Honore De Balzac — Iluzii pierdute

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Iluzii pierdute 
Illusions perdues, 1836-1843, 


CUPRINS: 

Partea întâi. 

CEI DOI POEȚI. 

Prefaţă la prima ediţie. 

Cei doi poeţi. 

Partea a doua. 

UN GENIU PROVINCIAL LA PARIS. 
Prefaţă la prima ediţie. 

Un geniu provincial la Paris. 
Partea a treia. 

CHINURI DE INVENTATOR. 
Prefaţă la prima ediţie. 
Chinuri de inventator. 


DOMNULUI VICTOR HUGOI 

Dumneavoastră care, printr-un privilegiu rezervat unui 
Rafael sau Pitt2, eraţi mare poet la vârsta când oamenii 
sunt încă atât de mici, aţi avut, aidoma lui Chateaubriand, 
aidoma tuturor talentelor adevărate, de luptat cu invidioşii 
ascunşi îndărătul coloanelor de ziar sau pitulaţi prin 
subteranele Presei. Doresc deci ca numele dumneavoastră 
victorios să ajute la victoria acestei opere ce vi-o dedic, şi 
care, după părerea unor persoane, este în egală măsură un 
act de curaj şi o povestire plină de adevăr. Nu se cuvenea 
oare ca şi ziariştii să aparţină, la rând cu marchizii, 
bancherii, doctorii ţi procurorii, lui Molicre ţi Teatrului său? 
De ce dar Comedia umană, urmând preceptul câştigat 


ridendo mores3, ar excepta o putere, atunci când Presa 
pariziană nu exceptă niciuna? 

Sunt fericit, domnule, să mă pot numi în felul acesta. 

Sincerul dumneavoastră admirator şi prieten, DE BALZAC. 

Partea întâi. 

CEI DOI POEȚI. 

Prefaţă la prima ediţie (Cei doi poeţi) 

În decurs de trei ani, din decembrie 1833 şi până în 
decembrie 1836, autorul şi-a publicat cele douăsprezece 
volume care compun primele trei serii de Studii ale 
moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal 
această primă ediţie, i se va ierta faptul de a atrage atenţia 
că atât lucrările retipărite cât şi cele inedite au necesitat o 
muncă egală, căci, dintre acestea din urmă, cele mai multe 
au fost refăcute; în unele dintre ele chiar totul a fost 
reînnoit, şi subiectul şi stilul. Este probabil că şi celelalte 
trei serii, Scene din viaţa politică, Scene din viaţa militară şi 
Scene din viaţa de la ţară, să nu ceară un răstimp mai 
mare; astfel, cei care se interesează de această operă vor 
putea cunoaşte în curând proporţiile ei adevărate, şi vor 
înţelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce 
le cuprinde. 

Dacă autorul revine asupra planului general al operei sale, 
e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se 
înfăţişează publicului, precum şi fiindcă e supusă unor 
critici nemeritate. 

Când un scriitor a întreprins o prezentare completă a 
societăţii, privită sub toate aspectele şi surprinsă în toate 
Fazele ei, pornind de la principiul că starea socială îi 
adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor 
salE. Şi îi deformează până-ntr-atât, încât nicăieri oamenii 
nu se mai aseamănă între ei, şi că ea a creat tot atâtea 
specii câte profesiuni există; că, în sfârşit, omenirea socială 
prezintă tot atâtea varietăţi câte prezintă şi zoologia, nu e 
oare cazul să i se facă unui autor atât de curajos creditul 
unei cât de mici atenţii şi al unei cât de mici îngăduinţe? Nu 


s-ar putea oare bucura şi el de beneficiul acordat ştiinţei, 
căreia i se permite, atunci când îşi întocmeşte monografiile, 
un răgaz pe măsura întinderii lucrării? Oare el nu poate 
înainta pas cu pas în opera sa, fără a fi silit să explice, de 
fiecare dată, că noua sa lucrare este doar o piatră din 
edificiu, şi că toate pietrele ţin una de alta, pentru a alcătui 
într-o bună zi un vast edificiu? În fine, nu e oare un avantaj 
destul de mare că o face cunoscută în detaliu, atunci când 
ansamblul ei este atât de considerabil? Într-adevăr, aici 
fiecare roman nu-i decât un capitol din marele roman al 
societăţii. Personajele fiecărei povestiri se mişcă într-o sferă 
ce n-are altă circumscriere decât a societăţii înseşi. Atunci 
când se întâmplă ca unul dintre aceste personaje, cum e 
domnul de Rastignac din Moş Goriot, să fie părăsit la 
mijlocul carierii sale, înseamnă că îl veţi reîntâlni în Profil 
de marchiză (Studiu de femeie), în Interdicţia (Punerea sub 
interdicţie), în Marea Finanţă (Casa Nucingen) sau în Pielea 
de sagri, acţionând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a 
dobândit şi fiind în legătură cu toate evenimentele la care 
oamenii de o înaltă valoare participă în realitate. Observaţia 
aceasta se aplică mai tuturor personajelor care figurează în 
această lungă istorie a societăţii: personajele de seamă ale 
unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar 
putea crede, totuşi numărul lor se va ridica la un mai puţin 
de o mie în această operă, care, la o primă evaluare, 
urmează să cuprindă douăzeci şi cinci de volume4, în 
partea sa cea mai descriptivă, e drept; astfel că, măcar sub 
acest raport, ea va fi fidelă. 

Autorul mărturiseşte aşadar deschis că îi este greu să ştie 
unde va avea să se oprească o lucrare a sa, atunci când, 
prin felul în care se publică, îi e imposibil să o determine, 
din capul locului, în întregime. Observaţia aceasta este 
necesară şi în fruntea Iluziilor pierdute, din care volumul de 
faţă nu cuprinde decât introducerea. Planul iniţial nu 
prevedea mai mult; dar, în timpul executării lui, totul s-a 
schimbat; împărţirea inexorabilă pe tomuri era fixată, iar 


speculaţia editorială nu putea aştepta, astfel că autorul a 
fost nevoit să se oprească la limita stabilită de el însuşi 
operei. La început, nu era vorba decât de o comparaţie 
între moravurile din provincie şi cele ale vieţii pariziene; 
autorul îşi propusese să înfăţişeze acele iluzii pe care 
oamenii şi le fac în provincie unii asupra altora din lipsa 
termenilor de comparaţie, şi care ar da naştere la 
adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu 
s-ar obişnui până-ntr-atâta cu atmosfera de acolo şi cu 
fericitele necazuri ale vieţii lor, încât oriunde în altă parte ei 
suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l 
priveşte, autorul a avut deseori prilejul să admire buna 
credinţă cu care provincialii îţi prezintă o femeie destul de 
prostuţă drept foarte deşteaptă, sau o urâţică oarecare 
drept o femeie încântătoare... Dar, zugrăvind cu îngăduinţă 
interiorul unui menaj şi revoluțiile dintr-o mică tipografie de 
provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în 
introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia 
autorului. Când copiem natura, săvârşim cu bună credinţă 
erori: adesea, cuprinzând cu ochii o privelişte, nu-i ghicim 
de la început adevăratele dimensiuni; cutare drum părea la 
prima vedere o simplă potecă, vâlceaua devine mai apoi o 
vale, iar muntele cel uşor de trecut când îl vezi de departe 
cere o zi întreagă de urcuş. Tot astfel, Iluziile pierdute nu se 
referă numai la un tânăr ce se crede mare poet şi la femeia 
care îi întreţine această credinţă aruncându-l în vârtejul 
Parisului, sărac şi fără sprijin. Raporturile dintre Paris şi 
provincie, funesta atracţie exercitată de acest oraş au 
arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o faţă 
nouă: dintr-odată, el s-a gândit la marea plagă a acestui 
veac: gazetăria, care devorează atâtea existenţe, atâtea 
gânduri frumoase, şi care produce înspăimântătoare reacţii 
în modestele regiuni ale vieţii din provincie. El s-a gândit în 
deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea 
pe care familiile şi le fac despre copiii înzestrați cu unele 
însuşiri de geniu, fără a avea însă şi voinţa care le dă un 


sens, fără a deţine şi virtuțile care înăbuşă abaterile. 
Tabloul deci s-a extins. În loc de o singură faţă a vieţii 
individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase 
feţe ale secolului nostru, de o faţă pe cale de a se uza, aşa 
cum s-a uzat şi imperiulb; de aceea trebuie să ne grăbim a 
O zugrăvi, ca nu cumva ceea ce e încă viu să ajungă un 
cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul îşi dă seama că 
în asta constă o mare, dar şi grea sarcină. Dezvăluind 
moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să 
roşească nu numai o frunte; totodată va explica însă şi 
multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existenţe 
literare pline de speranţe frumoase care au sfârşit totuşi 
rău. În fine, succesele ruşinoase ale câtorva oameni 
mediocri îşi vor afla astfel justificarea, în dauna 
protectorilor lor şi poate chiar a firii omeneşti. 

Când îşi va sfârşi autorul pânza? Nu ştie, dar o va sfârşi. 
Această dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la 
Louis Lambert, fie la Fiul blestemat, fie la Capodopera 
necunoscută6, şi, de fiecare dată, nu i-a lipsit lui răbdarea, 
ci publicului, căruia aceste amănunte îi sunt - de ce n-am 
spune-o? - indiferente; el cere cărţi, fără să-i pese câtuşi de 
puţin de felul în care se fac. 

Paris, 15 ianuarie 1837 

Cei doi poeţi”? 

Pe vremea când începe povestirea de faţă, nici presa lui 
Stanhope8, nici sulurile de distribuit cerneală nu funcționau 
încă în micile tipografii din provincie. Deşi specialitatea sa îl 
ţinea în legătură cu tipografiile din Paris, oraşul Angouleme 
se slujea tot de teascuri de lemn - de unde vine expresia 
gem teascurile, astăzi fără aplicaţie. Tipografiile înapoiate 
de acolo foloseau încă şomoioagele de piele date cu 
cerneală, cu care unul dintre presari tampona caracterele. 
Placa mobilă, unde se aşază forma plină de litere, peste 
care se aplică apoi coala de hârtie, era tot de piatră şi 
îndreptăţea denumirea de marmură. Rapidele prese 
mecanice de azi ne-au făcut să dăm până într-atâta uitării 


acest mecanism, căruia îi datorăm - cu toate cusururile lui - 
minunatele cărţi ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi şi 
Didot9, încât suntem nevoiţi a folosi şi noi denumirile 
vechilor unelte cărora JerOme-Nicolas Sechard le purta o 
dragoste superstiţioasă, deoarece îşi au rolul lor în această 
lungă şi - poate - neînsemnată povestire. 

Acest Sechard, pe vremuri, făcuse parte din breasla 
tescuitorilor sau presărilor, cărora zeţarii le zic urşi. 
Mişcările de du-te-vino, întrucâtva asemănătoare cu ale 
urşilor în cuşcă, şi pe care le fac presării umblând de la 
cerneală la presă şi de la presă la cerneală, le-au atras de 
bună seamă această poreclă. La rândul lor, urşii le-au zis 
zeţarilor maimuțe, din pricina veşnicei îndeletniciri a 
acestora de a scotoci prin cele o sută cincizeci şi două de 
căsuțe spre a-şi lua literele de care au nevoie. Prăpădul din 
179310 îl găseşte pe Sechard în vârstă de aproape cincizeci 
de ani şi însurat. Astfel că, fiind şi în vârstă şi căsătorit, 
scăpă de mobilizarea cea mare la care fură supuşi mai toţi 
lucrătorii. Bătrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al 
cărei patron - sau fraierul, cum i se mai zice - murise 
tocmai atunci, lăsând o văduvă fără copii. Întreprinderea se 
văzu ameninţată de o apropiată ruină: ursul, rămas singur, 
nu era în stare să se preschimbe în maimuţă, deoarece, 
tipograf fiind, nu ştiuse vreodată nici să scrie, nici să 
citească. Fără a ţine seama de acest lucru, un reprezentant 
al poporului, grăbit să răspândească faimoasele decrete ale 
Convenţiuniil 1, îl învesti pe tescuitor cu brevetul de 
meşter-tipograf, rechiziţionându-i totodată şi tipografia. 
După ce primi brevetul cel primejdios, cetăţeanul Sechard o 
despăgubi pe văduva patronului său aducându-i economiile 
neveste-sii, cu care plăti la jumătate de preţ utilajul 
tipografiei. Până aici fusese uşor. Acuma însă, trebuia să 
tipărească fără greşeală şi fără întârziere decretele 
republicane. În această grea situaţie, J&r6me-Nicolas 
Sechard avu norocul să dea peste un nobil marsiliez care 
nu voia nici să emigreze ca să nu-şi piardă moşiile, nici să 


iasă la lumină ca să nu-şi piardă capul, şi care nu-şi putea 
câştiga pâinea decât găsindu-şi vreo îndeletnicire. Domnul 
conte de Maucombe îmbrăcă aşadar sărăcăciosul halat al 
unui şef de atelier de provincie; culese, citi şi corectă el 
însuşi decretele care prevedeau pedeapsa cu moartea 
pentru cetăţenii care-i ascundeau pe nobili. Ursul, ajuns 
fraier, le tipărea şi le dădea la afişat; şi amândoi scăpară 
teferi şi nevătămaţi. În 1795, după ce trecu vârtejul Terorii, 
Nicolas Sechard fu silit să-şi caute un alt factotum, care să-i 
fie zeţar, corector şi şef de atelier. Un abate, ajuns mai pe 
urmă episcop sub Restauraţie, şi care refuza pe atunci să 
presteze jurământul, îl înlocui pe contele de Maucombe 
până în ziua în care primul consul restabili religia catolică. 
Contele şi episcopul se întâlniră mai târziu pe aceeaşi bancă 
în Camera pairilor12. Dacă în 1802 JerGme-Nicolas Sechard 
nu ştia să citească şi să scrie mai bine decât în 1793, 
strânsese în schimb destui bănişori ca să-şi poată plăti un 
şef de atelier. Fostul breslaş, atât de nepăsător altădată faţă 
de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuţele şi 
urşii săi. Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia. În 
ziua în care fostul presar întrevăzu posibilitatea de a face 
avere, interesul trezi în el o agerime negustorească lacomă, 
bănuitoare şi pătrunzătoare. Cu practica lui îndelungată, îi 
dădea mâna să ia în derâdere teoria. Ajunsese să aprecieze 
din ochi preţul unei pagini sau al unei coli, după soiul de 
caractere folosite. Le explica clienţilor săi, care nu se 
pricepeau în ale tipografiei, că literele aldine costau mai 
scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de 
rând, spunea că erau mai greu de mânuit. Nepricepând 
nimic din munca tipografică numită cules, îi era atât de 
teamă să nu se înşele, încât nu încheia niciodată decât 
învoielile în care el avea partea leului. Dacă zeţarii lucrau 
cu ora, nu-i slăbea o clipă din ochi. Cum afla de vreun 
fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpăra marfa pe nimica 
toată şi o băga în magazia lui. Astfel că, încă de pe atunci, 
pusese mâna şi pe casa în care era adăpostită tipografia din 


vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: 
rămase văduv şi nu avu decât un fiu; îl dădu la liceul din 
oraş, nu atât ca să-l scoată învăţat, cât ca să-şi pregătească 
un urmaş; se purta aspru ca să prelungească durata 
autorităţii părinteşti asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl 
punea să stea la casă, spunându-i că trebuie să înveţe cum 
se câştigă banul, spre a putea la rându-i, odată şi odată, să-l 
răsplătească pe sărmanu-i părinte, care se strâmtora ca să-l 
crească pe el. La plecarea abatelui, Sechard îl numi şef de 
atelier pe unul dintre cei patru zeţari pe care viitorul 
episcop i-l recomandase a fi cel mai cinstit şi mai destoinic. 
În felul acesta, omul nostru putea să se descurce până în 
momentul când fiul său avea să preia conducerea 
întreprinderii, care urma a se mări trecând în mâini mai 
tinere şi mai pricepute. David Sechard fu un elev strălucit la 
liceul din Angouleme. Deţi era un urs care făcuse avere fără 
învăţătură şi fără educaţie şi dispreţuia nespus ştiinţa, 
bătrânul Sechard îşi trimise fiul la Paris pentru studii mai 
înalte în ale tipografiei; însă îl povăţui atât de stăruitor să 
adune bani mulţi într-un loc căruia el îi zicea „raiul 
lucrătorilor”, atrăgându-i atenţia să nu se bizuie pe punga 
lui tătâne-său, încât desigur că socotea şederea fiului său în 
ţara înţelepciunii drept un mijloc de a-şi atinge țelul vieţii. 
Învăţând meseria, David îşi desăvârşise în acelaşi timp şi 
educaţia la Paris. Şeful de atelier de la tipografia Didot 
ajunse astfel un savant. Către sfârşitul anului 1819, David 
Sechard părăsi Parisul fără a-l fi costat nici un ban pe taică- 
său, care îl chema înapoi ca să-i predea conducerea 
afacerilor. 

Tipografia lui Nicolas Sechard scotea pe atunci singurul 
ziar de anunţuri judiciare existent în acel departament, 
deţinând totodată şi exclusivitatea lucrărilor prefecturii şi 
ale episcopiei, trei surse straşnice de venituri pentru un om 
tânăr şi întreprinzător. 

Chiar în vremea aceea, fraţii Cointet, fabricanți de hârtie, 
cumpăraseră de la prefectura din Angouleme cel de-al 


doilea brevet de tipograf. Bătrânul Sechard se complăcuse 
până atunci într-o desăvârşită inactivitate, fiind ajutat la 
aceasta şi de crizele militare care, în timpul imperiului, 
înăbuşiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina 
pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui 
deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea 
tipografie. Aflând vestea, bătrânul Sechard se bucură că 
lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui şi 
fraţii Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine 
m-ar fi răpus, îşi zise el; însă un tânăr crescut la domnii 
Didot o s-o scoată la capăt.” Septuagenarul tânjea după 
vremea când avea să trăiască fără nici o bătaie de cap. 
Dacă în arta tipografică înaltă avea puţine cunoştinţe, 
trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care 
lucrătorii au botezat-o cu haz beţiografie, artă prea- 
preţuită de divinul autor al lui Pantagruel13, dar a cărei 
cultivare, cu atâta înverşunare urmărită de societăţile zise 
de temperanţă, e din zi în zi mai părăsită. Jer6me-Nicolas 
Sechard, credincios sorții pe care i-o hărăzise numele14, 
era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât 
şi cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, 
înclinare atât de firească la urşi, încât domnul de 
Chateaubriand a remarcat-o până şi la adevărații urşi din 
America15; dar filosofii au observat că obiceiurile din 
tinereţe revin cu mai multă putere la bătrâneţe. Sechard 
confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi 
plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs 
semne care îi dădeau o înfăţişare originală: nasul luase 
mărimea şi forma unui A majuscul de corpul tipografic 
maxim, obrajii brăzdaţi de vine semănau cu unele frunze de 
vită pline de umflături vinete ori vişinii, şi adesea albe la 
mijloc; părea o trufă16 uriaşă înfăşurată în viţe de toamnă. 
Ascunşi sub două sprâncene groase ca două tufişuri 
încărcate de zăpadă, ochii mici, cenuşii, în care strălucea 
viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până şi dragostea 
părintească, îşi păstrau chiar şi la beţie isteţimea. Capul 


pleşuv, dar pe de lături cu păr, cărunt şi creţ încă, îţi 
amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La 
Fontaine17. Era scurt şi pântecos ca un opaiţ de pe vremuri 
care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele 
de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus 
din naştere: ca şi învăţătura multă, beţia îl îngraşă pe cel 
gras şi îl slăbeşte pe cel slab. JerGme-Nicolas Sechard purta 
de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai 
întâlneşte încă, în unele provincii, pe capul toboşarului de la 
primărie. Îşi punea vestă şi pantaloni de catifea verzuie. În 
sfârşit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriţi 
de bumbac şi pantofi cu catarame de argint. Costumul 
acesta care, sub haina de burghez, îl mai trăda încă pe 
vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile şi 
obiceiurile lui, îi înfăţişa atât de limpede viaţa, încât ai fi zis 
că omul nostru se născuse gata înveşmântat; nici nu ţi l-ai fi 
putut închipui fără aceste straie, după cum nu-ţi poţi 
închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul 
tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, 
retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca să-i zugrăvească 
firea. În ciuda cunoştinţelor cu care fiu-său urma să vină de 
la renumita şcoală a tipografiei Didot, el îşi propuse să facă 
tocmai cu acest fecior afacerea straşnică pe care o plănuia 
de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia 
să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu 
exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe 
singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător 
ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: 
ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să 
cumpere ieftin; fiul devenea deci un duşman ce trebuia 
învins. Această schimbare a sentimentului în interes 
personal, de! obicei înceată, întortocheată şi tăinuită la 
oamenii binecrescuţi, fu rapidă şi făţişă la bătrânul urs, 
care dovedi cât era de tare beţiografia vicleană faţă de 
tipografia învățată în şcoli. La sosirea feciorului, bătrânul îi 
arătă dragostea negustorească pe care o au cei şireţi faţă 


de aceia pe care vor să-i înşele: se purtă cu elca un 
îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu braţul, îi spuse pe unde să 
calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească 
patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, 
la o masă bogată, după ce încercase să-l ameţească dându-i 
să bea, JerOme-Nicolas Sechard, cherchelit zdravăn, îi trase 
un: „Hai să vorbim şi de afaceri!”, rostit printre neîncetate 
sughiţuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. 
Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos şi de pe 
urmA. Beţiei, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de 
atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de 
ani „cu ghiuleaua de picioare” - cum zicea el -, nu voia s-o 
mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie 
negreşit fraierul. 

Aici, poate, e necesar să spunem câteva vorbe şi despre 
întreprindere. Tipografia, situată la colţul străzii Beaulieu 
cu piaţa du Murier, fusese instalată acolo spre sfârşitul 
domniei lui Ludovic al XIV-lea18. De aceea, de multă vreme, 
tot ce se afla acolo fusese hărăzit numai exploatării acelei 
industrii. Parterul alcătuia o singură mare încăpere, 
luminată prin două geamlăcuri, unul dând spre stradă, iar 
celălalt spre o curte interioară. La biroul patronului se 
putea ajunge şi pe o alee. Dar, în provincie, lucrul într-o 
tipografie e totdeauna obiectul unei curiozităţi atât de vii, 
încât clienţii preferau să intre pe uşa cu geamuri de lângă 
vitrina de la stradă, deşi erau nevoiţi să coboare câteva 
trepte, atelierul aflându-se sub nivelul străzii. Curioşii, cu 
gura căscată, nu luau seama la neajunsurile trecerii prin 
strâmtorile atelierului. Dacă se uitau la colile întinse ca 
nişte leagăne pe frânghiile prinse de grinzi, se ciocneau de 
şirurile de regaluri cu litere, sau îşi pierdeau pălăriile 
izbindu-se de barele de fier ce susțineau presele. Dacă 
urmăreau mişcările sprintene ale vreunui zeţar ce-şi 
umplea pumnul cu litere din cele o sută cincizeci şi două de 
căsuțe din regatul său, citindu-şi copia, recitindu-şi rândul 
cules şi mai băgând în fugă o albitură, se poticneau într-un 


teanc de hârtie muiată pusă la uscat cu nişte greutăţi 
deasupra, sau se loveau cu şoldul de colţul vreunei laviţe; 
toate astea spre marele haz al urşilor şi maimuţelor. Nu se 
pomenise vreodată ca cineva să ajungă cu bine până la cele 
două mari cuşti situate la capătul acestei hrube, care 
alcătuiau două nenorocite de pavilioane cu faţa spre curte, 
şi în care tronau într-o parte şeful de atelier, iar în cealaltă 
patronul. În curte, zidurile erau frumos decorate cu viţă de 
vie care, ţinând seama de faima patronului, dădea o 
atrăgătoare culoare locală. În fund, şi sprijinit de zidul 
negru din mijloc, se ridica un fel de şopron şubred, unde se 
uda şi se tăia hârtia. 'Tot acolo se afla şi jgheabul în care se 
spălau, înainte şi după tiraj, formele, sau, ca să folosim 
limbajul obişnuit, planşele cu litere: prin el se scurgea la 
vale un amestec de cerneală cu lături de-ale casei, care îi 
făcea pe ţăranii veniţi în zilele de târg să creadă că acolo se 
spăla pe faţă necuratul. De o parte a şopronului era 
bucătăria casei, iar de cealaltă, magazia de lemne. Etajul 
întâi al casei, deasupra căruia nu mai erau decât două 
camere de mansardă, cuprindea trei încăperi. Cea dintâi, 
care ţinea cât şi aleea - mai puţin locul ocupat de scara de 
lemn putred - era luminată dinspre stradă de o ferestruică 
lunguiaţă iar dinspre curte de un cehi de geam, şi slujea şi 
de anticameră şi de sufragerie. Spoită numai cu var, bătea 
la ochi prin cinica simplitate a avariţiei negustoreşti: 
podeaua murdară nu fusese nicicând spălată; mobilierul se 
compunea numai din trei scaune şubrede, o masă rotundă 
şi un bufet aşezat între două uşi care dădeau într-un 
dormitor şi într-un salon; ferestrele şi uşa erau negre de 
urmele mâinilor soioase; încăperea era mai totdeauna plină 
cu teancuri de hârtie albă sau tipărită, iar pe baloturi 
întâlneai deseori desertul, clondirele şi mâncărurile lui 
JerGme-Nicolas Sechard. Dormitorul avea o fereastră cu 
cadru de plumb ce da spre curte, iar pe pereţi atârnau 
covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe 
faţada caselor de ziua Sfintei-împărtăşanii. Se mai vedeau 


un pat mare cu coloane, polog, iconiţe şi o cuvertură de 
mătase roşie, două fotolii desfundate, două scaune de nuc, 
un Mic birou vechi, iar, pe cămin, o pendulă. Această 
cameră, în care domnea o atmosferă patriarhală, fusese 
rânduită de jupân Rouzeau, predecesorul şi patronul lui 
JerOme-Nicolas Sechard. Salonul, modernizat de răposata 
doamnă Sechard, înfăţişa ochilor nişte înfiorătoare 
lemnării, zugrăvite într-un albastru ţipător; pereţii erau 
împodobiţi cu un tapet de hârtie reprezentând scene 
orientale, colorate cafeniu pe fond alb; iar mobila consta din 
şase scaune îmbrăcate în piele albastră şi cu spătare în 
formă de liră. Cele două ferestre, grosolan boltite, şi prin 
care privirea îmbrăţişa piaţa du Murier, stăteau fără 
perdele, iar căminul nu avea nici candelabre, nici pendulă, 
nici oglindă. Doamna Sechard murise tocmai în toiul 
înfăptuirii planurilor sale de înfrumusețare a salonului, iar 
ursul, neresimţind nevoia unor îmbunătăţiri care nu-i 
aduceau nici un câştig, le părăsise. În această încăpere, 
JerGme-Nicolas Sechard, pede titubante19, îşi aduse fiul şi-i 
arătă pe masa rotundă un inventar al utilajului tipografiei, 
întocmit - sub conducerea lui - de către şeful de atelier. 

— Ia citeşte asta, băiete, zise JerOme-Nicolas Sechard, 
mutându-şi privirea „afumată” de la hârtie la băiat şi de la 
băiat la hârtie. Să vezi ce comoară de tipografie îţi dau! 

— Trei prese de lemn susţinute de bare de fier, cu 
marmură de fontă...” 

— Mie mi se datorează îmbunătăţirea asta, îl întrerupse 
bătrânul Sechard. 

— Cu toate ustensilele: vase de cerneală, şomoioage de 
piele, bănci etc., o mie şase sute de franci”! Păi, tată, zise 
David Sechard scăpând inventarul din mâini, presele tale 
sunt nişte vechituri care nu fac nici cincizeci de franci şi nu- 
s bune decât de pus pe foc. 

— Vechituri?... exclamă bătrânul Sechard, vechituri?... Ia 
inventarul şi hai jos! O să vezi şi tu dacă invențiile voastre, 
prost lucrate, fac treabă aşa de bună ca uneltele astea vechi 


dar încercate. Pe urmă, n-o să-ţi mai dea mâna să vorbeşti 
aşa despre nişte piese minunate care merg strună şi care or 
s-o mai ducă cât trăieşti tu, fără să aibă nevoie de vreo 
reparaţie. Vechituri! Da, vechituri, dar de pe urma cărora îţi 
vei câştiga pâinea de toate zilele! Vechituri pe care tatăl tău 
le-a mânuit timp de douăzeci de ani şi care l-au ajutat să te 
facă ceea ce eşti azi. 

Tatăl cobori în goană scara şubredă, tocită şi scârţâitoare, 
fără să se clatine; deschise uşa care dădea în atelier, se 
repezi la prima presă, unsă şi curăţită din vreme pe ascuns, 
şi-i arătă pistoanele puternice de stejar, lustruite de ucenic. 

— Nu-i asta o mândreţe de presă? zise el. 

În ea se afla tocmai o invitaţie de nuntă. Bătrânul urs lăsă 
în jos rama peste aşternut, şi aşternutul peste marmură, pe 
care o împinse sub presă; trase căruţul, desfăşură frânghia 
ca să aducă marmura înapoi, ridică aşternutul şi rama cu 
îndemânarea unui urs tânăr. Presa, mânuită astfel, scoase 
un sunet atât de plăcut, încât ai fi zis că e o păsărică ce s-a 
ciocnit din zbor într-un geam. 

— Văzut-ai măcar o singură presă englezească în stare să 
meargă ca asta? îl întrebă tatăl pe fiul său, mirat. 

Bătrânul Sechard alergă pe rând la a doua şi a treia presă, 
punându-le pe fiecare în mişcare cu aceeaşi îndemânare. 
Cea din urmă înfăţişă ochilor săi tulburaţi de vin un loc 
necurăţat de ucenic; beţivul, după ce înjură straşnic, apucă 
un colţ al redingotei ca să-l frece, ca un geambaş care îi mai 
dă un lustru calului înainte de a-l vinde. 

— Cu aste trei prese, şi fără şef de atelier, poţi câştiga 
nouă mii de franci pe an, David. În calitate de viitor asociat, 
mă opun să le înlocuieşti cu blestematele alea de prese de 
fontă, care uzează caracterele. Aţi rămas toţi cu gura 
căscată la Paris, când aţi văzut invenţia afurisitului ăluia de 
englez, un duşman al Franţei, care a vrut să-i îmbogăţească 
pe turnătorii de litere. Aha! vă trebuie Stanhopi! eu n-am ce 
face cu Stanhopii voştri care costă fiecare câte două mii 
cinci sute de franci, aproape de două ori mai mult decât 


toate trei nestematele mele laolaltă, şi care îţi tocesc litera, 
fiindcă n-au elasticitate. Eu n-am învăţat carte ca tine, dar 
ţine minte asta: viaţa Stanhopilor înseamnă moartea 
caracterelor. Cu aste trei piese faci treabă bună, lucrarea e 
bine trasă şi localnicii n-or să-ţi ceară altceva. Poţi să 
tipăreşti cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, că n-o să-ţi 
plătească o para mai mult. 

— Item20, citi mai departe David, cinci mii de livre de 
caractere provenind din turnătoria domnului Vaflard...” La 
numele acesta, elevul fraţilor Didot nu se putu stăpâni să nu 
zâmbească. 

— Râzi, râzi! După doisprezece ani, caracterele sunt încă 
noi. Asta zic şi eu turnător! Domnul Vaflard e om cinstit, 
care pune material bun; şi, pentru mine, cel mai bun 
turnător e acela la care te duci cât mai rar. 

— „... socotite la zece mii de franci”, reluă David. Zece mii 
de franci, tată! păi, asta înseamnă doi franci livra, pe când 
domnii Didot îşi vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. 
Fiarele tale nu fac nici un franc livra, adică nici cât costă 
fonta din ele. 

— Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor şi roadelor 
domnului Gille, fost pe vremuri tipograful împăratului, nişte 
caractere care fac şase franci livra, nişte capodopere de 
gravură, cumpărate acum cinci ani, şi dintre care multe 
sunt încă neîntrebuinţate? Uite! Bătrânul Sechard apucă 
vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseseră încă folosite 
şi i le arătă. Eu nu-s tobă de carte, nu ştiu să citesc şi să 
scriu, dar ştiu destule ca să-mi dau seama că literele firmei 
Gille sunt străbunicile englezelor de la domnii Didot ai tăi. 
Uite o rondă de cicero căreia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, 
arătându-i o căsuţă şi luând din ea un M. 

David îşi dădu seama că nu se putea sta de vorbă cu tatăl 
său. Trebuia ori să admită totul, ori să refuze totul; avea de 
ales între nu şi da. Bătrânul urs cuprinsese în inventar până 
şi frânghiile de întins. Cea mai mică ramă, scândurile, 
străchinile, piatra şi periile de spălat, toate erau socotite cu 


grija unui avar. 'lotalul se ridica la treizeci de mii de franci, 
în care se cuprindea şi brevetul de meşter tipograf şi 
clientela. David se întreba dacă afacerea merita sau nu să 
fie făcută. Văzându-şi fiul că nu dă nici un răspuns cu 
privire la suma totală, bătrânul Sechard începu să se 
îngrijoreze; căci el prefera o discuţie violentă unei acceptări 
tăcute. În acest fel de învoieli, tocmeala e o dovadă că ai de- 
a face cu un negustor priceput care-şi apără interesele. 
„Cine bate palma la orice învoială - zicea bătrânul Sechard 
- nu prea se ţine de ea.” Tot spionând gândul băiatului, îi 
făcu numărătoarea sărăciilor de unelte necesare exploatării 
unei tipografii în provincie; îl duse pe David în faţa unei 
prese de lustruit, apoi în faţa unei maşini de tăiat hârtia, 
lăudându-le folosul şi trăinicia. 

— Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui 
ca, în tipografie, să fie plătite mai scump decât cele noi, aşa 
cum se face la aurării. 

Nişte viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen21, pe 
Amor ori nişte morţi ce ridicau lespedea mormântului 
descriind un V sau un M, ca şi nişte cadre enorme cu măşti 
pentru afişele de spectacole, deveniră, datorită vorbăriei de 
beţiv a lui Jer6me-Nicolas, nişte obiecte de cea mai mare 
valoare. Îi spunea fiului său că obiceiurile provincialilor 
erau atât de înrădăcinate, încât degeaba ar încerca să le 
dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, JerOme- 
Nicolas Sechard, se străduise să le vândă almanahuri mai 
bune decât Dublul Liegeois22, tipărit pe hârtie de 
împachetat! Ei bine! adevăratul Dublu Liegeois fusese 
preferat celor mai minunate almanahuri. David o să-şi dea 
repede seama de importanţa acestor vechituri, vânzându-le 
mai scump decât cele mai costisitoare noutăţi. 

— Ehei! băiatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. 
Dacă un om de la mahala vine să-i tipăreşti invitaţia de 
nuntă, şi tu i-o faci fără vreun amoraş cu ghirlande, nici n-o 
să se creadă însurat, şi ţi-o va aduce înapoi dacă nu vede pe 
ea decât un M23, ca la domnii tăi Didot, care or fi ei fala 


tipografiei, dar ale căror invenţii n-au să pătrundă în 
provincie nici într-o sută de ani. Asta e! 

Oamenii generoşi sunt proşti negustori. David era din 
acele firi sfielnice şi blânde care se sperie de o discuţie şi 
care se dau bătuţi când adversarul îi atinge cam prea mult 
la inimă. Sentimentele lui înalte şi autoritatea pe care 
bătrânul beţiv o păstrase încă asupra lui îl făceau şi mai 
incapabil să se tocmească pentru bani cu tată-său, mai ales 
că el îl credea animat de cele mai bune intenţii; căci la 
început lăcomia lui interesată o atribui dragostei pe care 
tipograful o avea pentru uneltele sale. Totuşi, deoarece 
JerGme-Nicolas Sechard cumpărase totul de la văduva 
Rouzeau cu zece mii de franci în asignate24 şi, deoarece, în 
situaţia actuală, treizeci de mii de franci erau un preţ prea 
ridicat, fiul exclamă: 

— Tată, mă omori! 

— Cum? eu care ţi-am dat viaţa?... zise bătrânul beţiv 
ridicând mâna spre frânghiile de sus. Păi, David, la cât 
evaluezi tu brevetul? Ştii tu cât face Jurnalul de anunţuri cu 
jumătate de franc rândul, privilegiu care, singur, luna 
trecută, a adus un beneficiu de cinci sute de franci? 
Băiatule, deschide registrele şi vezi cât produc afişele şi 
imprimatele prefecturii, ale primăriei şi ale episcopatului! 
Eşti un leneş care dă averii cu piciorul. Stai să te tocmeşti 
pentru calul care te va duce la o moşioară de toată 
frumuseţea, ca aceea de la Marsac. 

La acest inventar era anexat un contract de asociaţie între 
tată şi fiu. Bunul părinte închiria asociaţiei casa lui în 
schimbul sumei de o mie două sute de franci, cu toate că el 
nu o cumpărase decât cu şase sute, şi pe deasupra îşi 
rezerva şi una dintre cele două camere de la mansardă. 
Până ce David Sechard nu restituie cei treizeci de mii de 
franci, beneficiile se împart pe din două; în ziua în care îi 
achită tatălui suma în întregime, devine singurul şi unicul 
proprietar al tipografiei. David evaluă brevetul, clientela şi 
ziarul, fără să ia în seamă uneltele; socoti că va putea plăti, 


şi primi condiţiile. Obişnuit cu tocmelile ţărăneşti şi 
neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatăl fu 
mirat de o hotărâre atât de pripită. 

„Să se fi îmbogăţit fiu-meu? îşi zise el, sau născoceşte ceva 
ca să nu-mi plăteascăa?” 

La gândul ăsta, îi puse tot soiul de întrebări ca să afle dacă 
avea bani, pentru ai-i lua ca acont. Curiozitatea tatălui trezi 
bănuiala fiului. David rămase de nepătruns. A doua zi, 
bătrânul Sechard, cu ajutorul ucenicului, îşi duse, în 
camera de la etajul al doilea, mobilele pe care plănuia să le 
transporte apoi la ţară cu căruțele ce se întorceau goale de 
la târg. Îi predă cele trei camere de la etajul întâi, fără 
mobilă, tot aşa cum îl puse în posesia tipografiei fără să-i 
dea un sfanţ ca să-şi plătească lucrătorii. Când David îl rugă 
ca, în calitate de asociat, să contribuie la cheltuielile 
necesare exploatării comune, bătrânul presar se făcu a nu 
înţelege. Când îşi predase tipografia, nu-şi luase obligaţia să 
dea şi bani, zicea el; el îşi dăduse partea lui. Încolţit de 
logica băiatului, îi răspunse că el, când cumpărase 
tipografia de la văduva Rouzeau, o scosese la capăt fără un 
ban. Dacă el, lucrător lipsit de cunoştinţe, izbândise, un elev 
de la Didot va realiza lucruri şi mai frumoase. De altminteri, 
David câştigase bani în urma învăţăturii, plătită de bătrânul 
său părinte cu sudoarea frunţii, aşa că putea prea bine să-i 
întrebuinţeze astăzi. 

— Ce-ai făcut cu depunerile tale? îl întrebă, reluând atacul 
spre a lămuri problema pe care tăcerea feciorului o lăsase 
nelămurită în ajun. 

— Păi, n-a trebuit să trăiesc, să-mi cumpăr cărţi? răspunse 
David mânios. 

— A! cumpărai cărţi? O să faci atunci afaceri proaste. 
Oamenii care cumpără cărţi nu sunt buni să le tipărească, 
răspunse ursul. 

David suportă cea mai grozavă dintre umiliri, aceea 
pricinuită de înjosirea la care te supune un tată; fu nevoit să 
înfrunte valul de argumente meschine, plângăreţe, laşe, 


negustoreşti, cu care bătrânul avar îşi sprijinea refuzul. Îşi 
înăbuşi durerea în suflet văzându-se singur, fără reazem, 
descoperind că taică-său e un speculant, pe care, din 
curiozitate filosofică, voi să-l cunoască până în fundul 
sufletului. Îi atrase atenţia că nu-i ceruse niciodată 
socoteală de averea mamei. Dacă această avere nu 
compensa preţul tipografiei, cel puţin să servească la 
exploatarea în comun. 

— Averea maică-tii, zise bătrânul Sechard, era inteligenţa 
şi frumuseţea ei! 

La răspunsul acesta, David îl ghici pe taică-său în 
întregime şi înţelese că, pentru a obţine ceea ce i se 
cuvenea, ar trebui să deschidă un proces fără sfârşit, 
costisitor şi dezonorant. Sufletul acesta nobil acceptă 
povara ce avea să-i apese umerii, căci îşi dădea seama cu 
câtă strădanie îşi va achita îndatoririle contractate faţă de 
tată. 

„Voi munci, îşi zise el. La urma urmelor, dacă o să-mi fie 
greu, i-a fost şi bătrânului. Doară tot pentru mine o să 
muncesc.” 

— Îţi las o comoară, zise tatăl neliniştit de tăcerea 
băiatului. 

David întrebă ce comoară. 

— Pe Marion, zise tatăl. 

Marion era o fată voinică, de la ţară, care făcea o mulţime 
de treburi în tipografie: umezea hârtia şi o rotunjea, se 
ducea în piaţă, gătea, spăla rufele, descărca hârtia din 
căruţe, încasa banii de la clienţii din oraş şi curăța sulurile. 
Dacă Marion ar fi ştiut să citească, bătrânul Secharăd ar fi 
pus-o şi la culesul literelor. 

Tatăl plecă la ţară, pe jos. Deşi foarte bucuros de vânzarea 
mascată sub numele de asociaţie, era totuşi neliniştit de 
felul în care va fi plătit. Căci, după emoţiile pricinuite de 
încheierea vânzării, urmează totdeauna cele ale realizării 
ei. Toate patimile sunt iezuitice prin esenţa lor. Omul acesta, 
care socotea ca nefolositoare învăţătura, se străduia acuma 


să creadă în puterea ei. Dădea cu ipotecă treizeci de mii de 
franci pe ideile de cinste pe care educaţia trebuie neapărat 
să i le fi sădit feciorului său. Ca un tânăr binecrescut ce era, 
David avea să muncească până la istovire ca să-şi 
îndeplinească angajamentele luate; cunoştinţele lui îl vor 
ajuta să găsească mijloacele necesare; se arătase doară plin 
de sentimente frumoase, o să plătească el! Mulţi taţi, care 
fac la fel, cred că procedează părinteşte, aşa precum 
bătrânul Sechard sfârşise prin a se convinge pe sine însuşi 
când ajunsese la via sa de la Marsac, un mic sat la patru 
leghe de Angouleme. Moţia aceasta, pe care fostul 
proprietar construise o locuinţă frumugşică, se mărise an de 
an, din 1809, de când o dobândise bătrânul urs. Şi aici 
făcea tot treabă de tescuitor, şi era, după cum singur 
spunea, prea priceput la vinuri ca să nu se priceapă şi la 
vie. În timpul primului an al retragerii sale la ţară, putea fi 
văzut plimbându-şi chipul plin de îngrijorare printre butucii 
de viţă; căci toată vremea stătea în vie ca altădată în 
mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neaşteptaţi 
îl îmbătau mai straşnic decât mustul, şi îi mânuia în gând cu 
degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea 
mai puţin. De aceea, dădea deseori fuga de la Marsac la 
Angouleme, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii 
pe care e aţezat oraşul, pătrundea în atelier ca să vadă 
dacă fiul o scotea la capăt. Presele erau tot la locul lor! 
Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, curăța sulurile. 
Bătrânul urs auzea scârţâind câte o presă cu vreun anunţ în 
ea, îi zărea pe fiu-său şi pe şeful de atelier, fiecare citind în 
cuşca lui câte o carte despre care ursul credea că-i vreo 
corectură. După ce lua masa cu David, se înapoia la moşia 
din Marsac, frământat de gânduri. Zgârcenia, ca şi 
dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor să vină, 
de a le simţi, de a le presimţi. Departe de atelier unde 
vederea uneltelor sale îi lua minţile, transportându-l în 
zilele când făcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru- 
său simptome neliniştitoare de nepăsare. Firma Fraţii 


Cointet îl înspăimânta, o vedea doborând firma Sechard şi 
fiul. Într-un cuvânt, bătrânul adulmeca nenorocirea în aer. 

Presimţirea era îndreptăţită: nenorocirea plutea deasupra 
firmei Sechard. Dar zgârciţii au zeul lor. Printr-un concurs 
de împrejurări neprevăzute, zeul acesta avea să verse în 
punga beţivului preţul vânzării lui cămătăreşti. 

lată acum de ce tipografia Sechard mergea de râpă, cu 
toate că avea atâtea temeiuri să înflorească. Nepăsător faţă 
de reacţiunea religioasă produsă de Restauraţie în sistemul 
de guvernare, dar la fel de nepăsător şi faţă de liberalism, 
David păstra cea mai nefericită neutralitate în materie 
politică şi religioasă. El trăia într-o vreme în care negustorii 
din provincie erau neapărat obligaţi să aibă o părere ca să 
poată avea clienţi: să fie sau cu liberalii, sau cu regaliştii. O 
dragoste care puse stăpânire pe inima lui David, apoi 
preocupările sale ştiinţifice, cât şi firea lui aleasă îl 
împiedicară să fie atras de câştig, aşa cum sunt adevărații 
negustori, şi, prin urmare, să observe deosebirea dintre 
industria provincială şi industria pariziană. Nuanţele, atât 
de bătătoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare 
a capitalei. Fraţii Cointet adoptară opiniile monarhice, 
ţinură post în văzul lumii, colindară bisericile, căutară 
prietenia preoţilor şi retipăriră primele cărţi religioase de 
care se simţi nevoie. În felul acesta, negustoria lor luă 
avânt, iar pe David Sechard îl ponegriră în ochii lumii, 
învinuindu-l de liberalism şi de ateism. „Cum să lucrezi, 
ziceau ei, cu un om al cărui tată luase parte la masacrele 
din septembrie25, era beţiv, bonapartist, un avar bătrân 
care mai curând sau mai târziu avea să-i lase moştenire 
grămezi de aur? Ei erau săraci, împovăraţi de familie, pe 
când David era burlac şi avea să fie nespus de bogat: de 
aceea nu lucra decât ce-i plăcea” etc. Influenţate de aceste 
învinuiri aduse lui David, prefectura şi episcopia sfârşiră 
prin a trece privilegiul tipăriturilor lor asupra fraţilor 
Cointet. În scurtă vreme, rivalii aceştia lacomi, încurajați de 
nepăsarea concurentului lor, înfiinţară un al doilea ziar de 


anunţuri. Vechii tipografii nu-i mai rămaseră decât 
tipăriturile primăriei, iar venitul gazetei de anunţuri scăzu 
la jumătate. Îmbogăţită de câştigurile considerabile 
realizate cu cărţile bisericeşti, firma Cointet propuse celor 
doi Sechard să le cumpere ziarul, în scopul de a avea 
anunţurile departamentului şi publicaţiile judecătoreşti în 
întregime. De îndată ce David îi transmisese această veste 
tatălui său, bătrânul podgorean, îngrozit de progresele de 
până atunci ale firmei Cointet, năvăli din Marsac în piaţa du 
Murier cu repeziciunea corbului care a adulmecat hoiturile 
de pe un câmp de luptă. 

— Lasă-i în seama mea pe aceşti Cointet, nu te mai băga tu 
în chestia asta, îi zise el băiatului. 

Bătrânul ghici îndată interesul fraţilor Cointet şi îi sperie 
cu puterea lui de pătrundere. Fiul său săvârşea o prostie pe 
care el venea s-o împiedice, spunea dânsul. „De unde o să 
ne mai găsim clienţi, dacă feciorul cedează ziarul? Avocaţii, 
notarii, toţi negustorii din Houmeau sunt liberali; fraţii 
Cointet au vrut să-i facă rău firmei Sechard, acuzând-o de 
liberalism; în felul acesta însă i-au făcut rost de o portiţă de 
scăpare: anunţurile liberalilor vor rămâne la Sechard! Să 
vândă ziarul?... dar asta ar însemna să vândă tot, şi utilajul 
şi brevetul.” Aşadar, cerea de la Cointet şaizeci de mii de 
franci pentru tipografie ca să nu-şi ruineze fiul; el doară îşi 
iubea fiul, îşi apără fiul. Podgoreanul se sluji în 
argumentare de fiu-său, precum ţăranii se slujesc în tocmeli 
de nevestele lor; fiul ba voia, ba nu voia, după fiecare 
propunere şi acceptare ce le-o smulgea una câte una 
fraţilor Cointet, şi îi făcu, în cele din urmă, nu fără multă 
bătaie de cap, să plătească suma de douăzeci şi două de mii 
de franci pentru Journal de la Charente. David însă trebui 
să-şi ia obligaţia de a nu mai tipări pe viitor nici un fel de 
ziar; în caz contrariu, urma să plătească treizeci de mii de 
franci daune-interese. Vânzarea aceasta însemna 
sinuciderea tipografiei Sechard; dar podgoreanului puţin îi 
păsa. Jaful e însoţit totdeauna de asasinat. Omul nostru 


ţinea să întrebuinţeze această sumă la plata părţii lui din 
întreprindere; şi ca s-o aibă, l-ar fi vândut şi pe David, cu 
atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la 
jumătate din comoara nevisată. Ca despăgubire, generosul 
tată îi lăsă tipografia, păstrând însă faimoasa chirie de o 
mie două sute de franci. După vânzarea ziarului, bătrânul 
venea rar pe la oraş, sub pretextul vârstei înaintate; dar 
motivul adevărat era lipsa de interes pentru o tipografie 
care nu mai era a lui. Totuşi, nu putu alunga din inimă pe 
de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când 
treburile îl aduceau la Angouleme, i-ar fi fost greu să spună 
ce anume îl atrăgea mai mult în casa lui: presele de lemn 
sau fiu-său, căruia, de formă, venea să-i ceară chiria. Fostul 
şef de atelier, acuma angajat la Cointet, ştia care era ţinta 
acestei generozităţi părinteşti; el spunea că bătrânul vulpoi 
îşi păstra astfel dreptul de a-şi băga nasul în afacerile fiului, 
devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se 
acumulau. 

Nepăsarea lui David Sechard faţă de afacerile sale avea 
cauze care ne vor zugrăvi limpede firea tânărului. La câteva 
zile după instalarea sa în tipografia părinteasca, îl întâlnise 
pe unul dintre prietenii săi din liceu, pe atunci în prada 
celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Sechard era un 
tânăr, pe vremea aceea în vârstă de douăzeci şi unu de ani, 
cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata 
republicană, scos din serviciu din cauza unei răni. Natura 
făcuse din domnul Chardon-tatăl un chimist, iar 
întâmplarea îl adusese farmacist la Angouleme. Moartea îl 
surprinse în toiul unor cercetări determinate de o prețioasă 
descoperire, pentru care pierduse mai mulţi ani de studii. 
Urmărea anume să vindece toate soiurile de gută. Guta este 
boala bogaţilor, iar bogaţii plătesc scump sănătatea, când n- 
o mai au. De aceea alesese farmacistul această problemă de 
rezolvat, dintre toate câte îi veniseră în minte. Între ştiinţă 
şi empirism, răposatul Chardon înţelese că numai ştiinţa îl 
putea căpătui; studiase deci cauzele bolii, întemeindu-şi 


leacul pe un anumit regim potrivit fiecărui temperament. 
Muri însă la Paris, unde se dusese să obţină aprobarea 
Academiei de ştiinţe, şi pierdu astfel roadele muncii. Fiind 
sigur că avea să facă avere, farmacistul nu cruţase nimic 
pentru creşterea fiului şi fiicei sale, astfel că întreţinerea 
familiei înghiţise toate veniturile spiţeriei. De aceea, nu 
numai că-şi lăsă copiii în mizerie, dar, spre nenorocul lor, îi 
mai crescuse şi în speranţa unui viitor strălucit care se 
stinse odată cu el. Vestitul Desplein26, care-l îngrijise, îl 
văzu murind chinuit de necaz. Ambiţia lui pornise din 
marea iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soţia sa, 
ultimul vlăstar al familiei Rubempre, ca prin minune salvată 
de el, în 1793, de la eşafod. Cu toate că fata se împotrivise 
acestei minciuni, el câştigase timp declarând-o însărcinată. 
După ce-şi creă întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua 
de soţie, se şi căsătoriră fără a ţine seama de sărăcia 
amândurora. Copiii lor, ca toţi copiii rod al dragostei, nu 
avură moştenire decât minunata frumuseţe a mamei, un 
dar prea adesea fatal când e întovărăşit de mizerie. 
Nădejdile, strădaniile, dezamăgirile, atât de fierbinte 
împărtăşite şi de dânsa, vestejiseră adânc frumuseţea 
doamnei Chardon, după cum treptata înjosire la care o 
obligau lipsurile îi schimbase şi felul de viaţă; dar atât 
curajul ei, cât şi cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca şi 
nenorocul. Sărmana văduvă vându farmacia aflată pe 
Strada Mare din Houmeau, cea mai importantă mahala din 
Angouleme. Preţul luat pe farmacie îi permise să-şi 
constituie o rentă de trei sute de franci, sumă 
neîndestulătoare chiar numai pentru propria-i existenţă; 
însă atât ea cât şi fiică-sa acceptară această situaţie fără a 
roşi, apoi se apucară de câte o îndeletnicire plătită. Mama 
îngrijea de femeile lăuze şi felul ei frumos de a se purta 
făcea să fie preferată altora în casele bogate unde găsea şi 
întreţinere, mai câştigând totodată şi câte un franc pe zi, 
astfel că nu-i supunea pe copii la nici un fel de cheltuieli. Ca 
să-şi ferească fiul de durerea de a o vedea într-o asemenea 


condiţie umilitoare, mama îşi luă numele de doamna 
Charlotte. Persoanele care aveau nevoie de îngrijirile ei se 
adresau domnului Postel, succesorul domnului Chardon. La 
rându-i, sora lui Lucien lucra la o femeie foarte cinstită, 
respectată de toată mahalaua Houmeau, numită doamna 
Prieur, spălătoreasă de lux, vecină cu dânsa, şi câştiga ceva 
mai puţin de un franc pe zi. Era conducătoarea 
lucrătoarelor şi se bucura în atelier de o oarecare 
consideraţie, care o scotea într-un fel din categoria 
lucrătoarelor de rând. Slabele venituri ale muncii lor, 
împreună cu cei trei sute de franci din renta doamnei 
Chardon, se ridicau cam la opt sute de franci pe an, din 
care cele trei persoane trebuiau să trăiască, să se îmbrace 
şi să-şi plătească chiria. Cu toată marea economie pe care o 
făceau, această sumă de-abia le ajungea, fiind mai toată 
înghițită de Lucien. Căci doamna Chardon şi fiică-sa Cve 
credeau în Lucien ca soţia lui Mahomet în soţul ei; 
devotamentul lor pentru viitorul rezervat acestuia era 
nemărginit. Stăteau în mahalaua Houmeau, într-o locuinţă 
închiriată pe nimica toată de la succesorul domnului 
Charden şi situată în fundul unei curţi interioare, deasupra 
unui laborator. Lucien avea o odăiţă la mansardă. Stimulat 
de un tată care, fiind pasionat după ştiinţele naturale, îl 
împinsese şi pe el la început pe această cale, Lucien fu unul 
dintre cei mai străluciți elevi ai liceului din Angouleme, 
unde era în clasa a treia, pe când Sechard isprăvea şcoala. 
Când întâmplarea îi făcu pe cei doi colegi de şcoală să se 
reîntâlnească, Lucien, sătul să mai bea din amara cupă a 
mizeriei, era pe punctul de a lua una dintre acele hotărâri 
extreme la care recurgi doar când ai douăzeci de ani. 
Patruzeci de franci pe lună, pe care David i-i dădu cu 
generozitate lui Lucien, oferindu-se să-l înveţe meseria de 
şef de atelier, deşi această specializare îi era cu totul 
nefolositoare, îl salvară pe Lucien de la deznădejde. 
Legăturile de prietenie din şcoală, astfel reînnoite, se 
strânseră curând, datorită asemănării sorții şi deosebirii 


dintre caracterele lor. Amândoi, cu inima plină de năzuinţe 
ce ar fi putut umple mai multe vieţi, posedau acea 
inteligenţă aleasă care îl face pe om egalul tuturor 
somităţilor, şi ambii se vedeau totuşi zvârliţi la fundul 
societăţii. Această nedreptate a sorții îi legă şi mai mult. 
Apoi, amândoi ajunseseră la poezie pe un drum diferit. Deşi 
hărăzit speculațiilor celor mai înalte ale ştiinţelor naturale, 
Lucien se simţea puternic atras de gloria literară; pe când 
David, pe care tendinţa sa spre meditaţie îl predispunea la 
poezie, avea înclinații înspre ştiinţele exacte. Această 
inversare de roluri dădu naştere unei adevărate frăţii 
sufleteşti. Lucien îi împărtăşi de îndată lui David tot ceea ce 
îi semnalase tatăl său asupra perspectivelor ce se deschid 
aplicaţiilor ştiinţei în industrie, iar David îl făcu pe Lucien să 
întrevadă drumurile noi pe care trebuia să pornească în 
literatură ca să dobândească renume şi avere. Prietenia 
dintre cei doi tineri ajunse în scurtă vreme una dintre acele 
pasiuni care nu se nasc decât la vârstă ieşirii din 
adolescenţă. David o cunoscu în curând pe frumoasa Cve ţi 
se îndrăgosti de ea aşa cum se îndrăgostesc sufletele 
melancolice şi meditative. Vorbele Et nunc et semper et în 
secula seculorum2 7 din liturghie sunt lozinca acestor 
sublimi poeţi necunoscuţi, ale căror opere constau în 
măreţe epopei ce se nasc şi se pierd numai în intimitatea 
dintre două inimi! Când îndrăgostitul pătrunse taina 
nădejdilor pe care mama şi sora lui Lucien le puneau în 
acea frumoasă frunte de poet, când devotamentul lor orb îi 
fu pe de-a-ntregul cunoscut, i se păru cel mai dulce lucru să 
se apropie de iubită şi să împartă cu ea jertfele şi 
speranţele. Lucien fu, deci, pentru David un frate pe care ţi- 
l alegi singur. Ca acei extremişti care voiau să fie mai 
regalişti decât regele, David le întrecu chiar pe mama şi 
sora lui Lucien în încrederea pe care o aveau în geniul lui, şi 
îl răsfăţă cum îşi răsfaţă mama copilul. În timpul uneia din 
acele convorbiri în care, chinuiţi de lipsa de bani ce îi ţinea 
cu mâinile legate, îşi băteau capul, cum fac toţi tinerii, 


trecând în revistă mijloacele de a se îmbogăţi cât mai 
neîntârziat, şi scuturau astfel toţi arborii despuiaţi înaintea 
lor, de către primii veniţi, fără să le pice vreun fruct, Lucien 
îşi aminti de două idei ale tatălui său. Domnul Chardon îi 
vorbise anume că s-ar putea reduce la jumătate preţul 
zahărului prin întrebuinţarea unui nou agent chimic; şi apoi 
că s-ar putea scădea cu tot atâta preţul hârtiei, aducând din 
America anumite materii vegetale asemănătoare cu acelea 
pe care le folosesc chinezii şi care costă ieftin. David 
cunoştea importanţa acestei chestiuni vânturate şi la Didot, 
aşa că se agăţă de această idee, văzând în ea o sursă de 
avere şi îl socoti pe Lucien drept un binefăcător faţă de care 
nu se va putea nicicând plăti. 

Oricine ghiceşte cât de puţin potriviţi să se ocupe de 
tipografie îi făceau pe cei doi prieteni gândurile şi viaţa lor 
lăuntrică. În loc să producă cincisprezece-douăzeci de mii 
de franci, ca aceea a fraţilor Cointet, tipografi-editori ai 
episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la 
Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, 
tipografia Sechard-fiul producea abia trei sute de franci pe 
lună, din care trebuiau plătiţi şeful de atelier, Marion, 
impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câştig 
de o sută de franci pe lună. Nişte oameni harnici şi 
întreprinzători ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi 
cumpărat prese de fier şi şi-ar fi procurat de la Paris cărţi 
pe care le-ar fi tipărit apoi la preţ scăzut; dar patronul şi 
şeful de atelier, pierduţi în investigaţii literare şi ştiinţifice 
care le absorbeau tot timpul, se mulţumeau cu lucrul pe 
care li-l mai dădeau ultimii clienţi. Fraţii Cointet ajunseseră 
să cunoască în sfârşit firea şi obiceiurile lui David şi nu-l mai 
calomniau; dimpotrivă, o politică înţeleaptă îi povăţuia să 
lase tipografia aceea să trăiască aşa cum putea, într-o 
cuviincioasă mediocritate, ca să nu cadă în mâinile altui 
rival, mai de temut; şi-i trimiteau ei înşişi lucrările zise „de 
oraş”. În felul acesta, fără să ştie, David Se&chard nu exista, 
comercialmente vorbind, decât printr-o dibace socoteală a 


concurenţilor săi. Fericiţi de ceea ce ei numeau mania lui, 
fraţii Cointet se purtau în aparenţă plini de echitate şi 
loialitate, dar, în realitate, făceau ca administraţia 
mesageriilor, când simulează o concurenţă ca să se pună la 
adăpost de una adevărată. 

Exteriorul casei Sechard era în armonie cu zgârcenia 
murdară care domnea în interior, unde bătrânul urs nu 
reparase niciodată nimic. Ploaia, soarele, intemperiile 
fiecărui anotimp dăduseră porţii înfăţişarea unui bătrân 
trunchi de copac, într-atâta de brăzdată era de crăpături. 
Fațada, prost clădită din pietre şi cărămizi amestecate la 
întâmplare, părea că se prăbuşeşte sub povara unui 
acoperiş ciuruit, alcătuit din olane scobite cu care se 
obişnuieşte a se acoperi casele din sudul Franţei. 
Ferestrele, putrezite şi ele, erau prevăzute, împotriva 
arşiţei de prin partea locului, cu nişte obloane cât toate 
zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi găsit în 
tot Angouleme-ul o casă atât de dărăpănată ca aceasta, 
care nu mai stătea în picioare decât prin rezistenţa 
cimentului. Închipuiţi-vă acum atelierul, luminos la cele 
două capete, întunecos la mijloc, cu pereţii acoperiţi de 
afişe, înnegriţi în partea de jos de toţi lucrătorii care se 
perindaseră pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile 
împrăştiate pe duşumea, grămezile de greutăţi ce se 
puneau peste teancurile de hârtie muiată, presele vechi, 
rândurile de regaluri cu litere, şi, într-un capăt, cele două 
cuşti în care stăteau patronul şi şeful de atelier; şi veţi 
înţelege atunci viaţa celor doi prieteni. 

În 1821, în primele zile ale lunii mai, David şi Lucien se 
aflau lângă geamul dinspre curte în momentul când, pe la 
două, cei patru sau cinci lucrători se duceau la masă. După 
ce patronul îşi văzu ucenicul închizând uşa cu clopoțel care 
dădea spre stradă, îl duse pe Lucien în curte, ca şi cum 
mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor şi al lemnăriei 
vechi i-ar fi făcut rău. Amândoi se aşezară sub bolta de viţă 
de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. 


Razele de soare, care jucau printre frunze, îi mângâiau pe 
cei doi poeţi, învăluindu-i ca într-o aureolă. Contrastul 
dintre cele două caractere şi dintre cele două figuri apăru 
atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare 
pictor. David avea înfăţişarea pe care natura o dă fiinţelor 
sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept 
lat cu umerii puternici, potriviţi cu trupul său vânjos. Chipul 
oacheş, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o 
pădure deasă de păr negru, semăna la prima vedere cu al 
călugărilor cântaţi de Boileau28; însă la o nouă cercetare 
descopereai pe buzele groase şi brăzdate, în cuta din 
bărbie, în conturul nasului turtit, în ochi mai ales, flacăra 
nestinsă a unei singure iubiri, pătrunderea gânditorului, 
arzătoarea melancolie a unui spirit ce putea îmbrăţişa 
ambele capete ale orizontului, pătrunzând prin toate 
întortocherile, şi care se sătura repede de bucuriile exclusiv 
ideale, îndreptând asupră-le şi luminile analizei. Dacă 
ghiceai pe acest chip fulgerările geniului care-şi ia zborul, 
vedeai însă şi cenuşa lângă vulcan; nădejdea se stingea într- 
un adânc simţământ al neantului social, în care lipsa de 
nume sau de avere îi menţine pe atâţia oameni superiori. 
Alături de sărmanul tipograf, căruia meseria lui, deşi aşa de 
apropiată de o îndeletnicire intelectuală, îi făcea scârbă, 
alături de acest Silene29 greoi care bea în înghiţituri mari 
din cupa ştiinţei şi a poeziei, îmbătându-se ca să uite de 
nefericirea vieţii de provincie, Lucien stătea în poza 
graţioasă găsită de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Faţa 
lui avea distincţia de linii a tipului de frumuseţe antică: o 
frunte şi un nas grecesc, figura de o albeaţă catifelată ca a 
femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât păreau 
negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospeţime 
pe acela al unui copil. Ochii aceştia frumoşi aveau deasupra 
nişte sprâncene trase parcă de o pensulă chinezească, şi 
erau mărginiţi de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor 
strălucea un puf mătăsos de culoarea părului său, blond şi 
buclat natural. O dulceaţă dumnezeiască fremăta în 


tâmplele-i de un alb auriu. O nobleţe fără seamăn era 
întipărită pe bărbia lui scurtă şi uşor curbată. Zâmbetul 
îngerilor trişti rătăcea pe buzele-i de mărgean, subliniate 
de albeaţa strălucitoare a dinţilor. Avea mâinile omului de 
neam, mâini elegante, de care bărbaţii ştiu să asculte, şi pe 
care femeile doresc să le sărute. Lucien era zvelt şi de 
statură mijlocie. Văzându-i picioarele, un bărbat ar fi fost în 
stare să-l ia drept o femeie deghizată, cu atât mai mult cu 
cât, asemeni celor mai mulţi dintre oamenii fini - ca să nu le 
zicem vicleni - avea şi şoldurile de femeie. Semnul acesta, 
rareori înşelător, se adeverea la Lucien, pe care inteligenţa- 
i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actuală a 
societăţii, pe panta depravării specifice diplomaților, care 
cred că izbânda justifică orice mijloace, oricât ar fi ele de 
josnice. Căci una dintre nenorocirile la care sunt expuse 
marile inteligenţe este aceea de a înţelege orice, atât viciile 
cât şi virtuțile. 

Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât 
ei înşişi se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscuţi de 
lume se răzbună pe micimea situaţiei lor prin înălţimea de 
la care o privesc. Dar de aceea şi deznădejdea le era cu atât 
mai amară, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile 
unde îi mâna adevărata lor soartă. Lucien citise multe, 
comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În 
ciuda înfăţişării de ţăran zdravăn şi voinic, tipograful avea o 
fire melancolică şi bolnăvicioasă, şi se îndoia chiar de sine 
însuşi; pe câtă vreme Lucien, înzestrat cu un spirit 
întreprinzător, dar nestatornic, avea o îndrăzneală 
nepotrivită cu înfăţişarea-i molatică, aproape firavă, şi plină 
de graţii femeieşti. Lucien era din creştet până-n tălpi un 
adevărat gascon, curajos, aventuros, care vede mai mult 
binele şi mai puţin răul, care nu se dă în lături de lao 
greşeală dacă e de tras vreun câştig de pe urma ei, şi care 
nu se sperie de viciu dacă îi ajută planurile. Pornirile 
acestea de ambițios îi erau ţinute pe atunci în frâu de 
minunatele iluzii ale tinereţii şi de însufleţirea care îl mâna 


către mijloacele nobile pe care oamenii însetaţi de glorie le 
folosesc mai înaintea oricăror altora. Deocamdată nu avea 
de luptat decât cu dorinţele sale şi nu cu greutăţile vieţii, cu 
puterea lui şi nu cu slăbiciunea oamenilor, care constituie o 
pildă foarte primejdioasă pentru spiritele schimbăcioase. 
Cucerit de strălucitoarea deşteptăciune a lui Lucien, David 
îl admira, corectându-i totuşi excesele la care îl împingea 
faimoasa „furie franceză”30. Omul acesta drept avea o fire 
sfioasă, care nu se potrivea deloc cu făptura lui puternică, 
dar era totuşi înzestrat şi cu stăruința oamenilor din nord. 
După cum întrevedea şi toate greutăţile, se hotăra totodată 
să le şi învingă fără a se lăsa doborât; şi, dacă avea dârzenia 
unei virtuţi cu adevărat apostolice, o domolea cu farmecul 
unei nemărginite îngăduinţe. În prietenia lor, încă de pe 
atunci veche, unul din doi iubea până la idolatrizare, şi 
acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se ştie 
iubită, iar David se supunea cu plăcere. Frumuseţea fizică a 
prietenului său reprezenta în ochii lui o superioritate pe 
care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi şi 
de rând. 

„Vita e făcută pentru munca răbdătoare a câmpului, iar 
pasărea pentru viaţa nepăsătoare, îşi zicea tipograful. Eu 
voi fi vita, iar Lucien vulturul.” 

De aproape trei ani, cei doi prieteni îşi contopiseră deci 
soarta, care le apărea atât de strălucită în viitor. Citeau 
împreună marile opere care se iviră, după ce se făcu 
pace31, la orizontul literar şi ştiinţific: lucrările lui Schiller 
şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean- 
Paul, Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine32 etc. Se 
încălzeau la flacăra acestor torte, îşi încercau puterile în 
opere neizbutite sau începute, părăsite şi reluate cu patimă. 
Îşi frământau mereu, fără odihnă, neistovitele forte ale 
tinereţii. La fel de săraci, dar mistuiţi de iubirea pentru artă 
şi ştiinţă, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele 
de mâine. 


— Lucien, ştii ce am primit de la Paris? zise tipograful 
scoțând din buzunar un volumaş în 18. Ia ascultă! 

Şi David citi, cum ştiu să citească poeţii, idila lui Andre de 
Chenier intitulată Neera, apoi aceea a Tânărului bolnav, pe 
urmă elegia asupra sinuciderii, aceea în formă antică, 
precum şi cei doi din urmă lambi. 

— Vasăzică ăsta e Andre de Chenier? exclamă Lucien în 
mai multe rânduri. Te apucă deznădejdea, repeta el pentru 
a treia oară când David, prea emoţionat ca să mai citească, 
îl lăsă să ia volumul. Un poet descoperit tot de un poet33! 
zise el văzând semnătura prefeţei. 

— Chiar după ce-a scris volumul ăsta, reluă David, Chenier 
credea că nu făcuse încă nimic vrednic de a fi publicat. 

Lucien citi la rându-i poemul epic al Orbului şi câteva 
elegii. Când dădu peste fragmentul: 

Dacă nici ei n-au fericirea, ea mai există pe pământ? 

Sărută cartea, şi amândoi plânseră, căci amândoi iubeau 
cu idolatrie. Viţa de vie prinsese ca prin farmec culori, 
vechile ziduri ale casei, plesnite, îngheboşate, străbătute 
din toate părţile de crăpături, se acoperiseră de ornamente, 
basoreliefuri şi nenumărate capodopere ale nu ştiu cărei 
arhitecturi de basm. Fantezia aşternuse florile şi rubinele 
mantiei sale peste curtea lor sărăcăcioasă. Camille a lui 
Andre Chenier devenise, pentru David, Eva lui adorată, iar 
pentru Lucien o doamnă din înalta societate căreia el îi 
făcea curte. Poezia îşi scuturase cutele majestuoase ale 
rochiei sale înstelate peste atelierul în care se 
schimonoseau maimuţele şi urşii tipografiei. Bătea ora cinci, 
dar cei doi amici nu simțeau nici foame, nici sete; viaţa era 
pentru ei un vis de aur, aveau la picioare toate comorile 
lumii, întrezăreau acel colt de zare albăstruie arătat cu 
degetul de către speranţă acelora a căror viaţă este 
furtunoasă şi cărora glasul ei de sirenă le spune: „Haideţi, 
zburaţi, veţi scăpa de nenorociri trecând pragul acesta de 
aur, de argint sau de azur”. În momentul acela, un ucenic 
numit Cerizet, un ţtrengar din Paris pe care David îl 


adusese la Angouleme, deschise uţa cu geamuri care dădea 
din atelier în curte, şi îi arătă pe cei doi prieteni unui 
necunoscut care se îndreptă spre ei, salutându-i. 

— Domnule, îi zise acesta lui David, scoțând din buzunar 
un caiet cât toate zilele, v-am adus un memoriu pe care aş 
dori să-l tipăresc. Sunteţi bun să-mi spuneţi cât o să coste? 

— Domnule, noi nu tipărim manuscrise atât de 
voluminoase, răspunse David fără să se uite la caiet, 
adresaţi-vă domnilor Cointet. 

— Am avea totuşi nişte litere foarte frumoase, care poate 
că s-ar potrivi, reluă Lucien uitându-se în manuscris. Fiţi 
bun şi treceţi mâine pe aici, dacă ne lăsaţi lucrarea, şi vă 
vom spune costul tiparului. 

— Nu sunteţi dumneavoastră Lucien Chardon, cu care am 
cinstea?... 

— Ba da, domnule, răspunse acesta. 

— Sunt fericit, zise autorul, că am putut cunoaşte un tânăr 
poet menit să ajungă atât de departe. Sunt trimis de 
doamna de Bargeton. 

La auzul acestui nume, Lucien roşi şi îndrugă câteva 
cuvinte de recunoştinţă pentru interesul ce i-l purta 
doamna de Bargeton. David observă roşeaţa şi încurcătura 
prietenului său, pe care îl lăsă să stea de vorbă cu 
boiernaşul, autor al unui memoriu asupra creşterii 
viermilor de mătase, împins de vanitate să-l tipărească 
pentru a fi citit de către colegii săi din Societatea de 
agricultură. 

— Ei, Lucien, zise David când boiernaşul plecă, nu cumva 
eşti îndrăgostit de doamna de Bargeton? 

— La nebunie! 

— Dar vă despart prejudecățile pe unul de altul, mai rău 
decât dacă ea s-ar afla la Pekin şi tu în Groenlanda. 

— Voința a două fiinţe care se iubesc învinge orice piedică, 
zise Lucien lăsând ochii în jos. 

— Atunci pe noi ai să ne uiţi, răspunse cu temere iubitul 
frumoasei Cve. 


— Ba poate că, dimpotrivă, pentru tine am renunţat la 
iubită, exclamă Lucien. 

— Ce vrei să zici? 

— Trecând peste iubirea mea, peste interesele felurite 
care m-ar face să nu mă mai mişc din casa ei, i-am spus că 
nu voi mai pune piciorul pe acolo, dacă un om, superior mie 
în talent, cu un viitor strălucit, dacă David Sechard, fratele, 
prietenul meu, nu e primit de dânsa. Cu siguranţă că acasă 
mă aşteaptă răspunsul. Însă, deşi toţi aristocrații sunt 
poftiţi astă seară ca să mă audă citindu-mi versurile, dacă 
răspunsul e negativ, nu voi mai călca niciodată prin casa 
doamnei de Bargeton. 

David îi strânse cu putere mâna lui Lucien, după ce-şi 
şterse ochii. Ceasul bătuse ora şase. 

— Cve trebuie să fie îngrijorată; la revedere, zise brusc 
Lucien. 

Fugi, lăsându-l pe David pradă uneia din acele emoţii 
covârşitoare care numai la acea vârstă se simt atât de 
deplin, mai ales în situaţia în care se aflau cei doi poeţi 
cărora viaţa de provincie nu le tăiase încă aripile. 

— Suflet de aur! exclamă David, urmărindu-l cu privirea 
pe Lucien care străbătea atelierul. 

Lucien cobori acasă în Houmeau, prin minunata alee 
Beaulieu, prin strada du Minage şi prin poarta Sfântul 
Petru. Dacă o lua pe drumul acesta atât de ocolit, să ştiţi că 
o făcea pentru că locuinţa doamnei de Bargeton era situată 
pe acest parcurs. Îi făcea atâta plăcere să treacă pe, sub 
ferestrele acelei femei, chiar fără ştirea ei, încât de două 
luni de zile nu se mai întorcea deloc în Houmeau prin 
poarta Paiet. 

Ajungând pe sub copacii parcului Beaulieu, privi distanţa 
care despărţea centrul oraşului de mahalaua Houmeau. 
Moravurile din partea locului ridicaseră bariere morale cu 
mult mai greu de trecut decât îngrăditurile printre care 
cobora acum Lucien. Ambiţiosul tânăr, care se introdusese 
în casa Bargeton azvârlind gloria ca un pod aerian între 


oraş şi mahala, aştepta neliniştit hotărârea iubitei sale, ca 
un favorit care se teme de dizgrație după ce a încercat să-şi 
întindă puterea. Cuvintele acestea trebuie să pară 
nelămurite celor care n-au studiat încă obiceiurile specifice 
târgurilor împărţite în oraşul „de sus” şi oraşul „de jos”; 
astfel că e foarte necesar să intrăm aici în unele explicaţii 
despre Angouleme, pentru a o înţelege mai bine pe doamna 
de Bargeton, unul dintre personajele cele mai însemnate 
ale acestei povestiri. 

Angouleme este un oraţ vechi, clădit pe creasta unei stânci 
de forma unei căpăţâni de zahăr, străjuind câmpiile printre 
care se rostogoleşte râul Charente. Stânca se leagă înspre 
Perigord cu o colină lungă ce se curmă brusc în şoseaua 
Paris-Bordeaux, alcătuind un fel de promontoriu mărginit 
de trei văi pitoreşti. Întăriturile, porţile şi ruinele unei 
fortărețe aşezate pe vârful stâncii dovedesc importanţa pe 
care oraşul a avut-o pe vremea războaielor religioase34. 
Într-adevăr poziţia lui îl făcea odinioară să fie un punct 
strategic deopotrivă de preţios atât catolicilor, cât şi 
calviniştilor; numai că forţa lui de altădată constituie 
slăbiciunea lui de azi: împiedicându-l să se întindă peste 
Charente, întăriturile şi povârnişul prea abrupt al stâncii |- 
au osândit la cea mai nefericită imobilitate. Cam pe vremea 
când s-au petrecut cele povestite aici, guvernul încerca să 
împingă oraşul înspre Perigord, clădind de-a lungul colinei 
palatul prefecturii, o şcoală de marină, câteva aşezăminte 
militare, şi deschizând noi şosele. Negoţul se înfiripase însă 
în altă parte. De multă vreme, târguşorul Houmeau se 
întinsese ca un strat de ciuperci la poalele stâncii şi pe 
malurile apei, de-a lungul căreia trece şoseaua naţională 
Paris-Bordeaux. 'Toată lumea cunoaşte faima fabricilor de 
hârtie din Angouleme, care, de trei secole, se aţezaseră în 
mod obligatoriu pe Charente şi pe afluenții săi, spre a folosi 
căderile de apă. Statul înființase la Ruelle cea mai mare 
turnătorie de tunuri pentru marină. Camionajul, poşta, 
hanurile, atelierele de căruţe, întreprinderile de 


transporturi publice, toate industriile ce trăiesc de pe urma 
şoselelor şi a cursurilor de apă se îmbulziră la poalele 
Angouleme-ului, spre a nu se izbi de piedicile pe care le 
prezintă intrarea în oraş. În chip firesc, tăbăcăriile, 
spălătoriile, toate negoţurile având nevoie de apropierea 
Charentei se dezvoltară de o parte şi de alta a ei; de 
asemeni, depozitele de rachiu şi de orice materie primă 
transportabilă pe apă, într-un cuvânt întregul tranzit umplu 
malurile Charentei cu aşezările sale. Mahalaua Houmeau 
ajunse astfel un oraş industrial şi bogat, un al doilea 
Angouleme, pizmuit de oraţul de sus unde rămaseră 
autorităţile, episcopatul, tribunalul, aristocrația. În felul 
acesta, mahalaua Houmeau, cu toată activa şi crescânda-i 
importanţă, nu fu decât o anexă a Angouleme-ului. Sus, 
nobilimea ţi puterea; jos, comerţul şi banii: două zone 
sociale veşnic şi pretutindeni în duşmănie. De aceea, era şi 
greu de spus care din cele două oraşe îşi ura mai mult 
rivalul. Restauraţia, în ultimii nouă ani, agravase această 
stare de lucruri destul de calmă în timpul imperiului35. 
Majoritatea caselor din Angouleme-ul de sus sunt locuite fie 
de familii nobile, fie de vechi familii burgheze care trăiesc 
numai din veniturile lor şi care alcătuiesc un soi de naţiune 
autohtonă în care străinii nu sunt niciodată primiţi. Abia 
dacă, după vreo două sute de ani de locuit în acest oraş, 
după o înrudire cu vreuna dintre familiile de vază, câte o 
familie venită de prin provinciile vecine se vede adoptată; în 
ochii băştinaşilor, ea pare încă sosită din ajun pe 
meleagurile lor. Prefecţii, administratorii financiari, 
funcţionarii care s-au perindat în ultimii patruzeci de ani pe 
acolo au încercat să mai îmblânzească vechile familii 
cocoţate pe stânca lor ca nişte corbi neîncrezători; familiile 
au acceptat serbările şi mesele lor, dar ca să-i primească în 
casele lor, nici pomeneală! Batjocoritoare, defăimătoare, 
geloase, zgârcite, aceste familii se căsătoresc numai între 
ele, îşi strâng rândurile pentru a nu permite nimănui să iasă 
ori să intre; înfăptuirile luxului modern le sunt necunoscute; 


pentru ele a trimite un copil la Paris înseamnă a-i dori 
pieirea. lemerea aceasta ilustrează clar moravurile şi 
obiceiurile înapoiate ale acestor familii molipsite de un 
regalism stupid, cufundate mai degrabă în bigotism decât 
evlavioase, trăind cu toatele nemişcate ca oraşul lor şi ca 
stânca acestuia. Totuşi, Angouleme-ul se bucură în 
provinciile înconjurătoare de o mare faimă, datorită 
educaţiei ce se dă acolo copiilor. Oraşele vecine îşi trimit 
fetele în şcolile şi mănăstirile lui. E uşor de înţeles cât de 
mult influenţează spiritul de castă asupra sentimentelor ce 
despart Angouleme-ul de Houmeau. Comerţul e bogat, 
nobilimea e îndeobşte săracă. O parte se răzbună pe 
cealaltă printr-un dispreţ egal. Burghezia din Angouleme 
participă şi ea la această sfadă. Comerciantul din oraşul de 
sus spune despre negustorul din mahala, cu o intonaţie 
deosebită: „E unul din Houmeau!” Precizând poziţia 
nobilimii în Franţa şi dându-i speranţe ce nu se puteau 
realiza fără o zguduire generală, Restauraţia mări distanţa 
morală ce despărţea, mai mult decât distanţa locală, 
Angouleme-ul de Houmeau. Nobilimea, unită pe atunci cu 
guvernul, ajunsese acolo mai exclusivistă decât în oricare 
altă parte a Franţei. Locuitorul din Houmeau era aproape 
un paria36. Aşa a luat naştere ura aceea mocnită şi adâncă 
ce dădu o unanimitate înspăimântătoare răscoalei din 1830 
şi nimici elementele unui trainic stat social în Franţa. 
Semeţia nobilimii de la curte fu pricina pentru care 
nobilimea din provincie îşi pierdu dragostea pentru tron, 
după cum aceasta din urmă alunga dragostea burgheziei, 
călcându-i în picioare vanităţile. Un „om din Houmeau”, fiu 
de farmacist, introdus în casa doamnei de Bargeton, 
reprezenta deci o mică revoluţie. Cine o făcuse? Lamartine 
şi Victor Hugo, Casimir Delavigne şi Canalis, Beranger şi 
Chateaubriand, Villemain şi Aignan, Soumet şi Tissot, 
Etienne şi d'Avrigny, Benjamin Constant şi La Mennais, 
Cousin şi Michaud, într-un cuvânt vechile şi noile nume ale 
literaturii mari, fie liberale, fie regaliste37. Doamna de 


Bargeton iubea artele şi literatura, gust extravagant, manie 
osândită pe faţă în Angouleme, dar pe care e nevoie s-o 
explicăm, schiţând viaţa acestei femei, născută spre a fi 
celebră, dar ţinută în obscuritate de împrejurări fatale, şi a 
cărei influenţă hotări soarta lui Lucien. 

Domnul de Bargeton era stră-strănepotul unui jurat din 
Bordeaux38, cu numele de Mirault, înnobilat sub Ludovic al 
XIII-lea39 pentru o îndelungată exercitare a funcţiei sale. 
Sub Ludovic al XIV-lea, fiul său, devenit Mirault de 
Bargeton, fu ofiţer în garda palatului şi făcu o atât de 
strălucită căsătorie de interes, încât, sub Ludovic al XV-lea, 
fiul său se numi pur şi simplu domnul de Bargeton. Acest 
domn de Bargeton, nepotul domnului Mirault-Juratul, ţinu 
atât de mult să se poarte ca un gentilom desăvârşit, încât 
mâncă aproape toată averea familiei, stăvilindu-i astfel 
ascensiunea. Doi din fraţii săi, unchii din partea tatălui lui 
Bargeton de azi, ajunseră iar negustori, astfel că şi acum se 
găsesc nişte Mirault care fac comerţ la Bordeaux. Cum 
moşia Bargeton, aflată în Angoumois în dependenţa fiefului 
La Rochefoucauld, era substituită40, ca şi o casă din 
Angouleme, denumită palatul Bargeton, nepotul domnului 
Bargeton-Mâncăciosul moşteni aceste două proprietăţi. În 
1789 îşi pierdu dreptul de dispoziţie şi nu mai rămase decât 
cu venitul moşiei, care se ridica la vreo zece mii de franci 
rentă. Dacă bunicul său ar fi urmat pilda glorioasă a lui 
Bargeton 1 şi a lui Bargeton II, Bargeton V, care poate fi 
supranumit Mutul, ar fi fost marchiz de Bargeton; s-ar fi 
înrudit cu cine ştie ce familie mare, iar fi ajuns duce şi pair 
ca atâţia alţii; pe când aşa, în 1805, fu foarte măgulit să ia 
în căsătorie pe domniţoara Marie-Louise-Anads de 
Negrepelisse, fiica unui gentilom uitat de mult în conacul 
său, deşi făcea parte din ramura mezină a uneia dintre cele 
mai vechi familii din sudul Franţei. Un Negrepelisse se 
numărase printre ostaticii sfântului Ludovic41; însă numai 
capul ramurii primului născut poartă numele ilustru de 
Espard, dobândit sub Henric al IV-lea42 printr-o căsătorie 


cu moştenitoarea acestei familii. Gentilomul acesta, mezinul 
unui mezin, trăia la proprietatea soţiei, o moşioară situată 
lângă Barbezieux, pe care o exploata de minune vânzându- 
şi grâul la târg, pritocindu-şi singur vinul, păsându-i prea 
puţin de râsul lumii, numai să strângă hani, ca din ei să-şi 
mărească din când în când moşia. Împrejurări destul de rar 
întâlnite în provincie îi insuflaseră doamnei de Bargeton 
gustul muzicii şi al literaturii. Pe vremea revoluţiei, un 
oarecare abate Niollant, cel mai bun elev al abatelui 
Roze43, se ascunse în micul conac de la Escarbas, odată cu 
bagajul său de compozitor. El îşi plăti din plin ospitalitatea 
oferită de bătrânul gentilom prin educaţia ce o dădu fiicei 
acestuia, Anads, căreia i se zicea mai pe scurt Nads, ţi care, 
fără această întâmplare, ar fi fost lăsată în grija ei înseşi, 
sau, şi mai rău, a vreunei servitoare păcătoase. Abatele nu 
era numai muzicant, ci poseda şi cunoştinţe vaste de 
literatură, ştia italieneşte şi nemţeşte. El o învăţă deci pe 
domnişoara de Negrepelisse aceste două limbi, precum şi 
contrapunctul, o făcu să înţeleagă marile opere literare ale 
Franţei, Italiei şi Germaniei şi descifră cu ea muzica tuturor 
maeştrilor. În fine, spre a-şi găsi de lucru în singurătatea 
deplină la care îi osândeau evenimentele politice, o învăţă 
greaca şi latina, dându-i şi câteva noţiuni de ştiinţe 
naturale. Prezenţa unei mame nu schimbă cu nimic această 
educaţie bărbătească la o persoană tânără, înclinată şi aşa 
spre independenţă de către viaţa liberă de la ţară. Abatele 
Niollant, suflet entuziast şi poetic, se distingea mai ales prin 
spiritul specific artiştilor care însumează câteva însuşiri de 
preţ, dar care se ridică deasupra concepţiilor burgheze 
prin libertatea gândirii şi prin lărgimea vederilor. Dacă, în 
societate, un asemenea spirit îşi face iertate îndrăznelile 
prin profunzimea-i originală, în viaţa particulară poate însă 
părea vătămător prin ciudăţeniile pe care le inspiră. 
Abatele era plin de foc, astfel că ideile sale fură 
molipsitoare pentru o fată la care exaltarea, firească la 
persoanele tinere, era sporită de singurătatea de la ţară. 


Niollant îi transmisese elevei sale propria lui îndrăzneală în 
cercetarea lucrurilor precum şi uşurinţa în judecată, fără a 
se gândi că aceste calităţi, atât de necesare unui bărbat, 
devin defecte la o femeie menită îndeletnicirilor umile ale 
unei mame de familie. Cu toate că abatele îi spunea mereu 
să fie cu atât mai curtenitoare şi mai modestă, cu cât 
cunoştinţele îi erau mai întinse, domnişoara de 
Negrepelisse îţi făcu o părere straşnică despre sine şi 
manifestă un dispreţ suveran faţă de omenire. Nevăzând în 
juru-i decât inferiori şi oameni gata a i se supune, căpătă 
trufia femeilor din înalta societate, fără a avea însă şi 
viclenia încântătoare a politeţii lor. Măgulită în toate 
vanităţile ei de un abate care se admira în ea ca un autor în 
opera sa, avu şi nenorocul să nu întâlnească nici un punct 
de comparaţie care s-o ajute a se judeca pe sine. 

Lipsa prietenilor este unul dintre cele mai mari neajunsuri 
ale traiului la ţară. Neavând cui închina micile sacrificii 
cerute de cuviinţă şi de ţinută, pierdem obiceiul de a ne 
impune vreo constrângere faţă de alţii. Totul se viciază 
atunci în noi, şi forma şi fondul. Nefiind reprimată de 
contactul cu lumea, cutezanţa ideilor domnişoarei de 
Negrepelisse se răsfrânse şi în purtarea şi în privirea ei; luă 
astfel o înfăţişare băieţoasă ce păru pentru moment 
originală, dar care nu le şade bine decât femeilor cu o viaţă 
aventuroasă. Aşa că această educaţie, ale cărei asperităţi s- 
ar fi netezit într-o societate aleasă, avea s-o facă de râs la 
Angouleme, atunci când curtezanii vor fi încetat de a-i mai 
admira greşelile ce nu-s încântătoare decât la vârstă 
tinereţii. În ceea ce-l priveşte pe domnul de Negrepelisse, 
acesta ar fi dat bucuros toate cărţile fiicei sale ca să-şi 
scape de la moarte vreo vită bolnavă; deoarece era atât de 
zgârcit, încât nu i-ar fi dăruit nici două parale peste venitul 
la care avea dânsa dreptul, chiar de-ar fi fost vorba să-i 
cumpere un lucru cât de mic dar necesar educaţiei sale. 
Abatele muri în 1802, înainte de măritişul scumpei sale 
eleve, măritiş pe care nu l-ar fi încuviinţat. După moartea 


abatelui, bătrânul se simţi foarte încurcat trezindu-se 
singur cu fiică-sa pe cap. Se vedea prea slab ca să facă faţă 
luptei ce avea să izbucnească între zgârcenia lui şi spiritul 
de independenţă al fetei, rămasă fără ocupaţie. Ca toate 
femeile tinere abătute din calea ce se cuvine a o urma, 
Nads reflectase asupra căsătoriei şi nu se sinchisea de ea. 
Nici prin gând nu-i trecea să-şi supună inteligenţa şi 
persoana, bărbaţilor lipsiţi de merit şi de renume pe care îi 
putuse întâlni până atunci. Ea voia să poruncească, şi i se 
cerea să asculte. Între a se supune unor toane grosolane, 
unor minţi fără îngăduinţă faţă de gusturile ei, şi a fugi în 
lume cu un amant pe placul inimii, ea n-ar fi şovăit. Domnul 
de Negrepelisse era încă destul de nobil şi se temea deci de 
o mezalianţă. Ca mulţi alţi părinţi, se hotări să-şi mărite fata 
nu atât pentru ea, cât pentru liniştea lui personală. Îi 
trebuia un nobil sau un gentilom nu prea deştept, care să 
nu-şi bage nasul în socotelile de tutelă pe care le datora 
fiicei, îndeajuns de lipsit de duh şi de voinţă pentru ca Nads 
să se poarte după pofta inimii, îndeajuns de dezinteresat ca 
s-o ia fără zestre. Dar cum să găseşti un ginere care să-i 
convină şi tatălui şi fetei? Un asemenea bărbat e pasăre 
rară. În acest dublu interes, domnul de Negrepelisse îi 
studie pe bărbaţii de prin partea locului, şi domnul de 
Bargeton i se păru a fi singurul care corespundea 
planurilor sale. Om de patruzeci de ani, îmbătrânit de 
timpuriu din cauza unei tinereţi destrăbălate, domnul de 
Bargeton era atins de o vădită sărăcie de duh; îi rămăsese 
însă tocmai atâta bun-simţ ca să-şi vadă singur de avere şi 
atâtea maniere ca să poată trăi în societatea bună din 
Angouleme fără a săvârşi greşeli sau prostii. Domnul de 
Negrepelisse îi arătă fetei, fără înconjur, valoarea negativă 
a soţului-model pe care i-l propunea şi o făcu să înţeleagă 
folosul ce-l putea trage pentru propria-i fericire aliindu-se 
cu o stemă de familie veche de două sute de ani, şi pe care 
i-o explică în cel mai pur stil heraldic. Cu un soţ 
nestingheritor, ea îşi va administra averea după bunul plac, 


la adăpostul unei asemenea firme şi cu ajutorul legăturilor 
ce şi le va face la Paris cu spiritul şi frumuseţea ei. Nads fu 
ademenită de perspectiva unei asemenea libertăţi. Domnul 
de Bargeton crezu că face, la rându-i, o căsătorie strălucită, 
socotind că socrul nu va întârzia să-i lase moştenire moşia 
pe care o tot rotunjea cu dragoste; în momentul de faţă se 
părea însă că tot domnul de Negrepelisse avea să scrie 
epitaful ginerelui. 

Doamna de Bargeton era pe atunci în vârstă de treizeci şi 
şase de an pe când soţul avea cincizeci şi opt. Disproporţie 
cu atât mai izbitoare, cu cât domnul de Bargeton arăta de 
şaptezeci de ani, pe câtă vreme soţia putea foarte bine să 
facă pe tinerica, să se îmbrace în roz, sau să se pieptene ca 
o fetiţă. Deşi averea lor nu trecea de douăsprezece mii de 
franci rentă, era totuşi socotită printre cele şase mari averi 
din oraşul vechi, dacă nu-i punem la socoteală pe negustori 
şi marii funcţionari. Nevoia de a cânta în strună părintelui, 
a cărui moştenire doamna de Bargeton o aştepta ca să 
plece de îndată la Paris, şi care o lăsă atâta să aştepte încât 
ginerele muri înaintea lui, îi sili pe domnul şi pe doamna de 
Bargeton să locuiască în Angouleme, unde strălucitele 
calităţi de spirit şi bogăţiile în stare brută ascunse în inima 
Naddei aveau să se irosească fără a da rod şi să se schimbe 
cu timpul în ciudăţenii caraghioase. Căci, la drept vorbind, 
acestea sunt pricinuite în cea mai mare parte de un 
sentiment frumos, de virtuţi ori de calităţi, împinse însă la 
extrem. Mândria nemodelată de contactul cu lumea bună 
devine rigiditate, exercitându-se numai asupra lucrurilor 
mărunte în loc să se dezvolte în sfera sentimentelor înalte. 
Exaltarea, această virtute a virtuţilor, din care purced cele 
sfinte, care inspiră devotamentele ascunse şi poeziile 
sublime, devine exagerare când îşi ia ca obiect numai nişte 
nimicuri provinciale. Departe de capitală - unde strălucesc 
marile spirite, unde atmosfera întreagă e încărcată de idei, 
unde totul se înnoieşte neîncetat - învăţătura se învecheşte, 
gustul se alterează, întocmai ca o apă stătătoare. Din lipsă 


de obiect, pasiunile se închircesc, tot dând importanţă doar 
lucrurilor mărunte. Aşa se nasc zgârcenia şi clevetirile ce 
infectează viaţa de provincie. În foarte scurt timp, ideile 
mărginite şi meschinăria pun stăpânire chiar şi pe omul cel 
mai distins. Astfel pier bărbaţi cu suflet mare şi femei care, 
dacă iar fi venit în contact cu lumea bună şi cu spirite 
superioare, ar fi putut fi fermecătoare. Doamna de 
Bargeton făcea poezie din orice fleac, fără a observa 
deosebirea dintre poeziile cu rezonanţă pur personală şi 
cele ce se adresează publicului. Într-adevăr, sunt anumite 
senzaţii neînţelese pe care trebuie să le păstrăm numai 
pentru noi înşine. Fără îndoială că un asfinţit de soare e un 
poem înălţător; dar o femeie nu-i oare ridicolă când îl 
zugrăveşte cu vorbe mari în faţa unor oameni mici? Sunt în 
apusul de soare unele voluptăţi ce nu se gustă decât în doi, 
între poeţi, între două inimi gemene. Nads avea cusurul că 
întrebuința fraze lungi, pline de cuvinte umflate, numite 
foarte nimerit gogoşi în vocabularul ziariştilor care în 
fiecare dimineaţă, născocesc o mulţime, greu de mistuit 
pentru cititori, dar pe care aceştia le înghit totuşi. Împărţea 
în dreapta şi stânga superlative care îngreuiau mult 
conversaţia cu ea, cele mai mici lucruri luând nişte proporţii 
uriaşe. Încă de pe atunci începuse ea a tipiza, a 
individualiza, a sintetiza, a dramatiza, a superioriza, a 
analiza, a poetiza, a prozaiză, a colosaliza, a angeliza, a 
neologiza, a tragiza la tot pasul; căci trebuie să siluieşti 
puţin limba, ca să zugrăveşti noile ciudăţenii în care au 
alunecat unele femei. Spiritul ei se înflăcăra de altfel ca şi 
limbajul. Ditiramba o avea şi în inimă şi pe buze. Fremăta, 
îşi pierdea firea, se entuziasma pentru orice întâmplare: 
pentru devotamentul unei călugăriţe, ca şi pentru execuţia 
fraţilor Faucher44, pentru Ipsibo€ a domnului 
d'Arlincourt45, ca şi pentru Anaconda lui Lewis46, pentru 
evadarea lui Lavalette47, ca şi pentru una dintre prietenele 
ei care pusese nişte hoţi pe fugă îngroşându-şi vocea. 
Pentru ea, orice lucru era sublim, extraordinar, straniu, 


dumnezeiesc, miraculos. Se însufleţea, se mânia, se 
învinovăţea singură, se repezea în sus, cădea, se uita când 
la cer când la pământ; ochii i se umpleau de lacrimi. Îşi 
irosea viaţa în neîncetate admiraţii sau în ciudate 
dispreţuiri. Îl înţelegea pe paşa din lanina48, ar fi vrut să se 
lupte cu el în serai, şi i se părea ceva sublim să fii cusută în 
sac şi azvârlită în apă. O invidia pe lady Esther Stanhope, 
preţioasa din deşert49. Uneori avea chef să se călugărească 
şi să moară de friguri galbene, la Barcelona50, îngrijind de 
bolnavi; asta i se părea cu adevărat o soartă măreaţă şi 
nobilă! Într-un cuvânt, o ardea setea de orice altceva decât 
de ceea ce era traiul ei de toate zilele, năpădit de buruieni. 
Se înnebunea după lordul Byron, după Jean-Jacques 
Rousseau, după toate existenţele poetice şi zbuciumate. 
Plângea de toate nefericirile şi slăvea toate izbânzile. Se 
simţea alături de Napoleon învins, dar şi de Mehmet-Ali, 
măcelărindu-i pe tiranii Egiptului5 1. În sfârşit, pe oamenii 
de geniu îi învăluia într-un nimb şi credea că trăiesc din 
arome şi lumină. Multora li se părea că e o nebună 
neprimejdioasă; însă unui fin observator, lucrurile acestea i 
s-ar fi părut desigur, ruinele unei mari iubiri, abia clădită şi 
de îndată prăbuşită, rămăşiţele unui Ierusalim ceresc, într- 
un cuvânt o iubire fără de iubit. Şi era adevărat. Povestea 
primilor optsprezece ani de căsnicie a doamnei de Bargeton 
se poate scrie în câteva cuvinte. La început trăi singură, 
hrănindu-se cu propria ei substanţă şi cu nădejdi 
îndepărtate. Apoi, când îşi dădu seama că, din lipsă de 
mijloace, nu putea merge să locuiască la Paris, aşa cum 
râvnea, îşi plecă privirile asupra persoanelor care o 
înconjurau şi se îngrozi de singurătatea ei. În preajmă-i nu 
se afla nici un bărbat care să-i insufle o pasiune din acelea 
cărora femeile se lasă pradă, împinse de deznădejdea unei 
vieţi lipsite de perspective, de întâmplări, de interes. Nu se 
putea bizui pe nimic, nici măcar pe hazard, căci sunt şi vieţi 
ocolite de hazard. Pe vremea când imperiul era în plină 
glorie, cu prilejul trecerii lui Napoleon în Spania52, unde îşi 


trimitea floarea trupelor sale, speranţele acestei femei, 
până atunci înşelate, se deşteptară. Curiozitatea o făcu să-i 
admire pe aceşti eroi care cucereau Europa la un simplu 
ordin şi care reînnoiau fabuloasele isprăvi ale cavalerilor 
medievali. Oraşele cele mai zgârcite şi mai refractare erau 
obligate să sărbătorească garda imperială, înaintea căreia 
ieşeau primarii şi prefecţii, cu discursurile pe buze, 
făcându-i o primire regească. La un bal oferit oraşului de 
către un regiment, doamna de Bargeton se îndrăgosti de un 
gentilom, simplu sublocotenent, căruia, şiret, Napoleon îi 
fluturase pe la nas bastonul de mareşal. Această pasiune 
înăbuşită, puternică şi atât de deosebită de pasiunile de pe 
atunci, care se legau ş: se dezlegau deopotrivă de uşor, fu 
sfinţită de mâna morţii. La Wagram53, o ghiulea de tun 
sfărâmă pe pieptul marchizului de Cante-Croix singurul 
portret ce mărturisea frumuseţea doamnei de Bargeton. Ea 
îl plânse multă vreme pe frumosul tânăr, care în două 
campanii ajunsese colonel, înflăcărat de glorie şi de 
dragoste, ţi pentru care o scrisoare de la Nads preţuia mai 
mult decât o decorație de-a împăratului. Durerea aşternu 
pe faţa femeii un văl de tristeţe. Norii aceştia nu se risipiră 
decât la vârsta îngrozitoare când femeia începe să regrete 
anii frumoşi, trecuţi fără a se fi bucurat de ei, când îşi vede 
bujorii din obraji veştejindu-se, când dorul de iubire renaşte 
odată cu dorinţa de a prelungi ultimele raze ale tinereţii. 
Toate darurile cu care fusese înzestrată îi răniră dintr-odată 
sufletul în clipa în care frigul pustietăţii din provincie o 
cuprinse. Ar fi murit de inimă rea, ca hermina, dacă, prin 
cine ştie ce întâmplare, ar fi fost pângărită de vreunul 
dintre bărbaţii aceia care nu se gândeau decât să joace 
seara, la cărţi, câţiva gologani, după o cină copioasă. 
Mândria o feri de jalnicele amoruri din provincie. Între 
goliciunea oamenilor care o înconjurau şi nimic, o femeie 
superioară ca dânsa preferă nimicul. Căsnicia şi societatea 
fură pentru ea ca o mănăstire. Trăi cu poezia, precum o 
călugăriţă trăieşte cu credinţa. Lucrările străinilor 


renumiţi, până atunci necunoscuţi, care fuseseră publicate 
între 1815 şi 1821, strălucitele tratate ale domnilor de 
Bonald şi de Maistre54, cei doi vulturi ai gândirii, şi în fine 
operele nu mai puţin grandioase ale literaturii franceze, ce 
începeau a încolţi pe atunci atât de viguros, îi 
înfrumuseţară singurătatea, dar nu-i mlădiară nici spiritul, 
nici făptura. Rămase în picioare, neclintită, ca un copac lovit 
de trăsnet însă nedoborât. Conştiinţa demnităţii ei o făcu 
tot mai distantă, iar poziţia ei de suverană a ținutului o 
preschimbă într-o prețioasă, tot mai întortocheată în simţiri 
ca şi în exprimarea lor. Ca toţi aceia care se lasă adoraţi de 
admiratori de rând, îi privea cu dispreţ Pe ceilalţi muritori, 
de la înălţimea tronului pe care fusese aşezată de-a valma 
cu toate defectele ei. 

Acesta era trecutul doamnei de Bargeton. Povestirea a fost 
rece, dar necesară pentru a se putea înţelege legătura ei cu 
Lucien, care fu introdus la dânsa într-un chip destul de 
ciudat. Iarna trecută, sosise în oraş o persoană care 
însufleţise viaţa monotonă a doamnei de Bargeton. Postul 
de director al contribuţiilor indirecte rămânând vacant, 
domnul de Baranţe îl dădu unui om aL. Cărui trecut 
aventuros, trezind curiozitatea femeiască, îi uşură 
pătrunderea în casă la regina ținutului. 

Domnul du Châtelet, născut simplu Sixte Châtelet, dar 
care încă din 1806 avusese buna idee să-şi adauge particula 
de nobil, era unul dintre acei tineri plăcuţi care, sub 
Napoleon, scăpară de toate recrutările, stând tot prin 
preajma soarelui împărătesc. Îşi începuse cariera în postul 
de secretar particular al unei principese imperiale. Domnul 
du Châtelet avea tocmai defectele cerute de un asemenea 
post. Binefăcut, bărbat frumos, bun dansator, savant jucător 
de biliard, îndemânatic la toate exerciţiile, mediocru actor 
de societate, cântăreţ de romanțe, aplaudând vorbele de 
duh ale celorlalţi, gata la orice, mlădios, invidios, ştia şi 
ignora totul. Fără să se priceapă la muzică, acompania, de 
bine de rău, la pian pe vreo doamnă care primea să cânte, 


după multe stăruinţe, o romanţă învățată cu mare chin o 
lună întreagă. Fără să guste poezia, cerea cu îndrăzneală 
îngăduinţa de a se plimba zece minute ca să compună o 
poezioară, cine ştie ce catren neghiob, în care rima înlocuia 
ideea. Domnul du Châtelet mai avea şi talentul de a 
continua el însuşi broderia începută de principesă; o ajuta 
cu nespusă graţie să-şi depene ghemele de mătase, 
povestindu-i istorioare cu sau fără perdea. Necunoscător în 
pictură, ştia să copieze un peisaj, să facă un profil în creion, 
sau să schiţeze o rochie şi s-o coloreze. Într-un cuvânt, avea 
toate micile talente care devin mari mijloace de a parveni 
într-o epocă în care femeile au avut mai multă influentă 
decât se crede. Se considera tare în diplomaţie, ştiinţa celor 
oare n-au niciuna şi care nu sunt adânci decât prin golul lor 
lăuntric, ştiinţă de altminteri foarte comodă în sensul că se 
demonstrează prin însuşi exerciţiul înaltelor ei însărcinări, 
că, având nevoie de oameni discreţi, îngăduie ignoranţilor 
să nu spună nimic, ascunzându-se îndărătul unor mişcări 
misterioase din cap, şi că, în sfârşit, cel mai tare în această 
ştiinţă este acela care înoată cu capul afară din fluviul 
evenimentelor pe care ar părea astfel că le domină, ceea ce 
devine o chestiune de uşurinţă specifică. Aici, ca şi în artă, 
întâlneşti o mie de mediocrităţi la un singur om de geniu. 
Cu toată slujba lui obişnuită şi neobişnuită pe lângă alteţa 
imperială, influenţa protectoarei sale nu-i putu face rost de 
un loc în consiliul de stat; nu că n-ar fi făcut figură bună în 
vreun post de raportor, ca atâţia alţii, dar principesa era 
mai bucuroasă să-l ştie pe lângă dânsa decât oriunde în altă 
parte. În schimb, fu numit baron, merse la Cassel55 ca 
trimis extraordinar şi păru într-adevăr extraordinar. Cu alte 
cuvinte, Napoleon s-a servit de el pe timpul unei crize ca de 
un curier diplomatic. În momentul când imperiul se 
prăbuşea, baronul du Châtelet avea promisiunea de a fi 
numit ministru în Westfalia, pe lângă JerOme, fratele 
împăratului. Pierzând ceea ce numea el o „ambasadă de 
familie”, îl cuprinse deznădejdea; făcu atunci o călătorie în 


Egipt cu generalul Armand de Montriveau. Despărţit de 
tovarăşul său în urma unor întâmplări ciudate, rătăcise doi 
ani din deşert în deşert, din trib în trib, luat prizonier de 
arabi care şi-l vindeau unii altora fără să tragă vreun folos 
de pe urma talentelor sale. În cele din urmă ajunse la 
Mascata, în timp ce Montriveau se îndrepta spre Tanger; 
avu însă norocul să dea la Mascata peste un vapor englez 
gata de plecare şi se putu întoarce la Paris cu un an 
înaintea tovarăşului său de călătorie. Nenorocirile recente, 
câteva cunoştinţe de pe vremuri, servicii făcute unor 
personaje pe atunci la putere îl făcură cunoscut 
preşedintelui de consiliu, care îl dădu pe lângă domnul de 
Barante56, în aşteptarea primei direcţiuni libere. Rolul 
jucat de domnul du Châtelet pe lângă alteţa imperială, 
reputaţia lui de cuceritor, straniile întâmplări din timpul 
călătoriei, suferinţele îndurate, toate acestea aţâţară 
curiozitatea femeilor din Angouleme. Aflând de obiceiurile 
ce domneau în oraţul de sus, domnul baron Sixte du 
Châtelet se purtă în consecinţă. Făcu pe bolnavul, pe omul 
dezgustat, blazat. La orice vorbă, îşi lua capul în mâini ca şi 
cum suferinţele nu-i dădeau pace nici un moment - mici 
tertipuri care aminteau de călătoria sa şi îl făceau 
interesant. Vizită autorităţile superioare, pe general, pe 
prefect, pE. Administratorul financiar şi pe episcop; dar 
peste tot se arăta politicos, rece, uşor dispreţuitor, ca 
oamenii care nu sunt pe locul meritat şi nu aşteaptă decât 
un nou post, mult mai înalt. Lăsă să i se ghicească însuşirile 
de om de societate, care câştigară din faptul că nu erau 
cunoscute; apoi, după ce se făcu dorit, ţinând trează 
curiozitatea, după ce-şi dădu seama de nulitatea oamenilor 
şi după ce examină atent femeile timp de câteva duminici la 
biserică, recunoscu în doamna de Bargeton pe cea de care 
avea nevoie. Îşi dădu seama că numai muzica i-ar putea 
deschide uşile acelei case în care nu pătrundea nici un 
străin. Făcu într-ascuns rost de o liturghie de Miroir şi o 
studie la pian; iar într-o duminică, pe când toată societatea 


din Angouleme se afla în biserică la slujbă, îi zăpăci pe 
necunoscători cântând la orgă şi redeşteptă interesul 
stârnit de persoana sa, făcând să-i circule numele, fără nici 
o discreţie, cu ajutorul personalului bisericii. La ieşire, 
doamna de Bargeton îl felicită şi regretă că nu avusese 
prilejul să facă muzică împreună; în felul acesta meşteşugit 
puse el mâna pe invitaţia pe care altfel n-ar fi căpătat-o nici 
în ruptul capului. 

Dibaciul baron veni la regina din Angouleme, pentru care 
avu atenţii compromiţătoare. Craiul tomnatic, căci avea 
patruzeci şi cinci de ani, descoperi la această femeie o 
tinereţe întreagă de reînsufleţit, comori de pus în valoare, 
poate o văduvă de luat în căsătorie, în sfârşit o înrudire cu 
familia de Negrepelisse, care i-ar îngădui la Paris să 
pătrundă la marchiza d'Espard, a cărei influenţă i-ar 
redeschide poate cariera politică. Cu tot vâscul întunecos şi 
stufos ce acoperea copacul acesta frumos, el se hotări să se 
ocupe de el, să-l plivească, să-l cultive, să-l facă să dea 
roade, spre a i le culege. Angouleme-ul răsună de strigătele 
nobililor revoltați că un ghiaur pătrunsese în Casbah57, 
căci salonul doamnei de Bargeton era cenaclul unei 
societăţi neprihănite de vreun amestec străin. Numai 
episcopul venea regulat, prefectul era primit doar de două- 
trei ori pe an; iar administratorul financiar nu pătrundea 
niciodată; doamna de Bargeton se ducea la seratele, la 
concertele lui, dar nu lua niciodată masa la el. Să nu-l vezi 
pe administratorul financiar şi să primeşti în casă un simplu 
director al contribuţiunilor era o răsturnare a ierarhiilor 
strigătoare la cer pentru autorităţile ţinute la distanţă. 

Cei care pot pătrunde cu mintea aceste micimi, ce se 
întâlnesc de altfel în orice sferă socială, vor înţelege cât de 
impunătoare era casa Bargeton în ochi burgheziei din 
Angouleme. Cât despre Houmeau, splendorile acestui Luvru 
în miniatură, gloria acestui hotel de Rambouillet58 din 
Angouleme, străluceau la o depărtare solară. Toţi cei ce se 
adunau acolo erau spiritele cele mai jalnice, inteligenţele 


cele mai mărunte, capetele cele mai înguste de prin partea 
locului. Politica se făcea pătimaş, cu vorbe mari şi banale; 
acolo, ziarul La Quotidienne părea prea moale, şi Ludovic al 
XVIII-lea trecea drept iacobin. lar femeile, mai toate 
proaste şi lipsite de farmec, erau urât îmbrăcate; toate 
aveau câte un cusur care le pocea, nimic nu era desăvârşit, 
nici conversaţia, nici îmbrăcămintea, nici spiritul, nici 
fizicul. Să nu fi fost planurile ce şi le făcuse în privinţa 
doamnei de Bargeton, Châtelet n-ar fi rezistat. Totuşi, 
purtarea şi spiritul de castă, ifosele ciocoieşti, trufia 
nobilului cu un mic conac, cunoaşterea regulilor de politeţe 
acopereau acolo tot acest vid. Nobleţea sentimentelor era 
mult mai reală acolo decât în sfera măririlor din Paris: se 
vădea totuşi un serios ataşament pentru Bourboni. 
Societatea aceasta se putea asemui, dacă mi se îngăduie 
comparaţia, cu o argintărie de modă veche, înnegrită, dar 
cântărind greu. Rigiditatea părerilor sale politice putea fi 
socotită drept credinţă. Distanţa dintre ea şi burghezie, 
greutatea de a pătrunde acolo păreau a-i da un fel de 
înălţime, conferindu-i o valoare convenţională: fiecare nobil 
îşi avea preşul lui în ochii localnicilor, aşa precum nu ştiu 
care scoică reprezintă banul la negri din Bambarra. Câteva 
femei, măgulite de domnul du Châtelet şi care îi 
descoperiră unele însuşiri ce le lipseau bărbaţilor din lumea 
lor, potoliră revolta amorurilor proprii: toate sperau să vadă 
trecând asupră-le moştenirea alteţei imperiale. Puriştii 
crezură că îl vor întâlni pe intrus numai la doamna de 
Bargeton, dar că în alte case nu avea să fie primit. Du 
Châtelet înghiţi câteva bobârnace, dar rămase pe poziţie, 
cultivând prietenia şi cu clerul. Apoi, îi încurajă reginei din 
Angouleme defectele ce i le impusese viaţa din provincie: îi 
aducea toate cărţile noi, îi citea poeziile care apăreau. Se 
înflăcărau amândoi de operele tinerilor poeţi, ea de bună- 
credinţă, iar el plictisindu-se de moarte, dar impunându-şi 
răbdarea faţă de poeţii romantici pe care el, ca toţi acei din 
şcoala imperială, îi înţelegea prea puţin. Doamna de 


Bargeton, entuziasmată de renaşterea suscitată de dinastie, 
îl iubea pe domnul de Chateaubriand pentru că îl numise pe 
Victor Hugo „copil sublim”. Necăjită că nu cunoştea geniile 
decât de la distanţă, ofta după Parisul în care trăiau 
oamenii de seamă. Domnul du Châtelet crezu atunci că dă o 
mare lovitură dacă îi aduce la cunoştinţă că exista la 
Angouleme un alt copil sublim, un tânăr poet care, fără să 
ştie, întrecea în strălucire răsăritul sideral al constelaţiilor 
pariziene. Un viitor om mare se născuse în Houmeau! 
Directorul liceului îi arătase baronului nişte bucăţi 
admirabile în versuri. Sărac şi modest, copilul era un 
Chatterton59 fără laşitatea politică, fără ura sălbatică 
împotriva măririlor sociale care îl zgândăriseră pe poetul 
englez să scrie pamflete împotriva binefăcătorilor săi. 
Printre cele cinci-şase persoane care îi împărtăşeau gustul 
pentru arte şi litere, acesta pentru că scârţâia dintr-o 
vioară, acela pentru că mâzgălea hârtia cu tuş, unul în 
calitate de preşedinte al Societăţii de agricultură, celălalt în 
virtutea unei voci de bas care-i permitea să cânte, ca un 
marş victorios, aria Se fiato în corpo avete60, printre toţi 
aceştia, doamna de Bargeton se afla ca un înfometat în faţa 
unui prânz de teatru cu mâncărurile de carton. De aceea 
nimic n-ar putea zugrăvi bucuria ei la auzul unei asemenea 
veşti. Voi numaidecât să-l vadă pe poet, pe înger. Se 
înnebuni după el, se entuziasmă, vorbi de el ore întregi. A 
treia zi, fostul curier diplomatic tratase cu ajutorul 
directorului cum să-l prezinte pe Lucien doamnei de 
Bargeton. 

Numai voi, bieţi robi de provincie pentru care distantele 
sociale sunt mai anevoie de străbătut decât pentru 
parizieni, în ochii cărora ele se scurtează din zi în zi, voi, 
asupra cărora apasă atât de greu gratiile îndărătul cărora 
diferite lumi din lume se ocărăsc, afurisindu-se unele pe 
altele, numai voi veţi înţelege uluiala din creierul şi inima lui 
Lucien Chardon când impunătorul director al liceului îi 
spuse că uşile casei Bargeton se vor deschide în faţa lui! 


Gloria săvârşise această minune! Va fi bine primit în casa cu 
turnulețe vechi care îi atrăgeau privirea când se plimba 
seara pe Beaulieu cu David, zicându-şi că numele lor nu vor 
ajunge poate niciodată la urechile celor dinăuntru, surde la 
arta ce pleca prea de jos. Nu-i spuse taina decât surorii 
sale. Bună gospodină şi excelentă ghicitoare, Cve scoase 
câţiva poli de aur din comoară ca să-i cumpere lui Lucien 
pantofi de la cel mai bun cizmar din Angouleme ţi un 
costum nou de la cel mai vestit croitor. La cea mai bună 
cămaşă a lui îi puse un jabou pe care îl spălă şi-l plisă ea 
însăşi. Ce bucurie când îl văzu îmbrăcat aşa! Ce mândră fu 
de fratele ei! Câte sfaturi! Descoperi la el o mulţime de 
cusururi mărunte. Din înclinarea spre meditaţie, Lucien se 
alesese cu obiceiul de a-şi sprijini capul în mână de îndată 
ce se aşeza pe un scaun, câteodată chiar trăgând şi o masă 
lângă el pentru asta; Cve îi interzise ca în templul 
aristocratic să dea frâu liber acestor apucături. Îl însoţi 
până la poarta Sfântului Petru, ajunse până aproape în faţa 
catedralei; se uită după el cum apucă pe strada Beaulieu, 
îndreptându-se spre alee, unde îl aştepta domnul du 
Châtelet. Apoi biata fată rămase pe loc foarte emoţionată, 
ca şi cum cine ştie ce mare eveniment s-ar fi întâmplat. Într- 
adevăr, Lucien la doamna de Bargeton însemna pentru Cve 
zorile norocului. Fiinţa aceasta sfântă nu ştia că, acolo unde 
începe ambiția, încetează sentimentele simple şi curate. 
Ajungând în strada du Minage, faţada clădirii nu-l 
impresionă deloc pe Lucien. Acest palat, ce i se păruse atât 
de mare în închipuire, era o casă zidită dintr-o piatră uşor 
de cioplit, specifică ținutului, şi lustruită de vremi. 
Înfăţişarea ei, destul de posomorâtă înspre stradă, pe 
dinăuntru era foarte simplă: o curte obişnuită în provincie, 
rece şi ţinută curat; o arhitectură sobră, aproape 
mănăstirească, bine păstrată. Lucien urcă o scară veche cu 
balustrada de lemn şi cu trepte de piatră doar până la 
primul etaj. După ce trecu printr-o anticameră îngustă, 
printr-un salon luminat slab, o găsi pe suverană într-un 


salonaş cu pereţii îmbrăcaţi în lemnării sculptate după 
gustul secolului trecut şi vopsite în cenuşiu, cu imitații de 
sculpturi zugrăvite deasupra uşilor. O veche stofă roşie cu 
flori împodobea, de bine, de rău, pereţii goi. Mobilele, vechi 
şi ele, se ascundeau cum puteau sub o îmbrăcăminte cu 
pătrate roşii şi albe. 

Poetul o zări pe doamna de Bargeton pe o canapea 
saltelată, în faţa unei mese rotunde acoperite cu postav 
verde, şi luminată de un sfeşnic bătrânesc cu două braţe, 
prevăzute cu abajur. Regina nu se ridică în picioare, ci se 
răsuci cu graţie pe scaun înspre el, zâmbind poetului, care 
fu impresionat de această mişcare de şarpe, părându-i-se 
distinsă. Marea frumuseţe a lui Lucien, sfiala purtărilor lui, 
vocea, toate o tulburară pe doamna de Bargeton. Poetul 
reprezenta pentru ea poezia însăşi. Tânărul o cercetă, 
aruncându-şi ochii din când în când pe furiş spre femeia 
aceea ce-i păru să corespundă renumelui; era întocmai cum 
şi-o închipuise el: o doamnă din lumea mare. Doamna de 
Bargeton purta, după moda cea nouă, o pălărioară de 
catifea neagră cu tăieturi, care, amintind întrucâtva de evul 
mediu, face impresie asupra unui tânăr, învăluind într-un 
oarecare mister femeia. De sub marginile pălăriei ieşea un 
păr bogat, de un blond-roşcat, auriu la flacăra luminărilor, 
învăpăiat la rotocoalele buclelor. Nobila doamnă avea pielea 
strălucitor de albă, calitate care răscumpără la femei 
pretinsele neajunsuri ale culorii roşcate a părului, socotită 
prea sălbatică. Ochii cenuşii sclipeau, iar fruntea, ce 
începea a se brăzda, îi încununa de minune prin înălţimea 
ei albă, dăltuită cu îndrăzneală; erau înconjurați de o 
margine ca fildeşul, pe sub care, de fiecare parte a nasului, 
două vinişoare albastre scoteau şi mai mult în relief albeaţa 
acestei gingaşe încadrări. Nasul avea încovoierea întâlnită 
la cei din neamul Bourbonilor, adăugând vioiciunii unei 
figuri prelungi un punct strălucitor în care se întrevedea tot 
regescul avânt al celor din familia Cond661. Părul nu-i 
acoperea în întregime gâtul. Prin rochia neglijent petrecută 


se vedea un piept ca de nea, la care ochiul ghicea sânii încă 
plini. Cu degetele ei lungi şi îngrijite, dar puţin cam uscate, 
doamna de Bargeton îi făcu poetului un gest prietenesc, 
arătându-i scaunul de lângă dânsa. Domnul du Châtelet se 
aşeză într-un fotoliu. Lucien băgă abia atunci de seamă că 
erau singuri. Felul de a vorbi al doamnei de Bargeton îl 
îmbătă pe poetul din Houmeau. Cele trei ore petrecute 
lângă dânsa fură pentru Lucien un vis din acelea ce le-am 
dori să n-aibă sfârşit. Gazda i se păru mai degrabă slăbită 
decât slabă, îndrăgostită fără să iubească, bolnăvicioasă în 
ciuda aparenţei sale sănătoase; cusururile, pe care 
purtarea ei le amplifica, îi plăcură, căci tinerii încep prin a 
iubi exagerarea, această minciună a sufletelor alese. Nu luă 
în seamă pomeţii înroşiţi şi vestejiţi de plictiseli şi de unele 
suferinţe. Închipuirea lui puse stăpânire pe ochii ei de foc, 
pe buclele elegante din care se revărsa lumina, pe albeaţa 
strălucitoare, atâtea puncte luminoase de care se simţi 
atras ca fluturele de flacără. Şi pe urmă, sufletul ei îi vorbi 
prea mult sufletului său, ca să mai poată avea răgaz a 
judeca femeia. Vioiciunea acelei exaltări feminine, verva 
frazelor puţin cam învechite, de care se slujea mereu 
doamna de Bargeton, dar care lui îi părură noi, îl vrăjiră cu 
atât mai uşor cu cât el însuşi voia ca totul să-i placă. Nu 
adusese poezii de citit; nici nu fu vorba de asta; îşi uitase 
versurile acasă, într-adins, ca să mai poată reveni; nici 
doamna de Bargeton nu-i vorbise de ele, tocmai ca să-l 
silească a i le citi într-o altă zi. Nu se stabilea oare astfel 
prima înţelegere între ei? Domnul Sixte du Châtelet fu 
nemulţumit de această primire. Întrevăzu prea târziu un 
rival în acest tânăr frumos, pe care îl conduse o parte din 
drum până la primele triate din Beaulieu, cu scopul de a-l 
supune acţiunii diplomaţiei sale. Lucien fu destul de mirat 
să-l audă pe directorul contribuţiilor indirecte lăudându-se 
că el i-a deschis drumul, şi, în această calitate, dându-i 
sfaturi. 


— Să dea Dumnezeu să se poarte cu dumneata mai bine 
decât cu mine, îi spunea domnul du Châtelet. Nici curtea 
regelui nu e atât de obraznică pe cât e societatea asta de 
ciocoi ramoliţi, gata oricând să te jignească de moarte, să te 
dispreţuiască profund. Revoluţia din 1789 o să mai vină o 
dată, dacă oamenii ăştia nu se schimbă. În ceea ce mă 
priveşte, dacă mai calc în casa asta, o fac numai din pricina 
doamnei de Bargeton, singura femeie ceva mai bine din 
Angouleme, căreia i-am făcut curte din lipsă de altceva şi de 
care m-am îndrăgostit ca un nebun. Va fi foarte curând a 
mea, căci şi ea mă iubeşte, îmi dau eu seama. Umilirea 
acestei regine trufaşe va fi singurul fel de a mă răzbuna pe 
acest cuib de boiernaşi tâmpiţi. 

Châtelet îşi exprimă pasiunea ca un om în stare să-şi ucidă 
rivalul dacă ar întâlni vreunul în cale. Bătrânul crai imperial 
se lăsă cu toată greutatea peste bietul poet, încercând să-l 
strivească sub importanţa ce şi-o dădea, şi să-l sperie. Se 
umflă în pene povestind primejdiile călătoriei sale şi 
exagerându-le bineînţeles; însă, dacă impuse imaginaţiei 
poetului, pe amant nu-l sperie. 

Din seara aceea, în ciuda bătrânului încrezut, în ciuda 
amenințărilor şi aerelor lui de spadasin burghez, Lucien 
începu să vină la doamna de Bargeton, la început cu 
discreţia unui „om din Houmeau”; apoi se obişnui curând cu 
ceea ce i se păruse mai întâi o favoare de necrezut şi veni s- 
o vadă din ce în ce mai des. Fiul unui spiţer fu socotit, de 
oamenii din acea societate, drept o fiinţă fără importanţă. 
Primele dăţi, dacă vreun gentilom sau câteva cucoane, care 
veneau în vizită la Nads, îl întâlneau pe Lucien, toţi aveau 
faţă de el politeţea copleşitoare a oamenilor de sus faţă de 
inferiorii lor. Lumea aceasta i se păru la început 
încântătoare; însă mai târziu pricepu sentimentul din care 
porneau atenţiile acelea înşelătoare. Curând surprinse 
unele aere proteguitoare, care-l înfuriară şi-l întăriră în 
ideile republicane de ură pe care mulţi dintre viitorii 
patricieni le au la început faţă de societatea înaltă. Însă câte 


suferinţe n-ar fi îndurat el pentru Nads, cum auzea că o 
strigă ceilalţi, căci, între dânşii, intimii acestui clan, ca şi 
granzii din Spania sau persoanele alcătuind crema 
societăţii vieneze, bărbaţi şi femei, îşi ziceau pe numele cel 
Mic, cea mai recentă născocire, menită a stabili o distincţie 
în plus între miezul aristocrației din Angouleme ţi ceilalţi 
nobili. 

Nads fu iubită, aşa cum iubeşte oricare tânăr pe întâia 
femeie care îl măguleşte, deoarece Nads îi prezicea lui 
Lucien un viitor strălucit, o glorie nemărginită. Doamna de 
Bargeton, se sluji de toată îndemânarea ca să-i facă 
poetului un loc în casa ei; nu numai că îl ridica în slava 
cerului, dar îl înfăţişa drept un copil fără mijloace, căruia 
voia să-i găsească un rost; îl micşora ca să-l păstreze; îl 
făcea lectorul, secretarul ei; însă în realitate îl iubea mai 
mult decât credea că mai poate iubi după groaznica 
nenorocire ce i se întâmplase. Se judecă foarte aspru în 
sinea ei. Îşi zicea că ar fi o nebunie să iubească un tânăr de 
douăzeci de ani, care şi aşa, prin situaţia lui, era atât de 
departe de dânsa. Familiarităţile alternau capricios cu 
mândriile insuflate de scrupule. Se arătă rând pe rând 
semeaţă şi ocrotitoare, duioasă şi linguşitoare. La început, 
intimidat de rangul acestei femei, Lucien trecu prin toate 
spaimele, speranţele şi deznădejdile care, ca un ciocan, 
izbesc, pe rând, prima iubire, ce se împlântă astfel tot mai 
afund în inimă, sub loviturile pe care i le dau, cu schimbul, 
durerea şi plăcerea. Timp de două luni văzu în ea o fiinţă 
binefăcătoare, ce avea să-i poarte de rijă ca o mamă. 
Începură însă intimităţile. Doamna de Bargeton îi zise 
poetului „dragă Lucien”; apoi, mai scurt, „dragule”. Poetul, 
încurajat, îi zise „Nads”. Auzindu-l, dânsa îi arătă o mânie 
din acelea care îl vrăjeşte pe un copil; ea îl certă că a ales 
tocmai numele de care se slujeşte toată lumea. Trufaşa şi 
nobila Negrepelisse îi dărui, frumosului înger unul dintre 
numele sale care era încă nou: pentru el, ea ţinu să fie 
Louise. Lucien se simţi în al nouălea cer. Într-o seară, 


Lucien, intrând, o surprinsese pe Louise privind un portret 
pe care ea îl ascunse repede, dar el ţinu morţiş să-l vadă. 
Ca să domolească deznădejdea primului acces de gelozie, 
Louise îi arătă portretul tânărului Cante-Croix şi îi povesti, 
nu fără lacrimi, dureroasa istorie a iubirii sale, pe cât de 
curată, pe atât de crud înăbuşită. Se pregătea ea oare să-şi 
înşele mortul, sau era numai o născocire spre a-l face pe 
Lucien gelos pe portretul acela? Poetul era prea tânăr ca 
să-şi poată analiza iubita, şi fu cu adevărat nefericit când 
dânsa deschise lupta în cursul căreia femeile aşteaptă să li 
se dărâme scrupulele mai mult sau mai puţin fortificate. 
Datoria. Buna-cuviinţă, Religia, despre care tot discută, 
sunt pentru ele ca nişte cetăţi pe care le place să le vadă 
luate cu asalt. Nevinovatul Lucien nu avea însă nevoie de 
asemenea cochetării, el ar fi pornit oricum la luptă. 

— Eu nu voi muri, eu voi trăi pentru tine, rosti cutezător, 
într-o seară, Lucien, voind să isprăvească odată cu domnul 
de Cante-Croix, şi îi azvârli Louisei o privire în care se citea 
pasiunea ajunsă la capătul răbdării. 

Îngrozită de progresele pe care dragostea cea nouă le 
făcea şi la dânsa şi la poet, îi ceru atunci versurile făgăduite 
pentru prima filă a albumului, în dorinţa de a găsi în 
întârzierea lui un subiect de ceartă. Cum se simţi ea când 
citi cele două stanţe ce urmează, şi care i se părură, fireşte, 
mai frumoase chiar decât cele mai bune ale lui Canalis, 
poetul nobilimii? 

Penelul cel vrăjit şi muze-nşelătoare N-or să aştearnă 
veşnic podoabele lor rare Pe-ascultătoarea-mi filă; 

Ci doamna mea frumoasă, cu tainicu-i condei, Ades aici 
şopti-va-mi ori bucuria ei, Ori jalea-i de copilă. 

Iar când, greoaie, mâna-i, pe pagini obosite, Va face 
socoteala bogatelor ursite Ce-aşteaptă-azi împlinire; 

A dulcelui trecut să facă-atunci Amor Ca rodnica-amintire 
Să-i pară-un cer de vară, albastru, fără nor! 

— Eu te-am făcut să scrii asemenea lucruri? întrebă ea. 


Bănuiala asta, inspirată de cochetăria unei femei căreia îi 
plăcea să se joace cu focul, aduse o lacrimă în ochii lui 
Lucien; ea îl linişti sărutându-l pe frunte pentru întâia oară. 
Pe scurt, Lucien fu un om de seamă pe care ea voia să-l 
formeze; îi veni în gând să-l înveţe italiana şi germana, să-i 
desăvârşească manierele; astfel găsi pretexte ca să-l aibă 
totdeauna lângă dânsa, în nasul curtezanilor ei plicticoşi. Ce 
interes, deodată, în viaţa ei! Se apucă iar de muzică pentru 
poetul ei, căruia îi dezvălui universul muzical, îi cântă 
câteva bucăţi frumoase de Beethoven şi-l fermecă; fericită 
de bucuria lui, îl întreba cu prefăcătorie, văzându-l aproape 
pierdut în vise: 

— Nu-i de-ajuns fericirea asta? 

Şi bietul poet făcea prostia să-i răspundă: 

— Ba da. 

În sfârşit, lucrurile ajunseseră până acolo încât Louise îl 
invitase săptămâna trecută pe Lucien să ia masa cu dânsa, 
în trei, adică şi cu domnul de Bargeton. Chiar cu această 
măsură de prevedere, tot oraşul află faptul atât de 
neobişnuit, încât fiecare se întreba dacă era adevărat. Se 
iscă o vâlvă nemaipomenită. Multora societatea li se părea 
în pragul unei răsturnări. Alţii exclamară: 

— lată roadele doctrinelor liberale! 

Gelosul du Châtelet fu informat că doamna Charlotte, care 
îngrijea lăuzele, nu era alta decât doamna Chardon, mama 
Chateaubriand-ului din Houmeau, cum îi spunea el. 
Expresia aceasta fu socotită foarte de duh. Doamna de 
Chandour alergă cea dintâi la doamna de Bargeton. 

— Ştii, dragă Nads, despre ce vorbeţte tot Angouleme-ul? 
îi spuse ea; mama poetaţului este coana Charlotte care a 
îngrijit pe cumnată-mea, acum două luni, când a născut. 

— Scumpa meA. Zise doamna de Bargeton luând un aer cu 
totul regesc, ce ţi se pare atât de extraordinar? Nu e 
văduva unui spiţer? Jalnică soartă pentru o domnişoară de 
Rubempre! Ia închipuie-ţi că am rămâne noi fără un ban?... 
ce-am face ca să trăim? cum ţi-ai hrăni copiii? 


Sângele rece al doamnei de Bargeton amuţi văicărelile 
nobilimii. Sufletele mari sunt oricând dispuse să facă dintr-o 
nenorocire o virtute. Şi, pe urmă, în îndărătnicia de a face 
un bine, pe care lumea îl priveşte cu ochi răi, e şi ceva 
foarte atrăgător: nevinovăția are atunci hazul viciului. 
Seara, salonul doamnei de Bargeton fu plin de prieteni 
veniţi s-o mustre. Ea însă îşi desfăşură toată causticitatea 
spiritului, spunând că dacă nobilii nu puteau fi nici Molicre, 
nici Racine, nici Rousseau, nici Voltaire, nici Massillon, nici 
Beaumarchais, nici Diderot62, trebuie să facă loc 
tapiţerilor, ceasornicarilor, cuţitarilor ai căror copii ajung 
oameni mari. Spuse că geniul este totdeauna nobil. Îi certă 
pe toţi boiernaşii aceia caraghioşi că-şi înţeleg prea puţin 
adevăratele lor interese. În sfârşit, îndrugă multe prostii 
care ar fi luminat pe alţii mai puţin neghiobi; ei însă îi 
apreciară originalitatea. Îndepărtă aşadar furtuna cu 
lovituri de tun. Când Lucien, poftit de dânsa, intră pentru 
prima dată în vechiul salon decolorat în care se juca whist 
la patru mese, ea îl primi cum nu se poate mai bine şi îl 
prezentă celorlalţi ca o regină ce se vrea ascultată. Îl numi 
pe directorul contribuţiilor domnul Châtelet şi îl făcu să 
încremenească dându-i să înţeleagă că dânsa cunoştea 
adăugirea nelegală a particulei la numele său. Astfel, din 
acea seară, Lucien fu introdus cu forţa în societatea 
doamnei de Bargeton; însă fu acceptat doar ca o substanţă 
otrăvitoare pe care toţi îşi puseră în gând s-o dea afară 
supunând-o reactivelor impertinenţei. În ciuda triumfului 
însă, Nads pierdu o parte din putere; se găsiră dizidenţi 
care încercară să emigreze. După sfatul domnului Châtelet, 
Amelie, adică doamna de Chandour, se hotări să opună altar 
contra altar, primind la ea acasă în toate miercurile. 
Doamna de Bargeton îşi deschidea salonul în fiecare seară, 
şi cei care veneau la dânsa îşi aveau tabieturile lor atât de 
înrădăcinate, erau atât de obişnuiţi să se aşeze la aceleaşi 
mese, să joace cu aceleaşi table, să vadă aceiaşi oameni şi 
aceleaşi candelabre, să-şi pună hainele, galoşii şi pălăriile în 


acelaşi vestibul, încât ţineau la treptele scării tot atât cât şi 
la stăpâna casei. Toţi se resemnară deci să-l asculte regulat 
pe „scatiul din crângul sfânt”. - rosti Alexandre de Brebian 
altă vorbă de duh. În fine, preşedintele Societăţii de 
agricultură potoli răzvrătirea cu o observaţie măiastră: 

— Înainte de revoluţie, zise el, chiar cei mai mari seniori îi 
primeau în casă pe Duclos, pe Grimm, pe Crebillon63, toţi 
nişte oameni care, ca şi poetaşul din Houmeau, erau fără 
importanţă; însă nu îi primeau pe perceptori, aşa cum, la 
urina urmelor, este acest Châtelet. 

Du Châtelet plăti pentru Chardon, toată lumea se purtă 
rece cu el. Simţindu-se atacat, directorul contribuţiilor, 
care, din clipa când ea îl numise simplu Châtelet, îşi jurase 
s-o posede pe doamna de Bargeton, trecu de partea gazdei; 
îl susţinu aşadar pe tânărul poet, declarându-se prietenul 
său. Marele nostru diplomat, de talentele căruia greşit 
făcuse împăratul lipsindu-se, îl linguşi pe Lucien 
prefăcându-se a-i fi prieten. Ca să-l lanseze în lume, dădu o 
masă la care îi pofti pe prefect, pe administratorul financiar, 
pe colonelul regimentului din garnizoană, pe directorul 
şcolii de marină, pe preşedintele tribunalului, într-un 
cuvânt toate somităţile administrative. Bietul poet fu atât de 
sărbătorit, încât oricare altul în afară de acest tânăr de 
douăzeci şi unu de ani ar fi bănuit numaidecât că laudele ce 
i se aduceau în felul acesta erau doar prefăcătorii. La 
desert, Châtelet îl puse pe rival să-şi recite oda Sardanapal 
pe moarte, capodopera momentului. Auzind-o, directorul 
liceului, om domol din fire, bătu din palme zicând că nici 
Jean-Baptiste Rousseau64 nu făcuse ceva mai frumos. 
Baronul Sixte Châtelet socoti că tânărul „stihuitor” o să 
plesnească mai curând ori mai târziu în sera înfierbântată a 
laudelor, sau că, îmbătat de gloria anticipată, o să 
săvârşească cine ştie ce necuviinţă care-l va azvârli în 
anonimatul din care ieşise. Aşteptând pieirea acestui geniu, 
el păru că-şi jertfeşte pretenţiile asupra doamnei de 
Bargeton; însă, cu îndemânarea oamenilor vicleni, îşi 


făurise planul şi urmări cu atenţie de strateg drumul celor 
doi îndrăgostiţi, pândind prilejul să-l doboare pe Lucien. 
Cam de pe atunci începu să umble zvonul în Angouleme ţi 
împrejurimi despre ivirea unui om de seamă prin partea 
locului. Doamna de Bargeton era lăudată de toţi pentru 
grija ce o purta puiului de vultur. Văzându-se aprobată, dori 
să capete şi o recunoaştere oficială. În acest scop trâmbiţă 
în tot departamentul că dă o serată cu îngheţată, prăjituri şi 
ceai, mare noutate într-un oraş în care ceaiul se vindea încă 
la spiţeri, ca doctorie contra indigestiei. Floarea nobilimii fu 
poftită ca să audă o mare operă pe care Lucien avea s-o 
citească. Louise îi ascunsese prietenului ei greutăţile 
învinse, însă îi spuse ceva despre complotul urzit împotriva 
lui; căci ea voia ca el să cunoască primejdiile ce stau în 
calea oamenilor de geniu şi pe care numai oamenii de rând 
nu sunt în stare a le înfrânge. Din această izbândă ea ştiu să 
tragă o învăţătură. Cu mâinile ei albe îi arătă gloria plătită 
cu mari chinuri, îi vorbi despre rugul martirilor care-i va 
aţine calea, servindu-i aceste gogoşi presărate cu cele mai 
pompoase expresii, imitând oarecum improvizaţiile care 
strică frumuseţea romanului Corinne65. Datorită acestei 
elocinţe, Louise se socoti atât de măreaţă, încât îşi iubi şi 
mai mult poetul care o inspira; tot ea îl sfătui să se lepede 
neîntârziat de tatăl său şi să ia numele nobil de Rubempre, 
fără să se sinchisească de ţipetele lumii la această 
schimbare pe care regele avea s-o legitimeze. Înrudită cum 
era cu marchiza d'Espard, născută de Blamont-Chauvry, cu 
multă trecere la curte, ea promise să-i obţină această 
favoare. La cuvintele: rege, marchiză d'Espard, curte, lui 
Lucien i se păru că vede un foc de artificii, şi necesitatea 
botezării o socoti dovedită. 

— Dragul meu, îi zise Louise cu o voce drăgăstos ironică, 
cu cât se va face mai curând, cu atât mai repede va fi 
recunoscut. 

Ea îi înşiră apoi unul câte unul straturile sociale şi îl puse 
pe poet să numere treptele pe care le va urca dintr-odată 


mulţumită acestei hotărâri dibace. Într-o clipă îl făcu pe 
Lucien să se scuture de ideile de rând asupra himericei 
egalităţi de la 1793, trezi în el setea de distincţie, pe care 
raţiunea rece a lui David o domolise, îi arătă societatea 
înaltă ca singura scenă pe care merita să apară. Liberalul 
plin de ură deveni monarhist în petto66. Lucien muşcă din 
mărul luxului aristocratic şi al gloriei. Jură să depună la 
picioarele stăpânei inimii sale o cunună, chiar şi 
însângerată, pe care avea s-o cucerească cu orice preţ, 
quibuscumqgue viis67. Ca să-şi dovedească curajul, îi povesti 
chinurile prin care trecea şi pe care le ascunsese până 
atunci Louisei, sfătuit de acea pudoare proprie primei 
dragoste şi care-l opreşte pe tânăr să-şi arate meritele, 
plăcându-i mai mult să-şi vadă prețuit sufletul incognito. Îi 
zugrăvi mizeria îndurată cu mândrie, munca lui la David, 
nopţile petrecute cu cartea în mână. Înflăcărarea aceasta îi 
aminti doamnei de Bargeton pe colonelul de douăzeci şi 
şase de ani, şi privirea i se înduioşă. Văzând cum o cuprinde 
slăbiciunea pe impunătoarea gazdă, Lucien îi apucă mâna, 
care se lăsă luată, şi o sărută cu furia poetului, a tânărului, 
a îndrăgostitului. Louise merse până acolo încât îi îngădui 
fiului de farmacist să-i atingă fruntea şi să-şi lipească de ea 
buzele înfiorate. 

— Copilule! copilule! dacă ne-ar vedea cineva, m-aş face 
de râs, zise ea deşteptându-se dintr-o dulce toropeală. 

În acea seară, elocinţa doamnei de Bargeton spulberă o 
mulţime din ceea ce ea numea prejudecățile lui Lucien. 
După dânsa, oamenii de geniu n-au nici fraţi nici surori, nici 
taţi nici mame; marile opere pe care aceştia au datoria de a 
le produce le impun un egoism aparent, silindu-i să 
jertfească totul măreției lor. Dacă la început familia suferă 
de pe urma cerinţelor nemăsurate ale unui creier uriaş, mai 
târziu ea primeşte însutit înapoi preţul sacrificiilor de tot 
soiul la care a fost obligată de primele lupte date pentru 
cucerirea unei regalităţi contestate, împărtăşindu-se la 
rându-i din roadele victoriei. Geniul nu depinde decât de el 


însuşi; el singur are dreptul să aprecieze asupra mijloacelor 
folosite, căci numai el cunoaşte scopul urmărit: trebuie deci 
să se plaseze deasupra legilor, chemat cum este să le 
refacă; de altminteri, cel care-şi cucereşte veacul poate să 
ia totul, să rişte totul, căci totul îi aparţine. Şi îi cita 
începuturile lui Bernard Palissy, ale lui Ludovic al XI-lea, ale 
lui Fox, Napoleon, Cristofor Columb şi Cezar68, ale tuturor 
aventurierilor iluştri, la început împovăraţi de datorii sau 
calici, neînţeleşi, socotiți nebuni, fii răi, taţi răi, dar care mai 
târziu ajungeau mândria familiei, a ţării, a lumii. 
Raţionamentele acestea se altoiau bine pe viciile ascunse 
ale lui Lucien şi îi grăbeau depravarea sufletului; căci şi el, 
luat de vârtejul dorințelor sale, nu alegea mijloacele, ţinta 
lui era să izbândească. A nu izbândi este însă o crimă de 
lEse-majeste socială. Căci învinsului i se poate reproşa 
atunci că a călcat în picioare toate virtuțile burgheze pe 
care se reazemă societatea ce-l alungă cu scârbă pe un 
Marius prăbuşit în faţa ruinelor69. Lucien, care nu ştia că 
se află între ruşinea ocnei şi cununa geniului, plutea peste 
Sinaiul profeților fără să vadă la picioare Marea Moartă, 
groaznicul linţoliu al Gomorei70. 

Louise izbuti să-i desprindă poetului atât de bine inima şi 
sufletul din vălurile în care îl înfăşurase viaţa de provincie, 
încât Lucien voi s-o pună la încercare chiar pe doamna de 
Bargeton ca să-şi dea seama dacă putea, fără a risca 
ruşinea unui refuz, să cucerească acea pradă de soi. Serata 
anunţată îi dădu tocmai prilejul dorit. Ambiţia se 
amestecase cu dragostea. lubea şi totodată voia să se 
înalțe, dorinţă foarte firească la tinerii care au inima de 
mulţumit şi sărăcia de înfrânt. În vremea noastră, 
societatea, poftindu-şi toţi copiii la acelaşi ospăț, le trezeşte 
ambiția încă din zorii vieţii. Ea văduveşte tinereţea de 
farmecul ei şi viciază majoritatea sentimentelor sale 
generoase, amestecându-le cu calcule meschine. Poezia ar 
vrea să fie altfel; dar faptele vin prea ades să dezmintă 
plăsmuirea în care am dori să credem, ca să ne putem 


îngădui şi noi a-i înfăţişa pe tineri altfel decât sunt ei în 
veacul al XIX-lea. Planul lui Lucien părea a fi făurit în folosul 
unui simţământ frumos, prietenia sa cu David. 

Lucien îi scrise o scrisoare lungă Louisei, simțindu-se mai 
îndrăzneţ în scris decât în vorbă. Pe douăsprezece foi, 
copiate de trei ori, vorbi de geniul tatălui său, de speranţele 
sale spulberate, de mizeria groaznică în care se zbătea. O 
zugrăvi pe scumpa lui soră drept un înger, pe David ca pe 
un viitor Cuvier, care, mai înainte de a fi un om mare, era 
un părinte, un frate, un prieten pentru el; s-ar socoti 
nevrednic de a fi iubit de Louise, prima lui glorie, dacă nu i- 
ar cere să facă pentru David ceea ce dânsa făcea pentru el 
însuşi. Mai degrabă s-ar lipsi de toate, decât să-l trădeze pe 
David Sechard: voia ca David să fie de faţă la succesul lui. 
Scrise o scrisoare nebunească, din acelea în care tinerii 
opun refuzului sinuciderea, în care se folosesc de cazuismul 
copiilor, în care glăsuieşte logica fără noimă a sufletelor 
alese; pălăvrăgeală plină de farmec, întreţesută cu 
declaraţii naive, ţâşnite din inimă fără ştirea celui ce scrie, 
şi care place atât de mult femeilor. După ce îi dăduse 
scrisoarea servitoarei, Lucien venise să-şi petreacă ziua 
făcând corecturi, supraveghind câteva lucrări, rânduind 
treburile mărunte ale tipografiei, fără să-i spună vreo vorbă 
lui David. În zilele în care inima acţionează astfel, 
copilăreşte, tinerii au discreţii din acestea sublime. De 
altfel, poate că lui Lucien începea să-i fie frică şi de securea 
lui Phocion71, pe care David ştia s-o mânuiască; poate că se 
temea de limpezimea unei priviri ce pătrundea până în 
fundul sufletului. După citirea lui Chenier, taina îi trecuse 
din inimă pe buze, atinsă de un reproş pe care îl simţi ca 
degetul unui doctor pe o rană deschisă. 

Imaginaţi-vă acum gândurile ce-l năpădiră pe Lucien în 
timp ce cobora din Angouleme în Houmeau. Nu cumva 
nobila doamnă se supărase? Îl va primi oare pe David? 
Ambiţiosul nu va fi zvărlit înapoi în vizuina lui din 
Houmeau? Cu toate că, încă înainte de a o săruta pe Louise 


pe frunte, Lucien ar fi putut măsura distanţa ce o desparte 
pe regină de favoritul ei, nu-şi dădea seama că David n-ar 
putea străbate dintr-odată depărtarea parcursă de el în 
cinci luni. Nebănuind cât de absolut era ostracismul rostit 
împotriva oamenilor de jos, el nu ştia că o nouă încercare 
de acest fel ar însemna pierzania doamnei de Bargeton. 
Având tot mai multe şi mai vădite legături cu plebea, Louise 
va fi silită să părăsească oraşul, în care cei de o seamă cu ea 
o vor ocoli precum oamenii din evul mediu îi ocoleau pe 
leproşi. Clanul aristocratic, ba chiar şi clerul ar apăra-o pe 
Nads faţă de oricine, în cazul când ar săvârşi un păcat; însă 
crima de a primi în casă oameni de rând nu-i va fi niciodată 
iertată; căci, dacă greşelile celor de la putere sunt scuzate, 
îndată ce abdică sunt osândiţi. Şi, a-l primi în casă pe David, 
nu însemna o abdicare? Lucien nu îmbrăţişă această latură 
a chestiunii; în schimb, instinctul lui aristocratic îl făcea să 
presimtă multe alte greutăţi care îl înspăimântau. Nobleţea 
simţămintelor nu conferă neapărat şi noblețea manierelor. 
Dacă Racine avea aerul celui mai nobil curtean, Corneille în 
schimb semăna mult cu un negustor de vite. Descartes 
arăta ca un comerciant olandez7/2. Adesea, întâlnindu-l pe 
Montesquieu cu grebla pe umăr, cu scufia de noapte pe cap, 
cei care vizitau La Brcde73 îl crezură un grădinar oarecare. 
Comportarea în societate, când nu e un dar al unei naşteri 
de soi, o ştiinţă suptă odată cu laptele sau transmisă prin 
sânge, constituie fructul unei educaţii pe care hazardul 
trebuie s-o ajute cu eleganța mişcărilor, cu nişte trăsături 
alese ale feţei, cu un timbru plăcut al vocii. Ioate aceste 
importante lucruri mărunte îi lipseau lui David, în timp ce 
pe prietenul său natura îl copleşise. Gentilom prin mamă, 
Lucien avea piciorul mult scobit al francului; pe când David 
Sechard avea talpa lată a welchului şi ceafa groasă a tatălui 
său, presarul. Lucien auzea zeflemelele ce vor ploua asupra 
lui David, i se părea că vede zâmbetul ascuns al doamnei de 
Bargeton. În fine, fără să-i fie chiar ruşine de fratele său, se 
hotăra să nu mai dea astfel ascultare primei porniri şi să o 


cântărească mai bine pe viitor. Aşadar, după ceasul poeziei 
şi al devotamentului, după citirea unei cărţi ce le arâtase 
celor doi prieteni ogoarele literaturii luminate de un nou 
astru, iată că, pentru Lucien, bătea acum ceasul politicii şi 
al chibzuielii. Întorcându-se în Houmeau, îi păru rău căa 
trimis scrisoarea; ar fi vrut s-o ia înapoi, căci începea să-şi 
dea seama de necruţătoarele legi ale lumii. Ştiind cât de 
mult e stimulată ambiția de primele succese, suferea acum, 
văzându-se nevoit să-şi retragă piciorul de pe întâia treaptă 
a scării ce trebuia să-l ducă spre mărire. Urmau apoi însă 
tablourile vieţii sale simple şi tihnite, împodobită de cele 
mai mândre flori ale simţămintelor frumoase: prietenul 
David, plin de geniu, care îl ajutase atât de mărinimos şi 
care şi-ar da la nevoie şi viaţa pentru el; maică-sa, atât de 
demnă până şi în umilinţa ei, şi care îl credea deopotrivă de 
bun, pe cât era de isteţ; soră-sa, atât de înduioşătoare în 
resemnarea ei, cu o copilărie curată şi un cuget încă 
neprihănit; nădejdile lui, pe care nici o furtună nu le clintise 
încă, toate îi înfloreau în amintire. Atunci îşi spunea că ar fi, 
desigur, mai frumos să străpungă rândurile gloatei nobile 
sau burgheze cu vâlva succeselor personale, decât cu 
ajutorul unei femei. Mai curând ori mai târziu, geniul lui tot 
va luci, ca şi acela al atâtor oameni de dinaintea lui, care 
izbutiseră până la urmă să îngenunche societatea. Cât de 
mult îl vor iubi atunci femeile! Exemplul lui Napoleon, atât 
de fatal secolului al XIX-lea, prin pretenţiile pe care le-a 
inspirat atâtor oameni fără valoare, i se înfăţişă lui Lucien, 
care alungă orice calcul meschin, învinuindu-se singur că îi 
venise în minte. Aşa era plămădit Lucien, trecea de la rău la 
bine şi de la bine la rău cu aceeaşi uşurinţă. În loc de 
dragostea savantului pentru cotlonul lui, Lucien se simţea 
de vreo lună tot mai ruşinat când vedea prăvălia pe care se 
citea cu litere galbene pe fond verde: 

FARMACIA LUI POSTEL, SUCCESORUL, LUI CHARDON. 

Numele tatălui său, aşezat în locul acela, pe unde treceau 
toate trăsurile, îi stătea ca un ghimpe în ochi. În seara când 


ieşi pe poarta cu grilajul de prost-gust, pentru a se arăta în 
Beaulieu, printre tinerii cei mai eleganţi din oraşul de sus, 
unde avea să apară oferind braţul doamnei de Bargeton, se 
simţea foarte nenorocit de nepotrivirea dintre locuinţa sa şi 
norocul ce începea să-i surâdă. 

„S-o iubeşti pe doamna de Bargeton, poate chiar s-o şi ai 
foarte curând, şi să locuieşti în gaura asta de şobolan!” îşi 
zicea pornind pe cărarea din curte, unde, de-a lungul 
zidurilor, erau puse la uscat mai multe grămezi de ierburi 
fierte şi unde ucenicul spăla căldările din laboratorul în 
care domnul Postel, încins cu un şorţ, cu o eprubetă în 
mână, privea atent un produs chimic, neslăbindu-şi din ochi 
prăvălia, căci, dacă cerceta cu atenţie leacul preparat, 
urechea îi era aţintită la clopoţelul de la intrare. Mirosul de 
muşeţel, de mentă, de tot felul de plante distilate umplea 
curtea şi locuinţa lor sărăcăcioasă la care urcai pe o scară 
aproape dreaptă, ca de moară, cu câte o frânghie în părţi, 
servind de sprijinitoare. Deasupra, la mansardă, se afla o 
singură odaie, în care locuia Lucien. 

— Bună ziua, fătul meu, îi zise domnul Postel, adevărat tip 
de negustor din provincie. Cum o duci cu sănătatea? Eu am 
făcut o experienţă cu melasa, dar s-ar fi cuvenit s-o facă 
taică-tău, numai el ar fi găsit ceea ce caut eu. A! ce om era! 
Ehei! Dacă mi-ar fi spus mie secretul lui pentru gută, ce 
bogaţi am mai fi noi amândoi astăzi! 

Nu trecea săptămână de la Dumnezeu fără ca farmacistul, 
la fel de slab de minte pe cât era de bun la suflet, să nu-i 
vâre lui Lucien un pumnal în inimă, vorbindu-i de fatala 
discreţie a tatălui său în privinţa descoperirii leacului 
pentru gută. 

— O mare nenorocire! răspunse scurt Lucien căruia 
începea sa i se pară nesuferit elevul tatălui său, după ce îl 
binecuvântase de atâtea ori, deoarece în multe rânduri 
bietul Postel îi ajutase pe văduva şi pe copiii fostului său 
stăpân. 


— Ce-i cu tine? întrebă domnul Postel punând eprubeta pe 
masa de laborator. 

— A venit vreo scrisoare pentru mine? 

— Da, una care miroase ca o alifie bună! E pe tejghea, 
lângă casă. 

Scrisoarea doamnei de Bargeton laolaltă cu borcanele 
spiţeriei! Lucien dădu buzna în prăvălie. 

— Grăbeşte-te, Lucien! masa te aşteaptă de un ceas, s-a 
răcit, strigă un glas duios printr-o fereastră deschisă, dar 
pe care Lucien nu-l auzi. 

— E zăpăcit de tot fratele dumitale, domnişoară, zise 
Postel ridicând capul. 

Burlacul acesta, asemănător cu un butoi de rachiu peste 
care parcă fantezia unui pictor aşezase o figură rotundă, 
ciupită de vărsat şi rumenă, luă, uitându-se la Cve, o 
înfăţişare ceremonioasă şi dulceagă, ceea ce dovedea ci se 
gândeşte să se însoare cu fiica predecesorului său, fără însă 
a izbuti să pună capăt luptei ce se dădea în sufletul lui între 
dragoste şi interes. De aceea deseori îi spunea zâmbind lui 
Lucien fraza pe care o repetă şi acum când tânărul îi trecu 
prin faţă: 

— Straşnic e de frumoasă sora ta! Nici tu nu arăţi rău. 
Tatăl vostru le făcea pe toate bine. 

Cve era o brună înaltă, cu părul negru şi ochii albaştri. 
Deşi părea să aibă un caracter bărbătesc, era blândă, 
duioasă şi devotată. Nevinovăţia, curăţenia, resemnarea ei 
la o viaţă de muncă, cuminţenia care nu dăduse niciodată 
de bârfit îl cuceriseră pe David Sechard. De aceea, de când 
se întâlniseră întâia oară, o pasiune ascunsă şi simplă se 
născuse între ei, fără manifestări zgomotoase sau declaraţii 
grăbite. Fiecare se gândise în taină la celălalt, ca şi cum ar 
fi fost despărțiți de vreun soţ gelos, jignit de un asemenea 
sentiment. Amândoi se ascundeau de Lucien, temându-se 
că-l stingheresc, poate, din drumul lui. Lui David îi era 
teamă că nu i-ar fi pe plac Cvei, care, la rându-i, era 
cuprinsă de sfiala sărăciei. O adevărată lucrătoare ar fi fost 


îndrăzneață, o copilă binecrescută şi scăpătată se purta 
însă potrivit tristei ei soarte. Modestă în aparenţă, mândră 
în realitate, Cve nu voia să pună stăpânire pe fiul unui om 
ce trecea drept bogat. În acel moment, cei în curent cu 
valoarea crescândă a proprietăţilor preţuiau la peste 
optzeci de mii de franci moşia de la Marsac, fără a pune la 
socoteală pământul pe care bătrânul Sechard, doldora de 
bani puşi deoparte, norocos în recolte, priceput în vânzări, 
trebuie să i-l fi adăugat pândind toate ocaziile. David era 
poate singurul om care nu cunoştea averea tatălui său. 
Pentru el, Marsac era o cocioabă cumpărată în 1810 cu 
cincisprezece-şaisprezece mii de franci, unde el se ducea o 
dată pe an, la cules, şi unde tatăl său îl plimba prin vie, 
lăudându-i nişte recolte pe care tipograful nu le vedea 
niciodată şi de care, la urma urmelor, puţin îi păsa. 

Iubirea unui savant deprins a trăi în singurătate, în care îşi 
amplifică sentimentele, exagerându-şi piedicile din calea 
lor, cerea să fie încurajată; căci, pentru David, Cve era o 
femeie mai impunătoare decât o doamnă din lumea mare 
pentru un pârlit de golan. Stângaci şi tulburat când se afla 
alături de idolul său, grăbit să plece de cum sosea ea, 
tipograful îşi strunea pasiunea în loc s-o arate. Deseori, 
seara, după ce născocise cu greu vreun pretext de a-i cere 
părerea lui Lucien, cobora din piaţa du Murier până în 
Houmeau; dar, ajungând la poarta verde de fier, o lua la 
fugă înapoi, de teamă să nu fi sosit prea târziu sau să n-o 
supere cumva pe Cve care trebuia să se fi culcat. Deşi 
iubirea asta mare nu se trăda decât în lucruri mici, Cve o 
înţelesese; dânsa era măgulită, fără nici un orgoliu, 
văzându-se obiectul adâncului respect întipărit în privirile, 
în vorbele, în purtarea lui David; dar farmecul cel mare al 
tipografului era fanatismul lui pentru Lucien; ghicise dânsul 
cel mai bun mijloc de a-i fi pe plac Cvei! Ca să putem arăta 
întrucât desfătarea mută a acestei iubiri se deosebea de 
patimile năvalnice, ar trebui s-o asemuim cu florile de câmp 
faţă de florile strălucitoare de grădină. Schimbau priviri 


blânde şi gingaşe ca lotuşii albaştri ce lunecă pe ape, câteva 
cuvinte în fugă ca parfumul slab de măcieş, melancolii 
duioase ca şi catifeaua muşchiului; flori a două suflete alese 
ce mijeau dintr-un pământ bogat, rodnic, neclintit. Cve 
ghicise în mai multe rânduri puterea ascunsă sub această 
slăbiciune; îi era atât de recunoscătoare lui David de tot 
ceea ce el nu cuteza, încât cea mai mică întâmplare putea 
aduce o şi mai strânsă unire a sufletelor lor. 

Lucien găsi uşa lăsată deschisă de Cve ţi se aţeză, în 
tăcere, la o măsuţă cu picioare în formă de X, fără faţă de 
masă, pe care era pus tacâmul lui. Gospodăria lor 
sărăcăcioasă nu avea decât trei tacâmuri de argint; Cve le 
folosea pe toate pentru preaiubitu-i frate. 

— Ce citeşti acolo? îl întrebă ea după ce puse pe masă o 
mâncare luată de pe foc şi după ce stinse sobiţa mobilă 
acoperind-o cu un căpăcel. 

Lucien nu răspunse. Cve luă o farfurioară împodobită de 
dânsa cu frunze de viţă şi o puse pe masă, împreună cu o 
strachină cu frişcă. 

— Uite, Lucien, ţi-am adus nişte fragi. 

Lucien, cufundat în citire, nu auzi. Cve se aţeză atunci 
lângă el fără să cârtească măcar, căci unei surori îi face 
mare plăcere ca fratele să se poarte astfel. 

— Dar ce-i cu tine? exclamă ea văzând lacrimi în ochii 
fratelui. 

— Nimic, nimic, Cve, zise el luând-o de mijloc, trăgând-o 
spre el, şi sărutând-o pe frunte şi pe păr, apoi pe gât, cuo 
înflăcărare neaşteptată. 

— 'Te ascunzi de mine? 

— Ei, poftim, mă iubeşte! 

— Ştiam eu bine că nu pe mine mă săruta aşa, zise sora 
îmbufnată, roşindu-se. 

— O să fim cu toţii fericiţi, exclamă Lucien sorbindu-şi 
grăbit, supa. 

— Noi cu toţii? repetă Cve. Cuprinsă de aceeaşi presimţire 
ce-l cuprinsese şi pe David, adăugă: Pe noi o să ne iubeşti 


mai puţin! 

— Cum poţi să crezi aşa ceva când mă cunoşti? 

Cve îi apucă mâna ca să i-o strângă; apoi luă farfuria goală 
şi strachina de lut ars, şi-i puse în faţă felul pregătit de 
dânsa. În loc să mănânce, Lucien reciti scrisoarea doamnei 
de Bargeton, pe care Cve nu i-o ceru, atât de mult respect 
avea faţă de frate-său; dacă voia să i-o arate, trebuia să 
aştepte; şi dacă nu voia, putea ea să i-o ceară? Aşteptă. lată 
scrisoarea: 

Scumpe prietene, pentru ce aş refuza fratelui dumitale 
întru ştiinţă sprijinul pe care ţi l-am dat şi dumitale? În ochii 
mei, talentele au aceleaşi drepturi; însă dumneata nu 
cunoşti prejudecățile persoanelor ce alcătuiesc societatea 
mea. E posibil să nu izbutim să facem recunoscută noblețea 
spiritului de câtre cei ce sunt aristocrația neştiinţei. Dacă n- 
am destulă putere ca să le impun pe domnul David Sechard, 
îţi voi sacrifica cu dragă inimă pe aceşti domni. Va fi ca o 
hecatombă antică. Dar, dragă prietene, nici dumneata nu 
vrei desigur să mă sileşti a primi tovărăşia unei persoane 
ale cărei spirit şi maniere s-ar putea să nu-mi placă. 
Măgulirile dumitale m-au învăţat să cunosc cât de uşor se 
lasă orbită prietenia! Ai să fii oare supărat pe mine dacă îi 
pun consimţământului meu această restricţiune? Vreau să-l 
văd pe prietenul dumitale, să-l judec, să mă conving prin 
mine însămi, în interesul viitorului dumitale, dacă nu te 
amăgeşti singur. Nu e oare aceasta una dintre grijile 
materne ce trebuie, scumpul meu poet, să-ţi poarte Louise 
de Negrepelisse? 

Lucien nu ştia cu câtă artă se foloseşte lumea de sus de da 
ca să ajungă la nu, şi de nu ca să pregătească un da. 
Scrisoarea însemna un triumf pentru el. David avea să 
meargă la doamna de Bargeton, să strălucească în toată 
măreţia geniului. În beţia ce i-o pricinuise o izbândă care îl 
făcu să creadă în ascendentul lui asupra oamenilor, îşi luă o 
înfăţişare mândră. Atâtea nădejdi se răsfrânseră pe faţa lui, 


dându-i o strălucire plină de încântare, încât soră-sa nu se 
putu opri să nu-i spună cât era de frumos. 

— Dacă e inteligentă, trebuie să te iubească mult femeia 
aceea! Ce necăjită o să fie diseară, când toate femeile or să- 
ţi facă curte. Tare o să mai fi frumos când îţi vei citi Sfântul 
loan în Patmos! Aş vrea să fiu un şoricel, să mă strecor şi eu 
acolo! Hai, ţi-am pregătit hainele în odaie la mama. 

Odaia vădea o sărăcie cuviincioasă. Aflai înăuntru un pat 
de nuc, cu polog alb, iar la picioare un covor verde tocit. 
Apoi, un scrin cu oglindă în ramă de lemn şi nişte scaune de 
nuc întregeau mobilierul. Pe cămin, o pendulă amintea de 
vremurile îndestulate de altădată. Fereastra avea perdele 
albe. Pe pereţi era un tapet cenuşiu, cu flori cenugşii. 
Podeaua, vopsită şi frecată de Cve, lucea de curăţenie. În 
mijlocul odăii era o măsuţă pe care se vedeau, pe o tavă 
roşie cu stele de aur, trei ceşti şi o zaharniţă de porțelan din 
Limoges. Cve dormea într-o odăiţă lipită de aceasta, oare 
cuprindea un pat strâmt, un fotoliu vechi şi o masă de lucru 
lângă fereastră. Îngustimea acestor cabine marinăreşti 
cerca ca uşa cu geamuri să stea tot timpul deschisă, ca să 
vină aer. În ciuda sărăciei ce se citea în orice lucru, 
modestia unei vieţi de muncă domnea în acele încăperi. 
Pentru cei care îi cunoşteau pe mamă şi pe cei doi copii, 
priveliştea aceasta prezenta o înduioşătoare armonie. 

Lucien îşi punea cravata, când se auziră în curte paşii lui 
David, şi tipograful se ivi de îndată, cu mersul şi gesturile 
unui om tare grăbit. 

— Ei! David, exclamă ambițiosul, suntem învingători! mă 
iubeşte! mergi şi tu. 

— Nu, zise tipograful cam încurcat, am venit să-ţi 
mulţumesc pentru dovada ta de prietenie care m-a făcut să 
reflectez serios. Viaţa mea, Lucien, e hotărâtă. Eu sunt 
David Sechard, tipograf al regelui la Angouleme, un nume 
care se poate citi pe toate zidurile, în coada tuturor afişelor. 
Pentru oamenii din casta aceea eu sunt un meşteşugar, un 
negustor, dacă vrei, un industriaş cu prăvălie în strada 


Beaulieu, colţ cu piaţa du Murier. N-am încă nici averea 
unui Keller, nici faima unui Desplein, două soiuri de putere 
pe care nobilii încearcă încă să le tăgăduiască, dar care, şi 
eu cred la fel, nu înseamnă nimic fără purtarea şi bună 
creşterea gentilomului. Pe ce mi-aş întemeia eu o bruscă 
înălţare? Ar râde de mine şi burghezii şi nobilii. Tu te afli în 
altă situaţie. Un şef de atelier nu-i ţinut de nimic. Tu lucrezi 
doar ca să dobândeşti cunoştinţele trebuincioase pentru a 
izbândi mai târziu, îţi poţi oricând justifica îndeletnicirile de 
azi prin nevoile tale viitoare. De altminteri, mâine poţi să te 
apuci de altceva, să faci dreptul, să intri în diplomaţie sau în 
vreun minister. În sfârşit, tu nu eşti nici catalogat, nici 
etichetat. Profită de virginitatea ta socială, porneşte-o 
singur la drum şi pune mâna pe onoruri! Gustă din plin 
toate plăcerile, chiar şi cele deşarte. Fii fericit, şi eu mă voi 
bucura de succesele tale ca de ale mele. Da, voi trăi în 
imaginaţie viaţa ta. Tu eşti făcut pentru petreceri, pentru 
lumea strălucitoare, cu intrigile ei atât de repede urzite. Iar 
eu pentru viaţa cumpătată, munca de negustor şi 
îndeletnicirile migăloase ale ştiinţei. Tu vei fi aristocratul 
nostru, zise el uitându-se la Cve. Când te vei clătina, vei găsi 
oricând braţul meu gata să te sprijine. Dacă vreodată te vei 
simţi trădat de cineva, vei afla adăpost în inima noastră, 
căci dragostea noastră îţi va rămâne mereu aceeaşi. 
Protecţia, favoarea, bunăvoința lumii, dacă le-am împărţi la 
doi, ar putea să scadă, ne-am păgubi unul pe celălalt; mergi 
deci singur înainte, şi-o să mă înhami şi pe mine de va fi 
nevoie. Nu numai că nu te invidiez, dar am să-ţi închin ţie 
toată viaţa mea. Ceea ce ai făcut acuma pentru mine, 
riscând să-ţi pierzi binefăcătoarea, iubita poate, în loc să mă 
părăseşti, să te lepezi de mine, lucrul acesta simplu dar 
măreț, Lucien, m-ar lega pe viaţă de tine, dacă nu am fi încă 
de pe acum ca doi fraţi. Nu trebuie să ai remuşcări ori să fii 
îndurerat crezând că iei partea cea mai mare. Împărţeala 
asta r la Montgommery e pe gustul meu. În fine, chiar de 


mi-ai pricinui cândva vreun necaz, cine ştie dacă nu tot eu 
îţi voi fi îndatorat? 

Rostind aceste vorbe, strecură o privire nespus de sfioasă 
înspre Cve, care avea ochii plini de lacrimi, căci ghicise 
totul. 

— În sfârşit, îi mai zise el lui Lucien, care-l asculta cu 
uimire, tu eşti binefăcut, ai o statură frumoasă, hainele îţi 
stau bine, arăţi ca un gentilom cu fracul cel albastru cu 
nasturi galbeni, şi chiar cu un simplu pantalon de nanghin; 
eu, în schimb, aş arăta ca un lucrător printre oamenii aceia, 
aş fi stângaci, stingher, aş spune prostii sau n-aş deschide 
gura; tu poţi, ca să le dovedeşti că respecţi prejudecățile cu 
privire la nume, să-l iei pe cel al mamei, să te numeşti 
Lucien de Rubemprâ; pe când eu sunt şi voi fi totdeauna 
David Sechard. Toate sunt de partea ta şi toate sunt 
împotriva mea în lumea în care pătrunzi acum. Tu eşti făcut 
să reuşeşti acolo. Femeile se vor îndrăgosti de chipul tău de 
înger. Nu-i aşa, Cve? 

Lucien sări de gâtul lui David şi-l îmbrăţişă. Modestia 
aceasta punea capăt la atâtea îndoieli şi piedici întrevăzute 
de el. Cum să nu simtă şi mai multă dragoste pentru un om 
care făcea din prietenie aceleaşi reflecţii pe care el le 
făcuse din ambiţie? Ambiţiosul şi îndrăgostitul îşi vedea 
calea netezită, astfel că inima tânărului şi prietenului se 
veselea acum. Trăiră amândoi unul dintre acele rare 
momente din viaţă când toate forţele sunt încordate şi când 
toate strunele vibrează din plin. Dar dovada asta de 
înţelepciune a unui suflet ales mai aţâţa în Lucien şi 
tendinţa care-l face pe om să raporteze totul la sine, căci 
toţi, mai mult sau mai puţin, spunem ca Ludovic al XIV-lea: 
„Statul sunt eu!” Dragostea mamei şi a surorii, 
devotamentul lui David, deprinderea de a se vedea obiectul 
tuturor ostenelilor celor trei fiinţe îi dădeau toate 
cusururile copilului răsfăţat de ai săi, făceau să încolţească 
în el egoismul acela care îl roade pe nobil şi pe care îl 
întreținea doamna de Bargeton îmboldindu-l să-şi uite 


îndatoririle faţă de soră, de mamă, de David. Nu ajunsese 
încă până acolo; dar, tot lărgind în juru-i cercul ambiţiei 
sale, nu era oare de temut că se va vedea cu vremea silit a 
nu se gândi decât la sine, spre a-şi putea păstra poziţia 
câştigată? 

După ce emoția se risipi, David îi atrase atenţia lui Lucien 
că poemul Sfinţiţi Ioan în Patmos era poate prea biblic spre 
a fi citit în faţa unei societăţi nu prea deprinse desigur cu 
poezia apocaliptică. Lucien, care urma să apară în faţa celui 
mai pretenţios public din Charente, se arătă îngrijorat. 
David îl sfătui să ia cu el volumul lui Andre de Chenier şi să 
înlocuiască o plăcere îndoielnică cu una sigură; Lucien citea 
minunat; o să placă neîndoios şi o să dea dovadă de o 
modestie care-i va fi de folos. Ca cei mai mulţi dintre tineri, 
şi ei le atribuiau oamenilor de lume înţelegerea şi virtuțile 
lor. Dacă tinereţea oare n-a greşit încă este fără vreo 
îngăduinţă faţă de greşelile altora, e totodată gata să-i 
creadă pe ceilalţi în stare de măreţele ei credinţe. E nevoie 
într-adevăr de multă experienţă de viaţă până să poţi 
recunoaşte că, după cum bine spunea Rafael, a înţelege 
înseamnă a egala. În genere, simţul necesar înţelegerii 
poeziei e rar în Franţa, unde spiritul secătuieşte repede 
izvorul lacrimilor sfinte ale extazului, unde nimeni nu-şi dă 
osteneala să se ocupe de sublim, să-l cerceteze temeinic 
spre a-i întrezări nemărginirea. Lucien avea să cunoască 
pentru întâia oară ignoranţa şi răceala lumii „bune”. Trecu 
aşadar pe la David ca să ia volumul de poezii. 

Când cei doi îndrăgostiţi rămaseră singuri, David fu mai 
încurcat decât în orice altă clipă a vieţii sale. Pradă a mii de 
temeri, dorea şi îi era frică de un cuvânt de laudă, îi venea 
să fugă, deoarece şi pudoarea are cochetăria ei! Bietul 
îndrăgostit nu îndrăznea să spună nici o vorbă care ar fi 
putut arăta că cerşeşte vreo mulţumire; orice cuvânt i se 
părea primejdios, şi tăcea ca un vinovat prins asupra 
faptului. Cvei, care ghicea chinurile modestiei sale, îi plăcu 


să-l ţină astfel; însă, când David îşi răsuci în mână pălăria, 
ca să plece, ea zâmbi. 

— Domnule David, îi zise, dacă nu petreci seara la doamna 
de Bargeton, putem s-o petrecem împreună. E vreme 
frumoasă, nu vrei să facem o plimbare pe malul apei? Osă 
vorbim despre Lucien. 

Lui David îi veni să-i cadă în genunchi. Dulceaţa glasului 
Cvei era pentru el o răsplată nesperată; căldura tonului 
rezolvase dintr-odată dificultăţile situaţiei; propunerea ei 
era mai mult decât un elogiu, era întâia favoare a iubirii. 

— Te rog numai, zise ea la o mişcare a lui David, să mă 
aştepţi câteva minute, până mă îmbrac. 

David, care în viaţa lui nu ştiuse ce-i o melodie, ieşi 
cântând un fel de cântec, spre uimirea bunului Postel, care 
din acea clipă începu a bănui legăturile dintre Cve ţi 
tipograf. 

Cele mai mici întâmplări din seara aceea avură o mare 
înrâurire asupra lui Lucien, obişnuit să se lase condus de 
primele impresii. Ca toţi îndrăgostiţii fără experienţă sosi 
atât de devreme, încât Louise nu era încă în salon. Nu se 
afla acolo decât domnul de Bargeton. Lucien începuse 
ucenicia micilor laşităţi prin care amantul unei femei 
măritate îşi cumpără fericirea şi care le dau femeilor 
măsura a ceea ce pot pretinde; dar nu se aflase până atunci 
singur faţă în faţă cu domnul de Bargeton. 

Gentilomul era unul dintre acele spirite ce-şi află locul 
undeva între nulitatea nevătămătoare care mai poate 
înţelege ceva şi prostia mândră care nu vrea să primească 
nimic şi nici să dăruiască nimic. Pătruns de îndatoririle sale 
faţă de lume şi în dorinţa de a se face plăcut, adoptase 
drept unic limbaj surâsul dansatorului. Mulţumit sau 
nemulţumit, el surâdea. Surâdea la vestea unei nenorociri, 
ca şi la vestea unei întâmplări fericite. Surâsul răspundea la 
orice prin expresia pe care i-o dădea domnul de Bargeton. 
Dacă era neapărat nevoie de o aprobare directă, îşi lărgea 
surâsul într-un râs binevoitor, scăpând şi câte o vorbă, dar 


numai în cazuri extreme. A se afla între patru ochi cu cineva 
era singura complicaţie a vieţii lui vegetative, deoarece 
atunci era silit să caute ceva în imensitatea golului său 
interior. De cele mai multe ori se descurca folosindu-se de 
obiceiurile din copilărie: gândea cu glas tare, te iniţia în 
cele mai mici detalii ale vieţii lui, îţi înfăţişa nevoile, micile 
sale senzaţii, care lui i se păreau idei. Nu vorbea nici măcar 
despre vreme; nu se folosea nici de locurile comune ale 
conversaţiei cu ajutorul cărora chiar dobitocii ies din 
încurcătură; el se adresa celor mai intime griji ale vieţii: 

— De hatârul doamnei de Bargeton, am mâncat azi de 
dimineaţă carne de vițel, care-i place atât de mult, spunea 
el, şi acum mă doare stomacul. Ştiu, totuşi nu mă pot 
stăpâni! Spune-mi, cum vine asta? 

Sau: 

— Am sunat să cer un pahar de apă cu zahăr, nu doriţi şi 
dumneavoastră unul? 

Sau: 

— Mâine fac o plimbare călare, şi o să trec şi pe la socru- 
meu. 

Frazele acestea, care nu susțineau discuţia, smulgeau un 
da sau un nu celuilalt, şi conversaţia cădea baltă. Domnul 
de Bargeton cerea atunci ajutorul vizitatorului, răsucindu-şi 
deodată într-o parte nasul lui de mops bătrân cu răsuflarea 
scurtă; te privea holbat cu ochii lui ceacâări de parcă ar fi 
spus: Poftim? Plicticoşii, gata oricând să vorbească numai 
despre ei, îi erau dragi, îi asculta cu atâta atenţie, încât 
limbuţii din Angouleme spuneau că are o inteligentă 
ascunsă şi că e judecat greşit. De aceea, când nu mai 
găseau pe nimeni să-i asculte, aceşti oameni veneau să-şi 
isprăvească povestirea sau argumentaţia lângă dânsul, 
siguri că vor avea parte de surâsul lui admirativ. Salonul 
soţiei era totdeauna plin, acolo se simţea el îndeobşte la 
largul său. Avea grijă de cele mai mici amănunte: se uita la 
cine intra, saluta surâzând şi îl conducea până la soţia sa pe 
noul-sosit; pândea pe cei ce plecau, întovărăşindu-i până la 


uşă cu veşnicu-i surâs. Când serata era însufleţită şi când 
vedea pe fiecare la rostul lui, fericitul mut stătea înfipt pe 
picioarele sale lungi, ca o barză, părând că ascultă o 
discuţie despre politică; sau se ducea să se uite în cărţile 
vreunui jucător fără să priceapă nimic, căci nu ştia nici un 
joc; sau se plimba trăgând tutun pe nas şi făcându-şi 
digestia. Anads era fericirea vieţii lui, dânsa îi dădea bucurii 
nemărginite. Când îşi juca rolul de stăpână a casei, el se 
cufunda într-un fotoliu admirând-o, pentru că ea vorbea şi 
pentru el; mai apoi îşi făcuse o plăcere din a găsi tâlcul 
frazelor ei; şi cum deseori nu le pricepea decât multă vreme 
după ce fuseseră spuse, îşi îngăduia surâsuri ce izbucneau 
ca explozia unui obuz îngropat. Respectul lui faţă de dânsa 
mergea până la adoraţie. Şi oare o adoraţie, oricare ar fi ea, 
nu-i de ajuns ca să facă fericirea unei vieţi? înţeleaptă şi 
mărinimoasă, Anads nu abuzase de avantajele ei, 
descoperind la soţul ei firea uşoară a unui copil care nu 
cereA. Decât să fie condus. Se îngrijise de el cum te 
îngrijeşti de o haină; îl ţinea curat, îl peria, îl învelea, îl 
ferea; şi, simțindu-se ferit, periat, îngrijit, domnul de 
Bargeton dobândise faţă de soţie un devotament de câine. 
E atât de uşor să dai cuiva o fericire care nu te costă nimic! 
Doamna de Bargeton, ştiind că soţul n-are altă plăcere 
decât aceea a meselor bune, îi făcea nişte mâncăruri 
minunate. Îi era milă de el; nu se plângea niciodată, şi 
câţiva, neînţelegând tăcerea mândriei sale, îi atribuiau 
domnului de Bargeton virtuţi ascunse. De altfel, dânsa îl 
disciplinase milităreşte, şi supunerea soţului faţă de voinţa 
soţiei era pasivă. Îi spunea: „Fă o vizită domnului sau 
doamnei Cutare”, şi el se ducea orbeşte, ca soldatul la post. 
De aceea, în faţa ei, el stătea drepţi şi nemişcat. 

Era vorba, pe atunci ca mutul acesta să fie numit deputat. 
Lucien venea de prea puţină vreme în casă pentru a fi putut 
ridica vălul sub care se ascundea această fire 
nemaiîntâlnită. Domnul de Bargeton, îngropat în fotoliu, 
având aerul că vede şi înţelege totul, învăluit în tăcerea 


care-i dădea o deosebită gravitate, i se părea grozav de 
impunător. În loc să-l ia drept un bolovan, Lucien, înclinat 
ca toţi oamenii cu imaginaţie de a da proporţii şi suflet 
oricărei forme întâlnite, făcu din gentilomul nostru un sfinx 
de temut şi crezu nimerit să-l linguşească. 

— Sosesc cel dintâi, zise el salutând cu ceva mai mult 
respect decât i se acorda de obicei acelui caraghios. 

— E şi firesc, răspunse domnul de Bargeton. 

Lucien luă vorbele acestea drept împunsătura unui soţ 
gelos, se înroşi şi se privi în oglindă ca să facă ceva. 

— Dumneata locuieşti în Houmeau, zise domnul de 
Bargeton, iar persoanele care stau departe sosesc 
totdeauna mai devreme decât cele care stau aproape. 

— Cum se face asta? întrebă Lucien vrând să pară plăcut. 

— Nu ştiu, răspunse domnul de Bargeton revenind la 
nemişcarea de mai înainte. 

— N-aţi vrut să vă osteniţi, reluă Lucien. Un om în stare să 
observe un lucru îi poate găsi şi cauza. 

— A! făcu domnul de Bargeton, cauzele finale! Ehehe!... 

Lucien îşi stoarse creierii să însufleţească conversaţia oare 
se împotmoli aici. 

— Doamna de Bargeton se îmbracă, desigur? întrebă el 
cutremurându-se de neghiobia întrebării. 

— Da, se îmbracă, răspunse firesc soţul. 

Lucien ridică ochii în tavan, înspre cele două grinzi groase, 
zugrăvite în cenuşiu, neştiind ce să mai spună; dar văzu 
atunci cu spaimă candelabrul cu cristale, căruia i se scosese 
învelitoarea şi i se puseseră lumânări. Şi mobilele erau fără 
îmbrăcăminte, mătasea roşie arătându-şi florile roase. 
Schimbările astea vesteau o reuniune neobişnuită. Poetul 
începea să se întrebe dacă era îmbrăcat cum se cuvine, căci 
îşi pusese ghetele. Buimac, se îndreptă spre un vas japonez 
ce împodobea o măsuţă cu ghirlande de pe timpul lui 
Ludovic al XV-lea; apoi îi fu frică să nu displacă soţului 
nefăcându-i curte şi se hotări să-i afle vreo slăbiciune ca să 
ştie cum să-l ia. 


— Plecaţi rar din oraş, domnule? îl întrebă pe domnul de 
Bargeton către care se întoarse. 

— Rar. 

Tăcerea reîncepu. Domnul de Bargeton pândea ca o pisică 
bănuitoare toate mişcările lui Lucien, care-i tulbura liniştea. 
Se temeau unul de celălalt. 

— O fi bănuind ceva? gândi Lucien, căci pare foarte 
duşmănos. 

În acest moment, spre norocul lui Lucien, foarte stânjenit 
de privirile neliniştite cu care domnul de Bargeton îl 
urmărea cum umblă încoace şi încolo, bătrânul servitor, 
îmbrăcat în livrea, îl anunţă pe du Châtelet. Baronul intră 
foarte dezgheţat, îl salută pe amicul său Bargeton şi îi făcu 
lui Lucien o mică înclinare din cap, care pe atunci era la 
modă, dar care poetului i se păru obraznică din partea unui 
financiar. Sixte du Châtelet arbora nişte pantaloni de o 
albeaţă ce-ţi lua ochii şi prinşi pe sub talpă ca să-i ţină 
întinşi. Purta pantofi fini şi ciorapi de mătase. Pe vesta albă 
flutura panglica neagră a lorgnon-ului. În fine, fracul negru 
avea croiala şi forma pariziană. Era cuceritorul pe care-l 
ştim, însă vârstă îl înzestrase cu un început de burtă destul 
de greu de ţinut în marginile eleganţei. Îşi vopsea părul şi 
favoritele albite de chinurile călătoriei sale, ceea ce îi dădea 
o înfăţişare aspră. Obrazul, altădată foarte gingaş, căpătase 
culoarea arămie a celor ce se întorc din colonii; însă felul lui 
de a se mişca, caraghios prin pretenţiile ce le mai păstra, 
amintea încă de simpaticul secretar particular al unei alteţe 
imperiale. Îşi luă lornionul, cercetă pantalonul de nanghin, 
ghetele, vesta, fracul albastru ale lui Lucien, făcute la 
Angouleme, în sfârţit, îţi privi rivalul din cap până-n 
picioare. Apoi îşi puse cu răceală lornionul în buzunarul de 
la vestă, de parc-ar fi spus: „Sunt mulţumit”. Zdrobit de 
eleganța financiarului, Lucien gândi că se va răzbuna şi el, 
ceva mai târziu, când îşi va arăta adunării obrajii îmbujoraţi 
de poezie; totuşi, purtarea baronului îl duru adânc şi se 
simţi şi mai stingherit acum, după ce avusese de înfruntat 


pretinsa duşmănie a domnului de Bargeton. Baronul părea 
că-l striveşte pe Lucien sub toată greutatea averii sale, 
pentru ca acesta să fie şi mai umilit de sărăcia lui. Domnul 
de Bargeton, care crezuse că nu mai avea nimic de spus, fu 
dezamăgit de tăcerea pe care o păstrară cei doi rivali, 
privindu-se; dar, când se găsea la capătul sforţărilor, avea el 
o întrebare pe care o ţinea ca pe o pară pentru sete74, şi 
socoti că e timpul să-i dea drumul, cu aerul unuia năpădit 
de treburi. 

— Ei, domnule, îi zise lui du Châtelet, ce mai e nou, ce se 
mai aude? 

— Nou? răspunse cu răutate directorul contribuţiilor, nou 
e domnul Chardon. Întrebaţi-l pe dânsul. Ne-ai adus vreun 
poem frumos? întrebă neastâmpăratul baron, îndreptându- 
şi o buclă ce i se părea desprinsă. 

— Ca să ştiu dacă am izbutit, ar fi trebuit să vă cer sfatul, 
răspunse Lucien. V-aţi ocupat cu poezia înaintea mea. 

— O! câteva cuplete destul de nostime făcute la comandă, 
câteva poezii de circumstanţă, vreo câteva romanțe care au 
plăcut pentru muzica lor, şi marea mea epistolă către o soră 
a lui Bonaparte (nerecunoscătorul!), nu mă îndreptăţesc a 
nădăjdui la nemurire! 

În clipa aceasta, doamna de Bargeton se arătă în toată 
strălucirea unei toalete bine studiate. Purta un turban 
ebraic împodobit cu o agrafă orientală. O eşarfă de voal 
subţire, sub care străluceau cameele unui colier, era 
răsucită cu graţie în jurul gâtului. Rochia de muselină 
colorată, cu mâneci scurte, îi permitea să arate mai multe 
brățări înşirate pe minunatele ei braţe albe. Această 
îmbrăcăminte teatrală îl vrăji pe Lucien. Domnul du 
Châtelet, galant, îi adresă reginei câteva complimente 
leşinate care o făcură să surâdă, într-atât era de încântată 
să fie lăudată de faţă cu Lucien! Nu schimbă decât o 
singură privire cu scumpu-i poet, iar directorului 
contribuţiilor îi răspunse umilindu-l cu o politeţe ce dovedea 
că îl scosese din intimitatea ei. 


Invitaţii începură să sosească. Mai întâi se înfăţişară 
episcopul şi marele vicar, două figuri demne şi solemne, dar 
care formau un violent contrast: prea sfântul era înalt şi 
slab, însoţitorul său era scurt şi gras. Amândoi aveau ochii 
sclipitori, însă episcopul era palid, iar marele vicar avea faţa 
rumenă de sănătate. Şi la unul şi la altul, gesturile şi 
mişcările erau rare. Amândoi păreau prudenţi, rezerva şi 
tacerea lor intimidau; treceau drept foarte isteţi. 

Cei doi preoţi fură urmaţi de doamna de Chandour şi de 
soţul ei, personaje cu totul aparte, pe care cei ce nu cunosc 
provincia ar fi în stare să-i socotească drept o născocire. 
Soţul Ameliei, femeia care făcea pe rivala doamnei de 
Bargeton, domnul de Chandour, căruia i se zicea Stanislas, 
era încă zvelt la patruzeci şi cinci de ani şi avea toată faţa 
ciupită de vărsat. Cravata îi era totdeauna astfel înnodată 
încât să prezinte două capete amenințătoare: unul la 
înălţimea urechii drepte, celălalt îndreptat spre panglica 
roşie a decoraţiei. Pulpanele hainei erau azvârlite înapoi cu 
putere. Prin vesta foarte deschisă se vedea o cămaşă 
umflată, scrobită, încheiată cu nasturi încărcaţi de aurării. 
În sfârşit, toată îmbrăcămintea lui avea un caracter 
exagerat care-l făcea să semene până-ntr-atât cu o 
caricatură, încât, văzându-l, străinii nu-şi puteau reţine 
zâmbetul. Stanislas se privea mereu, cu un soi de 
mulţumire, de sus şi până jos, controlându-şi numărul 
nasturilor de la vestă, urmărind liniile unduioase ale 
pantalonului strâmt, mângâindu-şi picioarele cu o privire de 
îndrăgostit ce se oprea încântată pe vârfurile pantofilor. 
Când isprăvea cu îndeletnicirea asta, căuta din ochi o 
oglindă, cercetând dacă părul îi stătea cum trebuie; fericit, 
le întreba din ochi pe femei, punându-şi un deget în 
buzunarul vestei, răsturnându-se pe spate şi aşezându-se, 
în fine, jos în aşa fel încât să se pună cât mai în valoare: 
fandoseli de cocoş, care îi reuşeau în societatea 
aristocratică în care trecea drept „frumos”. Mai toată 
vremea povestea lucruri deocheate, cum se spuneau în 


secolul al optsprezecelea. Acest nesuferit gen de 
conversaţie îi procura un oarecare succes la femei, făcându- 
le să ridă. Domnul du Châtelet începea să-l pună pe 
gânduri. Într-adevăr, întărâtate de disprețul încrezutului de 
la contribuţiile indirecte, aţâţate de pretenţiile lui prefăcute 
că nu poate fi scos din plictiseala care-l apăsa şi înciudate 
de tonul de sultan blazat, femeile alergau după el şi mai 
mult ca la sosirea lui în oraş, mai ales de când doamna de 
Bargeton se îndrăgostise de Byron-ul din Angouleme. 
Amelie era o femeie mititică, neîndemânatică la 
prefăcătorii, grasă, albă, cu părul negru, făcând totul 
exagerat, vorbind tare, rotindu-şi capul încărcat de pene 
vara şi de flori iarna; foarte vorbăreaţă, dar neputându-şi 
isprăvi fraza fără a o însoţi şi de şuierăturile unei astme 
nemărturisite. 

Domnul de Saintot, zis Astolphe, preşedintele Societăţii de 
agricultură, om înalt şi voinic, cu faţa arsă, apăru tras de 
nevastă, un fel de ferigă uscată, căreia i se zicea Lili, 
prescurtare din Elise. Numele acesta, cate presupunea 
ceva copilăresc, nu se potrivea deloc cu firea şi purtarea 
doamnei de Saintot, femeie solemnă, foarte pioasă, 
jucătoare de cărţi greoaie şi certăreaţă. Astolphe era 
socotit un savant de mâna întâi. Deşi incult la culme, 
scrisese totuşi articolele Zahăr şi Rachiu într-un dicţionar 
de agricultură, furate rând cu rând din toate articolele de 
ziar şi din toate lucrările vechi în care se vorbeşte despre 
aceste două produse. 'Tot departamentul îl credea ocupat cu 
un tratat asupra culturii moderne. Deşi stătea închis toată 
dimineaţa în birou, nu scrisese încă nici două pagini în 
doisprezece ani. Dacă venea cineva să-l vadă, aranja să fie 
găsit răvăşind hârtii, căutând o notă rătăcită sau ascuţindu- 
şi pana; însă toată vremea cât rămânea în birou o 
întrebuința cu fleacuri: citea îndelung ziarul, sculpta dopuri 
cu briceagul, mâzgălea câte o hârtie, sau îl răsfoia pe 
Cicero ca să găsească în treacăt vreo frază sau vreun pasaj 
ce s-ar fi potrivit cu evenimentele zilei; apoi, seara, se 


străduia să aducă conversaţia la un subiect care să-i 
îngăduie a zice: „E în Cicero o pagină care pare scrisă 
anume pentru ceea ce se petrece în zilele noastre”. Îşi cita 
atunci pasajul spre marea uimire a ascultătorilor, care îşi 
spuneau între ei: „Astolphe e într-adevăr tobă de carte”. Tot 
oraşul afla, şi astfel se păstra faima domnului de Saintot. 

După această pereche, sosi domnul de Bartas, zis Adrien, 
omul care cânta arii de bas-bariton şi care avea mari 
pretenţii în muzică. Amorul propriu îl mânase înspre 
solfegii: începuse prin a se admira cântând, apoi se apucase 
să vorbească despre muzică şi sfârşise prin a nu se ocupa 
decât de asta. Arta muzicală ajunsese la dânsul o 
monomanie; nu se însufleţea decât vorbind de muzică, 
suferea o seară întreagă până când îl rugau să cânte. De 
cum isprăvea de mugit vreo arie, începea viaţa pentru el: se 
împăuna, se ridica în călcâie primind complimentele, făcea 
pe modestul, dar trecea totuşi din grup în grup ca să 
culeagă laude şi când, în fine, i se spunea totul, revenea tot 
la muzică, pornind o discuţie despre dificultăţile ariei 
cântate sau lăudând pe compozitor. 

Domnul Alexandre de Brebian, campionul tuşului, 
desenatorul oare împestriţa odăile prietenilor cu producţii 
trăsnite şi mâzgălea toate albumele din departament, îl 
întovărăşea pe domnul de Bartas. Fiecare din ei o ducea la 
braţ pe soţia celuilalt. După gurile rele, această inversare 
de roluri era completă. Cele două neveste, Lolotte (doamna 
Charlotte de Brebian) şi Fifine (doamna Josephine de 
Bartas), mereu preocupate de un fular, de o garnitură, de 
asortarea a două culori ce se băteau cap în cap, erau 
mistuite de dorinţa de a părea pariziene şi nu-şi mai vedeau 
de casă, unde totul mergea alandala. Dacă cele două femei, 
strânse ca nişte păpuşi în rochii lucrate din economii, 
prezentau pe ele o expoziţie de culori ţipător de bizare, 
soţii îşi permiteau, în calitatea lor de artişti, o nepăsare 
provincială, care îi făcea curioşi la vedere. Hainele lor 


mototolite le dădeau aerul figuranţilor care în teatrele mici 
înfăţişează înalta societate invitată la petreceri. 

Printre figurile care descinseră în salon, una dintre cele 
mai originale fu aceea a contelui de Senonches, aristocratic 
numit Jacques, mare vânător, trufaş, ţeapăn, ars de soare, 
drăgălaş ca un mistreţ, bănuitor ca un venețian, gelos ca un 
maur şi înţelegându-se de minune cu domnul du Hautoy, 
altfel zis Francis, prietenul casei. 

Doamna de Senonches (Zephirine) era înaltă şi frumoasă, 
dar stacojie la faţă din pricina ficatului; trecea drept o 
femeie foarte pretențioasă; talia subţire, înfăţişarea gingaşă 
îi îngăduiau să aibă mişcări galeşe, deşi se vedea că sunt 
prefăcute, dar care denotau pasiunea şi capriciile, 
întotdeauna satisfăcute, ale unei persoane iubite. 

Francis era un bărbat destul de distins, care renunţase la 
consulatul de la Valencia şi la cariera sa diplomatică, pentru 
a se retrage la Angouleme ţi a trăi pe lângă Zephirine, zisă 
şi Zizine. Fostul consul avea grijă de casă, de creşterea 
copiilor, îi învăţa limbi străine şi vedea de averea soţilor 
Senonches cu un devotament deplin. Angouleme-ul nobil, 
Angouleme-ul administrativ, Angouleme-ul burghez 
clevetiseră mult timp pe seama unităţii desăvârşite a 
acestei căsnicii în trei; în cele din urmă, taina acestei treimi 
conjugale se dovedi atât de desăvârşită şi de frumoasă, 
încât domnul de Hautoy ar fi părut grozav de imoral dacă ar 
fi dat semne că vrea să se însoare. De altfel, lumea începuse 
să bănuiască în dragostea deosebită a doamnei de 
Senonches pentru o fină de-a ei, numită domnişoara de la 
Haye, care îi slujea ca domnişoară de companie, nişte taine 
neliniştitoare; şi, în ciuda unor nepotriviri de date, numai 
aparente, găsea asemănări izbitoare între Frangoise de la 
Haye şi Francis du Hautoy. Când Jacques vâna prin 
împrejurimi, fiecare îl întreba ce mai face Francis, iar el 
povestea micile necazuri ale logofătului său voluntar, 
dându-i întâietate asupra soţiei sale. Orbirea aceasta părea 
atât de ciudată la un soţ gelos, încât prietenii săi cei mai 


buni se distrau să-l tragă de limbă, povestind aceasta şi 
celor oare nu cunoşteau taina, ca să petreacă şi dânşii. 
Domnul du Hautoy era un dandy afectat, la care grija de 
fiecare clipă pentru propria-i persoană ajunsese un fel de 
fandoseală şi de joc copilăresc. Nu se îngrijea decât de tuse, 
de somn, de digestie şi de mâncare. Zephirine făcuse din el 
un ipohondru: îl ţinea în puf, cu scufia pe cap, îi dădea 
doctorii, îl îndopa cu mâncări alese ca pe un căţeluş de 
salon, îi prescria sau îi interzicea cutare sau cutare aliment; 
îi cosea veste, cravate şi batiste; până la urmă, îl deprinsese 
să poarte tot felul de lucruri frumoase, încât îl transformase 
într-un soi de idol japonez. Înțelegerea dintre ei era fără 
nici un nor; Zizine, despre orice ar fi fost vorba, se uita la 
Francis, iar Francis părea că-şi găsea ideile în ochii Zizinei. 
Dezaprobau şi surâdeau împreună, părând că-şi cer sfatul 
unul altuia ca să spună chiar numai bună ziua. 

Cel mai bogat moşier din partea locului, omul pizmuit de 
toţi, marchizul de Pimentel şi soţia sa, care întruneau 
laolaltă patruzeci de mii de franci rentă şi petreceau iarna 
la Paris, veniră de la ţară în caleaşcă, împreună cu vecinii 
lor, baronul şi baroana de Rastignac, însoţiţi de mătuşa 
baroanei şi de fiicele lor, două persoane fermecătoare, 
binecrescute, sărace, dar îmbrăcate cu acea simplitate care 
scoate mai în evidenţă frumuseţile naturale. Aceşti musafiri, 
care reprezentau desigur elita societăţii de acolo, fură 
întâmpinați cu o tăcere rece şi cu un respect plin de 
gelozie, mai ales când fiecare văzu atenţia deosebită cu 
care îi întâmpină doamna de Bargeton. Aceste două familii 
făceau parte dintre puţinii oameni care, în provincie, nu se 
amestecă în bârfeli, nu vizitează pe nimeni, trăiesc într-o 
singurătate tăcută şi păstrează o demnitate ce impune. 
Domnului de Pimentel şi domnului de Rastignac li se zicea 
pe titlul lor; nici o familiaritate nu se stabilise între soțiile şi 
fiicele lor şi lumea simandicoasă din Angouleme; trăiau 
prea aproape de nobilimea de la curte ca să se înjosească 
cu nişte provinciali neghiobi. 


Prefectul şi generalul sosiră cei din urmă, întovărăşiţi de 
nobilul de ţară care, în acea dimineaţă, îşi adusese la David 
memoriul asupra viermilor de mătase. De bună seamă, 
trebuie să fi fost vreun primar de canton, cu oarecare 
greutate datorită moşiilor sale, dar înfăţişarea şi 
îmbrăcămintea trădau o completă pierdere a contactului cu 
lumea bună; se simţea stingher în hainele lui, nu ştia ce să 
facă cu mâinile, dădea ocol persoanei cu care stătea de 
vorbă, se ridica şi se aşeza iarăşi ca să răspundă când i se 
vorbea, părea gata să facă treaba servitorilor; rând pe rând 
se arăta respectuos, neliniştit, grav, se grăbea să râdă de 
vreo glumă, asculta supus, iar uneori se întuneca la faţă, 
închipuindu-şi că e luat în râs. Muncit de memoriul lui, 
încercă de câteva ori, în cursul seratei, să vorbească despre 
viermii de mătase; dar nenorocosul Severac nimerea peste 
domnul de Bartas, care-i răspundea aducând numaidecât 
vorba despre muzică, şi peste domnul de Saintot, care-i cita 
din Cicero. Pe la mijlocul seratei, bietul primar găsi în 
sfârşit pe cineva cu care să se înţeleagă, o văduvă şi fiica ei, 
doamna şi domnişoara du Brossard, care nu erau figurile 
cele mai lipsite de interes din acea societate. Un singur 
cuvânt spune totul: pe cât erau de sărace, pe atât erau de 
nobile. Îmbrăcămintea lor avea acea pretenţie la cât mai 
multe podoabe ce trădează o mizerie ascunsă. Doamna du 
Brossard o lăuda, cu neîndemânare şi la tot pasul, pe fiica 
ei, înaltă şi grasă, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, care 
trecea drept o bună pianistă; oficial o făcea să 
împărtăşească toate gusturile bărbaţilor de însurat, şi, în 
dorinţa de a-i găsi un rost scumpei sale Camille, în aceeaşi 
seară pretinsese că acesteia îi place viaţa rătăcitoare a 
garnizoanelor, precum şi viaţa sedentară a proprietarilor 
care-şi văd de moşia lor. Amândouă aveau demnitatea 
înţepată, acră-dulce, a acelora pe care oricine e încântat să- 
i compătimească, de care se interesează numai din egoism 
şi care au cunoscut goliciunea vorbelor de mângâiere, 
singurul lucru cu care e darnică lumea faţă de năpăstuiţi. 


Domnul de Se&verac avea cincizeci şi nouă de ani, era văduv 
şi fără copii; mama şi fata ascultară deci cu o admiraţie 
cucernică tot ce le povesti acesta despre crescătoriile lui de 
viermi. 

— Fiicei mele i-au plăcut întotdeauna animalele, zise 
mama. De aceea, cum mătasea pe care o dau aceste mici 
vietăţi o interesează pe orice femeie, v-aş cere îngăduinţa s- 
o aduc pe Camille la Severac ca să vadă cum se face. 
Camille e foarte inteligentă şi va înţelege numaidecât tot ce- 
i veţi spune. Într-o zi a priceput chiar raţiunea inversă a 
pătratului distanțelor. 

Fraza aceasta sfârşi triumfal conversaţia dintre domnul de 
Severac şi doamna du Brossard, după ce Lucien îşi făcuse 
lectura. 

Câţiva mai de-ai casei se strecurară familiar în adunare, 
precum şi vreo doi-trei tineri de familie, sfioşi, tăcuţi, 
împopoţonaţi ca nişte moaşte, încântați de a fi fost poftiţi la 
această solemnitate literară şi dintre care cel mai îndrăzneţ 
stătu mult de vorbă cu domnişoara de la Haye. Toate 
femeile se aşezară cuminte într-un cerc, îndărătul căruia 
bărbaţii rămaseră în picioare. Adunarea aceasta de 
personaje ciudate, cu haine pestriţe, cu feţele sulemenite, i 
se păru foarte impunătoare lui Lucien, şi inima îi bătu când 
se văzu ţinta tuturor privirilor. Cât era el de îndrăzneţ, nu 
făcu uşor faţă acestei prime încercări, cu toate încurajările 
iubitei, care-şi desfăşura fastul reverenţelor şi farmecelor ei 
celor mai de preţ întâmpinând la sosire mărimile din ţinutul 
Angouleme-ului. Ţi mai stânjenit se simţise datorită unei 
împrejurări uşor de prevăzut, dar care trebuia să-l 
înspăimânte pe un tânăr încă neobişnuit cu tactica lumii. 
Lucien, numai ochi şi urechi, se auzea strigat „domnule de 
Rubempre” de către Louise, de domnul de Bargeton, de 
episcop şi de câţiva ce voiau să-i fie pe plac gazdei, şi 
„domnule Chardon” de cei mai mulţi din acest public de 
temut. Înfricoşat de ocheadele întrebătoare ale curioşilor, 
îşi desluşea numele burghez doar din mişcarea buzelor; 


ghicea dinainte că o să fie judecat cu acea uşurinţă 
provincială, prea ades vecină cu mojicia. Aceste înţepături, 
necontenite şi neaşteptate, îl făcură să se simtă şi mai prost. 
Aşteptă cu nerăbdare momentul să-şi înceapă lectura, spre 
a-şi putea găsi în fine un rost şi el, şi să se afle mai la largul 
său; însă Jacques îşi povestea ultima vânătoare doamnei de 
Pimentel; Adrien vorbea cu domnişoara Laure de Rastignac 
despre noul astru muzical, despre Rossini75; Astolphe, care 
învățase pe dinafară dintr-un ziar descrierea unui nou plug, 
i-o repeta baronului. Lucien, bietul poet, nu ştia că niciunul 
dintre cei de faţă, afară de doamna de Bargeton, nu era în 
stare să priceapă poezia. Toţi aceştia, lipsiţi de emoție, 
dăduseră fuga fără să ştie despre ce fel de spectacol era 
vorba. Sunt cuvinte care, ca şi trâmbiţele, ca cimpoaiele, ca 
toba mare a circurilor ambulante, atrag întotdeauna 
publicul. Cuvintele frumuseţe, glorie, poezie au un fel de 
vrajă care cucereşte până şi minţile cele mai greoaie. Când 
sosi în fine toată lumea, când convorbirile încetară, nu fără 
o mulţime de observaţii făcute întrerupătorilor de către 
domnul de Bargeton, pe care soţia îl trimise să facă linişte 
ca pe un paracliser care bate cu toiagul în pardoseala de 
lespezi, Lucien se aşeză la masa rotundă, lângă doamna de 
Bargeton, şi simţi un gol în inimă. Cu glasul întretăiat, vesti 
că, pentru a nu înşela aşteptarea nimănui, avea să citească 
în faţa Domniilor Lor capodoperele de curând regăsite ale 
unui mare poet necunoscut. Deşi poeziile lui Andre de 
Chenier fuseseră publicate încă din 1819, nimeni la 
Angouleme nu auzise totuţi vorbindu-se de Andre de 
Chenier. Fiecare crezuse că era un mijloc ales de doamna 
de Bargeton mai pe ocolite ca să nu jignească amorul 
propriu al poetului şi ea să-i pună pe ascultători la largul 
lor. Lucien citi întâi Tânărul bolnav, care fu primit cu 
murmure măgulitoare; apoi Orbul, poem pe care minţile 
astea scurte îl găsiră lung. 

În timpul citirii, Lucien fu în prada unor chinuri infernale 
ce nu pot fi bine înţelese decât de marii artişti, sau de cei pe 


care înflăcărarea şi o inteligenţă deosebită îi ridică la 
nivelul acestora. Pentru a fi transmisă prin voce, ca şi 
pentru a fi pricepută, poezia cere o atenţie sfântă. Între 
cititori şi ascultători trebuie să se creeze un fluid, fără de 
care comunicarea electrică a sentimentelor nu mai are loc. 
De îndată ce această legătură sufletească lipseşte, poetul 
parcă e un înger care ar încerca să cânte un imn ceresc în 
mijlocul rânjetelor din iad. Or, în sfera în care se dezvoltă 
facultăţile lor, oamenii inteligenţi posedă vederea 
circumspectivă a melcului, mirosul câinelui şi urechea 
cârtiţei; văd, adulmecă, aud totul în jurul lor. Muzicantul 
sau poetul se ştiu tot atât de repede admiraţi sau neînţeleşi, 
după cum o plantă se usucă sau se înviorează într-o 
atmosferă prielnică sau vrăjmaşă. Şoaptele bărbaţilor, 
veniţi acolo numai pentru nevestele lor şi oare îşi vorbeau 
de afaceri, răsunau în urechea lui Lucien potrivit legilor 
acelei acustici speciale; tot aşa vedea şi câteva fălci căscând 
din simpatie şi adâncul inimii, şi care cu dinţii lor parcă îşi 
băteau joc de el. Când, ca porumbelul potopului, căuta un 
colţişor prielnic unde să-şi oprească privirea, întâlnea ochii 
ce-şi pierduseră răbdarea ai celor ce se gândeau desigur să 
folosească această reuniune ca să-şi vadă de interesele lor 
pozitive. Afară de Laure de Rastignac, de doi sau trei tineri 
şi de episcop, toţi asistenții se plictiseau. Într-adevăr, aceia 
care înţeleg poezia se silesc să dezvolte în sufletul lor ceea 
ce autorul doar a schiţat în versurile lui; dar ascultătorii 
aceştia de gheaţă, departe de a încerca să înţeleagă sufletul 
poetului, nu-i ascultau nici măcar glasul. Lucien fu cuprins 
de o descurajare atât de adâncă, încât o năduşeală rece îi 
udă cămaşa. O privire de toc zvârlită de Louise, înspre care 
întoarse capul, îi dădu curajul să sfârşească; dar inima-i de 
poet sângera prin mii de răni. 

— Găseşti că e amuzant, Fifine? o întrebă pe vecina sa Lili 
cea uscată, care se aştepta poate la niscaiva scamatorii. 

— Nu mă întreba, draga mea, mi se închid ochii de cum 
aud pe cineva citind. 


— Sper că Nads n-o să ne mai ofere deseori versuri seara, 
zise Francis. Când mi se citeşte după masă, atenţia pe care 
sunt silit să mi-o încordez îmi tulbură digestia. 

— Mititelul de el, spuse Zephirine în şoaptă, bea un pahar 
de apă cu zahăr! 

— Foarte bine declamat, zise Alexandre; eu însă prefer 
whist-ul76. 

La vorba asta, care trecu drept spirituală din pricina 
semnificației cuvântului englez, câteva jucătoare pretinseră 
că lectorul avea nevoie de odihnă. Sub acest pretext, o 
pereche, două se strecurară în budoar. Lucien, rugat de 
Louise, de încântătoarea Laure de Rastignac şi de episcop, 
redeşteptă atenţia cu verva contrarevoluţionară a 
Ilambilor?77, pe care câteva persoane, câştigate de căldura 
declamaţiei, îi aplaudară fără să-i înţeleagă. Oamenii de 
soiul acesta sunt impresionați de strigăte, după cum 
gâtlejurile grosolane sunt aţâţate de băuturile tari. Într-un 
moment în care se servea îngheţată, Zephirine îl trimise pe 
Francis să vadă volumul şi-i spuse vecinei sale Amelie că 
versurile citite de Lucien erau tipărite. 

— E foarte firesc, răspunse Amelie cu o bucurie vădită, 
domnul de Rubempre lucrează doară la un tipograf. E ca şi 
cum, zise ea privind-o pe Lolotte, o femeie frumoasă şi-ar 
face singură rochiile. 

— Şi-a tipărit singur poeziile, îşi ziseră femeile între ele. 

— De ce îşi mai zice atunci domnul de Rubempre? întrebă 
Jacques. Când munceşte cu palmele, un nobil trebuie să-şi 
lepede numele. 

— Şi-a lepădat într-adevăr numele, pentru că era de rând, 
zise Zizine, dar ca să-l ia pe-al maică-şi, care e nobil. 

— De vreme ce stihurile (aşa se spune în provincie) îi sunt 
tipărite, putem să le citim şi singuri, zise Astolphe. 

Această nerozie încurcă şi mai mult lucrurile, până ce 
Sixte du Châtelet binevoi să lămurească adunării 
necunoscătoare că ceea ce li se spusese la început nu era o 
precauţie oratorică, ci că aceste frumoase poezii fuseseră 


făcute de un frate regalist al revoluționarului Marie-Joseph 
Chenier7/8. Lumea bună din Angouleme, cu excepţia 
episcopului, a doamnei de Rastignac şi a celor două fiice ale 
sale, pe care această poezie minunată îi cucerise, se socoti 
insultată şi se simţi jignită de această păcăleală. Se auziră 
şuşoteli care numai lui Lucien îi scăpară. Despărţit de 
lumea aceea dezgustătoare prin beţia pricinuită de cântul 
lăuntric, el se silea doar să-l redea, şi vedea feţele 
oamenilor ca printr-o ceaţă. Citi întunecata elegie asupra 
sinuciderii, pe cea în stil antic, din care străbate o sublimă 
melancolie; apoi aceea în care se află versul: 

Îs dulci a tale versuri; îmi place să le spun. 

În sfârşit, încheie cu suava idilă intitulată Neera. 

Cufundată într-o fermecată visare, cu o mână în părul care 
i se răvăşise puţin fără să bage de seamă, cu cealaltă 
atârnând în jos, cu ochii pierduţi, singură în mijlocul 
salonului, doamna de Bargeton se simţea, pentru întâia 
oară în viaţa ei, purtată în sfera spre care îi năzuia întreaga 
fiinţă. Gândiţi-vă cât fu de neplăcut trezită de Amelie, care 
se oferise să-i transmită dorinţa publicului! 

— Nads, lumea venise să audă poeziile domnului Chardon, 
şi tu ne dai stihuri (stihuri!) tipărite. Cu toate că bucăţile 
astea sunt foarte drăguţe, din patriotism doamnele ar dori 
mai bine ceva de prin partea locului. 

— Nu vi se pare că limba franceză nu prea merge în 
poezie? îi zise Astolphe directorului contribuţiilor. Socotesc 
proza lui Cicero de mii de ori mai poetică. 

— Adevărata poezie franceză e poezia uşoară, cântecul, 
răspunse du Châtelet. 

— Cântecul dovedeşte că limba noastră e foarte muzicală, 
spuse Adrien. 

— Aş dori mult să cunosc stihurile (stihurile!) care au dus- 
o pe Nads la pierzanie, zise Zephirine; dar după felul cum a 
primit cererea Ameliei nu pare a fi dispusă să ne servească 
o mostră. 


— E datoare faţă de ea însăşi să-l pună să ni le citească, 
răspunse Francis, căci geniul acestui tinerel e justificarea 
ei. 

— Dumneata, care ai fost în diplomaţie, obţine asta pentru 
noi, îi zise Amelie domnului du Châtelet. 

— Nimic mai uşor, răspunse baronul. 

Fostul secretar particular al alteţei imperiale, obişnuit cu 
aceste şiretlicuri, se duse la episcop şi se pricepu să treacă 
asupra acestuia însărcinarea. Rugată de preasfântul, Nads 
fu obligată să-i ceară lui Lucien vreo bucată pe care o ştie 
pe dinafară. Negocierile baronului, încununate atât de 
repede de succes, îi atraseră un zâmbet galeş din partea 
Ameliei. 

— Hotărât lucru, tare mai e spiritual baronul! îi zise ea 
Lolottei. 

