Honore De Balzac — Un debut in viata

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Un debut în viaţa 


Fără îndoială, într-un viitor destul de apropiat, calea ferată 
va face să dispară câteva meserii, iar pe altele le va 
transforma, mai ales pe acelea privitoare la diferitele 
mijloace de transport folosite în prezent pentru a călători în 
împrejurimile Parisului. De asemenea, în curând, 
persoanele şi întâmplările care reprezintă părţile 
componente ale povestirii de faţă vor face ca această Scenă 
să aibă valoarea unui document arheologic. Nepoţii noştri 
nu vor fi oare încântați să ia cunoştinţă de materialul social 
al unei epoci despre care vor vorbi spunând „pe vremuri”? 
De exemplu, astăzi nu mai există pitoreştile coucous2, 
faetoanele care staţionau în Place de la Concorde încurcând 
circulaţia pe strada Cours-la-Reine3, acele coucous atât de 
înfloritoare un secol întreg şi atât de numeroase încă în 
anul 1830; şi chiar şi la cele mai atrăgătoare serbări 
câmpeneşti, în 1842 abia dacă mai zăreşti câte unul 
mergând pe drum. 

În 1820, regiunile renumite pentru pitorescul lor şi 
cunoscute sub numele de Împrejurimile Parisului, încă nu 
aveau toate un serviciu regulat de transport public. Totuşi, 
Touchard tatăl şi fiul4 cuceriseră monopolul transporturilor 
pentru orăşelele cele mai populate, pe o rază de 
cincisprezece leghe, iar întreprinderea lor ocupa o clădire 
măreaţă pe strada Faubourg Saint-Denis. Deşi 
întreprinderea de transport Touchard era veche, se 
străduia în fel şi chip, poseda un capital mare şi avea toate 
avantajele pe care le oferă o centralizare puternică, găsise 
în faetoanele acelea din foburgul Saint-Denis un concurent 


teribil pentru punctele situate pe o rază de şapte-opt leghe 
de Paris. Pasiunea parizianului pentru viaţa la ţară e atât de 
puternică încât întreprinderile locale luptau la rândul lor cu 
destul folos împotriva Micilor-Mesagerii, cum era numită 
întreprinderea lui Touchard pentru a se deosebi de Marile- 
Mesagerii din strada Montmartre. Pe vremea aceea, 
succesul întreprinderii Touchard îi stimula pe oamenii de 
afaceri. Pentru cele mai neînsemnate localităţi din 
împrejurimile Parisului apărură deodată întreprinderi de 
transport cu trăsuri frumoase, rapide şi comode, plecând 
din Paris şi întorcându-se la ore fixe, în toate direcţiile şi pe 
o rază de zece leghe, şi care îşi făceau o concurenţă 
îndârjită. Învins în cursele de patru la şase leghe, acest 
coucou s-a mulţumit cu distanţele mici şi a mai trăit încă 
vreo câţiva ani. În sfârşit, şi-a dat duhul de îndată ce 
omnibuzele5 au demonstrat posibilitatea de a transporta 
optsprezece persoane într-un vehicul tras de doi cai. Astăzi, 
dacă din întâmplare va mai fi existând vreo pasăre din 
acestea cu zborul atât de împleticit6 în dugheană vreunui 
negustor de trăsuri vechi, acest coucou ar fi prin structura 
şi prin aranjamentul său obiectul unor cercetări savante, 
comparabile cu acelea ale lui Cuvier7 asupra animalelor 
găsite în carierele de ghips din Montmartre. 

Micile întreprinderi, amenințate de afaceriştii care luptau 
încă din 1822 împotriva mesageriei Touchard tatăl şi fiul, 
găseau de obicei un punct de sprijin în simpatia localnicilor 
din regiunea pe care o deserveau. De exemplu, 
antreprenorul, atât vizitiu cât şi proprietar al trăsurii, era 
un hangiu din regiune, care cunoştea bine oamenii, 
lucrurile şi socotelile lor. Îndeplinea cu iscusinţă toate 
comisioanele, nu cerea mare lucru pentru micile servicii 
făcute şi tocmai de aceea obținea mai mult decât 
Mesageriile 'Touchard. Ştia să evite necesitatea unui acciz8. 
La nevoie, trecea peste ordonanţele privitoare la numărul 
pasagerilor pe care avea voie să-i ia. În sfârşit, era iubit de 
oamenii din popor. De aceea, când apărea un nou 


concurent, chiar dacă vechiul antreprenor localnic îşi 
împărțea zilele săptămânii cu noul venit, tot mai rămânea 
câte cineva care îşi amâna călătoria numai ca s-o facă tot în 
tovărăşia celui vechi, deşi caii, hamurile şi trăsura erau într- 
o stare nu tocmai liniştitoare. 

Una dintre liniile pe care Mesageriile Touchard tatăl şi fiul 
încercaseră s-o monopolizeze, linia Mesageriilor 'Toulouse9, 
şi pentru care s-au luptat cel mai mult şi se mai luptă încă şi 
astăzi succesorii lor, fusese traseul Paris-Beaumont-sur- 
Oise, linie uimitor de productivă, deoarece trei companii o 
exploatau simultan în 1822. Zadarnic îşi reduceau tariful 
Micile-Mesagerii, zadarnic înmulţeau numărul curselor şi 
zadarnic construiau vehicule excelente, concurenţa se 
menținea în continuare; într-atât poate fi de productiv un 
traseu de-a lungul căruia se înşiră orăşele ea Saint-Denis şi 
Saint-Brice, sate ca Pierrefitte, Groslay, Ecouen, Poncelles, 
Moisselle, Baillet, Monsoult, Maffliers, Franconville, Presles, 
Nointel, Nerville etc. Până la urmă, Mesageriile Touchard 
şi-au prelungit traseul de la Paris la Chambly. Concurența a 
ajuns şi ea până la Chambly. Astăzi cursele Toulouse merg 
până la Beauvais. 

Pe această şosea, calea spre Anglia, există un drum care o 
ia înspre un loc pe bună dreptate numit La Cave, având în 
vedere topografia sa, şi care duce la una dintre cele mai 
fermecătoare văi ale bazinului râului Oise, orăşelul L'Isle- 
Adam, localitate care se bucură de o dublă faimă, atât ca 
leagăn al familiei de L'Isle-Adam, astăzi stinsă10, cât şi ca 
vechea reşedinţă a Burbonilor-Contil 1. L'Isle-Adam este un 
orăşel fermecător, străjuit de două sate mari, Nogent şi 
Parmain, amândouă renumite prin falnicele lor cariere de 
piatră care au furnizat materialele pentru cele mai 
frumoase clădiri din Parisul modern şi din străinătate, căci 
bază şi ornamentele coloanelor teatrului din Bruxelles sunt 
din piatră de Nogent. Deşi remarcabilă prin minunatele 
sale privelişti, prin castelele sale celebre pe care le-au 
construit prinți, călugări sau renumiţi desenatori, ca Stors, 


Cassan, Le Val, Nointel, Persan etc., în 1822 această 
regiune fusese ferită de concurenţă şi era deservită de doi 
mesageri înţeleşi între ei în privinţa curselor. 

Această excepţie se baza pe motive uşor de înţeles. Din La 
Cave, punctul de unde începe, pe drumul Angliei, şoseaua 
pavată datorită magnificenţei prinților Conţi, până la L'Isle- 
Adam, distanţa este de două leghe; nici o întreprindere de 
transport nu putea face un ocol atât de mare, cu atât mai 
mult cu cât L'Isle-Adam era pe vremea aceea capătul 
drumului. Şoseaua care ducea acolo, tot acolo se şi termina. 
De câţiva ani o şosea lată leagă valea Montmorency cu 
valea L.'Isle-Adam. De la Saint-Denis, trece pe la Saint-Leu- 
Taverny, Meru, L.'Isle-Adam şi ajunge până la Beaumont, de- 
a lungul văii Oise. Dar în 1822, singurul drum care ducea la 
L'Isle-Adam era acela al prinților de Conţi. Pierrotin şi 
colegul său domneau deci de la Paris la L'Isle-Adam, iubiţi 
de toată lumea din regiune. 

Trăsura lui Pierrotin şi cea a colegului său deserveau 
Stors, Le Val, Parmain, Champagne, Mours, Prerolles, 
Nogent, Nerville şi Maffliers. Pierrotin era atât de cunoscut, 
încât locuitorii din Monsoult, din Moisselles, din Baillet şi 
din Saint-Brice, deşi situaţi pe şoseaua principală, se 
foloseau de caleaşca lui, unde şansa de a găsi un loc era mai 
mare decât în diligenţele de Beaumont, totdeauna pline. 
Pierrotin se împăca bine cu concurentul său. Când Pierrotin 
pleca de la L'Isle-Adam, colegul său se întorcea de la Paris, 
şi vice versa. Este inutil să vorbim despre concurentul său, 
Pierrotin câştigase simpatia localnicilor. Dintre cei doi 
mesageri, el este de altfel singurul care joacă un rol în 
această povestire veridică. 

Trebuie să vă mulţumiţi deci cu informaţia că cei doi 
mesageri trăiau în bună înţelegere, se luptau cinstit şi-şi 
disputau călătorii cu mijloace onorabile. Din motive de 
economie, la Paris se foloseau în comun de aceeaşi curte, de 
aceeaşi cameră la han, de acelaşi grajd şi de aceeaşi 
remiză, de acelaşi birou şi chiar de acelaşi salariat. Acest 


detaliu ne spune destul pentru a înţelege că Pierrotin şi 
adversarul său erau oameni „buni ca pâinea caldă”, cum se 
spune în popor. 

Hanul, aşezat exact la colţul străzii d'Enghien, mai există 
şi astăzi şi se numeşte Leul de Argint. Proprietarul acestei 
întreprinderi, destinată de când lumea să găzduiască pe 
mesageri, exploata el însuşi o întreprindere de transport 
pentru Dammartin, pusă pe baze atât de solide încât 
Touchard tatăl şi fiul, vecinii săi, având sediul Micilor- 
Mesagerii vizavi, nici nu se gândeau să organizeze o cursă 
pe aceeaşi linie. 

Cu toate că plecările spre Li'Isle-Adam ar fi trebuit să aibă 
loc la ore fixe, Pierrotin şi co-mesagerul său practicau în 
această privinţă o toleranţă care, chiar dacă se bucura de 
înţelegerea afectuoasă a localnicilor, le atrăgea cele mai 
severe critici din partea străinilor, obişnuiţi cu 
punctualitatea marilor întreprinderi de transport public; 
dar cei doi proprietari ai acestui tip de trăsură, pe jumătate 
diligenţă, pe jumătate coucou, găseau întotdeauna 
apărători printre călătorii lor obişnuiţi. Seara, plecarea de 
la ora patru se lungea până la patru şi jumătate, iar cursa 
de dimineaţă, deşi fixată pentru ora opt, nu pleca niciodată 
înainte de nouă. Acest sistem era de altfel excesiv „Ic 
elastic. Vara, epoca de aur pentru mesageri, legea 
plecărilor, riguroasă faţă de necunoscuţi, nu era elastică 
decât pentru localnici. Această metodă îi dădea lui Pierrotin 
posibilitatea să încaseze preţul a două locuri pentru unul 
singur, când un localnic venea mai devreme să ceară un loc 
aparţinând unei păsări călătoare care, din nefericire, 
întârziase. Elasticitatea aceasta nu putea fi nicicum privită 
cu îngăduinţă de către moraliştii purişti; dar Pierrotin şi 
colegul său o justificau prin scuza că „trăim vremuri grele”, 
prin pierderile din timpul iernii, prin necesitatea de a avea 
în curând trăsuri mai bune şi, în sfârşit, prin respectarea 
strictă a regulamentului scris pe biletele de călătorie, 
exemplare excesiv de rare care nu se dădeau decât 


călătorilor în trecere şi destul de încăpăţânaţi că să ceară 
aşa ceva. 

Pierrotin, om la patruzeci de ani, era tată de familie. leşit 
din cavalerie în epoca deblocărilor din 1815, flăcăul acesta 
luase locul tatălui său care mânase de la L.'Isle-Adam la 
Paris un coucou cu o înfăţişare destul de ciudată. 

După ce se căsătorise cu faţa unui mic hangiu, dădu 
extindere cursei de L.'Isle-Adam, îi asigură regularitatea, 
remarcându-se prin inteligenţă şi printr-o punctualitate 
militară. Sprinten, hotărât, Pierrotin (numele fiind probabil 
o poreclă), imprima, prin mobilitatea fizionomiei, a figurii 
sale roşcovane şi călite de intemperii, o expresie ironică ce 
putea trece drept fineţe. De altfel, nu-i lipsea uşurinţa 
aceea de a vorbi pe care o capeţi tot văzând oameni şi 
locuri de tot felul. Vocea lui, din obişnuinţa de a vorbi cu caii 
şi de a striga „păzea!” devenise aspră; dar cu muşteriii 
folosea un glas blând. Îmbrăcămintea, potrivită pentru un 
mesager de mâna a doua12, consta din nişte cizme solide şi 
mari, îngreuiate de ţintele din talpă, pe care şi le făcuse la 
L.'Isle-Adam, pantaloni de velur gros, verde-închis şi o haină 
din aceeaşi stofă, peste care punea însă, în exerciţiul 
funcţiunii, un halat albastru împodobit la guler, pe umeri şi 
la manşete cu broderii colorate. Capul şi-l acoperea cu o 
şapcă cu Ccozoroc. 

Viaţa militară făcuse să pătrundă adânc în firea lui 
Pierrotin un mare respect pentru ierarhia socială şi obiceiul 
supunerii în faţa superiorului; dar, chiar dacă îi plăcea să fie 
familiar cu micii târgoveţi, respecta întotdeauna femeile, 
indiferent cărei clase ar fi aparţinut. Totuşi, „tot cărând 
lumea cu roaba”, ca să folosim o expresie de-a sa, ajunsese 
să-şi privească pasagerii ca pe nişte pachete care pot să 
umble singure şi care, prin urmare, dădeau mai puţină 
bătaie de cap decât celelalte, obiectul principal al 
mesageriei. 

Fiind la curent cu marile schimbări, care, de când cu 
pacea13, revoluţionau şi profesiunea sa, Pierrotin nu voia 


totuşi să se lase învins de tendinţele progresiste ale vremii. 
De aceea, de îndată ce se făcu vremea bună, vorbea tot 
timpul despre o anume trăsură încăpătoare comandată la 
Farry, Breilmann şi Compania, cel mai bun atelier de 
diligenţe, lucru indispensabil din cauza afluenţei crescânde 
a călătorilor. Utilajul lui Pierrotin consta atunci din două 
vehicule. Unul dintre ele, singurul pe care-l arăta agenţilor 
fiscali şi pe care îl folosea în timpul iernii, era moştenit de la 
tatăl său şi semăna a coucou. Flancurile rotunjite ale 
acestui vehicul permiteau să bagi în el şase călători pe două 
banchete tari ca fierul, deşi erau acoperite cu catifea 
galbenă de Utrecht. Aceste două banchete erau despărțite 
printr-o bară de lemn care era scoasă şi pusă după plac, 
capetele fixându-se în nişte jgheaburi practicate pe fiecare 
perete interior la înălţimea umerilor. Această bară, învelită 
perfid în catifea, şi pe care Pierrotin o numea spătar, era 
spaima călătorilor din cauza dificultății cu care se punea şi 
se scotea. Dacă spătarul era greu de manevrat, era şi mai 
greu de suportat pentru omoplaţi când era pus; iar când îl 
lăsai de-a lungul trăsurii, făcea şi intratul şi ieşitul la fel de 
periculoase, mai ales pentru femei. Deşi fiecare banchetă a 
acestei cabriolete, cu flancurile curbate ca acelea ale unei 
femei cu şolduri pline, nu trebuia să conţină decât trei 
călători, deseori vedeai opt, înghesuiți pe cele două 
banchete ca scrumbiile în butoi. Pierrotin susţinea că astfel 
stăteau mult mai bine, pentru că în felul acesta formau o 
masă compactă, de nezdruncinat; în vreme ce, dacă erau 
doar trei călători, se ciocneau mereu între ei şi riscau 
întruna să-şi turtească pălăriile de tavanul cabrioletei, din 
cauza hârtoapelor drumului. În partea din faţă a acestei 
trăsuri era o banchetă de lemn, capra lui Pierrotin, pe care 
puteau sta trei călători; cei aşezaţi acolo sunt porecliţi, 
după cum se ştie, iepuri. În câte o cursă, Pierrotin cocoţa pe 
capră şi patru iepuri, iar el stătea într-o margine, pe un fel 
de lădoi fixat în partea de jos a caroseriei ca să ofere un 
punct de sprijin pentru picioarele iepurilor şi care era 


întotdeauna plin cu paie şi cu pachete care nu se temeau de 
hurducătură. Caroseria acestui coucou, vopsită în galben, 
era înfrumuseţată în partea de sus printr-o dungă de un 
albastru ţipător, pe care se putea citi, scris cu litere alb- 
argintii, pe cele două laturi: L'Isle-Adam - Paris, iar în 
spate: Cursa de Li'Isle-Adam. Urmaşii noştri ar greşi dacă şi- 
ar închipui cumva că acest vehicul nu putea duce decât 
treisprezece persoane, inclusiv Pierrotin; în situaţii 
speciale, intrau uneori în el încă trei pasageri într-o 
despărţitură pătrată acoperită cu o prelată, unde erau 
îngrămădite valizele, lăzile şi pachetele; dar prudentul 
Pierrotin nu-i lăsa să se urce acolo decât pe muşteriii lui 
vechi, şi numai la trei sau patru sute de paşi după barieră. 
Aceşti locuitori ai hulubăriei, nume dat de vizitii părţii 
aceleia a trăsurii, trebuiau să coboare înaintea fiecărui sat 
de pe drum unde era un post de jandarmi. Supraîncărcarea 
interzisă prin ordonanţele privind siguranţa călătorilor era 
atunci prea flagrantă pentru ca jandarmul, esențialmente 
prieten cu Pierrotin, să se poată dispensa de încheierea 
procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Aşa se face 
că trăsura lui Pierrotin căra, în câte o sâmbătă seară sau 
luni dimineaţa, câte cincisprezece călători; atunci însă, ca 
să poată trage, îi dădea lui Rougeot, calul cel mare şi 
bătrân, un tovarăş în persoana unui cal de mărimea unui 
ponei, pe care nu mai ştia cum să-l ridice în slăvi. Căluţul 
acesta era de fapt o iapă pe care o chema Bichette şi care 
mânca puţin, avea foc în vine, era neobosită şi făcea cât 
greutatea ei în aur. 

— Nevastă-mea n-ar da-o pe trântorul ăla de Rougeot! 
exclamă Pierrotin când vreun pasager glumea pe socoteala 
acestui extract de cal. 

Diferenţa dintre cealaltă trăsură şi aceasta constă în aceea 
că a doua era montată pe patru roţi. Această trăsură, de 
construcţie bizară, numită trăsura cu patru roţi, încărca în 
ea şaptesprezece pasageri, deşi n-ar fi trebuit să primească 
decât paisprezece. Făcea un zgomot atât de considerabil, 


încât deseori la L.'Isle-Adam se zicea: „uite-l pe Pierrotin!”, 
când trăsura abia ieşea din pădurea care se întinde pe 
coasta văii. Vehiculul era împărţit în doi lobi, din care unul, 
numit interior, conţinea şase călători pe două banchete, iar 
al doilea, un fel de cabrioletă amenajată în faţă, se numea 
cupeu. Cupeul acesta se închidea printr-o uşă cu geam 
incomodă şi bizară, a cărei descriere ar lua prea mult 
spaţiu pentru a ne mai îngădui să vorbim despre ea. 
Trăsura cu patru roţi avea pe deasupra ei o imperială cu 
capotă sub care Pierrotin înghesuia şase pasageri şi a cărei 
închidere se făcea prin perdele de piele. Pierrotin se aşeza 
pe o capră aproape invizibilă, montată sub uşa cu geam a 
cupeului. Mesagerul din L'Isle-Adam nu plătea impozitele la 
care sunt supuse vehiculele publice decât pentru coucou, 
prezentat ca putând transporta şase pasageri şi luă o 
autorizaţie ori de câte ori punea în circulaţie trăsura cu 
patru roţi. Acest lucru poate părea extraordinar astăzi, dar 
la începuturile sale, impozitul pe trăsuri, stabilit cu un fel de 
timiditate, permitea mesagerilor aceste mici înşelăciuni 
care-i făceau atât de mulţumiţi „să le dea plasă”14 
funcţionarilor fiscali, după o vorbă de-a lor. Pe nesimţite, 
Fiscul înfometat deveni sever, sili vehiculele să nu mai 
circule fără timbrul dublu care acum dovedeşte că au fost 
verificate şi că impozitele pentru ele au fost plătite. Totul îşi 
are epoca sa de inocenţă, chiar şi Fiscul; dar spre sfârşitul 
anului 1822, epoca aceasta mai dura încă. Deseori vara, 
trăsura cu patru roţi şi cabrioleta mergeau la drum în bună 
înţelegere, ducând treizeci şi doi de călători, iar Pierrotin 
nu plătea taxe decât pentru şase. În aceste zile norocoase, 
convoiul pleca la ora patru şi jumătate din foburgul Saint- 
Denis şi ajungea vitejeşte la zece seara la Li'Isle-Adam. De 
aceea, mândru de cursele sale care necesitau o închiriere 
suplimentară de cai, Pierrotin spunea: „Am mers zdravăn 
Ca să poată face nouă leghe în cinci ore cu asemenea 
echipaj, trebuia să suprime staţiile pe care le fac vizitiii pe 
ruta aceasta, la Saint-Brice, la Moisselles şi la La Cave. 


LIA 


Hanul Leul de Argint este situat pe un teren care se 
întinde mult în adâncime. Dacă faţada nu are decât trei sau 
patru ferestre duble înspre foburgul Saint-Denis, hanul 
cuprindea pe vremea aceea, într-o curte lungă la capătul 
căreia sunt grajdurile, o casă întreagă lipită de zidul unei 
proprietăţi cu care se învecina. Intrarea forma un fel de 
culoar sub planşeul căruia puteau să fie adăpostite două 
sau trei trăsuri. În 1822, biroul tuturor mesageriilor 
găzduite la Leul de Argint era ţinut de soţia hangiului, care 
avea tot atâtea registre cât şi atribuţii; ea încasa banii, 
înscria numele şi punea cu multă bunăvoință pachetele în 
imensa bucătărie a hanului. Călătorii se mulţumeau cu 
această paşnică stare patriarhală. Dacă ajungeau prea 
devreme, se aşezau sub hota imensului şemineu, sau se 
opreau în vestibul, dacă nu cumva se duceau la Cafeneaua 
Eşichierului care era la colţul străzii cu acelaşi nume, 
paralelă cu strada Enghien, de care nu ora despărțită decât 
prin câteva case. 

În primele zile ale toamnei acelui an, într-o sâmbătă 
dimineaţă, Pierrotin, cu mâinile petrecute prin 
deschizăturile bluzei şi băgate în buzunare, stătea sub 
poarta hanului Leul de Argint, de unde se vedeau înşirându- 
se bucătăria hanului şi, mai încolo, curtea lungă la capătul 
căreia se desenau în negru grajdurile. Diligenta lui 
Dammartin tocmai ieşea, avântându-se greoi pe urma 
diligenţelor Touchard. Era trecut de opt dimineaţa. Sub 
enorma poartă, pe deasupra căreia scrie, pe un panou lung: 
Hanul Leul de Argint, grăjdarii şi salariaţii mesageriilor se 
uitau la această lansare care îl înşală atât de mult pe 
călător, făcându-l să creadă că bidiviii o vor ţine mereu tot 
aşa. 

— Să înham, şefule? îl întrebă pe Pierrotin grăjdarul său, 
după ce nu mai avu nimic de privit. 

— S-a făcut opt şi un sfert şi nu văd picior de călător, 
răspunse Pierrotin. Unde s-or fi pitind? înhamă totuşi. Unde 
mai pui că nu-i nici un pachet! 


— Fir-ar să fie de treabă! E115 n-o să ştie unde să-şi mai 
înghesuie călătorii în seara asta, pentru că-i vreme bună, 
iar eu n-am decât patru înscrişi! Cine a mai pomenit una ca 
asta într-o sâmbătă! Aşa se întâmplă când n-ai bani! Ce 
viaţă blestemată! Ce blestem de viaţă! 

— Şi dacă ai avea muşterii, unde i-ai mai băga, că 
dumneata n-ai decât cabrioleta? răspunse conţopistul- 
grăjdar încercând să-l potolească pe Pierrotin. 

— Da' trăsura mea nouă? zise Pierrotin. 

— Ce, chiar o ai? făcu zdravănul auvergnat16 care zâmbi 
larg, scoțând la iveală nişte lopăţele albe şi late ca 
migdalele. 

— Bătrân şi tot necopt la minte! Mâine, duminică, merge 
sigur şi avem nevoie de optsprezece muşterii! 

— Da? Al naibii, straşnică trăsură, păi ăsta mănâncă 
pământul, zise auvergnatul. 

— O trăsură ca aceea care merge la Beaumont, ce mai! 
nou-nouţă! e vopsită în roşu cu auriu, ca să crape de ciudă 
Touchard! O să am nevoie de trei cai. l-am găsit perechea 
lui Rougeot, Bichette o să meargă voiniceşte ca înaintaş. 
Hai, mişcă, înhamă, zise Pierrotin care privea înspre poarta 
Saint-Denis îndesindu-şi tutunul în pipă, uite o doamnă şi un 
tinerel cu pachete sub braţ; caută Leul de Argint, pentru că 
s-au făcut că nici nu-i văd pe cei cu faetoanele. Stai aşa! Mi 
se pare că doamna e din muşteriii noştri! 

— Nu odată ai ajuns plin, după ce plecaseşi gol, îi răspunse 
omul său. 

— Dar nici un pachet, zise Pierrotin. Fir-ar să fie! Ce viaţă! 
Şi Pierrotin se aşeză pe una dintre cele două borne care 
protejau baza zidurilor de şocul osiilor, dar se aşeză dus pe 

gânduri, cu un aer îngrijorat pe care nu-l avea de obicei. 
Conversaţia aceasta, nesemnificativă în aparenţă, 
zgândărise griji amare, ascunse în adâncul inimii lui 
Pierrotin. Şi ce putea să tulbure inima lui Pierrotin, dacă nu 
gândul la o trăsură frumoasă? Să străluceşti pe şosea, să te 
lupţi cu compania Touchard, să-ţi extinzi afacerile, să 


transporţi pasageri care să te complimenteze în legătură cu 
confortul datorat perfecţionării caroseriei în loc să auzi 
veşnicele reproşuri la adresa rablei lui, aceasta era 
lăudabila ambiţie a lui Pierrotin. Dar mesagerul de la L'Isle- 
Adam, antrenat de dorinţa de a o lua înaintea colegului său, 
de a-l determina poate într-o bună zi să-i lase doar lui 
singur cursele de L'Isle-Adam, îşi depăşise puterile. Îşi 
comandase el trăsura la Farry, Breilmann şi Compania, 
atelierul care tocmai înlocuise cu arcurile pătrate ale 
englezilor gâturile de lebădă şi alte vechi invenţii franceze; 
însă aceşti oameni neîncrezători şi duri nu voiau să-i livreze 
diligenţa decât contra scuzil7. Nu prea încântați să 
construiască o trăsură greu de plasat dacă le rămânea pe 
cap, aceşti negustori înţelepţi nu se apucară de ea până ce 
Pierrotin nu le făcuse un vărsământ de două mii de franci. 
Pentru a satisface legitima exigenţă a constructorilor, 
ambițiosul mesager îşi epuizase toate resursele şi tot 
creditul. Nevastă, socrul şi prietenii făcuseră mari sacrificii. 
Această diligenţă superbă - Pierrotin se dusese în ajun la 
vopsitori ca s-o vadă - parcă abia aştepta să circule; dar, ca 
s-o facă să circule a doua zi, trebuia să achite toţi banii, însă 
lui Pierrotin îi mai lipseau o mie de franci! Dator hangiului 
pentru chirie, nu mai îndrăznise să-i ceară şi suma aceasta. 
Lipsindu-i o mie de franci, risca să le piardă şi pe cele două 
mii date ca avans, ca să nu mai vorbim de cei cinci sute de 
franci daţi pe noul Rougeot şi alţi trei sute de franci daţi pe 
harnaşamentul nou, pe care reuşise să-l obţină pe credit, cu 
scadenţa peste trei luni. Şi împins de furia disperării şi de 
nebunia amorului propriu, se apucase să afirme că trăsura 
va circula a doua zi, duminică. Dând o mie cinci sute de 
franci din două mii cinci sute, sperase că negustorii 
înduioşaţi îi vor livra trăsura; dar după trei minute de 
gândire, exclamase în gura mare: 

— Nu, sunt nişte câini turbaţi; nişte hingheri. Dacă m-aş 
adresa domnului Moreau, administratorul de la Presle, care 


e un om aşa de cumsecade? îşi zise el frapat de o idee nouă, 
poate că ar primi el cambia mea pe şase luni. 

În acest moment, un valet fără livrea, care purta o valiză 
de piele şi ieşise de la întreprinderea 'Iouchard, unde nu 
găsise loc pentru cursa de Chambly de la ora unu, îi spuse 
mesagerului: 

— Dumneata eşti Pierrotin? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Dacă poţi să aştepţi doar un sfert de oră, îl iei şi pe 
stăpânul meu; dacă nu, iau înapoi valiză şi la urma urmei 
pleacă cu o cabrioletă de piaţă. 

— Aştept şi două, şi trei sferturi de oră, ba şi peste, băiete, 
zise Pierrotin trăgând cu ochii la valiză mică şi elegantă, 
bine închisă şi încuiată cu o broască de aramă cu blazon. 

— Păi, ia-o, zise valetul uşurându-şi umărul de valiza pe 
care Pierrotin o ridică, o cântări, o privi. 

— Ţine! zise el omului său, înveleşte-o în fin moale şi aşaz- 
o în lada dinapoi. N-are nici un nume pe ea, adăugă el. 

— Are blazonul monseniorului, răspunse valetul. 

— Monsenior? atunci face mai mult ca aurul! Hai să bem 
ceva, zise Pierrotin făcând cu ochiul şi o luă spre Cafeneaua 
Eşichierului, urmat de valet. 

— Băiete! două absinturi! comandă el când intrară. Ia zi, 
cine-i stăpânul tău şi unde merge? Nu te-am mai văzut 
niciodată, spuse Pierrotin ciocnind cu valetul. 

— Ai şi motive întemeiate, răspunse valetul. Stăpânul meu 
nu se duce nici o dată pe an pe la voi, şi atunci merge numai 
cu echipajul lui. Preferă valea Orge, unde are cel mai 
frumos parc din împrejurimile Parisului, un adevărat 
Versailles, o moşie de familie, îi poartă şi numele. Nu-l 
cunoşti pe domnul Moreau? 

— Intendentul de la Presles18, zise Pierrotin. 

— Aşa-i, domnul conte o să stea două zile la Presles. 

— A! Îl voi duce pe contele de Serisy, exclamă mesagerul. 

— Da, băiete, chiar aşa. Dar, atenţie! Avem un consemn. 
Dacă ai localnici în trăsură, nici să nu pomeneşti de domnul 


conte, vrea să călătorească în cognito şi mi-a ordonat să-ţi 
spun şi ţie. A zis că îţi dă un bacşiş gras. 

— Aha! Călătoria asta pe şest n-o fi în legătură cu treaba 
pe care a venit s-o facă moş Leger, fermier din Moulineaux? 

— N-am idee, continuă valetul; dar să ştii că se lasă cu 
scandal. Ieri seară m-am dus la grajduri ca să dau ordin să 
fie gata la şapte dimineaţa trăsura aia, model Daumont19, 
ca să meargă la Presles; dar la şapte, Senioria Sa a 
contramandat-o. Augustin, feciorul de casă, zice că asta-i 
din cauza vizitei doamnei ăleia care părea că vine din 
părţile alea. 

— O fi spus ceva pe socoteala domnului Moreau! Cel mai 
cumsecade, cel mai cinstit om, altul ca el nu mai găseşti, ce 
mai! Ar fi putut să câştige şi mai mulţi bani decât are, dacă 
ar fi vrut, ce să mai vorbim! 

— Păi, rău a făcut, răspunse valetul sentenţios. 

— Deci, domnul de Serisy se va duce în sfârşit să locuiască 
la Presles, pentru că a mobilat, a reparat castelul, nu-i aşa? 
întrebă Prierrotin după o pauză. E adevărat că până acum a 
cheltuit două sute de mii de franci? 

— Dacă am avea, eu şi cu tine, tot ce-a cheltuit el în plus, 
am fi bogătani. Dacă doamna contesă se duce acolo, ah! 
doamne! alde Moreau ăia n-au să se mai lăfăie ca până 
acum, spuse valetul cu un aer misterios. 

— Bun băiat, domnul Moreau! continuă Pierrotin care se 
gândea tot timpul cum să-i ceară intendentului mia de 
franci de care avea nevoie, un om care te înhamă la treabă, 
care nu glumeşte cu munca, şi care scoate tot ce poate da 
pământul şi unde mai pui că pentru stăpână-su! Bun băiat! 
Mereu se duce la Paris şi ia totdeauna numai trăsura mea, 
îmi dă un bacşiş gras şi o grămadă de comisioane pentru 
Paris. Câte trei, patru pachete pe zi, când pentru domnul, 
când pentru doamnă, ce să mai vorbim, o socoteală de 
cincizeci de franci pe lună doar pentru comisioane. Chiar 
dacă doamna se cam ţine cu nasul pe sus, da-şi iubeşte 
copiii, eu îi iau de la colegiu şi tot cu îi duc înapoi. De 


fiecare dată îmi dă câte cinci franci; nici o boieroaică din 
alea mari nu s-ar purta mai frumos. Ah! de câte ori am pe 
cineva de la ei sau pentru ei, min până la poarta castelului... 
Aşa se şi cuvine, nu? 

— Se zice că domnul Moreau n-avea cine ştie ce bănet 
când domnul conte l-a pus intendent la Presles, spuse 
valetul. 

— Dar din 1806, în şaptesprezece ani, tot a făcut ceva; 
răspunse Pierrotin. 

— Aşa-i, zise valetul dând din cap. La urma urmelor, 
stăpânii sunt nişte fraieri, şi sper pentru Moreau că a ştiut 
să ia caimacul. 

— Deseori am venit la voi, la palatul din Chaussee-d'Antin, 
şi v-am adus coşuri cu peşte şi vânăt, zise Pierrotin, dar 
niciodată n-a devenit cazul că să am onoarea să-i văd nici pe 
domnul, nici pe doamna. 

— Domnul conte este un om cumsecade, zise confidenţial 
valetul, dar dacă îţi cere să fii discret ca să-şi asigure un 
cognito, înseamnă că s-ar putea să iasă cu bubuială. Cel 
puţin aşa gândim noi, la palat; altfel de ce nu s-a mai dus cu 
Daumont-ul? De ce să meargă cu o trăsură de piaţă? Un 
pair al Franţei20 nu putea să închirieze o cabrioletă de lux? 

— O cabrioletă poate să-i ceară dus-întors patruzeci de 
franci; află de la mine, dacă nu ştiai, drumul ăsta e drum de 
capre; când urcă, când coboară! zise Pierrotin. Pair al 
Franţei sau burghez, toată lumea îşi numără bine gologanii. 
Dacă plecarea asta ar fi în legătură cu domnul Moreau... 
zău că mi-ar părea tare rău să i se întâmple vreo 
nenorocire! Mă, să fie! n-am putea face cumva ca să afle? 
Pentru că e chiar un om tare de treabă, un om dintr-o 
bucată, cel mai grozav om din lume, ce să mai vorbim! 

— Ei! Domnul conte ţine mult la ăsta, la domnul Moreau, 
zise valetul. Da' ia ascultă la mine, dacă vrei să-ţi dau un 
sfat bun: mai bine să-şi vadă fiecare de treburile lui. Avem 
destule cu-ale noastre; să ne vedem de ele. Fă numai ce ţi 
se cere, cu atât mai mult cu cât nu-i bine să te joci cu 


Senioria Sa. Pe urmă, ce să mai vorbim, contele e darnic. 
Dacă-l serveşti atâtica, zise valetul arătând unghia unui 
deget, îţi dă înapoi atâta, continuă el lungindu-şi braţul. 

Această reflecţie judicioasă şi mai ales imaginea, venite din 
partea unui om atât de important ca al doilea valet al 
domnului conte de Serisy, avură ca efect răcirea zelului lui 
Pierrotin pentru intendentul moşiei de la Presles. 

— Păi, la revedere, domnule Pierrotin, zise valetul. 

O privire rapidă aruncată asupra vieţii contelui de Serisy 
şi asupra vieţii intendentului său este necesară aici pentru a 
înţelege mai bine mica dramă care urma să se petreacă în 
trăsura lui Pierrotin. 

Domnul Hugret de Serisy descinde în linie dreaptă din 
faimosul preşedinte Hugret, înnobilat în timpul lui Francisc 
[. 

Emblema familiei este un scut despicat, cu aur şi metal 
negru şi o orlă cu două vârfuri de lance de fiecare parte, cu 
inscripţia: |, SEMPER MELI1US ERIS21, deviză care, 
împreună cu cele două vârtelniţe luate ca suporturi, 
dovedesc modestia familiilor burgheze pe vremea când 
corporaţiile aveau o poziţie bine determinată în stat şi mai 
dovedesc naivitatea moravurilor noastre de demult prin 
calamburul lui ERIS, care, combinat cu I de la început şi cu 
S final din Melius, reprezintă numele (Serisy) moşiei 
ridicată la rangul de comitat. 

Tatăl contelui era Primul Preşedinte al unei Curţi supreme 
de justiţie înainte de Revoluţie. Cât despre el, Consilier de 
Stat în Marele-Consiliu22, încă din 1787, la vârsta de 
douăzeci şi doi de ani, se remarcă prin nişte rapoarte foarte 
judicioase asupra unor probleme delicate. Nici nu se gândi 
să emigreze în timpul Revoluţiei, petrecu acest timp la 
moşia sa din Serisy, lângă Arpajon, unde respectul de care 
se bucura tatăl său îl feri de vreo nenorocire. După ce îşi 
petrecuse câţiva ani îngrijindu-l pe preşedintele de Serisy, 
pe care l-a pierdut în 1794, fusese ales, cam tot în această 
perioadă, în Consiliul celor Cinci-Sute23 şi acceptase 


această funcţie legislativă pentru a-şi uita durerea. La 
Optsprezece Brumar24, domnul de Serisy deveni, ca toate 
vechile familii parlamentare, obiectul atenţiilor amabile ale 
Primului Consul, care îl numi în Consiliul de Stat şi îi dădu 
să reorganizeze una dintre cele mai dezorganizate 
administrații. Descendentul acestei familii istorice deveni 
una dintre rotiţele cele mai active ale mării şi măreţei 
organizări datorate lui Napoleon. Aşa se face că domnul 
Consilier de Stat îşi părăsi după puţin timp postul său 
pentru un Minister. Făcut conte şi senator de către împărat, 
deţinu succesiv proconsulatul a două regate diferite. În 
1806, la patruzeci de ani, senatorul se căsători cu sora 
fostului marchiz de Ronquerolles, o tânără de douăzeci de 
ani, văduva şi moştenitoarea lui Gaubert25, unul dintre cei 
mai iluştri generali republicani. Acest mariaj, convenabil ca 
nobleţe, dublă averea, şi aşa considerabilă, a contelui de 
Serisy care deveni cumnatul fostului marchiz de Rouvre, 
numit de împărat conte şi şambelan. În 1814, istovit de 
munci neîntrerupte, domnul de Serisy, căruia sănătatea 
ruinată îi cerea să se odihnească, renunţă de bună voie la 
toate funcţiile sale, părăsi guvernul în fruntea căruia îl 
numise împăratul, şi veni la Paris unde Napoleon, pus în 
faţa evidenţei, îi dădu dreptate. Acest stăpân neobosit, care 
nu credea în oboseala altora, luă mai întâi oboseală de care 
suferea contele drept o dezertare. Deşi senatorul nu era 
nicicum în dizgrație, trecu drept o persoană care avea 
motive să se plângă de Napoleon. De aceea, când Bourbonii 
reveniră, Ludovic al XVIII-lea, în care domnul de Serisy îl 
recunoscu pe suveranul său legitim, îi acordă o mare 
încredere senatorului, devenit pair al Franţei, însărcinându- 
| cu afacerile sale private şi numindu-l Ministru de Stat. La 
20 martie26, domnul de Serisy nu se duse la Gand, îl 
preveni pe Napoleon că rămâne fidel casei de Bourbon, nu 
acceptă rangul de pair în timpul celor O Sută de Zile şi 
petrecu această domnie atât de scurtă la moşia sa de la 
Serisy. După a doua cădere a împăratului, redeveni 


bineînţeles membru al Consiliului privat, fu numit 
Vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi lichidator, din partea 
Franţei, în reglementarea indemnităţilor cerute de puterile 
străine. Fără fast personal, fără ambiţii chiar, se bucura de 
o mare influenţă în afacerile publice. Nu se făcea nimic 
important în politică fără să fie consultat; dar nu se ducea 
niciodată la curte şi se arăta puţin în propriile-i saloane. 
Această nobilă existenţă, consacrată mai întâi muncii, 
ajunsese cu timpul o muncă neîntreruptă. Contele se scula 
încă de la patru dimineaţa în toate anotimpurile, muncea 
până la amiază, se ocupa de atribuţiile ce-i reveneau ca pair 
al Franţei sau de Vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi se 
culcă la orele nouă. În semn de recunoaştere a atâtor 
activităţi, regele îl făcuse cavaler al Ordinelor sale27. 
Domnul de Serisy era de multă vreme titular al Marii Cruci 
a Legiunii de Onoare; avea ordinul Lânii de Aur, ordinul 
Sfântului Andrei al Rusiei, acela al Acvilei Prusiei, în sfârşit, 
aproape toate ordinele curților Europei. Nimeni nu ieşea 
mai puţin în evidenţă şi nu era mai util decât el în lumea 
politică. E lesne de înţeles că onorurile, tapajul provocat de 
distincţiile primite, succesele mondene îi erau indiferente 
unui om de valoarea sa. Dar nimeni, cu excepţia preoţilor, 
nu ajunge la un asemenea stil de viaţă fără motive serioase. 
Această comportare enigmatică îşi avea tâlcul său, un tâlc 
amar. 

Îndrăgostit de soţia sa încă dinainte de a se fi căsătorit cu 
ea, această pasiune rezistase în sufletul contelui la toate 
urgiile intime ale mariajului cu o văduvă, întotdeauna 
stăpână pe sine înainte ca şi după cea de-a doua căsătorie a 
sa, şi care se bucură cu atât mai mult de libertatea ei, cu 
cât, domnul de Serisy avea pentru ea indulgenţa unei mame 
pentru un copil răsfăţat. Activitatea lui permanentă îi 
servea ca scut împotriva frământărilor sufleteşti disimulate 
prin precauţiile pe care ştiu să le ia oamenii politici când e 
vorba de asemenea secrete. De altfel, înţelegea prea bine 
cât ar fi fost de ridicolă gelozia sa în ochii lumii, care n-ar fi 


admis o pasiune conjugală la un bătrân demnitar. De ce 
oare, chiar din primele zile ale căsătoriei, fusese fascinat de 
soţia sa? De ce suferise fără să se răzbune? De ce nu mai 
îndrăznise să se răzbune? De ce lăsase să se scurgă timpul, 
amăgit de speranţă? Prin ce mijloace o femeie tânără, 
frumoasă, spirituală, îl făcuse să fie supus? Răspunsul la 
toate întrebările acestea ar necesita o istorisire lungă ce-ar 
dăuna subiectului acestei Scene, şi a cărei dezlegare, dacă 
nu bărbaţii, cel puţin femeile ar putea s-o întrezărească. Să 
remarcăm totuşi că atât activitatea imensă cât şi supărările 
îl făcuseră pe conte să fie lipsit de armele necesare unui 
bărbat pentru a lupta împotriva unor comparații 
periculoase28. În plus, cea mai groaznică dintre 
nenorocirile secrete ale contelui era aceea de a îndreptăţi 
repulsia soţiei sale pentru o boală datorită în exclusivitate 
muncii excesive29. Vădind o mare bunătate, şi chiar o 
nespusă bunătate pentru contesă, o lăsa stăpâna la ea 
acasă; primea toată elita Parisului, se ducea la ţară, se 
întorcea, exact ca şi cum ar fi fost văduvă; el avea grijă de 
averea ei şi îi procura luxul de care se bucura, aşa cum ar fi 
făcut un intendent. Contesa avea pentru soţul său cea mai 
mare stimă, îi plăcea chiar fineţea inteligenţei sale; ştia să-l 
facă fericit arătându-i că-l aprobă! de aceea făcea din bietul 
om tot ce voia ducându-se să stea câte o oră de vorbă cu el. 
La fel cu marii seniori de pe vremuri, contele îşi apăra atât 
de bine soţia, încât lipsind-o de respectul care i se datora, 
ar fi însemnat să-i aduci contelui cea mai mare injurie. 
Lumea admira pe deplin acest fel de a fi, şi doamna de 
Serisy îi datora imens soţului său. Orice altă femeie, chiar 
dacă ar fi aparţinut unei familii atât de distinse ca familia 
Ronquerolles, ar fi putut fi compromisă pentru totdeauna. 
Contesa era teribil de ingrată; însă ingrată în chip 
fermecător. Turnă din când în când balsam pe rănile 
contelui. 

Să explicăm acum motivul imprevizibilei călătorii şi 
incognito-ul ministrului de Stat. 


Un fermier bogat din Beaumont-sur-Oise, numit Leger, 
luase în arendă o fermă ale cărei părţi componente erau 
incluse în întregime în moşia contelui, stricând astfel 
măreţia proprietăţii de la Presles. Ferma aparţinea unui 
târgoveţ înstărit din Beaumont-sur-Oise, numit Margueron. 
Contractul de închiriere făcut cu Leger în 1799, perioadă în 
care nu se puteau prevedea progresele agriculturii, era pe 
punctul de a expira şi proprietarul refuza ofertele lui Leger 
pentru un nou contract. De multă vreme domnul de Serisy, 
care dorea să scape de toate necazurile şi contestaţiile 
pricinuite de loturile acelea, nutrise speranţa să cumpere 
ferma, aflând că singura ambiţie a domnului Margueron era 
ca fiul său unic, pe vremea aceea simplu perceptor, să fie 
numit administrator financiar la Senlis. Moreau semnală 
patronului său un adversar periculos în persoana lui moş 
Leger. Fermierul, care ştia cât de scump ar fi putut să-i 
vândă contelui această fermă, bucăţică cu bucăţică, era în 
stare să-i dea destui bani lui Margueron ca să depăşească 
avantajul pe care l-ar fi avut prin funcţia de administrator 
financiar oferită fiului său. Cu două zile mai înainte, contele, 
grăbit să termine cu această chestiune, îl chemase pe 
notarul său, Alexandre Crottat30 şi pe Derville, avocatul 
său31l, ca să examineze detaliile afacerii. Deşi Derville şi 
Crottat puseseră la îndoială zelul intendentului, a cărui 
scrisoare îngrijorătoare provocase această consultaţie, 
contele îl apără pe Moreau, care, zicea el, îl servea cu 
credinţă de şaptesprezece ani. „- De! Dacă-i aşa, 
răspunsese Derville, o sfătuiesc pe Senioria Voastră să 
meargă personal la Presles şi să-l invite la masă pe 
negustorul acela, Margueron. Crottat îl va trimite pe primul 
său secretar cu un act de vânzare gata făcut, lăsând în alb 
paginile şi rândurile necesare desemnării terenurilor şi 
titlurilor. În sfârşit, Excelenţa Voastră să aibă la îndemână 
pentru orice eventualitate o parte din preţ într-un bon 
asupra băncii, neuitând nici ordinul de numire a fiului la 
administraţia financiară din Beaumont. Dacă nu terminaţi 


pe loc, ferma vă va scăpa printre degete. Dumneavoastră 
nu ştiţi, domnule conte, sforăriile de care sunt în stare 
ţăranii. Între un ţăran şi un diplomat, diplomatul e cel care 
pierde”. Crottat sprijinise această părere, pe care, după 
confidenţele făcute de valet lui Pierrotin, pair-ul Franţei şi-o 
însuşise. În ajun contele îi trimesese un bilet lui Moreau 
prin diligenţa de Beaumont pentru a-i da dispoziţii să-l 
invite la cină pe Margueron, ca să termine cu problema de 
la Moulineaux. Înaintea acestei întâmplări, contele dăduse 
dispoziţii să fie restaurate apartamentele de la Presles şi, 
de un an, domnul Grindot32, un arhitect la modă, se ducea 
la castel o dată pe săptămână. Or, urmărind să încheie 
achiziţionarea fermei, domnul de Serisy dorea să 
examineze în acelaşi timp şi lucrările, ca şi impresia pe care 
o producea amenajarea interioară. Dorea să-i facă o 
surpriză soţiei salo aducând-o la Presles şi considera ca o 
chestiune de amor propriu restaurarea acestui castel. Oare 
ce eveniment intervenise pentru că domnul conte, care 
până atunci se dusese pe faţă la Presles, fără să se ferească 
de cineva, să dorească acum să meargă incognito în trăsura 
lui Pierrotin? 

Aici, câteva cuvinte despre viaţa intendentului devin 
indispensabile. 

Moreau, intendentul moşiei de la Presles, era fiul unui 
procuror de provincie, devenit în timpul Revoluţiei 
procuror-sindic la Versailles. În această calitate, Moreau 
tatăl aproape că salvase bunurile şi viaţa domnilor de Serisy 
tatăl şi fiul. Numitul cetăţean Moreau aparţinea partidei lui 
Danton; Robespierre, în ura lui necruțătoare îl urmări, 
reuşind să-l descopere şi ordonă executarea lui la 
Versailles. Moreau fiul, moştenitor al doctrinelor şi al 
prieteniilor tatălui său, se amestecă într-una dintre 
conjuraţiile făcute împotriva Primului Consul la venirea sa 
la putere. În acest timp, domnul de Serisy, dornic să se 
achite de datoria sa de recunoştinţă, îl ajută pe Moreau, 
care fusese condamnat la moarte, să evadeze la timp; apoi 


ceru graţierea sa în 1804 şi o obţinu, îi oferi mai întâi un 
post în birourile sale şi pe urmă îl luă definitiv că secretar, 
dându-i conducerea afacerilor sale private. Câtva timp după 
căsătoria protectorului său, Moreau se îndrăgosti de o 
cameristă a contesei şi se căsători cu ea. Pentru a evita 
falsa poziţie în care îl punea această căsătorie, din care 
găseai destule exemple la curtea imperială, ceru 
administrarea moşiei de la Presles, loc retras unde soţia sa 
putea să facă pe marea doamnă, unde nu se simțeau 
niciunul, nici altul atinşi în amorul lor propriu. Contele avea 
nevoie de un om de încredere la Presles, pentru că soţia sa 
prefera să locuiască pe domeniul de la Serisy, care nu-i 
decât la cinci leghe de Paris. De trei sau patru ani, Moreau 
ţinea în mâini cheia afacerilor contelui, era om priceput, 
căci înainte de Revoluţie studiase tertipurile avocăţeşti în 
cabinetul tatălui său; domnul de Serisy îi spuse atunci: 

— N-ai să te îmbogăţeşti, eşti un om compromis, dar vei fi 
fericit, căci mă voi ocupa eu de fericirea ta”. Într-adevăr, 
contele îi dădu lui Moreau o leafă fixă de o mie de scuzi şi 
dreptul de a locui într-un pavilion cochet, la capătul 
clădirilor anexe ale castelului; în plus, îi acordă un anumit 
număr de steri de lemne de foc din pădure pentru încălzit, 
o anumită cantitate de ovăz, de paie şi de fân pentru cei doi 
cai şi drepturi în natură asupra redevenţelor. Un subprefect 
nu avea un salariu atât de frumos. În primii opt ani ai 
gestiunii sale, Moreau administră Presles cu 
conştiinciozitate; îşi dădu tot interesul. Contele, venind să 
controleze domeniul, să decidă asupra achiziţiilor sau să 
aprobe lucrările, uimit de loialitatea lui Moreau, îşi arăta 
satisfacția prin gratificaţii însemnate. Dar când Moreau se 
văzu tatăl unei fete, al treilea copil al său, trăia atât de 
îndestulat la Presles încât nu se mai simţi îndatorat pentru 
toate avantajele exorbitante pe care i le acordase domnul 
de Serisy. De aceea, prin 1816, intendentul care până 
atunci se mulţumise să trăiască îndestulat la Presles, 
acceptă bucuros de la un negustor de lemne o sumă de 


douăzeci şi cinci de mii de franci pentru a-l ajuta să încheie, 
cu suprapreţ de altfel, un contract pentru exploatarea 
pădurilor ţinând de domeniul Presles, pe doisprezece ani. 
Moreau ascultă de vocea raţiunii: nu va avea pensie, era 
tată de familie, contele oricum îi datora această sumă, 
împlinind în curând zece ani de când îi era intendent; pe 
urmă, cum era posesorul legitim a şaizeci de mii de franci 
economii, dacă mai adăuga această sumă, putea să-şi 
cumpere o fermă de o sută douăzeci de mii de franci la 
Champagne, comună situată mai sus de localitatea L'Isle- 
Adam, pe malul drept al râului Oise. Evenimentele politice îi 
împiedicară pe conte şi pe oamenii din ţinut să remarce 
acest plasament făcut pe numele doamnei Moreau, despre 
care se credea că moştenise pe o bătrână soră a bunicii, în 
regiunea ei de baştină, la Saint-Lo. De îndată ce intendentul 
apucase să guste din fructul delicios al Proprietății, 
purtarea sa rămase în aparenţă cea mai cinstită din lume; 
dar nu mai pierdu nici o singură ocazie de a-şi mări averea 
clandestină, şi interesele celor trei copii îi serveau drept 
balsam ca să-i potolească arsurile cinstei; totuşi, trebuie să-i 
recunoaştem meritul că, deşi primea şperţuri, deşi avea 
grijă de el însuşi la tranzacţii, întinzând de dreptul său până 
la abuz, în termenii Codului rămânea un om cinstit şi nici o 
dovadă n-ar fi putut să justifice o acuzaţie adusă împotriva 
lui. După jurisprudenţa celor mai puţin hoaţe bucătărese 
din Paris, Moreau împărțea între el şi conte profiturile 
datorate priceperii sale. Acest mod de a-şi rotunji averea 
era doar o problemă de conştiinţă, şi-atâta tot. Activ, 
înțelegând bine interesele contelui, Moreau pândea cu atât 
mai multă grijă ocaziile de a face achiziţii bune cu cât se 
alegea întotdeauna cu un cadou generos. Presles producea 
un venit net de şaptezeci şi două de mii de franci. De aceea, 
la zece leghe împrejur, oamenii din ţinut ziceau: „- Domnul 
de Serisy are în Moreau un al doilea el însuşi!” Ca om 
prudent, din 1817, Moreau plasa în fiecare an beneficiile şi 
salariile sale în Cartea-Mare33, rotunjindu-şi în fiecare an 


suma în cel mai mare secret. Refuzase diferite afaceri 
zicând că n-are bani, şi făcea aşa de bine pe săracul pe 
lângă conte, încât obținuse două burse întregi pentru copiii 
săi la colegiul Henri 1V34. În momentul acela, Moreau 
poseda un capital de o sută douăzeci de mii de franci plasați 
în titlurile de stat care ajunseseră la cinci la sută din 
valoarea nominală şi se ridicau încă de pe atunci la optzeci 
la sută. Aceşti o sută douăzeci de mii de franci neştiuţi de 
nimeni şi fermă să din Champagne, mărită prin noi achiziţii, 
alcătuiau o avere de circa două sute optzeci de mii de 
franci, aducând o rentă de şaisprezece mii de franci. 

