Honore De Balzac — Comedianti fara s-o stie

Honore de BALZAC 
Comedianţi fără s-o ştie 


Leon de Lora, celebrul nostru pmisagist, aparține uneia dintre cele 
mai nobile farrilu din Roussillon? — de origine spaniolă — care, dezi 
ze impune prin vechimea neamului, este de un secol destinată 
proverbiale: sărăcu a hdalgilară, 

Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinter, pe jos, drumul din 
departamentul Pirineii Onental, cu o sură de unsprezece franci 
drept orice provizii, îşi uitase, oarecurmn, rnizerule copilăria, ca gi 
farmla, în viitoarea celorlalte rruzeru, nelhpaite pictorilor ucenici, a 
căror întreagă avere este doar o cutezătoare vocație, Apoi, grijile 
celebritățu şi succesului au fost pentru el alte cauze de uitare. 

Dacă ați urmărit cursul sinuos şi capricios al acestor Studu, vă 
aruntiți poate de Mistigris, elevul lui Schinner, unul dintre erou din 
Un debut în maţă [Scene din viața particulară) gi de aparnițule sale în 
alte câteva scene, 

În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobberma, Ruysdael, 
Lorrain+, nu ma seamănă deloc cu începătorul sărac şi 
neastâmpărat pe care l-ați văzut. Om celebru, posedă acurn o 
încântătoare locuință în strada Berlin, nu departe de palatul 
Brambourg, unde locuiesgte prietenul său Bridau, şi aproape de 
casa lui Schinner, primul său maestru. Este mernbru al institutului 
zi ohţer al Legiunii de onoares, are treizeci şi nouă de anu, douăzeci 
de mii de franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu banu grei şi, 


Li L] Li [] isi 1 
În SN a N a Sa E a SE ma SE N me N a ORE ma N ma E a ÎN a E mu m E mm E | ae eta ra sati az ace cr ai tz a Di ze SD zaza II ae E A) — Ț! L IL E e m mm | E E Sem Dia ă fe |:2 


Honore de BALZAC 
Comedianţi făra s-o știe 


Leon de Lora, celebrul nostru peisagist, aparţine uneia 
dintre cele mai nobile familii din Roussillon? - de origine 
spaniolă - care, deşi se impune prin vechimea neamului, 
este de un secol destinată proverbialei sărăcii a hidalgilor3. 

Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinten, pe jos, drumul 
din departamentul Pirineii Orientali, cu o sumă de 
unsprezece franci drept orice provizii, îşi uitase, oarecum, 
mizeriile copilăriei, ca şi familia, în viitoarea celorlalte 
mizerii, nelipsite pictorilor ucenici, a căror întreagă avere 
este doar o cutezătoare vocaţie. Apoi, grijile celebrităţii şi 
succesului au fost pentru el alte cauze de uitare. 

Dacă aţi urmărit cursul sinuos şi capricios al acestor 
Studii, vă amintiţi poate de Mistigris, elevul lui Schinner, 
unul dintre eroii din Un debut în viaţă (Scene din viaţa 
particulară) şi de apariţiile sale în alte câteva scene. 

În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobbema, 
Ruysda€l, Lorrain4, nu mai seamănă deloc cu începătorul 
sărac şi neastâmpărat pe care l-aţi văzut. Om celebru, 
posedă acum o încântătoare locuinţă în strada Berlin, nu 
departe de palatul Brambourg, unde locuieşte prietenul său 
Bridau, şi aproape de casa lui Schinner, primul său 
maestru. Este membru al institutului şi ofiţer al Legiunii de 
onoare5, are treizeci şi nouă de ani, douăzeci de mii de 
franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu bani grei şi, ceea 


ce i se pare mai extraordinar decât de a fi uneori invitat la 
balurile curţii, numele său aruncat atât de des de presă în 
ochii Europei, de şaisprezece ani încoace, a pătruns în fine 
şi în valea Pirineilor Orientali, unde vegetează trei Lora 
veritabili: fratele mai mare, tatăl său şi o mătuşă bătrână 
din partea tatălui, domnişoara Urraca y Lora. 

Din partea mamei, celebrul pictor nu mai are decât un văr, 
nepot al ei, în vârstă de cincizeci de ani, care locuieşte într- 
un orăşel manufacturier din departament. Acest văr a fost 
primul care şi-a adus aminte de Leon. 

Abia în 1840 Leon de Lora primi o scrisoare de la domnul 
Sylvestre Palafox-Castel-Gazonal (zis pur şi simplu Gazonal) 
la care răspunse că era într-adevăr el, adică fiul răposatei 
Leonia Gazonal, soţia contelui Fernand Didas y Lora. 

Vărul Sylvestre Gazonal se duse în vara anului 1841 să 
anunţe celor din ilustra şi necunoscuta familie de Lora că 
micul Leon nu plecase spre Rio de la Plata, precum se 
credea, că nu murise acolo, cum iarăşi se credea, şi că era 
una dintre marile celebrităţi ale şcolii franceze de pictură, 
ceea ce nu se mai crezu. Fratele mai mare, Don Juan de 
Lora, îi spuse vărului Gazonal că era victima unui mucalit 
din Paris. 

Numitul Gazonal propunându-şi, însă, să meargă la Paris 
pentru a se judeca într-un proces pe care prefectul din 
Pirineii Orientali îl smulsese, în urma unui conflict de 
competenţă, jurisdicției ordinare şi-l transferase la Consiliul 
de Stat, provincialul se hotări să lămurească lucrurile şi să 
ceară socoteală pictorului parizian pentru îndrăzneala sa. 

Dar se întâmplă că domnul Gazonal, care trăsese într-un 
modest hotel din strada Croix-des-Petits-Champs, fu uluit 
când văzu palatul din strada Berlin. Aflând că stăpânul 
călătorea prin Italia, renunţă, deocamdată, să-i ceară 
socoteală şi chiar se îndoi că celebrul om o să-i recunoască 
rudenia. 

Din 18643 până în 1844 Gazonal se judecă. Acest litigiu 
privind cursul şi nivelul unei ape şi suprimarea unui baraj, 


în care se amestecase administraţia susţinută de locuitorii 
de pe malul râului, ameninţa însăşi existenţa fabricii. 

În 1845, Gazonal socotea procesul în întregime pierdut, 
deoarece secretarul referendarului însărcinat cu 
întocmirea raportului îi destăinuise că acest raport se va 
opune concluziilor sale, iar avocatul său îi confirmase acest 
lucru. Gazonal, deşi era comandant al gărzii naţionale din 
oraşul său şi unul dintre cei mai pricepuţi fabricanți din 
departament, se simţea atât de neînsemnat la Paris, fu atât 
de speriat de scumpetea vieţii şi a celor mai mărunte 
fleacuri, încât nu părăsea mizerabilul său hotel, tăcând 
chitic. 

Acest meridional, lipsit de soarele său, ura Parisul, 
numindu-l o fabrică de reumatisme. Adunând cheltuielile 
procesului şi ale şederii la Paris, luă hotărârea ca la 
întoarcere să-l otrăvească pe prefect sau să-l ucidă cu 
lovituri de pumnal, ca Tezeu pe Minotaur6. Când era trist îl 
omora dintr-odată pe prefect, când era vesel, se mulțumea 
să-l înţepe. 

Într-o dimineaţă, la sfârşitul mesei, apucă furios jurnalul, 
bombănind. Aceste rânduri prin care se termina un articol: 
Marele nostru peisagist Leon de Lora, reîntors de o lună din 
Italia, va expune mai multe tablouri la Salonul oficial; astfel 
expoziţia va fi, după cum se vede, strălucită... izbiră pe 
Gazonal ca şi cum vocea care le vorbeşte jucătorilor atunci 
când câştigă i le-ar fi zvărlit în ureche. Cu acea 
spontaneitate proprie meridionalilor, Gazonal sări din hotel 
în stradă, din stradă într-o cabrioletă şi se duse glonţ în 
strada Berlin, la vărul său. 

Leon de Lora îi trimise răspuns vărului Gazonal invitându-l 
pentru a doua zi la dejun la Cafe de Paris, deoarece în acel 
moment era absorbit de o anumită ocupaţie, ceea ce nu-i 
permitea să primească. Gazonal, ca un meridional ce era, îi 
povesti valetului toate necazurile sale. 

A doua zi, la ora zece, Gazonal, prea gătit pentru acea 
împrejurare (îmbrăcase fracul său de culoarea 


albăstrelelor, cu nasturi auriţi, o cămaşă cu jabou, o vestă 
albă şi mănuşi galbene), îşi aşteptă amfitrionul bătând pasul 
pe loc timp de o oră pe bulevard, după ce mai întâi aflase de 
la cafegiu (aşa se numesc în provincie patronii de cafenea) 
că aceşti domni dejunează, de obicei, între orele 
unsprezece şi douăsprezece. 

— Pe la unsprezece şi jumătate, doi parizieni numai în 
redingotă - spunea el când îşi povestea aventurile celor din 
ţinutul lui - şi care nu prea făceau impresie, strigară 
văzându-mă pe bulevard: „lată-l pe Gazonal al tău!..” 

Acest interlocutor era Bixiou, pe care îl adusese Leon de 
Lora ca să-l facă pe vărul său să se dea în spectacol. 

„Nu te supăra, dragă vere, sunt al dumitale”, strigă 
tinerelul Leon strângându-mă în braţe, povestea Gazonal 
prietenilor săi, când se întoarse acasă. Masa fu grozavă. Şi 
crezui că am orbul găinilor văzând grămada de piese de 
aur, când se plăti nota. Oamenii ăştia trebuie să câştige bani 
cu duiumul, căci vărul meu i-a dat chelnerului un franc şi 
jumătate, leafa unui om pe ozi. 

În timpul acestui dejun monstru, având în vedere că se 
consumară şase duzini de stridii de Ostanda, şase cotlete 
Soubise, un pui Marengo, homari cu maioneză, mazăre, o 
tartă cu ciuperci, toate stropite cu trei sticle de vin de 
Bordeaux, trei sticle de vin Champagne, în afară de ceştile 
de cafea, de lichioruri - fără să mai socotim gustările - 
Gazonal a fost într-o vervă strălucitoare împotriva Parisului. 

Nobilul fabricant se plânse de lungimea pâinilor de patru 
livre, de înălţimea caselor, de indiferența trecătorilor, unii 
faţă de alţii, de frig şi de ploaie, de scumpetea birjelor, şi 
toate astea spuse atât de hazliu, încât cei doi artişti îi 
deveniră buni prieteni şi îl puseră să le povestească 
procesul. 

— Procesul meu, începu el făcând să vibreze consoana r şi 
accentuând toate cuvintele ca în Sud, îi ceva foarte simplu: 
vor să pună laba pe fabrica mea. Găsesc aici un prost de 
avocat căruia îi dau douăzeci de mii de franci numai să 


deschidă ochii, da' îl văd mereu adormit... E o peltea... care 
umblă numai în caretă, pe când eu umblu pe jos. Mă trage 
îngrozitor pe sfoară, mă plimb întruna de la Ana la Caiafa şi 
văd că ar fi trebuit să iau careta pe seama mea. Aici nu se 
bucură de consideraţie decât cei care se ascund în trăsura 
lor!.. Pe de altă parte, Consiliul de Stat îi o grămadă de 
bicisnici care îşi lasă muncile pe spinarea unor caraghioşi 
mituiţi de prefectul nostru... Ăsta-i procesul meu... Vor 
făbricuţa mea... fie, o vor avea, da' vor avea de furcă cu 
muncitorii mei, vreo sută la număr, care o să-i facă să-şi 
schimbe părerea cu toroipanu' pe pielea lor! 

— Spune, vere, îl întrerupse peisagistul, de când eşti pe- 
aici? 

— De doi ani! Ah! al naibii conflict cu prefectul. O să-l 
plătească scump, îi voi lua viaţa, iar pe a mea o dau Curţii 
cu juri... 

— Cine este consilierul de stat care prezidează secţia? 

— Un fost jurnalist care nu face nici două parale şi îl 
cheamă Massol! 

Cei doi parizieni schimbară o privire. 

— Şi raportorul?.. 

— E şi mai şi. E un referendar, profesor de ceva la 
Sorbona, care a scrrris într-o revistă şi faţă de care am un 
adânc dispreţ... 

— Claude Vignon? întrebă Bixiou. 

— Ăsta-i, răspunse meridionalul, Massol şi Vignon asta-i 
firrma... infirrmată a trestaillonilor? prefectului meu. 

— S-ar putea face ceva, spuse Leon de Lora. Vezi tu, vere, 
la Paris totul e posibil, în bine şi în rău, drept şi nedrept. 
Totul se face, se desface, se reface. Să fiu al dracului dacă 
mai rămân aici mai mult de zece secunde. E locul cel mai 
neplăcut din Franţa. 

În acel moment, cei doi veri şi Bixiou se plimbau de la un 
capăt la altul pe acea fâşie de asfalt unde, între unu şi două, 
este imposibil să nu vezi trecând câteva din personajele al 
căror renume zeiţa Faima îl trâmbiţează cu una sau alta din 


trompetele sale. Acest privilegiu, deţinut astăzi de 
Bulevardul Italienilor, îl avea odinioară Place Royale, apoi 
Pont-Neuf. 

— Parisul, spuse atunci peisagistul adresându-se vărului 
său, este un instrument din care trebuie să ştii să cânţi; şi 
dacă stăm în acest loc doar zece minute, am să-ţi dau o 
lecţie. Uite, priveşte, spuse el ridicându-şi bastonul şi 
arătându-i două persoane ieşind din pasajul Operei. 

— Da' ce-i asta? întrebă Gazonal. 

Asta era o femeie bătrână cu o pălărie prăfuită timp de 
şase luni în galantar, cu o rochie foarte pretențioasă, cu un 
tartan decolorat, cu o faţă care stătuse douăzeci de ani într- 
o gheretă umedă de portar şi cu un coş foarte umflat, 
nepărând a fi de o condiţie socială mai bună decât acea de 
fostă portăreasă; şi mai era o fetiţă zveltă şi subţirică, din ai 
cărei ochi mărginiţi cu gene negre dispăruse nevinovăția, 
cu un ten mărturisind o mare oboseală, dar cu o faţă frumos 
dăltuită şi fragedă, cu un păr care se ghicea bogat, cu o 
frunte încântătoare şi îndrăzneață, cu un bust slăbuţ, într- 
un cuvânt, un fruct necopt. 

— Asta, îi răspunse Bixiou, este un „şoricel” de operă 
înzestrat cu maică-sa. 

— Un şoarece?.. ce-i aia? 

— Şoricuţul ăsta, spuse Leon salutând prietenos pe 
domnişoara Ninette, poate să te facă să câştigi procesul 
tău. 

Gazonal se avântă, dar Bixiou îl ţinea de braţ de când 
ieşiseră din cafenea, pentru că i se părea că avea faţa cam 
prea stacojie. 

— Şoarecele ăsta, care acum iese de la Operă unde a avut 
repetiţie, se duce acasă să îmbuce ceva şi se va întoarce iar 
peste trei ceasuri, dacă apare astă-seară în balet, căci 
astăzi e luni. Are treisprezece ani, este un şoarece bătrân. 
Peste doi ani, această creatură va fi cotată şaizeci de mii de 
franci pe piaţă, va fi nimic sau totul, o mare dansatoare sau 
o figurantă, un nume celebru sau o vulgară curtezană. 


Munceşte de la opt ani. Aşa cum o vezi, e prăpădită de 
oboseală, şi-a frânt oasele astăzi la ora de balet, iese de la 
repetiţie, unde mişcările sunt tot atât de complicate ca şi 
combinaţiile unui joc de cuburi chinezesc; astă-seară va fi 
din nou acolo. Şoarecele este unul dintre elementele 
Operei, fiind faţă de prima-balerină ceea ce este secretarul 
începător faţă de notar. Şoarecele este o speranţă. 

— Cine-i procură? întrebă Gazonal. 

— Portarii, săracii, actorii, dansatorii, răspunse Bixiou. 
Doar cea mai profundă mizerie poate să sfătuiască un copil 
de opt ani să-şi pună picioarele şi articulațiile la cele mai 
grele chinuri, să rămână neprihănită până la şaisprezece 
sau optsprezece ani numai din interes şi să apară alături de 
o babă înspăimântătoare, ca o floare frumoasă pe o 
grămadă de gunoi. 

— Vei vedea defilând unul după altul pe toţi oamenii 
talentaţi, mici şi mari, artişti boboci sau în floare, care înalţă 
pentru gloria Franţei acest monument de toate zilele numit 
Opera, adunare de forţe, de voințe, de genii, întâlnite numai 
la Paris... 

— Am şi văzut Opera, spuse Gazonal plin de înfumurare. 

— De pe locul tău de trei franci şi şaizeci de centime, 
răspunse peisagistul, tot aşa cum ai văzut Parisul din strada 
Croix-des-Petits-Champs... fără să ştii nimic. Ce se cânta la 
Operă când ai fost tu? 

— Wilhelm 'Tell8. 

— Bine! continuă peisagistul, celebrul duo al Matildei ţi-a 
făcut, desigur, plăcere. Ei, cu ce crezi tu că s-a ocupat 
cântăreaţa după ce a ieşit din scenă? 

— Păi... s-a... ce? 

— Aşezat să mănânce două cotlete de berbec în sânge, pe 
care i le pregătise servitorul... 

— Ei aş, pe naiba! 

— Malibrand se ţinea cu rachiu şi asta a omorât-o... Acum 
altceva! Ai văzut baletul, îl vei revedea defilând aici, în 


ţinută de dimineaţă, fără să bănuieşti măcar că procesul tău 
depinde de câteva din acele picioruşe. 

— Procesul meu? 

— Uite, vere, iată ceea ce se numeşte o figurantă. 

Leon îi arătă una dintre acele fermecătoare creaturi care 
la douăzeci de ani au şi trăit vreo şaizeci, de o frumuseţe 
atât de autentică şi atât de sigură că va fi omagiată, încât 
nici n-o mai arată. Era înaltă, păşea impecabil, avea o 
privire îndrăzneață de filfizon, şi îmbrăcămintea ei atrăgea 
atenţia printr-o ruinătoare simplicitate. 

— Este Carabine, spuse Bixiou salutând-o, ca şi pictorul, 
printr-o uşoară înclinare a capului la care ea răspunse 
printr-un surâs. 

— Şi asta poate să ţi-l destituie pe prefect. 

— O figurantă? Da' ce este asta, mă rog? 

— Figuranta este un „şoricel” de o mare frumuseţe, pe 
care maică-sa, falsă sau adevărată, a vândut-o în ziua când 
n-a putut să devină nici prima, nici a doua, nici a treia 
solistă şi când a preferat oricărei alte situaţii pe aceea de 
simplă balerină, pentru bunul motiv că, aşa cum şi-a 
petrecut tinereţea, nu mai putea să facă altceva; ar fi fost 
respinsă de teatrele mici unde se cer dansatoare, n-ar fi 
reuşit în cele trei oraşe din Franţa unde se dau balete, n-ar 
fi avut bani sau dorinţa să meargă în străinătate, pentru că 
trebuie să ştii că marea şcoală de dans din Paris furnizează 
întregii lumi dansatori şi dansatoare. Aşadar, pentru ca un 
„şoarece” să devină figurantă, adică o balerină oarecare, 
trebuie să fi fost reţinută la Paris de vreo legătură trainică - 
vreun bogătaş pe care nu-liubea, ori un băiat sărac pe care 
îl iubea prea mult. Cea pe care ai văzut-o şi care, astă- 
seară, se va dezbrăca şi îmbrăca, poate, de trei ori ca 
prinţesă, ţărancă, tiroleză etC. Are cam două sute de franci 
pe lună. 

— E mai bine îmbrăcată decât prefectina noastră... 

— Dacă te-ai duce la ea, spuse Bixiou, ai vedea cameristă, 
bucătăreasă şi valet. Locuieşte într-un splendid apartament 


în strada Saint-Georges. În sfârşit, păstrând proporţiile 
dintre averile de astăzi şi cele de odinioară din Franţa, ea 
este o rămăşiţă a artistei de Operă din secolul al XVIII-lea. 
Carabine este o forţă; îl are în mână astăzi pe du Tillet, un 
bancher foarte influent la cameră. 

— Şi deasupra acestor două trepte, ce mai e în balet? 
întrebă Gazonal. 

— Priveşte, îi spuse vărul său arătându-i o caleaşcă 
elegantă, trecând pe la capătul bulevardului, pe strada de 
la Grange Batelicre, uite una dintre solistele baletului, al 
cărei nume pe afiş atrage tot Parisul, care câştigă şaizeci de 
mii de franci pe an şi trăieşte ca o prinţesă: preţul fabricii 
tale nu ţi-ar ajunge ca să cumperi dreptul de a-i spune de 
treizeci de ori bună ziua. 