Dar Lolotte nu uita înţepătura Ameliei cu privire la femeile 
care-şi fac singure rochiile. 

— De când îi recunoşti dumneata pe baronii făcuţi sub 
imperiu? îi răspunse dânsa. 

Lucien încercase zeificarea iubitei sale într-o odă ce-i era 
adresată sub un titlu găsit de toţi tinerii proaspăt ieşiţi din 
liceu. Oda aceasta, cu atâta curtenie şlefuită, înfrumuseţată 
de toată dragostea de care îi era plină inima, i se păru 
singura operă vrednică de a rivaliza cu poezia lui Chenier. 
O privi cu un aer oarecum încrezut pe doamna de 
Bargeton, rostind: PENTRU EA! Apoi scoase cu mândrie 
pieptul înainte ca să declame bucata ambițioasă, căci 
amorul lui propriu de autor se simţi la largul său îndărătul 
fustelor doamnei de Bargeton. În clipa aceea, Nads lăsă să-i 
scape secretul în faţa femeilor. Deşi era atât de deprinsă să 
domine lumea cu toată trufia inteligenţei sale, acum nu se 
putu stăpâni să nu tremure pentru Lucien. Se simţi 
stingherită, privirile-i cerşeau îngăduinţa celorlalţi; apoi fu 
silită să-şi ţină ochii în jos şi să-şi ascundă mulţumirea pe 
măsură ce se desfăşurau strofele de mai jos: 

PENTRU EA. 


Din fund de valuri sfinte de slavă şi lumină, Unde din surle 
de-aur cânt-îngerii cuminţi Ţi lui lahve-i spun ruga ce pe 
pământ suspină În lacrime fierbinţi, Ades un îngeraş cu 
păru-n blonde spume, Pe frunte-i răspândite, de Domnul 
luminate, Îşi lăsa-n cer tunica de pene argintate Şi-apoi 
pogoară-n lume. 

Înţelegând privirea ce-i zvârle-al lui Stăpân, El geniului 
muncit i-adoarme orice chin; 

Copilă preamiloasă, îl face pe bătrân Să uite de venin; 

Viclenilor le-nseamnă târziile căinţe; 

Neliniştitei mame îi spune-n vis să spere, Şi, plin de 
bucurie, socoate câte fiinţe Alină vreo durere. 

Din vestitorii galeşi doar unul, printre noi, Ținut e cu 
putere de cele pământeşti, El plânge şi se zbate, privind 
prin gene moi Spre bolțile cereşti. 

Dar nu a frunţii sale prea orbitoare-albeaţă M-a lămurit în 
taina sosirii lui din sori, Nici ochii-i sclipitori, nici forţa 
îndrăzneață A purei lui candori, Ci dragostea-mi sporită de- 
atâta strălucire; 

Când vru îngemănarea cu luminoasa stea, Lovitu-s-a 
deodată, grozavă nimicire! 

De îngereasca za. 

Tu caută cu grijă comoara de-ţi păzeşte Să nu vadă-un alt 
înger când zborul şi-ar lua: 

Cuvântul cel de vrajă pe dată l-ar afla Când seara se 
şopteşte! 

Căci i-ai vedea atuncea, prin văl de nopţi trecând, Ca-n 
răsărit o rază, spre stele lunecând, În zborul lor fratern; 

Şi-n veghe marinarul, cătând veste ciudată, Ar arăta 
lumina pe urma lor lăsată. 

Ca de un far etern. 

— Ai înţeles ceva? întrebă Amelie pe domnul du Châtelet, 
privindu-l şăgalnic. 

— Astfel de versuri am făcut mai toţi când am ieşit din 
liceu, răspunse baronul, arătându-se plictisit ca să fie în 
nota celui ce judecă fără să-l mire nimic. Altădată ne 


împuiau capul cu ceţurile ossianice, cu Malvina, Fingal79, 
stafii, războinici ieşiţi din morminte cu stele pe cap. Astăzi, 
vechiturile acestea poetice au fost înlocuite cu Iehova, cu 
surle de aur, cu îngeri, cu pene de serafimi, cu toată 
garderoba paradisului înnoită cu cuvintele imens, 
nemărginit, singurătate, inteligenţă. Ni se înfăţişează 
lacuri, vorbe de-ale lui Dumnezeu, un fel de panteism 
creştin, îmbogăţit ci rime rare, căutate îndelung, ca 
smarald şi fald, patrafir şi trandafir etc. În fine, am 
schimbat şi latitudinea: în loc să mai fim în nord, suntem în 
Orient; însă bezna e tot atât de deasă. 

— Dacă oda e nelămurită, zise Zephirine, declaraţia mi se 
pare foarte limpede. 

— Şi armura arhanghelului e o rochie de văl foarte 
străvezie, adăugă Francis. 

Cu toate că politeţea cerea ca fiecare să găsească 
încântătoare oda din cauza doamnei de Bargeton, totuşi 
femeile, înciudate că nu au şi ele câte un poet în slujba lor 
care să le asemuie cu îngerii, se ridicară arătându-se 
plictisite, îngânând rece: foarte bine, drăguţ, minunat. 

— Dacă ţii la mine, să nu le faci vreun compliment, nici 
autorului, nici îngeraşului, îi spuse Lolotte scumpului ei 
Adrien cu o privire despotică şi căreia acesta i se supuse. 

— La urma urmelor, astea-s vorbe, îi zise Zephirine lui 
Francis, pe când iubirea e o poezie în acţiune. 

— Zizine, ai spus un lucru la care mă gândeam şi eu, dar 
n-aş fi ştiut să-l exprim atât de fin, replică Stanislas 
cercetându-se din cap până în picioare cu o privire 
mângâietoare. 

— Nu ştiu ce n-aş da, spuse Amelie către du Châtelet, ca 
să-i mai tai nasul Naddei, care face pe arhanghelul, de 
parcă ar fi altceva decât noi, şi ne pune cot la cot cu băiatul 
unui spiţer şi al unei moaşe, care are o soră lucrătoare, iar 
el munceşte la un tipograf. 

— Ce vreţi? a luat meserie tatălui, care vindea hapuri, iar 
noi am înghiţit hapul de la fiu, zise Stanislas, luând o poză 


dintre cele mai nesuferite. Ar fi fost mai bine să fim scutiţi 
de asemenea trataţii. 

Într-o clipă, toată lumea se înţelese să-l umilească pe 
Lucien prin câte o ironie aristocratică. Lili, femeie 
cucernică, socoti drept o faptă bună anunţându-i pe ceilalţi 
că trebuie să-i atragă atenţia Naddei că e pe punctul să 
săvârşească o nebunie. Francis, diplomatul, se însărcina să 
ducă la bun sfârşit conspirația prostească de care toate 
minţile acelea înguste se interesau, ca de deznodământul 
unei drame, pe seama căreia aveau să bârfească a doua zi. 
Fostul consul, nedorind un duel cu tânărul poet care, sub 
ochii iubitei sale, ar turba de furie la un cuvânt jignitor, 
pricepu că Lucien trebuia dat gata cu un paloş sfinţit, 
împotriva căruia răzbunarea să nu fie cu putinţă. El urmă 
exemplul dat de iscusitul du Châtelet când fusese vorba să-l 
facă pe Lucien să-şi citească versurile. Se duse deci să stea 
de vorbă cu episcopul, prefăcându-se a împărtăşi 
entuziasmul stârnit preasfinţiei sale de oda lui Lucien; apoi 
îl minţi, făcându-l să creadă că mama lui Lucien era o 
femeie superioară şi de o rară modestie, care îi oferea fiului 
său subiectele tuturor compozițiilor. Cea mai mare plăcere 
a lui Lucien era să vadă că se recunosc meritele mamei 
sale, pe care o adora. După ce-l convinse astfel pe episcop, 
Francis aştepta vreo întorsătură a conversaţiei, în care 
preasfântul să rostească vorba jignitoare dorită de toţi. 
Când Francis şi episcopul intrară în cercul format în jurul 
lui Lucien, persoanele care îi şi dădeau otrava s-o soarbă 
încetul cu încetul deveniră şi mai atente. Cu totul străin de 
şiretlicurile saloanelor, sărmanul poet nu se pricepea decât 
să se uite la doamna de Bargeton şi să răspundă cu 
stângăcie la stângacele întrebări ce i se puneau. Nu ştia nici 
numele, nici titlurile celor mai mulţi dintre invitaţi, nici ce 
să vorbească cu femeile care debitau nişte nerozii de cere 
se ruşina. Se simţea de altminteri la o distanţă de mii de 
leghe de mărimile acestea din Angouleme, auzindu-se 
strigat când „domnul Chardon”, când „domnul de 


Rubempre”, în vreme ce între dânşii îşi ziceau Lolotte, 
Adrien, Astolphe, Lili, Fifine. Încurcătura în care se afla 
spori când, luând numele de Lili drept un nume de bărbat, îi 
zise „domnule Lili” grosolanului de Senonches. Neobositul 
vânător îl întrerupse pe Lucien cu un: „Domnule Lulu?” 
care o făcu pe doamna pe Bargeton să roşească până în 
vârful urechilor. 

— Trebuie să fie foarte orbită ca să primească în casă şi să 
ni-l prezinte nouă pe individul ăsta, zise el cam în şoaptă. 

— Doamnă marchiză, îi spuse Zephirine doamnei de 
Pimentel la ureche, dar destul de tare ca să fie auzită, nu 
găsiţi o mare asemănare între domnul Chardon şi domnul 
de Cante-Croix? 

— Asemănarea e ideală, răspunse zâmbind doamna de 
Pimentel. 

— Gloria are farmece cuceritoare ce pot fi mărturisite, îi 
spuse doamna de Bargeton marchizei. Sunt unele femei 
care se îndrăgostesc de lucrurile mari, iar altele de cele 
mici, adăugă ea uitându-se la Francis. 

Zephirine nu înţelese, deoarece consulul i se părea foarte 
mare; însă marchiza trecu de partea gazdei şi începu să 
râdă. 

— Sunteţi un om fericit, îi spuse lui Lucien domnul de 
Pimentel care începu să-i zică iar „domnule de Rubempre” 
după ce-i zisese până atunci tot „Chardon”, desigur că nu 
vă plictisiţi niciodată. 

— Lucrezi uşor? îl întrebă Lolotte de parcă i-ar fi spus unui 
tâmplar: îţi ia multă vreme să faci un dulap? 

Lucien rămase năucit de lovitura asta de măciucă; dar 
ridică îndată capul auzind-o pe doamna de Bargeton 
răspunzând cu un surâs: 

— Draga mea, poezia nu creşte în capul domnului de 
Rubempre ca iarba în curţile noastre. 

— Doamnă, îi spuse episcopul Lolottei, nu putem avea 
niciodată destul respect pentru minţile alese în care 
Dumnezeu pune o rază din ale sale. Da, poezia e un lucru 


sfânt. Cine zice poezie zice suferinţă. Câte nopţi nedormite 
n-au cerut strofele pe care le admiraţi! Înclinaţi-vă cu 
dragoste în faţa poetului care duce mai întotdeauna o viaţă 
nefericită, dar căruia domnul îi păstrează de bună seamă 
un loc în ceruri, printre prorocii săi. Tânărul acesta e un 
poet, adăuga el punând mâna pe capul lui Lucien. Nu vedeţi 
o nu ştiu ce fatalitate întipărită pe fruntea aceasta 
frumoasă? 

Fericit de a se vedea apărat cu atâta nobleţe, Lucien îi 
mulţumi episcopului cu o privire uşor înduioşată, fără să 
ştie că tocmai vrednicul prelat avea să-i fie călăul. Doamna 
de Bargeton zvârli cercului vrăjmaş nişte priviri 
triumfătoare care se înfipseră, ca tot atâtea săgeți, în 
inimile rivalelor ce turbau de ciudă. 

— Ah! preasfinte, răspunse poetul nădăjduind să lovească 
în căpăţânile acestea neroade cu sceptrul său de aur, lumea 
n-are nici spiritul, nici îndurarea voastră. Durerile noastre 
sunt neştiute, nimeni nu ne cunoaşte munca. Minerului nu-i 
e atât de greu să scoată aurul din mină, pe cât ne e nouă ca 
să smulgem imaginile din adâncul celei mai ingrate limbi. 
Dacă țelul poeziei este de a aşeza ideile în punctul precis în 
care toată lumea le poate vedea şi simţi, poetul e dator să 
parcurgă fără încetare toată scara inteligenţelor omeneşti 
spre a le mulţumi pe toate; e dator să ascundă sub culorile 
cele mai vii logica şi sentimentul, două forţe potrivnice; 
trebuie să cuprindă o lume întreagă de gânduri într-un 
singur cuvânt, să zugrăvească pe scurt sisteme întregi de 
filosofie; în fine, versurile lui sunt nişte seminţe ce trebuie 
să încolţească în inimi căutând acolo brazdele săpate de 
sentimentele personale. Nu e oare dator să fi simţit totul, ca 
să redea totul? Şi a simţi cu putere nu înseamnă oare a 
suferi? De aceea poeziile nu se nasc decât după istovitoare 
călătorii prin întinsele ţinuturi ale gândirii şi ale societăţii. 
Nu-i oare nemuritoare munca aceea căreia îi datorăm 
făpturi cu o viaţă mei autentică decât a fiinţelor ce au trăit 
aievea, ca de exemplu Clarisse a lui Richardson, Camille a 


lui Chenier, Delia lui Tibul, Angelica lui Ariosto, Francesca 
lui Dante, Alceste al lui Molicre, Figaro al lui Beaumarchais, 
Rebeca lui Walter Scott, Don Quijote al lui Cervantes80? 

— Şi dumneata ce vei crea? întrebă du Châtelet. 

— Avă răspunde, îi zise Lucien, n-ar însemna să-mi dau 
singur diploma de om de geniu? De altminteri, zămislirile 
acestea sublime cer o lungă experienţă a lumii, o 
cunoaştere a patimilor şi răutăţilor omeneşti care îmi 
lipseşte; dar am început-o, zise el cu amărăciune, azvârlind 
o privire răzbunătoare asupra cercului din jurul său. 
Creierul duce cu sine multă vreme... 

— Vei da naştere la ceva de seamă, îl întrerupse domnul 
du Hautoy. 

— Mama dumitale, în bunătatea ei, te va ajuta, adăugă 
episcopul. 

Cuvintele acestea, pregătite cu atâta dibăcie, răzbunarea 
aceasta îndelung aşteptată aprinseră în toate privirile o 
flacără de bucurie. Pe toate buzele se aşternu un zâmbet de 
mulţumire aristocratică, sporit de stupiditatea domnului de 
Bargeton, care începu să râdă cu întârziere. 

— Preasfinte, în clipa asta eşti prea spiritual pentru noi, 
doamnele nu te înţeleg, zise doamna de Bargeton, care cu 
aceste cuvinte îngheţă râsetele şi atrase asupra ei privirile 
mirate. Pentru poetul care se inspiră numai din Biblie, 
biserica e o adevărată mamă. Domnule de Rubempre, 
recită-ne Sfântul loan în Patmos sau Ospăţul lui Baltazar, 
pentru a arăta preasfinţiei-sale că Roma este totdeauna 
Magna parens81 a lui Virgiliu. 

Femeile schimbară un surâs auzind-o pe Nads rostind cele 
două cuvinte latineşti. 

La începutul carierei, chiar cei mai curajoşi oameni au 
momente în care îşi pierd nădejdea. Lovitura aceasta îl 
trimisese la fundul apei pe Lucien; dar el dădu din picioare 
şi ieşi la suprafaţă, jurându-şi să ajungă a-i domina într-o zi 
pe aceşti oameni. Ca un taur străpuns de mii de săgeți, se 
ridică furios, gata să se supună cererii Louisei de a declama 


Sfântul loan în Patmos; însă mai toate mesele de joc îi 
adunaseră din nou pe jucători, care se cufundau în 
tabieturile lor mărunte, ce le ofereau plăceri pe care nu le 
găsiseră în poezie. Şi apoi răzbunarea atâtor amoruri 
proprii jignite n-ar fi fost deplină dacă nu şi-ar fi arătat 
disprețul negativ faţă de poezia localnică, fugind de lângă 
Lucien şi doamna de Bargeton. Fiecare păru preocupat de 
alte treburi: unul începu să-i vorbească prefectului despre 
un drum judeţean, alta fu de părere să se mai schimbe 
distracţiile seratei făcându-se şi puţină muzică. 

Înalta societate din Angouleme, nefiind în stare să judece 
în materie de poezie, era îndeosebi curioasă să cunoască 
părerea familiilor Rastignac şi Pimentel despre Lucien, şi 
mulţi se strânseră în jurul lor. Influenţa de care aceste două 
familii se bucurau în departament era totdeauna 
recunoscută în împrejurări deosebite; toată lumea le arăta 
respect, deşi era geloasă pe ele, căci toţi îşi dădeau seama 
că ar putea avea vreodată nevoie de sprijinul lor. 

— Cum vi se pare poetul nostru şi poezia lui? e întrebă 
Jacques pe marchiză. 

— Pentru nişte versuri de provincie, răspunse ea 
surâzând, nu sunt rele; de altfel, un poet atât de frumos nu 
poate face ceva urât. 

Toţi găsiră sentinţa excelentă şi o repetară adăugându-i 
mai multă răutate decât fusese în intenţia marchizei. Apoi îl 
rugară pe du Châtelet să-l acompanieze la pian pe domnul 
de Bartas, care masacră vestita arie a lui Figaro. Calea spre 
muzică fiind deschisă, trebuiră să asculte şi romanţa 
cavalerească, făcută sub imperiu de Chateaubriand82 
cântată de Châtelet. Urmară bucăţile executate la patru 
mâini de fete şi cerute de doamna du Brossard, care voia 
să-i arate domnului de Severac talentul scumpei sale 
Camille. 

Doamna de Bargeton, jignită de disprețul pe care lumea i-l 
arăta poetului, plăti cu aceeaşi monedă, retrăgându-se în 
budoar tot timpul cât se făcu muzică. O urmă episcopul, 


căruia marele vicar îi explicase ironia adâncă a înţepăturii 
sale involuntare şi care voia să şi-o răscumpere. 
Domnişoara de Rastignac, ce fusese cucerită de poezie, se 
strecură în budoar, fără ştirea mamei. Întinzându-se pe 
canapea, unde îl trase şi pe Lucien, Louise îi spuse la 
ureche, fără a fi auzită sau văzută: 

— Scumpul meu, ei nu te-au înţeles! dar... 

Îs dulci a tale versuri, îmi place să le spun. 

Lucien, împăcat de această măgulire, îşi uită pentru o clipă 
durerea. 

— Nu există glorie câştigată uşor, îi zise doamna de 
Bargeton, luându-i mâna şi strângându-i-o. Suferă, 
prietene, suferă, vei fi mare, durerile sunt preţul plătit 
nemuririi. Ce n-aş da eu să am de îndurat zbuciumul unei 
lupte! Să te ferească Dumnezeu de o viaţă molatică şi fără 
zbucium, în care aripile de vultur să nu-şi găsească loc să se 
întindă. Sunt geloasă de suferinţele tale, căci tu cel puţin 
trăieşti! Îţi vei desfăşura puterea, vei nădăjdui într-o 
izbândă! Lupta îţi va fi glorioasă. Când te vei fi înălţat în 
sfera împărătească unde domnesc marile inteligenţe, adu-ţi 
aminte de bieţii oameni dezmoşteniţi de soartă, a căror 
inteligenţă se înăbuşă sub apăsarea unui azot moral şi care 
pier după ce au ştiut întotdeauna ce era viaţa, dar fără s-o 
poată trăi, care au avut ochi pătrunzători, fără a avea ce să 
vadă, care au avut miros bun, dar n-au întâlnit decât flori 
urât mirositoare. Cântă a tund planta ce se usucă în umbra 
codrului, înăbuşită de buruienile lacome, fără a fi simţit 
mângâierea soarelui, şi care moare fără a mai înflori! N-ar 
fi oare un poem de o melancolie sfâşietoare, un subiect 
fantastic? Ce operă sublimă ar ieşi dacă ai zugrăvi o fată 
născută în deşert şi dusă în vreo ţară rece din Apus, 
chemându-şi soarele cel drag, mistuindu-se de doruri 
neînţelese, copleşită şi de frig, şi de dragoste! Ar fi tipul 
multor existenţe. 

— Ai zugrăvit astfel sufletul ce-şi aminteşte de cer, zise 
episcopul, un poem care va fi fost făcut pe vremuri şi din 


care un fragment îmi pare că s-a păstrat în Cântarea 
Cânturilor. 

— Încercaţi o asemenea operă, spuse Laure de Rastignac, 
exprimând o naivă încredere în geniul lui Lucien. 

— Îi lipseşte Franţei un mare poet religios, zise episcopul. 
Credeţi-mă: gloria şi bogăţia îl aşteaptă pe acela care va 
lucra pentru religie. 

— O să-l facă, preasfinte, spuse doamna de Bargeton cu 
patos. Nu vedeţi ideea poemului lucindu-i de pe acum în 
ochi ca flăcările zorilor? 

— Nads nu mai are deloc grijă de noi, spuse Fifine. Ce-o fi 
făcând oare? 

— N-o auzi? răspunse Stanislas. A pornit-o iar călare pe 
cuvintele ei mari care n-au nici cap, nici picioare. 

Amelie, Fifine, Adrien şi Francis se iviră în uşa budoarului, 
însoţind-o pe doamna de Rastignac, care venea să-şi ia fiica 
şi să plece. 

— Nads, ziseră cele două femei încântate să tulbure 
intimitatea din budoar, n-ai vrea să ne cânţi ceva la pian? 

— Draga mea, îi răspunse doamna de Bargeton, domnul 
de Rubempre ne va recita Sfântul loan în Patmos, un măreț 
poem biblic scris de dânsul. 

— Biblic! repetă Fifine mirată. 

Amelie şi Fifine se întoarseră în salon ducând cu ele vestea 
asta ca un subiect de batjocură. Lucien se scuză că nu-şi 
poate recita poemul, motivând că nu-l ţine minte. Când îşi 
tăcu din nou apariţia, nu mai stârni nici un interes. Fiecare 
stătea la taifas sau juca cărţi. Poetul îşi pierduse toată 
strălucirea. Moşierii nu-l mai socoteau folositor, oamenii cu 
pretenţii se temeau de el ca de o putere vrăjmaşă 
ignoranței lor, femeile geloase pe doamna de Bargeton, 
Beatrice a acestui nou Dante, cum îl botezase marele vicar, 
îi zvârleau priviri reci, dispreţuitoare. 

— Vasăzică asta e lumea mare! îşi zise Lucien coborând în 
Houmeau pe treptele parcului Beaulieu, căci sunt momente 
în viaţă când preferăm să apucăm drumul cel mai lung, spre 


a ne întreţine prin mişcări clocotul ideilor ce ne frământă, şi 
în voia cărora dorim a ne lăsa. Departe de a-l descuraja, 
furia ambiţiosului respins îi dădea lui Lucien puteri noi. Ca 
toţi oameni: mânaţi de instinct spre o sferă mai înaltă în 
care ajung înainte de a se putea menţine, şi el îşi făgăduia 
să jertfească totul ca să rămână în înalta societate. Pe drum, 
îşi scotea una câte una săgețile înveninate pe care le 
primise, îşi vorbea cu voce tare, îi beştelea pe neghiobii cu 
care avusese de-a face; găsea răspunsuri iscusite la 
întrebările prosteşti ce i se puseseră şi era deznădăjduit că 
prea târziu devenise atât de spiritual. Ajungând pe şoseaua 
spre Bordeaux, care şerpuieşte la poalele dealului şi merge 
de-a lungul Charentei, i se păru că îi vede, în lumina lunii, 
pe Cve ţi pe David stând jos pe o buturugă la malul apei, 
lângă o fabrică, şi cobori înspre ei pe o potecă. 

În timp ce Lucien alerga spre torturile ce-l aşteptau în 
casa doamnei de Bargeton, sora lui îşi pusese o rochie de 
stambă roz cu dungi, o pălărie de pai şi un şal scurt de 
mătase; îmbrăcăminte simplă, dar care pe ea părea cine 
ştie ce podoabă, cum se întâmplă tuturor persoanelor la 
care o frumuseţe înnăscută dă preţ celor mai neînsemnate 
găteli. De aceea, când îşi schimba costumul de lucrătoare, îl 
intimida grozav pe David. Deşi tipograful se hotărâse să-i 
vorbească despre sine însuşi, nu mai ştiu ce să spună când 
dădu braţul frumoasei Cve, ca să treacă amândoi prin 
Houmeau. Spaimele acestea respectuoase, asemănătoare 
cu acelea pe care slava lui Dumnezeu le dă credincioşilor, 
sunt pe placul iubirii. Cei doi îndrăgostiţi se, îndreptară 
tăcuţi înspre podul Sfânta Ana ca să treacă pe malul stâng 
al Charentei. Cve, stingherită de această tăcere, se opri pe 
la mijlocul podului ca să privească apa care, din locul unde 
se aflau până acolo unde se clădea pulberăria, forma o 
oglindă lată în care soarele ce apunea lăsa o dâră veselă de 
lumină. 

— Ce seară frumoasă! zise ea căutând un subiect de 
conversaţie, aerul e şi călduţ şi răcoros, mireasma florilor te 


ameţeşte, cerul e minunat. 

— Toate vorbesc inimii, răspunse David încercând să 
ajungă prin analogie la iubirea lui. Oamenii îndrăgostiţi simt 
o nespusă plăcere să întâlnească în aspectele variate ale 
unui peisaj, în străvezimea aerului, în aromele pământului 
poezia pe care o poartă în suflet. Natura le vorbeşte. 

— Şi le dezleagă şi limba, zise Cve râzând. Adineauri, când 
treceam prin Houmeau, erai tare tăcut. Mă simţeam foarte 
încurcată... 

— Îmi păreai atât de frumoasă încât nu-mi găseam graiul, 
răspunse cu sinceritate David. 

— Prin urmare, acum, nu mai sunt tot aşa de frumoasă? 
întrebă ea. 

— Ba nu, însă sunt atât de fericit că mă plimb singur cu 
tine, încât... 

Se opri fără glas şi privi dealurile pe care coboară şoseaua 
ce vine de la Saintes. 

— Dacă plimbarea asta îţi face plăcere, mă bucur, pentru 
că socotesc că-ţi sunt datoare o seară în schimbul aceleia pe 
care mi-ai sacrificat-o. Neprimind să te duci la doamna de 
Bergeton, ai fost tot atât de generos ca şi Lucien când a 
riscat s-o supere cu cererea lui. 

— Nu generos, ci înţelept, răspunse David. Şi fiindcă 
suntem singuri, sub bolta cerului, fără alţi martori decât 
trestiile şi tufişurile de pe malul Charentei, dă-mi voie, 
dragă Cve, să-ţi împărtăşesc câteva din îngrijorările ce mi le 
pricinuieşte drumul pe care a apucat acum Lucien. După tot 
ce i-am spus, temerile mele îţi vor părea, sper, doar un 
exces al grijii prieteneşti. Tu şi cu mama ta aţi făcut totul ca 
să-l ridicaţi deasupra rangului său; dar aţâţându-i ambiția, 
nu l-aţi hărăzit oare, fără să vreţi, unor meri suferinţe? Din 
ce va trăi el în lumea spre care îl poartă toate năzuinţele? Îl 
cunosc eu! Ele făcut să culeagă recolta nemuncită. 
Obligaţiile mondene îi vor înghiţi tot timpul, iar timpul e 
singurul capital al celor ce n-au altă avere decât inteligenţa; 
îi place să strălucească, oamenii îi vor biciui dorinţele pe 


care nici o sumă nu le va îndestula, va cheltui, dar nu va 
câştiga bani; în sfârşit, voi l-aţi deprins să se creadă mare; 
dar, înainte de a recunoaşte superioritatea cuiva, lumea 
cere succese răsunătoare. lar succesele literare nu se 
cuceresc decât în singurătate şi printr-o muncă încordată. 
Ce-i va da oare doamna de Bargeton fratelui tău în 
schimbul atâtor zile pierdute la picioarele ei? Lucien e prea 
mândru ca să primească ajutorul ei, iar noi ştim că e încă 
prea sărac ca să continue a frecventa lumea ei, care e de 
două ori ruinătoare. Mai curând sau mai târziu, femeia, 
aceasta îl va părăsi pe iubitul nostru frate, după ce-l va fl. 
Făcut să piardă cheful de muncă, după ce va fi dezvoltat în 
el gustul pentru lux, disprețul pentru viaţa cumpătată, 
iubirea de plăceri, înclinarea spre lene, care e desfrâul 
sufletelor poetice. Da, tremur de teamă ca această cucoană 
să nu se joace cu Lucien cum te distrezi cu o jucărie; ori îl 
iubeşte cu adevărat şi îl va face să uite de toate, ori nu-l 
iubeşte şi-l va face nefericit, deoarece el e nebun după 
dânsa. 

— Mă înfiori, zise Cve, oprindu-se în dreptul stăvilarului 
Charentei. Dar, câtă vreme mama va avea putere să-şi vadă 
înainte de munca ei atât de grea şi câtă vreme voi trăi eu, 
puţinul ce-l vom câştiga noi prin munca noastră va fi poate 
de-ajuns ca să facă faţă cheltuielilor lui Lucien, îngăduindu-i 
să aştepte, clipa în care norocul îi va zâmbi. Mie n-o să-mi 
lipsească niciodată curajul, căci gândul de a munci pentru o 
fiinţă iubită, spuse Cve înflăcărându-se, îi ia muncii toată 
amărăciunea şi greutăţile. Mă simt fericită ştiind pentru 
cine mă chinuiesc atâta, dacă asta se poate numi chin. Da, 
n-avea nici o grijă, vom câştiga noi destui bani pentru ca 
Lucien să poată intra în lumea bună. Acolo îi e norocul. 


— Acolo îi e şi pierzania, reluă David. Ascultă-mă, dragă 
Cve, elaborarea lentă a operelor de geniu cere sau o avere 
mare venită de-a gata, sau sublimul cinism al unei vieţi de 
sărăcie. Crede-mă! Lucien e atât de înspăimântat de 
mizerie, a gustat cu atâta plăcere din beţia ospeţelor şi a 
succeselor, amorul propriu i s-a dezvoltat până într-atâta în 
budoarul doamnei de Bergeton, încât va încerca orice mai 
degrabă decât să se reîntoarcă acolo de unde a pornit; iar 
veniturile muncii voastre nu vor fi niciodată pe măsura 
nevoilor lui. 

— Prin urmare, nu eşti decât un prieten fals! exclamă Cve 
deznădăjduită. Altfel nu ne-ai descuraja atâta. 

— Cve! Cve! răspunse David, aş vrea să fiu fratele lui 
Lucien. Numai tu poţi să-mi dai titlul acesta care i-ar 
îngădui să accepte totul de la mine, care mi-ar da dreptul să 
mă devotez lui cu aceeaşi iubire sfântă cu care i te jertfeşti 
tu, dar aducând cu mine şi chibzuinţă omului calculat. Cve, 
copilă iubită, fă ca Lucien să aibă o comoară din care să ia 
fără să se ruşineze! Punga unui frate n-o să fie oare ca şia 
lui? De-ai şti câte mi-au trecut prin minte gândindu-mă la 
noua poziţie a lui Lucien! Dacă vrea s-o viziteze mereu pe 
doamna de Bargeton, bietul băiat n-ar trebui să mai lucreze 
la mine în tipografie, nici să mai locuiască în Houmeau, tu 
nu mai poţi să rămâi lucrătoare, iar mama ta trebuie să se 
lase de meseria ei. Dacă primeşti să-mi fii soţie, toate ar fi 
simple: Lucien ar putea locui la mine, la etajul al doilea, 
până ce i-aş clădi un apartament în fundul curţii, afară doar 
dacă tata nu va voi cumva să mai ridice un etaj. l-am aranja 
în felul acesta o viaţă fără griji, o viaţă independentă. 
Dorinţa de a-l ajuta pe Lucien îmi va da şi puterea să fac 
avere, şi curajul pe care nu l-aş avea dacă n-ar fi vorba 
decât de mine; dai depinde numai de tine să-mi dai voie să-i 
fiu devotat. Poate că într-o zi va ajunge şi la Paris, singura 
scenă vrednică de el, şi unde talentele lui vor fi preţuite şi 
răsplătite. Viaţa la Paris e scumpă, şi noi trei n-o să fim prea 
mulţi ca să-l întreţinem acolo. De altminteri, parcă ţie, ca şi 


mamei tale, nu o să vă trebuiască vreun sprijin? Dragă Cve, 
ia-mă de soţ din dragoste pentru Lucien. Poate că mai 
târziu veţi ţine şi la mine văzându-mi străduinţa de a-i fi lui 
folositor şi de a te face pe tine fericită. Avem amândoi 
gusturi la fel de modeste, ne vom mulţumi cu puţin; 
fericirea lui Lucien va fi grija noastră cea mare, iar inima lui 
va fi comoara în care vom pune averea, inima, sentimentele, 
totul! 

— Ne despart prejudecățile, zise Cve miţcată, văzând ce 
mică se făcea iubirea aceea mare. Tu eşti bogat, iar eu sunt 
săracă. Trebuie să iubeşti mult pe cineva, ca să treci peste o 
asemenea piedică. 

— Aşadar nu ţii încă destul la mine? exclamă David 
zdrobit. 

— Poate că tatăl tău s-ar împotrivi... 

— Bine, bine, răspunse David, dacă nu rămâne decât tata 
de consultat, atunci vei fi soţia mea. Cve, draga mea Cve, în 
clipa asta m-ai făcut uşor ca fulgul. Mi-era inima grea de 
simţăminte pe care nici nu puteam, nici nu mă pricepeam 
să le exprim. Spune-mi doar că ţii puţin la mine şi voi căpăta 
curaj să-ţi vorbesc şi de toate celelalte. 

— În adevăr, zise ea, mă faci să mă ruşinez; dar, deoarece 
ne împărtăşim unul altuia sentimentele, îţi voi spune că în 
viaţa mea nu m-am gândit la altcineva decât la tine. Am 
văzut în tine un bărbat de care o femeie poate fi mândră că- 
i aparţine, şi nu îndrăzneam să sper pentru mine, o biată 
lucrătoare, un asemenea viitor. 

— Destul, destul, spuse el sprijinindu-se de stăvilarul la 
care se întorseseră, căci umblaseră până atunci ca nişte 
zănatici încoace şi încolo pe acelaşi petec de loc. 

— Ce ai? îl întrebă ea, dând glas pentru întâia oară 
îngrijorării atât de fermecătoare pe care o eu femeile 
pentru fiinţa ce le aparţine. 

— N-am nimic. Mi-e bine, zise el. La gândul unei vieţi 
fericite sunt uluit, sufletul mi-e copleşit. De ce sunt eu cel 
mai fericit? spuse el cu oarecare melancolie. Ba da, ştiu. 


Cve îl privi pe David, cochetă şi întrebătoare. 

— Dragă Cve, eu primesc mai mult decât dau. De aceea o 
să te şi iubesc mai mult decât mă vei iubi tu, pentru că am şi 
mai multe temeiuri; tu eşti un înger, iar eu sunt un om. 

— Eu nu sunt atât de deşteaptă, răspunse Cve zâmbind. Te 
iubesc mult... 

— Cât şi pe Lucien? o întrerupse el. 

— Îndeajuns ca să-ţi fiu soţie, să mă închin ţie şi să caut să 
nu-ţi fac nici o supărare în viaţa, la început cam grea, pe 
care avem s-o ducem. 

— Ai băgat de seamă, scumpa mea, că te-am iubit din 
prima zi? 

— Care femeie nu simte când e iubită? întrebă ea. 

— Dă-mi voie să-ţi liniştesc cugetul în privinţa aşa-zisei 
mele averi. Sunt sărac, dragă Cve. Da, tatei i-a făcut 
plăcere să mă ruineze, a câştigat numai el de pe urma 
muncii mele, a făcut ca mulţi dintre aşa-zişii binefăcători 
faţă de aceia pe care pretind că-i ajută. Dacă mă voi 
îmbogăţi, va fi mulţumită ţie. Asta nu-i o vorbă de 
îndrăgostit, ci o reflecţie a unui om care calculează. Trebuie 
să-mi cunoşti defectele, care sunt mari de tot, mai ales la un 
om silit să facă singur avere. Firea mea, obiceiurile, 
îndeletnicirile care-mi plac sunt potrivnice la tot ceea ce-i 
negoţ şi speculație, şi, totuşi, nu ne putem îmbogăţi altfel. 
Deşi sunt în stare să descopăr o mină de aur, sunt grozav de 
nepriceput s-o exploatez. În schimb, tu, cere din dragoste 
pentru fratele tău te-ai ocupat de cele mai mici amănunte, 
care ai darul economiei, răbdarea adevăratului negustor, 
vei culege roadele ce le voi fi semănat eu. Situaţia noastră, 
căci de mult mă consider ca făcând parte din familia 
voastră, îmi stă pe inimă, încât am irosit multe zile şi nopţi 
căutând un mijloc de îmbogăţire. Cunoştinţele mele de 
chimie şi ceea ce am observat eu despre nevoile comerţului 
m-au condus pe calea unei descoperiri ce poate fi foarte 
bănoasă. Nu-ţi spun mai mult deocamdată, prevăd prea 
multe întârzieri. Vom mai îndura câţiva ani poate; însă voi 


găsi până la urmă procedeele industriale după care nu 
umblu numai eu, dar care, dacă ajung eu cel dintâi la ele, 
ne vor aduce bogăţia. Nu i-am spus nimic lui Lucien, căci 
firea lui înflăcărată ar strica totul, ar lua nădejdile drept 
realitate, ar trăi pe picior mare şi s-ar îndatora. Aşa că te 
rog să păstrezi secretul. Dar tovărăşia ta dulce şi iubită îmi 
va aduce mângâiere în timpul încercărilor lungi ce mă 
aşteaptă, după cum dorinţa de a vă îmbogăţi pe tine şi pe 
Lucien îmi va da puteri să stărui... 

— Ghicisem eu, îi spuse Cve întrerupându-l, că eşti un 
inventator din aceia care, ca şi bietul meu tetă, au nevoie de 
o soţie care să le poarte de grijă. 

— Aşadar, mă iubeşti? A, spune-mi-o fără teamă. În numele 
tău am văzut simbolul iubirii mele. Eva era singura femeie 
de pe lume, şi ceea ce era materialmente adevărat pentru 
Adam este moralmente pentru mine. O, Doamne! mă 
iubeşti? 

— Da, rosti ea prelungind silaba aceasta ca şi cum ar fi 
vrut să zugrăvească toată intensitatea sentimentelor sale. 

— Atunci hai să şedem aici, zise el ducând-o pe Cve de 
mână spre o bârnă lungă din apropierea unei fabrici de 
hârtie. Lasă-mă să respir aerul serii, să ascult broaştele, să 
mă uit la razele lunii tremurând în apă; lasă-mă să cuprind 
natura în care mi se pare că-mi văd fericirea scrisă în tot 
locul, arătându-mi-se pentru întâia oară în toată minunăţia 
ei, luminată de iubire, împodobită cu tine. Cve, draga mea! 
e prima clipă de bucurie fără nor pe care mi-o dă soarta! 
Nu cred ca Lucien să fie în Clipa asta tot atât de fericit ca 
mine! 

Simţind mâna Cvei umedă şi tremurătoare într-a lui, David 
lăsă sa-i cadă pe ea o lacrimă. 

— Nu pot să cunosc şi eu secretul? întrebă Cve, 
răsfăţându-se. 

— Ai chiar dreptul, pentru că şi tatăl tău s-a ocupat de 
această chestiune ce va deveni foarte serioasă. lată de ce. 
Prăbuşirea imperiului va face ca întrebuinţarea pânzei de 


bumbac să ajungă aproape generală, din cauza ieftinătăţii 
ei faţă de pânza de în. Hârtia se fabrică din cârpe de 
cânepă sau de în; însă această materie primă e scumpă, iar 
scumpetea ei întârzie marea dezvoltare pe care presa 
franceză o va lua negregşit. Producţia de cârpe nu poate fi 
mărită cu forţa. Cârpa este rezultatul întrebuinţării pânzei, 
iar populaţia unei ţări nu dă decât o cantitate determinată. 
Cantitatea aceasta nu poate creşte decât printr-o creştere a 
natalității. Pentru ca să ajungă la o înmulţire simţitoare a 
populaţiei, unei ţări îi trebuie cam un sfert de veac ca să 
revoluţioneze moravurile, comerţul sau agricultura. Dacă, 
prin urmare, necesităţile fabricării hârtiei vor ajunge de 
două-trei ori mai mari decât producţia Franţei în cârpe, va 
trebui, spre a menţine preţul scăzut la hârtie, să se 
introducă în fabricarea ei un alt element în locul cârpelor. 
Raționamentul se bazează pe un fapt ce se petrece aici. 
Fabricile de hârtie din Angouleme, cele din urmă în care se 
va mai face hârtie din cârpe de în, văd cum bumbacul le ia 
locul, într-o progresie uluitoare, la producerea pastei. 

La întrebarea tinerei lucrătoare, care nu ştia ce înseamnă 
pastă, David îi dădu lămuriri asupra fabricării hârtiei, 
lămuriri ce nu vor fi nelalocul lor într-o operă care-şi 
datorează existenţe materială atât hârtiel. Cât şi presei; 
însă această lungă „paranteză” dintre doi îndrăgostiţi 
câştigă, fără îndoială, fiind rezumată. 

Hârtia, produs tot atât de minunat ca şi tiparul, la baza 
căruia stă, era de multă vreme cunoscută în China, când, 
prin filierele neştiute ale comerţului, ajunse până în Asia 
Mică unde, către anul 750, după unele informaţii, se 
întrebuința un fel de hârtie din bumbac strivit şi fiert. 
Nevoia de a înlocui pergamentul, care costa prea mult, făcu 
să se descopere, prin imitarea hârtiei bombiciene (acesta 
era numele hârtiei de bumbac în Orient), hârtia de cârpe, 
unii zic că la Basel, în 1170, de către nişte greci refugiaţi, 
alţii spun că la Padova, în 1301, de către un italian numit 
Pax. În felul acesta, hârtia se perfecţionă cu încetul şi pe 


nesimţite; dar un lucru e sigur că, încă din vremea lui Corol 
al VI-lea83, se fabrica la Paris pasta cărţilor de joc. După ce 
nemuritorii Fust, Coster şi Gutenberg84 inventară CARTEA, 
nişte meşteşugari, necunoscuţi ca atâţia artişti mari din 
vremea aceea, adaptară fabricarea hârtiei la nevoile 
tipografiei. În acest secol al XV-lea, atât de viguros şi de 
naiv, numele diferitelor forme de hârtie, ca şi numele dat 
caracterelor, purtară pecetea naivităţii epocii. Astfel, 
hârtiile Raisin, Jesus, Colombier, Pot, Ecu, Coguille, 
Couronne85 fură numite aşa după ciorchinele, după chipul 
Domnului86, după coroana, scutul, oala, adică după 
filigrana bătută în mijlocul colii, precum mai târziu se bătu, 
sub Napoleon, un vultur: de unde hârtia zisă Grand-Aigle. 
În acelaşi chip se dădură caracterelor numele de Cicero, 
Augusteo şi Canon, după cărţile de liturghie, după operele 
teologice şi după tratatele lui Cicero la care se 
întrebuinţară mai întâi acele caractere. Italicele fură 
inventate de Aldi, la Veneţia: de aici şi numele lor. Înainte 
de inventarea hârtiei rotative de o lungime nelimitată, 
formatele cele mai mari erau Grand-Jesus sau Grand- 
Colombier; şi încă acesta din urmă nu servea decât pentru 
atlasuri sau pentru gravuri. În adevăr, dimensiunile hârtiei 
de tipar depindeau de cele ale marmorelor presei. În 
momentul când vorbea David, existenţa hârtiei-sul părea un 
vis în Franţa, cu toate că Denis Robert d'Essonne87 
inventase încă de prin 1799, pentru fabricarea ei, o maşină 
pe care după aceea Didot-Saint-Leger încercă s-o 
perfecţioneze. Hârtia velină, inventată de Ambroise Didot, 
nu datează decât din 1780. Acest scurt istoric dovedeşte 
temeinic că toate marile progrese ale industriei şi minţii s- 
au făcut foarte încet şi prin adaosuri aproape neobservate, 
întocmai cum procedează şi natura. Spre a ajunge la 
perfecţie, scrisul, limbajul poate!... au trecut prin aceleaşi 
dibuiri ca şi tiparul şi fabricarea hârtiei. 

— O mulţime de oameni din Europa întreagă aduna cârpe, 
rufe vechi şi cumpără zdrenţe din orice fel de ţesături, zise 


tipograful, în încheiere. Zdrenţele, alese pe sorturi, sunt 
înmagazinate de negustorii angrosişti de cârpe, care 
aprovizionează fabricile de hârtie. Ca să-ţi faci o idee de 
comerţul acesta, află, domnişoară, că, în 1814, bancherul 
Cardon, proprietarul viilor de la Buges şi Langlee, unde 
Leorier de l'Isle căuta încă din 1776 soluţia problemei de 
care s-a ocupat şi tatăl tău, avea un proces cu un domn 
Proust asupra unei erori de două milioane, greutatea unor 
cârpe dintr-un cont de zece milioane de livre, reprezentând 
circa patru milioane de franci. Fabricantul spală cârpele şi 
le transformă într-o fiertură care se trece - la fel cum trece 
o bucătăreasă supa prin sită - printr-un cadru de fier numit 
formă, acoperit cu o pânză de sârmă în mijlocul căreia se 
află filigrana ce dă numele hârtiei. De mărimea formei 
depinde atunci şi mărimea hârtiei. Pe vremea când lucram 
la Didot, se ocupau şi ei de chestiunea asta, şi se mai ocupă 
încă: pentru că perfecţionarea pe care o urmăreşte tatăl 
vostru e o necesitate din cele mai imperioase ale timpului 
de faţa. lată de ce: cu toate că trăinicia inului faţă de 
bumbac face în definitiv inul mai ieftin decât bumbacul, 
totuşi, cum se întâmplă de obicei celor săraci, când e vorba 
să scoată o sumă de bani din buzunar, ei preferă să dea cât 
mai puţin şi suportă, în virtutea vechiului dicton vae 
victis88, pierderi enorme. Tot aşa fac şi burghezii. În felul 
acesta pânza de în s-a împuţinat. În Anglia, unde bumbacul 
a înlocuit inul la patru cincimi din populaţie, nici nu se mai 
fabrică decât hârtie din bumbac. Hârtia aceasta, care are 
mai întâi neajunsul că se taie şi plesneşte, se dizolvă atât de 
uşor în apă, încât o carte de hârtie din bumbac, ţinută în 
apă Un sfert de ceas, se transformă într-un terci, pe câtă 
vreme o carte veche nu se strică, de-ar sta şi două ceasuri 
în apă. E de ajuns să pui la uscat cartea veche, şi, deşi 
îngălbenit, spălăcit, textul tot se mai poate citi, opera nu e 
pierdută. Am ajuns într-o epocă în care, averile micşorându- 
se prin egalizarea lor, totul va sărăci; vom căuta pânză şi 
cărţi ieftine, cum începem să căutăm tablouri mici, din lipsă 


de spaţiu pentru cele mari. Cămăşile şi cărţile n-or să ne 
mai ţină mult, asta-i tot. Produsele trainice dispar pe rând. 
De aceea, problema de rezolvat e de cea mai mare 
însemnătate pentru literatură, pentru ştiinţă şi pentru 
politică. Într-o zi se încinse în biroul meu o discuţie vie 
asupra elementelor de care se servesc chinezii la fabricatul 
hârtiei. În ţara lor, datorită materiilor prime, industria 
aceasta a atins, încă de la origine, o perfecţiune la care noi 
n-am ajuns. Vorbeam atunci mult despre hârtia de China 
care e cu mult mai bună decât a noastră, căci oricât de 
uşoară şi de subţire ar fi, e totuşi trainică şi netransparentă. 
Un corector foarte cult (la Paris întâlneşti printre corectori 
chiar savanţi: Fourier şi Pierre Leroux89 sunt în acest 
moment corectori la firma Lachevardicre!...), deci, contele 
de Saint-Simon90, pentru moment corector, intră pe uşă în 
toiul discuţiei. Dânsul ne spuse atunci că, după Kempfer şi 
du Halde91, brusonaţia92 le furniza chinezilor materia 
primă a hârtiei lor, vegetală, ca şi a noastră de altfel. Un alt 
corector susţinu că hârtia de China se fabrică în special 
dintr-o materie animală, din mătase, ce se găseşte din 
belşug în China. Se făcu şi un rămăşag în faţa mea. Dat fiind 
că domnii Didot sunt tipografii Institutului, neînţelegerea fu 
supusă fireşte membrilor acestei adunări de savanţi. 
Domnul Marcel93, fost director al Imprimeriei imperiale, 
desemnat ca arbitru, îi trimise pe cei doi corectori în faţa 
abatelui Grozier94, bibliotecar la Arsenal. După judecata 
abatelui Grozier, corectorii pierdură amândoi rămăşagul. 
Hârtia de China nu se fabrică nici din mătase, nici din 
brusonaţie; pasta provine din fibrele de bambus zdrobite. 
Abatele Grozier avea chiar o carte chinezească, o lucrare şi 
iconografică şi tehnologică, în care se aflau numeroase 
figuri reprezentând fabricarea hârtiei în toate fazele ei, şi 
dânsul chiar ne arătă tulpinile de bambus puse grămadă în 
colţul unui atelier, desenat cu o deosebită măiestrie. Când 
Lucien mi-a spus că tatăl tău, printr-un soi de intuiţie 
specifică oamenilor de talent, întrevăzuse mijlocul de a 


înlocui zdrenţele printr-o materie vegetală cât mai comună, 
luată de-a dreptul de pe teritoriul nostru, după cum fac 
chinezii servindu-se de tulpinile fibroase, am pus ordine în 
toate aceste încercări ale înaintaşilor mei şi m-am apucat în 
sfârşit să studiez chestiunea. Bambusul este o trestie; m-am 
gândit deci numaidecât la trestia din ţara noastră. Mâna de 
lucru nu costă mai nimic în China, o zi e plătită cu trei 
gologani; de aceea pot chinezii să pună hârtia, când o scot 
de pe formă, foaie cu foaie, între nişte tăblii de porțelan alb 
încălzite, cu ajutorul cărora o presează şi-i dau lustrul, 
trăinicia, subţirimea, moliciunea de mătase care fac din ea 
prima hârtie din lume. Prin urmare, noi vom fi nevoiţi să 
înlocuim procedeele chinezilor cu ajutorul vreunei maşini. 
Numai cu asemenea maşini vom rezolva problema 
scumpetei, care în China, datorită ieftinătăţii mâinii de 
lucru, este necunoscută. Dacă izbutim să fabricăm la preţ 
scăzut hârtie de calitatea aceleia de China, vom reduce la 
mai puţin de jumătate şi greutatea şi grosimea cărţilor de 
azi. Un Voltaire legat, care, pe hârtia noastră velină, 
cântăreşte două sute cincizeci de livre95, n-ar cântări nici 
cincizeci tipărit pe hârtie de China. Şi iată, desigur, o 
cucerire. Spaţiul rezervat bibliotecilor va fi din ce în ce mai 
greu de găsit într-o epocă în care micşorarea generală a 
lucrurilor şi a oamenilor nu cruţă nimic, nici chiar 
locuinţele. La Paris, palatele, casele mari vor fi mai curând 
ori mai târziu dărâmate; foarte curând n-or să mai existe 
averi pe măsura construcţiilor strămoşilor noştri. Ce ruşine 
pentru epoca noastră să fabrice cărţi care n-au să dureze! 
Încă zece ani, şi hârtia de Olanda, adică hârtia făcută din 
cârpe de in, va fi cu desăvârşire imposibil de fabricat. Şi 
iată că fratele tău mi-a comunicat cu generozitate ideea pe 
care a avut-o tatăl vostru de-a întrebuința unele plante 
fibroase la fabricarea hârtiei. Vezi dar că, dacă izbutesc, vei 
avea dreptul la... 

În acest moment, Lucien se îndreptă spre sora sa şi 
întrerupse generoasa propunere a lui David. 


— Nu ştiu, zise el, dacă vouă vi s-a părut frumoasă seara 
asta, însă pentru mine a fost groaznică. 

— Bietul meu Lucien, ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă Cve, 
observându-i obrajii aprinţi. 

Poetul, înciudat, îşi povesti chinurile, vărsând în cele două 
inimi prietene valurile gândurilor ce-l năpădeau. Cve ţi 
David îl ascultară în tăcere, întristaţi de şuvoiul acesta de 
durere ce trăda şi măreție, şi nimicnicie. 

— Domnul de Bargeton, spuse Lucien isprăvind de 
povestit, e un moşneag care se va prăpădi în curând de pe 
urma vreunei indigestii; ei bine! eu voi domina această 
lume semeaţă, când mă voi însura cu doamna de Bargeton! 
Am citit în ochii ei, astă seară, o dragoste egală cu a mea. 
Da, jignirile care mi s-au adus le-a simţit şi ea; suferinţele, 
ea mi le-a alinat; dânsa e tot pe-atât de mare şi de nobilă, 
pe cât e de frumoasă şi de fermecătoare! Nu, ea n-osămă 
trădeze niciodată! 

— Nu crezi c-a venit timpul să-i creăm o existenţă liniştită? 
o întrebă David în şoaptă pe Cove. 

Cve strânse în tăcere braţul lui David, care, înţelegându-i 
gândul, se grăbi să-i povestească lui Lucien proiectele sale. 
Cei doi îndrăgostiţi erau tot atât de preocupaţi de planurile 
lor, pe cât de preocupat era Lucien de ale sale; astfel că Cve 
ţi David, grăbiţi să-i obţină consimţământul la fericirea lor, 
nu băgară de seamă mişcarea de surpriză ce-i scăpă 
iubitului doamnei de Bargeton aflând de căsătoria surorii 
sale cu David. Lucien, care, pentru momentul când avea să 
parvină la o situaţie mai înaltă, visa ca şi soră-sa să facă o 
căsătorie „bună”, spre a-şi vedea ambiția sprijinită de 
interesul ce i l-ar purta o familie cu vază, fu nemângâiat 
descoperind în această cununie încă un obstacol în calea 
ascensiunii sale în societate. 

„Chiar dacă doamna de Bargeton ar accepta să devină 
doamna de Rubempre, niciodată însă nu-i va conveni să fie 
cumnată cu David Sechard!” 


Fraza asta oglindeşte limpede gândurile ce-i chinuiră lui 
Lucien inima. 

„Louise are dreptate! oamenii de viitor nu-s niciodată 
înţeleşi de ai lor”, cugetă el cu amărăciune. 

Dacă i s-ar fi vorbit de căsătoria asta într-un alt moment 
decât acela când îl ucisese în închipuire pe domnul de 
Bargeton, s-ar fi bucurat sincer. Dacă s-ar fi gândit numai la 
situaţia lui actuală, şi numai la soarta unei fete frumoase, 
dar sărace ca Cve Chardon, ar fi considerat această 
căsătorie drept o fericire nesperată. Acuma însă se afla în 
ţara visului de aur în care tinerii, porniţi pe dacă, trec uşor 
peste toate stavilele. Se vedea dominând lumea, şi pe poet îl 
durea să fie trezit aşa de repede la realitate. Cve ţi David 
crezură că fratele lor tăcea copleşit de atâta generozitate. 
Pentru cele două suflete alese, o acceptare tacită era o 
dovadă de prietenie adevărată. Tipograful începu să 
zugrăvească cu de-amănuntul şi din toată inima fericirea 
ce-i aştepta pe toţi patru. Cu toate exclamaţiile Cvei, îţi 
mobilă etajul întâi cu luxul unui îndrăgostit; construi cu 
buna-credinţă a unui copil pe ce! de-al doilea pentru 
Lucien, iar pe cel de deasupra „laboratorului” său pentru 
doamna Chardon, faţă de care voia să se poarte cu grija 
unui fiu. În sfârşit, zugrăvi familia întreagă atât de fericită şi 
pe fratele său atât de independent, încât Lucien, fermecat 
de glasul lui David şi de mângâierile Cvei, uită, pe sub 
copacii de pe şosea, de-a lungul apei domoale şi sclipind sub 
bolta înstelată şi în aerul călduţ al nopţii, dureroasa cunună 
de spini pe care societatea i-o punea pe cap. Domnul de 
Rubempre îl recunoscu, în fine, pe David Sechard. 
Nestatornicia caracterului său îl readuse numaidecât la 
viaţa de muncă, curată şi burgheză, pe care o dusese, şi o 
întrezări acum înfrumuseţată şi fără griji. Vuietul lumii 
aristocratice rămânea tot mai departe în urma lui. Astfel că, 
atunci când puse piciorul pe caldarâmul din Houmeau, 
ambițiosul strânse mâna fratelui său şi se puse la unison cu 
fericiţii îndrăgostiţi. 


— Numai tatăl tău să nu pună bețe în roate, îi spuse el lui 
David. 

— Parcă nu ştii cât îi pasă lui de mine? Bătrânul trăieşte 
numai pentru el, totuşi mâine o să mă reped la Marsac, 
măcar să obţin ca să facă el clădirile de care mai avem 
nevoie. 

David îi însoţi pe cei doi până la doamna Chardon, căreia îi 
ceru mâna Cvei, cu graba unui om care nu mai admitea nici 
o întârziere. Mama luă mâna fetei, o puse cu bucurie într- 
aceea a lui David, iar îndrăgostitul, prinzând curaj, o sărută 
pe frunte pe frumoasă-i logodnică, ce-i zâmbi roşind. 

— Aşa se logodesc oamenii săraci, zise mama ridicând 
ochii ca şi cum ar fi cerut binecuvântarea domnului. Ai 
curaj, copilul meu, îi spuse ea lui David, pentru că noi avem 
ghinion în viaţă şi mi-e frică să nu fie molipsitor. 

— O să fim bogaţi şi fericiţi, zise grav David. Mai întâi de 
toate, veţi lăsa meseria de îngrijitoare de bolnavi şi veţi 
locui cu fiica dumneavoastră şi cu Lucien în Angouleme. 

Cei trei copii se grăbiră atunci să-i povestească mamei 
uluite planul lor încântător, lăsându-se în voia unui taifas 
familiar, în care eşti gata să bagi în hambare toate boabele 
semănate, să te bucuri dinainte de toate bucuriile. Trebuiră 
să-l dea cu de-a sila pe David afară; el ar fi dorit ca seara 
aceea să nu se mai sfârşească. Bătea unu noaptea când 
Lucien îşi conduse viitorul cumnat până la Porte-Palet. 
Postel cel de treabă, îngrijorat de zarva asta neobişnuită, 
ijeşise la fereastră şi se întreba, văzând lumină la o 
asemenea oră la Cve: „Ce s-o fi petrecând la Chardoni?” 

— Fiule, zise el văzându-l pe Lucien întorcându-se, ce se 
întâmplă? Aveţi cumva nevoie de mine? 

— Nu, răspunse poetul; însă, cum sunteţi prietenul nostru, 
pot să vă spun: mama a primit să-i dea lui David Sechard 
mâna surorii mele. 

Drept orice răspuns, Postel trânti fereastra, deznădăjduit 
de a nu fi cerut-o el mai din timp în căsătorie pe domnişoara 
Chardon. 


În loc să se întoarcă la Angouleme, David luă drumul spre 
Marsac. Merse, plimbându-se, până la tatăl său şi ajunse în 
ograda ce înconjura casa, tocmai când răsărea soarele. 
Îndrăgostitul zări sub un migdal capul bătrânului urs ieşind 
dintr-un tufiş. 

— Bună ziua, tată, îi zise David. 

— Ia te uită! Tu eşti, băiete? Cum se face că te afli pe drum 
la ora asta? Intră pe colo, zise podgoreanul arătându-i fiului 
o portiţă cu zăbrele. Viţa mi-a dat toată în floare, n-a 
îngheţat nici urna! O să scot peste douăzeci de poloboace 
de pogon anul ăsta; dar am avut şi grijă! 

— Tată, vin să-ţi vorbesc într-o chestiune importantă. 

— Ei bine, cum merge treaba? Trebuie să câştigi bani 
berechet! 

— O să câştig, tată, dar pentru moment nu-s bogat. 

— "Toţi de pE. Aici sunt supăraţi pe mine că pun prea multe 
îngrăşăminte, răspunse tatăl. Orăşenii, adică domnul 
marchiz, domnul conte, domnul cutare şi cutare, ţipă că îi 
scad vinului tăria. La ce-i bună învăţătura? Să te 
zăpăcească la cap. Ascultă! domnii ăştia scot şapte, uneori 
opt butii de pogon şi le vând cu şaizeci de franci butia, ceea 
ce face cel mult patru sute de franci de pogon în anii buni. 
Eu scot douăzeci de butii şi le vând cu treizeci de franci, în 
total şase sute de franci! Care-i prostul? 'Tăria! Tăria! Ce-mi 
pasă mie de tărie? Să şi-o ţie pentru ei, domnii marchizi; 
pentru mine, tăria sunt bănişorii. Ai spus ceva?... 

— Tată, mă însor, şi vin să-ţi cer... 

— Să-mi ceri? Ce? absolut nimic, băiatule. Însoară-te, n-am 
nimic contra; însă, de dat ceva, n-am nici un sfanţ. Via asta 
m-a ruinat! De doi ani încoace plătesc munca, impozitele, 
tot felul de cheltuieli; statul ia totul, tot ce ai se duce la stat! 
De doi ani de zile, bieţii podgoreni nu mai câştigă nimic. 
Anul ăsta nu se arată râu; şi poftim, păcătoasele de butoaie 
au şi început să se scumpească! O să muncim pentru 
dogari. De ce să te însori înainte de cules?... 

— Tată, n-am venit decât să-ţi cer învoirea. 


— A! asta-i altceva. Şi cu cine te însori, dacă nu sunt 
curios? 

— O iau pe domniţoara Cve Chardon. 

— Cine-i asta? Din ce trăieşte? 

— E fata răposatului Chardon, farmacistul din Houmeau. 

— lei o fată din Houmeau, tu, un burghez! Tu, tipogratul 
regelui la Angouleme! Poftim roadele învăţăturii! Şi să-ţi 
mai dai copiii la şcoală! Dar stai! Probabil că-i foarte 
bogată, nu-i aşa, băiatule? zise bătrânul, apropiindu-se de 
fiul său cu mişcări de pisică; pentru că, dacă iei o fată din 
Houmeau, trebuie să fie doldora de bani! Bun! O să-mi 
plăteşti chiria atunci. Ştii, băiatule, că s-au împlinit doi ani şi 
trei luni de când nu mi-ai mai dat-o, ceea ce face două mii 
şapte sute de franci, care mi-ar veni tocmai la ţanc ca, să-mi 
plătesc dogarul. De la oricare altul decât fiul meu aş fi în 
drept să cer şi dobândă; fiindcă, la urma urmelor, afacerile 
sunt afaceri; dar pe tine te iert de dobândă. Hei, ia spune: 
cât are? 

— Are cât avea şi mama. 

Bătrânul era cât pe ce să spună: „N-are decât zece mii de 
franci?” însă îşi aminti că refuzase să-i dea fiului socoteală, 
şi exclamă: 

— Carevasăzică n-are nimic! 

— Averea mamei era frumuseţea şi inteligenţa. 

— Ia du-te la târg cu astea, şi vezi ce-o să-ţi dea pe ele! 
Fir-ar dracu-al dracului, ce pacoste mai sunt şi copiii pe 
capul părinţilor! Când m-am însurat eu, toată averea mea, 
David, era un coif de hârtie şi două mâini, eram un urs 
sărac. Cu mândreţea de tipografie pe care ţi-am dat-o ţie, 
cu priceperea şi cunoştinţele tale, tu Însă trebuie să iei o 
burgheză de la oraş, o femeie bogată cu treizeci-patruzeci 
de mii de franci. Dă-o-ncolo de iubire, şi te însor eu! E pe- 
aici primprejur o văduvă de treizeci şi doi de ani, cu o 
moară şi cu o sută de mii de franci gheaţă; asta-ţi trebuie. 
Ai putea să adaugi pământul ei la Marsac, căci sunt lipite! 
A! ce mândreţe de moşie am avea atunci şi cum aş mai 


conduce-o! Lumea zice c-o să se mărite cu un anume 
Courtois, un logofăt de-al ei. Oricum, tu eşti mai ceva ca el! 
Eu am să am grijă de moară, şi ea o să facă pe cucoana la 
Angouleme. 

— Tată, mi-am dat cuvântul... 

— David, tu nu te pricepi deloc în negustorie. Te şi văd 
sărăcit. Dacă te însori cu fata aia din Houmeau, o să am eu 
grijă să fim în regulă, unul faţă de celălalt; îţi voi face o 
notificare ca să-mi plăteşti chiria, pentru că nu prevăd 
nimica bun. A! sărmanele mele maşini! Presele mele! aveţi 
nevoie de bani ca să vă ungă, să vă curețe, să vă ţină în 
lucru. Doar un an bun m-ar face să uit asta. 

— Tată, dar mi se pare că până acum ţi-am pricinuit 
necazuri puţine... 

— Şi mi-ai plătit chirii şi mai puţine, răspunse 
podgoreanul. 

— Venisem să-ţi cer, pe lângă consimţământul tău la 
căsătorie, să construieşti la casa ta încă un etaj şi o locuinţă 
deasupra şopronului din fundul curţii. 

— Ce tot spui? N-am nici un ban, ştii prea bine! Şi, pe 
urmă, ar însemna să arunc banii pe fereastră; parc-aş avea 
vreun câştig din asta? A! carevasăzică, te scoli cu noaptea-n 
cap ca să-mi ceri nişte clădiri care l-ar sărăci şi pe un rege? 
Ţi-o fi zicând ţie David, eu însă n-am averile lui Solomon. 
Ce, ai înnebunit? Nu-ncape vorbă: mi te-a schimbat doica în 
leagăn. Ptii! ce de struguri o să mai facă! zise, 
întrerupându-se ca să-i arate o viţă lui David. Aşa copii mai 
zic şi eu: nu încurcă socotelile părinţilor; le pui bălegar şi 
ele ţi-aduc câştig. Pe tine te-am dat la liceu, am cheltuit bani 
grei ca să scot din tine un om învăţat, te-am ţinut La alde 
Didot; şi ce-am cules? că-mi aduci noră pe o fată din 
Houmeau, fără o leţcaie ca zestre! Dacă nu te-aş fi dat la 
carte, dacă ai fi rămas sub ochii mei te-ai fi purtat după 
gândul meu şi azi te-ai însura cu o morăriţă cu o sută de mii 
de franci, fără să mai socotim şi moara. Ce-ţi trece prin 
cap? C-o să te răsplătesc acum, pentru dragostea asta, 


clădindu-ţi pa late?... Şi ce vrei, să spui, mă rog? că, de 
două sute de ani, casa în care stai nu-i bună decât pentru 
porci, şi că fetişcana aia din Houmeau nu poate dormi 
acolo? Dar ce, mă rog, e regina Franţei? 

— Bine, tată, atunci o să clădesc eu al doilea etaj, pe 
socoteala mea. O s-o vedem şi pe-asta: un fiu care îşi 
îmbogăţeşte tatăl! 

— Cum, băiatule, ai bani să construieşti şi n-ai ca să-ţi 
plăteşti chiria? Pungaşule, vrei să-l înşeli pe taică-tău! 

Chestiunea pusă astfel fu greu de rezolvat, căci bătrânul 
era încântat să-l aducă pe fiu-său într-o poziţie care i-ar 
îngădui să nu-i dea nimic fără să pară că nu se poartă 
părinteşte. De aceea David nu căpătă de la tatăl său decât 
consimţământul la căsătorie şi aprobarea să construiască, 
pe socoteala lui, ce va găsi de cuviinţă. Bătrânul urs, model 
de tată conservator, avu îndurarea de a nu-i cere fiului 
chiriile din urmă şi de a nu-i lua economiile de care avusese 
imprudenţa să-i vorbească. David se întoarse acasă amărât; 
înţelesese că, la nenorocire, nu s-ar putea bizui pe ajutorul 
tatălui. 

În tot Angouleme-ul nu se vorbea decât de ceea ce spusese 
episcopul ţi de ceea ce răspunsese doamna de Bargeton. 
Cele mai mărunte întâmplări fură atât de denaturate, 
umflate, împopoţonate, încât poetul ajunse eroul zilei. Din 
sfera de sus, unde se dezlănţuise furtuna asta de clevetiri, 
câteva picături căzură şi în mijlocul burgheziei. Când 
Lucien trecu prin Beaulieu, în drum spre doamna de 
Bargeton, îşi dădu seama de atenţia geloasă cu careul 
priveau mai mulţi tineri şi prinse câteva fraze de care se 
simţi mândru. 

— Uite un tânăr fericit, spunea un secretar de avocat, un 
anume Petit-Claud, coleg de liceu cu Lucien, faţă de care 
poetul nostru îşi dădea aere de protector, şi care era urât. 

— Păi sigur: e băiat frumos, are talent, şi doamna de 
Bargeton e nebună după el! răspunse un băiat de familie 
care asistase la lectură. 


Cu nerăbdare aşteptase ceasul când ştia că Louise va fi 
singură, simțind nevoia de a o face să-şi dea încuviințarea la 
căsătoria surorii sale, deoarece Louise ajunsese acum 
stăpână pe destinul lui. După serata din ajun, poate că şi ea 
îi va arăta mai multă iubire, aducându-i şi lui - cine ştie? -o 
clipă de fericire. Nu se înşelase: doamna de Bargeton îl 
primi cu nişte dulcegării exagerate, care îi părură acestui 
neştiutor în ale dragostei drept un înduioşător progres al 
pasiunii. Îşi lăsă părul de aur, mâinile, capul pradă 
sărutărilor înfocate ale poetului care, în ajun, avusese 
atâtea de suferit! 

— Păcat că nu-ţi vedeai şi tu faţa în timp ce citeai, îi spuse 
ea, căci din ajun ajunseseră a se tutui, adică a se mângâia 
din vorbe, şi anume din momentul când, stând amândoi pe 
canapea, Louise îi ştersese cu mâna-i albă fruntea 
îmbrobonată de sudoare ca de o cunună de perle pe care ea 
i-o şi vedea pe cap. Scăpărau scântei din ochii tăi frumoşi! 
din gura ta vedeam depănându-se lanţurile de aur care 
leagă inimile oamenilor de buzele poeţilor. O să mi-l citeşti 
în întregime pe Chenier; este poetul îndrăgostiţilor. N-o să 
mai suferi, nu mai vreau eu. Da, îngerul meu, o să-ţi fac o 
oază în care să-ţi trăieşti viaţa ta de poet, harnică, molatică, 
trândavă, trudită, gânditoare, rând pe rând; nu uita Însă 
niciodată că mie-mi datorezi laurii, căci ei vor fi, pentru 
mine, nobila răsplată a suferințelor ce mă aşteaptă. Da, 
dragul meu, lumea nu mă cruţă nici pe mine, cum nu te 
cruţă nici pe tine; ea se răzbună pe toate fericirile din care 
nu se poate împărtăşi. Da, mereu voi fi invidiată; n-ai văzut 
ieri? ce se mai repezeau asupră-mi muştele alea, setoase de 
sânge, să se adape din pişcăturile ce le făceau! Dar ce-mi 
păsa mie? Eram fericită! Simţeam şi eu că trăiesc! E atâta 
vreme de când strunele inimii mele n-au mai vibrat! 

Pe obrajii Louisei se prelinseră lacrimi; Lucien îi luă o 
mână şi, în loc de orice răspuns, i-o sărută lung. Vanităţile 
poetului fură deci măgulite şi de această femeie, aşa cum 
fuseseră măgulite şi de către mamă, soră şi David. În jurul 


lui, fiecare se întrecea să înalțe piedestalul imaginar pe 
care se aşeza singur. Menţinut pe calea ambițiilor sale de 
toată lumea, atât de prieteni, cât şi de furia duşmanilor, 
Lucien trăia într-o atmosferă plină de miraje. Imaginaţiile 
tinereşti sunt în chip atât de firesc părtaşe la aceste laude şi 
gânduri, totul se întrece a-i sluji unui tânăr frumos şi de 
viitor, încât e nevoie de un număr mare de experienţe 
amare şi reci ca să poată risipi asemenea: năluciri. 

— Aşadar, te învoieşti din toată inima, frumoasă Louise, să 
fii Beatrice a mea, însă o Beatrice oare se lasă iubită96? 

Dânsa ridică ochii-i frumoşi, până atunci pironiţi în 
pământ, şi rosti, dezminţindu-şi vorbele cu un zâmbet 
îngeresc: 

— Dacă o să meriţi... mai târziu! Nu eşti fericit? Când ai o 
inimă ce nu-i decât a ta! când poţi spune orice, cu siguranţa 
că eşti înţeles, nu-i oare asta fericirea? 

— Ba da, răspunse el strâmbându-se puţin, ca un 
îndrăgostit nemulţumit. 

— Copilule! îi zise ea în glumă. Haide, n-ai ceva să-mi spui? 
Ai intrat apăsat de gânduri, Lucien, nu-i aşa? 

Lucien îi povesti. Sfios iubitei dragostea dintre David şi 
sora sa, precum şi căsătoria pusă la cale. 

— Bietul Lucien! zise Louise, se teme să nu fie bătut, 
mustrat, de parcă s-ar însura el! Ce rău e într-asta? reluă 
ea trecându-şi mâinile prin părul lui. Ce mă priveşte pe 
mine familia ta, în care tu eşti o excepţie? Dacă tatăl meu s- 
ar însura cu slujnica, ţi-ar păsa ţie ceva? Copilule drag, 
îndrăgostiţii sunt ei singuri toată familia lor. Am eu pe lume 
altă grijă decât pe tine? Fii mare, cucereşte gloria, asta-i 
treaba noastră! 

Lucien fu cel mai fericit om din lume auzind acest răspuns 
egoist. Pe când asculta argumentele nebuneşti cu care 
Louise îi dovedea că sunt doar singuri pe lume, intră 
domnul de Bargeton. Lucien încruntă o sprânceană şi păru 
încurcat. Louise îi făcu un semn şi-l rugă să rămână la masă 


cu ei, cerându-i să-i citească din Andre Chenier, până la 
venirea jucătorilor şi a obişnuiţilor casei. 

— N-o să-i faci numai ei plăcere, îi zise domnul de 
Bargeton, ci chiar şi mie. Nimic nu-mi face mai bine decât 
să mi se citească ceva după masă. 

Răsfăţat de domnul de Bargeton, răsfăţat de Louise, servit 
cu respectul ce-l au slugile faţă de favoriţii stăpânilor, 
Lucien rămase în casa Bargeton, bucurându-se de toate 
plăcerile unei averi al cărei uzufruct îi fusese pus la 
dispoziţie. Când salonul se umplu de lume, se simţi atât de 
tare pe poziţie, sprijinit de neghiobia domnului de Bargeton 
şi de dragostea Louisei, încât luă un aer dominator, pe care 
iubita i-l încurajă. Savură satisfacţiile oferite de 
suveranitatea ce şi-o cucerise Nads ţi din care ea binevoi 
să-i dea şi Iu: să se înfrupte. În seara aceea, el încercă să 
joace rolul unui erou dintr-un oraş de provincie. Văzând 
noua atitudine a lui Lucien, câteva persoane socotiră că, 
pesemne, ajunsese - cum se zice - la cea mai mare 
intimitate cu doamna de Bargeton. Amelie, care sosise cu 
domnul du Châtelet, pălăvrăgea despre asta într-un colţ 
unde se strânseseră toţi geloşii şi invidioşii. 

— De ce s-o scoateţi pe Nads răspunzătoare de vanitatea 
unui tinerel prea mândru că se află într-o lume în care n-ar 
îi visat vreodată să poată pătrunde? spuse Châtelet. Nu 
vedeţi că acest Chardon ia drept avansuri frazele amabile 
ale unei femei de lume? El nu ştie încă să deosebească 
tăcerea, care ascunde adevărata pasiune, de limbajul 
protector care se datorează numai frumuseţii, tinereţii şi 
talentului său. Femeile ar fi prea de plâns, dacă ar fi 
socotite vinovate de toate dorinţele ce ni le inspiră. El, de 
bună seamă, este îndrăgostit, cât despre Nais... 

— Oh! Nads, zicea vicleana Amelie, Nads e foarte fericită 
de pasiunea asta. La vârstă ei, iubirea unui tânăr e atât de 
ademenitoare! Lângă el întinereşte şi ea, se poartă ca o 
fetiţă, fără să-şi dea seama că se face de râs... Poftim! 


băiatul unui spiţer face pe stăpânul în casă la doamna de 
Bargeton! 

— Iubirea nu cunoaşte astfel de distanţe! spuse sentenţios 
Adrien. 

A doua zi, nu mai era casă în Angouleme în care să nu se 
vorbească despre gradul de intimitate la care ajunseseră 
domnul Chardon, alias de Rubempre, şi doamna de 
Bargeton; vinovaţi abia de câteva sărutări, lumea îi şi acuza 
de cea mai neîngăduită fericire. Doamna de Bargeton îşi 
primea pedeapsa suveranităţii pe care o exercitase. Pe 
lângă atâtea alte ciudăţenii ale lumii, n-aţi băgat de seamă 
şi toanele cu care judecă, precum şi pretenţiile nebuneşti 
pe care le are de la unii oameni? Sunt persoane cărora totul 
le e îngăduit; orice ar face e bine făcut; toţi se întrec să le 
justifice faptele. În schimb, sunt altele faţă de care lumea e 
de o asprime neînchipuită: acestea trebuie să facă totul 
bine, să nu se înşele niciodată, să nu greşească, să nu 
cumva să le scape din gură vreo prostie; parc-ar fi nişte 
statui care, după ce au fost multă vreme admirate, sunt 
coborâte de pe soclu de îndată ce le-a picat vreun deget sau 
li s-a rupt nasul din cauza asprimii iernii; nu li se îngăduie 
nici o slăbiciune omenească, Îi se cere să fie în permanenţă 
desăvârşite ca nişte divinităţi. O singură privire de-a 
doamnei de Bargeton azvârlită lui Lucien făcea cât cei 
doisprezece ani de fericire ai Zizinei cu Francis. O 
strângere de mână între cei doi îndrăgostiţi avea să atragă 
asupra capetelor lor toate fulgerele ținutului. 

David adusese de la Paris ceva bani puşi deoparte, cu care 
avea de gând să facă faţă cheltuielilor nunţii şi clădirii celui 
de-al doilea etaj la casa părintească. Mărind casa, nu 
însemna oare că lucrează pentru el însuşi? Odată şi odată 
tot lui o să-i aparţină, taică-său avea doară şaptezeci şi opt 
de ani! Tipograful clădi deci în paiantă apartamentul lui 
Lucien, ca să nu împovăreze prea mult zidurile crăpate ale 
casei. Îi făcu plăcere să împodobească, să mobileze cu 
dragoste, apartamentul de la etajul întâi, unde frumoasa 


Cve avea să-şi petreacă viaţa. Fu o perioadă de voioşie şi de 
fericire curată pentru cei doi prieteni. Deşi plictisit de 
îngustimea vieţii de provincie şi sătul de economia 
meschină pentru care moneda de cinci franci e cât roata 
carului, Lucien suportă, fără să se plângă, calculele la care 
te obligă mizeria şi lipsurile. Melancolia întunecată a lui 
Lucien fu înlocuită de luminoasa expresie a speranţei. 
Tânărul vedea lucind o stea deasupra capului său; visa o 
existenţă ca-n poveşti, clădită pe mormântul domnului de 
Bargeton, care se şi plângea din când în când că-l supără 
stomacul, şi se obişnuise să-şi închipuie că indigestia de la 
prânz se vindecă prin cea de la cină. 

Către începutul lunii septembrie, Lucien nu mai era şef de 
atelier, era domnul de Rubempre, cu o locuinţă minunată 
faţă de mansarda sărăcăcioasă în care trăise tânărul 
Chardon în Houmeau; nu mai era „unul din Houmeau”; 
stătea în Angouleme-ul de sus şi lua masa cam de patru ori 
pe săptămână la doamna de Bargeton. Îndrăgit de episcop, 
era primit şi la episcopie. Preocupările lui îl rânduiau 
printre persoanele cele mai de sus. Pe scurt, urma să fie 
numărat într-o bună zi printre celebrităţile Franţei. 
Desigur, străbătând un salon frumos, un dormitor 
încântător şi un birou plin de gust, nu-i mai venea atât de 
greu, să ia treizeci de franci pe lună din lefurile anevoie 
câştigate de soră şi mamă, deoarece întrevedea ziua când 
romanul istoric la care lucra de doi ani, Arcaşul lui Carol al 
IX-lea, şi un volum de poezii, intitulat Margaretele, vor 
răspândi în lumea literară numele lui, aducându-i destui 
bani ca să se achite faţă de mamă, de soră şi de David. De 
aceea, simțind cum îi creştea importanţa, plecând urechea 
la răsunetul numelui său în viitor, primea acum jertfele lor 
cu o nobilă siguranţă: zâmbea de strâmtorările în care se 
afla încă, era chiar fericit de ultimele lipsuri ce le mai avea 
de îndurat. Cve ţi David puseseră fericirea lui Lucien 
înaintea fericirii lor. Nunta fu amânată de răgazul pe oare îl 
mai cereau lucrătorii ca să isprăvească zugrăveala, 


mobilele, tapetele pentru etajul întâi; căci nevoile lui Lucien 
avuseseră întâietate. Orice om, care îl cunoştea pe Lucien, 
nici nu s-ar fi mirat de devotamentul acesta: era atât de 
fermecător! se purta atât de tandru! nerăbdarea şi 
dorinţele şi le arăta cu atâta graţie! îşi câştiga, se totdeauna 
cauza, înainte chiar de a fi deschis gura. Privilegiul acesta 
este însă mai degrabă dăunător decât binefăcător pentru 
tineri, căci obişnuindu-se cu bunăvoința pe care o inspiră 
un tânăr frumos, fericiţi de protecţia egoistă pe care lumea 
o acordă unei fiinţe ce îi este pe plac, aşa cum îi dă de 
pomană unui cerşetor care îi trezeşte vreun sentiment sau 
îi provoacă vreo emoție, mulţi dintre aceşti copii mari se 
bucură de această favoare în loc s-o exploateze. Înşelându- 
se asupra rostului şi mobilurilor relaţiilor sociale, ei cred că 
vor întâlni totdeauna numai surâsuri amăgitoare; dar se 
pomenesc dintr-odată goi, chei, despuiaţi, fără valoare şi 
fără avere, în clipa în care lumea îi lasă afară la uşa unui 
salon, ca pe bătrânele femei uşoare sau ca pe nişte zdrenţe 
netrebnice în fundul unei lăzi de gunoi. 

De altminteri, ţi Cve dorise această întârziere, spre a 
întocmi pe îndelete şi cu economie lista lucrurilor 
trebuincioase într-o căsnicie nouă. Ce-i puteau refuza doi 
îndrăgostiţi unui frate care, văzând-o lucrând pe sora lui, îi 
spunea din toată inima: „Cât aş vrea să ştiu şi eu să cos!” Pe 
lângă asta, şi David, grav şi pătrunzător cum era, fusese 
părtaş la acest devotament. Nu-i mai puţin adevărat că, de 
când cu triumful lui Lucien în casa doamnei de Bargeton, îi 
fu şi lui teamă de schimbarea ce se petrecea în Lucien; şi 
anume ca nu cumva să înceapă a-i fi ruşine de felul lor de 
viaţă burgheză. În dorinţa de a-şi pune prietenul la 
încercare, David îi înfăţişa uneori bucuriile patriarhale din 
sânul familiei, pe de o parte, şi plăcerile din înalta societate, 
pe de alta, şi, văzându-l pe Lucien sacrificându-le pe cele 
din urmă celor dintâi, exclamase: „N-o să ni-l strice!” Căci 
în mai multe rânduri, cei trei prieteni şi doamna Chardon 
făcură câte o plimbare, cum se obişnuieşte în provincie; 


hoinăreau adică prin crângurile din jurul oraşului; mâncau 
pe iarbă ceea ce le aducea ucenicul lui David, într-un 
anumit loc stabilit dinainte; apoi se întorceau acasă seara, 
puţin obosiţi şi fără să fi cheltuit nici trei franci. La ocazii 
mari, când luau masa la ceea ce se nunteşte un restaurant, 
adică un fel de local câmpenesc, având ceva de han 
provincial şi de birt parizian, ajungeau să cheltuiască până 
la douăzeci de franci, plătiţi pe din două de David şi de 
Chardoni. David îi era nespus de recunoscător lui Lucien că, 
în aceste zile petrecute la câmp, uita de plăcerile gustate la 
doamna de Bargeton şi de bogatele ei mese. Fiecare voia 
atunci să-l sărbătorească pe marele om din Angouleme. 

În aceste împrejurări, când viitorului menaj nu-i mai lipsea 
aproape nimic, pe când David era dus la Marsac ca să-l 
înduplece pe taică-său să vină la nuntă, în nădejdea că 
bătrânul, cucerit de noră, va contribui la marile cheltuieli 
prilejuite de pregătirea casei, se petrecu un eveniment din 
acelea care, într-un oraş mic, schimbă cu desăvârşire faţa 
lucrurilor. 

Lucien şi Louise aveau în du Châtelet un spion în casă, 
care pândea cu ură răbdătoare, amestecată cu pasiune şi 
avariţie, prilejul de a stârni un scandal. Sixte voia s-o 
silească pe doamna de Bargeton să se pronunţe pe faţă 
pentru Lucien, încât să ajungă ceea ce se cheamă pierdută. 
EI se dădea drept umilul confident al doamnei de Bargeton; 
însă, dacă în strada du Minage îl admira pe Lucien, oriunde 
în altă parte îl bârfea cât putea. Încetul cu încetul, cucerise 
dreptul de a pătrunde oricând la Nads, care nu se mai ferea 
de fostul ei admirator; dar el se aşteptase la mai mult din 
partea celor doi îndrăgostiţi, a căror iubire rămânea 
platonică, spre marea deznădejde a Louisei şi a lui Lucien. 
Sunt într-adevăr pasiuni care o pornesc într-un fel, rău sau 
bine, cum voiţi. Două persoane se cufundă în bătălia 
sentimentelor, vorbesc în loc să treacă la acţiune şi se luptă 
în câmp deschis în loc să întreprindă un asediu. În felul 
acesta, se satură deseori de ele însele, istovindu-şi dorinţele 


în gol. Doi îndrăgostiţi îşi lasă atunci răgaz de gândit, spre a 
se privi unul pe celălalt. Deseori, pasiuni care încep lupta cu 
surle şi trâmbiţe, cu o violenţă în stare să răstoarne totul în 
cale, sfârşesc aşadar prin a se întoarce la locul lor, fără 
izbândă, ruşinate, dezarmate, năucite de vâlva stârnită pe 
degeaba. Sfârşitul acesta e în parte explicabil prin sfiala 
tinereţii şi prin amânările la care recurg femeile când 
debutează, deoarece acestor înşelătorii reciproce nu le cad 
victime nici seducătorii care îşi cunosc meseria, nici 
cochetele obişnuite cu strategia pasiunii. 

Viaţa de provincie este de altminteri deosebit de potrivnică 
satisfacţiilor iubirii şi înlesneşte numai discuţiile 
intelectuale asupra pasiunii; după cum şi piedicile pe care 
le ridică în calea îndrăgostiţilor împing sufletele arzătoare 
la hotărâri extreme. Viaţa de aici se bazează pe un spionaj 
atât de migălos, pe o transparenţă atât de deplină a 
interioarelor, îngăduie atât de puţin intimitatea care 
consolează, fără să jignească virtutea, legăturile cele mai 
curate sunt atât de fără noimă învinovăţite, încât multe 
femei se pomenesc stigmatizate pentru toată viaţa, deşi 
sunt nevinovate. Unora dintre ele le e chiar ciudă atunci că 
nu au gustat toate plăcerile unui păcat căruia totuşi trebuie 
să-i îndure toate necazurile. Societatea, care critică şi 
osândeşte fără a cerceta mai serios faptele făţişe cu oare se 
încheie lungile lupte tăinuite, este în realitate generatoarea 
acestor scandaluri; dar majoritatea celor care tună şi 
fulgeră împotriva pretinselor scandaluri, provocate de 
unele femei calomniate pe nedrept, nu s-au gândit niciodată 
la cauzele reale oare le împing la o asemenea hotărâre. 
Doamna de Bargeton avea, să se afle în ciudata situaţie în 
care s-au mai găsit atâtea femei ce nu s-au pierdut decât 
după ce fuseseră acuzate fără motiv. 

La începutul iubirii, piedicile îi înspăimântă pe oamenii 
lipsiţi de experienţă; iar cele de care se izbeau cei doi 
îndrăgostiţi erau asemănătoare sforilor cu care liliputanii îl 
legaseră fedeleş pe Gulliver. Erau o mulţime de lucruri 


mărunte, dar care, mereu repetate, paralizau orice mişcare 
şi stăvileau dorinţele cele mai puternice. De pildă, doamna 
de Bargeton trebuia să poată fi oricând văzută. Dacă n-ar fi 
primit pe nimeni în casă la orele când venea Lucien, ce mai 
vorbă! ar fi fost ca şi cum ar fi fugit cu el în lume. Ea îl 
primea, ce e drept, în budoarul în care el se obişnuise 
acuma atât de mult, încât se simţea ca la el acasă; însă uşile 
rămâneau totdeauna deschise. Totul se petrecea cum nu se 
poate mai cinstit. Domnul de Bargeton se plimba prin casă 
fără să aibă habar că soţia lui ar îi dorit să rămână singură 
cu Lucien. Dacă n-ar fi existat altă piedică decât el, Nads ar 
fi putut uţor să-l trimită la plimbare sau să-i găsească vreo 
treabă în altă parte; dar era năpădită de vizite, cu atât mai 
numeroase, cu cât curiozitatea era mai aţâţată. Oamenii din 
provincie sunt sâcâitori din fire şi le place mult să 
stingherească pasiunile în faşă. Servitorii umblau de colo 
până colo prin casă fără să fie chemaţi şi fără să-şi 
vestească intrarea, fiindcă aşa fuseseră obişnuiţi şi fiindcă o 
femeie, care n-avea nimica de ascuns, le-o îngăduise 
totdeauna. A schimba obiceiurile casei n-ar fi însemnat oare 
că recunoaşte o dragoste de care se îndoia încă întreg 
Angouleme-ul? Doamna de Bargeton nu putea face nici 
măcar un pas fără să afle tot oraşul unde se duce. Să se 
plimbe singură cu Lucien afară din oraş nu era chip; ar fi 
fost mai puţin primejdios să se încuie cu el în casă. Dacă 
Lucien ar îi rămas după miezul nopţii la doamna de 
Bairgeton, fără a fi şi altă lume, a doua zi s-ar fi ştiut 
numaidecât. Astfel că, în casa ei sau în afară, doamna de 
Bargeton trăia mereu în public. Amănuntele acestea 
zugrăvesc provincia aşa cum e: greşelile sunt acolo sau 
mărturisite sau imposibile. 

Louise, ca toate femeile târâte de pasiune, însă lipsite de 
experienţa necesară, descoperea unul câte unul 
neajunsurile situaţiei sale, şi spaima o cuprindea. Spaima i 
se răsfrângea atunci şi în discuţiile despre dragoste ce 
umplu cele mai frumoase ceasuri în care doi îndrăgostiţi 


sunt singuri. Doamna de Bargeton nu avea moşie unde să-l 
poată duce pe, scumpu-i poet, aşa cum fac unele femei care, 
sub un pretext dibaci, se înfundă undeva la ţară. Sătulă de a 
mai trăi în public, scoasă din fire de tirania al cărei jug de 
astăzi o făcea să plătească prea scump plăcerile gustate 
altădată, îşi îndrepta gândul spre Escarbas plănuind să-l 
viziteze acolo pe bătrânu-i tată, până-ntr-atât era de 
înfuriată de piedicile mârşave ce i se puneau. 

Châtelet nu credea în atâta nevinovăție. Pândea orele când 
Lucien venea la doamna de Bargeton şi pătrundea apoi şi 
dânsul după câteva minute, însoţit de domnul de Chandour, 
cel mai indiscret dintre toţi, şi pe care-l lăsa să intre întâi, 
sperând mereu într-o surpriză, căutând cu îndărătnicie un 
eveniment. Rolul său, precum şi reuşita planului erau cu 
atât mai grele cu cât el trebuia să rămână neutru, pentru a- 
i conduce din umbră pe toţi actorii dramei ce o punea la 
cale. De aceea, ca să-l păcălească pe Lucien, pe care-l 
linguşea, şi pe doamna de Bargeton, care nu era lipsită de 
pătrundere, stătea mereu tot prin preajma geloasei Amelie. 
Pentru ca Louise şi Lucien să fie şi mai bine spionaţi, 
izbutise de câteva zile să încingă între domnul de Chandour 
şi el o controversă asupra celor doi îndrăgostiţi. Du 
Châtelet susţinea că doamna de Bargeton îşi bătea joc de 
Lucien, că era prea mândră, prea nobilă, ca să se coboare 
până la fiul unui spiţer. Rolul acesta de 'Toma-necredinciosul 
se potrivea cu planul ce şi-l făcuse, deoarece dorea să 
treacă în ochii lumii drept apărătorul doamnei de Bargeton. 
Stanislas pretindea că Lucien nu era un amant nefericit. 
Amelie zgândărea discuţia dorind să afle adevărul. Fiecare 
îşi susţinea părerea. Cum se întâmplă în oraşele mici, 
adesea câţiva prieteni de-ai casei Chandour soseau tocmai 
în toiul conversaţiei în care du Châtelet şi Stanislas îşi 
sprijineau punctul de vedere pe tot felul de observaţii bine 
făcute. Era greu ca fiecare dintre adversari să nu-şi caute 
partizani, întrebându-şi vecinul: „Dar dumneata, ce părere 


ai?” Şi astfel doamna de Bargeton şi Lucien erau mereu în 
centrul atenţiei tuturor. 

În fine, într-o zi, du Châtelet observă că, ori de câte ori 
domnul de Chandour şi cu el se prezentau la doamna de 
Bargeton, atunci când Lucien se afla acolo, nici un semn nu 
trăda o legătură suspectă între aceştia: uşa budoarului era 
deschisă, oamenii intrau şi ieşeau, nimic tainic nu vestea 
vrăjitele păcate ale dragostei etc. Stanislas, care nu era 
lipsit de o oarecare doză de prostie, plănui să sosească a 
doua zi în vârful picioarelor, aşa cum îl încuraja şi perfida 
Amelie. 

Ziua aceea fu pentru Lucien una dintre acele zile în care 
tinerii îşi smulg părul din cap jurându-şi să nu se mai lase 
amăgiţi şi purtaţi cu vorba. Se obişnuise cu noua lui 
situaţie. Poetul, care altădată luase cu atâta sfială un scaun 
în budoarul sacru al reginei din Angouleme, se 
preschimbase acum în îndrăgostit pretenţios. Şase luni îi 
fuseseră de ajuns ca să se creadă egalul Louisei, iar acuma 
voia să-i fie şi stăpân. Plecă deci de-acasă cu hotărârea să 
nu mai dea ascultare nici unei argumentaţii, să-şi pună 
viaţa în joc, să folosească toate resursele unei elocvenţe 
învăpăiate, să spună că şi-a pierdut capul, că nu e în stare 
să mai lege o idee şi să mai scrie un rând. Unele femei au 
oroare de hotărâri luate mai dinainte, ceea ce face cinste 
delicateţei lor; le place anume să cedeze pornirilor de 
moment şi nu constrângerilor. Îndeobşte, nimeni nu admite 
o plăcere impusă cu forţa. Doamna de Bargeton observă pe 
fruntea lui Lucien, în ochi, pe faţă şi în purtarea lui expresia 
aceea frământată ce trădează o hotărâre bine luată; dânsa 
îşi propuse s-o dejoace, atât din spirit de contradicţie, cât 
mai ales dintr-o nobilă concepţie despre dragoste. Femeie 
exagerată, ea îşi exagera şi valoarea persoanei sale. În ochii 
ei, doamna de Bargeton era o regină, o Beatrice, o 
Laură97. Se plasă pe sine, ca în evul mediu, sub baldachinul 
unei întreceri literare în oare Lucien trebuia s-o câştige 
printr-un şir de victorii, menite să-i pună în umbră pe 


copilul sublim, pe Lamartine, pe Walter Scott, pe Byron98. 
Aristocratica făptură îşi considera iubirea drept un 
principiu generos; dorinţele pe care le deştepta în Lucien 
trebuiau să devină o cauză, de glorie pentru el. Acest 
donqguijotism feminin sfinţeşte oarecum dragostea, îi dă o 
menire, o măreție, o slavă. Încăpăţânându-se a face pe 
Dulcineea în viaţa lui Lucien timp de şapte-opt ani, doamna 
de Bargeton, asemeni multor femei din provincie, voia să i 
se cumpere fiinţa printr-un fel de slujire, ca pe vremea 
cavalerilor, printr-un timp de statornicie care să-i îngăduie 
a-şi cunoaşte temeinic iubitul. 

Când Lucien dezlănţui lupta, dându-şi aerul foarte 
bosumflat, de care râd femeile încă stăpâne pe ele şi care 
nu le îndurerează decât pe cele iubite, Louise luă o 
înfăţişare demnă şi începu un lung discurs împopoţonat cu 
cuvinte mari. 

— Asta-l. Ceea ce mi-ai făgăduit, Lucien? întrebă ea, când 
termină. De ce vrei să pui într-un prezent ce mi-e atât de 
drag, căinţe oare, mai târziu, mi-ar otrăvi viaţa? Nu strica 
frumuseţea viitorului! Şi aş adăuga cu mândrie: nu strica 
frumuseţea prezentului! N-ai inima mea toată? Ce-ţi mai 
trebuie? Iubirea ta se va lăsa condusă de simţuri? Nu-i oare 
cel mai frumos titlu al femeii iubite acela de a impune 
tăcere simţurilor? Drept cine mă iei? Nu mai sunt eu 
Beatrice a ta? Dacă, pentru tine, nu-s ceva mai mult decât o 
femeie, înseamnă că-ţi sunt mai puţin decât o femeie. 

— Tot vorbele astea le-ai spus şi unui bărbat pe care nu l-ai 
iubit, exclamă Lucien furios. 

— Dacă nu simţi câtă dragoste adevărată e în ceea ce-ţi 
spun, n-o să fii niciodată vrednic de mine. 

— Îmi pui iubirea la îndoială ca să te scuteşti de răspuns, 
zise Lucien aruncându-se la picioarele ei plângând. 

Sărmanul băiat plânse cu adevărat văzându-se ţinut încă 
multă vreme tot numai la poarta raiului. Vărsă lacrimi de 
poet ce se credea umilit, lacrimi de copil desperat că nu i se 
dă jucăria dorită. 


— Nu m-ai iubit niciodată, izbucni el. 

— Nici tu nu crezi ce spui, răspunse ea măgulită de furia 
lui. 

— Dovedeşte-mi că eşti a mea, spuse Lucien ieşit din minţi. 

În clipa aceasta sosi Stanislas, fără să fie auzit, şi-l văzu pe 
Lucien pe jumătate lăsat pe spate, cu lacrimi în ochi şi cu 
capul pe genunchii Louisei. Pe deplin mulţumit de acest 
tablou îndeajuns de suspect, Stanislas se dădu brusc înapoi 
călcându-l pe du Châtelet care rămăsese în uşa salonului. 
Doamna de Bargeton făcut numaidecât un salt după cei doi 
spioni, dar nu-i mai prinse, fiindcă se retrăseseră în grabă. 

— Cine a fost? întrebă ea pe servitori. 

— Domnii ele Chandour şi du Châtelet, răspunse Gentil, 
bătrânul valet. 

Se întoarse în budoar, palidă şi tremurând. 

— Dacă te-au văzut astfel, sunt pierdută, îi zise ea lui 
Lucien. 

— Cu atât mai bine! strigă poetul. 

Ea zâmbi la strigătul acesta de egoism plin de iubire. 

În provincie, o asemenea aventură capătă proporţii şi prin 
felul în care e povestită. Într-o clipă, toată lumea află că 
Lucien fusese găsit la picioarele Naâdei. Domnul de 
Chandour, fericit de importanţa ce i-o dădea întâmplarea 
aceasta, se duse s-o povestească mai întâi la club, apoi din 
casă în casă. Du Châtelet se grăbi să spună peste tot că el 
nu văzuse nimic; dar, punându-se astfel în afara faptului, îl 
aţâţa pe Stanislas să vorbească, să dea tot mai multe 
amănunte; iar Stanislas, crezându-se cu haz, mai adăuga 
câte ceva, de fiecare dată. Seara, lumea se îmbulzi la 
Amelie, căci seara versiunile cele mai exagerate circulau 
prin Angouleme-ul nobil, fiecare povestitor imitându-l pe 
Stanislas. Toţi, şi bărbaţi şi femei, erau nerăbdători să afle 
adevărul. Femeile care îşi acopereau mai mult faţa şi 
strigau cu mai multă indignare erau tocmai Amelie, 
Zephirine, Fifine, Lolotte, care toate se bălăciseră mai mult 


sau mai puţin în fericiri nepermise. Variaţiunile pe aceeaşi 
temă circulau pe toate tonurile. 

— Ai auzit ce-i cu sărmana Nads? spunea una. Eu nu cred. 
Totdeauna a dus o viaţă cinstită; e prea mândră ca să fie 
altceva decât protectoarea domnului Chardon. Dar dacă e 
adevărat, o plâng din tot sufletul. 

— E cu atât mai de plâns, cu cât e mai de râs; pentru că, 
draga mea, ar putea să-i fie mamă domnului Lulu, cum îi 
spunea Jacques. Poetaşul are cel mult douăzeci şi doi de 
ani, iar Nads, între noi fie vorba, are sigur patruzeci. 

— Mie mi se pare, zicea Châtelet, că poziţia în care se afla 
domnul de Rubempre dovedeşte nevinovăția Nadsei. Nu 
stai în genunchi ca să ceri ceea ce ţi s-a mai dat. 

— Depinde! spuse Francis ştrengăreşte, atrăgându-şi o 
ocheadă încruntată din partea Zephirinei. 

— Dar spune-ne şi nouă ce-a fost? îl întrebau toţi pe 
Stanislas, adunându-se în cerc restrâns într-un colţ al 
salonului. 

Stanislas ajunsese, să compună o istorioară deocheată şi o 
însoțea cu gesturi şi cu poze care îi dădeau faptului o 
înfăţişare foarte urâtă. 

— E de necrezut, spuneau toţi. 

— La ora prânzului, spunea una. 

— N-aş fi bănuit-o, doamne fereţte, pe Nads. 

— Ce-o să facă acum? 

Şi iar comentarii, şi iar presupuneri!... Du Châtelet o 
apăra pe doamna de Bargeton, Însă o apăra atât de 
stângaci, încât mai degrabă întărită focul clevetirilor, decât 
să-l stingă. Lili, amărâtă de prăbuşirea celui mai frumos 
înger din Olimpul ținutului lor, alergă, cu lacrimi în ochi să 
dea de veste şi la episcopie. Când întreg oraşul fu în 
fierbere, fericitul du Châtelet se duse la doamna de 
Bargeton acasă, unde nu era vai! decât o singură masă de 
whist; cu diplomaţie îi ceru Naddei să stea de vorbă cu el în 
budoar. Amândoi se aşezară pe canapea. 


— Ştii, desigur, îi spuse du Châtelet în şoaptă, despre ce 
vorbeşte tot Angouleme-ul?... 

— Nu, răspunse ea. 

— Atunci, reluă el, îţi sunt prea prieten ca să nu-ţi spun. E 
de datoria mea să-ţi dau posibilitatea de a opri nişte 
calomnii, născocite pesemne de Amelie, care îndrăzneşte să 
se considere rivala dumitale. Azi de dimineaţă tocmai 
veneam la dumneata, împreună cu maimuţoiul de Stanislas 
care mergea puţin înaintea mea, când, ajungând acolo, zise 
el arătând spre uşa budoarului, susţine că te-a văzut cu 
domnul de Rubempre într-o situaţie ce nu-i mai îngăduia să 
intre; s-a întors spre mine zăpăcit şi m-a târât după el, 
nelăsându-mi vreme să înţeleg ceva; abia când am ajuns în 
Beaulieu, mi-a spus pentru ce se retrăsese. Dacă aş fi ştiut 
atunci, n-aş fi plecat nici în ruptul capului din casă, până n- 
aş fi lămurit lucrurile în avantajul dumitale; însă, chiar dacă 
m-aş fi înapoiat după aceea, tot nu mai dovedeam nimic. 
Acum, fie că Stanislas a văzut greşit, fie că a văzut bine, 
trebuie neapărat să nu aibă dreptate. Dragă Nads, nu 
îngădui unui dobitoc să-ţi distrugă viaţa, cin, stea, viitorul; 
fă-l să tacă numaidecât. Ştii în ce situaţie mă aflu eu aici? 
Deşi am nevoie de toată lumea, îţi sunt pe de-a-ntregul 
devotat. Fă ce vrei cu o viaţă care îţi aparţine. Cu toate că 
m-ai respins, inima mea te va sluji mereu şi îţi voi dovedi 
oricând cât te iubesc. Da, da, voi veghea asupra dumitale ca 
o slugă credincioasă, nesperând în nici o răsplată, numai 
pentru plăcerea de a te sluji, chiar fără să ştii. Azi de 
dimineaţă am declarat pretutindeni că mă aflam în uşa 
salonului şi că nu am văzut nimic. Dacă te vor întreba cine 
ţi-a spus ce se vorbeşte în oraş, nu mă cruța de fel. Voi fi 
mândru să-ţi fiu pe faţă apărător; dar, între noi fie vorba, 
domnul de Bargeton e singurul care poate cere socoteală 
lui Stanislas... Chiar dacă micul Rubempre o fi făcut vreo 
nebunie, cinstea unei femei nu poate fi lăsată la cheremul 
primului nesăbuit care-i cade la picioare. Aşa le-am spus. 


Nads îi mulţumi lui du Châtelet printr-o înclinare a capului 
şi rămase pe gânduri. Era obosită şi plictisită până peste 
cap de viaţa de provincie. De la primele vorbe ale lui du 
Châtelet, Parisul îi răsărise în minte. Tăcerea doamnei de 
Bargeton îl stingherea pe vicleanu-i adorator. 

— Încă o dată îţi spun, zise el, foloseşte-te cum vrei de 
mine. 

— Mulţumesc, răspunse ea. 

— Ce ai de gând să faci? 

— O să văd. 

Tăcere lungă. 

— Atât de mult ţii la tânărul Rubempre? 

Ea îi răspunse cu un zâmbet semeţ şi-şi încrucişa braţele, 
uitându-se la perdelele budoarului. Du Chătelet ieşi fără să 
poată citi ceva în inima acelei femei trufaşe. Când Lucien şi 
cei patru bătrâni credincioşi, veniţi să-şi facă partida fără a 
ţine seama de bârfelile nedovedite, plecară, doamna de 
Bargeton îşi opri soţul care, pregătindu-se să se ducă la 
culcare, deschidea tocmai gura ca să-i ureze soţiei noapte 
bună. 

— Vino cu mine, dragul meu; am să-ţi vorbesc, îi zise ea cu 
gravitate. 

Domnul de Bargeton o urmă în budoar. 

— Domnule, îi spuse ea, poate că am greşit punând în 
sprijinul ce i l-am dat domnului de Rubempre o căldură 
deopotrivă de rău înţeleasă şi de proştii din oraşul ăsta, şi 
de el însuşi. Azi de dimineaţă, Lucien s-a aruncat la 
picioarele mele, chiar aici în odaie, făcându-mi o declaraţie 
de dragoste. Stanislas a intrat tocmai în momentul când îl 
ridicam de jos pe copilul acela. Neţinând seama de 
îndatoririle pe care politeţea i le impune unui gentilom faţă 
de o femeie în orice fel de împrejurare, Stanislas a pretins 
apoi că m-a găsit într-o situaţie echivocă cu băiatul pe care 
tocmai îl tratam cum, se cuvine. Dacă tânărul acesta 
descreierat ar afla calomniile pe care le-a prilejuit 
nesăbuinţa lui, s-ar duce, că doar îl cunosc eu bine, să-l 


provoace pe Stanislas şi l-ar sili să se bată. Fapta aceasta ar 
fi ca o mărturisire publică a iubirii sale. Nu mai e nevoie, 
cred, să-ţi spun că soţia dumitale e curată; dar înţelegi că 
ar fi ceva dezonorant, şi pentru dumneata şi pentru mine, 
ca, să vină domnul de Rubempre să mă apere. Du-te 
neîntârziat la Stanislas şi cere-i socoteală de vorbele 
jignitoare spuse despre mine; gândeşte-te că nu poţi 
îngădui ca lucrurile să se aranjeze, afară numai dacă nu dă 
o dezminţire categorică de faţă cu martori numeroşi şi de 
vază. În felul acesta vei fi câştigat prețuirea tuturor 
oamenilor cinstiţi; te vei fi purtat ca un om inteligent şi 
binecrescut şi vei fi dobândit dreptul la prețuirea mea. Îl 
trimit îndată pe Gentil călare la Escarbas, tata trebuie să-ţi 
fie martor. Cu toată vârsta lui, îl ştiu în, stare să calce în 
picioare pe caraghiosul care defăimează pe o Negrepelisse. 
Ai dreptul să alegi arma; bate-te cu pistolul: dumneata 
ocheşti totdeauna fără greş. 

— Mă duc, zise domnul de Bargeton luându-şi bastonul şi 
pălăria. 

— Bravo, dragul meu, îi spuse soţia mişcată; aşa-mi place 
să se poarte bărbaţii. Eşti un gentilom. 

Fericit şi mândru, bătrânelul îi sărută fruntea pe care ea i- 
o întinse. Femeia aceasta, oare avea un fel de sentiment 
matern faţă de un asemenea copil mare, nu-şi putu stăpâni 
o lacrimă auzind poarta închizându-se în urma lui. 

„Cât mă iubeşte! îşi zise ea. Bietul om ţine la viaţă, şi 
totuşi, pentru mine, şi-ar pierde-o fără părere de rău.” 

Domnul de Bargeton nu era îngrijorat că a doua zi avea să 
se afle în faţa unui adversar, că avea să privească ţeava 
unui pistol îndreptat asupra lui; nu, nu era încurcat decât 
de un singur lucru, ce-l înfiora pe când se îndrepta spre 
domnul de Chandour. 

„Ce-o să-i spun? se gândea. Nads ar fi trebuit să mă 
înveţe!” 

Şi îşi storcea creierii, spre a încropi câteva fraze care să 
nu-l facă de râs. 


Dar oamenii oare trăiesc cum trăia domnul de Bargeton, 
învăluiţi într-o tăcere impusă de îngustimea minţii şi de 
puţinătatea puterii lor de înţelegere, dispun, în 
împrejurările importante ale vieţii, de o gravitate obişnuită, 
parcă anume făcută pentru asemenea ocazii. Vorbind puţin, 
le şi scapă puţine prostii; şi, pe urmă, cugetând mult la ceea 
ce au de spus, neîncrederea în ei înşişi îi face să-şi 
cântărească atât de bine vorbele, încât se exprimă de 
minune, printr-un fenomen asemănător aceluia care a 
dezlegat pe vremuri limba asinei lui Balaam99. De aceea, 
domnul de Bargeton se purtă ca un om deştept, 
îndreptăţind astfel părerea acelora care îl socoteau un 
filosof din şcoala lui Pitagora. Ajunse pe la unsprezece seara 
acasă la Stanislas, unde găsi multă lume adunată. O salută 
în tăcere pe Amelie şi oferi fiecăruia zâmbetu-i nătâng, 
care, în împrejurările de faţă, păru nespus de ironic. Se 
făcu atunci o tăcere apăsătoare, precum se întâmplă şi în 
natură când se apropie furtuna. Châtelet, care tocmai se 
înapoiase, îi privi, pe rând şi într-un chip foarte semnificativ, 
şi pe domnul de Bargeton şi pe Stanislas, de care soţul 
insultat se apropie foarte politicos. 

Du Châtelet pricepu rostul vizitei făcute la o oră la care 
bătrânelul dormea întotdeauna; negreşit că Nads era cea 
care conducea braţul acela nevolnic. Şi, deoarece poziţia lui 
faţă de Amelie îi dădea dreptul să se amestece în treburile 
căsniciei, se ridică, îl luă pe domnul de Bargeton deoparte 
şi-l întreabă: 

— Vreţi să vorbiţi cu Stanislas? 

— Da, răspunse bătrânelul, fericit să găsească un 
mijlocitor oare va lua, poate, cuvântul în locul lui. 

— Bine, atunci treceţi în dormitorul Ameliei, spuse 
directorul contribuţiilor, încântat de duelul acesta ce o 
putea lăsa văduvă pe doamna de Bargeton, oprind-o 
totodată să se mărite cu Lucien, pricina duelului 

— Stanislas, îi zise du Châtelet domnului de Chandour, 
Bargeton vine desigur să-ţi ceară socoteală de vorbele tale 


despre Nads. Treci în odaia soţiei şi purtaţi-vă acolo 
amândoi ca nişte gentilomi. Nu fă scandal, arată multă 
politeţe, caută să fii rece şi demn ca un britanic. 

Stanislas şi du Châtelet se aflară numaidecât lângă 
domnul de Bargeton. 

— Domnule, zise soţul insultat, dumneavoastră pretindeţi 
că aţi găsit-o pe doamna de Bargeton cu domnul de 
Rubempre într-o situaţie echivocă? 

— Cu domnul Chardon, adăugă ironic Stanislas, care nu-l 
credea pe Bargeton prea stăpân pe sine. 

— Fie, reluă soţul. Dacă nu dezminţiţi aceste vorbe în 
prezenţa celor ce se află aici în casă în momentul acesta, vă 
rog să vă luaţi un martor. Socrul meu, domnul de 
Negrepelisse, va veni să vă ia de acasă mâine dimineaţă la 
patru. Să ne îngrijim fiecare de pregătirile necesare, 
deoarece afacerea nu se poate aranja decât în modul pe 
care vi l-am arătat. Aleg pistolul, dat fiind că eu sunt cel 
insultat. 

Tot drumul, domnul de Bargeton rumegase discursul 
acesta, cel mai lung pe care îl ţinuse în viaţa lui. Îl rostise 
fără patimă, cum nu se poate mai simplu. Stanislas 
îngălbeni şi-şi zise în gând: „Dar ce-am văzut, la urma 
urmelor?” Însă, între ruşinea de a se dezminţi înaintea 
oraşului întreg, de faţă cu mutul acesta ce arăta că nu-i 
arde de glumă, şi frica, frica îngrozitoare ce-l strângea de 
gât, alese primejdia cea mai îndepărtată. 

— Am înţeles. Pe mâine, îi zise el domnului de Bargeton, 
gândindu-se că între timp lucrurile s-ar putea potoli în 
vreun fel. 

Cei trei bărbaţi se înapoiară în salon, şi fiecare din cei de 
acolo îi cercetă cum arătau: du Châtelet surâdea, domnul 
de Bargeton parcă se afla la el acasă; Stanislas însă era 
cum e ceara. Câteva femei ghiciră ce se discutase. 
Cuvintele: „Se bat în duel!” trecură din ureche în ureche. 
Jumătate din adunare socoti că Stanislas era vinovat; faptul 
că-şi pierduse cumpătul şi se făcuse galben dovedea că 


minţise; cealaltă jumătate admiră ţinuta domnului de 
Bargeton. Du Châtelet făcu pe misteriosul şi pe gravul. 
După ce mai rămase câteva clipe ca să-i privească pe 
ceilalţi, domnul de Bargeton se retrase. 

— Pistol ai? şopti du Châtelet la urechea lui Stanislas, care 
se înfioră din cap până în picioare. 

Amelie înţelese totul şi i se făcu rău; cucoanele se grăbiră, 
s-o ducă în dormitor. Se stârni o hărmălaie îngrozitoare, toţi 
vorbeau în acelaşi timp. Bărbaţii rămaseră în salon şi 
declarară într-un glas că domnul de Bargeton era în dreptul 
său. 

— L-ai fi bănuit pe bătrânel în stare să se poarte astfel? 
întrebă domnul de Saintot. 

— Hehei, spuse Jacques nemilos, în tinereţea lui era unul 
dintre cei mai buni ochitori. Iata mi-a povestit multe isprăvi 
de-ale lui Bargeton. 

— Aş! o să-i punem la douăzeci de paşi şi n-or să se 
nimerească dacă le dăm pistoale de cavalerie, îi zise Francis 
lui Châtelet. 

După ce plecă toată lumea, Châtelet îi îmbărbătă pe 
Stanislas şi pe soţia acestuia, spunându-le că totul o să 
meargă bine şi că, într-un duel dintre un om de şaizeci de 
ani şi un om de treizeci şi şase, cel din urmă avea toate 
şansele de partea lui. 

A doua zi de dimineaţă, pe când Lucien îşi lua gustarea 
împreună cu David, care se înapoiase de la Marsac fără 
tatăl său, doamna Chardon dădu buzna în casă, 
înspăimântată. 

— Hei, Lucien, ai aflat noutatea de care se vorbeşte până 
şi în piaţă? Domnul de Bargeton aproape că l-a ucis în duel 
pe domnul de Chandour, azi-dimineaţă, la ora cinci, pe 
câmpul domnului Tulloye. Se zice că domnul de Chandour a 
afirmat ieri că te-a surprins pe tine cu doamna de Bargeton. 

— Nu-i adevărat! doamna de Bargeton e nevinovată, strigă 
Lucien. 


— Un ţăran, care mi-a povestit cum s-au petrecut 
lucrurile, a văzut totul din căruţa lui. Domnul de 
Negrepelisse, venit de la trei dimineaţa ca martor pentru 
domnul de Bargeton, i-a spus domnului de Chandour că, 
dacă i se întâmplă vreo nenorocire ginerelui, se 
însărcinează el să-l răzbune. Un ofiţer din regimentul de 
cavalerie a împrumutat pistoalele, pe care domnul de 
Negrepelisse le-a încercat în mai multe rânduri. Domnul du 
Châtelet ar fi vrut să se împotrivească la încercatul 
pistoalelor, dar ofiţerul, pe care îl luaseră ca arbitru, a spus 
că, pentru a nu proceda ca nişte copii, trebuie să se 
servească de arme în stare de funcţionare. Martorii i-au pus 
pe adversari la douăzeci şi cinci de paşi unul de altul. 
Domnul de Bargeton, care părea că venise în plimbare, a 
tras cel dintâi şi l-a nimerit în gât pe domnul de Chandour, 
care a căzut fără a mai apuca să tragă. Doctorul de la spital 
a declarat adineauri că domnul de Chandour o să rămână 
toată viaţa cu gâtul strâmb. Am venit să-ţi spun cum s-a 
sfârşit acel duel ca să nu te duci pe la doamna de Bargeton, 
sau să te arăţi prin Angouleme, pentru că s-ar putea ca unii 
dintre prietenii domnului de Chandour să te provoace. 

În acel moment, Gentil, valetul domnului de Bargeton, 
intră condus de ucenicul din tipografie şi dădu lui Lucien o 
scrisoare de la Louise. 

Ai aflat, desigur, dragul meu, cum s-a sfârşit duelul dintre 
domnul de Chandour şi soţul meu. Nu vom primi pe nimeni 
astăzi: fii prudent, nu ieşi în oraş, îţi cer aceasta în numele 
dragostei ce mi-o porţi. Nu crezi că cel mai bun lucru în 
această tristă zi ar fi să vii lângă Beatrice a ta, a cărei viaţă 
e complet schimbată şi care are atâtea lucruri să-ţi spună? 

— Noroc că nunta mea, zise David, e hotărâtă pentru 
poimâine; vei avea astfel prilejul de a te duce mai rar pe la 
doamna de Bargeton. 

— Dragă David, răspunsa Lucien, ea tocmai îmi cere s-o 
văd chiar astăzi; cred că trebuie s-o ascult; ştie mai bine ca 
noi cum se cade să mă port în împrejurările actuale. 


— Prin urmare, aici e gata totul? întrebă doamna Chardon. 

— Veniţi să vedeţi, exclamă David, fericit să-i arate 
schimbările de la primul etaj, unde totul era proaspăt şi 
nou, ca în toate căsniciile tinere în care florile de lămâiţă şi 
vălul de mireasă încununează încă viaţa casei, în care 
primăvara iubirii se răsfrânge în orice lucru, în care totul e 
alb, curat şi înflorit. 

— Cve o să locuiască aici ca o prinţesă, spuse mama; dar ai 
cheltuit o groază de bani, ai făcut nebunii! 

David surâse fără să răspundă nimic, căci doamna 
Chardon pusese degetul pe rana ascunsă, care-l făcea pe 
bietul îndrăgostit să sufere nespus: prevederile sale 
fuseseră atât de mult depăşite, încât îi era cu neputinţă 
deocamdată să mai construiască ceva pentru soacră, aşa 
cum plănuise. Sufletele generoase sunt foarte îndurerate 
când nu-şi pot ţine făgăduielile, ce sunt întrucâtva micile 
vanităţi ale dragostei. David îşi ascundea cu grijă 
strâmtorarea faţă de Lucien, care s-ar fi simţit poate 
copleşit de jertfele făcute pentru dânsul. 

— Ţi Cve cu prietenele ei au făcut treabă bună, spunea 
doamna Chardon. Trusoul, rufăria casei, toate sunt gata. 
Fetele o iubesc atâta, încât, fără ştirea ei, i-au învelit 
salteaua cu o stofă albă, foarte frumoasă, tivită cu roz. Tare 
drăguţ! Îţi vine să te măriţi, nu alta! 

Mama şi fata îşi cheltuiseră toate economiile ca să umple 
casa lui David cu lucrurile la care tinerii nu se gândesc 
niciodată. Ştiind cât lux făcea el, căci era vorba de un 
serviciu de porțelan comandat la Limoges, se străduiseră să 
asorteze obiectele pe care le aduceau ele cu cele 
cumpărate de David. Această întrecere de dragoste şi 
dărnicie avea să-i facă pe cei doi soţi sa fie strâmtoraţi 
băneşte încă de la începutul căsniciei, deşi înconjurați de 
toate semnele unei bunăstări burgheze ce putea trece 
drept lux într-un oraş înapoiat ca Angouleme-ul de atunci. 
Când Lucien îi văzu pe maică-sa şi pe David trecând în 
dormitorul a cărui zugrăveală albă şi albastră şi al cărui 


mobilier încântător el le cunoştea de mai înainte, se 
strecură binişor afară şi dădu fuga la doamna de Bargeton. 
O găsi pe Nads luând masa cu soţul, care, înfometat de 
plimbarea din zori, mânca de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Bătrânul gentilom de la ţară, domnul de 
Negrepelisse, figură impunătoare, rămăşiţă a vechii 
nobilimi franceze, stătea lângă fiica sa. Când Gentil anunţă 
pe domnul de Rubempre, bătrânul cu păr alb îi aruncă 
privirea cercetătoare a tatălui dornic să-l cunoască pe 
bărbatul ales de fiică dintre toţi ceilalţi. Frumuseţea 
nemăsurată a lui Lucien îl impresionă atât de viu, încât nu- 
şi putu reţine o privire aprobatoare; însă i se păru ca vede 
în legătura fiicei sale mai mult o toană decât o pasiune 
trainică. Masa era pe sfârşite, Louise se putu ridica, şi, 
lăsându-i pe tatăl său şi pe domnul de Bargeton, îi făcu 
semn lui Lucien s-o urmeze. 

— Dragul meu, îi spuse ea cu o voce şi tristă şi veselă 
totodată, eu plec la Paris, iar tata îl ia pe Bargeton cu el la 
Escarbas, unde o să stea tot timpul cât lipsesc eu. Doamna 
d'Espard, născută Blamont-Chauvry, cu care suntem 
înrudiţi prin familia d'Espard, ramura primilor-născuţi din 
familia Negrepelisse, e în momentul de faţă foarte influentă, 
şi prin ea însăşi şi prin rudele ei. Dacă va binevoi să ne 
recunoască, o să rămân pe lângă dânsa; cu trecerea de 
care se bucură, sper să capete vreun post pentru Bargeton. 
S-ar mai putea ca, la insistenţele mele, curtea să-l admită 
ca deputat al departamentului nostru, ceea ce îi va înlesni 
numirea aici. La rându-i, deputăţia lui îmi va uşura, 
probabil, şi mie mai târziu demersurile la Paris. Tu, copilule 
drag, mi-ai inspirat această schimbare a vieţii. Duelul de 
azi-dimineaţă mă sileşti să-mi închid casa pentru câtva timp, 
deoarece se vor găsi unii care să treacă de partea 
Chandour-ilor împotriva noastră. În situaţia în care ne 
aflăm, şi într-un oraş mic, absenţa e întotdeauna necesară 
ca să-i dea răgaz urii să se domolească. Eu, însă, ori voi 
izbuti şi nu voi mai revedea Angouleme-ul, ori nu voi izbuti 


ţi atunci voi aţtepta la Paris momentul când voi putea 
petrece toate verile la Escarbas ţi iernile la Paris. Asta e 
singurul fel de viaţă al unei femei de lume, şi am întârziat şi 
aşa prea mult ca să mi-l însuşesc. Ziua de mâine îmi va fi de- 
ajuns ca să-mi fac toate pregătirile, voi pleca mâine noapte 
şi tu mă vei însoţi, nu-i aşa? Tu vei pleca înainte. Între 
Mansle şi Ruffec te voi lua în trăsura mea, şi foarte curând 
vom fi la Paris. Acolo, dragule, e viaţa oamenilor superiori. 
Nu te simţi la largul tău decât printre semenii tăi; oriunde 
în altă parte eşti nenorocit. De altminteri, numai Parisul, 
capitala lumii intelectuale, poate fi scena potrivită 
succeselor tale! Trebuie să străbaţi în grabă distanţa care 
te mai desparte de ele. Nu-ţi lăsa ideile să râncezească în 
provincie, intră cât mai neîntârziat în legătură cu oamenii 
mari care vor fi reprezentanţii secolului al 
nouăsprezecelea! Apropie-te de Curte şi de Putere. Nici 
meritul, nici demnităţile nu vin singure să caute talentul co 
se ofileşte într-un orăşel de provincie! Arată-mi şi mie 
operele măreţe create în provincie! Dimpotrivă, uită-te la 
marele şi nefericitul Jean-Jacques100, atras neîncetat 
înspre acest astru moral, ce făureşte gloriile, înfierbântând 
minţile cu căldura rezultată din frecarea rivalităţilor între 
ele. Nu crezi c-ar trebui să te grăbeşti a-ţi lua locul în 
pleiada ce-şi face apariţia cu regularitate în fiecare epocă? 
Nici nu poţi să-ţi închipui cât de necesar îi este unui talent 
tânăr să fie pus în lumină de înalta societate. O să te ajut să 
pătrunzi în casa doamnei d'Espard; nimeni nu intră cu 
uşurinţă în salonul ei, unde vei întâlni pe toţi oamenii mari, 
pe miniştri, pe ambasadori, pe oratorii de la cameră, pe 
pairii cu trecere, pe oamenii bogaţi sau celebri. Ar trebul. 
Să fii foarte neîndemânatic ca să nu le stârneşti interesul, 
când eşti frumos, tânăr şi plin de geniu. Marile talente nu 
cunosc invidia, ele îţi vor acorda tot sprijinul. Când te vor şti 
atât de sus situat, şi operele tale vor câştiga o valoare 
nespusă. Pentru artişti, marea problemă de rezolvat este să 
ajungă cunoscuţi în lumea bună. Vei găsi acolo mii de 


prilejuri norocoase, sinecure, o pensie din caseta regală. 
Bourbonilor le place enorm să sprijine literele şi artele! Aşa 
că fii şi poet religios, şi poet regalist. Nu numai că va fi bine, 
dar vei face şi avere. Oare opoziţia, liberalismul distribuie 
posturi, recompense care să-i îmbogăţească pe scriitori? 
Apucă deci pe drumul cel bun şi mergi acolo unde merg toţi 
oamenii de geniu. Acum îmi cunoşti taina, păstrează cea 
mal. Adâncă tăcere şi pregăteşte-te să mă urmezi. Nu vrei? 
adăugă ea mirată de tăcerea iubitului ei. 

Pe Lucien îl zăpăci privirea grăbită ce i-o aruncă Parisului 
la auzul acestor vorbe ademenitoare şi i se păru că până 
atunci nu se folosise decât de jumătatea creierului său; 
parcă abia acum i se dezvăluia şi cealaltă jumătate, până- 
ntr-atăt i se lărgea dintr-odată orizontul; se văzu în 
Angouleme ca o broască sub bolovanul din fundul bălții. 
Parisul cu minunăţiile sale, Parisul ce apare în închipuirea 
celor din provincie ca un Eldorado, i se înfăţişa cu haina lui 
de aur, cu fruntea încinsă de pietre scumpe, cu braţele larg 
deschise tuturor talentelor. Oamenii celebri aveau să-l 
primească frăţeşte la pieptul lor. Acolo totul surâdea 
geniului. Acolo nu dai nici peste boiernaşi geloşi, care, prin 
înţepăturile lor, îi umilesc pe scriitori, şi nici peste 
prosteasca nepăsare faţă de poezie. De acolo ţâşneau 
operele poeţilor, acolo erau răsplătite şi puse în valoare. De 
cum vor citi întâile pagini din Arcaşul lui Carol al IX-lea, 
editorii îşi vor deschide casele de bani şi-l vor întreba: „Cât 
vrei?” Apoi mai înţelegea că, după o călătorie în care vor fi 
soţ şi soţie datorită împrejurărilor, doamna de Bargeton va 
fi în sfârşit a lui, că vor trăi împreună. 

La vorbele „Nu vrei?”, el răspunse cu o lacrimă, o apucă 
pe Louise de mijloc, o strânse la piept şi-i învineţi gâtul cu 
sărutări pătimaşe. Apoi se opri deodată, fulgerat de o 
aducere-aminte, şi exclamă: 

— Dumnezeule, dar soră-mea se mărită poimâine! 

Strigătul acesta fu cel din urmă suspin al copilului nobil şi 
curat. Legăturile atât de puternice ce unesc inimile tinere 


de familia lor, de întâiul lor prieten, de toate sentimentele 
fireşti aveau să primească lovitura de graţie. 

— Ei şi! exclamă trufaşa Negrepelisse, ce legătură are 
căsătoria sorii tale cu drumul iubirii noastre? Ţii atât de 
mult să ţopăi la nunta aceea de burghezi şi de lucrători 
încât nu poţi renunţa la asemenea bucurii pentru mine? 
Mare lucru îţi cer să-mi sacrifici? zise ea cu dispreţ. Azi- 
dimineaţă, eu l-am trimis pe soţul meu să se bată în duel din 
pricina dumitale! Hai, domnule, părăseşte-mă! du-te! m-am 
înşelat asupra dumitale. 

Aproape leşinată, se prăbuşi pe canapea. Lucien o urmă, 
cerându-şi iertare, blestemându-şi familia, pe David şi pe 
soră-sa. 

— Ce încredere aveam în tine! zise ea. Domnul de Cante- 
Croix ţinea la maică-sa ca la lumina ochilor, dar ca să aibă o 
scrisoare de la mine în care îi spuneam: Sunt mulţumită! şi- 
a dat viaţa în focul luptei. Şi dumneata, când e vorba de o 
călătorie cu mine, nu poţi să te lipseşti de un ospăț de 
nuntă! 

Lucien voi să se omoare şi deznădejdea îi fu atât dE. 
Sinceră, de adâncă, încât Louise îl iertă, făcându-l să simtă 
însă că avea de răscumpărat o greşeală. 

— Du-te acum, îi spuse ea într-un târziu, nu sufla o vorbă 
şi fii mâine seară la miezul nopţii la vreo sută de paşi 
dincolo de Mansle. 

Lui Lucien i se păru drumul prea scurt; se întoarse la 
David acasă, urmărit de nădejdi ca Oreste de Furiil01, 
întrezărind mii de greutăţi şi de piedici, cuprinse toate în 
întrebarea cumplită: „Şi banii?” Temându-se ca David, 
văzându-l, să nu înţeleagă numaidecât totul, se închise în 
încântătoru-i birou ca să-şi revină din ameţeala ce i-o dădea 
noua lui situaţie. Trebuie aşadar să părăsească 
apartamentul acela, cu atâta cheltuială rânduit, să facă 
zadarnice atâtea jertfe. Apoi Lucien socoti că maică-sa ar 
putea să locuiască acolo, şi că David şi-ar economisi astfel 
costisitoarea clădire ce o plănuise pentru fundul curţii. Prin 


urmare, plecarea lui avea să uşureze şi greutăţile familiei; 
Lucien găsi mii de motive straşnice pentru fuga lui, 
deoarece nimic nu e mai iezuitic decât o dorinţă. Alergă de 
îndată, în Houmeau la soră-sa, ca s-o pună şi pe ea în curent 
cu noua lui soartă şi să se sfătuiască împreună. Ajungând în 
faţa dughenei lui Postel, îi trecu prin minte, că dacă nu va 
găsi alt mijloc, va împrumuta de la urmaşul tatălui său banii 
necesari şederii vreme de un an la Paris. 

— Dacă trăiesc cu Louise, trei franci pe zi îmi vor fi prea 
de ajuns, ceea ce înseamnă cam o mie de franci pe an, îşi 
zise el. Iar eu, în şase luni, voi fi bogat! 

Eve şi maică-sa ascultară destăinuirile lui Lucien, jurând 
că vor păstra secretul. Amândouă izbucniră în plâns 
auzindu-l vorbind pe ambițios; iar când el vru să afle pricina 
acestei dureri, ele îi spuseră că tot ce-au avut pus deoparte 
se dusese pe chirie şi pe trusoul Cvei, pe o mulţime de 
cumpărături la care David nu se gândise, şi că ele erau 
fericite de a le fi făcut, deoarece tipograful îi recunoştea 
Cvei o zestre de zece mii de franci. Lucien le împărtăşi 
atunci ideea lui cu împrumutul, iar doamna Chardon se 
duse să-i ceară lui Postel o mie de franci pe timp de un an. 

— Dar, Lucien, spuse Cve cu o strângere de inimă, tu n-o 
să fii la nunta mea? O, întoarce-te, voi mai aştepta câteva 
zile! Ea o să te lase să vii înapoi peste două săptămâni, după 
ce o vei fi întovărăşit pe drum! O să ni te dea pentru o 
săptămână şi nouă, care te-am crescut pentru ea! Căsnicia 
noastră ar începe-o rău dacă tu o să lipseşti... Dar o să-ţi 
ajungă o mie de franci? întrebă ea, întrerupându-se 
deodată. Cu toate că fracul îţi vine de minune, nu mai ai 
altul! N-ai decât două cămăşi bune; celelalte şase sunt de 
pânză groasă. N-ai decât trei cravate mai elegante, iar 
batistele nu-s prea frumoase. O să găseşti la Paris o soră să- 
ţi spele rufele chiar în ziua când o să-ţi trebuiască? N-ai 
decât o pereche de pantaloni făcuţi anul ăsta, cei de anul 
trecut ţi-au rămas cam mici. O să fii nevoit să-ţi faci acolo 
haine. Preţurile de la Paris nu sunt cele din Angouleme. Ţi, 


pe urmă, vestele nu-s tocmai arătoase. Uite, te sfătuiesc să 
iei cu tine două mii de franci. 

În aceeaşi clipă, David, care intra, păru să fi auzit 
cuvintele din urmă, căci se uită în tăcere la cei doi fraţi. 

— Nu-mi ascundeţi nimic, zise el. 

— Atunci, află, exclamă Cve, Lucien pleacă cu ea. 

— Postel, zise doamna Chardon, intrând fără să-l vadă pe 
David, consimte să-ţi împrumute o mie de franci, dar numai 
pe şase luni, şi mai vrea şi o poliţă de la tine, girată de 
cumnatul tău, pentru că, spune el, tu nu oferi nici o 
garanţie. 

Mama se întoarse, îşi zări ginerele, şi cele patru persoane 
păstrară atunci o adâncă tăcere. Familia Chardon îşi dădea 
seama cât abuzase de David. Toţi erau ruşinaţi. O lacrimă se 
rostogoli din ochii tipografului. 

— N-ai să fii la nunta mea, nu mai stai cu noi? întrebă el. Şi 
eu care am cheltuit tot ce aveam! A! Lucien, eu, care îi 
aduceam Cvei micile giuvaeruri de mireasă, zise el 
ştergându-şi ochii şi scoțând cutiile din buzunar, nu ştiam 
că voi regreta că le-am cumpărat. 

Şi, pe masă, în faţa soacrei, înşiră câteva cutiuţe îmbrăcate 
în piele. 

— De ce te gândeşti atâta la mine? întrebă Cve cu un 
zâmbet îngeresc. 

— Mamă dragă, zise tipograful, spune-i lui Postel că am 
consimţit să-mi dau girul, pentru că pe faţa ta, Lucien, 
citesc că eşti hotărât să pleci. 

Lucien dădu uşor şi trist din cap, adăugând apoi: 

— Nu mă judecaţi greşit, dragii mei. Îi luă pe Cve ţi pe 
David, îi îmbrăţişă şi îi strânse la piept, spunându-le: 
Aşteptaţi rezultatele şi veţi vedea atunci cât vă iubesc. 
David, la ce ne folosesc gândurile noastre mari, dacă nu ne 
permit să facem abstracţie de micile ceremonii în care 
legile ne înfăşoară sentimentele? Deşi la distanţă, sufletul 
meu n-o să fie alături de voi? gândul nu ne va aduna pe toţi 
laolaltă? N-am şi eu o soartă care mă aşteaptă? Parcă or să 


vină editorii aici să-mi ceară Arcaşul lui Carol al IX-lea sau 
Margaretele? Ceva mai devreme, sau ceva mai târziu, nu 
tot o să trebuiască să fac ceea ce fac acum? Măcar de-aş 
mai găsi atunci împrejurările favorabile de astăzi! Nu-i un 
noroc pentru mine să intru de la început, la Paris, în salonul 
marchizei d'Espard? 

— Are dreptate, zise Cve. Chiar tu îmi spuneai că are 
nevoie să se ducă la Paris cât mai degrabă. 

David o luă pe Cve de mână, o duse în odăiţa strâmtă în 
care ea dormea de şapte ani şi-i spuse la ureche: 

— Ziceai că are nevoie de două mii de franci, dragostea 
mea? Postel nu-i împrumută decât o mie. 

Cve se uită la logodnicul ei cu o deznădejde care-i trăda 
toate suferinţele. 

— Ascultă, scumpa mea Cve, vom începe prost viaţa. 
Cheltuielile au înghiţit tot ce aveam. Nu-mi mai rămân 
decât două mii de franci, din care jumătate îi trebuie 
neapărat fratelui tău, iar fără cealaltă jumătate tipografia 
nu mai poate lucra. Dacă-i dau o mie de franci fratelui tău, 
înseamnă că-i dau pâinea noastră, că ne pierdem liniştea. 
Dacă aş fi singur, ştiu ce-aş face; dar suntem doi. Hotărăşte 
tu. 

Cve, rătăcită, se azvârili în braţele iubitului, îl sărută cu 
dragoste şi-i spuse la ureche, plângând: 

— Fă ca şi cum ai fi singur, voi munci şi eu ca să 
recâştigăm banii! 

Cu toată sărutarea, cea mai pătimaşă pe care şi-o dădură 
vreodată doi logodnici, David o lăsă pe Cve descurajată şi se 
înapoia la Lucien. 

— Nu-ţi fă inimă rea, îi zise el, vei avea cei două mii de 
franci. 

— Duceţi-vă la Postel, spuse doamna Chardon, pentru că 
trebuie să semnaţi amândoi poliţa. 

Când cei doi prieteni se înapoiară, le găsiră pe Cve ţi pe 
maică-sa în genunchi, rugându-se. Dacă ele ştiau câte 
nădejdi se puteau realiza la întoarcere, în schimb simțeau 


în clipa aceea tot ce pierdeau prin această plecare; căci 
viitoarea fericire era prea scump plătită prin absenţa lui 
Lucien, care le va sfâşia sufletul şi le va da atâtea griji. 

— Dacă ai să uiţi vreodată scena aceasta, îi şopti David lui 
Lucien, înseamnă că vei fi cel din urmă dintre oameni. 

Tipograful socoti desigur necesare cuvintele acestea 
grave, înrâurirea doamnei de Bargeton înfricoşându-l tot 
atât cât şi firea nestatornică a lui Lucien, care îl putea duce 
la fel de uşor pe drumul cel bun ca şi pe cel rău. Cve sfârţi 
repede bagajul fratelui. Acest Fernando Cortez102 al 
literaturii lua cu el puţine lucruri. 

Îşi îmbrăcă cea mai bună redingotă, cea mai bună vestă şi 
una dintre cele două cămăşi fine. Restul rufăriei, faimosul 
frac, celelalte haine, împreună cu manuscrisele, alcătuiau 
un pachet atât de mic, încât David, ca să nu-l vadă doamna 
de Bargeton, propuse să-l trimită cu diligenţa la 
corespondentul lui din Paris, un negustor de hârtie, căruia îi 
va scrie să-l pună la dispoziţia lui Lucien. 

În ciuda tuturor măsurilor luate de doamna de Bargeton 
ca să-şi ţină ascunsă plecarea, domnul de Châtelet află şi 
vru să ştie dacă va călători singură sau cu Lucien; îşi trimise 
servitorul la Ruffec, cu misiunea de a lua seama la toate 
trăsurile care vor schimba caii la poştă. 

„Dacă îşi ia şi poetul, gândi el, e a mea.” 

Lucien plecă a doua zi în zori, însoţit de David, care făcuse 
rost de o cabrioletă cu un cal, anunțând că se duce la taică- 
său pentru afaceri, minciună fără însemnătate şi care, în 
împrejurările de faţă, putea fi crezută. Cei doi prieteni se 
duseră la Marsac, unde petrecură o parte din zi cu bătrânul 
urs; apoi, seara, porniră din nou, ca s-o aştepte dincolo de 
Mansle pe doamna de Bargeton, care sosi spre dimineaţă. 
Zărind vechea caleaşcă, pe care o văzuse de atâtea ori în 
grajd, Lucien simţi una dintre cele mai mari emoţii din viaţa 
lui şi se aruncă în braţele lui David, care-i spuse: 

— Să dea Dumnezeu să fie spre binele tău! 


Tipograful se urcă în cabrioleta hodorogită şi dispăru cu 
inima strânsă de grele presimţiri privitoare la soarta lui 
Lucien la Paris. 

Partea a doua. 

UN GENIU PROVINCIAL LA PARIS. 

Prefaţă la prima ediţie („Un geniu provincial la Paris”) 

Un geniu provincial la Paris103 este urmarea Iluziilor 
pierdute, care la rându-i e introducerea la această Scenă, 
cea mai lungă poate din toate câte vor compune Studiile de 
moravuri. Autorul are din nou neplăcerea de a anunţa că 
acest tablou nu e gata. Mai rămâne o a treia parte a 
Iluziilor pierdute. Plecarea eroului, şederea lui la Paris, 
sunt, s-ar putea spune, primele două zile ale unei trilogii pe 
care o va completa întoarcerea în provincie. Această ultimă 
parte va purta titlul Chinuri de Inventator şi va apărea la 
timp, astfel încât să nu lase a se răci interesul pe care 
personajele acestei drame l-au putut stârni. De altminteri, 
actorii principali se vor regăsi în deznodământ cu 
punctualitatea clasică, obişnuită în vechiul teatru, şi având 
cu toţii destule iluzii pierdute pentru ca titlul comun celor 
trei părţi să fie îndreptăţit. 

Şi-a îndeplinit oare autorul făgăduielile din avertismentul 
a precede Iluzii pierdute? Cititorul va aprecia. Ca şi ceilalţi 
profesionişti, nici gazetarii nu puteau scăpa de jurisdicţia 
„comediei”. Pentru ei, ar fi fost poate nevoie de vreun nou 
Aristofan 104, şi nu de pana unui scriitor prea puţin satiric; 
ei însă inspiră literaturii o teamă atât de mare, încât nici 
teatrul, nici iambul105, nici romanul, nici poemul comic n- 
au îndrăznit să-i târască în faţa tribunalului în care ridicolul 
câştigat ridendo mores. O singură dată, domnul Scribe106 
a făcut această încercare în mica-i piesă Şarlatanismul, care 
a fost însă mai puţin un tablou decât un portret. Plăcerea 
procurată de acea spirituală schiţă l-a făcut pe autorul 
cărţii de faţă să întrevadă meritul unei picturi mai ample. O 
altă dată, domnul de Latouche a abordat chestiunea 
moravurilor literare107, dar dânsul ataca mai puţin 


gazetăria decât una dintre acele coaliţii formate în folosul 
unui sistem, şi a cărei durată e asigurată cât timp aceste 
talente înregimentate rămân obscure: de îndată ce 
cuceresc celebritatea, coalizaţii nu se mai pot înţelege între 
ei; disciplinaţi în timpul bătăliei, Pegaşii108 se încaieră de 
cum ajung lângă ieslea gloriei. Acest om de spirit n-a făcut, 
de altfel, decât un articol epigramatic, totuşi cuprinzător; el 
a avut gloria de a înzestra limba cu un cuvânt ce va rămâne, 
acela de camaraderie, devenit, pe urmă, titlul unei comedii 
în cinci acte109. Astfel, deci, autorul are meritul unei 
acţiuni cu atât mai curajoase cu cât speriase mai multă 
lume. Cum adică, într-o epocă în care fiecare aleargă numai 
după subiecte noi, nici o pană să nu se încumete a se atinge 
de moravurile teribil de ridicole ale presei, singurele 
originale în secolul nostru? Autorul ar greşi, însă, faţă de 
adevăr dacă ar uita să menţioneze şi admirabila prefaţă a 
unei cărţi admirabile, Domnişoara de Maupin110, în care 
domnul Theophile Gautier a pătruns, cu biciul în mână, cu 
pinteni şi cizme, ca Ludovic al XIV-lea în faimosu-i divan de 
judecată, în inima gazetăriei. Opera aceasta de vervă 
comică, sau, ca s-o numim mai exact, actul acesta de curaj, 
a dovedit primejdia unei asemenea încercări. Cartea, una 
dintre cele mai artistice, dintre cele mai îndrăzneţe şi 
strălucitoare, una dintre cele mai viguroase compoziţii ale 
epocii noastre, de un suflu atât de viu, de o construcţie atât 
de deosebită de aceea a cărţilor obişnuite, a cunoscut oare 
tot succesul meritat? s-a vorbit oare îndeajuns de mult 
despre ea? Unul dintre puţinele articole care au biciuit-o a 
fost mai degrabă îndreptat împotriva zgârceniei editorului, 
care refuza jurnalului exemplarele cuvenite, decât 
împotriva tânărului şi cutezătorului autor. Publicul nu ştie 
câte belele se abat asupra literaturii până ajunge să fie o 
marfă ca oricare alta. De la epoca în care e plasat subiectul 
Scenei de faţă, nenorocirile pe care autorul a urmărit să le 
zugrăvească s-au agravat. Altădată, gazetăria îi impunea pe 
editori în natură: le cerea o anumită cantitate de exemplare 


care, după numărul fiţuicilor periodice, se ridica la un mai 
puţin de o sută, în afară de plata articolelor după care 
alerga mereu editorul, fără ca deseori să le poată vedea 
apărând, şi care, înmulţite cu totalul ziarelor, făcea o sumă 
considerabilă. Astăzi, acest dublu impozit s-a mărit prin 
preţul exorbitant al anunţurilor, care costă tot atât cât şi 
fabricarea însăşi a cărţii. Şi, cum nimic nu s-a schimbat în 
obiceiurile financiare ale unor critici, nu sunt decât doi sau 
trei, nu mai mulţi, printre ei, care pot fi parţiali sau 
duşmănoşi, dar care sunt dezinteresaţi; de unde urmează 
că ziarele sunt funeste pentru existenţa scriitorilor 
moderni. Credeţi cumva că s-au găsit spirite nobile, sau 
multe suflete indignate care să salute cu aplauze prefața 
domnului Theophile Gautier? Credeţi oare că lumea a 
cinstit şi slăvit satirica poezie cu care poetul acesta a 
zugrăvit profunda corupţie, imoralitatea acestor 
sicofanţil11 care se plâng de corupţia, de imoralitatea 
cârmuirii? Groaznic lucru lipsa de curaj a oamenilor cinstiţi! 
îşi văd rănile, dar îi socotesc duşmani pe medici! Lumea 
consideră primejdios un asemenea arabesc minunat, deşi 
nu se teme să înfăţişeze ochilor o Ledă de Gerard, o 
Bacantă de Girodet112, care e totuşi în pictură ceea ce este 
cartea în poezie. 

Moravurile din gazetărie constituie unul dintre acele 
subiecte imense care necesită mai mult decât o carte şi mai 
mult decât o prefaţă. De data asta, autorul a zugrăvit doar 
începuturile bolii, ajunsă astăzi la dezvoltarea sa deplină. În 
1821, gazetăria purta încă toga inocenţei, în comparaţie cu 
ceea ce este în 1839. Dar, dacă autorul n-a putut cuprinde 
plaga în toată întinderea ei, cel puţin a abordat-o fără sfială. 
A uzat de beneficiul poziţiei sale. El aparţine restrânsului 
număr al celor care n-au de adus mulţumiri gazetăriei: nu i- 
a cerut niciodată nimic, şi-a croit drum fără a se sprijini 
într-un asemenea toiag ciumat; unul dintre avantajele lui 
este de a fi disprețuit în mod constant această ipocrită 
tiranie, de a nu fi implorat nici unui condei nici un fel de 


articol, de a nu fi amestecat în reclame zadarnice scriitori 
nemuritori spre a-i transforma în piedestalul unei cărţi 
care, în vremurile actuale, n-are nici şase săptămâni de 
trăit. Mai dispune, în sfârşit, de dreptul, scump plătit, de a 
privi în faţă cancerul acesta care va devora poate ţara 
întreagă. Probabil că, asupra acestui punct, se vor găsi unii 
care să spună că autorul simulează a fi primit câteva răni, 
numai spre a atrage asupră-i o brumă de interes, şi că în 
realitate, pentru el, toate merg strună. Ei bine, ieri chiar, în 
privinţa lui, calomnia şi defăimarea ajunseseră până acolo, 
încât poliţia corecțională, sezisată de unul dintre editorii săi 
asupra unui articol în care se ataca o operaţie utilă 
literaturii contemporane, un efort al editurii franceze de a 
lua poziţie împotriva Belgiei113, desfăşura toată rigoarea 
legilor în contra unei fiţuici obişnuite. Magistraţii au aflat 
astfel care este neputinţa presei. Căci editorul a dovedit 
existenţa a patru ediţii, toate patru tipărite cu caractere şi 
în tipografii diferite, din Doctorul de ţară, carte ce nu 
numără nici măcar o singurii menţiune a vreunui ziar, în 
timp ce autorul mai aşteaptă şi acum o a doua ediţie din 
Eugenie Grandet114, aceea dintre cărţile sale cu ajutorul 
căreia criticii încearcă, prin laude exagerate, să le întunece 
pe celelalte. Gazetăria a spus totul despre autor115. lar 
autorul a avut de suportat, într-un proces destul de 
răsunător116, tot ceea ce pot face scriitorii împotriva unuia 
de-al lor; aşa că, ce nouă rană i s-ar mai putea provoca 
după ce i-au atacat fără succes persoana, caracterul, 
reuşitele ca şi nereugşitele, moravurile ca şi pretinsele 
apucături ridicole? Să nu se creadă însă cumva că patima, 
vreo dorinţă de răzbunare sau cine ştie ce sentiment urât |- 
au inspirat în scrierea operei de faţă. Având dreptul de a 
face portrete, s-a mărginit la generalităţi. De altfel, 
gazetăria joacă un ro! atât de mare în istoria moravurilor 
contemporane, încât, mai târziu, ar fi poate acuzat de 
laşitate, dacă ar omite această scenă din marea dramă ce se 
joacă în Franţa. Multora dintre cititori, s-ar putea ca acest 


tablou să le pară şarjat; să se ştie însă că totul este de o 
realitate deznădăjduitoare, şi că totul a fost. Îndulcit în 
cartea aceasta a cărei însemnătate este, de altminteri, 
restrânsă de însăşi natura subiectului ei. Nu-i vorba aici 
decât de influenţa depravantă a gazetăriei asupra unor 
suflete tinere şi poetice, de dificultăţile ce îi aşteaptă pe 
debutanţi şi care sunt mai mult de ordin moral decât de 
ordin material. Nu numai că gazetăria ucide mult tineret şi 
multe talente, dar se pricepe să-şi îngroape morţii în cel 
mai adânc secret: niciodată nu aruncă flori pe mormintele 
lor, niciodată nu varsă lacrimi decât pe abonaţii decedați. 
Suntem siliţi s-o mai spunem o dată! subiectul are aici 
întinderea pe care o are epoca însăşi. Turcaret al lui 
Lesage, Philinte şi Tartufe ai lui Molicre, Figaro al lui 
Beaumarchais, ca ţi Scapin117 din vechiul teatru ar apărea 
astăzi amplificaţi în raport cu mărimea secolului nostru, în 
care suveranul este pretutindeni, numai pe tron nu; în care 
fiecare tratează în numele său propriu, vrea să se facă 
centru pe un punct al circumferinței sau rege într-un 
ungher obscur. Ce minunată pictură, aceea a oamenilor 
mediocri, îngrăşaţi din trădări, hrăniţi cu creierele altora, 
ingraţi faţă de victimele lor, pe care le batjocoresc după ce 
le-au făcut să sufere, aflaţi la adăpost de atacuri îndărătul 
meterezelor de noroi şi totdeauna gata să azvârle un oscior 
dulăului în gura căruia zăresc colţi destul de periculoşi ca 
să muşte şi aud un glas destul de puternic ca să latre! 
Autorul a fost nevoit să neglijeze multe detalii, să renunţe la 
multe personaje: opera şi-ar fi depăşit limitele şi, de altfel, 
poziţia sa îi dicta să evite de a face personalităţi. Dar dacă 
această carte ar reuşi să împiedice măcar pe un singur poet 
tânăr, măcar un singur suflet ales, trăind în fundul 
provinciei, în sânul unei familii iubite, să vină şi să 
sporească numărul osândiţilor din infernul parizian, care se 
luptă între ei împroşcându-se cu cerneală, care îşi aruncă în 
cap operele avortate şi-şi smulg furca din mână întrecându- 
se să veştejească. Unul în ciuda altuia, florile cele mai 


gingaşe - această carte, chiar şi atunci, încă va fi săvârşit o 
faptă bună Nu-i oare destul şi atâta pentru o carte, astăzi, 
când cărţile se nasc, trăiesc şi mor ca fluturii Hypanis, al 
căror fel de viaţă a inspirat nu ştiu cărui grec poate cel 
dintâi articol de ziar? Opera aceasta va mai îngădui oare 
vreo iluzie oamenilor fericiţi? Autorul se îndoieşte: tinereţii 
îi este dat să înfrunte tinereţea; talentului din provincie îi 
este dat să înfrunte viaţa de provincie, a cărei monotonie îi 
împinge pe toţi cei cu imaginaţie să aspire la primejdiile 
vieţii pariziene. Parisul e pentru ei ca bătălia pentru soldaţi, 
toţi speră dimineaţa să mai fie încă în viaţă seara, morţii nu 
se numără decât a doua zi. Tinerii aidoma lui Lucien sunt ca 
fumătorii care, într-o mină ce exală gaze, îşi aprind totuşi 
pipa, deşi e interzis. Abisele îşi au magnetismul lor. Cel 
puţin atâta învăţământ de s-ar trage de aici: că în viaţă 
stăruința şi linia dreaptă sunt încă poate şi mai necesare 
decât talentul pentru cucerirea unei reputaţii nobile şi 
neîntinate. 

Paris, aprilie 1839 

Un geniu provincial la Paris. 

Nici Lucien, nici doamna de Bargeton, nici Gentil şi nici 
Albertine, fata din casă, nu vorbiră vreodată despre 
întâmplările din timpul acelei călătorii; însă e de presupus 
că prezenţa permanentă a slugilor o făcu să fie foarte 
posacă pentru un îndrăgostit care se aştepta la toate 
plăcerile unei răpiri. Lucien, care mergea cu poştalionul 
întâia oară în viaţa lui, fu uimit văzând că semănase pe 
drumul de la Angouleme la Paris aproape toţi banii ce-i avea 
pe un an. Ca toţi aceia care unesc farmecul copilăriei cu 
forţa talentului, făcu greşeala să-şi exprime cinstit mirările 
faţă de atâtea lucruri noi pentru el. Un bărbat trebuie să 
studieze însă bine o femeie înainte de a-i arăta emoţiile şi 
gândurile de-a dreptul, cum îi vin. O femeie cu adevărat 
îndrăgostită zâmbeşte la copilăriile bărbatului iubit şi le 
înţelege; dar, de îndată ce e şi puţin vanitoasă, nu-i iartă 
bărbatului că s-a arătat copilăros, încrezut sau mărunt. 


Multe femei alunecă într-o astfel de exagerare cu privire la 
obiectul amorului lor, încât vor neapărat ca idolul lor să fie 
totdeauna un zeu, pe câtă vreme acelea care iubesc un 
bărbat pentru el însuşi, înainte de a-l iubi pentru ele, îi 
îndrăgesc atât scăderile, cât şi măreţiile. Lucien însă nu 
ghicise că la doamna de Bargeton iubirea era altoită pe 
mândrie. Şi săvârşi greşeala de a nu căuta să-şi lămurească 
unele zâmbete ce-i scăpară Louisei în timpul călătoriei, 
când, în loc să şi le strunească, dădea frâu liber 
drăgălăşeniilor lui de şoricel ieşit pentru întâia oară din 
ascunzătoare. 

Călătorii traseră la hotelul Gaitlard-Bois, din strada de 
|'Echelle, înainte de revărsatul zorilor. Cei doi îndrăgostiţi 
erau atât de obosiţi amândoi, încât, mai înainte de orice, 
Louise voi să se culce şi se culcă, după ce îi porunci lui 
Lucien să ceară o cameră deasupra apartamentului ce-l luă 
dânsa. Lucien dormi până la patru după-amiază. Doamna 
de Bargeton puse să-l trezească pentru masă; el se îmbrăcă 
în fugă, aflând cât e ceasul, şi o găsi pe Louise într-una 
dintre camerele acelea nenorocite ce sunt ruşinea Parisului, 
unde, în ciuda atâtor pretenţii de eleganţă, nu există încă 
un singur hotel în care un călător cu dare de mână să se 
simtă ca acasă. Cu toate că avea încă pe ochi ceața ce ţi-o 
lasă o trezire bruscă, Lucien n-o mai recunoscu pe Louise a 
lui în camera aceea rece, fără soare, cu perdelele 
decolorate, cu podeaua tocită, cu mobila roasă, de prost- 
gust, veche sau de ocazie. Unele persoane, în adevăr, nu 
mai au nici aceeaşi înfăţişare, nici aceeaşi valoare de îndată 
ce le desparţi de figurile, de lucrurile şi locurile ce le slujesc 
drept cadru. Fizionomiile pline de viaţă au un fel de 
atmosferă în jurul lor care e numai a lor, după cum 
clarobscurul din tablourile flamande e necesar ca să 
însufleţească chipurile zugrăvite de geniul acelor pictori. 
Oamenii din provincie sunt mai toţi astfel. Afară de asta, 
doamna de Bargeton se înfăţişă mai demnă, mai gânditoare 
decât ar fi trebuit să arate în momentul în care începea 


pentru ei o fericire fără oprelişti. Lucien n-avea de ce se 
plânge: îi serveau doară Gentil şi Albertine. Masa însă nu 
mai era atât de bună şi de îmbelşugată ca în provincie. 
Mâncărurile, aduse de la un restaurant vecin, erau servite 
cu zgârcenie. Parisul e lipsit de frumuseţe în lucrurile 
acelea mărunte la care sunt osândiţi oamenii cu avere 
măsurată. Lucien aşteptă sfârşitul mesei ca să-i pună 
întrebări Louisei, mirat de schimbarea ce o observa la 
dânsa. Nu se înşela deloc. Un eveniment grav - căci 
reflecţiile sunt evenimentele vieţii sufleteşti - se petrecuse 
în timpul somnului ei. 

Pe la două după-amiază, Sixte du Châtelet se înființase la 
hotel, o deşteptase pe Albertine, îi spusese că doreşte să 
vorbească stăpânei, şi revenise după ce abia îi lăsase 
doamnei de Bargeton timpul să se îmbrace. Anads, mirată 
de vestea ciudatei apariţii a lui Châtelet, deoarece se 
crezuse bine ascunsă, îl primise pe la trei. 

— V-am urmărit fără să-mi pese că mi-am părăsit serviciul, 
îi zise el salutând-o, deoarece prevedeam ceea ce ţi se 
întâmplă. Dar, chiar de mi-aş pierde eu postul, măcar 
dumneata să nu fi pierdută. 

— Ce vrei să spui?! exclamă doamna de Bargeton. 

— Văd bine că-l iubeşti pe Lucien, reluă el pe un ton 
resemnat, dar drăgăstos, fiindcă trebuie să iubeşti mult un 
bărbat, ca să nu ţii seamă de nimic, să uiţi de orice cuviinţă, 
dumneata care o cunoşti atât de bine. Crezi, scumpă Nads, 
că vei fi primită în casă la doamna d'Espard sau în vreun alt 
salon din Paris, când se va afla că aproape ai fugit din 
Angouleme cu un tânăr, şi mai ales după duelul domnului de 
Bargeton cu domnul de Chandour? Plecarea soţului 
dumitale la Escarbas are aerul unei despărţiri. Oare, într- 
un asemenea caz, oamenii cumsecade se bat mai întâi în 
duel pentru soțiile lor, ca pe urmă să le lase libere? lubeşte- 
| pe domnul de Rubempre, protejează-l, fă din el tot ce 
pofteşti, dar nu locuiţi împreună! Dacă ar şti cineva că aţi 
făcut drumul în aceeaşi trăsură, ai fi negreşit ocolită de 


lumea pe care vrei s-o vezi. De altfel, Nads, nu te grăbi încă 
să faci asemenea sacrificii pentru un tânăr pe care nu l-ai 
comparat cu nimeni, care n-a fost încă supus la nici o 
încercare şi care te poate uita aici pentru o pariziană ce i s- 
ar părea mai folositoare, decât dumneata, ambițiilor sale. 
Nu-i vreau răul celui pe care îl iubeşti, dar îmi vei da voie să 
pun înaintea intereselor lui pe ale dumitale şi să-ţi spun: 
„Cântăreşte-l! Ia seama la ceea ce faci.” Dacă vei găsi uşile 
închise, dacă lumea va refuza să te primească, cel puţin n-o 
să-ţi pară rău, ştiind că acela pentru care faci atâtea 
sacrificii va fi totdeauna vrednic de ele şi le va preţui. 
Doamna d'Espard e în momentul de faţă cu atât mai severă 
şi mai strictă în ceea ce priveşte morala, cu cât ea însăşi e 
despărțită de soţul ei, fără ca lumea să fi aflat motivele 
acestei despărţiri; în schimb, însă, familiile Navarreins, 
Blamont-Chauvry, Lenoncourt, toate rudele au înconjurat-o, 
femeile cele mai simandicoase îi intră în casă şi o primesc la 
dânsele cu respect, încât în felul acesta marchizul d'Espard 
apare ca vinovat. De la prima vizită pe care-ai să i-o faci, ai 
să vezi că am dreptate. Eu, care cunosc Parisul, pot să-ţi 
prezic: intrând la marchiză în salon, vei fi deznădăjduită 
văzând cum toată lumea ştie că stai la hotelul Gaillard-Bois 
împreună cu fiul unui spiţer, oricât de domnul de Rubempre 
ar voi dumnealui să fie. Vei întâlni aici rivale mult mai 
dibace şi mai viclene decât Amelie, care nu vor întârzia să 
afle cine eşti, unde stai, de unde vii şi ce faci. Te-ai bizuit, 
văd, pe incognito, dar pentru o persoană de rangul 
dumitale nu există incognito. Parcă n-o să întâlneţiti la tot 
pasul atâta lume din Angouleme? Ba deputaţii de Charente 
veniţi la deschiderea camerei, ba generalul aflat în 
concediu la Paris; şi e destul să te vadă un singur locuitor 
din Angouleme pentru ca viaţa să-ţi fie schimbată în chip 
ciudat; n-ai mai fi decât amanta lui Lucien. Dacă ai nevoie 
de mine pentru orice-ar fi, mă găseşti la directorul general 
al finanţelor, în strada Faubourg-Saint-Honor€, la doi paşi 
de doamna d'Espard. O cunosc destul de bine pe mareşala 


de Carigliano, pe doamna de Serisy şi pe preşedintele 
consiliului ca să te prezint lor; însă vei vedea atâta lume la 
doamnă d'Espard, încât nu vei avea nevoie de mine. În loc 
ca dumneata să doreşti a fi primită în cutare sau cutare 
salon, vei fi dumneata dorită în toate saloanele. 

Du Châtelet putu vorbi fără ca doamna de Bargeton să-l 
întrerupă; era înmărmurită de justeţea observaţiilor lui. 
Regina din Angouleme se bizuise într-adevăr pe incognito. 

— Ai dreptate, dragă prietene, îi zise ea; dar cum să fac? 

— Dă-mi voie, răspunse Châtelet, să-ţi caut un apartament 
mobilat cumsecade; vei duce astfel o viaţă nu aşa de 
scumpă ca la hotel şi te vei simţi mai ca acasă; şi, dacă m-ai 
crede, te-ai muta chiar din astă seară. 

— Dar cum de mi-ai ştiut adresa? întrebă ea. 

— 'Trăsura dumitale era uşor de recunoscut, şi de 
altminteri te urmăream. La Sevres, vizitiul care te-a dus i-a 
dat vizitiului meu adresa. Îmi dai voie să mă ocup eu de 
încartiruirea dumitale? O să-ţi trimit o scrisoare cu toate 
amănuntele. 

— Bine, fă cum crezi, zise ea. 

Răspunsul acesta părea a nu însemna nimic, era însă totul. 
Baronul du Châtelet vorbise limba oamenilor de lume unei 
femei de lume. Se înfăţişase îmbrăcat cu toată eleganța 
pariziană; un echipaj de toată frumuseţea îl adusese: din 
întâmplare, doamna de Bargeton se rezemă de fereastră şi- 
| văzu plecând pe bătrânul dandy. După câteva clipe numai, 
Lucien, trezit în grabă şi tot în grabă îmbrăcat, se arătă în 
faţa ei cu redingota lui prea strâmtă, cu pantalonii de anul 
trecut. Era frumos, de bună seamă; dar ce haine 
caraghioase! Îmbrăcaţi-i pe Apollo din Belvedere sau pe 
Antinous în sacagiu şi să vedem dacă mai recunoaşteţi 
minunata plăsmuire a dălţii greceşti sau romane. Ochii fac 
comparaţia mai înainte ca inima să fi avut răgazul de a 
corecta judecata nefavorabilă făcută maşinal. Deosebirea 
dintre Lucien şi Châtelet era prea mare ca să nu-i sară în 
ochi Louisei. Când, pe la şase, isprăviră masa, doamna de 


Bargeton îi făcu semn lui Lucien să vină lângă dânsa pe 
canapeaua şubredă, îmbrăcată în stambă roşie cu flori 
galbene, pe care se aşezase. 

— Dragă Lucien, zise ea, nu eşti de părere că, dacă am 
făcut o nebunie care ne ucide pe amândoi, ar fi cuminte s-o 
reparăm? Nu se cade, copilule drag, nici să locuim 
împreună la Paris, nici să dăm de bănuit că am sosit 
împreună. Viitorul tău atârnă mult de poziţia mea, şi mie 
nu-mi este îngăduit s-o zdruncin în nici un chip. Aşa că, de 
astă-seară, eu mă voi muta la câţiva paşi de aici; iar tu vei 
rămâne în hotelul ăsta şi ne vom putea vedea în fiecare zi 
fără ca cineva să aibă ceva de spus. 

Louise îi explică legile lumii bune lui Lucien care făcu ochii 
mari. Deşi încă nu ştia că femeile care revin asupra 
nesăbuinţelor revin şi asupra iubirii lor, înţelese totuşi că nu 
mai era Lucien din Angouleme. Louise nu-i vorbise decât 
despre dânsa, despre interesele şi reputaţia ei, despre 
lume; şi, spre a-şi scuza egoismul, încerca să-l convingă că 
era vorba despre dânsul. El n-avea nici un drept asupra 
Louisei, redevenită dintr-odată doamna de Bargeton, şi, 
lucru şi mai grav, n-avea nici o putere asupra ei. De aceea 
nu-şi putu opri lacrimile grele ce i se rostogoliră din ochi. 

— Dacă, pentru tine, eu sunt gloria ta, tu eşti şi mai mult 
pentru mine, eşti singura mea nădejde şi tot viitorul meu. 
Înţelesesem că, dacă îmi împărtăşeşti succesele, trebuie să- 
mi împărtăşeşti şi restriştea, şi iată că a şi venit despărţirea. 

— Dacă-mi judeci purtarea, îi spuse ea, înseamnă că nu mă 
iubeşti. 

Lucien o privi atât de dureros, încât ea nu se putu opri să 
nu-i spună: 

— Dragule mic, rămân dacă vrei; ne vom nenoroci şi ne 
vom trezi fără sprijin. Dar când vom fi amândoi nefericiţi şi 
ocoliţi de toată lumea, când nereuşita - pentru că trebuie să 
ne gândim la toate - ne va fi azvârlit înapoi la Escarbas, 
adu-ţi aminte, dragostea mea, că eu am prevăzut sfârşitul 


ăsta şi că ţi-am propus mai întâi să cucerim succesul 
ascultând de ceea ce pretinde lumea. 

— Louise, răspunse el îmbrăţişând-o, mă uimeşti cu atâta 
înţelepciune. Gândeşte-te că eu nu sunt decât un copil, că 
m-am lăsat condus numai de voinţa ta. Eu aş fi vrut să birui 
oamenii şi lucrurile cu forţa mea; însă, dacă pot ajunge mai 
repede cu ajutorul tău decât singur, o să fiu fericit să-ţi 
datorez ţie tot succesul. Iartă-mă! m-am încrezut prea mult 
în tine, ca să nu mă tem de toate. Pentru mine o despărţire 
e vestitoarea părăsirii; iar părăsirea înseamnă moartea. 

— Dar, copilule drag, lumea îţi cere o nimica toată, 
răspunse ea. E vorba doar să dormi aici. Toată ziua o să stai 
la mine acasă, fără ca nimeni să aibă ceva de zis. 

Câteva mângâieri îl potoliră pe deplin pe Lucien. Peste un 
ceas, Gentil îi aducea doamnei de Bargeton din partea lui 
Châtelet vestea că-i găsise un apartament în strada Neuve- 
du-Luxembourg. Întrebând unde se află această stradă, 
care nu era departe de strada de l'Echelle, ea îi spuse lui 
Lucien: 

— Poftim! suntem vecini. 

Două ceasuri mai târziu, Louise se urca într-o trăsură pe 
care i-o trimitea du Châtelet ca s-o ducă în noua ei casă. 
Apartamentul, dintre cele mobilate de tapiţeri spre a fi 
închiriate deputaţilor bogaţi sau unor oameni de vază veniţi 
pentru scurt timp la Paris, era luxos, dar incomod. Lucien se 
înapoie la micul hotel Gaillard Bois pe la unsprezece, fără 
să fi văzut încă din Paris decât partea din strada Saint- 
Honore cuprinsă între strada de l'Echelle şi strada Neuve- 
du-Luxembourg. Se culcă în odăiţa lui sărăcăcioasă, pe care 
nu pi ir să n-o compare cu elegantul apartament al Louisei. 
În momentul în care el ieşea de la doamna de Bargeton, 
sosea baronul du Châtelet, venind de la ministrul Afacerilor 
Străine într-un minunat costum de bal. Vizita o făcea ca s-o 
pună în curent pe doamna de Bargeton cu tot ceea ce 
tratase în numele ei. Louise n-avea linişte, luxul de acolo o 
înspăimânta. Obiceiurile din provincie îi intraseră până-ntr- 


atât în sânge, încât ajunsese meticuloasă în socoteli; era 
atât de chibzuită, încât, la Paris, avea să treacă drept 
zgârcită. Adusese cu dânsa un bon de douăzeci de mii de 
franci de la administraţia financiară, destinaţi să-i acopere 
cheltuielile pe timp de patru ani; de pe acum însă începuse 
a se teme că nu are de-ajuns şi că va face datorii. Châtelet o 
anunţă că apartamentul nu o costa decât şase sute de franci 
pe lună. 

— Un fleac, spuse el văzând tresărirea Naddei. O trăsură 
va sta la ordinele dumitale, cu cinci sute de franci pe lună, 
ceea ce-i foarte ieftin. Nu vei avea altă grijă decât toaletele. 
O femeie care frecventează lumea bună nu poate trăi altfel. 
Dacă vrei să-i capeţi domnului de Bargeton un post 
important în finanţe sau în casa regală, nu trebuie să pari a 
fi îmbrăcată cu zgârcenie. Aici nu se căpătuiesc decât 
bogaţii. Noroc că îl ai pe Gentil ca să te însoţească, şi pe 
Albertine ca să te îmbrace, pentru că servitorii costă o 
avere la Paris! Vei lua rar masa acasă, cu câte cunoştinţe o 
să ai. 

Doamna de Bargeton şi baronul stătură de vorbă despre 
Paris. Du Châtelet îi povesti noutăţile zilei, toate nimicurile 
pe care trebuie să le ştii ca să nu se zică altfel că nu trăieşti 
la Paris. Apoi îi dădu Naddei sfaturi cu privire la magazinele 
unde avea să-şi facă diverse cumpărături: îi recomandă pe 
Herbault pentru pălărioare, pe Juliette pentru pălării mari 
şi bonete; îi dădu adresa croitoresei ce-o putea înlocui pe 
Victorine; în sfârşit, o făcu să simtă nevoia de a se 
desangoulemiza. Apoi plecă, după ce rosti o frază de spirit, 
pe care avu norocul s-o găsească. 

— Mâine, spuse el ca în treacăt, voi avea negreşit o lojă la 
vreun spectacol; aşa că voi veni să vă iau, pe dumneata şi 
pe domnul de Rubempre, căci îmi permiteţi să vă fac 
amândurora onorurile Parisului. 

„E mai generos decât îl credeam eu”, îşi zise doamna de 
Bargeton văzându-l că-l pofteşte şi pe Lucien. 


În luna iunie, miniştrii nu ştiu ce să facă cu lojele lor de 
teatru: deputaţii sau oamenii lor de afaceri sunt ocupați cu 
culesul sau cu secerişul, iar cunoscuţii plecaţi la ţară sau în 
călătorii; iată de ce, în această perioadă, cele mai bune loje 
ale teatrelor din Paris adăpostesc nişte musafiri ciudaţi, 
care nu mai calcă pe acolo a doua oară şi care îi dau 
publicului înfăţişarea unei tapiserii uzate. Du Châtelet se 
gândise că, mulţumită acestei împrejurări, va putea, fără 
multă cheltuială, să-i procure Naddei distracţiile ce îi 
momesc mai straşnic pe provinciali. A doua zi, pentru prima 
oară de când venea, Lucien n-o găsi pe Louise acasă. 
Doamna de Bargeton ieşise să facă unele cumpărături de 
care nu se putea lipsi. Se dusese anume să consulte gravele 
şi renumitele autorităţi în materie de îmbrăcăminte 
femeiască pe care i le recomandase Châtelet, deoarece îi 
trimisese vorbă marchizei d'Espard despre sosirea ei la 
Paris. Deşi doamna de Bargeton avea încrederea în sine pe 
care i-o dădea o îndelungată dominație asupra lumii, se 
temea totuşi să nu pară provincială. Era conştientă că, de 
obicei, relaţiile dintre femei depind foarte mult de primele 
impresii, şi, cu toate că se ştia în stare să se ridice uşor la 
nivelul femeilor superioare, ca doamna d'Espard, simţea 
totuşi că, la început, avea nevoie de bunăvoință, şi mai ales 
nu voia să neglijeze nimic din ceea ce i-ar putea asigura 
succesul. Pentru aceasta îi fu foarte recunoscătoare lui 
Châtelet că îi indicase mijlocul de a se pune la unison cu 
lumea elegantă din Paris. Printr-o întâmplare curioasă, 
marchiza se afla în situaţia de a fi încântată să îndatoreze 
pe cineva din familia soţului ei. Fără vreun motiv aparent, 
marchizul d'Espard se retrăsese din lume; nu-şi mai vedea 
nici de afaceri, nici de politică, nici de familie, nici de soţie. 
Ajunsă astfel stăpână pe ea însăşi, marchiza simţea nevoie 
să fie aprobată de lume; era deci fericită să-l înlocuiască pe 
marchiz în această împrejurare, făcându-se protectoarea 
familiei lui. Se gândea să acorde cât mai ostentativ această 
protecţie, pentru ca lumea să-l socotească pe soţ cât mai 


vinovat. În aceeaşi zi chiar, îi scrise doamnei de Bargeton, 
născută Negrepelisse un bilet din acelea încântătoare în 
care forma e atât de graţioasă, încât îţi trebuie multă vreme 
până să bagi de seamă lipsa fondului: 

Era fericită de prilejul ce o apropia de familie pe o 
persoană despre care auzise vorbindu-se şi pe care dorea s- 
o cunoască, deoarece prieteniile din Paris nu erau atât de 
statornice încât să nu dorească din tot sufletul a avea pe 
încă cineva de iubit pe lume; şi, dacă aceasta nu se va 
întâmpla, nu va fi decât o iluzie în plus de îngropat alături 
de celelalte. Din toată inima se punea la dispoziţia 
verişoarei, pe care ar fi vizitat-o, de n-ar fi fost oprită în 
casă de o indispoziţie, însă se socotea îndatorată că se 
gândise la dânsa. 

În cursul primei hoinăreli pe bulevarde şi pe strada de la 
Paix, Lucien ca toţi noii-sosiţi, se interesă mai mult de 
lucruri decât de persoane. La Paris, belşugul atrage mai 
întâi atenţia: luxul prăvăliilor, înălţimea caselor, forfoteala 
trăsurilor, contrastul dintre eleganţă şi sărăcie te 
impresionează mai mult ca orice. Uimit de această mulţime 
de care se vedea străin, poetul nostru simţi cum devine tot 
mai mic şi mai neînsemnat. Oamenii care, în provincie, se 
bucură de o oarecare consideraţie, întâlnind la tot pasul 
dovezi ale importanţei lor, nu se obişnuiesc prea uşor cu 
această pierdere totală şi subită a valorii. Să fii ceva la tine 
acasă şi să nu fi nimic la Paris sunt două situaţii care cer o 
tranziţie; astfel că aceia care trec brusc de la una la alta au 
impresia că nu mai sunt aproape nimic. Pentru un poet 
tânăr, care în provincie găsea un ecou la toate sentimentele 
sale, un confident pentru toate gândurile, un suflet să-i 
împărtăşească toate simţirile, Parisul avea să fie un pustiu 
înfiorător. Lucien nu mai fusese pe-acasă ca să-şi pună 
costumul cel bun, astfel că, ducându-se la doamna de 
Bargeton la ora când dânsa urma să se fi înapoiat, se simţi 
prost în hainele cu care era îmbrăcat. Dădu acolo peste 
baronul du Châtelet care îi duse să ia masa la Rocher-de- 


Cancale118. Lucien, uluit de vârtejul parizian, nu apucase 
a-i spune nimic Louisei, căci erau toţi trei în trăsură, însă îi 
strânse mâna, iar ea îi răspunse cu prietenie la gândurile 
pe care el şi le exprima în felul acesta. După masă, Châtelet 
îi conduse pe cei doi invitaţi la teatru. Lucien era 
nemulţumit în adâncul sufletului de câte ori îl vedea pe du 
Châtelet, şi blestema întâmplarea care îl adusese pe acesta 
la Paris. Directorul contribuţiilor pretindea că numai pentru 
realizarea ambițiilor sale făcuse această călătorie, şi anume 
spera să fie numit secretar general la vreun minister şi să 
intre raportor în consiliul de stat; venise doar ca să ceară 
îndeplinirea promisiunilor ce i se făcuseră, căci un om ca el 
nu putea rămâne simplu director al contribuţiilor. Mai 
degrabă să nu fie nimic, să ajungă deputat, sau să intre din 
nou în diplomaţie! Făcea pe grozavul; Lucien recunoştea 
vag în acest crai bătrân superioritatea omului de lume la 
curent cu viaţa pariziană. Acolo unde poetul era tulburat şi 
stingherit, fostul secretar particular se simţea ca peştele în 
apă. Du Châtelet zâmbea la uimirile, la întrebările, la micile 
greşeli pe care lipsa contactului cu lumea bună i le smulgea 
rivalului său, tot aşa cum bătrânii lupi de mare râd de 
ageamiii neobişnuiţi cu valurile. Plăcerea pe care o simţi 
Lucien văzând pentru întâia oară o reprezentaţie teatrală la 
Paris cumpăni însă nemulţumirea ce i-o pricinuiau 
stângăciile sale. Seara aceea avu o mare însemnătate în 
existenţa poetului, căci în cursul ei se lepădă într-ascuns de 
multe dintre ideile sale provinciale asupra vieţii. Orizontul i 
se lărgea, societatea lua în mintea lui alte proporții. 
Vecinătatea câtorva parizience drăguţe, îmbrăcate cu 
eleganţă şi prospeţime, îi deschise ochii asupra toaletei 
învechite a doamnei de Bargeton, în ciuda pretențiilor ce le 
vădea; nici stofele, nici modelul, nici culorile nu erau la 
modă. Pieptănătura, care-i plăcuse atâta la Angouleme, i se 
păru de un gust îngrozitor pe lângă încântătoarele fantezii 
observate la femeile din sală. 


„O să rămână oare aşa?” se întrebă el, neştiind că dânsa 
îşi întrebuinţase toată ziua aceea tocmai în scopul de a 
obţine o asemenea transformare. 

În provincie n-ai nici ce alege, nici ce compara: obişnuinţa 
de a vedea mereu aceleaşi chipuri le dă o frumuseţe 
convenţională. O femeie care trece drept frumuşică în 
provincie, dacă o aduci la Paris, nu se bucură de nici o 
atenţie, căci nu e frumoasă decât în virtutea proverbului: În 
ţara orbitor, chiorul e împărat. Ochii lui Lucien făceau acum 
comparaţia pe care doamna de Bargeton o făcuse în ajun 
între el şi Châtelet. La rândul ei, şi doamna de Bargeton îşi 
îngăduia ciudate reflecţii asupra iubitului său. Cu toată 
deosebita-i frumuseţe, bietul poet n-avea pic de distincţie! 
Redingota cu mânecile prea scurte, mănuşile de provincie, 
vesta prea strânsă îl făceau nespus de ridicol pe lângă 
tinerii de la balcon; doamna de Bargeton îl găsea jalnic. 
Châtelet, îngrijindu-se pe neobservate de dânsa, veghea 
asupră-i cu atenţie, trădând o pasiune adâncă; Châtelet, 
elegant şi la largul lui ca un actor care şi-a regăsit scena, 
recâştiga în două zile tot terenul pierdut în şase luni. Deşi 
oamenii de rând nu cred că sentimentele se schimbă dintr- 
odată, e lucru sigur că doi amanți se despart adesea mai 
repede decât s-au legat. Parisul spulbera vraja ce-i ţinuse 
uniţi pe doamna de Bargeton şi pe Lucien. Viaţa căpăta în 
ochii poetului alte proporţii, după cum lumea lua altă faţă 
pentru Louise. Şi unuia şi celuilalt nu le mai lipsea decât o 
întâmplare care să sfarme legăturile dintre ei. Lovitura, 
care avea să fie cumplită pentru Lucien, nu întârzie mult. 

Doamna de Bargeton îl lăsă pe poet la hotel şi se întoarse 
la ea acasă, însoţită de du Châtelet, ceea ce nu-i plăcu deloc 
sărmanului îndrăgostit. 

„Ce-or să vorbească despre mine?” gândi el urcând spre 
trista-i cameră. 

— Tare mai e plicticos, bietul băiat! zise Châtelet zâmbind, 
după ce se închise uşa trăsurii. 


— Aşa se întâmplă cu toţi aceia care poartă o lume 
întreagă de gânduri în inimă şi în creier. Oamenii care au 
atâtea lucruri de exprimat în opere minunate, îndelung 
meditate, resimt un fel de dispreţ pentru conversaţie, căci 
ea îngustează spiritul, făcându-l să se coboare până la 
înţelegerea oricui, răspunse trufaşa Negrepelisse, încă 
având curajul să-l apere pe Lucien, mai puţin însă pentru el 
decât pentru ea însăşi. 

— Se poate să fie şi aşa, reluă baronul, numai că noi trăim 
cu oamenii şi nu eu cărţile. Uite, dragă Nads, văd că nu-i 
încă nimic între dumneata şi el, şi mă bucur mult. Dacă te 
hotărăşti să-ţi alegi în viaţă o ţintă care ţi-a lipsit până 
acum, te rog din lot sufletul să nu fie în legătură cu acest 
aşa-zis om de geniu. Dacă te înşeli cumva? dacă, peste 
câteva zile, comparându-l cu adevăratele talente, cu 
oamenii realmente de seamă pe care o să-i întâlneşti aici, 
vei recunoaşte, sirenă încântătoare, că ai luat cu tine şi ai 
adus la țărm, în locul unui cântăreţ din liră, un maimuţoi 
nemanierat, prost şi îngâmfat, care poate avea spirit la 
Houmeau, dar care la Paris se dovedeşte a nu se deosebi cu 
nimic de ceilalţi? Căci, ce mai vorbă! aici se publică în 
fiecare săptămână volume de versuri dintre care cel mai 
slab face totuşi mai mult decât toată poezia domnului 
Chardon. Încă o dată te rog: aşteaptă şi compară! Mâine, 
vineri, e operă, zise el văzând că trăsura coteşte pe strada 
Neuve-du-Luxembourg, doamna d'Espard dispune de loja 
primilor gentilomi ai palatului şi cu siguranţă că te va lua cu 
dânsa. Ca să te pot vedea în toată strălucirea, mă voi duce 
în loja doamnei de Serisy. Se joacă Danaidele119. 

— La revedere, zise ea. 

A doua zi, doamna de Bargeton căută să-şi alcătuiască o 
îmbrăcăminte de dimineaţă cât mai potrivită ca să se ducă 
la verişoara ei, doamna d'Espard. Era cam rece afară; 
printre vechiturile aduse de la Angouleme, nu găsi nimic 
mai nimerit decât o rochie de catifea verde, cu nişte 
garnituri cam năstruşnice. La rândul său, Lucien simţi 


nevoia să-şi pună faimosul frac albastru, căci nu mai suferea 
redingota demodată, dorind acuma să se arate totdeauna 
bine îmbrăcat la gândul că ar putea s-o întâlnească pe 
marchiza d'Espard, sau să meargă la dânsa acasă, pe 
neaşteptate. Se urcă într-o trăsură ca să-şi aducă 
numaidecât pachetul. În două ceasuri cheltui trei-patru 
franci, ceea ce îi cam dădu de gândit asupra proporţiilor 
financiare ale vieţii la Paris. După ce se găti cum putu mai 
bine, sosi în strada Neuve-du-Luxembourg, unde, în pragul 
uşii, îl întâlni pe Gentil împreună cu un alt valet într-o livrea 
strălucitoare. 

— Tocmai la dumneata veneam; coniţa îţi trimite biletul 
ăsta, zise Gentil care, obişnuit ca în provincie, nu cunoştea 
formulele de respect de la Paris. 

Valetul celălalt crezu că poetul era un servitor. Lucien citi 
biletul, din care află că doamna de Bargeton petrecea ziua 
la marchiza d'Espard, iar seara se ducea la operă; însă îi 
spunea să fie şi el acolo, verişoara îngăduindu-i să ofere un 
loc în lojă şi tânărului poet, căruia marchiza era încântată 
să-i facă o plăcere. 

„Prin urmare, mă iubeşte! temerile mele erau fără rost, îşi 
spuse Lucien, mă prezintă verişoarei chiar astă-seară.” 

Sări în sus de bucurie şi voi să petreacă în veselie timpul 
ce-l mai despărţea de seara fericită. Porni spre Tuileries, cu 
gândul să se plimbe pe acolo până când se va duce să ia 
masa la Very. lată-l deci pe Lucien ţopăind de fericire, uşor 
ca un fulg, ajungând pe terasa des Feuillants pe care o 
străbătu uitându-se la cei ce se plimbau: femei frumoase 
însoţite de eleganţi adoratori, perechi-perechi, ţinându-se 
la braţ şi salutându-se unii pe alţii din treacăt, cu câte o 
privire. Ce deosebire între ce vedea aici şi ce văzuse în 
parcul Beaulieu! Păsările din colivia asta minunată erau 
într-alt fel mai frumoase decât cele din Angouleme, tot aţa 
cum belţugul de culori de pe penele familiilor ornitologice 
din Indii ţi din America nu suferă asemuire cu culorile 
cenuşii ale păsărilor din Europa. Lucien petrecu două 


ceasuri cumplite în Tuileries: se privi deodată pe sine şi 
începu să se judece. Mai întâi că nu văzu nici un frac la 
aceşti tineri eleganţi. Dacă totuşi zărea şi câte un om cu 
frac, era doar vreun bătrân scos din uz, vreun terchea- 
berchea, vreun rentier din cartierul Marais, ori vreun 
funcţionăraş. După ce descoperi astfel că exista o ţinută 
pentru dimineaţă şi o alta pentru seară, poetul, speriat, dar 
cu privirea pătrunzătoare, îşi dădu seama de urâţenia 
ţoalelor de pe dânsul. Îl făcea de râs fracul lui cu croiala 
demodată, de un albastru decolorat, cu gulerul urât foc, cu 
părţile din faţă pleoştite de prea mult purtat, cu nasturii 
ruginiţi, cu cusăturile albite. Apoi şi vesta îi era prea scurtă 
şi de un fason provincial atât de caraghios, încât, pentru ca 
s-o ascundă, îşi încheie numaidecât fracul. În sfârşit, 
pantaloni de nanghin nu vedea decât la oamenii de rând. 
Lumea bine purta nişte minunate stofe fantaisie ori de un 
alb imaculat. De altfel, toţi aveau pantalonii prinşi pe sub 
talpă, în vreme ce ai lui fugeau de tocurile ghetelor de 
parcă se certaseră de moarte. Mai avea şi o cravată albă cu 
capetele brodate de soră-sa, care, fiindcă văzuse asemenea 
cravate la domnii du Hautoy şi de Chandour, se grăbise săi 
le facă şi pe-ale lui tot aşa. Aici, nu numai că nimeni, afară 
de câţiva oameni gravi, de câţiva oameni de afaceri bătrâni, 
de câţiva funcţionari nesinchisiţi de modă, nu purta cravată 
albă dimineaţa, dar bietul Lucien mai văzu trecând de 
cealaltă parte a gardului, pe trotuarul străzii Rivoli, un 
băiat de prăvălie cu un coş pe cap şi cu o cravată la gât 
având capetele brodate, pesemne de mâna vreunei 
vânzătoare cu care trăia. La vederea acestuia, Lucien simţi 
o lovitură în inimă, în organul acela, încă insuficient definit, 
în care se refugiază sensibilitatea noastră, şi la care, de 
când există sentimente, oamenii duc mâna atât la o mare 
bucurie, cât şi la o mare durere. Şi să nu vi se pară lucru de 
glumă! Fără îndoială că bogaţii, care n-au cunoscut 
niciodată astfel de dureri, pot socoti aceasta drept ceva 
meschin şi de necrezut; dar suferinţele săracilor merită 


aceeaşi atenţie ca şi loviturile neaşteptate ce răstoarnă 
viaţa puternicilor şi privilegiaţilor sorții. Nu-i oare tot atâta 
durere şi la unii ca şi la alţii? Suferinţa sfinţeşte totul. la 
încercaţi să schimbaţi termenii: în loc de un costum mai 
mult sau mai puţin frumos, puneţi o decorație, o distincţie, 
un titlu. Oare lucrurile acestea, mărunte în aparenţă, n-au 
chinuit atâtea existenţe măreţe? De altfel, problema 
îmbrăcămintei are o însemnătate deosebită pentru aceia 
care vor să pară că posedă ceea ce în realitate nu au; căci 
tocmai acesta este deseori mijlocul cel mai bun de a-l şi 
avea mai târziu. Pe Lucien îl trecu un fior rece la gândul că 
seara avea să apară astfel îmbrăcat în faţa marchizei 
d'Espard, înrudită cu un prim-gentilom al camerei regale, 
în faţa unei femei la care veneau în casă tot felul de 
celebrităţi, şi mai ales celebrităţi bine îmbrăcate. 

„Arăt ca fiul unui spiţer, ca un adevărat băiat de prăvălie!” 
îşi spuse singur cu ciudă, văzând cum trec prin faţa lui, 
graţioşi, cocheţi, eleganţi, tinerii din nobilul cartier Saint- 
Germain, ce aveau cu toţii un fel al lor care îi făcea să 
semene unii cu alţii şi să se deosebească totuşi prin cadrul 
pe care fiecare şi-l alesese ca să se pună mai în valoare. Toţi 
îşi scoteau în evidenţă ceea ce aveau mai frumos printr-un 
fel de punere în scenă, în care tinerii din Paris sunt tot atât 
de pricepuţi ca şi femeile. Lucien moştenise de la maică-sa 
frumuseţea fizică, ale cărei avantaje le observa prea bine 
acolo, numai că aurul acesta se afla la el încă în stare brută, 
neprelucrat. Era tuns prost. Capul, în loc să şi-l ţină semeţ 
într-un guler bine scrobit, îi atârna întristat dintr-o cravată 
prost înnodată peste o cămaşă de stambă ordinară. Care 
femeie i-ar fi ghicit frumuseţea piciorului său mic, în gheata 
scâlciată, adusă din Angouleme? Care tânăr i-ar fi invidiat 
talia ascunsă în sacul albastru pe care până atunci îl 
socotise un frac? Aici, descoperea nişte năsturaşi 
încântător; pe cămăşile strălucind de albeaţă, pe când 
cămaşa lui era îngălbenită! 'Toţi gentilomii aceia eleganţi 
aveau nişte mănuşi - o frumuseţe; ale lui parcă erau de 


jandarm! Cel care trecea acuma învârtea în mână un 
bastonaş frumos lucrat. Celălalt avea la manşetele cămăşii 
nişte butoni de aur. Un altul se juca cu o splendidă biciuşcă, 
iar cutele bogate ale pantalonilor abia atinşi de câţiva stropi 
de noroi, pintenii zornăitori, redingota mică strânsă pe corp 
arătau că e gata să se suie din nou pe unul dintre cei doi cai 
ţinuţi în loc de un valet înalt cât o şchioapă. Un altul scotea 
din buzunarul vestei un ceas plat ca o monedă de cinci 
franci şi se uita la el ca un om ce sosise prea devreme sau 
prea târziu la întâlnire. La văzul atâtor nimicuri de preţ şi 
de efect, lumea fleacurilor necesare i se dezvălui lui Lucien, 
care se înfioră gândindu-se câţi bani cere meseria de băiat 
frumos! Cu cât îi admira pe tinerii aceia cu înfăţişare 
fericită şi nepăsătoare, cu atât avea conştiinţa înfăţişării lui 
nepotrivite, de om care nu ştie unde duce drumul pe care 
merge, nu ştie unde este Palais-Royal când se află tocmai în 
dreptu-i şi întreabă unde e Luvrul pe un trecător ce-i 
răspunde: „Chiar aici, în faţa dumitale!” Lucien vedea între 
el şi lumea aceasta o prăpastie, pe care se întreba cum s-o 
treacă, pentru ca să fie asemeni acestui tineret parizian, 
zvelt şi elegant. Toţi nobilii aceştia salutau nişte femei 
minunat îmbrăcate şi minunat de frumoase, nişte femei 
pentru care Lucien s-ar fi lăsat tăiat în bucăţi în schimbul 
unui sărut, ca pajul contesei de Koenigsmark120. În negura 
amintirii, Louise, comparată cu aceste regine, îi apăru 
aproape ca o babă. Întâlni acolo câteva din femeile despre 
care se va vorbi în istoria secolului al nouăsprezecelea, ale 
căror spirit, frumuseţe, iubiri vor fi tot atât de celebre ca şi 
cele ale suveranelor de pe vremuri. Văzu apoi trecând o 
fată dumnezeiască, domnişoara des louches, cunoscută sub 
numele de Camille Maupin121, scriitoare de seamă, la fel 
de vestită pentru frumuseţea cât şi pentru inteligenţa ei, şi 
căreia i se repeta numele în şoaptă de către bărbaţii şi 
femeile ce se plimbau pe acolo. 

„A! îşi zise el, iată poezia!” 


Ce era doamna de Bargeton pe lângă acest înger 
strălucind de tinereţe, de speranţă, de viitor, cu zâmbet 
blând, cu ochii negri, adânci ca cerul şi aprinşi ca soarele! 
Dânsa râdea vorbind cu doamna Firmiani, una dintre cele 
mai fermecătoare femei din Paris. Deşi o voce îi strigă, e 
drept: „Inteligența e pârghia cu care urneşti lumea din loc”, 
o altă voce îi răspunse însă că punctul de sprijin al 
inteligenţei e banul. Socotind apoi că a întârziat îndeajuns 
într-un loc unde i se năruiseră atâtea iluzii şi unde suferise 
atâtea înfrângeri, o porni spre Palais-Royal, după ce se 
interesă însă încotro s-o ia, căci nu cunoştea încă topografia 
cartierului său. Intră la Very şi comandă, spre a se iniţia în 
plăcerile Parisului, o masă care să-l facă a uita deznădejdea 
ce-l cuprinsese. O sticlă de vin de Bordeaux, nişte stridii de 
Ostenda, peşte, prepeliţă, macaroane şi fructe alcătuiră un 
nec plus ultra pentru dorinţele sale. Se desfătă cu aceste 
bunătăţi, plănuind ca, seara, în conversaţia cu marchiza 
d'Espard, să-şi arate tot spiritul, spre a răscumpăra, prin 
bogății intelectuale, îmbrăcămintea-i sărăcăcioasă. Din 
aceste visări fu trezit de totalul socotelii ce-i răpi cincizeci 
de franci, cu care credea s-o mai ducă multă vreme la Paris. 
Masa îl costase cât o lună întreagă la Angouleme. De aceea, 
la plecare, închise cu sfială uşa acestui palat, hotărât să nu 
mai calce vreodată pe acolo. 

„Cve avea dreptate, îţi zise el mergând prin Galerie-de- 
Pierre spre casă de unde voia să-şi mai ia bani, preţurile din 
Paris nu sunt cele din Houmeau.” 

În drum, se opri pe la vitrinele croitorilor, şi, amintindu-şi 
de eleganța celor văzuţi de dimineaţă, exclamă: 

— Nu n-o să mă arăt în halul ăsta în faţa doamnei 
d'Espard! 

Alergă deci cu iuţeala cerbului urmărit până la hotelul 
Gaillard-Bois, se urcă în camera lui, luă trei sute de franci, 
şi se întoarse la Palais-Royal, ca să se îmbrace din cap până- 
n picioare. Văzuse acolo prăvălii de încălţăminte, de rufărie, 
de veste, frizerii, şi îşi dăduse seama că, trecând prin vreo 


zece asemenea dughene, se putea face şi el elegant. Primul 
croitor la care intră îi încercă atâtea fracuri câte pofiti el şi-l 
convinse că toate erau după ultima modă. Lucien ieşi de 
acolo cu un frac verde, cu un pantalon alb şi cu o vestă 
fantaisie, în schimbul sumei de două sute de franci. Apoi se 
grăbi să-şi cumpere şi o pereche de pantofi foarte eleganţi 
şi pe măsură. În sfârşit, după ce târgui tot ce-i trebuia, îl 
chemă pe frizer acasă, unde fiecare negustor îi trimise 
cumpărăturile. La şapte seara, se urcă într-o trăsură care-l 
duse La Operă, frizat ca o păpuşă, cu o vestă şi o cravată 
frumoase, dar puţin cam stânjenit în teaca aceea în care se 
pomenea înfăşurat întâiA. Oară. După cum îl învățase 
doamna de Bargeton, întrebă de loja primilor gentilomi ai 
palatului. Cântărindu-l din ochi şi părându-i că, în eleganţa-i 
nefirească, aduce mai mult cu un cavaler de onoare, 
controlorul îi cerul biletul. 

— N-am bilet. 

— Atunci nu puteţi intra, i se răspunse scurt. 

— Sunt prieten de-al doamnei d'Espard, spuse el. 

— Asta nu e treaba noastră, zise controlorul schimbând un 
zâmbet cu ceilalţi colegi. 

Tocmai atunci, o trăsură se opri în faţa teatrului. Un valet, 
pe care Lucien nu-l recunoscu, lăsă scara pe care coborâră 
două femei foarte gătite. Lucien, care nu voi să asculte de 
controlorul ce-i cerea obraznic să se dea la o parte, făcu loc 
celor două femei. 

— Păi, doamna este marchiza d'Espard, pe oare pretindeţi 
c-o cunoaşteţi, îi zise ironic controlorul lui Lucien. 

Lucien fu şi mai uluit văzând că doamna de Bargeton 
părea să nu-l recunoască împăunat cum era în hainele lui 
noi; dar când el îi ieşi înainte, dânsa îi zâmbi şi-i spuse: 

— Ai venit tocmai la timp, hai cu noi! 

Oamenii de la control deveniră îndată serioşi. Lucien o 
urmă pe doamna de Bargeton care, urcând scara mare a 
Operei, îl prezentă pe Rubempre verişoarei. Loja primilor 
gentilomi era situată tocmai în fundul sălii de unde îi vezi pe 


toţi, dar şi eşti văzut de toţi. Lucien se aşeză pe un scaun, în 
spatele verişoarei, fericit să stea în umbră. 

— Domnule de Rubempre, îi zise marchiza cu o voce 
mângâietoare, vii pentru prima dată la Operă şi se cuvine 
să vezi totul; aşa că ia-ţi scaunul şi aşază-te în faţă, îţi dăm 
voie. 

Lucien se supuse. Actul întâi se sfârşea. 

— Ţi-ai folosit bine timpul, îi şopti Louise la ureche, după 
primul moment de surpriză pricinuit de schimbarea lui 
Lucien. 

Louise rămăsese aceeaşi. Vecinătatea unei femei la curent 
cu moda, a marchizei d'Espard, o doamnă de Bargeton a 
Parisului, îi dăuna mult. Încântătoarea pariziană scotea atât 
de mult în relief cusururile provincialei, încât Lucien, 
luminat şi de lumea elegantă din sală şi de femeia minunată 
de alături, văzu în sfârşit în sărmana Anads de Negrepelisse 
pe femeia adevărată, aşa cum o vedeau şi parizienii: înaltă, 
uscată, cu faţa aprinsă, prea roşcată la păr, trecută, 
colţuroasă, încrezută, prețioasă, pretențioasă, provincială la 
vorbă, şi mai ales prost îmbrăcată! Într-adevăr, o rochie 
demodată, dar de la Paris, tot mai face dovadă de gust, ţi-o 
poţi explica, ghiceşti cum a fost; dar o rochie veche din 
provincie n-are explicaţie, e pur şi simplu ridicolă. Rochia, 
ca şi femeia, nu avea nici farmec, nici prospeţime; catifeaua 
era trecută ca şi faţa ei. Lucien, ruşinat de a fi iubit 
uscătura asta, îşi făgădui să profite de cel dintâi ceas de 
virtute al Louisei ca s-o părăsească. Privirea lui ageră îi 
îngăduia să vadă toate lorignette-ele aţintite asupra lojii lor 
aristocratică prin excelenţă. Femeile cele mai elegante o 
cântăreau desigur pe doamna de Bargeton, căci surâdeau 
toate vorbind între ele. Dacă doamna d'Espard înţelese, 
după gesturile şi surâsurile femeilor, cauza sarcasmelor, nu 
se sinchisi câtuşi de puţin. Mai întâi că oricine putea 
recunoaşte în tovarăşa ei pe ruda săracă venită din 
provincie, lucru ce se poate întâmpla oricărei familii 
pariziene. Apoi, verişoara îi vorbise despre îmbrăcăminte cu 


oarecare teamă; dânsa o liniştise dându-şi seama că Anads, 
de cum se va îmbrăca bine, va adopta uşor şi manierele 
pariziene. Dacă doamnei de Bargeton îi lipsea contactul cu 
lumea din Paris, avea totuşi acea trufie înnăscută a femeii 
nobile, acel nu ştiu ce, care o făcea să fie de rasă. Lunea 
viitoare îşi va lua deci revanşa. Marchiza mai ştia de altfel 
că, de îndată ce publicul o să afle că este vara ei, râsetele 
vor înceta, şi că toţi vor aştepta s-o vadă mai bine înainte de 
a o judeca. Lucien nu ghicea schimbarea ce o vor produce 
în fiinţa Louisei o eşarfă răsucită în jurul gâtului, o rochie 
frumoasă, o pieptănătură elegantă şi sfaturile doamnei 
d'Espard. Urcând scara, marchiza îi şi spusese verişoarei să 
nu mai ţină batista desfăcută în mână. Bunul sau prostul- 
gust atârnă de mii de nuanţe mici de soiul acesta, pe oare o 
femeie isteaţă le prinde repede şi pe care anumite femei de 
rând nu le vor pricepe niciodată. Doamna de Bargeton era 
şi plină de bunăvoință şi prea inteligentă ca să nu 
recunoască prin ce greşea. Doamna d'Espard, sigură că 
eleva îi va face cinste, nu se dădu în lături ca să o formeze; 
într-un cuvânt, cele două femei ajunseseră la o înţelegere 
datorită interesului amândurora. Doamna de Bargeton îi 
închinase din prima clipă un adevărat cult idolului zilei 
care, prin maniere, spirit şi anturaj, o minunase, o 
captivase, o fascinase. Recunoscuse în doamna d'Espard 
puterea ascunsă a unei doamne ambiţioase din lumea mare 
şi îşi dăduse seama că ea însăşi îşi va ajunge scopul 
făcându-se satelitul acestui astru; o admiră aşadar cu toată 
sinceritatea. Marchiza simţise această cucerire şi se 
interesase de verişoară văzând-o slabă şi săracă; apoi socoti 
folositor să aibă o elevă şi fu încântată să-şi facă din doamna 
de Bargeton un fel de damă de companie, o sclavă care s-o 
ridice în slava cerului, comoară încă şi mai rară printre 
femeile din Paris decât un critic devotat în lumea literară. 
Totuşi curiozitatea sălii devenea prea vădită pentru ca 
noua-sosită să nu bage de seamă; doamna d'Espard, 
politicoasă, voi să-i adoarmă bănuielile. 


— Dacă ne vin vizite, îi spuse dânsa, vom afla poate cărui 
fapt îi datorăm cinstea de a le interesa pe aceste doamne... 

— Eu cred că rochia de catifea şi figura mea de 
Angouleme le distrează pe parizience, zise râzând doamna 
de Bargeton. 

— Nu, nu eşti dumneata, e ceva ce nu-mi explic, adăugă 
dânsa uitându-se înspre poet, pe care îl privi pentru întâia 
oară şi care i se păru îmbrăcat năstruşnic. 

— Uite-l pe domnul du Châtelet, spuse în clipa aceea 
Lucien, arătând cu degetul loja doamnei de Serisy, în care 
bătrânul crai, dichisit cu multă grijă, tocmai intra. 

La semnul acesta, doamna de Bargeton îşi muşcă buzele 
de ciudă, căci marchiza nu-şi putu opri o privire şi un 
zâmbet de mirare care spunea limpede: „de unde a mai 
ieşit şi tânărul ăsta?” Louise se simţi umilită în dragostea ei, 
lucru prea usturător pentru ca o franţuzoaică să i-l poată 
ierta iubitului. În lumea aceea, în care lucrurile mici devin 
mari, un gest, un cuvânt îl pierd pe un începător. Cel dintâi 
merit al manierelor frumoase şi al tonului lumii bune este 
de a oferi un ansamblu armonios În care toate elementele 
să fie atât de bine contopite, încât niciunul să nu iasă în chip 
supărător în evidenţă. Chiar aceia care, din nepricepere 
sau în fierberea gândirii, nu respectă legile acestei ştiinţe 
vor înţelege că, în materia asta, o singură disonanţă, ca şi în 
muzică, înseamnă negația totală a artei înseşi, ale cărei 
condiţii trebuie îndeplinite până în cel mai mic amănunt, 
sub sancţiunea de a nu mai exista. 

— Cine e acest domn? întrebă marchiza arătându-l pe 
Châtelet. O cunoşti deci şi pe doamna de Serisy? 

— A! prin urmare dânsa e vestita doamnă de Serisy, care a 
avut atâtea aventuri şi care e totuşi primită pretutindeni! 

— Un lucru nemaipomenit, draga mea, răspunse marchiza, 
un lucru explicabil, deşi neexplicabil! Oamenii cei mai de 
temut îi sunt prieteni. De ce? nimeni nu cutează să 
pătrundă această taină. Domnul acela este aşadar arbitrul 
eleganţei din Angouleme? 


— Păi domnul baron du Châtelet, spuse Anads, care din 
vanitate îi redădu la Paris titlul pe care i-l contesta 
adoratorului său, e un om care a făcut vâlvă. E tovarăşul 
domnului de Montriveau. 

— Vai! exclamă marchiza, de câte ori aud de numele 
acesta, nu pot să nu-mi amintesc de biata ducesă de 
Langeais122, care a pierit ca o stea căzătoare. lată-i, 
continuă ea arătându-i o lojă, pe domnul de Rastignac şi pe 
doamna de Nucingen123, nevasta unui negustor, bancher, 
om de afaceri, telal în stil mare, un om care se impune prin 
avere, deşi cam nepăsător faţă de mijloacele prin care şi-o 
sporeşte; nu ştie ce să mai facă spre a fi crezut că e devotat 
familiei regale, a încercat să ajungă şi la mine în casă. 
Luând loja doamnei de Langeais, nevastă-sa a crezut că îi 
va moşteni şi farmecul, spiritul şi succesele! Veşnic, fabula 
coţofenei care se îmbracă în penele păunului! 

— Cum fac domnul şi doamna de Rastignac, care n-au mai 
mult de trei mii de franci rentă, din câte ştim noi, ca să-şi 
ţină fiul la Paris? o întrebă Lucien pe doamna de Bargeton, 
mirat de eleganța şi de luxul acestui tânăr. 

— Se vede că vii din Angouleme, răspunse marchiza cu 
destulă ironie, continuând să se uite în sală. 

Lucien nu pricepu, era cu ochii numai la loje, în care 
ghicea vorbele ce se rosteau pe socoteala doamnei de 
Bargeton, precum şi curiozitatea stârnită de el însuşi. La 
rândul ei, Louise era grozav de dezamăgită de puţina 
atenţie pe care marchiza o acorda frumuseţii lui Lucien. 

„Vasăzică, nu-i atât de frumos cum îl credeam eu!” îşi 
spunea ea. 

De aici până la a-i găsi şi mai puţin haz nu mai era decât 
un pas. Cortina se lăsase. Châtelet, care venise s-o vadă pe 
ducesa de Carigliano, în loja vecină cu cea a doamnei 
d'Espard, o salută de acolo pe doamna de Bargeton, care 
răspunse cu o înclinare a capului. O femeie de lume vede 
tot, şi marchiza observă numaidecât ţinuta distinsă a lui du 


Châtelet. În acel moment, patru persoane intrară pe rând în 
loja marchizei, patru celebrităţi pariziene. 

Cel dintâi era domnul de Marsay124, vestit prin pasiunile 
ce le inspira, deosebit mai ales printr-o frumuseţe feminină, 
molatică, compensată însă de o privire fixă, calmă, sălbatică 
şi stăpânită, ca de tigru: plăcea, dar înfiora. Şi Lucien era 
frumos: la el însă privirea era atât de blândă, ochii lui 
albaştri erau atât de limpezi, încât nu părea să aibă forţa de 
stăpânire care le cucereşte pe femei. De altfel, nimic nu-l 
punea încă pe poet în valoare, pe câtă vreme de Marsay 
avea o vervă, o siguranţă că place şi o îmbrăcăminte 
potrivită cu înfăţişarea lui, care-i zdrobeau pe toţi rivalii din 
jur. Gândiţi-vă ce putea fi, pe lângă el, Lucien, scrobit, 
pomădat, ţeapăn, rigid ca şi hainele de pe el! De Marsay 
dobândise dreptul să spună obrăznicii datorită spiritelor în 
care le înveşmânta şi farmecului personal cu care le 
însoțea. Felul în care îl primi doamna d'Espard îi arătă 
doamnei de Bargeton puterea acestui om. Al doilea era unul 
dintre cei doi Vandenesse, cel care provocase scandalul cu 
lady Dudley, un tânăr blând, spiritual, modest, care 
izbândea în lume prin însuşiri cu totul altele decât acelea cu 
care se împăuna de Marsay şi pe oare verişoara marchizei, 
doamna de Mortsauf125, i-l recomandase cu căldură. Cel 
de-al treilea era generalul Montriveau, pricina morţii 
ducesei de Langeais. Al patrulea era domnul de Canalis, 
unul dintre cei mai iluştri poeţi ai vremii, un tânăr încă la 
începutul gloriei şi care, mai mândru de titlul de nobleţe 
decât de talentul său, făcea pe îndrăgostitul de doamna 
d'Espard ca să-şi ascundă iubirea pentru ducesa de 
Chaulieu. Cu tot farmecul oarecum forţat, i se ghicea 
ambiția nemăsurată care mai târziu îl târi în luptele politice. 
Frumuseţea lui cam de păpuşă, zâmbetele-i mângâioase 
ascundeau cu greu un egoism profund şi calculele ce 
trebuia veşnic să le facă pentru a-şi asigura existenţa; însă 
legătura cu doamna de Chaulieu, femeie de patruzeci de 
ani trecuţi, îi atrăgea binefacerile curţii, aplauzele nobilimii 


din cartierul Saint-Germain şi insultele liberalilor, care-l 
numeau poet bisericos. 

Văzând aceste patru figuri atât de impunătoare, doamna 
de Bargeton îşi explică neatenţia marchizei faţă de Lucien. 
Apoi, când începu conversaţia, când fiecare din cei patru îşi 
arătă spiritul prin vorbe mai adânci şi mai cuprinzătoare 
decât tot ce auzea Anads în provincie într-o lună întreagă, 
când mai ales răsună vocea marelui poet în care vibra tot 
simţul pozitiv al epocii, dar şi harul poeziei, Louise pricepu 
tot ce-i spusese du Châtelet în ajun: Lucien nici nu mai 
exista. Fiecare se uita cu o nepăsare atât de crudă la 
sărmanul necunoscut, care stătea acolo ca un străin ce nu 
cunoaşte limba locului, încât marchizei i se făcu milă. 

— Dă-mi voie, domnule, îi spuse ea lui Canalis, să-ţi prezint 
pe domnul de Rubempre. Dumneata te afli pe o treaptă 
prea înaltă în lumea literară ca să nu întâmpini cu 
bunăvoință pe un debutant. Domnul de Rubempre soseşte 
din Angouleme ţi va avea desigur nevoie de protecţia 
dumitale pe lângă cei de pe aici care le pot fi de ajutor 
talentelor. Dânsul nu are încă duşmani care, atacându-l, l-ar 
putea face cunoscut. N-ar fi un lucru original de încercat 
să-l faci pe dânsul să capete de pe urma prieteniei ceea ce 
dumneata ai căpătat de pe urma urii? 

Cele patru personaje îl priviră pe Lucien, abia după ce 
marchiza le vorbi despre el. Deşi la doi paşi de noul-venit, 
de Marsay îşi luă lorignon-ul ca să-l vadă; privirea îi umbla 
de la Lucien la doamna de Bargeton, şi de la doamna de 
Bargeton la Lucien, punându-i împreună cu vădit gând 
batjocoritor, umilindu-i şi pe unul şi pe celălalt; îi cerceta ca 
pe două animale curioase şi zâmbea. Zâmbetul se împlântă 
ca un pumnal în sufletul geniului provincial. Felix de 
Vandenesse se uită cu milă. lar Montriveau îi zvârli lui 
Lucien o privire de parcă voia să-l pătrundă până în 
adâncuri. 

— Doamnă, zise Canalis înclinându-se, mă voi supune, cu 
toate că interesul personal ne îndeamnă să nu ne favorizăm 


rivalii; însă dumneavoastră ne-aţi obişnuit cu minunile. 

— Dacă-i aşa, fă-mi plăcerea să iei masa luni seara la mine 
cu domnul de Rubempre. Veţi discuta mai comod decât aici 
despre chestiunile literare; voi căuta să mai chem şi câţiva 
tirani ai literaturii precum şi celebrităţi care o ocrotesc, pe 
autoarea lui Ourika126 şi câţiva poeţi tineri care ştiu gândi 
sănătos. 

— Marchiză, zise de Marsay, dacă dumneavoastră vă 
ocupați de domnul pentru spiritul său, eu îl voi proteja 
pentru frumuseţea sa; îi voi da sfaturi care-l vor face cel 
mai fericit dandy din Paris. Şi atunci va rămâne poet dacă 
va mai găsi cu cale. 

Doamna, de Bargeton îi mulţumi verişoarei printr-o privire 
plină de recunoştinţă. 

— Nu te ştiam gelos pe oamenii de litere, îi spuse 
Montriveau lui de Marsay. Fericirea îi ucide pe poeţi. 

— De aceea domnul caută să se însoare? continuă dandy- 
ul adresându-se lui Canalis ca să vadă dacă doamna 
d'Espard se va simţi atinsă de această vorbă. 

Canalis dădu din umeri, iar doamna d'Espard, bună 
prietenă cu doamna de Chaulieu, începu să râdă. 

Lucien, oare se simţea în hainele lui ca o mumie egipteană 
în teaca ei, era ruşinat că nu găsea nimic de răspuns. În 
fine, cu vocea-i drăgăstoasă, îi spuse marchizei: 

— Bunătatea dumneavoastră, doamnă, mă osândeşte să nu 
am decât succese. 

În clipa aceea, intră şi du Châtelet, prinzând din zbor 
prilejul de a fi prezentat marchizei de către Montriveau, 
unul dintre regii Parisului. O salută pe doamna de Bargeton 
şi o rugă pe doamna d'Espard să-i ierte îndrăzneala de-a fi 
pătruns în loja ei: de-atâta vreme fusese separat de 
tovarăşul său de călătorie! Montriveau şi cu el se revedeam 
pentru întâia oară de când se despărţiseră în deşert. 

— Să te desparţi în deşert şi să te întâlneşti la Operă! zise 
Lucien. 


— E într-adevăr o revedere cum numai în teatru se poate 
întâmpla, spuse Canalis. 

Montriveau îl prezentă pe baronul du Châtelet marchizei, 
iar marchiza îi făcu fostului secretar particular al alteţei 
imperiale o primire cu atât mai curtenitoare cu cât îl văzuse 
pătrunzând în alte trei loji, ştiind că doamna de Serisy nu 
accepta decât persoane bine, şi aflând acum că fusese şi 
tovarăşul lui Montriveau. Recomandaţia aceasta din urmă 
avea atâta preţ, încât doamna de Bargeton putu observa în 
tonul, în privirile şi în purtarea celor patru că îl recunoşteau 
fără discuţie pe du Châtelet ca pe unul de-ai lor. Nads îţi 
explică îndată purtarea de sultan a lui Châtelet în provincie. 
În sfârşit, du Châtelet îl văzu şi pe Lucien şi-i adresă un mic 
salut scurt şi rece cu care un om desconsideră pe un altul, 
arătând lumii locul neînsemnat pe care acesta îl ocupă în 
societate. Îşi însoţi salutul cu o privire sardonică, prin care 
parcă întreba: „Cum de se află aici băiatul ăsta?” Du 
Châtelet fu priceput numaidecât, căci du Marsay se plecă 
spre Montriveau ca să-i spună la ureche, în aşa fel încât să 
fie auzit de baron: 

— Întrebaţi-l cine e tânărul acesta care pare un manechin 
îmbrăcat, în vitrina unui croitor. 

