, care trăieşte cu un bătrân, şi aş vrea să-i 
căsătoresc religios şi civil. 

— A! Moş Vyder! Vrednic şi cumsecade om şi bun 
sfătuitor. Sărmanul bătrân, de două luni, de când e în 
cartier, şi-a făcut destui prieteni. Mie îmi trece pe curat 
socotelile. Cred că-i un brav colonel, care l-a slujit cu 
credinţă pe împărat... A! Grozav îl iubeşte pe Napoleon! 
Are şi decoraţii, dar nu le poartă. Aşteaptă să iasă la liman, 
căci are o mulţime de datorii, bietul om!... Cred chiar că se 
ascunde de frica portăreilor... 

— Să-i spui că dacă o ia în căsătorie pe fetiţă, îi plătesc 
toate datoriile... 

— Atunci e ca şi făcut. Să mergem la el, doamnă, e la doi 
paşi, în pasajul Soarelui. 

Baroana şi sobarul plecară spre pasajul Soarelui. 

— Pe-aici, doamnă, o îndrumă sobarul arătând strada 
Pepiniere. 

Pasajul Soarelui porneşte într-adevăr chiar din capătul 
străzii Pepiniere şi dă în strada Rocher. Cam pe la mijlocul 
acestui pasaj tăiat de curând, cu prăvălii ce se închiriau lă 
preţuri ieftine, baroana zări, deasupra unui galantar 
împodobit cu atâta verde, la o înălţime ce nu îngăduia 
trecătorilor să arunce priviri indiscrete, firma: 


SCRIITOR PUBLIC 
şi pe uşă: 
BIROU DE AFACERI 


Întocmim petiţii. Transcriem pe curat socotelile. 
Discreţie. Promptitudine. 


Interiorul semăna cu birourile acelea de tranzit, în care 
călătorii omnibuzelor din Paris sunt siliţi să aştepte, ca să 
poată cumpăra bilete de transbordare. O scară interioară 
ducea, se vede, la apartamentul de la mezanin, luminat 
doar de un coridor şi ţinând de prăvălie. Baroana zări un 
birou de lemn alb înnegrit, cartoane şi un fotoliu nenorocit 
cumpărat de ocazie. O şapcă şi un abajur jegos de tafta 
verde, lucrat în fir de metal, vădeau fie măsuri luate pentru 
a se ascunde, fie o privire slabă, foarte firească la un 
bătrân. 

— E sus, zise sobarul, urc să-l vestesc şi să-i spun să 
coboare. 

Baroana se aşeză, lăsându-şi vălul pe faţă. Scara de lemn 
gemu sub un pas greu, şi Adeline nu-şi putu stăpâni un țipăt 
ascuţit recunoscându-şi soţul, pe baronul Hulot, în vestă 
împletită de lână cenușie, cu pantaloni de molton cenuşiu şi 
papuci. 

— Ce doriţi, doamnă? întrebă galant Hulot. 

Adeline se ridică şi, cuprinzându-l, rosti cu glas sugrumat 
de emoție: 

— În sfârşit, te-am regăsit...! 

— Adeline!... exclamă baronul peste măsură de uimit, 
închizând uşa prăvăliei. Joseph! strigă el către sobar, ia-o 
prin alee. 

— Dragă prietene, zise baroana, uitând totul în bucuria-i 
neţărmurită, te poţi întoarce în sânul familiei, suntem 
bogaţi! Băiatul tău are o sută şaizeci de mii de franci rentă! 


Pensia ta e liberă, ai o restanţă de cincisprezece mii de 
franci de încasat, pe baza unui simplu certificat că eşti în 
viaţă! Valerie a murit, lăsându-ţi prin testament trei sute de 
mii de franci. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de trecut, fii 
fără grijă! Poţi să te întorci în lume, şi vei găsi, în primul 
rând, o avere la băiatul tău. Vino, vom fi fericiţi. Se 
împlinesc curând trei ani de când te caut şi atât eram de 
încredinţată că te voi găsi, încât te aşteaptă un apartament 
gata pregătit. O! nu trebuie să mai rămâi aici, în mizeria 
asta în care te văd! 

— Aş vrea bucuros, zise baronul zăpăcit, dar n-aş putea-o 
lua şi pe fetiţă? 

— Hector, renunţă la ea! fă asta pentru Adeline a ta, care 
nu ţi-a cerut niciodată nici cel mai mic sacrificiu. Îţi 
făgăduiesc s-o înzestrez pe copilă, s-o mărit, să mă ocup de 
educaţia ei. Să fie fericită una dintre cele care te-au făcut 
fericit, să nu mai cadă în mrejele viciului, în noroi! 

— Vasăzică tu erai aceea care voia să mă însoare?... 
zâmbi baronul. Stai o clipă, spuse el, mă reped până sus să 
mă îmbrac, mai am nişte haine prezentabile într-un cufăr... 

Rămânând singură şi privind din nou dugheana aceea 
groaznică, Adeline izbucni în lacrimi. El trăia aici, se gândi 
ea, pe când noi ne desfătam în belşug!... Bietul om! crunt a 
fost pedepsit, el, care era eleganța în persoană! Sobarul 
veni să-şi salute binefăcătoarea, care-l trimise după o 
trăsură. Când sobarul se întoarse, baroana îl rugă s-o 
primească în casa lui pe micuța Atala Judici, şi s-o ia cu el 
chiar atunci, pe loc. 

— Să-i spui, adăugă ea, că dacă vrea să dea ascultare 
preotului de la biserica Madeleine, în ziua când îşi va face 
prima comuniune îi voi da o zestre de treizeci de mii de 
franci şi un bărbat bun, un tânăr vrednic! 

— Băiatul meu cel mare, doamnă! Are douăzeci şi doi de 
ani şi nu mai poate după copilă! 

În clipa aceea, cobori şi baronul, ochii îi erau umezi. 


— Mă faci să părăsesc, îi şopti el soţiei sale la ureche, 
singura fiinţă care m-a iubit aşa cum mă iubeşti tu! 
Sărmana fetiţă se topeşte de plâns, nu pot s-o părăsesc 
aşa... 

— Fii liniştit, Hector! va fi primită în sânul unei familii 
cinstite, pentru care mă pun chezăşie. 

— Ei, atunci te pot urma, rosti baronul conducându-şi 
soţia la trăsură. 

Hector, devenit din nou baron d'Ervy, îşi pusese pantalon 
şi redingotă de postav albastru, vestă albă, cravată neagră 
şi mănuşi. După ce baroana se instală pe pernele trăsurii, 
Atala se strecură şi ea ca o şopârlă. 

— Vai! doamnă, spuse ea, luaţi-mă şi pe mine cu 
dumneavoastră... Uite, o să fiu cuminte, ascultătoare, o să 
fac tot ce vreţi, dar nu mă despărțiți de moş Vyder, de 
binefăcătorul meu, care-mi dă atâtea lucruri bune. Au să 
mă bată iar!... 

— Ascultă, Atala, zise baronul, doamna e soţia mea, şi 
trebuie să ne despărţim. 

— Cum? Aşa de bătrână? Şi tremură ca o frunză? 
răspunse inocenta. Şi ce mutră!... 

Şi maimuţări în batjocură tremurul baroanei. Sobarul 
care alerga după copila lui Judici, veni la portiera trăsurii. 

— Ia-o! îi porunci baroana. 

Sobarul o apucă în braţe pe Atala şi o duse cu sila acasă 
la el. 

— Îţi mulţumesc pentru sacrificiul tău, dragă prietene! 
spuse Adeline luând mâna baronului şi strângându-i-o cu o 
bucurie nespusă. Ce schimbat eşti! Cât trebuie să fi suferit! 
Ce surpriză pentru fiica ta! Şi pentru fiul tău! 

Adeline vorbea cum vorbesc amanţii, când se întâlnesc 
după o lungă despărţire, povestind o mulţime de lucruri 
deodată. În zece minute, baronul şi soţia sa ajunseseră în 
strada  Louis-le-Grand, unde Adeline găsi următoarea 
scrisoare: 


Doamnă baroană, 


Domnul baron d'Erwy a stat o lună în strada Charonne, 
sub numele de Thorec, anagrama lui Hector. Se află acum 
în pasajul Soarelui, sub numele de Vyder. Se dă drept 
alsacian, e scriitor public şi trăieşte cu o lată pe care o 
cheamă Atala Judici. Luaţi-vă toate măsurile de prevedere, 
doamnă, căci baronul e pus sub urmărire, nu ştiu pentru 
ce. 

Actrița şi-a ținut cuvântul ca intotdeauna şi rămâne, 
doamnă baroană, prea-supusa dumneavoastră slugă. 

].M. 


Întoarcerea baronului stârni un entuziasm atât de mare 
încât bătrânul se lăsă convertit la viaţa de familie. Mica 
Atala Judici fu dată uitării, căci excesul patimii sale îl 
adusese la o nestatornicie a sentimentelor caracteristică 
copilăriei. Un singur nor umbrea fericirea familiei: faptul că 
baronul se schimbase atât de mult. Când îşi părăsise copiii, 
mai era încă asemeni unui stejar verde, şi acum se întorsese 
un moşneag gârbovit, încovoiat, o ruină. Masa îmbelşugată, 
înjghebată în pripă de Celestine, îi aminti de ospeţele de 
odinioară ale cântăreţei şi îl făcu pe bătrân să rămână 
buimăcit de strălucirea familiei sale. 

— Sărbătoriţi întoarcerea tatălui risipitor! şopti el la 
urechea Adelinei. 

— Sst!... s-au uitat toate, răspunse ea. 

— Dar Lisbeth? întrebă Hulot, văzând că fata bătrână 
lipseşte. 

