Honore de Balzac — Modeste Mignon

Honore de BALZAC 


Modeste Mignon 


LINEI POLONEZE 


Fucă a unei țăn înrobite, înger pr IUTE, GEMo pr 
fantezie, copi pri credință, bătrână pri expernentă, bămat 
pnr runte, femeie pnh urmă, UNAŞĂ Pnn speruntă, roni pr 
durere şi poetă prin msele tale; he, care întrupezi totodată 
Frumusețea, această lucrare în core iubrea şi fantezia fa, 
credinta, expeneniu, durerea ta, speranta şi wsele tale sunt ca 
urzeala ce sustine o fesături, moi puri străluctoare decăt poezir 
pastrata în sufletul tiu şi a cărei expresie, când ÎN carui Chipul, 
este, pentru cine fe adrrună, ceea ce sunt pentru savană slovele 
uric ln dispărute. 


De Balzac 


Honore de BALZAC 


Modeste Mignon 


UNEI POLONEZE: 


Fiică a unei ţări înrobite, înger prin iubire, demon 
prin fantezie, copilă prin credință, bătrână prin 
experienţă, bărbat prin minte, femeie prin inimă, 
uriaşă prin speranță, mamă prin durere şi poetă prin 
visele tale; ţie, care intrupezi totodată Frumuseţea, 
această lucrare în care iubirea şi fantezia ta, credința, 
experiența, durerea ta, speranța şi visele tale sunt ca 
urzeala ce susține o țesătură mai puţin strălucitoare 
decât poezia păstrată în sufletul tău şi a cărei expresie, 
când iți animă chipul, este, pentru cine te admiră, ceea 
ce sunt pentru savanţi slovele unei limbi dispărute. 


De Balzac 


Modeste Mignon 


La începutul lunii octombrie a anului 1629, domnul 
Simon-Babylas Latournelle, de profesie notar, urca dinspre 
Le Havre către Ingouville, braţ la braţ cu fiul său şi însoţit 
de nevastă, alături de care păşea ca un paj, funcţionarul 
principal al biroului său, un mic cocoşat, pe nume Jean 
Butscha. Când cele patru personaje, dintre care cel puţin 
două parcurgeau această cale seară de seară, ajunseră la 
cotul drumului ce se întoarce asupra lui însuşi asemenea 
celor numite de italieni cornişe, notarul privi cu atenţie să 
vadă de nu cumva putea fi auzit de cineva de pe vreo terasă 
aflată în faţa sau în spatele lor şi, din prea multă precauţie, 
vorbi cu jumătate de voce: 

—  Exupere, se adresă el fiului său, încearcă să 
îndeplineşti în mod inteligent mica manevră pe care am să 
ţi-o indic, fără să-i cauţi sensul; dar dacă totuşi îl ghiceşti, îţi 
poruncesc să-l arunci în acel Styx pe care orice notar sau 
orice om ce se consacră magistraturii trebuie să-l păstreze 
într-însul pentru secretele altora. După ce-ţi vei fi prezentat 
respectele după cum se cuvine, precum şi omagiile tale 
doamnei şi domnişoarei Mignon, domnului şi doamnei 
Dumay; domnului Gobenheim, dacă se află la castel, şi după 
ce se va fi restabilit liniştea, domnul Dumay te va lua într-un 
colţ; tot timpul cât îţi va vorbi, o vei privi cu interes (îţi 
permit) pe domnişoara Modeste. Bunul meu prieten te va 
ruga să ieşi să te plimbi şi să revii cam după un ceas, pe la 
nouă, cu aerul omului grăbit, încercând să imiţi respiraţia 
cuiva cu sufletul la gură; apoi, îi vei spune la ureche, cu 
vocea cât mai scăzută, dar astfel încât domnişoara Modeste 
totuşi să te audă: „Soseşte tânărul!” 


Exupere urma să plece a doua zi la Paris ca să-şi înceapă 
studiile la facultatea de drept. Această plecare apropiată îl 
determinase pe Latournelle să-l propună pe fiul său 
prietenului Dumay drept complice în importanta conspirație 
pe care acest ordin ne îngăduie s-o întrezărim. 

— Domnişoara Modeste să fie, oare, bănuită de vreo 
legătură? îşi întrebă Butscha, cu voce timidă, patroana. 

— Sst! Butscha, răspunse doamna Latournelle, reluând 
braţul soţului ei. 

Doamna Latournelle, fiică a grefierului tribunalului de 
primă instanţă, se considera îndeajuns de autorizată, prin 
originea ei, să afirme că se trage dintr-o familie de 
parlamentari. Pretenţia ne arată prin ea însăşi de ce 
această femeie, puţin cam prea colorată în obraji, încerca 
să-şi însuşească maiestatea tribunalului ale cărui hotărâri 
erau mâzgălite de dumnealui, tatăl ei. Cucoana prizează 
tutun, se ţine ţeapănă ca un par, pozează în femeie demnă 
de consideraţie şi seamănă desăvârşit cu o mumie căreia 
galvanismul i-ar fi redat, pentru o clipă, viaţa. 

Ea încearcă să dea inflexiuni aristocratice vocii sale acre, 
dar nu reuşeşte, după cum nu poate să-şi ascundă lipsa de 
cultură. Utilitatea ei socială pare incontestabilă dacă te iei 
după bonetele cu flori pe care le poartă, podoabele 
atârnate pe tâmple şi rochiile pe care le alege. Cui ar plasa 
negustorii aceste produse dacă n-ar exista doamne de soiul 
Latournellei? Poate că tot ridicolul unei asemenea femei, în 
fond  mărinimoasă şi pioasă, ar fi trecut aproape 
neobservat, dacă natura, care câteodată glumeşte dând la 
iveală asemenea creaturi caraghioase, n-ar fi înzestrat-o cu 
o statură de tambur-major pentru a pune în lumină 
născocirile acestui spirit provincial. Ea n-a ieşit niciodată 
din Le Havre, crede că Le Havre este fără cusur, cumpără 
totul din Le Havre, acolo îşi face toaletele; se declară 
normandă până în vârful unghiilor, îşi venerează tatăl şi îşi 
adoră soţul. Micul Latournelle cutezase să se însoare cu 
această fată ajunsă la vârsta antimatrimonială de treizeci şi 


trei de ani şi reuşise s-o facă mama unui băiat. Cum cei 
şaizeci de mii de franci primiţi ca zestre de la grefier i-ar fi 
obţinut oriunde aiurea, căsătoria lui a fost atribuită dorinţei 
de a evita invazia Minotaurului, pe care mijloacele sale 
personale cu greu ar fi împiedicat-o dacă ar fi avut 
imprudenţa să-şi dea foc casei introducând în ea o femeie 
tânără şi frumoasă. Notarul recunoscuse pur şi simplu 
existenţa marilor calităţi ale domnişoarei Agnes (acesta era 
numele ei, Agnes) şi ştia cât de repede trece pentru soţ 
frumuseţea unei femei. În ceea ce îl priveşte pe tânărul 
acela şters căruia grefierul i-a impus numele său normand 
la cufundarea în cristelniţă, doamna Latournelle continua 
să fie atât de surprinsă de a-i fi devenit mamă la treizeci şi 
cinci de ani şi şapte luni, încât pentru el, dacă ar fi trebuit, 
şi-ar fi redobândit mamelele şi laptele, - singura hiperbolă 
care poate zugrăvi exageratele ei sentimente materne. 

— Cât de frumos e băiatul meu... obişnuia ea să spună, 
fără vreun gând ascuns, micuţei sale prietene, Modeste, 
arătându-i-l când mergeau la biserică, cu fiul ei păşind în 
faţa lor. 

— Vă seamănă, răspundea Modeste Mignon pe un ton de 
parcă ar fi spus: „Ce vreme urâtă!” 

Descrierea acestui personaj cu totul accesoriu se va 
dovedi necesară când vom spune că doamna Latournelle 
era de vreo trei ani tutoarea tinerei pe care notarul şi 
prietenul său Dumay voiau s-o atragă într-una dintre 
capcanele numite curse de şoareci în Fiziologia căsătoriei. 

Cât îl priveşte pe Latournelle, imaginaţi-vă un omuleţ 
cumsecade, viclean atât cât permite cinstea cea mai 
desăvârşită şi pe care orice străin l-ar socoti un pungaş 
dacă s-ar lua după ciudata-i fizionomie, cu care oraşul Le 
Havre s-a obişnuit. Vederea lui slabă îl sileşte pe onorabilul 
notar să poarte ochelari verzi ca să-şi ferească ochii, 
permanent roşii. Ambele arcade, împodobite cu un puf 
destul de rar, depăşesc cu puţin rama brună a ochelarilor, 
în felul lor dublând cercul. Dacă încă n-aţi observat pe 


figura vreunui trecător efectul produs de aceste două 
circumferinţe suprapuse şi separate de un gol, nu vă puteţi 
închipui cât te intrigă o asemenea faţă, mai ales când 
această faţă, palidă şi scofâlcită, se termină cu o bărbiţă ca 
a lui Mefistofel, pe care pictorii au copiat-o după cea a 
pisicilor, căci aceasta este asemănarea oferită de Babylas 
Latournelle. Deasupra acestor îngrozitori ochelari verzi se 
ridică un craniu pleşuv, cu atât mai artificios cu cât peruca, 
în aparenţă mobilă, lasă cu indiscreţie să-i scape în toate 
direcţiile smocuri de păr alb şi îi taie mereu fruntea în 
diagonală. Când îl vezi pe acest stimabil normand, 
înveşmântat în negru ca o coleopteră, înfipt pe picioarele 
sale ca pe două ace şi ştii că este cel mai cinstit om din 
lume, cauţi, fără să găseşti, raţiunea acestor nepotriviri ale 
fizionomiei sale. 

Jean Butscha, biet copil natural abandonat, de care 
avuseseră grijă grefierul Labrosse şi fiica sa, ajuns 
funcţionar principal printr-o muncă asiduă, găzduit şi hrănit 
de patronul său care îi dădea o leafă de nouă sute de franci, 
lipsit de orice semn al tinereţii, aproape un pitic, îşi făcuse 
din Modeste un idol; pentru ea şi-ar fi dat viaţa. Această 
sărmană făptură ai cărei ochi asemănători cu două guri de 
puşcă sunt apăsaţi de pleoapele groase, însemnată de 
vărsat, strivită de o claie de păr sârmos, încurcată da 
mâinile sale enorme, trăia sub semnul milei de la vârsta de 
şapte ani: oare nu-i de ajuns ca să vi-o imaginaţi întrutotul? 
Tăcut, recules, cu o comportare exemplară, credincios, el 
călătorea pe întinderile imense ale ţării numite, pe harta 
Tandreţei!?!, Ilubire-fără-Speranţă, stepele aride şi sublime 
ale  Dorinţei. Modeste îl poreclise pe acest grotesc 
funcţionar principal „piticul misterios”. 

Porecla îl făcuse pe Butscha să citească romanul lui 
Walter Scott şi el îi spuse Modestei: 

— Vreţi, pentru când veţi fi în primejdie, un trandafir de 
la piticul dumneavoastră misterios? 


Modeste rostogoli brusc sufletul adoratorului său înapoi, 
în bordeiul lui de noroi, printr-una dintre acele priviri 
teribile pe care tinerele le aruncă bărbaţilor ce nu le sunt 
pe plac. Butscha însuşi spunea despre sine că este un 
„funcţionar obscur”! fără să ştie că acest calambur 
datează încă de la apariţia pannonceaux-urilorit*; dar 
asemenea patroanei sale, el nu ieşise niciodată din Le 
Havre. 

Poate că este util, pentru cei ce nu cunosc Le Havre, să 
spunem câteva cuvinte despre oraş, explicând unde mergea 
familia Latournelle, căci funcţionarul principal îi este 
evident înfeudat. Ingouville este pentru Le Havre ceea ce 
este Montmartre pentru Paris, o colină înaltă la poalele 
căreia se întinde oraşul, singura deosebire fiind că oraşul şi 
colina sunt înconjurate de mare şi de Sena, că Le Havre se 
vede în mod fatal circumscris de nişte fortificaţii strâmte şi 
că, în sfârşit, gura fluviului, portul, bazinele prezintă un cu 
totul alt spectacol decât cele cincizeci de mii de clădiri ale 
Parisului. La picioarele colinei Montmartre, un ocean de 
ţigle îşi arată valurile albastre încremenite; la Ingouville, 
parcă vezi acoperişuri mobile agitate de vânt. Această 
colină, care se întinde de-a lungul fluviului de la Rouen şi 
până la mare lăsând un spaţiu mai mult sau mai puţin 
îngust între ea şi ape, dar care posedă comori de pitoresc 
cu oraşele, văile, vâlcelele şi pajiştile ei, a dat o imensă 
valoare aşezării Ingouville încă din anul 1816, când a 
început prosperitatea oraşului Le Havre. Această comună a 
devenit un Auteuil, un Ville-d'Avray, un Montmorency'=* al 
negustorilor, care şi-au ridicat vile etajate pe acest 
amfiteatru pentru a respira acolo aerul mării parfumat de 
florile somptuoaselor grădini. Aceşti îndrăzneţi speculanţi 
îşi alungă aici oboseala pe care le-o datorează prăvăliilor şi 
atmosferei caselor lor înghesuite una în alta, fără spaţiu, 
deseori lipsite de curte, aşa cum le sileşte să fie şi creşterea 
populaţiei oraşului şi linia inflexibilă a fortificațiilor lui, şi 
lărgirea bazinelor lui portuare. Într-adevăr, câtă tristeţe în 


inima oraşului şi câtă bucurie la Ingouville! Legea 
dezvoltării sociale a făcut să crească, asemenea unei 
ciuperci, suburbia Graville, astăzi mai considerabilă decât 
Le Havre şi care se întinde în josul coastei ca un şarpe. Sus, 
pe culme, Ingouville nu are decât o stradă; şi, ca în toate 
aşezările de acest fel, casele care privesc spre Sena au 
inevitabil un imens avantaj asupra celor situate de partea 
cealaltă a drumului, cărora le astupă vederea, dar care se 
ridică, aidoma unor spectatori, pe vârful picioarelor, pentru 
a privi pe deasupra acoperişurilor. Totuşi, există şi aici, ca 
pretutindeni, servituţi. Câteva case aflate pe culme ocupă o 
poziţie superioară, unde se bucură de un drept de vedere 
care-l obligă pe vecin să-şi menţină construcţiile la 
înălţimea dorită. Apoi, roca plină de capricii este brăzdată 
de drumuri care fac ca amfiteatrul să fie practicabil; prin 
aceste interstiţii, câteva proprietăţi pot zări fie oraşul, fie 
fluviul, fie marea. Colina se termină cu o faleză care, fără să 
fie perpendiculară, este destul de abruptă. Din capătul 
străzii ce şerpuieşte pe culme se văd văile cu câteva sate - 
Sainte-Adresse, două sau trei Sfântul-nu-ştiu-cum - şi 
barierele de stânci unde se aude mugetul oceanului. 
Această parte aproape pustie a Ingouvilleului contrastează 
puternic cu vilele frumoase care privesc spre valea Senei. 
Să fie teama că rafalele de vânt ar dăuna vegetației? Să fie 
reținerea negustorilor în faţa cheltuielilor pe care le-ar 
impune aceste terenuri în pantă?... Oricum ar fi, turistul de 
pe vapoare se miră profund când îi apare în faţa ochilor 
coasta golaşă şi brăzdată de râpe din vestul Ingouvilleului, 
un sărăntoc în zdrenţe alături de un bogătan în haine 
somptuoase şi parfumat. 

În 1829, una dintre ultimele case dinspre mare, care 
astăzi se află, desigur, în centrul Ingouvilleului, se numea şi 
poate se mai numeşte şi acum le chalet. Iniţial a fost o 
locuinţă de portar, cu grădiniţă în faţă. Proprietarul vilei de 
care ţinea - casă cu parc, cu grădini, cu volieră, cu seră, cu 
pajişti - avusese fantezia să armonizeze această căsuţă cu 


somptuozităţile locuinţei sale şi o reconstrui după modelul 
unui cottage. El separă acest cottage de pajiştile smălţate 
cu flori, de straturile, de terasa vilei sale, printr-un zid 
scund de-a lungul căruia plantă un gard viu care să-l 
ascundă. Dincolo de cottage, numit în continuare, în ciuda 
eforturilor sale, le chalet, se întind grădinile de zarzavat şi 
livezile. Acest chalet, fără vaci şi fără lăptărie, este 
împrejmuit, dinspre drum, numai de un şir de pari care au 
dispărut sub vegetaţia luxuriantă a unui gard viu. Casa de 
peste drum, supusă unei servituţi, este şi ea împrejmuită la 
fel cu pari şi cu un gard viu, care permit celor din chalet să 
privească spre Le Havre. Această căsuţă îl aducea la 
desperare pe domnul Vilguin, proprietarul vilei. Şi iată de 
ce. Creatorul reşedinţei unde până şi detaliile strigă: „Aici 
lucesc milioane!” îşi întinsese atât de mult parcul spre 
câmpie numai, cum spunea el, ca să nu se poticnească tot 
timpul de grădinarii săi. Odată terminată reconstrucţia, în 
chalet nu mai putea să locuiască decât un prieten. Domnul 
Mignon, proprietarul precedent, ţinea mult la casierul său 
şi cele de mai jos vor dovedi că Dumay nutrea aceleaşi 
sentimente faţă de el; aşadar, îi oferi această locuinţă. 
Desăvârşit cunoscător al formelor juridice, Dumay îi ceru 
patronului său să semneze un contract de închiriere pe 
doisprezece ani cu o chirie de trei sute de franci şi domnul 
Mignon îl semnă bucuros, spunând: 

—  Gândeşte-te, dragul meu Dumay, te angajezi să 
locuieşti doisprezece ani la mine. 

În urma unor evenimente care vor fi povestite, 
proprietăţile domnului Mignon, odinioară cel mai bogat 
negustor din Le Havre, i-au fost vândute lui Vilquin, unul 
dintre concurenţii lui pe piaţă. În bucuria de a pune mâna 
pe celebra vilă Mignon, cumpărătorul uită să ceară 
rezilierea acelui contract. Dumay, pentru a nu împiedica 
vânzarea, ar fi semnat atunci tot ce ar fi cerut Vilquin; dar 
din momentul în care vânzarea a fost perfectată, el ţinu la 
contractul său ca la o răzbunare. Rămase în coasta lui 


Vilquin, în inima familiei Vilquin, supraveghindu-l pe 
Vilquin, stingherindu-l pe Vilquin, în sfârşit un tăune pentru 
Vilquin. Dimineaţă de dimineaţă, când privea pe fereastră, 
Vilqguin era cuprins de o furie violentă văzând această 
clădire frumoasă ca o bijuterie, acest chalet care costase 
şaizeci de mii de franci şi care strălucea în soare ca un 
rubin. Comparaţia este aproape întrutotul îndreptăţită! 
Arhitectul construise acest cottage din cărămizi de cel mai 
frumos roşu, rostuite cu alb. Ferestrele erau vopsite într-un 
verde aprins, iar lemnăria într-un soi de cafeniu care bătea 
spre galben. Acoperişul ieşea în afară cu câteva picioare. O 
frumoasă galerie dantelată împodobea etajul întâi şi o 
verandă îşi arăta cuşca de sticlă în mijlocul fațadei. Parterul 
cuprindea un frumos salon şi o sufragerie, separate prin 
tinda unei scări de lemn, a cărei linie şi ale cărei ornamente 
erau elegante prin simplitatea lor. Bucătăria era lipită de 
sufragerie, iar salonul avea alături un cabinet care servea 
ca dormitor domnului şi doamnei Dumay. La etajul întâi, 
arhitectul amenajase două camere mari, având fiecare 
cămăruţa ei de toaletă, cărora veranda le servea de salon; 
deasupra, sub acoperişul asemănător cu două cărţi de joc 
sprijinite una de alta, erau două camere de serviciu, 
luminate fiecare printr-o lucarnă rotundă, mansardate, dar 
destul de spaţioase. Vilquin avu meschinăria să ridice un zid 
pe latura dinspre livezi şi grădinile de zarzavat. În urma 
acestei răzbunări, cei câţiva centiari pe care contractul îi 
asigura chalet-ului semănau cu o grădiniţă din Paris. 
Atenansele, construite şi vopsite astfel încât să se îmbine cu 
chalet-ul, se sprijineau pe zidul proprietăţii vecine. 
Interiorul acestei încântătoare locuinţe era în armonie cu 
exteriorul. Salonul, pardosit pe toată suprafaţa lui cu 
parchet din lemn de tec, oferea privirilor splendorile unei 
picturi care imita, lacurile chinezeşti. Pe fonduri negre, 
mărginite cu aur, străluceau păsări multicolore, imposibile 
frunzişuri verzi, imaginile fantastice din desenele chinezilor. 
Sufrageria era în întregime îmbrăcată în lemn de esenţă 


nordică, decupat şi sculptat ca în frumoasele cabane 
ruseşti. Zugrăveala micii anticamere, pe care o formau 
tinda şi casa scării, imita lemnul vechi şi includea 
ornamente gotice. Dormitoarele, tapetate cu ţesături 
persane, îţi atrăgeau atenţia prin costisitoarea lor 
simplitate. Cabinetul unde dormeau pe atunci casierul şi 
soţia lui, avea pereţii şi tavanul capitonate cu lemn, ca o 
cabină de pachebot. Aceste nebunii de armator explicau 
turbarea lui Vilguin. Sărmanul cumpărător voia ca în 
cottage să locuiască ginerele şi fiica sa. Ştiind că Dumay 
cunoştea acest proiect veţi înţelege mai târziu 
încăpăţânarea lui bretonă. În chalet se intra pe o portiţă de 
fier forjat ale cărei vârfuri de lance se înălţau cu câteva 
degete deasupra palisadei şi a gardului viu. Grădiniţa, de 
aceeaşi lărgime cu fastuoasa peluză de gazon, era plină de 
flori - trandafiri, dalii, cele mai frumoase şi mai rare 
exemplare ale florei de seră. Căci - iar aceasta constituia o 
altă cauză a suferinţei lui Vilgquin - mica şi eleganta seră, 
seră de vis, „sera doamnei”, cum i se spunea, depindea de 
chalet, separând vila Vilquin de cottage sau, dacă vreţi, 
unindu-le. După activitatea lui de casier, Dumay se 
destindea îngrijindu-şi sera, ale cărei specii exotice erau 
una dintre bucuriile Modestei. Sala de biliard a vilei Vilquin, 
un fel de galerie, comunica odinioară cu această seră 
printr-o imensă volieră în formă de foişor; după construirea 
zidului care i-a închis vederea spre livezi, Dumay, la rându-i, 
a zidit uşa de comunicare. 

— Zid pentru zid! spuse el. 

— Dumneata şi Dumay vă zidăriţi unul pe altul! îi 
spuseră lui Vilquin negustorii ca să-l tachineze. 

Şi zi de zi, pizmuitul speculant era primit la Bursă cu un 
nou calambur. 

În 1827, Vilquin îi oferi lui Dumay şase mii de franci 
salariu şi zece mii de franci despăgubiri ca să rezilieze 
contractul; casierul refuză, deşi nu avea decât o mie de 
scuzi la Gobenheim, un fost funcţionar al patronului său. 


Dumay, puteţi s-o credeţi, era un breton pe care soarta îl 
răsădise în Normandia. Imaginaţi-vă ura nutrită de 
normandul Vilquin, om cu o avere de trei milioane împotriva 
chiriaşilor săi din chalet. Adevărată crimă de lez-milioane să 
arăţi bogătanilor neputinţa aurului! Vilquin, pe care 
desperarea îl făcuse de basm în Le Havre, tocmai 
propusese lui Dumay o locuinţă frumoasă, cu forme depline 
de proprietate, dar acesta refuzase din nou. Oraşul începu 
să fie neliniştit de această încăpățânare, a cărei explicaţie; 
pentru numeroşi oameni, se afla în următoarea frază: 
„Dumay este breton”. În ceea ce-l priveşte, casierul socotea 
că orice altă locuinţă ar fi fost prea proastă pentru doamna 
şi mai ales pentru domnişoara Mignon. Cei doi idoli ai săi 
locuiau într-un templu demn de ele şi barem profitau de 
această colibă somptuoasă, unde un rege detronat ar fi 
putut să-şi menţină o ambianţă maiestuoasă, decor care 
adesea le lipseşte celor ce au decăzut. Cititorul, poate, n-o 
să regrete că a cunoscut anticipat atât locuinţa cât şi 
societatea obişnuită a Modestei, căci, la vârsta ei, fiinţele şi 
lucrurile au asupra viitorului tot atâta influenţă cât şi 
caracterul, dacă nu cumva imprimă caracterului unele 
trăsături de neşters. 

După felul în care familia Latournelle îşi făcu intrarea în 
chalet, un străin ar fi ghicit că veneau acolo seară de seară. 

— Aţi şi venit, domnule! spuse notarul, zărindu-l în salon 
pe un tânăr bancher din Le Havre, Gobenheim, rudă cu 
Gobenheim-Keller, şeful marii case din Paris. 

Acest tânăr cu chipul palid, unul dintre acei blonzi cu 
ochi negri a căror privire imobilă are un nu ştiu ce 
fascinant, la fel de sobru în vorbire ca şi în maniere, 
îmbrăcat în negru, slab ca un tuberculos, dar cu constituţie 
viguroasă, cultiva familia fostului său patron şi casa 
casierului său nu atât din afecţiune, cât din calcul: aici 
whist-ul se juca la doi gologani miza, iar ţinuta nu era de 
rigoare; nu accepta decât pahare de apă îndulcită, pentru 
care nu rămânea îndatorat cu nimic. Acest aparent 


devotament faţă de familia Mignon crea impresia că 
Gobenheim ar fi un om inimos şi îl scutea să frecventeze 
înalta societate din Le Havre, să facă cheltuieli inutile, să 
tulbure economia vieţii sale casnice. Acest catecumen al 
viţelului de aur se culca în fiecare seară la ora zece şi 
jumătate şi se scula dimineaţa la ora cinci. În sfârşit, sigur 
pe discreţia lui Latournelle şi a lui Butscha, Gobenheim 
putea să discute faţă de ei afacerile spinoase, să le supună 
consultaţiilor gratuite ale notarului şi să reducă zvonurile 
din târg la adevărata lor valoare. Acest ucenic de-nghite- 
auri!$* (calamburul îi aparţinea lui Butscha) era făcut din 
acel gen de substanţe pe care chimia le numeşte 
absorbante. De la catastrofa suferită de casa Mignon, unde 
Kellerii îl plasaseră să înveţe negoţul maritim în stil mare, 
nimeni din chalet nu-l rugase să facă ceva, nici măcar un 
simplu comision, răspunsul lui fiind cunoscut. Acest băiat o 
privea pe Modeste aşa cum ar fi examinat o litografie de 
două parale. 

— Este unul dintre pistoanele imensei maşini numite 
Comerţ. spunea despre el sărmanul Butscha, al cărui spirit 
se trăda prin mici cuvinte de duh lansate cu timiditate. 

Cei trei Latournelle salutară cu cea mai respectuoasă 
deferenţă o doamnă bătrână, înveşmântată în catifea 
neagră, ce nu se ridică din fotoliul unde şedea, deoarece 
amândoi ochii îi ei au acoperiţi de pata galbenă produsă de 
cataractă. Pe doamna Mignon o vom zugrăvi într-o singură 
frază. Ea îţi atrăgea privirea prin figura-i augustă 
caracteristică mamelor de familie a căror viaţă fără reproş 
desfide loviturile soartei - ce totuşi a ales-o ca ţintă a 
săgeţilor sale - şi care formează tribul numeros al 
Niobelor!7:. Peruca ei blondă, bine pieptănată, bine aşezată 
pe cap, se potrivea cu chipu-i alb şi rece, asemănător celui 
al nevestelor de primari zugrăvite de Mirevelt. Aspectul 
extrem de îngrijit al îmbrăcăminţii sale, al botinelor de 
catifea, al guleraşului de dantelă, al şalului aşezat drept, 
totul atesta grija Modestei pentru mama ei. 


Când scurtul interval de tăcere anunţat de notar se 
instaură în frumosul salon, Modeste, aşezată lângă mama ei 
şi brodând pentru ea o broboadă, deveni timp de o clipă 
ținta tuturor privirilor. Această curiozitate ascunsă sub 
întrebările banale pe care şi le adresează unii altora toţi 
oamenii aflaţi într-o vizită, chiar şi cei ce se văd zilnic, ar fi 
trădat şi unui indiferent complotul casnic urzit împotriva 
tinerei fete. Gobenheim, însă, mai mult decât indiferent, nu 
băgă nimic de seamă; el aprinse lumânările de la masa de 
joc. Atitudinea lui Dumay făcu situaţia de nesuportat pentru 
Butscha, pentru cei trei Latournelle şi îndeosebi pentru 
doamna Dumay, care îşi ştia soţul în stare să tragă în 
amantul Modestei ca într-un câine turbat. După cină, 
casierul plecase la plimbare urmat de doi superbi câini din 
Pirinei şi îi lăsase la un fost arendaş al domnului Mignon; 
apoi, cu câteva clipe înainte de sosirea familiei Latournelle, 
îşi luase pistoalele de la căpătâiul patului şi, fără să-l vadă 
Modeste, le pusese pe cămin. Tânăra nu dăduse nicio 
atenţie tuturor acestor pregătiri cel puţin ciudate. 

Deşi era bondoc, ciupit de vărsat şi vorbea aproape în 
şoaptă, cu aerul că se ascultă, faţa acestui breton, fost 
locotenent în gardă, emana atâta hotărâre, atâta sânge 
rece, încât de-a lungul a douăzeci de ani de armată, nimeni 
n-a îndrăznit să râdă de el. Ochii lui mici, de un albastru 
calm, semănau cu două bucăţi de oţel. Manierele sale, 
expresia chipului, vorba, ţinuta, totul i se potrivea cu 
numele scurt - Dumay. Forţa lui, de altfel bine cunoscută, îi 
permitea să nu se teamă de nicio agresiune. Capabil să 
ucidă un om cu o lovitură de pumn, el săvârşise această 
faptă deosebită la Bautzen, trezindu-se neînarmat faţă-n 
faţă cu un saxon, după ce rămăsese în urma companiei. 
Acum, înfăţişarea hotărâtă şi blândă a acestui om atinsese 
culmea tragicului: paloarea buzelor şi a feţei trăda o mare 
frământare ţinută în frâu de energia-i bretonă; o sudoare 
uşoară, pe care însă fiecare o văzu şi o presupuse rece, îi 
umezise fruntea. Notarul ştia că din toate acestea putea să 


rezulte o dramă la curtea cu juraţi. Şi într-adevăr, casierul, 
în cazul Modestei Mignon, se socotea angajat într-o partidă 
unde erau în joc o onoare, o fidelitate şi sentimente de o 
importanţă superioară faţă de legăturile sociale şi rezultând 
dintr-unul dintre acele pacte care, în caz de nenorocire, au 
un singur judecător în cer. Majoritatea dramelor îşi au 
originea în ideile pe care ni le facem despre lucruri. 
Evenimentele care în se par dramatice nu sunt decât nişte 
subiecte pe care sufletul nostru le transformă în tragedie 
sau în comedie în funcţie de caracterul nostru. 

Doamna Latournelle şi doamna Dumay, a căror misiune 
era s-o supravegheze pe Modeste, avură ceva nefiresc în 
comportare, un tremur în voce pe care vinovata nu le 
observă, într-atât părea să o absoarbă brodatul. Modeste 
plasa fiecare fir de bumbac cu o precizie capabilă să 
exaspereze şi o brodeză. Faţa ei exprima toată plăcerea ce 
i-o dădea matul petalei care încheia o floare tocmai 
brodată. Piticul, aşezat între patroana sa şi Gobenheim, îşi 
reţinea lacrimile, întrebându-se cum să ajungă la Modeste 
ca să-i şoptească la ureche două cuvinte de prevenire. 
Alegându-şi locul în faţa doamnei Mignon, doamna 
Latournelle, cu diabolica-i inteligenţă de femeie cucernică, 
o izolase pe Modeste. Doamna Mignon, tăcută în surditatea 
ei, cu o paloare mai accentuată decât de obicei, arăta că are 
idee de încercarea la care avea să fie supusă Modeste. 
Poate că în ultima clipă ea condamna stratagema, deşi o 
socotea utilă. De aici şi tăcerea ei. 

Exupere ignora total piesa în care hazardul îi rezervase 
rolul de a declanşa capcana. Gobenheim, ca urmare a firii 
sale era de o nepăsare egală cu cea vădită de Modeste. 
Pentru un spectator pus în temă, contrastul dintre 
ignoranţa completă a unora şi atenţia palpitantă a celorlalţi 
ar fi fost sublim. Astăzi, romancierii folosesc mai mult ca 
oricând aceste efecte şi sunt în dreptul lor s-o facă; pentru 
că natura şi-a permis dintotdeauna să fie mai inventivă 
decât ei. Aici, natura, cum veţi vedea, natura socială, care 


este o natură în natură, îşi permitea luxul să facă istoria mai 
interesantă decât romanul, la fel cum torentele desenează 
fantezii inaccesibile pictorilor şi înfăptuiesc adevărate 
tururi de forţă dispunând şi şlefuind pietrele într-un fel care 
îi uluieşte pe sculptori şi pe arhitecţi. Se făcuse ora opt. În 
acest anotimp era ora ultimelor raze ale amurgului. În 
seara aceea cerul era fără nor, aerul călduţ mângâia 
pământul, florile îşi răspândeau mireasma şi puteai să auzi 
nisipul scârţâind sub paşii trecătorilor care se îndreptau 
spre casă. Marea lucea ca o oglindă. În sfârşit, vântul era 
atât de slab încât flacăra lumânărilor de pe masa de joc 
rămânea  neclintită deşi ferestrele erau întredeschise. 
Salonul, seara aceea, locuinţa - ce cadru pentru portretul 
acelei tinere pe care personajele amintite o studiau cu 
atenţie concentrată, ca un pictor în prezenţa Margheritei 
Doni, una dintre gloriile palatului Pitti. Modeste, floare 
claustrată, ca a lui Catul, îndreptăţea, oare, toate aceste 
precauţii? Cunoaşteţi colivia, iată şi pasărea. 

În vârstă de douăzeci de ani, zveltă, fină ca una dintre 
sirenele născocite de desenatorii englezi pentru Cărţile 
frumuseţilor Modeste avea, ca şi mama ei odinioară, 
expresia cochetă a acelor graţii puţin înţelese în Franţa, 
unde o numim fandoseală, dar care la germani este poezia 
inimii, şi care, ajunsă la suprafaţa fiinţei, se transformă în 
afectare la făpturile proaste şi în maniere divine la fetele 
inteligente. Remarcabilă prin părul ei de un auriu stins, ea 
amintea de acel gen de femei numite, desigur în amintirea 
Evei, blonde celeste, a căror piele satinată seamănă cu o 
hârtie mătăsoasă aplicată pe carne, care tremură sub 
răceala unei priviri sau se înviorează sub soarele ei, ochiul 
stârnind gelozia mâinii. Sub acest păr uşor ca penele de 
marabu şi pieptănat cu bucle după moda englezească, 
fruntea, parcă trasată cu compasul într-atât îi era de pură 
linia, rămânea discretă, calmă până la placiditate, deşi 
luminata de gândire; când şi unde să mai fi întâlnit o frunte 
atât da netedă, atât de transparentă? Părea să aibă, ca şi o 


perlă, jocuri de ape. Ochii, de un albastru bătând în 
cenuşiu, limpezi ca ochii unui copil, oglindeau toată maliţia 
şi toată inocenţa ei, în armonie cu arcul sprâncenelor abia 
marcat de firele parcă aşezate cu penelul, ca în desenele 
chinezeşti. Candoarea îi era subliniată, în jurul ochilor şi la 
colţurile lor, la tâmple, de tonurile sidefii cu vinişoare 
albastre, privilegiu al acestor tenuri delicate. Chipul, cu 
ovalul atât de des folosit de Rafael pentru madonele sale, se 
remarca prin culoarea sobră şi virginală a pomeţilor, dulce 
ca a trandafirului de Bengal, iar genele lungi ale pleoapelor 
diafane aruncau pe el umbre împletite cu lumini. Gâtul, în 
momentul descrierii noastre aplecat, aproape fragil, de 
albeaţa laptelui, amintea de liniile alungite, dragi lui 
Leonardo da Vinci. Câţiva pistrui, asemănători musculiţelor 
din secolul al XVIII-lea, arătau că Modeste era totuşi o 
făptură terestră şi nu una dintre creaţiile visate de şcoala 
angelică italiană. Deşi fine, dar totodată pline, buzele ei, 
puţin ironice, exprimau voluptate. Talia, suplă fără să fie 
subţire, nu speria Maternitatea, cum se întâmplă la tinerele 
care îşi aşteaptă succesele de la presiunea morbidă a unui 
corset. Bazeaua, balenele de oţel, şiretul modelau şi nu 
dădeau naştere acelor linii unduioase de o eleganţă 
comparabilă cu a unui plop tânăr legănat de vânt. O rochie 
gris-perle, împodobită cu pasmanterii de culoarea cireşii, cu 
talia ridicată, punea cu delicateţe în evidenţă bustul şi 
acoperea umerii, încă puţin slabi, cu un voal care nu lăsa 
vederii decât primele rotunjimi ce unesc gâtul cu umerii. 
După aspectul acestui chip vaporos şi totodată inteligent, 
căruia fineţea unui nas grecesc cu nări roze, cu linii ferme, 
îi imprima un nu-ştiu-ce pozitiv; pe care poezia ce-i 
stăpânea fruntea era oarecum negată de expresia 
voluptuoasă a gurii; pe care candoarea şi ironia cea mai 
fină îşi disputau planurile adânci şi variate: ale pupilelor - 
un observator ar fi gândit că această tânără, cu urechea-i 
fină şi trează la orice zgomot, cu mirosul sensibil la 
miresmele florii albastre a idealului, este tărâmul unei 


înfruntări între întreaga poezie care însoţeşte de fiece dată 
răsăritul soarelui şi corvezile zilnice, între fantezie şi 
realitate. Modeste era o tânără curioasă şi totuşi pudică, 
dar conştientă de destinul ei şi totuşi plină de castitate, 
fecioara spaniolă mai degrabă decât cea a lui Rafael. 

Ea ridică fruntea când îl auzi pe Dumay spunându-i lui 
Exupere: „Vino-ncoace, tinere!” Iar atunci când îi văzu 
discutând într-un colţ al salonului crezu că este vorba de 
vreun comision pentru Paris. Se uită la prietenii din jur 
parcă mirată de tăcerea lor şi exclamă cu aerul cel mai 
firesc: „Dar bine, nu jucaţi?” arătând spre masa verde pe 
care voinica doamnă Latournelle o numea „altarul”. 

— Să jucăm! răspunse Dumay, care tocmai îl expediase 
pe tânărul Exupere. 

— Ia loc aici, Butscha, zise doamna Latournelle, aşezând 
masa între primul funcţionar şi grupul format de doamna 
Mignon şi fiica ei. 

— Şi tu, vino aici!... îi spuse Dumay soţiei sale, 
ordonându-i să stea lângă el. 

Doamna Dumay, o americancă scundă, în vârstă de 
treizeci şi şase de ani, îşi şterse pe furiş lacrimile: o adora 
pe Modeste şi se temea de o catastrofă. 

— Nu sunteţi veseli astă-seară, vorbi din nou Modeste. 

— Jucăm, răspunse Gobenheim în timp ce-şi aranja 
cărţile. 

Oricât de interesantă poate să pară această situaţie, ea 
va fi şi mai interesantă dacă explicăm poziţia lui Dumay faţă 
de Modeste. În cazul în care povestirea devine aridă din 
cauza conciziunii ei, ni se va ierta această uscăciune ţinând 
seama de dorinţa noastră de a încheia repede această 
scenă şi de necesitatea de a expune motivaţia care domină 
orice dramă. 

Dumay  (Anne-Franqois-Bernard), născut la Vannes, 
plecase ca soldat în 1799, în armata din Italia. Tatăl său, 
preşedinte de tribunal revoluţionar, depusese atâta 
energie, remarcându-se, încât atunci când, destul de slab 


avocat, pieri pe eşafod după 9 Thermidori:, ţinutul deveni 
de nelocuit pentru fiul său. După ce-şi văzu mama murind 
de supărare, Anne vându tot ce avea şi porni, la vârsta de 
douăzeci şi doi de ani, spre Italia, în momentul când 
armatele franceze erau înfrânte. În departamentul Var 
întâlni un tânăr care, din motive similare, pornise şi el în 
căutarea gloriei, socotind câmpul de bătălie un loc mai 
puţin periculos decât ţinutul Provence. 

Charles Mignon, ultim vlăstar al acestei familii căreia 
Parisul îi datorează strada şi palatul clădite de cardinalul 
Mignon, avu un tată isteţ care ţinu să salveze din ghearele 
Revoluţiei frumosul domeniu la Bastie, din ţinutul Comtat. 
Ca toţi fricoşii din vremea aceea, contele de la Bastie, 
devenit cetăţeanul Mignon, socoti că este mai sănătos să 
taie capete decât să i se taie lui capul. Acest fals adept al 
teroarei dispăru la 9 Thermidor şi fu atunci trecut pe lista 
emigraţilor. Domeniul la Bastie fu vândut. Castelul 
dezonorat îşi văzu turnurile ascuţite rase de pe faţa 
pământului. În sfârşit, fiind descoperit la Orange, 
cetăţeanul Mignon fu masacrat împreună cu soţia şi copiii 
săi, cu excepţia lui Charles Mignon pe care îl trimisese să-i 
caute un adăpost în ţinutul Hautes-Alpes. Înspăimântat de 
aceste ştiri înfiorătoare, Charles aşteptă, într-o vale a 
muntelui Geneyre, vremuri mai puţin furtunoase. Acolo trăi 
până în 1799 din cei câţiva ludovici pe care tatăl său i-i 
pusese în mână la plecare. În sfârşit, la douăzeci şi trei de 
ani, fără altă avere decât frumoasa-i înfăţişare, decât acea 
frumuseţe meridională care, când e deplină, atinge sublimul 
şi al cărei prototip este Antineus, ilustrul favorit al lui 
Adrian, Charles hotărî să-şi rişte pe masa de joc a războiului 
îndrăzneala-i provensală, pe care, ca atâţia alţii, o confunda 
cu o vocaţie. Mergând la centrul de recrutare de la Nisa, îl 
întâlni pe breton. Deveniţi camarazi datorită atât soartei lor 
asemănătoare cât şi contrastului dintre firile lor, cei doi 
infanterişti băură din aceeaşi cană, în plin torent, frânseră 
aceeaşi bucată de pesmet şi se treziră amândoi sergenţi la 


încheierea păcii care urmă bătăliei de la Marengo'2*. Când 
războiul reîncepu, Charles Mignon obţinu mutarea la 
cavalerie şi îşi pierdu atunci din vedere camaradul. Ultimul 
Mignon de la Bastie era, în 1812, ofiţer al Legiunii de 
onoarei! şi maior într-un regiment de cavalerie, nutrind 
speranţa să-şi redobândească titlul de conte de la Bastie şi 
împăratul să-l avanseze la gradul de colonel. Făcut 
prizonier de ruşi, el fu trimis, ca atâţia alţii, în Siberia. 
Drumul îl străbătu împreună cu un sărman locotenent în 
care îl recunoscu pe Anne Dumay, nedecorat, brav, dar 
nefericit ca şi alţi un milion de pifani cu epoleţi de lână - 
canavaua de oameni pe care Napoleon a zugrăvit tabloul 
imperiului. În Siberia, pentru a-şi omori timpul, locotenent- 
colonelul îl învăţă pe breton să scrie şi să socotească fiindcă 
educarea lui i se păruse ceva inutil părintelui Scevola. 
Charles întâlni la primul său tovarăş de drum o inimă rară, 
în care putu să-şi verse toate necazurile povestindu-i 
nefericirea. Provensalul întâlnise până la urmă norocul care 
îi pândeşte pe toţi băieţii frumoşi. În 1804, la Frankfurt pe 
Main, Bettina Wallenrod, fiica unică a unui bancher, se 
îndrăgostise de el şi el o luase de nevastă cu atât mai mult 
entuziasm cu cât fata, una dintre frumuseţile oraşului, era 
bogată, iar el era doar un simplu locotenent, fără altă avere 
decât viitorul extrem de problematic al militarilor din acea 
vreme. Bătrânul Wallenrod, un baron german decăzut 
(Banca este întotdeauna baroană), încântat că frumosul 
locotenent este unicul reprezentant al familiei Mignon de la 
Bastie, aprobă pasiunea blondei Bettina, pe care un pictor 
(era unul pe atunci la Frankfurt) o pusese să-i pozeze ca o 
întruchipare a Germaniei. Wallenrod - numindu-şi anticipat 
nepoţii conți de la Bastie - plasă în rente de stat franceze 
suma necesară pentru a-i asigura fiicei sale un venit de 
treizeci de mii de franci. Această zestre se făcu prea puţin 
simțită în casa lui, ţinând seama de valoarea neînsemnată a 
capitalului. Imperiul, promovând o politică practicată de 
numeroşi debitori, plătea rar dobânzile semestriale. Ca 


urmare, Charles fu destul de speriat de acest plasament, 
căci avea mai puţină încredere în vulturul imperial decât o 
avea baronul german. Fenomenul credinţei sau al 
admiraţiei, care nu este decât o credinţă efemeră, apare 
greu când există un concubinaj cu idolul. Mecanicul se teme 
de maşina pe care călătorul o admiră, iar ofiţerii erau 
oarecum fochiştii locomotivei napoleoniene, dacă nu chiar 
cărbunii ei. Aşa se face că baronul de Wallenrod-Tustall- 
Bartenstild promise să ajute menajul. Charles începu s-o 
iubească pe Bettina tot atât cât îl iubea ea, ceea ce e mult 
spus; dar când un provensal se exaltă, totul la el devine 
normal în materie de sentiment. Şi cum să nu adori o 
blondă coborâtă dintr-o pânză a lui Albrecht Durer, cu o 
figură angelică şi cu o avere apreciată la Frankfurt? 

Aşadar, Charles avu patru copii, dintre care mai trăiau 
doar două fete-în momentul când îşi vărsa necazurile în faţa 
inimosului breton. Fără să le cunoască, Dumay le îndrăgi pe 
cele două fetiţe în virtutea acelei simpatii, atât de bine 
prinse de Charletiii!, care îl face pe soldat un părinte al 
tuturor copiilor. Cea vârstnică, numită Bettina-Carolina, era 
născută în 1805; cealaltă, Maria-Modeste, în 1808. 
Nefericitul locotenent-colonel, lipsit de veşti de la fiinţele-i 
dragi, reveni acasă, în 1814, după ce străbătu pe jos Rusia 
şi Prusia, însoţit de locotenent. Cei doi prieteni, între care 
diferenţa de grad nu mai conta, ajunseră la Frankfurt 
tocmai când Napoleon debarca la Cannes. Charles îşi găsi 
soţia la Frankfurt, dar în doliu: avusese durerea să-şi piardă 
tatăl, care o adorase şi care dorise întotdeauna s-o vadă 
surâzătoare, chiar şi la căpătâiul lui când era pe moarte. 
Bătrânul Wallenrod nu supravieţuise dezastrelor imperiului. 
În vârstă de şaptezeci şi doi de ani, se lansase în speculaţii 
cu bumbac, încrezător în geniul lui Napoleon, neştiind că 
geniul este tot atât de des victima evenimentelor pe cât de 
des este deasupra lor. Acest ultim Wallenrod, din adevărații 
Wallenrod-Tustall-Bartenstild, cumpărase, aproape tot 


atâtea baloturi de bumbac câţi oameni pierduse împăratul 
în sublima lui campanie din Franţa. 

— Eu mor în pumpac!... îi spuse fiicei sale acest tată din 
specia lui Goriot, străduindu-se să atenueze o durere care îl 
înspăimânta, - şi mor fără să tatorez frun pan nimănui... 

Căci acest francez din Germania muri încercând să 
vorbească limba îndrăgită de fiica sa. 

Bucuros să-şi salveze, din acest mare şi dublu naufragiu, 
soţia şi cele două fiice, Charles Mignon se înapoie la Paris, 
unde împăratul îl înaintă la gradul de locotenent-colonel în 
cuirasierii de gardă şi îl numi comandor al Legiunii de 
onoare. Visul colonelului, care se vedea în sfârşit general şi 
conte după primul triumf al lui Napoleon, se stinse în 
valurile de sânge de la Waterloo, Colonelul, rănit, dar nu 
prea grav, se retrase pe Loara şi plecă din Tours înainte de 
a fi concediat din armată. 

În primăvara anului 1816, Charles îşi vându titlurile care 
îi aduseseră un venit de treizeci de mii de livre pe an, 
obţinu pe ele cam patru sute de mii de franci şi se decise să 
facă avere în America, părăsind ţara, unde şi începuse 
persecutarea ostaşilor lui Napoleon. Cobori de la Paris la Le 
Havre însoţit de Dumay, căruia, printr-o întâmplare destul 
de curentă în timp de război, îi salvase viaţa luându-l pe 
calul său în toiul învălmăşelii care urmase zilei de la 
Waterloo. Dumay împărtăşea părerile şi descurajarea 
colonelului. Charles, urmat de breton ca de un căţeluş 
(sărmanul ostaş idolatriza cele două fetiţe), socoti că 
supunerea - obicei al militarilor - cinstea, ataşamentul 
locotenentului ar face din el un slujitor pe cât de fidel pe 
atât de util: îi propuse, deci, să treacă în subordinea sa în 
civilie. Dumay fu încântat să se vadă adoptat de o familie în 
care spera că va trăi ca vâscul pe stejar. Aşteptând o ocazie 
ca să se îmbarce, alergând între diferite nave şi cântărind 
şansele oferite de destinaţia lor, colonelul auzi vorbindu-se 
de perspectivele strălucite pe care pacea le hărăzea 
oraşului Le Havre. Ascultând o discuţie între doi burghezi, 


el întrevăzu un mijloc de a face avere şi deveni simultan 
armator, bancher, proprietar; cumpără, cu două sute de mii 
de franci, terenuri, case, şi expedie la New York un vas 
încărcat cu mătăsărie franceză cumpărată pa un preţ ieftin 
la Lyon. Dumay, împuternicitul său, porni cu vasul. În timp 
ce colonelul se instala, cu familia, în cea mai frumoasă casă 
de pe strada Regală şi învăţa, manifestând iniţiativa şi 
prodigioasa inteligenţă a  provensalilor, abecedarul 
activităţii bancare, Dumay dobândi două averi, căci se 
înapoie cu o încărcătură de bumbac cumpărat pe un preţ 
de nimic. Această operaţie comercială dublă aduse casei 
Mignon un capital enorm. Colonelul achiziţionă atunci vila 
din Ingouville şi îl răsplăti pe Dumay dăruindu-i o casă 
modestă pe strada Regală. Sărmanul breton adusese de la 
New York, odată cu bumbacul, o femeie mică şi drăgălaşă, 
căreia îi plăcuse, înainte de toate, faptul că Dumay este 
francez. Miss Grummer poseda circa patru mii de dolari, 
adică douăzeci de mii de franci pe care Dumay îi plasă la 
colonelul său. Devenit un alter-ego al armatorului, Dumay 
învăţă în scurtă vreme contabilitatea, ştiinţa prin care se 
disting, după spusa lui, plutonierii majori ai comerţului. 
Acest ostaş naiv, pe care norocul îl ocolise timp de douăzeci 
de ani, se socoti omul cel mai fericit de pe pământ când se 
văzu în posesia unei case pe care dărnicia şefului său o 
completă cu un frumos mobilier, a unei dobânzi de o mie 
două sute de franci de pe urma fondului plasat şi a unui 
salariu de trei mii şase sute de franci. Nici în visele sale nu 
năzuise vreodată locotenentul Dumay la o astfel de situaţie; 
satisfacția lui era, însă, şi mai mare simțindu-se pivotul celei 
mai bogate case de comerţ din Le Havre. Doamna Dumay 
avu nefericirea să-şi piardă toţi copiii încă de la naştere, iar 
necazurile ultimei faceri îi spulberară speranţa să mai aibă 
alţii; se ataşă, deci, de cele două domnişoare Mignon cu tot 
atâta dragoste ca şi Dumay, care le-ar fi preferat şi copiilor 
săi. Doamna Dumay, care provenea dintr-o familie de 
cultivatori obişnuiţi cu un trai modest, se mulţumi cu două 


mii patru sute de franci pentru ea şi pentru menajul ei. 
Astfel, Dumay plasă an de an încă două mii şi câteva sute de 
franci încasa Mignon. Examinând bilanţul anual, patronul 
sporea contul casierului cu o gratificaţie proporţională cu 
serviciile aduse de el. În 1824, creditul casierului se urcase 
la cincizeci şi opt de mii de franci. Atunci Charles Mignon, 
conte de la Bastie, - titlu de care nu pomenea niciodată - îşi 
copleşi casierul, instalându-l în chalet, unde îşi duceau 
acum, traiul obscur Modeste împreună cu mama ei. 

Starea de plâns în care se găsea doamna Mignon, când, 
încă frumoasă, fu părăsită de soţul ei, îşi află cauza în 
catastrofa produsă de absenţa lui Charles. Trei ani i-au 
trebuit mâhnirii ca să distrugă această blândă nemţoaică; 
dar era una dintre acele mâhniri care seamănă cu viermii 
vârâţi în inima unui fruct bun. Bilanţul acestei dureri e uşor 
da făcut. Doi copii morţi în cei dintâi ani, îşi găsiră un loc 
dublu în acest suflet care nu ştia să uite nimic. Captivitatea 
lui Charles în Siberia, constituia, pentru această femeia 
iubitoare o moarte de fiecare zi. Catastrofa bogatei casa 
Wallenrod şi moartea bietului bancher pe sacii săi goi, luă, 
în toiul îndoielilor Bettinei cu privire la soarta soţului ei, 
proporţiile unei lovituri supreme. Prea marea bucurie 
încercată, prin regăsirea soţului era cât pe-aci să omoare 
această floare germană. Apoi a doua cădere a Imperiului, 
expatrierea proiectată, fură ca nişte noi accese ale aceleiaşi 
febre. În cele din urmă, zece ani de prosperitate 
neîntreruptă, distracţiile din casa ei, prima din oraş, 
dineurile, balurile, serbările date de negustorul fericit, 
somptuozitatea vilei Mignon, stima de care se bucura 
Charles, afecțiunea deplină a acestui om care răspunsese 
cu o dragoste unică unei iubiri unice, totul o împăcase pe 
sărmana femeie cu viaţa. În momentul când nu mai avea 
îndoieli, când întrevedea că ziua ei furtunoasă s-ar putea 
încheia cu o seară frumoasă, o catastrofă necunoscută, 
înmormântată în inima acestei duble familii şi despre care 
vom vorbi mai încolo, a fost ca o somaţie a nenorocului. În 


luna ianuarie a anului 1820, în toiul unei serbări, când 
întregul La Havre îl desemna pe Charles Mignon drept 
deputatul său, trei scrisori, sosite de la New York, Paris şi 
Londra, au fost ca tot atâtea lovituri de ciocan în palatul de 
sticlă al Prosperităţii. În zece minute, ruina se năpustise cu 
aripile sala de vultur asupra unei fericiri fără egal, ca gerul 
asupra marii armate în 1812. Într-o singură noapte, 
petrecută în socoteli împreună cu Dumay, Charles Mignon 
se hotărî. 'Ioate valorile la un loc, fără a excepta mobilele, 
ajungeau pentru a plăti tot. 

— Le Havre, îi spuse colonelul locotenentului, n-o să mă 
vadă la pământ. Dumay, iau cei şaizeci de mii de franci ai tăi 
cu o dobândă de şase la sută. 

— Cu trei, domnule colonel. 

— Atunci fără nimic, răspunse Charles Mignon pe un ton 
hotărât. Vei avea partea ta în noile mele afaceri. Nava 
„Modestul” care nu-mi mai aparţine, pleacă mâine şi 
căpitanul mă ia cu el. Îţi încredinţez soţia şi fiica. Nu voi 
scrie niciodată. Lipsa de veşti înseamnă veşti bune. 

Dumay, ca un adevărat locotenent, nu-i puse colonelului 
nicio întrebare în privinţa proiectelor sale. 

— Cred, îi spuse el lui Latournelle ca şi cum ar fi ştiut 
ceva, că domnul colonel are un plan precis. 

A doua zi în zori îl însoţise pe patronul său până pe nava 
„Modestul”, care pleca spre Constantinopole. Acolo, pe 
puntea din spate a navei, bretonul îl întrebase pe provensal: 

— Care sunt ultimele dumneavoastră ordine, domnule 
colonel? 

— Niciun bărbat să nu se apropie de chalet! strigase 
tatăl, reţinându-şi cu greu o lacrimă. Dumay, păzeşte-mi 
ultima copilă aşa cum mi-ar păzi-o un buldog. Moarte oricui 
ar încerca să-mi pângărească a doua fiică! Să nu te temi de 
nimic, nici de eşafod, voi urca pe el alături de tine! 

— Domnule colonel, vedeţi-vă liniştit de afaceri. Vă 
înţeleg. O veţi găsi pe domnişoara Mignon aşa cum mi-o 
încredinţaţi, sau de nu, voi fi mort! Mă ştiţi şi îi ştiţi şi pe cei 


doi câini ai noştri din Pirinei. Nimeni nu va ajunge la fata 
dumneavoastră. lertaţi-mi vorba lungă. 

Cei doi militari se aruncară unul în braţele celuilalt ca 
doi oameni care învăţaseră să se aprecieze în plină Siberie. 
În aceeaşi zi, ziarul „Curierul din Le Havre” publicase, în 
locul articolului de fond, următorul anunţ teribil, simplu, 
energic şi cinstit: 


„Casa Charles Mignon îşi suspendă plățile. 
Subsemnaţii lichidatori îşi iau însă angajamentul să 
plătească toate creanțele pasive. De pe acum pot îi 
scontate terţilor deținători  polițele la termen. 
Vânzarea proprietăților funciare acoperă integral 
conturile curente. 

Prezentul anunț se dă pentru onoarea casei şi 
pentru a preveni orice zdruncinare a creditului, pe 
piaţa din Le Havre. 


Domnul Charles Mignon a plecat azi-dimineaţă cu 
nava «Modestul» spre Asia Mică, după ce a lăsat 
depline puteri pentru realizarea tuturor valorilor 
inclusiv a celor imobiliare. 

Dumay, lichidator pentru conturile băncii. 

Latournelle, notar lichidator pentru proprietăţile 
urbane şi rurale. 

Gobenheim, lichidator pentru valorile comerciale. “ 


Averea domnului Latournelle se trăgea de pe urma 
bunătăţii domnului Mignon, care îi împrumutase o sută de 
mii de franci ea să cumpere cel mai frumos birou de 
notariat din Le Havre. Acest biet om, lipsit de mijloace 
materiale, de vreo zece ani prim-funcţionar într-un birou de 
notariat, şi atingând, pe-atunci, vârsta de patruzeci de ani, 
se şi vedea rămânând în aceeaşi situaţie pe tot restul vieţii. 
El fu singurul, în tot oraşul, de un devotament comparabil 
cu acela al lui Dumay, căci Gobenheim profită de lichidare 


spre a prelua relaţiile şi afacerile domnului Mignon, ceea ce 
îi îngădui să salte mica sa Bancă. În timp ce la Bursă, în 
port, în toate casele se exprimau regrete unanime, în timp 
ce toate buzele rosteau panegiricul unui om fără pată, 
onorabil şi binefăcător, Latournelle şi Dumay, tăcuţi şi 
muncitori ca furnicile, vindeau, realizau, plăteau şi lichidau. 
Vilquin făcu pe generosul cumpărând vila, casa din oraş şi o 
fermă; nu-i vorbă, şi Latournelle profită de acest prim 
impuls, obţinând un preţ bun de la Vilquin. Lumea vru să le 
viziteze pe doamna şi pe domnişoara Mignon; ele, însă, 
dăduseră ascultare lui Charles, refugiindu-se în chalet chiar 
în dimineaţa plecării acestuia, plecare ce le fusese în primul 
moment ascunsă. De teamă ca durerea lor să nu-i 
zdruncine hotărârea, curajosul bancher îşi sărutase soţia şi 
fiica în timp ce ele dormeau. Trei sute de cărţi de vizită au 
fost depuse la uşa casei Mignon. Cincisprezece zile mai 
târziu. uitarea cea mai adâncă, prezisă de Charles, 
dezvăluia celor două femei înţelepciunea hotărârii ce le 
fusese impusă. Dumay se îngriji de reprezentarea legală a 
patronului său la New York, la Londra şi la Paris. El urmări 
lichidarea celor trei case bancare vinovate de această 
ruină, realiză între 1826 şi 1828 cinci sute de mii de franci, 
o optime din averea lui Charles şi, conform ordinelor 
primite în scris în noaptea plecării, trimise banii la New 
York, la începutul anului 18286, prin intermediul casei 
Mongenod, în contul domnului Mignon. Toate acestea fură 
îndeplinite milităreşte, exceptând reținerea a treizeci de mii 
de franci pentru nevoile personale ale doamnei şi ale 
domnişoarei Mignon, reţinere pe care Charles o ordonase, 
dar pe care Dumay n-o făcuse. Bretonul îşi vându casa din 
oraş pe douăzeci de mii de franci şi îi remise doamnei 
Mignon, gândind că cu cât colonelul său va dispune de mai 
mult capital, cu atât va reveni mai repede. 

— Uneori poţi să pieri dacă-ţi lipsesc treizeci de mii de 
franci, îi spuse el lui Latournelle, care cumpără la valoarea 


ei această casă în care locuitorii chalet-ului găseau oricând 
un apartament. 

Aceasta a fost, pentru celebra casă Mignon, din Le 
Havre, efectul crizei care a zguduit, între 1826 şi 18628, 
principalele centre comerciale şi care a provocat, dacă vă 
amintiţi de acea rafală de vânt, ruina mai multor bancheri 
din Paris, unul dintre ei fiind preşedintele tribunalului de 
comerţ. E de înţeles, aşadar, că uriaşa prăbuşire survenită 
după o domnie burgheză de zece ani a fost o lovitură 
mortală pentru Bettina Wallenrod, care se văzu încă o dată 
despărțită de soţ, fără să ştie nimic de soarta lui, în 
aparenţă la fel de periculoasă, de aventuroasă ca şi exilul în 
Siberia. Piatra infernală zvârlită în inima acestei mame era 
o piatră de mormânt din micul cimitir din Ingouville, pe 
care se putea citi: 


BETIINA-CAROLINA MIGNON 
Decedată in vârstă de douăzeci şi doi de ani 
Rugaţi-vă pentru ea! 

1827 


Această inscripţie era pentru tânăra fată ceea ce este un 
epitaf pentru numeroşi morţi, tabla de materii a unei cărţi 
necunoscute. Cartea, al cărei rezumat înspăimântător iată-l, 
ne poate explica dublul jurământ făcut de către colonel şi 
locotenent pe când îşi luau rămas bun, unul de la altul. 

Un tânăr cu înfăţişare încântătoare, pe nume Georges 
d'Estourny, venise la Le Havre sub pretextul banal de a 
vedea marea şi o văzu pe Carolina Mignon. Un aşa-zis 
elegant din Paris nu duce niciodată lipsă de câteva 
recomandaţii; aşadar, el fu invitat, prin mijlocirea unui 
prieten al familiei Mignon, la o serbare dată la Ingouviile. 
Îndrăgostindu-se foarte de Carolina şi de averea ei, el îşi 
întrevăzu un sfârşit fericit. În trei luni, folosi toate 
mijloacele de seducţie şi o răpi pe Carolina. 


Când are fiice, un tată de familie nu mai trebuie să 
îngăduie intrarea unui tânăr în casă, fără a-l cunoaşte, după 
cum nu trebuie să lase la vedere cărţi sau ziare pe care nu 
le-a citit. Nevinovăţia fetelor e ca laptele, care se taie de la 
tunet, de la un parfum înveninat, de la o vreme caldă, dintr- 
un nimic, de la o suflare chiar. 

Citind scrisoarea de adio a fiicei sale mai mari, Charles 
Mignon trimise imediat pe doamna Dumay la Paris. Familia 
invocă necesitatea unei călătorii urgente, prescrisă de 
medicul casei, care se făcu părtaş la o asemenea scuză 
necesară, fără să poată, totuşi împiedica oraşul Le Havre să 
comenteze această absenţă. 

— Cum, o persoană tânără atât de voinică, cu tenul brun, 
cu părul negru, lucios... Ea şi bolnavă de piept! 

— Ei, da, se zice că ar fi comis o imprudenţă. 

— Ah! Ah! exclama câte-un Vilquin. 

— S-a înapoiat leoarcă de transpiraţie, de la o partidă de 
călărie şi a băut apă de la gheaţă. De altfel, aşa spune 
doctorul Troussenard. 

Când doamna Dumay se înapoie, nenorocirile casei 
Mignon erau un fapt împlinit şi nimeni nu mai dădea atenţie 
absenței Carolinei, nici întoarcerii soţiei casierului. 

La începutul anului 1827, ziarele se ocupară pe larg de 
procesul lui Georges d'Estourny, condamnat de către poliţia 
corecțională pentru nenumăratele sale fraude la jocul de 
cărţi. Tânărul corsar se exila fără să se ocupe de soarta 
domnişoarei Mignon, căreia lichidarea de la Le Havre îi 
răpise întreaga-i valoare. Într-un interval mic de timp, 
Carolina află şi de infama părăsire şi de ruina pe care o 
suferiseră părinţii ei. Revenind într-o stare de boală 
îngrozitoare şi mortală, ea se stinse în puţine zile la chalet. 
Moartea îi ocroti, cel puţin, reputaţia. În general, lumea a 
crezut în boala invocată de domnul Mignon când îi fugise 
fata şi în prescripţia medicală care, după cum se spunea, o 
îndrumase pe Carolina spre Nisa. Mama sperase până în 
ultima clipă să-şi salveze fiica. Bettina fusese preferata ei, 


aşa cum Modeste era cea a lui Charles. În aceste două 
preferinţe era ceva mişcător. Bettina fusese leit portretul lui 
Charles, după cum Modeste era al mamei sale. Cei doi soţi 
îşi continuau dragostea unul pentru celălalt, iubindu-şi 
copilele. Carolina, fiică a Provenţei, moştenise de la tatăl ei 
frumosu-i păr ca pana corbului, admirat la femeile din sud, 
şi ochii căprui, migdalaţi, strălucitori ca o stea, şi tenul 
măsliniu, şi pielea aurie a unui fruct catifelat, şi piciorul 
cambrat, şi acea talie care face să crape rochiile 
spanioloaicelor. De altfel, şi tatăl şi mama erau mândri de 
contrastul pe care îl prezentau cele două surori. 

— Un diavol şi un înger! se spunea fără maliţie, deşi era 
o profeție. 

După ce plânse timp de o lună în camera ei, fără să vrea 
să vadă pe cineva, biata nemţoaică ieşi de acolo, cu ochii 
bolnavi. Înainte de a-şi pierde vederea, se dusese, în pofida 
sfaturilor date de toţi prietenii, să contemple mormântul 
Carolinei. Această ultimă imagine îi rămase vie în 
întunericul care o cuprinse, aşa cum spectrul roşu al 
ultimului obiect văzut continuă să strălucească dacă închizi 
ochii în plină zi. După această îngrozitoare şi dublă 
nenorocire, Modeste, devenită fiică unică, îl făcu pe Dumay 
să fie nu mai devotat, ci mai temător decât până atunci. 
Doamna Dunlay, ţinând nebuneşte la Modeste ca orice 
femeie care n-a avut copii, o copleşi cu sentimentele ei 
materne de ocazie, fără să încalce totuşi ordinele soţului 
său, neîncrezător în prieteniile dintre femei. Consemnul era 
clar. 

— Dacă vreodată un bărbat, indiferent de vârstă, 
indiferent de rang - spusese Dumay - îi vorbeşte Modestei, 
o priveşte, îi face ochi dulci, este un om mort, îi zbor creierii 
şi merg să mă pun la dispoziţia procurorului regelui: poate 
că moartea mea o va salva pe fată. Dacă nu vrei să vezi cum 
mi se taie capul, ţine-mi bine locul pe lângă ea atunci când 
sunt plecat în oraş. 


De trei ani încoace, Dumay îşi verifica armele seară de 
seară. El părea să fi luat părtaşi la jurământ pe cei doi câini 
din Pirinei, două animale de o inteligenţă rară: unul dormea 
în casă, iar celălalt era postat într-o cuşcă de unde nu ieşea 
şi nu lătra, dar clipa când cei doi câini şi-ar fi înfipt dinţii în 
vreun nepoftit ar fi fost teribilă! 

Vă puteţi acum închipui viaţa pe care o duceau la chalet 
mama şi fiica. Domnul şi doamna Latournelle, deseori 
însoţiţi de Gobenheim, veneau aproape în fiecare seară să 
ţină de urât prietenilor lor şi jucau cu ei whist. Conversaţia 
se învârtea în jurul afacerilor din Le Havre, a evenimentelor 
mărunte ale vieţii de provincie. Între orele nouă şi zece 
seara, musafirii plecau. Modeste se ducea s-o culce pe 
maică-sa: îşi făceau rugăciunea împreună, îşi repetau una 
alteia speranţele, vorbeau despre călătorul drag. După ce-şi 
săruta mama, fata se înapoia în camera ei la ora zece. A 
doua zi de dimineaţă, Modeste îşi trezea mama cu aceeaşi 
grijă, făceau aceleaşi rugăciuni, vorbeau despre aceleaşi 
lucruri. Spre lauda Modestei, din ziua când groaznica 
infirmitate i-a răpit mamei sale unul dintre simţuri, ea îi 
deveni o adevărată îngrijitoare şi manifestă, clipă de clipă, 
aceeaşi solicitudine, fără să obosească, fără ca lucrul să i se 
pară monoton. Ea fu sublimă ca afecţiune tot timpul, de o 
blândeţe rară la fetele de vârsta ei, ceea ce îi atrase bune 
aprecieri din partea martorilor acestei tandreţi. De aceea 
Modeste era în ochii familiei Latournelle, ai domnului şi ai 
doamnei Dumay perla pe care o cunoaşteţi. Între masa de 
prânz şi masa de seară, doamna Mignon şi doamna Dumay 
făceau, în zilele cu soare, o mică plimbare până la malul 
mării, însoţite de Modeste, căci biata oarbă avea nevoie de 
sprijinul a două braţe. Cu o lună înainte de scena în care am 
intercalat, ca o paranteză, aceste explicaţii, doamna Mignon 
ţinuse sfat cu singurii săi prieteni, doamna Latournelle, 
notarul şi Dumay, în timp ce doamna Dumay o distrăgea pe 
Modeste printr-o plimbare lungă. 


— Ascultaţi-mă, prieteni - spusese oarba - fiica mea este 
îndrăgostită: acest lucru îl simt, îl văd... În ea s-a produs o 
ciudată răsturnare şi nu ştiu cum de nu v-aţi dat seama... 

— Fir-ar să fie! exclamase locotenentul. 

— Nu mă întrerupe, Dumay. De două luni, Modeste are o 
grijă de sine de parcă s-ar pregăti să meargă la o întâlnire. 
A devenit din cale-afară de dificilă în ce priveşte 
încălţămintea, vrea să-şi pună în valoare piciorul, o 
bombăne pe doamna Gobet, pantofăreasa. La fel se 
întâmplă şi cu croitoreasa. În unele zile, micuța mea stă 
posomorâtă şi atentă de parcă ar aştepta pe cineva; vocea 
ei are intonaţii scurte ca şi cum, punându-i întrebări, ai 
contraria-o în starea ei de aşteptare, în calculele ei secrete; 
apoi, dacă cel aşteptat a venit... 

— Fir-ar să fie! 

— Aşază-te, Dumay, spusese bătrâna. Ei bine, atunci 
Modeste este veselă! Oh, pentru voi ea nu e veselă, voi nu 
percepeţi aceste nuanţe prea subtile pentru nişte ochi 
atenţi la spectacolul aparent al naturii; această veselie 
răzbate din intonaţiile vocii ei, din accente pe care le 
sesizez şi mi le explic. Modeste, în loc să stea liniştită, pe 
gânduri,  cheltuieşte o energie nebună în mişcări 
dezordonate... E fericită, ce mai! Până şi în ideile pe care le 
exprimă, înalţă mulţumiri cerului. Ah, prieteni, mă pricep la 
fericire tot atât de bine ca la nenorocire... Din sărutarea pe 
care mi-o dă sărmana mea Modeste ghicesc ce se petrece în 
sufletul ei: dacă a primit ceea ce aştepta sau dacă e 
neliniştită. O sărutare poate avea multe nuanţe, chiar şi 
sărutarea unei fete inocente, căci Modeste este inocenţa 
însăşi, dar este ca o inocenţă învățată. Dacă sunt oarbă, 
tandreţea mea este în schimb clarvăzătoare şi vă cer să-mi 
supravegheați fiica. 

Dumay, devenit feroce, notarul, ca un om care vrea să 
afle cheia unei enigme, doamna Latournelle, ca o duenă'12- 
păcălită, şi doamna Dumay, care împărtăşea temerile 
soţului ei, începură atunci s-o spioneze pe Modeste. 


Modeste nu mai fu pierdută din ochi nicio clipă. Dumay îşi 
petrecu nopţile sub ferestrele casei, ascunzându-se în 
mantia sa ca un spaniol gelos; cu toată perspicacitatea lui 
de militar, totuşi nu izbuti să surprindă vreun indiciu 
acuzator. Modeste nu avusese posibilitatea să vadă pe 
nimeni, nici să primească sau să dea vreun semnal, doar 
dacă nu cumva iubea privighetorile din parcul Vilgquin sau 
vreun prinţ năzdrăvan. Doamna Dumay, care nu se mai 
culca decât după ce o vedea pe Modeste dormind, 
supraveghea drumurile de sus, din chalet, cu aceeaşi 
atenţie ca şi soţul ei. Sub privirile celor patru Arguşi, 
ireproşabila copilă, căreia până şi cele mai mărunte mişcări 
îi fură studiate şi analizate, fu achitată de acuzaţia de a fi 
avut convorbiri vinovate, astfel încât prietenii ajunseră la 
concluzia că doamna Mignon este nebună, obsedată. 

Doamna Latournelle, care o conducea ea însăşi pe 
Modeste până la biserică şi de acolo acasă, fu însărcinată să 
spună mamei că se înşală în privinţa fiicei sale. 

— Modeste, spuse doamna Latournelle, este o tânără 
foarte exaltată şi face o pasiune ba pentru poeziile unuia, 
ba pentru proza altuia. N-aţi putut să vă daţi seama de 
impresia pe care i-a produs-o acea simfonie a gâdelui 
(butadă a lui Butscha care găsea că binefăcătoarea sa avea 
mult spirit) intitulată Ultima zi a unui condamnat; mie însă 
mi s-a părut că-l admiră nebuneşte pe acest domn Hugo. Nu 
ştiu de unde îşi iau ideile oamenii ăştia (Victor Hugo, 
Lamartine, Byron erau „oamenii ăştia” pentru doamna 
Latournelle). Micuța mi-a vorbit despre Child Harold“, n- 
am vrut să mă fac de râs, am avut naivitatea să mă apuc să 
citesc asta pentru a putea să discut cu ea. Nu ştiu dacă 
trebuie să atribui acest efect traducerii, dar simţeam o 
sfârşeală în inimă, ochii îmi clipeau, n-am putut să continui. 
Sunt acolo comparații care urlă, stânci care dispar, 
revărsarea de lavă a războiului... În sfârşit, cum cel ce 
călătoreşte este un englez, trebuie să te aştepţi la bizarerii, 
dar asta depăşeşte ceea ce-i permis. Te crezi în Spania, şi el 


te duce în nori, deasupra Alpilor, face să vorbească torenţii 
şi stelele: şi-apoi prea sunt multe fecioare... Te scoate din 
răbdări! În sfârşit, după campaniile lui Napoleon, ne-am 
plictisit de ghiulele incendiare şi de trâmbiţele sonore care 
se rostogolesc din pagină în pagină. Modeste mi-a spus că 
tot patosul se datoreşte traducătorului şi că trebuie citit 
originalul englezesc. Dar n-am să mă apuc să învăţ engleza 
pentru lordul Byron, dacă nu am făcut-o pentru Exupere. 
Prefer cu mult mai mult romanele lui Ducray-Duminil 
acestor romane englezeşti! Sunt prea normandă ca să mă 
aprind după tot ce vine din străinătate şi mai cu seamă din 
Anglia... 

Imaginându-şi-o pe doamna Latournelle citind Child 
Harold, doamna Mignon, cu tot doliul ei veşnic, nu-şi putu 
reţine un zâmbet. Severa notăreasă acceptă acest zâmbet 
ca pe o aprobare a doctrinelor sale. 

— Aşadar, scumpa mea doamnă Mignon, confundați 
fanteziile Modestei, efectele lecturilor sale, cu o dragoste. 
Ea are douăzeci de ani. La vârsta asta te iubeşti pe tine. Te 
găteşti ca să te vezi cum arăţi gătită. Eu îi puneam 
defunctei mele surioare o pălărie bărbătească şi ne jucam 
de-a domnul şi doamna... Dumneavoastră aţi avut, la 
Frankfurt, o tinereţe fericită; dar să fim drepte: Mignon n- 
are niciun fel de distracţie. Cu toată bunăvoința cu care îi 
sunt întâmpinate şi cele mai mici dorinţi, ea se ştie păzită, 
iar viaţa pe care o duce nu i-ar place unei tinere, care nu şi- 
a găsit, ca ea, o distracţie în lectură. Haida de, nu vă 
iubeşte decât pe dumneavoastră. Socotiţi-vă fericită că o 
pasionează corsarii lordului Byron, eroii romanelor lui 
Walter Scott, germanii dumneavoastră, conții de Egmont, 
Werther, Schiller şi alţi Err. 

— Ei bine, doamnă? spuse respectuos Dumay, speriat de 
tăcerea doamnei Mignon. 

— Modeste nu este doar îndrăgostită, ci iubeşte pe 
cineva, răspunse mama cu încăpățânare. 


— Doamnă, este vorba de viaţa mea şi veţi găsi că e 
firesc, nu din cauza mea, dar a bietei mele soţii, a domnului 
colonel şi a noastră, să încerc să aflu cine se înşală, mama 
sau câinele de pază... 

— Dumneata te înşeli, Dumay! Ah, dac-aş putea să-mi 
văd fiica!... spuse biata oarbă. 

— Dar pe cine o fi iubind? zise doamna Latournelle. În 
ceea ce ne priveşte, eu răspund de Exupere al meu. 

— Nu poate să fie Gobenheim, pe care, de la plecarea 
colonelului, abia dacă-l vedem cu totul nouă ore într-o 
săptămână, spuse Dumay. De altfel, acestei piese de cinci 
franci cu chip de om nu-i e mintea la Modeste. Unchiul său, 
Gobenheim-Keller, i-a spus: „Fă destulă avere ca să te însori 
cu o Keller”. Cu programul acesta, nu-i nicio primejdie ea el 
să ştie cărui sex îi aparţine Modeste. Ăştia-s toţi bărbaţii pe 
care-i vedem aici. Nu-l pun la socoteală pe Butscha, 
sărmanul cocoşat, mi-e drag, el e un fel de Dumay al 
dumneavoastră, doamnă, se adresă el notăresei. Butscha 
ştie prea bine că o privire aruncată Modestei i-ar asigura o 
burduşeală ca la Vannes... Nu-i nimeni care să comunice cu 
noi. Doamna Latournelle, care, de la... de la nenorocirea 
care v-a lovit, vine să o conducă pe Modeste la biserică şi 
înapoi, a observat-o atent zilele acestea în timpul slujbei şi 
n-a văzut nimic suspect în jurul ei. În sfârşit, ca să vă spun 
tot, de o lună încoace am greblat eu însumi aleile din jurul 
casei şi le-am regăsit dimineaţa fără vreo urmă de paşi... 

— Greblele nu sunt nici scumpe, nici greu de mânuit, 
spuse fiica Germaniei. 

— Şi câinii?... întrebase Dumay. 

— Îndrăgostiţii ştiu să le găsească un leac, răspunse 
doamna Mignon. 

— Ar trebui să-mi zbor creierii dacă aţi avea dreptate, 
căci ar însemna că m-am lăsat învins!... strigă Dumay. 

— Şi de ce, Dumay? 

— Eh, doamnă, n-aş putea să-l privesc în ochi pe colonel 
dacă nu şi-ar regăsi copila, mai ales acum, când a rămas 


singura lui fiică, tot atât de pură, de virtuoasă cum era 
atunci când mi-a spus: „Nici teama de eşafod să nu te 
oprească, Dumay, dacă ar fi în joc onoarea Modestei!” 

— Vă recunosc în asta pe-amândoi! spuse doamna 
Mignon, cu multă duioşie. 

— Îmi pun chezaşă veşnica mântuire afirmând că 
Modeste e tot atât de pură cum era şi în leagăn, spuse 
doamna Dumay. 

— Oh! am s-o aflu, replicase Dumay, dacă doamna 
contesă binevoieşte să-mi îngăduie să-ncerc un procedeu, 
căci bătrânii militari se pricep la stratageme. 

— Îţi îngădui tot, ce ne-ar putea lumina fără să dăuneze 
ultimului nostru copil. 

— Şi cum ai să faci Anne - întrebase doamna Dumay - ca 
să afli secretul unei tinere, când acest secret este atât de 
bine păzit? 

—  Ascultaţi-mă cu toţii! exclamase locotenentul, am 
nevoie de toată lumea. 

Acest scurt rezumat, care, dezvoltat cu pricepere, ar fi 
oferit un amplu tablou al moravurilor (câte familii nu pot 
recunoaşte în el evenimente din viaţa lor!), este suficient 
pentru a se înţelege importanţa micilor detalii date despre 
oameni şi lucruri în cursul acestei seri în care bătrânul 
militar pornise lupta împotriva unei tinere, ca să scoată la 
iveală, din adâncurile inimii ei, o dragoste constatată de o 
mamă oarbă. 