Du Châtelet vorbi ceva la urechea tovarăşului său, având 
aerul că reînnoieşte cunoştinţa, dar fără îndoială că-şi făcu 
praf rivalul. Mirat de uşurinţa acestor oameni de a găsi 
cuvântul potrivit, de fineţea cu care îşi formulau 
răspunsurile, Lucien era mai ales uluit de ceea ce se 
numeşte vorbă de spirit, înţepătură, ca şi de degajarea din 
vorbe şi maniere. Luxul, care de dimineaţă îl zăpăcise când 
privise lucrurile din jurul lui, îl întâlnea acum şi în idei. Se 
întreba prin ce mister oamenii aceştia găseau pe 
nerăsuflate replici spirituale, răspunsuri pe care el nu le-ar 
fi ticluit decât după o îndelungată cugetare. Şi apoi, cei 
cinci oameni erau la largul lor nu numai în conversaţie, ci şi 
în hainele lor: nu purtau nimic nou, dar nici nimic vechi. La 
ei, nimic nu bătea la ochi, dar totul atrăgea privirea. Luxul 


lor de ieri era cel de azi, şi cu siguranţă că via fi cel de 
mâine. Lucien îşi dădu seama că el arăta ca omul ce se 
îmbrăcase elegant pentru prima oară în viaţă. 

— Dragul meu, îi spunea du Marsay lui Felix de 
Vandenesse, tânărul Rastignac se înălţă de parcă ar fi un 
zmeu în aer! lată-l acuma la marchiza de Listomere, face 
progrese; ne priveţte prin lornion; îl cunoaţte, pare-se, pe 
domnul, reluă dandy-ul adresându-se lui Lucien, dar fără 
să-l privească. 

— AT fi şi greu, răspunse doamna de Bargeton, ca numele 
tânărului geniu de care suntem mândri să nu fi ajuns până 
la dânsul; sora lui l-a auzit de curând pe domnul de 
Rubempre citindu-ne nişte versuri foarte frumoase. 

Felix de Vandenesse şi de Marsay o salutară pe marchiză şi 
trecură apoi în loja doamnei de Listomere, sora lui 
Vandenesse. Actul al doilea începu, ţi toţi îi lăsară pe 
doamna d'Espard, pe vara ei şi pe Lucien singuri. Unii se 
duseră să le explice ce-i cu doamna de Bargeton femeilor 
curioase de prezenţa ei; alţii povestiră sosirea poetului şi 
râseră de îmbrăcămintea lui. Canalis se înapoie în loja 
ducesei de Chaulieu şi nu se mai arătă. Lucien fu încântat 
de diversiunea ce o producea spectacolul de pe scenă. 
Toate temerile doamnei de Bargeton cu privire la Lucien 
fură sporite de atenţia pe care vară-sa i-o acordase 
baronului du Châtelet şi care avea cu totul alt caracter 
decât politeţea protectoare faţă de Lucien. Tot timpul 
actului al doilea, loja doamnei de Listomcre nu se mai goli 
de lume, părând frământată de o conversaţie în care era 
vorba de doamna de Bargeton şi de Lucien. Tânărul 
Rastignac părea a fi animatorul întregii loji, stârnind râsul 
parizian care, căutându-şi zilnic altă pradă, se grăbeşte să 
stoarcă tot ce poate dintr-un subiect nou, transformându-l 
într-o clipă în ceva vechi şi trecut. Doamna d'Espard, 
neliniştită, ştia că o bârfeală nu e ţinută ascunsă multă 
vreme celor pe care îi răneşte şi aştepta sfârşitul actului. 
Când sentimentele au pornit a face cale întoarsă, ca la 


Lucien şi doamna de Bargeton, se petrec lucruri ciudate 
într-un timp foarte scurt: revoluțiile morale se produc după 
legi cu efect foarte rapid. Louise avea în minte vorbele 
înțelepte şi diplomatice pe care du Châtelet i le spusese 
despre Lucien după ce se înapoiaseră de la teatrul 
Vaudeville. Fiecare frază se dovedea o profeție, iar Lucien 
se însărcină să le împlinească pe toate. Pierzându-şi iluziile 
asupra doamnei de Bargeton, după cum doamna de 
Bargeton şi le pierdea pe ale sale asupra lui, sărmanul 
copil, a cărui soartă se asemăna întrucâtva cu a lui ].-]. 
Rousseau, îl imită până într-atâta pe acesta, încât fu vrăjit 
de doamna d'Espard şi se îndrăgosti pe loc de dânsa. 
Tinerii, sau aceia care îşi mai amintesc de emoţiile tinereţii, 
vor înţelege că acest lucru era foarte posibil şi firesc. Cu 
purtarea ei răsfăţată, cu orbirea ei aleasă, cu glasul ei 
dulce, femeia aceasta ageră, nobilă, sus-pusă, invidiată, 
regina aceasta îi apăru poetului aşa precum doamna de 
Bargeton îi apăruse la Angouleme. Caracterul lui 
nestatornic îl făcu repede să dorească înalta ei protecţie; 
mijlocul cel mai sigur era de a o avea pe această femeie, 
căci atunci ar avea totul. La Angouleme izbutise, de ce n-ar 
izbuti ţi la Paris? Fără să vrea, şi cu toată vraja, nouă pentru 
el, a Operei, privirea, mereu atrasă de această minunată 
Celimenă, îi fugea în tot momentul spre ea; şi cu cât o 
vedea, cu atât dorea s-o mai vadă! Doamna de Bargeton 
surprinse una dintre privirile aprinse ale lui Lucien; îl 
observă şi-l văzu mai preocupat de marchiză decât de 
spectacol. Cu dragă inimă s-ar fi lăsat părăsită pentru una 
sau chiar toate cele cincizeci de fiice ale lui Danaos127; 
însă când o privire mai ambițioasă, mai arzătoare, mai plină 
de înţeles decât celelalte îi lămuri ceea ce se petrecea în 
sufletul lui Lucien, atunci fu cuprinsă de gelozie, mai puţin 
pentru viitor cât mai ales pentru trecut. 

„Niciodată nu s-a uitat astfel la mine, gândi ea. Da, da, 
Châtelet avea dreptate!” 


Când o femeie ajunge să se căiască de slăbiciunile ei, trage 
cu buretele, parcă, peste toată viaţa, ca să şteargă totul. 
Deşi fiecare privire de-a lui Lucien o înfuria, se stăpâni. În 
pauză, de Marsay se întoarse, aducându-l şi pe domnul de 
Listomere. Cei doi, unul grav şi altul îngâmfat, o înştiinţară 
îndată pe semeaţa marchiză că băiatul împopoţonat pe care 
făcuse greşeala de a-l primi în lojă nu purta numele de 
Rubempre, după cum nici evreul n-are nume de botez. 
Lucien era fiul unui spiţer, anume Chardon. Domnul de 
Rastignac, foarte la curent cu ceea ce se petrece la 
Angouleme, făcuse până acum să râdă două loji pe 
socoteala acelei mumii pe care marchiza o prezenta drept 
vara ei, precum şi de grija acestei cucoane de a avea tot 
timpul alături un spiţer pentru a-şi întreţine, de bună seamă 
cu leacuri, viaţa artificială. În sfârşit, de Marsay înşiră 
câteva din miile de răutăţi la care se dedau într-o clipă 
parizienii şi care sunt apoi uitate cu aceeaşi iuţeală cu care 
se şi spun, dar îndărătul cărora se afla Châtelet, urzitorul 
acestei trădări. 

— Draga mea, îi zise de după evantai doamna d'Espard 
doamnei de Bargeton, spune-mi, te rog, dacă protejatul 
dumitale se numeşte într-adevăr de Rubempre. 

— Şi-a luat numele mamei, răspunse Anads încurcată. 

— Şi care e numele tatălui? 

— Chardon. 

— Şi ce era acest Chardon? 

— Farmacist. 

— Eram sigură, dragă prietenă, că nu putea să râdă tot 
Parisul de o femeie pe care o iau eu sub oblăduire. Nu-mi 
face însă nici o plăcere să văd venind aici glumeţi încântați 
să mă găsească alături de băiatul unui spiţer; dacă m-ai 
crede, am pleca împreună, şi chiar acuma. 

Doamna d'Espard luă un aer înţepat, fără ca Lucien să 
poată ghici prin ce anume stârnise această schimbare la 
faţă. Îi trecu prin cap că vesta lui era de prost-gust, ceea ce 
era adevărat, că modelul fracului său era de o croială 


exagerată, ceea ce era tot atât de adevărat. Îşi dădu seama 
cu amărăciune că trebuia să se îmbrace la un croitor bun şi 
se hotări ca a doua zi să se ducă la cel mai vestit, ca să 
poată rivaliza lunea viitoare cu oamenii pe care îi va întâlni 
în casa marchizei. Deşi pierdut în gânduri, nu-şi mai luă, de 
când începuse actul al treilea, ochii de pe scenă. Urmărind 
fastuosul spectacol, nu înceta o clipă să viseze şi la doamna 
d'Espard. Era deznădăjduit de această bruscă răceală ce nu 
se potrivea deloc cu avântul cu care pornise el, deocamdată 
în gând, la noua-i dragoste, nesinchisindu-se de piedicile 
uriaşe ce le întrezărea, dar pe care plănuia totuşi să le 
învingă. În sfârşit, lăsând spectacolul, şi întorcând capul 
spre noul său idol, văzu că e singur; auzise el, ce-i drept, un 
zgomot uşor, de uşă închisă, când doamna d'Espard îşi luă 
de acolo verişoara. Lucien fu nespus de mirat de această 
plecare, dar nu întârzie mult cu gândul la ea, tocmai pentru 
că i se părea inexplicabilă. 

După ce cele două femei se urcară în trăsura care le ducea 
prin strada Richelieu în cartierul Saint-Honore, marchiza 
spuse cu o supărare ascunsă în glas: 

— Unde ţi-a fost gândul, vară dragă? Aşteaptă întâi ca fiul 
unui spiţer să fie cu adevărat celebru, pentru ca să te 
interesezi de el. Ducesa de Chaulieu nu se dă încă în vileag 
cu Canalis, şi doară el e celebru, şi e şi gentilom. Băiatul 
acesta nu e nici fiul, nici amantul dumitale, nu-i aşa? adăugă 
femeia cea trufaşă zvârlindu-i verişoarei o privire 
cercetătoare şi tăioasă. („Ce noroc pe mine că l-am ţinut la 
distanţă pe băieţaşul ăsta, şi că nu i-am dat nimic!” gândi 
doamna de Bargeton.) Ei, atunci, reluă marchiza, care 
socoti expresia ochilor verişoarei drept un răspuns, lasă-l 
să-şi vadă de treburi şi nu te mai ocupa de el, te rog din 
suflet. Poftim! să-şi ia un nume ilustru!... Asta eo 
îndrăzneală pe care societatea o pedepseşte. Da, admit că 
era al mamei; însă gândeşte-te, draga mea, că numai regele 
are dreptul să confere, printr-o ordonanţă, numele de 
Rubempre fiului unei domnişoare din această familie. Când 


e caz de mezalianţă, favoarea este enormă, şi ca s-o obţii 
trebuie să posezi o avere imensă, să fi adus servicii 
deosebite şi să ai protectori mari. Felul cum era îmbrăcat, 
ca un băiat de prăvălie duminica, dovedeşte că nu-i nici 
bogat, nici gentilom; figura e frumoasă, dar mi se pare tare 
prostuţ, nu ştie nici să se poarte, nici să vorbească: într-un 
cuvânt, nu-i de soi. Cum se face că-l protejezi? 

Doamna de Bargeton, care se lepădă de Lucien, aşa cum şi 
acesta se lepădase de ea în gând, se temu grozav ca 
verişoara să nu afle adevărul asupra călătoriei sale. 

— Vai! scumpă verişoară, la gândul că te-am compromis nu 
mai am linişte. 

— Eu nu mă pot compromite, zise zâmbind doamna 
d'Espard. Mă gândesc numai la dumneata. 

— Dar l-ai invitat luni la masă. 

— Luni voi fi bolnavă, răspunse repede marchiza, 
dumneata îl vei înştiinţa, iar eu le voi spune servitorilor să 
nu-l lase înăuntru sub oricare din cele două nume s-ar 
prezenta. 

Lui Lucien îi veni în gând să se plimbe în pauză prin foaier, 
văzând că toată lumea se duce acolo. În primul rând, 
niciuna dintre persoanele care veniseră în loja doamnei 
d'Espard nu-l salută şi nici nu-i dădu atenţie, ceea ce i se 
păru nespus de curios poetului din provincie. În al doilea 
rând, du Châtelet, de care încerca să se agaţe, îl pândea cu 
coada ochiului şi se feri tot timpul de el. După ce se 
convinse, uitându-se la cei care foiau prin foaier, că era 
îmbrăcat destul de caraghios, Lucien se duse de se aşeză 
iar în colţul lojii şi rămase tot restul reprezentaţiei absorbit, 
rând pe rând, de pomposul spectacol de balet din actul al 
cincilea, celebru mai ales prin scena Infernului, de 
priveliştea sălii pe care o cerceta lojă cu lojă, ca şi de 
propriile-i cugetări, adânci şi amare, ce i le pricinuia 
societatea pariziană. 

— Aşa arată prin urmare regatul meu? îşi zise el. Asta e 
lumea pe care urmează s-o supun? 


Se întoarse acasă pe jos, gândindu-se la tot ce spuseseră 
personajele venite să-i prezinte omagii doamnei d'Espard; 
manierele lor, gesturile, felul de a intra şi de a ieşi, toate îi 
reveniră în minte cu exactitate. A doua zi, pe la prânz, 
prima lui grijă fu să se ducă la Staub, croitorul cel mai vestit 
de pe vremea aceea. După multe rugăminţi şi datorită 
banilor peşin, obţinu ca hainele să-i fie gata pentru 
faimoasa luni. Staub îi făgădui o redingotă minunată, o 
vestă şi un pantalon pentru ziua cea mare. Lucien îşi 
comandă cămăşi, batiste, în fine un trusou întreg la o 
lenjereasă, îşi luă măsură pentru pantofi şi ghete la un 
cizmar renumit. Îşi cumpără un bastonaş frumos la Verdier, 
mănuşi şi butoni de cămaşă la doamna Irlande; în sfârşit 
căută să fie la rând cu oricare dandy. 

După aceasta, se duse în strada Neuve-du-Luxembourg şi 
o găsi pe Louise plecată. 

— la masa la doamna marchiză d'Espard şi o să se 
înapoieze târziu, îi spuse Albertine. 

Lucien se duse să mănânce într-un birt ieftin de la Palais- 
Royal, şi se culcă devreme. Duminică, se înfiinţă la Louise 
acasă de la unsprezece dimineaţa; dânsa nu se deşteptase 
încă. La două reveni. 

— Doamna nu primeşte încă, îi zise Albertine, dar mi-a 
lăsat un bileţel pentru dumneavoastră. 

— Nu primeşte încă, repetă Lucien; dar eu nu sunt un 
oarecare... 

— Nu ştiu, răspunse pe un ton foarte obraznic Albertine. 

Lucien, mai puţin mirat de răspunsul Albertinei decât de 
faptul că primeşte o scrisoare de la doamna de Bargeton, 
luă biletul şi citi pe stradă rândurile acestea deznădăjduite: 

Doamna d'Espard nu se simte bine şi nu va putea să te 
primească luni; eu însămi sunt cam bolnavă, totuşi mă voi 
îmbrăca spre a mă duce să-i ţin de urât. Îmi pare foarte rău 
de această mică supărare, dar am încredere în talentul tău 
şi sunt sigură că vei răzbate şi fără înşelătorii. 


LLA 


„Şi nici nu iscăleşte!” îşi zise Lucien, care se pomeni în 
Tuilleries fără să ştie cum. 

A doua vedere, darul oamenilor de talent, îl făcu să bănuie 
catastrofa pe care o vestea acest bilet rece. Umbla pierdut 
în gânduri, drept înainte, privind monumentele din piaţa 
Ludovic al XV-lea. Era timp frumos. Trăsuri scumpe treceau 
mereu pe sub ochii lui îndreptându-se spre marea alee 
Champs-Elysees. Se ţinu şi el după mulţimea ce se plimba şi 
văzu atunci cele trei-patru mii de trăsuri care se îmbulzesc 
acolo în duminicile cu soare, ca la Longchamp. Zăpăcit de 
luxul cailor, al rochiilor şi al livrelelor, mergea tot înainte şi 
ajunse astfel în faţa Arcului de Triumf încă neterminat128. 
Cum se simţi el când, la înapoiere, le văzu venind spre 
dânsul pe doamna d'Espard şi pe doamna de Bargeton într- 
o caleaşcă trasă de nişte cai straşnici şi la spatele căreia se 
unduiau penele valetului îmbrăcat în verde cu broderii de 
aur, după care îl şi recunoscu. Şirul se opri din pricina 
înghesuielii la o întretăiere de străzi. Lucien putu s-o vadă 
pe Louise sub noua ei înfăţişare: era de nerecunoscut. 
Culorile rochiei erau alese ca să-i scoată în evidenţă tenul; 
rochia îi era minunată; părul potrivit cu graţie îi şedea bine, 
iar pălăria, de un gust desăvârşit, atrăgea privirile, cu toate 
că sta alături de a doamnei d'Espard, care dădea tonul 
modei. Există un fel de a purta pălăria greu de explicat: 
dacă pui pălăria prea pe ceafă, arăţi obraznic; prea pe 
frunte, dai de bănuit; pe-o parte, pare bărbăteşte; femeile 
din lumea bună îşi pun pălăriile cum vor şi arată totdeauna 
bine. Doamna de Bargeton rezolvase uşor această 
problemă. O centură de gust îi încingea mijlocul subţire. 
Luase gesturile şi felul de a se purta ale verişoarei; aşezată 
în aceeaşi poză, se juca cu o elegantă casoletă prinsă de 
unul dintre degetele mâinii drepte cu un lănţişor, arătându- 
şi astfel mâna fină şi bine înmănuşată, fără să aibă aerul că 
ar vrea s-o arate. Într-un cuvânt, o copia întocmai pe 
doamna d'Espard, fără s-o maimuţărească însă; era demna 
verişoară a marchizei, care la rându-i părea mândră de 


eleva ei. Femeile şi bărbaţii care se plimbau pe şosea se 
uitau la trăsura elegantă purtând stemele familiei d'Espard 
şi Blamont-Chauvry zugrăvite la spate. Lucien se miră de 
marele număr de persoane care le salutau pe cele două 
verişoare; el nu ştia că tot Parisul nobil, care constă din 
vreo douăzeci de saloane, aflase de rudenia doamnei de 
Bargeton cu doamna d'Espard. Mai mulţi tineri călare, 
printre care Lucien îi recunoscu pe de Marsay şi pe 
Rastignac, se apropiară de caleaşcă pentru a le însoţi pe 
cele două verişoare în Bois. Lui Lucien îi fu uşor să vadă, 
după gesturile celor doi încrezuţi, că o complimentau pe 
doamna de Bargeton pentru metamorfoza ei. Doamna 
d'Espard strălucea de farmec şi de sănătate; aşadar, boala 
ei era doar un pretext ca să nu-l primească pe Lucien, 
deoarece nu amânase masa pentru o altă dată. Furios, 
poetul se apropie de caleaşcă fără grabă şi, când fu în faţa 
celor două femei, le salută; doamna de Bargeton nu vru să-l 
vadă, iar marchiza îl privi prin lornion şi nu-i răspunse la 
salut. Dispreţul aristocrației pariziene nu semăna cu cel al 
„suveranilor” din Angouleme: silindu-se să-l jignească pe 
Lucien, boiernaşii îi recunoşteau totuşi puterea şi-l socoteau 
om; pe când, pentru doamna d'Espard, el nici nu exista. Nu 
era o sentinţă judecătorească, ci un refuz de a-i face 
dreptate. Un frig de moarte îl cuprinse pe poet când de 
Marsay îl privi prin lornionul, pe care îl lăsă apoi să cadă, 
după cum i se păru lui Lucien, ca un cuţit de ghilotină. 
Caleaşca trecu. Furia, dorul de răzbunare puseră stăpânire 
pe omul acesta disprețuit; dacă doamna de Bargeton s-ar fi 
aflat atunci lângă el, ar fi strâns-o de gât; ar fi vrut să fie 
Fouquier-Tinville129 numai pentru plăcerea de-a o trimite 
pe doamna d'Espard la eşafod; iar pe de Marsay l-ar fi 
supus unuia din acele chinuri rafinate, născocite de 
sălbatici. Îl văzu trecând călare pe Canalis, elegant cum i se 
cade celui mai dezmierdător dintre poeţi, şi salutându-le pe 
femeile cele mai frumoase. 


— Doamne! dă-mi aur! dă-mi aur cu orice preţ! îşi spunea 
Lucien, aurul e singura putere în faţa căreia îngenunche 
lumea asta. (Ba nu! îi striga conştiinţa, e gloria, şi gloria 
înseamnă muncă! Muncă! aşa spunea şi David.) Doamne! ce 
caut eu aici? Voi izbândi totuşi! Mă voi plimba pe aici cu 
caleaşcă şi valeţi! Voi avea şi eu marchize d'Espard! 

Zvârlind aceste vorbe furioase, mânca până una-alta de 
doi franci la birtul lui Hurbain. A doua zi, la nouă, se duse la 
Louise cu gândul să-i ceară socoteală pentru purtarea ei 
neomenoasă; nu numai că doamna de Biargeton nu era 
acasă pentru el, dar portarul nici nu-l lăsă înăuntru. Stătu 
afară în stradă, de strajă, până la prânz. La prânz, du 
Châtelet ieşi de la doamna de Bargeton, îl zări pe poet cu 
coada ochiului şi se feri de el. Lucien, muşcat ca de şarpe, 
se ţinu scai de rivalul său; du Châtelet, nemaiaflând 
scăpare, se întoarse şi-l salută cu vădită intenţie de a-şi 
vedea de drum după această politeţe. 

— Vă rog, domnule, îi zise Lucien, acordaţi-mi o secundă, 
vreau să vă spun două vorbe. Mi-aţi arătat cândva 
prietenie; în numele ei, vă cer cel mai uşor serviciu. Aţi ieşit 
de la doamna de Bargeton; lămuriţi-mi şi mie pricina 
dizgraţiei mele, cu ce am greşit faţă de dânsa şi de doamna 
d'Espard? 

— Domnule Chardon, răspunse du Châtelet cu o bunătate 
prefăcută, ştii pentru ce te-au lăsat doamnele acestea 
singur la Operă? 

— Nu, zise bietul poet. 

— Ei bine, află atunci că domnul de Rastignac ţi-a încurcat 
de la început socotelile. Întrebat asupra dumitale, tânărul 
dandy a spus pur şi simplu că te cheamă Chardon şi nu de 
Rubempre, că mama dumitale făcea pe moaşa, că tatăl 
dumitale, pe când trăia, era spiţer în Houmeau, o mahala 
din Angouleme; că sora dumitale era o fată încântătoare, 
care călca minunat cămăşile, şi că s-a măritat cu un tipograf 
din Angouleme, anume Se6chard. Aţa e lumea. De cum te 
arăţi puţin, începe să te şi bârfească. Domnul de Marsay a 


venit să râdă de dumneata cu doamna d'Espard, şi 
numaidecât cele două persoane au fugit, socotindu-se 
compromise alături de dumneata. Nu încerca să te duci pe 
la vreuna dintre ele. Doamna de Bargeton n-ar mai fi 
primită în casa verişoarei dacă ar continua să te vadă. 
Dumneata ai geniu, caută să-ţi iei revanşa. Lumea te 
dispreţuieşte, dispreţuieşte-o şi dumneata. Retrage-te într-o 
mansardă, compune acolo capodopere, dobândeşte o 
putere oarecare şi vei vedea lumea la picioarele dumitale; 
numai atunci îi vei putea plăti jignirile ce ţi le aduce acum. 
Pe cât de multă prietenie ţi-a arătat altădată doamna de 
Bargeton, pe atâta va fugi de dumneata de azi încolo. Aşa e 
inima femeilor. Dar nu e vorba acum de a recuceri prietenia 
Naddei, ci de a nu ţi-o face duşmancă, şi am să-ţi arăt eu în 
ce fel. Dânsa ţi-a scris în mai multe rânduri, trimite-i înapoi 
toate scrisorile; procedeul acesta o va îmbuna, iar mai 
târziu, dacă vei avea nevoie de ea, n-o să-ţi stea împotrivă. 
În ceea ce mă priveşte, eu am o părere atât de bună despre 
viitorul dumitale, încât ţi-am luat pretutindeni apărarea şi, 
chiar din clipa asta, dacă îţi pot fi de vreun folos, voi fi 
oricând gata să te ajut. 

Lucien era atât de încruntat, de palid şi de descompus, 
încât nu răspunse la salutul scurt, de simplă politeţe, al 
bătrânului crai întinerit de aerul Parisului. Se întoarse la 
hotel, unde îl găsi pe Staub, venit în persoană, nu atât ca 
să-i încerce hainele, cât ca să afle de la patronul hotelului 
cum stătea cu banii noul său client. Lucien sosise din 
provincie, iar doamna de Bargeton îl adusese acasă, joia 
trecută, cu trăsura de la teatru. Informaţiile erau bune. 
Staub îi zise lui Lucien „domnule conte” şi-i arătă cu cât 
talent îi pusese în valoare preafrumosu-i trup. 

— Un tânăr îmbrăcat aşa, îi zise el, n-are decât să se 
plimbe prin Tuilleries, că în două săptămâni s-a şi însurat cu 
o englezoaică bogată. 

Gluma croitorului neamţ, ca şi perfecțiunea hainelor, 
fineţea stofei, mulţumirea ce o simţea privindu-se în 


oglindă, toate mărunţişurile astea îl făcură pe Lucien mai 
puţin trist. „La urma urmelor, Parisul e capitala norocului”, 
îşi zise el, şi o clipă crezu în noroc. N-avea oare un volum de 
poezii şi un roman minunat, Arcaşul lui Carol al IX-lea, în 
manuscris? Putea deci nădăjdui în steaua lui. Staub îi 
promise redingota şi celelalte pentru a doua zi. Şi, în 
adevăr, a doua zi, cizmarul, lenjereasa şi croitorul se 
prezentară, toţi cu facturile în mână. Lucien care nu 
cunoştea încă meşteşugul de a se descotorosi de datornici, 
şi stăpânit încă de obiceiurile din provincie, îi plăti; dar, 
după aceea constată că nu-i mai rămâneau decât trei sute 
şaizeci de franci din două mii cu care venise la Paris; şi era 
acolo abia de o săptămână! Totuşi se îmbrăcă şi se duse să 
dea o raită prin 'Tuilleries, unde îşi luă o mică revanşă. Era 
atât de bine îmbrăcat, de fermecător, de frumos, încât 
destule femei se uitară la el, iar vreo două-trei, 
impresionate de frumuseţea lui, întoarseră chiar capul după 
dânsul. Lucien studie felul de a umbla şi de a se purta al 
tinerilor, şi făcu astfel şcoala manierelor frumoase, 
gândindu-se în acelaşi timp şi la cei trei sute şaizeci de 
franci. Seara, stând singur în odaie, îi veni ideea să 
limpezească şi problema şederii lui la hotelul Gaillard-Bois, 
unde lua mâncărurile cele mai ieftine, crezând că face 
economie. Ceru nota, ca unul care vrea să se mute, şi află 
că datora vreo sută de franci. A doua zi dădu fuga în 
Cartierul Latin, pe care David i-l recomandase ca fiind mai 
ieftin. După multă alergătură, găsi în cele din urmă o 
cameră mobilată lângă Sorbona, în strada Cluny, la un preţ 
mic. Îşi plăti numaidecât nota la hotelul Gaillard-Bois şi în 
aceeaşi zi, se mută în strada Cluny. Mutarea nu-l costă 
decât o cursă cu trăsura. 

După ce îşi luă în primire odăiţa sărăcăcioasă, strânse 
toate scrisorile doamnei de Bargeton, le făcu pachet, le 
puse pe masă şi, înainte de a-i scrie, începu să se gândească 
la săptămână ce trecuse. Nu-şi zise că el, cel dintâi, ca un 
nechibzuit, îşi renegase iubirea, fără să se gândească ce s- 


ar fi făcut Louise a lui la Paris; nu-şi văzu greşelile, nu se 
gândi decât la situaţia lui din acel moment; doamna de 
Bargeton era singura vinovată: în loc să-i călăuzească paşii, 
îl lăsase în drum, rătăcind. Îl cuprinse mânia şi, în culmea 
furiei, aşternu pe hârtie următoarea scrisoare: 

Ce-aţi spune, doamnă, de o femeie căreia i-a plăcut un biet 
copil sfios, plin de acele credinţe nobile pe care mai târziu 
omul le numeşte iluzii, şi care s-a slujit de farmecele 
cochetăriei, de fineţea spiritului ei şi de o prefăcută 
dragoste maternă pentru ca să-l abată pe copil din drumul 
lui? Dânsa nu şi-a precupeţit nici făgăduielile cele mai 
ademenitoare, nici castelele din cărţi de joc care îl vrăjeau 
pe el; îl răpeşte, pune stăpânire pe el, îl ceartă că n-are 
încredere în ea, îl măguleşte în toate felurile; iar când 
copilul îşi părăseşte familia şi o urmează orbeşte, ea îl duce 
până la marginea unei mări nemărginite, cu un zâmbet îl 
suie într-o bărcuţă slabă şi-i dă drumul singur, fără vreun 
ajutor, în mijlocul furtunilor; apoi, de pe stânca pe care stă, 
începe să râdă şi-i urează noroc. Femeia eşti dumneata; 
copilul sunt eu. În mâinile copilului se află însă o amintire ce 
ar putea cândva dezvălui crimele de a-i fi făcut binele şi 
hatârul de a-l fi părăsit. S-ar putea întâmpla ca să roşiţi 
întâlnind copilul în luptă cu valurile, gândindu-vă că l-aţi 
ţinut la piept. Când veţi citi scrisoarea aceasta, amintirea o 
veţi avea în mâini şi veţi putea uita totul, dacă veţi voi. După 
minunatele speranţe pe care mi le arătaţi în cer, mă izbesc 
acum în mocirla Parisului de adevărata mizerie. În vreme ce 
dumneavoastră veţi străbate, strălucită şi adorată, 
splendorile acestei lumi, până în pragul căreia m-aţi adus, 
eu voi tremura de frig în beciul întunecos în care m-aţi 
azvârlit. Dar, poate, o remuşcare vă va cuprinde în mijlocul 
petrecerilor şi al plăcerilor, poate vă veţi aminti de copilul 
pe care l-aţi împins în prăpastie. Ei bine, doamnă, amintiţi- 
vă de el fără nici o remuşcare! Din adâncul mizeriei, copilul 
vă întinde, într-o ultimă privire, singurul lucru ce-i mai 
rămâne, iertarea. Da, doamnă, datorită dumneavoastră nu- 


mi mai rămâne nimic. Nimic? Oare nu din aceasta s-a făcut 
lumea? Geniul trebuie să-l imite pe Dumnezeu;, 
deocamdată sunt milostiv ca el, neştiind însă dacă voi fi şi 
tot atât de puternic. Nu veţi avea a vă teme decât dacă mă 
voi îndrepta spre rău; căci atunci aţi fi părtaşă la greşelile 
mele. Dar vai! vă plâng că nu veţi fi avut nici o parte din 
gloria spre care voi năzui călăuzit de muncă. 

După ce scrise aceste rânduri emfatice, dar pline de 
demnitatea încrâncenată pe care artistul de douăzeci şi unu 
de ani o exagerează adesea, Lucien se transportă cu gândul 
în mijlocul familiei: revăzu apartamentul pe care David i-l 
împodobise jertfind o parte din averea sa, i se înfăţişară 
bucuriile domoale, modeste, burgheze, din care gustase şi 
el; mama, sora şi David se adunară din nou în jurul lui, în 
chip de năluci, auzi lacrimile ce le plânseseră aceştia la 
plecarea lui, şi plânse şi el, căci era singur la Paris, fără 
prieteni, fără sprijin. 

Câteva zile mai târziu, iată ce-i scrise Lucien surorii sale: 

Dragă Cve, surorile au jalnicul privilegiu de a se alege mai 
mult cu necazuri decât cu bucurii împărtăşind viaţa fraţilor 
sortiţi Artei, şi încep să mă tem că-ţi devin şi ţie o adevărată 
povară. N-am cerut, oare, şi aşa prea mult de ta voi toţi, 
care v-aţi jertfit pentru mine? Amintirea trecutului, plin de 
bucuriile gustate în sânul familiei, m-a susţinut împotriva 
singurătăţii prezentului. Cu iuţeala vulturului care se 
întoarce ta cuib, am străbătut distanţa ce ne desparte, ca să 
regăsesc dragostea voastră, după ce am cunoscut întâile 
mizerii şi dezamăgiri ale lumii pariziene, flăcările 
lumânărilor n-au pâlpâit cumva pe-acolo? Tăciunii din vatră 
n-au trosnit? Nu v-au ţiuit urechile? Mama n-a spus: 
„Lucien se gândeşte ta noi”? şi David n-a răspuns: „Se luptă 
cu oamenii şi cu lucrurile”? Scrisoarea asta, Cve, n-o scriu 
decât pentru tine. Numai ţie aş îndrăzni să-ţi spun binele şi 
răul ce mi se vor întâmpla, ruşinându-mă şi de unul şi de 
celălalt; căci aici binele este tot atât de rar pe cât ar trebuie 
să fie răul. Vei afla multe lucruri în cuvinte puţine: doamnei 


de Bargeton i-a fost ruşine şi s-a descotorosit de mine a 
noua zi de la sosire. S-a făcut că nu mă vede şi că nu mă 
mai cunoaşte, iar eu, ca să mă prezint cum trebuie în lume, 
cheltuisem o mie şapte sute şaizeci de franci din cei două 
mii aduşi de la Angouleme ţi căpătaţi cu atâta greutate. „Pe 
ce?” osămă întrebi. Dragă surioară, Parisul e un abis 
uluitor: găseşti de mâncare cu mai puţin de un franc, dar 
masa cea mai simplă într-un restaurant elegant costă 
cincizeci de franci: există veste şi pantaloni cu patru franci 
şi jumătate, dar croitorii la modă nu ţi-i fac fără o sută de 
franci. Trebuie să plăteşti şi când vrei să treci peste gârla 
străzilor pe vreme de ploaie. În sfârşit, cel mai mic drum cu 
trăsura te costă un franc şi jumătate. După ce am locuit 
într-un cartier frumos, astăzi stau la hotelul Cluny de pe 
strada Cluny, una dintre ulițele cele mai sărace şi mai 
întunecoase din Paris, gâtuită între trei biserici şi vechile 
clădiri ale Sorbonei. Locuiesc într-o cameră mobilată, la 
etajul al patrulea, şi, deşi foarte murdară şi aproape goală, 
o plătesc totuşi cincisprezece franci pe lună. La prânz mă 
mulţumesc cu o pâine de doi gologani şi cu puţin lapte de 
un gologan: iar seara mănânc bine cu un franc la 
restaurantul unui anume Flicoteaux, chiar în piaţa 
Sorbonei. Până la iarnă, cheltuielile mele n-or să 
depăşească şaizeci de franci pe lună, în care intră toate, cel 
puţin aşa sper. În felul acesta, cei două sute patruzeci de 
franci ce mi-au mai rămas îmi vor ajunge pe viitoarele patru 
luni. Până atunci voi vinde desigur Arcaşul lui Carol al IX-lea 
şi Margaretele. Deci nu fiţi îngrijoraţi în privinţa mea. Dacă 
prezentul e rece, gol, mărunt, viitorul e azuriu, bogat şi 
strălucitor. Mulţi dintre oamenii mari au trecut prin 
greutăţile de care mă izbesc şi eu acum, dar fără să mă 
doboare. Plaut, un mare poet comic130, a fost muncitor 
într-o moară. Macchiavellil 31 îşi scria Principele seara, 
după ce stătuse ziua întreagă cot la cot cu lucrătorii. În 
sfârşit, marelui Cervantes, care-şi pierduse mâna în bătălia 
de la Lepanto, luând parte la câştigarea ei, poreclit ciung 


bătrân şi neruşinat de scriitoraşii din vremea lui, i-au 
trebuit, din lipsă de editor, zece ani interval, între întâia şi a 
doua parte a minunatului său Don Quijote1 32. Din fericire, 
vremurile astea au trecut. Necazurile şi lipsurile nu mai rod 
decât talentele necunoscute; dar, câţi au apucat să iasă la 
iveală, scriitorii se îmbogăţesc, şi mă voi îmbogăţi şi eu. De 
altminteri, nu-mi văd decât de carte, petrec jumătate din zi 
la Biblioteca Sfânta Genoveva, unde îmi completez 
învăţătura ce-mi lipseşte şi fără de care n-aş ajunge 
departe. Astăzi mă simt aproape fericit. În câteva zile m-am 
obişnuit cu noua mea viaţă. De cum se luminează de zi mă 
apuc de muncă, un lucru ce-i pe placul meu; viaţa materială 
mi-e asigurată; cuget mult, studiez, nu văd cum aş mai 
putea fi jignit, de vreme ce am renunţat la lumea în care 
mândria îmi putea fi rănită în fiece clipă. Oamenii iluştri ai 
vremii noastre trebuie să trăiască deoparte. Nu seamănă ei 
cu păsările codrului? Cântă şi incintă firea întreagă, dar 
ascunzându-se de privirile lumii. Aşa voi face şi eu, de-mi va 
fi dat să înfăptuiesc planurile ambiţioase ce le port în minte. 
Nu-mi pare rău după doamna de Bargeton. O femeie care 
se poartă astfel nu merită nici o aducere-aminte. Nu-mi 
pare rău nici că am plecat din Angouleme. Femeia aceea 
avea dreptate să mă arunce în viitoarea Parisului, lăsându- 
mă numai în seama puterilor mele. Aici e patria scriitorilor, 
a gânditorilor, a poeţilor. Numai aici se respectă gloria şi 
acuma ştiu cum îi poţi culege roadele. Numai aici scriitorii 
pot găsi, în muzee şi în colecţii, operele vii ale geniilor din 
vremurile apuse care înfierbântă închipuirile şi le 
stimulează. Numai aici biblioteci imense, deschise tot 
timpul, îi pun minţii la îndemână învăţăminte şi hrană. Într- 
un cuvânt, la Paris, până şi în văzduh sau în cele mai mici 
fleacuri, există un spirit ce se respiră şi se răsfrânge şi în 
creaţiile literare. Stând de vorbă într-o cafenea sau ta 
teatru, afli într-o jumătate de oră mai multe lucruri decât în 
zece ani petrecuţi în provincie. Aici, într-adevăr, totul e 
spectacol, comparaţie şi învăţătură. O nemaipomenită 


ieftinătate alături de o scumpete nemaipomenită, acesta e 
Parisul, în care orice albină îşi află fagurele, în care orice 
suflet îşi găseşte hrana după care tânjeşte. Aşa că, dacă 
acum sufăr, nu mă căiesc de nimic. Dimpotrivă, un viitor 
minunat mi se înfăţişează ochilor şi-mi încălzeşte inima, 
abia o clipă îndurerată. Adio, scumpă surioară, nu te 
aştepta să-mi primeşti regulat scrisorile: una dintre 
ciudăţeniile Parisului e că nu ştii niciodată cum trece 
timpul. Viaţa se desfăşoară aici cu o iuţeală 
înspăimântătoare. Sărutări mamei, lui David, iar ţie, mai cu 
drag ca oricând. 

Flicoteaux e un nume întipărit în amintirile multora. Sunt 
puţini studenţi care, locuind în Cartierul Latin în primii 
doisprezece ani ai Restauraţiei, să nu fi intrat deseori în 
acest templu al foamei şi al mizeriei. Masa, compusă din trei 
feluri, costa nouăzeci de centime cu un pahar de vin sau cu 
o sticlă de bere, şi un franc şi zece centime cu o sticlă de 
vin. Ceea ce l-a împiedicat, cu siguranţă, pe acest prieten al 
tineretului să facă o avere uriaşă a fost faptul că cele trei 
cuvinte, care făceau parte din programul său, şi anume: 
PÂINE LA DISCREŢIE, adică până la indiscreţie, fuseseră 
tipărite cu litere mari şi în afişele concurenţilor săi. Câte 
glorii nu l-au avut pe Flicoteaux ca dădacă! Fără îndoială că 
inima multor oameni celebri mai tresaltă şi azi de bucuria a 
mii de amintiri de tot soiul când revede faţada cu gemuleţe 
care dă în piaţa Sorbonei şi în strada Neuve-de-Richelieu, 
pe care Flicoteaux [II sau III o respectaseră încă mai înainte 
de evenimentele din iulie133, lăsându-i petele cafenii, aerul 
vechi şi respectabil care dovedeau un adânc dispreţ pentru 
faţada frumoasă, dar înşelătoare, constituind un fel de 
anunţ înfăţişat numai pentru ochi, dar spre paguba 
consumatorului, de către mai toate restaurantele de astăzi. 
În locul grămezilor de vânat împăiat din care nu se va 
prepara niciodată nimic, în locul peştilor năzdrăvani care 
îndreptăţesc vorba măscăriciului de la bâlci: „Am văzut azi 
un crap frumos, sper să-l cumpăr peste vreo săptămână”, în 


locul trufandalelor ofilite expuse într-o aşezare amăgitoare 
spre bucuria căprarilor şi a consătenelor lor, cinstitul 
Flicoteaux expunea în vitrine salatiere pline de grămezi de 
prune coapte care înveseleau privirea consumatorului, 
sigur că acest cuvânt, foarte răspândit pe afişele altor 
restaurante, desert, nu era o vorbă în vânt. Pâinile de şase 
livre, tăiate în patru, asigurau clientul de respectarea 
promisiunii de „pâine la discreţie”. Acesta era luxul pe care 
şi-l permitea o întreprindere pe care Molicre, pe vremea lui, 
ar fi făcut-o celebră, atât e de hazliu numele ce-l poartă. 
Flicoteaux dăinuieşte şi va dăinui cât timp vor exista şi 
studenţii. Acolo se mănâncă şi nimic mai mult; dar se 
mănâncă după cum se şi munceşte, cu o mutră încruntată 
sau veselă, după felul de a fi al fiecăruia sau după 
împrejurări. Acest local vestit cuprindea pe atunci două săli 
aşezate în unghi drept, lungi, strâmte şi joase, dând una în 
piaţa Sorbonei, cealaltă în strada Neuve-de-Richelieu; 
amândouă mobilate cu mese aduse din vreo sală de 
mâncare mănăstirească, căci prea erau lungi, iar 
tacâmurile erau rânduite cu şervetele abonaților strânse 
într-un inel de metal cu câte un număr. Flicoteaux | nu 
schimba feţele de masă decât duminica; însă Flicoteaux II 
le-a schimbat, zice-se, de două ori pe săptămână, de îndată 
ce concurenţa i-a pus în primejdie dinastia. Restaurantul 
acesta pare a fi un atelier cu uneltele sale şi nu o sală 
elegantă pentru ospăţuri şi plăceri: nici un client nu stă 
mult. Înăuntru mişcările sunt iuți. Chelnerii umblă încoace 
şi încolo, şi toţi fac treabă. Felurile de mâncare sunt puţine 
la număr. Cartofii îi întâlneşti veşnic; chiar dacă n-ar mai 
exista cartof în Irlanda, sau pe tot globul, la Flicoteaux tot s- 
ar mai găsi. Cartoful se prepară acolo de treizeci de ani în 
culoarea gălbuie iubită de Tizian134, e presărat cu 
verdeață tocată şi se bucură de un privilegiu foarte invidiat 
de femei: aşa cum l-ai văzut în 18614, tot aşa îl vei găsi şi în 
1840. Cotletele de berbec sau mugşchiul de vacă sunt pe 
lista acestui local ceea ce sunt cocoşii sălbatici sau nisetrul 


pe lista lui Very, lucruri rare ce trebuie comandate de 
dimineaţă. Soţia boului e atotputernică, iar fiul ei mişună 
sub aspectele cele mai ingenioase. Când merlanul sau 
scrumbiile năvălesc pe coasta oceanului, se îmbulzesc şi la 
Flicoteaux. La el totul e în funcţie de starea semănăturilor şi 
de capriciile anotimpurilor în Franţa. Studentul care ia 
masa acolo învaţă lucruri de care habar n-au bogătaşii, 
leneşii sau nepăsătorii faţă de schimbările din natură; el 
ştie dacă s-a făcut fasole sau mazăre, dacă piaţa e plină de 
varză, ce salată se găseşte mai mult şi dacă recolta de 
sfeclă e slabă. Gurile rele ziceau, pe vremea când Lucien 
mânca acolo, că apariţia fripturilor pe lista de bucate 
coincidea cu apariţia vreunei mortalităţi în rândurile cailor. 
Puţine restaurante pariziene oferă o privelişte atât de 
frumoasă. Întâlneşti acolo numai tinereţe şi încredere în 
viitor, numai sărăcie suportată cu voie bună, deşi feţele 
aprinse şi grave, posomorâte şi neliniştite nu lipsesc. 
Îndeobşte, clienţii sunt îmbrăcaţi cum dă Dumnezeu. De 
aceea, când obişnuiţii localului vin mai înţoliţi, se observă 
numaidecât. Toţi ştiu ce înseamnă o îmbrăcăminte 
deosebită: întâlnire cu iubita, spectacol sau vizită în 
societatea înaltă. Aici s-au legat, zice-se, câteva prietenii 
între unii studenţi ajunşi apoi celebri, după cum se va vedea 
şi în povestirea noastră. Totuşi, afară de tinerii de pe 
aceleaşi meleaguri, strânşi la acelaşi colţ de masă, de obicei 
mesenii păstrează o gravitate care cu greu dispare, poate şi 
din pricina vinului care nu îndeamnă la veselie. Acei care au 
frecventat restaurantul Flicoteaux îşi pot aminti de multe 
personaje întunecate şi misterioase, învăluite în ceața celei 
mai reci mizerii, care, după ce au mâncat acolo timp de doi 
ani, au dispărut fără ca nici cei mai curioşi dintre obişnuiţii 
localului să poată afla ce s-a mai întâmplat cu aceşti 
spiriduşi parizieni. Prieteniile începute la Flicoteaux se 
pecetluiau în cafenelele vecine, la flacăra unui punci sau la 
aburii unei ceşti de cafea stropită cu rom. 


În primele zile după ce se mutase la hotelul Cluny, Lucien, 
ca orice neofit, era sfios şi la locul lui. După jalnica 
încercare de a duce o viaţă elegantă, încercare ce-i 
înghiţise aproape tot capitalul, el se puse pe lucru cu acea 
primă înfocare ce se stinge aşa de repede când vine în 
contact cu greutăţile şi cu petrecerile pe care Parisul le 
oferă tuturor existenţelor, celor mai luxoase ca şi celor mai 
sărace, şi care nu pot fi învinse decât de energia sălbatică a 
talentului adevărat sau de dârzenia ambiţiei. Lucien pica la 
Flicoteaux pe la patru şi jumătate, fiindcă observase că e 
mai bine să soseşti printre primii; felurile de mâncare erau 
mai numeroase şi mai puteai găsi ce-ţi plăcea. Ca toate 
sufletele poetice, îndrăgise şi el un loc anume, care dovedea 
că băiatul ştia să aleagă. Din prima zi de când intrase la 
Flicoteaux, deosebise, lângă tejghea, o masă la care figurile 
mesenilor, ca şi vorbele lor prinse din zbor, îi arătară că fac 
parte din breasla literară. De altfel, un soi de instinct îl făcu 
să ghicească uşor că, aşezându-se lângă casă, va putea sta 
de vorbă cu patronii restaurantului. Cu vremea vor face 
cunoştinţă şi, în zilele de criză financiară, va căpăta cu 
siguranţă creditul necesar. Luase deci loc lângă casă, la o 
măsuţă de două tacâmuri cu şervete albe, fără inel, 
rezervate desigur celor numai în trecere. În faţa lui Lucien 
şedea de obicei un tânăr slab şi palid, sărac ca şi el după cât 
se vedea, cu o faţă frumoasă dar de pe acum ofilită, ce arăta 
că speranţe pierdute îi osteniseră fruntea şi îi săpaseră în 
suflet brazde adânci în care seminţele zvârlite nu mai 
rodeau. Lucien se simţi atras către necunoscutul ce înfăţişa 
aceste vestigii de poezie, printr-un avânt de simpatie 
nestăvilit. 

Tânărul acela, cel dintâi cu care poetul din Angouleme 
putu schimba câteva cuvinte, după vreo săptămână de 
atenţii, de vorbe şi de observaţii schimbate, se numea 
Etienne Lousteau. Ca şi Lucien, Etienne îşi părăsise locul de 
naştere, un oraş din Berry, cu doi ani în urmă. Gesturile lui 
însufleţite, privirea tăioasă, vorba scurtă uneori trădau o 


amară cunoaştere a vieţii literare. Etienne venise din 
Sancerre cu o tragedie în buzunar, atras de ceea ce îl 
zgândărea şi pe Lucien: gloria, puterea şi banii. Tânărul 
acesta, care luă la început masa acolo câteva zile în şir, 
foarte curând nu se mai arătă decât rar de tot. După cinci- 
şase zile de lipsă, întâlnindu-se iar cu poetul, Lucien spera 
să-l revadă şi a doua zi; însă a doua zi locul era ocupat de 
un necunoscut. Între tineri, când te-ai văzut în ajun, focul 
convorbirii de ieri se răsfrânge şi asupra celei de azi; dar 
aceste întreruperi îl obligau pe Lucien să spargă de fiecare 
dată gheaţa, şi întârziau astfel o intimitate care, în primele 
săptămâni, înaintă prea puţin. Întrebând-o pe cucoana de la 
casă, Lucien află că viitorul lui prieten era redactor la un 
mic ziar, unde scria articole despre cărţile noi şi despre 
piesele jucate la teatrele Ambigu-Comique, Gaiete sau 
Panorama-Dramatique. Tânărul ajunse dintr-odată un 
personaj în ochii lui Lucien, care-şi puse în gând să lege cu 
el o conversaţie mai intimă şi să facă chiar unele sacrificii 
băneşti ca să obţină o prietenie atât de folositoare unui 
debutant. Ziaristul însă lipsi vreo cincisprezece zile. Lucien 
nu ştia că Etienne lua masa la Flicoteaux numai atunci când 
era „pe drojdie”, ceea ce îi dădea înfăţişarea posacă, 
dezamăgită şi rece pe care Lucien o înfrunta cu zâmbete 
linguşitoare şi cu cuvinte dulci. Totuşi, legătura aceasta 
cerea multă chibzuială, căci ziaristul necunoscut părea să 
ducă o viaţă costisitoare, presărată cu păhărele de vin, cu 
ceşti de cafea, cu punciuri, cu spectacole şi supeuri. Or, 
purtarea lui Lucien, în primele zile ale instalării lui în 
cartier, fu aceea a unui copil sărman, zăpăcit de întâiul 
contact cu viaţa pariziană. Aşa că, după ce cercetase 
preţurile şi după ce-şi cântărise punga, Lucien nu îndrăzni 
să se poarte ca Etienne, temându-se să nu facă iar vreo 
prostie din acelea boacăne de care se căia încă. Mereu 
stăpânit de învăţăturile sacre primite în provincie, Cve ţi 
David, cei doi îngeri păzitori, i se iveau în faţă la cel mai mic 
gând rău, şi-i aminteau de nădejdile puse într-însul, de 


fericirea pe care era dator să i-o dăruiască maică-şi, 
precum şi de tot ceea ce aşteptau ei de la geniul său. 
Dimineţile şi le petrecea la Biblioteca Sfânta Genoveva, 
studiind istoria. De la primele cercetări descoperise erori 
grave în romanul său Arcaşul lui Carol al IX-lea. De cum se 
închidea biblioteca, se întorcea în cămăruţa lui umedă şi 
rece şi se apuca să-şi refacă lucrarea, tot adăugând sau 
scoțând capitole întregi. 

După ce mânca la Flicoteaux, se ducea în pasajul du 
Commerce, citea în cabinetul literar al lui Blosse operele 
literaturii contemporane, ziarele, revistele, volumele de 
poezii, spre a se pune în curent cu mişcarea intelectuală, şi 
se întorcea la hotelul său către miezul nopţii, fără să fi 
consumat lemne şi lumină. Lecturile acestea îi schimbau 
într-atâta ideile, încât îşi reciti şi culegerea de sonete 
despre flori, scumpele sale Margarete, şi le prelucră atât de 
mult, încât nu mai păstră nici o sută de versuri din cele 
vechi. În felul acesta, Lucien ducea viaţa nevinovată şi 
curată a copiilor săraci din provincie, cărora li se pare că la 
Flicoteaux este lux când îl compară cu traiul lor din casa 
părintească, socotesc că se recreează plimbându-se agale 
pe aleile grădinii Luxembourg, uitându-se la femeile 
frumoase pieziş şi cu inima zvâcnind, nu ies din cartier şi se 
închină cu sfinţenie muncii, cu gândul numai la viitorul lor. 
Dar Lucien, născut poet, pradă uşoară a dorințelor sale, se 
văzu slab în faţa ademenitoarelor afişe de spectacole. Deşi 
se ducea numai la galerie, Theâtre-Franqais135, Vaudeville, 
Varietes, Opera-Comique136 îl uşurară de vreo şaizeci de 
franci. Ce student se putea împotrivi fericirii de a-l vedea pe 
Talmă în rolurile pe care le-a făcut celebre? Teatrul, această 
dragoste dintâi a tuturor sufletelor de poet, îl vrăji şi pe 
Lucien. Actorii şi actrițele i se păreau personaje 
impunătoare; nu credea că ar fi cu putinţă să pătrundă în 
culise, ca să-i vadă în viaţa de toate zilele. Aceşti autori ai 
bucuriilor lui erau, pentru el, fiinţe miraculoase de care 
jurnalele se ocupau ca şi de marile interese de stat. Să fii 


autor dramatic, să fii jucat, ce vis minunat! Visul acesta, 
câţiva îndrăzneţi, ca de pildă Casimir Delavigne137, şi-l 
înfăptuiau! Gândurile, clipele de încredere în sine, urmate 
de deznădejde, îl frământară pe Lucien şi-l ţinură pe calea 
sfântă a muncii şi a economiei, cu toate răbufnirile mute ale 
unor dorinţe fanatice. Dintr-un exces de cuminţenie, îşi 
interzisese să mai pătrundă la Palais-Royal, loc de perdiţie 
unde, într-o singură zi, cheltuise cincizeci de franci la 
restaurantul Very şi aproape cinci sute de franci pe haine. 
De aceea, când se supunea ispitei de a-i vedea pe Fleury, pe 
Talmă, pe cei doi Baptiste sau pe Michot138, nu intra decât 
în galeria întunecoasă unde se făcea coadă de la cinci şi 
jumătate dimineaţa şi unde întârziaţii erau siliţi să 
plătească cincizeci de centime pentru un loc mizerabil. 
Deseori, după ce stătuseră acolo două ceasuri, vorbele: Nu 
mai sunt bilete! răsunau în urechea atâtor studenţi necăjiţi. 
După spectacol, Lucien se întorcea cu ochii în pământ, 
neuitându-se nici în dreapta, nici în stânga, pe străzile la 
ora aceea pline de ispite vii. Poate că avu şi el câteodată 
vreuna dintre aventurile acelea grozav de simple, dar care 
iau un loc nespus de însemnat în tinerele imaginaţii 
sfielnice. Spăimântat de scăderea capitalului, într-o zi în 
care îşi număra gologanii, pe Lucien îl trecură fiori reci 
gândindu-se că va trebui să-şi caute un editor sau vreo 
muncă plătită. Tânărul ziarist, din care îşi făcuse un prieten, 
nu mai dădea pe la Flicoteaux. Lucien pândea vreo 
întâmplare fericită care nu mai venea. La Paris nu există 
întâmplări fericite decât pentru oamenii cu multe relaţii; cu 
cât numărul relaţiilor se măreşte, cu atât cresc şi şansele 
succesului în orice domeniu, şi chiar hazardul trece de 
partea rândurilor îngroşate. Lucien, în care mai stăruia 
ceva din prudenţa oamenilor din provincie, nu vru să 
aştepte chiar până în clipa când nu-i vor mai rămâne decât 
câţiva gologani: se hotări deci să dea piept cu editorii. 
Într-o dimineaţă rece de septembrie, porni pe strada de la 
Harpe cu cele două manuscrise sub braţ. Merse până la 


cheiul des Augustins, se plimbă de-a lungul trotuarului, 
uitându-se când la apa Senei, când la vitrinele librăriilor, de 
parcă un geniu bun îl povăţuia să se arunce mai bine în apă 
decât să se apuce de literatură. După şovăieli sfâşietoare, 
după o cercetare amănunţită a figurilor mai mult sau mai 
puţin duioase, deschise, posomorâte, vesele sau triste pe 
care le zărea prin geam sau în pragul uşilor, dădu peste o 
prăvălie în dreptul căreia nişte băieţi grăbiţi împachetau 
cărţi. Se făceau expediţii, iar pereţii erau acoperiţi de afişe 
ca: 

DE VÂNZARE: 

SOLITARUL, de vicontele d'Arlincourt139, ediţia a treia. 

LEONIDE, de Victor Ducange140; cinci volume în 12, 
tipărite pe hârtie de lux. Preţul 12 franci. 

INDUCŢIUNI MORALE, de Keratry141 

— Ce fericiţi sunt ăştia! exclamă Lucien. 

Afişul, creaţie nouă şi originală a faimosului Ladvocat142, 
înflorea pe atunci, pentru întâia oară, pe toate zidurile. În 
scurt timp Parisul fu împestriţat de imitatorii acestui 
procedeu de anunţuri, sursă a unui nou venit public. În cele 
din urmă, cu inima strânsă, Lucien, cândva atât de celebru 
la Angouleme, iar la Paris atât de neînsemnat, se strecură 
pe lângă case şi-şi adună tot curajul ca să intre în prăvălia 
plină de vânzători, de clienţi, de editori... „Şi poate şi de 
autori!” gândi Lucien. 

— Aş vrea să vorbesc cu domnul Vidal sau cu domnul 
Porchon, îi zise el unui vânzător. 

Citise pe firmă, cu litere mari: VIDAL şi PORCHON, librari 
comisionari pentru Franţa şi străinătate. 

— Amândoi au treabă acum, îi răspunse un vânzător în 
treacăt. 

— O s-aştepi. 

Îl lăsară pe poet în prăvălie, unde stătu două ceasuri 
privind titlurile, deschizând cărţile, citind câte o pagină pe 
ici, pe colo. Până la urmă, Lucien se rezemă cu umărul de 


un geamlăc cu perdeluţe verzi, îndărătul căruia bănui că se 
afla sau Vidal sau Porchon, şi auzi conversaţia următoare: 

— Vreţi să-mi cumpăraţi cinci sute de exemplare? Vi le 
trec atunci la cinci franci cu rabatul respectiv. 

— La ce preţ revin în cazul ăsta? 

— Cu optzeci de centime mai puţin. 

— La patru franci douăzeci? întrebă Vidal sau Porchon pe 
cel care îşi oferea cărţile. 

— Da, răspunse vânzătorul. 

— O trecem în cont? întrebă cumpărătorul. 

— Şmechere! şi m-ai deconta peste optsprezece luni, în 
poliţe pe un an? 

— Nu, decontate imediat, răspunse Vidal sau Porchon. 

— Pe ce termen, nouă luni? îl întrebă pe librar editorul sau 
autorul care oferea desigur o carte. 

— Nu, domnul meu, pe un an, răspunse unul dintre cei doi 
librari-comisionari. 

Se făcu o clipă tăcere. 

— Mă omorâţi! exclamă necunoscutul. 

— Dar parcă noi o să plasăm într-un an cinci sute de 
exemplare din Leonide? îi răspunse librarul-comisionar 
editorului lui Victor Ducange. Dacă s-ar vinde cărţile după 
cum ar voi editorii, am fi milionari, scumpe maestre; dar ele 
se vând după cum vrea publicul. Romanele lui Walter Scott 
se desfac cu un franc volumul şi dumneata vrei să vând 
cărţile dumitale mai scump? Dacă vrei să-ţi lansez romanul 
ăsta, fă-mi şi mie avantaje. Vidal! 

Un omuleţ gras se depărtă de casa de bani şi se apropie 
de ei, cu un toc pe după ureche. 

— Ultima dată când ai fost în provincie, câţi Ducange ai 
plasat? îl întrebă Porchon. 

— Două sute din Moşneagul din Calais; însă am fost nevoit, 
ca să le plasez pe astea, să depreciez în schimb alte două 
lucrări la care aveam o remiză mai mică, şi care au ajuns 
privighetori. 


Mai târziu Lucien avea să afle că porecla de privighetoare 
se dă de către librari cărţilor rămase cocoţate pe veci în 
rafturi, prin fundul prăvăliilor. 

— De altminteri, reluă Vidal, ştii că Picard pregăteşte nişte 
romane143. Ni le dă cu douăzeci la sută rabat, ca să avem 
grijă să aibă succes. 

— Bine, fie, pe un an, răspunse jalnic editorul fulgerat de 
vorbele din urmă ale lui Vidal către Porchon. 

— S-a făcut târgul? îl întrebă lămurit Porchon pe 
necunoscut. 

— Da. 

Editorul ieşi. Lucien îl auzi pe Porchon zicându-i lui Vidal: 

— Ni se ceruseră trei sute de exemplare până acum, o să-i 
prelungim decontarea, o să vindem Leonide cu cinci franci 
bucata, o să ni-l decontăm în şase luni, şi... 

— Şi, zise Vidal, am câştigat o mie cinci sute de franci. 

— Am văzut eu că o duce greu. 

— Se duce la fund! îi plăteşte lui Ducange patru mii de 
franci pe două mii de exemplare. 

Lucien îl opri pe Vidal în uşa acelei mici încăperi. 

— Domnilor, le spuse el celor doi asociaţi, am onoarea să 
vă salut. 

Librarii de-abia îl salutară. 

— Sunt autorul unui roman inspirat din istoria Franţei, în 
genul lui Walter Scott, şi care e intitulat Arcaşul lui Carol al 
IX-lea; vi-l ofer spre cumpărare. 

Porchon aruncă înspre Lucien o privire rece, punându-şi 
pana pe pupitru. lar Vidai se uită la autor cu răutate, 
răspunzându-i: 

— Domnule, noi nu suntem librari-editori, ci librari- 
comisionari. Când tipărim cărţi pe contul nostru, nu facem 
asta decât cu nume lansate. De altfel, nu cumpărăm decât 
cărţi serioase, lucrări istorice sau rezumate. 

— Păi, cartea mea e foarte serioasă, descrie sub adevărata 
ei lumină lupta dintre catolici, care ţineau cu guvernarea 
absolută, şi protestanți, care voiau să instaureze republica. 


— Domnu' Vidal! strigă un băiat de prăvălie. 

Vidal o şterse. 

— Eu nu spun de cartea dumitale că n-o fi o capodoperă, 
reluă Porchon făcând un gest destul de nepoliticos, însă noi 
nu lucrăm decât cu cărţi gata tipărite. Du-te dumneata la 
cei care cumpără manuscrise, la moş Doguereau de pildă, 
în strada du Cog, lângă Luvru, el se ocupă cu romane. Dacă 
spuneai mai devreme, te prezentam lui Pollet, concurentul 
lui Doguereau şi al editorilor de la Galeries-de-Bois. 

— Am şi o culegere de poezii... 

— Domnu' Porchon! strigă cineva. 

— Poezii, exclamă Porchon înfuriat. Aşa dobitoc mă crezi? 
adăugă el râzându-i în nas şi dispărând în fundul prăvăliei. 

Lucien trecu Pont-Neuf în prada a mii de gânduri. Din câte 
înţelesese el din limbajul lor comercial, se putuse convinge 
că, pentru librarii aceştia, cărţile erau ca zarzavatul pentru 
zarzavagii, o marfă de vândut scump şi de cumpărat ieftin. 

„M-am înşelat”, îşi zise el, impresionat totuşi de aspectul 
brutal şi negustoresc pe care îl lua literatura. 

Dădu în strada du Coq peste o prăvălioară modestă, 
deasupra căreia erau scrise cu litere galbene pe fond verde 
aceste cuvinte: DOGUEREAU, EDITOR. Îşi aduse aminte că 
le mai văzuse şi în josul copertei mai multor romane pe care 
le citise în cabinetul literar al lui Blosse. Intră înăuntru cu 
acel neastâmpăr lăuntric ce i-l pricinuieşte tuturor 
oamenilor cu imaginaţie siguranţa unei lupte. În prăvălie 
găsi un moşneag ciudat, una dintre figurile originale de 
editori din timpul imperiului. Doguereau purta un frac 
negru cu cozile pătrate, pe când moda de-atunci cerea să 
fie ascuţite. Avea o vestă de stofă proastă, în carouri de 
felurite culori, din care spânzurau, în dreptul buzunarului, 
un lanţ de nichel şi o cheie de aramă, ce se legănau peste 
pantalonul negru, foarte larg. Ceasul trebuie să fi fost cam 
cât o ceapă. Costumul era completat de nişte ciorapi 
încreţiţi, de culoarea fierului, şi de nişte pantofi cu 
catarame de argint. Bătrânul era în capul gol; avea capul 


împodobit de păr cărunt şi pieptănat destul de poetic. Moş 
Doguereau, cum îi zicea Porchon, avea ceva dintr-un 
profesor de literatură şi ceva de negustor prin fracul, 
pantalonii şi pantofii cu catarame de argint, prin vestă, ceas 
şi ciorapii pestriţi. Nici figura nu dezminţea această ciudată 
alianţă; avea înfăţişarea profesorală, dogmatică, şi faţa 
suptă a dascălului, dar şi ochii vioi, gura bănuitoare şi 
neliniştea ascunsă a editorului. 

— Domnul Doguereau? întrebă Lucien. 

— Da, domnule... 

— Sunt autorul unui roman, spuse Lucien. 

— Eşti prea tânăr, zise librarul. 

— Vârsta n-are nici un amestec aici. 

— E drept, răspunse bătrânul librar luând manuscrisul. 
Aha! Arcaşul lui Carol al IX-lea, un titlu bun. Hai, tinere, ia 
povesteşte-mi şi mie, în două vorbe, subiectul romanului 
dumitale. 

— Domnule, e o operă istorică în genul lui Walter Scott, în 
care caracterul luptei dintre protestanți şi catolici e 
înfăţişat ca un conflict între două forme de guvernământ şi 
în care tronul era foarte ameninţat. Eu am luat partea 
catolicilor. 

— Dar ştii că eşti plin de idei, tinere! Bine, îţi voi citi 
lucrarea, îţi făgăduiesc. Mi-ar fi plăcut mai mult un roman 
în genul doamnei Radcliffe144; însă, dacă eşti muncitor, 
dacă ai puţin stil, compoziţie, idei, arta punerii în scenă, nu 
cer altceva decât să-ţi fiu de folos. Noi, doară, ce căutăm?... 
manuscrise bune. 

— Când aş putea să vin după rezultat? 

— Diseară mă duc la ţară şi mă întorc poimâine. Până 
atunci îţi citesc lucrarea şi, dacă îmi convine, am putea să 
ne înţelegem chiar în ziua aceea. 

Lucien, văzându-l atât de cumsecade, avu nefericita idee 
de a scoate şi manuscrisul Margaretelor. 

— Am făcut şi nişte poezii... 


— Aha, vasăzică eşti poet; nu-mi mai trebuie romanul 
dumitale, zise bătrânul întinzându-i manuscrisul. 
Versificatorii dau greş când vor să facă proză. În proză nu 
merge cu umpluturi, trebuie să spui neapărat ceva. 

— Păi, domnule, şi Walter Scott a făcut versuri.!. 

— E drept, răspunse Doguereau, care se îmblânzi ghicind 
sărăcia tânărului şi păstră manuscrisul. Unde stai? O să vin 
să te văd. 

Lucien îi dădu adresa, nebănuindu-i moşneagului nici un 
gând ascuns; habar n-avea el că editorul era din şcoala 
veche, de pe vremea când editorii doreau să-i ţină, în câte 
un pod şi încuiaţi cu cheia, pe Voltaire sau pe Montesquieu 
lihniţi de foame. 

— Drumul meu spre casă trece prin Cartierul Latin, îi 
spuse bătrânul editor după ce-i citi adresa. 

„Ce om de treabă!” gândea Lucien salutându-l pe editor. 
Am nimerit la un prieten al tineretului, la un cunoscător 
care se pricepe. Aşa om, mai zic şi eu! Cum îi spuneam şi lui 
David: „La Paris, talentul îşi croieşte cu uşurinţă drum”. 

Lucien se întoarse acasă fericit şi uşor ca un fulg, visând 
gloria. Uitând cu totul de sinistrele vorbe auzite în biroul lui 
Vidai şi Porchon, se vedea bogat, cu cel puţin o mie două 
sute de franci. O mie două sute de franci însemnau un an de 
stat la Paris, în care timp va pregăti alte lucrări. Ce de 
planuri clădite pe speranţa asta! Ce de visuri plăcute 
văzându-şi existenţa întemeiată pe muncă! îşi păşi o casă, 
un rost, mai-mai să facă şi câteva cumpărături! îşi amăgi 
nerăbdarea doar cu unele lecturi în cabinetul lui Blosse. 
Peste două zile, bătrânul Doguereau, surprins de stilul pe 
care-l vădea Lucien în prima lui operă, încântat de vigoarea 
caracterelor cerută de epoca în care se petrecea drama, 
impresionat de avântul imaginaţiei cu care un autor tânăr 
îşi conturează totdeauna prima lui plăsmuire (nu prea era 
moş Doguereau obişnuit cu aşa ceva!), se îndreptă spre 
casa în care locuia Walter Scott-ul în faşă. Era hotărât să 
plătească o mie de franci pe proprietatea deplină a 


Arcaşului lui Carol al IX-lea şi să-l lege pe Lucien printr-un 
contract pentru mai multe lucrări. Văzând însă clădirea, 
bătrânul vulpoi se răzgândi. „Un tânăr care locuieşte aici 
are numai gusturi modeste, îi place învăţătura, munca; nu 
pot să-i dau decât opt sute de franci.” 


Gazda, pe care o întrebă de domnul Lucien de Rubempre, 
îi răspunse: 

— La al patrulea! 

Editorul, ridicând capul, nu zări deasupra etajului al 
patrulea decât cerul. „Tânărul acesta, gândi el, e băiat 
frumos, ba chiar foarte frumos; dacă o să câştige prea mulţi 
bani, o să se apuce de chefuri, n-o să mai lucreze. În 
interesul nostru comun, îi voi oferi şase sute de franci; însă 
în bani, nu în poliţe.” Sui scara, ciocăni la uşa lui Lucien, 
care veni să deschidă. Camera era de o sărăcie 
deznădăjduitoare. Pe masă se aflau o cană cu lapte şi o 
chiflă de zece centime. Sărăcia asta a geniului îl izbi pe 
moşneag. 

„E bine să-şi păstreze, gândi el, obiceiurile astea simple, 
hrana uşoară, dorinţe modeste.” 

— Îmi face plăcere că te văd, îi zise el lui Lucien. Aşa trăia 
şi Jean-Jacques, cu care semeni mult. În astfel de locuinţe 
arde focul geniului şi se înfiripă operele de valoare. Aşa ar 
trebui să trăiască toţi oamenii de litere, în loc să facă 
chefuri prin restaurante, prin cafenele, unde irosesc timpul 
şi talentul lor, odată cu banii noştri. 

Se aşeză pe un scaun. 

— Tinere, romanul dumitale nu e rău. Am fost şi eu 
profesor de literatură, cunosc şi eu istoria Franţei; am găsit 
în el lucruri foarte bune. Eşti un tânăr de viitor. 

— Adevărat, domnule? 

— Da, îţi spun; o să facem treabă bună împreună, îţi 
cumpăr romanul... 

Lucien se lumină la faţă, tremurând de bucurie; avea să 
intre în lumea literară, să fie şi dânsul tipărit. 

— Ţi-l cumpăr cu patru sute de franci, spuse Doguereau cu 
un glas mieros şi privindu-l pe Lucien ca şi cum i-ar fi făcut 
un mare hatâr. 

— Volumul? zise Lucien. 

— Romanul, spuse Doguereau fără să se mire de uimirea 
lui Lucien. Dar, ştii, adăugă el, bani peşin. Dumneata te 


angajezi să-mi faci două pe an, timp de şase ani. Dacă 
primul se epuizează în şase luni, ţi le plătesc pe 
următoarele cu şase sute de franci. Aşa că îţi revine, cu câte 
două pe an, o sută de franci pe lună, vei avea viaţa 
asigurată, vei fi fericit. Am autori pe care nu-i plătesc decât 
cu trei sute de franci de roman. Pentru o traducere din 
englezeşte dau două sute de franci. Altădată, ăsta ar fi fost 
un preţ nemaipomenit. 

— Domnule, n-o să putem cădea la învoială, te rog să-mi 
dai manuscrisul înapoi, zise Lucien îngheţat. 

— Poftim, ia-l, spuse bătrânul librar. Nu te pricepi în 
afaceri, tinere. Când publică întâiul roman al unui autor, un 
editor riscă o mie şase sute de franci cu tiparul şi hârtia. E 
mai uşor de scris un roman decât să faci rost de suma asta. 
Am acasă o sută de romane în manuscris, dar n-am o sută 
şaizeci de mii de franci în casa de bani. Din păcate, n-am 
câştigat suma asta în toţi cei douăzeci de ani de când sunt 
editor. Nu se face avere tipărind romane. Vidal şi Porchon 
nu ni le cumpără decât în condiţii din zi în zi mai grele 
pentru noi. Pentru un lucru la care dumneata nu-ţi pierzi 
decât vremea, eu trebuie să pun la bătaie două mii de 
franci. Dacă am făcut o socoteală greşită (căci habent ma 
fata libelli145), eu pierd două mii de franci, pe când 
dumneata n-ai decât să scrii o odă contra prostiei publice. 
După ce ai să cântăreşti mai bine ceea ce am avut cinstea 
să-ţi spun, te vei întoarce la mine. 'Le vei întoarce la mine, 
repetă editorul mai apăsat, ca răspuns la un gest plin de 
mândrie al lui Lucien. Nu numai că nu vei găsi un editor 
care să rişte două mii de franci pentru un tânăr necunoscut, 
dar nu vei găsi nici măcar un băiat de prăvălie care să vrea 
să-ţi citească mâzgăleala. Eu, care am citit-o, aş putea să-ţi 
arăt câteva greşeli de limbă. (Şi bătrânul îi înşiră mai multe 
greşeli, care pe Lucien îl umiliră.) Când ne vom revedea, vei 
fi pierdut o sută de franci, adăugă editorul; căci atunci n-o 
să-ţi mai dau decât trei sute. 

Se ridică în picioare, salută, dar în prag mai zise: 


— Dacă n-ai avea talent, viitor, dacă eu nu te-aş interesa 
de tinerii studioşi, nu ţi-aş fi propus condiţii aşa de 
avantajoase. O sută de franci pe lună! Gândeşte-te. La urma 
urmelor, un roman într-un sertar nu-i tocmai ca un cal în 
grajd: nu-ţi mănâncă pâinea, dar, ca să fim drepţi, nici nu ţi- 
o dă! 

Lucien îşi luă manuscrisul şi-l trânti de pământ, strigând: 

— Mai bine îl pun pe foc! 

— Ai o minte de poet, zise bătrânul. 

Lucien înfulecă la repezeală chifla, îşi sorbi laptele şi 
cobori. În odaia lui n-avea destul loc, s-ar fi învârtit ca leul 
în cuşca din Grădina Botanică. La Biblioteca Sfânta 
Genoveva, spre care se îndrepta acum, zărise de fiecare 
dată, în acelaşi colţ, un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de 
ani, care lucra cu acea stăruitoare sârguinţă ce nu se lasă 
distrasă sau tulburată şi după oare se recunosc adevărații 
truditori ai literaturii. Tânărul venea acolo, pesemne de 
multă vreme, căci funcţionarii şi chiar bibliotecarul îi făceau 
diferite favoruri, de pildă îi dădeau cărţi acasă, pe care 
necunoscutul studios le aducea înapoi a doua zi. Lucien 
recunoştea în el un frate de lipsuri şi de năzuinţe. Scund, 
slab şi palid, cărturarul acesta ascundea o frunte înaltă sub 
un păr negru şi lung, cam neîngrijit; avea mâini frumoase, 
atrăgea privirea printr-o oarecare asemănare cu portretul 
lui Bonaparte, gravat după Robert Lefebvre146. Gravura 
aceasta e un întreg poem de melancolie arzătoare, de 
ambiţie stăpânită, de muncă tăinuită. Cercetaţi-o bine! Veţi 
găsi acolo geniu şi discreţie, agerime şi măreție. Ochii au 
vioiciunea ochilor de femeie. Privirea e lacomă de spaţiu şi 
dornică de greutăţi de învins. Chiar dacă numele lui 
Bonaparte n-ar fi scris dedesubt, portretul tot v-ar atrage 
privirea. Tânărul care întruchipa această gravură purta de 
obicei pantalonii prinşi pe sub ghete cu tălpi groase, o 
redingotă de stofă proastă, o cravată neagră, o vestă de 
postav cenuşiu spicat cu alb, închisă până la gât, şi o pălărie 
ieftină. Dispreţul lui pentru orice podoabă de prisos era 


vădit. Pe misteriosul necunoscut, însemnat cu pecetea pe 
care geniul o pune pe fruntea robilor săi, Lucien îl 
reîntâlnea la Flicoteaux, fiind cel mai asiduu dintre clienţii 
credincioşi; mânca numai ca să se menţină în viaţă, fără să 
dea vreo atenţie alimentelor, cu care părea să se fi deprins, 
şi bea numai apă. Fie la bibliotecă, fie la Flicoteaux, se 
purta pretutindeni cu un fel de demnitate care îşi avea, de 
bună seamă, obârşia în conştiinţa unei vieţi închinate unui 
ţel măreț şi care te oprea să te apropii Uşor de dânsul. 
Privirea îi era gânditoare. Înclinarea spre meditaţie i se 
citea pe fruntea nobil tăiată. Ochii negri şi ageri, foarte 
pătrunzători, trădau obiceiul de a sfredeli până în adâncul 
lucrurilor. Simplu în gesturi, avea o ţinută gravă. Lucien, 
fără voia lui, simţise respect pentru dânsul. De mai multe 
ori până atunci, şi unul şi altul se priviseră ca pentru a-şi 
vorbi la intrarea ori la ieşirea din bibliotecă sau din 
restaurant, dar niciunul, nici altul nu îndrăzniseră. Tânărul 
acesta tăcut se aşeza totdeauna tocmai în fundul sălii, în 
partea opusă pieţei Sorbonei. Lucien nu se putuse 
împrieteni aşadar cu el, deşi se simţea atras spre tânărul 
studios în care se vădeau semnele superiorității. Şi unul şi 
celălalt, aşa după cum recunoscură mai târziu, erau două 
firi feciorelnice şi sfioase, bănuite de toate temerile ale 
căror emoţii sunt însă îngrădite de oamenii singuratici. Fără 
neaşteptata lor întâlnire în clipa în care lui Lucien i se 
întâmplase marea nenorocire, poate că niciodată n-ar fi 
făcut cunoştinţă. Dar luând-o pe strada des Gres, Lucien îl 
zări pe tânărul necunoscut care se întorcea de la Biblioteca 
Sfânta Genoveva. 

— Biblioteca e închisă, domnule, nu ştiu din ce cauză, îi 
zise el. 

În clipa aceea, lui Lucien îi dădură lacrimile; îi mulţumi 
necunoscutului cu un gest din cele care spun mai mult 
decât vorbele şi care, de la tânăr la tânăr, dezleagă îndată 
inimile. Amândoi coborâră împreună strada des Gres, 
îndreptându-se către strada de la Harpe. 


— Mă duc atunci să mă plimb prin Luxembourg, spuse 
Lucien. Când ai apucat să ieşi din casă, e greu să te mai 
întorci la lucru. 

— Da, pierzi şirul ideilor, reluă necunoscutul. Dar pari 
necâjit, domnul meu? 

— Mi s-a întâmplat ceva foarte neplăcut, răspunse Lucien. 

Îi povesti vizita făcută pe chei, apoi la bătrânul editor, 
precum şi propunerile acestuia; după aceea se prezentă şi-i 
zugrăvi în câteva cuvinte situaţia lui. De aproape o lună 
încoace, cheltuise şaizeci de franci ca să trăiască, treizeci 
de franci cu casa, douăzeci de franci cu spectacolele, zece 
franci cu cabinetul literar, în total o sută douăzeci de franci; 
nu-i mai rămâneau acum decât o sută douăzeci de franci. 

— Domnul meu, îi spuse necunoscutul, povestea dumitale 
e povestea mea şi a vreo mie - o mie două sute de tineri 
care, în fiecare an, vin din provincie La Paris. Noi nu 
suntem chiar cei mai nefericiţi. Vezi teatrul acesta? îi zise el 
arătându-i clădirea Od&onului. Într-o zi veni să locuiască, 
într-o casă din acelea care dau spre piaţă, un om de talent 
ce se bălăcise până atunci în adâncurile mizeriei; însurat, 
nenorocire în plus care nu ne-a lovit încă pe niciunul dintre 
noi doi, cu o femeie pe care o iubea; împovărat sau fericit, 
cum vrei s-o iei, cu doi copii; dator vândut, dar încrezător în 
para lui. Prezentă Odeon-ului o comedie în cinci acte; e 
primită, e trecută înaintea altora, actorii o repetă, iar 
directorul dă ghes repetiţiilor. Aceste cinci fericiri 
alcătuiesc cinci drame încă şi mai greii de realizat decât 
cinci acte de scris. Bietul autor, locuind într-un pod pe care- 
| poţi vedea de aici, îşi cheltuieşte ultimele economii ca să 
poată trăi cât timp se pregăteşte reprezentarea piesei, soţia 
îşi pune hainele amanet la muntele de pietate, familia 
întreagă nu mai mănâncă decât pâine. În ziua ultimei 
repetiţii, în ajunul reprezentaţiei, familia datora cincizeci de 
franci în cartier, la brutar, la lăptăreasă, la proprietar. 
Poetul îşi păstrase numai strictul necesar: un frac, o 
pereche de pantaloni, o vestă şi ghetele. Sigur de izbândă, 


se duce să-şi îmbrăţişeze soţia şi să-i dea de veste sfârşitul 
nenorocirilor. „În fine, nimic nu ne mai stă în cale!” exclamă 
el. „Ba da, mai e focul, zise soţia; priveşte: Odeon-ul 
arde147!” Da, domnule, Odeon-ul ardea. Aşa că nu te mai 
plânge. Dumneata ai haine, n-ai nici nevastă, nici copii, ai o 
sută douăzeci de franci în pungă şi nu datorezi nimănui 
nimic. Piesa a făcut mai târziu o sută cincizeci de 
reprezentații la teatrul Louvois. Regele i-a acordat 
autorului o pensie. Buffon a spus: geniul înseamnă răbdare. 
Răbdarea este într-adevăr ceea ce, la om, seamănă cel mai 
mult cu procedeul folosit de natură în înfăptuirile ei. Şi ce e 
arta? e natura concentrată. 

Cei doi tineri străbăteau aleile grădinii Luxembourg. 
Lucien află curând numele, devenit apoi celebru, al 
necunoscutului care se străduia să-l mângâie. Tânărul era 
Daniel d'Arthez, astăzi unul dintre cei mai renumiţi scriitori 
ai vremii noastre şi unul dintre rarii oameni care, după 
spusa unui poet, „îmbină frumuseţea talentului cu 
frumuseţea caracterului”. 

— Nu poţi ajunge om mare cu una, cu două, îi zise Daniel 
cu glasul lui blând. Geniul îşi stropeşte operele cu lacrimi. 
Talentul este o fiinţă morală care, ca toate fiinţele, are o 
copilărie supusă bolilor. Societatea respinge talentele 
necomplete, după cum natura înlătură fiinţele slabe sau rău 
alcătuite. Cine vrea să se ridice deasupra celorlalţi trebuie 
să se pregătească de luptă, să nu dea înapoi din faţa nici 
unei greutăţi. Un scriitor mare e un martir care nu va muri, 
asta e totul. Dumneata porţi pe frunte pecetea geniului, îi 
spuse d'Arthez lui Lucien cuprinzându-l într-o privire; dacă 
nu porţi în suflet voinţa, dacă n-ai răbdare îngerească, 
dacă, oricât te-ar depărta de ţintă ciudăţeniile sorții, nu 
reiei, ca broaştele țestoase, în orice ţară s-ar găsi, calea 
infinitului dumitale, după cum ele iau calea oceanului lor 
drag, renunţă chiar de astăzi. 

— Aşadar dumneata te aştepţi la suferinţe? întrebă Lucien. 


— La încercări de tot felul, la calomnie, la trădare, la 
nedreptate din partea rivalilor mei, la neobrăzarea, 
neîndurarea şi vicleniile negoţului, răspunse tânărul cu 
resemnare. Dacă opera ţi-e frumoasă, ce importanţă are că 
pierzi la început... 

— Vrei să mi-o citeşti şi să-mi spui părerea dumitale? 
întrebă Lucien. 

— Fie, zise d'Arthez. Locuiesc în strada des Quatre Vents, 
într-o casă în care unul dintre cele mai mari genii ale 
timpului nostru, un adevărat fenomen în ale ştiinţei, 
Desplein, cel mai bun chirurg cunoscut, şi-a îndurat întâiul 
martiriu, luptându-se la Paris cu întâile greutăţi ale vieţii şi 
ale gloriei. Amintirea aceasta îmi dă în fiecare seară doza 
de îmbărbătare de care am nevoie în fiecare dimineaţă. 
Stau în camera în care ela trăit adesea, ca şi Rousseau, cu 
pâine şi cireşi, dar fără Therese. Vino peste o oră. Mă vei 
găsi acolo. 

Cei doi poeţi se despărţiră strângându-şi mâinile cu 
nespusa căldură a prieteniilor melancolice. Lucien se duse 
după manuscris. Daniel d'Arthez se repezi să-şi pună ceasul 
amanet la muntele de pietate şi să poată astfel cumpăra un 
braţ de lemne, pentru ca noul său prieten să găsească în 
odaie cald, căci se lăsase frig afară. Lucien fu punctual; 
văzu mai întâi o casă mai puţin cuviincioasă ca a lui, cu o 
curte mohorâtă, în fundul căreia începea o scară 
întunecoasă. Camera lui Daniel d'Arthez, la etajul al 
cincilea, avea două ferestre păcătoase, între care era o 
bibliotecă de lemn înnegrit, plină de cărţi cartonate. Un pat 
desfundat de fier vopsit, asemeni paturilor de internat, o 
noptieră cumpărată de la vechituri şi două fotolii umplute 
cu câlţi ocupau fundul acestei încăperi cu zugrăveala 
înnegrită de fum şi de vreme. O masă lungă, plină de hârtii, 
era aşezată între cămin şi una dintre ferestre. În partea 
opusă căminului, era un dulap stricat, iar un covor ros 
acoperea toată podeaua. Luxul acesta nu îngăduia şi 
încălzirea. În faţa mesei, un fotoliu de birou, cu 


îmbrăcămintea tocită de întrebuințare, şi şase scaune 
şubrede împlineau mobilierul. Pe cămin, Lucien văzu un 
sfeşnic bătrânesc cu patru lumânări de ceară. Când Lucien 
îi ceru explicaţii cu privire la lumânări, întrucât în fiecare 
din obiectele celelalte recunoştea semnele unei mizerii 
aprige, d'Arthez îi răspunse că îi era cu neputinţă să sufere 
mirosul luminărilor proaste. Amănuntul acesta dovedea o 
mare gingăşie, o fermecătoare Sensibilitate. Lectura ţinu 
şapte ore. Daniel ascultă cu evlavie, fără să scoată un 
cuvânt sau să facă vreo observaţie, una dintre cele mai rare 
dovezi de bun-gust pe care le pot da scriitorii. 

— Ei, şi acum? îl întrebă Lucien pe Daniel, punând 
manuscrisul pe cămin. 

— Eşti pe drumul cel bun, răspunse măsurat tânărul; dar 
opera mai trebuie revăzută. Dacă nu vrei să fii maimuța lui 
Walter Scott, se cuvine să-ţi creezi un stil aparte. Dumneata 
l-ai imitat. Începi ca şi el, cu convorbiri lungi, ca să-ţi 
prezinţi personajele; şi abia după ce şi-au vorbit, aducă 
descrierea şi acţiunea. Antagonismul acesta, necesar 
operelor dramatice, lasă-l mai la urmă. Răstoarnă termenii 
problemei. Înlocuieşte vorbăria, minunată la Scott, dar fără 
culoare la dumneata, cu descrieri148 care se potrivesc atât 
de bine spiritului limbii noastre. La dumneata, dialogul să 
fie consecinţa aşteptată care să-ţi încununeze pregătirile. 
Intră de la început în acţiune. Apucă subiectul când de-a 
curmezişul, când de la coadă; într-un cuvânt, schimbă 
planurile, ca să nu fi mereu acelaşi. Vei face un lucru nou, 
folosindu-te, pentru istoria Franţei, de forma dramei 
dialogate a scoţianului. La Walter Scott nu întâlneşti 
pasiunea dragostei, el n-o cunoaşte, sau poate că nu-ie 
îngăduită de obiceiurile făţarnice ale ţării sale. Pentru el, 
femeia e numai datoria întruchipată, şi atât. Cu foarte rare 
excepţii, eroinele sale sunt absolut aceleaşi. Ele coboară 
toate din Clarisse Harlowe149; reducându-te pe toate la o 
singură idee, nu putea să scoată decât exemplare de acelaşi 
tip, variate doar printr-un colorit mai mult sau mai puţin 


viu. Femeia, prin pasiunea ei, pricinuieşte însă tulburări în 
societate. Pasiunea dă naştere unui număr infinit de 
întâmplări. Zugrăveşte deci pasiunile, vei dispune astfel de 
nişte resurse uriaşe, de care s-a lipsit marele geniu ca să 
poată fi citit în toate casele din pudica Anglie. În Franţa, vei 
găsi păcatele încântătoare şi obiceiurile fastuoase ale 
catolicismului de opus întunecatelor figuri ale calvinismului, 
în epoca cea mai pătimaşă a istoriei noastre. Fiecare 
domnie autentică, începând de la Carol cel Mare, va avea 
nevoie de cel puţin o lucrare, şi uneori chiar de patru-cinci, 
ca de pildă pentru Ludovic al XIV-lea, Henric al IV-lea sau 
Francisc I. Vei putea zugrăvi astfel o pitorească istorie a 
Franţei150, în care vei descrie şi costumele, mobilele, 
casele, interioarele, viaţa particulară, redând totodată şi 
spiritul epocii, în loc să povesteşti greoi fapte cunoscute. Vei 
găsi un mijloc de-a fi original, rectificând erorile populare 
ce îi desfigurează pe mai toţi regii noştri. Îndrăzneşte, în 
prima dumitale operă, să reabilitezi marea şi strălucita 
figură a Catherinei pe care ai sacrificat-o prejudecăţilor ce 
apasă încă asupra ea. În fine, zugrăveşte-l pe Carol al IX-lea 
aşa cum era, şi nu cum l-au prezentat scriitorii protestanți. 
După zece ani de stăruinţă, vei dobândi glorie şi avere. 

Se făcuse nouă seara. Lucian imită fapta viitorului său 
prieten oferindu-i o masă la Edon, unde cheltui doisprezece 
franci. În timpii mesei, Daniel îi încredinţă lui Lucien taina 
năzuinţelor şi studiilor sale. D'Arthez nu admitea că poate 
exista talent ieşit din comun fără să fie dublat şi de adânci 
cunoştinţe filosofice. În acel moment, el proceda la 
cercetarea tuturor comorilor filosofice din epocile antice şi 
moderne ca să şi le asimileze. Ca şi Molicre, voia să fie un 
filosof profund, înainte de a scrie comedii. Studia lumea 
scrisă şi lumea vie, gândirea şi faptele. Îşi făcuse prieteni 
câţiva savanţi naturalişti, medici tineri, scriitori politici şi 
artişti, un grup de oameni studioşi, serioşi, plini de viitor. 
Trăia din articole conştiincioase şi prost plătite, strecurate 
prin diferite dicţionare biografice, enciclopedice sau de 


ştiinţe naturale; nu scria decât atâta cât îi trebuia ca să 
trăiască şi ca să-şi poată vedea înainte de propriile lui 
preocupări. D'Arihez lucra la o operă de imaginaţie numai 
ca să poată studia resursele limbii. Cartea asta, încă 
neterminată, luată şi reluată după toane, o păstra pentru 
zilele negre. Era o operă psihologică de o înaltă ţinută, sub 
formă de roman. Cu toate că Daniel se destăinui cu 
modestie, lui Lucien îi păru uriaş. leşind de la restaurant, 
pe la unsprezece, Lucien simţea o prietenie fără margini 
pentru această virtute lipsită de emfază, pentru această fire 
sublimă ce se ignora. Poetul nu discută sfaturile lui Daniel, 
ci le urmă cu sfinţenie. Talentul acela minunat, maturizat de 
reflecţii şi de o critică solitară, originală, făcută pentru el şi 
nu pentru alţii, îi deschisese dintr-odată uşa celor mai 
măreţe palate ale fanteziei. Buzele provincialului fuseseră 
atinse de un tăciune aprins, iar vorbele studentului parizian 
găsiră, în creierul poetului din Angouleme, ogorul care-ţi 
aţtepta sămânţa. Lucien se apucă să-şi refacă opera. 

Fericit că a întâlnit în deşertul Parisului un suflet plin de 
sentimente generoase, în perfectă armonie cu ale sale, 
geniul provincial făcu ceea ce fac toţi tinerii însetaţi de 
prietenie: se ţinea scai de d'Arthez, îl lua de acasă ca să 
meargă împreună la bibliotecă, se plimba cu el prin grădina 
Luxembourg în zilele frumoase, îl însoțea seara până în 
odăiţa lui sărăcăcioasă, după ce luau masa la Flicoteaux, 
într-un cuvânt, se lipea de el cum se lipea fiecare soldat de 
vecinul său pe câmpiile îngheţate ale Rusiei. În primele zile 
ale cunoştinţei sale cu Daniel, Lucien observă cu durere că 
prezenţa lui îi stânjenea oarecum pe intimii casei. Discuţiile 
acestor fiinţe alese, despre care d'Arthez îi vorbea cu o 
înflăcărare reţinută, se mențineau într-o rezervă nepotrivită 
cu manifestările vădite ale marii lor prietenii. Lucien ieşea 
atunci pe tăcute, îndurerat de ostracismul în care era ţinut 
şi de curiozitatea ce i-o stârneau acei necunoscuţi. Toţi se 
strigau între ei pe numele lor de botez. Toţi purtau, ca şi 
d'Arthez, întipărită pe frunte, pecetea unui geniu deosebit. 


După tainice împotriviri, combătute, fără ştirea lui, de către 
Daniel, Lucien fu, în sfârşit, socotit vrednic să fie admis în 
acest cenaclu al marilor spirite. Abia pe urmă îi putu 
cunoaşte pe oamenii aceştia, legaţi prin aceleaşi năzuinţe 
ca şi prin seriozitatea preocupărilor lor intelectuale, şi care 
se întruneau în fiecare seară la d'Arthez. Toţi presimţeau în 
el un mare scriitor şi îl socoteau şeful lor de când 
pierduseră pe unul dintre spiritele cele mai extraordinare 
ale timpului, un geniu mistic, întâiul lor şef, care, din motive 
ce nu-şi au rostul de a fi povestite aici, se înapoiase la el în 
provincie şi despre care Lucien auzea deseori vorbindu-se 
sub numele de Louis. Se va înţelege lesne cât interes şi câtă 
curiozitate îi stârneau poetului nostru aceste personaje, 
când îi vom înşira aici numai pe aceia care, abia mai târziu, 
ca şi d'Arthez151, cuceriră gloria; fiindcă unii au murit 
între timp. 

Printre cei care mai trăiesc şi astăzi se număra Horace 
Bianchon, pe atunci intern de spital, ajuns apoi una dintre 
făcliile Şcolii medicale din Paris şi prea cunoscut acum 
pentru a mai fi nevoie să-i zugrăvim făptura sau să-i 
desluşim caracterul şi natura geniului. Venea apoi la rând 
Leon Giraud, filosoful profund, teoreticianul îndrăzneţ care 
răscoleşte toate sistemele, le judecă, le exprimă, le 
formulează şi le târăşte la picioarele idolului său, 
UMANITATEA; totdeauna mare, chiar şi în erorile sale, 
înnobilate de buna lui credinţă. Acest muncitor neobosit şi 
savant conştiincios este astăzi şeful unei şcoli morale şi 
politice, asupra căreia numai timpul îşi va spune cuvântul. 
Deşi convingerile lui l-au condus pe alte tărâmuri decât ale 
camarazilor săi, el le-a rămas totuşi amic fidel. 

Arta era reprezentată de Joseph Bridau152, unul dintre 
cei mai buni pictori ai şcolii celei tinere. Să nu fi fost 
chinuirile tainice la care e osândită o fire prea 
impresionabilă, Joseph, care de altminteri nu şi-a spus încă 
ultimul cuvânt, ar fi putut continua tradiţia marilor maeştri 
ai şcolii italiene, căci are desenul Romei şi culoarea 


Veneţiei; însă dragostea îl ucide, şi nu-i străpunge numai 
inima, ci şi creierul, îi strică viaţa şi-l scoate de pe făgaşul 
cel bun. După cum iubita lui de o zi îl face sau prea fericit 
sau prea nefericit, Joseph expune când schiţe în care 
culoarea acoperă desenul, când tablouri sfârşite sub povara 
unor dureri imaginare, în care s-a îngrijit atâta de desen, 
încât culoarea, pe care de altfel o stăpâneşte de minune, e 
neglijată, îşi dezamăgeşte mereu şi publicul, şi amicii. 
Hoffman153 ar fi fost încântat de îndrăznelile lui artistice, 
de capriciile şi fantezia lui. Când n-are nici un cusur, 
stârneşte admiraţia de care se îmbată, dar se sperie atunci 
când nu primeşte laude şi pentru operele ratate în care 
ochii sufletului său văd tot ceea ce pentru ceilalţi ochi 
lipseşte. Capricios la culme, prietenii l-au surprins uneori 
stricând un tablou desăvârşit ce lui i se părea prea chinuit. 

— E prea muncit, prea şcolăresc! zicea el. 

Original, şi uneori chiar sublim, se bucură de toate 
avantajele şi de toate nefericirile unei firi nervoase, la care 
perfecțiunea ajunge o boală. Spiritul lui e frate bun cu al lui 
Sterne154, dar fără grija acestuia pentru stil. Humorul în 
care îşi îmbracă gândirea este de o savoare neîntâlnită. Are 
darul vorbirii şi ştie iubit, dar cu toanele pe care le pune în 
sentimente ca şi în meşteşug. Era îndrăgit în cenaclu 
tocmai pentru ceea ce lumea burgheză numeşte defecte. 

În sfârşit, mai era Fulgence Ridall, unul dintre cei cu mai 
multă vervă comică dintre autorii vremii noastre, un poet 
nesinchisit de glorie, ca, re nu-i aruncă teatrului decât 
producţiile sale cele mai vulgare, şi păstrează numai în 
creierul său, pentru el şi pentru amici, cele mai frumoase 
scene; necerând de la public decât banii care să-i asigure 
independenţa şi nevoind să mai facă nimic de îndată ce l-a 
căpătat. Leneş şi fecund ca Rossini, silit, ca toţi marii poeţi 
comici, ca Molicre ţi ca Rablais, să privească lucrurile şi pe 
o faţă şi pe alta, era sceptic, ştia să râdă şi râdea de toate. 
Fulgence Ridal e un mare filosof practic. Cunoaşterea 
oamenilor, spiritul de observaţie, disprețul faţă de glorie pe 


care el o numeşte paradă nu i-au uscat sufletul. Pe cât e de 
activ pentru altul, pe atât e de nepăsător faţă de interesele 
lui; dacă se agită, o face numai pentru un prieten. Ca să nu- 
şi dezmintă înfăţişarea cu adevărat rabelaisiană, nu urăşte 
o masă bună, dar nici nu umblă după ea; e totodată 
melancolic şi vesel. Prietenii îi zic câinele regimentului, şi 
nimic nu-l caracterizează mai bine decât această poreclă. 
Alţi trei, cel puţin tot atât de deosebiți ca şi cei patru 
prieteni zugrăviți mai sus, aveau să piară pe rând: Meyraux 
mai întâi, care muri după ce stârnise faimoasa dispută 
dintre Cuyvier şi Geoffroy Saint-Hilaire155, grava problemă 
ce avea să împartă (lumea ştiinţifică între celle două genii 
egale, cu câteva luni înainte de moartea aceluia care era 
pentru o ştiinţă strictă, analistă şi împotriva panteismului, 
încă venerat în Germania. Meyraux era prietenul acelui 
Louis pe care o moarte prematură avea să-l răpească în 
curând lumii intelectuale. Acestor doi oameni, purtând 
amândoi semnul morţii, uitaţi amândoi astăzi cu toată 
vastitatea cunoştinţelor şi geniului lor, se cuvine să i-l 
alăturăm pe Michel Chrestien, republican înfocat, care visa 
federaţia Europei şi care, în 1830, jucă un mare rol în 
mişcarea morală a partizanilor lui Saint-Simon156. Om 
politic de forţa unui Saint-Just sau a unui Danton157, însă 
simplu şi blând ca o fecioară, plin de iluzii şi de iubire, 
înzestrat cu o voce care i-ar fi fermecat pe Mozart, pe 
Weber sau pe Rossini, cântând unele cântece de Beranger 
să-ţi îmbete inima de poezie, de dragoste ori de speranţă, 
Michel Chrestien, sărac ca Lucien, ca Daniel, ca toţi 
prietenii lui, îşi câştiga existenţa cu o nepăsare diogenică. 
Întocmea sumare la lucrările voluminoase, prospecte 
pentru librari, mut de altfel asupra concepţiilor sale cum e 
mut mormântul asupra secretului morţii. Acest vesel boem 
al inteligenţei, acest mare om de stat, care poate ar fi 
schimbat faţa lumii, muri în lupta de la schitul Saint- 
Merry158, ca un simplu soldat. Glonţul vreunui negustor 
ucise acolo una dintre făpturile cele mai alese care au trăit 


pe pământul Franţei. Michel Chrestien pieri pentru alte 
credinţe decât ale sale. Federaţia lui era cu mult mai 
primejdioasă pentru aristocrația europeană decât 
propaganda republicană; era mai raţională, mai puţin 
nebunească decât faimoasele idei de libertate nestăvilită 
proclamate de tinerii nesăbuiţi ce se pretind urmaşii 
Convenţiuniii, Acest nobil plebeu fu plâns de toţi aceia care 
îl cunoşteau; fiecare din ei se mai gândeşte încă, şi foarte 
des chiar, la acest mare om politic rămas necunoscut. 
Aceste nouă persoane alcătuiau un cenaclu în care, 
datorită preţuirii şi prieteniei, domnea pacea între ideile şi 
doctrinele cele mai potrivnice. Daniel d'Arthez, gentilom din 
Picardia, era monarhist dintr-o convingere egală cu aceea 
care-l făcea pe Miched Chrestien să susţină federalismul 
european. Fulgence Ridal râdea de doctrinele filosofice ale 
lui Leon Giraud care, la rându-i, îi prezicea lui d'Arthez 
sfârşitul creştinismului şi al familiei. Michel Chrestien, care 
credea în religia lui Crist, dumnezeiescul legiuitor al 
egalităţii, apăra nemurirea sufletului împotriva scalpelului 
lui Bianchon, analistul prin excelenţă. Cu toţii discutau fără 
să se certe. Erau lipsiţi de vanitate, neavând alt auditoriu 
decât ei înşişi. Îşi împărtăşeau rezultatele muncii lor şi-şi 
cereau sfaturi unul altuia cu buna-credinţă a tinereţii. Când 
era vorba de o problemă serioasă, adversarul îşi lăsa 
deoparte părerile şi intra în vederile prietenului ca să-l 
ajute astfel, fără părtinire, într-o chestiune sau într-o operă 
din afara preocupărilor sale. Aproape toţi erau blânzi şi 
îngăduitori, două calităţi care le dovedeau superioritatea. 
Invidia, această oribilă comoară a speranţelor noastre 
înşelate, a talentelor noastre avortate, a succeselor noastre 
ratate, a veleităţilor noastre rănite, le era necunoscută. Toţi 
mergeau, de altfel, pe drumuri diferite. De aceea, toţi aceia 
care, ca Lucien, fură admişi în societatea lor, se simțeau 
bine acolo. Adevăratul talent se poartă totdeauna ca un 
copil bun, naiv, sincer, necolţos; pentru el, epigrama n-are 
alt scop decât de a desfăta spiritul şi nu de a jigni vreodată 


amorul propriu. O dată risipită prima emoție pe care ţi-o 
dădea respectul faţă de ei, gustai nemărginite plăceri în 
tovărăşia acestor tineri de elită. Familiaritatea lor nu 
ştirbea nimic din valoarea oricăruia dintre ei, fiecare 
stimându-şi profund vecinul; în sfârşit, fiecare din ei, ştiind 
că oricând poate fi în situaţia de a da ajutor sau de a-l primi, 
accepta orice fără mofturi. Discuţiile, pline de farmec şi 
neobositoare, îmbrăţişau cele mai variate probleme. Uşoare 
ca săgețile, cuvintele pătrundeau cu repeziciune în miezul 
chestiunii. Sărăcia exterioară, alături de splendoarea 
bogățiilor intelectuale, producea un contrast ciudat. Acolo 
nimeni nu se gândea la realităţile vieţii decât pentru a le lua 
în râs. 

Într-o zi, când frigul venise cam prea de timpuriu, cinci din 
prietenii aceştia sosiră acasă la d'Arthez. Toţi avuseseră 
acelaşi gând, căci toţi aduceau sub palton câte un lemn, ca 
la mesele câmpeneşti la care, fiecare invitat trebuind să 
aducă ceva de mâncare, toată lumea vine cu plăcintă. Toţi 
înzestrați cu frumuseţea morală care se răsfrânge şi asupra 
formei şi care, tot atât cât şi muncile şi veghile, învăluie 
chipurile tinere într-o lumină cerească, înfăţişau trăsături 
oarecum zbuciumate, dar totodată ordonate şi purificate de 
curăţia vieţii lor şi de focul din gândire. Frunţile lor erau 
înalte, poetice. Ochii lor vii şi strălucitori exprimau o viaţă 
fără josnicii. Suferințele mizeriei, când se făceau simţite, 
erau suportate cu atâta veselie, împărtăşite cu atâta 
ardoare de toţi, încât nu alterau seninătatea caracteristică 
chipurilor acestor tineri încă feriţi de greşeli grave, care nu 
s-au umilit în niciuna dintre tranzacţiile laşe la care te 
împinge sărăcia anevoie suportată, dorinţa de a parveni 
fără a alege mijloacele sau uşuratica îngăduinţă cu care 
oamenii de litere primesc sau iartă trădările. Ceea ce face 
ca prieteniile să fie mereu trainice şi le sporeşte farmecul e 
un sentiment care lipseşte iubirii: siguranţa. Tinerii aceştia 
erau siguri de ei înşişi; duşmanul unuia era duşmanul 
tuturor şi oricare din ei şi-ar fi călcat în picioare cele mai 


urgente interese ca să dea ascultare sfintei solidarităţi a 
inimilor lor. Incapabili cu toţii de vreo (laşitate, puteau să 
opună un nu formidabil oricărei acuzaţii şi să se apere unii 
pe alţii cu deplină siguranţă. Egal de nobilii la suflet ca şi de 
o egală forţă în materie de sentimente, puteau gândi orice 
şi spune orice pe tărâmul ştiinţei şi aii inteligenţei; de aici, 
nevinovăția raporturilor lor, veselia din vorbele lor. Având 
siguranţa că se înţeleg unii pe alţii, îşi lăsau gândurile să 
rătăcească în voie; de aceea nu-şi ascundeau nimic între ei, 
ci îşi destăinuiau durerile şi bucuriile, gândeau şi sufereau 
cu inima deschisă. Gingăşiile încântătoare, care fac din 
fabula Cei doi prieteni1 59 o comoară pentru sufletele 
nobile, erau la ei obişnuite. Stricteţea în privinţa admiterii 
în cercul lor a unui nou membru se explică prin faptul că 
aveau o conştiinţă prea adâncă de măreţia şi fericirea lor, 
pentru a le tulbura lăsând să pătrundă printre ei elemente 
noi şi necunoscute. 

Uniunea aceasta de sentimente şi de interese dăinui fără 
nori sau zguduiri timp de douăzeci de ani. Numai moartea, 
care le răpi pe Louis Lambert, pe Meyrausx şi pe Michel 
Chrestien, putu rări rândurile acestei nobile pleiade. Când, 
în 1632, acesta din urmă muri, Horace Bianchon, Daniel 
d'Arthez, Leon Giratid, Joseph Bridau, Fulgence Ridal se 
duseră, neţinând seamă de primejdia demersului, să-i ridice 
trupul de la Saint-Merry, ca să-l îngroape, sub ochii 
încruntaţi ai politicienilor. Ei însoţiră, noaptea, rămăşiţele 
dragi lor până la cimitirul Pcre-Lachaise. Horace Bianchon 
învinse toate greutăţile ce se iviră în căile şi nu se dădu 
înapoi din faţa nici uneia; merse la miniştri destăinuindu-le 
vechea lui prietenie pentru federalistul decedat. Scena 
înmormântării s-a întipărit în amintirea puţinilor prieteni 
care îi asistară atunci pe cei cinci oameni celebri. În vreo 
plimbare prin cimitirul acesta elegant, veţi vedea un loc de 
veci pe care se ridică un mormânt năpădit de iarbă, cu o 
cruce de lemn purtând gravate cu litere roşii cele două 
nume: MICHEL CHRESTIEN. E singurul monument în acest 


stil. Cei cinci prieteni au socotit că amintirea omului simplu 
trebuia cinstită cu simplitate. 

În mansarda rece se făureau aşadar cale mai frumoase 
vise. Ca nişte fraţi adevăraţi, tinerii de acolo, la fel de 
pricepuţi în felurite domenii ale ştiinţei, se luminau unii pe 
alţii spunându-şi toate, chiar şi gândurile rele, toţi de o 
cultură imensă şi căliţi în focul mizeriei. De îndată ce aceste 
fiinţe alese îl primiră ca egal, Lucien întruchipă acolo Poezia 
şi Frumuseţea. Le citi sonete pe care ei le admirară. 1 se 
cerea un sonet, tot aşa după cum elîl ruga pe Michel 
Chrestien să-i cânte un cântec. În deşertul Parisului, Lucien 
află deci, în strada des Quatre-Vents, o oază. 

Pe la începutul lui octombrie, Lucien, după ce-şi cheltuise 
ultimul ban ca să-şi mai cumpere lemne de foc, rămase fără 
nici o leţcaie tocmai în toiul lucrului, adică tocmai când îşi 
corecta opera. Daniel d'Arthez ardea bulgări de pământ şi 
îndura eroic sărăcia: nu se plângea deloc, era ordonat ca o 
fată bătrână şi metodic ca un avar. Curajul lui îl stimula şi 
pe-al lui Lucien căruia, fiind nou intrat în cenaclu, îi venea 
foarte greu să le vorbească de greutăţile sale. Într-o 
dimineaţă, se duse până în strada du Cog, hotărât să-şi 
vândă Arcaşul lui Carol al IX-lea lui Doguereau, pe care însă 
nu-l găsi. 

Lucien nu-şi putea închipui cât de îngăduitoare sunt 
sufletele mari. Fiecare din prietenii săi înţelegea 
slăbiciunile la care sunt supuşi poeţii, sfârşeala ce cuprinde 
sufletul istovit de eforturile făcute în contemplarea naturii 
pe care au menirea de a o reproduce. Oamenii aceştia, tari 
în faţa necazurilor proprii, se înduioşau în faţa durerilor lui 
Lucien. Ghiciseră că nu mai are bani. Cenaclul încunună 
deci minunatele seri de discuţii, de meditații adânci, de 
poezii, de spovedanii, de cutreierări în zbor ale ținuturilor 
intelectului, ale viitorului naţiunilor, ale domeniilor istoriei, 
cu un gest care dovedeşte cât de puţin îşi înţelesese Lucien 
noii prieteni. 


— Lucien dragă, îi spuse Daniel, ieri n-ai venit să iei masa 
la Flicoteaux şi noi ştim pentru ce. 

Lucien nu-şi putu stăpâni lacrimile ce-l podidiră. 

— N-ai avut încredere în noi, îi zise Michel Chrestien. O să 
tragem o linie pe sobă şi când vom ajunge la zece... 

— Fiecare din noi, spuse Bianchon, am găsit câte ceva de 
lucru în plus: eu am îngrijit un bolnav bogat de-al lui 
Desplein; d'Arthez a scris un articol pentru Revista 
enciclopedică160; Chrestien a vrut să cânte într-o seară pe 
Champs-Elysees, cu o batistă întinsă pe jos şi între patru 
opaițe, dar a găsit apoi de făcut o broşură pentru cineva 
care ţine morţiş să ajungă om politic şi astfel, în schimbul a 
şase sute de franci, i-a compus ceva „gen Macchiavel”; Leon 
Giraud a împrumutat cincizeci de franci de la editor, Joseph 
şi-a vândut nişte schiţe, iar Fulgence şi-a jucat piesa 
duminică şi a avut sala plină. 

— Uite două sute de franci, zise Daniel, ia-i şi să nu te mai 
prindem că faci asta a doua oară. 

— Hei, doar n-o să ne săruţi acum, de parcă am fi făcut 
cine ştie ce! spuse Chrestien. 

Ca să înţelegem desfătările ce le gusta Lucien în sânul 
acestei enciclopedii vii de suflete îngereşti, de tineri dotați 
cu diferite originalităţi, după ştiinţa pe care fiecare o 
cultiva, va fi de ajuns să redăm răspunsurile primite a doua 
zi de Lucien la o scrisoare trimisă familiei, capodoperă de 
simţire, de gânduri bune, înfricoşător strigăt ce i-l smulsese 
amara-i nefericire: 

David Sechard către Lucien, Dragul meu Lucien, îţi trimit 
alături o poliţă pe nouăzeci de zile şi la ordinul tău, de două 
sute de franci. Vei putea s-o negociezi la domnul Metivier, 
negustor de hârtie, corespondentul nostru la Paris, în 
strada Serpente. Iubitul meu Lucien, n-avem absolut nici un 
ban. Nevastă-mea s-a apucat să conducă tipografia şi-şi face 
datoria cu o credinţă, cu o răbdare şi cu un spor care mă 
fac să binecuvântez cerul de a-mi fi dat de soţie un 
asemenea înger. Şi ea a înţeles că ne este imposibil să-ţi 


trimitem chiar cel mai mic ajutor. Însă, dragul meu, cred că 
mergi pe o cale atât de frumoasă, în tovărăşia unor suflete 
atât de marii şi de nobile, încât nu se poate să nu izbândeşti 
când eşti sprijinit de inteligenţele aproape dumnezeieşti ale 
domnilor d'Arthez, Michel Chrestien şi Leon Giraud, şi 
povăţuit de domnii Meyraux, Dianchon şi Ridal, pe care 
scrisoarea ta mi i-a făcut cunoscuţi. Fără ştirea Cvei, deci, 
ţi-am subscris poliţa pe care voi găsi eu un mijloc s-o plătesc 
la scadenţă. Să nu cumva să te abaţi din drum: e plin de 
greutăţi, dar te va duce la glorie. Aş fi în stare să îndur mai 
degrabă toate relele din lume decât să te ştiu căzut îN. Cine 
ştie ce mocirlă a Parisului, cum i-am văzut pe atâţia. 
Fereşte-te cu tot curajul de locurile rele, de oamenii răi, de 
palavragii şi de anumiţi oameni de litere pe care am învăţat 
să-i preţuiesc la justa lor valoare în timpul şederii mele la 
Paris. Într-un cuvânt, fii emulul vrednic al acelor suflete 
cereşti pe care le-am îndrăgit şi eu. Purtarea ta îşi va afla 
curând răsplata. Adio, scumpe frate, m-ai făcut fericit, căci 
nu mă aşteptam la atâta curaj din partea ta. 

David. 

Cve Sechard către Lucien, Dragul meu, scrisoarea ta ne-a 
făcut pe toţi să plângem. Să ştie şi inimile nobile spre care 
îngerul tău păzitor te-a călăuzit: o mumă, o biată soţie 
tânără se vor ruga Domnului în fiecare dimineaţă şi seară 
pentru dânşii; şi, dacă rugăciunile noastre fierbinţi se vor 
înălța până la tronul lui, ele vor dobândi de acolo binele 
vostru al tuturora. Da, scumpe frate, numele lor sunt 
întipărite în inima mea. Şi poate că într-o zi îi voi vedea şi 
eu. De-ar fi să fac pe jos tot drumul, voi veni să le 
mulţumesc pentru prietenia ce ţi-o arată, care a fost ca un 
balsam peste rănile mele. Aici, dragul meu, muncim ca nişte 
lucrători săraci. Soţul meu, omul acesta mare şi 
necunoscut, pe care îl iubesc cu fiecare zi ce trece tot mai 
mult aflând mereu noi bogății în sufletul lui, a început să nu 
se mai îngrijească de tipografie cum trebuie, şi ghicesc eu 
de ce: sărăcia ta, a noastră, a mamei îl doboară. Scumpul 


nostru David e chinuit ca Prometeu161 de un vultur ce nu-i 
mai dă pace. La el, bietul, nu se gândeşte, are încredere în 
noroc. 'Tot timpul şi-l petrece făcând experienţe asupra 
fabricării hârtiei; m-a rugat să văd eu de afaceri, iar el mă 
ajută atât cât poate. Din păcate, sunt însărcinată! Acest 
lucru, care altădată m-ar fi umplut de fericire, mă 
întristează în starea în care ne aflăm cu toţii. Biata mama 
parcă a întinerit: şi-a recăpătat puterile şi îngrijeşte iarăşi 
de bolnavi. Dacă n-ar fi grijile băneşti, am fi fericiţii 
Bătrânul Sechard nu vrea să-i dea feciorului nici o leţcaie; 
David s-a dus la el ca să împrumute ceva bani pentru tine, 
căci scrisoarea ta îl pusese pe jăratic. „Îl cunosc eu pe 
Lucien, o să-şi iasă din minţi şi o să facă prostii”, zicea. L-am 
mustrat cum se cuvenea. „Fratele meu să nu-şi cunoască 
datoria?... i-am răspuns. Lucien ştie că aş muri de durere.” 
Mama şi cu mine am amanetat câteva lucruri, David habar 
n-are; mama o să le scoată imediat ce ne va fi cu putinţă. 
Am adunat aşa vreo sută de franci, pe care ţi i-am trimis cu 
poşta. Dacă nu ţi-am răspuns la prima scrisoare, nu fi 
supărat pe mine. Eram cu toţii într-o situaţie atât de grea, 
încât eu lucram şi noaptea, ca un bărbat! Ah! nu mă ştiam 
atât de voinică! Doamna de Bargeton e o femeie fără inimă; 
era datoare, chiar dacă nu te mai iubea, să te ocrotească şi 
să te ajute, după ce te-a smuls din braţele noastre şi te-a 
aruncat în oceanul Parisului, unde e nevoie de mila 
domnului, ca să întâlneşti o prietenie adevărată printre 
valurile de oameni şi de interese. N-are de ce să-ţi pară râu 
după dânsa. Ţi-aş fi dorit alături o femeie devotată ca mine, 
dar acum, când ştiu că ai prieteni care îţi poartă de grijă ca 
şi noi, sunt liniştită. Desfăşoară-ţi aripile, geniul meu drag! 
Îţi vei fi gloria noastră, aşa cum eşti acum toată iubirea 
noastră. 

Cve. 

Scumpul meu copil, mie nu-mi mai rămâne decât să te 
binecuvântez după cele ce-ţi spune sora ta şi să te 
încredinţez că rugăciunile şi gândurile mele nu sunt pline, 


vai! decât de tine, în dauna celor pe care îi am lângă mine; 
pentru că sunt inimi în care absenţii au dreptate, aşa cum 
se întâmplă cu mama ta. 

În felul acesta „peste două zile, Lucien putu înapoia 
prietenilor săi împrumutul ce-i fusese oferit cu atâta dragă 
inimă. Niciodată poate, viaţa nu păru mai frumoasă, dar 
gestul său, pornit din amor propriu, nu scăpă privărilor 
pătrunzătoare ale amicilor şi delicatei lor sensibilităţi. 

— Parcă ţi-ar fi frică să ne datorezi ceva, exclamă 
Fulgence. 

— A! bucuria pe care o arată o socotesc gravă, zise Michel 
Chrestien, îmi confirmă observaţiile pe care le-am făcut: 
Lucien e vanitos. 

— E poet, răspunse d'Arthez. 

— Vă supără un sentiment atât de firesc? 

— Trebuie să ţinem seama că nu ni-l ascunde, zise Leon 
Giraud, e încă sincer; însă mă tem ca mai târziu să nu ne 
ocolească. 

— Şi pentru ce? întrebă Lucien. 

— Pentru că ghicim ce se petrece în inima ta, răspunse 
Joseph Bridau. 

— E în tine, îi zise Michel Chrestien, un duh drăcesc cu 
care vei justifica în propriii tăi ochi lucrurile cele mai 
potrivnice principiilor noastre: în loc să fii sofist în idei, vei fi 
sofist în fapte. 

— Da, şi eu mă tem de asta, spuse d'Arthez. Lucien, în 
mintea ta vei susţine discuţii straşnice în care vei fi măreț, 
dar care te vor duce la fapte rele... N-ai să fii niciodată 
împăcat cu tine însuţi. 

— Pe ce vă întemeiaţi rechizitoriul? întrebă Lucien. 

— Vanitatea ta, scumpul meu poet, e atât de mare, încât 
nu te poţi lipsi de ea nici în prieteniile tale, exclamă 
Fulgence. Orice vanitate de acest fel dovedeşte un egoism 
feroce, iar egoismul e otrava prieteniei. 

— O! Dumnezeule, exclamă Lucien, înseamnă că nu ştiţi 
cât vă iubesc. 


— Dacă ne-ai iubi aşa cum ne iubim noi între noi, crezi că 
era nevoie de atâta grabă şi de atâta emfază ca să ne 
înapoiezi ceea ce nouă ne făcuse atâta plăcere să-ţi dăruim? 

— Aici nu ne împrumutăm nimic, aici ne dăruim, îi zise 
brutal Joseph Bridau. 

— Nu ne socoti aspri, copilule, îi spuse Michel Chrestien, 
suntem doar prevăzători. Ne e teamă să nu te vedem într-o 
zi preferind bucuriile unei mici răzbunări bucuriilor 
prieteniei noastre curate. Citeşte-l pe Tasso al lui Goethe, 
cea mai frumoasă operă a geniului acestuia măreț, şi vei 
vedea acolo că poetului îi plac într-adevăr stofele lucioase, 
ospăţurile, triumfurile, fala: ei! n-ai decât să fii Tasso, dar 
fără nebunia luil162. Lumea cu plăcerile ei te cheamă? Stai 
pe loc, aici... Du în domeniul ideilor tot ceea ce ceri 
vanităţilor tale. Şi, dacă nu poţi fără nebunie, pune virtutea 
în fapte şi viciul în idei; în loc ca, aşa cum îţi spunea 
d'Arthez, să gândeşti bine şi să te porţi rău. 

Lucien lăsă capul în jos: prietenii aveau dreptate. 

— Mărturisesc că n-am tăria voastră, spuse el zvârlindu-le 
o privire fermecător de gingaşă, ca să înfrunt Parisul, ca să 
lupt cu curaj. Natura ne-a înzestrat cu firi şi însuşiri 
deosebite. Voi cunoaşteţi şi viciile şi virtuțile. Pe când eu, 
drept să vă spun, mă simt de pe acum ostenit. 

— O să te sprijinim noi, zise d'Arthez, tocmai la asta slujesc 
prieteniile adevărate. 

— Ajutorul pe care l-am primit acum de la voi e slab, şi noi 
suntem la fel de săraci cu toţii, unii ca şi alţii; nevoia se va 
ivi din nou, curând. Chrestien, care lucrează pentru primul- 
venit, n-are nici o trecere pe lângă editori. Bianchon e în 
afara acestui fel de ocupaţii. D'Arthez îi cunoaşte numai pe 
editorii de ştiinţă sau de specialitate, care n-au nici o 
legătură cu cei de noutăţi literare. Horace, Fulgence şi 
Bridau lucrează în alte domenii şi n-au nici în clin, nici în 
mânecă cu editorii. Trebuie să-mi aleg şi eu o cale. 

— Alege-o pe-a noastră: îndură! spuse Bianchon, îndură cu 
bărbăţie şi închină-te Muncii! 


— Dar ceea ce înduraţi voi pentru mine înseamnă moarte, 
zise Lucien aprins. 

— Până să cânte cocoşul a treia oară, spuse Leon Giraud 
zâmbind, omul acesta va trăda cauza Muncii pentru cea a 
Lenii şi a Viciilor Parisului. 

— Dar voi, cu munca, unde-aţi ajuns? întrebă Lucien 
râzând. 

— Când pleci de la Paris în Italia, nu găseşti Roma la 
mijlocul drumului, spuse Joseph Bridau. După tine, mazărea 
ar trebui să crească cu sos cu tot. 

— Aşa creşte numai pentru întâii născuţi ai pairilor de 
Franţa, zise Michel Chrestien. Noi însă, ăştia de rând, o 
semănăm, o stropim şi ni se pare mai bună. 

Convorbirea alunecase către glumă. Minţile acelea 
pătrunzătoare, inimile acelea delicate se străduiră să-l facă 
pe Lucien să uite de mica sfadă, dar el pricepu din acest 
moment cât era de greu să-i înşeli. Şi curând îl cuprinse o 
deznădejde lăuntrică pe care o ascunse cu grijă prietenilor, 
temându-se de predicile lor necruțătoare. Spiritul său 
meridional, care străbătea cu repeziciune întreaga gamă a 
sentimentelor, îl făcea să ia hotărârile cele mai opuse. 

În mai multe rânduri le vorbi de intenţia de a se apuca de 
gazetărie, dar de fiecare dată prietenii îi spuseră: 

— Fereşte-te ca de moarte! 

— Acolo şi-ar afla mormântul frumosul, neprihănitul 
Lucien, acela pe care îl cunoaştem şi-l iubim, zise d'Arthez. 

— N-ai putea rezista saltului veşnic de la muncă plăcere şi 
de la plăcere la muncă ce caracterizează viaţa ziariştilor; şi 
a rezista este temelia virtuţii. Ai fi atât de încântat să te joci 
cu puterea, să ai drept de viaţă şi de moarte asupra 
operelor cugetării omeneşti, încât ai fi ziarist în două luni. A 
fi ziarist înseamnă a ajunge proconsul în republica literelor. 
Cine poate spune orice ajunge să facă orice! Maxima e a lui 
Napoleon, se înţelege. 

— N-o să fiţi voi alături de mine? întrebă Lucien. 


— N-o să mai fim, exclamă Fulgence. O dată ajuns ziarist, 
nu te-ai mai gândi la noi, după cum nici dansatoarea de 
operă, îmbătată de succes şi de dorinţele ce le stârneşte, nu 
se mai gândeşte, în trăsura căptuşită cu mătase, la satul, la 
vacile şi la opincile de la care a pornit. Tu ai din plin 
însuşirile ziaristului: strălucirea şi repeziciunea gândirii. N- 
ai renunţa la o vorbă de duh chiar dacă ţi-ai face un prieten 
să plângă. Îi întâlnesc pe ziarişti prin culoarele teatrelor; 
mi-e groază de ei. Gazetăria e un iad, un abis de ticăloşii, de 
minciuni, de trădări, pe care nu-l poţi străbate şi din care 
nu poţi ieşi neprihănit, decât ocrotit ca Dante de laurul 
divin al lui Virgiliu163. 

Cu cât cenaclul îi interzicea lui Lucien această cale, cu atât 
dorinţa lui de a da piept cu primejdia îl îmboldea, şi începea 
să discute cu el însuşi: nu era caraghios sa aştepte iarăşi să- 
| năpădească sărăcia fără să fi făcut ceva împotriva ei? De 
când cu insuccesul demersului său cu privire la roman, 
Lucien nu mai era ispitit să compună un altul. De altfel, din 
ce ar trăi în timpul cât l-ar scrie? Într-o lună de lipsuri îşi 
sleise doza de răbdare. N-ar putea el oare face cu nobleţe 
ceea ce ziariştii făceau fără conştiinţă şi fără demnitate? 
Prietenii îl jigneau cu neîncrederea lor. O să le arate el tăria 
lui de caracter! Într-o zi poate îi va ajuta şi el: va fi crainicul 
gloriei lor! 

— Şi, la urma urmei, ce înseamnă o prietenie care se dă în 
lături din faţa complicităţii? îl întrebă el într-o seară pe 
Michel Chrestien, pe care îl însoţise până aproape de casă, 
împreună cu Leon Giraud. 

— Noi nu ne dăm în lături de la nimic, răspunse Michel 
Chrestien. Dacă, din nenorocire, ţi-ai ucide amanta, te-aş 
ajuta să-ţi ascunzi crima şi poate că te-aş preţui şi mai mult; 
dar dacă te-ai face spion, aş fugi de tine cu groază, căci ai fi 
laş şi ticălos din convingere. În două cuvinte, asta-i 
gazetăria. Prietenia iartă greşeala, fapta necugetată a 
pasiunii; faţă de hotărârea de a face negoţ cu sufletul, cu 


spiritul şi cu gândul, prietenia trebuie să se arate însă 
neînduplecată. 

— N-aş putea să mă fac ziarist până ce-mi vând volumul de 
poezii şi romane, şi pe urmă să mă las numaidecât de 
ziaristică? 

— Aşa s-ar purta Macchiavel, dar nu Lucien de Rubempre, 
zise Leon Giraud. 

— Ei, atunci, izbucni Lucien, o să vă dovedesc că-l pot 
egala şi pe Macchiavel. 

— Ah! exclamă la rându-i Michel strângându-i mâna lui 
Leon, l-ai împins la pierzanie. Lucien, îi zise el, ai trei sute 
de franci în buzunar, cu suma asta trăieşti trei luni fără 
griji; apucă-te de lucru, mai scrie un roman, d'Arthez şi 
Fulgence te vor ajuta la alcătuirea planului, vei fi mare, vei 
fi romancier. Eu, la rândul meu, voi pătrunde într-unul 
dintre lupanarele gândirii, voi face pe ziaristul trei luni, îţi 
voi vinde cărţile vreunui editor căruia îi voi ataca 
publicaţiile, voi scrie articole elogioase pentru tine, îi voi 
pune şi pe alţii să scrie; vom organiza un succes, vei fi un 
om mare şi vei rămâne Lucien al nostru. 

— Proastă părere mai ai despre mine, dacă îţi închipui că 
eu mă voi pierde acolo unde tu te vei mântui! zise poetul. 

— Ilartă-l, Doamne, că e un copil! exclamă Michel 
Chrestien. 

După ce-şi mai dezgheţase spiritul în timpul serilor 
petrecute la d'Arthez, Lucien începuse să studieze glumele 
şi articolele din ziarele mai mici. Sigur de a fi cel puţin egal 
cu redactorii cei mai cu haz, se apucă într-ascuns şi el de 
gimnastica aceasta a gândirii, şi într-o bună dimineaţă o 
porni triumfător în oraş cu hotărârea de a-i cere vreunui 
colonel al trupelor „uşoare” ale presei să-l înroleze şi pe el. 
Îşi pusese hainele lui cele mai bune şi trecu Sena cu gândul 
că autorii, ziariştii, scriitorii, într-un cuvânt viitorii lui 
confraţi, se vor dovedi desigur mai primitori şi mai 
dezinteresaţi decât cele două soiuri de editori de care se 
izbiseră nădejdile sale. De bună seamă că va fi întâmpinat 


cu simpatie, cu o dragoste ca aceea pe care o întâlnea în 
cenaclul din strada des Quatre-Vents. Stăpânit de presimţiri 
când favorabile, când nefavorabile, aşa cum se întâmplă 
oamenilor cu imaginaţie, ajunse în strada Saint-Fiacre, 
lângă bulevardul Montmartre, şi se opri în faţa casei unde 
se aflau birourile micului ziar, cu fiorii tânărului care intră 
într-o casă rău famată. Pătrunse totuşi în birourile de la 
parter. În prima încăpere, împărţită în două părţi egale de 
un perete de scânduri şi gratii până în tavan, găsi un invalid 
care, cu singura lui mână, ţinea pe cap câteva teancuri de 
hârtie, iar în dinţi purta livretul cerut de fisc. Omul acesta, 
cu faţa galbenă plină de umflături roşii, din care pricină era 
poreclit Castravetele, îi arătă îndărătul gratiilor pe cerberul 
ziarului. Acest personaj era un ofiţer bătrân, cu decoraţii, 
cu nasul ascuns de nişte mustăţi cărunte, cu o bonetă de 
mătase neagră pe cap şi cufundat într-o largă redingotă 
albastră ca o broască ţestoasă în carapacea ei. 

— Din ce zi doriţi să înceapă abonamentul? îl întrebă 
ofiţerul imperiului. 

— N-am venit pentru abonament, răspunse Lucien. 

Poetul văzu pe uşa din faţa aceleia pe care intrase o 
pancartă pe care scria: BIROUL REDACŢIEI, iar dedesubt: 
Intrarea publicului este interzisă. 

— Atunci pentru vreo reclamaţie? reluă oşteanul lui 
Napoleon. A! da: am fost cam răi cu Mariette. Ce vreţi, nici 
eu nu cunosc bine cum stau lucrurile. Dar dacă aţi venit să 
cereţi socoteală, sunt gata, adăugă el uitându-se la floretele 
şi pistoalele din panoplia atârnată într-un colţ. 

— Nici pentru asta, domnule. Vreau să vorbesc cu 
redactorul-şef. 

— Nu-i nimeni aici până la patru. 

— Vezi dumneata, amice Giroudeau, sunt unsprezece 
coloane, care, la cinci franci una, fac cincizeci şi cinci de 
franci; am primit patruzeci, deci îmi mai datorezi încă 
cincisprezece franci, cum îţi spuneam... 


Vorbele astea erau rostite de un tânăr pipernicit, cu faţa 
încreţită de viclenie, de culoarea unui albuş de ou prost 
fiert, cu doi ochi de un albastru curat, dar spăimântători de 
răutate - ascuns până atunci de trupul fostului militar. 
Glasul acesta îl îngheţă pe Lucien; avea ceva din mieunatul 
pisicii şi din răsuflarea şuierată a hienei. 

— Aşa-i, răcane, răspunse ofiţerul pensionar; dar ai pus la 
socoteală şi titlurile şi spaţiile. Eu am ordin de la Finot să 
adun totalul rândurilor şi să le împart la numărul cerut 
pentru fiecare coloană întreagă. Întrebuinţând operaţia 
aceasta strangulatorie la articolul dumitale, am găsit trei 
coloane mai puţin. 

— Uită-te la el, canibalul, nu plăteşte spaţiile! Dar 
asociatului i le pui la socoteală. Mă duc să vorbesc cu 
Etienne Lousteau, cu Vernou... 

— Nu pot să calc consemnul, amice, zise ofiţerul. Şi, la 
urma urmelor, ce ţipi aşa la dădaca dumitale, tocmai 
dumneata care scrii un articol în cât timp îmi trebuie mie să 
fumez un trabuc! Ei! o să le plăteşti o halbă mai puţin 
camarazilor, sau o să mai câştigi o partidă de biliard, şi asta 
o să-ţi fie toată paguba! 

— Finot face nişte economii care o să-l coste scump, 
răspunse redactorul ridicându-se şi plecând. 

— Ia uită-te la el, parc-ar fi Voltaire sau Rousseau! îşi zise 
casierul întorcându-se spre poetul provincial. 

— O să trec atunci pe la patru, reluă Lucien. 

În timpul discuţiei, Lucien văzuse pe pereţi portretele lui 
Benjamin Constant, al generalului Foy164, ale celor 
şaptesprezece oratori de frunte ai partidului liberal, alături 
de nişte caricaturi împotriva guvernului. Privirile îi fugiseră 
mai ales înspre uşa sanctuarului, unde de bună seamă că se 
făurea foaia hazlie, care îl înveselea în fiecare zi şi care se 
bucura de dreptul de a râde de regi, de evenimentele cele 
mai grave, în sfârşit, de a se agăța de orice printr-o vorbă 
de spirit. O porni la hoinărit pe bulevarde, plăcere nouă 
pentru el, dar care îl vrăji într-atâta, încât se trezi că acele 


pendulelor de la ceasornicari arătau patru fără ca el să fi 
băgat de seamă că nici nu mâncase. Poetul făcu repede cale 
întoarsă către strada Saint Fiacre, urcă scara, deschise uşa, 
nu-l mai găsi pe bătrânul militar, ci îl văzu pe invalid şezând 
pe livretul pentru fisc, molfăind o coajă de pâine şi făcând 
de strajă la ziar, ca altădată la corvadă, cu un aer resemnat 
şi fără a-i înţelege rostul, aşa cum nu pricepuse nici pe 
acela al marşurilor rapide ordonate de împărat. Lucien avu 
îndrăzneaţa idee să-l păcălească pe acest slujbaş de temut: 
trecu prin faţa lui cu pălăria înfundată pe ochi şi deschise, 
ca şi cum ar fi fost de-ai casei, uşa sanctuarului. Biroul 
redacţiei înfăţişă privirilor sale lacome o masă rotundă 
acoperită cu postav verde şi şase scaune de paie destul de 
noi. Podeaua vopsită nu era încă stricată, iar curăţenia 
camerei dovedea că nu prea era vizitată. Pe cămin, o 
oglindă, un ceas de spiţer, plin de praf, două sfeşnice cu 
câte două lumânări împlântate în grabă, în sfârşit cărţi de 
vizită împrăştiate peste tot. Pe masă erau răvăşite ziare 
vechi, în jurul călimării cu cerneală uscată şi împodobită cu 
pene de scris, al căror vârf era aşa de stricat, încât semăna 
cu soarele desenat de copii. Pe nişte bucăţi de hârtie 
mânjită, văzu câteva articole scrise neciteţ, aproape 
hieroglific, rupte într-o parte, sus, de către tipografi, cărora 
acest semn le serveşte pentru a recunoaşte articolele 
„culese”. Ici-colo, hârtii cenuşii cu caricaturi destul de 
hazlii, desenate de oameni care desigur căutaseră să-şi 
omoare timpul, adică mai omorând câte ceva ca să nu 
piardă obişnuinţa. Pe pereţii acoperiţi cu un tapet modest 
de culoare verzuie, erau prinse în ace nouă desene satirice, 
lucrate în peniță, pe tema Solitarului, carte cu un succes 
nemaiintâlnit în Europa şi care trebuie să-i fi plictisit până 
peste cap pe gazetari: „În provincie, Solitarul, când a 
apărut, pe femei le-a zăpăcit. 

— Solitarul citit într-un castel. 

— Efectul Solitarului asupra animalelor domestice. 


— Printre sălbatici, Solitarul explicat obţine cel mai grozav 
succes. 

— Solitarul, tradus în chinezeşte, e prezentat de autor 
împăratului la Pekin. 

— Pe muntele sălbatic, Elodie violată. (Caricatura aceasta i 
se păru lui Lucien de-a dreptul neruşinată, dar îi stârni 
râsul.) - Sub un baldachin, Solitarul plimbat cu alai de 
ziarişti pe străzi. Solitarul, spărgând o presă, îi răneşte pe 
urşi. 

— Citit de la coadă la cap Solitarul îi uimeşte pe 
academicieni prin nebănuite frumuseți.” Pe marginea unui 
ziar, Lucien zări un desen înfăţişând un ziarist întinzând 
pălăria, iar dedesubt: Finot, ce s-a ales cu suta mea de 
franci? semnat cu un nume care a făcut vâlvă, dar care n-o 
să ajungă niciodată ilustru. Între sobă şi fereastră se aflau o 
masă, un fotoliu de acaju, un coş de hârtii şi un covoraş 
dreptunghiular, denumit preş de sobă; totul acoperit de un 
strat gros de praf. La ferestre erau doar nişte perdeluţe. Pe 
măsuţă zăceau vreo douăzeci de lucrări depuse în timpul 
zilei: gravuri, note muzicale, reclame, un exemplar din 
ediţia a noua a Solitarului, încă în acel moment calul de 
bătaie al ziariştilor, şi vreo zece plicuri nedesfăcute. După 
ce făcu inventarul acestui mobilier ciudat, după ce dădu 
frâu liber gândurilor, după ce pendula bătu cinci, se înapoie 
la invalid ca să-i pună câteva întrebări. Castravetele îşi 
isprăvise coaja de pâine şi aştepta, cu răbdarea sentinelei, 
întoarcerea militarului cu decoraţii, care poate că acuma se 
plimba pe bulevard. În acel moment, o femeie se ivi în 
pragul uşii, după ce i se auzise foşnetul rochiei pe scară şi 
paşii sprinteni de femeie atât de lesne de recunoscut. Era 
destul de drăguță. 

— Domnule, îi zise ea lui Lucien, ştiu pentru ce lăudaţi 
atâta pălăriile domnişoarei Virginie şi viu să vă cer mai întâi 
un abonament pe un an; în aceleaşi condiţii însă ca şi 
dumneaei... 

— Doamnă, eu nu sunt de la ziar: 


— Ah! 

— Un abonament cu începere din luna octombrie? întrebă 
invalidul. 

— Ce doreşte doamna? întrebă bătrânul militar care îşi 
făcu tocmai apariţia. 

Fostul ofiţer se retrase dincolo cu frumoasa modistă. Când 
Lucien, plictisit să mai aştepte, intră în prima încăpere, auzi 
această conversaţie finală: 

— Aş fi foarte încântată. Domnişoara Florentine poate să 
treacă pe la magazin să-şi aleagă tot ce doreşte. Am tocmai 
panglicile care-i trebuie. Prin urmare, ne-am înţeles: nu mai 
pomeniţi nimic de Virginie, o cârpace care nu-i în stare să 
născocească nici măcar un model de pălărie, pe când eu 
mereu scot câte una nouă. 

Lucien auzi lunecând câteva monezi în sertar. Apoi 
militarul se apucă să facă socoteala încasărilor zilei. 

— Domnule, aştept aici de-o oră, zise poetul cam supărat. 

— Dumnealor tot n-au venit? întrebă veteranul 
napoleonian manifestând o oarecare îngrijorare, din 
politeţe. Nu mă miră. De câtva timp nu îi mai văd deloc pe- 
aici. Suntem la mijlocul lunii, ştiţi dumneavoastră; 
dumnealor nu vin decât la leafă, pe la 29-30 ale lunii. 

— Şi domnul Finot? întrebă Lucien, care reţinuse numele 
directorului. 

— E acasă, în strada Feydeau. Castravete dragă, când duci 
hârtia la tipografie, du-i şi ce-a sosit astăzi. 

— Dar unde se face ziarul? grăi Lucien ca pentru sine. 

— Ziarul? spuse funcţionarul, primind de la Castravete 
restul banilor, daţi acestuia pentru timbre. Ziarul?... hrm! 
hrm! Dragul meu, fii mâine dimineaţă la şase la tipografie, 
când pleacă băieţii cu ziare. Ziarul, domnul meu, se face pe 
stradă, la autori acasă sau la tipografie, între unsprezece şi 
miezul nopţii. Pe vremea împăratului, domnul meu, nu se 
pomeneau tarabele astea de hârtie prăpădită degeaba. A! 
ce i-ar mai fi zgâlţâit el, doar cu patru oameni şi un caporal, 
şi nu s-ar fi lăsat bătut la cap, ca ăştia de-acum, de nişte 


vorbe goale. Hei, dar am trăncănit destul! Dacă nepotu-meu 
îşi face afacerile scriind pentru fiul celuilalt1 65... - hrm! 
hrm! - la urma urmelor, nu-i cine ştie ce păcat. Hei, dar 
abonaţii nu se prea îngrămădesc azi, o să plec din post. 

— Domnule, se vede cât de colo că dumneavoastră 
cunoaşteţi tainele redactării ziarului. 

— Cele financiare, hrm! hrm! zise militarul tot încercând 
să-şi scoată flegmele din gât. După talent, trei franci 
coloana de cincizeci de rânduri cu câte patruzeci de litere, 
fără spaţii; asta e. Numai că redactorii sunt nişte lighioane 
afurisite, nişte tinerei pe care eu nu i-aş fi luat nici ca 
oameni de corvadă şi care, pentru că mâzgălesc o groază 
de hârtie, se uită cu dispreţ la un fost căpitan de dragoni 
din garda imperială, ieşit la pensie maior, care a trecut cu 
Napoleon prin toate capitalele din Europa... 

Lucien, împins spre uşă de soldatul lui Napoleon, care-şi 
peria haina albastră arătându-şi intenţia de a pleca şi el, 
avu îndrăzneala să se aşeze de-a curmezişul. 

— Am venit ca să mă angajez redactor, zise el, şi vă jur că 
am numai respect pentru un căpitan din garda imperială, 
din care făceau parte doar oameni de oţel... 

— Adevăr grăişi, civilule, reluă ofiţerul trăgându-i lui 
Lucien un ghiont în burtă. Dar în ce clasă de redactori vrei 
să intri? mai întrebă oşteanul dându-l pe Lucien în lături şi 
coborând scara. Nu se opri decât ca să-şi aprindă trabucul 
la portăreasă: 

— Dacă vin cumva abonamente, primeşte-le dumneata, 
coană Chollet, şi ia notă de ele. 

— Abonamente şi iar abonamente: numai asta ştiu, reluă el 
întorcându-se spre Lucien care îl urmase. Finot e nepotul 
meu, singurul din familie care a mai avut grijă de mine. De 
aceea, cine-i caută pricină lui Finot are de-a face cu moş 
Giroudeau, căpitan la dragonii de gardă, înrolat ca simplu 
cavalerist în armata de Sambre-et-Meuse, apoi cinci ani 
instructor de sabie la husarii din armata pentru Italia! Un! 
doi! şi nemulţumitul e pe lumea cealaltă! adăugă el făcând o 


mişcare de fandare. Dar, să ne întoarcem la ale noastre, 
puştiule: avem diferite feluri de redactori: redactorul care 
redactează şi are leafă, redactorul care redactează şi care 
n-are nimic, voluntarul - cum îi zicem noi; şi, în fine, 
redactorul care nu redactează nimic şi care nu-i cel mai 
guguman; ăsta nu poate săvârşi greşeli, îşi dă aere de 
scriitor, face parte din redacţie, ne plăteşte câte o masă, 
umblă pe la teatre, întreţine câte o actriţă şi e foarte fericit. 
Dumneata ce vrei să fii? 

— Redactor care să lucrez bine şi, prin urmare, şi bine 
plătit. 

— Eşti ca toţi răcanii care vor să ajungă mareşali! Ascultă 
de moş Giroudeau; prin flanc, la stânga, pas alergător! Du- 
te de caută cuie prin şanţuri, ca omul de colo care a fost în 
armată: se vede după ţinuta lui. Nu te prinde scârba să vezi 
un soldat bătrân, care a ţinut de atâtea ori piept 
duşmanului, că adună cuie prin Paris? Şi, să fiu al naibii, tu 
nu eşti decât un calic, tu n-ai luptat pentru împărat! Ce mai 
vorbă, puştiule, civilul pe care l-ai văzut de dimineaţă la ziar 
a câştigat patruzeci de franci luna asta. O să fii dumneata 
mai breaz? Şi publicul zice că, după Finot, e cel mai cu haz 
dintre toţi redactorii lui. 

— Dumneavoastră, când aţi intrat în armata de Sambre-et- 
Meuse, nu vi s-a spus că e primejdios? 

— Ba bine că nu! 

— Păi atunci? 

— Păi atunci, du-te la nepotu-meu Finot; e băiat bun, cel 
mai cinstit băiat pe care îl vei întâlni, dacă poţi să-l 
întâlneşti; pentru că se zbate ca o zvârlugă. În meseria lui, 
vezi, nu-i atâta nevoie să scrii, cât să-i faci pe alţii să scrie. 
Se pare că oamenilor noştri le place mai mult să petreacă 
cu actrițele decât să mânjească hârtia. Oho! sunt nişte 
lighioane afurisite! Am onoarea să vă spun la revedere! 

Casierul îşi învârti prin aer prea temutu-i baston, unul 
dintre scuturile lui Germanicus, şi-l lăsă pe Lucien în 
mijlocul bulevardului, tot atât de uluit de acest tablou al 


redacţiei, pe cât fusese de roadele literaturii la Vidai şi 
Porchon. Lucien alergă de vreo zece ori acasă la Andoche 
Finot, directorul ziarului, în strada Feydeau, fără să-l 
găsească niciodată. Dis-de-dimineaţă, Finot nu se întorsese 
încă acasă. La prânz, Finot era după treburi: lua masa, i se 
spunea, la cafeneaua cutare. Lucien se ducea la cafenea şi, 
făcându-şi curaj, o întreba de Finot pe vânzătoarea de 
limonadă: Finot tocmai plecase. În sfârşit, ostenit, îl socoti 
pe Finot un personaj născocit, un personaj de legendă, şi i 
se păru mai simplu să-l pândească pe Etienne Lousteau la 
Flicoteaux. Tânărul ziarist îi va lămuri misterul ce învăluia 
viaţa ziarului la care lucra. 

Din ziua binecuvântată când Lucien îl cunoscuse pe Daniel 
d'Arthez, îşi schimbase locul pe care-l ocupa în mod 
obişnuit la Flicoteaux: cei doi prieteni mâncau unul lângă 
altul şi stăteau de vorbă pe şoptite despre literatură înaltă, 
despre subiecte de tratat, despre felul de a le prezenta, de 
a le înnoda şi de a le deznoda. În acea vreme, Daniel 
d'Arthez corecta manuscrisul Arcaşul lui Carol al IX-lea, 
refăcea unele capitole, scria paginile frumoase ce se pot citi 
şi azi, punea minunata prefaţă care parcă întrece toată 
cartea şi care a împrăştiat atâta lumină în tânăra literatură. 
Într-o zi, pe când Lucien se aşeza la masă alături de Daniel 
care îl aşteptase şi căruia îi ţinea mâna într-a sa, îl văzu la 
uşă pe Etienne Lousteau, tocmai când apăsa pe clanţă. 
Lucien dădu numaidecât drumul mâinii lui Daniel şi îi spuse 
chelnerului că voia să ia masa la vechiul lui loc de lângă 
tejghea. D'Arthez îi zvârli lui Lucien una dintre privirile 
acelea îngereşti, în care iertarea învăluia dojana, şi care 
pătrunse atât de puternic în inima poetului, încât îi apucă 
din nou mâna lui Daniel ca să i-o mai strângă o dată. 

— E vorba de o afacere foarte importantă pentru mine, o 
să-ţi vorbesc eu, îi zise el. 

Lucien ajunse la fostul său loc în clipa în care Lousteau şi-l 
lua pe al său; poetul salută cel dintâi, conversaţia se legă de 
îndată şi urmă cu atâta înflăcărare, încât Lucien alergă să-şi 


aducă de acasă manuscrisul Margaretelor, pe când 
Lousteau îşi isprăvea masa. Îl făcuse pe ziarist să accepte a- 
i citi sonetele şi se bizuia pe bunăvoința ce o afişa acesta, ca 
să-şi facă rost de un editor sau să intre la ziar. Când se 
înapoie, Lucien îl văzu, în colţul sălii, pe Daniel cu coatele 
pe masă privindu-l cu melancolie; însă, ros de mizerie şi 
îmboldit de ambiţie, se prefăcu a nu-şi vedea fratele de 
cenaclu şi îl urmă pe Lousteau. Soarele sta să asfinţească 
pe când ziaristul şi neofitul se aşezară pe sub copacii 
grădinii Luxembourg, în acea parte cuprinsă între marea 
alee a Observatorului şi strada de Vest. Strada aceasta era 
pe atunci un fel de şanţ mocirlos, mărginit de scânduri şi 
băltoace; casele dădeau numai înspre strada Vaugirard; 
trecea atât de puţină lume pe acolo, încât la vremea cinei 
doi îndrăgostiţi puteau să se certe şi apoi să-şi facă toate 
avansurile împăcării, fără teamă de a fi văzuţi. O singură 
fiinţă care i-ar fi putut tulbura: veteranul care făcea de 
sentinelă la micul gard de fier dinspre strada de Vest, dacă 
venerabilului soldat i-ar fi venit chef să-şi prelungească cu 
câţiva paşi plimbarea-i monotonă. Pe acea alee, pe o bancă 
de lemn, între doi tei, Etienne ascultă sonetele alese ca 
probă dintre Margarete. Etienne Lousteau, care, după doi 
ani de ucenicie, era tocmai pe cale să ajungă redactor, şi 
care îşi făcuse câteva prietenii printre celebrităţile acelei 
epoci, era un personaj impunător pentru Lucien. De aceea, 
pe când îşi netezea manuscrisul răsucit, poetul de provincie 
socoti că e nevoie să facă un fel de introducere. 

— Sonetul e o operă din cele mai grele în poezie. Acest mic 
poem a cam fost lăsat în părăsire. Nimeni în Franţa nu a 
putut rivaliza cu Petrarca, a cărui limbă, mult mai 
mlădioasă decât a noastră, admite unele jocuri de gândire 
respinse de pozitivismul nostru (iertaţi-mi acest cuvânt!). 
Am găsit deci că e mai original să debutez cu o culegere de 
sonete. Victor Hugo a luat oda, Canalis166 nu mai face 
decât stanţe, Beranger monopolizează cântecul, Casimir 


Delavigne a pus mâna pe tragedie şi Lamartine pe 
meditaţie. 

— Dumneata eşti clasic, sau romantic? îl întrebă Lousteau. 

Mirarea lui Lucien la această vorbă arăta o atât de deplină 
necunoaştere a stării de lucruri din Republica Literelor, 
încât Lousteau găsi de cuviinţă să-l lumineze. 

— Dragul meu, ai sosit aici în toiul unei bătălii îndârijite, şi 
trebuie să te hotărăşti numaidecât. Literatura e împărţită în 
general în mai multe zone; dar oamenii mari sunt împărţiţi 
în două tabere. Regaliştii sunt romantici, iar liberalii sunt 
clasicil 67. Deosebirea dintre părerile literare se adaugă la 
deosebirea dintre părerile politice, şi de aici rezultă un 
război pe viaţă şi pe moarte, cu toate armele, cu valuri de 
cerneală, cu vorbe de spirit foarte înţepătoare, cu calomnii 
tăioase, cu porecle înverşunate, între gloriile ce răsar şi 
gloriile ce apun. Printr-o ciudăţenie specială, regaliştii 
romantici cer libertatea literară şi îndepărtarea legilor care 
impun forme literaturii; pe când liberalii vor să păstreze 
regula unităţilor, forma alexandrinului şi tema clasică. 
Părerile literare sunt deci în dezacord, în fiecare tabără, cu 
părerile politice. Dacă eşti eclectic, n-o să ai pe nimeni de 
partea dumitale. Ei, pe care îi alegi? 

— Care sunt mai tari? 

— Ziarele liberale au mult mai mulţi abonaţi decât ziarele 
regaliste şi ale guvernului; totuşi, Canalis îşi face drum, deşi 
e monarhist şi religios, deşi e protejat de curte şi de cler. 

— Sonete! Păi asta-i literatură de dinainte de Boileau, zise 
Etienne, văzându-l pe Lucien speriat că trebuie să aleagă 
între două flamuri. Fii romantic. Romanticii sunt numai 
tineri, pe când clasicii sunt nişte peruci: romanticii vor 
învinge. 

Cuvântul perucă era cea mai proaspătă poreclă cu care 
ziariştii romantici îi blagosloviseră pe clasici. 

— PĂSCUŢELE! zise Lucien alegând pe cel dintâi dintre 
sonetele care îndreptăţeau titlul1 68 şi slujea de deschidere 
volumului: 


Culorile, păscuţe, vă stau înmănuncheate Frumos, ca să ne 
fie desfăt pentru privire, Dar ştiu să povestească şi dorul de 
iubire Într-un poem ce-n inimi cărarea vin s-arate. 

Staminele de aur cu-argint îngemănate Întruchipează 
banii ce au la om cinstire, lar sângele din vine, subţiri ca 
nişte fire, Cât costă biruinţa în chinuri îndurate. 

Voi înfloriţi de Paşte când, înviat din morţi, lisus 
Mântuitorul deschide lumii porţi, Ca pilda curăţiei prin ele 
să se vadă; 

De-aceea oare toamna, când re-nfloriţi mici, albe, E ca să 
ne aduceţi de necredinţe-aminte? 

Sau s-amintiţi juneţea cu florile ei dalbe? 

Lucien fu neplăcut surprins de desăvârşita nemişcare a lui 
Lousteau în timp ce-i asculta sonetul; nu cunoştea încă 
descurajanta nepăsare ce ţi-o dă obişnuinţa criticii şi care îi 
caracterizează pe ziarişti; sătui de proză, de drame şi de 
versuri. Poetul, deprins să primească aplauze, îşi înghiţi 
amărăciunea provocată de aşteptarea înşelată şi citi sonetul 
preferat de doamna de Bargeton şi de câţiva prieteni din 
cenaclu. „Asta o să-i smulgă poate o vorbă”, gândi el. 

Sonetul Il. 

MARGARETA. 

Eu margareta sunt, şi fui cea mai frumoasă Din câte flori 
câmpia cea verde o-nstelau. 

De farmec căutată, eram prea bucuroasă, Că veşnice- 
aurore viaţa-mi aureau. 

Dar, vai! o soartă nouă veni fără s-o vreau, Şi-mi dărui de-a 
pururi menire nemiloasă; 

Mă osândi destinul să nu fiu mincinoasă, Şi pier, căci 
ştiinţa-i moarte pentru acei ce-o au. 

Eu tihnă nu mai aflu, odihnă nu găsesc; 

Mă smulge-ndrăgostitul, ca soarta să-i ghicesc, Şi inima-mi 
sfâşie, să vadă de-i iubit. 

Eu, numai eu sunt floarea netrebnic aruncată; 

Mi se jupoaie fruntea de spicul mărgărit, Şi-n praf îs 
tăvălită când taina mi-i aflată. 


Când isprăvi, poetul îşi privi Aristarcul1 69, dar Etienne 
Lousteau se uita la copaci. 

— Ei, ce ziceţi? îl întrebă Lucien. 

— Păi, dragul meu, citeşte înainte! Nu te ascult? La Paris, 
a asculta fără a scoate o vorbă e un elogiu. 

— V-aţi plictisit? mai întrebă Lucien. 

— Continuă, răspunse cam aspru ziaristul. 

Lucien citi sonetul următor; dar îl citi fără pic de avânt, 
căci sângele rece de nepătruns al lui Lousteau îi îngheţa 
glasul. Dacă ar fi avut mai multă experienţă a vieţii literare 
ar fi ştiut că tăcerea şi asprimea scriitorilor în asemenea 
împrejurare trădează gelozia ce le-o stârneşte u opera 
frumoasă, după cum admiraţia lor zgomotoasă înseamnă 
plăcerea produsă de o operă slabă, care le linişteşte amorul 
propriu. 

Sonetul XXX. 

CAMELIA. 

Câte flori sunt, fiecare are-o vorbă de rostit: 

Trandafirul e-al iubirii şi cinsteşte frumuseţea, Vioreaua- 
nfăţişează suflet pur, îndrăgostit, Iară crinul străluceşte 
arătându-şi doar mândreţea. 

Doar camelia-ntre ele, ce din seră s-a ivit, Trandafir fără 
mireasmă, crin ce şi-a pierdut noblețea - 

Prin saloane câteodată i se spune: Bun-venit! 

Elegantelor s-aline, feciorelnică, tristeţea. 

Totuşi seara, când la teatru de prin loji răsar alb-pale, 
Ochilor li-e drag să vadă, desfăcând dalbe petale, Salba 
albelor camelii, semn de gând neprihănit, Printre negrele 
şuviţe ce cu ochii le alinţi, Ale acelor ce inspiră un amor fără 
dorinţi, Ca şi statui ce-n vechime Fidias le-a zămislit. 

— Ce credeţi de bietele mele sonete? întrebă de-a dreptul 
Lucien când sfârşi. 

— Vrei să ştii adevărul? zise Lousteau. 

— Sunt destul de tânăr ca să ţin într-adevăr la el, şi vreau 
prea mult să izbutesc ca să nu-l aud fără să mă supăr, dar 
nu şi fără deznădejde, răspunse Lucien. 


— Atunci ascultă, dragul meu. Întortocherile celui dintâi 
dovedesc o operă făcută la Angouleme ţi oare ţi-a dat prea 
mult de lucru ca să te lipseşti acum de dânsa; al doilea şi al 
treilea încep să miroase a Paris; dar mai citeşte-mi unul, 
adăugă el făcând un gest ce-i păru fermecător tânărului 
geniu din provincie. 

Îmbărbătat de cererea ziaristului, Lucien citi cu mai multă 
încredere sonetul pe care îl preferau d'Arthez şi Bridau, 
poate din pricina culorii sale. 

Sonetul L.. 

LALEAUA. 

Laleaua, sunt laleaua eu, o floare de Olanda; 

Pentru mândreţea mea va da flamandul cărpănos Mai 
scump ca diamantul şi-opalul preţios, De-s limpede-n 
adâncuri, de-naltă mi-e ofranda. 

Semeaţă, feudală, arăt ca Yolanda În mantia-i cu falduri, 
veşmânt greu şi lucios, Cu steme-n smalţ pictate pe fondul 
mătăsos: 

Câmp roş, fasciat în aur, şi purpurie banda. 

Sfânt grădinar ţesut-a cu degete divine De soare galben 
raze în purpuri de regine, Să-mi facă rochie-aievea ca visul 
ce-l visez. 

Nu-i floare în grădină să mă ajungă-n fală, Dar vai! de- 
orice mireasmă sortită-s să fiu goală: 

Zadarnic mi-e potirul, în chip de vas chinez. 

— Ce spuneţi? întrebă Lucien după o clipă de tăcere cere-i 
păru peste măsură de lungă. 

— Dragul meu, spuse grav Etienne Lousteau uitându-se la 
vârfurile ghetelor aduse de Lucien de la Angouleme ţi care 
începeau să se tocească, te sfătuiesc să-ţi faci ghetele cu 
cerneală ca să-ţi economiseşti crema, să-ţi faci scobitori din 
penele de scris, ca să te prefaci că ai luat mesa când te 
plimbi, ieşind de la Flicoteaux, pe aleea asta frumoasă, şi să- 
ţi cauţi vreo slujbă. Fă-te ajutor de portărel dacă ai inimă de 
piatră, băiat de prăvălie dacă te ţin şalele, seu soldat dacă-ţi 
place muzica militară. Ai stofă de trei poeţi în dumneata; 


însă, înainte de a-ţi croi drum, ai vreme de şase ori să mori 
de foame, dacă socoţi să trăieşti de pe urma poeziei, şi asta 
pare, dacă am înţeles eu bine, să fie intenţia dumitale. Nu-ţi 
judec poezia; e cu mult superioară tuturor poeziilor care 
zac prin prăvăliile librarilor. Acele elegante privighetori, 
vândute ceva mai scump din pricină că sunt tipărite pe 
hârtie velină, sfârşesc mai toate pe malurile Senei, la 
anticari, unde vei putea şi dumneata să le studiezi, dacă o 
să ai într-o zi cheful de a face o plimbare foarte instructivă 
pe cheiurile Parisului, începând cu prăvălia lui moş Jer6me 
de la podul Notre-Dame, şi până la Pont-Royal. Vei găsi pe 
acolo tot felul de Încercări poetice, Inspiraţiuni, Elevaţiuni, 
Imnuri, Cântece, Balade, Ode, mă rog, toţi puii scoşi de 
şapte ani încoace de către fel de fel de muze, acoperiţi de 
praf, stropiţi de noroiul trăsurilor, violaţi de toţi trecătorii 
curioşi să le vadă coperta interioară. Dumneata nu cunoşti 
pe nimeni, nu poţi pătrunde la nici un ziar; astfel că 
Margaretele dumitale vor rămâne împăturite sfios aşa cum 
le ţii acuma în mână; nicicând nu vor înflori, încălzite de 
soarele publicităţii, pe câmpul hârtiei de format mare, cu 
litere ornate aşa cum tipăreşte ilustrul Dauriat, editorul 
tuturor celebrităților şi regele Galeriilor de Lemn. Şi eu, ca 
şi tine, biet copil, am venit aici ci sufletul plin de iluzii, 
împins de pasiunea pentru artă, mânat de avântul 
nestăpânit înspre glorie: şi am dat peste realităţile 
meseriei, peste greutăţile editării şi peste hidoşenia 
mizeriei. Înflăcărarea mea, astăzi stinsă, clocotul meu dintâi 
îmi ascundeau mecanismul lumii; a trebuit totuşi să-l văd 
până la urmă, izbindu-mă de toate şuruburile lui, 
împiedicându-mă în osiile lui, mânjindu-mă cu uleiul lui, 
auzindu-i zornăitul lanțurilor şi rotiţelor. Ca şi mine, vei 
vedea şi dumneata că, sub toate minunăţiile visate, se 
frământă oameni, patimi, nevoi. Vei fi târât fără voia 
dumitale în lupte dezgustătoare între două opere, între doi 
oameni, între două partide, la care vei fi nevoit să iei parte 
cu regularitate pentru a nu fi părăsit de-ai tăi. Luptele 


acestea înjositoare îi, smulg sufletului vălul vrăjit, îl 
depravează şi te sleiesc în dam; căci sforţările dumitale 
slujesc, adesea ca să fie ridicat în slavă un om pe care îl 
urăşti, sau un talent de a doua mână înfăţişat de dumneata 
drept un geniu. Viaţa literară are culisele ei. Succesele, 
întâmplătoare sau meritate: iată ce este pe plăcui 
publicului; mijloacele, totdeauna ruşinoase, nulităţile oare 
te laudă, galeria plătită şi rândaşii: iată ce ascund în dosul 
lor culisele. Dumneata eşti încă în sală. N-ai pătruns în 
culise. Mai ai vreme să abdici, înainte de a-ţi pune piciorul 
pe prima treaptă a tronului pentru care luptă atâtea 
ambiţii, şi a nu te dezonora aşa cum fac eu ca să trăiesc. (O 
lacrimă umezi ocinii lui Etienne Lousteau.) Ştii dumneata 
cum trăiesc eu? reluă el cu o intonaţie de furie în glas. 
Puţinii bani pe care puteau să mi-i dea ai mei i-am tocat 
repede-repede. M-am pomenit fără mijloace după ce 
izbutisem să mi se primească o piesă la Theâtre-Franqais. 
La 'Theâtre-Frangais, chiar protecţia unui principe sau a 
unui ministru nu ajunge ca să fii programat cu întâietate: 
actorii nu se dau bătuţi decât faţă de aceia care le ameninţă 
amorul propriu. Dacă ai atâta putere ca să se scrie în ziare 
că junele-prim suferă de astmă, că juna-primă are o fistulă 
cine ştie unde, că subreta prinde muşte, mâine te şi joacă. 
Eu, care îţi vorbesc, nu ştiu nici dacă peste doi ani voi 
dispune de puterea asta: îţi trebuie prea mulţi prieteni. 
Unde, cum şi cu ce să-mi câştig viaţa au fost întrebările pe 
care mi le-am pus când am simţit întâile semne ale foamei. 
După multe încercări, după ce am scris şi un roman anonim 
plătit cu două sute de franci de Doguereau, care n-a 
câştigat mare lucru de pe urma lui, m-am lămurit că numai 
gazetăria putea să mă hrănească. Dar cum să pătrund 
acolo? N-o să-ţi povestesc toate demersurile, stăruinţele, 
milogelile, nici cele şase luni de lucru ca supranumerar, 
când mi se spunea că gonesc abonaţii, în vreme ce eu îi 
aduceam. Să trecem peste timpul ăsta ruşinos. Astăzi fac 
cronica teatrelor de pe bulevard, aproape pe gratis, la 


ziarul lui Finot, grăsanul acela care-şi ia prânzul la 
cafeneaua Voltaire (dar dumneata nu calci pe acolo!). Finot 
e redactor-şef. Eu trăiesc din vânzarea biletelor ce mi le 
dau directorii teatrelor ca să fiu mai binevoitor în articole, 
şi din vânzarea cărţilor trimise de editori şi despre care 
urmează să scriu. În sfârşit, mai trăiesc, după ce-i dau lui 
Finot partea lui, şi de pe urma tributului în natură pe care îl 
plătesc fabricile pentru care său împotriva cărora îmi dă el 
voie să scriu câte ceva. Apa carminativă, Pomada sultanelor, 
Uleiul cefalic170, Mixtura braziliană plătesc un articol 
pentru amăgirea publicului, cu douăzeci-treizeci de franci. 
Sunt silit să latru la editorul care dă ziarului prea puţine 
exemplare: căci ziarul ia două pe care le vinde Finot, şi îmi 
trebuie şi mie două ca să le vând eu. Chiar dacă ar publica o 
capodoperă, editorului zgârcit cu exemplarele i se dă la 
cap. E o mârşăvie, dar din meseria asta trăiesc eu şi alţi o 
sută ca mine! Şi să nu crezi cumva că viaţa politică e mai 
frumoasă decât viaţa literară: totul e corupţie, fiecare om e 
sau corupător sau corupt. Când e vorba de o afacere de 
editură ceva mai mare, editorul mă plăteşte, de frică să nu 
fie atacat. De aceea veniturile mele depind de activitatea 
editorilor. Dacă lucrează mult, banii curg gârlă în punga 
mea, şi atunci îmi pot ospăta prietenii. Când editorii nu 
lucrează, iau masa la Flicoteaux. La rândul lor, şi actrițele 
îşi plătesc elogiile, dar cele mai isteţe plătesc criticile, 
fiindcă de tăcere se tem ca de moarte. De aceea o critică 
făcută spre a fi combătută în altă parte face mai mult şi 
costă mai scump decât o laudă simplă, uitată a doua zi. 
Polemica, dragul meu, este temelia celebrităților. Cu 
meseria asta de spadasin de idei şi de reputaţii industriale, 
literare şi dramatice, câştig două sute cincizeci de franci pe 
lună, pot să-mi vând un roman cu cinci sute de franci, şi 
încep să fiu socotit un om de temut. În ziua când, în loc să 
trăiesc la Florine în casă pe spinarea unui droghist care 
face pe nobilul, voi avea şi eu casa mea, când voi trece la un 
ziar mare la care voi avea rubrica mea permanentă, în ziua 


aceea, dragul meu, Florine va ajunge o mare actriţă; iar 
eu... nu ştiu ce voi putea ajunge: ministru sau om de treabă, 
orice e cu putinţă. (Îşi ridică faţa umilită şi aruncă în sus, 
spre frunzişul copacilor, o privire de disperare acuzatoare 
şi înfricoşătoare.) Şi când te gândeşti că am o tragedie 
frumoasă, primită! Şi, printre hârtiile mele, un poem care o 
să piară! Şi eram bun! Aveam inima curată! Acum trăiesc cu 
o actriţă de la teatrul Panorama Dramatique, eu care visam 
o iubire minunată cu o femeie distinsă din lumea bună! În 
sfârşit, pentru un exemplar pe care editorul nu-l dă ziarului, 
vorbesc de rău o carte bună! 

Lucien, mişcat până la lacrimi, îi strânse mâna lui Etienne. 

— În afară de cei din lumea literară, zise ziaristul 
ridicându-se şi îndreptându-se spre aleea cea mare a 
Observatorului, pe care cei doi poeţi se plimbară ca să 
respire mai mult aer, nu există un singur om care să 
cunoască înfiorătoarea odisee prin care se ajunge la ceea 
ce se numeşte, după fiecare talent în parte, voga, moda, 
reputaţia, renumele, celebritatea, favoarea publicului, 
aceste trepte ce duc la glorie dar nu o înlocuiesc niciodată. 
Fenomenul acesta moral, atât de orbitor, se compune dintr- 
o mie de mici întâmplări care variază cu atâta iuţeală, încât 
nu există exemplul a doi oameni parveniţi pe aceeaşi cale. 
Canalis şi Nathan se află în două situaţii complet deosebite 
şi care nu se vor mai repeta. D'Arthez, care se speteşte 
muncind, va deveni celebru printr-un alt joc al sorții. 
Reputația, atât de râvnită, e mai totdeauna o prostituată 
încoronată. Da, da; pentru literatura proastă ea reprezintă 
pe fata săracă ce tremură pe la răscruci; pentru literatura 
de mâna a doua, este femeia întreţinută care iese din casele 
rău famate ale gazetăriei şi căreia eu îi sunt codoş; pentru 
literatura norocoasă, este curtezana fastuoasa şi trufaşă, 
care are mobilă scumpă, plăteşte impozite statului, îi 
primeşte în casă pe marii seniori, îi tratează şi îi 
maltratează, are valeţi, trăsură, şi-i poate lăsa pe creditorii 
pretenţioşi să aştepte. A! însă aceia pentru care reputaţia 


este, cum era pentru mine altădată şi pentru dumneata 
astăzi, un înger cu aripile în mii de culori, cu veşmântul alb, 
cu o ramură verde într-o mână şi un paloş de foc în cealaltă, 
arătare având ceva din abstracţiunea mitologică trăind în 
fundul unei peşteri şi ceva din fata săracă, dar cinstită, 
pierdută într-o mahala, bogată numai prin cuminţenia şi 
curajul ei, şi luându-şi zborul din nou la ceruri neprihănită, 
când nu piere pângărită, întinată, uitată în gloata sărăcimii; 
oamenii aceştia, cu creierul încins cu bronz, cu inimile încă 
fierbinţi sub troienele îngheţate ale experienţei; ei, bine! 
aceştia sunt rari pe meleagurile ce le vezi în faţa dumitale, 
zise el arătând oraşul pierdut în ceața asfinţitului. 

O clipă Lucien îşi aminti de cenaclu şi tresări înduioşat, 
dar fu târât înainte de Lousteau care-şi urmă 
înfricoşătoarea-i jelanie. 

— Sunt rari şi risipiţi în cazanul acesta, rari ca adevărații 
îndrăgostiţi în lumea amorezaţilor, rari ca averile cinstite în 
lumea financiarilor, rari ca un om curat în gazetărie. 
Experienţa celui dintâi care mi-a spus mie ceea ce-ţi spun 
eu dumitale acuma s-a pierdul. Aşa cum desigur şi a mea va 
rămâne pentru dumneata nefolositoare. Mereu acelaşi 
avânt mână din provincie aici în fiecare an un număr egal, 
ca să nu spun crescând, de tineri ambiţioşi care pornesc cu 
capul sus, cu inima semeaţă, să cucerească Moda, această 
principesă Turandot din O Mie şi Una de Zile, faţă de care 
toţi vor să fie prinţul Calaf171! Dar niciunul nu dezleagă 
enigma. Toţi se prăbuşesc în groapa nenorocirii, în mocirla 
ziarelor sau a editurilor. Şi aceşti cerşetori îşi duc zilele din 
articole biografice, de umplutură, sau de „fapte diverse” la 
ziare, sau din cărţi comandate de şireţii negustori de hârtie 
mâzgălită, care preferă o prostie ce se „desface” în două 
săptămâni unei capodopere care are nevoie de timp ca să 
se vândă. Larvele acestea, strivite mai înainte de a ajunge 
fluturi, trăiesc din ruşine şi ticăloşie, geta să muşte sau să 
laude un talent ne mijeşte, la ordinul unui paşă de la 
Constitutionnel, la Quotidienne, sau Debats la semnul unui 


editor, ori la rugămintea vreunui coleg gelos, deseori în 
schimbul unei mese. Cei care înving piedicile uită 
necazurile începutului. Eu însumi, timp de şase luni, am 
scris articole în care am pus tot ce aveam mai bun în mine 
pentru un nemernic care le dădea drept ale lui, care de pe 
urma lor a ajuns redactor cu rubrică permanentă: pe mine 
nu m-a luat colaborator, nu mi-a dat nici măcar cincizeci de 
franci, sunt silit să-i întind mâna şi să i-o strâng pe a lui. 

— Şi de ce? zise mândru Lucien. 

— Poate voi avea cândva nevoie să strecor câteva rânduri 
în vreun articol de-al lui, răspunse rece Lousteau. În sfârşit, 
dragul meu, munca nu este secretul succesului în 
literatură; totul e să exploatezi munca altuia. Directorii de 
ziare sunt nişte antreprenori, iar noi suntem zidarii. De 
aceea, cu cât un om e mai mediocru, cu atât mai repede 
parvine; el poate să înghită broaşte vii, să îndure orice, să 
linguşească josnicia sultanilor literari, ca un nou-venit de la 
Limoges, anume Hector Merlin, care a şi început să facă 
politică de centru şi care lucrează la ziarul nostru: l-am 
văzut cu ochii mei ridicând de jos pălăria unui redactor-şef. 
Nesupărând pe nimeni, băiatul ăsta se va strecura printre 
ambițiile rivale aflate în luptă. Mi-e milă de dumneata. Mă 
văd în dumneata pe mine cum eram, şi sunt sigur că, peste 
un an, doi, vei fi şi dumneata cum sunt eu acum. Să nu crezi 
cumva că vreo gelozie ascunsă, vreun interes personal mă 
îndeamnă să-ţi dau sfaturile astea amare; e numai 
deznădejdea unui osândit pe veci la chinurile iadului. 
Nimeni nu se încumetă să-ţi spună ceea ce îţi strig eu cu 
durerea omului lovit în inimă, şi ca un alt lov de pe paiele 
gunoiului: „Astea îmi sunt rănile!” 

— Aici sau în altă parte, tot trebuie să lupt, zise Lucien. 

— Află deci, reluă Lousteau, că lupta va fi necruțătoare 
dacă ai talent, căci norocul dumitale ar fi să n-ai. Cu 
vremea, cugetul, care astăzi ţi-e curat, nu va mai fi tot aşa 
de neînduplecat în faţa celor de care vei vedea că depinde 
succesul dumitale; care, cu o singură vorbă, pot să-ţi redea 


viaţa, dar care nu vor voi s-o rostească; fiindcă, să mă crezi, 
scriitorul la modă e mai rău şi mai aspru cu noii-veniţi decât 
editorul. Acolo unde editorul nu vede decât o pierdere de 
bani, autorul se teme de un rival: unul te poartă cu vorba, 
celălalt te striveşte. Ca să creezi opere frumoase, sărman 
copil, vei scoate cu pana din inimă dragostea de oameni, 
seva, energia şi ţi le vei aşterne pe hârtie în patimi, în 
simţiri, în fraze! Da, vei scrie în loc să te zbaţi, vei cânta în 
loc să lupţi, vei iubi, vei uri, vei trăi în cărţile dumitale; însă 
după ce îţi vei fi rezervat bogăţiile pentru stil, aurul şi 
purpura pentru personaje, după ce vei fi ajuns să umbli în 
zdrenţe prin Paris, fericit de a fi adus pe lume, rivalizând cu 
starea civilă, o fiinţă numită Adolphe, Corinne, Clarisse sau 
Manon172, după ce îţi vei fi prăpădit viaţa ca să dai viaţă 
unei asemenea făpturi, o vei vedea calomniată, trădată, 
vândută, deportată în lagunele uitării de ziarişti, îngropată 
de cei mai buni prieteni. Ai să fii dumneata în stare să 
aştepţi ziua când făptura dumitale îşi va lua, în fine, zborul 
în lumea trezită de cine? şi când? şi cum? Există o carte 
minunată, un pianto al necredinţei, Obermann1 73, care se 
plimbă singuratică prin deşertul prăvăliilor, drept care 
librarii îi zic în zeflemea privighetoare. Când oare veni-vă 
învierea şi pentru ea? Cine ar putea spune? Mai înainte de 
orice, fă-ţi deci rost de un editor destul de îndrăzneţ să 
tipărească Margaretele! Nu poate fi vorba să ţi le plătească, 
ci să ţi le tipărească. Vei asista atunci la scene ciudate. 

Tirada aceasta severă, rostită cu diferitele accente ale 
pasiunilor pe care le exprima pe rând, căzu ca o avalanşă 
de zăpadă pe sufletul lui Lucien şi i-l îngheţă. Rămase în 
picioare, tăcut. Dar mai apoi, inima-i biciuită parcă de 
înfiorătoarea poezie a greutăților înşirate izbucni. Lucien îi 
strânse mâna lui Lousteau şi îi strigă: 

— Voi izbândi! 

— Bine, oftă ziaristul, încă un creştin care coboară în 
arenă ca să se dea pradă fiarelor. Dragul mea, astă-seară e 
o premieră la Panorama-Dramatique, începe la opt; acum e 


şase, du-te de-ţi pune cel mai bun costum şi, vezi, să arăţi 
cum se cuvine. Vino de mă ia. Stau în strada de la Harpe, 
deasupra cafenelei Servel, la etajul al patrulea. O să trecem 
întâi pe la Dauriat. Stărui, nu-i aşa, în hotărârea dumitale? 
Ei, bine! o să-ţi fac astă-seară cunoştinţă cu unul dintre 
regii editorilor şi cu câţiva gazetari. După spectacol, vom 
lua masa la iubita mea, împreună cu câţiva prieteni, căci ce 
mâncăm noi seara nu se poate numi o masă. O să-l vezi 
acolo pe Finot, redactorul-şef şi proprietarul ziarului la care 
lucrez eu. Ştii, vorba Minettei de la Vaudeville: Timpul 
înseamnă un post lung. Ei, bine, pentru noi şi hazardul e un 
post lung; trebuie să-l punem la probă. 

— Nu voi uita niciodată ziua asta, zise Lucien. 

— Înarmează-te cu manuscrisul şi vino bine îmbrăcat, nu 
atât pentru Florine, cât pentru editor. 

Camaraderia din aceste ultime cuvinte, după strigătul 
violent al poetului zugrăvind războiul literar, îl mişcă pe 
Lucien tot atâta cât îl mişcase altădată, în acelaşi loc, vorba 
gravă şi resemnată a lui d'Arthez. Însufleţit de perspectiva 
unei lupte imediate între el şi ceilalţi oameni, încrezătorul 
tânăr nu bănui realitatea nenorocirilor morale pe care i le 
destăinuise ziaristul. Nu ştia că se afla la răscrucea a două 
drumuri deosebite, a două sisteme reprezentate de cenaclu 
şi de gazetărie, dintre Care unul era lung, onorabil, sigur; 
iar celălalt semănat cu piedici şi primejdii, plin de ticăloşii 
care aveau să-i întineze cugetul. Firea lui îl împingea să ia 
drumul cel mai scurt, cu aparenţă de cel mai plăcut, să se 
folosească de mijloacele hotărâtoare şi repezi. În acel 
moment, nu văzu nici o deosebire între nobila prietenie a lui 
d'Arthez şi camaraderia superficială a lui Lousteau. Spiritul 
acesta nestatornic socoti ziaristica o armă la îndemâna lui 
şi, simțindu-se făcut să o mânuiască, voi s-o apuce 
neîntârziat. Năucit de ofertele noului său prieten, care îi 
dădu mâna cu un gest socotit de Lucien ca prietenos, putea 
el să ştie că, în armata presei, fiecare are nevoie de 
prieteni, aşa precum generalii au nevoie de soldaţi? 


Lousteau, văzându-l hotărât, îl încuraja, sperând să-l ia pe 
lângă sine. Ziaristul îşi găsea pentru întâia oară un prieten, 
după cum Lucien dădea întâia oară peste un protector: unul 
voia să fie avansat caporal, celălalt voia să ajungă soldat. 
Proaspătul ucenic se înapoie vesel acasă, unde se îmbrăcă 
cu tot atâta grijă ca şi în ziua nefericită când voise să se 
prezinte în loja marchizei d'Espard, la Operă; dar acum 
hainele îi veneau ceva mai bine, începuse a se deprinde să 
le poarte. Îşi puse pantalonii cei frumoşi de culoare 
deschisă, ghetele elegante care îl costaseră patruzeci de 
franci şi fracul de bal. Îşi freză şi îşi parfumă părul blond şi 
mătăsos care-i cădea în bucle mari. Acum îşi ţinea fruntea 
sus, cu îndrăzneala pornită din sentimentul valorii şi 
viitorului ce i se deschidea în faţa ochilor. Se îngriji mult şi 
de mâini, frumoase ca acelea de femeie, iar unghiile 
migdalate, bine curâţite, arătau trandafirii. Pe gulerul de 
satin negru, rotunjimea albă a bărbiei strălucea. Nicicând 
un tânăr mai chipeş nu coborâse din dealul Cartierului 
Latin. 

Frumos ca un zeu grec, Lucien luă o trăsură şi, la şapte 
fără un sfert, se află în faţa cafenelei Servei. Portăreasa îl 
pofti să urce patru etaje, dându-i nişte lămuriri topografice 
destul de încâlcite. Înarmat cu aceste îndrumări găsi, nu 
fără oarecare greutate, o uşă deschisă la capătul unui 
coridor întunecos, şi recunoscu de îndată camera clasică a 
Cartierului Latin. Mizeria tinerilor îl urmărea şi aici ca şi în 
strada Cluny, ca la d'Arthez, la Chrestien, peste tot! Dar 
peste tot ea capătă pecetea pe care i-o imprimă caracterul 
aceluia ce o îndură. Aici, mizeria era înfiorătoare. Un pat de 
nuc, fără polog, de-a lungul căruia îşi căsca găurile un covor 
tocit, la ferestre nişte perdele îngălbenite atât de fumul 
sobei care nu trăgea cum trebuie, cât şi de cel al ţigărilor 
de foi; pe sobă, o lampă Cârcel dăruită de Florine şi care 
scăpase încă de muntele de pietate; apoi un scrin de acaju 
cu lustrul mat, o masă încărcată de hârtii, câteva pene cu 
vârful rupt şi doar câteva cărţi aduse în ajun sau chiar în 


ziua aceea: acesta era mobilierul camerei lipsite de lucruri 
de preţ, dar plină de o grămadă de: ghete cu tălpile 
căscate, ciorapi ciuruiţi de găuri, mucuri de trabucuri, 
batiste murdare, cămăşi trenţuite, cravate roase. Părea un 
fel de bivuac literar, plin de lucruri scoase din uz şi de cea 
mai urâtă sărăcie ce se poate închipui. Pe noptieră, zăceau 
cărţile citite în dimineaţa aceea, iar pe marginea sobei un 
brici, o pereche de pistoale, o cutie de trabucuri. Pe un 
perete, Lucien văzu nişte florete încrucişate sub o mască. 
Trei scaune şi două fotolii, vrednice de cea mai proastă 
cameră mobilată de pe strada aceea, completau mobila. 
Odaia, murdară şi mohorâtă, trăda o viaţă fără odihnă şi 
fără demnitate: locuită de nevoie, se dormea şi se lucra 
acolo doar pe apucate; de cum intrai, îţi venea să fugi. Câtă 
deosebire între această neorânduială cinică şi sărăcia 
curată, cuviincioasă a lui d'Arthez!... Dar amintirea aceasta, 
în care se ascundea şi o povaţă, fu repede alungată de 
gluma ce-o făcu Etienne ca să mascheze goliciunea viciului. 

— Asta-i o cocină, casa mea adevărată e în strada Bondy, în 
noul apartament pe care droghistul l-a mobilat pentru 
Florine şi pe care îl inaugurăm astă seară. 

Etienne Lousteau îşi pusese nişte pantaloni negri, nişte 
ghete bine lustruite, o haină închisă până la gât; cămaşa, pe 
care Florine trebuia desigur să i-o schimbe, era ascunsă de 
un guler de catifea, iar pălăria şi-o peria ca să pară nouă. 

— Mergem? întrebă Lucien. 

— Nu încă, aştept un editor care să-mi aducă ceva bani, 
căci s-ar putea să jucăm cărţi deseară. N-am un sfanţ; şi, pe 
deasupra, îmi mai trebuie şi o pereche de mănuși. 

Cei doi prieteni auziră pe coridor paşii cuiva. 

— Ele, zise Lousteau. Ai să vezi, dragul meu, cum arată 
Providența când se înfăţişează poeţilor. Înainte de a-l vedea 
în toată splendoarea pe Dauriat, editorul fashionable174, o 
să-l cunoşti acum pe editorul de pe cheiul Augustinilor, pe 
editorul care se ocupă cu sconturi, pe negustorul de 
vechituri literare, fost negustor de zarzavaturi. 


— Hai, intră, zgripţoroiule! strigă Lousteau. 

— Am sosit, zise un glas dogit ca de clopot spart. 

— Cu bani? 

— Bani? bani nu mai am în prăvălie, răspunse un tânăr 
care intră uitându-se curios la Lucien. 

— Îmi datorezi cincizeci de franci, în primul rând, reluă 
Lousteau. În al doilea rând, uite două exemplare dintr-o 
Călătorie în Egipt despre care se zice că e o minunăţie, e 
plină de gravuri, cu siguranţă că o să se vândă: i s-au plătit 
pentru ea lui Finot două articole pe care o să i le scriu eu. 
Item, două din ultimele romane ale lui Victor Ducange, un 
autor foarte iubit în cartierul Marais. Item, două exemplare 
din a doua carte a unui începător, Paul de Kock175, care 
scrie în acelaşi gen. Item, două de Yseult de D6le, o lucrare 
frumuşel tipărită în provincie. Cu totul o sută de franci, în 
condiţii avantajoase. Aşa că îmi datorezi o sută de franci, 
domnişorule Barbet. 

Barbet se uită la cărţi, cercetându-le cotoarele şi coperţile 
cu grijă. 

— O! sunt foarte bine păstrate, exclamă Lousteau. 
Călătoria nu-i tăiată, ca şi cele de Kock şi Ducange. Nici cea 
de pe sobă, Consideraţiuni asupra Simbolicei, nu-i tăiată, 
dar ţi-o dau pe gratis, căci n-am ce consideraţiuni să mai fac 
şi eu asupra ei! 

— Păi atunci, zise Lucien, cum o să-ţi faci articolele? 

Barbet se uită foarte mirat la Lucien, iar apoi la Etienne, 
rânjind: 

— Se vede că domnul are norocul să nu fie om de litere. 

— Ba nu, Barbet, ba nu. Domnul e poet, un mare poet care 
o să-i „taie” pe Canalis, pe Beranger şi pe Delavigne. O s- 
ajungă departe, dacă nu cumva se arunca mai întâi în Sena, 
dar şi atunci tot ajunge până la Saint-Cloud. 

— Dacă mi-e permis să-i dau un sfat domnului, zise Barbet, 
ar fi acesta: să se lase de versuri şi sa se apuce de proză. 
Anticarii s-au săturat de versuri. 


Barbet avea o redingotă ponosită, închisă la un singur 
nasture şi cu gulerul slinos; stătea cu pălăria pe cap, purta 
pantofi, iar prin vesta descheiată se vedea o cămaşă de 
pânză groasă. Faţa rotundă, străpunsă de doi ochi lacomi, 
arăta bunătate, dar în privire i se citea acea vagă nelinişte 
specifică oamenilor deprinşi să li se ceară bani pe care îi şi 
au. Rotofei cum era, părea cumsecade, căci şiretenia şi-o 
ţinea mascată de o burticică destul de respectabilă. Fost 
băiat de prăvălie, luase de doi ani o mică dugheană pe chei, 
de unde o pornea cu colindul pe la ziarişti, pe la autori, pe 
la tipografi, cumpărându-le pe preţ de nimic cărţile primite 
de ei în dar şi câştigând astfel zece-douăzeci de franci pe zi. 
Cu aceste economii adulmeca nevoile oricăruia, pândea 
câte-o afacere bună, achiziţiona cu reducere de 
cincisprezece-douăzeci la sută, de la autorii strâmtoraţi, 
poliţele editorilor de la care, a doua zi, cumpăra, tocmindu- 
se ca la vânzările cu bani gheaţă, câteva cărţi bune, căutate 
pe piaţă; iar apoi îi plătea tot cu poliţele lor, în loc de bani. 
Făcuse liceul şi învăţătura îl ajuta să se ferească cu grijă de 
poezia şi romanele moderne. Ţinea la alt soi de lucrări, la 
cărţile de utilitate, a căror deplină proprietate costa o mie 
de franci şi pe care le putea exploata în voie, precum Istoria 
Franţei pentru copii, inerea registrelor, în douăzeci de 
lecţiuni, Botanica pentru fete. Lăsase să-i scape două sau 
trei cărţi bune, după ce îi făcuse pe autori să vină pe la el 
de peste douăzeci de ori, fără a se hotări să le cumpere 
manuscrisul. Când i se reproşa veşnica lui frică, el scotea 
din buzunar o copie după un articol privitor la un faimos 
proces, articol apărut în mai toate ziarele, care nu-l costase 
nimic şi îi adusese două sau trei mii de franci câştig. 

Barbet era editorul fricos, care-şi mănâncă de sub unghie, 
care-şi dă greu semnătura, care de-abia eliberează o 
factură, o reduce cât poate, îşi desface singur cărţile cine 
ştie pe unde, dar le vinde totuşi şi se pricepe cum să ia banii 
pe ele. Era spaima tipografilor, care nu ştiau cum să se 
poarte cu el: îi plătea din sconturi şi le reducea facturile 


când îi ghicea la ananghie; apoi nu mai lucra cu aceia pe 
care îi jupuise, temându-se de vreo cursă. 

— Ei, încheiem târgul? întrebă Lousteau. 

— Hei, drăguţule, zise Barbet familiar, am în prăvălie şase 
mii de volume de vânzare. Şi, după vorba unui editor 
bătrân, hârtia de carte nu-i hârtie de bancă. Negoţul de 
cărţi merge prost. 

— Dacă te-ai duce în prăvălia lui, dragă Lucien, zise 
Etienne, ai găsi pe o tejghea de stejar, cumpărată de la 
vreun cârciumar falit, un opaiţ căruia nu i-a luat mucul, ca 
să ţină mai mult. La lumina slabă ce o răspândeşte, ai zări 
rafturile goale. Ca să păzească goliciunea asta, un 
băieţandru cu o haină albastră îşi suflă în pumni, tropăie 
din picioare şi îşi bate mâinile de spate ca birjarii pe capră. 
Iată! n-are mai multe cărţi în prăvălie decât am eu aici. 
Nimeni nu e în stare să ghicească ce fel de negustorie se 
învârteşte acolo. 

— Uite o poliţă de o sută de franci pe trei luni, spuse 
Barbet care nu-şi putu opri un zâmbet scoțând o hârtie din 
buzunar, şi-ţi iau hârţoagele. Nu mai pot - înţelegi? - să dau 
bani gheaţă, vânzarea merge prost. Mi-am închipuit că ai 
nevoie de mine şi, cum n-am nici un ban, am semnat o poliţă 
ca să-ţi fac un bine, pentru că altfel nu-mi place să-mi dau 
semnătura. 

— Aşa că mai vrei şi stima şi mulţumirile mele? zise 
Lousteau. 

— Deşi poliţele nu se plătesc cu sentimente, totuşi îţi 
primesc stima, răspunse Barbet. 

— Dar îmi trebuie şi nişte mănuşi, iar negustorii n-or să fie 
atât de drăgălaşi să-mi primească în schimb poliţa dumitale, 
zise Lousteau. Uite, ia de colo, din primul sertar al scrinului, 
o gravură minunată, face optzeci de franci; e inedită ca şi 
articolul pe care l-am scris despre ea: un articol destul de 
nostim. Aveai şi ce să scrii despre Hippocrate refuzând 
darurile lui Artaxerxe176! Ei, ce zici? Planşa asta ar fi pe 
placul oricărui doctor care refuză darurile exagerate ale 


satrapilor din Paris. O să găseşti sub gravură şi vreo treizeci 
de romanțe. Haide, ia totul, şi dă-mi patruzeci de franci. 

— Patruzeci de franci! spuse librarul scoțând un țipăt de 
găină speriată, cel mult douăzeci. Şi chiar şi aşa pot să-i 
pierd, adăugă Barbet. 

— Unde sunt cei douăzeci de franci? întrebă Lousteau. 

— Nici nu ştiu dacă îi am, zise Barbet scotocindu-se. A! 
Uite-i. M-ai lăsat calic; ai o putere asupra mea!... 

— Hai să mergem, spuse Lousteau, care luă manuscrisul 
lui Lucien şi-i trase o linie cu cerneală pe sub sfoară. 

— Mai ai ceva pentru mine? întrebă Barbet. 

— Nimic, dragă Shylock. O să-ţi dau o afacere straşnică (în 
care ai să pierzi cinci mii de franci, ca să te înveţi minte să 
mă mai jupoi în halul ăsta!), adăugă Etienne în şoaptă lui 
Lucien. 

— Şi cu articolele ce-o să faci? întrebă Lucien după ce se 
urcară în trăsura care-i ducea spre Palais-Royal. 

— Ei, o să-i dau rasol. Pentru Călătoria în Egipt am deschis 
cartea şi am citit câte ceva pe ici, pe colea, fără s-o tai, şi 
am descoperit unsprezece greşeli de franceză. O să scriu o 
coloană spunând că, dacă autorul a învăţat limba gogoşilor 
săpate pe pietroaiele egiptene ce se cheamă obeliscuri, în 
schimb nu-şi cunoaşte limba lui, şi o să i-o dovedesc. O să 
mai spun că, în loc să ne vorbească de istorie naturală şi de 
antichităţi, mai bine s-ar fi ocupat de viitorul Egiptului, de 
progresul civilizaţiei, de posibilităţile de a uni Egiptul cu 
Franţa care, după ce l-a mai cucerit şi pierdut o dată, poate 
încă să-l mai câştige cu ascendentu-i moral. Aici, nişte 
tirade patriotice, amestecate cu alte tirade despre Marsilia, 
despre Orient, despre comerţul nostru! 

— Dar dacă făcea aşa, ce-ai mai fi zis? 

— Hei! aş fi zis că, în loc să ne plictisească cu politica, ar fi 
trebuit să se ocupe de artă, să ne descrie ţara sub latura ei 
pitorească şi geografică. Şi atunci criticul s-ar fi pus pe 
jeluit: politica ne omoară, ne plictiseşte, nu mai poţi scăpa 
de ea. Aş fi regretat călătoriile în care ni se arată greutăţile 


navigaţiei, farmecul canalelor, în sfârşit tot ceea ce vor să 
afle aceia care n-au să călătorească niciodată. Deşi îi 
aprobă, lumea râde de călătorii care notează drept mari 
evenimente o pasăre ce trece, un peşte zburător, un 
pescuit, punctele geografice însemnate, străfundurile 
cercetate. Publicul vrea iarăşi lucruri ştiinţifice pe care nu 
le pricepe, dar care încântă întotdeauna, ca tot ceea ce e 
profund, misterios şi de neînțeles. Cititorul râde, e 
mulţumit. Cât despre romane, Florine e cea mai mare 
cititoare de romane din câte există pe lume; ea îmi face 
analiza, şi eu îmi ticluiesc articolul după părerea ei. Când a 
fost plictisită de ceea ce numeşte ea vorbe goale, cartea 
începe să-mi atragă atenţia şi îi mai cer un exemplar 
editorului, care îl trimite, fericit să aibă un articol favorabil. 

— Dar, Dumnezeule! şi critica, sfânta critică! cum rămâne? 
întrebă Lucien îndopat cu învăţătura cenaclului. 

— Dragul meu, răspunse Lousteau, uite ce e: critica eo 
perie prea aspră pentru stofele uşoare. Dar să lăsăm acuma 
meseria. Vezi semnul ăsta? îl întrebă el arătându-i 
manuscrisul Margaretelor. Am unit cu puţină cerneală 
sfoara de hârtie. Dacă Dauriat îţi citeşte manuscrisul, n-o 
să-i mai fie cu putinţă să lege sfoara chiar la locul unde a 
fost. Aşa că manuscrisul e ca şi sigilat. Acest lucru îşi are 
rostul lui în experienţa pe care vrei s-o faci. Şi mai notează 
că nu te duci, în prăvălia aceea, singur şi fără naş, ca 
oricare tânăr ce încearcă pe la zece editori până să 
găsească unul care să-i întindă măcar un scaun să şadă... 

Lucien ştia cât era de adevărat acest amănunt. Lousteau 
plăti birjarului trei franci, spre marea mirare a lui Lucien, 
uluit de această dărnicie după mizeria de adineauri. Apoi 
cei doi prieteni intrară în Galeriile de Lemn, unde îşi avea 
sediul pe atunci aşa-numita Editură de noutăţi literare. 

Pe vremea aceea, Galeriile de Lemn erau una dintre 
curiozităţile cele mai vestite ale Parisuluil77. Nu poate fi de 
prisos a zugrăvi aci bazarul acesta infect; căci, timp de 
treizeci şi şase de ani, el a jucat în viaţa pariziană un rol 


atât de important, încât sunt puţini oameni de patruzeci de 
ani cărora această descriere, de necrezut pentru cei tineri, 
să nu le facă plăcere. Pe locul fostei galerii d'Orleans, rece, 
înaltă şi lată, un soi de seră fără flori, se ridicau nişte barăci 
sau mai degrabă nişte cocioabe de scânduri, destul de prost 
acoperite, mici, rău luminate dinspre curte şi dinspre 
grădină de nişte gemuleţe denumite ferestre şi care 
semănau cu ale celor mai murdare cârciumi de la marginea 
oraşului. Trei rânduri de prăvălii alcătuiau două galerii, 
înalte de vreo douăsprezece picioare. Prăvăliile aflate la 
mijloc dădeau pe cele două Galerii, în care aerul era greu 
de tot, iar lumina slabă din pricina acoperişului de sticlă 
totdeauna murdară. Chichineţele astea dobândiseră, pe 
măsură ce se înmulţise şi numărul celor care veneau să 
caşte gura acolo, un preţ atât de mare, încât chiria unora, 
deşi nu aveau mai mult de doi metri pe trei, ajunsese la 
cinci mii de franci. Dughenele, luminate numai dinspre 
grădină şi curte, erau împrejmuite cu nişte gărduleţe verzi, 
menite, pesemne, să împiedice mulţimea de a dărâma, prin 
atingere, zidurile din moloz prost care alcătuiau partea de 
dindărăt a prăvăliilor. Se formase astfel acolo un spaţiu de 
două-trei picioare în care vegetau produsele cele mai 
neaşteptate ale unei botanici necunoscute ştiinţei, de-a 
valma cu acelea ale unor diferite industrii nu mai puţin 
înfloritoare. Ziare vechi acopereau câte o tufă de trandafir, 
astfel că florile de stil erau parfumate de florile lăsate în 
paragină ale acestei grădini neîngrijite, dar stropite cu 
necurăţenii. Panglici de toate culorile sau prospecte 
înfloreau prin tufişuri. Resturi de cârpe pestriţe înăbuşeau 
vegetaţia; întâlnind un ghemotoc de panglici pe o tufă de 
verdeață, rămâneai dezamăgit de floarea pe care te 
pregăteai s-o admiri, observând că, în realitate, o bucată de 
mătase ţinea locul unei dalii. Dinspre curte ca şi dinspre 
grădină, acest palat năzdrăvan oferea vederii tot ceea ce 
murdăria pariziană a produs mai ciudat: văruieli ţipătoare, 
tencuieli scorojite, firme vechi, anunţuri uluitoare. Pe 


deasupra, şi publicul parizian murdărea groaznic 
gărduleţele verzi, fie prin grădină, fie din curte. Astfel, de 
amândouă părţile, un şanţ scârbos şi puturos părea că îi 
opreşte pe oamenii simandicoşi să se apropie de aceste 
galerii; numai că oamenii simandicoşi nu se dădeau înapoi 
din faţa acestor urâţenii, după cum nici feţi-frumoşii din 
poveşti nu dau înapoi în faţa balaurilor sau a stavilelor 
ridicate de vrăjitorul cel viclean în calea spre fetele de 
împărat. Aceste galerii erau, ca şi astăzi, străbătute de un 
pasaj, şi, ca şi astăzi, se mai putea pătrunde acolo şi prin 
cele două peristiluri actuale începute înainte de revoluţie şi 
lăsate în părăsire din lipsă de fonduri. Frumoasa Galerie de 
Piatră, care duce astăzi la Theâtre-Franqais, era pe atunci 
un pasaj strâmt, foarte înalt, şi cu un acoperiş atât dE. 
Stricat, încât deseori ploua înăuntru. 

I se zicea Galeria de Sticlă, ca s-o deosebească de Galeria 
de Lemn. Acoperişul acestei magherniţe era într-o stare de 
plâns, încât Casa d'Orleans a fost dată în judecată de un 
faimos negustor de covoare şi stofe căruia, într-o noapte, i 
se stricaseră mărfuri de o valoare considerabilă. Procesul a 
fost câştigat de negustor. Pe alocuri, nişte pânză dublu- 
gudronată servea de acoperământ. Pardoseala Galeriei de 
Sticlă, unde s-a pricopsit vestitul Chevet, ca şi aceea a 
Galeriilor de Lemn, nu era altceva decât pământul natural 
al Parisului, sporit de pământul întâmplător, cărat de 
ghetele şi pantofii trecătorilor. La tot pasul, picioarele 
călcau pe munţi şi văi de glod întărit, şi neîncetat măturat 
de negustori, astfel că noilor-veniţi le trebuia un anume 
timp până să se înveţe a umbla pe acolo. 

Mormanele astea de necurăţenii, geamurile mânjite de 
ploaie şi de praf, magherniţele scunde şi acoperite cu 
zdrenţe, murdăria zidurilor neterminate, toată adunătura 
de lucruri care aducea a şatră de ţigani, a bâlci, a uluci cu 
care se înconjoară la Paris monumentele ce nu se mai 
construiesc, înfăţişarea asta tragicomică se potrivea de 
minune cu diferitele negoţuri care foiau pe sub şopronul 


necuviincios, neruşinat, plin de gălăgie şi de veselie, în care, 
de la revoluţia din 1789 şi până la revoluţia din 1830, s-au 
făcut afaceri ce depăşesc orice închipuire. Timp de 
douăzeci de ani, bursa s-a ţinut peste drum, la parterul 
Palatului. În acest chip, acolo se crea opinia publică, se 
puneau la cale şi se năruiau reputaţiile ca şi afacerile 
politice şi financiare. Galeriile erau locul de întâlnire înainte 
şi după bursă. Bancherii şi negustorii din Paris umpleau 
ades curtea Palatului şi se adăposteau pe sub aceste 
acoperişuri la vreme de ploaie. Natura acestei clădiri, ivită 
în acel loc fără să ştii cum şi de ce, îi dădea o sonoritate 
ciudată. Hohotele de râs răsunau la tot pasul. Nu izbucnea 
vreo ceartă la un capăt, ca să nu se afle numaidecât şi la 
celălalt despre ea. Nu găseai pe acolo decât librari, editori, 
poezie, politică şi proză, modiste şi, în fine, femei de stradă 
ce veneau numai seara. Acolo înfloreau ştirile şi cărţile, 
gloriile proaspete şi cele vechi, conspiraţiile Tribunei ca şi 
minciunile editurilor. Acolo se vindeau toate noutăţile, iar 
publicul numai de acolo se îndărătnicea să cumpere. Acolo 
s-au vândut într-o singură seară mii şi mii de exemplare din 
cutare ori cutare pamflet de Paul-Louis Courier178, sau din 
Aventurile fiicei de rege, primul foc tras de casa d'Orleans 
asupra Chartei lui Ludovic al XVIII-lea. Pe vremea când 
Lucien îşi făcea apariţia prin locurile acelea, câteva 
dughene aveau galantare destul de elegante; dar aceste 
dughene erau numai dintre cele ce dădeau spre curte sau 
spre grădină. Până în ziua când această curioasă colonie 
pieri sub târnăcoapele arhitectului Fontaine, dughenele 
înghesuite între cele două galerii rămaseră complet 
deschise, susţinute doar de stâlpi comuni, ca barăcile de 
bâlci, astfel că privirea răzbătea în galerie printre mărfuri 
şi prin uşile cu geam. Fiindu-le cu neputinţă să facă foc 
acolo, negustorii se încălzeau la nişte sobiţe de tablă şi 
aveau ei înşişi grijă de foc, o imprudentă putând aprinde 
într-un sfert de ceas toată această republică de scânduri 
uscate de soare şi încinse parcă de focul dorințelor stârnite 


de prostituție, înţesate numai de văluri, de pânze subţiri, de 
hârtii şi deseori măturate de curenţi de aer. Prăvăliile 
modistelor erau pline de pălării năstruşnice, părând că se 
află acolo nu atât spre a fi vândute, cât numai spre a fi 
expuse, agăţate cu sutele pe nişte frigări cu vârful în formă 
de ciupercă şi înveselind galeriile cu miile lor de culori. 
Timp de douăzeci de ani, toţi vizitatorii se întrebaseră pe ce 
fel de capete ajungeau până la urmă pălăriile astea 
prăfuite. Lucrătoare, îndeobşte urâte, dar vioaie, agăţau 
cucoanele cu vorbe viclene, după obiceiul şi cu limbajul 
precupeţelor din piaţă. O vânzătoare, dezgheţată şi cu ochi 
neastâmpăraţi, stătea pe un scăunel şi hărţuia trecătorii: 
„Cumpăraţi o pălărie frumoasă, doamnă! 

— Staţi să vă vând şi dumneavoastră ceva, domnule!” 
Inflexiunile vocii, ocheadele sau luarea în derâdere a unor 
trecători se adăugau vocabularului lor, bogat şi pitoresc. 
Editorii şi modistele trăiau astfel în bună înţelegere. În 
pasajul numit atât de pompos Galeria de Sticlă, întâlneai 
negoţurile cele mai neaşteptate. Acolo se instalau 
ventrilocii, şarlatanii de tot soiul, spectacolele unde nu vezi 
nimic ca şi acelea unde ţi se arată lumea întreagă. Acolo se 
instalase, pentru întâia oară, un om care a câştigat după 
aceea şapte-opt sute de mii de franci colindând bâlciurile. 
Avea ca firmă un soare de aur într-o ramă neagră, în jurul 
căreia scânteiau în litere roşii cuvintele: Aici omul vede 
ceea ce nici Dumnezeu nu poate vedea. Intrarea: zece 
centime. Pungaşul nu te primea niciodată singur, şi nici într- 
un grup mai mare de două persoane. După ce intrai, te 
trezeai nas în nas cu o oglindă mare. Deodată o voce, care l- 
ar fi înspăimântat până şi pe Hoffmann Berlinezul1 79, se 
dezlănţuia ca un mecanism pus în mişcare: „Domnilor, 
vedeţi aici ceea ce Dumnezeu nu ar putea în vecii vecilor să 
vadă, adică pe semenul dumneavoastră. Dumnezeu nu are 
semen!” leşeai ruşinat şi nu îndrăzneai să-ţi recunoşti 
prostia. De la toate uşile porneau voci asemănătoare ce-ţi 
împuiau urechile cu cosmorame180, cu vederi din 


Constantinopol, cu reprezentații de păpuşi, cu automate 
care jucau şah, cu câini care ştiau să aleagă pe cea mai 
frumoasă femeie din grup. Ventrilocul Fitz-James aici şi-a 
câştigat faima, în cafeneaua Borel, mai înainte de a se duce 
să moară în Montmartre, printre elevii Şcolii politehnice. 
Mai găseai pe acolo vânzătoare de fructe şi de flori, precum 
şi un croitor vestit pentru fireturile militare ce străluceau 
seara ca soarele. Dimineaţa, până la două după prânz, 
Galeriile de Lemn erau mute, posace şi pustii. Negustorii 
stăteau la taifas între ei, ca acasă. Înghesuiala nu începea 
decât pe la trei, ora bursei. Când lumea începea să se 
adune, tineri însetaţi de literatură, dar lipsiţi de mijloace, 
puteau citi pe gratis în dreptul rafturilor librăriilor. Miloşi, 
băieţii de prăvălie, puşi să supravegheze cărţile expuse pe 
mese, îi lăsau să le răsfoiască. Dacă era vorba de volume cu 
numai două sute de pagini, ca Smarra, Peter Schlemihl, 
Jean Sbogar, Jocko181, în două şedinţe le dădeau gata. Căci 
pe atunci, cabinetele de lectură nu luaseră încă fiinţă şi 
trebuia să cumperi cartea ca s-o citeşti; de aceea romanele 
se vindeau în timpul acela într-un număr ce ar părea 
fabulos astăzi. Era ceva cu adevărat franțuzesc în această 
pomană făcută intelectualităţii tinere, lacome şi sărace. 
Poezia acestui înfiorător bazar se făcea şi mai simțită odată 
cu lăsarea serii. Din toate străzile învecinate, veneau cu 
grămada fete ce se puteau plimba pe acolo fără să 
plătească vreo taxă. Din orice colţ al Parisului, femeia de 
stradă dădea fuga să-şi facă rândul la Palat. Într-adevăr, 
Galeriile de Piatră aparţineau numai unor case privilegiate 
care plăteau bani grei pentru dreptul de a-şi expune câteva 
fiinţe gătite ca nişte prințese, pe sub câte o arcadă sau pe 
locul corespunzător acesteia în grădină; pe câtă vreme 
Galeriile de Lemn erau pentru prostituție un teren public, 
Palatul prin excelenţă, cuvânt ce însemna pe atunci templul 
prostituţiei. Orice femeie putea să vină acolo, să plece cu 
prada şi s-o ducă unde poftea. Femeile astea atrăgeau 
aşadar seara la Galeriile de Lemn o mulţime atât de mare 


de oameni, încât, din pricina înghesuielii, se mergea la pas, 
ca la înmormântare sau la bal mascat. Această încetineală 
care nu supăra pe nimeni îţi lăsa răgaz pentru o mai atentă 
cercetare. Femeile aveau o îmbrăcăminte care astăzi a 
dispărut; felul cum se arătau decoltate, până la mijlocul 
spatelui şi foarte jos şi în faţă; pieptănăturile lor 
năstruşnice, născocite ca să atragă privirile: una ca o 
normandă, alta ca o spaniolă, cea de colo frizată ca un 
căţeluş, cealaltă eu părul lins; picioarele prinse în ciorapi 
albi şi arătate nu ştiai cum, dar totdeauna când trebuia, 
toată poezia asta sfruntată s-a pierdut. Dezmăţul din 
întrebări şi răspunsuri, neruşinarea asta publică, potrivită 
cu locul, nu se mai întâlneşte nici la bal mascat, nici la 
celelalte baluri celebre de azi. Totul te înfiora şi te 
înveselea. Carnaţia albă a umerilor şi a sinilor scânteia prin 
mulţimea de haine bărbăteşti, cele mai deseori de culoare 
închisă, şi înfăţişa ochiului cele mai splendide contraste. 
Zarva glasurilor şi a paşilor producea o bâzâială ce se 
auzea încă de pe la mijlocul grădinii, ca un bas continuu, 
împletit cu hohotele de râs ale fetelor sau cu ţipetele de la 
vreo sfadă întâmplătoare. Persoanele cele mai cumsecade, 
oamenii cei mai de vază se ciocneau de oameni cu mutră de 
tâlhari. Amestecul acesta nefiresc exercita nu ştiu ce 
atracţie ce îi tulbura până şi pe cei mai nesimţitori. De 
aceea, tot Parisul a venit acolo, până în ultima clipă, ca să se 
plimbe chiar şi pe planşeul de lemn cu care arhitectul îşi 
acoperise fundaţiile în timp ce le construia. Şi de aceea, 
regrete imense şi generale au întâmpinat dărâmarea 
acestor şandramale. 

Editorul Ladvocat se stabilise abia de câteva zile în colţul 
pasajului ce tăia pe la mijloc galeriile, faţă în faţă cu 
Dauriat, tânăr uitat astăzi, dar îndrăzneţ, şi care a 
desţelenit calea pe care avea să strălucească mai apoi 
concurentul său. Dugheana lui Dauriat se afla pe unul 
dintre rândurile ce dădeau înspre grădină, iar cea a lui 
Ladvocat era spre curte. Împărţită în două, prăvălia lui 


Dauriat cuprindea o magazie mare pentru cărţi, iar cealaltă 
parte îi slujea de birou. Lucien, care venea pe acolo pentru 
întâia oară seara, se zăpăci de ceea ce vedea, aşa cum 
păţeau toţi provincialii şi toţi tinerii, şi curând se rătăci de 
însoţitorul său. 

— Dacă ai fi frumos ca băiatul ăsta, ţi-aş da şi eu ceva, îi 
zise o fată unui bătrân, arătându-l pe Lucien. 

Lucien plecă ochii ruşinat, şi se lăsă dus de valul de lume 
într-un hal de buimăcire şi aţâţare, greu de descris. Hărţuit 
de privirile femeilor, atras de formele dezgolite, zăpăcit de 
sânii obraznici ce îi aţineau drumul, se agăța de 
manuscrisul său strângându-l ea să nu i-l fure cineva, 
nevinovatul de el! 

— Hei, domnule, ce vrei? strigă el simțindu-se apucat de o 
mână şi crezând că poeziile lui momiseră pe cineva. 

Îl recunoscu pe amicul său Lousteau, care îi zise: 

— Ştiam eu că până la urmă o să treci şi pe aici! 

Poetul se afla în faţa prăvăliei în care Lousteau îl şi împinse 
şi care era plină de oameni, toţi aşteptând prilejul de a 
vorbi cu sultanul editurilor. Tipografii, negustorii de hârtie 
şi desenatorii, făcând roată în jurul vânzătorilor, îi întrebau 
de afacerile în curs ori de cele ce se puneau la cale. 

— Uite-l pe Finot, directorul ziarului meu; stă de vorbă cu 
un tânăr care are talent, Felicien Vernou, o secătură rea ca 
o boală ruşinoasă. 

— Ei, dragă, ai o premieră astăzi, zise Finot îndreptându- 
se cu Vernou spre Lousteau. Ţi-am luat eu loja. 

— N-o fi vândut-o cumva lui Braulard? 

— Ei, şi ce? îţi faci tu rost de-un loc. Ce cauţi la Dauriat? A! 
să nu uit: am căzut la învoială să-i facem reclamă lui Paul de 
Kock, Dauriat i-a cumpărat două sute de exemplare, şi 
Victor Ducange în schimb îi refuză un roman. Dauriat vrea 
să lanseze, zice el, un nou autor în acelaşi gen. Aşa că să-l 
pui pe Paul de Kock deasupra lui Ducange. 

— Păi, am o piesă cu Ducange la Teatrul Vesel, zise 
Lousteau. 


— Nu-i nimic, îi spui că articolul e de mine, că îl făcusem 
crunt, că tu l-ai mai îndulcit, şi o să-ţi fie şi recunoscător. 

— Nu poţi sconta cumva poliţa asta de-o sută de franci la 
casierul lui Dauriat? îl întrebă Etienne pe Finot. Ştii? azi 
supăm împreună, inaugurăm noul apartament al Florinei. 

— A! da, azi ne-ai chemat, zise Finot părând că face o 
sforţare de memorie. Hei, Gabusson, adăugă Finot luând 
poliţa lui Barbet şi întinzând-o casierului, dă-i nouăzeci de 
franci pentru mine omului ăstuia. 

— Andosează poliţa, amice. 

Lousteau luă pana casierului, în vreme ce acesta număra 
banii, şi semnă. Lucien, numai ochi şi urechi, nu pierdu o 
silabă din toată conversaţia. 

— Şi asta nu-i totul, dragă, reluă Etienne, încă nu-ţi 
mulţumesc, că doară noi suntem legaţi pe viaţă să ne 
ajutăm. Trebuie să-l prezint lui Dauriat pe domnul, şi e 
nevoie să pui şi tu o vorbă, ca să ne asculte. 

— Despre ce e vorba? întrebă Finot. 

— Despre un volum de poezii, răspunse Lucien. 

— A! făcu Finot cu o tresărire. 

— Se vede că domnul, zise Vernou uitându-se la Lucien, 
face abia acum cunoştinţă cu obiceiurile editorilor; altfel şi- 
ar fi încuiat manuscrisul în colţul cel mai ascuns al 
domiciliului său. 

În acel moment, Un tânăr frumos, Emile Blondet, care 
debutase de curând la Journal des Debats182 cu articole de 
mare răsunet, dădu mâna cu Finot, cu Lousteau, şi-l salută 
uşor pe Vernou. 

— Vino să supezi cu noi, la miezul nopţii, la Florine, îi zise 
Lousteau. 

— Vin, spuse tânărul. Dar cine-o să mai fie? 

— A! răspunse Lousteau, o să fie Florine şi Matifat 
droghistul; du Bruel, autorul care i-a dat un rol Florinei 
pentru debut; un bătrânel, moş Cardot, şi ginerele său, 
Camusot; pe urmă, Finot. 

— Şi droghistul tău o să ne servească bine? 


— În orice caz n-o să ne trimită tocmai el la doctor! zise 
Lucien. 

— Domnul are mult spirit, spuse serios Blondet, privindu-l 
pe Lucien. Vine şi dânsul la supeu, Lousteau? 

— Da. 

— Atunci o să râdem straşnic. 

Lucien roşise până în vârful urechilor. 

— Mai ai mult, Dauriat? întrebă Blondet ciocănind în 
geamul ce dădea deasupra biroului lui Dauriat. 