— Ei, o să-mi spun mie însumi bună ziua şi n-o să fie aşa de 
scump! 

— Vezi, îi spuse Bixiou, pe scaunul din faţă al caleştii 
tânărul acela chipeş? Este un viconte, cu un nume 
răsunător, primul ei gentilom servant, cel care-i susţine 
interesele pe la ziare, care-i transmite, dimineaţa, soliile de 
pace sau război către directorul Operei, sau organizează 
aplauzele prin care este salutată la intrarea sau ieşirea ei 
din scenă. 

— Asta, scumpii mei domni, e lovitura de graţie, nici nu 
bănuiam aşa ceva despre Paris. 

— Ei bine, află măcar tot ce se poate vedea în zece minute 
în pasajul Operei. Ia uite! zise Bixiou. 

Două persoane ieşeau tocmai atunci din pasaj, un bărbat şi 
o femeie. Femeia nu era nici urâtă, nici frumoasă; modelul, 
croiala, culoarea toaletei sale aveau acea distincţie proprie 
unei artiste, iar bărbatul aducea bine a cântăreţ. 

— Uite, spuse Bixiou, un bas profund şi o a doua solistă din 
balet. El este un om cu un talent imens, dar vocea asta fiind 
un accesoriu în partitură, câştigă abia cât o dansatoare. A 
doua solistă, celebră înainte de a apărea Taglioni şi 
Elssler10, a conservat la noi dansul de caracter şi mimica. 


Dacă celelalte două n-ar fi dezvăluit în dans o poezie 
neobservată până atunci, ea ar fi astăzi un talent de mâna 
întâi. Dar aşa, este pe planul al doilea; îşi încasează, totuşi, 
cei treizeci de mii de franci ai ei, şi un pair al Franţei, foarte 
influent în cameră, îi este prieten credincios. Ia uite 
dansatoarea de mâna a treia, o dansatoare care nu există 
decât datorită atotputerniciei unui ziar. Dacă angajamentul 
ei n-ar fi fost reînnoit, ministerul ar fi avut de dus în spinare 
un duşman mai mult. La Operă, corpul de balet este o mare 
putere; de aceea, în sferele înalte din lumea elegantă şi din 
politică, este mai distins să ai legături cu dansul decât cu 
cântul. La parter, unde vin obişnuiţii Operei, aceste cuvinte: 
„Domnul preferă cântul”, sunt un fel de bătaie de joc. 

Tocmai atunci trecea un bărbat mic, cu o figură comună, 
îmbrăcat simplu. 

— În sfârşit, iată trecând cealaltă jumătate a încasărilor 
Operei, tenorul. Nu mai sunt posibile nici poem, nici 
muzică, nici reprezentaţie fără un tenor celebru, a cărui 
voce să atingă o anumită notă. lenorul este dragostea, este 
vocea care mişcă inima, care vibrează în suflet, şi acest 
lucru se cifrează printr-un salariu mai considerabil decât al 
unui ministru. O sută de mii de franci pentru un gâtlej, o 
sută de mii de franci pentru o pereche de glezne, iată cele 
două flagele financiare ale Operei. 

— Sunt înmărmurit, spuse Gazonal, de toate aceste sute 
de mii de franci care se plimbă pe aici. 

— O să fii şi mai înmărmurit, dragă vere, vino cu noi... Vom 
lua Parisul cum ia un artist violoncelul şi o să-ţi arătăm cum 
se cântă cu el, în sfârşit, cum te distrezi în Paris. 

— E un caleidoscop de şapte leghe ocol! strigă Gazonal. 

— Înainte de a-l călăuzi pe domnul, trebuie să-l văd pe 
Gaillard, spuse Bixiou. 

— Dar Gaillard îi poate fi de folos vărului? 

— Ce mai e şi maşinăria asta? întrebă Gazonal. 

— Nu e o maşinărie! e un maşinist. Gaillard este unul 
dintre prietenii noştri, care a ajuns, în sfârşit, administrator 


de ziar şi al cărui caracter, întocmai ca şi casa lui de bani, 
se evidenţiază prin oscilaţii comparabile cu ale fluxului şi 
refluxului mării. Gaillard poate să te ajute să câştigi 
procesul. 

— L-am pierdut... 

— Atunci, e timpul să-l câştigi, răspunse Bixiou. 

La Theodore Gaillard, care locuia atunci în strada Menars, 
valetul îi invită pe cei trei prieteni să aştepte într-un 
salonaş, spunându-le că domnul este într-o conferinţă 
secretă. 

— Cu cine? întrebă Bixiou. 

— Cu un om care-i vinde întemnițarea unui debitor greu 
de prins, răspunse o femeie splendidă, arătându-se într-o 
fermecătoare toaletă de dimineaţă. 

— În acest caz, dragă Suzanne, spuse Bixiou, noi putem 
intra... 

— Oh! ce frumoasă făptură! exclamă Gazonal. 

— Este doamna Gaillard, îi spuse Leon de Lora şoptindu-i 
la ureche. Ai în faţa ochilor, dragul meu, cea mai modestă 
femeie din Paris: avea un public şi s-a mulţumit cu un soţ. 

— Ce doriţi, monseniorilor? întrebă glumeţul 
administrator, văzând pe cei doi prieteni şi imitând pe 
Frederick Lemaâtre11. 

Theodore Gaillard, odinioară plin de haz, sfârşise prin a se 
mai prosti tot stând în acelaşi mediu, fenomen moral care 
se poate vedea la Paris. Cea mai mare plăcere a sa era, pe 
atunci, să presare dialogul cu vorbe de duh luate din 
piesele la modă şi rostite cu intonaţia pe care le-o dăduseră 
actorii celebri. 

— Am venit să glumim, răspunse Leon. 

— Iarăşi, tinere! (Odry în Saltimbancii1 2) 

— În sfârşit, vom pune cu siguranţă mâna pe el, spuse în 
concluzie interlocutorul lui Gaillard. 

— Eşti sigur, nene Fromenteau? întrebă Gaillard, de 
unsprezece ori l-am avut în mână seara şi l-ai scăpat 
dumneatale dimineaţa. 


— Ce vreţi?! în viaţa mea n-am văzut un datornic ca ăsta, 
este o locomotivă, se culcă la Paris şi se trezeşte în 
departamentul Seine-et-Oise. E o încuietoare cu mai multe 
chei. 

Observând un zâmbet pe buzele lui Gaillard, adăugă: 

— Aşa se spune în breasla noastră. A agăța un om, a-l 
încuia, însemnează a-l aresta. În poliţia judiciară se spune 
altfel. Vidocg13 spunea clientelei sale: „Eşti servit”. E mai 
nostim, pentru că e vorba de ghilotină. 

La un semn cu cotul pe care îl făcu Bixiou, Gazonal deveni 
numai ochi şi urechi. 

— Domnul unge laba? întrebă Fromenteau cu un ton 
ameninţător, dar rece. 

— Este vorba de cincizeci de centime (Odry în 
Saltimbancii), răspunse administratorul luând cinci franci şi 
dându-i lui Fromenteau. 

— Şi pentru golanii mei? urmă acesta. 

— Care golani? întrebă Gaillard. 

— Cei pe care îi întrebuinţez. 

— Sunt şi alte grade inferioare? întrebă Bixiou. 

— Da, domnule, răspunse spionul. Sunt aceia care ne dau 
informaţii fără să ştie şi fără să fie plătiţi. Pe proşti şi pe 
neghiobi îi socotesc mai prejos decât golănimea. 

— Adesea e frumoasă şi spirituală golănimea asta, exclamă 
Leon. 

— Sunteţi, aşadar, de la poliţie? întrebă Gazonal privind cu 
o neliniştită curiozitate pe acest omuleţ uscăţiv, nepăsător şi 
îmbrăcat ca un al treilea ajutor de portărel. 

— De care poliţie vorbiţi? întrebă Fromenteau. 

— Sunt, deci, mai multe? 

— Au fost până la cinci, răspunse Fromenteau. Poliţia 
judiciară al cărei şef a fost Vidocg! Contrapoliţie, cu un şef 
întotdeauna necunoscut. Poliţia politică a lui Fouche14... 
Apoi cea a afacerilor externe şi a curţii (împăratul, Ludovic 
al XVIII-lea etc.) care se ciondăneau cu cea din quai 
Malaquais. Asta a mers până la domnul Decazes15. Eu 


eram din a lui Ludovic al XVIII-lea încă din 1793, cu bietul 
Contenson. 

Leon de Lora, Bixiou, Gazonal şi Gaillard se uitară unul la 
altul cu acelaşi gând: „Pe câţi i-o fi împins la ghilotină?” 

— Acum vor să lucreze fără noi, ce prostie! continuă după 
o pauză omuleţul, devenit, dintr-odată, atât de 
înspăimântător. La prefectură, din 1830, vor oameni 
cinstiţi; mi-am dat demisia şi-mi scot şi eu un ciubuc cu 
arestările pentru datorii. 

— Este mâna dreaptă a sindicului tribunalului de comerţ, îi 
spuse Gaillard lui Bixiou, la ureche, dar nu se ştie niciodată 
cine îi plăteşte mai mult, datornicul sau creditorul. 

— Cu cât e mai josnică o meserie, cu atât trebuie să fii mai 
cinstit, spuse sentenţios Fromenteau: eu sunt de partea cui 
mă plăteşte mai mult. Doriţi să recuperaţi cincizeci de mii 
de franci şi vă caliciţi când se cuvine să ungeţi puţin 
rotiţele! Daţi-mi mie cinci sute de franci şi, mâine 
dimineaţă, omul dumneavoastră este băgat la răcoare, căci 
l-am ochit de ieri. 

— Cinci sute de franci, numai pentru dumneata? strigă 
Theodore Gaillard. 

— Lisette nu are şal, răspunse spionul fără să lase să se 
vadă pe faţa lui nici o tresărire; îi spun Lisette din cauza lui 
Beranger16. 

— Ai o Lisette şi mai rămâi în meseria asta! strigă virtuosul 
Gazonal. 

— E atât de distractiv! Degeaba se aduc laude pescuitului 
şi vânatului; să hăituieşti omul la Paris este o distracţie mult 
mai interesantă. 

— Într-adevăr, spuse Gazonal vorbindu-şi singur cu glas 
tare, oamenilor ăstora li se cere mare talent!.. 

— Dacă v-aş înşira calităţile care-l fac pe cineva să se 
afirme în meseria noastră, îi spuse Fromenteau ghicind, 
dintr-o singură privire, totul despre Gazonal, aţi crede că 
vorbesc despre un om de geniu. N-avem oare nevoie de un 
ochi de linx? Îndrăzneală (să pătrunzi ca o ghiulea prin 


case, să intri în vorbă cu oamenii ca şi când i-ai cunoaşte, să 
propui ticăloşii totdeauna acceptate etc.). Memorie. 
Perspicacitate. Inventivitate (să găseşti şiretlicuri 
combinate în grabă, niciodată aceleaşi, pentru că spionajul 
se modelează după caracterul şi obiceiurile fiecăruia). 
Acesta este un dar divin. În sfârşit, agilitate, forţă etc. Toate 
aceste facultăţi sunt zugrăvite, domnilor, pe uşa academiei 
lui Amoros17, ca întruchipând virtutea! Noi trebuie să le 
avem pe toate, altminteri pierdem leafa de o sută de franci 
pe lună pe care ne-o dă statul, instituţia din strada 
Jerusalem18 sau sindicul tribunalului comercial. 

— Îmi păreţi un om remarcabil, îi spuse Gazonal. 

Fromenteau se uită la provincial fără să-i răspundă, fără 
să dea vreun semn de emoție şi ieşi fără să salute pe 
nimeni. O sclipire de geniu! 

— Ei, vere, văzuşi poliţia în carne şi oase, îi spuse Leon lui 
Gazonal. 

— Mă simt ca şi cum aş fi luat o curăţenie, răspunse 
cinstitul fabricant în timp ce Gaillard şi Bixiou vorbeau între 
ei în şoaptă. 

— Am să-ţi dau răspunsul diseară la Carabine, zise cu glas 
taro Gaillard, aşezându-se din nou la biroul său, fără să-l 
vadă sau să-l salute pe Gazonal. 

— E un impertinent! exclamă meridionalul în pragul uşii. 

— Ziarul său are douăzeci şi două de mii de abonaţi, spuse 
Leon de Lora. Este una dintre cele cinci puteri ale zilei, şi 
dimineaţa nu are timp să fie politicos... 

— Dacă trebuie să mergem la cameră ca să-i aranjăm 
procesul, să luăm drumul cel mai lung, spuse Leon lui 
Bixiou. 

— Cuvintele de duh spuse de oamenii mari sunt ca 
lingurile de argint aurit care prin îndelungată întrebuințare 
se curăţă de aur; fiind întruna repetate, pierd orice 
strălucire, răspunse Bixiou. Dar unde mergem? 

— Aici, aproape, la pălărierul nostru, răspunse Leon. 


— Bravo! strigă Bixiou. Dacă continuăm tot aşa, vom 
petrece, poate, o zi veselă. 

— Gazonal, urmă Leon, am să-l fac pe pălărier să se dea în 
spectacol, pentru tine; numai, să fii serios cum e regele pe 
moneda de cinci franci, pentru că vei vedea pe gratis un 
straşnic original, un om pe care înfumurarea îl face să-şi 
piardă capul. Astăzi, dragul meu, toată lumea vrea să se 
acopere de glorie, şi mulţi se acoperă de ridicol, de unde 
rezultă caricaturi vii cu totul noi... 

— Când toată lumea va fi acoperită de glorie, cum ei mai 
putea să te distingi? întrebă Gazonal. 

— Glorie?.. ar trebui să fii un prost, îi răspunse Bixiou. 
Vărul dumitale este decorat, eu sunt bine îmbrăcat, dar la 
mine se uită toată lumea... 

După această observaţie care poate explica de ce la Paris 
oratorii şi alţi mari politicieni nu mai pun nimic la butoniera 
fracului lor, Leon îi arătă lui Gazonal, scris cu litere de aur, 
ilustrul nume de VITAL, SUCCESOR AL LUI FINOI, 
FABRICANT DE PĂLĂRII (nu pălărier, ca odinioară), ale 
cărui reclame aduc ziarelor tot atâţia bani cât şi cele a vreo 
trei negustori de pilule sau praline şi care, mai e pe 
deasupra, şi autorul unui mic tratat despre pălării. 

— Dragul meu, îi spuse Bixiou lui Gazonal, arătându-i 
splendorile din vitrină. Vital are un venit de patruzeci de mii 
de franci. 

— Şi rămâne pălărier! strigă meridionalul rupându-i braţul 
lui Bixiou printr-o bruscă tresărire. 

— O să-l cunoşti, răspunse Leon. Ai nevoie de o pălărie, vei 
avea una pe gratis. 

— Domnul Vital nu e aici? întrebă Bixiou nevăzând pe 
nimeni la tejghea. 

— Domnul face corecturi în cabinetul său, răspunse un 
vânzător. 

— Ei! ce stil! îi spuse Leon vărului său. 

Apoi, adresându-se vânzătorului: 

— Putem să-i vorbim fără să-i tulburăm inspiraţia? 


— Pofteşte-i pe domnii, spuse o voce. 

Era o voce de burghez, vocea unui eligibill9, o voce 
puternică, de om cu parale. 

Şi Vital binevoi să se arate, îmbrăcat de sus până jos în 
stofă neagră, împodobit cu o splendidă cămaşă cu jabou, 
ornată cu un diamant. Cei trei prieteni zăriră o femeie 
tânără şi drăguță, aşezată la birou şi lucrând la o broderie. 

Vital este un bărbat între treizeci şi patruzeci de ani, de o 
voioşie naturală, dar stăpânită de frâna ideilor sale 
ambiţioase. Are parte de acea statură mijlocie care este 
privilegiul organismelor sănătoase. Destul de gras, e îngrijit 
de felul lui; fruntea i se dezgoleşte, dar el nu-şi ascunde 
această chelie vrând să facă impresia unui om devorat de 
gânduri. Se vede, după cum îl priveşte şi îl ascultă nevasta, 
că ea crede în geniul şi în reputaţia soţului ei. Lui Vital îi 
plac artiştii, nu că ar avea gustul artelor, dar din 
colegialitate, pentru că se crede artist şi lasă să se 
întrevadă acest lucru apărându-se de un asemenea titlu de 
nobleţe şi aşezându-se cu o statornică premeditare la o 
distanţă enormă de arte, pentru ca să i se spună: „Aţi 
ridicat pălăria la înălţimea unei ştiinţe”. 

— Mi-aţi găsit, în fine, o pălărie? întrebă peisagistul. 

— Cum, domnule, răspunse Vital, în cincisprezece zile, 
pentru dumneavoastră?.. Mă întreb dacă or să fie de ajuns 
două luni pentru a descoperi forma care se potriveşte 
fizionomiei dumneavoastră. lată litografia dumneavoastră, e 
aici, v-am şi studiat! Nu mi-aş da atâta osteneală pentru un 
prinţ; dar dumneavoastră sunteţi mai mult, sunteţi un artist 
şi mă înţelegeţi, scumpe domn. 

— lată unul dintre cei mai mari inventatori ai noştri, un om 
care ar fi mare ca Jacquart20 dacă ar consimţi, să moară un 
pic, spuse Bixiou prezentându-l pe Gazonal. Prietenul 
nostru, fabricant de stofe, a descoperit mijlocul de a regăsi 
indigoul vechilor fracuri albastre şi dorea să vă vadă, ca pe 
un mare fenomen, pentru că dumneavoastră aţi spus: 
Pălăria e omul! 21 Aceste cuvinte au cucerit pe domnul. Ah! 


Vital, dumneata ai o credinţă, crezi în ceva, te pasionează 
opera dumitale. 

Vital abia asculta, pălise de plăcere. 

— Ridică-te, nevastă!.. Domnul este un prinţ al ştiinţei. 

Doamna Vital se ridică la un gest al soţului său. Gazonal o 
salută. 

— Voi avea oare onoarea să vă fac o pălărie? continuă 
Vital, deosebit de prevenitor şi numai zâmbete. 

— Acelaşi preţ ca şi pentru mine, spuse Bixiou. 

— Bine-nţeles, nu-mi trebuie altă plată decât plăcerea de a 
fi uneori pomenit de dumneavoastră, domnilor! Pentru 
domnul trebuie o pălărie pitorească, în genul celei a 
domnului Lousteau22, spuse el privindu-l pe Bixiou cu un 
aer de superioritate. Mă voi gândi. 

— Vă daţi multă osteneală, spuse Gazonal industriaşului 
parizian. 

— Oh! doar pentru puţine persoane, pentru acelea care 
ştiu să aprecieze preţul sforţărilor mele. Uite, în 
aristocrație, un singur bărbat a înţeles sensul pălăriei, 
prinţul de Bethune. Cum de nu se gândesc bărbaţii, aşa 
cum fac femeile, că pălăria este primul lucru care atrage 
atenţia într-o ţinută, şi cum nu se hotărăsc să schimbe 
sistemul actual care, putem s-o spunem, este dezgustător? 
Dar, dintre toate naţiile, francezii persistă cel mai mult într- 
o prostie! îmi dau seama, domnilor, de dificultăţile 
chestiunii. Nu amintesc de lucrările mele asupra acestei 
probleme pe care cred că am abordat-o pe plan filosofic, 
dar, în calitate de pălărier doar, numai eu singur am 
descoperit mijloacele de a denunța nedemna pălărie folosită 
în Franţa, până când voi reuşi s-o dau jos. 

Vital arătă îngrozitoarea pălărie purtată astăzi. 

— Iată inamicul, domnilor, spuse el. Când te gândeşti că 
cel mai spiritual popor de pe pământ consimte să poarte pe 
cap această bucată de burlan de sobă! a spus unul dintre 
scriitorii noştri... Priviţi toate inflexiunile pe care am putut 
să le dau acestor oribile linii, adăugă el arătând una după 


alta creaţiile sale. Dar, deşi ştiu, după cum vedeţi, să le 
adaptez la caracterul fiecăruia, pentru că vedeţi aici pălăria 
unui medic, a unui băcan, a unui tânăr elegant şi a unui 
artist, a unui om gras sau a unuia slab, totuşi, acest obiect 
rămâne oribil. Poftim, urmăriţi-mi bine ideea!.. 

Luă o pălărie cu calota joasă şi borul mare. 

— Vedeţi vechea pălărie a lui Claude Vignon, mare critic, 
libertin şi chefliu... Se raliază cu ministerul, este numit 
profesor, bibliotecar, nu mai scrie decât la Debats23, e făcut 
referendar la Consiliul de Stat, are şaisprezece mii de 
franci leafă, câştigă patru mii de franci la ziar, e decorat... 
Ei bine, iată noua sa pălărie! 