— Vai! răspunse Hortense, a căzut la pat şi zace... Din 
nefericire, o vom pierde curând. Ile aşteaptă îndată după 
masă să treci pe la ea. 


A doua zi dimineaţa, la răsăritul soarelui, portarul îl 
înştiinţă pe Hulot-fiul că soldaţi din garda municipală 
împresurau casa. Oamenii legii îl căutau pe bătrânul Hulot. 


Portărelul intră şi-i înfăţişă avocatului decizii judecătoreşti 
în regulă, întrebându-l dacă-i dispus să plătească pentru 
tatăl său. Era vorba de nişte poliţe în valoare de zece mii de 
franci, la ordinul unui oarecare cămătar Samanon, care 
probabil că dăduse două sau trei mii de franci baronului 
d'Ervy. Hulot-fiul îl ruga pe funcţionar să-şi trimită îndărăt 
oamenii şi plăti. O fi oare totul? se întrebă el cu îngrijorare. 


Lisbeth, şi-aşa destul de amărâtă de norocul ce surâdea 
familiei, nu putu îndura fericitul eveniment. Starea ei se 
înrăutăţi în aşa măsură încât Bianchon declară că avea să 
se prăpădească într-o săptămână, răpusă după o lungă 
luptă în care câştigase atâtea victorii. Şi, până la sfârşit, tot 
timpul cât dură groaznica agonie a ftiziei pulmonare, izbuti 
să-şi ţină bine ascunsă ura. Avu astfel suprema satisfacţie 
de a-i vedea pe toţi: Adeline, Hortense, Hulot, Victorin, 
Steinbock, Celestine şi copiii lor lăcrămând la căpătâiul ei, 
regretând-o ca pe îngerul familiei. Bătrânul Hulot, pus la un 
regim substanţial, de care fusese lipsit trei ani de zile, 
începu a prinde puteri, amintind aproape pe cel de 
odinioară. Renaşterea lui o bucură în aşa măsură pe 
Adeline, încât tremurul nervos i se mai potoli. „Va fi fericită, 
până la urmă”, îşi spuse Lisbeth în ajunul morţii, văzând că 
baronul îi purta un fel de venerație soţiei sale, de ale cărei 
suferinţe aflase de la Victorin şi Hortense. Sentimentul 
acesta grăbi sfârşitul verişoarei Bette, care fu dusă la 
groapă de întreaga familie îndurerată. 


Baronul şi baroana Hulot, dându-şi seama că au ajuns la 
vârsta tihnei depline, cedară contelui şi contesei Steinbock 
splendidele apartamente de la etajul întâi, instalându-se la 
al doilea. Baronul, mulţumită fiului său, obţinu, pe la 
începutul anului 1845, un loc la căile ferate, cu şase mii de 
franci pe lună, care împreună cu celelalte şase mii de franci 
pensie şi averea lăsată de doamna Crevel prin testament 
reprezentau o rentă de douăzeci şi patru de mii de franci. 


Îşi cum Hortense obținuse separație de bunuri, în timpul 
celor trei ani cât fusese certată cu soţul ei, Victorin puse 
fără şovăială pe numele surorii sale cele două sute de mii de 
franci primiţi în depozit, făcând astfel Hortensei o pensie de 
douăsprezece mii de franci. Wenceslas, soţ al unei femei 
bogate, îi era credincios Hortensei, în schimb, trândăvea 
neputându-se hotări să înceapă o lucrare cât de mică. 
Devenit din nou artist in partibusi1%:, se bucura de mult 
succes prin saloane, fiind consultat de către amatori. În 
sfârşit, ajunse critic, ca toţi neputincioşii, care au înşelat 
speranţele puse în ei. Deşi duceau o viaţă comună, fiecare 
din aceste trei căsnicii îşi avea averea sa proprie. Prudentă, 
după atâtea experienţe triste, baroana îi încredinţă fiului 
său administrarea averii, lăsându-i astfel baronului numai 
leafa, în nădejdea că un venit atât de modest îl va opri să 
mai cadă în vechile-i păcate. Dar, printr-un ciudat noroc, în 
care nici mama nici fiul nu speraseră, baronul părea că 
renunţase la sexul frumos. Cuminţenia lui, pe care toţi o 
puneau pe seama vârstei înaintate, inspiră până la sfârşit o 
încredere desăvârşită familiei, care se bucura iar din plin 
de drăgălăşenia şi plăcutele însuşiri ale baronului d'Ervy. 
Plin de atenţii faţă de nevastă-sa şi de copii, însoţindu-i la 
spectacole şi în societate, unde fu văzut din nou, făcea cu 
multă graţie onorurile salonului în casa fiului său. În sfârşit, 
această convertire a tatălui risipitor făcuse fericirea întregii 
familii. Era un moşneag plăcut, tare îmbătrânit, dar încă 
spiritual; îşi păstrase din vechea sa patimă numai ceea ce- 
ar fi putut trece acum drept o virtute socială. În această 
privinţă se liniştiseră cu toţii. Atât baroana cât şi copiii îl 
ridicau în slava cerului pe părintele familiei, uitând cu totul 
de moartea celor doi unchi! Căci astfel merge viaţa, uitarea 
se aşterne peste toate! 


Doamna Victorin, gospodină foarte pricepută, mulţumită 
sfaturilor date de Lisbeth, şi care conducea casa aceasta 
atât de grea, se văzuse nevoită să ia un bucătar. Odată cu 


bucătarul, se impunea şi o ajutoare la bucătărie. Fetele de 
la bucătărie din zilele noastre sunt fiinţe ambiţioase, care n- 
au altă grijă decât să fure secretele şefului, intitulându-se 
bucătărese îndată ce ştiu să potrivească un sos. De aceea 
fetele de la bucătărie sunt foarte des schimbate. Pe la 
începutul lui decembrie 1845, Celestine angajă ca ajutoare 
la bucătărie o normandă durdulie din Isigny, mică şi 
îndesată, cu braţe zdravene şi roşii, cu o faţă comună, 
proastă ca un lucru de ocazie şi care se hotărâse cu greu 
să-şi lepede clasica bonetă de bumbac, pe care o poartă 
fetele din Normandia de jos. Fata asta era înzestrată de la 
natură cu un piept îmbelşugat de doică, care abia încăpea 
în corsajul de cât ce părea gata să plesnească. Avea o faţă 
roşcovană, cu trăsături tinere şi puternice, ca cioplite în 
piatră. Bineînţeles că nimeni n-o lua în seamă pe slujnica 
cea nouă cu numele de Agathe - ţărancă dezgheţată, la fel 
cu toate cele pe care provincia le trimite zilnic Parisului. 
Agathe, care nu avusese până acum de-a face decât cu 
cărăuşii din cârciumile de mahala, unde slujise, nu-l ispiti 
deloc pe bucătar, fiind din cale-afară de grosolană la vorbă; 
aşa că, în loc să-l cucerească, învățând de la el arta 
bucătăriei, nu se alese decât cu disprețul lui. Bucătarul o 
curta pe Louise, camerista contesei Steinbock. Normanda, 
văzându-se oropsită, se plângea de soarta ei, era veşnic 
gonită din bucătărie, sub felurite pretexte, ori de câte ori 
bucătarul potrivea o mâncare ori combina un sos. 

— Hotărât, n-am noroc, spunea ea, am să-mi caut loc în 
altă parte. 

Totuşi rămase, deşi ceruse de două ori să i se facă 
socoteala. 


Într-o noapte, Adeline, trezită de un zgomot ciudat, nu-l 
mai găsi pe Hector la locul lui în patul de alături, căci 
dormeau acum în paturi alăturate, cum se cuvine unor 
bătrâni, Aşteptă cam vreun ceas, dar Hector nu se întoarse. 
Cuprinsă deodată de spaimă, închipuindu-şi că s-a 


întâmplat cine ştie ce nenorocire, că l-o fi lovit damblaua, 
urcă mai întâi la etajul de deasupra, unde se aflau 
mansardele servitorilor, şi se îndreptă spre camera Agathei, 
atrasă de lumina vie ce se strecura prin uşa întredeschisă şi 
de murmurul a două voci. Se opri îngrozită, recunoscând 
glasul baronului, care, ademenit de nurii Agathei, ajunsese 
- aţâţat fiind de împotrivirea vicleană a  ticăloasei 
rândăşoaice - să-i spună aceste cuvinte mârşave: 

— Nevasta mea nu mai are mult de trăit şi, dacă vrei, am 
să te fac baroană. 

Adeline scoase un țipăt, scăpă lumânarea şi fugi. 


Trei zile după aceea, baroana, care primise în ajun sfântă 
împărtăşanie, trăgea să moară, înconjurată fiind de 
întreaga familie îndurerată. Când să-şi dea sufletul, luă 
mâna tovarăşului ei de viaţă şi, strângând-o, îi şopti la 
ureche: 

— Dragul meu, nu-ţi mai puteam dărui decât viaţa, peste 
o clipă, vei fi liber să-ţi iei altă baroană Hulot. 

Şi se văzură, lucru rar, lacrimi izvorând din ochii unei 
moarte. Ferocitatea viciului învinsese răbdarea îngerului, 
care, din pragul Veşniciei, lăsă să-i scape singurul cuvânt de 
mustrare rostit într-o viaţă întreagă. 

Baronul  Hulot părăsi Parisul, trei zile după 
înmormântarea soţiei sale. Unsprezece luni mai târziu 
Victorin află indirect de căsătoria tatălui său cu domnişoara 
Agathe Piquetafd, celebrată la Isigny, în ziua de 1 februarie, 
anul o mie opt sute patruzeci şi şase. 