Aceasta era situaţia intendentului în momentul când 
contele voia să cumpere fermă Moulineaux, a cărei 
posesiune era indispensabilă pentru liniştea sa. Ferma 
cuprindea nouăzeci şi şase de parcele de pământ, 
mărginind, pământurile de la Presles alăturându-se şi 
mergând de-a lungul lor şi deseori erau îmbucate ca nişte 
pătrăţele de la jocul de dame, fără să mai punem la 
socoteală gardurile de mărăcini şi şanţurile despărţitoare 
unde se năşteau cele mai supărătoare discuţii în legătură 
cu un copac de tăiat, a cărui proprietate era contestată. 
Oricine, în afară de un ministru de Stat, ar fi avut zeci de 
procese pe an în legătură cu terenurile din Moulineaux. 
Moş Leger nu dorea să cumpere fermă decât ca s-o revândă 
contelui. Pentru a reuşi mai sigur să câştige cei treizeci sau 
patruzeci de mii de franci, obiect al dorințelor sale, 
fermierul încercase de multă vreme să se înţeleagă cu 
Moreau. Împins de împrejurări, cu trei zile înaintea acestei 
sâmbete hotărâtoare, întâlnindu-se pe câmp, moş Leger îi 
demonstrase clar intendentului că-l putea face pe contele 
de Serisy să plaseze bani cu doi şi jumătate la sută net în 
pământuri rentabile, adică, aşa cum făcea întotdeauna, să 
aibă aerul că-şi serveşte patronul, obţinând în acelaşi timp 
din această afacere un beneficiu secret de patruzeci de mii 
de franci pe care i-l oferea el. „- Pe cuvântul meu, îi spusese 
seara la culcare intendentul soţiei sale, dacă scot din 


afacerea cu Moulineaux cincizeci de mii de franci, pentru că 
domnul conte îmi va da fără îndoială zece mii de franci, ne 
vom retrage la L'Isle-Adam în pavilionul de la Nogent.” 
Acest pavilion era o fermecătoare proprietate în care se 
folosiseră din plin toate rafinamentele posibile şi fusese 
clădit odinioară de prinţul Conţi pentru o doamnă. „Mi-ar 
plăcea, îi răspunsese soţia. Olandezul care a venit să se 
stabilească acolo a restaurat foarte bine proprietatea şi ne- 
o va lăsa cu treizeci de mii de franci, fiind silit să se întoarcă 
în India. 

— Vom fi la doi paşi de Champagne, continuase soţul. Am 
speranţa să cumpăr cu o sută de mii de franci ferma şi 
moară de la Mours. În felul acesta, am avea o rentă de zece 
mii de livre pentru pământ, una dintre cele mai delicioase 
locuinţe de pe vale, la doi paşi de moşia noastră, şi ne-ar 
mai rămâne o rentă de vreo şase mii de livre trecută în 
Cartea-Mare. 

— Dar de ce să nu ceri tu postul de Judecător de pace la 
L'Isle-Adam? am fi oameni cu influenţă şi cu o mie cinci sute 
de franci în plus. 

— Oh! m-am gândit şi eu destul la asta.” În aceste 
împrejurări, aflând că stăpânul său doreşte să vină la 
Presles şi-i spune să-l invite pe Margueron la masă sâmbăta 
seara, Moreau se grăbise să trimită un curier care 
încredinţă primului valet al contelui o scrisoare la o oră 
prea înaintată a serii pentru că domnul de Serisy să mai 
poată lua cunoştinţă de ea; dar Augustin o puse pe birou, 
conform obiceiului său în asemenea situaţii. În această 
scrisoare, Moreau îl rugă pe conte să nu se mai deranjeze şi 
să aibă încredere în zelul său. Or, după el, Margueron nu 
mai voia să vândă în bloc şi vorbea de împărţirea 
proprietăţii de la Moulineaux în nouăzeci şi şase de loturi; 
trebuia să-l facă să renunţe la ideea aceasta şi poate, 
spunea intendentul, să recurgă la un om de paie. 

Toată lumea are duşmani. Intendentul şi soţia sa jigniseră, 
la Presles, pe un ofiţer pensionar, numit domnul de Reybert, 


şi pe soţia acestuia. De la vorbe înţepătoare ca acul se 
ajunsese la vorbe ucigătoare ca pumnalul. Domnul de 
Reybert respira răzbunarea prin toţi porii, voia să-l facă pe 
Moreau să-şi piardă postul şi să-i ia locul. Aceste două idei 
sunt gemene. De aceea, purtarea intendentului, spionată 
timp de doi ani, nu mai avea secrete pentru familia Reybert. 
În timp ce Moreau îşi trimitea curierul la contele de Serisy, 
Reybert îşi trimitea soţia la Paris. Doamna de Reybert cerea 
atât de insistent şi de presant să stea de vorbă cu contele, 
încât, amânată la nouă seara, moment în care contele se 
culca, fu introdusă a doua zi dimineaţă la orele şapte. 

— Monseniore, îi spusese ea ministrului de Stat, suntem 
incapabili, soţul meu şi cu mine, să scriem scrisori anonime. 
Sunt doamna de Reybert, născută de Corroy. Soţul meu nu 
are decât şase sute de franci pensie şi locuim la Presles, 
unde intendentul dumneavoastră ne face afront peste 
afront, deşi suntem persoane onorabile. Domnul de 
Reybert, care nu-i un intrigant, departe de el una ca asta! s- 
a pensionat cu gradul de căpitan de artilerie în 1816, după 
ce slujise ţara douăzeci de ani, mereu departe de împărat, 
domnule conte! Şi ştiţi, fără îndoială, cât de greu avansau 
ofiţerii care nu se găseau sub ochii lui; fără să mai punem la 
socoteală că cinstea şi francheţea domnului de Reybert 
displăceau şefilor săi. Soţul meu n-a încetat, de trei ani, să-l 
observe pe intendentul dumneavoastră cu scopul de a-l face 
să-şi piardă locul. După cum vedeţi, vorbim deschis. Moreau 
ne-a făcut să fim duşmanii lui, l-am supravegheat. De aceea 
vin să vă spun că în afacerea cu Moulineaux sunteţi înşelat. 
Vor să vă ia o sută de mii de franci care se vor împărţi între 
notar, Leger şi Moreau. Aţi spus să fie invitat Margueron, 
aveţi de gând să mergeţi mâine la Presles; dar Margueron 
va face pe bolnavul, iar Leger e atât de sigur că are ferma, 
încât a venit la Paris să-şi vândă titlurile de credit. Dacă 
socotiți că v-am deschis ochii, dacă doriţi un intendent 
cinstit, îl veţi lua pe soţul meu; deşi nobil, vă va sluji cum a 


slujit şi Statul. Intendentul dumneavoastră are o avere de 
două sute cincizeci de mii de franci, nu va fi de plâns. 

Contele îi mulţumise cu răceală doamnei de Reybert, 
făcându-i nişte promisiuni vagi, pentru că dispreţuia 
delaţiunea; dar, amintindu-şi de toate bănuielile lui Derville, 
se simţi tulburat; pe urmă, zărind deodată scrisoarea de la 
administratorul său, o citi; şi în asigurările de devotament, 
în respectuoasele reproşuri care i se făceau în legătură cu 
neîncrederea pe care o presupunea dorinţa de a trata el 
însuşi afacerea, ghicise adevărul în legătură cu Moreau. 

— Corupţia a venit odată cu averea, ca de obicei! îşi spuse 
el. 

Atunci contele începu să-i pună întrebări doamnei de 
Reybert, nu atât pentru a afla nişte detalii, ci mai mult ca să 
aibă timp să o observe mai bine şi îi scrise notarului său 
câteva cuvinte ca să-i spună să nu mai trimită la Presles pe 
primul său secretar, ci să vină el însuşi la masa de seară. 

— Dacă domnul conte, spusese doamna de Reybert 
terminând, m-a judecat defavorabil după demersul pe care 
mi-am permis să-l fac fără ştirea domnului de Reybert, 
domnul conte trebuie să se fi convins acum că am obţinut 
informaţiile despre intendentul domniei sale în modul cel 
firesc cu putinţă: nici conştiinţa cea mai temătoare n-ar 
putea găsi nimic să-şi reproşeze. 

Doamna de Reybert, născută de Corroy, stătea dreaptă ca 
un băț. Investigaţiilor rapide ale contelui le oferise o figură 
ciuruită de vărsat ca o sită, o talie plată şi uscată, doi ochi 
arzători şi limpezi, bucle blonde teşite pe o frunte 
îngrijorată, o pălărie uzată de tafta verde căptuşită cu roz, 
o rochie albă cu buline mov, pantofi de piele. Contele 
recunoscuse în ea pe soţia căpitanului sărac, tipul de 
puritană abonată la Courrier francais35, arzând de virtute, 
dar sensibilă la bună-starea unui post bun, şi râvnindu-l. 

— Aţi spus că pensia e de şase sute de franci, răspunsese 
contele răspunzându-şi lui însuşi în loc să răspundă la ceea 
ce tocmai îi povestise doamna de Reybert. 


— Da, domnule conte. 

— Sunteţi născută de Corroy? 

— Da, domnule, o familie nobilă din regiunea Moselle, 
locul de baştină al soţului meu. 

— În ce regiment a servit domnul de Reybert? 

— În regimentul 7 artilerie. 

— Bun! răspunsese contele scriind numărul regimentului. 

Se gândise că ar putea să-şi încredinţeze administrarea 
moşiei sale unui fost ofiţer, despre care ar fi obţinut de la 
Ministerul de Război informaţii mai exacte. 

— Doamnă, continuă contele sunându-şi valetul, întoarceţi- 
vă la Presles cu notarul meu care va găsi un pretext ca să 
vină la castel la masa de seară şi căruia v-am recomandat; 
poftim adresa lui. Eu însumi mă duc în secret la Presles şi 
am să-l anunţ pe domnul de Reybert să vină că să stăm de 
vorbă... 

De aceea vestea despre călătoria domnului de Serisy cu o 
trăsură publică şi recomandarea de a ţine sub tăcere 
numele contelui nu-l alarmau pe degeaba pe mesager, 
presimţea pericolul gata să se năpustească asupra unuia 
dintre cei mai buni clienţi ai săi. 

leşind de la Cafeneaua Eşichierului, Pierrotin zări la 
poarta Leului de Argint pe femeia şi pe băiatul în care 
perspicacitatea lui recunoscuse nişte muşterii; căci 
doamnă, cu gâtul întins, cu figura neliniştită, îl căuta în mod 
evident. Această doamnă, îmbrăcată într-o rochie de mătase 
neagră revopsită, cu o pălărie de culoare maro-deschis şi cu 
un vechi şal de caşmir franțuzesc, încălţată cu ciorapi de 
mătase groasă şi pantofi de şevro, ţinea în mână un coş de 
paie şi o umbrelă albastru-ultramarin. Această femeie, 
frumoasă pe vremuri, părea în vârstă de vreo patruzeci de 
ani; dar ochii săi albaştri, lipsiţi de flacăra pe care o pune în 
ei fericirea, arătau că de multă vreme renunţase la lume. 
De aceea ţinuta ei, ca şi înfăţişarea, indicau o mamă 
dedicată în întregime gospodăriei şi fiului său. Dacă 
panglicile pălăriei erau spălăcite, modelul era vechi de mai 


mult de trei ani. Şalul era prins cu un ac rupt, transformat 
în spelcă cu ajutorul unei gămălii de ceară roşie. 
Necunoscuta îl aştepta cu nerăbdare pe Pierrotin ca să i-l 
încredinţeze pe fiul său, care fără îndoială călătorea singur 
pentru prima oară, şi pe care ea îl însoţise până la trăsură, 
atât din neîncredere cât şi din dragoste de mamă. Această 
mamă era întrucâtva completată de fiul său; după cum, fără 
mamă, nu l-ai fi înţeles bine pe fiu. Dacă mama se umilea 
lăsând să i se vadă nişte mănuşi cârpite, fiul purta o 
redingotă oliv ale cărei mâneci cam scurte la încheietura 
mâinii anunțau că va mai creşte încă, aşa cum se întâmpla 
cu adulţii de optsprezece-nouăsprezece ani. Pantalonii 
albaştri, peticiţi de mamă, ofereau privirilor un fund nou, 
când redingota avea răutatea să se întredeschidă la spate. 

— Nu-ţi mai chinui aşa mănuşile, le boţeşti şi mai mult, 
zicea ea când se arătă Pierrotin. Dumneata eşti vizitiul... A! 
Dumneata eşti, Pierrotin? continuă ea lăsându-şi un 
moment băiatul şi depărtându-se câţiva paşi cu mesagerul. 

— Ce mai faceţi, doamnă Clapart? zise Pierrotin al cărui 
chip oglindea în acelaşi timp respect şi familiaritate. 

— Bine, Pierrotin. Ai grijă de Oscar al meu, pleacă pentru 
prima dată singur. 

— Oh! merge singur la domnul Moreau?.. exclamă el, ca să 
ştie dacă tânărul mergea efectiv acolo. 

— Da, răspunse mama. 

— Vrea şi doamna Moreau, nu? continuă insinuant 
Pierrotin. 

— Ce să-i faci! zise mama, n-or să fie numai zile însorite 
pentru el, bietul copil; dar viitorul lui cere neapărat 
călătoria asta. 

Acest răspuns îl miră pe Pierrotin, care ezită să-i 
mărturisească doamnei Clapart temerile sale în legătură cu 
intendentul după cum ea se temu să nu-i dăuneze fiului său 
făcându-i lui Pierrotin câteva recomandaţii care l-ar fi 
transformat pe vizitiu în mentor. În timpul acestei sondări 
reciproce, care se traduse prin câteva fraze despre vreme, 


despre drum, despre staţiile de pe traseu, nu-i inutil să 
clarificăm ce legături existau între Pierrotin şi doamna 
Clapart, explicând cele câteva cuvinte confidenţiale pe care 
tocmai le schimbaseră. Deseori, adică de trei-patru ori pe 
lună, Pierrotin găsea în La Cave, când mergea la Paris, pe 
Moreau care îi făcea semne unui grădinar când vedea 
trăsura venind. Atunci grădinarul îl ajuta pe Pierrotin să 
încarce unul sau două coşuri pline cu fructe sau legume, 
după anotimp, pui, ouă, unt, vânat. Moreau plătea 
întotdeauna comisionul lui Pierrotin, dându-i banii necesari 
ca să achite taxele la barieră, dacă trimiterea conţinea 
lucruri supuse dreptului de acciz. Niciodată coşurile 
acestea, paporniţele de peşte sau vânat, pachetele, nu 
aveau adresă. O singură dată, care fusese valabilă pentru 
totdeauna, intendentul indicase prin viu grai domiciliul 
doamnei Clapart discretului mesager, rugându-l să nu 
încredinţeze niciodată altcuiva acest preţios comision. 
Pierrotin, visând la o aventură galantă între o fată 
fermecătoare şi administrator, se dusese în strada Cerisaie 
numărul 7, în cartierul Arsenalului, unde o văzuse pe 
doamna Clapart, care tocmai v-a fost descrisă, în locul 
tinerei şi frumoasei făpturi pe care se aştepta s-o găsească. 
Mesagerii sunt chemaţi prin starea lor să pătrundă în multe 
interioare şi în multe secrete; dar hazardul social, această 
sub-providenţă, întrucât hotărâse ca ei să fie fără educaţie 
şi lipsiţi de darul observaţiei, rezulta că nu sunt periculoşi. 
Totuşi, după câteva luni, Pierrotin nu ştia cum să-şi explice 
relaţiile dintre doamna Clapart şi domnul Moreau, din ceea 
ce îi fusese îngăduit să întrevadă în menajul din strada 
Cerisaie. Deşi chiriile nu erau prea scumpe pe vremea 
aceea în cartierul Arsenalului, doamna Clapart locuia la 
etajul al treilea, în fundul unei curţi, într-o casă care fusese 
pe vremuri reşedinţa cine ştie cărui mare senior, pe vremea 
când marea nobilime a regatului locuia în vechiul 
amplasament al palatului Tournelles şi al reşedinţei Saint- 
Paul. Spre sfârşitul secolului al şaisprezecelea, marile 


familii îşi împărţiră aceste spaţii vaste, altă dată ocupate de 
grădinile palatului regilor noştri, după cum o arată şi 
numele străzilor Livadă cu cireşi, Bolta-cu-viţă-de-vie, 
Leilor36 etc. Acest apartament, cu toate camerele 
îmbrăcate în lambriuri vechi, se compunea din trei camere 
aşezate în şir, o sufragerie, un salon şi un dormitor. 
Deasupra se afla o bucătărie şi camera lui Oscar. În faţa uşii 
de la intrare, pe ceea ce la Paris se numeşte palier, se vedea 
uşa unei camere lăturalnice, pe colţ, clădită la fiecare etaj 
într-un fel de construcţie care cuprindea şi casa unei scări 
de lemn, şi care forma un turn pătrat, clădit din pietre mari. 
Aceasta era camera lui Moreau când dormea la Paris. 
Pierrotin văzuse în prima cameră, unde pusese coşurile, 
şase scaune din lemn de nuc cu fundul şi spetează din paie, 
o masă şi un bufet; la ferestre, perdeluţe roşii. Mai târziu, 
când intră în salon, observă nişte mobile vechi de pe timpul 
Imperiului, care însă erau uzate. De altfel, în acest salon nu 
se găsea decât mobilierul socotit de proprietar strict 
necesar ca să garanteze chiria. Pierrotin, după salon şi 
sufragerie, îşi dădu seama cum trebuie să arate dormitorul. 
Lambriurile, scoase în relief de vopseaua îngroşată cu clei şi 
de albul-roşcat dat în mai multe straturi pe ciubuce, ca şi 
desenele şi figurinele, departe de a fi o podoabă, întristau 
privirea. Parchetul, care nu se ceruia niciodată, avea o 
nuanţă cenuşie ca parchetul de la internate. Când Pierrotin 
îi găsi la masă pe domnul şi doamna Clapart, farfuriile, 
paharele, cele mai mici detalii scoteau în relief o 
înspăimântătoare strâmtorare; totuşi ei se foloseau de 
tacâmuri de argint; dar farfuriile, supiera, tot atât de 
ştirbite şi reparate ca vesela celor mai săraci oameni, 
inspirau mila. Domnul Clapart, îmbrăcat cu o redingotă 
prăpădită, încălţat cu nişte papuci jerpeliţi, şi purtând 
mereu ochelari verzi, când îşi scotea de pe cap o oribilă 
şapcă veche de cinci ani, dădea la iveală un craniu ascuţit 
din vârful căruia cădeau filamente subţiri şi murdare pe 
care un poet ar fi refuzat să le numească păr. Acest om cu 


faţa lividă părea timorat şi probabil că era tiranic. În 
apartamentul acela trist, situat la nord, fără altă 
perspectivă decât aceea a viței de vie întinsă pe zidul din 
faţă şi a puţului din colţul curţii, doamna Clapart lua aere 
de regină şi mergea ca o femeie care nu ştie să meargă pe 
jos. Deseori, mulţumindu-i lui Pierrotin, îi arunca nişte 
priviri care ar fi înduioşat pe un observator; din când în 
când îi strecură în palmă câteva monede de doisprezece 
bănuţi. Avea o voce fermecătoare. Pierrotin nu-l cunoştea 
pe Oscar, din cauză că acest copil abia terminase colegiul şi 
pentru că nu-l întâlnise niciodată acasă. 

lată povestea tristă pe care Pierrotin n-ar fi bănuit-o 
niciodată, chiar dacă, după cum făcea de câtva timp, ar fi 
cerut informaţii portăresei; pentru că nici această femeie 
nu ştia altceva decât că familia Clapart plătea o chirie de 
două sute cincizeci de franci, n-avea decât o servitoare, 
pentru câteva ore dimineaţa, doamna spăla uneori ea însăşi 
rufele mărunte şi plătea în fiecare zi taxele37 pentru 
scrisori, părând că nu-i în stare să le lase să se adune, ca să 
nu fie o sumă prea mare. 

Nu există, sau mai curând există foarte rar un criminal 
care să fie pe de-a-ntregul criminal. Cu atât mai mult vom 
găsi cu greu o necinste compactă. Poţi să numeri în 
avantajul tău când te socoteşti cu patronul său poţi să tragi 
cât mai mult spuza pe turta ta; dar în timp ce-şi constituie 
un capital prin mijloace mai mult sau mai puţin oneste, 
există puţini oameni care să nu-şi îngăduie din când în când 
şi câte o faptă bună. Chiar dacă n-ar fi decăt din curiozitate, 
din amor propriu, din spirit de contrast sau din întâmplare, 
orice om a avut momentele sale de filantropie; zice că asta-i 
greşeala lui, că nu mai face, dar aduce un sacrificiu Binelui, 
după cum cel mai ursuz om aduce jertfă Graţiilor o dată sau 
de două ori în viaţă. lată de ce greşelile lui Moreau ar putea 
fi scuzate, fie numai şi pentru perseverenţa cu care o ajuta 
pe o biată femeie de favorurile căreia se simţise mândru 
odinioară şi la care se ascunsese în timp de primejdie! 


Această femeie, celebră sub Directorat prin legăturile sale 
cu unul dintre cei cinci regi ai epocii38, se căsătorise prin 
această atotputernică protecţie cu un furnizor care câştiga 
milioane şi pe care Napoleon îl ruinase în 180239. Acesta, 
numit Husson, înnebunise din cauza trecerii bruşte de la 
opulenţă la mizerie şi se aruncase în Sena, lăsând-o pe 
frumoasa doamnă Husson însărcinată. Moreau, foarte intim 
legat de doamna Husson, era pe-atunci condamnat la 
moarte; nu putu deci să o ia în căsătorie pe văduva 
furnizorului, fiind chiar obligat să părăsească Franţa pentru 
câtăva vreme. În vârstă de douăzeci şi doi de ani, doamna 
Husson, în disperarea ei, îl luă în căsătorie pe un funcţionar 
numit Clapart, tânăr de douăzeci şi şapte de ani, care, cum 
se spune, promitea. Dumnezeu să le ferească pe femei de 
bărbaţii frumoşi care promit! Pe vremea aceea funcţionarii 
deveneau rapid persoane importante, căci împăratul căuta 
oameni de valoare. Dar Clapart, înzestrat cu o frumuseţe 
vulgară, nu era nicicum inteligent. Crezând-o pe doamna 
Husson foarte bogată, simulase o mare pasiune pentru ea; îi 
fusese o povară, nesatisfăcându-i nici atunci, nici mai târziu 
nevoia de confort cu care se deprinsese în zilele sale de 
opulenţă. Clapart îşi îndeplinea destul de prost slujba de la 
Fisc, care nu-i aducea un salariu mai mare de o mie opt 
sute de franci. Când Moreau, reîntors la contele de Serisy, 
află despre situaţia oribilă în care se găsea doamna Husson, 
putu, înainte de a se căsători, să o plaseze ca primă 
cameristă la MADAME, mama împăratului. Cu toată această 
protecţie puternică, Clapart nu putu niciodată să avanseze, 
incapacitatea sa făcându-se imediat observată. Ruinată în 
1815 prin căderea împăratului, strălucitoarea Aspasie40 
din timpul Directoratului rămase fără alte resurse decât o 
slujbă plătită cu o mie două sute de franci care s-a găsit 
pentru Clapart, datorită trecerii pe care o avea contele de 
Serisy la birourile Primăriei din Paris. Moreau, singurul 
protector al acestei femei pe care o ştiuse cu multe 
milioane, obţinu pentru Oscar Husson o jumătate de bursă 


dată de Oraşul Paris la colegiul Henri IV şi trimitea prin 
Pierrotin în strada Cerisaie tot ceea ce putea fi oferit în mod 
decent pentru a ajuta o familie în mizerie. Oscar era tot 
viitorul, toată viaţa mamei sale. Singurul cusur pe care-l 
puteai reproşa mamei era dragostea exagerată pentru 
copilul acesta, pe care tatăl său vitreg nu-l putea suferi. 
Oscar era din nenorocire dotat cu o doză de prostie pe care 
mama să n-o putea bănui, în ciuda epigramelor lui Clapart. 
Această prostie, sau, ca să vorbim mai precis, această 
înfumurare, îl neliniştea în asemenea măsură pe intendent, 
încât o rugase pe doamna Clapart să i-l trimit pe tânăr 
pentru o lună să-l studieze ca să-şi dea seama cărei cariere 
trebuia să-l hărăzească. Moreau se gândea să le prezinte 
într-o bună zi contelui ca pe succesorul său. Dar ca să le 
recunoaştem atât Dracului cât şi lui Dumnezeu exact partea 
care li se cuvine, poate că nu-i inutil să constatăm cauzele 
stupidului amor propriu al lui Oscar, atrăgând atenţia că se 
născuse în casa DOAMNEI, mama împăratului. Din fragedă 
copilărie, ochii săi fuseseră orbiţi de splendorile imperiale. 
Imaginaţia sa sensibilă păstrase fără îndoială amprentele 
acestor tablouri ameţitoare, păstrase o imagine a acestei 
epoci de aur şi de sărbătoare, cu speranţa de a o regăsi. 
Aroganţa firească a colegienilor, stăpâniţi cu toţii de dorinţa 
de a străluci unii în detrimentul celorlalţi, sprijinită pe 
amintirile lui din copilărie, se dezvoltase peste măsură. 
Poate că şi mama îşi amintea la ei acasă eu ceva prea multă 
plăcere de zilele când fusese una dintre reginele Parisului 
directorial. În sfârşit, Oscar, care tocmai îşi terminase 
studiile, poate că avusese de luptat în şcoală cu umilinţele la 
care elevii ce plătesc îi supun neîncetat pe bursieri, dacă 
bursierii nu ştiu să le impună un anumit respect printr-o 
forţă fizică superioară. Acest amestec de veche splendoare 
stinsă, de frumuseţe veştejită, de tandreţe acceptând 
mizeria, de speranţă în fiul ci, de orbire maternă, de 
suferinţe suportate eroic, făceau din mamă una dintre 


figurile acelea sublime care, la Paris, solicită privirile 
observatorului. 

Incapabil să-şi dea seama de ataşamentul profund al lui 
Moreau pentru această femeie, nici de acela al acestei 
femei pentru protejatul său din 1797, devenit unicul său 
prieten, Pierrotin nu voi să-i comunice bănuiala pe care o 
avea în legătură cu pericolul prin care trecea Moreau. 
Teribilul „mai bine să-şi vadă fiecare de treburile lui!” al 
valetului reveni în mintea lui Pierrotin, ca şi sentimentul de 
ascultare faţă de aceia pe care-i numea cei care sunt în 
fruntea coloanei. De altfel, în acest moment Pierrotin simţea 
în cap tot atâtea înţepături citi bănuţi sunt într-o mie de 
franci. 

O călătorie de şapte leghe se profila, fără îndoială, ca o 
călătorie de cursă lungă în imaginaţia bietei mame care, în 
viaţa sa mondenă, rareori trecuse dincolo de barierele 
Parisului; căci cuvintele: 

— Bine, doamnă! 

— Da, doamnă! repetate de Pierrotin, spuneau îndeajuns 
că acesta dorea să se sustragă recomandaţiilor ei prea 
prolixe şi cu totul inutile. 

— Să pui pachetele aşa fel ca să nu se ude, dacă cumva se 
strică vremea. 

— Am o prelată, zise Pierrotin. Şi-apoi, ia uitaţi-vă, 
doamnă, cu câtă grijă încarc! 

— Oscar, să nu rămâi mai mult de cincisprezece zile, oricât 
ar insista, continuă doamna Clapart, revenind la fiul său. 
Orice ai face, n-ai să reuşeşti să-i placi doamnei Moreau; de 
altfel, la sfârşitul lui septembrie trebuie să fii înapoi. Ştii 
doar, trebuie să plecăm la Belleville, la unchiul tău 
Cardot41. 

— Da, mamă. 

— Şi ţine minte, îi spuse ea încet, nu pomeni niciodată de 
slugi... Nu uita că doamna Moreau a fost fată-n casă... 

— Da, mamă. 


Oscar, ca toţi tinerii la care amorul propriu este excesiv de 
sensibil, părea contrariat de faptul că se vedea astfel 
dădăcit în pragul hanului Leul de Argint. 

— Lasă, mămică! La revedere, plecăm, uite că a înhămat 
calul! 

Mama, uitând că se găsea în plin foburg42 Saint-Denis, îl 
sărută pe Oscar şi îi spuse, scoțând o chiflă fragedă din 
sacoşă: 

— Uite, era să-ţi uiţi chiflă şi ciocolată! Oscar dragă, repet, 
nu mânca nimic la hanuri, acolo plăteşti toate fleacurile de 
zece ori mai scump decât fac. 

Oscar ar fi vrut să-şi vadă mama cât mai departe, când îi 
vâri în buzunar chiflă şi ciocolată. Scena aceasta avea doi 
martori, doi tineri cu câţiva ani mai mari decât cel scăpat 
din şcoală, îmbrăcaţi mai bine decât el, veniţi fără mame şi 
a căror ţinută, toaletă şi maniere trădau o independenţă 
desăvârşită, perfectă, obiectul dorințelor totale ale unui 
copil aflat încă sub jugul despotic al mamei sale. Tinerii 
aceştia deveniră atunci pentru Oscar lumea întreagă. 

— Zice mămica, exclamă râzând unul dintre cei doi 
necunoscuţi. 

Vorbele acestea ajunseră la urechile lui Oscar şi provocară 
un răspuns repezit şi teribil de enervat: 

— Bine, mamă, gata, la revedere! 

Să vorbim cinstit? Doamna Clapart vorbea ceva cam prea 
tare, de parcă ar fi vrut să-i pună la curent şi pe trecători 
cu sentimentele ei de mamă. 

— Ce-i cu tine, Oscar? îl întrebă biata mamă, rănită. Nu te 
mai recunosc, continuă ea cu aer sever, crezându-se 
capabilă (greşeală pe care o fac toate mamele care-şi 
răsfaţă copiii) să-i impună respect. Ascultă, Oscar dragă, 
spuse ea reluându-şi imediat vocea ei caldă, tu eşti înclinat 
să vorbeşti, să spui tot ce ştii şi tot ce nu ştii, şi asta ca să 
faci pe grozavul, dintr-un amor propriu prostesc, de băiat 
tânăr; repet, gândeşte-te că trebuie să-ţi struneşti limba. Tu 
nu te-ai frecat destul cu viaţa, scumpul meu copil, ca să-i 


poţi judeca corect pe oamenii cu care te întâlneşti şi nimic 
nu-i mai periculos decât să vorbeşti în vehicule publice. De 
altfel, în diligenţă, oamenii cu o anumită educaţie tac.. 

Cei doi tineri care, fără îndoială, fuseseră până în fundul 
localului, se înapoiară şi se auzi din nou pe sub poartă 
zgomotul tocurilor de la ghete; ar fi putut să audă 
dădăceala; de aceea, ca să scape de mama sa. Oscar 
recurse la un mijloc eroic, care arată cât de mult stimulează 
inteligenţa amorul propriu. 

— Mamă, spuse el, tu stai în curent aici, ai putea să faci o 
pneumonie; şi-apoi, e momentul să mă urc în trăsură. 

Copilul trebuie să fi atins un punct sensibil pentru că 
mama să îl luă în braţe şi-l sărută ca şi cum ar fi fost vorba 
de o călătorie îndelungată şi îl conduse până la cabrioletă, 
nemaistăpânindu-şi lacrimile. 

— Nu uita să dai cinci franci slugilor, adăugă ea. Îmi scrii 
cel puţin de trei ori în astea cincisprezece zile, nu-i aşa? 
Poartă-te bine şi ţine seama de toate sfaturile mele. Ai 
destule rufe ca să nu dai la spălat. În sfârşit, adu-ţi mereu 
aminte de bunătatea domnului Moreau, ascultă-l ca pe un 
tată şi urmează-i cu grijă sfaturile. 

Urcând în cabrioletă, lui Oscar i se văzură ciorapii albaştri, 
datorită pantalonilor care se ridicaseră brusc, şi fundul nou 
al pantalonilor datorită mişcării redingotei care se desfăcu 
la spate. De aceea zâmbetul celor doi tineri, cărora nu le 
scăpaseră aceste semne ale unei mediocrităţi onorabile, 
făcu o nouă rană în amorul propriu al tânărului. 

— Oscar a reţinut primul loc, îi spuse doamna Clapart lui 
Pierrotin. Aşază-te în fund, urmă ea privindu-l în continuare 
pe Oscar cu dragoste şi zâmbindu-i duios. 

Vai! Cât de mult regretă Oscar că nenorocirile şi grijile 
spulberaseră frumuseţea mamei sale, că mizeria şi 
devotamentul pentru copil o împiedicaseră să fie bine 
îmbrăcată! Unul dintre cei doi tineri, acela care avea cizme 
şi pinteni, îi dădu cu cotul celuilalt ca să i-o arate pe mama 


lui Oscar, iar celălalt îşi răsuci mustaţa printr-un gest care 
însemna: Arată grozav! 

„Cum să scap de maică-mea?” îşi spuse Oscar luând un aer 
preocupat. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă doamna Clapart. 

Oscar se făcu că nu aude, monstrul! Poate că în această 
împrejurare doamna Clapart era lipsită de tact. Dar 
sentimentele absolute sunt pline de egoism. 

— Georges, îţi plac copiii când călătoreşti? îl întrebă 
tânărul pe prietenul său. 

— Da, dacă sunt înţărcaţi, dacă-i cheamă Oscar şi dacă au 
ciocolată, dragă Amaury. 

Aceste două fraze fuseseră schimbate cu glas scăzut, ca 
să-i lase lui Oscar libertatea de a auzi sau de a nu auzi; 
atitudinea lui urma să-i indice călătorului în ce măsură ar 
putea întreprinde ceva împotriva tânărului, ca să se 
distreze, în timpul călătoriei. Oscar nu voia să fi auzit nimic. 
Privea în jur ca să ştie dacă mama sa, care îl apăsa ca un 
coşmar, se mai afla acolo, căci se ştia prea iubit de ea 
pentru a fi părăsit atât de repede. Nu numai că făcea 
involuntar comparaţie între ţinuta sa şi ţinuta tovarăşului 
său de călătorie, dar mai simţea şi că toaleta mamei sale 
juca un rol important în zâmbetul batjocoritor al celor doi 
tineri. 

„Ce-ar fi să plece ăştia?” îşi făcu iluzii Oscar. 

Nici gând! Amaury tocmai îi spunea lui Georges, lovind 
uşor cu bastonul în roata trăsurii: 

— Şi ai de gând să-ţi încredinţezi viitorul acestei bărci 
fragile? 

— Trebuie! zise Georges cu un aer fatal. 

Oscar oftă văzând modul degajat în care îşi pusese pălăria 
pe-o ureche ca pentru a scoate în evidenţă un superb păr 
blond bine pieptănat; în timp ce el, în urma ordinului tatălui 
său vitreg, avea părul negru tuns ca o perie în faţă şi râs la 
ceafă ca al soldaţilor. Vanitosul tinerel avea obrajii rotunzi şi 
bucălaţi, însufleţiţi de culorile unei sănătăţi înfloritoare, în 


timp ce chipul tovarăşului său de drum era lunguieţ, palid, 
cu trăsături fine. Fruntea acestui tânăr era înaltă şi pe 
pieptul său se mula o vestă din material gen caşmir. 
Admirând un pantalon colant gris-fer, o redingotă cu 
brandeburguri şi cu nasturi oliv lunguieţi, strânsă pe talie, 
lui Oscar i se părea că acest necunoscut romanesc, 
înzestrat cu atâtea avantaje, abuza faţă de el prin 
superioritatea sa, la fel cum o femeie urâtă e rănită doar de 
înfăţişarea unei femei frumoase. Zgomotul tocurilor 
potcovite ale cizmelor pe care necunoscutul le făcea să 
sune ceva cam prea tare, după părerea lui Oscar, îi răsuna 
parcă până în inimă. În sfârşit, Oscar era tot atât de 
stingherit în hainele sale făcute poate în casă şi croite din 
unele vechi ale tatălui său vitreg, pe cât de în largul său se 
simţea în hainele sale tânărul acela pe care-l invidia. 

„Băiatul ăsta trebuie să aibă nişte monede de zece franci 
în buzunarul de la vestă”, se gândea Oscar. Tânărul se 
întoarse. Ce să mai spunem de Oscar când zări un lanţ de 
aur trecut pe după găt şi la capătul căruia se afla fără 
îndoială un ceas de aur. Acest necunoscut căpătă atunci în 
ochii lui Oscar proporţiile unui personaj. 

Crescut pe strada Cerisaie din 1815, luat şi dus înapoi la 
colegiu în vacanțe de tatăl său, Oscar nu avusese alţi 
termeni de comparaţie, de la vârsta pubertăţii, decât biata 
gospodărie a mamei sale. Ţinut din scurt după sfatul lui 
Moreau, nu se ducea prea des la spectacole şi atunci nu 
mergea la ceva de mai bună calitate decât teatrul Ambigu- 
Comique43 unde ochii lui nu întâlneau prea multă eleganţă, 
dacă totuşi atenţia pe care un copil o acordă melodramei îi 
permite să mai examineze şi sala. 

Tatăl său vitreg purta încă, după moda Empire, ceasul în 
buzunarul pantalonilor şi lăsa să-i atârne pe abdomen un 
lanţ gros de aur terminat printr-un snop de brelocuri 
eteroclite, sigilii, o cheie cu urechea rotundă şi plată pe 
care se vedea un peisaj în mozaic. Oscar, cure aprecia acest 
lux demodat ca pe un nec plus ultra44, fu deci uimit de 


revelaţia unei eleganţe superioare şi neglijenţe. Tânărul îşi 
arăta abuziv mănuşile fine şi părea că vrea să-i ia ochii lui 
Oscar mişcând grațios un baston elegant cu măciulie de 
aur. Oscar se afla la sfârşitul adolescenţei când lucrurile 
mărunte produc mari bucurii şi mari mizerii, şi când preferi 
o nenorocire unei toalete ridicole, când amorul propriu, 
neataşându-se de marile preocupări ale vieţii, se leagă de 
frivolităţi, de ţinută, de dorinţa de a părea bărbat. Atunci îţi 
dai importanţă, simţi cum te înalţi, şi aroganţa este cu atât 
mai exorbitantă cu cât se exercită în legătură cu nişte 
fleacuri, dar dacă invidiezi pe un nerod îmbrăcat elegant, te 
entuziasmezi şi pentru talentul adevărat, îl admiri pe omul 
de geniu. Aceste defecte, când sunt fără o rădăcină adânc 
înfiptă în inimă, dezvăluie exuberanţa sevei, harurile 
imaginaţiei. Faptul că un băiat de nouăsprezece ani, fiu 
unic, ţinut din scurt în casa părintească din cauza sărăciei şi 
lipsurilor în care se zbate un funcţionar cu un venit de o 
mie două sute de franci, dar adorat, şi pentru care mama să 
îşi impune privaţiuni aspre, se minunează de un tânăr de 
douăzeci şi doi de ani, îi invidiază o poloneză cu 
brandeburguri căptuşită cu mătase, jiletca din imitație de 
caşmir şi cravata petrecută printr-un inel de prost gust, 
toate astea nu-i aşa că sunt păcate mărunte, comise la toate 
nivelurile societăţii de inferiorul care-şi invidiază 
superiorul? Chiar şi omul de geniu se supune acestei prime 
pasiuni. Rousseau din Geneva nu i-a admirat pe Venture şi 
pe Bacle? 45 Dar Oscar trecu de la păcatul neînsemnat la 
greşeala gravă, se simţi umilit, dădu vina pe tovarăşul său 
de drum şi îşi stârni în suflet dorinţa secretă de a-i dovedi 
că nu-i mai prejos decât el. Cei doi tineri falnici se tot 
plimbau de la poartă la grajduri şi de la grajduri la poartă, 
ajungând până în stradă, şi când se întorceau, se tot uitau 
la Oscar, ghemuit în colţul lui. Oscar, convins că rânjetele 
celor doi tineri îl priveau pe el, afectă cea mai profundă 
indiferenţă. Începu să fredoneze refrenul unui cântec lansat 
de liberali: îi vina lui Voltaire, e vina lui Rousseau.46 


Această atitudine îl făcu, fără îndoială, să fie luat drept un 
biet secretar de avocat. 

— Ia te uită, poate că-i în corul Operei, zise, Amaury. 

Exasperat, bietul Oscar sări în sus, ridică spătarul şi-l 
întrebă pe Pierrotin: 

— Când plecăm? 

— Imediat, răspunse acesta, cu biciul în mână şi privind 
înspre strada d'Enghien. 

În această clipă scena fu animată de sosirea unui tânăr 
însoţit de un băieţandru care îşi făcură apariţia urmaţi de 
un comisionar ce trăgea un cărucior cu ajutorul unei chingi. 
Tânărul se duse să-i vorbească confidenţial lui Pierrotin, 
care dădu din cap şi începu să-şi strige omul de serviciu. 
Acesta alergă să ajute la descărcatul căruciorului care 
conţinea, în afară de două cufere, găleți, pensule, cutii cu 
forme ciudate, o infinitate de pachete şi de ustensile pe 
care cel mai tânăr din noii călători, urcat pe imperială, le 
aşeza şi le potrivea cu atâta repeziciune încât bietul Oscar, 
zâmbind mamei sale care pândea de cealaltă parte a străzii, 
nu zări niciunul dintre instrumentele acelea care ar fi putut 
dezvălui profesiunea acestor noi tovarăşi de drum. Puştiul, 
de vreo şaisprezece ani, purta o bluză gri strânsă pe talie 
de o curea de lac. Şapca, pusă ştrengăreşte pe-o ureche, 
arăta o fire veselă, după cum arăta şi dezordinea pitorească 
a buclelor sale castanii împrăştiate pe umeri. Cravata de 
tafta neagră trasa o linie neagră pe un gât foarte alb, 
scoțând şi mai mult în evidenţă vioiciunea ochilor săi 
cenuşii. Însufleţirea chipului său brun, colorat, forma 
buzelor cărnoase, urechile dezlipite, nasul în vânt, toate 
detaliile fizionomiei sale arătau spiritul ironic al lui Figaro, 
toată nepăsarea tinereţii; după cum vioiciunea gesturilor şi 
privirea batjocoritoare arătau o inteligenţă dezvoltată prin 
practicarea unei profesiuni îmbrăţişate încă de timpuriu. Ca 
şi cum ar fi avut încă de pe acum o anumită valoare morală, 
copilul acesta, devenit bărbat prin Artă sau prin Vocaţie, 
părea indiferent faţă de chestiunea vestimentară, căci îşi 


privea ghetele nelustruite având aerul că puţin îi pasă, şi 
pantalonul de doc simplu pe care căuta pete, nu atât pentru 
a le face să dispară, cât pentru a vedea ce efect artistic fac. 

— Arăt bine! îi zise el tovarăşului său, scuturându-se de 
praf. 

Pentru nişte ochi antrenați, privirea acestuia arăta că are 
o anumită autoritate asupra adeptului său, în care 
observatorul ar fi recunoscut pe veselul ucenic-pictor, numit 
în jargon de atelier un rapin.47 

— 'Ţinuta, Mistigris48! răspunse maestrul, dându-i o 
poreclă cu care fără îndoială îl botezaseră cei din atelierul 
de pictură. 

Călătorul acesta era un tânăr subţirel şi palid, cu părul 
negru, extrem de bogat şi într-o dezordine foarte ciudată; 
dar părul acesta bogat părea necesar pentru un cap enorm 
a cărui frunte lată vădea o inteligenţă precoce. Chipul 
frământat, prea original ca să fie urât, era supt ca şi cum 
tânărul acesta ciudat ar fi suferit fie de o boală cronică, fie 
de lipsurile impuse de mizerie, această cumplită maladie 
cronică, fie de necazuri prea recente pentru a fi uitate49. 
Îmbrăcămintea, aproape aidoma cu cea a lui Mistigris, 
ţinând seama de specificul fiecăruia, consta dintr-o 
redingotă uzată şi prăpădită, dar curată, bine periată, de 
culoare verde-deschis, o jiletcă neagră, încheiată în nasturi 
până sus, ca şi redingota, şi care abia lăsa să se vadă în 
jurul gâtului un fular roşu. Un pantalon negru, tot atât de 
uzat ca şi redingota, fâlfâia în jurul picioarelor lui slabe, în 
sfârşit, ghetele pline de noroi arătau că venea pe jos şi de 
departe. Printr-o privire rapidă, artistul îmbrăţişa 
profunzimile hanului Leul de Argint, grajdurile, diferitele 
lor despărţituri, detaliile şi se uită la Mistigris, care făcuse 
şi el la fel privind ironic. 

— Drăguţ! zise Mistigris. 

— Da, e drăguţ, repetă necunoscutul. 

— lar am ajuns prea devreme, spuse Mistigris. N-am putea 
să ciugulim ceva? Stomacul meu e ca natura, are oroare de 


vid! 

— Avem timp să bem o cafea? îl întrebă tânărul cu glas 
mieros pe Pierrotin. 

— Nu întârziaţi prea mult, răspunse Pierrotin. 

— E-n regulă, avem un sfert de oră la dispoziţie, aprecie 
Mistigris, scoțând astfel în evidenţă spiritul fin de 
observaţie, înnăscut la ucenicii-pictori din Paris. 

Cei doi călători dispărură. În bucătăria hanului tocmai 
băteau orele nouă. Georges găsi că-i just şi raţional să-l 
apostrofeze pe Pierrotin. 

— Hei, amice, tragi foloase de pe urma unui sabot ca ăsta, 
zise el dând cu bastonul în roată, măcar cu punctualitatea 
să te poţi lăuda. Ce naiba, doar nu te bagi în el de plăcere, 
trebuie să ai afaceri ale naibii de urgente ca să ai curajul 
să-ţi încredinţezi oasele chestiei ăsteia; şi nici mârţoaga 
asta pe care o strigi Rougeot n-o să ne facă să câştigăm 
timpul pierdut! 

— Las' c-o înhămăm pe Bichette în timp ce-şi beau cafeaua 
cei doi călători, răspunse Pierrotin. Tu du-te şi vezi dacă 
moş L.eger vrea să vină cu noi, spuse el grăjdarului. 

— Şi moş Leger ăsta unde naiba o mai fi umblând? zise 
Georges. 

— În faţă, la numărul 50, n-a găsit loc în trăsura de 
Beaumont, îi zise Pierrotin grăjdarului, fără să-i răspundă 
lui Georges şi plecând să o aducă pe Bichette. 

Georges, după ce prietenul său îi strânse mâna, se urcă în 
trăsură, aruncând mai întâi, plin de importanţă, o servietă 
mare pe care o aşeză sub pernă. Se aşeză în colţul opus 
aceluia ocupat de Oscar. 

— Moş Leger ăsta îmi cam dă de gândit, spuse el. 

— Nu poate să ne ia locurile, am numărul unu, răspunse 
Oscar. 

— Şi eu doi, zise Georges. 

În timp ce Pierrotin apăru cu Bichette, se ivi şi grăjdarul 
trăgând după el un om gras, de vreo sută douăzeci de 
kilograme, cel puţin. Moş Leger aparţinea genului de 


fermier cu burtă mare, cu spatele pătrat, cu coada perucii 
pudrată şi îmbrăcat cu o modestă redingotă de pânză 
albastră. Jambierele lui albe, înalte până deasupra 
genunchilor, strângeau pantalonii de velur reiat, prinşi cu 
catarame de argint. Pantofii cu ţinte cântăreau fiecare câte 
două livre. În sfârşit, ţinea în mână un ciomag roşcat şi 
uscat, lucios, cu măciulie, agăţat cu un şnur de piele de 
încheietura mâinii. 

— Vă numiţi moş Leger? întrebă serios Georges când 
fermierul încerca să pună un picior pe scăriţă trăsurii. 

— La dispoziţia dumneavoastră, răspunse fermierul 
arătându-şi chipul care semăna cu acela al lui Ludovie al 
XVIII-lea, cu obrajii rubiconzi căzuţi, în mijlocul cărora se 
înălța un nas care pe orice alt chip ar fi părut enorm. Ochii 
lui surăzători erau apăsaţi de perniţe de grăsime. 

— Hai, dă-mi o mână de ajutor, băiete, îi spuse el lui 
Pierrotin. 

Fermierul fu împins în sus de grăjdar şi de Pierrotin în 
strigătele de: 

— Hei rup! Hopa sus! scoase de Georges. 

— O! nu merg departe, nu merg decât până în La Cave50, 
zise fermierul, răspunzând unei glume prin alta. 

În Franţa toată lumea ştie de glumă. 

— Aşază-te în spate, zise Pierrotin, veţi fi şase. 

— Şi celălalt cal al dumitale? întrebă Georges, e tot atât de 
fantastic ca un al treilea cal înhămat la căruţă? 

— Uite, coane, zise Pierrotin arătând mica iapă care venise 
singură. 

— Spune că insecta asta e cal, făcu Georges mirat. 

— Ei, e bun căluţul ăsta, răspunse fermierul care între 
timp se aşezase. Vă salut, domnilor. Îi dăm drumul, 
Pierrotin? 

— Am doi călători care-şi beau cafeaua, răspunse el. 

Tânărul cu chipul supt şi ucenicul său îşi făcură atunci 
apariţia. 

— Să plecăm! se auzi un strigăt general. 


— Plecăm, răspunse Pierrotin. Hai, plecarea, spuse el 
grăjdarului care dădu la o parte pietrele cu care fuseseră 
înţepenite roţile. 

Pierrotin îl luă de frâu pe Rougeot şi scoase strigătul acela 
gutural - dii! dii! pentru a spune cailor ca să-şi adune 
puterile şi, cu toate că erau deosebit de îngreuiaţi, urniră 
trăsura pe care Pierrotin o trase în faţa porţii Leului de 
Argint. După această manevră pur preparatorie, privi 
înspre strada d'Enghien şi dispăru, lăsându-şi trăsura în 
paza grăjdarului. 

— Hei! Îl apucă des aşa pe cumătrul ăsta? îl întrebă 
Mistigris pe grăjdar. 

— S-a dus să ia ovăzul de la grajd, răspunse auvergnatul, 
la curent cu toate trucurile de rigoare ca să-i facă pe 
călători să nu-şi piardă răbdarea. 

— La urma urmei, vremea este al tuturor dascăl şi 
înşelător51 zise Mistigris. 

Pe vremea aceea, moda de a estropia proverbele domnea 
în atelierele de pictură. Era un triumf să găseşti o 
schimbare a câtorva litere sau a unui cuvânt aproape 
asemănător care dădea proverbului un sens ciudat sau 
COMIC. 

— Încetul cu-ncetul se face coteţul52, răspunse maestrul. 

Pierrotin reveni împreună cu contele de Serisy care sosise 
pe strada Eşichierului şi cu care fără îndoială avusese 
câteva minute de conversaţie. 

— Moş Leger, vrei să-i dai locul dumitale domnului conte? 
trăsura ar fi încărcată mai egal. 

— Nu mai plecăm nici într-un ceas, dacă o ţii tot aşa, zise 
Georges. lar trebuie să ridicăm bara asta infernală, după ce 
ne-am chinuit atâta ca s-o punem, şi toată lumea e obligată 
să coboare pentru un călător care vine ultimul. Fiecare are 
drept la locul pe care l-a reţinut; care-i locul domnului? Hai, 
fă apelul! Ai o hârtie, un registru? Care-i locul domnului 
Lecomte, conte de ce anume? 


— Domnule conte... zise Pierrotin vizibil încurcat, veţi sta 
rău. 

— Nu-ţi cunoşti contul dumitale? întrebă Mistigris. Mai 
bine să ai un cont decât un conte.53 

— Mistigris, fii cuviincios, spuse grav maestrul său. 

În mod vădit, Domnul de Serisy fusese luat de toţi călătorii 
drept un burghez care se numea Lecomte. 

— Nu deranja pe nimeni, spuse contele lui Pierrotin, mă 
voi aşeza pe capră lângă dumneata. 

— Hai, Mistigris, spuse tânărul ucenicului său, aminteşte-ţi 
de respectul pe care-l datorezi bătrâneţii. Nici nu-ţi închipui 
cât de înspăimântător de bătrân poţi să fii, călătoriile îi 
deformează pe tineri, aşa că cedează locul tău domnului. 

Mistigris deschise partea din faţă a cabrioletei şi sări jos 
cu repeziciunea unei broaşte care sare în apă. 

— Nu puteai fi un iepure, auguste bătrân, spuse el 
domnului de Serisy. 

— Mistigris, Artele sunt prietenii oamenilor, îi răspunse 
maestrul. 

— Vă mulţumesc, domnule, îi spuse contele maestrului lui 
Mistigris care deveni astfel vecinul său. 

Şi omul de Stat aruncă o privire pătrunzătoare spre fundul 
trăsurii, care-i ofensă adânc pe Oscar şi Georges. 

— Suntem în întârziere cu o oră şi un sfert, zise Oscar. 

— Când vrei să pui stăpânire pe o trăsură, reţii toate 
locurile, remarcă Georges. 

Sigur acum de incognito-ul său, contele de Serisy nu 
răspunse nimic la aceste observaţii şi luă un aer de burghez 
paşnic. 

— Dacă o să întârziaţi, nu-i aşa c-o să vă pară bine că aţi 
fost aşteptaţi? le spuse fermierul celor doi tineri. 

Pierrotin privea spre poarta Saint-Denis, cu biciul în mână, 
şi ezită să se urce pe capră tare unde se vânzolea Mistigris. 

— Dacă mai aştepţi pe cineva, spuse atunci contele, 
înseamnă că nu sunt eu ultimul. 

— Aprob acest raţionament, zise Mistigris. 


Georges şi Oscar începură să râdă cu destulă insolenţă. 

— Nu-i prea tare bătrânul, îi spuse Georges lui Oscar, pe 
care această aparenţă de intimitate cu Georges îl încântă. 

După ce Pierrotin se aşezase în partea dreaptă a caprei, se 
aplecă pentru a privi îndărăt fără să poată găsi în mulţime 
pe cei doi călători care-i lipseau pentru a fi plin vârf. 

— Fir-ar să fie! doi călători în plus nu mi-ar fi prins rău. 

— Eu n-am plătit, mă dau jos, spuse Georges speriat. 

— Acuma ce mai aştepţi, Pierrotin? întrebă moş Leger. 

Pierrotin scoase un anumit strigăt, Hai! în care Bichette şi 
Rougeot recunoscură o hotărâre definitivă şi amândoi caii 
se avântară spre strada în pantă cu pas accelerat, care însă 
curând se domoli. 

Contele avea tot chipul roşu, dar de un roşu-aprins pe care 
se detaşau câteva porţiuni inflamate şi pe care părul său în 
întregime alb le scotea în relief. Pentru cei care nu mai sunt 
tineri, tenul acesta ar fi indicat cu certitudine inflamarea 
constantă a sângelui produsă de o muncă imensă. Aceste 
coşuri dăunau în asemenea măsură aerului nobil al contelui, 
încât trebuia să-l observi atent ca să regăseşti în ochii lui 
verzi fineţea magistratului, profunzimea omului politic şi 
erudiţia legislatorului. Figura era plată, nasul parcă fusese 
turtit. Pălăria ascundea graţia şi frumuseţea frunţii. În 
sfârşit, tineretul acela nepăsător avea de ce să râdă văzând 
contrastul bizar dintre părul alb-argintiu şi sprâncenele 
groase, stufoase, rămase negre. Contele, care purta o 
redingotă lungă, albastră încheiată milităreşte, până sus, 
avea o eşarfă albă în jurul gâtului, vată în urechi şi un guler 
de cămaşă destul de lat care desenă pe fiecare obraz un 
pătrat alb. Pantalonul său negru îi acoperea ghetele al 
căror vârf abia se zărea. Nu avea decoraţii la butonieră, în 
sfârşit, mănuşile de piele de căprioară îi ascundeau mâinile. 
Desigur, pentru tinerii aceia nimic nu trăda în acest om pe 
un pair al Franţei, unul dintre oamenii cei mai utili ţării. 
Moş Leger nu-l văzuse niciodată pe conte, care, la rândul 
său, nu-l cunoştea decât după nume. Dacă, urcându-se în 


trăsură, contele aruncase privirea aceea pătrunzătoare 
care îi şocase pe Oscar şi pe Goerges, o făcuse căutând să 
dea de secretarul notarului său, ca să-i recomande cea mai 
deplină tăcere, în cazul că ar fi fost silit, ca şi el, să ia 
trăsura lui Pierrotin; dar liniştit de aerul lui Oscar, de acela 
al lui moş Leger şi mai ales de aerul aproape milităresc, de 
mustăţile şi manierele de pişicher care-l caracterizau pe 
Georges, se gândea că biletul său ajunsese fără îndoială la 
timp la maestrul Alexandre Crottat. 

