Honore De Balzac — Slujbasii

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Slujbaşii 


La Paris, unde oamenii care studiază şi cugetă se aseamănă 
întrucâtva între ei datorită faptului că trăiesc în acelaşi 
mediu, aţi întâlnit, desigur, destule figuri asemeni aceleia a 
domnului Rabourdin, pe care povestirea de faţă îl prezintă 
în momentul când este şef de birou într-unul dintre cele mai 
importante ministere: patruzeci de ani, păr cărunt - cu o 
nuanţă atât de plăcută, încât femeile pot la nevoie să-l 
îndrăgească şi aşa - şi care îndulceşte o fizionomie 
melancolică; ochi albaştri şi vioi, un obraz încă fraged, clar 
aprins şi presărat cu pete accentuate de roşeaţă; frunte şi 
nas F la Ludovic al XV-lea, o gură aspră, o talie înaltă, 
subţire sau mai degrabă subţiată ca a unei persoane abia 
scăpate de boală, în fine un mers în care se observă 
nepăsarea unuia care se plimbă, dar şi meditarea omului 
preocupat. Dacă portretul acesta îngăduie să se întrevadă 
un caracter, îmbrăcămintea omului nostru contribuie poate 
să-l scoată în relief. Rabourdin purta de obicei o redingotă 
largă, albastră, cravată albă, o vestă la două rânduri, ca 
Robespierre, pantaloni negri fără bentiţe sub tălpi, ciorapi 
de mătase cenuşii şi pantofi fără nasturi. După ce se rădea 
şi îşi bea ceaşca de cafea la ora opt dimineaţa, ieşea cu o 
preciziune de orologiu şi apuca totdeauna pe aceleaşi 
străzi, îndreptându-se spre minister; dar atât de pedant, 
atât de ţanţoş, că l-ai fi luat drept un englez ducându-se la 
ambasada lui. După aceste trăsături principale, veţi ghici 
că-i un tată de familie hărțuit de grijile menajului, sâcâit de 
necazurile de la minister, dar destul de deştept ca să ia 
viaţa aşa cum este; un om cinstit, iubindu-şi ţara şi slujind-o, 
fără a-şi ascunde piedicile pe care le întâlneşti în cale atunci 


când vrei să faci cu tot dinadinsul binele; prevăzător, 
deoarece cunoaşte oamenii, de o politeţe aleasă cu femeile, 
fiindcă nu aşteaptă nimic de la ele; în fine, un om cu 
experienţă, binevoitor faţă de subalterni, ţinând la o mare 
distanţă pe egali şi de o înaltă corectitudine faţă de şefii săi. 
În perioada când începe acest studiu, aţi fi remarcat la el 
mai ales acea rece resemnare a omului care şi-a îngropat 
toate iluziile tinereţii, care a renunţat la orice ambiţie 
tainică; aţi fi recunoscut în el pe omul descurajat, dar încă 
nu dezgustat, şi care stăruie în primele sale năzuinţe, mai 
mult spre a se folosi de însuşirile lui decât în speranţa unei 
îndoielnice izbânzi. Nu fusese decorat cu nici un ordin şi nu- 
şi ierta slăbiciunea de a fi purtat pe acela al Crinului? în 
primele zile ale Restauraţiei8. 

În viaţa acestui om existau unele taine: pe tatăl său nu-l 
cunoscuse niciodată; mama lui, femeie căreia îi plăcea luxul, 
totdeauna gătită, totdeauna pusă pe petreceri, având un 
echipaj bogat pe care el îl văzuse rar, dar a cărui frumuseţe 
apărea strălucitoare în amintirea sa, nu-i lăsase mai nimic; 
în schimb îi dăduse educaţia aceea vulgară şi incompletă 
care dă naştere la atât de multe ambiţii şi la atât de puţine 
calităţi. La şaisprezece ani, cu câteva zile înainte de 
moartea mamei sale, părăsise Liceul Napoleon pentru a 
intra ca supranumerar într-o funcţiune de stat, unde un 
protector necunoscut îl ajută să primească repede salariu. 
La douăzeci şi doi de ani Rabourdin era subşef, apoi şef de 
birou la douăzeci şi cinci. De atunci, mâna care ocrotea în 
viaţă pe acest băiat nu-şi mai arătă bunăvoința decât într-o 
singură împrejurare: îl aduse pe el, cel sărac, în casa 
domnului Leprince, fost comisar de vânzări, un văduv ce 
trecea drept foarte bogat şi care n-avea decât o singură 
fată. Xavier Rabourdin se îndrăgosti până-n vârful urechilor 
de domnişoara Celestine Leprince, pe atunci în vârstă de 
şaptesprezece ani, şi care nutrea pretenţiile 
corespunzătoare celor două sute de mii de franci zestre. 


Crescută cu grijă de o mamă plină de însuşiri artistice 
care-i transmisese toate talentele ei, această tânără 
persoană se cădea să atragă privirile bărbaţilor situaţi cât 
mai sus. Înaltă, frumoasă şi minunat de bine legată, ea 
picta, era o bună muziciană, vorbea mai multe limbi şi 
primise oarecare pospai de ştiinţă, privilegiu primejdios ce 
obligă pe o femeie la multe precauţii, dacă ţine să se 
ferească de pedanterie. Orbită de o dragoste rău înţeleasă, 
mama sădise în fiica sa speranţe cu totul greşite în privinţa 
viitorului ei: după ea, numai un duce sau un ambasador, un 
mareşal al Franţei sau un ministru puteau să ofere 
Celestinei locul ce i s-ar cuveni în societate. Fiica avea, de 
altminteri, manierele, vocabularul şi purtările din lumea 
bună. Îmbrăcămintea sa era mai bogată şi mai elegantă 
decât i se cere unei fete de măritat; un soţ nu rămânea să-i 
dea decât fericirea. Totuşi, răsfăţările continue ale mamei, 
care muri cu doi ani înainte de căsătoria fiicei sale, făcură 
misiunea unui îndrăgostit destul de grea. Cât sânge rece 
nu-ţi trebuie pentru a stăpâni o astfel de femeie! Burghezii, 
speriaţi, dădură înapoi. Orfan, fără altă avere decât gradul 
său de şef de birou, Xavier fu propus de către domnul 
Leprince Celestinei, care rezistă multă vreme. Domnişoara 
Leprince n-avea nici o obiecţie împotriva pretendentului ei: 
era tânăr, îndrăgostit şi frumos, dar ea nu voia să se 
numească doamna Rabourdin. Tatăl îi demonstră fiicei că 
Rabourdin face parte dintre aceia din rândul cărora se aleg 
miniştrii; Celestine răspunse că niciodată un om care se 
numeşte Rabourdin nu va ajunge mare sub guvernarea 
Bourbonilor etc., etc. În lipsă de alte argumente tatăl 
comise o gravă indiscreţie, declarând fiicei sale că viitorul ei 
soţ va fi un Rabourdin de... cevad înainte de a atinge vârsta 
cerută pentru a intra în Cameră. Xavier va deveni în curând 
raportor în Consiliul de stat şi secretar general al 
ministerului său. De pe aceste două trepte tânărul va sălta 
în sferele superioare ale administraţiei, îmbogăţit cu o 
avere şi cu un nume transmis de un anumit testament 


despre care el, Leprince, avea cunoştinţă. Căsătoria se făcu 
numaidecât. 