— Bătrânii noştri se pot împotrivi la căsătoria copiilor lor, 
pe câtă vreme copiii nu pot împiedica nebuniile bătrânilor 
căzuţi în mintea copiilor, îi spunea maestrul Hulot 
maestrului Popinot, cel de-al doilea fiu al fostului ministru 
de Comerţ, care-i vorbea de această căsătorie. 


Sfârşit 


A Verişoara Bette - Romanul a apărut pentru prima dată în ziarul 
Constituţionalul (de la 8 octombrie la 3 decembrie 1846); în acelaşi ziar s-a 
publicat apoi (în 1847) romanul Vărul Pons, ambele purtând titlul general de 
Rudele sărace. 

424. „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 1802 de Napoleon 
Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

13 La auzul acestui nume atât de potrivit... - Numele lui Crevel aminteşte intr- 
adevăr de verbul francez crever = a plesni. 

14) de pe vremea Restauraţției... - Este perioada din istoria Franţei dintre 
1814 (15) şi 1830, numită aşa deoarece în 1814, şi apoi în 1815 dinastia 
Bourbonilor a fost „restaurată” pe tron cu ajutorul armatelor străine care îl 
învinseseră pe Napoleon. 

15% o privire asemeni aceleia pe care Tartuffe i-o aruncă Elmirei - În comedia 
lui Moliere, Tartuffe (1667), personajul cu acelaşi nume este binecunoscutul 
fals cucernic, ipocrit şi corupt, care doreşte nu numai să pună mâna pe averea 
protectorului său, Orgon, dar şi s-o seducă pe soţia acestuia, Elmire. 

15% unei vechi pendule empire - o pendulă în stilul la modă în vremea 
Imperiului lui Napoleon (1804—1814), cu linii drepte şi cu ornamente de 
bronz. 

1Zk Ca pe vremea Regenţei, a lui Ludovic al XV-lea, Oeil de boeuf - Evocarea 
fastului monarhic şi a bunului plac aristocratic din secolul al XVIII-lea, care îl 
impresionează pe negustorul Crevel, dornic să imite pătura invidiată. 
Regența, guvernământul din timpul minorităţii lui Ludovic al XV-lea (1715— 
1723), ca şi domnia propriu-zisă a acestui rege (1723—1774) se 
caracterizează prin luxul şi destrăbălarea păturilor feudale. Oei/ de boef (ochi 
de bou) este numele dat anticamerei regale, după fereastra ovală pe care o 
avea. Aici aşteptau curtenii să se scoale regele. 

18: un al doilea Duprez - Gilbert-Louis Duprez (1806—1896), tenorul celebru 
în vremea sa. 

19% rolul lui Ludovic al XV-lea pe lângă domnişoara de Romans - Continuându- 
şi cariera” de afemeiat, Ludovic al XV-lea a avut ca „protejată”, după o serie 
întreagă de favorite (doamna de Pompadour, doamna du Barry), şi pe tânăra 
domnişoară de Romans. 

410) țeorii saint-simoniene în materie de femei - Crevel - care este un ignorant 
- confundă ideile socialiştilor utopici (în special ale lui Fourier), care 
proclamau completa egalitate în drepturi dintre, bărbat şi femeie cu haremul 
comun la care face aluzie el. 

UL. o cale de mijloc... cum a spus regele nostru - Venind la tron după 
revoluţia din 1830, datorită marii burghezii bancare, regele Ludovic-Filip 
preconiza în politica internă „calea de mijloc” (e juste milieu), adică o 
balansare a partidelor burgheze care să ferească burghezia atât de pretenţiile 
aristocrației cât şi de revendicările populare. 

(12) C&lestine, du Tillet, Popinot, Biroteau etc. - Personaje balzaciene întâlnite 
şi în alte romane din Comedia umană. (vezi Addenda) 


1134 condottieri - Aşa erau numiţi, în Italia, şefii cetelor de soldaţi mercenari; 
în sens mai larg: aventurieri, oameni în stare de a îndrăzni orice. 

(14) a serbărilor de pe vremea Imperiului - După ce s-a proclamat împărat 
(1804), Napoleon s-a înconjurat de fast imperial, organizând dese serbări, 
prilejuite mai ales de numeroasele sale victorii militare. 

415. ca o martiră în Coliseu - În Coliseu, vast, amfiteatru din Roma antică, în 
care încăpeau 100 000 de spectatori, se dădeau spectacole cu fiare sălbatice. 
Mulţi dintre primii creştini, consideraţi ca rebeli faţă de păgânismul oficial, au 
fost executaţi în Coliseu, prin sfâşiere de către fiare, şi au suferit cu stoicism 
această moarte. 

SEE Josefina... Napoleon - La început foarte îndrăgostit de creola Josefina de 
Beauharnais, pe care a luat-o de soţie, Napoleon nu i-a rămas multă vreme 
credincios. Dorind să-şi asigure o dinastie şi relaţii cu oasele domnitoare din 
Europa, el a repudiat-o chiar (în 1809), pentru a se căsători cu o arhiducesă 
austriacă. Josefina a rămas însă ataşată de el. 

vai rechiziţiile republicane... armata numită ă Rinului - E vorba de masiva 
Chemare sub arme din 1793, când Comitetul Salvării Publice a trebuit să facă 
faţă, pentru a salva Republica, atât atacurilor de la graniţă ale armatelor 
străine cât şi încercărilor de contrarevoluţie din interior. Una dintre aceste 
viteze armate republicane a luptat în regiunea Rinului. 

118) Dianca Capeilo... doamna Recamier - Bianca Capello, pictată de pictorul 
italian Bronzino (1502—1572), a devenit, datorită frumuseţii, dar mai ales 
intrigilor ei, soţia lui Francesco del Medici, mare duce de Toscana. Sculptorul 
francez Jean Goujon (1510— 1567) a reprezentat-o pe Diana de Poitiers şi în 
chip de Diana, zeiţa vânătorii (cel puţin lui i s-a atribuit multă vreme 
cunoscuta statuie de la Luvru). Doamna Tallien (1773—1835) a jucat un rol 
contrarevoluţionar, participând la o acţiune de răsturnare a lui Robespierre. 
Domnişoara Georges (1787—1867), care era deosebit de impunătoare, a fost o 
tragediană franceză. Foarte frumoasă a fost şi doamna Recamier (1777— 
1849), al cărei salon era celebru în vremea Restauraţiei. (Pentru Ninon şi 
doamna du Barry v. notele 122 şi 110.) 

419) soldat din 1792 - Declarând război Austriei, în aprilie 1792, Ludovic al 
XVI-lea şi cercurile regaliste din Franţa sperau să provoace o invazie străină 
care să înăbuşe Revoluţia. Dar, în faţa primejdiei în care se afla patria, 
poporul francez a răspuns prin înrolări voluntare, constituiri de batalioane 
etc. Înfometaţi şi zdrenţuiţi, dar plini de avânt patriotic, soldaţii din 1792 şi- 
au apărat ţara cu curaj şi abnegaţie. 

120. în timpul campaniei din 1804 - În 1804 Napoleon era în război cu Anglia, 
pe care se pregătea s-o invadeze, proiect la care a trebuit ulterior să renunţe. 
vă pregătirea campaniei din 1806 - este vorba de războiul dus de Napoleon 
împotriva Prusiei, pe care o învinge, în octombrie 1806, în faimoasele bătălii 
de la lena şi Auerstaedt. 

122). d'Orsay, Forbin şi Ouvrard - În afară de d'Orsay, cunoscut la începutul 
secolului al XIX-lea numai ca tipul bărbatului frumos şi elegant, ceilalţi doi 
citați erau cunoscuţi şi prin profesiunea lor: Louis-Auguste, conte de Forbin, 
mort în 1841, era pictor şi arheolog; el a reorganizat muzeul Luvru şi a 


înfiinţat muzeul Luxemburg din Paris; cât despre Gabriel-Julien Ouvrard (1770 
—1846), el a fost un bancher celebru, care s-a îmbogăţit ca furnizor al 
armatelor napoleoniene şi ca speculant. 

123. în privința femeilor, ideile din vremea Directoratului - Perioada 
Directoratului (octombrie 1795—noiembrie 1798) a însemnat în Franţa 
degradarea Revoluţiei prin abuzuri de tot felul şi prin moravuri corupte. 

124) Waterloo - Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) a însemnat înfrângerea 
definitivă a lui Napoleon. Armatele franceze au fost învinse aici de către 
armatele engleze şi prusiene coalizate. 

125) în 1823... în războiul din Spania - Guvernământul reacţionar al 
Bourbonilor restauraţi a întreprins în 1823 o expediţie armată împotriva 
Spaniei, pentru a-l restabili ca monarh absolut pe regele Ferdinand al VII-lea, 
ale cărui puteri fuseseră zdruncinate de o revoluţie burghezo-democratică. 
28), Ludovic-Filip... ramurii cadete - După revoluţia din 1830, marea 
burghezie franceză a predat tronul unui prinţ din spiţa de Orleans (ramura 
mezină a familiei regale), care manifestase oarecare liberalism. Ludovic-Filip 
de Orleans era fiul lui Filip de Orleans (Philippe-Egalite), care votase 
condamnarea la moarte a lui Ludovic al XVI-lea. 

127, prima dona assoluta - primadonă absolută (|. ital.): cea mai ilustră 
cântăreaţă a unei Opere, care nu împarte cu nimeni gloria, datorită calităţilor 
excepţionale ale vocii ei. 

128). faţa-i... simiescă - faţă ca de maimuţă (de la cuvântul latinesc simius - 
maimuţă). 