Şi Vital arătă o pălărie de o formă şi un desen cu adevărat 
centriste în politică. 

— Ar fi trebuit să-i faceţi o pălărie de măscărici! strigă 
Gazonal. 

— Sunteţi un om genial de-mi scot pălăria, domnule Vital, 
spuse Leon. 

Vital se înclină fără să bănuiască jocul de cuvinte. 

— Aţi putea să-mi spuneţi de ce, la Paris, prăvăliile 
dumneavoastră se închid cel mai târziu seara, chiar după 
cafenele şi cârciumi? Zău, asta mă miră, întrebă Gazonal. 

— În primul rând, magazinele noastre sunt mai frumoase 
seara, luminate, decât ziua; apoi, pentru zece pălării 
vândute ziua, se vând cincizeci seara. 

— Toate sunt ciudate la Paris, spuse Leon. 

— Ei, cu toate eforturile şi succesele mele, reîncepu Vital 
continuându-şi elogiul, trebuie să ajungem la pălăria cu 
calota rotundă. Către asta tind!.. 

— Ce vă împiedică? îl întrebă Gazonal. 

— Ieftinătatea, domnule! Mai întâi fabricăm pălării 
frumoase de mătase, cu cincisprezece franci, ceea ce 
omoară comerţul nostru, pentru că, la Paris, niciodată n-ai 
cincisprezece franci pentru o pălărie nouă. Şi când castorul 
costă treizeci de franci, problema e aceeaşi. Când spun 
castor, de fapt nu se mai cumpără nici zece livre de păr de 


castor în Franţa. Acest articol costă trei sute cincizeci de 
franci livra şi trebuie o uncie24 pentru o pălărie; de altfel, 
pălăria de castor nu face parale: părul acesta se vopseşte 
prost, se înroşeşte în zece minute la soare, şi pălăria se 
boţeşte la căldură. Ceea ce numim noi castor este pur şi 
simplu păr de iepure. Calitățile superioare se fac din 
spinarea animalului, calitatea a doua din părţi, a treia din 
burţi. Vă divulg secretul meseriei, sunteţi oameni de 
onoare. Dar, fie că avem iepure sau mătase pe cap, 
cincisprezece sau treizeci de franci, problema rămâne tot 
de nerezolvat. Pălăria trebuie s-o plăteşti, iată de ce 
rămâne ceea ce este acuma. Onoarea vestimentară a 
Franţei va fi salvată în ziua în care pălăriile cenuşii cu 
calotă rotundă vor costa o sută de franci! Vom putea atunci, 
ca şi croitorii, să facem credit. Ca să ajungem la acest 
rezultat, ar trebui să ne hotărâm să purtăm paftaua şi 
panglica de aur, pana, reverul de satin, ca sub Ludovic al 
XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea. Comerţul nostru, intrând 
atunci în plină fantezie, şi-ar înzeci afacerile. Piaţa lumii ar 
aparţine Franţei, întocmai ca în moda feminină în care 
Parisul va da totdeauna tonul; pe câtă vreme acum, pălăria 
noastră actuală poate să fie fabricată oriunde. Iji această 
chestiune, se pot câştigă anual pentru ţara noastră vreo 
zece milioane bani străini... 

— O revoluţie! îi spuse Bixiou prefăcându-se entuziasmat. 

— Da, radicală, pentru că trebuie schimbată forma. 

— Sunteţi fericit în felul lui Luther, spuse Leon care pultiva 
totdeauna calamburul, visaţi la o reformă. 

— Da, domnule. Ah! dacă doisprezece sau cincisprezece 
artişti, capitalişti sau eleganţi care dau tonul ar vrea să aibă 
curaj numai douăzeci şi patru de ore, Franţa ar câştigă o 
frumoasă bătălie comercială! Uite, îi spun soţiei mele: „Mi- 
aş da averea ca să reuşesc. Da, toată ambiția mea este să 
regenerez acest lucru, şi apoi să dispar!”... 

— Acest om e colosal, spuse Gazonal ieşind, dar vă asigur 
că toţi originalii voştri au ceva meridional... 


— Să mergem pe-acolo, spuse Bixiou, arătând strada 
Saint-Marc. 

— Vom vedea altceva?.. 

— Vei vedea cămătăreasa „şoriceilor”, a figurantelor, o 
femeie care cunoaşte tot atâtea secrete oribile, câte rochii 
vei zări atârnate în dosul geamului ei, spuse Bixiou. 

Şi arătă una dintre acele prăvălii neîngrijite făcând pată în 
mijlocul strălucitoarelor magazine moderne. Era o 
dugheană cu faţada pictată în 1820 şi rămasă 
proprietarului casei, desigur în urma unui faliment, într-o 
stare îndoielnică; culoarea dispăruse sub un strat dublu, 
după o îndelungată folosinţă şi fiind mult îngroşat de praf; 
geamurile erau murdare, clanţa se bălăbănea ca în toate 
locurile de unde ieşi mai iute decât ai intrat. 

— Ce spui de asta, nu e oare vară primară cu Moartea? 
întrebă desenatorul la urechea lui Gazonal, arătându-i la 
tejghea o teribilă cumătră. Ei bine, se numeşte doamna 
Nourrisson. 

— Doamnă, cât costă această dantelă? întrebă fabricantul 
vrând să se întreacă în vervă cu cei doi artişti. 

— Pentru dumneavoastră, domnule, care veniţi de 
departe, numai trei sute de franci, răspunse ea. 

Observând o mişcare proprie meridionalilor, ea adăugă cu 
un aer pătruns: 

— Asta este de la biata prinţesă de Lamballe25. 

— Cum? Atât de aproape de Palatul Regal? strigă Bixiou. 

— Domnule, cei de-acolo nici nu bănuiesc. 

— Doamnă, noi n-am venit să cumpărăm, spuse cinstit 
Bixiou. 

— Văd, domnule, răspunse doamna Nourrisson. 

— Avem mai multe lucruri de vânzare, continuă faimosul 
caricaturist, locuiesc în strada Richelieu, 112, etajul şase. 
Dacă aţi vrea să treceţi peste câteva minute, aţi putea face 
o afacere bună... 

— Domnul doreşte, poate, câţiva coţi de muselină aproape 
nouă? întrebă ea zâmbind. 


— Nu, e vorba de o rochie de mireasă, răspunse grav Leon 
de Lora. 

După un sfert de oră, doamna Nourrisson veni într-adevăr 
la Bixiou, care, pentru a duce gluma până la capăt, adusese 
la el pe Leon şi pe Gazonal; doamna Nourrisson îi găsi 
serioşi ca nişte autori a căror colaborare nu obţine tot 
succesul pe care-l merită. 

— Doamnă, îi spuse îndrăzneţul mistificator arătându-i o 
pereche de papuci femeieşti, sunt de la împărăteasa 
losefina. 

Trebuia doar să i se plătească doamnei Nourrisson cu 
aceeaşi monedă pentru prinţesa ei de Lamballe. 

— Ăştia? făcu ea. Sunt de anul ăsta, uite marca aici! 

— Dar nu ghiciţi, răspunse Leon, că aceşti papuci sunt o 
prefaţă, deşi în mod obişnuit, sunt o concluzie de roman? 

— Acest prieten al meu, reluă Bixiou arătând pe 
meridional, împins de un mare interes familial, ar vrea să 
ştie dacă o tânără persoană dintr-o familie bună şi bogată, 
şi pe care doreşte s-o ia în căsătorie, a făcut vreun pas 
greşit. 

— Cât îmi va da domnul? întrebă doamna Nourrisson 
uitându-se la Gazonal, care nu se mai mira de nimic. 

— O sută de franci, răspunse fabricantul. 

— Mulţumesc! spuse ea refuzând cu o strâmbătură de ar fi 
stârnit gelozia unei maimuțe. 

— Dar cât vreţi, scumpă doamnă Nourrisson? întrebă 
Bixiou, luând-o de mijloc. 

— În primul rând, scumpii mei domni, de când muncesc, n- 
am văzut niciodată pe nimeni, bărbat sau femeie, să se 
târguiască atunci când e vorba de fericire. Pe urmă, ia mai 
daţi-o-ncolo, sunteţi nişte poznaşi, continuă ea lăsând să 
apară un zâmbet pe buzele ei reci şi accentuându-l cu o 
privire îngheţată de pisică neîncrezătoare. Dacă nu e vorba 
de fericire, desigur că e de avere; şi, la înălţimea la care 
locuiţi, te tocmeşti şi mai puţin când e vorba de zestre. Ia să 


vedem, spuse ea cu un aer mieros, despre ce e vorba, 
mieluşeilor? 

— Despre casa Beunier şi Comp., răspunse Bixiou, foarte 
mulţumit să afle la ce poate să se aştepte de la o persoană 
care-l interesa. 

— Oh! pentru asta, spuse ea, un pol ajunge... 

— Cum aşa? 

— Am la mine toate bijuteriile mamei ei, din trei în trei luni 
dă din colţ în colţ, zău, şi este în mare încurcătură până să 
facă rost de dobânzile la banii pe care i-am dat cu 
împrumut. Vrei să te însori pe-acolo, naivule? spuse ea. Dă- 
mi patruzeci de franci şi voi bârfi mai mult decât pentru trei 
sute. 

Gazonal îi arătă o monedă de patruzeci de franci, şi 
doamna Nourrisson dădu amănunte înspăimântătoare 
despre mizeria tăinuită a câtorva femei socotite cumsecade. 
Revânzătoarea, înveselită de această convorbire, îşi dădu 
arama pe faţă. Fără să trădeze vreun nume, vreun secret, îi 
înfioră pe cei doi artişti, arătându-le că se găsesc puţine 
fericiri la Paris, ca să nu fie clădite pe temelia nesigură a 
împrumutului. Păstra în sertarele ei răposate bunici, copii 
în viaţă, bărbaţi decedați, nepoate moarte, amintiri 
înconjurate de aur şi briliante. Afla poveşti 
înspăimântătoare făcându-şi clientele să vorbească unele 
despre altele şi smulgându-le tainele în momentele lor de 
patimă, de certuri, de mânii, şi în cursul acelor pregătiri 
fără însemnătate, necesare contractării unui împrumut. 

— Cum aţi ajuns să faceţi acest comerţ? întrebă Gazonal. 

— Pentru fiul meu, spuse ea cu naivitate. 

Aproape întotdeauna, revânzătoarele îşi justifică negoţul 
prin argumente pline de motive frumoase. 

Doamna Nourrisson pretinse că pierduse mai mulţi 
pretendenți, trei fiice care ajunseseră nişte stricate, în fine, 
toate iluziile. Le arătă, ca fiind cele mai preţioase valori 
imobiliare ale ei, recipise de la muntele de pietate, vrând să 
dovedească cât ghinion comporta negoţul ei. Susţinea că va 


fi strâmtorată la 30 ale lunii în curs. O furau mult, spunea 
ea. 

Auzind acest cuvânt, cam prea tare, cei doi artişti se uitară 
unul la altul. 

— Uite, copii, o să vă arăt cum suntem trase pe sfoară! Nu 
e vorba de mine, ci de vecina mea din faţă, doamna 
Mahuchet, pantofăreasa pentru femei. Împrumutase bani 
unei contese, o femeie cu prea multe patimi faţă de 
veniturile ei. 'Mneaei se lăfăie într-un apartament splendid, 
cu mobilă frumoasă! 'mneaei primeşte oaspeţi şi face, cum 
se spune, un tămbălău îndrăcit. Deci, datorează 
pantofăresei trei sute de franci şi dădea, mai alaltăieri, o 
masă, o serată. Pantofăreasa, aflând acest lucru de la 
bucătăreasă, vine la mine: ne înfierbântăm, ea vrea să facă 
tărăboi. Eu zic: „Mătuşă Mahuchet, la ce bun să-ţi atragi 
ura ei. Mai bine obţii de la ea nişte zăloguri bune. La una 
dată naibii alta şi mai şi! Şi nici nu-ţi face sânge rău...” Ea 
vrea să se ducă, mă roagă s-o ajut, mergem amândouă. 
„Doamna nu-i acasă.” „Las' că ştim noi!” „O s-o aşteptăm, 
spune mătuşa Mahuchet, chiar dac-ar trebui să stau până la 
miezul nopţii.” Ne instalăm în anticameră şi vorbim. Aha! 
uite, uşi se deschid, se închid, paşi mărunți, voci înfundate... 
Pe mine, astea mă întristau. Sosea lumea pentru masă. Vă 
închipuiţi ce întorsătură luau lucrurile. Contesa trimite pe 
cameristă s-o îmbuneze pe Mahuchet. „O să vă plătească 
mâine!” În fine, multe mofturi de astea... Degeaba. Contesa, 
îmbrăcată de sărbătoare, vine în sufragerie. Mahuchet a 
noastră, auzind-o, deschide uşa şi intră. Păi de, văzând o 
masă strălucind de argintărie (sfeşnicele, totul lucea ca o 
cutie de bijuterii), porneşte ca sifonul şi dă drumul la 
explozie: „Cine cheltuieşte din banii altuia ar trebui să fie 
cumpătat, să nu invite lume la masă! Să fii contesă şi să 
datorezi trei sute de franci unei nenorocite de pantofărese 
care are şapte copii!”... Vă puteţi închipui ce-i mai toarnă 
muierea asta fără educaţie. La scuza contesei („Nu am 
bani!”), Mahuchet strigă: „Ei, doamnă, uite aici argintărie! 


Puneţi tacâmurile amanet şi plătiţi-mi.” „la-le dumneata”, 
spuse contesa luând şase tacâmuri şi vârându-i-le în mână. 
Coborâm valvârtej scările... Aah! ce succes!.. Aş, jos în 
stradă, pe Mahuchet o podidiră lacrimile, că e femeie bună. 
Şi a dus înapoi tacâmurile cerându-i iertare; înţelesese 
mizeria acestei contese: argintul era alpaca!.. 

— Şi a rămas fără arginţi, spuse Leon de Lora, în care 
fostul Mistigris se ivea din nou adesea. 

— Ah! dragă domnule, spuse doamna Nourrisson, lămurită 
prin acest joc de cuvinte, sunteţi artist, faceţi piese de 
teatru, locuiţi în strada du Helder şi v-aţi avut bine cu 
doamna Antonia, aveţi ticuri pe care le cunosc... Ei haide! 
doriţi să aveţi vreo raritate în stil mare, Carabine sau 
Mousqueton, Malaga sau Jenny Cadine? 

— Malaga, Carabine! Noi am făcut din ele ce sunt azi! 
strigă Leon de Lora. 

— Vă jur, scumpă doamnă Nourrisson, spuse Bixiou, că 
voiam pur şi simplu să avem plăcerea de a vă cunoaşte, că 
dorim lămuriri asupra trecutului dumneavoastră şi să ştim 
pe ce drum aţi ajuns la meseria asta. 

— Eram femeie de încredere la un mareşal al Franţei, 
prinţul de Ysembourg, spuse ea luând o atitudine de-a 
Dorinei26. Într-o dimineaţă, apare una dintre contesele cele 
mai cu moţ de la curtea imperială; doreşte să vorbească cu 
mareşalul, ba încă, în taină. Eu iau imediat măsuri ca să pot 
trage cu urechea. Femeiuşcă noastră izbucneşte în lacrimi 
şi destăinuieşte acestui nătăfleţ de mareşal (auzi, prinţul de 
Ysembourg, acest Conde al republicii, un nătăfleţ!) că 
bărbatul ei, care slujea în Spania, a lăsat-o fără o hârtie de 
o mie de franci şi că, dacă nu obţine imediat o mie, două, 
copiii ei rămân fără pâine şi nu mai are ce mânca mâine... 
Mareşalul meu, destul de darnic pe atunci, scoate din sertar 
două hârtii de câte o mie de franci. Mă uit la această 
frumoasă contesă când coboară, fără ca ea să mă vadă: 
râdea cu o mulţumire atât de puţin maternă, încât mă 
strecor până jos sub galerie şi o aud spunând servitorului 


ei: „La Leroy”! Alerg acolo. Mămica noastră intră la acest 
renumit negustor din strada Richelieu, ştiţi... Comandă şi 
plăteşte o rochie de o mie cinci sute de franci: pe atunci, 
când comandai o rochie, o şi plăteai. Peste două zile putea 
să apară la bal la o ambasadă, împopoţonată cum trebuie să 
fie o femeie ca să placă, în acelaşi timp, tuturor şi unuia 
singur. Din ziua aceea, mi-am spus: „Am o meserie! Când n- 
oi mai fi tânără, voi da bani cu împrumut doamnelor din 
lumea mare, luându-le boarfele amanet, căci patima nu 
socoteşte şi plăteşte cu ochii închişi.” Dacă dumneavoastră 
căutaţi subiecte de vodevil, am să vă servesc... 

După această tiradă, în care îşi pusese pecetea câte ceva 
din toate epocile vieţii ei trecute, doamna Nourrisson plecă, 
lăsându-l pe Gazonal tot atât de înspăimântat de aceste 
destăinuiri, pe cât fusese şi de cei cinci dinţi galbeni pe care 
ea îi arătase, încercând să zâmbească. 

— Ce facem acum? întrebă Gazonal. 

— Poliţe! spuse Bixiou fluierându-şi portarul, pentru că am 
nevoie de bani, şi-ţi voi arăta la ce sunt buni portarii; 
dumneata crezi că sunt buni să deschidă uşa... aş, sunt buni 
să scoată din încurcătură oameni fără căpătâi ca mine, 
artişti pe care îi iau sub protecţia lor; de aceea, într-o bună 
zi, al meu va căpăta premiul Montyon27. 

Gazonal deschise ochii ca pentru a ilustra expresia: ca 
viţelul la poarta nouă. 

Deodată apăru un bărbat între două vârste, jumătate 
valet, jumătate băiat de serviciu, dar mai mieros şi mai 
unsuros, cu părul gras, cu abdomenul rotunjor, cu tenul 
palid şi umed ca al unei stareţe, încălţat cu pantofi de pâslă, 
îmbrăcat cu o haină de postav albastru şi pantaloni cenuşii. 

— Ce doriţi, domnule? întrebă el cu un aer care părea în 
acelaşi timp şi de protector şi de subordonat. 

— Ravenouillet... îl cheamă Ravenouillet, spuse Bixiou 
întorcându-se spre Gazonal, ai, cumva, carnetul nostru de 
scadenţe? 


Ravenouillet scoase, din buzunarul de la spate, cel mai 
soios carnet pe care-l văzuse vreodată Gazonal. 

— Înscrie acolo, cu termen de trei luni, aceste două poliţe 
de cinci sute de franci fiecare, pe care mi le vei semna 
acum. 

Şi Bixiou prezentă două trate gata pregătite, făcute de 
Ravenouillet la ordinul lui, pe care Ravenouillet le semnă 
imediat şi le înscrise în carnetul unsuros unde soţia sa 
însemna datoriile locatarilor. 

— Mulţumesc, Ravenouillet, spuse Bixiou. Uite, ai o lojă 
pentru Vaudeville. 

— Oho! fiica mea o să se distreze bine astă-seară! spuse 
Ravenouillet plecând. 

— Suntem aici şaptezeci şi unu de locatari, spuse Bixiou, în 
medie i se datorează lui Ravenouillet şase mii de franci pe 
lună, optsprezece mii pe trimestru pentru avansuri şi taxe 
poştale, fără să mai vorbim de chiriile datorate. Este 
providenţa... cu o dobândă de treizeci la sută pe care i-o 
dăm noi, fără ca el să ne fi cerut vreodată ceva... 

— Ah! Parisul, Parisul! exclamă Gazonal. 

— Să mergem, spuse Bixiou, care andosase poliţele, 
pentru că te duc, vere Gazonal, să mai vezi un comic care 
va juca, fără plată, o scenă delicioasă... 

— Unde? îl întrerupse Gazonal. 

— La un cămătar... Pe drum, îţi voi povesti debutul 
prietenului Ravenouillet la Paris. 

Trecând prin faţa lojii portarului, Gazonal zări pe 
domnişoara Lucienne Ravenouillet exersând un solfegiu, 
pentru că era elevă la conservator; tatăl ei citea un ziar, iar 
doamna Ravenouillet ţinea în mână scrisori, gata să le ducă 
locatarilor. 

— Mulţumesc, domnule Bixiou, spuse fetiţa. 

— Nu este un „şoarece”, spuse Leon vărului său, este o 
larvă de greier. 

— Se pare că prietenia lojii de portar, spuse Gazonal, se 
poate câştigă, ca şi a celorlalţi, prin loji. 


— Dar ştiu că se formează în tovărăşia noastră! strigă 
Leon încântat de calambur. 