— Moş Leger, zise Pierrotin când ajunseră la partea grea a 
pantei foburgului Saint-Denis spre strada Fidelite, hai să 
coborâm, hopa! 

— Cobor şi eu, zise contele auzind acest nume, trebuie să 
uşurăm caii. 

— Ah! dacă o ţinem tot aşa, facem paisprezece leghe în 
cincisprezece zile, exclamă Georges. 

— Ce-i vina mea? răspunse Pierrotin, un călător vrea să 
coboare. 

— Ai zece ludovici de la mine dacă păstrezi cinstit secretul 
pe care ţi l-am încredinţat, zise contele în şoaptă 
strângându-l pe Pierrotin de mână. 

„Ehei! mia mea de franci”, îşi spuse Pierrotin în sinea lui, 
după ce făcuse cu ochiul contelui de Serisy în sensul: 
Contaţi pe mine! 

Oscar şi Georges rămaseră în trăsură. 

— Ascultă, Pierrotin, de vreme ce aşa îţi zice, exclamă 
Georges când, după urcuş, călătorii se aşezaseră din nou; 
dacă o ţii tot aşa, spune-mi, îmi plătesc locul şi iau un căluţ 
la Saint-Denis, pentru că am treburi importante care ar fi 
date peste cap dacă întârzii. 

— Lasă! merge bine, zise moş Leger. Şi-apoi drumul nu-i 
prea lung. 

— Niciodată nu întârzii mai mult de o jumătate de oră, 
răspunse Pierrotin. 

— Hai, doar nu umbli cu ouă, nu? zise Georges, aşa că dă-i 
bătaie! 


— Nu trebuie să faci favoritisme şi, dacă te temi să nu-l 
hurduce pe domnul, zise Mistigris arătându-l pe conte, nu-i 
corect. 

— Toţi călătorii sunt egali în faţa droaştei, ca francezii în 
fala Cartei54, zise Georges. 

— Staţi liniştiţi, zise moş Leger, ajungem sigur în La 
Chapelle înainte de amiază. 

La Chapelle este satul care vine imediat după Saint-Denis. 

Toţi cei care au călătorit ştiu că persoanele reunite de 
hazard într-o diligenţă nu intră imediat în legătură; şi, în 
afară de rare ocazii, nu-şi vorbesc decât după ce au făcut o 
bucată de drum împreună. Timpul acesta de tăcere este 
folosit atât pentru un examen reciproc cât şi pentru luarea 
în stăpânire a locului pe care te afli. Sufletele au tot atâta 
nevoie ca şi corpul ca să intre în starea de echilibru. Când 
fiecare crede că a descifrat vârsta adevărată, profesiunea, 
caracterul tovarăşilor săi, cel mai vorbăreţ dintre ei îşi dă 
drumul şi conversaţia se înfiripă cu atât mai multă căldură 
cu cât toată lumea a simţit nevoia să înfrumuseţeze 
călătoria şi să amăgească plictiseala drumului. Aşa se 
petrec lucrurile în diligenţele franţuzeşti. La alte popoare, 
obiceiurile sunt foarte diferite. Englezii; e ambiţionează să 
nu-şi descleşteze dinţii, neamţul este trist în diligenţă, iar 
italienii sunt prea prudenţi ca să converseze; spaniolii nici 
n-au diligenţe, iar ruşii n-au drumuri. Prin urmare, lumea 
nu se amuză decât în diligenţele greoaie ale Franţei, în ţara 
aceasta atât de gureşă şi atât de băgăcioasă, unde toată 
lumea este aşa de zorită să râdă şi să-şi arate ascuţimea 
minţii, unde zeflemeaua însufleţeşte totul, de la nevoile în 
care se zbat clasele de jos până la gravele interese ale marii 
burghezii. Poliţia de altfel a pus prea puţin frâu limbilor şi 
Tribuna55 a adus discuţia la modă. 

Când un tânăr de douăzeci şi doi de ani ca acela care se 
camufla sub numele de Georges este spiritual, atunci e în 
mod excesiv îndemnat să abuzeze de aceasta, mai ales în 
situaţia despre care vorbim. De altfel, Georges decretase 


din capul locului că el este singura fiinţă superioară din tot 
grupul acela. Pe conte îl socotea un manufacturier de mâna 
a doua, luându-l drept un fabricant de cuțite, pe tânărul 
jerpelit însoţit de Mistigris îl luase drept un sfrijit oarecare, 
pe Oscar cine ştie ce nătărău, iar în bătrânul fermier 
descoperise un burtă-verde numai bun de păcălit. 

După ce cântări astfel lucrurile, hotări să se distreze pe 
socoteala tovarăşilor săi de drum. 

„la să vedem, îşi spuse el în timp ce trăsura lui Pierrotin 
coborâse din La Chapelle şi se pornise la drum întins pe 
câmpia Saint-Denis, să mă dau drept Etienne sau 
Beranger56?.. nu, nătărăii ăştia habar n-au nici de unul, 
nici de altul. Să zic că-s un carbonaro? 57... Pe naiba! aş 
putea fi înjunghiat58. Dacă m-aş da drept unul dintre fiii 
mareşalului Ney? 59... Aiurea! Ce-aş putea să le spun? 
Despre execuţia tatălui meu. Nu-i prea amuzant. Dacă m-aş 
întoarce din Champ-d'Asile? 60... ar putea să mă ia drept 
spion, ar fi bănuitori. Hai să zicem că sunt un prinţ rus 
deghizat; i-aş face să înghită detalii senzaţionale despre 
împăratul Alexandru... Dacă aş pretinde că sunt Cousin, 
profesorul de filosofie? 61... oh, ce-aş mai putea să-i învârt 
şi să-i răsucesc! Nu, sfrijitul cu părul zburlit are aerul că şi- 
a târşit ghetrele pe la cursurile de la Sorbona. De ce nu m- 
am gândit mai devreme la treaba asta? îi imit aşa de bine 
pe englezi, aş fi făcut pe lord Byron62, călătorind 
incognito... Ce mai! Am pierdut ocazia! Să fiu feciorul 
călăului? O idee grozavă ca să-ţi asiguri locul la dejun. A, 
perfect, să zicem că am comandat trupele lui Ali, paşa din 
Ianina! 63... 

În timpul acestui monolog, trăsura înainta în valurile de 
praf care se ridicau mereu de pe marginile acestui drum 
atât de umblat. 

— Ce praf! zise Mistigris. 

— A murit Henric al IV-lea, îi răspunse prompt tovarăşul 
său. Măcar dacă ai fi spus că miroase a vanilie, ai fi emis şi 
tu o părere originală. 


— Ţi se pare că glumeşti, nu? răspunse Mistigris, de fapt, 
din când în când chiar aduce cumva a vanilie. 

— În Levant... spuse Georges dorind să-şi înceapă 
povestea. 

— Un levent, zise maestrul lui Mistigris întrerupându-l pe 
Georges. 

— Am spus Levant, de unde mă întorc, continuă George, 
praful miroase foarte frumos; dar aici, nu miroase a nimic 
decât dacă dă de nişte urme de bălegar uscat. 

— Domnul vine din Levant? întrebă Mistigris cu un aer 
maliţios. 

— Vezi doar că domnul e atât de obosit, încât, din răsărit, 
s-a pus jos64, îi răspunse maestrul. 

— Nu sunteţi prea bronzat de soare, zise Mistigris. 

— Oh! abia în-am sculat din pat după o boală de trei luni, a 
cărui germen era, după cum spun doctorii, o ciumă 
mocnită. 

— Aţi avut ciumă! strigă contele făcând un gest de spaimă. 
Pierrotin, opreşte! 

— Dă-i înainte, Pierrotin, interveni Mistigris. V-a spus doar 
că-i mocnită, ciuma naibii! spuse el, interpelându-l pe 
domnul de Serisy. E un fel de ciumă care trece mocnind, din 
vorbă-n vorbă. 

— O ciumă din acelea despre care se zice: Ce ciumă! 
interveni maestrul. 

— Sau: Lua-i-ar ciuma de burghezi, continuă Mistigris. 

— Mistigris! interveni maestrul, te dau jos dacă nu eşti 
cuviincios. Aşadar, zise el întorcându-se spre Georges, 
domnul a fost în Orient? 

— Da, domnule, mai întâi în Egipt şi pe urmă în Grecia 
unde am fost în slujba lui Aii, paşa din Ianina, cu care am 
avut un schimb de cuvinte teribil de violent. Nu-i de rezistat 
în clima aceea. Şi emoţiile de tot felul pe care ţi le dă viaţa 
orientală mi-au întors ficatul pe dos. 

— Ah, aţi fost în armată? zise fermierul cel gras. Dar ce 
vârstă aveţi? 


— Am douăzeci şi nouă de ani65, răspunse Georges pe 
care toţi călătorii îl priviră. La optsprezece ani am plecat ca 
simplu soldat în faimoasa campanie din 1813, dar n-am 
văzut decât bătălia de la Hanau66 şi acolo am câştigat 
gradul de sergent-major. În Franţa, la Montereau67, am 
fost numit sublocotenent şi am fost decorat de... (nu-i vreun 
turnător pe-aici?) de împărat. 

— Aţi fost decorat, zise Oscar şi nu purtaţi crucea? 

— Crucea ăstora? aiurea, mă doare-n cot. De altfel, ce om 
serios îşi poartă decoraţiile în călătorie? Uitaţi-vă la 
domnul, spuse el arătându-l pe contele de Serisy, pariez pe 
tot ce doriţi câ... 

— Să pariezi pe tot ce doreşti înseamnă în Franţa un mod 
de a nu paria pe nimic, îi replică maestrul lui Mistigris. 

— Pariez pe tot ce doriţi, continuă Georges cu afectare, că 
domnul acesta e plin de tinichele. 

— Am, răspunse râzând contele de Serisy, Ordinul Marea 
Cruce a Legiunii de Onoare, Ordinul Sfântul Andrei al 
Rusiei, Ordinul Acvila Prusiei, Buna Vestire a Sardiniei şi 
Lâna de Aur. 

— Facem şi noi ce putem! zise Mistigris. Şi toate chestiile 
astea merg în coucou? 

— Oh, îi trage tare cărămiziul ăsta, îi spuse Georges la 
ureche lui Oscar. Ei? Ce vă spuneam eu? continuă el eu glas 
tare. Eu, n-am de ce mă feri, îl ador pe împărat... 

— L-am slujit, zise contele. 

— Ce om, nu-i aşa? exclamă Georges. 

— Un om faţă de care am multe obligaţii, răspunse contele 
cu un aer naiv foarte bine jucat. 

— Decoraţiile?.. zise Mistigris. 

— Şi ce de tutun mai priză! continuă domnul de Serisy. 

— Îl lua şi din buzunare, direct, zise Georges. 

— Am auzit şi eu, zise moş Leger aproape incredul. 

— Ba mai mult, mesteca tutun şi fuma, continuă Georges. 
L-am văzut fumând şi încă într-un fel foarte ciudat, la 
Waterloo, când mareşalul Soult l-a luat de mijloc şi l-a 


aruncat în trăsura lui, în clipa când pusese mâna pe o puşcă 
şi voia să tragă în englezi!.. 

— Aţi fost la Waterloo? întrebă Oscar cu ochii cât cepele. 
— Da, tinere, am făcut campania din 1815. Eram căpitan 
la Mont-Saint-Jean, şi m-am retras pe valea Loarei când ne- 
am demobilizat. Pe cuvântul meu, Franţa mă dezgustă, şi n- 
am mai rezistat. Ce mai, îmi venea să mă las înjunghiat. De 
aceea am plecat cu încă vreo doi-trei băieţi de viaţă, Selves, 

Besson68, care sunt la ora actuală în Egipt, în serviciul 
paşei Mohammed69, un tip dat naibii! Simplu negustor de 
tutun la Cavalle?70, pe vremuri, e acum pe cale să ajungă 
prinţ domnitor. L-aţi văzut în tabloul lui Horace Vernet, 
Masacrul Mamelucilor?71. Ce bărbat falnic! Eu n-am vrut să- 
mi las credinţa părinţilor mei şi să îmbrăţişez islamismul, cu 
atât mai mult cu cât abjurarea cere şi o operaţie 
chirurgicală care nu mă interesa. În afară de asta, toată 
lumea îl dispreţuieşte pe un renegat. Ei, dacă mi-ar fi oferit 
o rentă de o sută de mii de franci, poate... dar nu, nici 
atunci... nu. Paşa mi-a dat o gratificaţie de o mie de taleri... 

— Cât înseamnă asta? întrebă Oscar, care îl asculta pe 
Georges cu gura căscată. 

— Eh, nu-i mare lucru. Ialerul ar fi cam ca o monedă de 
aur de cinci franci. Şi, pe cuvântul meu, n-am câştigat nici 
renta viciilor pe care le-am contractat în ţara asta 
blestemată, dacă se poate numi ţară. Acum nu mă mai pot 
lipsi de fumatul unei narghilele de două ori pe zi, şi costă 
scump... 

— Şi de fapt cum e Egiptul? întrebă domnul de Serisy. 

— Egiptul nu-i decât nisip, răspunse Georges fără să se 
descumpănească. Verde nu-i decât pe valea Nilului. Trage o 
linie verde pe o hârtie galbenă şi vezi Egiptul. În schimb, 
egiptenii, felahii, au un avantaj faţă de noi: la ei nu există 
jandarmi. Ce mai! Poţi colinda tot Egiptul fără să vezi picior 
de jandarm... 

— Bănui că sunt mulţi egipteni pe acolo, zise Mistigris. 


— Nu chiar atâţia cât crezi, continuă Georges, sunt o 
mulţime de abisinieni, de ghiauri, de vecabiţi, de beduini şi 
de copţi... În sfârşit, toate lighioanele astea sunt atât de 
puţin amuzante încât am fost foarte fericit să mă îmbarce pe 
o polacră72 genoveză care trebuia să încarce praf de puşcă 
şi muniții în insulele Ioniene pentru Ali din Tebelen. Ştiţi? 
englezii vând praf de puşcă şi muniții la toată lumea, 
turcilor, grecilor, dracului, dacă dracul ar avea bani. De 
aceea, de la Zante trebuia să mergem pe coasta Greciei, 
navigând în zig-zag. Aşa cum mă vedeţi, numele ăsta, 
Georges, este renumit în ţările alea. Eu sunt nepotul 
celebrului Czerni-Georges73 care a făcut război împotriva 
Porții, şi care, din păcate, în loc să o sfărâme, s-a sfărâmat 
el însuşi. Fiul său s-a refugiat în casa consulului francez din 
Smirna şi, în 1792, s-a întors la Paris, ca să moară, lăsând-o 
pe mama mea însărcinată cu mine, cel de-al şaptelea copil 
al ei. Marea noastră avere a fost furată de unul dintre 
prietenii bunicului, aşa încât ne-am pomenit ruinaţi. Mama, 
care trăia din ce scotea pe diamantele ei vândute unul câte 
unul, s-a căsătorit în 1799 cu domnul Yung, tatăl meu 
vitreg, un furnizor. Dar mama a murit, m-am certat cu tatăl 
meu vitreg, care, fie vorba între noi, e un ticălos; mai 
trăieşte încă, dar nu ne mai vedem deloc. Omul ăsta ne-a 
lăsat pe toţi şapte fără să ne zică măcar: 

— Aveţi ce mânca? Aveţi cu ce vă îmbrăca? Aşa se face că, 
de disperare, am plecat în 1813 ca simplu recrut... Nici nu 
vă puteţi închipui cu câtă bucurie bătrânul Aii din Tebelen |- 
a primit pe nepotul lui Czerni-Georges. Aici mi se spune pur 
şi simplu Georges. Paşa nu-a dat un serai. 

— Aţi avut un serai? întrebă Oscar. 

— Eraţi paşă din ăla cu mai multe cozi? întrebă Mistigris. 

— Cum de nu ştii, continuă Georges, că numai sultanul 
poate face paşă pe cineva şi că prietenul meu Tebelen, 
pentru că eram prieteni ca Bourbonii, se revoltă împotriva 
padişahului! Ştii, sau poate nu ştii, că adevăratul nume al 
Marelui Senior este Padişah, şi nu Marele Turc sau Sultan. 


Să nu crezi că-i cine ştie ce un serai. Ca şi cum aiavea o 
turmă de capre. Femeile astea sunt proaste rău şi-mi plac 
de o sută de ori mai mult grizetele74 de la Chaumicre75, 
din Montparnasse. 

— E mai aproape, zise contele de Serisy. 

— Femeile din serai nu ştiu nici o boabă franţuzeşte şi 
limba este indispensabilă ca să te înţelegi. Ali mi-a dat cinci 
soţii legitime şi zece sclave. La Ianina, e ca şi cum n-aş fi 
avut nimic. În Orient, vezi, dumneata, să ai neveste e ceva 
de foarte prost gust; e cum ai avea la noi opera lui Voltaire 
şi Rousseau; dar cine deschide vreodată Voltaire-ul sau 
Rousseau-ul pe care-l are? Şi totuşi e de bonton să fii gelos. 
Coşi nevasta într-un sac şi o arunci în apă pe o simplă 
bănuială, după un articol din legea lor. 

— Ai aruncat vreuna? întrebă fermierul. 

— Eu, un francez, ce naiba! Eu le-am iubit. 

Ajuns aici, Georges îşi aranjă mustaţa, o răsuci în sus şi luă 
un aer visător. 

Tocmai ajunseseră la Saint-Denis unde Pierrotin se opri în 
faţa porţii hangiului care vindea plăcintele acelea faimoase, 
triunghiulare, cu brânză şi unde toţi călătorii coboară. 
Intrigat de aparențele de adevăr din aiurelile lui Georges, 
contele se urcă repede în trăsură, se uită la servieta de sub 
pernă despre care Pierrotin îi spusese că fusese pusă acolo 
de acest personaj enigmatic şi văzu scris cu litere aurii: 
„Maestrul Crottat, notar”. Imediat contele îşi permise să 
deschidă servieta, temându-se pe bună dreptate că moş 
Leger ar putea fi cuprins de o curiozitate asemănătoare, 
scoase din servietă actul care privea fermă din Moulineaux, 
îl îndoi, îl băgă în buzunarul de la piept al redingotei şi se 
întoarse ca să examineze călătorii. 

„Georges ăsta e pur şi simplu al doilea secretar al lui 
Crottat. Am să-i transmit complimentele melc patronului 
său, care trebuia să-mi trimită pe primul secretar”, îşi zise 
el. 


După aerul respectuos al lui moş Leger şi al lui Oscar, 
Georges pricepu că a găsit în ei doi admiratori înfocaţi, făcu 
pe marele senior, le plăti plăcintele şi un pahar de vin de 
Alicante, ca şi lui Mistigris şi maestrului său, profitând de 
această generozitate ca să-i întrebe cum îi cheamă. 

— Vai, domnule, răspunse maestrul lui Mistigris, eu nu 
sunt înzestrat cu un nume ilustru ca al dumitale, eu nu mă 
întorc din Asia... 

În acest moment, contele, care se grăbise să intre în 
uriaşa bucătărie a hanului, ca să nu dea nimic de bănuit în 
legătură cu descoperirea sa, putu să asculte sfârşitul 
acestui răspuns. 

— Sunt pur şi simplu un biet pictor care se întoarce de la 
Roma unde am fost pe cheltuiala guvernului, după ce am 
câştigat marele premiu acum cinci ani. Mă numesc 
Schinner76... 

— Ei, coane, pot să-ţi fac cinste cu un pahar de Alicante şi 
nişte plăcinte? îl întrebă Georges pe conte. 

— Mulţumesc, zise contele, nu plec niciodată fără să-mi 
beau cafeaua cu lapte. 

— Şi nu mănânci nimic între mese? Aşa cum se obişnuieşte 
în cartierul Marais77, Place Royale şi insula Saint-Louis, 
zise Georges. Când ne spunea bărbi mai adineauri despre 
decoraţiile lui îl credeam mai al naibii decât este, îi spuse el 
cu glas scăzut pictorului, dar îl facem noi pe lumânărarul 
ăsta să aducă iar vorba despre decoraţii. Hai, flăcăule, ia 
trage la mustață paharul de vin turnat pentru băcanul ăsta, 
sau ce-o mai fi, ca să-ţi crească mustăţile. 

Oscar vru să facă pe bărbatul, bău al doilea pahar şi mai 
mânca trei plăcinte. 

— Bun vin, zise moş Leger plescăind din limbă. 

— E foarte bun, zise Georges, mai ales că vine de la Bercy. 
Am fost la Alicante, şi, cum să vă spun, e ăsta vin spaniol 
cum e mâna mea moară de vânt. Vinurile noastre drese 
sunt mult mai bune decât vinurile naturale. Ce zici, 


Pierrotin, un păhărel?.. Hm! păcat că nu pot şi caii să tragă 
o duşcă, am merge mai repede. 

— Ei! nu-i nevoie, am un cal fumuriu, zise Pierrotin 
arătând-o pe Bichette, nu-mi mai trebuie şi unul afumat. 

Auzind calamburul acesta vulgar, Oscar găsi că Pierrotin e 
un băiat grozav. 

— Plecarea! 

Vorba asta a lui Pierrotin răsună în mijlocul unui plesnet 
de bici, în timp ce călătorii se şi aflau înghesuiți în trăsură. 

Era ora unsprezece. Cerul, puţin acoperit, se limpezi, 
vântul din înălţimi alungă norii, în câteva locuri străluci 
albastrul cerului; aşa că, atunci când trăsura lui Pierrotin o 
luă în viteză pe mica panglică de drum care separă Saint- 
Denis de Pierrefitte, soarele terminase de sorbit ultimii şi 
gingaşii aburi al căror voal diafan învelea peisajele acestei 
celebre periferii. 

— Ia zi, de ce l-ai părăsit pe prietenul dumitale, paşa? îl 
întrebă moş Leger pe Georges. 

— Era un derbedeu ciudat, răspunse Georges cu un aer 
care ascundea multe mistere. Închipuiţi-vă, mi-a dat să-i 
comand cavaleria!.. asta e. 

„Aha! de asta poartă pinteni”, se gândi bietul Oscar. 

— Pe vremea mea, Ali de Tebelen voia s-o rupă cu 
Chosrew-Paşa78, şi ăsta dat naibii! Aici voi îi spuneţi Şoref, 
dar numele lui în turcă se pronunţă Cosri. Cred că aţi citit 
pe vremuri în ziare că bătrânul Ali l-a bătut pe Chosrew, şi 
încă zdravăn. Păi, fără mine, Ali de Tebelen ar fi fost curăţat 
cu câteva zile mai devreme. Eram în aripa dreaptă şi-l văd 
pe Chosrew, o vulpe bătrână, că străpunge mijlocul 
frontului nostru... ferm şi printr-o manevră frumoasă 7 la 
Murat79. Bun! Stau, cumpănesc, execut o şarjă cu 
maximum de viteză şi tai în două coloana lui Chosrew, care 
depăşise mijlocul liniei noastre şi rămăsese descoperit. 
Pricepeţi, nu? Ah, Dumnezeule? după povestea asta Ali m-a 
sărutat... 


— Se obişnuieşte aşa ceva în Orient? întrebă contele de 
Serisy cu aer ironic. 

— Da, domnule, răspunse pictorul, peste tot se obişnuieşte 
aşa ceva. 

— L-am fugărit pe Chosrew pe parcursul a treizeci de 
leghe... ca la vânătoare, ce mai! Turcii ăştia sunt nişte 
călăreţi desăvârşiţi. Ali mi-a dat iatagane, puşti, săbii!.. ia 
cât vrei! La întoarcerea în capitala lui, farsorul ăla 
blestemat mi-a făcut nişte propuneri care nu-mi conveneau 
deloc. Sunt ciudaţi orientalii ăştia, când le intră ceva în 
cap... Ali voia să fiu favoritul lui, moştenitorul lui. Eu mă 
săturasem până peste cap de viaţa aceea; pentru că, la 
urma urmei, Ali de 'Tebelen se răsculase împotriva Porții şi 
am socotit că-i mai sănătos să ies pe poartă. Dar trebuie să-i 
recunosc meritele domnului de Tebelen, m-a umplut, de 
daruri: diamante, zece mii de taleri, o mie de monezi de 
aur, o grecoaică frumoasă ca însoţitoare, un mic arnăut ca 
groom şi un cal arab. Ce mai, Ali paşa din Ianina este un om 
neînțeles; ar avea nevoie de un biograf. Doar în Orient poţi 
găsi suflete din astea de bronz care timp de douăzeci de ani 
fac totul pentru a putea într-o bună zi să se răzbune pentru 
o ofensă. Mai întâi că avea cea mai frumoasă barbă albă pe 
care am văzut-o vreodată, un chip aspru, sever... 

— Dar cu bogăţiile alea ce-ai făcut? întrebă moş Leger. 

— Păi, să vedeţi. Oamenii ăştia n-au nici Cartea-Mare nici 
Banca Franţei, aşa că mi-am îmbarcat sunătorii pe o 
tartană grecească, care a fost înşfăcată chiar de Căpitan- 
Paşa80 în persoană! Aşa cum mă vedeţi era să fiu tras în 
ţeapă la Smirna. Da, pe cuvânt, fără domnul de Riviere81, 
ambasadorul, care se afla acolo, m-ar fi luat drept complice 
al lui Ali-paşa. Mi-am salvat capul, ca să vorbim cinstit, dar 
cele zece mii de taleri, cele o mie de monezi de aur, ci, totul 
a fost băut de înşelatul tezaur al lui Căpitan-Paşa. Poziţia 
mea era cu atât mai grea cu cât acest Căpitan-Paşa nu era 
altcineva decât Chosrew. De când luase ciomăgeala, tipul 


obținuse această funcţie, care echivalează cu aceea de 
mare amiral în Franţa. 

— Bine dar era la cavalerie, după câte mi se pare, zise moş 
Leger care urmărise cu atenţie povestirea lui Georges. 

— Oh! cum se mai vede cât de prost e cunoscut Orientul în 
departamentul Seine-et-Oise! exclamă Georges. Domnule, 
ăştia-s turcii: eşti fermier şi Padişahul te face mareşal; dacă 
nu-ţi îndeplineşti funcţia după placul lui, cu atât mai rău 
pentru tine, îţi taie capul; ăsta-i felul lui de a destitui 
funcţionarii. Un grădinar devine prefect şi un prim ministru 
redevine ceauş. Otomanii habar n-au de regulamentele 
avansării şi de ierarhie. Din cavalerist devenise marinar. 
Padişahul Malimud îl însărcinase să-l atace pe Ali pe mare şi 
într-adevăr a pus mâna pe el, însă ajutat de englezi, care şi- 
au băgat coada, ticăloşii! au pus mâna pe tezaur. Chosrew, 
care nu uitase lecţia de echitație pe care i-o dădusem, m-a 
recunoscut. Pricepeţi că socoteala mea era încheiată, ehei! 
şi încă cum! dacă n-aş fi făcut uz de calitatea mea de 
francez şi de trubadur pe lângă domnul de Rivicre. 
Ambasadorul, încântat să arate ce poate, a cerut eliberarea 
mea. Turcii asta au bun în firea lor, că te lasă tot aşa de 
uşor să pleci, după cum îţi taie şi capul, sunt indiferenți la 
orice. Consulul Franţei, un om fermecător, prieten cu 
Chosrew, a făcut să mi se restituie două mii de taleri; de 
aceea, pot să vă spun că numele lui a rămas întipărit în 
inima mea... 

— Cum spuneai că-l cheamă? întrebă domnul de Serisy. 

Chipul domnului de Serisy arătă câteva semne de uimire 
când Georges îi spuse efectiv numele unuia dintre cei mai 
remarcabili consuli generali ai noştri care se afla pe atunci 
la Smirna. 

— Am asistat, în paranteză fie zis, la execuţia 
comandantului Smirnei, pe care Padişahul îi ordonase lui 
Chosrew să-l execute, unul dintre cele mai curioase lucruri 
pe care le-am văzut vreodată, deşi ani văzut multe, am să vă 
povestesc eu acuşi la prânz. Din Smirna, am trecut în 


Spania, aflând că se făcea acolo o revoluţie. Oh! m-am dus 
direct la Mina82, care m-a luat ca aghiotant şi mi-a dat 
gradul de colonel. M-am bătut pentru cauza constituţională 
care va sucomba, pentru că vom intra în Spania zilele astea. 

— Şi dumneata eşti ofiţer francez? întrebă sever contele 
de Serisy. Pari sigur de discreţia celor care te ascultă. 

— Doar n-avem turnători pe aici, zise Georges. 

— Aşadar nu te gândeşti, colonele Georges, zise contele, 
că în acest moment se judecă la Curtea Pair-ilor Franţei o 
conspirație care obligă guvernul să fie foarte sever faţă de 
militarii care ridică armele împotriva Franţei şi care urzesc 
intrigi în străinătate cu scopul de a răsturna pe suveranii 
noştri legitimi... 

În faţa acestei teribile observaţii, pictorul deveni roşu 
până la urechi şi-l privi pe Mistigris care părea uluit. 

— Păi, zise moş Leger, şi ce-i cu asta? 

— Dacă, de exemplu, aş fi magistrat, n-ar fi de datoria 
mea, răspunse contele, să-i pun pe jandarmii postului de la 
Pierrefitte să-l aresteze pe aghiotantul lui Mina şi să-i citeze 
ca martori pe toţi călătorii care sunt în trăsură? 

Aceste vorbe îi tăiară piuitul lui Georges, cu atât mai mult 
cu cât ajungeau în faţa postului de jandarmi, al cărui drapel 
alb83 flutura, cum ar fi spus clasicii, în bătaia zefirului. 

— Aveţi prea multe decoraţii ca să vă permiteţi o 
asemenea laşitate, spuse Oscar. 

— Îl punem noi la punct acuşica, zise Georges la urechea 
lui Oscar. 

— Domnule colonel, zise moş Leger pe care ieşirea 
contelui îl apăsa parcă pe suflet şi dorea să schimbe vorba, 
în ţările pe care le-aţi vizitat, cum lucrează oamenii 
pământul, ce asolamente fac? 

— Mai întăi, trebuie să înţelegi, taică Leger, că oamenii ăia 
sunt prea ocupați ca să fumeze ei înşişi pentru a le mai arde 
să afume şi ogoarele cu gunoi... 

Contele nu se putu opri să zâmbească. Zâmbetul acesta îl 
linişti pe povestitor. 


— Dar au un mod de a cultiva care o să vă pară ciudat. Nu 
cultivă deloc, ăsta-i modul lor de a cultiva. Turcii, grecii, 
neamurile astea mănâncă ceapă sau orez... Scot opiul din 
mac, ceea ce le aduce mari venituri; pe urmă au tutunul, 
care creşte de la sine, faimosul Lattaqui! 84 pe urmă 
curmalele, o grămadă de zaharicale care cresc fără a fi 
cultivate. E o ţară plină de resurse şi unde negoţul 
înfloreşte. La Smirna se fac nenumărate covoare, care nu-s 
deloc scumpe. 

— Dar, zise Leger, dacă aceste covoare sunt de lână, asta 
nu se trage decât de la oi; şi ca să ai oi, ai nevoie de 
imaşuri, de ferme, de pământuri bine gospodărite... 

— Trebuie să existe ceva care să semene cu toate astea, 
răspunse Georges; dar orezul iese din apă, una la mână; a 
doua la mână, eu n-am mers niciodată decât de-a lungul 
coastelor şi n-am văzut decât ţări pustiite de război. Şi-apoi, 
am cea mai mare aversiune pentru statistică85. 

— Şi impozitele? întrebă moş Leger. 

— Ah! impozitele sunt grele. Li se ia totul, dar li se lasă 
restul. Surprins de avantajele acestui sistem, paşa din Egipt 
era pe cale să-şi organizeze administraţia pe calapodul 
ăsta, când l-am părăsit eu. 

— Bine, dar cum... zise moş Leger care nu mai pricepea 
NIMIC. 

— Cum?.. continuă Georges. Păi există agenţi care iau 
recoltele lăsându-le felahilor atât cât să nu moară de foame. 
De aceea, în sistemul acesta nu există hârţogăraie şi nici 
birocraţie, plaga Franţei... Vezi! Asta-i! 

— Dar în virtutea cărui drept? întrebă fermierul. 

— E o ţară a despotismului, ce mai. Nu cunoşti faimoasa 
definiţie a despotismului dată de Montesquieu: „Ca 
sălbaticul, taie copacul de la rădăcină ca să ia fructele...”86 

— Şi vor să ne aducă şi pe noi tot acolo87, zise Mistigris; 
dar, cine s-a fript cu vorba suflă şi-n iaurt.88 

— Şi vom ajunge şi la asta, exclamă contele de Serisy. Aşa 
că cei care au pământuri ar face bine să le vândă. Domnul 


Schinner trebuie să fi văzut în ce viteză se petrec lucrurile 
astea în Italia. 

— Corpo di Bacco! 89 papa nu stă cu mâinile în sân! 
continuă Schinner. Dar lumea s-a obişnuit. Italienii sunt un 
popor atât de cumsecade! Cu condiţia să-i laşi un pic să 
asasineze călătorii pe drum, şi se declară mulţumiţi. 

— Dar, continuă contele, nici dumneata nu porţi decorația 
Legiunii de Onoare pe care ai obținut-o în 1819, e deci o 
modă generală? 

Mistigris şi falsul Schinner roşiră până la urechi. 

— A, cu mine-i altceva, răspunse Schinner, n-aş vrea să fiu 
recunoscut. Nu mă trădaţi, domnule. Trec drept un pictoraş 
oarecare, lipsit de importanţă, sunt luat drept un decorator. 
Mă duc la un castel unde nu voi trezi nici o bănuială. 

— A, zise contele, o aventură, o poveste de dragoste? Oh! 
ce fericit poţi fi când eşti tânăr!.. 

Oscar, murind de ciudă că el nu-i nimic şi n-are nimic de 
spus, îl privi pe colonelul Czerni-Georges, îl privi pe marele 
pictor Schinner şi căută să se metamorfozeze în ceva. Dar 
ce putea să fie un băiat de nouăsprezece ani, care era 
trimis pentru cincisprezece-douăzeci de zile la ţară, la 
intendentul din Presles? Vinul de Alicante i se urcase la cap 
şi amorul propriu făcea să-i fiarbă sângele în vine; de aceea, 
când pictorul Schinner lăsă să se ghicească o aventură 
romanţioasă a cărei fericire trebuia să fie tot atât de mare 
ca şi primejdia legată de ea, îşi aţinti asupra lui ochii 
scânteind de furie şi de invidie. 

— Ah! spuse contele cu un aer invidios şi credul, trebuie să 
iubeşti nespus o femeie ca să faci pentru ea sacrificii atât de 
uriaşe... 

— Ce sacrificii? făcu Mistigris. 

— Aşadar nu ştii, dragul meu, că un plafon pictat de un 
maestru atât de mare preţuieşte ca şi când ar fi acoperit cu 
aur? răspunse contele. Mai clar? Dacă Lista civilă90 te 
plăteşte cu treizeci de mii de franci pentru cele două săli de 
la Luvru, continuă el privindu-l pe Schinncr, pentru un 


burghez, cum spuneţi voi când vorbiţi despre noi în 
atelierele voastre, un plafon se plăteşte oricum cu douăzeci 
de mii de franci; însă unui decorator obscur abia îi dai două 
Mii. 

— Banii nici măcar nu sunt cea mai mare pagubă, 
răspunse Mistigris. Gândiţi-vă numai la faptul că va fi cu 
siguranţă o capodoperă şi că nu trebuie s-o semnezi, ca să 
n-o compromiţi! 

— Oh! aş da bucuros înapoi suveranilor Europei toate 
decoraţiile pe care le am ca să fiu iubit cum este un tânăr 
căruia dragostea îi inspiră atâta abnegaţie! exclamă contele 
de Serisy. 

— Ei! asta-i situaţia, zise Mistigris, eşti tânăr, eşti iubit! ai 
femei, cum se spune: Mai bine să pricopsească decât să n- 
ajungă91. 

— Şi ce spune despre asta doamnă Schinner? reluă 
contele, căci te-ai căsătorit din dragoste cu frumoasa 
Adelaide de Rouville, protejata bătrânului amiral de 
Kergarouet92, că e te-a ajutat să obţii comanda pentru 
plafoanele de la Luvru prin nepotul său, contele de 
Fontaine. 

— Oare vreun pictor mare este vreodată căsătorit când 
călătoreşte? remarcă Mistigris. 

— Asta-i deci morala atelierelor?.. exclamă naiv contele de 
Serisy. 

— Morala curților la care v-aţi primit decoraţiile e mai 
bună? răspunse Schinner, care îşi recăpătase sângele rece, 
pierdut la un moment dat, tulburat de cunoştinţele pe care 
contele dovedea că le are despre comenzile făcute lui 
Schinner. 

— N-am cerut niciuna singură măcar, răspunse contele, şi 
cred că le-am dobândit pe toate în mod loial. 

— Şi vi se potrivesc ca uluca în perete93, replică Mistigris. 

Domnul de Serisy nu dori să se trădeze şi, luând un aer de 
bonomie, privi spre valea Groslay care se desfăşoară de la 


Patte-d'oie pe drumul de Saint-Brice, lăsând la dreapta 
şoseaua spre Chantilly. 

— "Ţi-a zis-o, bombăni Oscar. 

— Şi Roma e aşa de frumoasă pe câte se spune? îl întrebă 
Georges pe marele pictor. 

— Roma nu-i frumoasă decât pentru oamenii care iubesc, 
trebuie să ai un mare amor ca să-ţi placă; ca oraş, însă, 
prefer Veneţia, deşi acolo era gata-gata să fiu asasinat. 

— Pe cuvântul meu, fără mine, zise Mistigris, te-ai fi lăsat 
prins în capcană; Numai hahalera aia blestemată de lord 
Byron ţi-a făcut-o. Parcă era turbat turcul ăla de englez! 

— Sst! zise Schinner, nu vreau să se ştie despre socotelile 
mele cu lordul Byron. 

— Mărturiseşte, totuşi, că spre norocul tău ştiam boxul 
franțuzesc, zise Mistigris. 

Din când în când Pierrotin schimba cu contele de Serisy 
nişte priviri ciudate care ar fi neliniştit pe nişte oameni ceva 
mai experimentați decât erau cei cinci pasageri. 

— Lorzi, paşi, plafoane de treizeci de mii de franci! Ehei! 
exclamă mesagerul din Li'Isle-Adam, aşadar azi duc cu mine 
tot felul de regi, nu-i aşa? ce de-a bacşişuri or să pice! 

— Fără să mai punem la socoteală că locurile sunt plătite, 
remarcă subtil Mistigris. 

— Fiindcă veni vorba, continuă Pierrotin; vezi, moş Leger, 
ştii doar trăsura aia a mea nouă, frumoasă, pentru care am 
dat două mii de franci arvună... Ei, uite cum stă treaba, 
ticăloşii ăia de meşteri, cărora trebuie să le dau mâine două 
mii cinci sute de franci, n-au vrut să primească arvună de o 
mie cinci sute de franci şi o poliţă de o mie de franci pe 
două luni!.. Nenorociţii ăştia vor toţi banii deodată. Cum pot 
fi aşa de haini cu un om care a început treaba abia de opt 
ani, cu un tată de familie, cum pot să-lpună în primejdie să 
piardă totul, bani, trăsură, dacă nu găseşte o nenorocită de 
bancnotă de o mie de franci. Dii, Bichette. Nu le-ar face 
figura asta la marile întreprinderi, ce mai! 

— Ah, la naiba, n-ai bani, n-ai tiraj94, zise ucenicul. 


— Nu trebuie să mai găseşti decât opt sute de franci, 
răspunse contele, văzând în această lamentaţie adresată lui 
moş L.eger un fel de cambie emisă asupra lui. 

— Aşa-i, zise Pierrotin. Dii! Dii! Rougeot! 

— Probabil c-ai văzut multe plafoane frumoase la Veneţia, 
continuă contele adresându-se lui Schinner. 

— Eram prea îndrăgostit ca să dau atenţie la ceea ce mi se 
părea atunci că sunt nişte bagatele, răspunse Schinner. Ar 
fi trebuit totuşi să fiu complet vindecat de dragoste, pentru 
că tocmai în Statele Venețiene, în Dalmația, am primit o 
lecţie crudă. 

— Chiar aşa? exclamă Georges. Cunosc Dalmația. 

— Păi, dacă ai fost pe-acolo, trebuie să ştii că pe coastele 
cele mai sălbatice ale Adriaticii foiesc tot felul de pirați 
bătrâni, bandiți, corsari retraşi din afaceri dacă n-au apucat 
să fie spânzurați, e plin de... 

— Uscoci95, ce mai, zise Georges. 

Auzind acest termen propriu, contele, pe care Napoleon îl 
trimisese odinioară în provinciile ibrice, întoarse capul, într- 
atât fu de mirat. 

— În oraşul acela unde se face maraschin, zise Schinner, 
părând că încearcă să-şi amintească un nume. 

— Zara! zise Georges. Am fost acolo. E pe coastă. 

— Exact, continuă pictorul. Eu mă duceam pe-acolo ca să 
observ natura, pentru că ador peisajul. E a nu ştiu câta oară 
de când doresc să fac peisaj, pentru că ador peisajul, pe 
care nimeni, după mine, nu-l înţelege, cu excepţia lui 
Mistigris care, într-o bună zi, va lua de la capăt experienţa 
lui Hobbema, Ruysdael, Claude Lorrain, Poussin96 şi a 
altora. 

— Păi, exclamă contele, dacă ar lua de la început măcar 
experienţa unuia singur dintre ei şi ar fi de ajuns. 

— Domnule, dacă ne întrerupeţi mereu nici nu ne mai 
înţelegem, zise Oscar. 

— Şi-apoi, domnul nici nu vi s-a adresat dumneavoastră, îi 
spuse Georges contelui. 


— Nu-i politicos să-i iei cuiva vorbă din gură, zise 
sentenţios Mistigris; dar toţi facem la fel şi n-am avea decât 
de pierdut dacă n-am mai agrementa pe ici-colo discuţia 
spunându-ne părerile. Toţi francezii sunt egali în faţa 
droştii, a zis nepotul lui Georges. Aşa că, vreţi să continuaţi, 
bătrânel simpatic?.. Şuguiţi-ne! Asta se-ntâmplă şi-n 
societatea cea mai înaltă, şi ştiţi proverbul: Cine se bagă în 
soacră îl mănâncă porcii97. 

— Mi se povestiseră tot felul de minunăţii despre Dalmația, 
continuă Schinner, aşa că m-am dus şi eu, lăsându-l pe 
Mistigris la Veneţia la han. 

— La locanda98, interveni Mistigris, să dăm culoarea 
locală99. 

— Zara este, cum s-ar spune, o porcărie. 

— Da, zise Georges, da-i fortificată. 

— Aşa-i! zise Schinner, şi fortificațiile joacă un rol 
important în aventura mea. La Zara sunt o mulţime de 
spiţeri şi m-am mutat la unul dintre ei. În străinătate, toată 
lumea are ca meserie principală închiriatul camerelor 
mobilate, cealaltă meserie e secundară. Seara în-am aşezat 
la mine în balcon, după ce-mi schimbasem cămaşa. Dar, în 
balconul din faţă, zăresc o femeie, oh, dar ce femeie, o 
grecoaică, nici nu-i nevoie să mai spun ceva, cea mai 
frumoasă făptură din tot oraşul: ochii migdalaţi, pleoape 
care se desfăceau ca nişte jaluzele şi gene ca nişte pensule; 
o faţă ovală în stare să-l înnebunească pe Rafael, un ten de 
un colorit delicios, tentele într-un degradeu minunat, 
catifelate... mâinile... oh!.. 

— Care nu erau de unt ca acelea ale şcolii lui David100, 
zise Mistigris. 

— Mai lasă şi dumneata pictură şi treci la subiect, zise 
Georges. 

— Vezi, interveni Mistigris, năvodul din fire n-are 
lecuire101. 

— Şi ce costum! costum pur grecesc, continuă Schinner. 
Mă înţelegeţi, mă aprinsesem rău de tot! Îl întreb pe 


Diafoirus102 şi aflu că pe vecină o cheamă Zena. Îmi 
schimb iar cămaşa. Ca să se însoare cu Zena, soţul ei, un 
bătrân infam, dăduse trei sute de mii de franci părinţilor, 
atât era de renumită frumuseţea fetei, cu adevărat cea mai 
frumoasă din toată Dalmația, Iliria, Adriatica etc... în ţara 
aceea, nevestele se cumpără, chiar fără să le vezi... 

— Nu m-aş băga, zise moş Leger. 

— Sunt nopţi când somnul meu este luminat de ochii 
Zenei, urmă Schinner. Junele prim de bărbată-su avea 
şaizeci şi şapte de ani. Una la mâna! Dar era gelos, nu ca un 
tigru, căci se spune despre tigri că sunt geloşi ca 
dalmaţienii, iar omul meu era mai rău decât un dalmaţian, 
era cât trei dalmaţieni şi jumătate. Era un uscoc, un tricoc, 
un arhicoc într-un scoc. 

— În sfârşit, unul dintre tipii ăia care e un fel de zgârie- 
rânză... zise Mistigris. 

— Grozav, aprobă Georges râzând. 

— După ce fusese corsar, poate pirat, omul meu ar fi 
omorât un creştin cum aş omori eu o muscă, continuă 
Schinner. Bine mai stăteam! Altminteri plin de milioane, 
bătrânul ticălos! şi urât cum poate fi un pirat căruia vreun 
paşă oarecare îi tăiase urechile şi-şi mai pierduse şi un ochi 
dracul ştie pe unde... Uscocul se folosea mulţumitor de cel 
care îi rămăsese şi vă rog să mă credeţi când vă spun că era 
cu ochii la toate. „Niciodată, îmi spunea bietul Diafoirus, nu- 
şi lasă nevasta din ochi. Dacă ea ar putea avea nevoie de 
serviciile dumitale, am să-ţi iau locul deghizat; e o figură 
care are întotdeauna succes în piesele noastre de teatru”, i- 
am răspuns eu. Ar fi prea lung ca să vă povestesc despre cel 
mai delicios moment din viaţa mea, şi anume, cele trei zile 
pe care le-am petrecut la fereastra mea, schimbând priviri 
cu Zena şi schimbându-mi cămaşa în fiecare dimineaţă. 
Aţâţarea era cu atât mai puternică, cu cât cele mai mici 
mişcări erau semnificative şi periculoase. În sfârşit, Zena îşi 
dădu seama, fără îndoială, că un străin, un francez, un 
artist, era singurul pe lume capabil să-i facă ochi dulci în 


adâncul abisurilor care o înconjurau; şi, deoarece îl detesta 
pe fiorosul ei pirat, răspundea privirilor mele prin nişte 
ocheade în stare să-l ridice pe un bărbat până în al nouălea 
cer fără scripeţi. Ajunsesem la înălţimea lui Don Quijote. Mă 
înfierbânt, mă înfierbânt! În sfârşit, exclam: Ce-are a face! 
bătrânul mă va ucide, dar mă voi duce! Nici un fel de studiu 
de peisaj, eu studiam magherniţa uscocului. Noaptea, după 
ce-mi pusesem lenjeria cea mai parfumată, traversez 
strada, şi intru... 

— În casă? întrebă Oscar. 

— În casă? reluă întrebarea Georges. 

— În casă! repetă Schinner. 

— Ce să mai vorbim, eşti un băiat dat naibii! exclamă moş 
Leger, cât despre mine, nu m-aş fi dus... 

— Mai ales că nici n-ai fi putut să intri pe uşă, răspunse 
Schinner. Intru deci, continuă el, şi dau de două mâini care 
îmi apucă mâinile. Nu spun nimic, căci mâinile astea, mici şi 
catifelate ca o floare, îmi cereau să tac! Mi se suflă la 
ureche în venețiană: „Doarme!” Pe urmă, cinci suntem 
siguri că nimeni nu poate da de noi, plecăm, Zena şi cu 
mine, să ne plimbăm pe metereze, dar însoţiţi, ca să spun 
aşa, de o bătrână guvernantă, urâtă ca un portar bătrân şi 
care se ţinea de noi ca o umbră, fără să reuşesc s-o conving 
pe madam pirat să se despartă de această absurdă 
companie. În seara următoare am luat-o de la capăt; eu 
voiam s-o expediez pe bătrâna, dar Zena rezistă. Pentru că 
iubita mea vorbea greceşte iar eu venețiană, nu ne-am 
putut înţelege; de aceea ne-am despărţit certaţi. Iu timp ce- 
mi schimbam lenjeria mi-am zis: „Sigur, data viitoare n-o să 
mai fie nici urmă de babă şi o să ne înţelegem noi, fiecare 
pe limba lui...” Hm! Dar să vedeţi cum a fost, că tocmai 
bătrâna e cea care m-a salvat! Era o vreme aşa de 
frumoasă, încât, ca să nu mai dau de bănuit, m-am dus să 
mă plimb prin împrejurimi, după ce ne împăcasem, 
bineînţeles! După ce m-am plimbat de-a lungul meterezelor, 
vin liniştit cu mâinile în buzunar şi văd strada înţesată de 


lume. O gloată!.. Deh! ea pentru o execuţie. Mulțimea se 
repede la mine. Sunt arestat, legat, dus şi păzit de oamenii 
poliţiei. Nu, nu şt îţi şi nici nu vă doresc să ştiţi vreodată ce 
înseamnă să treci drept asasin în ochii unei gloate 
dezlănţuite care aruncă în tine cu pietre şi urlă după tine 
strigând: la spânzurătoare!.. Ah! toţi ochii sunt ca nişte 
flăcări, toate gurile sunt ca o înjurătură groaznică şi 
şomoioagele astea de ură arzândă se detaşează pe strigătul 
fioros de: „La moarte cu el! Jos cu asasinul!..” care face de 
la distanţă un efect de bas cantabile... 

— Şi dalmaţienii ăştia strigau în franceză, nu-i aşa? îl 
întrebă contele pe Schinner, dumneata ne povesteşti scena 
asta de parcă ţi s-ar fi întâmplat ieri. 

Schinner rămase brusc fără glas. 

— Răzmeriţa vorbeşte aceeaşi limbă pretutindeni, zise 
abilul politician Mistigris. 

— În sfârşit, continuă Schinner, când ajung la Tribunalul 
local, în prezenţa magistraţilor ţării, aflu că ticălosul corsar 
a murit otrăvit de Zena. Tare aş mai fi vrut să-mi schimb 
cămaşa. Se pare că grecoaica amesteca opiu (există doar 
atâta mac pe acolo, cum spunea dumnealui!) în băutura 
piratului, ca să mai fure o clipă de libertate pentru a se 
plimba, şi în ajun, biata femeie greşise doza. Imensa avere a 
blestematului de pirat era cauza întregii nenorociri a Zenei 
mele; însă ea explică atât de naiv cum stau lucrurile, încât 
eu, mai întâi, în urma declaraţiei bătrânei, am fost scos din 
cauză, cu somaţia de la primar şi de la comisarul de poliţie 
austriac să plec la Roma. Zena, care a lăsat o mare parte 
din moştenire moştenitorilor şi justiţiei a scăpat, după câte 
mi s-a spus, cu doi ani de recluziune într-o mănăstire unde 
se află şi acuma. Am să mă duc să-i fac portretul, căci după 
ce trec vreo câţiva ani totul va fi dat uitării. Astea-s prostiile 
pe care le faci când ai optsprezece ani! 

— Şi m-ai lăsat fără un ban într-o locandă din Veneţia, zise 
Mistigris. Am plecat de la Veneţia la Roma ca să te caut, 
pictând în mare viteză portrete cu cinci franci bucată care 


nu mi se plăteau; şi totuşi e perioada cea mai frumoasă pe 
care am trăit-o vreodată! banii, cum se spune, n-aduc 
fericirea, mai ales dacă ai prea puţinil 03... 

— Vă puteţi închipui ce gânduri îmi îngheţau inima într-o 
închisoare dalmată, azvârlit acolo fără să am pe nimeni care 
să mă apere, obligat să răspund la interogatoriul 
austriecilor din Dalmația şi ameninţat să-mi pierd capul 
pentru că m-am plimbat de două ori cu o femeie care se 
încăpăţinase să nu-mi deschidă uşa. Asta înseamnă să ai 
ghinion! exclamă Schinner. 

— Cum, întrebă cu naivitate Oscar, lucrurile astea chiar vi 
s-au întâmplat? 

— De ce să nu i se fi întâmplat domnului, de vreme ce s-au 
mai întâmplat o dată în timpul ocupaţiei franceze în Iliria 
unuia dintre cei mai frumoşi ofiţeri de artilerie de-ai noştri? 
remarcă subtil contele. 

— Şi l-aţi crezut pe artilerist? îl întrebă pe conte la fel de 
subtil Mistigris. 

— Asta-i tot? întrebă Oscar. 

— Ce să-i faci? zise Mistigris, nu poate să vă spună că i-au 
tăiat capul. Unde nu-i cap, vai de fecioare104. 

— Domnule, trebuie să fie ceva ferme prin ţara aceea, nu-i 
aşa? zise moş Leger. Cum le gospodăresc? 

— Se cultivă maraschin105, o plantă care creşte până la 
înălţimea gurii, interveni Mistigris, şi care produce lichiorul 
cu acest nume. 

— Aha, făcu moş Leger. 

— N-am rămas decât trei zile în oraş şi cincisprezece zile 
în închisoare, n-am văzut nimic, nici măcar ogoarele de pe 
care se culege maraschin, răspunse Schinner. 

— Îşi bat joc de dumneata, îi zise Georges lui moş Leger, 
maraschinul vine în lăzi. 

Trăsura lui Pierrotin tocmai cobora coasta abruptă de la 
Saint-Brice ca să ajungă la hanul aşezat în mijlocul acestui 
târg în care oprea vreo jumătate de oră ca să lase caii să 


răsufle, să-şi mănânce ovăzul şi să-i adape. Era cam unu şi 
jumătate. 

— Ehei! a venit moş Leger, strigă hangiul, când văzu 
trăsura trăgând în faţa porţii lui. Prânzeşti? 

— O dată pe zi, răspunse fermierul cel gras, ne punem şi 
noi burta la cale. 

— Serveşte-ne masa, zise Georges, ţinându-şi bastonul 
„pentru onor” cu un aer de fante care stârni admiraţia lui 
Oscar. 

Oscar înnebuni când îl văzu pe acest aventurier nepăsător 
cum scoate din buzunarul de la piept o tabacheră din pai 
împletit din care ia o ţigară de foi blondă, pe care o 
fumează în pragul uşii, aşteptând masa. 

— Obişnuieşti şi dumneata? îl întrebă Georges pe Oscar. 

— Uneori, răspunse ex-colegianul bombându-şi pieptul 
firav şi dându-şi aere. 

Georges le întinse tabachera larg deschisă lui Oscar şi lui 
Schinner. 

— Formidabil! zise marele pictor, ţigări de cincizeci de 
centime! 

— Asta-i ce-a mai rămas din ce-am adus din Spania, spuse 
aventurierul. Luaţi masa? 

— Nu, zise artistul, sunt aşteptat la castel. De altfel, am 
luat ceva înainte de a pleca. 

— Şi dumneata? îl întrebă Georges pe Oscar. 

— Am luat masa, zise Oscar. 

Oscar şi-ar fi dat zece ani din viaţă ca să aibă cizme şi 
supieuri. Şi strănuta, tuşea şi scuipă suportând fumul cu 
grimase prost deghizate. 

— Nu ştii să fumezi, îi spuse Schinner, ia uită-te! 

Schinner, cu faţa nemişcată, aspiră fumul ţigării şi-l scoase 
pe nas fără nici o grimasă. O luă de la început, trase fum în 
piept, îşi scoase ţigara din gură şi suflă grațios fumul. 

— Asta-i, tinere, zise marele pictor. 

— Uite, tinere, alt sistem, zise Georges imitându-l pe 
Schinner, însă înghițind tot fumul şi nemaiscoţând nimic 


afară. 

„Şi părinţii mei îşi închipuie că mi-au făcut educaţia”, 
cugetă bietul Oscar încercând să fumeze cu graţie. 