O oră se scurse într-un calm înspăimântător, întrerupt de 
frazele scurte ale jucătorilor de whist: „Pică! — Atu! — 
Cupă! Avem atuurile? — Doi de trei (sic)! — Opt! — Cine le 
face?” Cuvinte care marchează azi marile emoţii ale 
aristocrației europene. Modeste lucra fără să se mire de 
tăcerea mamei sale. Doamnei Mignon îi alunecă batista din 
poale şi căzu pe podea, iar Butscha se repezi să i-o dea; se 
văzu lângă Modeste şi, ridicându-se, îi şopti la ureche: 

— Fiţi atentă!... 


Modeste îl privi pe pitic cu ochii plini de mirare, iar 
razele lor, parcă tocite, îl umplură de o bucurie inefabilă. 

— Nu iubeşte pe nimeni! îşi spuse biotul cocoşat, 
frecându-şi mâinile mai-mai să-şi rupă pielea de pe ele. 

În această clipă, Exupere se năpusti de pe peluză, în 
casă, pătrunse ca o furtună în salon şi îi spuse la ureche lui 
Dumay: 

— Vine tânărul! 

Dumay se sculă, se repezi să-şi ia pistoalele şi ieşi. 

— Doamne, Dumnezeule!... Şi dacă-l omoară?... strigă 
doamna Dumay, izbucnind în lacrimi. 

— Dar ce se-ntâmplă aici? întrebă Modeste, privindu-şi 
prietenii cu un aer candid şi fără să arate vreo teamă. 

— Păi e vorba de un tânăr care dă târcoale chalet-ului!... 
exclamă doamna Latournelle. 

— Ei şi, reluă Modeste, e un motiv ca Dumay să-l 
ucidă?... 

— Sancta simplicitas... spuse Butscha, care îl contemplă 
pe patronul său cu aceeaşi mândrie cu care Alexandru 
priveşte Babilonul în tabloul lui Lebrun:1+. 

— Unde te duci, Modeste? o întrebă mama pe fiica ei, 
care se îndreptă spre uşă. 

— Să-ţi pregătesc totul pentru culcare, mamă, răspunse 
Modeste cu o voce pură, ca sunetul unei armonici. 

— Nu v-aţi scos cheltuiala! spuse piticul lui Dumay, când 
acesta se înapoie în casă. 

— Modeste este cuminte ca Fecioara din altarul nostru! 
exclamă doamna Latournelle. 

— Doamne, Dumnezeule, emoţii ca asta mă dau gata - 
spuse casierul - şi sunt totuşi destul de tare! 

— Sunt gata să pierd douăzeci şi cinci de pitaci dacă 
înţeleg o iotă din tot ce faceţi în seara asta, spuse 
Gobenheim; parc-aţi fi înnebunit. 

— Şi totuşi este vorba de o comoară, spuse Butscha, 
ridicându-se în vârful picioarelor ca să ajungă la urechea lui 
Gobenheim. 


— Din nefericire, Dumay, am aproape certitudinea a ceea 
ce v-am spus, repetă mama. 

— Acum este rândul dumneavoastră, doamnă, spuse 
Dumay pe un ton calm, să ne dovediţi că greşim. 

Văzând că nu este vorba decât de onoarea Modestei, 
Gobenheim îşi luă pălăria, salută şi plecă, cu un câştig de 
cincizeci de centime, întrucât socotea că fie şi un singur alt 
rubberi*! devenise imposibil. 

— Exupere şi tu, Butscha, lăsaţi-ne singuri, spuse 
doamna Latournelle. Duceţi-vă la Le Havre, o să mai 
ajungeţi la timp să vedeţi o piesă, vă plătesc eu biletele! 

Când doamna Mignon rămase singură cu cei patru 
prieteni ai săi, doamna Latournelle, după ce privi spre 
Dumay, care, breton fiind, înţelegea încăpăţânarea mamei, 
şi spre soţul ei, care se juca cu cărţile, se crezu îndreptăţită 
să ia cuvântul. 

— Dar, doamnă Mignon, ce fapt hotărâtor v-a izbit? 

— Eh, scumpă prietenă, dacă aţi fi fost muziciană, aţi fi şi 
auzit, ca mine, limbajul Modestei când vorbeşte de 
dragoste. 

Pianul celor două domnişoare Mignon era printre 
puţinele mobile pentru femei care fuseseră aduse la chalet 
din casa de la oraş. Modeste îşi alungase uneori supărările, 
studiind fără profesor. Muziciană înnăscută, ea cânta la 
pian ca să-şi înveselească mama. Cânta cu naturaleţe şi 
repeta ariile germane învăţate de la mama ei. Din aceste 
lecţii, din aceste stăruinţi rezultase un fenomen destul de 
obişnuit la firile care au o vocaţie şi anume că, fără să-şi dea 
seama, Modeste compunea, aşa cum se poate compune 
când nu cunoşti armonia, nişte cantinele strict melodice, în 
muzică melodia este ceea ce sunt imaginea şi sentimentul în 
poezie, o floare care poate să se deschidă spontan. De 
aceea au şi avut popoarele melodii naţionale înainte de 
inventarea armoniei. Întâi au fost florile şi apoi a apărut 
botanica. Astfel, Modeste, fără să fi cunoscut din 
meşteşugul picturii altceva decât ceea ce văzuse la sora ei, 


când aceasta picta acuarele, avea să rămână ca vrăjită, ca 
doborâtă în faţa unui tablou de Rafael, de Tizian, de 
Rubens, de Murillo, de Rembrandt, de Albrecht Durer şi de 
Holbein, adică în faţa frumosului ideal al fiecărei ţări. Or, 
mai ales de o lună încoace, Modeste se deda unor cântece 
de privighetoare, unor încercări a căror semnificaţie, a 
căror poezie atrăseseră atenţia mamei sale, destul de 
surprinsă să o vadă pe Modeste pasionată de compoziţie şi 
încercând melodii pe cuvinte necunoscute. 

— Dacă bănuielile dumneavoastră nu au un alt temei, 
spuse Latournelle, vă deplâng susceptibilitatea. 

— Când fetele din Bretania cântă, spuse Dumay din nou 
posomorât, iubitul se află în preajma lor. 

— Am să vă fac s-o surprindeţi pe Modeste improvizând, 
spuse mama, şi o să vedeţi!... 

— Biata copilă - spuse doamna Dumay - dar dacă ea ne- 
ar cunoaşte preocupările, ar fi desperată şi ne-ar spune 
adevărul, mai ales aflând ce înseamnă toate acestea pentru 
Dumay. 

— Mâine, dragi prieteni, o voi întreba pe fiica mea - 
spuse doamna Mignon - şi poate că eu voi obţine mai mult 
prin tandreţe decât voi prin şiretenie... 

Oare comedia fata prost păzită se juca aici ca 
pretutindenea şi întotdeauna fără ca aceşti Bartoloi18+ 
cinstiţi, aceşti spioni devotați, aceşti câini din Pirinei atât de 
vigilenţi, să fi putut simţi, ghici, percepe, fie pe cel iubit, fie 
legătura, fie fumul pe care-l scoate focul? Acesta nu era 
rezultatul unei înfruntări între nişte paznici şi o prizonieră, 
între despotismul celulei şi libertatea deţinutului, ci veşnica 
repetare a primei scene jucate la ridicarea cortinei Facerii: 
Eva în paradis. Şi-acum, cine avea dreptate, mama sau 
câinele de pază? Nimeni dintre persoanele apropiate de 
Modeste nu putea să înţeleagă această inimă de fată, căci 
sufletul şi faţa ei erau în armonie, puteţi s-o credeţi! 
Modeste trăia într-o lume tot atât de negată în zilele 
noastre ca aceea a lui Cristofor Columb în secolul al XVI-lea. 


Din fericire ea tăcea, altfel ar fi fost socotită nebună. Să 
explicăm, înainte de toate, influenţa trecutului asupra 
Modestei. 

Două evenimente au modelat pentru totdeauna sufletul 
tinerei fete, tot aşa cum i-au dezvoltat inteligenţa. 
Catastrofa care o lovise, pe Bettina, fiindu-le un 
avertisment, domnul şi doamna Mignon hotărâseră, înainte 
de dezastrul lor, să o mărite pe Modeste. Alegerea lor se 
oprise asupra fiului unui bancher bogat, originar din 
Hamburg şi stabilit în Le Havre din 1815, care de altfel le 
era şi obligat. Acest tânăr, pe nume Francisc Althor, dandy- 
ul oraşului, înzestrat cu frumuseţea care îi satisface pe 
burghezi, în genul a ceea ce englezii numesc un mastok (0 
culoare sănătoasă, vulgară, cărnos, spătos), o abandonă 
atât de bine în momentul dezastrului, încât nu mai revăzuse 
nici pe Modeste, nici pe doamna Mignon, nici pe soţii 
Dumay. Când Latournelle se hazardase să-i pună lui papa 
lacob Althor o întrebare în această privinţă, neamţul 
ridicase din umeri şi-i răspunse: „Nu înţeleg ce vreţi să 
spuneţi!” Acest răspuns, relatat Modestei pentru a-i 
îmbogăţi experienţa, a fost o lecţie cu atât mai bine 
înţeleasă cu cât Latournelle şi Dumay comentară destul de 
amănunţit josnica trădare. Cele două fiice ale lui Charles 
Mignon, răsfăţate cum erau, făceau plimbări călare, aveau 
la dispoziţie cai, slujitori şi se bucurau de o libertate fatală. 
Văzându-se cu un curtezan oficial, Modeste îl lăsase pe 
Francisc să-i sărute mâna, să o prindă de mijloc ca s-o ajute 
să încalce; acceptase de la el flori şi alte mici mărturii de 
tandreţe ce se obişnuiesc când un pretendent face curte; ea 
îi brodase o pungă, crezând în acele legături care sunt atât 
de puternice pentru sufletele cinstite şi doar o pânză de 
păianjen pentru cei de felul lui Gobenheim, Vilquin şi Althor. 
În primăvara care urmă instalării doamnei şi domnişoarei 
Mignon la chalet, Francisc Althor veni să cineze la Vilquin. 
Văzând-o pe Modeste deasupra zidului grădinii, el întoarse 
capul. Şase săptămâni mai târziu se însură cu domnişoara 


Vilquin, vârstnica. Modeste frumoasă, tânără, de familie 
nobilă, află astfel că, timp de trei luni, nu fusese decât 
domnişoara „Milion”. Sărăcia notorie a Modestei fu aşadar 
o sentinelă care interzise căile de acces spre chalet la fel de 
bine ca prudenţa soţilor Dumay şi vigilenţa menajului 
Latournelle. Nu se vorbea despre domnişoara Mignon decât 
pentru a o jigni cu fraze ca: „Biata fată, ce-o să se aleagă de 
ea? O să se retragă la mănăstire. Ce soartă! Să fi văzut pe 
toată lumea la picioarele tale, să fi avut şanse de a te mărita 
cu fiul lui Althor şi să te trezeşti că nu te mai vrea nimeni. - 
Să fi dus viaţa cea mai luxoasă, draga mea, şi să cazi în 
mizerie!” Şi să nu credeţi că toate aceste insulte i se 
aduceau în ascuns şi că Modeste doar le intuia; ea le auzi 
nu 0 dată, rostite de tineri, de tinere persoane din Le 
Havre, venite să se plimbe la Ingouville şi care, ştiind că 
doamna şi domnişoara Mignon şi-au stabilit domiciliul în 
chalet vorbeau despre ele când treceau prin faţa frumoasei 
clădiri. Unii dintre prietenii Vilguinilor îşi exprimau mirarea 
că cele două femei au vrut să trăiască printre creaţiile fostei 
lor măriri. Din spatele obloanelor sale închise, Modeste auzi 
deseori insolenţe de acest gen: „Nu ştiu cum pot să 
locuiască acolo! spuneau câte unii tot plimbându-se în jurul 
grădinii, poate şi pentru a-i ajuta pe Vilquini să-şi 
izgonească chiriaşii. — Din ce trăiesc ele? Ce-or fi făcând 
acolo? — Bătrâna a orbit! — Domnişoara Mignon mai e 
frumoasă? Aa, nu mai are cai! Şi ce fercheşă era!...” Auzind 
aceste crunte prostii ale Invidiei, care se năpusteşte, 
băloasă şi cârcotaşă, până şi asupra trecutului, multe fete 
ar fi roşit până-n vârful unghiilor; altele ar fi izbucnit în 
plâns, câteva ar fi fost cuprinse de furie; Modeste, însă, 
surâdea aşa cum surâzi la teatru ascultându-i pe actori. 
Mândria ei nu cobora până acolo unde ajungeau aceste 
vorbe pornite de jos. 

Celălalt eveniment fu şi mai grav decât această laşitate 
mercantilă. Bettina-Carolina murise în braţele Modestei, 
care îşi veghease sora cu devotamentul adolescenţei, cu 


curiozitatea unei imaginaţii neprihănite. Cele două surori, 
în tăcerea nopţii, îşi făcuseră multe confidenţe. Bettina 
cunoştea pasiunea numai sub haina nenorocirii, ea murea 
pentru că iubise. Între două fete, orice bărbat, cât de 
scelerat ar fi el, rămâne un iubit. Din tot ce-i omenesc, 
numai pasiunea este cu adevărat absolută, ea nu admite 
niciodată că a greşit. Georges d'Estourny, cartofor, 
desfrânat, vinovat, rămânea în amintirea celor două fete 
dandy-ul parizian al serbărilor din Le Havre, urmărit cu 
privirile de toate femeile (Bettina crezuse că i-l răpeşte 
cochetei doamne Vilquin), în sfârşit ca iubitul fericit al 
Bettinei. Adoraţia, la o tânără, este mai tare decât orice 
oprobriu al societăţii. Bettina era convinsă că justiţia fusese 
înşelată: cum de putuse să condamne un tânăr de care ea 
fusese iubită timp de şase luni, iubită cu pasiune în refugiul 
misterios unde Georges o ascunsese, la Paris, pentru a-şi 
păstra, lui, libertatea. Aşadar, murind, Bettina îi inoculase 
surorii sale dragostea. Cele două fete discutaseră adesea 
despre această mare dramă pasională, pe care imaginaţia o 
făcea şi mai mare, şi moartea luase cu ea în mormânt toată 
puritatea Modestei, lăsând-o, dacă nu instruită, în orice caz 
devorată de curiozitate. Totuşi, remuşcarea îşi înfipsese 
prea des colții în inima Bettinei pentru ca ea să nu-şi 
sfătuiască sora. Chiar şi în toiul mărturisirilor, fata nu uitase 
niciodată să-i predice, să-i recomande Modestei o ascultare 
totală faţă de familie. În ajunul morţii, ea îşi implorase sora 
să nu uite de acest pat scăldat în lacrimi şi să nu imite o 
purtare pe care atâtea suferinţe cu greu puteau s-o 
răscumpere. Bettina se învinui că ea atrăsese trăsnetul 
asupra familiei; muri desperată că tatăl ei n-o iertase. Cu 
toate mângăierile religiei, înduioşată de atâta căinţă, 
Bettina nu adormi fără să strige în clipa supremă, pe un ton 
sfâşietor: „Iată! Tată!” 

— Nucţi dărui inima decât odată cu mâna, îi spusese 
Bettina Modestei cu o oră înainte de a muri, şi mai ales nu 


accepta niciun omagiu fără încuviințarea mamei noastre 
sau a tatei... 

Aceste cuvinte, atât de înduioşătoare, rostite în plină 
agonie, avură un ecou cu atât mai puternic în mintea 
Modestei cu cât Bettina îi impuse jurământul cel mai 
solemn. Această biată fată, clarvăzătoare ca un profet, 
scoase de sub pernă un inel pe care, prin credincioasa ei 
slujnică, Frangoise Cochet, pusese să se graveze, la Le 
Havre, în loc de orice deviză: „Gândeşte-te la Bettina! 
1827”. Cu câteva clipe înainte de a-şi da ultima suflare, ea 
pusese acest inel în degetul Modestei, rugând-o să-l poarte 
până la măritiş. Cele două fete făcură, deci, un ciudat 
schimb de remuşcări sfâşietoare şi de tablouri naive ale 
anotimpului scurt căruia îi urmaseră atât de prompt 
gerurile fatale ale abandonului, numai că plânsetele, 
regretele, amintirile fură întotdeauna dominate de teama 
de rele. 

Şi totuşi, această dramă a tinerei fete seduse care se 
întoarce să moară sub acoperişul unei sărăcii cu lustru, 
dezastrul suferit de părinţi, laşitatea ginerelui Vilquinilor, 
orbirea mamei din cauza durerii, toate acestea nu explică 
decât ceea ce Modeste lăsa să se vadă din inima ei şi cu 
care se puteau mulţumi soţii Dumay sau Latournelle, 
întrucât niciun devotament nu poate înlocui o mamă! Viaţa 
monotonă în acest chalet cochet, în mijlocul frumoaselor 
flori cultivate de Dumay, obişnuinţele cu regularitatea lor de 
orologiu, acea înţelepciune provincială, acele partide de 
cărţi în jurul cărora se tricota, acea tăcere întreruptă doar 
de vuietul mării, acea linişte monahală ascundea viaţa cea 
mai furtunoasă, trăirea ideilor, viaţa universului spiritual. 
Lumea se miră uneori de greşelile făcute de unele tinere 
fete; numai că atunci ele nu au alături o mamă oarbă care 
să bată la uşa unei inimi neprihănite, brăzdată de 
subteranele fanteziei. Soții Dumay dormeau când Modeste 
deschidea fereastra, imaginându-şi că pe-acolo poate să 
intre un bărbat, bărbatul visat de ea, cavalerul aşteptat, 


care s-o ia pe crupa calului, înfruntând împuşcăturile lui 
Dumay. Abătută, după moartea surorii sale, Modeste se 
cufundase în lecturi continue, mai-mai să-şi piardă mintea. 
Fiind educată astfel încât să vorbească două limbi, ştia 
germana la fel de bine ca şi franceza; apoi, împreună cu 
sora ei, învățase engleza de la doamna Dumay. Modeste, 
prea puţin supravegheată în această privinţă de nişte 
oameni lipsiţi de cultură, îşi hrăni sufletul cu capodoperele 
moderne a trei literaturi: engleză, germană şi franceză. 
Lordul Byron, Goethe, Schiller, Walter Scott, Hugo, 
Lamartine, Crabbe, Moore, marile creaţii din secolele al 
XVII-lea şi al XVIII-lea, istoria şi teatrul, romanul de la 
Rabelais şi până la Manon Lescaut, de la Eseurile lui 
Montaigne şi până la Diderot, de la Fabliaux-uri şi până la 
Noua Heloise'1, gândirea a trei ţări îngrămădi imagini 
confuze în această minte sublimă prin naivitatea ei 
nepăsătoare, prin puritatea ei rezervată, de unde izbucni 
strălucitoare, tainică, sinceră şi puternică, o admiraţie fără 
rezerve faţă de tot ce e geniu. Pentru Modeste, o carte nouă 
era un mare eveniment: o capodoperă o aducea într-o 
asemenea stare de fericire, încât ajungea s-o sperie pe 
doamna Latournelle, aşa cum am văzut. Dar dacă lucrarea 
nu-i răscolea inima, era în culmea mâhnirii. Un lirism intim 
clocotea în acest suflet plin de frumoasele iluzii ale tinereţii. 
Niciun licăr al flăcărilor acestei vieţi nu răzbătea însă la 
suprafaţă, ea îi scăpa atât locotenentului Dumay şi soţiei 
sale, cât şi soţilor Latournelle. Urechile mamei oarbe auziră 
însă uşoarele trosnituri ale focului. Dispreţul profund care o 
cuprinse pe Modeste faţă de toţi oamenii banali imprimă 
curând figurii ei ceva mândru, sălbatic, care îi tempera 
naivitatea germanică, acordându-se de altfel cu un detaliu 
al fizionomiei sale. Părul crescut în unghi deasupra frunţii 
părea că prelungeşte cuta uşoară pe care gândirea o şi 
săpase între sprâncene, accentuând poate puţin prea mult 
acea expresie de sălbăticie. Vocea încântătoarei copile, pe 
care înainte de plecarea sa Charles o numea „papucul lui 


Solomon” datorită inteligenţei ei, dobândise cea mai 
prețioasă flexibilitate în urma studierii a trei limbi. Acest 
avantaj era sporit de un timbru al vocii totodată suav şi 
proaspăt care îţi răsuna şi în inimă nu numai în ureche. 
Dacă mama nu putea să vadă speranţa. unui destin măreț 
înscrisă pe frunte, ea studie însă tranziţiile de pubertate ale 
sufletului în accentele acestei voci pline de dragoste. Setea 
de lectură fu urmată de jocul acelei stranii capacităţi, pe 
care o au imaginaţiile vii, de a deveni actori într-o viaţă 
construită ca în vis; de a-şi reprezenta cu. atâta putere 
lucrurile dorite încât aproape că devin realitate, în sfârşit 
de a se bucura în minte, de a înghiţi totul, până şi anii, de a 
se mărita, de a se vedea bătrână, de a asista, precum Carol 
Quintul, la propria înmormântare, de a juca, în sine, 
comedia vieţii, iar la nevoie şi pe cea a morţii. Cât o privea 
pe  Modeste, ea interpreta comedia dragostei. Se 
presupunea iubită, aşa cum îşi dorea, trecând prin toate 
fazele. 

Devenită eroina unui roman negru, iubea, fie pe călău, 
fie pe câte-un scelerat, sau aidoma surorii sale, pe un tânăr 
elegant, fără un chior în buzunar, care n-avea încurcături 
decât în cabinetele de instrucţie. Îşi închipuia că e 
curtezană şi îşi bătea joc de bărbaţi, ţinând-o într-o 
sărbătoare continuă, întocmai ca Ninoni1%:. Ducea, rând pe 
rând, viaţa unei aventuriere sau a unei actriţe aplaudate, 
trăind toate pericolele prin care trecuse Gil Blasi1% şi 
izbânzile Partei, ale lui Malibrani2%, ale Florinei. Obosită de 
atâtea orori, revenea la existenţa reală. Se căsătorise cu un 
notar, mânca pâinea neagră a unei vieţi oneste, se vedea în 
ipostaza doamnei Latournelle. Accepta un trai penibil, 
suporta grijile legate de dorinţa de a-şi încropi o situaţie: 
după care, reincepea să viseze: era iubită pentru 
frumuseţea ei; fiul unui pair al Franţei'21+, tânăr excentric, 
artist, îi înţelegea inima şi recunoştea steaua pe care geniul 
doamnei de Sta&l!22: i-o puse pe frunte. În sfârşit, tatăl ei se 
întorcea acasă multimilionar. Îndreptăţită prin experienţa 


sa, îşi supunea iubiții unor încercări, în care ea îşi păstra 
independenţa; poseda un minunat castel, servitori, trăsuri, 
tot ceea ce are luxul mai neobişnuit şi îşi ducea cu vorba 
pretendenţii până ce împlinea patruzeci de ani, vârstă la 
care îşi alegea soţul. Această ediţie dintr-o Mie şi una de 
nopți, trasă într-un singur exemplar, dură aproape un an şi 
o făcu pe Modeste să ajungă la saturație numai prin 
gânduri. 

Prea îşi ţinuse adesea viaţa în căuşul palmelor, prea îşi 
spusese adesea şi cu seriozitate, filosofic şi cu amărăciune: 
„Ei bine, şi-apoi?...” ca să nu se cufunde până la brâu în 
profundul dezgust în care cad oamenii de geniu grăbiţi să 
se smulgă de-acolo prin eforturile imense solicitate de 
opera căreia i se consacră. De n-ar fi avut o fire minunată, 
tinereţe, Modeste s-ar fi dus la mănăstire. Această saturație 
o aruncă pe tânăra încă stăpânită de fervoare catolică în 
iubirea binelui. Concepu caritatea ca un mod de a trăi, dar 
se prăbuşi într-o tristeţe sumbră, nemaigăsind hrană 
pentru fantezia ascunsă în inima ei, ca o insectă veninoasă 
în fundul unui caliciu. Şi cosea liniştită pieptare pentru 
copiii femeilor sărace! Şi asculta cu un aer distrat 
bombănelile domnului Latournelle, care reproşa domnului 
Dumay că i-a tăiat a treisprezecea carte sau că l-a silit să 
joace ultimul atu. Credinţa o împinse pe o cale ciudată. Îşi 
închipui că devenind ireproşabilă, din punct de vedere 
religios, va ajunge la un asemenea grad de sfinţenie încât 
Dumnezeu o va asculta şi îi va împlini dorinţele. 

Ţinu în întregime postul Paştelui şi nu făptui nici cel mai 
mic păcat. Apoi îşi spuse că în ziua cutare, când va ieşi din 
biserică, va întâlni un tânăr demn de ea, pe care mama l-ar 
putea agrea şi care o va urmări, nebun de dragoste, în ziua 
pentru care îi stabilise lui Dumnezeu misiunea de a-i trimite 
un înger, se ţinu scai de ea un sărac destul de dezgustător; 
ploua cu găleata şi pe străzi nu era niciun tânăr. Se duse să 
se plimbe în port să-i vadă pe englezii care debarcau, dar 
cu toţii îşi aduceau englezoaice aproape tot atât de 


frumoase ca Modeste, care nu zări niciun Child Harold 
rătăcit. În acea perioadă o podidea plânsul când se aşeza, 
ca Marius, pe ruinele fanteziei sale!22.. Într-o zi, după ce se 
rugase îndelung crezu că alesul multvisat este în biserică şi 
o sili pe doamna Latournelle să se uite în spatele fiecărui 
stâlp imaginându-şi că el se ascunde din delicateţe. De 
atunci, ea îi retrase lui Dumnezeu orice putere. Deseori, 
vorbea cu acest iubit imaginar, inventând întrebările şi 
răspunsurile şi acordându-i mult spirit. 

Ambiţia excesivă a inimii sale, ascunsă în aceste romane, 
fu, aşadar, cauza acelei cuminţenii atât de admirate de 
oamenii cumsecade care o păzeau pe Modeste; ar fi putut 
să-i aducă sumedenie de tineri ca Francisc Althor şi Vilquin- 
fiul, Modeste nu s-ar fi coborât până la aceşti ţopârlani. Ea 
îşi dorea pur şi simplu un om de geniu, talentul i se părea 
prea puţin, tot aşa cum un avocat nu înseamnă nimic pentru 
o fată care ţinteşte la un ambasador. De altfel, dorea bogății 
numai ca să le arunce la picioarele idolului său. Fundalul de 
aur pe care se detaşară personajele viselor sale era mâi 
puţin bogat decât inima ei, plină de delicateţele femeii, căci 
gândul ei dominant era să-l facă fericit şi bogat pe un Tasso, 
pe un Milton, pe un Jean-Jacques Rousseau, pe un Murat, 
pe un Cristofor Columb. 

Necazurile banale nu prea emoţionau acest suflet care 
voia să stingă rugul unor astfel de martiri adesea neluaţi în 
seamă în timpul vieţii. Modeste era însetată de suferinţe 
nemaipomenite, de mari dureri ale gândirii. 

Ba alcătuia balsamuri, inventa cercetări, muzici, o mie 
de mijloace prin care ar fi calmat mizantropia feroce a lui 
Jean-Jacques. Ba se închipuia soţia lordului Byron şi 
aproape că ghicea disprețul lui faţă de realitate, devenind 
fantastă ca poezia Manfred, îndoielile-i făcându-l un catolic 
credincios.. Modeste imputa melancolia lui Moliere tuturor 
femeilor din secolul al XVII-lea. 

— Cum se poate, se întreba ea, să nu alerge spre fiecare 
bărbat genial o femeie iubitoare, bogată, frumoasă, care să- 


i devină sclavă, paj misterios ca în Lara'2%? 

După cum vedeţi, fata înţelesese bine acel pianto pe care 
poetul englez l-a cântat în persoana lui Gulnar. Avea o mare 
admiraţie pentru tânăra englezoaică, aceea care venise să- 
şi ofere mâna lui Crebillon-fiul şi cu care acesta se însurase. 
Povestea lui Sterne şi a Elizei Draper îi umplu viaţa şi o făcu 
fericită timp de câteva luni. Devenind, în închipuire, eroina 
unui roman asemănător, ea studie, nu o dată, rolul sublim al 
Elizei. Admirabila sensibilitate, atât de grațios exprimată în 
acea corespondenţă, îi umplu ochii de lacrimile care, aşa se 
spune, lipsiseră în ochii celui mai spiritual dintre scriitorii 
englezi. 


Modeste mai trăi deci câtăva vreme din înţelegerea nu 
numai a operelor, ci şi a caracterului autorilor săi favoriţi. 
Goldsmith, Senancour, autorul lui Obermann, Charles 
Nodier, Maturin, cei mai săraci, cei mai suferinzi, erau zeii 
ei; ea le ghicea durerile, se iniţia în acea mizerie 
amestecată cu contemplări celeste, investind în ele toate 
comorile inimii ei; se vedea autoarea bunăstării acelor 
artişti, martiri ai harului lor. Această nobilă compătimire, 
această intuire a greutăților muncii, acest cult al talentului 
alcătuiesc una dintre cele mai rare fantezii care au 
împodobit vreodată un suflet de femeie. Este, înainte de 
toate, ca un secret între femeie şi Dumnezeu: căci nu se află 
aici nimic strălucitor, nimic din ceea ce măguleşte vanitatea, 
acel auxiliar atât de puternic al acţiunilor, în Franţa. Din 
cea de a treia perioadă de idei, se născu în Modeste o 
dorinţă violentă de, a pătrunde în inima uneia dintre aceste 
existenţe ieşite din comun, de a cunoaşte resorturile 
gândirii, nefericirile intime ale geniului, şi ceea ce vrea el, şi 
ceea ce este el. Astfel, la ea, izbucnirile Fanteziei, călătoriile 
sufletului prin vid, incursiunile în întunericul viitorului, 
nerăbdarea unei iubiri dornice de a se revărsa toată asupra 
cuiva, noblețea ideilor sale despre viaţă, hotărârea de a 
suferi într-o sferă superioară în loc a se bălăci în mlaştina 
vieţii provinciale, cum făcuse mama ei, angajamentul faţă 
de sine de a nu greşi, de a respecta căminul părintesc şi de 
a nu-i aduce decât bucurie, tot acest univers de sentimente 
luă, în sfârşit, o formă. Modeste voia să fie soţia unui poet, a 
unui artist, a unui bărbat superior mulţimii bărbaţilor; dar 
ea voia să-l aleagă, să nu-i dăruiască inima ei, viaţa ei, 
imensa ei tandreţe, eliberată de chinurile pasiunii, decât 
după ce îl va fi supus unei cercetări temeinice. Începu să se 
bucure de acest frumos roman. Liniştea cea mai adâncă 
cobori în sufletul ei. Obrazul îi căpătă o culoare plăcută. 
Deveni frumoasa întruchipare a Germaniei, pe care aţi 
văzut-o, gloria chalet-ului, mândria doamnei Latournelle şi 
a soţilor Dumay. Modeste începu atunci o existenţă dublă. 


Se ocupa cu umilinţă şi cu drag de toate mărunţişurile vieţii 
din chalet, servindu-se de ele ca de o frână pentru a-şi 
controla viaţa ideală, după modelul călugărilor, care îşi 
strunesc viaţa materială. 'Toate marile inteligenţe se dedică 
vreunei munci mecanice ca să-şi concentreze gândurile 
Spinozza şlefuia lentile de ochelari. Bayle număra olanele 
de pe acoperişuri, Montesquieu se ocupa cu grădinăritul. 
Trupul fiind astfel îmblânzit, sufletul îşi desface aripile în 
siguranţă. Doamna Mignon, care citea în sufletul fiicei sale, 
avea aşadar dreptate. Modeste iubea, ea iubea cu acea 
dragoste platonică atât de rară, atât de puţin înţeleasă, 
prima iluzie a tinerelor fete, cel mai delicat dintre toate 
sentimentele, dulceaţa inimii. Sorbea cu înghiţituri lungi din 
cupa necunoscutului, a imposibilului, a visului. Admira 
pasărea albastră a paradisului, care cântă undeva, departe, 
şi pe care nu poţi niciodată s-o ajungi cu mâna, care se lasă 
zărită, dar pe care n-o nimereşte plumbul nici unei puşti, 
ale cărei culori magice şi ale cărei pietre strălucitoare îţi 
iau ochii şi pe care n-o mai revezi de îndată ce - scorpie 
hâdă - apare realitatea, însoţită de martori şi de domnul 
primar. Să te bucuri de toată poezia dragostei fără. să-ţi 
vezi iubitul! Ce desfrâu suav! Ce himeră sălbatică şi 
înaripată! 

lată întâmplarea banală şi stupidă care hotărâse soarta 
acestei tinere. 

Modeste văzu în vitrina unui librar portretul litografiat al 
lui Canalis. Ştiţi cât de mincinoase sunt aceste schiţe, rod al 
unor speculaţii hidoase în jurul persoanelor celebre, de 
parcă figura lor ar fi un bun public. Or, Canalis, desenat 
într-o poziţie destul de byroniană, oferea admiraţiei publice 
părul în vânt, gâtul gol, fruntea imensă pe care trebuie s-o 
aibă orice bard. Fruntea lui Victor Hugo va face să se radă 
tot atâtea cranii câţi mareşali în perspectivă au făcut să 
piară gloria lui Napoleon. Acel chip, sublim din necesităţi 
comerciale, o izbi pe Modeste. În ziua când ea cumpără acel 
portret, tocmai apăruse una dintre cele mai frumoase cărţi 


ale lui d'Arthes. Chiar dacă aceasta ar cobori-o pe Modeste, 
trebuie să recunoaştem că ea a ezitat mult între ilustrul 
poet şi ilustrul prozator. Dar cei doi oameni celebri erau 
oare liberi? Modeste începu prin a-şi asigura colaborarea 
lui Franqoise Cochet, fata luată cu sine de biata Bettina- 
Carolina la Le Havre, pe care doamna Mignon şi doamna 
Dumay o preferau oricărei alteia să le lucreze cu ziua şi 
care locuia la Le Havre. O luă în camera sa pe această 
creatură destul de pocită; ea îi jură să nu le facă nici cel mai 
mic necaz părinţilor săi, să nu depăşească limitele admise 
pentru o tânără fată; cât o priveşte pe Franqoise, mai 
târziu, la întoarcerea tatălui său. ea îi va asigura un trai 
liniştit, cu condiţia să păstreze un secret deplin asupra 
serviciului cerut. Despre ce era vorba? Un nimic, ceva 
nevinovat. Modeste nu-i ceru complicei sale decât să ducă 
nişte scrisori la poştă şi să le ridice de acolo pe cele care 
vor fi adresate Franqcoisei Cochet. Pactul odată încheiat, 
Modeste scrise o scurtă scrisoare politicoasă lui Dauriat, 
editorul poeziilor lui Canalis, prin care ea îl întreba, în 
interesul marelui poet, dacă acesta este însurat; apoi, îl 
ruga să trimită răspunsul domnişoarei Frangoise, post- 
restante, la Le Havre. Dauriat incapabil să ia această 
epistolă în serios, răspunse printr-o scrisoare pe care o 
ticlui tocmai când în cabinetul lui se aflau cinci sau şase 
ziarişti şi la care fiecare dintre aceştia contribui cu câte-o 
vorbă muşcătoare: 


Domnişoară, 


Canalis (barou de), Constant-Cyr-Melchior, membru 
al Academiei franceze, născut în 1800, la Canalis 
(departamentul Correze), înalt de cinci picioare şi 
patru degete, în stare foarte bună, vaccinat, cu 
serviciul militar satisfăcut, se bucură de o sănătate 
perfectă, posedă o mică moşie de la părinţi, în Correze 
şi vrea să se însoare, dar cu o femeie foarte bogată. 


Blazonul lui este alcătuit din două câmpuri 
verticale, unul roşu cu secure aurie şi unul negru cu 
cochilie de argint, având deasupra o coroană de baron 
şi ca suporţi două zade verzi!2*. 

Deviza lui, Aur şi fier, n-a fost niciodată auriferă. 

Primul Canalis, care a plecat spre Sfântul Mormânt 
cu prima cruciadă, este menţionat în Cronicile din 
Auvergne ca fiind înarmat doar cu o secure din lipsa 
totală de bani în care se afla şi care urmăreşte de 
atunci întregul său neam. De aici, fără îndoială, şi 
blazonul. Securea n-a dat decât o scoică. Acest măreț 
baron, de altfel celebrat astăzi pentru că a înfrânt 
numeroşi necredincioşi, a murit la lerusalim, pe 
drumul Ascalonului, fără aur fără arme, gol ca un 
vierme, pe vremea aceea neexistând încă ambulanțe. 

Castelul lui Canalis, care aduce ca venit câteva 
castane, se reduce la două turnuri prăbuşite, reunite 
prin resturile unui zid demn de remarcat datorită unei 
admirabile iedere. Acest castel e impus de către fisc la 
22 de franci. 

Subsemnatul editor ţine să precizeze ca plăteşte 
zece mii de franci domnului de Canalis pentru fiecare 
volum de poezii, fără să-şi scoată banii. 

Cântărețul Correzei locuieşte pe strada Paradis- 
Poissoniere, la numărul 29, care este un cartier 
convenabil pentru un autor de rime din şcoala 
angelică. Rimele atrag peştişorii. 

Câteva nobile doamne din  foburgul  Saint- 
Germain!2%: iau deseori, aşa se vorbeşte, drumul spre 
Paradis şi îşi protejează zeul. Regele Carol al X-lea îl 
stimează atât de mult pe acest mare poet, încât îl 
consideră capabil să devină administrator; el l-a numit 
recent ofițer al Legiunii de onoare şi, ceea ce e şi mai 
important, consilier la Ministerul Afacerilor Externe. 
Funcţiile sale nu-l împiedică deloc pe marele om să 
încaseze o pensie de trei mii de franci din fondurile 
destinate încurajării artelor şi literelor. Acest succes 


financiar a abătut asupra editorilor o a opta plagă, 
căreia Egiptul i-a scăpat, şi anume versurile! 

Ultima ediţie a operelor lui Canalis, publicată pe 
hârtie velină, specială, cu viniete de Bixion, Joseph 
Bridau'2, Schinner Sommervieuxi2% etc., tipărită de 
Didoti2*, are cinci volume şi costă nouă franci 
transmisibili prin poştă.” 


Scrisoarea aceasta căzu ca un bolovan pe o lalea. Un 
poet consilier, cu salariu de la un minister, cu o pensie, 
urmărind o decorație, adulat de femeile din foburgul Saint- 
Germain, mai semăna cu poetul murdar, vagabondând pe 
cheiuri, trist, visător, covârşit de muncă şi urcând în 
mansardă cu sufletul plin de poezie?... Totuşi, Modeste ghici 
că editorul invidios îşi bătuse joc şi că acum spunea: „l-am 
făcut-o lui Canalis! I-am făcut-o lui Nathan!” De altfel, ea 
reciti poeziile lui Canalis, nişte versuri pline excesiv de 
înşelătorie, pline de ipocrizie şi care cer un cuvânt de 
analiză fie şi numai pentru a explica entuziasmul ei. Canalis 
se deosebeşte de Lamartine, şeful şcolii angelice, printr-o 
linguşeală de infirmieră, printr-o blândeţe vicleană, printr-o 
puritate încântătoare. Dacă şeful şcolii, cu strigătele-i 
sublime, este un vultur, Canalis, alb şi roz, este ca un 
flamingo. Femeile văd în el pe prietenul care le lipseşte, un 
confident discret, interpretul lor, o fiinţă care le înţelege, 
oare poate să le explice pe ele lor înseşi. Marginile late 
lăsate de Dauriat în ultima ediţie fuseseră acoperite de 
confesiunile scrise de Modeste, care simpatiza acest suflet 
visător şi tandru. Canalis nu poseda darul vieţii, el nu 
insufla existenţă creaţiilor sale: totuşi, ştia să calmeze 
suferinţele vagi, ca acelea care o asaltau pe Modeste. El le 
vorbea tinerelor fete pe limba lor, alina durerea provocată 
de rănile sângerânde, potolind gemetele şi chiar hohotele 
de plâns. Talentul lui nu consta în discursuri frumoase 
ţinute bolnavilor, spre a le oferi leacul împotriva emoţiilor 
puternice; el se mulțumea să le spună, cu un glas armonios, 


în care te încredeai: „Sunt nefericit ca şi voi, vă înţeleg prea 
bine; veniţi lângă mine, să plângem împreună pe malul 
pârâului, sub sălcii?” Şi te duceai! Şi îi ascultai poezia goală 
şi sonoră cum sunt cântecele eu care doicile îi adorm pe 
copii. Canalis, asemenea lui Nodier!% în această privinţă, 
te vrăjea printr-o naivitate care în cazul prozatorului este 
naturală dar în cazul său căutată, prin fineţea, prin surâsul, 
prin florile sale cu petalele căzute, printr-o filosofie 
copilărească. 

El mima limbajul primelor zile destul de bine pentru a te 
readuce pe pajiştea iluziilor. Faţă de vulturi nu există 
cruţare, li se pretind calităţile diamantului, o perfecţiune 
inalterabilă; dacă e vorba însă de Canalis, te mulţumeai cu 
bănuţul orfanului, îi iertai totul. Părea un copil bun, mai ales 
uman. Grimasele de poet angelic îi reuşeau aşa cum vor 
reuşi întotdeauna cele ale femeii care o face pe ingenua, pe 
mirata, pe tânăra, pe victima, pe îngerul rănit. Modeste, 
revăzându-şi impresiile, avu încredere în acest suflet, în 
această fizionomie tot atât de fermecătoare ca a lui 
Bernardin de Saint-Pierrei3!+. Ea nu-l crezu pe editor. Deci, 
la începutul lunii august, îi scrise următoarea scrisoare 
acestui Dorati32+ care continuă să treacă drept una dintre 
stelele pleiadei moderne. 


„Domnului de Canalis, 


De multe ori, domnule, am vrut să vă scriu şi 
ghiciţi, desigur, de ce: ca să vă spun cât de mult vă 
îndrăgesc talentul. Da, simt nevoia să vă exprim 
admiraţia unei biete fete, singură în colţul ei, care nu 
cunoaşte altă fericire decât să vă citească poeziile. De 
la Rene: am trecut la dumneavoastră. Melancolia te 
duce la visare. Câte femei nu v-au trimis omagiul 
gândurilor lor secrete! Ce şansă am eu să fiu 
remarcată în această mulțime? Ce ar putea să aibă în 
plus această hârtie, pe care mi-am aşternut sufletul, 


față de toate scrisorile parfumate care vă hărțuiesc? 
Eu vin cu mai midie necazuri decât oricare alta: ţin să 
rămân necunoscută şi vă cer o încredere deplină, ca şi 
cum m-aţi cunoaşte de multă vreme. 

Răspundeţi-mi, fiţi bun cu mine. Nu făgăduiesc că 
într-o zi voi spune cine sunt, dar nu rostesc niciun 
categoric nu. Ce-aş putea să adaug la această 
scrisoare?... Vă rog să vedeţi în ea, domnule, un mare 
efort şi îngăduiţi-mi să vă întind mâna, oh! o mână cu 
adevărat prietenească, cea a 


Plecatei dumneavoastră O. D'Este-M. 


Dacă veţi avea bunăvoința să-mi  răspundeți, 
trimiteţi, vă rog, scrisoarea dumneavoastră pe adresa: 
Domnişoarei F. Cochet, post-restant, Le Havre.” 


Acum, toate tinerele fete, romantice sau nu, îşi pot 
imagina în ce stare de nerăbdare trăi Modeste timp de 
câteva zile. Atmosfera fu plină de limbi de foc. Arborii îi 
păreau a fi nişte penaje. Nu-şi mai simţea trupul, pur şi 
simplu plutea prin natură. Nici pământul nu-l mai simţea 
sub paşii ei. Admirând instituţia poştei, ea urmări mica sa 
foaie de hârtie prin spaţiu şi se simţi fericită, cum suntem 
fericiţi la douăzeci de ani, când facem uz, pentru prima 
oară, de voinţa noastră. Era stăpânită, posedată ca în Evul 
Mediu. Îşi imagina apartamentul, camera de lucru a 
poetului, îl vedea deschizând scrisoarea ei şi făcea mii şi mii 
de presupuneri. După ce am schiţat poezia, e necesar să 
desenăm şi profilul poetului Canalis era un omuleţ pirpiriu, 
cu o înfăţişare aristocratică, oacheş, înzestrat cu un cap 
cam mărunt, ca al oamenilor care au mai multă vanitate 
decât orgoliu. Iubea luxul, strălucirea, grandoarea. Averea 
era pentru dânsul o necesitate mai mare decât pentru 
oricare altul. Mândru de noblețea sa, ca şi de talentul său, 
îşi ucisese strămoşii din cauza prea marilor pretenţii faţă de 


prezent. La urma urmei, Canalis-ii nu erau nici Navarra, 
nici Cadignani, nici Grandlieu, nici Negrepelisse; şi cu toate 
acestea, natura i-a fost de mare folos în afirmarea 
pretențiilor sale. 

Avea nişte ochi de o strălucire orientală, aşa cum se cer 
poetului, o fineţe destul de plăcută în modul său de 
comportare, o voce puternică; aceste avantaje erau, însă, 
aproape anihilate de viclenia-i înnăscută. Juca teatru, cu 
credinţă. Dacă păşea foarte elegant, o făcea pentru că se 
obişnuise. Dacă folosea formule declamatorii, o făcea 
pentru că erau ale lui. Dacă adopta o poză dramatică, asta 
era o a doua lui natură. Acest gen de cusururi concordă cu 
o generozitate constantă, cu ceea ce trebuie să numim 
paladinaj, în contrast cu cavalerismul. Canalis nu era destul 
de credincios ca să fie Don Quijote, dar era prea mărinimos 
ca să nu se situeze totdeauna de partea dreptăţii. Această 
poezie, care tot timpul erupea ca o spuzeală, dăuna mult 
poetului de altfel nu lipsit de spirit, dar pe care talentul îl 
împiedica să şi-l dezvăluie; era dominat de reputaţia sa şi 
tindea să pară mai mare decât ea. Astfel, cum se întâmplă 
foarte adesea, omul era în dezacord total cu roadele 
gândirii sale. Acele strofe caline, naive, pline de tandreţe, 
acele versuri calme, pure ca oglinda lacurilor, acea 
mângâietoare poezie feminină avea ca autor un mic 
ambițios, strâns în fracul său, cu înfăţişare de diplomat, 
aristocrat până la ostentaţie, afectat, pretenţios, însetat de 
avere pentru a-şi asigura renta care să-i satisfacă ambiția, 
corupt de succes sub dubla lui formă: cununa de lauri şi 
cununa de mirt. O funcţie plătită cu opt mii de franci, o 
pensie de vreo trei mii de franci, cei peste două mii de 
franci de la Academie şi mia de scuzi din venitul 
patrimoniului său, ştirbită de cerinţele moşiei de la Canalis, 
în total vreo cincisprezece mii de franci venit fix, plus cei 
zece mii de franci pe care i-i aducea poezia, an de an: în 
total douăzeci şi cinci de mii de livre. Pentru eroul Modestei 
această sumă constituia pe atunci o avere cu atât mai 


precară cu cât cheltuielile îi depăşeau cu aproximativ cinci 
sau şase mii de franci veniturile; dar caseta regelui, 
fondurile secrete ale ministerului acoperiseră până atunci 
acest deficit. El compuse, pentru încoronare, un imn care-i 
aduse drept recompensă un serviciu de argintărie şi refuză 
orice sumă spunând că pentru cei din stirpea Canalis era o 
datorie să-şi aducă omagiul regelui Franţei. Regele-cavaler 
surâse şi comandă la Odiot o ediţie costisitoare a versurilor 
din Zaire. 


„Iu versificatorule, sperat-ai, vanitos, 
Să poți fi decât regele cumva mai generos?” 


Din acea epocă, bietul Canalis, după pitoreasca expresie 
a ziariştilor, îşi golise sacul; se simţea incapabil să inventeze 
o nouă formă de poezie; lira lui nu mai avea şapte corzi, ci 
doar una, şi atât de mult o folosise încât singura alternativă 
pe care i-o lăsase publicul era să se spânzure cu ea sau să 
tacă. 

Marsay, care nu-l agrea pe Canalis, şi-a permis o glumă a 
cărei săgeată înveninată îl atinse pe poet în plin amor- 
propriu. 

— Canalis, spusese el odată, îmi dă impresia că e omul 
cel mai curajos, semnalat de marele Frederic după luptă, 
acel gornist care a suflat tot timpul aceeaşi melodie din 
goarna lui! 

Canalis dori să devină om politic şi profită, pentru 
început, de călătoria pe care o făcu la Madrid, cu prilejul 
misiunii ducelui de Chaulieu, în calitate de ataşat, dar pe 
lângă ducesa de Chaulieu, cum mergea vorba pe atunci 
prin saloane. De câte ori n-a decis o vorbă soarta unui om? 
Un prieten spunându-i, când împlinise patruzeci de ani, că 
habar n-are de botanică, fostul preşedinte ale republicii 
cisalpine, cel mai mare avocat al Piemontului, Golla, se 
ambiţionează, devine un Jussieu, cultivă flori, inovează 


horticultura şi publică, în limba latină Flora Piemontului, la 
care a lucrat zece ani! 

— La urma urmelor, Canning şi Chateaubriand sunt 
oameni politici, îşi spuse poetul sfârşit, iar de Marsay îşi va 
găsi maestrul în mine! 

Lui Canalis i-ar fi plăcut să scrie o mare operă politică, 
dar se temu că se va compromite în proza franceză, ale 
cărei exigenţe sunt crude pentru cei ce deprind obiceiul să 
folosească patru alexandrini ca să exprime o idee. Dintre 
toţi poeţii zilelor noastre, numai trei - Hugo, Teophile 
Gautier şi de Vigny - au reuşit să întrunească gloria dublă, 
de poet şi de prozator, pe care au atins-o de asemeni Racine 
şi Voltaire, Moliere şi Rabelais, una dintre cele mai mari 
distincţii ale literaturii franceze şi care trebuie să-l 
semnaleze pe un poet de frunte. Deci, poetul din foburgul 
Saint-Germain proceda cu înţelepciune, încerce când să-şi 
tragă carul sub acoperişul protector al Administraţiei. 
Devenind consilier, el simţi nevoia să aibă un secretar, un 
prieten care să-l poată înlocui în numeroase împrejurări, să 
se ocupe de bucătăria editărilor, să aibă grijă de gloria lui în 
ziare şi, la nevoie, să-l ajute în politică, în sfârşit să fie 
unealta lui. Numeroşi oameni celebri din domeniul 
ştiinţelor, al artelor, al literelor, au la Paris unul sau doi 
trepăduşi, un căpitan din gardă sau un şambelan care 
trăiesc sub razele soarelui lor, un fel de aghiotanţi 
însărcinaţi cu misiunile delicate, care la nevoie se lasă 
compromişi, lucrând la piedestalul idolului, nici pe de-a- 
ntregul servitorii lui, nici întru totul egalii lui, zeloşi să-i facă 
reclamă, primii la apărarea breşelor, acoperind retragerea, 
ocupându-se de afaceri şi devotați câtă vreme le dăinuie 
iluziile sau până în clipa când li se împlinesc dorinţele. Câte 
unii recunosc că marele lor om este un pic ingrat, alţii se 
socotesc exploataţi, cei mai mulţi se plictisesc de această 
ocupaţie, puţini se mulţumesc cu acea blândă egalitate a 
sentimentului, singura răsplată care trebuie căutată în 
intimitatea unui om superior şi cu care se mulțumea Ali, 


ridicat de Mahomet până la sine. Sunt mulţi cei care, 
înşelaţi de amorul lor propriu, se consideră la fel de capabili 
ca marele lor om. Devotamentul este ceva rar, mai ales fără 
soldă, fără speranţe, aşa cum îl concepea Modeste. Se 
găsesc totuşi Mennevali'3*+*, la Paris mai mulţi ca oriunde, 
oameni care îndrăgesc o viaţă în umbră, o muncă liniştită, 
călugări rătăciţi în societatea noastră care nu au o 
mănăstire a lor. Aceşti mici curajoşi poartă în acţiunile lor, 
în viaţa lor intimă, poezia pe care scriitorii o exprimă. Ei 
sunt poeţi prin inima lor, prin meditaţiile lor în singurătate, 
prin tandreţea lor, aşa cum alţii sunt poeţi pe hârtie, pe 
câmpiile inteligenţei şi deopotrivă ale versului, ca lordul 
Byron, ca toţi cei ce trăiesc, vai, din cerneala lor, actuala 
apă a lui Hippocrene, din cauza nepăsării autorităţilor. 

Atras de gloria lui Canalis, de viitorul care i se întrezărea 
acestei pretinse inteligenţe politice şi sfătuit de doamna 
d'Espard, care acţionase în interesul ducesei de Chaulieu, 
un tânăr consilier referendar de la Curtea de Conturi se 
constitui secretar benevol al poetului şi fu linguşit de acesta 
aşa cum un speculant îl linguşeşte pe primul său creditor. 
Premisele acestei  camaraderii au fost destul de 
asemănătoare cu o prietenie. Tânărul mai făcuse un astfel 
de stagiu pe lângă unul dintre miniştrii căzuţi în 1827; 
ministrul avusese însă grijă să-l plaseze la Curtea de 
Conturi. Ernest de la Briere, un tânăr în vârstă de douăzeci 
şi şapte de ani, decorat cu Legiunea de onoare, fără altă 
avere decât leafa postului său, era versat în afaceri şi ştia 
multe după cei patru ani petrecuţi în cabinetul principalului 
minister. Blând, amabil, cu sufletul aproape pudic şi plin de 
sentimente frumoase, îi repugna să fie pe primul plan. Îşi 
iubea ţara, dorea să-i fie de folos, dar strălucirea îl orbea. 
Dacă ar fi fost să aleagă, locul de secretar pe lângă un 
Napoleon, i-ar fi convenit mai bine decât acela de prim- 
ministru. 

Ernest, devenit prietenul lui Canalis, îi făcu mari servicii; 
dar, în optsprezece luni, îşi dădu seama de nesimţirea 


acestei firi, atât de poetice numai când se exprima literar. 
Adevărul acestui proverb popular: „Nu haina face pe om” 
se aplică mai ales în literatură. Foarte rar întâlnim un acord 
între talent şi caracter. Aptitudinile nu îl rezumă pe om. 
Această nepotriveală ale cărei fenomene uimesc, se 
datorează unui mister neexplorat, poate neexplorabil. 
Creierul, realizările sale de tot felul, căci în artă mâna 
omului continuă mintea, constituie o lume aparte, care 
înfloreşte sub craniu, într-o perfectă stare de independenţă 
faţă de sentimente, de ceea ce numim virtuțile cetăţeanului, 
ale tatălui de familie, ale insului particular. Această 
observaţie nu trebuie luată, totuşi, la modul absolut. Nimic 
în om nu este absolut. E sigur că desfrânatul îşi va risipi 
talentul în orgii, că beţivul şi-l va cheltui în chefuri, ceea ce 
nu înseamnă că omul virtuos poate deveni talentat printr-o 
igienă perfectă; dar e aproape tot atât de dovedit că 
Virgiliu, poetul amorului, nu a iubit-o niciodată pe Didona şi 
că Rousseau, cetăţeanul model, avea suficient orgoliu 
pentru o întreagă aristocrație. Cu toate acestea, 
Michelangelo şi Rafael au dat pilda unei fericite îmbinări a 
geniului cu caracterul. Talentul, la bărbaţi, este deci, în 
raport cu morala, ceea ce este la femei frumuseţea: o 
făgăduială. Să admirăm cu atât mai mult pe omul a cărui 
inimă şi al cărui caracter, egalează în perfecţiune talentul. 
Descoperind, dincolo de poet, un egoist ambițios, cea 
mai rea specie dintre toate egoismele, căci există şi egoisme 
plăcute, Ernest se simţi ruşinat să-l părăsească. Sufletele 
cinstite nu-şi rup cu uşurinţă legăturile, mai ales pe acelea 
pe care le-au înnodat cu voia lor. Secretarul ducea, deci, 
trai bun cu poetul, când poşta purta scrisoarea Modestei, 
dar aşa cum poţi să duci trai bun, sacrificându-te 
întotdeauna, Ea Briere aprecia francheţea cu care i se 
destăinuise Canalis. De altfel, la acest om, care va fi 
considerat mare în timpul vieţii sale, care va fi sărbătorit 
cum fusese sărbătorit Marmontel, defectele erau reversul 
unor calităţi strălucite. Astfel, fără vanitatea, fără 


pretenţiile lui, poate că n-ar fi fost înzestrat cu acea dicţie 
sonoră care este un instrument necesar în viaţa politică 
actuală. Uscăciunea lui îl ducea la corectitudine, la 
loialitate. Ostentaţia lui era dublată de generozitate. 
Rezultatele erau folositoare societăţii, motivele îl priveau pe 
Dumnezeu. Dar atunci când sosi scrisoarea Modestei, 
Ernest nu-şi mai făcea iluzii în privinţa lui Canalis. Cei doi 
prieteni tocmai luaseră masa şi stăteau de vorbă în biroul 
poetului, care ocupa pe atunci, în fundul unei curţi, un 
apartament la parter, ce dădea într-o grădină. 

— Oh! exclamă Canalis, aveam dreptate când îi spuneam 
deunăzi doamnei de Chaulieu că trebuie să public un nou 
poem, că admiraţia e în scădere, căci iată, a trecut destulă 
vreme de când n-am mai primit scrisori anonime... 

— O necunoscută? întrebă la Briere. 

— O necunoscută! O D'Este şi încă la Le Havre. Evident 
că este un nume de împrumut. 

Şi Canalis îi dete scrisoarea lui la Briere. Acel poem, 
acea exaltare ascunsă, în sfârşit inima Modestei fu întinsă 
nepăsător cu un gest plin de înfumurare. 

— E frumos! strigă referendarul, să-ţi câştigi astfel 
sentimentele cele mai pudice, să constrângi o sărmană 
femeie să-şi lepede obiceiurile pe care educaţia, natura, 
lumea i le impun, să nesocotească convențiile... Ce 
privilegiu dobândeşte geniul! O scrisoare cum e cea din 
mâna mea, scrisă de o tânără fată, o adevărată tânără fată, 
fără vreun gând ascuns, şi cu entuziasm... 

— Ei bine? zise Canalis. 

— Ei bine, chiar dacă ai fi îndurat suferinţele lui 'Tasso, 
pentru asta, trebuie să te socoţi recompensat, exclamă la 
Briere. 

— Îţi spui aşa, dragul meu, la prima, la a doua scrisoare, 
spuse Canalis, dar când vine a treizecea... Când constaţi că 
tânără entuziastă e destul de vicleană, când, la capătul 
drumului strălucitor, parcurs de exaltarea poetului, ai dat 
de vreo bătrână englezoaică aşezată pe o piatră şi care îţi 


întinde mâna! Când îngerul din scrisori se preschimbă într- 
o sărmană fată, de o mediocră drăgălăşenie umblând după 
un soţ... oh! atunci, fierbinţeala ţi se potoleşte. 

— Încep să cred, spuse la Bri€re, surâzând, că gloria are 
ceva veninos, aidoma unor flori strălucitoare. 

— Şi-apoi, amice, reluă Canalis, toate femeile acestea, 
chiar când sunt sincere, au un ideal şi rareori îl îndeplinim. 
Ele nu-şi spun că poetul e un om destul de vanitos, cum se 
spune despre mine; ele nu-şi închipuie niciodată cum poate 
fi un om hărțuit de un fel de agitaţie febrilă care îl face 
dezagreabil, nestatornic; ele îl vor totdeauna mare, 
totdeauna frumos; niciodată nu-şi imaginează că talentul 
este o boală; că Nathan trăieşte cu Florina, că d'Arthex e 
prea gras, că Joseph Bridau este prea slab, că Beranger 
merge pe jos, că zeul poate să sufere de vărsături. Un 
Lucien de Rubempre, poet şi băiat frumos, este un Fenix. Şi 
de ce s-o porneşti singur în căutarea unor complimente 
răutăcioase şi să te trezeşti cu duşul rece pe care-l toarnă 
privirea năucă a unei femei deziluzionate? 

— Adevăratul poet, spuse la Briere, trebuie deci să 
rămână ascuns ca Dumnezeu, în centrul lumilor sale, să nu 
fie vizibil decât prin creaţiile sale... 

— Gloria ar costa atunci prea scump, răspunse Canalis. 
Viaţa are părţile ei plăcute. Uite, zise el luând o ceaşcă de 
ceai, când o femeie nobilă şi frumoasă iubeşte un poet, ea 
nu se ascunde nici în lojile de sub tavan, nici în lojile de jos 
ca o ducesă îndrăgostită de un actor; ea se simte îndeajuns 
de puternică, îndeajuns de apărată de frumuseţea, de 
averea, de numele ei, pentru a spune ca în toate poemele 
epice: „Eu sunt nimfa Calipso şi Telemac mi-e drag”. La 
mistificare recurg spiritele mărunte. De la un timp numai 
răspund măştilor... 

— Oh, cât aş iubi o femeie ce-ar veni spre mine!... strigă 
la Briere, reţinându-şi o lacrimă. [i se poate răspunde, 
dragul meu Canalis, că niciodată nu se întâmplă ca o fată 
sărmană să se înalțe până la bărbatul celebru; ea e prea 


neîncrezătoare, prea vanitoasă, prea fricoasă! Totdeauna 
este o stea, o... 

— O prinţesă - exclamă Canalis izbucnind în râs - care 
coboară până la el, nu-i aşa?... Dragul meu, aşa ceva se 
vede o dată la o sută de ani. O asemenea dragoste este ca 
floarea care înfloreşte numai o dată într-un secol!... 
Prinţesele tinere, bogate şi frumoase sunt prea ocupate; 
ele, ca toate plantele rare, sunt înconjurate de un gard viu, 
format din gentilomi manieraţi, dar proşti, goi pe dinăuntru 
ca socul. Visul meu, vai! cristalul din visul meu, pe care, cu 
câtă râvnă (să nu mai vorbim), l-am împodobit din Correze 
şi până aici cu ghirlande de flori, zace de multă vreme în 
ţandări la picioarele mele... Nu, nu, orice scrisoare anonimă 
cerşeşte ceva. Şi ce pretenţii! Scrie-i acestei micute, 
presupunând că este tânără şi frumoasă, şi ai să vezi! N-o 
să mai ai încotro. E absurd să crezi că poţi să iubeşti toate 
femeile. Apolo, cel din Belvedere, în orice caz, este un 
ofticos elegant care trebuie să se menajeze. 

— Dar când o fiinţă vine la tine astfel, scuza ei trebuie să 
fie certitudinea că va eclipsa prin tandreţe, prin frumuseţe, 
pe metresa cea mai adorată - spuse Ernest - şi atunci un 
pic de curiozitate... 

— Ah! răspunse Canalis, permite-mi, prea tinere Ernest, 
să, mă mulţumesc cu ducesa mea, care îmi asigură 
fericirea. 

— Ai dreptate, prea multă dreptate, răspunse Ernest. 

Cu toate acestea, tânărul secretar citi şi reciti scrisoarea 
Modestei, încercând să ghicească firea acesteia. 

— Şi totuşi nu văd aici nici cea mai mică emfază, nu-ţi 
atribuie geniu, se adresează inimii tale, spuse el lui Canalis. 
Parfumul acesta de modestie şi contractul pe care-l 
propune m-ar tenta... 

— Semnează-l, răspunde, mergi tu însuţi până la capătul 
aventurii; jalnică simbrie îţi mai dau, exclamă Canalis 
surâzând. Lasă, mai vorbim noi peste trei luni, dacă o să 
dureze trei luni... 


Patru zile mai târziu, Modeste primea următoarea 
scrisoare, aşternută pe hârtie fină şi apărată de un plic 
dublu închis cu o pecete purtând blazonul lui Canalis. 


„Doamnişoarei O. D'Este-M. 
Domnişoară, 


Admiraţia pentru lucrările frumoase, presupunând 
că ale mele sunt astfel, are ceva sfânt şi candid care 
desfide orice batjocură şi justifică în faţa oricărei 
judecăţi demersul pe care l-aţi făcut scriindu-mi. 
Inainte de toate, trebuie să vă mulțumesc pentru 
plăcerea pe care o produc întotdeauna astfel de 
mărturii, chiar dacă nu le meriţi; căci făcătorul de 
versuri şi poetul se cred în egală măsură îndreptățiți 
să le primească, amorul propriu fiind o substanţă prea 
puţin refractară la elogiu. Cea mai bună dovadă de 
prietenie pe care o pot aduce unei necunoscute, în 
schimbul acestei mângâieri care-ţi alină durerile 
provocate de muşcăturile criticii, nu este oare să 
împart cu ea prinosul experienţei mele, chiar şi cu 
riscând să-i spulber iluziile atât de puternice? 

Domnişoară, cea mai frumoasă podoabă pentru 0 
tânără fată sunt laurii unei vieţi sfinte, pure, 
ireproşabile. Sunteţi cumva singură, pe lume? Dacă 
da, totul este clar. Dar dacă aveţi o familie, un tată sau 
o mamă, gândiţi-vă la toate necazurile ce pot urma 
unei scrisori ca aceea adresată de dumneavoastră unui 
poet pe care nu-l cunoaşteţi personal. Nu toți scriitorii 
sunt îngeri. Ei au defecte. Unii sunt uşuratici, 
nechibzuiți, înfumuraţi, ambiţioşi, desfrânați; şi oricât 
de impunătoare ar fi inocenţa, oricât de cavaler ar fi 
poetul francez, la Paris puteţi întâlni destui menestreli 
degeneraţi, gata să vă critice afecțiunea ca s-o înșele. 
Scrisoarea dumneavoastră ar fi atunci interpretată 
altfel decât am făcut-o eu. 


S-ar vedea în ea un ghid pe care nu l-aţi pus acolo 
şi pe care, în inocenţa dumneavoastră, nici nu l-aţi 
bănuit. Câţi autori, atâtea caractere. Sunt excesiv de 
flatat că m-aţi socotit demn să vă înţeleg; dacă aţi fi 
dat insă peste un talent ipocrit, peste un zeflemist ale 
cărui cărţi sunt melancolice, dar a cărui viaţă este un 
neincetat carnaval, v-aţi fi putut găsi, la capătul 
sublimei dumneavoastră imprudenţe, în faţa unui om 
rău, vreun obişnuit al culiselor sau un erou al 
cafenelelor! 

Sub umbrarul de clematită unde meditați la poeziile 
citate, nu simţiți mirosul de tutun care depoetizează 
manuscrisele; după cum, când mergeţi la bal 
împodobită cu operele strălucitoare ale bijutierului, nu 
vă gândiţi la atelierele sordide de unde răsar, radioase, 
aceste flori ale muncii. Dar să trecem mai departe... 
Prin ce ar putea viaţa visăâtoare şi solitară pe care o 
duceți, fără îndoială, pe malul mării, să intereseze un 
poet a cărui misiune este să ghicească tot pentru că 
trebuie să zugrăvească tot? Tinerele noastre fete sunt 
atât de desăvârşite încât niciuna dintre fiicele Evei nu 
poate să lupte cu el! Când oare s-a ridicat realitatea 
până la înălțimea visului? Şi-acum, ce-aţi câştiga, 
dumneavoastră, o tânără crescută ca să devină o 
cuminte mamă de familie, inițiindu-vă în agitaţiile 
teribile ale vieţii poeților din această capitală 
înfiorătoare, care nu poate fi definită decât prin aceste 
cuvinte: Un iad pe care-l îndrăgeşti! Dacă dorinţa de a 
vă înviora existența monotonă de fată curioasă este 
cea care v-a pus pana în mână, oare asta n-are 
aparența unei depravări? Cum să înţeleg scrisoarea 
dumneavoastră? Sunteţi oare dintr-o castă persecutată 
şi vă căutaţi un prieten mai departe? Vă chinuie cumva 
urâţenia şi vă socotiți un suflet frumos care n-are cui 
să se destăinuie? Concluzia este, vai, tristă: ați făcut 
sau prea mult, sau prea puțin. Să ne oprim aici; sau, 
dacă vreţi să continuaţi, spuneţi-mi mai mult decât în 


scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o. Dar dacă, 
domnişoară, sunteţi tânără, dacă aveţi o familie, dacă 
simţiţi că aveţi în inimă un parfum celest pe care să-l 
răspândiţi, aşa cum s-a întâmplat cu Magdalena la 
picioarele lui lisus, lăsaţi-vă preţuită de un bărbat 
demn de dumneavoastră şi deveniți ceea ce trebuie să 
fie orice tânără cumsecade: o excelentă soție, o 
virtuoasă mamă de familie. Un poet este cea mai tristă 
cucerire pe care poate să o facă o tânără, el are prea 
multe vanităţi, prea multe asperități care pot să 
rănească vanităţile legitime ale unei femei şi să 
strivească o tandreţe lipsită de experienţa vieții. Soţia 
poetului trebuie să-l iubească timp îndelungat înainte 
de a se mărita cu el, ea trebuie să-şi însușească 
milostenia îngerilor indulgența lor virtuțile 
maternității. Aceste calități, domnişoară, nu sunt decât 
în germene la tinerele fete. 

Ascultaţi tot adevărul, oare nu vi-l datorez în 
schimbul laudelor dumneavoastră ameţitoare? Dacă 
este glorios să te căsătoreşti cu un om cu renume, 
curând îţi dai seama că un bărbat superior este, ca 
bărbat, asemănător celorlalți. El împlineşte cu atât mai 
puțin speranţele cu cât se aşteaptă minuni din partea 
lui. Cu poetul celebru se-ntâmplă atunci ca şi cu o 
femeie a cărei frumuseţe, prea mult lăudată, il face pe 
cel ce-o vede să spună: „O credeam mai bine!“; ea nu 
mai corespunde portretului trasat de zeița Imaginaţie, 
căreia îi datorez biletul dumneavoastră! In sfârşit, 
calităţile spiritului nu se dezvoltă şi nu înfloresc decât 
într-o sferă invizibilă, soţia poetului nu mai simte decât 
neajunsurile, ea vede cum se fac bijuteriile, în loc să se 
împodobească cu ele. Dacă v-au fascinat scânteierile 
unei poziții excepţionale, aflați că plăcerile ei sunt 
repede mistuite. Te irită să găseşti atâtea asperităţi 
într-o situaţie care, de la distanţă, părea netedă, un 
frig atât de mare pe un pisc strălucitor! Apoi, cum 
soțiile nu pătrund niciodată în lumea greutăților 


curând ele nu mai apreciază obiectul admiraţiei lor pe 
care crezuseră, la prima vedere, că l-au înţeles. 

Inchei cu o ultimă consideraţie, în care nu trebuie 
să vedeți o rugăminte deghizată, ci sfatul unui prieten. 
Comunicarea sufletească este posibilă numai între 
oameni dispuşi să nu-şi ascundă nimic. V-aţi dezvălui 
oare unui necunoscut aşa cum sunteţi? Nu mai 
analizez consecințele acestei idei. 

Vă rog să primiţi, domnişoară, omagiul pe care-l 
datorăm tuturor femeilor chiar şi celor ce nu ne sunt 
cunoscute şi poartă o mască.” 


Să fi ţinut o zi întreagă această scrisoare între carnea şi 
corsetul tău, sub balenele lui arzătoare!... Să-ţi fi rezervat 
citirea ei pentru miezul nopţii, ora când totul doarme, după 
ce ai aşteptat această linişte solemnă cu anxietatea unei 
imaginaţii înflăcărate!... Să-l fi binecuvântat pe poet, să fi 
pitit anticipat mii de scrisori, să fi presupus totul, afară de 
acel strop de apă rece căzând pe formele cele mai 
vaporoase ale fanteziei şi dizolvându-le aşa cum acidul 
prusic dizolvă viaţa, aveai, într-adevăr, de ce să-ţi ascunzi 
faţa în pernă - aşa cum făcu Modeste deşi era singură - să 
stingi lumânarea şi să plângi... 

Acestea se întâmplau în primele zile ale lui iulie. Modeste 
se ridică, străbătu camera şi deschise fereastra. Simţea 
nevoie de aer. Parfumul florilor urcă spre ea, cu acea 
prospeţime pe care o au miresmele în timpul nopţii. Marea, 
iluminată de lună, scânteia ca o oglindă. O privighetoare 
cânta într-un pom din parcul Vilquin. 

„Ah, aşa arată poetul!” îşi spuse Modeste, a cărei furie se 
stinse. 

În mintea ei se perindară cele mai amare reflecţii. Se 
simţi adânc mâhnită, vru să recitească scrisoarea, aprinse 
din nou lumânarea, studie proza ei rafinată şi în cele din 
urmă auzi suflarea horcăită a lumii reale. 


„El are dreptate, eu greşesc, îşi spuse ea. Dar cum să-ţi 
închipui că sub mantia înstelată a poetului vei găsi un 
moşneag al lui Moliere?” 

Când o femeie sau o tânără fată este prinsă în flagrant 
delict, o cuprinde o ură adâncă împotriva martorului, a 
autorului sau a obiectului greşelii ei. Tot astfel şi Modeste 
cea adevărată, cea firească, sălbatică, simţi o dorinţă 
cumplită să înfrângă acest spirit al corectitudinii şi să-l 
înghesuie într-o contradicţie, să-i înapoieze acea lovitură de 
măciucă. Această copilă atât de pură, care avea doar 
mintea coruptă şi de lecturile ei, şi de agonia îndelungată a 
surorii sale, şi de meditaţiile primejdioase ale singurătăţii, 
fu surprinsă când o rază de soare poposi pe obrazul ei. Trei 
ore tot navigase pe întinderile imense ale mării îndoielilor. 
Asemenea nopţi nu se uită niciodată. Modeste se duse drept 
la măsuţa ei chinezească, dăruită de tatăl său, şi scrise o 
scrisoare dictată de infernalul spirit de răzbunare care 
mocneşte în fundul inimii tinerilor. 


Domnului de Canalis 
„Domnule, 


Sunteţi fără îndoială un mare poet, dar sunteţi mai 
mult decât atât, şi anume un bărbat cinstit. După ce aţi 
dat dovadă de atâta leală sinceritate faţă de o tânără 
ce se afla pe marginea prăpastiei, oare veți mai avea 
destulă râbdare ca să răspundeţi, fără urmă de 
ipocrizie, fără ocolişuri, la următoarea întrebare? Aţi fi 
Scris scrisoarea, pe care am primit-o, ca răspuns la a 
mea? Ideile, limbajul dumneavoastră ar mai fi fost 
aceleaşi dacă cineva v-ar fi şoptit la ureche: 
«Domnişoara O. D'Este-M. are şase milioane şi nu vrea 
de soț un nătâng?» 

Acceptaţi, pentru un moment, doar această 
presupunere. Fiţi cu mine deschis cum aţi fi cu 


dumneavoastră înşivă, nu aveţi nicio teamă, sunt mai 
matură decât cei douăzeci de ani ai mei, nimic din 
ceea ce ar fi sincer nu vă poate dăuna în mintea mea. 
Când voi fi citit această confidenţă, dacă totuşi veţi 
binevoi să mi-o faceţi, veţi primi un răspuns la prima 
dumneavoastră scrisoare. 

După ce v-am admirat talentul, adesea sublim, 
îngăduiți-mi să aduc un omagiu delicateţei şi probităţii 
dumneavoastră, care mă silesc să rămân 


Preaplecata dumneavoastră 
O. D'Este-M.” 


Primind această scrisoare, Ernest de la Briere o porni pe 
bulevarde, cu sufletul agitat ca o barcă şubredă pe timp de 
furtună, când vântul se schimbă din clipă în clipă şi suflă din 
toate direcţiile. Un tânăr, ca atâţia alţii, un adevărat 
parizian, ar fi încheiat totul cu această frază: „E şmecheră, 
micuța!” Dar la un băiat cu sufletul nobil şi frumos, apelul 
acesta la Adevăr avu forţa să trezească pe cei trei 
judecători ascunşi în cugetul oricui. lar Onoarea, Adevărul, 
Dreptatea ridicându-se în picioare, îşi strigau energic 
părerea. „Ah, scumpe Ernest - spunea Adevărul - fără 
îndoială că n-ai fi făcut morală unei moştenitoare bogate! 
Ah, băiatule, ai fi plecat, şi încă repede, la Le Havre ca să 
vezi dacă tânăra este frumoasă şi ai fi fost foarte nenorocit 
de preferința acordată geniului. Şi dacă ai fi putut să-i pui 
piedică prietenului tău, să te faci agreat în locul lui, 
domnişoara D'Este ar fi fost sublimă! — Cum, spunea 
Dreptatea, voi, oamenii cu spirit sau cu capacităţi, dar fără 
bani, vă plângeţi că vedeţi fete bogate, măritate cu fiinţe pe 
care nu le-aţi accepta nici ca portari? Clevetiţi împotriva 
spiritului pozitiv al secolului, care se grăbeşte să unească 
banii cu bani şi niciodată pe un tânăr plin de talent, dar 
sărac, cu o tânără nobilă şi bogată; şi când iată una care se 
revoltă împotriva spiritului secolului, poetul îi răspunde cu o 


lovitură de ciomag în inimă! — Bogată sau săracă, tânără 
sau bătrână, frumoasă sau urâtă, fata asta are dreptate, e 
înzestrată cu spirit, îl tăvăleşte pe poet în mocirla 
interesului personal - striga Onoarea; ea merită un răspuns 
sincer, nobil şi direct, şi în primul rând să exprimi tot ce 
gândeşti! Examinează-ţi conştiinţa! Sondează-ţi inima şi 
goneşte-i laşităţile! Ce-ar spune Alceste al lui Moliere?” Şi 
la Briere, plecat din bulevardul Poissoniere, păşea atât de 
încet, cufundat în gândurile sale, încât după o oră abia 
ajunsese în bulevardul Capucinilor. O porni pe cheiuri 
pentru a ajunge la Curtea de Conturi, care pe atunci se afla 
lângă Sainte-Chapelle. Dar în loc să verifice conturi, rămase 
sub stăpânirea nedumeririlor sale. 

— Că n-are şase milioane este evident, îşi spuse el, dar 
nu asta-i problema... 

Şase zile mai târziu, Modeste primea următoarea 
scrisoare. 


„Domnişoarei O. D'Este-M. 
Domnişoară, 


Nu sunteţi o d'Este. Acest nume este împrumutat 
pentru ca să-l ascundă pe al dumneavoastră. Cuiva 
care minte în privinţa lui însuşi îi eşti oare dator cu 
revelaţiile care le solicitaţi? Ştiţi ce? Eu răspund 
rugăminţii dumneavoastră prin alta: aparțineţi unei 
familii ilustre? Unei familii nobile? Unei familii 
burgheze? Fără îndoială, morala nu se schimbă, ea 
este una; dar obligaţiile ei variază după sfera căreia îi 
aparţii. După cum soarele nu luminează în acelaşi fel 
toate locurile, realizând aspectele diferite pe care le 
admirăm, morala adaptează obligația socială la rang, 
la poziţiile deţinute în societate. Mica greşeală a 
soldatului constituie o crimă când e comisă de general 
- şi viceversa. Regulile de purtare nu sunt aceleaşi 


pentru o ţărancă, la seceriş, pentru o muncitoare 
plătită cu un franc pe zi, pentru fiica micului prăvâliaş, 
pentru tânăr a burgheză, pentru copilul unei bogate 
case de comerţ, pentru tânăra moștenitoare a unei 
nobile familii, pentru o fiică a casei d'Este. Un rege nu 
trebuie să se aplece ca să ridice de jos o monedă de 
aur, iar plugarul e silit să se întoarcă din drum ca să 
caute zece centime pierdute, cu toate că şi unul şi altul 
trebuie să țină seama de legile economiei. O d'Este, cu 
o avere de şase milioane poate să-şi pună o pălărie cu 
boruri mari şi cu pene, să taie aerul cu cravaşa, să-şi 
lovească peste coapse calul şi să vină, amazoană 
îmbrăcată în aur urmată de lacheu, la un poet, 
zicându-i: «lubesc poezia şi vreau să ispăşesc greşelile 
Leonorei faţă de Tasso!», pe când fiica unui negustor, 
dacă ar imita-o, s-ar acoperi de ridicol. Cărei clase 
sociale aparţineţi? Răspundeţi în mod sincer şi eu vă 
voi răspunde la fel la întrebarea pe care mi-aţi pus-o. 

Neavând norocul să vă cunosc și fiind de pe acum 
legat de dumneavoastră printr-un fel de comuniune 
poetică, n-aş vrea să vă aduc omagii vulgare. Şi poate 
că l-aţi pus în încurcătură pe un bărbat care îşi publică 
scrierile numai dintr-o oarecare şiretenie. ” 


Referendarul nu era lipsit de acea abilitate pe care şi-o 
poate îngădui un om de omenie. Cu prima poştă, el primi 
răspunsul. 


„Domnului de Canalis, 


Sunteţi din ce în ce mai rezonabil, dragul meu poet. 
Tatăl meu este conte. Cel mai ilustru din neamul 
nostru este un cardinal de pe vremea când cardinalii 
erau aproape egalii regilor. Astăzi, casa noastră, 
aproape decăzută, se stinge cu mine; am totuşi 
strămoşii necesari ca să fiu primită la toate curţile şi în 
orice familie nobilă. În sfârşit, nu suntem mai prejos 


decât cei din neamul Canalis. Daţi-mi voie să nu vă 
trimit blazonul nostru. Incercaţi să-mi răspundeţi tot 
atât de sincer ca şi mine. Aştept răspunsul 
dumneavoastră pentru a şti dacă voi putea să mă 
consider în continuare, ca acum, 


Plecata dumneavoastră 
O. D'Este-M.” 


— Cum mai abuzează de avantajele ei, micuța! exclamă 
de la Briere. O fi, însă, sinceră? 

Patru ani petrecuţi ca secretar particular al unui 
ministru, şederea la Paris, observarea intrigilor nu puteau 
să nu lase urme; chiar şi sufletul cel mai curat este 
întotdeauna mai mult sau mai puţin îmbătat de atmosfera 
ameţitoare a acestui oraş împărătesc. Fericit că nu e 
Canalis, tânărul referendar îşi reţinu un loc în diligenţa de 
Le Havre, după ce ticlui o scrisoare în care, invocând 
importanţa confesiunii cerute şi treburile ministrului său, 
anunţa un răspuns la o dată precisă. El se îngriji să obţină 
de la directorul general al poştelor un bilet care îi 
recomanda directorului din Le Havre să manifeste 
bunăvoință şi discreţie. Ernest putu astfel să o vadă pe 
Frangcoise Cochet venind la oficiul poştal şi o urmări fără 
afectare. Remorcat de ea, ajunse pe culmea Ingouvilleului şi 
o zări la fereastra chalet-ului pe Modeste Mignon. 