129. Ramura de măslin... pe care o ţineau în mână Bourbonii - Revenind la tron 
(v. nota 3), Bourbonii au profitat de anii îndelungaţi de războaiele lui 
Napoleon, care obosiseră poporul francez, pentru a declara că regii reprezintă 
pacea. De asemenea, Ludovic al XVIII-lea a ţinut să declare că uită trecutul 
revoluţionar şi că aduce liniştea pentru toţi în ţară. 

130) catastrofa de la Fontainebleau - Napoleon | a semnat abdicarea sa 
(aprilie 1814) la castelul de la Fontainebleau. 


131. armata franceză din 1815 - armata înjghebată de Napoleon în timpul 
celei de-a doua domnii a lui (cele o sută de zile: martie-iunie 1815), după 
întoarcerea din insula Elba, cu care i-a putut alunga pe Bourboni, dar nu a 
putut câştiga bătălia de la Waterloo. 

132. o figură de Giotto - Pictorul florentin Angiolotto di Bondone, zis Giotto 
(1266—1336), a introdus mişcarea şi graţia în pictura primitivă. Totuşi, 
figurile lui amintesc încă de rigiditatea şi neîndemânarea pânzelor vechi prin 
aspectul lor ascetic şi prin culoarea întunecată a pielii. 

133) micii savoiarzi - goniţi de sărăcia din provincia lor muntoasă (Savoia, în 
sud-estul Franţei, la graniţa cu Italia), mulţi copii din acea regiune 
vagabondau prin ţară ca flaşnetari sau dresori de animale. 

134) marele duce Constantin - După căderea lui Napoleon, ţarul Alexandru al 
III-lea trimisese în Polonia, proclamată regat constituţional (20 iunie 1815), 
pe fratele său, marele duce Constantin, care era căsătorit cu o poloneză. 
Acesta era încă şeful armatei când a izbucnit insurecția naţională poloneză 
(1830—1831). 


sita pe aria „O, Mathilde” - din Wilhelm Tell (1829), operă de Rossini. 

136) Livonia - (rus. JluBonua; lat. Livonia; germ. Livland) este un ţinut istoric 
din regiunea baltică. Astăzi regiunea se află în parte pe teritoriul Estoniei, 
Letoniei şi Federaţiei Ruse. (n.k.) 

137. în timpul campaniei din 1812 - campania lui Napoleon I în Rusia, 
campanie care a însemnat prima lui mare înfrângere. Apărându-şi ţara 
cotropită, soldaţii ruşi au dat lovituri mortale armatelor franceze, care, 
surprinse şi de iarnă pe întinsurile Rusiei, au fost în mare măsură nimicite. La 
început în număr de 500 000, printre care şi mulţi străini, soldaţii „marii 
armate” nu mai erau decât 30 000 la întoarcere. 

Lia domnişoara de Fauveau, un Wagner, un Jeanest, un Froment-Meurice... 
Lienard - Felicie de Fauveau, născută în 1803, a fost o sculptoriţă cunoscută 
în societatea înaltă a Restauraţiei; Jean-Martin de Wagner (1777—1858), 
sculptor german, a lucrat pentru muzeul din Munchen; Louis-Francois Jeanest 
lucra, în primul sfert al secolului al XIX-lea, medalioane şi reproduceri; 
Froment-Maurice (1802—1855) era un giuvaergiu de artă -, Lienard era un 
celebru sculptor în lemn, tot din vremea lui Balzac. 

139 Donatello, Brunelleschi, Ghiberti, Benvenuto Cellini, Jean de Bologne - 
Sculptorul florentin Donatello (1386—1466) a executat statui, busturi, 
basoreliefuri; Felipo Brunelleschi (1377—1446), arhitect, sculptor şi pictor 
florentin, bun cunoscător al artei antice, s-a făcut celebru mai ales prin cupola 
bisericii Santa-Maria del Fiore din Florenţa; Lorenzo Ghiberti (1378—1455) 
este autorul celebrelor basoreliefuri în bronz de pe porţile Baptisteriului din 
Florenţa. Deşi flamand de origine, sculptorul Jean de Bologne (1529— 1608) 
ţine tot de şcoala florentină, căci a lucrat la curtea Medicilor. (Pentru 
Benvenuto Cellinit v. nota 135.) 

140) cuvântul „fecit” - este cuvântul latin care urma după numele pictorului 
pe tablourile vechi, completând semnătura. Aşa, de ex. „Rembrandt fecit” 
însemna: Rembrandt a făcut (acest tablou). 

141) prillat-Savarin - Gastronomul francez Anthelme Brillat-Savarin (1755— 
1826) este autorul unei lucrări despre Fiziologia gustului. De la numele lui 
vine şi cel al prăjiturii numite savarină. 

142) Robert diavolul - Operă în cinci acte de Meyerbeer (libretul de Scribe). 
it tipul tânărului ieşit din revoluţia de la 1830 - Revoluţia din 1830 (27—29 
iulie), punând capăt domniei absolutiste a Bourbonilor, a însemnat pentru 
marea burghezie franceză desăvârşirea victoriei din 1789—1794 asupra 
feudalismului. În persoana noului rege, Ludovic-Filip „rege-burghez”, această 
burghezie îşi asigurase o monarhie moderată şi maleabilă. Tinerii burghezi 
puteau avea, deci, toate ambițiile. 

a învelişul englezesc - Influenţa engleză era foarte puternică în Franţa 
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea; Anglia era într-o perioadă de avânt 
economic, având o industrie mult mai dezvoltată decât Franţa. 

145) Henric al III-lea... amanţii reginei Margot - Henric al III-lea, regele 
Franţei între 1574 şi 1589, a fost unul dintre regii cei mai vicioşi pe care i-a 
cunoscut istoria. „Favoriţii” (mignons) lui erau tineri nobili care se îmbrăcau - 
cum făcea uneori şi ragele - în haine înzorzonate şi chiar femeieşti. Sora lui 


Henric al III-lea (regina Margot (1553—1615), prima soţie a lui Henric al IV- 
lea, ducea şi ea o viaţă destrăbălată şi îşi sacrifica iubiții. 

146). ţrei dinastii - cea a Capeţienilor direcţi (987—1328), dinastia Valois 
(1328—1589) şi dinastia Bourbon (1589—1848). 

147.» Cambacăres - Jean-Jacques R6gis, duce de Cambacăres (1753—1824), 
înalt magistrat în timpul Revoluţiei, a servit apoi atât pe Napoleon, care l-a 
făcut duce de Parma şi prinţ-arhicancelar al Imperiului, cât şi pe Bourbonii 
reveniţi la tron în 1814. 

148) desiderata - celei dorite (1. lat.). 

SER al capului Meduzei - După mitologia greacă, Meduza transforma în piatră 
pe oricine o privea. Perseu a poruncit să i se taie capul şi s-a servit de el în 
bătălii, pentru a-şi transforma duşmanii în piatră. 

150 „That is the question”, cum zicea Shakespeare - Aceasta-i întrebarea (1. 
engl.). Fraza e rostită de Hamlet, la începutul celebrului său monolog 
meditativ: A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea. (Hamlet, 111, 1.) 

151. Pilastre de Rosier Beaujon, Marcel, Mol6, Sophie Arnould - Jean-Frangois 
Pilastre de Rosier (1756—1785), fizician francez, s-a ocupat cu aeronautica: a 
făcut mai multe ascensiuni cu balonul şi a murit încercând să traverseze 
Canalul Mânecii în balon. Bogătaşul francez Nicolas Beaujon (1708—1786) a 
construit la Paris, în 1784, un azil de orfani, transformat, în timpul Revoluţiei, 
într-un spital care mai există şi azi. fean-Joseph Marcel (1776—1854), 
orientalist francez, a colaborat la o monumentală Descriere a Egiptului şi a 
fost director al Imprimeriei naţionale. Louis-Mathieu Mole (1781—1855) a fost 
ministru, în timpul Restauraţiei şi al monarhiei din iulie, situându-se pe poziţii 
centriste. (Pentru Sophie Arnould, v. nota 92.) 

ia prună reine-claude - Soi de prune mari, sferice, galbene-verzui sau 
roşcate, cunoscute la noi sub numele de rengiote sau renclote (derivat din fir. 
reine-claude). (n.k.) 

să pidosnic - (pop.) Care este ieşit din comun, contrar aşteptărilor (în sens 
negativ); care se comportă ciudat, sucit; care face totul pe dos. (n.k.) 

154) vorbele lui Kosciuszko: „Finis Poloniae” - Participant la mai multe 
insurecţii pentru independenţa Poloniei, Tadeu Kosciuszko (1746—1817), 
ofiţer polonez, ar fi rostit, după cum se pretinde, aceste cuvinte mult prea 
pesimiste (Finis Poloniae - E sfârşitul Poloniei) cu prilejul înfrângerii suferite 
în 1794 din partea coaliţiei ruso-prusace. 

155) îi poți băga... la Clichy - Clichy era numele închisorii din Paris care, din 
1826, servea pentru întemnițarea debitorilor insolvabili; închisoarea 
datornicilor. 

156) Chaumiere... cartierul Notre-Dame de Lorette - La Chaumire - „Coliba” 
(în genul rustic, la modă la sfârşitul secolului al XVIII-lea) - era, în vremea lui 
Balzac, o grădină de vară, cu orchestră, bal, tobogan etc. În cartierul Notre- 
Dame de Lorette, numit aşa după biserica cu acelaşi nume, se instalaseră o 
seamă de femei de moravuri uşoare, cărora li s-a spus, de prin 1840 „lorete”. 
157. Furtuna de Shakespeare... Caliban... Ariel... Prospero - În drama feerică 
Furtuna de Shakespeare (1612), Prospero, duce al Milanului, alungat din ţara 
sa în urma unui complot al fratelui său Antonio, se refugiază pe o insulă 





pustie, unde îl servesc spiritele - Ariel, spiritul aerului, şi Caliban, spiritul 
pământului. O furtună stârnită de Ariel aduce în insulă pe duşmanii lui 
Prospero, pe care acesta îi supune la diverse încercări, iar apoi se întoarce în 
ţară. 