Simţi o senzaţie de greață atât de puternică încât îl lăsă 
bucuros pe Mistigris să-i şterpelească ţigara; acesta îl 
întrebă, fumând cu o evidentă plăcere: 

— N-ai boli contagioase? 

Oscar ar fi dorit să fie destul de puternic ca să-l plesnească 
pe Mistigris. 

— Fantastic! zise el arătându-l pe colonelul Georges, opt 
franci vinul de Alicante şi plăcintele, doi franci ţigările, şi 
masa care îl va costa... 

— Cel puţin zece franci, răspunse Mistigris; dar aşa-i 
treaba, unde merge mia, merge şi sluta1 06. 

— Ah! moş Leger, sunt sigur că o să dăm gata o sticlă de 
Bordeaux, îi spuse atunci Georges fermierului. 

— Prânzul o să-l coste douăzeci de franci! exclamă Oscar. 
Aşa că acuma face treizeci şi ceva de franci. 

Ucis de sentimentul inferiorităţii sale, Oscar se aşeză pe 
bornă şi se pierdu într-o reverie care nu-i permise să vadă 
că pantalonul, răsucit din cauza poziţiei în care stătea, da la 
iveală punctul de joncțiune al manşetei unui ciorap vechi cu 
căputa ciorapului, nouă-nouţă, o capodoperă a mamei sale. 

— Suntem confraţi la ciorapi, zise Mistigris ridicându-şi un 
pic pantalonul, ca să arate o realizare de acelaşi gen; dar 
cizmarii umblă cu capelele sparte107. 

Această glumă îl făcu să surâdă pe domnul de Serisy, care 
stătea cu braţele încrucişate sub poarta hanului, în spatele 
călătorilor. Oricât de nebuni ar fi fost tinerii aceştia, gravul 
bărbat de stat le invidia defectele, îi plăcea fanfaronada lor, 
le admira vioiciunea glumelor. 

— Ei, ce zici, pui labă pe Moulineaux? că te-ai dus la Paris 
după gologani, îi spunea lui moş Leger hangiul în timp ce îi 
arăta în grajd un căluţ de vânzare. Eşti cineva dacă reuşeşti 
să-i freci ridichea unui pair al Franţei, unui ministru de 
Stat, contelui de Serisy. 


Bătrânul demnitar nu lăsă să se vadă nimic pe chipul său 
şi se întoarse ca să-l examineze pe fermier. 

— S-a zis cu el, îi răspunse cu glas scăzut moş Leger 
hangiului. 

— Aşa-aşa! foarte bine, tare-mi place să-i văd pe nobili 
cum îi ustură la ficaţi. Şi dacă îţi trebuie vreo douăzeci de 
mii de franci, ţi-i împrumut eu; însă Francois, vizitiul cursei 
de şase a lui Iouchard, tocmai mi-a spus că domnul 
Margueron a fost invitat de contele de Serisy la cină chiar 
în seara asta la Presles. 

— Ăsta-i planul Excelenței Sale, dar avem şi noi 
şmecheriile noastre, răspunse moş Leger. 

— Contele îi va da o slujbă fiului domnului Margueron, şi 
dumneata n-ai ce slujbă să-i dai! îi răspunse hangiul 
fermierului. 

— Nu; contele, ce-i drept, îi are de partea lui pe miniştri, 
eu în schimb îl am pe regele Ludovic al XVIII-lea, zise moş 
Leger la urechea hangiului, şi patruzeci de mii de portrete 
de-ale lui date lui nea Moreau îmi vor înlesni să cumpăr 
Moulineaux cu două sute şaizeci de mii de franci bani 
gheaţă, înaintea domnului de Serisy, care va fi bucuros să 
răscumpere fermă cu trei sute şaizeci de mii de franci, în 
loc să vadă bucăţi de moşie vândute una câte una la 
licitaţie. 

— Ai lucrat subţire, coane! exclamă hangiul. 

— L-am aranjat bine, nu-i aşa? făcu fermierul. 

— La urma-urmelor, pentru el ferma-i un fleac. 

— Moşia Moulineaux aduce astăzi venituri de şase mii de 
franci neto, scăzând impozitele, şi am să reînnoiesc 
contractul de arendare cu şapte mii cinci sute pe 
optsprezece ani. Aşadar e un plasament cu mai mult de doi 
şi jumătate la sută. Domnul conte nu va fi furat. Ca să nu-l 
nedreptăţesc pe domnul Moreau, el îi va propune contelui 
să fiu eu cel care ia cu arendă, având aerul că susţine 
interesele stăpânului său, deoarece i-a găsit un plasament 


cu aproape trei la sută pentru banii săi şi un arendaş care 
va plăti bine... 

— În total, cu cât se alege nea Moreau? 

— Păi, de i-o da contele zece mii de franci, va avea din 
afacerea asta cincizeci de mii de franci; însă îi merită. 

— Şi-apoi, la urma urmelor, lui puţin îi pasă de Presles! e 
atât de bogat! zise hangiul. Cât despre mine, nu l-am văzut 
niciodată. 

— Nici eu, zise moş Leger; dar până la urmă va locui aici, 
altfel n-ar cheltui două sute de mii de franci că să 
restaureze interiorul. E tot atât de frumos ca la rege. 

— Ei, asta-i! zise hangiul, era şi timpul ca Moreau să 
prindă cheag. 

— Da, pentru că odată stăpânii instalaţi aici, spuse moş 
Leger, n-au să umble cu capul în sac. 

Contele nu pierdu un cuvânt din această conversaţie pe 
şoptite. 

„Deci am aici dovada pe care mă duceam s-o caut acolo, se 
gândi el privind la fermierul cel gras care se întorcea în 
bucătărie. Poate, îşi spunea el, nu-i decât în stadiul de 
proiect? poate că Moreau nu a acceptat nimic?”... atât de 
mult îi repugnă încă să-l creadă pe intendentul său în stare 
să se bage într-o astfel de conspirație. 

Pierrotin veni să-şi adape caii. Contele crezu că acesta 
avea să prânzească împreună cu hangiul şi cu fermierul; 
însă ceea ce auzise adineaori îl făcea să se teamă de vreo 
indiscreţie. 

„Toţi oamenii ăştia sunt înţeleşi între ei contra noastră, fac 
o faptă bună dacă le dejoc planurile”, se gândi el. 

— Pierrotin, zise el cu glas scăzut, apropiindu-se de vizitiu, 
ţi-am promis zece ludovici ca să păstrezi secretul; dar dacă 
vrei să ţii ascuns mai departe numele meu (şi voi şti dacă 
nici nu mi-ai pomenit numele, ori dacă n-ai făcut nici cel mai 
mic semn care ar putea să-l dezvăluie până diseară, oricui 
ar fi, oriunde, chiar până la Li'Isle-Adam), am să-ţi dau 
mâine dimineaţă, când treci, cele o mie de franci că să 


termini de plătit trăsura cea nouă. De aceea, pentru mai 
multă siguranţă, zise contele, bătându-l pe umăr pe 
Pierrotin care se făcu palid de plăcere, nu te mai du la 
masă, rămâi lângă cai. 

— Domnule conte, am înţeles perfect, ce mai, e vorba de 
moş L.eger? 

— E vorba de toată lumea, răspunse contele. 

— Fiţi liniştit... Grăbiţi-vă, zise Pierrotin deschizând uşa de 
la bucătărie, suntem în întârziere. Auzi, moş Leger, ştii că e 
o coastă de urcat; mie nu mi-e foame, eu o pornesc uşurel la 
deal, mă ajungi din urmă, o să-ţi facă bine să mergi pe jos. 

— Ce-i cu Pierrotin, a înnebunit? zise hangiul. Nu vrei să 
vii să mănânci cu noi? Colonelul face cinste cu vin de doi 
franci cincizeci sticla, plus o sticlă de vin de Champagne. 

— Nu pot. Am un peşte care trebuie predat la Stors la ora 
trei pentru o masă de gală, şi nu-i de glumit cu clienţii ăştia, 
şi nici cu peştele. 

— Bine, zise moş Leger hangiului, înhamă la cabrioleta ta 
calul ăsta pe care vrei să mi-l vinzi, ai să ne ajuţi să-l 
ajungem din urmă pe Pierrotin, aşa că mâncăm în linişte şi 
am să pot judeca şi calul. Doar încăpem trei în trăsurica ta 
săltăreaţă. 

Spre marea mulţumire a contelui, Pierrotin veni el însuşi 
să pună căpestrele cailor. Schinner şi Mistigris plecaseră 
înainte. Pierrotin, care îi luă pe cei doi artişti la mijlocul 
drumului între Saint-Brice şi Poncelle, abia ajunse la o 
culme a drumului de unde se zăreau Ecouen, clopotniţa din 
Mesnil şi pădurile caro încercuiesc un întreg peisaj 
încântător, că se şi auzi tropotul unui cal trăgând în galop o 
cabrioletă zdrăngănind a fierăraie şi vestind sosirea lui moş 
Leger şi a tovarăşului lui Mina; aceştia se suiră din nou în 
trăsură. Când Pierrotin o apucă pe drumul îngust ca să 
coboare la Moisselles, Georges, care nu mai contenea să 
vorbească cu moş Leger despre frumuseţea hangiţei de la 
Saint-Brice, exclamă: 

— Ia te uită! Ce zice marele nostru pictor de peisajul ăsta? 


— Ei! n-are să te mire tocmai pe dumneata care ai văzut 
Orientul şi Spania. 

— Şi care mai are încă două ţigări de foi! Dacă asta nu 
supără pe nimeni, vrei să le termini, Schinner? pentru că 
puştiului i-au ajuns până peste cap cele câteva fumuri pe 
care le-a tras. 

Moş Leger şi contele păstrară o tăcere care trecu drept 
aprobare, aşa că cei doi povestitori fură reduşi la tăcere. 

Oscar, iritat de-a fi fost numit puşti, spuse, în timp ce cei 
doi tineri îşi aprindeau ţigările: 

— Chiar dacă n-am fost aghiotantul lui Mina, domnule, 
chiar dacă n-am fost în Orient, mă voi duce, poate. Cariera 
căreia m-a hărăzit familia mea mă va scuti, sper, de 
neplăcerile călătoriei în coucou, atunci când voi avea vârsta 
dumneavoastră. După ce voi fi ajuns cineva, şi voi avea o 
anumită poziţie socială, o voi păstra... 

— Et caetera punctum! zise Mistigris imitând vocea de 
cocoş răguşit care făcea şi mai ridicole vorbele lui Oscar, 
pentru că bietul băiat se găsea în perioada în care mijeşte 
barba şi vocea îşi formează un timbru propriu. La urma 
urmei, adăugă Mistigris, extremele se întind! 108 

— Pe legea mea! zise Schinner, caii nici n-au să poată duce 
atâta încărcătură. 

— Familia dumitale, tinere, se gândeşte să te lanseze într-o 
carieră, dar care anume? întrebă serios Georges. 

— În diplomaţie, răspunse Oscar. 

Trei hohote de râs porniră ca nişte rachete din gura lui 
Mistigris, a marelui pictor şi a lui moş Leger. Contele însuşi 
nu se putu împiedica să surâdă. Georges îşi păstră sângele 
rece. 

— Pentru numele lui Alah! nu văd nimic de râs, le spuse 
colonelul celor care râdeau. Numai că, tinere, continuă el 
adresându-i-se lui Oscar, mi se pare că respectabila 
dumitale mamă este pentru moment într-o poziţie socială 
puţin convenabilă pentru o ambasadoare... Avea o 
paporniţă demnă de stimă şi un petec la pantofi. 


— Mama mea, domnule?.. spuse Oscar cu un gest de 
indignare. De unde? era servitoarea casei noastre... 

— Casei noastre e foarte aristocratic, exclamă contele 
întrerupându-l pe Oscar. 

— Regele zice casa noastră, replică mândru Oscar. 

O privire a lui Georges stăvili pofta de râs care-i 
cuprinsese pe toţi, arătându-le astfel pictorului şi lui 
Mistigris cât de necesar era să-l menajeze pe Oscar pentru 
a exploata această mină de amuzament. 

— Domnul are dreptate, spuse marele pictor contelui 
arătându-i-l pe Oscar, oamenii de bună condiţie zic casa 
noastră, doar oamenii fără căpătâi zic acasă la noi. Mulţi au 
mania să pară că au ceea ce n-au. Pentru un om plin de 
decoraţii... 

— Şi domnul e tot decorator? întrebă Mistigris. 

— Nu cunoaşteţi deloc limbajul de la cursuri, pardon, de la 
curte. Vă cer protecţia dumneavoastră, Excelenţă, adăugă 
Schinner întorcându-se spre Oscar. 

— Mă felicit de a fi călătorit, fără îndoială, cu trei oameni 
care sunt sau vor fi celebri: un pictor de pe acum ilustru, 
zise contele, un viitor general şi un tânăr diplomat care va 
aduce într-o bună zi Belgia înapoi Franţei. 

După ce comisese crima odioasă de a-şi renega mama, 
Oscar, cuprins de furie, înțelegând în ce măsură îşi bat joc 
de el tovarăşii săi de drum, hotărî să le înfrângă cu orice 
preţ incredulitatea. 

— Nu tot ce străluceşte e aur, zise el aruncând fulgere din 
priviri. 

— Nu-i aşa proverbul, spuse Mistigris. Ci: nu tot ce 
străluceşte e faur109. N-ai să ajungi departe în diplomaţie 
dacă nu stăpâneşti bine proverbele. 

— Dacă nu cunosc bine proverbele, îmi cunosc bine calea. 

— Ai să ajungi departe, zise Georges, căci servitoarea 
casei voastre ţi-a strecurat provizii ca pentru o călătorie 
peste ocean: biscuiţi, ciocolată... 


— O pâine specială şi ciocolată, da, domnule, răspunse 
Oscar, pentru stomacul meu, mult prea delicat ca să digere 
lăturile de la hanuri. 

— Lături e tot atât de delicat ca şi stomacul dumitale, zise 
Georges. 

— Oh! îmi place vorba lături, exclamă marele pictor. 

— Cuvântul ăsta e la modă în cea mai înaltă societate, 
continuă Mistigris, şi eu îl folosesc la o bombă numită Găina 
Neagră. 

— Preceptorul dumneavoastră este fără îndoială vreun 
profesor celebru, domnul Andrieux1 10 de la Academia 
Franceză sau domnul Royer-Collard1 11, zise Schinner. 

— Preceptorul meu se numeşte abatele Loraux1 12, astăzi 
vicar la Saint-Sulpice, continua Oscar, amintindu-şi de 
numele confesorului colegiului. 

— Ai făcut bine că te-ai pregătit ca elev particular, zise 
Mistigris, căci Plictiseala s-a născut într-o bună zi din 
Universitate; dar îl recompensezi pe abatele dumitale? 

— Sigur, într-o bună zi va fi episcop, spuse Oscar. 

— Datorită trecerii de care se bucură familia dumitale, 
zise serios Georges. 

— Poate vom contribui şi noi ca să-l facem să ajungă pe 
locul pe care-l merită, pentru că abatele Frayssinous113 
vine deseori pe la noi. 

— Ah! îl cunoşti pe abatele Frayssinous? întrebă contele. 

— Îi este obligat tatălui meu, răspunse Oscar. 

— Şi, fără îndoială, te duci la moşia dumitale. 

— Nu, domnule; dar eu nu mă feresc să vă spun unde mă 
duc, mă duc la castelul Presles, la contele de Serisy. 

— La naiba! mergi la Presles, exclamă Schinner, devenind 
roşu ca o cireaşă. 

— Dumneata o cunoşti pe Senioria Sa contele de Serisy? 
întrebă Georges. 

Moş Leger se întoarse pentru a-l vedea pe Oscar şi îl privi 
cu un aer stupefiat, exclamând: 

— Domnul de Serisy va veni la Presles? 


— După toate aparențele, da, de vreme ce eu mă duc 
acolo, răspunse Oscar. 

— Şi l-ai văzut deseori pe conte? întrebă domnul de Serisy 
pe Oscar. 

— Cum vă văd, răspunse Oscar. Sunt coleg cu fiul său, care 
are aproape vârsta mea, nouăsprezece ani, şi călărim 
împreună aproape în fiecare zi. 

— De când făcea plopul pere şi răchita minciunele1 14, zise 
sentenţios Mistigris. 

Pierrotin îi făcu cu ochiul lui moş Leger, liniştindu-l pe 
deplin pe fermier. 

— Pe cuvântul meu, îi zise contele lui Oscar, sunt fericit să 
mă aflu în tovărăşia unui tânăr care ar putea să-mi 
vorbească despre acest personaj, am nevoie de protecţia lui 
într-o chestiune foarte gravă, în care nu l-ar costa nimic să 
mă ajute, e vorba de o reclamaţie făcută pe lângă guvernul 
american. Aş fi foarte încântat să am informaţii despre 
caracterul domnului de Serisy. 

— Oh! dacă vrei să reuşeşti, răspunse Oscar luând un aer 
maliţios, nu i te adresa lui, ci nevestei sale; e amorezat 
nebuneşte de ea, nimeni nu ştie mai bine ca mine şi în ce 
măsură, iar nevastă-sa nu-l poate suferi. 

— Şi ce de? întrebă Georges. 

— Contele are o boală de piele care îl face hidos şi pe care 
doctorul Alibert115 se sileşte să i-o vindece. De aceea, 
domnul de Serisy ar da jumătate din averea sa imensă ca să 
aibă pieptul meu, zise Oscar desfăcându-şi cămaşa şi 
arătând o carnaţie de copil. Trăieşte singur, retras în 
castelul său. lată de ce trebuie să te bucuri de o protecţie 
serioasă ca să dai de el. Mai întâi, se scoală foarte de 
dimineaţă, lucrează de la ora trei la ora opt; începând de la 
ora opt se doftoriceşte: băi de sulf sau de abur; îl pun la 
fiert într-un fel de cutie de fier, pentru că el tot speră să se 
vindece. 

— Dacă-i în termeni atât de buni cu regele, de ce nu se 
duce să-l atingă? 116 întrebă Georges. 


— Femeia asta are aşadar un soţ fiert moale? remarcă 
Mistigris. 

— Contele a promis treizeci de mii de franci unui celebru 
doctor scoţian care îl tratează în acest moment, zise Oscar 
în continuare. 

— Atunci nevastă-sa n-ar putea fi prea blamată dacă s-ar 
descurca şi ea... zise Schinner care nu-şi termină vorba. 

— 'Te cred, zise Oscar. Bietul om e aşa de smochinit, aşa de 
bătrân că i-ai da optzeci de ani! E uscat ca un pergament, şi 
îi miroase lui cam cum stă. 

— Nu prea miroase a bine, zise moş Leger, bătrânul farsor. 
— Domnule, îşi adoră nevasta şi nu îndrăzneşte s-o certe, 
continuă Oscar, joacă cu ea nişte scene de-ţi vine să mori de 

râs, absolut ca Arnolphe în comedia lui Molicre117. 

Contele, zdrobit, îl privea pe Pierrotin care, văzându-l 
impasibil, îşi imagina că fiul doamnei Clapart debita 
calomnii. 

— Aşa că, domnule, dacă vreţi să aveţi succes, îi zise Oscar 
contelui, duceţi-vă să-l vedeţi pe marchizul de 
Aiglemont118. Dacă îl aveţi pe acest vechi adorator al 
doamnei de partea dumneavoastră, veţi avea dintr-odată şi 
soţia, şi soţul. 

— Asta-i cum spunem noi că ajunge o măciucă la un car de 
boale, 119 zise Mistigris. 

— La te uită! zise pictorul, l-ai văzut deci pe conte 
dezbrăcat, eşti aşadar valetul lui? 

— Valetul lui? exclamă Oscar. 

— La naiba, nu se spun lucruri de astea despre prieteni în 
trăsuri publice, continuă Mistigris. Prudenţa, tinere, este 
mama deşertăciunii.120 Eu unul, cel puţin, nu te ascult. 

— E cazul să spunem, exclamă Schinner, că cine se 
aseamănă se răzbună.121 

— Află, ilustre pictor, zise Georges sentenţios, că nu-i poţi 
vorbi de rău pe oamenii pe care nu-i cunoşti, şi puştiul 
tocmai ne-a dovedit că-l ştie pe de rost pe Serisy al lui. Dacă 


ne-ar fi vorbit numai de doamna am fi putut crede că e bine 
CU... 

— Nici un cuvânt mai mult despre Contesa de Serisy, 
tinerilor! strigă contele. Sunt prieten cu fratele său, 
marchizul de Ronquerolles şi cine ar îndrăzni să pună la 
îndoială onoarea contesei va trebui să-mi dea socoteală de 
cuvintele sale. 

— Domnul are dreptate, exclamă pictorul, nu trebuie să 
bârfeşti femeile. 

— Dumnezeule! Onoarea Doamnelor! Am văzut 
melodrama asta, zise Mistigris. 

— Dacă nu-l cunosc pe Mina, îl cunosc pe Ministrul de 
Justiţie, zise contele în continuare, privindu-l pe Georges. 
Dacă nu-mi port decoraţiile, împiedic să fie date celor care 
nu le merită. În sfârşit, cunosc atâta lume, încât îl cunosc pe 
domnul Grindot, arhitectul castelului de la Presles... 
Opreşte, Pierroţin, vreau să cobor un pic. 

Pierrotin împinse caii până la marginea satului Moisselles 
unde se găsea un han la care poposesc călătorii. Această 
bucată de drum se făcu într-o tăcere profundă. 

— La cine merge caraghiosul ăsta mic? întrebă contele 
ducându-l pe Pierrotin în curtea hanului. 

— La intendentul dumneavoastră. E băiatul unei biete 
doamne care locuieşte pe strada Cerisaie şi căreia îi duc 
deseori fructe, vânat, păsări, o doamnă Husson. 

— Cine-i domnul ăsta? veni să-l întrebe pe Pierrotin moş 
Leger când contele se despărţi de vizitiu. 

— Ştiu şi eu? habar n-am, răspunse Pierrotin, îl duc pentru 
prima oară; dar ar putea să fie cineva, ca de pildă prinţul 
căruia îi aparţine castelul Maffliers; tocmai mi-a spus să-l 
las undeva pe drum, nu merge la Li'Isle-Adam. 

— Pierrolin crede că-i barosanul de la Maffliers, îi spuse 
moş Leger lui Georges, întorcându-se în trăsură. 

În acest moment cei trei tineri, prostiţi că hoţii prinşi în 
flagrant delict, nu mai îndrăzneau să se uite unul la celălalt 
şi păreau preocupaţi de urmările minciunilor lor. 


— Uite ce înseamnă să faci mult zgomot pentru pitic122, 
zise Mistigris. 

— Aţi văzut că îl cunosc pe conte, le spuse Oscar. 

— Se prea poate; dar n-ai să fii niciodată ambasador, 
răspunse Georges, când vrei să vorbeşti în vehicule publice, 
trebuie să ai, ca mine, grijă să vorbeşti fără să spui nimic. 

— Tot ţiganul îşi laudă ciobanul123, zise Mistigris sub 
formă de concluzie. 

După ce contele îşi reluă locul, Pierrotin plecă în cea mai 
adâncă tăcere. 

— Ei, prieteni, zise contele când ajunseră la pădurea 
Carreau, am rămas muţi de parcă am merge la eşafod. 

— Trebuie să ştii să zaci când trebuie124, răspunse 
sentenţios Mistigris. 

— E frumos afară, zise Georges. 

— Ce ţinut e ăsta? întrebă Oscar arătând castelul 
Franconville care producea un efect măreț pe fondul 
pădurii din Saint-Martin. 

— Cum? exclamă contele, dumneata care spui că mergi 
aşa de des la Presles, nu cunoşti Franconville? 

— Domnul, spuse Mistigris, cunoaşte oamenii, nu castelele. 

— Ucenicii diplomaţi pot fi uneori distraţi, spuse Georges. 

— Vreţi să vă notaţi numele meu? răspunse Oscar furios. 
Mă numesc Oscar Husson şi în zece ani voi fi celebru. 

După cuvintele astea spuse cu atâta fanfaronadă, Oscar se 
ghemui într-un colţ. 

— Husson şi mai cum? întrebă Mistigris. 

— O familie ilustră, răspunse contele, familia Husson de la 
Cerisaie; domnul este născut sub treptele tronului imperial. 
Oscar se înroşi până la rădăcina părului şi fu cuprins de o 
adâncă nelinişte. Acum coborau coasta abruptă spre La 
Cave în josul căreia, la capătul codrului Saint-Martin, se 

află, într-o vale îngustă, măreţul castel Presles. 

— Domnilor, zise contele, vă urez succes în frumoasele 
dumneavoastră cariere. Împăcaţi-vă cu regele Franţei, 
domnule colonel, familia Czerni-Georges nu trebuie să-i 


ignoreze pe Bourboni. Nu trebuie să vă urez nimic, scumpe 
domn Schinner; pentru dumneavoastră gloria a şi venit şi 
aţi câştigat-o cu nobleţe prin admirabilele dumneavoastră 
lucrări; dar sunteţi în aşa măsură de temut, încât eu, care 
sunt căsătorit, n-aş îndrăzni să vă ofer o lucrare la moşia 
mea. Cât despre domnul Husson, n-are nevoie de protecţie, 
el cunoaşte secretele oamenilor de Stat, îi poate face să 
tremure. În ceea ce-l priveşte pe domnul Leger, îl va jumuli 
bine pe contele de Serisy, şi-l rog să nu umble deloc cu 
mâănuşi. 

— Lasă-mă aici, Pierrotin, ai să mă iei mâine înapoi! 
adăugă contele care cobori, părăsindu-şi tovarăşii de drum 
tulburaţi şi ruşinaţi. 

— Nu sta, că-ţi stă sorocul125, zise Mistigris văzând 
promptitudinea cu care călătorul se pierdea pe un făgaş 
care trecea prin pădure. 

— Oh! ăsta e contele care a închiriat Franconville, acolo se 
duce, zise moş Leger. 

— Dacă vreodată, zise falsul Schinner, mi se mai întâmplă 
să vorbesc şi să bârfesc în vehicule publice, mă bat în duel 
cu mine însumi. E şi vina ta, Mistigris, adăugă el dându-i 
una peste şapcă ucenicului. 

— Tocmai eu, care n-am făcut altceva decât să te urmez la 
Veneţia, răspunse Mistigris. Dar, cine vrea să-şi ucidă 
câinele zice c-a zburdat126. 

— Ştii, îi spuse Georges vecinului său Oscar, dacă din 
întâmplare o fi fost contele de Serisy, n-aş vrea să fiu în 
pielea ta, deşi e sănătoasă. 

Oscar, gândindu-se la recomandările mamei sale pe care i- 
o amintiră aceste vorbe, deveni palid şi se trezi că dintr-o 
beţie. 

— Aici aţi vrut să ajungeţi, domnilor, zise Pierrotin oprind 
în faţa unui grilaj frumos. 

— Cum, am ajuns? întrebară în acelaşi timp pictorul, 
Georges şi Oscar. 


— Asta-i cea mai grozavă glumă, zise Pierrotin. Aşadar, 
domnilor, niciunul dintre dumneavoastră n-a mai fost pe 
aici? Păi ăsta-i castelul din Presles. 

— Bine, e-n regulă, nene, zise Georges, redobândindu-şi 
stăpânirea de sine. Mă duc la ferma Moulineaux, adăugă el, 
nedorind să arate tovarăşilor de călătorie că merge la 
castel. 

— Aşadar vii la mine? întrebă moş Leger. 

— Cum asta? 

— Păi eu sunt fermierul de la Moulineaux. Şi, colonele, cu 
ce ocazie pe la noi? 

— Vreau să gust şi eu untul vostru, răspunse Georges 
luându-şi servieta. 

— Pierrotin, zise Oscar, du-mi bagajele la intendent, eu mă 
duc direct la castel. 

Imediat Oscar se înfundă într-un drumeag, fără să ştie 
unde merge. 

— Hei! domnule ambasador, ai luat-o spre pădure. Dacă 
vrei să intri la castel, ia-o pe portiţă. 

Obligat să intre, Oscar se simţi pierdut în marea curte a 
castelului, împodobită cu un imens rond de flori înconjurat 
de borne unite prin lanţuri. În timp ce moş Leger îl examină 
pe Oscar, Georges, pe care calitatea de fermier la 
Moulineaux revendicată de cultivatorul cel gros îl năucise, o 
şterse atât de uşurel, încât în clipa când grăsanul, intrigat, 
îl căută pe colonel, nu-l mai găsi. Grilajul se deschise la 
cererea lui Pierrotin, care intră mândru să depună la portar 
cele o mie de ustensile ale marelui pictor Schinner. Oscar fu 
uluit văzându-i pe Mistigris şi pe artist, martorii bravadelor 
sale, instalaţi la castel. În zece minute Pierrotin terminase 
de descărcat pachetele pictorului, lucrurile lui Oscar 
Husson şi frumoasa valijoară de piele pe care o încredinţă 
misterios nevestei portarului; pe urmă se întoarse pocnind 
din bici şi îşi urmă mai departe drumul spre pădurea de la 
L'Isle-Adam, păstrând pe chip aerul viclean al ţăranului 


care îşi socoteşte beneficiile. Nimic nu mai stătea în calea 
fericirii sale, urma să aibă a doua zi cei o mie de franci. 

Oscar, destul de spăsit, se învârtea în jurul rondului de 
flori pândind ce se va întâmpla cu cei doi tovarăşi de drum, 
când îl zări deodată pe domnul Moreau ieşind din marea 
sală zisă a gărzilor, pe peronul de la intrare. Îmbrăcat cu o 
redingotă albastră, lungă, care îi cădea pe călcâie, 
intendentul, în pantaloni de piele gălbuie şi cizme de 
călărie, avea în mână o cravaşa. 

— Ei, băiatule, ai venit? ce mai face mămica? zise el 
strângându-i mâna lui Oscar. 

— Bună ziua, domnilor, sunteţi fără îndoială pictorii despre 
care ne-a trimis vorbă domnul Grindot, arhitectul, spuse el 
pictorului şi lui Mistigris. 

Şuieră de două ori folosindu-se de capătul cravaşei. Apăru 
portarul. 

— Condu pe domnii la camerele 14 şi 15, îţi dă cheile 
doamna Moreau, însoţeşte-i ca să le arăţi drumul, fă focul, 
dacă e nevoie în seara asta şi du-le bagajele în camere. Am 
dispoziţii de la domnul conte să vă invit la mine la masă, 
domnilor, continuă el adresându-se artiştilor, noi cinăm la 
cinci, ca la Paris. Dacă sunteţi vânători, aţi putea să vă 
distraţi perfect, am permis de la Ocolul Silvic; se vânează 
aici pe o rază de două mii de pogoane de pădure, fără să 
mai socotim domeniile noastre. 

Oscar, pictorul şi Mistigris, tot atât de ruşinaţi atât unul 
cât şi ceilalţi, schimbară o privire; dar, fidel rolului său, 
Mistigris exclamă: 

— Ei! Nemeşul la toate zice că nu poate127. Dă-i 'nainte! 

Micul Husson îl urmă pe intendent care îl duse prin parc în 
pas grăbit. 

— Jacques, îi spuse el unuia dintre copiii săi, anunţ-o pe 
mama că a sosit tânărul Husson şi spune-i că sunt obligat să 
mă duc un moment la Moulineaux. 

Pe vremea aceea în vârstă de cincizeci de ani, intendentul, 
om de talie mijlocie şi oacheş, părea foarte sever. Chipul său 


de coleric, căruia viaţa de la ţară îi imprimase culori 
violente, te făcea să presupui, la prima vedere, un alt 
caracter decât al său. Totul contribuia la această 
înşelătorie. Părul încărunţea. Ochii albaştri şi un nas mare, 
coroiat, îi dădeau un aer cu atât mai sinistru cu cât ochii 
erau un pic prea apropiaţi de nas; dar buzele late, conturul 
chipului, bonomia înfăţişării ar fi putut oferi unui observator 
indicii de bunătate. Decis, cu vorba aspră, îi impunea teribil 
lui Oscar, cu atât mai mult cu cât îi pătrundea până în 
adâncul sufletului, datorită tandreţei pe care i-o purta. 
Obişnuit de mamaia să amplifice şi mai mult calităţile 
intendentului, Oscar se simţea mereu mic în prezenţa lui 
Moreau; dar aflându-se la Presles, simţea o anume 
nelinişte, ca şi cum s-ar fi aşteptat la ceva rău din partea 
acestui amic patern, singurul său protector. 

— Ce-i cu tine, Oscar, parcă nu eşti mulţumit că eşti aici? 
zise intendentul. Ai să te distrezi totuşi; ai să înveţi să 
călăreşti, să tragi cu puşca, să vânezi. 

— Nu mă pricep deloc la chestiile astea, răspunse ca un 
tont Oscar. 

— De asta te-am chemat aici, ca să te învăţ. 

— Mama mi-a spus să nu stau decât cincisprezece zile, din 
cauza doamnei Moreau... 

— Las'că vedem noi, răspunse Moreau aproape rănit de 
faptul că Oscar punea la îndoială autoritatea sa conjugală. 

Fiul mai mic al lui Moreau, un băiat de cincisprezece ani, 
bine legat, sprinten, veni în fugă. 

— Uite, îi spuse tatăl său, du-l pe flăcăul ăsta la mama ta. 

Şi intendentul plecă repede pe drumul cel mai scurt la 
casa paznicului, situată între parc şi pădure. 

Pavilionul, dat ca locuinţă de câtre conte intendentului 
său, fusese construit cu câţiva ani înaintea Revoluţiei de 
către antreprenorul faimoasei moşii de la Cassan, unde 
Bergeret, perceptor-general, posesor al unei averi colosale 
şi care deveni tot atât de celebru pentru luxul său ca şi cei 
din familiile Bodard, Paris, Bouret128, făcu grădini, râuri, 


construi mici vile izolate, pavilioane chinezeşti şi alte 
minunăţii ruinătoare. 

Acest pavilion, aşezat în mijlocul unei grădini mari, având 
unul dintre zidurile grădinii comun cu acela al curţii 
clădirilor anexe ale castelului din Presles, avusese odinioară 
intrarea pe uliţa mare a satului. După ce cumpărase 
această proprietate, domnul de Serisy-tatăl nu trebui decât 
să dărâme zidul şi să astupe poarta care dă spre sat, ca să 
realizeze unirea acestui pavilion cu clădirile anexe. 
Suprimând şi alt zid, îşi mări parcul cu toate grădinile pe 
care le cumpărase antreprenorul, pentru a-şi rotunji 
proprietatea. Acest pavilion, construit din piatră cioplită, în 
stilul secolului lui Ludovic al XV-lea (e destul să spunem că 
ornamentele sale constau dintr-un fol de baldachine sub 
ferestre, ca la colonadele din piaţa Louis XV, cu caneluri 
rigide şi severe), se compune la parter dintr-un salon 
frumos comunicând cu un dormitor şi dintr-o sufragerie 
având alăturea o sală de biliard. Aceste două apartamente 
paralele sunt separate printr-o scară în faţa căreia se află 
un fel de peristil, care serveşte ca anticameră şi are ca 
decorație uşa salonului şi aceea a sufrageriei, una în faţa 
celeilalte, amândouă foarte împodobite. Bucătăria se află 
sub sufragerie, pentru că în pavilion se intră urcând un 
peron cu zece trepte. 

Mutându-şi locuinţa la primul etaj, doamna Moreau putuse 
să transforme în budoar vechiul dormitor. Salonul şi acest 
budoar, bogat mobilate cu lucruri frumoase triate din 
vechiul mobilier al castelului, fără îndoială că n-ar fi urâţit 
aspectul palatului unei doamne la modă. Tapetat cu damasc 
albastru şi alb, care fusese pe timpuri stofa unui mare pat 
de onoare, acest salon, a cărui mobilă în bois dore vechi era 
tapisată cu aceeaşi stofă, oferea privirilor perdele şi 
draperii de uşă foarte ample, dublate cu tafta albă. 
Tablouri, provenite din vechi panouri distruse, jardiniere, 
câteva mobile moderne şi drăguţe, şi lămpi frumoase, în 
afară de o lustră veche din cristal făţuit, dădeau acestei 


camere un aspect grandios. Covorul era un vechi covor 
persan. Budoarul, în întregime modern şi după gustul 
doamnei Moreau, părea un cort, cu cordoanele de mătase 
albastră pe un fond gri cu reflexe metalice. Se afla şi 
nelipsitul divan clasic cu pernele şi cu perniţele de sprijinit 
picioarele. În sfârşit, jardinierele, îngrijite de grădinarul şef, 
încântau ochii prin piramidele lor de flori. Sufrageria şi sala 
de biliard erau mobilate în lemn de mahon. Doamna 
Moreau înconjurase pavilionul de un parter de flori cultivat 
cu grijă, care era legat de parcul cel mare. Pilcuri de arbori 
exotici ascundeau vederea clădirilor anexe. Pentru a facilita 
intrarea în locuinţă a persoanelor care veneau s-o vadă, 
doamna Moreau înlocuise printr-o grilă vechea poartă 
astupată. 

Poziţia de dependenţă în care se aflau soţii Moreau era 
aşadar disimulată cu iscusinţă; şi cu atât mai mult puteau 
avea aerul unor oameni bogaţi girând pentru plăcerea lor 
proprietatea unui prieten, cu cât nici contele, nici contesa 
nu veneau să le zădărnicească pretenţiile acestea; pe urmă, 
concesiile acordate de domnul de Serisy le permiteau să 
trăiască în belşugul acela care constituie luxul vieţii la ţară. 
Astfel, în ceea ce priveşte produsele lactate, ouăle, păsările, 
vânatul, fructele, furajele, florile, lemnul şi legumele, 
intendentul şi soţia sa recoltau totul din plin şi cumpărau 
numai carnea de măcelărie, vinurile şi articolele de băcânie 
cerute de traiul lor princiar. Fata care îngrijea de păsări 
făcea şi pâinea. 

În sfârşit, de câţiva ani, Moreau îşi plătea măcelarul cu 
porcii din curtea sa, având grijă să păstreze şi cât trebuie 
pentru consumul gospodăriei proprii. Într-o zi contesa, 
mereu generoasă faţă de fosta sa cameristă, îi dărui, ca 
amintire poate, o caleaşcă de voiaj mică şi demodată pe 
care Moreau o dădu la vopsit şi în care îşi plimba soţia, 
folosindu-se de doi cai buni, pe care de altfel îi folosea şi 
pentru diferite munci cerute de îngrijirea parcului. În afară 
de aceşti doi cai, intendentul avea calul său de călărie. 


Moreau ara în parc şi cultiva destul teren pentru a-şi hrăni 
caii şi oamenii; scotea din astea trei sute de căpiţe de fin de 
cea mai bună calitate şi nu punea la socoteală decât o sută, 
îngăduindu-şi acest lucru în urma unei permisiuni acordate 
vag de conte. În loc s-o consume, îşi vindea jumătatea care i 
se cuvenea ca plată în natură. Îşi gospodărea cu mâna largă 
ogradă, hulubăria, vacile, pe socoteala parcului; e drept că 
bălegarul de la grajdul său era folosit de grădinarii 
castelului. Fiecare din aceste mici hoţii îşi găsea câte o 
scuză. Doamna era servită de fiica unuia dintre grădinari, 
rând pe rând cameristă şi bucătăreasă. O fată care 
trebăluia pe afară se îngrijea şi de lăptărie, o ajuta şi la 
gospodărie. Moreau angajase un soldat reformat, pe care-l 
chema Broclion, ca să-i ţesale caii şi să facă muncile brute. 

La Nerville, la Chauvry, la Beaumont, la Maffliers, la 
Preroles, la Nointel, pretutindeni frumoasa intendentă era 
primită de persoane care nu cunoşteau sau se făceau că 
ignoră condiţia sa socială anterioară. De altfel, Moreau 
făcea şi servicii. Dispunea de stăpânul său pentru lucruri 
care la Paris sunt nişte fleacuri, dar care într-un fund de 
ţară sunt imense. După ce, prin intervenţia să, fusese numit 
judecătorul de pace de la Beaumont şi acela de la L'Isle- 
Adam, în acelaşi an împiedică destituirea unui inspector 
general forestier şi obţinu crucea Legiunii de onoare pentru 
plutonierul major de cavalerie din Beaumont. Aşa că 
niciodată nu se făcea vreo petrecere în burghezime fără ca 
domnul şi doamna Moreau să nu fi fost invitaţi. Parohul din 
Presles, primarul din Presles, veneau în fiecare seară la 
Moreau ca să joace cărţi. E greu să nu fi om cumsecade 
după ce ţi-ai aşternut un pat atât de comod. 

Femeie drăguță şi sclifosită care, ca toate cameristele 
doamnelor din înalta societate, odată măritate, încearcă să- 
şi imite stăpâna, doamna Moreau aducea noutăţile modei în 
regiune; purta ghete excesiv de scumpe şi nu mergea pe jos 
decât pe vreme frumoasă. Deşi soţul ei nu aloca decât cinci 
sute de franci pentru toaletă, această sumă este imensă la 


ţară, mai ales când e bine folosită; aşa se face că doamna 
Moreau, blondă, strălucitoare şi proaspătă, de aproximativ 
treizeci şi şase de ani, rămasă subţirică, firavă şi drăgălaşă, 
cu toate că avea trei copii, făcea încă pe domnişoara şi îşi 
dădea aere de prinţesă. Când era văzută ducându-se în 
caleaşca sa la Beaumont, dacă vreun străin întreba - cine-i? 
doamna Moreau era furioasă când un localnic răspundea: 

— E nevasta intendentului de la Presles. Îi plăcea să fie 
luată drept stăpâna castelului. În sate, se complăcea în 
postura de protectoare a oamenilor nevoiaşi, cum ar fi făcut 
o doamnă nobilă. Trecerea de care se bucura Moreau în 
faţa contelui, demonstrată prin atâtea dovezi, împiedica 
mica burghezie să-şi bată joc de doamna Moreau, care, în 
ochii ţăranilor, părea un personaj important. Estelle (Estelle 
o chema) nu se amesteca de altfel deloc în administrarea 
moşiei, după cum soţia unui agent de schimb nu se 
amestecă în afaceri de Bursă; se baza pe soţul său, chiar şi 
în problemele gospodăreşti, privitoare la averea lor. 
Încrezătoare în mijloacele sale de existenţă, era la o mie de 
leghe de bănuiala că această existenţă fermecătoare, care 
dura de şaptesprezece ani, ar fi putut fi vreodată 
ameninţată; totuşi, aflând despre hotărârea contelui privind 
restaurarea măreţului castel de la Presles, se simţise lovită 
în tot ceea ce o făcea să fie fericită şi de aceea îl 
determinase pe soţul său să se înţeleagă cu moş Leger, 
pentru a se putea retrage la LiIsle-Adam. Ar fi suferit prea 
mult să se pomenească într-o dependenţă aproape ca de 
slujnică în prezenţa fostei sale stăpâne, care ar fi râs de ea 
văzând-o instalată în pavilion ca să poată maimuţări modul 
de viaţă al unei doamne din lumea mare. 

Subiectul profundei inimiciţii care domnea între familiile 
Reybert şi Moreau provenea dintr-o jignire adusă de 
doamna Reybert doamnei Moreau, în urma unei prime 
înţepături pe care şi-o permisese soţia intendentului la 
sosirea familiei Reybert, pentru a nu îngădui ca o doamnă 
născută de Corroy să-i lezeze cumva supremaţia. Doamna 


de Reybert amintise, sau poate că înştiinţase pe toată lumea 
din regiune despre prima condiţie socială a doamnei 
Moreau. Cuvântul cameristă! zbură din gură în gură. Cei 
care îi invidiau probabil pe soţii Moreau, la Beaumont, la 
L'Isle-Adam, la Maffliers, la Champagne, la Neville, la 
Chauvry, la Baillet sau la Moisselles comentară atât de bine 
zvonul încât nenumărate scântei ale acestui incendiu 
căzură asupra menajului Moreau. De patru ani, soţii 
Reybert, excomunicați de frumoasa intendentă, se vedeau 
expuşi la atâtea blamări din partea acoliţilor lui Moreau, 
încât poziţia lor în regiune n-ar mai fi fost suportabilă dacă 
n-ar fi fost animați de gândul răzbunării, care le dăduse 
puterea să reziste până atunci. 

Soții Moreau, în termeni foarte buni cu Grindot, arhitectul, 
fuseseră preveniţi de acesta despre apropiata sosire a unui 
pictor însărcinat cu terminarea picturilor ornamentale ale 
castelului ale cărui tablouri principale tocmai fuseseră 
executate de Schinner. Marele pictor recomandase pentru 
ancadramente, arabescuri şi alte accesorii pe călătorul 
însoţit de Mistigris. De aceea, de două zile, doamna Moreau 
aştepta în stare de alarmă şi se alarmase de atâta 
aşteptare. Un artist care urma să fie comeseanul său timp 
de câteva săptămâni cerea ceva pregătiri. Schinner şi soţia 
sa avuseseră apartamentul lor la castel, unde, după 
ordinele contelui, fuseseră trataţi ca însăşi Senioria Sa. 
Grindot, comeseanul familiei Moreau, manifesta atâta 
respect faţă de marele artist, încât nici intendentul şi nici 
soţia să nu îndrăzniseră să devină familiari cu acest mare 
artist. Cei mai nobili şi cei mai bogaţi proprietari din 
împrejurimi îl sărbătoriseră, care mai de care, pe Schinner 
şi pe soţia sa, disputându-şi această cinste. De aceea, foarte 
satisfăcută de a-şi lua cumva revanşa, doamna Moreau îşi 
promitea să bată tobă în ţinut cu artistul pe care-l aştepta, 
şi pe care intenţiona să-l prezinte ca pe un artist la fel de 
talentat ca Schinner. 


Cu toate că în ajun şi cu două zile înainte îşi aranjase două 
toalete cât se poate de cochete, frumoasa intendentă îşi 
eşalonase prea bine resursele ca să nu fi lăsat în rezervă 
toaleta cea mai fermecătoare, neîndoindu-se că artistul 
avea să vină totuşi sâmbătă la cină. Aşadar se încălţase cu 
pantofi de piele aurie şi ciorapi scoțieni. O rochie roz cu 
nenumărate dungi, un cordon tot roz cu o cataramă de aur 
cizelată bogat, o cruciuliţă de aur la gât şi brățări de catifea 
pe braţele goale (doamna de Serisy avea braţe frumoase şi 
îi plăcea să le arate) îi dădeau doamnei Moreau aparenţa 
unei parizience elegante. Purta o nemaipomenită pălărie 
florentină, împodobită cu un buchet de trandafiri catifelaţi, 
cumpărată la Nattier129, sub borurile căreia se revărsa în 
bucle strălucitoare frumosul ei păr blond. După ce 
comandase cel mai delicat dineu şi-şi trecuse în revistă 
apartamentul, se plimbase ca o castelană, aşa fel încât să se 
afle în faţa rondului de flori din marea curte a castelului, 
când treceau trăsurile. Ţinea deasupra capului o delicioasă 
umbrelă roz, dublată cu mătase albă cu franjuri. Văzându-l 
pe Pierrotin, care îi încredința portăresei ciudatele pachete 
ale lui Mistigris, fără să se arate nici un călător, Estelle se 
întoarse în casă dezamăgită cu regretul de a se fi făcut din 
nou elegantă în mod inutil. Asemeni celor mai multe 
persoane care se împopoţonează, Estelle se simţea 
incapabilă să facă altceva decât să-şi piardă vremea cu 
fleacuri în salonul său, aşteptând diligenţa de Beaumont, 
care trecea la o oră după Pierrotin, deşi nu pleca de la Paris 
decât la ora unu, aşa că intră la ea în cameră în timp ce 
amândoi artiştii procedau la o toaletă în toată regula. 
Tânărului pictor şi lui Mistigris li se împuiase atâta capul cu 
elogiile frumoasei doamne Moreau, făcute de grădinar, de 
la care ceruseră informaţii, încât simţiră şi unul şi celălalt 
necesitatea de-a se pune la şpiţ (cum se spune în termeni 
de atelier). Se îmbrăcară în ţinuta lor superlativă pentru a 
se prezenta la pavilionul intendentului unde îi conduse 
Jacques Moreau, cel mai mare dintre copii, un băiat 


dezgheţat, îmbrăcat după moda englezească cu o haină 
drăguță cu gulerul răsfrânt şi care se simţea în timpul 
vacanţelor ca un peşte în apă, la această moşie unde mama 
sa domnea ca un suveran absolut. 

— Mamă, zise el, domnii sunt cei doi artişti trimişi de 
domnul Schinner. 

Doamna Moreau, foarte plăcut surprinsă, se ridică, îl puse 
pe fiul său să le ofere scaune şi îşi desfăşură grațiile. 

— Mamă, Husson e cu tata, adăugă el la urechea mamei 
sale, mă duc să ţi-l aduc... 

— Nu te grăbi, mai distraţi-vă împreună, spuse mama. 

Aceste simple cuvinte, nu te grăbi, îi făcură pe cei doi 
artişti să înţeleagă lipsa de importanţă acordată tovarăşului 
lor de drum; dar se simţea cumva şi sentimentul de mamă 
vitregă pentru un fiu vitreg. Într-adevăr, doamna Moreau, 
care nu putea, după şaptesprezece ani de căsătorie, să 
ignore ataşamentul care îl lega pe intendent de doamna 
Clapart şi de micul Husson, îi ura pe mamă şi pe copil într- 
un mod atât de vădit încât vom înţelege de ce intendentul 
nu îndrăznise până acum să-l aducă pe Oscar la Presles. 

— Ne-a revenit sarcina, soţului meu şi mie, spuse ea celor 
doi artişti, să vă facem onorurile castelului. lubim nespus de 
mult artele şi mai ales pe artişti, adăugă ea sclifosindu-se, şi 
vă rog să vă socotiți aici ca la dumneavoastră acasă. La 
ţară, ştiţi, nu suntem prea formalişti; trebuie să ai deplină 
libertate, altfel totul e insipid. L-am găzduit mai înainte pe 
domnul Schinner... 

Mistigris îl privi maliţios pe tovarăşul său. 

— Îl cunoaşteţi, fără îndoială! continuă Estelle după o 
pauză. 

— Cine nu-l cunoaşte, doamnă? răspunse pictorul. 

— E cunoscut ca un cal treaz, completă Mistigris. 

— Domnul Grindot mi-a spus numele dumneavoastră, 
întrebă doamna Moreau, dar eu... 

— Joseph Bridau, răspunse pictorul preocupat în mod 
excesiv să ştie cu ce fel de femeie are de-a face. 


Mistigris începu să se revolte în sinea lui împotriva tonului 
protector al frumoasei intendente; dar aştepta, ca şi Bridau, 
vreun gest, vreun cuvânt care să-l lămurească, unul dintre 
cuvintele acelea cu care dai cu oiştea-n gard, cuvinte pe 
care pictorii, aceşti cruzi observatori - înnăscuţi ai 
trăsăturilor ridicole ale oamenilor, hrana creioanelor lor, le 
sesizează cu atâta rapiditate. În primul rând, mâinile şi 
picioarele mari ale Estellei, fată de ţărani de pe lângă Saint- 
LO, îi frapară pe cei doi artişti; pe urmă, una sau două 
expresii de cameristă, fraze stângace care dezminţeau 
eleganța toaletei, îi făcură pe pictor şi pe ucenicul său să-şi 
recunoască prada; şi, dintr-o singură privire, amândoi 
conveniră să o ia pe Estelle în serios, ca să-şi petreacă cât 
mai agreabil perioada de sejur la castel. 

— Aşadar iubiţi artele, doamnă, poate că le şi cultivați cu 
succes, zise Joseph Bridau. 

— Nu. Fără să fi fost neglijată, educaţia mea a fost pur 
comercială; dar am un atât de adânc şi profund sentiment 
al artelor, încât domnul Schinner mă ruga întotdeauna să 
vin, după ce termină o piesă, ca să-mi dau cu părerea. 

— După cum Molicre se consultă cu Laforet, zise Mistigris. 

Fără să ştie că Laforet fusese servitoarea, doamna Moreau 
răspunse înclinându-se, arătând că, în ignoranţa ei, accepta 
această remarcă drept un compliment. 

— Cum de nu s-a oferit să vă crocheze1 30? zise Bridau. 
Pictorii sunt destul de lacomi de persoane frumoase. 

— Ce înţelegeţi prin vorbele astea? întrebă doamna 
Moreau, pe chipul căreia se zugrăvi mânia unei regine 
ofensate. 

— În termeni de atelier, a croca un cap, înseamnă să faci o 
schiţă, zise Mistigris cu un aer insinuant, şi noi nu dorim 
nimic mai mult decât să crocăm capete frumoase. De aici 
vine şi vorba: E frumoasă de-ţi vine s-o crochezi! 

— Ignoram originea acestui termen, răspunse ea 
aruncându-i lui Mistigris o ocheadă plină de înţelesuri. 


— Elevul meu, zise Bridau, domnul Leon de Lora, 
dovedeşte multă înclinaţie pentru portret. Ar fi prea fericit, 
frumoasă doamnă, să vă lase un suvenir al trecerii noastre 
pe aici, pictând chipul dumneavoastră fermecător. 

Joseph Bridau făcu un semn lui Mistigris, ca pentru a-i 
spune: Hai, treci la atac! Nu-i de lepădat femeiuşcă. După 
ocheada asta, Leon de Lora se strecură pe canapea, lângă 
Estelle şi o luă de mână, iar ea îl lăsă. 

— Oh, dacă pentru a-i face o surpriză soţului 
dumneavoastră, doamnă, aţi binevoi să-mi acordaţi câteva 
şedinţe în secret, aş încerca să mă depăşesc pe mine 
însumi. Sunteţi atât de frumoasă, atât de fragedă, atât de 
fermecătoare!.. Un om fără talent ar deveni un geniu 
avându-vă ca model! Ar pătrunde atât de adânc în ochii 
dumneavoastră încât... 

— Pe urmă i-am picta pe scumpii dumneavoastră copii în 
arabescuri, zise Joseph întrerupându-l pe Mistigris. 

— Aş prefera să-i am în salonul meu; dar ar fi indiscret, 
continuă ea privindu-l pe Bridau cu aer cochet. 

— Frumuseţea, doamnă, este o suverană pe care pictorii o 
adoră şi care are asupra lor multiple drepturi. 

„Sunt fermecători”, se gândi doamna Moreau. 

— Vă place plimbarea seara, după cină, în caleaşcă, în 
pădure?.. 

— Oh! Oh! Oh! Oh! Oh! făcu Mistigris pentru fiecare 
circumstanţă şi pe tonuri extatice; în felul acesta Presles ar 
fi paradisul terestru. 

— Cu o Evă, o blondă, o tânără şi fermecătoare femeie, 
adăugă Bridau. 

Tocmai în clipa când doamna Moreau se umfla în pene şi 
plutea în al şaptelea cer, fu adusă brusc pe pământ ca un 
zmeu tras de sfoară. 

— Doamnă! strigă camerista intrând ca o ghiulea. 

— Ce-i asta, Rosalie, cine ţi-a dat voie să intri aici fără să fii 
chemată? 


Rosalie nu ţinu deloc seama de apostrofare şi-i spuse la 
ureche stăpânei sale: 

— Domnul conte e la castel. 

— M-a chemat? întreba intendenţă. 

— Nu, doamnă... Dar... cere cufărul şi cheia 
apartamentului său. 

— Să-i fie date, zise ea făcând un gest de indispoziţie ca 
să-şi ascundă tulburarea. 

— Mamă, a venit Oscar Husson, strigă cel mai mic dintre 
băieţi aducându-l pe Oscar care, roşu ca un rac, nu 
îndrăznea să mai înainteze, găsindu-i pe cei doi pictori puşi 
la mare ţinută. 

— În sfârşit ai venit, Oscar dragă, zise Estelle pe un ton 
înţepat. Bănui că te duci şi tu să te îmbraci, spuse ea după 
ce-l privi de sus în jos în modul cel mai dispreţuitor. Mama 
ta, sper, nu te-a obişnuit să iei masa de seară în ţinuta asta 
groaznică. 

— Vai! făcu crudul Mistigris, un viitor diplomat trebuie să 
stea bine cu... fundurile. Mai bine să-ntreacă decât să n-ai 
pungă.131 

— Un viitor diplomat? se miră doamna Moreau. 

Acum bietul Oscar avea lacrimi în ochi uitându-se când la 
Joseph, când la Leon. 