— Iată povestea lui Ravenouillet, reluă Bixiou când cei trei 
prieteni coborâră pe bulevard. În 1831, Massol, consilierul 
dumitale de stat, era un avocat-ziarist care, pe atunci, nu 
voia să fie altceva decât ministru de justiţie şi binevoia să-l 
lase pe Louis-Philippe pe tron; dar trebuie să i se ierte 
ambiția, este doar din Carcassonne. Într-o dimineaţă vine la 
el un tânăr concetăţean care-i spune: „Mă cunoaşteţi bine, 
domnu' Massol, sunt feciorul vecinului dumneavoastră, 
băcanul, sosesc de-acolo, pentru că ni s-a spus că, venind 
aici, fiecare găseşte de lucru...” La aceste cuvinte, Massol 
se cutremură şi îşi spuse că, dacă ar avea norocul să-l 
servească pe acest compatriot, care-i era de altfel cu totul 
necunoscut, tot departamentul i-ar cădea pe cap, căi s-ar 
uza o mulţime de maşinării de sonerie, zece şnururi de 
clopoței, covoarele, că singurul său valet l-ar părăsi, că ar 
avea greutăţi cu proprietarul în privinţa scării, şi că 
locatarii s-ar plânge de mirosul de usturoi şi de diligenţă 
răspândit în toată casa. Prin urmare, se uită la solicitator 
cum se uită un măcelar la un berbec înainte de a-l 
înjunghia; dar, deşi concetăţeanul fu străpuns de acea 
privire sau de acel pumnal, el continuă astfel, după cum ne- 
a povestit Massol: „Sunt ambițios ca oricare altul şi nu 
vreau să mă întorc în ţinutul nostru decât bogat, dacă mă 
mai întorc; căci Parisul este anticamera paradisului. Se 
spune că dumneavoastră, care scrieţi la ziare, aveţi pâinea 
şi cuțitul, că numai să cereţi şi obţineţi orice de la guvern; 
dar, dacă am aptitudini, ca noi toţi, mă cunosc eu, nu am 
învăţătură; dacă am posibilităţi, nu ştiu să scriu, ceea ce 
este o nenorocire, căci am idei; prin urmare, nu mă 
gândesc să vă fac concurenţă, mă cântăresc singur, n-aş 
reuşi; dar deoarece puteţi orice şi suntem aproape fraţi, ca 
unii care ne-am jucat împreună când eram copii, mă bizui 
pe dumneavoastră să mă lansați şi să mă ocrotiţi... Ah! 
trebuie, vreau un post, un post potrivit cu posibilităţile 


mele, cu ceea ce sunt şi în care să mă îmbogăţesc...” Massel 
era gata să-şi dea cu asprime concetăţeanul afară, 
aruncându-i în faţă vreun cuvânt brutal, când aceştia 
încheie astfel: „Nu cer deci să intru în administraţie, unde 
înaintezi ca melcul, astfel încât vărul dumneavoastră de 
douăzeci de ani este tot controlor de teren... Nu, aş vrea 
doar să debutez...” „La teatru?..” îl întrebă Massol, fericit 
de acest deznodământ. „Nu, deşi am gestică, înfăţişare, 
memorie; dar se trag prea multe sfori; aş vrea să debutez în 
cariera... de portar.” Massol rămase grav şi-i spuse: „Vor fi 
mult mai multe sfori, dar cel puţin vei vedea lojile pline”. Şi 
îl ajută să obţină, cum spune Ravenouillet, şnurul primei lui 
decoraţii, clopoţelul de la poartă. 

— Eu sunt primul, spuse Leon, care m-am ocupat de speța 
portarilor. Există escroci ai moralității, măscărici ai 
vanităţii, făţarnici moderni, septembrişti28 plini de 
gravitate, inventatori de probleme palpitante de actualitate 
care predică emanciparea negrilor, îmbunătăţirea vieţii 
borfaşilor, filantropie faţă de ocnaşii liberaţi şi care îşi lasă 
portarii într-o stare mai rea decât a irlandezilor29, în 
închisori mai înspăimântătoare decât celulele de nebuni şi 
care le dau pe an, ca să trăiască, mai puţin decât dă statul 
pentru un condamnat... Eu n-am făcut decât o singură faptă 
bună în viaţa mea: loja portarului meu. 

— Dacă un om, urmă Bixiou, după ce ar construi nişte 
închisori mari, împărţite în mii de compartimente ca 
alveolele dintr-un stup sau nişte cuşti de menajerie, 
destinate să adăpostească creaturi de toate felurile şi toate 
meseriile, dacă acest animal cu faţă de proprietar ar veni să 
consulte un savant spunându-i: „Vreau un individ din speța 
bimană oare să poată trăi într-o magherniţă de zece 
picioare pătrate30, plină de pantofi vechi şi otrăvită cu 
mirosuri de zdrenţe; vreau să trăiască acolo toată viaţa, să 
doarmă, să fie fericit, să aibă copii drăguţi ca nişte îngeri, 
să muncească, să gătească, să se plimbe, să cultive flori, să 
cânte şi, fără să iasă de acolo sau să poată vedea ca lumea, 


L) 


să observe tot ce se întâmplă afară!..” ei bine, savantul 
acela n-ar putea să-l inventeze pe portar; numai Parisul 
putea să-l creeze sau, dacă vreţi, diavolul. 

— Industria pariziană a mers şi mai departe în domeniul 
imposibilului, spuse Gazonal: există muncitorii... Voi nu 
cunoaşteţi toate produsele industriei, deşi le expuneţi pe 
voi. Industria noastră se luptă cu industria continentului, cu 
preţul multor suferinţe, întocmai cum, în timpul Imperiului, 
Napoleon se lupta cu Europa cu preţul multor regimente. 

— lată-ne la prietenul meu Vauvinet, cămătarul, spuse 
Bixiou. Una dintre cele mai mari greşeli făcute de oamenii 
care zugrăvesc moravurile noastre este repetarea vechilor 
portrete. Astăzi, fiecare meserie s-a reînnoit. Băcanii devin 
pair-i ai Franţei, artiştii sunt capitalişti, autorii de vodeviluri 
au rente. Dacă arareori mai rămân figuri de odinioară, în 
general, profesiunile nu mai păstrează îmbrăcămintea lor 
specială, nici vechile moravuri. Dacă i-am avut pe Gobseck, 
Gigonnet, Chaboisseau, Samanou, ultimii mohicani în 
meseria lor, ne bucurăm astăzi de Vauvinet, cămătarul băiat 
buN. Filfizonul care frecventează culisele, demimondenele 
şi care se plimbă într-un cupeu mic tras de un singur cal... 
Observă-mi cu atenţie omul, prietene Gazonal, şi vei vedea 
comedia banului; e rece când nu vrea să dea nimic, 
prietenos când bănuieşte un câştig. Mai ales ascultă ce 
spune! 

Şi toţi trei urcară la etajul al doilea într-o casă foarte 
arătoasă, situată pe Bulevardul Italienilor, şi se pomeniră 
înconjurați de toate lucrurile elegante la modă pe atunci. 
Un tânăr de vreo douăzeci şi opt de ani îi întâmpină 
aproape vesel, pentru că îl văzu întâi pe Leon de Lora. 
Vauvinet îi strânse mâna lui Bixiou, în aparenţă cu multă 
prietenie, salută rece pe Gazonal şi îi pofti într-un cabinet 
unde se ghiceau toate gusturile burgheze, în ciuda 
aparenţei artistice a mobilierului şi cu toate statuetele la 
modă şi nenumăratele fleacuri adaptate la micile noastre 
apartamente de artă modernă, la fel de mică, astăzi, ca şi 


cumpărătorul. Vauvinet era îmbrăcat ca toţi tinerii 
afacerişti, cu un rafinament excesiv care la mulţi dintre ei, 
este un fel de prospect. 

— Vin după bani, spuse râzând Bixiou, prezentându-şi 
poliţele. 

Vauvinet luă un aer serios care îl făcu pe Gazonal să 
zâmbească, atât era de mare deosebirea dintre faţa 
surâzătoare şi faţa scontatorului somat să scoată parale. 

— Dragul meu, spuse Vauvinet uitându-se la Bixiou, te-aş 
servi cu cea mai mare plăcere, dar în acest moment nu am 
bani. 

— Fiaş! 

— Da, am dat toţi banii, ştii cui... Bietul Lousteau şi-a luat 
ca asociat la direcţia unui teatru pe un autor bătrân de 
vodeviluri, foarte protejat de minister... unu' Ridal; şi au 
avut nevoie ieri de treizeci de mii de franci. Sunt lefter, atât 
de lefter, că voi trimite la Cerizet după bani ca să plătesc 
două mii de franci pierduţi azi-dimineaţă la cărţi la Jenny 
Cadine... 

— Trebuie să fii teribil de lefter, ca să-l refuzi pe bietul 
Bixiou, spuse Leon de Lora, că are limbă foarte ascuţită 
când este la ananghie... 

— Dar, făcu Bixiou, nu pot să spun decât lucruri bune 
despre Vauvinet, e plin de bunuri... 

— Dragul meu, spuse Vauvinet, mi-ar fi imposibil şi dacă aş 
avea bani, să scontez, chiar cu cincizeci la sută, poliţele 
semnate de portarul tău... Ravenouillet nu se cere. Nue 
Rothschild. Te previn că această valoare este foarte trezită, 
trebuie să găseşti altă firmă. Caută-ţi un unchi! căci prieten 
care să-ţi semneze poliţe nu mai întâlneşti azi; spiritul 
pozitiv al secolului face progrese înspăimântătoare. 

— Îl am, spuse Bixiou, arătându-l pe vărul lui Leon, îl am 
pe domnul... unul dintre cei mai mari fabricanți de postav 
din Sud, domnul Gazonal... Nu prea e bine pieptănat, urmă 
el privind părul zburlit şi bogat al provincialului, dar am să-l 


duc la Marius să-i schimbe înfăţişarea asta de pudel, atât de 
păgubitoare pentru prestigiul lui şi al nostru. 

— Nu cred în valorile din Sud, fără să-l jignesc pe domnul, 
răspunse Vauvinet făcându-l pe Gazonal atât de fericit, că 
nici nu se mai supără de această insolenţă. 

Gazonal, ca un om excesiv de pătrunzător ce era, crezu că 
pictorul şi Bixiou, ca să-l înveţe să cunoască Parisul, voiau 
să-l facă să plătească o mie de franci pentru dejunul de la 
Cafe de Paris; căci acest fiu al Roussillon-ului nu pierduse 
încă această uimitoare neîncredere care, la Paris, îl 
ocroteşte pe omul din provincie cum apără zidurile o cetate. 

— Cum vrei tu să fac afaceri la două sute cincizeci de 
leghe distanţă de Paris, în Pirinei! adăugă Vauvinet. 

— E ultimul tău cuvânt? întrebă Bixiou. 

— Am douăzeci de franci la mine, spuse tânărul scontator. 

— Cu atât mai rău pentru tine, răspunse mistificatorul. 
Credeam că valorez o mie de franci, adăugă el aspru. 

— Valorezi o sută de mii de franci, răspunse Vauvinet, 
uneori eşti chiar de nepreţuit... dar sunt lefter. 

— Ei lasă, spuse Bixiou, să nu mai vorbim... Îţi aranjasem 
astă-seară, la Carabine, cea mai bună afacere pe care ai 
putea s-o doreşti... ştii? 

Vauvinet îi făcu cu ochiul lui Bixiou, strâmbătură pe care o 
fac samsarii între ei ca pentru a-şi spune: „Să nu ne 
întrecem în şmecherii”. 

— Nu-ţi mai aminteşti, începu Bixiou, că m-ai luat de 
mijloc, de parcă aş fi fost o femeie frumoasă, mângâindu-mă 
cu privirea şi cu vorba, în timp ce-mi spuneai: „Voi face 
orice pentru tine, dacă poţi să-mi procuri la valoarea 
nominală acţiuni ale căilor ferate finanţate de du Tillet şi 
Nucingen”? Ei bine, dragul meu, Maxime şi Nucingen vin la 
Carabine, care primeşte astă-seară mulţi politicieni. Pierzi, 
amice, o frumoasă ocazie. Ei, adio, pungaşule! 

Şi Bixiou se sculă, lăsându-l pe Vauvinet destul de 
indiferent în aparenţă, dar, în fond, nemulţumit ca un om 
care îşi dă seama că a făcut o prostie. 


— Un moment, dragul meu, spuse scontatorul, n-am bani, 
dar am credit... Dacă efectele tale nu valorează nimic, pot 
să le păstrez şi să-ţi dau în schimb valori de portofoliu... În 
fine, ne putem înţelege în privinţa acţiunilor căilor ferate, 
vom împărţi, într-o anumită proporţie, beneficiile acestei 
operaţii, şi atunci îţi voi acorda o remiză în contul 
beneficiilor viitoare... 

— Ah! nu, răspunse Bixiou, am nevoie de bani, trebuie să- 
mi încasez efectul Ravenouillet... 

— Ravenouillet este, de altfel, foarte bun, spuse Vauvinet, 
depune la Casa de economii, este excelent. 

— Valorează mai mult decât tine, spuse Leon, căci nu 
întreţine demimondene, nu plăteşte chirie, nu se lansează 
în speculaţii şi nu tremură la urcarea sau la scăderea 
acţiunilor... 

— Ţi se pare că glumeşti, stimabile? răspunse Vauvinet, 
care devenise vesel şi mieros; ai făcut un elixir din fabula lui 
La Fontaine Stejarul şi trestia31. Hai, Gubetta, vechiul meu 
complice, spuse Vauvinet luându-l pe Bixiou de mijloc, ai 
nevoie de bani, ei bine, n-am decât să cer cu împrumut trei 
mii de franci prietenului meu Cerizet, în loc de două mii... 
Şi să fim prieteni, Cinna32!.. Dă-mi terfeloagele tale. Dacă 
te-am refuzat, am făcut-o numai pentru că este foarte greu 
pentru un om care nu poate să-şi facă modestul lui negoţ 
decât scontându-şi valorile la bancă să păstreze în sertarele 
biroului un Ravenouillet de-al tău... Este greu, foarte greu... 

— Şi cât e scontul? întrebă Bixiou. 

— Aproape nimic, răspunse Vauvinet. Te va costa, pe trei 
luni, cincizeci de nenorociţi de franci. 

— Vei fi, cum spunea pe vremuri Emile Blondet, 
binefăcătorul meu, spuse Bixiou. 

— Douăzeci la sută, plus dobândă, spuse Gazonal la 
urechea lui Bixiou, care îl lovi tare cu cotul în esofag. 

— Ia uite, spuse Vauvinet deschizând sertarul biroului său, 
zăresc acolo, dragul meu, lipită de banderolă, o bancnotă 
uitată de cinci sute; nici nu ştiam că sunt atât de bogat; eu 


îţi căutam un efect cu scadenţă la sfârşitul lunii, de patru 
sute cincizeci. Cerizet ţi-l va lua fără mare scăzământ şi 
gata suma. Dar fără glumă, Bixiou... aşa-i? astă-seară voi 
veni la Carabine, îmi juri... 

— Nu suntem oare din nou amici? spuse Bixiou luând 
biletul de cinci sute şi efectul de patru sute cincizeci de 
franci; îţi dau cuvântul meu că îl vei vedea diseară pe du 
Tillet şi pe mulţi alţii care vor să-şi croiască drumul... de fier 
la Carabine. 

Vauvinet îi conduse pe cei trei prieteni până pe palier, 
linguşindu-l pe Bixiou. Acesta rămase serios în pragul uşii 
de la intrare; îl asculta pe Gazonal care căuta să-i explice 
operaţia aceasta, demonstrându-i că, dacă amicul lui 
Vauvinet, acest Cerizet, îi lua un scont de cincizeci de franci 
la efectul de patru sute cincizeci de franci, asta însemna că 
el dă în total patruzeci la sută... Pe trotuar, Bixiou îl 
înspăimântă pe Gazonal printr-un râs de mistificator 
parizian, acel râs mut şi rece, un fel de crivăţ labial. 

— Adjudecarea căilor ferate va fi sigur amânată la cameră, 
spuse el, o ştim de ieri de la această figurantă căreia i-am 
zâmbit... Şi, dacă astă-seară câştig cinci, şase mii de franci 
la cărţi, ce mai înseamnă şaptezeci de franci pierduţi numai 
pentru a avea cu ce miza!.. 

— Lansquenetul33 este încă una dintre miile de feţe ale 
Parisului aşa cum este el, începu Leon. De aceea, vere, 
vrem să te prezentăm unei ducese din strada Saint- 
Georges, unde vei vedea aristocrația demimondenelor şi 
unde poţi să câştigi procesul tău. Cum însă este imposibil să 
te arăţi acolo cu părul tău ca în Pirinei, de parcă eşti un 
arici, vom merge aici aproape, în Piaţa Bursei, la Marius, un 
alt actor al nostru. 

— Cine mai e şi actorul ăsta? 

— Uite povestea, răspunse Bixiou. În 1800, unul din 
Toulouse numit Cabot, tânăr frizer ros de ambiţie, veni la 
Paris şi îşi deschise prăvălie (cum spuneţi voi). Acest om 
talentat (posedă douăzeci şi patru de mii de franci rentă la 


Libourne, unde s-a retras) înţelese că numele lui vulgar şi 
dezgustător nu-l putea duce departe. Domnul de Parny34, 
clientul lui, îl boteză Marius, nume mult superior 
prenumelor de Armand şi Hippolyte, sub care se ascund 
patronimicele atinse de boala Cabot. Toţi urmaşii lui Cabot 
s-au numit Marius. Actualul Marius este Marius al V-lea şi se 
numeşte Mougin. Aşa se întâmplă în multe sectoare 
comerciale, cu apa de Botot, cu cerneala Petite-Vertu. La 
Paris, un nume devine o proprietate comercială şi ajunge să 
constituie un fel de nobleţe de firmă. Marius, care de altfel 
are elevi, a creat, spune el, prima şcoală de coafură din 
lume. 

— Străbătând Franţa am şi văzut, spuse Gazonal, multe 
firme pe care citesc următoarele cuvinte: CUTARE, elevul 
lui Marius. 

— Elevii aceştia trebuie să-şi spele mâinile după fiecare 
coafură executată, răspunse Bixiou; dar Marius nu-i admite 
indiferent cum ar arăta, trebuie să aibă mâini frumoase şi 
să nu fie urâţi. Cei mai deosebiți, ca mod de a se exprima, 
ca înfăţişare, se duc să lucreze la domiciliu şi se întorc 
foarte obosiţi. Marius nu se deplasează decât pentru 
femeile de rang, are cabrioletă şi lacheu. 

— Dar, în definitiv, nu este altceva decât un bărbier! 
exclamă Gazonal indignat. 

— Bărbier! spuse Bixiou, ia gândeşte-te că e căpitan în 
garda naţională şi e decorat pentru că a sărit primul la o 
baricadă în 183235. 

— Bagă de seamă, nu este nici coafor, nici peruchier, este 
director al unor saloane de coafură, adăugă Leon, urcând o 
scară cu stâlpii de cristal, cu balustrada de mahon şi cu 
treptele acoperite cu un covor somptuos. 

— Chiar aşa! Să nu ne faci de râs, spuse Bixiou lui 
Gazonal. În anticameră vei da de lachei care îţi vor lua 
haina şi pălăria ca să le perie şi te vor conduce până la uşa 
unuia din saloane, deschizând-o şi închizând-o. Este necesar 


să-ţi spun asta, dragă Gazonal, adăugă cu fineţe Bixiou, ca 
nu cumva să strigi: „Hoţii!” 

Aceste saloane, continuă Leon, sunt trei încăperi unde 
directorul a îngrămădit toate invențiile luxului modern. La 
ferestre, draperii, peste tot jardiniere, divane moi pe care 
poţi, când toate mesele de toaletă sunt ocupate, să-ţi aştepţi 
rândul, citind ziarul. Intrând, ai putea să-ţi pipăi buzunarul, 
crezând că ţi se vor cere cinci franci; dar, din orice pungă, 
nu se extrag decât cincizeci de cenți pentru freză şi un 
franc pentru tuns şi frizat. Lângă jardiniere se găsesc mese 
de toaletă elegante, şi apa ţâşneşte prin robinete. Peste tot 
- oglinzi enorme reflectă feţele. Deci, să nu faci pe miratul. 
Când clientul (acesta e cuvântul elegant prin care Marius a 
înlocuit dezgustătorul muşteriu), când clientul apare în 
dreptul uşii, Marius îi aruncă o privire şi e gata cântărit: 
pentru el nu eşti decât un cap mai mult sau mai puţin apt 
de a-i da de lucru. Pentru Marius, nu există oameni, există 
doar capete. 

— Îl vei auzi pe Marius pe toate tonurile gamei, spuse 
Bixiou, dacă ştii să imiţi jocul nostru. 

Îndată ce se arătă Gazonal, privirea lui Marius îi fu 
favorabilă, el strigă: 

— Regulus! ocupă-te dumneata de acest cap, întâi 
rotunjeşte-l cu foarfeca mică. 