Rabourdin şi soţia lui se încrezură în misterioasa putere 
de care vorbise bătrânul comisar de vânzări. Lăsându-se în 
braţele speranţei şi ale nepăsării cu care prima dragoste îi 
ameţeşte pe tinerii căsătoriţi, domnul şi doamna Rabourdin 
mistuiră, în cinci ani, aproape o sută de mii de franci din 
capitalul lor. De-a dreptul îngrozită când văzu că soţul ei nu 
avansează, Celestine hotări să investească în terenuri cei o 
sută de mii de franci rămaşi din zestrea ei, plasament care 
aduse prea puţin venit; dar într-o bună zi, moştenirea 
domnului Leprince va răsplăti grija de a economisi mereu 
prin roadele unei bunăstări. Când fostul comisar de vânzări 
îşi văzu ginerele părăsit de ocrotitorii săi, încercă, din 
dragoste pentru fiica lui, să umple acest gol împovărător, 
riscând o parte din averea sa într-o speculație plină de 
perspective favorabile; dar bietul om, lovit de una dintre 
vânzările făcute de firma Nucingen, muri de supărare, 
nelăsând decât vreo zece tablouri frumoase care 
împodobeau salonul fiicei lui, precum şi câteva mobile vechi 
pe care ea le trimise la pod. Opt ani de zadarnică aşteptare 
făcură în fine pe doamna Rabourdin să înţeleagă că 
părintescul protector al soţului ei probabil că a murit, pe 
neaşteptate, şi că faimosul testament a fost anulat sau 
pierdut. Doi ani înainte de moartea lui Leprince, postul de 
şef de diviziune, devenit vacant, fusese dat unui domn de La 
Billardicre, ruda unui deputat de dreapta, ajuns ministru în 
1823. Asta însemna să te laşi păgubaş de slujbă! Dar putea 
oare Rabourdin să renunţe la o leafă de opt mii de franci, 
plus gratificaţiile, de vreme ce se obişnuise să-i cheltuiască 
în casă şi de vreme ce această sumă însemna trei sferturi 
din venitul lor? De altfel, la capătul câtorva ani de răbdare, 
n-avea oare dreptul la o pensie? Ce prăbuşire pentru o 
femeie ale cărei mari pretenţii din tinereţe fuseseră în 
parte îndreptăţite şi care era socotită drept o femeie 
superioară! 


Doamna Rabourdin nu dezminţi speranţele pe care le 
arătase domnişoara Leprince: avea elementele acelei 
superiorităţi aparente care place lumii, vasta sa instruire îi 
îngăduia să vorbească fiecăruia în limbajul său, talentele 
sale erau reale, dădea dovadă de un spirit independent şi 
ascuţit, conversaţia sa cucerea atât prin varietatea ei cât şi 
prin originalitatea ideilor. Aceste calităţi, folositoare şi 
potrivite la o suverană, la o ambasadoare, servesc la puţin 
lucru într-o căsnicie unde totul trebuie să se desfăşoare la 
un nivel mediocru. Persoanele cu o conversaţie bună ţin să 
aibă un public, le place să vorbească mult, şi uneori devin 
obositoare. Spre a-şi satisface orgoliul, doamna Rabourdin 
fixă o zi de primire, o dată pe săptămână, şi începu să iasă 
des în lume pentru a gusta plăcerile cu care o obişnuise 
amorul propriu. Cei care cunosc viaţa de la Paris îşi vor da 
seama, desigur, câtă suferinţă îndură o femeie de felul ei 
chinuită la ea acasă de puţinătatea mijloacelor băneşti. În 
ciuda atâtor neghiobii rostite pe seama banilor, dacă 
trăieşti la Paris, eşti totdeauna nevoit să-ţi faci bine 
socotelile, să te închini în faţa cifrelor şi să săruţi copita 
despicată a viţelului de aur. Grea problemă să ţii cu un venit 
de douăsprezece mii de livre un menaj compus din tată, 
mamă, doi copii, o femeie în casă şi o bucătăreasă, totul 
instalat în strada Duphot, la etajul al doilea, într-un 
apartament de o sută de ludovici! Înainte de a socoti 
cheltuielile cele mari ale casei, adăugaţi rochiile şi trăsurile 
pentru doamna, căci rochiile trec în primul rând, apoi 
vedeţi ce mai rămâne pentru educaţia copiilor (o fetiţă de 
şapte ani, un băiat de nouă, a căror întreţinere, în ciuda 
unei burse complete, se ridica la două mii de franci) şi veţi 
afla că doamna Rabourdin abia dacă putea să dea soţului ei 
treizeci de franci pe lună. Aproape toţi soţii parizieni o duc 
aşa, afară doar dacă nu sunt nişte monştri. Femeia asta 
care se crezuse hărăzită să strălucească în lume, să o 
domine, se văzu în cele din urmă silită să-şi irosească 
inteligenţa şi facultăţile sale într-o meschină luptă, 


neprevăzută, măsurându-se corp la corp cu lista de 
cheltuieli. Unde mai pui că - spre marea suferinţă a 
amorului propriu - concediase, după moartea tatălui ei, 
feciorul în casă. Cele mai multe femei se dau bătute în 
această luptă zilnică, încep să se plângă şi sfârşesc prin a se 
înclina în faţa sorții lor; dar, în loc să scadă, ambiția 
Celestinei crescu odată cu greutăţile, pe care, neputând să 
le învingă, voi să le înfrunte. În ochii ei această complicaţie 
în rotiţele vieţii era ca nodul gordian care nu poate fi 
dezlegat, dar pe care geniul îl taie pur şi simplu. Departe de 
a se împăca cu micimea unui destin burghez, ea îşi pierdu 
răbdarea din pricină că evenimentele mari ale viitorului ei 
întârziau să se producă şi învinuia soarta că o înşală. 
Celestine se considera, cu bună-credinţă, o femeie 
superioară. Poate că avea dreptate, poate că ar fi fost mare 
în împrejurări mari, poate că nu-şi găsise locul. Să o 
recunoaştem: există, în materie de femei, ca şi în materie 
de bărbaţi, varietăţi pe care lumea le şlefuieşte după 
nevoile ei. Or, în orânduirea socială, ca şi în orânduirea 
naturii, se găsesc mult mai multe mlădiţe decât arbori, mult 
mai multe icre decât peşti ajunşi la completa lor dezvoltare; 
deci mulţi oameni de valoare, mulţi Athanase Granson10, 
sunt sortiţi să moară înăbuşiţi ca seminţele care cad pe o 
stâncă stearpă. De bună seamă, există femei gospodine, 
femei pentru distracţii, femei de lux, femei cu precădere 
soţii, sau mame, sau amante, femei aparţinând numai lumii 
spirituale sau numai lumii materiale, după cum există 
artişti, soldaţi, meşteri, matematicieni, poeţi, negustori, 
bărbaţi care se pricep în chestiuni băneşti, în agricultură 
sau în administraţie. Pe urmă capriciul evenimentelor 
răstoarnă totul: mulţi chemaţi, puţini aleşi este o lege a 
cetăţii cât şi a cerului. Doamna Rabourdin se socotea în 
stare să ajute cu luminile sale pe un om de stat, să 
încălzească sufletul unui artist, să slujească ţelurile unui 
inventator şi să-l susţină în luptele lui, să se devoteze 
politicii financiare a unui Nucingen, să reprezinte cu 


strălucire o mare avere. Poate că în felul acesta voia să-şi 
explice ei înseşi dezgustul pentru lista spălătoresei, pentru 
controlul zilnic al bucătăriei, pentru socotelile casnice şi 
grijile unui menaj mărunt. Se arăta superioară acolo unde-i 
plăcea să fie. Simţind cu atâta durere ghimpii unei poziţii 
care se poate asemui cu aceea a sfântului Laurenţiu pe 
grătarul cu jăratic, era firesc să nu-şi poată stăpâni 
izbucnirile. De aceea, în accesele ambiţiei ei zădărnicite, în 
momentele când vanitatea sa rănită îi producea suferinţe 
chinuitoare, Celestine îşi vărsa necazul pe Xavier 
Rabourdin. Nu era oare datoria soţului să-i asigure o 
situaţie convenabilă? Dacă ar fi fost bărbat, ea ar fi avut 
destulă energie ca să ajungă repede la o avere prin care să 
facă fericită o femeie iubită! Îl învinui că este un om prea 
cinstit. În gura unor femei, această acuzaţie e o diplomă de 
nătângie. Îi schiţă nişte planuri superbe, fără a ţine seama 
de piedicile pe care le ridicau în calea lor oamenii şi 
evenimentele; apoi, asemeni tuturor femeilor îndârijite de o 
mare ambiţie, deveni, în sinea ei, mai machiavelică decât un 
Gondreville, mai şireată ca un Maxime de Trailles11. 
Spiritul Celestinei plăsmui atunci totul şi se contemplă pe 
ea însăşi în vastitatea ideilor sale. În faţa dezlănţuirii 
acestor frumoase fantezii, Rabourdin, care cunoştea 
procedeul, rămânea rece. Celestine, mâhnită, judecă pe 
bărbatul ei ca fiind îngust la minte, sfios, că înţelege greu 
lucrurile, şi-şi formă pe nesimţite cea mai falsă părere 
despre tovarăşul ei de viaţă; la început îl punea mereu în 
umbră prin strălucirea conversaţiei sale, apoi, întrucât 
ideile îi veneau prin străfulgerări, şi spre a nu pierde nici o 
scânteiere a spiritului ei, îl întrerupea scurt ori de câte ori 
el începea să dea o explicaţie. Din primele zile ale căsătoriei 
lor, simțind că Rabourdin o iubeşte şi o admiră, Celestine se 
purtă cu el fără o atenţie deosebită şi se situa mai presus de 
toate legile conjugale şi de bunăcuviinţă intimă, cerând în 
numele iubirii iertare pentru micile ei greşeli; apoi, cum ea 
nu se îndreptă deloc, continuă să-l domine. În această 