— Ei bine, Franqoise? întrebă tânără fată. 

La care lucrătoarea răspunse: 

— Da, domnişoară, am una. 

Izbit de frumuseţea acestei blonde celeste, Ernest porni 
înapoi şi-l întrebă pe un trecător cum îl cheamă pe 
proprietarul splendidei reşedinţe. 

— Asta? răspunse trecătorul, arătând proprietatea. 

— Da, prietene. 

— Oh, e a domnului Vilquin, cel mai bogat armator din Le 
Havre, un om care nu-şi cunoaşte averea. 


— Nu-mi amintesc de niciun cardinal Vilquin în istorie, îşi 
spunea referendarul coborând spre Le Havre pentru a se 
înapoia la Paris. 

Fireşte, el îl chestionă pe directorul poştei despre familia 
Vilquin: află că familia Vilquin avea o avere imensă, că 
domnul Vilguin avea un fiu şi două fiice, dintre care una 
măritată cu domnul Althor-fiul. Prudenţa îl împiedică pe la 
Briere să pară că are ceva cu familia Vilquin; directorul îl şi 
privea cu un aer ironic. 

— În afară de familie, stă cineva la ei acum? mai întrebă 
el. 

— Acum se află acolo familia d'Herouville. Se vorbeşte de 
căsătoria tânărului duce cu domnişoara Vilguin cea mică. 

— Sub Valois, a existat un faimos cardinal d'Horouville, 
îşi spuse la Briere, iar sub Henric al IV-lea, teribilul mareşal 
care a fost făcut duce. 

Ernest porni înapoi după ce o privi destul de mult pe 
Modeste pentru a visa la ea, pentru a gândi că, bogată sau 
săracă, dacă are un suflet frumos, ar face cu dragă inimă 
din ea doamna de la Briere şi hotări să continue 
corespondenţa. 

Încercaţi numai să rămâneţi necunoscute, biete femei 
din Franţa, să ţeseţi cel mai mic roman, înconjurate de o 
civilizaţie care notează în pieţele publice plecarea şi sosirea 
trăsurilor, care îţi numără scrisorile, care ţi le timbrează de 
două ori, o dată când sunt aruncate la cutie şi a doua oară 
la distribuirea lor, care numerotează casele, care 
înregistrează pe rolul fiscului şi etajele, după ce le-a 
verificat deschiderile, care în curând îşi va avea întreg 
teritoriul, până la ultimele sale parcele şi cu cele mai mici 
aliniamente ale sale, reprezentat pe foile vaste ale 
cadastrului, treabă de uriaş, ordonată de un uriaş! 

Încercaţi numai să vă sustrageţi, fete imprudente, nu 
privirilor poliţiei, ci acelei flecăreli continue care, până în 
ultimul târguşor, scrutează acţiunile cele mai indiferente, 
numără felurile de desert la masa prefectului şi vede cojile 


de pepene la uşa micului rentier, care încearcă să audă 
clinchetul aurului în clipa când mâna Economiei îl adaugă 
averii şi care, seară de seară, la gura sobei, evaluează 
averile din canton, din oraş, din departament! Modeste 
scăpase, printr-o banală confuzie, celui mai inocent dintre 
spionaje, pe care însă de pe acum Ernest şi-l reproşa. Dar 
care parizian ar accepta să se lase păcălit de o mică 
provincială? Să nu te laşi păcălit de nimeni, această maximă 
îngrozitoare este dizolvantul tuturor sentimentelor nobile 
ale omului. 

Furtuna de sentimente contrarii care bântuie sufletul 
tânărului este uşor de ghicit din scrisoarea pe care o scrise 
el şi în care fiece lovitură de bici primită de conştiinţă şi-a 
lăsat urmele. 

lată, aşadar, ce citi Modeste cu câteva zile mai târziu, 
stând la fereastră, într-o frumoasă zi de vară. 


„Domnişoarei O. D'Este-M. 
Domnişoară, 


Fără nicio ipocrizie, da, dacă aş fi fost sigur că aveți 
0 avere imensă, aş fi procedat cu totul altfel. De ce?, 
Am căutat motivul şi iată-l. Există în noi un sentiment 
înnăscut, dezvoltat de altfel peste măsură de către 
societate, care ne face să căutăm fericirea, s-o vrem. 
Majoritatea oamenilor confundă fericirea cu mijloacele 
ei, iar averea este, în ochii lor principalul element al 
fericirii. Aş fi încercat deci să vă plac, antrenat de 
sentimentul social care, în toate timpurile, a făcut din 
bogăţie o religie. Cel puţin aşa cred. Nu trebuie să te 
aştepţi să găseşti la un bărbat încă tânăr acea 
înțelepciune care pune în locul senzaţiei bunul simţ; 
iar în faţa unei prăzi, instinctul bestial ascuns în inima 
omului îl împinge înainte. În locul unei lecţii aţi fi 
primit, deci, din partea mea, complimente, linguşeli. 


M-aş mai fi stimat pe mine însumi? Mă îndoiesc. În 
acest caz, domnişoară, succesul te absolvă de păcat; 
cât priveşte, insă fericirea... asta-i altceva. M-aş fi 
îndoit de soția mea dacă aş fi obținut-o astfel? Fără 
îndoială că da... Soţul dumneavoastră, oricât de mare 
l-aţi vedea, până la urmă v-ar reproşa că l-aţi înjosit; 
dumneavoastră înşivă veţi ajunge, poate, mai devreme 
sau mai târziu, să-l dispreţuiţi. Nodul gordian pe care-l 
constituie o căsnicie din interes, omul de rând îl taie 
cu sabia tiraniei. Omul puternic iartă. Poetul se 
lamentează. Acesta este, domnişoară, răspunsul 
probității mele. 

Și-acum, ascultaţi-mă cu atenţie. Aţi dobândit o 
victorie, aceea de a mă face să reflectez profund 
asupra dumneavoastră, pe care nu vă cunoşteam 
îndeajuns, asupra mea, pe care mă cunoşteam puțin. 
Ați avut talentul să răscoliți multe gânduri urâte care 
zac în străfundul tuturor inimilor; la mine însă a ţâşnit 
la suprafaţă ceva generos şi vă aduc binecuvântările 
mele cele mai fierbinţi, aşa cum binecuvântăm pe 
mare farul care ne-a arătat stâncile ce ne puteau 
aduce pieirea. lată confesiunea mea, căci nici pentru 
toate comorile, pământului n-aş vrea să pierd stima 
dumneavoastră şi cea pe care mi-o port mie însumi. 

Am vrut să ştiu cine sunteţi. Tocmai m-am întors de 
la Le Havre, unde am văzut-o pe Francoise Cochet, am 
urmărit-o până la Ingouville şi v-am văzut în magnifica 
dumneavoastră vilă. Sunteţi frumoasă ca femeia 
visurilor unui poet; nu ştiu însă dacă sunteți 
domnişoara Vilquin ascunsă în domnişoara 
d'Herouville, sau domnişoara d'Herouville ascunsă în 
domnişoara Vilquin. Deşi cinstită, această spionare m- 
a făcut să roşesc şi mi-am oprit cercetările: Mi-aţi 
stârnit curiozitatea, nu fiţi supărată pe mine că m-am 
purtat ca o femeie: dar nu este acesta dreptul 
poetului? Şi-acum, după ce mi-am deschis inima, după 
ce v-am lăsat să citiţi în ea, puteți crede în sinceritatea 


a ceea ce am să adaug. Oricât de rapidă a fost privirea 
pe care am aruncat-o asupra dumneavoastră, ea a fost 
suficientă ca să-mi modifice judecata. Sunteţi 
deopotrivă un poet şi o poezie, înainte de a fi femeie. 
Da, aveţi în dumneavoastră ceva mai preţios decât 
frumuseţea, sunteți frumosul ideal al artei, fantezia... 
Demersul făcut, condamnabil la fetele hărăzite unui 
destin comun, devine altceva la o fată cu caracterul pe 
care vi-l atribui. In marele număr de ființe aruncate de 
hazardul vieţii sociale pe pământ pentru a forma o 
generație există şi excepţii. Dacă scrisoarea 
dumneavoastră este concluzia unor lungi reverii 
poetice despre soarta pe care legea o rezervă femeilor; 
dacă aţi vrut, antrenată de vocaţia unui spirit superior 
şi instruit, să cunoaşteţi viaţa intimă a unui om căruia 
îi acordaţi hazardul geniului, pentru a vă crea o 
prietenie ieşită din comun, cu un suflet asemănător cu 
al dumneavoastră, sustrăgându-vă tuturor condițiilor 
sexului dumneavoastră, sunteţi, fără îndoială, o 
excepție! Legea care serveşte la aprecierea faptelor 
mulţimii este aşadar prea strimtă pentru a putea 
caracteriza hotărârea dumneavoastră. Numai că atunci 
este întru totul valabil ceea ce am spus în prima mea 
scrisoare: aţi făcut fie prea mult, fie ivea puţin. Primiţi 
încă o dată mulțumiri pentru serviciul pe care mi l-aţi 
făcut obligându-mă să-mi cercetez inima; căci m-aţi 
scos din greşeala, destul de obişnuită în Franţa, de a 
socoti căsătoria drept un mijloc de a face avere. Când 
eram în culmea frământărilor o voce sfântă mi s-a 
adresat. Mi-am jurat solemn să fac singur avere, 
pentru ca alegându-mi soţia să nu fiu impins de 
lăcomie. In sfârșit, am blamat, am  reprimat 
curiozitatea necuviincioasă pe care mi-aţi stârnit-o. Nu 
aveţi şase milioane. Este imposibil, la Le Havre, ca o 
tânără cu o asemenea avere să rămână necunoscută; 
v-ar trăda acea haită de familii de pairi pe care o văd 
la Paris vânând moştenitoare şi care l-a aruncat pe 


intendentul general al  grajdurilor la  Vilquinii 
dumneavoastră. Astfel, părerile pe care vi le exprim au 
fost concepute, independent de orice roman, ca 0 
regulă absolută.  Dovediţi-mi acum că sufletul 
dumneavoastră este dintre cele cărora li se iartă 
abaterea de la legea comună şi atunci, în sinea 
dumneavoastră, veţi găsi justificată această a doua 
scrisoare a mea, ca şi pe prima. Sortită vieții 
burgheze, trebuie să dați ascultare legii de fier care 
menţine societatea. Femeie superioară, vă admir; dar 
dacă vreți să ascultați de instinctul pe care trebuie să-l 
înfrânați, vă deplâng; aşa o cere starea socială. 
Admirabila morală a epopeii domestice intitulate 
Clarisse Harlowei!:5+ este că dragostea legitimă şi 
cinstită a victimei o duce la pieire, deoarece se naşte, 
se dezvoltă şi continuă în pofida familiei. Familia, 
oricât de stupidă şi de crudă ar fi, are dreptate faţă de 
Lovelace. Familia este societatea. Credeţi-mă, pentru O 
fată, ca şi pentru o femeie, gloria va însemna 
întotdeauna închiderea în sfera conveniențelor a celor 
mai arzătoare capricii. Dacă aş avea o fată sortită să 
devină doamna de Sta€l, i-aş dori să moară la vârsta 
de cincisprezece ani. V-o puteţi imagina pe fiica 
dumneavoastră expusă pe podiumul gloriei, 
fandosindu-se pentru a obţine sufragiile mulţimii şi să 
nu vă chinuie mii de regrete? Oricât de sus ar ridica-o 
pe o femeie poezia secretă a visurilor sale, ea trebuie 
să-şi sacrifice superioritatea pe altarul familiei. 
FElanurile şi geniul, aspiraţiile ei spre bine, spre 
sublim, toată poezia tinerei fete aparțin celui pe care-l 
acceptă ca soţ, copiilor pe care-i va avea. Ghicesc la 
dumneavoastră o dorinţă secretă de a lărgi cercul 
strimt al vieţii la care este condamnată orice soție şi 
de a pune pasiune, dragoste în căsnicie. Da, este un 
vis frumos, nu imposibil, dar greu de implinit; numai 
că el s-a împlinit spre deznădejdea sufletelor - iertaţi- 
mi acest cuvânt devenit ridicol - desperecheate! 


Dacă vă căutaţi un fel de prietenie platonică, ea vă 
va face să desperaţi în privința viitorului. Dacă 
scrisoarea dumneavoastră a fost un joc, nu-l mai 
continuaţi. Aşadar micul roman a luat sfârşit, nu-i aşa? 
Totuşi, el n-a trecut fără să dea unele roade: probitatea 
mea s-a consolidat, iar dumneavoastră aţi dobândit o 
certitudine asupra vieţii sociale. Aruncaţi-vă privirile 
spre viața reală şi  practicaţi virtuțile sexului 
dumneavoastră cu entuziasmul trecător pe care vi l-a 
trezit literatura. Adio, domnişoară. După ce v-am 
văzut, pe dumneavoastră sau pe cea care 0 cred că 
sunteți, am găsit întru totul firească scrisoarea pe care 
ați scris-o: o floare atât de frumoasă trebuia să se 
întoarcă spre soarele poeziei. lubiţi, deci, poezia aşa 
cum iubiţi probabil florile, muzica, măreţia mării, 
frumusețile naturii, ca pe o podoabă a sufletului; 
gândiţi-vă însă la tot ce am avut onoarea să vă spun 
despre poeți. Feriţi-vă să vă măritați cu un prost, 
căutați cu grijă soțul pe care vi l-a hărăzit Dumnezeu. 
Credeţi-mă, există mulţi oameni de spirit capabili să vă 
aprecieze, să vă facă fericită. Dacă eram bogat şi dacă 
erați săracă, într-o zi v-aş fi pus la picioare averea şi 
inima mea, căci cred că sufletul vă e plin de bogății, de 
loialitate, în sfârşit v-aş fi încredinţat viaţa şi onoarea 
mea cu un sentiment de linişte deplină, încă o dată, 
adio, fiică blondă a blondei Eve.“ 


Citirea acestei scrisori, înghițită ca o gură de apă în plin 
deşert, îi luă Modestei o piatră de pe inimă; apoi constată 
greşelile comise în conceperea planului ei şi le îndreptă pe 
loc făcând pentru Frangoise plicuri pe care scrise propria ei 
adresă de la Ingeuville şi recomandându-i să nu mai vină la 
chalet. De-acum înainte, Frangoise, înapoiată acasă la ea, va 
pune fiecare scrisoare sosită de la Paris într-unul dintre 
aceste plicuri şi o va arunca pe ascuns în cutia poştală din 
Le Havre. Modeste se hotărî ca pe viitor să-l întâmpine ea 
însăşi pe factor, aşteptându-l în pragul chalet-ului la ora 


când trece. Cât priveşte sentimentele pe care i le trezi acest 
răspuns, în care inima nobilului şi sărmanului la Briere 
bătea sub masca strălucitoare a lui Canalis, ele se înmulţiră 
ca valurile care vin să moară unul câte unul pe țărm, în 
timp ce cu ochii aţintiţi spre largul oceanului, ea se lăsa în 
voia bucuriei de a fi prins cu harponul, în marea pariziană, 
ca să spunem aşa, un suflet angelic, de a fi intuit că la 
oamenii de elită inima poate fi uneori în armonie cu talentul 
şi de a fi fost atât de bine servită de vocea magică a 
presentimentului. Un interes puternic avea să-i 
însufleţească viaţa. Împrejmuirea acestei frumoase locuinţe, 
zăbrelele coliviei erau sfărâmate! Gândirea ei îşi luă zborul 
cu aripile larg desfăcute. 

„O, tată, îşi spuse ea privind în depărtare, fă-ne bogaţi!” 

Răspunsul pe care-l citi cu cinci zile mai târziu Ernest de 
la Briere va fi de altfel mai grăitor decât orice glosă. 


„Domnului de Canalis, 


Amicul meu, îngăduiţi-mi să vă numesc astfel, m-aţi 
încântat şi n-aş vrea să fiţi altfel de cum vă arătați în 
această întâi scrisoare... oh! să nu fie şi ultima. Cine 
altul decât un poet ar fi putut ierta, cu atâta 
bunăvoință, o tânără fată ghicindu-i gândurile? 

Vreau să vă vorbesc cu sinceritatea care v-a făcut 
să scrieţi primele rânduri ale scrisorii dumneavoastră. 
Din fericire, nu mă cunoaşteţi. Pot să v-o spun cu 
satisfacţie, nu sunt nici acea groaznică domnişoară 
Vilguin, nici foarte nobila şi foarte uscată domnişoară 
d'Herouville, care pluteşte între treizeci şi cincizeci de 
ani, fără a se hotări pentru o vârstă tolerabilă. 

Cardinalul d'Herouville a înflorit în istoria Bisericii 
înaintea cardinalului pe care îl socotesc singurul mare 
personaj al familiei noastre, pentru că nu consider 
celebrităţi nişte locotenenţi-generali sau nişte prelați 
autori ai unor volumaşe de versuri prea lungi. Apoi eu 


nu locuiesc în splendida vilă a Vilguinilor; în vinele 
mele, slavă Domnului, nu curge nici a zecea milioana 
parte dintr-o picătură de sânge care şi-a pierdut 
căldura în casele de comerț. 

Ţin în acelaşi timp şi de Germania şi de Franţa de 
miazăzi, în gândirea mea stăruie reveria tudescă, iar în 
sânge sprinteneala provensală. Sunt nobilă şi după 
tată, şi după mamă. După mamă, am rude în toate 
paginile Almanahului Gotha. In sfârşit, mi-am luat 
toate măsurile pentru ca să nu fie în puterea nici unui 
om, nici măcar în puterea autorităților de a mă 
demasca. Voi rămâne necunoscută, în ce priveşte nurii 
mei, cum spun normanzii, fiţi pe pace, sunt cel puțin 
tot atât de frumoasă ca acea creatură mică (fericită 
fără s-o ştie) asupra căreia s-au oprit privirile 
dumneavoastră şi nu cred că sunt o sărântoacă, deşi în 
plimbările mele nu sunt însoţită de zece fii de pairi ai 
Franţei. Am şi văzut cum mi se joacă vodevilul abject 
al moştenitoarei adorate pentru milioanele ei. In 
sfârşit, nu încercaţi în niciun fel să ajungeţi până la 
mine. Din nefericire, deşi sunt liberă, sunt păzită, de 
mine însămi în primul rând şi de nişte oameni viteji 
care n-ar ezita să vă înfigă un cuțit în inimă dacă aţi 
încerca să pătrundeți în refugiul meu. Nu spun aceasta 
pentru a vă stârni curajul sau curiozitatea, nu cred că 
am nevoie de vreunul dintre aceste sentimente pentru 
a vă interesa, pentru a vă ataşa de mine. 

Răspund acum la ediţia a doua, considerabil 
adăugită, a primei dumneavoastră scrisori. 

Să vă fac o mărturisire: Văzând că sunteţi atât de 
neiîncrezător şi că mă luaţi drept o Corină!!, ale cărei 
improvizații m-au plictisit foarte mult, mi-am spus că 
de multe ori, stârnindu-vă curiozitatea, a zecea muză 
v-a atras în alcovul ei şi v-a oferit să gustaţi din 
fructele Parnasului ei de întreținută... Oh, fiţi pe deplin 
liniştit, amicul meu: e adevărat că iubesc poezia, dar n- 
am «poezioare» în buzunar iar ciorapii mei sunt şi vor 


rămâne întotdeauna albi'*. Nu vă voi plictisi câtuşi de 
puțin cu «improvizații» într-unul sau două volume. În 
sfârşit, dacă vă voi spune vreodată: «Veniţi!», nu veţi 
găsi deloc, asta o ştiţi acum, o fată bătrână, săracă şi 
urâtă... O, amicul meu, dacă aţi şti cât de mult regret 
că ați venit la Le Havre... In felul acesta, aţi schimbat 
ceea ce numiţi romanul meu... Nu, singur Dumnezeu 
poate cântări în mâinile sale puternice tezaurul pe 
care l-am rezervat unui om atât de mare atât de 
încrezător atât de perspicace încât să pornească de la 
el, pe temeiul scrisorilor mele sincere, după ce a 
pătruns, pas cu pas, în spațiul inimii mele şi să vină la 
prima noastră întâlnire, cu simplitatea unui copil. 
Visam existenţă acestei candori la un om de geniu. 
Tezaurul l-aţi distrus. Vă iert, trăiţi la Paris şi - cum 
spuneţi - există şi omul în poet. Mă veţi considera, 
oare, din această cauză, drept o fetiță care cultivă 
ogorul fermecat al iluziilor? Să nu ne amuzăm, 
aruncând cu pietre în vitraliile sparte ale unui castel 
de multă vreme căzut în ruină. Om ele spirit, cum de 
n-aţi ghicit că lecţia din prima,  pedanta 
dumneavoastră scrisoare, domnişoara D'Este şi-a 
ținut-o ea singură? Nu, scumpul meu poet, prima mea 
scrisoare n-a fost pietricica piciului care se plimbă de- 
a lungul drumurilor cu intenţia de a face farse şi se 
amuză să sperie câte-un proprietar care-și citeşte lista 
impozitelor la adăpostul ramurilor pomilor săi; nu, 
prima mea scrisoare a fost undiţa aruncată cu grijă din 
vârful unei stânci de pe malul mării, cu speranța într-o 
pradă miraculoasă. 

Tot ceea ce spuneţi frumos despre familie are 
aprobarea mea. Bărbatului care îmi va plăcea, de care 
mă voi socoti demnă, îi voi dărui inima şi viața mea, cu 
încuviințarea părinţilor mei; nu vreau nici să-i 
mâhnesc, nici să-i pun în faţa unui fapt împlinit; am 
certitudinea că mă ascultă şi, de altfel, nu au 
prejudecăţi. In sfârşit, ştiu să ţin piept iluziilor 


fanteziei mele. Mi-am construit cu propriile mele mâini 
o fortăreață şi am lăsat să fie întărită de devotamentul 
fără margini al celor care veghează asupra mea ca 
asupra unei comori, nu pentru că n-aş fi capabilă să 
mă apăr pe teren deschis; căci, trebuie s-o ştiţi, 
hazardul m-a îmbrăcat cu o armură bine călită, pe care 
stă săpat cuvântul DISPREȚ. Am cea mai adâncă 
oroare de tot ce miroase a calcul, de tot ce nu este pe. 
de-a-ntregul nobil, pur dezinteresat. Am cultul 
frumosului, al idealului, fără să fiu romanţioasă, dar 
după ce am fost astfel, numai cu mine însămi, în visele 
mele. Tocmai de aceea am recunoscut adevărul 
lucrurilor, exacte până la vulgaritate, pe care mi le-aţi 
scris despre viaţa socială. 

Pentru moment, nu suntem şi nu putem fi decât doi 
prieteni. De ce să cauţi un prieten într-un necunoscut? 
veți spune dumneavoastră. Nu vă cunosc personal, dar 
inima, spiritul vi le cunosc, ele îmi plac şi sufletul mi-e 
plin de sentimentele fără margini cărora numai un 
bărbat de geniu poate să le fie confident. N-aş vrea ca 
poemul din inima mea să fie zadarnic, el va străluci 
pentru dumneavoastră aşa cum ar fi strălucit numai 
pentru Dumnezeu. Ce lucru preţios să ai un bun 
camarad căruia să poți să-i spui toiul! Veţi refuza oare 
florile inedite ale tinerei fete care vor zbura spre 
dumneavoastră ca frumoasele musculițe spre razele 
soarelui? Sunt sigură că n-aţi întâlnit încă niciodată 
acest noroc al spiritului: confidențele unei tinere fete! 
Ascultaţi-i ciripitul, acceptaţi cântecele pe care până 
acum nu şi le-a cântat decăt sieşi, iar mai târziu, dacă 
sufletele noastre sunt cu adevărat apropiate, dacă 
experiența va dovedi că şi caracterele noastre se 
potrivesc, un servitor bătrân, cu părul alb, vă va 
aştepta pe marginea unui drum pentru a vă conduce 
într-o casă ţărănească, într-o vilă, într-un castel, într- 
un palat, încă nu ştiu de ce gen va fi pavilionul galben 
şi brun al căsătoriei (culorile Austriei), nici dacă acest 


deznodământ este posibil; recunoaşteţi însă că este 
poetic şi că domnişoara d'Este nu e o fiinţă dificilă! Nu 
vă lasă ea libertatea? Vine ea, imboldită de gelozie, să 
arunce o privire în saloanele Parisului? Vă impune ea 
obligaţiile unei influenţe totale, lanţurile pe care 
paladinii şi le puneau odinioară de bună voie de braţ? 
Ea vă cere o alianţă efectiv morală şi secretă. Haideţi, 
veniți spre inima mea când veţi fi nefericit, rănit, 
obosit. Și atunci spuneţi-mi totul, nu-mi ascundeți 
nimic, voi avea elixiruri pentru toate durerile 
dumneavoastră. Am douăzeci de ani, dar judecata mea 
are cincizeci şi, din nefericire, am cunoscut într-un 
alter ego al meu ororile şi deliciile pasiunii. Știu câte 
laşităţi şi infamii poate conţine inima omenească şi 
totuşi sunt cea mai cinstită dintre toate tinerele fete. 
Nu, nu-mi fac iluzii, dar am în schimb ceva mai bun: 
am încredere. 

Oricare ar fi soțul pe care-l voi avea, dacă l-am ales, 
acest bărbat va putea dormi liniştit, va putea să plece 
în India, la înapoiere mă va găsi terminând broderia 
începută la plecarea lui, fără ca ochii mei să fi 
întâmpinat privirea cuiva, fără ca urechea mea să fi 
ascultat vorba vreunui bărbat. Şi în fiecare punct va 
recunoaşte un vers dintr-un poem al cărui erou va fi el. 
Chiar dacă mă voi fi lăsat iîinşelată de o înfăţişare 
frumoasă, dar mincinoasă, bărbatul acela va avea 
toate florile gândurilor mele, toate  cochetăriile 
tandreței mele, sacrificiile tăcute ale unei resemnări 
mândre şi nu cerşite. Da, mi-am jurat să nu-mi însoțesc 
bărbatul in afara casei când nu o va dori: voi fi 
divinitatea căminului său. Aceasta este religia mea. 
Dar de ce să nu-l pun la încercare şi să nu-l aleg pe 
bărbatul căruia îi voi fi ca viaţa pentru trup? Ce este o 
femeie care-l contrariază pe cel pe care-l iubeşte? Este 
boală în loc de viaţă. Prin viaţă înţeleg acea sănătate 
fericită care te face să te bucuri de fiece clipă. 


Dar să revenim la scrisoarea dumneavoastră, care 
îmi va fi întotdeauna prețioasă. Da, nu glumesc, ea 
cuprinde ceea ce doream, este expresia unor 
sentimente prozaice tot atât de necesare, familiei ca şi 
aerul pentru plămâni şi fără de care fericirea nu este 
posibilă. A acţiona ca un bărbat, a gândi ca un poet, a 
iubi aşa cum iubesc femeile, iată ce doream 
prietenului meu şi ce nu mai este acum o himeră. 

Adio, amicul meu. Pentru moment sunt săracă. Este 
unul dintre motivele pentru care ţin la masca mea, la 
incognito-ul meu, la fortăreața mea inexpugnabilă. V- 
am citit ultimele versuri în revistă, şi cu câte delicii, 
după ce m-am iniţiat în măreţia austeră şi secretă a 
sufletului dumneavoastră! 

Ați fi tare nefericit ştiind că o tânără fată se roagă 
cu fervoare lui Dumnezeu pentru dumneavoastră, că îi 
sunteți unicul gând şi că nu aveţi alţi rivali decăt un 
tată şi o mamă? Există vreun motiv să respingeți nişte 
pagini pline de dumneavoastră, scrise pentru 
dumneavoastră, care nu vor fi citite de altcineva? 
Procedaţi la fel faţă de mine. Sunt incă atât de puţin 
femeie, încât confidenţele dumneavoastră, cu condiția 
să fie depline şi adevărate, vor fi de ajuns să o facă 
fericită pe 


a dumneavoastră 
O. D'Este-M.” 


— Doamne! Oare m-am şi îndrăgostit? exclamă tânărul 
referendar, dându-şi seama că rămăsese cu scrisoarea în 
mână timp de o oră, după ce o citise. Ce să fac? Ea crede că 
scrie marelui nostru poet! Să continui această înşelăciune? 
Este vorba de o femeie de patruzeci de ani sau de o tânără 
de douăzeci de ani? 

Ernest rămase fascinat de prăpastia necunoscutului. 
Necunoscutul este infinitul obscur, şi nimic nu este mai 
atrăgător. Din această întindere sumbră se ridică focuri 


care o săgetează din când în când şi care colorează fantezii 
a la Martynn. În viaţa unui om ocupat, cum era Canalis, o 
astfel de aventură are soarta unei albăstrele pe care 
torentul o striveşte de stânci; dar în viaţa unui referendar 
care aşteaptă revenirea la putere a unui sistem al cărui 
reprezentant este protectorul său şi care, din discreţie, îi 
creştea pe Canalis cu biberonul pentru tribună, acea 
frumoasă fată, în care imaginaţia lui persista s-o vadă pe 
tânără blondă, era inevitabil să-i pătrundă în inimă şi să 
provoace acolo miile de distrugeri cauzate de romanele 
care intră într-o existenţă burgheză ca un lup într-o ogradă. 
Aşadar, Ernest se gândi mult la necunoscuta din Le Havre şi 
răspunse cu următoarea scrisoare, scrisoare studiată, 
scrisoare pretențioasă, dar în care ciuda începea să 
dezvăluie pasiunea. 


„Domnişoarei O. D'Este-M. 


Domnişoară, este oare foarte loial să pătrundeţi în 
inima unui tânăr cu gândul ascuns de a-l abandona 
dacă nu corespunde dorințelor dumneavoastră, 
lăsându-i eterne regrete, arătându-i pentru câteva 
clipe o imagine a perfecțiunii, fie ea şi mimată, sau 
măcar un început de fericire? Am fost tare 
neprevăzător cerându-vă acea scrisoare in care 
începeți să  depănaţi firul elegant al ideilor 
dumneavoastră. Un bărbat poate prea bine să facă o 
pasiune pentru o necunoscută care ştie să îmbine atâta 
îndrăzneală cu atâta originalitate, atâta fantezie cu 
atâta sentiment. Cine n-ar dori să vă cunoască după ce 
a citit acea primă confidenţă? Trebuie să depun 
eforturi cu adevărat mari ca să-mi păstrez raţiunea, 
gândind la dumneavoastră, deoarece aţi făcut tot ce 
poate tulbura inima şi mintea unui bărbat. De aceea şi 
profit de restul de sânge rece pe care-l mai am în acest 
moment pentru a vă face umile imputări:. Credeţi, 


aşadar, domnişoară, că nişte scrisori mai mult sau mai 
puțin adevărate în raport cu viaţa aşa cum e ea, mai 
mult sau mai puţin ipocrite, vor înlocui, oare, vreodată, 
imaginea noastră aşa cum am arăta în viaţa cotidiană? 
Omul are o dublă personalitate. Există viaţa invizibilă, 
aceea a inimii, căreia nişte scrisori îi pot fi de ajuns, şi 
Viața mecanică, aceea căreia i se acordă - vai! - mai 
multă importanţă decât puteţi crede la vârsta pe care 
o aveți. Aceste două existențe trebuie să coincidă cu 
idealul pe care îl nutriţi; ceea ce, în treacăt fie spus, se 
întâmplă foarte rar  Omagiul curat, spontan, 
dezinteresat al unui suflet însingurat, instruit şi cast, 
este una dintre acele flori cereşti ale cărei culori şi al 
cărui parfum te consolează de toate amărăciunile, de 
toate rânile, de toate trădările pe care le presupune 
viața literară pariziană; şi vă mulţumesc cu elan; dar 
după această poetică inşiruire a durerilor mele în 
schimbul perlelor bunăvoinţei pe care mi-aţi arătat-o, 
ce ați mai putea aştepta? N-am nici geniul, nici 
splendida situaţie a lordului Byron; şi, mai ales, n-am 
aureola damnaţiunii sale prefăcute şi a falsei sale 
nefericiri sociale; dar ce aţi fi aşteptat din partea lui 
într-o împrejurare asemănătoare? Prietenia lui, nu-i 
aşa? Ei bine, el, care nu trebuia să aibă decât orgoliu, 
era devorat de vanități care rănesc, sunt bolnăvicioase 
şi descurajează sentimentul prieteniei, fiu, de o mie de 
ori mai mic decăt el, n-aş putea avea trăsături urâte de 
caracter care fac viața neplăcuta, iar, din prietenie, 
povara cea mai dificilă? In schimbul reveriilor 
dumneavoastră, ce veţi primi? Necazurile unei vieţi 
care nu va fi în întregime a dumneavoastră. Această 
îndoială e fără sens. lată de ce. Proiectatul 
dumneavoastră poem nu-i decât un plagiat. O tânără 
fată din Germania, care nu era ca dumneavoastră, pe 
jumătate nemţoaică, ci în întregime, în beţia celor 
douăzeci de ani ai săi, l-a adorat pe Goethe; a făcut din 
el prietenul ei, credința ei, Dumnezeul ei, deşi îl ştia 


însurat. Doamna Goethe, ca o perfectă nemţoaică, ca 
soție de poet, a acceptat acest cult cu o bunăvoință 
foarte vicleană şi care n-a lecuit-o pe Bettina. Ce s-a 
întâmplat? Această fiinţă a sfârşit prin a se mărita cu 
un oarecare neamţ pântecos. Intre noi fie zis, să 
recunoaştem că o tânără fată care s-ar fi făcut sluga 
geniului, care ar fi ajuns egala lui prin înţelegere, care 
l-ar fi adorat cu sfințenie până la moartea lui, aşa cum 
a făcut-o una dintre acele divine figuri zugrăvite de 
către pictori pe obloanele capelelor lor şi care după ce 
Germania îl va fi pierdut pe Goethe, s-ar fi retras în 
cine ştie ce singurătate, pentru a nu vedea pe nimeni, 
aşa cum a făcut-o amica lordului Bolingbroke, să 
recunoaştem că această tânără fată s-ar fi încrustat în 
gloria poetului. Şi dacă acesta e sublimul, ce ziceţi de 
contrariul lui? 

Nefiind nici lordul Byron, nici Goethe, doi uriaşi ai 
poeziei şi ai egoismului, ci, pur şi simplu, autorul 
câtorva poezii preţuite, cu nu voi pretinde onorurile 
unui cult. Sunt foarte puţin martir. Sunt totodată 
inimos şi ambițios, pentru că trebuie să-mi fac 0 
situație şi sunt încă tânăr. Vedeţi-mă aşa cum sunt. 
Bunătatea regelui, protecţia miniştrilor săi, îmi asigură 
o existență onorabilă. Am toate aparențele unui om 
foarte obişnuit. Frecventez seratele din Paris absolut 
la fel ca primul venit, ca un neghiob, dar într-o trăsură 
ale cărei, roți nu calcă pe un teren asigurat de venituri 
înscrise în registrul fiscului. Dacă nu sunt bogat, n-am 
deci nici relieful pe care-l dau mansarda, munca 
neînțeleasă, gloria în mizerie a unor oameni care 
valorează mai mult decât mine, ca d'Arthezi:t!, de 
exemplu. Ce deznodământ prozaic căutați în fanteziile 
fermecătoare ale tânărului dumneavoastră entuziasm? 
Să ne oprim aici. Dacă am avut fericirea să vă par 0 
raritate pe pământ, aţi fost pentru mine ceva luminos 
şi măreț, ca stelele care se aprind şi dispar. Fie ca 
nimic să nu murdărească acest episod din viaţa 


noastră. Continuând astfel, s-ar putea să vă iubesc, să 
fiu cuprins de una dintre acele pasiuni care înfrâng 
obstacolele, care aprind în inimă văpăi a căror violenţă 
iscă îndoieli în privința duratei lor; şi, presupunând că 
aş avea succes la dumneavoastră, vom termina în 
modul cel mai vulgar: o căsătorie, un menaj, Copii... 
Oh! Belise şi Henriette Chrysale:*: împreună, e oare 
cu putinţă ?... Adio deci!” 


„Domnului de Canalis 


Amicul meu, scrisoarea dumneavoastră pe cât m-a 
bucurat pe-atât m-a mâhnit. Poate că în curând citirea 
scrisorilor noastre ne va aduce numai bucurii. 
Ințelegeţi-mă bine. Ne adresăm lui Dumnezeu, Li 
cerem o mulțime de lucruri, dar El rămâne mut. Eu 
vreau să găsesc la dumneavoastră răspunsurile pe 
care Dumnezeu nu mi le dă. Prietenia dintre 
domnişoara de Gournay şi Montaigne!“ nu se poate 
repeta? Nu cunoaşteţi menajul lui Simonde de 
Sismondi, la Geneva cel mai mişcător cămin cunoscut 
şi despre care mi s-a vorbit, ceva în genul marchizului 
şi marchizei de  Pescairei4!!, fericiţi chiar şi la 
bătrâneţe? Doamne! E oare imposibil să existe, ca într- 
o simfonie, două harfe care, la distanţă, îşi răspund 
una alteia, vibrează şi produc o delicioasă melodie? 
Bărbatul, singur în omenire, este totodată harfa, 
muzicianul şi ascultătorul. Mă vedeţi oare neliniştită în 
felul femeilor obişnuite? Oare nu ştiu că ieşiţi în lume, 
că vedeți acolo cele mai frumoase şi cele mai spirituale 
femei din Paris? Oare nu pot presupune că una dintre 
acele sirene catadicseşte să vă înlănţuie cu solzii ei 
reci şi că v-a dat un răspuns care mă întristează prin 
consideraţiile lui prozaice? Există, amicul meu, ceva 
mai frumos decât aceste flori ale cochetăriei pariziene, 
există o floare care creşte pe piscurile numite «oameni 
de geniu», mândria omenirii pe care o fecundează 


revărsând asupră-i norii ce mintea lor îi soarbe din 
ceruri; această floare vreau s-o cultiv şi s-o fac să 
înflorească, deoarece par fumurile ei sălbatice şi 
blânde nu ne vor lipsi niciodată, ele sunt veşnice. 
Faceţi-mi cinstea să nu credeţi că în mine ar fi ceva 
vulgar. Dacă aş fi fost Bettina, căci ştiu la cine aţi făcut 
aluzie, n-aş fi fost niciodată doamna d'Arnim; iar dacă 
aş fi fost una dintre femeile lordului Byron, m-aş afla 
acum într-o mănăstire. M-aţi lovit în punctul meu 
sensibil. Nu mă cunoaşteţi, dar mă veți cunoaşte. Simt 
în mine ceva sublim despre care se poate vorbi fără 
vanitate. Dumnezeu mi-a răsădit în suflet rădăcina 
acelei plante hibride născute în vârful munţilor despre 
care am vorbit şi pe care nu vreau s-o pun într-un 
ghiveci de flori, la fereastră, ca s-o văd ofilindu-se. Nu, 
acest caliciu minunat, unic, cu miresme imbătătoare, 
nu va fi târât în vulgaritățile vieții; el vă aparține, este 
al dumneavoastră fără ca vreo privire să-l 
pângărească, al dumneavoastră pe veci! Da, dragul 
meu, vă aparțin toate gândurile mele, - chiar şi cele 
mai secrete, cele mai nebuneşti; vă aparține, fără nicio 
şovăială, inima unei tinere fete, vă aparține o 
nemărginită afecţiune. Dacă persoana dumneavoastră 
nu mi se va potrivi, nu mă voi mărita niciodată. Pot trăi 
viața inimii, a spiritului, a sentimentelor 
dumneavoastră; ele imi plac şi voi rămâne totdeauna 
ceea ce vă sunt: o prietenă. Daţi dovadă de o frumoasă 
ținută morală şi asta îmi ajunge. Aceasta îmi va fi 
viața. Nu îndepărtați o tânără şi frumoasă slujitoare 
care nu dă înapoi, îngrozită, la ideea de a deveni într-o 
zi bătrâna guvernantă a poetului, de a fi câte puţin 
mama lui, menajera lui, cugetul lui, comoara lui. 
Această fată devotată, atât de necesară tuturor 
laturilor existenţei este întruchiparea Prieteniei pure 
şi dezinteresate, căreia îi mărturisim totul, care 
ascultă uneori, clătinând din cap, a dojană şi care 
veghează torcând la lumina lămpii, pentru a fi 


prezentă când poetul se întoarce acasă leoarcă de 
ploaie sau bombănind. latâ-mi soarta, dacă nu-mi va fi 
dat s-o am pe aceea de soție fericită şi devotată pe 
veci: eu zâmbesc atât uneia cât şi celeilalte. Şi credeți 
cumva că Franţa va fi păgubită dacă domnişoara 
d'Este nu-i va da doi sau trei copii, dacă nu va fi o 
oarecare doamnă Vilquin? In ce mă priveşte, nu voi îi 
niciodată o fată bătrână. Voi fi mamă prin binefaceri şi 
prin colaborarea mea secretă cu existența unui om 
mare căruia îi voi consacra toate gândurile şi toate 
eforturile mele pe lumea asta. Am o profundă oroare 
de vulgaritate. Dacă sunt liberă, bogată, dacă mă ştiu 
tânără şi frumoasă, nu voi aparţine niciodată vreunui 
nătărău sub pretextul că fiul unui pair al Franţei, 
vreunui neguţător care se poale ruina de pe o zi pe 
alta, vreunui bărbat chipeş care ar fi femeia, în menaj, 
nici vreunui bărbat care m-ar face să roşesc de 
douăzeci de ori pe zi fiindcă îi aparţin. Fiţi întru totul 
liniştit în această privinţă. Tatăl meu mă adoră prea 
mult pentru a-mi contraria dorințele. Dacă îi plac 
poetului meu, dacă el imi place, edificiul strălucitor al 
dragostei noastre va fi clădit la o asemenea înălțime 
încât va fi cu totul inaccesibil nefericirii: sunt un 
vulturaş, şi aţi vedea acest lucru din privirea mea. Nu 
voi repeta ceea ce v-am mai spus, ci 0 fac cu mai 
puţine cuvinte mărturisindu-vă că aş fi femeia cea mai 
fericită de a fi ținută ca o prizonieră, din dragoste, aşa 
cum sunt ţinută acum prin voința părintească. Eh, 
amicul meu, să socotim ca un roman adevărat ceea ce 
ni se întâmplă prin vrerea mea. 

O tânără fată, cu o imaginaţie aprinsă, închisă într- 
un foişor moare de dorinţa de a alerga prin parcul în 
care îi pătrunde numai privirea; găseşte un mijloc de 
a-şi desfereca gratiile, sare pe fereastră, escaladează 
zidul parcului şi se duce să zburde la vecin. Ei bine, 
acea tânără fată este sufletul meu, iar parcul vecinului 
este talentul de care dați dovadă. Oare nu este firesc? 


S-a văzut vreodată vecin să se plângă că gardul i-a fost 
stricat de nişte picioare frumoase? Atâta pentru poet. 
Sublimul moralist din comedia lui Moliere vrea 
motive? lată-le. Dragul meu Geronte!%, de obicei 
căsătoriile se fac în pofida bunului simţ. O familie ia 
informaţii despre un tânăr. Dacă Leandrul recomandat 
de o vecină sau pescuit la un bal nu a furat, dacă nu 
are tare vizibile, dacă are averea dorită, dacă a 
absolvit un colegiu sau o şcoală de drept, 
corespunzând astfel ideii vulgare despre educaţie, şi 
dacă are ținută, i se permite să vină să vadă o tânără 
persoană, strânsă în corset încă de dimineaţă, căreia 
mama îi ordonă să fie foarte atentă la ce vorbeşte şi îi 
recomandă ca nimic din sufletul, din inima ei să nu-i 
apară pe față, unde să-şi întipărească un zâmbet de 
dansatoare care işi încheie pirueta, înarmată cu 
instrucţiunile cele mai ferme privind pericolul de a-şi 
arăta adevăratul caracter şi căreia i se recomandă să 
nu pară de o cultură îngrijorătoare. Părinţii, după ce 
au căzut de acord asupra problemelor materiale, au 
bunăvoința să-i invite pe pretendenți să se cunoască, 
în momentele destul de rare când sunt singuri, când 
stau de vorbă, când se plimbă fără pic de libertate, 
deoarece, se şi ştiu legaţi unul de altul. Un bărbat îşi 
costumează atunci atât sufletul cât şi trupul, iar tânără 
fată, în ceea ce o priveşte, face la fel. Această jalnică 
comedie, ce cuprinde de-a valma buchete de flori, 
podoabe, spectacole, se cheamă «a face curte 
logodnicei». lată ce m-a revoltat şi de ce vreau ca o 
căsătorie legală să urmeze unei îndelungate căsnicii a 
sufletelor. În întreaga ei viață, numai în acest moment 
îi sunt necesare unei tinere fete reflecția, clarviziunea, 
experienţa. Am dreptul, voința, puterea, permisiunea 
să mă nenorocesc cu mâna mea, şi fac uz de această 
posibilitate, aşa cum a făcut şi mama mea, care, 
căâlăuzită de instinct, s-a măritat cu cel mai generos, 
cel mai devotat, cel mai drăgăstos bărbat, îndrăgit 


într-o seară pentru frumuseţea lui. Vă ştiu liber poet şi 
frumos. Fiţi sigur că n-aş fi ales drept confident pe 
unul dintre confrații dumneavoastră întru Apolo. Dacă 
mama mea a fost sedusă de frumuseţe, care este, 
poate, geniul formei, eu de ce n-aş fi atrasă şi de spirit 
şi de formă? Voi fi oare mai edificată studiindu-vă prin 
corespondență decât începând prin experienţa câtorva 
luni de curte? Aceasta e intrebarea, ar spune Hamlet. 
Dar procedeul meu, dragă Chrysale, are cel puțin 
avantajul de a nu compromite persoana noastră. Ştiu 
că dragostea îşi are iluziile ei şi că orice iluzie este 
trecătoare. Acesta e motivul atâtor despărțiri între 
îndrăgostiți care se credeau uniţi pe viaţă. 

Adevărata încercare este suferinţa şi fericirea. Abia 
după ce au trecut prin această dublă incercare a vieţii, 
dezvăluindu-şi astfel defectele şi calităţile şi 
cunoscându-şi unul altuia caracterul, două fiinţe pol să 
păşească mână în mână până la mormânt; dar dragul 
meu Argante, cine vă spune că mica dramă care a 
început între noi nu are viitor? În orice caz, n-am avut 
oare plăcerea corespondenţei noastre? 


Vă aştept ordinele, monseniore, şi sunt, 
din toată inima, a dumneavoastră 


O. d'Este-M. 


Domnişoarei O. d'Este-M. 


Ştiţi ce, sunteţi un demon şi vă iubesc! Oare 
aceasta ați vrut, făptură ieşită din comun? Poate vreţi 
doar să vă alungaţi lâncezeala provincială prin 
spectacolul prostiilor de care e capabil un poet? Ar fi o 
faptă într-adevăr răutăcioasă. Din cele două scrisori 
ale dumneavoastră se degajă efectiv suficientă 
şiretenie pentru a trezi această îndoială în mintea unui 


parizian. Nu mai sunt însă stăpân pe mine, viața şi 
viitorul meu depind de răspunsul pe care mi-l veţi da. 
Spuneţi-mi dacă certitudinea unei afecţiuni 
nemărginite, dăruite in pofida convențiilor sociale, v-ar 
mişca? În sfârşit, dacă îmi îngăduiţi să vă caut... Îmi 
sunt rezervate destule incertitudini şi nelinişti până voi 
şti dacă persoana mea vă place. Dacă îmi răspundeți 
favorabil, imi schimb viaţa şi spun adio unui mare 
număr de necazuri pe care avem nebunia să le numim 
fericire. Fericirea, draga mea necunoscută, este ceea 
ce visați dumneavoastră: o deplină contopire a 
sentimentelor o perfectă potrivire sufletească, 0 
puternică amprentă a frumosului ideal (ceea ce 
Dumnezeu ne îngăduie să avem aici, pe pământ) 
asupra acțiunilor vulgare ale vieții, căreia trebuie să-i 
dăm ce-i al ei, în sfârşit statornicia inimii, mai de 
prețuit decât ceea ce numim fidelitate. Mai poate fi 
vorba de un sacrificiu când în joc e un bine suprem, 
visul poeților, visul tinerelor fete, poemul pe care orice 
inteligenţă deosebită, la începutul vieţii şi atunci când 
gândirea îşi încearcă aripile, l-a mângâiat din priviri şi 
l-a sorbit din ochi pentru a-l vedea sfărâmându-se de o 
piedică pe cât de dură pe atât de vulgară, căci pentru 
aproape toți oamenii călcâiul  hRealităţii striveşte 
imediat acest mugur misterios care nu înfloreşte 
aproape niciodată? Tocmai de aceea încă nu voi vorbi 
despre mine, nici despre trecutul meu, nici despre 
caracterul meu, nici despre o afecţiune, filială din 
partea mea, pe care ați şi alterat-o, şi al cărei efect 
asupra vieţii mele explică cuvântul sacrificiu. M-aţi şi 
făcut să uit multe, ca să nu spun că m-aţi făcut să 
devin ingrat: vă este de ajuns? Oh, vorbiţi, spuneți un 
cuvânt şi vă voi iubi până când mi se vor închide ochii, 
aşa cum marchizul de Pescara şi-a iubit soţia, ca 
Romeo pe Julieta lui. Viaţa noastră, cel puţin pentru 
mine, va fi acea fericire senină pe care Dante 0 
numeşte elementul Paradisului său, poem cu mult 


superior Infernului. Ce ciudat, nu de mine, ci de 
dumneavoastră mă îndoiesc în lungile meditații în care 
mi-a plăcut, ca şi dumneavoastră poale, să străbat 
drumul himeric al unei existenţe visate. Da, draga 
mea, simt că pot să iubesc astfel, să păşesc spre 
mormânt cu o dulce încetineală şi mereu cu zâmbetul 
pe buze, dând braţul unei femei iubite, fără să-i tulbur 
vreodată seninătatea sufletului. Da, am curajul să-mi 
imaginez bătrâneţea noastră, să ne vedem cu părul 
alb, ca venerabilul istoric al Italiei, însufleţiţi de 
aceeaşi afecţiune, dar transformați cu fiecare anotimp. 
lată, nu mai pot să fiu doar prietenul dumneavoastră. 
Deşi Chrysale, Oronte şi Argante retrăiesc, spuneţi, în 
mine, încă nu sunt destul de bătrân pentru a bea dintr- 
o cupă întinsă de mâinile fermecătoare ale unei femei 
voalate fără să simt o dorinţă atroce de a-i sfâşia 
dominoul, masca, şi de a-i vedea chipul. Sau nu-mi mai 
scrieţi, sau daţi-mi speranță să vă zăresc, sau 
abandonez partida. Oare trebuie să vă spun adio? Imi 
permiteţi să semnez 


Prietenul dumneavoastră?” 


„Domnului de Canalis, 


Câtă  linguşeală! Cu câtă repeziciune s-a 
transformat gravul Anselme în frumosul Leandru! Cui 
trebuie să-i atribui o asemenea schimbare? Oare 
acelor gânduri negre pe care le-am aşternut pe albul 
hârtiei, acelor idei care sunt faţă de florile sufletului, 
meu ceea ce este un trandafir desenat cu creionul 
negru faţă de trandafirii din grădină? Sau amintirii 
tinerei fete luată drept mine şi care este faţă de 
persoana mea ceea ce este camerista faţă de stăpâna 
ei? Ne-am inversat roiurile? Eu sunt Rațiunea? Sunteţi 
Fantezia? Să lăsăm gluma la o parte. Scrisoarea 


dumneavoastră mi-a îmbătat sufletul, l-a făcut să 
cunoască primele bucurii pe care nu le datorez 
sentimentelor de familie. Ce sunt, cum a spus un poet, 
legăturile de sânge, care au atâta greutate pentru 
sufletele obişnuite, în comparaţie cu cele pe care mi le 
făureşte cerul în simpatiile misterioase? Daţi-mi voie 
să vă mulţumesc... Nu, pentru asemenea lucruri nu se 
mulţumeşte... Fiţi binecuvântat pentru fericirea pe 
care mi-aţi dat-o; fie să trăiţi bucuria pe care mi-aţi 
răspândit-o în suflet. Mi-aţi explicat unele nedreptăți 
aparente ale vieţii sociale. Gloria are în ea ceva 
strălucitor bărbătesc, care nu i se potriveşte decât 
bărbatului şi Dumnezeu ne-a interzis să purtăm 
această  aureolă, lăsându-ne în schimb iubirea, 
tandrețea pentru a răcori frunţile încinse de lumina ei 
cruntă. Mi-am simţit misiunea, sau, mai degrabă, mi- 
aţi confirmat-o. 

Uneori, amicul meu, m-am trezit dimineața cu un 
calm sufletesc inimaginabil. Un fel de pace, tandră şi 
divină, mă făcea să mă gândesc la cer. Primul meu 
gând era ca o binecuvântare. Numeam aceste 
dimineţi: «micile mele treziri din Germania»'*, în 
opoziție cu apusurile mele de soare din sud, pline de 
acțiuni eroice, de bătălii, de serbări romane şi de 
poeme înflăcărate. Ei bine, după ce am citit acea 
scrisoare în care vădeaţi o nerăbdare febrilă, am simţit 
în inimă răcoarea uneia din acele deşteptări cereşti 
când iubeam aerul, natura şi mă simţeam sortită să 
mor pentru o ființă iubită. Una dintre poeziile 
dumneavoastră: Cântecul unei tinere fete, zugrăveşte 
aceste clipe delicioase când te simţi cuprins de o 
bucurie calmă, când simţi nevoia să te rogi, şi ea este 
poezia mea favorită. Vreţi să aduni toate măgulirile 
mele într-una singură? Vă cred demn să fiţi eul... 

Scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, deşi scurtă, mi-a 
permis să citesc în inima dumneavoastră. Da, v-am 
ghicit reacțiile furtunoase, curiozitatea  stârnită, 


proiectele, toate vreascurile puse (ele cine?) pe 
rugurile inimii. Totuşi, încă nu ştiu destul despre 
dumneavoastră pentru a vă satisface rugămintea. Ştiţi, 
dragul meu, misterul îmi îngăduie acel abandon care 
lasă să se vadă până în adâncul sufletului. Odată 
văzută, adio cunoaştere reciprocă. Vreţi un pact? 
Primul încheiat între noi v-a fost dezavantajos? 

Ați câştigat prin el stima mea. Şi e mare lucru, 
prietene, o admiraţie dublă de stimă. Descrieţi-mi 
întâi, în puţine cuvinte, viaţa pe care o duceţi, apoi 
povestiți-mi cum trăiţi la Paris, zi de zi, fără nicio 
mistificare, ca şi cum, ați vorbi cu o veche prietenă; ei 
bine, după asta voi avea grijă ca prietenia noastră să 
facă un pas înainte. Vă voi vedea, amicul meu, v-o 
promit. Şi asta e mult... Toate acestea, dragul meu, nu 
înseamnă nicio legătură, nicio aventură, vă previn, nu 
pot duce la nicio galanterie, cum spuneţi între voi, 
bărbaţii. E vorba de viaţa mea, şi ceea ce îmi stârneşte 
uneori groaznice remuşcări pentru gândurile pe care 
le las să zboare în stoluri spre dumneavoastră, e vorba 
totodată de viaţa tatălui şi mamei mele, pe care-i ador; 
cărora alegerea mea trebuie să le placă şi care trebuie 
să-şi găsească în prietenul meu un adevărat fiu. 


În ce măsură spiritul dumneavoastră superb, căruia 
Dumnezeu îi dă aripile îngerilor fără a-i da întotdeauna 
şi perfecțiunea lor poate să se plece în faţa familiei, în 
faţa măruntelor ei mizerii?... Cât nu m-am gândit la 
asta! O, dacă mi-am spus în sinea mea, înainte de a 
veni spre dumneavoastră; «Să mergem...» nu 
înseamnă că pe drum nu mi-a bătut inima, şi nu mi-am 
ascuns nici  ariditatea drumului, nici greutăţile 
muntelui pe care urma să-l urc. Am meditat îndelung 
la toate. Oare nu ştiu că oamenii eminenţi, cum sunteți 
dumneavoastră, au cunoscut dragostea pe care au 
inspirat-o, ca şi pe aceea pe care au simţit-o, că au 
trăit mai mult de un roman şi că dumneavoastră, mai 
ales, nutrind acele himere pentru care femeile plătesc 
preţuri  nebuneşti, v-aţi ales cu mai multe 
deznodăminte decât capitole de început? Şi totuşi mi- 
am spus: «Să mergem!» pentru că am studiat mai mult 
decât credeţi geografia acelor piscuri ale Omenirii pe 
care le-aţi găsit glaciale. Nu mi-aţi spus despre Byron 
şi Goethe că erau doi coloşi ai egoismului şi ai poeziei? 
Eh, amicul meu, aţi comis astfel greşeala pe care o fac 
oamenii superficiali; poate, însă, că la dumneavoastră 
a fost generozitate, falsă modestie sau dorința de a 
scăpa de mine. li este îngăduit vulgului, dar nu 
dumneavoastră, să luaţi rezultatul strădaniilor drept o 
manifestare a personalităţii. Nici lordul Byron, nici 
Goethe, nici Walter Scott, nici Cuvier nici inventatorul 
nu-şi aparțin, ei sunt sclavii ideii lor; iar această forţă 
misterioasă este mai geloasă decât o femeie, ea îi 
absoarbe, îi face să trăiască şi îi ucide în folosul ei. 
Manifestările vizibile ale acestei existenţe ascunse se 
aseamână, prin rezultatul lor cu egoismul; dar cum să 
îndrăzneşti să spui că un om care s-a vândut plăcerii, 
instruirii sau măreției epocii sale este un egoist? O 
mamă capătă oare personalitate când jertfeşte totul 
copilului său?... Ei bine, detractorii geniului nu văd 
fecunda lui maternitate, asta-i tot. Viaţa poetului este 


în asemenea măsură un sacrificiu neîntrerupt, încât el 
are nevoie de o organizare excepțională pentru a se 
putea bucura de plăcerile unei vieţi obişnuite; de 
altfel, câte necazuri nu dau peste el când, după 
exemplul lui Moliere, vrea să trăiască viaţa 
sentimentelor, exprimându-le în forma lor culminantă: 
căci pentru mine, suprapus vieţii sale particulare, 
comicul lui Moliere este oribil. Generozitatea geniului 
mi se pare cvasidivină, iar eu v-am situat în această 
familie nobilă a pretinşilor egoişti. A, dacă aş fi întâlnit 
uscăciunea, calculul, ambiția acolo unde admir tot ce 
este mai scump sufletului meu, nici nu vă daţi seama 
ce durere m-ar fi cuprins! Am cunoscut decepția încă 
în pragul vârstei de şaisprezece ani! Ce-aş fi devenit 
aflând, la douăzeci de ani, că gloria este mincinoasă, 
văzând că cel ce, în operele sale, exprimă atâtea 
sentimente ascunse în inima mea, nu înțelege această 
inimă când ea i se dezvăluie numai lui? O, amicul meu, 
ştiţi ce s-ar fi întâmplat cu mine? Veţi pătrunde în 
ascunzişul sufletului meu. Ei bine, i-aş fi spus tatălui 
meu: «Aduceţi-mi ginerele care vă va fi pe plac, renunţ 
la orice dorinţă, măritaţi-mă pentru voi!» Și să fi fost 
acel bărbat, notar, bancher avar prost, un provincial 
plicticos ca n zi ploioasă, vulgar ca un alegător la 
colegiul de jos, să fi fost fabricant sau vreun brav 
militar lipsit de spirit, el ar fi avut în mine slujitoarea 
cea mai resemnată şi cea mai grijulie. Numai Că, 
îngrozitoare sinucidere de fiecare clipă, sufletul meu 
nu S-ar fi deschis niciodată la lumina dătătoare de 
viață a unui soare iubit, niciun murmur n-ar fi 
dezvăluit nici tatălui meu, nici mamei mele, nici 
copiilor mei, sinuciderea făptuită de ființa care, în 
această clipă, zgăâlțâie zăbrelele închisorii mele, care 
aruncă fulgere prin OChii mei, care zboară cu aripile 
larg desfăcute spre dumneavoastră, care se aşază ca o 
Polymnie în colţul în care lucraţi, respirând aerul, 
examinând totul cu o blinda curiozitate în priviri. 


Uneori, pe câmp, unde m-ar fi dus soțul meu, văzând o 
dimineaţă splendidă, aş fi vărsat, pe ascuns, câteva 
lacrimi într-adevăr amare. In sfârşit, aş fi avut în suflet 
şi într-un colț al comodei mele o comoară, cum au 
toate fetele decepţționate în dragoste, biete suflete 
poetice, atrase în suplicii de nişte zâmbete!... Eu, insă, 
cred în dumneavoastră, amicul meu. Această credinţă 
îndreaptă gândurile cele mai fantastice ale ambiţiei 
mele secrete, iar câteodată - vedeţi până unde merge 
sinceritatea mea - aş vrea să fi ajuns la jumătatea 
romanului pe care abia îl începem, atâta tărie simt în 
sentimentele mele, atâta forță a iubirii în inimă, atâta 
constanţă în rațiune, atâta eroism pentru obligaţia pe 
care mi-o asum, dacă dragostea se poale transforma 
vreodată în obligaţie! 

Dacă v-ar fi dat să mă urmați în minunatul refugiu 
unde ne văd trăind fericiţi, dacă mi-aţi cunoaşte 
proiectele, v-ar scăpa o frază teribilă cuprinzând şi 
cuvântul nebunie, iar eu aş fi poate crunt pedepsită 
pentru că am trimis atâta poezie unui poet. Da, vreau 
să fiu un izvor inepuizabil ca o ţară frumoasă, tot 
timpul celor douăzeci de ani pe care ni-i acordă natura 
ca să strălucim. Vreau să înlătur plictiseala prin 
cochetărie şi căutări. Voi fi curajoasă pentru prietenul 
meu, aşa cum sunt femeile pentru societate. Vreau să 
dau fericirii mereu altă față, să dau tandreței o notă 
spirituală, să pun ceva picant în fidelitate. Ambiţioasă, 
vreau să ucid rivalele în trecut, să înlătur necazurile 
exterioare prin blândeţea soţiei, prin mândra ei 
abnegaţie şi să am toată viața grijile cuibului, pe care 
păsările le au doar timp de câteva zile. Această zestre 
imensă trebuie să fie oferită unui om superior înainte 
de a cădea în mocirla tranzacţiilor vulgare. Mai găsiţi 
acum că prima scrisoare a fost o greşeală? Suflul unei 
voințe misterioase m-a aruncat spre dumneavoastră, 
după cum o furtună poartă o tufă de trandafir până în 
inima unei sălcii maiestuoase. Iar în scrisoarea pe care 


o ţin aici, pe inimă, aţi exclamat: «E vrerea 
Domnului!» aşa cum a făcut-o strămoșul 
dumneavoastră când a plecat în cruciadă. 

Oare n-o să spuneți: «Cât e de vorbăreaţă?» Toţi din 
jurul meu spun: «Cât e de tăcută, domnişoara!» 


O. d'Este-M” 


Persoanelor prin a căror bunăvoință aceste scrisori au 
ajuns la dispoziţia Comediei umane, li s-au părut foarte 
originale; dar admiraţia lor pentru acest duel între două 
spirite încrucişând pana, în timp ce feţele lor sunt mascate 
de cel mai strict incognito, s-ar putea să nu fie împărtăşită. 
Din o sută de spectatori, pe optzeci i-ar plictisi acest asalt. 
Respectul datorat, în orice ţară cu o guvernare 
constituţională, majorităţii, fie ea doar presupusă, a 
determinat suprimarea a unsprezece alte scrisori pe care şi 
le-au trimis Ernest şi Modeste în cursul lunii septembrie; 
dacă o majoritate măgulitoare le cere, să sperăm că ea va 
asigura şi mijloacele ca să le includem cândva aici. 

Solicitate de un spirit tot atât de agresiv pe cât părea de 
gingaşă inima, sentimentele realmente eroice ale bietului 
secretar se  dezlănţuiră în aceste scrisori pe care 
închipuirea fiecăruia le va vedea poate mai frumoase decât 
sunt, ghicind acea înţelegere între două suflete libere. Aşa 
încât, Ernest nu mai trăia decât prin aceste dulci bilete, aşa 
cum un avar nu mai trăieşte decât prin biletele de bancă; în 
timp ce la Modeste, o dragoste profundă lua locul plăcerii 
de a aduce agitaţie într-o viaţă glorioasă, de a fi, cu toată 
depărtarea, raţiunea însăşi a acelei vieţi, inima lui Ernest 
completa gloria lui Canalis. Din păcate, deseori este nevoie 
de doi oameni pentru a forma un iubit perfect, aşa cum în 
literatură nu creezi un tip decât folosind trăsăturile 
individuale ale câtorva caractere asemănătoare. De câte ori 
n-a spus o femeie într-un salon, după o convorbire intimă: 


„Acesta ar fi idealul sufletului meu, dar simt că-l iubesc pe 
acela, care nu este decât visul simţurilor!” 

Ultima scrisoare scrisă de Modeste - şi pe care iat-o - ne 
îngăduie să zărim insula fazanilor spre care meandrele 
acestei corespondențe îi purtase pe cei doi îndrăgostiţi. 


„Domnului de Canalis 


Să fiţi duminică la Le Havre; intraţi în biserică, daţi- 
i ocol, după liturghia de la ora unu, o dată sau de două 
ori, ieşiţi fără a spune nimănui nimic, fără a întreba 
ceva pe indiferent cine, dar s-aveţi un trandafir alb la 
butonieră. Intoarceţi-vă apoi la Paris, veţi găsi acolo un 
răspuns. Acest răspuns nu va fi ceea ce credeți, căci, v- 
am spus-o, viitorul nu-mi aparţine încă... Dar n-aş fi cu 
adevărat o nebună să vă spun da, fără să vă fi văzut? 
Când vă voi fi văzut, voi putea spune nu, fără să vă 
jignesc, fiind sigură că rămân necunoscută.” 


Această scrisoare a fost trimisă în ajunul luptei inutile 
care urma să aibă loc între Modeste şi Dumay. Fericita 
Modeste aştepta, deci, cu o nerăbdare bolnavicioasă 
duminica, atunci când ochii vor dezminţi sau vor da 
dreptate spiritului, inimii, una dintre clipele cele mai 
solemne din viaţa unei femei şi pe care trei luni de 
comunicări de la suflet la suflet o îmbrăcau cu tot fabulosul 
ce şi-l poate dori fata cea mai exaltată. 

Toată lumea, exceptând mama, luase toropeala acestei 
aşteptări drept calmul nevinovăţiei. Oricât de puternice ar 
fi legile familiei şi interdicțiile religioase, există numeroase 
Julie d'Estanges; numeroase Clarisse, cu sufletul plin ca o 
cupă care se revarsă sub un impuls divin. Oare nu era 
sublimă Modeste făcând o sforţare uriaşă ca să-şi reprime 
tinereţea exuberantă, ca să rămână ascunsă? Trebuie să 
spunem că amintirea surorii sale era mai puternică decât 
orice interdicții sociale; ea îşi călise voinţa pentru a nu-şi 


nesocoti nici tatăl, nici familia. Dar ce furtună în suflet! Şi 
cum să n-o fi ghicit o mamă? 

A doua zi, Modeste şi doamna Dumay o conduseră, la ora 
prânzului, pe doamna Mignon la soare, pe bancă, în mijlocul 
florilor. Oarba îşi întoarse faţa palidă şi zbârcită în direcţia 
oceanului, inspiră mireasma mării şi luă mâna Modestei, 
care rămase lângă ea. Când să-i pună întrebări fiicei, mama 
oscila între iertare şi dojană, deoarece recunoscuse 
dragostea, iar Modeste i se părea, ca şi falsului Canalis, o 
excepţie. 

— Numai de s-ar întoarce tatăl tău la timp! Dacă mai 
întârzie, din tot ce iubeşte nu te va mai găsi decât pe tine! 
Tocmai de aceea, Modeste, promite-mi din nou să nu-l 
părăseşti niciodată, spuse ea cu tandreţe maternă. 

Modeste duse mâinile mamei sale la buze şi le sărută, 
uşor, răspunzând:, 

— Mai trebuie să ţi-o repet? 

— Ah, copila mea, ţi-o cer pentru că eu însămi mi-am 
părăsit tatăl ca să-mi urmez soţul! lar tatăl meu era totuşi 
singur, nu avea alt copil în afară de mine... Ceea ce-ţi cer 
este să te măriţi după vrerea tatălui tău, să-i păstrezi un loc 
în inimă, să nu-l jertfeşti fericirii tale, să-l menţii în mijlociii 
familiei. Înainte de a-mi pierde vederea, i-am scris care sunt 
dorinţele mele şi le va împlini; îi cer să nu-şi împartă 
averea, nu pentru că nu aş avea încredere în tine, dar poţi fi 
vreodată sigur de un ginere? Eu, fiica mea, am fost 
înţeleaptă? Un semn cu ochiul mi-a hotărât viaţa. 
Frumuseţea, această firmă atât de înşelătoare, mie mi-a 
spus adevărul; dar, chiar de-ar fi la fel pentru tine, biet 
copil, jură-mi că dacă, aşa cum s-a întâmplat cu mama ta, te 
vor atrage aparențele, îi vei lăsa tatălui tău grija. de a se 
informa despre moravurile, inima şi viaţa dusă până atunci 
de cel pe care îl vei fi ales, dacă din întâmplare îţi vei alege 
un bărbat. 

— Nu mă voi mărita niciodată decât cu consimţământul 
tatălui meu, răspunse Modeste. 


Mama păstră cea mai adâncă tăcere după primirea 
acestui răspuns şi faţa ei aproape încremenită vădea că 
meditează în felul orbilor, cântărind într-însa tonul fiicei 
sale. 

— Pentru că, vezi tu, copila mea, spuse în sfârşit doamna 
Mignon după o lungă tăcere, dacă greşeala Carolinei mă 
ucide cu încetul, tatăl tău n-ar supravieţui unei greşeli 
comise de tine; îl cunosc, îşi va zbura creierii. 

Modeste făcu câţiva paşi pentru a se depărta de mama ei 
şi reveni după o clipă. 

— De ce ai plecat de lângă mine? întrebă doamna 
Mignon. 

— M-ai făcut să plâng, mamă, răspunse Modeste. 

— Ei bine, îngeraşul meu, sărută-mă. Nu iubeşti pe 
nimeni aici?... Nu ai pe cineva care-ţi acordă atenţie? 
întrebă ea, ţinând-o pe genunchi, inimă lângă inimă. 

— Nu, mamă dragă, răspunse mica iezuită. 

— Poţi să mi-o juri? 

— O, desigur! exclamă Modeste. 

Doamna Mignon nu mai spuse nimic, mai avea îndoieli. 

— În sfârşit, dacă ţi-ai alege un soţ, tatăl tău ar afla? 

— Am promis-o şi surorii mele, şi ţie, mamă. Ce greşeală 
vrei să fac când aud tot timpul: „Gândeşte-te la Bettina!” 
Biata mea soră! 

În momentul când, după cuvintele „biata mea soră 
rostite de Modeste, se stabili un armistițiu al tăcerii între 
fiică şi mamă, din ai cărei ochi stinşi curgeau lacrimi pe 
care Modeste nu le putu opri, nici punându-se în genunchi 
lângă doamna Mignon şi spunându-i: „lartă-mă, iartă-mă, 
mamă!”, admirabilul Dumay urca panta spre Ingouville cu 
pas susţinut, lucru neobişnuit în viaţa casierului. 

Trei scrisori aduseseră ruina, o scrisoare readucea 
bogăţia. În aceeaşi dimineaţă, Dumay primise, printr-un 
căpitan venit din mările Chinei, prima ştire de la patronul 
său, singurul lui prieten. 


LIA 


„Domnului Dumay, fost casier al casei Mignon 


Dragul meu  Dumay, exceptând  neprevăzutul 
navigaţiei, voi urma indeaproape corabia prin 
mijlocirea căreia îţi scriu; n-am vrut să părăsesc nava 
mea, cu care m-am oObişnuit. Iţi spusesem: «Lipsa de 
ştiri înseamnă ştiri bune!» Dar de la primul cuvânt al 
acestei scrisori te vei bucura, căci primul cuvânt este: 
«Am pe puţin şapte milioane!» O bună parte din ei îi 
aduc sub formă de indigo, o treime în valori bine 
cotate la Londra şi Paris, iar o altă treime în aur curat. 
Banii trimişi de tine m-au ajutat să ating cifra pe care 
mi-o fixasem, voiam două milioane pentru fiica mea şi 
bunăstarea pentru mine. Am făcut negoţ de opiu cu 
ridicata pentru firme din Canton de zece ori mai 
bogate decât mine. Nici nu vă imaginaţi, în Europa, ce 
reprezintă bogaţii negustori chinezi. Mă duceam din 
Asia Mică, unde imi procuram opiu la preţ scăzut, la 
Canton, unde livram cantităţile mele companiilor care 
îl comercializează. Ultima mea expediţie a avut loc în 
insulele Malaeziei, unde am putut să schimb venitul 
din opiu pe indigoul meu de primă calitate. De aceea, 
poate, voi avea cinci sau şase sute de mii de franci în 
plus, căci socotesc indigoul numai la cât l-am plătit. M- 
am simţit tot timpul bine, n-am avut nici cea mai 
uşoară boală. lată ce inseamnă să munceşti pentru 
familia ta! Incă din al doilea an, am putut să devin 
proprietarul vasului Mignon, un bric frumos de şapte 
sute de tone, construit din lemn de tec, căptuşit cu 
aramă şi ale cărui amenajări au fost făcute pentru 
mine. Acesta constituie şi el o aliere. Viaţa pe mare, 
activitatea dorită pentru comerţul meu, eforturile mele 
ca să devin un fel de căpitan de cursă lungă m-au 
menţinut într-o stare de sănătate excelentă. Dar 
vorbindu-ţi despre toate acestea, nu-ți vorbesc despre 
copila şi despre scumpa mea soție! Eşti bogat, Dumay. 
Partea ta, separat de averea mea, urcă la cinci sute 


şaizeci de inii de franci, pe care ţi-i trimit printr-un 
mandat care nu-ţi va fi achitat decât ţie de către casa 
Mongenod de la New York, prevenită de pe acum. 
Câteva luni încă şi vă voi revedea pe toţi, sper bine 
sănătoşi. Şi-acum, dragul meu Dumay, dacă îţi scriu 
numai ţie, este pentru că vreau să păstrez secretul 
asupra averii mele şi pentru că vreau să-ţi las grija de 
a-i pregăti pe îngerii mei pentru bucuria reîntoarcerii. 
M-am săturat de negoț şi vreau să plec din Le Havre. 
Intenţia mea este de a răscumpăra domeniul şi 
castelul de La Bastie, de a institui un majorat cu o 
rentă de cel puţin o sută de mii de franci şi de a cere 
regelui favoarea ca ginerele meu să-mi poarte numele 
şi titlul. Or tu cunoşti, bietul meu Dumay, nenorocirea 
care ni s-a tras din strălucirea fatală a opulenţei. Prin 
ea am pierdut onoarea uneia dintre fiicele mele. Am 
condus înapoi în Java pe cel mai nefericit tată: un biet 
negustor olandez, cu o avere de nouă milioane, căruia 
ambele fiice i-au fost răpite de nişte mizerabili, şi am 
plâns împreună ca doi copii. Aşadar, nu vreau să se 
ştie de averea mea. Iocmai de aceea nu voi debarca la 
Le Havre, ci la Marsilia. Secundul meu este un 
provensal, un fost servitor al familiei mele, pe care L- 
am ajutat să-şi facă o mică avere. Castagnould va 
primi instrucţiuni pentru a răscumpăra La Bastie şi voi 
vinde indigoul prin mijlocirea casei Mongenod. Imi voi 
depune fondurile la Banca Franţei şi mă voi întoarce la 
voi atribuindu-mi o avere aparentă de numai un milion, 
în mărfuri. Se va presupune că zestrea Modestei este 
doar de două sute de mii de franci. Principala mea 
preocupare va fi să-mi aleg un ginere demn să-mi preia 
numele, stemele, titlurile. Nu m-am îndoit de line, 
dragul meu, nicio clipă. M-am gândit că buna şi 
admirabila mea soție, soția ta şi cu tine aţi ridicat un 
zid în jurul fiicei mele şi că voi putea pune o sărutare 
plină de speranţe pe fruntea îngerului care mi-a 
rămas. După ce am luptat în război şi am făcut negoț, 


vom face agricultură, iar tu vei fi administratorul 
nostru. Iţi convine? Astfel, vechiul meu prieten, iată-te 
liber să-ţi hotărăşti comportarea faţă de familia mea, 
să vorbeşti despre succesele mele sau să le ţii sub 
tăcere. Am încredere în prudența ta; vei spune ceea ce 
vei socoti că e bine. In patru ani, câte schimbări de 
caracter nu se pot produce? Las totul pe seama ta. 
Adio, dragul meu Dumay. Spune-le alor mei că nu i-am 
uitat şi că-i sărut din inimă zi de zi, seara şi dimineața. 
Al doilea mandat, de asemenea personal, de patruzeci 
de mii de franci este pentru familia mea până una alta. 
Patronul şi prietenul tău, Charles Mignon. 


— Tatăl tău se întoarce, spuse doamna Mignon fiicei sale. 

— De unde ştii asta, mamă? întrebă Modeste. 

— Numai asemenea veste putea să-l facă pe Dumay să 
alerge. 

Modeste, adâncită în gândurile ei, nu-l văzuse şi nu-l 
auzise pe Dumay. 

— Victorie! strigă locotenentul încă de la poartă. 
Doamnă, colonelul n-a fost niciodată bolnav şi se întoarce... 
se întoarce pe Mignon, o frumoasă navă a lui, care trebuie 
să valoreze, împreună cu încărcătura ei, despre care-mi 
scrie, opt sau nouă sute de mii de franci; el vă recomandă 
însă cea mai mare discreţie, fiindcă poartă încă în inimă 
rana lăsată de nenorocirea micuţei noastre răposate. 

— Şi-a făcut în ea un loc de mormânt, spuse doamna 
Mignon. 

— Şi atribuie această nenorocire, ceea ce mi se pare 
probabil, cupidităţii pe care o stârnesc marile averi la 
tineri... Să ne bucurăm între noi, să nu spunem nimic 
nimănui, nici lui Latournelle, dacă se poate. Domnişoară, 
spuse el Modestei, la ureche, scrieţi-i tatălui dumneavoastră 
O scrisoare, care să-i parvină înainte de sosirea lui la Le 
Havre, întrucât el este nevoit să treacă prin Paris. Scrieţi-i 


pe larg, aveţi tot timpul, voi lua scrisoarea luni, căci luni 
sigur voi pleca la Paris... 

Modeste se temu că Dumay şi Canalis se vor întâlni şi vru 
să urce în camera ei ca să scrie şi să amine întâlnirea. 

— Domnişoară, reluă Dumay cu toată umilinţa, barându-i 
trecerea, spuneţi-mi că tatăl dumneavoastră îşi regăseşte 
fiica fără alt sentiment în inimă decât acela pe care l-a avut 
la plecarea sa pentru el şi pentru mama dumneavoastră. 

— l-am jurat surorii şi mamei mele, mi-am jurat mie 
însămi să fiu consolarea, fericirea şi gloria tatălui meu şi aşa 
va fi! răspunse Modeste, aruncându-i lui Dumay o privire 
mândră şi dispreţuitoare. Nu-mi tulburaţi, prin bănuieli 
jignitoare bucuria de a-l şti pe tatăl meu curând în mijlocul 
nostru. Inima unei tinere fete nu poate fi împiedicată să 
palpite, doar n-o să-mi cereţi să fiu o mumie? spuse ea. 
Persoana mea este a familiei mele, dar inima mea îmi 
aparţine. Dacă iubesc, tatăl meu şi mama mea vor afla acest 
lucru. Sunteţi mulţumit, domnule? 

— Mulţumesc, domnişoară, răspunse Dumay, mi-aţi redat 
viaţa; aţi fi putut totuşi să continuaţi să-mi spuneţi Dumay 
chiar dacă mi-aţi dat o palmă! 

— Jură-mi, spuse mama, că n-ai schimbat nicio vorbă şi 
nicio privire cu vreun tânăr. 

— Jur, mamă, spuse Modeste zâmbind şi privindu-l pe 
Dumay care o examina şi zâmbea ca o fetişcană ce face o 
şotie. 

— Ar însemna să fie tare prefăcută! exclamă Dumay 
după ce Modeste se întoarse în casă. 

— Fiica mea Modeste poate să aibă cusururi, răspunse 
mama, dar e incapabilă să mintă. 

— Ei bine, să fim deci liniştiţi, reluă locotenentul, şi să 
gândim că nefericirea şi-a încheiat socotelile cu noi. 

— Voia Domnului! replică doamna Mignon. 
Dumneavoastră îl veţi vedea; eu nu voi putea decât să-l 
aud... E destulă durere în bucuria mea! 


În acel moment, Modeste, deşi fericită că tatăl ei se 
întoarce, era necăjită ca Perrette când îşi văzu ouăle sparte. 
Ea sperase într-o avere mai mare decât cea anunţată de 
Dumay. Devenită ambițioasă pentru poetul ei, dorea cel 
puţin jumătate din cele şase milioane despre care vorbise în 
cea de a doua scrisoare a ei. Pradă dublei sale bucurii şi 
contrariată de mica supărare pe care i-o cauza relativa ei 
sărăcie, se aşeză la pian, acel confident al atâtor fete care îi 
mărturisesc patimile şi dorinţele lor, exprimându-le prin 
nuanțele interpretării. Dumay vorbea cu soţia lui 
plimbându-se pe sub ferestre, îi încredința secretul averii 
lor şi o întreba care-i sunt dorinţele şi intenţiile. 

Doamna Dumay, ca şi soţul ei, nu avea altă familie decât 
familia Mignon. Cei doi soţi hotărâră să trăiască în Provența 
dacă contele de la Bastie va pleca în Provența şi să-şi lase 
averea aceluia dintre copiii Modestei care va avea nevoie de 
ea. 