— Dragul meu, vin acuma. 

— Ai noroc, îi spuse Lousteau protejatului săli. Tânărul 
acesta, aproape tot atât de tânăr ca şi dumneata, lucrează 
la Debats. E unul dintre tartorii criticii: toţi se tem de el, 
Dauriat va veni să-i facă curte şi atunci o să ne putem 
apropia şi noi de acest satrap al tipăriturilor, ca să ne 
spunem păsul. Altfel, nici la unsprezece nu ne-ar fi venit 
rândul. Să vezi cum or să se tot îngroaşe raidurile celor 
care umblă după el. 

Lucien şi Lousteau se apropiară atunci de Blondet, de 
Finot, de Vernou şi se îndreptară spre un capăt ai prăvăliei, 
formând un grup. 

— Ce face, de-ntârzie atâta? îl întrebă Blondet pe 
Gabusson, şeful funcţionarilor, care se ridică de pe scaun ca 
să-l salute. 

— Tratează să cumpere un săptămânal căruia are de gând 
să-i schimbe linia ca să combată influenţa Minervei, care 
prea îl serveşte numai pe Eymery183, şi a 
Conservatoruluil 84 care e prea orbeşte romantic. 

— O să-l plătească mult? 

— Păi, ca de obicei... prea mult! zise casierul. 

În clipa aceea, intră un tânăr care publicase un roman 
minunat, vândut repede cu mare succes şi din care Dauriat 
scotea ediţia a doua. Tânărul acesta, cu o înfăţişare ciudată, 
neobişnuită, ce trădează firile de artist, îl impresionă mult 
pe Lucien. 


— E Nathan185, şopti Lousteau la urechea poetului din 
provincie. 

Nathan, cu toată sălbatica mândrie a chipului său, se 
apropie de grupul ziariştilor, cu pălăria în mână, şi stătu 
aproape cu umilinţă în faţa lui Blondet, pe care nu-l 
cunoştea decât din vedere. Blondet şi Finot îşi ţinură 
pălăriile pe cap. 

— Domnule, sunt fericit de prilejul pe care mi-l oferă 
întâmplarea... 

— E aşa de fâstâcit, încât comite un pleonasm, îi zise 
Felicien lui Lousteau. 

—... de a vă arăta recunoştinţa pentru minunatul articol ce 
aţi avut bunăvoința să-l scrieţi despre mine în Journal des 
Debats. Vă datorez jumătate din succesul cărţii mele. 

— Nu, domnul meu, nu, zise Blondet, ascunzându-şi cu 
greu aerul protector sub cel de bunătate. Ai talent, pe 
cinstea mea, şi sunt încântat să te cunosc. 

— Dat fiind că articolul a apărut, nu voi avea aerul că îi 
linguşesc pe cei puternici; mă simt astfel mai la largul meu 
faţă de dumneavoastră. Vreţi să-mi faceţi cinstea şi 
plăcerea de a lua masa cu mine mâine seară? O să fie şi 
Finot. 

— Dragă Lousteau, n-o să mă refuzi, nu-i aşa? adăugă 
Nathan strângându-i mâna lui Etienne. 

— A! aţi pornit pe un drum măreț, domnule Blondet, îi 
spuse el acestuia, călcaţi pe urmele marilor cronicari 
literari, Dussault, Fievee, Geoffroi. Hoffmann1 86 îi şi 
spunea deunăzi lui Claude Vignon, elevul său şi prietenul 
meu, că o să poată muri acum fără grijă: Journal des Debats 
va trăi veşnic. Probabil că sunteţi şi foarte bine plătit? 

— O sută de franci coloana, răspunse Blondet. E puţin, 
când eşti nevoit să citeşti cărţi, uneori chiar câte o sută, 
până să găseşti una despre care să merite să scrii, ca a 
dumitale. Mi-a făcut plăcere opera dumitale, pe cinstea 
mea! 


— Şi i-a adus o sută cincizeci de franci, îi suflă Lousteau lui 
Lucien. 

— Politică faceţi? reluă Nathan. 

— Da, pe ici, pe colo, răspunse Blondet. 

Lucien, simplu spectator neluat în seamă, citise cu 
admiraţie cartea lui Nathan, îl cinstea pe autor ca pe un zeu 
şi rămase încremenit de atâta slugărnicie faţă de un critic 
căruia el nu-i cunoştea nici numele, nici puterea. 

„O să mă port şi eu vreodată aşa? E oare nevoie să renunţi 
la orice demnitate? se întrebă el. Pune-ţi pălăria pe cap, 
Nathan, tu ai scris o carte frumoasă, pe când criticul n-a 
scris decât un articol.” 

Gândurile astea îi biciuiau sângele din vine. Zărea, din 
când în când, tineri sfioşi, scriitori nevoiaşi care întrebau de 
Dauriat, dar, văzând prăvălia plină de oameni, pierdeau 
nădejdea de a mai fi primiţi în audienţă şi ieşeau zicând: „O 
să trec altă dată”. Doi-trei oameni politici stăteau de vorbă 
mai încolo despre convocarea camerelor şi despre treburile 
publice, în mijlocul unui grup alcătuit din celebrităţi 
politice. Săptămânalul, pentru care trata Dauriat, avea 
dreptul să facă şi politică. Pe vremea aceea, tribunele de 
presă erau tot mai rare. Autorizaţia pentru apariţia unui 
nou ziar era tot atât de căutată ca şi aceea pentru 
deschiderea unui teatru. În centrul grupului politic, se afla 
unul dintre acţionarii cei mai influenţi ai 
Constituţionalului1 87. Lousteau îi dădea lămuriri despre 
toţi şi despre toate lui Lucien, care întâlnea astfel în această 
dugheană şi politica şi literatura, şi îşi făcea o idee tot mai 
clară despre puterea lui Dauriat. Văzând acolo un poet 
eminent prostituându-şi muza în faţa unui ziarist, umilindu- 
şi arta, tot aşa după cum era umilită şi prostituată femeia 
pe sub galeriile acelea netrebnice, geniul nostru provincial 
trase nişte concluzii înfiorătoare. Banul! iată cheia oricărei 
enigme. Lucien se simţea singur, necunoscut, legat, numai 
prin firul unei prietenii îndoielnice, de succes şi de noroc. i 
învinovăţea pe bunii, pe adevărații săi prieteni din cenaclu 


că i-au zugrăvit lumea în culori mincinoase, că l-au oprit să 
se azvârle cu pana în mână în acest vălmăşag. 

„Aş fi ajuns până acum şi eu ca Blondet!” îşi strigă în sinea 
lui. 

Lousteau, care abia adineauri răcnise pe dealul 
Luxembourgului ca un vultur rănit, şi care i se păruse 
atunci un uriaş, i se înfăţişa acum în proporţii cu totul 
reduse. Aici, editorul atotputernic, motorul tuturor acestor 
existenţe, îi păru să fie omul important. Poetul, cu 
manuscrisul în mână, simţi un tremur ce semăna cu frica. În 
mijlocul prăvăliei, pe nişte piedestale de lemn cu o 
zugrăveală ce imita marmura, văzu busturile lui Byron, al 
lui Goethe şi al domnului de Canalis, de la care Dauriat 
trăgea nădejde să capete un volum de tipărit, şi care, în 
ziua când călcă în această prăvălie, putu astfel măsura 
înălţimea la care îl situa editorul. Fără să vrea, Lucien îşi 
pierdea din propria lui valoare, curajul îi slăbea, întrezărea 
care avea să fie influenţa acestui Dauriat asupra destinului 
său şi îi aştepta nerăbdător apariţia. 

— Ei! copii, zise un omuleţ scurt şi gras, cu o figură 
întrucâtva asemănătoare cu a unui proconsul roman, dar 
îmblânzită de un zâmbet binevoitor ce-i păcălea pe oamenii 
superficiali, iată-mă proprietarul singurului ziar săptămânal 
care poate fi cumpărat şi care are două mii de abonaţi. 

— Haida-de! Fiscul ştie doar de şapte sute, şi e destul de 
bine şi aşa, zise Blondet. 

— Pe ce am mai sfânt, sunt o mie două sute. Am spus două 
mii, adăugă el în şoaptă, din cauza tipografilor şi 
negustorilor de hârtie care sunt aici de faţă. Te credeam 
mai cu tact, amice, reluă el cu glas tare. 

— Îţi iei şi asociaţi? întrebă Finot. 

— Depinde, zise Dauriat. Vrei a treia parte cu patruzeci de 
mii de franci? 

— S-a făcut, dacă primeşti ca redactori pe Emile Blondet, 
aici de faţă, pe Claude Vignon, pe Scribe, pe Theodore 


Leclercqg, pe Felicien Vernou, pe Jay, pe Jouy188, pe 
Lousteau... 

— Şi de ce nu şi pe Lucien de Rubempre? întrebă cu 
îndrăzneală poetul de provincie, întrerupându-l pe Finot. 

— Şi pe Nathan, încheie Finot. 

— Şi de ce nu şi pe oamenii de pe stradă? zise editorul 
încruntându-şi sprâncenele şi întorcându-se spre autorul 
Margaretelor. Cu cine am cinstea să vorbesc? întrebă el 
privindu-l pe Lucien cu obrăznicie. 

— Stai, Dauriat, răspunse Lousteau. Eu l-am adus pe 
domnul. Cât timp Finot cugetă la propunerea dumitale, 
ascultă-mă. 

Pe Lucien îl trecură năduşelile văzând privirea rece şi 
nemulțumită a acestui satrap al editurilor, care îl tutuia pe 
Finot, care-i zicea băiete temutului Blondet, care îi întinsese 
lui Nathan mâna ca un rege, făcându-i şi un semn de 
familiaritate. 

— O nouă afacere, amice? exclamă Dauriat. Păi, ştii prea 
bine, am o mie şi o sută de manuscrise! Da, domniilor, strigă 
el, mi s-au prezentat o mie şi o sută de manuscrise, 
întrebaţi-l pe Gabusson! Ce să vă mai spun? O să am curând 
nevoie de un serviciu special, însărcinat cu contabilitatea 
manuscriselor, şi de un birou de lectură pentru a le cerceta; 
se vor ţine şedinţe, cu jetoane de prezenţă şi cu un secretar 
perpetuu care să-mi prezinte rapoartele. Va fi sucursala 
Academiei Franceze, numai că academicienii ar fi mai bine 
plătiţi la Galeriile de Lemn decât la institut. 

— E o idee, spuse Blondet. 

— O idee proastă, reluă Dauriat. Crezi că eu n-am altă 
treabă decât să descifrez năzbâtiile acelora dintre voi ce se 
fac oameni de litere când nu pot fi nici capitalişti, nici 
cizmari, nici caporali, nici servitori, nici funcţionari, nici 
portari! La mine nu pătrund decât cei cu un nume 
cunoscut! Fă-te celebru şi vei găsi la mine mormane de 
bani. lată trei oameni mari făcuţi, de doi ani încoace, de 
mine: am făcut trei ingraţi! Nathan îmi cere acum şase mii 


de franci pentru ediţia a doua a cărţii lui care m-a costat 
trei mii de franci pentru plata articolelor şi nu mi-a adus 
nici măcar un câştig de o mie de franci. Cele două articole 
ale lui Blondet le-am plătit o mie de franci şi o masă de cinci 
sute... 

— Dar dacă toţi editorii ar spune că dumneavoastră, 
domnule, cum ar mai putea cineva să publice întâia carte? 
întrebă Lucien, în ochii căruia Blondet pierdu mult din 
valoarea sa când află cifra căreia Dauriat îi datora articolele 
din Debats. 

— Asta nu mă priveşte, zise Dauriat învăluindu-l într-o 
privire ucigaşă pe Lucien care se uita frumos la el. Eu nu-mi 
pierd vremea cu publicarea unei cărţi, pentru care risc 
două mii de franci ca să câştig alte două; eu fac speculație 
în literatură: public patruzeci de volume în câte zece mii de 
exemplare, cum fac Panckoucke şi Beaudouin. Cu puterea 
mea şi cu articolele plătite de mine, fac să-mi reuşească o 
afacere de trei sute şi ceva de mii de franci, în loc să mă 
ocup de succesul unui volum de două mii de franci. lot 
atâta osteneală se cere ca să lansezi un nume nou, un autor 
sau o carte, ca şi pentru a face să reuşească Ieatrele 
străine, Victorii şi cuceriri sau Memoriile asupra 
revoluţieil 89 care reprezintă o avere. Rostul meu nu e să 
fiu trambulina gloriilor viitoare, ci să câştig bani şi să le dau 
şi oamenilor celebri. Manuscrisul pe care îl cumpăr cu o 
sută de mii de franci e mai ieftin decât acela pentru care un 
autor necunoscut îmi cere şase sute de franci! N-oi fi eu 
chiar un Mecena, dar am totuşi dreptul la recunoştinţa 
literaturii: am şi urcat până acum la mai bine de dublu 
preţul manuscriselor. Îţi explic toate lucrurile astea, pentru 
că eşti prietenul lui Lousteau, băiete, îi zise Dauriat 
poetului, bătându-l peste umăr cu o familiaritate 
revoltătoare. Dacă m-aş apuca să stau de vorbă cu toţi 
autorii care vor să-i editez eu, ar trebui să închid prăvălia, 
căci mi-aş petrece vremea în conversații foarte plăcute, dar 
mult prea costisitoare. Nu sunt încă destul de bogat ca să 


ascult monoloagele fiecărui amor propriu. Asta nu se vede 
decât la teatru, în tragediile clasice. 

Luxul îmbrăcămintei lui Dauriat venea în sprijinul 
discursului său de o logică ameţitoare. 

— Ce-i asta? îl întrebă el pe Lousteau. 

— Un volum de versuri minunate. 

Auzind răspunsul acesta, Dauriat se întoarse către 
Gabusson cu o mişcare vrednică de Talmă: 

— Ascultă, Gabusson, începând de azi, oricine mai vine să- 
mi propună manuscrise... Auziţi şi voi! zise el adresându-se 
celor trei vânzători ieşiţi de după teancurile de cărţi la 
glasul mânios al patronului, care îşi privea unghiile şi mâna 
într-adevăr frumoasă. Veţi întreba, pe oricine aduce 
manuscrise, dacă sunt versuri sau proză. În caz de versuri, 
daţi-l imediat afară. Pentru editură orice strofă-i catastrofă. 

— Bravo, Dauriat, strigară ziariştii; ai zis-o bine! 

— Asta-i adevărul, exclamă editorul umblând nervos prin 
prăvălie cu manuscrisul lui Lucien în mână: dumneavoastră, 
domnilor, habar n-aveţi de răul pe care ni l-au făcut nouă 
succesele lordului Byron, ale lui Lamartine, Victor Hugo, 
Casimir Delavigne, Canalis şi Beranger. Din cauza gloriei 
lor, ne-am pomenit pe cap cu o adevărată năvălire a 
barbarilor. Sunt sigur că în clipa asta avem în prăvălie peste 
o mie de volume de versuri, care încep cu istorii întrerupte, 
fără început nici sfârşit, imitații după Corsarul sau Lara190. 
Sub pretext de originalitate, poeţii compun sumedenie de 
strofe fără înţeles, sau de poeme descriptive în care tânăra 
şcoală de azi se crede nouă inventându-l pe Delille! 191 De 
doi ani încoace, poeţii s-au înmulţit ca ciupercile. Uite: eu, 
cum mă vedeţi, de pildă, am pierdut cu ei anul trecut 
douăzeci de mii de franci! Întrebaţi-l pe Gabusson! Or fi 
existând în lume, nu zic nu, şi poeţi nemuritori; cunosc şi eu 
câţiva dintre ei, trandafirii şi fragezi, cărora nu le-a dat nici 
barba încă, îi spuse el lui Lucien; dar pentru editură, tinere, 
nu există decât patru poeţi: Beranger, Casimir Delavigne, 


Lamartine şi Victor Hugo192; pe Canalis nu-l trec la 
socoteală: e un poet făcut cu articole plătite. 

Lucien n-avu curajul să-şi umfle pieptul şi să facă pe 
jignitul în faţa acestor oameni influenţi care râdeau din 
toată inima. Înţelese că s-ar fi făcut de râs, însă simţea o 
dorinţă grozavă să-i sară editorului de gât, să-i strice nodul 
elegant al cravatei, să-i rupă lanţul de aur de pe piept, să-i 
calce în picioare ceasul, iar pe el să-l sfâşie în bucăţi. 
Amorul lui propriu, zgândărit, îi stârni dorul de răzbunare: 
îi jură o ură de moarte editorului căruia totuşi îi zâmbea. 

— Poezia e ca soarele, care face să crească şi pădurile 
seculare, dar şi muştele şi ţânţarii, zise Blondet. Nu există 
virtute să nu fie dublată de un viciu. Tot aşa şi literatura: îi 
naşte pe editori. 

— Şi pe ziarişti! spuse Lousteau. 

Dauriat izbucni într-un hohot de râs. 

— Şi asta ce-i, mă rog? zise el arătând manuscrisul. 

— O culegere de sonete să-l facă de ruşine pe Petrarca, 
răspunse Lousteau. 

— Cum înţelegi asta? întrebă Dauriat. 

— Ca toată lumea, spuse Lousteau, văzând un zâmbet fin 
pe toate buzele. 

Lucien nu se putea supăra, dar îl treceau toate nădugşelile. 

— Bine, o să-l citesc, zise Dauriat făcând un gest de rege 
ce arăta cât de mare era hatărul. Dacă sonetele sunt la 
înălţime, voi face din tine, băiete, un mare poet. 

— Dacă are tot atât talent pe cât e de frumos, n-o să ai 
riscuri mari, spuse unul dintre cei mai faimoşi oratori ai 
camerei, care stătea de vorbă cu un ziarist de la 
Constituţionalul şi cu directorul Minervei. 

— Domnule general1 93, zise Dauriat, gloria înseamnă 
douăsprezece mii de franci, costul articolelor, şi trei mii de 
franci, costul meselor; întrebaţi-l pe autorul Solitarului194! 
Dacă domnul Benjamin de Constant vrea să scrie un articol 
despre acest june poet, n-o să mă tocmesc mult ca să închei 
târgul. 


La cuvântul de general şi la numele ilustru al lui Benjamin 
Constant, prăvălia căpătă în ochii geniului de provincie 
proporţiile unui Olimp. 

— Lousteau, am ceva să-ţi vorbesc, zise Finot; dar lasă că 
ne întâlnim la teatru. Dauriat, fac afacerea, însă cu unele 
condiţii. Hai în biroul tău. 

— Poftim, băiete! spuse Dauriat lăsându-l pe Finot să 
treacă înainte şi făcând un gest de om copleşit de treburi 
înspre vreo zece persoane care îl aşteptau. 

Era tocmai să intre în birou, când Lucien, nerăbdător, îl 
opri. 

— Dacă-mi luaţi manuscrisul, când îmi daţi răspunsul? 

— Păi, băiete, mai treci pe aici peste vreo trei-patru zile, şi 
o să vedem. 

Lousteau îl trase afară pe Lucien, fără să-i mai dea răgaz 
să-i salute pe Vernou, pe Blondet, pe Raoul Nathan, pe 
generalul Foy sau pe Benjamin Constant, a cărui lucrare 
asupra celor O sută de zile195 tocmai apăruse. Lucien abia 
îi întrevăzu capul blond şi fin, faţa prelungă, ochii spirituali, 
gura frumoasă, în sfârşit, omul care timp de douăzeci de ani 
fusese Potemkinul doamnei de Sta€l şi care acum: îi ataca 
pe Burboni, după ce se luptase cu Napoleon, dar care avea 
să moară zdrobit de propria-i victorie. 

— Ce mai tarabă! exclamă Lucien când se văzu într-o 
trăsură de piaţă alături de Lousteau. 

— La Panorama-Dramatique, şi galop! Îţi dau un franc 
jumătate pentru cursă, îi zise Etienne birjarului. 

— Dauriat e o lichea care vinde pe an cărţi de peste un 
milion şi jumătate de franci, e un fel de ministru al 
literaturii, răspunse Lousteau care se simţea gâdilat plăcut 
în amorul său propriu şi făcea pe dascălul cu Lucien. 
Lăcomia lui, mare cât şi a lui Barbet, lucrează numai cu 
cifre uriaşe. Dauriat e mai spălat, e generos, însă e 
încrezut; iar spiritul lui e format numai din ce aude în juru-i 
de la alţii; prăvălia lui e un loc straşnic de frecventat. Ai 
ocazia să stai de vorbă cu oamenii superiori de azi. Un 


tânăr, dragul meu, învaţă acolo într-o oră mai mult decât 
buchisind singur zece ani. Se pun la cale articole, se 
tâlcuiesc subiecte, te împrieteneşti cu oameni celebri sau 
influenţi care îţi pot fi de folos. Astăzi, ca să reuşeşti, e 
nevoie să ai relaţii. Totul e întâmplarea, ai văzut. Ceea ce e 
mai primejdios, e să fii spiritual de unul singur, în ungherul 
tău. 

— Dar ce obrăznicie! zise Lucien. 

— A! noi râdem de Dauriat cu toţii, răspunse Etienne. 
Dacă ai nevoie de el, te calcă în picioare; dacă el are nevoie 
de Journal des Debats, Emile Blondet îl suceşte ca pe-o 
sfârlează. Şi stai, că mai ai multe de văzut, dacă intri în 
literatură! Hei, ce-ţi spuneam eu? 

— Da, ai dreptate, răspunse Lucien. Am suferit în prăvălia 
asta mai mult decât mă aşteptam, chiar după câte îmi 
spuseseşi. 

— Şi ce rost ar avea să te laşi pradă suferinţei? Ceea ce pe 
noi ne costă viaţa, subiectul care, în timpul nopţilor de 
lucru, ne-a răvăşit creierul, toate incursiunile prin câmpiile 
gândirii, monumentul plămădit cu sângele nostru, nu 
reprezintă pentru editori decât o afacere, bună sau proastă. 
Vor vinde sau nu vor vinde librarii cartea dumitale? Iată 
care este pentru ei toată problema. O carte pentru ei 
înseamnă capital de riscat. Cu cât e mai bună, cu atât are 
mai puţine şanse de a fi vândută. Orice om superior se 
ridică deasupra celorlalţi, succesul său este deci în raport 
direct proporţional cu timpul necesar pentru a i se aprecia 
opera. Nici un editor nu vrea să aştepte. Cartea tipărită azi 
trebuie să se vândă mâine. În acest fel, editorii refuză 
cărţile cu miez, cărora le trebuie timp ca să se impună 
cititorilor. 

— Are dreptate d'Arthez, exclamă Lucien. 

— Îl cunoşti pe d'Arthez? întrebă Lousteau. Nu ştiu să 
existe ceva mai primejdios decât inteligenţele solitare care 
cred, cum pretinde băiatul ăsta, că pot face ca lumea să 
vină la ele. Înflăcărând imaginaţiile tinere printr-o 


încredere ce măguleşte puterea nemăsurată ce o simţim în 
noi la început, oamenii aceştia cu glorie postumă îi 
împiedică pe tineri să se mişte la vârsta când mişcarea e 
posibilă şi folositoare. Eu sunt pentru sistemul lui 
Mahomed, care, după ce i-a poruncit muntelui să vină la el, 
a strigat: „Dacă nu vii tu la mine, vin eu la tine!” 

Reflecţiile acestea, expuse într-o formă incisivă, erau de 
natură a-l face pe Lucien să oscileze între teoria sărăciei 
umile, propovăduită de cenaclu, şi doctrina militantă a lui 
Lousteau. De aceea, poetul din Angouleme păstră tăcerea 
până în Bulevardul Temple. 

Teatrul Panorama-Dramatique, pe locul căruia se ridică 
astăzi o casă particulară, era o încântătoare sală de 
spectacol, situată în faţa străzii Charlot, pe Bulevardul 
Temple, şi în care două conduceri succesive dădură 
faliment, fără să obţină nici măcar un singur succes, deşi au 
jucat acolo Vignol, unul dintre actorii care au moştenit 
rolurile lui Potier, şi Florine, actriţa care, cinci ani mai 
târziu, deveni atât de celebră. Teatrele, ca şi oamenii, sunt 
conduse de hazard. Panorama-Dramatique avea de luptat 
cu concurenţa Teatrelor Ambigu, Gaiete, Porte-Saint- 
Martin 196 şi a celor de vodevil, aşa că nu putu rezista 
manevrelor acestora, restricţiilor impuse pentru 
prelungirea autorizaţiei, precum şi lipsei unui repertoriu de 
calitate. Autorii nu voiau să se certe cu teatrele cu existenţă 
sigură pentru un teatru cu o existenţă problematică. Totuşi, 
actuala conducere îşi pusese toate speranţele în noua piesă, 
un fel de melodramă comică a unui autor tânăr, anume du 
Bruel, care colaborase până atunci cu mai mulţi dramaturgi 
celebri şi care pretindea că pe aceasta a scris-o singur. 
Piesa fusese compusă în mod special pentru debutul 
Florinei, până atunci figurantă la Gaiete, unde juca de un 
an mici roluri în care se remarcase, fără să obţină însă un 
angajament permanent, astfel că acum Panorama o răpise 
vecinului. Coralie, o altă actriţă, urma să debuteze şi ea tot 


acolo. Când cei doi prieteni ajunseră la teatru, Lucien 
rămase încremenit văzând de câtă trecere se bucura presa: 

— Domnul e cu mine, îi spuse Etienne controlorului, care 
se înclină până la pământ. 

— Veţi găsi cu greu locuri, le zise controlorul-şef. Nu mai e 
liberă decât loja directorului. 

Etienne şi Lucien pierdură câtva timp, rătăcind pe culoare 
şi târguindu-se cu plasatoarele. 

— Hai în culise, vorbim cu directorul şi o să ne ia în loja lui. 
Cu ocazia asta o să-ţi prezint şi pe Florine, eroina din astă- 
seară. 

La un semn al lui Lousteau, plasatorul de la fotoliile de 
orchestră alese o cheie mică şi descuie o uşă pierdută într- 
un perete înalt. Lucien îşi urmă prietenul şi trecu dintr- 
odată, din coridorul luminat, într-o hrubă întunecoasă care, 
în mai toate teatrele, slujeşte de comunicaţie între sală şi 
culise. Apoi, urcând câteva trepte umede, poetul din 
provincie se trezi în culise, unde îl aştepta o privelişte din 
cele mai ciudate. Îngustimea rivaltelor, înălţimea scenei, 
scăriţe luminate cu opaițe, decorurile atât de urâte văzute 
de aproape, actorii boiţi, costumele pestriţe şi făcute numai; 
din stofe proaste, lucrătorii cu haine unsuroase, frânghiile 
care spânzură de sus, regizorul care umblă cu pălăria dată 
pe ceafă, figuranţii stând jos, fundalurile ridicate, pompierii, 
în sfârşit, toată adunătura asta caraghioasă, jalnică, 
murdară, hâdă, de o strălucire ieftină, semăna atât de puţin 
cu ceea ce văzuse Lucien de pe locul său din sală, încât 
uimirea lui nu mai cunoscu margini. Era tocmai pe sfârşite 
o melodramă intitulată Bertram, piesă imitată după o 
tragedie de Maturin, pe care o preţuiau nespus de mult 
Nodier, lordul Byron şi Walter Scott, dar care la Paris nu 
obţinu nici un succes. 

— 'Ţin-te mereu de braţul meu ca să nu cazi în vreo trapă, 
să nu te pomeneşti cu vreo pădure în cap, să nu răstorni 
vreun palat sau să te agăţi în vreo colibă, îi spuse Etienne 
lui Lucien. Florine e la ea în cabină, păpuşo? o întrebă el pe 


o actriţă care tocmai se pregătea să intre în scenă, trăgând 
cu urechea la actori. 

— Da, iubitule. Îţi mulţumesc pentru ce ai scris despre 
mine. Eşti cu atât mai drăguţ, cu cât Florine joacă acum 
aici. 

— Haide, ai grijă de rolul tău, fetiţo, îi spuse Lousteau. Ia, 
dă buzna, ridică mâna în sus şi strigă: Opreşte-te, 
nenorocitule! căci aţi făcut astă-seară o reţetă de două mii 
de franci. 

Lucien uluit o văzu pe actriţă luând poza potrivită şi 
strigând: Opreşte-te, nenorocitule! să te îngheţe de spaimă, 
nu altceva! Nu mai era aceeaşi femeie. 

— Ăsta e teatrul! îi spuse el lui Lousteau. 

— E ca taraba din Galeriile de Lemn şi ca un ziar literar: o 
adevărată bucătărie, îi răspunse noul său prieten. 

Apăru şi Nathan. 

— Pentru cine vii aici? îl întrebă Lousteau. 

— Mii s-a dat să scriu despre teatrele mici la Gazeta, până 
ce voi găsi ceva mai bun, răspunse Nathan. 

— Atunci, vino să iei masa cu noi după spectacol, şi în 
schimb scrie frumos despre Florine, îi zise Lousteau. 

— La ordinele dumitale, răspunse Nathan. 

— Ştii, acum locuieşte în strada Bondy. 

— Cine e tânărul ăsta frumos cu care ai venit, Lousteau, 
drăguţule? întrebă actriţa revenind din scenă în culise. 

A! draga mea, un mare poet, un om care va fi celebru. 
Fiindcă o să luaţi masa împreună, domnule Nathan, îţi 
prezint pe domnul Lucien de Rubempre. 

— Aveţi un nume frumos, îi zise Raoul lui Lucien. 

— Lucien! Domnul Raoul Nathan, zise Etienne, către noul 
său prieten. 

— Pe legea mea, domnule, am citit opera dumneavoastră 
acum câteva zile şi nu înţeleg cum se poate, când scrieţi 
asemenea carte şi asemenea poezii, să vă arătaţi atât de 
umil în faţa unui ziarist. 


— Să te văd şi pe dumneata la prima carte, răspunse 
Nathan cu un zâmbet fin. 

— Ia te uită! ultraregaliştii şi cu liberalii îşi dau mâna! 
exclamă Vernou văzându-i pe cei trei. 

— Dimineaţa sunt de părerea ziarului la care lucrez, zise 
Nathan; însă seara, gândesc cum îmi place: noaptea, şi 
pisicile şi redactorii sunt fără culoare. 

— Etienne, spuse Felicien adresându-i-se lui Lousteau, 
Finot a venit cu mine, te caută. A! Uite-l... 

— Ce-nseamnă asta? nu mai e nici un loc? întrebă Finot. 

— În inima noastră, ai totdeauna un loc, îi spuse actriţa, 
aruncându-i un zâmbet din cele mai fermecătoare. 

— A! Uite-o pe Florville! Ţi-a şi trecut dragostea cea mare? 
Auzisem că te-a răpit un prinţ rus. 

— Parcă mai răpeşte cineva astăzi vreo femeie? răspunse 
Florville, actriţa cu Opreşte-te, nenorocitule! Am stat 
împreună zece zile la Saint-Mande şi prinţul a scăpat cu o 
despăgubire plătită teatrului. Directorul, reluă Florville 
râzând, se roagă să aibă parte tot de prinți ruşi: 
despăgubirile lor i-ar face reţete fără cheltuieli. 

— Dar tu, fetiţo, îi spuse Finot unei ţărăncuţe drăguţe care 
îl asculta, de unde te-ai învârtit de cerceii ăştia cu 
diamante? Ai jumulit vreun prinţ indian? 

— Nu, doar pe un negustor de cremă de ghete, un englez 
care a şi plecat! N-are oricine, ca Florine şi Coralie, 
negustori milionari sătui de neveste: norocul lor! 

— Îţi scapi „intrarea”, Florville, exclamă Lousteau, vaxul 
colegei tale te-a zăpăcit. 

— Dacă vrei să ai succes, îi zise Nathan, în loc să strigi ca o 
furie: E salvat!, intră drept, mergi până la rampă şi spune 
cu o voce plină: E salvat, aşa cum spune Pasta: O, patrie! în 
Tancred197. Hai, du-te odată! adăugă el împingând-o. 

— Nu mai e timp, o să dea chix! zise Vernou. 

— Ce-a făcut? întrebă Lousteau; sala aplaudă nebuneşte. 

— Le-a arătat sânii când s-a aşezat în genunchi, numai 
atâta ştie să facă, spuse actriţa văduvită de văxuitor. 


— Directorul ne dă loja lui, mă găseşti acolo, îi zise Finot 
lui Etienne. 

Lousteau îl duse atunci pe Lucien în spatele teatrului, prin 
labirintul culiselor, coridoarelor şi scărilor, până la etajul al 
treilea, la o cămăruţă la care ajunseră urmaţi de Nathan şi 
de Felicien Vernou. 

— Bună ziua sau bună seara, domnilor, zise Florine. 

— Domnule, mai zise ea întorcându-se către un om scund 
şi gras care stătea într-un colţ, domnii ăştia sunt stăpânii 
sorții mele, viitorul meu e în mâinile lor; dar şi dumnealor 
vor fi, sper, sub masa noastră mâine în zori, dacă domnul 
Lousteau n-a uitat nimic... 

— Cum era să uit? o să-l ai pe Blondet de la Debats, îi 
spuse Etienne, pe adevăratul Blondet, pe Blondet în 
persoană, pe scurt: pe Blondet! 

— O! dragul meu Lousteau! poftim: trebuie să te sărut, îi 
zise ea sărindu-i de gât. 

La această demonstraţie, Matifat, grăsanul, luă un aer 
serios. La şaisprezece ani cât avea, Florine era slabă. 
Frumuseţea ei, ca un boboc neînflorit, nu putea să placă 
decât artiştilor care preferă schiţele, tablourile. 
Încântătoarea actriţă avea pe atunci în trăsăturile feţei 
toată fineţea care o caracteriza, şi semăna cu Mignon a lui 
Goethe198. Matifat, un droghist bogat din strada des 
Lombards, crezuse că o mică actriţă de pe bulevarde o să 
fie puţin costisitoare; însă, în unsprezece luni, Florine îl 
costase şaizeci de mii de franci. Nimic nu i se păru lui 
Lucien mai extraordinar decât negustorul acesta 
cumsecade şi cuminte, stând ca un zeu Terminus într-un 
colţ al încăperii de zece picioare pătrate, frumos tapisată, 
împodobită cu o oglindă mare, cu un divan, două scaune, un 
Covor, un cămin, şi plină de dulapuri. O cameristă isprăvea 
tocmai s-o îmbrace pe actriţă într-un costum spaniol. Piesa 
era o comedie de intrigă, în care Florine juca rolul unei 
contese. 


— Peste cinci ani, fiinţa asta o să fie cea mai frumoasă 
actriţă din Paris, îi zi, se Nathan lui Felicien. 

— Iubiţilor, spuse Florine întorcându-se către cei trei 
ziarişti, aveţi grijă de mine mâine; până una-alta, am 
angajat trăsuri pentru la noapte, o să vă trimit acasă beţi- 
turtă; Matifat a făcut rost de nişte vinuri, o! nişte vinuri cum 
bea numai regele. Şi a pus mâna şi pe bucătarul ministrului 
Prusiei. 

— Din partea domniei-sale, nu ne aşteptăm decât la lucruri 
mari, zise Nathan. 

— Ştie că a invitat pe cei mai primejdioşi parizieni, 
răspunse Florine. 

Matifat se uita cu oarecare nelinişte la Lucien, căci marea 
frumuseţe a acestuia îi stârnea gelozia. 

— Dar e cineva aici pe care nu-l; cunosc, spuse Florine 
dând cu ochii de Lucien. Care din voi l-a adus pe Apollo din 
Belvedere199? Domnul e drăguţ ca o pictură de-a lui 
Girodet200. 

— Domnişoară, îi zise Lousteau, domnul e un poet din 
provincie. Am uitat să ţi-l prezint. Eşti aşa de frumoasă în 
astă-seară, că-l faci pe om să uite şi de cea mai elementară 
politeţe. 

— E bogat, de face poezii? întrebă Florine. 

— E ca lov de sărac, răspunse Lucien. 

— Asta e foarte ispititor pentru noi, femeile, adăugă 
actriţa. 

Du Bruel201, autorul piesei, un tânăr în redingotă, mic, 
dezgheţat, care semăna şi cu un conţopist, şi cu un arendaş, 
şi cu un agent de schimb, la un loc, intră brusc pe uşă. 

— Dragă Florine, îţi ştii rolul, da? Vezi să nu te încurci. Ai 
grijă de scena din actul al doilea: fii usturătoare, dar fină! 
Spune: Nu te iubesc, aşa cum ne-am înţeles. 

— De ce iei roluri cu asemenea fraze? o întrebă Matifat pe 
Florine. 

Un râs general izbucni la observaţia droghistului. 


— Ce te supără pe tine, îi zise ea, de vreme ce nu ţi le spun 
ţie, prostuţule? Ah! fericirea mea o fac gugumăniile lui, 
adăugă ea uitându-se la cei din jur. Pe cuvântul meu, dacă i- 
aş plăti ceva de fiecare prostie, ar însemna să mă ruinez. 

— Da, dar ai să te uiţi la mine când o să spui aşa, cum faci 
când îţi repeţi rolul, şi asta mă îngrozeşte, răspunse 
droghistul. 

— Atunci, o să mă uit la Lousteau, ca să-ţi fac plăcere, i-o 
întoarse ea. 

Un clopoțel răsună pe sală. 

— Acum plecaţi cu toţii, zise Florine, lăsaţi-mă să recitesc 
rolul şi să caut să-l înţeleg. 

Lucien şi Lousteau plecară cei din urmă. Lousteau îi sărută 
umerii Florinei şi Lucien o auzi pe actriţă zicând: 

— Cu neputinţă astă-seară. Babalâcul ăsta tâmpit i-a spus 
neveste-şi că pleacă la ţară. 

— Nu-i aşa că e drăguță? îl întrebă Etienne pe Lucien. 

— Dar, dragul meu, Matifat ăsta... exclamă Lucien. 

— Ehei, copilule, ce ştii tu din viaţa de la Paris? răspunse 
Lousteau. Aici trebuie să te-nveţi să „înghiţi” uneori! E ca şi 
cum ai iubi o femeie măritată, asta-i tot. Cauţi să găseşti o 
modalitate de a trăi. 

Etienne şi Lucien intrară într-o lojă de avanscenă, la 
rangul întâi, unde îl găsiră pe directorul teatrului şi pe 
Finot. În loja din faţa lor, era Matifat cu unul dintre prietenii 
lui, anume Camusot, un negustor de mătăsuri care o 
proteja pe Coralie şi care era însoţit de un moşneag de 
treabă, socrul lui. Cei trei burghezi îşi ştergeau sticlele 
ochelarilor, oarecum îngrijoraţi de agitația galeriei. Lojile 
adăposteau publicul bizar de premiere: ziarişti cu amantele 
lor, femei întreţinute cu amanţii lor, câţiva bătrâni obişnuiţi 
ai teatrelor, amatori de premiere, persoane din lumea bună 
cărora le plac asemenea emoţii. Într-o lojă de lângă scenă, 
se afla directorul general cu familia, care-i găsise un loc lui 
du Bruel într-o administraţie financiară, de unde autorul de 
vodeviluri primea o leafă de sinecură. De la prânz încoace, 


totul îi părea lui Lucien din ce în ce mai uimitor. Viaţa 
literară, în ultimele două luni atât de săracă, de goală 
pentru el, atât de înfricoşătoare în camera lui Lousteau, 
atât de umilă şi de sfruntată totodată în Galeriile de Lemn, 
se desfăşura acum cu stranii splendori şi sub aspecte 
nebănuite. Amestecul acesta de înălţări şi coborâri, de 
compromisuri cu conştiinţa, de supremaţii şi de laşităţi, de 
trădări şi de plăceri, de măreţii şi de umilinţe, îl făcea să 
rămână cu gura căscată, ca un om buimăcit de un spectacol 
nemaipomenit. 

— Crezi că piesa lui du Bruel o să prindă? îl întrebă Finot 
pe director. 

— E o piesă de intrigă, în care du Bruela vrut să facă ceva 
T la Beaumarchais. Publicului bulevardier nu-i prea place 
genul ăsta, el vrea să fie îndopat cu emoţii tari. Spiritul nu e 
apreciat aici. În seara asta, totul depinde de Florine şi de 
Coralie, de farmecul şi de frumuseţea lor. Le-am dat nişte 
fuste foarte scurte, fac un dans spaniol, s-ar putea să 
cucerească publicul. Am încercat o lovitură cu 
reprezentaţia asta, ca la jocul de cărţi. Dacă ziarele dau 
câteva articole scrise cu spirit, în caz de reuşită, pot câştiga 
vreo trei sute de mii de franci. 

— M-am lămurit atunci, n-o să fie decât un succes de 
stimă, zise Finot. 

— Avem de luptat cu o intrigă pusă la cale de cele trei 
teatre vecine, o să se şi fluiere; dar am luat măsuri ca să le 
zădărnicesc planurile mârşave. l-am plătit eu mai mult pe 
cei trimişi contra mea, aşa că vor fluiera fără convingere. 
Uite colo doi negustori care, pentru a le asigura Coraliei şi 
Florinei un triumf, au cumpărat fiecare câte o sută de bilete 
şi le-au împărţit unor cunoştinţe în stare să-i dea afară pe 
cei care ar încerca să huiduiască. lar aceştia, plătiţi din 
două părţi, se vor lăsa scoşi afară. Asemenea execuţie e 
totdeauna pe placul publicului. 

— Trei sute de bilete! ce oameni preţioşi! exclamă Finot. 


— Da, cu încă două actriţe drăguţe şi la fel de gras 
întreţinute ca Florine şi Coralie, aş scoate-o bine la capăt. 

De două ceasuri încoace, în urechile lui Lucien totul se 
rezolva în bani. În teatru ca în editură, în editură ca în 
gazetărie. De artă şi de glorie, nici pomeneală! Pendulările 
astea ale balanţierului Monedei le simţea mereu în cap şi în 
inimă ca pe nişte lovituri de ciocan. În vreme ce orchestra 
cânta uvertura, el nu se putu împiedica să nu opună 
aplauzelor şi fluierăturilor galeriei înfierbântate scenele de 
poezie calmă şi curată pe care le gustase în tipografia lui 
David, când amândoi se îmbătau de minunile artei, de 
măreţele izbânzi ale geniului, de gloria cu aripile albe. 
Amintindu-şi de serile cenaclului, o lacrimă scânteie în ochii 
poetului. 

— Ce ai? îl întrebă Etienne Lousteau. 

— Văd poezia căzută în mocirlă, îi spuse el. 

— Hei, dragul meu, mai ai încă iluzii! 

— Oare, nu se poate altfel decât să te bălăceşti în noroi şi 
să-i suporţi aici pe grăsanii ăştia de Matifat şi de Camusot, 
aşa cum actrițele îi suportă pe ziarişti şi cum noi îi 
suportăm pe editori? 

— Uite, drăguţule, îi şopti Etienne arătând înspre Finot, îl 
vezi pe băiatul ăsta greoi, fără pic de deşteptăciune sau de 
talent, dar lacom, dornic să facă avere cu orice preţ şi 
priceput în afaceri, care în prăvălia lui Dauriat mi-a luat 
patruzeci la sută, prefăcându-se că-mi face un serviciu?... 
ei, bine, are nişte scrisori în care câteva genii în devenire se 
târâie în genunchi în faţa lui pentru o sută de franci. 

O tresărire bruscă, pricinuită de scârbă, şi împunse inima 
lui Lucien, care îşi aminti: Finot, ce s-a ales cu suta mea de 
franci? desenul lăsat pe biroul din redacţie. 

— Mai bine moartea, izbucni Lucien. 

— Mai bine viaţa, replică Etienne. 

Când cortina se ridică, directorul ieşi din lojă ca să dea 
câteva ordine în culise. 


— Dragul meu, îi zise atunci Finot lui Etienne, Dauriat mi-a 
dat cuvântul că mă ia tovarăş la o treime din proprietatea 
ziarului cumpărat. M-am învoit la treizeci de mii de franci, 
cu condiţia să fiu eu redactor-şef şi director. E o afacere 
straşnică. Blondet mi-a spus că se pregătesc legi restrictive 
contra presei, nu vor mai fi permise decât ziarele existente 
atunci. Peste şase luni, o să fie nevoie de un milion ca să 
înfiinţezi un ziar nou. Aşa că am încheiat târgul, cu toate că 
n-am decât zece mii de franci. Ascultă-mă. Dacă îl faci pe 
Matifat să cumpere jumătate din partea mea cu treizeci de 
mii de franci, te fac redactor-şef la ziarul meu cel mic, cu 
două sute cincizeci de franci pe lună. Ai să fii omul sub care 
mă voi ascunde eu. Vreau să pot conduce înainte redacţia, 
să-mi păstrez interesele acolo şi să nu se vadă că am vreun 
amestec. 'Toate articolele or să-ţi fie plătite ţie cu cinci 
franci coloana; astfel că poţi realiza un beneficiu de 
cincisprezece franci pe zi plătindu-le celorlalţi doar cu trei 
franci şi profitând de articolele gratuite. Asta înseamnă încă 
patru sute cincizeci de franci pe lună. Vreau însă să pot 
ataca sau apăra oamenii şi afacerile după cheful meu în 
ziar, lăsându-te bineînţeles pe tine să-ţi slujeşti prieteniile şi 
urile care nu-mi vor stingheri mie interesele. Poate c-o să 
fiu cu guvernul sau chiar ultraregalist, nu ştiu încă; însă 
vreau să-mi păstrez într-ascuns şi legăturile cu liberalii. Tu 
eşti un băiat bun şi ţie îţi spun totul pe faţă. Poate c-o să-ţi 
dau să faci dezbaterile din Cameră în ziarul unde le fac eu 
acum; probabil că n-am să le mai pot ţine pentru mine. 
Întrebuinţeaz-o, prin urmare, pe Florine la samsarlâcul ăsta 
şi spune-i să-l îmbrobodească bine pe droghist; n-am decât 
patruzeci şi opt de ore ca să-l anunţ, în caz că nu-mi pot 
ţine învoiala. Dauriat a vândut cealaltă treime cu treizeci de 
mii de franci tipografului şi furnizorului lui de hârtie. Lui îi 
rămâne partea gratis, ba câştigă şi zece mii de franci, 
pentru că totul nu-l costă decât cincizeci de mii. Peste un 
an, afacerea o să facă însă două sute de mii de franci de 


vândut curţii regale, dacă aceasta, cum se pretinde, o să 
aibă bunul-simţ să cumpere ziarele. 

— Eşti plin de noroc, exclamă Lousteau. 

— Dacă ai fi trecut şi tu prin mizeria pe care am cunoscut- 
o eu, n-ai spune asta. Chiar şi astăzi, mă roade o durere 
fără leac: eu sunt fiul unui pălărier care vinde şi acum 
pălării în strada du Cog. Numai o revoluţie m-ar putea face 
să parvin; iar în lipsa unei răsturnări sociale, trebuie să ai 
milioane. Şi, din aste două lucruri, nu ştiu, zău! dacă 
revoluţia nu e lucrul cel mai uşor. Dacă aş purta numele 
prietenului tău, aş fi un om fericit astăzi. Sst, vine 
directorul. La revedere, zise Finot ridicându-se de pe 
scaun. Mă duc la Operă, s-ar putea să am mâine un duel: 
scriu şi semnez cu F un articol crunt contra a două 
dansatoare care trăiesc cu doi generali. O să atac zdravân 
şi Opera. 

— Nu mai spune! făcu directorul. 

— Da, toată lumea se târguieşte cu mine, răspunse Finot. 
Unul nu-mi mai dă loji, altul refuză să-mi ia cincizeci de 
abonamente. l-am dat un ultimatum Operei: vreau acum o 
sută de abonamente şi patru loji pe lună. Dacă mi se 
primesc condiţiile, o să am opt sute de abonaţi cărora li se 
trimite ziarul, dintr-o mie de plătitori. Şi cunosc mijloacele 
de a mai face încă două sute de abonamente; o să ajung la o 
mie două sute în ianuarie... 

— O să ne ruinaţi, zise directorul. 

— Că tare îţi mai atârnă greu zece abonamente! Ţi-am 
făcut rost de două articole bune la Constituţionalul. 

— O! nu mă plâng de dumneata, spuse repede directorul. 

— Pe mâine seară, Lousteau, reluă Finot. Îmi aduci 
răspunsul la Theâtre-Frangais, unde e o premieră; şi, cum 
n-o să pot scrie eu cronica, o să iei tu loja de la ziar. Te 
prefer pe tine oricărui altuia: lucrezi şi tu pentru mine, îţi 
sunt şi eu recunoscător. Felicien Vernou îmi oferă să 
renunţe pe un an la leafa lui de la ziar şi îmi propune şi 


douăzeci de mii de franci pentru o treime din proprietatea 
ziarului; dar vreau să rămân stăpân absolut. La revedere. 

— Nu degeaba se numeşte ăsta Finot, îi spuse Lucien lui 
Lousteau. 

— O! e un specimen care o să ajungă, îi răspunse Etienne 
fără să se sinchisească dacă îl aude sau nu vulpoiul care 
tocmai închidea uşa lojii. 

— Asta?... spuse directorul, o să-l vezi milionar, o să se 
bucure de stima tuturor, şi poate c-o să aibă şi prieteni... 

— Dumnezeule sfinte, ce cloacă! Şi dumneata vrei s-o faci 
pe fata asta minunată să trateze o asemenea afacere? 
întrebă Lucien arătând înspre Florine care le arunca 
ocheade. 

— Şi va şi reuşi. Nu cunoşti devotamentul şi îndemânarea 
acestor făpturi nepreţuite, răspunse Lousteau. 

— Îşi răscumpără toate defectele, îşi şterg toate greşelile, 
prin nemărginirea dragostei lor când iubesc, zise 
directorul. Iubirea unei actriţe e cu atât mai frumoasă, cu 
cât produce un contrast mai izbitor cu ceea ce o înconjoară. 

— E ca şi cum ai găsi în noroi un diamant vrednic de 
coroana cea mai mândră, replică Lousteau. 

— Dar, reluă directorul, Coralie e distrată. Amicul nostru a 
cucerit-o pe Coralie fără măcar să bănuie, şi asta o s-o facă 
să greşească; nu e atentă când îi vine rândul, de două ori n- 
a auzit suflerul. Domnule, te rog, stai aici în colţ, îi spuse el 
lui Lucien. Dacă e îndrăgostită de dumneata, mă duc să-i 
spun că ai plecat. 

— Ba nu, sări Lousteau, spune-i că domnul vine cu noi 
după spectacol, că o să-i stea la dispoziţie, şi o să vezi că va 
juca mai bine ca domnişoara Mars202. 

Directorul plecă. 

— Dragă prietene, îi zise Lucien lui Etienne, cum îţi vine s- 
o pui pe domnişoara Florine să-i ceară treizeci de mii de 
franci droghistului pe un lucru ce-l constă numai jumătate 
pe Finot? 


Lousteau nu-i dădu răgaz lui Lucien să-şi isprăvească 
raţionamentul. 

— Dar de unde ai picat, copile? Droghistul ăsta nu-i un om, 
e o casă de bani adusă de Amor. 

— Dar conştiinţa dumitale? 

— Conştiinţa, dragul meu, e un băţ pe care fiecare îl ia ca 
să dea în vecinul lui, însă de care nu se serveşte niciodată 
pentru sine. Ce te-a apucat? Întâmplarea face pentru 
dumneata, într-o singură zi, o minune pe care eu am 
aşteptat-o doi ani de zile, şi mai stai să discuţi mijloacele? 
Cum! pari să fii băiat deştept, în stare să ajungi la 
independenţa de idei ce trebuie s-o aibă aventurierii 
intelectuali în lumea în care trăim, şi te mai încurci în 
şovăieli de călugăriţă care se mustră că a mâncat dulce în zi 
de post?... Dacă Florine izbuteşte, eu ajung redactor-şef, 
câştig două sute de franci în mod sigur şi regulat, capăt 
cronica teatrelor mari, îi las lui Vernou teatrele de 
vodeviluri, şi pui şi dumneata piciorul în gazetărie luându- 
mi locul la teatrele de bulevard. Vei avea trei franci de 
coloană şi vei scrie una pe zi, treizeci pe lună îţi vor aduce 
nouăzeci de franci; vei avea cărţi de vândut lui Barbet de 
şaizeci de franci şi mai poţi cere de la teatrele dumitale 
zece bilete pe lună, în total patruzeci de bilete, pe care le 
vei vinde cu patruzeci de franci unui Barbet al teatrelor, un 
speculant cu oare îţi voi face tot eu cunoştinţă. În felul 
acesta, te văd cu două sute de franci pe lună; dacă vei fi pe 
placul lui Finot, vei putea plasa un articol de o sută de 
franci în noul lui săptămânal, în caz că dovedeşti un talent 
deosebit; pentru că acolo se semnează, nu merge să „dai 
rasol” ca la ziar. Vei avea atunci trei sute de franci pe lună. 
Dragul meu, există oameni de talent ca, de pildă, bietul 
d'Arthez, care mănâncă în fiecare zi numai la Flicoteaux; 
lor le trebuie zece ani până să câştige trei sute de franci. 
Dumneata vei avea patru mii de franci pe an de pe urma 
scrisului, fără să mai socotim şi ceea ce vei câştiga de la 
editori în caz că mai scrii şi pentru ei. Pe câtă vreme un 


subprefect n-are decât trei mii de franci în arondismentul 
lui, unde se plictiseşte de moarte! Nu-ţi vorbesc de plăcerea 
de a te duce la spectacole pe gratis, căci plăcerea asta îţi va 
deveni curând o corvadă, dar vei putea pătrunde oricând în 
culisele a patru teatre. Fii aspru şi spiritual timp de o lună, 
două şi or să te copleşească invitaţiile, curtea actriţelor şi a 
amanţilor lor; n-o să mai iei masa la Flicoteaux decât în 
zilele când vei avea doar un franc şi jumătate în pungă şi, 
întâmplător, nici o invitaţie în oraş. Azi, la ora cinci, în 
Luxembourg, nu ştiai cum să te descurci, iar acum eşti pe 
punctul de a deveni una dintre cele o sută de persoane 
privilegiate care îşi impun Franţei opiniile lor. Peste trei 
zile, dacă izbutim, o să poţi şi dumneata, cu treizeci de 
snoave cu haz, tipărite câte trei pe zi, să faci un om să-şi 
blesteme viaţa; o să-ţi poţi asigura grațiile tuturor actriţelor 
din teatrele dumitale; o să poţi face o piesă bună să cadă şi 
să fie tot Parisul la una proastă. Dacă Dauriat nu vrea să-ţi 
tipărească Margaretele sau nu-ţi dă nimic pe ele, îl poţi face 
să vină, umilit şi supus, la dumneata acasă, ca să ţi le 
cumpere cu două mii de franci. Dacă ai talent şi „trânteşti”, 
în trei ziare diferite, trei articole care ameninţă câteva din 
speculaţiile lui Dauriat sau vreo carte pe care se bizuie el, îl 
vei vedea dând fuga în mansarda dumitale şi ţinându-se scai 
de dumneata. În privinţa romanului, editorii care, acuma, 
te-ar trimite la plimbare mai mult sau mai puţin politicos, 
vor face coadă la dumneata acasă, iar manuscrisul pe care 
bătrânul Doguereau ţi-l plătea deunăzi cu patru sute de 
franci, va fi supralicitat până la patru mii! Astea sunt 
avantajele gazetăriei. De aceea nu-i lăsăm noi să se apropie 
de ziare pe toţi noii-veniţi; nu numai că-ţi trebuie mult 
talent, dar încă şi mai mult noroc pentru a putea pătrunde 
aici. Şi dumneata te mai codegşti!... Vezi, dacă nu ne-am fi 
întâlnit azi la Flicoteaux, ai mai fi tras mâţa de coadă încă 
trei ani de zile, sau ai fi murit de foame, ca d'Arthez, într-o 
magherniţă. Până ce d'Arthez va ajunge savant ca Bayle203 
şi mare scriitor ca Rousseau, noi ne vom fi făurit soarta şi 


vom fi, de fapt, stăpâni şi pe gloria lui. Finot va fi deputat, 
proprietarul unui mare ziar; iar noi vom fi ceea ce vom fi 
vrut să fim: pairi de Franţa sau deţinuţi în închisoarea 
Sainte-Pelagie, pentru datorii. 

— Iar Finot îşi va vinde ziarul cel mare miniştrilor care i-l 
vor plăti mai gras, la fel cum îşi vinde doamnei Bastienne 
laudele, ponegrind-o pe domnişoara Virginie, şi dovedind că 
pălăriile primei sunt superioare acelora pe care ziarul le 
lăuda întâi! exclamă Lucien amintindu-şi de scena la care 
fusese martor. 

— Eşti un naiv, dragul meu, îi răspunse Lousteau scurt. 
Finot, acum trei ani, călca pe ştaifurile ghetelor, mânca la 
Tabar cu nouăzeci de centime, ticluia un prospect pentru 
zeci franci, şi haina îi stătea pe trup printr-un mister la fel 
de nepătruns ca şi acela al Neprihănitei Zămisliri; acuma, 
Finot are ziarul lui personal, evaluat la o sută de mii de 
franci; cu abonamentele plătite, fără a trimite ziarul în 
schimb, cu abonamentele reale şi cu „contribuţiile 
indirecte” încasate de unchiu-său, câştigă douăzeci de mii 
de franci pe an; ia zilnic cele mai îmbelşugate mese din 
lume, are de o lună cabrioletă personală, în sfârşit, iată-l 
mâine în fruntea unui săptămânal, cu o şesime din 
proprietatea acestuia obţinută pe nimic, cu cinci sute de 
franci salariu pe lună, la care adaugă o mie de franci pentru 
articolele făcute de alţii pe gratis, dar pe care el îi va pune 
pe asociaţi să i le plătească. Chiar dumneata cel dintâi, dacă 
Finot consimte să-ţi plătească cincizeci de franci foaia, vei fi 
foarte fericit să-i aduci trei articole pe veresie. Când vei 
avea şi dumneata poziţia lui, îl vei putea judeca pe Finot, 
căci numai egalii se cuvine să te judece. Te aşteaptă un 
viitor măreț, dacă vei asculta de îndemnurile urii, dacă vei 
ataca atunci când Finot îţi va zice: „Atacă!” şi dacă vei lăuda 
când el îţi va spune: „Laudă!” Iar, când vei avea şi 
dumneata să te răzbuni pe cineva, vei putea să-ţi striveşti 
prietenul sau duşmanul printr-o frază strecurată în fiecare 
dimineaţă în ziarul nostru, spunându-mi: „Lousteau, trebuie 


LL 


să-l facem praf pe ăsta!” Şi îţi vei mai ucide încă o dată 
victima printr-un articol mare publicat în săptămânal. În 
sfârşit, dacă chestiunea e capitală pentru dumneata, Finot, 
căruia îi vei fi devenit necesar, te va lăsa să-i dai o ultimă 
lovitură de măciucă în vreun ziar mare care are zece- 
douăsprezece mii de abonaţi. 

— Vasăzică, dumneata crezi că Florine o să-l poată 
convinge pe droghist să facă târgul? întrebă Lucien uluit. 

— Ba bine că nu! Acum, în pauză, mă duc să-i spun despre 
ce e vorba. Afacerea trebuie să se facă chiar în noaptea 
asta. După ce o voi dăscăli eu, o să aibă şi spiritul meu şi al 
ei. 

— Şi bietul om, care stă colo cu gura căscată, admirând-o 
pe Florine, nici nu bănuie că o să-l coste treizeci de mii de 
franci!... 

— Poftim: altă prostie! Parcă l-ar fura cineva? exclamă 
Lousteau. Păi, dragul meu, dacă guvernul cumpără ziarul, 
peste şase luni droghistul va căpăta cincizeci de mii de 
franci pentru cei treizeci de mii ai lui de azi. Dar Matifat nu 
se uită la ziar, el se uită la interesele Florinei. Când se va 
afla că Matifat şi Camusot (pentru că ei or să-şi împartă 
afacerea între ei) sunt proprietarii unei reviste, în toate 
ziarele or să apară articole favorabile Florinei şi Coraliei. 
Florine o să ajungă celebră, şi o să capete un angajament 
de o mie două sute de franci la alt teatru. În sfârşit, Matifat 
va economisi o mie de franci pe lună cât l-ar costa cadourile 
şi mesele date ziariştilor. Dumneata nu cunoşti nici oamenii, 
nici afacerile. 

— Săracul! zise Lucien, crede că va avea o noapte plăcută. 

— Da, reluă Lousteau, n-o să aibă linişte din partea ei până 
nu îi va arăta dovada că a pus mâna pe şesimea lui Finot. 
lar eu, a doua zi, voi fi redactor-şef şi voi câştiga o mie de 
franci pe lună. Ceea ce înseamnă sfârşitul sărăciei mele! 
exclamă amantul Florinei. 

Lousteau ieşi lăsându-l pe Lucien năucit, pierdut într-un 
haos de gânduri, plutind departe de lumea înconjurătoare. 


După ce văzuse la Galeriile de Lemn sforăria editorilor şi 
bucătăria gloriei, după ce se plimbase prin culisele 
teatrului, poetul întrezărea acuma goliciunea conştiinţelor, 
şurubăria vieţii pariziene, mecanismul fiecărui lucru. 
Râvnise la fericirea lui Lousteau, admirând-o pe Florine pe 
scenă. Câteva momente, uitase şi de Matifat. Stătu aşa un 
timp greu de măsurat, poate cinci minute. Dar pentru el fu 
o veşnicie. Gânduri arzătoare îi înflăcărau sufletul, iar 
simţurile îi erau pârjolite de spectacolul actriţelor cu ochii 
neruşinaţi şi cu obrajii vopsiți, cu pieptul dezgolit, 
îmbrăcate în fuste înzorzonate, scurte, arătându-şi 
picioarele, cu ciorapii roşii şi baghetă verde, traşi pe picior 
ca să ia ochii publicului. Ca două şuvoaie care, într-o 
inundație, caută să se împreune, două feluri de corupţie, pe 
două linii paralele, veneau să-l hărţuie pe poetul din lojă, cu 
braţul atârnând pe catifeaua roşie a scaunului, cu ochii 
aţintiţi asupra cortinei şi cu atât mai accesibil vrăjii 
exercitate de această viaţă străbătută şi de nori ş: de 
lumină, cu cât i se înfăţişa strălucind ca un foc de artificii 
după noaptea adâncă a vieţii sale trudite, obscure, 
monotone. Deodată, lumina învăpăiată de dragoste a unei 
priviri îl învălui pe Lucien, străpungând cortina teatrului. 
Poetul, trezit din toropeală, recunoscu privirea Coraliei care 
îl frigea; lăsă capul în jos şi se uită la Camusot care tocmai 
se înapoia în loja lui. Amatorul acesta de teatru era un 
negustor de mătăsuri din strada Bourdonnais, gras şi 
cumsecade, judecător la Tribunalul de comerţ, tată a patru 
copii, însurat a doua oară, bogat, cu optzeci de mii de franci 
venit anual, dar în vârstă de cincizeci şi şase de ani, cu un 
smoc de fire cărunte pe cap, cu mutra vicleană a celui ce se 
bucură de cât i-a mai rămas de trăit şi care nu vrea să 
părăsească viaţa fără să soarbă şi el din cupa plăcerilor, 
după ce înghiţise cele o mie şi una de mizerii ale 
negustoriei. Avea fruntea de culoarea untului proaspăt, iar 
în obrajii îmbujoraţi ca de călugăr părea să nu încapă toată 
bucuria unei fericiri fără seamăn. Camusot era acolo fără 


soţie şi înţelegea s-o aplaude nebuneşte pe Coralie, care 
reprezenta, întrunite într-însa, toate vanităţile lui de 
burghez bogat. La ea acasă, făcea şi el pe marele senior de 
pe vremuri. În clipa aceea, socotea că succesul actriţei i se 
datora lui pe jumătate, cu atât mai mult cu cât îl plătise. 
Purtarea aceasta era îndreptăţită şi de prezenţa socrului lui 
Camusot, un bătrânel cu părul pudrat, cu ochii pofticioşi, şi 
totuşi foarte demn. Lucien se simţi din nou dezgustat, îşi 
aminti de dragostea lui curată, înflăcărată, nutrită timp de 
un an pentru doamna de Bargeton. Numaidecât iubirea 
poetului îşi deschise aripile-i albe şi mii de amintiri îl 
înconjurară pe tânărul geniu din Angouleme, care se 
cufundă iar în visare. Cortina se ridică. Coralie şi Florine 
erau în scenă. 

— Numai la tine nu îi e gândul, dragă, îi şopti Florine 
Coraliei care rostea o replică. 

Lucien nu se putu opri să nu râdă şi se uită la Coralie. 
Femeia aceasta, una dintre cele mai fermecătoare actriţe 
din Paris, rivala doamnei Perrin şi a domnişoarei Fleuriet, 
cărora le semăna şi a căror soartă avea s-o împărtăşească, 
era tipul fetelor care îi încântă când vor pe bărbaţi. Coralie 
înfăţişa tipul desăvârşit al figurii ebraice, cu faţa ovală, 
prelungă, de o culoare alb-blondă, cu gura roşie ca o rodie, 
cu bărbia fină ca marginea unei cupe. Sub pleoapele arse 
de un ochi ca mărgeaua neagră, sub genele răsucite în sus, 
se ghicea privirea languroasă în care dogorea toată arşiţa 
deşertului. Deasupra ochilor, umbriţi de un cerc vioriu, se 
desenau sprâncenele arcuite şi stufoase. Fruntea, 
încununată de două şuviţe de abanos, în care lumina se 
reflecta ca într-un lemn lăcuit, avea o măreție ce te-ar fi 
îndemnat să crezi că e a vreunui geniu. Dar, ca multe 
actriţe, Coralie, fără inteligenţă, cu toată ironia ei de culise, 
fără carte, cu toată experienţa ei de budoar, n-avea decât 
inteligenţa simţurilor şi bunătatea femeilor îndrăgostite. De 
altminteri, cine se mai uita la virtutea ei, când îţi lua ochii 
cu braţele ei rotunde şi frumos sculptate, cu degetele 


subţiri şi lungi, cu umerii aurii, cu pieptul cântat de 
Cântarea Cântărilor, cu un gât neastâmpărat şi arcuit, cu 
picioare de o rară eleganţă, prinse în mătase roşie? 
Farmecele acestea ale ei, de o poezie cu adevărat orientală, 
erau şi mai reliefate de convenţionalul costum spaniol 
folosit în toate teatrele noastre. Coralie înnebunise sala 
întreagă, de unde toţi ochii îi cuprindeau talia bine prinsă în 
fota spaniolă, şi-i mângâiau şoldurile andaluze care îi 
imprimau fustei răsuciri lascive. Veni o clipă când Lucien, 
uitându-se la această făptură ce juca numai pentru el, 
nemaisinchisindu-se câtuşi de puţin de Camusot, puse 
dragostea senzuală deasupra dragostei curate, plăcerea 
deasupra dorinţei, iar demonul desfrâului îi şopti gânduri 
ameţitoare. 

„Eu nu cunosc încă dragostea care se tăvăleşte în vin, în 
mâncăruri alese, în bucuriile materiale, îşi zise el. Am trăit 
mai mult în gând decât în fapt. Un om care trebuie să le 
zugrăvească pe toate trebuie să le cunoască pe toate. lată 
acum primul meu supeu fastuos, prima mea orgie într-o 
societate stranie; de ce n-aş sorbi şi eu o dată din 
desfătările faimoase în care se bălăceau marii seniori din 
secolul trecut trăind cu femei de rând? Chiar dacă n-ar fi 
decât spre a le transporta pe meleagurile înalte ale 
dragostei adevărate, şi tot trebuie să cunoşti bucuriile, 
perfecţiunile, imboldurile, resursele şi vicleniile iubirii 
curtezanelor şi actriţelor. Nu reprezintă ele oare, la urma 
urmelor, poezia simţurilor? Acum doua luni, femeile astea 
mi se păreau nişte zeițe păzite de balauri fioroşi; şi iată aici 
pe una dintre ele ce o întrece în frumuseţe pe Florine 
pentru care îl invidiam pe Lousteau; de ce să nu profit de 
pornirea ei pentru mine, când cei mai mari seniori cumpără 
cu aur greu o noapte cu ele? Ambasadorilor, când calcă prin 
mocirla asta, nu le mai pasă nici de ziua de ieri, nici de cea 
de mâine. Aş fi un prost să fac eu unul mai multe nazuri 
decât un prinţ, mai ales că nu iubesc încă pe nimeni.” 


Lucien nu se mai gândea acum la Camusot. După ce îşi 
arătase faţă de Lousteau scârba de faptul că acesta îşi 
împărțea iubita cu un altul, cădea şi el în aceeaşi groapă, 
era şi el cuprins de pofte şi târât de iezuitismul pasiunii. 

— Coralie e nebună după dumneata, îi zise Lousteau 
intrând. Frumuseţea dumitale, vrednică de cele mai vestite 
statui greceşti, face ravagii în culise. Eşti un om fericit, 
dragul meu. La optsprezece ani, Coralie poate avea peste 
câteva zile şaizeci de mii de franci pe an pentru frumuseţea 
ei. E încă foarte cuminte. Vândută de mama ei, acum trei 
ani, cu şaizeci de mii de franci, n-a cules până azi decât 
necazuri, şi caută fericirea. În teatru, a intrat din disperare, 
scârbită de de Marsay, întâiul ei cumpărător; şi când acesta 
a părăsit-o, a dat peste Camusot pe care nu-l iubeşte; el, 
însă, îi e ca un părinte, ea îl suportă şi se lasă iubită. A 
refuzat o grămadă de propuneri mai avantajoase şi a rămas 
cu Camusot, pentru că el nu o chinuie. Aşadar, dumneata 
eşti prima ei dragoste. DA. De când te-a văzut, e lovită 
crunt, plânge de răceala dumitale, şi Florine s-a dus s-o 
dăscălească în cabină. Piesa o să cadă, Coralie nu-şi mai ştie 
rolul, şi adio angajamentul la Teatrul Gymnase pe care i-l 
pregătea Camusot! 

— Nu mai spune!... Biata fată! zise Lucien, măgulit de 
aceste cuvinte. Dragul meu, într-o singură seară mi se 
întâmplă mai multe evenimente decât în primii mei 
optsprezece ani de viaţă. 

Şi Lucien îşi povesti iubirea cu doamna de Bargeton şi ura 
lui contra baronului du Châtelet. 

— Ştii ceva? Ziarul tocmai duce lipsă de un cal de bătaie, o 
să-l luăm pe ăsta. Baronul e un fante de pe vremea 
imperiului, azi e omul guvernului, l-am văzut des la Operă; 
e tocmai ceea ce ne trebuie. Am zărit-o şi pe cucoană, se 
arată des în loja marchizei d'Espard. Baronul îi face curte 
fostei dumitale amante. O scoică! Ia stai! Finot mi-a trimis 
chiar adineauri vorbă că ziarul n-are copie: e o festă pe 
care i-o joacă unul dintre ai noştri, o secătură. Hector 


Merlin, pentru că nu i s-au plătit şi spaţiile din articol. Finot, 
disperat, îi „trage” la repezeală un articol contra Operei. 
Ştii ce, dragul meu? fă cronica piesei de aici, ascult-o, 
gândeşte-te la ea. Iar eu, mă duc în biroul directorului să 
pregătesc trei coloane despre perechea dumitale... 

— Vasăzică, aşa se scrie un ziar? întrebă Lucien. 

— Numai aşa, răspunse Lousteau. De zece ani de când 
sunt aici, ziarul e tot fără copie la opt seara. 

În limbaj tipografic, i se zice copie manuscrisului de cules, 
de bună seamă pentru că se socoteşte că autorii îşi trimit 
numai copia operei lor. Ar putea fi şi o traducere ironică a 
cuvântului latinesc copia (belşug), deoarece copia lipseşte 
mereu. 

— Idealul cel mare, care nu se înfăptuieşte niciodată, e să 
ai dinainte vreo câteva numere gata, reluă Lousteau. 
Poftim, e zece şi n-au nici măcar un rând. O să-i spun lui 
Vernou şi lui Nathan, ca să se încheie cu bine numărul, să 
ne dea vreo douăzeci de epigrame despre deputaţi, despre 
cancelarul Cruzoe, despre miniştri, despre oricine, chiar şi 
despre prietenii noştri. În cazuri de-astea, ţi-ai ucide şi 
tatăl, eşti ca un corsar care-şi încarcă tunurile cu monetele 
prăzii sale ca să nu piară. Fii spiritual în articol, şi vei fi 
făcut un mare pas în prețuirea lui Finot: e recunoscător din 
interes. E cea mai bună şi mai solidă dintre recunoştinţe, 
după aceea a muntelui de pietate, bine-nţeles!... 

— Ce oameni şi ziariştii!... exclamă Lucien. Carevasăzică, 
trebuie să te aşezi la o masă şi să ai spirit?... 

— Întocmai cum ai aprinde o candelă... până ce nu mai are 
untdelemn. 

În clipa când Lousteau deschidea uşa lojii, intrară 
directorul şi du Bruel. 

— Domnule, îi zise lui Lucien autorul piesei, dă-mi voie, te 
TOg, să-i spun din partea dumitale Coraliei că te duci la ea 
acasă după supeu, altfel piesa cade. Sărmana fată nu mai 
ştie ce spune şi ce face, o să plângă când va trebui să râdă, 
şi va râde când va trebui să plângă. Lumea a şi început să 


fluiere. Numai dumneata mai poţi salva piesa. Şi nici nu e 
chiar o nenorocire plăcerea ce te aşteaptă. 

— Domnul meu, nu sunt deprins să am rivali, răspunse 
Lucien. 

— Să nu-i spui asta, exclamă directorul uitându-se înspre 
autor, Coralie e în stare să-l zvârle pe fereastră pe Camusot, 
şi ar rămâne pe drumuri. Proprietarul Firului de Aur îi dă 
Coraliei două mii de franci pe lună, îi plăteşte costumele şi 
aplauzele. 

— Deoarece făgăduiala dumitale nu mă angajează cu 
nimic, salvează-ţi piesa, îi zise Lucien în chip de sultan. 

— Dar să nu te arăţi aspru cu biata fată: e fermecătoare, 
spuse du Bruel rugător. 

— Prin urmare, trebuie să scriu cronica piesei dumitale şi 
să-i zâmbesc junei-prime. Bine, fie! exclamă poetul. 

Autorul dispăru după ce-i făcu un semn Coraliei, care de 
atunci până la sfârşit jucă admirabil. Bouffe, care făcea pe 
un bătrân alcade, arătându-şi pentru întâia oară talentul de 
a se grima în bătrân, spuse într-un tunet de aplauze: 

— Domnilor, piesa pe care am avut cinstea s-o 
reprezentăm în faţa domniilor-voastre este de domnii Raoul 
şi de Cursy. 

— Ia te uită! şi Nathan a colaborat la piesă! zise Lousteau; 
nu mă mai mir că am dat peste el aici. 

— Coralie! Coralie! striga sala în picioare. 

Din loja în care erau cei doi negustori, izbucni un glas 
tunător: 

— Şi Florine! 

— Florine şi Coralie! repetară atunci câteva voci. 

Cortina se ridică, Bouffe apăru din nou împreună cu cele 
două actriţe, cărora Matifat şi Camusot le aruncară câte un 
buchet de flori; Coralie îl ridică pe al său şi i-l întinse lui 
Lucien. Pentru Lucien, aceste două ceasuri petrecute la 
teatru fură ca un vis. Culisele, cu toate părţile lor urâte, 
începeau să-l vrăjească. Poetul, încă nevinovat, respirase 
acolo vântul desfrâului şi aerul voluptăţii. Prin coridoarele 


murdare, pline de maşini şi de fumul opaiţelor, e ceva care 
parcă-ţi mănâncă sufletul. Viaţa nu mai are acolo nimic 
sfânt sau real. Lucrurile serioase sunt luate în râs, iar cele 
imposibile par adevărate. Pentru Lucien, fu ca o băutură 
ameţitoare, iar Coralie îl afundă într-o beţie veselă. 
Candelabrul se stinse. În sală nu mai rămăseseră decât 
plasatoarele, care făceau un zgomot ciudat ridicând 
strapontinele şi încuind lojile. Rampa, care fu stinsă ca o 
singură candelă, răspândi o duhoare grea. Cortina se ridică 
din nou. O lanternă cobori dinspre galerie. Pompierii îşi 
începură rondul împreună cu oamenii de serviciu. Feeriei 
de pe scenă, spectacolului lojilor pline de femei frumoase, 
luminilor orbitoare, farmecului decorurilor şi costumelor 
noi le urmau acum frigul, urâţenia, întunericul şi golul. Fu 
ceva groaznic. 

Uimirea lui Lucien fu de nedescris. 

— Hei, puştiule, nu vii? îl întrebă Lousteau de pe scenă. 
Sări din lojă aici. 

Dintr-o săritură, Lucien fu pe scenă. Cu greu le mai 
recunoscu pe Florine şi pe Coralie fără costumele de teatru, 
înfăşurate în nişte mantouri ca ale unor femei obişnuite, cu 
capul acoperit de pălării cu văluri negre, semănând în 
sfârşit cu nişte fluturi reîntorşi în larvele lor. 

— Îmi faceţi cinstea să-mi daţi braţul? îl întrebă Coralie 
tremurând. 

— Cu plăcere, zise Lucien, care simţi inima actriţei bătând 
să se spargă la pieptul lui, ca a unei păsări pe oare ar fi 
prins-o. 

Actriţa, lipindu-se de poet, avu voluptatea unei pisici când 
se alintă alene de picioarele stăpânului. 

— Vom supa deci împreună! îi zise ea. 

Toţi patru ieşiră şi găsiră două trăsuri aşteptând la ieşirea 
actorilor ce dădea în strada Fosses-du-lemple. Coralie îl 
urcă pe Lucien în trăsura în care se şi aşezaseră Camusot şi 
cu socru-său, bătrânelul Cardot. Dânsa îi făcu loc şi lui du 
Bruel. Directorul plecă cu Florine, Matifat şi Lousteau. 


— Proaste mai sunt şi trăsurile astea! spuse Coralie. 

— Pentru ce nu ai un echipaj al dumitale? sări du Bruel. 

— Pentru ce? strigă ea cu ciudă. Nu vreau să spun de faţă 
cu domnul Cardot, care probabil şi-a învăţat ginerele cum 
să se poarte. Poate că nu-ţi vine să crezi că, mic şi bătrân 
cum e, domnul Cardot nu-i dă Florentinei decât cinci sute 
de franci pe lună, tocmai cât i-ajunge să-şi plătească chiria, 
mâncarea şi pingelele? Bătrânul marchiz de Rochegude, 
care are o rentă de şase sute de mii de franci, îmi oferă de 
două luni de zile un cupeu. Dar eu sunt artistă, nu femeie 
de stradă. 

— Poimâine ai o trăsură, domnişoară, zise curtenitor 
Camusot; însă până acum nu mi-ai cerut-o niciodată. 

— Ce? Trebuia s-o cer? Şi cum adică? dacă iubeşti o 
femeie, o laşi să umble prin noroi şi să-şi rupă picioarele 
mergând pe jos? Numai negustorilor de stambă le poate 
plăcea să vadă noroi pe fustele femeilor. 

Spunând aceste vorbe cu o asprime ce îi sfâşia inima lui 
Camusot, Coralie întâlni piciorul lui Lucien şi i-l strânse 
între ale sale, îi luă mâna şi i-o apăsă. Atunci tăcu şi păru 
cufundată într-o plăcere nespusă care le răsplăteşte pe 
aceste biete făpturi de toate necazurile din trecut, de 
nefericirile lor, şi care le revarsă în suflet o poezie 
necunoscută celorlalte femei, cărora, spre norocul lor, 
aceste contraste violente le lipsesc. 

— Până la urmă, ai jucat la fel de bine ca domnişoara 
Mars, îi spuse du Bruel Coraliei. 

— DA. Zise Camusot, la început domnişoara a avut ceva 
care o cam necăjea; dar, de pe la mijlocul actului al doilea, a 
fost grozavă! Jumătate din succesul dumitale i-l datorezi 
dumneaei. 

— Şi dânsa îmi datorează mie jumătate din al dumneaei, 
spuse du Bruel. 

— Vindeţi pielea ursului din pădure! zise ea cu un glas 
schimbat. 


Actriţa se folosi de un moment de întuneric ca să ducă la 
buze mâna lui Lucien, şi o sărută udând-o cu lacrimi. Lucien 
fu mişcat până în măduva oaselor. Umilinţa curtezanei 
îndrăgostite are măreţii de la care au de învăţat şi îngerii. 

— Domnul va face cronica, zise du Bruel vorbind lui 
Lucien, poate că scrie un paragraf drăguţ despre scumpa 
noastră Coralie. 

— O! fă-ne serviciul ăsta, spuse Camusot cu glasul unui om 
în genunchi în faţa lui Lucien, şi vei găsi totdeauna în mine 
un servitor gata la orice pentru dumneata. 

— Lăsaţi-l în pace pe domnul, strigă actriţa furioasă, să 
scrie cum vrea. Papa Camusot, dumneata să-mi cumperi 
trăsuri, nu elogii. 

— Le vei avea şi pe acestea foarte ieftin, răspunse politicos 
Lucien. N-am scris nimic până acum în ziare, nu le cunosc 
obiceiurile, vei avea virginitatea penet mele... 

— Ce nostim! zise du Bruel. 

— Am ajuns în strada Bondy, spuse bătrânelul Cardot, pe 
care izbucnirea Coraliei îl speriase. 

— Dacă tu îmi dăruieşti virginitatea penei talE. Eu ţi-o 
dăruiesc pe-a inimii mele, zise Coralie în scurta clipă cât 
rămase singură cu Lucien în trăsură. 

Coralie se duse după Florine în dormitorul acesteia, ca să- 
şi pună rochia pe care o trimisese acolo din vreme. Lucien 
nu cunoştea luxul desfăşurat acasă la actriţe sau la amante 
de către negustorii îmbogăţiţi, care vor să se mai bucure de 
plăcerile vieţii. Deşi Matifat, oare n-avea o avere atât de 
mare ca a lui Camusot, aranjase lucrurile cu destulă 
zgârcenie, Lucien fu uimit de sufrageria decorată artistic cu 
mătase verde bătută în cuie cu capete de aur, luminată de 
lămpi elegante, împodobită cu vase pline de flori, şi de 
salonul îmbrăcat în mătase galbenă cu ornamente castanii, 
în care străluceau mobilele pe atunci la modă, un 
policandru de Thomire204, un covor cu desene persane. 
Pendula, candelabrele, focul, toate erau de bun-gust. 
Matifat lăsase totul în seama lui Grindot, un tânăr arhitect 


care îi clădea o casă, şi care, cunoscând destinaţia acestui 
apartament, pusese o deosebită grijă în amenajarea lui. De 
aceea, Matifat, ca negustor, atingea cele mai mici lucruri cu 
toată băgarea de seamă: părea să aibă mereu în faţă 
devizul cheltuielilor şi privea aceste minunăţii ca pe nişte 
bijuterii scoase cu nesocotinţă dintr-o casetă. 

— Poftim ce-o să fiu şi eu silit să-i dau Florentinei! era 
gândul ce i se citea în ochi bătrânelului Cardot. 

Lucien înţelese de îndată că Lousteau nu avea de ce să se 
sinchisească de starea camerei în care locuia el, atâta 
vreme cât era iubitul Florinei. Rege într-ascuns al acestei 
inaugurări, Etienne se bucura de folosinţa tuturor acestor 
lucruri frumoase. De aceea se şi umfla în pene ca stăpân al 
casei, stând de vorbă, în faţa sobei, cu directorul, care îl 
felicita pe du Bruel. 

— Copia! copia! strigă Finot intrând. La ziar n-a sosit încă 
nimic. Zeţarii culeg articolul meu şi o să-l isprăvească 
repede. 

— Gata! gata! zise Etienne. O să găsim noi masă şi foc în 
odaia Florinei. Dacă domnul Matifat e bun să ne dea hârtie 
şi cerneală, umplem noi doi ziarul până se îmbracă Florine 
şi Coralie. 

Cardot, Camusot şi Matifat ieşiră în grabă să aducă tot ce 
le trebuia celor doi scriitori. Tocmai atunci, Tullia, una 
dintre cele mai frumoase dansatoare ale vremii, dădu buzna 
în salon. 

— Dragul meu, îi zise ea lui Finot, ţi se dau cele o sută de 
abonamente şi direcţia nu va avea de suportat nimic, căci 
abonamentele au fost băgate pe gât cântăreților, orchestrei 
şi corpului de balet. Ziarul tău e atât de nostim, încât 
nimeni n-o să se plângă. O să-ţi capeţi şi lojile. Uite şi preţul 
primului trimestru, spuse ea întinzându-i două bilete de 
bancă. Şi acum, poţi să ne dai pace! 

— Sunt pierdut, exclamă Finot. Nu mai am articol de 
prima pagină pentru mâine, căci iată-mă silit să scot 
pamfletul meu... 


— Ce mişcare minunată! zeiţă, exclamă Blondet, care sosi 
în urma dansatoarei împreună cu Nathan, Vernou şi Claude 
Vignon adus de el. Rămâi să stai la masă cu noi, dragostea 
mea, sau te strivesc ca pe un fluture ce eşti. Fiind 
dansatoare, n-ai să stârneşti aici nici o rivalitate de talent. 
Cât despre frumuseţe, sunteţi toate prea inteligente ca să 
fiţi geloase în public. 

— Dumnezeule mare! dragii mei du Bruel, Nathan, 
Blondet, salvaţi-mă, strigă Finot. Am nevoie de cinci 
coloane. 

— Eu o să umplu două cu piesa, zise Lucien. 

— Şi eu încă una cu subiectul meu, adăugă Lousteau. 

— Bun. Nathan, Vernou, du Bruel, găsiţi-mi glumele 
pentru ultima pagină. Blondet o să aibă grijă de cele două 
mici coloane din prima. Dau fuga la tipografie. Noroc că ai 
venit cu trăsură, Iullia. 

— Da, dar ducele e în ea cu un ministru neamţ. 

— Să-i poftim pe duce şi pe ministru aici, spuse Nathan. 

— Un neamţ bea zdravăn, stă cuminte şi ascultă, iar noi o 
să-i spunem atâtea lucruri nemaiauzite, încât o să aibă ce 
scrie La el la curte, exclamă Blondet. 

— Care din noi e mai serios să se ducă să-l poftească? 
întrebă Finot. Hai, du Bruel, tu eşti birocrat, adu-l pe ducele 
de Rhetore, pe ministru, şi dă-i braţul Tulliei. Doamne, 
Tullia, frumoasă mai eşti astă seară!... 

— O să fim treisprezece! zise Matifat îngălbenindu-se 

— Nu, o să fim paisprezece! exclamă Florentine, am venit 
şi eu ca să nu-l slăbesc din ochi pe milord Cardot (pronunţat 
de ea: mailord Kerdot). 

— De altminteri, zise Lousteau, Blondet venise cu Claude 
Vignon. 

— L-am adus să bea, răspunse Blondet luând o călimară. 
Ei, domnilor, căutaţi să aveţi spirit ca pentru cele cincizeci 
şi şase de sticle de vin pe care le vom bea, le zise el lui 
Nathian şi lui Vernou. Mai ales, stimulaţi-l pe du Bruel: ele 


vodevilist şi e în stare să facă glume proaste; nu-l slăbiţi 
până nu scoate una bună. 

Lucien, însufleţit de dorinţa de a da o probă de ceea ce 
poate, în faţa atâtor persoane de seamă, îşi scrise întâiul 
articol pe masa rotundă din odaia Florinei, la lumina 
lumânărilor roz aprinse de Matifat: 

PANORAMA-DRAMATIQUE. 

Întâia reprezentaţie cu „Alcadele în încurcătură”, comedie 
în trei acte. 

Debutul domnişoarei Florine. 

— Domnişoara Coralie. 

— Bouffe. 

Toată lumea intră, iese, vorbeşte, se plimbă, caută ceva şi 
nu găseşte nimic, toată lumea e în fierbere. Alcadele şi-a 
pierdut fiica şi-şi găseşte scufia; dar scufia nu-i vine pe cap, 
trebuie să fie scufia unui hoţ. Unde-i hoţul? Toată lumea 
intră, iese, vorbeşte, se plimbă, caută mai cu foc. Până la 
urmă, alcadele dă peste un bărbat dar fără fiica lui, şi peste 
fiică-sa fără nici un bărbat, ceea ce e pe placul 
magistratului, dar nu îşi pe al publicului. Lucrurile se 
domolesc, alcadele vrea să-l interogheze pe bărbat. 
Bătrânul alcade se aşază într-un jilţ de alcade şi-şi 
potriveşte manşetele de alcade. Spania e singura ţară din 
lume unde există alcazi atârnaţi de manşete mari, unde se 
văd la gâtul alcazilor gulerele înfoiate, care pe scenele din 
Paris reprezintă jumătate din funcţia lor. Acest alcade, care 
s-a foit atâta cu paşi mărunți de bătrân neastâmpărat, este 
Bouffe, Bouffe, urmaşul lui Potier205, un actor tânăr care îi 
joacă atât de bine pe bătrâni, încât i-a făcut să râdă şi pe cei 
mai bătrâni, dintre bătrâni. E viitorul a o sută de bătrâni pe 
fruntea aceea cheală, în vocea aceea tremurătoare ca de 
capră, în scoabele acelea slăbănoage de sub un trup de 
Geronte206. Tânărul actor e atât de bătrân, încât te 
înfioară, ţi-e teamă ca bătrâneţea lui să nu fie cumva 
molipsitoare. Şi ce admirabil alcade! Ce încântător surâs 
îngrijorat! ce prostie îngâmfată! ce demnitate prostească! 


ce şovăială judecătorească! Ce bine mai ştie omul acesta că 
totul poate fi pe rând când minciună, când adevăr! Cât de 
vrednic e să fie ministrul unui rege constituţional! La 
fiecare din întrebările alcadelui, necunoscutul îl 
interoghează; Bouffe răspunde în aşa fel, încât, întrebat de 
răspuns, alcadele lămureşte totul prin întrebările sale. 
Scena aceasta, comică la culme, în care respiră un parfum 
de Molicre, a înveselit toată sala. Toată lumea de pe scenă 
părea să se fi lămurit; eu însă nu sunt în stare să vă spun ce 
era limpede şi ce nu: căci fiica alcadelui era acolo, jucată de 
o adevărată andaluză, o spaniolă cu ochii spanioli, cu 
mijlocul spaniol, cu umbletul spaniol, o spaniolă din cap 
până în picioare, cu pumnalul la ciorap, cu patima iubirii în 
suflet, cu crucea legată de o panglică la gât. La sfârşitul 
actului, cineva m-a întrebat cum merge piesa, i-am spus: 
„Are ciorapi roşii cu baghetă verde, un picior numai atâtica, 
pantofi de lac şi cele mai frumoase picioare din Andaluzia!” 
Ah! fiica alcadelui te face să râvneşti dragostea, îţi aprinde 
dorinţe năstruşnice, îţi vine să sari pe scenă şi să-i dăruieşti 
cocioaba şi inima, sau treizeci de mii de franci rentă şi 
condeiul. Andaluza asta este cea mai frumoasă actriţă din 
Paris. Coralie, ca să-i spunem pe nume, poate fi şi contesă şi 
fată din popor. Nu ştii cum i-ar sta mai bine. Fie ce-o dori, e 
născută să facă de toate. Nu e asta oare tot ce se poate 
spune mai de bine despre o actriţă de pe bulevard? 

În actul al doilea, a sosit o spaniolă din Paris, cu figura-i de 
camee şi cu ochii ucigaşi. Am întrebat la rându-mi de unde 
venea, şi mi s-a răspuns că ieşea din, culise şi se numea 
domnişoara Florine; însă, pe cuvântul meu, n-am putut 
crede, atâta foc avea în mişcări şi atâta patimă în dragoste. 
Rivala aceasta a fiicei alcadelui e soţia unui senior croit din 
mantia contelui d'Almaviva207, în care e stofă pentru o sută 
de seniori de bulevard. Dacă Florine n-avea nici ciorapi roşii 
cu baghetă verde, nici pantofi de lac, în schimb avea o 
mantilă şi un văl de care se slujea în chip minunat ca o 
doamnă din lumea bună ce este, şi ne-a arătat de minune că 


tigroaica se poate preschimba şi în pisicuţă! Am priceput că 
era vorba acolo de vreo dramă de gelozie, după cuvintele 
înţepătoare ce şi le spuneau cete două spaniole. Apoi, când 
totul era gata să se împace, prostia alcadelui a încurcat iar 
lucrurile. Toată lumea aceea de torţe, de bogaţi, de valeţi, 
de Figaro, de seniori, de alcazi, de fete şi femei s-a pus iar 
pe căutat, pe umblat, pe sucit şi răsucit. Intriga s-a înnodat 
din nou, iar eu am lăsat-o să se înnoade, căci cele două 
femei, geloasa Florine şi norocoasa Coralie, m-au înfăşurat 
iarăşi în cutele fustelor şi mantilelor lor, şi mi-au scos iar 
ochii cu picioruşele lor. 

Am putut ajunge la actul al treilea fără să fi săvârşit vreo 
nenorocire, fără să fi provocat intervenţia comisarului de 
poliţie, sau să fi scandalizat sala, şi de atunci cred în 
puterea moralei publice şi religioase despre care se 
vorbeşte atâta în Camera deputaţilor, încât s-ar părea că nu 
mai există morală în Franţa. Am putut înţelege că e vorba 
de un om care iubeşte două femei fără să fie iubit, sau e 
iubit de ele fără ca el să le iubească, căruia nu-i plac alcazii 
sau pe care alcazii nu-l plac; dar care, cu siguranţă, e un 
senior de treabă şi iubeşte pe cineva, pe el însuşi sau pe 
Dumnezeu, în cazul cel mai rău, căci se călugăreşte. Dacă 
vreţi să aflaţi mai mult, daţi fuga la Panorama-Dramatique. 
Sunteţi acuma avertizaţi că trebuie să mergi o dată ca să te 
obişnuieşti cu ciorapii roşii şi cu bagheta verde, cu 
picioruşul plin de făgăduieli, cu ochii prin care se cerne o 
rază de soare, cu fânețele de pariziană deghizată în 
andaluză, şi de andaluză deghizată în pariziană; apoi, a 
doua oară, ca să asculţi piesa, care te face să mori de râs în 
chip de bătrân, şi să plângi în chip de senior îndrăgostit. 
Piesa a avut succes sub ambele aspecte. Autorul, cu care, 
zice-se, a colaborat unul dintre marii noştri poeţi, a ţintit 
succesul cu câte o fată iubitoare în fiecare mână; de aceea 
era cât pe-aci să ucidă de plăcere publicul înfierbântat. 
Picioarele celor două fete păreau să aibă mai mult haz 
decât autorul. Totuşi, când cele două rivale ieşeau din 


scenă, găseai că şi dialogul e spiritual, ceea ce dovedeşte cu 
prisosinţă meritul piesei. În ropotele de aplauze, care au 
îngrijorat pe arhitectul sălii, s-a aflat numele autorului; 
acesta însă, obişnuit cu izbucnirile Vezuviului din sală, nu s- 
a pierdut cu firea: e domnul de Cursy. lar cele două actriţe 
au dansat faimosul bolero din Sevilla, care a aflat îndurare 
în faţa sfinţilor părinţi din conciliu pe vremuri, şi pe care 
cenzura l-a îngăduit în ciuda primejdioasei lascivităţi a 
mişcărilor, boleroul ajunge ca să atragă pe toţi bătrânii care 
nu mai ştiu cum să folosească restul lor de căldură, şi 
cărora din milă le spun să-şi ţină foarte curate sticlele 
ochelarilor. 

În timp ce Lucien scria pagina aceasta, care făcu revoluţie 
în gazetărie descoperind o manieră nouă şi originală, 
Lousteau scria un articol, zis de moravuri, intitulat Fostul 
Fante, şi care începea astfel: 

Fantele de pe vremea Imperiului e întotdeauna un om înalt 
şi subţire, bine conservat, purtând corset şi crucea Legiunii 
de onoare. Se numeşte Potelet, sau cam aşa ceva; şi, ca să 
se pună bine astăzi cu curtea, baronul Imperiului s-a 
gratificat cu un du: îşi zice du Potelet, gata să redevină 
Potelet în caz de revoluţie. Om cu două feţe, ca şi numele, 
dă târcoale cartierului Saint-Germain, după ce a fost 
falnicul, folositorul şi plăcutul purtător de trenă al uneia din 
surorile aceluia căruia pudoarea mă opreşte să-i pomenesc 
numele. Dacă du Potelet îşi reneagă slujba de pe lângă 
alteţa imperială, în schimb mai citită încă romanţele intimei 
sale binefăcătoare... 

Articolul era un amestec destul de prostesc de 
personalităţi, aşa cum se făcea pe vremea aceea, căci, din 
păcate, genul a fost în mod straniu perfecţionat de atunci 
încoace, în special de Figaro208. Lousteau imagina între 
doamna de Bargeton, căreia baronul du Châtelet îi făcea 
curte, şi o scoică, o comparaţie caraghioasă care plăcea 
chiar dacă nu cunoşteai persoanele luate în râs, iar 
Châtelet era asemuit cu un cocostârc. Scenele de dragoste 


cu cocostârcul, care nu era în stare să înghită scoica, ce se 
spărgea în trei dacă o lăsa să cadă jos, stârneau de îndată 
râsul. Gluma asta, întinsă pe mai multe articole, avu, după 
cum se ştie, un răsunet formidabil în cartierul Saint- 
Germain şi fu una dintre cele o mie şi una de cauze de 
înăsprire a legislaţiei presei. După un ceas, Blondet, 
Lousteau şi Lucien se înapoiară în salon, unde invitaţii 
stăteau de vorbă: ducele, ministrul şi cele patru femei, cei 
trei negustori, directorul teatrului şi Finot. Un ucenic, cu un 
coif de hârtie pe cap, venise să ia copia pentru ziar. 

— Lucrătorii pleacă dacă nu le aduc nimic, zise el. 

— Uite, na zece franci, şi să aştepte, răspunse Finot. 

— Dacă le dau banii ăştia, domnule, fac beţiografie, şi 
atunci adio ziar! 

— Bunul-simţ al acestui copil mă uimeşte, zise Finot. 

Tocmai când ministrul îi prezicea un viitor strălucit acestui 
ştrengar, intrară şi cei trei scriitori. Blondet citi un articol 
foarte spiritual contra romanticilor. Articolul lui Lousteau îi 
făcu pe toţi să râdă. Ducele de Rhetore îl povăţui, pentru ca 
să nu-i supere prea tare pe nobilii din cartierul Saint- 
Germain, să strecoare printre rânduri un elogiu la adresa 
doamnei d'Espard. 

— Hei, ia citeşte-ne şi dumneata ce-ai scris, îi spuse Finot 
lui Lucien. 

După ce Lucien, care tremura de frică, isprăvi de citit, 
salonul răsună de aplauze, actrițele îl îmbrăţişară, cei trei 
negustori îl strângeau în braţe să-i scoată sufletul, du Bruel 
îi luă mâna cu o lacrimă în ochi, în fine directorul îl invită la 
masă. 

— Nu mai există copii, zise Blondet. Deoarece domnul de 
Chateaubriand a folosit cuvântul de copil sublim pentru 
Victor Hugo, eu mă văd silit să-ţi spun fără înconjur că eşti 
un bărbat de spirit, de inimă şi de stil. 

— Domnul lucrează la ziarul nostru, spuse Finot 
mulţumindu-i lui Etienne şi aruncându-i o privire de 
cunoscător şi de exploatator. 


— Dar voi, ce glume aţi făcut? îi întrebă Lousteau pe 
Blondet şi pe du Bruel. 

— Uite ce-a scris du Bruel, zise Nathan: 

— Văzând cât se ocupă publicul de domnul viconte d'A... 
domnul viconte Demostene209 zicea ieri: 

— Poate că aşa or să mă lase în pace pe mine. 

— O doamnă îi spunea deunăzi unui ultraregalist care 
dezaproba discursul domnului Pasquier pe motivul că ar 
continua sistemul lui Decazes210: 

— Da, dar acesta se sprijină pe picioare foarte monarhice! 

— Dacă începe aşa, nu vă cer să citiţi mai departe; totul 
merge bine, zise Finot. Dă fuga şi du-le astea, îi spuse el 
ucenicului. Ziarul o să fie cam peticit, dar o să fie cel mai 
bun număr, zise el întorcându-se către grupul de scriitori, 
care începuse să-l şi privească pe Lucien cu oarecare 
invidie. 

— E dezgheţat băiatul! zise Blondet. 

— Articolul e bun, adăugă Claude Vignon. 

— La masă! strigă Matifat. 

Ducele îi dădu braţul Florinei, Coralie îl luă pe allui 
Lucien, iar dansatoarea fu încadrată într-o parte de Blondet 
şi în cealaltă de diplomatul german. 

— Nu înţeleg de ce atacați pe doamna de Bargeton şi pe 
baronul du Châtelet, care, după cum se vorbeşte, e numit 
prefect de Charente şi membru în Consiliul de stat. 

— Doamna de Bargeton l-a dat afară pe Lucien ca pe un 
om de nimic, zise Lousteau. 

— Un băiat aşa de frumos! făcu diplomatul. 

Masa, servită în tacâmuri noi de argint şi de porțelan de 
Sevres, pe o faţă de masă de Damasc, dovedea că era 
oferită de cineva cu dare de mână. Meniul îl întocmise 
Chevet, vinurile fuseseră alese de cel mai faimos negustor 
de pe cheiul Saint-Bernard, prieten cu Camusot, Matifat şi 
Cardot. Lucien, care vedea pentru întâia oară luxul parizian 
în desfăşurarea lui, trecea din surpriză în surpriză, dar îşi 


ascundea mirarea ca un bărbat de spirit, de inimă şi de stil 
ce era, după cum îl numise Blondet. 

Traversând salonul, Coralie îi şoptise Florinei: 

— Îmbată-l pe Camusot atât de tare, încât să adoarmă şi să 
fie nevoit să rămână aici la tine. 

— Vrei să-l dai gata pe ziarist? o întrebă Florine, folosind o 
expresie proprie vocabularului acestor femei. 

— Nu, draga mea, îl iubesc! replică atunci Coralie ridicând 
cu mândrie din umeri. 

Cuvintele răsunaseră în urechea lui Lucien, purtate de cel 
de-al cincilea păcat capital. Coralie era minunai îmbrăcată, 
iar rochia îi scotea în relief cu multă artă tot ce avea mai 
frumos, căci fiecare femeie are perfecţiuni care îi sunt 
proprii. Rochia ei, ca şi aceea a Florinei, avea meritul de a fi 
dintr-o minunată stofă originală numită muselină de 
mătase, lansată abia de câteva zile de către Camusot care, 
în calitatea lui de patron al Firului de aur, juca pe piaţa 
Parisului rolul de providenţă pentru fabricile din Lyon. 

În acest chip, dragostea şi toaleta, care sunt fardul şi 
parfumul femeii, o făceau şi mai seducătoare pe fericita 
Coralie. O plăcere aşteptată, şi de care eşti sigur, e o ispită 
de neînfrânt pentru tineri. Poate că siguranţa constituie 
pentru ei toată atracţia locurilor rău famate, poate că e şi 
secretul statorniciei lor. Dragostea curată, sinceră, prima 
dragoste în fine, împreună cu o pornire din acelea năvalnice 
care pun stăpânire pe aceste biete făpturi, precum şi 
admiraţia pricinuită de marea frumuseţe a lui Lucien îi 
dădură Coraliei spirit. 

— Te-aş iubi şi urât şi bolnav! îi şopti ea lui Lucien 
aşezându-se la masă. 

Ce cuvânt pentru un poet! Camusot se şterse din mintea 
tânărului, Lucien nu-l mai văzu, privind-o pe Coralie. Ar fi 
putut oare un om dornic de plăceri şi senzaţii, sătul de 
cenuşiul provinciei, ispitit de mocirla Parisului, ros de 
mizerie, de înfrânarea-i silită, sătul de viaţa-i de călugăr din 
strada Cluny, de munca-i fără nici un rezultat să se retragă 


de la ospăţul acesta sclipitor? Lucien era cu un picior în 
patul Coraliei şi cu altul în viaţa mârşavă de ziar, după care 
alergase atâta fără a izbuti să pătrundă acolo. După atâta 
gardă zadarnică făcută de el în strada du Sentier, întâlnea 
aici toată redacţia ziarului strânsă în jurul mesei, bând 
straşnic, şi zâmbindu-i cu veselie şi bunăvoință. Se 
răzbunase de toate suferinţele cu un articol ce avea, chiar 
de a doua zi, să străpungă două inimi în care voise, în zadar 
până atunci, să picure otrava şi durerea ce-i fuseseră 
vărsate lui. Uitându-se la Lousteau îşi zicea: „lată un 
prieten adevărat!” nebănuind că Lousteau se şi temea de el 
ca de un rival periculos. Lucien făcuse greşeala de a-şi 
dezvălui tot spiritul: un articol şters l-ar fi slujit de minune. 
Blondet contrabalansă invidia ce-l rodea pe Lousteau 
spunându-i lui Finot că trebuia să capituleze în faţa 
talentului când era de o asemenea forţă. Sentința aceasta 
dictă purtarea lui Lousteau, care se hotări să rămână 
prieten cu Lucien şi să se înţeleagă cu Finot pentru 
exploatarea noului-venit atât de primejdios, menţinându-l în 
nevoie. Învoiala se făcu repede, pe şoptite, între cei doi 
oameni: 

— Are talent. 

— O să aibă pretenţii. 

— 0! 

— Bine! 

— Nu stau niciodată la masă cu ziariştii francezi fără să 
nu-mi fie frică, zise diplomatul german cu calm şi cu 
demnitate, uitându-se la Blondet, pe care îl văzuse în casă 
la contesa de Montcornet. E o vorbă de-a lui Blucher211 pe 
care dumneavoastră v-aţi însărcinat s-o aduceţi la 
îndeplinire. 

— Ce vorbă? întrebă Nathan. 

— Când Blucher a ajuns pe înălțimile din Montmartre 
împreună cu Saacken, în 1814 (scuzaţi-mă, domnilor, că vă 
reamintesc de această zi fatală pentru dumneavoastră), 


Saacken, care era un om grosolan, zise: „În fine, o să-i dăm 
foc şi Parisului! 

— Nici nu te gândi, pieirea Franţei n-o să i se tragă decât 
de aici!” răspunse Blucher arătându-i buboiul cel mare, 
întins la picioarele lor, şi care ardea şi fumega în valea 
Senei. Mulţumesc lui Dumnezeu că, în ţară la noi, nu există 
ziare! reluă ministrul după o pauză. Nu mi-am revenit încă 
din fiorul pe care mi l-a dat adineaori omuleţul cu coif de 
hârtie pe cap, care, la vârsta de zece ani, are judecata unui 
diplomat. De aceea, astă-seară, îmi pare că iau masa cu 
nişte lei şi cu nişte pantere care îmi fac cinstea de a-şi 
ascunde ghearele pentru mine. 

— Este clar, spuse Blondet, că noi am putea acum să 
spunem şi să dovedim Europei întregi că Excelenţa Voastră 
a dat drumul astă-seară unui şarpe, gata s-o otrăvească pe 
domnişoara Tullia, cea mai frumoasă dintre dansatoarele 
noastre, şi, de aici, să ne pornim pe nişte comentarii 
straşnice asupra Cvei, a Bibliei, a primului ţi ultimului 
păcat! Dar liniştiţi-vă, sunteţi doară oaspetele nostru. 

— Ar fi nostim, zise Finot. 

— Am da la tipar nişte adevărate disertaţii ştiinţifice 
asupra tuturor şerpilor găsiţi în inima şi în corpul omenesc, 
pentru a ajunge şi la corpul diplomatic, spuse Lousteau. 

— Am putea să-i arătăm un şarpe şi în borcanul ăsta cu 
vişinată, interveni Vernou. 

— Şi, până la urmă, aţi crede şi dumneavoastră înşivă, îi 
zise Vignon diplomatului. 

— Domnilor, lăsaţi-vă ghearele să doarmă, exclamă ducele 
de Rhetore. 

— Influenţa şi puterea ziarelor e de abia în faşă, zise Finot, 
gazetăria e doar în vârsta copilăriei, o să crească. Peste 
zece ani, totul o să fie supus publicităţii, gândirea o să 
lumineze totul, o să... 

— O să dezonoreze totul, îl întrerupse Blondet. 

— Aşa se spune, interveni şi Claude Vignon. 

— O să urce regii pe tron, zise Lousteau. 


— O să răstoarne monarhiile, spuse diplomatul. 

— De aceea, zise Blondet, dacă presa n-ar exista, n-ar 
trebui s-o inventăm; dar, pentru că există, trâim şi noi de pe 
urma ei. 

— Veţi muri de pe urma ei, spuse diplomatul. Nu vedeţi că 
ridicarea maselor, presupunând că le veţi lumina, va face şi 
mai anevoioasă ridicarea personalităţii, nu vedeţi că, 
semănând puterea de a judeca printre clasele de jos, veţi 
culege răscoala, şi că dumneavoastră veţi fi primele 
victime? Ce se sparge la Paris când e vreo răscoală? 

— Felinarele, zise Nathan; noi însă suntem prea modeşti 
ca să ne fie teamă, o să fim atinşi de cioburi doar în treacăt. 

— Sunteţi un popor prea spiritual ca să daţi voie unui 
guvern, oricare ar fi el, să devină prea puternic, spuse 
diplomatul. Şi pe lângă asta aţi reîncepe cu condeiul 
cucerirea Europei pe care n-aţi ştiut-o păstra cu sabia. 

— Ziarele sunt un rău, spuse Claude Vignon. Ar putea 
folosi la ceva şi răul acesta, dar guvernul vrea să-l combată. 
De aici o să iasă o luptă. Cine va fi răpus? Ilată-ntrebarea! 

— Guvernul! zise Blondet, am răguşit de când strig asta. 
În Franţa, spiritul e mai tare decât orice, iar ziarele au, pe 
lângă tot spiritul tuturor oamenilor de spirit, şi făţărnicia lui 
Tartufe. 

— Blondet, Blondet, făcu Finot, mergi prea departe! sunt 
şi abonaţi de faţă. 

— Tu eşti proprietarul uneia dintre tarabele astea de 
otravă, se cuvine să-ţi fie teamă; eu însă îmi bat joc de 
negustoriile voastre, deşi trăiesc de pe urma lor! 


— Blondet are dreptate, zise Claude Viignon. Ziarul, în loc 
să fie un sacerdoţiu, a ajuns o unealtă a partidelor; din 
unealtă a ajuns negustorie; şi, ca toate negustoriile, n-are 
nici cuvânt, nici lege. Orice ziar, cum spune Blondet, este o 
tarabă unde se vând publicului vorbele care-i sunt pe plac. 
Dacă ar exista un ziar al cocoşaţilor, ar dovedi de dimineaţă 
până seara frumuseţea, minunăţia, necesitatea cocoşaţilor. 
Un ziar nu mai e făcut ca să lumineze lumea, ci ca să-i 
susţină părerile. În chipul acesta, toate ziarele vor fi, la un 
moment dat, laşe,. Făţarnice, ticăloşite, mincinoase, 
ucigaşe; vor călca în picioare ideile, sistemele, oamenii, şi, 
prin aceasta chiar, vor înflori. Vor trage profit de pe urma 
tuturor fiinţelor cugetătoare, şi răul se va face fără ca 
nimeni să aibă vreo vină. lar noi toţi, eu, Vignon, tu, 
Lousteau, tu, Blondet, tu, Finot, vom fi socotiți nişte 
adevăraţi Aristizi, Platoni, Catoni, eroi de-ai lui Plutarh2 12; 
vom fi cu toţii nevinovaţi şi ne vom putea spăla pe mâini de 
orice infamie. Napoleon a explicat cauza acestui fenomen 
moral sau imoral, cum vreţi s-o luaţi, cu o vorbă straşnică, 
dictată de observaţiile lui asupra Convenţiunii: „De crimele 
colective, nimeni nu poate fi făcut răspunzător”, Oricât de 
mârşavă ar fi purtarea unui ziar, nimeni nu se socoate 
murdărit personal. 

— Dar cârmuirea va veni cu legi represive, zise du Bruel, 
şi le şi pregăteşte. 

— Aş! făcu Nathan, ce, putere are legea împotriva 
spiritului francez, cel mai subtil şi mai puternic dizolvant 
din câte există?” 

— Ideile nu pot fi neutralizate decât tot de idei, reluă 
Vignon. Numai teroarea, despotismul pot înăbuşi geniul 
francez, a cărui limbă se pretează de minune la aluzie, la 
vorbe cu două înţelesuri. Cu cât va fi mai represivă legea, 
cu atât spiritul va ţâşni mai puternic, ca aburii dintr-o 
maşină fără supapă. Aşa că regele procedează bine: dacă 
ziarul va fi contra lui, ministrul e responsabil, şi reciproca. 
Dacă ziarul inventează o calomnie, spune că i s-a impus. 


Faţă de individul care se plânge, iese basma curată 
cerându-i iertare în numele marii libertăţi. Dacă e adus în 
faţa tribunalelor, se plânge că nu i s-a cerut o rectificare; 
dar ia cere-i-o, că o refuză râzând, prezentându-şi crima 
drept o glumă. În sfârşit, îşi bate joc de victimă atunci când 
iese cumva învingătoare. Dacă e pedepsit, dacă trebuie să 
plătească vreo amendă prea mare, îl demască pe Reclamant 
ca pe un duşman al libertăţilor, al ţării şi al progresului. 
Afirmă că domnul Cutare este în realitate un hoţ, explicând 
cum se face că e socotit cel mai cinstit om din tară. Astfel, 
crimele lui sunt fleacuri, pe când agresorii săi sunt nişte 
monştri! şi, într-un timp dat, îi poate face pe cei ce-l citesc 
zilnic să creadă tot ce vrea el. Apoi, tot ce nu-i e pe plac nu 
e patriotic, şi astfel niciodată nu va fi prins cu miţa în sac. 
Se va sluji de religie împotriva religiei, de Chartă213 
împotriva regelui; va beşteli magistratura, când 
magistratura îi va sta în cale, şi o va lăuda când aceasta va 
sluji pasiunile poporului. Ca să-şi câştige abonaţi, va scorni 
poveştile cele mai înduioşătoare, va face pe scamatorul de 
bâlci. Ar născoci glumele cele mai usturătoare până şi pe 
socoteala tatălui său, mai degrabă, decât să n-aibă cu ce-i 
interesa şi distra pe cititori. Va face ca actorul care îşi 
aduce cenuşa fiului într-o urnă ca să plângă cu lacrimi 
adevărate, sau ca amanta ce sacrifică totul pentru iubitul ei. 

— Ce mai tura-vura, e glasul poporului, exclamă Blondet 
întrerupându-l pe Vignon. 

— Al poporului făţarnic şi lipsit de generozitate, reluă 
Vignon, care goneşte din sânul său talentul, aşa cum Atena 
l-a izgonit pe Aristide. O să vedem ziarele, conduse la 
început de oameni de onoare, căzând mai apoi pe mâna 
unor indivizi din cei mai josnici, care vor avea răbdarea şi 
laşitatea unui gumilastic, calităţi ce lipsesc oamenilor de 
geniu, sau pe mâna unor băcani care au bani să cumpere 
condeie. Lucrurile astea au şi început să se vadă. Dar peste 
zece ani, primul mucos ieşit din liceu se va crede om mare, 
se va căţăra pe prima pagină a unui ziar ca să-şi înjure 


înaintaşii şi îi va trage în jos de picioare ca să le ia locul. 
Napoleon avea dreptate să-i pună botniţă presei. Pun 
rămăşag că, sub un guvern adus de ele, fiţuicile de opoziţie 
- cu aceleaşi argumente şi cu aceleaşi articole ce se scriu 
azi contra regelui - ar ataca noul guvern, de îndată ce 
acesta le-ar refuza cel mai neînsemnat lucru. Cu cât se vor 
face mai multe concesii ziariştilor, cu atât ziarele vor fi mai 
pretenţioase. Ziariştii ajunşi vor fi înlocuiţi cu ziarişti 
flămânzi şi săraci. Plaga n-are leac. Va fi din ce în ce mai 
primejdioasă, din ce în ce mai obraznică; şi cu cât răul va fi 
mai mare, cu atât va fi mai tolerat, până în ziua când 
înmulţirea ziarelor le va încurca limbile, ca în Babilon. Ştim 
cu toţii, cei care lucrăm la ziar, că ziarele vor merge mai 
departe decât regii cu nerecunoştinţa, mai departe decât 
cea mai murdară speculație negustorească, că ne vor roade 
şi măcina inteligenţele numai ca să-şi vândă marfa 
celebrată în fiecare dimineaţă; însă continuăm cu toţii să 
scriem, ca aceia care exploatează o mină de argint viu 
ştiind totuşi că vor muri din cauza ei. Uitaţi-vă colo, lângă 
Coralie, un tânăr... Cum îl cheamă? Lucien! e frumos, e 
poet, şi, ceea ce e şi mai bine pentru el, e deştept; ei bine, o 
să intre şi el într-una dintre aceste cloace ale gândirii, 
numite ziare, o să-şi risipească acolo ideile cele mai 
frumoase, o să-şi secătuiască creierul, o să-şi corupă 
sufletul, o să săvârşească laşităţile anonime care, în 
războiul ideilor, înlocuiesc stratagemele, jafurile, incendiile, 
retragerile din război ale condottierilor2 14. Şi, după ce-şi 
va fi cheltuit geniul ca alţii, ca alţii mii, în folosul 
acţionarilor, negustorii ăştia de otravă îl vor lăsa să moară 
de foame când îi va fi sete, şi de sete când îi va fi foame. 

— Mulţumesc, spuse Finot. 

— Păi, doamne sfinte, zise Claude Vignon, parcă eu nu 
ştiam asta? Şi eu sunt în ocnă, iar sosirea unui nou ocnaş 
îmi face plăcere. Blondet şi cu mine suntem mai tari decât 
domnii Cutare şi Cutare care ne speculează talentele, şi 
totuşi noi vom fi totdeauna exploataţi de ei. Noi suntem 


oameni inteligenţi, dar suntem şi oameni de inimă, nouă ne 
lipsesc calităţile crude ale exploatatorului. Suntem leneşi, 
contemplativi, meditativi, analişti; o să ni se sugă 
inteligenţa, pentru ca apoi să fim învinuiți de lipsă de 
moralitate! 

— Credeam că o să fiţi mai veseli, exclamă Florine. 

— Florine are dreptate, zise Blondet: să lăsăm vindecarea 
bolilor publice pe seama şarlatanilor de politicieni. Vorba lui 
Charlet215: „Să scuipi pe ceea ce-ai cules? Niciodată!” 

— Ştiţi cu cine mi se pare că seamănă Vignon când ţine 
predica asta? spuse Lousteau arătând înspre Lucien. Cu o 
matroană a unei case de toleranţă care îi spune unui licean: 
„Micule, eşti prea tânăr ca să intri aici...” 

Gluma stârni râsul tuturor, şi Coraliei îi plăcu. Negustorii 
beau şi mâncau ascultând. 

— Ce naţiune şi asta, unde întâlneşti atâta bine şi atâta 
rău! zise ministrul către ducele de Rethore. 

— Domnilor, sunteţi nişte risipitori care nu puteţi săraci. 

Astfel, spre norocul lui, nici o învăţătură nu-i lipsea lui 
Lucien pe povârnişul ce-l ducea la prăpastia în cate trebuia 
să se prăbuşească. D'Arthez îl îndrumase pe poet pe calea 
sfântă a muncii, trezindu-i sentimentul care înlătură 
piedicile. Chiar şi Lousteau căutase să-l îndepărteze, dintr-o 
socoteală egoistă, zugrăvindu-i gazetăria şi literatura sub 
lumina lor adevărată. Lucien nu voise să creadă în atâtea 
corupţii ascunse: însă acum îi auzea pe ziarişti strigând în 
gura mare răul de care sufereau, îi vedea la lucru, 
spintecându-şi doica spre a prezice viitorul. Văzu lucrurile, 
în seara aceea, aşa cum sunt. Numai că, în loc să fie cuprins 
de groază la vederea a însuşi miezului acestei stricăciuni 
pariziene atât de bine calificate de Blucher, se îmbăta de 
tovărăşia acestei societăţi spirituale. Pe oamenii aceştia 
extraordinari sub armura de Damasc a viciilor lor şi sub 
casca strălucitoare a recii lor analize, îi găsea superiori 
oamenilor gravi şi serioşi din cenaclu. Pe urmă, gusta acum 
şi din primele desfătări ale bogăției, se afla sub vraja luxului 


şi a unei mese bune; instinctele lui capricioase se trezeau; 
pentru prima dată bea vinuri scumpe şi făcea cunoştinţă cu 
mâncărurile alese ale bucătăriei rafinate; îi vedea pe un 
diplomat, pe un duce şi pe dansatoarea lui, la cot cu 
ziariştii, admirându-le cumplita lor putere. Simţi o poftă 
grozavă de a domina lumea asta de regi, fiind sigur că are 
puterea de a o înfrânge. În sfârşit, pe Coralie, pe care o 
făcuse fericită cu câteva fraze, o examinase la lumina 
luminărilor ospăţului, prin aburii mâncărurilor şi prin ceata 
beţiei, şi i se părea dumnezeiască: iubirea o făcea atât de 
frumoasă! Fata era de altminteri chiar cea mai 
fermecătoare, cea mai frumoasă actriţă din Paris. Cenaclul, 
acest cer al nobilei inteligente, n-avu încotro şi trebui să se 
retragă din faţa valului copleşitor al ispitelor ce-l asaltau pe 
Lucien din toate părţile. Vanitatea proprie scriitorilor fusese 
măgulită la Lucien de nişte cunoscători, fusese lăudat chiar 
de viitorii săi rivali. Succesul articolului şi cucerirea Coraliei 
erau două triumfuri care ar fi zăpăcit şi capete mai coapte 
decât acela al poetului nostru. În timpul discuţiei, toată 
lumea mâncase bine şi băuse cu temei. Lousteau, vecin de 
masă cu Camusot, îi turnă de două-trei ori vişinată în vin, 
fără să se bage de seamă, şi-l puse la ambiţie să bea. 
Operația asta fu atât de bine executată, încât negustorul nu 
o observă; el se credea, în felul său, tot atât de şiret ca şi 
ziariştii. Glumele usturătoare începură când apărură 
bunătăţile desertului şi vinurile alese. Diplomatul, cu 
iscusinţa ce-l caracteriza, le făcu un semn ducelui şi 
dansatoarei, de cum auzi sforăind neroziile ce prevesteau şi 
la aceşti oameni de spirit scenele groteşti cu care se 
termină de obicei orgiile, şi toţi trei dispărură. De îndată ce 
Camusot nu mai ştiu de sine, Coralie şi Lucien, care, în tot 
timpul mesei, se purtară ca doi îndrăgostiţi de 
cincisprezece ani, se năpustiră pe scări şi se aruncară într-o 
trăsură. Camusot fiind căzut sub masă, Matifat îl crezu 
plecat odată cu actriţa; îşi lăsă musafirii fumând, bând, 
râzând, certându-se, şi o urmă pe Florine când aceasta se 


duse la culcare. Ziua îi apucă pe combatanți, sau mai de 
grabă pe Blondet, băutor de soi şi de nădejde, singurul care 
mai putea vorbi şi care propunea celorlalţi un toast pentru 
Aurora cu degete trandafirii. 

Lucien nu avea deprinderea orgiilor pariziene; când 
cobori scara, îşi mai păstra, de bine de rău, mintea 
întreagă, dar aerul de afară îi grăbi beţia care avu urmări 
urâte de tot. Coralie şi fata ei din casă se văzură silite să-l 
urce ele pe poet la etajul întâi al casei frumoase din strada 
Vendme, unde locuia actriţa. Pe scară, lui Lucien îi veni rău 
şi se făcu de ruşine. 

— Repede, Berenice, strigă Coralie, ceai! fă ceai! 

— Nu-i nimic, aerul e de vină, spunea Lucien, ce vrei? 
niciodată n-am băut atâta. 

— Bietul copil, e nevinovat ca un mieluşel, zise Berenice, o 
normandă grasă, tot atât de urâtă pe cât de frumoasă era 
Corailie. 

Cu chiu, cu vai, Lucien fu pus, fără cunoştinţă, în patul 
Coraliei Cu ajutorul Berenicei, actriţa îl dezbrăcase pe poet 
cu grija şi cu dragostea unei mame pentru copilaşul său, 
care spunea mereu: „Nu-i nimic! aerul; e de vină. 
Mulţumesc, mămico.” 

— Ce frumos spune mămico! exclamă Coralie, sărutându-l 
pe păr. 

— Ce plăcere să iubeşti un asemenea înger, domnişoară! 
De unde l-aţi pescuit? N-aş fi crezut că poate fi şi un bărbat 
atât de frumos cât sunteţi dumneavoastră, zise Berenice. 

Lucien voia să doarmă, nu ştia unde se află şi nu vedea 
nimic. Coralie îi dădu să bea câteva ceşti de ceai, apoi îl lăsă 
adormit. 

— Nu ne-o fi văzut portăreasa sau altcineva? întrebă 
Coralie. 

— Nu, pentru că vă aşteptam eu. 

— Victoria nu ştie nimic? 

— Nici atât! răspunse Berenice. 


După zece ceasuri, către prânz, Lucien se trezi sub ochii 
Coraliei, care îl privise dormind! Poetul înţelese. Actriţa 
purta încă rochia ei frumoasă, îngrozitor de murdărită, şi 
pe care dânsa avea s-o păstreze ca pe o relicvă. Lucien 
pricepu devotamentul, gingăşiile iubirii adevărate care-şi 
cereau răsplata: se uită şi el la Coralie. Coralie se dezbrăcă 
într-o clipită şi se strecură ca o şopârlă lângă Lucien. La 
cinci, poetul dormea legănat de voluptăţi divine. Întrezărise 
camera actriţei, o înfăptuire fermecătoare a luxului, albă şi 
trandafirie, o lume de minunăţii adese care întrecea tot ce 
Lucien admirase în ajun la Florine acasă. Coralie era în 
picioare. Ca să-şi joace rolul de andaluză, trebuia să fie la 
şapte la teatru. Se mai uitase o dată la poetul răpus de 
plăceri, se îmbătase fără să se sature de iubirea cea nobilă, 
care unea simţurile cu inima şi inima cu simţurile, ca să le 
ridice în înaltul cerului împreună. Divinizarea aceasta, care 
face să fim doi pe pământ ca să simţim, şi unul singur în cer 
ca să iubim, însemna pentru dânsa iertarea păcatelor. De 
altminteri, frumuseţea supraomenească a lui Lucien cui nu 
i-ar fi slujit de scuză? îngenuncheată lângă pat, fericită de 
iubirea în sine, actriţa se simţi sfinţită. Desfătarea fu 
întreruptă de Berenice. 

— Vine Camusot! ştie că sunteţi acasă, strigă ea. 

Lucien sări în picioare, gândindu-se cu generozitate să nu- 
i dăuneze Coraliei. Berenice ridică o perdea, Lucien intră 
într-un cabinet fermecător, unde Berenice şi stăpâna ei 
aduseră cu o iuţeală uimitoare hainele lui Lucien. La ivirea 
negustorului, ghetele lui Lucien îi săriră în ochi Coraliei: 
Berenice le pusese lângă foc să se încălzească după ce le 
lustruise într-ascuns. Şi servitoarea şi stăpâna uitaseră de 
ele. Berenice ieşi după ce schimbă o privire neliniştită cu 
stăpâna. Coralie se cufundă într-un fotoliu, şi-l pofti pe 
Camusot să se aşeze în faţa ei. Sărmanul, care o adora pe 
Coralie, se uita la ghete şi nu cuteza să-şi ridice ochii spre 
amanta lui. 


„Să fac pe supăratul pentru o pereche de ghete şi s-o 
părăsesc pe Coralie? Ar însemna să mă supăr pentru prea 
puţin lucru. Ghete se găsesc peste tot. Astea ar fi, e drept, 
mai la locul lor în vitrina unui cizmar, sau pe bulevard, 
plimbându-se în picioarele unui bărbat. Totuşi, aici, fără 
bărbat, vorbesc multe lucruri împotriva fidelității. Am 
cincizeci de ani, ce să fac? trebuie să fiu orb ca Amorul.” 

Monologul acesta laş n-avea scuză. Perechea de ghete nu 
era dintre cele obişnuite astăzi, pe care până la un punct un 
om distrat ar putea să n-o observe: era, cum cerea moda pe 
atunci, o pereche de ghete înalte, foarte elegante şi cu 
canaf, care sclipeau pe pantalonii lipiţi de piele şi mai 
totdeauna de culoare deschisă, şi reflectau obiectele ca o 
oglindă. Astfel că ghetele îi scoteau ochii negustorului de 
mătăsuri şi, putem s-o spunem, îi străpungeau inima. 

— Ce ai? îl întrebă Coralie. 

— Nimic, făcu el. 

— Sună, zise Coralie zâmbind de slăbiciunea lui Camusot. 
Berenice, îi spuse ea normandei când sosi, pune ghetele 
alea afurisite pe calapoduri. Să nu uiţi să mi le aduci 
diseară la mine în cabină. 

— Cum!... sunt ghetele tale?... întrebă Camusot, răsuflând 
mai uşurat. 

— Ei, ce-ţi închipuiai? întrebă ea de sus. Cogeamite 
prostul! doar n-ai crezut cumva?... O! ar fi în stare să 
creadă! îi spuse Berenicei. Joc un rol de bărbat în piesa 
unuia, şi nu m-am îmbrăcat niciodată bărbăteşte. Cizmarul 
teatrului mi-a adus ghetele astea ca să mă deprind să 
umblu, până mi le face pe cele pentru care mi-a luat 
măsura; mi le-a încercat, dar mă strângeau aşa de rău că 
le-am scos, şi trebuie totuşi să le pun iară. 

— Nu le mai pune dacă te supără, zise Camusot, căci 
doară şi pe el îl supăraseră atâta ghetele. 

— Ar fi mai bine pentru domnişoara, spuse şi Berenice, în 
loc să se chinuie ca adineauri; îi venea să plângă, conaşule! 
Să fiu eu bărbat, femeia pe care aş iubi-o eu n-ar plânge 


niciodată! I-ar trebui o pereche de ghete dintr-o piele 
moale de tot. Dar ăia de la teatru sunt nişte cărpănoşi! 
Conaşule, s-ar cădea să-i comandaţi dumneavoastră o 
pereche... 

— Da, da, zise negustorul. Te-ai deşteptat de mult? o 
întrebă pe Coralie. 

— Adineauri; m-am întors la şase, după ce te-am căutat 
peste tot; m-ai făcut să ţiu trăsura şapte ceasuri. Aşa ai 
grijă de mine? Mă uiţi pentru băutură. Am fost nevoită să 
văd singură de mine, eu care o să joc acum în fiecare seară, 
câtă vreme Alcadele o să ţină afişul. N-am chef să nu fiu la 
înălţimea articolului acelui tânăr! 

— E frumos băiatul, zise Camusot. 

— Găseşti? Mie nu-mi plac bărbaţii ăştia care seamănă 
prea mult cu femeile; şi, afară de asta, nici nu ştiu să 
iubească aşa ca voi, vulpoi bătrâni care vă ocupați cu 
negoţul. Ce plictiseală trebuie să fie pe voi, acolo! 

— Conaşul ia masa cu domnişoara? întrebă Berenice. 

— Nu, mi-e gura amară. 

— Te-ai făcut turtă aseară. Ah! papa Camusot, ştii că mie 
nu-mi plac oamenii care beau... 

— Trebuie să-i faci un dar tânărului, spuse negustorul. 

— A! da, mai bine să-i plătesc aşa, decât să fac ceea ce 
face Florine. Hai, răule, du-te, sau dăruieşte-mi o trăsură ca 
să nu mai pierd timpul. 

— O s-o capeţi mâine ca să te duci la masă cu directorul, la 
Rocher-de-Cancale. Piesa nouă nu se joacă duminică. 

— Hai, vreau să mănânc, zise Coralie luându-l pe Camusot. 

Peste un ceas, Lucien fu eliberat de Berenice, tovarăşa din 
copilărie a Coraliei, o făptură pe atât de sprintenă şi de 
isteaţă, pe cât era de trupeşă. 

— Staţi aci. Coralie o să se întoarcă singură, ba vrea chiar 
să se descotorosească de tot de Camusot dacă vă 
plictiseşte, îi spuse Berenice lui Lucien; însă 
dumneavoastră, iubirea vieţii ei, sunteţi prea bun ca s-o 
ruinaţi. Dânsa mi-a spus: e hotărâtă să lase toate baltă aici, 


să plece din raiul ăsta ca să trăiască în mansarda dumitale. 
O! geloşii, invidioşii cât i-au mai bătut capul că dumneata n- 
ai o para chioară, că locuieşti în Cartierul Latin! Eu vin cu 
dumneavoastră, să ştiţi, şi o să văd de casă. A trebuit s-o 
îmbărbătez pe biata fată! Nu-i aşa însă, conaşule, că 
dumneavoastră aveţi prea multă minte ca să faceţi prostia 
asta? A! o să vedeţi că celălalt n-are decât hoitul, pe când 
dumneata eşti cel iubit, idolul căruia îi dăruie sufletul. Dacă 
ai şti cât de drăguță e Coralie când repetă cu mine rolurile! 
o drăgălăşenie de copil! Merita să-i trimită Dumnezeu pe 
unul dintre îngerii săi, căci prea era scârbită de viaţă. Tare 
a mai fost nenorocită cu mama ei, care o bătea, care a 
vândut-o! Da, conaşule, o mamă, pe propriul ei copil! Dacă 
aş avea eu o fată, aş sluji-o ca pe Coralie, pe care o consider 
copilul meu. Acum e întâia oară când o văd şi eu fericită, 
întâia oară când a fost aplaudată din plin. Aud că, pentru 
ceea ce aţi scris dumneavoastră, i s-a pregătit o galerie la a 
doua reprezentaţie. Pe când dormeaţi, a venit Braulard să 
stea de vorbă cu dânsa. 

— Cine e Braulard ăsta? întrebă Lucien, căruia i se păru 
că mai auzise o dată numele lui. 

— Şeful galeriei, care, în înţelegere cu dânsa, a ales părţile 
unde s-o aplaude, să-i facă galerie. Deşi zice că-i e prietenă, 
Florine ar putea s-o tragă pe sfoară şi să ia totul pentru ea. 
Bulevardul e în fierbere de când cu articolul 
dumneavoastră. V-am pregătit un pat ca de prinţ!... adăugă 
ea punând o învelitoare de dantelă pe pat. 

Aprinse lumânările. La lumina lor, Lucien, uluit, se crezu 
într-adevăr într-un palat din basme. Stofele cele mai bogate 
de la Firul de Aur fuseseră alese de Camusot pentru 
îmbrăcatul pereţilor şi pentru perdele la ferestre. Poetul 
călca pe un covor împărătesc. Palisandrul mobilelor avea în 
ornamente sclipiri care îţi luau ochii. Căminul, de marmură 
albă, strălucea de cele mai costisitoare nimicuri. Covoraşul 
de la pat era făcut dintr-un puftivit cu blană. Papucii de 
catifea neagră, căptuşiţi cu mătase roşie, îţi vorbeau despre 


plăcerile ce-l aşteptau acolo pe poetul Margaretelor. O 
lampă încântătoare atârna din tavanul îmbrăcat în mătase. 
În tot locul, flori alese odihneau în vase bogate, garoafe 
albe, camelii fără miros. În tot locul se vedeau semnele 
nevinovăţiei. Cum să-ţi mai închipui că acolo locuia o actriţă 
şi cum, să te mai gândeşti la moravurile teatrale? Berenice 
observă mirarea lui Lucien. 

— Aşa-i că-i drăguţ aici? îi spuse ea răsfăţându-se. Nu v-ar 
fi mai bine să vă iubiţi aici decât într-un pod? N-o lăsa să 
facă vreo prostie din încăpățânare, reluă ea aducând în faţa 
lui o măsuţă cu bunătăţi luate de la masa stăpânei, pentru 
ca bucătăreasa să nu băânuie prezenţa iubitului. 

Lucien mâncă cu poftă, servit de Berenice în farfurii de 
preţ şi în argintărie încrustată. Luxul îşi exercita asupra lui 
atracţia, întocmai ca o fată de stradă care, cu goliciunile ei 
şi cu ciorapii albi bine întinşi pe picioare, îi suceşte minţile 
unui licean. 

— Fericit mai e Camusot! exclamă el. 

— Fericit? reluă Berenice. A! şi-ar da cu dragă inimă toată 
averea numai să fie în locul dumitale, şi să-şi schimbe părul 
lui alb cu părul dumitale blond. 

Ea îl făcu pe Lucien, căruia îi dădu să bea cel mai straşnic 
vin preparat la Bordeaux pentru cel mai bogat englez, să se 
culce din nou şi să-i mai tragă un somn până se înapoia 
Coralie. Lucien râvnea într-adevăr să doarmă în patul pe 
care îl admira. Berenice, care citise această dorinţă în ochii 
lui Lucien, era fericită pentru stăpâna ei. La zece şi 
jumătate, Lucien se trezi sub o privire înduioşată de iubire. 
Coralie stătea în faţa lui în cea mai voluptuoasă toaletă de 
noapte. Lucien dormise, Lucien nu mai era beat decât de 
iubire. Berenice se retrase, întrebând: 

— La ce oră, mâine? 

— La unsprezece; ne dai masa în pat. Nu sunt acasă 
pentru nimeni până la două după prânz. 

La două, a doua zi, actriţa şi iubitul ei erau îmbrăcaţi, 
stând ca şi cum poetul ar fi venit în vizită la protejata sa. 


Coralie îl îmbăiase, îl pieptănase şi-l îmbrăcase pe Lucien; 
trimisese să-i cumpere douăsprezece cămăşi frumoase, 
douăsprezece cravate, douăsprezece batiste de la Calliau, o 
duzină de perechi de mănuşi într-o cutie de cedru. Când 
auzi zgomotul unei trăsuri la poartă, alergă la fereastră 
împreună cu Lucien. Amândoi îl văzură pe Camusot 
scoborând dintr-un cupeu splendid. 

— Nu credeam, zise ea, că poţi uri atâta un om şi luxul... 

— Eu sunt prea sărac ca să accept să te ruinezi, zise 
Lucien trecând astfel pe sub furcile caudine. 

— Bietul pisicuţ, îi spuse ea strângându-l la piept, mă 
iubeşti mult? 

— L-am poftit pe domnul, zise ea arătându-l pe Lucien lui 
Camusot, să treacă pe la mine azi de dimineaţă, cu gândul 
că vom merge la, plimbare pe Champs-Elysees ca să 
inaugurăm trăsura. 

— Duceţi-vă singuri, spuse trist Camusot, nu iau masa cu 
voi; e ziua nevesti-mi astăzi, uitasem. 

— Bietul Musot, ce-o să te mai plictiseşti! zise ea sărind de 
gâtul negustorului. 

Era beată de fericire la gândul că va inaugura cupeul cel 
frumos singură cu Lucien, că se va duce singură cu el în 
Bois; şi, de bucuriile, păru că-l iubeşte pe Camusot, pe care- 
l alintă în toate felurile. 

— Aş vrea să-ţi pot dărui în fiecare zi câte o trăsură! zise 
bietul om. 

— Haidem, domnule, e două, îi spuse actriţa lui Lucien 
văzându-l ruşinat şi mângâindu-l cu un gest drăgălaş. 

Coralie cobori scara ca o furtună, târându-l şi pe Lucien, 
care îL.. Auzi pe negustor suflând ca o focă în urma lor, fără 
să-i poată ajunge. Poetul gustă cea mai ameţitoare dintre 
plăceri: Coralie, pe care fericirea o făcea şi mai frumoasă, 
înfăţişă tuturor privirilor o toaletă plină de gust şi de 
elegantă. Parisul de pe Champs-Elysees îi admiră pe cei doi 
amanți. Pe o alee din Bois de Boulogne, cupeul lor se 
încrucişă cu caleaşca, doamnelor d'Espard şi de Bargeton, 


care se uitară cu mirare la Lucien, ce le zvârli o privire 
dispreţuitoare de poet care-şi presimte gloria şi se 
pregăteşte să-şi folosească puterea. Clipa în care putu 
zvârli către cele două femei, într-o singură aruncătură de 
ochi, câteva din gândurile de răzbunare ce i le sădiseră ele 
în suflet ca să i-l roadă, fu una dintre cele mai dulci din viaţa 
lui şi poate că-i hotări soarta. Lucien fu iar stăpânit de furia 
mândriei: voi să reapară în lume, să-şi ia o revanşă 
răsunătoare, şi toate micimile sociale, dispreţuite altădată 
de tânărul studios, prieten al cenaclului, puseră iar 
stăpânire pe sufletul său. Înţelese atunci tot răsunetul 
atacului pornit de Lousteau pentru dânsul: Lousteau slujise 
patimilor lui; în vreme ce cenaclul, acel mentor colectiv, 
părea să le strunească în folosul virtuţilor plicticoase şi al 
muncii pe care Lucien începea s-o găsească de prisos. 
Munca! oare nu înseamnă ea moartea pentru sufletele 
dornice de plăceri? De aici uşurinţa cu care alunecă 
scriitorii în far niente, în plăcerile şi desfătările vieţii 
luxoase a actriţelor şi a femeilor uşoare! Lucien simţi o 
poftă nestăvilită de a continua viaţa din aceste două zile 
deşucheate. 

Masa de la Rocher-de-Cancale fu o desfătare. Lucien îi 
întâlni acolo pe invitaţii Florinei, afară de ministru, afară de 
duce şi de dansatoare, afară de Camusot, înlocuiţi de doi 
actori celebri şi de Hector Merlin însoţit de amanta lui, o 
femeie delicioasă care îşi zicea doamna du Val-Noble, cea 
mai frumoasă şi mai elegantă dintre femeile uşoare de pe 
atunci din Paris, cărora astăzi li se zice în mod cuviincios 
Lorete. Lucien, care de patruzeci şi opt de ore trăia într-un 
paradis, află de succesul articolului său. Văzându-se 
sărbătorit, invidiat, poetul îşi regăsi siguranţa de sine: 
spiritul lui scânteie, fu adevăratul Lucien de Rubempre, ce 
străluci câteva luni în literatură şi în lumea artistică. Finot, 
om de o necontestată dibăcie în a ghici talentul şi a-l 
adulmeca aşa cum adulmecă un căpcăun carnea fragedă, îl 
linguşi pe Lucien încercând să-l atragă în tabăra de ziarişti 


pe care o comanda. Lucien se lăsă ademenit. Coralie 
observă urzeala speculantului de spirit şi vru să-l pună în 
gardă pe Lucien. 

— Nu te învoi încă la nimic, puiule, îi zise ea poetului, 
aşteaptă; vor să te exploateze, o să stăm de vorbă diseară 
despre asta. 

— Aş! îi răspunse Lucien, mă simt destul de tare ca să fiu 
şi eu rău şi şiret ca ei. 

Finot, care bineînţeles nu se certase cu Hector Merlin 
pentru spaţiile neplătite, îl prezentă pe Merlin lui Lucien şi 
pe Lucien lui Merlin. Coralie şi doamna du Val-Noble se 
împăcară de minune şi se copleşiră cu complimente şi 
atenţii. Doamna du Val-Noble îi pofti pe Lucien şi pe Coralie 
la masă la dânsa. Hector Merlin, cel mai primejdios dintre 
toţi ziariştii aflaţi acolo, era un omuleţ uscat, cu buzele 
strânse, în care mocnea o ambiţie nemăsurată, oi gelozie 
fără margini, bucurându-se de toate răutăţile ce se făceau 
în jurul lui, profitând de vrajba ce o semăna între ceilalţi, 
având mult spirit dar puţină perseverenţă şi înlocuind 
voinţa cu instinctul ce-i mână pe parveniţi înspre culmile 
bogăției şi puterii. Lucien şi cu dânsul nu se plăcură. Nue 
greu de înţeles pentru ce Merlin avu nenorocul să spună 
tare ceea ce Lucien gândea în sine. La desert, legăturile 
celei mai înduioşătoare prietenii păreau să-i unească pe 
aceşti oameni, care toţi se credeau superiori unii altora. 
Lucien, noul-venit, era ţinta bunăvoinţei lor glumeţe. Toată 
lumea vorbea cu inima deschisă. Numai Hector Merlin nu 
râdea. Lucien îl întrebă care era cauza rezervei sale. 

— Te văd intrând în lumea literară şi gazetărească plin de 
iluzii. Crezi în prieteni. Noi toţi suntem prieteni sau 
duşmani, după împrejurări. Ne lovim unii pe alţii cu arma 
ce ar trebui să ne slujească să-i lovim pe ceilalţi. O să-ţi dai 
foarte curând seama că nu obţii nimic cu sentimente 
frumoase. Dacă eşti bun, fă-te rău. Fii colţos cu bună-ştiinţă. 
Dacă nimeni nu te-a învăţat încă legea asta supremă, ţi-o 
spun eu şi nu te voi fi învăţat puţin lucru. Ca să fii iubit, nu 


pleca niciodată de la femeia iubită fără s-o fi făcut puţin să 
plângă; ca să ajungi cineva în literatură, jigneşte necontenit 
pe toată lumea, chiar pe prieteni, fă să sângereze amorul 
propriu al tuturor: toată lumea o să te răsfeţe. 

Hector Merlin fu fericit văzând pe chipul lui Lucien că 
vorbele-i îi intrau ca un pumnal în inimă. Lumea se aşeză la 
joc. Lucien îşi pierdu toţi banii. Coralie îl trase acasă şi 
plăcerile iubirii îl făcură să uite de emoţiile jocului de noroc, 
care, mai târziu, avea săi facă dintr-însul una dintre 
victimele sale. A doua zi, plecând de la ea de acasă şi 
întorcându-se în Cartierul Latin, găsi în pungă banii pe care 
îi pierduse. Atenţia aceasta mai întâi îl mâhni, vru să se 
înapoieze la actriţă şi să-i dea îndărăt un dar care îl umilea; 
însă, fiindcă ajunsese tocmai în strada de la Harpe, îşi urmă 
drumul spre hotelul Cluny. Pe drum, se gândea la grija 
Coraliei, văzu în ea o dovadă a dragostei de mamă pe care 
acest soi de femei îl amestecă cu pasiunile lor. La ele, 
pasiunea cuprinde toate sentimentele. Dintr-un gând într- 
altul, Lucien ajunse să găsească un motiv ca să primească, 
zicându-şi: 

— O iubesc, trăim ca soţ şi soţie, şi n-o voi părăsi niciodată! 

Numai un Diogene216 n-ar înţelege ce simţea Lucien 
suind scara murdară şi rău mirositoare a hotelului, 
întorcând cheia în broască, revăzând podeaua necurăţată şi 
soba îngheţată din odaia hâdă de atâta mizerie şi goliciune! 
Pe masă găsi manuscrisul romanului său şi biletul acesta de 
la Daniel d'Arthez: 

Prietenii noştri sunt aproape mulţumiţi de opera ta, dragă 
poete. Poţi s-o prezinţi acum cu mai multă încredere, spun 
ei, prietenilor şi duşmanilor. Am citit cu toţii fermecătorul 
tău articol despre Panorama-Dramatique şi suntem siguri 
că stârneşti tot pe atâta invidie printre literați, pe câte 
păreri de rău printre noi. 

Daniel 

— Păreri de rău! ce vrea să spună? exclamă Lucien, mirat 
de tonul de politeţe al biletului. Ajunsese el oare un străin 


pentru cenaclu? După ce muşcase din fructele pofticioase 
ce i le întinsese Eva culiselor, ţinea acum şi mai mult la 
prețuirea şi prietenia amicilor din strada des Quatre-Vents. 
Câteva momente rămase cufundat în meditaţie, punând în 
cumpănă prezentul din această cameră şi viitorul din aceea 
a Coraliei. Pradă unor şovăieli, pe rând înălţătoare şi 
înjositoare, se aşeză la masă şi începu să cerceteze starea 
în care prietenii îi dăduseră înapoi opera. Ce mirare îl 
cuprinse! Din capitol în capitol, condeiul dibaci şi devotat al 
acestor genii încă necunoscute îi schimbaseră lipsurile în 
bogății. Un dialog cu miez, viu, concis, nervos, înlocuia 
convorbirile plăsmuite de el şi despre care îşi dădu seama 
atunci că erau numai nişte pălăvrăgeli în comparaţie cu 
acestea în care freamătă tot sufletul epocii. Portretele lui, 
cam neîngrijit schiţate, fuseseră puternic conturate şi 
colorate; toate erau legate de fenomenele curioase ale vieţii 
omeneşti, prin observaţii fiziologice, datorite fără îndoială 
lui Bianchon, şi zugrăvite du o iscusinţă care le făcea parcă 
să trăiască. Descrierile lui, înecate în vorbărie goală, 
deveniseră pline de tâlc şi de viaţă. Dăduse o copilă 
schiloadă, prost îmbrăcată, şi primea în schimb o fată 
minunată, cu rochia albă şi podoabe gingaşe, o făptură 
încântătoare. Îl apucă noaptea cu ochii în lacrimi, 
înmărmurit de atâta măreție, simțind tot preţul unei atare 
învățături, admirând corecturile care îl învățau mai multe 
despre literatură şi artă decât cei patru ani ai săi de lecturi, 
de comparații şi de studii. O corectură pe o schiţă prost 
concepută, o linie trasă de mână de maestru pe viu spun 
oricând mai mult decât toate teoriile şi critici le din lume. 

— Ce prieteni! ce suflete! ce noroc pe mine! exclamă el 
strângând manuscrisul la piept. 

Mânat de înflăcărarea proprie firilor poetice şi 
schimbătoare, dădu fuga la Daniel. Urcând scara, se socoti 
totuşi mai puţin vrednic de inimile acelea pe care nimic nu 
le abătea din drumul cinstei. Un glas îi spunea că, dacă 
Daniel ar fi iubit-o pe Coralie, el n-ar fi împărţit-o cu 


Camusot. Mai cunoştea, de asemeni, şi adânca scârbă a 
cenaclului pentru ziarişti, iar el acuma era oarecum ziarist. 
Îşi găsi prietenii, afară de Meyraux, care tocmai plecase, în 
prada unei; deznădejdi zugrăvite pe toate feţele. 

— Ce vi s-a întâmplat, prieteni? întrebă Luciei. 

— Am aflat o nenorocire înspăimântătoare; mintea cea mai 
cuprinzătoare a vremii noastre, prietenul nostru cel mai 
iubit, acela care timp de doi ani a fost făclia noastră... 

— Louis Lambert, spuse Lucien. 

— E într-o stare de catalepsie ce nu mai îngăduie nici o 
nădejde, zise Bianchon. 

— O să moară cu trupul nesimţitor şi cu capul în ceruri, 
adăugă solemn Michel Chrestien. 

— O să moară aşa cum a trăit, zise d'Arthez. 

— Dragostea ivită ca un foc în vastul imperiu al creierului 
său i l-a aprins, spuse Leon Qiraud. 

— Da, adăugă Joseph Bridau, l-a dus atât de sus, încât noi 
nu-l mai putem urmări cu ochii noştri. 

— Cei mai de plâns suntem noi, spuse Fulgence Ridal. 

— Poate că se va însănătoşi, exclamă Lucien. 

— Din câte spune Meyraux, vindecarea e cu neputinţă, 
răspunse Bianchon. În creierul lui se petrec anumite 
fenomene asupra cărora medicina n-are nici o putere. 

— Există totuşi remedii, zise d'Arthez. 

— Da, spuse Bianchon, acuma nu e decât cataleptic; l-am 
putea face imbecil. 

— Dacă geniul răului ar primi un alt cap în locul aceluia, 
eu i l-aş da pe-al meu! exclamă Michel Chrestien. 

— Şi ce s-ar face atunci federaţia europeană? întrebă 
d'Arthez. 

— A! e adevărat, reluă Michel Chrestien; înainte de a fi al 
unui singur om, eşti al omenirii întregi. 

— Venisem aici cu inima plină de mulţumiri pentru voi toţi, 
zise Lucien. Ogorul meu plin de mărăcini l-aţi preschimbat 
într-o grădină cerească. 

— Mulţumiri! Drept cine ne iei? spuse Bianchon. 


— Plăcerea a fost pentru noi, reluă Fulgence. 

— Hei, şi acum, iată-te ziarist! îi zise Leon Giraud, Zvonul 
debutului tău a ajuns până în Cartierul Latin. 

— Nu-s încă, răspunse Lucien. 

— A! cu atât mai bine! adăugă Michel Chrestien. 

— Vă spuneam eu, reluă d'Arthez. Lucien e dintre aceia 
care cunosc preţul unui cuget curat. Nu-i oare mare lucru 
să poţi spune când pui seara capul pe pernă: „N-am 
condamnat operele altora, n-am mâhnit pe nimeni; spiritul 
meu n-a scormonit, ca un pumnal, sufletul nici unui 
nevinovat; gluma mea n-a ucis nici o fericire, nici măcar n-a 
tulburat prostia fericită, n-a cicălit pe nedrept nici un geniu; 
am disprețuit triumful facil al epigramei; în sfârşit, nu mi- 
am călcat niciodată în picioare convingerile”? 

— Păi, zise Lucien, eu cred că poţi fi aşa şi lucrând la un 
ziar. Când n-ai alt mijloc de trai, ce vrei să faci? ajungi la 
Ziar. 

— 0! 0! 0! făcu Fulgence, urcând cu câte un ton la fiecare 
exclamaţie; capitulăm, carevasăzică. 

— Se face ziarist, zise grav Leon Giraud. Ah! Lucien, dacă 
ai vrea să fii ziarist alături de noi, să lucrezi şi tu la ziarul 
ce-l vom scoate noi şi în care nici când adevărul şi dreptatea 
nu vor fi batjocorite, în care vom răspândi învăţăturile 
folositoare omenirii, poate că... 

— N-o să aveţi nici un abonat, replică machiavelic Lucien 
întrerupându-l pe Leon. 

— O să avem cinci sute care vor face cât cinci mii, 
răspunse Midiei Chrestien. 

— O să aveţi nevoie de capital, reluă Lucien. 

— Nu, zise d'Arthez, numai de devotament. 

— Parcă ar fi o prăvălie de parfumuri, exclamă Michel 
Chrestien mirosind cu un gest comic capul lui Lucien. Te-a 
văzut lumea într-o trăsură grozavă, trasă de nişte cai de 
dandy, cu o femeie vrednică de un prinţ, Coralie. 

— Ei, şi? zise Lucien, e vreun rău într-asta? 

— Tu vorbeşti de parcă ar fi, îi strigă Bianchon. 


— l-aş fi dorit lui Lucien, zise d'Arthez, o Beatrix, o femeie 
oribilă care să-l fi sprijinit în viaţă... 

— Daniel, dar dragostea nu-i pretutindeni aceeaşi? spuse 
poetul. 

— A! răspunse republicanul, în privinţa asta sunt 
aristocrat. N-aş putea iubi o femeie pe care un actor o 
sărută pe obraz în faţa publicului, o femeie tutuită în culise, 
care se înjoseşte în faţa lumii din sală şi îi zâmbeşte, care 
dansează ridicându-şi fusta şi se îmbracă bărbăteşte ca să 
arate tuturor ceea ce ţin să văd numai eu. Sau, dacă aşiubi 
o asemenea femeie, aş scoate-o din teatru şi aş purifica-o 
prin dragostea mea. 

— Şi dacă ea n-ar putea pleca din teatru? 

— Aş muri de durere, de gelozie, de tot felul de boli. Că 
doară nu-ţi poţi smulge iubirea din suflet cum îţi scoţi o 
măsea. 

Lucien se întunecă la faţă şi căzu pe gânduri. 

„Când vor mai afla că îl accept şi pe Camusot, mă vor 
dispreţui”, îşi zicea el. 

— Să-ţi spun eu cum stau lucrurile, i se adresă sălbaticul 
republican cu o bunătate brutală, ai putea să fii un mare 
scriitor, dar n-o să fii decât un mic palavragiu. 

Şi îşi luă pălăria şi ieşi. 

— E aspru Michel, zise poetul. 

— Aspru, dar face bine ca un cleşte de dentist. Michel îţi 
vede viitorul care te aşteaptă, şi poate că în clipa asta îţi 
plânge de milă pe stradă. 

D'Arthez se purtă blând şi mângâietor, încercând să-l 
îmbărbăteze pe Lucien. Peste un ceas, poetul plecă din 
cenaclu, chinuit de conştiinţă, care îi striga: „Vei fi ziarist!” 
precum vrăjitoarea îi striga lui Macbeth217: „Vei fi rege!” în 
stradă, îşi ridică ochii spre ferestrele răbdătorului d'Arthez, 
luminate slab, şi se întoarse acasă la el cu inima mâhnită şi 
neliniştită. Un fel de presimţire îi spunea că prietenii lui 
adevăraţi îl strânseseră pentru cea din urmă oară la pieptul 
lor. Ajungând, prin piaţa Sorbonei, în strada Cluny, 


recunoscu trăsura Coraliei. Ca să-şi vadă poetul o clipă, cât 
să-i spună bună seara, actriţa străbătuse distanţa dintre 
bulevardul 'Temple şi Sorbona. Lucien îşi găsi iubita 
plângând la vederea mansardei lui, voia să fie şi ea 
nefericită ca el; şi, pe când îi rânduia cămăşile, mănuşile, 
cravatele şi batistele în scrinul cel urât, şiroaie de lacrimi îi 
udau obrajii. Durerea ei era atât de adevărată, de mare, 
dovedea atâta iubire, încât Lucien, care fusese mustrat că 
trăieşte cu o actriţă, văzu în Coralie o sfântă gata să 
îmbrace haina sărăciei. Ca să poată veni, gingaşa făptură se 
slujise de pretextul de a-l înştiinţa pe prietenul ei că grupul 
Camusot, Coralie şi Lucien îi va întoarce grupului Matifat, 
Florine şi Lousteau supeul, şi de a-l întreba pe Lucien dacă 
avea vreo invitaţie folositoare de făcut; Lucien îi răspunse 
că trebuie să se sfătuiască cu Lousteau. După câteva 
momente, actriţa fugi, ascunzându-i lui Lucien că o aşteaptă 
Camusot jos. A doua zi, chiar la opt dimineaţa, Lucien se 
duse la Etienne, nu-l găsi acasă şi dădu fuga la Florine. 
Ziaristul şi actriţa îl primiră pe poet în dormitorul 
încântător în care se instalaseră ca soţ şi soţie, şi toţi trei 
luară acolo un prânz excelent. 

— Eu unul, dragul meu, îi spuse Lousteau după ce se 
aşezară la masă şi după ce Lucien îi vorbi de supeul 
Coraliei, te sfătuiesc să mergi cu mine la Felicien Vernou, 
să-l inviţi şi să te împrieteneşti cu el, atât cât se poate 
împrieteni cineva cu o asemenea lichea. S-ar putea ca 
Felicien să te bage la ziarul politic, unde el umple regulat 
foiletonul şi unde te-ai putea lăfăi şi tu în pagina întâi cu 
nişte articole de fond. Fiţuica lui, ca şi a noastră, e a 
partidului liberal, care e partidul popular; aşa că vei fi şi tu 
liberal; de altminteri, dacă ai vrea ulterior să treci de 
partea guvernului, ai intra cu atât mai multe avantaje, cu 
cât mai întâi te vei fi făcut mai de temut. Hector Merlin şi cu 
cucoana lui du Val-Noble, la care vin câţiva mari seniori, 
tineri dandy şi milionari, nu te-au chemat, pe tine şi pe 
Coralie, la ei la masă? 


— Ba da, răspunse Lucien, te-au poftit şi pe tine cu 
Florine. 

Lucien şi Lousteau, în timpul beţiei de vineri şi a prânzului 
de duminică, ajunseseră să se tutuiască. 

— Bine. O să-l întâlnim pe Merlin la ziar, băiatul ăsta calcă 
pe urmele lui Finot, ai face bine să-l cultivi, să-l chemi 
împreună cu amanta lui: poate să-ţi fie de folos foarte 
curând, căci oamenii urâcioşi au nevoie de toată lumea, şi o 
să-ţi facă vreun serviciu numai ca să dispună de condeiul 
tău la nevoie. 

— Debutul dumitale a făcut destulă senzaţie ca să nu mai 
întâmpini nici o piedică, îi spuse Florine lui Lucien; 
grăbeşte-te să profiţi, altfel lumea te uită repede. 

— Afacerea, reluă Lousteau, afacerea cea mare s-a făcut! 
Finot, om fără pic de talent, este director şi redactor-şef la 
jurnalul hebdomadar al lui Dauriat, proprietar pe o şesime 
care nu-l costă nici un ban, şi cu o leafă de şase sute de 
franci pe lună. lar eu, din dimineaţa asta, sunt redactor-şef 
la fiţuica noastră. Toate s-au petrecut aşa cum le ticluisem 
eu seara trecută. Florine a fost minunată, îl „taie” şi pe 
Talleyrand218. 

— Noi îi stăpânim pe oameni prin plăcerile lor, zise 
Florine, iar diplomaţii prin amorul lor propriu; diplomaţii îi 
văd făcând mofturi, şi noi îi vedem, făcând prostii; noi 
suntem deci mai tari. 

— În concluzie, zise Lousteau, Matifat a rostit singura 
glumă bună din viaţa lui de droghist: „Afacerea, a spus el, 
ţine tot de branşa mea: voi continua să vând hapuri!” 

— O băânuiesc pe Florine că i-a suflat acest răspuns, 
exclamă Lucien. 

— În felul ăsta, dragul meu, reluă Lousteau, ai pus şi tu 
piciorul pe prima treaptă. 

— Te-ai născut cu tichia norocosului, îi zise Florine. Câţi 
tineri n-am văzut noi, abia târându-şi existenţa prin Paris 
ani şi ani de zile, fără să ajungă să li se publice un articol în 
vreun ziar! O să fie cu dumneata cum a fost cu Emile 


Blondet. În şase luni, te văd jucându-i pe degete pe toţi, 
adăugă ea aruncându-i un surâs glumeţ. 

— Uită-te la mine: sunt la Paris de trei ani, spuse Lousteau, 
şi, abia de ieri, Finot îmi dă trei sute de franci pe lună 
pentru postul de redactor-şef, îmi plăteşte cinci franci 
coloana şi o sută de franci foaia în săptămânalul lui. 

— Hei, nu zici nimic?... izbucni Florine privindu-l pe 
Lucien. 

— Să vedem, răspunse Lucien. 

— Dragul meu, reluă Lousteau cam înţepat, am făcut totul 
pentru tine ca pentru un frate; însă nu răspund de Finot. Or 
să-l năpădească o mulţime de lichele care, în câteva zile, or 
să-i facă propuneri de colaborare cu pretenţii mai mici. Am 
făgăduit în numele tău: n-ai decât să-i spui nu, dacă vrei. 
Nici nu ştii cât noroc ai, începu iar ziaristul după o pauză. 
Intri într-un grup în care camarazii îşi atacă duşmanii în 
mai multe ziare deodată, şi-şi fac servicii unii altora. 

— Hai să-l vedem întâi pe Felicien Vernou, zise Lucien, 
grăbit să se vadă în cârdăşia acestor înfricoşătoare păsări 
de pradă. 

Lousteau trimise după o trăsură şi cei doi prieteni se 
duseră în strada Mandar, unde locuia Vernou, într-o casă cu 
grădină; stătea într-un apartament de la etajul al doilea. 
Lucien se miră nespus că îl găseşte pe criticul muşcător, 
dispreţuitor şi pretenţios la culme, într-o sufragerie vulgară 
de toi, tapetată fără gust şi plină de igrasie, împodobită cu 
gravuri în rame aurite, stând la masă cu o femeie prea 
urâtă ca să nu-i fie nevastă legitimă, şi cu doi copii mici, 
cocoţaţi pe nişte scaune cu picioare foarte înalte şi cu bare 
de lemn, ca să-i tină cuminţi pe neastâmpăraţii aceia. 
Surprins într-un halat făcut dintr-o rochie veche de-a 
nevestei, Felicien se arătă foarte nemulţumit. 

— Ai luat masa, Lousteau? întrebă el oferindu-i un scaun 
lui Lucien. 

— Venim de la Florine, zise Etienne, şi am mâncat la 
dânsa. 


Lucien nu contenea să se uite la doamna Vernou, care 
semăna cu o bucătăreasă grasă, destul de albă la faţă, dar 
nespus de comună. Doamna Vernou purta peste o bonetă de 
noapte o basma legată strâns pe sub bărbie, încât obrajii îi 
atârnau pe de lături. Capotul, fără cordon, prins la guler cu 
un nasture, cădea în cute largi şi o acoperea atât de prost, 
încât nu se putea să n-o asemui cu un bolovan. De o 
sănătate de fier, avea obrajii aproape vineţi şi mâini cu 
degete ca nişte cârnaţi. Văzând-o, Lucien îşi explică 
purtarea stingherită a lui Vernou în lume. Îmbolnăvit de 
căsătoria asta, prea slab ca să-şi părăsească nevasta şi 
copiii, dar destul de poet ca să sufere mereu de pe urma lor, 
acest scriitor nu-i mai putea ierta nimănui vreun succes, 
trebuia să fie nemulţumit de toţi, fiind veşnic nemulţumit de 
sine. Lucien pricepu acum acreala împietrită pe faţa aceea 
invidioasă şi revărsată în conversaţia lui, fraza sa 
necruțătoare, veşnic ascuţită şi şlefuită ca un pumnal. 

— Să trecem în birou, zise Felicien ridicându-se, e vorba 
probabil de chestiuni literare. 

— Da şi nu, răspunse Lousteau. E vorba, dragă, de un 
supeu. 

— Am venit, zise Lucien, să vă rog din partea Coraliei... 

La numele acesta, doamna Vernou ciuli urechea, ridicând 
capul. 

—... să veniţi la supeu, de azi într-o săptămână, continuă 
Lucien. Vor fi aceia pe care i-aţi văzut la Florine, şi în plus 
doamna du Val-Noble, Merlin şi alţi câţiva. O să avem şi joc 
de cărţi. 

— Nu o să poţi, dragul meu; în ziua aceea mergem la 
doamna Mahoudeau, zise soţia. 

— Şi ce-i cu asta? spuse Vernou. 

— Dacă nu ne ducem, o să se burzuluiască, şi doar ai 
nevoie de ea ca să-ţi sconteze poliţele editorilor. 

— Dragul meu, iată o soaţă ce nu poate pricepe că un 
supeu care începe la douăsprezece noaptea nu te împiedică 


să te duci la o serată care se isprăveşte la unsprezece! Şi eu 
sunt nevoit să lucrez alături de dumneaei! adăugă el. 

— Dumneata ai atâta imaginaţie! răspunse Lucien, care-şi 
făcu din Vernou un duşman de moarte cu vorba asta. 

— Prin urmare, reluă Lousteau, vii, te aşteptăm; dar maie 
ceva. Domnul de Rubempre e dintre ai noştri, aşa că fă-i un 
rost la ziarul tău; prezintă-l drept un băiat capabil să facă 
literatură înaltă, ca să-i publice măcar două articole pe 
lună. 

— Da, numai dacă vrea să fie de-ai noştri, să-i atace pe 
duşmanii noştri după cum noi o să-i atacăm pe ai săi, şi să-i 
apere pe prietenii noştri. Voi vorbi cu dânsul diseară la 
Operă, răspunse Vernou. 

— Foarte bine. Atunci pe mâine, dragul meu, zise Lousteau 
strângându-i mâna lui Vernou cu semnele celei mai vii 
prietenii. Când îţi-apare cartea? 

— Depinde de Dauriat, spuse tatăl de familie; cartea e 
gata. 

— Eşti mulţumit? 

— Da şi nu... 

— Avem noi grijă de succes, zise Lousteau, ridicându-se şi 
salutând-o pe soţia confratelui. 

Plecarea lor fu grăbită de chiotele celor doi copii, care se 
certau şi se plesneau cu lingurile, aruncându-şi mâncarea 
în obraz. 

— Văzuşi aici, dragul meu, îi zise Etienne lui Lucien, o 
femeie care, fără ştirea ei, o să facă mari ravagii în 
literatură. Bietul Vernou nu-i iartă nimănui că elareo 
asemenea soţie. Ar trebui să-l scăpăm de ea, în interesul 
public bineînţeles. Ne-am pune la adăpost de un potop de 
articole necruțătoare, de atacuri îndreptate împotriva 
tuturor succeselor şi împotriva tuturor reputaţiilor. Ce să te 
faci cu o asemenea nevastă şi cu cei doi mucoşi? L-ai văzut 
pe Rigaudin în Casă la loterie, piesa lui Picard219?... ei 
bine, ca şi Rigaudin, Vernou nu se va bate el personal, dar 
va face pe alţii să se bată; e capabil să-şi scoată un ochi 


pentru a-i scoate doi celui mai bun prieten; o să-l vezi 
călcând peste cadavre, surâzând la toate nenorocirile, 
atacându-i pe principi, pe duci, pe marchizi, pe nobili, 
numai pentru că el e om de jos; atacându-i pe celibatarii cu 
o reputaţie frumoasă numai din pricina nevesti-şi, şi vorbind 
totdeauna de morală, pledând pentru bucuriile vieţii de 
familie şi pentru datoriile de cetăţean. În sfârşit, criticul 
acesta atât de moralist nu va fi blând cu nimeni, nici chiar 
cu copiii. Trăieşte în strada Mandar, între o nevastă, care ar 
putea foarte bine să-l joace pe mamamouchi din Burghezul 
gentilom2 20, şi doi mici Vernou pociţi ca nişte limbrici; vrea 
să-şi bată joc de cartierul Saint-Germain, unde nu va călca 
niciodată, şi le va pune să vorbească pe ducese cum 
vorbeşte nevastă-sa. lată cine e omul care va urla împotriva 
iezuiţilor, va insulta curtea, atribuindu-i intenţia de a 
restabili drepturile feudale, dreptul primului-născut, şi va 
predica orice cruciadă în favoarea egalităţii, el care nu se 
crede egalul nimănui. Dacă ar fi burlac, dacă ar vizita 
lumea bună, dacă ar semăna cu poeţii regalişti cu pensie şi 
cinstiţi cu crucea Legiunii de onoare, ar fi un optimist. 
Gazetăria cunoaşte multe cazuri din acestea. E un tun mare 
pus în bătaie de un mărunte. Îţi mai vine acum să te însori? 
Vernou nu mai are suflet, e numai fiere. Este ziaristul prin 
excelentă, un tigru cu două mâini, care sfâşie totul, de 
parcă i-ar fi condeiul turbat. 

— E gunofob221, zise Lucien. Măcar, are talent? 

— Are spirit, e fabricant de articole. A făcut, face, şi va 
face numai articole. Oricât s-ar căzni însă, cu proza lui nu 
poate scoate o carte. Felicien nu e în stare să conceapă o 
operă, s-o echilibreze, să reunească armonios personajele 
într-un plan care începe, se leagă şi se îndreaptă spre un 
fapt capital; are idei, dar nu cunoaşte faptele; eroii lui vor fi 
utopii filosofice sau liberale; în fine, stilul lui e de o 
originalitate căutată, fraza lui bombastică s-ar dezumfla 
dacă un critic ar înţepa-o. De aceea se şi teme grozav de 


gazete, ca toţi aceia care au nevoie de colacii laudelor ca să 
se ţină deasupra apei. 

— I-ai tras un adevărat articol! exclamă Lucien. 

— Articolele astea, dragă băiete, poţi să ţi le spui singur, 
dar să nu le scrii niciodată. 

— Sigur, acum eşti redactor-şef, îi spuse Lucien. 

— Unde vrei să te las? îl întrebă Lousteau. 

— La Coralie. 

— Aha! ne-am amorezat, zise Lousteau. Asta e o mare 
greşeală. Fă cu Coralie cum fac eu cu Florine, ţine-o ca 
menajeră, şi atâta tot! Libertatea, mai presus de orice! 

— Tu i-ai băga şi pe sfinţi în iad! îi spuse Lucien râzând. 

— Pe draci, însă, nu-i mai bagi în iad, răspunse Lousteau. 

Tonul uşuratic, sclipitor, al noului său amic, felul cum lua 
viaţa, paradoxurile lui amestecate cu maximele adevărate 
ale machiavelismului parizian începeau să acţioneze asupra 
lui Lucien, fără ştirea acestuia. În teorie, poetul recunoştea 
primejdia unor asemenea concepţii, dar în practică le găsea 
folositoare. Ajungând pe bulevardul Temple, cei doi amici se 
înţeleseră să se întâlnească între patru şi cinci, la biroul 
ziarului, unde avea desigur să vină şi Hector Merlin. Lucien 
era într-adevăr surprins de voluptatea iubirii adevărate a 
curtezanelor care îşi prind cangea de colţişoarele cele mai 
slabe ale sufletului, mlădiindu-se după toate dorinţele cu o 
artă de necrezut, favorizând deprinderile moleşitoare din 
care ele îşi trag puterea. Lucien era însetat de plăcerile 
Parisului, se deprindea cu viaţa uşoară, îmbelşugată şi 
luxoasă pe care i-o făcea actriţa la ea acasă. Îl găsi pe 
Coralie şi pe Camusot beţi de bucurie. Teatrul Gymnase 
propunea pentru Paştele viitor un angajament în nişte 
condiţii, precis formulate, ce depăşeau toate aşteptările 
Coraliei. 

— Dumitale îţi datorăm triumful acesta, zise Camusot. 

— O! cu siguranţă: fără dânsul, Alcadele cădea, exclamă 
Coralie, nu i se făcea cronică, şi eu aş mai fi rămas încă şase 
ani să joc pe bulevard. 


Îi sări de gât în faţa lui Camusot. Bucuria actriţei avea 
ceva şerpesc în repeziciunea mişcării, ceva suav în pornirea 
ei: iubea. Ca toţi oamenii loviți de o durere mare, Camusot 
lăsă ochii în jos şi recunoscu, de-a lungul cusăturilor 
ghetelor lui Lucien, aţa colorată pe care o întrebuinţau 
cizmarii renumiţi, desenându-se în galben aprins pe negrul 
lucios al ramei. Culoarea originală a acestui fir îi reţinuse 
atenţia în timpul monologului său în legătură cu prezenţa 
nelămurită a unei perechi de ghete în faţa sobei Coraliei. 
Citise în litere negre pe pielea albă şi moale a căptuşelii 
adresa unui cizmar faimos pe atunci, „Gay, strada 
Michodicre”. 

— Domnule, îi spuse el lui Lucien, ai nişte ghete foarte 
frumoase. 

— 'Tot ce are e frumos, răspunse Coralie. 

— Aş vrea să-mi comand şi eu ceva la cizmarul dumitale 

— O! zise Coralie, se cunoaşte că vii din strada 
Bourdonnais. Cum îţi vine să întrebi pe cineva de adresa 
furnizorilor săi? N-o să te apuci acum să porţi ghete de 
tineri! Frumos ţi-ar mai sta! Poartă-ţi ghetele dumitale care 
se potrivesc atât de bine cu un om cu rostul lui, cu nevastă, 
copii şi amantă. 

— Mă rog, dacă domnul ar vrea să-şi scoată o gheată, mi- 
ar face un mare serviciu, continuă cu încăpățânare 
Camusot. 

— N-aş mai putea s-o încalţ la loc fără limbă, zise Lucien 
roşind. 

— Berenice o să se repeadă să cumpere una, tot e nevoie 
aici în casă, spuse negustorul rânjind fioros. 

— Papa Camusot, zise Coralie zvârlindu-i o privire de un 
dispreţ fără seamăn, de ce nu ai curajul laşităţii dumitale? 
Hai, spune-ţi odată gândul! Ţi se pare cumva că ghetele 
dumnealui seamănă cu ale mele? 

— Îţi interzic să-ţi scoţi gheata, îi zise ea lui Lucien. 

— Da, domnule Camusot, da, ghetele acestea sunt absolut 
aceleaşi cu cele care te înfruntau zilele trecute în faţa sobei, 


iar dumnealui, ascuns în odăiţa mea de îmbrăcat, le 
aştepta; petrecuse noaptea aici. Asta gândeşti, nu-i aşa? Ei 
bine, gândeşte. Vreau eu. Pentru că e adevărul adevărat. Te 
înşel. Şi ce-i cu asta? Aşa-mi place, aşa fac! 

Se aşeză pe scaun fără mânie şi cu aerul cel mai 
nestingherit privindu-i pe Camusot şi pe Lucien care nu 
îndrăzneau să se uite unul la altul. 

— N-o să cred decât ceea ce vrei tu să cred, zise Camusot. 
Nu glumi; am greşit. 

— Ori sunt o lepădătură desfrânată care într-o clipă s-a 
îndrăgostit de dumnealui, ori sunt o biată făptură nefericită 
care a simţit pentru întâia oară dragostea adevărată după 
care aleargă toate femeile. În amândouă cazurile, trebuie 
să mă părăseşti sau să mă iei aşa cum sunt, spuse ea 
zdrobindu-l pe negustor cu un gest de regină. 

— Să fie adevărat? întrebă Camusot, văzând după chipul 
lui Lucien că fata nu glumea, şi cerşind totuşi o minciună. 

— O iubesc pe domnişoara, spuse Lucien. 

Auzind vorba asta spusă cu o voce mişcată, Coralie sări de 
gâtul poetului, îl strânse în braţe şi întoarse capul către 
negustorul de mătăsuri, înfăţişându-i o minunată pereche 
de îndrăgostiţi pe care o alcătuia ea împreună cu Lucien. 

— Sărmane Musot, ia tot ce mi-ai dăruit, nu vreau nimic de 
la tine, îl iubesc nebuneşte pe copilul ăsta, nu pentru 
deşteptăciunea lui, ci pentru frumuseţea lui. Prefer mizeria 
cu el decât milioanele cu tine. 

Camusot căzu într-un fotoliu, îşi luă capul în mâini şi 
rămase tăcut. 

— Vrei să plecăm de aici? întrebă ea cu o cruzime de 
necrezut. 

Pe Lucien îl trecură fiori reci pomenindu-se deodată pe 
cap cu o nevastă, cu o actriţă şi cu o gospodărie. 

— Rămâi aici, Coralie, păstrează totul, spuse negustorul cu 
o voce slabă şi îndurerată care pornea din suflet, nu vreau 
să iau nimic. Mobilierul face totuşi şasezeci de mii de franci, 
însă nu m-aş deprinde cu gândul că draga mea Coralie e în 


mizerie. Şi totuşi, foarte curând vei ajunge în mizerie. Cât 
ar fi de mari talentele domnului, ele nu pot să-ţi asigure 
existenţa. Asta ne aşteaptă pe noi toţi, bătrânii! Lasă-mi, 
Coralie, dreptul de a veni să te văd câteodată: pot să-ţi fiu 
da folos. De altminteri, mărturisesc, mi-ar fi cu neputinţă să 
trăiesc fără tine. 

Blândeţea bietului om, lipsit de toată fericirea în clipa 
când se credea cel mai fericit, îl mişcă adânc pe Lucien, nu 
însă şi pe Coralie. 

— Vino, dragă Musot, vino de câte ori vrei, îi zise ea, o să 
te iubesc mai mult când nu te voi înşela. 

Camusot se arătă mulţumit că nu era izgonit din paradisul 
lui pământesc, în care avea să sufere desigur, dar în care 
spera să reintre mai târziu în toate drepturile, încrezându- 
se în întâmplările pe care le oferă viaţa la Paris, şi în ispitele 
ce-l vor asalta pe Lucien. Bătrânul pişicher îşi făcu 
socoteala că, mai curând ori mai târziu, tânărul acesta 
frumos avea să calce pe de lături, şi, pentru a-l spiona, 
pentru a-l ponegri în ochii Coraliei, voia, să rămână prieten 
cu ei. Slăbiciunea aceasta a pasiunii adevărate îl 
înspăimântă pe Lucien. Camusot le propuse să ia masa toţi 
trei la Very, ceea ce se acceptă. 

— Ce fericire! strigă Coralie după plecarea lui Camusot, s- 
a isprăvit cu mansarda din Cartierul Latin, o să stai aici, n-o 
să ne mai despărţim; o să-ţi iei, de ochii lumii, un mic 
apartament în strada Chariot, şi: mână, birjar! 

Începuse să danseze dansul spaniol cu focul ce-i trăda 
pasiunea. 

— Pot să câştig cinci sute de franci pe lună muncind mult, 
zise Lucien. 

— Tot atâta am şi eu la teatru, fără să pun la socoteală ce 
mai pică. O să-mi facă rochii Camusot, că mă iubeşte! Cu o 
mie cinci sute de franci pe lună, o să trăim împărăteşte. 

— Şi caii, şi vizitiul, şi servitoarea? întrebă Berenice. 

— O să mă împrumut, exclamă Coralie. 

Şi începu iar să danseze luându-l şi pe Lucien. 


— Atunci trebuie să accept propunerile lui Finot, exclamă 
Lucien. 

— Hai să mergem, zise Coralie; mă îmbrac şi te conduc la 
ziar; o să te aştept în trăsură, pe bulevard. 

Lucien se aşeză pe o sofa, o privi pe actriţă îmbrăcându-se 
şi începu să cugete foarte serios. Fără îndoială că i-ar fi 
plăcut mai mult s-o lase pe Coralie liberă, decât să-şi ia 
răspunderile unei astfel de gospodării; o văzu însă atât de 
frumoasă, de atrăgătoare, încât fu ispitit de pitorescul vieţii 
de boem şi îi zvârli destinului mănuşa. Berenice primi 
ordinul să se îngrijească de mutarea şi instalarea lui Lucien. 
Apoi, triumfătoarea, frumoasa, fericita Coralie îşi luă poetul 
iubit şi trecu prin tot Parisul ca să ajungă în strada Saint- 
Fiacre. Lucien sui sprinten scara şi pătrunse ca la el acasă 
în birourile ziarului. Castravetele, tot cu teancul de hârtie 
pe cap, şi bătrânul; Giroudeau îi spuseră şi acum cu destulă 
prefăcătorie că nu venise încă nimeni. 

— Dar redactorii trebuie să se vadă undeva ca să se 
înţeleagă asupra ziarului, zise el. 

— Se poate, dar redacţia nu mă priveşte, spuse căpitanul 
din Garda imperială, care se apucă din nou să-şi verifice 
socotelile făcând veşnicul lui hrm! hrm! 

În clipa aceea, printr-o întâmplare (cum să-i zicem: 
norocoasă sau nenorocoasă?), Finot veni să-l înştiinţeze pe 
Giroudeau de falsa lui abdicare şi să-i spună să aibă grijă de 
interesele lui. 

— Lasă diplomaţia faţă de dumnealui, e de la ziar, îi zise 
Finot unchiului său, luând mâna lui Lucien şi strângându-i- 
0. 

— A! dumnealui e de la ziar! exclamă Giroudeau mirat de 
gestul nepotului. Bravo, domnule, nu ţi-a fost greu să intri. 

— Vreau să-ţi fac eu rostul aici, ca să nu te tragă Etienne 
pe sfoară, zise Finot făcându-i cu ochiul lui Lucien. 
Dumnealui o să aibă trei franci de coloană pentru orice 
articol, inclusiv cronicile de teatru. 


— N-ai oferit nimănui condiţiile astea până acum, spuse 
Giroudeau uitându-se cu mirare la Lucien. 

— O să aibă cele patru teatre de pe bulevard; să ai grijă să 
nu i se sufle lojile, şi să i se dea biletele de spectacol. Te 
sfătuiesc, însă, să vorbeşti să te le trimită acasă, zise el 
întorcându-se spre Lucien. Domnul se mai angajează să 
scrie, pe lângă critică, zece articole Varietăţi de circa două 
coloane pentru cincizeci de franci pe lună timp de un an. 
Eşti mulţumit? 

— Da, zice Lucien, care era silit de împrejurări să 
primească. 

— Unchiule, îi spuse Finot casierului, scrii dumneata 
contractul, şi-l semnăm când coborâm. 

— Cum se numeşte domnul? întrebă Giroudeau ridicându- 
se şi scoţându-şi boneta de mătase neagră. 

— Domnul Lucien de Rubempre, autorul articolului despre 
Alcade, zise Finot. 

— Tinere, exclamă bătrânul militar arătând spre fruntea 
lui Lucien, ai aici o mină de aur. Eu nu sunt „literar“, dar 
articolul dumitale l-am citit şi mi-a plăcut. Aşa da! asta zic şi 
eu vervă! M-am gândit numaidecât: „Asta o să ne aducă 
abonaţi!” Şi au şi venit. Am vândut cincizeci de numere. 

— Contractul cu Etienne Lousteau e copiat în dublu 
exemplar şi gata de semnat? îl întrebă Finot pe unchi. 

— Da, zise Giroudeau. 

— Pune la acel pe care îl semnez cu domnul data de ieri, 
pentru ca Lousteau să fie obligat să-l respecte. 

Finot îl luă de braţ pe noul redactor cu o camaraderie 
prefăcută ce îl cuceri pe poet şi îl trase pe scară, zicându-i: 

— În felul ăsta, situaţia dumitale aici nu mai poate fi 
schimbată de nimeni. 'Te prezint eu însumi redactorilor mei. 
lar diseară, Lousteau te va prezenta la teatre. Poţi să câştigi 
o sută cincizeci de franci pe lună la fiţuica pe care o va 
conduce Lousteau; de aceea, caută să te împaci bine cu el. 
Şi aşa, puşlamaua o să fie supărat pe mine că i-am legat 
mâinile în ceea ce te priveşte, dar dumneata ai talent şi nu 


vreau să fii la cheremul unui redactor-şef. Şi ceva ce trebuie 
să rămână numai între noi: poţi să-mi aduci două foi pe lună 
pentru revista mea săptămânală, o să ţi le plătesc cu două 
sute de franci. Nu vorbi cu nimeni despre învoiala asta, m- 
ar omori ceilalţi, să ştie ce noroc are noul venit. Fă patru 
articole din cele două foi şi semnează două cu numele 
dumitale şi două cu un pseudonim, ca să nu aiaerulcă 
mănânci pâinea altora. Situaţia ţi-o datorezi lui Blondet şi 
lui Vignon, care spun că eşti un băiat de viitor. Aşa că arată- 
te demn. Mai ales, fereşte-te de prieteni. În ceea ce ne 
priveşte pe noi doi, să ne înţelegem bine totdeauna. 
Serveşte-mă, şi te voi servi. Ai loji şi bilete de vândut pentru 
patruzeci de franci, şi cărţi de „măritat” pentru şaizeci de 
franci. Cu astea şi cu articolele pentru mine, ajungi la patru 
sute cincizeci de franci pe lună. Dacă eşti isteţ, te mai 
învârteşti şi de două sute de franci de la editori, oare o să-ţi 
plătească articole şi prospecte. Dar rămâi al meu, nu-i aşa? 
Pot să mă bizui pe dumneata. 

Lucien îi strânse mâna lui Finot cu o bucurie nespusă. 

— Să nu arătăm că suntem înţeleşi, îi zise Finot la ureche 
deschizând uşa unei mansarde de la etajul al cincilea al 
casei, şi situată în fundul unui coridor lung. 

Lucien îi zări atunci pe Lousteau, pe Felicien Vernou, pe 
Hector Merlin şi pe alţi doi redactori pe care nu-i cunoştea, 
strânşi în jurul unei mese cu postav verde, cu un foc bun în 
sobă, şezând pe scaune sau pe fotolii, fumând ori râzând. Pe 
masa încărcată de hârtii, se vedeau o călimară plină cu 
cerneală şi câteva pene de scris destul de proaste, dar pe 
care redactorii le foloseau totuşi. Noul ziarist înţelese că 
acolo se înfăptuim opera cea mare. 

— Domnilor, zise Finot, scopul reuniunii e instalarea în 
locul meu a scumpului nostru Lousteau ca redactor-şef al 
ziarului pe care sunt silit să-l părăsesc. Dar, deşi opiniunile 
mele suferă o transformare necesară ca să trec redactor-şef 
la revista ale cărei țeluri vă sunt cunoscute, convingerile 
mele sunt aceleaşi şi rămânem prieteni. Sunt al vostru, 


după cum voi sunteţi ai mei. Împrejurările se schimbă, 
principiile rămân. Principiile sunt axa pe care se învârtesc 
acele barometrului politic. 

Toţi redactorii izbucniră în râs. 

— De la cine ai luat frazele astea? întrebă Lousteau. 

— De la Blondet, răspunse Finot. 

— Pe vânt, pe ploaie, pe furtună, pe timp frumos, zise 
Merlin, vom fi mereu împreună. 

— Mă rog, reluă Finot, să nu ne mai pierdem în metafore: 
toţi aceia care vor avea articole de adus îl vor regăsi pe 
vechiul Finot. Domnul, zise el prezentându-l pe Lucien, 
lucrează cu voi. l-am făcut contractul, Lousteau. 

Fiecare îl felicită pe Finot pentru avansarea lui şi pentru 
noile sale perspective. 

— Iată-te acum cu un picior la noi şi cu celălalt la ăia, îi 
spuse unul dintre redactorii necunoscuţi lui Lucien; ai să fii 
un lanus222... 

— Numai să nu fie un anus în articole! zise Vernou. 

— Ne laşi să-i atacăm pe cei pe care nu-i putem suferi? 

— "Tot ce-o să vreţi voi! răspunse Finot. 

— Ah! spuse Lousteau, păi, ziarul nu poate da înapoi. 
Domnul Châtelet s-a supărat, n-o să-l „slăbim” o săptămână 
întreagă. 

— Ce s-a petrecut? întrebă Lucien. 

— A venit să ceară socoteală, zise Vernou. Fostul fante al 
Imperiului a dat peste moş Giroudeau care, cu cel mai 
grozav sânge rece din lume, i-a arătat pe Philippe Bridau 
drept autorul articolului, şi Philippe i-a cerut baronului să-şi 
aleagă ora şi armele. Lucrurile au rămas aşa. Ne sfâătuim 
acuma cum să-i cerem scuze baronului în numărul de 
mâine. Fiecare frază va fi o lovitură de pumnal. 

— Muşcaţi-l zdravăn, o să umble după mine, zise Finot. O 
să pară că-i fac un serviciu domolindu-vă puţin; are legături 
cu guvernul şi o să punem mâna pe ceva, pe vreun post de 
profesor suplinitor sau pe vreun debit de tutun. Îmi pare 


bine că s-a înfuriat. Care din voi vrea să facă, în noul meu 
ziar, un articol de fond despre Nathan? 

— Dă-i-l lui Lucien, spuse Lousteau. Hector şi Vernou fac 
articole pentru ziarele lor. 

— Adio, domnilor, ne revedem, ca din întâmplare, la 
Barbin, zise Finot râzând. 

Lucien primi câteva felicitări pentru admiterea lui în 
corpul de temut al ziariştilor, iar Lousteau îl prezentă ca pe 
un om în care se puteau încrede. 

— Lucien vă invită în masă la supeul dat acasă de 
frumoasa Coralie. 

— Coralie trece la Gymnase, îi zise Lucien lui Etienne. 

— În acest caz, domnilor, suntem de acord să-i facem 
reclamă Coraliei, nu-i aşa? În toate ziarele, strecuraţi 
câteva rânduri despre angajamentul ei şi lăudaţi-i talentul. 
Atribuiţi tact şi dibăcie conducerii de la Gymnase; să-i 
atribuim şi spirit? 

— Desigur, şi spirit, răspunse Merlin; Frederic are la ei o 
piesă223 în colaborare cu Scribe. 

— O! asta înseamnă că directorul Gymnase-ului este cel 
mai prevăzător şi isteţ speculator, zise Vernou. 

— A! încă ceva. Să nu vă scrieţi articolele despre cartea lui 
Nathan până nu stăm întâi de vorbă, şi să vă spun de ce, 
adăugă Lousteau. Trebuie să-l servim pe noul nostru coleg. 
Lucien are de plasat două cărţi, o culegere de sonete şi un 
roman. Să vadă şi el puterea unei notițe strecurate în ziar! 
În trei luni, trebuie să ajungă un mare poet. Ne vom folosi 
de Margaretele lui, ca să lovim în Ode, în Balade, în 
Meditaţii, în toată poezia romantică. 

— Ar fi nostim ca sonetele să fie proaste, zise Vernou. Ce 
crezi despre ele, Lucien? 

— Da, cum ţi se par? întrebă unul dintre redactorii 
necunoscuţi. 

— Domnilor, sunt bune, zise Lousteau, pe cuvântul meu. 

— Foarte bine, spuse Vernou, o să dau cu ele peste mas 
poeţilor ăstora bisericoşi care mi-au împuiat capul. 


— Dacă Dauriat nu cumpără diseară Margaretele, îl 
bombardăm cu articole contra lui Nathan. 

— Şi Nathan ce-o să zică? exclamă Lucien. 

Cei cinci redactori izbucniră în râs. 

— O să fie încântat, zise Vernou. O să vezi cum avem noi 
grijă de toate. 

— Prin urmare, domnul e de-ai noştri? întrebă unul dintre 
cei doi redactori pe care Lucien nu-i cunoştea. 

— Da, da, Frederic, fără glume. Vezi, Lucien, îi zise 
Etienne noului lor coleg, cum ne purtăm noi cu tine. Aşa să 
faci şi tu cu noi, când va fi nevoie. Noi îl iubim cu toţii pe 
Nathan, şi totuşi o să-l atacăm. Acum, să ne împărţim 
împărăţia lui Alexandru cel Mare. Frederic, vrei Theâtre- 
Frangais şi l'Odeon? 

— Dacă domnii n-au nimic împotrivă, zise Frederic. 

Toţi dădură din cap, însă Lucien văzu sclipind unele priviri 
invidioase. 

— Eu rămân cu Opera, Theâtre des Italiens224 şi cu 
Opera Comică, spuse Vernou. 

— Atunci, Hector ia teatrele de vodeviluri, zise Lousteau. 

— Şi eu rămân fără teatre? exclamă celălalt redactor pe 
care nu-l cunoştea Lucien. 

— Stai, stai. Hector o să-ţi lase les Varietes, iar Lucien 
Porte-Saint-Martin, zise Etienne. Dă-i lui Porte-Saint- 
Martin, e nebun după Fanny Beaupre, îi spuse el lui Lucien; 
tu o să iei Circul Olimpic în schimb. Eu o să iau Bobino, les 
Funambules şi pe Madame Saqui225... Ce-avem pentru 
numărul de mâine? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Nimic! 

— Domnilor, vă rog să fiţi la înălţime pentru primul meu 
număr. Baronul Châtelet şi cu scoica lui nu mai „ţin” nici o 
săptămână. Autorul Solitarului s-a învechit şi el. 

— Sosthene-Demosthene nu mai are haz, sări şi Vernou; 
toată lumea ni l-a luat. 


— Da, ne trebuie ceva victime noi, zise Frederic. 

— Ce-ar fi să începem să ne batem joc de virtuoşii de 
dreapta? Dacă am spune despre domnul de Bonald că îi put 
picioarele? exclamă Lousteau. 

— Să începem o serie de portrete de oratori de-ai 
guvernului! zise Hector Merlin. 

— Apucă-te de lucru, sări Lousteau, tu îi cunoşti, sunt din 
partidul tău, află unele intrigi din sânul partidului. a-i de 
chică pe Beugnot226, pe Syrieys de Mayrinhac şi pe alţii. 
Poţi scrie articolele dinainte: nu-i faci ziarului nici o 
încurcătură. 

— Ce-ar fi să născocim vreun refuz de înmormântare227, 
cu circumstanţe mai mult sau mai puţin agravante? propuse 
Hector. 

— Să nu călcăm pe urmele ziarelor constituţionale, care îşi 
îndoapă rubricile „Către preoţii de la sate” cu rațe, 
răspunse Vernou. 

— Raţe? făcu Lucien. 

— Noi numim rață, îi răspunse Hector, un fapt care are 
aerul de a fi adevărat, dar care e născocit pentru a înviora 
rubrica de fapte diverse din Paris, când sunt neinteresante. 
Raţa e o descoperire a lui Franklin228, care a inventat 
paratrăsnetul, rața şi republica. Acest ziarist i-a tras pe 
sfoară atât de straşnic pe enciclopedişti cu rațele lui de 
dincolo de mare, încât, în Istoria filosofică a Indiilor, 
Raynal229 a dat două din rațele astea drept fapte 
autentice. 

— Zău? nu ştiam asta, zise Vernou. Care sunt cele două 
rațe? 

— Povestea unui englez care îşi vinde eliberatoarea, o 
negresă, după ce o lăsase mamă, în scopul de a scoate cât 
mai mulţi bani de pe urma ei. Apoi pledoaria sublimă a 
tinerei cu burta mare, care îşi câştigă cauza. Când Franklin 
a venit la Paris, a mărturisit în casă la Necker cum stau 
lucrurile cu rațele lui, spre marea încurcătură a filosofilor 


francezi. Şi iată cum lumea nouă a corupt-o de două ori pe 
cea veche. 

— Ziarul, spuse Lousteau, ia drept adevărat tot ceea ce e 
posibil. Asta e punctul nostru de plecare. 

— Nici justiţia penală nu procedează altfel, zise Vernou. 

— Atunci, pe diseară la nouă, aici, spuse Merlin. 

Toată lumea se sculă în picioare, îşi strânse mâinile şi 
şedinţa fu ridicată în mijlocul mărturiilor de cea mai 
înduioşătoare familiaritate. 

— Ce i-ai făcut lui Finot, îl întrebă Lousteau pe Lucien 
când coborau, că a şi încheiat târgul cu tine? Eşti singurul 
cu care s-a angajat. 

— Eu? Nimic; el mi l-a propus, răspunse Lucien. 

— Mă rog; aş fi fericit să te ştiu în bune raporturi cu el, am 
fi amândoi mai tari. 

La parter, Etienne şi Lucien îl întâlniră pe Finot, care îl luă 
deoparte pe Lousteau, în cabinetul redacţional ţinut de 
ochii lumii. 

— Semnaţi contractul, pentru ca noul director să creadă 
afacerea încheiată încă de ieri, zise Giroudeau întinzându-i 
lui Lucien două foi de hârtie timbrală. 

Citind contractul, Lucien auzi între Etienne şi Finot o 
discuţie destul de zgomotoasă, care se învârtea în jurul 
produselor în natură ale ziarului. Etienne îşi cerea partea 
din impozitele percepute de Giroudeau. Căzură desigur la o 
tranzacţie, căci cei doi prieteni ieşiră pe deplin înţeleşi. 

— La opt, în Galeriile de Lemn, la Dauriat, îi zise Etienne 
lui Lucien. 

Un tânăr se prezentă oferindu-se să fie redactor. Era sfios 
şi tulburat ca Lucien altădată. Lucien îl văzu cu o plăcere 
ascunsă pe Giroudeau făcând cu acesta aceleaşi glume cu 
care bătrânul militar se descotorosise şi de el întâia oară; 
interesul îl făcea să înţeleagă prea bine acum nevoia acestui 
şiretlic, care punea stavilă de netrecut între începători şi 
mansarda unde pătrundeau doar cei aleşi. 


— Şi aşa, nu sunt destui bani pentru redactori, îi zise el lui 
Giroudeau. 

— Dacă aţi fi mai mulţi, fiecare din dumneavoastră ar lua 
mai puţin, răspunse căpitanul. Asta e! 

Fostul militar îşi învârti bastonul între degete, ieşi tuşind 
hrm! hrm! ca de obicei, şi rămase încremenit văzându-l pe 
Lucien urcându-se în mândra trăsură ce staţiona pe 
bulevard. 

— Dumneavoastră sunteţi acum militarii, şi noi civilii, îi 
spuse fostul oştean. 

— Pe cuvântul meu, tinerii ăştia mi se par cei mai de 
treabă copii din lume, îi zise Lucien Coraliei. lată-mă ziarist, 
cu siguranţa de a putea câştiga şase sute de franci pe lună, 
muncind ca o vită; însă îmi voi plasa cele două lucrări şi voi 
face şi altele, căci prietenii vor avea grijă să aibă succes! 
Aşa că spun şi eu ca tine: „Mână, birjar!” 

— O să izbuteşti, puiule: numai să nu fi tot atât de bun pe 
cât eşti de frumos, căci o să te pierzi. Fii rău cu oamenii, e 
calea cea mai bună. 

Coralie şi Lucien se duseră să se plimbe în Bois de 
Boulogne, unde se întâlniră iar cu marchiza d'Espard, cu 
doamna de Bargeton şi cu baronul du Châtelet. Doamna de 
Bargeton se uită la Lucien cu un aer seducător ce putea fi 
luat drept un salut. Camusot comandase cel mai ales prânz 
din lume. Coralie, ştiindu-se scăpată de el, se purtă atât de 
fermecător cu bietul negustor de mătăsuri, încât el nu-şi 
aminti ca, în timpul celor patrusprezece luni ale legăturii 
lor, s-o fi văzut vreodată aşa de încântătoare, de 
atrăgătoare. 

— Ei, ce mai vorbă, îşi zise el, rămân cu ea, oricum! 

Camusot îi propuse în taină Coraliei o subvenție de şase 
mii de franci în rentă trecută în cartea-mare, pe care 
nevastă-sa n-o cunoştea, dacă dânsa voia să-i rămână 
metresă, iar el se învoia să închidă ochii asupra legăturii cu 
Lucien. 


— Să-l trădez eu pe îngerul ăsta?... Păi, uită-te la el, 
sărmane maimuţoi, şi uită-te şi la tine! îi zise ea arătându-l 
pe poet, pe care Camusot îl ameţise puţin dându-i să bea. 

Camusot se hotări să aştepte ca mizeria să-i redea femeia 
pe care tot mizeria i-o dăduse. 

— Cu alte cuvinte, n-o să fiu decât prietenul tău, spuse el 
sărutând-o pe frunte. 

Lucien se despărţi de Coralie şi de Camusot ca să se ducă 
la Galeriile de Lemn. Ce schimbări adusese în mintea lui 
iniţierea în tainele ziarului! Se amestecă în mulţimea care 
şerpuia prin galerii, se arătă obraznic pentru că avea o 
amantă, intră la Dauriat ca la el acasă pentru că era ziarist. 
Găsi acolo multă lume, dădu mâna cu Blondet, cu Nathan, 
cu Finot, cu toţi literaţii cu care se înfrăţise de o săptămână 
încoace; se crezu cineva şi îşi închipui că e mai ceva decât 
colegii lui; vinul din care băuse oleacă prea mult îl ajută de 
minune, fu spiritual şi dovedi că se pricepea să urle laolaltă 
cu lupii. Iotuşi, Lucien nu culese aprobările tacite - mute 
sau vorbite - pe care le sperase; îşi dădu seama de un 
început de gelozie la cei de faţă, mai puţin neliniştiţi, cât 
mai ales curioşi să afle ce loc avea să ia noul-venit, şi cu ce 
se va alege la împărţeala generală a produselor presei. 
Numai pe Finot, care găsea în Lucien o mină de exploatat, 
şi pe Lousteau, care credea că are drepturi asupra lui, îi 
văzu poetul zâmbindu-i. Lousteau, dare şi începuse să se 
poarte ca un redactor-şef, ciocăni tare în geamul biroului lui 
Dauriat. 

— O clipă, dragă, îi răspunse editorul ridicând capul pe 
deasupra perdelelor verzi şi recunoscându-l. 

Clipa ţinu o oră, după care Lucien şi Lousteau pătrunseră 
în sanctuar. 

— Ei, te-ai gândit la afacerea cu prietenul nostru? întrebă 
noul redactor-şef. 

— Mai încape vorbă? spuse Dauriat lăsându-se pe spate în 
fotoliu în chip de sultan. Am răsfoit culegerea şi am dat-o s- 
o citească şi unui om de gust, care se pricepe, căci eu n-am 


pretenţia asta. Eu, dragă, cumpăr gloria gata făcută, aşa 
după cum englezul ăla cumpără dragostea. Eşti la fel de 
mare poet, pe cât eşti de frumos băiat, dragule, îi zise 
Dauriat. Pe cuvântul meu de om de treabă, nu de editor 
(notează!), sonetele dumitale sunt minunate, nu se simte 
efortul, după cum e şi firesc când ai inspiraţie şi vervă. În 
sfârşit, ştii să găseşti rima, una dintre calităţile şcolii noi. 
Din păcate, Margaretele sunt o carte frumoasă, dar nu sunt 
o afacere bună, iar eu nu mă pot ocupa decât de 
întreprinderi mari. Cu mâna pe conştiinţă, nu vreau să-ţi 
cumpăr sonetele, mi-ar fi cu neputinţă să le „desfac”, şi nu 
oferă destul câştig ca să mă apuc de cheltuieli pentru a le 
asigura succesul. De altminteri, nici dumneata n-o să mai 
faci poezii, cartea dumitale e o carte izolată. Eşti tânăr, 
tinere! Îmi aduci veşnicul caiet cu primele versuri făcute de 
toţi oamenii de litere când ies din liceu, la care toţi la 
început ţin, şi de care mai târziu râd. la uite la Lousteau, 
prietenul dumitale, şi el trebuie să aibă un poem ascuns în 
vreun sertar. la spune: n-ai şi tu un poem în care ai crezut 
Lousteau? întrebă Dauriat uitându-se hoţeşte la Etienne. 

— Ehe, cum aş putea altfel să scriu proză? întrebă 
Lousteau. 

— Ei, vezi? nici nu-mi spusese până acum; dar amicul 
nostru cunoaşte editurile şi afacerile, reluă Dauriat. Pentru 
mine, chestiunea, zise el alintându-l pe Lucien, nu e să ştiu 
dacă eşti un mare poet; dumneata ai multe, foarte multe 
calităţi; dacă aş fi la începutul meseriei, aş face greşeala de 
a te edita. Dar, mai întâi de toate, comanditarii şi cei care 
îmi dau astăzi fonduri m-ar înţărca; le e de ajuns că anul 
trecut am pierdut douăzeci de mii de franci, nici nu vor să 
mai audă de poezie, şi ei sunt stăpânii! Totuşi, chestiunea 
nu e aici. Admit că eşti un poet mare, dar o să fii şi fecund? 
O să faci regulat sonete? Ajungi la zece volume? Poţi fi 
dumneata o afacere bună pentru mine? Ei bine, nu; 
dumneata vei fi un prozator încântător; ai prea mult spirit 
ca să ţi-l strici umblând după rime. Când ai de câştigat 


treizeci de mii de franci pe an la ziare, n-o să îi schimbi pe 
trei mii de franci pe care ţi i-ar aduce cu mare greutate 
stihurile, strofele şi celelalte poezioare ale dumitale! 

— Dauriat, ştii că domnul e la ziar, zise Lousteau. 

— Da, răspunse Dauriat, i-am citit articolul; şi, în interesul 
lui bineînţeles, îi refuz Margaretele! Da, domnul meu, îţi voi 
da mai mult peste şase luni pentru articolele ce ţi le voi cere 
decât pentru poezia dumitale de nevândut! 

— Şi gloria? exclamă Lucien. 

Dauriat şi Lousteau începură să râdă. 

— Ei, drăcie, zise Lousteau, nu şi-a pierdut încă iluziile. 

— Gloria, răspunse Dauriat, înseamnă zece ani de 
stăruinţă şi alternativa unei pierderi sau a unui câştig de o 
sută de mii de franci pentru editor. Dacă vei găsi nebuni 
oare să-ţi tipărească poeziile, într-un an de acum înainte, 
vei avea stimă pentru mine aflând rezultatul întreprinderii 
lor. 

— Aveţi manuscrisul aici? întrebă rece Lucien. 

— Poftim, prietene, răspunse Dauriat, care se îndulcise 
mult faţă de poet. 

Lucien luă sulul fără să se uite în ce stare se află sfoara, 
într-atâta avea Dauriat aerul să fi citit Margaretele. leşi cu 
Lousteau fără să se arate nici abătut, nici nemulţumit. 
Dauriat îi însoţi pe cei doi prieteni în prăvălie vorbindu-le 
de ziarul lui şi de al lui Lousteau. Lucien se juca neatent cu 
manuscrisul. 

— Crezi că Dauriat ţi-a citit sonetele, sau că a pus pe 
cineva să le citească? îi şopti Etienne la ureche. 

— Da, zise Lucien. 

— Uită-te la sigiliu! 

Lucien găsi cerneala şi sfoara în deplină unire. 

— Ce sonet vi s-a părut mai deosebit? îl întrebă Lucien pe 
editor îngălbenindu-se de mânie şi de furie. 

— "Toate sunt deosebite, prietene, răspunse Dauriat, dar 
acela despre margaretă e minunat, se termină atât de fin, 
de delicat. Acolo, am ghicit ce succes trebuie să aibă proza 


dumitale. De aceea te-am şi recomandat fără întârziere lui 
Finot. Fă-ne articole, şi ţi le vom plăti bine. Vezi dumneata, 
e frumos să visezi la glorie, dar nu uita să calci şi pe 
pământ, şi primeşte tot ce ti se oferă. Când vei fi bogat, o să 
faci şi versuri. 

Poetul ieşi brusc în galerie ca să nu izbucnească, prea era 
furios! 

— Ehei, copilule, îi zise Lousteau care veni după el, stai 
domol. la oamenii aşa cum sunt: mediocri. Vrei să-ţi iei 
revanşa? 

— Cu orice preţ, făcu poetul. 

— Uite un exemplar din cartea lui Nathan pe care mi l-a 
dat chiar acum Dauriat; ediţia a doua apare mâine, 
reciteşte-o şi arde-i un articol care să-l facă praf. Felicien 
Vernou nu-l poate suferi pe Nathan, pentru că succesul 
acestuia, după părerea lui, ameninţă succesul viitoarei lui 
cărţi. Una dintre maniile acestor oameni mărunți e să 
creadă că, sub soare, nu-i loc pentru două succese. Aşa că o 
să-ţi publice numaidecât articolul în ziarul mare La care 
lucrează. 

— Dar ce să spui contra cărţii ăsteia? E frumoasă, exclamă 
Lucien. 

— Hei, dragul meu, învaţă-ţi meseria, zise râzând 
Lousteau. Cartea, de-ar fi ea şi o capodoperă, trebuie să 
devină sub pana ta e prostie de nedescris, o operă 
primejdioasă şi nesănătoasă. 

— Dar cum? 

— Schimbându-i frumuseţile în defecte. 

— Nu sunt în stare de o asemenea scamatorie. 

— Dragul meu, un ziarist e un acrobat, trebuie să te 
obişnuieşti cu neajunsurile noii tale profesiuni. Uite, sunt 
bun cu tine, iată ce trebuie să faci în asemenea 
împrejurare. Atenţie, copilule! începi spunând că opera e 
frumoasă, şi n-ai decât să scrii ceea ce gândeşti. Publicul o 
să-şi zică: „Criticul acesta vorbeşte fără gelozie, o să fie 
imparţial”. Din clipa aceea, publicul îţi va lua critica drept 


conştiincioasă. După ce ai cucerit stima cititorului, îţi vei 
arăta părerea de rău că trebuie să te ridici contra 
sistemului în care astfel de cărţi vor târi literatura franceză. 
„Franţa, vei zice, nu conduce ea oare inteligenţa lumii 
întregi? Până astăzi, din secol în secol, scriitorii francezi 
mențineau Europa pe calea analizei, a cercetării filosofice, 
prin autoritatea stilului şi prin forma originală ce o dădeau 
ideilor.” Aici, strecori pentru burghezi un elogiu al lui 
Voltaire, al lui Rousseau, Diderot, Montesquieu, Buffon2 30. 
Explici apoi cât de necruțătoare e limba în Franţa şi 
dovedeşti că e un lustru aşternut peste cugetare. Lansezi 
nişte axiome, ca de pildă: „Un scriitor mare în Franţa e 
totdeauna şi un om mare, limba îl sileşte să gândească 
totdeauna; nu toT. Aşa se întâmplă în celelalte ţări” etc. Îţi 
vei demonstra cele susţinute comparând pe Rabener, un 
moralist satiric german, cu La Bruycre231. Nimic nu-l 
impune pe un critic în ochii publicului mai mult decât să 
vorbească de un autor străin necunoscut. Cu Kant şi-a făcut 
Cousin232 cariera. Ajuns aici, arunci cuvântul care rezumă 
şi explică în faţa proştilor sistemul oamenilor noştri de 
geniu din secolul trecut, numind literatura lor o literatură 
de idei. Înarmat cu această formulă, începi să izbeşti cu toţi 
morții iluştri în capul autorilor în viaţă. Explici atunci că, în 
epoca noastră, se iveşte o nouă literatură în care se 
abuzează de dialog (cea mai facilă dintre formele literare), 
şi de descrieri ce te scutesc de a gândi. Pui faţă în faţă 
romanele lui Voltaire, Diderot, Steme, Le Sage, atât de 
substanţiale, de necruțătoare, şi romanul modern2 33 în 
care totul se traduce prin imagini, şi pe care Walter 
Scott234 l-a dramatizat prea mult. Într-un astfel de gen, nu 
are merit decât inventatorul. „Romanul de felul celor ale lui 
Walter Scott e un gen şi nu un sistem”, vei spune. Trebuie 
să faci praf acest gen nenorocit în care ideile se subţiază, se 
moaie, gen la îndemâna oricărei minţi, gen în care oricine 
poate ajunge uşor autor, gen pe care îl vei numi în cele din 
urmă literatură de imagini. Te întorci cu argumentaţia asta 


asupra lui Nathan, strivindu-l sub ea, şi demonstrând că e 
un imitator care n-are decât aparenţa unui talent. Stilul cel 
mare al secolului al XVIII-lea, concis, reţinut, îi lipseşte 
cărţii lui; vei dovedi că autorul a înlocuit sentimentele cu 
evenimente. Mişcarea nu înseamnă viaţă, tabloul nu 
înseamnă idee! Vâră sentinţe de-astea, publicul le repetă. 
Cu tot meritul operei, ea îţi apare atunci fatală şi 
primejdioasă, pentru că deschide gloatei porţile templului 
Gloriei, iar în depărtare vei lăsa să se zărească o armată 
întreagă. De mici autori grăbiţi să imite această formă atât 
de uşoară. Aici, poţi să te jeluieşti de decadenţa gustului şi 
să strecori elogiul domnilor Etienne, Jouy, Tissot, Gosse, 
Duval, Jay, Benjamin Constant, Aignan, Baour-Lormian, 
Villemain2 35, corifeii partidului liberal napoleonian, care 
protejează ziarul lui Vernou. Înfăţişează falanga asta 
glorioasă rezistând năvălirii romanticilor, apărând ideea şi 
stilul împotriva imaginii şi vorbăriei, continuând şcoala 
voltairiană şi împotrivindu-se şcolii engleze şi germane, 
precum cei şaptesprezece oratori de stânga luptă pentru 
naţiune împotriva ultraregaliştilor de dreapta. La adăpostul 
acestor nume respectate de marea majoritate a francezilor, 
care vor ţine totdeauna cu opoziţia de stânga, poţi să-l 
zdrobeşti pe Nathan împreună cu cartea lui care, deşi 
cuprinde mari frumuseți, totuşi înscăunează în Franţa o 
literatură lipsită de idei. Din clipa asta nu mai e în cauză 
Nathan şi cartea lui, ci gloria Franţei, înţelegi? Datoria 
condeielor cinstite şi curajoase e să se împotrivească din 
toate puterile acestor importuri străine. Aici, linguşeşte 
cititorul. După tine, Franţa e destul de şireată ca să nu se 
lase păcălită. Dacă editorul, prin mijloace de care nu vrei să 
te ocupi, a făcut la început rost de un succes, publicul 
adevărat şi-a dat repede seama de răul pricinuit de cei cinci 
sute de naivi care i-au cumpărat cartea. Mai spui apoi că, 
după ce a avut norocul să vândă o ediţie din această carte, 
editorul se arată foarte îndrăzneţ, mai scoțând încă una, şi 
îţi arăţi regretul că un editor atât de îndemânatic cunoaşte 


atât de puţin simţămintele ţării. Asta e, în mare, cuprinsul 
articolului. Toarnă spirit şi oţet peste raţionamentele astea, 
şi Dauriat o să se dea de ceasul morţii. Dar nu uita să 
sfârşeşti având aerul că deplângi la Nathan greşeala unui 
om căruia, dacă părăseşte calea asta, literatura 
contemporană îi va datora multe opere frumoase. 

Lucien rămăsese încremenit ascultându-l pe Lousteau: 
unul câte unul îi cădeau vălurile de pe ochi, descoperea 
adevăruri literare pe care nici nu le bânuise. 

— "Tot ce-mi spui tu e drept şi adevărat! exclamă el. 

— Păi, altfel, parcă ai putea să ataci cartea lui Nathan? 
zise Lousteau. [i-am arătat, micule, o primă formă de 
articol folosit pentru dărâmarea unei lucrări. Asta-i 
târnăcopul criticului. Dar mai sunt şi alte formule! o să le 
înveţi cu vremea. Când vei fi neapărat silit să vorbeşti de un 
om care nu ţi-e pe plac (uneori proprietarul, redactorul-şef 
al unui ziar, sunt şi ei obligaţi de alţii), vei desfăşura 
negaţiile a ceea ce numim noi articolul de fond. Pui în 
fruntea articolului titlul cărţii de care ţi se cere să vorbeşti; 
începi cu consideraţii generale, în care poţi să te ocupi până 
şi de greci şi de romani, apoi spui la sfârşit: „Consideraţiile 
acestea ne aduc la cartea domnului cutare, care va face 
obiectul unui al doilea articol”. Iar al doilea articol nu apare 
niciodată. Înăbuşi astfel cartea între două promisiuni. Aici, 
nu faci un articol împotriva lui Nathan, ci împotriva lui 
Dauriat; trebuie să ştii să dai cu târnăcopul. Dintr-o carte 
frumoasă nu dărâmă nimic, pe când într-o carte proastă, 
târnăcopul pătrunde până la fund; în primul caz, nu îl 
loveşte decât pe editor, iar în al doilea, îi face un serviciu 
publicului. Formele astea de critică literară se 
întrebuinţează şi în critica politică. 

Lecţia crudă a lui Etienne deschidea compartimente noi în 
imaginaţia lui Lucien, care înţelese de minune meseria. 

— Hai la ziar, zise Lousteau, să ne întâlnim cu prietenii şi 
să punem la cale, în fugă, un atac contra lui Nathan. O să le 
placă, ai să vezi. 


Ajunşi în strada Saint-Fiacre, suiră împreună la mansarda 
unde se făcea ziarul şi Lucien fu mirat, dar şi încântat, 
văzând bucuria cu care ceilalţi căzură de acord să dărâme 
cartea lui Nathan. Hector Merlin luă un petec de hârtie şi 
scrise rândurile următoare, pe care se duse să le dea la 
ziarul său: 

Se anunţă o a doua ediţie a cărţii domnului Nathan. 
Dorisem să păstrăm tăcere asupra acestei lucrări, însă 
această aparenţă de succes ne sileşte să publicăm un 
articol, nu atât asupra operei, cât asupra tendinței tinerei 
literaturi. 

În fruntea glumelor pentru numărul de a doua zi, 
Lousteau puse fraza următoare: 

Editorul Dauriat publică o a doua ediţie din cartea 
domnului Nathan. Oare dânsul nu cunoaşte adagiul juridic: 
NON BIS IN IDEM236? Cinste curajului sortit zădărniciei! 

Cuvintele lui Etienne fuseseră ca o făclie luminoasă pentru 
Lucien, căruia dorinţa de a se răzbuna pe Dauriat îi ţinu loc 
de conştiinţă şi de inspiraţie. În trei zile, în timpul cărora nu 
ieşi din camera Coraliei, unde lucra la gura sobei, servit de 
Berenice şi mângâiat în clipele lui de oboseală de către 
atenta şi tăcuta Coralie, Lucien duse la bun sfârşit un 
articol critic, de vreo trei coloane, în care se ridicase până 
la o înălţime surprinzătoare. Dădu fuga la ziar, era nouă 
seara; îi găsi pe redactori şi le citi ceea ce scrisese. Fu 
ascultat cu seriozitate. Felicien nu scoase o vorbă, luă 
manuscrisul şi porni buzna pe scări. 

— Ce l-a apucat? exclamă Lucien. 

— Îţi duce articolul la tipografie! zise Hector Merlin: e o 
capodoperă în care nu-i nici o vorbă de scos şi nici un rând 
de adăugat. 

— E de ajuns să-ţi arate omul drumul! spuse Lousteau. 

— Aş vrea să văd mutra lui Nathan când o să citească asta 
mâine, zise un alt redactor pe chipul căruia strălucea o 
mulţumire deplină. 


— Trebuie să fim prieteni cu dumneata, spuse Hector 
Merlin. 

— Vasăzică e bine? întrebă repede Lucien. 

— Blondet şi Vignon or să se îmbolnăvească, zise Lousteau. 

— Am mai adus, reluă Lucien, un mic articol pe oare l-am 
făcut pentru voi cei de aici, şi, în caz de succes, pot să vă 
dau o serie de compoziţii asemănătoare. 

— Citeşte-ni-l, zise Lousteau. 