situaţie un bărbat se află faţă de soţia lui ca un copil 
înaintea preceptorului său care nu poate sau nu vrea să 
creadă că elevul pe care l-a instruit de mic a devenit şi el 
mare. Asemeni doamnei de Sta€l, care striga în plin salon 
unui om mai mare decât ea: „Ştii că ai spus ceva destul de 
profund!”, doamna Rabourdin spunea despre soţul ei: 
„Uneori are duh”. Încetul cu încetul, supunerea în care 
continua să-l ţină pe Xavier ajunse să se manifeste pe figura 
ei printr-un fel de mişcări imperceptibile. Atitudinea şi 
purtările ei exprimau lipsa de respect. Fără să-şi dea 
seama, ea dăuna bărbatului ei, deoarece în oricare ţară, 
înainte de a-şi face o părere despre un bărbat, lumea 
ascultă ceea ce gândeşte despre el soţia lui, dorind să 
capete astfel ceea ce genevezii numesc un preaviz (în 
dialectul genevez se pronunţă preavis). Când Rabourdin îşi 
dădu seama de greşelile pe oare dragostea îl silise să le 
facă, era prea târziu; se mulţumi să tacă şi să sufere, 
întocmai ca acei oameni la care sentimentele şi ideile au 
forţe egale, la care se întâlneşte în acelaşi timp un suflet 
nobil şi un creier bine organizat, el fu avocatul soţiei sale în 
faţa tribunalului propriei lui raţiuni; îşi spuse că natura o 
hărăzise unui rol pe care nu l-a putut îndeplini din vina lui; 
ea era ca un pursânge englezesc, ca un cal de curse 
înhămat la o cotigă încărcată cu pietriş, şi suferea; într-un 
cuvânt, se condamnă pe sine însuşi. Pe deasupra, insistând 
mereu, soţia lui îl molipsise cu încrederea ce-o avea în ea 
însăşi. În căsnicie, ideile sunt contagioase: 9 thermidor12 a 
fost, ca atâtea alte evenimente uriaşe, rezultatul unei 
influenţe feminine. De aceea, îmboldit mereu de ambiția 
Celestinei, Rabourdin se gândea de multă vreme la mijlocul 
de a i-o satisface, dar îi ascundea orice speranţă de teamă 
să n-o dezamăgească. Omul acesta de treabă era hotărât 
să-şi croiască drum prin administraţia publică, răzbind cu 
toate puterile sale. Voia să dezlănţuie în acest domeniu una 
dintre acele revoluţii care înalţă pe un om în fruntea unui 
anumit sector al societăţii; incapabil însă să răstoarne 


administraţia spre folosul lui propriu, plămădea idei cât se 
poate de practice, dar visând un triumf obţinut pe căi 
demne. Puţini sunt slujbaşii care să nu fi nutrit astfel de 
gânduri generoase şi în acelaşi timp pline de ambiţie, dar la 
slujbaşi, ca şi la artişti, numărul avorturilor e mult mai mare 
decât al maşterilor, ceea ce îndreptăţeşte vorba lui Buffon: 
„Geniul e o îndelungă răbdare”. 

Pus în situaţia de a studia administraţia franceză şi de a-i 
observa mecanismul, Rabourdin îşi concentră cercetările 
asupra mediului pe care întâmplarea i-l pusese în faţă, ceea 
ce, în paranteză, constituie secretul multor înfăptuiri 
omeneşti, şi sfârşi prin a născoci un sistem nou de 
administraţie. Cunoscând oamenii cu care avea de-a face, el 
nu se legase de aparatul care funcţiona atunci, care 
funcţionează şi acum şi care va funcţiona încă mult timp, 
deoarece lumea va fi mereu îngrozită la ideea de a-l 
schimba, însă nimeni n-ar trebui, după Rabourdin, să se dea 
îndărăt de la a-l simplifica. Problema ce urma să fie 
rezolvată consta, după părerea lui, într-o folosire mai justă 
a aceloraşi forţe. Redus la cea mai simplă expresie a lui, 
acest sistem prevedea transformarea impozitelor în aşa fel 
încât ele să fie micşorate fără ca statul să piardă ceva din 
veniturile sale şi să se obţină, cu un buget egal cu bugetul 
care stârnea pe atunci atâtea discuţii înverşunate, rezultate 
de două ori mai bune decât rezultatele actuale. O practică 
îndelungată îi arătase lui Rabourdin că în orice chestiune 
perfecțiunea se atinge numai printr-o schimbare total 
hotărâtoare. A economisi înseamnă a simplifica. A simplifica 
înseamnă a înlătura un mecanism de prisos: deci o mişcare 
de personal. De aceea, sistemul lui avea la bază o 
desființare a gradelor vechi, se traducea printr-o 
nomenclatură administrativă nouă. Aceasta este poate 
pricina urii pe care şi-o atrag toţi reformatorii. Suprimările 
cerute de îmbunătăţire, la început neînţelese, ameninţă 
multe existenţe care nu se hotărăsc uşor să-şi schimbe 
condiţia lor. Ceea ce-l făcea pe Rabourdin cu adevărat mare 


este meritul de a fi ştiut să-şi strunească entuziasmul care 
cuprinde pe orice inovator, de a fi căutat cu răbdare o 
împrejurare favorabilă pentru fiecare măsură luată, astfel 
ca să se înlăture dezordinea, lăsând timpului şi experienţei 
grija de a demonstra valoarea fiecărui amănunt al reformei. 
Măreţia unui atare rezultat ar putea face să se creadă că el 
este cu neputinţă de atins, dacă în cursul fugarei analize a 
sistemului s-ar pierde din vedere această idee. De aceea, 
nu-i lipsit de interes să se arate, după propriile lui mărturii, 
oricât de incomplete ar fi ele, punctul de la care a pornit 
pentru a cuprinde întregul orizont administrativ. Povestirea 
de faţă, care atacă de altfel chiar miezul problemei, va 
explica poate şi unele metehne ale moravurilor de azi. 
Adânc mişcat de necazurile pe care le cunoscuse în viaţa 
slujbaşilor, Xavier se întreba care putea fi pricina 
desconsiderării lor crescânde; el căută cauzele şi le găsi în 
acele mici revoluţii parţiale asemănătoare viitorilor din 
urma uraganului de la 1789, pe care istoricii marilor 
mişcări sociale uită să le studieze, cu toate că, la drept 
vorbind, ele au făcut din moravurile noastre aceea ce sunt. 
Altădată, sub monarhie, armata birocratică nu exista. 
Slujbaşii, puţini la număr, se supuneau unui prim-ministru 
totdeauna în legătură cu suveranul, şi astfel serveau 
aproape de-a dreptul pe rege. Şefii acestor slujitori zeloşi 
erau numiţi cu simplitate primii funcţionari. În sectoarele 
administraţiei de care regele nu se ocupa personal, ca acela 
al arenzilor, slujbaşii erau faţă de şefii lor ceea ce salariaţii 
unei case de comerţ sunt faţă de patronii lor: ei învățau o 
ştiinţă care trebuia să-i ajute să facă avere. În felul acesta, 
cel mai neînsemnat punct al circomferinţei era legat de 
centru, de la care căpăta viaţă. Se putea vorbi, deci, de 
credinţă şi devotament. După 1789, statul, patria dacă 
vreţi, a luat locul prinţului. În loc de a depinde direct de un 
prim-magistrat public, funcţionarii au devenit, în ciuda 
frumoaselor noastre idei despre patrie, nişte slujbaşi ai 
guvernului, iar şefii lor plutesc în bătaia tuturor vânturilor 