— Auziţi-o pe Modeste! le spuse doamna Mignon. Numai 
o fată îndrăgostită poate să compună asemenea melodii 
fără să fi studiat muzica... 

Casele pot să ardă, averile să se prăbuşească, taţii să se 
întoarcă din călătorie, imperiile să se destrame, holera să 
decimeze oraşul, dragostea unei tinere fete îşi continuă 
zborul ca natura mersul, ca îngrozitorul acid pe care l-a 
descoperit chimia şi care poate să găurească globul dacă 
nu-l absoarbe ceva în centru. 

lată romanţa inspirată Modestei de situaţia ei, pe 
stanţele pe care trebuie să le cităm, chiar dacă sunt tipărite 
în volumul al doilea al ediţiei amintite de Doriat; căci, 
pentru a-şi adapta muzica la ele, tânără artistă le-a 
nesocotit cezurile, făcând unele modificări care ar putea să- 
i mire pe admiratorii stilului corect, deseori prea savant, al 
acestui poet: 


CHANI D'UNE JEUNE FILLE 


Mon coeur leve-toi! Deja l'alouette 
Secoue en chantant son aile au soleil; 
Ne dors plus, mon coeur, car la violette 
FEleve ă Dieu l'encens de son reveil. 


Chaque fleur vivante et bien reposee, 
Ouvrant tour ă tour les yeux pour se voir 
A dans son calice un jieu de rosee 

Perle d'un jour qui lui sert de miroir. 


On sent dans l'air pur que l'ange des roses 
A passe la nuit a benir les fleurs; 

On voit que pour lui toutes sont €ecloses. 

II vient d'en haut raviver leurs couleurs. 


Ainsi, leve-toi, puisque l'alouette 

Secoue en chantant son aile au soleil; 
Rien ne dort plus, mon coeur! La violette 
Eleve â Dieu l'encens de son reveil.144: 


Şi iată, pentru că progresul tipografiei o permite, muzica 
Modestei, căreia o expresie delicioasă îi transmitea 
farmecul admirat la marii cântăreţi şi pe care nicio 
tipografie, ieroglifică sau fonetică, n-ar putea să-l redea 
vreodată. 








ri 








Dev l'en- 





te £-/eve 
van - te et 


(on coeur, le-ve doi! 
vi - o — Jet 


Allegretto 
car he 
ră — vei/, 


plus, /Don Coeur, 
- cens de son 











== PP pi pi 


bien  re-po -sce, (u  vrant toură  bour les eu pourse 













dans son ca - li — ceun peu de ro-se - e, Per - le d'un 















our qui lui sert de mi - roi. On  sentodanstair pur aa 






Bibi triere 










des fleurs; (n 


Ze = ni 


mut 3 


* 
E) 
e; 
w 
Tg 
“ 
îns 
Dă 
, 
id 
vw 
LL 
a=i 
pt 
Rad 
S 
= 


Vient den bau ra-vi- 


& = clo-ses. d] 


voit que pour lui dou-les sont 


-gve /'a lou-et = 


puis 


Ie-ve- ini, 


— Jeurs. Ain = 


- ver /eurs cou 


Rien ne art 


av so —/eil; 


- te.Se-cove en chantant son aile 





P) 
Îi aa | 








spor UE Eta Era E 


Jette FE — eve Ei Dev Pon - cens de son râ-veil. 




















— E frumos, spuse doamna Dumay; Modeste este 
muziciană, asta-i tot... 

— E posedată, exclamă casierul, căruia bănuiala mamei 
îi pătrunse în inimă, cutremurându-l. 

— E îndrăgostită, repetă doamna Mignon. 

Reuşind, prin dovada netăgăduită adusă de această 
melodie, să-i transmită certitudinea în privinţa dragostei 
ascunse a Modestei, doamna Mignon îi tulbură casierului 


bucuria stârnită de întoarcerea şi de succesele patronului 
său. Bietul breton cobori în Le Havre ca să-şi reia ocupaţia 
la Gobenheim; apoi, înainte de a se înapoia pentru cină, 
trecu pe la Latournelle ca să le împărtăşească temerile sale 
şi să le ceară sprijin şi ajutor. 

— Da, dragul meu prieten, spuse Dumay, în prag, 
despărţindu-se de notar, sunt de aceeaşi părere cu doamna: 
fata e îndrăgostită, asta e sigur, iar în rest, dracu ştie! Iată- 
mă dezonorat. 

— Nu fii dezolat, Dumay, răspunse micul notar, laolaltă 
vom fi tot atât de tari ca această micuță şi, la un moment 
dat, orice fată îndrăgostită comite o imprudenţă care o 
trădează. Dar despre asta vom vorbi deseară. 

Astfel, toate persoanele devotate familiei Mignon se 
văzură pradă aceleiaşi nelinişti care îi muncea în ajun, 
înainte de experienţa pe care bătrânul ostaş o crezuse 
decisivă. Inutilitatea atâtor eforturi îl supără atât de tare pe 
Dumay, încât nu vru să plece după averea lui, la Paris, 
înainte de a fi dezlegat această enigmă. Aceşti oameni 
inimoşi, pentru care sentimentele erau mai de preţ decât 
interesele, gândeau în acea clipă că, fără totala inocenţă a 
fiicei sale, colonelul putea să moară şi el de durere după 
Bettina, moartă, şi după soţia sa, oarbă. Disperarea lui 
Dumay făcu o asemenea impresie Latournellilor, încât ei 
uitară de plecarea lui Exupere, pe care în cursul dimineţii îl 
îmbarcaseră pentru Paris. În cursul cinei, la care fură 
numai ei trei, domnul, doamna Latournelle şi Butscha, 
întoarseră problema pe toate feţele, examinând toate 
supoziţiile posibile. 

— Dacă Modeste ar iubi pe cineva din Le Havre, s-ar fi 
speriat ieri, spuse doamna Latournelle; iubitul ei este deci 
din altă parte. 

— Azi-de-dimineaţă, spuse notarul, i-a jurat mamei sale 
de faţă cu Dumay că nu a schimbat nicio privire şi nicio 
vorbă cu nimeni... 

— O fi iubind în felul meu? spuse Butscha. 


— Şi cum iubeşti tu, bietul meu băiat? întrebă doamna 
Latournelle. 

— Doamnă, răspunse micul cocoşat, iubesc în sinea mea, 
de la distanţă, cât ar fi de-aici până la stele... 

— Şi cum faci, prostuţule? spuse doamna Latournelle 
zâmbind. 

— Ah, doamnă, răspunse Butscha, ceea ce credeţi că 
este o cocoaşă e învelitoarea aripilor mele! 

— Deci asta e explicaţia pecetei tale! exclamă notarul. 

Pecetea lui Butscha era o stea având dedesubt cuvintele: 
„Fulgens, sequor” (strălucitoare-o, te voi urma), deviza 
casei de Chastillonest. 

— O fată frumoasă poate fi tot atât de neîncrezătoare ca 
şi cea mai urâtă, spuse Butscha de parcă şi-ar fi vorbit sieşi. 
Modeste este destul de inteligentă să se teamă că e iubită 
numai pentru frumuseţea ei! 

Cocoşaţii sunt făpturi minunate, de altfel pe de-a-ntregul 
datorate societăţii; căci pe planul naturii, fiinţele slabe şi 
anormale trebuie să piară. Faptul că au coloana vertebrală 
curbată sau răsucită le dă acestor oameni, în aparenţă 
respingători, un fel de privire în care fluidul nervos se 
adună în măsură mai mare decât la ceilalţi, şi aceasta în 
chiar centrul în care se elaborează, în care acţionează şi din 
care ţâşneşte asemenea unei lumini pentru a însufleţi fiinţa 
interioară. În seara aceea, Gobenheim nu veni, Butscha fu 
partenerul domnului Dumay contra domnului şi doamnei 
Latournelle. În răstimpul cât Modeste lipsi, pe la ora nouă, 
ca să pregătească patul mamei sale, doamna Mignon şi 
prietenii săi putură să discute cu inima deschisă. Bietul 
copist, însă, abătut din cauza convingerii care pusese 
stăpânire şi pe el, părea tot atât de străin de acele 
dezbateri pe cât fusese Gobenheim cu o seară mai înainte. 

— Ei bine, dar ce ai, Butscha? exclamă doamna 
Latournelle mirată. S-ar spune că ţi-ai pierdut toată 
familia... 


O lacrimă ţâşni din ochii băiatului abandonat de un 
marinar suedez şi a cărui mamă murise de durere la spital. 

— Nu vă am decât pe dumneavoastră pe lume, răspunse 
el cu tulburare în glas, iar compătimirea faţă de mine este 
prea sfântă ca s-o pierd vreodată, căci n-am să fiu nicicând 
nevrednic de bunătatea pe care mi-o arătaţi. 

Acest răspuns făcu să vibreze o coardă la fel de sensibilă 
la martorii scenei, coarda delicateţei. 

— Cu toţii vă iubim, domnule Butscha, spuse doamna 
Mignon cu o voce emoţionantă. 

— Am şase sute de mii de franci! spuse bravul Dumay. 
Vei fi notar în Le Havre şi succesorul lui Latournelle. 

Americanca strânse mâna bietului cocoşat. 

— Aveţi şase sute de mii de franci!... exclamă 
Latournelle, ridicându-şi privirea şi aţintind-o asupra lui 
Dumay de îndată ce el rostise aceste cuvinte. Şi le lăsaţi pe 
doamne să stea aici!... Şi Modeste nu are un cal frumos! Şi 
n-are profesori de muzică, de pictură, de... 

— Ei! îi are abia de câteva ceasuri!... exclamă 
americanca. 

— Sst! făcu doamna Mignon. 

— Deci aţi primit veşti de la domnul Mignon? spuse 
notarul. 

— Se întoarce, spuse doamna Mignon, dar secretul să 
rămână între noi... Când soţul meu va afla că Butscha ne-a 
ţinut companie, că ne-a arătat prietenia cea mai vie şi mai 
dezinteresată atunci când toată lumea ne întorcea spatele... 
Aşa că, amicul meu, spunea ea încercând să-şi îndrepte faţa 
către. Butscha, poţi să tratezi încă de pe acum cu 
Latournelle... 

— Dar are vârsta cerută, are douăzeci şi cinci de ani şi 
jumătate, spuse Latournelle. lar pentru mine, băiatul meu, 
a-ţi uşura achiziţionarea biroului meu de notariat înseamnă 
a-mi plăti o datorie. 

Butscha, care săruta mâna doamnei Mignon, udând-o cu 
lacrimi, avea faţa plânsă când Modeste deschise uşa 


salonului... 

— Cine l-a supărat pe piticul meu misterios?... întrebă 
ea. 

— Ei, domnişoară Modeste, oare noi, copiii pe care i-a 
legănat nefericirea, plângem vreodată de supărare? Tocmai 
mi s-a arătat atâta dragoste câtă am în inima mea pentru 
toţi acei care îmi place să-i socotesc ca rude. Voi fi notar, voi 
putea să mă îmbogăţesc. Ah, ah, săracul Butscha va fi poate 
într-o zi bogatul Butscha! Habar n-aveţi câtă îndrăzneală 
are acest amărât! exclamă el. 

Cocoşatul se lovi violent cu pumnul în pieptu-i scobit şi se 
instală în faţa căminului după ce îi aruncase Modestei o 
privire care se strecură ca un licăr pe sub pleoapele lui 
grele şi coborâte. În acest incident neprevăzut, el 
întrezărise posibilitatea de a afla ce este în inima stăpânei 
sale. Timp de o clipă, Dumay crezu că Butscha avusese 
îndrăzneala să se adreseze Modestei şi schimbă repede o 
privire cu prietenii săi, pe care ei o înţeleseră bine şi care îi 
făcu să-l contemple pe Butscha cu un fel de spaimă 
împletită cu curiozitate. 

— Am şi eu visele mele! reluă Butscha, ai cărui ochi nu o 
părăseau pe Modeste. 

Tânără fată îşi cobori pleoapele, mişcare prin ea însăşi 
întru totul revelatoare pentru copist. 

— Dumneavoastră vă plac romanele. Îngăduiţi-mi, fericit 
cum sunt, să vă încredinţez secretul meu şi îmi veţi spune 
dacă încheierea romanului, pe care l-am imaginat pentru 
viaţa mea, este posibil; altfel, la ce bun averea? Pentru 
mine, aurul înseamnă fericire mai mult decât pentru oricare 
altul, căci pentru mine fericirea va fi să îmbogăţesc o fiinţă 
iubită! Dumneavoastră, care ştiţi atâtea, domnişoară, 
spuneţi-mi dacă te poţi face iubit, independent de 
înfăţişarea ta, frumoasă sau urâtă, numai pentru sufletul 
tău... 

Modeste îşi ridică ochii spre Butscha. În ei era o 
întrebare tristă, şi în acel moment Modeste împărtăşi 


bănuielile lui Dumay. 

— Când voi fi bogat, voi căuta o fată frumoasă şi săracă, 
o abandonată ca şi mine, care să fi suferit mult şi să fie 
nefericită; îi voi scrie, o voi consola, voi fi geniul ei bun; ea 
va citi în inima mea. În sufletul meu, îi voi da ambele mele 
bogății dintr-odată, şi aurul meu, oferit cu multă delicateţe 
şi gândirea mea, împodobită cu toate splendorile pe care 
hazardul naşterii le-a refuzat înfăţişării mele groteşti! Voi 
rămâne ascuns ca o cauză căutată de savanţi. Poate că 
Dumnezeu nu este frumos... Fireşte, copila aceea, devenind 
curioasă, va voi să mă vadă; îi voi spune însă că sunt urât ca 
un monstru, mă voi zugrăvi în culorile cele mai urâte... 

La aceste cuvinte, Modeste îi privi fix pe Butscha; nici 
dacă i-ar fi spus „Ce ştiţi de dragostea mea?” n-ar fi fost mai 
limpede. 

— Dacă voi avea fericirea să fiu iubit pentru poezia din 
inima mea... dacă, într-o zi, acestei femei i se va părea că 
sunt doar puţin pocit, recunoaşteţi că voi fi fericit ca cel mai 
frumos bărbat, ca un bărbat genial iubit de o fiinţă celestă 
ca dumneavoastră... 

Roşeaţa care coloră obrajii Modestei îi dezvălui 
cocoşatului aproape toată taina tinerei fete. 

— Ei bine, s-o îmbogăţeşti pe cea pe care o iubeşti şi să-i 
placi moralmente, abstracţie făcând de înfăţişare, să fie 
oare acesta mijlocul de a fi iubit? Acesta-i visul bietului 
cocoşat, visul de ieri. Căci astăzi adorabila dumneavoastră 
mamă mi-a oferit cheia viitoarei mele averi, promiţându-mi 
să-mi înlesnească cumpărarea unui birou de notariat. Dar 
înainte de a deveni un Gobenheim, mai e de ştiut dacă 
această transformare îngrozitoare este utilă. Ce credeţi, 
domnişoară?... 

Modeste era atât de surprinsă, încât nu-şi dădu seama 
că Butscha i se adresează. Îndrăgostitul întinsese cursa lui 
mai bine decât soldatul, astfel încât, înmărmurită, biata fată 
rămase fără glas. 


— Bietul Butscha, spuse foarte încet doamna Latournelle 
soţului ei, a înnebunit?... 

— Vreţi să înfăptuiţi povestea cu Frumoasa şi Fiara, 
răspunse în sfârşit Modeste, dar uitaţi că Fiara se schimbă 
în Făt-Frumos. 

— Credeţi? spuse piticul. Eu mi-am închipuit întotdeauna 
că această schimbare indica sufletul devenit, vizibil şi 
eclipsând fizicul prin lumina lui puternică. Dacă n-am să fiu 
iubit, am să rămân ascuns, asta-i tot! Dumneavoastră şi 
toată familia, doamnă, spuse el patroanei sale, în loc să 
aveţi un pitic la dispoziţie, veţi avea o viaţă şi o avere. 

Butscha îşi reluă locul şi, simulând calmul cel mai 
perfect, spuse celor trei jucători: 

— Cine face cărţile? 

În sinea lui, însă, îşi spunea eu durere: 

— Vrea să fie iubită pentru ea însăşi, corespondează cu 
vreo falsă celebritate; până unde o fi ajuns? 

— Mamă dragă, e zece fără un sfert, spuse Modeste 
mamei sale. 

Doamna Mignon îşi luă la revedere de la prieteni şi 
merse să se culce. 

Cei ce vor să se iubească în taină pot fi spionaţi de câinii 
din Pirinei, de mame, de tot felul de Dumay şi de 
Latournelle, şi tot nu sunt în primejdie; dar un îndrăgostit? 
Înseamnă diamant contra diamant, foc contra foc, 
inteligenţă contra inteligenţă, o ecuaţie perfectă şi ai cărei 
termeni se întrepătrund. Duminică dimineaţa, Butscha i-o 
luă înainte patroanei sale care venea totdeauna s-o ia pe 
Modeste la biserică şi începu să patruleze prin faţa 
chaletului în aşteptarea factorului poştal. 

— Aveţi vreo scrisoare azi pentru domnişoara Modeste? 
îi spuse el umilului slujbaş al statului când îi văzu 
apropiindu-se. 

— Nu, domnule, nu... 

— De câtăva vreme, guvernul are în noi un client grozav! 
exclamă copistul. 


— Păi, da! răspunse factorul. 

Modeste văzu şi auzi acest mic dialog din camera ei, 
unde se posta întotdeauna la acea oră ca să-l pândească pe 
factor. 

Ea cobori, ieşi în grădiniţă, unde strigă cu o voce 
schimbată: 

— Domnule Butscha... 

— Iartă-mă, domnişoară, spuse cocoşatul ajungând la 
portiţa pe care Modeste o deschise singură. 

— Puteţi să-mi spuneţi dacă printre meritele 
dumneavoastră, ce vă dau dreptul la afecțiunea unei femei, 
includeți şi ruşinosul spionaj la care vă dedaţi? îl întrebă 
tânăra fată, încercând să-şi strivească sclavul sub privirea 
ei, printr-o atitudine de regină. 

— Da, domnişoară! răspunse el cu mândrie. Ah, nu 
credeam, reluă el cu voce joasă, că viermii pot îi de folos 
stelelor!... dar este aşa. Aţi fi preferat să vă descopere 
mama dumneavoastră, domnul Dumay, doamna Latournelle 
şi nu o fiinţă, aproape proscrisă, care vi se oferă ca una 
dintre florile pe care le tăiaţi pentru a vă servi de ele o 
clipă? Cu toţii ştiu că iubiţi; dar eu sunt singurul care ştie 
cum. Luaţi-mă aşa cum aţi lua un câine vigilent, am să vă 
ascult, am să vă păzesc, n-am să latru niciodată şi n-am să 
vă judec de fel. Nu vă cer nimic, decât să-mi îngăduiţi să fiu 
şi eu bun la ceva. Tatăl dumneavoastră v-a pus un Dumay în 
menajerie; luaţi-vă un Butscha şi o să vedeţi!... Un biet 
Butscha care nu vrea nimic, nici măcar un os! 

— Ei bine, accept, spuse Modeste, care dorea să scape 
de un paznic atât de inteligent. Duceţi-vă de îndată, din 
hotel în hotel, la Graville, la Le Havre, pentru a afla dacă n- 
a sosit din Anglia un domn Arthur... 

—  Ascultaţi, domnişoară, spuse Butscha respectuos, 
întrerupând-o pe Modeste, am să merg pur şi simplu să mă 
plimb pe malul mării, şi va fi de ajuns, pentru că tot ce vreţi 
este să nu fiu astăzi la biserică. 


Modeste îl privi pe pitic cu o mirare prostească zugrăvită 
pe faţă. 

— Ascultaţi, domnişoară! V-aţi înfăşurat obrajii cu un 
fular, aveţi un voal dublu la pălărie: toate astea ca să vedeţi 
fără a fi văzută. 

— De unde vă vine atâta putere de înţelegere? exclamă 
Modeste, roşind. 

— Ei, domnişoară, nu aveţi corset! Vă ascundeţi talia sub 
câteva fuste, vă ascundeţi mâinile în nişte mănuşi vechi şi 
frumoasele dumneavoastră picioare în nişte botine 
groaznice, v-aţi îmbrăcat urât ca să... 

— Ajunge! spuse ea. Şi cum voi fi sigură că am fost 
ascultată? 

— Patronul meu trebuie să meargă la Saint-Adresse şi 
asta îl supără; bun cum este, n-a vrut să-mi răpească 
duminica. Ei bine, am să-i propun să merg eu. 

— Duceţi-vă şi veţi avea toată încrederea mea... 

— Sunteţi sigură că nu aveţi nevoie de mine la Le Havre? 

— Da. Ascultaţi, spuse ea arătând spre cerul fără nor. 
Vedeţi cumva urma păsării care a trecut adineauri? Ei bine, 
faptele mele, curate cum e şi aerul curat, nu lasă mai multe 
urme. Liniştiţi-l pe Dumay, liniştiţi-i pe Latournelli, liniştiţi-o 
pe mama. Şi să ştiţi că, înainte de întoarcerea tatălui meu, 
mâna aceasta - spuse ea arătându-i o mână frumoasă, 
delicată, cu degetele răsfirate printre care răzbătea lumina 
zilei - nu va fi acordată nimănui, ea nu va fi nici măcar 
înfiorată de un sărut dat de ceea ce se numeşte un iubit. 

— Şi de ce vreţi să nu fiu astăzi la biserică? 

— Îmi puneţi întrebări, după ce v-am făcut onoarea să vă 
spun şi să vă cer unele lucruri... 

Butscha salută fără să răspundă şi alergă la patronul 
său, încântat să intre în serviciul unei asemenea stăpâne. 

O oră mai târziu, domnul şi doamna Latournelle veniră 
să o ia pe Modeste, care se plânse de o groaznică durere de 
dinţi. 

— N-am avut curajul să mă-mbrac, spuse ea. 


— Atunci, rămâi acasă, spuse buna notăreasă. 

— O, nu, vreau să mă rog pentru fericita întoarcere a 
tatălui meu, răspunse Modeste, şi m-am gândit că, înfofolită 
astfel, îmi va face mai mult bine decât rău să ies. 

Şi domnişoara Mignon merse singură, alături de 
Latournelle. Ea refuză să dea braţul tutorelui ei, de teamă 
să nu-i pună întrebări în privinţa tremurului lăuntric care o 
stăpânea la ideea că peste puţin îl va vedea pe marele ei 
poet. Nu urma ca o singură privire să-i hotărască viitorul? 

Există oare în viaţa omului moment mai fermecător 
decât cel al primei întâlniri pe care şi-a dat-o? Reînvie oare 
vreodată simţămintele ascunse în fundul inimii şi. care 
atunci îşi deschid larg aripile? Mai pot fi regăsite plăcerile 
nespuse pe care le-ai gustat alegânduc-ţi, cum a făcut Ernest 
de la Briere, şi cel mai bun brici, şi cele mai frumoase 
cămăşi, şi gulerele ireproşabile, şi hainele cele mai 
îngrijite? Ajungi să divinizezi tot ce este legat de această 
clipă supremă. Compui atunci, numai pentru tine, poezii 
secrete, care preţuiesc tot atât cât cele ale femeii; iar în 
ziua când ele sunt ghicite, totul s-a sfârşit! Oare aceste 
lucruri nu sunt ca şi floarea fructelor sălbatice, aspră şi 
suavă totodată, pierdută în adâncul pădurilor, bucuria 
soarelui, sau, cum spune Canalis în Cântecul tinerei fete, 
bucuria plantei căreia îngerul florilor i-a îngăduit să se 
vadă? Aceasta tinde să ne aducă aminte că, asemenea 
multor fiinţe sărace pentru care viaţa începe prin muncă şi 
prin grija pentru o situaţie, modestul la Briere încă nu 
fusese iubit. Sosit seara, în ajun, se culcase imediat, ca o 
cochetă, pentru a alunga oboseala drumului, iar acum, 
după ce făcuse baie, se îmbrăcase aşa cum gândea că-l 
avantajează. 

Aici îşi găseşte, poate, locul un portret al lui, fie chiar şi 
pentru a justifica ultima scrisoare pe care avea să i-o scrie 
Modestei. 

Născut într-o familie bună din Toulouse, înrudită de 
departe cu cea a ministrului care îl luase sub protecţia sa, 


Ernest avea acea purtare ireproşabilă care vădeşte o 
educaţie primită încă din leagăn, dar practica afacerilor îi 
imprimase, fără efort, o notă gravă, căci pedanteria 
constituie primejdia oricărei gravităţi premature. De 
statură mijlocie, el se impunea prin faţa delicată şi blajină, 
de un ton cald, deşi lipsită de culoare, dar pe care şi-o 
punea în valoare printr-o mustață mică şi o muscă a la 
Mazarin. Fără acest semn de virilitate, ar fi semănat cu o 
tânără fată deghizată în bărbat, atât de mult tăietura 
obrazului şi a buzelor erau ale unei fiinţe răsfăţate, atât de 
mult am fi gata să atribuim unei femei dinţii săi de un email 
transparent şi de o perfecţie aproape nenaturală. Adăugaţi 
la aceste calităţi feminine o vorbă blajină ca şi obrazul, 
blajină ca şi ochii săi albaştri, cu pleoape orientale, şi veţi 
înţelege foarte bine de ce ministrul îl poreclise pe tânărul 
său secretar particular „domnişoara de la Briere”. Fruntea 
boltită, pură, frumos încadrată de părul negru abundent, 
părea visătoare şi nu dezminţea expresia figurii, care era cu 
totul melancolică. Proeminenţa arcadei ochiului, măcar că 
foarte elegant tăiată, umbrea privirea şi mai adăuga la 
această melancolie tristeţea fizică, pentru a ne exprima 
astfel, pe care o realizează pleoapele când coboară prea 
mult pe ochi. Acea îndoială de sine pe care noi o traducem 
prin cuvântul modestie, însufleţea aşadar şi trăsăturile şi 
persoana. Poate că acest ansamblu va fi înţeles cum se 
cuvine dacă vom preciza că logica desenului ar cere un oval 
mai prelung al capului, o distanţă mai mare între bărbia 
care se termina brusc şi fruntea micşorată oarecum de felul 
în care se pieptăna. Deşi la Briere era pe atunci subţire, 
făcea parte din acel gen de oameni care, formându-se 
târziu, capătă la treizeci de ani proporţii neaşteptate. 

Acest tânăr ar fi reprezentat foarte bine, pentru cei 
familiarizați cu istoria Franţei, figura regală şi de 
neimaginat a lui Ludovic al XIII-lea, de o modestie 
melancolică fără o cauză cunoscută, palid sub coroană, 
îndrăgind oboseala vânătorii şi urând munca, timid cu 


metresa lui până, într-atât încât nu se atingea de ea, 
indiferent până la a lăsa să i se taie capul celui mai bun 
prieten al său. Un Hamlet conformist, sau o boală 
incurabilă. Dar viermele care îl rodea pe Ludovic al XIII-lea, 
îl făcea să fie palid şi îi luă puterea, era la Ernest simpla 
neîncredere în sine, timiditatea bărbatului căruia încă nicio 
femeie nu-i spusese: „Cât te iubesc!”, şi mai ales 
devotamentul lui cu care n-avea ce face. După ce, la 
căderea unui guvern, auzise răsunând clopotul de 
înmormântare a unei monarhii, bietul băiat întâlnise în 
Canalis o stâncă ascunsă sub un muşchi elegant, astfel încât 
căuta o forţă pe care s-o iubească; iar acea nelinişte a 
căţeluşului în căutare de stăpân îi dădea aerul unui rege. 
Aceşti nori, aceste sentimente, această expresie de 
suferinţă zugrăvite pe faţă-i o făceau mult mai frumoasă 
decât o credea referendarul, destul de mâhnit să se audă 
categorisit de femei drept o frumuseţe sumbră, gen ieşit din 
modă într-o vreme când fiecare ar fi vrut ca numai el să 
deţină trâmbiţele Judecăţii de Apoi. 

Neîncrezătorul Ernest îşi recăuta aşadar prestigiul prin 
îmbrăcămintea atunci la modă. Pentru această întrevedere, 
unde totul depindea de prima impresie, el îmbrăcă un 
pantalon negru şi cizme lustruite cu grijă, o jiletcă de 
culoarea sulfului de sub care se vedea o cămaşă de o 
deosebită fineţe încheiată cu butoni de opal, o cravată 
neagră, o mică redingotă de culoare albastru-deschis 
ornată cu rozeta decoraţiei, redingotă care părea lipită de 
spate şi de talie printr-un procedeu nou. Purtând frumoase 
mănuşi de piele de căprioară de culoarea bronzului 
florentin, ţinea în mâna stângă un mic baston şi pălăria cu 
un gest a la Ludovic al XIV-lea, lăsându-şi astfel la vedere, 
cum cerea vremea, părul rânduit cu artă şi pe care lumina 
arunca luciri mătăsoase. Instalat încă de la începutul slujbei 
sub porticul intrării, el examină biserica, privindu-i pe toţi 
credincioşii, dar îndeosebi credincioasele, care-şi muiau 
degetele în apa sfinţită. 


O voce interioară îi strigă Modestei: „lată-l!”, când 
ajunse la biserică. Acea redingotă şi acea înfăţişare vădit 
pariziene, acea rozetă, acele mănuşi, acel baston, parfumul 
părului, nimic nu era din Le Havre. De aceea, când la Bri€ere 
se întoarse ca s-o examineze pe masiva şi ţanţoşa 
notăreasă, pe micul notar şi  „pachetul” (expresie 
consacrată printre femei) sub care se ascundea Modeste, 
biata copilă, deşi întrutotul pregătită, primi o puternică 
lovitură în inimă văzând această figură poetică, pe care 
lumina zilei cădea din plin. Nu putea să se înşele: un mic 
trandafir alb acoperea rozeta. Ernest va recunoaşte oare pe 
necunoscuta lui aşa cum e ea împopoţonată cu o pălărie 
veche garnisită cu un văl dublu?... Modeste se temu atât de 
mult de puterea de pătrundere a dragostei, încât adoptă un 
mers de bătrână. 

— Nevastă, spuse micul Latournelle mergând spre ea, 
domnul acesta nu-i din Le Havre. 

— Vin atâţia străini! răspunse notăreasa. 

— Dar vin oare vreodată străinii, spuse notarul, să vadă 
biserica noastră, care nu-i mai veche de două secole? 

Ernest rămase tot timpul liturghiei la uşă, fără a reuşi să 
zărească, printre femeile de-acolo, niciuna care să-i 
împlinească speranţele. 

Modeste nu-şi putu stăpâni surescitarea decât spre 
sfârşitul slujbei. Încercă bucurii pe care numai ea le-ar fi 
putut descrie. Auzi, în sfârşit, răsunând pe lespezi pasul 
unui om din lumea bună; căci, odată liturghia terminată, 
Ernest făcu ocolul bisericii, unde nu se mai aflau decât 
dilletanti'*! credinţei, care deveniră obiectul unei savante 
şi perspicace analize. 

Ernest remarcă tremurul excesiv al cărţii de rugăciuni 
din mâna persoanei voalate, când trecu pe lângă ea; şi cum 
ea era singura care îşi ascundea chipul, i se treziră bănuieli 
confirmate de persoana Modestei, pe care o studie cu 
atenţia  iscoditoare a  îndrăgostitului. Când doamna 
Latournelle părăsi biserica, el ieşi, o urmări de la o distanţă 


cuviincioasă şi o văzu înapoindu-se împreună cu Modeste în 
strada Regală, unde domnişoara Mignon obişnuia să 
aştepte ora vecerniei. 

După ce măsură cu privirea casa împodobită cu firme, 
Ernest întrebă un trecător de numele notarului. Acesta îl 
numi cu orgoliu, pe domnul Latournelle, primul notar al 
oraşului Le Havre... 

Când iubitul ei străbătu strada Regală încercând să vadă 
ce se petrece înăuntrul casei. Modeste se plânse că se simte 
atât de rău, încât nu mai merse la vecernie, iar doamna 
Latournelle îi ţinu companie. Astfel, bietul Ernest nu se 
alese cu nimic din toate eforturile sale. Nu îndrăzni să 
meargă să se plimbe la Ingouville, îşi făcu o obligaţie de 
onoare în a o asculta, şi se înapoie la Paris după ce, 
aşteptând plecarea diligenţei, scrise o scrisoare expediată 
din Le Havre, pe care Frangoise Cochet avea s-o primească 
a doua zi. 

Duminicile, domnul şi doamna Latournelle obişnuiau să 
cineze la chalet, unde o conduceau pe Modeste după 
vecernie. Astfel că, de îndată ce tânăra bolnavă se simţi mai 
bine, ei urcară înapoi la Ingouville însoţiţi de Butscha. 
Modeste, fericită, îşi puse o toaletă încântătoare. Când 
cobori pentru cină, uitase de deghizarea de dimineaţă, de 
pretinsa durere de dinţi şi fredona: 


„Nu mai dormi, inima mea, căci violeta 
Inalță spre Dumnezeu lauda trezirii ei.” 


Butscha simţi un uşor fior văzând-o pe Modeste, într-atât 
i se păru de schimbată, căci părea purtată de aripile 
Amorului, avea aerul unei silfide şi în obraji coloritul divin al 
bucuriei. 

— Dar de cine sunt versurile pe care ai compus o muzică 
atât de frumoasă? o întrebă doamna Mignon pe fiica ei. 

— De Canalis, mamă, răspunse ea, înroşindu-se brusc 
din vârful frunţii şi până la rădăcina gâtului. 


— Canalis! exclamă piticul, căruia tonul Modestei şi 
roşeaţa ei îi dezvăluiră singurul aspect al tainei pe care încă 
nu-l ştia. El, marele poet, să facă romanțe? 

— Sunt, spuse ea, doar nişte versuri pe care mi-am 
îngăduit să potrivesc câteva fragmente din vechi arii 
germane. 

— Nu, nu, reluă doamna Mignon, muzica asta este 
compusă de tine, fiica mea! 

Modeste, simțind că roşeşte tot mai tare, ieşi în mica 
grădină, luându-l pe Butscha cu ea. 

— Puteţi să-mi faceţi un mare serviciu, îi spuse ea cu 
voce joasă. Dumay face pe discretul faţă de mama şi faţă de 
mine în privinţa averii cu care se întoarce tatăl meu şi aş 
vrea să ştiu cum stau lucrurile. Dumay nu i-a trimis, la 
timpul său, tatei cinci sute şi nu ştiu câte mii de franci? Tata 
nu e un om care să lipsească patru ani doar pentru a-şi 
dubla capitalul. Or, se întoarce pe o navă care-i aparţine, iar 
partea pe care i-a dat-o lui Dumay se ridică la aproape şase 
sute de mii de franci. 

— Nu merită osteneala de a-l întreba pe Dumay, spuse 
Butscha. Când a plecat, tatăl dumneavoastră, după cum 
ştiţi, pierduse patru milioane, pe care fără îndoială le-a 
recâştigat; lui Dumay trebuie să-i fi dat însă zece la sută din 
beneficiile sale, iar după averea pe care o mărturiseşte 
demnul breton, noi, patronul meu şi cu mine, presupunem 
că averea colonelului se ridică la şase sau şapte milioane... 

— O, tată! spuse Modeste, ducându-şi mâinile la piept şi 
ridicând ochii spre cer, îmi dai pentru a doua oară viaţă!... 

— Ah, domnişoară, spuse Butscha, iubiţi un poet! Genul 
acesta de om este, mai mult sau mai puţin un Narcis! Oare 
va fi în stare să vă iubească cu adevărat? Un ticluitor de 
fraze ocupat să potrivească cuvinte e tare plicticos. Un 
poet, domnişoară, nu e poezia, după cum sămânţa nu e 
floarea. 

— Butscha, n-am văzut în viaţa mea om mai frumos! 


— Frumuseţea, domnişoară, este un văl care adeseori 
ascunde numeroase imperfecţiuni... 

— E inima cea mai angelică... 

— Să dea Dumnezeu să aveţi dreptate, spuse piticul, 
unindu-şi palmele a rugă, şi să fiţi fericită! Acest om va 
avea, ca şi dumneavoastră, un servitor în Jean Butscha. N- 
am să mai fiu, deci, notar, ci mă voi apuca de studiu, de 
ştiinţe... 

— Dar de ce? 

— Ei, domnişoară, pentru a vă creşte copiii, dacă aveţi 
bunăvoința să-mi îngăduiţi să le fiu preceptor... Ah, dacă aţi 
vrea să acceptaţi un sfat! Ştiţi ce, daţi-mi mână liberă: voi 
şti să aflu viaţa şi moravurile acestui om, să descopăr dacă e 
bun, dacă e nervos, dacă e blând, dacă vă va purta 
respectul pe care-l meritaţi, dacă e în stare să iubească în 
mod sincer, punându-vă mai presus de orice, chiar şi de 
talentul lui... 

— Dar ce importanţă are, de vreme ce-l iubesc? spuse ea 
cu naivitate. 

— Da, e adevărat! exclamă cocoşatul. 

În aceeaşi clipă, doamna Mignon spunea prietenilor ei: 

— Fiica mea l-a văzut azi-dimineaţă pe cel pe care-l 
iubeşte! 

— Să fie oare jiletca aceea de culoarea sulfului care te-a 
intrigat atât de mult, Latournelle? exclamă notăreasa. 
Tânărul acela avea un trandafir alb la butonieră... 

— A, spuse mama, semnul de recunoaştere. 

— Avea, reluă notăreasa, rozeta de ofiţer al Legiunii de 
onoare. E un om încântător! Dar ne înşelăm! Modeste nu şi- 
a ridicat vălul, era înveşmântată ca o sărăntoacă şi... 

— Şi, spuse notarul, zicea că nu se simte bine, dar acum 
şi-a scos boarfele de pe ea şi e sănătoasă tun... 

— De neînțeles! exclamă Dumay. 

— Din nefericire totul e acum clar ca lumina. zilei, spuse 
notarul. 


— Copila mea, se adresă doamna Mignon Modestei, care 
se înapoiase în casă urmată de Butscha, n-ai văzut cumva 
azi-dimineaţă la biserică un tinerel bine îmbrăcat, care avea 
un trandafir alb la butonieră, decorat... 

— L-am văzut, spuse repede Butscha, dându-şi seama, 
după atenţia fiecăruia, de cursa în care putea să cadă 
Modeste, e Grindot, faimosul arhitect cu care primăria este 
în tratative pentru restaurarea bisericii, a sosit din Paris, 
azi-dimineaţă; când plecam la Saint-Adresse l-am văzut 
examinând exteriorul clădirii. 

— A, este un arhitect... Mă cam intrigase, spuse 
Modeste. căreia piticul îi dăduse astfel timpul să-şi revină... 

Dumay se uită strâmb la Butscha, iar Modeste, acum 
prevenită, îşi compuse o figură de nepătruns. Neîncrederea 
lui Dumay fu stârnită la culme şi el îşi propuse să meargă a 
doua zi la primărie ca să afle dacă arhitectul aşteptat 
apăruse într-adevăr la Le Havre. Butscha, la rându-i, foarte 
îngrijorat de viitorul Modestei, hotări să plece la Paris şi să-l 
spioneze pe Canalis. 

Gobenheim veni să joace whist şi comprimă;, prin 
prezenţa lui, toate sentimentele în clocot. Modeste aştepta 
cu nerăbdare ora când mama ei avea să meargă la culcare; 
voia să scrie, nu scria niciodată decât noaptea, şi iată 
scrisoarea pe care i-o dictă dragostea atunci când ea socoti 
că toată lumea doarme: 


„Domnului de Canalis 


Ah, prietenul meu iubit! Ce nimicuri cumplite sunt 
portretele dumneavoastră expuse în vitrinele 
negustorilor de gravuri! Și eu care mă socoteam 
fericită cu acea oribilă litografie! Mi-e ruşine că iubesc 
un bărbat atât de frumos. Nu, nu-mi pot imagina că 
pariziencele pot fi atât de stupide încât să nu fi văzut 
că sunteţi întruchiparea visului lor. Dumneavoastră 
părăsit! Lipsit de dragoste!... Nu mai cred un cuvânt 


din cele ce mi-aţi scris despre viața dumneavoastră 
obscură, petrecută în muncă, despre devotamentul 
faţă de un idol căutat zadarnic până azi. Aţi fost iubit 
prea mult, domnule; fruntea dumneavoastră palidă şi 
suavă ca floarea de magnolie, o spune îndeajuns. Ce se 
va întâmpla cu mine, acum?... Ah, de ce m-aţi trezit la 
viață! Am crezut pentru o clipă că apăsătorul meu 
înveliş mă părăseşte! Sufletul meu a sfărâmat cristalul 
care-l ţinea prizonier şi mi s-a revărsat prin vine! în 
sfârşit, tăcerea îngheţată a lucrătorilor a încetat dintr- 
odată pentru mine. Vechea biserică mi s-a părut 
luminoasă; bolțile ei, strălucind de aur şi de azur ca O 
catedrală italiană, au sclipit deasupra capului meu. 
Melodiile armonioase pe care îngerii le cântă 
martirilor făcându-i să-şi uite suferințele au 
acompaniat orga! Pietrele oribile ale pavajului din Le 
Havre mi s-au părut un câmp presărat cu flori. Văzând 
marea, am recunoscut în ea o veche prietenă al cărei 
limbaj, plin de simpatie faţă de mine, nu-l cunoşteam 
destul. Am înţeles că trandafirii din grădina şi din sera 
mea mă adoră de multă vreme şi mă îndeamnă în 
şoaptă să iubesc; ei au zâmbit când m-am întors de la 
biserică şi am auzit numele dumneavoastră. Melchior 
murmurat de clopotele florilor. Da, iată-mă vie, 
datorită ţie! poate mai frumos decât regele şi decât 
înțepatul lord Byron, al cărui chip este la fel de tulbure 
ca şi climatul englez. Atinsă doar de una dintre 
privirile tale orientale, care mi-a străpuns vălul negru, 
mi-ai turnat sângele tău în inimă, am simţit că ard din 
cap până-n picioare! Ah, nu aşa simţim viața când ne 
naştem. O lovitură dată ţie m-ar atinge în aceeaşi 
clipă, iar existența mea nu se mai explică decăt prin 
gândurile tale. Ştiu la ce slujeşte divina armonie a 
muzicii, ea a fost inventată de îngeri pentru 
exprimarea dragostei. A avea geniu şi a fi frumos, 
dragul meu Melchior, e prea mult! La naştere, omul ar 
trebui să aleagă. Dar când mă gândesc la comorile de 


tandreţe şi de afecţiune pe care mi le-ai dăruit, mai 
ales de o lună încoace, mă întreb dacă nu visez! Nu, 
îmi ascunzi un mister! Ce femeie ţi-ar ceda fără să 
moară? Ah, gelozia mi-a pătruns în inimă odată cu o 
dragoste în care nu credeam! Puteam să-mi imaginez 
un asemenea foc? Ce fantezie nouă şi de necrezut! Te- 
aş vrea urât, acum! Ce nebunii am mai făcut ajungând 
acasă! Daliile galbene mi-au amintit de jiletca ta 
frumoasă, toți trandafirii albi mi-au devenit prieteni şi 
i-am salutat cu o privire care-ţi aparţinea în întregime. 
Culoarea  mănuşilor care se mulau pe mâinile 
gentilomului, totul, până şi zgomotul paşilor pe 
lespezi. Totul mi se înfăţişează în amintire cu atâta 
fidelitate, încât şi peste şaizeci de ani îmi voi aduce 
aminte Chiar şi de cele mai mici amânunte ale acestei 
sărbători, cum ar fi culoarea deosebită a aerului, 
lumina soarelui reflectată pe un stâlp, voi auzi 
rugăciunea pe care ai rostit-o, voi respira mireasma 
tămâii din altar şi voi crede vă simt deasupra capetelor 
noastre mâinile preotului care, dând ultima 
binecuvântare, ne-a binecuvântat pe amândoi în clipă 
când treceai pe lângă mine! Bunul abate Marcellin ne- 
a şi cununat! Plăcerea supraomenească de a trăi în 
acest nou univers de simţiri neaşteptate nu poate îi 
egalată decât de bucuria de a-ţi vorbi despre ea, de a 
retrimite toată fericirea mea celui care mi-o revarsă în 
suflet cu dărnicia soarelui. Aşa că jos cu vălul, dragul 
meu! Ştii ce? Inapoiază-te îndată. Imi scot cu plăcere 
masca. 

Ai auzit, desigur, vorbindu-se de casa Mignon din Le 
Havre? Ei bine, eu sunt, în urma unei ireparabile 
întâmplări nefericite, unica moştenitoare. N-ai de ce să 
ne disprețuieşti, suntem descendenţii unuia dintre 
vitejii de odinioară, originar din Auvergne! Armele 
casei Mignon de le Bastie nu le vor dezonora pe cele 
ale casei Canalis. Blazonul nostru, roşu, împărţit în 
două pe diagonală de o bandă neagră, cu patru 


monezi!4! de aur pe ea, şi având în fiecare câmp O 
cruce de aur patriarhală, este încununat de o pălărie 
de cardinal şi are ciucurii drept suporţi. lubitule, voi fi 
credincioasă devizei noastre: Una fides, unus Dominus! 
O singură credinţă şi un singur stăpân. 

Poate că, amicul meu, vei găsi o doză de sarcasm în 
numele meu după toate câte am făcut şi după cele ce-ţi 
mărturisesc aici. Mă numesc Modeste. Așadar nu te- 
am înșelat niciodată semnând O. D'Este-M. Şi nici nu 
te-am înşelat vorbindu-ţi de averea mea; ea va atinge, 
cred, cifra care te-a făcut să fii atât de virtuos. Și 
tocmai ştiind prea bine că pentru tine averea e un 
considerent fără importanţă, iți vorbesc despre ea cu 
simplitate. Trebuie totuşi să-ţi spun cât sunt de fericită 
că pot da fericirii noastre libertatea de acţiune pe care 
o asigură averea, că pot spune: «Haidem!» când ne va 
veni fantezia să vedem o țară, să zburâm cu o caleaşcă 
bună, aşezaţi unul lângă altul, lipsiţi de grija banilor; 
în sfârşit, fericită că-ţi pot da dreptul să-i spui regelui: 
«Am averea pe care o pretindeţi pair-ilor voştri!...» 
Astfel, Modeste Mignon îţi va fi de folos cu ceva şi 
banii ei vor căpăta cea mai nobilă destinaţie. In ceea 
ce o priveşte pe subsemnata, ai văzut-o o dată, la 
fereastra ei, în rochie de casă... Da, blonda fiică a Evei 
cea blondă era necunoscuta aceea; dar cât de putin 
seamână Modeste de astăzi cu cea de atunci! Una era 
într-un linţoliu, iar cealaltă a primit de la tine suflul 
vieţii. Dragostea curată şi permisă, dragostea la care 
tatăl meu, în sfârşit întors din călătorie şi bogat, va 
consimţi, m-a scos cu mâna ei, totodată copilărească şi 
puternică, din mormântul în care dormeam! M-ai trezit 
cum trezeşte soarele florile. Privirea iubitei tale nu mai 
este privirea acelei micuțe  Modeste, atât de 
îndrăzneață, oh, nu! Ea este ruşinată, întrevede 
fericirea şi se voalează sub pleoapele caste. Astăzi mi-e 
teamă că nu-mi merit soarta! Regele s-a înfățișat în 
splendoarea lui, stăpânul meu nu mai are decât o. 


supusă care îi cere iertare pentru marea-i îndrăzneală, 
ca jucătorul cu zarurile măsluite după ce-l escrocase 
pe cavalerul de Grammont. Haide, poete drag, voi fi 
Mignon a ta; dar o Mignon mai fericită decât cea a lui 
Goethe, căci mă vei lăsa în patria mea, nu-i aşa? In 
inima ta. In clipa când aştern pe hârtie această dorinţă 
de logodnică, o privighetoare din parcul Vilquin îmi 
răspunde pentru tine. O, spune-mi repede că 
privighetoarea, picurându-şi nota ei atât de pură, atât 
de clară, atât de plină, care mi-a umplut inima de 
bucurie şi de dragoste, ca o Bună-Vestire, n-a minţit! 

Tatăl meu va trece prin Paris, venind din Marsilia; 
casa Mongenod îi va şti adresa; du-te să-l vezi, iubitul 
meu Melchior spune-i că mă iubeşti, dar nu încerca să- 
i spui cât te iubesc, asta să rămână pentru totdeauna 
un secret între noi şi Dumnezeu! Mama, fiica lui 
Wallenrod  Tustall-Bartenstild, îmi va da dreptate 
mângâindu-mă, se va bucura din tot sufletul de poemul 
nostru secret, atât de fantezist, de omenesc şi de divin 
totodată! Ai mărturisirea fiicei, obține consimțământul 
contelui de la Bastie, tatăl celei ce este 


A ta 
Modeste 


P S. Mai ales nu veni la Le Havre fără să fi obținut 
aprobarea tatălui meu, iar dacă mă iubeşti, vei şti să-l 
găseşti cu prilejul trecerii sale prin Paris.” 


— Dar ce faceţi la ora asta, domnişoară Modeste? 
întrebă Dumay. 

— Îi scriu tatălui meu, răspunse ea bătrânului ostaş, n-aţi 
spus că plecaţi mâine? 

Dumay n-avu ce să mai spună, se duse să se culce din 
nou, iar Modeste se apucă să scrie o scrisoare lungă tatălui 
ei. 


A doua zi, Franqoise Cochet, speriată la vederea 
timbrului din Le Havre, veni la chalet să-i predea tinerei 
sale stăpâne scrisoarea următoare, luând-o totodată pe cea 
scrisă de Modeste. 


„Domnişoarei O. D'Este-M. 


Inima mi-a spus că dumneavoastră sunteţi femeia 
voalată şi deghizată cu atâta grijă, aşezată între 
domnul şi doamna Latournelle, care n-au decât un 
copil, un fiu. Ah, scumpa mea iubită, dacă aţi fi de o 
condiție modestă, fără strălucire, fără rude ilustre, 
fără avere chiar nici nu ştiţi cât aş fi de bucuros! Ar 
trebui să mă cunoaşteţi acum, de ce nu mi-aţi spune 
adevărul? Nu sunt poet decât prin dragoste, prin 
inimă, prin dumneavoastră. Oh, de câtă putere a 
sentimentelor am nevoie ca să rămân aici, în hotelul 
«Normandia», şi să nu urc la Ingouville, pe care-l văd 
pe fereastră! Oare mă veți iubi cum vă iubesc eu? Să 
pleci din Le Havre la Paris cu această incertitudine nu 
înseamnă, oare, să fii pedepsit pentru dragoste ca şi 
când ai fi comis o crimă? Am ascultat orbeşte. O, să 
primesc imediat o scrisoare, căci dacă aţi fost 
misterioasă, v-am plătit misterul cu un mister şi 
trebuie să arunc masca, să vă spun ce fel de poet sunt 
şi să abandonez gloria care mi-a fost împrumutată. 


Această scrisoare îi stârni o puternică nelinişte Modestei, 
dar ea nu putu să reintre în posesia scrisorii sale - pe care 
Franqoise o şi pusese la cutie - când, recitind ultimele 
rânduri, se întrebă care să fie semnificaţia lor; urcă însă în 
camera ei şi scrise un răspuns în care cerea lămuriri. 

Cât timp avură loc aceste mici întâmplări, altele la fel de 
mici se petreceau la Le Havre şi ele aveau s-o facă pe 
Modeste să uite această nelinişte. Dumay, coborând 
devreme în oraş, află de îndată că nici gând să fi sosit acolo 


vreun arhitect, în urmă cu două zile. Înfuriat de minciuna 
lui Butscha, care dezvăluia o complicitate căreia îi căuta o 
explicaţie, el alergă de la primărie la Latournelli. 

— Dar unde e domnul Butscha al vostru? îl întrebă pe 
prietenul său, notarul, negăsindu-l pe copist la birou. 

— Butscha, dragul meu, e în drum spre Paris, cu toată 
viteza. A întâlnit, azi-de-dimineaţă, tare devreme, în port, 
un marinar care i-a spus că tatăl lui, marinarul acela 
suedez, este bogat. Tatăl lui Butscha cică ar fi fost în India, 
ar fi slujit la un prinţ, la Maraţi, iar acum e la Paris... 

— Poveşti! Infamie! Farsă! Aaa, dar dau eu de cocoşatul 
ăla blestemat, am să plec special pentru asta la Paris! 
exclamă Dumay. Butscha ne prosteşte! Ştie ceva despre 
Modeste şi nu ne-a spus nimic. Dacă e cumva amestecat... 
atunci n-apucă el să ajungă notar, am să-l trimit înapoi în 
noroiul de unde-a ieşit, am să-l... 

— Dar bine, prietene, să nu spânzurăm niciodată pe 
cineva fără judecată, replică Latournelle, speriat de ieşirea 
lui Dumay. 

După ce explică pe ce i se întemeiau bănuielile, Dumay o 
rugă pe doamna Latournelle să-i ţină companie Modestei la 
chalet în timpul absenței sale. 

— Îl veţi găsi pe colonel la Paris, spuse notarul. În ziarul 
„Comerţul“, azi-dimineaţă, la „Mişcarea Porturilor”, este... 
lată, vedeţi, spuse el arătându-i ziarul: „Vasul Bettina- 
Mignon, căpitan Mignon, intrat port din 6 octombrie”, iar 
azi suntem în 17; Le Havre a aflat abia acum de sosirea 
patronului... 

Dumay îl rugă pe Gobenheim ca, de acum înainte, să se 
lipsească de serviciile lui; urcă apoi la chalet, unde intră 
tocmai când Modeste sigila scrisoarea către tatăl ei şi cea 
către Canalis. Exceptând adresa, cele două scrisori erau 
absolut identice ca plic şi ca volum. Modeste crezu că 
pusese pe cea a tatălui ei peste cea a lui Melchior şi făcuse 
tocmai invers. Această eroare, atât de comună în 
mărunţişurile vieţii prilejui aflarea tainei sale de către 


mama ei şi de către Dumay. Locotenentul îi vorbea 
înfierbântat doamnei Mignon în salon, încredinţându-i noile 
temeri generate de  duplicitatea  Modestei şi de 
complicitatea lui Butscha. 

— Lăsaţi, doamnă, strigă el, e un şarpe pe care l-am 
încălzit la sân; n-au suflet, stârpiturile astea! 

Modeste îşi puse în buzunarul şorţului scrisoarea 
adresată tatălui ei, crezând că o pune pe cea destinată 
iubitului, şi coborând cu cea către Canalis în mână, îl auzi 
pe Dumay vorbind de plecarea lui imediată la Paris. 

— Dar ce-aveţi împotriva piticului meu misterios şi de ce 
strigaţi? spuse Modeste, ivindu-se în uşa salonului. 

— Butscha, domnişoară, a plecat la Paris azi-dimineaţă şi 
ştiţi, desigur, de ce!... Probabil ca să comploteze cu 
tinerelul acela cu jiletca galbenă, aşa-zisul arhitect care, din 
nefericire pentru mincinosul de cocoşat, încă n-a sosit. 

Modeste se înspăimântă; ea ghici că piticul plecase la 
Paris ca să facă o anchetă cu privire la Canalis, păli şi se 
aşeză. 

— Îl ajung eu din urmă! Îl găsesc eu! spuse Dumay. Asta-i 
desigur scrisoarea pentru tatăl dumneavoastră? spuse el 
întinzând mâna; o voi trimite la Mongenod, numai să nu ne 
încrucişăm pe drum colonelul meu şi cu mine!... 

Modeste îi dădu scrisoarea. Micul Dumay, care citea fără 
ochelari, privi maşinal adresa. 

— „Domnul baron de Canalis, strada Paradis-Poissoniere 
nr. 29!...“ exclamă Dumay. Ce-nseamnă asta?... 

— A, fiica mea, acesta-i bărbatul pe care-l iubeşti! 
exclamă doamna Mignon; de el sunt versurile pe care ţi-ai 
compus muzica... 

— Şi-al lui e portretul pe care-l aveţi sus, înrămat, spuse 
Dumay. 

—  Înapoiaţi-mi scrisoarea, domnule Dumay spuse 
Modeste, ridicându-se ca o leoaică în apărarea puilor ei. 

— Iat-o, domnişoară, răspunse locotenentul. 


Modeste vâri scrisoarea în sân şi o întinse lui Dumay pe 
cea destinată tatălui ei. 

— Vă ştiu de ce sunteţi capabil, Dumay, spuse ea; dar, 
dacă faceţi un singur pas spre domnul Canalis, fac şi eu 
unul afară din casă şi nu mă mai întorc niciodată! 

— O s-o ucideţi pe mama dumneavoastră, domnişoară! 
răspunse Dumay, care ieşi să-şi cheme soţia. 

Biata mamă, lovită în inimă de fraza fatală a Modestei, 
leşinase. 

— Rămâi cu bine, nevastă, spuse bretonul sărutând-o pe 
micuța americană. Salveaz-o pe mamă, eu am s-o salvez pe 
fiică. 

Le lăsă pe Modeste şi pe doamna Dumay lângă doamna 
Mignon, se pregăti în câteva clipe pentru plecare şi cobori 
în Le Havre. O oră mai târziu călătorea într-o trăsură de 
poştă cu viteza pe care numai pasiunea sau speculaţia o 
dau roţilor. 

Readusă în simţiri prin îngrijirile date de Modeste, 
doamna Mignon urcă în camera ei, sprijinindu-se de braţul 
fiicei sale, căreia, ca unică dojană, îi spuse, când fură 
singure: 

— Copilă nefericită, ce-ai făcut? De ce să te ascunzi de 
mine? Oare sunt chiar aşa de aspră?... 

— Ei, fireşte că aveam să-ţi spun totul, răspunse 
plângând tânăra fată. 

Ea îi povesti totul mamei sale, îi citi scrisorile şi 
răspunsurile, desfăcu, în inima bunei nemţoaice, petală cu 
petală trandafirul poemului său, petrecându-şi astfel 
jumătate din zi. Când destăinuirea luă sfârşit, când zări o 
umbră de zâmbet pe buzele prea îngăduitoarei oarbe, i se 
aruncă în braţe. 

— O, mamă - spuse ea printre hohote - dumneata, a 
cărei inimă, numai aur şi poezie, este ca un vas ales menit 
să conţină dragostea curată, unică şi divină care-ţi umple 
toată viaţa!... Dumneata, pe care vreau să te imit iubindu- 
mi numai soţul, trebuie să înţelegi cât de amare sunt 


lacrimile pe care le vărs acum, udându-ţi mâinile... 
Fluturele acesta cu aripi pestriţe, sufletul acesta frumos 
crescut cu grijă maternă de fiica dumitale, dragostea mea, 
dragostea mea sfântă, taina aceasta însufleţită, vie, încape 
pe mâini vulgare care îi vor sfâşia aripile şi vălurile sub 
tristul pretext de a mă lumina, de a afla dacă geniul este 
corect ca un bancher, dacă Melchior al meu este capabil să 
adune rente, dacă are o pasiune la care ar trebui să 
renunţe, dacă nu este vinovat în ochii burghezilor de vreun 
episod din tinereţe. care este acum pentru dragostea 
noastră ceea ce este un nor pentru soare... Ce vor face? 
Uite-mi mâna, am febră! Mă vor omort!... 

Modeste, cuprinsă de un tremur, fu nevoită să stea la 
pat, neliniştind la culme pe mama ei, pe doamna 
Latournelle şi pe doamna Dumay, care o vegheară cât dură 
călătoria locotenentului la Paris, unde logica evenimentelor 
transportă drama pentru o clipă. 

Oamenii într-adevăr modeşti, cum era Ernest de la 
Briere, dar îndeosebi cei care, cunoscându-şi valoarea, nu 
sunt nici iubiţi, nici apreciaţi, vor înţelege bucuriile fără 
margini în care se cufundă referendarul citind scrisoarea 
Modestei. După ce îl găsise inteligent şi cu un suflet mare, 
tânără, naiva lui iubită îl găsea frumos. Această linguşire 
este linguşirea supremă. Aşa se şi face că bietul referendar 
strigă cu încântarea unui autor aplaudat: 

— În sfârşit, sunt iubit! 

Dacă o femeie, curtezană sau tânără fată, a lăsat să-i 
scape această frază: „Eşti frumos!”, fie ea şi mincinoasă, şi 
un bărbat îşi deschide craniul gros la otrava subtilă a 
acestui cuvânt, va fi ataşat, prin legături eterne, de acea 
mincinoasă încântătoare, de acea femeie sinceră sau 
amăgitoare; ea devine atunci universul lui, el e însetat de 
această atestare, nu se va sătura nicicând de ea, chiar de-ar 
fi prinţ! 

Ernest se plimbă ţanţoş prin cameră, se privi în oglindă 
din trei sferturi, din profil, din faţă, încercă să-şi găsească 


cusururi, dar o voce diabolic de persuasivă îi spuse: 
„Modeste are dreptate!” Şi reluă scrisoarea, o reciti, o văzu 
pe blonda lui celestă, îi vorbi! Apoi, în plin extaz, îl izbi o 
idee cumplită: „Mă crede Canalis şi ea e milionară!” Toată 
fericirea lui se prăbuşi, aşa cum se prăbuşeşte un 
somnambul care, ajuns pe creasta unui acoperiş, aude o 
voce, înaintează, şi se zdrobeşte de caldarâm. 

— Fără aureola gloriei aş fi urât! strigă el. În ce situaţie 
groaznică m-am băgat! 

Hotări pe loc să meargă să mărturisească totul tatălui 
Modestei dacă acesta era la Paris şi să-i aducă lui Canalis la 
cunoştinţă deznodământul serios al glumei lor pariziene. 
Pentru acest tânăr delicat, averea fu un motiv determinant. 
El nu vru mai ales să fie bănuit că a pus în slujba escrocării 
unei zestre înflăcărarea acelei corespondențe atât de 
sincere din partea lui. Îi dădură lacrimile în timp ce porni 
spre bancherul Mongenod, a cărui avere şi ale cărui alianţe 
şi relaţii se datorau în parte ministrului, protectorul său. 

În momentul când la Bri&re îl consulta pe şeful casei 
Mongenod şi lua toate informaţiile cerute de strania lui 
situaţie, la Canalis avea loc o scenă pe care plecarea bruscă 
a fostului locotenent o lăsa să se întrevadă. 

Ca un adevărat ostaş din şcoala imperiului, Dumay, al 
cărui sânge breton clocotise tot timpul călătoriei, îşi 
imagina persoana unui poet ca a unui caraghios fără 
importanţă, un farsor, locuind într-o mansardă, îmbrăcat cu 
haine de postav negru, albite pe la cusături, ale cărui ghete 
uneori au şi tălpi, a cărui lenjerie e anonimă, care-şi şterge 
nasul cu degetele şi care, în sfârşit, are întotdeauna aerul 
de a fi căzut din lună când nu mâzgăleşte hârtia ca Butscha. 
Dar fierberea din creier şi din inimă primi un duş rece când 
intră în frumoasa clădire locuită de poet, când văzu în curte 
un valet spălând o trăsură, când zări, într-o maghnifică 
sufragerie, un alt valet, îmbrăcat ca un bancher, şi care îi 
răspunse, privindu-l de sus, că domnul baron nu poate fi 
văzut. 


— Domnul baron, spuse el în încheiere, are astăzi 
şedinţă la Consiliul de Stat. 

— Sunt aici, spuse Dumay, chiar la domnul Canalis, 
autorul de poezii?... 

— Domnul baron de Canalis, răspunse valetul, este într- 
adevăr marele poet despre care vorbiţi; dar el este totodată 
referent la Consiliul de Stat şi ataşat în Ministerul Afacerilor 
Externe. 

Dumay, care venise să pălmuiască un poetaş, după 
expresia lui dispreţuitoare, dădu de un înalt funcţionar de 
stat. Salonul în care aşteptă, remarcabil prin măreție, oferi 
meditaţiilor sale decorația crucii prinsă pe haina neagră a 
lui Canalis lăsată de valet pe un scaun. Curând, ochii lui 
fură atraşi de strălucirea unei cupe de argint aurit, pe care 
îl izbiră cuvintele: Dăruit de Madame. Apoi, ochii lui 
întâlniră, aşezată pe un soclu, la vedere, o vază de porțelan 
de Sevres, pe care erau gravate cuvintele: Dăruită de 
Madamei'4, soţia Delfinului. Aceste avertismente îl făcură 
pe Dumay să-şi recapete cumpătul, în timp ce valetul îşi 
întreba stăpânul dacă vrea să primească un necunoscut 
venit special de la Le Havre ca să-l vadă, un anume Dumay. 

— Cum arată? spuse Canalis. 

— Un om bine îmbrăcat şi decorat. 

La un semn de aprobare, valetul ieşi şi se întoarse, 
anunțând: 

— Domnul Dumay. 

Când se auzi anunţat, când fu în faţa lui Canalis, în 
mijlocul unui cabinet pe cât de bogat, pe atât de elegant, cu 
picioarele pe un covor tot atât de frumos ca cel mai frumos 
din casa Mignon şi întâlni privirea scrobită a poetului care 
se juca cu ciucurii cordonului somptuosului său halat, 
Dumay se pierdu cu totul, astfel încât trebui ca marele om 
să i se adreseze. 

— Cărui fapt îi datorez onoarea vizitei dumneavoastră, 
domnule? 

— Domnule... spuse Dumay, care rămase în picioare. 


— Dacă aveţi nevoie de mai mult timp - îl întrerupse 
Canalis - v-aş ruga să luaţi loc. 

Şi Canalis se cufundă în fotoliul său a la Voltaire, îşi puse 
un picior peste altul, îl ridică pe cel de deasupra şi, 
legănându-şi-l, îl privi fix pe Dumay, care se simţi, după 
expresia lui soldăţească, pe de-a-ntregul „mecanizat”. 

— Vă ascult, domnule, spuse poetul; clipele îmi sunt 
preţioase, mă aşteaptă ministrul... 

— Domnule, reluă Dumay, voi fi scurt. Aţi sedus, nu ştiu 
cum, pe o tânără domnişoară din Le Havre, frumoasă şi 
bogată, ultima, singura speranţă a două familii nobile şi vin 
să vă întreb care vă sunt intenţiile... 

Canalis, c-are de trei luni se ocupa de probleme 
importante, care ţinea să fie făcut comandor al Legiunii de 
onoare şi să devină ambasador pe lângă o Curte din 
Germania, uitase cu totul de scrisoarea din Le Havre. 

— Eu? exclamă el. 

— Dumneavoastră, repetă Dumay. 

— Domnule, răspunse Canalis zâmbind, înţeleg ce vreţi 
să spuneţi ca şi când mi-aţi vorbi în limba ebraică... Eu să 
seduc o tânără fată?... Eu, pe cine? Un surâs splendid se ivi 
pe buzele lui Canalis. — Haida, de, domnule! Nu sunt chiar 
atât de copilăros încât să mă amuz furând un mic fruct 
sălbatic, când dispun de livezi frumoase şi bogate în care 
cresc cele mai frumoase piersici din lume. Întregul Paris 
ştie încotro se îndreaptă afecțiunea mea. Că există, la Le 
Havre, o tânără cuprinsă de oarecare admiraţie, de care nu 
sunt demn, pentru versurile pe care le-am făcut, scumpul 
meu domn, aceasta nu m-ar mira! Nimic mai obişnuit! lată! 
Uitaţi-vă! Priviţi această lădiţă frumoasă de lemn de abanos, 
încrustată cu sidef şi cu garnitură de dantelărie din fier... 
Această lădiţă provine de la Papa Leon al X-lea; ea mi-a fost 
dăruită de ducesa de Chaulieu, care o avea de la regele 
Spaniei; eu i-am dat altă destinaţie: să conţină toate 
scrisorile pe care le primesc de pretutindeni din Europa, de 
la femei sau tinere necunoscute... O, am cel mai adânc 


respect faţă de aceste buchete de flori smulse din suflet şi 
trimise într-un moment de exaltare cu adevărat demn de 
stimă. Da, pentru mine avântul unei inimi este ceva nobil şi 
sublim! Alţii, zeflemiştii, fac sul din aceste scrisori ca să-şi 
aprindă ţigările sau le oferă soțiilor care îşi fac din ele 
bigudiuri de păr; eu, însă, care sunt burlac am prea multă 
delicateţe pentru a nu păstra aceste ofrande atât de naive, 
atât de dezinteresate, într-un fel. de tabernacol; în sfârşit, 
le strâng cu un fel de venerație şi înainte de moarte voi 
pune să fie arse sub ochii mei. Cu atât mai rău pentru cei 
care mă vor socoti ridicol. Ce să fac? Sunt din fire 
recunoscător, iar aceste mărturii m-ajută să suport criticile, 
plictiselile vieţii literare. Când primesc în spate împuşcătura 
unui duşman ascuns în paginile unei gazete, privesc această 
casetă şi îmi spun: „Se află, ici şi colo, unele suflete ale 
căror răni le-am vindecat, ameliorat sau pansat...” 

Această poezie, recitată cu talentul unui mare actor, îl 
împietri pe micul casier, ai cărui ochi se măriră şi a cărui 
uluire îl amuză pe marele poet. 

— Pe dumneavoastră - zise acest păun, umflându-se - şi 
ţinând seama ele poziţia pe care o aveţi şi o apreciez, vă 
invit să deschideţi acest tezaur; puteţi să o căutaţi pe 
tânără dumneavoastră; dar îmi cunosc admiratoarele, am 
memoria numelor şi faceţi o greşeală care... 

— Iată deci ce se-ntâmplă în hăul Parisului cu o biată 
copilă!... exclamă Dumay - dragostea părinţilor ei, bucuria 
prietenilor, speranţa tuturor, alintată de toţi, mândria unei 
case şi căreia şase persoane îi fac din inimile şi din averea 
lor un zid de apărare împotriva oricărei nefericiri... 

Dumay reluă după o pauză: 

— Ştiţi, domnule, sunteţi un mare poet, iar eu nu sunt 
decât un biet ostaş... Timp de cincisprezece ani, cât mi-am 
servit ţara, chiar şi în ultimele rânduri, am simţit nu o dată 
în obraz suflul unei ghiulele, am străbătut Siberia în care 
am stat prizonier, am suportat totul; în sfârşit, am văzut 
pierind nenumărați camarazi... Ei bine, m-aţi făcut să fiu 


cutremurat de un fior de groază, ceea ce n-am simţit 
niciodată! 

Dumay crezu că l-a emoţionat pe poet, dar îl flatase, 
lucru aproape imposibil, căci ambițiosul nici nu-şi mai 
amintea de prima sticluţă cu balsam pe care Elogiul o 
spărsese în capul lui. 

— Ei, viteazul meu - spuse solemn poetul punând o mână 
pe umărul lui Dumay şi găsind nostim că a făcut să tremure 
un soldat al împăratului - această tânără fată e totul pentru 
dumneavoastră... Dar în societate, ce-i ea?... Nimic. În clipa 
asta mandarinul cel mai util Chinei dă ochii peste cap şi 
aruncă imperiul în doliu; vă mâhneşte mult acest lucru? 
Englezii ucid în India mii de oameni tot atât de valoroşi ca 
noi, iar acum, când vă vorbesc, este arsă pe rug femeia cea 
mai răpitoare. Şi totuşi, n-aţi băut o ceaşcă de cafea la 
dejun?... Chiar în clipa asta, poţi găsi în Paris numeroase 
mame de familie care zac pe paie şi aduc pe lume copii fără 
să aibă măcar, scutece în care să-i învelească!... Şi iată un 
ceai delicios, într-o ceaşcă de cinci ludovici, iar eu scriu 
versuri ca să le fac pe parizience să spună: „Fermecător! 
Fermecător! Divin! Delicios! Îţi merg la inimă!” Natura 
socială, ca şi natura însăşi, este o mare uitucă! Vă veţi mira, 
peste zece ani, de demersul dumneavoastră! Sunteţi într-un 
oraş unde lumea moare, se căsătoreşte, se idolatrizează în 
cursul unei întâlniri, unde tânăra fată se sufocă, unde 
oameni de geniu, cu bagajul lor de teme pline de binefaceri 
pentru omenire, se prăbuşesc unii alături de alţii, deseori 
sub acelaşi acoperiş, ignorându-se! lar dumneavoastră 
veniţi şi ne cereţi să leşinăm de durere la această întrebare 
banală: „O tânără fată din Le Havre este sau nu este...” 
Ooo... dar sunteți... 

— Şi vă mai pretindeţi poet! exclamă Dumay; chiar nu 
simţiţi nimic din ceea ce zugrăviți? 

— Ei, dacă am trăi supărările sau bucuriile pe care le 
cântăm, în câteva luni am fi uzaţi ca nişte ghete vechi!... 
spuse poetul zâmbind. Ştiţi, nu trebuia să fi venit din Le 


Havre la Paris, şi încă la Canalis, degeaba. Soldat! - Canalis 
avu glasul şi gestul unui erou din Homer - învăţaţi aceasta 
de la poet: „Orice sentiment profund este pentru fiecare om 
un poem atât de individual încât nu-l interesează nici pe cel 
mai bun prieten al lui. Este o comoară care-ţi aparţine 
numai ţie, este...” 

— Iertaţi-mă că vă întrerup, spuse Dumay, care-l 
contempla pe Canalis cu oroare; aţi fost la Le Havre?... 

— Am stat acolo o zi şi o noapte, în primăvara anului 
1824, în drum spre Londra. 

— Sunteţi un om de onoare, reluă Dumay, puteţi să vă 
daţi cuvântul că n-o cunoaşteţi pe domnişoara Modeste 
Mignon?... 

— Aud pentru prima oară acest nume, răspunse Canalis. 

— Ah, domnule, exclamă Dumay, în ce intrigă întunecată 
sunt pe cale să pătrund... Pot să contez pe ajutorul 
dumneavoastră în cercetările mele? Căci sunt sigur că s-a 
abuzat de numele dumneavoastră! Ieri trebuia să primiţi o 
scrisoare din Le Havre! 

— N-am primit nimic! Fiţi sigur, domnule, spuse Canalis, 
că voi face tot ce depinde de mine ca să vă fiu de folos... 

Dumay se retrase cu inima cuprinsă de nelinişte, 
crezând că dezgustătorul Butscha se îmbrăcase în pielea 
acestui mare poet ca s-o seducă pe Modeste; în timp ce, 
dimpotrivă, Butscha, spiritual şi fin ca un prinţ care se 
răzbună, mai abil decât un spion, scotocea viaţa şi faptele 
lui Canalis, sustrăgându-se datorită staturii lui mărunte 
tuturor privirilor, c-a o insectă care-şi face drum sub 
scoarţa unui copac. 

Abia ieşise bretonul, că la Briere intră în cabinetul 
prietenului său. Fireşte, Canalis îi vorbi despre vizita acelui 
om din Le Havre... 

— Ah! spuse Ernest, Modeste Mignon! Vin tocmai în 
legătură cu această aventură. 

— Ei aş! exclamă Canalis, am învins deci prin procură? 


— Eh! da, ăsta-i nodul dramei. Amice, sunt iubit de cea 
mai fermecătoare fată din lume, frumoasă încât poate 
străluci printre cele mai frumoase din Paris, egalând-o, prin 
inimă şi poezie, pe Clarisse Harlowe; m-a văzut, i-am plăcut 
şi mă crede marele Canalis!... Asta nu-i totul. Modeste 
Mignon este de obârşie înaltă, iar Mongenod tocmai mi-a 
spus că tatăl ei, contele de la Bastie, trebuie să aibă o avere 
de vreo şase milioane... Acest tată a sosit de trei zile în 
Franţa şi i-am cerut o întrevedere la ora două, prin 
Mongenod, care i-a trimis un bileţel, scriindu-i că e vorba 
de fericirea fiicei lui... Îţi dai seama că înainte dea mă duce 
să-l întâlnesc pe tată, trebuia să-ţi mărturisesc totul. 

— Între florile care s-au deschis la soarele gloriei, spuse 
cu emfază Canalis, este una magnifică, purtând, ca 
portocalul, fructele sale de aur printre miile de miresme ale 
spiritului şi ale frumuseţii reunite! Un arbust elegant, o 
tandreţe adevărată, o adevărată fericire şi ea îmi scapă!... 
Canalis privi covorul, ca să nu i se poată citi în ochi. — Cum 
- continuă el după o pauză în care îşi regăsi sângele rece - 
cum să ghiceşti, dincolo de parfumurile îmbătătoare ale 
acestor frumoase hârtii, dincolo de aceste fraze ameţitoare, 
inima adevărată, pe tânără fată, pe tânăra femeie care îşi 
îmbracă dragostea în haina laudei şi care ne iubeşte pentru 
noi înşine, care ne aduce fericirea?... Ar trebui să fii un 
înger sau un demon şi nu sunt decât un consilier ambițios... 
Ah, amice! Gloria face din noi o ţintă spre care se îndreaptă 
mii de săgeți! Unul dintre noi şi-a datorat căsătoria cu o 
fată bogată. unei piese hidraulice, iar eu, mai mângâietor, 
mai cu experienţă la femei decât el, voi fi ratat-o pe a mea... 
căci o iubeşti pe biata fată? spuse el privindu-l pe la Briere. 

— Oh! făcu la Briere. 

— Ei bine, spuse poetul luându-l pe prietenul său de braţ 
şi sprijinindu-se de el, fii fericit, Ernest! Nu cred c-am fost 
ingrat cu tine!  lată-te răsplătit din plin pentru 
devotamentul tău, căci voi face totul pentru fericirea ta. 


Canalis turba, dar nu putea să se poarte altfel şi atunci 
încerca să tragă un folos de pe urma nefericirii sale 
făcându-şi din ea un piedestal. O lacrimă muie ochii 
tânărului referendar, care se aruncă în braţele lui Canalis 
şi-l sărută. 

— Ah, Canalis, cum nu te-am cunoscut! 

— Ce vrei!... Pentru a face înconjurul lumii e nevoie de 
timp! răspunse poetul cu ironia lui plină de emfază. 

— Te gândeşti, spuse la Briere, la averea aceea 
imensă?... 

— Eh, prietene, nu va fi pe mâini bune?... exclamă 
Canalis însoţindu-şi efuziunea de un gest încântător. 

— Melchior, spuse la Briere, suntem legaţi pe viaţă... 

El strânse mâinile poetului şi îl părăsi brusc, grăbindu-se 
să-l vadă pe domnul Mignon. 

În acea clipă, contele de la Bastie era copleşit de toate 
durerile care-l aşteptaseră ca pe o pradă. Dumay tocmai îi 
povestise teribila încurcătură cu dragostea Modestei. 

— Lasă-mă singur, îi spuse credinciosului său prieten. 

După ce locotenentul închise uşa, nefericitul tată se 
trânti pe un divan şi rămase acolo, cu capul în mâini, 
plângând cu acele lacrimi rare, sărace, care se rostogolesc 
între pleoapele oamenilor de cincizeci şi şase de ani, fără să 
iasă, pe care le umezesc, care se usucă şi care apar din nou, 
o ultimă rouă a toamnei omeneşti. 

— Să ai copii pe care-i iubeşti, să ai o soţie pe care o 
adori, înseamnă să-ţi dai singur câteva inimi şi să le întinzi 
apoi pumnalelor! exclamă el, ridicându-se cu un salt de 
tigru şi începând să se plimbe prin cameră. Să fii tată, 
înseamnă să te predai, legat de mâini şi de picioare, 
nenorocirii. Dacă-l întâlnesc pe-acel d'Estourny, îl omor! 
— Să mai ai fete!... Una îşi găseşte un escroc, iar cealaltă, 
Modeste a mea, pe cine? Pe un laş care o înşală sub armura 
de poleială a unui poet. Măcar de era Canalis! N-ar fi fost 
mare nenorocire. Dar acest Scapin îndrăgostit! Cu mâinile 
mele am să-l sugrum... îşi spuse el, făcând involuntar un 


gest de o energie atroce... Dar după aceea? se întrebă el, 
dacă fiica mea moare de supărare? 

Privi maşinal pe fereastra Hotelului Prinţilor şi apoi se 
duse să se aşeze pe divanul său, unde rămase nemişcat. 
Oboseala celor şase călătorii în India, grijile speculațiilor, 
primejdiile care-l ameninţaseră şi pe care le înlăturase, 
necazurile, argintaseră părul lui Charles Mignon. Frumosul 
lui chip de militar, cu un contur atât de pur, se bronzase sub 
soarele Malaeziei, al Chinei şi al Asiei Mici, căpătase un 
aspect impunător pe care, în acel moment, durerea îl făcea 
sublim. 

— Şi Mongenod care îmi spune să am încredere în 
tânărul care va veni să-mi vorbească despre fiica mea... 

Tocmai atunci Ernest de la Briere fu anunţat de unul 
dintre slujitorii pe care contele de la Bastie şi-i ataşase în 
timpul celor pateu ani şi pe care-i alesese dintre 
subordonații săi. 

—  Veniţi domnule, din partea prietenului meu 
Mongenod? îl întrebă el. 

— Da, răspunse Ernest, care privi cu timiditate acea 
figură întunecată ca a lui Othello. Mă numesc Ernest de la 
Briere şi sunt, domnule, înrudit cu familia ultimului prim 
ministru căruia i-am fost secretar particular în timpul 
ministeriatului său. La căderea sa, Excelenţa Sa m-a numit 
la Curtea de Conturi, unde sunt referendar clasa întâi şi 
unde pot deveni consilier. 

— Şi ce legătură pot avea toate acestea cu domnişoara 
de la Bastie? întrebă Charles Mignon. 

— Domnule, o iubesc şi am fericirea nesperată de a fi 
iubit de ea... Ascultaţi-mă, domnule, spuse Ernest, oprind o 
pornire teribilă a tatălui iritat: trebuie să vă fac cea mai 
ciudată mărturisire, cea mai ruşinoasă pentru un om de 
onoare. Cea mai groaznică pedeapsă pentru comportarea 
mea, firească poate, nu este că trebuie să v-o dezvălui... Mă 
tem mai mult de fiică decât de tată... 


Ernest povesti cu naivitate şi cu noblețea pe care o dă 
sinceritatea, prologul acestei mici drame, fără să omită cele 
douăzeci şi ceva de scrisori primite, pe care le adusese cu 
el, şi nici întrevederea abia avută cu Canalis. Când tatăl 
termină lectura acestor scrisori, bietul îndrăgostit, palid şi 
rugător, tremură sub privirile de foc pe care i le arunca 
provensalul.. 