— O glumă făcută în timpul călătoriei, răspunse Joseph 
care, din milă, voi să-l scoată pe Oscar din încurcătură. 

— Puştiul a vrut să râdă ca şi noi, a făcut bancuri, zise 
Mistigris cu cruzime şi acuma stă ca măgarul la poarta 
nouă1 32. 

— Doamnă, zise Rosalie revenind la uşa salonului, 
Excelenţa Sa a poruncit un dineu pentru opt persoane şi 
vrea să fie servit la ora şase. Ce facem? 

În timpul conversaţiei dintre Estelle şi prima sa servitoare, 
cei doi artişti şi Oscar schimbau priviri în care se oglindea o 
îngrijorare teribilă. 

— Excelenţa Sa! cine? întrebă Joseph Bridau. 


— Domnul conte de Serisy, cine altul, răspunse micul 
Moreau. 

— Era cumva din întâmplare în coucou? întrebă Leon de 
Lora. 

— O! zise Oscar, contele de Serisy nu poate călători decât 
într-o trăsură cu patru cai. 

— Cum a venit domnul conte de Serisy? o întrebă pictorul 
pe doamna Moreau când aceasta se întoarse destul de 
schimbată la locul său. 

— Zău dacă ştiu, zise ea, nu-mi explic deloc sosirea 
Senioriei Sale, nici pentru ce-a venit. Of, şi Moreau care nu- 
i aici! 

— Excelenţa Sa îl roagă pe domnul Schinner să poftească 
la castel, spuse un grădinar adresându-se lui Joseph, şi îl 
roagă să-i facă plăcerea de-a cina cu dumnealui; de 
asemenea şi domnul Mistigris. 

— Ne-am ars! zise ucenicul râzând. Cel pe care l-am luat 
drept un burtă-verde în trăsura lui Pierrolin este contele. 
Bine-a zis cine-a zis: unde ai şi unde crapă133. 

Oscar aproape că se transformă într-o statuie de sare; 
căci, la această revelaţie, îşi simţi gâtul mai sărat decât 
marea. 

— Şi i-ai vorbit despre adoratorii soţiei sale şi despre boala 
lui ascunsă, îi spuse Mistigris lui Oscar. 

— Ce vreţi să spuneţi? exclamă soţia intendentului privind 
pe cei doi artişti care plecară râzând de mutra lui Oscar. 

Oscar rămase mut, trăsnit, prostit, nemaiauzind nimic, 
deşi doamna Moreau îl întreba şi-l zgâlţăia violent de braţul 
pe care îl prinsese, strângându-l cu putere; dar trebui să-l 
lase pe Oscar în salon fără să fi obţinut vreun răspuns, căci 
Rosalie o chemă din nou ca să-i dea feţe de masă, argintărie 
şi ca să vegheze ea însăşi la executarea multiplelor ordine 
pe care le dădea contele. Slugile, grădinarii, portarul şi 
soţia sa, toată lumea venea şi pleca într-o confuzie lesne de 
înţeles. Stăpânul picase la el acasă ca o bombă. De sus din 
La Cave, contele ajunsese într-adevăr pe o cărare 


cunoscută de el la casa paznicului, sosind acolo cu mult 
înaintea lui Moreau. Paznicul rămase trăsnit văzându-l pe 
adevăratul stăpân. 

— Moreau e aici, de-i văd calul acolo? întrebă domnul de 
Serisy. 

— Nu, monseniore, dar cum trebuie să se ducă la 
Moulineaux înainte de cină, a lăsat calul aici în timp ce mai 
dă câteva porunci la castel. 

Paznicul nu cunoştea însemnătatea acestui răspuns care, 
în împrejurările acelea şi în ochii unui om perspicace 
echivala cu o certitudine. 

— Dacă ţii la slujba pe care o ai, îi spuse contele 
paznicului, te duci la Beaumont pe calul ăsta mâncând 
pământul şi-i dai domnului Margueron biletul pe care am 
să-l scriu chiar acum. 

Contele intră în pavilion, scrise un bilet, îl îndoi aşa fel 
încât să fie imposibil să-l desfaci fără să se vadă şi îl 
încredinţă paznicului de îndată ce-l văzu în şa. 

— Nici un cuvânt nimănui! spuse el. În ceea ce te priveşte 
pe dumneata, doamnă, adăugă el adresându-se soliei 
paznicului, dacă Moreau se miră că nu-şi găseşte calul, 
spune-i că l-am luat eu. 

Şi contele se repezi în parcul castelului, a cărui poartă îi fu 
imediat deschisă la semnul pe care-l făcu. Oricât ai fi de 
călit în vâltoarea politică la emoţiile, la speranţele înşelate, 
inima unui om destul de puternic pentru a iubi încă la 
vârsta contelui este mereu tânără când e vorba de trădare. 
Domnul de Serisy suferea atât de mult să se ştie înşelat de 
Moreau, încât la Saint-Brice îl crezu nu atât în cârdăşie cu 
moş L.eger şi cu notarul, cât un om care se lăsase antrenat 
de ei. De aceea, în pragul hanului, în timpul conversaţiei 
dintre moş Leger şi hangiu, se gândea încă să-l ierte pe 
intendent, după ce i-ar fi făcut o morală serioasă. Lucru 
straniu! trădarea omului său de încredere nu-l mai 
preocupa decât ca un episod, din momentul în care Oscar 
revelase glorioasele infirmităţi ale muncitorului întrepid, ale 


ministrului napoleonian. Secrete atât de bine păzite nu 
putuseră fi trădate decât de Moreau, care fără îndoială îşi 
bătuse joc de binefăcătorul său împreună cu fosta 
cameristă a doamnei de Serisy sau cu fosta Aspasie a 
Directoratului. Cotind brusc pe o cărare laterală, acest pair 
al Franţei, acest ministru plânsese cum plâng tinerii. Îşi 
plânsese ultimele sale lacrimi! Toate sentimentele umane 
erau atât de viu atacate deodată, încât omul acesta atât de 
calm mergea prin parcul castelului său ca o fiară rănită. 

Când Moreau îşi ceru calul şi soţia paznicului îi răspunse: 

— Tocmai l-a luat domnul conte. 

— Care domnul conte? strigă el. 

— Domnul conte de Serisy, stăpânul nostru, zise ea. Poate 
că e la castel, adaugă ea ca să scape de intendent care, 
nepricepând nimic din această întâmplare, o luă brusc spre 
castel. 

Moreau se întoarse curând din drum ca s-o descoase pe 
nevasta paznicului, pricepând în cele din urmă că se 
ascunde ceva grav în întoarcerea secretă şi acţiunile bizare 
ale stăpânului său. Nevasta paznicului, speriată când se 
văzu strânsa ca într-o menghină între conte şi intendent, 
închisese pavilionul şi se zăvorise înăuntru, foarte hotărâtă 
să nu deschidă decât soţului său. Moreau, din ce în ce mai 
neliniştit, plecă în pas alergător, cu toate că purta cizme, la 
portar, unde află în sfârşit că domnul conte se îmbrăca 
pentru masa de seară. Întâlnind-o pe Rosalie, aceasta îi 
spuse: 

— Şapte persoane la cină la Senioria Sa... 

Moreau se îndreptă spre pavilion şi o zări pe fata care 
îngrijea de păsări ciondănindu-se cu un tânăr. 

— Domnul conte a zis aghiotantul lui Mina, un colonel, 
exclamă biata fată. 

— Nu sunt colonel, răspundea Georges. 

— Păi, nu vă cheamă Georges? 

— Ce s-a întâmplat? interveni intendentul. 


— Domnule, mă numesc Georges Marest, sunt fiul unui 
negustor de fierărie en gros din strada Saint-Martin, şi vin 
pentru afaceri la domnul conte de Serisy din partea 
maestrului Crottat, notar, al cărui secretar secund sunt. 

— Şi eu, îi repet domnului că monseniorul tocmai mi-a 
spus: „Se va prezenta un colonel cu numele de Czerni- 
Georges, aghiotantul lui Mina, venit în trăsura lui Pierrotin; 
dacă întreabă de mine, introdu-l în sala de aşteptare”. 

— Nu-i de glumit cu Senioria Sa, spuse intendentul, 
haideţi, domnule. Dar cum a venit aici Senioria Sa fără să 
mă prevină că soseşte? Cum a putut să ştie domnul conte că 
aţi călătorit în trăsura lui Pierrotin? 

— Fără îndoială, zise secretarul, domnul conte este 
călătorul care, fără amabilitatea unui tânăr, ar fi călătorit la 
cucurigu în trăsura lui Pierrotin. 

— La cucurigu, în trăsura lui Pierrotin?.. strigară 
intendentul şi fata care îngrijea de găini. 

— Sunt sigur, tocmai din cauza celor ce mi-a spus fata 
asta, completă Georges Marest. 

— Păi cum? întrebă Moreau. 

— A, simplu, zise Georges. Pentru a-i păcăli pe călători, le- 
am îndrugat o grămadă de poveşti despre Egipt, Grecia şi 
Spania. Aveam pinteni şi m-am dat drept colonel de 
cavalerie, aşa, ca să mă amuz. 

— Staţi puţin, zise Moreau. Cum e călătorul care, după 
dumneata, ar fi domnul conte? 

— Păi, are chipul ca o cărămidă, părul în întregime alb şi 
sprâncenele negre. 

— Ele! 

— Sunt pierdut! zise Georges Marest. 

— De ce? 

— Am glumit pe seama decoraţiilor lui. 

— Ei, e bun la suflet, poate că l-aţi amuzat. Veniţi fără 
întârziere la castel, zise Moreau, eu urc la Senioria Sa. 
Unde v-aţi despărţit de domnul conte? 

— În vârful pantei. 


— Nu mai pricep nimic, exclamă Moreau. 

„La urma urmei, i-am turnat o mulţime de snoave, dar nu 
l-am jignit”, îşi spuse secretarul. 

— Şi de ce aţi venit aici? întrebă intendentul. 

— Păi, aduc actul de vânzare al fermei Moulineaux, gata 
făcut. 

— Dumnezeule! exclamă intendentul, nu mai înţeleg nimic. 

Moreau simţi că-i bate inima supărător de tare când, după 
ce ciocănise de două ori la uşa stăpânului său, auzi: 

— Dumneata eşti, domnule Moreau? 

— Da, monseniore. 

— Intră! 

Contele îşi pusese un pantalon alb şi cizme fine, o jiletcă 
albă şi o haină neagră pe care strălucea, la dreapta, Marea 
Cruce a Legiunii de onoare; în stânga, la o butonieră, 
atârna ordinul Lâna de Aur. Cordonul albastru contrasta viu 
pe jiletcă. El însuşi îşi aranjase părul şi se echipase astfel ca 
să-l primească pe Margueron la Presles cu toată deferenţa 
şi poate pentru a face să acţioneze asupra acestui om 
simplu prestigiul grandorii. 

— Ia zi, domnule, spuse contele stând jos şi lăsându-l pe 
Moreau în picioare, aşadar nu ne putem înţelege cu 
Margueron? 

— În momentul acesta şi-ar vinde ferma prea scump. 

— Dar de ce să nu vie aici? zise contele afectând un aer 
visător. 

— E bolnav, monseniore... 

— Eşti sigur? 

— Am fost la el... 

— Domnule, zise contele luând un aer cumplit de sever, ce 
i-ai face unui om de încredere care te-ar vedea îngrijindu-ţi 
o boală pe care o ţii secretă, dacă s-ar duce la o femeie 
uşoară că să facă haz despre acest lucru? 

— L-aş snopi în bătăi. 

— Şi dacă ţi-ai mai da seama că în afară de asta îţi înşală 
încrederea şi te fură? 


— Aş încerca să-l prind şi l-aş trimite la ocnă. 

— Eşti atent, domnule Moreau? fără îndoială că ai vorbit 
despre infirmităţile mele la doamna Clapart şi ai râs la ea în 
casă, cu ea, de dragostea mea pentru contesa de Serisy, 
căci micul Husson relata o mulţime de amănunte privitoare 
la tratamentele mele călătorilor dintr-un vehicul public, în 
dimineaţa asta, în prezenţa mea şi încă în ce limbaj, 
Dumnezeule! îndrăznea să-mi calomnieze soţia. În sfârşit, 
am aflat chiar din gura lui moş Leger, care se întorcea de la 
Paris în trăsura lui Pierrotin, despre planul făcut de notarul 
din Beaumont, de dumneata şi de el, cu privire la 
Moulineaux. Dacă te-ai dus la domnul Margueron, a fost ca 
să-i spui să facă pe bolnavul; e atât de puţin bolnav, încât îl 
aştept la cină şi va veni. Aşa încât, domnule, te iert că ai o 
avere de două sute de mii de franci, câştigată în 
şaptesprezece ani... înţeleg asta. Dacă de fiecare dată mi-ai 
fi cerut ceea ce îmi luai sau ceea ce îţi era oferit, ţi-aş fi dat: 
eşti tată de familie. Ai fost, în incorectitudinea dumitale, mai 
bun decât altul, după câte cred. Dar dumneata care cunoşti 
munca mea istovitoare făcută pentru ţară, pentru Franţa, 
dumneata care m-ai văzut nedormind sute de nopţi pentru 
împărat, sau muncind câte optsprezece ore pe zi trimestre 
întregi, dumneata care ştii cât de mult o iubesc pe doamna 
de Serisy, ai putut să pălăvrăgeşti despre asta în faţa unui 
copil, să etalezi secretele şi sentimentele mele în faţa uneia 
ca doamna Husson, ca să se distreze pe socoteala mea? 

— Monseniore... 

— lată ce este de neiertat. Să răneşti un om în interesele 
lui materiale, asta nu-i nimic; dar să-l ataci în sentimentele 
lui?.. Oh! nici nu-ţi dai seama de ce-ai făcut! 

Contele îşi luă capul în mâini şi rămase tăcut un moment. 

— Îţi las ceea ce ai, continuă el, şi te voi uita. Din respect, 
pentru mine, pentru propria dumitale onoare, ne vom 
despărţi decent, căci îmi amintesc în aceste clipe de ceea ce 
a făcut tatăl dumitale pentru tatăl meu. Te vei înţelege, şi 
încă bine, cu domnul de Reybert, care te va înlocui. Fii, ca şi 


mine, calm. Nu te da în spectacol în faţa proştilor. Mai ales, 
fără certuri înjositoare şi fără şicane. Dacă nu te mai bucuri 
de încrederea mea, să păstrezi cel puţin convenienţele 
oamenilor bogaţi. Cât despre caraghiosul ăla mic care era 
să mă omoare, să nu doarmă la Presles! trimite-l la han, 
căci nu răspund de mânia mea dacă dau cu ochii de el... 

— Nu merităm atâta blândeţe, monseniore, zise Moreau 
cu lacrimi în ochi. Da, dacă aş fi fost cu totul necinstit, aş fi 
avut cinci sute de mii de franci ai mei; de altfel, mă ofer să 
vă dau socoteala despre averea mea şi s-o expun în detaliu! 
Dar îngăduiţi-mi să vă spun, monseniore, că discutând 
despre dumneavoastră cu doamna Clapart, n-am făcut-o 
niciodată în bătaie de joc; ci, dimpotrivă, ca să deplâng 
starea dumneavoastră şi să o întreb dacă nu cunoaşte 
vreun leac necunoscut de medici şi pe care îl folosesc 
oamenii din popor... Am discutat despre sentimentele 
dumneavoastră în faţa copilului când dormea (s-ar părea că 
ne-a auzit), dar întotdeauna în termeni plini de afecţiune şi 
de respect. Nenorocirea face ca nişte indiscreţii să fie 
pedepsite ca nişte crime. Dar acceptând efectele 
îndreptăţitei dumneavoastră mânii, să ştiţi cel puţin cum s- 
au petrecut lucrurile. Oh! de la suflet la suflet am vorbit 
despre dumneavoastră cu doamna Clapart. În sfârşit, puteţi 
s-o cercetaţi pe soţia mea, n-am vorbit niciodată între noi 
despre asemenea lucruri... 

— Destul, zise contele convins pe deplin, nu suntem copii, 
totul este irevocabil. Du-te să pui ordine în afacerile 
dumitale şi ale mele. Puteţi rămâne în pavilion până în luna 
octombrie. Domnul şi doamna de Reybert vor locui la castel; 
mai ales, încercaţi să convieţuiţi cu ei ca nişte oameni 
onorabili care se urăsc dar care păstrează aparențele. 

Contele şi Moreau coborâră, Moreau alb ca părul contelui, 
contele calm şi demn. 

În timpul acestei scene, diligenţa de Beaumont care pleacă 
de la Paris la ora unu se oprise la poartă, aducându-l la 
castel pe maestrul Crottat, care, conform ordinului dat de 


conte, aştepta în salon unde îl găsi pe secretarul său excesiv 
de spăsit, în compania celor doi pictori, toţi trei stânjeniţi de 
persoanele lor. Domnul de Reybert, un om de cincizeci de 
ani, cu figură rebarbativă, venise însoţit de bătrânul 
Margueron şi de notarul din Beaumont care avea un teanc 
de documente şi de obligaţii. Când toate aceste persoane îl 
văzură apărând pe conte în ţinuta sa de înalt demnitar, 
Georges Marest simţi nişte crampe în stomac, Joseph 
Bridau tresări; dar Mistigris, care era în hainele lui de 
sărbătoare şi care de altfel nu avea nimic să-şi reproşeze, 
zise destul de tare: 

— De! îi stă infinit mai bine aşa. 

— S$mechere, zise contele luându-l de-o ureche şi 
trăgându-l spre el, o să ne ocupăm amândoi de decorarea 
castelului. Ţi-ai recunoscut lucrarea, dragul meu Schinner? 
continuă contele arătându-i artistului plafonul. 

— Monseniore, răspunse artistul, am greşit arogându-mi 
din bravadă un nume celebru, dar ziua aceasta mă obligă să 
vă fac lucruri frumoase şi să fac ilustru numele lui Joseph 
Bridau. 

— Mi-ai luat apărarea, zise cu promptitudine contele, şi 
sper că-mi vei face plăcerea să cinezi cu mine, ca şi 
spiritualul nostru Mistigris. 

— Senioria Voastră nu ştie la ce se expune, zise 
neruşinatul ucenic-pictor. Foamea e cel mai bun lăutar134. 

— Bridau! strigă contele frapat de o amintire, nu cumva 
eşti rudă cu unul dintre cei mai înfocaţi făuritori ai 
Imperiului, un director de minister care a murit ca victimă a 
zelului său? 135 

— Fiul său, monseniore, răspunse Joseph înclinându-se. 

— Fii binevenit aici, continuă contele luând mâna 
pictorului în mâinile sale, l-am cunoscut pe tatăl dumitale şi 
poţi să contezi pe mine ca pe un... unchi din America, 
adăugă zâmbind domnul de Serisy. Dar eşti prea tânăr ca să 
ai ucenici, al cui este deci Mistigris? 


— Al amicului meu Schinner care mi l-a împrumutat, 
continuă Joseph. Mistigris se numeşte Leon de Lora. 
Monseniore, dacă vă amintiţi de tatăl meu, binevoiţi a vă 
gândi şi la acela dintre fiii săi care este acuzat de complot 
împotriva statului şi tradus în faţa Curţii pair-ilor... 

— Ah! e-adevărat, mă voi gândi, fii sigur. Cât despre 
prinţul Czerni-Georges, prietenul lui Ali-Paşa, aghiotantul 
lui Mina, zise contele înaintând spre Georges. 

— E1?.. al doilea secretar al meu, exclamă Crottat. 

— Dumneata ai greşit, maestre Crottat, zise contele cu un 
aer sever. Un secretar care vrea să fie notar într-o bună zi 
nu lasă documente importante în diligenţă la dispoziţia 
călătorilor! Un secretar care vrea să ajungă notar nu 
cheltuieşte douăzeci de franci între Paris şi Moisselles! Un 
secretar care vrea să devină notar nu se expune să fie 
arestat ca transfug... 

— Monseniore, zise Georges Marest, e drept că m-am 
amuzat că să-i păcălesc pe burghezi pe drum; dar... 

— Lasă pe Excelenţa Sa să vorbească, îi spuse patronul 
dându-i un cot zdravăn în coaste. 

— Un notar trebuie să aibă din capul locului discreţie, 
prudenţă, fineţe şi să nu ia pe un ministru de Stat drept un 
fabricant de lumânări... 

— Îmi recunosc vina, dar nu mi-am lăsat documentele la 
dispoziţia... zise Georges. 

— Comiţi în acest moment vina de a dezminţi cuvintele 
unui ministru de Stat, ale unui pair al Franţei, ale unui 
gentilom, ale unui bătrân, ale unui client. Caută proiectul 
de vânzare! 

Secretarul mototoli toate hârtiile din servietă. 

— Nu-ţi mai răvăşi hârtiile, zise ministrul de Stat scoțând 
actul din buzunar, uite ce cauţi. 

Crottat învârti de trei ori în mâini hârtia, într-atât era de 
mirat de a o fi primit din mâinile nobilului său client. 

— Cum asta, domnule!.. îi zise în cele din urmă notarul lui 
Georges. 


— Dacă n-aş fi luat documentul, continuă contele, moş 
Leger, care nu-i chiar aşa de naiv cum îl credeai după 
întrebările despre agricultură, căci îţi dovedea că fiecare 
trebuie să se gândească la meseria sa, moş Leger ar fi putut 
pune mâna pe document şi mi-ar fi ghicit planul... Şi 
dumneata îmi vei face plăcerea să cinezi cu mine, dar cu 
condiţia să ne povesteşti despre execuţia muslimuluil 36 din 
Smirna şi vei continua să ne relatezi memoriile vreunui 
client pe care fără îndoială că le-ai citit mai întâi în public. 

— Bătaie pentru vorbăraie, îi zise încet de tot Leon de 
Lora lui Joseph Bridau. 

— Domnilor, le spuse contele notarului din Beaumont, lui 
Crottat, domnului Margueron şi domnului de Reybert, să 
trecem dincolo, nu ne aşezăm la masă înainte de a fi 
terminat; căci, după cum spune amicul meu Mistigris, 
trebuie să ştii că cine tace nu măcăieşte. 

— Ce mai, e băiat bun, îi spuse Leon de Lora lui Georges 
Marest. 

— Da, dar patronul meu nu e deloc băiat bun şi mă va ruga 
să mă duc unde ştiu eu ca să mă ţin de poveşti. 

— Ei! tot îţi place să te plimbi, zise Bridau. 

— Ce săpuneală o să mai primească puştiul de la domnul şi 
doamna Moreau!.. zise Leon de Lora. 

— Un puşti idiot, zise Georges. Fără el, contele s-ar fi 
amuzat. Asta-i! lecţia e bună, şi dacă vreodată mă mai 
prinde cineva vorbind în diligenţă!.. 

— O, e mare prostie, zise Joseph Bridau. 

— Şi încă cum, zise Mistigris. De altfel, Vorba multă, 
sărăcia orbuluil 37. 

În timp ce afacerile se tratau între domnul Margueron şi 
contele de Serisy, asistat fiecare de notarul său, şi în 
prezenţa domnului de Reybert, ex-intendentul plecase cu 
paşi greoi spre pavilionul său. Intră fără să vadă nimic şi se 
lăsă pe canapeaua din salon, iar tânărul Husson se aşeză 
într-un colţ ferit de vederea lui, căci chipul palid al 
protectorului mamei sale îl înspăimânta. 


— Ei! prietene, ce-i cu tine, zise Estelle intrând destul de 
obosită după tot ceea ce făcuse, ce ai? 

— Draga mea, suntem pierduţi şi pierduţi fără scăpare. Nu 
mai sunt intendent la Presles, nu mă mai bucur de 
încrederea contelui. 

— De unde ni se trage asta? 

— Moş Leger, care era în trăsura lui Pierrotin, l-a pus la 
curent cu afacerea Moulineaux, dar nu asta-i ceea ce m-a 
făcut să pierd pentru întotdeauna protecţia contelui. 

— Cum? Ce? 

— Oscar a vorbit-o de rău pe contesă şi a dezvăluit totul 
despre boala domnului... 

— Oscar?.. strigă doamna Moreau. Eşti pedepsit, dragul 
meu, de greşeala pe care ai făcut-o. Merita să hrăneşti la 
sânul tău pe şarpele ăsta?.. De câte ori nu ţi-am spus eu... 

— Destul! făcu Moreau cu vocea schimbată. 

În acel moment, Estelle şi soţul său îl descoperiră pe Oscar 
ghemuit într-un colţ. Moreau se repezi asupra nefericitului 
copil ca o gaiţă asupra prăzii, îl înhaţă de gulerul bietei sale 
redingote oliv şi-l duse în faţa unei ferestre. 

— Vorbeşte, spune tot ce i-ai zis monseniorului în trăsură! 
Ce demon ţi-a dezlegat limba, ţie, care rămâi năuc de câte 
ori te întreb ceva? Ce gând aveai? îl întrebă intendentul cu 
o voce de o înspăimântătoare violenţă. 

Prea buimăcit ca să mai plângă, Oscar tăcu, rămânând 
nemişcat ca o statuie. 

— Vino să-i ceri iertare Excelenței Sale, zise Moreau. 

— Parcă Excelenţa Sa se uită la un vierme ca ăsta! strigă 
furioasă Estelle. 

— Hai! vino la castel, repetă Moreau. 

Oscar se prăbuşi ca o masă inertă şi căzu pe jos. 

— Vii odată? zise Moreau, a cărui mânie se aprindea din ce 
în ce mai mult. 

— Nu! nu! iertare, strigă Oscar care nu mai voia să se 
supună unui supliciu pentru el mai rău decât moartea. 


Moreau îl luă atunci pe Oscar de haină şi îl târî ca pe un 
cadavru prin curţile pe care copilul le umplu cu strigătele şi 
plânsetele sale; îl târi pe peron; şi, cu un braţ însufleţit de 
mânie, îl aruncă mugind şi ţeapăn ca un buştean, în salon, 
la picioarele contelui care tocmai terminase achiziţionarea 
moşiei Moulineaux şi se îndrepta spre sufragerie cu toţi 
invitaţii. 

— În genunchi! în genunchi! nenorocitule! cere-i iertare 
celui care ţi-a dat pâinea sufletească obţinându-ţi o bursă la 
colegiu! strigă Moreau. 

Oscar, cu faţa la pământ, spumega de mânie, fără să spună 
un cuvânt. Toţi spectatorii tremurau. Moreau, care nu se 
mai stăpânea, avea parcă faţa însângerată, într-atât era de 
injectată. 

— Băiatul ăsta n-are decât vanitate, zise contele după ce 
aşteptase zadarnic scuzele lui Oscar. Un orgolios se 
umileşte, căci există grandoare în anumite umiliri. Mă tem 
că n-ai să faci niciodată nimic din băiatul ăsta. 

Şi ministrul de Stat trecu mai departe. Moreau îl luă pe 
Oscar şi-l duse la el. În timp ce se înhămau caii la caleaşcă, 
el îi scrise doamnei Clapart scrisoarea următoare: „Draga 
mea, Oscar m-a ruinat. În timpul călătoriei în trăsura lui 
Pierrotin, azi-dimineaţă, a vorbit despre frivolităţile 
doamnei contese în faţa Excelenței Sale însăşi, care 
călătorea incognito, şi i-a spus lui însuşi secretele sale 
asupra teribilei maladii pe care a dobândit-o petrecând 
atâtea nopţi de muncă în diversele sale funcţii. După ce m-a 
destituit, contele mi-a recomandat să nu-l las pe Oscar să 
doarmă la Presles şi să-l trimit acasă. De aceea, ca să-l 
ascult, am pus în momentul acesta să înhame caii la 
caleaşca soţiei mele, şi Bronchon, rândaşul meu, ţi-l va 
aduce pe micul ticălos. Soţia mea şi cu mine suntem într-o 
stare de dezolare pe care ţi-o poţi închipui, dar pe care 
renunţ să ţi-o mai descriu. În câteva zile voi veni să te văd, 
căci trebuie să iau o hotărâre. Am trei copii, trebuie să mă 
gândesc la viitor, şi nu ştiu încă ce să decid, pentru că 


intenţia mea este să-i arăt contelui ce reprezintă 
şaptesprezece ani din viaţa unui om ca mine. Posedând 
două sute de mii de franci, vreau să ajung la o avere care 
să-mi permită să fiu într-o bună zi aproape egalul Exc. S. În 
clipa aceasta mă simt capabil să dărâm munţii, să înving 
greutăţi de neînvins. Ce altă pârghie e mai bună decât o 
astfel de scenă de umilinţă?.. 

Ce sânge are oare Oscar în vine? nu pot să-ţi fac 
complimente în privinţa lui, se poartă ca un nătărău; în 
clipa în care îţi scriu, n-a putut încă să scoată nici un 
cuvânt, nici să răspundă la vreuna dintre întrebările soţiei 
mele sau ale mele... Va deveni idiot sau chiar este? Draga 
mea, nu l-ai învăţat ce trebuie să vorbească înainte de a-l 
trimite la drum? Câte nenorociri mi-ai fi putut evita dacă L- 
ai fi însoţit, după cum te rugasem! Dacă Estelle te 
înspăimântă, ai fi putut rămâne la Moisselles. În sfârşit, răul 
s-a săvârşit. Adio, pe curând. 

Al dumitale devotat servitor şi prieten, MOREAU” 

La ora opt seara, doamna Clapart, după ce făcuse o mică 
plimbare cu soţul său, tricota ciorapi de iarnă pentru Oscar, 
la lumina unei singure lumânări. Domnul Clapart aştepta pe 
unul dintre prietenii săi, numit Poiret1 38, care venea uneori 
să facă cu el o partidă de domino, căci niciodată nu se 
hazarda să petreacă seara într-o cafenea. Cu toată 
prudenţa pe care i-o impunea mediocritatea averii sale, 
Clapart n-ar fi putut răspunde de cumpătarea sa în mijlocul 
obiectelor de consumaţie şi în prezenţa obişnuiţilor 
cafenelei, de a căror glume s-ar fi simţit atins. 

— Mă tem că Poiret a şi venit, îi spuse Clapart soţiei sale. 

— Nu, dragul meu, portăreasa mi-ar fi spus, îi răspunse 
doamna Clapart. 

— S-ar putea să fi uitat? 

— De ce vrei tu să uite! 

— N-ar fi pentru prima dată că ar uita ceva pentru noi, 
pentru că ştim noi cum îi tratează pe oamenii care n-au 
echipaj. 


— În sfârşit, zise biata femeie ca să schimbe vorba şi să 
încerce să scape de înţepăturile lui Clapart, Oscar e acum la 
Presles, va fi cât se poate de fericit la această moşie 
frumoasă, în parcul acela frumos... 

— Da, da, aşteaptă-te la lucruri bune, răspunse Clapart, să 
vezi ce scandal o să iasă. 

— Nu mai încetezi odată să te tot legi de băiatul ăsta? Ce 
ţi-a făcut? Ei, Doamne, dacă într-o bună zi vom duce o viaţă 
uşoară, poate că i-o vom datora lui, ştii ce suflet bun are... 

— Când băiatul ăsta va fi ajuns şi el ceva pe lume, noi vom 
fi de mult oale şi ulcele, zise Clapart. Înseamnă că se va fi 
schimbat mult! Tu nici nu-ţi cunoşti copilul, e lăudăros, 
mincinos, leneş, incapabil... 

— Ce-ar fi să te duci înaintea domnului Poiret, zise biata 
mamă atinsă în inimă de necastă diatribă care se revărsase 
asupra ei. 

— Un copil care n-a luat niciodată premiu la şcoală! 
izbucni Clapart. 

În ochii unui burghez, să iei premiu la şcoală însemna 
certitudinea unui viitor strălucit pentru copil. 

— Tu ai luat vreodată? îl întrebă soţia sa. Şi Oscar a 
obţinut menţiunea a patra la filosofie. 

Această apostrofare îi impuse lui Clapart un moment de 
tăcere. 

— În afară de asta, doamna Moreau trebuie să-l iubească 
ca pe un spân, ştii tu unde... va încerca să-l facă pe bărbatu- 
su să-l ia la ochi... Oscar să devină intendent la Presles?.. 
dar trebuie să te pricepi la arpentaj, la agricultură... 

— Va învăţa! 

— El? rahat! Pun rămăşag că dacă are postul ăsta, nu va 
trece nici o săptămână fără să facă vreo mitocănie care-l va 
sili pe contele de Serisy să-l dea afară. 

— Doamne, cum poţi să te înverşunezi pentru ce va fi de- 
acum încolo, împotriva unui copil plin de calităţi frumoase, 
blând ca un înger şi incapabil să facă rău cuiva? 


În momentul acela plesnetele de bici ale unui surugiu, 
zgomotul unei caleşti la trap întins şi tropăitul a doi cai care 
se opriră la poarta casei produseseră o adevărată revoluţie 
în strada Cerisaie. Clapart, care auzi deschizându-se toate 
ferestrele, ieşi pe palier. 

— Ţi-l aduce pe Oscar cu poştalionul, strigă el cu un aer în 
care satisfacția se ascundea sub o nelinişte reală. 

— Oh! Doamne, ce i s-a întâmplat? întrebă biata mamă 
cuprinsă de un tremur care o scutură ca pe o frunză 
scuturată de vântul de toamnă. 

Bronchon urcă în casă urmat de Oscar şi de Poiret. 

— Dumnezeule! ce s-a întâmplat? repetă mama 
adresându-se grăjdarului. 

— Nu ştiu, dar domnul Moreau nu mai este intendent la 
Presles, se spune că domnul fiul dumneavoastră e de vină, 
şi Senioria Sa a poruncit să vi-l trimitem înapoi. De altfel, 
uitaţi scrisoarea bietului domn Moreau, care s-a schimbat, 
doamnă, de te cutremuri... 

— Clapart, două pahare de vin, pentru vizitiu şi pentru 
domnul, zise mama aruncându-se într-un fotoliu, unde citi 
scrisoarea fatală. 

— Oscar, spuse ea târându-se spre pat, tu vrei să-ţi ucizi 
mama... După tot ce ţi-am spus în dimineaţa asta. 

Doamna Clapart nu-şi termină fraza, leşină de durere. 

Oscar rămase înlemnit, în picioare. Doamna Clapart îşi 
reveni în simţiri, auzindu-l pe soţul său care îi spunea lui 
Oscar, zgâlţâindu-l de braţ: 

— Răspunzi odată? 


— Du-te şi bagă-te în pat, băiete, îi spuse că fiului ei, şi 
lasă-l în pace, domnule Clapart, nu-l înnebuni, căci e 
schimbat la faţă de ţi se face teamă. 

Oscar nu auzi fraza mamei sale, se dusese să se culce de 
îndată ce primise porunca. 

Toţi cei care îşi amintesc de adolescenţa lor nu se vor mira 
să afle că după o zi atât de plină de emoţii şi de evenimente, 
Oscar dormi somnul drepţilor, cu toată enormitatea 
greşelilor sale. A doua zi nu găsi natură atât de schimbată 
după cum crezuse şi fu uimit că i-e foame, el care în ajun se 
socotise nedemn de a mai trăi. Nu suferise decât 
moralmente. La vârsta lui, impresiile morale se succed cu 
prea multă viteză ca una să n-o diminueze pe cealaltă, 
oricât de adânc întipărită ar fi prima. De aceea, sistemul 
pedepselor corporale, oricât l-ar fi atacat filantropii în 
ultimul timp, este necesar în anumite cazuri pentru copii; şi 
de altfel, e mai firesc, căci natura procedează la fel, ea se 
foloseşte de durere pentru a imprima o amintire durabilă a 
învățăturilor sale. Dacă, la ruşinea din nefericire trecătoare 
care îl cuprinsese pe Oscar, intendentul ar fi adăugat o 
pedeapsă corporală, poate că lecţia ar fi fost completă. 
Discernământul cu care trebuie să fie folosite pedepsele 
corporale este cel mai mare argument împotriva lor; căci 
natura nu se înşală niciodată, în timp ce preceptorul se 
întâmpla să greşească deseori. 

Doamna Clapart avusese grijă să-şi trimită soţul de acasă, 
ca să fie singură cu băiatul în timpul dimineţii. Era într-o 
stare de-ţi făcea milă. Ochii umezi de lacrimi, chipul obosit 
după o noapte fără somn, vocea slăbită, totul în ea cerea 
îndurare arătând o durere excesivă pe care n-ar mai fi 
putut-o îndura încă o dată. Văzându-l pe Oscar intrând, îi 
făcu semn să se aşeze lângă ea şi îi aminti pe un ton blând, 
dar impresionant, binefacerile pe care le făcuse pentru ei 
intendentul de la Presles. Îi spuse lui Oscar că, de şase ani 
mai cu seamă, trăiau din ingenioasele acte de caritate ale 
lui Moreau. Slujba domnului Clapart, datorată contelui de 


Serisy la fel ca şi bursa cu ajutorul căreia Oscar îşi 
terminase studiile, va înceta mai curând sau mai târziu. 
Clapart nu putea să pretindă pensie, neavând destui ani de 
serviciu nici la Finanţe, şi nici la Primărie ca să aibă acest 
drept. În ziua în care domnul Clapart nu va mai avea slujbă, 
ce se va alege de ei toţi? 

— Eu, zise ea, chiar dacă ar trebui să devin îngrijitoare la 
bolnavi sau femeie la toate într-o casă mare, aş putea să-mi 
câştig pâinea şi să-l hrănesc pe domnul Clapart. Dar cu tine, 
îi spuse ea lui Oscar, ce-o să se întâmple? N-ai avere şi 
trebuie să-ţi faci, căci trebuie să trăieşti. Nu există decât 
patru mari cariere, pentru voi tinerii: comerţul, 
administraţia, profesiunile privilegiate şi serviciul militar. 
Orice fel de comerţ cere capital şi noi n-avem de unde să-ţi 
dăm. În lipsa capitalului, un tânăr contribuie cu 
devotamentul, cu capacitatea sa; dar comerţul cere o mare 
discreţie, şi conduita ta de ieri nu ne permite să sperăm că 
te vei descurca în această profesiune. Ca să intri în 
administraţia publică, trebuie să faci un lung stagiu de 
angajat extrabugetar şi să ai protecţie, iar tu ţi l-ai 
înstrăinat pe singurul protector pe care l-am avut şi încă pe 
cel mai puternic dintre toţi. Şi-apoi, presupunând că ai fi 
dotat cu posibilităţi extraordinare cu ajutorul cărora un 
tânăr parvine repede, fie în comerţ, fie în administraţie, de 
unde să iei bani ca să trăieşti şi să te îmbraci în timpul în 
care înveţi meseria? 

Ajunsă aici, mama, ca toate femeile, începu să se 
văicărească: ce-o să facă ea, lipsită de ajutorul în natură pe 
care administrarea moşiei Presles îi permitea lui Moreau să 
i-l dea? Oscar dăduse peste cap bunăstarea protectorului 
său. După comerţ şi administraţie, cariere la care fiul său 
nu mai trebuia să viseze, din cauză că ea nu putea să-l 
întreţină, veneau profesiunile privilegiate de notar, 
magistrat, avocat şi aprod. Dar trebuia să faci Dreptul, să 
studiezi trei ani şi să plăteşti sume considerabile pentru 
înscriere, pentru examene, pentru teze şi pentru diplome; 


marele număr de aspiranţi te silea să te distingi printr-un 
talent deosebit; în sfârşit, problema întreţinerii lui Oscar se 
punea din nou. 

— Oscar, spuse ea în încheiere, îmi pusesem în tine toată 
mândria şi toată viaţa mea. Acceptând o bătrâneţe 
nefericită, îmi odihneam privirea pe tine, te vedeam 
îmbrăţişând o carieră frumoasă şi reuşind profesional. 
Speranţa asta mi-a dat curajul să îndur toate lipsurile la 
care am fost supusă de şase ani încoace pentru a te ţine la 
colegiu, unde tu ne mai costai încă şapte-opt sute de franci 
pe an, cu toată bursa. Acum, când speranţa mea s-a năruit, 
soarta ta mă înspăimântă! Din leafa domnului Clapart, eu 
nu pot să dispun de nici un gologan pentru tine, băiete 
dragă. Ce-ai să te faci? Tu nu eşti destul de tare la 
matematici ca să poţi intra la vreo şcoală de specialitate, şi 
de altfel, de unde să iau cei trei mii de franci ceruţi pentru 
internat? Vezi, asta-i situaţia, băiete! Ai optsprezece ani, 
eşti zdravăn, angajează-te în armată, va fi singurul mod ca 
să-ţi câştigi pâinea... 

Oscar nu ştia încă nimic despre viaţă. Ca toţi copiii cărora 
părinţii au avut grijă să le ascundă sărăcia care domnea 
acasă, Oscar ignora necesitatea de a face avere; cuvântul 
Comerţ nu-i sugera nici o idee, iar cuvântul Administraţie 
nu-i spunea mare lucru pentru că nu-şi dădea seama de 
consecinţe; ascultă aşadar cu un aer supus, pe care încerca 
să-l facă spăsit, mustrările mamei sale, însă acestea se 
pierdeau în gol. Totuşi, ideea de a fi soldat şi lacrimile care 
se rostogoleau în ochii mamei sale îl făcură pe acest copil să 
plângă. De îndată ce doamna Clapart văzu obrajii lui Oscar 
brăzdaţi de lacrimi, se simţi lipsită de puteri; şi, ea toate 
mamele în asemenea cazuri, căută peroraţia care încheie 
felul acesta de crize în care ele suferă în acelaşi timp 
durerea lor şi a copiilor lor. 

— Hai, Oscar, promite-mi să fii discret pe viitor, să nu mai 
vorbeşti vrute şi nevrute, să-ţi înfrânezi orgoliul tău 
prostesc, să etc. Etc. 


Oscar promise tot ceea ce îi ceru mama sa să promită, şi, 
după ce-l trase la pieptul ei cu blândeţe, doamna Clapart îl 
sărută pentru a-l consola că fusese certat. 

— Acuma, zise ea, o vei asculta pe mămica ta, îi vei urma 
sfaturile, căci o mamă nu poate să dea decât sfaturi bune 
fiului ei. Ne vom duce la unchiul tău Cardot. Acolo e ultima 
noastră speranţă. Cardot i-a datorat mult tatălui tău, care i- 
a acordat mâna surorii sale, domnişoara Husson, cu o 
zestre enormă pentru vremea aceea, ceea ce i-a permis să 
facă o mare avere în comerţul cu mătăsuri. Cred că te va 
plasa la domnul Camusot, succesorul şi ginerele său, în 
strada Bourdonnais... Numai că, vezi tu, unchiul tău are 
patru copii. A dat întreprinderea sa, Coconul-de-Aur, fiicei 
mai mari, doamna Camusot. Dacă domnul Camusot are 
milioane, are însă şi patru copii din două căsătorii diferite şi 
abia ştie de existenţa noastră. Cardot a măritat-o pe 
Marianne, a doua lui fiică, cu domnul Protez, de la firma 
Protez şi Chiffreville. Biroul fiului său mai mare, notarul, a 
costat patru sute de mii de franci, şi tocmai l-a asociat pe 
Joseph Cardot, al doilea fiu al său, cu firma de drogherie 
Matifat. Unchiul tău Cardot ar avea deci destule motive să 
nu se ocupe de tine, pe care te vede de patru ori pe an. N-a 
venit niciodată aici să-mi facă o vizită; în timp ce se 
pricepea foarte bine să vină să mă viziteze el personal, la 
Madame Mere, ca să obţină furniturile pentru Alteţele 
imperiale, pentru împărat şi pentru marii nobili ai curţii 
sale. Acuma toţi cei din familia Camusot fac pe 
ultraregaliştii. Camusot l-a căsătorit pe fiul primei sale 
neveste eu fiica unui ofiţer de la cabinetul regelui! 139 
Oamenii se cocoşează rău, când se tot îndoaie de spinare! 
În sfârşit, se descurcă ei, Coconul-de-Aur ştie să se înfigă la 
Curte sub Bourboni ca şi sub împărat. Mâine mergem deci 
la unchiul tău Cardot, sper că ai să ştii să te porţi cum 
trebuie; căci acolo, îţi repet, e ultima noastră speranţă. 

Domnul Jean-Jerome-Severin Cardot era de şase ani văduv 
după soţia sa, domnişoara Husson, căruia furnizorul, pe 


vremea strălucirii sale, îi dăduse o dotă de o sută de mii de 
franci bani gheaţă. Cardot, primul vânzător la Coconul-de- 
Aur, una dintre cele mai vechi firme din Paris, cumpărase 
această întreprindere în 1793, în momentul când patronii 
săi erau complet ruinaţi şi banii de dotă ai domnişoarei 
Husson îi permiseseră să facă o avere aproape colosală în 
zece ani. Pentru a le face o situaţie serioasă băieţilor săi, 
avusese ideea ingenioasă de a plasa în rente viagere o sumă 
de trei sute de mii de franci pe numele soţiei sale şi pe 
numele său, ceea ce îi aducea treizeci de mii de livre rentă. 
Cât despre capitalul său, îl împărţise în trei dote pentru 
copii, fiecare de câte patru sute de mii de franci. Coconul- 
de-Aur, dota fiicei celei mari, fusese acceptat pentru 
această sumă de Camusot. Cardot, aproape septuagenar, 
putea deci să cheltuiască şi chiar cheltuia cele treizeci de 
mii de frânei pe an fără să dăuneze intereselor copiilor săi, 
toţi cu o situaţie excelentă, şi a căror mărturie de afecţiune 
nu era pătată de nici un gând lacom. Unchiul Cardot locuia 
la Belville, într-una dintre primele case situate mai sus de 
Courtille140. Ocupa la etajul întâi, de unde dominai cu 
privirea valea Senei, un apartament de o mie de franci, 
orientat spre sud, şi cu folosinţa exclusivă a unei grădini 
mari; de aceea nu se împiedica deloc de cei trei sau patru 
alţi locatari locuind în această vastă casă de ţară. Asigurat 
printr-un contract de închiriere pe termen lung că-şi va 
sfârşi zilele acolo, trăia destul de meschin, servit de bătrâna 
să bucătăreasă şi de fosta cameristă a răposatei doamne 
Cardot, aşteptând fiecare să-i pice o rentă de vreo şase sute 
de franci la moartea sa şi care, prin urmare, nu-l furau 
deloc. Aceste două femei îl îngrijeau cum nu se poate mai 
bine pe stăpânul lor şi se ocupau de asta cu atât mai mult 
cu cât nimeni nu era mai puţin pisălog şi mai puţin 
chiţibuşar decât el. Apartamentul, mobilat de răposata 
doamnă Cardot, rămăsese în aceeaşi stare de şase ani, 
bătrânul se mulțumea să-l lase aşa cum era; nu cheltuia în 
total mai mult de o mie de scuzi pe an, pentru că lua masa 


de seară la Paris de cinci ori pe săptămână şi se întorcea în 
fiecare zi la miezul nopţii, mereu cu acelaşi birjar, care 
locuia la bariera Courtille. Bucătăreasa nu trebuia să se 
ocupe decât de masa de prânz. Cardot lua prânzul la 
unsprezece, pe urmă se îmbrăca, se parfuma şi plecă la 
Paris. De obicei, burghezii anunţă când iau masa de seară 
în oraş, cât despre moş Cardot, anunţa când mânca acasă. 
Bătrânelul acesta, gras, plin de viaţă, solid, era, cum se 
zice în popor, mereu fercheş; adică mereu cu ciorapi negri 
de mătase, cu pantaloni uni de mătase mată, jiletcă de 
pichet albă, cămaşă sclipitor de albă, haină albastru- 
deschis, mânuşi de mătase violet, catarame de aur la 
pantofi şi la pantaloni, în sfârşit un pic de pudră şi o coadă 
mică, legată cu panglică neagră. Chipul său se făcea 
remarcat prin nişte sprâncene bogate ca nişte tufişuri sub 
care sclipeau ochii cenuşii, şi un nas pătrat, gros şi lung, 
care îi dădea aerul unui bătrân canonic. Această fizionomie 
nu te înşela. Moş Cardot aparţinea într-adevăr acestei rase 
de geronţil41, un pic deşuchiaţi, care dispar din zi în zi, şi 
care făceau să se pomenească mereu de tipi ca 
Turcaret142 în romanele şi în comediile secolului al 
optsprezecelea. Unchiul Cardot zicea: Frumoasă doamnă! 
şi le conducea în trăsură pe femeile care se aflau fără 
protector. Se punea la dispoziţia lor, după expresia lui, cu 
maniere cavalereşti. Sub aerul său calm, sub fruntea sa 
încărunţită, se ascundea o bătrâneţe preocupată în mod 
unic de plăceri. Printre bărbaţi profesa cu îndrăzneală 
epicureismul şi îşi permitea glume decoltate un pic cam 
prea tari. Nu găsise nimic rău în faptul că ginerele său 
Camusot făcea curte fermecătoarei actriţe Coralie, căci el 
însuşi era în secret Mecena domnişoarei Florentine143, 
prima dansatoare a teatrului Gaâte. Dar din această viaţă şi 
din aceste opinii nu răzbătea nimic, nici la el acasă şi nici în 
comportarea lui. Unchiul Cardot, grav şi politicos, trecea 
drept un om aproape rece, atât de mult se îngrijea de 
aparenţe, şi o femeie pioasă l-ar fi numit ipocrit. Acest domn 


onorabil îi ură în special pe preoţi, făcea parte din turma 
aceea mare de nătărăi abonaţi la Le Constitutionnel1 44, şi 
se preocupa mult de refuzurile de înmormântare145. Îl 
adora pe Voltaire, deşi preferinţele sale ar fi fost pentru 
Piron, Vade, Colle146. Fireşte, îl admira pe Beranger, pe 
care îl numea ingenios marele preot al religiei Lisettei147. 
Fiicele sale, doamna Camusot şi doamna Protez, cei doi fii, 
ar fi fost, după o expresie populară, ca picaţi din lună, dacă 
cineva le-ar fi explicat ce înţelegea tatăl lor prin: a cânta La 
Mere Godichon148. Bătrânul acesta înţelept nu vorbise 
deloc despre rentele sale viagere cu copiii săi, care 
văzându-l trăind atât de meschin, credeau toţi că se 
despuiase de avere pentru ei, şi îşi sporeau îngrijirile şi 
duioşia. De aceea, uneori spunea băieţilor săi: „Nu vă 
pierdeţi averea, căci nu mai am nimic ce să vă las”. 
Camusot, căruia îi găsea multe asemănări eu caracterul 
său, şi pe care îl iubea destul de mult ca să-l invite şi pe el 
când se destrăbăla, era singurul la curent cu secretul celor 
treizeci de mii de livre rentă viageră. Camusot aproba din 
plin filosofia bătrânului, care, spunea el, după ce făcuse 
fericirea copiilor săi, şi îşi îndeplinise atât de nobil toate 
îndatoririle, putea foarte bine să-şi treacă restul zilelor 
petrecând. 

— Vezi, dragul meu, îi spunea fostul proprietar al 
Coconului-de-Aur, aş fi putut să mă recăsătoresc, nu-i aşa? 
O nevastă tânără mi-ar fi dat copii... Da, aş fi avut, eram la 
vârsta când întotdeauna ai... Dar vezi, Florentine nu mă 
costă aşa de scump ca o nevastă, nu mă plictiseşte, n-o să- 
mi facă copii şi n-o să mănânce din averea voastră. 

Camusot găsea că moş Cardot are un simţ al familiei 
deosebit de delicat şi îl privea ca pe un socru desăvârşit. 

„Ştie, zicea el, să împace interesele copiilor săi cu 
bucuriile pe care e normal să le guşti la bătrâneţe, după ce 
ai trecut prin toate necazurile şi sâcâielile negustoriei.” 

Nici familia Cardot, nici Camusot, nici Protez nu bănuiau 
existenţa fostei mătuşe Clapart. Relaţiile de familie fuseseră 


restrânse la trimiterea unor ferpare în caz de moarte sau 
de căsătorie şi a unor felicitări de Anul Nou. Mândra 
doamnă Clapart nu-şi călca pe inimă decât pentru Oscar al 
ei şi din prietenie pentru Moreau, singura persoană care îi 
rămăsese credincioasă în nenorocire. Nu-l obosise pe 
bătrânul Cardot nici cu prezenţa, nici cu stăruinţele sale; 
dar se agăţase de el ca de o speranţă, se ducea să-l vadă o 
dată la trei luni, îi vorbea de Oscar Husson, nepotul 
respectabilei răposate doamne Cardot şi i-l aducea de trei 
ori pe an, în timpul vacanţelor. La fiecare vizită, bătrânul îl 
invitase pe Oscar la cină la Cadran-Bleu149, îl dusese seara 
la teatrul Gaâte şi-l adusese acasă în strada Cerisaie. Odată, 
după ce-l îmbrăcase din cap până în picioare, îi dăduse 
paharul de metal şi tacâmul de argint cerute la intrarea în 
colegiu. 

Mama lui Oscar încerca să-i dovedească bătrânului că era 
iubit de nepotul său, vorbindu-i mereu de paharul şi de 
tacâmul acela, ca şi de hainele fermecătoare din care nu 
mai rămăsese decât jiletca. Dar aceste mici subtilităţi mai 
mult îi dăunau decât îi serveau lui Oscar pe lângă un vulpoi 
atât de hâtru ca unchiul Cardot. Moş Cardot n-o iubise prea 
mult niciodată pe răposata, femeie înaltă, uscată şi 
roşcovană, cunoştea de altfel împrejurările căsătoriei 
răposatului Husson cu mama lui Oscar; şi, fără s-o blameze 
întrucâtva, nu ignoră că tânărul Oscar se născuse după 
moartea tatălui său legitim, de aceea propriul său nepot îi 
părea complet străin faţă de familia Cardot. Neprevăzând 
nenorocirea, mama lui Oscar nu remediase această lipsă de 
legătură între Oscar şi unchiul său, inspirându-i 
negustorului simpatie pentru nepotul său din vârsta cea 
mai fragedă. La fel ca toate mamele care se concentrează 
asupra sentimentului maternității, doamna Clapart nu se 
punea nicicum în locul unchiului Cardot, credea că pe 
acesta îl interesa nespus un copil atât de delicios şi care 
purta la urma urmei numele răposatei doamne Cardot. 


— Domnule, a venit mama lui Oscar, nepotul 
dumneavoastră, îi spuse servitoarea domnului Cardot, care 
se plimba prin grădină aşteptând prânzul, după ce fusese 
ras şi pudrat de frizerul său. 

— Bună ziua, frumoasă doamnă, zise fostul negustor de 
mătase salutând-o pe doamna Clapart şi înfăşurându-se în 
halatul de casă de pichet alb. Hei, hei, ştrengarul dumitale 
creşte mare, adăugă el luându-l de-o ureche pe Oscar. 

— A terminat şcoala şi a regretat mult că scumpul său 
unchi n-a asistat la distribuirea premiilor la Henri IV, pentru 
că a fost strigat şi el. Numele Husson, pe care îl va purta cu 
demnitate, să sperăm, a fost proclamat... 

— Mă, să fie! zise bătrânelul oprindu-se. Doamna Clapart, 
Oscar şi el se plimbau pe o terasă în faţa portocalilor, 
mirţilor şi a rodierilor. Şi ce-a primit? 

— A patra menţiune de filosofie, răspunse triumfător 
mama. 

— Oh, flăcăul are drum lung de făcut ca să prindă din 
urmă timpul pierdut, exclamă unchiul Cardot, pentru că ce 
înseamnă să termini cu o menţiune?.. Nu-i mare brânză. 
Luaţi masa cu mine? continuă el. 

— Suntem la dispoziţia dumneavoastră, răspunse doamna 
Clapart. Ah! dragă domnule Cardot, ce mulţumire pentru 
toţi şi pentru mame când copiii debutează atât de bine în 
viaţă! În privinţa asta, ca şi în toate celelalte de altfel, zise 
ea dându-şi seama că s-a lăudat prea mult, dumneata eşti 
unul dintre cei mai fericiţi taţi pe care-i cunosc... Sub 
conducerea virtuosului dumitale ginere şi a drăgălaşei 
dumitale fiice, Coconul-de-Aur a rămas prima întreprindere 
din Paris. Fiul cel mare e de zece ani în fruntea celui mai 
frumos Birou de notariat din capitală şi-i căsătorit cu o fată 
bogată. Ultimul fiu tocmai s-a asociat cu cea mai bogată 
firmă de drogherie. În sfârşit, aveţi nişte nepoate 
fermecătoare. Ai bucuria să fii şeful a patru mari familii... 
Lasă-ne, Oscar, du-te în grădină fără să te atingi de flori. 