unei puteri denumite minister, care nu ştie în ajun dacă via 
mai exista a doua zi. Cursul afacerilor trebuind să fie 
totdeauna îndeplinit, constant e doar un anumit număr de 
funcţionari care se consideră absolut necesari şi care vor 
să-şi păstreze posturile, cu toate că sunt oricând 
concediabili. Aşa s-a născut birocraţia, putere gigantică 
pusă în mişcare de nişte pitici. Dacă Napoleon, 
subordonând voinţei sale orice lucru şi orice om, a făcut să 
întârzie pentru un moment supremaţia birocraţiei - această 
perdea greoaie aşezată între binele ce trebuie făcut şi omul 
care poate să-l pună la cale - ea s-a organizat pe deplin în 
timpul regimului constituţional, prieten fără doar şi poate al 
mediocrităţilor şi mare amator de acte justificative şi de 
buchiseli, într-un cuvânt sâcâitor ca o mic-burgheză. 
Fericite de a vedea pe miniştri într-o luptă necurmată cu 
patru sute de spirite înguste, cu zece sau douăsprezece 
capete încărcate de ambiţie şi de rea-credinţă, birourile se 
grăbiră să se facă necesare, substituindu-se activităţii vii 
printr-o activitate scrisă, şi creară o putere a inerţiei 
denumită raport. Să explicăm raportul: 

Când regii începură să aibă miniştri, ceea ce s-a întâmplat 
abia sub Ludovic al XV-lea, ei cerură să li se facă rapoarte 
asupra chestiunilor importante, în loc să vină, ca pe 
vremuri, consilii cu dregătorii statului, încetul cu încetul, 
miniştrii fură obişnuiţi de birourile lor să imite pe regi. 
Grijulii de a se apăra în faţa celor două Camere şi în faţa 
Curţii, ei se lăsară duşi de nas de litera raportului. Nimic 
important nu se întâmpla în administraţie fără ca ministrul, 
strâns cu uşa, să nu răspundă: „Am cerut un raport”. 
Raportul deveni astfel pentru orice chestiune şi pentru 
orice ministru ceea ce el este în Camera deputaţilor pentru 
legi: o consultaţie în care motivele pro şi contra sunt tratate 
cu mai multă sau mai puţină părtinire, în aşa fel încât 
ministrul, întocmai ca şi Camera, constată că-i la fel de 
lămurit după raport ca şi înainte. Dar orice hotărâre se ia 
într-o clipită. Întâmplă-se ce s-o întâmpla, trebuie să ajungi 


la momentul când e necesar să te decizi. Cu cât arunci în 
luptă mai multe motive pro şi contra, cu atât judecata este 
mai puţin sănătoasă. Cele mai frumoase lucruri din Franţa 
s-au înfăptuit pe când nu existau rapoarte şi când hotărârile 
erau spontane. Legea supremă a omului de stat este dea 
aplica formule precise pentru fiecare caz în parte, întocmai 
ca judecătorii sau medicii. 

Rabourdin, care îşi spunea: „Eşti ministru ca să iei 
hotărâri, ca să cunoşti problemele şi să le rezolvi”, văzu că 
raportul guvernează în Franţa de la colonel până la 
mareşal, de la comisarul de poliţie până la rege, de la 
prefecţi până la miniştri, de la Cameră până la rege. Din 
1818 încoace, totul a început să se discute, să se 
cumpănească şi să se răs-cumpănească, cu voce tare şi prin 
scris, totul a căpătat o formă literară. Franţa se îndrepta 
spre ruină, în ciuda unor atât de frumoase rapoarte; ea 
dizerta, în loc să lucreze. Anual se făceau un milion de 
rapoarte scrise! Birocraţia domnea astfel în toată puterea 
cuvântului! Dosarele, mapele, hârţoagele, în sprijinul 
dovezilor fără de care Franţa ar fi pierdută, circularele, 
fără de care ea ar sta pe loc, se înmulţiră, crescură, 
înfloriră. Birocraţia stârni de atunci încoace, spre folosul ei, 
neîncrederea în balanţa dintre venituri şi cheltuieli, ponegri 
administraţia, spre mântuirea administratorului. În sfârşit, 
ea născoci acei prunci liliputani care ţin Franţa legată în 
lanţuri de centralismul parizian, ca şi cum, de la 1500 şi 
până la 1800, Franţa n-ar fi putut să facă nimic fără treizeci 
de mii de funcţionari. 

Agăţându-se de trebile publice ca iedera de bulumac, 
slujbaşul nu-şi mai dădea nici un interes, şi iată de ce: 

Siliţi să asculte de prinți sau de cele două Camere13, care 
le impun sinecurişti, şi nevoiţi să păstreze oameni care să 
lucreze, miniştrii scăzură salariile şi măriră numărul 
slujbaşilor, gândind că un guvern e cu atât mai tare cu cât 
are mai mulţi oameni angajaţi. Legea contrară e o axiomă 
înscrisă în univers: nu există energie decât prin raritatea 


cauzelor care o produc. De aceea, evenimentele au dovedit, 
în preajma lui iulie 1830, eroarea ministerialismului 
Restauraţiei. Pentru a împlânta un guvern în inima unei 
naţiuni, trebuie să ştii să legi de ea interesele şi nu oamenii. 
Împins să dispreţuiască guvernul care îi tăia în acelaşi timp 
şi stima şi salariul, slujbaşul se purta atunci cu el ca o 
curtezană cu un amant bătrân: îi oferea muncă pe măsura 
banilor primiţi, situaţie la fel de puţin tolerabilă şi pentru 
administraţie şi pentru slujbaş, dacă şi unul şi celălalt ar fi 
îndrăznit să-şi încerce pulsul şi dacă salariile mari n-ar fi 
înăbuşit glasurile celor mici. Având doar grija să-şi păstreze 
postul, să-şi încaseze leafa şi să ajungă la pensie, slujbaşul 
socotea că i se îngăduie totul pentru a atinge acest măreț 
rezultat. Această stare de lucruri duse la slugărnicia 
funcţionarului şi stârni zâzanii necontenite în sânul 
ministerelor, unde slujbaşii săraci luptau împotriva unei 
aristocrații degenerate, care păştea pe izlazurile 
burgheziei, cerând posturi pentru copiii ei dezmoşteniţi. Un 
om superior cu greu putea să străbată prin aceste 
mărăcinişuri încâlcite, să se încovoaie, să se caţere, să se 
strecoare prin noroiul acestor mlaştini, unde capetele 
destoinice aveau darul de a-i înspăimânta pe toţi ceilalţi. Un 
om de geniu harnic şi ambițios se preface a fi mai bătrân 
decât este pentru a obţine tiara, el însă nu-l imită niciodată 
pe Sixtus al V-lea14 ca să ajungă un simplu şef de birou. Nu 
rămâneau sau nu se iveau decât puturoşii, nepricepuţii sau 
neghiobii. lată cum se născu încetul cu încetul 
mediocritatea administraţiei franceze. Compusă în 
întregime din minţi înguste, birocraţia punea o stavilă în 
calea prosperității ţării, ţinea câte şapte ani în cartoanele 
sale proiectul unui canal ce ar fi încurajat producţia unei 
provincii, se speria de orice, perpetua tărăgănelile, eterniza 
abuzurile, care ele însele o perpetuau şi o eternizau pe ea; 
ducea pe toţi de nas, chiar pe miniştri; în sfârşit, sugruma 
oamenii de talent care se arătau destul de îndrăzneţi spre a 
voi să facă ceva peste capul ei sau să-i arate prostiile 