— Domnule, spuse Charles, în toate acestea nu există 
decât o singură eroare, dar ea e capitală. Fiica mea nu are 
şase milioane, ea are cel mult două sute de mii de franci 
zestre şi speranţe foarte îndoielnice. 

— Ah! domnule, spuse Ernest, ridicându-se, repezindu- 
se la Charles Mignon şi strângându-l în braţe, mi-aţi ridicat 
de pe suflet, o povară care mă strivea! Poate că nimic nu se 
va mai opune fericirii mele!... Am protectori, voi fi consilier 
la Curtea de Conturi. Chiar de-ar avea numai zece mii de 
franci, chiar de-ar trebui să-i recunosc o zestre inexistentă, 
domnişoara Modeste tot îmi va fie soţie. Şi o s-o fac fericită, 
cum aţi făcut-o pe soţia dumneavoastră; veţi avea în mine 
un fiu adevărat... - da, domnule, tatăl meu nu mai trăieşte - 
iată ce-mi doresc din toată inima. 

Charles Mignon se dădu înapoi cu trei paşi, îl fixă pe la 
Briere cu o privire care pătrunse în ochii tânărului ca un 
pumnal în teacă, nu scoase o vorbă, întâlnind candoarea 
cea mai deplină, adevărul curat pe acea figură deschisă, în 
acei ochi fermecători. 

— Să fi obosit destinul - îşi spuse el în şoaptă - şi să 
găsesc în acest băiat perla ginerilor? 

Foarte agitat, începu să se plimbe prin cameră. 

— Domnule, spuse în sfârşit, Charles Mignon, datoraţi 
cea mai deplină supunere hotărârii pe care aţi venit să o 
cereţi; altfel ar însemna că jucaţi în acest moment teatru. 

— Oh! domnule... 

— Ascultaţi-mă, spuse tatăl ţintuindu-l în loc cu privirea. 
Nu voi fi nici aspru, nici dur, nici nedrept. Veţi suporta atât 
neplăcerile cât şi avantajele poziţiei false pe care singur aţi 


creat-o. Fiica mea crede că iubeşte un mare poet al zilelor 
noastre a cărui glorie a sedus-o înainte de orice. Ei bine, eu, 
tatăl ei, nu trebuie oare s-o pun în situaţia de a alege între 
Celebritatea care a fost un far pentru ea şi biata Realitate 
pe care i-o aruncă întâmplarea printr-una dintre glumele ce 
şi le îngăduie atât de des? Nu trebuie să aleagă oare între 
Canalis şi dumneavoastră?  Contez pe onoarea 
dumneavoastră să păstraţi secretul asupra celor ce v-am 
spus despre situaţia afacerilor mele. Veţi veni, împreună cu 
baronul de Canalis, să petreceţi această a doua jumătate a 
lunii octombrie la Le Havre. Casa mea vă va fi deschisă 
amândurora, iar fiica mea va avea tot timpul să vă studieze. 
Gândiţi-vă că trebuie să-l faceţi pe rivalul dumneavoastră să 
creadă tot ce se va născoci despre milioanele contelui de la 
Bastie. Mâine voi fi la Le Havre şi vă aştept acolo la trei zile 
după sosirea mea. Adio, domnule... 


Bietul la Briere se înapoie, cu un pas tărăgănat, la 
Canalis. Între timp, singur cu sine, poetul putu să se lase în 
voia torentului de gânduri pe care le face să ţâşnească 
această a doua pornire atât de lăudată de prinţul de 
Talleyrand. Prima pornire este chemarea naturii, iar a doua 
cea a societăţii. 

— O fată cu o avere de şase milioane! Iar ochii mei n-au 
văzut aurul acesta strălucind în întuneric! Cu o avere atât 
de impunătoare aş fi pair al Franţei, conte, ambasador. Am 
răspuns unor burgheze, unor proaste, unor intrigante care 
voiau un autograf! Şi m-am plictisit de aceste intrigi de bal 
mascat tocmai în ziua când Dumnezeu îmi trimitea un suflet 
ales, un înger cu aripi de aur... Ei şi! Am să compun un 
poem sublim şi norocul acesta va renaşte! Dar ştii că-i 
fericit nătângul ăsta de la Briere care s-a împăunat cu 
razele mele? Ce impostură! Eu sunt modelul, iar el va fi 
statuia! Am interpretat, noi doi, fabula cu Bertrand şi 
Ratonuliî8*! Şase milioane şi un înger, o Mignon de la 
Bastie! Un înger aristocrat iubind poezia şi poetul... Şi eu 


care fac pe omul tare, care depun eforturi herculeene 
pentru a-l uimi prin forţa morală pe-acel campion al forţei 
fizice, pe-acel brav soldat inimos, prietenul tinerei fete, 
căreia îi va spune că am un suflet de piatră! Fac pe 
Napoleon, când ar fi trebuit să mă arăt ca un serafim!... 
Dacă voi avea poate, în sfârşit, un prieten, îl voi plăti scump. 
Dar prietenia, ce lucru frumos! Şase milioane, iată preţul 
unui prieten; nici nu poţi să ai mulţi la preţul ăsta... 

Tocmai pe-această ultimă exclamaţie intră la Briere în 
cabinetul prietenului său. Era trist. 

— Dar bine, ce ai? îi spuse Canalis. 

— "Tatăl cere ca fiica sa să aibă posibilitatea să aleagă 
între cei doi Canalis... 

— Bietul băiat, strigă poetul, izbucnind în râs. Da' ştiu 
că-i spiritual tatăl ăsta... 

— Mi-am dat cuvântul de onoare că te voi aduce la Le 
Havre, spuse pe un ton jalnic la Briere. 

— Dragul meu copil, răspunse Canalis, de vreme ce-i 
vorba de onoarea ta, poţi să contezi pe mine... Am să cer un 
concediu de o lună... 

— Ah, Modeste este atât de frumoasă! exclamă la Briere 
cu desperare - şi-ai să mă înlături uşor! Chiar mă miram 
văzând fericirea aruncându-şi ochii asupra mea şi îmi 
spuneam: „Se înşală!” 

— Ei aş! Vom vedea! spuse Canalis cu o veselie 
dureroasă. 

Seara, după cină, Charles Mignon şi casierul său zburau, 
în schimbul unui bacşiş de trei franci daţi surugiului, de la 
Paris la Le Havre. Tatăl îşi liniştise cu totul câinele de pază 
în privinţa dragostelor Modestei, ridicându-i consemnul şi 
asigurându-l în privinţa lui Butscha. 

— Toate-s în regulă, bătrâne Dumay, spuse Charles, care 
luase informaţii de la Mongenod atât despre Canalis, cât şi 
despre la Briere. O să avem două personaje în acelaşi rol! 
exclamă el cu veselie. 


Totuşi, el recomandă vechiului său camarad o discreţie 
absolută în privinţa comediei care urma să se joace la 
chalet, cea mai blândă dintre răzbunări sau, dacă vreţi, 
dintre lecţiile date de un tată fiicei sale. Drumul de la Paris 
şi până la Le Havre prilejui celor doi prieteni, o lungă 
discuţie care îl puse pe colonel la curent chiar şi cu cele mai 
mici incidente survenite în viaţa familiei sale în decursul 
celor patru ani, iar Charles îi comunică lui Dumay că 
Desplein!*, marele chirurg, urma să vină, până la sfârşitul 
lunii, să examineze cataracta contesei, pentru a hotări dacă 
era cu putinţă să i se redea vederea. 

Cu o clipă înainte de ora când se lua dejunul la chalet 
plesnetele de bici ale unui surugiu ce se aştepta la un bacşiş 
gras înştiinţară familiile celor doi soldaţi de întoarcerea 
lor... Numai bucuria unui tată care se înapoiază după o 
absenţă atât de îndelungată putea să dea naştere unor 
asemenea manifestări: aşa se şi face că femeile se repeziră, 
toate, la portiţă. Sunt atâţia taţi, atâţia copii, şi poate că mai 
mulţi taţi decât copii, care să înţeleagă beţia unei astfel de 
sărbători, încât literatura n-a fost niciodată nevoită s-o 
zugrăvească, din fericire! căci cele mai frumoase cuvinte, 
poezia, sunt mai prejos de aceste emoţii. Poate că însăşi 
emoţiile plăcute sunt prea puţin literare. În ziua aceea nu 
au rostit niciun cuvânt care să tulbure bucuria familiei 
Mignon. Între tată, mamă, şi fiică se stabili un armistițiu în 
privinţa iubirii misterioase de la care se trăgea paloarea 
Modestei. Colonelul, cu admirabila delicateţe care-i 
caracterizează pe adevărații militari, rămase tot timpul 
lângă soţia sa, a cărei mână nu o părăsi şi în acelaşi timp o 
privea pe  Modeste, admirându-i frumuseţea gingaşă, 
elegantă, poetică. Oare nu după aceste mici amănunte se 
recunosc oamenii inimoşi? Modeste, care se temea să nu 
tulbure bucuria melancolică a tatălui şi a mamei sale, venea 
din când în când să sărute fruntea călătorului şi sărutându-l 
prea mult părea că vrea să-l sărute pentru doi. 


— Oh, micuță scumpă, te-nţeleg! spuse colonelul 
strângându-i mâna într-un moment când ea îl asalta cu 
mângâieri. 

— Sst! îi răspunse Modeste la ureche, arătând spre 
mama ei. 

Tăcerea, un pic şireată a lui Dumay o nelinişti pe 
Modeste în privinţa rezultatelor călătoriei acestuia la Paris 
şi fata se uita uneori la locotenent pe furiş, fără a reuşi să-i 
străpungă masca impenetrabilă. Colonelul voia, ca un tată 
prudent, să studieze caracterul unicei sale fiice, şi mai ales, 
să-şi consulte soţia înainte de a avea o discuţie de care 
depindea fericirea întregii sale familii. 

— Mâine, copila mea dragă - spuse el seara - scoală-te 
devreme şi, dacă-i vreme frumoasă, o să mergem să ne 
plimbăm pe malul mării... Trebuie să discutăm despre 
poemele dumneavoastră, domnişoară de la Bastie. 

Aceste spuse, însoţite de un surâs părintesc care 
reapăru ca un ecou pe buzele lui Dumay, fu tot ce putu să 
afle Modeste; fu însă îndeajuns pentru a-i stârni în 
asemenea măsură curiozitatea, încât, tot pierzându-se în 
presupuneri, nu adormi decât târziu. Aşa se şi face că a 
doua zi de dimineaţă ea era gata îmbrăcată înaintea 
colonelului. 

— Ştii totul, bunul meu tată, spuse ea îndată ce se văzu 
în drum spre mare. 

— Ştiu totul şi în plus destule lucruri pe care tu nu le ştii, 
răspunse el. 

După această replică, tatăl şi fiica făcură câţiva paşi în 
tăcere. 

— Explică-mi, copila mea, cum a fost cu putinţă ca o fiică 
adorată de mama ei să facă un demers atât de hotărâtor ca 
acela de a-i scrie unui necunoscut fără să o consulte? 

— Ei, tată, pentru că mama n-ar fi îngăduit-o. 

— Crezi tu, fiica mea, că e un procedeu rezonabil? Dacă 
te-ai instruit singură, cum de nu ţi-a spus raţiunea sau 
inteligenţa - în lipsa pudorii - că a proceda aşa însemna să 


te arunci pe capul unui om? Fiica mea, singura, unica mea 
copilă e lipsită de mândrie, de delicateţe? Oh, Modeste, l-ai 
făcut pe tatăl tău să petreacă două ore infernale la Paris; 
căci, în sfârşit, sub raport moral ai avut aceeaşi comportare 
ca Bettina, fără să ai scuza de a fi fost sedusă; tu ai cochetat 
la rece, iar această cochetare înseamnă o dragoste 
raţională, viciul cel mai îngrozitor al franţuzoaicei. 

— Eu, lipsită de mândrie?... spuse Modeste plângând. 
Dar nici nu m-a văzut încă! 

— EL îţi ştie numele... 

— Nu i l-am spus decât în momentul când ochii au dat 
dreptate celor trei luni de corespondenţă în timpul cărora 
sufletele noastre şi-au vorbit! 

— Da, dragul meu înger rătăcit, ai pus oarecare judecată 
într-o nebunie care-ţi compromitea şi fericirea şi familia... 

— Ei! la urma urmelor, tăticule, fericirea te absolvă de 
păcatul acestei îndrăzneli, spuse ea pe un ton de fiinţă 
necâjită. 

— Aa! e numai îndrăzneală? exclamă tatăl. 

— O îndrăzneală pe care şi mama mea şi-a permis-o, 
replică ea cu aprindere. 

— Copilă răzvrătită! Mama ta, după ce m-a văzut la un 
bal, i-a spus seara tatălui ei, care o adora, că ea crede că ar 
fi fericită cu mine... Fii sinceră, Modeste, este oare vreo 
asemănare între o dragoste, ce-i drept fulgerătoare, dar 
născută sub ochii unui tată, şi acţiunea nebunească de a 
scrie unui necunoscut? 

— Un necunoscut?... Spune, tăticule, unul dintre cei mai 
mari poeţi ai noştri, al cărui caracter şi a cărui viaţă sunt 
expuse privirii tuturor, bârfelilor, calomniei, un om aureolat 
de glorie şi pentru care eu, scumpul meu tată, am rămas în 
ipostaza de personaj dramatic şi literar, o fiică a lui 
Shakespeare, până în clipa când am vrut să ştiu dacă omul 
este tot atât de frumos pe cât îi este sufletul... 

— Doamne! biata mea copilă, tu faci poezie în legătură 
cu căsătoria! Dar dacă fetele au fost ţinute totdeauna în 


familie ca într-o mănăstire, dacă Dumnezeu, legea socială le 
pun sub opreliştea severă a consimţământului patern, apoi 
asta s-a făcut tocmai pentru a le feri de toate relele acestor 
poezii care vă farmecă, vă iau privirea şi pe care atunci nu 
le puteţi aprecia la adevărata lor valoare. Poezia este una 
dintre plăcerile vieţii, ea nu înseamnă viaţa toată. 

— "Tată, procesul mai este pe rol în faţa tribunalului 
faptelor, căci se duce o luptă neîncetată între inimile 
noastre şi familie. 

— Vai de copilul care şi-ar găsi fericirea în această 
împotrivire... spuse cu gravitate colonelul. În 1813, l-am 
văzut pe unul dintre camarazii mei,  marchizul 
d'Aiglemonti5%, însurându-se cu verişoara sa împotriva 
tatălui ei, şi acest menaj a plătit scump încăpăţânarea pe 
care o tânără fată o confunda cu dragostea... În această 
privinţă familia e suverană... 

— Logodnicul meu mi-a spus toate acestea, răspunse ea. 
Pentru un timp, a devenit un Orgon:2+ şi a avut curajul să- 
mi denigreze breasla poeţilor. 

— V-am citit scrisorile, spuse Charles Mignon lăsând să-i 
scape un zâmbet şiret care o nelinişti pe Modeste; dar în 
legătură cu aceasta trebuie să-ţi atrag atenţia că ultima 
scrisoare abia dacă ar fi putut fi îngăduită unei fete seduse, 
unei Julie D'Estangesi=2:! Doamne, cât rău ne fac 
romanele!... 

— De n-ar fi scrise, scumpul meu tată, le-am trăi noi 
înşine; e mai bine să le citim... În zilele noastre sunt mai 
puţine aventuri decât sub Ludovic al XIV-lea şi sub Ludovic 
al XV-lea, când se publicau mai puţine romane... De altfel, 
de vreme ce ai citit scrisorile, trebuie să-ţi fi dat seama că 
ţi-am găsit de ginere pe fiul cel mai respectuos, sufletul cel 
mai angelic, cinstea cea mai strictă, şi că noi: doi ne iubim 
cel puţin tot atât cât vă iubiţi, dumneata cu mama... fii bine, 
recunosc că nu s-a petrecut totul chiar conform etichetei; 
dacă vrei, am făcut o greşeală... 


— V-am citit scrisorile, repetă tatăl, întrerupându-şi fiica, 
astfel că ştiu cum te-ai justificat în propriii tăi ochi pentru 
un demers pe care şi l-ar putea permite o femeie ce 
cunoaşte viaţa şi ar fi antrenată de o pasiune, dar care 
pentru o tânără de douăzeci de ani constituie o greşeală 
gravă... 

— O greşeală pentru nişte burghezi, pentru nişte 
Golbenheimi limitați, care măsoară viaţa cu echerul... Să nu 
ieşim din lumea artistică şi poetică, tată... Noi, tinerele fete, 
avem de ales între două sisteme: să-i dăm de înţeles unui 
bărbat, prin gesturi afectate, că-l iubim, sau să i ne 
adresăm deschis Această din urmă atitudine nu este, oare, 
cu adevărat măreaţă, cu adevărat nobilă? Noi, tinerele 
franţuzoaice, suntem livrate de familiile noastre ca mărfuri, 
la termen, peste trei luni, uneori „la finele lunii”, ca 
domnişoara Vilquin; în Anglia însă, în Elveţia, în Germania 
fetele se mărită cam după sistemul urmat de mine... Ce-mi 
poţi răspunde? Nu sunt şi eu puţin nemţoaică? 

— Copil ce eşti! exclamă colonelul privindu-şi fiica, 
superioritatea Franţei se trage tocmai din bunul ei simţ, din 
logica pe care frumoasa ei limbă o impune spiritului: ea 
este raţiunea omenirii! Anglia şi Germania sunt romaneşti 
sub acest aspect al obiceiurilor lor. Şi totuşi, marile lor 
familii urmează legile noastre. Oare nu vreţi să-nţelegeţi 
odată că părinţii voştri, care cunosc bine viaţa, sunt 
răspunzători de sufletul şi fericirea voastră, că ei trebuie să 
vă ferească de pericolele lumii? Doamne! spuse el, greşeala 
e a lor? Este a noastră? Trebuie să-i ţii pe copil sub un jug 
de fier? Trebuie să fim pedepsiţi pentru acea tandreţe care 
ne îndeamnă să-i facem fericiţi şi care, din nefericire, îi 
cuibăreşte în chiar inima noastră?... 

Auzind această invocare rostită cu vocea înecată în 
lacrimi, Modeste îşi privi tatăl cu coada ochiului. 

— Este oare o greşeală pentru o tânără fată cu inima 
liberă să-şi aleagă drept soţ nu doar un băiat, frumos, ci pe 


deasupra un om de geniu, nobil şi cu o situaţie frumoasă? 
Un gentilom blând ca mine? spuse ea. 

— Îl iubeşti?... întrebă tatăl. 

— Ştii tată, spuse ea lăsându-şi capul pe pieptul 
colonelului, dacă nu vrei să mă vezi murind... 

— Ajunge! spuse bătrânul soldat; pasiunea ta, după cum 
văd, este de nezdruncinat! 

— De nezdruncinat. 

— Nimic nu te poate schimba? 

— Nimic pe lume! 

— Nu te-aştepţi la nimic neprevăzut, la nicio trădare, 
reluă bătrânul soldat; îl iubeşti oricum, din cauza 
farmecului său personal, şi chiar de-ar fi un d'Estourny tot 
l-ai iubi?... 

— Oh, tată!... Nu-ţi cunoşti fiica. Oare aş putea să iubesc 
un laş, un om fără credinţă, fără onoare, un nemernic?... 

— Şi dacă ai fost înşelată?... 

— De băiatul acela fermecător şi candid, aproape 
melancolic?... Glumeşti, sau nu l-ai văzut. 

— În sfârşit, din fericire dragostea ta nu mai e absolută, 
aşa cum spuneai. Te fac să vezi unele împrejurări care ţi-ar 
modifica poemul... Ei bine, înţelegi că şi taţii sunt buni la 
ceva? 

— Vrei să-i dai o lecţie copilului tău, tată. Asta aduce a 
Morala în acţiune!*. 

— Biată rătăcită! reluă aspru tatăl, lecţia nu ţi-o dau eu, 
eu n-am niciun amestec, decât poate să-ţi atenuez 
lovitura... 

— Ajunge tată, nu te juca cu viaţa mea... spuse Modeste 
pălind. 

— Haide, fiica mea, adună-ţi tot curajul. Tu te-ai jucat cu 
viaţa şi viaţa se joacă acum cu tine. 

Modeste îşi privi tatăl năucită. 

— Deci, dacă tânărul pe care-l iubeşti, pe care l-ai văzut 
în biserica din Le Havre, cu patru zile în urmă, ar fiun 
mizerabil... 


— Dar nu-i aşa! spuse ea. Capul acela brun şi palid, 
figura aceea nobilă şi plină de poezie... 

— Este o minciună! spuse colonelul, întrerupându-şi 
fiica. El e domnul de Canalis aşa cum sunt eu pescarul acela 
care-şi ridică pânza ca să pornească la drum... 

— Ştii ce ucizi în mine?... spuse Modeste. 

— Linişteşte-te, copila mea; dacă întâmplarea a inclus 
pedeapsa în însăşi greşeala ta, răul nu e ireparabil. Băiatul 
pe care l-ai văzut, cu care ţi-ai schimbat inima prin 
corespondenţă, este un băiat loial, a venit să-mi 
mărturisească încurcătura în care se află; te iubeşte şi nu l- 
aş respinge ca ginere. 

— Dacă nu-i Canalis, cine-i?... spuse Modeste cu o voce 
profund schimbată. 

— Secretarul!... îl cheamă Ernest de la Briere. Nu e 
nobil; dar este unul dintre acei bărbaţi obişnuiţi, cu 
trăsături pozitive, cu o moralitate sigură, care plac 
părinţilor. De altfel, ce importanţă are? L-ai văzut, nimic nu- 
ţi poate schimba sentimentele, tu l-ai ales, îi cunoşti sufletul, 
care este tot atât de frumos pe cât e el de chipeş!... 

Contele de la Bastie fu întrerupt de un suspin al 
Modestei. Sărmana fată, palidă, cu privirea pierdută în 
largul mării, ţeapăână ca o moartă, fusese izbită ca de un foc 
de pistol, de aceste cuvinte: „Este unul dintre acei bărbaţi 
obişnuiţi, cu trăsături pozitive, cu o moralitate sigură, care 
plac părinţilor”. 

— Înşelată!... spuse ea în cele din urmă. 

— Ca biata ta soră, dar mai puţin grav. 

— Să ne-ntoarcem, tată! spuse Modeste ridicându-se de 
pe moviliţa pe care se aşezaseră amândoi. Uite, tată, îţi jur 
în faţa lui Dumnezeu să-ţi împlinesc vrerea, oricare ar fi ea, 
în povestea măritişului meu. 

— Deci nu mai iubeşti?... întrebă caustic tatăl. 

— lubeam un om adevărat, cu fruntea neîntinată de 
minciună, cinstit aşa cum eşti dumneata, incapabil să se 


deghizeze ca un actor, să-şi pună pe obraz fardul gloriei 
altcuiva... 

— Spuneai că nimic nu te poate schimba? întrebă pe un 
ton ironic colonelul. 

— Oh! Nu-ţi bate joc de mine!... spuse ea, unindu-şi 
mâinile a rugăciune şi privindu-şi tatăl cu o cruntă nelinişte; 
nu-ţi dai seama că îmi chinui inima şi cele mai dragi 
convingeri cu glumele dumitale... 

— Doamne păzeşte! 'Ţi-am spus curatul adevăr. 

— Eşti foarte bun, tată, răspunse ea după o pauză şi cu 
un fel de solemnitate în voce. 

— Şi el posedă scrisorile tale, reluă Charles Mignon. Ca 
să vezi!... Dacă aceste mângâieri nebune ale sufletului tău 
ar fi căzut în mâinile acelor poeţi care, după Dumay, îşi 
aprind cu ele ţigările... 

— Oh! mergi prea departe... 

— Canalis i-a spus-o... 

— L-a văzut pe Canalis?... 

— Da, răspunse colonelul. 

Continuară să meargă, tăcând amândoi. 

— Iată, aşadar, reluă Modeste după câţiva paşi, de ce 
acest domn îmi spunea atâtea lucruri rele despre poezie şi 
despre poeţi, de ce acest mărunt secretar vorbea de... Dar, 
spuse ea, întrerupându-şi gândul, virtuțile sale, calităţile 
sale, frumoasele lui sentimente nu sunt ele oare o haină 
epistolară? Cel ce-şi însuşeşte gloria şi numele altcuiva 
poate prea bine... 

— Să spargă lacăte, să fure Tezaurul, să ucidă la drumul 
mare! exclamă Charles Mignon, surâzând. Aşa sunteţi voi, 
tinerele fete, cu sentimentele voastre intransigente şi cu 
ignoranţa voastră în ale vieţii! Un bărbat în stare să înşele o 
femeie trebuie neapărat să coboare de pe eşafod, sau să 
urce pe el! 

Această zeflemea puse capăt efervescenţei Modestei - şi 
tăcerea se înstăpâni din nou între ei. 


— Copila mea, reluă colonelul, în societate, ca şi în 
natură, de altfel, bărbaţii caută să pună stăpânire pe inimile 
voastre; voi însă trebuie să vă apăraţi. Tu ai inversat 
rolurile. 'Totul e fals când te situezi pe o poziţie falsă. Vina e, 
deci, în primul rând a ta. Nu, bărbatul care încearcă să 
placă unei femei nu e un monstru şi suntem în dreptul 
nostru să pornim atacul cu toate consecinţele lui, excluzând 
crima sau actele de laşitate. Un bărbat poate avea încă 
virtuţi, chiar după ce a înşelat o femeie, ceea ce înseamnă 
pur şi simplu că el n-a găsit la ea comorile pe care le căuta; 
pe când doar o regină, o actriţă sau o femeie atât de sus 
situată încât să fie pentru bărbat ca o regină, poate să facă 
primul pas spre el, fără a se înjosi prea mult. Dar o tânără 
fată!... Ea dezminte atunci tot ce Dumnezeu a făcut să 
înflorească mai sfânt, mai frumos, mai măreț într-însa, cu 
oricâtă graţie, oricâtă poezie, oricâte precauţii făptuieşte ea 
acea greşeală. 

— Să-l cauţi pe stăpân şi să dai de slugă... Să fi rejucat 
Jocul dragostei şi-al întâmplării!“ de una singură! spuse ea 
pe un ton plin de amărăciune. Oh! n-am să-mi revin 
niciodată... 

— Nesocotito... Domnul Ernest de la Briere, după opinia 
mea, este un personaj cel puţin de talia domnului baron de 
Canalis; a fost secretarul particular al unui prim-ministru; 
este consilier verificator la Curtea de Conturi, e inimos, te 
adoră, dar nu compune versuri... Nu, admit, nu e poet, dar 
poate avea o inimă plină de poezie. În sfârşit, sărmana mea 
copilă, zise el întâmpinând un gest de dezgust al Modestei, 
îl vei vedea şi pe unul şi pe celălalt, pe falsul şi pe 
adevăratul Canalis... 

— Oh, papal... 

— Mi-ai jurat să mă asculţi în tot ce priveşte povestea 
măritişului tău? Ei bine, vei putea să alegi dintre ei pe cel 
care îţi va plăcea ca soţ. Ai început printr-un poem, vei 
sfârşi printr-o pastorală, încercând să surprinzi adevăratul 


caracter al acestor domni, în câteva escapade câmpeneşti, 
la vânătoare sau la pescuit! 

Modeste îşi lăsă capul în piept, revenind la chalet 
împreună cu tatăl ei, ascultându-l şi răspunzându-i prin 
monosilabe. 

De pe piscul unde crezuse că va ajunge în zbor până la 
cuibul unui vultur, ea se vedea căzută în mocirlă şi umilită. 
Pentru a folosi expresiile poetice ale unui autor al zilelor 
noastre, după ce îşi simţise talpa piciorului prea gingaşă 
pentru a păşi pe cioburile de sticlă ale Realităţii, Fantezia, 
care în acest piept plăpând aduna la un loc tot ce e 
femeiesc, de la visările presărate cu violete ale tinerei fete 
ruşinoase şi până la dorinţele nesăbuite ale curtezanei, o 
adusese în mijlocul grădinilor sale fermecate, unde, 
surpriză amară! - în loc de floarea ei sublimă, ea vedea 
ieşind din pământ picioarele păroase şi răsucite ale negrei 
mătrăgune”. De pe înălțimile mistice unde o ridicase 
dragostea, Modeste se afla acum pe drumul neted, plat, 
mărginit de şanţuri şi arături, în sfârşit pe drumul pavat al 
Vulgarităţii! Care fată cu suflet fierbinte nu s-ar fi zdrobit 
într-o asemenea cădere? La picioarele cui îşi semănase ea 
cuvintele? 

Modeste care se întorsese la chalet semăna cu cea care 
plecase de acolo cu două ceasuri mai devreme tot atât cât 
seamănă actriţa de pe stradă cu eroina de pe o scenă. Ea 
căzu într-o amorţeală penibilă la vedere. Soarele era 
obscur, natura se voala, florile nu-i mai spuneau nimic. Ca 
toate fetele cu o fire exaltată, ea băuse câteva înghiţituri în 
plus din paharul dezmeticirii. Se împotrivi realităţii, 
nevrând încă să-şi pună gâtul sub jugul familiei şi al 
societăţii, găsindu-l greu, aspru, apăsător! Nu ascultă nici 
măcar consolările tatălui şi ale mamei, găsind nu ştiu ce 
voluptate sălbatică în a se lăsa în voia suferințelor sufleteşti. 

— Bietul Butscha, spuse ea într-o seară, are deci 
dreptate! 


Această replică ne arată drumul străbătut de ea într-un 
scurt răstimp pe întinderile aride ale Realului, condusă de o 
tristeţe mohorâtă. Tristeţea pe care o naşte spulberarea 
tuturor speranţelor noastre este o boală. Adeseori ea duce 
la moarte. N-ar fi o preocupare minoră pentru fiziologia 
actuală să cerceteze pe ce căi, prin ce mijloace o idee 
ajunge să producă aceeaşi dezorganizare ca şi o otravă: 
cum desperarea îţi taie pofta de mâncare, distruge pilorul şi 
modifică toate condiţiile vitalităţii celei mai puternice. Aşa 
se întâmplă şi cu Modeste. Vreme de trei zile, ea oferi 
spectacolul unei melancolii morbide, nu mai cântă, nu mai 
putea fi făcută să zâmbească. Părinţii şi prietenii ei se 
speriară. Charles Mignon, neliniştit, văzând că cei doi 
prieteni nu mai soseau, se gândea să plece să-i aducă. În a 
patra zi, însă, domnul Latournelle avu veşti despre ei. lată 
cum: 

Canalis, aţâţat la culme de o zestre atât de bogată, nu 
voise să neglijeze nimic pentru a-l învinge pe la Briere, fără 
ca la Briere să-i poată imputa că ar fi nesocotit legile 
prieteniei: Poetul se gândise că nimic nu coboară mai mult 
pe un iubit în ochii unei tinere fete decât să i-l prezinţi într- 
o poziţie de subaltern şi îi propuse, în modul cel mai simplu, 
lui la Briere, să stea laolaltă şi să ia pentru o lună, la 
Ingouville, o căsuţă de ţară unde să locuiască amândoi sub 
pretextul unei sănătăţi zdruncinate. De îndată ce la Briere, 
în prima clipă considerând absolut firească această 
propunere, consimţi, Canalis luă asupra-şi toate cheltuielile 
prietenului său şi făcu singur pregătirile de plecare. Ei îşi 
trimise valetul la Le Havre şi îi recomandă să se adreseze 
domnului Latournelle pentru închirierea unei case de ţară 
la Ingouville, socotind că notarul va flecări în familia 
Mignon. Ernest şi Canalis, cum se poate bănui, discutaseră 
despre toate împrejurările acestei aventuri, iar prolixul la 
Briere îi dăduse mii de amănunte rivalului său. Valetul, în 
curent cu intenţiile stăpânului, i le satisfăcu de minune. El 
trâmbiţă sosirea la Le Havre a marelui poet, căruia medicii 


îi prescriseseră câteva băi el e mare pentru a-şi reface 
forţele epuizate de eforturile duble, pe tărâmul politicii şi 
pe cel literar. Acest mare personaj dorea o casă cu atâtea şi 
atâtea încăperi, căci îşi aducea secretarul, un bucătar, doi 
servitori, nemaipunându-l la socoteală pe domnul Germain 
Bonnet, valetul său. Caleaşca aleasă de poet şi închiriată pe 
o lună era destul de frumoasă şi putea servi la câteva 
plimbări. De aceea Germain căută să închirieze în 
împrejurimile oraşului doi cai bine dresați, domnului baron 
şi secretarului său plăcându-le să şi călărească. În faţa lui 
Latournelle, Germain, vizitând casele de ţară, puse un 
puternic accent pe secretar, refuzând două locuinţe sub 
motiv că acolo domnul de la Briere n-ar fi convenabil 
găzduit. 

— Domnul baron, spunea el, şi-a făcut din secretar cel 
mai bun prieten al său. Ah, ce mai observaţie aş înghiţi dacă 
domnul de la Briere n-ar fi tratat ca domnul baron însuşi! 
Şi, la urma urmelor, domnul de la Briere este referendar la 
Curtea de Conturi. 

Germain nu se arătă niciodată îmbrăcat altfel decât în 
negru, cu mănuşi curate, cu cizme - întocmai ca un stăpân. 
Închipuiţi-vă ce efect produse el şi ce idee îşi făcu lumea 
după acest eşantion despre marele poet. Valetul unui om de 
spirit ajunse să aibă spirit, căci spiritul stăpânului său se 
extinse asupra lui. Germain nu-şi şarjă rolul, se comportă 
simplu, fu bonom, aşa cum îi recomandase Canalis. Bietul la 
Briere nici nu-şi închipuia răul pe care i-l făcea Germain şi 
deprecierea la care consimţise; căci din sferele de jos 
ajunseră până la Modeste câteva ecouri ale rumoarei 
publice. Aşadar, Canalis avea să-şi aducă prietenul în suita 
sa, în trăsura sa, iar Ernest prin însuşi caracterul său nu fu 
în stare să înţeleagă falsitatea poziţiei sale pentru a o 
înlătura la timp. Întârzierea de care era furios Charles 
Mignon fusese cauzată de pictarea armelor lui Canalis pe 
panourile caleştii şi de comenzile la croitor, căci poetul 
acordase atenţie întregului univers al amănuntelor dintre 


care şi cel mai mic era în măsură să exercite o influenţă 
asupra unei tinere fete. 

— Fiţi liniştit, spuse Latournelle lui Charles Mignon într- 
a cincea zi, cameristul domnului Canalis a terminat treaba 
azi-dimineaţă; el a închiriat pavilionul doamnei Amaury, la 
Sanvic, cu mobilă cu tot, pentru şapte sute de franci. 
Aşadar, acei domni vor fi aici duminică. De asemenea, am 
primit scrisoarea asta de la Butscha... Ascultaţi, nu-i lungă: 
„Dragul meu patron, nu mă pot întoarce mai devreme de 
duminică. Până atunci trebuie să obţin unele informații 
extrem de importante privitoare la fericirea unei persoane 
căreia îi purtaţi interes”. 

Vestea sosirii acestor două personaje nu uşură tristeţea 
Modestei: sentimentul prăbuşirii, confuzia o mai stăpâneau 
şi ea nu era atât de cochetă pe cât o credea tatăl ei. Există o 
încântătoare cochetărie permisă, cea a sufletului, care 
poate fi numită politeţea dragostei; Charles Mignon, însă 
certându-şi fiica, nu făcuse deosebire între dorinţa de a 
place şi dragostea raţională, între setea de a iubi şi calcul. 
Ca un veritabil colonel din vremea imperiului, văzuse în 
această corespondenţă, citită în grabă, o fată care se 
aruncă de gâtul unui poet; dar în scrisorile suprimate, 
pentru a evita lungimile, un cunoscător ar fi admirat 
reținerea pudică şi plină de graţie pe care Modeste, printr- 
o trecere destul de firească la o femeie, o substituise tonului 
agresiv şi uşuratic din primele sale scrisori. Într-o privinţă 
însă tatăl îi spusese cruntul adevăr. Ultima scrisoare în care 
Modeste, stăpânită de o triplă dragoste, se exprimase ca şi 
cum căsătoria ar fi fost hotărâtă, această scrisoare o făcea 
să se ruşineze. Tocmai de aceea socotea că tatăl ei dă 
dovadă de duritate, de cruzime silind-o să-l primească pe 
un bărbat nedemn de ea, spre care sufletul ei zburase 
aproape despuiat. Ea îl chestionase pe Dumay despre 
întrevederea sa cu poetul, îl făcuse, cu subtilitate, să-i 
povestească până şi cele mai mici amănunte şi nu-l găsea pe 
Canalis chiar aşa de barbar cum îl prezenta locotenentul. 


Ea surâdea la ideea acelei casete papale care conţinea 
scrisorile a o mie şi trei femei ale acestui Don Juan. În 
câteva rânduri fu tentată să-i spună tatălui ei: „Nu sunt 
singura care-i scrie, iar elita femeilor trimite frunze pentru 
cununa de lauri a poetului!” 

În săptămâna aceea caracterul Modestei cunoscu o 
transformare. Catastrofa - şi ea fu mare pentru o fire atât 
de poetică - trezi perspicacitatea şi maliţia acestei tinere 
fete, în care pretendenţii ei aveau să-ntâlnească un 
adversar teribil. Şi-ntr-adevăr, când inima unei tinere 
persoane se răceşte, mintea îi devine sănătoasă; ea observă 
atunci totul cu o anumită repeziciune în judecată, cu un ton 
de glumă pe care Shakespeare l-a zugrăvit admirabil în 
personajul său Beatrix din Mult zgomot pentru nimic. 
Modeste fu cuprinsă de o puternică scârbă faţă de bărbaţi, 
dintre care şi cei mai distinşi îi înşelau speranţele. În 
dragoste, ceea ce femeia consideră drept scârbă nu 
înseamnă decât a vedea just. Dar pe planul sentimentelor, 
mai ales, tânără fată nu are niciodată dreptate. Dacă nu 
admiră, ea dispreţuieşte. Or, după ce trecuse prin chinuri 
sufleteşti de nedescris, Modeste ajunsese în mod necesar să 
îmbrace acea armură pe care spusese că a gravat cuvântul 
Dispreţ; începând din acel moment, ea putea să asiste ca o 
persoană neutră la ceea ce numea vodevilul pretendenţilor, 
deşi ei îi revenea rolul tinerei amoreze. Ceea ce îşi 
propusese îndeosebi era să-l umilească pe domnul de la 
Briere. 

— Modeste este salvată, spuse zâmbind doamna Mignon 
soţului său. Vrea să se răzbune pe falsul Canalis încercând 
să-l iubească pe adevăratul. 

Acesta fusese, într-adevăr, planul Modestei. Dar era de o 
asemenea vulgaritate, încât mama ei, căreia îi mărturisise 
necazurile, o sfătuise să nu-i arate domnului de la Briere 
decât cea mai copleşitoare bunătate. 

— lată doi băieţi, spuse doamna Latournelle sâmbătă 
seara, care habar n-au câţi spioni vor fi pe urmele lor, căci 


vom fi opt care să-i examinăm, 

— Cum doi, buna mea prietenă? exclamă micul 
Latournelle. Vor fi trei. Gobenheim încă n-a sosit, aşa că pot 
să vorbesc. 

Modeste îşi ridică privirea şi toată lumea, imitând-o, se 
uita la notar. 

— Un al treilea îndrăgostit, cu adevărat, intră în luptă... 

— Ei, asta-i!... spuse Charles Mignon. 

— Şi, reluă pompos notarul, nu-i vorba de nimeni altul 
decât de Senioria Sa domnul duce d'Herouville, marchiz de 
Saint-Sever, duce de Nivron, conte de Bayeux, viconte 
d'Essigny, mare comis şi pair al Franţei, Cavaler al 
ordinelor Pintenului şi Lânii de aur, Grande de Spania, fiul 
ultimului guvernator al Normandiei. A văzut-o pe 
domnişoara Mignon în timpul vizitei lui la Vilquini şi regreta 
atunci - aşa spune notarul său sosit ieri din Bayeux - că nu-i 
destul de bogată pentru el, al cărui tată, la înapoierea în 
Franţa, nu şi-a regăsit decât castelul din Herouville, locuit 
de o soră. Tânărul duce are treizeci şi trei de ani. Am 
misiunea expresă de a vă face propuneri, domnule conte, 
spuse notarul întorcându-se respectuos către colonel. 

— Întrebaţi-o pe Modeste, răspunse tatăl, dacă mai vrea 
încă o pasăre în voliera ei; căci în ceea ce mă priveşte, eu 
consimt ca acest domn, mare comis, să-i acorde atenţia sa. 

În ciuda grijii manifestate de Charles Mignon ca să nu 
vadă pe nimeni, să rămână la chalet, să nu iasă niciodată 
fără Modeste, Gobenheim, pe care ar îi fost greu să nu-l mai 
primească la chalet, vorbise despre averea lui Dumay, căci 
Dumay, acest al doilea tată pentru Modeste, îi spusese lui 
Gobenheim plecând de la el: 

— Am să fiu intendentul domnului colonel şi toată averea 
mea, mai puţin ce va păstra soţia mea, va fi pentru copiii 
micuţei mele Modeste... 

În Le Havre, toată lumea repetase aşadar întrebarea 
elementară pe care mai înainte şi-o pusese Latournelle. 


— Nu înseamnă oare că domnul Charles Mignon are o 
avere colosală dacă partea lui Dumay este de şase sute de 
mii de franci şi dacă elva fi intendentul lui? 

— Domnul Mignon a sosit pe o navă ce-i aparţine, 
încărcată cu indigo, se spunea la Bursă. Încărcătura asta 
valorează ea singură, fără să mai punem la socoteală nava, 
mai mult decât averea pe care şi-o recunoaşte. 

Colonelul nu vru să-şi concedieze slujitorii, aleşi cu atâta 
grijă în cursul călătoriilor sale, şi fu nevoit să închirieze pe 
şase luni o casă în partea de jos a Ingouvilleului, căci avea 
un camerist, un bucătar şi un vizitiu, toţi negri, o mulatră şi 
doi mulatri pe a căror fidelitate se putea bizui. Vizitiul căuta 
cai de călărie pentru domnişoara, pentru stăpânul său, şi 
cai pentru caleaşca cu care se întorseseră colonelul şi 
locotenentul. Trăsura aceea, cumpărată la Paris, era de 
ultimă modă şi avea zugrăvite pe ea armele familiei la 
Bastie, iar deasupra lor o coroană de conte. Aceste obiecte, 
adevărate nimicuri în ochii unui om care timp de patru ani 
trăise în mijlocul luxului deşănţat din India, al neguţătorilor 
chinezi şi al englezilor din Canton, fură comentate de 
comercianții din Le Havre, de locuitorii din Graville şi din 
Ingouville. În decurs de cinci zile rumoarea cuprinse 
întreaga Normandie, ca o dâră de pulbere ce ia foc. 

— Domnul Mignon s-a înapoiat din China cu milioane, se 
spunea la Rouen, şi se pare că pe drum a devenit conte. 

— Păi era conte de la Bastie înainte de Revoluţie, 
răspunse un interlocutor. 

— Vasăzică îi spunem domnul conte unui liberal care 
timp de douăzeci şi cinci de ani s-a numit Charles Mignon! 
Unde o să ajungem? 

Aşadar, cu toată tăcerea părinţilor şi a prietenilor «ei, 
Modeste ajunse să treacă drept cea mai bogată 
moştenitoare din Normandia şi toţi îi descoperiră atunci 
numai merite. Mătuşa şi sora domnului duce d'Herouville 
confirmară în public, în salonul lor, la Bayeux, dreptul 
domnului Charles Mignon la titlul şi la armele de conte, 


datorate cardinalului Mignon, ai cărui ciucuri şi a cărui 
pălărie fură incluse, din recunoştinţă, în blazonul lui 
Mignon. Ele o zăriseră, de la Vilquini, pe domnişoara de la 
Bastie, iar solicitudinea lor pentru capul familiei sărăcite se 
trezi de îndată. 

— Dacă domnişoara de la Bastie e tot atât de bogată pe 
cât e de frumoasă, spusese mătuşa tânărului duce, ar fi cea 
mai frumoasă partidă din provincie. Şi asta, măcar e nobilă! 

Ultima remarcă fu rostită la adresa Vilquin-ilor, cu care 
nu se putuse ajunge la o înţelegere, după umilirea suferită 
de a se fi dus la ei. 

lată dar micile evenimente care aveau să introducă încă 
un personaj în acea scenă casnică, potrivnică legilor lui 
Aristotel şi Horaţiu; dar portretul şi biografia acestui 
personaj, venit atât de târziu, nu vor provoca lungimi, 
ţinând, seama de lipsa lui de importanţă. Domnul duce nu 
va ocupa aici mai mult loc decât în istorie. Senioria sa, 
domnul d'Herouville, rod al toamnei matrimoniala a 
ultimului guvernator al Normandiei, s-a născut în emigrație, 
în 1796, la Viena. Revenit în ţară odată cu regele, în 1814, 
bătrânul mareşal, tatăl ducelui actual, murise în 1819 fără 
să-l fi putut căsători pe fiul său, deşi era duce de Nivron. 
Nu-i lăsă decât imensul castel Herouville, parcul, câteva 
anexe şi o fermă răscumpărată destul de greu, însemnând 
una peste alta o rentă de cincisprezece mii de franci. 
Ludovic al XVIII-lea îi dădu fiului funcţia de mare comis, iar 
sub Carol al X-lea acesta obţinu pensia de douăsprezece mii 
de franci acordată pair-ilor săraci. Dar ce reprezenta leafa 
de mare comis şi o rentă de douăzeci şi şapte de mii de 
franci pentru această familie? La Paris, tânărul duce avea, 
ce-i drept, trăsurile regelui, locuinţa sa în strada Saint- 
Thomas du Louvre, la intendenţa generală a grajdurilor 
regale; numai că leafa îi acoperea cheltuielile din timpul 
iernii, iar renta de douăzeci şi şapte de mii de franci pe cele 
din timpul verii, în Normandia. Dacă acest mare senior era 
încă burlac, vina nu era atât a lui, cât a mătuşii sale, care nu 


cunoştea fabulele lui La Fontaine. Domnişoara d'Herouville 
formulă pretenţii enorme, în dezacord cu spiritul secolului, 
căci numele mari, dar fără avere nu puteau să găsească 
moştenitoare bogate în marea nobilime franceză, de pe 
atunci împovărată de nevoia de a-şi îmbogăţi fiii, ruinaţi de 
împărţirea egală a bunurilor. Pentru a-l însura avantajos pe 
tânărul duce d'Herouville ar fi trebuit să li se facă curte 
marilor case bancare, dar trufaşa fiică a d'Herouvillilor le 
jigni pe toate cu expresii şfichiuitoare. În timpul primilor ani 
ai Restauraţiei, între 1817 şi 1825, tot umblând după 
milioane,  domnişoara  d'Herouville o refuzase pe 
domnişoara Mongenod, fiica bancherului, cu care se 
mulţumi domnul de Fontaine. În sfârşit, după un şir de 
ocazii frumoase, pierdute din vina ei, ea găsea acum că 
averea familiei de Nucingen fusese adunată prin mijloace 
prea infame ca să justifice ambiția doamnei de Nucingen de 
a face din fiica ei o ducesă. Regele, în dorinţa de a reda 
familiei d'Herouville vechea ei splendoare, aproape că 
aranjase această căsătorie şi o taxă în mod public pe 
domnişoara d'Herouville de nebună. Mătuşa îşi acoperi 
astfel nepotul de ridicol, iar ducele se preta la ridicol. Şi, 
într-adevăr, când înaltele trăsături umane dispar, rămân în 
urma lor fărâmituri, „răzături”, cum ar spune Rabelais, iar 
nobilimea franceză ne arată în acest secol mult prea multe 
resturi. Fără îndoială că nici clerul şi nici nobilimea n-au 
motiv să se plângă de lunga mea istorie a moravurilor. 
Aceste două mari şi magnifice necesităţi sociale sunt bine 
reprezentate în ea; dar ar însemna să renunţ la frumosul 
titlu de istoric dacă n-aş fi imparţial, dacă n-aş arăta aici 
degenarea rasei, aşa cum în altă parte veţi găsi figura 
emigrantului întruchipat de contele de Mortsauf (vedeţi 
Crinul din vale) şi toate trăsăturile nobile ale nobilimii în 
marchizul d'Espard (vedeţi Interdicţia!2*). Cum se poate ca 
rasa unor oameni voinici şi curajoşi, cum e familia acestor 
mândri d'Herouville, care l-au dat pe faimosul mareşal al 
regelui, cardinali Bisericii, comandanţi de oşti ai casei de 


Valois, vitejii lui Ludovic al XIV-lea, să sfârşească într-o 
făptură firavă şi mai scundă decât Butscha? Este o 
întrebare pe care poţi să ţi-o pui în numeroase saloane din 
Paris când auzi anunţându-se unul dintre marile nume ale 
Franţei şi vezi intrând un om scund, slăbuţ, plăpând, care 
pare că abia respiră, sau nişte îmbătrâniţi înainte de vreme, 
sau vreo făptură bizară la care observatorul caută cu greu 
o trăsătură în care să regăsească semnele unei foste 
măreţii. Petrecerile din vremea domniei lui Ludovic al XIV- 
lea, orgiile acelei perioade egoiste şi funeste au produs 
acea generaţie  gălbejită la care numai manierele 
supraviețuiesc marilor calităţi dispărute. Formele, iată 
singura moştenire pe care o păstrează mobilii. De aceea, cu 
unele excepţii, abandonul în care a pierit Ludovic al XVI-lea 
poate fi explicat prin sărăcia resturilor rămase în urma 
domniei doamnei de Pompadour. Blond, palid şi firav, 
marele comis, bărbat tânăr şi cu ochi albaştri, nu era lipsit 
de o anumită demnitate în gândire: talia lui scundă şi 
greşelile mătuşii sale, care-l făcuseră să-i curteze zadarnic 
pe Vilquini, îi dădeau însă o timiditate excesivă. Familia 
d'Herouville fusese şi înainte în primejdie să piară din cauza 
unui  avorton (vedeţi Copilul blestemat,  SIUDII 
FILOSOFICE). Marele mareşal, căci astfel îi spunea familia 
celui pe care Ludovic al XII-lea îl făcuse duce, se însurase la 
optzeci şi patru de ani şi, fireşte, familia a continuat să 
existe. Tânărului duce totuşi îi plăceau femeile; numai că le 
situa prea sus, le respecta prea mult, le adora şi nu se 
simţea în largul său decât cu cele cărora nu li se arată 
respect. Această trăsătură îl determinase să ducă o viaţă 
oarecum dublă. Pentru adoraţiile la care se deda în 
saloanele sau, dacă vreţi, în budoarele din foburgul Saint- 
Germain, el îşi lua revanşa cu femeile uşoare. Aceste 
moravuri şi talia sa scundă, faţa lui suferindă, ochii lui 
albaştri cu priviri extaziate adăugaseră la ridicolul ce-i 
acoperea, de altfel întru totul pe nedrept, persoana, căci 
era plin de delicateţe şi de spirit. Inteligența lui fără sclipiri 


nu se manifesta însă decât atunci când se simţea în largul 
său. Aşa se şi face că Fanny Beaupre!:, actriţa care trecea 
a fi, contra unui preţ plătit în aur, drept cea mai bună 
prietenă a sa, spunea despre el: 

— E o sticlă de vin bun, dar atât de bine înfundată încât 
îţi rupi tirbuşoanele! 

Frumoasa ducesă de Maufrigneuse, pe care marele 
comis nu putea decât s-o adore, îl strivi sub o remarcă, din 
nefericire repetată ca toate vorbele de duh răutăcioase. 

— Mie, spunea ea, îmi face impresia unei bijuterii cu o 
lucrătură fină, pe care mai degrabă o arăţi decât o porţi şi 
pe care o păstrezi în vată. 

Până şi denumirea funcţiei de mare comis, prin 
contrastul pe care-l sugera, îl făcu să râdă pe bunul Carol al 
X-lea, deşi ducele d'Herouville era un excelent călăreț. 
Oamenii sunt ca şi cărţile, uneori apreciaţi prea târziu. 
Modeste îl zărise pe ducele d'Herouville în timpul şederii 
sale infructuoase la Vilquini; văzându-l trecând, toate aceste 
reflecţii îi veniseră aproape involuntar în minte. Dar în 
situaţia în care se afla acum, ea înţelese cât de importantă 
era cererea în căsătorie din partea ducelui d'Herouville, ca 
să nu fie la cheremul nici unui Canalis. 

— Nu văd, îi spuse ea lui Latournelle, de ce ducele 
d'Herouville n-ar fi admis, în ciuda strâmtorării noastre, 
reluă ea privindu-şi tatăl cu maliţie, trec drept o 
moştenitoare. Voi termina prin a publica un program... N- 
aţi văzut cum s-au schimbat privirile lui Gobenheim de o 
săptămână încoace? E dezolat că nu poate să-şi treacă 
partidele de whist în contul unei adorări tăcute a persoanei 
mele. 

— Sst! inimioara mea, spuse doamna Latournelle, iată.-l. 

— Moş Althor e desperat, spuse Gobenheim domnului 
Mignon, intrând. 

— Dar de ce? întrebă contele de la Bastie. 

— Se spune că lui Vilquin îi merge prost, iar Bursa vă 
atribuie o avere de câteva milioane... 


— Nu se cunosc, replică foarte sec Charles Mignon, care 
îmi sunt obligaţiile în India, şi n-am de gând să-i comunic 
publicului situaţia afacerilor mele. Dumay, şopti el la 
urechea prietenului său, dacă Vilguin e în jenă financiară, 
am putea redobândi domeniul meu, plătindu-i peşin preţul 
pe care l-a datel. 

Acestea fură pregătirile, datorate hazardului, în toiul 
cărora Canalis şi la Briere sosiră, duminică dimineaţa, 
precedaţi de un curier, la pavilionul doamnei Amaury. Se 
află că ducele d'Herouville, sora şi mătuşa sa urmau să 
sosească marţi, sub pretextul sănătăţii, la o casă închiriată 
în Graville. Această coincidenţă făcu să se spună la Bursă 
că, mulţumită domnişoarei Mignon, în Ingouville chiriile 
aveau să crească. 

— Dacă lucrurile continuă aşa, va transforma Ingouville- 
ul într-un spital, spuse domnişoara Vilqguin cea mică, în 
desperarea ei de a nu fi ducesă. 

Eterna comedie a Moştenitoarei, care urma să se joace 
la chalet, ar putea fi numită, desigur, ţinând seama de 
dispoziţia în care se afla Modeste şi după cum glumise chiar 
ea - Programul unei tinere fete, căci era ferm hotărâtă, 
după ce-şi pierduse iluziile, să nu-şi acorde mâna decât 
bărbatului ale cărui calităţi o vor mulţumi întru totul. 

A doua zi după sosirea lor, cei doi rivali încă prieteni, se 
pregătiră să-şi facă intrarea, seara, la chalet. Întreaga 
duminică, şi dimineaţa de luni le-au petrecut cu 
despachetarea, cu luarea în stăpânire a pavilionului 
doamnei Amaury şi cu aranjamentele pe care le presupune 
o şedere de o lună. De altfel, autorizat de situaţia lui de 
ucenic al unui ministru să-şi îngăduie destule şmecherii, 
poetul calcula totul. Astfel, el ţinu să tragă folos din zarva 
pe care urma s-o stârnească sosirea sa la Le Havre şi care 
va avea unele ecouri la chalet. În calitatea sa de om obosit, 
Canalis rămase acasă. La Briere se duse în două rânduri să 
se plimbe prin faţa chalet-ului, căci iubea cu un fel de 


desperare; era profund terorizat de ideea că a displăcut, iar 
viitorul i se părea acoperit de nori grei. 

Cei doi prieteni coborâră să cineze luni, amândoi 
înveşmântaţi ca pentru prima vizită, cea mai importantă 
dintre toate. La Briere era îmbrăcat ca în faimoasa 
duminică, la biserică; se socotea însă satelitul unui astru şi 
se lăsa în voia pericolelor legate de situaţia sa. Canalis, în 
ce-l privea, nu uitase nici haina neagră, nici decoraţiile, nici 
eleganța de salon, însuşită la perfecţie în relaţiile sale cu 
ducesa de Chaulieu, protectoarea sa, şi cu lumea cea mai 
bună din foburgul Saint-Germain. Canalis ţinuse seama de 
toate amănuntele pentru a arăta ca un dandy pe când 
bietul la Briere avea să se prezinte în ţinuta indiferentă a 
omului care şi-a pierdut speranţa. 

Servind masa celor doi stăpâni ai săi, Germain nu putu 
să-şi reţină zâmbetul stârnit de acest contrast. Când aduse 
felul al doilea, el intră cu un aer destul de diplomatic sau, 
mai bine zis, neliniştit. 

— Domnul baron, spuse el lui Canalis cu glas scăzut, ştie 
oare că domnul mare comis soseşte la Graville ca să se 
trateze de aceeaşi boală de care suferă domnul de la Briere 
şi domnul baron? 

— Micul duce d'Herouville? exclamă Canalis. 

— Da domnule. 

— Să vină oare pentru domnişoara de la Bastie? întrebă 
la Briere roşind. 

— Pentru domnişoara Mignon! răspunse Germain. 

— Am fost traşi pe sfoară! exclamă Canalis privindu-l pe 
la Briere. 

— Ah! replică cu aprindere Ernest, iată primul noi pe 
care-l rosteşti de la plecarea noastră. Până acum spuneai 
eu! 

— Mă cunoşti, doar, răspunse Melchior, lăsând să-i scape 
un hohot de râs. Noi nu suntem în stare să luptăm 
împotriva unei şarje de cavalerie a coroanei. Împotriva 
titlului de duce şi de pair nici împotriva mlaştinilor pe care 


Consiliul de Stat le-a atribuit tocmai acum, în baza 
raportului meu, casei d'Herouville. 

— Senioria Sa, spuse la Briere cu maliţie, dar pe un ton 
de seriozitate, îţi oferă un premiu de consolare în persoana 
surorii sale. 

În clipa aceea se anunţă domnul conte de la Bastie; cei 
doi tineri se ridicară în picioare, iar la Briere se grăbi să-i 
iasă în întâmpinare ca să i-l prezinte pe Canalis. 

— “Trebuia să vă întorc vizita pe care mi-aţi făcut-o la 
Paris, se adresă Charles Mignon, către tânărul referendar, 
şi ştiam că, venind aici, voi avea nespusa plăcere de a-l 
întâlni pe unul dintre marii noştri poeţi contemporani. 

— Mare?... Domnule, răspunse poetul, surâzând, nimic 
nu mai poate fi mare într-un secol căruia domnia lui 
Napoleon îi serveşte de prefaţă. În primul rând, noi suntem 
un întreg trib de aşa-zişi mari poeţi. În al doilea rând, 
talentele de mâna a doua simulează atât de bine geniul, 
încât au făcut cu neputinţă afirmarea marilor valori. 

— Acesta să fie, oare, motivul care v-a făcut să vă 
avântaţi în viaţa politică? întrebă contele de la Bastie. 

— Aceeaşi situaţie şi aici, spuse poetul. Nu vor mai exista 
mari oameni de stat; vor exista, pur şi simplu, oameni care 
vor avea mai mare sau mai mică legătură cu evenimentele. 
lată, domnule, sub regimul pe care ni l-a dat Carta 
Constituţională, care ne percepe impozitele curente ca pe- 
un impozit pentru înarmare, singurul lucru solid este ceea 
ce aţi fost să căutaţi în China: averea! 

Satisfăcut de propria-i persoană şi mulţumit de impresia 
pe care: i-o făcea viitorului tată-socru, Melchior se întoarse 
către Germain: 

— Vei servi cafeaua în salon, spuse el, invitându-l pe 
comerciant să părăsească sufrageria. 

— Vă mulţumesc, domnule conte, spuse atunci la Briere, 
că m-aţi scăpat astfel din încurcătura în care mă aflam, 
neştiind cum să vi-l recomand pe amicul meu. Pe lângă 
faptul că aveţi mult suflet, sunteţi şi isteţ... 


— Ei aş! Isteţimea tuturor provensalilor, spuse Charles 
Mignon. 

— Ah, sunteţi din Provenţa?... exclamă Canalis. 

— Ilertaţi-l pe amicul meu, spuse la Briere, el n-a studiat, 
ca mine, istoria familiei de la Bastie. 

La această observaţie „amicală”, Canalis aruncă spre 
Ernest o privire stăruitoare. 

— Dacă sănătatea vă îngăduie, se adresă provensalul 
către marele poet, aş solicita onoarea de a vă primi în seara 
asta sub acoperişul meu; va fi o zi demnă de reţinut, cum 
spun anticii, albo notanda lapillo. Deşi suntem destul de 
stingheriţi să primim o glorie atât de mare într-o casă atât 
de mică, veţi satisface nerăbdarea fiicei mele, a cărei 
admiraţie pentru dumneavoastră merge până acolo încât să 
vă pună versurile pe muzică. 

—  Posedaţi mai mult decât gloria, spuse Canalis, 
posedaţi frumuseţea, după cele spuse de Ernest. 

— Oh, e o fată bună pe care o veţi găsi foarte provincială, 
spuse Charles. 

— O provincială după care umblă, zice-se, ducele 
d'Herouville, exclamă Canalis pe un ton sec. 

— Oh, reluă domnul Mignon, cu bonomia perfidă a 
meridionalului, îi las fiicei mele toată libertatea. Ducii, 
prinții, simplii particulari, totul mi-e indiferent, chiar un om 
de geniu. Nu vreau să-mi iau niciun angajament şi băiatul 
pe care Modeste a mea îl va alege, va fi ginerele meu, sau 
mai degrabă fiul meu, spuse el, privindu-l pe la Briere. Ce 
vreţi, doamna de la Bastie este nemţoaică, ea nu admite 
eticheta noastră, iar eu mă las condus de cele două femei 
din casa mea. Prefer să şed în trăsură decât pe capră. 
Putem vorbi despre aceste lucruri serioase râzând, pentru 
că încă nu l-am văzut pe ducele d'Herouville şi eu nu cred în 
căsătoriile făcute prin procură după cum nici în 
pretendenţii impuşi de părinţi. 

— Aceasta e o declaraţie totodată descurajantă şi 
încurajatoare pentru doi tineri care vor să caute piatra 


filosofală a fericirii în căsătorie, spuse Canalis. 

— Nu credeţi util, necesar şi politic a stipula perfecta 
libertate a părinţilor, a fiicei şi a pretendenţilor? întrebă 
Charles Mignon. 

Canalis, la o privire a lui la Briere, păstră tăcerea, 
convorbirea deveni banală şi după ce dădură de câteva ori 
ocol grădinii, tatăl se retrase, contând pe vizita celor doi 
prieteni. 

— Ne-a concediat, exclamă Canalis, tu ai înţeles-o ca şi 
mine. De altfel, în locul său, n-aş oscila între marele comis şi 
noi doi, oricât de atrăgători am fi. 

— Eu nu cred asta, răspunse la Briere. Eu cred că acest 
brav soldat a venit ca să-şi satisfacă nerăbdarea de a te 
vedea şi să ne asigure de neutralitatea sa, deschizându-şi 
totodată casa pentru noi. Modeste, înamorată de gloria ta şi 
înşelată de mine se află, pur şi simplu, între Poezie şi 
Realitate. Ghinionul meu este că Realitatea sunt eu. 

— Germain, se adresă Canalis valetului care le servise 
cafeaua, spune să-nhame caii la trăsură. Într-o jumătate de 
ceas plecăm, ne vom plimba înainte de a merge la chalet. 

Cei doi tineri erau în egală măsură nerăbdători să o vadă 
pe Modeste, dar la Briere se temea de această întâlnire pe 
când Canalis se ducea la ea cu o încredere plină de 
înfumurare. Căldura pe care Ernest o arătase tatălui şi 
linguşeala prin care mângâiase orgoliul nobiliar al 
negustorului atrăgând atenţia asupra stângăciei lui Canalis, 
îl determină pe poet să joace un anumit rol. Melchior hotărî 
ca, punându-şi în evidenţă calităţile, să facă totodată pe 
indiferentul, să pară că o dispreţuieşte pe Modeste şi să 
stârnească astfel amorul-propriu al tinerei fete. 

Elev al frumoasei ducese de Chaulieu, el se arăta astfel 
demn de reputaţia sa de bun cunoscător al femeilor, ceea ce 
nu este cazul pentru cei ce sunt fericitele victime ale unei 
pasiuni unice. Pe când sărmanul Ernest, retras în colţul 
trăsurii, zdrobit de temerile pe care le naşte adevărata 
dragoste şi presimţind furia, disprețul, toate fulgerele unei 


tinere rănite şi ofensate, păstra o tăcere sumbră, Canalis se 
pregătea tot în tăcere, aidoma unui actor pe punctul de a 
debuta într-un rol important dintr-o piesă nouă. Sigur, 
niciunul, nici celălalt, nu păreau fericiţi. În ce-l privea pe 
Canalis, era vorba, de altfel, de interese decisive. Pentru el, 
simpla intenţie de căsătorie presupunea ruperea amiciţiei 
serioase care îl lega de aproape zece ani de ducesa de 
Chaulieu. Cu toate că-şi mascase călătoria sub banalul 
pretext al oboselii, în care femeile nu cred niciodată, chiar 
şi atunci când e reală, conştiinţa îl chinuia puţin; dar 
cuvântul conştiinţă îi sună atât de fals lui la Briere, încât, 
atunci când poetul îi încredinţă îndoielile sale, el ridică din 
umeri. 

— Conştiinţa ta, amice, îmi pare că se reduce, pur şi 
simplu, la teama că, pierzând afecțiunea doamnei de 
Chaulieu, vei fi lipsit de plăcerile vanităţii precum şi de 
unele foloase foarte reale; căci dacă reuşeşti cu Modeste, 
vei renunţa fără regret la slabele zvâcniri ale unei pasiuni 
aproape moarte de opt ani încoace. Spune că te temi să nu 
pierzi favoarea protectoarei tale, dacă află motivul 
prezenţei tale aici şi te voi crede fără rezerve. Dar să 
renunţi la ducesă şi apoi să nu reuşeşti la chalet este un joc 
peste puterile tale. lar tu iei efectul acestei alternative 
drept remuşcare. 

— Nu te pricepi deloc la sentimente, spuse Canalis, iritat 
ca un om căruia îi spui adevărul când el îţi cerea un 
compliment. 

— E ceea ce ar trebui să răspundă un bigam în faţa a 
doisprezece juraţi, replică râzând la Briere. 

Aceste vorbe făcură din nou o impresie dezagreabilă 
asupra lui Canalis; îl găsi pe la Briere prea spiritual şi prea 
liber în comportare pentru calitatea sa de secretar. 

Sosirea unei caleşti splendide, conduse de un vizitiu în 
livreaua lui Canalis, făcu cu atât mai multă senzaţie la 
chalet cu cât cei doi pretendenți erau aşteptaţi şi cu cât 


toate persoanele acestei istorii, exceptându-i pe duce şi pe 
Butscha, se aflau acolo. 

— Care-i poetul? îl întrebă doamna Latournelle pe 
Dumay stând la fereastră, unde venise să se posteze auzind 
uruitul trăsurii. 

— Cel care păşeşte înainte, ca un tambur-major, 
răspunse casierul. 

— Ah! spuse notăreasa examinându-l pe Melchior, care 
se fandosea ca un om ce se ştie privit. 

Deşi prea severă, aprecierea făcută de Dumay - şi dacă a 
existat vreodată un om simplu el era acela - era oarecum 
îndreptăţită. Din vina marii doamne care îl măgulea excesiv 
şi îl răsfăţa aşa cum îşi vor măguli şi îşi vor răsfăţa 
întotdeauna adoratorii femeile mai în vârstă decât «ei, 
Canalis era atunci, pe plan moral, un fel de Narcis. La o 
anumită vârstă o femeie care vrea să-şi ataşeze pentru 
totdeauna un bărbat, începe prin a-i diviniza cusururile, 
pentru a face imposibilă orice rivalitate; căci o rivală nu 
înţelege la prima vedere această linguşeală deosebit de fină 
cu care un bărbat se obişnuieşte destul de uşor. 
Înfumuraţii, când nu sunt înfumuraţi din naştere, sunt 
produsul acestei activităţi feminine. Canalis, luat de tânăr 
de frumoasa ducesă de Chaulieu, îşi justifica afectările 
zicându-şi că ele erau pe placul acelei femei al cărui gust 
era lege. Cu toate că e vorba de nuanţe excesiv de fine, nu e 
imposibil să le indicăm. Astfel, Melchior avea un talent de a 
citi, foarte admirat, pe care nişte elogii prea complezente îl 
aduseseră pe calea unei exagerări în care nici poetul, nici 
actorul nu cunosc limită şi care făcu să se spună despre el 
(tot de către de Marsay) că nu îşi declamă, ci îşi muge 
versurile, într-atât lungea sunetele din plăcerea de a se 
asculta. În argoul culiselor, Canalis „le cam lungea”. El îşi 
permitea să arunce ocheade interogative publicului, să 
adopte poze de satisfacţie şi să folosească procedee de joc 
numite de actori „artificii”, expresie pitorească aşa cum e 
tot ce creează lumea artei. Canalis avu de altfel imitatori şi 


deveni şeful şcolii genului. Această emfază de melopee 
pusese o uşoară amprentă pe conversaţia lui; el folosea un 
ton declamator, aşa cum s-a văzut în convorbirea sa cu 
Dumay. De îndată ce mintea îi deveni ultracochetă, lucrul 
acesta se resimţi şi în maniere. De aceea Canalis ajunse să- 
şi scandeze mersul, să inventeze atitudini, să se examineze, 
în treacăt, în toate oglinzile şi să-şi potrivească discursurile 
cu poza pe care o lua. Era atât de preocupat de impresia pe 
care o produce, încât în repetate rânduri un zeflemist, 
fixându-i cu privirea pieptănătura, cizmele sau pulpanele 
redingotei îl luase peste picior. După zece ani, aceste graţii, 
care la început avuseseră drept paşaport o tinereţe 
înfloritoare, păreau cu atât mai bătrâneşti cu cât Melchior 
arăta a om trecut. Viaţa mondenă este pentru bărbaţi la fel 
de obositoare ca şi pentru femei şi poate că cei douăzeci de 
ani pe care ducesa îi avea în plus faţă de Canalis îl apăsau 
mai mult decât pe ea, deoarece lumea o vedea mereu 
frumoasă, nefardată, fără riduri şi fără inimă. Din 
nefericire, nici bărbaţii şi nici femeile nu au un prieten care 
să-i prevină în momentul când parfumul modestiei lor se 
râncezeşte, sau când mângâierea din privirea lor este ca o 
tradiţie de teatru, când expresia feţei lor se schimbă în 
grimasă şi când artificiile minţii lasă să se vadă carcasele 
lor ruginite. Numai geniul ştie să se reînnoiască întocmai ca 
şarpele. lar în materie de graţie, ca în toate, numai inima 
nu îmbătrâneşte. Oamenii inimoşi sunt simpli. Or, Canalis, 
ştiţi asta, avea o inimă uscată. El abuza de frumuseţea 
privirii sale, dându-i, când nu era cazul, fixitatea pe care 
meditaţia o imprimă ochilor. În sfârşit, pentru el elogiile 
alcătuiau un negoţ în care voia să câştige prea mult. 
Maniera lui de a face complimente, fermecătoare pentru 
oamenii superficiali, putea să pară insultătoare pentru 
oamenii delicaţi prin banalitatea ei, prin aplombul unei 
linguşeli în care ghiceai un dedesubt. Într-adevăr, Melchior 
minţea ca un curtezan. Când ducele de Chaulieu, nevoit să 


urce la tribună în calitatea lui de ministru al afacerilor 
externe, avu prea puţin succes, el îi spusese fără ruşine: 

— Excelenţa Voastră a fost sublimă! 

Câţi oameni nu s-ar fi dezbrăcat, în locul lui Canalis, de 
afectările lor în urma insuccesului administrat în doze mici! 
Aceste defecte, destul de minore în saloanele aurite din 
foburgul Saint-Germain, unde fiecare aducea cota sa parte 
de ridicol şi unde acest fel de înfumurare, de scorţoşeală, 
de încordare, dacă vreţi, avea drept cadru un lux excesiv, 
toalete somptuoase,  contrastau puternic în fundul 
provinciei, al cărei ridicol ţine de un gen opus. De altfel, 
Canalis, totodată încordat şi manierat, nu se putea 
metamorfoza, întrucât el avusese timpul să se răcească în 
forma în care-l turnase ducesa. În plus, era foarte parizian 
sau, dacă vreţi, foarte francez. Parizianul se mira că nu-i 
pretutindeni totul ca la Paris, iar francezul - totul ca în 
Franţa. Bunul gust coastă în a te conforma manierelor 
străinilor, fără a pierde, totuşi, prea mult din caracterul tău 
propriu, aşa cum făcea Alcibiade, acel model al 
gentlemenilor. Adevărata graţie este elastică. Ea se 
adaptează tuturor împrejurărilor, este în armonie cu toate 
mediile sociale, ştie să-şi pună, când iese în stradă, o rochie 
de stofuliţă, remarcabilă numai prin croială, în loc să scoată 
la plimbare penele şi stofele costisitoare pe care vin să şi le 
vânture acolo unele burgheze. 

Or, Canalis, sfătuit de o femeie care îl iubea mai mult 
pentru ea decât pentru el însuşi, voia să facă lege, să fie 
pretutindeni ceea ce era. El credea - eroare împărtăşită de 
unii oameni mari ai Parisului - că-şi poartă cu el publicul 
său particular. 

În timp ce poetul îşi făcu o intrare studiată în salon, la 
Briere se strecură înăuntru ca un câine ce se teme să nu fie 
lovit. 

— Ei, uite-l pe soldatul meu! spuse Canalis zărindu-l pe 
Dumay, după ce adresase un compliment doamnei Mignon 
şi salutase femeile. Grijile dumneavoastră s-au potolit, aşa- 


i? reluă el, întinzându-i mâna cu emfază; dar după 
înfăţişarea domnişoarei, ele pot fi întru totul înţelese. Eu 
vorbeam de făpturile terestre, nu de îngeri. 

Fiecare, prin atitudinea lui, cerea cheia acestei enigme. 

— Ah! reluă poetul, înțelegând că fiecare dorea o 
explicaţie - aş socoti un triumf că l-am emoţionat pe unul 
dintre acei oameni de fier pe care a ştiut să-i găsească 
Napoleon pentru a face din ei temelia pe care a încercat să 
ridice un imperiu prea mare pentru a fi durabil. Unor 
asemenea lucruri numai timpul le poate servi de ciment! 
Dar este oare acesta un triumf cu care să mă pot mândri? 
Nu e meritul meu. A fost triumful ideii asupra faptului. 
Bătăliile dumneavoastră, dragă domnule Dumay, şarjele 
dumneavoastră eroice, domnule conte, în sfârşit războiul au 
fost forma pe care o îmbrăca gândirea lui Napoleon. Ce a 
mai rămas din toate astea? Iarba care le acoperă nu ştie 
nimic de ele, recoltele crescute deasupra nu vor spune 
nimic, iar fără istorie, fără scrisul nostru, viitorul ar putea 
să ignoreze acele vremuri eroice! Astfel, cei cincisprezece 
ani de lupte ai dumneavoastră nu mai sunt decât idei şi 
tocmai aceasta va salva Imperiul, căci poeţii vor face din ele 
un poem! O ţară care poate să câştige asemenea bătălii 
trebuie să ştie să le cânte! 

Canalis se opri ca să culeagă, printr-o privire aruncată 
asupra feţelor, tributul de mirare pe care i-l datorau aceşti 
provinciali. 

— Nu vă puteţi îndoi, domnule, cât sunt de mâhnită că 
nu vă pot vedea - spuse doamna Mignon - şi cum mă 
despăgubiţi prin plăcerea pe care o am, ascultându-vă - 
Hotărâtă să-l găsească pe Canalis sublim, Modeste, 
îmbrăcată ca în ziua când a început povestea noastră, 
stătea înmărmurită şi lăsase să-i alunece broderia, pe care 
doar firul de bumbac o mai ţinea atârnată de degetele ei. 

— Modeste, acesta-i domnul de la Briere. 

— Domnule Ernest, aceasta-i fiica mea, spuse Charles 
socotind că secretarul este situat de o poziţie prea umilă. 


Tânără fată îl salută cu răceală pe Ernest, aruncându-i o 
privire care trebuia să dovedească tuturor că-l vede pentru 
prima oară. 

— Ilertaţi-mă, domnule, îi spuse ea fără să roşească, via 
admiraţie pe care i-o port celui mai mare poet al nostru 
este în ochii prietenilor mei o scuză suficientă pentru a nu-l 
fi văzut decât pe el. 

Acel glas proaspăt şi expresiv ca şi vocea, atât de 
celebră, a domnişoarei Mars, îl vrăji pe bietul referendar, 
orbit de frumuseţea Modestei, aşa că răspunse, în surpriza 
sa, printr-o frază sublimă, dacă ar fi fost adevărată: 

— Dar e prietenul meu! 

— Atunci, m-aţi iertat, replică ea. 

— E mai mult decât un prieten, exclamă Canalis, luându-l 
pe Ernest pe după umeri şi sprijinindu-se de el ca 
Alexandru de Efestion: ne iubim ca doi fraţi... 

Doamna Latournelle îi tăie brusc vorba marelui poet, 
arătându-l pe Ernest micului notar şi spunându-i: 

— Domnul nu e necunoscutul pe care l-am văzut la 
biserică? 

— Şi de ce n-ar fi?... replică Charles Mignon văzându-l 
pe Ernest că roşeşte. 

Modeste rămase impasibilă şi reîncepu să brodeze. 

— S-ar putea ca doamna să aibă dreptate, am fost în 
două rânduri la Le Havre, răspunse la Briere, aşezându-se 
lângă Dumay. 

Canalis uimit de frumuseţea Modestei, se înşelă în 
privinţa admiraţiei pe care o exprima ea şi se felicită, 
închipuindu-şi că a reuşit întru totul să obţină efectul 
urmărit. 

— Pe omul de geniu care n-ar avea alături un prieten 
devotat, eu l-aş crede lipsit de inimă, spuse Modeste pentru 
a reînnoda discuţia întreruptă de stângăcia doamnei 
Latournelle. 

— Domnişoară, devotamentul lui Ernest m-ar putea face 
să cred că am vreo valoare, spuse Canalis, căci acest scump 


Pilade este plin de talent, a fost mâna dreaptă a celui mai 
mare ministru pe care l-am avut de la pace încoace. Deşi 
are o poziţie magnifică, el a consimţit să-mi fie preceptor în 
politică: mă pune la curent cu rezolvarea treburilor, mă 
hrăneşte cu experienţa sa, şi doar ar putea să aspire la un 
destin mai înalt. Oh, e mai bun ca mine... 

La un gest al Modestei, Melchior spuse cu graţie: 

— Poezia pe care eu o exprim, el o poartă în inimă, iar 
dacă vorbesc astfel faţă de el, este pentru că-i modest ca o 
călugăriţă. 

— Gata, ajunge, spuse la Briere, care nu ştia ce atitudine 
să ia; dragul meu, parcă ai fi o mamă care vrea să-şi mărite 
fiica. 

— Şi cum, domnule, spuse Charles Mignon adresându-se 
lui Canalis, chiar vă gândiţi să deveniți om politic? 

— Pentru un poet înseamnă a abdica, spuse Modeste; 
politica este resursa oamenilor practici... 

— Ah, domnişoară, în ziua de azi tribuna este cel mai 
mare teatru din lume, ea a înlocuit ţarcul cavaleriei; ea va fi 
locul de întâlnire al tuturor celor inteligenţi, aşa cum era 
armata odinioară pentru toţi cei curajoşi. 

Încălecându-şi calul de bătaie, Canalis vorbi timp de zece 
minute despre viaţa politică: 

— Poezia era prefața bărbatului de stat. Astăzi oratorul 
devine un sublim mânuitor al generalităţilor, păstorul 
ideilor. Când poetul poate să indice ţării sale drumul 
viitorului, înceta-va, oare, să fie el însuşi? 

Îl cită pe Chateaubriand, pretinzând că el va deveni într- 
o zi mai important din punct de vedere politic decât din cel 
literar. Tribuna franceză va fi darul umanităţii. Astăzi, 
înfruntările verbale au luat locul acelora de pe câmpul de 
bătaie. Cutare şedinţă a Camerei valorează cât Austerlitzul 
şi acolo oratorii se arată a fi la înălţimea generalilor, îşi 
pierd, la fel, existenţa, curajul, iar forţa lor se uzează ca şi 
într-un război. Cuvântul nu este una dintre cele mai 


înspăimântătoare risipe de fluid vital pe care şi le poate 
îngădui omul? Etc., etc. 

Această improvizație alcătuită din locuri comune 
moderne, îmbrăcate însă, în expresii sonore, în cuvinte noi 
şi destinată să probeze că baronul de Canalis trebuia să 
devină într-o zi una dintre gloriile tribunei, produse o 
adâncă impresie asupra notarului, asupra lui Gobenheim şi 
asupra doamnelor Latournelle şi Mignon. 

Modeste se simţea ca la un spectacol, entuziasmată de 
jocul actorului, întocmai ca Ernest faţă de ea; căci dacă 
referendarul cunoştea toate aceste fraze pe de rost, el 
asculta prin ochii tinerei fete, îndrăgostit de ea ca un 
nebun. Pentru acest autentic îndrăgostit, Modeste eclipsa 
diferitele Modeste pe care el şi le imaginase citind scrisorile 
ei sau răspunzându.-i. 

Această vizită, a cărei durată fusese dinainte fixată de 
Canalis, care nu voia să lase admiratorilor săi timpul să 
devină indiferenți faţă de el, sfârşi printr-o invitaţie la cină 
pentru lunea viitoare. 

— Nu ne vom mai afla la chalet, spuse contele de la 
Bastie, casa redevenind locuinţa lui Dumay. Revin în vechea 
mea casă în baza unui contract cu clauză de răscumpărare 
în interval de şase luni, pe care tocmai l-am semnat cu 
domnul Vilguin la amicul meu Latournelle... 

— Vă urez, spuse Dumay, ca Vilquin să nu vă poată 
restitui suma pe care i-aţi împrumutat-o. 

— Veţi avea, acolo, spuse Canalis, o locuinţă potrivită cu 
averea dumneavoastră... 

— Cu averea care mi se atribuie, răspunse cu viociciune 
Charles Mignon. 