Lucien le citi atunci unul dintre articolele spumoase care 
făcură faima fiţuicii aceleia, şi în care, în două coloane, 
zugrăvea un mic detaliu din viaţa pariziană, o figură, un tip, 
un eveniment obişnuit, sau câteva ciudăţenii. Articolul de 
probă, intitulat Trecătorii din Paris, era scris în acea 
manieră nouă şi originală în care gândirea rezulta din 
ciocnirea cuvintelor, în oare zăngănitul adverbelor şi 
adjectivelor trezea atenţia. Articolul era tot atât de deosebit 
de articolul grav şi profund asupra lui Nathan, pe cât se 
deosebesc Scrisorile persane de Spiritul legilor2 37. 

— Te-ai născut ziarist, îi spuse Lousteau. Asta „intră” 
mâine: mai fă din astea câte vrei. 

— Ei, ştiţi, zise Merlin, Dauriat e furios de cele două 
ghiulele îndreptate asupra prăvăliei lui. Viu de la el; tuna şi 
fulgera, era pornit contra lui Finot, care răspundea că ţi-a 
vândut ţie ziarul. L-am luat deoparte şi i-am şoptit la 
ureche: „Margaretele or să te coste scump! Îţi vine un om 
de talent, şi dumneata îl trimiţi la plimbare, când noi îl 
primim cu braţele deschise!” 

— Dauriat o să rămână trăsnit când o vedea articolul pe 
care l-am ascultat noi acuma, îi spuse Lousteau lui Lucien. 
Vezi, puştiule, ce înseamnă un ziar? Poftim, răzbunarea ta a 
pornit la drum! Baronul Châtelet a venit azi-dimineaţă să-ţi 
ceară adresa; publicasem un articol sângeros în contra lui. 
Fostul fante e slab de înger, e desperat. N-ai citit jurnalul? 
articolul e nostim. Uite: Înmormântarea Cocostârcului jelit 
de Scoică. În lume, doamnei de Bargeton nu i se mai zice 


decât Scoica, iar pe Châtelet nu-l mai scot din baronul 
Cocostârc. 

Lucien luă ziarul şi nu-şi putu ţine râsul citind mica 
bijuterie de spirit datorită lui Vernou. 

— Or să capituleze, zise Hector Merlin. 

Lucien luă parte cu vervă la câteva din glumele şi 
înţepăturile cu care se încheia numărul ziarului, 
pălăvrăgind şi fumând, povestindu-şi unii altora 
întâmplările din timpul zilei, metehnele camarazilor sau 
câte un nou amănunt despre caracterul lor. Conversaţia, 
nespus de spirituală, de ironică, de răutăcioasă, îi îngădui 
lui Lucien să mai afle unele năravuri şi nume literare. 

— Cât timp se culege ziarul, zise Lousteau, dau o raită cu 
tine, ca să te prezint pe la toţi controlorii şi prin toate 
culisele teatrelor în care ai intrarea liberă; pe urmă 
mergem să le vedem pe Florine şi pe Coralie La Panorama- 
Dramatique, ne vom zbengui cu ele în cabinele lor. 

Amândoi deci, braţ la braţ, umblară din teatru în teatru, 
Lucien fiind înscăunat ca redactor, complimentat de 
directori, privit cu atenţie de actriţe, care aflaseră toate de 
importanţa ce le-o dăduse un singur articol Coraliei şi 
Florinei, angajate, una la Gymnase cu douăsprezece mii de 
franci pe an, iar cealaltă cu opt mii de franci la Panorama. 
Toate acestea erau tot atâtea ploconeli în faţa lui Lucien, 
care îl făcură să crească în propriii săi ochi şi îi dădură 
putinţa să-şi măsoare puterea. La unsprezece, cei doi 
prieteni ajunseră la Panorama-Dramatique, unde Lucien se 
simţi în largul lui, ceea ce îi impresionă pe toţi. Era şi 
Nathan acolo. Acesta îi întinse mâna lui Lucien, care o luă şi 
o strânse. 

— Ei, carevasăzică, domnişorilor, zise el uitându-se la 
Lucien şi la Lousteau, vreţi să mă îngropaţi? 

— Aşteaptă până mâine, iubitule, şi o să vezi cum te-a 
zgâlţâit Lucien! Pe cuvântul meu, o să-ţi placă şi ţie. Când 
critica e atât de serioasă, o carte n-are decât de câştigat. 

Lucien se înroşise de ruşine. 


— Vorbeşte rău de mine? întrebă Nathan. 

— Vorbeşte grav, zise Lousteau. 

— Prin urmare, n-o să-mi facă nici un rău? reluă Nathan. 
Hector Merlin zicea în foaier la Vaudeville că m-aţi „spetit”. 

— Lasă-l pe el să spună ce vrea, şi dumneata aşteaptă, 
exclamă Lucien, care o şterse în cabina Coraliei, pe urmele 
actriţei ce tocmai ieşise din scenă în costumul ei atrăgător. 

A doua zi, pe când Lucien prânzea la Coralie, auzi o 
cabrioletă al cărei zgomot în strada puţin umblată vestea o 
trăsură elegantă, iar mersul lin al calului şi felul său de a se 
opri scurt trădau rasa pură. De la fereastră, Lucien zări 
într-adevăr falnicul cal englezesc al lui Dauriat, şi pe 
Dauriat în persoană, care îi încredința groomului său 
hăţurile înainte de a se da jos. 

— E editorul, strigă Lucien. 

— Spune-i să aştepte, îi zise numaidecât Coralie, 
Berenicei. 

Lucien zâmbi entuziasmat de prezenţa de spirit a fetei ce 
se identifica atât de bine cu interesele lui şi se întoarse 
înspre ea ca s-o îmbrăţişeze din toată inima. Graba 
editorului obraznic, subita umilinţă a acestui rege al 
şarlatanilor ţineau de nişte împrejurări aproape pe deplin 
uitate azi, într-atât de total s-a schimbat în ultimii 
cincisprezece ani comerţul de editură. De la 1816 până la 
1827, epocă în care cabinetele literare, înfiinţate la început 
numai pentru citirea ziarelor, începură să dea de citit şi 
cărţile noi în schimbul unei sume de bani, şi în care 
înăsprirea legilor fiscale aplicate presei periodice făcu să se 
inventeze anunţurile, editura nu avea alte mijloace de 
publicitate decât articolele înserate fie la rubrica specială, 
fie în corpul ziarului. Până în 1822, jurnalele franţuzeşti 
apăreau pe nişte foi de dimensiuni atât de mici, încât 
ziarele cele mari de pe atunci abia dacă depăşeau 
dimensiunile gazetelor mici de astăzi. Ca să se 
împotrivească tiraniei jurnalelor, Dauriat şi Ladvocat, cei 
dintâi, inventară afişele cu care captară atenţia Parisului, 


folosind litere fanteziste, culori bizare, desene, iar mai 
târziu litografii, ce făcură din afiş un poem pentru ochi şi 
ades o dezamăgire pentru punga clienţilor. Afişele ajunseră 
atât de originale, încât unul dintre acei maniaci numiţi 
colecționari a strâns câte un exemplar din fiecare afiş 
parizian. Acest mijloc de anunţ, la început restrâns la 
vitrinele prăvăliilor, iar mai apoi răspândit în toată Franţa, 
fu părăsit şi înlocuit cu anunţul. Totuşi, afişul, care izbeşte 
încă privirea chiar şi atunci când anunţul şi deseori şi opera 
sunt uitate, va dăinui, mai ales după ce s-a găsit mijlocul de 
a fi lipit pe ziduri. Anunţul, la îndemâna oricui dacă dă bani, 
şi care a transformat pagina a patra a ziarelor într-un ogor 
foarte rodnic pentru fisc ca şi pentru speculanţi, se născu 
sub rigorile impozitelor, ale Postel şi ale cauţiunilor. Aceste 
restricţii, inventate sub guvernul domnului de Villcle238, ţi 
care pe atunci ar fi putut ucide ziarele vulgarizându-le, 
creară dimpotrivă un fel de privilegii, făcând aproape 
imposibilă înfiinţarea unui ziar nou. În 1821, ziarele aveau 
deci drept de viaţă şi de moarte asupra produselor 
intelectuale şi asupra întreprinderilor de editură. Un anunţ 
de câteva rânduri, înserat la rubrica faptelor diverse din 
Paris, se plătea îngrozitor de scump. Intrigile se înmulţiseră 
până într-atât ziua în sânul birourilor de redacţie, şi seara 
pe câmpul de bătălie al tipografiilor, la vremea când 
punerea în pagină hotăra dacă articolul cutare „intră” sau 
nu, încât casele puternice de editură aveau în solda lor pe 
câte un om de litere care redacta acele articolaşe ce 
trebuiau să cuprindă multe idei în puţine cuvinte. Aceşti 
ziarişti necunoscuţi, plătiţi numai după publicare, stăteau 
deseori toată noaptea la tipografie ca să vadă puse sub 
presă fie marile articole obţinute Dumnezeu ştie cum!, fie 
cele câteva rânduri ce căpătară mai apoi numele de 
reclame. Astăzi, moravurile literaturii şi ale editurii s-au 
schimbat atât de mult, încât multora li s-ar părea poveşti 
sforţările imense, ispitirile, laşităţile, intrigile pe care nevoia 
de a obţine aceste reclame le impunea editorilor, autorilor, 


ucenicilor gloriei, tuturor ocnaşilor osândiţi la succes pe 
viaţă. Mese, linguşeli, daruri, totul era pus în mişcare 
pentru cucerirea ziariştilor. Anecdota următoare va explica, 
mai bine decât orice aserţiune, strânsa alianţă dintre critică 
şi edituri: 

Un om de înaltă ţinută şi care visa să ajungă om de stat, pe 
vremea aceea încă tânăr, galant şi redactor la un mare ziar, 
deveni favoritul unei faimoase case de editură. Într-o zi de 
duminică, la ţară, unde bogatul editor îi sărbătorea pe 
principalii redactori ai ziarelor, stăpâna casei, pe atunci 
tânără şi frumoasă, îl luă cu dânsa prin parc pe ilustrul 
scriitor. Şeful funcţionarilor editurii, un neamţ rece, grav şi 
ordonat, care nu se gândea decât la negustorie, se plimba 
la braţ cu un foiletonist, discutând despre o afacere asupra 
căreia îi cerea părerea; discuţia îi duse afară din parc, până 
la o pădurice. Într-un desiş, neamţul vede ceva ce seamănă 
cu stăpâna, îşi ia lornionul, îi face semn tânărului redactor 
să tacă şi să se depărteze, apoi se înapoiază şi el în vârful 
picioarelor. 

— Ce-ai văzut? îl întrebă ziaristul. 

— Mai nimic, răspunse el. Articolul nostru cel mare 
„intră”. Mâine, vom avea cel puţin trei coloane în Debats. 

Un alt fapt va explica această putere a articolelor: 

O carte de Chateaubriand239, despre ultimul Stuart, 
zăcea într-o magazie în stare de privighetoare. Un singur 
articol scris de un tânăr în Journal des Debats făcu să se 
vândă cartea într-o săptămână. 

Pe vremea aceea, când, pentru a citi o carte, trebuia s-o 
cumperi şi nu s-o închiriezi, se vindeau până la zece mii de 
exemplare din unele lucrări liberale, mult lăudate de toate 
ziarele opoziţiei; dar e adevărat că încă nu apăruse 
contrafacerea belgiană. Atacurile pregătitoare ale 
prietenilor lui Lucien, precum şi articolul său, aveau darul 
de a opri vânzarea cărţii lui Nathan. Acesta nu era lovit 
decât în amorul propriu, n-avea nimic de pierdut, deoarece 
fusese plătit dinainte; Dauriat, însă, putea pierde treizeci de 


mii de franci. Într-adevăr, comerţul de editură zisă de 
noutăţi se rezumă la această teoremă comercială: un sul de 
hârtie albă face cincisprezece franci, tipărită face - după 
cum are sau nu succes - ori cinci franci ori trei sute. Un 
articol pentru sau contra, pe vremea aceea, hotăra ades 
această chestiune financiară. Dauriat, care avea cinci sute 
de suluri de vândut, alerga deci într-un suflet ca să 
capituleze în faţa lui Lucien. Din sultan, editorul ajungea 
sclav. După ce aşteptă câtva timp mormăind, făcând cât mai 
mult zgomot şi tocmindu-se cu Berenice, fu primit să 
vorbească cu Lucien. Editorul trufaş luă aerul surâzător al 
curtenilor când intră la curte, dar amestecat cu îngâmfare 
şi bonomie. 

— Nu vă deranjaţi, dragii mei! zise el. Ce drăguţe sunt 
turturelele! parcă aţi fi doi porumbei! Şi când te gândeşti, 
domnişoară, că omul ăsta, care seamănă cu o fată, e un 
tigru cu gheare de oţel ce-ţi sfâşie o reputaţie cum îţi sfâşie 
pesemne dumitale capoatele, când întârzii să le scoţi! 

Şi începu să râdă fără să-şi isprăvească gluma. 

— Micuţule, continuă el, aşezându-se lângă Lucien... 
Domnişoară, eu sunt Dauriat, zise el întrerupându-se. 

Editorul socoti că e bine să-şi zvârle pe neaşteptate 
numele, părându-i-se că nu e destul de frumos primit de 
către Coralie. 

— Domnule, aţi luat prânzul? nu vreţi să mâncaţi cu noi? 
întrebă actriţa. 

— De ce nu? o să stăm mai bine de vorbă la masă, 
răspunse Dauriat. De altfel, acceptând invitaţia 
dumneavoastră, capăt şi eu dreptul de a vă pofti într-o 
seară la masă împreună cu prietenul meu Lucien, căci de 
aci înainte trebuie să fim prieteni ca mâna cu mănuşa. 

— Berenice! adu stridii, lămâi, unt proaspăt şi şampanie, 
zise Coralie. 

— Ai prea mult spirit ca să nu ştii ce vânt m-aduce, spuse 
Dauriat uitându-se la Lucien. 

— Vii să-mi cumperi sonetele? 


— Întocmai, răspunse Dauriat. Dar mai întâi, să depunem 
fiecare armele. 

Scoase din buzunar un portofel elegant, luă trei hârtii de o 
mie de franci, le puse pe o farfurie şi i le oferi lui Lucien cu 
un gest curtenitor spunându-i: 

— Domnul e mulţumit? 

— Da, zise poetul, năpădit de o fericire necunoscută la 
vederea acelei sume nesperate. 

Lucien se ţinu, dar îi venea să cânte, să sară, să creadă în 
lampa fermecată, în poveşti: credea în sfârşit în geniul lui. 

— Prin urmare Margaretele îmi aparţin, zise editorul; dar 
mai ataci cumva vreo publicaţie de a mea? 

— Margaretele îţi aparţin; dar nu-mi pot angaja pana, care 
aparţine prietenilor mei, după cum a lor îmi aparţine mie. 

— Dar, mă rog, acuma eşti unul dintre scriitorii mei. Toţi 
scriitorii mei sunt prieteni cu mine. Aşa că n-o să-mi strici 
afacerile fără să mă înştiinţezi de atacuri spre a le preveni. 

— De acord. 

— Să bem pentru gloria dumitale! zise Dauriat ridicând 
paharul. 

— Văd că mi-ai citit Margaretele, spuse Lucien. 

Dauriat nu-şi pierdu cumpătul. 

— Dragul meu, a cumpăra Margaretele fără a le cunoaşte 
e cea mai mare măgulire ce şi-o poate îngădui editorul faţă 
de autor. În şase luni, vei fi un mare poet; ţi se vor publica 
articolele, pentru că au şi început să se teamă de dumneata, 
iar eu nu voi avea nimic de făcut ca să-ţi vând cartea. Sunt 
şi astăzi acelaşi negustor, ca şi acum patru zile. Nu eu m-am 
schimbat, ci dumneata: săptămâna trecută, sonetele 
dumitale erau pentru mine nişte maculatură; astăzi, poziţia 
dumitale le-a preschimbat în nişte poeme de succes ca 
Messenienele. 

— Ei, atunci, zise Lucien, pe care plăcerea sultanică de a 
avea o amantă frumoasă, precum şi siguranţa succesului îl 
făceau batjocoritor şi niţeluş obraznic, dacă nu mi-ai citit 
sonetele, măcar mi-ai citit articolul. 


— Desigur, prietene, altfel cum aş fi venit atât de iute? Din 
păcate, e foarte frumos articolul acela îngrozitor. O! ai un 
mare talent, dragule. Ascultă-mă pe mine, profita de voga, 
Zise el făcându-l pe omul cumsecade, ca să ascundă adânca 
obrăznicie a celor spuse. Dar ziarul l-ai primit, l-ai citit? 

— Nu încă, spuse Lucien, cu toate că e prima oară când 
public o bucată mare în proză; însă Hector mi l-o fi trimis 
acasă, în strada Chariot. 

— Poftim, citeşte!... zise Dauriat cu gestul lui Talmă în 
Manlius240. 

Lucien luă foaia tipărită, pe care Coralie i-o smulse. 

— Mie îmi aparţine virginitatea penei tale, aşa ne-a fost 
vorba, zise ea râzând. 

Dauriat fu nemaipomenit de lingugşitor şi curtenitor, se 
temea de Lucien şi de aceea îl pofti împreună cu Coralie la 
o masă mare pe care o dădea ziariştilor către sfârşitul 
săptămânii. Luă cu el manuscrisul Margaretelor spunându-i 
poetului, acum prietenul lui, să treacă pe la Galeriile de 
Lemn când va dori, ca să semneze contractul care era gata. 
Credincios purtării regeşti cu care încerca să se impună 
oamenilor superficiali, şi ca să facă mai curând pe Mecena 
decât pe editorul, lăsă cei trei mii de franci fără să 
primească chitanţa ce voia să i-o dea Lucien şi plecă 
sărutând mâna Coraliei. 

— Ei, dragule, câte cearşafuri de-astea ai fi văzut tu, dacă 
rămâneai în odăiţa din strada Cluny, ciugulind prin 
hârţoagele Bibliotecii Sfânta Genoveva? îl întrebă Coralie 
pe Lucien, care îi povestise toată viaţa lui de până atunci; 
zău aşa! prietenii tăi din strada des Quatre-Vents mi se pare 
că sunt nişte gugumani. 

Fraţii lui din cenaclu erau nişte gugumani! şi Lucien 
ascultă aceste vorbe râzând. Îşi citise articolul tipărit, 
gustase bucuria de nespus a autorilor ce se văd publicaţi, 
întâia plăcere a amorului propriu care nu mângâie spiritul 
decât o singură dată în viaţă. Citindu-şi şi recitindu-şi 
articolul, îi simţea mai bine importanţa. Tipărirea este 


pentru manuscrise ceea ce e teatrul pentru femei, pune în 
lumină şi frumuseţile şi defectele; ucide după cum dă şi 
viaţă; o greşeală îţi sare în ochi tot atât de uşor ca şi ideile 
frumoase. Lucien, îmbătat, nu se mai gândea la Nathan, 
Nathan fusese trambulina; înota în fericire, se vedea bogat. 
Pentru copilul, care altădată cobora modest scările parcului 
Beaulieu din Angouleme întorcându-se în Houmeau, până la 
chichineaţa lui Postel, unde toată familia trăia cu o mie 
două, sute de franci pe an, suma adusă de Dauriat i se 
părea o comoară. O amintire, încă vie, dar pe care plăcerile 
continue ale vieţii de Paris aveau s-o stingă, îl mână cu 
gândul în piaţa du Mirier. Îţi aduse aminte de frumoasa, de 
nobila-i soră Cve, de David, de biată maică-sa. Numaidecât 
o trimise pe Berenice să schimbe o hârtie, şi, între timp, 
scrise o scrisorică familiei; apoi o zori pe Berenice la poştă, 
temându-se că nu va mai putea, dacă întârzie, să-i trimită 
mamei cei cinci sute de franci ce-i datora. În ochii lui, ai 
Coraliei, înapoierea banilor primiţi de acasă apărea ca o 
faptă bună. Actriţa îl îmbrăţişă pe Lucien, îl socoti un model 
de fiu şi de frate, îl copleşi cu mângăieri, căci asemenea 
fapte le încântă pe aceste fete de treabă, care se 
înduioşează uşor. 

— Avem acuma, pentru masa de seară, invitaţii pe toată 
săptămâna, o să ne ţinem numai de petreceri, ai lucrat 
destul, slavă Domnului! 

Coralie, ca femeie ce voia să se bucure de frumuseţea unui 
bărbat pe care toate femeile aveau să i-l râvnească, îl duse 
iar la Staub, socotind că nu-i încă destul de bine îmbrăcat. 
De acolo, cei doi îndrăgostiţi făcură o plimbare prin Bois de 
Boulogne şi se întoarseră să ia masa la doamna du Val- 
Noble, unde Lucien îi găsi pe Rastignac, Bixiou, des 
Lupeaulx, Finot, Blondet, Vignon, pe baronul de Nucingen, 
Beaudenord, Philippe Bridau, pe Conti, marele muzicant, 
toată lumea de artişti, de speculanţi, de oameni ce vor să 
trăiască din mari emoţii în locul muncii înălţătoare şi care îl 
primiră cu toţii pe Lucien cum nu se poate mai bine. Lucien, 


sigur de sine, îşi risipi tot spiritul de parcă nu şi-l vindea pe 
bani, şi fu proclamat om tare, elogiu la modă pe atunci între 
aceşti semi-prieteni. 

— A! o să vedem noi ce „are în burtă”, zise Theodore 
Gaillard unuia din poeţii protejaţi de curte, care plănuia să 
scoată un mic ziar regalist, numit mai târziu Deşteptarea. 

După-masă, cei doi ziarişti îşi însoţiră iubitele la Operă, 
unde Merlin avea o lojă şi unde se duse toată lumea. În felul 
acesta, Lucien reapăru triumfător acolo unde, cu câteva 
luni în urmă, se prăbuşise atât de jalnic. Se arătă în foaier 
la braţul lui Blondet şi al lui Merlin, privindu-i în faţă pe 
dandy-i care altădată îl trataseră cu dispreţ. Pe Châtelet îl 
ţinea sub călcâi. De Marsay, Vandenesse, Manerville, arbitrii 
eleganţei din acea vreme, schimbară atunci câteva priviri 
obraznice cu el. Desigur că fusese vorba despre frumosul şi 
elegantul Lucien în loja doamnei d'Espard, unde Rastignac 
făcu o vizită lungă, deoarece marchiza şi doamna de 
Bargeton o priviră lung prin lornion pe Coralie. Oare Lucien 
stârnea vreo părere de rău în inima doamnei de Bargeton? 
Gândul acesta îl munci pe poet; văzând-o pe Corina 
Angouleme-ului, o poftă de răzbunare îi frământă inima, ca 
în ziua când această femeie şi cu vara ei îi arătaseră 
disprețul lor pe Champs-Elysees. 

— Ţi-ai adus din provincie vreun talisman, când ai venit 
aici? îl întrebă Blondet pe Lucien intrând, peste câteva zile, 
pe la unsprezece, în casă la Lucien, care nu se sculase încă. 
Frumuseţea lui, îi spuse el Coraliei arătându-i-l pe Lucien, 
face ravagii de sus şi până jos, peste tot. Am venit să te 
rechiziţionez, dragul meu, zise el strângând mâna poetului; 
ieri, la les Italiens, contesa de Montcornet a dorit să te 
cunoască acasă la dânsa. Cred că n-o să refuzi o femeie 
fermecătoare, tânără, şi la care vei găsi elita lumii bine? 

— Dacă Lucien e drăguţ, spuse Coralie, n-o să se ducă la 
contesa dumitale. Ce-i trebuie lui să se fâţâie prin lumea 
bună? S-ar plictisi. 


— Vrei să-l ţii numai pentru dumneata? întrebă Blondet. 
Eşti geloasă pe femeile cumsecade? 

— Da, exclamă Coralie, sunt mai rele decât noi. 

— De unde ştii, pisicuţo? întrebă Blondet. 

— De la bărbaţii lor, răspunse ea. Uiţi că am trăit şase luni 
cu de Marsay. 

— Crezi, draga mea, spuse Blondet, că ţiu eu neapărat să-l 
introduc în casa doamnei de Montcornet pe un bărbat 
frumos ca al tău? Dacă nu vrei, să zicem că n-am spus 
nimic. Dar cred că nu prea e vorba de vreo femeie, ci mai 
curând de a se obţine pace şi îndurare de la Lucien în ceea 
ce-l priveşte pe un nenorocit, luat mereu în tărbacă de 
ziarul lui. Baronul Châtelet face prostia să ia articolele în 
serios. Marchiza d'Espard, doamna de Bargeton şi salonul 
contesei de Montcornet se interesează de Cocostârc, iar eu 
am făgăduit s-o împac pe Laura cu Petrarca, pe doamna de 
Bargeton cu Lucien. 

— Aha! exclamă Lucien, simțind deodată în vine năvălindu- 
iun sânge mai proaspăt, precum şi îmbătătoarea plăcere a 
răzbunării împlinite, le-am pus piciorul pe grumaz! Mă faci 
să-mi iubesc nebuneşte pana, prietenii, năprasnica putere a 
presei. N-am făcut încă nici un articol despre Scoică şi 
Cocostârc. O să viu, dragul meu, zise el luându-l pe Blondet 
de mijloc; da, o să viu, însă numai atunci când perechea va 
simţi greutatea acestui lucru atât de uşor! 

Apucă pana cu care scrisese articolul despre Nathan şi o 
ridică în aer. 

— Mâine, le dau cu două coloane în cap. Pe urmă, osă 
vedem. Să nu-ţi faci inimă rea, Coralie; nu e vorba de 
dragoste, ci de răzbunare, şi o vreau deplină. 

— Aşa om mai zic şi eu! exclamă Blondet. Dacă ai şti, 
Lucien, ce rar găseşti o izbucnire ca asta în lumea blazată a 
Parisului, te-ai putea preţui. Ai să fii un tartor şi jumătate, 
zise el slujindu-se de o expresie cam tare, eşti pe calea care 
duce la putere. 

— Va ajunge, zise Coralie. 


— Păi, a şi ajuns destul de departe în şase săptămâni. 

— Şi, dacă pentru a ajunge sus de tot, i-ar sta în cale un 
cadavru, poate să-şi facă o treaptă din trupul Coraliei. 

— Vă iubiţi ca pe timpul vârstei de aur, spuse Blondet. 
Felicitările mele pentru articol, reluă el uitându-se la 
Lucien; e plin de lucruri noi. lată-te consacrat maestru! 

Lousteau veni cu Hector Merlin şi cu Vernou să-l vadă pe 
Lucien, care se simţi nespus de măgulit de atenţiile lor. 
Felicien îi aducea lui Lucien o sută de franci, preţul 
articolului. Ziarul găsise cu cale să retribuiască un lucru 
atât de bine făcut, ca să-l câştige pe autor. Văzând soborul 
de ziarişti, Coralie trimisese să se comande un prânz la 
Cadran-Bleu, restaurantul cel mai apropiat; şi îi pofti pe toţi 
să treacă în sufrageria cea frumoasă când Berenice o 
înştiinţă că totul era gata. Pe la mijlocul mesei, când 
şampania li se urcase la cap tuturora, se dezvălui şi pricina 
vizitei ce i-o făceau Tui Lucien colegii. 

— Cred că nu vrei, îl întrebă Lousteau, să ţi-l faci duşman 
pe Nathan? E şi el ziarist, are amici, ar putea să-ţi facă un 
pocinog când vei publica vreo carte. O să ai şi tu de plasat 
Arcaşul lui Carol al IX-lea. L-am văzut pe Nathan azi- 
dimineaţă, e deznădăjduit; însă tu o să-i tragi un articol în 
care să-l împroşti cu elogii. 

— Cum! după articolul meu contra cărţii lui, vreţi să...? 
întrebă Lucien. 

Emile Blondet, Hector Merlin, Etienne Lousteau, Fâlicien 
Vernou, toţi îl întrerupseră pe Lucien cu un hohot de râs. 

— Nu l-ai poftit aici la masă poimâine seara? îl întrebă 
Blondet. 

— Articolul, îi spuse Lousteau, nu-i semnat. Felicien, care e 
mai puţin nou decât tine, a pus la sfârşit un C, şi aşa poţi de 
acum înainte să-ţi semnezi articolele la ziarul lui, ziar de 
stânga sadea. Noi toţi suntem din opoziţie. Felicien s-a 
purtat delicat neangajânduc-ţi viitoarele tale păreri. În ziarul 
lui Hector, care e de centru-dreapta, poţi să semnezi cu un 


L.. În gazetărie, eşti anonim pentru atacuri şi semnezi foarte 
bine elogiul. 

— Nu-mi pasă de semnătură, spuse Lucien; dar nu văd ce- 
aş putea spune în favoarea cărţii. 

— Nu cumva credeai în ceea ce ai scris? îl întrebă Hector 
pe Lucien. 

— Ba da. 

— A! Dragule, te credeam mai tare! Nu, pe cuvântul meu 
de onoare, uitându-mă la fruntea ta, eram siguri că deţii 
omnipotenţa maniilor creiere, alcătuite toate în aşa fel, 
încât să poată privi orice lucru sub ambele aspecte. În 
literatură, scumpul meu, fiecare idee are două feţe: nimeni 
nu poate afirma care din ele e adevărata faţă. Totul e 
bilateral în domeniul gândirii. Ideile sunt binare. Janus e 
mitul criticii şi simbolul geniului. Numai Dumnezeu e 
triunghiular! Ceea ce îi face fără pereche pe Molicre ţi pe 
Corneille, nu e oare, tocmai facultatea de a-l pune pe 
Alceste să spună da şi pe Philinte nu, sau pe Octavian 
alături de Cinna241? Rousseau, în Noua Helodsă, a scris o 
scrisoare pentru şi o scrisoare contra duelului; ai cuteza tu 
să precizezi care e adevărata lui părere? Care din noi ar 
putea să aleagă între Clarisse şi Lovelace, între Hector şi 
Achille242? Care e eroul lui Homer? care a fost intenţia lui 
Richardson? Critica e datoare să privească operele sub 
toate aspectele. La urma urmelor, noi nu suntem decât nişte 
mari raportori. 

— Vasăzică, dumneata ţii la ceea ce scrii? îl întrebă Vernou 
în batjocură. Păi, noi nu suntem decât nişte negustori de 
fraze şi trăim de pe urma acestei negustorii. Când o să vrei 
să faci o operă mare şi frumoasă, o carte, în sfârşit, n-ai 
decât să-ţi pui în ea gândurile, sufletul, s-o iubeşti şi s-o 
aperi; însă nişte articole, citite azi şi uitate mâine, n-au altă 
valoare pentru mine decât atâta cât mi se plătesc. Dacă dai 
importanţă unor asemenea fleacuri, o să fii nevoit să-ţi faci 
semnul crucii şi să ceri ajutorul sfântului duh ca să scrii un 
simplu prospect! 


Toţi se arătară miraţi că Lucien mai avea încă scrupule şi 
se grăbiră să-i sfâşie toga pretextă ca să-l îmbrace cu toga 
virilă a ziariştilor243. 

— Ştii ce-a spus Nathan ca să se mângâie singur după ce 
ţi-a citit articolul? întrebă Lousteau. 

— Cum să ştiu? 

— Nathan a strigat: „Micile articole trec, marile opere 
rămân”. Omul ăsta o să vină peste două zile să ia masa aici; 
o să-ţi cadă la picioare să-ţi sărute pintenii şi să-ţi spună că 
eşti un om mare. 

— Ar fi nostim, zise Lucien. 

— Nostim! reluă Blondet, e necesar. 

— Mă învoiesc, prieteni, spuse Lucien cam ameţit de 
băutură; dar cum să fac? 

— Uite, zise Lousteau, scrie pentru ziarul lui Merlin trei 
coloane frumoase în care te vei combate singur. După ce tu 
ai gustat din furia lui Nathan, eu i-am spus adineauri că o să 
ne datoreze în curând mulţumiri pentru polemica vie din 
jurul cărţii lui, cu ajutorul căreia o să şi-o vândă într-o 
săptămână. În clipa asta, tu eşti pentru el un spion, un 
nemernic, o lichea; poimâine, vei fi un om mare, un 
caracter, un erou de-al lui Plutarh! Nathan te va îmbrăţişa 
ca pe prietenul lui cel mai bun. Dauriat a fost la tine acasă, 
ai căpătat trei hârtii de câte o mie de franci; festa i-ai jucat- 
0. Acum, ai nevoie de stima şi de prietenia lui Nathan. 
Numai editorul trebuie să rămână păcălit, căci numai pe 
duşmani trebuie să-i urmărim şi să-i jertfim. Dacă ar fi fost 
vorba de un om care şi-ar fi cucerit un nume, fără ajutorul 
nostru, de un talent incomod şi pe care s-ar fi cuvenit să-l 
facem praf, nu ne-am mai osteni să-i dăm replica asta; dar 
Nathan e de-ai noştri: Blondet pusese să fie atacat în 
Mercure244, ca să aibă plăcerea de a răspunde în Debats. 
De aceea s-a şi vândut pe capete ediţia întâi. 

— Pe cuvântul meu, prieteni, nu sunt în stare să scriu nici 
măcar două rânduri de laudă despre cartea asta... 


— O să mai iei o sută de franci, zise Merlin, ceea ce 
înseamnă două sute de franci câştigaţi numai de pe urma 
lui Nathan, fără să mai socotim încă un articol pe care-l poţi 
da la revista lui Finot, şi care îţi va fi plătit cu o sută de 
franci de Dauriat şi cu o sută de franci de revistă: în total, 
patru sute de franci. 

— Dar ce să spun? întrebă Lucien. 

— Uite cum s-o scoţi la capăt, copilule, răspunse Blondet 
reculegându-se. „Invidia, ce se agaţă de toate operele 
frumoase, ca viermele de roadele de soi, a încercat să 
muşte şi din cartea asta. Ca să-i găsească cusururi, critica a 
fost nevoită să inventeze teorii în legătură cu această carte, 
să deosebească două literaturi: cea care se serveşte de idei, 
şi cea care se serveşte de imagini.” Aici, începi să spui că 
treapta supremă a artei literare este să prindă ideea în 
imagine. Încercând să dovedeşti că imaginea este toată 
poezia, te plângi de cât de puţină poezie cuprinde limba 
noastră, vorbeşti, de reproşurile ce ni le fac străinii despre 
pozitivismul stilului nostru şi îl lauzi pe Canalis şi pe Nathan 
pentru serviciul pe care îl fac Franţei deprozaizându-i 
limbajul. Dărâmă-ţi argumentaţia de alaltăieri, arătând că 
noi, cei de azi, suntem în progres faţă de secolul al XVIII- 
lea. Inventează Progresul (straşnică mistificare pentru 
burghezi!). Literatura cea nouă lucrează în tablouri în care 
se concentrează toate genurile, comedia şi drama, 
descrierile, caracterele, dialogul, încrustate într-o intrigă 
interesantă. Romanul, care cere sentiment, stil şi imagine, e 
creaţia modernă cea mai măreaţă. Romanul ia locul 
Teatrului, care, în viaţa modernă, nu mai e posibil cu vechile 
lui legi. Romanul cuprinde şi fapta şi ideea în născocirile 
sale, care au nevoie de spiritul lui La Bruyere ţi de morala-i 
necruțătoare, de caractere tratate aşa cum înţelegea 
Molicre, de marile mecanisme ale lui Shakespeare ţi de 
zugrăvirea nuanţelor celor mai delicate ale pasiunii, 
singura comoară rămasă moştenire de la înaintaşi. Prin 
aceasta, romanul e cu mult superior discuţiei reci şi 


matematice, analizei serbede folosite de secolul al XVIII-lea. 
„Romanul, o să spui tu sentenţios, este o epopee 
distractivă.” Citează Corinne, sprijină-te pe doamna de 
Stael. „Secolul al XVIII-lea a pus totul în discuţie, concluzia 
o trage însă secolul al XIX-lea; şi o face cu ajutorul 
realităţilor, dar a unor realităţi care trăiesc şi umblă; în 
sfârşit, tot secolul al XIX-lea pune în joc pasiunea, element 
necunoscut de Voltaire. Aici îi tragi o tiradă împotriva lui 
Voltaire. lar Rousseau, în ceea ce-l priveşte, n-a făcut 
altceva decât să îmbrace într-o formă nouă unele 
raționamente şi sisteme vechi. Julie şi Claire sunt nişte 
entelehii245, n-au nici carne nici oase.” Poţi să baţi câmpii 
pe tema asta şi să spui că datorăm păcii şi Bourbonilor o 
literatură tânără şi originală, căci scrii doară într-un ziar de 
centru-dreapta! Bate-ţi joc de cei ce clădesc sisteme. În 
fine, ai putea exclama: „lată atâtea şi atâtea erori, atâtea şi 
atâtea minciuni la confratele nostru! şi pentru ce? ca să 
deprecieze o operă frumoasă, ca să înşele publicul şi să 
ajungă la concluzia aceasta: O carte care se vinde nu se 
vinde. Proh pudor! 246” Trage-i cu Proh pudor! înjurătura 
asta cuviincioasă îl înviorează pe cititor. În fine, poţi să 
anunţi decadenţa criticii! Concluzia: „Nu există decât o 
literatură, aceea a cărţilor distractive. Nathan a apucat un 
drum nou, şi-a înţeles epoca şi răspunde nevoilor ei. Nevoia 
epocii este drama. Drama este aspiraţia unui secol în care 
politica este o mimodramă continuă. N-am asistat noi oare, 
o să zici tu, în ultimii douăzeci de ani, la cele patru 
drame247: a Revoluţiei, a Directoriului, a Imperiului şi a 
Restauraţiei?” De aci acolo, aluneci pe povârnişul elogiilor 
şi toată ediţia o să se vândă ca pâinea caldă. Şi iată cum: 
sâmbăta care vine, faci o pagină în revista noastră şi o 
semnezi DE RUBEMPRE, cu numele întreg. În acest articol, 
vei spune: „Caracteristica operelor frumoase este de a 
provoca discuţii ample. Săptămâna aceasta, cutare ziar a 
spus cutare lucru despre cartea lui Nathan, cutare altul i-a 
răspuns înfierbântat.” La rândul tău, critici cele două critice 


C. Şi L., îmi spui în treacăt o politeţe mie în legătură cu 
primul articol pe care l-am publicat în Debats, şi sfârşeşti 
afirmând că opera lui Nathan e cea mai frumoasă carte a 
epocii. Asta nu înseamnă nimic, căci aşa ceva se spune 
despre orice carte. Vei fi câştigat în felul acesta patru sute 
de franci într-o săptămână, pe lângă plăcerea de a fi scris 
undeva şi adevărul. Oamenii cu mintea întreagă îi vor da 
dreptate fie lui C. Fie lui L.., fie lui Rubempre, poate chiar la 
toţi trei. Mitologia, care e desigur una dintre cele mai mari 
născociri ale omului, a pus Adevărul în fundul unui puț; nu-i 
oare nevoie de găleți ca să-l scoţi de acolo? Tu îi vei fi dat 
publicului trei în loc de una. Asta e, copilule. Porneşte-o la 
drum! 

Lucien fu uluit. Blondet îl sărută pe amândoi obrajii, 
spunându-i: 

— Mă duc la tarabă. 

Fiecare se îndreptă înspre taraba lui. Pentru oamenii ăştia 
tari, ziarul nu era decât o tarabă. Toţi urmau să se revadă 
seara la Galeriile de Lemn, Lucien având de semnat acolo 
contractul cu Dauriat. Florine cu Lousteau, Lucien cu 
Coralie, Blondet şi Finot trebuiau să mănânce la Palais- 
Royal, unde du Bruel oferea o masă directorului de la 
Panorama-Dramatique. 

— Au dreptate! exclamă Lucien după ce rămase singur cu 
Coralie, oamenii trebuie să fie numai nişte unelte în mâinile 
celor tari. Patru sute de franci pe trei articole! Doguereau 
abia mi-i dădea pe o carte care mi-a luat doi ani de lucru. 

— Fă critică, zise Coralie, distrează-te! Eu nu fac astă- 
seară pe andaluza, mâine nu mă îmbrac în ţigancă, iar în 
altă zi în bărbat? Fă ca minE. Schimbă-te cum vor ei, dacă 
dau parale, şi o să trăim fericiţi. 

Lucien, îndrăgostit de paradox, o porni călare pe el prin 
ţinuturile gândirii şi descoperi frumuseți originale în teza 
lui Blondet. După o plimbare prin Bois de Boulogne, luă 
masa ca oamenii fericiţi, semnă la Dauriat un contract prin 
care îi ceda în deplină proprietate manuscrisul 


Margaretelor, fără să vadă în asta vreo piedică; apoi dădu o 
raită pe la ziar, unde umplu două coloane, şi se înapoie în 
strada Vend6me. A doua zi de dimineaţă, se întâmplă că 
ideile din ajun rodiseră în mintea lui, aşa cum se întâmplă 
cu toate spiritele pline de sevă ale căror facultăţi n-au fost 
încă prea mult puse la contribuţie. Lucien simţi o plăcere să 
cugete la noul articol şi se apucă de el cu tot avântul. Sub 
pana lui, ţâşniră frumuseţile pe care le descoperă spiritul 
de contrazicere. Avu haz şi piper, ba chiar se ridică la unele 
consideraţii noi asupra sentimentului, ideii şi imaginii în 
literatură. Cu dibăcie şi iscusinţă, regăsi, ca să-l laude pe 
Nathan, impresiile dintâi când citise cartea la cabinetul 
literar al lui Blosse. Din critic sângeros şi aspru, ajunse poet 
în câteva fraze finale ce se legănară majestuos ca o 
cădelniţă cu tămâie înspre altar. 

— O sută de franci, Coralie! zise el arătându-i cele opt foi 
de hârtie scrise în vremea cât ea se îmbrăca. 

În verva în care se afla, făcu şi articolul cel crunt, făgăduit 
lui Blondet, împotriva lui Châtelet şi a doamnei de 
Bargeton. Gustă astfel în dimineaţa aceea una dintre 
plăcerile tainice cele mai vii ale ziariştilor, plăcerea de a 
ascuţi epigrama, de a şlefui lama rece ce-şi află teaca în 
inima victimei şi de a-i împodobi mânerul pentru cititori. 
Publicul admiră lucrătura spirituală a mânerului, nu-i 
ghiceşte răutatea ascunsă, nu ştie că oţelul glumei alterate 
de răzbunare se împlântă într-un amor propriu răscolit în 
mod savant, rănit de mii de împunsături. Această plăcere 
înfiorătoare, întunecată şi singuratică, degustată fără 
martori, e ca un duel eu un absent, ucis de la depărtare cu 
vârful unei pene, ca şi când ziaristul ar avea puterea vrăjită 
a dorințelor celor înzestrați cu talismane în poveştile arabe. 
Polemica este plină de spiritul urii, a urii care se 
împărtăşeşte din toate patimile omului, după cum iubirea 
concentrează toate bunele sale însuşiri. De aceea, nu există 
om care să nu fie spiritual când se răzbună, pentru bunul 
motiv că nu există vreunul căruia iubirea să nu-i ofere 


plăceri. În ciuda facilităţi şi a vulgarităţii acestui spirit în 
Franţa, el e totdeauna bine primit. Articolul lui Lucien 
trebuia să pună şi puse vârf reputației de răutate a ziarului; 
pătrunse până în fundul celor două inimi, îi răni de moarte 
pe doamna de Bargeton, ex-Laura lui, şi pe baronul 
Châtelet, rivalul său. 

— Ei, hai să facem o plimbare în Bois, caii sunt puşi şi nu 
mai au astâmpăr, îi spuse Coralie; nu-i nevoie nici să te 
speteşti atâta. 

— Să-i ducem lui Hector articolul despre Nathan. Hotărât 
lucru: ziarul e ca lancea lui Achile, care vindecă rănile pe 
care tot ea le făcuse, răspunse Lucien în timp ce-şi mai 
corecta câteva expresii. 

Cei doi amanți plecară cu trăsura şi se arătară în toată 
splendoarea lor Parisului care, altădată, îl renegase pe 
Lucien şi care acuma începea să se ocupe de el. A face 
Parisul să se ocupe de tine, când ţi-ai dat seama de 
imensitatea acestui oraş şi de greutatea de a ajunge ceva 
aici, pricinuieşte plăceri ameţitoare, care pe Lucien îl 
îmbătară. 

— Dragule, îi zise actriţa, să trecem pe la croitor să-i dăm 
zor să-ţi facă hainele, sau să le încerci în caz că sunt gata. 
Dacă te duci la cucoanele tale, vreau să-i pui în umbră pe 
bestia de de Marsay, pe Rastignac, pe Adjuda-Pinto, pe 
Maxime de Trailles, pe Vandenesse, pe toţi eleganţii. Nu 
uita că iubita ta e Coralie! Dar să nu-mi faci cumva vreo 
„figură”! 

Peste două zile, în ajunul supeului oferit de Lucien şi 
Coralie prietenilor lor, Teatrul Ambigu juca o piesă nouă 
despre care trebuia să scrie Lucien. După masa de seară, 
Lucien şi Coralie se duseră pe jos din strada Vendâme la 
Panorama-Dramatique, pe bulevardul Temple, pe partea 
Cafe-ului Turc, care, pe vremea aceea, era un loc de 
plimbare ţinut în mare cinste. Lucien auzi vorbindu-se de 
succesul lui şi de frumuseţea iubitei sale. Unii spuneau de 
Coralie că e cea mai frumoasă femeie din Paris, alţii îl 


socoteau pe Lucien vrednic de dânsa. Poetul se simţi în 
mediul său. Asta era viaţa pe care şi-o dorea. Cenaclul, abia 
dacă îl mai vedea. Despre oamenii aceia mari pe care îi 
admira atâta cu două luni înainte, se întreba acum dacă nu 
erau cam nerozi cu ideile şi cu puritanismul lor. Cuvântul de 
gugumani, spus în treacăt de Coralie, încolţise în mintea lui 
Lucien şi acuma rodea. O lăsă pe Coralie în cabina ei, se 
plimbă prin culise ca un paşă, urmărit de toate actrițele cu 
priviri aprinse şi cu vorbe linguşitoare. 

— Trebuie să mă duc la Ambigu să-mi fac meseria, zise el. 

La Ambigu, sala era plină. Nu se găsi nici un loc pentru 
Lucien. Lucien se duse în culise şi se plânse că n-are unde 
sta. Regizorul, care nu-l cunoştea încă, îi spuse că 
trimiseseră două loji la ziarul său, şi-i ceru să-l lase în pace. 

— O să scriu despre piesă după cum o voi auzi, zise Lucien 
înciudat. 

— Ai înnebunit? îi spuse vedeta, regizorului; ăsta e iubitul 
Coraliei. 

Numaidecât, regizorul se întoarse către Lucien şi-i zise: 

— Domnul meu, mă duc să vorbesc cu directorul. 

În felul acesta, cele mai mici amănunte îi dovedeau lui 
Lucien nemărginirea puterii unui ziar şi-i măguleau 
vanitatea. Directorul veni îndată şi obţinu de la ducele de 
Rhetore şi de la Tullia, care erau într-o lojă de avanscenă, 
să-l ia pe Lucien la ei. Ducele se învoi recunoscându-l pe 
Lucien. 

— Ai adus la desperare două persoane, îi zise tânărul 
vorbindu-i de baronul Châtelet şi de doamna de Bargeton. 

— Cum or să se simtă mâine? întrebă Lucien. Până acum, 
prietenii mei doar s-au jucat cu ei, eu însă îi bombardez cu 
ghiulele înroşite, la noapte. Mâine, veţi vedea pentru ce ne 
batem joc de Potelet. Articolul e intitulat: Potelet din 1811 
către Potelet din 1821. Châtelet va rămâne tipul acelora 
care şi-au renegat binefăcătorul raliindu-se Bourbonilor. 
Abia după ce le voi arăta tot ce pot, voi veni la doamna de 
Montcornet. 


Lucien avu cu tânărul duce o conversaţie plină de cel mai 
scânteietor spirit; voia cu tot dinadinsul să-i dovedească 
nobilului cât se înşelaseră doamnele d'Espard şi de 
Bargeton dispreţuindu-l; dar, se dădu de gol încercând să-şi 
stabilească dreptul de a purta numele de Rubempre, când, 
din şiretenie, ducele de Rhetore i se adresă numindu-l 
Chardon. 

— Ar trebui, îi spuse ducele, să te faci regalist. Ai arătat că 
eşti om de spirit, arată acum că eşti om cu minte. Singurul 
mijloc de a obţine o ordonanţă a regelui care să-ţi restituie 
titlul şi numele strămoşilor dumitale materni este să o ceri 
ca răsplată a serviciilor ce le va aduce Palatului. Liberalii n- 
au să te facă niciodată conte! Vezi dumneata, Restauraţia îi 
va veni până la urmă de hac presei, singura putere de 
temut. S-a aşteptat şi aşa prea multă vreme, ar trebui să fie 
acum cu botniţa pusă. Profită de ultimele ei clipe de 
libertate, pentru a te face temut. În câţiva ani, un nume şi 
un titlu vor reprezenta în Franţa bunuri mai sigure decât 
talentul. Astfel vei putea avea de toate: spirit, nobleţe şi 
frumuseţe, şi să ajungi oriunde. Aşa că fii acum liberal, 
numai ca să-ţi vinzi cât mai scump regalismul. 

Ducele îl rugă pe Lucien să accepte invitaţia la masă, ce 
avea să i-o trimită ministrul cu care supase la Florine. Într-o 
clipă Lucien fu cucerit de reflecţiile gentilomului şi 
fermecat, văzând deschizându-se în faţa lui uşile saloanelor 
din care se credea pe veci izgonit cu câteva luni înainte. 
Puterea gândirii îl uimi. Presa şi inteligenţa erau, prin 
urmare, cheia societăţii prezente. Lucien înţelese că poate 
Lousteau se căia de a-i fi deschis uşile Templului, căci acum 
şi el simţea nevoia de a ridica stavile greu de trecut 
ambițiilor acelora care năvăleau din provincie la Paris. Dacă 
un poet ar veni la el aşa cum se azvârlise el însuşi în braţele 
lui Etienne, nici nu îndrăznea să se gândească în ce chip l- 
ar primi! Tânărul duce observă la Lucien urmele unei 
meditații adânci şi nu se înşelă căutându-i pricina: îi 
dezvăluise acestui ambițios, fără voinţă precisă, dar nu şi 


fără dorinţe, tot orizontul politic, după cum ziariştii îi 
arătaseră, în vârful Templului, precum diavolul lui lisus, 
lumea literară şi bogăţiile ei. Lucien nu ştia nimic de mica 
conspirație urzită împotriva lui de către aceia pe care ziarul 
îi jignea acum, şi în care şi domnul de Rhetore era 
amestecat. Tânărul duce speriase societatea doamnei 
d'Espard vorbindu-i de spiritul lui Lucien. Însărcinat de 
doamna de Bargeton să iscodească gândurile ziaristului, 
sperase să-l întâlnească la Teatrul Ambigu. Nici lumea, nici 
ziariştii nu sunt profunzi; să nu credeţi în trădări puse mai 
dinainte la cale. Nimeni dintre ei nu lucrează cu plan, 
machiavelismul lor procedează, ca să zicem aşa, de la zi la 
zi şi constă în a fi mereu de faţă, gata la orice, gata să 
profite de rău ca şi de bine, să pândească momentele în 
care pasiunea le dă pe mână un om. În timpul mesei de la 
Florine, tânărul duce ghicise firea lui Lucien. Măgulindu-i 
vanitatea, făcea cu el proba însuşirilor sale de viitor 
diplomat. 

Lucien, după ce se isprăvi piesa, alergă în strada Saint- 
Fiacre să-şi scrie articolul asupra piesei. Critica lui fu, cu 
socotinţă, aspră şi muşcătoare; voia să-şi încerce puterea. 
Melodrama era mai bună decât cea de la Panorama- 
Dramatique; dar el voia să vadă dacă putea, după cum i se 
spusese, să răstoarne o piesă bună şi să facă un succes 
dintr-una proastă. A doua zi, prânzind cu Coralie, desfăcu 
ziarul, după ce-i spusese că lovise în Ambigu. Lucien nu fu 
puţin surprins citind, după articolul său despre doamna de 
Bargeton şi despre Châtelet, o dare de seamă despre 
Ambigu atât de îndulcită în timpul nopţii, încât, deşi păstra 
spirituala-i analiză, ajungea la o concluzie favorabilă. Piesa 
urma să umple de bani casa teatrului. Furia lui nu s-ar 
putea descrie; se hotări să-i ceară socoteală lui Lousteau. 
Se şi credea necesar, şi-şi făgăduia să nu se lase încălecat şi 
exploatat ca un prost. Ca să-şi stabilească definitiv puterea, 
scrise articolul în care rezuma şi cântărea toate părerile 
emise în legătură cu cartea lui Nathan pentru revista lui 


Dauriat şi a lui Finot. Apoi, fiindcă se pornise, îi mai trase şi 
unul dintre articolele de Varietăţi ce le datora ziarului celui 
mic. Tinerii ziarişti, în fierberea lor dintâi, fac articole cu 
dragoste şi dăruiesc astfel tot ce au mai bun în ei. 
Directorul de la Panorama-Dramatique organizase 
premiera unui vodevil, pentru ca Florine şi Coralie să fie 
libere în seara aceea. Înainte de masă, domnii aveau să 
joace cărţi. Lousteau veni să ia în persoană articolul lui 
Lucien, făcut dinainte pentru această piesă, văzută la 
repetiţia generală, ca să nu aibă nici o grijă cu privire la 
alcătuirea numărului de a doua zi. După ce Lucien îi citi 
unul dintre fermecătoarele articole despre ciudăţeniile 
pariziene, ce făcură faima ziarului, Etienne îl sărută pe 
amândoi obrajii zicându-i că e providenţa ziarelor. 

— De ce te-ai apucat să modifici spiritul articolelor mele? 
întrebă Lucien, care nu scrisese acest articol sclipitor decât 
ca să dea mai multă greutate plângerilor sale. 

— Eu? exclamă Lousteau. 

— Păi atunci, cine mi-a schimbat articolul? 

— Dragul meu, răspunse Etienne râzând, tu nu eşti încă la 
curent cu afacerile noastre. Ambigu ne-a luat douăzeci de 
abonamente din care noi trimitem numai nouă: directorului, 
şefului de orchestră, regizorului, amantelor lor, precum şi 
celor trei coproprietari ai teatrelor. Fiecare din teatrele de 
pe bulevard plăteşte în felul ăsta opt sute de franci ziarului. 
Şi tot atâta „iese” şi din lojile date lui Finot, fără să mai 
punem la socoteală abonamentele actorilor şi autorilor. 
Secătura scoate deci opt mii de franci de pe bulevarde. Şi, 
după teatrele mici, dă-ţi seama de cele mari! Pricepi? 
Suntem deci datori să fim foarte îngăduitori. 

— Pricep că nu sunt liber să scriu ceea ce gândesc... 

— Hi! şi ce-ţi pasă ţie, dacă treburile îţi merg bine? 
exclamă Lousteau. Şi, afară de asta, ce vină îi aduci 
teatrului? Trebuie să ai un motiv ca să scrii contra piesei de 
ieri. Să criticăm doar de dragul de a critica înseamnă să 


compromitem ziarul. Când va lovi pe drept, n-ar mai face 
nici o impresie. Ţi-a făcut ceva directorul? 

— Nu-mi oprise loc. 

— Prea bine, făcu Lousteau. O să-i arăt directorului 
articolul tău, o să-i spun că te-am îndulcit eu, şi o să fie mai 
bine decât dacă îl publicai. Cere-i mâine nişte bilete, o să-ţi 
iscălească patruzeci în alb în fiecare lună, şi te duc eu la 
unul cu care o să cazi la învoială ca să i le plasezi; o să ţi le 
cumpere la jumătate din preţul lor. Se face cu biletele de 
spectacol acelaşi negoţ ca şi cu cărţile. O să-ţi prezint pe un 
alt Barbet, pe un şef de galerie. Nu stă departe de aici, 
avem tocmai vreme, hai. 

— Dar, dragă, ce meserie urâtă mai învârteşte şi Finot 
percepând astfel un soi de contribuţii indirecte asupra 
produselor gândirii. Mai curând sau mai târziu... 

— Hi, bravo! de unde vii? exclamă Lousteau. Cum îl 
credeai tu pe Finot? Face el pe omul de treabă; dar sub 
aerul de Turcaret248, sub incultura şi profeția lui, se 
ascunde toată şiretenia negustorului de pălării din care se 
trage. N-ai văzut în cuşca lui, la biroul ziarului, pe un soldat 
bătrân din armata Imperiului? E unchiul lui Finot. Unchiul 
ăsta nu e numai un om cumsecade, dar mai are şi norocul 
că toată lumea îl crede un neghiob. E omul compromis în 
toate tranzacţiile băneşti. La Paris, un ambițios e foarte 
bogat atunci când are pe lângă el câte o fiinţă din astea 
care consimte să fie compromisă în locul lui. În politică, 
întocmai ca şi în gazetărie, sunt o grămadă de cazuri când 
şefii nu trebuie niciodată să fie puşi în cauză. Dacă Finot ar 
ajunge un personaj politic, unchiul ar ajunge secretarul lui 
şi ar primi pe seama lui contribuţiile ce se percep la 
ministere pentru afacerile mari. Giroudeau, care la prima 
vedere pare un prostănac, are destulă viclenie ca să fie un 
tovarăş nebănuit. El stă de veghe ca să ne ferească pe noi 
de a fi copleşiţi de văicăreli, de debutanţi, de reclamaţii, şi 
nu cred că-şi are perechea la vreun alt ziar. 

— Îşi joacă bine rolul, zise Lucien, l-am văzut la treabă. 


Etienne şi Lucien se duseră în strada Faubourg-du- 
Temple, unde redactorul-şef se opri în faţa unei case 
arătoase. 

— Domnul Braulard e acasă? îl întrebă el pe portar. 

— Cum, domnul? făcu Lucien. Şeful galeriei e „domnul”? 

— Dragul meu, Braulard câştigă douăzeci de mii de franci 
pe an, dispune de semnăturile autorilor dramatici de pe 
bulevard, care au cu toţii cont curent la el, ca la bancă. 
Biletele de autori şi de favoare se vând. Braulard desface 
tocmai marfa asta. la fă puţină statistică, o ştiinţă destul de 
folositoare când nu abuzezi de ea. Socotind cincizeci de 
bilete de favoare pe seară, de fiecare spectacol, afli un total 
de două sute cincizeci de bilete pe zi; dacă, unul peste altul, 
se vând cu doi franci bucata, Braulard le plăteşte o sută 
douăzeci şi cinci de franci pe zi autorilor şi are şansa de a 
câştiga şi el tot pe atâta. Astfel, numai biletele de autori îi 
aduc aproape patru mii de franci pe lună, în total patruzeci 
şi opt de mii de franci pe an. Şi hai să zicem, douăzeci de 
mii pierdere, deoarece nu poate totdeauna să-şi „desfacă” 
toate biletele. 

— Pentru ce? 

— Păi, oamenii care îşi cumpără biletele de la casă vin în 
concurenţă cu biletele de favoare, care n-au locuri 
rezervate. Şi, în fine, teatrul îşi păstrează dreptul de 
locaţiune. Mai sunt zilele cu timp frumos şi acelea cu 
spectacole slabe. Aşa că Braulard câştigă vreo treizeci de 
mii de franci pe an numai de la articolul ăsta. Apoi vine 
echipa lui de galerie, altă industrie. Florine şi Coralie sunt 
tributarele lui; dacă nu l-ar subvenţiona, n-ar mai fi 
aplaudate la toate intrările şi ieşirile din scenă. 

Lousteau dădea aceste explicaţii în şoaptă, urcând scara. 

— Ce ţi-e şi cu Parisul ăsta! zise Lucien descoperind 
interesul pitit prin toate ungherele. 

O servitoare curăţică îi introduse pe cei doi ziarişti la 
domnul Braulard. Negustorul de bilete, care stătea într-un 
fotoliu mare la birou, se ridică văzându-l pe Lousteau, 


Braulard era îmbrăcat cu o redingotă de molton cenuşiu, cu 
nişte pantaloni prinşi pe sub talpă şi cu papuci roşii, 
întocmai ca un medic sau ca un avocat. Lucien văzu în el pe 
omul de jos îmbogăţit: trăsăturile figurii comune, ochi 
cenuşii plini de viclenie, mâini făcute să aplaude, obraji 
peste care orgiile trecuseră ca ploaia prin acoperiş, părul 
începând să încărunţească şi o voce destul de răguşită. 

— Veniţi, pesemne, pentru domnişoara Florine, iar domnul 
pentru domnişoara Coralie? întrebă el. Vă cunosc. N-aveţi 
nici o grijă, domnule, îi spuse el lui Lucien, o să cumpăr şi 
clientela de la Gymnase249, n-o las eu pe domnişoara 
Coralie şi o voi înştiinţa şi de festele ce s-ar pune la cale 
contra ei. 

— Nu zicem nu, dragă Braulard, spuse Lousteau; însă 
acum venim pentru biletele ziarului de la toate teatrele de 
pe bulevarde; eu ca redactor-şef, dumnealui ca redactor 
pentru fiecare teatru. 

— A! da, Finot şi-a vândut ziarul. Am, aflat de afacerea 
asta. Se descurcă bine Finot! Dau o masă pentru el la 
sfârşitul săptămânii. Dacă vreţi să-mi faceţi cinstea şi 
plăcerea să veniţi şi dumneavoastră, puteţi să vă aduceţi şi 
soaţele, o să fie chef, nu glumă; mai vin Adele Dupuis, 
Ducange, Frederic du Petit-Mere, domnişoara Millot, 
prietena mea; o să râdem mult! şi o să bem şi mai mult. 

— Trebuie s-o ducă rău Ducange, a pierdut procesul. 

— I-am împrumutat zece mii de franci, îi scoate el cu 
succesul lui Calas250; i-am dat şi eu o mână de ajutor! 
Ducange e om deştept, nu se lasă... 

Lui Lucien i se părea că visează auzindu-l pe acest om 
cântărind talentul scriitorilor. 

— Coralie a făcut o afacere frumoasă, îi zise Braulard cu 
aerul unui judecător competent. Dacă e fată bună, o s-o 
sprijin pe ascuns contra cabalei puse la cale pentru debutul 
ei la Gymnase. Ascultă: pentru ea, o să pun oameni bine 
îmbrăcaţi la galerie, care or să surâdă, or să vorbească în 
şoaptă, ca să provoace aplauzele. Trucul ăsta prinde 


totdeauna pentru o femeie. Îmi place Coralie, şi dumneata 
trebuie să fii mulţumit de ea, e o fată cu suflet. A! ştiţi, eu 
pot să răstorn pe cine vreau... 

— Dar să ne învoim cu biletele, zise Lousteau. 

— Da, da, o să trec să le iau de la dumnealui, în primele 
zile ale fiecărei luni. Domnul e prietenul dumitale, rămâne 
aceeaşi învoială ca şi cu dumneata. Aveţi cinci teatre, o să 
căpătaţi treizeci de bilete: asta înseamnă cam şaptezeci şi 
cinci de franci pe lună. Poate că doriţi un avans? zise 
negustorul îndreptându-se spre birou şi trăgând un sertar 
plin de monezi. 

— Nu, nu, spuse Lousteau, lasă-l pentru zilele negre... 

— Domnul meu, reluă Braulard, adresându-se lui Lucien, o 
să viu să lucrez cu Coralie zilele acestea, o să ne înţelegem 
noi. 

Lucien se uită foarte mirat la încăperea în care se afla şi în 
care vedea o bibliotecă, gravuri, mobilă bună. Trecând prin 
salon, observă şi acolo aceeaşi mobilare, nici prea 
sărăcăcioasă, nici prea luxoasă. 

Sufrageria i se păru odaia cea mai bine întreţinută; făcu şi 
o glumă pe socoteala ei. 

— Păi, Braulard e gastronom, zise Lousteau. Mesele lui, 
citate în literatura dramatică, sunt îmbelşugate ca şi casa. 

— Am vinuri bunicele, răspunse cu modestie Braulard. 
Aha! sosesc lampagiii, exclamă el auzind nişte glasuri 
răguşite şi gălăgie de paşi ciudaţi pe scară. 

leşind, Lucien văzu defilând prin faţa lui şleahta puturoasă 
de vânzători de bilete şi de aplauze, toţi cu şepci, cu 
pantaloni jerpeliţi, cu redingote roase, cu mutre tâlhăreşti, 
vineţii, verzui, jegoase, chircite, nerase, cu ochi crunţi şi 
vicleni totodată: seminţie hâdă ce trăieşte şi mişună pe 
bulevardele Parisului, care, dimineaţa, vinde lanţuri de ceas 
şi giuvaeruri de aur de cinci franci, iar seara, aplaudă de 
sus, dE. Lângă candelabre - într-un cuvânt, se mlădie după 
toate ticăloşiile Parisului. 


— Ăştia sunt romanii, zise Lousteau râzând, ăştia sunt 
gloria actriţelor şi a autorilor dramatici. Privită de aproape, 
nu arată nici a lor mai frumoasă decât a noastră. 

— E greu, îşi spuse Lucien întorcându-se acasă, să mai ai 
iluzii despre ceva la Paris. Totul se vinde, totul se cumpără, 
totul se fabrică, până şi succesul. 

Musafirii lui Lucien erau Dauriat, directorul de la 
Panorama, Matifat şi Florine, Camusot, Lousteau, Finot, 
Nathan, Hector Merlin şi doamna du Val-Noble, Felicien 
Vernou, Blondet, Vignon, Philippe Bridau, Mariette, 
Giroudeau, Cardot şi Florentine, Bixiou. Îi poftise şi pe 
amicii săi din cenaclu. Tullia, dansatoarea, care, zicea 
lumea, nu era prea crudă cu du Bruel, luă şi ea parte, dar 
fără duce, precum şi proprietarii ziarelor la care lucrau 
Nathan, Merlin, Vignon şi Vernou. Mesenii alcătuiau o 
adunare de treizeci de persoane, în sufrageria Coraliei 
neîncăpând mai mulţi. Pe la opt seara, la flacăra 
candelabrelor aprinse, mobilele, mătăsurile, florile locuinţei 
căpătară aerul acela sărbătoresc ce li dă luxului parizian 
înfăţişare de vis. 

Lucien se simţi nespus de fericit, avu simţământul 
mândriei împlinite şi al nădejdii realizate văzându-se 
stăpânul acelor locuri, nu-şi mai lămurea nici cum, nici cine 
făcuse minunea aceasta. Florine şi Coralie, îmbrăcate cu 
risipa şi strălucirea artistică a actriţelor, îi zâmbeau 
poetului de provincie ca doi îngeri meniţi să-i deschidă 
porţile Palatului Viselor. Iar Lucien aproape că visa. În 
câteva luni, viaţa lui se schimbase până într-atâta, el 
trecuse atât de repede de la extrema sărăcie la extrema 
bogăţie, încât din când în când era cuprins de îngrijorări, ca 
oamenii care, deşi visează, ştiu că dorm. Privirea lui trăda 
totuşi, la vederea acestei realităţi încântătoare, o încredere 
căreia pizmaşii i-ar da numele de îngâmfare. El însuşi se 
schimbase. Ca la oamenii fericiţi în fiecare zi, obrajii îşi 
pierduseră rumeneala, privirea i se umezise de lenevie; în 
sfârşit, după o vorbă a doamnei d'Espard, arăta a om iubit. 


Frumuseţea lui câştiga. Conştiinţa puterii i se citea pe 
chipu-i luminat de iubire şi de experienţă. Privea în sfârşit 
lumea literară şi societatea drept în faţă, crezând că se 
putea plimba printr-însele ca stăpân. Poetului acestuia, care 
nu putea cugeta decât lovit de năpastă, prezentul i se 
înfăţişa lipsit de griji. Succesul îi umfla pânzele bărcii, avea 
la îndemână uneltele trebuincioase planului său: o casă 
înzestrată cu de toate, o amantă pentru care îl pizmuia 
întreg Parisul, un echipaj, în sfârşit sume incalculabile în 
călimară. Sufletul, inima şi mintea i se metamorfozaseră 
deopotrivă: nu-i trecea prin gând să mai discute mijloacele, 
în faţa unor asemenea rezultate minunate. Întreţinerea 
unei astfel de case va părea atât de suspectă economiştilor 
ce cunosc bine viaţa de la Paris, încât nu va fi de prisos să-i 
arătăm baza, oricât de şubredă era ea, pe oare stătea 
fericirea materială a actriţei şi a poetului ei. În ascuns, 
Camusot le spusese furnizorilor Coraliei să-i facă credit 
timp de cel puţin trei luni. Caii, servitorii, toate trebuiau 
deci să meargă ca prin farmec pentru cei doi copii grăbiţi 
să se bucure şi care se şi bucurau de toate plăcerile vieţii. 
Coralie veni şi-l luă de mână pe Lucien ca să-i arate 
minunea din sufrageria împodobită cu candelabre de câte 
patruzeci de lumânări, cu masa pusă cu bogăţie şi pregătită 
de Chevet, marele maestru. Lucien o sărută pe Coralie pe 
frunte strângând-o la piept. 

— O să fac avere, iubito, îi zise el, şi-ţi voi răsplăti iubirea 
şi devotamentul. 

— Lasă astea! spuse ea, eşti mulţumit? 

— Cum să nu fiu? 

— Atunci e bine, surâsul ăsta plăteşte totul, răspunse ea 
apropiindu-şi cu o mişcare de şarpe buzele de buzele lui 
Lucien. 

Îi găsiră pe Florine, pe Lousteau, pe Matifat şi pe Camusot 
aşezând mesele de joc. Prietenii lui Lucien soseau pe rând, 
căci toţi aceia îşi şi ziceau prietenii lui Lucien. Jucară de la 
nouă până la miezul nopţii. Spre norocul lui; Lucien nu ştia 


nici un joc; Lousteau însă pierdu o mie de franci şi îi 
împrumută de la Lucien, oare îşi zise că nu-l putea refuza. 
Pe la zece, veniră Michel, Fulgence şi Joseph. Lui Lucien, 
care se retrase cu ei într-un colţ să stea de vorbă, i se 
părură destul de reci şi de serioşi, ca să nu zică stingheriţi. 
D'Arthez nu putuse veni, îşi isprăvea tocmai cartea. Leon 
Giraud era ocupat cu publicarea primului număr al revistei 
sale. Cenaclul îi trimisese pe cei trei artişti ca fiind mai 
potriviţi la o orgie. 

— Ei, copii, le spuse Lucien făcând oarecum pe superiorul, 
o să vedeţi voi că micul palavragiu poate ajunge un mare 
politician. 

— M-aş bucura cel dintâi să mă fi înşelat eu, zise Michel. 

— Trăieşti cu Coralie până ce-ţi găseşti ceva mai bun? îl 
întrebă Fulgence. 

— Da, reluă Lucien cu un aer ce voia să pară naiv. Coralie 
trăia cu un biet negustor care o adora şi l-a dat afară. Eu 
sunt mai fericit decât fratele tău Philippe, care nu ştie cum, 
s-o mai ţie în frâu pe Mariette, adăugă el uitându-se la 
Joseph Bridau. 

— În sfârşit, zise Fulgence, acum eşti un om ca toţi ceilalţi, 
o să ajungi departe. 

— Un om care pentru voi via rămâne acelaşi, în orice 
situaţie s-ar afla, răspunse Lucien. 

Michel şi Fulgence se priviră schimbând un zâmbet 
batjocoritor care fu surprins de Lucien şi îl făcu să înţeleagă 
ridicolul frazei sale. 

— Coralie e straşnic de frumoasă, exclamă Joseph Bridau. 
Ce portret minunat i s-ar putea face! 

— Şi bună, răspunse Lucien. Pe cuvântul meu, e un înger; 
dacă vrei să-i taci portretul, ia-o ca model pentru Veneţiana 
adusă senatorului de o babă. 

— 'Toate femeile care iubesc sunt nişte îngeri, zise Michel 
Chrestien. 

În acel moment, Raoul Nathan se repezi la Lucien cu o 
pornire nestăvilită de prietenie, îi luă mâinile şi i le strânse. 


— Bunul meu prieten, nu eşti numai un om mare, dar mai 
ai şi suflet, ceea ce azi e mai rar decât geniul, spuse el. Eşti 
devotat prietenilor. Ce mai atâta vorbă, sunt al dumitale pe 
viaţă şi nu voi uita niciodată ceea ce ai făcut săptămână asta 
pentru mine. 

Lucien, în culmea bucuriei, văzându-se linguşit de către un 
om cu faimă, îi privi pe cei trei prieteni din cenaclu cu un fel 
de superioritate. Intrarea asta a lui Nathan, se datora 
faptului că Merlin îi arătase corectura articolului în 
favoarea cărţii lui, şi care urma să apară în ziarul de a doua 
Zi. 

— N-am primit să scriu atacul, răspunse Lucien la urechea 
lui Nathan, decât cu condiţia de a-i răspunde eu însumi. 
Sunt al dumitale. 

Se înapoie lângă cei trei prieteni din cenaclu, încântat de o 
împrejurare ce-i îndreptăţea fraza de care râsese Fulgence. 

— Să-şi publice d'Arthez cartea, şi o să vadă el că sunt 
acum în situaţia de a-i fi folositor. Numai norocul ăsta, şi m- 
ar hotărî să rămân în gazetărie! 

— Dar tu eşti liber acolo? îl întrebă Michel. 

— Atâta cât poţi fi atunci când nu se pot lipsi de tine, 
răspunse Lucien cu o falsă modestie. 

Către miezul nopţii, invitaţii se aşezară la masă, şi orgia 
începu. Vorbele debitate la Lucien acasă fură şi mai 
deocheate decât cele de la Matifat, dar nimeni nu se miră, 
căci nimeni nu bănui deosebirea de sentimente ce exista 
între cei trei trimişi lai cenaclului şi reprezentanţii ziarelor. 
Aceste tinere spirite, atât de depravate de obiceiul de a se 
folosi de Pro şi Contra, ajunseră să se încaiere aruncându-şi 
unii altora cele mai grozave axiome ale jurisprudenţei ce se 
năştea pe atunci în oficinele ziarelor. Claude Vignon, care 
voia să-i mai păstreze criticii un caracter solemn, se ridică 
împotriva tendinței ziarelor mici de a ataca pe unul sau pe 
altul, spunând că în felul acesta scriitorii vor ajunge cu 
timpul să se desconsidere ei înşişi. Lousteau, Merlin şi Finot 
luară atunci pe faţă apărarea sistemului numit în limbaj 


ziaristic zeflemeaua, susţinând că ar fi semnul distinctiv al 
talentului. 

— Toţi acei ce rezistă acestei încercări se vor dovedi până 
la urmă cu adevărat oameni tari, zise Lousteau. 

— De altfel, exclamă Merlin în ovaţiile celor prezenţi, 
aceştia au nevoie în jurul lor, ca în jurul triumfătorilor 
romani, de un concert de injurii. 

— Păi, atunci, făcu Lucien, toţi aceia de care vom râde vor 
crede că triumfă! 

— S-ar zice că asta nu te priveşte! exclamă Finot. 

— Şi sonetele! zise Michel Chrestien, n-or să aibă triumful 
lui Petrarca? 

— Aurul, laurul şi Laura merg foarte bine împreună, spuse 
Dauriat, al cărui calambur produse aclamații generale. 

— Faciamus experimentum în anima vili251, răspunse 
Lucien surâzând. 

— Şi vai de aceia pe care ziarele nu-i iau în răspăr şi îi vor 
primi cu cununi de flori la debut. Aceştia vor fi lăsaţi în 
părăsire ca nişte sfinţi în firidele lor, şi nimeni nu le va mai 
da nici cea mai mică atenţie, zise Vernou. 

— Li se va spune cum a spus Champcenetz252 marchizului 
de Genlis, care îşi privea prea drăgăstos soţia: „Mai lasă-i şi 
pe alţii, dragă; ţie ţi s-a dat destul”, spuse Blondet. 

— În Franţa, succesul ucide, spuse Finot. Suntem prea 
geloşi unii de alţii ca să nu dorim uitarea şi să nu dăm 
uitării triumfurile altora. 

— În adevăr, contrazicerea dă viaţă în literatură, zise 
Claude Vignon. 

— Ca şi în natură, unde rezultă din două principii ce se 
găsesc în luptă, exclamă Fulgence. Triumful unuia asupra 
celuilalt înseamnă moartea253. 

— Ca şi în politică, adăugă Michel Chrestien. 

— Am dovedit-o zilele astea, zise Lousteau. Dauriat o să 
vândă săptămână asta două mii de exemplare din cartea lui 
Nathan. Pentru ce? Pentru că o carte bine atacată e şi bine 
apărată. 


— Un articol ca ăsta, spuse Merlin arătând corectura 
articolului de a doua zi din ziarul lui, cum să nu „desfacă” 
numaidecât o ediţie? 

— Citeşte-mi articolul, zise Dauriat. Sunt editor peste tot, 
chiar şi când stau la masă. 

Merlin citi triumfătorul articol al lui Lucien, ce fu aplaudat 
de toată adunarea. 

— S-ar fi putut face articolul ăsta fără cel dintâi? întrebă 
Lousteau. 

Dauriat scoase din buzunar corectura celui de al treilea 
articol şi îl citi. Finot îl ascultă cu atenţie, fiind destinat 
numărului doi al revistei sale; apoi în calitate de redactor- 
şef, îşi exageră entuziasmul. 

— Domnilor, zise el, dacă Bossuet254 iar trăi în secolul 
nostru, aşa ar scrie. 

— Vezi bine, spuse Merlin. Astăzi, Bossuet ar fi ziarist. 

— În cinstea lui Bossuet II! strigă Claude Vignon 
ridicându-şi paharul şi salutându-l ironic pe Lucien. 

— În cinstea Columbului meu255! răspunse Lucien 
închinând pentru Dauriat. 

— Bravo! strigă Nathan. 

— E o poreclă? întrebă cu răutate Merlin privindu-i şi pe 
Finot şi pe Lucien. 

— Dacă o să continuaţi tot aşa, făcu Dauriat, noi n-o să ne 
mai putem ţine după voi, iar domnii aceştia, adăugă el 
arătând spre Matifat şi Camusot, nu vă vor mai înţelege. 
Gluma e ca bumbacul: dacă îl torci prea subţire, se rupe, a 
spus Bonaparte. 

— Domnilor, izbucni Lousteau, suntem martorii unui fapt 
grav, nemaiauzit şi nemaipomenit. Ce ziceţi de iuţeala cu 
care prietenul nostru s-a schimbat din provincial în ziarist? 

— Se născuse ziarist, sări Dauriat. 

— Băieți, zise atunci Finot ridicându-se şi ţinând în mână o 
sticlă de şampanie, l-am protejat cu toţii şi cu toţii l-am 
încurajat pe amfitrionul nostru în cariera în care ne-a 
depăşit speranţele. În două luni, a dovedit-o cu articolele 


grozave pe care le cunoaştem cu toţii: propun să-l botezăm 
autentic ziarist. 

— O cunună de trandafiri ca să sărbătorim dubla-i victorie, 
strigă Bixiou, uitându-se spre Coralie. 

Coralie îi făcu semn Berenicei, care se duse să caute nişte 
flori artificiale prin cutiile actriţei. Împletiră la repezeală o 
cunună de trandafiri, după ce jupâneasa cea grasă aduse 
florile, cu care se împodobiră caraghios cei ce erau mai 
beţi. Finot, marele-preot, turnă câteva picături de şampanie 
pe părul frumos al lui Lucien rostind cu o gravitate hazlie 
cuvintele sacramentale: 

— În numele Fiscului, al Cauţiunii şi al Amenzii, te botez 
ziarist. Fie-ţi articolele uşoare! 

— Şi plătite fără să ţi se scadă spaţiile! zise Merlin. 

În acel moment, Lucien zări chipurile întristate ale lui 
Michel Chrestien, Joseph Bridau şi Fulgence Ridal, care îşi 
luară pălăriile şi ieşiră, însoţiţi de uralele batjocoritoare ale 
celor rămaşi. 

— Ce oameni şi ăştia! zise Merlin. 

— Fulgence era un băiat bun, reluă Lousteau; dar l-au 
stricat ceilalţi cu morala. 

— Care ceilalţi? întrebă Claude Vignon. 

— Nişte tinerei gravi ce se adună într-un cerc filosofic şi 
religios din strada des Quatre-Vents, unde îşi bat capul cu 
rostul omenirii... răspunse Blondet. 

— 0!o!o! 

— Se frământă să afle dacă stă în loc, zise Blondet 
continuând, sau dacă e în progres. Nu erau în stare să 
aleagă între linia dreaptă şi linia curbă, li se părea fără nici 
o noimă triunghiul biblic, şi atunci le-a apărut nu ştiu care 
profet ce s-a rostit pentru spirală. 

— Când se adună oamenii la un loc, pot să născocească 
prostii şi mai primejdioase, exclamă Lucien, în dorinţa de a 
lua apărarea cenaclului. 

— 'Ţie ţi se par vorbe goale teoriile acelea, spuse Felicien 
Vernou, vine însă o vreme când ele se transformă în 


împuşcături sau în ghilotinări. 

— Deocamdată n-au ajuns, zise Bixiou, decât la ideea 
providenţială a şampaniei, la rostul umanitar al pantalonilor 
şi la spiriduşul care mână lumea. Culeg de pe jos pe 
oamenii mari căzuţi de sus, ca Vico, Saint-Simon, 
Fourier256. Mi-e teamă să nu-l smintească şi pe bietul 
Joseph Bridau. 

— Ei sunt de vină, zise Lousteau, că Bianchon, 
compatriotul şi colegul meu de liceu, se strâmbă când mă 
vede. 

— Învață acolo gimnastica şi ortopedia spiritelor? întrebă 
Merlin. 

— Se prea poate, răspunse Finot, fiindcă şi Bianchon a 
căzut în sminteala lor. 

— Şi totuşi, o să ajungă un doctor miare, zise Lousteau. 

— Şeful lor vizibil nu e oare d'Arthez, un tânăr mărunţel 
care trebuie să ne înghită pe toţi? întrebă Nathan. 

— E un om de geniu! strigă Lucien. 

— Prefer un pahar de vin de Xeres, zise Claude Vignon 
zâmbind. 

Ajunşi aici, fiecare începu a-şi explica vecinului său firea. 
Când oamenii deştepţi ajung să se explice pe ei înşişi, să-şi 
descrie inima, e lucru sigur că beţia i-a luat în cârcă. După o 
oră, toţi mesenii, deveniți prieteni la toartă, se făceau unii 
pe alţii oameni mari, oameni tari, oameni de viitor. Lucien, 
în calitate de gazdă, îşi păstrase mintea ceva mai limpede: 
ascultă sofismele ce i se zvârleau şi care îl impresionară şi 
desăvârşiră opera demoralizării sale. 

— Copii, zise Finot, partidul liberal se vede silit să-şi mai 
învioreze polemica, pentru că n-are nimic de zis astăzi 
contra guvernului, şi înţelegeţi uşor în ce încurcătură se 
află opoziţia. Care din voi vrea să scrie o broşură în care să 
se ceară restabilirea dreptului de primogenitură ca să ne 
dea astfel nouă motiv să ţipăm contra planurilor ascunse ale 
curţii? Broşura va fi bine plătită. 

— Eu, zise Hector Merlin, asta intră în vederile mele. 


— Partidul tău ar spune că îl compromiţi, replică Finot. 
Felicien, fă tu broşura, Dauriat o editează, iar noi o să ne 
ţinem gura. 

— Cât mi se dă? întrebă Vernou. 

— Şase sute de franci! Semnezi „contele C...” 

— S-a făcut! zise Vernou. 

— Aşadar, introduceţi rața până şi în politică? reluă 
Lousteau. 

— O să fie afacerea Chabot257 strămutată în sfera ideilor, 
spuse Finot. Îi atribuim guvernului anumite intenţii şi 
asmuţim contra lui opinia publică. 

— Totdeauna o să mă mire un guvern care lasă 
conducerea ideilor în seama unor lichele ca noi, zise Claude 
Vignon. 

— Dacă guvernul comite prostia să coboare în arenă, reluă 
Finot, n-o să-i dăm răgaz nici să răsufle; dacă se înfurie, 
turnăm venin şi îl facem să-şi piardă simpatia maselor. 
Ziarul nu riscă niciodată nimic, acolo unde cârmuirea are 
totdeauna totul de pierdut. 

— Franţa e ca şi redusă la zero atâta vreme cât ziarele nu 
vor fi puse în afara legii, reluă Claude Vignon. Faci progrese 
de la ceas la ceas, îi spuse el lui Finot. O să ajungi ca 
iezuiţii, minus credinţa, gândirea neclintită, disciplina şi 
unirea. 

Toată lumea reveni la mesele de joc. Curând lumina zorilor 
făcu să pălească lumânările. 

— Prietenii tăi din strada des Quatre-Vents erau 
posomorâţi ca nişte osândiţi la moarte, îi zise Coralie 
amantului său. 

— Aş! Erau ca nişte judecători, răspunse poetul. 

— AŞ! judecătorii sunt mai veseli, zise Coralie. 

Timp de o lună, Lucien îşi văzu timpul furat de fel de fel de 
mese, serate, petreceri, şi se simţi târât de un curent, 
căruia nu-i putea rezista, într-un adevărat vârtej de plăceri 
şi de munci uşoare. Nu mai chibzuia deloc. Puterea 
chibzuielii în mijlocul complicaţiilor vieţii este pecetea 


marilor voințe pe care poeţii, oamenii slabi sau numai 
spirituali nu sunt în stare a o simula. Ca mai toţi ziariştii, 
Lucien trăi de la zi la zi, cheltuindu-şi banii pe măsură ce-i 
câştiga, negândindu-se câtuşi de puţin la greutăţile 
periodice ale vieţii pariziene, atât de necruțătoare pentru 
aceşti boemi, îmbrăcămintea şi purtarea lui rivalizau cu ale 
celor mai vestiți dandy-i. Ca tuturor fanaticilor, Coraliei îi 
plăcea să-şi gătească idolul; cheltui o avere ca să-i dea 
poetului iubit mărunţişurile elegante râvnite cu atâta foc de 
el pe când se plimbase întâia oară prin Tuilerii. Lucien 
căpătă astfel bastonaşe felurite, o încântătoare lornietă, 
butoni cu diamante, agrafe pentru cravatele de dimineaţă, 
inele cu blazon, în fine veste originale şi multe ca să se 
asorteze la orice costum. În curând fu socotit şi el un dandy. 
În ziua în care dădu urmare invitaţiei diplomatului german, 
metamorfoza lui stârni un fel de invidie reţinută printre 
tinerii ce se aflau acolo, şi oare deţineau primele locuri în 
regatul eleganţei, ca de Marsay, Vandenesse, Ajuda-Pinto, 
Maxime de Trailles, Rastignac, ducele de Maufrigneuse, 
Beaudenord, Manerville etc. Bărbaţii eleganţi sunt geloşi 
între ei întocmai ca femeile. Contesa de Montcornet şi 
marchiza d'Espard, în cinstea căreia se dădea masa, îl 
aşezară pe Lucien între ele şi-l copleşiră cu cochetăriile. 

— De ce ai fugit de lumea bună? îl întrebă marchiza, era 
gata să te primească bine, să te sărbătorească. Ştii că sunt 
puţin supărată pe dumneata? Îmi datorezi o vizită, şi o 
aştept încă. Te-am zărit zilele trecute la Operă, şi n-ai 
binevoit, să vii să mă vezi sau măcar să mă saluţi. 

— Vara dumneavoastră, doamnă, mi-a arătat atât de 
limpede că eram de prisos... 

— Nu cunoşti femeile, răspunse doamna d'Espard 
întrerupându-l pe Lucien. Ai jignit inima cea mai îngerească 
şi sufletul cel mai nobil pe care le cunosc. Nici nu ştii tot ce 
voia Louise să facă pentru dumneata, şi câtă iscusinţă 
punea în planul ei. O! şi ar fi reuşit, făcu ea la o mută 
negare a lui Lucien. Soţul ei, care a murit de curând, cum 


era şi de aşteptat să moară, de o indigestie, n-avea oare să-i 
redea, mai devreme ori mai târziu, libertatea? Crezi 
dumneata că i-ar fi convenit să se cheme doamna Chardon? 
Titlul de contesă de Rubempre merita osteneala; să fie 
cucerit. Vezi dumneata, iubirea e o mare vanitate care 
trebuie să se pună de acord, mai ales în căsnicie, cu toate 
celelalte vanităţi. Dacă eu te-aş iubi nebuneşte, adică destul 
ca să mă căsătoresc cu dumneata, mi-ar veni foarte greu să 
mă numesc doamna Chardon. Spune şi dumneata! Acum, ai 
văzut toate greutăţile vieţii de Paris, ştii câte ocoluri trebuie 
să faci până ajungi la ţintă; ei bine! mărturiseşte şi 
dumneata că, pentru un necunoscut fără avere, Louise 
dorea o favoare aproape imposibilă, şi că deci era nevoită 
să ţină seama chiar şi de cel mai mic lucru. Dumneata ai 
mult spirit; noi, femeile, însă, când iubim, avem şi mai mult 
chiar decât cel mai spiritual bărbat. Vara mea voia să se 
folosească de caraghiosul de Châtelet... Îţi rămân datoare 
cu multe clipe plăcute; articolele dumitale împotriva lui m- 
au făcut să râd cu poftă! zise ea întrerupându-se. 

Lucien nu ştia ce să mai creadă. Iniţiat în trădările şi 
vicleşugurile ziaristicei, pe cele ale lumii bune nu le 
cunoştea încă; de aceea, cu toată agerimea lui, avea să 
primească lecţii crunte. 

— Cum! doamnă, spuse poetul aprins de curiozitate, adică 
dumneavoastră nu-l protejaţi pe Cocostârc? 

— Hei, în lume eşti nevoit să fii politicos chiar cu cei mai 
cruzi duşmani, să arăţi că te distrezi cu cei mai plicticoşi, şi 
adeseori îţi sacrifici în aparenţă prietenii ca să-i serveşti 
mai bine. Dumneata, prin urmare, n-ai băgat încă de seamă 
aceasta? Cum? dumneata, care vrei să scrii, nu cunoşti 
înşelătoriile de fiecare zi ale lumii? Dacă vara mea a părut 
că te sacrifică pe dumneata Cocostârcului, nu era oare silită 
să facă astfel ca să poată trage foloase pentru dumneata din 
influenţa lui? deoarece omul nostru e foarte bine văzut de 
guvern; de aceea i-am şi demonstrat că, până la un punct, 
atacurile dumitale îl servesc, spre a putea să vă împăcăm 


într-o zi pe amândoi. Châtelet a fost despăgubit de prigoana 
dumitale. Cum le spunea şi des Lupeaulx miniştrilor: „Cât 
timp ziarele îl fac de râs pe Châtelet, guvernul e lăsat în 
pace”. 

— Domnul Blondet m-a lăsat să sper că voi avea plăcerea 
să te văd la mine în casă, zise contesa de Montcornet când 
marchiza îl lăsă pe Lucien să cugete. Vei întâlni acolo câţiva 
artişti, scriitori şi o femeie care are cea mai vie dorinţă să te 
cunoască, domnişoara des Touches, unul dintre rarele 
talente feminine şi la care vei fi invitat, desigur, şi acasă. 
Domnişoara des Touches, Camille Maupin, dacă vrei, are 
unul dintre saloanele cele mai de seamă din Paris, e grozav 
de bogată! I s-a spus că eşti la fel de frumos pe cât eşti de 
spiritual şi abia aşteaptă să te vadă. 

Lucien nu putu decât să se piardă în mulţumiri şi îi aruncă 
lui Blondet o privire de invidie. Era tot atâta deosebire între 
o femeie de felul şi de calitatea contesei de Montcornet şi 
Coralie, ca între Coralie şi o fată de stradă. Contesa, tânără, 
frumoasă şi spirituală, avea ca frumuseţe specială tenul 
excesiv de alb al femeilor din Nord; mama ei era născută 
principesă Sherbellof, de aceea ministrul, înainte de masă, 
îi arătase toate atenţiile sale. Marchiza tocmai isprăvise de 
supt dispreţuitor o aripă de pui. 

— Biata Louise, îi zise ea lui Lucien, ţinea atât de mult la 
dumneata! Îmi mărturisise măreţul viitor ce-l visa pentru 
dumneata; ar fi îndurat multe, dar ce dispreţ i-ai arătat, 
trimiţându-i înapoi scrisorile! Noi iertăm cruzimile care 
dovedesc că suntem încă iubite spre a merita să fim jignite; 
însă indiferenţa!... indiferența e ca gheata de la pol, 
înăbuşă totul. Haide, recunoaşte câte comori ai pierdut din 
vina dumitale! Ce nevoie aveai s-o rupi? Chiar dacă ai fost 
disprețuit, n-aveai oare o carieră de făcui, un nume de 
redobândit? Louise se gândea la toate acestea. 

— Pentru ce să nu-mi spună nimic? răspunse Lucien. 

— Ei, Doamne! eu am sfătuit-o să nu-ţi destăinuiască 
nimic. Uite, între noi fie vorba, văzându-te atât de puţin 


făcut pentru lume, mă temeam de dumneata: mi-era teamă 
ca lipsa de experienţă, oarba dumitale înflăcărare să nu 
dărâme sau să nu încurce planurile ei şi ale noastre. Îţi mai 
aduci acum aminte de dumneata, cel de pe vremea aceea? 
Spune dacă n-ai fi de părerea mea, văzându-te azi aşa cum 
erai pe atunci? Nu-ţi mai semeni. Asta e singura noastră 
vină. Dar spune şi dumneata: dintr-o mie, poţi găsi oare un 
singur om care să unească la atâta spirit o atât de uimitoare 
aptitudine de a se pune la unison? N-am crezut că erai o 
excepţie aşa de surprinzătoare. Te-ai metamorfozat atât de 
repede, te-ai iniţiat atât de uşor în felul de viaţă parizian, 
încât în Bois de Boulogne, acum o lună, nu te-am 
recunoscut. 

Lucien o asculta pe doamna din lumea mare cu o plăcere 
nespusă; dânsa îşi îmbrăca vorbele în atâta încredere, 
vioiciune, naivitate, părea să se intereseze atât de 
îndeaproape de el, încât poetul crezu într-o minune ca 
aceea din prima lui seară la Panorama-Dramatique. Din 
seara aceea fericită, toată lumea îi surâdea, el credea într-o 
putere talismanică a tinereţii lui şi voi atunci s-o pună la 
încercare pe marchiză, hotări să nu se lase tras pe sfoară. 

— Şi care erau, doamnă, planurile acelea ajunse astăzi 
nişte himere? 

— Louise voia să obţină de la rege o ordonanţă care să-ţi 
îngăduie să porţi numele şi titlul de Rubempre. Voia să-l 
îngroape pe Chardon. Acest prim succes, atât de uşor de 
obţinut atunci, şi pe care astăzi opiniile dumitale îl fac 
aproape imposibil, era pentru dumneata un noroc 
considerabil. Poate să ţi se pară fleacuri ideile acestea; noi 
însă cunoaştem viaţa şi ştim tot ce e trainic într-un titlu de 
conte purtat de un tânăr elegant şi fermecător. la anunţă 
aici, în faţa câtorva englezoaice tinere şi milionare sau în 
faţa unor moştenitoare bogate: Domnul Chardon ori 
Domnul conte de Rubempre şi vei observa două atitudini 
deosebite. Chiar plin de datorii, contele ar găsi inimile 
deschise, iar frumuseţea lui pusă în lumină ar fi ca un 


diamant într-o montură bogată. Pe când domnul Chardon 
nici n-ar fi luat în seamă. N-am creat noi aceste idei, le 
întâlnim peste tot, chiar printre burghezi. În momentul 
acesta, ai întors spatele norocului. Uită-te la tânărul acela 
încântător, vicontele Felix de Vandenesse, e unul dintre 
secretarii particulari ai regelui. Regele ţine destul de mult 
la tinerii de talent, şi acesta pe care-l vezi, când a sosit din 
provincie de la el, n-avea un bagaj atârnând mai greu ca al 
dumitale, iar dumneata ai de o mie de ori mai mult spirit 
decât el; însă dumneata eşti dintr-o familie mare? ai un 
nume? Îl cunoşti pe des Lupeaulx; numele lui seamănă cu al 
dumitale, se numeşte Chardin; dar el nu şi-ar vinde pentru 
nimic în lume ferma des Lupeaulx, într-o zi va ajunge conte 
des Lupeaulx, iar fiul fiului său va ajunge poate un mare 
senior. Dacă vei continua să mergi pe calea greşită pe care 
al apucat-o, eşti pierdut. Uită-te la domnul Emile Blondet, 
cu cât e mai înţelept decât dumneata? Lucrează la un ziar 
oare susţine guvernul, e bine văzut de toţi puternicii zilei, el 
poate să se amestece fără nici o grijă printre liberali, 
gândirea lui nu se lăsa amăgită; în felul acesta, într-o zi sau 
alta, va parveni; însă ela ştiut să-şi aleagă opiniile şi 
protecţiile. Frumoasa dumitale vecină de masă e o 
domnişoară de Troisville cu doi pairi de Franţa şi doi 
deputaţi în familie, s-a căsătorit cu un bogătaş datorită 
numelui ei; primeşte lume multă în casă, o să aibă influenţă 
şi va răscoli toată lumea politică pentru domnul Emile 
Blondet. Unde o să ajungi dumneata cu Coralie? În câţiva 
ani, vei fi doborât de datorii şi istovit de plăceri. Ţi-ai 
încredinţat inima greşit şi ţi-ai rânduit viaţa greşit. lată 
ceea ce îmi spunea zilele trecute, la Operă, femeia pe care 
ai jignit-o cu o plăcere atât de sadică. Regretând abuzul pe 
care-l faci cu talentul şi cu tinereţea-ţi minunată, dânsa nu 
se gândea la sine, ci la dumneata. 

— A! dacă ar fi aşa, doamnă! exclamă Lucien. 

— Ce interes crezi că aş avea să te mint? făcu marchiza 
aruncându-i lui Lucien o privire semeaţă şi rece care îl 


cufundă din nou în nimicnicia lui. 

Înmărmurit, Lucien nu mai reluă convorbirea, iar 
marchiza jignită nu-i mai vorbi. Cuprins de ciudă, 
recunoscu totuşi că făcuse o prostie şi se hotări s-o 
îndrepte. Se întoarse către doamna de Montcornet şi îi 
vorbi despre Blondet, ridicându-l în slavă. Contesa îl ascultă 
cu plăcere şi îl pofti, la un semn al doamnei d'Espard, la 
viitoarea ei serată, întrebându-l dacă n-ar revedea-o cu 
plăcere pe doamna de Bargeton, care, cu tot doliul, avea să 
vină; nu era o serată mare, ci numai o reuniune obişnuită, 
doar între prieteni. 

— Doamna marchiză, zise Lucien, pretinde că eu port 
toată vina; nu-i aşa că vara dânsei ar trebui să se arate 
bună faţă de mine? 

— Încetează atacurile ridicole îndreptate contra ei - ea e 
nespus de compromisă de omul acela, de care ea însăşi îşi 
bate joc - şi vei face numaidecât pace cu dânsa. Dumneata 
te-ai crezut înşelat de dânsa, mi s-a spus; eu însă, am văzut- 
o foarte întristată de retragerea dumitale. E adevărat că a 
plecat din provincie cu dumneata şi pentru dumneata? 

Lucien o privi zâmbind pe contesă, fără să îndrăznească a 
răspunde. 

— Cum ai putut să n-ai încredere într-o femeie care făcea 
asemenea sacrificii pentru dumneata? De altfel, frumoasă şi 
spirituală cum e, trebuia iubită oricum. Doamna de 
Bargeton te iubea mai puţin pentru dumneata decât pentru 
însuşirile dumitale. Crede-mă pe mine, femeile iubesc 
spiritul înainte de a iubi frumuseţea, zise ea uitându-se pe 
furiş la Emile Blondet. 

Lucien recunoscu în casa ministrului deosebirile ce există 
între lumea mare şi lumea specială în care trăia el de câtva 
timp. Nici o asemănare, nici un punct de contact nu erau 
între ele. Înălţimea şi împărţirea încăperilor acestui 
apartament, unul dintre cele mai bogate din cartierul Saint- 
Germain; aurăriile vechi din salon, mulţimea podoabelor, 
bogăţia gravă a lucrurilor mai mici, totul îi era străin, nou; 


însă deprinderea câştigată atât de iute cu obiectele de lux îl 
opri pe Lucien să se arate uimit. Purtarea lui nu trădă nici 
siguranţă şi îngâmfare, nici umilinţă şi slugărnicie. Poetul fu 
pe placul celor care n-aveau nici un motiv să-i fie 
duşmănoşi, cum erau tinerii ce deveniră geloşi de brusca lui 
pătrundere în lumea mare, de succesele şi frumuseţea lui. 
Ridicându-se de la masă, îi oferi braţul doamnei d'Espard, 
care îl acceptă. Văzându-l pe Lucien răsfăţat de marchiza 
d'Espard, Rastignac veni să-i amintească de oraşul lor natal 
şi de prima lor întrevedere la doamna du Val-Noble. Tânărul 
nobil arătă că vrea să se împrietenească cu tânărul geniu 
din provincie poftindu-l într-una dintre zile la el acasă la 
prânz şi oferindu-se să-i prezinte pe câţiva tineri la modă. 
Lucien îi primi propunerea. 

— O să fie şi scumpul Blondet, zise Rastignac. 

Diplomatul se alătură grupului format de marchizul de 
Ronguerolles, ducele de Rhetore, de Marsay, generalul de 
Montriveau, Rastignac şi Lucien. 

— Foarte bine, îi zise el lui Lucien cu sfătoşenia lui 
germană sub care îşi ascundea isteţimea-i de temut, ai făcut 
pace cu doamna d'Espard, dânsa e încântată de dumneata, 
şi ştim noi, cu toţii, zise el uitându-se roată împrejur, cât e 
de greu să-i fii pe plac. 

— Da, însă dânsa adoră spiritul, spuse Rastignac, iar 
ilustrul meu compatriot are de dăruit şi altora. 

— Dânsul n-o să întârzie să recunoască greşitele legături 
pe care le are, zise aprins Blondet; va veni în rândurile 
noastre şi chiar foarte curând. 

În jurul lui Lucien, toată lumea fu de aceeaşi părere. 
Oamenii serioşi rostiră câteva fraze profunde pe un ton 
autoritar, iar tinerii câteva glume pe socoteala partidului 
liberal. 

— Sunt sigur, adăugă Blondet, că la început a dai cu banul, 
pentru stânga ori pentru dreapta; acum însă o să aleagă. 

Lucien începu să râdă amintindu-şi de scena din 
Luxembourg cu Lousteau. 


— Şi-a luat călăuză, urmă Blondet, pe un oarecare Etienne 
Lousteau, un mic spadasin de la un ziar mărunt care nu 
vede decât o monedă de cinci franci într-o coloană de ziar, 
care în politică crede în întoarcerea lui Napoleon, şi, ceea 
ce mi se pare şi mai prostesc, crede în recunoştinţa, în 
patriotismul domnilor de stânga. În calitate de Rubempre, 
simpatiile lui Lucien se cade să fie aristocratice; iar în 
calitate de ziarist, se cade să fie cu guvernul, altfel nu va f: 
niciodată nici Rubempre, nici secretar general. 

Lucien, căruia diplomatul îi propuse o partidă de whist, 
stârni cea mai mare surprindere când mărturisi că nu 
cunoaşte acest joc. 

— Dragul meu, îi spuse Rastignac la ureche, vino devreme 
la mine în ziua când o să-ţi servesc un prânz fără pretenţii, 
şi te voi învăţa whist; dumneata dezonorezi regescul nostru 
oraş Angouleme, ţi îţi voi repeta o vorbă de-a domnului de 
Talleyrand spunându-ţi că, dacă nu ştii jocul acesta, îţi 
pregăteşti o bătrâneţe foarte nefericită. 

Fu anunţată sosirea lui des Lupeaulx258, membru în 
Consiliul de stat, bine văzut pentru serviciile ascunse aduse 
guvernului, om isteţ şi ambițios, care se strecura peste tot. 
Îl salută pe Lucien, cu care se mai întâlnise şi la doamna du 
Val-Noble, şi puse în salutul său o prietenie prefăcută care 
avea să-l înşele pe Lucien. Întâlnindu-l acolo pe tânărul 
ziarist, acest om, care se făcea în politică prieten cu toată 
lumea ca să nu fie luat prin surprindere de nimeni, înţelese 
că Lucien va obţine în lumea bună aceleaşi succese ca şi în 
literatură. Îşi dădu seama că poetul e un ambițios şi îl 
copleşi cu asigurări şi manifestări de prietenie, de atenţie, 
în aşa fel încât cunoştinţa lor să pară mai veche, şi să-l 
înşele pe Lucien asupra preţului făgăduielilor şi vorbelor 
sale. Des Lupeaulx avea ca principiu de a-i cunoaşte bine pe 
aceia de care ar fi vrut apoi să se descotorosească, în cazul 
că ar descoperi în ei nişte rivali. În felul acesta, Lucien fu 
bine primit de toată lumea, şi el pricepu tot ce datora 
ducelui de Rhetore, diplomatului, doamnei d'Espard, 


doamnei de Montcornet. Înainte de a pleca, se duse să mai 
stea de vorbă timp de câteva momente cu fiecare din aceste 
două femei şi desfăşură pentru ele tot farmecul spiritului 
său. 

— Ce îngâmfare! îi spuse des Lupeaulx marchizei, după ce 
se depărtă Lucien. 

— O să se strice înainte de a se coace, îi zise de Marsay 
zâmbind marchizei. Trebuie să aveţi motive ascunse ca să-i 
suciţi capul până-ntr-atât. 

Lucien o găsi pe Coralie în fundul trăsurii în curte: venise 
să-l aştepte. Fu mişcat de atenţia aceasta şi îi povesti cum 
îşi petrecuse seara. Spre marea lui mirare, actriţa aprobă 
noile idei ce începuseră să-i umble lui Lucien prin cap şi-l 
îndemnă cu hotărâre să se înroleze sub stindardul 
guvernamental. 

— De la liberali nu te poţi aştepta decât la rele; conspiră, l- 
au ucis pe ducele de Berry259. Sunt ei în stare să răstoarne 
guvernul? Niciodată! Prin ei, n-ai să ajungi nimic; pe când, 
de cealaltă parte, ai să fii conte de Rubempre. Poţi să le fii 
folositor, să te numească pair de Franţa, să iei o femeie 
bogată. Fii deci ultraregalist. Asta e şi la modă, adăugă ea, 
zâmbind, cuvântul care pentru dânsa reprezenta raţiunea 
supremă. De la Val-Noble, la care am luat masa, am aflat că 
Theodore Gaillard înfiinţează în mod sigur un mic ziar 
regalist căruia îi zice Deşteptarea, ca să răspundă la 
glumele voastre şi la cele din Oglinda. După el, domnul 
Vill€le ţi partidul lui vor fi la putere în mai puţin de un an. 
Caută să profiţi de această schimbare punându-te bine cu ei 
câtă vreme nu sunt încă nimic; dar nu-i spune nici o vorbă 
lui Etienne şi prietenilor tăi; ar fi în stare cine ştie ce renghi 
să-ţi joace. 

Peste opt zile, Lucien se prezentă la doamna de 
Montcornet, unde fu foarte mişcat de revederea femeii pe 
care o iubise atâta şi căreia gluma lui îi străpunsese inima. 
Şi Louise era metamorfozată! Redevenise ceea ce ar fi fost 
fără şederea în provincie: o doamnă din lumea mare. În 


doliul ei era un farmec şi o îngrijire ce trădau o văduvă 
fericită. Lucien îşi închipui că i se datora şi lui ceva din 
cochetăria asta şi nu se înşela; însă, ca un căpcăun, gustase 
carne fragedă, astfel că rămase toată seara nehotărât între 
frumoasa, iubitoarea, voluptuoasa Coralie şi uscata, trufaşa, 
cruda Louise. Nu izbuti să aleagă, adică să o sacrifice pe 
actriţă pentru doamna cea mare. Doamna de Bargeton, 
care resimțea atunci iubire pentru Lucien văzându-l aşa de 
spiritual şi de frumos, aşteptă toată seara acest sacrificiu; 
dar se alese doar cu vorbele ei insinuante, cu tot felul de 
gesturi cochete, şi plecă din salon cu o nestrămutată 
hotărâre de răzbunare. 

— Ei, dragă Lucien, zise ea cu o bunătate plină de graţie 
pariziană şi de nobleţe, în loc să fii mândria mea, ai făcut 
din mine prima ta victimă. le-am iertat, copilule, socotind 
că era un rest de iubire într-o asemenea răzbunare. 

Doamna de Bargeton recâştiga terenul favorabil ei, cu 
această frază însoţită de un aer regesc. Lucien, care credea 
a fi avut de mii de ori dreptate, se descoperea vinovat. Nu 
fu vorba nici de groaznica scrisoare de despărţire, nici de 
motivele rupturii. Femeile din lumea mare au un talent 
nemaipomenit ca să-şi micşoreze vinile luându-le în râs. Ele 
pot şi ştiu să şteargă totul cu un surâs, cu o întrebare 
prefăcută de uimire. Nu-şi amintesc de nimic, lămuresc 
totul până în cele mai mici amănunte, se miră, întreabă, 
comentează, umflă, mustră, şi sfârşesc prin a se curăța de 
vină, cum cureţi o pată spălând puţin locul: le ştiai negre, şi 
într-o clipită devin albe şi nevinovate. Iar despre tine, eşti 
foarte fericit că nu te-au scos vinovat de cine ştie ce crimă 
de neiertat. Într-o clipă, Lucien şi Louise îşi reluaseră 
iluziile unul despre celălalt, vorbeau limbajul prieteniei; 
numai că Lucien, ameţit de vanitatea-i satisfăcută, ameţit de 
Coralie, care, trebuie s-o spunem, îi făcea viaţa uşoară, nu 
se pricepu să răspundă scurt la întrebarea pe care i-o puse 
Louise cu un oftat de şovâială: „Eşti fericit?” Un nu 
melancolic i-ar fi asigurat viitorul. El se crezu spiritual 


explicând-o pe Coralie; spuse că ea îl iubeşte pentru el 
însuşi, în fine toate prostiile omului îndrăgostit. Doamna de 
Bargeton îşi muşcă buzele. Asta a fost tot. Doamna 
d'Espard veni lângă verişoară, împreună cu doamna de 
Montcornet. Lucien se văzu, ca să zicem aşa, eroul zilei: fu 
alintat, linguşit, dezmierdat de cele trei femei, care îl 
îmbrobodiră cu o artă desăvârşită. Succesul lui în lumea 
aceasta strălucită fu deci tot atât de mare ca şi în gazetărie. 

Frumoasa domnişoară des 'Touches, celebră sub numele de 
Camille Maupin, şi căreia doamnele d'Espard şi de 
Bargeton i-l prezentară pe Lucien, îl pofiti într-una dintre 
miercurile sale la cină şi păru tulburată de frumuseţea lui, 
pe drept cuvânt faimoasă. Lucien încercă să-i dovedească 
atunci că era şi mai spiritual decât frumos. Domnişoara des 
Touches îşi arătă admiraţia cu acea naivitate jucăuşă şi cu o 
pornire de prietenie superficială care îi păcălesc pe toţi 
aceia ce nu cunosc îndeajuns viaţa pariziană în care 
obişnuinţa şi continuitatea plăcerilor îi fac, pe oameni atât 
de doritori de noutăţi. 

— Dacă i-aş plăcea şi eu pe cât îmi place ea mie, le spuse 
Lucien lui Rastignac şi lui de Marsay, am scurta romanul... 
— Vă pricepeţi şi unul şi altul prea bine să le scrieţi ca să 
mai vreţi să le şi faceţi, răspunse Rastignac. Oare scriitorii 
între ei se pot iubi? Tot vine până la urmă un moment când 

încep să-şi arunce unele înţepături. 

— N-ai face o afacere proastă, îi zise râzând de Marsay. 
Fata asta încântătoare are treizeci de ani, e drept; însă are 
aproape optzeci de mii de franci rentă. E fermecător de 
capricioasă, şi frumuseţea ei e din acelea care se păstrează 
multă vreme. Coralie e o gâsculiţă, dragul meu, care-ţi 
serveşte ca să faci puţin pe grozavul, pentru că nu se cade 
ca un băiat drăguţ să n-aibă o amantă; însă, dacă nu faci 
vreo cucerire mare în lume, actriţa îţi va fi până la sfârşit o 
piedică în cale. Hai, dragul meu, ia locul lui Conti, care 
tocmai o să cânte cu Camille Maupin. Poezia, de când 
lumea, a trecut înaintea muzicii. 


Când Lucien îi auzi pe domnişoara des Touches şi pe Conti, 
speranţele i se spulberară. 

— Conti cântă prea bine, îi zise el lui des Lupeaulx. 

Lucien reveni la doamna de Bargeton, care îl duse în 
salonul unde se afla doamna d'Espard. 

— Ce zici, verişoară, n-ai vrea să ai grijă de el? o întrebă 
doamna de Bargeton. 

— Dar nu trebuie decât ca domnul Chardon, răspunse 
marchiza cu obrăznicie şi cu blândeţe totodată, să facă tot 
ce se cuvine spre a fi patronat fără neajunsuri pentru 
protectori. Dacă vrea într-adevăr să obţină ordonanța care 
îi va permite să schimbe nefericitul nume al tatălui pe cel al 
mamei, nu s-ar cuveni să fie măcar de-ai noştri? 

— În mai puţin de două luni, voi aranja totul, zise Lucien. 

— Bine, spuse marchiza, mă voi duce la tatăl şi la unchiul 
meu, care sunt în serviciul regelui, şi ei vor vorbi despre 
dumneata cu cancelarul. 

Diplomatul şi aceste două femei ghiciseră, bine punctul 
sensibil al lui Lucien. Poetul, fermecat de minunăţiile 
aristocratice, încerca umilinţe îngrozitoare auzindu-se 
numit Chardon, când vedea intrând în saloane numai 
oameni cu nume sonore, însoţite de titluri de nobleţe. 
Durerea aceasta se repetă în toate locurile pe unde călcă 
timp de câteva zile. Aceeaşi neplăcere o resimțea de altfel şi 
când se întorcea la treburile meseriei, după ce în ajun 
fusese în lumea mate, cu echipajul şi servitorii Coraliei. 
Învăţă să călărească spre a putea galopa pe lângă portiera 
trăsurilor doamnei d'Espard, domnişoarei des Touches şi 
contesei de Montcornet, privilegiu după care râvnise atâta 
când sosise la Paris. Finot fu încântat să-i facă rost 
redactorului său, ce se bucura de atâta trecere, de un 
permis de favoare la Operă, unde Lucien pierdu multe seri. 
Dar, începând de atunci, făcu parte din lumea aparte a 
eleganţilor acelei epoci. Dacă poetul înapoie lui Rastignac şi 
prietenilor săi din lumea bună un prânz splendid, săvârşi 
totuşi greşeala de a-l da la Coralie acasă: era prea tânăr, 


prea poet şi prea încrezător ca să cunoască anumite nuanţe 
în ceea ce priveşte purtarea faţă de societate; o actriţă, fată 
bună, dar fără educaţie, putea ea oare să-l înveţe cum să se 
poarte în lume? Provincialul dovedi în chipul cel mai evident 
acelor tineri, porniţi şi aşa împotriva lui, acordul secret de 
interese dintre actriţă şi el, pe care orice tânăr e gelos într- 
ascuns şi, pe care fiecare îl veştejeşte pe faţă. Cel care, în 
aceeaşi seară, făcu cele mai multe glume pe socoteala lor fu 
Rastignac, cu toate că şi el în lume se susţinea prin aceleaşi 
mijloace, dar având atâta grijă să păstreze aparentele, încât 
putea oricând să califice bârfeala drept calomnie. Lucien 
învățase repede whistul. Jocul ajunse o patimă la el. Coralie, 
ca să îndepărteze orice rivalitate, în loc să-l dezaprobe pe 
Lucien, îi încuraja risipa cu orbirea proprie simţămintelor 
atotstăpânitoare care nu văd niciodată decât prezentul şi 
care sacrifică totul, chiar şi viitorul, plăcerii de moment. 
Caracterul iubirii adevărate are multe asemănări cu 
copilăria: necugetarea, imprudenţa, risipa, râsul şi plânsul 
sunt aidoma. 

Pe vremea aceea se ivise o societate de tineri, bogaţi sau 
săraci, toţi fără nici o ocupaţie, numiţi băieţi de viaţă şi care 
duceau într-adevăr o viaţă de o nepăsare de necrezut, 
mâncăi straşnici şi băutori şi mai şi. Mari tocători de bani cu 
toţii şi ţinându-se de ghiduşiile cele mai crunte în toată 
această viaţă, nu nebunească, ci turbată, nu dădeau înapoi 
din faţa nici unei imposibilităţi, se făleau cu fărădelegile lor, 
care nu depăşeau totuşi o anumită margine: spiritul cel mai 
original le acoperea ştrengăriile, încât era cu neputinţă să 
nu-i ierţi. Nici un fapt nu subliniază cu mai multă tărie robia 
la care Restauraţia osândise tineretul. Tinerii, care nu mai 
ştiau la ce să-şi folosească forţele, nu le prăpădeau numai în 
gazetărie, în conspirații, în literatură şi în artă, ci le risipeau 
şi în dezmăţurile cele mai năstruşnice, atâta sevă şi atâtea 
luxuriante potenţe erau în tinerii francezi de pe vremea 
aceea! Muncitor, tineretul acela râvnea puterea şi plăcerea; 
artist, voia comori; leneş, voia să-şi învioreze pasiunile; în 


toate chipurile, voia un loc, iar politica nu i-l făcea nicăieri. 
Băieţii de viaţă erau aproape toţi înzestrați cu însuşiri mari; 
câţiva le-au irosit în acest trai moleşitor, alţi câţiva au 
rezistat. Cel mai vestit dintre aceşti băieţi, cel mai spiritual, 
Rastignac, a păşit până la urmă, condus de de Marsay, într- 
o carieră serioasă în care s-a remarcat. Glumele acestor 
tineri au făcut atâta vâlvă, încât au servit de subiect mai 
multor vodeviluri. Lucien, lansat de Blondet în această 
societate de risipitori, străluci alături de Bixiou, unul dintre 
spiritele cele mai răutăcioase şi cel mai neobosit zeflemist al 
epocii. Toată iarna, viaţa lui Lucien fu o lungă beţie, 
întreruptă doar de muncile uşoare ale ziaristicii; îşi 
continuă seria de articolaşe şi făcu mari sforţări ca să 
producă din când în când câteva pagini de critică înaltă, 
bine gândită. Dar studiul era excepţia, poetul nu i se mai 
deda decât constrâns de nevoi; prânzurile, cinele, 
petrecerile, seratele din lumea mare, jocul îi răpeau 
aproape tot timpul, iar Coralie îi mânca restul. Lucien îşi 
interzicea să se gândească la ziua de mâine. De altfel, îi 
vedea pe aşa-zişii lui prieteni făcând la fel, scoţându-şi 
cheltuielile cu prospecte de editură plătite scump, cu prime 
acordate unor articole necesare speculațiilor îndrăzneţe, 
mâncând tot ce aveau şi foarte nepăsători de viitor. O dată 
primit în gazetărie şi în literatură pe picior de egalitate, 
Lucien îşi dădu seama cât de mari greutăţi ar avea de învins 
în cazul că ar voi să se ridice deasupra celorlalţi: fiecare 
consimţea să-l aibă egal, niciunul nu-l admitea superior. Pe 
nesimţite, renunţă deci la gloria literară, socotind că 
succesele politice sunt mai uşor de obţinut. 

— Intriga stârneşte mai puţine patimi potrivnice decât 
talentul, uneltirile ei tainice nu trezesc atenţia nimănui, îi 
zise într-o zi Châătelet, cu care Lucien se împăcase. Intriga 
de altfel este superioară talentului: din nimic ea face ceva; 
pe când, de cele mai multe ori, resursele imense ale 
talentului nu slujesc decât la nenorocirea omului. 


Ducând această viaţă, în care ziua de mâine mergea 
necontenit pe urmele celei din ajun, într-o ne întreruptă 
orgie, fără să-şi înfăptuiască lucrul plănuit, Lucien îşi 
urmări deci gândul principal: era nelipsit din lumea bună, îi 
făcea curte doamnei de Bargeton, marchizei d'Espard, 
contesei de Montcornet şi nu scăpa niciuna dintre seratele 
domnişoarei des 'Touches; se arăta în lume fie înaintea unui 
chef, fie după vreo masă oferită de scriitori sau de editori; 
pleca din saloane la câte un supeu, preţul vreunui rămăşag; 
îndatoririle conversaţiei pariziene şi jocul de cărţi îi 
absorbeau puţinele idei şi forţe ce i le mai lăsau excesele. 
Poetul nu mai avu limpezimea de spirit şi chibzuinţă 
necesare pentru a observa ceea ce se petrece în jurul lui, 
pentru a desfăşura tactul desăvârşit de care parveniţii 
trebuie să se slujească în fiece clipă; îi fu cu neputinţă să-şi 
dea seama de momentele în care doamna de Bargeton se 
reîntorcea la el, se depărta jignită, îl ierta sau îl osândea 
iarăşi. Châtelet pricepu şansele ce-i mai rămâneau rivalului 
său şi deveni prietenul lui Lucien spre a-l menţine în 
dezmăţul în care-şi istovea energia. Rastignac, gelos pe 
compatriotul său şi găsind, de altminteri, în baron un aliat 
mai sigur şi mai folositor decât Lucien, trecu de partea lui 
Châtelet. De aceea, după câteva zile de la întrevederea 
dintre Petrarca şi Laura din Angouleme, Rastignac îi 
împăcase pe poet şi pe bătrânul fante al Imperiului, cu 
ocazia unui supeu îmbelşugat, oferit la Rocher-de-Cancale. 
Lucien, care se întorcea acasă dimineaţa şi se deştepta la 
amiază, nu era în stare să se împotrivească unei iubiri la 
domiciliu şi oricând la dispoziţia sa. În acest chip, voinţa lui, 
moleşită de o trândăvie ce-l făcea nepăsător la hotărârile 
frumoase luate în momentele când îşi întrezărea poziţia în 
lumina ei adevărată, se fărâmiţă, şi curând nu mai reacţionă 
la puternicele apăsări ale mizeriei. După ce fusese foarte 
fericită să-l vadă pe Lucien petrecând, după ce-l încurajase, 
văzând în această risipă dovezi de trăinicia iubirii lor, căci 
lipsurile îi apropiau şi mai mult, blânda şi iubitoarea Coralie 


avu curajul să-i recomande iubitului să nu uite munca, şi de 
mai multe ori fu silită să-i spună că în acea lună câştigase 
prea puţin. Îndrăgostiţii făcură datorii cu o repeziciune 
spăimântătoare. Cei o mie cinci sute de franci rămaşi din 
preţul Margaretelor, ca şi primii cinci sute de franci 
câştigaţi de Lucien, fuseseră repede tocaţi. În trei luni, 
articolele nu-i aduseră poetului nici o mie de franci, şi lui i 
se păru că se spetise muncind. Dar Lucien începuse să 
adopte ideile zeflemiste despre datorii ale băieţilor de viaţă. 
Datoriile sunt simpatice la tinerii de douăzeci şi cinci de ani; 
mai târziu însă, nimeni nu-i mai iartă. Se poate observa că 
anumite spirite cu adevărat poetice, dar în care voinţa 
slăbeşte, preocupate să simtă spre a-şi reda sentimentele în 
imagini, sunt cu totul lipsite de simţul moral ce trebuie să 
întovărăşească orice observaţie. Poeţilor le place mai mult 
să primească impresii decât să pătrundă în alţii spre a 
studia mecanismul sentimentelor. Astfel că Lucien nu-i 
întreba pe băieţi ce se întâmplă cu aceia dintre ei care 
dispăreau, nu văzu viitorul ce-i aşteaptă pe aceşti pretinşi 
prieteni dintre care unii moşteneau, alţii sperau, unii aveau 
talente recunoscute, iar alţii încrederea cea mai curajoasă 
în steaua lor, precum şi planul premeditat de a ocoli legile. 
Lucien crezu în viitorul său, având încredere în axiomele lui 
Blondet: „Toate se aranjează până la urmă. 

— Cei care n-au nimic nu pot pierde nimic. 

— Nu putem pierde decât averea după care alergăm. 

— Mergând cu puhoiul, tot ajungi undeva. 

— Un om deştept, dacă şi-a croit drum în lume, face avere 
când vrea!” 

Iarna aceea, petrecută numai în plăceri, le folosi însă lui 
Theodore Gaillard şi lui Hector Merlin pentru a face rost de 
capitalurile trebuitoare la înfiinţarea Deşteptării, al cărei 
prim număr apăru abia în martie 1822. Afacerea se trata în 
casa doamnei du Val-Noble. Această curtezană elegantă şi 
isteaţă, care spunea când îşi arăta splendidu-i apartament: 
lată ce produc cele o mie şi una de nopţi! avea oarecare 


influenţă în lumea bancherilor, a marilor seniori şi a 
scriitorilor din partidul regalist, obişnuiţi cu toţii să se 
întrunească în salonul ei ca să trateze unele afaceri ce nu se 
puteau trata decât acolo. Lucien, căruia i se făgăduise şi o 
rubrică permanentă la un ziar guvernamental, urma să fie 
mâna dreaptă a lui Hector Merlin, ce avea să devină la 
rându-i redactor-şef la Deşteptarea. Trecerea dintr-o 
tabără în alta Lucien o pregătea în ascuns, printre 
petrecerile de fiece zi. Copilul se credea grozav de dibaci 
tăinuind lovitura de teatru şi se bizuia mult pe dărnicia 
cârmuirii ca să-şi mai întremeze punga şi să risipească 
necazurile tăcute ale Coraliei. Actriţa, veşnic cu zâmbetul 
pe buze, i le ascundea; Berenice însă, mai îndrăzneață, i le 
spunea lui Lucien în faţă. Ca toţi poeţii, geniul acesta în faşă 
se înduioşa o clipă de nenorocire, făgăduia să lucreze, apoi 
îşi uita făgăduiala şi-şi îneca grijile trecătoare în desfrâu. 
Când Coralie observa nori pe fruntea iubitului său, o ocăra 
pe Berenice şi-i spunea poetului că toate începeau să 
meargă bine. 

Doamna d'Espard şi doamna de Bargeton aşteptau numai 
convertirea lui Lucien, ziceau ele, ca să-l pună pe Châtelet 
să-i ceară ministrului mult dorita ordonanţă pentru. 
Schimbarea numelui. Lucien făgăduise să-i dedice 
Margaretele doamnei d'Espard, ce se arăta foarte măgulită 
de o distincţie ajunsă rară de când scriitori: au devenit o 
putere. Când Lucien se ducea seara la Dauriat şi-l întreba 
ce mai e cu cartea lui, editorul îi opunea motive temeinice 
spre a-i întârzia punerea sub tipar. Ba Dauriat avea cutare 
sau cutare lucrare în curs de tipărire care-i răpea toată 
vremea; ba tocmai se publica un nou volum de Canalis, de 
concurenţa căruia trebuia să se ferească; ba Noile Meditaţii 
ale domnului de Lamartine260 erau sub presă, şi două 
culegeri importante de poezie nu trebuie să se întâlnească: 
ba autorul să aibă, mă rog, încredere în dibăcia editorului. 
Între timp, nevoile lui Lucien se făceau tot mai urgente, 
încât recurse la Finot, care îi dădu câteva avansuri asupra 


unor articole. Când seara, la supeu, poetul-ziarist îşi explica 
tovarăşilor de viaţă situaţia, aceştia îi înecau neliniştile în 
valuri de şampanie servită cu o sumedenie de glume. 
Datorii! nu există oameni tari fără datorii! Datoriile 
reprezintă nevoi împlinite sau vicii satisfăcute. Un om nu 
parvine decât încolţit de nevoi. 

— Trăiască muntele-de-pietate, salvatorul oamenilor mari! 
îi striga Blondet. 

— Cine vrea totul datorează totul, zicea Bixiou. 

— Ba nu, cine datorează tot înseamnă că a avut tot! 
răspundea des Lupeaulx. 

Băieţii de viaţă se pricepeau să-i dovedească acestui copil 
că datoriile îi vor servi ca pinten pentru a îmboldi caii 
înhămaţi la carul norocului. Şi, pe urmă: iar Cezar cu cele 
patruzeci de milioane datorie, şi iar Frederic al II-lea 
primind de la taică-său un galben pe lună, şi iarăşi şi iarăşi 
vestitele şi corupătoarele exemple ale oamenilor mari, 
înfăţişaţi în viciile lor şi nu în atotputernicia curajului şi 
concepţiilor lor! Şi astfel, trăsura, caii şi mobila Coraliei 
fură puse sub sechestru de mai mulţi creditori pentru nişte 
sume al căror total se ridica la patru mii de franci. Când 
Lucien nu avu încotro şi îi ceru lui Lousteau hârtia de o mie 
de franci pe care i-o împrumutase, Lousteau îi arătă nişte 
hârtii cu ştampile ce instituiau şi la Florine o situaţie 
asemănătoare cu a Coraliei; însă Lousteau, recunoscător, îi 
propuse să facă demersurile necesare editării Arcaşului lui 
Carol al IX-lea. 

— Cum de-a ajuns Florine aici? întrebă Lucien. 

— Matifat s-a speriat, răspunse Lousteau, l-am pierdut 
amândoi; dar dacă vrea Florine, o să plătească scump 
trădarea! O să-ţi povestesc eu. 

La trei zile după încercarea fără roade făcută de Lucien pe 
lângă Lousteau, cei doi îndrăgostiţi prânzeau amărâţi la 
gura sobei în dormitorul cel frumos. Berenice le făcuse 
nişte ouă chiar acolo în sobă, căci bucătăreasa, vizitiul, 
servitorii plecaseră. De mobila sechestrată le era cu 


neputinţă să se folosească. Nu mai era în casă nici un obiect 
de aur sau de argint, şi nimic altceva de preţ, toate erau 
reprezentate prin bonuri de la muntele de pietate, 
alcătuind un volumaş in-octavo plin de învăţăminte. 
Berenice mai păstrase două tacâmuri. Ziarul cel mic le 
făcea mari servicii lui Lucien şi Coraliei păstrându-le 
croitorul, modista şi croitoreasa, care tremurau cu toţii să 
nu supere un ziarist în stare să le atace reputaţia 
prăvăliilor. Lousteau veni în timpul mesei strigând: 

— Ura! Trăiască Arcaşul lui Carol al IX-lea! Am desfăcut 
cărţi de o sută de franci, copii, zise el, să-i facem pe din 
două! 

Îi dădu cincizeci de franci Coraliei şi o trimise pe Berenice 
să aducă un prânz să le umple burţile. 

— Ieri, Hector Merlin şi cu mine am luat masa cu nişte 
editori şi am pregătit cu multă îndemânare vânzarea 
romanului tău. Că eşti în tratative cu Dauriat; că Dauriat se 
tocmeşte, că nu vrea să dea mai mult de patru mii de franci 
pentru două mii de exemplare, şi că tu vrei şase mii. le-am 
făcut mai mare decât Walter Scott. Că ai în pântece romane 
nemaipomenite! că oferi nu o carte, oi o afacere întreagă; 
că nu eşti autorul unui roman mai mult sau mai puţin 
ingenios, ci al unei colecţii! Cuvântul ăsta de colecţie a făcut 
efect. Aşa că nu-ţi uita rolul, ai deci în tolbă: La Grande 
Mademoiselle sau Franţa sub Ludovic al XIV-lea; - Cotillon | 
sau Primele zile ale lui Ludovic al XV-lea; - Regina şi 
Cardinalul sau Parisul în timpul Frondelor; Fiul lui Concini 
sau O intrigă a lui Richelieu261!... Romanele astea vor fi 
anunţate pe copertă. Asta se cheamă a duce de nas 
publicul. Tot pui pe dosul copertei cărţile până ce ajung 
celebre, şi atunci eşti mai mare cu operele pe care nu le 
faci, decât cu cele făcute. Expresia Sub tipar este ipoteca 
literară! Haideţi, să râdem puţin! Uite şampanie. Îţi 
închipui, Lucien, indivizii noştri au căscat nişte ochi ca nişte 
farfurii adânci... Mai ai farfurii adânci? 

— Sunt sechestrate, zise Coralie. 


— Pricep, deci reîncep, reluă Lousteau. Editorii vor crede 
că ai toate manuscrisele, dacă văd unul singur. Ca la orice 
editură, ti se cere manuscrisul; ei pretind, doar, că-l citesc. 
Lasă-i să facă pe grozavii: niciodată nu citesc ei cărţi; altfel 
n-ar mai publica atâtea! Hector şi cu mine i-am lăsat să 
presimtă că, pentru cinci mii de franci, le-ai vinde trei mii 
de exemplare în două ediţii. Dă-mi manuscrisul Arcaşului, 
poimâine luăm masa la editori şi îi dăm gata! 

— Cine sunt? zise Lucien. 

— Doi asociaţi, doi băieţi de ispravă, destul de culanţi în 
afaceri, pe nume: Fendant şi Cavalier. Unui a lucrat multă 
vreme la firma Vidai şi Porchon, iar celălalt e cel mai 
îndemânatic trepăduş de pe cheiul des Augustins; amândoi 
au înfiinţat firma abia de vreun an. După ce au pierdut ceva 
bani, nu prea mulţi, publicând romane traduse din 
englezeşte, flăcăii mei vor să exploateze acum romane 
indigene. Se zice că ăşti doi negustori de hârtie mâzgălită 
lucrează cu capitalurile altora, însă cred că ţie puţin îţi pasă 
de unde vin banii ce ţi se dau. 

Peste două zile, cei doi ziarişti erau poftiţi la prânz în 
strada Serpente, în fostul cartier al lui Lucien, unde 
Lousteau îşi păstra încă odaia din strada de la Harpe; iar 
Lucien, care veni să-şi ia amicul, o văzu în aceeaşi stare în 
care era în seara introducerii lui în lumea literară, însă 
acum nu se mai miră: era obişnuit: u nestatornicia vieţii de 
ziarist şi înţelegea totul. Geniul din provincie primise, 
jucase şi pierduse preţul multor articole, pierzând astfel şi 
cheful de a le mai scrie; umpluse multe coloane după 
procedeele ingenioase descrise de Lousteau pe când 
merseseră împreună din strada de la Harpe înspre Palais- 
Royal. Ajuns în dependenţa lui Barbet şi a lui Braulard, 
vindea şi ei cărţi şi bilete de teatru; în fine, nu se dădea în 
lături de la nici un elogiu şi de la nici un atac: ba chiar, în 
acel moment, resimțea un fel de bucurie să stoarcă de la 
Lousteau tot ce mai putea înainte de a le întoarce spatele 
liberalilor, pe care plănuia să-i atace cu atât mai zdravăn, 


cu cât îi cunoştea mai bine. La rândul lui, Lousteau primea, 
îţi dauna lui Lucien, o sumă de cinci sute de franci, bani 
peşin, de la Fendant şi Cavalier, sub numele de comision, 
pentru a le fi procurat pe viitorul Walter Scott celor doi 
editori în căutare de un Scott francez. 

Firma Fendant şi Cavalier era una dintre acele case de 
editură înfiinţate fără nici un fel de capital, cum se înfiinţau 
multe pe atunci şi cum se vor înfiinţa mereu, câtă vreme 
fabricanţii de hârtie şi tipografii vor continua să facă credit 
editurilor pentru şapte-opt lovituri la noroc, numite 
publicări de cărţi. Atunci ca şi astăzi, lucrările se cumpărau 
de la autori pe poliţe cu scadenţe de şase, nouă şi 
douăsprezece luni, mod de plată bazat pe natura vânzării; 
între editori, conturile se soldau la termene şi mai lungi. 
Editorii de soiul acesta îi plăteau cu aceeaşi monedă pe 
negustorii de hârtie şi pe tipografi, care aveau astfel timp 
de un an în mâini, pe gratis, o editură întreagă compusă din 
douăsprezece până la douăzeci de lucrări. În caz de două- 
trei succese, câştigul de la afacerile bune acoperea 
afacerile proaste, şi astfel editorii o scoteau la capăt. Dacă 
operaţiile erau îndoielnice sau dacă, spre nenorocul lor, 
dădeau peste cărţi bune ce nu sE. Puteau vinde decât după 
ce fuseseră gustate şi preţuite pe îndelete de adevăratul 
public; dacă sconturile poliţelor lor erau oneroase, dacă 
dădeau ei înşişi faliment, îşi depuneau frumuşel bilanţul 
fără nici o bătaie de cap, pregătiţi dinainte la rezultatul 
acesta. În acest fel, toate şansele erau de partea lor, jucau 
la marea masă verde a speculaţiei cu fondurile altora, nu cu 
ale lor. Fendant şi Cavalier erau şi ei în această situaţie. 
Cavalier adusese priceperea, iar Fendant adăugase 
şiretenia. Capitalul social îşi merita cu prisosinţă numele, 
căci consta în câteva mii de franci, economii anevoie 
adunate de stăpânele lor, din care ei îşi atribuiseră şi unul şi 
altul lefuri destul de mari, cheltuite cu grijă pe mese date 
ziariştilor şi scriitorilor, pe spectacole unde se tratau, după 
spusele lor, afacerile. Aceşti semi-pungaşi se bucurau de 


faima de a fi foarte dibaci; însă Fendant era mai şiret decât 
Cavalier. Cavalier, care îşi merita numele, colinda provincia, 
iar Fendant conducea afacerile la Paris. Această asociaţie fu 
ceea ce va fi totdeauna o asociaţie între doi editori: un duel. 
Asociaţii ocupau parterul unei vechi case din strada 
Serpente, în care biroul firmei se afla la capătul vastelor 
saloane preschimbate în magazii. Publicaseră până atunci 
multe romane, ca, de pildă, Turnul de la miazănoapte, 
Neguţătorul din Benares, Fântâna de la Mormânt, 
Tekeli262, romanele lui Galt263, autor englez care n-a 
prins în Franţa. Succesul lui Walter Scott trezea într-atâta 
atenţia editurilor asupra produselor din Anglia, încât 
editorii erau cu toţii preocupaţi, ca nişte adevăraţi 
normanzi, de cucerirea Angliei; umblau după Walter Scott 
aşa precum, mai târziu, unii aveau să caute asfalt prin 
terenurile pietroase, bitum prin bălti şi să realizeze 
beneficii din căile ferate în proiect. Una dintre marile 
neghiobii ale comerţului parizian este de a căuta succesul 
în analogii, când el se află în contraste. La Paris, îndeosebi, 
succesul ucide succesul. Astfel, Fendant şi Cavalier, 
dedesubtul titlului Familia Strelitz sau Rusia de acum o sută 
de ani, tipăreau prosteşte, cu litere mari, cuvintele „în 
genul lui Walter Scott”. Fendant şi Cavalier erau ahtiaţi 
după un succes: o carte bună le putea servi deci să se scape 
de teancurile lor de hârtie, şi fuseseră ademeniţi numai de 
perspectiva de a avea articole în ziare, pe atunci condiţia de 
bază a vânzării, căci foarte rar se întâmplă ca editorii să 
cumpere o carte pentru valoarea ei proprie; de cele mai 
multe ori o publică pentru motive străine de meritul ei. 
Fendant şi Cavalier vedeau în Lucien doar ziaristul, şi în 
cartea lui o marfă a cărei primă vânzare le-ar uşura s-o 
scoată cu bine la capăt în luna aceea. Ziariştii îi găsiră pe 
cei doi asociaţi în birou, cu contractul gata şi cu poliţele 
semnate. Repeziciunea aceasta îl uimi pe Lucien. Fendant 
era un omuleţ firav, cu o mutră înfricoşătoare şi cu 
înfăţişarea unui calmuc, având fruntea mică, nasul înfundat, 


gura strânsă, doi ochi mici negri: şi vioi, liniile feţei chinuite, 
obrajii acriţi, o voce de clopot dogit, în fine toată aparenţa 
unui pungaş înrăit; el însă îndulcea aceste neajunsuri eu 
mierea din vorbele lui şi îşi atingea ţinta fiind bun de gură. 
Cavalier, un băiat rotofei şi pe care l-ai fi crezut mai 
degrabă conductor de diligenţă decât editor, avea părul 
blond de tot, faţa aprinsă, ceafa groasă şi vorbirea de 
totdeauna a voiajorului comercial. 

— Nu o să avem discuţii, zise Fendant adresându-se lui 
Lucien şi lui Lousteau. Am citit lucrarea, e foarte literară şi 
ne place atât de mult, încât am şi dat manuscrisul la 
tipografie. Contractul e redactat aşa cum ne-am înţeles; de 
altfel noi nu călcăm niciodată condiţiile cuprinse în el. 
Poliţele noastre sunt pe şase, pe nouă şi pe douăsprezece 
luni, le veţi sconta uşor, şi noi vă plătim scontul. Ne-am 
rezervat dreptul de a-i da un alt titlu cărţii: Arcaşul lui 
Carol al IX-lea nu ne place, nu stârneşte destul curiozitatea 
cititorilor, sunt prea mulţi regi cu numele de Carol, şi în 
evul mediu erau atâţia arcaşi! A! dacă aţi spune Soldatul lui 
Napoleon! Dar Arcaşul lui Carol al IX-lea?... Cavalier ar fi 
nevoit să ţină un curs de Istoria Franţei ca să plaseze 
fiecare exemplar în provincie. 

— A! dac-aţi şti cu ce oameni avem noi de-a face! sări 
Cavalier. 

— Noaptea Sfântului Bartolomeu ar suna mai frumos, 
reluă Fendant. 

— Caterina de Medicis sau Franţa sub Carol al IX-lea, zise 
Cavalier, ar semăna mai bine cu un titlu de Walter Scott. 

— Mă rog, o să hotărâm după ce s-o tipări cartea, reluă 
Fendant. 

— Cum veţi găsi de cuviinţă, zise Lucien, numai să-mi 
placă şi mie titlul. 

După ce citiră contractul, îl semnară şi schimbară între ei 
copiile, iar Lucien băgă în buzunar poliţele cu o mulţumire 
deplină. Apoi, toţi patru urcară la Fendant, unde luară o 
masă obişnuită: stridii, biftecuri, rotocoale în sos de 


şampanie şi brânză de Brie; mâncăruri stropite însă cu 
vinuri bune, aduse de Cavalier, care cunoştea pe un voiajor 
specialist în băuturi alese. Când să se aşeze la masă, apăru 
tipograful căruia i se dăduse romanul spre tipărire, şi care 
îl surprinse pe Lucien aducându-i corectura primelor două 
coli ale cărţii sale. 

— Vrem să mergem repede, îi zise Fendant lui Lucien, 
avem încredere în cartea dumitale şi avem şi mare nevoie 
de un succes. 

Prânzul, început pe la douăsprezece, nu se isprăvi decât 
pe la cinci. 

— Unde facem rost de bani? îl întrebă Lucien pe Lousteau. 

— Hai la Barbet, răspunse Etienne. 

Cei doi prieteni o porniră la vale, cam încălziţi de băutură, 
spre cheiul des Augustins. 

— Coralie e foarte mirată de pierderea pe care a suferit-o 
Florine. Florine nu i-a spus-o decât ieri, dând toată 
nenorocirea pe seama ta, şi arăta atât de mânioasă, încât 
părea gata să te părăsească, îi spuse Lucien lui Lousteau. 

— E adevărat, zise Lousteau, care nu-şi păstră prudenţa şi 
i se destăinui lui Lucien. Prietene, pentru că mi-eşti prieten, 
Lucien, tu mi-ai împrumutat o mie de franci şi nu mi-ai 
cerut-o încă decât o singură dată. Fereşte-te de jocul de 
cărţi. Eu, dacă n-aş juca, aş fi fericit. Sunt dator în dreapta 
şi în stânga. În clipa asta, garda comercială e pe urmele 
mele: când mă duc spre Palais Royal, sunt nevoit să mă 
feresc de colţurile periculoase. 

În limbajul băieţilor de viaţă, a te feri de colţurile 
periculoase înseamnă a face un ocol fie spre a nu trece prin 
faţa unui creditor, fie spre a ocoli locul unde poate fi 
întâlnit. 

Lucien cunoştea prea bine procedeul fără să-i cunoască 
denumirea, căci el se întorcea acasă în acelaşi fel. 

— Datorezi mult? 

— Un fleac! reluă Lousteau. Trei mii de franci mi-ar 
ajunge. Am vrut să mă astâmpăr, să nu mai joc, şi, ca să 


lichidez, am făcut puţin şantaj. 

— Ce-i asta, şantaj? întrebă Lucien care nu cunoştea acest 
cuvânt. 

— Şantajul e o invenţie a presei engleze, importată de 
curând în Franţa. Şantajiştii sunt un fel de oameni cu foarte 
multă trecere la ziare. Niciodată nu trebuie să se poată 
spune despre cutare director de ziar sau despre cutare 
redactor-şef că este amestecat în vreun şantaj. Pentru asta 
se folosesc de un Giroudeau, de un Philippe Bridau, pe care 
îi plătesc ca să se ducă pe la câte cineva care, din diferite 
motive, nu vrea să se ocupe lumea de persoana sa. Mulţi 
oameni au pe cuget blestemăţii mai mult sau mai puţin 
originale. Sunt multe averi suspecte la Paris, făcute pe căi 
mai mult sau mai puţin legale, adesea prin manopere 
criminale, şi care ar da loc la articole foarte nostime, 
precum ar fi chestia cu jandarmeria lui Fouche 
înconjurându-i pe spionii prefectului de poliţie care, 
necunoscând secretul fabricării de bancnote false de-ale 
Băncii Angliei, erau tocmai să-i umfle pe tipografii 
clandestini protejaţi de ministru; sau povestea diamantelor 
prinţului Galathione, sau afacerea Maubreuil264, sau 
moştenirea Pombreton265 etc. Şantajistul, după ce şi-a 
făcut rost de vreo hârtie, de vreun document important, îi 
cere îmbogăţitului o întâlnire. Dacă omul compromis nu 
plăteşte o sumă oarecare, şantajistul îi arată presa gata să-l 
înşface, să-i dezvăluie secretele. Bogătaşul se teme şi dă 
banii. Chestia s-a făcut. Dacă te apuci de vreo operaţie 
periculoasă, care ar putea da naştere la o serie întreagă de 
articole, ţi se trimite un şantajist acasă care-ţi propune 
răscumpărarea articolelor. Chiar şi unor miniştri li se trimit 
şantajişti; ei se învoiesc atunci ca ziarul să le atace numai 
activitatea politică nu şi persoana lor, iar alţii îşi dau pradă 
persoana şi cer îndurare pentru amantă. Drăguţul de des 
Lupeaulx, pe care îl cunoşti, raportor în Consiliul de stat, se 
ocupă în permanenţă cu astfel de negocieri cu ziariştii. 
Secătura şi-a asigurat cu ajutorul legăturilor sale o poziţie 


minunată în sânul guvernului: este şi mandatarul presei şi 
ambasadorul miniştrilor, e samsarul amorurilor proprii; ba 
îşi extinde negoţul şi în treburile politice, dobândeşte de la 
ziare tăcerea asupra cutărui împrumut sau cutărei 
concesiuni acordate fără concurenţă sau fără publicitate în 
care însă li se dă o parte şi hrăpăreţilor de la banca 
liberală. De altfel, şi tu ai făcut puţin şantaj cu Dauriat, când 
ţi-a dat trei mii de franci ca să nu-l încondeiezi pe Nathan. 
În secolul al XVIII-lea, când ziaristica era abia în faşă, 
şantajul se făcea cu ajutorul pamfletelor, a căror distrugere 
se cumpăra de către favorite sau de către marii seniori. 
Inventatorul şantajului este Aretinul266, o foarte mare 
personalitate din Italia, care îi dijmuia pe regi, după cum, în 
zilele noastre, cutare jurnal îi poate dijmui pe actori. 

— Dar tu, cum l-ai lucrat pe Matifat ca să capeţi cei trei mii 
de franci? 

— Am pus s-o atace pe Florine în şase ziare, iar Florine s-a 
plâns lui Matifat. Matifat l-a rugat pe Braulard să afle 
pricina atacurilor. Braulard a fost tras pe sfoară de Finot. 
Finot, pentru care făceam şantajul, i-a spus droghistului că 
tu o „săpai” pe Florine în interesul Coraliei. Giroudeau s-a 
dus la Matifat să-i spună în taină că toate se aranjează dacă 
ar vrea să-şi vândă şesimea de la revista lui Finot cu zece 
mii de franci. Dacă izbutea, Finot îmi dădea trei mii de 
franci. Matifat era tocmai să încheie târgul, încântat să mai 
puie mâna pe zece mii de franci din cei treizeci de mii ce i 
se păreau pierduţi, deoarece, de câteva zile, Florine îi tot 
spunea că revista lui Finot nu „prinde”: în loc să dea 
dividende, se vorbea că sunt în căutare de noi fonduri. 
Înainte de a-şi depune bilanţul, directorul de la Panorama- 
Dramatique a avut însă nevoie să negocieze câteva poliţe; 
şi, ca să-i facă Matifat treaba asta, l-a încunoştinţat de festa 
ce i-o juca Florine. Matifat, negustor şiret, a părăsit-o pe 
Florine, şi-a păstrat şesimea şi acum îşi bate joc de noi. 
Finot şi cu mine ne muşcăm mâinile de ciudă. Am avut 
norocul să atacăm un om care nu ţinea la amanta lui, un 


nemernic fără inimă şi fără suflet. Din păcate, despre 
negustoria lui Matifat nu se poate vorbi în presă, interesele 
lui nu pot fi atacate. Nu se critică un droghist, cum critici 
pălăriile, articolele de galanterie, teatrele sau chestiile 
artistice Cacaoa, piperul, vopselele, mirodeniile, opiul nu se 
pot deprecia. Florine e încolţită. Panorama închide mâine şi 
ea nu mai ştie ce să se facă. 

— După închiderea teatrului, Coralie debutează la 
Gymnase peste câteva zile, zise Lucien; ar putea să-i facă 
rost şi Florinei de ceva. 

— Nici nu te gândi! spuse Lousteau. Coralie n-o fi ea 
deşteaptă, dar nu-i nici aşa de proastă ca să-şi aducă 
singură o rivală acolo! Lucrurile stau cum nu se poate mai 
rău pentru noi! Finot însă e atât de zorit să pună mâna pe 
şesimea lui... 

— Şi pentru ce? 

— E o afacere straşnică, dragă. Sunt şanse să vândă ziarul 
cu trei sute de mii de franci. Finot ar avea atunci o treime, 
plus un comision pus deoparte de asociaţi şi pe care îl 
împarte cu des Lupeaulx. De aceea, vreau să-i propun un 
şantaj. 

— Păi, şantajul înseamnă punga sau viaţa? 


— Ba încă şi mai mult, zise Lousteau: înseamnă punga sau 
onoarea. Alaltăieri, un ziar din cele mici, pentru că nu i s-au 
dat nişte bani cu împrumut, a afirmat că ceasul cu diamante 
aparţinând unei persoane cu vază în capitală a ajuns în chip 
ciudat în mâinile unui soldat din garda regală şi promitea 
povestirea acestei aventuri demne de cele O Mie şi Una de 
Nopți. Persoana cu vază s-a grăbit să-l poftească pe 
redactorul-şef la masă. Negreşit că redactorul-şef a câştigat 
ceva, istoria contemporană însă a pierdut anecdota cu 
ceasul. De câte ori vezi presa înverşunându-se împotriva 
unor puternici ai zilei, să ştii că e la mijloc vreun scont sau 
vreun serviciu refuzat. Şantajul acesta privitor la viaţa 
particulară e cel mai temut de bogătaşii englezi şi constituie 
unul dintre veniturile secrete ale presei britanice, cu mult 
mai ticăloşită decât a noastră. Noi suntem nişte copii pe 
lângă ei! În Anglia, o scrisoare compromiţătoare se 
cumpără cu cinci până la şase mii de franci, pentru a fi 
revândută. 

— Cum ai să faci să-l dai pe brazdă pe Matifat? întrebă 
Lucien. 

— Dragul meu, reluă Lousteau, spiţerul ăsta ticălos i-a 
scris Florinei scrisorile cele mai nostime: ortografia, stilul, 
ideile sunt de un caraghioslăc să te strici de râs! Matifat se 
teme grozav de nevastă-sa; am putea, fără să-l numim, fără 
ca el să se poată plânge, să-l lovim chiar între larii şi penaţii 
săi, acolo unde se crede îN. Siguranţă. Închipuie-ţi furia lui 
după ce va fi văzut întâiul articol dintr-un mic roman 
intitulat Aventurile amoroase ale unui droghist, după ce va 
fi fost înştiinţat în mod foarte cuviincios că întâmplarea a 
făcut ca redactorul de la ziarul cutare să ajungă în 
stăpânirea scrisorilor în care dumnealui vorbeşte de micul 
Cupidon, în care scrie să se în pace în loc de împace, în care 
spune de Florine că îl ajută să străbată deşertul vieţii, ceea 
ce te-ar face să crezi că o ia drept cămilă. În sfârşit, din 
această corespondenţă nemaipomenit de hazlie, ai cu ce 
înveseli rânza cititorilor timp de două săptămâni. O să-i 


strecurăm teama de o scrisoare anonimă care i-ar dezvălui 
neveste-şi secretul glumei. Numai Florine să vrea să se ţină 
de capul lui Matifat! Ea mai are încă principii, adică 
speranţe. Poate că păstrează scrisorile pentru ea; o fi vrând 
şi ea o parte din câştig?! E şireată, doar e eleva mea! Dar 
când va vedea că garda comercială nu-i o născocire, când 
Finot îi va fi dăruit şi ei ceva Sau când îi va fi dat speranţă 
unui angajament, o să-mi predea scrisorile, pe care eu le voi 
trece lui Finot pe bani. Finot le va trece unchiului său, iar 
Giroudeau îl va sili pe droghist să capituleze. 

Destăinuirea aceasta îl trezi pe Lucien din chercheleală. 
Mai întâi îşi dădu seama că avea nişte prieteni foarte 
periculoşi; apoi se gândi că nu trebuie să se pună rău cu ei, 
căci putea să aibă nevoie de înfricoşătoarea lor influenţă în 
cazul când doamna d'Espard, doamna de Bargeton şi 
Châtelet nu şi-ar ţine cuvântul. Etienne şi Lucien tocmai 
ajunseră pe chei, în faţa dughenei lui Barbet. 

— Barbet, îi zise Etienne librarului, avem cinci mii de 
franci de la Fendant şi Cavalier pe şase, pe nouă şi pe 
douăsprezece luni; vrei să ne scontezi poliţele? 

— Le iau cu trei mii de franci, spuse Barbet foarte calm. 

— Trei mii de franci! exclamă Lucien. 

— N-o să vi-i dea nimeni, reluă librarul. Indivizii ăştia 
ajung la faliment în două-trei luni; eu ştiu însă că au câteva 
lucrări bune care se desfac greu acuma; einu pot să 
aştepte, o să li le cumpăr pe loc, ca pe bani gheaţă, şi le dau 
în schimb poliţele: realizez în acest fel o scădere de două 
mii de franci la marfă. 

— Eşti dispus să pierzi două mii de franci? îl întrebă 
Etienne pe Lucien. 

— Nu! exclamă Lucien, speriat de această primă afacere. 

— Faci rău, răspunse Etienne. 

— N-o să găsiţi pe nimeni să vă ia poliţele ăstora, zise 
Barbet. Cartea dumnealui e ultima încercare a lui Fendant 
şi Cavalier, nu o pot tipări decât lăsând exemplarele în 
depozit la tipograf; chiar un succes nu-i salvează decât pe 


încă şase luni. Până la urmă, tot se curăţă! Neghiobii, beau 
prea multe păhărele şi vând prea puţine cărţi! Pentru mine, 
poliţele lor înseamnă o afacere, şi puteţi deci lua un preţ 
mai mare ca acela pe care vi-l vor da cei ce vor sta să 
cerceteze cât valorează fiecare semnătură în parte. 
Negustoria de scont constă în a şti dacă cele trei semnături 
de pe o poliţă dau fiecare câte treizeci la sută în caz de 
faliment. Şi, mai întâi de toate, dumneavoastră aveţi numai 
două semnături, din care fiecare nu face nici zece la sută. 

Cei doi prieteni se uitară unul la altul, mânaţi să audă din 
gura caraghiosului ăstuia nespălat o analiză cuprinzând în 
puţine cuvinte toată teoria scontului. 

— Lasă vorbele, Barbet, zise Lousteau. La cine ne 
îndrepţi? 

— La bătrânul Chaboisseau de pe cheiul Saint-Michel; ştiţi, 
a lucrat ultima oară cu Fendant. Dacă nu vă convine 
propunerea mea, încercaţi la el; însă tot la mine o să vă 
întoarceţi, şi atunci n-o să vă mai dau decât două mii cinci 
sute de franci. 

Etienne şi Lucien se duseră pe cheiul Saint-Michel, la o 
casă cu grădină, unde locuia acest Chaboisseau, unul dintre 
cei care se îndeletniceau cu scontul editorilor, şi îl găsiră la 
etajul al doilea, într-un apartament mobilat în chipul cel mai 
original. Bancherul acesta mai mărunt, însă milionar totuşi, 
avea o adevărată pasiune pentru stilul grec. Pervazul de sus 
al camerei prezenta cunoscutul ornament grec. Acoperit cu 
o stofă purpurie şi întinsă după maniera grecească de-a 
lungul peretelui, ca fondul unui tablou de David, patul, de o 
formă foarte pură, diata din vremea Imperiului când totul 
se fabrica în gustul acesta, fotoliile, mesele, lămpile, 
candelabrele, până şi cele mai mici amănunte, alese de 
bună seamă cu răbdare de pe la negustorii de vechituri, 
totul înfăţişa graţia fină şi firavă, dar elegantă, a antichităţii. 
Stilul acesta mitologic şi frivol alcătuia un contrast ciudat cu 
îndeletnicirea cămătarului. E de observat că oamenii cei 
mai năstruşnici se întâlnesc printre oamenii ce se 


îndeletnicesc cu negoţul de bani. Ei sunt, într-un anumit fel, 
nişte libertini ai gândirii. Puţind poseda orice, şi prin 
urmare blazaţi ei fac sforţări enorme ca să-şi alunge 
indiferența faţă de toţi şi de toate. Cine ştie să-i studieze le 
descoperă totdeauna câte o manie, câte o mică slăbiciune 
pe unde să-i atace. Chaboisseau părea că se retrăsese în 
antichitate ca îndărătul zidurilor unei fortărețe. 

— Asta e demn de firma lui, îi spuse Etienne zâmbind lui 
Lucien. 

Chaboisseau, un omuleţ cu părul pudrat, îmbrăcat cu o 
redingotă verzuie şi cu o vestă de culoarea alunelor, gătit 
cu nişte pantaloni negri, şi purtând ciorapi pestriţi şi 
pantofii cu scârţ, luă poliţele, le examină, apoi i le înapoie 
lui Lucien cu gravitate. 

— Domnii Fendant şi Cavalier sunt nişte băieţi simpatici, 
nişte tineri inteligenţi; însă pe mine m-aţi găsit fără bani, le 
zise el cu o voce dulce. 

— Prietenul meu n-ar pune condiţii grele, răspunse 
Etienne. 

— N-aş lua aceste poliţe pentru nici un avantaj, zise 
omuleţul lăsându-şi cuvintele să-i lunece cu abilitate peste 
propunerile lui Lousteau, ca un cuţit de ghilotină peste 
capul unui om. 

Cei doi prieteni se retraseră. Trecând prin anticameră, 
conduşi cu grijă de Chaboisseau, Lucien zări un teanc de 
cărţi vechi pe care cămătarul, fost anticar, tocmai le 
cumpărase, şi printre care romancierul descoperi lucrarea 
arhitectului Ducerceau despre palatele regale şi castelele 
celebre din Franţa, ale căror planuri sunt desenate cu o 
mare exactitate în această carte. 

— Îmi vinzi mie cartea asta? întrebă Lucien. 

— Da, răspunse Chaboisseau, redevenind anticar. 

— La ce preţ? 

— Cincizeci de franci. 

— E scumpă, dar îmi trebuie; şi, ca plată, n-am decât 
poliţele pe care nu le vrei. 


— Aveţi o poliţă de cinci sute de franci pe şase luni, vi-o 
iau, zise Chaboisseau, care datora pesemne lui Fendant şi 
Cavalier o rămăşiţă de borderou de o sumă echivalentă. 

Cei doi prieteni se întoarseră în camera grecească, unde 
Chaboisseau făcu un mic borderou cu şase la sută dobândă 
şi şase la sută comision, ceea ce se ridică la o scădere de 
treizeci de franci; adăugă la socoteală cei cincizeci de 
franci, preţul cărţii, şi scoase din casa, plină de monezi, 
patru sute douăzeci de franci. 

— Păi, domnule Chaboisseau, poliţele sunt ori toate bune 
ori toate proaste, de ce nu ni le scontezi şi pe celelalte? 

— Nu scontez, ci mă plătesc dintr-o vânzare, răspunse 
individul. 

Etienne şi Lucien râdeau încă de Chaboisseau, fără a-l fi 
înţeles, când ajunseră la Dauriat, unde Lousteau îl rugă pe 
Gabusson să le spună pe la cine să mai încerce. Luând o 
trăsură cu ora, se duseră în bulevardul Poissonnicre, 
înarmaţi cu o scrisoare de recomandaţie pe care le-o 
dăduse Gabusson, după ce îi prevenise că vor da peste cel 
mai năstruşnic „specimen”, după expresia lui. 

— Dacă nici Samanon nu vă primeşte poliţele, le spusese 
Gabusson, nimeni altul pe lume n-o să vi le sconteze. 

Negustor de cărţi vechi la parter, de haine vechi la etajul 
întâi, de gravuri interzise la al doilea, Samanon mai dădea 
şi împrumuturi pe gaj. Niciunul dintre personajele 
romanelor lui Hoffmann, niciunul dintre fioroşii avari ai lui 
Walter Scott nu poate fi comparat cu ceea ce natura socială 
şi pariziană crease în acest om, dacă Samanon putea fi 
cumva numit om. Lucien nu-şi putu stăpâni un gest de 
spaimă la vederea acelui moşneag uscat, căruia oasele 
păreau să-i iasă prin pielea tăbăcită, presărată cu pete de 
verde şi galben ca o pictură de Tizian sau de Paolo Veronese 
văzută de aproape. Samanon avea un ochi fix şi îngheţat, 
iar celălalt vioi şi lucitor. Avarul, care se folosea parcă de 
ochiul mort pentru scont şi se slujea de celălalt când vindea 
gravurile obscene, purta o mică perucă neagră bătând în 


roşu, de sub care îi ieşea părul alb; fruntea-i galbenă era 
amenințătoare; obrajii îi erau săpaţi în unghi drept de 
fălcile ieşite; dinţii, încă albi, se lungeau până peste buze ca 
ai unui cal care cască. Contrastul dintre cei doi ochi, cât şi 
strâmbătură gurii îi dădeau o înfăţişare oarecum crudă. 
Părul din barbă, aspru şi ascuţit, desigur că înţepa ca nişte 
ace. O redingotă răpănoasă ca un burete de pădure, o 
cravată neagră decolorată, roasă de barbă, şi care lăsa să 
se vadă un gât zbârcit ca de curcan, arătau că stăpânul lor 
nu se sinchisea să-şi mai îndulcească chipul fioros printr-o 
îmbrăcăminte ceva mai îngrijită. Cei doi ziarişti îl găsiră pe 
acest om stând la o tarabă îngrozitor de murdară şi 
îndeletnicindu-se cu lipirea unor etichete pe cotorul câtorva 
cărţi vechi cumpărate de curând. După ce schimbară o 
privire prin care îşi împărtăşeau surprinderea pricinuită de 
existenţa unui asemenea personaj, Lucien şi cu Lousteau îl 
salutară întinzându-i scrisoarea lui Gabusson, precum şi 
poliţele lui Fendant şi Cavalier. Pe când Samanon le citea, 
intră în dugheana întunecoasă un om de o rară inteligenţă, 
îmbrăcat cu o redingotă ce părea croită din tablă, până-ntr- 
atâta era de ţeapănă din cauza miilor de petice. 

— Îmi trebuie fracul, pantalonul negru şi vesta mea de 
satin, îi zise el lui Samanon arătându-i un cartonaş 
numerotat. 

De îndată co Samanon apăsă pe butonul de aramă al unei 
sonerii, o femeie, care părea a fi normandă după 
frăgezimea carnaţiei, cobori. 

— Împrumută-i domnului hainele, zise el întinzându-i 
mâna. E o plăcere să aibă cineva de-a face cu dumneata; 
însă unul dintre prietenii dumitale mi-a adus pe un tinerel, 
care m-a lucrat rău! 

— L-a „lucrat” pe dumnealui! le zise artistul celor doi 
ziarişti arătându-l pe Samanon cu un gest nespus de comic. 

Acest om mare plăti, cum plătesc lazzaroni267-i ca să-şi 
capete înapoi pentru o zi hainele de sărbătoare de la Monte 
di pietr, un franc ţi jumătate pe care mâna pământie şi 


crăpată a negustorului îi luă şi le dădu drumul în sertarul 
tejghelei. 

— Ce treabă mai faci şi tu! îi spuse Lousteau acestui mare 
artist, dedat opiului, şi care, reţinut de contemplare în 
palate vrăjite, nu voia sau nu putea să mai creeze ceva. 

— Omul ăsta îţi plăteşte pe boarfe mai mult decât muntele 
de pietate, şi, în plus, are spăimântătoarea bunătate să ţi le 
dea înapoi când ai nevoie să fii bine îmbrăcat, răspunse el. 
Mănânc astă-seară la Keller cu amanta mea. Mi-e mai uşor 
să fac rost de un franc şi jumătate decât de două sute, şi am 
venit să-mi iau garderoba care, de şase luni, i-a produs o 
sută de franci acestui cămătar milostiv. Samanon mi-a 
înghiţit biblioteca întreagă, carte cu carte. 

— Şi gologan cu gologan, adăugă râzând Lousteau. 

— O să-ţi dau o mie cinci sute de franci, î zise Samanon lui 
Lucien. 

Lucien tresări din tot trupul, ca şi când cămătarul i-ar fi 
împlântat în inimă un fier înroşit. Samanon se uita la poliţe 
cu atenţie, cercetând datele. 

— Şi mai trebuie, adăugă negustorul, să-l văd şi pe 
Fendant, care la rându-i trebuie să-mi depună câteva cărţi. 
Nici dumneata nu faci cine ştie cât, îi zise el lui Lucien, 
trăieşti cu Coralie şi mobilele sunt sub sechestru. 

Lousteau îl privi pe Lucien, care îşi luă poliţele şi sări din 
prăvălie tocmai în bulevard, strigând: 

— Asta e dracul gol! 

Poetul se uită câteva clipe la magherniţa asta, prin faţa 
căreia de bună seamă că toţi trecătorii râdeau - într-atât 
era de jalnică, într-atât de strâmte şi de murdare erau 
rafturile cu cărţile etichetate - şi se întrebau: „Ce fel de 
negustorie s-o mai fi învârtind şi aici?” 

După câteva momente, marele necunoscut, care avea să ia 
parte, peste zece ani, la acţiunea uriaşă, dar fără bază, a 
saint-simoniştilor268, ieşi foarte bine îmbrăcat, le zâmbi 
ziariştilor şi se îndreptă către pasajul Panoramelor, 


împreună cu ei, spre a-şi completa acolo toaleta, făcându-şi 
şi ghetele. 

— Când îl vedeţi pe Samanon intrând la vreun editor, la 
vreun negustor de hârtie sau la vreun tipograf, sa ştiţi că 
sunt pe ducă, IE. Spuse artistul celor doi scriitori. Samanon 
e atunci ca un cioclu care vine să ia măsură sicriului. 

— Nu mai ajungi tu să-ţi scontezi poliţele, îi zise atunci 
Etienne lui Lucien. 

— Dacă şi Samanon refuză, spuse necunoscutul, înseamnă 
că nimeni n-o să accepte, căci el este ultima ratio269! Ele 
unul dintre samsarii lui Gigonnet, ai lui Palma, Werbrust, 
Gobseck şi ai altor crocodili care înoată pe piaţa Parisului, şi 
cu care orice om, când e gata să se îmbogăţească sau să-şi 
piardă averea, trebuie, mai curând sau mai târziu, să aibă 
de-a face. 

— Fiindcă nu ajungi să-ţi scontezi poliţele cu cincizeci la 
sută, îi spuse Etienne, trebuie să le schimbi pe bani. 

— Cum? 

— Dă-i-le Coraliei, ca să i le prezinte lui Camusot. Asta te 
revoltă cumva? reluă Lousteau la o smucitură a lui Lucien. 
Ce copilărie! Poţi să pui în cumpănă viitorul tău şi o 
asemenea nerozie? 

— Mă duc să-i dau Coraliei banii ăştia, spuse Lucien. 

— Altă prostie! exclamă Lousteau. Nu îndrepţi nimic cu 
patru sute de franci, când ei îi trebuie patru mii. Să oprim 
ceva de băut, în caz de pierdere, şi restul hai să-l jucăm. 

— Sfatul e bun, le spuse marele necunoscut. 

La câţiva paşi de clubul Frascati270, cuvintele acestea 
avură o virtute magnetică. Cei doi amici plătiră trăsura şi 
intrară la Frascati să joace. La început câştigară trei mii de 
franci, coborâră la cinci sute, se suiră până la trei mii şapte 
sute de franci; apoi căzură la trei sute, ajunseră la două mii 
şi îi riscară pe numerele cu soţ pentru a-i dubla dintr-o 
lovitură: numerele cu soţ nu mai ieşiseră de cinci lovituri. 
Deci, toată suma pe ele! dar numerele fără soţ ieşiră încă o 
dată! Lucien şi Lousteau coborâră atunci în fugă scara 


acestei case faimoase, după două ore de emoţii istovitoare. 
Păstraseră o sută de franci. Pe treptele micului peristil cu 
două coloane ce susțineau la exterior o mică „marchiză” de 
tablă la care atâţia ochi se uitaseră când cu dragoste, când 
cu desperare, Lousteau zise, văzând privirea înfierbântată a 
lui Lucien: 

— Să mâncăm doar de cincizeci de franci. 

Cei doi ziarişti suiră din nou scara. Într-un ceas, ajunseră 
la trei mii de franci; îi puseră pe toţi pe roşu, care ieşise de 
cinci ori la rând, încrezându-se în întâmplarea care îi 
dusese la pierderea de mai înainte. leşi negru. Era ora şase. 

— Să mâncăm doar de douăzeci şi cinci de franci, zise 
Lucien. 

Noua încercare ţinu puţin, cei douăzeci şi cinci de franci 
fură pierduţi în zece lovituri. Cu furie, Lucien zvârli ultimii 
douăzeci şi cinci de franci pe cifra vârstei sale şi câştigă: 
tremurul mâinii, când apucă lopăţica să-şi tragă la el banii 
pe care crupierul i-i arunca unul câte unul, nu se poate 
descrie. Îi dădu zece poli de aur lui Lousteau zicându-i: 

— Dă fuga la Very! 

Lousteau înţelese şi plecă numaidecât să comande masa. 
Lucien, rămas singur la joc, îşi puse cei treizeci de poli pe 
roşu şi câştigă. Îmboldit de glasul tainic pe care-l aud 
uneori jucătorii, lăsă totul pe roşu şi câştigă: sângele 
începuse să-l frigă! În ciuda glasului, mută cei o sută 
douăzeci de poli pe negru şi pierdu. Poetul simţi atunci 
senzaţia uşurătoare care, la jucători, vine după marile 
frământări când, nemaiavând nimic de riscat, părăsesc 
palatul de foc în care se spulberă scurtele lor visuri. Se 
duse după Lousteau la Very, unde se aşternu pe mâncare, 
cum ar spune La Fontaine, şi-şi înecă grijile în vin. La nouă 
seara, era atât de ameţit, încât nu pricepu pentru ce 
portăreasa din strada VendOme îl trimitea în strada de la 
Lune. 

— Domnişoara Coralie s-a mutat din apartamentul de aici 
în casa de la adresa scrisă pe hârtia asta. 


Lucien, prea beat ca să se mai mire de ceva, se urcă iar în 
trăsura care îl adusese, spunându-i birjarului să mâne în 
strada de la Lune, făcând pentru el însuşi tot felul de 
calambururi pe seama numelui străzii. 

În dimineaţa acelei zile, izbucnise falimentul de la 
Panorama-Dramatique. Actriţa, speriată, se grăbise să-şi 
vândă tot mobilierul, cu consimţământul creditorilor, 
bătrânului Cardot, care, ca să nu schimbe destinaţia 
apartamentului, o instală acolo pe Florentine. Coralie 
plătise tot, lichidase tot şi îl despăgubise şi pe proprietar. 
Cât timp ţinuse această operaţie, căreia ea îi zicea o 
curăţenie, Berenice rânduise nişte mobilă modestă, 
cumpărată de ocazie, într-un mic apartament de trei odăi, 
la etajul al patrulea al unei case de pe strada de la Lune la 
doi paşi de Gymnase. Coralie îl aştepta acolo pe Lucien, 
după ce-şi salvase din prăpăd iubirea neprihănită şi o 
pungă cu o mie două sute de franci. Lucien, în beţia lui, le 
povesti Coraliei şi Berenicei ce ghinion avusese. 

— Bine ai făcut, iubitule, îi spuse actriţa strângându-l în 
braţe. O să scoată Berenice bani de la Braulard de pe 
poliţele tale. 

A doua zi de dimineaţă, Lucien se deşteptă în plăcerile 
vrăjitoreşti cu care-l copleşea Coralie. Actriţa se arăta şi 
mai iubitoare, spre a răscumpăra parcă prin nemărginite 
bogății ale inimii sărăcia noii lor gospodării. Era răpitor de 
frumoasă, cu părul prins în fugă într-o făşie de mătase, 
încântătoare de tinereţe şi prospeţime, cu ochii surâzători, 
cu glasul vesel ca o rază din soarele ce răsărea tocmai 
atunci ca să le poleiască sărăcia fermecătoare. Camera, 
destul de cuviincioasă, era tapetată cu hârtie verde cu 
marginea roşie, împodobită cu două oglinzi, una deasupra 
sobei, alta deasupra scrinului. Un covor cumpărat de ocazie 
de Berenice, din banii ei, cu toată împotrivirea Coraliei, 
ascundea podeaua goală şi rece. Garderoba celor doi 
amanți se afla într-un dulap cu oglindă şi în scrin. Mobilele 
de acaju erau căptuşite cu o stofă albastră de bumbac. 


Berenice mai salvase o pendulă şi două vase de porțelan, 
patru tacâmuri de argint şi şase linguriţe. Sufrageria, 
vecină cu dormitorul, arăta ca într-o casă de funcţionar 
umil. Bucătăria era pe sală. Berenice dormea deasupra, la 
mansardă. Chiria nu trecea de trei sute de franci. Casa 
asta, urâtă-foc, avea la intrare o imitație de poartă mare; 
portarul locuia în dreptul unuia din canaturi care era zidit, 
având un gemuleţ prin care îi supraveghea pe cei 
şaptesprezece chiriaşi. Acest stup reprezintă ceea ce se 
numeşte în limbaj de notari „o casă de raport”. Lucien zări 
în odaie un birou, un fotoliu, cerneală, pene şi hârtie de 
scris. Veselia Berenicei, care se bizuia pe debutul Coraliei la 
Gymnase, veselia actriţei, încântată de rolul pe care-l 
frunzărise până atunci, alungară grijile şi amărăciunile 
poetului mahmur. 

— Dacă nu află lumea că ne-am cam dus la fund, o scoatem 
noi la capăt, zise el. La urma urmei, m-aşteaptă patru mii 
cinci sute de franci! Şi o să mai fac rost de bani de la ziarele 
regaliste, unde m-am angajat acum. Mâine, apare 
Deşteptarea; mă pricep acuma în gazetărie, le-arăt eu cum 
se lucrează! 

Coralie, care nu văzu decât iubire în cuvintele acestea, 
sărută buzele ce le rostiseră. Berenice pusese masa la gura 
sobei şi tocmai servise un prânz modest compus din ouă 
fierte, două fripturi şi cafea cu frişcă. Cineva ciocăni la uşă. 
Trei prieteni sinceri, d'Arthez, Leon Giraud şi Michel 
Chrestien, se înfăţişară ochilor miraţi ai lui Lucien care, 
mişcat, le oferi să împartă masa cu el. 

— Nu, zise d'Arthez. Venim pentru afaceri mai serioase 
decât nişte simple consolări, pentru că am aflat tot: am 
trecut prin strada Vend6me. Tu îmi cunoşti părerile, Lucien. 
În oricare altă împrejurare, m-aş bucura văzându-te că-mi 
împărtăşeşti convingerile politice; însă, în situaţia în care 
te-ai pus scriind la ziarele liberale, n-ai să fii în stare să 
treci în rândurile regaliştilor fără a-ţi păta pe veci conştiinţa 
şi a-ţi întina existenţa. Am venit, toţi trei, ca să te rugăm 


fierbinte, în numele prieteniei noastre, oricât de slăbită ar fi 
ea astăzi, să nu te înjoseşti astfel. Ai atacat pe romantici, 
dreapta şi guvernul; nu poţi tocmai tu să aperi guvernul, 
dreapta şi pe romantici. 

— Am motive superioare ca să fac astfel: scopul ce-l 
urmăresc va justifica totul, spuse Lucien. 

— Poate că nu înţelegi situaţia în care ne aflăm, îi zise 
Leon Giraud. Guvernul, curtea, Bourbonii, partidul 
absolutist, sau, dacă vrei să cuprinzi totul într-o expresie 
generală, sistemul opus sistemului constituţional, şi care se 
împarte în mai multe fracțiuni complet divergente când e 
vorba de ales mijloacele de întrebuințat pentru a înăbuşi 
revoluţia, este de acord asupra unul. Singur punct, şi 
anume asupra nevoii de suprimare a presei. Înfiinţarea 
Deşteptării, a Trăsnetului, a Steagului alb271, ziare menite 
să răspundă calomniilor, injuriilor şi ironiilor presei liberale. 
- şi trebuie să spun că nu aprob un asemenea fel de a 
proceda, deoarece această desconsiderare a măreţei 
noastre misiuni este tocmai ceea ce ne-a condus pe noi la 
publicarea unui ziar demn şi serios, a cărui influenţă va fi în 
scurtă vreme respectabilă şi simțită, impunătoare şi demnă 
- zise el făcând o paranteză, ei bine, toată această artilerie 
regalistă şi ministerială este o primă încercare de represalii 
menită a plăti liberalilor lovitură pentru lovitură, jignire 
pentru jignire. Ce crezi că o să se întâmple, Lucien? 
Abonaţii sunt în majoritatea lor de partea stângii. În presă, 
ca şi la război, biruinţa va fi de partea celor mai numeroşi! 
Voi veţi fi socotiți nemernici, mincinoşi, duşmani ai 
poporului; iar ceilalţi vor fi consideraţi adevărații apărători 
ai patriei, oameni de valoare, martiri, deşi poate mai 
făţarnici şi mai răi decât voi. Acest fapt va mări influenţa 
primejdioasă a presei, legitimându-i şi întărindu-i cele mai 
urâte acţiuni. Injurierea oricui şi pe faţă va ajunge unul 
dintre drepturile ei publice, adoptat în profitul abonaților şi 
învestit cu autoritatea de lucru judecat printr-un uz 
reciproc. Când racila va fi cunoscută în toată întinderea ei, 


legile restrictive şi prohibitive, cenzura, introdusă cu ocazia 
asasinării ducelui de Berry şi ridicată la deschiderea 
Camerelor, vor fi reintroduse. Ştii ce concluzii va trage 
poporul francez din această luptă? Va primi insinuările 
presei liberale, va crede că Bourbonii vor să lovească în 
ceea ce s-a dobândit prin revoluţie, se va răscula într-o 
bună zi şi-i va izgoni pe Bourboni. Nu numai că îţi vei fi 
pătat viaţa, dar te vei pomeni la un moment dat în rândurile 
unui partid învins. Eşti prea tânăr, prea nou venit în presă; 
îi cunoşti prea puţin şurubăriile şi sforăriile; ai stârnit prea 
multă gelozie ca să poţi rezista până la capăt presiunilor pe 
care le vor exercita toate ziarele liberale ca să fii 
îndepărtat. Vei fi împins de furia partidelor, ce sunt încă în 
paroxismul frigurilor; numai că frigurile, manifestate în 
acţiunile brutale din 1815 şi 1816272, se manifestă acum 
numai în idei, în luptele orale din Cameră şi în polemica din 
presă. 

— Prieteni, spuse Lucien, eu nu sunt poetul zănatic pe 
care vi-l închipuiţi voi. Oricum s-ar desfăşura lucrurile, eu 
voi fi dobândit un avantaj pe care izbânda partidului liberal 
nu mi-l poate da. Când voi veţi fi câştigat victoria, eu îmi voi 
fi atins ţinta. 

— O să-ţi tăiem... părul, zise râzând Michel Chrestien. 

— O să am copii până atunci, răspunse Lucien; şi, chiar de 
mi-aţi tăia capul, tot n-o să mă doară... 

Cei trei prieteni nu îl înţeleseră pe Lucien, la care relaţiile 
cu lumea înaltă dezvoltaseră în gradul cel mai ridicat 
orgoliul nobiliar şi deşertăciunile aristocratice. Poetul îşi 
vedea, pe bună dreptate de-altminteri, un viitor strălucit de 
pe urma frumuseţii şi a spiritului său, sprijinite de numele şi 
de titlul de conte de Rubempre. Doamna d'Espard, doamna 
de Bargeton şi doamna de Montcornet îl ţineau în palmă cu 
această promisiune, ca pe un gândac legat cu aţă. Lucien 
nu se mai mişca decât într-un cerc închis. Vorbele: „E de-ai 
noştri, a învăţat să gândească!” spuse cu trei zile în urmă în 
saloanele domnişoarei des 'Touches, îl îmbătaseră, ca şi 


felicitările primite de la ducii de Lenoncourt, de Navarreins 
şi de Grandlieu, de la Rastigniac, de la Blondet, de la 
frumoasa ducesă de Maufrigneuse, de la contele 
d'Esgrignon, de la des Lupeaulx, de la oamenii cei mai cu 
trecere din partidul regalist. 

— Hai să mergem! nu mai e nimic de făcut, replică 
d'Arthez. O să-ţi fie mai greu decât oricărui altuia să te 
păstrezi curat şi să te stimezi singur. O să suferi mult, te 
cunosc eu, când te vei vedea disprețuit tocmai de aceia 
cărora li te vei fi devotat. 

Cei trei prieteni îşi luară rămas bun de la Lucien fără să-i 
întindă mâna prieteneşte. Lucien stătu câteva clipe 
îngândurat şi trist. 

— Ei! lasă-i încolo pe nătărăii ăştia, zise Coralie sărind pe 
genunchii lui Lucien şi înlănţuindu-i gâtul cu braţele ei albe 
şi moi; ăştia iau viaţa în serios, iar viaţa e o glumă. De altfel, 
tu o să fii contele Lucien de Rubempre. Iar eu o să-i fac, 
dacă e nevoie, zile fripte Ministerului de Justiţie. Ştiu eu 
cum să-l sucesc pe stricatul de des Lupeaulx, care o să-ţi 
obţină semnarea ordonanţei. Nu ţi-am, spus că, dacă vei 
avea nevoie de o treaptă în plus ca să apuci prada, îţi dau şi 
cadavrul Coraliei? 

A doua zi, Lucien lăsă să i se treacă numele printre 
colaboratorii Deşteptării. Numele lui fu anunţat ca o 
cucerire în prospectul împărţit din grija ministerului în o 
sută de mii de exemplare. Lucien luă parte la banchetul 
triumfal, care ţinu nouă ceasuri, la Robert, la doi: paşi de 
Frascati, şi la care asistau corifeii presei regaliste: 
Martainville, Auge, Destains273 şi o sumedenie de scriitori 
încă în viaţă care, pe atunci, ţineau cu monarhia şi cu 
religia, după o expresie consacrată. 

— O să izbim în liberali, de-o să le meargă fulgii! zise 
Hector Merlin. 

— Domnilor, răspunse Nathan, care trecu şi el în această 
tabără socotind că era mai bine, pentru exploatarea 
teatrului la care se gândea, să aibă autoritatea de partea 


sa, decât împotrivă. Dacă le declarăm război, măcar să-l 
facem cumsecade! Să-i atacăm pe toţi scriitorii clasici şi 
liberali fără deosebire de vârstă sau de sex, să-i luăm pe toţi 
în zeflemea fără cruţare. 

— Să fim demni, să nu ne lăsăm câştigaţi de exemplarele, 
de darurile, de banii editorilor. Să restaurăm gazetăria. 

— Bine! zise Martiainville. Justum et tenacem propositi 
virum2 74! Să fim neînduraţi şi usturători. Eu o să-l scutur 
pe La Fayette275 ca să vadă lumea cine e: o paiaţă numărul 
unu! 

— Eu, spuse Lucien, îi iau asupra mea pe eroii 
Constituţionalului276, pe sergentul Mercier, Operele 
complete ale domnului Jouy2 77, pe iluştrii oratori de 
stânga! 

La ora unu din noapte, un război pe viaţă şi pe moarte fu 
hotărât şi votat în unanimitate de redactori, care îşi înecară 
toate nuanțele şi toate ideile într-un punci căruia îi dădură 
foc. 

— Ne-am turnat o armură monarhică şi religioasă pe 
cinstei zise din pragul uşii unul dintre scriitorii cei mai 
celebri ai literaturii romantice. 

Aceste vorbe istorice, destăinuite de un editor care 
asistase la masă, apărură a doua zi în Oglinda; însă 
indiscreţia fu pusă în seama lui Lucien. O astfel de trădare 
fu semnalul unui mare tărăboi dezlănţuit în ziarele liberale. 
Lucien ajunse calul lor de bătaie şi nu fu cruțat în nici un 
fel: dădură în vileag păţaniile sonetelor lui, dezvăluiră 
publicului că Dauriat prefera să piardă trei mii de franci 
decât să le tipărească, îl porecliră poetul fără sonete! 

Într-o dimineaţă, în chiar ziarul unde debutase Lucien atât 
de răsunător, citi rândurile următoare, scrise numai pentru 
dânsul, căci publicul nu putea pricepe aluzia: 

Dacă editorul Dauriat stăruie în a nu publica sonetele 
viitorului Petrarca al Franţei, noi ne vom purta ca nişte 
duşmani mărinimoşi şi vom pune coloanele noastre la 
dispoziţia acestor poeme care trebuie să fie foarte nostime, 


judecând după exemplarul pus nouă la dispoziţie de un 
prieten al autorului. 

Şi, sub acest înfricoşător anunţ, poetul citi sonetul 
următor, dedicat umilei flori a SCAIETELUI2 78, care îl făcu 
să plângă lacrimi amare: 

Odată-n zori, din ierburi se înălţase una, Firavă şi 
suspectă, în locul plin de flori; 

Cu tărăboi pretinse că splendide culori Vor arăta-ntr-o zi 
că e de neam, ea una: 

Deci o îngăduire! Dar, ce să vezi? că juna Porni să-şi 
ocărască frumoasele-i surori, Ce-n urmă-atanisile de 
spusele-i grandori, Cerură, scurt, dovezi că-naltă i-e 
străbuna. 

Şi iat-o că-nflori! Stârni atâta silă Şi țipăt în grădină, cât 
nici un guguman; 

Vai! cât îl fluierară pe-acest calic sărman! 

Stăpânul, ce trecea, îl frânse fără milă; 

Şi noaptea, doar măgarul îi plânse pe mormânt, Căci nu 
era în sine decât un SCAI de rând! 

Vernou vorbi de pasiunea lui Lucien pentru joc şi semnală 
dinainte Arcaşul drept o operă antinaţională, în care 
autorul lua partea măcelarilor catolici împotriva victimelor 
calviniste. Într-o săptămână, sfada deveni veninoasă la 
culme. Lucien se bizuia pe prietenul său Lousteau, care îi 
datora o mie de franci şi cu care avea o înţelegere secretă; 
însă Lousteau ajunse cal mai mare duşman al lui Lucien. 
lată cum. De trei luni, Nathan o iubea pe Florine şi nu ştia 
cum să i-o răpească lui Lousteau, pentru care fata asta era 
o adevărată providenţă. Amărăciunea şi deznădejdea 
actriţei rămase fără angajament îl făcu pe Nathan, coleg 
acuma cu Lucien, să se ducă la Coralie şi s-o roage să-i 
ofere Florinei un rol într-o piesă de-a| lui, urmând ca el să-i 
obţină apoi Florinei un angajament condiţional la Gymnase. 
Florine, îmbătată de ambiţie, nu şovăi. Avusese destulă 
vreme ca să-l cunoască pe Lousteau. Nathan era un 
ambițios literar şi politic, de o energie pe măsura nevoilor 


sale, pe când la Lousteau viciile înăbuşeau voinţa. Actriţa, 
care ţinea să reapară înconjurată de o nouă strălucire, îi 
încredinţă lui Nathan scrisorile droghistului, iar Nathan îl 
făcu pe Matifat să i le răscumpere în schimbul şesimii de la 
ziar, râvnită de Finot. Florine căpătă atunci un apartament 
luxos în strada Hautevilile şi îl luă pe Nathan ca protector în 
văzul gazetarilor şi al oamenilor de teatru. Lousteau fu atât 
de crâncen lovit de această întâmplare, încât izbucni în 
plâns la sfârşitul unei mese ce i-o dădură prietenii ca să-l 
mângâie. La această orgie, mesenii găsiră că Nathan, în 
toată treaba asta, nu-şi urmărise decât interesul. Câţiva 
scriitori, ca şi Finot şi Vernou, cunoşteau pasiunea 
dramaturgului pentru Florine; însă, după părerea tuturor, 
Lucien, mijlocind această afacere, călcase în picioare cele 
mai sfinte legi ale prieteniei. Proaspătul regalist, care 
procedase astfel ca să fie pe placul partidului său şi din 
dorinţa de a-şi servi noii amici, nu află iertare. 

— Nathan s-a lăsat târât de logica pasiunii; pe când geniul 
de provincie, cum îi spune Blondet, a făcut-o din calcul 
rece! exclamă Bixiou. 

De aceea pieirea lui Lucien, a intrusului, a panglicarului ce 
voia să înghită pe toată lumea fu unanim hotărâtă şi 
îndelung plănuită. Vernou, care îl ura pe Lucien, se 
însărcină să nu-l slăbească nici măcar o clipă. Ca să nu-i mai 
plătească fui Lousteau cei trei mii de franci, Finot îl învinui 
pe Lucien că l-a împiedicat să câştige cincizeci de mii de 
franci când îi dezvăluise lui Nathan secretul „lucrăturii” 
puse la cale împotriva lui Matifat. Nathan, sfătuit de 
Florine, îşi păstrase sprijinul lui Finot vânzându-i şesimea 
pe cincisprezece mii de franci. Lousteau, care pierdea cei 
trei mii de franci, nu-i iertă lui Lucien această pagubă 
importantă pentru el. Rănile amorului propriu sunt fără 
leac când sunt însoţite şi de dureri băneşti. E greu de 
exprimat şi de zugrăvit furia ce-i cuprinde pe scriitori când 
amorul propriu le e rănit, precum şi energia de care dau 
dovadă în momentul când se simt atinşi de săgețile otrăvite 


ale ironiei. Aceia a căror energie şi rezistenţă le sunt 
stimulate numai de atac se lasă repede răpuşi. Oamenii 
calmi, ce se bazează pe uitarea profundă în care cade un 
articol injurios, sunt aceia ce fac dovadă de adevăratul curaj 
literar. De aceea, cei slabi, la prima vedere, par cei tari; dar 
rezistenta lor e de scurtă durată. În primele două 
săptămâni, Lucien, cuprins de furie, îi împroşcă pe foştii săi 
prieteni cu o ploaie de articole prin ziarele regaliste, în care 
împărţi povara criticii cu Hector Merlin. Zi de zi, de pe 
parapetul Deşteptării, îi bombardă cu tot spiritul său, ajutat 
de altfel de Martainville, singurul care îl servi fără gând 
ascuns, şi căruia nu i se dezvălui secretul acordurilor 
încheiate cu glume la chefuri, sau la Galeriile de Lemn în 
prăvălia lui Dauriat şi în culisele teatrului, între ziariştii din 
amândouă partidele uniţi într-ascuns în calitate de colegi. 
Când Lucien se ducea în foaierul Vodevilului, nu mai era 
întâmpinat ca prieten, doar cei din partidul său îi mai 
dădeau mâna; pe când Nathan, Hector Merlin, Theodore 
Gaillard făceau cauză comună fără pic de ruşine cu Finot, 
cu Lousteau, cu Vernou şi cu câţiva ziarişti porecliţi băieţi 
buni. Pe vremea aceea, foaierul Vodevilului era sediul 
bârfelilor literare, locul unde se adunau oameni din toate 
partidele, politicieni şi magistrați. După o dojană făcută 
într-o anumită cameră de consiliu, preşedintele, care îi 
reproşase unuia dintre colegi că mătură culisele cu roba lui, 
se trezi faţă în faţă cu dojenitul în foaierul Vodevilului. Până 
la urmă, Lousteau îi întinse acolo mâna lui Nathan. Finot 
venea şi el aproape în fiecare seară. Când avea, vreme, 
Lucien observa în acel loc atitudinea duşmăniilor săi faţă de 
dânsul şi nefericitul copil vedea mereu la ei o neînduplecată 
răceală. 

Pe atunci, patima politicianistă dădea naştere la uri cu 
mult mai serioase decât astăzi. Astăzi, cu vremea, totul a 
slăbit, din pricina unei prea mari tensiuni a resorturilor. 
Astăzi, criticul, după ce a gâtuit cartea unui om, îi întinde 
acestuia mâna. Şi victima trebuie să-şi îmbrăţişeze călăul, 


de frică să nu fie luat în râs. În caz că refuză, scriitorul 
acela e socotit nesociabil, îngâmfat, prost-crescut, ţâfnos, 
distant şi hain. Astăzi, după ce un autor a fost lovit de 
pumnalul trădării, după ce s-a ferit cu grijă de cursele 
întinse cu o josnică prefăcătorie, după ce a îndurat cele mai 
urâte lucrături, îşi aude ucigaşii dându-i bună ziua şi având 
pretenţii la prețuirea, ba chiar şi la prietenia lui. Totul se 
scuză şi se justifică într-o epocă în care virtutea a fost 
preschimbată în viciu, după cum unele vicii au devenit 
virtuţi. Camaraderia a ajuns cea mai sfântă dintre libertăţi. 
Susţinătorii părerilor celor mai contrarii îşi vorbesc pe 
ocolite şi chiar cu politeţe. Pe vremea aceea, după cum, 
mulţi îşi mai pot aminti, era un act de curaj pentru unii 
scriitori regalişti şi pentru unii scriitori liberali: să se 
întâlnească în acelaşi teatru. Îşi aruncau vorbe 
provocatoare, schimbau priviri pline de ură, cea mai silabă 
scânteie putea stârni o încăierare. Câţi dintre noi nu şi-au 
auzit vecinul blestemând, când îi vedea intrând pe vreunul 
dintre oamenii luaţi mai deseori ca ţintă a atacurilor 
respective de către ambele partide? Nu existau pe atunci 
decât două partide, regaliştii şi liberalii, romanticii şi 
clasicii; aceeaşi ură sub două forme, o ură ce te făcea să 
înţelegi eşafodurile din timpul Convenţiunii. Lucien, devenit 
regalist şi romantic înflăcărat, din liberal şi voltairian 
înverşunat, cum fusese la început, se pomeni copleşit de 
vrăjmăşiile ce planau deasupra capului omului celui mai 
urât de liberalii din vremea aceea, al lui Martainville, 
singurul care îl apără şi îl iubi. Această solidaritate îi fu 
dăunătoare lui Lucien. Partidele sunt nerecunoscătoare faţă 
de vedetele lor, îşi părăsesc uşor copiii care s-au răzleţit. 
Mai ales în politică, celor ce vor să parvină le prinde bine să 
meargă laolaltă cu grosul armatei. Răutatea cea mare a 
micilor ziare fu să-i pună în aceeaşi ciorbă pe Lucien şi pe 
Martainville. Liberalismul îi aruncă astfel pe unul în braţele 
celuilalt. Această prietenie, falsă sau adevărată, le atrase 
amândurora articolele veninoase ale lui Felicien, întărâtat 


de succesele lui Lucien în lumea înaltă, şi care credea, ca şi 
toţi foştii colegi ai poetului, în; apropiata lui înălţare. 
Exagerară atunci pretinsa trădare a poetului, împodobind-o 
cu circumstanţele cele mai agravante. Lucien fu poreclit 
micul luda, iar Martainville marele Iuda, căci pe 
Martainville îl învinovăţeau, pe drept sau pe nedrept, că 
predase puntea de la Pecg armatelor străine. Lucien îi 
răspunse râzând lui des Lupeaulx că el, dimpotrivă, în ceea 
ce-l priveşte, se face frate cu dracul ca să treacă puntea. 
Luxul lui Lucien, deşi găunos şi întemeiat doar pe speranţe, 
îi revolta pe prieteni, care nu-i iertau nici echipajul, la 
scară, nici minunăţie din strada, Vend6me, căci ei îl credeau 
trăind încă pe picior mare. Toţi simțeau instinctiv că un om 
tânăr şi frumos, spiritual şi corupt de ei avea să ajungă sus 
de tot; de aceea, ca să-l răstoarne, întrebuinţară toate 
mijloacele. 

Cu câteva zile înainte de debutul Coraliei la Gymnase, 
Lucien veni, braţ la braţ, cu Hector Merlin în foaierul 
Vodevilului. Merlin îşi certa prietenul că îl servise pe 
Nathan în afacerea cu Florine. 

— "Ţi-ai făcut din Lousteau şi din Nathan doi duşmani de 
moarte. Îţi dădusem sfaturi bune, şi nu te-ai folosit de ele. 
Ai împărţit elogii şi binefaceri în dreapta şi stânga, vei fi 
pedepsit crunt pentru faptele bune. Florine şi Coralie n-au 
să trăiască niciodată în bună înţelegere pe aceeaşi scenă: 
fiecare din ele o să caute s-o pună în umbră pe cealaltă. Tu 
n-ai decât două ziare ca s-o aperi pe Coralie; iar Nathan, pe 
lângă avantajul pe care i-l dă meseria lui de autor dramatic, 
dispune de ziarele liberale în chestiunile de teatru, şi e în 
gazetărie de ceva mai multă vreme decât tine. 

Vorbele acestea răspundeau temerilor ascunse ale lui 
Lucien, care nu găsea nici la Nathan nici, la Gaillard 
sinceritatea la care avea dreptul; însă nu se putea plânge, 
era prea proaspăt convertit! Gaillard îi închidea gura lui 
Lucien spunându-i că noii-veniţi trebuie să dea multe dovezi 
până când partidul să se încreadă în ei. În sânul ziarelor 


regaliste şi guvernamentale, poetul întâlnea o gelozie la 
care nu se aşteptase, gelozia ce se naşte între toţi oamenii 
aflaţi în faţa unei plăcinte de împărţit şi care îi face să 
semene cu câinii aflaţi în faţa unui ciolan. Aceşti scriitori îşi 
făceau într-ascuns fel de fel de răutăţi ca să se pună rău 
unii pe alţii cu cârmuirea, se învinovăţeau că nu sunt destul 
de zeloşi; şi, ca să se scape de un concurent, scorneau pe 
seama lui tot felul de minciuni perfide. La liberali nu existau 
asemenea certuri lăuntrice, ei fiind departe de putere şi de 
favorurile ei. Întrezărind această reţea de ambiţii, Lucien 
nu avu destul curaj să tragă spada ca să-i taie nodurile, şi 
nici destulă răbdare ca să-i descurce iţele; neputând fi nici 
un Aretino, nici un Beaumarchais şi nici un Freron279 al 
epocii sale, îşi văzu doar de unica-i dorinţă: să capete 
ordonanța, pricepând că această repunere în drepturi i-ar 
aduce o căsătorie strălucită. Izbânda n-ar mai atârna atunci 
decât de o întâmplare ce ar fi înlesnită şi de frumuseţea lui. 
Lousteau, căruia îi arătase atâta încredere, îi cunoştea 
taina; ziaristul ştia unde săi lovească de moarte pe poetul 
din Angouleme: de aceea, în ziua în care Merlin îl însoțea la 
Vodevil. Etienne îi pregătise lui Lucien o cursă 
înfricoşătoare în care copilul trebuia să cadă şi să piară. 

— Uite-l pe frumosul nostru Lucien, zise Finot luându-l de 
braţ pe des Lupeaulx cu care stătuse de vorbă de faţă cu 
Lucien şi după ce îi strânsese acestuia mâna cu nenumărate 
prefăcătorii de prietenie. Nu cunosc vreo altă izbândă atât 
de rapidă ca a lui, spuse Finot uitându-se când la Lucien, 
când la politician. La Paris, izbânda e de două feluri: 
izbânda materială, banii pe care oricine îi poate aduna, şi 
izbânda morală, relaţiile, poziţia, posibilitatea de a intra 
într-o anumită lume închisă pentru anumite persoane, 
oricât de mare le-ar fi izbânda lor materială; şi amicul 
meu... 

— Amicul nostru, zise des Lupeaulx, mângâindu-l pe 
Lucien cu o privire. 


— Amicul nostru, reluă Finot, legănând mâna lui Lucien 
într-ale sale, a realizat sub acest raport o izbândă 
strălucită. La drept vorbind, Lucien are mai multe 
posibilităţi, mai mult talent, mai mult spirit decât toţi cei ce- 
| invidiază, şi apoi e de-o frumuseţe răpitoare; foştii lui 
prieteni nu-i iartă succesele şi spun că a avut noroc. 

— Norocul acesta, zise des Lupeaulx, nu-l au niciodată 
proştii sau incapabilii. Parcă poţi, de pildă, să spui că 
Bonaparte a avut noroc? Fuseseră douăzeci de generalii 
înaintea lui la comanda armatelor din Italia, după cum sunt 
acum o sută de tineri care ar dori să pătrundă în casă la 
domnişoara des Touches, despre care se şi vorbeşte în lume 
că-ţi va fi soţie, dragul meu! îi spuse des Lupeaulx (lui 
Lucien, bătându-i pe umăr. O! te bucuri de mare trecere. 
Doamna d'Espard, doamna de Bargeton şi doamna de 
Montcornet sunt nebune după dumneata. N-o să te duci 
deseară la serata doamnei Firmiani, iar mâine la petrecerea 
ducesei de Grandilieu? 

— Ba da, răspunse Lucien. 

— Dă-mi voie să-ţi prezint pe un tânăr bancher, domnul du 
Tillet280, un om, demn de dumneata, căci a ştiut să facă 
avere, şi încă în scurtă vreme. 

Lucien şi du Tillet făcură cunoştinţă, legară o conversaţie, 
şi bancherul îl invită pe Lucien la masă. Finot şi des 
Lupeaulx, amândoi cu aceeaşi pricepere la oameni şi la 
lucruri, şi care se cunoşteau îndeajuns ca să rămână 
prieteni, părură să continue o convorbire începută; îi lăsară 
pe Lucien, Merlin, du Tillet şi Nathan discutând împreună şi 
se îndreptară spre una dintre canapelele din foaierul 
Vodevilului. 

— Ah! dragă prietene, îi zise Finot lui des Lupeaulx, spune- 
mi adevărul! Lucien e protejat în chip serios? pentru că 
redactorii mei au ajuns să nu-l mai poată suferi; şi, înainte 
de a le favoriza conspirația, am vrut să te consult dacă nu e 
mai bine să le-o dejoc şi să-l servesc pe el. 


Aici, politicianul şi Finot se priviră câtva timp cu mare 
atenţie. 

— Cum poţi, dragul meu, spuse în sfârşit des Lupeaulx, să- 
ţi închipui că marchiza d'Espard, Châtelet şi doamna de 
Bargeton, care l-a făcut pe baron prefect de Charente şi 
conte spre a se putea întoarce în triumf la Angouileme, i-ar 
ierta lui Lucien atacurile? L-au împins în partidul regalist ca 
să-l dea gata. Astăzi, toţi caută motive ca să-i refuze ceea ce 
i-au promis; găseşte şi dumneata câteva! le vei fi făcut un 
serviciu nemăsurat celor două femei; îşi vor aduce dânsele 
aminte la momentul potrivit. Eu le cunosc secretul: îl urăsc 
până într-atâta pe mititelul ăsta, încât m-au mirat şi pe 
mine. Lucien ar fi putut să scape de cea mai neînduplecată 
duşmană a lui, de doamna de Bargeton, numai oprindu-şi 
atacurile în anumite condiţii pe care femeile le îndeplinesc 
cu plăcere, mă înţelegi? E frumos, e tânăr, ar fi înecat 
această ură într-un potop de iubire, ajungea conte de 
Rubempre, şi Scoica i-ar fi făcut rost de vreo funcţie în casa 
regală, vreo sinecură! Lucien ar fi fost un foarte drăguţ 
lector pentru Ludovic al XVIII-lea, ar fi fost bibliotecar pe 
undeva, s-ar fi pomenit în Consiliul de stat în glumă, ar fi 
ajuns director în serviciul divertismentelor regale. Nerodul 
a pierdut ocazia. Poate că de aceea nici nu-l iartă. În loc să- 
şi impună el condiţiile, le-a acceptat pe ale altora. În 
momentul în care el s-a lăsat păcălit de promisiunea 
ordonanţei, baronul Châtelet a făcut un mare pas înainte. 
Numai Coralie l-a pierdut pe copilul ăsta. Dacă actriţa nu i- 
ar fi fost amantă, el ar fi dorit-o din nou pe Scoică şi ar fi 
avut-o. 

— Aşa că putem să-i dăm, la cap, zise Finot. 

— În ce mod? întrebă cu nepăsare des Lupeaulx, care voia 
să se laude cu acest serviciu faţă de marchiza d'Espard. 

— Are un contract care îl obligă să lucreze la fiţuica lui 
Lousteau; o să-l putem face cu atât mai uşor să scrie 
articolele, cu cât e fără un ban. Dacă ministrului de justiţie 
n-o să-i fie pe plac vreun articol nostim şi dacă o să-i 


dovedim că Lucien e autorul, o să-l socotească nevrednic de 
favorurile regelui. Ca să-l scoatem puţin din minţi pe geniul 
acesta din provincie, am pus la cale „căderea” Coraliei: îşi 
va vedea amanta fluierată şi fără roluri. Când ordonanța va 
fi amânată fără termen, o să începem să luăm în râs 
pretenţiile aristocratice ale victimei noastre, vom pomeni de 
mama moaşă şi de tatăl spiţer. Lucien are doar un curaj de 
suprafaţă, o să-l doborâm iute şi-l vom, trimite de unde a 
venit. Nathan mi-a vândut cu ajutorul Florinei şesimea de la 
revistă care era a lui Matifat, şi am izbutit să cumpăr şi 
partea negustorului de hârtie, încât acum sunt singur cu 
Dauriat; am putea să ne înţelegem, dumneata şi cu mine, ca 
să trecem revista de partea curţii. Pe Florine şi pe Nathan 
nu i-am protejat decât cu condiţia să-mi restituie şesimea; 
mi-au vândut-o, trebuie să-i servesc; dar, mai întâi, voiam să 
cunosc şansele lui Lucien... 

— Eşti un om şi jumătate! zise des Lupeaulx râzând. Îmi 
plac oamenii ca dumneata... 

— Atunci, poţi căpăta un angajament definitiv pentru 
Florine? îl întrebă Finot. 

— Da; însă scapă-ne de Lucien, pentru că Rastignac şi de 
Marsay nu mai vor să audă vorbindu-se de el. 

— Poţi dormi liniştit, îi zise Finot. Nathan şi cu Merlin vor 
aduce mereu articole pe care Gaillard se va angaja să le 
publice. Lucien n-o să mai aibă unde strecura nici măcar un 
rând, şi deci n-o să mai poată duce lupta mai departe. Nu-i 
mai rămâne decât ziarul lui Martainville ca să se apere şi ca 
s-o apere pe Coralie; cu un singur ziar în contra tuturor, îi 
va fi cu neputinţă să reziste. 

— Îţi voi indica eu părţile sensibile ale ministrului; dar să- 
mi dai mie manuscrisul articolului pe care ai să i-l smulgi lui 
Lucien, răspunse des Lupeaulx, care se teri să-i spună lui 
Finot că ordonanța făgăduită lui Lucien era doar o 
păcăleală. 

Des Lupeaulx plecă din foaier. Finot se apropie de Lucien 
şi, cu glasul lui de om de treabă care i-a amăgit pe mulţi, îi 


explică de ce nu putea să se lipsească de colaborarea ce i se 
datora. Finot nici nu voia să se gândească la un proces care 
ar spulbera speranţele puse de prietenul său în partidul 
regalist. Lui Finot îi plăceau oamenii destul de tari ca să-şi 
schimbe cu îndrăzneală părerile. Lucien şi cu el n-aveau să 
se mai întâlnească în viaţă, oare n-aveau să-şi mai facă 
atâtea şi atâtea servicii? Lucien avea doară nevoie de un om 
sigur în partidul liberal, ca să-i atace pe guvernamentali sau 
pe ultraregalişti când i s-ar refuza vreun serviciu. 

— Dacă te trag pe sfoară, ce-ai să faci? mai întrebă Finot 
sfârşind. Dacă vreun ministru, crezând că ţi-a pus hăţul de 
gât cu renegarea dumitale, nu se mai teme de dumneata şi 
te alungă, n-o să ai atunci nevoie de o haită de câini să-l 
muşte de picioare? Cu Lousteau eşti certat de moarte. Cu 
Felicien nu mai vorbeşti. Doar pe mine mă mai ai! Una 
dintre legile meseriei mele e să trăiesc în bună înţelegere 
cu oamenii cu adevărat tari. Dumneata poţi să-mi faci, în 
lumea în care intri, serviciile pe care ţi le fac eu în presă. 
Însă, ştii, afacerile înainte de toate! trimite-mi articole pur 
literare, n-or să te compromită, şi îţi vei fi ţinut şi învoiala. 

Lucien nu văzu în propunerile lui Finot decât prietenie 
amestecată cu multe calcule şi, măgulit de linguşirile 
acestuia şi ale lui des Lupeaulx, îi mulţumi din tot sufletul. 

În viaţa ambiţioşilor şi a tuturor acelora care nu pot 
parveni decât cu ajutorul oamenilor? i al evenimentelor, şi 
al unui plan mai mult sau mai puţin bine chibzuit, urmărit, 
susţinut, se iveşte un moment crucial în care nu ştiu ce 
putere îi supune la mari încercări: totul dă greş dintr-odată, 
din toate părţile firele se rup şi se încâlcesc, nenorocul 
rânjeşte spre ci de pretutindeni. Când un om îşi pierde 
capul într-un astfel de vârtej, e şi el pierdut. Cei care se 
pricep să se împotrivească acestei prime răzvrătiri a 
împrejurărilor, care înfruntă neclintiţi viforniţa până trece, 
care se salvează urcând printr-o uriaşă sforţare în sfera 
superioară, sunt oameni într-adevăr tari. Orice om, afară de 
cei născuţi bogaţi, are deci în viaţă ceea ce trebuie să 


numim o săptămână fatală. Pentru Napoleon, această 
săptămână a fost retragerea de la Moscova. Momentul 
acesta crunt venise şi pentru Lucien. 'Toate îi merseseră 
prea bine în lume şi în literatură; fusese prea fericit, trebuia 
ca oamenii şi lucrurile să se întoarcă împotriva lui. Întâia 
durere fu cea mai vie şi mai crudă dintre toate; ea îl atinse 
acolo unde se credea invulnerabil, în inimă şi în iubire. 
Coralie nu era spirituală; însă, înzestrată cu un suflet ales, 
avea posibilitatea de a şi-l arăta prin dăruirile acelea bruşte 
ce le caracterizează pe marile actriţe. Fenomenul acesta 
ciudat, câtă vreme n-a devenit un obicei, e supus toanelor 
caracterului şi, adesea, unei minunate pudori care le 
domină pe actrițele încă tinere. Naivă şi sfioasă în adâncul 
ei, îndrăzneață şi hotărâtă în aparenţă, cum trebuie să fie o 
actriţă, Coralie, încă stăpânită de iubire, lăsa să i se vadă pe 
masca de actriţă reacţiile inimii ei de femeie. Arta de a reda 
sentimentele, sublimă înşelătorie, nu învinsese la ea natura. 
Îi era ruşine că dăruieşte publicului ceea ce aparţinea 
numai iubirii. Şi mai avea o slăbiciune proprie femeilor 
adevărate. Deşi se ştia chemată să domnească pe scenă, 
avea totuşi nevoie de succes. Incapabilă să înfrunte o sală 
care n-ar fi simpatizat-o, tremura totdeauna intrând în 
scenă: şi atunci, răceala publicului putea s-o îngheţe. 
Această emoție grozavă făcea ca fiecare rol nou să fie 
pentru ea un debut. Aplauzele îi dădeau un fel de beţie, 
inutilă amorului propriu, dar de care curajul ei nu se putea 
lipsi; un murmur de dezaprobare sau tăcerea unui public 
distrat îi tăiau tot elanul; o sală plină, atentă, priviri 
admiratoare şi binevoitoare o electrizau; intra atunci în 
legătură directă cu însuşirile nobile ale tuturor acelor 
suflete, şi-şi simţea puterea să le înalțe, să le mişte. Acest 
efect dublu se datora şi firii nervoase şi naturii geniului, şi 
trăda gingăşiile şi drăgălăşenia bietei copile. Lucien 
ajunsese să preţuiască comorile acelui suflet şi să-şi dea 
seama cât de copilăroasă îi era iubita. Nepricepută la 
prefăcătoriile de actriţă, Coralie nu era în stare să se apere 


de rivalităţile şi uneltirile din culise cu care se îndeletnicea 
Florine, o fată tot pe atât de primejdioasă, de depravată 
încă de pe atunci, pe cât era de simplă, de bună, prietena 
ei. Rolurile trebuiau s-o caute ele pe Coralie; ea era prea 
mândră ca să se roage de autori şi să le suporte condiţiile 
dezonorante, ca să se dea primului gazetar care ar fi 
ameninţat-o cu amorul şi cu condeiul său. Talentul, şi aşa 
destul de rar în arta rară a actorului de teatru, nu-i decât o 
condiţie de succes, talentul e chiar dăunător multă vreme 
dacă nu-i întovărăşit de un anume dar al intrigii, care îi 
lipsea cu desăvârşire Coraliei. Prevăzând suferinţele ce o 
aşteptau pe iubita lui la debutul de la Gymnase, Lucien ţinu 
să-i procure cu orice preţ un succes. Banii ce le mai 
rămăseseră din preţul mobilierului vândut, aceia pe care 
Lucien îi câştiga, toţi se duseseră pe costume, pe 
amenajarea cabinei, pe toate cheltuielile necesare unui 
debut. Cu câteva zile înainte, Lucien făcu o încercare 
umilitoare la care se hotări din dragoste: luă poliţele lui 
Fendant şi Cavalier, se duse în strada Bourdonnais, la Firul 
de Aur, ca să i le sconteze Camusot. Poetul nu era încă atât 
de corupt, încât să poată merge cu sânge rece la asalt. Tot 
drumul fu chinuit de gânduri şi de întrebări: „Da! 

— Nu!” Ajunse totuşi în cele din urmă la micul birou rece, 
mohorât, luminat de o curte interioară, unde îşi avea 
reşedinţa gravă nu îndrăgostitul de Coralie, preabunul, 
trândavul, desfrânatul, necredinciosul Camusot pe care îl 
cunoştea el, ci tatăl de familie serios, negustorul învăluit în 
şiretlicuri şi virtuţi, înveşmântat în demnitatea 
judecătorească a unui magistrat de la Tribunalul de comerţ, 
şi înarmat cu acea răceală patronală de şef al firmei, 
înconjurat de vânzători, casieri, registre, facturi şi 
eşantioane, păzit de nevastă, însoţit în tot locul de o 
funcţionară îmbrăcată modest. Lucien se înfioră din creştet 
până în tălpi apropiindu-se de el, căci impunătorul negustor 
îi zvârli privirea obraznic de nepăsătoare pe care el o mai 
observase şi în ochii altor cămătari. 


— Am aici nişte poliţe; v-aş fi foarte recunoscător dacă aţi 
voi să mi le luaţi, domnule! îi zise el din picioare 
negustorului care şedea pe scaun. 

— Şi dumneata mi-ai luat ceva, domnul meu, spuse 
Camusot, mi-aduc aminte. 

Lucien îi explică situaţia Coraliei, pe şoptite şi vorbindu-i la 
ureche negustorului de mătăsuri, care putu auzi astfel 
bătăile de inimă ale poetului umilit. În intenţiile lui Camusot 
nu era ca biata Coralie să sufere o „cădere”. Ascultând, 
negustorul se uită la semnături şi zâmbi; era judecător la 
Tribunalul de comerţ, cunoştea situaţia editorilor. Îi dădu 
patru mii cinci sute de franci lui Lucien, cu condiţia să scrie 
pe dos: Valoare primită în mătăsuri. Lucien se duse 
numaidecât la Braulard şi se învoi cu acesta ca să-i asigure 
Coraliei un succes frumos. Braulard făgădui să vină, şi veni, 
la repetiţia generală, ca să aleagă momentele când 
„oamenii” lui să bată din palme, ca să smulgă succesul. 
Lucien îi dădu restul de bani Coraliei, ascunzându-i 
intervenţia la Camusot, şi domoli grijile actriţei şi ale 
Berenicei, care nu mai ştiau cum să ducă mai departe casa. 
Martainville, care se pricepea ca nimeni altul pe vremea 
aceea în ale teatrului, venise de mai multe ori s-o ajute pe 
Coralie, când îşi repeta rolul. Lucien, la rândul lui, primise 
de la mai mulţi redactori regalişti făgăduiala unor articole 
favorabile, deci nu bănuia nenorocirea. În ajunul debutului 
Coraliei, i se întâmplă lui Lucien ceva îngrozitor. Cartea lui 
d'Arthez tocmai apăruse. Redactorul-şef de la ziarul lui 
Hector Merlin îi dădu lucrarea lui Lucien, ca omului celui 
mai capabil să scrie despre ea: nu-şi datora oare fatala 
reputaţie articolelor despre Nathan? Era lume în birou, toţi 
redactorii se aflau acolo. Martainville venise să se înţeleagă 
asupra unui punct din polemica generală pornită de ziarele 
regaliste contra ziarelor liberale. Nathan, Merlin, toţi 
colaboratorii de la Deşteptarea discutau despre influenţa 
revistei semihebdomadare a lui Leon Giraud, influenţă cu 
atât mai periculoasă, cu cât limbajul îi era mai prudent, mai 


înţelept şi mai măsurat. Lumea începea să vorbească de 
cenaclul din strada des Quatre-Vents, socotit un nucleu 
revoluţionar. Se hotărâse tocmai ca ziarele regaliste să 
pornească un război necruţător împotriva acestor adversari 
primejdioşi, care într-adevăr puseră în mişcare Doctrina, 
secta fatală ce-i răsturnă pe Bourboni281, din ziua în care 
cea mai meschină dintre răzbunări îl făcu pe cel mai 
strălucit scriitor regalist282 să se alieze cu ea. D'Arthez, ale 
cărui opinii absolutiste nu erau cunoscute, cuprins în 
anatema rostită împotriva cenaclului întreg, trebuia să fie 
cea dintâi victimă. Cartea lui se cuvenea să fie lichidată, 
după expresia lor. Lucien refuză să scrie articolul. Refuzul 
stârni cel mai violent scandal printre oamenii de vază ai 
partidului regalist aflaţi acolo. I se spuse răspicat lui Lucien 
că un proaspăt convertit nu are voinţă proprie; dacă nu-i 
convenea să fie cu monarhia şi cu religia, putea să se 
înapoieze în tabăra de unde venise; Merlin şi Martainville îl 
luară deoparte şi îi atraseră prieteneşte atenţia că astfel o 
dădea pe Coralie pradă urii ce i-o juraseră ziarele liberale şi 
că ea, în schimb, n-o să mai aibă nici sprijinul ziarelor 
regaliste şi guvernamentale. Actriţa avea, de bună seamă, 
să dea loc unei polemici înfierbântate, sortită să-i creeze 
reputaţia după care tânjesc toate femeile din teatru. 