proprii. Tocmai se publicase tabelul pensionărilor; 
Rabourdin văzu acolo un impiegat trecut cu o pensie mai 
mare decât a coloneilor ciuruiţi de răni. Întreaga istorie a 
birocraţiei se citea în această listă. O altă pacoste creată de 
moravurile moderne, pe care el o socotea una dintre 
cauzele acestei tainice demoralizări, era aceea că, la Paris, 
administraţia n-are nici o ierarhie reală, în rândurile ei 
domneşte o egalitate completă între şeful unei diviziuni 
importante şi între ultimul copist; acesta e la fel de priceput 
ca şi celălalt într-o arenă în care unii aruncă treburile 
asupra altora, căci fie el poet, artist sau negustor, aici 
oricine devine un simplu slujbaş. Slujbaşii se privesc unii pe 
alţii fără nici un respect. Oare nu instrucţia, pusă fără 
măsură la îndemâna maselor15, face astăzi ca băiatul unui 
portar de minister să hotărască soarta unui om de merit 
sau a unui mare proprietar la uşa căruia tatăl său a slujit 
cândva? Ultimul venit poate deci să se ia la harţă cu cel mai 
vechi. lată, de pildă, pe unul bogat, angajat ca 
supranumerar, stropindu-şi cu noroi şeful, în timp ce se 
îndreaptă spre Longchamp într-o trăsură alături de o 
femeie frumoasă, căreia îi arată cu vârful biciului pe un biet 
tată de familie ce merge pe jos şi despre care spune: „Ala e 
şeful meu”. Liberalii numesc această stare de lucruri 
PROGRES, Rabourdin vedea însă în ea ANARHIA infiltrată 
în sânul puterii. lar ca rezultat asista la uneltiri surde, ca 
acelea dintre eunucii, femeile şi sultanii moleşiţi dintr-un 
serai, la intrigi de călugăriţe, la insulte rostite în şoaptă, la 
tiranii ca acelea dintr-un internat, la manevre diplomatice 
în stare să înspăimânte şi un ambasador, puse la cale 
pentru o gratificaţie sau pentru o avansare, la sărituri de 
purici înhămaţi la un car de carton, la răutăţi îndreptate 
împotriva ministrului însuşi tocmai de către cei ce lucrează 
pentru el; apoi vedea pe oamenii cu adevărat necesari, pe 
cei vrednici ajungând victimele unor paraziți, iar pe cei 
devotați ţării lor, care loveau cu tărie în rândurile 
neputincioşilor, prăbuşindu-se sub cele mai mârşave 


trădări. Toate posturile înalte fiind sub influenţa 
Parlamentului şi nu a regelui, slujbaşii. Se trezeau, mai 
curând sau mai târziu, în situaţia rotiţelor unei maşini: 
singurul lucru necesar pentru ei era să fie mai mult sau mai 
puţin unşi. O astfel de convingere fatală, care pusese 
stăpânire chiar şi pe unele spirite mai răsărite, înăbuşea 
multe proteste scrise în cunoştinţă de cauză asupra rănilor 
tainice ale ţării, dezarma multe manifestări de curaj, 
măcina intenţiile cele mai cinstite şi mai serioase, care se 
simțeau obosite de atâtea nedreptăţi şi se lăsau împinse în 
braţele nepăsării de un dezgust pustiitor... Un salariat al 
fraţilor Rotschild16 ţine corespondenţă cu toată Anglia; la 
noi, un singur slujbaş ar putea să intre în legătură cu toţi 
prefecţii; numai că în timp ce primul învaţă cum să-şi facă 
avere, celălalt îşi pierde timpul, viaţa şi sănătatea, fără să se 
aleagă cu nimic. De aici porneşte răul. Fireşte, nu înseamnă 
că o ţară e numaidecât ameninţată să piară fiindcă un 
slujbaş de talent se retrage, iar un om mediocru îi ia locul. 
Din nefericire pentru naţiuni, nici un om nu pare a fi 
absolut necesar pentru existenţa lor. Dar când valorile 
devin din ce în ce mai rare, naţiunile dispar. Spre 
convingere, oricine se poate duce la Veneţia, la Madrid, la 
Amsterdam, la Stockholm şi la Roma ca să vadă locurile 
unde au strălucit altădată puteri uriaşe, astăzi distruse de 
forţele mărunte care s-au strecurat în sânul lor, cucerind 
vârfurile. În ziua hărăzită luptei, totul fiind slăbit, statul se 
prăbuşi la cel mai mic atac. A admira pe un prost care 
izbândeşte, a nu-ţi părea rău de căderea unui om priceput 
este rezultatul tristei noastre educaţii şi al moravurilor 
noastre care împing pe oamenii cu duh spre zeflemea şi pe 
cei de geniu spre deznădejde. Dar ce problemă e mai greu 
de rezolvat decât aceea a îmbunătăţirii soartei slujbaşilor, 
într-o vreme când liberalismul ţipă prin gazetele sale, în 
toate dughenele industriale, că salariile slujbaşilor 
constituie un furt continuu, când el însuşi întocmeşte 
capitolele bugetului în formă de lipitori şi tot el întreabă în 


fiecare an unde merg impozitele de un miliard? Pentru 
domnul Rabourdin slujbaşul e în raport cu bugetul ceea ce 
jucătorul de cărţi e în raport cu jocul: tot ce câştigă dă pe 
urmă înapoi. Orice salariu mare implică o producţie. A plăti 
o mie de franci pe an unui om, cerându-i în schimb toate 
zilele sale, nu înseamnă oare a organiza hoţia şi mizeria? 
Un puşcăriaş costă aproape tot atâţia şi munceşte mai 
puţin. În schimb, a cere unui om căruia statul i-ar da 
douăsprezece mii de franci pe an să se devoteze ţării sale 
ar fi un contract profitabil pentru ambele părţi, care ar 
putea să-i ispitească pe cei capabili. 

Aceste reflecţii îl conduseră deci pe Rabourdin la o 
reorganizare a personalului. A folosi cât mai puţini oameni, 
a tripla sau a dubla salariile şi a suprima pensiile; a angaja 
slujbaşi tineri, aşa cum făceau Napoleon, Ludovic al XIV-lea, 
Richelieu şi Ximen€s17, dar a-i păstra cât mai mult, 
rezervându-le funcțiuni înalte şi onoruri mari, fură punctele 
principale ale unei reforme la fel de folositoare şi pentru 
stat şi pentru slujbaş. E greu să înfăţişăm pe larg, capitol cu 
capitol, un plan care îmbrăţişa întregul buget şi-şi întindea 
firele până la cele mai neînsemnate slujbuliţe ale 
administraţiei, pentru a le cuprinde laolaltă; dar poate că o 
indicare a principalelor reforme va fi de a nu pentru ca atât 
cei care cunosc, cât şi cei care nu cunosc structura 
administrativă să înţeleagă ceva. Deşi s-ar părea că un 
istoric se situează pe o poziţie periculoasă înfăţişând un 
plan ce seamănă a politică făcută la gura sobei, e necesar 
totuşi să creionăm acest plan, cu scopul de a explica omul 
prin activitatea lui. Suprimaţi ceea ce se referă la lucrările 
sale. Şi nu veţi mai voi să credeţi în cuvântul povestitorului, 
dacă el s-ar mulţumi să facă numai afirmaţii despre 
îndrăzneala sau priceperea unui şef de birou. 