— Ar fi păcat, spuse Canalis, întorcându-se spre Modeste 
şi adresându-i un salut fermecător, ca această madonă să 
nu aibă un cadru demn de divina ei perfecţiune. 

Este tot ce spuse Canalis despre Modeste, căci se făcuse 
că nu o priveşte şi se purtase ca un om căruia îi era interzis 
orice gând de însurătoare. 


— Ah, draga mea doamnă Mignon, cât e de inteligent, 
spuse notăreasa în clipa când nisipul din grădiniţă începu 
să scârţâie sub paşii celor doi parizieni. 

— E bogat? Aceasta-i întrebarea, răspunse Gobenheim. 

Modeste era la fereastră, nepierzând nicio mişcare a 
marelui poet şi neavând nicio privire pentru Ernest de la 
Briere. Când domnul Mignon reveni în casă, când Modeste, 
după ce fusese pentru o ultimă oară salutată de cei doi 
prieteni în clipa în care caleaşca ajunse la cotul drumului, 
îşi reluă locul, începu una dintre acele, discuţii profunde pe 
care le poartă provincialii despre parizieni în urma primei 
întrevederi. Auzind concertul de elogii pe care-l dădeau 
doamna Latournelle, Modeste şi mama ei, Gobenheim îşi 
repetă întrebarea: „E bogat?” 

— Bogat? răspunse Modeste. Ei, ce importanţă are? Nu 
vedeţi că domnul de Canalis este unul dintre oamenii sortiţi 
să deţină cele mai înalte funcţii în stat? El are mai mult 
decât avere, posedă mijloacele de a face avere. 

— Va fi ministru sau ambasador, spuse domnul Mignon. 

— S-ar putea ca, totuşi, contribuabilii să fie nevoiţi să-i 
suporte cheltuielile de înmormântare, spuse micul 
Latournelle. 

— Dar de ce? spuse Charles Mignon. 

— Îmi pare un om capabil să irosească toate averile ale 
căror mijloace îi sunt cu atâta dărnicie acordate de 
domnişoara Modeste. 

— Cum să nu fie darnică Modeste cu un poet care îi 
spune că e o madonă? zise Dumay, fidel constant în repulsia 
pe care i-o trezise Canalis. 

Gobenheim pregătea masa de whist eu atât mai multă 
insistenţă, cu cât, de la întoarcerea domnului Mignon, 
Latournelle şi Dumay îşi îngăduiseră să joace la o jumătate 
de franc partida. 

— Ei bine, îngeraşul meu, spuse tatăl fiicei sale care 
stătea la fereastră, recunoaşte că tata se gândeşte la toate, 
în opt zile, dacă îţi dai de astă-seară comenzile fostei tale 


croitorese de la Paris şi tuturor furnizorilor tăi, vei putea să 
te înfăţişezi în toată splendoarea unei moştenitoare, tot aşa 
cum eu voi avea timpul să te instalez în casa noastră. Ai un 
ponei frumos, gândeşte-te să-ţi faci un costum de călărie, 
marele comis merită această atenţie... 

— Cu atât mai mult cu cât avem oaspeţi pe care să-i 
plimbăm, spuse Modeste în ai cărei obraji renăşteau 
culorile sănătăţii. 

— Secretarul, spuse doamna Mignon, n-a spus mare 
lucru. 

— E un mic nătâng, răspunse doamna Latournelle. 
Poetul a fost atent cu toată lumea. A ştiut să-i mulţumească 
lui Latournelle pentru grija cu care i-a ales pavilionul, 
spunându-mi că pare să fi consultat gustul unei femei. lar 
celălalt stătea aşa, întunecat ca un spaniol, cu privirea fixă, 
având aerul că vrea s-o înghită pe Modeste. M-ar fi speriat 
dacă s-ar fi uitat la mine. 

— Are o voce plăcută, observă doamna Mignon. 

— Venise, desigur, să ia informaţii despre casa Mignon 
pentru poet, spuse Modeste privindu-şi pe furiş tatăl, căci 
totuşi pe el l-am văzut noi în biserică. 

Doamna  Dumay, domnul şi doamna  Latournelle 
acceptară această explicaţie a precedentei călătorii a lui 
Ernest. 


— Ştii, Ernest, exclamă Canalis la douăzeci de paşi de 
chalet, nu văd în întreaga societate din Paris o partidă 
comparabilă cu această fată adorabilă! 

— Eh, s-a terminat, replică la Briere cu multă 
amărăciune, ea te iubeşte sau, dacă vrei, te va iubi. Gloria 
ta a redus drumul la jumătate. Pe scurt, totul e la îndemâna 
ta. Te vei duce singur acolo, Modeste mă dispreţuieşte în 
modul cel mai profund şi are dreptate, iar eu nu văd de ce 
m-aş condamna la supliciul de a merge să admir, să doresc 
şi să ador ceea ce nu pot avea niciodată. 


După câteva cuvinte de compasiune din care răzbătea 
satisfacția de a fi reeditat fraza lui Cezar!5”*, Canalis dădu 
de înţeles că vrea s-o termine cu ducesa de Chaulieu. La 
Briere, neputând suporta această discuţie, invocă 
frumuseţea unei nopţi îndoielnice pentru a cobori din 
trăsură şi fugi ca un nebun spre țărm, unde rămase pradă 
unui fel de demenţă, până la ora zece şi jumătate, ba 
mergând cu paşi repezi şi vorbind de unul singur, ba 
neclintit, în picioare sau aşezat, fără să-şi dea seama că 
stârnise neliniştea a doi vameşi aflaţi la pândă. După ce îi 
plăcuseră cultura inteligentă şi candoarea agresivă a 
Modestei, el adăugase adorarea frumuseţii, adică dragostea 
fără motiv, dragostea inexplicabilă, la toate motivele care-l 
aduseseră, cu zece zile înainte, în biserica din Le Havre. 

Reveni spre chalet, unde câinii din Pirinei îl lătrară cu 
atâta furie, încât nu-i îngăduiră bucuria de a contempla 
ferestrele Modestei. În dragoste toate aceste lucruri nu 
contează mai mult pentru îndrăgostit decât contează 
pentru pictor munca ascunsă sub ultimul strat de culoare. 
Numai că ele sunt dragostea însăşi, aşa cum strădaniile 
nevăzute sunt însăşi arta: din ele ţâşneşte un mare pictor şi 
un adevărat îndrăgostit pe care femeia şi publicul ajung, 
deseori prea târziu, să-l adore. 

— Ei bine, exclamă el, am să rămân, am s-o văd, am s-o 
iubesc numai pentru mine, cu egoism! Modeste va fi soarele 
meu, viaţa mea, am să respir prin suflul ei, am să mă bucur 
de bucuriile ei, am să slăbesc când va avea necazuri, chiar 
de-ar fi soţia egoistului de Canalis. 

— lată ce-nseamnă să iubeşti cu-adevărat, domnule! 
spuse o voce care pornea dintr-un tufiş de pe marginea 
drumului. Ei, asta-i! Toată lumea o iubeşte aşadar pe 
domnişoara de la Bastie?... 

Şi Butscha, ivindu-se deodată, îl privi pe la Briere. La 
Briere îşi potoli mânia când îl văzu, la lumina lunii, pe pitic 
şi făcu câţiva paşi fără să-i răspundă. 


— Ca soldaţi din aceeaşi companie, ar trebui să fim mai 
camarazi! spuse Butscha. Dacă nu vă place Canalis, nici eu 
nu mă omor după el. 

— E prietenul meu, răspunse Ernest. 

— Ah, sunteţi micul secretar, replică piticul. 

— Aflaţi, domnule, replică la Briere, că nu sunt 
secretarul nimănui. Am cinstea de a fi consilier la una 
dintre Curțile Supreme ale regatului. 

— Am cinstea să-l salut pe domnul de la Briere, făcu 
Butscha. Eu am cinstea de a fi prim-funcţionar la maestrul 
Latournelle, consilier suprem al oraşului Le Havre şi am 
fără îndoială o situaţie mai frumoasă decât a 
dumneavoastră. Da, am avut fericirea s-o văd pe 
domnişoara de la Bastie aproape seară de seară de patru 
ani încoace şi sper să trăiesc în preajma ei după cum un 
servitor al regelui trăieşte la Tuileries. De mi s-ar oferi 
tronul Rusiei, aş răspunde: „lubesc prea mult soarele!” Nu 
echivalează asta, domnule, cu a vă spune că ţin la ea mai 
mult decât la mine însumi, cu cele mai bune intenţii, cu 
toată onoarea? Credeţi că trufaşa ducesă de Chaulieu va 
privi cu ochi buni fericirea doamnei de Canalis, când 
camerista ei, îndrăgostită de domnul Germain, oricum 
neliniştită de şederea la Le Havre a acestui încântător valet, 
se va plânge, în timp ce-şi coafează stăpâna, de... 

— Cum de ştiţi toate acestea? îl întrerupse la Briere. 

— În primul rând sunt funcţionar la un notar, răspunse 
Butscha. Şi apoi nu mi-aţi văzut cocoaşa? E plină de idei, 
domnule. M-am transformat în văr al domnişoarei Philoxene 
Jacmin, născută Hoinfleur, unde s-a născut mama mea, o 
Jacmin; sunt unsprezece ramuri ale Jacminilor în Honfleur. 
Aşadar, verişoara mea, atrasă de o moştenire improbabilă, 
mi-a povestit destule lucruri... 

— Ducesa e răzbunătoare!... spuse la Briere. 

— Ca o regină, mi-a spus Philoxene; încă nu i-a iertat 
domnului duce că nu e decât soţul ei, replică Butscha. 
Urăşte aşa cum iubeşte. Îi cunosc caracterul, toaletele, 


gusturile, buna-credinţă şi minciunile, căci Philoxene mi-a 
descris-o în toate amănuntele. Ca s-o văd pe doamna de 
Chaulieu am mers la operă şi nu am regretat cei zece franci 
daţi (nu de spectacol vorbesc)! Dacă pretinsa mea verişoară 
nu mi-ar fi spus că stăpâna ei numără cincizeci de 
primăveri, aş fi crezut că sunt foarte larg dându-i treizeci: 
iernile n-au trecut peste doamna ducesă! 

— Da, răspunse la Briere, este o camee conservată... 
Canalis ar fi tare încurcat dacă ducesa i-ar afla proiectele şi 
sper, domnule, că veţi opri aici acest spionaj nedemn de un 
om cinstit... 

— Domnule, reluă Butscha cu mândrie, pentru mine 
Modeste este Statul! Eu nu spionez, eu iau măsuri de 
prevedere! Ducesa va veni aici, dacă va trebui, sau va 
rămâne în liniştea ei, dacă voi socoti convenabil aşa... 

— Dumneavoastră? 

— Eul... 

— Şi cum?... spuse la Briere. 

— A, iată! răspunse micul cocoşat, smulgând un fir de 
iarbă. Uitaţi-vă, vedeţi? Această iarbă pretinde că omul îşi 
construieşte palatele ca s-o găzduiască şi ea face să se 
prăbuşească într-o bună zi blocurile de marmură cel mai 
solid asamblate, aşa cum poporul, introdus în edificiul 
feudalităţii, l-a răsturnat la pământ. Puterea celui slab care 
se poate strecura pretutindeni este mai mare decât a celui 
puternic care se bizuie pe tunurile sale. Suntem trei paznici 
credincioşi care am jurat că Modeste va fi fericită şi care 
ne-am vinde onoarea pentru ea. Adio, domnule! Dacă o 
iubiţi pe domnişoara de la Bastie, uitaţi această convorbire 
şi daţi-mi mâna, pentru că-mi păreţi un om de suflet!... 
Eram nerăbdător să văd chalet-ul, am ajuns acolo când ea 
tocmai sufla în lumânare, v-am văzut, lătrat de câini, şi v-am 
auzit strigându-vă desperarea. "Tocmai de aceea mi-am 
permis să vă spun că servim în acelaşi regiment, acela al 
Devotamentului! 


— Ei bine, răspunse la Briere, strângându-i mâna, 
arătaţi-mi destulă prietenie şi spuneţi-mi dacă domnişoara 
Modeste a fost vreodată îndrăgostită de cineva înainte de 
corespondenţa ei secretă cu Canalis? 

— Oh! exclamă înăbuşit Butscha. Dar îndoiala este o 
injurie!... Chiar şi acum, cine ştie dacă iubeşte? O ştie ea 
însăşi! Au pasionat-o inteligenţa, geniul, sufletul acestui 
negustor de stanţe, a acestui şarlatan literar; dar ea îl va 
studia, noi îl vom studia, voi şti să scot la iveală adevăratu-i 
caracter, de sub carapacea omului manierat şi vom vedea 
capul meschin al ambiţiei sale, al vanităţii sale, spuse 
Butscha  frecându-şi mâinile. Doar dacă nu cumva 
domnişoara moare după el... 

— Oh, ea a rămas în faţa lui în admiraţie ca în faţa unei 
minuni! exclamă la Briere, lăsând să-i scape taina geloziei 
sale. 

— Dacă-i un băiat cumsecade, sincer şi dacă o iubeşte, 
dacă e demn de ea, reluă Butscha, dacă renunţă la ducesă, 
pe ducesă o voi îmbrobodi!... Uitaţi-vă, dragul meu domn, 
urmaţi drumul acesta şi în zece minute veţi fi acasă. 

Butscha se întoarse după câţiva paşi şi îl strigă pe bietul 
Ernest, care în calitatea lui de adevărat îndrăgostit ar fi stat 
toată noaptea să vorbească despre Modeste. 

— Domnule, îi spuse Butscha, încă n-am avut cinstea să-l 
văd pe marele nostru poet, sunt curios să observ acest 
măreț fenomen în exerciţiul funcţiilor sale; faceţi-mi 
serviciul de a veni să vă petreceţi seara de poimâine la 
chalet şi rămâneţi acolo mult, deoarece o oră nu ajunge 
pentru ca un om să se desfăşoare. Voi şti eu, primul, dacă o 
iubeşte, dacă o poate iubi sau dacă o va iubi pe domnişoara 
Modeste. 

— Sunteţi cam tânăr pentru... 

— Pentru a fi profesor, reluă Butscha, tăindu-i vorba. 
Ştiţi, un bolnav, când e bolnav vreme îndelungată, devine 
mai priceput decât medicul său, se înţelege cu boala sa. 
ceea ce nici medicii conştiincioşi nu izbutesc întotdeauna. Ei 


bine, tot aşa un bărbat care preţuieşte femeia, dar pe care 
femeia nu poate să nu-l dispreţuiască din cauza urâţeniei 
sau gheboşeniei sale, sfârşeşte prin a fi un atât de bun 
cunoscător în ale dragostei încât trece drept un seducător, 
tot astfel după cum bolnavul îşi redobândeşte în cele din 
urmă sănătatea. Nevindecabilă este numai prostia... De la 
vârsta de şase ani (şi acum am douăzeci şi cinci), n-am nici 
mamă, nici tată; mamă îmi este caritatea publică, iar tată - 
procurorul regelui. Fiţi liniştit, spuse el, la un gest al lui 
Ernest, eu sunt o fire mai veselă decât îmi îngăduie situaţia 
în care mă aflu... Ei bine, de acum şase ani, când privirea 
insolentă a unei fete în casă a doamnei Latournelle mi-a 
spus că e o greşeală să vreau să iubesc, iubesc şi studiez 
femeile! Am început cu urâtele, doar trebuie întotdeauna să 
iei taurul de coarne. Aşa că mi-am ales, drept prim obiect 
de studiu, pe patroana mea, care este, desigur, un înger 
pentru mine. Poate că n-am făcut bine să descopăr, pitit în 
fundul inimii ei, acest gând: Nu-s chiar aşa de urâtă cum se 
crede! Şi în ciuda pioşeniei sale profunde, exploatând 
această idee, aş fi putut s-o conduc până în pragul 
prăpastiei... ca s-o las acolo! 

— Şi aţi studiat-o pe Modeste? 

— Credeam că v-am spus, răspunse cocoşatul, că viaţa 
mea îi aparţine, aşa cum Franţa aparţine regelui, înţelegeţi, 
acum, spionajul meu la Paris? Nimeni nu ştie ca mine câtă 
nobleţe, câtă mândrie, cât devotament, câtă graţie 
spontană, bunătate neobosită, credinţă adevărată, veselie, 
cultură, gingăşie, bunăvoință sunt în sufletul, în inima, în 
mintea acestei făpturi adorabile!... 

Butscha îşi scoase batista ca să-şi şteargă două lacrimi şi 
la Briere îi luă mâna şi i-o strânse îndelung. 

— Am să trăiesc sub strălucirea razelor sale care 
pornesc de la ea şi sfârşesc în mine; iată cum suntem noi 
uniţi, cam aşa cum este legată natura de Dumnezeu, prin 
lumină şi prin cuvânt. Adio, domnule! În viaţa mea n-am 


flecărit atât, dar văzându-vă sub ferestrele ei am ghicit că o 
iubiţi cam tot în felul meu! 

Fără să mai aştepte răspunsul, Butscha îl părăsi pe bietul 
îndrăgostit, pentru care această convorbire fusese ca un 
balsam pe inimă. Ernest hotări să câştige prietenia lui 
Butscha, fără a bănui că prin limbuţia sa copistul urmărise 
să-şi asigure o sursă de informaţii din anturajul lui Canalis. 
În ce flux şi în ce reflux de gânduri, de hotărâri, de planuri 
de comportare nu fu legănat Ernest înainte de a-l prinde 
toropeala!... Pe când prietenul său Canalis dormea somnul 
victorioşilor, cel mai senin după somnul celor drepţi. 

La dejun, cei doi prieteni se înţeleseră ca a doua zi să 
meargă împreună să-şi petreacă seara la chalet, ca să 
cunoască plăcerile unui whist, în provincie. Pentru a-şi 
umple însă ziua, ei cerură să li se înşeueze caii, amândoi 
închiriaţi în două scopuri, şi se aventurară prin regiune, 
care, desigur, le era tot atât de necunoscută ca şi China; 
căci ceea ce e cel mai străin francezilor în Franţa, e Franţa. 

Gândindu-se la situaţia lui de îndrăgostit fără noroc, 
disprețuit, referendarul se adânci în el însuşi aproape aşa 
cum îl determinase s-o facă întrebarea pusă de Modeste la 
începutul corespondenţei lor. Deşi se spune că nefericirea 
dezvoltă virtuțile, ea nu le dezvoltă decât la oameni virtuoşi; 
căci acest gen de curăţire a conştiinţei, nu are loc decât la 
oamenii curaţi din fire. La Briere promise să-şi suporte 
suferinţa ca un spartan, să rămână demn şi să nu comită 
nicio laşitate. În timp ce Canalis, fascinat de imensitatea 
zestrei se angajă faţă de sine să nu. neglijeze nimic pentru 
a o cuceri pe Modeste. Egoismul şi devotamentul, ca să le 
spunem pe nume celor două caractere, ajunseră, în virtutea 
unei legi morale destul de ciudate prin efectele ei, să 
folosească mijloace contrare naturii lor. Omul care se iubea 
numai pe sine avea să mimeze abnegaţia, iar omul care era 
bunăvoința însăşi avea să se refugieze pe Aventinuli(s8+ 
orgoliului. Acest fenomen se constată şi în politică, unde 


frecvent vezi caractere înfăţişate pe dos, întâmplându-se 
deseori ca publicul să nu mai ştie care e faţa. 

După cină, cei doi prieteni aflară de la Germain de 
sosirea marelui comis, care în aceeaşi seară fu prezentat la 
chalet de domnul Latournelle. Domnişoara d'Herouville găsi 
prilejul să-l jignească şi asta de la început pe acest om 
cumsecade transmiţându-i, printr-un valet, rugămintea de a 
veni la ea, în loc să-şi trimită pur şi simplu nepotul la notar, 
care, desigur, ar fi vorbit tot restul zilelor sale de vizita 
marelui comis. Aşa se face că micul notar îi atrase atenţia 
senioriei sale, când ea îi propusese să-l ia cu trăsura la 
Ingouville, că el trebuie s-o conducă acolo pe doamna 
Latournelle. Intuind după înfăţişarea îmbufnată a notarului 
că trebuie să repare o greşeală, ducele îi spuse pe un ton 
plin de graţie: 

— Dacă-mi îngăduiţi, aş fi onorat să trec s-o iau pe 
doamna Latournelle. 

Cu toată tresărirea despoticei domnişoare d'Herouville, 
ducele plecă împreună cu micul notar. Şi aşa, beată de 
bucurie, văzând la poartă o caleaşcă magnifică şi oameni în 
livrea regală coborându-i scăriţa, notăreasa nu mai fu în 
stare să-şi găsească mănuşile, umbrela, gentuţa şi aerul ei 
demn când află că marele comis venise să o ia. Odată 
instalată în trăsură, pierzându-se în amabilităţi faţă de 
micul duce, ea exclamă într-o pornire de bunătate: 

— Dar bine, şi Butscha? 

— Să-l luăm şi pe Butscha, spuse ducele zâmbind. 

Când oamenii din port, atraşi de strălucirea acestui 
echipaj, îi văzură pe cei trei omuleţi alături de această 
femeie înaltă şi uscată, se uitară unii la alţii şi izbucniră în 
râs. 

— Dacă i-ai înnădi cap la cap, poate că ar ieşi un bărbat 
pe măsura lu' prăjina asta! spuse un marinar din Bordeaux. 

— Mai aveţi de luat vreun lucru, doamnă? întrebă pe un 
ton de glumă ducele în momentul când valetul veni să-şi 
primească ordinele. 


— Nu, monseniore, răspunse notăreasa, roşind şi 
privindu-şi soţul de parcă-l întreba: „Dar cu ce am greşit?” 

— Senioria Sa, spuse Butscha, îmi face o mare cinste 
socotindu-mă un lucru. Un biet copist ca mine nu-i decât un 
fleac! 

Cu toate că fraza fusese rostită râzând, ducele roşi şi nu 
răspunse nimic. Cei mari fac întotdeauna o greşeală când 
glumesc cu inferiorii lor. Gluma este un joc, iar jocul 
presupune egalitate. Şi tocmai pentru a evita 
inconvenientele acestei egalităţi trecătoare, jucătorii au 
dreptul ca, partida odată terminată, să nu se mai cunoască 
între ei. 

Vizita marelui comis avea drept motiv declarat o afacere 
colosală, punerea în valoare a unui spaţiu imens lăsat de 
mare între gurile a două râuri şi a cărui proprietate tocmai 
fusese  adjudecată de către Consiliul de Stat casei 
d'Herouville. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de a se 
face stăvilare la două poduri, de a deseca o plajă 
mlăştinoasă, lungă de un kilometru şi lată de trei - patru mii 
de prăjini -, de a săpa canale şi de a face drumuri. Când 
ducele d'Herouville termină de explicat aşezarea terenului, 
Charles Mignon atrase atenţia că trebuie să se aştepte ca 
natura să consolideze prin vegetaţia ei spontană acest sol 
încă mişcător. 

— Timpul, care în mod providenţial a îmbogăţit casa 
dumneavoastră, domnule duce, este singurul care poate să- 
şi ducă opera până la capăt, spuse el în încheiere. Ar fi 
prudent să lăsaţi să se scurgă vreo cincizeci de ani înainte 
de a începe lucrările. 

— Nu vă rostiţi ultimul cuvânt, domnule conte, spuse 
ducele. Veniţi la Herouville să vedeţi personal cum stau 
lucrurile. 

Charles Mignon răspunse că orice capitalist trebuie să 
examineze o asemenea afacere cu mintea odihnită, dându-i 
prin aceasta ducelui d'Herouville un pretext ca să vină la 
chalet. Vederea Modestei îi făcu ducelui o puternică 


impresie; el îi ceru favoarea s-o primească la dânsul, 
spunând că sora şi mătuşa sa auziseră vorbindu-se despre 
ea şi ar fi fericite să o cunoască. La această frază, Charles 
Mignon propuse să-şi prezinte el însuşi fiica mergând să le 
invite pe cele două domnişoare la cină în ziua reinstalării 
sale în vilă, ceea ce ducele acceptă. Aspectul cordonului 
albastru, titlul şi mai ales privirile gentilomului o 
impresionară pe Modeste, dar ea îşi controla perfect 
spusele, ţinuta, noblețea. Ducele se retrase parcă cu regret, 
ducând cu el invitaţia de a veni la chalet în fiece seară, 
bazată pe faptul general admis că un curtean al lui Carol al 
X-lea nu putea să-şi petreacă vreo seară fără a juca o 
partidă de whist. Astfel, în seara următoare, Modeste avea 
să-i vadă la un loc pe cei trei pretendenți ai ei. Orice ar 
spune tinerele fete şi cu toate că e în logica inimii să 
sacrifici totul preferinţei, este fără îndoială excesiv de 
măgulitor să vezi în juru-ţi mai multe nădejdi rivale, bărbaţi 
remarcabili, sau celebri, sau cu un nume mare, căutând să 
strălucească sau să placă. Chiar şi în defavoarea «i, 
Modeste recunoscu mai târziu că sentimentele exprimate în 
scrisorile sale slăbiseră în faţa plăcerii de a aţâţa trei firi 
atât de diferite, trei bărbaţi care, indiscutabil, ar fi 
însemnat fiecare o cinste pentru familia cea mai 
pretențioasă. Totuşi, această voluptate a amorului propriu 
fu dominată la ea de maliţia mizantropică pe care i-o 
generase groaznica rană ce i se şi părea o decepţie. De 
aceea, când tatăl îi spuse zâmbind: „Ei bine, Modeste, vrei 
să devii ducesă?” ea îi răspunse, făcând o reverență ironică: 
„Nefericirea m-a făcut filosoafă”. 

— Nu veţi fi decât baroană?... o întrebă Butscha. 

— Sau vicontesă, replică tatăl. 

— Cum aşa? spuse cu aprindere Modeste. 

— Păi dacă l-ai agrea pe domnul de la Briere, el ar avea 
destul credit ca să obţină de la rege succesiunea, la titlurile 
şi armele mele... 


— O, dacă-i vorba de o deghizare, ăsta n-o să facă 
mofturi, răspunse Modeste cu amărăciune. 

Butscha nu înţelese nimic din acest joc de cuvinte, a 
cărui semnificaţie o puteau ghici numai doamna, domnul 
Mignon şi Dumay. 

— Când e vorba de căsătorie toţi bărbaţii se deghizează, 
răspunse doamna Latournelle - iar femeile le dau exemplu. 
De când sunt pe lume, aud spunându-se: „Domnul cutare 
sau domnişoara cutare a făcut o partidă bună”; înseamnă 
aşadar că celălalt a făcut o partidă proastă? 

— Căsătoria seamănă cu un proces, spuse Butscha, 
întotdeauna se întâmplă ca una dintre părţi să fie 
nemulțumită; iar dacă o parte păcăleşte pe cealaltă, 
jumătate din cei căsătoriţi joacă în mod cert teatru faţă de 
cealaltă jumătate. 

— Şi ce conchide maiestatea voastră, Butscha? întrebă 
Modeste. 

— Că trebuie urmărite, cu cea mai strictă atenţie, 
manevrele inamicului, răspunse copistul. 

— Ce ţi-am spus, micuța mea? spuse Charles Mignon, 
făcând aluzie la explicaţia avută cu fiica sa pe ţărmul mării. 

— Bărbaţii, ca să se însoare, spuse Liatournelle, joacă tot 
atâtea roluri câte le fac să joace mamele pe fiicele lor 
pentru a scăpa de ele. 

— Atunci sunteţi de acord cu folosirea stratagemelor, 
spuse Modeste. 

— De ambele părţi, exclamă Gobenheim, partida este 
atunci egală. 

Această discuţie se purta, cum se spune familiar, pe 
sărite, concomitent cu jocul de cărţi şi cu aprecierile ce şi le 
îngăduia fiecare despre domnul d'Herouville, pe care micul 
notar, Dumay şi Butscha îl găsiseră foarte bine. 

— Constat, spuse doamna Mignon, că doamna 
Latournelle şi bietul meu soţ sunt aici ieşiţi din comun. 

— Din fericire pentru el, colonelul nu este înalt - 
răspunse Butscha în timp ce patronul său dădea cărţile - 


căci un om înalt care să fie şi spiritual este întotdeauna o 
excepţie. 

Fără această mică discuţie despre  îndreptăţirea 
şiretlicurilor matrimoniale, descrierea serii aşteptate cu 
nerăbdare de câtre Butscha ar fi considerată prea lungă; 
dar poate că averea, pentru care s-au comis atâtea laşităţi 
secrete, va împrumuta amănuntelor vieţii particulare 
imensul interes pe care-l va trezi mereu sentimentul social 
atât de sincer descris de Ernest în răspunsul către 
Modeste. 

În cursul dimineţii sosi Desplain, care rămase doar atâta 
timp cât era necesar să se aducă alţi cai de poştă din Le 
Havre şi să fie înhămaţi, cam într-o oră. După ce o examină 
pe doamna Mignon, el spuse că bolnava îşi va redobândi 
vederea şi stabiliră momentul oportun pentru operaţie care 
avea să fie peste o lună. Fireşte, această importantă 
consultaţie avu loc în faţa locatarilor chalet-ului, cu toţii 
palpitând în aşteptarea sentinţei pe care urma s-o dea 
prinţul ştiinţei. Ilustrul membru al Academiei de Ştiinţe îi 
puse bolnavei vreo zece întrebări concise, cercetându-i 
ochii, lângă fereastră, la lumina puternică a zilei. Mirată de 
valoarea pe care o avea timpul pentru acest om atât de 
celebru, Modeste zări trăsura de călătorie plină de cărţi pe 
care savantul îşi propunea să le citească pe drumul de 
înapoiere la Paris, căci plecase seara, în ajun, folosind astfel 
noaptea ca să doarmă şi să călătorească. Repeziciunea, 
luciditatea judecăților pe care le exprima Desplein în 
legătură cu fiecare răspuns al doamnei Mignon, vorba lui 
concisă, manierele sale, totul îi dădu pentru prima oară 
Modestei, o idee exactă despre oamenii de geniu. Fa 
constată uriaşe deosebiri între Canalis, om de mâna a doua, 
şi Desplein, om mai mult decât superior. Omul de geniu are 
în conştiinţa valorii sale şi în soliditatea gloriei dobândite un 
fel de rezervaţie în care orgoliul său îndreptăţit se exercită 
şi respiră fără să stingherească pe cineva. Apoi, lupta lui 
constantă cu oamenii şi cu lucrurile nu-i lasă răgazul să se 


dedea cochetăriilor pe care şi le permit eroii la modă, care 
se grăbesc să adune recolta unui sezon trecător şi a căror 
vanitate, al căror amor-propriu ştiu să pretindă şi să sâcâie, 
ca o vamă nesătulă care percepe drepturi pentru tot ce-i 
trece pe sub ochi. Modeste fu cu atât mai încântată de acest 
mare practician cu cât el, prin ale cărui mâini treceau 
atâtea femei şi care de multă vreme le examina într-un fel 
cu lupa şi cu bisturiul, se arătă izbit de frumuseţea 
deosebită a fetei. 

— Ar fi, într-adevăr, mare păcat, spuse el pe acel ton 
galant pe care ştia să-l adopte şi care contrasta cu pretinsa 
lui duritate, ca o mamă să nu poată vedea o fiică atât de 
fermecătoare. 

Modeste ţinu să servească ea însăşi dejunul frugal pe 
care marele chirurg acceptă să-l ia. Ea îl conduse, 
împreună cu domnul Mignon şi cu Dumay, pe savantul 
aşteptat de atâţia bolnavi, până la caleaşca oprită la portiţă 
şi acolo, cu ochii auriţi de speranţă, îl mai întrebă o dată pe 
Desplein: 

— Deci mămica mea scumpă o să mă vadă? 

— Da, spiriduşul meu, v-o făgăduiesc - răspunse el 
zâmbind - şi nu sunt în stare să vă înşel: ştiţi, şi eu amo 
fiică... 

Caii porniră, ducându-l pe Desplein, după ce-şi rostise 
fraza plină de o graţie neaşteptată. Nimic nu farmecă mai 
mult ca neprevăzutul propriu oamenilor talentaţi. 

Această vizită constitui evenimentul zilei, lăsând în 
sufletul Modestei o urmă luminoasă. Tânără entuziastă fu 
cuprinsă de o admiraţie naivă faţă de acest bărbat a cărui 
viaţă aparţinea tuturor şi în care deprinderea de a se îngriji 
de durerile fizice ucisese orice manifestare de egoism. 
Seara, când se adunară Gobenheim, Latournellii şi Butscha, 
Canalis, Ernest şi ducele d'Herouville, fiecare felicită familia 
Mignon pentru vestea bună dată de Desplein. Fireşte că 
discuţia, dominată de Modeste aşa cum ne-au revelat-o 
scrisorile ei, se axă pe acest om al cărui geniu, din 


nefericire pentru gloria lui, putea fi apreciat numai de 
lumea savanților şi a universităţii. Gobenheim lăsă să-i 
scape expresia de mai jos, care în zilele noastre constituie 
sfântul mir al geniului, în accepţia economiştilor şi a 
bancherilor: 

— Câştigă fantastic! 

— Se spune că e foarte interesat, răspunse Canalis. 

Laudele aduse de Modeste lui Desplein îl incomodau pe 
poet. Vanitatea seamănă cu femeia. Amândouă cred că 
pierd ceva prin elogiile şi dragostea acordate altcuiva. 
Voltaire era gelos pe cuvintele de spirit ale unui şmecher pe 
care Parisul l-a admirat două zile, tot aşa cum o ducesă se 
simte ofensată de o privire aruncată spre camerista ei. 
Avariţia celor două sentimente e atât de mare, încât ele se 
simt jefuite chiar şi de pomana dată unui sărac. 

—  Socotiţi, domnule, întrebă Modeste zâmbind, că 
geniului trebuie să i se aplice măsura obişnuită? 

— Poate că, înainte de toate, ar trebui să definim geniul, 
răspunse Canalis, iar una dintre condiţiile lui este invenţia: 
inventarea unei forme, a unui sistem sau a unei forţe. Astfel, 
Napoleon a fost un inventator, pe lângă celelalte trăsături 
de geniu ale sale. El a inventat metoda sa proprie de a 
purta războiul, Walter Scott este un inventator, Linne este 
un inventator, Goeffroy Saint-Hilaire şi Cuvier sunt 
inventatori. Asemenea oameni de geniu, înainte de orice, 
înnoiesc, îmbogăţesc sau transformă ştiinţa sau arta. 
Desplein, însă, este un om al cărui talent constă în a aplica 
bine legi descoperite, în a găsi, datorită unui dar natural, 
particularităţile fiecărui temperament şi ora fixată de 
natură pentru efectuarea unei operaţii. El n-a întemeiat, ca 
Hippocrat, ştiinţa însăşi. El n-a găsit un sistem, ca Gallien, 
Broussais sau Rasori. E un geniu executant, cum sunt 
Morcheles la pian, Paganini la vioară, Farinelli cu laringele 
ei - oameni care au imense însuşiri, dar care nu creează 
muzică. Între Beethoven şi Catalani, permiteţi-mi să-i acord 
lui cununa nemuritoare a geniului şi martirului, iar ei o 


grămadă de piese de cinci franci. Cu ea suntem chit, pe 
când faţă de el lumea va rămâne întotdeauna debitoare! Zi 
de zi îi rămânem îndatoraţi lui Moliere, pe când lui Baron i- 
am plătit prea mult. 

— Eu cred, amice, că exagerezi în privinţa ideilor, spuse 
la Briere cu o voce blândă şi melodioasă, contrastând brusc 
cu tonul peremptoriu al poetului, al cărui glas flexibil 
trecuse de la tonul de alintare la tonul profesoral al 
tribunei. Geniul trebuie să fie stimat mai ales în funcţie de 
utilitatea lui. Parmentier, Jacquard şi Papini, cărora 
cândva li se vor ridica statui, sunt şi ei oameni de geniu. 
Într-un sens, ei au schimbat sau vor schimba faţa statelor. 
Din acest punct de vedere, Desplain va apărea întotdeauna, 
în ochii celor ce gândesc, însoţit de o întreagă generaţie ale 
cărei lacrimi şi suferinţe au încetat sub mâna lui puternică. 

A fost de ajuns ca această părere să fie emisă de Ernest 
pentru ca Modeste să vrea s-o combată. 

— Aşadar, domnule, spuse ea, cel ce ar găsi mijlocul de a 
secera grâul fără să strice paiele, cu ajutorul unei maşini 
care ar înlocui munca a zece secerători, ar fi un geniu? 

— Oh, da! fiica mea, spuse doamna Mignon. O să-l 
binecuvânteze nevoiaşul a cărui pâine va fi atunci mai 
ieftină, iar cel pe care-l binecuvântează săracii este 
binecuvântat de Dumnezeu! 

— Asta înseamnă a socoti utilul mai presus decât arta, 
răspunse Modeste, ridicând capul. 

— Dacă n-ar exista utilul, spuse Charles Mignon, ar mai 
exista arta? Pe ce s-ar sprijini, din ce-ar trăi, unde s-ar 
adăposti poetul şi cine l-ar plăti? 


— Oh, tată dragă, părerea asta tare aduce a căpitan de 
cursă lungă, a băcan, a scufie de bumbac! Că Cobenheim şi 
domnul referendar - spuse ea arătând spre la Briere - care 
sunt interesaţi în rezolvarea acestei probleme sociale, 
susţin aşa ceva, pot concepe. Dar dumneata, a cărui viaţă a 
constituit poezia cea mai inutilă a secolului, pentru că 
sângele dumitale, vărsat în întreaga Europă şi suferinţele 
enorme prin care ai trecut la cererea unui colos n-au 
împiedicat Franţa să piardă zece departamente dobândite 
de republică, dumneata cum poţi să cazi în acest 
raţionament prea „perucă”, cum spun romanticii?... 

Impoliteţea cuvintelor Modestei fu agravată de tonul 
uşor dispreţuitor şi nepăsător pe care-l folosi intenţionat şi 
care îi surprinse în egală măsură pe doamna Latournelle, 
pe doamna Mignon şi pe Dumay. Doamna Latournelle nu 
înţelegea nimic deşi deschidea bine ochii; Butscha, atent ca 
o iscoadă, aruncă o privire plină de semnificaţie domnului 
Mignon când îi văzu obrajii aprinşi de o bruscă şi puternică 
indignare. 

— Încă puţin, domnişoară, şi i-aţi fi arătat lipsă de 
respect tatălui dumneavoastră, spuse zâmbind colonelul, 
iluminat de privirea lui Butscha. lată ce înseamnă să-ţi 
răsfeţi copiii. 

— Sunt fiică unică! răspunse ea cu obrăznicie. 

— Unică! repetă notarul, accentuând cuvântul. 

— Domnule - răspunse sec Modeste lui Latournelle - 
tatăl meu este fericit să-i fiu preceptor; mi-a dat viaţa, îi dau 
învăţătură, îmi va rămâne într-un fel dator. 

— Există maniere şi, mai ales, prilejul de a spune aşa 
ceva, observă doamna Mignon. 

— Dar domnişoara are dreptate, reluă Canalis ridicându- 
se şi instalându-se în faţa căminului într-una dintre cele mai 
frumoase atitudini ale colecţiei sale de poze. Dumnezeu, cu 
prevederea sa, i-a dat omului hrană şi îmbrăcăminte şi nu i- 
a dat direct arta! El i-a spus omului: „Ca să trăieşti, te vei 
pleca spre pământ; ca să gândeşti, te vei ridica spre mine!”. 


Viaţa sufletească ne este tot atât de necesară ca şi viaţa 
trupului. De aici decurg două feluri de utilitate. Astfel, 
fireşte nu încalţi o carte. Un cânt de epopee nu valorează, 
sub raport utilitar, cât o supă economică de la o cantină de 
binefacere. Cea mai frumoasă idee nu poate înlocui pânza 
unei nave. Sigur, o oală autoclavă, ne furnizează - metrul de 
americă cu un franc şi jumătate mai ieftin; dar această 
maşină şi perfecţiunile industriei nu insuflă unui popor şi nu 
vor spune viitorului că el a existat. Pe când arta egipteană, 
arta mexicană, arta greaca, arta romană, cu capodoperele 
lor calificate drept inutile, au atestat existenţa acestor 
popoare în vastul spaţiu al timpului, acolo unde mari naţiuni 
intermediare lipsite de oameni de geniu au dispărut, fără 
să-şi lase pe glob cartea de vizită! Toate operele de geniu 
sunt summum-ul unei civilizaţii şi presupun o imensă 
utilitate. Desigur, o pereche de cizme nu valorează în ochii 
dumneavoastră mai mult decât o piesă de teatru şi nu veţi 
prefera o moară bisericii din Saint-Ouen? Ei bine, un popor 
este însufleţit de acelaşi sentiment ca un om, iar omul are 
drept idee preferată să-şi supravieţuiască moralmente, tot 
aşa cum se reproduce fizic. Dăinuirea unui popor este 
opera oamenilor săi de geniu. În zilele noastre, Franţa 
dovedeşte, cu energie, adevărul acestei teze. Fără îndoială, 
ea este depăşită de Anglia în industrie, în comerţ, în 
navigaţie. Şi totuşi, eu cred că Franţa este în fruntea lumii 
prin artiştii ei, prin oamenii ei talentaţi, prin gustul cu care 
sunt făcute produsele ei. Nu-i artist şi nici inteligenţă care 
să nu-şi caute certificarea la Paris. O şcoală de pictură 
există azi numai în Franţa şi cartea ne va asigura o domnie 
mai sigură şi mai de durată decât spada. În sistemul lui 
Ernest ar fi suprimate florile de lux, frumuseţea femeii, 
muzica, pictura şi poezia; sigur, societatea nu s-ar răsturna, 
dar mă întreb cine ar accepta o astfel de viaţă? Tot ce este 
util este urât şi respingător. Bucătăria este indispensabilă 
într-o casă. Totuşi, nu în ea staţi, ci într-un salon, pe care-l 
împodobiţi, ca pe acesta, cu lucruri absolut inutile, ta ce 


folosesc aceste picturi încântătoare, această lemnărie 
sculptată? Frumos este numai ceea ce ni se pare inutil! Am 
intitulat secolul al XVI-lea secol - renaştere şi justeţea 
expresiei este demnă de admirat. Acest secol a realizat zorii 
unei lumi noi, iar oamenii vor continua să vorbească despre 
el şi când vor fi date uitării câteva secole anterioare, al 
căror unic merit va fi acela că au existat, ca milioanele de 
făpturi care nu contează într-o generaţie! 

— Zdreanţă, fie! Ţin la zdreanţa mea! interveni destul de 
glumeţ ducele d'Herouville în timpul tăcerii care urmă 
acestei proze debitate pe un ton plin de importanţă. 

— Arta, spuse Butscha, luându-se de Canalis, care după 
dumneavoastră e sfera în care este chemat să evolueze 
geniul, există oare? Nu este ea o magnifică minciună în care 
omul are mania să creadă? Ce nevoie am, în camera mea, 
de un peisaj din Normandia, când mă pot duce să-l văd 
foarte bine reuşit de Dumnezeu? În visurile noastre sunt 
poeme mai frumoase decât Iliada. Pentru o sumă derizorie 
pot să găsesc la Valognes, la Carentan, ca şi în Provența, la 
Arles, oricâte Venus tot atât de frumoase ca ale lui Tizian. 
„Gazeta Tribunalelor” publică romane altfel construite 
decât cele ale lui Walter Scott şi care au deznodăminte 
teribile, cu sânge adevărat şi nu cu cerneală. Fericirea şi 
virtutea sunt mai presus de artă şi de geniu. 

— Bravo, Butscha! exclamă doamna Latournelle. 

— Dar ce a spus? îl întrebă Canalis pe la Briere, încetând 
să culeagă din ochii şi din atitudinea  Modestei 
fermecătoarele mărturii ale unei admiraţii naive. 

Dispreţul pe care-l simţise la Briere şi mai ales vorbele 
nerespectuoase adresate de fiică tatălui îl întristară într- 
atât pe bietul tânăr, încât el nu-i răspunse lui Canalis. Ochii 
săi, care o priveau cu durere pe Modeste, vădeau o 
meditare profundă. Argumentarea copistului fu reprodusă 
cu spirit de ducele d'Herouville, care încheie spunând că 
extazurile sfintei Tereza erau mult superioare creaţiilor 
lordului Byron. 


— Oh, domnule duce, observă Modeste, aceea e o poezie 
absolut personală, pe când geniul lui Byron sau cel al lui 
Moliere sunt utile omenirii... 

— Pune-te de acord cu domnul baron, o întrerupse brusc 
Charles Mignon. Acum vrei ca geniul să fie util ca şi 
bumbacul. Dar poate că pentru tine logica este tot atât de 
„perucă”, de învechită ca şi sărmanul tău tată! 

Butscha, la Briere şi doamna Latournelle schimbară 
priviri ironice care se adăugară la iritarea Modestei, cu atât 
mai mult cu cât momentan ea nu găsi răspuns. 

—  Păstraţi-vă firea, domnişoară, spuse Canalis, 
zâmbindu-i, nu suntem învinşi şi nici în contradicţie. Orice 
operă de artă, fie că e vorba de literatură, de muzică, de 
pictură, de sculptură sau de arhitectură, implică o utilitate 
socială concretă, egală cu a tuturor celorlalte produse 
comerciale. Arta este prin excelenţă comerţ, îl subînţelege. 
În zilele noastre, o carte îi aduce autorului ei cam zece mii 
de franci, iar fabricarea ei presupune tipografie, papetărie, 
librărie, topitorie, cu alte cuvinte mii de braţe în acţiune. 
Execuţia unei simfonii de Beethoven sau a unei opere de 
Rossini cere tot atâtea braţe, maşini şi fabricate. Preţul unui 
monument este un răspuns şi mai brutal la obiecţia ce ni s-a 
adus. De aceea se poate spune că operele de geniu au o 
bază extrem de costisitoare, dar ele aduc foloase celor care 
le-au realizat. 

Bazat pe această teză, Canalis vorbi câteva minute 
făcând risipă de imagini şi legănându-şi fraza; ca multor 
mari vorbitori i se întâmplă, însă, ca în concluzie să revină 
la punctul de plecare al discuţiei şi să fie, fără să-şi dea 
seama, de aceeaşi părere cu la Briere. 

— Scumpul meu baron - spuse eu fineţe micul duce 
d'Herouville - văd cu plăcere că veţi fi un mare ministru 
constituţional. 

— Oh, răspunse Canalis, făcând un gest măreț, ce 
dovedim în toate discuţiile noastre? Eternul adevăr al 
acestei axiome: Totul este adevărat şi totul este fals! Există 


medii în care adevărurile morale, ca şi fiinţele, îşi schimbă 
într-atât aspectul încât devin de nerecunoscut. 

— Societatea se bazează pe lucruri stabilite, spuse 
ducele d'Herouville. 

— Câtă superficialitate! îi şopti doamna Latournelle 
soţului ei. 

— E poet, răspunse Gobenheim care o auzise. 

Canalis, care plutea la zece leghe deasupra auditoriului 
său şi care poate avea dreptate în ultima lui remarcă 
filosofică, luă drept semne de ignoranță răceala zugrăvită 
pe toate feţele. Se văzu însă înţeles de Modeste şi fu 
mulţumit, fără să-şi dea seama cât de jignitor fusese 
monologul său pentru nişte provinciali a căror principală 
preocupare era să demonstreze parizienilor existenţa, 
inteligenţa şi înţelepciunea provinciei. 

— E mult de când n-aţi mai văzut-o pe ducesa de 
Chaulieu? îl întrebă ducele pe Canalis ca să schimbe 
subiectul. 

— Sunt şase zile de când mi-am luat rămas bun de la ea. 

— Se simte bine? reluă ducele. 

— Perfect. 

— Fiţi atât de bun să-i amintiţi de mine când îi veţi scrie. 

— Se spune că e fermecătoare, interveni Modeste, 
adresându-se ducelui. 

— Despre aceasta, răspunse marele comis, domnul 
baron poate să vă vorbească mai cu pricepere decât mine. 

— Mai mult decât fermecătoare, spuse Canalis, 
acceptând perfidia domnului d'Herouville. Sunt însă 
părtinitor, domnişoară, îmi este prietenă de zece ani. Ei îi 
datorez tot ce am bun în mine, ea m-a ferit de primejdiile 
societăţii, în sfârşit, domnul duce de Chaulieu însuşi m-a 
ajutat să pornesc pe drumul meu actual. Fără protecţia 
acestei familii, regele, prinţesele ar fi putut deseori să-l uite 
pe bietul poet care sunt. Iocmai de aceea afecțiunea mea 
faţă de ei va fi întotdeauna plină de recunoştinţă. 

Acestea fură rostite cu vocea înlăcrimată. 


— Cât de mult trebuie s-o iubim pe cea care v-a dictat 
atâtea cântece sublime şi care vă inspiră un sentiment atât 
de frumos! spuse Modeste mişcată. Se poate oare concepe 
un poet fără muză? 

— Ar fi lipsit de inimă, ar scrie versuri seci ca ale lui 
Voltaire, care nu l-a iubit niciodată decât pe Voltaire, 
răspunse Canalis. 

— Nu mi-aţi făcut onoarea să-mi spuneţi, la Paris, îl 
întrebă bretonul pe Canalis, că n-aţi trăit niciunul dintre 
sentimentele pe care le exprimaţi? 

— Lovitura e directă, bravul meu soldat, răspunse 
poetul zâmbind. Aflaţi, însă, că este permis să fii foarte 
inimos şi în viaţa intelectuală şi în viaţa reală. Poţi să 
exprimi cele mai frumoase sentimente fără să le trăieşti şi 
să le trăieşti fără să le poţi exprima. La Briere, prietenul 
meu, pe care-l vedeţi, iubeşte până la a-şi pierde minţile, 
spuse el cu generozitate privind-o pe Modeste. Eu, care 
iubesc, desigur, la fel de puternic, cred, dacă nu-mi fac 
iluzii, că aş putea să dau dragostei mele o formă literară în 
armonie cu intensitatea ei. Nu garantez, însă, domnişoară - 
spuse el, întorcându-se spre Modeste cu o graţie prea 
căutată - că mâine nu-mi voi fi pierdut mintea... 

Astfel, poetul învingea toate obstacolele, ardea în cinstea 
dragostei sale beţele care i se aruncau printre picioare, iar 
Modeste stătea cu gura căscată în faţa acestui spirit 
parizian, pe care nu-l cunoştea şi care dădea strălucire 
declamaţiilor vorbitorului. 

— Ce om fără opinie! şopti Butscha la urechea micului 
Latournelle după ce ascultă cea mai magnifică tiradă 
despre religia catolică şi despre fericirea de a avea că soţie 
o femeie pioasă, servită ca răspuns la o observaţie a 
doamnei Mignon. 

Modeste, parcă ar fi fost legată la ochi. Prestigiul 
debitului verbal şi atenţia preconcepută cu care-l asculta pe 
Canalis o împiedicară să vadă ceea ce Butscha observa cu 
grijă: tonul declamator, lipsa de simplitate, emfaza 


substituită sentimentului şi toate incoerenţele care-i 
dăruiseră copistului un calificativ cam dur. Acolo unde 
domnul Mignon, Dumay, Butscha, Latournelle se mirau de 
inconsecvenţa lui Canalis, fără să ţină seama de 
inconsecvenţa» unei conversații, totdeauna atât de 
capricioasă în Franţa, Modeste admira supleţea poetului şi 
îşi spunea, trăgându-l după ea pe căile întortocheate ale 
fanteziei: „Mă iubeşte!” Butscha, ca toţi spectatorii prezenţi 
la această reprezentaţie, cum trebuie s-o numim, fu izbit de 
defectul principal al egoiştilor, pe care Canalis îl lăsa cam 
prea mult să se vadă, ca toţi oamenii obişnuiţi să peroreze 
în saloane. Fie că înţelegea dinainte ce voia să spună 
interlocutorul său, fie că nu asculta, fie că avea. facultatea 
de a auzi în timp ce se gândea la altceva, Melchior afişa acel 
aer distrat care-l descurajează pe vorbitor şi-i răneşte 
vanitatea. A nu asculta este nu numai o lipsă de politeţe, ci 
şi o dovadă de dispreţ. Or, Canalis împingea puţin cam 
departe acest obicei, întrucât uita deseori să răspundă la un 
discurs de care se cuvenea să ţină seama şi aborda, fără o 
trecere politicoasă, subiectul care îl preocupa. Dacă din 
partea unui om suspus se acceptă fără protest o asemenea 
impertinenţă, totuşi ea sădeşte în fundul inimilor o sămânță 
de ură şi un gând de răzbunare. În cazul unui egal, ea duce 
până la ruperea prieteniei. Când, din întâmplare, se silea să 
asculte, Melchior cădea într-un alt cusur: se împrumuta 
doar, nu se dăruia. Fără să fie la fel de supărător, acest 
semisacrificiu îl indispunea în aceeaşi măsură pe ascultător, 
nemulţumindu-l. Nimic nu e mai rentabil în „comerţul cu 
semenii” ca pomana atenţiei. „Cine are urechi de auzit, să 
audă!” nu este doar un precept evanghelic, ci totodată o 
excelentă speculație; respectaţi-l şi vi se va ierta totul, până 
şi viciile. Canalis se înfrâna mult, în intenţia de a-i fi pe plac 
Modestei. Dar dacă se arăta amabil faţă de ea, cu ceilalţi 
redevenea deseori el însuşi. 

Modeste, necruțătoare faţă de cei zece oameni pe care-i 
supunea unui martiriu, îl rugă pe Canalis să citească ceva 


din versurile sale, dorind un eşantion din multlăudatul lui 
talent la lectură. 

Canalis luă volumul pe care i-l întindea Modeste şi-şi 
gunguri - acesta-i cuvântul - poezia considerată drept cea 
mai frumoasă, o imitație după Iubirile îngerilor de Moore, 
intitulată Vitalis şi pe care atât doamnele Latournelle şi 
Dumay, cât şi Gobenheim şi casierul o primiră căscând. 

— Dacă jucaţi bine whist, domnule, spuse Gobenheim 
prezentând cinci cărţi în evantai, aş putea spune că n-am 
văzut în viaţa mea un om atât de perfect ca 
dumneavoastră... 

Această remarcă stârni râsul, căci exprima gândurile 
asistenţei. 

— Joc destul de bine ca să pot trăi în provincie restul 
zilelor mele, răspunse Canalis. Dar fără îndoială că pentru 
nişte jucători de whist am exagerat cu literatura şi 
conversaţia, adăugă el cu impertinenţă, aruncându-şi 
volumul pe consola căminului. 

Acest amănunt arată primejdiile care-l pândesc pe eroul: 
unui salon când - ca în cazul lui Canalis - părăseşte sfera sa 
obişnuită. El se aseamănă atunci actorului îndrăgit de un 
anumit public, dar al cărui talent piere când el îşi 
abandonează cadrul şi abordează un repertoriu superior. 

Se alcătui o pereche din baron şi duce, iar Gobenheim 
deveni partenerul lui Latournelle. Modeste veni să stea 
lângă poet, spre marea disperare a lui Ernest, care 
urmărea pe faţa capricioasei fete progresele fascinaţiei 
exercitate de Canalis. La Briere nu cunoştea puterea de 
seducţie pe care o avea Melchior şi pe care natura o refuză 
deseori acelor caractere îndeobşte timide. Acest dar 
pretinde o îndrăzneală, o vioiciune în mijloacele folosite, 
care s-ar putea numi acrobație a spiritului; el comportă 
chiar puţină prefăcătorie, dar oare nu există întotdeauna, în 
orice poet un actor? între a exprima sentimente pe care nu 
le ai, dar pe care le concepi sub toate variantele, şi a le 
simula când ai nevoie de ele pentru a repurta un succes pe 


scena vieţii particulare, e mare diferenţă; totuşi, dacă 
ipocrizia necesară omului de lume l-a corupt pe poet, el 
reuşeşte să transpună facultăţile talentului său în 
exprimarea unui sentiment necesar, aşa cum un om mare 
condamnat la singurătate termină prin a-şi transfera inima 
în cuget. 

— Se osteneşte pentru milioane, îşi spunea cu durere la 
Briere, şi va mima atât de bine pasiunea, încât Modeste îl va 
crede! 

Şi în loc să se arate mai amabil, mai spiritual decât 
rivalul său, la Briere îl imită pe ducele d'Herouville, stând 
posomorât, neliniştit, încordat. Dar în timp ce curteanul 
studia  extravaganţele  Modestei, Ernest căzu pradă 
chinurilor unei gelozii sumbre şi intense: idolul său încă nu-i 
aruncase nici măcar o privire. leşi pentru câteva clipe cu 
Butscha. 

— S-a terminat, spuse, e nebună după el, iar eu îi sunt 
mai mult decât dezagreabil. De altfel, ea are dreptate. 
Canalis e fermecător, tăcerea lui degajă inteligenţă, ochii lui 
- pasiune, exagerările lui - poezie... 

— E corect? întrebă Butscha. 

— O, da, răspunse la Briere. E loial, cavaler şi capabil să 
piardă, sub influenţa Modestei, micile cusururi pe care i le-a 
imprimat doamna de Chaulieu... 

— Sunteţi un om cumsecade, spuse micul cocoşat. Dar 
este el capabil să iubească şi o va iubi? 

— Nu ştiu, răspunse la Briere. Ea a pomenit de mine? 
întrebă el după o clipă de tăcere. 

— Da, spuse Butscha, reproducându-i lui la Briere 
aprecierea scăpată de Modeste în legătură cu deghizările. 

Referendarul se lăsă pe o bancă; îşi ţinea capul în mâini: 
nu putea să-şi oprească lacrimile şi nu voia ca Butscha să le 
vadă. Piticul, însă, era în stare să le intuiască. 

— Ce aveţi, domnule? întrebă Butscha. 

— Are dreptate! spuse la Briere, ridicându-se brusc, sunt 
un mizerabil. 


Îi povesti înşelăciunea la care-l îndemnase Canalis, 
precizându-i, însă, că voise să-i spună totul Modestei înainte 
ca ea să-i fi dezvăluit cine este şi se pierdu în imputări 
destul de copilăreşti la adresa soartei sale nefericite. 
Butscha recunoscu, cu simpatie, dragostea în puternica şi 
savuroasa sa naivitate, cu adevăratele şi adâncile ei 
nelinişti. 

— Dar, spuse el referendarului, de ce nu vă desfăşuraţi 
în faţa domnişoarei Modeste şi îl lăsaţi pe rivalul 
dumneavoastră să-şi prezinte numărul? 

— Ah, spuse la Briere, dar dumneavoastră nu v-aţi simţit 
gâtuit numai la gândul că trebuie să-i vorbiţi? Nu simţiţi 
cum vă furnică rădăcina părului, pielea, când vă priveşte, 
chiar şi cu un ochi distrat? 

— V-aţi păstrat însă îndeajuns judecata ca să fiţi abătut şi 
trist, când, într-un fel, i-a spus tatălui ei: „Eşti un 
prostănac!” 

— Domnule, o iubesc prea mult ca să nu fi simţit un cuţit 
pătrunzându-mi în inimă când am auzit-o dezminţind astfel 
perfecțiunea pe care i-o atribui. 

— Canalis i-a găsit o justificare. 

— Dacă ar avea mai mult amor-propriu decât inimă, n-aş 
avea de ce s-o regret, replică la Briere. 

În această clipă, Modeste, urmată de Canalis, care 
pierduse la joc, ieşi în grădină împreună cu tatăl ei şi cu 
doamna Dumay ca să respire aerul nopţii înstelate. 
Lăsându-şi fiica să se plimbe cu poetul, Charles Mignon se 
depărtă de ea şi veni lângă la Briere. 

— Prietenul dumneavoastră ar fi trebuit să se facă 
avocat, spuse el zâmbind şi privindu-l pe tânăr cu atenţie. 

— Nu vă pripiţi să judecaţi un poet cu asprimea pe care 
aţi avea-o faţă de un om obişnuit, ca mine, de exemplu, 
domnule conte, răspunse la Briere. Poetul îşi are misiunea 
sa. El e sortit prin firea lui să vadă poezia problemelor, tot 
aşa cum o exprimă pe cea a oricărui lucru. De aceea, acolo 
unde îl credeai în contradicţie cu sine, el este fidel vocației 


sale. E la fel cu pictorul care face tot atât de bine portretul 
unei madone ca şi al unei curtezane. Moliere are dreptate şi 
în personajele sale bătrâne şi în cele tinere, iar Moliere 
avea, fără îndoială, o judecată sănătoasă. Aceste jocuri ale 
spiritului, corupătoare pentru oamenii de condiţie modestă, 
nu au nicio influenţă asupra caracterului oamenilor cu 
adevărat mari. 

Charles Mignon îi strânse mâna lui la Briere şi-i spuse: 

— Această uşurinţă ar putea totuşi servi la justificarea 
faţă de sine a unor acţiuni diametral opuse, mai ales în 
politică. 


— Ah, domnişoară - răspundea în aceeaşi clipă Canalis, 
cu o voce dezmierdătoare, la o observaţie maliţioasă a 
Modestei - să nu credeţi că multitudinea senzaţiilor reduce 
cât de puţin forţa sentimentelor. Poeţii, mai mult decât 
ceilalţi oameni, trebuie să iubească cu statornicie şi 
credinţă. În primul rând, nu fiţi geloasă pe ceea ce numim 
Muză. Ferice de soţia unui bărbat ocupat! Dacă aţi auzi 
văicărelile femeilor oare suportă povara inactivităţii soţilor 
fără funcţii sau cărora bogăţia le lasă mult timp liber, aţi 
înţelege că principala fericire a pariziencei este libertatea, 
suveranitatea la ea acasă. Or, noi ăştia lăsăm femeia să 
poarte sceptrul la noi acasă, deoarece ne este imposibil să 
coborâm până la tirania exercitată de spiritele mărunte. 
Avem ceva mai bun de făcut... Dacă vreodată m-aş însura, 
ceea ce, vă jur, constituie o catastrofă foarte îndepărtată 
pentru mine, aş vrea ca soţia mea să aibă libertatea morală 
pe care şi-o păstrează o metresă şi care poate fi izvorul 
tuturor farmecelor sale. 

Canalis dezvălui toată verva şi toate grațiile sale vorbind 
despre dragoste, căsătorie, adorarea soţiei şi discutând în 
contradictoriu cu Modeste, până când domnul Mignon, care 
li se alăturase, găsi, într-un moment de tăcere, prilejul să-şi 
ia fiica de braţ şi să o aducă în faţa lui Ernest, pe care 
bravul soldat îl sfătuise să încerce o explicaţie. 


— Domnişoară, spuse Ernest cu vocea sugrumată, nu pot 
să suport povara dispreţului dumneavoastră. Nu mă apăr, 
nu încerc să mă justific, vreau doar să vă precizez că înainte 
de a citi măgulitoarea scrisoare nemaiadresată poetului, ci, 
de astădată, persoanei, în sfârşit ultima dumneavoastră 
scrisoare, voiam - şi v-am adus la cunoştinţă acest lucru 
printr-un bilet trimis din Le Havre - să risipesc confuzia pe 
care o făceaţi. Toate sentimentele pe care am avut fericirea 
să vi le exprim sunt sincere. A licărit o speranţă pentru 
mine când tatăl dumneavoastră mi-a spus, la Paris, că este 
un om sărac. Dar acum când totul este pierdut, când nu mai 
am decât regrete veşnice, de ce aş rămâne aici, unde totul e 
un chin pentru mine?... Lăsaţi-mă dar să iau, la plecare, un 
zâmbet al dumneavoastră. Mi se va întipări în inimă. 

— Domnule, răspunse Modeste, părând rece şi distantă, 
nu sunt stăpâna acestei case. Dar, desigur, aş fi desperată 
să-i rețin pe cei cărora nu le face plăcere să rămână. 

Ea îl părăsi pe referendar şi o luă de braţ pe doamna 
Dumay pentru a se înapoia în casă. Câteva clipe mai târziu 
toate personajele acestei scene casnice, din nou reunite în 
salon, erau destul de surprinse văzând-o pe Modeste 
aşezată lângă ducele d'Herouville şi cochetând cu el aşa 
cum ar fi făcut-o cea mai vicleană pariziană: se arăta 
interesată de jocul lui, îi dădea sfaturile pe care el i le cerea 
şi găsi ocazia să-i spună lucruri măgulitoare ridicând 
hazardul originii nobile la acelaşi nivel cu hazardul 
talentului şi al frumuseţii. Canalis ştia sau credea că ştie 
cauza acestei transformări. Voise să o înţepe pe Modeste 
considerând căsătoria drept o catastrofă şi arătându-se 
distant. Dar ca toţi cei ce se joacă cu focul, el fu cel ce se 
arse. Atitudinea mândră, dispreţuitoare a Modestei îl 
alarmă pe poet, el reveni la ea dând spectacolul unei gelozii 
cu atât mai vizibile cu cât era prefăcută. Modeste, 
implacabilă ca îngerii, savură plăcerea pe care i-o dădea 
exercitarea puterii sale şi, fireşte, abuză de ea. Ducele 
d'Herouville încă nu cunoscuse o asemenea fericire: o 


femeie îi zâmbea. La ora unsprezece seara, eră neobişnuită 
la chalet, cei trei pretendenți plecară, ducele găsind-o pe 
Modeste fermecătoare, Canalis socotind-o extrem de 
cochetă, iar la Briere întristat de asprimea ei. 

Timp de opt zile, moştenitoarea se purtă cu cei trei 
pretendenți ai săi aşa cum se purtase în această seară, 
astfel că poetul păru să-i biruie pe rivalii săi, în ciuda 
butadelor şi capriciilor care dădeau din când în când 
speranţe ducelui  d'Herouville.  Grosolăniile  Modestei, 
libertăţile foarte mari pe care şi le permitea faţă de tatăl ei, 
nerăbdarea pe care o manifesta faţă de mama ei oarbă 
făcându-i parcă cu regret micile servicii care înainte erau 
expresia dragostei sale filiale, păreau să fie consecinţele 
unei firi capricioase şi a unei veselii tolerate încă din 
copilărie. Când mergea prea departe, Modeste îşi făcea 
singură morală şi punea nesocotinţele sale pe seama 
spiritului ei independent. Ea mărturisea ducelui şi lui 
Canalis că îi displace să asculte şi că socoteşte acest lucru 
un obstacol real în calea întemeierii unui cămin, sondând 
astfel caracterul pretendenţilor săi aşa cum procedează cei 
ce găuresc pământul pentru a scoate aur, cărbune, tuf sau 
apă. 

— Niciodată, spunea ea în ajunul zilei când urma să aibă 
loc instalarea familiei la vilă, nu voi găsi un soţ care să-mi 
suporte capriciile cu bunătatea nedezminţită a tatălui meu, 
cu indulgenţa adorabilei mele mame. 

— Se ştiu iubiţi, domnişoară spuse la Briere. 

— Fiţi sigură, domnişoară, că soţul dumneavoastră îşi va 
da întru totul seama de valoarea comorii sale, adăugă 
ducele. 

— Sunteţi mai inteligentă şi mai hotărâtă decât trebuie 
pentru disciplinarea unui soţ, spuse Canalis râzând. 

Modeste zâmbi, aşa cum zâmbise probabil Henric al IV- 
lea după ce dezvăluise unui ambasador străin caracterele 
celor trei principali miniştri ai săi prin cele trei răspunsuri 
date ei la o întrebare meşteşugită. 


În ziua dineului, Modeste, lăsându-se antrenată de 
preferința ei pentru Canalis se plimbă mult timp singură cu 
el, pe terenul presărat cu nisip dintre casă şi peluza ornată 
cu flori. Din gesturile poetului, din înfăţişarea tinerei 
moştenitoare era uşor de văzut că ea îl asculta cu plăcere. 
Ca urmare, cele două domnişoare d'Herouville se grăbiră 
să întrerupă această intimitate scandaloasă şi cu 
îndemânarea firească unor femei într-o astfel de 
împrejurare, ele îndrumară conversaţia spre Curtea regală, 
spre strălucirea unei funcţii pe lângă rege, explicând 
diferenţa dintre funcţiile pe lângă casa regală şi funcţiile pe 
lângă rege. Ele căutară s-o îmbete pe  Modeste 
zgândărindu-i orgoliul şi arătându-i unul dintre cele mai 
înalte destine la care putea să aspire o femeie în acea 
vreme. 

— A avea drept fiu un duce este un avantaj netăgăduit, 
exclamă bătrâna domnişoară. Titlul acesta e o avere absolut 
sigură pe care o laşi copiilor tăi. 

— Cărei întâmplări - spuse Canalis destul de nemulţumit 
de a-şi vedea conversaţia, cu Modeste, întreruptă - trebuie 
să-l atribuim slabul succes pe care domnul mare comis l-a 
obţinut până acum în afacerea în care acest titlu poate servi 
în cel mai înalt grad pretenţiile unui bărbat? 

Cele două domnişoare îi aruncară lui Canalis o privire 
încărcată cu tot atâta venin cât e în muşcătura unei vipere 
şi fură în aşa măsură descumpănite de zâmbetul 
batjocoritor al Modestei încât rămaseră fără cuvânt. 

— Domnul mare comis, spuse Modeste lui Canalis, nu v-a 
imputat niciodată umilinţa pe care i-o inspiră gloria 
dumneavoastră: de ce să-i luăm în nume de rău modestia? 

— De altfel, spuse bătrâna domnişoară, încă nu s-a ivit o 
femeie demnă de rangul nepotului meu. Am cunoscut unele 
care nu aveau decât averea potrivită acestei poziţii, altele 
care, fără avere, corespundeau pe deplin ca spirit. Şi 
mărturisesc:, bine am făcut aşteptând ca Dumnezeu să ne 


ofere ocazia de a cunoaşte o persoană care să întrunească 
şi noblețea şi inteligenţa şi averea unei ducese d'Herouville. 

— În Franţa, draga mea Modeste, spuse Helene 
d'Herouville ducându-şi prietena câţiva paşi mai încolo, 
există o mie de baroni Canalis, tot aşa cum la Paris sunt o 
sută de poeţi de valoarea lui. Şi e atât de puţin un om mare, 
încât eu, o biată fată sortită să se călugărească din lipsă de 
zestre, nu l-aş vrea! De altfel, nu ştii ce înseamnă un tânăr 
exploatat timp de zece ani de ducesa de Chaulieu. Într- 
adevăr, numai o femeie în vârstă de aproape şaizeci de ani 
se poate supune micilor capricii care se spune că-l chinuie 
pe marele poet şi dintre care cel mai neînsemnat a fost, la 
Ludovic al XIV-lea, un defect de nesuportat. Numai că, ce-i 
drept, ducesa nu suferă cât ar suferi o soţie, ea neavându-l 
tot timpul acasă cum îl ai pe soţ... 

Şi folosind una dintre manevrele caracteristice femeilor 
în relaţiile dintre ele, Helene d'Herouville îi repetă la 
ureche calomniile pe care femeile geloase pe doamna 
Chaulieu le răspândeau pe seama poetului. Amănuntul 
acesta, destul de obişnuit în convorbirile tinerilor, arată cu 
câtă înverşunare ajunsese să fie disputată averea contelui 
de la Bastie. 

În zece zile, părerile chaletului despre cei trei 
pretendenți la mâna Modestei se schimbaseră mult. Această 
schimbare, cu totul în defavoarea lui Canalis, se baza pe 
consideraţii de natură să dea profund de gândit purtătorilor 
vreunei glorii. Nu se poate susţine, dacă ţinem seama de 
pasiunea cu care se vânează un autograf, că celebritatea n- 
ar stârni, cu putere, curiozitatea publică. Majoritatea 
provincialilor nu-şi dau, desigur, exact seama ce procedee 
folosesc oamenii iluştri când îşi leagă cravata, când merg pe 
bulevard, când cască gura la ciori sau când mănâncă o 
friptură. Căci atunci când văd un bărbat împodobit de 
razele modei sau strălucitor datorită unor favoruri mai mult 
sau mai puţin trecătoare, dar întotdeauna invidiate, unii 
spun: „Oh, asta era!” sau: „Ce ciudat!” şi alte exclamaţii 


V 


bizare. Pe scurt, farmecul straniu pe care îl stăpâneşte 
orice glorie, fie ea chiar pe drept dobândită, nu durează. El 
devine, mai ales pentru oamenii superficiali, pentru cei 
ironici sau invidioşi o senzaţie rapidă ca un fulger şi care nu 
se mai repetă. Pare că gloria, ca şi soarele, caldă şi 
luminoasă la distanţă, este, dacă te apropii, rece ca vârful 
unui munte. Poate că omul nu este cu adevărat mare decât 
pentru egalii săi; poate că defectele inerente condiţiei 
umane dispar mai degrabă în ochii lor decât în cei ai 
admiratorilor din rândurile vulgului. Ca să placă în fiece zi, 
un poet este, deci, obligat să etaleze grațiile mincinoase ale 
celor ce ştiu să-şi facă iertată obscuritatea prin 
comportarea lor binevoitoare şi discursurile lor 
complezente. Căci, în afară de geniu, fiecare îi pretinde 
banalele virtuţi de salon şi flecăreala de familie. Marele 
poet din foburgul Saint-Germain, care nu voise să se plece 
în faţa acestei legi sociale, văzu cum o indiferenţă jignitoare 
lua locul uluirii şi admiraţiei provocate de conversaţia sa din 
primele seri. Spiritul risipit fără măsură produce asupra 
sufletului acelaşi efect ca o prăvălie de cristaluri asupra 
ochiului. Ajunge să spunem că flacăra, strălucirea lui 
Canalis îi obosi repede pe nişte oameni cărora, după spusa 
lor, le plăceau valorile solide. Silit să se poarte ca un om 
obişnuit, poetul se poticni de numeroşi bolovani pe un teren 
pe care la Briere cuceri aprobarea celor ce la început îl 
găsiseră urâcios. Lumea simţi nevoia să se răzbune pe 
reputaţia lui Canalis, preferându-i-l pe prietenul său. Şi 
oamenii cei mai buni sunt aşa. Bun şi simplu, cum era, 
referendarul nu jignea amorul-propriu al nimănui. 
Întorcându-se spre el, fiecare îi descoperi sensibilitate, o 
mare modestie, discreţia unei case de bani şi o ţinută 
excelentă. Ducele d'Herouville îl situa pe Ernest, ca valoare 
politică, mult deasupra lui Canalis. Poetul, inegal, ambițios 
şi schimbător ca Tasso, iubea luxul, grandoarea, făcea 
datorii, în timp ce tânărul consilier, cu un caracter 
echilibrat, trăia cumpătat, util fără zarvă, aşteptând 


răsplata fără să o ceară, şi făcea economii. De altfel, Canalis 
îndreptăţise părerea burghezilor care-l observau. De două- 
trei zile, avea gesturi de nerăbdare, cădea deseori într-o 
stare de descurajare, în acea melancolie, fără motiv aparent 
şi în acele bruşte schimbări de dispoziţie care sunt 
caracteristicile temperamentului puternic al poeţilor. 
Aceste originalităţi (vorba provinciei), născute din neliniştea 
pe care i-o stârneau greşelile sale, din zi în zi mai mari, faţă 
de ducesa de Chaulieu, căreia trebuia să-i scrie, fără să se 
poată însă hotări: s-o facă, fură înregistrate cu atenţie de 
blinda americană, de demna doamnă Latournelle şi 
deveniră subiectul a destule conversații între ele şi doamna 
Mignon. Canalis simţi efectele acestor conversații, dar nu şi 
le putea explica. Atenţia ce i se acorda nu mai era aceeaşi, 
pe feţele celorlalţi nu mai vedea aerul de încântare din 
primele zile, în timp ce Ernest începea să se facă ascultat. 
Aşadar, de două zile poetul încerca să o cucerească pe 
Modeste şi profita de orice clipă când putea să fie singur cu 
ea ca s-o învăluie în plasa unui limbaj pasionat. Îmbujorarea 
Modestei le semnalase celor două domnişoare plăcerea cu 
care moştenitoarea asculta vorbele spirituale spuse în chip 
delicios. Şi, neliniştite de un asemenea progres, ele 
recurseseră la ultima ratio'% a femeilor într-o asemenea 
împrejurare, la calomniile care rareori dau greş, întrucât 
fac apel la aversiunea fizică cea mai violentă. Aşa se şi face 
că, aşezându-se la masă, poetul zări norii pe fruntea idolului 
său, descifră în ei perfidiile domnişoarei d'Herouville şi 
socoti necesar să se propună singur drept soţ de îndată ce 
va putea vorbi cu Modeste. Auzind un schimb de cuvinte 
dulci-acrişoare, deşi politicoase, între Canalis şi cele două 
nobile domnişoare, Gobenheim îl împinse cu cotul pe 
Butscha, vecinul său, ca să-i arate pe poet şi pe comis. 

— Se vor distruge reciproc, îi şopti el la ureche. 

— Canalis are destul talent ca să se distrugă singur, 
răspunse piticul. 


În timpul cinei, de o mare bogăţie şi servită admirabil, 
ducele dobândi asupra lui Canalis un mare avantaj. 
Modeste, care îşi primise în ajun hainele de călărie, vorbi 
despre plimbările care se puteau face în împrejurimi. În 
timpul conversaţiei ea îşi exprimă dorinţa de a asista la o 
vânătoare cu gonaci, plăcere ce-i era necunoscută. Ducele 
propuse de îndată să-i ofere  domnişoarei Mignon 
spectacolul unei vânători, într-o pădure a Coroanei, la 
câteva leghe de Le Havre. Datorită relaţiilor sale cu prinţul 
de Cadignan, mare maestru de vânătoare al regelui, el 
întrevăzu posibilitatea de a etala în faţa ochilor Modestei un 
fast regal şi de a o cuceri arătându-i lumea fascinantă a 
Curţii stârnindu-i dorinţa de a pătrunde acolo printr-o 
căsătorie. Privirile schimbate între ducele şi cele două 
domnişoare d'Herouville, priviri surprinse de Canalis, 
spuneau destul de clar: „Am pus mâna pe moştenitoare!” 
pentru ca poetul, redus la splendorile sale personale, să se 
grăbească să obţină o dovadă de afecţiune. Temându-se 
aproape că a trecut dincolo de intenţiile sale faţă de familia 
d'Herouville, Modeste, plimbându-se după cină în parc, 
simulă un pas mai departe în raporturile ei cu Melchior. 
Dintr-un sentiment de curiozitate, destul de îndreptăţit la o 
fată tânără, ea îi dădu de înţeles că a aflat de calomniile 
rostite de Helene, iar când Canalis scoase o exclamaţie de 
uimire, îi ceru să păstreze secretul, ceea ce el promise. 

— Aceste împunsături, spuse el, sunt acceptate în înalta 
societate. Corectă cum sunteţi, ele vă sperie, dar pe mine 
mă fac să râd, ba chiar mă bucură. Dacă recurg la ele, 
domnişoarele trebuie să fi socotit că interesele senioriei 
sale sunt în mare pericol. 

Şi profitând imediat de avantajul pe care-l conferă o 
astfel de comunicare, Canalis se justifică glumind cu atâta 
vervă,  exprimându-şi pasiunea atât de spiritual - 
mulţumindu-i Modestei pentru o confidenţă în care se 
grăbea să vadă un pic de dragoste, încât ea se văzu 
compromisă în egală măsură şi faţă de poet şi faţă de comis. 


Canalis simţi nevoia să fie îndrăzneţ şi îşi declară făţiş 
dragostea. El făcu Modestei jurăminte în care poezia sa 
strălucea ca luna ingenios invocată şi în care scânteia 
descrierea frumuseţii acestei fermecătoare blonde, 
splendid îmbrăcată pentru această sărbătoare de familie. 
Exaltarea de comandă, căreia seara, frunzişul, cerul şi 
pământul, întreaga natură îi fură complici, îl antrenă pe 
avidul îndrăgostit dincolo de orice rațiune: el vorbi de 
dezinteresarea sa şi reuşi să întinerească, prin grațiile 
stilului, faimoasa temă: „O mie cinci sute de franci şi Sofia 
mea” a lui Diderot, sau „O colibă şi inima ta” a tuturor 
pretendenţilor care cunosc bine averea socrului. 

— Domnule - spuse Modeste după ce savurase melodia 
acestui concert admirabil executat „pe o temă cunoscută” - 
libertatea pe care mi-o lasă părinţii mi-a permis să vă 
ascult. Numai că lor ar trebui să vă adresaţi. 

— Ei bine, exclamă Canalis, spuneţi-mi că dacă le obţin 
consimţământul veţi binevoi să le daţi ascultare. 

— Ştiu dinainte, răspunse ea, că tatăl meu are fantezii 
care pot contraria orgoliul îndreptăţit al unei familii vechi, 
ca a dumneavoastră, căci el vrea ca nepoţii să-i poarte titlul 
şi numele. 

— Eh, scumpă Modeste, ce sacrificii n-ai face pentru a-ţi 
încredința viaţa unui înger ca dumneata? 

— Permiteţi-mi să nu-mi hotărăsc într-o clipă soarta 
pentru tot restul vieţii, spuse ea, alăturându-se 
domnişoarelor d'Herouville. 

Cele două nobile domnişoare tocmai flatau vanitatea 
micului Latournelle, ca să-l atragă de partea lor. 
Domnişoara d'Herouville, pe care. pentru a o deosebi de 
nepoata ei, Helene, trebuie s-o numim exclusiv cu numele 
de familie, dădea de înţeles notarului că locul de preşedinte 
al tribunalului din Le Havre, pe care Carol al X-lea l-ar 
acorda la rugămintea lor, însemna o pensie cuvenită 
talentului său de legist şi cinstei sale. Butscha, care se 
plimba cu la Bricre şi era speriat de progresele 


îndrăzneţului Melchior, găsi prilejul să discute câteva clipe 
cu Modeste, pe treptele peronului, atunci când lumea 
reveni în casă pentru a se deda tachinărilor inevitabilului 
whist. 

— Domnişoară, sper că încă nu-i spuneţi „Melchior”?... o 
întrebă el cu glas scăzut. 

— Nu mai lipseşte mult, piticul meu misterios! răspunse 
ea cu un surâs care l-ar fi făcut şi pe un înger să blesteme. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă copistul lăsând să-i 
cadă mâinile, care atinseră treptele. 