— Dar are optsprezece ani, zise unchiul Cardot zâmbind 
de această recomandare care-l cobora pe Oscar. 

— Vai! ai dreptate, dragă domnule Cardot, şi după ce l-am 
adus până aici, nici strâmb şi nici olog, cu minte sănătoasă 
şi corp sănătos, după ce am sacrificat totul ca să-l dau la 
şcoală, ar fi tare trist să nu-l văd pe drumul care duce la 
bunăstare. 

— Dar domnul acela, Moreau, prin care ai obţinut bursă la 
colegiul Henri IV, îl va pune pe direcţia bună, zise unchiul 
Cardot cu o ipocrizie ascunsă sub un aer bonom. 

— Domnul Moreau ar putea muri, zise ea, şi de altfel s-a 
certat fără putinţă de îndreptare cu domnul conte de Serisy, 
stăpânul său. 

— Drace! Drace!.. Ascultă, doamnă, văd eu unde baţi... 

— Nu, domnule, zise mama lui Oscar întrerupându-l net pe 
bătrân care, din consideraţie pentru o femeie frumoasă, îşi 
stăpâni gestul de indispoziţie pe care-l simţi văzându-se 
întrerupt. Vai! Nu ştiţi nimic din zbuciumul unei mame care, 
de şapte ani, e silită să ia pentru fiul său o sumă de şase 
sute de franci pe an din leafa de o mie opt sute de franci a 
soţului ei. Da, domnule, acesta-i tot venitul nostru. Aşa că, 
ce pot eu face pentru Oscar? Domnul Clapart îl detestă pe 
acest copil în aşa măsură, încât îmi este imposibil să-l ţin 
acasă. O biată femeie, singură pe lume, n-ar trebui în 
această împrejurare să vină că să ceară sfat de la singura 
rudă pe care o are pe pământ fiul ei? 

— Ai avut dreptate, răspunse bătrânul Cardot. Nu mi-ai 
spus niciodată nimic despre toate astea... 

— Ah, domnule, răspunse cu mândrie doamna Clapart, 
sunteţi ultimul căruia i-aş mărturisi până unde merge 
mizeria în care trăiesc. Totul e din vina mea, am luat un soţ 
a cărui incapacitate depăşeşte orice închipuire. Oh! cât sunt 
de nefericită... 

— Ascultă, doamnă, vorbi grav micul bătrân, nu plânge. Mi 
se face rău când văd plângând o femeie frumoasă... La 
urma urmei, fiul dumitale se numeşte Husson şi dacă ar fi 


trăit scumpa mea răposată, ar fi făcut ceva pentru a cinsti 
numele tatălui şi al fratelui ei... 

— Îşi iubea mult fratele, exclamă mama lui Oscar. 

— Dar toată averea mea e dată copiilor mei, care nu mai 
au nimic de aşteptat de la mine, zise bătrânul în continuare, 
le-am împărţit cele două milioane pe care le aveam, pentru 
că am vrut să-i văd fericiţi şi cu toată averea lor cât sunt 
încă în viaţă. Eu nu mi-am oprit decât rente viagere; şi, la 
vârsta mea, ţii la tabieturile tale... Ştii pe cecale trebuie să-l 
împingi pe flăcăul ăsta? spuse el chemându-l pe Oscar şi 
luându-l de braţ, pune-l să facă Dreptul, îi plătesc taxele 
şcolare şi cheltuielile cu teza; bagă-l la un procuror să 
înveţe meseria tertipurilor; dacă merge Line, dacă se 
distinge, dacă îşi iubeşte meseria, dacă mai trăiesc eu, 
fiecare dintre copiii mei îi va împrumuta câte un sfert din 
suma necesară pentru obţinerea unei funcţii în timpul şi la 
locul cuvenit; eu îi voi împrumuta suma pentru contractul 
de cauţiune. N-ai să ai deci, de aici încolo, decât să-l 
hrăneşti şi să-l îmbraci, o să-şi cam mănânce el de sub 
unghie; însă va învăţa ce înseamnă viaţa. He, hei! eu am 
plecat de la Lyon cu două monezi de aur de câte patruzeci 
de franci pe care mi i-a dat bunică-mea, am venit pe jos la 
Paris şi iată-mă! Postul păstrează sănătatea. Tinere, 
discreţie, cinste, muncă şi reuşeşti în viaţă. E plăcut să-ţi 
câştigi averea; şi când ţi-au mai rămas dinţi, mănânci cum 
îţi place la bătrâneţe, cântând, ca mine, din când în când La 
Mere Godichon! Adu-ţi aminte de vorbele mele: cinste, 
muncă şi discreţie. 

— Ai auzit, Oscar? spuse mama. Unchiul tău îţi dă în trei 
cuvinte rezumatul vorbelor mele şi tu ar trebui să ţi-l 
întipăreşti în memorie pe ultimul cu litere de foc...! 

— Oh! am şi făcut-o, răspunse Oscar. 

— Hai, mulţumeşte unchiului, nu pricepi că se ocupă de 
viitorul tău? Poţi să devii avocat la Paris. 

— Nu-şi dă seama încă de măreţia destinului său, răspunse 
bătrânelul văzând aerul buimăcit al lui Oscar, e abia ieşit 


din şcoală. Ascultă, eu nu sunt palavragiu, continuă unchiul. 
Aminteşte-ţi că la vârsta ta cinstea nu se consolidează decât 
dacă ştii să rezişti tentaţiilor, şi într-un oraş mare ca Parisul, 
tentaţii se găsesc la tot pasul. Să locuieşti împreună cu 
mama ta, într-o mansardă; să te duci drept la şcoală, de 
acolo întoarce-te la birou, toceşte şi scormonegşte seara şi 
dimineaţa, studiază la mama ta, să devii la douăzeci şi doi 
de ani al doilea secretar, la douăzeci şi patru primul; să fii 
bine pregătit şi ai pus mâna pe lozul cel mare. Ei, şi dacă 
nu-ţi place meseria, ai putea să intri la fiul meu, notarul, şi 
să devii succesorul său... Aşa că, muncă, răbdare, discreţie, 
cinste, astea-s jaloanele tale. 

— Şi să dea Dumnezeu ca să mai trăiţi încă treizeci de ani, 
ca să-l vedeţi şi pe al cincilea copil al dumneavoastră 
realizând tot ce aşteptăm noi de la el, exclamă doamna 
Clapart luând mâna unchiului Cardot şi strângându-i-o cu 
un gest demn de tinereţea sa. 

— Hai la masă, răspunse moşneagul acela cumsecade 
luându-l pe Oscar de-o ureche. 

În timpul cinei, unchiul Cardot îşi observă nepotul fără să 
aibă aerul şi-şi dădu seama că acesta nu ştie nimic despre 
viaţă. 

— Trimite-l la mine din când în când, îi spuse el doamnei 
Clapart luându-şi rămas bun de la ea şi arătându-i-l pe 
Oscar, scot eu om din el. 

Vizita această potoli grijile bietei femei, care nu se 
aşteptase la un succes atât de frumos. Timp de 
cincisprezece zile, ieşi cu Oscar pentru a-l plimba, îl 
supraveghe aproape tiranic şi ajunse astfel la sfârşitul lunii 
octombrie. Într-o dimineaţă, Oscar îl văzu intrând pe 
redutabilul intendent, care surprinse sărăcăciosul menaj 
din strada Cerisaie luându-şi micul dejun, care constă dintr- 
o salată făcută din heringi şi lăptuci, cu o ceaşcă de lapte ca 
desert. 

— Ne-am stabilit la Paris, şi nu mai trăim ca la Presles, zise 
Moreau care dorea astfel să-i aducă la cunoştinţă doamnei 


Clapart schimbarea intervenită în relaţiile dintre ei din vina 
lui Oscar, dar am să stau puţin aici. M-am asociat cu moş 
Leger şi cu moş Margueron de la Beaumont. Ne ocupăm cu 
vânzări de bunuri imobiliare şi prima operaţie a fost 
cumpărarea moşiei de la Persan. Sunt şeful acestei societăţi 
cu un capital de un milion, pentru că am făcut un împrumut 
girat de averea mea. Când găsesc o afacere, moş Leger şi 
cu mine o examinăm, asociaţii mei au fiecare câte un sfert şi 
eu jumătate din beneficii, căci mie îmi revine partea cea mai 
grasă. De aceea am să fiu mereu pe drumuri. Soţia mea 
locuieşte la Paris, în foburgul Roule, în condiţii destul de 
modeste. După ce vom fi realizat câteva afaceri, când nu 
vom mai primejdui decât beneficiile, dacă suntem mulţumiţi 
de Oscar, poate că îl vom folosi. 

— Vezi, dragul meu, catastrofa datorită superficialităţii 
nefericitului meu copil va fi fără îndoială cauza unei 
strălucitoare averi pentru dumneata; căci, într-adevăr, îţi 
înmormântai posibilităţile şi energia la Presles... 

Pe urmă doamna Clapart îi povesti despre vizita sa la 
unchiul Cardot ca să-i arate lui Moreau că ea şi fiul ei 
puteau să nu mai fie întreţinuţi de el. 

— Are dreptate bătrânul ăsta, continuă ex-intendentul, 
trebuie să-l ţinem pe Oscar pe calea asta, cu mâna de fier, şi 
va ajunge fără îndoială notar sau avocat. Dar să nu cumva 
să se depărteze de drumul care i-a fost arătat. Ah! ştiu ce-ţi 
trebuie. Relaţiile cu un speculator de bunuri imobiliare sunt 
ceva important şi mi s-a vorbit despre un avocat care 
tocmai a cumpărat un titlu-nud, adică un Birou fără 
clientelă. E un tânăr dur ca o bară de fier, aspru la muncă, 
trage ca un cal şi are o activitate feroce; îl cheamă 
Desroches150, am să-i ofer toate afacerile noastre cu 
condiţia să-l formeze pe Oscar; am să-i propun să-lia la el 
contra nouă sute de franci, am să dau eu trei sute, aşa că 
fiul dumitale nu te va costa decât şase sute de franci şi am 
să-l recomand cu toată grija domnului director151. Dacă 


băiatul vrea să ajungă om, ajunge să i se supună; căci va 
ieşi de pe mâna acestui om notar, avocat sau magistrat. 

— Hai, Oscar, mulţumeşte-i domnului Moreau pentru 
bunătate, nu mai sta ca de lemn! Nu toţi tinerii care fac 
proştii au fericirea să întâlnească prieteni care se mai 
interesează de ei după ce au avut necazuri din partea lor... 

— Cel mai bun mijloc pentru a te împăca cu mine, zise 
Moreau strângându-i mâna lui Oscar, este să munceşti cu o 
râvnă susţinută şi să te porţi bine. 

Zece zile de la discuţia aceasta, Oscar era prezentat de 
fostul intendent maestrului Desroches, avocat, instalat 
recent în strada Bethisy152, într-un vast apartament situat 
în fundul unei curţi strâmte, cu o chirie relativ modestă. 
Desroches, tânăr de douăzeci şi şase de ani, crescut aspru 
de către un tată de o excesivă severitate, născut din părinţi 
săraci, se văzuse pe sine în situaţia în care se afla Oscar; se 
interesă deci de el, dar aşa cum putea să se intereseze el de 
cineva, cu aparenţa asprimii ce-l caracteriza. Aspectul 
acestui tânăr uscăţiv şi slab, cu tenul nesănătos, cu părul 
tuns ca peria, scurt la vorbă, cu privirea pătrunzătoare şi cu 
o vioiciune sumbră îl îngrozi pe bietul Oscar. 

— Aici se munceşte zi şi noapte, zise avocatul din fundul 
fotoliului său şi din spatele unei mese lungi unde hârtiile se 
îngrămădeau în formă de Alpi. Domnule Moreau, n-o să vi-l 
omorâm, dar va trebui să meargă în cadenţa noastră. 

— Domnule Godeschal! 153 strigă el. 

Deşi era duminică, primul secretar se înfăţişă, cu tocul în 
mână. 

— Domnule Godeschal, uite-l pe ucenicul breslei 
conţopiştilor juridici despre care ţi-am vorbit, şi faţă de care 
domnul Moreau arată cel mai viu interes; va lua masa de 
seară cu noi şi va sta în mica mansardă de lângă camera 
dumitale; îi vei socoti timpul necesar ca să meargă de aici la 
Facultatea de Drept şi să se întoarcă, aşa fel ca să nu poată 
pierde nici cinci minute; vei veghea ca să înveţe Codul şi să 
ajungă un student de mâna întâi la cursuri; adică, în 


momentul când şi-a terminat munca la Birou, îi dai cărţi de 
studiat; în sfârşit, trebuie să fie sub conducerea dumitale 
imediată şi eu am să stau cu ochii pe el. Vrem să facem din 
el ceea ce te-ai făcut dumneata însuţi, un prim secretar 
priceput, pentru ziua în care va depune jurământul de 
avocat. Du-te cu Godeschal, tinere, îţi va arăta culcuşul şi te 
vei instala acolo... Îl vedeţi pe Godeschal?.. continuă 
Desroches adresându-se lui Moreau, e un băiat care, ca şi 
mine, nu are nici o avere; este fratele Marieteil 54, 
faimoasa dansatoare care strânge pentru el banii cu care să 
poată cumpăra un Birou peste zece ani. Toţi secretarii mei 
sunt nişte flăcăi care nu trebuie să conteze decât pe cele 
zece degete ale lor ca să-şi câştige averea. De aceea cei 
şase secretari şi cu mine lucrăm cât doisprezece alţii. În 
zece ani, voi avea cea mai bună clientelă din Paris. Noi 
punem tot sufletul pentru afaceri şi pentru clienţi! Şi lucrul 
ăsta începe să se ştie. L-am luat pe Godeschal de la 
confratele meu Derville, nu era decât secretar doi şi numai 
de cincisprezece zile; dar ne-am cunoscut mai bine în biroul 
ăsta mare. La mine, Godeschal are o mie de franci, masa şi 
locuinţa. E un băiat care face de mine, e neobosit. Îl iubesc 
pe băiatul ăsta! a ştiut să trăiască cu şase sute de franci, ca 
mine, când eram secretar. Ceea ce vreau mai ales, este o 
probitate fără pată; şi când o practici aşa, în mizerie, eşti un 
om. La cea mai mică greşeală de felul ăsta, un secretar 
zboară din Biroul meu. 

— În cazul acesta, copilul e la o şcoală bună, zise Moreau. 

Timp de doi ani întregi, Oscar trăi în strada Bethisy, în 
vizuina Şicanei, căci dacă această expresie învechită a putut 
vreodată să se aplice unui Birou de avocat, atunci se 
potrivea de minune cu acela al lui Desroches. Sub această 
supraveghere pe cât de meticuloasă pe atât de competentă, 
era ţinut în chingi şi în orele sale libere şi în orele de 
serviciu cu atâta neînduplecare, încât viaţa lui în mijlocul 
Parisului semăna cu aceea a unui călugăr. 


La cinci dimineaţa, pe orice vreme, Godeschal se trezea. 
Cobora cu Oscar în Birou ca să economisească focul iarna, 
şi îl găseau întotdeauna pe patron treaz, muncind. Oscar 
făcea copiile pentru birou şi îşi pregătea lecţiile pentru 
Facultate; dar le pregătea în proporţii enorme. Godeschal şi 
deseori patronul indicau elevului lor autorii care trebuiau 
parcurşi şi dificultăţile de învins. Oscar nu lăsa un articol 
din Cod decât după ce-l aprofundase şi după ce-i satisfăcuse 
rând pe rând pe patron şi pe Godeschal, care-l supuneau la 
examene preparatorii mai serioase şi mai lungi decât acelea 
de la Facultatea de Drept. Întors de la cursuri, unde 
rămânea puţin timp, îşi relua lucrul la Birou şi lucra acolo, 
se ducea uneori la Palatul de Justiţie, aflându-se sub 
ascultarea teribilului Godeschal până la masa de seară. 
Cina, aceeaşi pe care o lua şi patronul, consta dintr-un fel 
de mâncare cu o bucată zdravănă de carne, un fel de 
mâncare de legume şi o salată. Desertul consta dintr-o 
bucată de şvaiţer. După cină, Godeschal şi Oscar se 
întorceau în birou şi lucrau până seara târziu. O dată pe 
lună, Oscar se ducea să ia masa de prânz la unchiul său 
Cardot şi îşi petrecea duminicile la mama sa. Din când în 
când, Moreau, dacă venea la Birou pentru treburile sale, îl 
luă pe Oscar să cineze la Palais-Royal155 şi îl recompensa 
ducându-i la vreun spectacol. Oscar fusese atât de bine 
strunit de Godeschal şi de Desroches în privinţa veleităţilor 
sale de eleganţă, încât nu se mai gândea la ţinuta sa. 

— Un secretar adevărat, îi spunea Godeschal, trebuie să 
aibă două costume negre (unul nou şi unul vechi), un 
pantalon negru, ciorapi negri şi pantofi. Cizmele costă prea 
scump. Ai cizme când eşti avocat. Un secretar nu trebuie să 
cheltuiască în total mai mult de şapte sute de franci. Porţi 
cămăşi groase de pânză solidă. Ei! când pleci de la zero ca 
să ajungi la avere, trebuie să ştii să te mulţumeşti cu strictul 
necesar. Îl vezi pe domnul Desroches? a făcut ce facem şi 
noi acuma şi uite-l ajuns! 


Viaţa lui Godeschal ilustra vorbele sale. Dacă profesa 
principiile cele mai stricte în privinţa onoarei, a discreţiei, a 
probităţii, le şi practica totodată fără emfază, aşa cum 
respiră sau cum mergea. Era modul de funcţionare firesc al 
sufletului său, după cum mersul şi respiraţia sunt modul de 
funcţionare a organelor. La un an după instalarea lui Oscar, 
al doilea secretar făcu pentru a doua oară o uşoară 
greşeală în contul „casă mică” ţinut de el. Godeschal îi 
spuse în faţa tuturor celor din Birou: „Dragul meu Gaudet, 
pleacă de aici de bună voie, ca să nu se spună că te-a dat 
afară patronul. Eşti sau distrat, sau prea puţin corect, şi cel 
mai neînsemnat dintre aste două defecte nu se potriveşte 
deloc cu munca de aici. Patronul nu va şti nimic, asta-i tot ce 
pot face pentru un coleg.” 

La douăzeci de ani, Oscar se văzu al treilea secretar al 
Biroului maestrului Desroches. Dacă încă nu câştiga nimic, 
primea însă casă şi masă, fiindcă făcea treaba unui secretar 
doi. Desroches folosea doi secretari-principali şi al doilea 
secretar se cocoşa sub povara muncii sale. Ajungând la 
sfârşitul celui de al doilea an de Drept, Oscar, mai 
cunoscător decât mulţi licenţiaţi, frecventa Palatul de 
Justiţie cu inteligenţă şi pledă în câteva proceduri mai 
simple. În sfârşit, Godeschal şi Desroches erau mulţumiţi de 
el. Numai că, deşi devenit aproape rezonabil, lăsa să se 
vadă înclinarea către plăceri şi dorinţa de a se evidenția, 
ţinute în frâu de disciplina severă şi truda continuă a vieţii 
pe care o ducea. Speculatorul de bunuri imobiliare, 
satisfăcut de progresele secretarului, mai slăbi din rigoarea 
sa. Când în luna iulie 1825, Oscar îşi luă ultimele examene 
cu bilă albă156, Moreau îi dădu bani ca să se îmbrace 
elegant. Doamna Clapart, fericită şi mândră de fiul său, 
pregăti un superb trusou viitorului licenţiat, viitorului 
secretar doi. În familiile sărace, cadourile sunt întotdeauna 
lucruri utile. După vacanţă, în luna noiembrie, Oscar 
Husson avu camera secretarului doi pe care în sfârşit îl 
înlocui, avu un salariu de opt sute de franci, masă şi casă. 


De aceea unchiul Cardot, care veni în secret să ia informaţii 
despre nepotul său de la domnul Desroches, promise 
doamnei Clapart să-l pună pe Oscar în situaţia de a-şi face 
rost de un Birou de notariat dacă va continua tot aşa. 

În pofida unor aparenţe atât de înțelepte, Oscar Husson 
dădea lupte grele în sinea sa. În anumite momente voia să 
renunţe la o viaţă atât de diametral opusă gusturilor şi firii 
sale. Găsea că ocnaşii sunt mai fericiţi decât el. Mortificat 
de zgarda acestui regim de fier, îi venea o poftă nebună de 
evadare, când se uita la tinerii eleganţi întâlniți pe stradă. 
Deseori, aţâţat de impulsuri frenetice faţă de femei, se 
resemnă, cazând însă într-un dezgust profund de viaţă. 
Susţinut de exemplul lui Godeschal, era mai curând tras 
decât împins de propria-i dorinţă de-a rămâne pe un drum 
atât de aspru. Godeschal, care îl ţinea sub observaţie pe 
Oscar, avea ca principiu să nu-şi expună protejatul la ispite. 
Cel mai adesea, secretarul rămânea fără bani, sau avea atât 
de puţini încât nu putea să se dedea la nici un exces. În 
acest ultim an, Godeschal, acest tânăr cumsecade, se 
dusese să se distreze de vreo cinci-şase ori împreună cu 
Oscar, pe spezele lui, înțelegând că trebuia să mai 
slăbească frânghia tânărului ied ţinut legat. Aceste trăsnăi, 
cum le numea severul secretar prim, îl ajutară pe Oscar să 
suporte existenţa; căci se amuza prea puţin la unchiul său 
Cardot şi încă şi mai puţin la mama sa, care trăia încă şi mai 
meschin decât Desroches. Moreau nu putea, ca Godeschal, 
să fie prea familiar cu Oscar şi poate că acest sincer 
protector al tânărului Husson se folosea de Godeschal ca 
să-l iniţieze pe bietul băiat în misterele vieţii. Oscar, 
devenind discret, ajunsese să măsoare, în contact cu 
afacerile, amploarea greşelii comise în timpul fatalei sale 
călătorii în coucou; dar galopul ispitelor sale înăbuşite, 
nebunia tinereţii puteau încă să-l mai facă să scape frâul. 
Totuşi, pe măsură ce lua cunoştinţă de lume şi de legile ei, 
raţiunea se forma şi, cu condiţia ca Godeschal să nu-l scape 


din mână, Moreau avea satisfacția de-a fi dus pe calea cea 
bună pe fiul doamnei Clapart. 

— Cum mai merge? întrebă speculatorul de bunuri 
imobiliare la întoarcerea dintr-o călătorie care îl ţinuse 
câteva luni departe de Paris. 

— Mereu prea vanitos, răspunse Godeschal. 
Dumneavoastră îi daţi haine frumoase şi lenjerie bună, are 
jabouri de agent de schimb şi fantele nostru se duce 
duminica la Tuileries, după aventuri. Ce să-i faci? e tânăr. 
Mă tot bate la cap să-l prezint surorii mele, la care ar întâlni 
o lume deosebită: actriţe, dansatoare, domni eleganţi, 
oameni care îşi toacă averea... Mi-e teamă că nu-i arde să 
aibă un birou de notariat. Vorbeşte destul de bine totuşi, ar 
putea să fie avocat, ar pleda afaceri bine studiate... 

În luna noiembrie 1825, în momentul în care Oscar 
Husson îşi luă în primire postul şi se pregătea să-şi susţină 
teza de Licenţă, intră la Desroches un nou al patrulea 
secretar, pentru a umple golul produs prin promovarea lui 
Oscar. 

Acest al patrulea secretar, numit Frederic Marest, se 
hotărâse pentru magistratură şi-şi termina anul trei de 
Drept. Era, după informaţiile obţinute de poliţia Biroului, un 
tânăr frumos de douăzeci şi trei de ani, îmbogăţit printr-o 
rentă de o mie două sute de livre, prin moartea unui unchi 
celibatar, şi fiu al unei doamne Marest, văduva unui bogat 
negustor de lemne. Viitorul Substitut, însufleţit de dorinţa 
lăudabilă de a-şi cunoaşte meseria în cele mai mici detalii, 
intră la Desroches cu intenţia de a studia Procedura şi de a 
fi capabil să îndeplinească funcţia de prim secretar în doi 
ani. Socotise să-şi facă stagiul de avocat la Paris, ca să fie 
apt pentru a exercita funcţiile postului ce n-avea să-i fie 
refuzat unui tânăr bogat. Toată ambiția să era să se vadă, la 
treizeci de ani, procuror al regelui într-un tribunal 
oarecare. Deşi acest Frederic era vărul primar al lui 
Georges Marest, întrucât mistificatorul care călătorise la 
Presles nu-şi spusese numele decât lui Moreau, tânărul 


Husson nu-l cunoştea decât sub prenumele de Georges şi 
numele acesta de Frederic Marest nu-i putea evoca nimic. 

— Domnilor, zise Godeschal la dejun adresându-se tuturor 
secretarilor, vă anunţ sosirea unui nou ucenic în breasla 
juriştilor şi, întrucât este foarte bogat, îl vom face să 
plătească, după cum sper, un faimos bun-venit... 

— Scoate repede registrul, zise Oscar privindu-l pe micul 
secretar-ajutor, şi să fim serioşi. 

Micul ajutor de secretar se căţără ca o veveriţă de-a 
lungul rafturilor ca să pună mâna pe un registru aşezat pe 
ultimul raft pentru a se umple de straturi de praf. 

— E prăfuit bine, zise micul ajutor de secretar arătând un 
registru. 

Trebuie să explicăm ce sursă veşnică de glume reprezenta 
Registrul acesta, folosit în majoritatea Birourilor de 
notariat. Nimic nu-i ca prânzul conţopiştilor, cina 
preceptorilor şi ospeţete târzii ale seniorilor, vechi dicton 
din veacul al optsprezecelea, a rămas încă în picioare în 
ceea ce priveşte breasla juriştilor, pentru toţi cei care şi-au 
mâncat doi-trei ani din viaţă ca să studieze Procedura la un 
avocat sau Notariatul la un maestru oarecare. În viaţa de 
secretar, unde se munceşte atât de mult, sunt agreate 
plăcerile cu atât mai mult cu cât sunt rare; dar mai ales 
există o farsă care se savurează cu deliciu. Este ceea ce, 
până la o anumită limită, explică comportarea lui Georges 
Marest în trăsura lui Pierrotin. Conţopistul cel mai cătrănit 
este mereu frământat de nevoia de păcăleală şi de glume 
usturătoare. Instinctul cu care funcţionarii sesizează, 
înfiripă o mistificare şi o glumă e ceva care merită să fie 
văzut şi nu-şi află asemănare decât în felul de a fi al 
pictorilor. Atelierul şi Biroul sunt, în acest gen, superioare 
actorilor. Cumpărând un birou fără clienţi, Desroches 
reîncepea, într-un anumit sens, o nouă dinastie. Această 
fundaţie întrerupsese seria uzanțelor referitoare la 
ceremonia de bun venit. De aceea, ajuns într-un 
apartament în care niciodată nu se scârţâise pe hârtie 


timbrată, Desroches instalase mese noi şi cartoane albe, 
tivite cu albastru, nou-nouţe. Biroul său era alcătuit din 
funcţionari luaţi de la diferite Birouri, fără legătură între ei 
şi, ca să spunem aşa, miraţi că sunt împreună. Godeschal, 
care-şi făcuse primul stagiu la maestrul Derville, nu era 
omul care să lase să se piardă preţioasa tradiţie a bun 
venitului. Bun venitul este un prânz pe care orice neofit îl 
datorează veteranilor Biroului în care intră. Or, în perioada 
în care tânărul Oscar venise la Birou, la şase luni după 
instalarea lui Desroches, într-o seară de iarnă când treaba 
fusese terminată mai în fugă, în momentul în care 
conţopiştii se încălzeau la foc înainte de a pleca, lui 
Godeschal îi dădu prin minte să confecţioneze un aşa-zis 
registru arhitriclino-bazochian1 57, din cea mai apropiată 
antichitate, salvat din furtunile Revoluţiei, provenit de la 
Bordin, procurorul de la Châtelet, predecesorul imediat al 
lui Sauvagnest, avocatul de la care Desroches deţinea 
funcţia. Acţiunea începu prin căutarea, la un negustor de 
hârtii vechi, a vreunui registru cu hârtia marcată din 
secolul al optsprezecelea, legat solid şi după tipic, în 
pergament, pe care se putea citi un decret al Marelui 
Consiliu. După ce-l găsiră îl tăvăliră prin praf, pe plită, prin 
cenuşa sobei, prin unsorile de la bucătărie; îl lăsară chiar în 
ceea ce conţopiştii numesc Camera de deliberare158 şi se 
obţinu un mucegai demn de a-i fermecă pe anticari, 
crăpături de o vechime înfiorătoare, colţuri roase să te facă 
să crezi că s-au ospătat din el şoarecii. Tranşa fusese pârlită 
cu o perfecţiune uimitoare. Odată registrul pus la punct, 
iată câteva citate care vor spune şi celui mai obtuz cititor 
folosinţa pe care Biroul lui Desroches o consacră acestei 
culegeri, ale cărei prime şaizeci de pagini abundau în false 
procese-verbale. Pe prima pagină se putea citi: „În numele 
Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Astăzi, în ziua 
prăznuirii maicii noastre Sfenta Genoveva, ocrotitoarea 
Parisului, sub oblăduirea căreia s-au fost pus den anulu 
1525 grămăticii acestei cinstite Cănţelării, noi, mai jos 


iscăliţii grămătici şi pisari ai Cănţelăriei jupanului Jerosme- 
Sebastien Bordin, următor răposatului Guerbet, care 
trăitor fiind fost-a jude la Chastelet, dându-ne sama de 
datorinţa care ne silea să înlocuim catastiful şi hrisoavele 
oploşirii grămăticilor acestei slăvite Cănţelării, mădular ales 
al împărăției Basoche, care catastif s-au fost plinit de 
lucrarea preadragilor şi preaiubiţilor noştri înaintaşi, drept 
care cerut-am Paznicului Arhivelor Tribunalului să-l pună 
laolaltă cu celelalte ale altor Cănţelării, care am mers cu 
toţii la slujbă la beseareca Sfentului Severin, pentru a 
închina întru Domnul începutul dentâi al catastifului nostru 
celui nou. 

Drept credinţă am semnat cu toţii precum urmează: Malin, 
grămătic de taină şi întâiul grămătic; Grevin, cel de al 
doilea grămătic; Jacques Huet, grămătic; Regnauld de 
Saint-Jean d'Angely, grămătic; Bedeau, pisar şi copil de 
alergătură. Anul Domnului de la lisus Hristos 1787. 

După Sfenta Leturghie, ascultată de toţi, ne-am fost 
călătorit cu toţii la Courtille şi, pe cheltuială obştească, 
făcut-am un ospăț îmbelşugat care nu s-au mântuit decât la 
oarele şapte ale dimineţii”.159 

Era minunat de bine scris. Un expert ar fi jurat că această 
scriere aparţinea secolului al optsprezecelea. Urmau 
douăzeci şi şapte de procese-verbale de recepţie la rând, 
iar ultimul se raporta la data fatală a anului 1792. După o 
lacună de paisprezece ani, registrul începea, în 1806, odată 
cu numirea lui Bordin ca notar pe lângă tribunalul primei 
instanţe a Senei. Şi iată comentariul care semnala 
reconstituirea regatului Basoche şi a altor locuri: 
„Dumnezeu, în prea mare milă Sa, a voit ca, în pofida 
furtunilor înspăimântătoare care au pustiit pământul 
Franţei, ajunsă mare imperiu, preţioasele arhive ale 
preavestitului Birou al maestrului Bordin să rămână 
neştirbite; iară noi, subsemnaţii secretari ai preacinstitului 
şi preavrednicului maestru Bordin, nu şovăim să credem că 
această nemaipomenită păstrare a catastifului, când atâtea 


titluri, carte, privilegii au fost pierdute, trebuieşte pusă pe 
seama oblăduirii sfintei Genoveva 160, patroana acestui 
Birou şi de asemeni cultului pe care ultimul dintre 
procurorii de viţă veche l-a avut pentru tot ceea ce ţinea de 
strămoşeştile datini şi obiceiuri. În nesiguranța de a şti care 
este partea sfintei Genoveva şi care aceea a maestrului 
Bordin în acest miracol, ne-am hotărât să ne ducem la 
biserica Saint-Etienne-du-Mont pentru a asculta o liturghie 
care va fi spusă la altarul acestei sfinte Păstoriţe, care ne 
trimite atâtea oi de tuns, şi să-l poftim la masă pe stăpânul 
nostru, nădăjduind că va fi pe cheltuiala lui. 

Au semnat: Oignard, primul secretar; Poidevin, al doilea 
secretar; Proust, secretar; Brignolet, secretar; Derville, 
secretar; Augustin Coret, ajutor de secretar. 

Întocmit la Birou în 

10 noiembrie 1806”. 

„La orele trei după-amiază, a doua zi, subsemnaţii 
secretari consemnează aici recunoştinţa lor pentru 
minunatul lor stăpân, care i-a îndestulat la jupân Rolland, 
hangiu, strada Hasard, cu vinuri alese, din trei ţinuturi, din 
Bordeaux, din Champagne şi din Bourgogne, cu bucate 
deosebit de gustoase, de la orele patru după-amiaza la 
orele şapte şi jumătate. Au fost cafele, îngheţată şi lichioruri 
din belşug. Dar prezenţa patronului nu a îngăduit să 
cântăm laude în cântece de-ale secretarilor. Nici un copist 
n-a depăşit marginile unei veselii paşnice, căci vrednicul, 
respectabilul şi generosul patron făgăduise să-şi ducă 
copiştii să-l vadă pe Talma161 în Britannicus la Theâtre- 
Francais. Să trăiască întru mulţi ani maestrul Brodin!.. 
Dumnezeu să-şi reverse harurile asupra capului său 
venerabil! Dea Domnul să vândă cât mai scump un Birou 
atât de glorios! Clienţii graşi să-i pice cu duiumul! Listele lui 
de cheltuieli să-i fie plătite în bani peşin şi până la ultima 
leţcaie! Fie ca patronii noştri care-i vor urma să-i semene 
leit! Să fie mereu iubit de secretari, chiar şi când nu va mai 
fi pe lumea aceasta!” 


Urmau treizeci şi trei de procese-verbale de primire de 
stagiari, care se deosebeau unele de altele după scriere şi 
după cerneluri, după stil, după semnături şi după elogiile 
mâncărurilor alese şi ale vinurilor, lucruri care păreau a 
dovedi că procesele-verbale se redactau şi se semnau pe 
loc, inter pocula162. 

În sfârşit, în luna iunie 1822, perioada prestării 
jurământului de către Desroches, se găsea această proză 
constituţională: „Eu, subsemnatul, Francois-Claude-Marie 
Godeschal, chemat de către maestrul Desroches ca să 
îndeplinesc dificilele sarcini de prim-secretar într-un Birou 
unde clientela trebuia creată, întrucât aflasem de la 
maestrul Derville, de la care am venit, de existenţa 
faimoaselor arhive architriclino-bazochiene care sunt 
celebre la Palatul de Justiţie, l-am rugat pe îndatoritorul 
nostru patron să le ceară predecesorului său, pentru că era 
important să găsim acest document purtând data anului 
1786, care este legat de alte arhive depuse la Palatul de 
Justiţie, a căror existenţă ne-a fost certificată de Domnii 
Terrasse şi Duclos, arhivişti, şi cu ajutorul cărora se ajunge 
până în anul 1525, aflând în legătură cu obiceiurile şi 
bucatele copiştilor date istorice de cel mai mare preţ. 

Dându-i-se cuvenita dreptate acestei cereri, Biroul a fost, 
în ziua aceea, pus în stăpânirea acestor mărturii ale cultului 
pe care înaintaşii noştri l-au adus întotdeauna 
preacinstitelor ulcele şi bucatelor pentru desfătarea 
pântecelui. 

Prin urmare, pentru lămurirea urmaşilor noştri şi pentru a 
reînnoda lanţul vremurilor şi al pocalelor, i-am poftit pe 
dumnealor Doublet, al doilea secretar; pe Vassal, al treilea 
secretar, Herisson şi Grandemain, secretari, şi Dumet, 
ajutor de secretar, la prânz duminică viitoare la Calul 
Roşu163 pe cheiul Saint-Bernard, unde vom sărbători 
cucerirea acestei cărţi care cuprinde hrisovul 
chiolhanurilor noastre. 


În această duminică, 27 iunie, s-au băut doisprezece sticle 
de felurite vinuri, care de care mai minunate. Vrednici de 
luat în seamă au fost cei doi pepeni galbeni, plăcintele în jus 
romanum 164, un muşchi de vacă, o plăcintă cu ciupercibus. 
Domnişoara Mariette, ilustra soră a primului secretar ca şi 
Prima Balerină a Academiei Regale de muzică şi de dans, 
punând la dispoziţia Biroului fotolii de orchestră pentru 
spectacolul din seara aceasta, s-a luat act de această 
mărinimie. În plus, s-a decretat că vrednicii copişti să 
meargă în corpore la această nobilă demoazelă pentru a-i 
mulţumi şi pentru a-i declara că la primul său proces, dacă 
i-ar trimite dracul aşa ceva, n-ar avea de plătit decât 
cheltuielile de procedură, spre luare la cunoştinţă. 

Godeschal a fost proclamat floarea împărăției Basoche şi 
mai ales băiat bun. Fie ca un om care tratează aşa de bine 
oaspeţii să trateze curând cumpărarea unui Birou”. 

Erau peste tot pete de vin, pete de cerneală şi parafe care 
semănau cu focurile de artificii. Pentru a face să se 
înţeleagă bine pecetea de adevăr pe care secretarii ştiuseră 
să o imprime acestui registru, e suficient să aducem la 
cunoştinţă procesul-verbal al pretinsei primiri a lui Oscar. 

„Astăzi, luni 25 noiembrie 1822, după o şedinţă ţinută ieri 
în strada Cerisaie, cartierul Arsenalului, la doamna Clapart, 
mamă a aspirantului bazochien Oscar Husson, noi, 
subsemnaţii, declarăm că masă de recepţie a întrecut 
aşteptările noastre. Se compunea din ridichi negre şi roşii, 
castraveciori, anşoa, unt şi măsline ca antreuri, dintr-o 
excelentă supă de orez care mărturisea grija maternă, 
pentru că am recunoscut în ea un delicios gust de pasăre; 
şi, după mărturisirea candidatului, am aflat că într-adevăr 
măruntaiele fierte înăbuşit, gătite prin sârguinţă doamnei 
Clapart, fuseseră judicios înserate în supă făcută la 
domiciliu cu grijă cu care nu se găteşte decât acasă. 

Item165, friptura înăbugşită înconjurată de o mare de 
aspic, datorită sus-zisei mame. 


Item, o limbă de vacă cu tomate care ne-a făcut să nu stăm 
ca nişte automate. 

Item, mâncărica de porumbei cu un gust să te facă să crezi 
că a fost supravegheată de îngeri. 

Item, o budincă de macaroane în faţa unor castronele cu 
cremă de şocolată. 

Item, un desert compus din unsprezece delicatese, printre 
care, cu toată starea de beţie în care ne cufundaseră 
şaisprezece sticle de vin de un gust rafinat, am remarcat un 
compot de piersici de o delicateţe augustă şi mirobolantă. 

Vinurile de Roussillon şi acelea de pe coasta Rh6nului le-au 
înfundat complet pe acelea de Champagne şi de 
Bourgogne. O sticlă de maraschin şi una de Kirsch, în 
pofida cafelei fine, au sfârşit prin a ne cufunda într-un 
asemenea extaz cenologic, încât unul dintre noi, jupân 
Herisson, s-a pomenit în Bois de Boulogne166 crezându-se 
încă pe bulevardul Temple; iar ajutorul de secretar 
Jacquinant, în vârstă de paisprezece ani, se adresa unor 
burgheze în vârstă de cincizeci şi şapte de ani, luându-le 
drept femei uşoare, spre luare la cunoştinţă. 

Există în statutele ordinului nostru o lege respectată cu 
străşnicie, aceea de a-i lăsa pe aspiranţii la privilegiile 
breslei noastre să-şi măsoare măreţia ceremoniei de bun- 
venit după averea lor, fiind de notorietate publică faptul că 
nimeni nu se dedică zeiţei 'Themis având rente şi că orice 
secretar este strâns ţinut de tatăl şi mama sa. De aceea 
constatăm cu cele mai mari elogii conduita doamnei 
Clapart, văduvă după prima căsătorie cu Domnul Husson, 
tatăl aspirantului şi spunem că el este vrednic de strigăte 
de ura care au izbucnit la desert, drept care am semnat cu 
toţii.” 

Trei secretari fuseseră până atunci păcăliţi de această 
mistificare şi trei recepții reale fuseseră consemnate în 
acest registru impozant. 

În ziua sosirii fiecărui neofit la Birou, secretarul-ajutor 
avusese grijă să pună pe locul respectivului arhivele 


arhitriclino-bazochiene iar secretarii se veseleau de 
spectacolul pe care îl prezenta fizionomia noului-venit în 
timp ce studia paginile acestea caraghioase. Inter pocula, 
fiecare aspirant aflase secretul acestei farse bazochiene şi 
această revelaţie le inspiră, după cum sperau toţi, dorinţa 
de a-i mistifica pe viitorii secretari. 

Acum fiecare poate să-şi închipuie figura pe care o făcură 
cei patru secretari şi secretarul-ajutor la aceste vorbe ale 
lui Oscar, devenit la rândul său mistificator: „Scoateţi 
registrul”. 

Zece minute după această exclamaţie, un tânăr frumos, cu 
talie zveltă şi cu un chip plăcut, se prezentă, întrebă de 
domnul Desroches şi se adresă fără să ezite lui Godeschal. 

— Sunt Frederic Marest, zise el, şi vin aici ca să ocup locul 
de secretar trei. 

— Domnule Husson, îi spuse Godeschal lui Oscar, arătaţi-i 
domnului locul său şi puneţi-l la curent cu practica muncii 
noastre. 

A doua zi, secretarul găsi Registrul peste dosarul său; dar, 
după ce citi primele pagini, începu să râdă, nu invită 
nicicum Biroul şi repuse Registrul în faţa sa. 

— Domnilor, spuse el pe la cinci când se pregătea să plece, 
am un văr secretar prim de notar la maestrul Leopold 
Hannequin, îl voi consulta în legătură cu ceea ce trebuie să 
fac pentru ceremonia de bun-venit. 

— Stăm prost, zise Godeschal, n-are aerul unui novice, 
viitorul magistrat. 

— Las'că-i frecăm noi ridichea, strigă Oscar. 

A doua zi, la ora două, Oscar îl văzu intrând şi îl recunoscu 
în persoana secretarului şef al lui Hannegquin pe Georges 
Marest. 

— Hei! uite-l pe prietenul lui Ali-Paşa, strigă el cu aer 
degajat. 

— Ah, aici sunteţi, domnule ambasador? răspunse Georges 
amintindu-şi de Oscar. 


— Cum! vă cunoaşteţi, aşadar, îl întrebă Godesehal pe 
Georges. 

— Cred şi eu, am făcut nişte prostii împreună, zise 
Georges, acum vreo doi ani şi ceva... Da, am plecat de la 
Crottat ca să intru la Hannegquin tocmai din cauza acestei 
afaceri... 

— Ce afacere? întrebă Godesehal. 

— Ei, fleacuri, răspunse Georges la un semn al lui Oscar. 
Am vrut să-l mistificăm pe un pair al Franţei şi tot el ne-a 
dus până la urmă... Aha, asta-i! vreţi să-l trageţi pe sfoară 
pe văru-miu... 

— Nu tragem pe sfoară pe nimeni, zise Oscar cu 
demnitate, uite catastiful nostru. 

Şi prezentă faimosul registru la pagina unde se găsea o 
sentinţă de excludere împotriva unui refractar care, pentru 
cărpănoşenie, fusese silit să părăsească Biroul în anul 1788. 

— Ştiu că vreţi să-i daţi plasă... se văd şi ochiurile, 
răspunse Georges arătând Registrul acela bufon. Dar vărul 
meu şi cu mine suntem bogaţi, o să-i ardem o petrecere 
cum n-o să mai vedeţi niciodată şi care vă va stimula 
imaginaţia la încheierea procesului-verbal. Pe mâine, 
duminică, la Rocher-de-Cancale167, la ora două. După 
aceea, vă duc să vă petreceţi seara la doamna marchiză de 
Las Florentinas y Cabirolos, unde vom juca cărţi şi veţi găsi 
elita femeilor fashion168. Aşadar, domnilor din Prima 
Instanță, continuă el cu o morgă notarială, să păstrăm o 
anumită ţinută şi să ştiţi să vă purtaţi povara vinului ca 
seniorii din vremea Regenţei... 

— Hurrah! strigă Biroul ca un singur om. Bravo!.. Very 
well!.. Vivat! Trăiască verii Marest!.. 

— Eşti mare! strigă ajutorul de secretar. 

— Ei! Ce-i aici? întrebă patronul ieşind din cabinetul lui. A! 
uite-l şi pe Georges, spuse el primului secretar, te-am ghicit, 
ai venit să-mi destrăbălezi secretarii. Şi se întoarse la el în 
cabinet chemându-l pe Oscar. Na, ia cinci sute de franci, îi 
spuse deschizând casa de bani, du-te la Palatul de Justiţie şi 


scoate de la grefă copiile hotărârii Vandenesse împotriva lui 
Vandenesse, trebuie semnat în seara asta dacă e posibil. Am 
promis o gratificaţie de douăzeci de franci lui Simon: 
aşteaptă hotărârea, dacă nu-i gata, nu te lăsa dus de nas, 
căci Derville e în stare, în interesul clientului său, să ne 
pună bețe în roate. Contele Felix de Vandenesse e mai 
puternic decât fratele său ambasadorul, clientul nostru169. 
Aşa că ţine ochii bine deschişi şi la cea mai mică dificultate, 
întoarce-te să-mi spui. 

Oscar plecă având intenţia de a se distinge în această mică 
incursiune, prima afacere care se prezenta de când era el 
acolo. 

După plecarea lui Georges şi a lui Oscar, Godeschal îl 
întrebă pe noul său secretar ce-i cu gluma pe care o 
ascundea, după părerea lui, această marchiză de Las 
Florentinas y Cabirolos; dar Frederic, cu un sânge rece şi o 
seriozitate de Procuror-general, continuă mistificarea 
începută de vărul său: convinse tot Biroul prin felul său de a 
răspunde şi prin manierele sale că marchiza de Las 
Florentinas era văduva unui Grande de Spania, căruia vărul 
său îi făcea curte. Născută în Mexic şi fiică a unei creole, 
această tânără şi bogată văduvă se distingea prin manierele 
degajate ale femeilor născute în ţările cu climă caldă. 

— Îi place să râdă, îi place să bea, îi place să cânte ca noi! 
spuse el cu glas scăzut citind renumita şansonetă a lui 
Beranger1'70. Georges, adăugă el, este foarte bogat, l-a 
moştenit pe tatăl său care era văduv şi care i-a lăsat o mie 
opt sute de livre rentă şi cu cele o mie două sute de franci 
pe care unchiul nostru tocmai ni i-a lăsat fiecăruia, are 
treizeci de mii de franci pe an. De aceea şi-a plătit datoriile 
şi părăseşte Notariatul. Speră să fie marchiz de Las 
Florentinas, căci tânăra văduvă este marchiză prin situaţia 
ei personală şi are dreptul să dea titlurile sale soţului ei. 

Dacă secretarii rămaseră nehotărâţi în ceea ce o privea pe 
contesă, dublă perspectivă a unei cine la Rocher de Cancale 
şi această serată în lumea bună îi aduse într-o stare de 


veselie excesivă - sub rezervă, relativ la spaniolă, ca s-o 
judece fără drept de apel, când se vor înfăţişa dinaintea ei. 

Această contesă de Las Florentinas y Cabirolos era pur şi 
simplu domnişoara Agathe-Florentine Cabirolle, prima 
dansatoare a teatrului Gaâte171, la care unchiul Cardot 
cânta La Mere Godichon. Un an după pierderea foarte 
reparabilă a răposatei doamne Cardot, fericitul negustor o 
întâlni pe Florentine ieşind de la clasa lui Coulon1 72. 
Iluminat de frumuseţea acestei flori coregrafice, Florentine 
având pe atunci treisprezece ani, negustorul retras din 
afaceri o urmări până în strada Pastourelle unde avu 
plăcerea să afle că viitoarea podoabă a Baletului datora 
lumina zilei unei simple portărese. În cincisprezece zile, 
mama şi fata, instalate în strada Crussol, cunoscură acolo o 
modestă bunăstare. Deci, acestui protector al artelor, după 
expresia consacrată, îi datorează Teatrul acest tânăr talent. 
Generosul Mecena le făcu atunci pe cele două fiinţe 
aproape nebune de bucurie oferindu-le un mobilier de 
mahon, tapiserii, covoare şi o bucătărie bine dotată; le dădu 
posibilitatea să aibă o fată în casă şi le aduse două sute 
cincizeci de franci pe lună. Moş Cardot, cu înfăţişarea lui de 
gâscan bun de jumulit173, păru atunci un îngeraş şi fu 
tratat aşa cum se cuvine să fie un binefăcător. Pentru 
pasiunea arzătoare a bătrânului, a fost vârsta de aur. 

Timp de trei ani, cântăreţul „Tuşii Godichon” duse înalta 
politică de a o menţine pe domnişoara Cabirolle şi pe mama 
sa în acest mic apartament, la doi paşi de teatru; pe urmă, 
din dragoste pentru coregrafie, i-l dădu pe Vestris174 ca 
maestru protejatei sale. De aceea, prin 1820, avu fericirea 
să o vadă pe Florentine debutând în baletul unei 
melodrame intitulată Ruinele Babilonuluil 75. Florentine 
număra atunci şaisprezece primăveri. La puţin timp după 
acest debut, moş Cardot devenise pentru protejata sa 
bătrânul cărpănos; dar întrucât el avu delicateţea să 
priceapă că o dansatoare de la Teatrul Gaâte trebuia să-şi 
ţină un anumit rang, şi întrucât ridică ajutorul lunar la cinci 


sute de franci pe lună, dacă nu redeveni un înger, fu cel 
puţin un prieten pe viaţă, un al doilea tată. Aceasta a fost 
vârsta de argint. 

Din 1820 în 1623 Florentine câştiga experienţa de care 
trebuie să beneficieze toate dansatoarele de la 
nouăsprezece la douăzeci de ani. Prietenele sale fură 
ilustrele Mariette şi Tullia, două Prime Balerine ale Operei; 
apoi Florine, pe urmă biata Coralie176, atât de curând 
răpită artelor, amorului şi lui Camusot. Întrucât moşneguţul 
Cardot dobândise în ceea ce-l priveşte cinci ani în plus, 
căzuse sub indulgenţa acelei semi-paternităţi pe care o 
concep bătrânii faţă de tinerele talente pe care le-au 
crescut şi al căror succes a devenit al lor. De altfel, unde şi 
cum un bărbat de şaizeci şi opt de ani ar fi putut regăsi un 
ataşament asemănător, o altă Florentine care să-i cunoască 
atât de bine obiceiurile şi la care să poată cânta, cu 
prietenii săi, La Mere Godichon. Puţintelul moş Cardot se 
găsea deci sub un jug pe jumătate conjugal şi de o forţă 
irezistibilă. Aceasta a fost vârsta de aramă. 

În timpul celor cinci ani ai vârstei de aur şi ai vârstei de 
argint, Cardot pusese deoparte nouăzeci de mii de franci. 
Acest bătrân plin de experienţă prevăzuse că, atunci când 
va ajunge la şaptezeci de ani, Florentine va fi majoră; avea 
să debuteze poate la Operă, şi fără îndoială că va fi dorit să 
etaleze luxul unei Prime Balerine. Cu câteva zile înainte de 
serata despre care vorbim, moş Cardot cheltuise patruzeci 
şi cinci de mii de franci pentru a-i stabili o anumită poziţie 
socială Florentinei, pentru care reluase vechiul apartament 
unde răposata Coralie făcuse fericirea lui Camusot. La 
Paris, există apartamente şi case, ca şi străzi, care au o 
anumită predestinaţie. Înzestrată cu o argintărie renumită, 
Prima Balerină a Teatrului Gaâte dădea dineuri reuşite, 
cheltuia trei sute de franci pentru toaletele ei, nu mai ieşea 
decât cu trăsură închiriată cu ziua, avea cameristă, 
bucătăreasă şi un groom. În sfârşit, ambiția ei era să 
debuteze la Operă. Coconul-de-Aur aduse atunci un omagiu 


fostului său stăpân, cu produsele sale cele mai splendide 
pentru a place domnişoarei Cabirolle, zisă Florentine, după 
cum, cu trei ani mai înainte, satisfăcuse din plin dorinţele 
Coraliei, dar întotdeauna fără ştirea fiicei lui moş Cardot, 
căci tatăl şi ginerele se înțelegeau de minune pentru a 
păstra aparențele în sânul familiei. Doamna Camusot nu 
ştia nimic despre apucăturile destrăbălate ale soţului, nici 
despre moravurile libertine ale tatălui ei. Aşadar, fastul care 
strălucea în strada Vend6me la domnişoara Florentine ar fi 
satisfăcut şi pe figurantele cele mai ambiţioase. După ce 
fusese stăpânul timp de şapte ani, Cardot se simţea tras de 
un remorcher cu forţa unui capriciu irezistibil. Dar 
nefericitul bătrân iubea!.. Florentine trebuia să-i închidă 
ochii, se gândea să-i lase moştenire vreo sută de mii de 
franci. Vârsta de fier începuse! 

Georges Marest, băiat frumos şi posedând o rentă de 
treizeci de mii de livre, o curta pe Florentine. Toate 
dansatoarele au pretenţia să iubească aşa cum le iubesc 
protectorii lor, să aibă un tânăr care să le plimbe şi să le 
aranjeze nişte petreceri câmpeneşti nemaipomenite. Deşi 
dezinteresată, fantezia unei Prime Balerine este totdeauna 
o pasiune care costă ceva bagatele pe fericitul muritor ales 
de ea. Sunt dineurile la restaurante, lojile la spectacol, 
trăsurile pentru plimbări în împrejurimile Parisului şi, ca să 
revenim, vinurile de lux consumate în mari cantităţi, căci 
dansatoarele trăiesc aşa cum trăiau altădată atleţii. 
Georges se distra aşa cum se distrează tinerii când trec de 
la disciplină paternă la independenţă; şi moartea unchiului 
său, dublându-i aproape averea, îi schimbase ideile. Atât 
timp cât nu avu decât cele optsprezece mii de franci rentă 
lăsaţi de tatăl şi de mama sa, intenţia lui fusese să devină 
notar; dar, după cum le spusese vărul său, secretarilor de la 
Desroches, trebuia să fii tâmpit ca să începi o carieră cu 
averea pe care de obicei o realizezi abia când eşti la 
sfârşitul carierii. Deci, primul secretar îşi sărbătorea prima 
sa zi de libertate prin acest prânz care servea în acelaşi 


timp şi ca să plătească ceremonia de bun-venit pentru vărul 
său. Mai înţelept decât Georges, Frederic nu renunţă la 
ideea de a ajunge magistrat. Întrucât un tânăr atât de bine 
făcut şi atât de dezgheţat ca Georges putea prea bine să se 
căsătorească cu o creolă bogată, iar marchizul de Las 
Florentinas y Cabirolos ar fi putut, la bătrâneţe, după cum 
spunea Frederic viitorilor săi colegi, să ia de nevastă mai 
curând o fată frumoasă decât o fată nobilă, conţopiştii din 
biroul lui Desroches, toţi proveniţi din familii sărace şi care 
nu frecventaseră niciodată lumea bună, se îmbrăcară în 
hainele lor cele mai frumoase, toţi destul de nerăbdători să 
o vadă pe marchiza mexicană de Las Florentinas y 
Cabirolos. 

— Ce baftă, îi zise Oscar lui Godeschal, sculându-se de 
dimineaţă, că mi-am comandat o haină, un pantalon, o vestă 
nouă, o pereche de cizme şi că scumpa mea mamă mi-a 
făcut lenjerie pentru avansarea la rangul de secretar doi! 
Am şase cămăşi cu jabou din material fin, din cele 
douăsprezece pe care mi le-a dat... Le arătăm noi cine 
suntem! Ah, dacă vreunul dintre noi ar putea să i-o sufle pe 
marchiză lui Georges Marest ăla... 