— Scuzaţi, spuse Gazonal elevului, la un gest al lui Bixiou, 
doresc să fiu coafat chiar de domnul Marius. 

Marius, foarte măgulit de această pretenţie, se apropie, 
lăsând capul la care lucra. 

— La dispoziţia dumneavoastră, isprăvesc acum, n-aveţi 
nici o grijă, elevul meu va face pregătirile, eu singur voi 
hotări felul tunsorii. 

Marius, un om scund, ciupit de vărsat, cu părul negru 
cărbune şi frizat ca al lui Rubini36, îmbrăcat de sus până 
jos în negru, cu manşete, cu jaboul cămăşii împodobit cu un 
diamant, îl recunoscu atunci pe Bixiou şi îl salută ca pe o 
forţă egală cu a lui. 


— E un cap comun, îi spuse el lui Leon, arătându-l pe 
domnul pe care îl coafa, un băcan!.. Ce vreţi, dacă n-am 
face decât artă am muri la Bicetre37, nebuni!.. 

Şi se întoarse cu o mişcare de neimitat la clientul său, 
după ce-i spuse lui Regulus: 

— Serveşte pe domnul, este desigur un artist. 

— Un ziarist, spuse Bixiou. 

La aceste cuvinte, Marius trecu de două, trei ori pieptenul 
prin părul capului comun şi se repezi la Gazonal, apucându- 
l pe Regulus de braţ tocmai când se pregătea să ţăcănească 
forfecuţele. 

— Mă ocup eu de domnul. Uitaţi-vă, domnule, spuse el 
băcanului, priviţi-vă în oglinda cea mare, dacă vă cuprinde 
oglinda... Ossian! 

Lacheul intră şi puse stăpânire pe client ca să-l îmbrace. 

— Veţi plăti la casă, domnule, spuse Marius muşteriului 
uimit care tocmai scotea punga. 

— Este atât de necesar, dragul meu, să recurgi la această 
operaţie cu forfecuţele? întrebă Bixiou. 

— Nici un cap nu vine la mine decât curăţat, răspunse 
renumitul coafor; dar, pentru dumneavoastră, voi servi pe 
domnul în întregime. Elevii mei dau prima formă, altminteri 
n-aş prididi. Toată lumea spune ca dumneavoastră: „Să fiu 
coafat de Marius!” Nu pot să fac decât finisajul... La ce ziar 
lucrează domnul? 

— În locul dumitale, aş avea trei sau patru Mariuşi, spuse 
Gazonal. 

— Ah! domnul este, cum văd, foiletonist! spuse Marius. 
Vai! în coafură, unde trebuie să pui mâna la toate, acest 
lucru este imposibil... Scuzaţi! 

Îl lăsă pe Gazonal ca să vadă ce făcea Regulus care 
pregătea un cap de curând sosit. 

Lovind cu limba în cerul gurii, făcu un zgomot de 
nemulţumire care poate fi tradus prin: ţţţ, tiţ, tiţ! 

— Vai, Doamne! nu e destul de drept, tunsoarea dumitale 
face scări... Ia uite, Regulus, doar nu tundem pudeli, ci 


oameni, care au caracterul lor. Dacă mai continui să te uiţi 
în tavan în loc să te împărţi între oglindă şi faţa clientului, 
îmi vei dezonora casa. 

— Eşti sever, domnule Marius. 

— Trebuie să le arăt secretele artei.. 

— Este, deci, o artă? întrebă Gazonal. 

Marius, indignat, îl privi pe Gazonal în oglindă şi se opri cu 
pieptenele într-o mână şi foarfecele în alta. 

— Domnule, vorbiţi ca un... copil! Şi totuşi, după accent, 
păreţi să fiţi din Sud, patria oamenilor superiori. 

— Da, ştiu că trebuie să ai un soi de gust, răspunse 
Gazonal. 

— Dar tăceţi din gură, domnule! mă aşteptam la mai mult 
din partea dumneavoastră. Adică, un coafor, nu spun un 
coafor bun, căci eşti sau nu eşti coafor... un coafor... e mai 
greu de găsit... decât... ce să spun?.. decât un... nu ştiu ce... 
un ministru... (staţi liniştit); adică nu, pentru că nu poţi să-ţi 
dai seama de valoarea unui ministru, străzile sunt pline de 
miniştri... Un Paganini?.. nu, nu este de ajuns!.. Unui coafor, 
domnule, un om care ghiceşte sufletul şi obiceiurile 
dumneavoastră ca să vă coafeze potrivit fizionomiei 
dumneavoastră, îi trebuie ceea ce constituie un filosof. Dar 
femeile!.. Uite, femeile ne preţuiesc, ele ştiu cât valorăm... 
valorăm cucerirea pe care vor s-o facă în ziua când se 
coafează pentru a obţine o victorie... adică, un coafor... nu 
se ştie ce este. Uite, eu care vorbesc sunt aproape tot ceea 
ce există mai... fără să mă laud, mă cunoaşte lumea... Ei 
bine, nu, cred că trebuie să se găsească şi mai buni... 
Execuţia, asta-i problema! Ah! dacă femeile mi-ar da mână 
liberă, dacă aş putea să execut toate ideile care-mi vin!.. 
Pentru că am, vedeţi dumneavoastră, o imaginaţie 
îndrăcită!.. dar femeile nu consimt, au planurile lor, după 
ce-ai plecat îşi vâră degetele sau pieptenele în 
fermecătoarele noastre edificii, care ar trebui să fie gravate 
şi păstrate, căci operele noastre, domnule, nu durează 
decât câteva ore... Un mare coafor, ei! ar fi ceva ca Vestris 


şi Careme38 în meseriile lor... (întoarceţi capul aşa, vă rog, 
aranjez părţile din faţă bine). Profesiunea noastră este 
compromisă de nepricepuţi care nu înţeleg nici epoca, nici 
arta lor... Există negustori de peruci sau de loţiuni pentru 
creşterea părului... ăştia nu ştiu decât să-ţi vândă sticluţe... 
ţi-e şi milă!.. ăsta-i comerţ? Mizerabilii ăştia tund sau 
coafează cum pot... Eu, când am venit aici, de la Toulouse, 
aveam ambiția să fiu succesorul marelui Marius, să fiu un 
adevărat Marius şi să aduc, eu singur, mai multă faimă 
numelui decât ceilalţi patru la un loc. Mi-am spus: „A 
învinge sau a muri...” (Aşa, staţi drept, vă termin acum.) Eu 
sunt primul care am pus eleganţă în meserie. Am făcut din 
saloanele mele obiectul curiozităţii. Dispreţuiesc reclama, 
domnule, şi, cât costă reclama, voi da pentru confort, 
pentru agrement. Anul viitor, voi avea într-un salonaş un 
cvartet, se va face muzică şi de cea mai bună calitate. Da, 
trebuie să transformi în plăcere plictiseala celor pe care îi 
coafezi. Nu-mi ascund neplăcerile pe care le îndură 
clientela. (Priviţi-vă în oglindă.) Să te laşi coafat este 
obositor, poate tot atât ca atunci când pozezi pentru un 
portret, şi domnul poate ştie că faimosul domn de 
Humboldt39 (am reuşit să pun în valoare puţinul păr pe 
care i l-a lăsat America; ştiinţa seamănă din acest punct de 
vedere cu sălbatecul, îşi scalpează foarte bine omul); acest 
ilustru savant a spus că, după durerea de a fi spânzurat, 
urmează aceea de a fi pictat; dar, după părerea unor femei, 
eu aşez durerea de a fi coafat înaintea celei de a fi pictat40. 
Ei bine, domnule, eu vreau ca lumea să vină la coafor de 
plăcere. (Aveţi în păr un vârtej care trebuie stăpânit.) 
Cineva îmi propusese nişte cântărețe italiene care, în 
antracte, ar fi depilat pe tinerii de patruzeci de ani; dar s-a 
dovedit că erau fete de la Conservator, profesoare de pian 
din strada Montmartre. Acum sunteţi coafat, domnule, aşa 
cum trebuie să fie un om de talent. Ossian, spuse el 
lacheului în livrea, perie şi însoţeşte pe domnul. Cine-i la 


rând? întrebă apoi cu mândrie, privind persoanele care 
aşteptau. 

— Să nu râzi, Gazonal, spuse Leon vărului său când ajunse 
jos, aruncându-şi privirea în Piaţa Bursei, zăresc acolo pe 
unul dintre oamenii noştri mari: vei putea compara limbajul 
lui cu limbajul acestui patron şi îmi vei spune, după ce-lvei 
fi auzit, care este mai original. 

— Să nu râzi, Gazonal, spuse Bixiou, repetând în glumă 
intonaţia lui Leon. Cu ce crezi că se ocupă Marius? 

— Cu tunsul şi coafatul. 

— A pus mâna pe monopolul vânzării părului cu ridicata, 
reluă Bixiou, întocmai cum cutare negustor de alimente de 
la care vom cumpăra o piftie de un scud şi l-a atribuit pe 
acela al vânzării trufelor; scontează efectele comerţului 
său, îşi împrumută cu amanet clientele ajunse la ananghie, 
se ocupă cu rente viagere, joacă la bursă, este acţionar la 
toate jurnalele de modă; în fine, vinde, sub numele unui 
farmacist, o loţiune infamă care îi aduce, pentru partea lui, 
treizeci de mii de franci rentă şi a cărei reclamă costă o 
sută de mii de franci pe an. 

— E cu putinţă? strigă Gazonal. 

— "Ţine minte asta, spuse grav Bixiou. La Paris nu există 
comerţ mic, totul se măreşte, de la vânzarea pânzeturilor 
până la aceea a chibriturilor. Negustorul de limonadă care 
te priveşte când intri la el, cu şervetul pe braţ, poate să aibă 
cincizeci de mii de franci rentă; un chelner este alegător şi 
eligibil, iar cutare om, cu înfăţişare de nevoiaş, când îl vezi 
trecând pe stradă, are în vestă diamante de montat în 
valoare de o sută de mii de franci, şi nu le-a furat. 

Cei trei prieteni nedespărţiţi, cel puţin pentru ziua aceea, 
înaintau conduşi în aşa fel de peisagist, încât să se 
ciocnească cu un bărbat de vreo patruzeci de ani, decorat, 
care venea din bulevard prin strada NeuveVivienne. 

— Ia spune, dragă Dubourdieu, la ce visezi? întrebă Leon. 
La vreo frumoasă compoziţie simbolică?.. Dragă vere, am 
plăcerea să-ţi prezint pe ilustrul nostru pictor Dubourdieu, 


tot atât de celebru prin talentul său, cât şi pentru 
convingerile sale umanitare... Dubourdieu, vărul meu, 
Palafox! 

Dubourdieu, mic de statură, cu faţa palidă, cu ochii 
albaştri melancolici, îl salută uşor pe Gazonal, care se 
înclină în faţa omului de geniu. 

— Prin urmare, aţi ales pe Stidmann în locul lui?.. 

— Ce vrei? nu eram acolo, răspunse marele peisagist. 

— Veţi scădea prestigiul Academiei, continuă pictorul. Să 
alegi un astfel de om, nu vreau să-l ponegresc, dar e un 
simplu meseriaş!.. Unde va ajunge prima dintre arte, aceea 
ale cărei opere sunt cele mai durabile şi care scoate la 
lumină naţiunile după ce omenirea le-a pierdut orice urmă, 
până şi amintirea... arta care-i consacră pe oamenii mari? 
Sculptura este un apostolat; ea rezumă ideile unei epoci, şi 
voi recrutaţi un fabricant de figurine şi cămine, un 
modelator de ornamente, unul dintre zarafii templului! Ah! 
bine zicea Chamfort41, ca să suporţi viaţa la Paris, trebuie 
să începi prin a înghiţi în fiecare dimineaţă câte o viperă. În 
sfârşit, ne rămâne arta, nu putem fi împiedicaţi să o 
cultivăm... 

— Şi apoi, dragul meu, dumneata ai o mângâiere pe care 
puţini artişti o au, viitorul e al dumitale, spuse Bixiou. Când 
lumea va fi convertită la doctrina noastră, vei fi în fruntea 
artei dumitale, căci aduci idei care vor fi înţelese... după ce 
vor fi generalizate! Peste cincizeci de ani, vei fi pentru toată 
lumea ceea ce astăzi nu eşti decât pentru noi, un om mare! 
Numai că, trebuie să ajungem până acolo! 

— 'Tocmai am terminat, spuse artistul, cu faţa strălucitoare 
ca a unui om căruia i se bate în strună, am terminat figura 
alegorică a Armoniei şi, dacă vreţi să veniţi s-o vedeţi, veţi 
înţelege de ce mi-au trebuit doi ani ca s-o fac. Am pus totul 
în ea! De la prima vedere se şi ghiceşte destinul globului. 
Regina ţine într-o mână bastonul de păstoriţă, simbolizând 
dezvoltarea raselor utile omului; pe cap poartă boneta 
libertăţii; ale şase mamele ca la egipteni, căci aceştia l-au 


presimţit pe Fourier42; picioarele ei se sprijină pe două 
mâini împreunate, îmbrăţişând globul ca semn al 
fraternității raselor umane; ea calcă nişte tunuri distruse, 
semnificând suprimarea războiului, şi mi-am dat toată 
silinţa s-o fac să exprime seninătatea agriculturii 
triumfătoare... De altfel, am pus alături de ea o uriaşă varză 
creaţă care, după maestrul nostru, este imaginea 
concordiei. Oh! nu este cel mai mic titlu de glorie al lui 
Fourier faptul de a fi restituit plantelor gândirea; ela 
stabilit cum toate lucrurile se leagă, în creaţie, prin 
înţelegerea între ele şi, de asemenea, prin limbajul lor 
special. Peste o sută de ani, va fi cu mult mai mare decât 
este... 

— Şi cum se va întâmpla acest lucru, domnule? întrebă 
Gazonal, uimit să audă vorbind astfel un om, fără să fie într- 
o casă de nebuni. 

— Prin mărirea producţiei. Dacă se va trece la aplicarea 
Sistemului, nu va fi imposibil să acţionăm asupra astrelor... 

— Şi ce va deveni atunci pictura? se interesă Gazonal. 

— Va fi şi mai mare. 

— Vom avea şi ochi mai mari? întrebă Gazonal, privind cu 
înţeles prietenii. 

— Omul va fi din nou ceea ce era înainte de degenerarea 
sa, oamenii noştri de şase picioare vor părea atunci nişte 
pitici... 

— Tabloul tău este gata? întrebă Leon. 

— Gata de tot, răspunse Dubourdieu. Am căutat să-l văd 
pe Hiclar ca să compună o simfonie; aş dori ca, privind 
această compoziţie, să se audă o muzică în genul lui 
Beethoven, care ar dezvolta ideile pentru a le face 
cunoscute inteligenţei în două feluri. Ah! dacă ar vrea 
guvernul să-mi pună la dispoziţie una dintre sălile 
Luvrului... 

— Dar pot să vorbesc, dacă vrei, căci nu trebuie lăsat la o 
parte nici un mijloc de a atrage atenţia... 


— Oh! prietenii mei pregătesc articole, dar mi-e frică să nu 
meargă prea departe. 

— Aş! spuse Bixiou, nu vor merge atât de departe ca 
viitorul... 

Dubourdieu îl privi chiorâş pe Bixiou şi-i dădu înainte. 

— Dar e nebun, spuse Gazonal, e lunatic. 

— Are penel, ştie multe lucruri, răspunse Leon; dar l-a 
omorât fourierismul. Ai văzut aici, vere, unul dintre efectele 
ambiţiei asupra artiştilor. Prea adesea, la Paris, în dorinţa 
de a ajunge mai repede decât pe calea obişnuită la această 
celebritate, care este pentru ei bogăţia, artiştii împrumută 
aripi de circumstanţă, cred că devin mai mari înrobindu-se 
unei idei, făcându-se susţinătorii unui sistem şi speră să 
transforme o coterie într-un adevărat public. Unul e 
republican, un altul saint-simonist, iar altul e aristocrat, 
catolic, de centru, retrograd sau filogerman, dintr-o 
convingere preconcepută. Dar, dacă este adevărat că opinia 
nu dă talent, în schimb, îi dăunează întotdeauna, ca dovadă 
bietul băiat pe care l-ai văzut. Opinia unui artist trebuie să 
fie credinţa în operele de artă... şi singurul mijloc de 
reuşită, munca, atunci când natura i-a dăruit focul sacru. 

— S-o ştergem, spuse Bixiou, Leon face morală. 

— Dar omul acesta era de bună-credinţă! strigă Gazonal, 
neputându-şi reveni din uimire. 

— De cea mai bună credinţă, răspunse Bixiou, de tot atâta 
de bună-credinţă ca regele frizerilor de adineauri. 

— E nebun! repetă Gazonal. 

— Şi nu e singurul pe care ideile lui Fourier l-au făcut 
nebun, spuse Bixiou. Nu cunoşti Parisul. Cere-i o sută de mii 
de franci ca să realizezi ideea cea mai utilă omenirii, ca să 
experimentezi ceva asemănător maşinii cu aburi, vei muri, 
ca Salomon de Caus43, la Bicetre; dar, dacă este vorba de 
un paradox, lumea se omoară pentru aşa ceva, ea cu averea 
ei cu tot. Ei bine, aici se întâmplă cu sistemele ce se 
întâmplă cu aceste lucruri. Ziare imposibile au înghiţit 
milioane de cincisprezece ani încoace. Ceea ce-ţi făcea 


procesul atât de greu de câştigat este faptul că ai dreptate 
şi că sunt, după cum spui dumneata, motive secrete în 
favoarea prefectului. 

— Poţi tu să concepi ca un om de spirit să mai poată trăi 
într-altă parte odată ce a înţeles Parisul cu moravurile lui? 
întrebă Leon pe Gazonal. 

— Dacă l-am duce pe Gazonal la mătuşa Fontaine, spuse 
Bixiou, făcând semn unei birje să se apropie, ar fi oare să 
trecem de la seriozitate la fantastic? Birjar, în strada Vieille- 
du-lemple. 

Şi cei trei prieteni se îndepărtară în direcţia cartierului 
Marais. 

— Ce-o să-mi mai arăţi? întrebă Gazonal. 

— Dovada celor spuse de Bixiou, răspunse Leon, 
prezentându-ţi o femeie care stoarce douăzeci de mii de 
franci pe an, exploatând o idee. 

— O ghicitoare în cărţi! spuse Bixiou neputându-se 
împiedica să interpreteze ca o întrebare expresia 
meridionalului. Doamna Fontaine trece, în ochii acelora 
care caută să cunoască viitorul, drept mai savantă decât 
fusese răposata domnişoară Lenormand. 

— Trebuie să fie straşnic de bogată! exclamă Gazonal. 

— Câtă vreme a existat loteria, ea a fost victima propriei 
sale idei, răspunse Bixiou, fiindcă la Paris mult câştigi, mult 
cheltuieşti. Toţi ăştia au capetele înfierbântate şi le sparg ca 
să mai aibă pe unde să şi le răcorească. Toţi cei care câştigă 
parale cu nemiluita au tot atâtea vicii şi fantezii, desigur 
pentru stabilirea unui echilibru. 

— Dar acum, când loteria a fost desfiinţată? întrebă 
Gazonal. 

— Ei, acum are un nepot care strânge. 

Când ajunseră acolo, cei trei prieteni zăriră, într-una 
dintre cele mai vechi case din această stradă, o scară 
şubredă, între treptele căreia se strânsese glodul. Se suiră 
pe ea în semiîntuneric şi în mirosul greţos specific caselor 
cu gang, oprindu-se la etajul al treilea în faţa unei uşi, pe 


care numai desenul ar putea s-o redea, pentru că literatura 
ar pierde prea multe nopţi ca s-o zugrăvească cum se 
cuvine. 

O femeie bătrână, în armonie cu uşa şi fiind, poate, însăşi 
uşa însufleţită, îi băgă pe cei trei prieteni într-o încăpere 
servind de anticameră unde, cu toată atmosfera caldă care 
scălda străzile Parisului, simţiră un frig îngheţat ca în 
criptele cele mai adânci. Pătrundea acolo un aer umed 
dintr-o curte interioară, semănând cu o gură de pivniţă 
mare, era întuneric, şi pe pervazul ferestrei se afla o lădiţă 
plină cu plante gălbejite. În această încăpere unsă cu o 
substanţă grasă şi neagră ca funinginea, scaunele, masa, 
toate aveau un aspect sărăcăcios. Lespezile podelei 
musteau umezeala ca un urcior poros. În sfârşit, cel mai mic 
amănunt era în armonie cu îngrozitoarea babă cu nasul 
coroiat, cu faţa palidă şi îmbrăcată în zdrenţe decente, care 
spuse clienţilor să ia loc şi îi lămuri că nu se intră la doamna 
decât unul câte unul. 