— Dumneata nu te pricepi, îi zise Martainville; dânsa o să 
joace trei luni, în care timp noi vom schimba multe articole 
bătăioase, şi o să mai câştige şi treizeci de mii de franci în 
provincie, în lunile de concediu. Pentru un scrupul din 
acelea ce te vor împiedica să ajungi vreodată om politic, dar 
pe care noi suntem nevoiţi să-l călcăm în picioare, o omori 
pe Coralie, îţi omori viitorul, iar acuma rămâi pe drumuri. 

Lucien se văzu silit să aleagă între d'Arthez şi Coralie: 
iubita lui era pierdută dacă nu-l sfârteca pe d'Arthez în 
ziarul cel mare şi în Deşteptarea. Sărmanul poet se întoarse 
acasă cu moartea în suflet; se aşeză la gura sobei, în odaia 
lui, şi citi cartea, una dintre cele mai frumoase din 
literatura modernă. Presără lacrimi din pagină în pagină, 


şovăi multă vreme, dar în cele din urmă scrise un articol 
batjocoritor, cum ştia el să facă, luă cartea cum iau copiii o 
pasăre frumoasă ca să-i smulgă penele şi s-o chinuie. 
Zeflemeaua lui cruntă îi putea dăuna cărţii. Recitind 
această operă, toate sentimentele frumoase ale lui Lucien 
se treziră; străbătu Parisul la miezul nopţii, ajunse la 
d'Arthez acasă, văzu tremurând în ferestre curata şi 
sfielnica licărire de lumină pe care o privise de atâtea ori cu 
sentimente de admiraţie pentru nobila sârguinţă a acestui 
adevărat geniu; nu se încumetă să urce, stătu jos pe o 
piatră câteva momente. În sfârşit, împins de îngerul cel 
bun, bătu la uşă, îl găsi pe d'Arthez citind, fără foc în sobă. 

— Ce-i cu tine? întrebă tânărul scriitor zărindu-l pe Lucien 
şi ghicind că numai o nenorocire mare îl putea aduce. 

— Cartea ta e sublimă, exclamă Lucien cu ochii plini de 
lacrimi, şi mi s-a cerut s-o atac. 

— Sărmane copil, amară pâine mai mănânci! zise d'Arthez. 

— Nu-ţi cer decât un singur lucru, păstrează secretul 
vizitei mele şi lasă-mă pe mine în iadul meu, cu 
îndeletnicirile mele de osândit pe veci. Se vede că nu poţi 
ajunge la nimic pe lumea asta până nu faci bătături în 
locurile cele mai simţitoare ale inimii. 

— Ai rămas acelaşi! făcu d'Arthez. 

— Mă crezi un laş? Nu, d'Arthez, nu, sunt doar un copil 
ameţit de iubire. 

Şi îi lămuri situaţia în care se afla. 

— Arată-mi articolul, zise d'Arthez, mişcat de tot ce-i 
spusese Lucien despre Coralie. 

Lucien îi întinse manuscrisul, d'Arthez îl citi şi nu se putu 
opri să nu zâmbească: 

— Cât de rău îşi poate cineva întrebuința spiritul! exclamă 
el. 

Dar tăcu văzându-l pe Lucien într-un fotoliu, copleşit de o 
durere adevărată. 

— Vrei să mi-l laşi să-l corectez? Ţi-l trimit mâine înapoi, 
reluă el. Zeflemeaua dezonorează o operă; o critică gravă şi 


serioasă e câteodată un elogiu, voi izbuti să-ţi fac articolul 
mai onorabil şi pentru tine şi pentru mine. De altfel, numai 
eu îmi cunosc bine lipsurile. 

— Când urci o coastă stearpă, dai uneori peste un fruct ca 
să-ţi potoleşti setea ce te mistuie; fructul acesta, uite-l! zise 
Lucien, care se aruncă în braţele lui d'Arthez, plânse la 
pieptul lui şi-i sărută fruntea spunând: 

— Am impresia că-ţi încredinţez conştiinţa ca să mi-o dai 
într-o zi înapoi! 

— Socotesc căinţa periodică drept o mare făţărnicie, spuse 
solemn d'Arthez, şi căinţa e atunci o primă acordată 
faptelor rele. Căinţa este o virginitate pe care sufletul 
nostru o datorează lui Dumnezeu: un om caro se câieşte de 
două ori este prin urmare un ticălos dezgustător. Mi-e 
teamă că tu nu vezi în căinţă decât un mijloc de a ţi se ierta 
păcatele. 

Vorbele acestea îl loviră în creştetul capului pe Lucien, 
care se întoarse cu paşi şovăitori în strada de la Lune. A 
doua zi, poetul duse la ziar articolul, înapoiat şi îndreptat de 
d'Arthez; însă, din ziua aceea, fu ros de o melancolie pe 
care nu se pricepu totdeauna s-o ascundă. lar când, seara, 
la Gymnase, văzu sala plină, resimţi emoţiile cumplite ce ţi 
le dă un debut fa teatru şi care la el sporiră datorită şi 
intensității iubirii. Toate vanităţile lui erau în joc, privirea-i 
cerceta toate chipurile, după cum acuzatul scrutează feţele 
juraţilor şi ale judecătorilor: un murmur avea să-l facă să-i 
sară inima; un mic incident pe scenă, intrările şi ieşirile 
Coraliei, cele mai mici inflexiuni de voce aveau să-l 
înspăimânte din cale-afară. Piesa în care debuta Coralie era 
din acelea care întâi cad, apoi se ridică, şi piesa căzu. 
Intrând în scenă, Coralie nu fu aplaudată, şi răceala sălii o 
izbi. Din loji, nu răsunară decât aplauzele lui Camusot. 
Persoane de la balcon şi de la galerie îl opriră pe negustor 
cu ţâstuieli repetate. La fel impuseră tăcere şi galeriei, când 
aceasta se deda la salve de aplauze vădit exagerate. 
Martainville aplauda curajos, iar prefăcuta Florine, Nathan, 


Merlin îl imitau. Când piesa căzu, o grămadă de oameni se 
îmbulzi în cabina Coraliei, dar aceşti oameni îi făcură şi mai 
rău prin consolările ce i le aduceau. Actriţa ieşi din scenă 
desperată, nu atât pentru dânsa, cât pentru Lucien. 

— Braulard ne-a trădat, zise el. 

Coralie, lovită în inimă, căzu la pat, doborâtă de friguri. A 
doua zi, îi fu cu neputinţă să mai joace: îşi văzu cariera 
oprită în loc. Lucien îi ascunse ziarele, pe care le desfăcu în 
sufragerie. Toţi cronicarii puneau în seama Coraliei căderea 
piesei: prea se bizuise pe forţele ei; încântătoare pe 
bulevard, nu avea ce căuta la Gymnase; fusese împinsă 
acolo de o ambiţie lăudabilă, însă nu-şi controlase puterile 
şi înţelesese greşit rolul. Lucien citi fraze goale despre 
Coralie, scrise după sistemul prefăcut ai articolelor sale 
despre Nathan. O furie, ca a lui Milo din Crotona283 când 
îşi simţi mâinile prinse în stejarul pe care el însuşi îl 
spintecase, îl cuprinse pe Lucien; se făcu galben la faţă: cu 
vorbe sclipind de bunătate, de bunăvoință şi de interes, 
prietenii lui îi dădeau Coraliei sfaturile cele mai perfide: o 
povăţuiau, cu prefăcătorie, să joace tocmai rolurile ce nu se 
potriveau cu talentul ei. Aşa se prezentau ziarele regaliste, 
de bună seamă dascălite de Nathan. Ziarele liberale şi cele 
mărunte se foloseau de tertipurile şi ironiile folosite 
altădată şi de Lucien. Coralie auzi un suspin, două, sări din 
pat, trecu dincolo în odaie, zări ziarele, vru să le vadă şi le 
citi. Când isprăvi de citit, se duse să se culce iar şi nu scoase 
o vorbă. Florine era amestecată în conspirație, prevăzuse 
ce avea să se întâmple, ştia rolul Coraliei, îl repetase cu 
Nathan. Administraţia teatrului, care ţinea la piesă, voi să-i 
dea Florinei rolul Coraliei. Directorul veni la sărmana 
actriţă acasă, găsind-o înlăcrămată şi abătută; însă, când îi 
spuse, de faţă cu Lucien, că Florine ştia rolul şi că-i era cu 
neputinţă să nu reprezinte piesa în acea seară, ea se ridică 
din pat şi sări jos. 

— O să joc eu! strigă ea. 


Se prăbuşi leşinată. Florine căpătă deci rolul şi-şi făcu 
faimă de pe urma lui, căci salvă piesa de la cădere; toate 
ziarele se întrecură în laude, şi de atunci ea deveni marea 
actriţă pe care o cunoaşteţi. Triumful Florinei îl scoase pe 
Lucien din fire. 

— O ticăloasă căreia tu i-ai dat o bucăţică de pâine! Dacă o 
vrea Gymnase-ul, n-are decât să-ţi plătească angajamentul. 
Voi fi conte de Rubempre, voi face avere şi te iau în 
căsătorie. 

— Ce prostie! spuse Coralie aruncându-i o privire palidă. 
— Prostie! strigă Lucien. Ai să vezi: peste câteva zile o să 
locuieşti într-o casă frumoasă, o să ai un echipaj, şi-ţi fac eu 

rost de un rol! 

Luă două mii de franci şi dădu fuga la Frascati să-i joace. 
Nefericitul stătu acolo şapte ore, ros de furii, cu faţa 
liniştită şi rece în aparenţă. În timpul zilei aceleia şi a unei 
părţi din noapte, avu şansele cele mai felurite: câştigă până 
la treizeci de mii de franci, şi ieşi de acolo fără un ban. Când 
se întoarse acasă, îl găsi pe Finot care îl aştepta ca să-şi ia 
articolaşul. Lucien făcu greşeala să se plângă. 

— Ei, da! lucrurile nu-s prea trandafirii, răspunse Finot; ai 
făcut cu atâta brutalitate stânga-mprejur, încât trebuia să 
ajungi aici, să-ţi pierzi sprijinul presei liberale, cu mult mai 
puternică decât presa guvernamentală şi regalistă. Nu 
trebuie să treci niciodată dintr-o tabără în alta fără să-ţi faci 
rost de un cotlon moale în care să te mângâi de pierderile la 
care e firesc să te aştepţi. Şi, în orice caz, un om cu minte 
se duce mai întâi la prieteni, le arată motivele, le cere sfatul 
în privinţa abjurării sale, şi-i face complici; atunci ei te 
compătimesc şi cazi la învoială, ca Nathan şi ca Merlin, cu 
camarazii, ca să vă faceţi unii altora servicii. Lupii nu se 
mănâncă între ei. Dumneata, în treaba asta, ai fost 
nevinovat ca un mieluşel. O să fii nevoit să-ţi arăţi colții faţă 
de noul dumitale partid ca să capeţi un oscior. Astfel, ai fost 
negreşit sacrificat lui Nathan. Nu-ţi ascund vâlva, scandalul 
şi revolta ce le iscă articolul dumitale împotriva lui d'Arthez. 


Marat284 e considerat un sfânt pe lângă dumneata. Toţi se 
pregătesc să te atace, au să-ţi doboare cartea pe care vrei 
s-o publici. Cum stai cu romanul? 

— Astea sunt ultimele pagini, zise Lucien arătându-i un 
teanc de corecturi. 

— Ţi s-au pus în seamă articolele nesemnate din ziarele 
ministeriale şi ultraregaliste împotriva lui d'Arthez. Acum, 
în fiecare zi, înţepăturile din Deşteptarea sunt îndreptate 
contra celor din strada des Quatre Vents, şi ironiile sunt cu 
atât mai sângeroase, cu cât sunt mai de haz. E un întreg 
grup politic, grav şi serios, în spatele ziarului lui Leon 
Giraud, un grup care o să pună mâna pe putere în cele din 
urmă. 

— N-am mai călcat pe la Deşteptarea de o săptămână. 

— Bine. Gândegşte-te la articolaşele pentru mine. Fă vreo 
cincizeci numaidecât, ţi le plătesc cu toptanul; dar fă-le pe 
calapodul ziarului. 

Şi Finot îi dădu, ca în treacăt, lui Lucien subiectul unui 
articol nostim contra ministrului de justiţie, povestindu-i o 
pretinsă anecdotă care, zicea el, circulă prin saloane. 

Ca să-şi dreagă pierderea de la joc, şi cu toate 
amărăciunile sale, Lucien regăsi vervă, prospeţime de spirit 
şi compuse treizeci de articole, fiecare de câte două 
coloane. După ce le isprăvi, se duse la Dauriat, sigur că-l va 
întâlni acolo pe Finot, căruia voia să i le dea pe ascuns; de 
altfel, avea nevoie să-i ceară şi editorului explicaţii în 
privinţa nepublicării Margaretelor. Găsi prăvălia plină de 
duşmani de-ai săi. La intrarea lui, se făcu o tăcere deplină, 
conversațiile se opriră. Văzându-se pus la index de gazetari, 
Lucien simţi un spor de curaj şi îşi zise în sinea lui, ca 
odinioară în grădina Luxembourg: 

— Voi izbândi! 

Dauriat nu se arătă nici ocrotitor, nici blând, ci uşor 
batjocoritor, retrăgându-se îndărătul dreptului său: o să 
publice Margaretele când va crede el de cuviinţă, va 
aştepta ca poziţia lui Lucien să le asigure succesul, 


cumpărase doară deplina proprietate. Când Lucien obiectă 
că Dauriat era obligat să-i publice Margaretele prin însăşi 
natura contractului şi prin calitatea contractanţilor, editorul 
susţinu contrariul şi spuse că, juridiceşte, nu putea fi silit la 
o operaţie pe care o socotea proastă şi el singur aprecia 
asupra oportunității. Exista însă o soluţie pe care ar fi 
admis-o orice tribunal: Lucien era liber să-i înapoieze cei 
trei mii de franci, să-şi ia opera înapoi şi s-o publice la un 
editor regalist. 

Lucien se retrase, mai jignit de tonul măsurat al lui 
Dauriat decât de fala-i autocratică de la prima lor întâlnire. 
Prin urmare, Margaretele nu vor vedea lumina tiparului 
decât în momentul când Lucien îşi va fi procurat forţele 
auxiliare ale unei camaraderii puternice, sau când va fi 
devenit o forţă prin el însuşi. Poetul se întoarse încet acasă, 
cuprins de o descurajare care îl mâna spre sinucidere, dacă 
fapta ar fi urmat gândul. O văzu pe Coralie în pat, palidă şi 
suferindă. 

— Un rol, sau se prăpădeşte, îi zise Berenice pe când 
Lucien se îmbrăca spre a se duce în strada Mont Blanc, la 
domnişoara des 'Touches, care dădea o mare serată, unde el 
urma să se întâlnească cu des Lupeaulx, Vignon, Blondet, 
doamna d'Espard şi cu doamna de Bargeton. 

Serata se dădea în cinstea lui Conti, marele compozitor, 
care avea una dintre cele mai vestite voci din afara scenei, 
şi în cinstea cântăreţelor Cânţi, Pasta, Garcia, a lui 
Levasseur, precum şi a câtorva faimoşi cântăreţi de salon. 
Lucien se strecură până la locul unde şedeau marchiza, 
vara ei şi doamna de Montcornet. Nefericitul tânăr luă un 
aer uşuratic, mulţumit, fericit; făcu glume şi se arătă aşa 
cum era în zilele lui de glorie; nu voia să se vadă că avea 
nevoie de lume. Vorbi de serviciile ce le făcea el partidului 
regalist şi dădu ca dovadă strigătele de ură ce le scoteau 
liberalii împotriva lui. 

— Ai să fii răsplătit cu dărnicie, dragul meu, îi zise doamna 
de Bargeton cu un zâmbet fermecător. Du-te poimâine la 


cancelariat, cu Cocostârcul şi cu des Lupeaulx, şi vei găsi 
ordonanța semnată de rege. Ministrul de justiţie o duce 
mâine la castel; o să e însă consiliu şi se va întoarce târziu: 
totuşi, dacă aflu rezultatul seara, ţi-l trimit acasă. Unde 
locuieşti? 

— Viu eu să-l iau, răspunse Lucien ruşinat să spună că stă 
în strada de la Lune. 

— Ducii de Lenoncourt şi de Navarreins i-au vorbit regelui 
despre dumneata, interveni şi marchiza, ţi-au lăudat 
devotamentul absolut şi deplin, care merită o recompensă 
răsunătoare spre a te răzbuna de prigoana partidului 
liberal. De altfel, numele şi titlul familiei de Rubempre, la 
care ai dreptul prin linia mamei, vor ajunge prin dumneata 
ilustre. Regele i-a spus Excelenței Sale, seara, să-i aducă o 
ordonanţă pentru a-l autoriza pe domnul Lucien Chardon să 
poarte numele şi titlul conților de Rubempre, în calitatea sa 
de nepot al ultimului conte, din partea mamei sale. „Să-i 
ajutăm pe scatiii Pindului”, a spus Majestatea Sa după cea 
citit sonetul dumitale despre Crin de care, din fericire, 
verişoara mea îşi amintise şi i-l dăduse ducelui. - „Mai ales 
când regele poate face minunea de a-i preschimba în 
vulturi!” a răspuns domnul de Navarreins. 

Lucien îşi arătă recunoştinţa cu atâta căldură şi iubire, 
încât ar fi putut-o înduioşa pe oricare femeie mai puţin 
adânc jignită decât Louise d'Espard de Negrepelisse. Cu cât 
îl vedea pe Lucien mai frumos, cu atât era ea mai însetată 
de răzbunare. Des Lupeaulx avea dreptate, lui Lucien îi 
lipsea tactul: nu putuse ghici că ordonanța de care i se 
vorbea era doar o glumă cum ştia să facă doamna d'Espard. 
Încurajat de acest succes şi de preferința măgulitoare ce i-o 
arăta domnişoara des Touches, rămase acolo până la două 
noaptea ca să găsească prilejul de a-i vorbi fără martori. 
Lucien aflase de prin redacţiile ziarelor regaliste că 
domnişoara des 'Touches era coautoarea secretă a unei 
piese în care urma să joace marea minune a vremii, mica 
Fay285. Când saloanele fură pustii, el o luă pe domnişoara 


des Touches pe o sofa, în camera ei, şi-i povesti în chip atât 
de mişcător nenorocirea Coraliei şi a sa, încât această 
ilustră hermafrodită făgădui să-i dea Coraliei rolul 
principal. 

A doua zi, pe când Coralie, fericită de făgăduiala 
domnişoarei des Touches, revenea la viaţă şi prânzea cu 
Lucien, acesta citea ziarul lui Lousteau în care se afla 
anecdota scornită pe seama ministrului de Justiţie286 şi a 
soţiei sale. Răutatea cea mai neagră se ascundea sub 
spiritul cel mai tăios. Regele Ludovic al XVIII-lea era 
măiestrit adus în scenă şi ridiculizat fără ca parchetul să 
aibă motiv de a interveni. lată faptul pe care partidul liberal 
încerca să-l prezinte ca adevărat, dar care n-a făcut decât 
să îngroaşe numărul spiritualelor sale calomnii: 

Pasiunea lui Ludovic al XVIII-lea pentru corespondenţa 
galantă şi afectată, plină de madrigale şi scânteieri de 
spirit, era interpretată acolo ca ultima expresie a unei 
dragoste, care devenea doctrinară: trecea acum, se spunea 
în anecdotă, de la fapte la idei. Ilustra-i amantă, atât de 
crud atacată de Beranger sub numele de Octavie287, era 
cuprinsă de temerile cele mai serioase. Corespondenţa 
lâncezea. Cu cât Octavie desfăşura mai mult spirit, cu atât 
iubitul ei se arăta mai rece şi mai şters. Octavie sfârşise 
prin a descoperi cauza căderii ei în dizgrație: puterea îi era 
ameninţată de începuturile unei noi corespondențe între 
regele-scriitor şi soţia ministrului de Justiţie. Această femeie 
cumsecade era socotită incapabilă de a scrie un bilet; ea nu 
putea fi decât persoana îndărătul căreia se ascundea o 
îndrăzneață ambiţie. Cine putea să fie ascuns sub fusta ei? 
După câteva investigaţii, Octavie descoperi că regele 
coresponda chiar cu propriul său ministru. Planul e 
numaidecât gata. Ajutată de un prieten credincios, ea îl 
reţine într-o zi pe ministru la Cameră într-o discuţie 
furtunoasă şi îşi procură o întrevedere cu regele, în care îi 
dezvăluie această înşelăciune, rănindu-i astfel şi amorul 
propriu. Ludovic al XVIII-lea e apucat de un acces de mânie 


burboniană şi regală, răcneşte la Octavie, nu vrea să 
creadă; Octavie îi oferă numaidecât o dovadă, rugându-l să 
scrie un bilet care ar necesita un răspuns imediat. 
Nenorocita femeie, surprinsă, trimite să-l caute pe soţul ei 
la Cameră, dar totul era prevăzut; în acel moment, soţul se 
afla la tribună. Pe femeie o trec sudori de sânge, îşi adună 
tot spiritul de care era capabilă şi răspunde aşa cum o taie 
capul. 

— Ministrul o să vă spună restul, exclamă Octavie râzând 
de necazul regelui. 

Deşi mincinos, articolul îi ustură pe ministru, pe soţia sa şi 
pe rege. Se şoptea că des Lupeaulx, ale cărui secrete Finot 
nu le divulga niciodată, născocise anecdota. Articolul acesta 
spiritual şi înţepător îi umplu de bucurie pe liberali şi pe cei 
din partidul fratelui regelui288; Lucien se distrase scriindu- 
|, fără să-i dea vreo însemnătate, socotindu-l doar o rață 
amuzantă. 

A doua zi, se duse să-lia de acasă pe des Lupeaulx şi pe 
baronul du Châtelet. Baronul mergea la minister ca să-i 
mulţumească Excelenței Sale. Domnul Châtelet, numit 
consilier de stat în serviciu extraordinar, fusese făcut conte, 
cu promisiunea prefecturii de Charente, de îndată ce 
prefectul actual îşi va fi sfârşit cele câteva luni cerute de el 
ca să-şi completeze timpul necesar pentru maximum de 
pensie. Contele du Châtelet, căci particula du fu înserată în 
ordonanţă, îl luă pe Lucien în trăsură şi îl trată pe picior de 
egalitate. Fără articolele lui Lucien, poate că n-ar fi parvenit 
atât de iute; prigoana liberalilor îi servise ca un fel de 
trambulină. Des Lupeaulx era la minister, în cabinetul 
secretarului general. La vederea lui Lucien, funcţionarul 
acesta superior avu o tresărire de uimire şi se uită la des 
Lupeaulx. 

— Cum, domnule! îndrăzneşti să te arăţi aici? îi zise 
secretarul general lui Lucien uluit. Excelenţa Sa a rupt 
ordonanța ce ţi se pregătise, iat-o (şi îi arătă prima hârtie 
ruptă în patru ce-i căzu sub ochi). Ministrul a vrut să ştie 


cine-i autorul groaznicului articol de ieri, şi uite copia de la 
ziar, spuse secretarul general întinzându-i lui Lucien foile 
articolului său. Zici că eşti regalist şi colaborezi la fiţuica 
asta mârşavă care Ic scoate peri albi miniştrilor, care le face 
zile fripte grupurilor de centru şi care ne târăşte pe toţi în 
prăpastie? Îţi câştigi masa de prânz scriind la Corsarul, la 
Oglinda, la Constituţionalul, la Curierul2 89; îţi câştigi masa 
dE. Seară scriind la Cotidianul290, la Deşteptarea, şi supezi 
cu Martainville, cel mai aprig vrâăjmaş al guvernului, şi care 
îl împinge pe rege spre absolutism, ceea ce va dezlănţui o 
revoluţie tot atât de sigur ca şi în cazul când ar aduce 
extrema stângă la putere! Eşti un ziarist foarte spiritual, 
dar n-ai să fii niciodată un om politic. Ministrul i-a spus 
regelui că articolul e scris de dumneata şi regele, mâniat la 
culme, l-a certat pe ducele de Navarreins, prim-gentilom de 
serviciu. Ţi-ai făcut nişte duşmani cu atât mai puternici, cu 
cât îţi erau mai favorabili! Ceea ce din partea unui duşman 
pare natural, din partea unui prieten e înfiorător. 

— Dar eşti un copil, dragul meu! îi spuse des Lupeaulx. M- 
ai compromis şi pe mine. Doamnele d'Espard şi de 
Bargeton, doamna de Montcornet, care garantaseră pentru 
dumneata, trebuie să fie furioase. Ducele şi-o fi vărsat 
mânia pe marchiză, iar marchiza pe verişoară. Să nu te duci 
pe acolo! Aşteaptă! 

— Vine Excelenţa Sa! leşi, îi zise secretarul general. 

Lucien se trezi în piaţa Vendme, năucit ca un om după o 
lovitură de măciucă. Se întoarse pe jos, pe bulevarde, 
încercând să-şi judece situaţia. Se văzu jucăria unor oameni 
invidioşi, lacomi şi răi. Ce era el în lumea asta de ambiţii 
nenumărate? Un copil care alerga după plăcerile şi 
bucuriile deşertăciunii, jertfindu-le totul; un poet fără multă 
chibzuială, zburând din flacără în flacără ca un fluture, fără 
un plan trainic, rob al împrejurărilor, gândind bine şi 
acţionând rău. Cugetul îi fu un călău necruţător. În fine, nu 
mai avea bani şi se simţea istovit de muncă şi de chinuri. 
Articolele nu i se mai publicau decât după ce „intrau” cele 


ale lui Merlin şi Nathan. Mergea la întâmplare, pierdut în 
gânduri; în timp ce umbla aşa, zări, la câteva din cabinetele 
literare ce începeau să dea şi cărţi de împrumut pe lângă 
ziare, un afiş pe care, sub un titlu bizar, cu desăvârşire 
necunoscut pentru el, îşi citi numele: de Lucien Chardon de 
Rubempre. Romanul lui apărea, el nu ştiuse nimic, ziarele 
păstrau tăcere. Rămase cu braţele atârnând în jos, 
nemişcat, fără să bage de seamă un grup de tineri din cei 
mai eleganţi, printre care se aflau Rastignac, de Marsay şi 
alţi câţiva cunoscuţi de-ai lui. Nu-i luă în seamă nici pe 
Michel Chrestien, nici pe Leon Giraud, ce veneau spre el. 

— Dumneata eşti domnul Chardon? îl întrebă Michel cu o 
voce care îi răscoli măruntaiele. 

— Nu mă mai cunoşti? răspunse el îngălbenind. 

Michel îl scuipă în obraz. 

— Asta-i plata articolelor contra lui d'Arthez. Dacă fiecare, 
pentru sine ori pentru amicii săi, ar face ca mine, presa ar 
rămâne ceea ce trebuie să fie: un altar respectabil şi 
respectat. 

Lucien se clătinase; se sprijini de Rastignac, spunându-i 
acestuia, ca şi lui de Marsay: 

— Domnilor, n-o să refuzaţi să-mi fiţi martori. Dar, mai 
întâi, vreau ca partida să fie egală şi cearta fără chip de 
împăcare. 

Lucien îi dădu cu putere o palmă lui Michel, care nu se 
aştepta. Dandy-ii şi prietenii lui Michel se aruncară între 
republican şi regalist, pentru ca lupta să nu degenereze 
într-o încăierare mahalagească. Rastignac îl apucă pe 
Lucien şi îl duse la el acasă, în strada 'Iaitbout, la doi paşi de 
locul scenei ce se petrecu pe bulevardul Gand291, la ora 
prânzului. Împrejurarea aceasta evită adunătura de lume 
obişnuită în asemenea cazuri. De Marsay veni după Lucien, 
pe care cei doi dandy îl siliră să ia masa cu ei la Cafeul 
Englez, unde se îmbătară. 

— Eşti tare la spadă? îl întrebă de Marsay. 

— N-am pus mâna în viaţa mea pe vreo spadă. 


— La pistol? întrebă Rastignac. 

— N-am tras niciodată. 

— Norocos cum eşti, eşti primejdios pentru adversar, poţi 
să-l şi ucizi, zise de Marsay. 

Lucien o găsi din fericire pe Coralie în pat, dormind. 

Actriţa jucase pe negândite într-o mică piesă, îşi luase 
revanşa obţinând aplauze meritate şi nu plătite. Seara 
aceea, la care duşmanii nu se aşteptau, îl făcu pe director 
să-i dea rolul principal în piesa Camillei Maupin, căci 
descoperise în cele din urmă pricina insuccesului Coraliei, 
la debut. Înfuriat de intrigile Florinei şi ale lui Nathan ca să 
doboare o actriţă la care el ţinea, directorul îi făgăduise 
Coraliei protecţia administraţiei. 

La cinci dimineaţa, Rastignac veni la Lucien. 

— Dragul meu, locuieşti în chip potrivit cu numele străzii, 
îi zise el în loc de compliment. Să fim primii la locul de 
întâlnire, pe şoseaua de Clignancourt, aşa se cade, şi noi 
trebuie să dăm exemplul. 

— Uite care-i programul, spuse de Marsay de îndată ce 
trăsura ajunse în cartierul Saint-Denis. Vă bateţi cu pistolul 
la douăzeci şi cinci de paşi, mergând unul asupra celuilalt 
până la o distanţă de cincisprezece paşi. Aveţi fiecare de 
făcut cinci paşi şi de tras trei lovituri, nu mai mult. Orice s- 
ar întâmpla, vă obligaţi să vă mărginiţi la atât, şi unul şi 
celălalt. Noi încărcăm pistoalele adversarului, iar martorii 
lui pe ale dumitale. Armele au fost alese de cei patru 
martori întruniţi la un armurier. Te asigur că am luat măsuri 
să nu se întâmple ceva grav: aveţi pistoale de cavalerie. 

Pentru Lucien, viaţa ajunsese un vis urât; aşa că puţin îi 
mai păsa dacă va trăi ori va muri. Cura [ui special al 
sinuciderii îi servi prin urmare să pară toarte brav în ochii 
spectatorilor duelului. Rămase, fără să se apropie de 
adversar, pe loc. Această nepăsare fu luată drept un calcul 
rece: poetul fu socotit foarte tare pe nervii săi. Chrestien 
veni până la limita îngăduită. Cei doi adversari deschiseră 
focul odată, insultele fiind considerate egale. La întâia 


lovitură, glonţul lui Chrestien trecu pe lângă bărbia lui 
Lucien, iar al acestuia la trei metri mai sus de capul 
adversarului. La a doua lovitură, glonţul lui Michel intră 
prin gulerul ridicat al redingotei poetului. La a treia 
lovitură, Lucien primi glonţul drept în piept şi se prăbuşi. 

— A murit? întrebă Michel. 

— Nu, spuse doctorul, o să scape. 

— Păcat! răspunse Michel. 

— O! da, păcat, repetă Lucien plângând. 

La amiază, nefericitul copil se afla în odaia şi în patul său; 
le trebuiseră cinci ore ca să-l transporte până acolo cu 
mare grijă. Deşi starea lui nu prezenta vreun pericol, fusese 
nevoie totuşi de precauţii: febra putea să provoace 
complicaţii supărătoare. Coralie îşi înăbuşi deznădejdea şi 
durerea. Tot timpul cât iubitul ei fu în primejdie, îşi petrecu 
nopţile cu Berenice, învăţându-şi rolurile. Starea 
primejdioasă a lui Lucien ţinu două luni. Nenorocita făptură 
juca uneori câte un rol care cerea veselie, pe când 
înlăuntrul ei îşi zicea: 

— Iubitul meu Lucien poate că moare în clipa asta! 

În tot acest timp, Lucien fu îngrijit de Bianchon; 

Îşi datoră viaţa devotamentului acestui prieten atât de 
adânc jignit, dar căruia d'Arthez îi încredinţase taina venirii 
lui Lucien la dânsul, justificându-l pe nefericitul poet. Într- 
un moment de luciditate, căci Lucien avu o febră nervoasă 
de mare gravitate, Bianchon, care îl bănuia pe d'Arthez de 
oarecare generozitate, îi puse întrebări bolnavului; Lucien îi 
spuse că nu făcuse alt articol despre cartea lui d'Arthez 
decât articolul serios şi grav înserat în ziarul lui Hector 
Merlin. 

La sfârşitul primei luni, firma Fendant şi Cavalier îşi 
depuse bilanţul. Bianchon îi spuse actriţei să-i ascundă lui 
Lucien această groaznică lovitură. Faimosul roman al 
Arcaşului lui Carol al IX-lea, publicat sub un titlu bizar, n- 
avusese nici cel mai mic succes. Ca să facă rost de bani 
înainte de a depune bilanţul, Fendant, fără ştirea lui 


Cavalier, vânduse această lucrare în bloc unor spiţeri care o 
revindeau pe nimica toată. În momentul acela, cartea lui 
Lucien umplea parapetele podurilor şi cheiurile 
Parisului292. Librăria de pe cheiul des Augustins, care 
luase o anumită cantitate de exemplare din acest roman, se 
alia deci în pierdere cu o sumă însemnată de pe urma 
scăderii mari a preţurilor: cele patru volume in-12*, pe care 
le cumpărase cu patru franci şi cincizeci de centime, se 
vindeau pe doi franci şi jumătate. Negustorii ţipau, iar 
ziarele continuau să păstreze cea mai adâncă tăcere. 
Barbet nu se aşteptase la acest „chix”, el credea în talentul 
lui Lucien; contrariu obiceiurilor sale, se repezise la două 
sute de exemplare şi perspectiva unei pierderi îl scotea din 
minţi; spunea despre Lucien lucruri îngrozitoare. Barbet 
luă în cele din urmă o hotărâre eroică: îşi strânse 
exemplarele într-un ungher al prăvăliei, dintr-o 
încăpățânare de zgârcit, şi-i lăsă pe confraţi să se 
descotorosească de ale lor pe preţ scăzut. Mai târziu, în 
1824, când frumoasa prefaţă a lui d'Arthez, meritul cărţii, 
precum şi două articole scrise de Leon Giraud îi redară 
cărţii adevărata ei valoare, Barbet îşi vându exemplarele, la 
preţul de zece franci bucata. Cu toată grija Berenicei şi a 
Coraliei, nu le fu cu putinţă să-l oprească pe Hector Merlin 
să-şi vadă amicul pe moarte; şi acesta îi dădu să soarbă, 
picătură cu picătură, paharul amar al acestei arsuri, cuvânt 
folosit în lumea editorilor pentru a defini afacerea funestă la 
care se înhămaseră Fendant şi Cavalier publicând cartea 
unui debutant. Martainville, singurul rămas credincios lui 
Lucien, scrise un articol foarte frumos în favoarea operei; 
dar pornirea era atât de mare, şi la liberali ca şi la regalişti, 
contra redactorului-şef de la Aristarcul, Stindardul293 şi 
Steagul Alb, încât strădaniile îndrăzneţului atlet, care 
totdeauna răspunsese liberalismului cu zece insulte pentru 
una, îi dăunară lui Lucien. Nici un ziar nu ridică mânuşa 
polemicii, oricât de vii fură atacurile luptătorului regalist. 
Coralie, Berenice şi Bianchon ţinură încuiată uşa pentru toţi 


aşa-zişii prieteni ai lui Lucien, care ţipară cât îi luau gura; 
dar, din păcate, nu le fu cu putinţă să ţină uşa închisă şi 
pentru portărei. Falimentul lui Fendant şi Cavalier le făcea 
poliţele exigibile în virtutea unei dispoziţii din codul de 
comerţ, cea mai vătămătoare pentru drepturile terţilor, ce 
sunt astfel lipsiţi de beneficiul termenului. Lucien se trezi 
urmărit fără cruţare de Camusot. Văzând acest nume, 
actriţa înţelese pasul mare şi umilitor ce-l făcuse poetul, 
pentru ea atât de curat la suflet; de aceea îl iubi înzecit şi 
nu vru să se roage de Camusot. Venind să-şi ia prizonierul, 
guarzii de comerţ îl găsiră în pat şi refuzară să-l ridice; se 
duseră la Camusot înainte de a-l ruga pe preşedintele 
tribunalului să le arate în ce casă de sănătate să-l depună 
pe debitor. Camusot alergă îndată în strada de la Lune. 
Coralie cobori şi se întoarse cu hârtiile de procedură care, 
potrivit andosării, îl declarau pe Lucien negustor. Cum 
obținuse ea aceste hârtii de la Camusot? ce făgăduială îi 
făcuse în schimb? Păstră cea mai încăpăţânată tăcere în 
această privinţă; însă se înapoiase mai mult moartă decât 
vie. Coralie jucă în piesa Camillei Maupin şi contribui mult 
la succesul repurtat de ilustra hermafrodită literară. Rolul 
acesta fu ultima pâlpâire de lumină a unei candele gingaşe. 
La reprezentaţia a douăzecea, pe când Lucien, însănătoşit, 
începea să se plimbe, să mănânce şi să vorbească de 
reluarea lucrului, Coralie căzu bolnavă: o durere ascunsă o 
rodea. Berenice a crezut toată viaţa că, spre a-l salva pe 
Lucien, Coralie făgăduise să se întoarcă la Camusot. Actriţei 
îi fu dat să mai cunoască şi amărăciunea de a-şi vedea rolul 
trecut Florinei. Nathan ameninţa teatrul Gymnase că îi 
declară război în cazul că Florine nu o înlocuieşte pe 
Coralie. Jucând rolul până în ultimul moment ca să nu i-l ia 
rivala, Coralie îşi istovi puterile; Gymnase îi dăduse câteva 
avansuri în timpul bolii lui Lucien, aşa că nu mai putea cere 
nimic de la teatru; iar Lucien, cu toată bunăvoința lui, nu 
era încă în stare să muncească; avea de altfel grijă de 
Coralie, ca s-o mai uşureze pe Berenice; sărmana 


gospodărie ajunsese într-o sărăcie lucie, dar mai avu totuşi 
norocul să găsească în Bianchon un doctor priceput şi 
devotat, care îi făcu rost de credit la un farmacist. Situaţia 
Coraliei şi a lui Lucien fu cunoscută curând de furnizori şi 
de proprietar. Mobilele fură sechestrate. Croitoreasa şi 
croitorul, nemaitemându-se de ziarist, îi urmăriră pe cei doi 
boemi cu toată cruzimea. Numai farmacistul şi cârnăţarul le 
mai dădură pe credit nefericiţilor. Lucien, Berenice şi 
bolnava fură siliţi, timp de aproape o săptămână, să nu 
mănânce decât carne de porc sub toate formele ingenioase 
şi variate, sub care le-o servea cârnăţarul. Aceste mezeluri, 
care sunt şi aşa, prin natura lor, inflamatorii, îi agravară 
actriţei boala. Lucien fu constrâns de mizerie să se ducă la 
Lousteau să-şi ceară mia de franci pe care amicul de ieri, 
trădătorul de azi, i-o datora. Dintre toate nenorocirile, pasul 
acesta îl costă cel mai mult. Lousteau nu mai putea da pe la 
el pe acasă în strada de la Harpe, dormea pe la prieteni, era 
urmărit, gonit fără răgaz ca o fiară hăituită. Lucien nu-l 
putu găsi pe nefastul său introducător, în lumea literară 
decât la Flicoteaux. Lousteau mânca la aceeaşi masă la care 
îl întâlnise Lucien, spre nenorocul lui, în ziua când se 
depărtase de d'Arthez. Lousteau îi oferi o masă, şi Lucien 
primi! Când, ieşind de la Flicoteaux, împreună cu Claude 
Vignon, care mâncase şi el acolo în ziua aceea, Lousteau, 
Lucien şi marele necunoscut care-şi închiria cu ziua hainele 
de la Samanon voiră să se ducă la cafeneaua Voltaire să ia o 
cafea, nu putură încropi nici măcar un Franc şi jumătate 
adunând tot mărunţişul ce le zăngănea în buzunare. 
Hoinăriră prin Luxembourg, trăgând nădejde să întâlnească 
vreun editor, şi într-adevăr văzură pe unul dintre cei mai 
faimoşi tipografi ai vremii, căruia Lousteau îi ceru patruzeci 
de franci, şi care i-i şi dădu. Lousteau împărţi suma în patru 
părţi egale, şi fiecare dintre scriitori luă câte una. Mizeria 
stinsese orice mândrie, orice simţământ la Lucien; el plânse 
în faţa celor trei artişti povestindu-şi situaţia; dar fiecare 
dintre ei avea de povestit o dramă la fel de îngrozitoare: 


după ce fiecare şi-o parafrază pe a sa, poetul se trezi cel 
mai puţin nenorocit dintre cei patru. De aceea, toţi aveau 
nevoie să uite şi nenorocirea şi gândurile care le-o sporeau. 
Lousteau alergă la Palais-Royal să joace cei nouă franci ce-i 
mai rămăseseră din cei zece. Marele necunoscut, deşi avea 
o iubită dumnezeiesc de frumoasă, se duse într-o casă 
suspectă să se cufunde în mocirla voluptăţilor primejdioase. 
Vignon se îndreptă spre Rocher-de-Cancale ca să bea acolo 
două sticle de Bordeaux care să-i ia minţile şi memoria. 
Lucien se despărţi de Claude Vignon în pragul 
restaurantului, renunțând la partea ce i se cuvenea. Dând 
mâna cu singurul ziarist ce nu-i fusese vrăjmaş, geniul de 
provincie simţi o puternică strângere de inimă. 

— Ce să mă fac? îl întrebă el. 

— Ai intrat în horă, joacă, dar nu cum ţi se cântă, îi zise 
marele critic. Cartea ta e frumoasă, dar ţi-ai făcut duşmani, 
lupta o să fie lungă şi grea. Geniul e o boală afurisită. Orice 
scriitor poartă în suflet un monstru care, ca panglica din 
stomac, îi roade sentimentele pe măsură ce se nasc. Cine va 
învinge? boala pe om, sau omul pe boală? Trebuie să fii 
neapărat un om mare ca să ţii cumpăna între geniu şi 
caracter. Talentul creşte, sufletul se usucă. Ori eşti un uriaş, 
un Hercule, ori rămâi sau fără suflet sau fără talent. Tu eşti 
slab şi firav, şi o să fii înfrânt, adăugă el intrând în local. 

Lucien se întoarse acasă cugetând la sentinţa îngrozitoare, 
dar care îi înfăţişă, sub adevărata ei lumină, viaţa literară. 

— Bani! bani! îi striga un glas. 

Îşi făcu singur, la ordinul lui, trei poliţe de câte o mie de 
franci, fiecare cu scadenţa de o lună, de două şi de trei, 
imitând uimitor de bine semnătura lui David Sechard; le 
andosă, apoi, a doua zi, le prezentă lui Metivier, negustorul 
de hârtie din strada Serpente, care i le scontă fără nici o 
greutate. Lucien îi scrise câteva rânduri cumnatului său ca 
să-l înştiinţeze de acest atac la punga lui, făgăduindu-i, cum 
se obişnuieşte, că va face rost de bani la scadenţă. Plătind 
datoriile Coraliei şi pe al e sale, îi mai rămaseră trei sute de 


franci, pe care poetul îi încredinţă Berenicei, cu ordinul să 
nu-i dea vreun ban din ei, oricât i-ar mai cere după aceea: 
se temea să nu-l apuce iar patima jocului. Cuprins de o furie 
cruntă, rece şi tăcută, Lucien porni să scrie articolele sale 
cele mai spirituale, la lumina unei lămpi ce o veghea pe 
Coralie. Când îşi căuta ideile, vedea făptura iubită, albă ca 
porţelanul, frumoasă ca toate muribundele, zâmbindu-i cu 
buzele palide, privindu-l cu ochii învăpăiaţi ai femeilor ce 
mor şi de boală şi de inimă rea. Lucien îşi trimitea articolele 
la ziare; însă, cum nu se putea duce personal să stăruie pe 
lângă redactorii-şefi, articolele nu apăreau. Când se hotăra 
în fine să se prezinte la ziar, Theodore Gaillard, care îi 
dăduse avansuri şi care mai târziu profită de pe urma 
acestor giuvaeruri literare, îl întâmpina cu răceală. 

— la seama, dragul meu! ce-i cu tine? nu mai ai spirit, nu 
te lăsa doborât, trebuie să ai vervă! îi spunea. 

— Prăpăditu-ăsta de Lucien n-avea decât un roman şi doar 
câteva articole în burtă, exclamau Felicien Vernou, Merlin şi 
toţi aceia care îl urau, când venea vorba despre el la 
Dauriat sau la Vodevil. Tot ce ne trimite acuma e jalnic! 

Să n-ai nimica în burtă, expresie consacrată în limbajul 
ziariştilor, constituie o sentinţă definitivă contra căreia, o 
dată pronunţată, e greu să mai faci apel. Vorba asta, 
colportată pretutindeni, îl ucidea pe Lucien, fără ştirea lui, 
căci, pe atunci, el avu de furcă cu nişte încurcături mai 
presus de puterile lui. Zdrobit de atâta lucru, mai fu 
urmărit şi pentru poliţele lui David Sechard. Recurse la 
experienţa lui Camusot. Fostul amant al Coraliei avu 
mărinimia să-l protejeze pe Lucien. Situaţia asta cumplită 
ţinu două luni, presărate cu multe somaţii, pe care, după 
sfatul lui Camusot, Lucien le trimitea lui Desroches, un 
prieten de-al lui Bixiou, Blondet şi des Lupeaulx. 

Pe la începutul lui august, Bianchon îi spuse poetului 
despre Coralie că era pierdută; mai avea doar câteva zile 
de trăit. Berenice şi Lucien petrecură aceste zile fatale 
plângând, fără a-şi putea ascunde lacrămile faţă de biata 


fată, cuprinsă de deznădejde că moare din pricina lui 
Lucien. Pe neaşteptate, Coralie îi ceru lui Lucien să-i aducă 
un preot. Actriţa dori să se împace cu Biserica şi să moară 
în pace. Avu un sfârşit creştinesc, căinţa îi fu sinceră. 
Agonia şi moartea aceasta îi luară lui Lucien ultimul rest de 
forţă şi de curaj. Poetul rămase într-o sfârşeală completă, 
prăvălit într-un jilţ, la picioarele patului Coraliei, privind-o 
necontenit, până ce văzu ochii actriţei răsturnaţi de mâna 
Morţii. Era cinci dimineaţa. O păsărică se lăsă pe glastrele 
cu flori din fereastră şi ciripi câteva note. Berenice, 
îngenuncheată, săruta mâna Coraliei, care se răcea sub 
lacrimile ei. Aveau cinci franci şi jumătate în casă; Lucien 
plecă în oraş, împins de o deznădejde ce îl sfătuia să ceară 
de pomană ca să-şi îngroape iubita, sau să se arunce la 
picioarele marchizei d'Espard, ale contelui du Châtelet, ale 
doamnei de Bargeton, ale domnişoarei des 'Touches, sau ale 
necruţătorului de Marsay; nu mai simţea atunci nici 
mândrie, nici putere. Ca să facă rost de ceva bani, s-ar fi 
înrolat şi în armată! Merse, cu umbletul acela copleşit şi 
împleticit pe care îl cunosc atât de bine năpăstuiţii de 
soartă, până la casa Camillei Maupin, intră fără să ţină 
seamă de îmbrăcămintea-i răvăşită şi-i trimise vorbă că o 
roagă să-l primească. 

— Domnişoara s-a culcat abia la trei dimineaţa, şi nimeni 
nu îndrăzneşte să intre la dânsa până nu sună, răspunse 
valetul. 

— Şi când te sună? 

— Înainte de zece, niciodată. 

Lucien scrise atunci una dintre scrisorile acelea 
spăimântătoare în care calicii eleganţi nu mai cruţă pe 
nimeni şi nimic. Cândva, într-o seară, când Lousteau îi 
vorbise de cererile făcute lui Finot de unii băieţi de talent, 
lui nu-i venise să creadă că ar fi cu putinţă atâta umilire; şi 
iată că acuma pana îl târa poate dincolo de limitele în care 
nenorocirea îi zvârlise pe înaintaşii săi. Întorcându-se spre 
casă, îndobitocit şi scuturat de friguri, fără să bănuie 


înfiorătoarea capodoperă ce i-o dictase deznădejdea, îl 
întâlni pe Barbet. 

— Barbet, dă-mi cinci sute de franci, îi zise el întinzând 
mâna. 

— Nu, două sute, răspunse librarul. 

— Cum! ai dumneata inimă? 

— Da, dar am şi afaceri. Mă faci să pierd o grămadă de 
bani, adăugă el după ce-i povesti falimentul lui Fendant şi 
Cavalier, fă-mă să şi câştig. (Lucien fu scuturat de un fior.) 
Eşti poet, te pricepi să scrii tot felul de versuri, urmă 
librarul. Am nevoie în clipa asta de nişte cântece deocheate 
ca să le amestec cu nişte cântece luate de pe la alţi autori, 
pentru ca să nu se zică după aceea că le-am furat, şi să le 
pot vinde pe stradă într-o culegere de jumătate franc. Dacă 
vrei să-mi trimiţi mâine zece cântece zdravene de beţie sau 
fără perdea... colo... ştii, pe cinste! Îţi dau două sute de 
franci. 

Lucien se întoarse acasă: o găsi pe Coralie întinsă pe un 
pat de fier, înfăşurată într-un cearşaf rupt pe care îl cosea 
Berenice plângând. Trupeşa normandă aprinsese patru 
lumânări la cele patru colţuri ale patului. Pe chipul Coraliei 
scânteia acea frumuseţe care aminteşte celor rămaşi în 
viaţă de odihna veşnică; semăna cu fetele bolnave, lipsite de 
sânge în obraji: părea uneori că buzele vinete aveau să se 
deschidă şi să şoptească numele lui Lucien, nume care, 
laolaltă cu al lui Dumnezeu, precedase ultimul ei suspin. 
Lucien îi spuse Berenicei să se duca la dricar să comando o 
înmormântare care să nu coste mai mult de două sute de 
franci împreună cu slujba la biserica sărăcăcioasă a Bunei- 
Vestiri. Cum plecă Berenice, poetul se aşeză la masă, lângă 
trupul sărmanei sale iubite, şi compuse cele zece cântece 
vesele pe arii populare. Trecu prin chinuri nespuse până să 
pornească; dar izbuti să-şi regăsească inteligenţa în slujba 
nevoii, ca şi când n-ar fi suferit deloc. Începuse să şi execute 
sentinţa neinduplecată a lui Claude Vignon asupra 
separaţiei ce se operează între inimă şi creier. Ce noapte 


petrecu bietul copil, trudindu-se din greu să născocească 
poezii de chef la flacăra luminărilor, alături de preotul ce se 
ruga pentru sufletul Coraliei!... A doua zi de dimineaţă, 
Lucien, care isprăvise cel din urmă cântec, încercă să-l 
pună pe o melodie la modă pe atunci; auzindu-l cântând, 
Berenice şi preotul se temură să nu fi înnebunit: 

Să pun înţelepciunea-n vers Îmi vine peste mână; 

Cum vreţi să am cuminte mers Când Strechea mi-e 
stăpână? 

De ce n-am tine toţi isonul, Când zdraveni şi voioşi 
suntem? 

Doar Epicur dă tonul. 

Ce să umblăm după Apollo Când Bacchus ni-i patronul? 

Hai, râdeţi! Şi să bem! 

Şi să le dăm pe toate-ncolo. 

Moş Hipocrat, de beţivani Spunea c-or trăi suta de-ani. 

Ce să-ţi mai pese dacă, vai! 

Drept pe picioare abia stai Şi nu poţi să te ţii de fete, De 
vreme ce, pe îndelete, Stacane multe-o să golim? 

Fără să fim vreodată solo, Pân' la şaizeci de ani ciocnim; 

Hai, râdeţi! Şi să bem! 

Şi să le dăm pe toate-ncolo. 

S-aflăm de unde toţi venirii, l-uşoară socoteala; 

Dar unde mergem, ca să ştim, Aici e ala-bala. 

Deci, fără grijă, liniştit, Să-mpărtăşim pân' la sfârşit Ce- 
acum din Rai avem! 

De dus, ne-om duce noi acolo, Dar azi e sigur că trăim: 

Hai, râdeţi! Şi să bem! 

Şi să le dăm pe toate-ncolo. 

Pe când poetul cânta acest înfiorător cuplet final, Bianchon 
şi d'Arthez intrară şi îl găsiră răpus, vărsând şiroaiele 
lacrămi, fără puterea de a-şi copia pe curat cântecele. 
Când, printre sughiţuri, le povesti situaţia în care se afla, 
văzu lacrămi în ochii celor ce-l ascultau. 

— Asta şterge multe greşeli! zise d'Arthez. 

— Fericiţi cei ce află iadul pe pământ, spuse grav preotul. 


Priveliştea frumoasei moarte zâmbind spre veşnicie, 
înfăţişarea iubitului ei cumpărându-i mormântul cu măscări, 
Barbet plătind coşciugul, cele patru lumânări din jurul 
actriţei care altădată aţâţa, cu fusta şi ciorapii ei roşii cu 
baghetă verde, o sală întreagă, apoi, în uşă, preotul ce o 
împăcase cu Dumnezeu ducându-se la biserică să mai facă o 
slujbă pentru sufletul aceleia ce iubise atâta! măreţiile şi 
păcătoşeniile acestea, durerile strivite sub lipsuri înfiorară 
de groază pe marele scriitor şi pe marele doctor, care se 
aşezară pe câte un scaun nemaiputând rosti nici o vorbă. 
Un valet intră anunţând-o pe domnişoara des Touches. 
Această minunată fată pricepu totul, se repezi la Lucien, îi 
strânse mâna şi-i strecură în ea două hârtii de câte o mie de 
franci. 

— Degeaba acum, zise el cu o privire de muribund. 

D'Arthez, Bianchon şi domnişoara des Touches nu-l 
părăsiră pe Lucien decât după ce-i legănară disperarea cu 
vorbele cele mai blânde; dar totul era zdrobit în nefericitul 
tânăr. La prânz, cenaclul, afară de Michel Chrestien, care 
îşi răscumpărase totuşi greşeala de a-l fi socotit pe Lucien 
mai vinovat decât fusese, se înfăţişă în bisericuţa Bunei- 
Vestiri, împreună cu Berenice şi domnişoara des 'Touches, 
cu două colege de la Gymnase, cu garderobiera Coraliei, şi 
cu nemângâiatul Camusot. Toţi o însoţiră pe actriţă până la 
cimitirul Pcre-Lachaise. Camusot, care plângea cu hohote, îi 
jură lui Lucien să cumpere un loc de veci şi să ridice o cruce 
pe care va scrie: CORALIE, iar dedesubt: 

MOARTĂ LA NOUĂSPREZECE ANI (august 1822) 

Lucien rămase singur până la apusul soarelui, pe dealul de 
unde cuprindea cu ochii tot Parisul. 

„Cine mă va mai iubi? se întrebă el. Prietenii adevăraţi mă 
dispreţuiesc. Pe câtă vreme, aceleia ce zace aici în groapă, 
orice aş fi făcut, totul i se părea nobil şi bun! Nu-i mai am 
acum decât pe Cve, pe David ţi pe mama! ce-or fi zicând ei 
de mine acolo, acasă?” 


Sărmanul geniu de provincie se înapoie în strada de la 
Lune, unde se înfioră de casa goală şi se mută într-un 
hotel. Sărăcăcios de pe aceeaşi stradă. Cei două mii de 
franci ai domnişoarei des 'Touches acoperiră toate datoriile, 
dar trebuind să adauge şi preţul mobilelor vândute, 
Berenicei şi lui Lucien le mai rămaseră câte o sută de franci 
fiecăruia, ce le îngăduiră să trăiască două luni, pe care 
Lucien le petrecu într-o sfârşeală de moarte: nu putea nici 
să scrie, nici să cugete, se lăsa pradă durerii. Berenicei i se 
făcu milă de el. 

— Dacă ar fi să te întorci acasă, cum te-ai duce? întrebă 
ea, la o exclamaţie a lui Lucien, care se gândea la soră, la 
mamă şi la David Sechard. 

— Pe jos, îi zise el. 

— Dar tot îţi trebuie un ban ca să mănânci şi să dormi pe 
drum. Dacă faci douăsprezece leghe pe zi, ai nevoie de cel 
puţin douăzeci de franci. 

— Îi voi avea, zise el. 

Îşi luă hainele şi rufăria-i scumpă, nu-şi opri pe el decât 
strictul necesar, şi se duse la Samanon, oare îi oferi 
cincizeci de franci pe toată garderoba. Se rugă de cămătar 
să-i dea măcar atâta cât să ia diligenţa, dar nu-l putu 
îndupleca. Înfuria lui, Lucien urcă la Frascati, îşi încercă 
norocul, şi se întoarse fără o leţcaie. Ajuns în odaia goală 
din strada de la Lune, îi ceru Berenicei şalul Coraliei. Din 
câteva priviri ale lui şi din mărturisirea pe care i-o făcu 
Lucien despre pierderea de la joc, fata înţelese planul 
sărmanului poet: voia să se spânzure. 

— "Ţi-ai pierdut minţile, conaşule? îl întrebă ea. Du-te de te 
plimbă şi întoarce-te pe la miezul nopţii, îţi câştig eu banii 
până atunci; dar să stai pe bulevarde, nu veni pe chei. 

Lucien se plimbă pe bulevarde, îndobitocit de durere, 
uitându-se la echipaje, la trecători, simțindu-se micşorat, 
singur, în mulţimea ce forfotea biciuită de miile de interese 
pariziene. Revăzând în gând malurile Charentei sale, i se 
făcu dor de bucuriile din sânul familiei şi avu atunci o 


licărire de putere cu care sa amăgesc toţi aceia cu firi din 
acestea pe jumătate femeieşti, nu voi să se dea bătut până 
nu-şi va fi descărcat tot ce avea pe suflet în sufletul lui 
David SecharD. Şi până nu se va fi sfătuit cu cei trei îngeri 
ce-i mai rămâneau. Tot hoinărind aşa, o văzu pe Berenice 
gătită, stând de vorbă cu un bărbat, pe bulevardul plin de 
noroi al Bunei-Vestiri, unde ea se oprise în loc, la colţul cu 
strada de la Lune. 

— Ce faci? întrebă Lucien, înspăimântat de bănuielile ce-l 
cuprinseră la vederea normandei. 

— Uite douăzeci de franci care, poate, costă scump; însă 
aşa o să poţi pleca, răspunse ea strecurând patru piese de 
câte cinci franci în mâna poetului. 

Berenice o zbughi, fără ca Lucien să vadă încotro o 
apucase; pentru că, trebuie s-o spunem spre lauda lui, banii 
aceia îi frigeau palma şi voia să-i dea înapoi; aşa însă, fu silit 
să-i păstreze ca un ultim stigmat al vieţii sale de la Paris. 

Partea a treia. 

CHINURI DE INVENIATOR. 

Prefaţă la prima ediţie („Chinuri de inventator”) 

Lucrarea de faţă reprezintă a treia parte a Iluziilor 
pierdute: cea dintâi a apărut sub acest titlu, cea de-a doua 
se intitulează Un Geniu provincial la Paris; această ultimă 
parte încheie opera destul de întinsă în care viaţa din 
provincie e înfăţişată în contrast cu viaţa pariziană; tocmai 
ceea ce trebuia ca să facă din această carte ultima Scenă 
din Scene din viaţa de provincie. 

Există trei cauze, cu o acţiune perpetuă, care leagă 
provincia de Paris: ambiția nobilului, ambiția negustorului 
îmbogăţit, ambiția poetului. Spiritul, banii şi faima îşi caută 
sfera ce le e proprie. Salonul cu vechituri şi Iluzii pierdute 
prezintă istoria ambiţiei tânărului nobil şi a tânărului poet. 
Mai rămâne de făcut istoria burghezului îmbogăţit căruia 
provincia începe să-i displacă, care nu mai vrea să trăiască 
printre martorii începuturilor sale şi speră să ajungă om de 
vază la Paris. 


Cât despre mişcarea politică, despre ambiția deputatului, 
aceasta este o Scenă ce aparţine Scenelor din viaţa politică, 
şi e aproape gata; ea este intitulată Deputatul la Paris 
(Deputatul de Arcis). 

După zugrăvirea burghezului provincial care simte că nu 
mai are destul loc în casa lui nu va mai lipsi decât prea 
puţin pentru ca Scenele din viaţa de provincie să fie 
complete, şi, chiar de pe acum, e uşor de întrezărit lacunele 
ce urmează a fi împlinite. În primul rând, este vorba de 
tabloul unui oraş de garnizoană de frontieră, de acela al 
unui port la mare, de acela al unui oraş în care teatrul este 
o pricină de dezmăţ, şi în care actorii şi actrițele din Paris 
vin să culeagă roadele. În sfârşit, provincia n-ar fi încă pe 
deplin zugrăvită, dacă n-am înfăţişa şi efectul produs de 
parizienii inovatori care se stabilesc aici cu intenţia de a 
face binele. 

Aceste patru sau cinci Scene nu reprezintă decât 
amănunte, dar ele permit zugrăvirea câtorva figuri tipice 
omise. 

În această vastă operă, o omisiune ar compromite toate 
străduinţele făcute mai înainte. Urmărind să copieze 
societatea în ansamblul ei şi vrând s-o reproducă, dacă 
autorul ar neglija un singur detaliu, ar fi acuzat că s-a oprit 
anume numai la unele dintre ele. Astfel, unii critici i-ar 
spune: „Ai o predilecție pentru personajele imorale, ori 
pentru tablourile scandaloase, de vreme ce ne înfăţişezi 
numai cutare sau cutare figură, trecând cu vederea 
contrastul ce l-ar produce în sufletul nostru portretul demn 
de laudă al cutărei sau cutărei alteia.” 

Reproşul acesta nu mai poate fi astăzi adresat Iluziilor 
pierdute, căci viaţa lui David Sechard şi a soţiei sale, în 
fundul provinciei, este o violentă opoziţie faţă de moravurile 
pariziene. 

De asemeni, nu-i de prisos să atragem atenţia că David 
Sechard, deşi încheie o lucrare ce cuprinde aproape şase 
volume, oferă prin el însuşi un tot care, deşi legat de 


lucrările precedente, se desprinde într-atâta de ele, încât 
nu face indispensabilă cunoaşterea evenimentelor 
anterioare. 

Au fost necesare imense eforturi literare spre a putea 
încadra mişcarea literară a vieţii pariziene în două tablouri 
ale vieţii din provincie, unul care începe şi celălalt care 
încheie Iluzii pierdute. Dar poate că interesul social este 
aici destul de puternic, căci se arată - autorul, cel puţin, o 
speră - cum se capătă experienţa în viaţă, iar punctul de 
legătură între viaţa de provincie şi viaţa pariziană era 
tocmai locul unde trebuia plasat acest mare învăţământ. 
Din ansamblul acestei lucrări, până în prezent cea mai 
considerabilă dintre toate Studiile de moravuri294, reies 
preceptele şi morala sa. De aceea ea nici nu poate fi pe 
deplin înţeleasă decât citită în întregime şi sub această 
formă, aşa cum se află integrată în Comedia umană. 

Partea întăi, Iluzii pierdute, a apărut în 1835, Un Geniu 
provincial la Paris a fost publicată în 1839, şi abia în 1843 
se publică ultima parte. Puţini vor binevoi să creadă că 
aceşti opt ani au fost necesari, nu atât pentru a se executa 
propriu-zis lucrarea, ci mai ales pentru a i se stabili părţile 
mai importante şi a i se găsi incidentele. Astăzi, dintre 
operele care l-au reţinut timp mai îndelungat pe autor la 
masa de lucru, aceasta este de pe acum preferată de câteva 
persoane; însă tot de pe acum i se pot vedea şi greutăţile. 

Una ar fi în suprapunerea caracterului lui Rastignac care 
izbuteşte în viaţă, peste acela al lui Lucien care se duce la 
fund, zugrăvirea de mari proporţii a unui fapt capital în 
epoca noastră: ambiția care izbândeşte, ambiția care se 
prăbuşeşte, ambiția tinerească, ambiția la începuturile 
vieţii. 

Parisul este ca o fortăreață fermecată, pentru cucerirea 
căreia tot tineretul din provincie se pregăteşte, fără 
deosebire; iată de ce, în această istorie a moravurilor 
noastre în acţiune, personaje ca tânărul viconte de 
Portenducre (Ursule Mirouet), ca tânărul conte 


d'Esgrignon, şi ca Lucien, sunt paralelele necesare ale 
altora, ca Emile Blondet, Rastignac, Lousteau, d'Arthez, 
Bianchon etc. Din compararea mijloacelor, a voinţelor, a 
succesului, se desprinde istoria tragică a tineretului din 
ultimii treizeci de ani. De aceea autorul n-a contenit să 
repete că, în ceea ce priveşte chestiunea morală, e mai 
curând vorba de o parte decât de un tot, de o figură decât 
de un grup. 

E în David Sechard o melancolie profundă pe care autorul 
a neglijat s-o sublinieze. Athanase Granson (în Fata 
bătrână) se aruncă în apă, nu se resemnează; David 
Sechard, iubit de o soţie cu un caracter simplu şi mândru, 
acceptă însă viaţa calmă şi curată din provincie, renunțând 
pentru totdeauna la sceptrul speranţelor sale, la sceptrul 
îmbogăţirii. Autorul a şovăit să-l înfăţişeze, la zece ani după 
abdicare, cu vreun regret în suflet, în mijlocul avidei sale 
fericiri! Oamenii inteligenţi vor completa singuri, în sinea 
lor, această figură, pe câtă vreme ceilalţi vor fi socotind-o 
drept o ingratitudine faţă de Cve Chardon. În paralelismul 
dintre aceste două figuri ale Scenelor din viaţa de provincie 
se ascunde o pledoarie în favoarea familiei. Acesta este, de 
altfel, şi sensul general al Iluziilor. 

Numai spiritelor alese, numai oamenilor înzestrați cu o 
forţă herculeană le este îngăduit să părăsească acoperişul 
protector al familiei, pentru a porni să lupte în imensa 
arenă a Parisului. 

Dacă atâtea acuzaţii stupide nu s-ar repeta zi de zi, şi dacă 
nu s-ar găsi atâţia vrednici şi virtuoşi burghezi prea 
necunoscători în materie ca să le proclame la tribună şi în 
faţa ţării întregi, autorul s-ar fi lipsit foarte bucuros să mai 
scrie această prefaţă. 

Energia protestului va fi totdeauna egală aici cu violenţa 
atacurilor. 

Cei patru sute de legiuitori pe care îi are Franţa trebuie 
neapărat să ştie că literatura e mai presus de ei; că 
Teroarea, Napoleon, Ludovic al XIV-lea, Tiberiu, puterile 


cele mai violente, ca şi instituţiile cele mai puternice, dispar 
în faţa scriitorului care se preschimbă în vocea veacului 
său. Acest fapt se numeşte Tacit, se numeşte Luther, se 
numeşte Calvin, se numeşte Voltaire, Jean-Jacques; se 
numeşte Chateaubriand, Benjamin Constant, Stael, se 
numeşte astăzi Presa. Voltaire şi enciclopediştii i-au zdrobit 
pe iezuiţi, care ţinteau să ia locul templierilor295, şi care 
erau cea mai mare putere parazită a timpurilor modeme. 
Dacă cincisprezece oameni de talent s-ar coaliza în Franţa, 
şi ar avea un şef de talia unui Voltaire, gluma care poartă 
numele de guvern constituţional, şi care are ca bază doar 
permanenta promovare a mediocrităţii296, ar înceta 
neîntârziat. 

Una dintre cele mai mari erori ale timpului acesta este 
urmărirea judiciară în materie de presă. Puteţi suprima, cu 
mare greutate, un ziar, dar nu veţi suprima niciodată 
scriitorul. Cuvântul scriitor este luat aici într-o accepţiune 
colectivă (vă rog să nu vă înşelaţi!). Puteţi cenzura operele, 
ele renasc; scriitorul răzbate cu gândirea sa prin mii de 
publicaţii. Cu alte cuvinte, un guvern nu are decât două căi 
de ales: să accepte lupta, sau s-o facă imposibilă. Carta lui 
Ludovic-Filip a creat lupta. 

Aceste câteva cuvinte constituie un răspuns îndestulător 
legiuitorilor care, într-o chestiune privitoare la o sumă de 
câţiva franci, S-au apucat să judece, de la înălţimea 
tribunei, nişte cărţi pe care nu le înţeleg, şi să treacă de la 
meseria de legiuitor la aceea, infinit mai amuzantă, de 
academicieni. Să nu li se ia cuvântul, în interesul desfătării 
noastre! 

Cândva, senatul roman dezbătu marea chestiune de a se 
şti în ce zeamă trebuie gătit calcanul; constatăm acuma că, 
într-una dintre şedinţele sale din luna iunie 1843, Camera 
deputaţilor a fost sezisată de chestiunea de a se stabili dacă 
Misterele Parisului297 sunt sau nu un aliment sănătos ori 
nesănătos pentru abonaţii de la Journal des Debats. 


Când Carol Cvintul comitea vreo greşeală, îi trimitea un 
lanţ de aur lui Ar6tin298, Voltaire-ul acelui timp; dar, într-o 
bună zi, Aretin zise, primind un astfel de lanţ: „E cam uşor 
pentru o greşeală atât de grea!” Literatura a pierdut mult 
prin instituirea celor două Camere; avem astăzi prea mulţi 
suverani. 

Vom repeta aici, pentru onorabilul deputat care s-a pornit 
să discute literatura pe chestia celor două sute de mii de 
franci pe care acest deputat crede că îi donează literaturii, 
că literatura nu se alege nici măcar cu două parale, şi că, 
chiar dacă literatura s-ar alege cu ceva, ea iar socoti aceste 
încurajări mult prea scumpe, dacă trebuie să fie însoţite şi 
de discursuri. Şi vom încheia aceste prea umile mustrări cu 
o simplă observaţie care, prin importanţa ei, este de natură 
a-l izbi până şi pe austerul cenzor al literaturii 
contemporane. Dumnealui, ca şi cei patru sute de colegi ai 
domniei-sale, este produsul imediat al Contractului social şi 
al lui Emile299, care au fost arse de mâna călăului în 
virtutea unei hotărâri a parlamentului din Paris. 

Martie 1844 

Chinuri de inventator300 

Adoua zi, Lucien îşi viză paşaportul301, cumpără un 
baston gros, luă din piaţa străzii d'Enfer o trăsură 
hodorogită care, pentru o jumătate de franc, îl duse până la 
Longjumeau. La primul popas, dormi în grajdul unei ferme, 
la două leghe de Arpajon. Când ajunse la Orleans, obosise 
de tot; însă, cu trei franci, un luntraş îl lăsă la Tours, iar pe 
hrană cheltui doar doi franci. De la Tours la Poitiers făcu 
cinci zile pe jos. Dincolo de Poitiers, nu mai avea decât cinci 
franci, dar îşi adună un rest de forţe ca să-şi urmeze 
drumul. O dată, Lucien, surprins de noapte pe câmp, se 
hotări să şi doarmă acolo, când, într-o vâlcea, zări o 
caleaşcă suind coasta. Fără ştirea vizitiului, a călătorilor şi a 
valetului de pe capră, se cuibări la spate între două 
baloturi, şi, aşezându-se astfel ca să nu cadă la hopuri, 
adormi. Dimineaţa, trezit de soarele care-i bătea în ochi şi 


de un zgomot de voci, recunoscu Mansle, orăşelul în care, 
cu optsprezece luni mai înainte, se dusese s-o aştepte pe 
doamna de Bargeton, cu inima plină de iubire, de speranţă 
şi de bucurie. Văzându-se plin tot de praf, în mijlocul unui 
cerc de curioşi şi de vizitii, pricepu că trebuie să fie 
învinovăţit de ceva; sări în picioare şi era gata să deschidă 
gura, când doi călători coborâţi din caleaşcă îi tăiară vorba: 
îi văzu pe noul prefect al Charentei, contele Sixte du 
Châtelet, şi pe soţia sa, Louise de Negrepelisse. 

— De unde să ştim noi ce tovarăş ne dăduse 
întâmplarea!... zise contesa. Urcă-te lângă noi, domnul 
meu. 

Lucien salută cu răceală perechea, aruncându-i o privire 
umilă şi amenințătoare totodată, şi o apucă ps un drum mai 
de-a dreptul, ocolind Mansle, ca să ajungă mai repede la 
vreo fermă unde să capete o bucată de pâine şi lapte, să se 
odihnească şi să se gândească la viitorul lui. Mai avea doar 
trei franci. Autorul Margaretelor, biciuit de friguri, goni 
multă vreme; cobori în josul apei, cercetând împrejurimile 
ce deveneau tot mai pitoreşti. Către amiază, ajunse la un 
loc unde întinderea de apă, înconjurată de sălcii, forma un 
fel de lac. Se opri ca să privească acest crâng răcoros şi 
stufos, de un nespus farmec câmpenesc. O casă de lângă o 
moară, aflată pe un braţ al apei, îşi sălta de deasupra 
crestelor copacilor acoperişul de paie şi buruieni. Fațada 
simplă avea, ca singure podoabe, câteva tufe de iasomie, de 
caprifoi şi de hamei, iar primprejur se zăreau, puternic 
colorate, florile de brustur şi de alte splendide plante grase. 
Pe malul sprijinit pe butuci înalţi, ca să fie la adăpost de 
creşterea apelor, zări nişte plase de pescuit întinse la soare. 
Un cârd de rațe înota în iazul limpede din spatele morii, 
între cele două curente de apă ce mugeau la stăvilar. Se 
auzea huietul sâcâitor al morii. Pe o bancă de ţară, poetul 
văzu 0 gospodină blajină împletind la nişte ciorapi şi 
urmărind cu ochii un copil ce alerga după găini. 


— Mătugşă, zise Lucien apropiindu-se, sunt mort de 
oboseală, mă scutură frigurile şi n-am decât trei franci; vrei 
să-mi dai nişte pâine neagră şi lapte şi să mă laşi să dorm 
pe paie o săptămână? O să le scriu părinţilor; ei or să-mi 
trimită bani sau ori să vină după mine aici. 

— Cu dragă inimă, răspunse ea, dacă vrea şi bărbatu-meu. 
Hei! bărbate! 

Morarul ieşi afară, se uită la Lucien şi-şi scoase pipa din 
gură ca să spună: 

— Trei franci pentru o săptămână? mai bine nu-ţi iau 
NIMIC. 

„Poate că voi ajunge băiat la moară”, îşi zise poetul cu 
ochii la priveliştea încântătoare, înainte de a se culca în 
patul ce i-l făcu morăreasa şi în care dormi buştean atâta 
vreme, încât le sperie şi pe gazde. 

— Courtois, ia du-te şi vezi ce-i cu tânărul ăla, mai trăieşte 
sau a murit? Doarme de paisprezece ceasuri; mie mi-e frică 
să mă duc, spuse morăreasa a doua zi câtre amiază. 

— Cred că băiatul ăsta, răspunse morarul, isprăvind de 
întins plasele şi năvoadele pentru prins peşte, trebuie să fie 
vreo puşlama de comediant, fără o para chioară în buzunar. 

— De unde până unde crezi aşa ceva, bărbate? zise 
morăreasa. 

— Naiba să mă ia, nu e nici prinţ, nici ministru, nici 
deputat, nici vlădică; de ce îi sunt mâinile albe ca ale 
oamenilor care nu fac nici o treabă? 

— E de mirare atunci că nu-l trezeşte foamea, spuse 
morăreasa care-i pregătise un prânz oaspelui picat în ajun. 
Un comediant? reluă ea. Unde să se ducă? N-a venit încă 
vremea bâlciului de la Angouleme. 

Nici morarul, nici morăreasa n-aveau cum să ştie că, pe 
lângă actori, prinți şi episcopi, mai există un soi de om, prinţ 
şi comediant totodată, un om învestit cu o menire măreaţă, 
Poetul, ce pare că nu face nimic şi care totuşi domneşte 
peste întreaga omenire, când s-a priceput s-o zugrăvească. 

— Ce-ar putea să fie? o întrebă Courtois pe nevastă-sa. 


— Crezi că e vreo primejdie că l-am primit în casă? întrebă 
morăreasa. 

— Aş! hoţii sunt mai iuți, ne-ar fi jefuit până acuma, reluă 
morarul. 

— Nu sunt nici prinţ, nici hoţ, nici episcop, nici comediant, 
spuse amărât Lucien, arătându-se pe neaşteptate, şi care 
auzise desigur, pe fereastra deschisă, discuţia dintre bărbat 
şi nevastă. Sunt un biet tânăr obosit, venit pe jos de la Paris 
până aici. Mă numesc Lucien de Rubempre şi sunt fiul lui 
Chardon, spiţerul din Houmeau, cel de dinainte de Postel. 
Sora mea s-a măritat cu David Sechard, tipograf în piaţa du 
Murier din Angouleme. 

— Ia stai! zise morarul. Tipograful ăsta nu-i cumva băiatul 
pungaşului ăluia bătrân care are moşia ceea de la Marsac? 

— Chiar el, răspunse Lucien. 

— Ce mai tată! reluă Courtois. Îl lasă pe fiu-său să i se 
scoată toate lucrurile la mezat, şi el are o avere de peste 
două sute de mii de franci, fără să mai vorbim de cât a 
strâns la ciorap. 

Când sufletul şi trupul se simt sleite de o lupta prea lungă 
şi chinuitoare, momentul în care puterile omului sunt 
înfrânte e urmat fie de moarte, fie de o sfârşeală asemeni 
morţii, dar în care firile capabile să reziste îşi recapătă 
forţele. Lucien, pradă unei crize de acest fel, păru gata să 
fie doborât în clipa când află, deşi în chip nedesluşit, vestea 
nenorocirii lui David Sechard, cumnatul său. 

— Vai! surioară dragă! exclamă el, ce-am făcut, 
Dumnezeule? Sunt un ticălos. 

Apoi se prăbuşi pe o bancă de lemn, galben şi fără putere 
ca un muribund; morăreasa se repezi să-i aducă o strachină 
de lapte, pe care îl sili s-o bea; el însă îl rugă pe morar să-l 
ajute să se urce în pat, cerându-i iertare pentru supărarea 
ce i-o face cu moartea lui, căci era sigur că-i sunase ceasul. 
Zărind năluca morţii, gingaşul poet fu cuprins de idei 
religioase: dori să i se aducă un preot, să se spovedească şi 


să se împărtăşească. Tânguirile unui băiat frumos cum era 
Lucien o înduioşară pe coana Courtois. 

— Ştii ce, bărbate? Ia calul şi du-te după domnul Marron, 
doctorul din Marsac; să vadă el ce are tânărul ăsta, că prea 
arată rău, şi îl aduci şi pe preot. Poate ei ştiu mai bine decât 
tine ce e cu tipograful din piaţa du Murier, pentru că Postel 
e ginerele lui domnu Marron. 

După plecarea lui Courtois, morăreasa, pătrunsă, ca toţi 
oamenii de la ţară, de ideea că boala cere hrană, îl îndopă 
pe Lucien, care nu se împotrivi, cuprins de puternice 
remuşcări ce-l treziră însă din moleşeală prin zguduirea 
pricinuită de acest leac moral. 

Moara lui Courtois se afla la o leghe de Marsac, reşedinţă 
de plasă, situat la jumătatea drumului dintre Mansle şi 
Angouleme; astfel că morarul se întoarse curând cu 
doctorul şi cu preotul din Marsac. Ajunsese până şi la 
urechea celor doi câte ceva despre legătura dintre Lucien şi 
doamna de Bargeton, şi, cum tot departamentul Charentei 
vorbea în momentul acela despre căsătoria acestei doamne 
şi întoarcerea ei la Angouleme cu noul prefect, contele Sixte 
du Châtelet, auzind că Lucien era la morar acasă, doctorul 
şi preotul doriră nespus de mult să cunoască motivele ce o 
opriseră pe văduva domnului de Bargeton să-l ia în 
căsătorie pe tânărul poet Cil care fugise, şi să afle dacă el 
nu cumva se înapoia în provincie ca să-i vină în ajutor 
cumnatului său, David Sechard. Curiozitatea, omenia, toate 
îi îmboldeau să dea ajutor poetului muribund. Şi astfel, la 
două ceasuri după plecarea lui Courtois, Lucien auzi pe 
şoseaua pietruită a morii larma de fiare vechi a cabrioletei 
doctorului de ţară. Domnii Marron se înfăţişară de îndată, 
căci doctorul era nepotul preotului. În acest fel, Lucien îi 
vedea acuma pe nişte oameni cunoscuţi cu tatăl lui David 
Sechard atât cât pot fi vecinii dintr-un târguleţ de 
podgoreni. După ce doctorul îl cercetă pe bolnav, îi luă 
pulsul şi se uită la limbă, se întoarse către morăreasă cu un 
zâmbet menit să risipească orice îngrijorare. 


— Coană Courtois, zise el, dacă ai, după cum nu mă 
îndoiesc, în pivniţă o sticlă bună de vin, şi la bucătărie vreun 
peşte bun, dă-i-le bolnavului, care n-are altceva decât că e 
mort de oboseală şi de foame. Şi, după asta, geniul nostru o 
să se înzdrăvenească numaidecât. 

— A! domnule, spuse Lucien, boala mea nu e în trup, ci în 
suflet. Oamenii aceştia de treabă mai-mai că m-au ucis 
vorbindu-mi de nenorocirile din casa surorii mele, doamna 
Sechard! Dumneavoastră care, după cum zicea doamna 
Courtois, v-aţi măritat fata cu Postel trebuie să ştiţi ceva 
despre treburile lui David Sechard! 

— Păi, cred că e la închisoare, răspunse doctorul; tatăl său 
n-a vrut să-l ajute... 

— La închisoare! reluă Lucien, şi pentru ce? 

— Pentru nişte poliţe venite de la Paris şi de care o fi uitat, 
pentru că se spune că nu prea ştie unde-i capul, răspunse 
domnul Marron. 

— Lăsaţi-mă, vă rog, cu părintele, zise poetul schimbându- 
se deodată la faţă. 

Doctorul, morarul şi nevastă-sa ieşiră. Când Lucien se 
văzu singur cu bătrânul preot, exclamă: 

— Părinte, merit moartea ce simt că se apropie; sunt un 
mare păcătos care nu mai are altceva de făcut decât să se 
arunce în braţele credinţei. Eu sunt, părinte, călăul surorii 
şi fratelui meu, căci David Sechard e un adevărat frate 
pentru mine! Eu am semnat poliţele pe care David n-a putut 
să le plătească... L-am ruinat. În sărăcia îngrozitoare în 
care m-am zbătut, uitasem de acest păcat. Scăpat de 
urmăririle pricinuite de aceste poliţe, prin intervenţia unui 
milionar, am crezut că le plătise el; şi uite că n-a fost aşa! 

Şi Lucien îşi povesti nefericirile. După ce-şi sfârşi poemul 
printr-o povestire înfrigurată, cu adevărat vrednică de un 
poet, îl rugă din tot sufletul pe preot să se ducă la 
Angouleme ţi să afle de la Cve, sora lui, ţi de la maică-sa, 
doamna Chardon, adevărata situaţie, pentru ca să-şi dea 
seama dacă mai poate îndrepta ceva. 


— Până la întoarcerea dumitale, părinte, zise el plângând 
în hohote, o să mai pot trăi. Dacă mama, sora şi David nu 
mă alungă, nu voi muri. 

Elocinţa parizianului, lacrimile acestei căinţe 
înfricoşătoare, tânărul cel palid şi frumos, aproape prăpădit 
de deznădejde, povestirea unor nenorociri ce depăşeau 
puterile omeneşti, toate stârniră mila şi interesul preotului. 

— În provincie, ca şi la Paris, domnule, îi răspunse el, nu 
trebuie să crezi decât jumătate din ceea ce se spune; nu te 
speria de un zvon care, la trei leghe de Angouleme, trebuie 
să fie foarte departe de adevăr. Bătrânul Sechard, vecinul 
nostru, a plecat din Marsac de câteva zile; aşa că pesemne 
se îngrijeşte să îndrepte treburile feciorului său. Mă duc la 
Angouleme ţi voi veni să te înştiinţez dacă poţi să te întorci 
în familie, pe care voi căuta s-o înduioşez cu mărturisirile şi 
căinţa dumitale. 

Preotul nu ştia că, de optsprezece luni, Lucien se căise de 
atâtea ori, încât pocăinţa lui, oricât de vie ar fi fost, n-avea 
altă valoare decât aceea a unei scene jucate desăvârşit şi 
încă de bună-credinţă! După preot, trecu la rând doctorul. 
Găsindu-i bolnavului o criză nervoasă care se apropia de 
sfârşit, nepotul se arătă la fel de încurajator ca şi unchiul, şi 
până la urmă îl hotări să se hrănească. 

Preotul, care cunoştea locurile şi obiceiurile, se dusese la 
Mansle, pe unde trebuia să treacă diligenţa de Ruffec- 
Angouleme ţi în care găsi un loc. Bătrânul preot îşi pusese 
în gând să ceară lămuriri despre David Sechard de la 
nepotul său Postel, spiţerul din Houmeau, fostul rival al 
tipografului la mâna frumoasei Cve. Văzând grija micului 
spiţer de a-l ajuta pe moşneag să coboare din hodoroaga ce 
făcea pe atunci cursa între Ruffec şi Angouleme, până şi 
privitorul cel mai greu de cap ar fi ghicit că domnul şi 
doamna Postel aşteptau de la moştenirea acestuia viitoarea 
lor bunăstare. 

— Ai mâncat? Vrei să guşti ceva? Nu ne aşteptam, e o 
surpriză foarte plăcută... 


Îi puseră astfel o puzderie de întrebări dintr-odată. 
Doamna Postel era parcă făcută să ajungă soţia unui spiţer 
din Houmeau. De statura micului Postel, avea faţa rumenă a 
fetelor crescute la ţară; arăta ca o femeie de rând, toată 
frumuseţea fiindu-i prospeţimea obrajilor. Părul, foarte 
roşcat, începând foarte de jos, aproape de sprâncene, 
portul şi graiul potrivite cu sărăcia de duh care i se citea pe 
faţă, toate dovedeau că fusese luată în căsătorie numai 
pentru averea ce urma s-o moştenească. Ca urmare, după 
un an de căsnicie, ea poruncea în casă şi părea a fi stăpâna 
deplină a lui Postel, preafericit că nimerise peste această 
moştenitoare. Doamna Leonie Postel, născută Marron, 
alăpta un fiu, bucuria bătrânului preot, a doctorului şi a lui 
Postel, un copil hidos care semăna şi cu tatăl şi cu mama. 

— Păi, atunci, unchiule, ce cauţi la Angouleme, zise Leonie, 
dacă nu vrei să guşti nimic şi dacă vorbeşti de plecare, abia 
sosit? 

De îndată ce vrednicul slujitor al bisericii rosti numele Cvei 
ţi al lui David Sechard, Postel roţi, iar Leonie îi aruncă 
omuleţului obligatoria privire de gelozie, pe care o femeie 
pe deplin stăpână asupra bărbatului ei nu scapă nici un 
prilej să i-o arate, referitor la trecut şi în interesul viitorului. 

— Ce ţi-au făcut oamenii ăştia, unchiule, ca să te amesteci 
în treburile lor? întrebă Leonie cu vădită acrime. 

— Sunt nişte nefericiţi, draga mea, răspunse preotul, 
descriindu-i lui Postel halal în care se afla Lucien în casă la 
Courtois. 

— Aha! vasăzică aşa s-a întors de la Paris? exclamă Postel. 
Bietul băiat. Era isteţ totuşi, şi ambițios - nevoie mare! S-a 
dus să facă avere şi se întoarce gol-puşcă. Dar ce mai caută 
pe aici? Soră-sa se zbate în cea mai cumplită mizerie, căci 
toate geniile astea, David ca şi Lucien, nu se pricep la 
negoţ. A fost vorba de el la tribunal, şi, ca judecător, a 
trebuit să-i semnez şi eu sentinţa... M-a durut grozav! Nu 
ştiu dacă Lucien, în împrejurările de azi, mai poate să tragă 


acasă la soră-sa; dar, în orice caz, odăiţa pe care o avea aici 
e liberă, şi eu i-o dau cu dragă inimă. 

— Bine, Postel, zise preotul punându-şi pălăria şi 
pregătindu-se să plece din prăvălie, după ce sărutase 
copilul ce dormea în braţele Leoniei. 

— lei masa deseară cu noi, unchiule, spuse doamna Postel, 
fiindcă n-o să isprăveşti cu una-cu două, dacă vrei să le 
descurci dumneata treburile oamenilor acelora. Bărbatu- 
meu o să te ducă înapoi cu trăsurica lui cu un cal. 

Cei doi soţi se uitau la scumpul lor unchi, cum se îndreaptă 
spre Angouleme. 

— Se ţine bine totuşi, pentru vârsta lui, zise spiţerul. 

Pe când slujitorul bisericii urcă dealul ce duce la 
Angouleme, nu e de prisos să explicăm reţeaua de interese 
în care urma să păşească. 

După plecarea lui Lucien la Paris, David Sechard, curajos 
şi inteligent, asemeni vitei pe care pictorii i-o dau ca tovarăş 
evanghelistului, voi să facă repede marea avere pe care ţi-o 
dorise, nu atâta pentru el cât pentru Cve ţi pentru Lucien, 
într-o seară, pe malul Charentei, lângă stăvilar, când Cve îi 
dăruise mâna şi inima ei. Să-i procure soţiei traiul bogat şi 
elegant la care avea dreptul, să sprijine cu braţu-i puternic 
ambiția fratelui, acesta era programul scris cu litere de foc 
în faţa ochilor lui. Ziarele, politica, uriaşa dezvoltare a 
editurilor şi a literaturii, a ştiinţelor, tendinţa spre o 
discutare publică a tuturor intereselor ţării, întreaga 
mişcare socială ce se declară când Restauraţia păru aşezată 
pe temelii trainice aveau să ceară o producţie de hârtie 
aproape înzecită, în comparaţie cu cantitatea asupra căreia 
specula vestitul Ouvrard302, la începutul revoluţiei, mânat 
de motive asemănătoare. În 1821, fabricile de hârtie erau 
însă prea numeroase în Franţa, pentru ca un singur om să 
poată trage nădejde de a le poseda pe toate, cum făcuse 
Ouvrard, care pusese mâna şi pe principalele uzine după ce 
pusese mâna mai întâi pe produsele lor. David, de 
altminteri, nu avea nici îndrăzneala, nici capitalurile cerute 


de asemenea speculaţii. Pe vremea aceea, fabricarea hârtiei 
de orice format începea să se şi ivească în Anglia. Astfel că 
nimic nu era mai necesar ca adaptarea papetăriei la nevoile 
civilizaţiei franceze, care ameninţa să cuprindă în discuţie 
toate domeniile şi să se întemeieze pe o perpetuă 
manifestare a gândirii individuale (o adevărată pacoste! 
căci popoarele care discută mult realizează prea puţin). 
Astfel, ca o ciudăţenie, în timp ce Lucien intra în marea 
maşinărie a gazetăriei, cu riscul de a-şi terfeli onoarea şi 
inteligenţa, David Sechard, din fundul tipografiei sale, 
îmbrăţişa mişcarea presei periodice în consecinţele ei 
materiale. Intenţia lui era să armonizeze mijloacele cu 
rezultatul spre care tindea spiritul vremil. Evenimentele 
ulterioare au arătat câtă dreptate avusese el căutând să se 
îmbogăţească de pe urma fabricării de hârtie ieftină. În 
ultimii cincisprezece ani, biroul însărcinat cu cererile de 
brevete de invenţie a primit peste o sută de cereri de 
pretinse descoperiri a diferite substanţe de introdus în 
fabricaţia hârtiei. Mai mult ca oricând, convins de folosul 
acestei descoperiri, care nu putea stârni vâlvă dar putea 
procura câştiguri uriaşe, David se cufundă deci, după 
plecarea cumnatului său la Paris, în continua preocupare pe 
care această problemă nu putea să n-o pricinuiască oricui 
ar fi urmărit s-o rezolve. Deoarece îşi prăpădise toate 
economiile cu căsătoria precum şi cu cheltuielile călătoriei 
lui Lucien la Paris, se văzu la începutul căsniciei în cea mai 
neagră mizerie. Îşi pusese deoparte o mie de franci pentru 
nevoile tipografiei şi datora aceeaşi sumă lui Postel, 
spiţerul. Astfel, pentru acest gânditor profund, problema 
era dublă: trebuia să inventeze o hârtie ieftină şi s-o 
inventeze repede; trebuia apoi să adapteze profitul 
descoperirii la nevoile căsniciei şi ale negoţului său. De 
aceea, cum să caracterizăm un creier în stare să alunge 
cumplitele preocupări pricinuite şi de o sărăcie ce trebuia 
ascunsă, şi de vederea unei familii fără pâine, şi de 
îndatoririle zilnice ale unei meserii atât de migăloase ca 


aceea de tipograf, străbătând în acelaşi timp şi spaţiile 
necunoscutului cu avântul şi îmbătarea savantului în 
urmărirea unui secret ce zi de zi scapă celor mai iscusite 
cercetări? Din păcate, după cum se va vedea, inventatorii 
mai au şi alte rele de îndurat, ca să nu mai vorbim de 
nerecunoştinţa oamenilor, cărora leneşii şi incapabilii le 
spun despre un geniu: „Era născut să ajungă inventator, nu 
putea fi altceva. N-avem de ce să-i fim recunoscători, după 
cum nu-i putem fi recunoscători unui om că s-a născut 
prinţ! îşi exercită aptitudinile fireşti! şi de altminteri, 
răsplata şi-a găsit-o în chiar munca lui.” 

Căsătoria îi aduce unei fete adânci perturbații morale şi 
fizice; însă, măritându-se în condiţiile burgheze ale clasei 
de mijloc, fata mai trebuie să înceapă a cunoaşte temeinic şi 
nişte interese absolut noi pentru dânsa, precum şi a se 
iniţia în afaceri; de aici, o fază în care stă doar în 
observaţie, fără să facă nimic. Dragostea lui David pentru 
soţia sa, din nenorocire, îi întârzie acesteia educarea, şi el 
nu se încumetă să-i spună cum stăteau lucrurile, nici a doua 
zi după nuntă, nici în zilele următoare. Cu toată lipsa cruntă 
în care îl ţinea zgârcenia tatălui său, nu se putu hotări să-şi 
întunece luna de miere cu prozaica ucenicie a meseriei sale 
migăloase şi cu învăţătura ce i se cuvenea unei soţii de 
negustor. În felul acesta, cei o mie de franci, singura lor 
avere, fură înghiţiţi mai mult de nevoile casei decât de ale 
atelierului. Nepăsarea lui David şi nepriceperea soţiei sale 
ţinură patru luni! Deşteptarea fu îngrozitoare. La scadenţa 
poliţei subscrise de David lui Postel, gospodăria se trezi fără 
bani, iar pricina acestei datorii îi era prea cunoscută Cvei ca 
să nu-şi sacrifice pentru achitarea ei giuvaerurile de 
mireasă şi argintăria. Chiar în seara plăţii acelei poliţe, Cve 
voi să-l pună fără întârziere pe David să-i explice tainele 
meseriei, căci ea băgase de seamă că el îşi neglija tipografia 
pentru problema despre care îi vorbise altădată. Din chiar a 
doua lună a căsniciei, David îşi petrecea mai toată vremea 
în clădirea din fundul curţii, într-o odăiţă ce-i slujea la 


topitul sulurilor. După nici trei luni de la sosirea lui la 
Angouleme, înlocuise ţomoioagele de tamponat literele cu 
călimara cu masă şi cilindru, în care cerneala se distribuie 
cu ajutorul sulurilor fabricate din clei întărit şi melasă. 
Această primă perfecţionare tipografică se impuse 
numaidecât, astfel că, de îndată ce-i cunoscură rezultatele, 
o adoptară şi fraţii Cointet. David instalase, la cuptorul de 
lângă zidul despărțitor al acestui soi de bucătărie, un cazan 
de aramă, sub pretextul de a consuma mai puţini cărbuni 
pentru topitul sulurilor, ale căror tipare vechi zăceau însă 
de-a lungul peretelui, căci el nu le retopi niciodată. Nu 
numai că îi puse acestei încăperi o uşă zdravănă de stejar, 
căptuşită pe dinăuntru cu fier, dar înlocui şi geamurile 
murdare, pe unde venea lumina, cu sticlă mată, ca să nu se 
vadă de afară ce făcea el înăuntru. De la primul cuvânt pe 
care îl rosti Cve despre viitorul lor, David se uită la ea 
îngrijorat şi o opri cu aceste vorbe: 

— Draga mea, ştiu ce gânduri îţi dau vederea unui atelier 
pustiu şi nepăsarea mea faţă de meserie; însă, vezi tu, reluă 
el aducând-o la fereastra camerei lor şi arătându-i colţişorul 
misterios, norocul nostru e acolo... Mai avem de îndurat 
câteva luni; dar să le îndurăm cu răbdare. Dă-mi răgaz să 
rezolv problema industrială pe care o cunoşti şi vom scăpa 
de toate lipsurile. 

David era atât de bun, devotamentul lui inspira atâta 
încredere, încât biata femeie, grijulie ca toate soțiile pentru 
cheltuiala de toate zilele, se hotări să ia asupră-şi 
necazurile casei; părăsi deci plăcuta ei cameră alb-albastră 
în care se mulțumea să se îndeletnicească cu vreun lucru de 
mână sporovăind cu maică-sa şi cobori într-una dintre 
cuştile de lemn aşezate în fundul atelierului, ca să înveţe 
mecanismul comercial al tipografiei. Era un act de eroism, 
din partea unei femei însărcinate. În ultima vreme, 
lucrătorii trebuincioşi lucrului plecaseră unul câte unul din 
acest atelier inactiv. Copleşiţi de comenzi, fraţii Cointet îi 
întrebuinţau nu numai pe lucrătorii din departament, 


momiţi de câştig bun, ci şi pe câţiva din Bordeaux, de unde 
veneau mai ales ucenicii care se credeau destul de 
îndemânatici ca să nu mai aibă nevoie de stagiul greu de 
ucenicie. Cercetând forţele de care mai dispunea tipografia 
S&chard, Cve nu află decât trei persoane. Întâi pe Cerizet, 
ucenicul pe care David îl adusese cu el de la Paris; apoi pe 
Marion, credincioasă casei ca un câine de pază; în fine, pe 
Kolb, un alsacian, fost om de serviciu la Didot. Luat în 
armată, Kolb nimeri la Angouleme, unde David îl recunoscu 
la o defilare, tocmai când i se apropia liberarea. Kolb veni 
să-l vadă pe David şi se îndrăgosti de grasa Marion 
descoperind la ea toate calităţile ce i le cere un om de teapa 
lui unei femei: o sănătate zdravănă care rumeneşte obrajii, 
o forţă aproape bărbătească ce îi îngăduia Marionei să 
ridice cu uşurinţă de jos o formă de litere, o purtare cinstită 
la care ţin atâta alsacienii, devotamentul către stăpânii care 
arată o fire bună, şi, în fine, înverşunatul spirit de economie 
datorită căruia ea pusese deoparte o mică sumă de o mie de 
franci, rufărie, rochii şi haine de o curăţenie cum numai în 
provincie se mai întâlneşte. Marion, groasă şi grasă, în 
vârstă de treizeci şi şase de ani, destul de măgulită 
văzându-se curtată de un roşior de un metru şi optzeci, 
voinic cât şapte, îi dădu ideea să se facă tipograf. Când 
alsacianul se liberă definitiv, Marion şi David făcuseră din el 
un urs destul de bun, care totuşi nu ştia nici să citească, nici 
să scrie. Lucrările zise particulare care trebuiau culese nu 
erau atât de multe în acest trimestru, încât Cerizet să nu le 
fi putut face faţă singur. Cerizet înfăptuia ceea ce Kant 
numeşte o triplicitate fenomenală: culegea, îşi corecta 
probele şi înregistra comenzile întocmind şi facturile; dar, 
cele mai adesea, neavând de lucru, citea romane în cuşca 
din fundul atelierului, aşteptând comanda unui afiş sau a 
unui anunţ. Marion, după cum o învățase Sechard-tatăl, 
fasona hârtia, o uda, îl ajuta pe Kolb s-o tipărească, o 
întindea, o tăia şi, pe deasupra, mai făcea şi bucătăria, 
ducându-se cu noaptea în cap la piaţă. 


Când Cove îi ceru lui C&rizet socoteala asupra primului 
semestru, găsi că reţeta fusese de opt sute de franci. 
Cheltuiala, socotită la trei franci pe zi cu Cerizet şi Kolb, 
care aveau pe zi, unul doi franci, iar celălalt un franc, se 
ridica la şase sute de franci. Şi, cum preţul furniturilor 
trebuitoare lucrărilor fabricate şi livrate se urca la o sută şi 
câţiva franci, Cve văzu limpede că, în primele şase luni ale 
căsniciei ei, David nu-şi scosese nici chiria, nici dobândă 
capitalurilor reprezentate de materialul şi brevetul său, nici 
leafa lui Marion, nici cerneala şi, în sfârşit, nici beneficiile 
pe care le dă oricare tipografie, lucrurile acelea mărunte, 
cunoscute în limbaj tipografic prin cuvântul peticele, 
expresie datorată postăvurilor, mătăsurilor întrebuințate 
pentru a amortiza întrucâtva presiunea exercitată asupra 
caracterelor tipografice şi aşezate între platina presei şi 
hârtia care se tipăreşte. După ce află în mare felul de lucru 
al tipografiei şi rezultatele pe care le dădea, Cve ghici cât 
de puţine perspective oferea atelierul acesta, sleit de 
concurenţa hrăpăreaţă a fraţilor Cointet, fabricanți de 
hârtie, directori de ziar, tipografi brevetaţi ai episcopiei, 
furnizori şi ai primăriei şi ai prefecturii. Ziarul pe care, cu 
doi ani înainte, Sechard-tatăl şi fiul li-l vânduseră pe 
douăzeci şi două de mii de franci, le producea pe vremea 
aceea optsprezece mii de franci pe an. Cve înţelese atunci 
calculele ascunse sub aparenta generozitate a fraţilor 
Cointet, care îi lăsau tipografiei Sechard destul lucru ca să 
vieţuiască, dar nu destul ca să le facă lor concurenţă. Luând 
conducerea întreprinderii, ea purcese mai întâi la 
întocmirea unui inventar exact al tuturor bunurilor. Îi puse 
pe Kolb, pe Marion şi pe Cerizet să deretice atelierul, să-l 
curețe şi să-l pună în ordine. Apoi, într-o seară când David 
se întorcea dintr-o excursie pe câmp, urmat de o babă ce-i 
ducea o legătură mare înfăşurată într-o pânză, Cve îi ceru 
părerea dacă poate folosi rămăşiţele ce le mai lăsase 
bătrânul Sechard, făgăduindu-i să conducă ea singură 
afacerile. După ce îşi consultă soţul, doamna Sechard 


întrebuinţă toată hârtia ce o mai aveau, găsită de ea şi 
rânduită pe sorturi, ca să tipărească, pe două coloane şi pe 
o singură foaie, legende populare colorate pe care ţăranii le 
lipesc pe pereţi: povestea Jidovul rătăcitor, Robert 
Diavolul303, Frumoasa Maguelonne304, povestirea câtorva 
minuni. Cve îl trimise pe Kolb să le vândă. Cerizet nu pierdu 
nici o clipă, culese de dimineaţă până seara aceste pagini 
naive împreună cu ornamentele lor grosolane. Marion se 
ocupă singură de tiraj. Doamna Chardon văzu de toate 
grijile casei, căci Cve colora gravurile. În două luni, 
mulţumită hărniciei lui Kolb şi cinstei lui, doamna Sechard 
vându, pe o rază de douăsprezece leghe în jurul 
Angouleme-ului, trei mii de foi a căror fabricaţie o costă 
treizeci de franci şi care îi aduseră, la preţul de zece 
centime bucata, trei sute de franci. Însă, când toate colibele 
şi cârciumile fură pline de aceste legende, trebui să 
găsească altceva, căci alsacianul nu avea voie să treacă 
dincolo de hotarul departamentului. Cve, care cotrobăia 
prin tot atelierul, dădu peste colecţia de figuri necesare 
tipăririi unui almanah zis al Ciobanilor, în care lucrurile 
sunt reprezentate prin semne, prin poze, gravuri roşii, 
negre sau albastre. Bătrânul Sechard, care nu ştia citi sau 
scrie, câştigase pe vremuri mulţi bani tipărind o asemenea 
carte, hărăzită tocmai acelora ce nu ştiu să citească. 
Almanahul acesta, care se vinde cu cinci centime, constă 
dintr-o coală de hârtie îndoită de şaizeci şi patru de ori, 
ceea ce constituie un volumaş de o sută douăzeci şi opt de 
pagini. Încântată de succesul foilor volante, industrie la 
care se dedau mai ales tipografiile mici din provincie, 
doamna Sechard purcese la tipărirea Almanahului 
Ciobanilor pe scară mare, folosind şi beneficiile realizate 
înainte. Hârtia Almanahului Ciobanilor, din care se vând 
anual în Franţa câteva milioane de exemplare, este de o 
calitate inferioară celei pentru Almanahul de Licge ţi costă 
cam patru franci topul. Tipărit, acest top, care conţine cinci 
sute de foi, se vinde deci, la preţul de cinci centime foaia, cu 


douăzeci şi cinci de franci. Doamna Sechard hotări să 
întrebuinţeze o sută de topuri la primul tiraj, ceea ce făcea 
cincizeci de mii de almanahuri de plasat, cu două mii de 
franci câştig net. Deşi distrat, cum e firesc să fie un om atât 
de ocupat, David fu foarte mirat când aruncă o privire 
înspre atelier şi auzi scârţâind o presă, apoi îl văzu pe 
Cerizet, în picioare, culegând sub conducerea doamnei 
Se&chard. În ziua când veni şi el să cerceteze mai 
îndeaproape lucrările organizate de Cve, aceasta se simţi 
foarte mândră de aprobarea soţului, care socoti că afacerea 
cu almanahul este foarte rentabilă. David făgădui să le dea 
sfaturi în privinţa diferitelor cerneluri de felurite culori 
întrebuințate la această tipăritură făcută numai pentru 
ochi. Se mai obligă să topească el însuşi sulurile în 
misteriosu-i atelier, ca să-şi ajute, pe cât îi stătea în putinţă, 
soţia într-o asemenea mare întreprindere mică. 

La începutul acestei activităţi însufleţite, sosiră scrisorile 
lui Lucien prin care îi încunoştinţa de insuccesul şi de 
sărăcia lui de la Paris. Se înţelege acum că, trimiţându-i 
copilului răsfăţat cei trei sute de franci, Cve, doamna 
Chardon ţi David îţi rupseseră de la gură. Copleşită de 
aceste ştiri şi desperată să câştige atât de puţin muncind 
atât de mult, Cve primi cu oarecare spaimă evenimentul ce 
umple de bucurie tinerele căsnicii. Văzându-se pe punctul 
de a fi mamă, ea îşi zise: „Dacă scumpul meu David nu 
ajunge la ţinta cercetărilor lui până când nasc, ce-o să ne 
facem?... Şi cine o să vadă de tipografie?” 

Almanahul Ciobanilor trebuia să fie neapărat gata înainte 
de 1 ianuarie; însă Cerizet, care urma să-i culeagă, înainta 
în lucru atât de încet, încât doamna Sechard, care nu 
cunoştea îndeajuns tipografia ca să-l poată dojeni cum se 
cuvenea, se mulţumi să-l observe pe tânărul parizian. Orfan 
de la azilul de copii găsiţi din Paris, Cerizet fusese dat ca 
ucenic la tipografia Didot. De la paisprezece la 
şaptesprezece ani, fu protejatul lui Sechard, care îl trecu în 
seama unuia dintre cei mai destoinici lucrători, făcând din 


el pajul lui de tipografie; căci David avu grijă de Cerizet, 
văzându-l deştept, şi îi câştigă dragostea dându-i când 
dulciuri, când bani să-şi împlinească unele nevoi. Cu o 
înfăţişare destul de atrăgătoare în şiretenia ei, cu părul 
roşcat, cu ochii de un albastru tulbure, Cerizet adusese cu 
el la Angouleme năravurile ştrengarului de la Paris. 
Vioiciunea şi răutăţile, vicleniile lui îl făceau aici de temut. 
Mai puţin supravegheat Ic David la Angouleme, fie pentru 
că vârsta îi inspira şefului său mai multă încredere şi fiindcă 
tipograful îşi punea nădejdile în influenta binefăcătoare a 
provinciei, Cerizet ajunsese, fără ştirea tutorelui său, don 
Juanul a trei-patru mici lucrătoare şi se stricase de tot. 
Moralitatea lui, formată în cârciumile din Paris, îşi luă ca 
unică lege interesul personal. De altfel, Cerizet, căruia, 
după o expresie populară, îi venea rândul anul următor să 
tragă sorții, ştiind că trebuia să-şi părăsească un timp 
meseria, făcu datorii socotind că peste şase luni, când avea 
să fie luat în armată, nici un creditor nu-i va mai putea da 
de urmă. David mai păstra oarecare autoritate asupra 
băiatului, nu din pricina titlului său de stăpân, nu pentru că 
avusese grijă de el, ci pentru că fostul ştrengar de la Paris îi 
recunoştea lui David o mare inteligentă. Cerizet intră 
curând în legături strânse cu lucrătorii de la Cointet, atras 
de costumul de lucrător şi de spiritul de grup, mai puternic 
poate în clasele de Jos decât în cele de sus. În cârdăşie cu 
ei, Cerizet îşi pierdu şi restul de bune obiceiuri însuşite cu 
ajutorul lui David; totuşi, când îl luau în râs pe socoteala 
rablelor din atelierul lui, termen dispreţuitor pe care urşii îl 
foloseau pentru presele vechi de la Sechard, arătându-i 
minunatele prese de fier, în număr de nouăsprezece, din 
atelierul Cointet, unde singura presă de lemn care mai 
exista slujea pentru tragerea corecturilor, el îi mai ţinea 
încă partea lui David şi le azvârlea cu mândrie aceste vorbe 
zeflemiştilor: 

— Cu rablele lui, fraierul meu o să facă mai mulţi bani 
decât ai voştri, cu chestiile lor de fier care tipăresc numai 


cărţi de rugăciuni! Umblă să descopere un secret cu care o 
să întreacă toate tipografiile din Franţa şi Navara305!... 

— Până una-alta, prostule plătit cu doi franci pe zi, ai jupân 
o călcătoreasă de rufe! i se răspundea. 

— Da, dar e drăguță, replica Cerizet şi e mai plăcută la 
vedere decât mutrele jupânilor voştri. 

— Şi ce te îngraşă pe tine că o vezi pe nevastă-sa? 

Din uşa cârciumii sau din pragul tipografiei unde aveau loc 
certurile astea amicale, câteva vorbe ajunseră şi la urechile 
fraţilor Cointet; ei aflară astfel despre speculaţia plănuită 
de Cve ţi socotiră necesar să pună beţe-n roate acestei 
încercări ce-i putea aduce bietei femei o oarecare 
îmbelşugare. 

— Trebuie s-o lovim, să-i piară cheful de negustorie, îşi 
ziseră cei doi fraţi. 

Unul dintre cei doi Cointet, care conducea tipografia, îl 
întâlni pe Cerizet şi îi propuse să facă pentru ei câteva 
corecturi, ca să-l mai uşureze pe corectorul lor, care nu mai 
dovedea. Lucrând câteva ceasuri pe noapte, Cerizet câştigă 
mai mult la fraţii Cointet decât la David Sechard într-o zi 
întreagă. Urmară de aici legături între Cointet şi Cerizet, 
căruia aceştia îi recunoscură mari însuşiri şi îl plânseră că 
se afla într-o situaţie atât de puţin potrivită pentru el. 

— Ai putea, îi zise într-o zi unul dintre fraţii Cointet, să 
ajungi şef de atelier într-o tipografie mare, unde să câştigi 
şase franci pe zi, iar cu inteligenţa dumitale, într-o bună zi, 
n-ar fi exclus să ai partea dumitale în afacere. 

— La ce-mi foloseşte că pot fi un bun şef de atelier? 
răspunse Cerizet; sunt orfan, fac parte din contingentul 
viitor şi, dacă voi cădea la sorţi, cum am să scap? 

— Dacă i-ai fi de folos cuiva, răspunse bogatul tipograf, 
poate că ţi-ar plăti acela suma de oare ai nevoie ca să scapi. 

— Asta n-o s-o facă fraierul meu! zise Cerizet. 

— Cine ştie? poate că până atunci o să descopere secretul 
pe care îl caută. 


Vorbele acestea fură spuse în aşa fel, încât să trezească 
cele mai rele gânduri în mintea celui care le asculta; şi 
atunci Cerizet zvârli fabricantului de hârtie o privire 
echivalentă cu cea mai pătrunzătoare întrebare. 

— Nu ştiu cu ce se ocupă, răspunse el cu prudenţă, văzând 
că proprietarul tace, dar nu e el om să umble după litere 
prin lăzile din odăiţa în care nu ştiu ce tot meştereşte! 

— Uite, amice, zise tipograful luând şase foi din Enoriaşul 
diocezei şi întinzându-i-le lui Cerizet, dacă poţi să corectezi 
astea până mâine, capeţi optsprezece franci. Noi nu suntem 
oameni răi; îi dăm să câştige bani chiar şi şefului de atelier 
al concurentului nostru! Mai mult, am putea s-o lăsăm pe 
doamna Sechard să se apuce de Almanahul Ciobanilor şi s-o 
sărăcim; totuşi, îţi dăm voie să-i spui că am început şi noi un 
Almanah al Ciobanilor şi că, prin urmare, n-o să ajungă 
dumneaei cea dintâi pe piaţă... 

Se înţelege acum pentru ce Cerizet mergea atât de încet 
cu culegerea almanahului. 

Aflând că fraţii Cointet îi tulburau mica ei speculație. Cve 
fu cuprinsă de spaimă şi socoti că înştiinţarea destul de 
vicleană primită prin Cerizet era o dovadă a credinţei lui; în 
curând însă surprinse la el unele semne de prea vie 
curiozitate, pe care ea le puse pe seama vârstei. 

— Cerizet, ti spuse ea într-o dimineaţă, totdeauna stai 
lângă uşă şi îl aştepţi pe domnul Sechard când trece ca să 
bagi de seamă ce ascunde, te uiţi în curte de câte ori iese 
din atelierul de topit sulurile, în loc să-ţi isprăveşti de cules 
almanahul. Nu-i frumos ce faci, mai ales când mă vezi pe 
mine, soţia lui, respectându-i tainele şi trudindu-mă atâta ca 
să-l las pe el liber să-şi caute de treabă. Dacă nu ţi-ai pierde 
vremea, almanahul ar fi gata, Kolb l-ar şi vinde acuma, iar 
fraţii Cointet nu ne-ar mai sta în cale. 

— Ei, cucoană, răspunse Cerizet, pentru doi franci pe zi, 
cât câştig eu aici, nu crezi că e destul dacă vă culeg de cinci 
franci? Păi, de n-aş avea de făcut corecturi seara pentru 
fraţii Cointet, aş muri de foame! 


— De tânăr eşti nerecunoscător, ai să ajungi departe, 
răspunse Cve, lovită în inimă nu atât de tânguielile lui 
Cerizet, cât de grosolănia glasului şi de privirile-i 
amenințătoare. 

— Oricum o fi, n-o să ajung prea departe când am ca jupân 
o femeie, pentru că atunci luna nu are totdeauna treizeci de 
zile. 

Jignită în demnitatea ei de femeie, Cve îl fulgeră pe 
Cerizet cu o privire şi se urcă la ea în cameră. Când David 
veni la masă, îi spuse: 

— Dragul meu, tu ai încredere în secătura asta de Cerizet? 
— Cerizet! răspunse el. Ehei! e doar copilul meu, eu l-am 
crescut şi eu l-am învăţat meseria. Mulțumită mie a ajuns ce 
este. E ca şi cum l-ai întreba pe tată dacă are încredere în 

copilul lui... 

Cve îi spuse soţului că Cârizet făcea corecturi pentru 
Cointet. 

— Bietul băiat! trebuie să trăiască şi el, răspunse David cu 
umilinţa unui patron aflat în culpă. 

— Da; însă, dragul meu, uite care e deosebirea dintre Kolb 
şi Cerizet: Kolb bate zilnic douăzeci de leghe, cheltuieşte 
mai puţin de un franc şi ne aduce şapte, opt, şi uneori nouă 
franci de pe urma foilor vândute, dar nu-mi cere decât 
francul lui, cheltuiala. 

Kolb şi-ar tăia mai curând o mână, decât să apese mânerul 
vreunei prese de la Cointet, şi nici nu ar cotrobăi prin 
lucrurile pe care le arunci tu în curte, chiar de i s-ar da şi 
trei mii de franci; pe câtă vreme Cerizet le adună şi le 
cercetează. 

Sufletele curate ajung cu greu să creadă în răutate, în 
nerecunoştinţă; iar apoi, când îşi dau în sfârşit seama de 
toată stricăciunea omenească, se ridică la o îngăduinţă care 
e ultima treaptă de dispreţ. 

— Hei! simplă curiozitate de ştrengar din Paris exclamă 
deci David. 


— Atunci, dragul meu, fă-mi plăcerea să vii în atelier, ca să 
vezi şi tu cât a lucrat ştrengarul tău de o lună încoace şi să- 
mi spui dacă, în luna asta, n-ar fi putut să isprăvească 
almanahul. 

După masă, David recunoscu că almanahul ar fi trebuit să 
fie cules într-o săptămână; apoi, aflând că fraţii Cointet 
pregăteau unul la fel, veni în ajutorul soţiei sale: îl opri pe 
Kolib să mai vândă foile cu poze şi conduse el însuşi tot 
lucrul din atelier; pregăti cu mâna lui o formă pe care Kolb 
trebui s-o tragă împreună cu Marion, în vreme ce el însuşi o 
trase pe cealaltă cu Cerizet, supraveghind tirajele cu 
cerneluri de diferite culori. Fiecare culoare cere câte o 
tipărire. Patru cerneluri deosebite cer deci patru tiraje. 
Tipărit de patru ori în loc de o singură dată, Almanahul 
Ciobanilor costă deci atât de mult, încât se fabrică numai în 
atelierele din provincie, unde mâna de lucru şi dobânzile 
capitalului din tipografie sunt aproape nule. Acest produs, 
oricât ar fi el de grosolan, este prin urmare interzis 
tipografiilor care scot lucrări frumoase. Pentru întâia oară 
de la plecarea bătrânului Sechard, se putu vedea în 
atelierul acela vechi două prese lucrând deodată. Deşi 
almanahul era, în genul lui, o capodoperă, totuşi Cve fu 
silită să-l dea cu două centime jumătate, deoarece fraţii 
Cointet îl dădură pe al lor cu trei centime revânzătorilor; 
cheltuielile şi le scoase de la revânzători şi câştigă doar din 
vânzările directe făcute de Kolb; totuşi speculaţia nu izbuti. 

Văzându-se bănuit de frumoasă-i stăpână, Cerizet îi deveni 
în sinea sa vrăjmaş: „Mă bănui tu, dar o să mă răzbun eu!” 
îşi zise el. Aşa-i făcut ştrengarul din Paris. Cerizet primi deci 
de la domnii Cointet câştiguri vădit prea mari pentru 
corecturile pe care le lua de la biroul lor în fiecare seară şi 
pe care le aducea înapoi în fiecare dimineaţă. Întârziind tot 
mai mult la vorbă cu dânşii, se împrieteni cu ei şi începu să 
întrevadă posibilitatea de a scăpa de armată, cu care mereu 
îl momeau; şi, în loc să aibă ei nevoie să-l corupă, fraţii 


Cointet auziră din partea lui primele vorbe despre 
spionarea şi exploatarea secretului după oare umbla David. 
Îngrijorată, văzând cât de puţin se putea bizui pe Cerizet 

şi în imposibilitate de a găsi un alt Kolb, Cve se hotărî să-l 
dea afară pe singurul lor culegător în care instinctul ei de 
soţie iubitoare presimţea un trădător; însă, cum aceasta 
însemna pieirea tipografiei, ea luă o hotărâre bărbătească: 
îl rugă în scris pe domnul M&tivier, corespondentul lui 
David Sechard, al firmei Cointet şi al aproape tuturor 
fabricanţilor de hârtie din departament, să publice în Ziarul 
Librarilor, la Paris, anunţul următor: 

Cedăm tipografie în plină activitate, cu material şi brevet, 
situată în Angouleme. A se adresa, pentru condițiuni, la 
domnul Metivier, în strada Serpente. 

După ce citiră numărul de ziar în care se afla acest anunţ, 
fraţii Cointet îşi ziseră: 

— Femeiuşcă asta nu-i lipsită de cap, a venit vremea să 
punem mâna pe tipografia ei, dându-i cât îi trebuie ca să 
trăiască; altfel, s-ar putea să avem de înfruntat un adversar 
puternic în urmaşul lui David, iar interesul nostru e să ştim 
ce se petrece în atelierul acela. 

Mânaţi de acest gând, fraţii Cointet veniră să-i vorbească 
lui David Sechard. Cve, căreia cei doi fraţi i se adresară, 
simţi o mare bucurie văzând efectul rapid al şiretlicului ei, 
deoarece concurenţii nu-i ascunseră intenţia de a-i propune 
domnului Sechard să facă tipărituri în contul lor: erau 
aglomeraţi de lucrări, presele lor nu mai pridideau, mai 
ceruseră lucrători şi de la Bordeaux şi se făceau forte să 
dea de lucru şi celor trei prese ale lui David. 

— Domnilor, le spuse ea celor doi fraţi Cointet în timp ce 
Cerizet se duse să-i anunţe lui David sosirea confraţilor, 
soţul meu a cunoscut la firma Didot lucrători foarte buni, 
cinstiţi şi muncitori; îşi va alege, de bună seamă, un urmaş 
dintre cei mai destoinici... Nu-i mai bine să-ţi vinzi 
întreprinderea pe douăzeci de mii de franci, care ne 
asigură o rentă de o mie de franci, decât să pierzi o mie de 


franci pe an cu meseria la care ne obligaţi dumneavoastră? 
De ce aţi fost geloşi pe mica noastră speculație cu 
almanahul, care aparţinea de altfel acestei tipografii? 

— Hei, doamnă, pentru ce nu ne-aţi spus-o dinainte? Ne- 
am fi ferit să vă facem concurenţă în această afacere, 
răspunse curtenitor acela dintre fraţi căruia i se zicea 
Cointet cel mare. 

— Haida-de, domnilor! dumneavoastră n-aţi început să 
faceţi almanahul decât după ce aţi aflat de la Cerizet că 
tipăresc eu o asemenea lucrare. 

Spunând aceste vorbe cam repezit, ea îl privi pe Cointet 
cel mare şi îl făcu să-şi plece privirea. Dobândi astfel 
dovada trădării lui Cerizet. 

Acest Cointet, conducătorul fabricii de hârtie şi al întregii 
afaceri, era mult mai iscusit negustor decât fratele său 
Jean, care, de altminteri, conducea tipografia cu mare 
pricepere, dar a cărui capacitate se putea asemui cu a unui 
colonel, pe câtă vreme Boniface era un general căruia Jean 
îi lăsa comandamentul suprem. Boniface, om uscat şi slab, 
cu faţa buboasă şi galbenă ca ceara, cu gura strânsă, cu 
ochi ca de pisică, nu se înfierbânta niciodată; asculta cu o 
linişte smerită cele mai mari injurii şi răspundea cu glas 
domol. Se ducea la biserică, se spovedea şi se împărtăşea. 
Îşi ascundea sub o purtare făţarnică, sub o înfăţişare 
aproape molatică, îndărătnicia, ambiția de preot şi lăcomia 
de negustor însetat de bogăţie şi onoruri. Încă din 1820, 
Cointet cel mare îşi dorea tot ceea ce burghezia a căpătat 
după aceea prin revoluţia din 1830306. Urând aristocrația, 
indiferent în materie religioasă, era bisericos la fel cum 
Bonaparte a fost montaniard307. Şira spinării i se pleca în 
faţa nobilimii şi a cârmuirii cu o uimitoare mlădiere, omul 
făcându-se mic, umil şi supus. În sfârşit, ca un ultim 
amănunt, foarte preţios pentru cei obişnuiţi să trateze 
afaceri, Boniface purta ochelari cu sticle albastre, îndărătul 
cărora îşi ascundea privirea, sub pretextul de a-şi apăra 
vederea de strălucirea luminii dintr-un oraş expus mult la 


soare datorită altitudinii sale şi în care străzile şi casele 
sunt orbitor de albe. Deşi de o statură cu puţin peste 
mijlocie, părea înalt totuşi din cauza slăbiciunii lui care 
dovedea muncă intensă precum şi o gândire în veşnică 
fierbere. Înfăţişarea-i iezuitică era completată de un păr 
lins, cărunt, lung, tuns preoţeşte şi de un costum care, de 
şapte ani încoace, se compunea din pantaloni negri, o vestă 
neagră şi o levită (termen meridional pentru redingotă) 
dintr-un postav de culoare castanie. 1 se zicea Cointet cel 
mare, ca să se deosebească de fratele său, căruia i se 
spunea Cointet cel gras, zugrăvindu-se astfel contrastul 
existent atât între statura, cât şi între însuşirile celor doi 
fraţi, la fel de primejdios: de altminteri. Într-adevăr, Jean 
Cointet, gras ca un flamand, cu faţa arsă de soare, mic şi 
scurt, pântecos ca Sancho308, cu zâmbetul pe buze, lat în 
spate, contrasta izbitor cu fratele său mai mare. Jean nu se 
deosebea de acesta numai la înfăţişare şi la inteligenţă, ci 
avea şi păreri aproape liberale, era de centru-stânga, nu se 
ducea la biserică decât duminica şi se înţelegea de minune 
cu negustorii liberali. Unii dintre comercianții din Houmeau 
susțineau că deosebirea aceasta de păreri era doar o 
prefăcătorie a celor doi fraţi. Cointet cel mare exploata cu 
dibăcie aparenta simplitate a fratelui său şi se slujea de 
Jean ca de o măciucă. În sarcina lui Jean cădeau cuvintele 
grele, execuțiile ce nu se potriveau cu blândeţea celuilalt 
frate. Jean avea dreptul să se înfurie, să zbiere, să vie cu 
propuneri inacceptabile, care le făceau pe acelea ale 
fratelui să pară mai blânde; şi amândoi ajungeau în felul 
acesta, mai devreme sau mai târziu, să-şi atingă scopul. 

Cve, cu tactul propriu femeilor, ghici repede caracterul 
celor doi fraţi; aşa că se ţinu în defensivă în faţa unor 
adversari atât de periculoşi. David, pus în curent de soţie, 
ascultă foarte distrat propunerile duşmanilor. 

— Înţelegeţi-vă cu soţia mea, le zise el celor doi Cointet 
ieşind din biroul atelierului ca să se întoarcă în micu-i 
laborator; ea cunoaşte tipografia mai bine decât mine. Eu 


mă ocup de altceva, de un lucru care mă va face să câştig 
mai mult decât cu întreprinderea asta nenorocită şi să-mi 
răscumpăr pierderile pricinuite de dumneavoastră... 

— Cum aşa? întrebă râzând Cointet cel gras. 

Cve îi aruncă o privire, vrând să-i recomande prudenţă. 

— Veţi fi tributarii mei, dumneavoastră şi toţi cei care 
consumă hârtie, răspunse David. 

— Şi după ce umbli dumneata? întrebă Benoit-Boniface 
Cointet. 

Când Boniface dădu drumul întrebării, cu glas blând şi 
insinuant, Cve se uită iar la soţul ei, îndemnându-l din 
priviri să nu răspundă nimic sau să răspundă ceva care să 
nu însemne nimic. 

— Umblu să fabric hârtie cu cincizeci la sută mai ieftină 
decât cea de azi... 

Şi plecă fără să vadă privirea schimbată de cei doi fraţi şi 
prin care îşi ziceau: „Omul ăsta era făcut să fie inventator; 
nu poţi să plesneşti de sănătate şi să stai de pomană! Să-l 
exploatăm!” zicea Boniface. - „Dar cum?” întreba Jean. 

— David se poartă cu dumneavoastră cum se poartă şi cu 
mine, spuse doamna Sechard. Probabil că numele meu nu-i 
inspiră încredere, şi când mă arăt curioasă îmi aruncă fraza 
asta, care la urma urmei e doar un program. 

— Dacă soţul dumneavoastră poate realiza acest program, 
desigur că va face avere mult mai repede decât cu 
tipografia, şi nu mă mai mir că nu-şi vede de atelier, reluă 
Boniface întorcându-şi privirea înspre atelierul pustiu în 
care Kolb, stând pe o scândură, îşi ungea pâinea cu mujdei 
de usturoi; nouă însă ne-ar încurca socotelile dacă 
tipografia asta ar cădea pe mâinile unui concurent harnic, 
neastâmpărat şi ambițios, şi poate că împreună, 
dumneavoastră şi cu noi, am ajunge la o învoială. Dacă, de 
pildă, aţi primi să-i închiriaţi pe o sumă oarecare utilajul 
dumneavoastră unuia din lucrătorii noştri, care ar lucra 
pentru noi, sub firma dumneavoastră (se obişnuieşte! a 
Paris), i-am da îndeajuns de lucru băiatului aceluia ca să-şi 


îngăduie să vă plătească o chirie foarte bună, iar 
dumneavoastră să realizaţi un oarecare profit... 

— Asta depinde de sumă, răspunse Cve Sâchard. Cât vreţi 
să daţi? adăugă ea uitându-se la Boniface, în aşa fel încât 
să-şi dea şi el seama că îi înţelesese prea bine planul. 

— Păi, ce pretenţii aţi avea dumneavoastră? sări Jean 
Cointet. 

— Trei mii de franci pe şase luni, zise ea. 

— Heei! dragă cuconiţă, spuneai adineauri că ţi-ai vinde 
tipografia pe douăzeci de mii de franci, replică blând de tot 
Boniface. Dobânda la douăzeci de mii de franci nu se ridică 
decât la o mie două sute de franci, cu şase la sută. 

Eve rămase câteva momente fără grai şi recunoscu atunci 
cât de prețioasă e discreţia în afaceri. 

— Vă veţi servi de presele noastre, de literele noastre, cu 
care v-am dovedit că ştiu încă să mai fac mici afaceri, reluă 
ea, şi, pe deasupra, mai avem şi chirii de plătit domnului 
Sechard bătrânul, care nu ne copleşeşte cu darurile lui. 

După o luptă de două ore, Cve obţinu două mii de franci 
pentru şase luni, din care o mie să fie plătiţi înainte. Când 
învoiala se făcu, cei doi fraţi o înştiinţară că aveau de gând 
să facă contractul de închiriere pe numele lui Cerizet. Cve 
nu-ţi putu ascunde un gest de surprindere. 

— Nu-i mai bine să luăm pe cineva care cunoaşte 
atelierul? zise Cointet cel gras. 

Cve îi salută pe cei doi fraţi, fără să răspundă, şi-şi puse în 
gând să-l supravegheze ea însăşi pe Cerizet. 

— Ei, vasăzică, duşmanii ne-au intrat în casă! îi zise râzând 
David soţiei sale când, aşezându-se la masă, ea îi arătă 
actele ce trebuiau semnate. 

— Oho! spuse ea, răspund eu de Kolb şi de Marion; ei doi 
or să îngrijească de toate. Şi, pe urmă, ne-am făcut o rentă 
de patru mii de franci de pe urma unui inventar industrial 
care ne costa bani, iar tu ţi-ai asigurat un an ca să-ţi 
realizezi speranţele! 


— Erai făcută, aşa cum mi-ai spus atunci pe malul apei, să 
fii soţia unui inventator! zise Sechard strângând cu 
dragoste mâna soţiei sale. 

Dacă gospodăria lor avu o sumă îndestulătoare ca să 
treacă iarna, în schimb se găsi sub supravegherea lui 
Cerizet, şi fără să ştie, depinzând de Cointet cel mare. 

— Am pus mâna pe ei! îi zise, ieşind, directorul fabricii de 
hârtie fratelui său tipograful. Bieţii oameni se vor deprinde 
să primească chiria tipografiei; se vor bizui pe asta şi vor 
face datorii. Peste şase luni, nu mai reînnoim închirierea şi o 
să vedem atunci ce ascunde acolo geniul nostru, căci îi vom 
propune să-l scoatem din încurcătură numai dacă ne 
asociază şi pe noi la exploatarea descoperirii sale. 

Dacă vreun negustor şiret l-ar fi putut vedea pe Cointet cel 
mare rostind: dacă ne asociază şi pe noi, ar fi priceput că 
primejdia unirii a doi soţi la primărie este mai mică decât 
unirea a doi asociaţi la Tribunalul de comerţ. Nu era oare 
de ajuns că aceşti vânători aprigi se şi aflau pe urmele 
vânatului lor? David şi soţia sa, ajutaţi numai de Kolb şi de 
Marion, vor fi în stare să lupte cu vicleşugurile unui 
Boniface Cointet? 

Când sosi vremea ca doamna Sechard să nască, hârtia de 
cinci sute de franci trimisă de Lucien, împreună cu a doua 
rată a lui Cerizet, le îngăduiră să facă faţă tuturor 
cheltuielilor. Cve, maică-sa şi David, care se credeau uitaţi 
de Lucien, simţiră atunci o bucurie la fel cu aceea ce le-o 
dădeau primele succese ale poetului, al cărui debut în 
gazetărie făcu la Angouleme încă şi mai multă vâlvă decât la 
Paris. 

Moleşit de o siguranţă înşelătoare, David se clătină pe 
picioare când primi de la cumnatu-său acest bilet crud: 

Dragă David, am negociat la Mâtivier trei poliţe semnate 
de tine, la ordinul meu, cu scadenţa de una, de două şi de 
trei luni. Între această negociere şi sinuciderea mea, am 
ales acest mijloc dezgustător care, de bună seamă, îţi va 


pricinui multe necazuri, îţi voi explica eu în ce nevoi mă 
zbat şi voi căuta de altfel să-ţi trimit banii la scadenţă. 

Arde-mi scrisoarea, nu le spune nimic surorii şi nici 
mamei, căci îţi mărturisesc că m-am bizuit pe eroismul tău, 
binecunoscut de fratele tău disperat, Lucien de Rubempre 

— Bietul tău frate, îi zise David soţiei, care tocmai se 
dădea jos din patul de lăuză, se zbate în nişte groaznice 
încurcături; i-am trimis trei poliţe de câte o mie de franci, 
pe o lună, două şi trei; ia notă de ele. 

Apoi o porni pe câmp ca să se ferească de lămuririle pe 
care soţia voia să i le ceară. Dar, tălmăcind împreună cu 
mama ei fraza aceasta, izvor al celor mai negre presimţiri, 
Cve, de mai multă vreme îngrijorată de tăcerea fratelui, se 
hotări să facă un pas la care altfel nici nu s-ar fi gândit. 
Rastignac venise să petreacă în familie câteva zile şi 
spusese despre Lucien lucruri destul de urâte pentru ca 
veştile acestea de la Paris, comentate de toţi cei ce şi le 
treceau din gură în gură, să nu ajungă şi până la urechile 
surorii şi mamei ziaristului. Cve se duse la doamna de 
Rastignac, rugând-o să-i mijlocească o întrevedere cu fiul 
său, căruia îi încredinţă toate temerile, cerându-i să-i spună 
tot adevărul asupra situaţiei lui Lucien la Paris. Cve află de 
legătura fratelui său cu Coralie, de duelul cu Michel 
Chrestien, pricinuit de trădarea lui faţă de d'Arthez, în 
sfârşit, toate circumstanţele vieţii lui Lucien, înveninate de 
un dandy spiritual care se pricepu să-şi îmbrace ura şi 
invidia cu haina milei, cu forma prietenească a 
patriotismului îngrijorat de viitorul unui om mare, precum 
şi în culorile unei admiraţii sincere pentru talentele unui fiu 
al Angouleme-ului, atât de crunt compromis. Vorbi despre 
greţelile săvârşite de Lucien şi care îl costaseră pierderea 
protecţiei celor mai de vază persoane şi a ordonanţei ce-i 
conferea stema şi numele de Rubempre. 

— Doamnă, dacă fratele dumneavoastră ar fi fost bine 
povâăţuit, astăzi ar fi copleşit de onoruri şi totodată soţul 
doamnei de Bargeton; dar, ce vreţi? el a părăsit-o, a 


insultat-o. Iar dânsa a devenit contesa Sixte du Châtelet, 
spre marea ei părere de rău, pentru că îl iubea pe Lucien. 

— E cu putinţă?... exclamă doamna Sechard. 

— Fratele dumneavoastră e ca un pui de vultur orbit de 
întâile raze de lux şi de glorie. Când cade un vultur, cine 
poate şti în ce fund de prăpastie se va opri? Prăbuşirile unui 
om mare se măsoară totdeauna după înălţimea la care se 
ridicase. 

Cve se întoarse acasă înspăimântată de această din urmă 
frază, care îi străpunse inima ca o săgeată. Rănită în 
adâncul sufletului, păstră cea mai adâncă tăcere, însă multe 
lacrimi i se prelinseră pe obraji, ca şi pe fruntea copilului pe 
care îl alăpta. Ne vine atât de greu să ne despărţim de 
iluziile la care spiritul de familie ne dă dreptul şi care se 
nasc odată cu viaţa, încât Cve nu-l crezu pe Eugene de 
Rastignac ţi voi să audă glasul unui prieten adevărat. Îi 
scrise deci o scrisoare înduioşătoare lui d'Arthez, a cărui 
adresă o avea de la Lucien, de pe timpul când acesta era 
entuziasmat de cenaclu, şi iată răspunsul pe care-l primi: 

Doamnă, Îmi cereţi să vă scriu adevărul asupra vieţii pe 
care o duce la Paris fratele dumneavoastră, vreţi să fiţi 
lămurită asupra viitorului său, şi, spre a mă face să vă 
răspund cu sinceritate, îmi repetaţi ceea ce v-a spus domnul 
de Rastignac, întrebându-mă dacă acele fapte sunt 
adevărate. În ceea ce mă priveşte, doamnă, trebuie să 
rectific, spre lauda lui Lucien, destăinuirile domnului de 
Rastignac. Fratele dumneavoastră a avut remuşcări, a venit 
acasă la mine să-mi arate critica lucrării mele, spunându-mi 
că nu se poate hotări s-o publice, cu toată primejdia la care 
nesupunerea faţă de ordinele partidului său o expunea pe o 
persoană foarte dragă lui. Din nefericire, doamnă, datoria 
unui scriitor este să înţeleagă pasiunile, de vreme ce îşi face 
o glorie din a le exprima: am priceput aşadar că, între o 
iubită şi un prieten, prietenul trebuia jertfit, l-am uşurat 
fratelui dumneavoastră crima: i-am corectat eu însumi 
articolul libellicid309 şi i l-am aprobat pe de-a-ntregul. Mă 


mai întrebaţi dacă Lucien şi-a păstrat prețuirea şi prietenia 
mea. Aici, răspunsul e greu de dat. Fratele dumneavoastră 
a apucat o cale ce-l va duce la pierzanie. În clipa aceasta, îi 
plâng de milă; în curând însă îl voi fi uitat în chip voit, nu 
atât pentru ceea ce a făcut, cât pentru ceea ce are să mai 
facă. Lucien al dumneavoastră e un om de poezie şi nu un 
poet, visează dar nu gândeşte, se frământă, dar nu creează. 
Într-un cuvânt, îngăduiţi-mi să vă spun, e o femeiuşcă din 
acelea cărora le place să pară a fi cineva, păcatul cel mare 
al francezilor. În felul acesta Lucien îşi va sacrifica 
întotdeauna pe cel mai bun prieten, plăcerii de a-şi arăta 
spiritul. Ar iscăli chiar mâine un pact cu diavolul, dacă acest 
pact i-ar oferi pentru câţiva ani o viaţă de glorie şi de lux. 
N-a mers el oare şi mai departe când şi-a schimbat viitorul 
pe desfătările trecătoare ale unui trai în văzul tuturor cu o 
actriţă? În momentul acesta, tinereţea, frumuseţea, 
devotamentul acelei femei, care îl adoră, îi ascund 
primejdiile unei situaţii pe care nici gloria, nici succesul, 
nici banii n-o fac să fie acceptată de lume. La fiecare nouă 
ispitire, fratele dumneavoastră n-o să ţină seamă, întocmai 
ca şi azi, decât de plăcerile momentului. Nu vă temeţi, 
Lucien n-o să ajungă chiar până la crimă, n-ar avea tăria 
necesară; ar accepta însă în schimb o crimă gata făcută, s- 
ar împărtăşi din foloasele ei fără să-i fi împărtăşit 
primejdiile: ceea ce e socotit ca un lucru îngrozitor de către 
toată lumea, chiar şi de către cei mai mari ticăloşi. O să-i fie 
scârbă lui însuşi de sine, se va căi; dar, nevoia revenind, o 
va lua de la început, căci voinţa îi lipseşte; în faţa ispitelor 
voluptăţii e fără putere, ca şi în faţa satisfacerii ambițiilor 
sale celor mai mărunte. Leneş ca toţi oamenii de poezie, se 
crede dibaci ascunzându-şi greutăţile în loc să le înfrângă. 
La cutare oră, va avea curaj; dar la cutare alta, va fi slab. Şi 
nu trebuie nici să-l lăudăm pentru curaj, nici să-l osândim 
pentru slăbiciune. Lucien e ca o harpă ale cărei corzi se 
întind sau se destind după cum se schimbă atmosfera. Ar 
putea să scrie o carte frumoasă într-o stare de mânie sau de 


fericire, şi să nu-i mai pese de succes, după ce-l dorise. Din 
primele zile ale sosirii lui la Paris, a căzut pe mâinile unui 
tânăr fără moralitate, dar a cărui ştiinţă de a se descurca 
printre greutăţile vieţii literare l-a uluit. Acest scamator l-a 
cucerit pe de-a-ntregul pe Lucien, l-a târât într-o viaţă 
lipsită de demnitate, peste care, din nefericire pentru el, 
amorul şi-a aşternut mantia-i vrăjită. Prea repede acordată, 
admiraţia e un semn de slăbiciune: nu trebuie să plătim cu 
aceeaşi monedă pe saltimbanc şi pe poet. Noi am fost cu 
toţii necăjiţi, jigniţi chiar, de preferința acordată intrigii şi 
neonestităţii literare asupra curajului şi onoarei celor ce-l 
sfătuiau pe Lucien să primească lupta în loc de a sfeterisi 
succesul, să se arunce În arenă, În loc să cânte în fanfara de 
bilei. Lumea, doamnă, este, printr-o ciudăţenie greu de 
desluşit, plină de îngăduinţă faţă de tinerii de acest soi; îi 
iubeşte; se lasă păcălită de aparenţa frumoasă a darurilor 
înşelătoare; de la ei, nu cere nimic, le scuză toate greşelile, 
le consideră firi desăvârşite, nevrând să le vadă decât 
părţile frumoase; îi răsfaţă necontenit. Dimpotrivă, faţă de 
firile puternice şi desăvârşite, este de o severitate fără 
margini. Purtându-se astfel, lumea, atât de nedreaptă la 
prima vedere, este poate sublimă. Petrece pe seama 
măscăricilor fără să le ceară altceva decât plăcerea şi îi uită 
cu repeziciune; pe câtă vreme, ca să-şi plece genunchiul în 
faţa măreției, îi cere virtuţi dumnezeieşti. Fiecare lucru cu 
legea lui: diamantul etern trebuie să fie fără pată; creaţia 
momentană a modei are dreptul să fie uşoară, bizară şi fără 
miez. De aceea, cu toate greşelile lui, se poate întâmpla ca 
Lucien să izbândească; îi va fi de ajuns să se folosească de 
noroc sau să-şi găsească o tovărăşie bună; însă, dacă 
întâlneşte în cale un înger rău, va cobori până în fundul 
iadului. E o strălucită îmbinare de calităţi frumoase brodate 
pe o pânză prea slabă; vârsta va destrăma florile nelăsând 
decât țesătura; iar dacă aceasta e rea, va părea o zdreanţă. 
Câtă vreme Lucien e încă tânăr, va plăcea tuturor; dar, la 
treizeci de ani, ce se va alege de el? Aceasta e întrebarea 


pe care trebuie să şi-o pună toţi aceia ce-l iubesc sincer. 
Dacă aş fi singurul care gândesc astfel despre Lucien, poate 
că m-aş fi ferit să vă pricinuiesc atâta supărare cu 
sinceritatea mea; însă, în afară de faptul că a eluda cu 
banalităţi întrebările puse de dumneavoastră mi se părea 
nedemn şi de dumneavoastră, a cărei scrisoare e un strigăt 
de spaimă, şi de mine, căruia îmi faceţi prea multă cinste, 
prietenii mei care l-au cunoscut pe Lucien sunt cu toţii de 
aceeaşi părere: am socotit că-mi îndeplinesc deci o datorie 
arătându-vă adevărul, oricât de înfricoşător ar fi. De la 
Lucien te poţi aştepta la orice, şi în bine şi în rău. Aceasta 
este, într-un cuvânt, părerea noastră, şi la care se rezumă 
scrisoarea mea. Dacă întâmplarea va face ca poetul să se 
întoarcă la dumneavoastră, folosiţi-vă de toată influenţa pe 
care o aveaţi asupra lui ca să-l reţineţi În sinul familiei; 
deoarece, atâta vreme cât firea lui nu va căpăta fermitate, 
Parisul va fi mereu plin de primejdii pentru el. Pe 
dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră, vă numea îngerii 
săi păzitori; acum, de bună seamă că vă va fi uitat; îşi va 
aminti însă de dumneavoastră în clipa în care, bătut de 
vânturi şi de vijelii, nu ti va mai rămâne ca adăpost decât 
familia; păstraţi-i deci inima dumneavoastră, doamnă; odată 
şi odată, va avea nevoie de ea. 

Primiţi, doamnă, sincerele omagii ale unui om căruia îi 
sunt cunoscute preţioasele dumneavoastră calităţi şi care 
respectă prea mult îngrijorările dumneavoastră părinteşti 
pentru a nu vă oferi serviciile sale, numindu-se sluga 
dumneavoastră devotată, D'Arthez. 

După două zile de la primirea acestei scrisori, Cve fu silită 
să ia o doică: nu mai avea lapte. Ea, care îşi făcuse un zeu 
din fratele ei, se gândea acum că a decăzut din cauza relei 
întrebuinţări a celor mai bune însuşiri; în fine, pentru ea, 
Lucien se bălăcea în mocirlă. Această făptură aleagă nu ştia 
să se târguiască cu cinstea, cu delicateţea, cu toate 
credinţele casnice cultivate în sânul familiei, rămas încă 
neprihănit şi luminos în fundul provinciei. David avusese 


prin urmare dreptate în prevederile sale. Când mâhnirea, 
care-i punea pe frunte culori plumburii, fu împărtăşită de 
Cve ţi lui David, într-una dintre acele convorbiri limpezi în 
care doi soţi îndrăgostiţi îşi pot spune totul, David rosti 
numai cuvinte de mângâiere. Deşi îl podidiseră lacrimile 
văzând laptele soţiei secat de durere şi pe Cve 
deznădăjduită că nu-şi poate îndeplini datoria ei de mamă, 
o încurajă dându-i câteva speranţe. 

— Vezi tu, draga mea, fratele tău a păcătuit prin 
imaginaţie. E atât de firesc ca un poet să-şi dorească haina 
de purpura şi de azur, să alerge cu grabă la petreceri! Se 
lasă furat de strălucire, de lux, cu atâta bună-credinţă, încât 
Dumnezeu îl iartă chiar atunci când lumea îl osândeşte! 

— Dar pe noi ne ucide! exclamă biata femeie. 

— Ne ucide astăzi, după cum ne-a salvat acum câteva luni, 
trimiţându-ne o parte din întâiul lui câştig! răspunse bunul 
David, care pricepu că deznădejdea soţiei trecea dincolo de 
orice margini şi că în curând dânsa va reveni la vechea 
dragoste pentru Lucien. Mercier spunea în al său Tablou al 
Parisului310, acum vreo cincizeci de ani, că literatura, 
poezia, literele şi ştiinţele, realizările cerebrale, nu pot 
asigura niciodată hrana cuiva; iar Lucien, în calitatea lui de 
poet, n-a crezut în experienţa a cinci secole. Secerişul 
ogoarelor stropite cu cerneală nu se face (când se face) 
decât după zece-doisprezece ani de la semănat, şi Lucien a 
luat drept snop nişte firişoare abia mijite. Cel puţin via fi 
învăţat ce e viaţa! După ce a fost înşelat de o femeie, avea 
să fie înşelat de lume şi de falsele prietenii. Experienţa 
câştigată şi-a plătit-o scump, asta-i tot. Strămoşii noştri 
ziceau: „Dacă un fiu se întoarce acasă cu amândouă 
urechile şi cu onoarea nepătată, toate sunt bune...” 

— Onoare ai!... exclamă sărmana Cve. Vai! câte virtuţi n-a 
călcat Lucien în picioare!... A scris împotriva conştiinţei 
sale!... Şi-a atacat pe cel mai bun prieten!... A primit bani 
de la o actriţă!... S-a arătat cu ea în lume! Pe noi ne-a adus 
la sapă de lemn!... 


— 01 asta încă nu-i nimic!... exclamă David, dar se opri. 

Taina falsului săvârşit de cumnat era a-i scape şi, din 
nefericire, Cve, băgând de seamă gestul soţului, rămase cu 
o oarecare nelinişte. 

— Cum, nimic? răspunse ea. De unde o să facem noi rost 
de trei mii de franci ca să plătim? 

— Mai întăi, reluă David, vom reînnoi cu Cerizet contractul 
de închiriere a tipografiei. De şase luni, cei cincisprezece la 
sută, pe care Cointet i-i alocă din lucrările făcute pentru el, 
i-au adus şase sute de franci, şi a mai câştigat încă cinci 
sute de franci cu lucrări particulare. 

— Dacă Cointet află de asta, poate că nu ne mai închiriază 
atelierul, poate că se vor teme de el, zise Cve; căci Cârizet e 
un om periculos. 

— Hei! ce-mi pasă mie? exclamă Sechard; peste câteva zile 
o să fim bogaţi! Iar când Lucien va fi bogat, draga mea, o să 
aibă numai virtuţi... 

— Ah! David, dragule, ce vorbă ţi-a scăpat de pe buze! Cu 
alte cuvinte, Lucien, lăsat pradă mizeriei, ar fi fără putere 
în faţa răului! Tu crezi despre el tot ce crede şi domnul 
d'Arthez! Nu există superioritate fără putere, şi Lucien e 
slab... Un înger pe care nu se cade să-l ispiteşti ce este?... 

— E o fire care nu-i frumoasă decât în mediul ei, în sfera 
ei, în cercul ei. Lucien nu-i făcut pentru luptă; o să-l apăr 
eu. la te uită! sunt prea aproape de rezultat ca să nu-ţi arăt 
până unde am ajuns. 

Scoase din buzunar câteva foi de hârtie albă de mărimea 
unui in-octavo, le flutură triumfător şi le puse pe genunchii 
soţiei. 

— Un top de hârtie de-asta, format mare, n-o să coste mai 
mult de cinci franci, zise ol răsfoind mostrele dinaintea 
ochilor Cvei, pe chipiul căreia se arăta o surpriză ca de 
copil. 

— Şi în ce fel ai obţinut probele astea? întrebă Cve. 

— Cu o sită veche pe care am luat-o de la Marion, 
răspunse el. 


— Prin urmare, nu eşti încă mulţumit? mai întrebă ea. 

— Problema nu e fabricaţia, ci preţul de cost al pastei. Din 
păcate, draga mea, eu nu sunt decât unul dintre cei din 
urmă care au apucat pe calea asta spinoasă. Doamna 
Masson, încă din 1794, încerca să transforme hârtia tipărită 
în hârtie albă; a izbutit, dar cu ce preţ! În Anglia, pe la 
1800, marchizul de Salisbury încerca, în acelaşi timp cu 
Seguin în 1801, în Franţa, să folosească paiele la fabricarea 
hârtiei. Trestia de pe la noi, arundo phragmitis, a servit la 
foile de hârtie pe care le ţii în mână. Mă voi folosi, însă, de 
urzici, de scaieţi; căci, spre a menţine preţul scăzut la 
materia primă, trebuie să întrebuinţăm substanţe vegetale 
care se găsesc prin bălți şi locuri părăginite; ele nu costă 
mai nimic. 'Tot secretul stă în preparaţia la care urmează să 
fie supuse aceste tulpini. Până acum, procedeul meu nu e 
încă destul de simplu. Cu toate astea, sunt sigur că voi da şi 
fabricării hârtiei în Franţa privilegiul de care se bucură 
literatura noastră, asigurându-i Franţei monopolul acestei 
fabricaţii, aşa precum englezii îl au pe cel al fierului, al 
cărbunelui sau al olăritului obişnuit. Vreau să fiu un 
Jacquard311 al fabricării hârtiei. 

Cve se ridică în picioare, plină de o mare înflăcărare şi 
admiraţie stârnite de simplitatea lui David; deschise braţele 
şi-l cuprinse la piept, lăsându-şi capul pe umărul lui. 

— Mă răsplăteşti de parcă aş fi găsit ceea ce caut, îi zise 
el. 

În loc de răspuns, Cve îi arătă faţa ei frumoasă înecată în 
lacrimi şi rămase o clipă fără să poată vorbi. 

— Nu-l îmbrăţişez pe omul de geniu, îi zise ea, ci pe 
alinătorul meu! În schimbul unei glorii căzute, tu îmi dai o 
glorie care se ridică. Necazurile pricinuite de înjosirea 
fratelui, tu mi le înlocuieşti cu măreţia soţului... Da, da; vei 
fi măreț ca un Graindorge, ca un Rouvet, ca un van Robais, 
ca persanul acela care a descoperit vopseaua de roibăâ312, 
ca toţi oamenii despre care mi-ai vorbit tu, care au rămas 


necunoscuţi, pentru că, perfecţionând vreo industrie, au 
căutat să facă numai bine, nu şi vâlvă. 

— Ce-or fi făcând ei acum?... se întreba Boniface. 

Cointet cel mare se plimba prin piaţa du Murier cu 
Cerizet, uitându-se la umbrele celor doi soţi, desenate pe 
perdelele subţiri; venea zilnic, pe la miezul nopţii, să stea 
de vorbă cu Cerizet, care avea ordin să supravegheze cea 
mai mică mişcare a fostului său patron. 

— Desigur că-i arată hârtia pe care a fabricat-o azi 
dimineaţă, răspunse Cerizet. 

— Ce substanţe o fi folosit? întrebă fabricantul de hârtie. 

— N-am putut ghici, răspunse Cerizet; am făcut o gaură în 
acoperiş, m-am căţărat sus şi l-am văzut pe fraierul meu, 
noaptea trecută, fierbându-şi pasta în cazanul de aramă; 
dar, oricât m-am uitat la grămada de lucruri aduse şi puse 
într-un colţ, n-am putut să-mi dau seama decât că materiile 
prime semănau cu nişte fuioare... 

— Ajunge cât ai făcut, îi zise Boniface Cointet cu şiretenie 
în glas, mai mult n-ar fi cinstit!... Doamna Sechard o să-ţi 
propună să reînnoieşti contractul, spune-i că vrei să te faci 
tipograf, oferă-i jumătate din valoarea brevetului şi a 
materialelor şi, dacă o să consimtă, vino de-mi spune. În 
orice caz, tărăgăneşte cât poţi... Mai au vreun ban? 

— Nici o leţcaie! zise Cerizet. 

— Nici o leţcaie, repetă Cointet cel mare. „Ai mei sunt”, îşi 
zise el. 

Firma Metivier şi firma Cointet-fraţii adăugau calitatea de 
bancher la meseria lor de comisionari în papetărie şi de 
tipografi; dar, pentru titlul acesta, nici nu se gândeau să 
plătească patenta. Fiscul nu descoperise încă mijlocul de a 
controla afacerile comerciale până-ntr-acolo, încât să-i 
silească pe toţi aceia care fac pe sub mână afaceri de bancă 
să plătească patenta de bancheri, care la Paris, de pildă, 
costă cinci sute de franci. Asta nu-i împiedică pe fraţii 
Cointet şi pe Metivier să fie ceea ce în limbajul bursei se 
cheamă coţcari şi să mânuiască între ei câteva sute de mii 


de franci trimestrial pe pieţele din Paris, Bordeaux şi 
Angouleme. Chiar în seara aceea, firma Cointet primise de 
la Paris cei trei mii de franci în poliţele falsificate de Lucien. 
Cointet cel mare clădise de îndată pe această datorie o 
formidabilă maşină îndreptată, după cum se va vedea, 
împotriva răbdătorului şi sărmanului inventator. 

A doua zi, la şapte dimineaţa, Boniface Cointet se plimba 
de-a lungul instalaţiei sale de captat apa ce alimenta marea- 
i fabrică de hârtie, şi a cărei larmă te asurzea. Îl aştepta 
acolo pe un tânăr de douăzeci şi nouă de ani, ieşit de vreo 
lună şi jumătate avocat pe lângă tribunalul de primă 
instanţă din Angouleme, ţi numit Pierre Petit-Claud. 

— Ai fost coleg la liceul din Angouleme cu David Sechard? 
întrebă Cointet cel mare salutându-l pe tânărul avocat, care 
se grăbise să răspundă chemării bogatului fabricant. 

— Da, domnule, răspunse Petit-Claud mergând alături de 
Cointet cel mare. 

— Te-ai mai văzut cu el? 

— Ne-am întâlnit de vreo două ori de la întoarcerea lui. N- 
ar fi fost cu putinţă mai des, fiindcă eram prins la birou sau 
la tribunal în zilele de şedinţă, iar duminicile şi sărbătorile 
lucram să-mi împlinesc cunoştinţele, deoarece nu mă pot 
bizui decât pe mine ca să trăiesc... 

Cointet cel mare dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Când David şi cu mine ne-am revăzut, m-a întrebat cu 
ce mă ocup. l-am spus că, după ce am făcut dreptul la 
Poitiers, ajunsesem prim-secretar la maestrul Olivet şi 
speram ca într-o bună zi să trag foloase de pe urma acestui 
post... Îl cunoşteam mai bine pe Lucien Chardon, care-şi 
zice acum de Rubempre, amantul doamnei de Bargeton, 
marele nostru poet, în fine, cumnatul lui David Sechard. 

— Atunci poţi să-i anunţi lui David numirea dumitale şi să-i 
oferi serviciile, spuse Cointet. 

— Asta nu se face, răspunse tânărul avocat. 

— N-a avut niciodată vreun proces, n-are avocat: s-ar 
putea totuşi, răspunse Cointet, privindu-l de sus, de 


dindărătul ochelarilor, pe avocăţel. 

Fiu al unui croitor din Houmeau, disprețuit de colegii din 
liceu, Pierre Petit-Claud părea să aibă o parte din fiere 
vărsată în sânge. Obrajii îi erau colorați şi pătaţi ca la cei cu 
boli vechi, cu nopţi nedormite de sărăcie, cu gânduri şi 
sentimente urâte. Era repezit şi colţos, cum se zice în 
vorbirea de toate zilele. Vocea-i răguşită se potrivea cu 
acreala feţei, cu înfăţişarea-i slăbănoagă şi cu culoarea 
nehotărâtă a ochilor de coţofană. Ochii de coţofană, după o 
observaţie a lui Napoleon, sunt semnul necinstei. „Uită-te la 
cutare, îi zicea el lui Las Cases la Sfânta Elena313, 
vorbindu-i despre unul dintre intimii lui pe care fusese silit 
să-l dea afară pentru nişte potlogării; nu ştiu cum am putut 
să mă înşel atâta vreme: are ochi de coţofană.” De aceea, 
după ce Cointet cel mare îl privi cu atenţie pe micul avocat 
slăbuţ, pătat de vărsat pe faţă, cu părul rar, cu început de 
chelie, când îl văzu dându-şi aere de om binecrescut, îşi 
zise: „E omul care-mi trebuie”. În adevăr, Petit-Claud, 
copleşit de disprețul celorlalţi, ros de otrava parvenirii, 
avusese îndrăzneala, deşi fără avere, să cumpere cabinetul 
maestrului său cu treizeci de mii de franci, bizuindu-se pe 
vreo căsătorie ca să scape de datorii; şi, ca de obicei, se 
bizuia chiar pe maestru ca să-i găsească o soţie, căci 
predecesorul are totdeauna interesul de a-şi însura 
urmaşul, spre a-i da posibilitatea să-şi plătească slujba 
cumpărată. Petit-Claud se bizuia încă şi mai mult pe sine 
însuşi, căci avea o oarecare superioritate, rară în provincie, 
a cărei bază stătea în ura lui: ură mare, energie mare. 

E multă deosebire între avocaţii de la Paris şi avocaţii din 
provincie, iar Cointet cel mare era prea şiret ca să nu tragă 
foloase de pe urma micilor patimi ce-i frământă pe avocaţii 
aceştia mici. La Paris, un avocat mai răsărit, şi din aceştia 
sunt mulţi, are ceva din calităţile unui diplomat: numărul 
afacerilor, gravitatea intereselor, importanţa chestiunilor 
ce-i sunt încredințate îl scutesc de a privi procedura 
judiciară ca pe un mijloc de îmbogăţire. Armă ofensivă şi 


defensivă, procedura nu mai e pentru el, ca altădată, o 
sursă de câştiguri. În provincie, dimpotrivă, avocaţii nu se 
ţin decât de ceea ce la Paris se numeşte hârţogărie, 
puzderia aceea de mici acte ce încarcă peste măsură 
conturile de cheltuieli şi consumă hârtie timbrată. 
Chiţibuşurile acestea îl preocupă pe avocatul de provincie, 
care găseşte cheltuieli de făcut acolo unde avocatul de la 
Paris nu se preocupă decât de onorarii. Onorariile sunt ceea 
ce îi datorează clientul, în afară de cheltuieli, avocatului său 
pentru felul mai mult sau mai puţin dibaci cum a condus 
afacerea. Fiscului îi revine jumătate din cheltuieli, pe când 
onorariile îi revin în întregime avocatului. S-avem curajul s- 
o spunem! Onorariile plătite sunt rareori aceleaşi cu 
onorariile cerute şi datorate pentru serviciile făcute de un 
bun avocat. Avocaţii şi doctori! din Paris sunt, întocmai ca şi 
curtezanele faţă de iubiții lor întâmplători, foarte 
neîncrezători în recunoştinţa clienţilor lor. Clientul, înainte 
şi după proces, ar putea alcătui, în adevăr, două minunate 
tablouri de gen, vrednice de Meissonier314, la care ar avea 
încă multe de adăugat şi avocaţii onorifici. Mai există, între 
avocatul de la Paris şi avocatul din provincie, şi o altă 
deosebire. Avocatul de la Paris pledează rar, ia numai 
câteodată cuvântul la tribunal la câte o cerere de 
refere315; pe când, în 1822, în cele mai multe dintre 
departamentele ţării (de atunci încoace, avocaţii s-au 
înmulţit ca ciupercile), avocaţii mari îşi pledau ei înşişi 
procesele. Avocatul din provincie are viciile intelectuale ale 
avocatului mare, fără să fie scutit însă de împovărătoarele 
îndatoriri ale avocatului mic. Avocatul din provincie se 
transformă deci într-un limbut, într-un clănţău, şi-şi pierde 
limpezimea de gândire atât de necesară conducerii 
afacerilor ce i se încredinţează. Dedublându-se astfel, un 
om superior întruneşte deseori în sine doi oameni mediocri. 
La Paris, avocatul jurisconsult, necheltuindu-se în vorbe la 
tribunal, nepledând adesea şi pentru şi contra, îşi poate 
păstra linia dreaptă în judecată. Chiar dacă pune în bătaie 


toată artileria Dreptului, chiar dacă scormoneşte prin tot 
arsenalul de mijloace pe care i le prezintă contradicţiile 
jurisprudenţei, îşi poate totuşi forma o convingere 
personală asupra afacerii pentru care se străduieşte să 
obţină câştig de cauză. Într-un cuvânt, gândirea ameţeşte 
mult mai puţin decât vorbirea. Tot vorbind, un om ajunge să 
creadă şi el ce spune; pe când contra gândirii poţi acţiona 
fără s-o viciezi şi poţi să-ţi dai osteneala să câştigi un proces 
nedrept fără să susţii că e şi drept, cum i se întâmplă 
avocatului pledant. De aceea, un jurisconsult bătrân de la 
Paris poate fi un bun judecător, mult mai sigur decât un 
avocat pledant bătrân. Un avocat de provincie are deci 
multe motive să fie un om mediocru: e pătimaş în lucrurile 
mărunte, se ocupă de afaceri mici, trăieşte din cheltuielile 
de judecată, abuzează de codul de procedură şi pledează! 
Într-un cuvânt, are multe scăderi. De aceea, când găseşti 
printre avocaţii de provincie un om de seamă, atunci acesta 
e cu adevărat superior. 

— Credeam, domnule, că m-aţi chemat pentru afacerile 
dumneavoastră, răspunse Petit-Claud, transformând 
această observaţie într-o înţepătură îndreptată spre 
ochelarii de nepătruns ai lui Cointet cel mare. 

— Să nu ne pierdem vremea cu fraze, replică Boniface 
Cointet. Ascultă-mă... 

După vorbele acestea, care spuneau multe, Cointet se 
aşeză pe o bancă, poftindu-l şi pe Petit-Claud să facă la fel. 

— Când domnul du Hautoy trecu, în calitate de consul, 
prin Angouleme, în drum spre Valencia, o cunoscu aici pe 
doamna de Senonches, pe atunci domniţoara Zephirine, ţi 
avu cu ea o fată, îi spuse Cointet în şoaptă, la ureche, 
tovarăşului său... Da, reluă el văzând tresărirea lui Petit- 
Claud, căsătoria domnişoarei Zephirine se făcu îndată după 
ce dânsa născu în ascuns. Fetiţa, crescută la ţară la mama 
mea, este domnişoara Frangoise de la Haye, de care are 
grijă doamna de Senonches, care, după obicei, îi e naşă. 
Cum maică-mea, fermieră la bătrâna doamnă de Cardanet, 


bunica domnişoarei ZephirinE. Cunoştea taina singurei 
moştenitoare a familiilor Cardanet şi Senonches, am fost 
însărcinat să mă îngrijesc eu de fructificarea micii sume pe 
care domnul Francis du Hautoy o hărăzi pe atunci fiicei 
sale. Averea mi-am făcut-o cu acei zece mii de franci, care s- 
au urcat astăzi la treizeci de mii. Doamna de Senonches o 
să-i dea pupilei sale trusoul, argintăria şi câteva mobile; iar 
eu, băiete, pot să te fac bărbatul fetei, zise Cointet, 
punându-şi palma peste genunchii lui Petit-Claud. Luând-o 
în căsătorie pe Frangoise de la Haye, îţi vei spori clientela 
cu aceea a unei bune părţi din aristocrația Angouleme-ului. 
Căsătoria asta pe căi lăturalnice îţi deschide un viitor 
măreț... Situaţia unui avocat o să le pară tocmai ce le 
trebuie: nu caută nici ei ceva mai mult, ştiu eu prea bine. 

— Ce trebuie să fac?... întrebă lacom Petit-Claud, deoarece 
dumneavoastră îl aveţi pe maestrul Cachan ca avocat... 

— "Tocmai de aceea nici n-o să-l las dintr-odată pe Cachan 
ca să te iau pe dumneata, n-o să-ţi fiu client decât mai 
târziu, zise cu şiretenie Cointet. Ce trebuie să faci, 
prietene? Ei! păi să vezi de afacerile lui David Sechard. 
Nenorocitul ne datorează trei mii de franci în poliţe, n-o să 
ni-i plătească, dumneata o să-l aperi împotriva urmăririlor 
în aşa fel, încât să se bage în o mulţime de cheltuieli... N- 
avea nici o grijă, dă-i înainte, ridică incidente peste 
incidente. Doublon, portărelul meu, care va îi însărcinat să-l 
urmărească, sub conducerea lui Cachan, n-o să fie moale 
deloc... Cine ştie să asculte a şi înţeles despre ce e vorba. 
Acuma, tinere... 

Se făcu o pauză ce vorbea de la sine, în timpul căreia cei 
doi oameni se priviră. 

— Nu ne-am văzut niciodată, reluă Cointet, nu ţi-am spus 
nimic, nu ştii nimic despre domnul du Hautoy, nici despre 
doamna de Senonches, nici despre domnişoara de la Haye; 
iar când va veni vremea, peste vreo două luni, vei cere fata 
în căsătorie. Când vom avea nevoie să ne vedem, vii aici 
seara. Nu scrii nici măcar un rând. 


— Vreţi deci să-l aduceţi pe Sechard la sapă de lemn? 
întrebă Petit-Claud. 

— Nu tocmai; însă trebuie să-l ţinem câtva timp la 
închisoare... 

— Şi în ce scop? 

— Mă crezi atât de prost ca să-ţi spun? Dacă eşti deştept 
să ghiceşti, vei fi ca să şi taci. 

— Bătrânul Sechard e bogat, zise Petit-Claud începând să 
intre în socotelile lui Boniface şi întrezărind o pricină de 
nereugşită. 

— Câtă vreme trăieşte, tatăl n-o să-i dea nici o leţcaie 
fiului, iar fostul tipograf nici gând n-are să-şi tipărească 
anunţul mortuar... 

— S-a făcut! spuse Petit-Claud, care se hotări repede. Nu 
vă cer garanţii, sunt avocat; dacă mă trageţi pe sfoară, ne 
socotim noi! 

„Secătura ţinteşte departe”, gândi Cointet salutându-l pe 
Petit-Claud. 

A doua zi după această întrevedere, 30 aprilie, fraţii 
Cointet înaintară prima dintre cele trei poliţe plăsmuite de 
Lucien. Din nenorocire, poliţa fu înmânată bietei doamne 
Sechard, care, recunoscând imitarea iscăliturii soţului său 
de către Lucien, îl chemă pe David şi-i spuse cu sufletul la 
gură: 

— Aşa-i că n-ai semnat tu poliţa asta? 

— Nu, îi zise el. Fratele tău era atât de strâmtorat, încât a 
semnat pentru mine... 

Cve îi dădu poliţa înapoi băiatului de la casă al firmei 
Cointet-fraţii spunându-i: 

— Nu putem plăti. 

Apoi, simțind că o cuprinde o sfârşeală, se urcă la dânsa în 
cameră, unde David o urmă. 

— Tubitule, îi spuse Cve lui Sechard de-abia vorbind, 
aleargă la Cointet, o să se poarte bine cu tine; roagă-i să te 
păsuiască; şi, de altfel, spune-le că, la reînnoirea 
contractului cu Cerizet, îţi vor mai datora ei o mie de franci. 


David se duse numaidecât la vrăjmaşii săi. Un lucrător 
poate ajunge oricând meşter-tipograf, dar nu întotdeauna 
un tipograf îndemânatic poate fi un bun negustor; astfel că 
David, care se pricepea cam puţin în afaceri, nu ştiu ce să-i 
spună lui Cointet cel mare, când, după ce-i înşirase, cam 
încurcat şi cu inima bătând, scuzele şi cererea, primi acest 
răspuns: 

— Asta nu ne priveşte pe noi, poliţa o avem de la Metivier. 
Metivier ne-o va plăti. Adresaţi-vă domnului Metivier. 

— Oh! răsuflă Cve aflând acest răspuns, de vreme ce poliţa 
se întoarce la M&tivier, putem fi liniştiţi. 

A doua zi, Victor-Ange-Hermenegil de Doublon, portărelul 
domnilor Cointet, făcu protestul poliţei la ora două, oră 
când piaţa du Murier e plină de lume şi, cu toată grija ce o 
avu să stea de vorbă în poartă cu Marion şi cu Kolb, 
protestul fu cunoscut totuşi până seara de toată 
negustorimea din Angouleme. De altfel, parcă prefăcătoriile 
lui Doublon, căruia Cointet cel mare îi recomandase să se 
poarte cât mai frumos, îi puteau oare scăpa pe Cve ţi pe 
David de ruţinea comercială ce rezultă din suspendarea 
plăţilor? Staţi şi judecaţi şi domniile-voastre! Aici, lungimile 
vor părea prea scurte. Nouăzeci la sută dintre cititori vor fi 
încântați de amănuntele ce vor urma, ca de noutatea cea 
mai interesantă. În acest fel, se va dovedi încă o dată 
adevărul axiomei: 

Nimic nu e mai puţin cunoscut decât tocmai ceea ce ar 
trebui toată lumea să cunoască: LEGEA! 

Cu siguranţă că, pentru marea majoritate a francezilor, 
descrierea amănunţită a unui mecanism bancar le va oferi 
acelaşi interes ca şi un capitol de călătorie într-o tară 
străină. Când un negustor trimite, din oraşul unde îşi are 
întreprinderea, una dintre poliţele sale unei persoane 
locuind într-un alt oraş, cum s-ar fi părut că făcuse David ca 
să-l îndatoreze pe Lucien, el schimbă operaţiunea atât de 
simplă a unei poliţe, subscrise între negustori din acelaşi 
oraş pentru nevoile unei afaceri, într-o cambie trasă asupra 


unei persoane aflate în alt oraş. Astfel, luând cele trei poliţe 
de la Lucien, Metivier era silit, pentru a încasa valoarea lor, 
să le trimită domnilor Cointet-fraţii, corespondenţii săi. De 
aici, o primă pagubă pentru Lucien, numită comision pentru 
schimbul de loc, şi care se tradusese printr-un atâta la sută 
scăzut la fiecare poliţă, pe lângă scont. Poliţele Sechard 
trecuseră prin urmare în categoria afacerilor de bancă. Nu 
vă puteţi închipui până la ce punct calitatea de bancher, 
adăugată la titlul august de creditor, schimbă condiţia 
debitorului. Astfel, în materie de bancă (băgaţi bine de 
seamă!), de îndată ce o poliţă care îşi schimbă locul de la 
Paris la Angouleme nu e plătită, bancherii îşi adresează 
ceea ce legea numeşte un cont de înapoiere. Nicicând 
romancierii n-au născocit ceva mai de necrezut decât 
ingenioasele scamatorii permise de un anumit articol din 
codul comercial şi a căror explicare va demonstra câte 
grozăvii se ascund sub acest cuvânt înfricoşător: 
LEGALITATEA! 

De îndată ce jupân Doublon îşi înregistră protestul, îl 
aduse el însuşi domnilor Cointet-fratii. Portărelul avea cont 
la cămătarii noştri din Angouleme ţi le făcea credit de şase 
luni, pe care Cointet cel mare îl prelungea până la un an 
prin modul în care îl solda, tot întrebându-l din lună în lună 
pe acest sub-cămătar: „Doublon, ai cumva nevoie de bani?” 
Şi asta nu era tot! Doublon mai fericea cu încă un rabat 
această firmă puternică ce câştiga astfel câte ceva la fiecare 
act, un fleac de nimic, un franc şi cincizeci de centime de 
fiecare protest!... Cointet cel mare se aşeză frumuşel la 
birou, luă o hârtie timbrată de treizeci şi cinci de centime, 
stând în acelaşi timp de vorbă cu Doublon ca să capete 
informaţii despre situaţia adevărată a negustorilor. 

— Ei, eşti mulţumit de Gannerac? 

— Nu merge rău. Ce Dumnezeu? doar e o întreprindere 
de cărăuşie!... 

— Da, e-adevărat că s-a înhămat bine! dar am auzit că 
nevastă-sa îl păgubeşte mult cu cheltuielile ei. 


— Să-l păgubească cineva pe el?!... exclamă Doublon 
zeflemitor. 

Şi cămătarul, care tocmai isprăvise de pregătit hârtia, 
scrise cu litere mari titlul înfiorător sub care înşiră 
următorul cont (Sic!): 

CONT DE ÎNAPOIERE ŞI DE CHELTUIELI. 

La o poliţă de UNA MIE FRANCI, datată din Angouleme, în 
zece februarie una mie opt sute douăzeci şi doi, subscrisă 
de SECHARD-FIUL, la ordinul lui LUCIEN CHARDON, zis 
DE RUBEMPRE, trecută la ordinul lui METIVIER, şi la 
ordinul nostru, scadentă la treizeci aprilie trecut, protestată 
de DOUBLON, portărel, în ziua de întâi mai una mie opt 
sute douăzeci şi doi. 

Capital 1.000 fr. 

00 c. 

Protest 

|. 2-17.39.00 

Comision de 0,50 la sută 

5 fr. 00 c. 

Comision de curtaj de 0,25 la sută. 2 fr. 50 c. 

Timbrele retratei noastre şi ale prezentei 

1 fr. 35 c. 

Dobânzi şi cheltuieli de corespondenţă. 

3 fr. 00 c. 

1.24 fr. 20 c. 

Schimb de loc de 1,25 la sută din suma de 1.024,20 

13 fr. 

25.0 

TOTAL 1.037 fr. 45 c. 

Una mie treizeci şi şapte de franci şi patruzeci şi cinci de 
centime, sumă de care ne rambursăm prin trata noastră la 
vedere asupra domnului Metivier, din strada Serpente, la 
Paris, la ordinul domnului Gannerac, din Houmeau. 

Angouleme, în doi mai una mie opt sute douăzeci şi doi. 

Cointet-fraţii. 


În josul acestui memoriu, făcut cu toată deprinderea unui 
om priceput în afaceri, căci stătea în acelaşi timp de vorbă 
cu Doublon, Cointet cel mare scrise declaraţia următoare: 
„Noi, subsemnaţii, Postel, farmacist din Houmeau, şi 
Gannerac, antreprenor de transporturi, negustori din acest 
oraş, certificăm că schimbul locului nostru cu Parisul este 
de 

1,25 la sută. 

Angouleme, în 3 mai 1822” 

— Uite, Doublon, fii bun şi du-te la Postel şi la Gannerac 
să-i rogi să iscălească declaraţia asta, şi adu-mi-o mâine 
dimineaţă înapoi. 

Şi Doublon, la curent cu aceste instrumente de tortură, se 
duse, ca şi cum ar fi fost vorba de lucrul cel mai simplu. 
Neapărat, chiar dacă protestul ar fi fost înmânat, ca la 
Paris, în plic închis, şi întregul Angouleme tot ar fi aflat de 
starea proastă a afacerilor nenorocitului de Sechard. Şi 
câte învinuiri nu îi aduseră nepăsării sale! Unii îl socoteau 
pierdut din prea multă iubire faţă de soţie; alţii îl acuzau de 
prea multă dragoste faţă de cumnat. Şi ce concluzii 
groaznice trăgea fiecare din aceste premize! nu e bine 
niciodată să îmbrăţişezi interesele rudelor! Lumea aproba 
neînduplecarea bătrânului Sechard faţă de nevoile fiului, îl 
admira! 

Acuma, voi toţi aceia care, din diferite motive, uitaţi să vă 
onoraţi datoriile, studiaţi cu luare-aminte procedeele, 
perfect legale, prin care, în zece minute, la bancă, se face 
ca un capital de o mie de franci să aducă o dobândă de 
douăzeci şi opt de franci. 

Primul punct al acestui cont de înapoiere este singurul ce 
nu se poate tăgădui. 

Al doilea punct conţine partea fiscului şi a portărelului. Cei 
şase franci pe care îi percepe statul, pentru că 
înregistrează necazul datornicului şi îi furnizează hârtia 
timbrată, vor întreţine abuzul încă multă vreme! Mai ştiţi, 
de altfel, că acest articol îi aduce un beneficiu de un franc şi 


jumătate bancherului de pe urma reducerii făcute de 
Doublon. 

Comisionul de 0,50 la sută, obiectul celui de al treilea 
punct, e luat sub pretextul ingenios că a nu încasa plata 
datorată echivalează pentru bancă cu a sconta o poliţă. Deşi 
e absolut contrariul, nimic nu e mai asemănător decât să 
dai o mie de franci sau să nu-i încasezi. Oricine a dus poliţe 
la scont ştie că, pe lângă cei şase la sută datoraţi 
legalmente, cel ce scontează mai ciupeşte, sub modestul 
nume de comision, un atâta la sută ce reprezintă dobânzile 
ce i le aduce, peste plafonul stabilit de lege, priceperea cu 
care îşi valorifică fondurile. Cu cât poate câştiga mai mulţi 
bani, cu atât îţi cere mai mult. De aceea, e bine să scontezi 
la proşti, e mai ieftin. Dar parcă găseşti, la bancă, proşti?... 

Legea îl obligă pe bancher să certifice printr-un agent de 
schimb dobânda schimbului. În localităţile destul de 
nefericite să nu aibă bursă, agentul de schimb e înlocuit de 
doi negustori. Comisionul zis de curtaj, datorat agentului, e 
fixat la 0,25 la sută din suma exprimată în poliţa protestată. 
S-a introdus obiceiul să se socotească acest comision ca dat 
negustorilor ce-l înlocuiesc pe agent, dar bancherul îl pune 
pur şi simplu în buzunarul lui. De aici cel de al treilea punct 
al acestei frumuseți de cont. 

Cel de-al patrulea punct cuprinde costul hârtiei oficiale pe 
care e redactat contul de înapoiere şi al timbrului pentru 
ceea ce se numeşte, în mod foarte iscusit, retrata, adică 
noua trată trasă de bancher asupra confratelui său. 

Cel de-al cincilea punct cuprinde preţul cheltuielilor de 
corespondentă şi dobânzile legale ale sumei pe tot timpul 
cât aceasta poate lipsi din casa bancherului. 

În sfârşit, încasările dintr-un alt loc, obiectul însuşi al 
operaţiilor bancare, te duce la alte cheltuieli pentru 
obţinerea banilor. 

Acum, puricaţi acest cont, în care, după cum socoteşte 
Polichinelle din cântecul napolitan, în minunata 
interpretare a lui Lablache3 16, cincisprezece şi cu cinci fac 


douăzeci şi doi! Neîndoios, semnăturile lui Postel şi a lui 
Gannerac erau date de complezentă: fraţii Cointet 
certificau şi ei la nevoie ceea ce Gannerac certifica pentru 
fraţii Cointet acum. Era punerea în practică a proverbului: 
Fă tu pentru mine, că o să fac şi eu pentru tine. Fraţii 
Cointet, având cont deschis cu Mâtivier, n-aveau nevoie de 
trată. Între ei, o poliţă înapoiată producea doar un rând în 
plus la credit sau la debit. 

Contul acesta fabulos se reducea deci, în realitate, la o mie 
de franci datoraţi, la protestul de doisprezece franci şi la 
0,50 la sută pentru o lună de întârziere, în total cam vreo 
optsprezece franci. 

Dacă o mare întreprindere bancară are în fiecare zi, în 
medie, un cont de înapoiere la un capital de o mie de franci, 
atunci încasează în fiecare zi douăzeci şi opt de franci prin 
mila lui Dumnezeu şi prin regulile bancare, putere 
formidabilă născocită de evrei în secolul al XII-lea, şi care 
astăzi domină regi şi popoare. Cu alte cuvinte, o mie de 
franci îi produc acelei întreprinderi douăzeci şi opt de 
franci pe zi sau zece mii două sute douăzeci de franci pe an. 
Înmulţiţi cu trei media conturilor de înapoiere şi căpătaţi un 
venit de treizeci de mii de franci, produs de aceste 
capitaluri fictive. De aceea, nimic nu se practică mai cu 
drag decât aceste conturi de înapoiere. Dacă David 
Sechard s-ar fi prezentat, chiar în ziua de 3 mai, sau chiar a 
doua zi după protestul poliţei, domnii Cointet tot i-ar fi 
spus: „Am înapoiat poliţa dumitale domnului Metivier!” 
chiar şi în cazul când poliţa s-ar fi aflat încă pe biroul lor. 
Căci la contul de înapoiere ai drept din chiar seara 
protestului. În limbajul băncilor de provincie, această 
operaţie se cheamă a scoate bani din piatră seacă. Numai 
cheltuielile de corespondenţă îi produc circa douăzeci de 
mii de franci firmei Keller care e în corespondenţă cu lumea 
întreagă, iar conturile de înapoiere scot banii pentru loja de 
la Theâtre des Italiens317, trăsura şi toaletele doamnei 
baroane de Nucingen. Cheltuielile de corespondenţă 


constituie un abuz cu atât mai revoltător, cu cât bancherii 
se ocupă de zece asemenea afaceri în cel mult zece rânduri 
dintr-o singură scrisoare. Lucru ciudat! Fiscul îşi are partea 
lui din această primă smulsă nenorocirii, şi vistieria se 
umflă astfel de pe urma ghinionului în afaceri. Cât despre 
bancă, ea îi zvârle debitorului, de la înălţimea birourilor 
sale, vorba aceasta foarte înţeleaptă: „Pentru ce nu eşti în 
stare să plăteşti?” la care din păcate nu poţi răspunde 
nimic. În acest fel, contul de înapoiere este un cont plin de 
ficțiuni îngrozitoare de care debitorii ce vor cugeta asupra 
acestor rânduri instructive se vor feri de-acum încolo ca de 
moarte. 

În ziua de 4 mai, Metivier primi de la fraţii Cointet contul 
de înapoiere, cu ordinul de a urmări fără cruţare la Paris pe 
domnul Lucien Chardon, zis de Rubempre. 

Peste câteva zile, Cve primi, ca răspuns la scrisoarea pe 
care o scrisese lui Metivier, biletul următor, care îi alungă 
orice grijă: 

Domnului Sechard-fiul, tipograf la Angouleme. 

Am primit scrisoarea dumneavoastră din 5 ale lunii 
curente. Din explicaţiile relative la poliţa neplătită din 30 
aprilie trecut, am înţeles că i-aţi făcut un serviciu 
cumnatului dumneavoastră, domnul de Rubempre, care 
cheltuieşte destul aici, şi că înseamnă a vă face noi acum un 
serviciu dumneavoastră constrângându-l pe dânsul să 
plătească: e într-o situaţie ce nu-i va mai permite multă 
vreme să fie urmărit. Dacă onoratul dumneavoastră cumnat 
nu plăteşte, mă voi bizui pe cinstea vechii dumneavoastră 
firme, şi mă socotesc, ca întotdeauna, Sluga dumneavoastră 
devotată, Metivier 

— Acum, îi spuse Cve lui David, fratele meu o să-şi dea 
seama când se va vedea urmărit că noi n-am putut să 
plătim. 

Ce schimbare vestea la Cve vorba aceasta! Iubirea tot mai 
mare ce i-o inspira caracterul tot mai bine cunoscut al lui 


David lua în inima ei locul dragostei de frate. Dar de la câte 
iluzii nu îţi lua ea rămas bun! 

Să vedem acum tot drumul făcut de contul de înapoiere pe 
piaţa Parisului. Un terţ purtător, numele comercial al celui 
care prin transmisiune e în posesia unei poliţe, este liber, 
după lege, a urmări numai pe acela dintre diverşii debitori 
ai acestei poliţe care îi prezintă sorții de a-l plăti pe el mai 
degrabă. În virtutea acestei facultăţi, Lucien fu urmărit de 
portărelul domnului Metivier. lată care fură fazele acestei 
acţiuni, de altfel cu totul zadarnice. Metivier, în spatele 
căruia se ascundeau fraţii Cointet, cunoştea insolvabilitatea 
lui Lucien; însă, tot după spiritul legii, insolvabilitatea de 
fapt nu există în drept decât după ce a fost constatată. 

Se constată deci imposibilitatea de a obţine de la Lucien 
plata poliţei în felul următor: 


Portărelul lui Metivier îi notifică lui Lucien, în ziua de 5 
mai, contul de înapoiere şi protestul de la Angouleme, 
chemându-l să se înfăţişeze la Tribunalul de comerţ din 
Paris ca să audă acolo o mulţime de lucruri, printre altele şi 
că va fi închis ca negustor. Când, în mijlocul vieţii. Sale de 
cerb încolţit, Lucien citi această mâzgăleală, primea în 
acelaşi timp şi comunicarea unei hotărâri judecătoreşti 
obţinute contra lui prin neprezentare la Tribunalul de 
comerţ se întâmplase? Coralie, iubita lui, neştiind despre ce 
era vorba, crezu că Lucien îl împrumutase pe cumnatul lui; 
astfel că îi dădu hârtiile prea târziu. O actriţă vede prea 
mulţi actori jucând roluri de portărei în vodeviluri ca să se 
mai sperie de o hârtie oficială. Pe Lucien îl podidiră 
lacrimile, îl plânse pe Sechard, se ruşină de falsul săvârşit şi 
vru să plătească. Fireşte, îşi consultă prietenii asupra a 
ceea ce avea de făcut ca să câştige timp. Dar, până ce 
Lousteau, Blondet, Bixiou, Nathan îl dăscăliră că un poet nu 
se sinchiseşte de Tribunalul de comerţ, jurisdicție stabilită 
numai pentru negustori, poetul se şi pomeni ameninţat cu 
un sechestru. Văzu pe uşa lui micul afiş galben, care e cao 
pată pe casă, care are darul de a izgoni creditul, care 
provoacă spaima în inima celor mai mici furnizori şi care 
mai ales îngheaţă sângele în vinele poeţilor, destul de 
sensibili ca să mai tină la zdrenţele de mătase, la grămezile 
de lână colorată, la flecuşteţele lor numite mobile. 

Când veniră să ridice mobila Coraliei, autorul 
Margaretelor se duse în grabă la un prieten al lui Bixiou, 
Desroches, un avocat, care începu să râdă văzând spaima 
lui Lucien pentru atâta lucru. 

— Nu-i nimica, dragă... Vrei să câştigi vreme? 

— Cât mai multă cu putinţă. 

— Ei bine, opune-te la executarea hotărârii. Du-te la un 
prieten de-al meu, Masson, care a fost admis de Tribunalul 
de comerţ să pledeze, arată-i toate actele, elo să 
reînnoiască opoziţia, se va prezenta pentru dumneata şi va 
declina competenţa Tribunalului de comerţ. Asta o să fie 


foarte uşor, dumneata eşti doară un ziarist destul de 
cunoscut. Dacă vei fi citat la Tribunalul civil, vii la mine, mă 
priveşte pe mine: mă însărcinez eu să-i port pe drumuri pe 
cei ce vor s-o necăjească pe frumoasa Coralie. 

În ziua de 28 mai, Lucien, citat la Tribunalul civil, fu 
condamnat acolo mai repede decât îşi închipuia Desroches, 
Lucien fiind urmărit fără cruţare. Când se aplică un nou 
sechestru, când afişul galben auri din nou uşa Coraliei şi 
când voiră să ridice mobila, Desroches, puţin cam înţepat că 
îl dusese de nas confratele său (după expresia lui), se 
opuse, pretinzând, şi pe bună dreptate de altfel, că mobila 
aparţinea domnişoarei Coralie şi introduse o cerere de 
refere. Pe cerere, preşedintele tribunalului fixă părţilor un 
termen de judecată, în care proprietatea mobilelor fu 
recunoscută actriţei printr-o sentinţă. Metivier, care făcu 
apel contra acestei sentinţe, îl pierdu în ziua de 30 iulie. 

La 7 august, maestrul Cachan primi cu diligenţa un dosar 
cât toate zilele, intitulat: METIVIER CONTRA LUI 
SECHARD ŞI LUCIEN CHARDON. 

Primul act era următoarea frumuşică notă, a cărei 
exactitate o garantăm, fiind copiată întocmai: 

Poliţa din 30 aprilie a.c., subscrisă de SECHARD-FIUL, la 
ordinul lui LUCIEN DE RUBEMPRE (2 mai). 

Cont de înapoiere 

1.037 fr. 

45 c. (5 mai) Denunţarea contului de înapoiere şi a 
protestului, cu citare în faţa Tribunalului de comerţ din 
Paris pentru 7 mai 

8 fr. 75 c. (7 mai) Sentinţă, condamnare în lipsă 

35 fr. 00 c. (10 mai) Comunicarea sentinţei... 

8 fr. 50 c. (12 mai) Comandament 

5 fr. 50 c. (14 mai) Proces-verbal de sechestru 

10 fr. 00 c. (18 mai) Proces-verbal de afişare 

15 fr. 25 c. (19 mai); Publicare în ziar 4 fr. 00 c. (24 mai) 
Proces-verbal de inventariere precedând ridicarea şi 


cuprinzând opoziţia domnului Lucien de Rubempre la 
executarea sentinţei 

12 fr. 00 c. (27 mai) Sentinţă a tribunalului care trimite, 
potrivit opoziţiei, părţile în faţa Tribunalului civil 

35 fr. 00 c. 

De reportat: 

99 fr. 00 c. 

Report: 

99 fr. 00 c. (28 mai) Intentare de acţiune cu termen scurt 
de către Metivier în faţa Tribunalului civil, cu angajare de 
avocat 

6 fr. 50 c. (2 iunie) Sentinţă contradictorie ce condamnă 
pe Lucien Chardon să plătească sumele prevăzute în contul 
de înapoiere şi lasă în sarcina reclamantului cheltuielile de 
la Tribunalul comercial 

150 fr. 00 c. (6 iunie) Comunicarea celor de mai sus 

10 fr. 00 c. (15 iunie) Comandament 

5 fr. 50 c. (19 iunie) Proces-verbal în vederea sechestrului, 
cuprinzând şi opoziţia la acest sechestru a domnişoarei 
Coralie, care pretinde că mobila îi aparţine, şi a i se admite 
neîntârziat cererea de refere, în cazul că s-ar păşi la 
executare 

20 fr. 

00 c. 

Ordonanţă a preşedintelui, care fixează părţilor termen de 
judecată a cererii de refere 

40 fr. 00 c. (19 iunie) Sentinţă care recunoaşte numitei 
Coralie proprietatea mobilelor. 

250 fr. 00 c. (20 iunie) Apel al lui Metivier 17 fr. 00 c. (30 
iunie) Deciziune confirmativă a sentinţei 

250 fr. 00 c. 

TOTAL... 

883 fr. 00 c. 

Poliţa din 31 mai, cont de înapoiere. 

1.037 fr. 45 c. 

Denunţare către Lucien 


8 fr. 75 c 

1.046 fr. 20 c. 

Poliţa din 30 iunie, cont de înapoiere. 

1.037 fr. 45 c. 

Denunţare către Lucien 

8 fr 75c. 

1.046 fr. 20 c. 

Aceste acte erau însoţite de o scrisoare prin care Mtivier 
îi dădea ordin maestrului Cachan, avocat din Angouleme, 
să-l urmărească pe David Sechard cu toate mijloacele de 
drept. Jupân Victor-Ange-Hermenegil de Doublon îl cită deci 
pe David Sechard, în ziua de 3 iulie, la Tribunalul de comerţ 
din Angouleme, pentru plata sumei totale de patru mii 
optsprezece franci ţi optzeci ţi cinci de centime, 
contravaloarea celor trei poliţe şi a cheltuielilor făcute până 
atunci. În ziua în care Doublon urma să-i aducă el însuşi 
comandamentul de a plăti această sumă, enormă pentru 
dânsa, Cve primi, în cursul dimineţii, scrisoarea aceasta, 
căzută ca un trăsnet, de la Metivier: 

Domnului Sechard-fiul, tipograf la Angouleme. 

Cumnatul dumneavoastră, domnul Chardon, e un om deo 
deosebită rea-credinţă, ce şi-a pus mobilierul pe numele 
unei actriţe cu care trăieşte, iar dumneavoastră, domnule, 
ar fi trebuit să mă preveniţi cinstit de aceste împrejurări ca 
să nu mă lăsaţi a face urmăriri inutile, căci nu aţi răspuns la 
scrisoarea mea din 10 mai trecut. Să nu vi se pară deci urât 
din partea mea că vă cer imediat rambursarea celor trei 
poliţe şi a tuturor cheltuielilor făcute de mine. 

Primiţi salutările mele, Metivier. 

Deoarece Cve nu mai auzise vorbindu-se de afacerea asta, 
ţi cum nu avea prea multe cunoştinţe de drept comercial, 
crezuse că fratele său îşi îndreptase greşeala plătind 
poliţele plăsmuite de el. 

— Dragul meu, îi spuse ea bărbatului, dă fuga mai întâi la 
Petit-Claud, explică-i situaţia noastră şi consultă-l. 


— Prietene, zise bietul tipograf intrând în biroul fostului 
său coleg la care alergase în grabă, nu ştiam deunăzi, când 
ai venit să-mi anunţi numirea ta şi mi-ai oferit serviciile, că 
voi putea avea aşa de curând nevoie de ele. 

Petit-Claud studie frumoasa figură de gânditor ce i-o 
înfăţişa acest om prăbuşit într-un fotoliu în faţa lui, căci nu 
ascultă toate amănuntele unei afaceri pe care el o cunoştea 
mai bine decât acela ce i-o explica. Văzându-l intrând pe 
Sechard tulburat, îşi zisese: „$mecheria a prins! (Scena 
aceasta se joacă destul de des în biroul avocaţilor.) De ce l- 
or fi persecutând fraţii Cointet?...” se întrebă Petit-Claud. E 
în spiritul avocaţilor să pătrundă şi în sufletul clienţilor ca şi 
în acela al adversarilor: trebuie să cunoască amândouă 
feţele urzelii judiciare. 

— Vrei să câştigi timp, îi răspunse în sfârşit Petit-Claud lui 
Sechard, când Sechard isprăvi. Cât timp îţi trebuie? vreo 
trei-patru luni? 

— O! patru luni! atunci sunt salvat, exclamă David, căruia 
Petit-Claud i se păru un înger. 

— Ei bine, n-o să se atingă nimeni de vreo mobilă de a ta şi 
n-or să te poată aresta până în trei-patru luni... Dar asta o 
să te coste scump, zise Petit-Claud. 

— Hei, ce-mi pasă? exclamă Sechard. 

— Aştepţi ceva bani, eşti sigur de ei?... întrebă avocatul, 
aproape uimit de uşurinţa cu care clientul se lăsa prins în 
maşinaţiunea lui. 

— Peste trei luni, voi fi bogat, răspunse inventatorul cu o 
siguranţă de inventator. 

— Tatăl tău nu e încă la cimitir, răspunse Petit-Claud, îi 
place mai degrabă la vie. 

— Parcă mă bizui eu pe moartea tatei?... răspunse David. 
Sunt pe urmele unui secret industrial care-mi va îngădui să 
fabric fără un fir de bumbac o hârtie trainică, precum e 
hârtia de Olanda, şi cu cincizeci la sută mai ieftină decât cea 
de azi... 


— Asta-i o avere, exclamă Petit-Claud, care pricepu atunci 
proiectul lui Cointet cel mare. 

— O avere mare, prietene, căci peste zece ani va fi nevoie 
de hârtie de zece ori mai multă decât astăzi. Gazetăria va fi 
nebunia epocii noastre! 

— Nu-ţi cunoaşte nimeni secretul? 

— Nimeni, afară de soţia mea. 

— Nu i-ai vorbit de proiectul, de programul tău altcuiva... 
lui Cointet, de pildă? 

— Le-am spus eu ceva, dar foarte puţin, cred. 

O rază de mărinimie trecu prin inima înrăită a lui Petit- 
Claud, care încercă să împace totul, interesul fraţilor 
Cointet, al său şi al lui Sechard. 

— Ascultă, David, noi suntem colegi de liceu, o să te apăr; 
dar, află de la mine: apărarea asta împotriva legilor o să te 
coste cinci-şase mii de franci!... Nu-ţi compromite viitorul. 
Cred că vei fi silit să împartă beneficiile invenţiei cu vreunul 
dintre fabricanţii noştri. Trebuie să te gândeşti bine înainte 
de a cumpăra sau de a construi o fabrică de hârtie... O să-ţi 
mai trebuiască, pe urmă, şi un brevet de invenţie... Toate 
astea cer timp şi cer bani. Portăreii se vor năpusti asupra ta 
prea curând poate, cu toate ocolişurile pe care le Vom 
încerca noi... 

— Am secretul în mână! răspunse David cu naivitatea 
savantului. 

— Ei bine, secretul îţi va fi scândura de salvare, reluă 
Petit-Claud văzându-şi respinsă intenţia cinstită de mai 
înainte de a ocoli procesul printr-o tranzacţie, nu vreau să 
mi-l spui; dar ascultă-mă bine: caută de lucrează undeva în 
fundul pământului, nimeni să nu te vadă şi să nu-ţi poată 
bănui mijloacele de execuţie, căci altfel scândura îţi va fi 
furată de sub picioare... Inventatorii sunt uneori cam 
gugumani! Vă gândiţi prea mult la secretele voastre, ca să 
vă puteţi gândi la toate. Lumea o să bănuie în cele din urmă 
ce cauţi tu, eşti doară înconjurat numai de fabricanți pe 


aici! Câţi fabricanți, tot atâţia duşmani! Eşti ca un iepure 
încolţit de vânători, nu le lăsa pielea... 

— Îţi mulţumesc, prietene, mi-am spus singur toate astea, 
exclamă Sechard; însă îţi rămân îndatorat că-mi arăţi atâta 
grijă!... Nu pentru mine muncesc eu. O mie două sute de 
franci rentă mie mi-ar ajunge, şi tata o să-mi lase cel puţin 
de trei ori pe atâta într-o zi... Eu trăiesc numai cu iubirea şi 
cu gândirea mea!... o viaţă cerească... E vorba însă de 
Lucien şi de soţia mea, pentru ei muncesc... 

— Hai, iscăleşte-mi procura asta şi nu te mai ocupa decât 
de descoperirea ta. În ziua când va trebui să te ascunzi ca 
să nu pună mâna pe tine, îţi dau eu de veste din ajun; 
pentru că trebuie să ne gândim la toate. Şi dă-mi voie să-ţi 
spun: nu lăsa în casă pe nimeni de care nu eşti sigur ca de 
tine însuţi. 

— Cerizet n-a mai vrut să prelungească contractul de 
închiriere a tipografiei mele, şi de aici ni s-au tras toate 
necazurile. Aşa că nu mai am acasă decât pe Marion, pe 
Kolb, un alsacian care e ca un câine credincios, pe soţia şi 
pe soacră-mea... 

— Ascultă, zise Petit-Claud, fereşte-te de câinele 
credincios. 

— Nu-l cunoşti! exclamă David. Ori Kolb, ori eu... 

— Îmi dai voie să-l pun la încercare? 

— D! a, zise Sechard. 

— Atunci, la revedere; dar trimite-mi-o pe frumoasa 
doamnă Sechard, e absolută nevoie şi de o procură din 
partea soţiei tale. Şi, dragul meu, adu-ţi aminte mereu că 
focul ţi-a intrat în casă, îi spuse Petit-Claud colegului său, 
prevenindu-l astfel de toate nenorocirile judiciare ce aveau 
să se abată asupra lui. 

„lată-mă cu un picior într-o tabără şi cu un picior în 
cealaltă”, îşi zise Petit-Claud după ce îl conduse pe prietenul 
său David Sechard până la ieşire. 

Chinuit de necazurile ce le pricinuieşte lipsa de bani, 
chinuit de grijile ce i le dădea starea soţiei sale, amărâtă de 


ticăloşia lui Lucien, David căuta neîncetat soluţia problemei 
sale; şi, mergând pe drum de la Petit-Ciaua spre casă, 
mesteca din distracţie o tulpină de urzică pe care o pusese 
în apa în care topea ierburile folosite ca materie primă 
pentru pastă. Dorinţa lui era să obţină efectele rezultate de 
pe urma maceraţiei sau uzării a tot ce e fir, pânză sau 
cârpă, prin alte procedee echivalente. Umblând pe străzi, 
destul de mulţumit de discuţia cu Petit-Claud, simţi în dinţi 
un cocoloş de pastă: îl luă în mână, îl întinse pe palmă şi 
văzu că e o pastă mai bună decât toate compoziţiile pe care 
le obținuse el până atunci; căci cel mai mare neajuns al 
pastei obţinute din vegetale e că e fărâmicioasă. Astfel, 
paiele dau o hârtie care crapă uşor, aproape metalică şi 
sonoră. Peste întâmplări din acestea nu dau decât 
îndrăzneţii cercetători ai cauzelor naturale! „Voi înlocui, cu 
ajutorul unei maşini şi al unui agent chimic, îşi zicea el, 
operaţia pe care eu am făcut-o fără să-mi dau seama.” 

Şi se înfăţişă soţiei cu bucuria încrederii în izbândă. 

— O! iubito, fii fără grijă! zise David văzând că soţia 
plânsese. Petit-Claud ne garantează câteva luni de linişte. 
Or să mă pună la cheltuieli; însă, cum îmi spunea el la 
plecare: „Ioţi francezii au dreptul să-i lase pe creditori să 
aştepte, cu condiţia să le plătească până la urmă capitalul, 
dobânzile şi cheltuielile!...” Aşa că, o să plătim... 

— Şi din ce o să trăim? întrebă biata Cve, care se gândea 
la toate. 

— Ah! adevărat, răspunse David ducându-şi mâna la 
ureche cu un gest neexplicabil şi obişnuit mai tuturor 
oamenilor atunci când se află în încurcătură. 

— Mama o să aibă grijă de micul nostru Lucien, iar eu pot 
să mă apuc iar de treabă, zise ea. 

— Cve, Cve! exclamă David luându-şi în braţe soţia şi 
strângând-o la piept. Cve, la doi paţi de-aici, la Saintes, în 
secolul al XVI-lea, unul dintre cei mai mari oameni ai 
Franţei, pentru că n-a fost numai inventatorul smălţuitului, 
ci şi înaintaşul falnic al lui Buffon, al lui Cuvier, descoperind 


geologia înaintea lor, Bernard Palissy318 (căci despre ele 
vorba) a îndurat toate pătimirile cercetătorilor de taine 
ascunse, dar el îşi vedea soţia, copiii şi toată mahalaua 
porniţi împotriva lui. Nevasta îi vindea sculele... El rătăcea 
pe câmp, neînţeles!... urmărit fără cruţare, arătat cu 
degetul!... Eu, însă, sunt iubit. 

— Prea iubit! răspunse Cve cu expresia simplă a iubirii 
sigure de sine. 

— Atunci, pot să îndur şi eu ce-a îndurat sărmanul Bernard 
Palissy, autorul faianţelor de Ecouen, şi pe care Carol al IX- 
lea l-a scăpat de noaptea Sfântului-Bartolomeu; el care a 
făcut în fine pentru Europa întreagă - bătrân, bogat şi 
onorat - cursuri publice de ştiinţa olăritului, cum îi zicea el. 

— Câtă vreme degetele mele vor mai avea putere să ţină 
un fier de călcat, n-o să duci lipsă de nimic! exclamă biata 
femeie, cu cel mai adânc devotament în glas. Pe când 
lucram la doamna Prieur, aveam o prietenă, o fetiţă foarte 
cuminte, vara lui Postel, Basine Clerget. Ei bine! Basine, 
când mi-a adus acum de curând rufele, mi-a spus că i-a luat 
locul doamnei Prieur. Voi lucra la ea... 

— A! n-o să lucrezi multă vreme! răspunse Sechard. Am 
găsit... 

Pentru întâia dată, credinţa sfântă în izbânda care îi 
susţine pe inventatori şi le dă curajul să meargă înainte prin 
pădurile virgine din ţara descoperirilor fu întâmpinată de 
Cve cu un zâmbet aproape trist, ţi David lăsă capul în jos cu 
o figură de îngropăciune. 

— O! iubitule, eu nu râd de tine, nu mă îndoiesc de tine, 
exclamă frumoasa Cve îngenunchind în faţa soţului. Dar văd 
câtă dreptate aveai tu să nu spui nici o vorbă despre 
încercările, despre nădejdile tale. Da, dragul meu, 
inventatorii trebuie să ţină ascunsă de ochii lumii naşterea 
grea a gloriei lor, chiar şi de ochii soțiilor lori... O femeie e 
tot femeie. Cve a ta nu s-a putut ţine să nu zâmbească 
auzindu-te spunând: „Am găsit!...” pentru a şaptesprezecea 
oară într-o lună. 


David începu să râdă cu atâta poftă de el însuşi, încât Cve 
îi luă mâna şi i-o sărută cu sfinţenie. A fost o clipă minunată, 
ca una dintre acele roze ale dragostei şi duioşiei ce 
înfloresc chiar şi pe marginea celor mai anevoioase drumuri 
ale mizeriei, uneori până chiar şi pe fundul prăpăstiilor. 

Cve îţi spori curajul văzând nenorocirile îngrămădindu-se 
pe capul lor. Măreţia soţului, naivitatea lui de inventator, 
lacrimile surprinse uneori în ochii acestui om, de inimă cu 
suflet de poet, toate îi dezvoltară o putere de rezistentă de 
necrezut. Recurse încă o dată la mijlocul ce-i reuşise atât de 
bine prima oară. Îi scrise lui M&tivier să anunţe vânzarea 
tipografiei, oferindu-i să-l plătească din preţul ce-l va 
dobândi şi rugându-l să nu-l ruineze pe David prin cheltuieli 
de prisos. În faţa acestei scrisori minunate, Ms&tivier făcu pe 
mortul; subdirectorul răspunse că, în lipsa domnului 
Metivier, nu putea să ia asupră-şi sistarea urmăririlor, 
deoarece nu era în obiceiul patronului său să procedeze 
astfel în afaceri. Cve propuse să reînnoiască poliţele, plătind 
toate cheltuielile, şi subdirectorul se învoi, cu condiţia ca 
tatăl lui David Sechard să garanteze cu un aval319. Cve se 
duse atunci pe jos până la Marsac, însoţită de mama ei şi de 
Kolb. Dădu piept cu bătrânul viticultor, fu încântătoare, 
izbuti să descreţească chipul moşneagului, însă, când, cu 
inima tremurândă, îi vorbi de aval, văzu o schimbare bruscă 
şi completă pe faţa beţiografului. 

— Dacă l-aş lăsa pe fiu-meu să ajungă cu mâna la buzele 
mele doar, adică la încuietoarea casei de bani, el ar băga-o 
până în măruntaie şi ar goli totul, strigă el. Copiii dau gata 
punga părinţilor. Dar eu, mă rog, cum am făcut avere? Ai 
mei n-au cheltuit o leţcaie cu mine. Tipografia voastră e 
pustie. Numai şoarecii şi şobolanii mai lucrează în ea... 
Dumneata eşti frumoasă, şi îmi placi; eşti o femeie 
muncitoare şi grijulie; dar fiu-meu!... Ştii dumneata ce e 
David? e un puturos de savant. Dacă l-aş fi lăsat în plata 
domnului când era mic, cum m-au lăsat ai mei pe mine, fără 
să mă dea la învăţătură, şi dacă l-aş fi făcut urs, ca taică- 


său, ar avea acum o rentă... Of! băiatul ăsta mă face să-mi 
ispăşesc toate păcatele, vezi dumneata? Şi parcă pe 
dumneata nu te nenoroceşte? (Cve protestă cu un gest de 
tăgadă absolută.) Ba da, reluă el răspunzând gestului, ai 
fost nevoită să-ţi iei o doică, îţi secase laptele de supărare. 
Las' că ştiu eu totul! aţi ajuns la tribunal, v-au bătut toba 
prin oraş. Eu eram doar un urs, nu sunt un savant, n-am 
făcut şcoală la domnii Didot, fala tipografiei; dar niciodată 
n-am primit vreo hârtie de la tribunal! Ştii ce-mi spun eu 
când umblu cu treabă prin vie sau când văd de lucruşoarele 
mele?... îmi zic: „Sărmane, mult te mai osteneşti, aduni bani 
peste bani, o să laşi avere frumuşică şi o să fie pentru 
portărei, pentru avocaţi... sau pentru cai verzi pe pereţi... 
pentru idei...” Uite, copila mea, dumneata eşti mama 
băieţaşului, care mi se pare că seamănă cu bunicul, de când 
l-am ţinut la botez împreună cu doamna Chardon; ei bine, 
gândeşte-te mai mult la el decât la Sechard... Numai în 
dumneata mai am încredere... Dumneata ai putea împiedica 
risipirea averii mele... puţinei mele averi... 

— Păi, dragă tată, fiul dumitale va fi mândria dumitale, şi o 
să-l vezi într-o bună zi bogat prin el însuşi şi cu crucea 
Legiunii de Onoare la butonieră... 

— Şi ce-o să facă pentru asta? întrebă viticultorul. 

— O să vezi! Dar până atunci, trei mii de franci nu te-ar 
sărăci!... Cu trei mii de franci ai putea opri urmăririle... Şi, 
uite, dacă n-ai încredere în el, împrumută-mi-i mie, ţi-i dau 
înapoi, îi ipotechezi pe zestrea mea, pe munca mea... 

— Vasăzică, îl urmăresc pe David Sechard? exclamă 
viticultorul mirat să afle că ceea ce socotea el numai o 
calomnie era adevărat. lată ce înseamnă să ştii să te 
iscăleşti!... Şi chiria mea!... O! fetiţo, trebuie să mă duc 
degrabă la Angouleme, să mă îngrijesc de-ale mele şi să-l 
consult pe Cachan avocatul. Ai făcut foarte bine că ai 
venit... E mare lucru când ştie omul din timp ce să facă. 

După o luptă de două ceasuri, Cve se văzu nevoită să 
plece, doborâtă de argumentul de neînvins: „Femeile nu se 


pricep în afaceri”. Venită cu o slabă speranţă de reuşită, 
Cve străbătu drumul de la Marsac la Angouleme aproape 
zdrobită. Ajunse acasă tocmai la timp ca să primească 
comunicarea sentinţei ce-l condamna pe Sechard să-i 
plătească totul lui Metivier. În provincie, prezenţa unui 
portărel la uşa unei case e un eveniment; şi, pe urmă, 
Doublon venea mult prea des de câtăva vreme încoace, 
pentru ca vecinii să nu aibă de vorbit. De aceea Cve nu 
îndrăznea să mai iasă din casă: se temea de şuşotelile 
vecinilor. 

— O! frate, frate! exclamă sărmana Cve intrând în curte ţi 
alergând pe scară, nu te-aş putea ierta, decât dacă ar fi fost 
vorba de... 

— Chiar aşa! îi zise Sechard, care îi ieşise în întâmpinare, 
era vorba să scape de sinucidere. 

— Să nu mai vorbim niciodată despre asta, răspunse ea 
blândă. Femeia care l-a dus în vârtejul Parisului e cea mai 
vinovată!... Şi tatăl tău, dragă David, e neînduplecat!... Să 
răbdăm în tăcere. 

Un ciocănit uşor în uşă opri cine ştie ce vorbă drăgăstoasă 
pe buzele lui David, şi Marion se ivi trăgând după ea pe 
grasul şi grosul de Kolb. 

— Coniţă, spuse ea, Kolb şi cu mine am aflat că domnul şi 
coniţa sunt foarte amărâţi; şi, pentru că noi avem strânşi o 
mie şi o sută de franci, ne-am gândit că nicăieri n-ar sta mai 
bine decât la coniţa... 

— Ta, la gonitza, repetă Kolb cu avânt. 

— Kolb, exclamă David Sechard, noi n-o să ne despărţim 
niciodată! Du-i o mie de franci acont lui Cachan avocatul, 
dar să-i ceri chitanţă; restul îl oprim noi. Kolb, nici o putere 
din lume să nu-ţi smulgă vreo vorbă despre ceea ce fac eu, 
despre plecările mele de-acasă, despre ceea ce ai putea să 
vezi că aduc la întoarcere, şi, când te trimit după ierburi, 
ştii, nimeni să nu te vadă... Or să caute unii, dragă Kolb, să 
te cumpere, or să-ţi dea poate mii, zeci de mii de franci, 
numai să vorbeşti... 


— Pod se tea şi milione la mine, şi dod nu spus nici un 
forba! Gum? Nu ştii eu ce însemna gonsemnu-n armade? 

— Trebuia să te înştiinţez. Acum du-te, şi roagă-l pe 
domnul Petit-Claud să fie de faţă la predarea banilor, la 
domnul Cachan acasă. 

— Ta, făcu alsacianul, sper ca într-o zi se ţiu tesdul te 
pogat ca sa arad eu la el. La mine nu blace mudră te la el! 

— E un om foarte de treabă, coniţă, zise Marion cea grasă, 
voinic ca un taur şi blând ca un miel. Ce noroc pe soţia ce şi- 
o va lua! Lui i-a dat prin gând să vă dăm dumneavoastră 
banii, panii, cum zice el! Săracul de el! dacă vorbeşte prost, 
gândeşte bine, şi eu îl înţeleg îndată. Acuma vrea să lucreze 
pe la alţii, ca să nu ne mai coste pe noi hrana lui... 

— Aş vrea să fiu bogat numai ca să-i pot răsplăti pe aceşti 
oameni, spuse Sechard uitându-se la soţia sa. 

Cvei i se părea aceasta foarte simplu, nu se mira deloc 
văzând că şi alţii aveau suflet ca al său. Atitudinea ei ar fi 
lămurit toată frumuseţea caracterului său chiar şi fiinţelor 
celor mai sărace cu duhul, chiar şi unui nepăsător. 

— O să fii bogat, conaşule, o să ai un venit frumuşel, spuse 
Marion; tatăl dumitale a cumpărat de curând şi o fermă, aşa 
că are el grijă să vă lase din ce să trăiţi... 

În împrejurarea de faţă, vorbele astea rostite de Marion, 
pentru a micşora într-o oarecare măsură meritul gestului 
ei, nu-i dovedeau oare limpede isteţia şi gingăşia? 

Ca toate lucrurile omeneşti, şi procedura judecătorească 
franceză are păcatele ei; totuşi, întocmai ca arma cu două 
tăişuri, serveşte deopotrivă în apărare da şi în atac. Pe 
deasupra, mai are şi partea nostimă că, dacă doi avocaţi 
cad la învoială (şi pot cădea la învoială fără să aibă nevoie 
de a schimba nici două vorbe, se înţeleg doar prin mersul 
procedurii!), un proces poate semăna atunci cu războiul, 
aşa cum îl făcea întâiul mareşal de Biron320, căruia fiul său 
îi propunea, la asediul oraşului Rouen, un mijloc de a cuceri 
oraşul în două zile: „Ce te grăbeşti aşa, îi zise el; ţi s-a făcut 
să te întorci mai degrabă la coarnele plugului?” Doi 


generali pot tărăgăni un război neajungând la nimic 
hotărâtor şi cruţându-şi trupele, după metoda generalilor 
austrieci, pe care consiliul aulic nu-i mustră niciodată de a fi 
scăpat vreo combinaţie fericită numai ca să le dea răgaz 
soldaţilor să stea la masă. Maestrul Cachan, Petit-Claud şi 
Doublon se purtară încă şi mai bine decât generalii 
austrieci şi îşi luară ca model pe un „austriac” din 
antichitate: pe Fabius Cunctator321. 

Şiretul Petit-Claud îşi dădu repede seama de toate 
avantajele poziţiei sale. De îndată ce plata cheltuielilor ce 
urmau să se facă era garantată de Cointet cel mare, el se 
hotări să-l poarte cu tot felul de chiţibuşuri pe Cachan şi să- 
şi arate iscusinţa faţă de negustorul de hârtie, ridicând 
incidente peste incidente care să cadă în sarcina lui 
Metivier. Dar, din nenorocire pentru gloria acestui Figaro al 
baroului322, istoricul trebuie să treacă peste terenul 
isprăvilor sale judiciare ca şi cum ar călca pe jăratic. Un 
singur memoriu de cheltuieli, ca acela făcut la Paris, e de 
ajuns pentru istoria moravurilor contemporane. Să ne 
mărginim, deci, a imita stilul comunicatelor de război ale 
marii armate; căci, pentru a înţelege povestirea noastră, cu 
cât va fi mai scurtă înşirarea acţiunilor întreprinse de Petit- 
Claud, cu atât mai limpede va fi această pagină exclusiv 
judiciară. 