— De ce, e mai prejos decât referendarul ăsta duşmănos 
şi posomorât la care ţii dumneata? reluă ea, aruncându-i lui 
Ernest una dintre acele priviri arogante al căror secret nu 
aparţine decât tinerelor fete, de parcă fecioria le-ar da aripi 
ca să zboare atât de sus. Oare drăguţul dumitale domn de 
la Briere este om să m-accepte fără zestre? spuse ea după o 
pauză. 

— Întrebaţi-l pe tatăl dumneavoastră, replică Butscha, 
făcând câţiva paşi ca s-o atragă pe Modeste la o distanţă 
considerabilă de ferestre. Ascultaţi, domnişoară, ştiţi că cel 
ce vă vorbeşte este gata să vă dea nu numai viaţa, ci şi 
onoarea lui, oricând, în orice clipă, astfel că puteţi avea 
încredere în el, îi puteţi încredința ceea ce poate că n-aţi 
spune tatălui dumneavoastră. Ei bine, acest sublim Canalis 
v-a vorbit atât de dezinteresat încât să aruncaţi un 
asemenea reproş în faţă bietului Ernest? 

— Da. 

— Îl credeţi? 

— Aceasta, sumbru copist, reluă ea, dându-i una dintre 
cele zece, douăsprezece porecle pe care i le găsise, mi se 
pare că pune la îndoială tăria amorului meu propriu. 

— Glumiţi, scumpă domnişoară, aşadar nu-i nimic serios 
şi sper că râdeţi de el. 

— Ce-ai gândi despre mine, domnule Butscha, dacă aş 
socoti că am dreptul să-mi bat joc de vreunul dintre cei ce- 
mi fac cinstea să mă vrea de soţie? Află, maestre Jean, că 


atunci chiar când are aerul că dispreţuieşte omagiul cel mai 
demn de disprețuit, o tânără este întotdeauna flatată să-l 
obţină... 

— Aşadar, vă flatez spuse copistul cu faţa iluminată ca un 
oraş în zi de sărbătoare. 

— Dumneata?... Dumneata îmi arăţi cea mai prețioasă 
dintre prietenii, un sentiment dezinteresat ca ai unei mame 
faţă de fiica ei! Nu te compara cu nimeni, căci până şi tatăl 
meu este obligat să-mi fie devotat. 

Făcu o pauză. 

— Nu pot spune că te iubesc în sensul pe care-l dau 
oamenii acestui cuvânt, dar ceea ce-ţi acord este veşnic şi 
nu va cunoaşte niciodată vicisitudini. 

— Ei bine - spuse Butscha, făcându-se că ridică de jos o 
piatră ca să sărute vârful pantofilor Modestei, peste care 
lăsă să-i picure o lacrimă - îngăduiţi-mi să veghez asupra 
dumneavoastră ca un balaur asupra unei comori. Poetul şi-a 
desfăşurat pentru dumneavoastră dantela frazelor sale 
preţioase, precum şi clinchetul, promisiunilor sale. Şi-a 
cântat dragostea pe cea mai frumoasă coardă a lirei sale, 
aşa-i?... Dar dacă l-aţi vedea pe acest nobil îndrăgostit că, 
de îndată ce va avea certitudinea că nu sunteţi prea bogată, 
îşi schimbă comportarea şi se arată încurcat, devine rece, l- 
aţi mai vrea de soţ, i-aţi acorda în continuare stima 
dumneavoastră?... 

— Să fie un Francisc Althor?... întrebă ea făcând un gest 
ce vădea un profund dezgust. 

— Lăsaţi-mi plăcerea să provoc această schimbare de 
decor, spuse Butscha. Vreau ca ea să se producă brusc, şi 
sunt sigur că-l voi face pe poetul dumneavoastră să fie din 
nou îndrăgostit, să sufle când cald, când rece asupra inimii 
dumneavoastră cu aceeaşi graţie cu care într-o singură 
seară susţine ba un lucru, ba contrariul lui, uneori chiar 
fără să-şi dea seama. 

— Dacă ai dreptate, spuse ea, în cine să mă mai încred? 

— În cel ce vă iubeşte cu-adevărat. 


— În micul duce?... 

Butscha o privi pe Modeste. Făcură împreună câţiva paşi 
în tăcere. Tânără era de nepătruns, nici măcar nu clipea. 

—  Domnişoară, îmi permiteţi să traduc gândurile 
ascunse în fundul inimii dumneavoastră, ca muşchiul sub 
apele mării, şi pe care nu vreţi să vi le explicaţi? 

— Cum - spuse Modeste, consilierul meu intim, 
particular, actual este şi o oglindă?... 

— Nu, ci un ecou, răspunse el, însoţind acest cuvânt de 
un gest pătruns de o sublimă modestie. Ducele vă iubeşte, 
dar vă iubeşte prea mult. Dacă eu, piticul, am înţeles bine 
gingăşia  nemărginită a inimii dumneavoastră, asta 
înseamnă că v-ar dezgusta să fiţi adorată ca sfânta 
cuminecătură în tabernacolul ei. Dar cum sunteţi femeie, nu 
vreţi nici să vedeţi tot timpul la picioarele dumneavoastră 
un bărbat de care aţi fi veşnic sigură, aşa cum nu l-aţi vrea 
pe un egoist, cum e Canalis, care întotdeauna s-ar prefera 
pe sine... De ce? Habar n-am. Aş vrea să fiu femeie, să fiu o 
bătrână ca să ştiu cauza acestui lucru pe care l-am citit în 
ochi şi care este, poate, specific tuturor fetelor. Şi totuşi în 
sufletul dumneavoastră sălăşluieşte nevoia de adoraţie. 
Când un bărbat e la picioarele tale, nu poţi şi tu să fii la 
picioarele lui. „Aşa nu se ajunge departe”, spunea Voltaire. 
Micul duce face, deci, prea multe plecăciuni, iar Canalis 
prea puţine, ca să nu spunem deloc. Aşa că am intuit maliţia 
ascunsă a zâmbetelor dumneavoastră, când vă adresaţi 
comisului, când vă vorbeşte, când îi răspundeţi. Cu ducele 
nu veţi fi niciodată nefericită, toată lumea vă va aproba 
dacă-l alegeţi de soţ, dar nu-l veţi iubi. Răceala egoismului 
şi căldura excesivă a unui extaz continuu stârnesc, fără 
îndoială în inima tuturor fetelor, o negaţie. E sigur că nu 
acest triumf neîncetat vă poate oferi deliciile nesfârşite ale 
căsniciei pe care o visaţi, în care întâlneşti ascultări ce te 
fac să fii mândră, în care faci mari sacrificii, în care simţi 
nelinişti fără pricină, în care aştepţi succesele, în care te 
pleci bucuros în faţa unor măreţii neprevăzute, în care eşti 


înţeleasă până şi în secretele pe care le ai, în care uneori o 
femeie îl ocroteşte cu dragostea pe ocrotitorul ei... 

— Eşti un vrăjitor! spuse Modeste. 

— Nu veţi găsi nici acea dulce seninătate a 
sentimentelor, acea continuă împărţire a vieţii şi acea 
siguranţă că placi care te face să accepţi căsătoria, dacă vă 
veţi mărita cu un Canalis, cu un om care se gândeşte doar 
la sine, al cărui eu este nota unică, a cărui atenţie încă nu a 
coborât până asupra tatălui dumneavoastră sau a marelui 
comis!... Un ambițios de mâna a doua căruia puţin îi pasă 
de demnitatea soţiei, de supunerea ei, care vă va 
transforma într-un obiect necesar în casa lui şi care încă de 
pe-acum vă insultă prin indiferența lui faţă de onoarea la 
care ţineţi! Da, chiar de v-aţi îngădui să vă jigniţi mama, 
Canalis ar închide ochii, pentru a putea nega faţă de sine 
această crimă, într-atât e de însetat de averea ce i-o veţi 
aduce. Aşa că, domnişoară, nu mă gândeam nici la marele 
poet, care nu-i decât un mărunt comediant, nici la Senioria 
Sa, care n-ar fi pentru dumneavoastră decât o partidă 
bună, dar nu un soţ... 

— Butscha, inima mea este o carte cu file albe pe care 
dumneata însuţi gravezi ceea ce citeşti, răspunse Modeste. 
Te laşi antrenat de ura dumitale provincială împotriva a tot 
ce te sileşte să priveşti mai sus decât fruntea. Nu-i ierţi 
poetului că e om politic, că vorbeşte frumos, că are un viitor 
strălucit şi îi calomniezi intenţiile... 

— EL, domnişoară?... Vă va întoarce spatele, cu laşitatea 
unui Vilquin. 

— Oh, fă-l să joace scena aceea de comedie şi... 

— Pe toate tonurile, peste trei zile, miercuri, ţineţi minte. 
Până atunci, domnişoară, distraţi-vă ascultând toate ariile 
acestui menuet, pentru ca disonanţele mârşave ale celei de- 
a doua melodii să reiasă mai bine. 

Modeste reveni veselă în salon, unde la Briere, aşezat în 
intrândul unei ferestre, fu singurul dintre toţi bărbaţii care 
se ridică de parcă un uşier ar fi strigat: „Regina!” Fu o 


mişcare respectuoasă, plină de elocvenţa vie a gestului, 
superioară elocvenţei celor mai frumoase discursuri. 
Dragostea declarată nu preţuieşte cât dragostea dovedită şi 
toate fetele în vârstă de douăzeci de ani cunosc această 
axiomă de parcă ar avea cincizeci. E marele argument al 
seducătorilor. În loc s-o privească pe Modeste în faţă, cum 
făcu Canalis care o salută printr-un omagiu public, 
îndrăgostitul disprețuit o urmări cu o privire lungă, 
ascunsă, umilă ca a lui Butscha, aproape înfricoşată. Tânăra 
moştenitoare remarcă această atitudine când trecu să se 
instaleze lângă Canalis, la al cărui joc păru că participă. În 
cursul conversaţiei, la Briere află dintr-o frază adresată de 
Modeste tatălui ei că miercuri va relua plimbările călare; îi 
atrase atenţia că îi lipseşte o cravaşă în armonie cu 
somptuozitatea hainelor sale de amazoană. Referendarul îi 
aruncă piticului o privire în care licărea un incendiu şi, 
câteva clipe mai târziu, tropăiau amândoi pe terasă. 

— E ora nouă, îi spuse Ernest lui Butscha, plec la Paris în 
goana calului şi pot să ajung mâine dimineaţă la ora zece. 
Dragul meu Butscha, din partea dumitale ea o să accepte o 
amintire, pentru că îţi este prietenă; lasă-mă să-i dau, sub 
numele dumitale, o cravaşă şi să ştii că în schimbul acestui 
gest de imensă bunăvoință vei avea în mine nu un prieten, 
ci un devotat. 

— Pleacă, spuse copistul, eşti într-adevăr fericit, 
dumneata ai bani! 

— Anunţă-l pe Canalis din parte-mi că n-am să vin acasă 
şi că-l rog să inventeze un pretext pentru a justifica o 
absenţă de două zile. 


Plecat peste o oră cu trăsura de poştă, Ernest ajunse în 
douăsprezece ore la Paris, unde prima lui grijă fu să-şi 
reţină un loc în diligenţa de Le Havre pe a doua zi. Merse 
apoi la trei bijutieri, cei mai celebri din Paris, comparând 
mânerele de cravaşă şi căutând tot ce putea oferi arta mai 
splendid. Găsi, făcută de Stidmann pentru o rusoaică ce nu 


mai putuse s-o plătească după ce o comandase, o vânătoare 
de vulpi sculptată în aur şi în care era încrustat un rubin de 
un preţ exorbitant pentru leafa unui referendar. Îşi sacrifică 
toate economiile, şapte mii de franci. Ernest dădu desenul 
armelor familiei de la Bastie şi douăzeci de ore pentru 
executarea lor în locul celor aflate pe mâner. Această 
vânătoare, o capodoperă de gingăşie, fu montată pe o 
cravaşă de cauciuc şi pusă într-un toc de marochin roşu 
căptuşit cu catifea, pe care fură gravaţi doi M împletiţi. 
Miercuri dimineaţa la Briere sosi cu diligente şi încă la timp 
ca să dejuneze cu Canalis. Poetul ascunsese absenţa 
secretarului său spunând că este ocupat cu o lucrare 
trimisă de la Paris. Butscha, care se afla la poştă pentru a-l 
întâmpina pe referendar la sosirea diligentei, se grăbi să-i 
ducă Franqoisei Cochet acea operă de artă, recomandându- 
i s-o pună pe măsuţa de toaletă a Modestei. 

— O veţi însoţi, desigur, pe domnişoara Modeste în 
plimbarea ei, spuse copistul, care se înapoiase la Canalis 
pentru a-l anunţa printr-o ocheadă, pe la Briere că dorita 
cravaşă a ajuns cu bine la destinaţie. 

— Eu, răspunse Ernest, am să mă culc... 

— Ei asta-i! exclamă Canalis, privindu-şi prietenul! Nu te 
mai înţeleg. 

Era ora dejunului şi, fireşte, poetul îi propuse copistului 
să rămână la masă. Butscha, citind pe faţa lui Germain 
insuccesul unei viclenii de cocoşat pe care ne lasă s-o 
întrevedem promisiunea făcută Modestei, aşteptase cu 
intenţia ca la nevoie să obţină invitaţia din partea lui la 
Briere. 

— Domnul are dreptate să-l reţină pe copistul domnului 
Latournelle, îi spuse Germain la ureche lui Canalis. 

La un semn cu ochiul, făcut de slugă stăpânului, Canalis 
şi Germain trecură în salon. 

— Azi-dimineaţă, domnule, am fost la pescuit, o partidă 
pe care mi-a propus-o patronul unei bărci alaltăieri, şi cu 
care am făcut cunoştinţă. 


Germain nu mărturisi că avusese prostul gust să joace 
biliard într-o cafenea din Le Havre, unde Butscha îl 
înconjurase cu amici de-ai săi ca să poată acţiona în voie 
asupra lui. 

— Ei bine? spuse Canalis, la fapte, iute. 

— Domnule baron, am auzit despre domnul Mignon o 
discuţie pe care am aţâţat-o cât m-am priceput, neştiindu-se 
pe cine servesc. Ah! domnule baron, în port se vorbeşte că 
veţi cădea într-o cursă. Averea domnişoarei de la Bastie 
este, ca şi numele ei, foarte modestă. Nava pe care a venit 
tatăl ei nu-i aparţine, ci este a unor negustori din China, 
cărora va trebui să li se plătească cinstit. Se vântură pe 
această temă lucruri puţin măgulitoare pentru onoarea 
colonelului. Auzind că dumneavoastră şi domnul duce v-o 
disputaţi pe domnişoara de la Bastie, mi-am luat îngăduinţa 
să vă previn, deoarece, dintre dumneavoastră doi, e mai 
bine „s-o-nghită” Senioria Sa. Întorcându-mă spre casă, am 
dat o raită prin port, prin faţa sălii de spectacole unde se 
plimbă negustorii, printre care m-am strecurat cu 
îndrăzneală. Oamenii aceia simpli, văzând un bărbat bine 
îmbrăcat, au început să discute despre Le Havre; din una-n 
alta, i-am făcut să vorbească despre colonelul Mignon şi au 
fost în aşa măsură de acord cu pescarii încât mi-aş nesocoti 
datoria dacă aş tăcea. lată de ce l-am lăsat pe domnul să se 
scoale, să se îmbrace singur... 

— Ce-i de făcut? exclamă Canalis, care se văzu angajat în 
aşa chip încât nu mai putea reveni asupra promisiunilor 
făcute Modestei. 

— Domnul îmi cunoaşte devotamentul, spuse Germain 
văzându-l pe poet ca fulgerat - şi nu se va mira constatând 
că-i dau un sfat. Dacă-l puteţi îmbăta pe copistul ăsta, va 
spune el ce se ascunde aici. Şi dacă nu-şi dezleagă limba la 
a doua sticlă de şampanie, o va face la a treia. De altfel ar fi 
ciudat ca domnul, pe care-l vom vedea fără-ndoială într-o zi 
ambasador, cum a auzit Philoxene chiar din gura doamnei 
ducese, să nu-i vină de hac unui copist din Le Havre. 


Între timp, Butscha, autorul neştiut al acelei partide de 
pescuit, îl ruga pe referendar să ascundă scopul călătoriei 
sale la Paris şi să nu împiedice manevra pe care o va 
întreprinde când vor sta la masă. Copistul profitase de 
faptul că în Le Havre se produsese o reacţie defavorabilă lui 
Charles Mignon. lată şi explicaţia acesteia. Domnul conte 
de la Bastie îi lăsase într-o totală uitare pe prietenii de 
odinioară, care în timpul absenței sale îi neglijaseră soţia şi 
fata. Aflând că va avea loc un mare dineu la vila Mignon, 
fiecare fusese convins că va fi unul dintre convivi şi se 
aşteptase să primească o invitaţie; când se află însă, că 
Gobenheim, Latournellii, ducele şi cei doi parizieni erau 
singurii invitaţi, izbucni o zarvă de protest împotriva 
orgoliului negustorului. Atitudinea lui ostentativă de a nu 
vedea pe nimeni, de a nu cobori în Le Havre fu atunci 
remarcată şi atribuită unui dispreţ pe care oraşul se 
răzbună punând la îndoială această avere neaşteptată. 
Flecărind, fiecare află curând că fondurile necesare pentru 
despăgubirea lui Vilquin fuseseră puse la dispoziţie de 
Dumay. Această împrejurare îngădui celor mai înverşunaţi 
să emită supoziţia calomnioasă că Charles încredinţase 
devotamentului absolut al lui Dumay fonduri pentru care 
prevedea discuţii cu pretinşii săi asociaţi din Canton. 
Reticenţele lui Charles, care avusese totdeauna intenţia de 
a-şi ascunde averea, spusele oamenilor săi, care primiseră 
un consemn, dădeau o aparenţă de verosimil acestor 
scorneli grosolane, cărora toţi le dădură crezare în virtutea 
pornirii care-i îndeamnă pe comercianţi să se denigreze 
unii pe alţii. Pe cât patriotismul local lăudase averea imensă 
a unuia dintre întemeietorii oraşului, pe atât invidia 
provincială o diminuă. Copistul ceruse pescarilor - care-i 
erau îndatoraţi pentru numeroase servicii - să păstreze 
secretul şi să-l ajute cu vorba. Fu bine servit. Patronul bărcii 
îi spuse lui Germain că un văr de-al său, un marinar, sosise 
de la Marsilia, concediat în urma vânzării bricului pe care 
venise colonelul. Bricul se vindea în contul unui oarecare 


Castagnould, iar încărcătura, după părerea vărului, valora 
cel mult trei sau patru sute de mii de franci. 

— Germain, spuse Canalis cameristului, ne vei servi 
şampanie şi vin de Bordeaux. Un membru al breslei 
juriştilor din Normandia trebuie să păstreze o bună 
amintire despre ospitalitatea unui poet. Şi-apoi, are tot 
atâta spirit ca „Le Figaro” - spuse Canalis, lăsându-şi mâna 
pe umărul piticului şi se cuvine ca acest spirit de ziar colţos 
să ţâşnească şi să spumege odată cu şampania. Nici noi nu 
ne vom precupeţi, Ernest!... Au trecut, pe legea mea, doi 
ani de când nu m-am mai îmbătat, reluă el privindu-l pe la 
Briere. 

— Cu vin?... E de-nţeles, răspunse copistul. Vă îmbătaţi 
zilnic cu propria dumneavoastră persoană! Laudele le 
sorbiţi de-a dreptul. Ah, sunteţi frumos, sunteţi poet, sunteţi 
ilustru încă din viaţă, aveţi o conversaţie la înălţimea 
geniului şi sunteţi pe placul tuturor femeilor, chiar şi al 
patroanei mele. Iubit de cea mai frumoasă sultană Valide pe 
care am văzut-o vreodată (până acum n-am văzut-o decât 
pe ea), puteţi, dacă vreţi, să vă căsătoriţi cu domnişoara de 
la Bastie... lată, - numai inventariind prezentul, fără să mai 
socotim viitorul (un titlu frumos, pairia, o ambasadă...), şi 
m-am îmbătat, ca oamenii care trag în sticle vinul altora. 

— Toate aceste măriri sociale, interveni Canalis, nu sunt 
nimic fără ceea ce le pune în valoare: averea! Suntem aici 
între bărbaţi, sentimentele frumoase sunt fermecătoare în 
stanţe. 

— Şi în circumstanţe, spuse copistul, făcând un gest 
semnificativ. 

— Dar dumneavoastră, domnule făcător de contracte, 
spuse poetul zâmbind de întrerupere, ştiţi tot atât de bine 
ca şi mine că bordei înseamnă mizerie. 

La masă, Butscha se avântă în aşa măsură în rolul lui 
Rigaudin din Casa pusă la loterieit!:, încât îl sperie pe 
Ernest, care nu cunoştea flecăririle dintr-un birou de notar: 
ele egalează vorbăria din atelierele artiştilor. Copistul 


relată cronica scandaloasă a oraşului Le Havre, istoria 
averilor, a alcovurilor şi crimele comise cu Codul'52 în 
mână, ceea ce în Normandia se numeşte „a te descurca 
cum poţi”. Nu iertă pe nimeni. Verva lui creştea odată cu 
torentul de vin care-i trecea prin gâtlej ca o furtună printr- 
un burlan. 

— Ştii tu, la Briere, că băiatul ăsta de treabă ar fi un 
excelent secretar de ambasadă? 

— Chiar şi-ar depăşi patronul! reluă piticul. Sunt destul 
de puţin recunoscător şi destul de intrigant ca să mă cocoţ 
în spatele dumneavoastră. Un poet purtând în cârcă un 
pitic!... Asta se vede uneori, şi chiar destul de des... în 
comerţul de carte. Haida-de, vă uitaţi la mine ca la un 
scamator. Eh, scumpul meu mare geniu, sunteţi un om 
superior, ştiţi prea bine că recunoştinţa este un cuvânt 
pentru imbecili, se pune în dicţionare, dar nu există în inima 
oamenilor. Recunoştinţa are valoare numai la un Munte 
anumitis** care nu-i nici Parnasul, nici Pindul. Credeţi că 
sunt tare îndatorat patroanei mele că m-a crescut? Păi tot 
oraşul i-a restituit cheltuiala prin stimă, cuvinte, admiraţie, 
moneda cea mai scumpă. Eu nu accept binele pe care-l 
transformi în rente de amor-propriu. Oamenii fac între ei 
comerţ de servicii şi cuvântul recunoştinţă indică un debit, 
asta-i tot. În ce priveşte intriga, ei mă-nchin!... Cum! spuse 
el la un gest al lui Canalis - n-aţi adora facultatea care-i 
permite unui om să-l întreacă pe unul de geniu, care 
presupune o observare constantă a viciilor, a slăbiciunilor 
superiorilor noştri şi cunoaşterea momentului indicat în 
toate? întrebaţi-i pe diplomaţi dacă succesul cel mai frumos 
nu este triumful şireteniei asupra forţei! Dacă aş fi 
secretarul dumneavoastră, domnule baron, aţi deveni 
curând prim-ministru, pentru că aş avea cel mai mare 
interes!... Ştiţi ce, vreţi o probă a micilor mele talente de 
acest gen? Ascultaţi! O adoraţi pe domnişoara Modeste şi 
pe bună dreptate. Copila se bucură de stima mea, eo 
adevărată pariziancă. Pe ici, pe colo răsar parizience şi în 


provincie!... Modeste a noastră e o femeie capabilă să 
lanseze un bărbat... Are asta, spuse el ciocănindu-şi 
fruntea. Aveţi un concurent redutabil, pe duce: ce-mi daţi 
ca să-l fac să plece din Le Havre în trei zile?... 

— Să terminăm sticla, spuse poetul umplând paharul lui 
Butscha. 

— O să mă-mbătaţi! răspunse copistul dând pe gât al 
nouălea pahar de şampanie. N-aveţi un pat unde să pot 
dormi o oră? Patronul meu e sobru ca o cămilă, iar doamna 
Latournelle la fel. Atât unul cât şi cealaltă ar fi destul de 
duri ca să mă certe şi ei ar avea dreptate, nu eu, care am de 
întocmit nişte acte... 

Apoi, revenind fără nicio tranziţie la ideile sale 
anterioare, aşa cum fac cei ce s-au îmbătat, exclamă: 

— Şi ce memorie... îmi egalează recunoştinţa. 

— Butscha, exclamă poetul, adineaori susţineai că eşti 
nerecunoscător, te contrazici. 

— Deloc, reluă copistul. A uita înseamnă aproape 
întotdeauna a-ţi aminti! Haide, recunoaşteţi, sunt făcut să 
fiu un excelent secretar... 

— Ce-ai întreprinde ca să-l goneşti pe duce? spuse 
Canalis, încântat că discuţia se îndreaptă de la sine spre 
scopul său. 

— Asta... mu vă priveşte! răspunse copistul, sughiţând 
zdravăn. 

Butscha îşi rostogoli capul pe umeri şi ochii de la 
Germain la la Briere, de la la Briere la Canalis, aşa cum fac 
cei ce, simțind că-i cuprinde beţia, vor să afle cum sunt 
priviţi; căci se poate constata că, în naufragiul beţiei, 
amorul-propriu este singurul sentiment care 
supravieţuieşte. 

— Ia staţi, domnule mare poet, sunteţi cam farsor! Mă 
luaţi drept unul dintre cititorii dumneavoastră, şi nu vă sfiiţi 
să vă trimiteţi prietenul în goana mare la Paris ca să 
strângă informaţii despre casa Mignon... Eu glumesc, tu 
glumeşti, noi glumim... Bun! Dar faceţi-mi cinstea să credeţi 


că sunt destul de calculat ca să fiu întotdeauna conştient de 
starea mea. În calitatea mea de prim-copist al maestrului 
Latournelle, inima mea este un dosar pecetluit... Gura mea 
nu dezvăluie nici o hârtie referitoare la clienţi. Ştiu totul şi 
nu ştiu nimic. Şi-apoi pasiunea mea este cunoscută. O 
iubesc pe Modeste, ea este eleva mea, trebuie să facă un 
mariaj bun... Şi o să-l înghit pe duce, dacă trebuie. Dar vă 
însuraţi cu... 

— Germain, cafeaua, lichiorurile!... spuse Canalis. 

— Lichioruri?... repetă Butscha, ridicând mâna ca o falsă 
fecioară care vrea să reziste unei mici seducţii. Ah! Bietele 
mele acte!... E vorba tocmai de un contract de căsătorie. 
Ştiţi, al doilea copist al meu e prost ca un avantaj 
matrimonial şi capabil să-nfi... să-nfi... să-nfigă briceagul în 
parafernaliile!s+ viitoarei soţii; se crede bărbat frumos 
pentru că-i lung de cinci picioare şi şase degete... un 
imbecil! 

— Poftim nişte cremă de ceai, un lichior din insule, spuse 
Canalis. Dumneavoastră, pe care domnişoara Modeste vă 
consultă... 

— Mă consultă... 

— Ei bine, credeţi că mă iubeşte? întrebă poetul. 

— Da, mai mult decât îl iubeşte pe duce! răspunse piticul 
ieşind dintr-un fel de torpoare pe care o mima de minune. 
Vă iubeşte fiindcă vă ştie dezinteresat. Îmi spunea că 
pentru dumneavoastră ar fi capabilă de cele mai mari 
sacrificii, să se lipsească de toalete, să nu cheltuiască decât 
o mie de scuzi pe an, să trăiască în aşa fel încât să vă arate 
că aţi făcut o afacere excelentă luând-o de nevastă şi e ferm 
(un sughit) cinstită, ce mai! şi instruită, de toate ştie fata 
asta! 

— Şi în plus trei sute de mii de franci, spuse Canalis. 

— Oh! s-ar putea să fie aşa cum spuneţi, continuă cu 
entuziasm copistul. Papa Mignon... Ştiţi, e drăguţ ca tată 
(de aceea-l şi stimez...). Ca s-o mărite bine pe unica sa fiică 
s-ar lipsi de tot ce are... Colonelul acesta e obişnuit de 


Restauraţia!$5* voastră (un sughiţ) să trăiască cu jumătate 
de soldă, va fi fericit să trăiască împreună cu Dumay, 
ciupind pe ici, pe colo, în Le Havre câte ceva; îi va da 
desigur cei trei sute de mii de franci ai săi micuţei... Dar să 
nu-l uităm pe Dumay, care-şi va lăsa averea Modestei. 
Dumay, ştiţi, este breton, originea lui constituie o valoare, 
iar averea lui o va egala pe cea a patronului său. Iotuşi, 
cum ei mă ascultă, deşi nu vorbesc atât de mult şi nici atât 
de bine, le-am spus: „Investiţi prea mult în locuinţă; dacă 
Vilquin v-o lasă, uite două sute de mii de franci care nu vor 
aduce niciun venit... Rămân deci o sută de mii de franci de 
fructificat... nu-i de ajuns, după părerea mea”. Acum, 
colonelul şi Dumay se consultă. Credeţi-mă, Modeste e 
bogată! Oamenii din port spun prostii prin oraş, sunt 
invidioşi... Cine mai are o zestre ca asta în departament? 
spuse Butscha care ridică degetele ca să numere. Două-trei 
sute de mii de franci lichizi, spuse el înclinând policarul de 
la mâna stângă şi atingându-l cu arătătorul de la mâna 
dreaptă, unu!. Proprietatea fără uzufruct asupra vilei 
Mignon, continuă el îndoindu-şi arătătorul sting, doi! Tertio, 
averea lui Dumay! adăugă el, îndoind degetul mijlociu. — 
Păi micuța Modeste va fi o fată de şase sute de mii de franci 
când cei doi militari vor da ortul popii! 

Această confidenţă naivă şi brutală, întreruptă de câte 
un păhărel, îl trezea pe Canalis pe cât părea să-l ameţească 
pe Butscha. Pentru copist, un tinerel provincial, evident că 
această avere era colosală. Lăsă să-i cadă capul în palma 
mâinii sale drepte. Şi rezemat majestuos, cu coatele pe 
masă, clipi din ochi vorbindu-şi sieşi. 

— Peste douăzeci de ani în ritmul cu care acţionează 
Codul care jefuieşte averile de la capitolul Succesiuni, o 
moştenitoare cu şase sute de mii de franci va fi ceva tot atât 
de rar ca dezinteresarea la un cămătar. O să-mi spuneţi că 
Modeste va înghiţi totuşi douăsprezece mii de franci pe an, 
dobânda adusă de zestrea ei; dar e tare drăguță... tare 
drăguță... tare drăguță... Ea e, vedeţi dumneavoastră (unui 


poet îi trebuie imagini...), e o hermină maliţioasă ca o 
maimuţă. 

— Păi ce-mi spuneai tu că are şase milioane?... exclamă 
încet Canalis, privindu-l pe la Briere. 

— Prietene, spuse Ernest, dă-mi voie să-ţi atrag atenţia 
că trebuie să tac, sunt legat printr-un jurământ şi poate că 
oricum spun prea mult dacă... 

— Un jurământ faţă de cine? 

— Faţă de domnul Mignon. 

— Cum! Ernest, tu care ştii cât de necesară mi-e 
averea... 

Butscha sforăia. 

— ...Tu care-mi cunoşti situaţia şi tot ce-aş pierde dacă 
m-aş însura, mă laşi, impasibil, să mă scufund?... spuse 
Canalis pălind. Dar e o afacere între prieteni şi prietenia 
noastră, dragul meu, înseamnă un pact anterior celui pe 
care ţi l-a cerut provensalul acesta şiret... 

— Dragul meu, spuse Ernest, o iubesc prea mult pe 
Modeste ca să... 

— Imbecilule, ţi-o las! strigă poetul. Aşa că poţi să-ţi calci 
jurământul... 

— Îmi juri, îmi dai cuvântul tău, că ai să uiţi ce-am să-ţi 
spun, că orice s-ar întâmpla ai să te porţi cu mine ca şi când 
nu ţi-aş fi făcut această confidenţă? 

— 'Ţi-o jur pe memoria mamei mele! 

— Ei bine, la Paris, domnul Mignon mi-a spus că e 
departe de a avea averea colosală despre care îmi vorbiseră 
bancherii Mongenod. Intenţia colonelului este de a-i da 
fiicei sale două sute de mii de franci. Ştiu eu, Melchior, dacă 
tatăl era neîncrezător? Era sincer? N-am de ce să rezolv 
chestiunea. Dacă ar binevoi să m-aleagă, Modeste mi-ar fi 
soţie chiar şi fără zestre. 

— O pretinsă literată! Cu o instrucţie înspăimântătoare, 
care a citit totul. Care ştie totul... în teorie, exclamă Canalis 
la un gest pe care-l făcu la Briere. — O copilă răsfăţată, 
crescută în lux din cei dintâi ani ai săi şi care a fost 


înţărcată de el de cinci ani încoace!... Ah! sărmane 
prietene, gândeşte-te bine... 

— Odă şi Cod! spuse  Butscha  trezindu-se. 
Dumneavoastră vă ocupați de Odă, iar eu de Cod, diferenţa 
dintre noi aproape că se rezumă la C. Or, Cod vine de la 
coda, coaclă! M-aţi ospătat, vă iubesc... şi nu vă bizuiţi pe 
Cod... Ştiţi, un sfat bun valorează cât vinul dumneavoastră 
şi crema de ceai. Mignon-tatăl este şi el o cremă, crema 
oamenilor cumsecade... Ei bine, încălecaţi, el îşi însoţeşte 
fiica, puteţi să-l abordaţi deschis, vorbiţi-i de zestre, o să vă 
răspundă pe şleau şi o să vedeţi tot ce-i în sac, e adevărul 
adevărat aşa cum eu sunt beat şi dumneavoastră un mare 
om; dar, nu-i aşa, plecăm din Le Havre împreună?... Am să 
vă fiu secretar, pentru că micuțul ăsta, care mă crede beat 
şi râde de mine, vă părăseşte... Haide! Lăsaţi-l să se-nsoare 
cu fata. 

Canalis se sculă pentru a se duce să se-mbrace. 

— Niciun cuvânt... se grăbeşte să se sinucidă, îi spuse lui 
la Briere. cu voce joasă Butscha, rece ca Gobenheim şi 
făcându-i lui Canalis un semn familiar puştilor din Paris. 
Adio! stăpâne, reluă copistul strigând cât îl ţinea gura: îmi 
permiteţi să merg să vomit în chioşcul doamnei Amaury?... 

— Simţiţi-vă ca acasă, răspunse poetul. 

În râsetele celor trei servitori ai lui Canalis, copistul 
ajunse la chioşc călcând în picioare straturile şi coşurile de 
flori eu graţia încăpăţânată a insectelor care descriu 
interminabilele lor zigzaguri încercând să iasă printr-o 
fereastră închisă. După ce se cocoţă în chioşc şi servitorii 
intrară în casă, se aşeză pe o bancă de lemn şi dădu frâu 
liber bucuriei. Reuşise să păcălească un om superior; 
reuşise nu să-i smulgă masca, ci să-l facă să şi-o lepede 
singur şi acum râdea ca un autor la propria sa piesă, 
încrezător în marea valoare a ceea ce se cheamă „vis 
comica”. 

— Oamenii sunt nişte sfârleze, totul e să găseşti 
sfoara!S8:* care se înfăşoară în jurul torsului lor! exclamă el.. 


Nu m-ar mira prea mult dacă mi s-ar spune: „Domnişoara 
Modeste a căzut de pe cal şi şi-a rupt un picior!” 

Câteva clipe mai târziu, Modeste, îmbrăcată într-un 
delicios costum de călărie, din caşmir verde-închis, pe cap 
cu o pălăriuţă verde, în mâini cu mănuşi din piele de 
căprioară, încălţată cu botine de catifea pe care juca 
garnitura de dantelă a pantalonilor ei şi călare pe un ponei 
cu un harnaşamentul bogat, îi arăta tatălui său şi ducelui 
d'Herouville frumosul dar pe care-l primise; o făcuse 
fericită, intuind în el una dintre acele atenţii care măgulesc 
cel mai mult femeile. 

— E de la dumneavoastră, domnule duce?... spuse ea 
întinzând special capătul strălucitor al cravaşei. Avea pe el 
o carte de vizită pe care scria: „Ghiceşte dacă poţi” şi 
puncte de suspensie. Franqoise şi doamna Dumay atribuie 
această surpriză fermecătoare lui Butscha; numai că dragul 
meu Butscha nu este destul de bogat ca să plătească un 
rubin atât de frumos! Or, tatăl meu, căruia i-am spus, băgaţi 
bine de seamă, duminică seară, că nu am cravaşă, a trimis 
să mi se aducă una de la Rouen. 

Modeste arătă în mâna tatălui ei o cravaşă pe al cărei 
mâner era o spuzeală de turcoaze, născocire pe atunci la 
modă şi devenită între timp ceva destul de banal. 

— Mi-aş fi dat zece ani din viaţă, domnişoară, ca să am 
dreptul să vă ofer această bijuterie magnifică, răspunse 
ducele plin de curtoazie. 

— Ah, iată deci cine-i îndrăzneţul, exclamă Modeste, 
văzându-l pe Canalis apropiindu-se călare. Numai un poet 
ştie să găsească lucruri atât de frumoase... Domnule, spuse 
ea lui Melchior, tatăl meu o să vă certe, le daţi dreptate 
celor care vă reproşează că sunteţi risipitor. 

— Ah, exclamă naiv Canalis, aşadar de asta a plecat la 
Briere din Le Havre la Paris cu atâta grabă! 

— Secretarul dumneavoastră şi-a permis o asemenea 
libertate? spuse Modeste pălind şi aruncându-şi cravaşa 


Francoasei Cochet cu un gest repezit menit să exprime 
profundul său dispreţ. Dă-mi înapoi cravaşa aceea, tată! 

— Bietul băiat care zace pe patul său, frânt de oboseală! 
reluă Melchior urmând-o pe tânără fată, care se lansase în 
galop. Sunteţi dură, domnişoară. „E singura mea şansă - 
mi-a zis - s-o fac să-şi amintească de mine...” 

— Şi aţi stima o femeie capabilă să păstreze amintiri din 
toate parohiile? întrebă Modeste. 

Surprinsă că nu căpătă un răspuns din partea lui 
Canalis, Modeste pusese această neatenţie pe seama 
zgomotului făcut de cai. 

— Tare vă mai place să-i chinuiţi pe cei ce vă iubesc! îi 
spuse ducele. Nobleţea aceasta, mândria aceasta dezmint 
atât de bine inconsecvenţele dumneavoastră, încât încep să 
bănuiesc că vă calomniaţi singură, premeditându-vă 
răutăţile. 

— Ah, abia vă daţi seama, domnule duce! spuse ea 
râzând. Aveţi exact perspicacitatea unui soţ! 

Aproape un kilometru fu străbătut în tăcere. Modeste se 
miră că nu mai primeşte flacăra privirilor lui Canalis, care 
păreau puţin prea captivate de frumuseţea peisajului 
pentru ca această admiraţie să fie naturală. În ajun, 
Modeste, arătându-i poetului un admirabil asfinţit ele soare 
în mare, îi spusese descoperindu-l surprins ca un surd: 

— Dar bine, n-aţi văzut? 

— N-am văzut decât mâna dumneavoastră, răspunse el. 

— Domnul la Briere ştie să călărească? îl întrebă 
Modeste pe Canalis ca să-l tachineze. 

— Nu prea bine, dar se descurcă, răspunse poetul 
devenit rece ca Gobenheim înainte de întoarcerea 
colonelului. 

Pe o scurtătură pe care se angajară la indicaţia domnului 
Mignon, ca să ajungă printr-o frumoasă vâlcea, pe o colină 
care domina cursul Senei, Canalis îi lăsă pe Modeste şi pe 
duce să treacă înainte, încetinind pasul calului astfel încât 
să poată continua drumul împreună cu colonelul. 


— Domnule conte, sunteţi un militar sincer, aşa că fără 
îndoială veţi vedea în francheţea mea un gest de stimă 
pentru dumneavoastră. Când propunerile de căsătorie, cu 
toate discuţiile lor sălbatice sau, dacă vreţi, prea civilizate, 
trec prin gura unor terţe persoane, toată lumea iese în 
pierdere. Suntem amândoi gentilomi, la fel de discreţi şi 
unul şi celălalt şi aţi depăşit, ca şi mine vârsta mirărilor; să 
vorbim deci prieteneşte. Voi da eu exemplul: Am douăzeci şi 
nouă de ani, nu posed niciun domeniu şi sunt ambițios. 
Domnişoara Modeste îmi place nespus de mult, trebuie să 
vă fi dat seama. Or, în ciuda defectelor pe care scumpa 
dumneavoastră copilă şi le atribuie cu plăcere... 

— Ca să nu mai vorbim de cele pe care le are, spuse 
colonelul zâmbind. 

— Aş lua-o bucuros de soţie şi cred că o pot face fericită. 
Problema averii are multă importanţă pentru viitorul meu, 
astăzi nesigur. Toate fetele de măritat trebuie să fie iubite 
oricum! Totuşi nu sunteţi omul care să vrea să o mărite pe 
scumpa sa Modeste fără zestre, iar situaţia mea nu mi-ar 
permite să închei o căsătorie aşa-zisă din dragoste, nici să 
mă însor cu o femeie care n-ar aduce o avere cel puţin 
egală cu a mea. Am, din salariu, din sinecurile mele, de la 
Academie şi de la librarul meu, în jur de treizeci de mii de 
franci pe an, avere imensă pentru un celibatar. Dacă 
întrunim, soţia mea şi cu mine, o rentă de şaizeci de mii de 
franci, rămân cam la condiţiile de existenţă pe care le am. Îi 
daţi un milion domnişoarei Modeste? 

— Ah, domnule, suntem tare departe de cifră, spuse 
colonelul, ipocrit. 

— Să presupunem atunci, replică cu aprindere Canalis, 
că, în loc să vorbim, am fluierat. Veţi fi mulţumit de 
purtarea mea, domnule conte; se va spune că sunt unul 
dintre cei pe care această fermecătoare persoană i-a făcut 
nefericiţi. Daţi-mi cuvântul că veţi păstra tăcerea faţă de 
toată lumea, chiar şi faţă de domnişoara Modeste; căci - 
adăugă el ca premiu de consolare - s-ar putea ca în situaţia 


mea să survină o schimbare care să-mi permită să v-o cer 
fără zestre. 

— V-o jur, spuse colonelul. Ştiţi, domnule, cu câtă emfază 
vorbeşte publicul, atât cel din provincie, cât şi cel din Paris, 
despre averile care se fac şi se desfac. Se exagerează în 
egală măsură şi nefericirea şi fericirea, nu suntem niciodată 
atât de nefericiţi sau atât de fericiţi pe cât se spune. În 
comerţ, singurele capitaluri sigure sunt cele investite în 
fonduri funciare, după achitarea conturilor. Aştept cu o vie 
nerăbdare rapoartele agenţilor mei. Nici vânzarea 
mărfurilor şi a navei mele, nici lichidarea conturilor mele 
din China, nimic nu s-a încheiat. Nu-mi voi cunoaşte averea 
decât peste zece luni. Totuşi, la Paris, i-am garantat 
domnului de la Bri€re două sute de mii de franci zestre. În 
numerar. Vreau să constitui un majorat din terenuri şi să 
asigur viitorul nepoților mei obţinând pentru «i 
transmiterea armelor şi a titlurilor mele. 

Încă de la începutul acestui răspuns, Canalis nu mai 
asculta. 

Cei patru călăreţi, aflându-se pe un drum destul de larg, 
călăriră alături şi ajunseră pe platou, de unde privirea 
plana peste bogatul bazin al Senei, înspre Rouen, în timp ce 
la celălalt capăt ochii nu mai puteau să zărească marea. 

— Butscha, cred, avea dreptate, Dumnezeu este un mare 
peisagist, spuse Canalis contemplând această vedere unică 
printre cele ce fac malurile Senei atât de celebre. 

— Mai ales la vânătoare, scumpul meu baron, răspunse 
ducele, când natura este însufleţită de o voce, de un tumult 
care-i rupe tăcerea, atunci, zărite în trecere, peisajele par 
cu adevărat sublime, cu efectele lor schimbătoare. 

— Soarele este o paletă inepuizabilă, spuse Modeste 
privindu-l pe poet cu un fel de stupefacţie. 

La o observaţie a Modestei în legătură cu aerul 
preocupat al lui Canalis, el îi răspunse că era prins de 
gândurile sale, scuză pe care autorii o au în plus în 
comparaţie cu ceilalţi oameni. 


— Suntem oare cu adevărat fericiţi mutându-ne viaţa în 
sânul societăţii, sporind-o cu mii de nevoi artificiale şi cu 
vanităţile noastre exacerbate? spuse Modeste la vederea 
acestei câmpii bogate şi liniştite, care te îndemna la 
înţelepciunea unei vieţi tihnite. 

— Această bucolică, domnişoară, a fost întotdeauna 
scrisă pe table de aur, spuse poetul. 

— Şi concepută, poate, în mansarde, replică colonelul. 

După ce îi aruncă lui Canalis o privire străpungătoare, 
pe care n-o susţinu, Modeste auzi un zgomot ca de clopote; 
totul i se întunecă în faţa ochilor săi şi exclamă pe un ton 
glacial: 

— Ah, dar azi e miercuri! 

— N-o fac pentru a măguli capriciul, desigur, foarte 
trecător al domnişoarei, spuse solemn ducele d'Herouville, 
căruia această scenă îi dăduse răgazul să gândească - dar 
declar că sunt atât de profund dezgustat de societate, de 
Curte, de Paris, încât cu o ducesă d'Herouville înzestrată cu 
grațiile şi spiritul domnişoarei mi-aş lua angajamentul să 
trăiesc ca un filosof la castelul meu, făcând binele în jur, 
desecându-mi mlaştinile, crescându-mi copiii... 

— Aceasta, domnule duce, vă va fi luat în seamă, 
răspunse Modeste oprindu-şi destul de îndelung ochii 
asupra nobilului gentilom. Mă flataţi, reluă ea, nu mă 
credeţi frivolă şi presupuneţi că am destule resurse în mine 
ca să trăiesc în singurătate. Poate că asta mi-e soarta, 
adăugă ea, privindu-l pe Canalis cu o expresie de milă. 

— Este cea a tuturor averilor mediocre, răspunse 
poemul. Parisul pretinde un lux babilonian. Uneori mă 
întreb cum am făcut faţă până acum. 

— Regele poate să răspundă pentru noi doi, zise ducele 
cu candoare - pentru că trăim din bunătatea Majestății 
Sale. Dacă, de la căderea Domnului cel Mare, cum i se 
spunea lui Cinq-Mars, casa noastră n-ar fi avut întotdeauna 
o funcţie rămasă de la el, ar fi trebuit să vindem Herouville- 
ul la licitaţie. Ah, credeţi-mă, domnişoară, este o mare 


durere pentru mine să leg căsătoria mea de chestiuni 
financiare... 

Simplitatea acestei mărturisiri, pornite din inimă şi în 
care geamătul era sincer, o mişcă pe Modeste. 

— Astăzi, în Franţa, domnule duce, spuse poetul, nimeni 
nu este destul de bogat ca să comită nebunia de a se însura 
cu o femeie pentru valoarea ei personală, pentru grațiile ei, 
pentru caracterul sau frumuseţea ei... 

Colonelul îl privi pe Canalis într-un fel ciudat, după ce o 
examinase pe Modeste, pe a cărei faţă nu se mai citea nicio 
mirare. 

— Pentru oameni de onoare, spuse atunci colonelul, este 
un fel frumos de a-şi folosi bogăţia consacrând-o reparării 
stricăciunilor aduse de timp vechilor familii istorice. 

— Da, tată! răspunse grav tânăra fata. 

Colonelul îi invită pe duce şi pe Canalis să cineze la el, 
fără ceremonie şi în hainele lor de călărie, dând el exemplu. 
Când, la înapoierea acasă, Modeste se duse să se schimbe, 
ea privi cu curiozitate bijuteria adusă de la Paris şi pe care 
o dispreţuise cu atâta cruzime. 

— Cum se lucrează azi! îi spuse ea Franqoisei Cochet, 
devenită între timp camerista ei. 

— Şi sărmanul băiat care are febră... 

— Cine ţi-a spus? 

— Domnul Butscha. A venit să mă roage să vă atrag 
atenţia că desigur v-aţi dat seama că şi-a ţinut cuvântul în 
ziua promisă. 

Modeste cobori în salon îmbrăcată cu o simplitate 
regală. 

— Dragă tată, spuse ea cu glas tare, luându-l pe colonel 
de braţ, du-te şi află cum se simte domnul de la Briere şi 
du-i, te rog, înapoi darul său. Poţi să pretextezi că averea 
mică pe care o am, ca şi gusturile mele îmi interzic să 
primesc daruri care nu stau bine decât reginelor sau 
curtezanelor. De altfel, nu pot accepta nimic decât de la 


logodnicul meu. Roagă-l să păstreze cravaşa până când vei 
şti dacă eşti destul de bogat ca să i-o răscumperi. 

— Fetiţa mea e deci plină de bun-simţ? spuse colonelul, 
sărutând-o pe Modeste pe frunte. 

Canalis profită de o conversaţie angajată între ducele 
d'Herouville şi doamna Mignon ca să iasă pe terasă, unde 
Modeste îl urmă, împinsă de curiozitate, în timp ce el 
credea că o aduce dorinţa de a fi doamna Canalis. Speriat 
de neruşinarea cu care făcuse ceea ce militarii numesc o 
întoarcere de front şi pe care, conform jurisprudenţei 
ambiţioşilor, orice bărbat în situaţia sa ar fi făcut-o tot atât 
de brusc, el căută, când o văzu venind pe nefericita 
Modeste, nişte motive plauzibile pe care să le poată invoca. 

— Dragă Modeste, îi spuse el, adoptând un ton 
dezmierdător, ţinând seama de relaţiile dintre noi, ţi-ar 
displace să-ţi atrag atenţia cât de penibile sunt răspunsurile 
date domnului d'Herouville pentru un bărbat care iubeşte, 
dar mai ales pentru un poet, al cărui suflet este sensibil ca o 
femeie, şi pe care îl încearcă miile de gelozii ale unei iubiri 
adevărate. Aş fi un diplomat tare nepriceput dacă n-aş fi 
ghicit că primele dumitale cochetării, inconsecvenţele 
calculate aveau drept scop studierea caracterelor noastre... 

Modeste îşi înălţă capul cu un gest inteligent, rapid şi 
cochet, al cărui model îl oferă poate numai animalele, la 
care instinctul produce minuni de graţie. 

— ...De aceea, întors acasă, nu mai eram păcălit. Mă 
minunam de fineţea dumitale, în armonie cu caracterul şi 
înfăţişarea dumitale. Fii liniştită, n-am presupus niciodată 
că atâta duplicitate artificială n-ar fi învelişul unei candori 
adorabile. Nu, inteligenţa dumitale, instrucţia dumitale nu 
au răpit nimic din preţioasa inocenţă pe care o cerem unei 
neveste. Eşti într-adevăr soţia unui poet, a unui diplomat, a 
unui gânditor, a unui bărbat sortit să cunoască situaţii mari 
în viaţă şi te admir tot atât de mult pe cât mă simt de legat 
de dumneata. Te implor, dacă n-ai jucat teatru faţă de mine 
ieri, când acceptai credinţa unui bărbat a cărui vanitate se 


va schimba în orgoliu văzându-se ales de dumneata, ale 
cărui defecte vor deveni calităţi la atingerea-ţi divină, nu 
lovi în sentimentul care l-a împins până la viciu! în sufletul 
meu gelozia este un dizolvant şi dumneata mi-ai dezvăluit 
toată puterea ei, este înfiorătoare, distruge tot. Oh, nu este 
vorba de o gelozie ca a lui Othello! - reluă el la un gest al 
Modestei. E vorba de mine însumi! Sunt răsfăţat în această 
privinţă. Cunoşti afecțiunea fără egal căreia îi datorez 
singura fericire de care m-am bucurat, destul de incomplet, 
de altfel. (Îşi înălţă capul.) Amorul este reprezentat la toate 
popoarele ca un copil pentru că nici el nu poate fi conceput 
fără o întreagă viaţă a lui... Ei bine, acest sentiment avea 
sorocul său, indicat de natură. Era născut mort. 
Maternitatea cea mai ingenioasă a ghicit, a calmat acest 
punct dureros din inima mea, deoarece o femeie care simte, 
care vede că pentru ea pier bucuriile dragostei, are gesturi 
de cruţare angelice. De aceea ducesa nu mi-a provocat nici 
cea mai mică suferinţă de acest fel. În zece ani n-a existat 
nicio vorbă, nicio privire care să se fi abătut de la scopul 
său. Eu dau cuvintelor, gândurilor, privirilor o valoare mai 
mare decât le acordă oamenii obişnuiţi. Dacă pentru mine o 
privire este comoară imensă, cea mai mică îndoială este o 
otravă mortală, care acţionează instantaneu: nu mai iubesc. 
După părerea mea şi contrar celei a mulţimii, căreia îi place 
să tremure, să spere, să aştepte, dragostea trebuie să 
însemne o siguranţă totală, infinită... Pentru mine, deliciosul 
purgatoriu prin care femeilor le place să ne treacă aici, pe 
pământ, este o fericire cumplită pe care o refuz: pentru 
mine, dragostea este sau cerul sau iadul. De iad n-am 
nevoie şi mă simt capabil să suport seninul veşnic al 
paradisului. Eu mă dărui fără rezerve, din partea mea pe 
viitor nu va exista niciun secret, nicio îndoială, nicio 
înşelăciune şi cer reciprocitate. Te ofensez, poate, îndoindu- 
mă de dumneata! Gândeşte-te că, în toate astea, nu vorbesc 
decât despre mine... 


— Mult: dar nu va fi niciodată prea mult, spuse Modeste, 
rănită de toţi ţepii acestui discurs în care ducesa de 
Chaulieu servea de măciucă, sunt obişnuită să te admir, 
dragul meu poet. 

— Ei bine, îmi promiţi fidelitatea pe care ţi-o ofer? Nu-i 
frumos? Nu-i ceea ce-ţi doreai? 

— De ce, scumpe poet, nu-ţi cauţi de soţie o mută care să 
fie oarbă şi un pic toantă? Nu vreau nimic mai mult decât 
să-i plac în toate privinţele soţului meu; dumneata însă 
ameninţi o fată că îi vei răpi fericirea deosebită pe care i-o 
rânduieşti, că i-o vei răpi la cel mai mic gest, la cel mai mic 
cuvinţel, la cea mai neînsemnată privire! Îi tai unei păsări 
aripile şi apoi vrei s-o vezi zburând de colo-colo. Ştiam prea 
bine că poeţii sunt acuzaţi de inconsecvenţă... O, pe 
nedrept - spuse ea la gestul de negaţie făcut de Canalis - 
pentru că acest pretins defect provine din faptul că vulgul 
nu sesizează sprinteneala inteligenţei lor. Nu credeam însă 
ca un om de geniu să inventeze condiţiile contradictorii ale 
unui asemenea joc şi să-l numească viaţă! Ceri imposibilul 
din plăcerea de a mă prinde greşind, aşa cum fac vrăjitorii 
din basme dând corvezi tinerelor fete persecutate, pe care 
le salvează zânele bune... 

— Aici zâna va fi dragostea adevărată, spuse Canalis pe 
un ton sec. văzând că pretextul său pentru ruptură a fost 
ghicit de această minte fină şi delicată pe care Butscha o 
îndruma atât de bine. 

— În această clipă, scumpe poet, semeni cu părinţii care 
se interesează de zestrea fetei înainte de a o arăta pe a 
fiului lor. Faci pe mofturosul cu mine fără să ştii dacă ai 
acest drept. Bietul duce d'Herouville se lasă în voia soartei, 
ca unchiul Iobie, cu deosebirea că eu nu sunt văduva 
Wadman, deşi sunt văduvită acum de multe iluzii în privinţa 
poeziei. Da, noi, tinerele fete, nu vrem să credem nimic ce 
ne tulbură lumea plăsmuită! Şi fusesem prevenită de toate! 
Oh, îmi cauţi ceartă într-un mod nedemn de dumneata, nu-l 
recunosc pe Melchior cel de ieri. 


— Pentru că Melchior a constatat la dumneata o ambiţie 
pe care te mai bizui... 

Modeste îl măsură pe Canalis cu o privire imperială. 

— Dar voi fi într-o bună zi ambasador şi pair al Franţei 
ca şi el. 

— Mă luaţi drept o burgheză, spusa ea urcând treptele 
peronului. 

Se întoarse însă brusc şi, pierzându-şi stăpânirea. Într- 
atât era de indignată, adăugă: 

— E mai puţin impertinent decât să mă luaţi drept o 
proastă. Schimbarea manierelor dumneavoastră îşi are 
cauza în neroziile debitate prin Le Havre şi pe care 
Frangoise, camerista mea, mi le-a raportat. 

— Ah! Modeste, cum poţi s-o crezi? spuse Canalis 
adoptând o poză dramatică. M-ai presupune deci capabil să 
nu te iau de soţie decât pentru averea dumitale? 

— Dacă vă aduc această injurie după edificatoarele 
discursuri rostite pe malul Senei, nu ţine decât de 
dumneavoastră să-mi dovediţi că mă-nşel şi atunci voi fi tot 
ceea ce veţi vrea să fiu, spuse ea fulgerându-l cu dispreţ. 

„Dacă crezi, micuţo, că mă prinzi în capcana asta, îşi 
spuse poetul urmând-o, mă socoteşti mai tânăr decât sunt. 
Ce atâtea mofturi cu o mică vicleană, la a cărei stimă ţin tot 
atât cât la aceea a regelui din Borneo! Numai că, 
atribuindu-mi un sentiment josnic, ea îndreptăţeşte noua 
mea atitudine. Şireată mai el... Pune ea şaua pe la Briere, 
ca pe un prostănac ce e; iar peste cinci ani ce-o să mai 
râdem împreună de el!” 


Răceala produsă de această ceartă între Canalis şi 
Modeste fu vizibilă pentru toată lumea încă în aceeaşi 
seară. 

Canalis plecă devreme, invocând indispoziţiile lui la 
Briere şi lăsă terenul liber pentru marele comis. Pe la ora 
unsprezece, Butscha, care venise să-şi ia patroana, îi spuse 
încet Modestei, zâmbind: 


— Aveam dreptate? 

— Din păcate, da! spuse ea. 

— Dar aţi lăsat, conform înţelegerii noastre, uşa 
întredeschisă ca să poată reveni? 

— M-am lăsat dusă de furie, răspunse Modeste. Atâta 
laşitate a făcut să mi se suie sângele la cap şi i-am spus ce 
gândesc despre el. 

— Cu atât mai bine, atunci! Mă angajez ca, în momentul 
când veţi fi supăraţi într-atât încât să nu vă mai vorbiţi 
amabil, să-l fac să fie atât de îndrăgostit şi de insistent încât 
să vă înşelaţi şi dumneavoastră. 

— Haida, Butscha, e un mare poet, un gentilom, un om 
inteligent. 

— Cele opt milioane ale tatălui dumneavoastră sunt mai 
tari ca toate astea. 

— Opt milioane?... întrebă Modeste. 

— Patronul meu, care îşi vinde biroul de notariat, 
urmează să plece în Provența ca să conducă achiziţiile pe 
care le propune  Castagnould, secundul tatălui 
dumneavoastră. Cifra contractelor care trebuie încheiate 
pentru a reconstitui domeniul la Bastie se urcă la patru 
milioane şi tatăl dumneavoastră a aprobat să se cumpere 
totul. Aveţi două milioane zestre, iar colonelul prevede un 
milion pentru instalarea voastră la Paris, o casă şi 
mobilierul. Calculaţi! 

— Ah! Pot să fiu ducesă d'Herouville, spuse Modeste 
privindu-l pe Butscha. 

— Dacă nu era prefăcutul acela de Canalis, aţi fi păstrat 
cravaşa lui ca fiind din partea mea, spuse copistul pledând 
astfel cauza lui la Briere. 

— Domnule Butscha, nu cumva, din întâmplare, vrei să 
mă măriţi după gustul dumitale? întrebă Modeste, râzând. 

— Băiatul acesta merituos iubeşte ca şi mine; l-aţi iubit 
timp de opt zile; este un om de suflet, răspunse copistul. 

— Şi poate el să lupte împotriva unei funcţii pe lângă 
casa regală? Nu sunt decât şase: mare capelan, cancelar, 


mare şambelan, mare maestru, conetabil, mare amiral; dar 
conetabili nu se mai numesc. 

— În şase luni, domnişoară, poporul, care se compune 
din nenumărați Butscha răi, poate mătura toate aceste 
mărimi. Şi, de altfel, ce reprezintă nobilimea de azi? Nu 
sunt nicio mie de nobili adevăraţi în Franţa. D'Herouville 
coboară dintr-un uşier al lui Robert de Normandia. Veţi 
avea destule necazuri cu cele două fete bătrâne cu faţa 
scorţoasă! Dacă ţineţi la titlul de ducesă, sunteţi neam de 
conte, Papa va avea. desigur, faţă de dumneavoastră tot 
atâta bunăvoință ca şi faţă de unii negustori şi vă va vinde 
vreun ducat în nia sau agno. Aşa că nu vă puneţi în joc 
fericirea pentru o funcţie pe lângă casa regală! 

Peste noapte Canalis reflectă numai la lucruri concrete. 
Nu-şi putea închipui nimic mai rău pe lume decât situaţia 
unui bărbat însurat, fără avere. Încă tremurând din pricina 
primejdiei prin care trecuse din cauza vanităţii sale puse în 
joc faţă de Modeste, a dorinţei de a-l învinge pe ducele 
d'Herouville şi a credinţei sale în milioanele domnului 
Mignon, se întrebă ce o fi gândind ducesa de Chaulieu 
despre şederea lui la Le Havre, agravată de o tăcere 
epistolară de patrusprezece zile. În timp ce la Paris îşi 
scriau unul altuia patru sau cinci scrisori pe săptămână. 

— Şi biata femeie care se zbate să-mi obţină cordonul de 
comandor al Legiunii de onoare şi postul de ministru 
plenipotenţiar pe lângă marele-duce de Baden! exclamă el. 

Şi pe loc, cu acea rapiditate în hotărâri care, la poeţi ca 
şi la speculanţi, rezidă într-o puternică intuire a viitorului, 
se aşeză la masa lui de lucru şi compuse următoarea 
scrisoare: 


„Doamnei ducese de Chaulieu, 
Draga mea Elsonore, eşti desigur mirată că încă n- 


ai primit veşti de la mine, dar nu stau aici numai ca Să- 
mi îngrijesc sănătatea, ci trebuie să mă achit într-un 


fel faţă de amicul nostru la Briere. Bietul băiat s-a 
îndrăgostit foarte de o anume domnişoară Modeste de 
la Bastie, o fetiță palidă, ştearsă şi confuză, care, în 
paranteză fie spus, are viciul de a iubi literatura şi se 
pretinde poetesă ca să justifice capriciile, nazurile şi 
inconsecvenţele unui caracter destul de urât. Îl ştiţi pe 
Frnest, poate fi păcălit la fel de uşor încât n-am vrut 
să-l las să plece singur. Domnişoara de la Bastie a 
cochetat îndeosebi cu Melchior al tău; era foarte 
dispusă să-ţi devină rivală, deşi are braţe slabe, umeri 
sărmani ca toate tinerele fete, părul mai searbăd decât 
al doamnei de hochefide şi nişte ochi mici şi cenuşii 
foarte suspecți. Am pus capăt, poate prea brutal, 
graţiozităților acestei nemodeste. Dar aşa-i dragostea 
unică. Ce-mi pasă mie de toate femeile din lume, care 
toate laolaltă sunt mai prejos de tine? 

Oamenii cu care-mi petrec timpul şi care alcătuiesc 
societatea moştenitoarei sunt burghezi de ţi se-ntoarce 
stomacul. Poţi să mă plângi, îmi petrec serile cu copişti 
de notar, notărese, casieri, un cămătar de provincie. 
Și, desigur, ce distanţă față de serile din strada 
Grenelle! Pretinsa avere a tatălui, care revine din 
China, ne-a binecuvântat cu prezenţa eternului 
pretendent, marele comis, cu atât mai hămesit de 
milioane cu cât avea nevoie, spune-se, de şase sau 
şapte pentru a pune în valoare faimoasele mlaștini ale 
d'Herouvillilor. Regele nici nu ştie cât de fatal este 
darul pe care l-a făcut micului duce. Inălţimea Sa, care 
nu bănuia cât de mică e averea doritului socru, e gelos 
numai pe mine. La Briere îşi croieşte drum pe lângă 
idolul său sub aripa prietenului său, care-i serveşte de 
paravan. In ciuda extazelor lui Ernest, eu, poetul, mă 
gândesc la aspectele concrete, iar informaţiile pe care 
le-am luat asupra averii întunecă viitorul secretarului 
nostru, a cărui logodnică are dinţii destul de ascuțiți 
ca să primejduiască orice avere. Dacă îngerul meu 
vrea să răscumpere unele din păcatele noastre, va 


încerca să afle adevărul în această chestiune 
chemându-l şi chestionându-l, cu abilitatea care-l 
caracterizează, pe Mongenod, bancherul său. Domnul 
Charles Mignon, fost colonel de cavalerie în garda 
imperială, a fost timp de şapte ani corespondentul 
casei Mongenod. Se vorbeşte de o zestre de cel mult 
două sute de mii de franci şi aş vrea, înainte de a o 
cere pe domnişoară pentru Ernest, să am date 
concrete. Odată oamenii noştri înţeleşi, voi fi din nou 
la Paris. Cunosc mijlocul de a încheia totul în favoarea 
îndrăgostitului nostru: e vorba de a obține 
transmiterea titlului de conte ginerelui domnului 
Mignon şi nimeni nu este mai apt decăt Ernest, date 
fiind serviciile aduse de el, să obțină această favoare, 
mai ales dacă e secundat de noi trei, tu, ducele şi eu. 
Cu gusturile sale, Ernest, va ajunge uşor preşedinte la 
Curtea. de Conturi, va fi fericit la Paris văzându-se cu 
douăzeci şi cinci de mii de franci pe an, un post 
inamovibil şi o nevastă, nefericitul! 

Oh, draga mea, cât de nerăbdător sunt să revăd 
strada Crenelle! Cincisprezece zile de absenţă, când 
nu ucid dragostea, îi redau înflăcărarea din primele 
zile, iar tu cunoşti, poate mai bine decât mine, 
motivele care fac ca dragostea mea să fie.. eternă. Și 
osemintele mele, în mormânt, te vor mai iubi.! Aşa că 
n-am să pot răbda Dacă sunt nevoit să rămân încă zece 
zile, voi veni pentru câteva ceasuri la Paris. 

Ducele mi-a obținut cu ce să mă spânzur? Vei mai 
avea nevoie, viaţa mea, să urmezi cura la Baden în 
anul ce vine? Gânguritul nostru, comparat cu 
accentele iubirii fericite, aceeaşi în toate clipele ei de 
aproape zece ani, mi-au stârnit mult dispreţ faţă de 
căsătorie, nu văzusem. niciodată lucrurile acestea de 
atât de aproape. Ah, draga mea, ceea ce se numeşte 
greşeală, leagă două ființe mult mai puternic decât 
legea, nu-i aşa?” 


Această idee servi la umplerea a două pagini de amintiri 
şi năzuinţe puţin prea intime ca să ne îngăduim să le 
publicăm. 


În ajunul zilei când Canalis puse această scrisoare la 
poştă, Butscha răspunse sub numele de Jean Jacmin unei 
scrisori a pretinsei sale verişoare Philoxene, dând acestui 
răspuns un avans de douăsprezece ceasuri faţă de 
scrisoarea poetului. În culmea îngrijorării, de cincisprezece 
zile, şi rănită de tăcerea lui Melchior, ducesa, care dictase 
scrisoarea Philoxenei către vărul ei, îşi luase informaţii 
exacte despre averea colonelului Mignon după citirea 
răspunsului primit de la copist, cam prea tranşant pentru 
un  amor-propriu  cincuagenar.  Văzându-se trădată, 
abandonată în schimbul unor milioane, Elâonore fu 
cuprinsă de o furie, de o ură şi de o răutate rece împinse la 
paroxism.  Philoxene ciocăni ca să intre în camera 
somptuoasă a stăpânei sale, o găsi cu ochii în lacrimi şi 
rămase uluită de acest fenomen fără precedent în cei 
cincisprezece ani de când o slujea. 

— Zece ani de fericire se ispăşesc în zece minute! 
exclamă ducesa. 

— O scrisoare din Le Havre, doamnă. 

Eleonore citi proza lui Canalis fără să-şi dea seama de 
prezenţa Philoxenei, a cărei mirare crescu când văzu că pe 
faţa ducesei reapare seninătatea pe măsură ce înainta în 
citirea scrisorii. Întindeţi unui om care se îneacă o prăjină 
groasă doar cât un baston şi o să vadă în ea o şosea regală. 
De aceea, citind cele patru pagini în care dragostea şi 
afacerile, minciuna şi adevărul se împleteau, fericita 
El&onore fu convinsă de buna-credinţă a lui Canalis. Ea, 
care după plecarea bancherului îl chemase pe soţul său ca 
să împiedice, dacă mai era timp, numirea lui Melchior, fu 
cuprinsă de un simţământ generos, care atinse sublimul. 

— Bietul băiat! gândi ea. N-a avut nici cel mai mic gând 
rău! Mă iubeşte ca-n prima zi, îmi spune tot. Philoxene! 
spuse ea văzând-o pe prima ei cameristă aşteptând cu aerul 
că ar face ordine pe toaletă. 

— Doamnă ducesă? 

— Oglinda, copila mea. 


Eleonore se privi, văzu ridurile fine de pe fruntea ei, 
care dispăreau, de la distanţă, şi suspină, crezând că prin 
acest suspin spune adio dragostei. Îi veni atunci o idee 
bărbătească, deasupra meschinăriilor femeieşti, o idee. 
care ameţeşte pentru câteva. clipe şi a cărei beţie poate să 
explice clemenţa Semiramidei Nordului când a măritat-o pe 
tânără şi frumoasa ei rivală cu Momonof. 

— Pentru că n-a greşit - gândi ea - vreau să aranjez să 
aibă şi milioanele şi fata, dacă micuța domnişoară Mignon e 
atât de urâtă pe cât spune el. 

Trei ciocănituri elegante anunţară venirea ducelui, 
căruia soţia sa îi deschise ea însăşi. 

— Ah, te simţi mai bine, draga mea! exclamă el cu 
bucuria artificială pe care ştiu să o mimeze atât de bine 
linguşitorii şi care îi păcăleşte pe proşti. 

— Dragul meu Henri, răspunse ea, e într-adevăr de 
neînchipuit că încă n-ai obţinut numirea lui Melchior, 
dumneata care te-ai sacrificat pentru rege în guvernul 
dumitale de un an, ştiind că cu greu va dura şi-atât... 

Ducele o privi pe Philoxene şi camerista îi arătă printr-un 
semn imperceptibil scrisoarea din Le Havre pusă pe toaletă. 

— Ai să te plictiseşti foarte tare în Germania şi ai să te 
întorci certată cu Melchior, spuse cu naivitate ducele. 

— De ce? 

— Păi nu veţi fi tot timpul împreună?... răspunse acest 
fost ambasador cu o blândeţe comică. 

— O, nu, spuse ea, am să-l însor. 

— Dac-ar fi să-l cred pe d'Herouville, scumpul nostru 
Canalis nu stă s-aştepte bunele dumitale oficii, reluă ducele 
zâmbind. Ieri, Grandlieu mi-a citit pasaje dintr-o scrisoare 
pe care i-a trimis-o comisul şi care, fără îndoială, era 
întocmită de mătuşa lui la adresa dumitale, deoarece 
domnişoara d'Herouville, mereu la pândă după o zestre, 
ştia că Grandlieu joacă aproape seară de seară whist cu 
mine. Micul d'Herouville îi cere prinţului de Cadignan să 
vină să organizeze o vânătoare regală în Normandia, 


recomandându-i să-l aducă pe rege pentru a-i suci capul 
domnişoarei când ea se va vedea obiectul unei asemenea 
cavalcade. Şi-ntr-adevăr, două vorbe ale lui Carol al X-lea ar 
aranja totul. D' Herouville spune că fata e de-o frumuseţe 
fără seamân... 

— Henri, să plecăm la Le Havre! strigă ducesa, 
întrerupându-şi solul. 

— Şi cu ce pretext? spuse grav cel ce fusese unul dintre 
confidenţii lui Ludovic al XVIII-lea. 

— N-am văzut niciodată o vânătoare. 

— Ar fi bine dacă regele ar merge, dar e bătaie de cap să 
vânezi atât de departe şi n-o să se ducă, tocmai i-am vorbit 
de asta. 

— Ar putea să vină Madame... 

— Mai degrabă, reluă ducele, iar ducesa de 
Maufrigneuse te poate ajuta s-o scoţi din Rosny. În cazul 
acesta, regele n-ar obiecta să se folosească de echipajele lui 
de vânătoare. Nu pleca la Le Havre, draga mea, ar însemna 
să te afişezi. Ştii ce, uite, am un mijloc mai bun. Gaspard 
are dincolo de pădurea Brotonne castelul său de la 
Rosembray, de ce să nu i se sugereze să primească acolo pe 
toată lumea? 

— Prin cine? spuse El&onore. 

— Prin solia sa, ducesa, care merge la împărtăşanie cu 
domnişoara d'Herouville, ar putea, montată de fata aia 
bătrână, să i-o ceară lui Gaspard. 

— Eşti un om adorabil, spuse El&onore. Am să scriu două 
bileţele, fetei bătrâne şi Dianei, pentru că trebuie să, ne 
facem haine de vânătoare. Cred că pălărioara asta 
întinereşte excesiv. Ai câştigat ieri la ambasadorul 
Angliei?... 

— Da, spuse ducele, m-am achitat. 

— Mai ales, Henri, suspendă totul în legătură cu cele 
două numiri ale lui Melchior... 

După ce scrise zece rânduri frumoasei Diana de 
Maufrigneuse şi un bilet ca s-o înştiinţeze pe domnişoara 


d'Herouville, Eleonore şfichiui cu următorul răspuns 
minciunile lui Canalis: 


„Domnului baron de Canalis, 


Dragul meu poet, domnişoara, la de la Bastie este 
foarte frumoasă, Mongenod mi-a dovedit că tatăl are 
opt milioane, eu gândeam să te însor cu ea, aşa că sunt 
foarte supărată pentru lipsa dumitale de încredere. 
Dacă, plecând la Le Havre, aveai intenţia să-l însori pe 
la Briere, nu înţeleg de ce nu mi-ai spus-o înainte de 
plecare. Şi de ce laşi să treacă cincisprezece zile fără 
să-i scrii unei prietene care se nelinişteşte atât de uşor 
ca mine? Scrisoarea dumitale a sosit puţin prea târziu, 
îl şi văzusem pe bancherul nostru. Eşti un Copil, 
Melchior umbli cu şiretlicuri faţă de noi. Nu-i bine. 
Chiar şi ducele este indignat de procedeele dumitale, 
socoteşte că nu te porţi ca un gentilom, ceea ce 
trezeşte indoieli cu privire la onoarea dumitale. 

Acum, doresc să văd cum stau lucrurile cu propriii 
mei ochi. Voi avea onoarea, cred, să o însoțesc pe 
Madame la vânătoarea pe care o organizează ducele 
d'Herouville în cinstea domnişoarei de la Bastie; voi 
aranja să fii invitat la Rosembray, deoarece întâlnirea 
pentru vânătoare va avea loc probabil la ducele de 
Verneuil. 

Crede-mă, dragul meu poet, că nu sunt mai puţin, 
pe viaţă, 

A dumitale prietenă, 
FEleonore. ” 


— Uite, Ernest, spuse Canalis aruncându-i lui la Briere în 
faţă, peste masă, scrisoarea primită în timpul dejunului, e al 
două miilea răvaş de dragoste pe care-l primesc de la 
femeia asta şi nu conţine niciun tu! Ilustra El&onore nu s-a 
compromis niciodată mai mult decât o face aici... Însoară- 
te. ce mai! Căsnicia cea mai rea e mai bună decât cel mai 


dulce căpăstru de felul acesta... Ah. sunt cel mai mare 
nerod de pe faţa pământului... Modeste are milioane, iar eu 
am pierdut-o pentru totdeauna, deoarece de la poli, unde 
suntem, nu se mai revine la tropice, unde eram cu trei zile 
în urmă! De aceea, doresc triumful tău asupra comisului, cu 
atât mai mult cu cât i-am spus ducesei că am venit aici 
numai în interesul tău; aşa că voi lucra pentru tine. 

— Din păcate, Melchior, pentru a rezista la spectacolul 
Curţii şi al splendorilor atât de abil desfăşurate în onoarea 
şi spre gloria ei, de către duce, Modeste ar trebui să aibă 
un caracter atât de mare, atât de format, atât de nobil, 
încât nu cred în existenţa unei asemenea perfecţiuni. Şi 
totuşi, dacă Modeste mai este cea din scrisorile sale, ar fi o 
speranţă... 

— Fericit mai eşti, tinere Bonifaciu, că vezi lumea şi pe 
iubita ta în roz! exclamă Canalis ieşind să se plimbe în 
grădină. 

Prins între două minciuni, poetul nu mai ştia ce hotărâre 
să ia. 

— Să respecţi regulile jocului şi să pierzi! exclamă el, 
luând loc în chioşc. Fără îndoială, orice bărbat chibzuit ar fi 
procedat aşa cum am făcut eu cu patru zile în urmă ieşind 
din capcana în care mă vedeam prins; pentru că în 
asemenea cazuri nu-ţi mai pierzi vremea să desfaci nodul, ci 
îl tai!... Hai, să rămânem reci, calmi, demni, ofensaţi. 
Onoarea nu-mi permite să fiu altfel. Şi o rigiditate 
englezească este singurul mijloc ele a redobândi stima 
Modestei. La urma urmei, dacă mă retrag de aici pentru a 
mă întoarce la vechea mea dragoste, fidelitatea mea de 
zece ani va fi răsplătită, El&onore tot o să mă însoare bine! 

Partida de vânătoare avea să fie locul de întâlnire al 
tuturor pasiunilor stârnite ele averea colonelului şi de 
frumuseţea Modestei. De aceea, între toţi adversarii se 
stabili un fel de armistițiu timp de cele câteva zile cerute de 
pregătirile pentru acea solemnitate. Salonul vilei Mignon 
oferi atunci imaginea calmă a unei familii strâns unite. 


Canalis, retras în rolul său de bărbat jignit de Modeste, ţinu 
să se arate curtenitor; îşi abandonă pretenţiile, nu mai făcu 
nicio demonstraţie a talentului său oratoric şi deveni, aşa 
cum sunt oamenii de spirit când renunţă la afectările lor, 
fermecător. Discuta despre finanţe cu Gobenheim, despre 
război cu colonelul, despre Germania cu doamna Mignon şi 
despre gospodărie cu doamna Latournelle, încercând să-i 
câştige de partea lui la Briere. Ducele d'Herouville lăsă 
destul de des drum liber celor doi prieteni, deoarece era 
nevoit să meargă la Rosembray să se consulte cu ducele de 
Verneuil şi să vegheze la executarea ordinelor prinţului de 
Cadignan, marele maestru de vânătoare. 'Iotuşi, nici 
elementul comic nu lipsi. Modeste se pomeni între 
atenuările aduse de Canalis galanteriei comisului şi 
exagerările celor două domnişoare d'Herouville, care 
veniră seară de seară. Canalis îi atrăgea Modestei atenţia 
că în loc să fie eroina vânătorii, abia va fi remarcată. 
Madame va fi însoţită de ducesa de Maufrigneuse, nora 
marelui maestru, de vânătoare, de ducesa de Chaulieu, de 
unele doamne de la Curte, printre care o fetişcană ca dânsa 
nu va produce nicio senzaţie. Vor fi invitaţi, desigur, ofiţerii 
aflaţi în garnizoană la Rouen etc. Helene nu contenea să-i 
repete celei pe care o şi socotea cumnată că va fi 
prezentată Madamei; era sigur că ducele de Verneuil o va 
invita pe ea şi pe tatăl ei să stea la Rosembray; în cazul 
când colonelul dorea să obţină o favoare din partea regelui, 
titlul de pair ocazia va fi unică, deoarece tot se spera în 
prezenţa regelui cel puţin pe a treia zi; avea să fie 
surprinsă de primirea fermecătoare pe care i-o vor face 
cele mai frumoase femei de la Curte, ducesele de Chaulieu, 
de Maufrigneuse, de Lenoncourt-Chaulieu etc. 
Prejudecăţile Modestei împotriva foburgului Saint-Germain 
se vor risipi etc., etc. Fu un mic război deosebit de amuzant 
prin marşurile, contramarşurile şi stratagemele sale, o 
adevărată plăcere pentru cei doi Dumay, Latournelli, 
Gobenheim şi Butscha, care, în cercul lor restrâns, foloseau 


cele mai grele cuvinte la adresa nobililor, subliniindu-le 
laşităţile, studiate conştient, cu cruzime. 

Spusele clanului d'Herouville fură confirmate de o 
invitaţie concepută în termeni măgulitori, prin care ducele 
de Verneuil şi marele maestru de vânătoare al Franţei îi 
pofteau pe domnul conte de la Bastie şi pe fiica lui să ia 
parte la o mare vânătoare la Rosembray în zilele de 7, 8, 9 
şi 10 noiembrie. 

La Briere, stăpânit de presentimente funeste, se bucura 
de prezenţa Modestei cu acel nesaţ ale cărui crunte plăceri 
sunt cunoscute doar de îndrăgostiţii pe care fatalitatea îi 
desparte pentru o vreme. Acele fulgerări de fericire 
singuratică, alternând cu meditații melancolice pe tema: „E 
pierdută pentru mine”, îl transformară pe tânăr într-un 
spectacol cu atât mai emoţionant cu cât fizionomia şi 
persoana lui erau în armonie cu acest simţământ profund. 
Nimic nu poate fi mai poetic decât o elegie însufleţită, care 
are ochi, care merge şi care suspină fără motiv. 