Rabourdin împărțea înalta administraţie în trei ministere. 
El se gândea că dacă altădată existau capete destul de 
solide pentru a cuprinde ansamblul treburilor interne şi 
externe, Franţa de azi nu se poate plânge că n-o să 


găsească oameni ca Mazarin, Suger, Sully, Choiseul sau 
Colbert18 pentru a conduce nişte ministere chiar mai vaste 
decât ministerele actuale. De altminteri, constituţional 
vorbind, trei miniştri se înţeleg mai bine între ei decât 
şapte19. Apoi, e şi mai puţin greu de a face greşeli în ceea 
ce priveşte alegerea. În sfârşit, regalitatea ar putea înlătura 
astfel acele continue schimbări ministeriale care îngreuiază 
realizarea unui plan de politică externă sau înfăptuirea unei 
îmbunătăţiri în interior. În Austria, unde atâtea popoare 
diferite strânse laolaltă manifestă interese deosebite ce 
trebuiesc armonizate şi conduse sub o singură coroană, doi 
oameni de stat duc pe umerii lor toată povara treburilor 
publice, fără să se declare copleşiţi. Franţa să fie oare mai 
săracă în privinţa capacităţilor politice decât Germania? 
Jocul, destul de nătâng, a ceea ce numim instituţii 
constituţionale, dezvoltat peste măsură, a sfârşit, precum se 
ştie, prin a necesita prea multe ministere, spre a satisface 
ambițiile sporite ale burgheziei. Mai întâi, lui Rabourdin i se 
părea firesc ca Ministerul Marinei să fie contopit cu 
Ministerul de Război. Pentru el, marina era unul dintre 
resorturile Ministerului de Război, ca şi artileria, cavaleria, 
infanteria sau intendenţa. Nu-i oare un nonsens de a institui 
administrații separate pentru amirali şi pentru maregşali, de 
vreme ce ei au acelaşi ţel: să păzească ţara, să se lupte cu 
duşmanul, să apere posesiunile naţionale? Ministerul de 
Interne ar trebui să cuprindă comerţul, poliţia şi finanţele, 
ca să nu-şi dezmintă numele. Ministerului de Externe îi 
aparţin justiţia, casa regală şi tot ceea ce în cadrul 
Ministerului de Interne se referă la arte, litere şi frumos. 
Orice ocrotire trebuie să pornească direct de la suveran. 
Acest minister implică şi preşedinţia de consiliu. Fiecare din 
cele trei ministere nu va număra mai mult de două sute de 
slujbaşi pentru administraţia sa centrală, unde Rabourdin i- 
ar instala pe toţi, ca altădată, sub monarhie. Socotind în 
medie câte douăsprezece mii de franci de cap de om, se va 
atinge suma de şapte milioane pentru capitolele care 


însumează mai mult de douăzeci de milioane în bugetul 
actual. Reducând astfel ministerele la trei, Rabourdin 
desfiinţa administrații întregi devenite inutile, precum şi 
imensele cheltuieli ale întreţinerii lor la Paris. El dovedea că 
un arondisment urma să fie administrat de zece oameni, o 
prefectură de cel mult doisprezece, ceea ce nu însemna 
decât cinci mii de slujbaşi pentru întreaga Franţă (fără 
justiţie şi armată), număr pe oare îl depăşea atunci cifra 
slujbaşilor numai din ministere. În schimb, în acest plan, 
grefierii tribunalelor erau însărcinaţi cu regimul ipotecilor, 
iar Ministerul Public era însărcinat cu înregistrarea actelor 
şi cu domeniile. Rabourdin reunea sub un singur for central 
părţile care se asemănau. Astfel ipotecile, moştenirile, 
înregistrările nu ieşeau din cercul lor de acţiune şi nu 
necesitau decât trei supranumerari pentru fiecare tribunal 
şi trei pentru fiecare curte de apel. Aplicarea constantă a 
acestui principiu îl conduse pe Rabourdin la reforma 
finanţelor. El contopi toate încasările de impozite în una 
singură, taxând consumul în general, în loc de a taxa 
proprietatea. După el, consumul era unica materie 
impozabilă în timp de pace. Contribuţia funciară trebuie să 
fie rezervată pentru cazuri de război. Numai atunci statul 
putea să ceară sacrificii din partea solului, deoarece numai 
atunci se punea problema de a fi apărat; în timp de pace 
însă era o mare greşeală politică de a-l împovăra peste o 
anumită limită, căci însemna să nu te mai bizui pe el în 
marile crize. Prin urmare, împrumutul în timp de pace, 
fiindcă se făcea la egalitate şi nu cu cincizeci la sută 
pierdere ca în vremurile tulburi, iar, în timp de război, 
contribuţia funciară. 

Invazia din 1814 şi 1815, le spunea Rabourdin prietenilor 
săi, a creat în Franţa şi a confirmat o instituţie pe care nici 
Law20, nici Napoleon n-au putut s-o înfiinţeze: creditul. 

Din păcate, Xavier socotea că justele principii ale acestei 
admirabile maşini nu erau pe deplin înţelese În epoca 
activităţii lui, începută în 1820. Rabourdin impunea 


consumaţia sub forma contribuţiilor directe, desfiinţând 
toată aparatura contribuţiilor indirecte. Venitul impozabil 
era urmărit printr-un rol unic compus din diferite rubrici. El 
înlătura astfel acele neplăcute taxe de la bariera oraşelor şi 
le înlocuia cu venituri mai mari provenite din simplificarea 
modului lor actual de percepere, enorm de costisitor. A 
micşora povara impozitului nu înseamnă de fel, în materie 
de finanţe, a micşora impozitul, ci a-l repartiza mai bine; a-l 
uşura înseamnă a spori volumul tranzacţiilor, lăsându-le 
posibilitatea de a avea un joc mai mare: individul plăteşte 
mai puţin, iar statul încasează mai mult. Această reformă, 
care s-ar putea să pară imensă, se sprijinea pe un 
mecanism foarte simplu. Rabourdin socotea impozitul 
personal şi mobiliar ca imaginea cea mai potrivită a 
consumului general. Averile particulare se exprimă foarte 
bine în Franţa prin locuinţă, prin numărul servitorilor, prin 
caii şi trăsurile de lux care pot fi supuse fiscalităţii. 
Gospodăriile, cu tot ceea ce au în jurul lor, se deosebesc 
puţin între ele şi dispar cu greu. După ce preciză, deci, 
mijloacele prin care poate fi întocmit un rol al contribuţiilor 
mobiliare cu mult mai sincer decât rolul actual, el repartiză 
sumele pe care le aduc vistieriei statului impozitele zise 
indirecte într-o cotă de atâta la sută pentru fiecare parte 
individuală. Într-adevăr, impozitul este ridicarea unei sume 
de bani pe socoteala lucrurilor şi a persoanelor sub forma 
unor înşelăciuni mai mult sau mai puţin vizibile; dar timpul 
acestor înşelăciuni, favorabile atunci când era vorba să se 
stoarcă bani, a trecut într-o epocă în care clasa, asupra 
căreia apasă impozitele, îşi dă seama pentru ce statul cere 
aceste impozite şi prin ce mecanism i le dă înapoi. Aşadar, 
bugetul nu e o casă de bani, ci o stropitoare: cu cât strânge 
şi împrăştie mai multă apă, cu atât ţara prosperă. 
Bunăoară, să presupunem şase milioane de părţi înstărite 
(Rabourdin le dovedea existenţa, înțelegând prin ele părţile 
bogate); n-ar fi oare mai bine să le cerem din capul locului o 
taxă asupra vinului, care n-ar fi mai hulită decât birul 


asupra uşilor şi ferestrelor, şi ar produce o sută de milioane, 
în loc să le hărţuim impunând fiecare lucru în parte? Prin 
această regularizare a impozitului, fiecare particular va 
plăti mai puţin, dar în realitate statul va primi mai mult, iar 
consumatorii se vor bucura de o imensă reducere de 
preţuri pe care statul nu le va mai supune unor torturi 
nesfârşite. Rabourdin menținea o taxă asupra culturii viilor, 
cu scopul de a ocroti această sursă de producţie împotriva 
prea marii abundenţe a produselor sale. Apoi, pentru a 
include şi consumul părţilor sărace, patentele debitanţilor 
urmau să fie taxate după populaţia regiunilor în care 
locuiesc. În felul acesta, sub trei forme: taxa asupra vinului, 
taxa asupra culturii viilor şi patenta, vistieria ar încasa un 
venit enorm fără cheltuieli şi fără jigniri, în locul unui 
impozit vexator împărţit între vistierie şi slujbaşii ei. 
Impozitul ar apăsa atunci asupra bogatului în loc să 
chinuiască pe sărac. Un alt exemplu. Să presupunem o taxă 
asupra sării, de un franc sau de doi franci pentru fiecare 
parte; vom obţine zece sau douăsprezece milioane, 
sărăritul2 1 modern va dispare, populaţia nevoiaşă va 
răsufla în voie, agricultura va fi uşurată, statul va încasa tot 
atăt, şi nimeni nu se va mai plânge. Orice parte, fie ea 
industrială sau proprietară, va recunoaşte numaidecât 
foloasele unui impozit repartizat în felul acesta atunci când 
va vedea că viaţa se îmbunătăţeşte pe ogoare, iar comerţul 
înfloreşte. În sfârşit, statul va vedea crescând, din an în an, 
numărul părţilor înstărite. Desfiinţând deci administraţia 
contribuţiilor indirecte, maşină extrem de costisitoare, şi 
care e un stat în stat, atât vistieria cât şi particularii vor îi în 
câştig, chiar dacă am tine seama numai de economisirea 
cheltuielilor de încasare. Tutunul şi pulberea se vor arenda 
în regie, sub supravegherea statului. Sistemul cu privire la 
aceste două regii, dezvoltat de alţi înaintaşi ai lui Rabourdin 
cu prilejul noii legiuiri asupra tutunului22, fu atât de 
convingător, încât această lege n-ar fi trecut niciodată 
printr-o Cameră silită să hotărască într-un fel sau altul, aşa 