Gazonal, făcând pe cutezătorul, intră plin de curaj şi se 
pomeni în faţa uneia din acele femei uitate de Moarte care, 
fără îndoială, le uită intenţionat pentru a lăsa printre cei vii 
câteva exemplare din ea însăşi. 

Avea o faţă uscată în care luceau nişte ochi cenuşii, de o 
fixitate obositoare; un nas teşit, mânjit cu tutun; nişte oase 
susţinute de muşchi destul de convingători şi care, sub 
pretext că sunt mâini, amestecau lenevos cărţile, ca o 
maşină cu motorul gata să se oprească. 

Trupul, un fel de coadă de mătură, acoperit decent cu o 
rochie, se bucura de avantajele naturii moarte. Nu mişca de 
fel. Pe frunte se înălța o bonetă de catifea neagră. 

Doamna Fontaine era, totuşi, o femeie adevărată; avea în 
dreapta o găină neagră, şi în stânga o broască mare râioasă 
numită Astaroth şi pe care Gazonal nu o văzu la început. 

Broasca râioasă, de o mărime surprinzătoare, înspăimânta 
mai puţin prin ea însăşi, cât prin două topaze, mari ca nişte 


piese de cincizeci de centime, cu licăriri de lampă. Este 
imposibil să suporţi această privire. 

Precum spunea răposatul Lassailly44 care, dormind o dată 
pe câmp, a vrut să învingă privirea fascinantă a unei 
broaşte râioase, această vietate este o fiinţă neînţeleasă. 
Poate că în ea se rezumă creaţia animală, cu om cu tot; căci, 
spunea Lassailly, broasca râioasă trăieşte nesfârşit de mult 
şi, după cum se ştie, are, dintre toate animalele create, cea 
mai lungă perioadă de procreare. 

Găina cea neagră îşi avea coteaţa la distanţă de vreo două 
picioare de masa acoperită cu o velinţă verde şi venea acolo 
pe o scândură, formând un fel de pod mobil între coteaţă şi 
masă. 

Când această femeie, cea mai puţin reală dintre creaturile 
care împodobeau această cocioabă gen Hoffmann45, spuse 
lui Gazonal: „Lăiaţi!”... fabricantul, om cumsecade, se 
înfioră fără să vrea. Ceea ce face ca aceste creaturi să fie 
atât de formidabile este importanţa lucrurilor pe care vrem 
să le aflăm. Vii să le cumperi speranţă, şi ele o ştiu prea 
bine. 

Peştera Sibilei era cu mult mai întunecoasă decât 
anticamera; nu se distingea culoarea tapetului. 

Tavanul, înnegrit de fum, departe de a reflecta puţina 
lumină aruncată prin fereastra dublă astupată de plante 
firave şi palide, absorbea, dimpotrivă, o mare parte; însă, 
această licărire lumina din plin masa din faţa vrăjitoarei. 
Masa, fotoliul bătrânei şi acela pe cate stătea Gazonal 
compuneau tot mobilierul încăperii, împărţită în două 
printr-o chiţimie unde dormea, fără îndoială, doamna 
Fontaine. Gazonal auzi, printr-o uşiţă întredeschisă, 
bolboroseala specială a unui rasol care fierbe. Acest zgomot 
de bucătărie, însoţit de un miros amestecat în care 
predomina cel al unei chiuvete de vase, împletea 
necuviincios gândul trebuinţelor vieţii reale cu ideea unei 
puteri supranaturale. Dezgustul în mijlocul rarităţilor. 
Gazonal zări o treaptă de lemn alb, ultima, desigur, din 


scara interioară care ducea la chiţimie. Cuprinse toate 
aceste amănunte într-o singură privire şi îi veni greață. 

Era mult mai înfiorător decât povestirile romancierilor şi 
decât scenele dramelor germane, era de un realism 
înăbuşitor. Aerul împrăştia o apăsare ameţitoare, 
întunericul sfârşea prin a irita nervii, Când meridionalul, 
împins de un fel de înfumurare, privi broasca râioasă, avu o 
fierbinţeală ca de vomitiv în golul stomacului, resimţind o 
teroare destul de ase mănătoare cu aceea a criminalului în 
faţa jandarmului, încercă să-şi vină în fire examinând-o pe 
doamna Fontaine, dar întâlni nişte ochi aproape albi, ale 
căror pupile nemişcate şi îngheţate erau de nesuportat. 
Liniştea deveni atunci înspăimântătoare. 

— Ce doriţi, domnule? îl întrebă doamna Fontaine pe 
Gazonal, consultaţia de cinci franci, cea de zece sau cea 
mare? 

— Chiar consultaţia de cinci franci e destul de scumpă, 
răspunse meridionalul, făcând în sinea lui sforţări 
nemaipomenite ca să nu se lase copleşit de mediul în care 
se găsea. 

În timp ce Gazonal încerca să-şi vină în fire, o voce 
infernală îl făcu să sară din fotoliu: găina neagră cârâia. 

— Du-te, fată, du-te, domnul nu vrea să cheltuiască decât 
cinci franci. 

Şi găina parcă înţelese ce-i spunea stăpâna sa, căci după 
ce se apropiase la un pas de cărţi, se întoarse cu gravitate 
la locul ei. 

— Ce floare îndrăgiţi? întrebă bătrâna cu o voce răguşită 
din cauza mucozităţilor care se ridicau şi coborau fără 
încetare în bronhiile ei! 

— Trandafirul. 

— Ce culoare vă place? 

— Albastrul. 

— Ce animal preferaţi? 

— Calul. De ce aceste întrebări? întrebă Gazonal la rândul 
său. 


— Omul ţine la toate prin stările sale anterioare, răspunse 
ea sentenţios, de aici îi vin instinctele, şi instinctele îi 
domină destinul. Ce mâncaţi cu mai multă plăcere? peştele, 
vânatul, cerealele, carnea de măcelărie, dulciurile, 
legumele sau fructele? 

— Vânatul. 

— În ce lună v-aţi născut? 

— Septembrie. 

— Arătaţi-mi mâna. 

Doamna Fontaine privi cu multă atenţie liniile mâinii 
prezentate. 'Toate acestea se petrecură cu seriozitate, fără a 
premedita vrăjitoria şi cu simplicitatea pe care ar fi pus-o 
un notar pentru a se informa de intenţiile unui client, 
înainte de a întocmi actul. După ce amestecă atât cât 
trebuia cărţile, ea îl rugă pe Gazonal să taie şi să facă 
singur trei teancuri. Luă teancurile, le întinse unul 
deasupra altuia, le cercetă cum cercetează un jucător cele 
treizeci şi şase de numere ale ruletei, înainte de a risca 
miza. 

Gazonal, îngheţat până în măduva oaselor, nu mai ştia 
unde se afla; dar uimirea sa crescu atunci când această 
babă înspăimântătoare cu capot verde, soioasă şi uscată, al 
cărei coc lăsa să se vadă mai multe panglici negre decât păr 
încârlionţat ca nişte semne de întrebare, îi spuse pe 
nerăsuflate, cu vocea ei încărcată de flegmă, toate 
particularităţile, chiar cele mai tainice, ale vieţii lui de până 
atunci îi înşiră gusturile, obiceiurile, caracterul lui, chiar şi 
ideile lui din copilărie; tot ce a putut să aibă influenţă 
asupra lui, căsătoria nerealizată, de ce, cu cine, descrierea 
exactă a femeii pe care o iubise şi, în sfârşit, din ce regiune 
venise, procesul etc. 

Gazonal crezu într-o mistificare pregătită de vărul lui; dar 
absurditatea acestei conspirații îl izbi îndată ce-i veni ideea 
şi rămase uimit în faţa acestei puteri într-adevăr infernală a 
cărei întrupare împrumuta de la umanitate ceea ce, 
pururea, imaginaţia pictorilor şi a poeţilor a privit ca cel 


mai înspăimântător lucru: o băbuţă fioroasă, gâfâitoare, 
ştirbă, cu buze reci, cu nasul turtit şi ochii albi. 

Pupilele doamnei Fontaine se animaseră, erau străbătute 
de o sclipire izvorâtă din adâncurile viitorului sau ale 
iadului. Gazonal, întrerupând-o pe bătrână, o întreba 
maşinal la ce-i serveau broasca râioasă şi găina. 

— Ca să pot prezice viitorul. Consultantul aruncă singur 
grăunţe, la întâmplare, pe cărţi. Cleopatra vine să le 
ciugulească. Astaroth se târăşte deasupra ca să ia hrana 
întinsă de client şi aceste două minunate inteligenţe nu s-au 
înşelat vreodată. Vreţi să le vedeţi la treabă? Vă veţi 
cunoaşte viitorul. E o sută de franci. 

Gazonal, speriat de privirea lui Astaroth, se năpusti în 
anticameră, după ce o salută pe teribila doamnă Fontaine. 
Era leoarcă şi parcă scăpase de sub clocitoarea infernală a 
duhului rău. 

— Să plecăm! spuse el artiştilor. Aţi consultat vreodată 
această vrăjitoare? 

— Nu fac nimic important fără să-l întreb pe Astaroth 
spuse Leon, şi întotdeauna am reuşit. 

— Eu aştept averea cinstită promisă de Cleopatra, spuse 
Bixiou. 

— Mă ia cu fierbinţeală! strigă meridionalul, dacă aş crede 
ce-mi spuneţi, aş crede, prin urmare, în vrăjitorie, într-o 
putere supranaturală? 

— Poate să fie doar naturală, răspunse Bixiou. O treime 
din demimondene, un sfert din oamenii de stat, jumătate 
din artişti o consultă pe doamna Fontaine, şi se ştie un 
ministru pentru care ea este o Egerie46. 

— Ţi-a ghicit viitorul? întrebă Leon. 

— Nu, mi-a ajuns trecutul. Dar, dacă poate, cu ajutorul 
oribililor ei colaboratori, să prezică viitorul, continuă 
Gazonal, străbătut de un gând, cum putea să piardă la 
loterie? 

— Ah! pui degetul pe una dintre cele mai mari taine ale 
ştiinţelor oculte, răspunse Leon. Îndată ce acest soi de 


oglindă interioară, în care se reflectă, pentru ei, viitorul sau 
trecutul, se tulbură sub răsuflarea unui sentiment personal 
sau sub imperiul unei idei oarecare, străină de actul de 
voinţă pe care îl îndeplinesc, vrăjitorii sau vrăjitoarele nu 
mai văd nimic, tot aşa cum artistul care întinează arta 
printr-o combinaţie politică sau filosofică îşi pierde talentul. 
Acum câtva timp, un bărbat înzestrat cu darul ghicitului în 
cărţi, rivalul doamnei Fontaine, care se deda la practici 
criminale, n-a fost în stare să-şi dea lui în cărţi şi să afle că 
va fi arestat, judecat, condamnat de Curtea cu juri. Doamna 
Fontaine, ghicind viitorul de opt ori din zece, n-a ştiut 
niciodată că-şi va pierde banii la loterie. 

— Aşa se întâmplă şi în magnetism47, atrase atenţia 
Bixiou. Nu te poţi magnetiza singur. 

— Bravo! uite şi magnetismul! exclamă Gazonal. Dar bine, 
dumneata ştii deci orice?.. 

— Dragă Gazonal, răspunse grav Bixiou, ca să poţi râde de 
orice, trebuie să ştii totul. Cât despre mine, trăiesc la Paris 
de când eram copil, şi creionul îmi asigură viaţa pe 
socoteala ridicolului, cu cinci caricaturi pe lună... Adesea 
îmi bat joc astfel de vreo idee în care cred! 

— Să trecem la alte distracţii, spuse Leon, hai la cameră să 
aranjăm afacerea vărului. 

— Asta este marea comedie, spuse Bixiou, imitând pe Odry 
şi pe Gaillard, căci îl vom face să se dea în spectacol pe 
primul orator întâlnit în sala paşilor pierduţi şi vei 
recunoaşte acolo ca şi aiurea limbajul parizian care nu are 
decât două ritmuri: interesul sau vanitatea. 

Urcându-se din nou în trăsură, Leon zări, trecând repede 
într-o cabrioletă, un bărbat căruia îi făcu semn că voia să-i 
vorbească. 

— Este Publicola Masson, spuse Leon lui Bixiou, am să-i 
cer oră pentru astă-seară, la cinci, după şedinţa camerei. 
Vărul meu va vedea pe cel mai curios dintre toţi originalii... 

— Cine e? întrebă Gazonal în timp ce Leon vorbea cu 
Publicola Masson. 


— Un pedichiurist, autor al unui tratat de bătăturistică, 
care îţi taie bătăturile cu abonament şi care, dacă 
republicanii triumfă timp de şase luni, va deveni, cu 
siguranţă, nemuritor. 

— Are trăsură! exclamă Gazonal. 

— Dar, dragă Gazonal, la Paris, numai milionarii au destul 
timp liber ca să se plimbe pe jos. 

— La cameră! strigă Leon vizitiului. 

— Care, domnule? 

— A deputaţilor, răspunse Leon după ce schimbă un 
zâmbet cu Bixiou. 

— Parisul începe să mă copleşească, spuse Gazonal. 

— Ca să-ţi arătăm imensitatea morală, politică şi literară a 
Parisului, noi facem ca ghidul roman care îţi arată la Saint- 
Pierre48 degetul mare al statuii ce credeai că e în mărime 
naturală şi constaţi că el singur are un picior lungime. N-ai 
măsurat încă niciunul dintre degetele mari de la piciorul 
Parisului!.. 

— Şi bagă de seamă, vere Gazonal, că luăm ce ne iese în 
cale, nu alegem. 

— Astă-seară vei cina cum se benchetuia la Balthazar şi vei 
vedea Parisul nostru jucând lansquenet şi riscând o sută de 
mii de franci dintr-o lovitură, fără o tresărire. 

După un sfert de oră, birja se oprea în faţa scărilor 
camerei deputaţilor, de acea parte a podului Concordiei 
care duce la discordie49. 

— Credeam că nu poţi să te apropii de cameră, spuse 
meridionalul, uimit să se vadă în marea sală a paşilor 
pierduţi. 

— Depinde, răspunse Bixiou, din punct de vedere material, 
asta te costă un franc şi jumătate cabrioleta. Politic, se 
cheltuieşte ceva mai mult. Rândunicile au crezut, a spus un 
poet, că pentru ele se ridică Arcul de Triumf din Piaţa 
Etoile; noi, artiştii, credem că s-a construit acest monument 
de aici pentru a compensa lipsa de valoare a Teatrului 
Francez şi pentru a ne înveseli; dar comicii aceştia costă 


mult mai mult şi nici nu ne răsplătesc în fiecare zi pentru 
banii pe care îi dăm. 

— lată dar şi camera! repeta Gazonal. 

Şi umbla în lung şi în lat prin sala unde se aflau în acel 
moment vreo zece persoane, uitându-se la tot ce vedea cu 
un aer pe care Bixiou şi-l fixa în memorie, pentru a face una 
dintre acele celebre caricaturi, arma lui de luptă împotriva 
lui Gavarni50. 

Leon merse să vorbească cu unul dintre aprozii care se 
duc şi vin mereu din această sală în sala de şedinţe, 
amândouă comunicând între ele prin culoarul unde stau 
stenografii Monitorului Oficial şi alte câteva persoane cu 
serviciul pe lângă cameră. 

— Ministrul, răspunse aprodul lui Leon, în timp ce Gazonal 
se apropie de el, e înăuntru, dar nu ştiu dacă maie şi 
domnul Giraud. Mă duc să văd... 

Când aprodul deschise unul dintre canaturile uşii pe care 
nu intră decât deputaţii, miniştrii sau comisarii regelui, 
Gazonal văzu ieşind un bărbat tânăr încă, după cum i se 
păru lui, deşi avea patruzeci şi opt de ani, şi căruia aprodul 
i-l arătă pe Leon de Lora. 

— Ah! voi sunteţi! spuse el, apropiindu-se ca să strângă 
mâna lui Leon şi a lui Bixiou. Secăturilor! ce căutaţi în 
sanctuarul legilor? 

— Ei, Doamne! să învăţăm şi noi cum se înşiră palavre, 
spuse Bixiou, fără asta am rugini. 

— Atunci, hai în grădină, răspunse tânărul, fără să ştie că 
meridionalul era cu ei. 

Văzând acest necunoscut bine îmbrăcat, în negru de sus 
până jos, fără nici o decorație, Gazonal nu ştia în ce 
categorie politică să-l aşeze, dar îl urmă în grădina 
alăturată sălii, de-a lungul cheiului numit odinioară cheiul 
Napoleon. Ajuns în grădină, tânărul cam trecut dădu 
drumul unui hohot de râs pe care şi-l reţinea de când 
intrase în sala paşilor pierduţi. 

— Dar ce ai? îl întrebă Leon de Lora. 


— Dragul meu, ca să putem afirma sinceritatea guvernului 
constituţional, suntem obligaţi să turnăm nişte minciuni 
îngrozitoare cu o îndrăzneală de necrezut. Însă eu am 
toane. Dacă sunt zile când mint ca un program, sunt altele 
în care nu pot să fiu serios. Astăzi e ziua mea de mare 
veselie. Ei bine, în acest moment, şeful guvernului, somat 
de opoziţie să dea în vileag secretele diplomaţiei - pe care 
nu le-ar destăinui dacă ar fi ea la putere - tocmai îşi face 
exerciţiile la tribună; şi cum este om cinstit şi nu minte în 
interes personal, mi-a şoptit la ureche, înainte de a trece la 
asalt: „Habar n-am ce să le îndrug!” Văzându-l acolo, m-a 
apucat un râs nebun şi am ieşit, căci nu poţi să râzi pe 
banca ministerială unde, uneori, pe neaşteptate, mă înhaţă 
din nou tinereţea. 

— În sfârşit, exclamă Gazonal, am dat de un om cinstit în 
Paris! Trebuie să fiţi un om superior! spuse el uitându-se la 
necunoscut. 

— Ei drăcie! Cine e domnul! întrebă tânărul tomnatic, 
examinându-l pe Gazonal. 

— Vărul meu, răspunse repede Leon. Răspund de tăcerea 
şi de cinstea lui ca de mine însumi. El ne-a adus aici, are un 
proces administrativ care depinde de ministerul tău; 
prefectul lui vrea pur şi simplu să-l ruineze şi am venit la 
tine ca să împiedici Consiliul de Stat să facă o nedreptate... 

— Cine e raportorul? 

— Massol. 

— Bine! 

— Şi prietenii noştri Giraud şi Claude Vignon sunt în 
secţie, spuse Bixiou. 

— Suflă-le o vorbă şi să vină astă-seară la Carabine, unde 
du 'Tillet dă o petrecere sub pretextul drumului de fier, 
pentru că acum se jefuieşte la drumul mare mai mult ca 
oricând, adăugă Leon. 

— Ei, drăcia dracului! dar e în Pirinei? întrebă tânărul cu 
seriozitate. 

— Da, spuse Gazonal. 


— Şi nu votaţi cu noi în alegeri? întrebă omul de stat 
privindu-l pe Gazonal. 

— Nu, dar după ceea ce aţi spus aici în faţa mea, m-aţi 
corupt: pe cuvântul meu de comandant al gărzii naţionale, 
vi-l numesc pe candidatul dumneavoastră... 

— Ce zici, mai poţi şi acum să garantezi pentru vărul tău? 
îl întrebă tânărul pe Leon. 

— Îl formăm, spuse Bixiou cu un ton grozav de comic. 

— Bine, voi vedea, spuse acest personaj, părăsindu-şi 
prietenii şi întorcându-se fuga în sala de şedinţe. 

— Drace! cine e ăsta? întrebă Gazonal. 

— Ei bine, este contele de Rastignac, ministrul 
departamentului de care ţine afacerea ta... 

— Cum, un ministru nu-i mai mult decât atât? 

— Dar este un vechi prieten de-al nostru. Are trei sute de 
mii de livre rentă, este pair al Franţei, regele l-a făcut 
conte, este ginerele lui Nucingen şi unul dintre cei doi-trei 
oameni de stat creaţi de Revoluţia din Iulie; dar puterea îl 
plictiseşte uneori şi vine să mai râdă cu noi... 

— Ei, vere, nu ne spuseşi că faci acolo politică de opoziţie, 
spuse Leon luându-l pe Gazonal de braţ. Ce, eşti prost? 
Dacă se află un deputat mai mult sau mai puţin la stânga 
sau la dreapta, câştigi ceva?.. 

— Noi suntem pentru ceilalţi... 

— Lasă-i în pace, spuse Bixiou la fel de comic cum ar fi 
spus-o Monrose51; ei au de partea lor providenţa, o să-i 
scoată ea la liman fără dumneata şi chiar fără voia lor... Un 
fabricant trebuie să fie fatalist. 