Chemat, în ziua de 3 iulie, la Tribunalul de comerţ din 
Angouleme, David lipsi; sentinţa îi fu comunicată în ziua de 
8. În ziua de 10, Doublon se înarmă cu un comandament şi 
încercă, în 12, un sechestru, la care Petit-Claud se opuse 
citându-l pe Metivier peste două săptămâni. La rându-i, 
Metivier găsi răstimpul prea lung, cită din nou a doua zi cu 
termen scurt şi obţinu, în ziua de 19, o sentinţă care îi 
respingea lui Sechard opoziţia. Sentința aceasta, 
comunicată urgent în 21, dădea dreptul la un comandament 
în ziua de 22, la o notificare de constrângere corporală în 
ziua de 23 şi la un proces-verbal de sechestru în ziua de 24. 
Graba după sechestru fu stăvilită de Petit-Claud, care se 


opuse introducând apel la curtea regală. Acest apel, cul] 
termen la 15 iulie, îl târi pe Metivier la Poitiers. „Ehei! îşi 
zise Petit-Claud, mai câştigăm noi ceva timp şi acolo.” 
Izbutind să îndrepte furtuna spre Poitiers, la un avocat al, 
curţii regale căruia Petit-Claud îi dădu instrucţiuni, 
apărătorul nostru cu două feţe îl cită cu termen scurt pe 
David Sechard, din partea doamnei Sechard, pentru 
separație de bunuri. După expresia avocăţească, acceleră în 
aşa fel, încât să obţină decizia de separație în ziua de 28 
iulie, o inseră în Curierul Charentei, o comunică după cum 
se cuvine, şi, în ziua de 1 august, în faţa notarului, procedă 
la o lichidare a cheltuielilor făcute de doamna Sechard din 
bunurile comune, ce o constituia creditoare a soţului său 
pentru modesta sumă de zece mii de franci pe care 
îndrăgostitul David i-o recunoscuse ca dotă prin actul de 
căsătorie şi pentru plata căreia îi ceda mobilierul tipografiei 
şi al domiciliului conjugal. În timp ce Petit-Claud punea 
astfel la adăpost averea căsniciei, obținea câştig de cauză şi 
la Poitiers în pretenţiunea pe care îşi întemeiase apelul. 
După el, David nu putea fi tras la răspundere pentru 
cheltuielile făcute la Paris împotriva lui Lucien de 
Rubempre, întrucât Tribunalul civil al Senei le pusese în 
sarcina lui Metivier. Acest punct de vedere, adoptat de 
curte, fu consfințit printr-o decizie ce confirmă 
condamnarea pronunţată de Tribunalul de comerţ din 
Angouleme contra lui Sechard-fiul, apărându-l de plata unei 
sume de şase sute de franci din cheltuielile de la Paris, puse 
în sarcina lui Metivier, care compensau astfel câteva din 
cheltuielile dintre părţi, avându-se în vedere incidentul ce 
motiva apelul lui Sechard. Această decizie, comunicată în 
ziua de 17 august lui Sechard-fiul, se traduse, în ziua de 18, 
printr-un comandament de a plăti capitalul, dobânzile şi 
cheltuielile datorate, urmat de un proces-verbal de 
sechestru în 20. Aici, Petit-Claud interveni în numele 
doamnei Sechard şi revendică mobilierul ca aparţinând 
soţiei, separată în regulă. Mai mult, Petit-Claud îl 


reprezentă în instanţă şi pe Sechard-tatăl, devenit clientul 
său. lată de ce: 

A doua zi după vizita ce i-o făcu noră-sa, viticultorul se 
dusese la avocatul lui din Angouleme, Cachan, pe care îl 
întrebă în ce chip putea să pună mâna pe chiriile sale, 
compromise în încurcătura bănească a fiului său. 

— Nu pot să stau în instanţă pentru tată când îl urmăresc 
pe fiu, îi zise Cachan, dar du-te dumneata la Petit-Claud, e 
foarte dibaci şi o să te servească poate mai bine decât 
mine... 

La tribunal, Cachan îi spuse lui Petit-Claud: „Ţi l-am trimis 
pe bătrânul Sechard, ia-l dumneata în locul meu şi o să-mi 
dai şi mie ceva altă dată”. 

Între avocaţi, acest fel de servicii se obişnuieşte atât în 
provincie, cât şi la Paris. 

A doua zi după ce bătrânul Sechard îi încredinţă lui Petit- 
Claud interesele sale, Cointet cel mare veni la complicele 
său şi îi spuse: 

— Încearcă să-i dai o lecţie bătrânului! E în stare să nu-l 
ierte niciodată pe fecior dacă îl va costa o mie de franci; iar 
spezele acestea îi vor seca în inimă orice pornire 
generoasă, dacă i-ar veni cumva! 

— Du-te la vie, îi zise Petit-Claud noului său client; fiul 
dumitale e la ananghie, nu-l împovăra luând masa la el. 'Te 
chem eu când va sosi ceasul. 

Deci, în numele lui Sechard, Petit-Claud pretinse că 
presele, fiind fixate în podea, erau cu atât mai mult imobile 
prin destinaţie, cu cât, încă de pe vremea lui Ludovic al XIV- 
lea, casa slujea de tipografie. Cachan, înfuriat în numele lui 
Metivier, care, după ce se pomenise la Paris că mobilele lui 
Lucien aparţineau Coraliei, se pomeni şi la Angouleme că 
mobilele lui David aparţin soţiei şi tatălui (se schimbară 
vorbe foarte puţin politicoase în şedinţă), şi atunci îi cită şi 
pe tată şi pe fiu ca să se lămurească lucrurile. „Vrem, 
exclamă el, să demascăm fraudele acestor oameni care se 
servesc de cele mai primejdioase fortificaţii ale relei- 


credinţe; care, din articolele cele mai nevinovate şi mai 
limpezi ale codului, îşi fac o apărare ruşinoasă! contra a ce? 
contra plăţii a trei mii de franci! luaţi de unde?... din punga 
bietului Metivier. Şi mai îndrăzneşte cineva să-i 
învinovăţească pe cămătari! În ce vremuri trăim!... Mă rog, 
atunci mă întreb: nu înseamnă asta că trebuie să ne grăbim 
a băga cu toţii mâna în punga vecinului?... Cred că 
domniile-voastre nu o să confirmaţi o pretenţiune ce ar 
strămuta imoralitatea în chiar inima justiţiei!...” Tribunalul 
din Angouleme, emoţionat de pledoaria lui Cachan, dădu o 
sentinţă prin care atribuia numai proprietatea mobilelor din 
casă doamnei Sechard, respingând pretenţiunile lui 
Sechard-tatrl ţi condamnându-l la plata cheltuielilor de 
patru sute treizeci şi patru de franci şi şaizeci şi cinci de 
centime. 

— Bătrânul Sechard a păţit-o, îşi ziseră râzând avocaţii, a 
vrut să se aleagă şi el cu ceva! Să plătească! 

În ziua de 26 august, sentinţa aceasta fu comunicată spre 
a se putea sechestra presele şi accesoriile tipografiei la 28 
august. Se făcu afişarea!... Se obţinu, la cerere, o sentinţă 
de a se vinde de pe loc. Se inseră publicaţia de vânzare în 
ziare, şi Doublon se lăudă că va putea proceda la 
inventariere şi vânzare în ziua de 2 septembrie. În acel 
moment, David Sechard îi datora lui Metivier, prin sentinţă 
în regulă şi prin diverse acte executorii dobândite cu toate 
formele legale, suma totală de cinci mii două sute şaptezeci 
şi cinci de franci şi douăzeci şi cinci de centime, fără 
dobânzi. Lui Petit-Claud îi datora o mie două sute de franci 
şi onorariile, a căror cifră era - potrivit nobilei încrederi ce 
ţi-o arată birjarii care te-au transportat cu bine la adresa 
dorită - lăsată la aprecierea lui. Doamna Sechard îi datora 
lui Petit-Claud cam vreo trei sute cincizeci de franci, 
precum şi nişte onorarii. Bătrânul Sechard îi datora cei 
patru sute treizeci şi patru de franci şi şaizeci şi cinci de 
centime, iar Petit-Claud îi mai cerea şi trei sute de franci ca 
onorarii. Aşa că totul se urca la vreo zece mii de franci. Pe 


lângă folosul acestor documente pentru naţiunile străine, 
care pot urmări în ele jocul artileriei judiciare din Franţa, e 
necesar ca legiuitorul, dacă legiuitorul are cumva vreme de 
citit, să afle până unde poate merge abuzul cu procedura. 
N-ar trebui oare să se vină cu o mică lege care, în anumite 
cazuri, să interzică avocaţilor să întreacă în cheltuieli suma 
care face obiectul procesului? Nu-i oarecum caraghios a 
supune o proprietate de o sută de metri pătraţi la aceleaşi 
proceduri, E. A şi o moşie de un milion? Din această 
expunere foarte pe scurt a tuturor fazelor prin care trece 
procesul, se va înţelege mai bine valoarea cuvintelor: 
forma, justiţia, cheltuielile, de care marea majoritate a 
francezilor habar n-au. lată ceea ce se numeşte, în limbajul 
justiţiei, a băga la apă pe cineva. Caracterele tipografiei, 
cântărind cam cinci kilograme, făceau, la preţul lor de 
turnare, două mii de franci; iar cele trei prese, şase sute de 
franci. Restul materialelor s-ar îi vândut ca fier vechi şi ca 
lemnărie putredă. Mobila casei ar fi produs cel mult o mie 
de franci. În felul acesta, din bunuri aparţinând lui Sechard- 
fiul şi reprezentând o sumă de aproximativ patru mii de 
franci, Cachan şi Petit-Claud făcuseră pretextul a şapte mii 
de franci cheltuieli, fără să mai punem la socoteală şi 
viitorul care promitea multe, după cum se va vedea. Fără 
îndoială că specialiştii din Franţa şi Navarra, ba chiar şi din 
Normandia, vor simţi toată stima şi toată admiraţia pentru 
Petit-Claud; dar oare oamenii de suflet nu vor avea o 
lacrimă de simpatie pentru Kolb şi Marion? 

În timpul acestui război, Kolb, stând jos la poarta curţii 
câtă vreme David n-avea nevoie de el, îndeplinea funcţia de 
câine păzitor. El primea actele judecătoreşti, de 
supravegheat mereu altfel, de un secretar al lui Petit-Claud. 
Când afişele anunțau vânzarea materialului din tipografie, 
Kolb le smulgea de îndată ce fuseseră puse şi alerga prin 
oraş să le scoată strigând: 

— Bungaşii!... se ghinuie ein om atât de ginstitz! Şi asta 
iste trebdade! 


Marion câştiga, dimineaţa, o monedă de cincizeci de 
centime, învârtind la o maşină într-o fabrică de hârtie, şi o 
întrebuința la cheltuielile zilei. Doamna Chardon îşi reluase 
veghea ei obositoare la căpătâiul bolnavilor şi îi aducea 
fiicei sale salariul la sfârşitul săptămânii. Dăduse până 
atunci două acatiste şi se mira că Dumnezeu rămâne surd 
la rugăciunile ei şi orb la lumânările ce i le aprindea. 

În ziua de 2 septembrie, Cve primi singura scrisoare 
trimisă de Lucien în urma aceleia prin care îi dăduse de 
veste cumnatului său tragerea a trei poliţe şi pe care David 
1-0 ascunsese soţiei. 

„lată cea de-a treia scrisoare pe care o primesc de la el de 
când a plecat! îşi spuse sărmana soră şovăind a deschide 
plicul. 

În acel moment, îi dădea copilului de mâncare, îl hrănea 
cu biberonul, căci fusese nevoită să-i dea drumul doicii. Vă 
puteţi închipui în ce stare o aduse citirea scrisorii 
următoare, ca şi pe David, pe care ea îl trezi. După ce 
petrecuse noaptea cu fabricantul hârtiei, inventatorul se 
culcase în zori. 

Paris, 29 august. 

Dragă soră, Acum două zile, la cinci de dimineaţă, mi s-a 
încredinţat ultimul suspin al uneia dintre cele mai frumoase 
făpturi ale lui Dumnezeu, singura femeie ce mă putea iubi 
aşa cum mă iubeşti tu, aşa cum mă iubesc David şi mama, 
alăturând acestor sentimente dezinteresate ceea ce o 
mamă şi o soră n-ar putea dărui: toate fericirile iubirii! 
După ce mi-a jertfit totul, poate că sărmana Coralie a murit 
pentru mine! pentru mine, care n-am în momentul acesta 
nici cu ce s-o îngrop... Ea mi-ar fi mângâiat viaţa; voi 
singuri, iubiții mei îngeri, mă puteţi mângâia de moartea ei. 
Nevinovata fată a fost, cred, iertată de Dumnezeu, căci a 
murit creştineşte. O! Parisul!... Cve dragă, Parisul este 
deopotrivă toată gloria şi toată ticăloşia Franţei; mi-am 
pierdut în el multe iluzii, şi îmi voi mai pierde şi altele 


cerşind puţinii bani de care am nevoie ca să aşez în pământ 
sfinţit trupul unui înger! 

Fratele tău nefericit, Lucien. 

PS; 

— Trebuie să-ţi fi pricinuit multe necazuri cu uşurinţa 
mea; într-o zi vei afla totul şi mă vei înţelege. De altminteri, 
poţi fi liniştită; văzându-ne atât de chinuiţi, pe Coralie şi pe 
mine, un negustor de treabă căruia eu i-am făcut multe 
supărări, domnul Camusot, s-a însărcinat să aranjeze, zice 
el, afacerea aceea. 

— Scrisoarea e încă udă de lacrimile lui! îi zise ea lui David 
privindu-l cu atâta milă, încât în ochi îi sclipi iar ceva din 
vechea-i dragoste pentru Lucien. 

— Bietul băiat, trebuie să fi suferit mult, dacă a fost iubit 
aşa cum spune, exclamă nefericitul soţ al Cvei. 

Şi bărbatul ca şi nevasta uitară de toate durerile lor în faţa 
acestei dureri supreme. În acea clipă, Marion se năpusti 
înăuntru, zicând: 

— Coniţă, au venit!... au venit!... 

— Cine? 

— Doublon cu oamenii lui, dracul gol! Kolb se bate cu ei; 
vor să scoată lucrurile la mezat. 

— Nu, nu, n-or să scoată nimic, n-aveţi nici o grijă! le 
strigă Petit-Claud, din camera de alături, de unde trecu la 
ei; am venit să fac un nou apel. Nu trebuie să ne plecăm în 
faţa unei sentinţe care ne învinuieşte de rea-credinţă. M-am 
hotărât să nu mă apăr aici. Ca să câştig timp, l-am lăsat pe 
Cachan să vorbească, dar sunt sigur că izbândesc încă o 
dată la Poitiers. 

— Dar cât o să ne coste izbânda asta? întrebă doamna 
Sechard. 

— Nişte onorarii dacă izbândesc şi o mie de Franci dacă 
pierdem. 

— Dumnezeule, exclamă sărmana Cve, dar leacul nu e 
oare mai primejdios decât boala?... 


Auzind strigătul acesta de nevinovăție luminată de focul 
artileriei judiciare, Petit-Claud rămase fără grai, într-atât de 
frumoasă i se păru Cve. Bătrânul S&chard, chemat de Petit- 
Claud, sosi în acest timp. Prezenţa bătrânului în dormitorul 
copiilor, în care nepoţelul zâmbea nenorocirii, făcu atunci 
ca scena să fie completă. 

— Domnule Sechard, zise tânărul avocat, îmi datorezi 
şapte sute de franci pentru intervenţie; dar îi vei reclama 
de la fiul dumitale adăugându-i lai chiriile ce ţi le datorează. 

Bătrânul viticultor înţelese, din intonaţie şi privire, 
înţepătura lui Petit-Claud. 

— Te-ar fi costat mai puţin să fi dat cauţiune pentru 
feciorul dumitale!... îi spuse Cve depărtându-se de leagăn şi 
apropiindu-se de moşneag ca să-l îmbrăţişeze. 

David, copleşit de mulţimea ce o vedea adunată în faţa 
casei, unde Kolb se lupta cu oamenii lui Doublon, îi întinse 
mâna tatălui fără să-i dea bună ziua. 

— Şi cum de îţi datorez eu şapte sute de franci? îl întrebă 
bătrânul pe Petit-Claud. 

— Păi, mai întâi, pentru că am stat în instanţă pentru 
dumneata. Fiind vorba de chiriile dumitale, faţă de mine 
eşti solidar cu debitorul. Dacă fiul dumitale nu-mi plăteşte 
cheltuielile astea, mi le plăteşti dumneata... Asta însă nu-i 
nimic; peste câteva ceasuri, or să vină să-l ducă la 
închisoare pe David, o să-l laşi dumneata? 

— Cât datorează? 

— Păi, cam vreo cinci-şase mii de franci, afară de ceea ce 
îţi datorează dumitale şi soţiei. 

Bătrânul, devenit foarte bănuitor, privi tabloul mişcător ce 
i se înfăţişa în odaia albă şi albastră: o femeie frumoasă 
înlăcrimată lângă un leagăn, David clătinându-se în fine sub 
povara suferințelor, avocatul care îl atrăsese acolo poate 
într-o cursă; ursul îşi crezu atunci inima sa de părinte pusă 
în joc de către ei, îi fu frică să nu fie speculat. Se apropie să- 
| mângâie pe copilaş care îi întindea mânuşiţele. Cu toate 
necazurile părinţilor, copilul, îngrijit la fel cu al unui mare 


nobil englez, purta pe căpşor o bonetă brodată şi căptuşită 
CU roz. 

— Hei! David să facă ce-o şti; eu nu mă gândesc decât la 
copilul ăsta, exclamă bunicul; şi sunt sigur că şi mama lui va 
zice ca mine. David e atât de savant, că trebuie să ştie el 
cum să-şi plătească datoriile! 

— Să-ţi spun eu care-ţi sunt sentimentele, zise avocatul 
batjocoritor. Uite, domnule Sechard: dumneata eşti gelos 
pe fiul dumitale. Ascultă adevărul! dumneata l-ai adus pe 
David în halul ăsta, vânzându-i tipografia de trei ori mai 
scump decât făcea şi ruinându-l ca să-ţi plătească preţul 
acela cămătăresc. Da, da, nu da din cap! Ziarul vândut 
fraţilor Cointet, al cărui preţ l-ai luat dumneata în 
întregime, era toată valoarea tipografiei... Îl urăşti pe fiul 
dumitale nu numai pentru că l-ai jecmănit, ci şi pentru că ai 
făcut din el un om mai presus de dumneata. Te faci că-ţi 
iubeşti grozav nepotul ca să-ţi ascunzi pierderea 
sentimentelor faţă de fiu şi de noră, care te-ar costa bani 
hâc et nunc323, pe câtă vreme nepotul n-are nevoie de 
dragostea dumitale decât în extremis324. Îl iubeşti pe 
copilaşul ăsta, ca să se pară că ţii la cineva din familie şi să 
nu se zică, doamne fereşte! că n-ai inimă. Asta mi-eşti, 
domnule Sechard!... 

— Ca să aud asemenea lucruri m-ai chemat aici? întrebă 
moşneagul ameninţător, uitându-se pe rând la avocat, la 
noră şi la fiu. 

— Vai! domnule, exclamă biata Cve adresându-se lui Petit- 
Claud. Ţi-ai pus în gând să ne nenoroceşti? Niciodată soţul 
meu nu s-a plâns de tatăl lui... 

Viticultorul îşi privi nora cu îndoială. 

— De atâtea ori mi-a spus că dumneata ţii la el în felul 
dumitale, îi zise ea bătrânului, pricepându-i neîncrederea. 

După ordinele lui Cointet cel mare, Petit-Claud desăvârşea 
cearta dintre tată şi fiu, pentru ca nu cumva tatăl să-l 
scoată pe David din marea încurcătură în care se afla. 


— Chiar în ziua în care David va fi închis, îi spusese în ajun 
Cointet cel mare lui Petit-Claud, te voi prezenta doamnei de 
Senonches. 

Cu inteligenţa pe care o dă iubirea, doamna Sechard 
ghicise duşmănia aceasta de comandă, după cum 
presimţise, şi trădarea lui Cerizet. Oricine îşi poate uşor 
închipui mirarea lui David, care nu putea înţelege cum de 
cunoştea atât de bine Petit-Claud şi pe tatăl său şi afacerile 
lui. Cinstitul tipograf nu ştia de legăturile apărătorului său 
cu fraţii Cointet, şi, pe de altă parte, nici nu bănuia că în 
pielea lui Metivier se ascundeau cei doi Cointet. Tăcerea lui 
David era o insultă pentru bătrânul viticultor; de aceea 
avocatul profită de uimirea clientului său ca să spele putina. 

— Adio, scumpul meu David; acuma ştii şi tu: 
constrângerea corporală nu poate fi infirmată prin apelul 
nostru; nu le mai rămâne creditorilor tăi decât calea asta, şi 
o vor lua. Aşa că fugi!... Sau, mai degrabă, dacă vrei să mă 
crezi, iată: du-te la fraţii Cointet, ei au bani, şi, dacă 
descoperirea ta e gata, dacă e bănoasă, asociază-te cu ei; la 
urma urmelor, sunt nişte oameni foarte de ispravă... 

— Ce secret? întrebă tatăl. 

— Doar nu-l crezi atât de prost pe fiul dumitale să-şi fi 
lăsat tipografia în părăsire fără să nu se fi gândit la altceva? 
exclamă avocatul. E pe cale, după cum mi-a spus, să 
găsească mijlocul de a fabrica la trei franci topul de hârtie 
care costă azi zece... 

— Altă păcăleală! izbucni bătrânul. V-aţi înţeles aici cu 
toţii, ca nişte tâlhari de codru. Dacă David a descoperit 
asta, n-are nevoie de mine, a ajuns milionar! Rămâneţi cu 
bine, frumuşeilor, bună seara. 

Şi moşneagul o porni în jos pe scară. 

— Găseşte-ţi o ascunzătoare, îi zise lui David Petit-Claud, 
care alergă după bătrânul Sechard ca să-l scoată şi mai 
tare din fire. 

Avocăţelul îl regăsi pe viticultor bombănind prin piaţa du 
Murier, îl întovărăşi până în Houmeau şi se despărţi de el 


ameninţându-l să obţină un executoriu pentru cheltuielile 
ce i se datorau, dacă nu i le plătea în cursul acelei 
săptămâni. 

— Îţi plătesc, dacă mă înveţi cum să-l dezmoştenesc pe fiu- 
meu fără să-i dăunez nepotului şi nurorii!... zise bătrânul 
Sechard depărtându-se deodată. 

— Ce bine îşi mai cunoaşte Cointet cel mare oamenii!... 
Nu-mi spunea el: „cei şapte sule de franci de dat o să-l 
oprească pe tală să plătească cei şapte mii de franci ai 
ţiului?” exclamă avocatul suind în Angouleme. Totuţi, nu 
trebuie să mă las dus de vulpoiul ăsta de negustor de 
hârtie; a venit vremea să-i cer şi altceva decât vorbe. 

— Ei, David dragă, ce ai de gând să faci?... îl întrebă Cve 
pe soţul său, după ce plecară bătrânul Sechard şi avocatul. 

— Pune la foc, Marion, ceaunul cel mai mare, îi strigă 
David slujnicei, am găsit ce căutam! 

Auzind vorbele acestea, Cve îţi puse în miare grabă 
pălăria, şalul şi pantofii. 

— Îmbracă-te, prietene, îi zise ea lui Kolb şi hai cu mine, 
pentru că trebuie să aflu dacă nu există o cale să ieşim din 
iadul ăsta... 

— Conaşule, exclamă Marion după ce ieşi Cve, gândiţi-vă 
să faceţi ceva, altfel coniţa se prăpădeşte de inimă rea. 
Câştigaţi bani să plătiţi datoriile şi, pe urmă, n-aveţi decât 
să vă căutaţi comorile cât veţi pofiti... 

— Taci din gură, Marion, răspunse David; voi înfrânge 
ultima piedică. Îmi scot o dată şi brevetul de invenţie şi 
brevetul de perfecţionare. 

În Franţa, nenorocirea inventatorilor e brevetul de 
perfecţionare. Un om îşi jertfeşte zece ani de zile din viaţă 
ca să găsească un secret de industrie, o maşină, o 
descoperire oarecare, şi capătă un brevet, se crede stăpân 
pe munca lui; e urmat însă numaidecât de un concurent, 
care, dacă el n-a prevăzut totul, îi perfecţionează invenţia, 
adăugându-i un şurub, şi i-o ia astfel din mână. Aşa că, 
inventând, pentru fabricarea hârtiei, o pastă ieftină, 


povestea nu se sfârşise! Alţii puteau perfecționa procedeul. 
David Sechard voia să prevină totul, spre a nu-şi vedea 
smulsă pricopsirea urmărită cu atâta trudă şi printre atâtea 
greutăţi. Hârtia de Olanda (căci hârtia fabricată numai din 
cârpe de în a păstrat acest nume, deşi Olanda n-o mai 
fabrică) conţine şi puţin clei; dar se încleiază foaie cu foaie, 
manoperă ce-i scumpeşte preţul. Dacă s-ar putea încleia 
pasta de-a dreptul în cazan, şi cu clei puţin costisitor (ceea 
ce se face de altfel şi astăzi, dar încă imperfect), nu mai 
rămânea nici o perfecţionare de găsit. De o lună încoace, 
David căuta deci să încleie pasta hârtiei în cazan. Urmărea 
dintr-odată două secrete. 

Cve se duse s-o vadă pe maică-sa. Printr-o întâmplare 
fericită, doamna Chardon îngrijea tocmai de soţia primului 
substitut de procuror. Aceasta adusese de curând pe lume 
un moţtenitor prezumtiv al familiei Milaud din Nevers. Cve, 
neîncrezându-se în nici un slujbaţ ministerial, avusese ideea 
să-l consulte cu privire la situaţia ei pe apărătorul legal al 
văduvelor şi orfanilor, să-l întrebe dacă nu-l putea libera pe 
David, obligându-se ea în locul lui sau vânzându-şi 
drepturile ei; şi mai spera să afle adevărul şi asupra purtării 
omului cu două feţe care era Petit-Claud. Magistratul, 
surprins de frumuseţea doamnei Sechard, o primi nu numai 
cu atenţia cuvenită unei femei, ci şi cu un fel de curtenie cu 
care Cve nu era obiţnuită. Sărmana femeie văzu, în sfârşit, 
în ochii magistratului, expresia aceea pe care, de la nunta 
ei, n-o mai găsise decât la Kolb şi care, pentru femeile 
frumoase ca Cve, este criteriul de apreciere a bărbaţilor. 
Când vreo pasiune, un interes sau vârsta îngheaţă în ochii 
unui bărbat, scânteia supunerii depline care îi lucea în 
priviri la tinereţe, o femeie începe a se îndoi de acel bărbat 
şi a-l supraveghea. Cei doi Cointet, Petit-Claud, Cerizet, toţi 
oamenii în care Cve ghicise niţte duţmani, o priviseră cu 
ochi reci şi uscați; aşa că acum se simţi la largul ei în faţa 
substitutului care, primind-o curtenitor, îi, nărui însă, 
totodată, în câteva cuvinte, toate speranţele. 


— Nu e sigur, doamnă, îi zise el, ca la curtea din Poitiers să 
se modifice sentinţa ce restrânge la mobilele din casă 
cesiunea obţinută de la soţul dumneavoastră asupra tuturor 
bunurilor sale, drept despăgubire pentru cheltuielile făcute 
de dumneavoastră cu casa. Privilegiul dumneavoastră nu 
trebuie să servească la acoperirea unei fraude. Însă, cum 
dumneavoastră veţi fi admisă, în calitate de creditoare, la 
împărţeala obiectelor sechestrate; cum socrul 
dumneavoastră trebuie, de asemeni, să-şi exercite 
privilegiul pentru valoarea chiriilor ce i se datorează, veţi 
avea, după ce curtea se va pronunţa, materie pentru noi 
contestaţii asupra a ceea ce numim noi, în termeni de 
drept, o contribuţie. 

— Prin urmare, domnul Petit-Claud ne ruinează? exclamă 
ea. 

— Purtarea lui Petit-Claud, reluă magistratul, e conformă 
mandatului dat de soţul dumneavoastră, care vrea, zice 
avocatul, să câştige timp. După mine, poate c-ar fi mai bine 
să vă desistaţi de apel şi să achiziţionaţi la; vânzare, 
dumneavoastră şi socrul dumneavoastră, uneltele cele mai 
necesare întreprinderii, dumneavoastră în limitele a ceea 
ce vi se cuvine, iar dânsul pentru valoarea chiriilor... Dar 
aceasta ar însemna să ajungeţi prea repede la ţintă. 
Avocaţii vă bagă la apă!... 

— Aş intra atunci pe mâna bătrânului Sechard, căruia i-aş 
datora şi chiria uneltelor şi aceea a casei, soţul ar rămâne 
tot urmărit de domnul Metivier, care nu s-ar alege nici el cu 
mare lucru... 

— Da, doamnă. 

— În acel caz, situaţia noastră ar fi şi mai proastă ca azi... 

— Puterea legii, doamnă, e, la urma urmelor, de partea 
creditorului: dumneavoastră aţi primit trei mii de franci, 
trebuie neapărat să-i daţi îndărăt... 

— Vai, domnule, ne credeţi în stare să...? 

Cve se opri, dându-ţi seama de primejdia în care 
justificarea ei l-ar azvârli pe fratele său. 


— O! ştiu eu, reluă magistratul, că afacerea e cam 
nelămurită, cam încâlcită, şi de partea debitorilor, care sunt 
cinstiţi, delicaţi, aleşi chiar!... şi de partea creditorului, care 
nu-i decât un om de paie... Cve se uită înfricoşată la 
magistrat. - înţelegeţi şi dumneavoastră, zise el cu 
subînţelesuri, că noi avem tot timpul, cât stăm şi ascultăm 
pledoariile avocaţilor, spre a cântări ceea ce se petrece sub 
ochii noştri. 

Cve se întoarse acasă deznădăjduită. La şapte seara, 
Doublon aduse comandamentul care făcea cunoscută 
constrângerea corporală. Urmărirea atinsese deci punctul 
culminant. 

— Începând de mâine, zise David, n-o să mai pot ieşi decât 
noaptea. 

Cve ţi doamna Chardon izbucniră în plâns. Pentru ele, 
ascunderea însemna dezonoarea. Aflând că libertatea 
stăpânului era ameninţată, Kolb şi Marion se speriară cu 
atât mai mult, cu cât ei, de mult, îl socotiseră lipsit de orice 
gând rău; şi se temură atât de tare pentru el, încât se 
înfăţişară stăpânilor, sub pretextul de a afla cu ce puteau ei 
doi să le fie de folos. Veniră tocmai când cele trei fiinţe, 
pentru care viaţa fusese până atunci atât de simplă, 
plângeau dându-şi seama de necesitatea de a-l ascunde pe 
David. Dar cum să te fereşti de spionii nevăzuţi care, încă 
de pe atunci, urmăreau desigur fiecare pas al omului 
aceluia, din păcate atât de distrat? 

— Taca gonitza vre, aţtebtzi ein sfert ceas: eu mergi în 
regunoaţterea la inamig, zise Kolb, ţi se veci et zi che me 
brigeb... Par eu aţa ein neamtz: dar sunt ein atefarat 
vrancez; bot şi eu se fii şmeker. 

— Da, coniţă, spuse Marion; lăsaţi-l să se ducă. Nu se 
gândeşte decât cum să-l păzească pe conaşul, numai la asta 
îi e gândul. Kolb nu-i un om; e... cum să spun?... un câine 
credincios! 

— Du-te, dragă Kolb, îi zise David, mai avem încă timp să 
luăm o hotărâre. 


Kolb dădu fuga la portărel, unde duşmanii lui David, 
adunaţi la sfat, căutau un mijloc să pună mâna pe el. 

Arestarea debitorilor, în provincie, este un fapt 
nemaipomenit, cu totul în afara regulii. În primul rând că 
toată lumea se cunoaşte prea bine ca să recurgă la o cale 
atât de urâtă. Toată viaţa, după aceea, creditorii şi debitorii 
sunt nevoiţi să se vadă, să se întâlnească mereu. În al doilea 
rând, când un negustor pune la cale vreun faliment 
răsunător, Parisul îi serveşte ca loc de refugiu. Parisul e 
întrucâtva Belgia provinciei: se găsesc acolo adăposturi 
aproape de nepătruns, iar mandatul portărelului expiră la 
limitele jurisdicției sale. Şi mai sunt şi alte piedici, tot aşa de 
puternice. Astfel, legea care consfinţeşte inviolabilitatea 
domiciliului se aplică fără excepţie în provincie; portărelul 
n-are dreptul, ca la Paris, să pătrundă într-o casă străină 
pentru a-l aresta pe debitor. Legiuitorul a socotit că trebuie 
să excepteze Parisul de la această regulă, din cauză că 
acolo foarte des mai multe familii locuiesc în aceeaşi casă. 
În schimb, în provincie, ca să pătrundă în domiciliul 
debitorului, portărelul e dator să fie asistat de judele de 
ocol. Iar judecătorul de ocol, care îi are sub autoritatea sa 
pe portărei, este aproape liber să-şi dea sau să-şi refuze 
concursul. Spre lauda judecătorilor de ocol, trebuie să 
spunem că această obligaţie îi apasă, nu vor să slujească 
unor pasiuni oarbe, sau unor răzbunări. Mai sunt şi alte 
piedici, la fel de grave, şi care tind să modifice cruzimea cu 
totul inutilă a legii asupra constrângerii corporale, prin 
acţiunea, moravurilor, care ades schimbă legile ajungându- 
se până chiar la anularea lor. În oraşele mari, se găsesc 
destui ticăloşi, oameni fără căpătâi şi fără conştiinţă, ca să 
facă pe spionii; însă, în oraşele mici, fiecare se cunoaşte 
prea bine cu ceilalţi ca să se poată pune în slujba unui 
portărel. Oricare om din clasa de jos care s-ar preta la 
asemenea degradare ar fi silit să părăsească oraşul. În 
acest chip, arestarea unui datornic nefiind, ca la Paris sau 
ca în marile centre, obiectul industriei privilegiate a 


guarzilor comerciali, devine o operă de procedură deosebit 
de anevoioasă, o luptă de şiretlicuri între debitor şi 
portărel, ale căror născociri au oferit „faptelor diverse” ale 
ziarelor din Paris nişte foarte nostime relatări. Cointet cel 
mare nu voise să se arate; însă Cointet cel gras, care se 
pretindea însărcinat de Metivier cu această afacere, venise 
la Doublon împreună cu Cerizet, ajuns şef de atelier în 
tipografia lor, şi a cărui colaborare şi-o asiguraseră cu 
făgăduiala unei hârtii de o mie de franci. Doublon, la rându- 
i, se putea bizui pe doi din oamenii lui. Astfel, fraţii Cointet 
aveau de pe acum trei copoi care să le supravegheze prada. 
De altminteri, în momentul arestării, Doublon putea să 
folosească şi jandarmeria care, potrivit sentinţei, e datoare 
să-şi dea concursul portărelului ce i l-ar cere. Aceste cinci 
persoane erau deci întrunite în biroul particular al lui 
Doublon, situat la parterul casei, în încăperea din spatele 
biroului pentru public. 

Intrai în biroul pentru public printr-un coridor destul de 
lat, cu lespezi pe jos, care constituia un fel de alee. Casa 
avea o singură uşă, de o parte şi de alta a uşii era atârnată 
câte o tăbliță oficială aurită, pe care scria cu negru: 
PORTĂREL. Cele două ferestre dinspre stradă aveau 
zăbrele. Biroul particular dădea spre grădina în care 
portărelul, îndrăgostit de Pomona325, cultiva cu frumoase 
rezultate viţa de vie. Bucătăria se afla în faţa biroului 
pentru public, iar în spatele ei urca scara la etajul de 
deasupra. Casa se afla pe o străduţă din spatele noului 
palat de justiţie, pe atunci în construcţie şi care nu fu gata 
decât prin 1830. Amănuntele acestea folosesc ca să se 
poată înţelege cele ce aveau să i se întâmple lui Kolb. 
Alsacianul născocise planul de a se prezenta la portărel 
acasă sub pretextul de a i-l vinde pe stăpânul său, spre a 
afla astfel cursele ce i se vor întinde şi spre a-l apăra. 
Bucătăreasa veni să deschidă. Kolb îi spuse că dorea să-i 
vorbească domnului Doublon pentru nişte afaceri. Supărată 
că o luase de la spălatul vaselor, femeia deschise uşa 


biroului pentru public zicându-i lui Kolb, pe care nu-l 
cunoştea, să-l aştepte acolo pe conaşul, reţinut pentru 
moment în biroul de alături; apoi se duse să-i spună 
stăpânului că un om dorea să-i vorbească. Expresia un om 
însemna atât de limpede un ţăran, încât Doublon zise: „Să 
aştepte!” Kolb se aşeză pe un scaun lângă uşa dinspre 
biroul particular. 

— Ei, cum ai de gând să procedezi? pentru că, dacă am 
putea pune mâna pe el, am câştiga vreme, spunea Cointet 
cel gras. 

— Cum e fraier nu numai cu numele, o să fie foarte uşor, 
se repezi Cerizet. 

Recunoscând glasul lui Cointet cel gras, dar mai ales 
auzind aceste două fraze, Kolb ghici îndată că era vorba de 
stăpânul său, şi mirarea îi crescu deosebind şi glasul lui 
Cerizet. 

— Ein paiad be care ela gresgud! exclamă el speriat. 

— Copii, zise Doublon, iată ce trebuie să facem. Ne înşirăm 
oamenii pe o mare distanţă, începând din strada Beaulieu şi 
din piaţa du Murier, prin toate părţile, spre a-l urmări pe 
fraier (porecla asta îmi place!), fără ca el să bage de seamă; 
nu-l slăbim din ochi până ce nu va intra în casa unde se va 
socoti bine ascuns; îl lăsăm câtva timp să se creadă acolo în 
siguranţă, apoi dăm peste el într-una dintre zile înainta de 
răsăritul ori de apusul soarelui. 

— Dar, în clipa asta, ce-o fi făcând? ar putea să ne scape, 
zise Cointet cel gras. 

— E acasă, răspunse Doublon; dacă iese, ştim numaidecât. 
Am un specialist la pândă în piaţa du Murier, un altul la 
colţul tribunalului, şi un altul la treizeci de paşi de casa 
mea. Dacă omul nostru iese, ei fluieră; şi n-ar face nici trei 
paşi, că eu aş şi afla-o prin această comunicare telegrafică. 

Portăreii le spun însoţitorilor lor specialişti! 

Kolb nici nu nădăjduise un noroc aşa de mare! leşi încet 
din birou, şi îi spuse servitoarei: 


— Tomnu louplon iste vor te ogubad agum, o se jin mune 
diminetz. 

Alsacianului, ca fost cavalerist, îi venise o idee pe oare se şi 
duse s-o pună în practică. Alergă la un cunoscut care 
închiria cai, alese un cal şi puse de-l înşeuară; apoi se 
întoarse într-un suflet acasă! a stăpân, unde o găsi pe 
coniţa Cve deznădăjduită la culme. 

— Ce s-a întâmplat, Kolb? întrebă tipograful văzându-l pe 
alsacian şi vesel şi speriat totodată. 

— 'Te şur împresur, numai hotzi şi minginoji. Cel mai bine 
iste ca stăpân să se asgundă. Gonitza a ghindit unde se 
asgunda pe gonajul? 

După ce credinciosul Kolb le aduse la cunoştinţă trădarea 
lui Cerizet, posturile de sentinelă din jurul casei, 
participarea lui Cointet cel gras la afacere, dându-le astfel 
posibilitatea de a bănui vicleşugurile puse la cale de 
asemenea oameni împotriva stăpânului său, situaţia lui 
David li se înfăţişă în cele mai întunecate culori. 

— Fraţii Cointet sunt cei care te urmăresc, exclamă biata 
Cve doborâtă, şi iată de ce M&tivier se arată atât de 
necruţător... Sunt fabricanți de hârtie şi vor să-ţi afle 
secretul. 

— Cum să scăpăm de ei? exclamă doamna Chardon. 

— Taca gonitza ai un log unde pune pe gonajul, întrebă 
Kolb, eu potzi sa tugi pe el agolo ţara ca ei sa ştii. 

— Să nu intri decât noaptea în casă la Basine Clerget, 
răspunse Cve, mă voi duce să pun totul la cale cu ea. În 
împrejurarea asta, te poţi încrede în Basine ca şi în mine. 

— Spionii or să te urmărească, zise în sfârşit David, care 
începuse a-şi mai veni în fire. Trebuie să găsim un mijloc să- 
i dăm de veste Băşinei fără ca vreunul dintre noi să se ducă 
la ea 

— Gonitza potzi merce, zise Kolb. La mine iste ein plan. Eu 
ies cu gonajul, şi spioni or sa fine tuba noi. În acest freme, 
gonitza se ţuce la tomniiora Clerget ujor, pentru ca nu iste 


nimeni se urmăresc la tinsa. La mine iste ein gal; urchem 
amintoi la el; şi nici tragul nu aşunce pe noi! 

— Dragul meu, atunci adio, exclamă sărmana femeie 
aruncându-se în braţele soţului; niciunul dintre noi n-o să 
venim pe la tine, căci s-ar putea să te trădăm. Trebuie să ne 
luăm rămas bun pentru tot timpul cât va ţine această 
închisoare voluntară. O să ne scriem prin poştă, Basine o să 
ne aducă scrisorile tale, iar eu o să-ţi scriu pe numele ei. 

Când ieşiră, David şi Kolb auziră fluierăturile şi îi duseră 
pe spioni până dincolo de poarta Paiet, unde locuia cel cu 
caii. Acolo, Kolb îl luă pe stăpân în şea, spunându-i să se ţină 
bine de el. 

— Vlueratzi, vlueratzi, tracutzilor! Nu pase la mine te foi! 
striga Kolb. N-o se punetzi foi mâna be ein gafalerisd cum 
mine! 

Şi fostul cavalerist dădu pinteni calului ce porni pe câmp 
cu o iuţeală cate îi împiedică îndată pe spioni de a-i mai 
urmări şi nici de a şti încotro se îndreptau. 

Cve se duse la Postel, sub pretextul destul de bine găsit de 
a-l consulta. După ce îndură insulta acelei mile care nu 
dăruie decât vorbe, plecă de acolo şi putu ajunge, fără a fi 
văzută, la casa Băşinei, căreia îi încredința necazurile 
cerându-i ajutor şi protecţie. Basine, oare, pentru mai multă 
siguranţă, o dusese pe Cve în odaia ei, deschise uţa unui 
cabinet alăturat luminat doar de o ferestruică aşezată 
foarte sus, astfel încât de afară nu se vedea înăuntru. Cele 
două prietene destupară o mică sobă al cărei coş mergea 
de-a lungul celui al sobei din atelier, în care lucrătoarele 
întreţineau focul pentru fiarele lor de călcat. Cve ţi Basine 
întinseră pe jos nişte învelitoare vechi de pat ca să nu se 
audă când se umblă prin odaie, dacă David ar fi făcut 
cumva zgomot din neatenţie; îi aduseră un pat de campanie 
pentru dormit, un cuptor pentru experienţele lui, o masă şi 
un scaun pentru stat şi scris. Basine făgădui să-i dea de 
mâncat noaptea; şi, cum nimeni nu intra vreodată în 


camera ei, David n-avea să se teamă de duşmani, nici chiar 
de poliţie. 

— În sfârţit, zise Cve îmbrăţişându-şi prietena, aici e în 
siguranţă. 

Cve trecu iar pe la Postel ca să-şi lămurească o îndoială 
care, zicea ea, o aducea înapoi la un judecător atât de 
priceput de la Tribunalul de comerţ, şi veni până acasă 
însoţită de el, care-i tot spunea: 

— Dacă m-ai fi luat pe mine, n-ai fi ajuns aici!... 

Gândul acesta răzbătea în toate frazele micului spiţer. La 
înapoiere, Postel îşi găsi nevasta geloasă pe minunata 
frumuseţe a doamnei Sechard şi furioasă pe politeţea 
soţului, care însă o domoli spunându-i că lui îi plăceau mai 
mult femeiuştile roşcate decât cele oacheşe şi înalte care 
sunt, precum caii, totdeauna în grajd. Şi pesemne că-i dădu 
şi câteva dovezi de sinceritate, căci a doua zi, doamna 
Postel era foarte dulce cu el. 

— Putem fi liniţtite, le spuse Cve maică-şi şi Marionei, pe 
care le regăsise, după expresia Marionei, tot cutremurate. 

— O! au plecat, zise Marion, când Cve se uită maşinal prin 
odaie. 

— Unte se mercetn?... întrebă Kolb după ce ajunseră la o 
leghe de Angouleme, pe ţoseaua Parisului. 

— La Marsac, răspunse David, dacă m-ai adus pe drumul 
ăsta, o să mai încerc pentru ultima oară să-l înduplec pe 
tata. 

— Mai pine aş merce gondra cine paderie te dunurile! 
viirika el nu are inima, tomnu tata te la tumnefostra! 

Fostul tipograf nu credea în fiul său; îl judeca, aşa cum 
judecă oamenii de rând, după rezultate. În primul rând, nu 
admitea că-l jefuise pe David; în al doilea rând, fără să ia în 
seamă deosebirea de vremuri, îşi zicea: 

— I-am dat în primire o tipografie, aşa cum mi s-a dat şi 
mie; iar el, care ştia mult mai multe decât mine, n-a fost în 
stare să se descurce! Nefiind câtuşi de puţin capabil să-şi 
înţeleagă fiul, îl osândea şi îşi dădea asupra acelei mari 


inteligenţe un fel de superioritate, zicându-şi „Iot de la 
mine o să aibă de mâncare”. Niciodată psihologii nu vor 
reuşi să facă înţeleasă toată influenţa pe care sentimentele 
o au asupra intereselor. Influenţa aceasta este tot atât de 
puternică, pe cât este şi aceea a intereselor asupra 
sentimentelor. Toate legile naturii se influenţează unele pe 
altele. David, în schimb, îşi înţelegea tatăl şi, bun cum era, îl 
scuza. Ajunşi la orele opt la Marsac, Kolb şi David îl găsiră 
pe bătrân spre sfârşitul cinei pe care o lua totdeauna cu 
puţin înainte de culcare. 

— Numai judecății îi datorez vizita ta, zise tatăl privindu-l 
pe fiu cu un zâmbet amar. 

— Nu ştiu gum facetzi che va intilnitzi, tumnevosfre toi?... 
Tânsul umpla mereu prin nori, iar tumneta numai prin fie! 
exclamă Kolb scos din fire. Blateşte, blateşte! aşa drepuie 
sa se porte un tata?... 

— Hai, Kolb, du calul la coana Courtois, ca să nu-l 
necăjească pe tata, şi află că un părinte are totdeauna 
dreptate. 

Kolb plecă, mârâind ca un câine cate, certat de stăpân 
pentru grija lui, protestează, dar ascultă. David, fără să-şi 
spună taina, se oferi atunci să-i dea tatălui proba cea mai 
bună despre descoperirea lui, propunându-i o cointeresare 
în această afacere, în schimbul sumelor ce-i deveneau 
necesare, fie spre a se libera de îndată, fie spre a se 
consacra exploatării secretului său. 

— Ei! cum o să-mi dovedeşti tu că poţi face cu nimic hârtie 
bună care să nu coste nimic? întrebă fostul tipograf, 
ţintuindu-şi fiul cu o privire înecată de băutură, dar şireată, 
curioasă şi lacomă. Ai fi zis că e un fulger ţâşnind dintr-un 
nor de ploaie, căci bătrânul urs, credincios tabieturilor lui, 
nu se culca vreodată până nu-şi lua scufia de noapte. Şi 
scufia asta însemna două sticle de vin bun şi vechi pe care, 
după expresia lui, le sorbea pe îndelete. 

— Nimic mai simplu, răspunse David. N-am hârtie la mine, 
am venit aici ca să fug de Doublon; şi, văzându-mă gonind 


pe şoseaua către Marsac, mi-a trecut prin gând că poate 
găsesc la dumneata înlesnirile pe care le-aş căpăta de la un 
cămătar. N-am pe mine decât hainele. Încuie-mă cu cheia 
într-un loc, unde nimeni să nu poată intra, nici să mă vadă, 
Şi... 

— Cum, zise bătrânul, uitându-se fioros la fiul său, n-o să 
mă laşi să văd ce faci?... 

— Tată, răspunse David, tu mi-ai arătat că în afaceri nu 
există tată... 

— A! vasăzică n-ai încredere în acela care ţi-a dat viaţa! 

— Nu, ci în acela care mi-a luat putinţa de a trăi. 

— Fiecare pentru sine, ai dreptate! zise bătrânul. Bine, te 
duc în beci. 

— Intru acolo cu Kolb, îmi dai un cazan ca să-mi fac pasta, 
reluă David fără să fi băgat de seamă privirea ce i-o zvârlise 
tatăl; apoi îmi aduci nişte tulpini de anghinare, de 
sparanghel, de urzici, de trestii, pe care le tai de pe malul 
gârlei. lar mâine dimineaţă, ies din beci cu nişte hârtie de 
toată frumuseţea. 

— Dacă e cu putinţă... exclamă ursul sughiţând, poate c-o 
să-ţi dau... să văd dac-o să pot să-ţi dau... în fine, douăzeci 
şi cinci de mii de franci, cu condiţia de a mă face să câştig 
tot pe atâta în fiecare an. 

— Pune-mă la încercare, mă învoiesc! exclamă David. 

— Kolb, du-te călare la Mansle, cumpără o sită mare de la 
un dogar, nişte clei de la un spiţer şi întoarce-te degrabă. 

— Na, bea!... spuse tatăl punând dinaintea fiului o sticlă de 
vin, pâine şi nişte resturi de carne rece. la putere, mă duc 
să-ţi caut cârpele tale verzi, căci sunt verzi cârpele tale mă 
tem chiar să nu fie prea verzi. 

Peste două ceasuri, pe la unsprezece seara, bătrânul îi 
închidea pe băiat şi pe Kolb într-o mică încăpere de lângă 
beci, acoperită cu olane, şi în care se aflau cele 
trebuincioase pentru prepararea vinurilor din Angoumois, 
din care se face faimosul coniac. 


— O! dar aici e ca într-o fabrică!... uite lemne şi cazane! 
exclamă David. 

— Atunci, suntem înţeleşi, zise bătrânul Sechard, vă încui 
aici şi dau drumul câinilor, ca să fiu sigur că nu-ţi aduce 
cineva hârtie din afară. Arată-mi foile mâine şi îţi făgăduiesc 
să-ţi fiu asociat, afacerile or să fie astfel limpezi şi bine 
conduse... 

Kolb şi David se lăsară încuiaţi şi petrecură cam două 
ceasuri rupând şi preparând tulpinile, servindu-se de două 
scânduri groase de stejar. Focul ardea, apa fierbea. Pe la 
două din noapte, Kolb, mai puţin ocupat decât David, auzi 
un oftat ce semăna cu un sughiţ de beţiv, luă o lanternă din 
cele două şi se apucă să cerceteze prin tot locul: zări atunci 
chipul vineţiu al bătrânului Sechard într-o mică 
deschizătură pătrată de deasupra uşii care dădea în beci şi 
care era ascunsă de nişte butoaie goale. Bătrânul vulpoi îi 
băgase acolo pe fiu-său şi pe Kolb prin uşa dinspre curte. 
Cea de-a doua uşă slujea la rostogolirea poloboacelor de-a 
dreptul din beci în acea încăpere, fără a mai fi nevoie de 
vreun ocol prin curte. 

— Ah! moşule, asda nu iste ciuma, sa spionedzi păâiad te la 
tumneta... Ştii ge faci chind pei tumneta cine sdigla te fin 
pun? Dai te paud la ein buncaş! 

— Vai, tată!... zise David. 

— Venisem să văd dacă n-ai nevoie de ceva, spuse 
podgoreanul trezit pe loc din beţie. 

— Şi te tragul noster atzi luad cine sgara mik? zise Kolb, 
care deschise uşa după ce făcuse loc şi care îl găsi pe 
moşneag în cămaşă, cocoţat pe o scară scundă. 

— Puteai să te îmbolnăveşti, aşa dezbrăcat cum eşti! 
exclamă David. 

— Mi se pare că sunt somnambul, zise bătrânul ruşinat, 
dându-se jos. Neîncrederea ta în mine m-a făcut să visez, se 
făcea că te înţeleseseşi cu diavolul să înfăptuieşti ceea ce 
alţii nu pot. 

— Tiafol este bovda tumnefositra te arcintzi! exclamă Kolb. 


— Du-te de te culcă, tată, zise David; încuie-ne, dacă vrei, 
dar scuteşte-ne să mai vii pe aici; Kolb o să stea de strajă. 

A doua zi, la patru, David ieşi din încăperea unde stătuse 
încuiat, după ce înlăturase orice urmă a operaţiunilor sale, 
şi îi aduse tatălui său vreo treizeci de foi de hârtie de o 
fineţe, albeaţă şi trăinicie de mai mare mirarea, şi care 
aveau toate, în filigrană, urmele firelor, mai groase sau mai 
subţiri, ale sitei din păr de cal. Bătrânul luă mostrele, le 
încercă cu limba ca un urs deprins din copilărie cu treaba 
asta; le îndoi, le mototoli, le supuse la toate încercările la 
care tipografii pun hârtiile ca să-şi dea seama de calităţile 
lor, apoi, deşi nu mai avu ce spune, nu voi totuşi să se dea 
bătut. 

— Trebuie să vedem cum or să se facă sub presă!... zise el 
spre a se scuti să-şi laude fiul. 

— Ge vel de om şi asda! exclamă Kolb. 

Bătrânul, făcându-se tot mai rece, acoperi sub demnitatea 
părintească o nehotărâre prefăcută. 

— Nu vreau să te înşel, tată, hârtia asta mi se pare încă 
prea scumpă şi vreau să rezolv problema încleierii în 
cazan... Doar atâta îmi mai rămâne să găsesc... 

— Aha! voiai să mă păcăleşti! 

— Păi, atunci ţi-aş mai fi spus? Şi acuma pot să pun cleiul 
în cazan, dar deocamdată nu pătrunde în mod egal în toată 
pasta şi îi dă hârtiei o asprime de perie. 

— Foarte bine, perfecţionează-ţi încleierea în cazan şi 
atunci o să-ţi dau banii. 

— Stepânul n-o se vade niciodată cum arada panii 
tumnefostra! 

Se vedea că bătrânul voia să-i plătească lui David ruşinea 
pe care o înghiţise; de aceea se purtă cât mai rece. 

— Tată, spuse David, care îl trimise afară pe Kolb, nu ţi-am 
purtat pică pentru că ţi-ai făcut singur preţul tipografiei şi 
încă un preţ din cale-afară de mare; te-am socotit doar tatăl 
meu. Mi-am zis: „Să-l las pe bătrânul, care s-a trudit din 
greu, care m-a crescut desigur mai bine decât meritam, să 


se bucure în linişte şi în voie de roadele muncii sale”. Ţi-am 
lăsat chiar şi averea mamei şi m-am înhămat fără nici o 
vorbă la traiul greu ce mi-l făcuseşi. Plănuisem să mă 
căpătuiesc fără să-ţi dau dumitale nici o bătaie de cap. Şi 
uite, secretul l-am găsit, cu faţa dogorită de foc, fără pâine 
în casă, chinuit de datorii ce nu-s ale mele... Da, am luptat 
cu răbdare până ce mi s-au sleit puterile. Poate că-mi 
datorezi ajutor!... dar nu te gândi la mine, uită-te la femeia 
şi la copilaşul acela... (aici, David nu-şi putu opri lacrimile); 
şi dă-le ajutor şi ocrotire. Ai să fii tu mai prejos decât 
Marion şi Kolb, care mi-au dat economiile lor? exclamă fiul, 
văzându-şi tatăl rece ca marmura. 

— Şi nu ţi-au fost de ajuns? strigă bătrânul fără pic de 
ruşine; păi, tu ai înghiţi Franţa întreagă!... Bună seara! Eu 
sunt prea neînvăţat ca să mă vâr în nişte speculaţii în care 
numai eu aş fi speculantul. N-o să-l mănânce maimuța pe 
urs, zise el făcând aluzie la poreclele lor de atelier. Eu sunt 
viticultor, nu bancher... Şi, afară de asta, vezi tu, afacerile 
dintre tată şi fiu dau totdeauna greş. Hai să mâncăm. 
Poftim! să nu spui că nu-ţi dau nimic!... 

David era una dintre acele fiinţe cu inima largă, în care se 
pot ascunde suferinţele în aşa fel, încât să rămână o taină 
pentru acei ce le sunt dragi; de aceea, momentul când 
durerea întrece orice margine înseamnă pentru asemenea 
oameni sforţarea lor supremă. Cve înţelesese bine acest 
minunat caracter. Însă tatăl văzu, în valul de durere adus 
de la fund la suprafaţă, jeluirea obişnuită a copiilor ce vor 
să-şi păcălească părinţii şi luă marea descurajare a fiului 
drept ruşinea nereuşitei. Tatăl şi fiul se despărţiră certaţi. 
David şi Kolb se înapoiară pe la miezul nopţii la Angouleme, 
intrând în oraţ pe jos şi cu precauţiile hoţilor care se duc la 
furat. Pe la ora unu noaptea, David fu introdus, fără 
martori, în casă la domnişoara Basine Clerget, în adăpostul 
pregătit de soţia sa. Iar acolo, David avea să fie păzit cu cea 
mai ingenioasă milă, aceea a unei tinere lucrătoare! A doua 
zi de dimineaţă, Kolb se lăudă că l-a salvat călare pe stăpân 


şi că l-a dus la o plută ce avea să-l poarte până la Limoges. 
O provizie destul de mare de materii prime fu înmagazinată 
în pivniţa Băşinei, ceea ce a făcut ca Marion, Kolb, doamna 
Sechard şi maică-sa să n-aibă nevoie a merge pe la 
domnişoara Clerget. 

După două zile de la scena cu fiul său, bătrânul Sechard, 
văzând că mai are încă douăzeci de zile până să înceapă 
culesul viei, veni în grabă la noră, mânat de zgârcenia lui. Îi 
pierise somnul, voia să afle dacă descoperirea avea sorţi de 
izbândă şi de câştig şi voia să stea la pândă să vadă cum 
încolţeşte grâul, după expresia lui. Veni să locuiască, 
deasupra apartamentului nurorii, într-una dintre cele două 
camere de la mansardă, pe care şi le rezervase, şi stătu 
acolo, închizând ochii la lipsurile în care se zbătea casa 
fiului său. I se datorau chirii, puteau măcar să-l hrănească! 
Nu i se părea nimic curios că era servit în farfurii de tablă. 

— Şi eu am început tot aşa, îi răspunse el nurorii când ea 
se scuză că nu îl serveşte în tacâmuri de argint. 

Marion fu nevoită să se îndatoreze pe la negustori pentru 
tot ce se consuma în casă. Kolb îşi găsise de lucru pe la 
nişte zidari, cu un franc pe zi. În fine, curând nu-i mai 
rămase decât zece franci bietei Cve, care, în interesul 
copilului ţi al lui David, îţi sacrifica ultimii bani ca să-i dea 
de mâncare cum se cuvine viticultorului. Ea spera mereu că 
răsfăţul în care îl ţinea, dragostea ei respectuoasă, 
resemnarea ei îl vor înduioşa pe zgârcit; el însă rămânea 
mereu de gheaţă. În cele din urmă, tot văzându-i privirea 
rece ca a fraţilor Cointet, ca a lui Petit-Claud şi a lui Cerizet, 
voi să-i studieze caracterul şi să-i ghicească gândurile; dar 
degeaba! Bătrânul Sechard era de nepătruns, prefăcându- 
se totdeauna pe jumătate beat. Beţia e un dublu văl. La 
adăpostul cherchelelii lui, când prefăcută, când adevărată, 
încerca şi el să-i smulgă Cvei secretele lui David, când 
alintând-o, când speriind-o. De câte ori Cve îi răspundea că 
nu ştie nimic, el îi spunea: O să-mi beau toată averea; o s-o 
dau pe o pensie pe viaţă. 


Lupta aceasta înjositoare o obosea pe sărmana victimă 
care, ca să nu-şi piardă respectul datorat socrului, ajunsese 
să nu-i mai răspundă. Într-o zi, scoasă din fire, îi zise: 

— Păi, tată, există o cale foarte simplă ca să ai totul: 
plăteşte-i datoriile lui David, el o să se întoarcă acasă, unde 
o să cădeţi la o învoială. 

— Aha! asta aşteptaţi voi de la mine! exclamă el; bine că 
ştiu. 

Bătrânul Sechard, care nu credea în fiul său, credea în 
schimb în fraţii Cointet. Aceştia, când se duse să-i întrebe, îl 
uimiră într-adins, spunându-i că era vorba de milioane în 
cercetările întreprinse de fiul său. 

— Dacă David poate să-mi dea dovada că a izbutit, n-aş 
şovăi să fac cu el o asociaţie, eu aducând fabrica mea de 
hârtie şi calculându-i lui descoperirea la o valoare egală, îi 
spuse Cointet cel mare. 

Bănuitorul bătrân luă atâtea informaţii „cinstindu-se” cu 
lucrătorii, îl chestionă atât de dibaci pe Petit-Claud, făcând 
pe prostul, încât începu să-i bănuie pe Cointet că se ascund 
îndărătul lui Metivier; le puse însă în seamă planul de a 
ruina tipografia Sechard şi de a fi plătiţi de el, ducându-l de 
nas cu descoperirea, căci moşneagul analfabet nu putea 
ghici complicitatea lui Petit-Claud, nici urzeala de intrigi 
întreprinse spre a pune mâna, mai devreme ori mai târziu, 
pe bănosul secret industrial. În sfârşit, într-o zi, moşul, scos 
din fire de tăcerea nurorii şi de faptul că nu-i putea smulge 
taina ascunzătorii lui David, se hotări să pătrundă în 
atelierul de topit sulurile, după ce aflase că fiu-său îşi făcea 
acolo experienţele. Cobori din odaia lui cu noaptea în cap şi 
se apucă să cotrobăiască pe la broasca uşii. 

— Hei! ce faci acolo, jupâne?... îi strigă Marion, care se 
scula din zori ca să se ducă la fabrică, şi care dădu fuga la 
atelierul unde se uda hârtia. 

— Păi, ce? nu sunt acasă la mine, Marion? făcu moşul 
ruşinat. 


— Frumos îţi şade! ai ajuns hoţ la bătrâneţe!... Şi ai luat-o 
şi de dimineaţă, aşa, pe stomacul gol!... Mă duc să-i spun 
numaidecât coniţei. 

— 'Ţine-ţi gura, Marion, zise bătrânul scoțând din buzunar 
două monezi de câte şase franci. Na asta... 

— O să-mi ţin gura, dar să nu mai umbli pe aici! îi spuse 
Marion ameninţându-l cu degetul, că altfel te spun în tot 
oraşul. 

Cum plecă moşneagul, Marion sui la stăpână. 

— Poftiţi, coniţă, i-am şterpelit doisprezece franci socrului 
dumneavoastră... luaţi-i... 

— Şi cum ai făcut asta? 

— Voia să vadă cazanele şi lucrurile adunate de conaşul, ca 
să-i afle taina. Ştiam eu că nu mai era nimica în bucătăria 
mică; însă l-am speriat ca şi cum ar fi vrut să-l fure pe 
fecioru-său, şi el mi-a dat banii ăştia ca să-mi ţin gura... 

În momentul acesta, Basine, veselă, îi aduse prietenei sale 
o scrisoare de la David, scrisă pe o hârtie minunată, şi pe 
care i-o dădu în taină: 

Scumpa mea Cve, îţi scriu ţie celei dintâi pe cea dintâi 
foaie de hârtie obţinută după procedeele mele. Am izbutit 
să rezolv problema încleierii în cazan! Kilogramul de pastă 
costă acum, chiar presupunând că ar trebui să dau o 
deosebită îngrijire unor terenuri bune pentru produsele de 
care mă folosesc, cam vreo cincizeci de centime. Cu modul 
acesta, topul de şase kilograme va întrebuința pastă 
încleiată de trei franci. Sunt sigur că voi reduce la jumătate 
greutatea cărţilor. Plicul, scrisoarea, eşantioanele sunt de 
diferite fabricaţii. Te îmbrăţişez; vom fi fericiţi fiind bogaţi, 
singurul lucru care ne mai lipsea. 

— Uite, îi zise Cve socrului, întinzându-i eţantioanele, dă-i 
fiului dumitale banii de pe struguri şi ajută-l să se 
îmbogăţească. O să-ţi dea înapoi de zece ori cât îi vei da, 
căci a izbutit... 

Bătrânul Sechard alergă îndată la fraţii Cointet. Acolo, 
fiecare eşantion fu încercat, cercetat cu amănunţime; unele 


erau cu clei, altele fără, erau etichetate de la trei franci 
până la zece franci topul; unele erau de o puritate metalică, 
altele moi ca hârtia chinezească, erau de toate nuanțele 
posibile de alb. 

Nişte cămătari, cercetând niscaiva diamante, şi tot n-ar fi 
avut ochii mai aprinşi decât ai fraţilor Cointet şi ai 
bătrânului Sechard! 

— Fiul dumitale e pe drumul cel bun, zise Cointet cel gras. 

— Păi atunci, plătiţi-i datoriile, spuse bătrânul tescuitor. 

— Cu toată plăcerea, dacă vrea să ne ia ca asociaţi, 
răspunse Cointet cel mare. 

— V-am priceput acuma! exclamă fostul urs, îl urmăriţi pe 
fiu-meu sub numele lui Metivier şi vreţi ca să vă plătesc eu, 
asta e! Nu se prinde, domnilor!... 

Cei doi fraţi se uitară unul la altul, dar ştiură să-şi ascundă 
mirarea pricinuită de perspicacitatea zgârcitului. 

— Noi nu suntem încă destul de milionari ca să ne putem 
îngădui să facem afaceri de scont, replică Cointet cel gras; 
ne-am socoti îndeajuns de fericiţi să ne putem plăti măcar 
hârtia de tipar cu bani gheaţă, căci şi acuma tot poliţe îi 
dăm negustorului nostru. 

— Trebuie încercată o experienţă în mare, răspunse rece 
Cointet, pentru că ceea ce reuşeşte într-o oală de fiert dă 
greş într-o fabricare întreprinsă pe o scară mai mare. 
Liberează-l dumneata pe fiul dumitale. 

— Da, dar fiul meu, pus în libertate, o să mă mai vrea 
asociat? întrebă bătrânul Sechard. 

— Asta nu ne priveşte, zise Cointet cel gras. Crezi cumva 
că, dacă îi vei da feciorului dumitale zece mii de franci, s-a 
isprăvit cu greutăţile? Un brevet de invenţie costă două mii 
de franci, trebuie să meargă în mai multe rânduri la Paris; 
pe urmă, înainte de a da bani, e nevoie să fabrice, cum 
spune fratele meu, o mie de topuri, să strice mult fierturi ca 
să ne putem da seama. Vezi dumneata, în nimic nu trebuie 
să te încrezi mai puţin decât în inventatori. 


— Mie, spuse Cointet cel mare, îmi place pâinea gata, 
scoasă din cuptor. 

Bătrânul petrecu noaptea rumegând această dilemă: 
„Dacă îi plătesc datoriile lui David, el e liber, şi o dată liber, 
nu mai are nevoie să mă ia ca asociat. Ştie că l-am tras pe 
sfoară în prima noastră asociaţie şi n-o să vrea să mai facă 
încă una. Interesul meu ar fi deci să-l ţin la închisoare, 
nenorocit...” 

Cei doi Cointet îl cunoşteau îndeajuns pe Sechard-tatăl ca 
să ştie că li se va alătura lor. Deci, cei trei îşi ziceau: „Ca să 
facem o societate bazată pe secretul lui David, e nevoie de 
experienţe; şi, ca să facă experienţe, e nevoie să-l liberăm 
pe David Sechard. Liberându-l pe David, îl scăpăm din 
mână.” 

Fiecare mai avea şi câte un gând ascuns. Petit-Claud îşi 
zicea: „Abia după nuntă am scăpat de fraţii Cointet; până 
atunci, însă, depind de ei”. 

Cointet cel mare îşi zicea: „Mai bine să-l ştiu pe David sub 
cheie; aşa, voi fi eu stăpânul”. 

Bătrânul Sechard îşi zicea: „Dacă-i plătesc datoriile, fiu- 
meu îmi mulţumeşte şi spală putina”. 

Eve, încolţită, ameninţată de podgorean că o goneşte din 
casă, nu voia nici să dezvăluie adăpostul soţului, nici măcar 
să-i propună acestuia să accepte un salv-conduct326. Nu 
era sigură că l-ar mai putea ascunde pe David tot atât de 
bine ca întâia oară. Deci socrului îi răspundea: 

— Plăteşte datoriile feciorului şi afli tot. 

Niciunul dintre cei patru interesaţi, care se găseau cu toţii 
ca în faţa unei mese pline de bunătăţi, nu se încumeta să se 
atingă de ospăț, de teamă să nu-i ia celălalt înainte; şi se 
priveau între ei neîncrezători. 

După câteva zile de la ascunderea lui Sechard, Petit-Claud 
venise la Cointet cel mare, la fabrica de hârtie. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, îi zise el; David s-a 
vârât de bunăvoie într-o închisoare pe care n-o cunoaştem 
şi îşi vede în linişte acolo de vreo nouă perfecţionare. Dacă 


nu v-aţi atins scopul, nu-i vina mea; o să vă ţineţi făgăduiala, 
nu-i aşa? 

— Da, dacă reuşim, răspunse Cointet cel mare. Bătrânul 
Sechard e aici de câteva zile, a venit să ne pună întrebări 
despre fabricarea hârtiei; zgârcitul a mirosit invenţia fiului, 
vrea să profite. Avem prin urmare o oarecare speranţă să 
ajungem la o asociaţie. Dumneata eşti avocatul şi al tatălui 
şi al fiului... 

— Trebuie să am şi sfântul Duh de a vi-i da pe mână? reluă 
Petit-Claud zâmbind. 

— Da, răspunse Cointet. Dacă reuşeşti sau să-l bagi, pe 
David la închisoare, sau să ni-l dai pe mână printr-un act de 
asociaţie, vei fi soţul domnişoarei de la Haye. 

— Acesta e ultimatum-ul dumneavoastră? întrebă Petit- 
Claud. 

— Yes! făcu Cointet, dacă vorbim limbi străine. 

— Să vi-l dau şi eu pe al meu, dar în franţuzeşte, reluă 
Petit-Claud scurt. 

— Da? ia să-l vedem! replică Cointet curios. 

— Prezintă-mă mâine doamnei de Senonches, ca să mă 
aleg şi eu cu ceva pozitiv, în fine, îndeplineşte-ţi făgăduiala, 
sau altfel plătesc eu datoria lui Sechard şi mă asociez eu cu 
el. Nu vreau să ies păcălit. Dumneata mi-ai vorbit pe faţă, la 
fel îţi vorbesc şi eu. Eu am arătat ce pot, arată şi dumneata. 
Dumneavoastră aveţi tot, pe când eu n-am nimic. Dacă nu- 
mi dovedeşti în vreun fel că eşti sincer, iau afacerea pe 
seama mea. 

Cointet cel mare îşi luă pălăria, umbrela, înfăţişarea-i de 
iezuit şi ieşi, spunându-i lui Petit-Claud să-l urmeze. 

— Ai să vezi, dragul meu, cum am avut eu grijă de 
dumneata!... îi zise avocatului negustorul. 

Isteţul şi şiretul fabricant de hârtie îşi dăduse numaidecât 
seama de primejdia situaţiei în care se afla şi văzuse în 
Petit-Claud pe omul cu care trebuie să joci cinstit. Până 
atunci, sub pretextul că ti înfăţişează situaţia financiară a 


domnişoarei de la Haye, mai aruncase el câte o vorbă în 
urechea fostului consul general. 

— Am tocmai ceea ce-i trebuie Franqoisei, căci, în ziua de 
azi, cu treizeci de mii de franci zestre, zisese el zâmbind, o 
fată nu are dreptul să fie prea mofturoasă. 

— O să mai vorbim noi, răspunsese Francis du Hautoy. De 
la plecarea doamnei de Bargeton, poziţia doamnei de 
Senonches s-a schimbat mult în lunie: am putea s-o dăm pe 
Frangoise după vreun gentilom bătrân de la ţară. 

— Şi ea o să-nceapă să calce pe de lături, zisese 
fabricantul, făcând pe nepăsătorul. Hei, hei! mărit-o mai 
bine cu un tânăr capabil, ambițios, pe care îl veţi proteja 
dumneavoastră, şi care îi va face soţiei o situaţie frumoasă. 

— Să mai vedem, repetase Francis; trebuie s-o întrebăm 
mai întâi pe naşă. 

La moartea domnului de Bargeton, Louise de Negrepelisse 
îţi vânduse casa din strada du Minage. Doamna de 
Senonches, care trăia cam strâmt la ea acasă, îl hotări pe 
domnul de Senonches să cumpere casa, cuibul ambițiilor lui 
Lucien şi în care a început povestirea de faţă. Zephirine de 
Senonches îşi făcuse planul de a-i urma doamnei de 
Bargeton în genul de suveranitate pe care aceasta o 
avusese, de a tine şi dânsa un salon, de a face în sfârşit pe 
cucoana mare. O sciziune se petrecuse în înalta societate 
din Angouleme între cei care, cu ocazia duelului domnului 
de Bargeton cu domnul de Chandour, luară partea, unii a 
nevinovăţiei Louisei de Negrepelisse, iar alţii a calomniilor 
lui Stanislas de Chandour. Doamna de Senonches se 
declară pentru Bargeton şi îi cuceri mai întâi pe toţi cei din 
acest partid. Apoi, după ce se instală în casă, profită de 
tabieturile multora dintre aceia care veneau acolo de atâţia 
ani să joace cărţi. Primi musafiri în fiecare seară şi o birui 
pe Amelie de Chandour, care luase poziţie contra ei. 
Năzuinţele lui Francis du Hautoy, care se visa în centrul 
aristocrației din Angouleme, mergeau până la a dori s-o 
căsătorească pe Frangoise cu bătrânul de Severac, pe care 


doamna du Brossard nu-l putuse cuceri pentru fiica sa. 
Înapoierea doamnei de Bargeton, acum soţie a prefectului, 
mări pretenţiile Z&phirinei pentru scumpa-i fină. Îşi zicea 
că, desigur, contesa Sixte du Châtelet va face uz de 
trecerea sa în favoarea aceleia care îi luase apărarea în 
lipsă. Fabricantul de hârtie, care-şi cunoştea prea bine 
Angouleme-ul, măsură dintr-o privire toate greutăţile 
acestea; însă se hotări să iasă din încurcătură printr-o 
acţiune îndrăzneață cum numai Tartufe327 şi-ar fi permis. 
Avocăţelul, foarte mirat de cinstea comanditarului său în 
şicane avocăţeşti, îl lăsă cu gândurile sale, însoţindu-l spre 
casa din strada du Minage, unde, în prag, cei doi fură opriţi 
cu aceste cuvinte: 

— Conaşul şi coniţa stau la masă. 

— Spune-le totuşi că am venit eu, răspunse Cointet cel 
mare. 

Şi, sub numele său, bisericosul negustor, introdus de 
îndată, i-l prezentă pe avocat Zephirinei, care prânzea cu 
domnul Francis du Hautoy şi cu domnişoara de la Haye. 
Domnul de Senonches se dusese, ca de obicei, la vânătoare 
cu domnul de Pimentel. 

— Iată, doamnă, pe tânărul avocat despre care v-am vorbit 
şi care se va însărcina cu emanciparea frumoasei 
dumneavoastră pupile. 

Fostul diplomat îl cercetă pe Petit-Claud, care, la rându-i, 
se uita cu coada ochiului la frumoasa pupilă. Surprinderea 
Zephirinei, căreia nici Cointet, nici Francis nu-i spuseseră 
vreodată vreo vorbii, fu atât de mare, încât scăpă furculiţa 
din mână. Domnişoara de la Haye, un fel de scorpie cu faţa 
acră, cu talia dizgraţioasă, foarte slabă, cu părul blond 
spălăcit, era, cu tot aerul ei oarecum aristocratic, greu de 
măritat. Cuvintele tată şi mamă necunoscuţi din actul de 
naştere o opreau la drept vorbind să pătrundă în sfera în 
care dragostea naşei şi a lui Francis voia s-o introducă. 
Domnişoara de la Haye, necunoscându-şi situaţia, făcea 
mofturi: l-ar fi refuzat şi pe cel mai bogat negustor din 


Houmeau. Strâîmbătura destul de semnificativă, inspirată 
domnişoarei de la Haye de înfăţişarea firavului avocat, 
Cointet o regăsi şi, pe buzele lui Petit-Claud. Doamna de 
Senonchesl şi Francis păreau să caute un mod de a se 
descotorosi de Cointet şi de protejatul său. Cointet, care 
văzu totul, îl rugă pe domnul du Hautoy să-i acorde un 
moment şi trecu în salon cu diplomatul. 

— Domnule, îi zise el pe faţă, dragostea de tată vă orbeşte. 
O veţi mărita cu greu pe fiica dumneavoastră; şi, în 
interesul dumneavoastră al tuturora, v-am pus în 
imposibilitate de a mai da înapoi; căci ţin la Francoise cum 
ţii la o pupilă. Petit-Claud ştie tot!... Ambiţia-i nemărginită 
vă garantează fericirea scumpei dumneavoastră fiice. Mai 
întâi, Franqcoise o să facă din soţul ei tot ce va dori; iar 
dumneavoastră, ajutat de soţia prefectului care soseşte 
zilele astea, îl veţi face procuror regal. Domnul Milaud este 
numit, sigur, la Nevers. Petit-Claud îşi vinde cabinetul, 
dumneavoastră îi obţineţi uşor postul de al doilea substitut 
şi curând ajunge procuror, apoi preşedinte de tribunal, 
deputat... 

Înapoiat în sufragerie, Francis fu plin de atenţii pentru 
viitorul logodnic al fiicei sale. Se uită la doamna de 
Senonches într-un anumit fel şi puse capăt scenei de 
prezentare, poftindu-l pe Petit-Claud pe a doua zi seara la 
masă, ca să discute despre afaceri. Apoi îi conduse pe 
negustor şi pe avocat până în curte, spunându-i lui Petit- 
Claud că, după recomandarea lui Cointet, era dispus, 
împreună cu doamna de Senonches, să confirme toate 
dispoziţiile pe care păzitorul averii domnişoarei de la Haye 
le-ar fi luat pentru fericirea îngeraşului cel drag. 

— Vai, ce urâtă el exclamă Petit-Claud. M-am ars!... 

— E distinsă, răspunse Cointet; păi, dacă era frumoasă, 
crezi că ţi-ar fi dat-o?... Hei, dragul meu, sunt mulţi moşieri 
mai mici pe-aicea cărora treizeci de mii de franci, protecţia 
doamnei de Senonches şi a contesei du Châtelet le-ar fi 
plăcut grozav; cu atât mai mult cu cât Francis du Hautoy n- 


o să se mai însoare vreodată, şi deci fata asta e 
moştenitoarea lui... Căsătoria dumitale s-a făcut!... 

— Dar cum? 

— lată ce i-am spus, reluă Cointet cel mare, povestindu-i 
avocatului lovitura-i îndrăzneață. Dragul meu, domnul 
Milaud o să fie numit, zice-se, procuror regal la Nevers; 
dumneata îţi vinzi cabinetul, şi, peste zece ani, ajungi 
ministru de justiţie. Te ştiu destul de cutezător ca să nu te 
dai în lături de la nici un serviciu ce ţi l-ar cere curtea. 

— Atunci, veniţi mâine, la patru şi jumătate, în piaţa du 
Murier, răspunse avocatul, fanatizat de posibilităţile unui 
asemenea viitor; îl voi fi văzut pe bătrânul Sechard şi vom 
ajunge să încheiem un act de asociaţie în care tatăl şi fiul 
vor aparţine sfântului Duh al fraţilor Cointet. 

În momentul în care bătrânul preot din Marsac suia dealul 
Angouleme-ului ca să-i spună Cvei starea în care se afla 
fratele ei, David era ascuns, de unsprezece zile, la două 
case dincolo de aceea din care ieşise vrednicul preot. 

Când abatele Marron coti în piaţa du Murier, îi găsi acolo 
pe cei trei bărbaţi, care atrăgeau privirile fiecare în felul lui 
şi care apăsau eu toată greutatea lor asupra viitorului şi 
prezentului sărmanului prizonier voluntar: Sechard-tatăl, 
Cointet cel mare, avocăţelul firav. Trei oameni, trei pofte! 
dar trei pofte tot atât de felurite, pe cât erau şi oamenii. 
Unul născocise vânzarea fiului, altul a clientului său, iar 
Cointet cel mare cumpăra aceste mârşăvii, sperând să nu-l 
coste mai nimic. Era cam cinci după-amiază, şi mai toţi 
aceia care se întorceau acasă pentru masă se opreau să-i 
privească o clipă pe cei trei. 

— Ce naiba or fi având de vorbit bătrânul Sechard şi 
Cointet cel mare?... se minunau cei mai curioşi. 

— Vorbesc, pesemne, despre nenorocitul ăla care îşi lasă 
nevasta, soacra şi copilul pe drumuri, răspundeau alţii. 

— Să-ţi mai trimiţi copiii la învăţătură la Paris! spunea unul 
care făcea pe deşteptul acolo în provincie. 


— Hei! ce cauţi pe-aici, părinte?. Întrebă viticultorul, 
zărindu-l pe abatele Marron de cum acesta pătrunse în 
piaţă. 

— Am venit pentru rubedeniile dumitale, răspunse preotul. 

— Trebuie să fie tot vreo idee de-a feciorului meu!... zise 
Sechard. 

— Cât de puţin te-ar costa să-i faci fericiţi pe toţi! spuse 
abatele, arătând înspre fereastra la care tocmai apăruse 
chipul frumos al doamnei Sechard. 

În momentul acela, Cve îl domolea pe copil, legănându-l şi 
cântându-i un cântec. 

— Aduci veşti de la fiu-meu, zise tatăl, sau, ceea ce ar fi şi 
mai bine, aduci bani? 

— Nu, spuse părintele Marron, îi aduc surorii veşti de la 
fratele ei. 

— De la Lucien?... sări Petit-Claud. 

— Da. Sărmanul tânăr s-a întors de la Paris pe jos. L-am 
găsit la Courtois acasă, prăpădit de oboseală şi de sărăcie, 
răspunse preotul. Vai de el! 

Petit-Claud îl salută pe preot şi îl luă pe Cointet cel mare 
de braţ, spunându-i cu glas tare: 

— Luăm masa la doamna de Senonches; e timpul să ne 
îmbrăcăm!... 

Şi, după doi paşi, îi zise la ureche: 

— Dacă îmi cade în plasă puiul, îmi cade curând şi mama. 
David nu ne mai scapă din mână... 

— Eu ţi-am făcut rostul, fă-mi-l şi dumneata mie, zise 
Cointet cel mare zâmbind fals. 

— Cu Lucien am fost coleg de liceu, eram prieteni buni... 
Într-o săptămână, aflu eu ceva de la ei. Aveţi grijă de 
publicaţiile de nuntă, şi eu mă fac forte să vi-l pun sub lacăt 
pe David. Misiunea mea încetează odată cu arestarea lui. 

— Ah! făcu încet Cointet, afacerea ar fi să luăm brevetul 
pe numele nostru! 

Auzind această frază, pe avocăţelul firav îl trecu un fior. 


În acel moment, Cve îi vedea intrând în casă pe socru şi pe 
abatele Marron, care, cu o singură vorbă, adusese şi 
deznodământul dramei judiciare. 

— Poftim, coană Sechard, îi zise bătrânul urs nurorii, uite-l 
pe părintele, care vine să-ţi spună desigur multe lucruri 
frumoase despre fratele dumitale. 

— O! exclamă sărmane Cve, lovită în inimă, ce i s-a mai 
întâmplat? 

Exclamaţia vestea atâtea dureri îndurate, atâtea temeri şi 
de atâtea feluri, încât abatele Marron se grăbi să spună: 

— Liniştiţi-vă, doamnă, e în viaţă! 

— Eşti aşa de bun, tată, îi zise Cve bătrânului, s-o chemi şi 
pe mama: să audă şi dânsa ce ne va povesti părintele 
despre Lucien. 

Bătrânul se duse s-o aducă pe doamna Chardon, căreia îi 
zise: 

— O să aveţi multe de vorbit cu abatele Marron, care e om 
de ispravă, deşi e preot. O să întârziem cu masa, eu mă 
întorc peste un ceas. 

Şi bătrânul, nepăsător la tot ce nu suna sau nu lucea a aur, 
o lăsă pe bătrână fără să vadă efectul loviturii pe care i-o 
dase. Năpasta ce se abătuse pe capul celor doi copii, 
spulberarea tuturor speranţelor puse în Lucien, schimbarea 
neaşteptată a unui caracter pe care îl crezuse atâta vreme 
energic şi cinstit, în fine toate întâmplările din ultimele 
optsprezece luni o făcuseră pe doamna Chardon de 
nerecunoscut. Dânsa era nu numai de neam nobil, ci avea şi 
suflet nobil şi-şi adora copiii: de aceea, suferise în ultimele 
şase luni mai mult decât în toată văduvia ei. Lucien avusese 
putinţa să devină Rubempre prin ordonanța regelui, să dea 
din nou viaţă acestei familii, să-i reînvie titlurile şi stema, să 
ajungă cineva! Şi el se prăbuşise în mocirlă! Căci, mai aspră 
cu el decât sora, îl socotise pierdut pe Lucien chiar din ziua 
când aflase de afacerea cu poliţele. Mamele vor câteodată 
să se înşele; însă îşi cunosc prea bine copiii pe care i-au 
alăptat, i-au crescut zi de zi, şi, în discuţiile ce le stârneau 


între David şi soţie şansele lui Lucien la Paris, doamna 
Chardon, deşi părea că împărtăşeşte iluziile Cvei asupra 
fratelui său, tremura de teamă ca David să nu aibă 
dreptate, căci acesta vorbea aşa cum îşi auzea ea însăşi 
vorbind cugetul ei de mamă. Cunoştea prea bine 
simţămintele gingaşe ale fiicei pentru a îndrăzni să-i 
destăinuiască chinurile ei; se vedea deci silită să şi le 
înăbuşe în tăcerea de care sunt în stare numai mamele ce 
ştiu să-şi iubească cu adevărat copiii. Cve, la rându-i, 
urmărea cu spaimă cum o prăpădeau pe mamă necazurile, 
o vedea trecând de la bătrâneţe la decrepitudine, şi încă 
fără oprire. Mama şi fiica îşi spuneau deci una alteia 
minciunile nobile ce nu mai înşală pe nimeni. În viaţa 
acestei mame, fraza crudului viticultor fu picătura ce avea 
să umple cupa durerilor: doamna Chardon se simţi lovită în 
suflet. 

De aceea, când Cve îi zise preotului: „Părinte, uite-o pe 
mama!”, când abatele se uită la chipul acela chinuit ca al 
unei călugăriţe, încadrat de părul complet alb, dar 
înfrumusețat de înfăţişarea blajină şi liniştită a femeilor 
cucernic resemnate şi care se poartă, cum se spune, după 
voia domnului, el înţelese dintr-odată viaţa celor două 
făpturi. Preotul nu mai avu nici un fel de milă pentru călău, 
pentru Lucien, şi se înfiora ghicind toate chinurile îndurate 
de victime. 

— Mamă, spuse Cve, ţtergânduc-ţi ochii, sărmanul meu 
frate se află foarte aproape de noi, e la Marsac. 

— Şi pentru ce nu chiar aici? întrebă doamna Chardon. 

Abatele Marron povesti tot ce-i spusese Lucien atât despre 
lipsurile îndurate în timpul călătoriei, cât şi despre 
nenorocirile ultimelor zile petrecute la Paris. Zugrăvi 
durerile ce-l frământară pe poet când aflase efectul 
imprudenţelor sale în sânul familiei, precum ţi care erau 
temerile lui asupra primirii ce îl putea aţtepta la 
Angouleme. 


— A ajuns să se îndoiască de noi? întrebă doamna 
Chardon. 

— Nenorocitul a venit spre dumneavoastră pe jos, 
îndurând cele mai cumplite lipsuri, şi se întoarce cu gândul 
de a apuca pe căile cele mai umile ale vieţii... de a-şi 
îndrepta greşelile. 

— Părinte, spuse sora, cu tot răul ce ni l-a făcut, ţiu încă la 
fratele meu, cum ţii la trupul unei fiinţe care nu mai este; şi 
a-l iubi astfel înseamnă a-l iubi încă mai mult decât alte 
surori pe fraţii lor. Ne-a sărăcit mult; să vină totuşi: va 
împărţi cu noi bucăţica de pâine ce ne-a mai rămas, în 
sfârşit, pe care ne-a mai lăsat-o el. Ah, dacă nu ne-ar fi 
părăsit, părinte, noi nu ne-am fi pierdut comorile cele mai 
scumpe. 

— Şi s-a întors tot cu trăsura femeii care ni l-a răpit! 
exclamă doamna Chardon. Numai că, plecat în caleaşca 
doamnei de Bargeton, pe aceeaşi bancă, s-a înapoiat la 
spatele trăsurii ei. 

— Cu ce vă pot fi de folos în situaţia în care vă aflaţi? 
întrebă milostivul preot, căutând o frază de rămas bun. 

— Hei, părinte, răspunse doamna Chardon, sărăcia e o 
boală care, dacă nu omoară, nu poate fi lecuită de nimeni 
altul decât de bolnavul însuşi. 

— Dacă aţi avea destulă influenţă ca să-l hotărâți pe socru- 
meu să-şi ajute feciorul, aţi salva întreaga familie, spuse 
doamna Sechard. 

— N-are încredere în dumneata, şi mi s-a părut foarte 
pornit împotriva soţului dumitale, zise bătrânul, căruia 
parafrazele viticultorului îi înfăţişaseră afacerile familiei 
Sechard drept un viespar în care e bine să nu-ţi bagi nasul. 

Isprăvindu-şi misiunea, preotul se duse să ia masa la 
nepotul său Postel, care risipi şi bruma de bunăvoință a 
unchiului, dându-i, laolaltă cu tot Angouleme-ul, dreptate 
tatălui împotriva fiului. 

— De risipitori, încă te mai poţi apăra, încheie Postel; dar, 
cu aceia care se ţin de experienţe, ajungi sigur la sapă de 


lemn! 

Curiozitatea preotului din Marsac era pe deplin 
satisfăcută, ceea ce, în orice parte a Franţei, este scopul 
principal al interesului ce şi-l poartă oamenii unii altora. lar 
seara, el îi aduse poetului la cunoştinţă tot ceea ce se 
petrecea în casa Sechard, înfăţişându-şi călătoria ca o 
misiune dictată de dragostea de aproape 

— I-ai îndatorat pe sora şi pe cumnatul dumitale cu vreo 
zece-douăsprezece mii de franci, zise el sfârşind; şi nimeni, 
dragul meu, n-are suma asta să i-o împrumute vecinului. Pe 
aici, prin Angoumois, nu suntem bogaţi. Crezusem că era 
vorba de mult mai puţin când îmi vorbeai de poliţele 
dumitale. 

După ce îi mulţumi bătrânului pentru bunătatea lui, poetul 
îi spuse: 

— lertarea pe care mi-o aduci, părinte, este pentru mine 
lucrul cel mai de preţ. 

A doua zi, Lucien plecă dis-de-dimineaţă din Marsac înspre 
Angouleme, unde ajunse pe la nouă, cu un baston în mână, 
îmbrăcat cu o redingotă sărăcăcioasă destul de stricată de 
călătorie şi cu o pereche de pantaloni negri decoloraţi. lar 
ghetele-i roase arătau limpede că făcea parte dintre 
nefericiţii care umblă pe jos. Îşi dădea deci seama că 
deosebirea dintre întoarcere şi plecare avea să bată la ochi 
compatrioţilor săi. Dar, cu inima strânsă în cleştele 
remuşcării, pentru moment acceptă această pedeapsă, 
hotărât să înfrunte privirile cunoscuţilor. În sinea lui, îşi 
zicea: „Sunt eroic!” 

Aşa sunt poeţii: pe ei înşişi se înşală cei dintâi. Cu cât 
înainta în Houmeau, sufletul i se zbătea între ruşinea 
întoarcerii şi poezia amintirilor. Inima îi zvâcni când trecu 
prin faţa locuinţei lui Postel, unde, din fericire pentru el, 
Leonie Marron se afla singură în prăvălie cu copilul. Poetul 
văzu cu plăcere (vanitatea şi-o păstrase!) numele şters al 
tatălui său. De când se însurase, Postel îşi zugrăvise din nou 
prăvălia şi îşi pusese deasupra firma, ca la Paris: 


FARMACIE. Urcând treptele dinspre poarta Palet, Lucien 
simţi aerul natal uită de povara nenorocirilor şi-şi zise, 
îmbătat de fericire: „O să-i revăd”. 

Ajunse în piaţa du Murier fără să fi întâlnit pe nimeni: nici 
nu se aşteptase la atâta noroc, el care altădată se plimba ca 
un învingător prin oraş! Marion şi Kolb, care stăteau de 
strajă la poartă, se năpustiră pe scară strigând: 

— Uite-l! 

Lucien revăzu atelierul şi curtea bătrânească, zări pe 
scară pe sora şi pe mamă-sa şi se îmbrăţişară, uitând 
pentru o clipă de toate nefericirile, în această strângere în 
braţe. În familie, cazi mai totdeauna la o învoială cu 
nenorocirea; îţi încropeşti un culcuş şi speranţa te face să 
nu vezi că e cam tare. Dacă Lucien înfăţişa imaginea 
deznădejdii, înfăţişa însă şi poezia: pe drum, soarele îi 
bronzase faţa; o melancolie adâncă, întipărită pe chip, îşi 
întindea umbra pe fruntea-i de poet. Schimbarea aceasta 
trăda atâtea suferinţe, încât, la vederea urmelor lăsate de 
mizerie pe faţa lui, singurul simţământ cu putinţă era mila. 
Poetul plecat din sânul familiei regăsea, la înapoiere, atâtea 
crude realităţi! Pe buzele Cvei, în mijlocul bucuriei, se 
aţternu zâmbetul sfintelor în timpul martiriului. Durerea 
face sublim chipul unei femei tinere ţi deosebit de 
frumoase. Gravitatea, care înlocuia pe faţa surorii 
nevinovăția cunoscută când plecase el la Paris, era prea 
grăitoare ca să nu-i facă lui Lucien o dureroasă impresie. 
De aceea, întâiul moment de bucurie vie, firească, fu urmat 
de o reacţie: fiecare se temea să deschidă gura. Lucien nu 
se putu ţine totuşi să nu-l caute cu privirea pe cel care 
lipsea. Privirea aceasta, înţeleagă numaidecât, o făcu pe 
Cve sa izbucnească în plâns şi, ca urmare, şi pe Lucien. 
Doamna Chardon, însă, rămase de piatră şi, în aparenţă, 
nepăsătoare. Cve se sculă, cobori, ca să-i cruţe fratelui o 
vorbă aspră, şi se duse la Marion să-i spună: 

— Draga mea, ştii că lui Lucien îi plac fragii, ar trebui să-i 
facem rost!... 


— O! Mi-am închipuit eu c-o să vreţi să-i sărbătoriţi pe 
conaşul Lucien. N-aveţi nici o grijă. O să avem o masă bună, 
şi deseară la fel. 

— Lucien, îi zise doamna Chardon fiului ei, ai multe de 
îndreptat aici. Ai plecat ca să ajungi mândria noastră şi ne- 
ai adus la sapă de lemn. Aproape că ai distrus, în mâinile 
fratelui tău, unealta îmbogăţirii la care el nu se gândea 
decât pentru noua lui familie. Şi n-ai distrus numai asta... 
zise mama. (Se făcu o pauză cumplită, iar tăcerea lui Lucien 
dovedi că primea mustrările mamei.) Apucă-te de muncă, 
reluă blând doamna Chardon. Nu te cert că aivrut să 
reînvii nobilul neam din care mă trag; dar pentru asemenea 
încercări trebuie mai întâi de toate avere şi sentimente 
înalte; tu nu le-ai avut. Încrederea pe care o aveam în tine, 
tu ne-ai schimbat-o în neîncredere. Ai nimicit liniştea 
acestei familii muncitoare şi resemnate, care se luptă aici 
cu greutăţi de tot felul... Întâilor greşeli li se datorează o 
întâie iertare. Să nu mai faci. Ne aflăm aici în nişte 
împrejurări foarte grele, fii prudent, ascultă de, sora ta; 
nenorocirea e un învăţător ale cărui lecţii, oricât au fost de 
dureroase, la ea au rodit: a devenit serioasă, e mamă, duce 
povara întregii case, din devotament pentru dragul nostru 
David; în sfârşit, prin greşeala ta, a ajuns singura mea 
mângâiere. 

— Puteai fi şi mai aspră, spuse Lucien, îmbrăţişându-şi 
mama. Primesc iertarea ta, pentru că va fi ultima pe care o 
mai am de primit de azi încolo. 

Cve se întoarse; ţi, după chipul umilit al fratelui, înţelese 
că doamna Chardon îi vorbise. Bunătatea îi puse un zâmbet 
pe buze, căruia Lucien îi răspunse prin lacrimi reţinute. 
Prezenţa are un fel de vrajă, schimbă pornirile cele mai 
duşmănoase între îndrăgostiţi ca şi în sânul familiilor, oricât 
de puternice ar fi motivele de nemulţumire. Nu cumva 
dragostea trage în inimă făgaşuri pe care ne place să ne 
întoarcem paşii? Fenomenul acesta n-o fi cumva din 
domeniul ştiinţei magnetismului? Rațiunea nu ne spune 


oare că trebuie ori să nu ne mai vedem niciodată, ori să 
iertâăm? Fie că acest efect aparţine raţionamentului, unei 
cauze fizice sau sufletului omenesc, oricine trebuie să fi 
observat că privirile, gesturile, fapta unei fiinţe iubite 
regăsesc la cei pe care i-a jignit mai tare, i-a necăjit sau 
chinuit, urme de dragoste. Dacă mintea uită greu, dacă 
interesul suferă încă, inima, cu toate astea, îşi reia sclavia. 
De aceea, sărmana soră, ascultând până la vremea 
prânzului spovedania fratelui, nu-şi putu stăpâni ochii când 
îl privi, nici glasul când îşi lăsă inima să vorbească. 
Înţelegând abia acum meandrele vieţii literare la Paris, ea 
înţelese cum putuse Lucien să fie răpus în luptă. Bucuria 
poetului mângâind copilul surorii, drăgălăşeniile lui, 
fericirea de a-şi revedea locurile dragi şi pe ai săi, 
amestecată cu marea durere de a-l şti pe David ascuns, 
cuvintele întristate ce-i scăpară lui Lucien, înduioşarea lui 
văzând că în mijlocul lipsurilor sona îşi amintise de gusturile 
lui, când Marion servise fragii: toate, până la îndatorirea de 
a-şi găzdui fratele rătăcitor şi de a se îngriji de el, făcură 
din această zi o sărbătoare, ca un popas din drumul 
mizeriei. Bătrânul Sechard voi să ia în răspăr simţămintele 
celor două femei: 

— Îl cinstiţi, de parcă s-ar fi întors cu punga doldora!... 

— Păi, ce-a făcut fratele meu ca să nu-l cinstim?... exclamă 
doamna Sechard, cu grijă de a ascunde ruşinea lui Lucien. 

Totuşi, după ce trecură întâile drăgălăşenii, nuanțele 
adevărului începură să se întrevadă. Lucien îşi dădu curând 
seama de deosebirea dintre dragostea de acum a Cvei ţi 
cea pe care i-o purtase înainte. David era onorat din 
adâncul sufletului, pe când Lucien era iubit de parcă n- 
aveau încotro, aşa precum îţi iubeşti o amantă cu toate 
buclucurile ce ţi le face. Stima, care-i fondul necesar 
sentimentelor noastre, e şi materialul trainic ce le dă nu 
ştiu ce încredere, nu ştiu ce siguranţă de care avem nevoie 
ca să trăim, şi care lipsea acum între doamna Chardon şi 
fiu, între frate, şi soră. Lucien se simţi lipsit de acea 


încredere deplină pe care mama şi sora ar fi avut-o în el 
dacă el n-ar fi nesocotit onoarea. Părerea lui d'Arthez 
despre el, care ajunsese, şi a surorii, se ghici în gesturi, în 
priviri, în vorbe. Îl plângeau pe Lucien; însă, ca să mai fie 
fala, noblețea şi eroul familiei, nici gând! Temându-se de 
uşurătatea lui, nu-i spuseră nici unde se ascundea David. 
Cve, rece la alintările cu care Lucien îşi însoţi curiozitatea 
de a-şi revedea cumnatul, nu mai era Cve din Houmeau, 
pentru care altădată o singură privire de-a lui Lucien 
devenea un ordin îndeplinit pe loc. Lucien spunea că vrea 
să-şi îndrepte greşelile, lăudându-se că l-ar putea salva pe 
David. Cve îi răspunse: 

— Nu te amesteca: avem duşmani pe oamenii cei mai râi şi 
mai dibaci. 

Lucien ridica fruntea, ca şi cum ar fi zis: „l-am înfruntat eu 
pe parizieni...” Soră-sa îi răspunse printr-o privire care 
însemna: „Ai fost învins!” „Nu mai sunt iubit, gândi Lucien. 
Pentru familie, ca şi pentru lume, trebuie aşadar să 
reuşeşti.” 

Chiar de a doua zi, încercând să-şi explice puţina 
încredere a mamei şi a surorii, poetul fu cuprins de un gând 
nu de ură, ci de mâhnire. Aplică măsura vieţii pariziene 
acestei vieţi caste de provincie, uitând că mediocritatea 
răbdătoare a acestui interior, sublim în resemnarea lui, era 
opera sa. 

„Sunt nişte burgheze, nu pot să mă înţeleagă”, îşi zise el, 
depărtându-se astfel de soră, de mamă şi de David, pe care 
nu mai putea să-i înşele asupra caracterului şi viitorului 
său. 

Cve ţi doamna Chardon, la care, în urma atâtor lovituri şi 
nenorociri, se trezise darul de a ghici în sufletul oamenilor, 
pândeau cele mai tainice gânduri ale lui Lucien, se simţiră 
judecate greşit şi îl văzură izolându-se de ele. 

— Parisul ni l-a schimbat mult! îşi ziseră. 

Culegeau, în fine, roadele egoismului pe care ele însele îl 
cultivaseră. De o parte şi de alta, drojdia aceasta avea să 


fermenteze, şi fermentă; dar mai ales la Lucien, care era 
atât de vinovat. Cât despre Cve, era una dintre acele surori 
ce ţtiu să-i spună fratelui care a greşit: „lartă-mi mie 
greşelile tale...” Când unirea dintre două suflete s-a 
întâmplat să fie desăvârşită, cum fusese la început între Cve 
ţi Lucien, orice atingere adusă acestui ideal al iubirii e 
mortală. Acolo unde sceleraţii se împacă chiar după ce s-au 
sfârtecat cu cuţitele, cei ce s-au iubit se despart pentru 
totdeauna din pricina unei priviri, a unui cuvânt. În această 
cvasi perfecţiune a vieţii sentimentale, se găseşte cheia 
unor despărţiri deseori inexplicabile. Cu îndoiala în inimă 
nu poţi trăi decât atunci când trecutul nu-ţi oferă tabloul 
unei iubiri curate şi fără nici un nor; dar, pentru două fiinţe, 
unite altădată ca un singur mănunchi, atunci când, înainte 
de a schimba o privire sau a rosti un cuvânt, sunt necesare 
tot felul de precauţiuni, viaţa devine insuportabilă. De 
aceea, marii poeţi îi fac să moară pe Paul şi pe Virginie328 
ai lor în momentul când ies din adolescenţă. V-aţi putea 
închipui pe Paul şi Virginie certaţi?... E de observat totuşi, 
spre lauda Cvei ţi a lui Lucien, că interesele materiale, atât 
de adânc lovite, nu înrăutăţeau aceste răni: la sora fără 
vină, ca şi la poetul vinovat, totul era numai sentiment; de 
aceea, cea mai mică neînțelegere, cea mai neînsemnată 
ceartă, o nouă greşeală de-a lui Lucien puteau să-i 
învrăjbească pe tot restul vieţii. Când e vorba de bani, totul 
se mai poate aranja; sentimentele, însă, sunt neînduplecate. 

A doua zi, Lucien primi un număr din Ziarul Angouleme- 
ului ţi îngălbeni de plăcere văzându-se subiectul unui 
articol de primă pagină ce şi-l permise fiţuica aceasta care, 
asemeni academiilor provinciale, ca o fată binecrescută, 
după vorba lui Voltaire, nu dădea niciodată de vorbit despre 
sine: 

Mândrească-se Franche-Comte de a fi adus pe lume pe 
Victor Hugo, pe Charles Nodier şi pe Cuuier329; Bretania, 
pe Chateaubriand şi pe Lamennais330; Normandia, pe 
Casimir Delavigne331; Turena, pe autorul lui Eloa332; 


astăzi provincia noastră în care sub Ludovic al XIII-lea 
ilustrul Guez, cunoscut mai ales sub numele de Balzac333, 
s-a făcut compatriotul nostru, nu mai are nimic de invidiat 
nici acestor provincii, nici Limousin-ului, care l-a dat pe 
Dupuytren334, nici Auvergne-i, patria lui Monttosier335, 
nici Bordeauxului, care a avut fericirea să vadă născându-se 
acolo atâţia oameni mari: avem şi noi poetul nostru! Autorul 
minunatelor sonete intitulate Margaretele adaugă la gloria 
de poet pe aceea de prozator, căci i se datorează şi un 
măreț roman, Arcaşul lui Carol al IX-lea. Cândva, nepoţii 
noştri se vor mândri de a-l avea de compatriot pe Lucien 
Chardon, un rival al lui Petrarca!... (În ziarele de provincie 
din vremea aceea, punctele de exclamaţie înlocuiau uratele 
cu care sunt întâmpinați în Anglia vorbitorii la meeting-uri.) 

Cu toate succesele răsunătoare de la Paris, tânărul nostru 
poet şi-a amintit că somptuoasa locuinţă a familiei de 
Bargeton fusese leagănul triumfurilor sale, că aristocrația 
din Angouleme îi aplaudase cea dintâi poeziile; că soţia 
contelui du Châtelet, prefectul departamentului nostru, îi 
încurajase întâii paşi în cariera muzelor, şi s-a întors printre 
no0i!... întregul Houmeau a fost ieri în fierbere, când Lucien 
de Rubempre s-a arătat. Vestea înapoierii sale a produs 
pretutindeni cea mai vie senzaţie. Desigur că Angoulemeul 
nu se va lăsa întrecut de Houmeau în onorurile ce se aude 
că i se vor decerna aceluia care, fie în presă, fie în 
literatură, a reprezentat cu atâta cinste oraşul nostru la 
Paris. Lucien, poet religios şi totodată regalist, a înfruntat 
furia partidelor; a venit, după câte se spune, spre a se 
repauza de oboselile unei lupte ce i-ar fi ostenit chiar pe 
nişte atleți mai viguroşi decât sunt poeţii şi visătorii. 

Dintr-o intenţie eminamente politică, pe care o salutăm 
cum se cuvine şi pe care doamna contesă du Châtelet a 
avut-o, după cum aflăm, cea dintâi, e vorba să i se redea 
marelui nostru poet, titlul şi numele ilustrei familii de 
Rubempre, a cărei unică moştenitoare e doamna Chardon, 
mama sa. Întinerirea aceasta, prin talente şi glorii noi, a 


vechilor familii pe cale de a se stinge este, la nemuritorul 
autor al Chartei336, o nouă dovadă a veşnicei sale dorinţe 
exprimate în aceste cuvinte: Unire şi uitare. 

Poetul nostru a descins la sora sa, doamna Sechard. 

La rubrica Angouleme-ului se găseau ştirile următoare: 

Prefectul nostru, domnul conte du Châtelet, după ce a fost 
numit gentilom al camerei Majestății Sale, a fost făcut 
consilier de stat în serviciu extraordinar. 

Ieri, toate autorităţile s-au prezentat domnului prefect. 

Doamna contesă Sixte du Châtelet va primi în fiecare joi. 

Primarul din Escarbas, domnul de Negrepelisse, 
reprezentând ramura mezină a familiei d'Espard, tatăl 
doamnei du Châtelet, numit de curând conte, pair de 
Franţa şi comandor al ordinului regal al Sfântului Ludovic, 
aflăm că este desemnat a prezida marele colegiu electoral 
din Angouleme337 la viitoarele alegeri. 

— Uite, citeşte, îi zise Lucien surorii, aducându-i ziarul. 

După ce citi cu atenţie articolul, Cve îi dădu îndărăt foaia 
lui Lucien şi rămase pe gânduri. 

— Ce spui de asta?... o întrebă Lucien, mirat de o 
prudenţă ce semăna cu o răceală. 

— Dragul meu, răspunse ea, ziarul e al fraţilor Cointet, ei 
sunt liberi să însereze orice articole vor şi numai prefectura 
şi episcopatul îi pot sili să facă altfel. Crezi tu că fostul tău 
rival, astăzi prefect, e atât de generos ca să-ţi aducă ţie 
laude? Uiţi că fraţii Cointet ne urmăresc în numele lui 
Metivier şi vor desigur să-l facă pe David să le treacă lor 
profitul descoperirilor lui?... Dar, din orice parte ar veni 
acest articol, pe mine mă nelinişteşte. Altădată, tu nu 
stârneai aici decât ură şi gelozie; te calomniau după 
proverbul: Nimeni nu-i profet în ţara lui, şi deodată, iată că 
totul se schimbă!... 

— Tu nu cunoşti amorul propriu al oraşelor de provincie, 
răspunse Lucien. Într-un orăşel oarecare din Sud toată 
lumea s-a dus să-l primească în triumf, la porţile oraşului, 


pe un tânăr care câştigase premiul de onoare la un concurs, 
fiindcă vedeau în el un viitor om mare! 

— Ascultă-mă, Lucien, nu vreau să-ţi ţin o predică, o să-ţi 
spun totul într-o singură vorbă: teme-te aici chiar de cele 
mai mărunte lucruri. 

— Ai dreptate, răspunse Lucien, mirat s-o vadă pe soră aşa 
de puţin entuziastă. 

Poetul era în culmea fericirii văzând schimbată în triumf 
întoarcerea-i umilă şi ruşinoasă la Angouleme. 

— Voi nu credeţi în puţina glorie ce ne costă pe noi atât de 
scump! izbucni Lucien după o oră de tăcere în care timpi 
se strânsese o întreagă furtună în suflet. 

Drept orice răspuns, Cve se uită la Lucien, şi privirea 
acesteia îl făcu să se ruşineze de învinuirea ce i-o adusese. 

La câteva momente după masa de seară, un băi at de la 
prefectură aduse o scrisoare adresată domnului Lucien 
Chardon şi care păru să dea câştig de cauză vanităţii 
poetului, pe care înalta societate îl disputa familiei. 

Scrisoarea cuprindea această invitaţie: 

Contele Sixte du Châtelet şi contesa du Châtelet îl roagă 
pe domnul Lucien ChardonN. Să le facă cinstea de a lua 
masa cu dânşii în seara zilei de 15 septembrie curent. B. V. 
A. R.338 

În plic era şi această carte de vizită: 

CONTELE SIXTE DU CHÂTELET. 

Gentilom al camerei regelui, prefect de Charente, consilier 
de stat. 

— Ai trecere, zise bătrânul Sechard, se vorbeşte de 
dumneata în oraş ca de nu ştiu cine... E o întrecere între 
Angouleme ţi Houmeau, care să-ţi împletească mai multe 
cununi. 

— Dragă Cve, spuse Lucien la urechea surorii, mă aflu 
acum întocmai cum mă aflam când eram la Houmeau în 
ziua în care trebuia să mă duc la doamna de Bargeton: n- 
am haine pentru masa de la prefect. 


— Cum? îţi trece prin cap să primeşti invitaţia? exclamă 
doamna Sechard speriată. 

Între frate şi soră se porni o polemică pe chestiunea dacă 
să se ducă sau nu la prefectură. Bunul-simţ al femeii 
provinciale îi spunea Cvei că nu trebuie să te arăţi în lume 
decât vesel şi bine îmbrăcat; ea însă îşi ascundea 
adevăratul gând: „Cine ştie ce-o să mai iasă pentru Lucien 
dacă se duce acolo la masă? Ce poate face lumea mare din 
Angouleme pentru el? Nu s-a pus oare ceva la cale 
împotriva lui?” 

Înainte de a se duce la culcare, Lucien ajunse să-i spună 
surorii: 

— Tu nu-mi cunoşti influenţa! soţia prefectului se teme de 
ziariţti; ţi, de altminteri, contesa du Châtelet tot Louise de 
Negrepelisse a rămas! O femeie cu atâta trecere îl poate 
salva pe David! Îi voi spune ce descoperire a tăcut tratele 
meu, şi ei o să-i fie toarte uşor să obţină de la guvern un 
ajutor de zece mii de franci. 

La unsprezece seara, Lucien, sora, mama şi bătrânul 
Sechard, Marion şi Kolb tură treziţi din somn de fanfara 
primăriei, la care se adăugase aceea a garnizoanei, şi 
văzură piaţa du Murier plină de lume. Tinerii din 
Angouleme îi făcură o serenadă lui Lucien Chardon de 
Rubempre. Acesta se arătă la fereastra surorii şi rosti 
următoarele, în mijlocul unei adânci tăceri, după ultima 
bucată: 

— Mulţumesc compatrioţilor mei pentru cinstea ce mi-o 
fac. Voi căuta să mă arăt vrednic de ea. Domniile lor mă vor 
ierta că nu le spun mai mult: emoția mea e atât de mare, 
încât n-aş putea continua. 

— Trăiască autorul Arcaşului lui Carol al IX-lea!... Trăiască 
autorul Margaretelor!... Trăiască Lucien de Rubempre! 

După aceste trei salve, strigate de câteva glasuri, trei 
coroane şi câteva buchete de flori fură azvârlite pe 
fereastră în casă. Peste zece minute, piaţa du Murier era 
goală, domnea linişte deplină. 


— Mi-ar fi plăcut mai mult zece mii de franci, zise bătrânul 
Sechard, sucind şi răsucind în derâdere cununile şi 
buchetele. Dar ce vrei? dumneata le-ai dat margarete, ei îţi 
dau buchete: e o adevărată bătaie de flori. 

— Asta e tot ce înţelegi dumneata din onorurile ce mi le 
fac concetăţenii? izbucni Lucien, de pe chipul căruia orice 
urmă de melancolie dispăruse; faţa i se luminase de 
mulţumire. Dacă i-ai cunoaşte pe oameni ai vedea că nu te 
întâlneşti de două ori în viaţă cu asemenea clipe. Numai 
unui entuziasm adevărat îi poţi datora astfel de triumfuri!... 
Asta şterge, dragă mamă şi soră, multe necazuri. 

Lucien îşi îmbrăţişa sora şi mama cum te îmbrăţişezi cu 
toată lumea când bucuria se revarsă din suflet, încât 
trebuie s-o încredinţezi inimii unui prieten. („În lipsa unui 
prieten, zicea cândva Bixiou, un autor îmbătat de succes se 
îmbrăţişează şi cu portarul casei!”) 

— Hei, scumpa mea, îi zise el Cvei, de ce plângi? A! de 
bucurie... 

— Ce să-i facem? îi spuse Cve mamei sale înainte de a se 
culca din nou ţi după ce rămăseseră singure, poetul este, 
pare-se, ca o femeie frumoasă de soiul cel mai rău... 

— Ai dreptate, răspunse mama dând din cap. Lucien a şi 
uitat totul, nu numai nenorocirile lui, ci şi pe ale noastre. 

Mama şi fiica se despărţiră fără să îndrăznească a-şi spune 
toate gândurile. 

În ţările bântuite de sentimentul insubordonării sociale 
ascuns sub cuvântul de egalitate, orice triumf este unul 
dintre acele miracole care nu se produc, ca şi anumite alte 
miracole de altminteri, fără ajutorul unor sforari dibaci. Din 
zece ovaţii obţinute de zece oameni în viaţă şi decernate în 
sânul patriei, nouă au cauze străine gloriosului încununat. 
Triumful lui Voltaire pe scena Teatrului Francez nu era oare 
acela al întregii filosofii a veacului său? În Franţa, nu poţi 
triumfa până când toată lumea nu se vede încununată odată 
cu triumfătorul. De aceea, cele două femei aveau dreptate 
în presimţirile lor. Succesele geniului de provincie erau 


prea antipatice moravurilor nestrămutate din Angouleme, 
ca să nu fi fost puse în scenă de anumite interese sau de un 
sforar pătimaş, colaborări deopotrivă de primejdioase. Cve, 
ca multe dintre femei, era bănuitoare din instinct, fără a-şi 
putea justifica sie înseşi bănuiala. Adormind, îşi zise: „Cine 
oare să ţină aici atâta la fratele meu încât să fi stârnit 
lumea?... Margaretele nici n-au apărut încă şi cum pot să-l 
felicite pentru un succes ce urmează să vină?...” 

Triumful acesta era, într-adevăr, opera lui Petit-Claud. În 
ziua în care preotul din Marsac îi aduse vestea înapoierii lui 
Lucien, avocatul lua masa de seară pentru întâia oară la 
doamna de Senonches, căreia trebuia să-i ceară oficial 
mâna pupilei. A fost una dintre acele mese de familie a 
căror solemnitate se vădeşte mai mult prin toalete decât 
prin numărul oaspeţilor. Deşi se află în familie, cei de faţă 
ştiu că joacă teatru, şi intenţiile se întrevăd în purtarea 
fiecăruia. Franqoise era îmbrăcată de parc-ar fi fost scoasă 
în vânzare. Doamna de Senonches îşi pusese pe dânsa tot 
ce avea mai ales. Domnul du Hautoy era în frac. Domnul de 
Senonches, căruia soţia îi scrisese că doamna du Châtelet 
sosise la Angouleme ţi avea să apară în casa lor pentru 
întâia oară, precum şi că se arătase un ginere pentru 
Frangoise, se întorsese de la domnul de Pimentel. Cointet, 
îmbrăcat cu mândru-i frac castaniu de croială bisericească, 
lua ochii cu un diamant de şase mii de franci prins în 
guleru-i de dantelă: răzbunarea negustorului bogat pe 
aristocrația săracă. Petit-Claud, ferchezuit, pieptănat, 
săpunit, era tot atât de ţeapăn ca de obicei. Nu se putea să 
nu-l asemuieşti pe avocăţelul subţiratic, strâns în chingile 
costumului său, cu o viperă îngheţată; speranţa însă îi 
sporea până-ntr-atâta vioiciunea ochilor săi coţofeneşti, pe 
faţă îşi puse atâta gheaţă, făcu atâta pe seriosul, încât 
ajunse până la demnitatea unui mic procuror ambițios. 
Doamna de Senonches îi rugase într-atât pe prietenii casei 
să nu scoată vreo vorbă despre vederea ce urma să aibă 
loc, precum nici despre apariţia soţiei prefectului, încât se 


aştepta să-şi vadă saloanele pline. În adevăr, prefectul şi 
soţia îşi făcuseră până atunci vizitele oficiale cu cărţi de 
vizită, rezervându-şi onoarea vizitelor personale ca un 
mijloc de acţiune. De aceea, aristocrația Angouleme-ului fu 
frământată de o curiozitate fără margini, care îi făcu chiar 
pe câţiva din tabăra Chandour să vie şi ei în casa Bargeton, 
căci se îndărătniceau a nu-i zice casa Senonches. Dovezile 
creditului contesei du Châtelet deşteptaseră numeroase 
ambiţii; şi, pe lângă toate, se spunea că ea însăşi e atât de 
schimbată în bine, încât fiecare voia s-o aprecieze cu 
propriii săi ochi. Aflând pe drum de la Cointet marea 
favoare pe care soţia prefectului i-o făcea Zephirinei, 
acceptând să-i fie prezentat logodnicul Frangoisei, Petit- 
Claud se hotări să tragă foloase de pe urma situaţiei false în 
care o punea pe Louise de Negrepelisse înapoierea lui 
Lucien. 

Domnul şi doamna de Senonches făcuseră atâtea datorii 
cumpărând casa, încât, ca nişte adevăraţi provinciali, nici 
nu se gândiră să-i aducă vreo schimbare. Astfel că primul 
cuvânt al Zephirinei adresat Louisei, ieşindu-i în 
întâmpinare, fu: 

— Dragă Louise, uită-te... eşti tot la tine acasă!... 
arătându-i candelabrul cu cristale, lemnăria şi mobilierul 
ce-l vrăjise în trecut pe Lucien. 

— Scumpa mea, e tocmai ceea ce vreau să-mi amintesc 
mai puţin, zise cu graţie doamna prefect, rotindu-şi privirea 
ca să-i cerceteze pe cei de faţa. 

Fiecare îşi mărturisi că Louise de Negrepelisse nu mai 
semăna cu femeia pe care toţi o cunoscuseră. Lumea 
pariziană în mijlocul căreia petrecuse optsprezece luni, 
întâile bucurii ale căsătoriei ce o transformau pe soţie, după 
cum Parisul o transformase pe provincială, un fel de 
demnitate pe care ţi-o dă vaza în lume, toate făceau din 
contesa du Châtelet o femeie ce semăna cu doamna de 
Bargeton tot pe atâta cât seamănă o fată de douăzeci de ani 
cu mamă-sa. Pe cap purta o pălărioară de dantelă şi flori 


prinsă uşor într-un ac cu diamant. Părul pieptănat 
englezeşte îi şedea bine şi o întinerea, ascunzându-i liniile 
feţei. Rochia, croită de vestita Victorine, îi punea de minune 
în valoare talia. Umerii acoperiţi de un mic şal de dantelă 
abia se vedeau de sub o eşarfă de voal subţire, iscusit 
aruncată în jurul gâtului prea lung. În sfârşit, se juca cu tot 
felul de nimicuri de efect cu a căror mânuire nu se deprind 
niciodată femeile din provincie: o casoletă drăgălaşă, prinsă 
cu un lănţişor, îi atârna de brățară, într-o mână ţinea un 
evantai, precum şi batista răsucită, fără a se arăta 
stingherită de ele. Gustul ales pentru cele mai mici 
podoabe, poza şi manierele copiate după doamna d'Espard 
dovedeau din plin că Louise studiase îndelung lumea mare 
din cartierul Saint-Germain. În schimb, pe bătrânul fante de 
pe vremea Imperiului căsătoria îl schimbase dintr-odată, 
aşa precum pepenii, încă verzi în ajun, se fac galbeni peste 
noapte. Văzând pe chipul fericit al soţiei tinereţea pe care 
Sixte o pierduse, invitaţii se porniră în şoaptă pe nelipsitele 
glume provinciale, cu atât mai mult, cu cât toate femeile 
mureau de ciudă pe noua superioritate a fostei regine a 
Angouleme-ului; astfel că perseverentul intrus trebui să 
plătească ponoasele în locul soţiei sale. În afară de domnul 
de Chandour şi de soţia lui, de răposatul Bargeton, de 
domnul de Pimentel şi de familia Rastignac, salonul era 
aproape tot atât de populat ca şi în ziua când Lucien citise 
versuri, căci sosi şi episcopul, urmat de marii săi vicari. 
Petit-Claud, la vederea aristocrației din Angouleme, în 
mijlocul căreia nici nu se visa măcar u patru luni înainte, 
simţi cum i se domoleşte ura împotriva clasei de sus. 
Contesa du Châtelet i se păru fermecătoare şi îşi zise: „lată 
femeia ce mă poate face substitut!” 

Pe la mijlocul seratei, după ce stătuse câte puţin de vorbă 
cu fiecare din femei, schimbându-şi tonul după importanţa 
persoanei şi după purtarea avută în legătură cu fuga ei cu 
Lucien, Louise se retrase în budoar împreună cu episcopul. 
Zephirine îl luă atunci de braţ pe Petit-Claud, căruia inima îi 


bătea să se spargă, şi îl duse înspre budoarul în care 
începuseră nenorocirile lui Lucien şi aveau apoi să se 
desăvârşească. 

— Îţi prezint pe domnul Petit-Claud, draga mea; şi mi-am 
luat această îngăduinţă, întrucât tot ce vei face pentru 
dânsul va fi spre binele pupilei mele. 

— Eşti avocat, domnul meu? îl întrebă de sus augusta 
descendentă a familiei Negrepelisse. 

— Vai! da, doamnă contesă. (Niciodată până atunci fiul 
croitorului din Houmeau nu avusese prilejul să 
întrebuinţeze aceste două cuvinte, ce îi umplură acum 
gura.) Dar, reluă el, depinde de doamna contesă să mă 
aducă la parchet. Domnul Milaud, din câte se aude, pleacă 
la Nevers... 

— Mi se pare, observă contesa, că sunt două clase de 
substitut. Aş vrea să te văd dintr-odată prim substitut... Dar, 
ca să mă ocup de dumneata şi să-ţi capăt postul, aş vrea să 
am şi eu o dovadă a devotamentului dumitale pentru 
dinastie, pentru religie şi mai ales pentru domnul de 
Villele339. 

— O! doamnă, spuse Petit-Claud apropiindu-se de urechea 
ei, sunt omul care ascultă orbeşte de rege. 

— Este tocmai ceea ce ne trebuie astăzi, replică ea, 
trăgându-se îndărăt ca să-i dea de înţeles că nu mai voia să 
audă nimic spus la ureche. Dacă vei fi mereu pe placul 
doamnei de Senonches, bizuie-te pe mine, adăugă ea cu un 
gest regesc de evantai. 

— Doamnă, zise Petit-Claud, zărindu-l pe Cointet în uşa 
budoarului, Lucien e la Angouleme. 

— Şi ce-i cu asta, domnul meu?... răspunse contesa cu un 
ton ce ar fi oprit orice fel de vorbă în gâtlejul unui om 
obişnuit. 

— Doamna contesă nu mă înţelege, reluă Petit-Claud, 
servindu-se de formula cea mai respectuoasă, vreau să-i 
dau o dovadă de devotamentul meu pentru persoana 
dânsei. Cum doreşte doamna contesă ca tânărul geniu, pe 


care dânsa l-a făcut, să fie primit în Angouleme? Nu există o 
cale de mijloc: trebuie ori să fie disprețuit ori ridicat în 
slavă. 

Louise de Negrepelisse nu se gândise la această dilemă, în 
care era de-a dreptul interesată, mai mult datorită 
trecutului decât prezentului. Însă de sentimentele actuale 
ale contesei faţă de Lucien depindea reuşita planului făurit 
de avocat ca să ajungă la arestarea lui Sechard. 

— Domnule Petit-Claud, zise ea de sus şi cu demnitate, 
dumneata doreşti să treci de partea guvernului. Află că cel 
dintâi principiu trebuie să fie ca acesta n-a greşit niciodată 
şi că femeile au încă şi mai mult decât guvernele instinctul 
puterii şi sentimentul demnităţii. 

— Tot aşa gândeam şi eu, doamnă, răspunse el cu grabă, 
uitându-se la contesă cu o atenţie pe cât de adâncă, pe atât 
de puţin vădită. Lucien a sosit aci în cea mai neagră 
mizerie. Însă, dacă trebuie întâmpinat cu ovaţii, pot să-l şi 
constrâng, tocmai din pricina ovaţiilor, să plece din 
Angouleme, unde sora ţi cumnatul său David Sechard sunt 
urmăriţi fără cruţare... 

Louise de Negrepelisse arătă pe chipu-i semeţ o uşoară 
plăcere repede înăbugşită. Mirată de a fi fost atât de bine 
ghicită, îl privi pe Petit-Claud, în timp ce-şi desfăşura 
evantaiul, căci Franqoise de la Haye tocmai intra în odaie, 
ceea ce îi dădu timp să găsească un răspuns. 

— Domnule, zise ea cu un zâmbet semnificativ, vei fi foarte 
curând procuror regal... 

Nu însemna oare că spusese tot, fără să se compromită? 

— O! doamnă, exclamă Franqoise repezindu-se să-i 
mulţumească soţiei prefectului, vă voi datora fericirea vieţii 
mele! Iar la ureche îi spuse, aplecându-se către 
protectoarea ei cu un gest de fetiţă: 

— M-aş fi prăpădit de inimă rea, rămânând soţia unui 
simplu avocat de provincie. 

Zephirine se azvârlise astfel asupra Louisei, îndemnată 
fiind de Francis, care avea oarecare cunoştinţă a lumii 


birocratice. 

— În primele zile ale oricărei numiri, fie că e vorba de un 
prefect, de o dinastie, sau de vreo funcţie la o nouă 
întreprindere, îi zisese fostul consul general prietenei sale, 
oamenii sunt gata să te servească. Curând însă, îşi dau 
seama de neajunsurile protecţiei şi te refuză scurt. Astăzi, 
Louise va face pentru Petit-Claud demersurile pe care, 
peste trei luni, nu le-ar mai face pentru soţul tău. 

— Doamna contesă s-a gândit, zise Petit-Claud, la toate 
îndatoririle ce decurg din triumful poetului? Va trebui să-l 
primiţi pe Lucien în casă tot timpul celor zece zile cât va 
dura entuziasmul nostru. 

Contesa făcu un semn din cap spre a-l concedia pe Petit- 
Claud şi se ridică, îndreptându-se spre doamna de Pimentel 
care se arătase în uşa budoarului. Mirată de vestea înălţării 
bătrânului de Negrepelisse la rangul de pair, marchiza 
socotise necesar s-o linguţească pe femeia ce fusese destul 
de dibace ca să-şi mărească trecerea, deşi aproape că 
săvârşise o greşeală faţă de societate. 

— Draga mea, spune-mi te rog, de ce te-ai ostenit să-i faci 
tatălui tău un loc în Camera pairilor? întrebă marchiza în 
mijlocul unei convorbiri confidenţiale, în care ea cedă 
terenul în faţa superiorității scumpei sale Louise. 

— Draga mea, mi s-a acordat cu atât mai uşor această 
favoare, cu cât tatăl meu n-are copii şi va vota totdeauna 
pentru coroană; însă, dacă eu voi avea băieţi, nădăjduiesc 
că cel mare va fi substituit în titlul, stema şi rangul 
bunicului... 

Doamna de Pimentel văzu cu durere că nu poate fi ajutată 
în realizarea dorinţei sale de a-l ridica pe domnul de 
Pimentel la rangul de pair de către o mamă a cărei ambiţie 
se întindea şi asupra copiilor ce nu se născuseră încă. 

— O am în mână pe contesă, îi spunea Petit-Claud lui 
Cointet, plecând de la serată, iar dumneavoastră veţi avea, 
vă făgăduiesc, actul de asociaţie... Peste o lună, eu sunt 
prim-substitut, iar dumneavoastră veţi fi stăpânul lui 


Sechard. Căutaţi-mi acum un succesor pentru biroul meu 
de avocat, care în cinci luni a ajuns cel dintâi din 
Angouleme... 

— Nu-i trebuie omului decât să-ţi dea niţel brânci, zise 
Cointet, gelos parcă de opera sa. 

Oricine poate înţelege acum cauza triumfului lui Lucien în 
oraşul natal. Întocmai ca acel rege al Franţei care nu-l mai 
răzbuna pe ducele d'Orleans340, Louise nu voia să-şi 
amintească de insultele primite la Paris de doamna de 
Bargeton. Pe Lucien voia să-l patroneze, să-l copleşească cu 
protecţia ei şi să se scape de el în mod onorabil. Aflând 
toată intriga de la Paris din gura oamenilor, Petit-Claud 
ghicise bine ura vie pe care femeile i-o poartă bărbatului ce 
nu s-a priceput să le iubească în momentul când avuseseră 
ele chef să fie iubite. 

A doua zi de la ovaţia ce justifica trecutul Louisei de 
Negrepelisse, Petit-Claud, ca să-l dea gata de tot pe Lucien 
şi să-l aibă în mână, se prezentă la doamna Sechard, în 
fruntea a şase tineri din oraş, toţi foşti colegi de liceu cu 
Lucien la Angouleme. 

Delegaţia era trimisă acasă la autorul Margaretelor şi al 
Arcaşului lui Carol al IX-lea de către condiscipolii săi, ca să-l 
roage să ia parte la banchetul ce voiau să-l ofere marelui 
om ieşit din rândurile lor. 

— A! tu eşti, Petit-Claud! exclamă Lucien. 

— Întoarcerea ta, zise Petit-Claud, ne-a stimulat mândria, 
am pus mână de la mână şi îţi pregătim o masă măreaţă. 
Directorul şi profesorii noştri vin şi ei; şi, după cum merg 
lucrurile, vor asista şi autorităţile. 

— Şi în ce zi? întrebă Lucien. 

— Duminică. 

— Mi-ar fi cu neputinţă, răspunse poetul, nu pot să 
primesc decât peste zece zile... Dar atunci, cu toată 
plăcerea... 

— Bine, fie, zise Petit-Claud; suntem la ordinele tale: peste 
zece zile. 


Lucien se purtă foarte frumos cu foştii săi colegi, care îi 
arătară o admiraţie aproape respectuoasă. Stătu de vorbă 
cu ei o jumătate de oră, cu mult spirit, căci se vedea aşezat 
pe un soclu şi voia să îndreptăţească părerea localnicilor; 
punându-şi mâinile în buzunarele vestei, vorbi întocmai ca 
un om care privea lucrurile de la înălţimea unde l-au aşezat 
concetăţenii săi. Se arătă modest, băiat de treabă, ca un 
geniu în halat şi papuci. Se jelui ca un atlet ostenit de 
luptele de la Paris, dezamăgit mai ales; îi ferici pe colegi că 
nu plecaseră din provincie etc. Îi lăsă pe toţi încântați de el. 
Apoi îl luă pe Petit-Claud deoparte şi îi ceru să-i spună 
adevărul asupra afacerilor lui David, învinovăţindu-l pe el 
de starea în care se afla cumnatul său. 

Lucien voia să facă pe şiretul cu Petit-Claud. Acesta se 
strădui să-i sugereze fostului său coleg părerea că el, Petit- 
Claud, era un biet avocăţel de provincie, lipsit de orice fel 
de iscusinţă. Alcătuirea actuală a societăţii, infinit mai 
complicată în mecanismul ei decât cea a societăţii antice, a 
avut ca efect subdivizarea facultăţilor omului. Altădată, 
oamenii de seamă, siliţi să fie universali, apăreau în număr 
mic şi străluceau ca nişte torţe în mijlocul naţiunilor din 
vechime. Mai târziu, cu toate că facultăţile se specializară, 
valoarea era încă legată de cunoaşterea în ansamblu a 
lucrurilor. Astfel, un om bogat în vicleşuguri, cum s-a spus 
despre Ludovic al XI-lea341, putea să se folosească de 
şiretenia lui în orice domeniu; dar, astăzi şi valoarea s-a 
subdivizat. De pildă, câte profesiuni, tot atâtea şiretenii 
deosebite. Un diplomat iscusit poate fi foarte uşor păcălit, în 
vreo afacere, în fundul unei provincii, de un avocat 
mediocru sau de un ţăran. Cel mai isteţ ziarist poate fi 
foarte nepriceput în materie de interese comerciale, şi 
Lucien trebui să fie şi fu într-adevăr tras pe sfoară de Petit- 
Claud. Viclean, avocatul scrisese el însuţi articolul în care 
Angouleme-ul, în întrecere cu Houmeau, se vedea silit să-l 
sărbătorească pe Lucien. Concetăţenii lui Lucien, veniţi în 
piaţa du Murier, erau lucrătorii tipografiei şi fabricii de 


hârtie Cointet, împreună cu secretarii lui Petit-Claud, ai lui 
Cachan şi cu câţiva colegi de liceu. Redevenit pentru poet 
prietenul de şcoală, avocatul îşi făcea pe bună dreptate 
socoteala că fostului său coleg o să-i scape, la un moment 
dat, secretul ascunzătorii lui David. lar, dacă David pierea 
din vina lui Lucien, acesta nu mai putea rămâne în 
Angouleme. De aceea, ca să fie mai sigur de influenţa sa, 
făcu el pe inferiorul faţă de Lucien. 

— Cum poţi crede că n-am întreprins tot ce era cu putinţă? 
îl întrebă Petit-Claud pe Lucien. Era doară vorba de sora 
prietenului meu de şcoală; la tribunal însă, sunt unele 
situaţii în care trebuie să te dai bătut. David mi-a cerut, la 1 
iunie, să-i asigur liniştea pe trei luni; nu e în primejdie decât 
în septembrie şi am reuşit să-i sustrag toată averea din 
mâinile creditorilor; căci voi câştiga procesul la curte; vor 
decide acolo, aşa cum vreau eu, că privilegiul soţiei e 
absolut, că, în speţă, nu acoperă nici o fraudă... lar în ceea 
ce te priveşte pe tine, te întorci tu nefericit, dar eşti un om 
de geniu... (Lucien făcu un gest ca omul căruia îi dai cu 
tămâierea prea în nas). Da, dragă, reluă Petit-Claud, am 
citit Arcaşul lui Carol al IX-lea şi e mai mult decât o simplă 
carte, e o carte mare! Prefaţa n-ar fi putut-o scrie decât doi 
oameni: Chateaubriand sau tu! 

Lucien primi lauda, fără să spună că prefața era de 
d'Arthez. Din o sută de scriitori francezi, nouăzeci şi nouă 
ar fi făcut la fel. 

— Ştii că aici aveau aerul că nici nu te cunosc? reluă Petit- 
Claud, prefăcându-se indignat. Când am văzut nepăsarea 
tuturor, mi-am pus în cap să revoluţionez toată lumea asta. 
Am scris articolul pe oare l-ai citit... 

— Cum, tu erai?... exclamă Lucien. 

— Da, eu!... Am creat o rivalitate între Angouleme ţi 
Houmeau, i-am adunat pe tineri, foţtii tăi colegi, şi am 
organizat serenada de ieri; apoi, după ce i-am înflăcărat, 
am lansat subscripţia pentru banchet. „Dacă David stă 
ascuns, măcar să-l încununăm pe Lucien!” mi-am zis. Ba 


ceva mai mult, reluă Petit-Claud, am văzut-o pe contesa du 
Châtelet şi i-am dat a înţelege că era datoare să-l scoată pe 
David din încurcătură; ea poate şi trebuie s-o facă. Dacă 
David a găsit într-adevăr secretul de care mi-a vorbit, 
guvernul n-o să sărăcească sprijinindu-l, şi ce onoare 
pentru un prefect să i se datoreze întrucâtva o atât de mare 
descoperire prin fericita protecţie acordată inventatorului! 
îşi face faimă de administrator luminat... Sora ta s-a speriat 
de focul artileriei judecătoreşti! i-a fost frică de fum... 
Războiul la tribunal costă tot atât de scump, ca şi cel de pe 
câmpul de bătălie; David însă şi-a păstrat poziţia, e stăpân 
pe secretul lui: nu poate fi arestat şi nici nu va fi. 

— Îţi mulţumesc, dragul meu, şi văd că-ţi pot încredința 
planul meu, o să-mi ajuţi să-l înfăptuiesc. (Petit-Claud îl privi 
pe Lucien, şi nasul său ascuţit luă parcă un aer întrebător.) 
Vreau să-l salvez pe Sechard, continuă Lucien cu oarecare 
îngâmfare; eu sunt pricina nenorocirii lui, eu trebuie să 
îndrept totul... Am mai multă putere asupra Louisei... 

— Care Louise?... 

— Contesa du Châtelet!... (Petit-Claud făcu o mişcare.) Am 
asupra ei mai multă putere decât crede ea însăşi, reluă 
Lucien; numai că, dragul meu, am putere, dar n-am haine... 
(Petit-Claud mai făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să-i ofere 
punga lui.) Îţi mulţumesc, zise Lucien, strângându-i mâna 
lui Petit-Claud. Peste zece zile, îi voi face o vizită doamnei 
prefect şi trec şi pe la tine. 

Şi se despărţiră cu strângeri prieteneşti de mână. 

„Trebuie să fie poet, îşi zise Petit-Claud, pentru că e 
nebun.” „Orice s-ar spune, gândea Lucien, întorcându-se 
către sora lui, numai colegii de şcoală îţi sunt prieteni 
adevăraţi.” 

— Dragă Lucien, îi spuse Cve, ce ţi-a făgăduit Petit-Claud, 
ca să-i arăţi atâta prietenie? Păzeşte-te de el! 

— De el? exclamă Lucien. Ascultă Cve, reluă el, părând că 
se gândeşte la ceva, tu nu mai crezi în mine, nu mei ai 
încredere în mine, poţi să n-ai încredere nici în Petit-Claud; 


însă peste doisprezece-cincisprezece zile, o să-ţi schimbi 
părerea, adăugă el cu oarecare îngâmfare... 

Lucien se urcă în odaia lui şi îi scrise această scrisoare lui 
Lousteau. 

Dragă prietene, din noi doi, doar eu pot să-mi amintesc de 
hârtia de o mie de franci ce ţi-am împrumutat-o: însă 
cunosc prea bine, din nenorocire, situaţia în care te afli 
când îmi deschizi scrisoarea, ca să nu adaug îndată că nu ţi- 
i cer în aur sau argint; nu, ţi-i cer în credit, cum i-aş cere 
Florinei în plăceri. Avem amândoi acelaşi croitor, aşa că poţi 
să-l pui să-mi facă în cel mai scurt timp, posibil un costum 
de haine. Fără să fiu aici chiar în costumul lui Adam, totuşi 
nu pot să ies în lume. Onorurile departamentale datorate 
celor ce s-au ilustrat la Paris mă aşteptau aici, spre marea 
mea surprindere. Sunt eroul unui banchet, nici mai mult, 
nici mai puţin ca un deputat de stânga342; înţelegi acum 
nevoia unui frac? Făgăduieşte plata; ai grijă tu, dă-i cu 
gura; în sfârşit, joacă o scenă inedită din Don Juan cu 
domnul Dimanche343, căci trebuie să mă înţolesc cu orice 
preţ! N-am decât nişte zdrenţe pe mine; aşa că pricepi! 
Suntem în august, e o vreme minunată; ergo, ai grijă să 
primesc, pe la sfârşitul săptămânii, un costum frumuşel de 
dimineaţă: o mică redingotă verde-bronz închis, trei veste, 
una galbenă, alta fantaisie, a treia albă; pe urmă, trei 
perechi de pantaloni de sucit capul tuturor femeilor, o 
pereche albă de stofă englezească, alta de nanghin, a treia 
de un postav subţire negru, în sfârşit, un frac negru şi o 
vestă de satin negru pentru seară. Dacă ţi-ai găsit vreo 
Florine oarecare, mă las în grija ei pentru două cravate 
fantaisie. Asta nu-i nimic, căci mă bizui pe tine, pe dibăcia 
ta: de croitor nu-mi pasă. Dragă prietene, de atâtea ori am 
regretat-o însă împreună: inteligenţa mizeriei, care este 
desigur cea mai activă otravă ce-l chinuie pe omul prin 
excelenţă, pe parizian! inteligenţa aceasta, care o întrece şi 
pe-a diavolului, n-a găsit încă mijlocul de a avea pe credit o 
pălărie! Când vom fi reuşit să lansăm moda pălăriilor de o 


mie de franci, atunci pălăriile or să ne fie şi nouă accesibile; 
dar, până atunci, suntem siliţi să avem mult aur în buzunare 
ca să ne putem plăti o pălărie. Ah! cât rău ne-a făcut 
Comedia Franceză cu vorba asta: Lafleur, să-mi pui aur în 
buzunare344! Îmi dau seama prin urmare de greutatea 
executării cererii mele: mai pune deci o pereche de ghete, 
una de pantofi de lac, o pălărie, şase perechi de mănuşi, la 
ceea ce trimite croitorul! înseamnă să cer imposibilul, ştiu. 
Dar asta-i viaţa oamenilor de litere... Nu-ţi spun decât un 
lucru: fă minunea asta încropind vreun articol mare sau 
vreo infamie mică, te socotesc achitat şi te descarc de 
datorie. Şi e o datorie de onoare, dragul meu, stă de 
douăsprezece luni pe carnet: te-ai ruşina şi tu, dacă ai 
putea să te ruşinezi. Dragă Lousteau, lăsând gluma la o 
parte, mă aflu aici în nişte împrejurări foarte grele. Dă-ţi 
seama numai după atâta: Scoica s-a îngrăşat, e nevasta 
Cocostârcului, iar Cocostârcul e prefect la Angouleme. 
Perechea asta poate face mult pentru cumnatul meu, pe 
care l-am pus într-o situaţie îngrozitoare, stă ascuns, 
creditorii îl urmăresc pentru cambia mea!... Sunt nevoit să 
mă arăt în faţa doamnei prefect şi să-mi recapăt 
ascendentul asupra ei cu orice preţ. E groaznic când te 
gândeşti că soarta lui David Sechard atârnă de o pereche 
bună de ghete, de nişte ciorapi cenuşii de mătase cu 
baghetă (vezi să nu-i uiţi) şi de o pălărie nouă!... O să-l fac 
pe bolnavul pentru moment, o să mă bag în pat, cum a făcut 
Duvicquet345, ca să scap de graba concetăţenilor mei de a 
mă sărbători. Ieri mi-au făcut o serenadă. Încep să mă 
întreb citi proşti trebuie puşi laolaltă ca să alcătuiască acest 
cuvânt: concetăţenii mei, de când am aflat că entuziasmul 
localnicilor se datorează câtorva dintre foştii mei colegi de 
şcoală. 

Dacă ai putea strecura în vreun ziar câteva rânduri despre 
primirea mea aici, m-ai înălța cu câteva tocuri de ghete. Aş 
face-o astfel pe Scoică să simtă că am, dacă nu prieteni, 
măcar oarecare credit în presa pariziană. Cum nu renunţ la 


niciuna dintre speranţele mele, o să te răsplătesc pentru 
serviciul acesta. Dacă ai cumva nevoie de un articol de fond 
despre vreo carte nouă, am timp aici să reflectez în voie. 
Nu-ţi mai spun decât atât, dragă prietene: mă bizui pe tine, 
după cum şi tu poţi să te bizui pe acela care, cu drag, te 
îmbrăţişează; 

Lucien de R. 

P S. Trimite-mi totul la post-restant.” 

Scrisoarea aceasta, în care Lucien îşi reluă tonul 
superiorității pe care succesul i-o reda, îi reaminti de Paris. 
Cufundat de şase zile în calmul absolut din provincie, 
gândul i se întoarse spre necazurile îndurate, încântătoare 
totuşi, resimţi anumite păreri de rău, o săptămână întreagă 
stătu preocupat de contesa du Châtelet; în sfârşit, acordă 
atâta importanţă reapariţiei sale în lume, încât, când cobori, 
la căderea serii, în Houmeau să vadă la biroul diligentelor 
dacă i-au sosit pachetele de la Paris, era frământat de 
nesiguranţă şi nerăbdare, ca o femeie care şi-a pus ultimele 
speranţe într-o toaletă şi ar fi nemângâiată să n-o aibă. 

— Ah! Lousteau! îţi iert toate trădările, îşi zise el văzând 
după forma pachetelor că trebuie să-i fi trimis tot ceea ce 
ceruse. 

În cutia de pălării găsi scrisoarea următoare: 

Din salonul Florinei. 

Dragul meu, Croitorul s-a purtat ca un om de treabă; însă, 
după cum cu isteţimea ta presimţiseşi, procurarea 
cravatelor, a pălăriei, a ciorapilor de mătase ne-a tulburat 
minţile, căci pungile n-aveau de ce să fie tulburate. 
Vorbeam şi cu Blondet: ar fi avere de făcut deschizând o 
casă în care tinerii să găsească ceea ce costă puţin. Pentru 
că, până la urmă, plătim foarte scump ceea ce nu plătim. 
Însuşi marele Napoleon, oprit din goana lui spre Indii de 
lipsa unei pereche de cizme, a spus-o: Afacerile uşoare nu 
reuşesc niciodată! Aşadar, toate mergeau, afară de 
încălţămintea ta... Te vedeam încălţat, dar fără pălărie! cu 
vestă, dar fără pantofi, şi mă gândeam să-ţi trimit nişte 


încălţăminte americănească, pe care a primit-o Florine ca o 
curiozitate de la un american. Florine ne-a dat un pumn de 
patruzeci de franci să-i jucăm pentru tine. Nathan, Blondet 
şi cu mine am fost atât de norocoşi nejucând pentru noi, 
încât am fost destul de bogaţi ca s-o luăm la supeu şi pe 
Torpila, fosta fetiţă a lui des Lupeaulx. Frascati ne datora 
atâta lucru. Florine s-a îngrijit de cumpărături: a mai 
adăugat trei cămăşi bune. Nathan îţi oferă un baston. 
Blondet, care a câştigat trei sute de franci, îţi trimite un 
lanţ de aur. Fetiţa a pus şi ea un ceas de aur, pe careil-a 
dat un „client”, şi care nu merge: „E o rablă ca şi el!” ne-a 
spus ea. Bixiou, care ne-a găsit la Rocher-de-Cancale, ţi-a 
pus o sticlă de apă de Colonia în pachetul ce ţi-l trimite 
Parisul. Primul-comic de la teatrul nostru a rostit: „Dacă 
asta îl poate face fericit, fie...” cu tonul acela de bas şi cu 
îngâmfarea burgheză pe care o imită aşa de straşnic. Toate 
astea îţi dovedesc, dragă copile, cât ţinem noi la prietenii 
noştri când sunt la ananghie. Florine, pe care am avut 
slăbiciunea s-o iert, te roagă să ne trimiţi un articol despre 
ultima carte a lui Nathan. Adio, fiule! Nu pot decât să te 
plâng că te-ai întors în scorbura din care ieşiseşi când ţi-ai 
făcut un adevărat camarad din prietenul tău, Etienne L. 

— Bieţii băieţi, au jucat pentru mine! îşi zise el mişcat. 

Din locurile nesănătoase sau din cele în care am suferit 
mai mult se ridică nişte duhori ce ni se par adieri din 
paradis. Într-o viaţă monotonă, amintirea durerilor e ca o 
bucurie de neînțeles. Cve rămase fără grai, când fratele 
cobori din camera lui cu hainele cele noi; nu-l mai 
recunoştea. 

— Acum pot să mă plimb pe Beaulieu, exclamă el; n-o să se 
mai zică despre mine: „S-a întors acasă în zdrenţe.” Uite un 
ceas pe care o să ţi-l dau ţie; seamănă cu mine: e stricat. 

— Ce copil eţti!... zise Cve. Nu poate cineva să fie supărat 
pe tine. 

— Crezi tu, fată dragă, că am cerut toate astea prosteşte, 
ca să fac pe grozavul faţă de lumea din Angouleme, de care 


nu-mi pasă nici atâtica? zise el tăind aerul cu bastonul lui cu 
mânerul de aur cizelat. Vreau doar să îndrept răul pe care 
l-am făcut şi m-am echipat de luptă. 

Succesul pe care-l obţinu Lucien cu eleganța lui fu 
singurul triumf adevărat, dar fu nemărginit. Invidia 
dezleagă limbile, după cum admiraţia le amuţeşte. Femeile 
se înnebuniră după el, bărbaţii îl bârfiră, iar Lucien putu să 
spună, vorba cântecului: îţi mulţumesc, o! haină-a mea! 346 
Lăsă două cărţi de vizită la prefectură şi îi făcu o vizită şi lui 
Petit-Claud, pe care nu-l găsi acasă. A doua zi, ziua 
banchetului, ziarele din Paris conţineau toate, la rubrica 
Angouleme-ului, rândurile următoare: 

ANGOULEME. Întoarcerea poetului, al cărui debut s-a 
bucurat de un succes atât de răsunător, a autorului 
Arcaşului lui Carol al IX-lea, singurul roman istoric scris în 
Franţa fără a-l imita pe Walter Scott, şi a cărui prefaţă e un 
eveniment literar, a fost întâmpinată cu o ovaţie deopotrivă 
de măgulitoare pentru oraş cât şi pentru domnul Lucien de 
Rubempre. Oraşul natal s-a grăbit să-i ofere un banchet 
patriotic. Noul prefect, abia instalat, s-a alăturat 
manifestaţiei publice preamărindu-l, pe autorul 
Margaretelor, al cărui talent fu mult încurajat la început de 
doamna contesă du Châtelet. 

În Franţa, când se apucă lumea cu avânt de ceva, nimeni 
n-o mai poate opri. Colonelul regimentului din garnizoană 
oferi muzica. Directorul restaurantului Clopotul, ale cărui 
expediţii de curcani umpluţi ajung până în China şi se trimit 
în porţelanuri scumpe, însărcinat cu organizarea 
banchetului, îşi decorase sala cea mare cu perdele pe care 
nişte cununi de laur şi buchete de flori făceau un efect 
măreț. Pe la orele cinci, patruzeci de persoane adunaseră 
acolo, în ţinută de ceremonie. O mulţime de peste o sută de 
locuitori, atraşi mai ales de muzica din curte, îi reprezenta 
pe concetăţeni. 

— Tot Angouleme-ul a venit! zise Petit-Claud, uitându-se pe 
fereastră. 


— Nu înţeleg nimic, îi spunea Postel nevesti-şi, care venise 
să asculte muzica. Cum! prefectul, administratorul 
financiar, colonelul, directorul pulberăriei, deputatul 
nostru, primarul, directorul liceului, preşedintele 
tribunalului, procurorul, domnul Milaud, toate autorităţile 
s-au adunat aici!... 

Când se aşezară la masă, muzica îşi începu programul cu 
nişte variaţii pe aria Trăiască regele, trăiască Franţa, care 
n-a putut deveni populară. Erau orele cinci. La opt, un tort 
de şaizeci şi cinci de porţii, cu o Franţă de ciocolată pe 
deasupra, dădu semnalul toasturilor. 

— Domnilor, zise prefectul ridicându-se, pentru rege!... 
pentru dinastie! Nu datorăm oare păcii instaurate de 
Bourboni generaţia de poeţi şi de gânditori caro păstrează 
în mâna Franţei sceptrul literaturii? 

— Trăiască regele! strigară mesenii, printre care 
partizanii guvernului erau în număr mai mare. 

Bătrânul director al liceului se ridică. 

— În cinstea tânărului poet, zise el, eroul zilei, care a ştiut, 
într-un gen socotit atât de dificil de către Boileau347, să 
unească graţia şi poezia lui Petrarca cu talentul de 
prozator! 

— Bravo! Bravo! 

Colonelul se sculă în picioare. 

— Domnilor, în cinstea regalistului! căci eroul acestei 
sărbătoriri a avut curajul să apere principiile cele bune! 

— Bravo! făcu prefectul, care dădu tonul aplauzelor. 

Petit-Claud se ridică şi el. 

— "Toţi colegii lui Lucien închină în cinstea liceului din 
Angouleme, în cinstea venerabilului nostru director, care ne 
e atât de drag ţi căruia avem datoria a-i recunoaşte toată 
partea ce i se cuvine din succesele noastre! 

Bătrânul director, care nu se aştepta la acest toast, îşi 
şterse ochii înlăcrămaţi. Lucien se ridică de pe scaun: orice 
zgomot încetă, iar poetul se făcu la faţă alb ca varul. În 
momentul acela, bătrânul director, care se afla la stânga lui, 


îi puse pe cap o cunună de laur. Toţi bătură din palme. 
Lucien avu lacrimi în ochi şi în glas. 

— E ameţit, îi spuse lui Petit-Claud viitorul procuror din 
Nevers. 

— Dar nu de vin, răspunse avocatul. 

— Scumpi compatrioți, dragi colegi, zise în fine Lucien, aş 
vrea ca Franţa întreagă să fie martoră la această scenă. În 
felul acesta se înalţă oamenii şi se obţin în ţara noastră 
operele şi acţiunile de seamă. Dar, văzând puţinul pe care L- 
am făcut şi marea cinste ce mi se decerne, nu pot decât să 
mă simt ruşinat şi să las în seama viitorului îndreptăţirea 
sărbătoririi de azi. Amintirea acestei clipe îmi va da puteri 
în luptele ce le voi mai duce. Îngăduiţi-mi să semnalez 
omagiilor dumneavoastră pe aceea care a fost şi prima mea 
muză şi protectoarea mea, şi să beau şi în cinstea oraşului 
meu natal: deci, în cinstea frumoasei contese Sixte du 
Châtelet şi în cinstea nobilului oraţ Angouleme! 

— N-a scos-o râu la capăt, zise procurorul, care dădu din 
cap aprobator; căci toasturile noastre erau pregătite, pe 
când al lui e improvizat. 

La orele zece, mesenii plecară în pilcuri. David Sechard, 
auzind acea muzică neobişnuită, o întrebă pe Basine: 

— Ce se întâmplă în Houmeau? 

— Fi sărbătoresc, îi răspunse ea, pe cumnatul dumitale, 
Lucien. 

— Desigur, zise el, i-a părut tare rău că nu mă vede şi pe 
mine acolo! 

La miezul nopţii, Petit-Claud îl conduse pe Lucien până în 
piaţa du Murier. Acolo, Lucien îi spuse avocatului: 

— Dragul meu, de aici înainte suntem ca fraţii. 

— Mâine, zise avocatul, se semnează contractul meu de 
căsătorie, la doamna de Senonches acasă, cu domnişoara 
Frangoise de la Haye, pupila dânsei; fă-mi plăcerea să vii şi 
tu; doamna de Senonches m-a rugat să te aduc, o s-o vezi şi 
pe contesă, care va fi foarte măgulită de toastul tău, de care 
cu siguranţă că i se va vorbi. 


— Am ştiut eu ce fac, spuse Lucien. 

— O! tu ai să-l salvezi pe David! 

— Sunt sigur, răspunse poetul. 

În momentul acela, David răsări lângă cei doi ca prin 
minune. lată de ce el se afla într-o situaţie destul de grea: 
soţia îi interzicea cu desăvârşire şi să-l primească pe 
Lucien, şi să-i spună acestuia locul ascunzătorii, în timp ce 
Lucien îi scria scrisorile cele mai călduroase, asigurându-l 
că în câteva zile va îndrepta răul făcut. Acum, domnişoara 
Clerget tocmai îi dăduse lui David următoarele două 
scrisori, spunându-i şi pricina muzicii care îi ajungea la 
ureche: 

Dragul meu, fă ca şi cum Lucien n-ar fi aici; nu te îngriji de 
nimic şi întipăreşte-ţi bine În minte lucrul acesta: siguranţa 
noastră vine doar din neputinţa duşmanilor tăi de a afla 
unde te ascunzi. Nenorocirea mea e că am mai multă 
încredere în Kolb, în Marion, în Basine, decât în fratele 
meu. Din păcate, bietul Lucien nu mai e nevinovatul şi 
iubitorul poet pe care l-am cunoscut noi. Tocmai pentru că 
vrea să se amestece în treburile noastre şi că are pretenţia 
să ne plătească datoriile (din mândrie, dragă David!...), mă 
tem de el. A primit de la Paris nişte haine frumoase şi cinci 
monede de aur într-o pungă frumoasă. Mi le-a dat mie, şi 
acum trăim din banii ăştia. În sfârşit, avem un duşman mai 
puţin: tatăl tău a plecat şi aceasta i-o datorăm lui Petit- 
Claud, care i-a descoperit intenţiile şi i le-a spulberat 
îndată, spunându-i că tu n-o să faci nimic fără el, adică fără 
Petit-Claud, care n-o să te lase să cedezi nimic din 
descoperirea ta până nu obţii o despăgubire prealabilă de 
treizeci de mii de franci cincisprezece mii ca să-ţi plăteşti 
datoriile, şi cincisprezece mii pe care o să-i primeşti în orice 
caz, fie că reuşeşti, fie că nu. Pe Petit-Claud nu izbutesc să-l 
înţeleg. 'Te îmbrăţişez cum îşi îmbrăţişează o soţie bărbatul 
nefericit. Micul nostru Lucien e bine. Cât rău îmi face să văd 
floricica asta căpătând culori şi crescând în mijlocul 
furtunilor din casa noastră! Mama, ci de obicei, se roagă lui 


Dumnezeu şi te îmbrăţişează aproape tot atât de călduros 
ca şi soţia ta, Cve Petit-Claud şi fraţii Cointet, înspăimântați 
de şiretenia ţărănească a bătrânului Sechard, scăpaseră de 
el, după cum se vede, cu atât mai uşor, cu cât se apropia şi 
culesul care îl chema la vie. 

Scrisoarea lui Lucien, primită odată cu a Cvei, era 
concepută astfel: 

Dragă David, toate merg bine. M-am echipat din creştet 
până în tălpi: pornesc la luptă începând chiar de astăzi; În 
două zile, voi ajunge departe. Cu câtă bucurie te voi 
îmbrăţişa când vei fi liber şi scăpat de datoriile mele! Însă 
sunt jignit pe veci în inimă de neîncrederea ce mi-o arată 
mereu sora şi mama. Parcă nu ştiu eu că te ascunzi la 
Basine acasă? De câte ori vine ta noi Basine, am veşti de la 
tine şi răspuns la scrisorile mele. Era, de altminteri, lesne 
de înţeles că sora mea nu se putea încrede decât în 
tovarăşa ei de atelier. Astăzi, voi fi cu gândul alături de tine, 
şi nespus de întristat că nu iei şi tu parte la sărbătorirea 
mea. Mândria Angouteme-ului mi-a adus un mic triumf 
care, peste câteva zile, va fi cu desăvârşire uitat, dar la care 
bucuria ta ar fi fost singura sinceră. În sfârşit, încă vreo 
câteva zile şi îi vei ierta totul aceluia care socoteşte mai 
presus de orice altă glorie pe aceea de a fi fratele tău. 

Lucien. 

David îşi simţi inima împărţită între cele două forţe, deşi 
inegale: căci pe soţie o adora, pe când prietenia pentru 
Lucien scăzuse de când pierduse stima faţă de el. Dar, în 
singurătate, sentimentele capătă cu totul altă intensitate. 
Omul singur, şi lăsat prada unor preocupări ca acelea ce-l 
munceau pe David, cade înfrânt de unele gânduri împotriva 
cărora, în mediul vieţii de toate zilele, ar găsi puncte de 
sprijin. Astfel, citind scrisoarea lui Lucien în mijlocul 
fanfarelor acelui triumf neaşteptat, fu adânc mişcat, văzând 
exprimată în ea tocmai părerea de rău pe care el însuşi o 
dorea. Sufletele duioase nu rezistă la aceste mici efecte de 
sentiment, pe care le cred la fel de puternice la alţii ca şi la 


dânşii. Nu-i oare tocmai picătura de apă ce se rostogoleşte 
din cupa plină?... De aceea, către miezul nopţii, toate 
rugăminţile Băşinei nu-l putură opri pe David de a se duce 
să-l vadă pe Lucien. 

— Nimeni, îi zise el, nu se plimbă la ceasul ăsta pe străzile 
Angouleme-ului, n-or să mă vadă, nu mă pot aresta 
noaptea; şi, dacă mă întâlneşte cineva, n-am decât să 
folosesc mijlocul născocit de Kolb ca să mă întorc la 
ascunzătoare. Pe urmă, e şi multă vreme de când nu mi-am 
mai îmbrăţişat soţia şi copilul. 

Basine se dădu bătută şi îl lăsă să iasă pe David, care 
striga: „Lucien!” în clipa când Lucien şi Petit-Claud se 
despărţeau. Şi cei doi fraţi se aruncară unul în braţele 
celuilalt plângând. Nu sunt multe clipe din acestea în viaţă. 
Lucien simţea căldura uneia din acele prietenii de care nu 
te poţi niciodată îndoi şi pe care-ţi pare rău că ai înşelat-o. 
David simţea nevoia să ierte. Inventatorul, nobil şi generos, 
voia mai ales să-i facă puţină morală lui Lucien, ca să 
risipească norii ce umbreau dragostea dintre frate şi soră. 
În faţa acestor consideraţii de sentiment, toate primejdiile 
născute din lipsa de bani pieriseră. 

Petit-Claud îi spuse clientului său: 

— Dă fuga acasă, alege-te măcar cu ceva de pe urma 
imprudenţei, îmbrăţişează-ţi soţia şi copilul... şi fereşte-te 
să te vadă cineva! 

„Ce nenoroc! îşi zise Petit-Claud, rămânând singur în piaţa 
du Murier. Ah! dacă ar fi aici Cerizet...” 

Pe când avocatul îşi vorbea singur de-a lungul ulucilor ce 
îngrădeau locul pe care se înalţă mândru astăzi Palatul de 
Justiţie, auzi ciocănind în spatele lui într-o scândură, ca şi 
cum ar fi ciocănit cineva într-o uşă. 

— Sunt aici, zise Cerizet printre două uluci. L-am văzut pe 
David venind din Houmeau. Bănuiam eu unde se ascunde, 
dar acum sunt sigur, şi ştiu de unde să-liau; însă, ca să-i 
întindem o cursă, e nevoie să aflăm câte ceva din planurile 
lui Lucien, şi dumneata, poftim! îl trimiţi în casă! Măcar 


rămâi acum aici, sub un pretext oarecare. Când David şi cu 
Lucien o să iasă, adu-i aici lângă mine; or să se creadă 
singuri, şi o să aud ultimele cuvinte când se vor despărți. 

— Eşti un diavol şi jumătate, îi zise în şoaptă Petit-Claud. 

— Pe toţi dumnezeii, izbucni Cerizet, ce n-aş face tot ce 
pot, ca să capăt ce mi-ai făgăduit! 

Petit-Claud se depărtă de uluci şi se plimbă prin piaţa du 
Murier uitându-se înspre ferestrele odăii unde era strânsă 
familia şi gândindu-se la viitorul lui, ca spre a-şi face curaj; 
căci dibăcia lui Cerizet îi îngăduia să dea lovitura din urmă. 
Petit-Claud era un om dintre aceia nespus de şireţi şi cu 
două feţe, care nu se lasă ademenit de prezent sau de vreo 
prietenie oarecare, căci studiase prea bine nestatornicia 
inimii omeneşti, ca şi strategia intereselor. De aceea, la 
început nu se prea încrezuse în Cointet. În cazul când 
însurătoarea lui nu s-ar fi făcut, fără să poată avea totuşi 
dreptul de a-l învinovăţi pe Cointet cel mare de trădare, el 
îşi luase măsuri să-i facă mizerii; însă, începând cu succesul 
său din casa doamnei de Senonches, Petit-Claud juca într- 
adevăr cinstit. Planul de-al doilea, nemaifiindu-i folositor, 
devenea primejdios pentru situaţia politică spre care 
năzuia. lată bazele pe care voise să-şi clădească 
importanţa-i viitoare: Gannerac şi câţiva mari negustori 
începeau să formeze în Houmeau un comitet liberal care 
avea legături, datorită comerţului, cu şefii opoziţiei. 
Aducerea la putere a guvernului Villcle de către Ludovic al 
XVIII-lea, cu puţin înainte de a muri, fu semnalul unei 
schimbări în comportarea opoziţiei, care, de când murise 
Napoleon, renunţa la periculoasa cale a conspiraţiilor. 
Partidul liberal îşi organiza în fundul provinciei sistemul său 
de rezistenţă legală: năzuia să pună mâna pe „materia” 
electorală, spre a-şi atinge scopul numai prin convingerea 
maselor. Liberal înverşunat şi născut în Houmeau, Petit- 
Claud fu promotorul, sufletul şi consilierul secret al 
opoziţiei constituite în oraşul de jos, asuprit de aristocrația 
din oraşul de sus. El, cel dintâi, le atrase atenţia asupra 


pericolului de a-i lăsa pe cei doi Cointet să dispună singuri 
de toată presa din departamentul Charente-i, unde opoziţia 
era datoare să-şi aibă şi ea organul, spre a nu rămâne mai 
prejos de celelalte oraşe. 

— Fiecare din noi să-i dea câte o hârtie de cinci sute de 
franci lui Gannerac, care va strânge astfel vreo douăzeci şi 
ceva de mii de franci ca să cumpere tipografia Sechard, din 
care vom face ce vom vrea, după ce-l vom avea şi pe 
proprietar la mână printr-un împrumut, zisese Petit-Claud. 

Avocatul izbuti să-şi vadă propunerea aprobată, pentru a- 
şi întări cu acest mod dubla-i poziţie faţă de Cointet şi de 
Sechard, şi îşi aruncă ochii, cum era şi firesc, asupra unei 
lichele de teapa lui Cerizet ca să facă din el omul devotat al 
partidului. 

— Dacă poţi să-l descoperi pe fostul tău jupân şi să ni-l dai 
pe mână, îi spuse el fostului şef de atelier de la Sechard, o 
să ţi se dea cu împrumut douăzeci de mii de franci ca să-i 
cumperi tipografia, şi foarte probabil să te punem în 
fruntea ziarului. Aşa că, până atunci, fă treabă bună!... 

Mai sigur de zelul unui om ca Cerizet, decât de cel al 
tuturor Doublon-ilor din lume, Petit-Claud îi făgăduise 
atunci lui Cointet cel mare arestarea lui S&chard. Însă, de 
când Petit-Claud nutrea speranţa de a intra în 
magistratură, prevedea că va fi nevoit să le întoarcă spatele 
liberalilor, şi întărâtase atât de bine spiritele din Houmeau, 
încât fondurile necesare achiziţionării tipografiei erau 
strânse. Petit-Claud se hotări atunci să lase lucrurile să-şi 
urmeze drumul lor firesc. 

— Eh, îşi zise el, Cerizet o să săvârşească cine ştie ce delict 
de presă, de care mă voi folosi ca să-mi arăt talentele de 
procuror... 

Se duse la uşa tipografiei şi îi spuse lui Kolb, care făcea de 
strajă: 

— Dă fuga sus la David şi spune-i să profite de ora asta şi 
să plece. Fiţi cu ochii în patru; eu mă duc, e ora unu... 


Când Kolb părăsi postul, Marion îi luă locul. Lucien şi 
David coborâră. Kolb porni la o sută de paşi înaintea lor, iar 
Marion la o sută de paşi în urmă. Când cei doi fraţi trecură 
prin dreptul ulucilor, Lucien îi vorbea cu aprindere lui 
David. 

— Dragul meu, îi zise el, planul meu e foarte simplu; dar 
cum să ţi-l spun de faţă cu Cve care nu i-ar înţelege 
niciodată mijloacele? Sunt sigur că Louis are în fundul 
inimii o dorinţă pe care voi şti eu să i-o trezesc, numai aşa, 
ca să mă răzbun pe neghiobul de prefect! Dacă ne iubim 
măcar o săptămână, o pun să-i ceară ministrului Un ajutor 
de douăzeci de mii de franci pentru tine. Mâine, o revăd pe 
fiinţa asta în micul budoar unde a început dragostea 
noastră, şi unde, după câte spune Petit-Claud, nimic nu s-a 
schimbat: o să joc teatru. Aşa că, poimâine dimineaţa îţi 
trimit prin Basine un bilet ca să-ţi dau de veste dacă am 
reuşit... Cine ştie? poate că vei fi liber!... înţelegi acum 
pentru ce am vrut haine de la Paris? Nu poţi juca în zdrenţe 
rolul de june-prim. 

La şase dimineaţa, Cerizet se înfăţişa lui Petit-Claud. 

— Mâine, la prânz, Doublon să fie gata; o să pună mâna pe 
omul nostru, răspund eu, îi zise parizianul; sunt prieten bun 
cu una dintre lucrătoarele de la domnişoara Clerget, 
înţelegeţi?... 

După ce ascultă planul lui Cerizet, Petit-Claud alergă într- 
un suflet la Cointet. 

— Faceţi în aşa fel încât, astă-seară, domnul du Hautoy să 
se hotărască a-i da Frangoisei nuda proprietate a bunurilor 
sale, iar peste două zile, dumneavoastră iscăliţi un act de 
asociaţie cu Sechard. Drept garanţie, eu nu mă însor decât 
după o săptămână de la încheierea contractului; în felul 
acesta, rămânem în termenii învoielii noastre: dai, dau. 
Trebuie, însă, să iscodim bine ce se va petrece la doamna 
de Senonches între Lucien şi contesa du Châtelet, aici e 
totul... Dacă Lucien speră să reuşească cu ajutorul ei, David 
e al nostru. 


— Ai să ajungi, cred, ministru de justiţie, zise Cointet. 

— Şi de ce nu? Şi domnul de Peyronnet348 a ajuns! spuse 
Petit-Claud, care nu-şi lepădase cu totul pielea de liberal. 

Prezenţa celor mai mulţi dintre nobilii din Angouleme la 
semnarea contractului se datora situaţiei dubioase a 
domnişoarei de la Haye. Sărăcia viitoarei căsnicii sporea 
interesul pe care lumii îi place să-l arate în asemenea 
ocazii; căci se întâmplă cu binefacerile ca şi cu triumfurile: 
lumii îi e pe plac o milostenie care îi satisface amorul 
propriu. De aceea, marchiza de Pimentel, contesa du 
Châtelet, domnul de Senonches şi alţi doi-trei obişnuiţi de-ai 
casei îi făcură Francoisei câteva daruri de care se vorbea 
mult în oraş. Fleacurile acestea de efect, împreună cu 
trusoul pregătit de un an de către Zephirine, cu bijuteriile 
naşului şi cu darurile după datină ale ginerelui, o consolară 
pe Franqoise şi stârniră curiozitatea mai multor mame, care 
îşi aduseră şi fiicele. Petit-Claud şi Cointet observaseră că 
nobilii din Angouleme îi tolerau ţi pe unul ţi pe celălalt în 
Olimpul lor, ca pe o necesitate: unul era doară 
administratorul averii, subtutorele Francoisei; iar celălalt 
era indispensabil la semnarea actului, ca spânzuratul la 
execuţie; dar, o dată căsătoria celebrată, dacă doamna 
Petit-Claud îşi păstra dreptul de a veni acasă la naşă, soţul 
îşi dădea seama că va fi primit anevoie şi plănuia deci să se 
impună singur acestor oameni semeţi. Ruşinându-se de 
rudele sale prea de jos, avocatul îi trimise vorbă mamei lui 
la Mansle, unde ea se retrăsese, să spună că e bolnavă şi să- 
şi dea consimţimântul în scris. Destul de umilit că se 
înfăţişează fără rude, fără protectori, fără semnături lângă 
a lui, Petit-Claud era deci foarte fericit să vină cu un om 
celebru, prieten de-al său, şi pe care contesa dorea să-l 
revadă. De aceea se duse să-lia pe Lucien de acasă cu 
trăsura. Pentru această serată de pomină, poetul îşi făcuse 
o toaletă ce avea să-i dea, fără nici o îndoială, o 
superioritate asupra tuturor bărbaţilor de acolo. Doamna 
de Senonches anunţase de altminteri că va veni şi eroul 


momentului, iar întrevederea celor doi amanți certaţi era 
una dintre scenele de care provincia e foarte ahtiată. 
Lucien ajunsese un fante; se zvonea că e atât de frumos, de 
schimbat, de minunat, încât toate femeile din Angouleme 
ardeau de dorinţa de a-l revedea. După moda epocii de 
atunci, când s-a trecut de la pantalonii scurţi de bal la urâţii 
pantaloni de azi, el îşi pusese o pereche de pantaloni negri, 
lipiţi de piele. Bărbaţii îşi arătau încă pe vremea aceea 
formele, spre marea desperare a celor slăbănogi sau 
schilozi; iar ale lui Lucien erau apoloniene. Ciorapii de 
mătase cenuşie cu baghetă, pantofii de lac, vesta de satin 
negru, cravata, toate fură bine trase, întinse, lipite parcă pe 
el. Părul blond şi bogat, bine ondulat, îi scotea în evidenţă 
fruntea albă, în jurul căreia i se vedeau buclele ridicate cu o 
graţie căutată. Ochii-i scăpărau de mândrie. Mâinile lui 
mici, femeieşti, nu aveau să se arate ne înmănuşate. Îşi 
copie ţinuta după de Marsay, vestitul dandy parizian, ţinând 
într-o mână bastonul şi pălăria, pe care nu le lăsă deloc şi se 
sluji de cealaltă ca să facă gesturi rare cu care îşi 
întovărăşea frazele. Lucien ar fi vrut să se strecoare în 
salon, ca oamenii celebri care, dintr-o falsă modestie, îşi 
lasă capul în jos chiar când trec pe sub cea mai înaltă 
poartă. Petit-Claud însă, care n-avea decât un singur 
prieten, abuză de el. Îl duse pe Lucien aproape în triumf 
până la doamna de Senonches, printre invitaţi. În trecere, 
poetul auzi şoaptele care altădată l-ar fi făcut să-şi piardă 
capul şi care acum îl lăsară rece: era încredinţat că, el 
singur, face cât tot Olimpul din Angouleme. 

— Doamnă, îi spuse el doamnei de Senonches, l-am 
felicitat pe amicul meu Petit-Claud, pentru că are în el stofa 
din care se croiesc miniştrii de Justiţie şi pentru norocul de 
a vă aparţine, oricât de slabe ar fi legăturile dintre naşă şi 
fină. (Cuvintele din urmă fură spuse cu un aer ironic, prea 
bine simţit de toate femeile de faţă, care ascultau, fără să 
pară că-s atente.) În ce mă priveşte, însă, binecuvântez o 
împrejurare ce-mi îngăduie să vă prezint omagiile mele. 


Vorbele fură spuse fără nici o tulburare şi într-o poză de 
mare senior în vizită la nişte oameni de rând. Lucien ascultă 
răspunsul întortocheat al Zephirinei, rotind o privire prin 
salon, spre a-şi prepara efectele. Astfel că îi putu saluta cu 
graţie, şi nuanţându-şi surâsurile, pe Francis du Hautoy şi 
pe prefect, care îl salutară şi ei; apoi se apropie în sfârşit de 
doamna du Châtelet, prefăcându-se că abia atunci o 
zăreşte. Întâlnirea aceasta era până într-atât evenimentul 
serii, încât contractul de căsătorie, pe care oamenii de 
seamă aveau să-şi pună semnătura, conduşi în dormitor fie 
de notar, fie de Franqoise, fu uitat. Lucien făcu câţiva paşi 
înspre Louise de Negrepelisse; ţi, cu acea graţie pariziană, 
care pentru ea era numai o amintire de când se înapoiase în 
provincie, îi spuse destul de tare: 

— Domniei-voastre, doamnă, datorez invitaţia ce-mi 
procură plăcerea de a lua masa poimâine seara la 
prefectură? 

— N-o datorezi, domnul meu, decât gloriei dumitale, 
răspunse scurt Louise, puţin ofensată de întorsătura 
agresivă a frazei meditate de Lucien spre a jigni mândria 
fostei sale protectoare. 

— Vai! doamnă contesă, spuse Lucien cu un aer deopotrivă 
de şiret şi de încrezut, îmi e cu neputinţă să vă aduc 
persoana în cauză dacă are nenorocul de a nu vă mai fi pe 
plac. 

Şi, fără a aştepta răspunsul, se răsuci în călcâie, zărindu-l 
pe episcop, pe care îl salută cu multă nobleţe. 

— Preasfinţia 'Ta a fost aproape profet, îi zise el cu un glas 
fermecător; şi voi căuta să fie pe deplin. Mă fericesc de a fi 
venit aici, de vreme ce vă pot prezenta respectele mele. 

Lucien îl amuză pe preasfântul într-o conversaţie ce ţinu 
zece minute. Toate femeile se uitau la Lucien ca la o 
minune. Obrăznicia-i neaşteptată o lăsase pe doamna du 
Châtelet fără grai şi răspuns. Văzându-l pe Lucien ţinta 
admiraţiei tuturor femeilor; urmărind, din grup în grup, 
comentariul fiecăreia făcut în şoaptă asupra frazelor 


schimbate între ea şi Lucien, cu care acesta parcă o turtise 
având aerul să o dispreţuiască, simţi o durere în inimă, 
socotindu-se jignită în amoru-i propriu. 

„Dacă, după fraza asta, nu vine mâine la prefectură, ce 
scandal! gândi ea. De unde mândria asta pe el? Domnişoara 
des 'Touches să se fi îndrăgostit de Lucien?... E atât de 
frumos! Se zice că dânsa s-a dus acasă la el la Paris, a doua 
zi după moartea actriţei!... Poate că n-a venit aici decât ca 
să-şi salveze cumnatul, şi s-a aflat la spatele trăsurii 
noastre, la Mansle, din cauza vreunui accident suferit pe 
drum. În dimineaţa aceea, Lucien s-a uitat foarte de sus la 
noi, la Sixte şi la mine.” 

Mii de gânduri îi trecură prin cap, şi, din nefericire pentru 
Louise, ea se lăsă în voia lor, privindu-l pe Lucien, care 
stătea de vorbă cu episcopul ca şi cum ar fi fost regele 
salonului; nu saluta pe nimeni şi aştepta ca ceilalţi să vină la 
el, plimbându-şi privirea cu o varietate de expresie, cu o 
siguranţă de sine demne de de Marsay, modelul său. Nu se 
depărtă de prelat nici ca să se ducă să-l salute pe domnul 
de Senonches, care se arătă la o mică distanţă. 

După zece minute, Louise nu se mai putu stăpâni. Se 
ridică, se duse la episcop şi îl întrebă: 

— Ce vă spune, preasfinte, că zâmbiţi atât de des? 

Lucien se dădu câţiva paşi în urmă, ca s-o lase pe doamna 
du Châtelet cu prelatul. 

— A! doamnă contesă, tânărul acesta e foarte spiritual!... 
îmi explica tocmai că dumneavoastră vă datorează toată 
forţa... 

— Eu nu sunt nerecunoscător, doamnă!... zise Lucien cu o 
privire de mustrare ce o încântă pe contesă. 

— Să facem pace, spuse ea, chemându-l pe Lucien cu un 
gest al evantaiului, vino, cu preasfinţia-sa, pe aici... prea- 
sfântul ne va judeca. 

Şi arătă înspre budoar, luându-l pe episcop într-acolo. 

— Poftim ce rol îi dă preasfinţiei-sale! zise o cucoană din 
tabăra Chandour, destul de tare ca să fie auzită. 


— Să ne judece?... întrebă Lucien, uitându-se când la 
prelat, când la contesă; există deci şi un vinovat? 

Louise de Negrepelisse se aţeză pe canapeaua din fostul 
său budoar. La invitaţia ei, Lucien şi prelatul se aşezară de 
o porte şi de alta, iar dânsa începu să vorbească. Lucien îi 
făcu fostei sale iubite cinstea, surpriza şi fericirea de a nu 
asculta. Se purtă întocmai ca Pasta în Iancred349 când îi 
vine rândul să spună: O, patrie!... Pe chipu-i cânta faimoasa 
cavatină del Rizzo. În sfârşit, elevul Coraliei izbuti să-şi 
aducă în ochi câteva lacrimi. 

— Ah! Louise, cât te iubeam! îi spuse el la ureche fără să 
se sinchisească nici de prelat, nici de conversaţie când văzu 
că Louise îi observase lacrimile. 

— Şterge-ţi ochii, sau mă compromiţi, aici, a doua oară, îi 
zise ea, aplecându-se la urechea lui, ceea ce îl jigni pe 
episcop. 

— Şi e destul o dată, reluă repede Lucien. Cuvântul acesta 
al verişoarei doamnei d'Espard ar usca toate lacrimile unei 
Magdalene doamne!... mi-am regăsit pentru o clipă toate 
amintirile, toate iluziile, cei douăzeci de ani ai mei de 
atunci, şi dumneata mi-i... 

Preasfântul se înapoie brusc în salon, pricepând că 
demnitatea îi putea fi compromisă rămânând între cei doi 
foşti amanți. Toată lumea se prefăcea a le respecta 
singurătatea în budoar. Dar, după un sfert de ceas, Sixte, 
căruia vorbele, râsetele şi plimbările prin faţa uşii 
budoarului nu-i fură pe plac, intră acolo cu un aer mai mult 
decât îngrijat şi îi găsi pe Lucien şi pe Louise foarte 
însufleţiţi. 

— Doamnă, îi zise Sixte soţiei la ureche, dumneata care 
cunoşti Angouleme-ul mai bine decât mine, s-ar cuveni să te 
gândeşti că eşti soţia prefectului şi că reprezentăm aici 
guvernul. 

— Dragul meu, zise Louise, fulgerându-l din ochi pe 
girantul său responsabil, care începuse să tremure, stau de 
vorbă cu domnul de Rubempre despre lucruri importante 


pentru dumneata. E vorba de a salva un inventator pe 
punctul de a cădea victima unor uneltiri din cele mai 
ticăloase, şi dumneata ne vei da o mână de ajutor... Cât 
despre ceea ce cucoanele de pe aici pot gândi despre mine, 
vei vedea cum am să mă port ca să le îngheţe veninul pe 
buze. 

leşi din budoar sprijinindu-se de braţul lui Lucien şi îl duse 
să semneze contractul, arătându-se tuturor cu îndrăzneala 
unei doamne din lumea mare. 

— Să semnăm împreună, zise ea, întinzându-i lui Lucien 
pana, şi îi arătă locul unde semnase ea, pentru ca 
semnăturile lor să fie alături. 

— Domnule de Senonches, l-ai mai fi recunoscut pe 
domnul de Rubempre? întrebă contesa, silindu-l pe 
obraznicul vânător să-l salute pe Lucien. 

Îl duse după aceea pe Lucien în salon şi îl aşeză între ea şi 
Zephirine, pe temuta canapea din mijloc. Apoi, ca o regină 
pe tron, începu, mai întâi în şoaptă, o conversaţie vădit 
ironică, la care se alăturară câţiva din vechii ei prieteni şi 
mai multe femei care îi făceau curte. Lucien, devenit eroul 
grupului, fu îndemnat de contesă să vorbească despre viaţa 
din Paris. Satira improvizată de poet cu o vervă de necrezut 
şi presărată cu anecdote despre oamenii celebri constitui 
un adevărat regal pentru curiozitatea lacomă a 
provincialilor. 1 se admiră spiritul, după cum i se admirase 
frumuseţea. Doamna contesă Sixte se bucura atât de făţiş 
de prezenţa lui Lucien, jucă atât de bine pe femeia 
încântată de „sclavul” ei, îi servea replica atât de la timp şi 
de potrivit, pândi aprobările celorlalţi cu nişte priviri atât 
de compromiţătoare, încât unele femei începură să vadă în 
coincidenţa înapoierii Louisei şi a lui Lucien o dragoste 
adâncă, victimă a vreunei neînţelegeri de care erau 
amândoi vinovaţi. Poate că numai ciuda a dus-o la această 
nefericită căsătorie cu Châtelet, faţă de care lumea încerca 
să manifesteze o împotrivire făţişă. 


— Ei, îi spuse Louise pe la unu noaptea şi în şoaptă lui 
Lucien înainte de a se ridica de pe canapea, poimâine, fă-mi 
plăcerea de a veni la timp. 

Contesa se despărţi de Lucien cu o mică înclinare din cap, 
ce părea foarte amicală, şi se duse să-i spună câteva vorbe 
contelui Sixte, care-şi căuta pălăria. 

— Dacă ceea ce mi-a expus doamna du Châtelet este 
adevărat, dragul meu Lucien, poţi să ai încredere în mine, 
zise prefectul, pornind după soţia lui, care pleca fără el, ca 
la Paris. Chiar din astă-seară, cumnatul dumitale se poate 
socoti scos din cauză. 

— Domnul conte îmi datorează atâta lucru, reluă Lucien 
zâmbind. 

— Hei, ne-am ars!... şopti Cointet în urechea lui Petit- 
Claud, martor la această despărţire. 

Petit-Claud, uluit de succesul lui Lucien, încremenit de 
strălucirea spiritului şi a graţiei sale, se uită la Frangoise de 
la Haye, care, plină de admiraţie pentru Lucien, părea că-i 
spune: „Fii şi tu ca prietenul tău”. 

O lucire de bucurie trecu pe chipul lui Petit-Claud. 

— Dineul prefectului are loc abia poimâine; mai avem încă 
o zi întreagă la mijloc, răspund eu de toate. 

— Ei, dragul meu, ce zici? îl întrebă Lucien pe Petit-Claud 
pe la două din noapte când se întorceau pe jos; am venit, 
am văzut, am învins! Peste câteva ceasuri, Sechard o să fie 
foarte fericit. 

„Asta-i tot ce voiam să ştiu”, gândi Petit-Claud. 

— 'Te credeam doar poet, dar tu eşti şi un Lauzun350, asta 
înseamnă de două ori poet, răspunse el cu o strângere de 
mână, ce avea să fie cea din urmă. 

— Dragă Cve, zise Lucien, trezindu-ţi sora, o veste bună! 
într-o lună, David n-o să mai aibă datorii!... 

— Cum aşa? 

— Uite cum: doamna du Châtelet este tot vechea mea 
Louise; mă iubeşte mai mult ca oricând şi o să-i facă un 
raport ministrului de interne, prin soţul ei, în favoarea 


descoperirii noastre!... În felul acesta, nu mai avem decât 
mai puţin de o lună de suferit, tocmai cât îmi trebuie ca să 
mă răzbun pe prefect şi să-l fac cel mai fericit dintre soţi. 
(Cve crezu că visează încă, ascultându-l pe Lucien.) 
Revăzând salonaşul cenugşiu în care tremuram ca un copil 
acum doi ani; uitându-mă la mobile, la picturi şi la mutrele 
de acolo, mi se lua un văl de pe ochi! Cum îţi schimbă 
Parisul ideile! 

— Şi asta e o fericire?... întrebă Cve, înţelegându-şi în 
sfârşit fratele. 

— 'Te las să dormi, o să vorbim noi mâine, zise Lucien. 
Planul lui Cerizet era foarte simplu. Deşi făcea parte din 
şiretlicurile de care se slujesc portăreii de provincie ca să-i 

aresteze pe debitori, dar al căror succes e îndoielnic, 
trebuia să izbutească, deoarece se întemeia deopotrivă pe 
cunoaşterea caracterelor lui Lucien şi al lui David, cât şi pe 
speranţele lor. Printre lucrătoarele faţă de care făcea pe 
donjuanul şi pe care le ţinea în frâu, opunându-le pe una 
alteia, şeful de atelier de la Cointet, pentru moment în 
serviciu extraordinar, pusese ochii pe una dintre 
călcătoresele de la Basine Clerget, o fată aproape tot atât 
de frumoasă ca şi Cve S&chard, numită Henriette Signol, ai 
cărei părinţi aveau o mică vie, unde şi trăiau, la două leghe 
de Angouleme, pe ţoseaua ce ducea la Saintes. Soții Signol, 
ca mai toţi oamenii de la ţară, nu erau destul de bogaţi ca 
să-şi ţie fata, singurul lor copil, cu ei, şi hotărâseră s-o dea 
fată în casă. În provincie, o fată în casă trebuie să ştie să 
spele şi să calce rufăria bună. Faima doamnei Prieur, căreia 
îi urmă Basine, era atât de mare, încât familia Signol îşi 
dădu acolo fata ca ucenică, plătindu-i hrana şi locuinţa. 
Doamna Prieur făcea parte din neamul vechilor patroane 
care, în provincie, se cred că ţin locul părinţilor. Trăia cu 
ucenicele în familie, le ducea la biserică şi le supraveghea 
îndeaproape. Henriette Signol, o brună frumoasă, bine 
legată, cu privirea îndrăzneață, cu părul lung şi des, avea 
tenul alb ca al fetelor din Sud, asemeni unei flori de 


magnolia. Henriette fu una dintre primele victime ale lui 
Cerizet; însă, deoarece făcea parte dintr-o familie de 
oameni cinstiţi, ea nu cedă decât învinsă de gelozie, de 
exemplul rău şi datorită acestei fraze amăgitoare: „Le iau 
de nevastă!” pe care i-o spuse Cerizet când se văzu şef de 
atelier la tipografia Cointet. Aflând că bătrânii Signol aveau 
o vie de vreo zece-douăsprezece mii de franci şi o casă 
destul de bună, parizianul se grăbi s-o pună pe Henriette în 
imposibilitatea de a fi nevasta altuia. Cam aici ajunseseră 
lucrurile între frumoasa Henriette şi tânărul Cerizet, când 
Petit-Claud îi vorbi acestuia despre intenţia de a-l face 
proprietarul tipografiei Sechard, fluturându-i pe la nas un 
contract de comandită de douăzeci de mii de franci, care îi 
puse astfel laţul de gât. Un astfel de viitor îl ului pe Cerizet, 
îl scoase din minţi, domnişoara Signol i se păru atunci o 
piedică în calea ambițiilor sale şi o cam lăsă în părăsire pe 
biata fată. Acest lucru o făcu atunci pe Henriette să umble 
ea după micul şef de atelier şi să-l dorească. Descoperind că 
David se ascundea la domnişoara Clerget, parizianul îşi 
schimbă intenţiile faţă de Henriette, dar nu şi purtarea; 
deoarece planul lui era ca, numai până ce îşi va atinge 
scopul, să se slujească de acel fel de nebunie ce-o cuprinde 
pe o fată când, ca să-şi ascundă necinstea, e silită să se 
mărite neapărat cu acela care a făcut-o de ruşine. În 
dimineaţa zilei în care Lucien urmA. S-o recucerească pe 
Louise, Cerizet îi spuse Henriettei secretul Băşinei, dându-i 
de veste că fericirea şi căsătoria lor atârnau de 
descoperirea locului unde se ascundea David. Aflând de 
aceasta, Henriettei nu-i fu greu să-şi dea seama că 
tipograful nu putea fi decât în camera de toaletă a 
domnişoarei Clerget; ei nu i se păru că face vreun rău 
dedându-se la această spionare, dar prin acest început de 
participare, Cerizet o şi amestecase în trădarea lui. 

Lucien încă mai dormea când Cerizet, care venise să afle 
rezultatul seratei, asculta în biroul lui Petit-Claud înşiruirea 


micilor evenimente de seamă ce aveau să zguduie 
Angouleme-ul. 

— Lucien v-a scris vreun bileţel de când s-a întors? întrebă 
parizianul după ce dăduse din cap mulţumit când Petit- 
Claud isprăvise. 

— Iată tot ce am, zise avocatul, arătându-i o scrisoare în 
care Lucien scrisese câteva cuvinte pe hârtia de scrisori 
folosită de sora lui. 

— E bună, spuse Cerizet. Pe la asfinţitul soarelui, Doublon 
să stea la pândă lângă poarta Paiet, să-şi ascundă jandarmii 
şi să-şi posteze agenţii, căci o să puneţi mâna pe omul 
nostru. 

— Eşti sigur de planul tău? întrebă Petit-Claud, uitându-se 
atent la Cerizet. 

— Mă las, spuse fostul ştrengar din Paris, în voia 
întâmplării, care e lată de treabă şi nu-i plac oamenii 
cinstiţi. 

— Trebuie să izbuteşti, făcu scurt avocatul. 

— Voi izbuti, răspunse Cerizet. Dumneata m-ai împins în 
mocirla asta, ai putea să-mi faci rost de câteva hârtii de 
bancă, să am cu ce mă şterge de noroi... Dar, domnule, 
adăugă parizianul, surprinzând pe faţa avocatului o 
expresie care nu-i plăcu, dacă m-ai tras pe sfoară, dacă nu- 
mi cumperi tipografia într-o săptămână... vei lăsa o văduvă 
tânără, şopti derbedeul de Paris cu moartea în privire. 

— Dacă îl băgăm la răcoare pe David la ora şase, vino la 
nouă acasă la domnul Gannerac şi vei fi mulţumit, răspunse 
răspicat avocatul. 

— Ne-am înţeles: eu mă ţin de cuvânt, burghezule351! 
zise Cerizet. 

Cerizet cunoştea de pe atunci artA. De a şterge cerneala 
de pe hârtie, artă care pune azi interesele fiscului în 
primejdie. Şterse deci cele patru rânduri scrise de Lucien şi 
le înlocui cu cele de mai jos, imitând scrisul cu o perfecţie 
îngrijorătoare pentru viitorul social al şefului de atelier: 


Dragă David, poţi veni fără teamă la prefect, treburile tale 
sunt în regulă; şi, de altfel, la ora asta, te poţi arăta În lume. 
Eu îţi ies înainte ca să-ţi spun cum să vorbeşti cu prefectul. 

Fratele tău, Lucien. 

La prânz, Lucien îi scrise o scrisoare lui David, în care îi 
povestea succesul de la serată, îl asigura de protecţia 
prefectului, care, zicea el, făcea chiar în acea zi un raport 
către ministru asupra descoperirii, de care era 
entuziasmat. În momentul când Marion îi aducea scrisoarea 
aceasta domnişoarei Basine, sub pretextul de a-i da la 
spălat cămăşile lui Lucien, Cerizet, anunţat de Petit-Claud 
despre probabilitatea acestei scrisori, o luă pe domnişoara 
Signol şi se duse să se plimbe cu ea pe malul Charentei. Se 
dădu pesemne o luptă în care cinstea Henriettei se apără 
multă vreme, căci plimbarea ţinu două ceasuri. Nu numai 
că interesul unui prunc era în joc, ci şi un viitor întreg de 
fericire, de bogăţie; iar ceea ce cerea Cerizet era un fleac, 
el ferindu-se, bineînţeles, să-i spună urmările. Numai că 
preţul din cale-afară de mare al acestor fleacuri o speria pe 
Henriette. Totuşi, Cerizet izbuti până în cele din urmă să 
obţină de la iubită ajutor în îndeplinirea planului său. La 
cinci, Henriette trebuia să iasă în oraş şi să se întoarcă, 
spunându-i domnişoarei Clerget că doamna Sechard o ruga 
să vină numaidecât până la dânsa. Apoi, peste un sfert de 
ceas de la plecarea Băşinei, ea avea să ciocănească la uşa 
cabinetului şi să-i înmâneze lui David falsa scrisoare a lui 
Lucien. După aceea, Cerizet aştepta totul de la întâmplare. 

Pentru întâia oară de un an încoace, Cve simţi slăbind 
strânsoarea de fier a sorții potrivnice. Puţină speranţă 
înflorea şi pentru ea. Dorea şi ea să se bucure de vaza 
fratelui său, să se arate la braţul omului sărbătorit de 
oraşu-i natal, adorat de femei, iubit de trufaşa contesă du 
Châtelet. Se făcu frumoasă şi plănui să se plimbe pe 
Beaulieu, după masa de seară, cu Lucien. La ora aceea, în 
luna septembrie, Angouleme-ul întreg iese să ia aer curat. 


— O! e frumoasa doamnă Sechard, ziseră câteva glasuri, 
văzând-o pe Cve. 

— Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta din partea ei, spuse o 
femeie. 

— Bărbatul se ascunde şi nevasta se arată, zise doamna 
Postel destul de tare ca s-o audă sărmana femeie. 

— Vai! hai înapoi acasă, am făcut rău, îi spuse Cve fratelui. 

Cu puţin înainte de asfinţitul soarelui se auzi o larmă 
pricinuită de nişte oameni adunaţi undeva, pe lângă 
treptele ce coboară în Houmeau. Lucien şi cu soră-sa, din 
curiozitate, se îndreptară într-acolo, căci auziseră pe câţiva 
care veneau din Houmeau vorbind între ei, de parcă s-ar fi 
săvârşit vreo crimă. 

— Trebuie să fie vreun hoţ pe care l-au arestat... E galben 
la faţă ca un mort, le zise un trecător fratelui şi surorii, 
văzându-i alergând înspre lumea ce se aduna tot mai multă. 

Nimic din toate acestea nu constituiră vreo pricină de 
îngrijorare pentru Lucien sau pentru sora lui. Îi priviră pe 
cei treizeci şi ceva de copii sau babe, pe lucrătorii ce se 
întorceau de la lucru, iar după ei pe jandarmii cu pălăriile 
sclipind de broderii, în mijlocul grupului principal. Acest 
grup, urmat de o gloată de vreo sută de persoane, se 
apropie ca un nor aducător de furtună. 

— Ah! zise Cve, e soţul meu! 

— David! strigă Lucien. 

— E nevasta lui! zise lumea dându-se în lături. 

— Ce ţi-a venit să ieşi? întrebă Lucien. 

— Aşa mi-ai scris tu, răspunse David galben ca ceara. 

— Eram sigură, mai zise Cve, ţi se prăbuşi leşinată. 

Lucien îşi ridică sora, două persoane îl ajutară s-o ducă 
acasă, unde Marion o culcă în pat. Kolb alergă să cheme un 
doctor. La sosirea acestuia, Cve nu-ţi revenise încă în 
simţiri. Lucien tu silit atunci să-i mărturisească mamei că el 
era pricina arestării lui David, deoarece nu avea cum să ştie 
de falsa scrisoare. Lucien, fulgerat de blestemul dintr-o 
privire a mamei, se urcă în odaie la el şi se încuie acolo. 


Citind scrisoarea ce urmează, scrisă în timpul nopţii şi 
întreruptă din loc în loc, oricine va ghici, din frazele 
azvârlite parcă una câte una pe hârtie, zbuciumul lui 
Lucien: 

Preaiubită soră, ne-am văzut adineauri pentru cea din 
urmă oară. Hotărârea mea e definitivă. lată de ce: în multe 
familii, există câte o fiinţă fatală, care, pentru ai săi, e o 
pacoste, un fel de boală. Pentru voi, eu sunt o asemenea 
fiinţă. Observaţia aceasta nu e a mea, cia unui om carea 
văzut multe în viaţa lui. Luam masa într-o noapte la Rocher- 
de-Cancale, între prieteni. Printre miile de glume ce se fac 
într-o asemenea împrejurare, cel de care-ţi vorbeam, un 
diplomat, ne spuse că o tânără pe care o vedeam mereu cu 
mirare că nu se mai mărita era bolnavă din cauza tatălui. Şi 
atunci, ne dezvoltă teoria lui despre bolile familiilor. Ne 
explică în ce fel, fără mamă, cutare familie ar fi înflorit, cum 
cutare fiu şi-a sărăcit tatăl, cum cutare tată năruise viitorul 
şi onoarea copiilor săi. Deşi susţinută în glumă, teza aceasta 
socială fu sprijinită timp de zece minute pe atâtea exemple, 
încât rămăsei impresionat. Adevărul acesta plătea toate 
paradoxurile nesăbuite, dar spiritual demonstrate, cu care 
ziariştii se distrează între ei, când nu-i nimeni de faţă ca să 
fie tras pe sfoară. Ei bine, eu sunt fiinţa fatală a familiei 
noastre. Deşi cu inima plină de dragoste pentru voi, fac 
lucrurile de parcă v-aş fi duşman. Toate manifestările 
voastre de devotament vi le-am răsplătit cu nenorociri. 
Lovitura din urmă, deşi fără voie, e cea mai crudă. Pe când 
eu duceam la Paris un trai fără demnitate, plin de plăceri şi 
de păcate, luând camaraderia drept prietenie, părăsindu-mi 
adevărații prieteni pentru nişte oameni ce voiau şi trebuiau 
să mă exploateze, uitând şi neamintindu-mi de voi decât ca 
să vă fac rău, voi mergeaţi pe cărarea modestă a muncii, 
înaintând cu greu dar sigur spre bogăţia spre care eu 
ţinteam atât de nebunegşte s-o cuceresc repede. Pe când voi 
deveneaţi tot mai buni, eu introduceam în viaţa mea un 
element purtător de nenoroc. Da! am ambiţii nemăsurate 


ce mă împiedică de a mă mulţumi cu o viaţă umilă. Am 
gusturi, plăceri, a căror dorinţe îmi otrăvesc bucuriile care 
îmi stau la îndemână şi care altădată m-ar fi mulţumit. O, 
dragă Cve, mă judec mai aspru decât ar face-o oricine altul, 
căci mă osândesc pe veci şi fără cruţare. Lupta la Paris cere 
o forţă constantă, şi voinţa mea nu cunoaşte decât accese: 
creierul meu e intermitent. Viitorul mă înspăimântă într- 
atâta încât nu-l mai doresc, iar prezentul mi-e nesuferit. Am 
vrut să vă mai văd o dată; aş fi făcut mai bine, poate, să plec 
pentru totdeauna în altă ţară. Dar a pleca în altă ţară, când 
n-ai cu ce trăi, ar fi o prostie pe care n-o voi face, după 
atâtea altele. Moartea mi se pare mai nimerită decât o viaţă 
înjumătăţită; şi, în orice situaţie aş fi, nemărginita-mi 
vanitate m-ar face iar să săvârşesc greşeli. Unele fiinţe sunt 
ca nişte zerouri, le trebuie o cifră înainte, şi numai atunci 
nimicnicia lor dobândeşte o valoare nebănuită. Eu nu pot 
dobândi valoare decât printr-o alianţă cu o voinţă 
puternică, neînduplecată. Doamna de Bargeton era tocmai 
femeia ce mi se potrivea; mi-am ratat viaţa atunci când n- 
am părăsit-o pe Coralie pentru dânsa. David şi cu tine mi-aţi 
putea fi nişte cârmaci foarte buni; însă voi nu sunteţi destul 
de tari ca să-mi stăpâniţi slăbiciunea ce se fereşte oarecum 
de o dominație străină. Îmi place un trai uşor, fără griji; şi, 
ca să mă scutesc de o neplăcere, sunt de o laşitate ce mă 
poate duce foarte departe. Sunt născut prinţ. Am mai multă 
deşteptăciune decât trebuie ca să parvii, dar n-o am decât 
un moment, pe câtă vreme răsplata nu-l aşteaptă decât pe 
acela care, apucând pe calea străbătută de mai toţi 
ambiţioşii, nu desfăşură decât tocmai atâta deşteptăciune 
câtă e nevoie, şi căruia, până la sfârşit, încă îi mai rămâne 
destulă. Aş face răul, aşa cum l-am făcut şi aici, cu cea mai 
bună intenţie din lume. Există oameni-stejari; eu nu sunt 
poate, decât un arbust elegant, şi am pretenţia de a fi un 
cedru. Acesta mi-este bilanţul aşternut pe hârtie. 
Nepotrivirea dintre posibilităţile şi dorinţele mele, 
dezechilibrul acesta îmi va zădărnici totdeauna strădaniile. 


Printre literați sunt mulţi ca mine, din pricina disproporţiei 
continue dintre inteligenţă şi caracter, dintre voinţă şi 
dorinţă. Care mi-ar fi soarta? Pot să mi-o închipui, 
amintindu-mi de câteva foste glorii pariziene pe care le-am 
văzut apoi uitate. În pragul bătrâneţii, m-aş trezi mai 
bătrân decât vârstă mea, fără avere şi fără vază. Întreaga- 
mi fiinţă de azi respinge o asemenea bătrâneţe: nu vreau să 
ajung o zdreanţă socială. Dragă soră, dragă atât pentru 
ultimele tale asprimi, cât şi pentru primele tale 
drăgălăşenii, dacă am plătit scump plăcerea de a te 
revedea, pe tine şi pe David, mai târziu veţi socoti poate că 
nici un preţ nu era prea ridicat pentru ultima fericire a unei 
biete făpturi ce vă iubea!... Nu încercaţi să aflaţi ceva 
despre mine sau despre soarta mea: deşteptăciunea să-mi 
folosească măcar la executarea hotărârii mele. 
Resemnarea, draga mea, este o sinucidere zilnică; eu nu mă 
pot resemna decât o singură zi, voi profita de cea de azi... 

Ora două. 

Da, m-am hotărât. Adio deci pentru totdeauna, dragă Cve. 
Simt oarecare mulţumire la gândul că nu voi mai trăi decât 
în inimile voastre. Acolo îmi va fi mormântul... Nici nu-mi 
doresc altul. Încă o dată, adio!... E cel din urmă de la fratele 
tău. 

Lucien. 

După ce scrise această scrisoare, Lucien cobori fără 
zgomot, o puse în leagănul nepotului său, aşternu pe 
fruntea surorii adormite o ultimă sărutare udată de lacrimi 
şi ieşi. Îşi stinse lumânarea la ivirea zorilor şi, după ce se 
mai uită o dată la vechea casă, deschise încet poarta 
grădinii; însă, cu toate precauţiile, îl trezi pe Kolb, care 
dormea pe o saltea în atelier. 

— Gine-i agolo?... strigă Kolb. 

— Eu sunt, zise Lucien; plec de aici, Kolb. 

— Ar vi vost mai pine se nu vi fenit te log, îşi zise Kolb lui 
însuşi, dar destul de tare ca să-l audă Lucien. 


— Ar fi fost şi mai bine să nu fi venit nici pe lume, răspunse 
Lucien. Adio, Kolb; nu-mi pare rău de gândul tău care e şi al 
meu. Să-i spui lui David că durerea mea din urmă a fostcă 
nu l-am putut îmbrăţişa. 

Până să se îmbrace alsacianul, Lucien închisese poarta şi 
cobora către Charente prin Beaulieu, dar parcă se ducea la 
vreo petrecere, căci hotărâse să-şi facă linţoliu chiar din 
hainele-i pariziene şi din armura-i de dandy. Izbit de glasul 
şi de ultimele cuvinte ale lui Lucien, Kolb voi să se ducă să 
vadă dacă stăpâna ştia de plecarea fratelui şi dacă îşi luase 
rămas bun; dar, văzând casa cufundată în cea mai deplină 
tăcere, socoti că plecarea fusese pusă la cale mai devreme 
şi se culcă la loc. 

Faţă de gravitatea subiectului, s-a scris foarte puţin despre 
sinucidere. N-a prea fost studiată, poate şi din pricină că e o 
boală greu de studiat. Sinuciderea este urmarea unui 
sentiment pe care l-am numi, cu voia dumneavoastră, 
autopreţuire, ca să nu-l confundăm cu onoarea. În ziua 
când omul se dispreţuieşte, în ziua când se vede disprețuit, 
în momentul când realitatea vieţii e în dezacord cu 
speranţele sale, omul se ucide şi se pleacă astfel în faţa 
societăţii, în ochii căreia nu vrea să se mai arate dezbrăcat 
de virtuţi ori de strălucire. Ori ce s-ar spune, printre atei 
(căci creştinul trebuie exceptat de la sinucidere), numai 
laşii acceptă o viaţă dezonorată. Sinuciderea e de trei 
feluri: e mai întâi sinuciderea care nu-i decât ultimul acces 
al unei boli lungi şi oare aparţine desigur patologiei; apoi, 
sinuciderea din desperare; şi, în sfârşit, sinuciderea din 
raţionament. Lucien voia să se omoare din desperare şi din 
raţionament, cele două sinucideri asupra cărora poţi să 
revii; căci irevocabilă e doaR. Sinuciderea patologică; 
deseori, însă, cele trei cauze se găsesc întrunite, ca la Jean- 
Jacques Rousseau. Lucien, după ce luă hotărârea, începu să 
caute în ce fel să se sinucidă, şi poetul dori să sfârşească 
neapărat poetic. La început, se gândise să se arunce fără 
multă vorbă în Charente; dar, coborând pentru ultima oară 


treptele spre Beaulieu, îşi închipui zarva ce-ar face-o 
sinuciderea lui, văzu spectacolul îngrozitor al trupului său 
adus de ape, schilodit, obiectul unei anchete judecătoreşti, 
şi, resimţi, ca unii sinucigaşi, o mândrie postumă. În timpul 
zilei petrecute la moara lui Courtois, se plimbase de-a 
lungul gârlei şi observase, nu departe de moară, un loc 
unde apa e mult mai adâncă, fiindcă e mai liniştită la 
suprafaţă. Nu mai e nici verde, nici albastră, nici limpede, 
nici galbenă; e ca o oglindă de oţel lucitor. Împrejur, nu se 
vedeau nici irişi, nici flori albastre, nici frunze late de nufăâr; 
iarba de pe mal era scurtă şi deasă, sălciile plângeau în 
preajmă. Se ghicea lesne acolo o prăpastie plină de apă. Cel 
care ar fi avut curajul să-şi umple buzunarele cu bolovani, 
şi-ar fi aflat acolo o moarte sigură, iar trupul nu i-ar mai fi 
fost nicicând găsit. 

„lată, îşi zise poetul, admirând peisajul frumos, un loc care 
parcă-ţi face poftă să te-neci.” 

Amintirea aceasta îi veni în minte în momentul când 
ajungea la Houmeau. Se îndreptă deci spre Marsac, 
frământat de ultimele şi funebrele-i gânduri şi cu 
nezdruncinata hotărâre de a-şi ascunde locul morţii, de a 
nu deveni obiectul unel. Anchete, de a nu fi înmormântat, 
de a nu fi văzut în halul respingător al înecaţilor scoşi de 
ape la mal. Ajunse astfel la poalele unui deal dintre cele ce 
se întâlnesc la tot pasul pe şoselele din Franţa, şi mai ales 
între Angouleme ţi Poitiers. 

Diligenţa de Bordeaux-Paris se apropia în grabă, călătorii 
aveau desigur să coboare ca să urce dealul pe jos. Lucien, 
care ţinea să nu fie văzut, se trase repede pe un drum 
pustiu şi se aplecă să culeagă flori într-o vie. Când se 
întoarse pe şosea, ducea în mână un mănunchi de sedum, o 
floare galbenă ce creşte printre bolovanii din vie, şi nimeri 
tocmai în spatele unui călător îmbrăcat în negru, cu părul 
pudrat, cu catarame de argint la pantofii croiţi din piele de 
vițel de Orleans, oacheş la faţă şi plin de cicatrice, de parcă 
în copilărie ar fi căzut în foc. Călătorul cu înfăţişarea atât de 


bisericească umbla încet şi fuma o havană. Auzindu-l pe 
Lucien, care sări din vie pe şosea, necunoscutul se întoarse 
şi păru mişcat de frumuseţea melancolică a poetului, de 
buchetu-i simbolic şi de îmbrăcămintea-i elegantă. Călătorul 
semăna cu un vânător care dă peste o pradă îndelung şi în 
zadar căutată. Necunoscutul aşteptă ca Lucien să se 
apropie, întârziindu-şi mersul, prefăcându-se că se uită în 
vale. Lucien, care făcu aceeaşi mişcare, zări acolo o 
caleaşcă mică, trasă de doi cai, şi un vizitiu mergând pe jos. 

— Ai scăpat diligenţa, domnule, o să-ţi pierzi locul, afară 
numai dacă nu vrei cumva să te urci cu mine, ca s-o prinzi, 
în caleaşca mea care merge mai iute decât trăsura publică, 
îi zise călătorul, rostind aceste cuvinte cu un pronunţat 
accent spaniol, şi întovărăşindu-şi oferta cu o aleasă 
politeţe. 

Fără să aştepte răspunsul lui Lucien, spaniolul scoase din 
buzunar o cutie cu havane şi i-o întinse deschisă, ca să ia 
una. 

— Nu sunt călător, răspunse Lucien, şi sunt prea aproape 
de capătul drumului meu ca să-mi mai îngădui plăcerea de 
a fuma... 

— Eşti prea aspru cu dumneata, replică spaniolul. Deşi 
canonic onorific al catedralei din Toledo, îmi permit din 
când în când câte o havană. Dumnezeu ne-a dat tutunul ca 
să ne adormim patimile şi durerile... Dumneata pari să fii 
necăjit, cel puţin aşa arăţi cu florile astea în mână, ca 
jalnicul zeu al căsătoriei. Hai, ia... şi toate necazurile se vor 
împrăştia ca fumul... 

Şi preotul întinse din nou cutia cu un fel de seducţiune, 
zvârlind spre Lucien priviri învăpăiate de milă. 

— lartă-mă, părinte, replică scurt Lucien, nu există ţigară 
să-mi împrăştie mie necazurile... 

Spunând acestea, ochii lui Lucien se umplură de lacrimi. 

— O, tinere, pesemne providenţa divină m-a făcut să cobor 
din trăsură ca să mă mai dezmorţesc puţin după somnul ce- 
i cuprinde pe toţi călătorii înspre dimineaţă, spre a putea 


astfel, consolându-te, să-mi îndeplinesc misiunea mea pe 
pământ!... Şi ce mari necazuri poţi avea la vârsta dumitale? 

— Consolările dumneavoastră, părinte, ar fi zadarnice: 
dumneavoastră sunteţi spaniol, eu sunt francez; 
dumneavoastră credeţi în poruncile bisericii, eu sunt ateu... 

— Santa Virgen del Pilar! 352 eşti ateu! exclamă preotul 
trecându-şi braţul pe sub al lui Lucien cu o grabă maternă. 
Ei! asta e tocmai una dintre curiozităţile ce-mi pusesem în 
gând să le studiez la Paris. Noi, în Spania, nu credem în 
atei... La nouăsprezece ani, numai în Franţa poţi avea 
asemenea păreri. 

— O! sunt un ateu complet; nu cred nici în Dumnezeu, nici 
în lume, nici în fericire. Uită-te bine la mine, părinte; căci, 
peste câteva ceasuri, n-o să mai exist... lată ultimul meu 
soare!... zise Lucien cu oarecare emfază, arătând cerul. 

— Hei, dar ce-ai făcut ca să mori? Cine te-a condamnat la 
moarte? 

— Un tribunal suprem: eu însumi! 

— Copilule! exclamă preotul. Ai ucis vreun om? te aşteaptă 
eşafodul? Stai să judecăm puţin. Dacă vrei, cum spui, să te 
cufunzi în neființă, toate îţi sunt indiferente aici pe pământ, 
nu-l aşa? (Lucien dădu din cap afirmativ.) Biiine! atunci poţi 
să-mi povesteşti şi mie durerile dumitale... E vorba, desigur, 
de vreo dragoste care nu prea merge?... (Lucien făcu un 
gest din umeri foarte semnificativ.) Vrei să te omori ca să 
scapi de dezonoare, sau pentru că nu mai ai ce aştepta de 
la viaţă? Foarte bine, o să te omori la fel de bine la Poitiers, 
ca şi la Angouleme, la Tours ca ţi la Poitiers. Nisipurile 
mişcătoare ale Loirei nu-şi mai dau prada îndărăt... 

— Nu, părinte, răspunse Lucien, am găsit ce-mi trebuie. 
Acum douăzeci de zile, am văzut portul cel mai ispititor din 
care poate pleca pe lumea cealaltă un om scârbit de lumea 
de aici... 

— Lumea cealaltă? Atunci, nu eşti ateu. 

— O! ceea ce înţeleg eu prin lumea cealaltă e viitoarea 
mea transformare în animal sau în plantă... 


— Ai cumva vreo boală fără leac? 

— Da, părinte... 

— A! în sfârşit, zise preotul, şi care? 

— Sărăcia. 

Preotul se uită la Lucien şi îi spuse cu o nespusă graţie şi 
cu un zâmbet aproape ironic: 

— Diamantul nu-şi cunoaşte valoarea. 

— Numai un preot poate măguli astfel pe un om sărac ce 
se duce la moarte!... exclamă Lucien. 

— N-ai să mori! rosti spaniolul autoritar. 

— Am auzit de multe ori că se jefuiesc oamenii la drumul 
mare, reluă Lucien, nu ştiam că se şi îmbogăţesc. 

— Ai s-o afli acum, spuse preotul după ce se uită dacă 
depărtarea la care se găsea trăsura îi îngăduia să mai facă 
singuri câţiva paşi pe jos. Ascultă-mă, zise iar preotul, 
morfolindu-şi havana, sărăcia n-ar fi un motiv să mori. Eu 
am tocmai nevoie de un secretar, cel dinainte mi-a murit la 
Barcelona de curând. Mă aflu şi eu în situaţia în care se găsi 
baronul de Goertz, faimosul ministru al lui Carol al XII-lea, 
care sosi fără secretar într-un orăşel în drum spre Suedia, 
ca şi mine în drum spre Paris. Baronul îl întâlni acolo pe fiul 
unui giuvaergiu, de o frumuseţe deosebită, ce nu o egalează 
totuşi pe a dumitale... Baronul de Goertz îi descoperi 
acestui tânăr inteligenţă, după cum eu îţi citesc poezia 
întipărită pe frunte; îl ia în trăsura lui, tot aşa cum o să te 
iau eu pe dumneata în trăsura mea; şi, din copilul sortit să 
nicheleze capace de ceasornice şi să facă bijuterii într-un 
orăşel de provincie ca Angouleme, îl face favoritul său, aşa 
cum vei fi dumneata al meu. Ajuns la Stockholm, îşi 
instalează secretarul şi îl copleşeşte cu treburi Tânărul 
secretar îşi petrece nopţile scriind; şi, ca toţi cei ce lucrează 
mult, capătă o deprindere: se apucă de mestecat hârtie. 
Răposatul domn de Malesherbes353, în ceea ce-l priveşte, 
făcea colaci de fum, şi unul dintre aceştia (în paranteză fie 
zis) îl suflă în nasul nu ştiu cărui om cu trecere, de raportul 
căruia depindea tocmai procesul său. Frumosul nostru 


tânăr începe cu hârtie albă, dar se satură de ea şi trece la 
hârtiile scrise, pe care le găseşte mai gustoase. Pe vremea 
aceea, încă nu se fuma ca astăzi. În sfârşit, micul nostru 
secretar ajunge, din gust în gust, să mestece pergamente şi 
să le mănânce. Se lucra pe atunci, între Rusia şi Suedia, la 
un tratat de pace, pe care statele-generale voiau să i-l 
impună lui Carol al XII-lea354, după cum, în 1814, căutau 
să-l forţeze pe Napoleon să trateze pacea. Baza 
negocierilor o forma tratatul dintre cele două puteri în 
privinţa Finlandei. Goertz îi încredinţează secretarului său 
originalul; dar, când fu vorba să se ia în discuţie proiectul, 
se întâmpină această mică dificultate că tratatul nu se mai 
găsea nicăieri. Statele-generale îşi închipuiră că ministrul, 
spre a servi interesele regelui, luase hotărârea de a face să 
dispară documentul. Baronul de Goertz e tradus în faţa 
justiţiei, iar secretarul său mărturiseşte atunci că a mâncat 
tratatul... 1 se face proces, faptul e dovedit, iar secretarul e 
condamnat la moarte. Dar, cum dumneata n-ai ajuns până 
acolo, ia o havană şi fumeaz-o până vine caleaşca. 

Lucien luă o havană şi o aprinse, cum se face în Spania, de 
la havana preotului, zicându-şi: „Are dreptate, am tot 
timpul să mă omor”. 