cum făcea atunci ministerul. Asta era mai puţin o problemă 
financiară, cât una de guvernare. Statul nu mai deţinea 
nimic direct, nici mine, nici păduri, nici exploatări. Pentru 
Rabourdin, statul, stăpânitorul domeniilor, constituia acum 
un nonsens administrativ. Statul nu-i în stare să valorifice 
nimic şi se lipseşte de contribuţii, el pierde deci două surse 
de venituri dintr-odată. Cât despre fabricile guvernului, ele 
formează acelaşi nonsens raportat la sfera industriei. Statul 
obţine produse mai scumpe decât cele din comerţ, le face 
mai încet şi nu e în stare să-şi încaseze drepturile cuvenite 
din mişcarea industriei, căreia îi retrage subsidiile. 
Înseamnă oare că se administrează o ţară fabricând în loc 
de a mări fabricaţia, posedând în loc de a crea cât mai 
multe posesiuni diferite? În noul sistem, statul nu va mai 
cere nici o garanţie în bani. Rabourdin nu admitea decât 
garanţii ipotecare. Şi iată de ce. Statul sau păstrează 
garanţia în natură, şi atunci înseamnă că stinghereşte 
circulaţia banilor, sau o întrebuinţează cu o dobândă mai 
mare decât procentul pe care-l plăteşte, şi atunci e un furt 
mârşav, sau pierde, şi atunci e o prostie; pe de altă parte, 
dacă la un moment dat dispune de totalitatea garanţiilor, el 
poate provoca, în anumite situaţii, o bancrută îngrozitoare. 
Impozitul teritorial nu va dispărea aşadar cu totul, 
Rabourdin păstra o mică parte cel puţin ca punct de 
plecare în caz de război; fireşte însă, produsele solului iar 
deveni libere, iar industria, procurându-şi materiile prime 
la preţuri mici, ar putea să se lupte cu străinătatea, fără 
ajutorul înşelător al vămilor. Cei bogaţi ar administra în 
mod gratuit departamentele, având ca recompensă, în 
anumite condițiuni, titlul de pair. Magistraţii, oamenii de 
ştiinţă, ofiţerii inferiori ar fi răsplătiți mulţumitor pentru 
serviciile lor. Nu ar mai exista slujbaş care să nu se bucure 
de o mare consideraţie câştigată prin importanţa lucrărilor 
lui şi prin valoarea salariului pe oare-l primeşte; fiecare s-ar 
îngriji singur de viitorul său şi Franţa n-ar mai suferi de 
cancerul pensiilor care-i roade trupul. Drept rezultat, 


Rabourdin prevedea numai şapte sute de milioane la 
cheltuieli, şi o mie două sute de milioane la venituri. Un 
excedent de cinci sute de milioane anual ar juca un rol ceva 
mai mare decât slaba amortizare al cărei viciu a fost 
demonstrat. Aici, după Rabourdin, statul devenea şi rentier, 
după cum se încăpăţâna să stăpânească şi să fabrice. În 
sfârşit, spre a-şi pune în aplicare reforma, fără zdruncinări 
şi spre a evita o noapte a sfântului Bartolomeu pentru 
slujbaşi23, el cerea pentru asta un răstimp de douăzeci de 
ani. 

Acestea erau gândurile pe care le plămădea Rabourdin din 
ziua când locul aşteptat de el fu dat domnului de La 
Billardicre, un om cu totul incapabil. Planul acesta, atât de 
vast în aparenţă, atât de simplu în realitate, care desfiinţa 
atâtea state-majore umflate şi atâtea posturi mici la fel de 
inutile, presupunea calcule continue, statistici exacte, 
dovezi evidente. Rabourdin studiase vreme îndelungată 
bugetul sub cele două feţe ale lui - cea a veniturilor şi cea a 
cheltuielilor - petrecându-şi astfel multe nopţi în şir fără 
ştirea soţiei sale. Dar îndrăzneala de a concepe un 
asemenea plan şi de a-l suprapune pe cadavrul 
administraţiei nu era de ajuns; mai trebuia să se adreseze 
unui ministru în stare de a-l aprecia. Succesul lui Rabourdin 
depindea deci de liniştea politică a unei epoci încă pline de 
frământări. El nu socoti guvernul ca definitiv stabil decât în 
momentul când trei sute de deputaţi avură curajul să 
formeze o majoritate compactă24 cu adevărat 
guvernamentală. O conducere instaurată pe o asemenea 
bază se stabilise de fapt la câtva timp după ce Rabourdin îşi 
terminase lucrarea sa. În această epocă, mândria păcii 
datorate Bourbonilor făcea să fie uitată mândria războinică 
din timpul când Franţa strălucea ca o vastă tabără, 
generoasă şi măreaţă, din pricină că era victorioasă. După 
campania din Spania25, se părea că guvernul se pregăteşte 
să treacă la una dintre acele perioade în care binele poate fi 
înfăptuit, şi de trei luni încoace începuse un nou regim care 


nu mai întâmpina nici o piedică, deoarece liberalismul 
stângii salutase pe Carol al X-lea cu acelaşi entuziasm ca şi 
dreapta. Era o situaţie care putea să înşele chiar şi pe cei 
mai clarvăzători oameni. Lui Rabourdin momentul i se 
părea deci favorabil. A propune şi a duce la bun sfârşit o 
reformă ale cărei rezultate aveau să fie atât de mari, nu era 
oare aceasta o garanţie de trăinicie pentru un guvern? 

Niciodată deci omul nostru nu se arătă mai îngrijorat, mai 
împovărat de gânduri ca atunci, în dimineţile când 
străbătea străzile spre minister, şi în serile când se întorcea 
acasă la ora patru şi jumătate. 

La rândul ei, doamna Rabourdin, întristată din pricina unei 
vieţi neîmplinite, supărată că trebuie să lucreze pe ascuns 
pentru a-şi îngădui câteva satisfacţii în ceea ce priveşte 
îmbrăcămintea, nu fusese niciodată mai amărâtă şi mai 
nemulțumită, dar, ca soţie credincioasă bărbatului ei, 
socotea ca nedemne de o femeie superioară ruşinoasele 
îndeletniciri prin care multe neveste de slujbaşi umplu 
golurile unei lefi neîndestulătoare. Din acest motiv refuzase 
orice legătură cu doamna Colleville, pe atunci încurcată cu 
Frangois Keller, ale cărei serate puneau adesea în umbră pe 
acelea din strada Duphot. Ea luă înţepeneala gânditorului 
politic şi lâncezeala omului îndeobşte harnic drept o sleire a 
slujbaşului apăsat de plictiseala de la serviciu, răpus de 
sărăcia cea mai demnă de dispreţ şi de o mediocritate ce nu 
făcea decât să te ţină în viaţă, şi nu-şi ierta că se măritase 
cu un bărbat lipsit de vlagă. De aceea, cam pe atunci, se 
hotări să se îngrijească ea însăşi de cariera soţului ei, spre 
a-l înălța cu orice preţ în sfera celor de sus, dar 
ascunzându-i mijloacele de care se va folosi. Puse în aceste 
principii toată acea independenţă de gândire care o 
caracteriza şi găsi plăcere în a se ridica mai presus de 
celelalte femei, călcând în picioare micile lor prejudecăţi, 
neluând în seamă piedicile pe care societatea le aruncă în 
calea lor. În mânia ei îşi propuse de a-i învinge pe proşti cu 
propriile lor arme şi de a intra ea însăşi în joc, dacă va fi 