— Bravo! uite-l pe Maxime cu Canalis şi Giraud! exclamă 
Leon. 

— Haide, dragă Gazonal, actorii aşteptaţi intră în scenă, îi 
spuse Bixiou. 

Şi toţi trei se îndreptară spre personajele numite, care 
păreau că n-aveau nimic de făcut. 

— V-au luat la goană că vă plimbaţi aşa? îl întrebă Bixiou 
pe Giraud. 


— Nu, în timp ce se votează prin scrutin secret, răspunse 
Giraud, am venit să luăm aer... 

— Şi cum a ieşit şeful guvernului din încurcătură? 

— A fost strălucit! spuse Canalis. 

— Strălucit! repetă Giraud. 

— Strălucit! spuse şi Maxime. 

— Drace, dreapta, stânga, centrul sunt unanime? 

— Avem fiecare părerea noastră, lămuri Maxime de 
Trailles. 

Maxime era un deputat guvernamental. 

— Da, întări Canalis râzând. 

Deşi Canalis fusese mai înainte ministru, acum aparţinea 
dreptei. 

— Ah, aţi repurtat adineauri un mare succes! îi spuse 
Maxime lui Canalis, căci dumneavoastră l-aţi obligat pe 
ministru să urce la tribună. 

— Şi să mintă ca un şarlatan, răspunse Canalis. 

— Grozavă victorie! răspunse onestul Giraud. Ce ai fi făcut 
în locul lui? 

— Aş fi minţit şi eu. 

— Asta nu se numeşte minciună, spuse Maxime de Trailles, 
asta înseamnă să acoperi coroana. 

Şi îl luă pe Canalis deoparte. 

— E un mare orator! îi spuse Leon lui Giraud, arătându-i-l 
pe Canalis. 

— Da şi nu, răspunse consilierul de stat; e găunos, e 
răsunător; mai mult un artist al cuvântului decât un orator. 
În sfârşit, este un instrument bun, dar nu este muzica 
adevărată; de aceea nu are şi nu va avea niciodată trecere 
în cameră. Se crede necesar Franţei; dar, în nici un caz nu 
poate fi omul zilei. 

Canalis şi Maxime se apropiară din nou de grup în 
momentul în care Giraud, deputat de centru al stângii, 
pronunţase această sentinţă. 

Maxime îl luă pe Giraud de braţ şi-l duse mai departe de 
grup ca să-i facă, poate, aceleaşi destăinuiri ca şi lui 


Canalis. 

— Ce băiat cinstit şi merituos! spuse Leon arătându-i-l pe 
Giraud lui Canalis. 

— Are acel soi de probitate care omoară guvernele, 
răspunse Canalis. 

— După părerea dumitale este un bun orator? 

— Da şi nu, răspunse Canalis, e vorbă-lungă şi 
întortocheat. Este un fel de faur al raţionamentului, un bun 
logician, dar nu înţelege adevărata logică, aceea a 
evenimentelor şi a afacerilor; de aceea, nu are şi nu va avea 
vreodată trecere în cameră. 

În momentul când Canalis pronunţa această sentinţă 
asupra lui Giraud, acesta reveni cu Maxime în grup; şi, 
uitând că mai era de faţă un străin de a cărui discreţie nu 
puteau fi siguri ca de a lui Leon sau a lui Bixiou, îl apucă pe 
Canalis de mână într-un fel foarte semnificativ. 

— Ei bine, îi spuse el, consimt la ce propune domnul conte 
de Trailles, vă voi face interpelarea, dar foarte sever. 

— Atunci vom avea camera de partea noastră în această 
problemă; căci, un om cu prestigiul şi elocvenţa 
dumneavoastră are întotdeauna trecere în cameră, 
răspunse Canalis. Eu voi răspunde... dar energic, să vă 
distrug. 

— Veţi putea provoca o schimbare de guvern, căci, pe un 
astfel de teren, veţi putea face din cameră ce vreţi şi veţi fi 
omul zilei... 

— Maxime i-a dus pe amândoi, îi spuse Leon vărului său. 
Şmecherul ăsta se simte în mijlocul intrigilor camerei ca 
peştele în apă. 

— Dar cine e? întrebă Gazonal. 

— Un fost ticălos pe punctul de a deveni ambasador, 
răspunse Bixiou. 

— Giraud, spuse Leon consilierului, să nu pleci până nu-l 
întrebi pe Rastignac ce mi-a promis să-ţi spună privitor la 
un proces pe care îl judeci poimâine şi care îl priveşte pe 


vărul meu, aici de faţă; trec mâine dimineaţă să te văd în 
chestia asta. 

Şi cei trei prieteni se îndreptară spre sala paşilor pierduţi, 
urmându-i la distanţă pe cei trei oameni politici. 

— Uite, vere, priveşte aceşti doi bărbaţi, îi spuse Leon lui 
Gazonal, arătându-i un fost ministru foarte celebru şi pe 
şeful centrului-stângii, iată doi oratori cu trecere în cameră, 
porecliţi, foarte nostim, miniştri ai departamentului 
opoziţiei; au atâta trecere în cameră, că adesea trec peste 
ea. 

— E ora patru, să ne întoarcem în strada Berlin, spuse 
Bixiou. 

— Da, văzuşi inima guvernului, acum trebuie să-ţi arătăm 
viermii intestinali, limbricii, tenia, adică republicanul, 
pentru că trebuie să-i spunem pe nume, îi explică Leon lui 
Gazonal. 

După ce se îmbarcară toţi trei în trăsura lor, Gazonal se 
uită batjocoritor la vărul său şi la Bixiou, ca un om gata să 
dea drumul unui torent de fiere oratorică şi meridională. 

— Mă îndoiam eu bine de târâtura asta de capitală, dar, de 
azi-dimineaţă, o dispreţuiesc! Biata provincie, aşa meschină 
cum e, e foarte cinstită, pe când Parisul e o dezmăţată, 
nesăţioasă, mincinoasă, comediantă, şi sunt foarte mulţumit 
că nu m-am lăsat jumulit... 

— Ziua nu s-a sfârşit, spuse sentenţios Bixiou, făcând cu 
ochiul lui Leon. 

— Şi de ce te plângi prosteşte, întrebă Leon, de un pretins 
dezmăţ căruia îi vei datora câştigarea procesului tău?.. Te 
crezi oare mai cinstit decât noi şi mai puţin comediant sau 
lacom, mai puţin înclinat să cazi pe o pantă oarecare, mai 
puţin vanitos decât toţi aceştia pe care i-am mânuit ca pe 
nişte păpuşi?.. 

— Încercaţi numai să mă corupeţi... 

— Săracul de tine! spuse Leon, ridicând din umeri, nu i-ai 
promis lui Rastignac influenţa ta electorală? 

— Da, pentru că este singurul care a râs de el însuşi... 


— Săracul de tine! repetă Bixiou, mă sfidezi, pe mine, care 
n-am făcut altceva decât să râd!.. Parcă ai fi o javră aţâţând 
un tigru... Ah! dacă ne-ai fi văzut bătându-ne joc de 
cineva!.. Ştii că am putea să înnebunim un om zdravăn la 
minte?.. 

Această convorbire îl duse pe Gazonal până la vărul său, 
unde priveliştea somptuozităţii mobilei îi tăie vorba şi puse 
capăt acestei dezbateri. Meridionalul băgă de seamă, dar 
mai târziu, că Bixiou îl şi făcuse să se dea în spectacol. 

La ora cinci şi jumătate, când Leon de Lora se îmbrăca 
pentru seară, spre marea uimire a lui Gazonal, care număra 
miile de lucruri de prisos ale vărului său, admirând, în 
acelaşi timp, seriozitatea valetului în exerciţiul funcţiunii, se 
anunţă pedichiuristul domnului. Publicola Masson, un 
bărbat scund de vreo cincizeci de ani, semănând la faţă cu 
Marat52, îşi făcu apariţia, puse jos o cutie mică cu 
instrumente şi, după ce salută pe Gazonal şi pe Bixiou, se 
aşeză pe un scăunel în faţa lui Leon. 

— Cum merg treburile? îl întrebă Leon, întinzându-i un 
picior spălat mai înainte de valet. 

— Sunt obligat să am doi elevi, doi tineri care, pierzând 
orice nădejde să facă avere, au lăsat chirurgia pentru 
bătăturistică; mureau de foame, şi totuşi au talent... 

— Oh! nu-ţi vorbesc de afacerile pedestre, te întreb unde 
ai ajuns cu afacerile politice... 

Masson îi aruncă lui Gazonal o privire mai grăitoare decât 
orice întrebare. 

— Oh! poţi să vorbeşti, e vărul meu şi aproape unul de-ai 
voştri, se crede legitimist53. 

— Ei bine, mergem, înaintăm. Peste cinci ani, Europa va fi 
toată a noastră!.. În Elveţia şi în Italia se lucrează intens şi, 
dacă vine momentul, suntem gata. Aici, avem cincizeci de 
mii de oameni înarmaţi, fără să socotim pe cei două sute de 
mii de cetăţeni fără o leţcaie... 

— Zău! spuse Leon, şi fortificațiile? 


— Moi ca nişte pateuri! Le-nghiţim! răspunse Masson. Mai 
întâi, nu vom îngădui tunurilor să se apropie; apoi, avem o 
mică maşinărie mai tare decât toate fortărețele din lume, o 
maşină făcută de medicul care a vindecat mai multă lume 
decât omorau medicii în timpul când funcţiona ea54. 

— Da' straşnice planuri mai aveţi! spuse Gazonal, înfiorat 
de expresia lui Publicola. 

Ah! trebuie să trecem prin asta! noi venim după 
Robespierre şi Saint-Just55 ca să facem mai bine ca ei; ei au 
fost timizi, căci vedeţi bine ce ni s-a întâmplat: un împărat, 
ramura vârstnică şi ramura mezină56! Montaniarzii57 nu 
curăţiseră îndeajuns arborele social. 

— Drace! dumneata, care vei fi, se pare, consul sau un fel 
de tribun, spuse Bixiou, gândeşte-te că de doisprezece ani 
ţi-am cerut protecţia. 

— N-o să vi se întâmple nimic, pentru că voi avea nevoie 
de oameni mucaliţi şi veţi putea lua slujba lui Barcre58, 
răspunse pedichiuristul. 

— Dar eu? spuse Leon. 

— Ah! dumneavoastră sunteţi clientul meu, asta va fi 
salvarea dumneavoastră; căci geniul este un privilegiu 
odios şi i se rabdă prea multe în Franţa; vom fi obligaţi să 
mai dărâmăm pe câţiva dintre oamenii noştri mari ca să-i 
învăţăm pe ceilalţi să fie simpli cetăţeni... 

Pedichiuristul vorbea jumătate în glumă, jumătate în 
serios, ceea ce-i dădea fiori lui Gazonal. 

— Atunci, spuse meridionalul, s-a isprăvit cu religia? 

— Cu religia statului, răspunse pedichiuristul, apăsând pe 
ultimul cuvânt; fiecare o va avea pe a sa. Este foarte bine că 
acum sunt ocrotite mânăstirile, ni se pregătesc fondurile 
guvernului nostru. Totul conspiră pentru noi. Astfel, toţi 
acei care deplâng popoarele, care fac gură pe chestia 
proletarilor şi a salariilor, care scriu împotriva iezuiţilor, 
care se ocupă de îmbunătăţirea oricărui lucru... comuniştii, 
umanitariştii, filantropii, înţelegeţi, toţi aceşti oameni sunt 
avangarda noastră. În timp ce noi strângem praf de puşcă, 


ei împletesc fitilul pe care-l va aprinde scânteia unei 
împrejurări. 

— Doamne! dar ce vreţi atunci pentru fericirea Franţei? 
întrebă Gazonal. 

— Egalitate pentru cetăţeni, ieftinirea alimentelor... Vrem 
să nu mai fie săraci şi milionari, oameni care sug sângele şi 
victime! 

— Aşa! maximum şi minimum59? întrebă Gazonal. 

— Aţi spus lucrurilor pe nume, răspunse pedichiuristul. 

— Nu vor mai fi fabricanți? întrebă Gazonal. 

— Se va fabrica pentru stat, ne vom bucura cu toţii de 
uzufructul Franţei... Fiecare îşi va avea raţia ca pe un vapor 
şi va munci după capacitatea sa. 

— Bravo! spuse Gazonal, şi aşteptând momentul când veţi 
putea să tăiaţi capul aristocraților... 

— Le mai tai din unghişoară, spuse republicanul radical 
strângându-şi instrumentele şi întregind calamburul. 

Salută foarte politicos şi ieşi. 

— E oare posibil? în 1845? strigă Gazonal. 

— Dacă avem timp, îţi vom arăta toate personajele din 
1793, răspunse peisagistul, vei sta de vorbă cu ele Acum l-ai 
văzut pe Marat; ei bine, noi îl cunoaştem pe Fouquier- 
Tinville, Collot-d'Herbois, Robespierre, Chabot, Fouche, 
Barras şi există chiar şi o splendidă doamnă Rolland60. 

— Nu, zău, în spectacolul ăsta, nici tragicul n-a lipsit, 
spuse meridionalul. 

— Este ora şase: înainte de a te însoţi la teatru să vezi 
Saltimbancii, în care joacă azi Odry, îi spuse Leon vărului 
său, este necesar s-o vizităm pe doamna Cadine, o actriţă 
pe care o cultivă foarte mult raportorul tău Massol, ba chiar 
va trebui să-i faci, astă-seară, o curte stăruitoare. 

— Deoarece ai nevoie să câştigi simpatia acestei femei 
influente, îţi voi da câteva instrucţiuni, adăugă Bixiou. Ai 
muncitoare în fabrică? 

— Sigur că am, răspunse Gazonal, mi-ai ghicit slăbiciunea, 
îmi plac femeile... 


— Ei atunci, dacă vrei să execuţi mica manevră pe care am 
să ţi-o ticluiesc, vei cunoaşte, fără să cheltuieşti un ban, 
plăcerile gustate în intimitatea unei actriţe. 

Când ajunseră în strada Victoire, unde locuieşte faimoasa 
actriţă, Bixiou, care punea la cale o poznă împotriva 
neîncrezătorului Gazonal, abia isprăvise să-i indice rolul; 
însă meridionalul înţelesese, precum se vedea, din puţine 
cuvinte. 

Cei trei prieteni se urcară la etajul al doilea într-o casă 
destul de frumoasă şi o găsiră pe Jenny Cadine la sfârşitul 
mesei, pentru că juca în piesa a doua a spectacolului, la 
teatrul Gymnase. După ce îl prezentară pe Gazonal acestei 
forţe, Leon şi Bixiou, ca să-l lase singur cu ea, pretextară că 
vor să vadă o mobilă nouă; dar, înainte de a se depărta, 
Bixiou îi şopti actriţei la ureche: 

— Este vărul lui Leon, un fabricant milionar, care, vrând să 
câştige un proces la Consiliul de Stat împotriva prefectului, 
găseşte nimerit să te seducă pentru a-l avea pe Massol de 
partea lui. 

Oricine, în Paris, cunoaşte frumuseţea acestei prime- 
amoreze. E de înţeles, prin urmare, uimirea meridionalului 
când o văzu. Primit la început aproape cu răceală, deveni, 
în răstimpul celor câtorva minute cât rămaseră singuri, 
obiectul bunăvoinţei tinerei artiste. 

— Cum poate fi lăsată, spuse Gazonal, uitându-se cu 
dispreţ, prin uşa lăsată întredeschisă de complicii săi, la 
mobilierul din salon şi calculând cât putea să valoreze cel 
din sufragerie, cum poate fi lăsată o femeie ca 
dumneavoastră într-o astfel de cocină?.. 

— Ei, ce vreţi?.. Massol nu e bogat, aştept să ajungă 
ministru... 

— Ce om fericit! strigă Gazonal scoțând un oftat de 
provincial. 

„Bravo! se gândi actriţa, mobilierul meu va fi înnoit, voi 
putea, prin urmare, să lupt cu Carabine.” 


— Ia spune, scumpa mea, începu Leon când se reîntoarse, 
vii diseară la Carabine, nu-i aşa? se supează, se joacă. 

— Va veni şi domnul? întrebă cu drăgălăşie şi naivitate 
Jenny Cadine. 

— Da, doamnă, răspunse Gazonal, ameţit de acest succes 
fulgerător. 

— Dar va fi şi Massol, adăugă Bixiou. 

— Ei, şi ce-i cu asta? răspunse Jenny. Haideţi, scumpilor, 
trebuie să mă duc la teatru. 

Oferindu-i actriţei mâna până la trăsura care o aştepta jos, 
Gazonal i-o strângea atât de drăgăstos, încât Jenny Cadine 
spuse, scuturându-şi degetele: 

— Ei, nu am altele de schimb! 

Când se urcă în trăsură, Gazonal încercă să-l strângă pe 
Bixiou de mijloc, exclamând: 

— S-a prins!.. eşti un mare ticălos... 

— Aşa spun femeile, răspunse Bixiou. 

La unsprezece şi jumătate, după spectacol, o birjă îi duse 
pe cei trei prieteni la domnişoara Seraphine Sinet, mai 
cunoscută sub numele de Carabine, unul dintre acele 
pseudonime alese de demimondenele celebre sau date lor 
de către alţii şi care-i venea, poate, din cauză că îşi 
nenorocise regulat întreţinătorul. 

Carabine, ajunsă aproape o necesitate pentru cunoscutul 
bancher du Tillet, deputat de centru al stângii, locuia pe 
atunci într-o frumoasă casă din strada Saint-Georges. 
Există în Paris case a căror destinaţie nu variază, şi în 
aceasta trăiseră până atunci şapte curtezane. Prin 1827, un 
agent de schimb o instalase pe Suzanne du Val-Noble, 
devenită apoi doamna Gaillard. Baronul de Nucingen făcu 
acolo pentru vestita Esther singurele nebunii pe care le-a 
comis vreodată. Au strălucit apoi pe rând, în aceeaşi casă, 
Florine şi acea femeie denumită în glumă răposata doamnă 
Schontz. Sătul de soţia sa, du Tillet cumpărase această mică 
locuinţă modernă şi o instalase pe cunoscuta Carabine, 
care, prin inteligenţa ei, prin purtările ei libere, prin 


strălucitorul ei desfrâu, îl despăgubea de greutăţile vieţii lui 
familiale, politice şi financiare. Indiferent dacă du Tillet şi 
Carabine erau sau nu erau acasă, masa era întotdeauna 
întinsă pentru zece persoane, şi cu mult fast. Mâncau acolo 
artişti, literați, jurnalişti, obişnuiţii casei. Seara se juca. Nu 
puţini membri ai uneia sau alteia din camere căutau acolo 
ceea ce se plăteşte, la Paris, cu bani grei: desfătarea. 
Femeile excentrice, aceşti meteori, atât de greu de 
categorisit, ai cerului parizian, aduceau acolo splendoarea 
toaletelor lor. 'Toţi aveau mult umor, pentru că se putea 
spune şi se spunea orice. Carabine, rivala nu mai puţin 
faimoasei Malaga, moştenise, în fine, salonul Florinei, 
devenită doamna Nathan; al Tulliei, devenită doamna du 
Bruel, al doamnei Schontz, ajunsă doamna preşedintă du 
Ronceret. Intrând acolo, Gazonal nu rosti mai mult de 
câteva cuvinte, dar acestea erau în acelaşi timp legitime şi 
legitimiste: „E mai frumos ca la Tuileries61”. Satinul, 
catifeaua, brocartul, aurul, obiectele de artă scânteietoare 
captară într-atâta privirile provincialului, încât nici n-o 
observă pe Jenny Cadine într-o toaletă demnă de a inspira 
respect şi care, ascunsă după Carabine şi vorbind cu ea, 
studia intrarea împricinatului. 

— Draga mea, îi spuse Leon Carabinei, iată vărul meu, un 
fabricant care a picat din Pirinei la mine azi-dimineaţă; nu 
ştia încă nimic despre Paris. Are nevoie de Massol pentru 
un proces la Consiliul de Stat; mi-am luat aşadar libertatea 
de a-l aduce pe domnul Gazonal la masă, recomandânduc-ţi 
să nu-l ameţeşti... 

— Cum va dori domnul, vinul e scump, spuse Carabine 
măsurându-l pe Gazonal din cap până în picioare şi 
negăsind nimic deosebit la el. 

Gazonal, buimăcit de toalete, de lumini, de aurărie şi de 
flecăreala grupurilor pe care le credea interesate de 
persoana lui, nu putu să îngâne decât aceste cuvinte: 

— Doamna... doamna... este prea bună. 


— Ce fabricaţi dumneavoastră? întrebă zâmbind stăpâna 
casei. 

— Dantele, oferă-i câteva garnituri! îi şopti Bixiou lui 
Gazonal la ureche. 

— Dant... dant... 