158). Jardin des Plantes - este grădina botanică şi zoologică din Paris, înfiinţată 
(ca grădină botanică) în 1626 şi completată cu un muzeu de ştiinţe naturale şi 
o menajerie în 1693. 

159. Greuze... Ruysda€l, Guaspre... Teniers, Metzu, Van, Huysum, Abraham 
Mignon - Jean Baptiste Greuze (1725—1805), pictor francez, autor de portrete 
şi scene de familie; Jacob-Isaac Ruysdael (1629—1682), peisagist olandez; 
Gaspard Dughet, zis Guaspre (1613—1675), a trăit şi a pictat mult în Italia, 
deşi era francez. Pictorii flamanzi Teniers, tatăl (1582—1649) şi fiul (1610— 
1694), sunt autori de scene populare şi de interior. Pictorul olandez Gabriel 
Mefzu sau Metsu (1630—1667) a pictat mai ales scene de interior şi scene 
populare; Justus Van Huysum (1659—1716), pictor olandez, este şeful unei 
familii întregi de pictori, specializaţi mai ales în peisaje, flori şi fructe; 
Abraham Mignon, artist flamand (1640—1679), a pictat cu predilecție flori, 
insecte şi animale. 

160. yin de Cap - vin din regiunea cea mai de sud a Africii. 

161) ca Loth din Gomora - Aluzia la episodul biblic este confuză. De fapt, Loth 
ar fi fugit nu din Gomora ci din Sodoma, în momentul când a aflat că este 
condamnată la pieire. El ştia că nu trebuie să se uite înapoi, dar soţia lui, din 
curiozitate, a întors capul şi a fost transformată într-o statuie de sare. 

162) Bonaparte... a tras în popor aproape în acelaşi loc în care Ludovic al XVI- 
lea şi-a pierdut tronul şi capul... Sauce - Napoleon Bonaparte, pe vremea când 
era general, a primit misiunea de a stăvili o mişcare regalistă din centrul 
Parisului, precum şi aceea de a înăbuşi mişcarea populară condusă de Babeuf, 
de la clubul Panteonului. Sauce este băcanul din Varennes care a oprit 
caleaşca regelui Ludovic al XVI-lea, când acesta fugea din Paris ca să ia 
contact cu forţele reacționare din afară, pentru a lupta împotriva Revoluţiei. 
Ludovic al XVI-lea n-a îngăduit să se verse sângele lui Sauce, afişând o 
generozitate de paradă. 

163) picturi în „camaieu” - picturi în care nu se întrebuinţează decât o 
culoare, ale cărei diverse tonuri sunt folosite pentru a da impresia 
basoreliefului; asemenea picturi erau foarte la modă în cursul secolului al 
XVIII-lea. 

164) pec plus ultra - mai departe (mai mult, mai frumos) nu se poate! (1. lat.). 
165) majorat - În regimul feudal majoratul era partea din averea familiei 
cedată primului născut şi inalienabilă. Operația avea drept scop menţinerea 
numelui şi a averii familiei. În timpul monarhiei „burgheze” a lui Ludovic-Filip 
majoratele au fost desfiinţate. 

166) Antonio Canova (1757—1822) - sculptor italian, celebru prin graţia 
statuilor sale. 


187. colorit rece, ca un tablou de Terburg - Gerard Terburg sau Terborch 
(1608—1681), pictor olandez. 


168). pilda domnului de Turenne - Henri de la Tour d'Auvergne (1611—1675), 
viconte de Turenne, mareşal al Franţei, a avut o carieră strălucită de căpitan 
de oşti. Napoleon îl considera mare conducător militar. Simplu şi modest, 
Turenne a participat totuşi la rebeliunea marilor feudali împotriva regelui 
(Fronda), fiind influenţat de fratele său, ducele de Bouillon. 

169. Sain şi Augustin - Jean-Baptiste-Jacques Augustin (1759—1832), pictor pe 
smalţ şi miniaturist francez cu faimă, reputat pentru vigoarea coloritului său. 
Sain e mai puţin cunoscut. 

170). picador - călare şi înarmat cu o suliță, picadorul (1. spaniolă) ia parte la 
luptele cu tauri, atacând animalele. 

171 două Fluvii din Tuileries - statui din grădina Tuileries, în mijlocul căreia 
se afla palatul regal, distrus în 1871. 

172. 1830 a desăvârşit înfăptuirile din 1793 - După revoluţia din 1830, 
dominaţia aristocrației a fost încheiată, aşa cum anunţaseră şi măsurile 
energice ale dictaturii iacobine din 1793. 

113) Iago... Richard al 111-lea - personaje din dramele lui Shakespeare: Iago 
reprezintă, în Othello, tipul intrigantului perfid, iar Richard al III-lea, în drama 
cu acelaşi nume, tipul ambiţiosului crud şi viclean. 

474) magna parens rerum - marea oblăduitoare a lucrurilor (|. latină). 

175) stil rocaille - gen de ornamentaţie folosit pentru anumite mobile, pe 
vremea lui Ludovic al XV-lea, şi care reprezenta stânci, grote, scoici; de la roc 
= stâncă (1. franceză). 

175) Duomo - catedrala din Milano. 

177% Boulle - Andr6-Charles Boulle (1642—1732), tâmplar (artist în felul lui) 
de mobilă fină, încrustată cu firişoare de baga şi de aramă. 

178). Chevet - mare restaurant din vremea lui Balzac. 

179). Zaire Orosmane - Tragedia Zaire (1732) a lui Voltaire, în care prinţul turc 
Orosmane, îndrăgostit de una din sclavele sale creştine, o ucide crezând că-i e 
necredincioasă; aflând apoi că-i nevinovată, se sinucide. 

180) Dâjazet - Pauline-Virgini6 Dejazet (1797—1875), actriţă franceză, a jucat 
cu multă vervă şi talent comic roluri în travesti, de multe ori licenţioase. 

4814 Agar îl aşteaptă pe Abraham - Într-un episod din Biblie se povesteşte că 
Sara, soţia lui Abraham, crezându-se sterilă, i-a trimis soţului ei pe sclava 
egipteană Agar. 

182) Henric al IV-lea îi îngăduia Gabrielei pe un Bellegarde - Favorita regelui 
Franţei Henric al IV-lea (1553—1610), Gabrielle d'Estree (1573—1599), 
fusese şi metresa ducelui Roger de Bellegarde, curtean dibaci, pe care regii 
Franţei l-au copleşit cu favoruri. 

Sa). „englezii” te-au dus... Clichy's Castle - În limbajul popular din secolul al 
XIX-lea, cuvântul englez era folosit pentru a desemna pe creditori şi portărei. 
Închisoarea din Clichy, denumită în ironie Clichy's Castle (castelul Clichy, în 1. 
engl.), servea numai pentru debitorii insolvabili. 

184) Brideau, omul de geniu - Povestea tinereţii frământate a pictorului 
Brideau, personaj balzacian, se găseşte în romanul Pescuitori în apă tulbure. 
185). micul caporal - Aşa îi spuneau soldaţii, între ei, lui Napoleon Bonaparte. 


186) Raziile, aşurul şi califatele - Raziile (cuvânt de origine arabă) erau 
incursiunile militare din Algeria cu scop de jefuire. Prin „aşur” (de la răd. aşr 
- zece), se înţelege dijma pe care o plăteau ţăranii arabi asupra recoltelor de 
cereale. Califatele reprezentau atât funcţiile domnitorilor musulmani (califi) 
cât şi teritoriile stăpânite de ei. Francezii au început să cucerească Algeria din 
1830. 

187) jn fiocchi - A fi in fiocchi (|. ital.) înseamnă a fi în mare ţinută, în costum 
de gală. Expresia vine de la ciucurii (fiocchi) care cad de o parte şi de alta a 
pălăriei de cardinal. 

188. să fim prieteni, Cinna - începutul unui vers celebru din tragedia lui 
Corneille, Cinna (1640). Este rostit de August, care se adresează cu clemenţă 
imperială conspiratorului Cinna: în loc de pedeapsă, îi oferă prietenia sa. 

189. celor două Camere - În timpul Restauraţiei (1815—1830) şi al monarhiei 
din iulie (1830—1848), au funcţionat în Franţa două Camere: una a pair-ilor, 
ai cărei membri erau numiţi de rege, şi una a deputaţilor (a reprezentaților), 
care erau aleşi prin vot, dar de către un număr limitat de electori, pe baza 
sistemului censitar. 

190) Fabert - Abraham de Fabert (1599—1662), mareşal al Franţei, a rămas 
cunoscut ca unul dintre cei mai valoroşi conducători de oşti din secolul al 
XVII-lea. 

1914 ca un Correggio într-un hambar - ca un tablou de Correggio (Antonio 
Allegri, zis Correggio (1494—1534), celebru pictor italian), ca o operă de mare 
valoare artistică aruncată într-un loc unde se degradează. 

192 Lais - curtezană celebră din Grecia veche (sec. V î.e.n.). 

493) spiritul unei Sophie Arnould - Sophie Arnould (1744—1802) n-a fost 
numai o celebră cântăreaţă la Opera din Paris, ci şi o femeie extrem de 
spirituală, ale cărei cuvinte de spirit au fost adunate într-un volum, apărut în 
1813. 

194. doamna de La Baudraye... Lousteau - Istoria legatarii dintre Lousteau şi 
doamna de La Baudraye a fost povestită de Balzac în romanul Muza 
departamentului. 