— Frumoasă ocupaţie pentru un funcţionar al Biroului 
maestrului Desroches!.. exclamă Godeschal. N-ai să ajungi 
niciodată să-ţi stăpâneşti vanitatea? 

— Vai, domnule! zise doamna Clapart care-i adusese fiului 
său nişte cravate şi care auzise vorbele oficiantului-şef, să 
dea Domnul că Oscar să urmeze sfaturile bune pe care i le 
daţi! E ceea ce îi spun fără încetare: fă la fel ca domnul 
Godeschal, ascultă de sfaturile lui! 

— Se descurcă bine, doamnă, răspunse secretarul-şef; dar 
n-ar trebui să facă prea multe gafe ca cea de ieri, ca să nu- 
şi piardă tot creditul în faţa şefului. Patronul nu concepe că 
cineva să nu ştie să reuşească. Drept primă însărcinare, i-a 
poruncit fiului dumneavoastră să scoată de la grefă copia 
unei hotărâri într-o problemă de succesiune în care doi 
mari seniori, doi fraţi, pledează unul împotriva celuilalt, şi 


Oscar s-a lăsat dus de nas... Patronul era furios. Abia am 
reuşit să dreg prostia, ducându-mă azi-dimineaţă, la şase, 
ca să-l găsesc pe ajutorul de grefier, de la care am obţinut 
făgăduiala să capăt hotărârea mâine la ora şapte şi 
jumătate. 

— Ah, Godeschal! exclamă Oscar ducându-se la primul 
secretar şi strângându-i mâna, eşti un adevărat prieten. 

— Vai, domnule! zise doamna Clapart, o mamă e prea 
fericită să ştie că fiul ei are un prieten ca dumneavoastră şi 
puteţi conta pe o recunoştinţă care nu va înceta decât odată 
cu viaţa mea. Oscar, păzeşte-te de acest Georges Marest, a 
şi fost cauza primei tale nenorociri în viaţă. 

— În ce fel? întrebă Godeschal. 

Prea încrezătoarea mamă explică succint primului 
secretar păţania care dăduse peste bietul său Oscar în 
trăsura lui Pierrotin. 

— Sunt sigur că mucalitul ăsta ne-a pregătit vreo figură în 
seara asta... În ceea ce mă priveşte, n-am să mă duc la 
contesa de Las Florentinas, sora mea are nevoie de mine 
pentru stipularea unui nou angajament, am să vă părăsesc 
aşadar la desert; dar, Oscar, fii în gardă. Au să te pună 
poate să joci, nu trebuie că Biroul lui Desroches să bată în 
retragere. Uite, tu ai să joci pentru noi doi, na, ia o sută de 
franci, îi spuse tânărul acela cumsecade dându-i această 
sumă lui Oscar a cărui pungă urma să fie secătuită de 
cizmar şi de croitor. Fii prudent, gândeşte-te să nu joci 
dincolo de cei o sută de franci ai noştri, nu te lăsa ameţit 
nici de joc şi nici de pahare. La naiba! un secretar-doi este o 
persoană cu greutate, nu trebuie să joace pe cuvânt, nici să 
depăşească o anumită limită în toate. De îndată ce ai ajuns 
secretar-doi, trebuie să te gândeşti să devii avocat. De 
aceea, nici să nu bei prea mult, nici să nu joci prea mult, să 
ai o comportare convenabilă, asta-i regula conduitei tale. 
Mai ales nu uita să te întorci acasă la douăsprezece 
noaptea, pentru că mâine trebuie să fii la Palatul de Justiţie 


la ora şapte ca să iei hotărârea. Nu-i interzis să te distrezi, 
dar munca înainte de toate. 

— Ai fost atent, Oscar? zise doamna Clapart. Uite cât de 
indulgent e domnul Godeschal şi cum ştie să împace 
plăcerile tinereţii cu obligaţiile funcţiei sale. 

Doamna Clapart, văzând că vin croitorul şi cizmarul să-l 
caute pe Oscar, rămase singură un moment cu primul 
secretar pentru a-i da înapoi cei o sulă de franci pe care 
acesta tocmai îi dăduse lui Oscar. 

— Ah, domnule! binecuvântările unei mame să vă 
însoţească pretutindeni şi în toate acţiunile dumneavoastră. 

Mama avu cu ocazia aceasta supremă fericire de a-şi 
vedea fiul elegant îmbrăcat şi-i dădu un ceas de aur 
cumpărat din economiile ei, ca să-l recompenseze pentru 
bună lui purtare. 

— Peste opt zile o să tragi la sorţi, îi spuse ea, şi pentru că 
trebuie să prevedem cazul că îţi va ieşi un număr rău, m-am 
dus să-l văd pe unchiul tău Cardot; e foarte mulţumit de 
tine. Încântat să te ştie secretar-doi la douăzeci de ani, şi de 
succesele tale la examenele de la Facultatea de Drept, a 
promis banii necesari pentru a-ţi cumpăra un înlocuitor. Nu 
simţi o anumită mulţumire văzând cum este răsplătită o 
purtare bună? Chiar dacă înduri lipsuri, gândeşte-te la 
fericirea de a putea, după cinci ani, să-ţi negociezi un Birou, 
în sfârşit, gândeşte-te, puişorule, cât de fericită o faci pe 
mămica ta... 

Chipul lui Oscar, puţin slăbit de studiu, luase o înfăţişare 
căreia practica problemelor judiciare, a proceselor, îi 
imprimase o expresie serioasă. Crescuse şi îi mijise barba. 
În sfârşit, adolescenţa făcuse loc virilităţii. Mama nu se putu 
împiedica să-şi admire fiul, îl îmbrăţişă tandru zicându-i: 

— Distrează-te, dar aminteşte-ţi de sfaturile bune ale 
domnului Godeschal. Ah, na, uitam! uite cadoul prietenului 
nostru Moreau, un portofel frumos. 

— Am cu atât mai multă nevoie de el, cu cât patronul mi-a 
încredinţat cinci sute de franci că să iau copia blestematei 


ăleia de hotărâri Vandenesse împotriva Vandenesse şi nu 
vreau să las banii la mine în cameră. 

— Vrei să păstrezi asupra ta atâta bănet? zise mama 
înspăimântată. Şi dacă ai să pierzi o sumă aşa de mare! N- 
ar trebui mai bine să-i încredinţezi domnului Godeschal? 

— Godeschal? exclamă Oscar găsind excelentă ideea 
mamei sale. 

Godeschal, ca toţi secretarii duminică, avea programul de 
lucru între orele zece şi două şi apucase să plece. 

Când mama sa plecă, Oscar se duse să hoinărească pe 
bulevarde, aşteptând ora mesei. Cum să nu-şi plimbe 
această remarcabilă ţinută elegantă pe care o purta cu o 
mândrie şi o plăcere de care îşi vor aminti toţi tinerii care s- 
au aflat în dificultăţi financiare la începutul vieţii? O 
frumoasă vestă de caşmir pe fond albastru şi cu guler şal, 
pantaloni negri, pe dungă, din stofă fină de lână, o haină 
neagră bine croită şi un baston cu măciulie de argint aurit 
cumpărat din economiile sale îi procurau o bucurie destul 
de firească acestui biet băiat care îşi amintea de felul cum 
fusese îmbrăcat în ziua călătoriei la Presles şi de efectul pe 
care-l produsese atunci asupra lui Georges. Oscar avea în 
perspectivă o zi de desfătări, urma să vadă pentru prima 
oară, în seara aceea, lumea bună! Să fim sinceri! pe un 
tânăr secretar lipsit de plăceri şi care, de vreme 
îndelungată, râvnea să-şi facă de cap, simţurile dezlănţuite 
îl puteau face să uite înţeleptele recomandări ale lui 
Godesehal şi ale mamei sale. Spre ruşinea vârstei tinereţii, 
niciodată nu lipsesc sfaturile şi îndrumările bune. În afară 
de recomandările primite în dimineaţa acelei zile, Oscar 
simţea în el însuşi o aversiune împotriva lui Georges, se 
simţea umilit în faţa acestui martor al scenei din salonul de 
la Presles, când Moreau îl aruncase la picioarele contelui de 
Serisy. Ordinea morală îşi are legile sale, ele sunt 
implacabile şi eşti întotdeauna pedepsit când le-ai 
desconsiderat. E una mai ales de care animalul el însuşi 
ascultă fără crâcnire şi întotdeauna. Şi anume, aceea care 


ne porunceşte să fugim întotdeauna de cel care ne-a mai 
dăunat o dată, cu sau fără intenţie, voluntar sau involuntar. 
Creatura de la care am avut o pagubă sau o neplăcere ne 
va fi întotdeauna funestă. Oricare ar fi rangul său, oricare 
ar fi gradul de afecţiune care ne leagă de acea persoană, 
trebuie să rupem relaţiile cu ea, pentru că ea ne-a fost 
trimisă de piaza rea. Deşi sentimentul creştin se opune 
conduitei amintite, supunerea la această lege teribilă este 
esențialmente socială şi conservatoare. Fiica lui lacob al II- 
lea1 77, care s-a aşezat pe tronul tatălui său, trebuie să-l fi 
rănit de multe ori încă dinainte de uzurpare. luda îi dăduse 
cu siguranţă vreo lovitură mortală lui lisus înainte de a-l 
trăda. Există în noi o vedere interioară, ochiul sufletului, 
care presimte catastrofele, Şi repugnanţa pe care o simţim 
pentru acea fiinţă fatală este rezultatul acestei previziuni; 
dacă religia ne porunceşte să o învingem, ne rămâne 
neîncrederea a cărei voce trebuie să o ascultăm neîncetat. 
Dar putea oare Oscar la douăzeci de ani să aibă atâta 
înţelepciune? Din păcate, când la două şi jumătate intru în 
salonul de la Rocher-de-Cancale unde se aflau trei invitaţi în 
afară de secretar, adică: un bătrân căpitan de dragoni, pe 
nume Giroudeau; Finot, jurnalist care putea s-o ajute pe 
Florentine să debuteze la Operă; du Bruel178, un scriitor 
prieten al Tulliei, una dintre rivalele Mariettei la Operă, al 
doilea secretar simţi cum îi dispare ostilitatea tainică de la 
primele strângeri de mână, în primele elanuri ale unei 
cozerii între tineri, în faţa unei mese de douăsprezece 
tacâmuri splendid servită. Georges se purtă de altfel 
fermecător cu Oscar. 

— Tu îţi continui drumul, îi spuse el, cu diplomaţia privată, 
căci ce diferenţă există între un ambasador şi un avocat? 
doar aceea care separă o naţiune de un individ. 
Ambasadorii sunt avocaţii popoarelor! Dacă pot să-ţi fiu cu 
ceva de folos, caută-mă. 

— Pe cuvântul meu, azi pot să-ţi mărturisesc, tu ai fost 
cauza unei mari nenorociri care mi s-a întâmplat... 


— Aiurea! zise Georges, după ce ascultase relatarea 
tribulaţiilor secretarului; păi, domnul de Serisy e cel care s- 
a purtat prost. Soţia lui?.. nu-i genul meu. lar contele n-are 
decât să fie ministru de Stat şi pair al Franţei, eu tot n-aş 
vrea să fiu în pielea lui roşcată. E o minte îngustă şi acum 
puţin îmi pasă de el. 

Oscar ascultă cu o adevărată plăcere glumele lui Georges 
pe socoteala contelui de Serisy, pentru că ele diminuau, 
într-o oarecare măsură, gravitatea greşelii sale; şi era cu 
totul de părerea duşmănoasă a ex-secretarului de notar 
care se amuza să prezică Nobilimii nenorocirile pe care 
Burghezia le visa pe vremea aceea şi pe care anul 1830 
urma să le realizeze179. La ora trei şi jumătate începu 
oficierea mesei. Desertul nu începu decât la ora opt, fiecare 
fel necesitând două ore. Doar secretarii de avocat pot 
mânca aşa! Stomacurile de la optsprezece la douăzeci de 
ani sunt, pentru Medicină, fenomene inexplicabile. Vinurile 
fură demne de Borrel, care înlocuia pe vremea aceea pe 
ilustrul Balaine180, creatorul primului dintre restaurantele 
pariziene renumite prin delicateţea şi perfecțiunea 
bucătăriei, adică primul din lumea întreagă. 

La desert se redactă procesul-verbal al acestui festin al lui 
Baltazar, începând cu: Inter pocula aurea restauranti, qui 
vulgo dicitur Rupes Cancalil181. După acest debut, oricine 
poate să-şi imagineze frumoasa pagină care a fost adăugată 
la Cartea de Aur a chiolhanurilor breslei ucenicilor 
secretari. 

Godeschal dispăru după ce semnase, lăsând pe cei 
unsprezece convivi, stimulaţi de fostul căpitan al Gărzii 
Imperiale, pradă vinurilor, toasturilor şi lichiorurilor unui 
desert ale cărui piramide de fructe şi de trufandale păreau 
obeliscurile din Teba. La orele zece şi jumătate, secretarul- 
ajutor al Biroului fiind într-o stare care nu-i mai permitea să 
rămână, Georges îl încărcă într-o birjă, dând adresa mamei 
şi plătind cursa. Cei zece convivi, toţi chercheliţi ca Pitt şi 
Dundas182, tocmai puneau la cale să meargă pe jos pe 


bulevarde, ţinând seama de vremea atât de frumoasă, la 
marchiza de Las Florentinas y Cabirolos, unde, spre miezul 
nopţii, trebuiau să găsească cea mai aleasă societate. Toţi 
aveau poftă să respire din adâncul plămânilor; dar, cu 
excepţia lui Georges, Giroudeau, du Brudel şi Finot, 
obişnuiţi cu orgiile pariziene, nimeni nu mai putea să 
meargă. Georges trimise după trei căleşti la cineva care 
închiria trăsuri, şi plimbă pe toată lumea timp de o oră pe 
bulevardele exterioare, de la Montmartre până la bariera 
Tronului. Se întoarseră pe la Bercy, pe cheiuri şi bulevarde, 
până în strada Vendome. 

Secretarii tot mai zburau ca fluturii în cerul împodobit cu 
fantezii în care Beţia îi saltă pe tineri, când amfitrionul lor îi 
introduse în mijlocul saloanelor Florentinei. Acolo 
străluceau prinţesele teatrului care, fără îndoială puse la 
curent cu farsă lui Frederic, se amuzau să maimuţărească 
pe femeile respectabile. Tocmai se servise îngheţată. 
Lumânările aprinse făceau candelabrele să sclipească. 
Lacheii frumoasei Tullia, ai doamnei du Val-Noble şi ai 
Florinei, toţi în livrea de ceremonie, serveau dulciuri pe 
platouri de argint. Draperiile, capodopere ale industriei 
lioneze, legate cu cordoane de aur, ameţeau privirile. 
Florile covoarelor păreau nişte straturi de flori. Cele mai 
bogate fleacuri şi tot felul de curiozităţi fluturau prin faţa 
ochilor. În primul moment şi în starea în care îi adusese 
Georges, secretarii, şi mai ales Oscar, crezură în 
autenticitatea marchizei de Las Florentinas y Cabirolos. 
Aurul strălucea pe patru mese de joc instalate în dormitor. 
În salon, femeile se dedicaseră unui vingt-et-un183 ţinut de 
Nathan184, celebrul scriitor. După ce rătăciseră, ameţiţi şi 
aproape adormiţi, pe întunecoasele bulevarde exterioare, 
secretaţii se trezeau aşadar într-un adevărat palat al 
Armideil 85. Oscar, prezentat de Georges pretinsei 
marchize, rămase complet năucit, neidentificând în 
dansatoarea de la Teatrul Gaâte pe această femeie 
aristocratic decoltată, înnobilată de dantele, aproape 


asemănătoare cu o vignetă de keepsake186, care îl primi cu 
graţii şi maniere fără de asemănare în amintirea sau în 
imaginaţia unui conţopist crescut atât de sever. După ce 
admirară toate bogăţiile acestui apartament, frumoasele 
femei care se desfătau acolo, şi care se luaseră toate la 
întrecere în privinţa toaletei pentru inaugurarea acestei 
splendori, Oscar fu luat de mână şi condus de Florentine la 
masa unde se juca vingt-et-un. 

— Vino să te prezint frumoasei marchize d'Anglade, una 
dintre prietenele mele... 

Şi ea îl duse pe bietul Oscar la drăgălaşa Fanny 
Beaupre187 care o înlocuia de doi ani pe răposata Coralie 
în afecțiunea lui Camusot. Această tânără actriţă tocmai 
dobândise o anume reputaţie în rolul de marchiză într-o 
melodramă de la teatrul Porte-Saint-Martin, intitulată 
Familia d'Anglade1 88, un succes al vremii. 

— Uite, draga mea, zise Florentine, îţi prezint pe un copil 
fermecător, pe care poţi să-l asociezi la jocul tău. 

— Oh! ce drăguţ, răspunse cu un surâs fermecător actriţa 
cercetându-l din priviri pe Oscar, pierd, hai să facem pe din 
două, vrei, nu-i aşa? 

— Doamnă marchiză, sunt la ordinele dumneavoastră, zise 
Oscar aşezându-se lângă frumoasa actriţă. 

— Pune banii, am să joc eu şi dumneata ai să-mi porţi 
noroc! Poftim, uite ultima mea sută de franci... 

Şi falsa marchiză scoase dintr-o pungă, a cărei 
închizătoare era împodobită cu diamante, cinci piese de 
aur. Oscar scoase cei o sută de franci ai săi în monede de 
cinci franci, ruşinat să amestece nevrednicii scuzi cu piese 
de aur. În zece ture actriţa pierdu cele două sute de 
franci189. 

— Ce stupid, izbucni ea, am să fac eu banca. Rămânem 
împreună, nu-i aşa? îi spuse ea lui Oscar. 

Fanny Beaupre se sculase iar tânărul conţopist, care se 
văzu că şi ea obiectul atenţiei întregii mese, nu îndrăzni să 


se retragă spunând că în punga lui bate vântul. Oscar se 
simţi fără glas, limba greoaie rămase lipită de cerul gurii. 

— Vrei să-mi împrumuţi cinci sute de franci? îi spuse 
actriţa dansatoarei. 

Florentine aduse cinci sute de franci pe care se dusese să-i 
fă de la Georges, care tocmai pasase de cinci ori la ecarte. 

— Nathan a câştigat, o mie două sute de franci, îi spuse 
actriţa secretarului, cei care ţin bancă la joc câştiga 
întotdeauna, să nu ne lăsăm sâcâiţi, îi şopti ea la ureche. 

Oamenii care au inimă, imaginaţie şi pasiune vor înţelege 
cum bietul Oscar îşi deschise portofoliul şi scoase din el 
biletul de cinci sute de franci. Îl privea pe Nathan, celebrul 
scriitor, care împreună cu Florine începu să joace tare 
împotriva băncii. 

— Hai, dragă, ia-i, îi strigă Fanny Beaupre făcându-i semn 
lui Oscar să adune cei două sute de franci mizaţi de Florine 
şi Nathan. 

Actriţa nu cruța glumele şi batjocurile la adresa celor care 
pierdeau. Ea anima jocul cu gesturi şi poante decoltate pe 
care Oscar le găsea destul de ciudate; dar bucuria înăbuşea 
aceste reflecţii, căci primele două ture produseseră un 
câştig de două mii de franci. Lui Oscar îi venea să simuleze 
o indispoziţie şi să plece lăsându-şi acolo partenera, dar 
onoarea îl ţintuia pe loc. Alte trei ture topiră beneficiile. 
Oscar simţea o sudoare rece în spinare şi se trezi complet 
din beţie. Ultimele două ture îi făcură să piardă cei o mie de 
franci ai mizei puse în comun; lui Oscar i se făcu sete şi 
înghiţi unul după altul trei pahare de punci frapat. Actriţa îl 
luă pe bietul conţopist în dormitor, debitându-i tot felul de 
fleacuri. Dar acolo, sentimentul vinei sale îl copleşi în 
asemenea măsură pe Oscar, încât chipul lui Desroches îi 
apăru ca în vis, şi se aşeză pe o splendidă otomană, într-un 
colţ întunecos; îşi puse o batistă la ochi; plângea! Florentine 
zări această mască a durerii, care era sinceră, avea de ce s- 
o impresioneze pe o specialistă în mimică; se duse imediat 


la Oscar, îi luă batistă de la ochi, văzu lacrimile şi-l duse 
într-un budoar. 

— Ce ai, dragul meu? îl întrebă ea. 

La vocea aceasta, la cuvintele acestea, la tonul acesta, 
Oscar, simțind bunătatea maternă în bunătatea femeilor 
uşoare, răspunse: 

— Am pierdut cei cinci sute de franci pe care mi-i dăduse 
patronul ca să ridic mâine o hotărâre, nu-mi mai rămâne 
decât să mă înec, sunt dezonorat... 

— Nu fi prost! zise Florentine, stai aici, am să-ţi aduc o mie 
de franci, ai să încerci să recâştigi totul; dar nu risca decât 
cinci sute de franci, ca să păstrezi banii patronului. Georges 
joacă al naibii de bine ecarte, pariază pe mâna lui... 

În cruda poziţie în care se afla, Oscar acceptă propunerea 
stăpânei casei. 

— Ah! îşi spuse el, doar marchizele sunt în stare de 
asemenea gesturi... Frumoasă, nobilă şi foarte bogată, ce 
fericit e Georges ăsta! 

Primi de la Florentine cei o mie de franci în aur şi se duse 
ca să ponteze pe mâna mistificatorului său. Georges pasase 
de patru ori, când Oscar veni să se aşeze alături de el. 
Jucătorii priviră cu plăcere sosirea acestui nou partener, 
căci toţi, cu instinctul jucătorului, se aşezară alături de 
Giroudeau, bătrânul ofiţer al imperiului. 

— Domnilor, spuse Georges, veţi fi pedepsiţi pentru 
dezertarea dumneavoastră, mă simt în formă, hai Oscar, să- 
i înfundăm! 

Georges şi partenerul său pierdură cinci partide la rând. 
După ce risipise cei o mie de franci, Oscar, pe care îl 
apucase nebunia jocului, voi să ia cărţile. Datorită 
hazardului, destul de obişnuit la cei care joacă pentru 
prima oară, câştiga; însă Georges îl ameţi cu tot felul de 
sfaturi; îi spunea să arunce cărţile şi i le smulgea deseori 
din mână, astfel că lupta dintre aceste două voințe, dintre 
aceste două inspiraţii, dăună soartei norocoase. De aceea, 
pe la trei dimineaţa, după revenirea norocului şi a 


câştigurilor nesperate, bând mereu punci, Oscar ajunse să 
nu mai aibă decât o sută de franci. Se ridică cu capul greu, 
pierdut, făcu citiră paşi şi se prăbuşi pe o sofa din budoar, 
cu ochii închişi, într-un somn de plumb. 

— Mariette, îi spunea Fanny Beaupre surorii lui Godeschal, 
care sosise la două ore după miezul nopţii, vrei să cinezi aici 
mâine, va veni şi Camusot al meu cu moş Cardot, îi facem să 
turbeze? 

— Cum asta, exclamă Florentine, caraghiosul meu de 
bătrân nu m-a anunţat. 

— Trebuie să vină în dimineaţa asta să te anunţe că va 
cânta La Mere Godichon, continuă Fanny Beaupre, măcar 
aşa să facă safteaua la apartament, bietul de el. 

— Să-lia naiba cu orgiile lui cu tot! exclamă Florentine. El 
şi cu ginerele lui sunt mai răi decât magistraţii sau 
directorii de teatru. La urma urmei, se cinează bine aici, 
Mariette, îi spuse ea Primei Balerine a Operei, Cardot 
comandă întotdeauna meniul la Chevet, vino cu ducele tău 
de Maufrigneuse, o să râdem, îi facem să danseze în tritoni! 

Auzind numele lui Cardot şi al lui Camusot, Oscar făcu un 
efort ca să-şi învingă somnul: dar nu putu decât să bâlbâie 
nişte cuvinte care nu fură înţelese, şi căzu iar pe pernă de 
mătase. 

— Ia te uită! ai provizii pentru la noapte, îi spuse râzând 
Florentinei Fannv Beaupre. 

— O, bietul băiat! e beat de punci şi de disperare, e al 
doilea secretar de la Biroul unde lucrează fratele tău, îi 
spuse Florentine Mariettei, a pierdut banii pe care i-a 
încredinţat patronul pentru afacerile Biroului. Voia să se 
omoare, i-am împrumutat o mie de franci pe care bandiții 
de Finot şi Giroudeau i-au luat la joc. Bietul prostănac! 

— Dar trebuie trezit, zise Mariette, fratele meu nu 
glumeşte şi cu atât mai puţin patronul lui. 

— O! scoală-l dacă poţi, şi du-l de aici, zise Florentine 
întorcându-se în saloanele ei pentru a-şi lua rămas bun de 
la cei care plecau. 


Începură să danseze dansuri zise de caracter şi când se 
făcu ziuă, Florentine se culcă, obosită, uitând de Oscar la 
care nimeni nu se mai gândea, dar care căzuse într-un 
somn cât se poate de adânc. 

Pe la unsprezece dimineaţa, o voce teribilă îl sculă pe 
secretar care, recunoscându-l pe unchiul său Cardot, crezu 
că iese din încurcătură prefăcându-se că doarme şi stând cu 
faţa în frumoasele perne de velur galben pe care îşi 
petrecuse noaptea. 

— Bine, Florentine dragă, spunea respectabilul bătrân, nu- 
i nici înţelept şi nici drăguţ din partea ta, ai dansat ieri în 
Les Ruines şi ţi-ai petrecut noaptea făcând o orgie? Parcă ai 
vrea să-ţi pierzi frăgezimea, fără să ne mai gândim că-i o 
adevărată ingratitudine să inaugurezi acest apartament 
măreț fără mine, cu nişte străini, fără ştirea mea!.. Cine ştie 
ce s-a mai întâmplat! 

— Monstru bătrân! exclamă Florentine, n-ai o cheie ca să 
intri la mine la orice oră şi în orice moment? Balul s-a 
terminat la cinci şi jumătate şi tu mă trezeşti la 
unsprezece!.. 

— Unsprezece şi jumătate, Titine, remarcă umil Cardot, m- 
am sculat dimineaţă ca să comand la Chevet o masă ca de 
episcop... i-au stricat covoarele, ce fel de oameni ai primit 
aici?.. 

— N-ar trebui să le plângi, fiindcă Fanny Beaupre mi-a 
spus că vii cu Camusot şi, ca să-ţi fac plăcere, i-am invitat pe 
Tullia, du Bruel, Mariette, ducele de Maufrigneuse, Florine 
şi Nathan. Aşa că vei avea cele mai frumoase făpturi care 
au fost văzute vreodată la lumina unei rampe! şi se va 
dansa pentru tine pas de Zefir. 

— Asta înseamnă să te omori dacă duci viaţa asta! exclamă 
moş Cardot. Şi câte pahare sparte! Ce jaf! anticamera te 
face să te cutremuri... 

În acest moment agreabilul bătrân rămase înlemnit şi ca 
vrăjit, semănând cu o pasăre pe care o atrage o reptilă. 
Zărise profilul unui trup tânăr îmbrăcat în postav negru. 


— Ah! domnişoară Cabirolle... zise el când îşi veni în fire. 

— Da, şi ce-i cu asta? întrebă ea. 

Privirea dansatoarei urmă direcţia privirii micului moş 
Cardot şi, după ce îl recunoscu pe al doilea secretar, fu 
cuprinsă de un râs nebun, care nu numai că îl descumpăni 
pe bătrân, dar care îl constrânse şi pe Oscar să se arate, 
căci Florentine îl luă de braţ şi pufni în râs văzând cele 
două mutre spăsite, a unchiului şi a nepotului. 

— Tu aici, nepoate?.. 

— A, e nepotul dumitale, exclamă Florentine, care începu 
iar să râdă nebuneşte. Nu mi-ai vorbit niciodată de nepotul 
ăsta. Mariette nu te-a luat de aici? îl întrebă ea pe Oscar 
care rămase împietrit. Ce-o să păţească bietul băiat? 

— Treaba lui, replică cu ton uscat moş Cardot, care se 
îndreptă spre uşă ca să plece. 

— Un moment, papa Cardot, trebuie să-l scoţi pe nepotul 
dumitale din pasul greşit pe care l-a făcut din vina mea, 
pentru că a jucat banii patronului său, cinci sute de franci 
pe care i-a pierdut, în afară de cei o mie de franci ai mei, pe 
care i-am dat ca să se pună pe picioare. 

— Nefericitule, ai pierdut o mie cinci sute de franci la joc, 
la vârsta ta! 

— O! unchiule! exclamă bietul Oscar pe care aceste 
cuvinte îl făcură să-şi dea seama de grozăvia situaţiei şale 
şi-l îndemnară să se arunce în genunchi în faţa unchiului 
său, cu mâinile împreunate. E ora douăsprezece, sunt 
pierdut, dezonorat... Domnul Desroches va fi fără milă! e 
vorba de o afacere importantă în care este implicat 
prestigiul său. Ar fi trebuit în dimineaţa asta să iau de la 
grefă hotărârea Vandenesse împotriva lui Vandenesse. Ce s- 
o fi întâmplat?.. Ce se va întâmpla cu mine!.. Salvează-mă, 
în amintirea tatălui meu şi a mătuşa mele!.. Vino cu mine la 
domnul Desroches, explică-i despre ce-i vorba, găseşte nişte 
pretexte!.. 

Aceste fraze erau aruncate printre plânsete şi suspine 
care ar fi înduioşat şi pe sfincşii deşertului de la Lugsor. 


— Hei! cărpănos bătrân, exclamă dansatoarea care 
plângea, ai să laşi să fie dezonorat propriul tău nepot, fiul 
omului căruia îi datorezi averea ta, căci se numeşte Oscar 
Husson! Salvează.-l, sau 'Titine nici n-are să se mai uite la 
nababul ei. 

— Dar cum de se află aici? întrebă bătrânul. 

— De, pentru că a uitat de oră la care trebuia să se ducă 
să ridice hotărârea de care vorbeşte! Nu vezi că s-a 
îmbătat, şi a căzut lat de somn şi de oboseală? Georges şi 
vărul său Frederic i-au ospătat pe secretarii de la 
Desroches la Rocher-de-Cancale. 

Moş Cardot o privea pe dansatoare, ezitând. 

— Potoleşte-te odată, maimuţoi bătrân, crezi că n-aş fi 
putut să-l ascund mai bine dacă era vorba despre altceva? 
exclamă ea. 

— Na, uite cinci sute de franci, derbedeule! îi spuse 
Cardot nepotului său, asta-i tot ce ai să mai capeţi vreodată 
de la mine! Du-te să aranjezi lucrurile cu patronul tău, dacă 
poţi. Voi da înapoi cei o mie de franci pe care ţi i-a 
împrumutat domnişoara; dar nu mai vreau să mai aud 
niciodată de tine. 

Oscar o şterse fără să dorească să mai audă ceva dar, 
odată ajuns în stradă, nu mai ştiu unde să se ducă. 

Hazardul care îi pierde pe tineri şi hazardul care îi 
salvează făcuse eforturi egale pentru şi împotriva lui Oscar 
în această dimineaţă cumplită; dar trebuia să i se înfunde 
când era vorba de un patron care nu lăsa din mâini o 
afacere odată începută. Întorcându-se acasă, Mariette, 
înspăimântată de ceea ce putea să i se întâmple protejatului 
fratelui ei, scrisese lui Godeschal o scrisoare în care pusese 
un bilet de cinci sute de franci, înştiinţându-şi fratele de 
beţia şi nenorocirile întâmplate lui Oscar. Această fată 
cumsecade adormi, recomandându-i cameristei să se ducă 
să lase micul pachet la Desroches înainte de ora şapte. La 
rândul său Godeschal, sculându-se la ora şase, nu-l găsi pe 
Oscar. Luă cinci sute de franci din economiile sale, şi alergă 


la grefier să ia hotărârea, ca să prezinte notificarea la 
semnat lui Desroches la orele opt. Desroches, întotdeauna 
sculat de la orele patru, intra în biroul său la orele şapte. 
Camerista Mariettei negăsind pe fratele stăpânei sale în 
mansarda lui, cobori în birou şi acolo fu primită fie 
Desroches, căruia bineînţeles că îi dădu pachetul. „Este 
pentru problemele biroului? întrebă patronul. Eu sunt 
domnul Desroches. 

— Uitaţi-vă, domnule!” zise camerista. Desroches deschise 
scrisoarea şi o citi. Văzând în ea un bilet de cinci sute de 
franci, se întoarse în biroul său, furios pe cel de al doilea 
secretar al său. Îl auzi la şapte şi jumătate pe Godeschal 
care dicta notificarea hotărârii celui de al doilea prim- 
secretar, şi după câteva momente bunul Godeschal intra 
triumfător la patronul său. 

— Oscar Husson s-a dus în dimineaţa asta la Simon? 
întrebă Desroches. 

— Da, domnule, răspunse Godeschal. 

— Dar cine i-a dat banii? întrebă avocatul. 

— Dumneavoastră, zise Godeschal, sâmbăta. 

— Aşadar plouă cu bilete de cinci sute de franci? izbucni 
Desroches. Uite, Godeschal, tu eşti un băiat bun, dar micul 
Husson nu merită atâta generozitate. Îi urăsc pe imbecili, 
dar îi urăsc şi mai mult pe oamenii care fac greşeli, în 
pofida grijilor părinteşti cu care sunt înconjurați. Îi dădu lui 
Godeschal scrisoarea Mariettei şi biletul de cinci sute de 
franci pe care fata i-l trimitea. 

— Te rog să mă scuzi că am deschis scrisoarea, continuă 
el, subreta surorii tale mi-a spus că e ceva care priveşte 
Biroul. Să-l dai afară pe Oscar. 

— Ce rău mi-a făcut nefericitul de el! zise Godeschal. 
Derbedeul ăsta de Georges Marest e geniul său rău, ar 
trebui să fugă de el ca de ciumă; căci nici nu ştiu ce ar 
putea să se mai întâmple la o a treia întâlnire. 

— Cum asta? întrebă Desroches. 


LLA 


Godeschal relată pe scurt mistificarea din timpul călătoriei 
la Presles. 

— A! zise avocatul, pe vremuri Joseph Bridau mi-a vorbit 
despre farsa asta, şi datorită acestei întâlniri contele de 
S&risy a intervenit în favoarea fratelui domnului Bridau. În 
acest moment apăru Moreau, pentru că succesiunea 
Vandenesse era o afacere importantă pentru el. Marchizul 
voia să vândă bucată cu bucată moşia Vandenesse, iar 
fratele său, contele, se opunea. Speculatorul de terenuri 
înfruntă aşadar primele gloanţe ale justelor plângeri, ale 
sinistrelor profeţii prin care Desroches tuna şi fulgera 
împotriva fostului secretar-doi şi acest protector înfocat al 
nefericitului copil ajunse la concluzia că vanitatea lui Oscar 
era incorigibilă. 

— Fă-l avocat, zise Desroches, nu mai are decât să-şi dea 
teza de licenţă; în meseria aceea, defectele lui ar putea să 
fie calităţi, căci la jumătate din avocaţi amorul propriu 
stimulează vorbăria! 

În timpul acesta, Clapart, bolnav la pat, era îngrijit de soţia 
sa, sarcină penibilă, îndatorire lipsită de orice recompensă. 
Funcţionarul o chinuia pe această făptură, care până atunci 
ignorase necazurile atroce şi tachinările veninoase pe care 
şi le permite în intimitate, de-a lungul unei zile, un om pe 
jumătate idiot şi pe care mizeria îl face să fie viclean şi 
violent. Bucuros să poată înfige un vârf ascuţit în colţul 
sensibil al acestei inimi de mamă, el ghicise într-un fel 
oarecare temerile pe care viitorul, conduita şi defectele lui 
Oscar le inspirau bietei femei. Într-adevăr, când o mamă a 
suferit din partea copilului ei o agresiune asemănătoare 
aceleia din afacerea de la Presles, ea trăieşte mereu cu 
spaimă în suflet; şi, după felul în care soţia să îl lăuda pe 
Oscar ori de câte ori obținea un succes, Clapart înţelegea 
cât de adâncă este neliniştea tainică a mamei şi o 
zgândărea în toate ocaziile posibile. 

— În sfârşit, Oscar merge mai bine decât speram; nu 
degeaba îmi spuneam eu: călătoria la Presles n-a fost decât 


o nechibzuinţă a tinereţii. Ce tânăr nu face greşeli? Bietul 
copil! îndură eroic lipsurile pe care nu le-ar fi cunoscut 
dacă bietul său tată ar fi trăit. Dea Domnul să ştie să-şi 
stăpânească pasiunile! etC. Etc. 

Or, în timp ce atâtea catastrofe se petreceau în strada 
Vendome şi în strada Bethisy, Clapart, aşezat la gura sobei, 
învelit într-o treanţă de halat, îşi privea nevasta ocupată să 
prepare, la şemineul din dormitor, în acelaşi timp şi supa, şi 
ceaiul lui, şi masa ei. 

— Doamne, tare aş vrea să ştiu cum s-a sfârşit ziua de ieri! 
Oscar trebuia să ia masa la Rocher-de-Cancale şi să se ducă 
seara la o marchiză... 

— O! fii liniştită, mai curând sau mai târziu, îşi dă el arama 
pe faţă, îi spuse soţul. Chiar crezi în povestea cu marchiză 
asta? Haida de! Un tânăr care are şi el pofte, ca omul, şi-i 
place să cheltuiască, cum îi place lui Oscar, găseşte 
marchize în Spania cu ghiotura, plătite cu aur, şi o să-ţi pice 
într-o zi în poală plin de datorii. 

— Nu ştii ce să mai inventezi ca să mă duci la disperare! 
zise doamna Clapart. Te-ai plâns că băiatul meu îţi mânca 
leafa, şi niciodată nu te-a costat nimic. Se împlinesc doi ani 
de când nu mai ai nici un pretext ca să-l vorbeşti de rău pe 
Oscar, care acum e secretar-doi; unchiul lui şi domnul 
Moreau îi dau tot ce-i trebuie şi de altfel are o leafă de opt 
sute de franci. Dacă vom avea ce mânca la bătrâneţe, vom 
avea datorită acestui scump copil. Cinstit vorbind, prea eşti 
nedrept... 

— Tu numeşti previziunile mele nedreptăţi, răspunse acru 
bolnavul. 

În acest moment se auzi sunând energic. Doamna Clapart 
alergă să deschidă uşa şi rămase în prima cameră cu 
Moreau, care venise să îndulcească lovitura cu care ultima 
neseriozitate a lui Oscar urma s-o lovească pe biata mamă. 

— Cum, a pierdut banii Biroului! strigă doamna Clapart 
plângând. 


— De! ce ţi-am spus eu? izbucni Clapart care apăru ca un 
strigoi în uşa salonului unde îl atrăsese curiozitatea. 

— Ce ne facem cu el? întrebă doamna Clapart pe care 
durerea o făcea insensibilă la înţepăturile lui Clapart. 

— Dacă ar purta numele meu, răspunse Moreau, l-aş lăsa 
liniştit să tragă la sorţi; şi dacă i-ar pica un număr cu 
ghinion, nu i-aş plăti un om ca să-l înlocuiască. Asta e 
pentru a doua oară când fiul dumneavoastră face prostii din 
vanitate. Cine ştie, vanitatea îi va inspira poate acţiuni 
strălucitoare care îl vor evidenția în această carieră. De 
altfel, şase ani de serviciu militar îl vor face să-i vină mintea 
la cap; şi pentru că nu mai are decât să-şi dea licenţa, nu va 
fi aşa de nefericit să se pomenească avocat la douăzeci şi 
şase de ani, dacă vrea să continue meseria baroului după ce 
a plătit, cum se spune, tributul de sânge. De data asta, cel 
puţin, ar fi după o pedeapsă severă, după ce a câştigat 
experienţă şi după ce i-a intrat în sânge disciplina. Înainte 
de a-şi face stagiul la Tribunal, şi-ar face mai întâi stagiul în 
viaţă. 

— Dacă asta e sentinţa dumneavoastră pentru un fiu, zise 
doamna Clapart, văd că inima unui tată nu seamănă în nici 
un fel cu aceea a unei mame. Sărmanul meu Oscar, soldat?.. 

— Aţi prefera să-l vedeţi că se aruncă în Sena după cea 
comis o acţiune dezonorantă? Nu mai poate fi notar, credeţi 
că-i destul de înţelept ca să fie avocat?.. Aşteptând vârsta 
înţelepciunii, ce se va alege din el? un derbedeu; disciplina 
cel puţin îl va menţine... 

— Nu s-ar putea angaja la alt Birou? unchiul său Cardot îi 
va plăti cu siguranţă un înlocuitor şi Oscar o să-i dedice teza 
lui de licenţă. 

În acel moment huruitul unei birje, în care se găsea tot 
calabalâcul lui Oscar, anunţă sosirea nefericitului tânăr, 
care nu întârzie să se arate. 

— Ha! ai venit, scumpişorule? strigă Clapart. 

Oscar o îmbrăţişa pe mama sa şi întinse domnului Moreau 
o mână pe care acesta refuză să o strângă. Oscar răspunse 


acestui gest de dispreţ printr-o privire căreia reproşul îi 
dădea o notă de impertinenţă neobişnuită la el. 

— Ascultă, domnule Clapart, zise copilul devenit bărbat, o 
enervezi al naibii pe biata mea mamă şi e dreptul dumitale; 
ea, spre nenorocirea ei, e soţia dumitale. Cu mine, e 
altceva! în câteva luni sunt major; or, dumneata nu ai nici 
un drept asupra mea, chiar dacă aş fi minor. Nu ţi-a cerut 
niciodată nimeni nimic! Datorită domnului pe care îl vezi 
aici, nu te-am costat nici un gologan şi nu-ţi datorez nici un 
fel de recunoştinţă; aşa că, vezi-ţi de treaba dumitale. 

Clapart, auzind această apostrofă, se întoarse în fotoliul lui 
de la gura sobei. Raționamentul secretarului-doi şi furia 
interioară a tânărului de douăzeci de ani, care tocmai 
primise o lecţie de la prietenul său Godeschal, impuseră 
pentru totdeauna tăcere imbecilităţii bolnavului. 

— O atracţie în faţa căreia aţi fi sucombat exact ca mine 
când aveaţi vârsta mea, îi zise Oscar lui Moreau, m-a făcut 
să comit o greşeală pe care Desroches o găseşte gravă şi 
care nu-i decât un păcat neînsemnat. Mă condamnă mai 
mult pentru că am luat-o pe Florentine de la teatrul Gaâte 
drept o marchiză, şi nişte artiste drept femei onorabile, 
decât că am pierdut o mie cinci sute de franci în timpul unui 
chefuleţ unde toată lumea, chiar şi Godeschal, era 
cherchelit. De data asta, cel puţin, n-am făcut rău nimănui 
în afară de mine însumi. M-am lecuit. Dacă vreţi să mă 
ajutaţi, domnule Moreau, vă jur că cei şase ani, în timpul 
cărora trebuie să rămân stagiar înainte de a putea să 
deschid un Birou de avocatură, se vor petrece fără... 

— Opreşte-te, zise Moreau, am trei copii şi nu pot să mă 
angajez la nimic... 

— Lasă, nu-i nimic, îi spuse doamna Clapart fiului său, 
aruncând o privire de reproş lui Moreau, unchiul tău 
Cardot... 

— Nu mai am nici un fel de unchi Cardot, răspunse Oscar 
povestind scena din strada Vend6me. 


Doamna Clapart, care simţi că i se moaie picioarele sub 
greutatea corpului, căzu ca fulgerată pe un scaun din 
sufragerie. 

— Toate nenorocirile vin deodată!.. zise ea leşinând. 

Moreau o luă în braţe pe biata mamă şi o aşeză pe un pat 
din dormitor. Oscar rămase nemişcat, ca trăsnit. 

— Nu-ţi mai rămâne decât să te faci soldat, spuse 
speculatorul de terenuri revenind la Oscar. Neghiobul ăsta 
de Clapart n-o duce mai mult de trei luni, mama ta rămâne 
fără nici un fel de rentă, aşa că eu trebuie să păstrez pentru 
ea puţinul care a mai rămas. Aşa ceva îmi era imposibil să-ţi 
spun în faţa mamei tale. Când vei fi soldat, vei mânca pâine 
şi vei cugeta cum e viaţa pentru copiii fără avere. 

— Poate am noroc la sorţi, zise Oscar. 

— Şi ce-i cu asta? Mama ta şi-a îndeplinit cu prisosinţă 
îndatoririle de mamă faţă de tine: te-a ţinut în şcoli, te-a pus 
pe drumul cel bun, l-ai părăsit, ce vrei să mai încerci? Fără 
bani, nu se poate face nimic, acum ştii şi tu asta; şi nu eşti 
omul care să înceapă o meserie renunțând la haine bune şi 
îmbrăcând o salopetă de salahor sau de muncitor. Şi-apoi, 
maică-ta te iubeşte, vrei s-o omori? Ar muri dacă te-ar 
vedea cazând atât de jos. 

Oscar se aşeză şi nu-şi mai putu ţine lacrimile, care 
curseră din belşug. Înţelegea astăzi limbajul acesta, atât de 
cu totul de neînțeles când comisese prima greşeală. 

— Oamenii fără avere trebuie să fie perfecţi! zise Moreau, 
fără să bănuiască profunzimea acestei sentinţe crude. 

— Soarta mea se va decide curând, poimâine recrutez, 
răspunse Oscar. Din clipa aceea îmi voi hotăr? singur soarta. 

Moreau, dezolat în pofida atitudinii sale severe, lăsă 
familia din strada Cerisaie pradă disperării. După trei zile, 
Oscar trase la sorţi numărul douăzeci şi şapte190. În 
interesul acestui băiat necâjit, fostul intendent de la Presles 
avu îndrăzneala să ceară protecţia domnului conte de 
Serisy pentru a-l încorpora pe Oscar la cavalerie. Or, fiul 
ministrului de Stat fiind clasat printre ultimii la terminarea 


Şcolii Politehnice, intrase prin protecţie ca sublocotenent în 
regimentul de cavalerie al ducelui de Maufrigneuse. Oscar 
avu deci, în nenorocirea sa, mângâierea de a fi încorporat, 
în urma recomandării contelui de Serisy, în acest falnic 
regiment, cu promisiunea de a fi promovat furier după un 
an. Astfel hazardul îl puse pe ex-secretar sub comanda fiului 
domnului de Serisy. 

După ce zăcu câteva zile, atât de puternic fusese zguduită 
de aceste catastrofe, doamna Clapart începu să fie devorată 
de anumite remuşcări care le cuprind pe mamele a căror 
conduită a fost odinioară uşuratică şi care odată ajunse la 
bătrâneţe înclină spre pocăință. Se socotea o fiinţă 
blestemată. Atribuia mizeriile celei de a două căsătorii şi 
nenorocirile fiului ci unei răzbunări a lui Dumnezeu care o 
făcea să ispăşească greşelile şi plăcerile tinereţii. Această 
opinie deveni în curând certitudine pentru ea. Biata mamă 
se duse să se spovedească, prima oară după patruzeci de 
ani, la vicarul de la Saint-Paul, abatele Gaudron, care o 
împinse spre practicarea a tot felul de devoţiuni. Dar un 
suflet atât de chinuit şi atât de plin de dragoste ca acela al 
doamnei Clapart era firesc să devină, fără nici un efort, 
pios. Fosta Aspasia din vremea Directoratului voia să-şi 
răscumpere păcatele pentru a atrage binecuvântarea lui 
Dumnezeu asupra capului bietului Oscar; se dedică deci 
curând practicilor şi operelor celei mai zeloase carităţi. Ea 
crezu că atrăsese atenţia Cerului după ce reuşise să-l 
salveze pe domnul Clapart, care, graţie îngrijirilor sale, trăi 
ca s-o chinuiască; dar dori să vadă, în manifestările de 
tiranie ale acestui om slab de minte, încercările la care o 
supunea Mâna care mângâie pedepsind. Oscar, de altfel, se 
comportă atât de desăvârşit, încât în 1830 era plutonier 
major cu încartiruirea în compania vicontelui de Serisy, 
ceea ce echivala cu gradul de sublocotenent în regiment de 
linie, regimentul ducelui de Maufrigneuse aparţinând 
gărzii-regale. Oscar Husson avea atunci douăzeci şi cinci de 
ani. Întrucât garda-regală îşi avea mereu garnizoana la 


Paris sau pe o rază de treizeci de leghe de capitală, venea 
să-şi vadă mama din când în când, şi aceasta îi împărtăşea 
durerea, deoarece era destul de isteţ ca să înţeleagă că nu 
va fi niciodată ofiţer. Pe vremea aceea, gradele în cavalerie 
aproape că erau cuvenite de drept fiilor mai mici ai 
familiilor nobile, şi oamenii fără particulă de nobleţe la 
numele lor avansau cu dificultate. Toată ambiția lui Oscar 
era să părăsească garda şi să fie numit sublocotenent într- 
un regiment de linie. În luna februarie 1830, doamna 
Clapart obţinu prin abatele Gaudron, devenit paroli la 
Saint-Paul, protecţia soţiei prinţului moştenitor şi Oscar fu 
avansat sublocotenent. 

Deşi după aparenţe ambițiosul Oscar părea să fie excesiv 
de devotat Burbonilor, în fundul sufletului fostul secretar 
era liberal. De aceea, în bătălia din 1830, trecu de partea 
poporului. Faptul, a cărui importanţă s-a datorat mai ales 
momentului în care s-a petrecut, atrase atenţia opiniei 
publice asupra lui Oscar. În entuziasmul triumfului, în luna 
august, Oscar, avansat locotenent, primi crucea Legiunii de 
onoare şi obţinu să fie ataşat ca aghiotant al lui La Fayette 
care îl avansă la gradul de căpitan în 1832. Când amatorul 
celei mai bune dintre republici191 fu destituit de la 
comanda supremă a gărzilor naţionale ale regatului, Oscar 
Husson, al cărui devotament faţă de nouă dinastie era 
fanatic, fu numit comandant de escadron într-un regiment 
trimis în Africa, cu prilejul primei expediţii întreprinse de 
prinţul regall92. Se întâmpla că vicontele de Serisy să fie 
Jlocotenent-colonel în acest regiment. În lupta nefericită de 
la Macta193, când a trebuit să fie cedat terenul arabilor, 
domnul de Serisy rămase rănit sub calul său mort. Oscar 
spuse atunci escadronului său: 

— Domnilor, înseamnă să mergem la moarte, dar nu 
trebuie să-l părăsim pe colonelul nostru... 

Se aruncă primul asupra arabilor, şi oamenii săi, 
electrizaţi, îl urmară. Arabii, în primul moment de surpriză 
pe care le-o provocă acest contraatac furios, îi îngăduiră lui 


Oscar să-l ia pe viconte şi să-l urce pe calul său, fugind apoi 
în galop întins, deşi în această operaţie, întreprinsă în 
mijlocul unei cumplite lupte corp la corp, primi două lovituri 
de iatagan în braţul stâng. Frumoasa comportare a lui 
Oscar fu recompensată prin crucea de ofiţer al Legiunii de 
onoare şi prin avansarea la gradul de locotenent-colonel. Se 
Serisy pe care mama sa veni să-l vadă şi care muri, după 
cum se ştie, la Toulon, din cauza rănilor. Contesa de Serisy 
nu-l mai despărţise pe fiul său de acela care, după ce-l 
smulsese din mâinile arabilor, continua să-l îngrijească atât 
de devotat. Oscar era atât de grav rănit, încât amputarea 
braţului stâng fu socotită ca necesară de către chirurgul pe 
care contesa îl trimisese la fiul său. 

Contele de Serisy îl iertă aşadar pe Oscar de prostiile 
comise în călătoria la Presles, socotindu-se chiar a-i fi dator 
după ce îşi înmormântase fiul, fiu unic, în capela castelului 
Serisy. 

La mult timp după afacerea de la Macta, o doamnă 
bătrână îmbrăcată în negru, dând braţul unui bărbat de 
treizeci şi patru de ani, şi în care trecătorii puteau 
recunoaşte cu uşurinţă pe ofiţerul pensionar, mai ales că îi 
lipsea un braţ şi purta rozeta Legiunii de onoare la 
butonieră, se oprise, la opt dimineaţa, în luna mai, sub 
porticul hanului Leul-de-Argint, strada foburgului Saint- 
Denis, aşteptând fără îndoială plecarea unei diligenţe. 
Desigur, Pierrotin, antreprenorul serviciilor de transport 
din valea râului Oise, şi pe care o deservea trecând prin 
Saint-Leu-Taverny şi L'Isle-Adam până la Beaumont, cu 
greu ar fi putut recunoaşte în acest ofiţer cu tenul bronzat 
pe micul Oscar Husson, pe care îl dusese odinioară la 
Presles. Doamna Clapart, în sfârşit văduvă, era tot atât de 
nerecunoscut ca şi fiul său. Clapart, una dintre victimele 
atentatului lui Fieschi194, îi fusese de mai mult folos soţiei 
prin moarte decât prin întreaga lui viaţă. Fireşte, trândavul 
gură-cască de Clapart se proţăpise pe bulevardul lui, 


Temple, casă privească legiunea lui defilând. Biata şi pioasa 
femeie se alesese deci cu o pensie viageră de o mie cinci 
sute de franci conform legii relative la victimele acelei 
maşini infernale. 

Diligenţa, la care erau înhămaţi patru cai vânăt-rotat, care 
ar fi făcut cinste Mesageriilor Regale, era împărţită în 
cupeu, interior, rotondă şi imperială. Semăna întocmai cu 
diligenţele numite Gondole care fac concurenţă astăzi pe 
ruta Versailles celor două căi ferate195. Solidă şi totodată 
uşoară, bine întreţinută, capitonată cu un postav fin, 
albastru, împodobită cu storuri cu desene maure şi cu 
perne îmbrăcate în marochin roşu, Rândunica din Oise 
transporta nouăsprezece pasageri. Pierrotin, deşi în vârstă 
de cincizeci şi şase de ani, nu se prea schimbase. Îmbrăcat 
tot cu halat, sub care purta o haină neagră, fuma din pipa 
lui scurtă supraveghind pe cei doi funcţionari în livrea care 
încărcau nenumărate pachete pe vasta imperială a 
diligenţei sale. 

— Locurile dumneavoastră au fost reţinute? îi întrebă el pe 
doamna Clapart şi pe Oscar, examinându-i ca un om care 
parcă încearcă să-şi amintească ceva. 

— Da, două locuri în interior pe numele lui Belle-Jambe, 
servitorul meu, răspunse Oscar, trebuie să le fi reţinut când 
a plecat ieri-seară. 

— A! domnul este noul perceptor din Beaumont, zise 
Fierrotin, dumneavoastră îl înlocuiţi pe nepotul domnului 
Margueron... 

— Da, răspunse Oscar strângând-o de braţ pe mama sa 
care se pregătea să vorbească. 

La rândul său ofiţerul dorea să rămână necunoscut câtăva 
vreme. 

În clipa aceea, Oscar tresări auzind vocea lui Georges 
Marest care striga din stradă: Pierrotin, mai ai vreun loc? 

— Mi se pare că ai putea foarte bine să spui „domnule” 
fără să ţi se rupă gura, răspunse antreprenorul Serviciilor 
de transport din valea Oisei. 