— Sunteţi dantist... l-auzi, Cadine, un dantist! Te-ai păcălit, 
draga mea. 

— Dantele, continuă Gazonal, înțelegând că trebuia să-şi 
plătească masa. Mi-ar face cea mai mare plăcere să vă ofer 
o rochie... o eşarfă... o mantilă din fabrica mea. 

— Ah! trei lucruri? ei bine, sunteţi mult mai drăguţ decât 
păreţi, răspunse Carabine. 

„Parisul mi-a venit de hac!” îşi spuse Gazonal, zărind pe 
Jenny Cadine şi ducându-se să o salute. 

— Dar eu, ce voi căpăta? îl întrebă actriţa. 

— Dar... toată averea mea, răspunse Gazonal, gândindu-se 
că a oferi totul înseamnă să nu dai nimic. 

O mulţime de personaje intrară: Massol, Claude Vignon, 
du Tillet, Maxime de Trailles, Nucingen, du Bruel, Malaga, 
domnul şi doamna Gaillard, Vauvinet. 

După o convorbire amănunţită cu fabricantul asupra 
procesului, Massol, fără a-i făgădui nimic precis, îi spuse că 
raportul nu era încă făcut şi că cetăţenii puteau avea 
deplină încredere în priceperea şi independenţa Consiliului 
de Stat. După acest răspuns rece şi demn, Gazonal, 
disperat, crezu că era necesar s-o seducă pe fermecătoarea 
Jenny Cadine, de care era îndrăgostit lulea. Leon de Lora şi 
Bixiou îşi lăsară victima pe mâna celei mai zvăpăiate femei 
din această ciudată societate, căci Jenny Cadine este 
singura rivală a faimoasei Dejazet. La masă, unde Gazonal 
fu uluit de o argintărie lucrată de Froment Meurice, acest 
Benvenuto Cellini modern, al cărei conţinut era demn de 
interesul stârnit de formă, cei doi mistificatori avură grijă să 
se aşeze departe de el; dar urmăriră cu o privire vicleană 
progresele spiritualei actriţe, care, atrasă de înşelătoarea 


V 


promisiune a înnoirii mobilierului ei, îşi puse în gând să-l 
ducă pe Gazonal la ea acasă. 

Ei bine, niciodată vreo oiţă a Domnului nu a arătat atâta 
voie bună, lăsându-se condusă de sfântul Ion Botezătorul al 
ei, cât a arătat Gazonal urmând-o pe această sirenă. 

Peste trei zile, Leon şi Bixiou, nemaivăzându-l pe Gazonal, 
se duseră să-l caute la hotelul lui, cam pe la ora două după- 
amiază. 

— Ascultă, vere, o hotărâre a consiliului îţi dă câştig de 
cauză... 

— Vai! e inutil, vere, spuse Gazonal, îndreptând spre 
prietenii săi o privire tristă, acum sunt republican... 

— Pentru ce? întrebă Leon. 

— Nu mai am nimic, nici măcar cu ce să-mi plătesc 
avocatul, răspunse Gazonal. Doamna Jenny Cadine deţine 
poliţe semnate de mine valorând mai mult decât întreaga 
mea avere. 

— Adevărat că e cam scumpă Cadine, dar... 

— Oh! am fost răsplătit din plin, răspunse Gazonal. Ah! ce 
femeie!.. Ce să-i faci, provincia nu poate lupta cu Parisul, 
mă retrag la Trappe62. 

— Bravo! spuse Bixiou, iată-te om cu judecată. Ei, 
recunoaşte superioritatea capitalei... 

— Şi a capitalului! strigă Leon întinzându-i lui Gazonal 
poliţele. 

Gazonal se uită năucit la ele. 

— Nu poţi să spui că nu ştim ce însemnează ospitalitatea: 
te-am instruit şi te-am salvat de la mizerie, te-am ospătat 
şi... distrat, spuse Bixiou. 

— Şi pe gratis! adăugă Leon făcând gestul ştrengarilor 
când vor să exprime acţiunea de a şterpeli. 


SFÂRŞIT 


1 Comedianţi fără s-o ştie - a apărut pentru prima oară în 
ziarul Courrier franqais, de la 14 la 24 aprilie 1846. Balzac 
s-a gândit mai întâi la titlul Comicii serioşi, apoi la cel de 
Provincialul la Paris. 

2 Roussillon - fostă provincie din sudul Franţei, constituind 
azi departamentul Pirineilor Orientali. 

3 sărăcia hidalgilor - hidalgii (de la cuvântul spaniol 
hidalgo-hidalgos), nobili spanioli, erau adesea scăpătaţi. 

4 Hobbema, Ruysdael, Lorrain - celebri pictori de peisaje; 
primii doi, Meindert Hobbema (1638-1700) şi Van Ruysdael 
(1628-1682), erau olandezi; al treilea, Claude Lorrain 
(1600-1682), era francez. 

5 membru al Institutului şi ofiţer al Legiunii de onoare - 
Institutul Franţei, înfiinţat prin constituţia din 1795, 
reuneşte diversele academii; Legiunea de onoare, decorație 
care comportă mai multe grade (cavaler, ofiţer, comandor 
etc.), a fost înfiinţată în 1802 de Napoleon. 

6 Tezeu... Minotaur - minotaurul, monstru legendar, 
jumătate om şi jumătate taur, a fost ucis de Tezeu, erou 
grec, rege al Atenei. 

7 trestaillonii - oamenii plătiţi de un guvern pentru a 
suprima pe adversarii lui politici: de la numele unui locuitor 
din sudul Franţei, Trestaillon, care, în 1815, în momentul 
reacţiunii regaliste (teroarea albă), a organizat masacre 
împotriva foştilor revoluționari şi a opozanților liberali, sub 
pretext că soţia sa avusese neplăceri din partea acestora. 

8 Wilhelm 'Tell - opera lui Rossini, reprezentată pentru 
prima oară la 3 august 1829. 

9 Malibran - Maria Felicia Garcia Malibran (1808-1836), 
celebră cântăreaţă din Paris, de origine spaniolă. 

10 Taglioni şi Elssler - Marie Taglioni, născută la 
Stockholm în 1804, a obţinut mari succese ca dansatoare la 
Paris între 1827 şi 1847. Fanny Elssler, născută la Viena în 
1810, a repurtat şi ea succese deosebite la Paris, începând 


din 1834, şi a devenit una dintre cele mai vestite 
dansatoare din vremea sa. 

11 Frederick Lemaâtre - actor francez celebru (1800- 
1876), a jucat principalele roluri din dramele romantice şi 
din melodramele timpului. 

12 Odry în Saltimbancii - Jacques-Charles Odry (1781- 
1853) a fost un actor comic plin de vervă. Saltimbancii, 
comedie de varieteu de Dumersan şi Varin, a fost jucată 
pentru prima oară la 25 ianuarie 1831 la Paris. 

13 Vidocqg - Frangois-Eugene Vidocg (1775-1857), ofiţer şi 
apoi escroc, a evadat de mai multe ori din ocnă, sfârşind 
prin a-şi oferi serviciile poliţiei. Prefectul Pasquier i-a folosit 
„experienţa”, încredinţându-i conducerea unei brigăzi de 
poliţişti, compusă şi ea, în parte, din foşti delicvenţi. 

14 Fouche - Joseph Fouche (1759-1820), fost ministru al 
poliţiei sub Napoleon; şi-a păstrat postul trădându-l pe 
acesta. 

15 Decazes - înainte de a fi prim-ministru (1819), Elie 
Decazes (1780-1861) a fost prefect de poliţie, şi apoi 
ministru al departamentului respectiv, succedând lui 
Fouche (1815). 

16 Îi spun Lisette din cauza lui Beranger - B&ranger - 
autor de cântece vesele, iar mai târziu patriotice şi satirice, 
poetul Pierre-Jean Beranger (1780- 1857) s-a bucurat în 
vremea sa de o mare preţuire; mulţi scriitori ai timpului 
printre care Balzac, Stendhal, Victor Hugo, îl considerau 
unul dintre cei mai mari poeţi ai Franţei. În cântecele lui 
(vezi şi notele la Vărul Pons), Lisette este iubita puţin 
credincioasă, dar veselă şi inimoasă, a poetului. 

17 Amoros - Franqois Amoros (1769-1848), spaniol de 
origine, fost ofiţer, a organizat în Franţa, între 1815 şi 
1830, învăţământul gimnasticii. 

18 instituţia din strada Jerusalem - pe strada Jerusalem 
(azi dispărută) se afla prefectura de poliţie pariziană. 

19 vocea unui eligibil - vocea unui om sigur de el pentru 
că are avere (altfel n-ar fi fost eligibil). 


20 mare ca Jacquart - Joseph-Marie Jacquart (1752-1834) 
este inventatorul războiului de ţesut perfecţionat, pe care l- 
a conceput în 1790, l-a prezentat în 1801 la o expoziţie 
industrială şi l-a pus în funcţiune în atelierele de la Lyon, în 
1806. 

21 aţi spus: Pălăria e omul - parodie a cunoscutului dicton 
al lui Bujjon (1707-1788): Stilul e omul însuşi, dicton 
pronunţat de marele naturalist francez în discursul său de 
recepţie la Academie şi prin care înţelegea că felul de a 
exprima adevărurile ştiinţifice constituie particularitatea 
celui ce le expune. 

22 Lousteau - este ziaristul inteligent, dar neserios din 
multe romane ale lui Balzac; un rol de prim-plan are în 
Muza departamentului. 

23 nu mai scrie decât la Debats - Ziarul dezbaterilor 
(Journal des Debats) a fost, la înfiinţarea sa (1789), organul 
care publica dezbaterile şedinţelor din adunările 
revoluţionare; cumpărat, în 1799, de fraţii Bertin, a devenit 
unul dintre cele mai importante ziare politice şi literare din 
Franţa secolului al XIX-lea; tendinţele sale liberale nu l-au 
împiedicat să susţină uneori dreapta, sau chiar extrema 
dreaptă. 

24 livra... uncia - o livră = 500 gr.; o uncie = 30,59 gr. 

25 biata prinţesă de Lamballe - Marie-Therese-Louise de 
Savoie-Carignan, prinţesă de Lamballe (1749-1792), 
prietenă a reginei Marie-Antoinette, urâtă de poporul 
francez, a avut o soartă tragică în vremea revoluţiei: ea a 
făcut parte dintre deţinuţii masacrați de populaţie în 
septembrie 1792 (vezi nota 28), iar capul, pus în vârful unei 
lănci, i-a fost purtat pe sub ferestrele reginei, şi ea deţinută. 

26 atitudine de-a Dorinei - în comedia Tartuffe lui Molicre, 
subreta Dorine ţtie să-l ironizeze şi să-l înfrunte pe stăpânul 
Orgon, căzut sub influenţa unui cleric ipocrit. 

27 premiul Montyon - premiu de virtute, instituit la 
Academia franceză de către baronul de Montyon (1733- 
1820). 


28 septembrişti - e vorba de răsculații parizieni care, în 
septembrie 1792, în momentul când Franţa era ameninţată 
de pretutindeni şi revoluţia era în primejdie, iar poporul se 
temea de trădare, au masacrat pe deţinuţii din închisori. 

29 o stare mai rea decât a irlandezilor - în lunga lor luptă 
pentru independenţă, irlandezii cunoscuseră o mare 
înfrângere în 1800, când parlamentul le fusese desfiinţat 
prin aşa-numitul „act unional”; lupta lor se înteţeşte în 
prima jumătate a secolului al XIX-lea în vederea abrogării 
acestui act. Pe la 1845 ei cunosc şi o perioadă de foamete, 
când au murit 500.000 de oameni. 

30 o magherniţă de zece picioare pătrate - nu mult mai 
mare de 3 metri pătraţi. 

31 La Fontaine, Stejarul şi trestia - cunoscuta fabulă a lui 
La Fontaine Stejarul şi trestia (I, 22) confruntă puterea 
orgolioasă a stejarului, care va fi dezrădăcinat de furtună, 
cu fragilitatea mlădioasă a trestiei, care „se îndoaie, dar nu 
se frânge”. 

32 Să fim prieteni, Cinna - citat des întrebuințat de Balzac 
pentru a spune: „hai să ne împăcăm!”; începutul unui vers 
din tragedia lui Corneille: Cinna sau clemenţa lui August 
(1640), vers pronunţat de împăratul August, care-i iartă lui 
Cinna conspirația urzită împotriva lui. 

33 Lansquenetul - joc de cărţi numit aşa fiindcă a fost 
adus în Franţa (în secolul al XVI-lea) de către mercenarii 
germani numiţi lansgquenets (de la Lands-Knecht, în L. 
Germ.). 

34 Domnul de Parny - Evariste de Parny (1753-1814), 
academician, autor de poezii erotice şi licenţioase. 

35 a sărit primul la o baricadă în 1832 - anul 1832 a văzut, 
în Franţa, o serie de insurecţii populare; la Paris, în iunie 
1832, republicanii au ridicat baricade; împotriva acestor 
baricade erau trimişi soldaţi şi membri ai gărzilor naţionale. 

36 Rubini - tenorul italian Rubini (1795-1854) a triumfat 
la Paris şi la Londra în operele lui Rossini, Donizetti şi 
Bellini, între 1831 şi 1843. 


37 Bicetre - azil pentru bătrâni şi nebuni dintr-o localitate 
apropiată de Paris; a fost construit în 1632. 

38 Vestris ţi Careme - Auguste Vestris, supranumit „zeul 
dansului”, a dansat până la vârsta de 66 de ani (1760- 
1842); tatăl său Gaetano, de origine florentină, era renumit 
pentru frumuseţea lui şi pentru schimbările aduse în 
costumul balerinilor. Marie-Antoine Careme (1784-1833) a 
fost un bucătar celebru, care a lucrat în casa lui Talleyrand 
şi, apoi, la curţile imperiale din Rusia şi Austria. 

39 faimosul domn de Humboldt - savantul german 
Humboldt (1769-1859), naturalist şi geograf, a întreprins o 
serie de călătorii în America şi în Asia; aici, se face aluzie la 
călătoria lui în regiunile tropicale ale Americii, călătorie ale 
cărei rezultate le-a consemnat în lucrarea Călătorie în 
regiunile echinoxiale ale noului continent (1805-1832). 

40 Joc de cuvinte intraductibil cu pendre - a spânzura şi 
peindre - a picta. (Literal: după durerea de a fi spânzurat, 
urmează aceea de a fi pictat.) 

41 Chamfort - Nicolas-Sebastien Roch, zis de Chamfort 
(1741-1794), moralist francez plin de spirit. 

42 Fourier - sistemul socialistului utopic Charles Fourier 
(1772-1837), bazat pe organizarea muncii în falanstere 
posibile chiar în cadrul capitalismului, a cunoscut o largă 
răspândire în Franţa, după 1830. Fourier profetiza o „fază 
de armonie” cu primăveri eterne şi viaţă foarte lungă. 

43 Salomon de Causx - Salomon de Caux sau de Caus 
(1576-1626), inginer francez, a emis, încă din 1615, teoria 
expansiunii şi condensării aburului. 

44 răposatul Lassailly - Charles Lassailly (1812-1843), 
scriitor boem şi fantezist cu care Balzac a colaborat la un 
moment dat. 

45 cocioabă gen Hoffmann - ca în povestirile fantastice ale 
scriitorului german Hoffmann (1766-1822), autor plin de 
imaginaţie şi cu spirit ascuţit de observaţie, pe care Balzac 
îl citează des. 


46 o Egerie - o femeie care dă sfaturi, în general politice: 
după o legendă romană, Egeria a fost nimfa care îi dădea 
sfaturi regelui Numa. 

47 magnetism - teoria aşa-numitului magnetism animal 
(un fel de forţă hipnotică) a fost formulată în timpurile 
moderne de medicul german Mesmer (1733-1815), pe care 
Balzac îl citează adesea. 

48 Saint-Pierrs - biserica Sf. Petru de la Roma 
impresionează, în adevăr, în primul rând prin mărimea ei 
uriaşă: cam două sute de metri lungime şi o sută patruzeci 
de metri lăţime; sub cupolă, înălţimea este de o sută 
treizeci şi opt de metri; biserica poate cuprinde peste 
cincizeci de mii de oameni. 

49 Camera deputaţilor... podul Concordiei care duce la 
discordie - aşa-numitul Palais Bourbon de la Paris, în care 
funcţionează Camera deputaţilor, se află situat la capătul 
podului care prelungeşte Piaţa Concordiei, ceea ce i-a 
permis lui Balzac ironia exprimată printr-un joc de cuvinte. 

50 Gavarni - Sulpice-Guillaume Chevalier, zis Gavarni 
(1804-1866), celebru desenator şi caricaturist francez. 

51 Monrose - Claude Barizain, zis Monrose (1784-1843), a 
jucat la Comedia Franceză, începând din 1815, în roluri de 
valet, cu deosebire în piesele lui Molicre. 

52 semănând la faţă cu Marat - revoluţionarul Jean-Paul 
Marat (1743-1793) nu era un om frumos, particularitate 
speculată de adversarii săi reacţionari. 

53 legitimist - în Camera deputaţilor din vremea 
„monarhiei din iulie”, aripa stângă era reprezentată de 
republicani, iar extrema dreaptă de aşa-numiţii legitimişti, 
care nu-l recunoşteau pe Ludovic-Filip ca rege legitim, 
acesta fiind un vlăstar al ramurii de Orleans; ei militau 
pentru aducerea la tron a unui Bourbon direct, ca monarh 
legitim. 

54 o maşină făcută de medicul care a vindecat mai multă 
lume... în timpul când funcţiona ea - e vorba de ghilotină, 
numită aşa după numele celui care a inventat-o, medicul 


Joseph-Ilgnace Guillotin (1738-1814), profesor de anatomie 
la Facultatea de medicină din Paris şi deputat al stării a 
treia în 1789; Guillotin a preconizat întrebuinţarea unei 
maşini care să limiteze cât mai mult suferinţele 
condamnaților la moarte şi a protestat împotriva faptului că 
numele său a fost legat de o asemenea maşină. 

55 Saint-Just - Louis de Saint-Just (1767-1794), 
revoluţionar francez, membru al Convenţiunii şi al 
Comitetului Salvării Publice, a fost unul dintre cei mai 
apropiaţi tovarăşi de luptă ai lui Robespierre. 

56 un împărat, ramura vârstnică şi ramura mezină - 
Napoleon I, Bourbonii care au domnit între 1814(5) şi 1830 
şi regele din ramura de Orleans (Ludovic-Filip - 1830- 
1848). 

57 Montaniarziimembri ai grupării celei mai de stânga din 
adunările revoluţionare franceze, numiţi aşa deoarece 
ocupau băncile cele mai de sus din sală (montagne = 
munte, L.Fr.). 

58 slujba lui Barcre - revoluţionarul Bertrand, Barcre de 
Vieuzac (1755-1341), membru al Comitetului Salvării 
Publice, a părăsit gruparea de dreapta a girondinilor 
pentru a trece la montaniarzi (vezi nota 56). 

59 maximum şi minimum - aluzie la legea maximumului, 
lege votată în timpul Revoluţiei Franceze (la 29 septembrie 
1793), prin care erau fixate preţuri maximale la 
principalele articole de consum, cu scopul de a combate 
specula; aluzie, de asemenea, probabil, la minimul de salarii 
pe care-l cereau unele corporaţii în primăvara lui 1791. 

60 Fouquier-Tinville, Collot d' Herbois... Chabot... 
Barras... doamna Roland - personaje din vremea Revoluţiei 
Franceze, cărora Balzac le găseşte echivalente după 1830; 
Fouquier-Tinville (174G-1795) a fost acuzator public al 
tribunalului revoluţionar; Collot d' Herbois (1750-1796), 
membru al Convenţiunii şi al Comitetului Salvării Publice, a 
sprijinit politica lui Robespierre şi a murit în deportare; 
Francois Chabot (1759-1794), fost călugăr, devenit episcop 


şi membru al Convenţiunii, s-a compromis într-o afacere de 
speculă; aristocratul Barras (Paul, viconte de Barras - 
1755-1829) a căutat în revoluţie profituri personale, 
ajungând unul dintre membrii Directoriului; doamna 
Roland (1754-1793), soţia lui Roland de la Platicre, 
reprezentant al grupării girondine şi ministru de interne în 
1792, a avut o mare influenţă politică în vremea revoluţiei 
prin salonul ei frecventat de cercurile girondine; noua 
doamnă Boland este, probabil, în mintea lui Balzac, 
Delphine Gay, soţia ziaristului Emile de Girardin. 

61 E mai frumos ca la Tuileries - ca la palatul Tuileries, 
care era reşedinţa regală. 

62 Mă retrag la Trappe - la mânăstirea Trappe, întemeiată 
în 1140; călugării duceau acolo o viaţă deosebit de austeră.