195). Sfântă-Alianţă - înţelegere încheiată în 1815 între Prusia, Austria şi 
Rusia, pentru a se opune aspirațiilor naţionale şi sociale ale statelor mici. 
Inspirată de cancelarul austriac Metternich, Sfânta-alianţă, la care s-a raliat 
ulterior şi Franţa din vremea Restauraţiei, era un fel de poliţie internaţională. 

196 rolul lui Ludovic al XII-lea - Ludovic al XII-lea şi-a grăbit sfârşitul 
căsătorindu-se spre bătrâneţe, la 11 octombrie 1514, cu tânără şi frumoasa 
prinţesă Maria a Angliei. 

197. pandolină - apă de păr cleioasă, fabricată din seminţe de gutui. 

Sa; călugărița sângeroasă - personaj din romanul fantastic Călugărul, al 
scriitorului englez Mattew-Gregory Lewis (1775—1818). 

199). asemeni Madonelor lui Cranach şi ale lui Van Eyck - Luca Cranach (1472 
—1553), pictor şi gravor german; Van Eyck (1375—1440), pictor flamand; 
amândoi au pictat figuri religioase în genul primitiv bizantin. 


41001 [sis - Zeița egipteană [sis avea o serie de atribuţii (reprezenta medicina, 
agricultura, căsătoria) care făceau din ea o adevărată personificare a 
civilizaţiei egiptene primitive; vechii egipteni o reprezentau, ca pe toţi zeii lor, 
în atitudini rigide. 

4101 premiul Monthyon - Consilierul de stat Antoine Auget, baron de 
Monthyon (1753—1820), a instituit o serie de premii aşa-numite de „virtute”, 
dând Academiei franceze sarcina de a le distribui persoanelor cunoscute 
pentru viaţa lor exemplară sau pentru acte virtuoase. 

LL E Jacob Desmalters - Frangois-Honor6-Georges Jacob zis Jacob Desmalters 
(1770—1841) a fost un adevărat artist în executarea mobilelor fine. El a creat 
stilul empire (mobile cu forme drepte şi cu aplicaţii de bronz, amintind 
antichitatea). 

1193). Robert Lefebvre - Robert Leiebvre sau Lefâvre (1756—1830) a pictat 
mai întâi scene istorice, apoi portrete. El a executat, în timpul lui Napoleon, 
portretele multor membri ai familiei acestuia. 

As, Imitaţia lui Isus Cristos - lucrare religioasă anonimă, scrisă în latineşte 
prin secolul al XV-lea şi apoi tradusă în limbi moderne; conţine patru cărţi, 
care preconizează detaşarea omului de sine şi de lume pentru a se îmbăta cu 
meditații mistice. Titlul are sensul de: Pentru a-l] imita pe Isus Cristos. 

4105. Aj cupă - Joc de cuvinte: în limba franceză coeur înseamnă şi inimă şi 
cupă (la cărţi de joc). 

4106 pe vremea campaniei lui Junot în Portugalia - Generalul lui Napoleon, 
Andoche Junot (1771—1813), a condus expediţia din Portugalia în 1807— 
1808. 

1107; Murat nu cunoscuse frica - Joachim Murat (1769—1815), mareşal al 
Franţei, era cunoscut pentru şarjele de cavalerie conduse de el în timpul 
bătăliilor napoleoniene. El a dovedit mult curaj, chiar şi în momentul când a 
fost executat din ordinul regelui Neapolului, al cărui tron îl deținuse pe 
vremea lui Napoleon şi pe care voia să-l reia. 

1198) Mirabeau - Honor&-Gabriel Riqueti, marchiz de Mirabeau (1749—1791), 
orator celebru din timpul revoluţiei franceze, a servit mai întâi, deşi aristocrat, 
revoluţiei, dar apoi a trădat-o pactizând cu cercurile regaliste. 

1109) Maurii din Veneţia... Saint-Preux - Maurul din Veneţia (Othello) este 
personificarea geloziei, iar Saint-Preux, personajul sentimental din romanul 
lui ].-]. Rosseau, Noua Eloisă (1761). 

1110) economiile plasate în „Orleans” - Crevel se referă la acţiunile societăţii 
care construia drumul de fier de la Orleans la Paris - cu diverse ramificații - şi 
care obținuse concesiunea de la stat în anul 1838. 

(UL Liaisons dangereuses... - roman epistolar (1782) al lui Choderlos de 
Laclos; prezintă moravurile corupte ale cercurilor aristocratice franceze de la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

1112) Canillac - Din familia aristocratică Canillac, originară din provincia 
franceză Auvergne, au făcut parte şi trei „seniori” tâlhari de drumul mare. 
TRE gen haină albastră, mareşal de Richelieu, Pompadour du Barry - Haina 
albastră de mătase era purtată de curtenii lui Ludovic al XV-lea. Antoinette 


Poisson, făcută marchiză de Pompadour, şi Jeanne Becu, decretată contesă du 
Barry au fost favoritele acestuia. 

(414) Silen - în mitologie, tatăl satirilor şi cel care l-a crescut pe Bacchus, zeul 
vinului. 

1115 Arnal - Actorul comic francez Etienne Arnal (1794—1872) excela în 
rolurile de naiv năuc şi era, pare-se, irezistibil. 

1116) Suzana între doi bătrâni - După o legendă biblică, tânără evreică 
Suzana, pe cât de frumoasă pe atât de virtuoasă, a fost acuzată pe nedrept de 
adulter de către doi bătrâni libidinoşi. 

417. Curtius - După o legendă romană, patricianul Curtius s-a aruncat 
înarmat şi călare într-o prăpastie ce s-a deschis în for, în urma unui cutremur 
de pământ, deoarece augurii declaraseră că această prăpastie nu se va 
închide decât după ce va înghiţi lucrul cel mai de preţ din Roma. 

(118) Rossini - Compozitorul italian Gioacchino Rosâini (1792—1868), autor 
fecund de opere populare, ca „Bărbierul din Sevilla”, „Wilhelm Tell” etc. era 
foarte apreciat la Paris în vremea lui Balzac. Balzac însuşi îl citează des. 

1119 sarmat - Sarmaţii au trăit în regiunea dintre Marea Baltică şi Marea 
Neagră. În secolul al III-lea au fost înfrânți de goți. 

1120; Ludovic al XIVlea, Francisc I şi Leon al X-lea - erau consideraţi 
protectori ai artelor, cu ale căror creaşi şi-au înfrumusețat fastul. În timpul lui 
Ludovic al XIV-lea (1638—1715) au trăit scriitorii Corneille, Racine, Moliere, 
La Fontaine, pictorii Poussin, Le Lorrain, arhitectul Mansard, sculptorul 
Puget. Francisc I (1494—1547) a invitat în Franţa artişti italieni, pe Leonardo 
da Vinci, Cellini, Andrea del Sarto. Papa Leon al X-lea, din familia Medicilor, 
papă între 1513 şi 1521, l-a încurajat pe Rafael etc. 

4121) Fidias (Phidias) - celebru sculptor grec din epoca lui Pericle, considerat 
prin tradiţie, cel mai mare sculptor al antichităţii. Statuia lui Zeus din Olimp, 
realizată de el, era considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii antice. 
4122) Michel Columb... — Michel Columb sau Colombe (1430—1512), sculptor 
al pre-renaşterii franceze; Jean Goujon (1510—1568), sculptor şi arhitect 
francez. 

1123). Praxiteles - celebrul sculptor grec; a trăit la Atena (390—335 î.e.n.). 
4124) Figaro, Lovelace, Manon Lescaut... Beaumarchais, Richardson, abatele 
Prevost - Intr-adevăr, personajele citate au ilustrat numele autorilor lor, 
Figaro, pe cel al lui Beaumarchais, în comediile Bărbierul din Sevilla (1775) şi 
Nunta lui Figaro (1784); Lovelace, pe cel al scriitorului englez Richardson 
(1689—1761), în romanul Clarisse Harlowe; Manon Lescaut, pe cel al abatelui 
Prevost, în romanul Manon Lescaut (1731). 

1125) Austerlitz-uri ale cochetăriei - aluzie la celebra bătălie de la Austerlitz (2 
decembrie 1805), când, prin îndrăzneală şi calcul, Napoleon a învins armatele 
împăratului Austriei şi ale ţarului, mai numeroase decât ale sale. 

1126) doamna de Maintenon în fustele lui Ninon - Doamna de Maintenon (1635 
—1719), educatoarea copiilor lui Ludovic al XIV-lea şi soţia morganatică a 
acestuia, era o femeie inteligentă şi dibace, dar austeră şi evlavioasă. Ninon 
de Lenclos (1620—1705), frumoasă şi spirituală, a avut o viaţă aventuroasă. 


4127) vultur alb... vulturul cu două capete - Vulturul alb era insigna ordinului 
cavaleresc polonez creat în 1325; vulturul cu două capete era stema 
imperiului germanic. 

1128) un Ludovic al XI-lea - Regele Franţei Ludovic al XI-lea (1423—1483) a 
dus cu multă dibăcie politica de dominare a marilor feudali, contribuind astfel 
la unitatea statului. 

(129) făceau din Manon... o Iris sau o Cloe - făceau dintr-o femeie cu moravuri 
uşoare o zeiţă. Manon este numele fostei curtezane de care e îndrăgostit 
cavalerul Des Grieux în romanul Manon Lescaut de abatele Prevost. Iris este, 
în mitologie, mesagera zeilor, şi de aceea poartă aripi. Chloe este alt nume al 
zeiţei vegetației, Demeter, precum şi numele eroinei romanului grec Daphrtis 
şi Chloe, atribuit lui Longus. 

1130) Cglimene - cocheta care-l exasperează pe Alceste în comedia 
Mizantropul (1666) de Moliere. 