De n-ar fi fost timbrul vocii, Oscar n-ar fi putut să-l 
recunoască pe mistificatorul care în două rânduri îi purtase 
atâta ghinion. Georges, aproape chel, nu mai avea decât 
trei sau patru şuviţe de păr pe deasupra urechilor, ciufulite 
cu grijă ca să deghizeze cât mai mult posibil nuditatea 
craniului. O corpolenţă prost plasată, o burtă diformă 
alterau proporţiile odinioară atât de elegante ale ex- 
tânărului frumos. Devenit aproape josnic ca înfăţişare şi 
ţinută, Georges oglindea perfect dezastrele amorului1 96 şi 
ale unei vieţi de desfrâu neîntrerupt, prin tenul atins de 
cuperoză şi trăsăturile îngreuiate şi parcă impregnate de 
vin. Ochii îşi pierduseră strălucirea, vioiciunea aceea a 
tinereţii pe care obişnuinţa de a fi înţelept sau de a studia 
au puterea să o păstreze. Georges, îmbrăcat ca un om 
nepăsător faţă de ţinuta sa, purta nişte pantaloni cu 
supieuri, dar ponosiţi, a căror croială ar fi cerut cizme 
lăcuite. Cizmele cu talpă groasă, nelustruite, erau în vârstă 
de mai bine de trei trimestre; ceea ce la Paris echivala cu 
trei ani în altă parte. O jiletcă obosită, cu cravată înnodată 
pretenţios, deşi era un fular vechi, scotea în relief genul de 
mizerie ascunsă căruia îi căzuse pradă un fost dandy197. În 
sfârşit, Georges se arăta la ora aceea matinală în frac în loc 
să fie în redingotă, diagnosticul sigur al unei mizerii reale! 
Fracul acesta, care trebuie să fi văzut multe baluri, trecuse, 
ca şi stăpânul său, de la belşugul pe care îl reprezenta 
odinioară, la o muncă zilnică. Cusăturile postavului negru 
ofereau privirii dungi albicioase, gulerul era slinos, uzura 
zdrenţuise marginile manşetelor care aveau forma unor 
dinţi de lup. Şi Georges îndrăznea să atragă atenţia prin 
nişte mănuşi galbene, cam murdare ce-i drept, iar pe una 
dintre ele ieşea în relief un inel cu o şevalieră neagră. În 
jurul cravatei, trecută printr-un inel de aur pretenţios, se 
răsucea un lanţ de mătase imitând firele de păr şi de care 
atârna fără îndoială un ceas. Pălăria, deşi pusă destul de 
ştrengăreşte, dezvăluia mai mult decât toate aceste 
simptome la un loc mizeria omului care nu mai este în stare 


să dea pălărierului şaisprezece franci, când e silit să 
trăiască de pe o zi pe alta. Fostul amant de suflet al 
Florentinei agita un baston cu măciulie de argint cizelat, 
dar îngrozitor de deformat. Pantalonul albastru, jiletca de 
stofă zisă ecoseză, cravata de mătase albastră şi cămaşa din 
stambă reiată în dungi roz exprimau, în mijlocul atâtor 
ruine, o atare dorinţă de a părea cineva, încât acest 
contrast constituia nu numai un spectacol, ci şi o învăţătură. 

— Aici a ajuns Georges? se întrebă Oscar, un om pe care l- 
am lăsat bogat, cu o rentă de treizeci de mii de livre. 

— Domnul de Pierrotin mai are încă locuri în cupeu? 
întrebă ironic Georges. 

— Nu, cupeul este luat de un pair al Franţei, ginerele 
domnului Moreau, domnul baron de Canalis198, soţia şi 
soacra sa. Nu mai am decât un loc înăuntru. 

— La naiba! s-ar părea că sub toate guvernele pairii 
Franţei călătoresc cu diligenţele lui Pierrotin. Iau locul 
dinăuntru, răspunse Georges, care îşi aminti întâmplarea 
cu domnul de Serisy. 

Aruncă o privire scrutătoare asupra lui Oscar şi a văduvei 
şi nu recunoscu nici pe fiu, nici pe mamă. Oscar avea tenul 
bronzat de soarele Africii, mustaţa era excesiv de stufoasă 
şi favoriţii foarte laţi; chipul supt şi trăsăturile pronunţate 
se potriveau cu ţinuta sa militară. Rozeta de ofiţer al 
Legiunii de onoare, braţul lipsă, severitatea costumului, 
totul ar fi derutat amintirile lui Georges, dacă ar mai fi avut 
vreo amintire despre fosta lui victimă. Cât despre doamna 
Clapart, pe care Georges abia o zărise odinioară, cei zece 
ani consacraţi celor mai severe exerciţii spirituale o 
transformaseră. Nimeni n-ar fi bănuit că înfăţişarea aceasta 
de călugăriţă-infirmieră ascundea pe una dintre Aspaziile 
epocii 1797. 

Un bătrân enorm, îmbrăcat simplu, însă ca un om înstărit, 
şi în care Oscar îl recunoscu pe moş Leger, sosi încet şi 
greoi; îl salută familiar pe Pierrotin care părea că-i poartă 
respectul cuvenit, în toate ţările, milionarilor. 


— Hei! uite-l şi pe moş Leger! din ce în ce mai cu greutate, 
exclamă Georges. 

— Cu cine am onoarea să vorbesc? întrebă moş Leger pe 
un ton sec. 

— Cum? nu-l mai recunogşti pe colonelul Georges, prietenul 
lui Ali-Paşa? N-am călătorit noi împreună într-o anume zi, 
pe când contele de Serisy călătorea incognito? 

Una dintre prostiile oamenilor care au decăzut este că vor 
să-i recunoască pe oameni şi că vor să se facă recunoscuţi. 

— V-aţi schimbat mult, răspunse bătrânul speculator de 
terenuri, devenit de două ori milionar. 

— Toate se schimbă, zise Georges. Gândeşte-te dacă hanul 
Leul-de-Argint şi trăsura lui Pierrotin mai sunt cele care 
erau acum paisprezece ani. 

— Pierrotin are acum în exclusivitate Mesageriile de pe 
valea Oisei şi a pus în circulaţie diligenţe frumoase, 
răspunse domnul Leger. E om înstărit, la Beaumont, unde 
opresc diligenţele, e stăpânul unui han şi tot acolo are o 
nevastă şi o fată care ştiu cum să se poarte în lume... 

Un bătrân de vreo şaptezeci de ani cobori din han şi se 
alătură călătorilor care aşteptau clipa când trebuiau să se 
urce în diligenţă. 

— Hai, papa Reybert, zise Leger, nu mai aşteptăm decât 
persoana aceea importantă a dumitale. 

— Iată-l, zise intendentul contelui de Serisy arătându-l pe 
Joseph Bridau. 

Nici Georges, nici Oscar nu putură să-l recunoască pe 
pictorul celebru, căci avea figura aceea frământată, atât de 
celebră199, şi ţinuta sa trăda siguranţa pe care ţi-o dă 
succesul. Redingota lui neagră era împodobită cu panglica 
Legiunii de onoare. Ţinuta, excesiv de îngrijită, arăta că 
este invitat la vreo serbare câmpenească. 

În acest moment, un funcţionar, ţinând o hârtie în mână, 
ieşi dintr-un birou construit în fosta bucătărie a Leului-de- 
Argint şi se aşeză în faţa cupeului gol. 

— Domnul şi doamna de Canalis, trei locuri! strigă el. 


Intră în interior şi strigă pe rând numele pasagerilor: 

— Domnul Belle-Jambe, două locuri. Domnul de Reybert, 
trei locuri. Domnul... numele dumneavoastră? îl întrebă el 
pe Georges. 

— Georges Marest, răspunse cu glas scăzut omul acesta 
decăzut. 

Funcţionarul merse spre rotonda lângă care se înghesuiau 
doici, ţărani şi mici prăvăliaşi care îşi luau rămas bun; după 
ce-i înghesui pe cei şase călători, funcţionarul strigă pe 
nume şase tineri care se urcară pe bancheta imperialei şi 
zise: 

— Circulă!.. în loc de alt ordin de plecare. Pierrotin se 
aşeză alături de vizitiul său, un tânăr îmbrăcat în halat care, 
la rândul său, strigă la cai: Dii! 

Diligenţa, trasă de patru cai cumpăraţi la Roye, urcă în 
trap mărunt panta foburgului Saint-Denis; dar odată ajunsă 
deasupra localităţii Saint-Laurent, o ţinu la drum întins ca o 
diligenţă poştală până la Saint-Denis, în patruzeci de 
minute. Nici nu se opri la hanul cu plăcinte şi, lăsând la 
stânga Saint-Denis, o luă pe drumul văii Montmorency. 

Abia după cotitura aceea, Georges sparse tăcerea pe care 
călătorii o păstraseră până atunci, observându-se unii pe 
alţii. 

— Merge mai bine decât acum cinsprezece ani, nu-i aşa, 
moş L.eger? 

— Oamenii au amabilitatea să-mi spună domnul Leger, 
răspunse milionarul. 

— Păi ăsta e mucalitul nostru din prima mea călătorie la 
Presles, strigă Joseph Bridau. Ei, ia zi! ai mai făcut şi alte 
campanii în Asia, Africa, sau America? întrebă marele 
pictor. 

— Drace! am făcut Revoluţia din Iulie, şi-a fost destul, căci 
m-a ruinat... 

— Aha! ai făcut Revoluţia din Iulie, zise pictorul. Nici nu 
mă miră, pentru că n-am vrut niciodată să cred, cum mi se 
spunea, că s-a făcut singură-singurică. 


— Cum se întâlnesc din nou oamenii, zise domnul Leger 
privind pe domnul de Reybert. Uite, papa Reybert, ăsta-i 
secretarul de notar, datorită căruia ai primit administrarea 
bunurilor casei de Serisy... 

— Mai lipseşte doar Mistigris, acum celebru sub numele 
de Leon de Lora şi tânărul acela destul de prost ca să-i 
poată vorbi contelui despre boala de piele de care s-a 
vindecat până la urmă, şi despre soţia lui, pe care până la 
urmă a părăsit-o, ca să moară în pace, zise Joseph Bridau. 

— Mai lipseşte şi domnul conte, zise Reybert. 

— Oh! zise cu melancolie Joseph Bridau, cred că ultima 
călătorie pe care o va face va fi aceea de la Presles la d'Isle 
Adam, ca să asiste la ceremonia căsătoriei mele. 

— Se mai plimbă încă în trăsură prin parcul său, zise 
bătrânul Reybert. 

— Soţia lui vine des să-l vadă? întrebă Leger. 

— O dată pe lună, zise Reybert. Tot Parisul îi place ei mai 
mult; şi-a măritat, în septembrie trecut, pe nepoata sa, 
domnişoara de Rouvre, asupra căreia şi-a revărsat toată 
afecțiunea, cu un tânăr polonez foarte bogat, contele 
Laginski200. 

— Şi cui îi va reveni averea domnului de Serisy? întrebă 
doamna Clapart. 

— Soţiei sale, care îl va înmormânta, răspunse Georges. 
Contesa se ţine încă foarte bine pentru o femeie de 
cincizeci şi patru de ani, e tot aşa de elegantă; şi, de la 
distanţă, îţi dă încă iluzia... 

— Îţi va da multă vreme iluzia, zise atunci Leger care 
părea că vrea să se răzbune pe mistificatorul său. 

— O respect, îi răspunse Georges lui moş Leger. Dar, 
apropo, ce s-a mai întâmplat cu administratorul acela care, 
pe vremuri, a fost dat afară? 

— Moreau? continuă Leger, păi e deputat de Oise. 

— Ah! e faimosul centrist! Moreau din Oise. 

— Da, continuă Leger, domnul Moreau din Oise. S-a 
străduit ceva mai mult decât dumneata pentru Revoluţia 


din Iulie şi până la urmă a cumpărat splendida moşie de la 
Pointel, între Presles şi Beaumont. 

— Oh! lângă aceea pe care o administra, lângă aceea a 
fostului său stăpân, asta-i ceva de prost gust, zise Georges. 

— Nu vorbi aşa de tare, zise domnul de Reybert, pentru că 
doamna Moreau şi fiica sa, baroneasa de Canalis, sunt, ca şi 
ginerele său, fostul ministru, în cupeu. 

— Ce dotă o fi dat ca s-o căsătorească pe fiica sa cu marele 
nostru orator? 

— Cam în jur de două milioane, zise moş Leger. 

— Avea gust pentru milioane, zise Georges zâmbind şi 
continuă cu glas scăzut: a început să se chivernisească încă 
de la Presles... 

— Nu mai vorbiţi nimic despre domnul Moreau, interveni 
cu bruscheţe Oscar. Mi se pare că ar fi trebuit să fi învăţat 
că în vehiculele publice trebuie să taci. 

Joseph Bridau îl privi câteva secunde pe ofiţerul ciung şi 
exclamă: 

— Domnul nu este ambasador, dar rozeta să ne spune 
destul despre drumul lung pe care l-a făcut, şi în mod nobil, 
căci fratele meu şi generalul Giroudeau l-au citat deseori în 
rapoartele lor... 

— Oscar Husson? exclamă Georges. Pe cuvântul meu, dacă 
nu ţi-aş fi auzit glasul, nu te-aş mai fi cunoscut. 

— Ah! sunteţi domnul care l-a smuls cu atâta curaj pe 
vicontele Jules de Serisy din mâinile arabilor? întrebă 
Reybert, şi pe care domnul conte l-a făcut să obţină 
percepţia de la Beaumont, în aşteptarea administraţiei 
financiare de la Pontoise?.. 

— Da, domnule, zise Oscar. 

— Atunci, domnule, zise marele pictor, îmi veţi face 
onoarea să asistați la căsătoria mea la L'Isle-Adam. 

— Cu cine vă căsătoriţi? întrebă Oscar. 

— Cu domnişoara Leger, nepoata domnului de Reybert. E 
o căsătorie pe care domnul conte de Serisy a binevoit să o 
pregătească pentru mine; îi datoram foarte mult şi ca artist; 


dar, înainte de a muri, a dorit să se ocupe de bunăstarea 
mea, la care nici nu mă gândisem... 

— Moş Leger s-a căsătorit deci... zise Georges. 

— Cu fiica mea, răspunse domnul de Reybert, şi fără dotă. 

— A avut copii? 

— O fiică. E prea destul pentru un bărbat care era văduv şi 
fără copii, răspunse moş Leger. Ca şi Moreau, asociatul 
meu, voi avea ca ginere un om celebru. 

— Şi, zise Georges, luând un aer aproape respectuos cu 
moş Leger, locuiţi tot la L'Isle-Adam? 

— Da, am cumpărat Cassan. 

— Oh! perfect, sunt fericit că m-am hotărât să fac astăzi 
valea Oisei, zise Georges. Puteţi să-mi fiţi de folos, domnilor. 

— Cu ce? întrebă domnul Leger. 

— Păi, uitaţi-vă, zise Georges. Sunt funcţionar la 
Esperance, o societate care tocmai s-a înfiinţat şi ale cărei 
statute vor fi aprobate printr-o ordonanţă regală. Această 
instituţie dă, după zece ani, dote fetelor, rente viagere 
bătrânilor: plăteşte şcolarizarea copiilor; se însărcinează, în 
sfârşit, cu buna-stare a tuturor... 

— Cred, zise moş L&ger zâmbind. Într-un cuvânt, eşti 
agent de asigurări. 

— Nu, domnule. Sunt inspector general, însărcinat să 
numesc corespondenţi şi agenţi ai Companiei în toată 
Franţa, şi acţionez aşteptând să fie aleşi agenţii, pentru că e 
un lucru pe cât de delicat pe atât de dificil să găseşti 
oameni cinstiţi... 

— Dar cum de ţi-ai pierdut renta de treizeci de mii de 
livre? îl întrebă Oscar pe Georges. 

— Cum ţi-ai pierdut şi dumneata braţul, răspunse sec 
fostul secretar de notar fostului secretar de avocat. 

— Ai făcut aşadar vreo acţiune strălucitoare cu averea 
dumitale? zise Oscar cu o ironie amestecată cu răutate. 

— Pe cuvântul meu! din nefericire, am făcut mult prea 
multe... acţiuni, am şi de vânzare. 


Ajunseseră la Saint-Leu-Iaverny unde toţi călătorii 
coborau în timp ce se schimbau caii. Oscar admira 
vioiciunea pe care o desfăşura Pierrotin scoțând din cârlige 
şleaurile de la orcicul diligentei în timp ce vizitiul desfăcea 
dârlogii cailor înaintaşi. 

„Bietul Pierrotin, se gândi el, a rămas ca mine, nu prea 
suspus în viaţă. Georges a căzut în mizerie. Toţi ceilalţi, 
datorită Speculaţiei financiare şi Ialentului, au făcut 
avere...” 

— Luăm masa aici, Pierrotin? întrebă Oscar cu glas tare, 
bătându-l pe umeri pe mesager. 

— Nu sunt eu vizitiul, zise Pierrotin. 

— Dar ce eşti? întrebă colonelul Husson. 

— Antreprenorul, răspunse Pierrotin. 

— Hai, nu te supăra pe Cunoştinţele vechi, zise Oscar 
arătându-i-o pe mama sa şi fără să părăsească aerul 
protector. N-o mai recunoşti pe doamna Clapart? 

Era cu atât mai frumos din partea lui Oscar să o prezinte 
pe mama sa lui Pierrotin, cu cât în acel moment doamna 
Moreau din Oise, coborâtă din cupeu, îi privi dispreţuitor pe 
Oscar şi pe mama lui auzind acest nume. 

— Pe cuvântul meu, doamnă, nu v-aş mai fi cunoscut, nici 
pe dumneavoastră, domnule. Se pare că lucrurile se încing 
rău în Africa, nu-i aşa?.. 

Felul în care Pierrotin îi inspira milă lui Oscar fu ultima 
greşeală pe care vanitatea îl făcu pe eroul acestei Scene să 
o comită, şi fu din nou pedepsit, dar eu destulă blândeţe. Şi 
iată cum: 

La două luni după instalarea sa la Beaumont-sur-Oise, 
Oscar îi făcea curte domnişoarei Georgette Pierrotin, a 
cărei dotă era de o sută cincizeci de mii de franci, şi se 
căsători cu fiica antreprenorului Mesageriilor din Oise spre 
sfârşitul iernii 1838. 

Aventura călătoriei la Presles îi dăduse lui Oscar discreţie, 
serata de la Florentine îi consolidase cinstea, asprimile 
carierei militare îl învăţaseră ierarhia socială şi supunerea 


în faţa sorții. Devenit înţelept şi capabil, fu fericit. Înaintea 
morţii sale, contele de Serisy obţinu pentru Oscar 
administraţia financiară de la Pontoise. Protecţia domnului 
Moreau din Oise, aceea a domnului baron de Canalis, care, 
mai devreme sau mai târziu, va redeveni ministru201, 
asigurară o Percepţie Generală domnului Husson, în care 
familia Camusot recunoscu acum o rudă. 

Oscar este un om obişnuit, blând, fără pretenţii, modest şi 
ţinându-se mereu, ca şi guvernul său, pe o corectă cale de 
mijloc202. El nu stârneşte nici invidie nici dispreţ. În sfârşit, 
este burghezul modern. 

Paris, februarie 1842 


SFÂRŞIT 


1 Laure Surville (1800-1871), sora lui Balzac, confidenta 
sa preferată în anii tinereţii, a fost de timpuriu atrasă de 
literatură. Sub pseudonimul Lelio, a colaborat, începând din 
1840, la Journal des enfants, publicând mai multe povestiri, 
reunite în 1854 în volumul Le Compagnon du foyer, printre 
care se afla şi nuvela Le Voyage en coucou, care i-a sugerat 
lui Balzac subiectul romanului Un debut dans la vie (vezi 
Nota introductivă), dedicat Laurei. Încă din 1835, Balzac 
dedicase romanul Les Proscrits „Almae sorori”. După 
moartea fratelui său, Laure Survilie a publicat, în 1858, 
cartea Balzac, sa vie et ses oeuvres d'apres sa 
correspondance. 

2 Coucou, după Dictionnaire de-l'Academie (1835), era o 
trăsură publică „având patru sau şase locuri, care parcurge 
împrejurimile Parisului”. După Petit Robert (1977), în 1800 
acest cuvânt însemna „veche trăsură publică cu două roţi”. 

3 De-a lungul grădinii Tuileries. (Nota ed.fr.) 


4 Messageries Touchard, mesagerii situate în rue du 
Faubourg Saint-Denis, nr. 50, menţionate în Almanach du 
commerce (1822). (Nota ed.fr.) 

5 Primele omnibuze au început să circule la Paris în 1826. 
(Nota ed.fr.) 

6 Joc de cuvinte de la cuvântul coucou, al cărui prim 
înţeles este de cuc (pasăre), dar care însemna şi trăsură 
publică (fr.) 

7 Cuvier (Georges) - naturalist francez (1769-1832) - 
creator al anatomiei comparate şi al paleontologiei. 
Bazându-se pe principiul subordonării şi pe cel al corelaţiei 
formelor, a reuşit să reconstituie, pe baza câtorva resturi de 
oase găsite, specii dispărute de animale. Cuvier şi 
descoperirile lui apăreau ca noutăţi foarte curioase pe 
vremea lui Balzac. 

8 în text: passe-deboul, autorizaţie dată unui negustor sau 
mesager de a introduce, fără a plăti concesiune, mărfuri în 
tranzit într-un oraş, unde nu puteau fi vândute, nici 
descărcate. (Nota ed.fr.) 

9 Familia Toulouse, comisionari pentru trăsuri, în 
Faubourg Saint-Denis, nr. 71. (Nota ed.fr.) 

10 Scriitorul Auguste Villiers de L'Isle-Adam (1838-1889), 
autor de povestiri (Contes cruels, 1883), romane şi drame 
(Axei), se pretindea (se pare că pe nedrept) descendentul 
unei vechi familii aristocratice originară din valea râului 
Oise. 

11 LIsle-Adam devenise în 1651 patrimoniul lui Armand 
de Conti (1629-1666), fiul cel mic al prinţesei de Conde 
(Charlotte de Montmorency, căsătorită cu Henric Il de 
Bourbon, prinţ de Conde). 

12 Mesagerii de categoria întâi erau cei care parcurgeau 
distanţa lungi şi purtau o uniformă consacrată. (Nota ed.fr.) 

13 Din 1815, după a doua abdicare a lui Napoleon 1. 

14 În text: faire la queue (a quelqu'un), poP Şi fiG. A înşela 
pe cineva, a-i stoarce bani (Littre). 


15 Celălalt mesager, care pleacă din Li'Isle-Adam când 
Pierrotin pleacă din Paris şi se încrucişează cu el. 

16 auvergnat - locuitor din Auvergne - regiune muntoasă 
din Franţa. 

17 scuzi - traduce cuvântul francez ecus = veche monedă 
de argint, valorând în mod obişnuit cam 3 franci. 

18 Presles, localitate din departamentul Seine-et-Oise, 
între pădurea L.'Isle-Adam şi pădurea Cameile, centru de 
vilegiatură. 

19 în text: attelage a la Daumont, atelaj cu doi cai, având 
pe cel din stânga un vizitiu. (Nota ed.fr.) 

20 pair al Franţei - membru al Camerei aristocratice, 
create în 1814, pentru a neutraliza camera deputaţilor; 
„pair”-ii erau numiţi de rege pe viaţă, cu oarecare 
schimbări. Camera pairilor a durat până la 1848. 

21 înaintează, situaţia se va ameliora fără încetare (lat.) 

22 Secţiune a Consiliului privat al regelui. 

23 Conseil des Cing-Cents, adunare legislativă care, 
împreună cu Conseil des Anciens, a fost instituită prin 
Constituţia anului III, adoptată în 1795. Era format din cinci 
sute de membri aleşi prin sufragiu censitar şi reînnoiţi câte 
o treime în fiecare an. A fost desfiinţat după lovitura de Stat 
din 18 Brumar. 

2418 Brumar (9 noiembrie 1799), zi în care Napoleon 
Bonaparte, după întoarcerea din Egipt, a răsturnat 
Directoratul, obligând să voteze cele două Consilii (Conseil 
des Anciens şi Conseil des Cinq-Cenis), şi l-a înlocuit cu 
Consulatul, format din trei consuli, Bonapartc, Sieycs şi 
Ducos, consiliile fiind înlocuite prin două comisii însărcinate 
cu revizuirea constituţiei. 

25 Exemplu de fuzionare a claselor în timpul imperiului. 
Gaubert este un nume fictiv: Balzac practică frecvent 
procedeul fuziunii dintre lumea reală şi lumea fictivă creată 
de el. (Nota ed.fr.) 

26 Referire la ultima perioadă a domniei lui Napoleon I, 
între 10 martie şi 22 iunie 1815 (Les Cent-Jours). La 1 


martie 1815, Napoleon a părăsit insula Elba unde fusese 
exilat după prima sa abdicare şi a debarcat în Franţa, la 
Golfe-Juan, lângă Marsilia, câştigând de partea sa trupele 
trimise să-l aresteze şi populaţia care l-a întâmpinat cu 
entuziasm pe tot traseul până la Paris, unde a sosit la 20 
martie, în timp ce Ludovic al XVIII-lea fugea în Belgia, la 
Gand. 

27 Ordre royal et militaire de Saint-Louis şi Ordre de la 
Legion d'Honneur. 

28 Balzac pare să sugereze că Serisy (care are un fiu) a 
devenit impotent. (Nota ed.fr.) 

29 O dermatoză, descrisă mai jos, având drept cauză 
excesul de muncă. 

30 Personajul balzacian Alexandre Crottat, notar, apare ca 
personaj secundar în romanele Le Colonel Chabert, Cesar 
Birotteau, La Femme de trenţe ans, Le Cousin Pons, Les 
Paysans, Melmoth reconcili€e. (vezi Addenda) 

31 În text: avou6, avocat (officier ministeriel) însărcinat să 
reprezinte părţile în faţa unui tribunal, să întocmească acte 
de procedură etc. În timpul studiilor de drept, Balzac a 
lucrat ca secretar în biroul de avocatură al lui ].- B. 
Guillonet-Merville (1816-1818) şi al lui Victor Passez 
(1818), însuşindu-şi legile şi procedura juridică. Personajul 
balzacian Derville, avocatul multor personaje din La 
Comedie humaine, apare în nuvelele Gobseck, Le Colonel 
Chabert şi în numeroase romane (Une tenebreuse affaire, 
Cesar Birotteau, Splendeurs et miscres des curtisanes, Les 
Employes, Ursule Mirouet, La Maison Nucingen etc.). (vezi 
Addenda) 

32 Personajul balzacian Grindot, arhitect din Paris, apare 
în romanul Cesar Birotteau şi, ca personaj episodic în alte 
romane din La Comedie humaine (La Rabouilleuse, Illusions 
perdues, Splendeurs et miscres des courtisanes, Beatrix, La 
Cousine Bette etc.). 

33 Le Grand-Livre, cartea datoriei publice 


34 Colegiu (astăzi liceu) al familiilor înstărite, unde fiul lui 
Ludovic-Filip a fost condiscipolul lui Alfred de Musset. (Nota 
eD. Fr.) 

35 Jurnal de un liberalism moderat, întemeiat în 1819 şi 
animat de Benjamin Constant. 

36 În text: rue de la Cerisaie, Beaulreillis, des Lions (fr.) 

37 Până la punerea în circulaţie a timbrelor, care datează, 
în Franţa, din 1849, transportul scrisorilor, care costă 
scump când distanţa era lungă, era plătit de destinatar. 

38 Le Directoire, Directoratul, putere executivă instituită 
prin Constituţia anului III (august 1795), formată din cinci 
membri aleşi de cele două consilii (Conseil des Cingqg Cents ţi 
Conseil des Anciens) ţi care se reînnoia cu o cincime în 
fiecare an. Numea miniţtrii ţi generalii. Primul Directorat a 
fost format din Barras, La Revellicre-Lepeaux, Letourneur, 
Rewbell ţi Sieycs, care a demisionat în favoarea lui Carnot. 
Lovitura de Stat din 18 Brumar (9 noiembrie 1799) a 
marcat sfârşitul Directoratului şi începutul Consulatului 
condus de Napoleon Bonaparte (vezi notele 20 şi 21). 

39 La 2 august 1802, un senatus-consult ratificat de 
plebiscit l-a numit pe Napoleon Bonaparte consul pe viaţă. 

40 Aspasia, născută la Milet, celebră pentru frumuseţea şi 
spiritul său, prietena şi sfătuitoarea lui Pericle (a doua 
jumătate a sec. V î.e.n.) 

41 Personajul balzacian Jean-JerOme-Severin Cardot, 
negustor, căsătorit cu o domnişoară Husson, mai apare în 
romanele La Maison la chat-qui-pelote, Cesar Birotteau, La 
Rabouilleuse, Illusions perdues, La Muse du departement. 
(vezi Addenda) 

42 foburg - cartier. 

43 Teatru situat până în 1827 pe Boulevard du Temple, 
frecventat de un public popular, unde în timpul Restauraţiei 
se jucau vodeviluri. (Nota eD. Fr.) 

44 nec plus ultra - Până aici; dincolo nu se mai poate! (L. 
Lat.) Inscripţie care indică sfârşitul pământului. Formula 
iniţială nec plus ultra a fost vechea deviză a Spaniei. Se 


foloseşte şi cu sensul de performanţă maximă, record 
sportiv, capitol care încheie o lucrare, specialist de maximă 
competenţă. (n.k.) 

45 Doi mediocri aventurieri, evocaţi de Rousseau în 
Confessions (Cartea III). 

46 Cântec la modă începând din 1817, satirizând un ordin 
scris care acuza scrierile lui Voltaire şi ale lui Rousseau de a 
fi „pervertit caracterul şi moravurile publice”. (Nota eD. Fr.) 

47 Rapin - tânăr elev, ucenic într-un atelier de pictură (fr.). 

48 Pseudonimul din tinereţe al pictorului Leon de Lora, 
personaj balzacian care mai apare în Les Comediens sans le 
savoir ţi în numeroase alte romane din La Comedie 
humaine (La Rabouilleuse, Splendeurs et miscres des 
courtisanes, Les Secrets de la princesse de Cadignan, 
Honorine, La Cousine Bette, Beatrix, Petites Miscres de la 
vie conjugale). (vezi Addenda) 

49 Acest călător care în timpul conversaţiei din coucou se 
dă drept cunoscutul pictor Hippolyte Schinner (vezi nuvela 
Punga), este, de fapt, Joseph Bridau, care va deveni un 
pictor celebru în universul Comediei umane, apărând în La 
Rabouilleuse şi în alte numeroase romane (Illusions 
perdues, Les Employes, Pierre Crassou, Entre savants, 
Modeste, Mignon, Memoires de deux jeunes mariees, 
Ursule Mirou'ct, La Cousine Bette, Leţ Petits Bourgeois 
etc.). În portretul său fizic, Pierre Barb&ris găseşte 
asemănări cu Delacroix, ceea ce nu presupune neapărat un 
model real pentru personajul lui Balzac. 

50 Joc de cuvinte: La Cave, numele unei localităţi pe ruta 
spre L'Isle-Adam citată la începutul povestirii, înseamnă în 
limba franceză pivniţa, beciul. 

51 Balzac se amuza deseori să deformeze proverbele (cf. 
Pensees, sujets, fragments), pentru a evoca atmosfera din 
atelierele de pictură sau din boema literară a vremii 
(Illusions perdues, La Rabouilleuse), sau pentru a sublinia 
lipsa de cultură a unui personaj (Madame Cremicre din 


romanul Ursule Mirou&t). În text: Le temps est un grand 
maigre, pentru Le temps est un grand maâtre. 

52 în text: Paris n'a pas 6te bati dans un four, pentru Paris 
n'a pas te bati en un jour. (Paris ne s'est pas fait en un 
jour). 

53 în text: Les bons comtes font les bons tamis, pentru Les 
bons comptes font les bons amis. 

54 Referire ironică la Carta constituţională din iunie 1814, 
care pretindea că asigură egalitatea tuturor cetăţenilor, 
afirmaţie formală, dezminţită de realitatea socială a vremii. 

55 Sistemul parlamentar. 

56 Etienne, autor dramatic, apoi, în timpul Restauraţiei, 
ziarist al opoziţiei; Pierre-Jean de Beranger (1780-1857), 
poet şi şansonetist, autorul unor cântece de inspiraţie 
patriotică şi liberală, care i-au adus o imensă popularitate. 

57 Membru al unei societăţi politice secrete italiene, care 
în secolul al XIX-lea lupta pentru libertatea naţională. 

58 În anul 1822, când se petrec evenimentele povestite în 
roman, au avut loc numeroase procese politice. (Nota eD. 
Fr.) 

59 Midiei Ney (1789-1815), mareşal al Franţei, s-a 
acoperit de glorie în războaiele Revoluţiei şi ale imperiului. 
Acuzat de trădare în timpul Restauraţiei, a fost condamnat 
la moarte de Curtea pair-ilor şi împuşcat. 

60 Champ-d'Asile, colonie întemeiată pe țărmurile Golfului 
Mexic, apoi în Alabama, de către foşti ofiţeri ai imperiului 
(1817-1819), care s-a soldat cu un eşec. 

61 Victor Cousin (1792-1867), filosof şi om politic francez, 
fondatorul eclectismului spiritualist. Balzac i-a audiat 
cursurile la Sorbona în anii 1817-1818. 

62 Byron - celebru poet englez (1788-1824). 

63 Ali Paşa din Tepelene (1788-1822), paşă de Ianina. S-a 
declarat independent faţă de Poarta otomană (sultanul 
Mahmud), extinzându-şi autoritatea asupra unui teritoriu 
care cuprindea părţi din Grecia şi Albania. Asediat de turci 
la Ianina, a fost înfrânt şi ucis. 


64 Joc de cuvinte: Levant, orient; Ponant, fund, fesă (în 
argou), dar şi occident. 

65 Georges se îmbătrâneşte cu zece ani. 

66 Hanau, oraş din Germania (Hesse), unde în octombrie 
1813 Napoleon a obţinut o victorie împotriva armatei 
austro-bavareze. 

67 Montereau, oraş din departamentul Seine-et-Marne. La 
18 februarie 1814, Napoleon a alungat trupele austriece 
din oraş. 

68 Colonelul Selves, după ce a făcut parte din 
administraţia napoleoniană, a intrat în 1815 în serviciul 
paşei din Egipt. Besson (1782-1837), locotenent de vas în 
timpul lui Napoleon, s-a stabilit în Egipt şi a devenit amiral. 
(Nota eD. Fr.) 

69 Mehemet-Ali (Muhammad-Ali) (1769-1849), general 
turc de origine albaneză, vicerege al Egiptului. În 1811 a 
desfiinţat corpul mamelucilor, reorganizând armata şi flota 
turcă pe baze moderne. 

70 Oraş din Rumelia. 

71 Tabloul pictorului Horace Vernet (1789-1863), Le 
Massacre des Mameluks, a fost expus la Salonul din 1819. 
72 în text: polacre, „un fel de navă latină cu pânze, care 
merge cu vâsle, folosită în Mediterana” (Dictionnaire de 

l' Academie, 1835). 

73 în text: Czerni-Georges, Gheorghi Petrovic 
Karagheorghe (1770-1817), om politic sârb, a condus 
răscoala antiotomană (1804-1813). Înfrânt decisiv în 1813, 
a fost ucis din ordinul lui Milos Obrenovia. 

74 o grizetă - fată din popor, muncitoare franceză, aşa 
numită din cauza rochiilor de stofă ieftină numită grisette, 
care constituiau îmbrăcămintea ei obişnuită. 

75 Instituţie de divertisment, a devenit în timpul lui 
Ludovic ai XVI-lea La Grande Chaumicre, situată la 
întretăierea bulevardului Raspail cu bulevardul 
Montparnasse, unde mulţi studenţi veneau să danseze şi să 


se amuze cu jocurile şi atracțiile instalate acolo. (Nota eD. 
Fr.) 

76 Vezi nota 48. 

77 Cartier burghez şi mic burghez prin excelenţă, pe care 
Balzac îl cunoştea bine deoarece trăise acolo cu părinţii săi, 
mama sa fiind fiică de negustori de postav din cartierul 
Marais. 

78 Chosrew-Paşa (1769-1855), general şi om de stat turc, 
a devenit marele vizir al sultanului Mahmud, împotriva 
căruia se revoltase Ali Paşa din Tepelene. 

79 Murat - cumnat al lui Napoleon I, Joachim Murat 
(1767-1815), a fost mareşal al Franţei şi rege al Neapolului 
între 1808 şi 1815. 

80 Marele amiral turc. (Nota eD. Fr.) 

81 Ducele de Rivicre (1763-1828), numit ambasador la 
Constantinopole în 1816, a fost rechemat în 1820. (Nota eD. 
Fr.) 

82 Francisco Espoz y Mina (1781-1836), conducător al 
partizanilor spanioli, a luptat împotriva lui Napoleon, apoi a 
devenit comandantul trupelor constituţionale care s-au 
opus în 1823 lui Ferdinand al VII-lea şi corpului 
expediționar francez. 

83 Drapelul alb reprezenta, în timpul Restauraţiei, 
simbolul monarhiei. În 1830 a fost înlocuit cu drapelul 
tricolor, menţinut în 1848. 

84 Se scrie mai degrabă Latakie. Tutun cultivat astăzi în 
Siria. 

85 Începând din 1826-1827, statistică a fost popularizată 
în Franţa prin lucrările efectuate de Benoiston de 
Châteauneuf şi de baronul Dupin. (Nota eD. Fr.) 

86 Textul exact al citatului din cartea lui Montesquieu 
L'Esprit des lois (1748) este: „Quand les sauvages de la 
Louisiane veulent avoir du fruit, ils coupent l'arbre au pied 
et cueillent le fruit. Voilr le gouvernement despotique” (|, 
13). 


87 Aluzie la uneltirile ultraregaliştilor pentru a organiza o 
lovitură de Stat împotriva Cartei constituţionale şi a 
regimului reprezentativ. (Nota eD. Fr.) 

88 în text: Chaque echaude craint Veau froide, pentru 
Chat 6chaude craint l'eau froide. 

89 Corpo di Bacco, imprecaţie în limba italiană: Pe 
Bacchus! 

90 Suma de care dispunea regele pentru cheltuieli 
necesitate de funcţia sa. 

91 în text: Abondance de chiens ne nuit pas, pentru 
Abondance de biens ne nuit pas. 

92 Vezi nuvela Punga. 

93 în text: Comme un notaire sur une jambe de bois, 
pentru Comme un cautere sur une jambe de bois. 

94 Pas d'argent, pas de suif, joc de cuvinte de la cuvântul 
suif, grăsime minerală, seu, dar şi ceartă, scandal. 

95 Uskoks, în limba sârbă refugiaţi. Nume dat, în secolul al 
XVI-lea, sârbilor şi bosniacilor care, fugind de turci, s-au 
stabilit pe coasta adriatică şi s-au ocupat cu pirateria. 
Faptele lor au inspirat numeroase cântece populare 
sârbeşti. 

96 Meindert Hobbema (1638-1709), pictor şi desenator 
olandez; Salomon Van Ruysdael (1600-1670), pictor ţi 
desenator olandez; Claude Gellce, zis Le Lorrain (1600- 
1682), pictor, desenator ţi gravor francez; Nicolas Poussin 
(1594-1665), pictor ţi desenator francez. 

97 în text: Il faut ourler avec les loups, pentru Il faut 
hurler avec les loups. 

98 Locanda, han (it.). 

99 Culoarea locală însemna, pentru scriitorii romantici, 
respectarea adevărului în reconstituirea unei epoci şi în 
zugrăvirea unei ţări. 

100 Louis David (1748 -1825), pictor francez neoclasic. 

101 în text: Chassez le naturel, îl revient au jabot, pentru 
Chassez le naturel, îl revient au galop. 


102 Diafoirus, personaj din comedia lui Molicre Le Malade 
imaginaire (1673), medic ignorant, obtuz ţi infatuat. 

103 în text: Le bonheur n'habite pas sous des nombrils 
dores, pentru Le bonheur n'habite pas sous des lambris 
dores. 

104 în text: Plus on est debout, plus on rit, pentru Plus on 
est des fous, plus on rit. 

105 Maraschino este un lichior fabricat dintr-o varietate 
de cireşe amare (în italiană marasca) din regiunile 
mediteraneene. 

106 Les petits poissons font les grandes rivicres, pentru 
Les petits ruisseaux font les grandes rivicres. 

107 în text: Les cordonniers sont les plus mal chauffes, 
pentru Les cordonniers sont les plus mal chausses. 

108 în text: Les extremes se bouchent, pentru Les 
extremes se touchent. 

109 în text: Tout ce qui reluit n'est pas fort, pentru Tout ce 
qui reluit n'est pas de lor. 

110 Francois Andrieux (1759-1833), scriitor, profesor de 
gramatică şi litere la Ecole Polytechnique (unde i-a fost 
profesor lui Eugene Surville, cumnatul lui Balzac) ţi apoi 
profesor de literatură la College de France, secretar 
perpetuu al Academiei franceze. În 1820, familia Balzac l-a 
consultat în legătură cu prima scriere a lui Honore, drama 
în versuri Cromwell. Verdictul a fost deosebit de sever, 
Andrieux sfătuindu-l pe Balzac să renunţe la orice ambiţie 
literară şi „să-şi folosească mai bine timpul decât 
compunând tragedii sau comedii” (cf. Balzac, 
Correspondance, vol. I, p. 84). 

111 Pierre-Paul Royer-Collard (1763-1845), om politic şi 
filosof spiritualist francez. 

112 Abatele Loraux, personaj balzacian, apare în 
romanele Honorine, Cesar Birotteau, La Rabouilleuse. 

113 Abatele Denis-Antoine de Frayssinous (1765-1841), 
mare maestru al Universităţii din Paris (1822) şi ministru al 
Afacerilor eclesiastice (1824-1828), a adoptat măsuri 


reacționare, închizând şcolile de medicină şi Şcoala 
normală. 

114 în text: On a vu des rois epousseter des bergeres, 
pentru On a vu des rois epouser des bergeres. 

115 Dermatolog, medicul lui Ludovic al XVIII-lea, care 
suferea şi el de o gravă boală de piele. (Nota eD. Fr.) 

116 Aluzie la tradiţia după care, în ziua încoronării la 
Reims, regii Franţei aveau puterea de a vindeca scrofuloza, 
atingându-i pe bolnavi. Carol al X-lea, care s-a încoronat la 
Reims în 18625, pretindea că reluase acest obicei gotic. 

117 Referire imprecisă la comedia lui Molicre L'Ecole des 
femmes (1662). 

118 Legătura dintre Victor d'Aiglemont şi contesa de 
Serisy este amintită în romanul balzacian La Duchesse de 
Langeais. (vezi Addenda) 

119 în text: Faire d'une pierre deux sous, pentru Faire 
d'une pierre deux coups. 

120 în text: La prudence est la mere de la surdite, pentru 
La prudence est mere de surete. 

121 în text: Dis-moi qui tu hantes, je te dirai qui tu hais, 
pentru Dis-moi qui tu hantes, je te dirai qui tu es. 

122 în text: Faire plus de fruit que de besogne, pentru 
Faire plus de bruit que de besogne. 

123 în text: Chacun preche pour son serin, pentru Chacun 
preche pour son saint. 

124 Îl faut savoir se traire f propos, pentru Il faut savoir se 
taire fr propos. 

125 în text: Quand on prend du talon, on n'en saurait trop 
prendre, pentru Quand on prend du galon, on n'en saurait 
trop prendre (A tant faire que de s'attribuer indument des 
merites, îl y a avantage 7 le faire genereusement). 

126 în text: Qui veut noyer son chien l'accuse de la nage, 
pentru Qui veut noyer son chien l'accuse de la rage (de la 
gale). 

127 în text: Il ne faut jamais jeter la manche apres la 
poignee, pentru Îl ne faut jamais jeter le manche apres la 


cognee. 

128 Bergeret, fermier general în timpul lui Ludovic al XV- 
lea, devenit proprietarul castelelor de la Cassan şi de la 
Nointel; Bodard de Saint-James, trezorier general al 
marinei, de al cărui faliment s-a ocupat Bernard-Franqois 
Balzac, tatăl romancierului, pe vremea când era secretar la 
Consiliul regelui; Cei patru fraţi Paris, celebri bancheri din 
secolul al XVIII-lea, consilieri ai lui Ludovic al XV-lea; Bouret 
(1710 -1777), fiul unui lacheu, devenit fermier general, s-a 
ruinat cheltuind patruzeci de milioane. (Nota eD. Fr.) 

129 Negustor de pene şi de flori artificiale din strada 
Richelieu, nr. 52. (Nota eD. Fr.) 

130 Joc de cuvinte de la croquer, a cronţăi, a ronţăi; în 
pictură, a face un crochiu, o schiţă. 

131 în text: Deux habits valent mieux qu'un, pentru Deux 
avis valent mieux qu'un. 

132 în text: Comme un îne en plaine, pentru Comme une 
îme en peine. 

133 În text: On ne trousse jamais ce qu'on cherche, pentru 
On ne trouve jamais ce qu'on cherche. 

134 în text: Ventre affame n'a pas d'orteils, pentru Ventre 
affame n'a pas d'oreilles. 

135 Istoria familiei Bridau este relatată în romanul La 
Rabouilleuse. 

136 Muslim - aderent al Islamului, musulman. Aluzie la 
povestea executării comandantului din Smirna promisă de 
Georges Marest. 

137 în text: Trop parler suit, pentru Trop parler nuit. 

138 personajul Poiret din romanul Le Pere Goriot, locatar 
al pensiunii Vaugquer, mai apare în romanele Les Employes 
ţi Splendeurs et miscres des courtisanes. 

139 Domnişoara Amelie 'Thirion (vezi romanele Le Cabinet 
des Antiques şi Le Cousin Pons). 

140 Cartier celebru pentru cabaretele sale cu boschete şi 
boite de verdeață, loc de petrecere pentru parizieni. (Nota 
eD. Fr.) 


141 Geronte, personaj din comedia Le Legataire universel 
(1708) de Jean-Frangois Regnard. Bătrân ridicol, stupid şi 
grotesc, îndrăgostit de tânăra Isabelle. 

142 Turcaret ou Le Financier, comedie de Lesage (1709), 
satirizează parvenitismul burgheziei financiare. 

143 Personaje balzaciene: actriţa Coralie, iubita lui Lucien 
de Rubempre în romanul Illusions perdues, şi actriţa 
Florentine, mai apar în romanele La Rabouilleuse, La Muse 
du d&partement, Une fille d'Eve, Splendeurs et mis€res des 
courtisanes etc. 

144 Organ al opoziţiei liberale în timpul Restauraţiei. 

145 Refuzul bisericii de a aproba înmormântarea 
sinucigaşilor, dueliştilor, excomunicaţilor, criticat în paginile 
ziarului Le Constitutionnel de către opoziţia liberală şi 
anticlericală. 

146 Alexis Piron (1689-1773), poet şi dramaturg francez, 
autorul unor celebre epigrame împotriva lui Voltaire şi a 
Academiei; JeanJoseph Vade (1719-1757), şansonetist şi 
dramaturg francez, autor de comedii şi vodeviluri; Charles 
Colle (1709-1789), şansonetist şi autor dramatic francez. 

147 în cântecele lui Beranger, Lisette este numele 
grizetei. 

148 în text: chanter la Mere Godichon, a face chef, zaiafet. 
Originea expresiei nu este cunoscută. 

149 Celebru restaurant parizian din Boulevard du Temple. 
(Nota eD. Fr.) 

150 Personajul balzacian Desroches, avocat însărcinat cu 
procedura (avou6), apare în numeroase romane din La 
Comedie humaine (La Rabouilleuse, Le Colonel Chabert, La 
Maison Nucirigen, Illusions perdues, Les Employes, La 
Femme de trenţe ans, Li'Interdiction, Splendeurs et miscres 
des courtisanes, Ursule Mirouet, La Peau de chagrin etc.). 

151 Adică patronului său. 

152 Stradă lângă Châtelet, astăzi dispărută în urma 
prelungirii străzii Bivoli. Începea din strada Bourdonnais, 


unde se găsea magazinul de postav al familiei Sallambier, 
verii lui Balzac. (Nota eD. Fr.) 

153 Personajul balzacian Godeschal, secretar în cabinetul 
avocatului Desroches, apare în romanele Le Colonel 
Chabert, Leş Petits Bourgeois, La Rabouilleuse, La Maison 
Nucingen, LiInterdiction, Le Cousin Pons. 

154 Mariette, dansatoare, apare în La Rabouilleuse (iubita 
lui Philippe Bridau şi protejată ducelui de Maufrigneuse) şi 
în numeroase alte romane balzaciene (La Maison Nucingen, 
Une fille d'Cve, Illusions perdues, Cesar Birotteau, La Muse 
du departement, Les Employes, Les Paysans, Splendeurs et 
miscres des courtisanes, Le Cousin Pons). 

155 Palais-Royal - în timpul lui Balzac, grupul de clădiri 
numit astfel (fiindcă aici locuiseră la un moment dat 
vlăstare regale) erau de multă vreme adăpostite numeroase 
magazine, restaurante şi tripouri, care ocupau mai ales 
galeriile de la parterul construcţiei. 

156 Votul „cu bilă albă” însemna deplina satisfacţie a 
examinatorilor. (Nota eD. Fr.) 

157 Architriclin, maâtre d'hâtel (fr.), şeful chelnerilor. 
Basoclie, oamenii justiţiei (fr.). 

158 Cabinetul de toaletă. 

159 Stil arhaizant, folosit de Balzac şi în Contes 
drolatigues. 

160 Patroana Parisului. 

161 Frangois-Joseph Talma (1763-1826), actor francez, 
interpret strălucit al pieselor lui Corneille, actorul favorit al 
lui Napoleon I. 

162 Inter pocula, printre pahare (lat). 

163 Scriitorul Leon Gozlan (1803-1866), prieten al lui 
Balzac, povesteşte că, din iniţiativa romancierului, a fost 
creată la restaurantul Le Cheval Rouge o societate de 
scriitori al cărei statut putea fi rezumat în formula: „Fiecare 
va fi al tuturor, toţi vor fi ai fiecăruia” (Bahac en pantoufles, 
XVI). 


164 Jus romanum, calambur tradiţional: drept roman, sau 
sos roman. 

165 Item - termen latin întrebuințat la enumerări şi 
inventare; înseamnă „pe lângă aceasta, de asemenea”. 

166 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

167 Celebru restaurant din rue Montorgueil. (Nota eD. 
Fr.) 

168 Fashion, modă (în engleză în text). 

169 Povestea fraţilor Felix şi Charles de Vandenesse este 
relatată în romanele Le Lys dans la vallee şi Une fille d'Cve. 

170 Uşoară inexactitate. Beranger a compus în 1820 o 
şansonetă, Les Parques, pe aria „Îi place să râdă”, cântec 
de petrecere din secolul al XVIII-lea, celebru şi astăzi. (Nota 
eD. Fr.) 

171 Vezi nota 143. 

172 Profesor de dans la Opera din Paris între 1808 şi 
1831. 

173 În text: orne de ses ailes de pigeon, după moda veche, 
dispunere simetrică a părului pe o frunte dezgolită. 

174 Marie-Auguste Vestris (1760-1842), dansator la Opera 
din Paris între 1780 şi 1818, profesor la Conservator. 

175 Melodramă de Ren€-Charles Guilbert de Pixerecourt 
(1773-1844), reprezentată la teatrul Gaâte în 1810. 

176 Vezi nota 143. 

177 lacob al II-lea (1633-1701), regele Angliei, Scoției şi 
Irlandei, a fost detronat în 1688 de ginerele său Wilhelm de 
Nassau, prinţ de Orania, stathouder al Olandei. 

178 Personaje balzaciene: Giroudeau, fost căpitan în 
armata imperială, apare în La Rabouilleuse, Illusions 
perdues etc.; Andoche Finot, director de revistă şi om de 
afaceri, apare în Illusions perdues şi în numeroase alte 
romane (La Rabouilleuse, Cesar Birotteau, Splendeurs et 
miscres des courtisanes, La Peau de chagrin, Ursule 
Mirouet, Un prince de la Boheme etc.); Jean-Franqois du 
Bruel, funcţionar şi autor de vodeviluri, apoi deputat, apare 


în Les Employes şi în alte romane din La Comedie humaine 
(Illusions perdues, La Rabouilleuse, Un prince delr Boheme, 
La Peau de chagrin, Une fille d'Eve, Les Comediens sans le 
savoir). 

179 Revoluţia din Iulie 1830, care a pus capăt Restauraţiei 
şi a instaurat monarhia burgheză a lui Ludovic-Filip 
d'Orleans. 

180 Balaine a fost întemeietorul restaurantului Rocher-de- 
Cancale şi Borrel i-a succedat. (Nota eD. Fr.) 

181 Printre paharele aurite ale restaurantului numit în 
mod obişnuit Stânca din Cancal (lat.) Cancale, port de 
pescuit şi staţiune balneară din arondismentul Saint-Malo, 
în golful Mont-Saint-Michel. 

182 William Pitt (1759-1806), om politic englez şi 
prietenul său Henry Dundas, ministru între 1791 şi 1794, 
aveau reputaţia de iubitori ai vinului şi ai meselor 
îmbelşugate. 

183 Joc de cărţi la care numărul de douazeci şi unu de 
puncte este cel mai avantajos. (Nota eD. Fr.) 

184 Personajul balzacian Raoul Nathan, scriitor ţi ziarist, 
apare în romanele Une fille d'Cve ţi Illusions perdues, ţi 
episodic în numeroase alte romane din La Comedie 
humaine unde se întâlneşte societatea scriitorilor şi 
artiştilor parizieni (vezi Memoriile a două tinere căsătorite). 

185 Referire la Ierusalimul eliberat de Tasso (1575). 
Îndrăgostită de cavalerul francez Renaud, prizonierul său, 
vrăjitoarea Armida, neputând suporta plecarea iubitului ei, 
vrea să se îngroape sub ruinele palatului său fermecat. 

186 Cărticică oferită ca amintire, conţinând versuri, 
fragmente în proză şi gravuri. Primele au apărut în Franţa 
în 1620. (Nota eD.Fr.) 

187 Personajul balzacian Fanny Beaupre, loretă, mai 
apare în romanele Beatrix, Splaideurs et miscres des 
courtisanes, Modeste Mignon, La Muse du departement. 

188 Melodramă de Fournier şi Frederic, reprezentată la 
teatrul Porte-Saint-Martin în 1616. (Nota eD. Fr.) 


189 Sumă enormă. Oscar plăteşte 900 de franci pe an 
pentru a învăţa meserie. Doi ani mai târziu, câştigă 800 de 
franci pe an. (Nota eD. Fr.) 

190 La înrolarea în armată (prin tragere la sorţi) 
numerele mai mici desemnau tinerii care trebuiau să facă 
serviciul militar. 

191 Aluzie la cuvintele lui La Fayette care, la 29 iulie 1830, 
insistând ca Ludovic-Filip de Orleans să fie acceptat ca 
locotenent general al regalului, a strigat mulţimii din 
balconul Primăriei: „Iat-o, cea mai bună dintre republici”. 
(Nota eD. Fr.) 

192 Ducele Ferdinand d'Orleans (1810-1842), fiul cel 
mare al lui Ludovic-Filip d'Orleans, a luat parte la asediul 
oraşului Anvers şi la cucerirea Algeriei. A murit într-un 
accident de trăsură. 

193 Pe râul Macta, în departamentul Oran, Abd-el-Kader, 
emirul arab din Algeria, conducătorul luptei împotriva 
armatelor franceze, l-a învins pe generalul Trezel, la 28 
iunie 1835. 

194 Atentatul corsicanului Giuseppe Fieschi împotriva lui 
Ludovic-Filip d'Orleans (28 iulie 1835), în urma căruia au 
murit nouăsprezece persoane. 

195 Prima linie de cale ferată, cu tracţiune cu cai, pentru 
transportul cărbunelui, a fost pusă în funcţiune în Franţa în 
1827 (între Saint-Etienne şi Andrezieux). Calea ferată 
pentru călători a început să funcţioneze în 1837 (între Paris 
şi Saint-Germain). 

196 Balzac pare să sugereze că Georges Marest a 
contractat maladii venerice. (Nota eD. Fr.) 

197 Dandy - bărbat îmbrăcat elegant, după ultima modă 
(din englezeşte). 

198 Vezi romanul Modeste Mignon. Baronul Canalis, 
poetul din „Şcoala angelică”, s-a căsătorit cu fiica bogatului 
burghez Moreau. 

199 Şi aici, Balzac pare că se gândeşte la Delacroix. (Nota 
eD. Fr.) 


200 Vezi nuvela lui Balzac La Fausse Maâtresse. 

201 Această profeție se va împlini în romanul Les 
Comediens sans le savoir. 

202 Cuvânt-cheie după 1830, lansat de Ludovic-Filip 
d'Orleans în răspunsul dat la 29 ianuarie 1831 unei 
delegaţii a oraşului Gaillac: „Cât despre politica internă, 
vom căuta să ne menţinem pe o cale de mijloc”.