— Adesea, reluă spaniolul, tocmai când tinerii nu-şi mai 
văd nici o şansă pentru viitor, se întâmplă că începe norocul 
lor. Asta voiam să-ţi spun, dar am preferat să ţi-o dovedesc 
cu un exemplu. Frumosul secretar condamnat la moarte era 
într-o situaţie cu atât mai deznădăjduită, cu cât regele 
Suediei nu-l putea ierta, sentinţa fiind pronunţată de către 
statele-generale ale Suediei; însă el închise ochii asupra 
unei evadări. Drăgălaşul de secretar fuge cu o barcă şi cu 
câţiva bani în pungă, şi ajunge la curtea Curlandei, înarmat 
cu o scrisoare de recomandaţie de la Goertz către duce, 
căruia ministrul suedez îi explică aventura şi mania 
protejatului său. Ducele îl face pe frumosul copil secretarul 
intendentului său. Ducele era risipitor, avea o soţie 
frumoasă şi un intendent, trei motive de sărăcire sigură. 


Dacă îţi închipui cumva că drăgălaşul nostru, condamnat la 
moarte pentru că a mâncat tratatul relativ la Finlanda, se 
lecuieşte de gusturile sale ciudate, înseamnă că nu cunoşti 
puterea viciului asupra omului; nici pedeapsa cu moartea 
nu-l opreşte când e vorba de o plăcere pe care şi-a creat-o 
singur! De unde o fi venind puterea asta a viciului? e o forţă 
care îi e proprie, sau vine din slăbiciunea omenească? 
Există gusturi vecine cu nebunia? Îmi vine să râd de 
moraliştii care au pretenţia să combată asemenea boli cu 
vorbe frumoase!... Veni o vreme când ducele, speriat de 
refuzul intendentului de a-i da o sumă de bani, ceru să i se 
prezinte conturile. O prostie! Nu-i nimic mai uşor decât să 
scrii un eoni; greutatea nu e niciodată aici. Intendentul îi 
dădu secretarului toate documentele ca să stabilească 
bilanţul listei civile a Curlandei. În toiul lucrului şi al nopţii, 
când era pe sfârşite, micul nostru mâncător de hârtie bagă 
de seamă că mestecă o chitanţă a ducelui pentru o sumă 
considerabilă; spaima îl cuprinde, se opreşte din mestecat 
La mijlocul semnăturii, aleargă să se azvârle la picioarele 
ducesei, explicându-i mania, implorând ocrotirea suveranei 
sale şi implorând-o tocmai la miezul nopţii. Frumuseţea 
tânărului secretar făcu atâta impresie asupra acelei femei, 
încât se căsători cu el când rămase văduvă. Astfel, în plin 
secol al XVIII-lea, într-o ţară în care domnea blazonul, fiul 
unui giuvaergiu ajunge prinţ suveran... Ba, a ajuns ceva şi 
mai mare!... A fost regent după moartea Ecaterinei I-a, a 
guvernat-o pe împărăteasa Anna şi a năzuit să devină un 
Richelieu al Rusiei. Ei bine, tinere, află un lucru: anume că, 
dacă eşti mai frumos decât Biron355, eu, la rându-mi, deşi 
simplu canonic, sunt ceva mai mult decât baronul de 
Goertz. Aşa că urcă! ne-om găsi noi un ducat de Curlanda la 
Paris, şi, în lipsă de ducat, găsim măcar o ducesă. 

Spaniolul îşi trecu mâna pe sub braţul lui Lucien, îl sili 
literalmente să se urce în trăsură, iar vizitiul închise 
portiera. 


— Acum vorbeşte, te ascult, îi zise canonicul de Toledo lui 
Lucien. Sunt un preot bătrân, căruia poţi să-i spui totul, 
fără primejdie. Desigur că n-ai păpat încă decât averea 
dumitale sau banii mamei. Ne-am dat şi noi puţin în petec, 
dar avem onoare până în vârful picioarelor cu pantofi atât 
de scumpi... Hai, spovedeşte-te fără frică, o să fie absolut ca 
şi cum ţi-ai vorbi dumitale însuţi. 

Lucien se afla în situaţia pescarului din nu mai ştiu ce 
poveste arabă, care, voind să se înece în mijlocul oceanului, 
nimereşte în nişte ţinuturi submarine şi ajunge acolo rege. 
Preotul spaniol părea atât de sincer iubitor, încât poetul nu 
şovăi să-şi deschidă inima: îi povesti deci, de la Angouleme 
până la Ruffec, toată viaţa lui, neascunzând nici o greşeală 
şi sfârşind cu ultima nenorocire pe care o pricinuise. Pe 
când îşi isprăvea povestirea, cu atât mai poetic rostită cu 
cât Lucien o repeta pentru a treia oară de două săptămâni 
încoace, ajungeau tocmai la punctul unde, pe şosea, în 
apropiere de Ruffec, se află proprietatea familiei de 
Rastignac, la care nume, de cum îl rosti prima oară, 
spaniolul tresări. 

— Iată, zise el, de unde a pornit tânărul Rastignac, care 
poate nu are darurile mele şi care totuşi a avut mai mult 
noroc decât mine. 

— Ah! 

— Da, conacu-ăsta caraghios e casa tatălui său. A ajuns, 
cum vă spuneam, amantul doamnei de Nucingen, nevasta 
faimosului bancher. Eu m-am lăsat purtat de poezie; el, mai 
isteţ, s-a ocupat de lucruri mai pozitive. 

Preotul opri caleaşca; din curiozitate, dori să parcurgă 
aleea ce duce de la şosea până la casă, şi privi totul cu mai 
mult interes decât se aştepta Lucien de la un preot. 

— Îi cunoaşteţi aşadar pe Rastignaci?... îl întrebă Lucien. 

— Cunosc tot Parisul, zise spaniolul, urcându-se din nou în 
trăsură. Prin urmare, voiai să te omori pentru vreo zece- 
douăsprezece mii de franci. Eşti un copil, nu cunoşti nici 
oamenii, nici lucrurile. Soarta omului valorează atât cât şi-o 


evaluează singur, dumneata nu-ţi preţuieşti viitorul decât 
douăsprezece mii de franci; ei bine, eu o să te cumpăr 
îndată cu mai mult. Cât despre întemnițarea cumnatului 
dumitale, e un fleac care nu merită atenţie. Dacă iubitul 
nostru Sechard a făcut vreo descoperire, o să fie bogat. 
Bogaţii n-au fost niciodată închişi pentru datorii. Mi se pare 
că nu prea cunoşti istoria. Există două istorii: istoria 
oficială, falsificată, care se învaţă în şcoală, istoria ad usum 
delphini356; şi pe urmă, istoria secretă, în care se găsesc 
adevăratele cauze ale evenimentelor, o istorie ruşinoasă. 
Dă-mi voie să-ţi spun, în câteva cuvinte, o altă povestire pe 
care n-o cunoşti. Un ambițios, preot şi tânăr, vrea să intre în 
treburile politice şi se face câinele credincios al unui favorit, 
favoritul reginei; favoritul se interesează de preot şi îi dă 
rang de ministru, făcându-i loc în consiliu. Într-o seară, un 
om din aceia care cred că fac un serviciu (nu fă niciodată un 
serviciu când nu ţi se cere!) îi scrie tânărului ambițios că 
viaţa binefăcătorului său e ameninţată. Regele e mânios că 
are un stăpân; a doua zi, favoritul urmează să fie ucis dacă 
se duce la palat. Ei bine, tinere, ce-ai fi făcut dumneata 
dacă primeai scrisoarea?... 

— M-aş fi dus numaidecât să-i dau de veste 
binefăcătorului, exclamă repede Lucien. 

— Eşti tot copilul pe care-l trădează povestirea vieţii 
dumitale, spuse preotul. Omul nostru şi-a zis: „Dacă regele 
merge până la crimă, înseamnă că binefăcătorul meu e 
pierdut; trebuie neapărat să primesc scrisoarea doar când 
o fi prea târziu!” şi a continuat să doarmă până la ceasul 
când îl omorau pe favorit... 

— Era un monstru, zise Lucien, care bănui la preot 
intenţia de a-l pune la încercare. 


— "Toţi oamenii mari sunt nişte monştri; cel despre care ţi- 
am vorbit se numeşte cardinalul de Richelieu, răspunse 
canonicul, iar binefăcătorul lui este mareşalul d'Ancre357. 
Vezi că nu cunoşti istoria Franţei? N-aveam dreptate când 
îţi spuneam că ISTORIA predată în liceu e o colecţie de date 
şi de fapte, foarte îndoielnică şi fără nici un orizont? La ce-ţi 
serveşte să ştii; că Jeanne d'Arc a existat? Te-ai gândit 
vreodată că, dacă Franţa ar fi primit atunci dinastia 
angevină a Plantageneţilor358, cele două popoare reunite 
ar stăpâni azi lumea şi că cele două insule în care se pun la 
cale tulburările politice de pe continent ar fi două provincii 
franceze?... De asemeni, ai studiat cumva mijloacele prin 
care Medicişii, din simpli negustori, au ajuns mari duci ai 
Toscanei? 

— În Franţa, un poet nu e obligat să fie un benedictin359, 
zise Lucien. 

— Ei bine, tinere, au ajuns mari duci la fel cum Richelieu a 
ajuns ministru. Dacă ai fi căutat în istorie cauzele omeneşti 
ale evenimentelor, în loc să-i înveţi pe dinafară etichetele, ai 
fi tras din ea învăţăminte despre felul cum trebuie să te 
porţi. Din ceea ce ţi-am ales la întâmplare din noianul de 
fapte adevărate, rezultă legea aceasta: Nu-i socoti pe 
oameni, şi mai ales pe femei, decât nişte instrumente în 
mâinile dumitale; dar nu le-o arăta. Închină-te ca la 
Dumnezeu la acela care, mai mare decât tine, îţi poate fi de 
folos şi nu-l părăsi până ce nu l-ai făcut să plătească foarte 
scump robirea ta. În raporturile cu lumea, fii aprig precum 
e cămătarul şi josnic ca el: fă pentru putere ceea ce face el 
pentru bani. Drept care, nu te îngriji de omul căzut, ca şi 
cum nici n-ar fi existat vreodată. Ştii pentru ce trebuie să te 
porţi astfel? Vrei să fii stăpânul lumii, nu-i aşa? Ei bine, la 
început trebuie să te supui lumii şi s-o studiezi bine. 
Savanţii studiază cărţile, politicienii studiază oamenii, 
interesele şi cauzele generatoare ale acţiunilor lor. Şi află 
că lumea, societatea, oamenii luaţi în totalitatea lor sunt 
fatalişti: se închină întâmplării. Ştii pentru ce-ţi fac acest 


mic curs de istorie? pentru că îţi presupun o ambiţie 
nemăsurată... 

— Aşa e, părinte! 

— Am priceput eu, reluă canonicul. Dar în clipa asta, îţi 
spui: „Canonicul ăsta spaniol născoceşte anecdote şi 
stoarce istoria ca să-mi dovedească mie că am prea multe 
virtuţi...” (Lucien începu să zâmbească văzându-şi 
gândurile aşa de bine ghicite.) Ei bine, tinere, să luăm nişte 
fapte ajunse aproape nişte banalităţi, spuse preotul. La un 
moment dat Franţa e aproape în întregime cucerită de 
englezi, regele nu mai stăpâneşte decât o singură provincie. 
Din sânul poporului, se ridică atunci două fiinţe: o biată 
fată, aceeaşi Jeanne d'Arc de care vorbeam adineauri şi un 
târgoveţ numit Jacques Coeur360. Una îşi dăruieşte braţul 
şi prestigiul virginităţii sale, celălalt îşi dăruieşte aurul: 
regatul e salvat. Dar fata cade prinsă. Regele, care o poate 
răscumpăra, lasă să fie arsă de vie. lar pe eroicul târgoveţ, 
regele îl lasă să fie învinuit de mari crime de către curtenii 
săi, care pun astfel mânia pe toată averea acestuia. Prada 
luată de la nevinovatul urmărit, încolţit, răpus de justiţie, 
îmbogăţeşte cinci familii nobile... Tot astfel tatăl 
arhiepiscopului de Bourges pleacă din regat, ca să nu se 
mai întoarcă vreodată, fără o leţcaie din averea lui din 
Franţa, doar cu banii ce-i încredinţase pe vremuri arabilor 
şi sarazinilor în Egipt. Poţi să spui iarăşi: „Exemplele astea 
sunt vechi, de trei sute de ani se învaţă în şcoli, şi scheletele 
epocii aceleia sunt fabuloase”. Ei bine, tinere, crezi în cel 
din urmă semizeu al Franţei, în Napoleon? Acesta l-a ţinut 
în dizgrație pe unul dintre generalii săi, nu l-a făcut mareşal 
decât cu chiu cu vai, niciodată nu s-a servit bucuros de el. 
Mareşalul se numeşte Kellermann. Ştii de ce?... Kellermann 
a salvat Franţa şi pe primul-consul la Marengo, cu o şarjă 
îndrăzneață, aplaudată în mijlocul valurilor de sânge şi de 
foc. În comunicat, nici măcar nu s-a pomenit de şarja 
aceasta eroică. Pricina răcelii lui Napoleon faţă de 
Kellermann este şi pricina dizgraţiei lui Fouche, a prinţului 


de Talleyrand361: este nerecunoştinţa regelui Carol al VI- 
lea, a lui Richelieu362, nerecunoştinţa lui... 

— Dar, părinte, presupunând că îmi salvaţi viaţa şi că mă 
faceţi bogat, întrerupse Lucien, mă faceţi totodată să vă 
port o recunoştinţă foarte slabă. 

— Prostuţule, spuse abatele, zâmbind şi luându-l pe Lucien 
de ureche cu o familiaritate aproape regească, când vei fi 
nerecunoscător faţă de mine, atunci vei fi un om tare şi mă 
voi închina eu în faţa ta; dar, deocamdată, n-ai ajuns până 
acolo, căci, din simplu şcolar, ai vrut să devii prea repede 
profesor. Acesta e cusurul francezilor de vârsta ta. l-a 
stricat pe toţi exemplul lui Napoleon. Îţi dai demisia pentru 
că nu poţi obţine gradul la care râvneai... Dar ţi-ai pus oare 
toată voinţa, toate acţiunile în slujba unei idei?... 

— Nu, din păcate, zise Lucien. 

— Ai fost şi dumneata ceea ce numesc englezii 
inconsistent, reluă canonicul zâmbind. 

— Ce importanţă are ce am fost, dacă nu mai pot fi nimic! 
răspunse Lucien. 

— Ia să se găsească îndărătul tuturor calităţilor dumitale 
frumoase o forţă semper virens363, zise preotul ţinând să 
arate că ştia şi puţină latinească; nimic pe lume n-o să-ţi 
reziste. Eu, de pe acum, te şi iubesc destul... (Lucien surâse 
neîncrezător). Da, reluă necunoscutul răspunzând surâsului 
lui Lucien, mă interesezi de parcă ai fi fiul meu şi sunt 
destul de tare ca să-ţi vorbesc pe faţă, cum mi-ai vorbit şi 
dumneata. Ştii ce-mi place la dumneata?... Ai făcut 
înlăuntrul dumitale tabula rasa364 şi poţi astfel să asculţi 
un curs de morală ce nu se tine nicăieri; căci oamenii, 
adunaţi în turmă, sunt încă şi mai făţarnici decât atunci 
când interesul îi sileşte să se prefacă. De aceea ne 
petrecem o bună parte din viaţă plivind din inimi tot ce 
crescuse acolo în vremea adolescentei. Operația asta se 
cheamă a dobândi experienţă. 

Lucien, ascultându-l pe preot, îşi zicea: „E vreun politician 
bătrân, încântat că se poate distra pe drum. Îi place să-l 


facă pe un tânăr aflat în pragul sinuciderii să-şi schimbe 
părerea, şi o să mă arunce cât colo când gluma se va 
isprăvi... Dar se pricepe bine la paradoxuri, şi îmi pare la fel 
de tare ca Blondet sau Lousteau!” 

În ciuda acestei înțelepte reflecţii, corupţia încercată de 
diplomat asupra lui Lucien pătrundea adânc în sufletul 
acesta, îndeajuns de dispus ca s-o primească, şi făcea acolo 
cu atât mai mult prăpăd, cu cât se întemeia şi pe exemple 
celebre. Cucerit de farmecul acestei conversații cinice, 
Lucien se agăța cu atât mai bucuros de viaţă, cu cât se 
simţea tras din străfundul sinuciderii la suprafaţă de un 
braţ puternic. 

Preotul triumfa vădit, căci din când în când îşi însoțea 
sarcasmele istorice de câte un zâmbet viclean. 

— Dacă felul dumneavoastră de a trata morala se 
aseamănă cu cel de a privi istoria, zise Lucien, aş vrea să 
ştiu care e în clipa de faţă mobilul aparentei dumneavoastră 
carităţi? 

— Acesta, tinere, este ultimul punct al predicii mele, şi-mi 
vei da voie să-l las deocamdată deoparte, căci atunci nu ne 
vom mai despărţi astăzi, răspunse el cu şiretenia unui preot 
care vede că şi-a atins ţinta. 

— Bine atunci, vorbiţi-mi despre morală, reluă Lucien, 
care îşi zise în sinea lui: „Să-l vezi ce aere o să-şi mai dea 

— Morala, tinere, începe odată cu legea, zise preotul. Dacă 
n-ar fi vorba decât de religie, legile ar fi de prisos: 
popoarele religioase au legi puţine. Deasupra legii civile se 
află legea politică. Ei bine, vrei să ştii ceea ce, pentru un om 
politic, e scris pe fruntea secolului dumneavoastră al XIX- 
lea? Francezii au inventat, în 1793, o suveranitate populară 
ce s-a sfârşit cu un împărat absolut. Asta e pentru istoria 
dumneavoastră naţională. În ceea ce priveşte moravurile: 
doamna 'Iallien şi doamna de Beauharnais365 s-au purtat la 
fel. Napoleon se căsătoreşte cu una dintre ele, o face 
împărăteasa dumneavoastră şi nu vrea nici în ruptul capului 
s-o accepte pe cealaltă, deşi era principesă. Revoluționar 


LIA 


calic în 1793, Napoleon îşi pune coroana de fier în 1804. 
Aprigii susţinători ai lozincii egalitatea sau moartea din 
1792 ajung, începând din 1806, complicii unei aristocrații, 
legitimate apoi şi de Ludovic al XVIII-lea. În străinătate, 
aristocrația, care tronează astăzi din nou în cartierul Saint- 
Germain, a făcut şi mai rău: a fost cămătară, a fost 
negustoreasă, a făcut plăcinte, a fost bucătăreasă, fermieră, 
păzitoare de oi. În Franţa deci, şi legea politică şi legea 
morală, toţi la un loc şi fiecare în parte au dezminţit 
începutul cu punctul de sosire, opiniile cu purtările lor, sau 
purtarea cu opiniile. N-a existat logică nici la guvernanţi, 
nici la particulari. De aceea nici nu mai aveţi morală. Astăzi, 
în tară la dumneavoastră, succesul este raţiunea supremă a 
tuturor acţiunilor, oricare ar fi ele. Faptul nu mai înseamnă 
aşadar nimic în sine, e în întregime în ideea pe care ceilalţi 
şi-o fac despre el. De aici, tinere, o a doua învăţătură: arată- 
te cât mai frumos pe dinafară! ascunde-ţi o parte din viaţă 
şi înfăţişează lumii numai cealaltă, într-o formă cât mai 
sclipitoare. Discreţia, deviza ambiţioşilor, e şi a ordinului 
nostru, însuşeşteţi-o şi dumneata. Cei mari săvârşesc 
aproape tot atâtea fărădelegi cât şi cei păcătoşi; dar ei le 
săvârşesc în umbră şi scot ochii lumii cu virtuțile lor: şi tot 
mari rămân. Cei mici îşi desfăşoară virtuțile în umbră şi îşi 
arată păcatele la lumina zilei: lumea îi dispreţuieşte. 
Dumneata ţi-ai ascuns măreţia şi ţi-ai dat în vileag plăgile. 
Ai trăit în văzul tuturor cu o actriţă, ai locuit la ea, cu ea; nu 
vi se putea aduce desigur nici o învinuire, eraţi liberi şi unul 
şi altul; dar călcaţi în picioare ideile lumii, şi astfel n-aţi avut 
consideraţia pe care lumea o acordă acelora care se supun 
legilor ei. Dacă i-ai fi lăsat-o pe Coralie lui Camusot, dacă ţi- 
ai fi ţinut ascunse legăturile cu ea, te-ai fi însurat cu 
doamna de Bargeton, ai fi azi prefect de Angouleme şi 
marchiz de Rubempre. Schimbă-ţi purtarea, pune-ţi în 
valoare frumuseţea, farmecul, spiritul, poezia. Dacă îţi 
îngădui câteva mici ticăloşii, fă-le între patru pereţi. În 
acest mod, nu vei mai fi învinuit că eşti o pată pe decorul 


marelui teatru care e lumea. Napoleon numeşte asta: a-ţi 
spăla rufele murdare în familie. Din preceptul al doilea 
decurge acest corolar: totul e să respecţi forma. Vezi de 
pricepe bine ce numesc eu forma. Există oameni lipsiţi de 
carte care, încolţiţi de nevoie, iau o sumă oarecare, prin 
violenţă, de la altul; aceştia sunt numiţi criminali şi siliţi să 
aibă de-a face cu justiţia. Un biet om de geniu descoperă un 
secret care, exploatat, e o adevărată comoară; dumneata îi 
dai cu împrumut trei mii de franci (întocmai ca cei doi 
Cointet care s-au pomenit cu cei trei mii de franci ai 
dumitale în mâini şi care or să-l jupoaie pe cumnatul 
dumitale), îl chinui în aşa fel încât să-ţi cedeze tot sau o 
parte din secret şi n-ai de furcă decât cu conştiinţa 
dumitale, dar conştiinţa nu te duce la curtea cu juri. 
Duşmanii ordinii sociale profită de această ciudăţenie ca să 
latre împotriva justiţiei şi să facă spume la gură în numele 
poporului că s-a trimis la galere un hoţ care fură noaptea 
găini, în timp ce e întemnițat, doar pentru câteva luni, un 
om care sărăceşte familii întregi cu un faliment fraudulos; 
dar ipocriţii ăştia ştiu prea bine că osândindu-l pe hoţ 
judecătorii menţin bariera dintre săraci şi bogaţi, care 
altfel, înlăturată, ar aduce sfârşitul ordinii sociale; pe când 
falitul fraudulos, isteţul care pune mâna pe o moştenire, 
bancherul care ucide o întreprindere numai pentru câştigul 
lui nu produc decât deplasări de averi. În acest fel, fiule, 
societatea e nevoită să stabilească unele deosebiri spre 
folosul ei şi pe care eu le voi face spre folosul dumitale. 
Important este să fii pe măsura societăţii. Napoleon, 
Richelieu, Medicişii au fost pe măsura secolului lor. 
Dumneata te preţuieşti la douăsprezece mii de franci!... 
Societatea dumneavoastră nu se mai închină la Dumnezeul 
cel adevărat, ci la viţelul de aur! Aceasta e religia Chartei 
dumneavoastră, care nu mai ţine socoteala, în politică, 
decât de proprietate. Nu înseamnă asta că le spui tuturor 
supuşilor: „Căutaţi să fiţi bogaţi?”... Când îţi vei fi făcut 
legal o avere mare şi după ce vei fi marchiz de Rubempre, 


îţi vei permite şi luxul de a avea onoare. Vei arăta atunci 
atâta susceptibilitate în această privinţă, încât nimeni nu va 
cutezară te învinuiască de a nu fi avut-o vreodată, dacă într- 
adevăr nu o vei fi avut cândva făcând avere, ceea ce nu te- 
aş sfătui deloc, zise preotul, luând mâna lui Lucien şi 
mângâindu-i-o uşor. Ce trebuie să-ţi bagi în capul dumitale 
frumos?... Doar atât: alege-ţi un scop strălucitor şi ţine 
ascunse mijloacele de a parveni, ca şi drumul urmat. Te-ai 
purtat până aici ca un copil; acum fii bărbat, fii vânător, 
aşază-te la pândă, în lumea pariziană, aşteaptă o pradă şi 
un prilej, nu-ţi cruța nici persoana, nici ceea ce se cheamă 
demnitatea; cad noi toţi ascultăm de ceva, de un viciu, de o 
nevoie; dar respectă legea supremă: secretul. 

— Mă sperii, părinte! exclamă Lucien, asta mi se pare o 
teorie bună pentru un hoţ de drumul mare. 

— Ai dreptate, zise canonicul, dar nu vine de la mine. Aşa 
au judecat parveniţii, casa de Austria ca şi dinastia Franţei. 
Dumneata n-ai nimic, eşti în situaţia Medici-lor, a lui 
Richelieu, a lui Napoleon, la începuturile ambițiilor lor. 
Oamenii ăştia, copile, şi-au evaluat viitorul la preţul 
nerecunoştinţei, al trădării şi al contradicţiilor celor mai 
violente. Trebuie să îndrăzneşti totul, ca să câştigi totul. Ia 
să facem o socoteală. Când te aşezi la o masă de poker, mai 
stai să discuţi condiţiile? Regulile sunt făcute de mult, 
dumneata trebuie să le accepţi. 

„Aha, gândi Lucien, ştie poker.” 

— Ce faci la poker? întrebă preotul, te apuci să 
întrebuinţezi cea mai frumoasă dintre virtuţi: sinceritatea? 
Nu numai că îţi ascunzi cărţile, ci mai cauţi să se creadă, 
când eşti sigur de câştig, că vei pierde tot. Mă rog, te 
prefaci, nu-i aşa?... Minţi ca să câştigi cinci poli!... Ce-ai zice 
de un jucător destul de generos ca să le spună dinainte 
celorlalţi că are care? Ei bine, ambițiosul, care vrea să lupte 
cu ajutorul preceptelor virtuţii, acolo unde antagoniştii se 
lipsesc ide ele, e ca un copil căruia bătrânii politicieni i-ar 
spune ceea ce jucătorii îi spun celui ce nu ştie să profite de 


cărţile sale mari: „Domnul meu, lasă-te de poker...” Ce? 
parcă dumneata faci regulile în jocul ambiţiei? De ce ţi-am 
spus să fii pe măsura societăţii?... Pentru că astăzi, tinere, 
societatea şi-a arogat atâtea drepturi asupra indivizilor, 
încât individul se vede silit să lupte împotriva societăţii. Nu 
mai există legi, există numai moravuri, adică prefăcătorie, 
mereu forma. (Lucien făcu un gest de mirare.) A! copilule, 
zise preotul, temându-se să nu fi jignit candoarea lui 
Lucien, te aşteptai să dai peste arhanghelul Gavril într-un 
abate însărcinat cu toate inechităţile contra diplomaţiei a 
doi regi (sunt intermediar între Ferdinand al VII-lea şi 
Ludovic al XVIII-lea366, doi mari... regi ce-şi datorează 
coroana unor profunde combinaţiuni)? Eu cred în 
Dumnezeu, dar cred mai mult în ordinul nostru, şi ordinul 
nostru nu crede în puterea lumească. Spre! a face ca 
puterea lumească să fie foarte trainică, ordinul nostru luptă 
pentru menţinerea bisericii apostolice, catolice şi romane, 
adică pentru totalitatea acelor sentimente ce ţin poporul în 
supunere. Noi suntem templierii moderni367, avem o 
doctrină. Ca şi Templul, ordinul nostru a fost dărâmat din 
aceleaşi motive: se făcuse pe măsura lumii. Dumneata vrei 
să fii soldat, eu o să-ţi fiu căpitan. Supune-mi-te ca o soţie 
soţului, ca un copil mamei sale şi îţi garantez că, în mai 
puţin de trei ani, vei fi marchiz de Rubempre, că te vei 
căsători cu una dintre cele mai nobile fete din cartierul 
Saint-Germain şi că vei lua loc într-una din zile pe băncile 
pairilor. În clipa asta, dacă nu te-aş fi distrat eu cu 
conversaţia mea, ce-ai fi? un cadavru de negăsit, acoperit 
de mâlul apelor; hai! ia încordează-ţi imaginaţia de poet!... 
(Lucien îşi privi curios protectorul). Tânărul care stă aci, în 
caleaşcă, alături de abatele Carlos Herrera, canonic onorar 
al catedralei din Toledo, trimis secret al Maiestăţii Sale 
Ferdinand al VII-lea câtre maiestatea-sa regele Franţei, ca 
să-i aducă o depeşă în care scrie poate: „După ce mă vei fi 
liberat, spânzură-i pe toţi aceia cărora eu le fac acum ochi 
dulci368; dar mai ales pe trimisul meu, ca să fie cu adevărat 


secret, tânărul acesta, zise abatele, nu mai are nici o 
legătură cu poetul care a răposat. Eu te-am pescuit, ţi-am 
redat viaţa, iar dumneata îmi aparţii mie precum creatura 
aparţine creatorului, precum Afritul din basme aparţine 
geniului care îl stăpâneşte, precum icioglanul aparţine 
sultanului369, precum trupul aparţine sufletului! Te voi 
ajuta, te voi sprijini cu toată forţa mea pe drumul spre 
putere, făgăduindu-ţi în acelaşi timp o viaţă de plăceri, de 
onoruri, de petreceri necurmate... N-o să duci niciodată 
lipsă de bani... Te vei arăta în lume, vei fi cineva, în timp ce 
eu, pe brânci în mocirla de la temelie, îţi voi clădi 
strălucitorul palat al norocului. Mie-mi place puterea 
pentru putere! Voi fi totdeauna fericit de plăcerile dumitale, 
care mie îmi sunt interzise. În sfârşit, eu voi fi dumneata!...; 
Şi în ziua în care învoiala asta de, la om; la demon, de la 
copil la diplomat nu-ţi via mai fi pe plac, poţi oricând să-ţi 
găseşti un locşor, ca acela de care vorbeai, ca să te îneci: 
vei fi atunci ceva mai mult şi ceva mai puţin decât ceea ce 
eşti astăzi, nefericit şi dezonorat. 

— Asta nu e chiar o predică de-a arhiepiscopului de 
Grenada370! exclamă Lucien, văzând caleaşca oprită într- 
un loc unde se schimbau caii. 

— Nu ştiu ce nume îi dai acestei învățături sumare, fiule 
(pentru că te înfiez şi voi face din tine moştenitorul meu!); 
însă ăsta e codul ambiţiei. Aleşii lui Dumnezeu sunt puţini la 
număr. Pentru dumneata nu există alegere: sau te retragi în 
fundul unei mânăstiri (şi, deseori, dai şi-acolo peste lumea 
în mic!), sau accepţi codul acesta. 

— Poate că e mai bine să nu fi aşa de învăţat, zise Lucien, 
încercând să pătrundă în sufletul cumplitului preot. 

— Cum! reluă canonicul, după ce ai jucat fără să cunoşti 
regulile jocului, te retragi din partidă tocmai atunci când 
ajungi tare, când ai alături un naş voinic... şi fără să simţi 
măcar dorinţa de a-ţi lua revanşa? Cum! nu-ţi vine pofta să 
calci pe grumajii celor ce te-au izgonit din Paris? 


Lucien se înfioră de parcă cine ştie ce instrument de 
bronz, cine ştie ce gong chinezesc ar fi scos sunetele 
grozave ce-ţi toacă nervii. 

— Eu nu sunt decât un umil preot, reluă omul aii cărui 
chip, ars de soarele Spaniei, căpătă o înfăţişare urâtă; dar 
dacă nişte oameni m-ar fi umilit, jignit, chinuit, trădat şi 
vândut, culm ai fost dumneata de către secăturile despre 
care mi-ai vorbit, aş fi ca arabul din deşert!... Da, m-aş 
închina trup şi suflet răzbunării. Puțin mi-ar păsa că mi-aş 
sfârşi viaţa atârnat de o spânzurătoare, gâtuit, tras în 
ţeapă, sau ghilotinat ca în ţara dumneavoastră; dar nu m-aş 
lăsa prins până ce nu mi-aş fi strivit duşmanii sub călcâi. 

Lucien păstra tăcere, îi pierise pofta să-l mai facă pe preot 
să-şi dea aere. 

— Unii oameni coboară din Abel, alţii din Cain, zise 
canonicul încheind; eu am sânge amestecat: Cain pentru 
duşmani, Abel pentru prieteni; şi vai de acela care îl 
trezeşte pe Cain!... La urma urmelor, dumneata eşti 
francez, eu sunt spaniol şi, pe deasupra, şi canonic!... „Ce 
fire de arab!” îşi zise Lucien cercetându-şi din ochi 
protectorul pe care i-l trimisese cerul. 

Abatele Carlos Herrera n-avea nimic în el care să-l trădeze 
pe iezuit, nici măcar pe călugăr. Scund şi voinic, cu mâini 
late, cu un piept lat, de o forţă herculeană, cu o privire 
fioroasă dar îmblânzită la comandă; cu faţa arsă de soare, 
ce nu dezvăluia nimic din ce se ascundea înăuntrul 
sufletului, inspira mai mult repulsie decât atracţie. Părul 
lung şi pudrat ca acela al prinţului de Talleyrand îi dădea 
ciudatului diplomat înfăţişarea unui episcop, iar panglica 
albastră tivită cu alb, de care atârna o cruce de aur, îl arăta 
de altminteri pe demnitarul bisericesc. Ciorapii de mătase 
neagră erau turnaţi pe nişte picioare de atlet. 
Îmbrăcămintea, deosebit de curată, dezvăluia o grijă 
amănunţită de sine, pe care preoţii nU. O prea au, mai ales 
în Spania. Un tricorn era pus pe banca trăsurii ce purta 
stema Spaniei. Cu toate aceste motive de repulsie, 


purtarea-i, totodată violentă şi împăciuitoare, îndulcea 
efectul fizionomiei; iar pentru Lucien, preotul se făcuse 
galeş, mângâietor, aproape felin. Lucien cercetă cele mai 
mici lucruri foarte îngrijat. Simţi că era vorba în clipa aceea 
de viaţă şi de moarte, căci se afla la al doilea popas după 
Ruffec. Ultimele fraze ale preotului spaniol îi răsfoiseră 
multe coarde în inimă şi. Trebuie s-o spunem spre ruşinea 
lui Lucien şi a preotului, care, cu un ochi deprins, cerceta 
chipul frumos al poetului, coardele acestea erau cele mai 
rele, acelea ce tresar sub năvala sentimentelor josnice. 
Lucien revedea Parisul, apuca din nou hăţurile dominaţiei 
pe care mâinile sale nedibace le scăpaseră, se răzbuna! 
Comparaţia ce o făcuse între viaţa din provincie şi viaţa de 
la Paris, cauza cea mai hotărâtoare a sinuciderii sale, 
dispărea: avea să se afle din nou în mediul său, dar ocrotit 
de un politician profund, capabil să coboare până la 
ticăloşia unui Cromwell371. 

„Eram singur, acum vom fi doi”, îşi zicea el. 

Cu cât îşi destăinuise mai multe greşeli în purtarea lui de 
mai înainte, cu atât omul bisericii îi arătase mai mult 
interes. Mila acestui om crescuse odată cu nenorocirile şi 
nu se mira de nimic. Lucien se întrebă care era oare 
mobilul acestui mânuitor de intrigi regale. Se mulţumi, la 
început cu un motiv vulgar: spaniolii sunt generoşi! 
Spaniolul e generos, după cum italianul e specialist în 
otrăviri şi gelozie, după cum francezul e uşuratic, după cum 
germanul e primitor, după cum evreul e meschin, după cum 
englezul e dezinteresat. Schimbaţi, vă rog, proporţiile, şi 
abia atunci veţi descoperi adevărul. Evreii au pus mâna pe 
tot aurul din lume, compun Robert Diavolul, joacă Fedra, 
cântă Wilhelm Tell, comandă tablouri, înalţă palate, scriu 
Reisebilder şi poezii admirabile372, sunt mai puternici ca 
oricând, religia lor e tolerată; în sfârşit, fac credit până şi 
papii! În Germania, pentru cele mai mici lucruri, străinul e 
numaidecât întrebat: „Ai contract?” Atâtea şicane i se fac. 
În Franţa, lumea aplaudă de cincizeci de ani încoace pe 


scenă nişte inepţii naţionale, continuă să poarte nişte pălării 
inexplicabile, iar guvernul nu se schimbă decât cu condiţia 
de a fi mereu acelaşi!... Anglia desfăşoară în văzul lumii 
nişte perfidii a căror eroare nu se poate asemui decât cu 
lăcomia ei. Spaniolul, după ce a avut pe mână aurul celor 
două Indii, nu mai are nimic. Nu e ţară pe lume în care să 
fie mai puţine otrăviri ca în Italia şi în care moravurile să fie 
mai blânde şi mai curtenitoare. Spaniolii au trăit multă 
vreme de pe urma, faimei maurilor. 

Când spaniolul se urcă iar în caleaşcă, îi spuse vizitiului la 
ureche: 

— Trebuie să mergi iute ca poştalionul373, ai trei franci 
dacă ştii să dai cu biciul. 

Lucien şovăia să se suie; preotul îi spuse: 

— Haida-de! 

Şi Lucien se sui, sub pretextul de a-i azvârli un argument 
ad hominem3 74. 

— Părinte, îi zise el, un om care a depănat cu cel mai mare 
sânge rece din lume maximele pe care mulţi burghezi le-ar 
socoti nemaipomenit de imorale... 

— Şi care şi sunt, interveni preotul; iată de ce lisus Cristos 
voia să izbucnească scandalul; şi iată de ce lumea se teme 
atâta de scandal. 

— Un om de tăria dumitale n-o să se mire de întrebarea ce 
o să i-o pun? 

— Zi-i, fiule!... făcu Carlos Herrera, nu mă cunoşti. Crezi 
că mi-aş lua un secretar până ce n-aş şti dacă are principii 
destul de sigure ca să nu-mi fure nimic? Sunt mulţumit de 
tine. Mai ai încă toate nevinovăţiile omului care se omoară 
la douăzeci de ani. Şi acum, întrebarea?... 

— De ce vă interesaţi de mine? Ce preţ voiţi de la 
supunerea mea?... De ce îmi daţi totul? Care e partea 
dumneavoastră? 

Spaniolul se uită la Lucien şi începu să zâmbească. 

— Să aşteptăm un deal, îl vom urca pe jos şi vom vorbi în 
bătaia vântului. Fundul unei caleşti e indiscret. 


Tăcerea domni câtva timp între cei doi tovarăşi de druM. 
Iar viteza trăsurii contribui, ca să zicem aşa, la ameţirea 
morală a lui Lucien. 

— Părinte, uite dealul, zise Lucien, trezindu-se ca din vis. 

— Bine, hai pe jos, spuse preotul, strigând tare vizitiului să 
oprească. 

Şi amândoi săriră jos, pe şosea. 

— Copilule, grăi spaniolul, luându-l pe Lucien de braţ, te-ai 
gândit vreodată mai îndelung la Veneţia satvată375 de 
Otway? ai pătruns sensul prieteniei adânci, de la bărbat la 
bărbat, ce-l leagă pe Pietro de Giaffero şi în faţa căreia 
femeia îşi pierde orice însemnătate, din care cauză termenii 
sociali capătă un sens cu totul schimbat?... Ei bine, asta e 
pentru poet. 

„Canonicul cunoaşte şi teatrul”, îşi zise Lucien în sinea lui. 

— L-aţi citit cumva pe Voltaire?... îl întrebă el. 

— Am făcut mai mult, răspunse canonicul, îl pun în 
practică. 

— Nu credeţi în Dumnezeu?... 

— Hei! acuma eu sunt ateul! zise preotul zâmbind. Să ne 
întoarcem la cele pozitive, dragule, reluă el, apucându-l de 
mijloc. Am patruzeci şi şase de ani, sunt copilul natural al 
unui mare senior, deci fără familie, şi am o inimă... Dar află 
aceasta, întipăreşteţi-o bine în mintea ta încă fragedă: omul 
are groază de singurătate. Şi, dintre toate singurătăţile, 
singurătatea morală e aceea ce-l înspăimântă mai mult. Cei 
dintâi pustnici trăiau cu Dumnezeu, trăiau în lumea cea mai 
populată, lumea spirituală. Avarii trăiesc în lumea fanteziei 
şi a plăcerilor. Avarul are tot, până şi sexul, în creier. Cel 
dintâi gând al omului, fie lepros, fie ocnaş, ticălos sau 
bolnav, e să aibă un părtaş la soarta lui. Ca să-şi împlinească 
acest dor, care e viaţa însăşi, se foloseşte de toate forţele 
lui, de toate darurile, de verva vieţii sale. Fără dorinţa 
aceasta atotputernică, oare Satan parcă şi-ar mai fi putut 
găsi tovarăşi?... Acesta poate fi subiectul unui întreg poem, 


care ar fi avanscena Paradisului pierdut, ce nu-i la rându-i 
decât apologia revoltei376. 

— Ar fi lliada corupţiei, zise, Lucien. 

— Ei bine, eu sunt singur, trăiesc singur! Am 
îmbrăcămintea de preot, dar nu şi inima. Îmi place să mă 
devotez cuiva, am viciul ăsta. Trăiesc prin devotament, iată 
de ce sunt preot. Nu mă tem de nerecunoştinţă şi sunt 
recunoscător. Biserica nu e nimic pentru mine, ea e o idee. 
M-am devotat regelui Spaniei; dar nu-l pot iubi pe regele 
Spaniei; el mă protejează, pluteşte deasupra mea. Vreau să 
iubesc o creatură, s-o şlefuiesc, s-o plămădesc spre folosinţa 
mea, spre a o iubi cum îşi iubeşte tatăl copilul. Mă voi 
plimba cu tine în cabrioleta ta elegantă, băiete, mă voi 
bucura de succesele tale la femei, voi spune: „Tânărul 
acesta frumos sunt eu! Pe marchizul de Rubempre l-am 
creat şi adus eu în lumea aristocratică; măreţia lui e opera 
mea, tace şi vorbeşte cum îi spun eu, pe mine mă consultă 
în orice lucru.” Aşa-ceva era abatele de Vermont pentru 
Maria Antoinetta. 

— Dar a dus-o la eşafod! 

— Pentru că n-o iubea pe regină!... răspunse preotul, nu-l 
iubea decât pe abatele de Vermont377. 

— Trebuie să las şi eu „potopul în urma mea?” zise Lucien. 

— Am comori, vei lua din ele. 

— În clipa asta aş face multe ca să-l scap pe S&chard, 
replică Lucien cu un, glas care nu mai dorea sinuciderea. 

— Spune o vorbă, fiule, şi mâine dimineaţă primeşte suma 
care-i trebuie ca să fie liber. 

— Cum? mi-aţi da douăsprezece mii de franci?... 

— Hei, copilule! nu vezi că facem patru leghe pe oră? O să 
luăm masa la Poitiers. Acolo, dacă vrei să semnezi învoiala, 
să-mi dai o singură dovadă de supunere - e mare, o vreau 
totuşi! ei bine, diligenţa de Bordeaux îi via duce surorii tale 
cincisprezece mii de franci... 

— Unde sunt banii? 


Preotul spaniol nu răspunse nimic, iar Lucien îşi zise: 
„Aha! l-am prins, îşi bătea joc de mine”. 

Îndată după aceea, spaniolul şi poetul se urcară tăcuţi, în 
trăsură. Tot în tăcere preotul băgă mâna în punga trăsurii, 
luă din ea un sac de piele ca o tolbă de vânătoare cu trei 
despărţituri; scoase o sută de galbeni portughezi, 
cufundându-şi mâna largă de trei ori, pe care o scotea 
defecare dată plină de aur. 

— Părinte, sunt al dumitale, zise Lucien orbit de valurile 
de aur. 

— Copilule! spuse preotul, sărutându-l pe Lucien pe frunte 
cu dragoste, asta nu-i decât o treime din aurul ce se găseşte 
în sacul acesta, treizeci de mii de franci, fără să mai punem 
la socoteală banii de drum. 

— Şi călătoriţi fără pază?... exclamă Lucien. 

— Dar ce, ăştia sunt bani? făcu spaniolul. Mai am încă 
peste trei sute de mii de franci în trate asupra Parisului. Un 
diplomat fără bani este ceea ce erai tu adineauri: un poet 
fără voinţă. 

În momentul în care Lucien se urca în trăsură cu pretinsul 
diplomat spaniol, Cve se scula din pat ca să-i dea copilului 
de băut. Găsi scrisoarea în leagăn şi o citi. Un fior rece îi 
îngheţă năduşealA. Pricinuită de somnul de dimineaţă, simţi 
o ameţeală, îi chemă pe Marion şi pe Kolb. 

La vorbele: „Fratele meu a plecat?” Kolb răspunse: 

— Ta, tomna, înainte te se luminat! 

— Să nu suflaţi o vorbă din cele ce vă spun, le zise Cve 
celor doi servitori, fratele meu a plecat ca să-şi pună, 
pesemne, capăt zilelor. Daţi fuga amândoi. Întrebaţi lumea, 
fără să treziţi bănuieli, şi cercetaţi pe lângă apă. 

Cve rămase singură, groaznică la vedere în încremenirea 
ei. În această tulburare, pe la şapte dimineaţa, veni Petit- 
Claud ca să-i vorbească despre afaceri. În asemenea. Clipe, 
asculţi pe oricine. 

— Doamnă, zise avocatul, scumpul nostru David, săracul, e 
în închisoare. A ajuns în starea pe care am prevăzut-o la 


începutul acestei afaceri. Îl povăţuiam atunci să se asocieze 
pentru exploatarea descoperirii cu concurenţii săi, cu fraţii 
Cointet, care deţin mijloacele de a realiza ceea ce, la soţul 
dumneavoastră, nu e decât în stare de concepţie. De aceea, 
aseară, de îndată ce am aflat de arestarea lui, ce-am făcut? 
m-am dus la domnii Cointet cu intenţia de a stoarce de la ei 
concesii ce ar putea să vă mulţumească. Voind să vă apăraţi 
descoperirea, viaţa va continua să vă fie ceea ce e azi: o 
viaţă de şicane care vă va răpune, silindu-vă până la urmă 
ca, istoviţi şi prăpădiţi, să încheiaţi cu un olm cu bani, în 
dauna dumneavoastră poate, ceea ce eu vreau să vă văd 
încheind chiar azi cu domnii Cointet, fraţii. Vă veţi cruța 
astfel lipsurile, chinurile inventatorului, în luptă cu lăcomia 
capitalistului şi cu nepăsarea societăţil. Lai vedeţi! dacă 
domnii Cointet vă plătesc datoriile... dacă, după ce vi le 
plătesc, vă mai dau şi o sumă care să vă aparţină, oricare ar 
fi meritul, soarta sau posibilităţile descoperirii, acordându- 
vă, bineînţeles, şi o oarecare parte din beneficiile 
exploatării, n-aţi fi fericiţi?... Dumneavoastră, doamnă, 
deveniți proprietara inventarului din tipografie, pe care o 
veţi vinde desigur, ceea ce o să vă aducă încă i vreo 
douăzeci de mii de franci; vă garantez eu un cumpărător la, 
preţul ăsta. Dacă puneţi mâna pe cincisprezece, mii de 
franci, printr-un act de asociaţie cu domnii Cointet, veţi 
avea o avere de treizeci şi cincl. De mii de francii, şi, la 
dobânda actuală a rentelor, vă veţi face două mii de franci 
rentă... Cu două mii de franci rentă, se trăieşte în provincie. 
Şi, băgaţi bine de seamă, doamnă, că veţi avea pe deasupra 
şi eventualităţile asociaţiei cu domnii Cointet. Zic 
eventualităţi, căci trebuie să ne gândim şi la nereuşită. Ei 
bine, iată ceea ce, sunt în măsură să pot obţine: mai întâi, 
descărcarea deplină a lui David, apoi cincisprezece mii de 
franci plătiţi cu, titlul de indemnitate de cercetări, dobândiţi 
fără ca domnii Cointet să aibă dreptul a-i mai revendica sub 
orice titlu, chiar dacă descoperirea ar fi neproductivă; în 
sfârşit, o asociaţie între David şi domnii Cointet pentru 


exploatarea brevetului de invenţie ce urmează a fi scos, 
după o experienţă făcută în comun şi într-ascuns asupra 
procedeului său de fabricaţie pe baza următoare: domnii 
Cointet suportă toate cheltuielile. Aportul lui David, va fi 
brevetul, şi va avea un sfert din beneficii. Dumneavoastră 
sunteţi o femeie cu judecată şi foarte chibzuită, ceea ce nu 
se prea întâmplă cu femeile foarte frumoase; gândiţi-vă la 
aceste propuneri, cântăriţi-le şi le veţi găsi foarte 
acceptabile... 

— Ah! domnule, exclamă sărmana Cve cu deznădejde şi 
izbucnind în plâns, de ce n-ai venit ieri seara să-mi propui 
tranzacţia asta? Azi, am fi ocolit dezonoarea, şi... şi mai 
mult chiar... 

— Discuţia mea cu fraţii Cointet, care, după cum cred c-aţi 
bănuit, se ascund după Msetivier, nu s-a încheiat decât la 
miezul nopţii. Dar ce anume s-a mai întâmplat de ieri seara, 
de ziceţi că e şi mai rău decât arestarea bietului David? 
întrebă Petit-Claud. 

— lată cumplita veste pe care am găsit o la deşteptarea 
mea azi de dimineaţă, răspunse ea întinzându-i lui Petit- 
Claud scrisoarea lui Lucien. Îmi dovedeşti în clipa asta că ne 
vrei binele, eşti prieten du David şi cu Lucien, n-am nevoie 
să-ţi cer să păstrezi secretul... 

— Fiţi fără nici o grijă, zise, Petit-Claud înapoind 
scrisoarea după ce o citi. Lucien nu se va sinucide. După ce 
a fost pricina arestării cumnatului său, îi trebuia un motiv 
să vă părăsească şi asta mi se pare un fel de tiradă de ieşire 
din scenă, cum se spune la teatru. 

Fraţii Cointet îşi atinseseră scopul. După ce-i chinuiseră pe 
inventator şi pe soţia acestuia, prindeau momentul când 
chinuiţii doresc o clipă de odihnă. Nu toţi cercetătorii de 
secrete seamănă cu buldogul care moare cu prada în dinţi, 
iar fraţii Cointet studiaseră bine firea victimelor lor. Pentru 
Cointet cel mare, arestarea lui David era ultima scenă din 
actul întâi al dramei. Actul al doilea începea du propunerea 
pe care tocmai o făcuse Petit-Claud. Mare maestru în 


sforării, avocatul socoti fapta lui Lucien ca o şansă 
nesperată, una dintre acelea care, într-o luptă, aduc decizia 
finală. O văzu pe Cve atât de năucită de acest eveniment, 
încât se hotări să se folosească de el ca să-i câştige acesteia 
încrederea, căci ghicise până la urmă influenţa soţiei 
asupra soţului. Deci, în loc s-o cufunde pe doamna Sechard 
şi mai adânc: în deznădejde, el încercă s-o îmbărbăteze şi s- 
o liniştească, îndreptând-o în chip foarte dibaci înspre 
închisoare, în starea sufletească în care se afla, socotind că 
ea îl va hotări pe David să se asocieze cu Cuintet. 

— David mi-a spus, doamnă, că nu-şi dorea avere decât 
pentru dumneavoastră şi pentru fratele dumneavoastră; 
dar cred că aţi avut dovada că ar fi o nebunie să vrei să-l 
îmbogăţeşti pe Lucien. Băiatul ăsta ar toca trei averi 
frumuşele, nu una. 

Atitudinea Cvei grăia îndeajuns că cea din urmă iluzie a ei 
asupra lui Lucien se spulberase; de aceea avocatul făcu o 
pauză spre a schimba tăcerea clientei sale într-un fel de 
consimţământ. 

— Astfel, în această chestiune, reluă el, nu mai e vorba 
decât de dumneavoastră şi de copilul dumneavoastră. 
Numai dumneavoastră vă puteţi rosti dacă o rentă de două 
mii de franci vă e de ajuns ca să vă asigure fericirea, fără să 
mai socotim şi moştenirea bătrânului Sechard. Socrul 
dumneavoastră se bucură de multă vreme de un venit de 
şapte-opt mii de franci, lăsând deoparte dobânzile pe care 
le scoate din capitalurile lui: astfel la urma urmei, aveţi în 
faţa ochilor un viitor frumos. De ce să vă chinuiţi? 

Avocatul plecă lăsând-o pe doamna Sechard să cugete la 
această perspectivă, destuii de dibaci pregătită din ajun de 
Cointet cel mare. 

— Du-te la ei şi fă-i să întrevadă posibilitatea de a obţine o 
sumă oarecare, îi spusese cămătarul din Angouleme 
avocatului, când acesta venise să-i vestească arestarea; şi, 
după ce se vor fi obişnuit cu gândul că o să le cadă în palmă 
o sumă, atunci îi avem noi în mână: o să ne tocmim, şi, 


încetul cu încetul, îi aducem la preţul, pe care vrem să-l 
dăm pe secretul lor. 

Fraza aceasta cuprindea întrucâtva sumarul actului al 
doilea al acestei drame financiare. 

După ce doamna Sechard, cu inima zdrobită de temerile 
ce i le pricinuia soarta fratelui, se îmbrăcă şi cobori să se 
ducă la închisoare, o apucă groaza la gândul că va trebui să 
treacă singură pe străzile din Angouleme. Deţi nu-i păsa de 
starea în care se afla clienta sa, Petit-Claud se înapoie ca să- 
i dea braţul, adus îndărăt de o idee destul de machiavelică, 
şi avu astfel meritul unei atenţii pentru ca, re Cve îi fu, 
foarte recunoscătoare; căci o lăsă să-i mulţumească, fără 
să-i spună care era: adevărul. Această mică atenţie, din 
partea unui om atât de aspru, de tăios şi într-un asemenea 
moment, schimbă părerea pe care doamna Sechard o 
avusese până atunci despre Petit-Claud. 

— Vă conduc, îi zise el, pe drumul cel mai lung, dar pe 
care n-o să întâlnim pe nimeni. 

— E întâia oară, domnule, că n-am dreptul să merg cu 
capul sus! Mi s-a arătat ieri cu multă cruzime... 

— Va fi întâia şi cea din urmă dată. 

— O! cu siguranţă că n-o să mai rămân în oraşul ăsta... 

— Dacă soţul dumneavoastră consimte la propunerile care 
sunt aproape definitive între Cointet, şi mine, îi zise Petit- 
Claud Cvei când ajunseră la poarta închisorii, daţi-mi de 
ştire, voi veni de îndată cu o autorizaţie de la Cachan, care 
o să-i permită lui David să iasă de aici; şi, după toate 
aparențele, nici n-o să se mai întoarcă în închisoare. 

Acestea spuse în faţa temniţei constituiau ceea ce italienii 
numesc o combinaţie. La ei, cuvântul acesta exprimă un 
fapt greu de definit, în care intră puţină perfidie şi puţin 
drept, înşelăciunea permisă la un moment dat, o ticăloşie 
aproape legitimă şi bine urzită; după ei, noaptea Sfântului 
Bartolomeu378 este o combinaţie politică. 

Din pricinile arătate mai sus, detenţia pentru datorii este 
un fapt judiciar atât de far în provincie, încât, în cele mai 


multe oraşe, nici nu există închisoare pentru datornici. În 
acest caz, debitorul e închis la un loc cu inculpaţii, cu 
preveniţii, cu acuzaţii şi condamnaţii. Acestea sunt numele 
ce le iau legali şi pe rând aceia pe care poporul îi numeşte 
criminali. Astfel că David fusese depus provizoriu într-o 
cameră scundă din închisoarea Angoulemului, din care, 
poate, vreun condamnat tocmai ieşise, executându-şi 
stagiul. După ce trecu poarta închisorii şi i se alocă suma 
decretată de lege pentru hrana prizonierului pe o lună, 
David se află în faţa unui om voinic care, pentru cei închişi, 
devine o forţă mai mare decât aceea a regelui: temnicerul! 
În provincie, nu se pomeneşte temnicer slab. Mai întâi, 
pentru că postul acesta e aproape o sinecură; apoi, pentru 
că un temnicer e ca un hangiu care n-are chirie de plătit Şi 
se hrăneşte foarte bine, hrănindu-i foarte rău pe cei închişi, 
cărora le dă găzduire ca şi hangiii, după posibilităţile 
fiecăruia. Pe David îl ştia după nume, mai ales din pricina 
bătrânului, şi avu încredere să-l culce bine o noapte, deşi 
David n-avea un ban. 

Închisoarea din Angouleme datează din evul mediu şi, ca şi 
catedrala, n-a prea suferit schimbări. Numită şi azi casă de 
dreptate, e situată în dosul vechiului tribunal!. Intrarea e 
clasică: o poartă bătută în fier, zdravănă în aparenţă, uzată, 
scundă şi de o construcţie cu atât mai ciclopeană, cu cât nu 
are decât un ochi în frunte379: ferestruica prin care 
temnicerul vine să-i recunoască, înainte de a le deschide, pe 
cei de afară. La parter, un coridor lung ţine cât toată faţada. 
Pe acest coridor dau mai multe camere ale căror ferestre, 
înalte şi prevăzute cu gratii, îşi trag lumina din curtea 
interioară. lemnicerul ocupă o locuinţă despărțită de aceste 
camere printr-o boltă ce împarte parterul în două şi la 
capătul căruia se vede, încă de la intrare, un grilaj de fier 
ce îngrădeşte curtea. David fu condus de temnicer în 
camera de lângă boltă şi a cărei uşă dădea în faţa locuinţei 
sale. Temnicerul voia să fie vecin cu un om care, datorită 
situaţiei sale, putea să-i mai ţină de urât. 


— E cea mai bună cameră, zise el, văzându-l pe David 
încremenit la vederea încăperii. 

Pereţii camerei erau de piatră şi destul de umezi. 
Ferestrele, aşezate foarte sus, aveau bare de fier. Lespezile 
de piatră răspândeau un frig de gheaţă. Se auzea pasul 
cadenţat al sentinelei din post care se plimba pe coridor. 
Monoton ca valurile mării, zgomotul acesta îţi pomeneşte 
necontenit: „Le ţin sub pază! Nu mai eşti liber!” Toate 
amănuntele, toate lucrurile astea exercită o nebănuită 
influenţă asupra moralului oamenilor cinstiţi. David zări un 
pat foarte păcătos; dar oamenii întemnițați sunt atât de 
frământaţi în prima noapte, încât nu iau în seamă tăria 
patului decât în a doua noapte. lemnicerul se purtă frumos, 
îi dădu voie deţinutului să se plimbe prin curte până ce se 
lăsă noaptea. Chinul lui David nu începu decât după ce 
trebui să se culce. Era interzis să se dea lumină 
prizonierilor, trebuia deci un permis de la procuror spre a 
scuti pe deţinutul pentru datorii de regulamentul ce nu-i 
privea decât pe cei daţi pe seama justiţiei. lemnicerul îl 
primi pe David la soba lui, dar trebui în fine să-l pună sub 
zăvor la ora stingerii. Sărmanul soţ al Cvei cunoscu atunci 
grozăviile închisorii, şi grosolănia obiceiurilor de acolo îl 
revoltă. Dar, printr-o reacţie proprie gânditorilor, se izolă în 
această singurătate, cufundându-se într-o visare de felul 
aceleia pe care poeţii au darul de a o trăi fiind trgji. 
Nenorocitul îşi îndrumă gândurile spre treburile sale. 
Închisoarea te împinge nespus la examenul de conştiinţă. 
David se întrebă dacă îşi îndeplinise îndatoririle de cap de 
familie. Ce trebuie să fie pe biata Cve! De ce n-a câţtigat el 
destui bani, aţa cum îi spunea Marion, ca să-şi poată face 
mai târziu descoperirea în linişte? 

„Cum să mai rămân, îşi zise, la Angouleme după un 
asemenea tărăboi? Dacă ies din închisoare, pe-o să ne 
facem? unde ne ducem?” 

Îl apucară unele îndoielii în privinţa procedeelor sale, o 
tulburare ce nu poate fi înţeleasă decât de inventatori! Din 


îndoială în îndoială, David ajunse să-şi vadă limpede starea 
în care se afla şi îşi spuse lui însuşi ceea ce fraţii Cointet îi 
spuseseră lui Sechard-tatrl, ceea ce Petit-Claud îi spusese 
Cvei: „Presupunând că totul merge bine, cum o să iasă 
realizarea practică? îmi trebuie un brevet de invenţie, asta 
înseamnă bani!... îmi trebuie o fabrică în care să fac 
experienţe în mare, asta înseamnă să-mi dau descoperirea 
pe mâna altora!... O! câtă dreptate avea Petit-Claud! 
(Închisorile, chiar celle mai întunecoase, îi luminează pe cei 
închişi.) Lasă! îşi zise David, adormind pe patul de 
campanie aşternut cu o saltea proastă de sac, sigur c-o să-l 
văd mâine dimineaţa pe Petit-Claud.” 

Aşadar, David se pregătise singur să asculte propunerile 
pe care soţia sa i le aducea din partea duşmanilor. 

După ce-şi îmbrăţişă soţul şi după ce se aşeză pe marginea 
patului, căci în cameră nu se afla decât un singur scaun, şi 
acela şubred, privirea femeii căzu pe dezgustătorul hârdău 
pus într-un colţ şi pe pereţii presăraţi cu nume şi cu 
inscripţii rămase de la predecesorii lui David. Atunci, din 
ochii înroşiţi, lacrimile începură din nou să curgă. Pe lângă 
toate cele pe care le vărsase până atunci, mai avu încă 
lacrimi, văzându-şi soţul tratat ca un criminal. 

— lată deci unde te poate dulce dorul de glorie!... izbucni 
ea. O! scumpul meu, lasă drumul ăsta... Haidem împreună 
pe calea bătută de toată lumea şi să nu mai umblăm după o 
îmbogăţire grăbită... Mă mulţumesc cu puţin ca să fiu 
fericită, mai ales după câte am suferit!... Şi dacă ai şti!... 
arestarea aceasta dezonorantă nu-i cea mai mare 
nenorocire!... Uite! 

Şi îi întinse scrisoarea lui Lucien, pe care David o citi 
repede; şi, ca să-l mângâie, ea îi repetă vorba cumplită a lui 
Petit-Claud despre Lucien. 

— Dacă Lucien s-a omorât, acum s-a sfârşit, zise David; iar 
dacă nu a făcut-o până în clipa asta, n-o să se mai omoare; 
pentru că nu poate avea curaj, aşa cum spune singur, mai 
mult de o singură dimineaţă... 


— Dar să rămânem în nesiguranța asta?... exclamă sora, 
care ierta aproape totul la gândul morţii. 

Îi spuse şi soţului propunerile pe care Petit-Claud le 
obținuse, aşa zicând, de la fraţii Cointet, şi care fură de 
îndată primite de David cu o vădită plăcere. 

— Vom avea cu ce trăi într-un sat de lângă Houmeau, unde 
se află fabrica Cointet, şi nu mai vreau decât linişte! 
exclamă inventatorul. Dacă Lucien s-a pedepsit cu moartea, 
vom avea destui bani ca s-o aşteptăm pe aceea a tatei; iar, 
dacă trăieşte încă, sărmanul băiat o să se mulţumească cu 
puţinul nostru... Fraţii Cointet vor trage desigur foloase din 
descoperirea mea; dar, la urma urmelor, ce sunt eu faţă de 
ţara întreagă?... Un singur om. Dacă secretul meu foloseşte 
tuturor, ei bine, sunt mulţumit! Vezi tu, dragă Cve, noi nu 
suntem făcuţi, nici tu, nici eu, să fim negustori. Ne lipseşte 
şi dorinţa de câştig şi greutatea aceea de a te despărţi de 
orice fel de bani, chiar şi de cei ce-i datorezi legali, care 
sunt poate calităţile negustorului, căci aceste două avariţii 
se cheamă: prudenţă şi geniu comercial! 

Încântată de această potrivire de vederi, una dintre cele 
mai scumpe podoabe ale iubirii (căci interesele şi spiritul 
pot să nu se învoiască, la două fiinţe ce se iubesc), Cve îl 
rugă pe temnicer să-i trimită vorbă lui Petit-Claud ca să-l 
libereze pe David, anunţându-i consimţământul lor mutual 
pentru aranjamentul proiectat. Peste zece minute, Petit- 
Claud intra în camera înfiorătoare a lui David şi îi zicea 
Cvei.: 

— Întoarceţi-vă acasă, doamnă „venim şi noi după 
dumneavoastră... Hei, dragă prietene, îi spuse Petit-Claud 
lui David, vasăzică te-ai lăsat prins? Şi cum de ai putut face 
greşeala să ieşi? 

— Ei! cum era să nu ies? iată ce-mi scria Lucien. 

David îi dădu lui Petit-Claud scrisoarea lui Cerizet; Petit- 
Claud o luă, o citi, se uită la ea, îi pipăi hârtia, şi, discutând 
despre afaceri, îndoi scrisoarea ca din nebăgare de seamă 
şi o vâri în buzunar. Apoi, avocatul îl luă pe David de braţ şi 


ieşi cu el, căci descărcarea din partea portărelului îi şi 
sosise temnicerului în timpul convorbirii. 

Întorcându-se acasă, David se crezu în rai, plânse ca un 
copil sărutându-l pe micul Lucien şi revăzându-se în 
dormitorul lui după douăzeci de zile de detenţie din care 
ultimele ore erau, după socotinţa provincialilor, 
dezonorante. Kolb şi Marion se întorseseră şi ei. Marion 
aflase în Houmeau că Lucien fusese văzut dincolo de 
Marsac, mergând pe şoseaua ce duce la Parts. 
Îmbrăcămintea-i de dandy bătuse la ochi ţăranilor ce 
veneau cu mărfuri la oraş. După ce pornise călare pe şosea, 
Kolb aflase în sfârşit la Mansle că Lucien, recunoscut de 
domnul Marron, călătorea într-o caleaşcă. 

— Ce vă spuneam eu? izbucni Petit-Claud. Băiatul ăsta nu-i 
un poet, e un roman continuu. 

— Într-o caleaşcă! zicea Cve, ţi unde s-o fi ducând? 

— Acum, îi spuse Petit-Claud Hui David, haidem, la domnii 
Cointet, te aşteaptă. 

— Ah! domnule, se rugă frumoasa doamnă Sechard, fii 
bun, apără-ne bine interesele, ai tot viitorul nostru în mână. 
— Vreţi cumva, doamnă, zise Petit-Claud, ca întrevederea 
să aibă loc aici da dumneavoastră? vi-l las acasă pe David. 
Domnii aceia vor veni deseară aici şi veţi vedea atunci cum 

mă pricep să vă apăr interesele. 

— Ah! ce plăcere mi-ai face! grăi Cve. 

— Bine, atunci, făcu Petit-Claud, pe deseară, aici, pe la 
şapte. 

— Îţi mulţumesc, răspunse Cve cu o privire ţi un glas ce-i 
dovedeau lui. Petit-Claud câte progrese făcuse în 
încrederea Clientei sale. 

— Nu vă temeţi de nimic! acum vedeţi că aveam dreptate, 
adăugă al. Fratele dumneavoastră nici nu se gândeşte la 
sinucidere. În sfârşit, poate că deseară veţi avea o mică 
avere. Se prezintă un cumpărător serios pentru tipografia 
dumneavoastră. 


— Dacă e aşa, spuse Cve, de ce să nu mai aşteptăm, 
înainte de a cădea la învoială cu fraţii Cointet? 

— Uitaţi, doamnă, răspunse Petit-Claud, care văzu 
primejdia mărturisirii ce o făcuse, că nu veţi fi liberi de a 
vinde tipografia decât după ce-l plătiţi pe domnul Metivier, 
căci toate ustensile sunt încă sub sechestru? 

Întors acasă, Petit-Claud îl chemă pe Cerizet. Când şeful 
de atelier veni, el îl trase lângă O fereastră. 

— Mâine seară vei fi proprietarul tipografiei Sechard şi 
destul de puternic susţinut ca să obţii transmiterea 
brevetului, îi spuse el la ureche; dar cred că nu vrei să 
sfârşeşti la galere? 

— De ce? De ce la galere? făcu Cerizet. 

— Scrisoarea ta către David e un fals, şi o am la mine... 
Dacă o vor întreba pe Henriette, ea ce-o să spună?... Eu nu- 
ţi vreau pieirea, adăugă îndată Petit-Claud, văzându-l pe 
Cerizet îngălbenind. 

— Mai vreţi ceva de la mine? izbucni parizianul. 

— Uite ce aştept de la tine, reluă Petit-Claud. Ascultă bine! 
Într-o lună, două, vei fi tipograf la Angoulemte... dar pentru 
tipografia asta vei rămâne dator, şi datoria nu ţi-o vei plăti 
nici în zece ani!... Vei munci multă vreme pentru capitaliştii 
tăi! şi, pe deasupra, vei fi silit să fii omul de paie aii 
partidului liberal... Eu voi redacta actul tău de comandită 
cu Gannerac; îl voi face în aşa fel, încât într-o bună zi 
tipografia să fie a ta... Dar, dacă ei fac un ziar, dacă tu vei fi 
girantul, dacă eu ajung aici prim-substitut, tu te vei învoi cu 
Cointet cel mare ca să publici în ziarul tău câteva articole 
care să-i atragă desfiinţarea... Cei doi Cointet or să-ţi 
plătească bine serviciul acesta... Ştiu că vei fi condamnat, 
că vei sta la răcoare, însă vei fi socotit un om important şi 
persecutat. Vei ajunge un om cu vază în partidul liberal, un 
fel de sergentul Mercier, un fel de Paul-Louis Courier, un fel 
de Manuel în miniatură380. N-o să-i las niciodată să-ţi ia 
brevetul. În sfârşit, în ziua în care ziarul va fi suprimat voi 


arde scrisoarea asta în faţa ta... Îţi vei fi făcut o situaţie 
frumoasă, fără să te fi costat mare lucru... 

Oamenii din popor au păreri foarte greşite despre 
diferitele feluri de falsuri prevăzute de lege, şi Cerizet, care 
se şi vedea în faţa tribunalului, răsuflă uşurat. 

— Peste trei ani, voi fi procuror regal la Angouleme, reluă 
Petit-Claud, şi s-ar putea să ai nevoie de mine, gândeşte-te! 
— Ne-am înţeles, zise Cerizet. Dar dumneavoastră nu mă 
cunoaşteţi: ardeţi scrisoarea acum în faţa mea, reluă el, şi 

încredeţi-vă în recunoştinţa mea. 

Petit-Claud se uită la Cerizet. Fu un duel între ochi, în care 
privirea celui ce observă e ca un scalpel cu care încearcă să 
scormonească sufletul celuilalt şi în care ochii celui ce-şi 
arată cât mai deschis virtuțile sunt ca o carte desfăcută. 

Petit-Claud nu răspunse nimic; aprinse o lumânare şi arse 
scrisoarea, zicându-şi: „Cum îşi va aşterne, aşa va dormi!” 

— Sunt al dumitale pe veci, spuse şeful de atelier. 

David aştepta cu oarecare nelinişte întrevederea cu cei doi 
Cointet: nici discutarea intereselor lui, nici actul nu-l 
nelinişteau, ci părerea ce şi-o vor face fabricanţii despre 
lucrările lui. Se găsea în situaţia autorului dramatic în faţa 
judecătorilor săi. Mândria lui de inventator şi tulburarea în 
care se afla în clipa când îşi atingea ţinta acopereau orice 
alt simţământ. În fine, pe la şapte seara - pe când contesa 
du Châtelet se băga în pat sub pretextul unei migrene şi îl 
lăsa pe soţ să facă onorurile dineului, într-atâta era de 
copleşită de veştile contradictorii ce umblau pe seama lui 
Lucien - cei doi Cointet, cel gras şi cel mare, intrară 
împreună cu Petit-Claud la concurentul lor, care li se dădea 
în sfârşit pe mână. Se găsiră la început în faţa unei piedici 
preliminare: cum să facă un act de asociere fără să 
cunoască procedeele lui David? Iar dacă David îşi dezvăluia 
procedeele, se afla la cheremul concurenţilor. Petit-Claud 
reuşi ca să se facă mai întâi actul. Cointet cel mare îi spuse 
atunci lui David să le arate câteva din produsele sale, iar 


inventatorul le aduse ultimele colii fabricate, garantându-le 
preţul de cost. 

— Ei bine, iată, zise Petit-Claud, baza actului e şi găsită; vă 
puteţi asocia pe elementele acestea, introducând în act o 
clauză de dizolvare în cazul când condiţiile brevetului nu 
vor fi îndeplinite la executarea în fabrică. 

— Una e, domnule, îi zise Cointet cel mare lui David, una e 
să fabrici în mic, în camera dumitale, cu o mică formă, nişte 
mostre de hârtie, şi alta e să te apuci de fabricaţie pe o 
scară mare. Să-ţi dau un exemplu! Noi fabricăm hârtie 
colorată. Cumpărăm, ca s-o colorăm, bucăţi de vopsea 
absolut identice. Astfel, indigoul pentru albăstrirea hârtiei e 
luat din lăzi de aceeaşi fabricaţie. Ei bine, niciodată n-am 
putut obţine două fierturi de absolut aceeaşi culoare... În 
prepararea materiilor noastre se întâmplă fenomene care 
ne scapă. Cantitatea, calitatea pastei schimbă numaidecât 
rezultatele. Când aveai într-un cazan mic o parte din 
substanţele dumitale pe care nu cer să le cunosc, erai 
stăpân deplin pe ele, puteai să le combini, să te amesteci, să 
le plămădeşti, să le frămânţi în voie, să faci un aluat 
omogen... Dar cine îţi garantează că, la o fiertură de cinci 
sute de topuri, o să fie tot aşa, şi că procedeele dumitale vor 
reuşi”... 

David, Cve ţi Petit-Claud se priviră spunându-şi din ochi 
multe lucruri. 

— Ia luaţi un exemplu în care să găsiţi o oarecare 
asemănare, zise Cointet cel mare după o pauză. Să zicem 
că tai două braţe de fân de pe câmp şi că le bagi înăbuşite 
în odaia dumitale fără să-ţi peste că se pot încinge, cum zic 
ţăranii; fermentația are loc, şi încă fără nici un accident. Ai 
putea să, te sprijini cumva pe experienţa asta şi să te apuci 
a îndesa două mii de snopi într-un hambar de lemn?... Ştii 
prea bine şi dumneata că finul s-ar încinge, şi că hambarul 
ţi-ar arde ca o lumânare. Eşti un om învăţat, îi mai spuse 
Cointet lui David; trage şi dumneata concluzia... Până 
acuma, dumneata ai cosit doi snopi, iar noi ne temem să nu 


dăm foc fabricii noastre de hârtie dacă ne-am apuca să 
îngrămădim acolo două mii de snopi. Cu alte cuvinte putem 
păgubi nu numai o fierbere oarecare, ci putem înregistra 
pierderi mari, şi să nu ne alegem cu nimic după ce vom fi 
cheltuit o groază de bani. 

David încremenise. Practica îi vorbea în limbajul ei pozitiv 
Teoriei, carte se exprimă totdeauna la viitor. 

— Al dracului să fiu dacă semnez un asemenea act de 
asociaţie! răcni Cointet cel gras. Tu n-ai decât să-ţi pierzi 
banii, Boniface; eu însă nu mi-i dau pe-ai mei... Mă ofer să 
plătesc datoriile domnului Sechard şi şase mii de franci... Şi 
încă, trei mii de franci în poliţe, zise el luându-şi vorba 
înapoi, şi numai pe douăsprezece şi cincisprezece luni... 
Sunt şi aşa destule riscuri... Avem douăsprezece mii de 
franci de scăzut din contul nostru cu Metivier. Asta o să facă 
cincisprezece mii de franci!... Dar aista e tot ceea ce voi 
plăti pentru secret, ca să-l exploatez eu singur. Aha, 
vasăzică ăsta era chilipirul de care vorbeai, Boniface?... Ei 
bine, îţi mulţumesc, te credeam mai deştept. Nu, nu, asta 
nu-i o afacere. 

— Chestiunea, pentru dumneavoastră, spuse atunci Petit- 
Claud, fără să se sperie de această izbucnire, se reduce la 
atâta: vreţi să riscaţi douăzeci de mii de franci ca să 
cumpăraţi un secret ce vă poate îmbogăţi? Dar, domnilor, 
riscurile sunt totdeauna pe măsura beneficiilor... E o miză 
de douăzeci de mii de franci pentru a câştiga o avere. 
Jucătorul pune un pol ca să capete treizeci şi şase la ruletă, 
deşi el ştie că polul e pierdut. Faceţi şi dumneavoastră ca el. 

— Cer să mă mai gândesc, zise Cointet cel gras; eu nu sunt 
atât de priceput ca fratele meu. Sunt un biet om dintr-o 
bucată, care nu cunosc decât un singur lucru: să fabric cu 
un franc Enoriaşul381 şi să-l vând cu doi. Într-o invenţie 
care nu e decât la prima ei experienţă, eu văd doar un prilej 
dE. Sărăcire. O să reuşim la prima încercare, vom da greş 
la a doua, vom continua, ne vom înfierbânta, ne vom lăsa 


târâţi de această afacere, în care, dacă dai un deget, ajungi 
să-ţi dai şi trupu-ntreg. 

Povesti întâmplarea unui negustor din Bordeaux, sărăcit 
pentru a fi vrut să cultive landele încrezându-se în vorbele 
unui savant; găsi alte şase asemenea exemple în jurul lui, în 
departamentale Charente şi Dordogne, în industrie şi în 
agricultură; se înflăcără, nu voi să mai asculte nici o vorbă, 
iar; obiecţiunile lui Petit-Claud îi măreau furia în loc să i-o 
domolească. 

— Prefer să cumpăr mai scump un lucru mai sigur decât 
această descoperire, şi, să am un beneficiu mai mic, zise el 
uitându-se la fratele său. După părerea mea, nimic nu mi se 
pare destul de lămurit ca să putem pune bazele unei 
întreprinderi, exclamă el sfârşind. 

— Mă rog, doară aţi venit pentru ceva aici? zise Petit- 
Claud. Ce oferiţi? 

— Să-i plătim datoriilE. Lui Sechard şi să-i asigurăm în caz 
de succes, treizeci la sută din beneficii, se repezi Cointet cel 
gras. 

— Păi, domnule, zise Cve, din ce vom trăi noi în tot timpul 
experienţelor? Soţul meu a suportat o dată ruşinea 
arestării, poate să se întoarcă iar în închisoare, nu va fi nici 
mai mult, nici mai puţin decât ceea ce este şi acum, şi ne 
vom plăti noi odată şi odată datoriile. 

Petit-Claud îţi puse un deget pe buze uitându-se la Eve. 

— Nu sunteţi chibzuiţi, le zise el celor doi fraţi. Aţi văzut 
hârtia; bătrânul Sechard v-a spus că fiul său, zăvorât de el, 
fabricase o hârtie minunată, într-o singură noapte, cu 
ajutorul unor elemente ce nu costă mai nimic... Aţi venit aici 
ca să cumpăraţi ceva. Vreţi să cumpăraţi, da sau ba? 

— Poftim, zise Cointet cel mare, fie că vrea, fie că nu vrea 
fratele meu, risc eu plata datoriilor domnului Sechard; dau 
şase mii de franci, bani gheaţă, iar domnul Sechard va avea 
treizeci la sută din beneficii; dar ascultați bine: dacă în 
răstimp de un an nu realizează condiţiile ce şi le va fixa 
singur în act, ne va restitui cei şase mii de franci, brevetul 


rămâne al nostru şi vom face cu el ce vom putea şi ce vom 
crede de cuviinţă. 

— Eşti sigur de tine? întrebă Petit-Claud luându-l pe David 
deoparte. 

— Da, răspunse David, care se lăsă păcălit de tactica celor 
doi fraţi şi care tremura de teamă ca nu cumva Cointet cel 
gras să rupă discuţia de care atârna viitorul său. 

— Ei bine, eu voi redacta actul, le zise Petit-Claud fraţilor 
Cointet şi Cvei; dumneavoastră veţi avea fiecare câte o 
copie deseară, îl veţi studia toată dimineaţa de mâine; şi, pe 
urmă, spre seară, pe la patru, când ies eu de la tribunal, îl 
veţi semna. Dumneavoastră, domnilor, retrageţi hârtiile Hui 
Metivier. Eu, din parte-mi, voi scrie să se oprească procesul 
de la curte, şi ne vom comunica desistările reciproce. 

lată care fu enunţarea îndatoririlor lui Sechard: 

Între subsemnaţii, etc. 

Domnul David Sechard-fiul, tipograf la Angouleme, 
afirmând a fi descoperit pe de o parte mijlocul de a încleia 
hârtia în cazan, iar pe de alta de a reduce costul de 
fabricaţie al oricărui fel de hârtie cu mm mult de cincizeci la 
sută prin introducerea unor materii vegetale în pastă, fie 
amestecându-le cu cârpele întrebuințate până în prezent, 
fie întrebuinţându-le fără adaus de cârpe, se înfiinţează o 
asociaţie pentru exploatarea brevetului de invenţie ce 
urmează a se scoate privitor la procedeele de mai sus, între 
domnul David Sechard-fiul şi domnii Cointet-fraţii, cu 
clauzele şi în condiţiile următoare... 

Unul dintre articolele actului îl despuia în întregime pe 
David Sechard de drepturile sale, în cazul când nu-şi 
îndeplinea promisiunile enunțate în acel contract, întocmit 
cu grijă mare de Boniface Cointet şi la care consimţi David. 

Aducând acest act a doua zi dimineaţa pe la şapte şi 
jumătate, Petit-Claud îi înştiinţă pe David şi pe soţia sa că 
Cerizet oferea pe tipografie douăzeci şi două de mii de 
franci, bani peşin. Actul de vânzare se putea semna în 
aceeaşi seară. 


— Dar, zise el, dacă Cointet află de vânzarea asta, ar fi în 
stare să nu vă mai semneze actul, să vă facă mizerii, să 
scoată totul în vânzare... 

— Sunteţi sigur de plată? întrebă Cve, mirată să vadă 
sfârşindu-se o afacere în privinţa căreia pierduse orice 
nădejde, şi care cu trei luni înainte ar fi salvat totul. 

— Am banii la mine, răspunse el scurt. 

— Dar asta e o vrăjitoare, zise David, cerându-i lui Petit- 
Claud lămurirea acestui noroc. 

— Nu, e foarte simplu, negustorii din Houmeau vor să 
înfiinţeze un ziar, spuse Petit-Claud. 

— Păi, nu am voie... exclamă David. 

— Dumneata!... dar urmaşul dumitale... De altfel, reluă el, 
nu vă temeţi de nimic, vindeţi, puneţi mâna pe preţ, şi 
lăsaţi-l pe Cerizet să-şi bată capul cu clauzele vânzării; o să 
se descurce el. 

— Da, da, zise Cve. 

— Dacă dumneata te-ai angajat să nu scoţi nici un ziar la 
Angouleme, reluă Petit-Claud, cei ce-i dau bani lui Cerizet 
n-au decât să-l scoată la Houmeau. 

Cve, uluită de perspectiva de a avea treizeci de mii de 
franci, de a fi la adăpostul nevoilor, nu mai socoti actul de 
asociaţie decât ca o speranţă secundară. De aceea, domnul 
şi doamna Sechard se învoiră până la urmă asupra unui 
punct din actul social care prilejui o ultimă discuţie. Cointet 
cel mare ceru neînduplecat ca brevetul de invenţie să fie 
scos pe numele lui. Izbuti să dovedească în cele din urmă 
că, din moment ce drepturile utile ale lui David erau 
limpede stabilite prin act, brevetul putea fi scos pe numele 
oricăruia din cei trei asociaţi. Fratele său, se amestecă şi el: 

— El dă banii pentru brevet, el suportă cheltuielile 
călătoriei şi asta înseamnă alţi două mii de franci să-l scoată 
pe numele lui, sau nu mai facem nici un act! 

Hrăpăreţul triumfă deci în toate punctele. Actul de 
asociaţie fu iscălit pe la patru şi jumătate. Galant, Cointet 
cel mare îi oferi doamnei Sechard un serviciu de argintărie 


de douăsprezece persoane şi un frumos şal lernaux382, cu 
ocazia încheierii actului, ca să uite violențele discuţiei! zise 
el. Abia se schimbaseră copiile, abia Cachan îi înmânase lui 
Petit-Claud hârtiile, precum şi cele trei poliţe cu pricina 
plăsmuite de Lucien, că glasul lui Kolb răsună pe scară, 
după zgomotul asurzitor al unui camion al Postel, ce se opri 
în faţa porţii. 

— Tomna! tomna! Gingisprezece mii te vranei!... ţipă el, 
trimişi te la Boidiers (Poitiers), pani puni, te la tomn' Licien. 

— Cincisprezece mii de franci! strigă Cve, ridicând braţele 
în sus. 

— Da, doamnă, zise factorul prezentându-se, cincisprezece 
mii de franci veniţi cu diligenţa de Bordeaux, care era 
încărcată, zău, nu glumă! Am doi oameni jos care urcă sacii. 
Vi-i trimite domnul Lucien Chardon de Rubempre... Vă aduc 
îndată un săculeţ de piele, în care sunt, pentru 
dumneavoastră, cinci sute de franci în aur, şi, după cât se 
pare, şi o scrisoare. 

Cvei i se păru că visează, citind scrisoarea următoare: 

Dragă soră, Îţi trimit aici cincisprezece mii de franci. 

În loc să-mi iau viaţa, mi-am vândut-o. Nu mai sunt stăpân 
pe mine: sunt mai mult decât secretarul unui diplomat 
spaniol, sunt creatura lui. 

Încep o existenţă înfiorătoare. Poate că ar fi fost mai bine 
să mor. 

Adio, David va fi astfel liber, şi, cu patru mii de franci, o să- 
şi poată cumpăra vreo mică fabrică de hârtie şi să se 
îmbogăţească. 

Nu vă mai gândiţi, aşa vreau eu, la nenorocitul vostru 
frate, Lucien 

— E sortit, izbucni doamna Sechard, care se duse să vadă 
sacii puşi unul peste altul, ca bietul meu frate să fie 
totdeauna fatal, cum scria el, chiar când face binele. 

— Am avut mare noroc! exclamă Cointet cel mare când se 
văzu în piaţa du Murier. Dacă întârziam cu un ceas, lucirea 
banilor ăstora ar fi făcut lumină asupra actului, şi omul 


nostru s-ar fi îngrozit. Peste trei luni, cum ne-a făgăduit, o 
să vedem noi ce mai e de făcut. 

Seara, la şapte, Cerizet cumpără tipografia şi o plăti, luând 
asupră-şi şi chiria ultimului trimestru. A doua zi, Cve îi dădu 
patruzeci de mii de franci administratorului financiar, ca să 
cumpere, pe numele soţului, rentă de două mii cinci sute de 
franci. Apoi îi scrise socrului să-i găsească la Marsac o mică 
proprietate de zece mii de franci pe numele ei. 

Planul lui Cointet cel mare era extrem de simplu. Din 
prima clipă, el socoti încleierea în cazan cu neputinţă de 
obţinut. Adaosul de materii vegetale, puţin costisitoare, la 
pasta de cârpe i se păru adevăratul şi singurul mijloc de 
îmbogăţire. Îşi făcu deci planul să socotească drept o nimica 
toată ieftinătatea pastei, şi să ţie nespus la încleierea în 
cazan! lată de ce: fabricile din Angouleme produceau pe 
atunci aproape numai hârtie de scris numite €ecu, poulet, 
&colier, coquille383, care sunt, negreţit, toate încleiate. 
Multă vreme acestea fură fala Angouleme-ului. Astfel, 
specialitatea, monopolizată de ani îndelungaţi de fabricanţii 
din Angouleme, dădea o justificare pretențiilor fraţilor 
Cointet; iar hârtia cu clei, după cum se va vedea, nu intra 
deloc în speculaţia lor. Desfacerea hârtiei de scris este 
foarte limitată, pe când cea a hârtiei de tipar fără clei 
aproape că nu cunoaşte limite. În călătoria pe care o făcu la 
Paris ca să-şi. Scoată brevetul pe numele său, Cointet cel 
mare plănuia să încheie nişte afaceri care să provoace mari 
schimbări în modul său de fabricaţie. Locuind la Metivier, 
Cointet îi dădu acestuia instrucţiuni pentru a lua, în răstimp 
de un an, furnizarea hârtiei ziarelor din mâna fabricanţilor 
ce o exploatau până atunci, scăzând preţul topului până la o 
sumă la care nici o altă fabrică nu l-ar fi putut cobori, şi 
făgăduind ziarelor o albeaţă şi nişte calităţi superioare 
tuturor sorturilor celor mai frumoase folosite pe vremea 
aceea. Întrucât contractele ziarelor sunt cu termen, era 
nevoie de o oarecare perioadă de lucrături subterane cu 
administraţiile acestora până să ajungă la realizarea 


monopolului; Cointet, însă, socoti că ar avea totodată timp 
să se descotorosească de Sechard, în vreme ce M&tivier ar 
obţine contracte cu principalele ziare din Paris, al căror 
consum de hârtie se ridica pe atunci la două sute de topuri 
pe zi. Cointet îl interesă bineînţeles pe Metivier, într-o 
proporţie stabilită, în aceste furnituri, spre a avea un 
reprezentant îndemânatic pe piaţa Parisului şi spre a nu 
pierde el timp cu călătoriile. Bogăția lui Metivier, una dintre 
cele mai mari din negoţul de hârtie, şi-a avut ca obârşie 
această afacere. Timp de zece ani, fără concurenţă posibilă, 
avu furnizarea ziarelor din Paris. Liniştit dinspre partea 
debuşeurilor viitoare, Cointet cel mare se întoarse la 
Angouleme tocmai la vreme ca să asiste la căsătoria lui 
Petit-Claud, care-şi vânduse biroul de avocat şi care aştepta 
numirea succesorului său ca să-i ia locul domnului Milaud, 
făgăduit protejatului contesei du Châtelet. Al doilea 
substitut de procuror din Angouleme fu numit prim- 
substitut la Limoges, iar ministrul de justiţie îşi trimise pe 
unul dintre protejaţii săi la parchetul din Angouleme, unde 
postul de prim-substitut stătu liber două luni. Intervalul 
acesta fu luna de miere a lui Petit-Claud. În lipsa lui Cointet 
cel mare, David făcu mai întâi o primă producţie fără clei 
care dădu o hârtie de ziar cu mult superioară aceleia pe 
care o foloseau ziarele, apoi o a doua producţie de hârtie 
velină minunată, destinată tipăriturilor frumoase, şi de care 
tipografia Cointet se sluji pentru o ediţie a Enoriaşului 
diocezei. Materiile fuseseră pregătite de David în persoană, 
în taină, căci nu primea alţi lucrători lângă el decât pe Kolb 
şi pe Marion. 

După întoarcerea lui Boniface Cointet, toate se schimbară 
la faţă; el se uită la mostrele de hârtii fabricate şi nu se 
arătă tocmai mulţumit. 

— Dragul meu, îi spuse el lui David, specialitatea 
Anglouleme-ului este hârtia de scris. Avem nevoie, mai 
înainte de orice, să fabricăm cea mai frumoasă hârtie de 
scris cu cincizeci la sută sub preţul de cost de azi. 


David încercă o producţie de pastă încleiată din aceea 
care i se ceruse şi obţinu o hârtie aspră ca o perie şi în care 
cleiul se strânsese în cocoloaşe. În ziua în care experienţa 
se isprăvi şi David obţinu o coală, el se retrase într-un colţ, 
voia să fie singur cu supărarea lui; dar Cointet cel mare 
veni peste el şi se purtă cu o fermecătoare amabilitate, 
căutând să-şi mângâie asociatul. 

— Nu te descuraja, zise Cointet, dă-i înainte. Eu sunt un 
om de treabă şi te înţeleg, voi merge până la capăt!... 

— Zău, îi spuse David soţiei când se întoarse la masă 
seara; avem de-a face cu oameni de ispravă, şi nu l-aş fi 
crezut vreodată pe Cointet cel mare atât de îngăduitor! 

Şi-i povesti conversaţia cu prefăcutu-i asociat. 

Trei luni se scurseră în experienţe. David dormea la 
fabrică, supraveghea rezultatele feluritelor sale compoziţii 
de pastă. O dată credea că insuccesul se datora amestecului 
de cârpe cu materiile sale, şi punea la fiert o mare cantitate 
din aceste elemente. Altă dată, încerca să încheie o 
producţie întreagă compusă din cârpe. Şi, continuându-şi 
opera cu stăruinţă nezdruncinată şi sub privirea lui Cointet 
cel mare, de care bietul om nu se mai ferea, ajunse, din 
materie omogenă în materie omogenă, să încerce toată 
seria ingredientelor sale combinate cu toate felurile de 
cleiuri. În primele şase luni ale anului 1823, David Sechard 
trăi în fabrică alături de Kolb, dacă se poate chema trai a 
nu-ţi păsa de hrană, de îmbrăcăminte şi de fiinţa ta. Se 
lupta atât de desperat cu greutăţile, încât ar fi fost un 
spectacol sublim pentru oricare alţi oameni afară de cei doi 
Cointet, căci nici un gând interesat nu-l muncea pe 
îndrăzneţul luptător. Fu un moment în care nu dori decât 
izbânda. 

Iscodea cu o pricepere uimitoare rezultatele atât de bizare 
ale substanţelor transformate de om în produse pentru 
nevoile lui, în care natura îşi vedea întrucâtva învinse 
rezistenţele ei ascunse, şi el deduse nişte minunate legi 
industriale, observând că nu se puteau obţine aceste 


înfăptuiri decât ascultând de raporturile ulterioare ale 
lucrurilor, de ceea ce el numea a doua natură a 
substanţelor. În sfârşit, prin august, ajunse să obţină o 
hârtie încleiată în cazan, absolut asemănătoare cu aceea pe 
care industria o fabrică astăzi şi care se întrebuinţează ca 
hârtie de corecturi în tipografii, dar cu sorturi fără nici o 
uniformitate şi cu o încleiere ce nu-i niciodată singură. 
Rezultatul acesta, atât de frumos în 1823, dacă ţinem 
seama de starea fabricaţiei de hârtie din vremea aceea, 
costase zece mii de franci, şi David spera să rezolve 
ultimele dificultăţi ale problemei. Dar atunci se răspândiră 
în Angouleme ţi în Houmeau niţte zvonuri ciudate: David 
Sechard îi ruina pe fraţii Cointet. După ce prăpădise 
treizeci de mii de franci cu experienţele, obținea în fine, 
zicea lumea, o hârtie foarte proastă. Ceilalţi fabricanți, 
înspăimântați, se mulţumeau cu vechile procedee; şi, geloşi 
pe fraţii Cointet, răspândeau zvonul apropiatei ruine a 
ambiţioasei firme. Cointet cel mare, din parte-i, aducea 
maşini de fabricat hârtie-sul, lăsând să se creadă că aceste 
maşini erau trebuincioase experienţelor lui David Sechard. 
Dar prefăcutul amesteca în pastă substanţele arătate de 
Sechard, împingându-l mereu pe acesta să nu se ocupe 
decât de încleierea în cazan, şi îi expedia lui Metivier mii de 
topuri de hârtie de ziar. 

În luna septembrie, Cointet cel mare îl luă deoparte pe 
David Sechard, şi aflând de la acesta că plănuia o 
experienţă triumfătoare, îl sfătui să-şi schimbe gândul de a 
continua lupta. 

— Dragă David, du-te la Marsac să-ţi vezi soţia şi să te 
odihneşti după atâta oboseală, nu vrem nici noi să ne 
ruinăm, îi spuse el prieteneşte. Ceea ce ţi se pare dumitale 
un triumf uriaş, nu-i decât un punct de plecare. O să mai 
aşteptăm un timp până să ne apucăm de noi experienţe. Fii 
drept! uită-te la rezultate. Noi nu suntem numai fabricanți 
de hârtie, suntem şi tipografi, bancheri, şi lumea vorbeşte 
că ne sărăceşti... (David Sechard făcu un gest de o sublimă 


naivitate, spre a protesta şi a-şi afirma buna-i credinţă). N-o 
să sărăcim noi pentru cincizeci de mii de franci zvârliţi în 
Charente, spuse Cointet cel mare, răspunzând gestului lui 
David; însă nici nu vrem să fim siliţi, din pricina calomniilor 
ce umblă pe socoteala noastră, să plătim totul peşin, căci 
atunci am fi nevoiţi să sistăm toate operaţiile. Apropiindu-ne 
de condiţiile actului nostru, trebuie să chibzuim bine şi unii 
şi alţii. 

— Are dreptate! îşi zise David, care, cufundat în 
experienţele sale în mare, nu luase seama la schimbările 
din fabrică. 

Şi se întoarse la Marsac, unde, de şase luni, venea numai 
sâmbătă seara, ca s-o vadă pe Cve, ţi pleca marţea 
dimineaţa, Bine sfătuită de bătrânul Sechard, Cve 
cumpărase, tocmai lângă viile socrului, o casă numită 
Verberie, împreună cu trei stânjeni de grădină şi cu un 
petic de vie, vecin cu podgoria bătrânului. Trăia acolo cu 
mama şi cu Marion foarte cumpătat, căci datora cinci mii de 
franci, rămăşiţă de plată din preţul acelei încântătoare 
proprietăţi, cea mai frumoasă din Marsac. Casa de piatră 
albă, aşezată între curte şi grădină, avea acoperiş de 
ardezie şi era împodobită cu stucării care, fiind dintr-un 
material ce se cioplea uşor, nu costau scump. Mobilierul 
fermecător de la Angouleme părea şi mai fermecător la 
ţară, unde nimeni, pe vremea aceea, nu desfăşura vreun 
lux. Înspre grădină, era un rând de rodii, de portocali şi de 
plante rare pe care fostul proprietar, un generai bătrân, 
răposat prin grija doctorului Marron, le îngrijise cu mâna 
lui. Chiar sub unul dintre aceşti portocali, într-una din zile, 
pe când David se juca cu soţia şi cu micul Lucien, şi sub 
ochii bătrânului, se întâmplă ca portărelul din Mansle să 
aducă personal o încunoştinţare a fraţilor Cointet către 
asociatul lor de a constitui tribunalul arbitrai, în faţa căruia, 
potrivit actului de asociaţie, urmau să-şi aducă contestaţiile. 
Fraţii Cointet cereau restituirea celor şase mii de franci şi 
proprietatea brevetului, precum şi viitoarele venituri ale 


exploatării, ca despăgubiri pentru uriaşele cheltuieli făcute 
de ei fără nici un rezultat. 

— Lumea zice că îi sărăceşti! îi spuse viticultorul fiului său. 
Ei! iată singurul lucru pe care l-ai făcut şi tu şi care îmi e şi 
mie pe plac. 

A doua zi, Cve ţi David erau la orele nouă în anticamera lui 
Petit-Claud, ajuns apărătorul văduvei, tutorele orfanului, şi 
ale cărui sfaturi li se părură singurele bune de urmat. 

Magistratul îi primi de minune pe foştii săi clienţi şi ţinu 
neapărat ca domnul şi doamna Sechard să-i facă plăcerea 
de a lua masa cuel. 

— Fraţii Cointet vă cer aşadar şase mii de franci! le zise el 
zâmbind. Cât mai datoraţi din preţul căsuţei de la ţară? 

— Cinci mii de franci, domnule; dar două mii îi am... 
răspunse Cve. 

— 'Ţineţi-vă cei două mii de franci, reluă Petit Claud. 
Vasăzică, cinci mii!... vă mai trebuie zece mii de franci ca să 
vă instalaţi acolo cumsecade. Ei bine, în două ceasuri, fraţii 
Cointet vă vor aduce cincisprezece mii de franci... 

Cve făcu un gest de mirare. 

— În schimbul renunţării dumneavoastră la toate 
beneficiile actului de asociaţie, pe care o veţi dizolva prin 
bună înţelegere, spuse magistratul. Vă convine? 

— Şi banii ăştia ne revin legal? zise Cve. 

— Foarte legal, spuse magistratul zâmbind. Cei doi Cointet 
v-au făcut şi aşa destule necazuri. Vreau să pun o stavilă 
pretențiilor lor. Ascultaţi, astăzi sunt magistrat, vă datorez 
adevărul. Iată: fraţii Cointet vă trag pe sfoară în clipa asta; 
dar sunteţi în mâna lor. Aţi putea câştiga procesul ce vi-l fac 
ei, dacă primiţi lupta. Dar aţi vrea cumva să nu isprăviţi nici 
în zece ani de azi încolo? Or să se facă expertize peste 
expertize, arbitraje peste arbitraje, şi veţi fi la cheremul 
avizelor celor mai contradictorii... Şi, făcu el zâmbind, nu 
văd în oraşul ăsta nici un avocat în stare să vă apere... 
urmaşul meu nu se pricepe. Părerea mea e că o învoială 
strâmbă e mai bună decât o judecată dreaptă. 


— Orice învoială care ne va aduce liniştea e bună, zise 
David. 

— Paul! îl strigă Petit-Claud pe servitorul său, du-te de-l 
cheamă pe domnul Segaud, urmaşul meu!... Cât timp 
mâncăm noi, acesta se va duce la fraţii Cointet, le spuse el 
foştilor săi clienţi, şi peste câteva ceasuri vă veţi întoarce la 
Marsac ruinaţi, dar liniştiţi. Cu zece mii de franci, vă veţi 
face încă o rentă de cinci sute de franci şi veţi trăi fericiţi în 
mica proprietate de acolo. 

Peste două ceasuri, după cum le spusese Petit-Claud, 
maestrul Segaud se întoarse cu acte în regulă, semnate de 
fraţii Cointet, şi cu cincisprezece hârtii de câte o mie de 
franci. 

— Îţi suntem foarte îndatoraţi, îi zise Sechard lui Petit- 
Claud. 

— Păi, v-am ruinat, le răspunse Petit-Claud foştilor săi 
clienţi miraţi. V-am ruinat, vă repet, o s-o vedeţi cu vremea; 
dar vă cunosc eu, preferaţi ruina unei îmbogăţiri care v-ar 
veni prea târziu. 

— Noi nu suntem interesaţi, domnul meu. Vă mulţumesc 
că ne-aţi dat putinţa de a fi fericiţi, spuse Cve, ţi ne veţi 
vedea întotdeauna recunoscători. 

— Pentru Dumnezeu! nu mă binecuvântaţi!... zise Petit- 
Claud, mă faceţi să am remuşcări; dar astăzi, cred că le-am 
îndreptat pe toate. Dacă am ajuns magistrat, 
dumneavoastră v-o datorez; şi, dacă cineva trebuie să fie 
recunoscător, acela sunt eu... Adio! 

Cu vremea, alsacianul îşi schimbă părerea despre bătrânul 
Sechard, care, la rându.-i, îl îndrăgi pe alsacian, văzându-l 
ca şi dânsul fără habar de scris şi citit, şi lesne de îmbătat. 
Fostul urs îl învăţă pe fostul cavalerist să îngrijească de vie 
şi să-i vândă produsele, îl formă cu gândul de a le lăsa 
copiilor un om de nădejde; căci, în ultimul timp, temerile îi 
fuseseră mari şi copilăreşti în privinţa viitorului averii sale. 
Îl luase confident pe Courtois morarul. 


— O să vezi, îi zicea el, cum o să le meargă toate copiilor 
mei, când voi fi eu în groapă! Vai! Doamne, soarta lor mă 
sperie. 

În martie 1829, bătrânul Se&chard muri, lăsând moştenire 
cam două sute de mii de franci în proprietăţi, care, 
împreună cu căsuţa copiilor, făcură o moşie foarte frumoasă 
şi foarte bine condusă de către Kolb de doi ani încoace. 

David şi soţia lui găsiră peste trei sute de mii de franci în 
aur la tatăl lor. Gura lumii, ca de obicei, umflă moştenirea 
bătrânului Sechard, zvonindu-se în tot departamentul 
Charentei că făcea peste un milion. Cve ţi David avură o 
rentă de vreo treizeci de mii de franci, adăugând la această 
moştenire mica lor avere; căci aşteptară câtva timp până 
să-şi întrebuinţeze capitalurile şi putură să le plaseze apoi 
în efecte de stat cu ocazia revoluţiei din iulie. Numai atunci, 
departamentul Charentei precum şi David Sechard afară ce 
era cu averea lui Cointet cel mare. Om de câteva milioane, 
numit deputat, Cointet cel mare e pair de Franţa, şi va fi, 
zice-se, ministru de comerţ în viitoarea formaţie 
ministerială. În 1842, s-a însurat cu fata unuia din oamenii 
de stat cei mai cu trecere pe lângă coroană, domnişoara 
Popinot, fiica domnului Anselme Popinot, deputat de Paris şi 
primar de arondisment. 

Descoperirea lui David Sechard a trecut în industria 
franceză, precum trece hrana în tot trupul. 

Mulțumită întrebuinţării altor materii decât cârpele, 
Franţa poate fabrica o hârtie mai ieftină ca în oricare altă 
ţară din Europa. Dar hârtia de Olanda, după cum prevăzuse 
David, nu mai există. În scurtă vreme, va fi nevoie să se 
înfiinţeze o manufactură regală de hârtie, aşa cum s-a făcut 
cu ţesăturile de Gobelinuri, cu porţelanurile de Sevres, cu 
Savoneria384 ţi cu imprimeria regală, care, până în 
prezent, au rezistat loviturilor pe care li le-au dat unii 
vandali dintre burghezi. 

David Sechard, iubit de soţie, tată a doi fii şi a unei fiice, a 
avut bunul-gust să nu vorbească niciodată de încercările 


sale, iar Cve s-a priceput să-l facă să renunţe la cumplita 
vocaţie de inventator, care-i chinuie pe acest soi de oameni 
ce se aseamănă cu nişte Moişi pârjoliţi de tufişul de pe 
muntele Horeb385. El se ocupă acum cu literatura din când 
în când şi duce viaţa fericită şi leneşă a proprietarului 
rentier. După ce şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la 
glorie, s-a rânduit cu curaj printre visători şi colecționari; se 
ocupă cu entomologia şi studiază transformările, până 
acum necercetate, ale insectelor, pe care ştiinţa nu le 
cunoaşte decât în ultimul lor stadiu. 

Toată lumea a auzit vorbindu-se de succesele lui Petit- 
Claud ca procuror general; e rivalul faimosului Vinet din 
Provins, iar ambiția lui e să ajungă prim-preşedinte al curţii 
regale din Poitiers. 

Cerizet, condamnat deseori pentru delicte politice, a făcut 
să se vorbească mult despre el. Cel mai îndrăzneţ dintre 
copiii pierduţi ai partidului liberal a fost poreclit Curajosul- 
Cerizet. Silit de urmaşul lui Petit-Claud să-şi vândă 
tipografia din Angouleme, îţi căută pe scena provinciei o 
nouă existenţă pe care talentul său de actor o putea face 
strălucită. O jună-primă însă îl sili să se ducă la Paris ca să 
ceară ştiinţei leacuri împotriva urmărilor dragostei, şi 
încercă acolo să transforme în bani favoarea de care se 
bucura în sânul partidului liberal. 

În ceea ce-l priveşte pe Lucien, întoarcerea sa la Paris este 
povestită în SCENE DIN VIAŢA PARIZIANĂ386. 


SFÂRŞIT 


1 Domnului Victor Hugo - Este momentul când Balzac 
începe să dedice operele sale marilor scriitori ai epocii, al 
căror egal a devenit; prietenia cu V. Hugo va dura până la 
moartea - timpurie - a lui Balzac. Hugo este cel care-l 


vizitează în ultimele clipe ale vieţii şi care rosteşte, la 
înmormântarea lui, celebra frază: „Cu sau fără voia lui, 
autorul acestei opere imense şi deosebite face parte din 
rasa viguroasă a scriitorilor revoluționari” (20 aug. 1850). 

2 un privilegiu rezervat unui Rafael sau Pitt - ca şi Rafael 
Sanzio, celebrul pictor italian (1483-1520), ca şi William Pitt 
II, om politic englez (1759-1806), V. Hugo şi-a dovedit de 
timpuriu capacitatea. 

3 câştigat ridendo mores - lat. - „(comedia) îndreaptă 
moravurile râzând”; această deviză a comediei a apărut în 
secolul al XVII-lea pe cortina unui teatru francez şi e 
datorată poetului neolatin Santeuil. 

4 personajele... nu mai puţin de o mie... douăzeci şi cinci 
de volume - Aprecierea în perspectivă a numărului 
personajelor şi volumelor formând Comedia umană, făcută 
de autorul ei, a fost mult depăşită. La moartea lui Balzac, 
Comedia umană cuprindea 96 de romane şi povestiri în 
care numărul personajelor era mai mare de 2000. 

5 aşa cum s-a uzat şi imperiul - Imperiul I, al lui Napoleon 
Bonaparte, a durat din 1804 până în 1814 (15). 

6 „Louis Lambert”, „Fiul blestemat”, „Capodopera 
necunoscută” - Aceste povestiri i-au dat mult de lucru lui 
Balzac, fiindcă se situează oarecum în afara înclinărilor lui 
de cercetător realist al moravurilor epocii sale: Louis 
Lambert (1832-1846) este o povestire cu pretenţii 
filosofice, care dezvoltă un fel de teorie mistico-fiziologică a 
voinţei; celelalte două au un caracter istoric. 

7 Cei doi poeţi - Această primă parte, din cele trei care 
formează romanul Iluzii pierdute, a apărut pentru prima 
dată ca volumul al IV-lea al Scenelor vieţii de provincie; 
purta atunci titlul de Iluzii pierdute, titlu care avea să fie cel 
al întregului ciclu. 

8 Stanhope (Charles) - om politic şi inventator englez 
(1753-1816), a fost un mare admirator al Revoluţiei 
Franceze, lucru pentru care i s-a incendiat casa de la 


Londra. Printre invențiile sale, se numără şi cea relativă la 
presa tipografică. 

9 Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot - familii de tipografi şi 
editori celebri, întemeietori ai unora dintre primele 
tipografii: Elzevirii - care au dat numele şi unor litere de 
tipar - erau instalaţi în Olanda (cel mai în vârstă a trăit 
între 1540 şi 1617); Christophe Plantin (152Q-1589), 
francez de origine, şi-a instalat tipografia la Anvers; Aldi 
Manucci a creat la Veneţia una dintre primele imprimerii 
(1490). Care a tipărit pentru prima dată capodoperele 
antichităţii (cF. Literele „aldine”); familia Didot era celebră 
încă din secolul al XVIII-lea în Franţa, mulţi membri ai 
familiei Didot au adus inovaţii în arta tipografică: astfel, 
Frangcois-Ambroise Didot (1730-1804) este inventatorul 
hârtiei veline şi al literelor clasice ale tiparului francez; 
Leger Didot (1767-1829) a construit prima maşină de 
fabricare a hârtiei-sul, iar Firmin Didot (1764-1836) a 
rămas celebru pentru măiestria gravurilor şi literelor sale şi 
pentru invenţia stereotipiei. 

10 Prăpădul din 1793 - În 1793, oamenii cei mai 
consecvenţi ai revoluţiei din 1789 se văd obligaţi, sub 
impulsul maselor populare, să ia măsuri radicale împotriva 
coaliţiei europene reacționare şi cotropitoare, precum şi a 
mişcărilor contrarevoluţionare din interior; pentru Balzac, 
care în ciuda analizei necruțătoare a racilelor orânduirii 
burgheze, a rămas un adept al monarhiei, acţiunea pentru 
apărarea revoluţiei din 1789 constituie un „prăpăd”. 

11 Convenţiunea - adunarea revoluţionară denumită 
Convenţiunea naţională a guvernat Franţa între septembrie 
1792 şi octombrie 1795; ea a votat condamnarea lui 
Ludovic al XVI-lea şi proclamarea republicii, a luptat 
împotriva coaliţiei reacționare din exterior şi a 
contrarevoluţiei din interior; ei i se datorează şi o sumă de 
măsuri de organizare culturală. 

12 Camera pair-ilor - camera aristocratică, înfiinţată de 
Bourbonii restauraţi, pentru a împărţi puterea legislativă cu 


Camera deputaţilor; pair-ii erau numiţi de rege. Creată în 
1814, Camera pair-ilor a suferit unele modificări în 1830 şi 
a funcţionat până în 1848. 

13 divinul autor al lui „Pantagruel” - Rabelais (1496- 
1553), autorul romanului satiric Gargantua şi Pantagruel, 
dă personajelor sale semifantastice o mare vitalitate, care 
se exprimă uneori şi prin plăcerea de a bea, printr-o sete 
nemăsurată; este setea de bucurii materiale şi intelectuale 
laice a Renaşterii. 

14 credincios sorții pe care i-o hărăzise numele - Sechard 
s-ar putea, într-adevăr, traduce prin „cel care zvântă”. 

15 domnul de Chateaubriand... America - Călătoria în 
America a lui Chateaubriand a avut loc în 1791; viitorul 
scriitor a vizitat acolo şi locuri sălbatice, ale căror descrieri, 
sprijinite şi pe relatările altor călători, se găsesc în Atala şi 
în Les Natchez, opere cu tendinţe mistico-evazioniste, 
caracteristice variantei reacționare a romantismului în 
vremea lui Balzac; Chateaubriand era o figură literară de 
mare prestigiu. 

16 Trufe - ciuperci subterane, costisitoare, foarte 
apreciate în bucătăria franceză. 

17 călugării cordelieri din „Povestirile” lui La Fontaine - În 
povestirile sale în versuri, de multe ori inspirate de 
Boccaceio şi de Machiavelli, La Fontaine zugrăveşte în spirit 
realist călugări şi călugăriţe care nu-şi interzic de fel 
bucuriile vieţii lumeşti. 

18 spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea - în primii 
ani ai secolului al XVIII-lea; Ludovic al XIV-lea a murit În 
1715. 

19 pede titubante - lat. - cu piciorul nesigur, împleticindu- 
se, clătinându-se pe picioare. 

20 Item - lat. - în plus (termen de inventar). 

21 Hymen - zeul căsătoriei, fiul lui Apollo. 

22 „Dublu Liegeois” - E vorba de Almanahul din Licge, cel 
mai vechi ţi mai popular almanah francez, publicat pentru 


prima dată în 1636; asemenea almanahuri erau foarte 
căutate în bâlciuri şi în mediul rural. 

23 M - este inițiala cuvântul mariage (în limba franceză: 
căsătorie), iniţială care decora anunţurile de căsătorie 
lucrate în tipografiile pariziene. 

24 asignate - la început obligaţii de stat, emise pentru 
prima dată în decembrie 1789; garantate (asignate) prin 
bunuri naţionale, asignatele circulă apoi ca monedă-hârtie 
şi se depreciază cu mare rapiditate; ele au fost scoase din 
circulaţie în 1797. 

25 masacrele din septembrie - mişcare populară din 
septembrie 1792, când masele pariziene, indignate de 
rapacitatea speculanţilor şi de trădarea unor conducători, 
au determinat Convenţiunea să ia o serie de măsuri 
radicale: legea preţurilor maximale, legea suspecţilor, 
epurarea statelor-majore, crearea unei armate 
revoluţionare etc.; mânia maselor s-a manifestat şi printr-o 
serie de condamnări la pedepse capitale. 

26 Vestitul Desplein - chirurg celebru din romanele lui 
Balzac (V. Mai ales Liturghia ateului); creând acest 
personaj, Balzac s-a gândit probabil la marele chirurg din 
vremea sa, vestitul Dupuytren (1777-1835). 

27 Et nunc et semper et în secula seculorum - lat. - şi 
acum şi pururea şi în vecii vecilor. 

28 călugării cântaţi de Boileau - În poemul eroi-comic Le 
lutrin (Pupitrul de strană), scris de Boileau între 1672 şi 
1676, e vorba încă de la primele versuri de nişte... 
„egumeni rumeni şi pocnind de voinicie”... 

29 Silene - în mitologie, tatăl satirilor şi cel care l-a 
crescut pe Bacchus, înfăţişat ca un bătrân voinic, greoi şi 
lacom. 

30 faimoasa „furie franceză” - avânt, ardoare în luptă; 
soldaţii francezi erau cunoscuţi de adversarii lor pentru 
această trăsătură, căreia italienii i-au spus „furia francese”; 
pe plan moral, e vorba aici de temperamentul avântat şi 
uneori necugetat al lui Lucien. 


31 marile opere care se iviră după ce se făcu pace - adică 
după 1815, dată când Napoleon, definitiv înfrânt, iese din 
scena istoriei. 

32 lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi 
Walter Scott, ale lui Jean-Paul Berzelius şi Davy, ale lui 
Cuvier, Lamartine etc. 

— După 18615, odată cu dezvoltarea romantismului în 
Franţa, operele romanticilor germani şi englezi (Schiller, 
Goethe, Byron, W. Scott) sunt mult difuzate prin traduceri; 
Jean-Paul Richter (1763-1825) filosof şi romancier, unul 
dintre fruntaşii romantismului german, a fost popularizat în 
Franţa de doamna de Stael; de asemenea, sunt mult 
cercetate în Franţa lucrările ştiinţifice străine, ca cele ale 
chimistului englez H. Davy (1778-1829), descoperitorul 
potasiului şi al sodiului, precum şi al descompunerii 
corpurilor prin electricitate, sau ale chimistului suedez 
Berzelius (1779-1848), unul dintre creatorii chimiei 
moderne; în aceeaşi vreme, în Franţa Georges Cuvier 
(1769-1832) creează paleontologia şi descoperă legea 
subordonării organelor şi a corelaţiei formelor, iar 
Lamartine publică prima culegere de versuri pătrunse de 
sentimente romantice, de esenţă antirealistă. Meditaţiile 
(1820). 

33 Andre Chenier... Un poet descoperit tot de un poet - 
Andre Chenier (1762-1794), bun cunoscător al poeziei 
greceşti; a scris elegii, egloge şi iambi, propunându-şi să 
exprime „în forme antice gânduri noi”; spre deosebire de 
fratele său, poetul revoluţionar Marie-Joseph Chenier, 
Andre Chenier a fost alături de contrarevoluţie şi a murit 
ghilotinat. Poetul care l-a descoperit este H. De Latouche, 
mai mult publicist decât poet. 

34 pe vremea războaielor religioase - Luptele dintre 
catolici şi calviniştii protestanți (hughenoți) - la baza cărora 
se aflau interesele economice şi politice ale claselor 
potrivnice (nobilimea, clerul, burghezia în formaţie) în acea 
vreme - au bântuit Franţa aproape toată a doua jumătate a 


secolului al XVI-lea; ele s-au încheiat prin promulgarea 
Edictului tolerant din Nantes, sub Henric al IV-lea (1598). 

35 Restauraţia... agravase această stare de lucruri destul 
da calmă În timpul imperiului - În adevăr, Napoleon crease 
o nouă aristocrație folosindu-se, în acelaşi timp, de cea 
veche; odată cu întoarcerea Bourbonilor însă, vechea 
aristocrație îşi recăpătă siguranţa şi pretenţiile, tratând de 
sus păturile burgheze, a căror putere economică nu înceta 
totuşi să crească. 

36 un paria - un om disprețuit din cauza stării sociale 
(după numele dat în India celor care nu făceau parte din 
castele privilegiate). 

37 vechile şi noile nume ale literaturii mari, fie liberale, fie 
regaliste - În epoca restauraţiei (1815-1830), autori cu 
convingeri liberale, ca Beranger sau Benjamin Constant (V. 
Notele 164 şi 192), se opuneau regaliştilor, ca 
Chateaubriand sau Lamartine; către sfârşitul perioadei, şi 
mai ales după revoluţia din 1830, opiniile progresiste 
câştigă teren, aducând la democraţie pe Victor Hugo, pe 
Lamennais şi pe alţii; dintre numele citate de Balzac, făceau 
parte din tabăra regalistă: Al. Soumet, autor de tragedii şi 
poeme epice, Joseph-Frangois Michaud, publicist şi istoric, 
redactorul principal al ziarului regalist Cotidianul ele.; în 
tabăra opoziţiei liberale militau: ziaristul Charles Guillaume 
Etienne (1777-1845), care scria la Journal des D&bats şi la 
Constituţionalul, fiind şi dramaturg; Pierre-Franqois Tissot 
(1768-1854), istoric al revoluţiei; filosoful Victor Cousin 
etc.; Casimir Delrvigne (1790-1843), autor de poeme 
patriotice ţi de tragedii istorice, avea aproape faima lui 
Beranger. 

38 un jurat din Bordeaux - În sudul Franţei, titlul de 
„jurat” era dat, în unele oraşe, vechilor primari şi consilieri 
municipal. 

39 înnobilat sub Ludovic al XIII-lea - la începutul secolului 
al XVII; Ludovic al XIII-lea a domnit între 1610 şi 1643. 


40 moşia Bargeton... era substituită - era, adică, lăsată 
moştenire cu condiţia de a fi transmisă, după moartea 
legatarului provizoriu, unui moştenitor indicat de primul 
posedant; procedeul permitea conservarea averilor în 
aceeaşi familie, deoarece titularul nu beneficia decât de 
uzufruct. 

41 ostaticii sfântului Ludovic - Ludovic al IX-lea - sau 
Ludovic cel Sfânt, aşa-numit pentru bigotismul lui - a 
domnit între 1226 şi 1270; ostaticii la care se referă Balzac 
sunt poate cei luaţi cu prilejul aşa-numitului război cu 
albigenzii, care a însemnat, de fapt, înfrângerea de către 
monarhie a feudalilor din sudul Franţei, şi care s-a încheiat 
în 1229. 

42 sub Henric al IV-lea - Henric al IV-lea, primul rege din 
dinastia Bourbonilor, a domnit între 1589 şi 1610. 

43 abatele Roze - Nicolas Roze (1745-1819) a fost un 
muzician cunoscut atât pentru compoziţiile sale religioase, 
cât şi pentru metoda sa de predare a muzicii. 

44 execuţia fraţilor Faucher - generali ai Republicii şi apoi 
ai lui Napoleon, fraţii gemeni Cesar şi Constantin Faucher 
au fost executaţi de către guvernul restauraţiei, în 
septembrie 1815; ei participaseră la apărarea Franţei 
împotriva forţelor contrarevoluţionare. 

45 Ipsibo€ a domnului d'Arlincourt - Vicontele Charles 
d'Arlincourt (1789-1856) a produs, în vremea lui Balzac, în 
afară de o tragedie şi un poem epic, romane istorice în stil 
emfatic şi cu conţinut extravagant. Romanul Ipsiboe a 
apărut în 1823. În 1821 apăruse un alt roman, Solitarul, 
care s-a bucurat de mai mare răsunet. 

46 Anaconda lui Lewis - Matthew-Gregory Lewis (1773- 
1818), scriitor englez, autorul unor romane şi povestiri 
„negre” (cu scene de groază); romanul care l-a făcut 
celebru este Ambrosio sau călugărul (1795). A călătorit în 
America şi aşa se explică de ce numele anacondei (cel mai 
mare şarpe american) figurează în opera sa. 


47 evadarea lui Lavalette - Contele Antoine-Marie 
Chamans de Lavalette (1769-1830) a fost aghiotant al lui 
Napoleon şi ambasador al acestuia; a avut un rol politic şi în 
perioada întoarcerii lui Napoleon (cele o sută de zile); 
condamnat la moarte de Bourboni, el a reuşit să evadeze 
ajutat de soţia sa, Louise de Beauharnais, care, vizitându-l 
în închisoare, a schimbat cu el hainele; în urma emoţiilor, ea 
a înnebunit. 

48 Paşa din Ianina - devenit paşă din tâlhar de drumul 
mare, Ali Tebelen (1741-1822) s-a făcut cunoscut pentru 
cruzimile sale împotriva răsculaților din Tesalia; în timpul 
Revoluţiei Franceze şi al imperiului lui Napoleon, a servit 
când Anglia, când Franţa; urmărit de sultan, a rezistat 18 
luni în fortăreaţa de la Ianina, unde a fost ucis totuşi în 
1822. 

49 Lady Esther Stanhope, preţioasa din deşert - Esther 
Lady Stanhope (1776-1839) era nepoata lui William Pitt şi 
participa activ la politica statului englez; la moartea lui Pitt 
şi a fratelui său, a plecat în Orient şi s-a stabilit în mijlocul 
triburilor arabe din Liban; a murit în mizerie. 

50 friguri galbene la Barcelona - epidemia a avut loc în 
1820. 

51 Mehmet-Ali măcelărindu-i pe tiranii Egiptului - Mehmet 
Ali, care tindea să devină suveran al Egiptului, i-a masacrat 
pe mameluci (soldaţi din garda personală a sultanului) la 1 
martie 1811. 

52 Napoleon în Spania - Continuând expedițiile sale de 
cucerire, Napoleon a intrat în Spania în 1808 şi a întronat 
în locul Bourbonilor pe fratele său, Joseph Bonaparte; 
Bourbonii din Spania, ca şi cei din Franţa, s-au întors la 
tron odată cu căderea lui Napoleon, în 1814. 

53 La Wagram - bătălia de la Wagram (lângă Viena), în 
care Napoleon a repurtat o victorie celebră asupra 
austriecilor, a avut loc la 6 iulie 1809. 

54 strălucitele tratate ale domnilor de Bonald şi de 
Maistre - Ideologi reacţionari de la începutul secolului al 


XIX-lea: Louis de Bonald a apărat principiile monarhice şi 
catolice, în lucrări ca Teoria puterii politice şi religioase în 
societatea civilă, iar Joseph de Maistre în Convorbiri asupra 
guvernării pe pământ a Providenţei etc. 

55 merse la Cassel - Cassel, oraş din Prusia, a fost, în 
timpul lui Napoleon, capitala regatului Westfalia, întemeiat 
de acesta (1806-1813); rege al Westfaliei a fost făcut 
Jerme Bonaparte, fratele lui Napoleon. 

56 domnul de Baranţe - Baronul Guillaume-Prosper de 
Baranţe (1782-1868), consilier de stat sub Napoleon, a 
devenit regalist moderat în timpul restauraţiei. A fost ales 
academician în urma publicării unei Istorii a ducilor de 
Burgundia (1824-1826). Opiniile sale liberale i-au adus 
succes mai ales după 1830, când a fost pair şi ambasador. 

57 un ghiaur pătrunsese în Casbah - un străin introdus în 
palatul şi cetatea suveranului; cuvântul „ghiaur” este 
termenul turcesc dispreţuitor pentru „creştin”. 

58 hotel de Rambouillet - hotelul, cu sensul de palatul de 
Rambouillet, era locuinţa marchizei cu acelaşi nume, la care 
se adunau, între 1620 şi 1665, scriitori şi alţi oameni de 
cultură, adepţi ai „preţiozităţii”, ai unui limbaj cu subtilităţi 
artificiale. 

59 un Chatterton - Thomas Chatterton (1752-1770), poet 
englez; s-a sinucis din cauza mizeriei, după ce a publicat 
poeme inspirate din literatura evului mediu; figura lui 
retrăieşte în opera lui Alfred de Vigny (în drama Chatterton, 
1835, şi într-o parte din romanul Stello), ca simbol al 
creatorului nedreptăţit de societate. 

60 Se fiato în corpo avete - ital. - dacă aveţi suflare în 
trup. 

61 familia Conde - Constituită ca ramură colaterală a casei 
de Bourbon, familia prinților Conde a avui membri care s-au 
ilustrat în secolul al XVI-lea ca şefi calvinişti şi în secolul al 
XVII-lea în calitate de comandanţi de oşti („Marele Conde”). 

62 dacă nobilii nu puteau fi nici Molicre, nici Racine, nici 
Rousseau, nici Voltaire, nici Massillon, nici Beaumarchais, 


nici Diderot - numele citate sunt ale unor mari autori 
proveniţi din familii cu stare socială modestă; astfel, Molicre 
era fiul unui tapiţer, Racine al unui mic funcţionar, Rouseau 
al unui ceasornicar, Voltaire al unui notar, Beaumarchais, şi 
el, al unui ceasornicar, Diderot al unui cuţitar etc. 

63 Duclos, Grimm, Crebillon - Charles Pinot Duclos (1704- 
1772) a fost un ironist plin de sarcasm, care a demascat 
moravurile cercurilor înalte din secolul al XVIII-lea, în 
Consideraţii asupra moravurilor acestui secol (1751); 
baronul Grimm (1723-1807), un critic literar plin de 
vioiciune, iar Claude Crebillon (1707-1777), un romancier 
spiritual, dar licenţios. 

64 Jean-Baptiste Rousseau - poet liric, autor de ode, 
cantate şi psalmi, poeme foarte apreciate de amatorii de 
poezii solemne şi grave (1671-1741). 

65 romanul „Corinne” - Apărut în 1807, romanul doamnei 
de Sta€l (1766-1817) are, în adevăr, multe lungimi, 
constând din digresiuni lirice şi didactice. 

66 în petto - lat. - în taină. 

67 quibuscumque viis - lat. - pe orice căi. 

68 începuturile lui Bernard Patissy, ale lui Ludovic al XI- 
lea, ale lui Fox, Napoleon, Cristofor Columb şi Cezar - 
Bernard Palissy, celebru ceramist din secolul al XVI-lea, a 
fost nevoit să-şi ardă mobila şi podeaua casei pentru a-şi 
putea continua experienţele care cereau mult combustibil; 
Ludovic al XI-lea a fost în conflict cu tatăl său, Carol al VII- 
lea şi a trebuit să se refugieze la curtea ducelui de 
Burgundia (1456); George Fox (1624-1690), fondatorul 
sectei puritane a quaker-ilor, a fost cioban în copilărie; 
Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost unul dintre 
numeroşii copii ai unei familii corsicane strâmtorate şi şi-a 
făcut studiile ca bursier; Cristofor Columb, fiu de ţesător şi 
el însuşi ţesător înainte de a fi marinar, a cerut multă 
vreme, fără succes, ajutorul regilor Portugaliei şi Spaniei 
pentru călătoria care avea să ducă la descoperirea Americii 


(1450-1506); Caius Julius Cezar (100-44 î.e.n.) şi-a petrecut 
tinereţea în exil, la Nicomede, regele Bitiniei. 

69 pe un Marius... în faţa ruinelor - Generalul şi consulul 
roman Caius Marius (156-86 î.e.n.), înfrânt de rivalul său 
Sylla, s-a refugiat în locurile unde fusese odinioară 
Cartagina; primind de la pretorul Libiei ordinul să plece şi 
de aici, el a spus mesagerului: „Spune-i pretorului că l-ai 
văzut pe Marius fugar printre ruinele Cartaginei”. 

70 Gomora - vechi oraş din Palestina, despre care legenda 
biblică spune că ar fi fost distrus de trăsnet, ca şi Sodoma, 
din pricina destrăbălării locuitorilor ei, în locul lor apărând 
lacul denumit de atunci Marea Moartă. 

71 securea lui Phocion - adevărul spus de-a dreptul şi 
hotărât; Phocion (400-317 î.e.n.) a fost un atenian la fel de 
aspru ca orator şi ca militar; imaginea prin care a fost redat 
felul lui de a vorbi - securea - se datorează rivalului său 
mult mai talentat, Demostene. 

72 Descartes arăta ca un comerciant olandez - Celebrul 
filosof Rene Descartes (1596-1650), adversarul 
scolasticismului feudal şi creatorul raționalismului francez, 
a locuit chiar multă vreme la Amsterdam, oraş în care 
activitatea comercială intensă asigura, în vremea aceea, 
libertăţi civice şi intelectuale; lui Descartes îi plăcea să nu 
fie deosebit de oamenii simpli printre care trăia. 

73 Montesquieu... La Brede - Celebrul gânditor iluminist, 
Charles de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755). 
Se născuse în castelul La Brede, din provincia franceză 
Gironde. 

74 o pară pentru sete - în limba franceză, expresia 
înseamnă: o ultimă rezervă. 

75 noul astru muzical... Rossini - Compozitorul italian 
Rossini (1792-1868), autorul operelor Bărbierul din Sevilla, 
Wilhelm Tell etc., avea un succes deosebit în vremea lui 
Balzac, care şi personal era entuziasmat de muzica 
rossiniană. 


76 whist - joc de cărţi; în limba engleză cuvântul whist 
este şi o interjecţie, care se poate traduce cu „Sst! lasă 
vorba!” 

77 verva contrarevoluţionară a „lambilor” - lambii sunt 
ultimele poeme scrise de Andre Chenier în închisoare, 
înainte de a fi ghilotinat. 

78 un frate regalist al revoluționarului Marie-Joseph 
Chenier - Membru al Convenţiunii, poet revoluţionar plin 
de avânt, M.-]. Chenier (1764-1811); fratele său regalist 
este poetul Andre Chenier (V. Nota 33). 

79 ceţurile ossianice, cu Malvina, Fingal - încă de la 
sfârşitul secolului al XVII 1-lea, poezia bardului scoţian 
legendar Ossian, fiul regelui Fingal, poezie plină de sumbră 
măreție, era foarte preţuită în Franţa; ea era cunoscută 
prin imitaţiile lui Macpherson, publicate sub numele lui 
Ossian în 1760. 

80 Clarisse a lui Richardson, Camille a lui Chenier, Delia 
lui Tibul, Angelica lui Ariosto, Francesca lui Dante, Alceste 
al lui Molicre, Figaro al lui Beaumarchais etc. - muze ale 
unor poeţi iluştri sau personaje celebre - Clarisse este 
tânăra oropsită din romanul Clarisse Marlowe (1747-1748); 
Angelica este principala eroină din Orlando furioso (1516), 
poemul lui Ariosto; episodul iubirii dintre Francesca da 
Rimini şi cumnatul său Paolo Malatesta retrăieşte în 
Infernul lui Dante (secolul al XIV-lea); Alceste este 
mizantropul din comedia cu acelaşi nume a lui Molicre 
(1666); Figaro este isteţul şi veselul bărbier din comediile 
lui Beaumarchais (1732-1799) etc. 

81 Magna parens - lat. - marea oblăduitoare. 

82 romanţa... făcută sub imperiu de Chateaubriand - este 
cea din povestirea Le dernier des Abencerages (1826). 

83 din vremea lui Carol al VI-lea - de pe la sfârşitul 
secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea; Carol al 
VI-lea a trăit între 1368 şi 1422. 

84 nemuritorii Fust, Coster şi Gutenberg - Gravorului 
olandez Coster (1370-1440) i se atribuie invenţia tiparului 


cu litere mobile, invenţie de care e însă legat mai mult 
numele tipografului german Gutenberg (1400-1468), care, 
de fapt, a perfecţionat-o; Johann Fust, sau Faust (1410- 
1465), aurar din Maienţa, a colaborat cu Gutenberg la 
perfecţionarea tiparului. 

85 Raisin, Jesus, Colombier, Pot, Ecu, Coquille, Couronne - 
în traducere: ciorchine, chipul domnului, porumbar, oală, 
scut, scoică, coroană. 

86 după chipul Domnului - un soi de hârtie se numea 
Jesus. 

87 Denis-Robert d'Essonne - (1761-1828) a fost 
inventatorul unei maşini de fabricat hârtia-sul (1798), în 
vremea când ţinea contabilitatea fabricii de hârtie de la 
Essonne a familiei Didot Saint-Leger; patronii săi au 
construit această maşină, perfecţionând-o (V. Nota 9). 

88 vae victis - lat. - vai de cei învinşi! 

89 Fourier şi Pierre Leroux - Charles Fourier (1772- 
1837), socialist utopic, a fost numit de Marx „unul dintre 
patriarhii socialismului”; Pierre Leroux (1797-1871), 
muncitor tipograf, inventatorul pianotipului, a fost unul 
dintre discipolii ramurii saint-simoniste a socialismului 
utopic; a colaborat, din 1824, la ziarul Globul şi a întemeiat, 
în 1845, Revista socială. 

90 Contele de Saint-Simon - Claude-Henri Saint-Simon 
(1760-1825) a renunţat la titlul de conte şi la particula de 
nobleţe, precum şi la privilegiile aristocratice, în momentul 
când s-a raliat cercurilor revoluţionare de la sfârşitul 
secolului al XVIII-lea; este unul dintre marii socialişti utopici 
de la începutul secolului al XIX-lea, considerat de Engels ca 
cea mai universală minte a epocii sale. 

91 Kempţer şi du Halde - Engelbert Kempfer (1651- 
1716), naturalist german, a străbătut Asia pentru a studia 
botanica, lăsând un studiu despre plantele din Japonia; 
Jean-Baptiste du Halde (1674-1743) a lăsat o Descriere a 
Chinei (1735). 

92 brusonaţia - operaţia de uscare rapidă (fR. Brouissure). 


93 Marcel (Jean-Joseph) - orientalist francez (1776-1854), 
a participat la expediţia în Egipt a lui Napoleon, publicând 
afişe şi ziare în limba arabă; a fost director al Imprimeriei 
imperiale. 

94 abatele Grozier - bibliotecar al Arsenalului în 1818, 
autorul unei Descrieri a Chinei. 

95 Un Voltaire legat... cântăreşte două sute cincizeci de 
Hore - Întreaga operă a lui Voltaire (ediţia din 1828, pe 
care, desigur, a cunoscut-o Balzac, cuprindea 70 de volume) 
în volume legate, poate cântări 125 kg (250 livre). 

96 o Beatrice care se lasă iubită - Beatrice Portinari 
(1266-1290) din Florenţa a reprezentat pentru Dante 
idealul feminin neprihănit; poetul a slăvit-o în operele sale 
Vita nuova şi Divina Commedia, unde Beatrice devine 
simbolul purității, îngerul care îndrumă sufletul spre 
mântuire. 

97 o Laura - Laura de Noves (1308-1348) idealul feminin 
cântat de Petrarca în celebra sa culegere de sonete (Il 
Canzoniere). 

98 să-i pună în umbră pe „copilul sublim”, pe Lamartine, 
pe Walter Scott, pe Byron - Printre aceste nume literare, 
dintre cele mai ilustre ale epocii, Victor Hugo este 
desemnat prin expresia de „copil sublim”, apreciere făcută 
- pare-se - de Chateaubriand în legătură cu precocitatea 
poetică a lui Hugo. 

99 limba asinei lui Balaam - elocinţa determinată de 
emoția marilor momente; după o legendă biblică, asina pe 
care călărea profetul Balaam ar fi zărit un înger cu sabia în 
mână, care-l lovea pe stăpânul său, fără ca acesta s-o vadă; 
a căpătat glas şi a intervenit în apărarea lui Balaam. 

100 marele şi nefericitul Jean-Jacques - Jean-Jacques 
Rousseau (1712-1778), marele scriitor francez din secolul 
al XVIII-lea, după o tinereţe agitată, a ajuns la Paris, unde 
lucrările sale Discursul asupra artelor şi ştiinţelor şi 
Discursul asupra inegalităţii l-au făcut, de la o zi la alta, 
celebru - dar nu bogat şi nici fericit. 


101 ca Oreste (urmărit)... de Furii - figură legendară, 
Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clytemnestrei, este 
prezentat urmărit de Furii după ce, împreună cu sora sa 
Electra, îşi ucisese mama, pentru a răzbuna moartea tatălui 
lor. 

102 Fernando Cortez - căpitan spaniol (1485-1547), 
cuceritor al Mexicului; plecase sărac spre a se îmbogăţi 
cucerind o ţară nouă. 

103 „Un geniu provincial la Paris” - Partea a doua a 
trilogiei Iluzii pierdute a apărut pentru prima dată la Paris, 
în două volume, în 1839, cu titlul: Un om ilustru din 
provincie la Paris. 

104 vreun nou Aristofan - vreun scriitor satiric de forţa 
celui mai celebru poet comic al Greciei, Aristofan (secolul al 
V-lea î.e.n.), ale cărui comedii sunt în cea mai mare parte 
pamflete politice şi literare. 

105 iambul - aici, cu sensul de poezie satirică; în poezia 
antică, metrul iambic (o silabă scurtă şi una lungă) era 
întrebuințat mai ales în versurile satirice. 

106 domnul Scribe - Eugene Scribe (1791-1861), autor de 
comedii de moravuri din prima jumătate a secolului al XIX- 
lea. 

107 domnul de Latouche a abordat chestiunea 
moravurilor literare - publicistul Henri de Latouche a 
publicat, în octombrie 1829, în Revue de Paris, un articol 
asupra Camaraderiei literare, în care arăta primejdia 
cercurilor literare închise şi a tămâierilor reciproce între 
scriitori; acest articol, apărut în epoca faimoaselor 
cenacluri romantice, a stârnit mare vâlvă. 

108 Pegaşii - aici, cu sensul de „poeţi, creatori literari”; în 
mitologie, calul înaripat Pegas întruchipează inspiraţia 
poetică. 

109 „camaraderie”, „titlul unei comedii în cinci acte - 
aluzie la comedia lui Scribe, La camaraderie, din 1837. 

110 prefața... cărţii „Domnişoara de Maupin” - în prefața 
romanului său (1835), Theophile Gautier se ridică împotriva 


prozei „utilitariste” a gazetarilor, preconizând 
întrebuinţarea unei proze artistice; devenită celebră, 
prefața de mai sus a contat ca unul dintre primele 
manifeste ale şcolii „artei pentru artă”. 

111 sicoţanţi - denunţători, intriganţi; numele de 
„sicofanţi” (gR. Sukon - smochină) era dat celor care 
denunţau pe hoţii sau pe vânzătorii de smochine în Grecia 
antică. 

112 o „Ledă” de Gerard, o „Bacantă” de Girodet - subiecte 
mitologice literare, tratate de pictori celebri, contemporani 
cu Balzac: Francois Gerard (1770-1837), Anne Louis 
Girodet (1767-1824); în milologie, Leda este o 
pământeancă iubită de Jupiter (părintele zeilor, la romani), 
care s-a transformat în lebădă pentru a se putea apropia de 
ea, iar bacantele erau preotesele lui Bacchus, zeul roman al 
vinului. 

113 un efort al editurii franceze de a lua poziţie împotriva 
Belgiei - În Belgia apăreau ediţii clandestine ale scrierilor 
franceze, contrafaceri de speculă; Balzac însuşi a avut mult 
de pierdut (se plânge în corespondenţă) din cauza acestor 
piraterii literare. 

114 „Doctorul de ţară”... o a doua ediţie din „Eugenie 
Grandet”- într-adevăr, faţă de succesul repurtat, Eugenie 
Grandet, care apăruse în decembrie 1833, ar fi trebuit să 
cunoască mai multe ediţii până în 1839; Balzac era însă tot 
atât de mândru de Doctorul de ţară, în care îşi dezvoltase o 
serie de idei sociale (utopice) şi suferea de tăcerea criticii în 
privinţa acestui roman, apărut tot în 1833, dar mult mai 
slab. 

115 gazetăria a spus totul despre autor - Până a se 
impune ca mare romancier, Balzac a avut de suferit atât 
neînţelegerea unor critici, care, ca Jules Janin, îi reproşau 
importanţa acordată în romanele lui banilor, cât şi 
impertinenţa ziarelor de scandal, care se amuzau pe 
socoteala aspectului său fizic sau a unor amănunte din viaţa 
lui privată. 


116 un proces destul de răsunător - Balzac avea deseori 
procese cu editorii şi cu revistele, care îl executau de îndată 
ce întârzia cu predarea manuscriselor; editorii îi fixau 
termene foarte scurte, pe care de multe ori nu le putea 
respecta. 

117 'Turcaret... Philinte şi Tartufe, Figaro... Scapin - 
personaje de parveniţi (Turcaret), de oportunişti (Philinte, 
Tartufe), de valeţi isteţi şi vicleni (Figaro, Scapin) din 
literatura franceză. 

118 să ia masa la Rocher-de-Cancale - Restaurantul cu 
firma Le Rocher de Cancale era unul dintre cele mai cu 
vază din vremea lui Balzac; nu mai puţin cunoscut, ca 
restaurant bun (şi scump), era restaurantul Very, situat în 
grupul de clădiri Palais-Royal, pe la care trec, de asemenea, 
multe dintre personajele lui Balzac. 

119 „Danaidele” - operă în 5 acte de Salieri, a cărei 
premieră a avut loc la Paris, la 26 aprilie 1784. 

120 pajul contesei de Konigsmark - contesa Maria-Aurora 
de Konigsmark (1668-1728) a fost iubită de tânărul elector 
de Saxa, care a ajuns regele Poloniei sub numele de August 
al II-lea. Nu e exclus ca numele de Konigsmark să se fi 
asociat la Balzac cu cel al tânărului conte Philippe- 
Christophe de Konigsmark (1665-1695), care a fost ucis pe 
când ieşea din apartamentele Sofiei-Dorothea, soţia 
electorului de Hanovra. 

121 Camille Maupin - sub numele de Camille Maupin sau 
domnişoara des 'Touches - personaj protagonist în romanul 
Beatrix - Balzac a zugrăvit-o pe George SanD. Romancieră 
a cărei glorie începuse de la romanele Indiane (1832) şi 
Lelia (1833). 

122 Sărmana ducesă de Langeais - personaj de 
aristocrată trufaşă, care cade victimă propriilor ei defecte, 
în romanul lui Balzac Ducesa de Langeais (1633). 

123 domnul de Rastignac şi doamna de Nucingen - 
Rastignac, fostul student din Moş Goriot, care, în acelaşi 
roman, o cunoaşte şi o iubeşte pe una dintre fiicele lui 


Goriot, Delphine, soţia bancherului Nucingen, s-a îmbogăţit 
şi a parvenit datorită legăturilor lui cu familia Nucingen (v. 
Banca Nucingen). 

124 domnul de Marsay - alt personaj de tânăr cinic din 
romanele lui Balzac (v. Fata cu ochii de aur etc.). 

125 doamna de Mortsauf - eroina din romanul Crinul din 
vale, care îl iubeşte pe Felix de Vandenesse, dar se sacrifică 
totuşi pentru soţul ei bolnav. 

126 autoarea lui „Ourika” - este doamna de Duras care, în 
romanul Ourika, publicat în 1824, tratează tema 
îngrădirilor de clasă şi de rasă: eroina romanului este o 
negresă crescută într-o familie aristocratică, în mijlocul 
căreia simte, însă, când ajunge să iubească, toate barierele 
prejudecăţilor, ceea ce o face să moară de disperare. 

127 cele cincizeci de fiice ale lui Danaos - Personajul 
mitologic, Danaos, regele Egiptului şi apoi al Argosului, a 
avut, spune legenda, cincizeci de fiice, care şi-au ucis toate 
(afară de una) soţii, în noaptea nunţii; ele au fost 
condamnate să umple un butoi care nu se putea umple 
niciodată, fiindcă nu avea fund. Aluzie la cele cincizeci de 
balerine care le interpretează. 

128 Arcul de Triumf încă neterminat - construirea lui a 
fost decretată de Napoleon la 16 februarie 1806, pe baza 
planurilor arhitectului Chalgrin şi ale elevilor săi; întreruptă 
odată cu căderea lui Napoleon (1814), construcţia a fost 
reluată în 1823 şi terminată în 1836. 

129 Fouquier-Tinville - (Antoine Quentin) (1746-1795), 
acuzator public al Tribunalului revoluţionar. 

130 Plaut, un mare poet comic - Titus Maccius Plautus 
(205-184 î.e.n.), autor latin de comedii pline de vervă (ca 
Amphitryon, Captivii, Aulularia etc.). 

131 Machiavelli - istoric italian (1469-1527), cunoscut mai 
ales prin scrierea Principele, în care preconiza o dictatură 
exercitată de conducătorul statului, în scopul unificării 
politice a Italiei, dictatură care să folosească orice mijloace 
pentru a-şi atinge telul. 


132 întâia şi a doua parte a minunatului său „Don Quijote” 
- Prima parte a romanului lui Cervantes a apărut în 1605; a 
doua, zece ani mai târziu. 

133 evenimentele din iulie - revoluţia din iulie, 1830, prin 
care a fost răsturnată monarhia cu tendinţe absolutiste a 
Bourbonilor restauraţi. 

134 culoarea gălbuie iubită de Tizian - Tiziano Vecellio 
(1477-1576) a fost şeful aşa-numitei şcoli venețiene, în care 
pictorii întrebuinţau culori calde şi în special galbenul. 

135 Theâtre Francais... 

— Teatrul Francez, numit şi Comedia Franceză, a fost 
întemeiat în 1680; aici sunt reprezentate mai ales piesele 
clasicilor; Vodevilul a fost înfiinţat în 1792 de către o parte 
din trupa Comediei Italiene, care fusese desfiinţată în 1791. 

136 Varietes, Opera Comique - construit în 1807, pentru 
trupa teatrului Montausier, teatrul Varietes s-a specializat 
de la început în vodeviluri şi farse; - Opera Comică 
(Feydeau) fusese construită în 1789 pentru o trupă venită 
din Italia şi prezenta opere bufe italiene, opere comice, 
vodeviluri şi comedii franceze. 

137 Casimir Delavigne - (V. Nota 37). 

138 pe Fleury, pe Talmă, pe cei doi Baptiste sau pe Michot 
- actori celebri de la Comedia Franceză (teatrul naţional) 
din vremea lui Balzac. Fleury (1751-1822) excela în roluri 
de mari seniori insolenţi; Talmă (1763-1826) a introdus un 
ton mai natural în rolurile tragice; fraţii Baptiste excelau, 
primul (Nicolas Asselme - 1761-1835) în roluri de părinte 
solemn, al doilea (Eustache Asselme - 1765-1839) în roluri 
de prostănaci ridicoli; Michot (Antoine) era specializat în 
roluri de burghezi şi de meseriaşi joviali (1768-1826). 

139 Vicontele d'Arlincourt - autor de literatură emfatică, 
cu subiecte istorice, vicontele d'Arlincourt era cunoscut mai 
ales pentru romanul său Solitarul (1821), al cărui cadru 
este evul mediu, atât de iubit de romantici, iar eroul, 
„solitarul”, este ducele de Burgundia, Carol Temerarul, 


care, după înfrângerea de la Nancy, s-a retras pe muntele 
Sauvage (V Şi nota 45). 

140 „Leonide” de Victor Ducange - este unul dintre cele 
mai bune romane (1823) ale scriitorului cu opinii liberale, 
urmărit de guvernul restauraţiei, Victor Ducange (1783- 
1853). Ducange este şi autorul uneia din cele mai 
cunoscute melodrame romantice: Treizeci de ani său viaţa 
unui jucător (1827), precum şi al dramei satirice lezuitul. 

141 Keratry (Hilarion de) - Contele de Keratry (1769- 
1859) a fost mai mult om politic decât literat. În timpul 
restauraţiei, a combătut tendinţele absolutiste ale lui Carol 
al X-lea. Lucrarea sa, Inducţiuni morale, a apărut în 1817. 

142 faimosul Ladvocat - editor şi librar parizian cu vază 
mai ales pe vremea începuturilor romantismului, când a 
editat Odele şi baladele lui V. Hugo, operele lui Vigny şi ale 
lui Sainte-Beuve, precum şi traduceri din Byron. 

143 Picard pregăteşte... romane - Louis-Franqois Picard 
(1769-1828) era actor, director de teatru şi autor cunoscut 
de comedii, când s-a apucat să scrie romane (1823), în care 
n-a excelat. 

144 un roman în genul doamnei Radcliffe - un roman 
„negru”, cu spectre, castele ruinate şi fecioare răpite, după 
modelul celor în care excela autoarea engleză Ann Radcliffe 
(1764-1823). 

145 habent sua fata libelli - lat. - au şi cărţile soarta lor 
(nu se poate şti dinainte ce carte va avea succes). 

146 portretul lui Bonaparte gravat după Robert Lefebvre - 
Robert Lefebvre (sau Lefevre) (1756-1830), pictor francez 
care a trecut de la scenele istorice la portrete, pictând mai 
ales personaje din familia Bonaparte şi de la curtea lui 
Ludovic al XVIII-lea. 

147 Odeon-ul arde - Construit în 1782, acest teatru 
parizian (numit Odeon din 1796) a fost de mai multe ori 
distrus de incendii. Cel la care face aluzie Balzac a avut loc 
probabil în 1618. 


148 înlocuieşte vorbăria... cu descrieri - este tocmai 
metoda lui Balzac, ale cărui romane încep de obicei prin 
lungi descrieri ale locuinţei, costumelor, figurilor etc., 
pentru ca personajele să fie bine cunoscute, din exterior, 
înainte de a începe să vorbească. 

149 coboară toate din „Clarisse Harlowe” - eroina lui 
Richardson, autorul romanului Clarisse Harlowe, publicat 
între 1747-1748; este o tânără fată virtuoasă, pe care 
familia o persecută şi care se lasă ademenită de aparentele 
virtuoase ale unui vicios, ceea ce o face să moară de durere. 

150 o pitorească istorie a Franţei - înainte de a începe 
ciclul Comediei umane, Balzac s-a gândit la o serie de 
romane istorice, în genul celor care-l făcuseră celebru pe 
Walter Scott; printre picături a şi scris câteva povestiri, 
grupate sub titlul Despre Caterina de Medici şi publicate 
între 1836 şi 1843. 

151 d'Arthez - În Daniel d'Arthez, romancierul filosof şi 
integru, Balzac s-a oglindit - după cum se crede - pe sine 
însuşi. 

152 Joseph Bridau - personajul acesta, tip de artist de 
talent şi de caracter, în luptă grea cu începuturile, are un 
rol de prim plan în romanul lui Balzac Pescuitoarea în apa 
tulbure (La Rabouilleuse). 

153 Hoffmann (Emst-Iheodor-Amadeus) - romancier 
german (1776-1822) cu o imaginaţie îndrăzneață, autorul 
Povestirilor fantastice. Balzac, care a scris şi el, la începutul 
carierei sale, o serie de Povestiri sumbre, îl apreciază şi-l 
citează adesea. 

154 Spiritul lui e frate bun cu al lui Sterne - Sterne 
(Lawrence) (1713-1768), scriitor englez renumit pentru 
umorul său, autorul ironicei Călătorii sentimentale, este, şi 
el, un înaintaş mult prețuit de Balzac. 

155 faimoasa dispută dintre Cuvier şi Geoffroy Saint- 
Hilaire - Georges Cuvier (1769-1832) şi Etienne Geoffroy 
Saint-Hilaire (1772-1844), celebri naturalişti francezi; 
Cuvier, adept al concepţiei idealiste reacționare despre 


lume, susţinea teoria metafizică a imobilităţii şi 
invariabilităţii speciilor, ducând o luptă acerbă împotriva lui 
Lamarck şi Geoffroy Saint-Hilaire, reprezentanţi ai 
evoluţionismului în biologie. 

156 partizanii tui Saint-Simon - Curentul saint-simonist s-a 
constituit în doctrină mai ales după 1825, anul morţii 
socialistului utopic Saint-Simon (V. Nota 90); ideile acestui 
curent erau dezvoltate în ziare ca Organizatorul şi Globul. 
Noile condiţii economice şi politice de după 1830 
(dezvoltarea industriei, creşterea contradicţiilor capitaliste, 
intensificarea mişcării democratice) au făcut să crească 
numărul adepților lui Saint-Simon, aceştia apropiindu-se 
acum de proletariat. 

157 de forţa unui Saint-Just sau Danton - În istoria 
revoluţiei franceze din 1789-1794, Danton şi Saint-Just sunt 
cunoscuţi ca forţe doctrinare şi organizatorice; Danton 
(1759-1794) a însufleţit Comitetul salvării publice şi 
Apărarea naţională, iar Saint-Just (1767-1794) este unul 
dintre partizanii cei mai activi ai lui Robespierre. 

158 lupta de la schitul Saint-Merry - La 6 iunie 1832, 0 
insurecție populară republicană s-a încheiat cu o eroică 
rezistenţă pe baricade, condusă de tânărul muncitor Jeanne 
în jurul schitului Saint-Merry, la Paris; această rezistenţă a 
fost reprimată sălbatic de poliţia regelui Ludovic-Filip; s-a 
cerut medicilor să denunțe pe orice rănit le-ar cere 
ajutorul. 

159 fabula „Cei doi prieteni” - e vorba de celebra fabulă a 
lui La Fontaine, în care doi prieteni se iubesc atât de mult, 
încât unul se scoală noaptea şi vine să-l vadă pe celălalt, 
fiindcă-l visase urât, iar acesta, trezindu-se şi crezând că 
prietenul său are nevoie de ceva, îi pune totul la dispoziţie; 
asemenea prieteni însă, spune La Fontaine, trăiesc departe 
de locurile noastre, tocmai în Monomotapa... 

160 „Revista enciclopedică” - a apărut la Paris între 1819 
şi 1853, manifestând tendinţe liberale şi clasicizante. 


161 chinuit ca Prometeu - Legenda mitologică povesteşte 
că, după ce a creat pe om din ţărână, Prometeu a furat 
focul ceresc pentru a-şi însufleţi opera, lucru pentru care, 
ta porunca lui Jupiter, a fost țintuit pe muntele Caucaz, 
unde un vultur îi sfâşia necontenit ficatul, până ce a fost 
salvat de Hercule. 

162 'Tasso fără nebunia lui - Celebrul poet italian Torgquato 
Tasso (1544-1595), autorul poemului epic lerusalimul 
dezrobit, şi-a încheiat viaţa de timpuriu, suferind de o boală 
nervoasă provocată de o muncă excesivă şi de nemulțumiri 
de tot felul. 

163 ocrotit ca Dante de laurul divin al lui Virgiliu - Poetul 
Virgiliu, trimis de Beatrice, este, în Divina Commedia, 
ocrotitorul lui Dante, pe care-l salvează de trei fiare 
sălbatice şi pe care-l conduce prin infern şi prin purgatoriu. 

164 Benjamin Constant... generalul Foy - fruntaşi ai 
partidului liberal, reprezentând, în timpul restauraţiei, o 
parte a opoziţiei democratice; Benjamin Constant (1767- 
1830): a fost şi scriitor (este autorul romanului Adolphe), 
iar generalul Maximilien-Sebastien Foy (1775-1825), 
deputat în 1819 şi 1824, era un bun orator, adversar temut 
al reprezentanţilor guvernelor restauraţiei. 

165 fiul celuilalt - fiul lui Napoleon, căruia, în timpul 
restauraţiei, nu i se spunea pe nume. 

166 Canalis - printre poeţii cunoscuţi ai epocii (V. Hugo, 
Beranger, Delavigne, Lamartine), Balzac introduce şi pe 
acest Canalis, care nu este decât un personaj al săli, tip de 
poet pretenţios şi reclamagiu, şeful şcolii serafice” (V. 
Romanele Modeste Mignon, Un debut în viaţă etc.) 

167 Regaliştii sunt romantici, iar liberalii sunt clasici - 
aceasta a fost situaţia până prin 1825, liberalii simțindu-se 
obligaţi să se declare clasici, deoarece continuau spiritul 
secolului al XVIII-lea, iar regaliştii crezându-se romantici 
din cauza interesului pentru evul mediu al romanticilor; 
după 1825, când noţiunile literare s-au clarificat, în 
condiţiile opoziţiei antimonarhice, cei mai mulţi romantici s- 


au apropiat de liberali, respingând, primii regalismul, iar 
ceilalţi clasicismul; romantismul francez a devenit astfel, în 
linii mari, un curent literar cu conţinut social - umanitar, 
care; corespundea libertăţilor estetice revendicate de el. 

168 Sonetele care îndreptăţeau titlul - Dintre sonetele 
citate aci de Balzac ca fiind opera lui Lucien de Rubempre, 
cel cu titlul de Margareta e de doamna de Girardirt 
(Delphine Gay) (1804-1855), autoare de poezii, romane şi 
comedii; cel cu titlul de Laleaua e de poetul Theophile 
Gautier (1811-1872). 

169 îşi privi Aristarcul - omul în care vedea un critic 
competent; Aristarc a fost un critic alexandrin ilustru 
(secolul al II-lea î.e.n.), care a servit şi de educator fiilor lui 
Ptolemeu Philometor, regele Egiptului. 

170 Apa carminativă etc. - produse de parfumerie în stilul 
epocii, care apar şi în romanul balzacian având drept cadru 
o parfumerie: Cesar Birotteau. 

171 Moda, această principesă Turandot... faţă de care toţi 
vor să fie prinţul Calaf - Într-o legendă chineză - utilizată şi 
în opera Turandot a lui Puccini - o frumoasă principesă, 
pentru a răzbuna nefericirile din tinereţe ale bunicii sale, 
declară că nu se va mărita cu un străin decil dacă acesta va 
dezlega trei întrebări propuse de ea; cel care ghiceşte 
enigmele este prinţul persan Calaf. 

172 Adolphe, Corinne, Clarisse sau Manon - eroi şi eroine 
de romane celebre din secolul al XVIII-lea şi începutul 
secolului al XIX-lea; Adolphe, al lui Benjamin Constant 
(Adolphe, 1815), Corinne, a doamnei de Stael (Corinne, 
1807), Clarisse, a lui Richardson (Clarisse Harlowe, 1747- 
1748). Manon, a abatelui Prevost (Manon Lescaut, 1731). 

173 Obermann - un „pianto” (plâns) al necredinţei - este 
romanul lui Etienne de S&nancour (1770-1846), în care 
eroul (Obermann - supra-omul) reuşeşte să se ridice 
deasupra religiei, dar este victima „bolii secolului”, o 
expresie a dezamăgirilor aristocrației, care au alimentat 
romantismul reacţionar. 


174 fashionable - engl. - la modă. 

175 Paul de Kock (1794-1871) - autor banal de romane 
uşoare din lumea micii burghezii pariziene, romane foarte 
căutate la vremea lor. 

176 Hippocrate refuzând darurile lui Artaxerxe - gravură 
după celebrul tablou făcut de Qirodet pentru Facultatea de 
medicină din Paris (1792); este reprezentată scena când 
marele medic al antichităţii, Hippocrate (născut în Grecia, 
prin anul 400 î.e.n.), refuză darurile regelui Persiei, pentru 
că acesta era duşmanul patriei sale. 

177 Galeriile de lemn... - galeriile de lemn de la Palais 
Royal au fost înlocuite în 1829 cu actualele galerii de piatră. 

178 Paul-Louis Courier (1772-1825) - pamfletar ilustru din 
vremea restauraţiei; monarhia şi biserica au fost atacate de 
el cu ascuţime, în pamflete având de obicei forma de 
scrisori. 

179 Hoffmann Berlinezul - V. Nota 153. Mai există un 
Hoffmann: Francois Hoffmann, critic literar francez (V. Nota 
186). 

180 cosmorame - dispozitive optice, inventate de abatele 
Gazzera pe la 1805, care, printr-o anumită aşezare a unor 
tablouri în spatele unor lentile, dădeau iluzia perspectivei şi 
adâncimii. 

181 „Smarra”, „Peter Schlemihl”, „Jean Sbogar”, „Jocko” - 
povestiri romantice cu elemente fantastice sau cu eroi 
excepţionali: Smarra, de Ch. Nodier, a apărut în 1821, trei 
ani după Jean Sbogar, inspirată de viaţa eroică a unui 
haiduc din Iliria, de acelaşi autor; Peter Schlemilil sau omul 
care şi-a pierdut umbra (1814) e datorită autorului german 
de origine franceză Adalbert Chamisso de Boncourt; Jocko 
(1824), istorie sentimentală a unei maimuțe, episod din 
Scrisorile inedite asupra instinctelor animalelor de Ch. 
Pougens, a inspirat o dramă de mare succes. 

182 „Journal des Debats” - la început buletin al 
dezbaterilor din Adunarea Naţională (1789), Ziarul 
Dezbaterilor a devenit, din 1799, un periodic politic şi 


literar care a apărat, în vremea reacţiunii feudale, sub 
Carol al X-lea, sistemul parlamentar, dar a devenit după 
1830 organ guvernamental. 

183 „Minerva”... Eymery - revistă liberală; fusese 
întemeiată în februarie 1818, cu titlul complet de Minerva 
franceză. Eymery (Alexis-Blaise 1774-1854), librar şi 
scriitor pentru copii. 

184 „Conservatorul” - ziar ultraregalist, care a apărut 
între 1819-1820. 

185 Nathan - romancierul Raoul Nathan are un rol de 
prim plan în romanul lui Balzac O fiică a Evei. 

186 Dussault, Fievee, Geoffroy, Hoffmann - Jean-Joseph 
Dussault (1769-1824) a colaborat cu articole de critică 
literară la Journal des Debats până în 1818; Joseph Fievee 
(1767-1839) a fost la un moment dat foarte agreat de 
Napoleon, care l-a făcut director la Journal des Debats; 
ulterior, a susţinut, la acelaşi ziar, monarhia constituţională; 
Julien-Louis Geoffroy (1743-1813) asigura cronica 
dramatică la ziarul de mai sus; iar Francois Hoffmann 
(1760-1828) a fost, în aceeaşi redacţie, un critic şi un 
cronicar mai independent. 

187 „Constituţionalul” - ziar fundat în timpul reîntoarcerii 
efemere (100 zile) a lui Napoleon (1815) de foşti 
revoluționari; şi-a păstrat multă vreme tendinţele liberale şi 
anticlericale. 

188 Leclercqg... Jay, Jouy - Theodore Leclercg (1777-1851) 
a scris comedii de moravuri cu numele de „proverbe“; 
Antoine Jay (1770-1854) a susţinut în Minerva (V. N. 182), al 
cărui director era, şi în Constituţionalul, întemeiat de el, 
idei liberale, pentru care a suferit şi închisoare; Victor - 
Joseph Etiepne, numit şi Jouy (1764-1846), avea şi el opinii 
liberale în vremea restauraţiei (V. Nota 277). 

189 „Ileatrele străine”, „Victorii şi cuceriri” sau „Memoriile 
asupra revoluţiei” - titluri de cărţi, apărute în zeci de 
volume fiecare. 


190 „Corsarul” sau „Lara” - celebre poeme romantice ale 
poetului englez Byron; în Corsarul (1814) e vorba de eroul 
frământat care caută uitarea în aventură şi acţiune 
violentă; publicat în acelaşi an, poemul Lara prezintă un 
erou pasionat şi orgolios. 

191 Delille - abatele Jacques Delille (1738-1813) era 
cunoscut sub Napoleon pentru poemele sale descriptive şi 
pentru traducerile din Virgiliu şi Milton. 

192 Beranger, Casimir Delavigne, Lamartine şi Victor 
Hugo - sunt numele unora dintre cei mai importanţi poeţi 
de pe vremea lui Balzac. 

193 Domnul general... 

— Acest general, prezentat ca „unul dintre cei mai Faimoşi 
oratori ai camerei”, este generalul Foy (1775-1825), orator 
de frunte al partidului liberal (V. Şi nota 164) 

194 „autorul Solitarului” - (V. Notele 45 şi 139). 

195 lucrarea lui Benjamin Constant asupra celor O sută de 
zile - Perioada guvernării lui Napoleon [ între întoarcerea 
din insula Elba şi exilul definitiv în insula Sfânta Elena - 
perioadă în care Benjamin Constant a făcut dovadă de 
multă versatilitate, trecând de la o zi la alta de la anti- 
bonapartişti la bonapartişti - se reflectă în scrierea sa 
Memorii asupra celor O sută de zile. 

196 Panorama-Dramatique. Teatrul Ambigu, Teatrul 
Gaiete, Porte Saint-Martin - teatre pariziene din vremea lui 
Balzac, unele dintre ele cu viaţă foarte lungă, altele mai 
trecătoare: Panorama-Dramatigue, teatru specializat în 
drame şi vodeviluri, nu a funcţionat decât între 1821 şi 
1823; Teatrul Ambigu, înfiinţat în 1759 de un actor de la 
Comedia Italiană, a prezentat la început spectacole pentru 
copii, apoi vodeviluri şi comedii uşoare, în fine melodrame; 
Teatrul Gaiete a luat acest nume în 1792 şi s-a consacrat 
ulterior melodramei şi feeriei; Teatrul Porte-Saint-Martin a 
prezentat mai ales piese romantice; aici au văzut lumina 
scenei Antony de Al. Dumas, Lucrece Borgia ţi Marie Tudor 
de V. Hugo şi chiar Vautrin al lui Balzac. 


197 La Pasta... în „Iancred” - Celebra cântăreaţă italiană 
Giuditta Pasta (1789-1865) cânta în opera Tancred de 
Rossini (1813), care a avut mare succes în vremea lui 
Balzac. 

198 Mignon a lui Goethe - personaj feminin plin de 
gingăşie din romanul lui Goethe Anii de ucenicie şi de 
călătorie ai lui Wilhelm Meister. 

199 Apollo din Belvedere - statuie antică reprezentându-l 
pe zeul Apollo ca un tip de frumuseţe bărbătească. 

200 drăguţ ca o pictură de-a lui Girodet (Anne-Louis 1767- 
1824) - pictor francez romantic, cunoscut pentru 
frumuseţea figurilor reprezentate. 

201 Du Bruel - autor de vodeviluri, acest personaj al lui 
Balzac apare şi în romanul Slujbaşii. Vezi Addenda. 

202 domnişoara Mars - Balzac citează des pe această 
actriţă de la începutul secolului al XIX-lea, care a strălucit în 
roluri din piesele lui Molicre ţi Marivaux ţi în cele din 
dramele romantice (1779-1847). 

203 savant ca Bayle - Autorul Dicţionarului istoric, Pierre 
Bayle (1647-1706) a fost, în adevăr, un erudit cu mult spirit 
critic, premergător al enciclopediştilor. 

204 'Thomire - Pierre-Philippe Thomire (1751-1843), artist 
al lucrărilor în bronz, un maestru al cizelării şi sculptării 
metalelor. 

205 Bouffe, urmaşul lui Potier - începutul secolului al XIX- 
lea a cunoscut mai mulţi actori cu numele de Potier; cel la 
care se referă Balzac este, desigur, actorul comic Charles 
Potier (1775-1838); Bouffe, Hugues-Desire-Marie (1800- 
1888), actor şi autor dramatic, unul dintre cei mai mari 
actori comici din vremea lui. 

206 un trup de Geronte - un trup de bătrân (în limba 
greacă, geron - bătrân): numele e dat bătrânilor din vechea 
comedie franceză şi din comedia lui Molicre (de ex., în 
Vicleniile lui Scapin) sau a lui Regnard (de ex., în 
Moţtenitorul). 


207 un senior croit din mantia contelui d'Almaviva - având 
trăsăturile personajului din comediile lui Beaumarchais 
Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro: orgolios, uşuratic, 
curtenitor. 

208 Figaro - jurnal fundat în vremea restauraţiei de H. De 
Latouche şi Nestor Roqueplan; caracterul său polemic nu i- 
a permis să aibă viaţă lungă; nu trebuie confundat tu ziarul 
Figaro de azi, care susţine interesele marii burghezii. 

209 vicontele d'A... viconte Demosthene - primul este 
vicontele d'Arlincourt (V. Nota 139), al doilea este Sosthene 
de La Rochefoucauld, director al Administraţiei artelor între 
1824 şi 1827, în care calitate s-a făcut ridicol decretând 
lungirea rochiilor dansatoarelor şi aplicarea unor foi de viţă 
de hârtie pe statuile din Muzeul „Luvru”. 

210 domnul Pasquier... ar continua sistemul lui Decazes - 
Etienne-Denis Pasquier (1767-1862) a dus, în vremea lui 
Ludovic al XVIII-lea, ca şi Decazes, o politică moderată pe 
care o combăteau ultraregaliştii. 

211 Blucher - Gebhard-Leberecht Blucher, general prusac 
(1742-1819), care a condus în 1814 trupele de ocupaţie în 
Franţa, iar în 1815 a intervenit decisiv în bătălia de la 
Waterloo, pierdută de Napoleon. 

212 Aristizi, Platoni, Catoni, eroi de-ai lui Plutarh - Printre 
„oamenii iluştri” din opera lui Plutarh (istoric grec, autor al 
Vieţii oamenilor iluştri din Grecia şi Roma, 50-125 î.e.n.) se 
află oameni de stat ca Aristide, învingătorul de la Marathon, 
gonit apoi din propria sa patrie, filosofi ca Platon, oratori ca 
celebrul Caton Bătrânul, toţi trei cunoscuţi pentru 
probitatea şi austeritatea vieţii lor. 

213 Charta - un fel de constituţie (Charta constituţională a 
Franţei), recunoscută în 1814 de Ludovic al XVIII-lea, care 
voia să-şi asigure domnia acordând un minimum de libertăţi 
poporului francez. 

214 condottieri - termen italian, desemnând pe şefii de 
altădată ai soldaţilor mercenari, aventurieri. 


215 Charlet (Nicolas-Ioussaint) - desenator celebru 
(1792- 1845); desenele lui, de inspiraţie patriotică, se 
bucurau de mare popularitate; Balzac îl aprecia mult. 

216 un Diogene - un om deprins cu viaţa cea mai 
sărăcăcioasă şi mai lipsită de confort; filosoful grec Diogene 
(413-323 î.e.n.) îşi manifesta disprețul pentru bunurile 
trecătoare şi pentru convenţiunile sociale, locuind într-un 
butoi şi lipsindu-se de cele mai necesare obiecte. 

217 precum vrăjitoarea îi striga lui Macbeth - În drama lui 
Shakespeare, Macbeth (1606), vrăjitoarele îi prezic lui 
Macbeth că va fi rege, ceea ce se întâmplă prin uciderea 
regelui Duncan; remuşcarea pune apoi stăpânire pe 
Macbeth şi pe soţia lui, inspiratoarea crimei, şi-i duce la 
moarte. 

218 îl „taie” şi pe Talleyrand - e mai diplomată decât 
celebrul diplomat, cunoscut pentru dibăcia şi lipsa lui de 
scrupule; Charles-Maurice de Talleyrand-Perigord (1754- 
1838) a servit toate regimurile de după revoluţie, inclusiv 
restauraţia şi monarhia din lulie. 

219 „Casă la loterie” - piesă de Picard şi Radet, a fost 
reprezentată pentru prima dată la sfârşitul lui 1817 (V. 
Nota 143). 

220... ar putea... să joace pe „mamamouchi” din 
„Burghezul gentilom” - În comedia lui Molitre (1670), 
domnul Jourdain, burghezul vanitos ţi naiv, consimte să fie 
făcut „mamamouchi” (demnitar turc), într-o scenă deosebit 
de comică, în care evoluează şi dansează turci cu şalvari şi 
turbane, improvizaţi, ca şi cuvântul de „mamamouchi”; 
comparată cu „mamamouchi”, nevasta lui Vernou trebuit să 
fi fost grasă şi caraghioasă. 

221 gunofob - care nu poate suferi femeile (în limba 
greacă gune - femeie, soţie); cuvântul pare a fi fost ticluit 
de Balzac. 

222 Ianus - personaj din mitologie. Ianus dobândise de la 
Saturn calitatea de a privi cu o faţă spre trecut şi cu alta 
spre viitor, din care cauză era reprezentat cu două feţe. 


223 Frederic are la ei o piesă - Frederic era numele de 
teatru al lui Du Petit-Mere (1785-1827), autor de 
melodrame; era obiceiul ca aceste piese uşoare să nu fie 
semnate decât cu prenumele autorului. 

224 'Theâtre des Italiens - Reprezentaţiile de operă 
italiană au fost organizate la Paris din 1789 şi reluate din 
iniţiativa lui Picard, în 1804; reorganizat în 1821, teatrul a 
cunoscut o perioadă înfloritoare cu operele lui Rossini şi cu 
cântărețe ca Pasta, Malibran etc. 

225 Bobino, Les Funambules... Madame Saqui - Bobino 
(Saix) era un echilibrist-clovn din vremea restauraţiei, care 
putea fi văzut în teatrul lui jucând farse şi pantomime; la 
Les Funambules, s-au dat mai întâi spectacole de marionete 
şi de acrobație: din 1825, se jucau aici şi pantomime; 
doamna Saqui (1786-1866), fiică de acrobat, avea şi ea un 
teatru unde s-a produs dansând pe sârmă până la vârsta de 
şaptezeci şi şase de ani. 

226 Beugnot - Jacques-Claude Beugnot (1761-1835) 
înnobilat de Napoleon, a trecut de partea Restauraţiei la 
venirea Bourbonilor şi a devenit ministru sub Ludovic al 
XVIII-lea. 

227 vreun refuz de înmormântare - Opoziția liberală nu 
pierdea prilejul de a înfiera abuzurile bisericii catolice, care 
refuza dreptul de înmormântare atunci când avea anumite 
interese; amintim că Molicre, celebrul autor de comedii din 
secolul al XVII-lea, nu putuse fi îngropat cu slujbă 
religioasă; la începutul secolului al XIX-lea, odată cu 
revenirea Bourbonilor, interdicţia fu din nou aplicată. 

228 Franklin (Benjamin) (1706-1790) - fizician, publicist şi 
om de stat american, unul dintre principalii conducători ai 
luptei pentru independenţa americană; a redactat, 
împreună cu Th. Jefferson, Declaraţia de independenţă a 
Statelor-Unite (1776). 

229 în „Istoria filosofică a Indiilor”, Raynal... 

— Enciclopedistul Guillaume Raynal (1713-1796), istoric şi 
filosof, este unul dintre autorii lucrării Istoria filosofică şi 


politică a aşezărilor europenilor în cele două Indii; la 
această lucrare au colaborat şi alţi enciclopedişti mai cu 
vază, ca Diderot şi d'Holbach. 

230 pentru burghezi, un elogiu al lui Voltaire, al lui 
Rousseuu, Montesquieu, Buffon - Iluminiştii din secolul al 
XVIII-lea, care pregătiseră ideologic revoluţia din 1789- 
1794, nu erau, fireşte, admiraţi de aristocrați, ci de 
burghezi. 

231 Rabener... La Bruyere - Gottlieb-Wilhelm Rabener 
(1714-1771), ale cărui satire i-au adus faimă în vremea sa, 
fără a avea însă valoarea universală a Caracterelor 
moralistului francez La Bruyere (1645-1696). 

232 Cu Kant şi-a făcut Cousin cariera - Filosoful francez 
Victor Cousin (1792-1867) a profesat un fel de eclectism 
filosofic, în care, totuşi, categoria „raţiunea pură” a lui Kant 
ocupa rolul principal; în felul acesta, Kant a fost făcut 
cunoscut în Franţa. 

233 romanele lui Voltaire, Diderot, Sterne, Lesage... şi 
romanul modern - Opoziția este făcută între romanele de 
idei, de atitudine critică din secolul al XVIII-lea şi romanul 
romantic de la începutul secolului al XIX-lea, în care 
pitorescul şi intriga sentimentală, în cadru de multe ori 
istoric, sunt dominante. 

234 Walter Scott - romancier englez (scoţian) (1771- 
1832), foarte citit în vremea lui Balzac, deoarece romanele 
lui istorice erau socotite ca modele ale unui gen apreciat de 
romantici; ele evocau trecutul, cu predilecție pentru 
pitoresc, „în imagini”. 

235 domnii Etienne, Jouy, Tissot, Gosse, Duval, Jay, 
Benjamin Constant, Aignan, Baour-Lormian, Villemain - 
dintre aceşti corifei ai partidului liberal şi continuatori ai 
spiritului secolului al XVIII-lea sau antiromantici, cei mai 
cunoscuţi sunt: Benjamin Constant şi criticul Frangois 
Villemain. Pentru Etienne, Jouy, Tissot şi Jay V. Notele 37 şi 
188; Etienne Gosse (1773-1834), polemist al opoziţiei 
antimonarhice în timpul lui Carol al X-lea, publicând ziarul 


Pandore şi comedii, printre care lezuiţii şi ceilalţi Tartusfi; 
Alexandre-Vincent-Pineux Duval (1767-1842), autor 
dramatic, şi el victimă a cenzurii regale; a luat poziţie 
contra romantismului; Etienne Aignan (1773-1824), 
academician, autor al unei traduceri în versuri a Iliadei şi al 
câtorva tragedii; Baour-Lormian (1770-1854); s-a raliat la 
restauraţie şi a atacat romantismul; Abel-Francois Villemain 
(1790-1870), profesor şi critic literar, membru al 
Academiei, deputat sub restauraţie şi ministru al 
Instrucțiunii Publice după 1830. 

236 non bis în idem - Sensul acestui adagiu juridic latin 
este: nu poţi fi judecat de două ori pentru acelaşi delict. 

23'7 pe cât se deosebesc „Scrisorile persane” de „Spiritul 
legilor” - Cele două opere ale lui Montesquieu se 
deosebesc, în adevăr, mult: Scrisorile persane (1721) sunt o 
satiră spirituală la adresa moravurilor de la începutul 
secolului al XVIII-lea, pe când Spiritul legilor (1748): este o 
lucrare filosofică, istorică şi juridică, rod al cercetărilor 
scriitorului cu privire la originea instituţiilor politice şi a 
legislaţiilor. 

238 guvernul domnului de Villcle - de Villcle a devenit 
ţeful guvernului la 14 decembrie 1821. 

239 O carte de Chateaubriand - e vorba de studiul istoric 
Cei patru Stuarţi, publicat puţin înainte de revoluţia din 
1830. 

240 „Manlius” - tragedia lui Lafosse Manlius Capitolinus, 
reprezentată pentru prima dată în 1698, continua să aibă 
succes la începutul secolului al XIX-lea. 

241 Alceste... Philinte... Octavian alături de Cinna - 
personaje care discută de pe poziţii opuse: în Mizantropul 
(1666) lui Molicre, Alceste susţine punctul de vedere al 
intransigenţei în raporturile cu oamenii, Philinte pe cel al 
îngăduinţei; iar în Cinna (1640) a lui Corneille, Octavian 
reprezintă clemenţa, omul de stat care îşi învinge 
resentimentele, aşa cum nu face, decât la sfârşit, 
conspiratorul Cinna. 


242 Clarisse şi Lovelace, Hector şi Achille - personaje 
opuse din punct de vedere al caracterului şi al acţiunii, dar 
la fel de interesante, şi faţă de care autorul nu ia atitudine: 
în romanul lui Richardson Clarisse Harlowe (1747-1748), 
Clarisse este tânăra virtuoasă care cade victimă 
uşuraticului dar încântătorului Lovelace; iar în Iliada lui 
Homer, cititorul nu ştie dacă să admire mai mult pe grecul 
Achille sau pe troianul Hector, amândoi la fel de bravi. 

243 togă pretextă... toga virilă - Tinerii patricieni romani 
erau consideraţi ieşiţi din vârstă adolescenţei în momentul 
când schimbau toga pretextă (albă, brodată cu purpură]; pe 
toga obişnuită, denumită virilă. 

244 „Mercure” - ziar liberal întemeiat în 1823, pentru a 
combate romantismul; şi-a încetat apariţia în 1830. 

245 Julie şi Claire sunt nişte entelehii - îndrăgostita 
virtuoasă (Julie) şi confidenta ei (Claire), din romanul Noua 
Heloiză (1761); al lui Rousseau, sunt nişte perfecţiuni 
abstracte (gR. Entelecheia, termen filosofic pentru a 
desemna realităţi desăvârşite). 

246 Proh pudor! - lat. - ce ruşine! 

247 în ultimii douăzeci de ani, la cele patru drame - 
Schimbările politice la care se referă Balzac sunt: perioada 
revoluţionară (1789-1794), directoratul (1795-1799), 
consulatul (1799-1804), imperiul (1804-1814) şi începutul 
restauraţiei (1814-1815). 

248 sub aerul de Turcaret - Naiv şi necioplit, fostul lacheu 
Turcaret, eroul comediei cu acelaşi nume a lui Lesage 
(1709), e destul de dibaci şi, mai, ales, de necinstit, pentru a 
ajunge foarte bogat. 

249 Gymnase - teatrul Gymnase, în care se reprezentau 
mai ales vodeviluri, comedii cu cântece, fusese întemeiat în 
1820. 

250 „Calas” - dramă în trei acte de Victor Ducange, 
reprezentată pentru prima dată în 18619, storcea, pare-se, 
lacrimi spectatoarelor (pentru Ducange, V. Şi nota 140). 


251 Faciamus experimentum în anima vili - lat. - să facem 
încercarea în sufletul celui păcătos. 

252 Champcenetz (cavalerul de) - ziarist ultraregalist de 
la sfârşitul secolului al XVIII-lea; a murit pe eşafod, în 1794. 

253 Triumful unuia asupra celuilalt înseamnă moartea - 
Lupta contrariilor (aici „principii”) nu e văzută cu claritate 
de personajul lui Balzac, care nu înţelegea că, în lupta 
continuă dintre nou şi vechi, tocmai triumful noului asupra 
vechiului asigură progresul. 

254 Bossuet aşa ar scrie - Episcopul şi predicatorul catolic 
Jacques-Benigne Bossuet (1627-1704) s-a făcut celebru 
prin forma artistică a predicilor sale. 

255 în cinstea Columbului meu - Lucien vrea să spună că 
Dauriat l-a descoperit, aşa cum Cristofor Columb a 
descoperit America. 

256 Vico, Saint-Simon, Fourier - gânditori ale căror teorii 
cunosc o largă difuzare în Franţa, mai ales după 1830; 
italianul Vico (1688-1744) a încercat să găsească unele legi 
ale istoriei în Principii ale filosofiei istorice şi în Ştiinţa nouă, 
unde e dezvoltată teoria metafizică a ciclurilor istorice 
analoage treptelor vieţii omului. Vico a fost tradus în Franţa 
de către istoricul Michelet, în 1827. Saint-simoniştii au 
utilizat doctrina lui (pentru Saint-Simon şi Fourier, V. Notele 
89 şi 90). 

257 Chabot - Franqois Chabot a fost mai întâi episcop; în 
timpul revoluţiei, s-a raliat aripii stângi a Adunării 
legislative; curând, însă, s-a apucai de afaceri, căsătorindu- 
se cu sora unui bancher austriac; a fost arestat, condamnat 
şi executat odată cu Danton, în 1794. 

258 des Lupeaulx - personaj ambițios şi intrigant, are un 
rol mai de prim plan în romanul lui Balzac, Slujbaşii. 

259 ducele de Berry - Charles de Berry, nepotul regelui 
Ludovic al XVIII-lea, a fost asasinat la 13 februarie 1820, pe 
când se afla la Operă, de un anume Louvel. 

260 „Noile Meditaţii” - această culegere de versuri a 
apărut în 1823. 


261 „La grande Mademoiselle”... „O intrigă a lui 
Richelieu” - titluri senzaţionale de romane care trebuiau să 
evoce intrigi istorice celebre: aventurile verişoarei lui 
Ludovic al XIV-lea - căreia i se zicea la grande Mademoiselle 
- cu ducele de Lauzun (V. Nota 350), viaţa destrăbălată a lui 
Ludovic al XV-lea, cearta dintre regina-mamă Maria de 
Medici şi cardinalul de Richelieu etc. (pentru Concini, V. 
Nota 357). 

262 „Iekeli sau „Asediul Montgatz”-ului - melodramă de 
Pixerecourt, reprezentată în 1803. A avut mult succes 
datorită analogiei de situaţie între eroul maghiar al piesei şi 
Cadoudal, şeful complotului împotriva lui Napoleon 
Bonaparte. 

263 romanele lui Galt (1779-1839) - sunt, mai ales, 
romane asupra vieţii rurale scoțiene sau romane istorice, 
după modelul celor ale lui Walter Scott. 

264 afacerea Maubreuil - Marchizul Maubreuil d'Orsvault 
(1782-1855), aventurier care a reuşit să obţină favoarea 
familiei Bonaparte, sfârşind prin a fura diamantele unei 
surori a lui Napoleon; după aceea a devenit agentul lui 
Talleyrand, pe care l-a acuzat apoi de instigare la 
asasinarea lui Napoleon şi a fiului acestuia, publicând două 
pamflete în acest sens. 

265 moştenirea Pombreton - pare a fi fost o invenţie a 
unui personaj al lui Balzac, cavalerul de Valois, în romanul 
Fata bătrână. 

266 Aretin (Pietro Aretino) - autor satiric italian, căruia i 
se datorează o serie de comedii, scrisori şi pamflete, printre 
care celebrele Dialoguri (1492 şi 1556). 

267 lazzaroni - cuvânt napolitan = cerşetori. 

268 peste zece ani... acţiunea uriaşă a saint-simoniştilor - 
Difuzarea ideilor socialismului utopic a devenit, în adevăr, 
foarte intensă după 1830 (V. Nota 156). 

269 ultima raţio - lat. - mijlocul suprem, ultima scăpare. 

270 Frascati - Frascati era unul dintre tripourile cele mai 
„elegante” din vremea restauraţiei; el n-a dispărut decât în 


1837, odată cu desfiinţarea formală a caselor de joc de cărţi 
şi ruletă. 

271 „Deşteptarea”, „Trăsnetul”, „Steagul alb” - ziare 
ultraregaliste. Trăsnetul, înfiinţat în mai 1821, a apărut 
timp de doi ani şi jumătate; Steagul alb, înfiinţat în 18619, 
era condus de Martainville, avea colaborarea lui Nodier şi a 
dispărut odată cu Bourbonii (1830). Deşteptarea a apărut 
cu ocazia restaurării monarhiei. 

272 acţiunile brutale din 1815 şi 1816 - ultimele bătălii ale 
lui Napoleon, ocuparea Franţei de către armatele coaliţiei 
europene reacționare care l-au înfrânt, reinstalarea 
monarhiei Bourbonilor. 

273 Martainville, Auge, Destains - Martainville (1776- 
1830), polemistul regalist cel mai activ din timpul 
restauraţiei; înainte de a avea ziarul său (Steagul alb), 
colaborase la Gazeta Franţei şi la Cotidianul; Louis-Simon 
Auge (1772-1829) a fost secretarul Academiei Franceze; 
Eugene Destains (1793-1830) a condus Gazeta Franţei şi a 
înfiinţat Analele de literatură şi artă (1818). 

274 Justum et tenacem propositi virum - lat. - pe omul 
drept şi dârz în hotărârile sale... (ruinele lumii l-ar lovi fără 
să-l clintească); începutul unei ode a lui Horaţiu (III, 3). 

275 o să-l scutur pe La Fayette - un regalist ca 
Martainville avea să-i reproşeze marchizului de La Fayette, 
şi el regalist, atitudini prea liberale. 

276 eroii Constituţionalului - colaboratorii ziarului liberal 
Constituţionalul (V. Nota 187). 

277 Jouy (Victor-Joseph Etienne, zis) - scriitor foarte 
fecund; autor de tragedii, de vodeviluri, de romane, de 
„scene” de moravuri (de exemplu, Ermitul din Chaussee 
d'Antin), a dus şi o activitate intensă de publicist. Toate 
acestea concomitent cu o carieră politică (opinii liberale), 
care succed unei cariere militare. Din 1815, a fost membru 
al Academiei. (V. Nota 188). 

278 Scaietul - aluzie la numele de familie al lui Lucien: 
Chardon, în limba franceză = scaiete. 


279 Freron (Elie, 1719-1776) - critic francez veninos, 
duşman al lui Voltaire şi al iluminiştilor; lui îi adresează 
Voltaire epigrama în care e vorba de un şarpe şi de Freron: 
Freron e muşcat, dar din muşcătură moare şarpele. 

280 domnul du Tillet - Cariera acestui personaj balzacian, 
mijloacele prin care a parvenit sunt povestite în romanul 
Cesar Birotteau (vezi Addenda). 

281 Doctrina, secta fatală ce-i răsturnă pe Bourboni - Sub 
numele de „doctrinari” se grupau regaliştii constituţionali, 
adepţi ai teoriei „liniei de mijiloc”, ai unui liberalism 
îngrădit, care nu admitea nici monarhia de drept divin, nici 
suveranitatea poporului; „linia de mijloc” a triumfat în 
1830, sub Ludovic-Filip. 

282 cel mai strălucit scriitor regalist - destituit în 1823 din 
postul de ministru de Externe, pe care-l deţinea din 1821, 
Chateaubriand a trecut de partea poziţiei „doctrinarilor”, 
colaborând la Journal des Debats. 

283 Milo din Crotona - celebru atlet din secolul al VI-lea 
î.e.n., avea o forţă extraordinară; legenda spune că a murit 
voind, deşi bătrân, să despice cu mâinile un copac crăpat de 
secure: mâinile i-au fost prinse de copac şi Milo a fost 
sfâşiat de fiarele sălbatice ale pădurii. 

284 Marat (Jean-Paul) - revoluţionar, redactor al ziarului 
Prietenul poporului şi acuzator al lui Ludovic al XVI-lea, 
căruia cercurile regaliste îi creaseră reputaţia de om crud 
şi imoral. 

285 Fay (Leontine, 1811-1876) - a debutat la vârsta de 
cinci ani în teatru; La Paris, a jucat la Teatrul Gymnase şi la 
Teatrul Francez, interpretând, din 1824, roluri de ingenuă 
şi de îndrăgostită, în care a repurtat mari succese. 

286 pe seama ministrului de Justiţie - ministrul de Justiţie 
din acea vreme era Peyronnet (V. Nota 348). 

287 Octavie - sub acest nume, sub care o satirizează şi 
Beranger în cântecele lui, era cunoscută contesa Zoe du 
Cayla (1784-1850), fiica unui agent al lui Ludovic al XVIII- 


lea; deşi vârstnic, regele era îndrăgostit de ea şi i-a dăruit 
castele şi averi imense. 

288 partidul fratelui regelui - Fratele regelui, Charles 
d'Artois, care avea să urmeze la tron în 1824, sub numele 
de Carol al X-lea, avea principii mai reacționare decât 
regele şi era şeful ultraregaliştilar; influenţa lui se exercita 
asupra lui Ludovic al XVIII-lea şi prin doamna du Cayla. 

289 „Corsarul”, „Oglinda”, „Constituţionalul”, „Curierul” - 
ziare liberale. Corsarul a apărut între 1823 şi 1852; 
Curierul francez a apărut între 1819 şi 1848; reprezenta 
opoziţia intelectualilor (avea colaboratori pe Benjamin 
Constant, Jouy, Lebrun), în timp ce Constituţionalul (V. Nota 
187) reprezenta mai mult opoziţia industriaşilor. Oglinda 
spectacolelor, care combătea indirect restauraţia, a apărut 
între 1821 şi 1823. 

290 „Cotidianul” - ziar regalist, contrarevoluţionar, 
întemeiat în 1792, cu titlul de Cotidianul sau Noua gazetă 
universală. În vremea restauraţiei, a susţinut tendinţele 
extremei drepte. 

291 bulevardul Gând - era, în vremea restauraţiei, 
bulevardul parizian cel mai frecventat de lumea elegantă. 

292 parapetele podurilor şi cheiurile Parisului... - pe 
aceste parapete de pe marginea Senei sunt instalate, la 
Paris, tarabele negustorilor de cărţi vechi sau demodate. 

293 „Aristarcul”, „Stindardul” - ziare regaliste. 

294 „Studiile de moravuri” - ciclu de romane (ulterior, 
diviziune a Comediei umane) apărut cu titlul de Studii de 
moravuri din secolul al XIX-lea, între 1834 şi 1837. Erau 
împărţite în Scene din viaţa privată, Scene din viaţa de 
provincie, Scene din viaţa pariziană. 

295 templierilor - V. Nota 367. 

296 guvern constituţional... promovare a mediocrităţii - 
Balzac îşi exprimă deseori disprețul pentru monarhia 
constituţională (din iulie, 1830) a „regelui burghez” 
Ludovic-Filip, care promova dezvoltarea afacerilor şi a 
„democraţiei” (Balzac spunea „mediocraţie”) burgheze. 


Adevărul e, însă, că acest guvern reprezenta un progres 
faţă de guvernele cu tendinţe feudal-absolutiste ale 
restauraţiei (1815-1830). 

297 „Misterele Parisului” - romanul lui Eugene Sue (1804- 
1857), a apărut în foileton în Journal des Debats, între 1842 
şi 1843; influenţat de socialismul utopic, romanul trata o 
temă până atunci foarte puţin abordată în literatură 
(mizeria şi demoralizarea sărăcimii oraşelor). 

298 Aretin - V. Nota 266. 

299... produsul imediat al „Contractului social” şi al lui 
„Emile”... arse de mâna călăului - Dacă deputaţii burghezi 
pot vorbi şi-şi pot permite să cenzureze literatura, aceasta 
se datorează succesului revoluţiei burgheze, la care au 
contribuit mult operele lui Jean-Jacques Rousseau (1712- 
1778), Contractul social şi Emile, ele însele condamnate în 
vremea regimului feudal. 

300 „Chinuri de inventator” - această a treia parte a 
romanului a apărut pentru prima dată cu acest titlu, în 
iunie 1843, în ziarul l!'Etat, apoi cu titlul de David Sechard 
sau chinuri de inventator, în Parisien l'Etat, în iulie-august 
1843; ulterior, în diverse ediţii, a mai purtat titlul de Eve şi 
David sau de David Sechard, până a se fixa la cel de Chinuri 
de inventator. 

301... Lucien îşi viză paşaportul - Deşi călătorea în 
interiorul Franţei, Lucien avea nevoie de paşaport, căci 
trecerea dintr-o regiune în alta se făcea atunci în acest fel 

302 vestitul Ouvrard - Gabriel-Julien Ouvrard (1770-1846) 
a fost unul dintre speculanţii din vremea revoluţiei şi a 
imperiului 1. În 1789, asociat cu un băcan din Nantes, ela 
acaparat toată hârtia care se fabrica în ţinuturile 
Angoumois şi Anjou. Balzac îl citează des ca tip de financiar 
dibaci, dar fără scrupule. 

303 Robert Diavolul - eroul unei legende medievale: un 
nobil normand atât de crud, încât se credea că e înrudit cu 
diavolul; pe baza acestei legende a scris Scribe libretul 
pentru opera cu acelaşi nume a lui Meyerbeer (1831). 


304 Frumoasa Maguelonne - eroină din literatura 
medievală din sudul Franţei, care a inspirat lucrări literare 
şi muzicale: încă din secolul al XII-lea, un canonic din sud a 
scris romanul Pierre de Provence şi frumoasa Maguelonne. 

305 din Franţa şi Navara - de pe întreg teritoriul francez; 
formula se datorează faptului că regatul Navarei, vecin eu 
Spania şi condus din secolul al XIII-lea de prinți francezi, nu 
a fost anexat definitiv Franţei decât în 1607, de către 
Henric al IV-lea. 

306 tot ceea ce burghezia a căpătat... prin revoluţia din 
1830 - Revoluţia din 1830 a însemnat pentru burghezia 
franceză desfiinţarea definitivă a absolutismului, drepturi 
politice lărgite şi, mai ales, posibilităţi economice noi; din 
1830, începe ceea ce s-a numit „domnia bancherilor”. 

307 cum Bonaparte a fost montaniard - Convingerile 
revoluţionare ale lui Bonaparte, care se declara partizan al 
grupării din Convenţiune ce reprezenta stânga (numită 
„Montagne” = munte, pentru că locul ei era în partea cea 
mai de sus a sălii), s-au dovedit nesincere, de vreme ce, 
ulterior, el a trecut la dictatura personală. 

308 pântecos ca Sancho - Creat de Cervantes în contrast 
cu deşiratul cavaler rătăcitor Don Quijote, scutierul 
acestuia, ţăranul Sancho Panga e gros şi pântecos. 

309 articolul libellicid - articolul care ucide o carte 
(„libellum”). 

310 Mercier în al său „Iablou al Parisului” - Louis- 
Sebastien Mercier (1740-1814), scriitor deosebit de 
interesant prin poziţia sa de precursor în preconizarea unui 
teatru pentru popor şi cu personaje din popor, este şi 
autorul unui Tablou al Parisului (1781-1790), frescă a 
moravurilor din timpul său. 

311 Jacguard - Joseph-Marie Jacguard (1752-1834), 
inventator strălucit, care, născut în oraşul ţesătorilor 
francezi (Lyon), a inventat un război de ţesut mecanic cu un 
mecanism atât de simplu şi de ingenios, încât un singur 


lucrător putea executa ţesături cu desene complicate, tot 
atât de uşor ca o țesătură simplă. 

312 Graindorge, Rouvet, Van Robais, persanul acela... 

— Andre Graindorge, ţesător francez din secolul al XVI- 
lea, a inventat procedeul prin care se pot ţese figuri în 
pânză; despre Jean Rouvet (secolul al XVI-lea) se crede că a 
inventat transportul cu plutele; Jean Van Robais a instalat la 
Abbeville, în Franţa, în 1665, o fabrică de stofe, care le 
întreceau pe cele din Flandra spaniolă; Jean Althen, persan 
stabilit în Franţa în secolul al XVIII-lea, a aclimatizat aci 
cultura roibei, plantă din rădăcina căreia se extrage o 
vopsea roşie. 

313 Las Cases - contele Emmanuel de Las Cases (1766- 
1842) l-a însoţit pe Napoleon în exil, pe insula Sfânta Elena, 
şi şi-a redactat amintirile în faimosul Memorial de la Sfânta 
Elena. 

314 tablouri de gen, vrednice de Meissonier - tablouri 
reprezentând scene din interior, momente din viaţa 
cotidiană, aşa cum picta, cu o mare grijă a detaliului, 
pictorul francez, debutant pe vremea lui Balzac, Ernest 
Meissonier (1815-1891). 

315 o cerere de refere - o cerere adresată preşedintelui 
tribunalului care, în caz de urgenţă, poate da de unul 
singur o sentinţă provizorie, care devine imediat 
executorie. 

316 Lablache - Louis Lablache (1794-1858), bas celebru, 
interpreta minunat cântecele napolitane; se născuse la 
Neapole, unde îşi făcuse şi studiile muzicale; excela, mai 
ales, în ariile operelor lui Rossini. 

317 loja de la Thââtre des Italiens - Trupa de actori şi 
cântăreţi italieni, instalată la Paris în secolul al XVII-lea, a 
dat numele unei săli în care se reprezentau, pe vremea lui 
Balzac, mai ales opere comice şi unde orice „femeie 
elegantă” îşi avea loja ei, cu abonament. 

318 înaintaşul falnic al lui Buffon, al lui Cuvier... Bernard 
Palissy - precursor al marilor naturalişti francezi (Buffon 


1707-1788, Cuvier 1769-1832), Bernard Palissy (1510- 
1590), celebrul ceramist din vremea Renaşterii, a făcut, în 
cursul experienţelor lui de ardere a vaselor smălţuite, şi 
descoperiri de mineralogie. 

319 aval - girul pe o poliţă; termenul este o prescurtare a 
expresiei de bancă „r valoir”. 

320 întâiul mareşal de Biron - a fost Armand de Gontaut, 
baron de Biron (1524-1592), în serviciul lui Henric al IV-lea; 
a murit în cursul unui asediu. 

321 Fabius Cunctator - general şi om politic roman, care a 
ştiut, printr-o tactică prudentă, să oprească înaintarea lui 
Hanibal spre Roma; era cunoscut pentru succesele pe care 
le obţineai prin temporizare (mort în 203 î.e.n.). 

322 acest Figaro al baroului - acest avocat isteţ, precum 
era celebrul personaj al lui Beaumarchais (V. Comediile 
Bărbierul din Sevilla şi Nunta lui Figaro); Beaumarchais a 
trăit şi a scris între 1732 şi 1799. 

323 hâc et nunc - lat. - aici şi acum, pe loc (termen 
juridic). 

324 în extremis - lat. - în ultimul moment, în cazuri 
extreme, pe patul de moarte. 

325 îndrăgostit de Pomona - iubitor de grădini; Pomona 
este, în mitologie, zeiţa fructelor şi a grădinilor. 

326 salv-conduct - permis de circulaţie acordat de 
tribunal, în anumite cazuri, celor închişi pentru datorii. 

327 o acţiune îndrăzneață cum numai Tartufe şi-ar fi 
permis - În celebra comedie cu acelaţi nume a lui Molitre, 
falsul cuvios Tartufe pune la cale completa ruinare a 
binefăcătorului său Orgon, în casa căruia trăieşte şi căruia 
ar fi gata să-i ia şi soţia, înainte de a se căsători cu fiica lui. 

328 Paul şi Virginie - personaje de adolescenţi îndrăgostiţi 
în mod pasionat, dar platonic, din romanul sentimental cu 
acelaşi nume al lui Bernardin de Saint-Pierre (1737- 1814). 

329 Franche-Comte... Victor Hugo, Charles Nodier, Cuvier 
- fii ai ținutului estic francez Franche-Comte, oamenii iluştri 
de mai sus, contemporani cu Balzac, sunt născuţi după cum 


urmează: V. Hugo în oraşul Besanqon, în 1802; Ch. Nodier, 
scriitor romantic, tot la Besancon, în 1780, iar naturalistul 
G. Cuvier la Montbeuard, în 1769 

330 Bretania... Chateaubriand şi Lamennais - Originar din 
provincia vestică a Franţei, Bretania, autorul lui Atala şi 
Rene s-a născut la Saint-Malo în 1768, ca şi preotulscriitor 
Lamennais (1782-1854). 

331 Casimir Delavigne - poetul şi dramaturgul Casimir 
Delavigne (1793-1843) s-a născut la Le Havre, în nordul 
provinciei nordice a Franţei, Normandia. 

332 autorul lui „Eloa” - Alfred de Vigny, s-a născut la 
Loches, în sudul Turenei. 

333 Guez de Balzac - Guez de Balzac (1597-1654), 
scriitorul cunoscut pentru a fi contribuit, prin discuţii şi 
scrisori, la formarea prozei franceze, s-a născut chiar la 
Angouleme, în vestul Franţei. 

334 Dupuytren - Celebrul chirurg Guillaume Dupuytren 
(1777-1835) s-a născut în partea de sud a Franţei, la 
Pierre-Bufficre (Limousin). 

335 Montlosier - În Auvergne, lângă Limousin, s-a născut, 
la Clermont-Ferrand, Frangois-Dominique de Montlosier 
(1755-1838), autorul unui studiu împotriva iezuiţilor şi a 
unei istorii a monarhiei franceze. 

336 nemuritorul autor al „Chartei” - Charta 
constituţională a Franţei a fost promulgată în 1814 de 
Ludovic al XVIII-lea, în momentul „restaurării” monarhiei; 
cum partea a treia a Iluziilor pierdute se petrece în 1823, 
când Ludovic al XVIII-lea era pe moarte, a-l numi nemuritor 
este o poziţie de monarhist. „Unire şi uitare” era deviza 
demagogică a regelui restaurat. 

337 marele colegiu electoral din Angouleme - Legea 
electorală din iunie 1820 revenise asupra celei din 1817, 
restabilind câte două colegii electorale pentru fiecare 
departament; în colegiile „mici”, votau alegătorii care 
plăteau 300 franci impozit, în cele „mari”, votau încă o dată 


alegătorii cu impozit mai mare; oamenii bogaţi votau, 
aşadar, de două ori. 

338 B. V. A.R. - iniţiale care transpun, în româneşte, pe 
cele ce se găsesc, de obicei, în colţul invitaţiilor (ceva mai 
oficiale) în Franţa: R. S. V. P - „repondre si'il vous plaît” = 
„binevoiţi a răspunde”. 

339 domnul de Vill€le - Contele de Villele (1773-1854), 
ministru în timpul restauraţiei, a prezidat guvernul din 
1821 până în 1628, luând unele dintre cele mai reacționare 
măsuri ale regimului. 

340 acel rege al Franţei care nu-l mai răzbună pe ducele 
d'Orleans - Ludovic al XII-lea (1462-1515), care, ca duce de 
Orleans, avusese hărţuieli cu partizanii regentei Anne de 
Beaujen, şi-a iertat adversarii când s-a urcat pe tron (1498), 
spunând că „regele Franţei nu răzbună injuriile aduse 
ducelui de Orleans”. 

341 om bogat în vicleşuguri... Ludovic al XI-lea - Regele 
Ludovic al XI-lea (1423-1483) a avut nevoie de multă 
dibăcie politică pentru a fi mai tare decât Carol 'Temerarul, 
principalul său adversar, şi a înfrânge alţi mari feudali, 
contribuind astfel la unitatea politică a Franţei. 

342 eroul unui banchet... ca un deputat de stânga - În 
timpul lui Balzac, banchetele serveau partizanilor stângii 
drept pretext de adunare; procedeul a continuat până în 
1848. 

343 o scenă... din „Don Juan” cu domnul Dimanche - Într-o 
scenă din comedia cu acelaşi nume a lui Molicre, Don Juan 
îţi amăgeşte creditorul, domnul Dimanche, care venise să-i 
ceară bani, purtându-se foarte curtenitor cu el. 

344 Lafleur, să-mi pui aur în buzunare! 

— Lafleur este valetul isteţ din comediile veacului al XVIII- 
lea şi din unele ale lui Regnard (1655-1709). 

345 o să mă bag în pat, cum a făcut Duvicquet - Pierre 
Duvicquet (1765-1835) a fost, mai întăi, la Lyon, unul dintre 
reprezentanţii poliţiei republicane; la începutul imperiului, 


s-ia retras din politică şi a devenit critic dramatic, urmându- 
i lui Geoffroy la Journal des Debats, în 1814. 

346 Îţi mulţumesc, o! haină a mea - Balzac citează din 
memorie un vers dintr-o piesă de Sedaine. 

347 un gen socotit atât de dificil de către Boileau - Cântul 
al II-lea din Arta poetică a lui Boileau (1669-1674) cuprinde 
celebrul vers: „Un sonet fără cusur valorează singur cât un 
lung poem”. 

348 domnul de Peyronnet - ministru al lui Ludovic al XVIII- 
lea şi al lui Carol al X-lea, a servit reacţiunea semnând 
decretul de dizolvare a camerei şi colaborând la 
„ordonanţele” absolutiste care aveau să provoace revoluţia 
din 1830. 

349 ca Pasta în „Iancred” - (V. Nota 197). 

350... eşti şi un Lauzun - ducele de Lauzun, celebru 
pentru pasiunea pe care a inspirat-o verişoarei lui Ludovic 
al XIV-lea; după ce a stat opt ani în închisoare, Lauzun s-a 
putut, în sfârşit, însura cu această prinţesă, de care, în 
curând, a trebuit să se despartă, fiindcă... se băteau. (V.N. 
261). 

351...„burghezule”! - cu sensul de „om ajuns, cu stare”. 

352 Santa Virgen del Pitari - în limba spaniolă: „Sfântă 
fecioară a stâlpului!”. Într-o biserică din Saragosa, începută 
în 1681 de un Herrera (Francesco), este venerat un stâlp 
(pilar), pe care ar fi apărut fecioara Maria. E firesc ca un 
personaj-preot cu numele de Carlos Herrera să evoce 
această fecioară. 

353 răposatul domn de Malesherbes - Chretien-Guillaume 
de Lamoignon de Malesherbes, ministru al lui Ludovic al 
XVI-lea, murise pe eşafod în 1794, ca apărător al fostului 
rege. 

354 Statele-generale... Carol al XII-lea - sub regimul 
feudal, Statele-Generale erau adunări ocazionale, în care 
reprezentanţii celor trei „stări” (clerul, nobilimea, starea a 
treia) puteau face recomandări suveranului; Carol al XII-lea 


al Suediei fusese învins de Petru cel Mare, la Poltava, în 
1709. 

355 mai frumos decât Biron - favoritul împărătesei Ana 
Ivanovna (1690-1772) se numea, în realitate, Biren sau 
Buren. Născut în 1690, Biron a murit la Mittaoi, în 1772. 

356 istoria ad usum delphini - tratate istorice oficiale, 
ticluite astfel încât să nu se dezvăluie şcolarilor ceea ce 
apare nepotrivit; expresia datează de pe vremea când, 
„pentru uzul delfinului” (al prinţului moştenitor), se 
tipăreau, pentru fiul lui Ludovic al XIV-lea, ediţii de clasici 
din care lipseau pasajele prea libere. 

357 cardinalul de Richelieu... mareşalul d'Ancre - Concino 
Concini, aventurier italian „a urmat în Franţa pe Maria de 
Medici, devenită regină (prin căsătoria cu Henric al IV-lea) 
şi, ca favorit al ei, a făcut o avere imensă, ceea ce i-a permis 
să cumpere marchizatul d'Ancre; mareşalul d'Ancre a fost, 
pe lângă Maria de Medici, protectorul viitorului cardinal de 
Richelieu, la începuturile carierei de om politic a acestuia. 

358 dinastia angevină a Plantageneţilor - regi de origine 
franceză, care au domnit în Anglia între 1154 şi 1485. 

359 un poet nu e obligat să fie un benedictin - Călugării 
din ordinul benedictinilor - întemeiat de sfântul Benedict în 
anul 529 - erau cunoscuţi pentru erudiţia lor; mulţi savanţi 
din evul mediu, într-o vreme când cultura nu era decât la 
îndemâna clericilor, au aparţinut acestui ordin, care a 
transcris şi conservat o mare parte din manuscrisele 
antichităţii. 

360 Jacques Coeur - negustor bogat din Bourges (1395- 
1456), a procurat regelui Carol al VII-lea fondurile 
necesare susţinerii războiului contra Angliei, dar, în urma 
unor intrigi, a fost exilat de rege; primul din seria marilor 
financiari burghezi priviţi cu invidie şi ură de feudalii în 
declin. 

361 Kellermann... dizgraţiei lui Fouche, a prinţului de 
Talleyrand - oameni politici utilizaţi şi, în acelaşi timp, 
dispreţuiţi de Napoleon; Kellerman (1770-1825), general, 


învingătorul de la Waterloo; Joseph Fouche (1759-1820), 
devenit ministru de Poliţie şi duce d'Otranto, a căzut în 
dizgraţia lui Napoleon mai ales prin 1809-1810, când se 
îmbogăţise prin afacerile veroase cu Ouvrard (V. Nota 301); 
mai dibaci decât Fouche - şi tot atât de lipsit de scrupule - 
Talleyrand (1754-1838), omul tuturor regimurilor, a 
cunoscut şi el un moment de dizgrație în 1809, în vremea 
războiului cu Spania. 

362 nerecunoştinţa regelui Carol al VII-lea, a lui Richelieu 
- nerecunoştinţa lui Carol al VII-lea faţă de Jacques Coeur, a 
lui Richelieu faţă de Concini. (V... notele 360, 357). 

363 o forţă „semper virens” - lat. - o forţă mereu activă. 

3604 a face... „tabula rasa” - lat. - a şterge cu totul pentru 
a o lua de la început; expresia îşi are originea în 
întrebuinţarea tabletelor de ceară pe care scriau latinii şi 
care puteau fi renivelate de câte ori era nevoie. 

365 doamna 'Iallien şi doamna de Beauharnais - 
amândouă au avut o viaţă aventuroasă şi şi-au „valorificat” 
frumuseţea: Therese Cabarrus, fiica unui financiar spaniol ţi 
soţia fostului membru, al Convenţiunii, Tallien, prin care a 
jucat un rol în cotitura reacționară de 19 thermidor (iulie, 
1794) a sfârşit prin a deveni prinţesă de Chimay; cât despre 
Josephine de Beauharnais, ea al fost, înainte de a deveni 
soţia lui Napoleon, prietena unor oameni influenţi. 

366 Ferdinand al VII-lea şi Ludovic al XVIII-lea - Regele 
Spaniei Ferdinand al VII-lea, pe care Napoleon îl 
îndepărtase în 1808, a revenit la tron în 1813, când au 
început înfrângerile adversarului său; el a fost susţinut de 
Ludovic al XVIII-lea, care a întreprins, în 1823, o expediţie 
militară în Spania pentru a-i consolida absolutismul. Carlos 
Herrera, în 1823, pare a trata această intervenţie. 

367 Templierii - ordin călugăresc militar întemeiat în anul 
1118; au asigurat protecţia pelerinilor care mergeau la 
Ierusalim, ceea ce i-a îmbogăţit într-atât, încât au devenit 
bancherii papii; bogăţia şi puterea lor au nemulţumit însă 
atât, pe papă, cât şi pe Filip cel Frumos, regele Franţei, 


care i-au desfiinţat: rivalităţile feudale duceau uneori la 
asemenea măsuri. Prin „templierii moderni”, Herrera 
înţelege ordinul iezuiţilor, care fusese desfiinţat în 1773 şi 
restabilit, de către papa Pius al VII-lea, în 1814; iezuiţii 
reapar în Franţa în 1818. 

368... spânzură-i pe toţi cei cărora le fac acum ochi dulci - 
fraza lui Ferdinand al VII-lea a fost ilustrată în 1823 prin 
atitudinea lui faţă de miniştrii liberali pe care i-i impusese 
revoluţia din Spania. 

369 precum Afritul... aparţine geniului... precum 
icioglanul aparţine sultanului - În poveştile arabe, afritul 
este un demon de speţă inferioară, supus „geniului“; 
icioglanul (termen turcesc) este ofiţerul din palatul 
sultanului. 

370 o predică de-a arhiepiscopului de Grenada - în 
romanul picaresc Gil Blas, al lui Lesage (1668-1747), e 
vorba (Cartea VII-a, cap. 3) de o întâmplare din viaţa lui Gil 
Blas, în acel moment secretar al arhiepiscopului de 
Grenada. Temându-se să nu se simtă decadenţa bătrâneţii 
în predicile lui, arhiepiscopul îl roagă pe secretar să-l 
avertizeze când i se pare că a venit ceasul retragerii; Gil 
Blas se execută, dar e imediat concediat. 

371 ticăloşia lui Cromwell - Olivier Cromwell (1599-1658), 
protagonistul şi animatorul revoluţiei burgheze engleze; 
pentru regalişti, „ticăloşia” lui constă, desigur, în faptul de a 
fi instituit tribunalul special care l-a condamnat la moarte 
pe regele Cairol I al Angliei (1649). 

372 Evreii... compun „Robert Diavolul”, joacă „Fedra”... 
scriu Reisebilder şi poezii admirabile - Evreul german 
Meyerbeer este autorul operei de mare răsunet Robert 
Diavolul (1831); evreica franceză Elisa Felix, zisă Rachel 
(1820-1658), a ilustrat teatrul tragic, triumfând mai ales în 
Fedra lui Racine; autorul Tablourilor de călătorie 
(Reisebilder) şi al poeziilor admirabile de care vorbeşte 
Balzac, este poetul Heine (1797-1856). 


373 poştalionul - Poştalionul (la „malleposte”) era o 
trăsură mai uşoară şi mai rapidă decât diligenţa; ea 
transporta mai ales corespondenţa urgentă. 

374 argument „ad hominem” - argument care opune unui 
adversar propriile cuvinte sau acţiuni ale acestuia. 

375 „Veneţia salvată” - compusă în secolul al XVII-lea de 
poetul englez Thomas Otway (1652-1685), piesa Veneţia 
salvată fusese reluată cu mare Succes în Franţa, la 
începutul secolului al XIX-lea. 

376 „Paradisul pierdut”... apologia revoltei - Celebrul 
poem epic al poetului englez Milion a fost compus între 
1667 şi 1674 şi desfăşoară în douăsprezece cânturi 
povestea suferințelor biblice ale omului şi ale primelor sale 
revolte. 

377 abatele de Vermont - născut în 1735, fusese trimis la 
Viena pentru a o învăţa franţuzeşte pe Maria-Antoaneta, 
viitoarea regină a Franţei; a rămas profesorul şi consilierul 
ei - pare-se foarte sever - şi după venirea ei în Franţa. 

378 noaptea sfântului Bartolomeu - masacrarea 
protestanților francezi din noaptea sfântului Bartolomeu 
(24 august 1572); a fost pusă la cale de regina catolică 
Caterina de Medici şi de camarila ei, în scopul de a curma 
influenţa crescândă a nobililor hughenoți. 

379 o poartă... cu atât mai ciclopiană, cu cât nu are decât 
un ochi în frunte - în mitologie, ciclopii sunt nişte uriaşi cu 
un singur ochi (în frunte), a căror slujbă este să făurească, 
sub ordinele lui Vulcan, trăsnetele lui Jupiter; ferestruica 
din partea de sus a porţii temniţei justifică epitetul de 
ciclopiană, pe care Balzac îl dă, în mod sugestiv, acestei 
porţi. 

380 un fel de Manuel în miniatură - Jacques-Antoine 
Manuel (1775-1827) a reprezentat, în camera de după 
1818, ideile republican-liberale cele mai avansate, 
combătând politica guvernului Villele. A fost izgonit din 
cameră de majoritatea reacționară în 1823, când s-a ridicat 
împotriva expediției antirepublicane a Franţei în Spania. 


381 „Enoriaşul” - carte de rugăciuni, la catolici. 

382 un frumos şal lernaux - industriaşul francez 
Guillaume Louis Ternaux (1763-1833) a încercat, în 1819, 
să aclimatizeze în Franţa capre din Tibet, pentru a fabrica 
mai ieftin şalurile de caşmir, care erau ţesute din firele de 
lână a acestor capre. 

383 ecu, poulet, ecolier, coguille - sorturi de hârtie: „scut”, 
„pui” (răvaş), „şcolar”, „scoică”, aşa-numite după filigramul 
şi formatul lor; astfel, hârtia numită „scoică” are, în lăţime, 
cam 44 cm, şi în lungime cam 56 cm (V. Şi notele 85, 86). 

384 Savoneria - veche manufactură franceză de covoare, 
aşa-numită pentru că, din 1627, a fost instalată într-o 
fabrică de săpun; în 1826, s-a contopit cu faimoasa 
manufactură de tapiţerii a Gobelinilor. 

385 nişte Moişi pârjoliţi de tufişul de pe muntele Horeb - 
Legenda biblică povesteşte că pe muntele Horeb, în pustiul 
Arabiei, a avut Moise prima revelaţie a misiunii sale, 
Dumnezeu arătându-i-se sub forma unui tufiş aprins. 

386 întoarcerea sa la Paris - Lucien este din nou personaj 
principal în romanul lui Balzac Strălucirea şi suferinţele 
curtezanelor (vezi Addenda).