În sfârşit, ducele d'He&rouville veni să se pună de acord în 
privinţa plecării Modestei, care, după traversarea Senei, 
urma să facă drumul cu caleaşca ducelui, în compania 
domnişoarelor d'Herouville. Ducele fu de o curtoazie 
admirabilă; îi invită pe Canalis şi pe la Briere, precizându- 
le, ca şi domnului Mignon, că avusese grijă să le ţină cai de 
vânătoare la dispoziţie. Colonelul îi rugă pe cei trei 
pretendenți ai fiicei sale să accepte să ia cu el micul dejun 
în dimineaţa plecării. Canalis încercă atunci să pună în 
practică un proiect conceput în ultimele zile, acela de ao 
recuceri pe tăcute pe Modeste, de a-i trage pe sfoară pe 
ducesă, pe comis şi pe la Briere. Un elev într-ale diplomaţiei 
nu putea să rămână împotmolit în situaţia în care se găsea. 
La rândul lui, la Briere hotărâse să-şi ia rămas bun definitiv 
de la Modeste. Astfel, fiecare pretendent avea intenţia să-şi 
spună ultimul cuvânt, ca pledantul în faţa judecătorului 
înainte de pronunţarea deciziei, presimţind încheierea unei 
lupte care dura de trei săptămâni. În ajun, după cină, 


colonelul îşi luă fiica de braţ şi o făcu să simtă nevoia de a 
se destăinui. 

— Poziţia noastră faţă de familia d'Herouville va fi 
intolerabilă la Rosembray. Vrei să devii ducesă? o întrebă el. 

— Nu, tată, răspunse ea. 

— Îl iubeşti deci pe Canalis? 

— Cu siguranţă nu, tată, de o mie de ori nu! spuse ea cu 
o nerăbdare copilărească. 

Colonelul o privi pe Modeste cu bucurie. 

— Ah, nu te-am influenţat, exclamă bunul tată; pot acum 
să-ţi mărturisesc că încă ele la Paris mi-am ales ginerele, 
când, făcându-l să creadă că nu am avere, mi-a sărit de gât 
spunându-mi că i-am luat o povară de pe inimă. 

— De cine vorbeşti? întrebă Modeste roşind. 

— „De bărbatul cu trăsături pozitive, cu o moralitate 
sigură”, spuse el cu ironie, repetând fraza care a doua zi 
după întoarcerea sa risipise visele Modestei. 

— Ei, nu mă gândesc la el, tată! Dă-mi voie să-l refuz eu 
însămi pe duce, îl cunosc, ştiu cum să-l măgulesc... 

— Deci încă n-ai ales? 

— Încă nu. Îmi mai rămân câteva silabe de ghicit din 
şarada viitorului meu; dar după ce voi fi văzut Curtea 
printr-o crăpătură, îţi voi spune secretul meu la Rosembray. 


— Mergeţi la vânătoare, nu-i aşa? strigă colonelul 
văzându-l de departe pe la Briere venind pe aleea unde se 
plimba cu Modeste. 

— Nu, domnule colonel, răspunse Ernest. Vin să-mi iau 
rămas bun de la dumneavoastră şi de la domnişoara, mă 
întorc la Paris. 

— Nu sunteţi curios, spuse Modeste întrerupându-l şi 
privindu-l pe timidul Ernest. 

— AT fi de-ajuns, ca să mă facă să rămân, o dorinţă la 
care nu îndrăznesc să sper, replică el. 

— Dacă e vorba numai de-atât, mi-aţi face mie o plăcere, 
spuse colonelul pornind în întâmpinarea lui Canalis şi 


lăsându-şi fiica singură cu Ernest pentru o clipă. 

— Domnişoară, spuse el ridicându-şi ochii spre ea cu 
îndrăzneala unui om lipsit de speranţă, vreau să vă rog 
ceva. 

— Pe mine? 

— Să am, la plecare, iertarea dumneavoastră! Viaţa mea 
nu va mai fi niciodată fericită, mă chinui e remuşcarea că 
mi-am pierdut fericirea, desigur, din vina mea; dar, cel 
puţin... 

— Înainte de a ne părăsi pentru totdeauna, răspunse 
Modeste cu emoție în glas, întrerupându-se aşa cum făcea 
Canalis, nu vreau să aflu de la dumneavoastră decât un 
singur lucru, iar dacă vreodată v-aţi prefăcut, nu cred că 
acum veţi avea laşitatea să mă înşelaţi... 

Cuvântul laşitate îl făcu pe Ernest să pălească şi să 
exclame: 

— Sunteţi fără milă! 

— Veţi fi sincer? 

— Sunteţi îndreptăţită să-mi puneţi o întrebare atât de 
umilitoare, spuse el cu glasul slăbit de o palpitaţie violentă. 

— Ei bine, i-aţi citit scrisorile mele domnului de Canalis? 

— Nu, domnişoară. Şi dacă i le-am dat tatălui 
dumneavoastră să le citească a fost pentru a-mi justifica 
ataşamentul arătându-i şi cum a putut să ia naştere 
afecțiunea mea şi cât de sincere au fost încercările mele de 
a vă vindeca de fantezia dumneavoastră. 

— Dar cum s-a ivit ideea acelei josnice mascarade? spuse 
ea cu un fel de nerăbdare. 

La Briere povesti, scena la care dăduse loc prima 
scrisoare a Modestei, sfidarea care rezultase de aici ca 
urmare a bunei păreri avute despre el, Ernest, despre 
tânără atrasă de glorie ca o plantă ce-şi caută partea ei de 
soare. 

— Ajunge, răspunse Modeste înăbuşindu-şi emoția. Dacă 
nu aveţi inima mea, domnule, aveţi toată stima mea. 


Această simplă frază îi provocă lui la Briere o violentă 
ameţeală. Simţind că se clatină, se sprijini de un copăcel ca 
un om care nu mai ştie ce-i cu el. Modeste, care se 
îndepărta, întoarse capul şi reveni în grabă. 

— Ce-aveţi? întrebă ea, apucându-l de mână ca să nu se 
prăbuşească. 

Modeste simţi o mână rece ca gheaţa şi văzu o faţă albă 
ca un crin, tot sângele fiind adunat în inimă. 

— Iertare, domnişoară... Mă credeam atât de 
disprețuit... 

— Dar, reluă ea cu trufie, nu v-am spus că v-aş iubi. 

Şi îl părăsi din nou pe la Briere, care, în ciuda durității 
acestor cuvinte, avea impresia că pluteşte. Pământul se 
muia sub paşii lui, copacii i se păreau înfloriţi, cerul era 
trandafiriu şi aerul i se părea azuriu, aşa cum este la 
serbările cu care se încheie spectacolele-feerie. În astfel de 
situaţii, femeile sunt ca Ilanusi8:, văd fără să se întoarcă ce 
se petrece în spatele lor; iar Modeste văzu atunci în 
atitudinea acestui îndrăgostit simptomele unei iubiri ca a lui 
Butscha. ceea ce „desigur, constituie dorinţa nec plus 
ultrai&: a unei femei. De aceea, înaltul preţ pus pe stima ei 
de către la Briere îi provocă Modestei o emoție de o 
nemăsurată gingăşie. 

— Domnişoară, spuse Canalis, lăsându-l pe colonel şi 
apropiindu-se de Modeste, deşi vă interesează prea puţin 
sentimentele mele, pentru onoarea mea e important să 
înlătur o pată pe care am răbdat-o prea mult. lată ce-mi 
scria ducesa de Chaulieu, cinci zile după sosirea mea aici. 

El îi dădu Modestei să citească primele rânduri ale 
scrisorii în care ducesa spunea că-l văzuse pe Mongenod şi 
că voia să-l însoare pe Melchior cu Modeste; apoi, rupându- 
le din scrisoare, i le înmână. 

— Nu pot să vă las să vedeţi restul, spuse el punând 
hârtia în buzunar, dar  încredinţez delicateţei 
dumneavoastră aceste câteva rânduri, ca să puteţi verifica 
scrisul. Tânăra care m-a suspectat de sentimente josnice 


este, desigur, capabilă să mă bănuie de o cârdăşie, de o 
manevră. Aceasta vă poate dovedi cât ţin să vă arăt că 
supărarea care dăinuie între noi nu are la bază, în ceea ce 
mă priveşte, un interes abject. Ah, Modeste! spuse el cu 
lacrimi în glas. Poetul dumitale, poetul doamnei de Chaulieu 
nu are în inimă mai puţină poezie decât în cuget. O vei 
vedea pe ducesă, nu mă judeca până atunci. 

Şi o lăsă pe Modeste uluită. 

— Asta-i bună! Iată-i pe toţi nişte îngeri, îşi spuse ea. 
niciunul nu e de luat în căsătorie!... Numai ducele mai are 
oarecare omenie. 

— Domnişoară Modeste, vânătoarea asta mă nelinişteşte, 
spuse Butscha, apărând cu un pachet sub braţ. Am visat 
cum calul pe care eraţi s-a speriat şi am fost la Rouen să vă 
caut o zăbală spaniolească, mi s-a spus că niciodată un cal 
nu ar putea s-o ia în dinţi; vă implor să o folosiţi; am arătat- 
o colonelului, care mi-a şi mulţumit mai mult decât meritam. 

— Dragul meu, bietul meu Butscha! exclamă Modeste 
emoţionată până la lacrimi de această grijă maternă. 

Butscha se depărtă ţopâind ca un om căruia tocmai i s-a 
comunicat moartea unui unchi bătrân pe care-l moştenea. 

— Tată dragă, spuse Modeste revenind în salon, tare aş 
vrea să am cravaşa aceea frumoasă... Ce-ar fi să-i propui 
domnului de la Briere să o schimbe cu tabloul dumitale de 
Van Ostade? 

Modeste îl privi cu şiretenie pe Ernest în timp ce 
colonelul îi făcea această propunere, în faţa tabloului, 
singurul lucru pe care îl avea amintire din campaniile sale şi 
pe care-l cumpărase de la un burghez din Regensburg. 
Văzând graba cu care la Briere părăsi salonul, îşi spuse în 
sinea ei: 

— O să fie şi el la vânătoare! 

Lucru ciudat, toţi trei pretendenţii Modestei plecară la 
Rosembray cu speranţa în inimă şi fermecaţi de calităţile ei. 


Domeniul Rosembray, cumpărat recent de ducele de 
Verneuil cu partea sa din miliardul votat pentru a legitima 
vânzarea bunurilor naţionale, poseda un castel de o măreție 
comparabilă cu castelele de la Mesniere sau Balleroy. La 
acest impunător şi nobil edificiu se ajungea printr-o imensă 
alee largă cu patru şiruri de ulmi seculari şi traversând o 
imensă curte de onoare în pantă, cum este cea de la 
Versailles, cu două pavilioane la poartă şi împodobită cu 
portocali mari, puşi în lăzi. Înspre curte castelul prezenta, 
între două corpuri de locuinţe arcuite, două şiruri de câte 
nouăsprezece ferestre înalte, cu geamuri pătrate mici şi cu 
arcade sculptate, separate între ele de coloane îngropate şi 
caneluri. 

Un „antablament” cu baluştri ascundea un acoperiş în 
stil italienesc, din care răsăreau coşuri de piatră mascate 
de trofee militare, castelul Rosembray fiind construit sub 
Ludovic al XIV-lea de un administrator-general al 
impozitelor, pe nume Cottin. Înspre parc, faţada se 
deosebea de cea dinspre curte printr-un ieşind cu cinci 
ferestre şi coloane, deasupra căruia se vedea un minunat 
fronton. Familia de Marigny, în care bunurile acelui Cottin 
au fost aduse de domnişoara Cottin, unică moştenitoare a 
tatălui ci, a pus să se sculpteze pe acest fronton un Răsărit 
de soare de Coysevox. Dedesubt, doi îngeri desfăşoară o 
panglică purtând deviza Sol nobis benignus, care, în cinstea 
marelui rege, a înlocuit-o pe cea veche. Marele rege îi 
acordase titlul de duce marchizului de Marigny, unul dintre 
cei mai neînsemnaţi favoriţi ai săi. 

De pe peronul cu scări mari, circulare şi cu baluştri, 
vederea cuprindea un eleşteu imens, lung şi larg cât marele 
canal de pe Versailles şi care începea la capătul unei pajişti 
demne de peluzele britanice, mărginită de coşuri în care 
străluceau atunci Ciorile toamnei. În laturi, două grădini 
franceze îşi etalau pătratele, aleile, frumoasele lor pagini 
scrise în cei mai maiestuos stil Le Notre. Cele două grădini 
erau încadrate, pe toată lungimea lor, de o bordură de 


lemn, de aproximativ treizeci de pogoane, pe care, sub 
Ludovic al XIV-lea, au fost desenate parcuri englezeşti. De 
pe terasă, vederea se oprea, în fund, asupra unei păduri 
ţinând de Rosembray şi vecină cu alte două păduri, una a 
statului, cealaltă a coroanei. Cu greu se putea găsi un peisaj 
mai frumos. 

Sosirea Modestei produse oarecare senzaţie pe aleea 
principală, unde se ivi o trăsură cu armele Franţei, însoţită 
de comis, de colonel, de Canalis, de la Briere, toţi călări, 
precedaţi de un olăcar în livrea de gală, urmaţi de zece 
servitori, printre care se remarcau mulatrul şi negrul, şi de 
eleganta brişcă a colonelului, în care se aflau cele două 
cameriste şi bagajele. Cei patru cai ai trăsurii erau mânaţi 
de „tigri”!5% îmbrăcaţi cu o deosebită cochetărie, aşa cum 
ordonase comisul, acesta fiind deseori mai bine slujit decât 
regele. Pătrunzând în acest mic Versailles şi văzându-l, 
Modeste, uluită de splendoarea marilor seniori, îşi aminti 
deodată că avea să se întâlnească cu celebrele ducese; se 
temu să nu pară artificială, provincială sau parvenită şi se 
pierdu cu totul, căindu-se că-şi dorise această partidă de 
vânătoare. 

Din fericire, după ce trăsura se opri, Modeste zări un 
bătrân purtând o perucă blondă, pieptănată cu bucle mici, 
pe a cărui faţă calmă, plină, netedă, erau aşternute un 
zâmbet părintesc şi o expresie de voioşie călugărească, 
aproape demnă, datorită privirii pe jumătate voalată. 
Ducesa, femeie foarte evlavioasă, fiică unică a unui prim- 
preşedinte extrem de bogat, mort în 1800, uscată şi 
dreaptă, mamă a patru copii, semăna cu doamna 
Latournelle dacă imaginaţia ar consimţi s-o înfrumuseţeze 
pe notăreasă cu toate grațiile unei adevărate ţinute de 
stareță. 

— Ei, bună ziua, dragă Hortense, spuse domnişoara 
d'Herouville, sărutând-o pe ducesă cu toată simpatia care 
unea aceste două firi trufaşe. Dă-mi voie să vi-l prezint, ţie, 


ca şi dragului nostru duce, pe îngeraşul acesta, domnişoara 
de la Bastie. 

— Ni s-a vorbit atât de mult de dumneavoastră, 
domnişoară, spuse ducesa, încât eram tare nerăbdători să 
vă avem printre noi... 

— Vom regreta timpul pierdut, spuse ducele de Verneuil, 
înclinându-şi capul cu o galantă admiraţie. 

— Domnul conte de la Bastie, spuse comisul luându-l pe 
colonel de braţ şi prezentându-l ducelui şi ducesei cu o 
nuanţă de respect în gest şi în vorbe. 

Colonelul o salută pe ducesă, iar ducele îi întinse mâna. 

— Fiţi binevenit, domnule conte, spuse domnul de 
Verneuil. Aveţi o imensă comoară! adăugă el privind-o pe 
Modeste. 

Ducesa o luă pe Modeste de braţ şi o conduse într-un 
salon uriaş unde, în faţa căminului, erau grupate vreo zece 
femei. Bărbaţii, urmându-l pe duce, se plimbară pe terasă, 
cu excepţia lui Canalis, care se îndreptă respectuos către 
superba Eleonore. Ducesa aşezată în faţa unei tapiţerii, o 
sfătuia pe domnişoara de Verneuil cum să potrivească 
culorile. 

De şi-ar fi străpuns un deget apucând o perniţă cu ace, 
Modeste n-ar fi fost atât de dureros rănită ca de privirea 
glaciară, trufaşă, dispreţuitoare pe care i-o aruncă ducesa 
de Chaulieu. În prima clipă, ea n-o văzu decât pe această 
femeie, o intui. Ca să ştii până unde merge cruzimea 
acestor făpturi fermecătoare pe care pasiunile noastre le 
aşază atât de sus, trebuie să vezi femeile între ele. Pe 
oricare alta decât El&onore, Modeste ar fi dezarmat-o cu 
admiraţia ei stupidă şi involuntară; căci dacă nu i-ar fi 
cunoscut vârsta, ar fi crezut că vede o femeie de treizeci şi 
şase de ani. Îi erau însă rezervate destule surprize! 

Poetul se izbea, între timp, de mânia unei mari doamne. 
O asemenea mânie este cel mai crud sfinx; fala este 
radioasă, iar restul este crâncen. Regii înşişi nu ştiu cum să 
obţină capitularea distinsei politeţi de gheaţă pe care o 


iubită o ascunde atunci sub o armură de oţel. Figura 
delicioasă a femeii e surâzătoare şi în acelaşi timp oţelul 
muşcă: mâna e de oţel, braţul, trupul, totul e de oţel. 
Canalis încerca să se cramponeze de oţelul acesta, dar 
degetele îi alunecau de pe el după cum şi vorbele îi 
alunecau de pe inimă. lar capul grațios, fraza graţioasă, 
ţinuta graţioasă a ducesei ascundeau tuturor privirilor 
oţelul mâniei sale coborâte la douăzeci şi cinci de grade sub 
zero. Aspectul sublimei frumuseți a Modestei, pe care 
drumul o făcuse şi mai frumoasă, vederea tinerei fete 
îmbrăcată tot atât de bine ca şi Diane de Maufrigneuse 
făcură să explodeze praful de puşcă acumulat în mintea 
Eleonorei. 

Toate femeile veniseră la o fereastră să vadă coborând 
din trăsură minunea zilei, însoţită de cei trei îndrăgostiţi. 

— Să nu ne arătăm atât de curioase, spusese doamna de 
Chaulieu, lovită în inimă de vorbele Dianei: „E divină! De 
unde răsare aşa ceva?” 

Şi fugiseră înapoi în salon, unde fiecare îşi reluase 
atitudinea dinainte şi unde doamna de Chaulieu simţi în 
inimă o mie de vipere cerându-şi simultan prada. 

Domnişoara d'Herouville îi spuse încet şi insinuant 
ducesei de Verneuil: 

— El&onore îi face o primire destul de urâtă marelui său 
Melchior. 

— Ducesa de Maufrigneuse crede că relaţiile dintre ei s- 
au răcit, răspunse Laure de Verneuil cu simplitate. 

Oare nu-i admirabilă această frază, atât de des repetată 
în societate? Parcă simţi în ea suflul polului. 

— Dar de ce? o întrebă Modeste pe fermecătoarea 
tânără, ieşită abia de două luni de la Sacre-Coeur. 

— Marele om, răspunse, cuvioasa ducesă, făcându-i fiicei 
sale semn să tacă, a lăsat-o două săptămâni fără să-i scrie 
măcar un cuvânt după plecarea lui la Le Havre, după ce-i 
spusese că merge acolo ca să-şi vadă de sănătate. 


Modeste avu, fără să vrea, o tresărire, care nu scăpă 
Laurei, Helenei şi domnişoarei d'Herouville. 

— Şi în acest timp, continuă ducesa, ea obținea să fie 
numit comandor şi ministru la Baden. 

— Oh, nu-i frumos din partea lui Canalis, doar îi 
datorează totul, spuse domnişoara d'Herouville. 

— De ce n-a venit doamna de Chaulieu la Le Havre? o 
întrebă naiv Modeste pe Helene. 

— Micuța mea, spuse ducesa de Verneuil, ea s-ar lăsa 
asasinată fără să scoată un cuvânt. Priviţi-o! O adevărată 
regină! Şi cu capul pe butuc ar continua să surâdă, cum a 
făcut Maria Stuart. De altfel, în vinele frumoasei noastre 
Eleonore curge acelaşi sânge. 

— Nu i-a scris? reluă Modeste. 

— Diane, răspunse ducesa, încurajată în aceste 
confidenţe de un ghiont cu cotul al domnişoarei 
d'Herouville, mi-a spus că la prima scrisoare pe care i-a 
scris-o Canalis, cam cu vreo zece zile în urmă, ea i-a trimis 
un răspuns foarte sângeros. 

Explicaţia o făcu pe Modeste să roşească de ruşine 
pentru Canalis; ea dori, nu să-l calce în picioare, ci să se 
răzbune jucându-i un renghi mai dureros decât o lovitură 
de pumnal. O privi mândru pe ducesa de Chaulieu. Fu o 
privire în care strălucea aurul a opt milioane. 

— Domnule Melchior... spuse ea. 

Toate femeile îşi ridicară nasul şi îşi plimbară ochii, 
alternativ de la ducesă, care discuta încet cu Canalis, lângă 
tapiţerie, la această tânără destul de prost-crescută ca să 
tulbure cearta a doi amanți, ceea ce nu se face în nicio 
societate. Diane de Maufrigneuse clătină din cap cu aerul 
ele a spune: „Copila e în dreptul ei!” 

În cele din urmă cele douăsprezece femei îşi zâmbiră 
una alteia, toate fiind geloase pe o femeie de cincizeci şi 
şase de ani, încă destul de frumoasă ca să se poată înfrupta 
din tezaurul comun cu o poftă tinerească. Melchior întoarse 
capul spre Modeste cu febrilă nerăbdare, cu un gest de 


stăpân faţă de slugă, pe când ducesa îşi cobori privirea cu o 
mişcare de leoaică deranjată în timp ce se ospătează; numai 
că ochii ei, deşi plecaţi pe canava, aruncară flăcări asupra 
poetului şi ea îi sfârtecă inima cu vorbe muşcătoare, 
punând în fiecare câte o triplă injurie. 

— Domnule Melchior! repetă Modeste cu o voce care se 
cerea ascultată. 

— Ce-i, domnişoară? întrebă poetul. 

Nevoit să se ridice, el se opri în picioare la jumătatea 
distanţei dintre tapiţerie, aflată lângă o fereastră şi cămin, 
alături de care şedea Modeste pe canapeaua ducesei de 
Verneuil. 

Câte reflecţii dureroase nu făcu acest ambițios întâlnind 
privirea fixă a Eleonorei. Dacă se supunea Modestei, totul 
între poet şi protectoarea sa lua definitiv sfârşit. Dacă n-o 
asculta pe tânără, Canalis îşi mărturisea aservirea, anula 
ceea ce câştigase în cele douăzeci şi cinci de zile de josnicii, 
încălca legile cele mai simple ale unei bune-cuviinţe 
elementare şi sincere. Pe cât de mare era prostia, pe atât 
de imperios o cerea ducesa. Frumuseţea şi averea Modestei 
puse în balanţă cu influenţa şi drepturile El&onorei 
transformară această ezitare între om şi onoarea lui într-un 
spectacol tot atât de teribil ca primejdia prin care trece un 
matador în arenă. Un bărbat nu cunoaşte palpitaţii 
asemănătoare celor care i-ar fi putut provoca un anevrism 
lui Canalis decât în faţa unei mese de joc, când îşi vede 
ruina sau bogăţia hotărâte în decursul a cinci minute. 

— Domnişoara d'Herouville, îi spuse Modeste lui Canalis, 
m-a făcut să cobor atât de repede din trăsură, încât mi-am 
uitat în ea batista... 

Canalis ridică semnificativ din umeri. 

— Şi, continuă Modeste în ciuda acestui gest de 
nerăbdare, am înnodat în ea cheia unui portofel care 
conţine un fragment dintr-o scrisoare importantă; fii atât de 
bun, Melchior, şi cere să-mi fie adusă... 


Între un înger şi un tigru înfuriaţi în egală măsură, 
Canalis, palid la faţă, nu mai ezită, tigrul i se păru mai puţin 
periculos: era gata să deschidă gura, când la Briere se ivi în 
uşa salonului, făcându-i impresia că arhanghelul Mihail 
pogorâse pe pământ. 

— Ernest, uite, domnişoara de la Bastie are nevoie de 
tine, spuse poetul, grăbindu-se să-şi reocupe scaunul de 
lângă război. 

Ernest, în schimb, alergă la Modeste nesalutând pe 
nimeni, nevăzând-o decât pe ea; primi însărcinarea cu o 
vădită fericire şi se repezi afară din salon cu aprobarea 
tacită a tuturor femeilor. 

— Ce meserie! pentru un poet! se adresă Modeste 
Helenei, arătând spre tapiţeria la care ducesa lucra cu 
turbare. 

— Dacă îi vorbeşti, dacă o priveşti o singură dată, între 
noi totul s-a terminat definitiv, îi spunea Elonore lui 
Melchior cu glas scăzut; intervenţia lui Ernest n-o 
mulţumise. Şi să ştii, când n-am să fiu aici, las eu ochi să te 
urmărească. 

Acestea fiind zise, ducesa, femeie de talie mijlocie, cam 
grasă, cum sunt toate femeile peste cincizeci de ani când 
rămân frumoase, se ridică şi se îndreptă spre grupul în care 
se afla Diane de Maufrigneuse, păşind pe picioarele ei 
subţiri şi nervoase ca de căprioară. Corpolenţa lăsa să 
transpară distinsa fineţe pe care o au femeile de acest gen 
datorită vigorii sistemului lor nervos, care domină şi 
însufleţeşte dezvoltarea trupului. Altfel nu s-ar putea 
explica mersul ei uşor, care iu de o eleganţă fără seamăn. 
Numai femeile ale căror titluri de nobleţe urcă până la Noe 
ştiu, ca El&onore, să fie maiestuoase cu toată rotunjimea lor 
de fermiere. Un filosof ar fi deplâns-o poate pe Philoxene 
admirând fericita distribuţie a corsajului şi grija minuțioasă 
acordată unei toalete de dimineaţă purtate cu o eleganţă de 
regină, cu dezinvoltură tinerească. Pieptănată îndrăzneţ, cu 
părul ei lung, nevopsit, împletit în cozi răsucite pe cap în 


formă de turn, El&onore îşi arăta cu mândrie gâtul alb ca 
neaua, pieptul şi umerii de o linie încântătoare, braţele 
goale, orbitoare şi mâinile celebre. Modeste, ca toate 
adversarele contesei, recunoscu în ea una dintre femeile 
despre care se spune: „Este mai presus de noi toate!” Şi, 
într-adevăr, în Eleonore recunoşteai una dintre cele câteva 
mari doamne astăzi atât de rare în Franţa. A încerca să 
explici ce este maiestuos în portul capului, fin, delicat, în 
cutare sau cutare curbură a gâtului armonios în mişcări, de 
ţinută demnă, nobil în acordul perfect dintre amănunte şi 
ansamblu, în acele artificii devenite fireşti care fac o femeie 
să pară sfântă. şi măreaţă, ar însemna să vreau să analizez 
sublimul. De o asemenea poezie te bucuri, ca şi de cea a lui 
Paganini, fără să-ţi explici cum acţionează, deoarece cauza 
ei este întotdeauna exteriorizarea sufletului. Ducesa înclină 
capul ca să le salute pe Helene şi pe mătuşa ei. Apoi îi spuse 
Dianei, cu glas vesel, limpede, fără urmă de emoție: 

— Nu-i timpul să ne îmbrăcăm, ducesă? 

Şi îşi făcu ieşirea însoţită de nora ei şi de domnişoara 
d'Herouville, care îi dăduseră braţul. Se îndepărtară 
şuşotind cu fata bătrână, care o strânse la piept spunându-i: 
„Eşti  fermecătoare!”, ceea ce însemna: „Îţi sunt 
recunoscătoare din tot sufletul pentru serviciul pe care ni l- 
ai făcut”. Domnişoara d'Herouville reveni în salon pentru a- 
şi îndeplini rolul de iscoadă şi încă de la prima ci privire 
Canalis constată că ultimele cuvinte rostite de ducesă nu 
fuseseră o simplă ameninţare. Ucenicul într-ale diplomaţiei 
se simţi prea nepriceput pentru o luptă atât de teribilă şi 
inteligenţa îl ajută măcar atât, să adopte o atitudine 
nesinceră, dacă nu demnă. Când Ernest reapăru aducând 
batista Modestei, îl luă de braţ şi îi duse afară, pe pajiştea 
din faţa peronului. 

— Dragă prietene, îi spuse, sunt nu cel mai nefericit, ci 
cel mai ridicol om de pe faţa pământului. De aceea am şi 
recurs la tine ca să scap din viesparul în care mă vârâsem. 
Modeste este un demon. A văzut în ce încurcătură mă aflu 


şi râde de mine, mi-a pomenit de două rânduri dintr-o 
scrisoare a doamnei de Chaulieu, pe care am făcut prostia 
să i le încredinţez; dacă le-ar arăta, n-aş mai putea să mă 
împac niciodată cu Eleonore. Aşa că cere-i imediat hârtia 
aceea Modestei şi spune-i, din partea mea, că n-am nicio 
intenţie faţă de ea, nicio pretenţie. Mă bizui pe delicateţea 
ei, pe cinstea ei de fată că se va purta cu mine ca şi cum nu 
ne-am fi văzut niciodată; o rog să nu mi se adreseze, o 
implor să-mi acorde toată asprimea ei, fără a îndrăzni să 
cer maliţiei sale un fel de mânie geloasă care ar sluji de 
minune intereselor mele... Du-te, te aştept aici. 

Revenind în salon, Ernest de la Briere zări un tânăr 
ofiţer din compania de gardă d'Havre, vicontele de Serizy, 
care tocmai sosise de la Rosny ca să anunţe că Madame era 
nevoită să participe la deschiderea sesiunii. E cunoscută 
importanţa acestei solemnităţi constituţionale, la care Carol 
al X-lea şi-a rostit discursul înconjurat de întreaga sa 
familie, soţia prinţului moştenitor şi Madame asistând în 
tribuna lor. Alegerea ambasadorului însărcinat să exprime 
regretele prinţesei era o atenţie faţă de Diane: se spunea că 
e adorată de acest tânăr fermecător, fiu de ministru, în mod 
curent de serviciu la mama regelui şi sortit unor înalte 
onoruri datorită calităţii sale de fiu unic şi de moştenitor al 
unei averi imense. Ducesa de Maufrigneuse nu suporta 
atenţiile vicontelui decât pentru a pune bine în lumină 
vârsta doamnei de Serizy, care, conform cronicii difuzate în 
spatele evantaielor, îi răpise inima frumosului Lucien de 
Rubempre. 

— Sper că ne veţi face plăcerea să rămâneţi la 
Rosembray, îi spuse severa ducesă tânărului ofiţer. 

Deşi îşi pleca urechea la bârfeli, bigota închidea totodată 
ochii la uşurinţele oaspeţilor ei dirijaţi cu grijă de către 
duce. Nici nu ştiţi cât de multe tolerează aceste excelente 
femei sub pretextul de a readuce la turmă, prin indulgenţa 
lor, oile rătăcite. 


— N-am ţinut seamă de regimul nostru constituţional, 
spuse comisul, şi Rosembray, doamnă ducesă, pierde o 
mare cinste... 

— Abia ne vom simţi mai în largul nostru! spuse un 
bătrân înalt şi uscăţiv, în vârstă de aproximativ şaptezeci şi 
cinci de ani, îmbrăcat în postav albastru, care, cu 
permisiunea doamnelor, îşi păstrase în cap cascheta de 
vânătoare. 

Personajul acesta, foarte asemănător la chip cu ducele 
de Bourbon, nu era altul decât prinţul de Cadignan, marele 
maestru de vânătoare, unul dintre ultimii mari seniori 
francezi. 

Tocmai când la Briere încerca să treacă în spatele 
canapelei pentru a-i cere Modestei o scurtă întrevedere, îşi 
făcu apariţia un bărbat de treizeci şi opt de ani, scund, gras 
şi cu o înfăţişare comună. 

— Fiul meu, prinţul de Loudon, îi spuse ducesa de 
Verneuil Modestei, care nu putu să-şi reţină expresia de 
uluială ce se întipări pe faţa ei tânără când văzu cine purta 
numele făcut celebru de generalul cavaleriei vendeene şi 
prin vitejia sa şi prin supliciul său de martir. 

Actualul duce de Verneuil era un al treilea fiu luat de 
tatăl său în emigrație şi singurul supravieţuitor dintre cei 
patru copii. 

— Gaspard! spuse ducesa, chemându-şi fiul lângă ea. 

Tânărul prinţ se prezentă la ordinul mamei sale, care 
reluă arătându-i-o pe Modeste: 

— Domnişoara de la Bastie, amice. 

Mogştenitorul prezumtiv, a cărui căsătorie cu fiica unică a 
lui Desplein era hotărâtă, o salută pe tânără fără să pară, 
cum fusese tatăl său, fermecat de frumuseţea ei. Modeste 
avu prilejul să compare tineretul de azi cu bătrânii de 
odinioară, deoarece bătrânul prinţ de Cadignan îi şi 
adresase două-trei cuvinte încântătoare, arătându-i astfel 
că aduce femeii acelaşi înalt omagiu ca şi regalității. Ducele 
de Rethore, fiul mai vârstnic al doamnei de Chaulieu, 


remarcabil prin acel ton care îmbină impertinenţa cu 
nepăsarea, o salutase pe Modeste, ca şi prinţul de Loudon, 
aproape cu grosolănie. Cauza acestui contrast între fii şi 
taţi rezidă poate în faptul că moştenitorii nu se mai simt de 
talia străbunilor lor şi se lipsesc de povara puterii. Taţii 
continuă să aibă politeţea inerentă măreției lor dispărute, 
ca piscurile încă aurite de soare când totul în jur s-a 
cufundat în întuneric. 

În sfârşit, Ernest izbuti să-i strecoare două vorbe 
Modestei, care se ridică. 

— Drăguţa mea, spuse ducesa crezând că Modeste se 
duce să se schimbe, vei fi condusă la apartamentul 
dumitale. 

Însoţind-o pe Modeste până la scară, Ernest îi transmise 
cererea nefericitului Canalis şi încercă să o înduioşeze 
zugrăvindu-i neliniştile lui Melchior. 

— Iubeşte, înţelegeţi! Este un sclav care credea că poate 
să-şi rupă lanţurile. 

— Dragoste la calculatorul ăsta feroce?... replică 
Modeste. 

— Domnişoară, abia păşiţi în viaţă, nu-i cunoaşteţi 
strâmtorile. Unui bărbat care se pune sub dominaţia unei 
femei mai în vârstă decât el trebuie să i se ierte toate 
inconsecvenţele, deoarece el n-are nicio vină. Gândiţi-vă 
câte sacrificii i-a adus Canalis acestei divinităţi! Acum, prea 
a semănat mult ca să dispreţuiască recolta, ducesa 
reprezintă zece ani de îngrijiri şi de fericire. 
Dumneavoastră l-aţi făcut pe acest poet, - să uite totul, din 
nefericire, e mai mult vanitos decât mândru. N-a ştiut ce 
pierde decât revăzând-o pe doamna de Chaulieu. Dacă l-aţi 
cunoaşte pe Canalis, l-aţi ajuta. Este un copil care îşi 
ratează viaţa pentru totdeauna!... Spuneţi despre el că este 
un calculat. Dar calculează tare prost, ca toţi poeţii de 
altfel, oameni ai impulsurilor, copilăroşi, orbiţi şi atraşi de 
tot ce străluceşte!... I-au plăcut caii şi tablourile, a îndrăgit 
gloria: îşi vinde pânzele ca să aibă armuri, mobile din 


vremea Renaşterii şi a lui Ludovic al XV-lea, iar acum aspiră 
la putere. Nu sunteţi de acord că jucărioarele lui au ceva 
măreț? 

— Ajunge, spuse Modeste. Veniţi - continuă ea zărindu-şi 
tatăl şi chemându-l, printr-un semn cu capul, ca să-i ceară 
braţul - am să vă dau cele două rânduri; le veţi duce 
marelui om, asigurându-l de toată bunăvoința mea faţă de 
dorinţele sale. Cu o condiţie însă. Vreau să-i prezentaţi 
toate mulţumirile mele pentru plăcerea pe care am avut-o 
văzând interpretată numai pentru mine una dintre cele mai 
frumoase piese ale dramaturgiei germane. Acum ştiu că nu 
Faust este capodopera lui Goethe, nici Contele Egmont... 

Şi, cum Ernest o privea buimac pe maliţioasa fată, ea 
continuă: 

— ...Ci Torguato 1asso! Spuneţi-i domnului de Canalis s-o 
recitească, adăugă ea zâmbind. [in să-i repetaţi aceasta 
prietenului dumneavoastră cuvânt cu cuvânt, deoarece nu-i 
o epigramă, ci justificarea comportării sale, cu singura 
diferenţă că, datorită nebuniei Eleonorei, va deveni, spre 
bătrâneţe, foarte cumpănit. 

Prima cameristă a ducesei îi conduse pe Modeste şi pe 
tatăl ei în apartamentul care le fusese rezervat, unde 
Frangoise Cochet pusese totul în ordine, şi a cărui eleganţă, 
al cărui rafinament îl uimiră pe colonel, cu atât mai mult cu 
cât află de la Frangqoise că în castel erau treizeci de 
apartamente pentru oaspeţi rânduite cu acelaşi gust. 

— Uite, aşa concep eu un domeniu, spuse Modeste. 

— Contele de la Bastie o să-ţi construiască un castel la 
fel, răspunse colonelul. 

— Poftim domnule, spuse Modeste dându-i hârtiuţa lui 
Ernest, mergeţi de-l liniştiţi pe prietenul nostru. 

Această expresie, „prietenul nostru”, îl izbi pe 
referendar. O privi pe Modeste încercând să vadă dacă era 
ceva serios în comuniunea de sentimente pe care părea s-o 
accepte. Iar tânără, înţelegându-i întrebarea, îi spuse: 


— Ei haide, duceţi-vă, prietenul dumneavoastră vă 
aşteaptă. 

La Briere roşi puternic şi ieşi într-o stare de îndoială, de 
frământare, de tulburare mai cruntă decât disperarea. 
Apropierea fericirii este, pentru adevărații îndrăgostiţi, 
asemănătoare cu ceea ce poezia catolică a numit atât de 
bine intrarea în paradis, pentru a exprima un loc întunecat, 
anevoios, strâmt şi unde răsună cele din urmă strigăte ale 
unei nelinişti supreme. 


O oră mai târziu, aşteptând să fie poftită la cină, ilustra 
societate era reunită în salon, unii jucând whist, alţii 
discutând, iar femeile văzându-şi fiecare de lucrul ei de 
mână. Marele maestru de vânătoare îl întrebă pe domnul 
Mignon despre China, despre campaniile sale, despre 
Portenduere, l/Estorade şi Maucombe, familii provensale, îi 
reproşă că nu cere să slujească în armată, asigurându-l că 
nimic nu era mai uşor ca numirea lui, în gradul său de 
colonel, în gardă. 

— Un om cu originea şi averea dumneavoastră nu 
îmbrăţişează vederile actualei opoziții, spuse ducele 
zâmbind. 

Nu numai că această societate de elită îi plăcu Modestei, 
dar în timpul şederii ei la castel avea să-şi şlefuiască 
manierele, ceea ce, fără această revelaţie, n-ar fi reuşit 
toată viaţa. Arătaţi-i unui om născut să fie mecanic un 
orologiu şi, fără îndoială, îi veţi revela întreaga mecanică: 
pe loc el va face să înmugurească germenii care dormitează 
în el. La fel, Modeste ştiu să-şi însuşească tot ceea ce dădea 
distincţie duceselor de Maufrigneuse şi de Chaulieu. Acolo 
unde nişte burgheze n-ar fi reuşit altceva decât să devină 
ridicole prin imitarea acestor maniere, pentru Modeste 
totul fu prilej de învăţătură. O tânără de familie bună, cultă 
şi capabilă ca Modeste se puse firesc la unison şi descoperi 
ceea ce deosebeşte lumea aristocratică de lumea burgheză, 
provincia de foburgul Saint-Germain; ea sesiză nuanțele 


aproape insesizabile, înţelese, în sfârşit, în ce constă graţia 
unei mari doamne şi nu disperă să o dobândească. 
Totodată, ea constată că tatăl său şi la Briere se prezintă în 
acest Olimp infinit mai bine decât Canalis. Marele poet, 
renunțând la adevărata şi incontestabila sa forţă, cea a 
spiritului, nu mai fu decât un consilier-raportor care 
năzuieşte la un post de ambasador şi urmăreşte obţinerea 
colierului de comandor, obligat să placă tuturor acestor 
constelații. Ernest de la Briere, lipsit de ambiţii, rămânea el 
însuşi; în timp ce Melchior, devenit un puşti, ca să folosim 
un termen vulgar, îi făcea curte prinţului de Loudon, 
ducelui de  Rethore, vicontelui de Serisy, ducelui de 
Maufrigneuse, ca un om lipsit de francheţea colonelului 
Mignon, conte de la Bastie, mândru de meritele sale 
militare şi de stima împăratului Napoleon. Modeste 
remarcă preocuparea continuă cu care omul de spirit căuta 
o vorbă de duh ca să provoace râsul, o expresie 
memorabilă, ca să uluiască, un compliment ca să-i 
măgulească pe potentaţii printre care voia să se menţină. 

Pe la mijlocul serii, Modeste se aşeză într-un colţ al 
salonului împreună cu comisul: îl dusese acolo pentru a 
pune capăt unei lupte pe care nu mai putea s-o încurajeze 
fără să-şi piardă propria ei stimă faţă de sine. 

— Domnule duce, îi spuse ea, dacă m-aţi cunoaşte aţi şti 
cât sunt de mişcată de grija pe care mi-o arătaţi. Tocmai 
datorită stimei adânci pe care o am pentru caracterul 
dumneavoastră, datorită prieteniei pe care o inspiră un 
astfel de suflet, n-aş vrea să vă rănesc câtuşi de puţin 
amorul propriu. Înainte de sosirea dumneavoastră la Le 
Havre iubeam sincer, profund şi pentru totdeauna, o 
persoană demnă de a fi iubită şi pentru care afecțiunea mea 
continuă să fie o taină; să ştiţi, însă, iar în această privinţă 
sunt mai sinceră decât sunt de obicei tinerele fete, că de n- 
ar fi fost angajamentul meu voluntar, pe dumneavoastră v- 
aş fi ales, într-atât m-au impresionat calităţile nobile şi 
frumoase pe care le aveţi. Ceea ce mă obligă să vă vorbesc 


astfel sunt cele câteva cuvinte scăpate de sora şi de mătuşa 
dumneavoastră. Dacă o socotiți necesar, mâine, înainte de a 
se porni vânătoarea, mama mea mă va fi rechemat lângă 
ea, printr-un mesaj, sub pretextul unei grave indispoziţii. 
Nu vreau să iau parte, fără să vă am consimţământul, la o 
serbare pregătită prin grija dumneavoastră şi unde secretul 
meu s-ar putea să-mi scape, jignindu-vă pretenţiile 
îndreptăţite şi mâhnindu-vă. Mă veţi întreba de ce am venit 
aici? Puteam să nu accept. Fiţi atât de generos şi nu-mi 
socotiți inevitabila curiozitate o crimă. Nu aceasta este ceea 
ce aveam mai delicat să vă spun. Aveţi în tatăl meu şi în 
mine prieteni mai de nădejde decât credeţi. Cum averea a 
fost primul mobil al gândurilor cu care aţi venit spre mine şi 
fără a vrea să mă folosesc de aceasta ca de un calmant 
pentru durerea pe care, curtenitor, trebuie s-o arătaţi, aflaţi 
că tatăl meu se ocupă de afacerea d'Herouville: prietenul 
său Dumay o socoteşte realizabilă, a şi întreprins demersuri 
pentru constituirea unei companii. Gobenheim, Dumay, tatăl 
meu oferă un milion şi jumătate de franci şi se obligă să 
obţină restul prin încrederea pe care o vor inspira 
capitaliştilor participând la afacere cu o investiţie atât de 
serioasă. Dacă nu am onoarea de a fi ducesa d'Herouville, 
sunt aproape sigură că vă ofer posibilitatea să o alegeţi, 
într-o bună zi, absolut liber, în sfera înaltă unde este. Oh! 
lăsaţi-mă să termin, spuse ea la un gest al ducelui... 

— După emoția fratelui tău, tocmai îi spunea domnişoara 
d'Herouville nepoatei sale, e de dedus că ai o cumnată... 

— ...Domnule duce, acest lucru l-am hotărât în ziua 
primei noastre plimbări călare, auzind cum vă deplângeaţi 
situaţia. lată ce vreau să vă dezvălui. În acea zi s-a hotărât 
soarta mea. Dacă n-aţi cucerit o soţie, în schimb v-aţi găsit, 
la Ingouville, nişte prieteni, dacă binevoiţi să ne acceptaţi în 
această calitate... 

Micul discurs, gândit dinainte de Modeste, fu rostit cu 
atâta suflet, cu atâta farmec, încât comisului îi dădură 
lacrimile; el luă mâna Modestei şi o sărută. 


— Rămâneţi. aici pe timpul vânătorii, răspunse ducele 
d'Herouville; lipsa mea de merite mi-a dat obişnuinţa 
acestor refuzuri; dar, primind prietenia dumneavoastră şi a 
colonelului, îngăduiţi-mi, înainte de a accepta devotamentul 
prietenilor pe care îi aveţi, să mă asigur, prin specialiştii cei 
mai competenţi, că desecarea mlaştinilor d'Herouville nu 
implică riscuri pentru compania despre care îmi vorbiţi şi 
poate să-i aducă beneficii. Sunteţi o fiinţă nobilă şi, cu toate 
că pentru mine e sfâşietor să nu vă fiu decât prieten, mă voi 
mândri cu acest titlu şi am să v-o dovedesc întotdeauna, în 
orice împrejurare. 

— În orice caz, domnule duce, să păstrăm secretul; 
alegerea mea va fi cunoscută, dacă nu mă înşel singură, 
abia după însănătoşirea deplină a mamei mele, deoarece 
vreau ca viitorul meu soţ şi cu mine să fim binecuvântaţi de 
primele ei priviri... 

— Doamnelor, spuse prinţul de Cadignan înainte de a ne 
duce la culcare, am aflat că unele dintre dumneavoastră au 
intenţia să vâneze mâine împreună cu noi; or, cred de 
datoria mea să vă previn că, dacă vreţi să o faceţi pe 
Dianele, trebuie să vă sculaţi vânătoreşte, de cum se 
luminează. Plecarea este la ora opt şi jumătate. Am văzut, 
de-a lungul vieţii mele, că femeile manifestă adesea mai 
mult curaj decât bărbaţii, dar numai pentru câteva clipe. Şi 
veţi avea cu toatele nevoie de o anumită doză de 
încăpățânare ca să rămâneţi în şa o zi întreagă, exceptând 
popasul pe care-l vom face, pentru a gusta ceva, ca 
adevărații vânători, în fugă... Ei bine, mai aveţi toate 
intenţia să vă arătaţi perfecte amazoane?... 

— Prinţe, eu, una, sunt obligată, observă cu fineţe, 
Modeste. 

— Răspund de mine, spuse ducesa de Chaulieu. 

— Pe fiica mea, Diana, o ştiu, e demnă de numele ei, 
replică prinţul. Aşadar, rămâneţi cu toatele pe poziţie... 
Totuşi, pentru doamna şi domnişoara de Verneuil, pentru 


persoanele care vor rămâne aici, voi face astfel încât să 
încolţim cerbul la capătul eleşteului. 

— Fiţi liniştite, doamnelor, gustarea în fugă va avea loc 
sub un splendid cort, spuse prinţul de Loudon, după ce 
marele maestru de vânătoare părăsi salonul. 


Dimineaţa, în zori, totul prevestea o zi frumoasă. Cerul, 
voalat de un abur uşor cenuşiu, lăsa, din loc în loc, să se 
întrevadă albastrul lui pur şi avea să fie în întregime 
limpezit, spre amiază, de o briză dinspre nord-vest, care de 
pe acum fugărea mici nori de vată. În timp ce se depărtau 
de castel şi se îndreptau primii, neavând doamne în seamă, 
spre locul de întâlnire, marele maestru de vânătoare, 
prinţul de Loudon şi ducele de Rhetore văzură înălțându-se, 
din aburul dimineţii, hornurile castelului şi masa lui albă 
proiectate pe  frunzişul  brun-roşcat al copacilor, 
caracteristic sfârşiturilor de toamnă, atât de frumoase în 
Normandia. 

— Au noroc doamnele, i se adresă prinţului ducele de 
Rhetore. 

— O, cu toată fanfaronada lor de ieri, cred că o să ne lase 
să vânăm fără ele, răspunse marele maestru de vânătoare. 

— Da, dacă n-ar avea fiecare câte un curtezan, replică 
ducele. 

Deodată, aceşti vânători pasionaţi - prinţul de Loudon şi 
ducele de Rhetore făcând parte din rasa Nemrozilor şi fiind 
socotiți cei mai buni ţintaşi din foburgul Saint-Germain, 
auziră zarva unei sfade şi porniră în galop spre răspântia 
fixată ca loc de întâlnire, la una dintre intrările în pădurea 
Rosembray, marcată printr-o piramidă îmbrăcată în muşchi. 
lată şi cauza conflictului. Prinţul de Loudon, atins de 
anglomanie, pusese la dispoziţia marelui maestru un 
echipaj de vânătoare pe de-a-ntregul englezesc. Deci, de o 
parte a răspântiei se instalase un tânăr englez scund, 
blond, palid, cu un aer insolent şi flegmatic, care vorbea 
aproape bine franceza şi al cărui costum se distingea prin 


curăţenia caracteristică tuturor englezilor, chiar şi celor din 
clasele cele mai de jos. John Barry purta o redingotă scurtă, 
strânsă pe talie, de postav stacojiu, cu nasturi de argint 
având pe ei armele familiei de Verneuil, pantaloni albi de 
piele, cizme cu carâmbul răsfrânt, o vestă în dungi, un guler 
şi o caschetă de catifea neagră. În mână ţinea o biciuşcă de 
vânătoare, iar pe şoldul stâng îi atârna, de un şnur de 
mătase, un corn de aramă. Acest prim gonaci era însoţit de 
doi câini mari de rasă, buni alergători, adevăraţi fox-hound, 
albi cu pete brun-deschis, cu picioare lungi, nas fin şi urechi 
mici în vârful capului îngust. Acest gonaci, unul dintre cei 
mai celebri în comitatul de unde prinţul îl adusese cu mare 
cheltuială, comanda un echipaj alcătuit din cincisprezece 
cai şi şaizeci de câini de rasă englezească, a căror 
întreţinere îl costa enorm pe ducele de Verneuil, el însuşi 
prea puţin atras de vânătoare, dar îngăduitor faţă de acest 
capriciu regal al fiului său. Subordonaţii, oameni şi cai, 
stăteau la oarecare distanţă, într-o linişte desăvârşită. 

Or, ajungând la teren, John se văzu precedat de trei 
gonaci în fruntea a două haite regale, sosite cu trăsura, cei 
mai buni gonaci ai prinţului de Cadignan, care, prin 
fizionomia şi prin costumele lor franţuzeşti, contrastau total 
cu reprezentantul insolentului Albion. Aceşti favoriţi ai 
prinţului, toţi trei purtând pe cap pălării în trei colţuri cu 
borul întors, foarte plate, foarte evazate, sub care îşi 
schimonoseau feţele arse de soare, tăbăcite, brăzdate, 
parcă luminate de ochii lor scânteietori, erau izbitor de 
uscați, de slabi, de nervoşi, aşa cum sunt oamenii pe care îi 
macină pasiunea vânătorii. Înzestraţi cu goarne mari, a la 
Dampierre, împodobite cu şnururi de serj verde care nu 
descoperă decât pavilionul de aramă, îşi potoleau câinii cu 
privirea şi cu glasul. Demnele animale, care formau o 
adunare de supuşi mai fideli decât cei cărora li se adresa 
atunci regele, erau toate pătate cu alb, cu brun, cu negru şi 
îşi avea fiecare fizionomia lui, aidoma soldaţilor lui 
Napoleon. Cel mai mic zgomot le aprindea o flacără în ochii 


ce sticleau ca diamantele. Unul, venit din Poitou, era scurt, 
cu pieptul larg şi cu urechi lungi. Altul, venit din Anglia, alb, 
subţire ca un ogar, cu stomacul supt, era croit pentru 
alergare. Toţi cei tineri - nerăbdători şi gata de zarvă, în 
timp ce bătrânii, însemnați de cicatrici, destinşi, calmi, cu 
capul lăsat pe labele din faţă, ascultau pământul asemeni 
sălbaticilor. 

Văzându-i venind pe englezi, câinii şi oamenii regelui se 
uitară unii la alţii întrebători, fără să scoată un cuvânt. 

— Aşadar nu vom vâna singuri?... Nu cumva serviciul 
Majestății Sale este compromis? 

După câteva glume, o dispută s-a încins între domnul 
Jacquin La Roulie, bătrânul şef al gonacilor francezi şi 
tânărul insular. 

Cei doi prinți ghiciră de la distanţă motivul acestei 
altercaţii şi grăbindu-şi calul, marele maestru de vânătoare 
îi puse capăt întrebând pe un ton imperios: 

— Cine a bătut pădurea? 

— Eu, monseniore, răspunse englezul. 

— Bine, spuse prinţul de Cadignan, ascultând raportul 
lui John Barry. 

Atât oamenii cât şi câinii se arătară respectuoşi faţă de 
marele maestru de vânătoare, de parcă i-ar fi cunoscut în 
egală măsură funcţia supremă. Prinţul stabili un plan al 
zilei, deoarece o vânătoare se aseamănă cu o bătălie, iar 
marele maestru de vânătoare al lui Carol al X-lea era un 
Napoleon al pădurilor. Datorită ordinei admirabile pe care o 
introdusese în problemele administrative,  maimarele 
vânătorilor putea să se ocupe exclusiv de strategie şi de 
ştiinţa înaltă. El ştiu să-i atribuie echipajului prinţului de 
Loudon locul potrivit în planul zilei, rezervându-l, ca pe un 
corp de cavalerie, pentru abaterea cerbului înspre eleşteu, 
dacă haitele regale aveau să-i împlinească gândul, reuşind 
să-i gonească în pădurea regală, care închidea zarea în faţa 
castelului. Marele maestru de vânătoare se pricepu să 
menajeze şi amorul propriu al bătrânilor săi slujitori, 


încredinţându-le treaba cea mai grea, şi pe acela al 
englezului, pe care îl folosea în specialitatea lui, dându-i 
prilejul să arate tot ce pot câinii şi caii săi. Cele două 
sisteme urmau să se completeze reciproc şi să se întreacă 
în minuni. 

— Monseniorul ne ordonă să mai aşteptăm? întrebă 
respectuos La Roulie. 

— 'Te înţeleg, bătrâne! replică prinţul. E târziu. Dar... 

— Sosesc şi doamnele, căci Jupiter adulmecă aerul, 
spuse al doilea hăitaş văzând cum adulmecă aerul clinele 
său favorit. 

Şi într-adevăr, cei trei seniori văzură în depărtare un 
escadron format din şaisprezece cai, în fruntea căruia 
străluceau  vălurile verzi a patru doamne. Modeste, 
acompaniată de tatăl ei, de marele comis şi de la Briere, era 
prima, alături de ducesa de Maufrigneuse, pe care o însoțea 
vicontele de Serisy. Apoi venea ducesa de Chaulieu, flancată 
de Canalis, căruia îi zâmbea fără urmă de pică. Ajungând la 
răspântie, unde vânătorii, cu hainele lor roşii şi cu goarnele 
lor de vânătoare, înconjurați de câini şi de hăitaşi, alcătuiau 
un tablou demn de penelul unui Van der Meulen, ducesa de 
Chaulieu, care călărea admirabil în ciuda rotunjimilor sale, 
se nimeri lângă Modeste şi socoti de demnitatea ei să nu se 
arate răutăcioasă faţă de tânăra căreia, în ajun, nu-i 
adresase niciun cuvânt. 


Când marele maestru de vânătoare îşi încheie 
complimentele la adresa unei punctualităţi fabuloase, 
El&onore catadicsi să remarce minunatul mâner de cravaşă 
care scânteia în mânuţa Modestei şi i-l ceru, cu graţie, să-l 
vadă. 

— E tot ce cunosc mai frumos în acest gen, spuse ea, 
arătându-i acea capodoperă Dianei de Maufrigneuse. De 
altfel, este în armonie cu tot restul persoanei, continuă ea, 
înapoindu-l Modestei. 


— Recunoaşteţi, doamnă ducesă, răspunse domnişoara 
de la Bastie, aruncându-i lui la Briere o privire tandră şi 
maliţioasă, în care îndrăgostitul putea să citească o 
mărturisire, că din partea unui logodnic este un dar tare 
ciudat... 

— Eu - spuse doamna de Maufrigneuse - l-aş lua ca o 
declaraţie a drepturilor mele, în amintirea lui Ludovic al 
XIV-lea. 

Lui la Briere îi dădură lacrimile şi scăpă frâul din mână, 
gata să cadă. O nouă privire a Modestei îl readuse însă în 
puteri, ordonându-i să nu-şi trădeze fericirea. 

Porniră la drum. 

Ducele d'Herouville se adresă cu glas scăzut tânărului 
referendar: 

— Sper, domnule, că o veţi face fericită pe soţia 
dumneavoastră, iar dacă pot să vă fiu de folos în vreo 
privinţă, dispuneţi de mine, deoarece aş vrea să pot 
contribui la fericirea a două fiinţe atât de încântătoare. 

Această zi măreaţă, în care îşi aflară soluţia interese 
sentimentale şi materiale atât de importante, îi ridică 
marelui maestru de vânătoare doar o singură problemă, 
aceea de a şti dacă cerbul va traversa eleşteul pentru a veni 
să moară la capătul peluzei din faţa castelului. Fericitul 
bătrân îşi văzu împlinite toate dorinţele: realiză o vânătoare 
splendidă, iar doamnele îl scutiră de prezenţa lor în a treia 
zi, care fu ploioasă. 


Oaspeţii ducelui de Verneuil rămaseră cinci zile la 
Rosembray. În ultima zi „Gazette de France” anunţa că 
domnului baron de Canalis i s-a conferit gradul de 
comandor al Legiunii de onoare şi că a fost numit 
ambasador la Karlsruhe. 

În primele zile ale lunii decembrie, când doamna contesă 
de la Bastie, operată de Desplein, putu, în sfârşit, să-l vadă 
pe la Briere, ea îi strânse mâna Modestei şi-i şopti la 
ureche: 


— L-aş fi ales... 

Către sfârşitul lunii februarie, toate contractele de 
cumpărare fură semnate de bunul şi priceputul Latournelle, 
mandatarul domnului Mignon în Provența. Tot pe atunci, 
familia la Bastie obţinu din partea regelui remarcabila 
onoare a semnăturii sale pe contractul de căsătorie şi 
transmiterea titlului şi blazonului familiei la Bastie lui 
Ernest de la Briere, care fu autorizat să poarte numele de 
viconte de la Bastie la Briere. Domeniul la Bastie, 
reconstituit astfel încât să aducă o rentă de peste o sută de 
mii de franci, era transformat în majorat prin scrisori 
patente pe care Curtea regală le înregistră spre sfârşitul 
lunii aprilie. Martorii lui la Briere fură Canalis şi ministrul 
căruia îi slujise timp de cinci ani ca secretar particular. 
Martori ai miresei fură ducele d'Herouville şi Desplein, 
căruia familia Mignon îi păstră o îndelungată recunoştinţă, 
după ce i-o arătase prin dovezi magnifice. 

Poate că mai târziu, în cursul acestei lungi istorii a 
moravurilor noastre, ne vom reîntâlni cu domnul şi cu 
doamna de la Briere la Bastie. Cunoscătorii vor remarca 
atunci cât este căsnicia de dulce şi de uşor de dus cuo 
femeie cultă şi spirituală, deoarece Modeste, care a ştiut să 
evite ridicolul pedantismului, a continuat să fie mândria şi 
fericirea atât a soţului, cât şi a familiei sale şi a tuturor celor 
ce alcătuiau societatea ei. 


Paris, martie-iulie 1844 


Addenda 


Următoarele personaje se regăsesc în alte romane sau 
nuvele ale lui Balzac din Comedia Umană: 


Beaupre, Fanny 

Un debut dans la vie, 1844 (Un debut în viaţă) 

La Muse du departement, 1843 (Muza departamentului) 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 


Bixiou, Jean-Jacques 

La Bourse, 18350 

Un Menage de garcon, 1842 

Les Employes, 1838 (Slujbaşii) 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

La Maison Nucingen, 1838 (Banca Nucingen) 

La Muse du departement, 1843 (Muza departamentului) 

La Cousine Bette, 1846 (Verişoara Bette) 

Le Depute d'Arcis, 1839 

Beatrix, 1839 (Beatrix) 

Un homme d'affaires (Esquisse d'homme d'aftaires 
d'apres nature), 1845 (Un om de afaceri) 

Gaudissart Il, 1844 (Gaudissart al II-lea) 

Les Comediens sans le savoir, 1846 (Comedianţi fără s-o 
ştie) 

Le Cousin Pons, 1847 (Vărul Pons) 


Blondet, Emile 

La Vieille Fille, 1836 (Fata bătrână) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii 
pierdute, partea a II-a) 


Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

Autre €tude de femme, 1839—1842 (Alt studiu de 
femeie) 

Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 
(Secretele prinţesei de Cadignan) 

Une fille d'Eve 

La Maison Nucingen, 1838 (Banca Nucingen) 

Les Paysans, 1854 (Țăranii - neterminată) 


Bridau, Joseph 

La Bourse, 18350 

Un Menage de garcon, 1842 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii 
pierdute, partea a Il-a) 

Un debut dans la vie, 1844 (Un debut în viaţă) 

Autre €tude de femme, 1839—1842 (Alt studiu de 
femeie) 

Pierre Grassou, 1839 (Pierre Grassou) 

Memoires de deux jeunes marices, 1842 (Memoriile a 
două tinere căsătorite) 

La Cousine Bette, 1846 (Verişoara Bette) 

Le Depute d'Arcis, 1839 


Cadignan, Prinţul de 
Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 
(Secretele prinţesei de Cadignan) 


Canalis, Constant-Cyr-Melchior, Baronul de 

Memoires de deux jeunes marices, 1842 (Memoriile a 
două tinere căsătorite) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii 
pierdute, partea a II-a) 

La Peau de chagrin, 18.30 (Pielea de sagri) 

Autre €tude de femme, 1839—1842 (Alt studiu de 
femeie) 

Un debut dans la vie, 1844 (Un debut în viaţă) 


Beatrix, 1839 (Beatrix) 

Les Comediens sans le savoir, 1846 (Comedianţi fără s-o 
ştie) 

Le Depute d'Arcis, 1839 


Chatillonest, De 
La Femme de trente ans, 1834 (Femeia de 30 ani) 


Chaulieu, Henri, Ducele de 

Memoires de deux jeunes marices, 1842 (Memoriile a 
două tinere căsătorite) 

Un Menage de garcon, 1842 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

Histoire des Treize, 1834—1835 (Cei treisprezece) 


Dauriat 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii 
pierdute, partea a Il-a) 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 


Desplein 

La Messe de l'athee, 1836 (Liturghia unui ateu) 

Le Cousin Pons, 1847 (Vărul Pons) 

Illusions perdues, 1836-1843 (Iluzii pierdute) 

Histoire des Treize, 1834—1835 (Cei treisprezece) 

Les Employes, 1838 (Slujbaşii) 

Pierrette, 1840 (Pierrette) 

Un Menage de garcon, 1842 

Lenvers de I'histoire contemporaine, 1845 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

Honorine 


Estourny, Charles d! 


Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

Un homme d'affaires (Esquisse d'homme d'aftaires 
d'apres nature), 1845 (Un om de afaceri) 


Fontaine, Contele de 

Les Chouans, 1829 (Şuanii) 

Le Bal de Sceaux, 1830 (Bal la Sceaux) 

Cesar Birotteau, 1837 (Istoria măririi şi decăderii lui 
Cesar Birotteau) 

Les Employes, 1838 (Slujbaşii) 


Grandlieu, Ducele Ferdinand de 

Une tenebreuse affaire, 1843 

Histoire des Treize, 1834—1835 (Cei treisprezece) 

Un Menage de garcon, 1842 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 


Herouville, Ducele d' 

LEnfant maudit, 1831 (Copilul renegat) 
La Vieille Fille, 1836 (Fata bătrână) 

La Cousine Bette, 1846 (Verişoara Bette) 


La Bastie la Briere, Ernest de 
Les Employes, 1838 (Slujbaşii) 


La Bastie la Briere, Doamna Ernest de (Modeste) 
Le Depute d'Arcis, 1839 

La Cousine Bette, 1846 (Verişoara Bette) 

Loudon, Prince de Les Chouans, 1829 (Șuanii) 


Marsay, Henri de 

Histoire des Treize, 1834—1835 (Cei treisprezece) 

Les Comediens sans le savoir. 1846 (Comedianţi fără s-o 
ştie) 


Autre €tude de femme, 1839—1842 (Alt studiu de 
femeie) 

Le Lys dans la vallee, 1836 

Le Pere Goriot, 1835 (Moş Goriot) 

La Vieille Fille, 1836 (Fata bătrână) 

Ursule Mirouet, 1842 (Ursule Mirouet) 

Le Contrat de mariage, 1835 (Contractul de căsătorie) 

Illusions perdues, 1836-1843 (Iluzii pierdute) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii 
pierdute, partea a Il-a) 

Memoires de deux jeunes marices, 1842 (Memoriile a 
două tinere căsătorite) 

Le Bal de Sceaux, 1830 (Bal la Sceaux) 

Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 
(Secretele prinţesei de Cadignan) 

Une tenebreuse aftaire, 1843 

Une fille d'Eve 


Maufrigneuse, Ducesa de 

Les Secrets de la princesse de Cadignan, 1839 
(Secretele prinţesei de Cadignan) 

La Vieille Fille, 1836 (Fata bătrână) 

La Muse du departement, 1843 (Muza departamentului) 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

Memoires de deux jeunes marices, 1842 (Memoriile a 
două tinere căsătorite) 

Autre €tude de femme, 1839—1842 (Alt studiu de 
femeie) 

Une tenebreuse affaire, 1843 

Le Depute d'Arcis, 1839 


Nucingen, Baroana Delphine de 

Le Pere Goriot, 1835 (Moş Goriot) 

Histoire des Treize, 1834—1835 (Cei treisprezece) 
Eugenie Grandet 


Cesar Birotteau, 1837 (Istoria măririi şi decăderii lui 
Cesar Birotteau) 

Melmoth reconcilie, 1835 (Melmoth împăcat) 

Illusions perdues, 1836-1843 (Iluzii pierdute) 

Un Grand homme de province a Paris, 1839 (Iluzii 
pierdute, partea a Il-a) 

LiInterdiction, 1836 (Punerea sub interdicţie) 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 

La Maison Nucingen, 1838 (Banca Nucingen) 

Autre €tude de femme, 1839—1842 (Alt studiu de 
femeie) 

Une fille d'Eve 

Le Depute d'Arcis, 1839 


Schinner, Hippolyte 

La Bourse, 18350 

Un Menage de garcon, 1842 

Pierre Grassou, 1839 (Pierre Grassou) 

Un debut dans la vie, 1844 (Un debut în viaţă) 

Albert Savarus, 1842 

Les Employes, 1838 (Slujbaşii) 

La Fausse maitresse, 1842 

Les Comediens sans le savoir, 1846 (Comedianţi fără s-o 
ştie) 


Serizy, Contele Hugret de 

Un debut dans la vie, 1844 (Un debut în viaţă) 

Un Menage de garcon, 1842 

Honorine 

Splendeurs et  miseres des  courtisanes, 1838 
(Strălucirea şi suferințele curtezanelor) 


Serizy, Vicontele de 
Un debut dans la vie, 1844 (Un debut în viaţă) 
La Fausse maitresse, 1842 


Sommervieux, lheodore de 

La Maison du chat-qui-pelote, 1830 (Casa „La Motanul 
cu mingea”) 

Les Employes, 1838 (Slujbaşii) 


Stidmann 

Beatrix, 1839 (Beatrix) 

Le Depute d'Arcis, 1839 

La Cousine Bette, 1846 (Verişoara Bette) 

Le Cousin Pons, 1847 (Vărul Pons) 

Les Comediens sans le savoir. 1846 (Comedianţi fără s-o 
ştie) 


11* Contesa Hanska (Ewelina Hanska), poloneză cu care Balzac se va căsători 
în 1850 (n.k.) 

12). Țara Tandreţei - ţară alegorică, imaginată de domnişoara de Scudery şi de 
alţi romancieri din secolul al XVII-lea (n. tr.). 

Ela Joc de cuvinte în limba franceză: clerc obscur care se pronunţă ca şi clair- 
obscur (clar-obscur) (n. tr.) 

AS Tăbliţe cu însemne al unor funcţii în aparatul judiciar: notar, portărel etc. 
(n. tr.) 

AS Montmorency - localitate pitorească în mijlocul unei păduri, în apropierea 
Parisului (n.k.). 

16! în limba franceză „gobe-or”, de la „gober” (a înghiţi) şi „or”— aur (n. tr.) 
12* Niobe - în mitologie, fiica lui Tantal şi soţia lui Amfion - regele Tebei - 
este simbolul mamei îndurerate; cei 14 copii ai ei (şapte fete şi şapte băieţi) 
au fost ucişi de Apolo şi Diana, copiii Latonei, deoarece Niobe glumise pe 
socoteala slabei fecundităţi a acesteia; înmărmurită de durere, Niobe a fost 
transformată în stâncă (n.k). 

18) 9 Thermidor - 27 iulie, 1794, zi în care iacobinii şi guvernul radical al lui 
Robespierre au fost răsturnaţi de la putere, punându-se astfel capăt perioadei 
violente din Revoluţia franceză, cunoscută sub numele de „Ieroarea lacobină” 
(n.k.). 

19 La Marengo, în Italia, armatele lui Bonaparte i-au învins pe austrieci la 14 
iunie, 1800. Victoria de la Marengo a fost decisivă pentru cariera dictatorială 
şi imperială a lui Napoleon, care a putut să se substituie guvernului 
republican (n.k.). 

4104 Legiunea de onoare - decorație franceză, instituită în 1802 de Napoleon 
Bonaparte; pe atunci prim-consul, pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 
Distincția se acordă şi astăzi de către statul francez şi comportă mai multe 
grade (cavaler, ofiţer, comandor etc. (n.k.). 

1 Nicolas Charlet (1792—1845), desenator francez; a excelat în scene 
militare, având ca eroi preferaţi pe ostaşii din garda imperială. (n. tr.) 

Sa. guvernantă, doică (span. duena) (n.k.). 

43 Child Harold - personaj din poemul lui Byron (1812—1818) Pelerinajul lui 
Child Harold (n.k.). 

44) pebrun (Charles) (1619—1690) cunoscut pictor francez; a decorat palatul 
din Versailles (n.k.). 

(15) denumirea unei partide de whist sau de bridge (n.k.) 

416) Aluzie la personajul din piesele lui Beaumarchais (n. tr.) 

117» La nouvelle H6loise - roman sentimental de ].-]. Rousseau (1761); eroina, 
Julie, e o „nouă Heloiză” prin dragostea ei statornică şi curată pentru tânărul 
Saint-Preux, dragoste care o aminteşte pe cea a Heloizei din secolul al XII-lea 
pentru filosoful Abelard (n.k.). 

118) Ninon de Lenclos - curtezană celebră atât pentru frumuseţea cât şi 
pentru spiritul ei (1620—1705), al cărei salon era foarte frecventat şi despre 
a cărei viaţă aventuroasă s-a vorbit mult. (n.k.) 


419. Gil Blas - eroul romanului lui Lesage (publicat între 1715 şi 1735): 
Istoria lui Gil Blas de Santillane. După o serie de aventuri şi de peripeții, care 
amintesc pe cele din romanele picareşti spaniole, Gil Blas se retrage într-un 
castel şi-şi scrie memoriile (n.k.). 

120 Maria Felicia Garcia Malibran (1808—1836), celebră cântăreaţă din 
Paris, de origine spaniolă (n.k.). 

SALE pair al Franţei - membru (numit de rege) al Camerei aristocratice. În 
timpul Restauraţiei (1815—1830) şi al monarhiei din iulie (1830—1848), 
sistemul legislativ francez era format din două camere: Camera aristocratică, 
a pairiilor, ai cărei membri erau numiţi de rege, şi Camera deputaţilor (a 
reprezentanţilor), care erau aleşi prin vot, dar de către un număr limitat de 
electori (n.k.). 

122). Anne Louise Germaine de Staâl-Holstein (1766—1817), cunoscută mai 
ales ca Madame de Sta€l, a fost o scriitoare elveţiană de limbă franceză. A 
trăit în Paris şi a influenţat gusturile literare în Europa, la cumpăna dintre 
secolele XVIII şi XIX (n.k.). 

123) înfrânt de rivalul său, Sylla, generalul şi consulul roman Caius Marius 
(156—86 î.e.n.) s-a refugiat în locurile unde fusese odinioară Cartagina (n.k.). 
124) Lara” - celebru poem romantic al poetului englez Byron (n.k.). 

125) Aici, ca şi mai departe, dăm o traducere explicativă, fără a recurge strict 
la terminologia heraldică, folosită de Balzac (n. tr.) 

126) foburgul Saint-Germain - cartier din Paris, locuit de aristocrație (n.k.). 
să Joseph Bridau - personaj balzacian; pictor ajuns cu mari greutăţi la 
celebritate; apare în mai multe romane din Comedia umană; modelul pare să fi 
fost Delacroix (n.k.). 

4128) (Hippolyte) Schinner Sommervieux - pictori; personaje balzaciene din 
universul Comediei umane (n.k.). 

129) Didot - familie de tipografi celebri; familia Didot era celebră încă din 
secolul al XVIII-lea în Franţa, mulţi membri ai familiei Didot au adus inovaţii 
în arta tipografică: astfel, Franqois-Ambroise Didot (1730—1804) este 
inventatorul hârtiei veline şi al literelor clasice ale tiparului francez; Leger 
Didot (1767—1829) a construit prima maşină de fabricare a hârtiei-sul, iar 
Firmin Didot (1764—1836) a rămas celebru pentru măiestria gravurilor şi 
literelor sale şi pentru invenţia stereotipiei (n.k.). 

130. Charles Nodier (1780—1844) - scriitor romantic francez (n.k.). 

131 pernardin de Saint-Pierre (Jacques-Henri) - scriitor francez (1737—1814) 
cunoscut mai ales pentru romanul sentimental Paul şi Virginia (n.k.). 

132. Dorat (Jean Dinemandi, zis) (1508—1588), poet din grupul Pleiadei (n. 
tr.) 

1334 Bste vorba de Francois-Renă de Chateaubriand (1768—1848) (n. tr.). 

134) Claude Francois de Meneval (1778—1850), secretar personal al lui 
Napoleon şi biograf al acestuia (n.k.). 

135 Clarisse Harlowe, este un foarte lung roman epistolar, socialo-sentimental 
(14 volume) datorat scriitorului englez Samuel Richardson (1689—1761). 


Romanul a fost mult apreciat în secolul al XVIII-lea, iar Balzac face multe 
referinţe la el în Comedia umană (n.k.) 

136) Corina, eroină a romanului cu acelaşi nume al Doamnei de Stael (apărut 
în 1807) (n.k.). 

137% Aluzie ironică la femeile pedante, cu pretenţii literare, numite în limba 
franceză bas-bleus — ciorapi albaştri (n. tr.) 

138) Daniel d'Arthez - personaj balzacian al Comediei umane. Apare şi în Iluzii 
pierdute, Secretele principesei de Cadignan etc. După cum se crede, în 
d'Arthez - romancierul filosof şi integru - Balzac s-a oglindit pe sine însuşi 
(n.k.). 

139) personaje din comedia „Femeile savante” a lui Moliere (n.k.). 

140. Montaigne (Michel de) - (1533—1502) celebru scriitor şi filosof francez 
din vremea Renaşterii, autorul celebrelor FEsseuri. A fost un umanist epicurian 
antidogmatic; scepticismul său, inspirat din cel antic, are o semnificaţie 
pozitivă, fiind îndreptat împotriva ideologiei medievale (n.k.). 

141) marchiza de Pescaire - este Vittoria Colonna, poetă celebră, soţia lui 
Ferdinand Avalos, marchiz de Pescaire, general spaniol (1489—1525). Moartea 
frumoasei şi tinerei lui soţii l-a lăsat nemângâiat. 

442). personaj din farsa lui Moliere „Vicleniile lui Scapin” (n.k.). 


143) în limba franceză mes petits levers, aluziela ceremonialul care avea loc 
dimineaţa, la curtea regelui Franţei, când suveranul se trezea din somn (n. tr.) 


144) CÂNTECUL TINEREI FETE 


Trezeşte-te, inimă! De pe acum ciocârlia 
Îşi bale aripa in soare, cântând; 

Nu mai dormi, inima mea, căci violeta 
Înalţă spre Dumnezeu lauda trezirii ei. 


Fiecare floare vie şi bine odihnită, 
Deschizând, rând pe rând, ochii ca să se vadă, 
Are in caliciu puţină rouă 

Perlă de-o zi care ii serveşte de oglindă. 


Simţi în aerul pur cum îngerul trandafirilor 
Trece noaptea să binecuvânteze florile; 
Vezi cum pentru el toate au înflorit. 

Vine de sus să le insufleţească culorile. 


Deci trezeşte-te, pentru că ciocârlia 

îşi bate aripa in soare cântând; 

Nimic nu mai doarme, inima mea! 

Violeta înalță spre Dumnezeu lauda trezirii ei. (n. tr.) 

ti Pasionaţii (|. italiană) (n. tr.) 

146) în 1. franceză besants, de la bisantius (în 1. latină), monedă bizantină de 
aur sau de argint, arătând că primul purtător al blazonului a participat la 
cruciade, trecând prin Bizanţ (n. tr.) 


147. în limba franceză Madame, e denumirea dată fiicelor regelui, soţiei 
prinţului moştenitor (Delfinul) şi soţiei fratelui regelui (n. tr.) 

148) Bertrand şi Ratonul - profitor şi exploatat - după personajele din fabula 
lui La Fontaine, „Maimuţa şi pisica”; cea dintâi - Bertrand - e slujită de cea 
de-a doua - Raton - care-i scoate castanele din foc (n.k.). 

149). Desplein - un personaj pomenit deseori în romanele Comediei umane; are 
un rol de prim-plan în povestirea Liturghia unui ateu; ca model i-a servit 
celebrul chirurg francez Dupuytren (1777—1835) (n.k.). 

150% Marchizul d'Aiglemont - personaj balzacian. Legătura dintre Victor 
d'Aiglemont şi contesa de Serisy este amintită în romanul balzacian La 
Duchesse de Langeais (n.k.). 

ua Orgon - personaj din comedia lui Moliere, Tartuffe (1667) (n.k.). 

152 Julie D'Estanges - eroina romanului epistolar sentimental La nouvelle 
Heloise de ].-]. Rousseau (1761) (n.k.). 

153% Morala în acţiune - La Morale en action... (1787) de Laurent Pierre 
Berenger (1749—1822), culegere de texte moralizatoare (n.k.). 

154) Aluzie la comedia Jocul dragostei şi al întîmplării de dramaturgul şi 
romancierul francez Pierre de Chamblain de Marivaux (1688—1763) (n. tr.). 
155) Crinul din vale, Interdicţia, Copilul blestemat - romane din Comedia 
umană a lui Balzac, 

As) Personajul balzacian Fanny Beaupre, loretă, mai apare în romanele 
Beatrix, Splaideurs et miseres des courtisanes, Modeste Mignon, La Muse du 
departement (n.k.). 

157) Aluzie la celebra frază a lui Cezar: Veni, vidi, vici - Am venit, am văzut, 
am învins (n. tr.) 

155) Muntele Aventin - una dintre cele şapte coline ale Romei, locuite în 
Antichitate de popor (plebs); aici s-a refugiat o parte din plebe, în momentul 
revoltei împotriva patricienilor (493 î.e.n.) (n.k.). 

459) Parmentier, Jacquard şi Papin - inventatori francezi: Antoine-Augustin 
Parmentier (1737—1813), farmacist şi agronom francez, unul dintre primii 
specialişti în nutriţie, dietetică şi igienă alimentară; Joseph-Marie Jacguard 
(1752—1834), a inventat un război de ţesut mecanic foarte performant pentru 
acele vremuri; Denis Papin (1647—1712), matematician şi fizician - a inventat 
oala sub presiune şi unul dintre primele motoare cu aburi (n.k.) 

1680) ultima ratio - lat. - mijlocul suprem, ultima scăpare (n.k). 

181). Casa pusă la loterie - piesă de Louis Benoit Picard şi Jean Baptiste Radet; 
a fost reprezentată pentru prima dată la sfârşitul lui 1817 (n.k.). 

162) Codul Civil francez, redactat între 1800 şi 1801 sub privegherea lui 
Napoleon. A legiferat relaţiile de familie, şi de proprietate, rămânând în 
vigoare în Franţa, cu adaptări neesenţiale, până în prima jumătate a sec. XX. 
A influenţat majoritatea codurilor civile redactate în Europa în sec. XIX (n.k.). 
163 g vorba de Muntele de Pietate (n. tr.) 


164) parafernă - Avere aparţinând soţiei, necuprinsă în dotă, pe care o 
administrează ea însăşi (n.k.). 


165). Restauraţia - Este perioada din istoria Franţei dintre 1814 (15) şi 1830, 
numită aşa deoarece în 1814, şi apoi în 1815 dinastia Bourbonilor a fost 
„restaurată” pe tron cu ajutorul armatelor străine care îl învinseseră pe 
Napoleon (n.k.). 

See Joc de cuvinte. În original ficelle, care înseamnă totodată şi şiretlic (n. tr.) 
167) janus - personaj din mitologie. Ianus dobândise de la Saturn calitatea de 
a privi cu o faţă spre trecut şi cu alta spre viitor, din care cauză era 
reprezentat cu două feţe (n.k.) 

188). nec plus ultra - mai departe (mai mult, mai frumos) nu se poate (|. lat.) 
(n.k.). 

169). „Tigru“ - copil-lacheu, a cărui unică atribuţie era să-şi însoţească 
stăpânul când ieşea la plimbare cu trăsura sau călare. Moda „tigrilor”, 
preluată în Franţa din Anglia, este descrisă de Balzac în Banca Nucingen (n. 
tr.) 

170 joc de cuvinte: în limba franceză metier înseamnă meserie şi totodată 
război de ţesut (n. tr.)