U31. Hercule la picioarele Omfalei - În mitologie, Omfala, regina Lidiei, nu 
primeşte să se căsătorească cu Hercule decât după ce îl obliga să stea la 
picioarele ei şi să toarcă lâna. Din dragoste, eroul consimte. 

(132) pemuritorul Spinoza - mare filosof olandez. Baruch Spinoza a trăit între 
anii 1632 şi 1677. Contrar afirmației lui Claude Vignen, el a fost materialist şi 
ateu prin concepţia sa asupra naturii ca propria ei cauză. De altfel, pentru 
ideile sale ateiste şi pentru critica pe care a făcut-o religiei, a fost 
excomunicat, în 1656, din comunitatea evreiască locală. 

1133) Marius pe ruinele Cartaginei - Înfrânt de rivalul său, Sylla, generalul şi 
consulul roman Caius Marius (156—86 î.e.n.) s-a refugiat în locurile unde 
fusese odinioară Cartagina. 

4134) Judith - Eroina legendară care, pentru a-şi salva oraşul, l-a sedus pe 
generalul duşman Holofern şi i-a tăiat capul. 

1135). odaliscă - Balzac face confuzia obişnuită crezând că o odaliscă este o 
femeie din harem. În realitate, odaliscele erau sclavele care slujeau pe femeile 
sultanului. 

11364 declaraţia Fedrei către Hipolit - Neputând rezista pasiunii sale pentru 
tânărul Hipolit, fiul din prima căsătorie a soţului ei Tezeu, Fedra îi 
mărturiseşte dragostea sa. [v. Phedre (1677), (scena a 5-a, actul al II-lea) de 
Racine.] Tragedia Fedrei a fost adusă pe scenă, în antichitate, de către 
Euripide şi Seneca. 

1137) Benvenuto Cellini - Sculptor, gravor şi argintar italian (1500—1571), 
Benvenuto Cellini a lăsat, pe lângă opere de artă plastică, şi un volum 
autobiografic, foarte apreciat, intitulat Viaţa lui Benvenuto Cellini scrisă de el 
însuşi. 

1138) fructus belii - rod al războiului (|. lat.) 

1139) această doamnă de Merteuil burgheză - În romanul Liaisons dangereuses 
al lui Choderlos de Laclos, doamna de Merteuil este personajul care 
întruchipează pe aristocrata virtuoasă în aparenţă, dar în realitate coruptă, 
perversă şi intrigantă. 


1140). proiectul de lege pentru înzestrare - E vorba de proiectul de lege 
prezentat Camerei la 20 februarie 1840 de către guvernul Soult, proiect în 
baza căruia un fiu al regelui, ducele de Nemours, trebuia să capete o rentă 
anuală de 500 000 de franci. Proiectul a fost respins de majoritatea 
deputaţilor, şi guvernul a demisionat. 

4141) paronul de Nucingen - Bancherul cel mai important din Comedia umană, 
„elefantul finanţei”, cum îl numeşte Balzac. Istoria averii lui apare în 
povestirea Banca Nucingen, dar personajul revine în foarte multe dintre 
romanele lui Balzac (vezi Addenda). 

1142). în vârtejul festivităților din iulie - E vorba de comemorarea revoluţiei din 
1830, care avusese loc în zilele de 27—29 iulie şi în urma căreia se 
înscăunase regele Ludovic-Filip. 

1143) Moliăre... Gros-Ren6 - Valetul mâncăcios şi „filosof” din comediile lui 
Moliere (Doctorul zburător, Supărările îndrăgostirilor) nu apreciază în mod 
deosebit femeile. În Supărările îndrăgostiților (1656), Gros-Ren€ (numit aşa 
deoarece rolul era jucat de un actor gras din trupa lui Moliere) declară că 
„femeia e un animal greu de cunoscut” şi, când se ceartă cu logodnica lui, îi 
pare rău că nu-i poate restitui supa oferită de ea. Citatul e deci aproximativ. 
1144). marchiza de Pescaire - este Vittoria Colonna, poetă celebră, soţia lui 
Ferdinand Avalos, marchiz de Pescaire, general spaniol (1489—1525). Moartea 
frumoasei şi tinerei lui soţii l-a lăsat nemângâiat. 

1145) asemenea Diane de Poitiers - Diana de Poitiers (1499—1566), femeie 
frumoasă, dar mai ales inteligentă, a fost favorita regelui Henric al II-lea 
(1519—1559), care a iubit-o cu statornicie, deşi era cu douăzeci de ani mai 
tânăr decât ea. 

1146). putoiul Danaidelor - După o legendă mitologică, Danaidele, cele 50 de 
fiice ale lui Danaos, şi-au ucis toate (afară de una) soţii în noaptea nunţii. 
Pedeapsa pe care au primit-o a fost aceea de a umple veşnic un butoi fără 
fund; a devenit simbolul unei activităţi fără răgaz şi fără folos. 

(147) Dubois, care îi dădea prea multe lovituri de picior Regentului - Se pare 
că Regentul, dorind să nu fie recunoscut, s-a deghizat o dată în valetul 
cardinalului Dubois şi împreună cu acesta a pătruns în cercul pe care voia să-l 
viziteze. Dubois a intrat însă atât de bine în rolul stăpânului şi i-a dat atâtea 
lovituri de picior Regentului (tratament obişnuit faţă de servitorimea vremii) 
încât acesta a fost nevoit să protesteze. 

1148) pic et nunc - expresie latină juridică: aici şi acum: imediat, pe loc. 

ALE93 Egeria mea - femeia care mă sfătuieşte. După o legendă romană, Egeria 
a fost nimfa care îi dădea sfaturi regelui Numa. 

1150) Numa... ilustrul nostru ministru - Este vorba de Gufizot (1787—1874), 
care devenise prim-ministru în octombrie 1841. Sfătuitoarea lui Guizot era 
doamna de Lieven (1784—1857), soţia fostului ambasador al Rusiei la Londra, 
care se instalase la Paris din 1835 şi al cărei salon era frecventat de oamenii 
politici ai vremii. 

U51) Sibila - Femeile care pretindeau că prezic viitorul se numeau în 
antichitate sibile. Peştera în care locuia una dintre cele mai cunoscute se afla 


lângă Cumes, în Italia de sud. Ignorantul Crevel spune Sibila d'ecume (de 
spumă) în loc de Sibila din Cumes. 

Sat E mareşalul de Richelieu... Lovelace - Lovelace este tipul tânărului corupt, 
al seducătorului fără scrupule. Mareşalul de Richelieu, aristocrat francez 
desfrânat din secolul al XVIII-lea (putea servi de model, fără îndoială, 
personajului englez). 

4153) Mareşalul Massena - Mareşalul Andre Massena (1756— 1817) a fost 
prezent şi activ în multe bătălii ale lui Napoleon, care-l numea „copilul iubit al 
victoriei” şi-l făcuse duce de Rivoli şi prinţ de Essling (localităţi unde 
avuseseră loc bătălii). 

1154) podul Arcole - La Arcole, tânărul Bonaparte i-a învins pe austrieci. Dând 
dovadă de mare curaj, el a trecut, în fruntea soldaţilor, podul de la Arcole, 
care urma să fie cucerit (1796). 

(155) Faiserlici - aşa erau numiţi în timpul revoluţiei franceze soldaţii 
împăratului Germaniei (de la Kaiser în limba germană, împărat). 

1156) pernadotte - Charles Bernadotte (1763—1844), mareşal al Franţei, a 
participat la războaiele Revoluţiei şi ale Imperiului. După ce a fost însă 
adoptat de regele Suediei, în 1810, Bernadotte şi-a trădat ţara de origine 
atacând Franţa, în 1813, alături de armatele europene coalizate. A devenit 
rege al Suediei în 1818, sub numele de Carol al XIV-lea. 


U57. un bun cumpărat de Ludovic al XVl-lea - E vorbei de castelul 
Rambouillet, cumpărat de Ludovic al XVI-lea în 1783. 

1158! țrecerea Berezinei - Armatele napoleoniene respinse de trupele ruseşti 
conduse de generalul Kutuzov (la sfârşitul lui noiembrie 1812) au trecut râul 
Berezina cu pierderi extrem de mari. 

1159) discursuri în genul lui Sganarelle - Sganarelle este bărbatul urât, vulgar 
şi laş din comedia lui Moliere Sganarelle sau încornoratul închipuit (1660). 
Încornorat de-a binelea apare în comedia $coala bărbaților (1661), unde este 
opus fratelui său, Ariste, om fin şi civilizat. 

1160) armata improvizată de Napoleon în 1815 - (v. nota 31). 

41614 Șuanii - primul mare roman al lui Balzac (1829), care evocă lupta 
victorioasă a unei armate republicane conduse de tânărul ofiţer Hulot, în 
1799, împotriva mişcării contrarevoluţionare din Bretania a aşa-numiţilor 
şuani (după strigătul lor de raliere care imita ţipătul bufniței, în |. fr. 
chouette). 

41621. fn luptele de la Dresda... Vandamme - La Dresda, în 1813, Napoleon a 
mai putut învinge armatele coalizate. A fost una din ultimele lui victorii. 
Vandamme (Dominique-Ren6) (1770—1830) este un general francez luat 
prizonier de ruşi, după bătălia de la Dresda. Revenit în Franţa în 1814, ela 
participat şi la bătălia de la Waterloo. 

1163) Conde - prinţul Louis, de Condă (1621—1686), zis „marele Cond6”, spre 
a se deosebi de restul familiei. 

4164). soldatul... care o învinsese pe Madame - Madame, titlu purtat de 
surorile, cumnatele sau nurorile regelui Franţei, este aici Marie-Caroline de 
Bourbon de Naples (1798—1870), soţia ducelui de Berry, fiul cel mai mic al lui 


Carol al X-lea. Rămasă văduvă cu un fiu, în 1820, ea a încercat, după căderea 
Bourbonilor, debarcând în Franţa (în 1832), să provoace o mişcare regalistă, 
care să-i redea fiului ei tronul, dar n-a reuşit. 

1165) mă bizuiam pe tine, ca Gourville pe Ninon - Ninon de Lenclos (v. nota 
121) primise în păstrare, de la unul dintre amanţii ei, 10 000 de galbeni, 
sumă pe care a păzit-o mai conştiincios decât fidelitatea, înapoindu-i la 
întoarcerea lui din călătorie. 

4166). F&nelon - Francois de Salignac de la Mothe-Fenelon (1651—1715), 
arhiepiscop de Cambrai, a fost un educator valoros. A avut ca elev pe ducele 
de Bourgogne, al cărui caracter violent a reuşit să-l schimbe. În scop educativ 
a scris Fabule, un Tratat despre educaţia fetelor şi faimosul roman cu 
personaje homerice T6lemague, în care apar critici indirecte la adresa 
guvernării absolutiste a lui Ludovic al XIV-lea, critici care i-au adus dizgraţia. 
41674 primăria arondismentului al treisprezecelea - Pe vremea lui Balzac, 
Parisul avea douăsprezece arondismente; a te căsători la arondismentul al 
treisprezecelea - inexistent - însemna a trăi în concubinaj. 

1168). Mabille - local de dans şi de petrecere, la Paris 

1169. Bartholo - personaj din comedia Bărbierul din Sevilla, (1775) a lui 
Beaumarchais, tutorele bănuitor şi precaut al Rosinei. 

1170) refrenul lui Malborough - În vechiul cântec francez Malborough se va-t- 
en guerre (Malborough pleacă la război), refrenul este: Ne sait quand 
reviendra (Nu ştie când se va întoarce). 

1171) vechile FOLIES - erau vilele construite la ţară, în secolul al XVIII-lea, de 
către aristocrați şi burghezi, pentru petreceri şi chefuri (folie în 1. franceză - 
nebunie). 

(724 o Malibran - Maria Felicia Garcia Malibran (1808—1836), celebră 
cântăreaţă din Paris, de origine spaniolă. 

ALE, Judith de Alloris... nepotul lui Bronzino - Autorul tabloului Judith ținând 
capul lui Holofern (v. nota 127) este pictorul italian Cristof Allori (1577— 
1621); Balzac îl confundă cu tatăl lui, pictorul Alessandro Allori (1535—1607), 
care era nepotul pictorului Bronzino. 

1174). Mater dolorosa - mama lui Isus, reprezentată de pictori îngenuncheată 
în faţa crucii. (Mamă îndurerată - în 1. latină.) 

1175) Funambules - La teatrul Les Funambules (funambuli = dansatori pe 
funie) s-au dat mai întâi spectacole de acrobație şi de marionete; din 1825, se 
jucau aici şi pantomime. 

1176). Marat, sub chip de femeie - Revoluţionarul Jean-Paul Marat (1743— 
1793), redactor al celui mai intransigent ziar din timpul revoluţiei franceze, 
Prietenul poporului, nu era un om frumos. Cercurile de dreapta s-au folosit de 
această particularitate pentru a-i crea reputaţia de tiran sângeros şi hidos. 
4177) Fouch€... Lenoir... Sartines - Joseph Fouchă (1759—1820), ministru al 
poliţiei în vremea lui Napoleon; şi-a păstrat postul trădându-l pe acesta. A 
murit ca cetăţean austriac. Jean-Charles-Pâerre Lenoir (1732—1807), şeful 
poliţiei pariziene din 1776 până în 1785. Antoine de Sartines (1729—1801), 


ministru al marinei, a fost mai întâi şeful poliţiei pariziene, din 1754 până în 


1774. 


1178) să faci dintr-o Aspasie o Lucreţie - să faci dintr-o curtezană o femeie 


virtuoasă: Aspasia din Milet, care a trăit în a doua jumătate a secolului al V-lea 
î.e.n., a fost tipul curtezanei instruite din antichitate. Lucreția, cunoscută ca 
soţie virtuoasă în Roma Tarquinilor, fiind violată de Sextus Tarquinius, s-a 
înjunghiat în faţa tatălui şi soţului ei (510 î.e.n.). 

479. o contesă de Pimbeche - Contesa de Pimbeche este în comedia lui 
Racine Iubitorii de procese (Les Plaideurs) (1668) tipul cârcotaşei aprige. 
41804 storia Antică a lui Rollin... Ab6lard de bunăvoie - Charles Rollin (1661— 
1741), profesor şi scriitor francez, este autorul unei Istorii antice, care a avut 
filare succes. Pierre Abâlard (1073—1 142), filosof şi profesor francez, a rămas 
cunoscut şi prin drama dragostei lui pentru Heloise, nepoata canonicului 
Fulbert. Furios din cauza căsătoriei secrete a celor doi îndrăgostiţi, canonicul 
a tocmit oameni care l-au castrat pe Abelard. 

4181) d'Anville - Jean-Baptiste Bourguignon d'Anville (1697—1782), geograf şi 
cartograf francez, a studiat geografia antichităţii şi a elaborat peste 200 de 
hărţi. 

4182) Catoxantha - specie de insectă coleopteră colorată, din regiunile calde 
ale Asiei, cu care se împodobesc evantaiele. 

1183) un Longehamp al toaletelor - Longehamp este câmpul de curse de lângă 


Paris. 


1184) coafor gen Merlan - Merlan este termenul argotic pentru coafor; e 


vorba, deci, de un coafor de mahala. 
ALEE Joc de cuvinte: în loc de „les extremes se touchent” (extremele se ating), 
personajul spune „les extremes se bouchent”. 


1186) Medor - este tânărul sarazin curajos şi fidel din poemul Orlando furioso 
al lui Ariosto. El e rănit pe câmpul de bătaie şi salvat de frumoasa Angelica, 
pe care o ia în căsătorie. 

4187, răposatul rege al Olandei - E vorba de regele Wilhelm 1 (1772—1843), a 
cărui politică a provocat insurecția Flandrei şi a provinciilor walone (1830), 
insurecție care a dus la proclamarea Belgiei ca regat independent. 

4188) surugiul din Longjumeau - Este titlul unei opere comice în trei acte, 
având libretul de Brunswick şi Leuven şi muzica de Adam, reprezentată la 
Paris în 1836 şi în care e vorba de un surugiu faimos şi talentat, pe care un 
mare senior îl angajează la Operă. Surugiul uită pentru moment de modesta 
lui logodnică, dar apoi revine plin de dragoste la ea. 

4189). Mignard - Din familia pictorilor francezi cu acest nume, cel mai celebru 
este Pierre Mignard (1610—1695), pictor de scene mitologice, care 
împodobeau castelul Versailles, şi de portrete ale celebrităților secolului al 
XVII-lea. 

1190). Girodet - Pictorul francez Anne-Louis Girodet de Roucy, zis Girodet- 
Trioson (1767—1824), a pictat scene mitologice, istorice şi altele, inspirate 
din literatura vremii, de ex. Atala coborâtă în mormânt (după Chateaubriand). 
Figurile lui au o gingăşie specială. 


491) urbi et orbi - „în oraş (la Roma) şi în univers” (1. lat.), adică: 
pretutindeni, peste tot. 

1192; Gavarni - Desenatorul francez Sulpice-Guillaume Chevalier, zis Gavarni 
(1804—1866), a creat, în prima sa manieră, scene din viaţa studenţilor şi a 
femeilor uşoare, precum şi diverse tipuri pariziene. A doua sa manieră (pe 
care Balzac n-a apucat s-o cunoască) subliniază contrastele sociale. 

1193) paronul d'Holbach - Paul-Henri d'Holbach (1723—1789) este un 
strălucit reprezentant al materialismului şi ateismului francez din secolul al 
XVIII-lea. 

Sate Champcenetz - Autor de cântece uşoare şi de versuri satirice, cavalerul 
(zis marchiz) de Champcenetz şi-a pus sarcasmul în slujba contrarevoluţiei şi a 
fost ghilotinat în 1794. El colaborase la publicaţia contrarevoluţionară Faptele 
apostolilor a lui Rivarol. 

1195) Pantheonul - înainte de a deveni monumentul în care odihnesc 
rămăşiţele pământeşti ale oamenilor de seamă ai Franţei, Pantheonul, 
construit între anii 1754 şi 1780, a fost biserică. Destinația actuală i-a fost 
dată de revoluţia din 1789—1794 şi redată (căci a redevenit biserică în 
vremea Restauraţiei şi a Imperiului al doilea) de Republica a III-a, în 1885. 
1196) mahalaua Saint-Antoine - este celebrul cartier al meseriaşilor şi 
muncitorilor francezi din vechiul Paris, de unde porneau insurecţiile şi 
revoluțiile pariziene. 

(197. pobino... Ambigu - Un fel de circ în vremea Restauraţiei, teatrul Bobino 
(de la numele comicului care-l înființase) a devenit, după 1830, teatru de 
pantomimă, de vodevil şi de dramă. Teatrul numit Ambigu-Comiquc, înfiinţat 
în 1759, a prezentat mai întâi spectacole de marionete, apoi vodeviluri şi 
comedii uşoare (ambigu = în doi peri) şi, în fine, melodrame romantice. 

1198). jn partibus - onorific, fără o funcţie reală. Expresia latină completă este 
in partibus infidelium - în ţările locuite de necredincioşi, şi se referă la 
episcopii catolici cu titlu onorific, fără misiuni sau puteri oficiale.