nevoie. Pe scurt, privea lucrurile de sus. Momentul era 
prielnic. Domnul de La Billardicre, lovit de o boală 
necruțătoare, avea să-şi dea obştescul sfârşit în câteva zile. 
Dacă Rabourdin i-ar lua locul, însuşirile lui, căci Celestine îi 
recunoştea însuşiri administrative, ar fi atât de preţuite 
încât postul de raportor în Consiliul de stat, ce-i fusese 
promis cândva, îi va fi de astă dată oferit. Îl şi vedea 
comisar al regelui, apărând proiectele de legi în cele două 
Camere: atunci îl va ajuta şi ea, se va face, dacă va fi nevoie, 
secretara lui, va petrece nopţi întregi lucrând! Toate 
acestea pentru a se duce la Bois de Boulogne26 într-o 
trăsură minunată, pentru a fi pe picior de egalitate cu 
doamna Delphine de Nucingen, pentru a ridica şi salonul ei 
la acelaşi rang cu al doamnei Colleville, pentru a fi invitată 
la marile solemnităţi ministeriale, pentru a strânge în jurul 
ei oameni care s-o asculte, pentru a i se spune: „Doamna 
Rabourdin de...” (nu şi cunoştea încă domeniul), aşa cum se 
spune doamna de Firmiani, doamna d'Espard, doamna 
d'Aiglemont, doamna de Carigliano; în sfârşit, şi mai ales, 
pentru a înlătura nesuferitul nume de Rabourdin. 

Aceste hotărâri tainice aduseră unele schimbări în cadrul 
menajului lor. Doamna Rabourdin începu prin a porni cu un 
pas ferm pe calea datoriilor. Îşi angajă din nou un fecior în 
casă, pe care-l îmbrăcă într-o livrea discretă, din postav 
închis, cu tighele roşii. Împrospătă o parte din mobilier, îşi 
tapetă iarăşi apartamentul, îl împodobi cu flori ce erau 
schimbate des, îl ticsi cu tot felul de nimicuri la modă, apoi, 
ea, care altădată se arăta destul de strânsă în privinţa 
cheltuielilor, nu şovăi câtuşi de puţin să-şi pună 
îmbrăcămintea în armonie cu rangul la oare aspira şi ale 
cărui venituri tură investite mai dinainte în câteva 
magazine de unde îşi făcu proviziile pentru atac. Spre a-şi 
impune miercurile sale, dădea câte o masă în fiecare vineri, 
la care invitaţii se îndatorau să facă o vizită miercurea 
viitoare, la o ceaşcă de ceai. Îşi alegea cu dibăcie musafirii 
printre deputaţii influenţi şi printre persoanele care, mai de 


departe sau mai de aproape, ar putea sluji interesele sale. 
Într-un cuvânt, se înconjură de oameni de bună condiţie. Se 
petrecea foarte bine la ea; cel puţin aşa se spunea, ceea ce 
la Paris e de ajuns pentru a atrage lume. Rabourdin era atât 
de ocupat să-şi termine marea şi importanta lui operă, că 
nici nu observă această reînviere a belşugului din sânul 
căminului său. 

În felul acesta, soţia şi bărbatul porniseră asediul 
împotriva aceleiaşi cetăţi, acţionând pe linii paralele, fără să 
ştie unul de altul. 

La minister se afla atunci în plină ascensiune, ca secretar 
general, un oarecare domn Clement Chardin des Lupeaulx, 
unul dintre acele personaje pe care valul evenimentelor 
politice îl scoate la suprafaţă pentru câţiva ani, îl răstoarnă 
într-o zi de furtună şi pe care îl regăseşti pe marginea apei, 
la o anumită depărtare, împotmolit ca scheletul unei 
ambarcaţiuni, dar care pare încă a însemna ceva. Călătorul 
se întreabă dacă această epavă n-a fost încărcată. Cu 
niscaiva mărfuri de preţ, dacă n-a slujit în vreo împrejurare 
de seamă, dacă n-a contribuit la vreo rezistenţă, dacă n-a 
purtat faldurile vreunui tron sau cadavrul vreunei 
regalităţi. În momentul acela, Clement des Lupeaulx („des 
Lupeaulx” îl înghiţise pe „Chardin”) se afla la apogeu. În 
existenţele cele mai ilustre, ca şi în cele mai obscure, 
întâlnim, la animale ca şi la secretarii generali, un zenit şi 
un nadir, o perioadă când blana e splendidă, când norocul 
se revarsă în toată strălucirea lui. În nomenclatura creată 
de fabulişti, des Lupeaulx aparţine speciei Bertranzilor, 
care nu se gândesc decât să întâlnească niscaiva Ratoni27, 
şi, cum el este unul dintre principalii actori ai dramei, 
merită o descriere mai amănunţită, cu atât mai mult cu cât 
revoluţia din lulie28 a desfiinţat această funcţie absolut 
necesară miniştrilor constituţionali. 

Moraliştii îşi desfăşoară de obicei verva în jurul grozăviilor 
din afara lumii acesteia. Pentru ei, crimele rămân în seama 
curților cu juri sau a poliţiei corecţionale; cât despre 


fânețele sociale, acestea le scapă cu totul; abilităţile ce 
triumfă în dosul armelor codului29 se află deasupra sau 
dedesubtul lor, ei n-au nici lupă şi nici telescop ca să le 
vadă, iar mârşăviile trebuie să fie prea mari ca să le sară în 
ochi. Ocupându-se numai de carnivore, ei nu dau atenţie 
reptilelor şi, spre norocul poeţilor comici, lasă în grija lor, 
însuşiri de felul acelora ce-l caracterizau pe Chardin des 
Lupeaulx. Egoist şi înfumurat, slugarnic şi trufaş, 
destrăbălat şi mâncăcios, acaparator din pricina datoriilor, 
discret ca un mormânt care nu-şi dezminte inscripţia 
destinată trecătorilor, priceput şi îndrăzneţ când e vorba să 
ceară ceva, plin de tact, drăguţ şi spiritual, fără a rămâne 
niciodată dator cu vreo replică, ştiind să te umilească 
printr-o mângâiere, dar şi printr-o lovitură cu cotul, fără a 
da înapoi din faţa nici unei greutăţi, zbătându-se cu multă 
graţie, cinic şi voltairian, ascultând totuşi liturghia la 
Biserica Sfântul 'Toma d'Aquino atunci când acolo se afla o 
societate aleasă, acest secretar general era aidoma tuturor 
mediocrităţilor care formează plămada lumii politice. 
Savant prin ştiinţa altora, el adopta poziţia de ascultător şi 
nu exista altul mai atent decât el. De aceea, ca să nu dea de 
bănuit, era linguşitor până la îngreţoşare, insinuant ca un 
parfum şi dezmierdător ca o femeie. Împlinise patruzeci de 
ani. În tinereţe fusese multă vreme deznădăjduit, deoarece 
simţea că soarta carierei lui politice depindea de deputăţie. 
Dar cum de a ajuns? vă veţi întreba. Printr-un mijloc foarte 
simplu. Trepăduş politic, des Lupeaulx îşi lua asupră-şi 
misiuni delicate ce nu pot fi date unui om care se respectă, 
nici unuia care nu se respectă, dar care pot fi încredințate 
unor fiinţe şi serioase şi dubioase în acelaşi timp, a căror 
singură calitate este că te poţi lega sau lepăda de ele după 
voie. Starea lui normală era de a fi compromis, totuşi 
câştiga atât din înfrângeri, cât şi din succese. El înţelesese 
că sub Restauraţie, epocă de tranzacţii continue între 
oameni, între lucruri, între evenimentele petrecute şi cele 
care se îngrămădesc la orizont, puterea avea nevoie de o 


dădacă. De îndată ce într-o casă intră o bătrână care ştie 
cum se strânge şi se aşterne patul, unde se varsă lăturile, 
unde se aruncă rufele murdare sau de unde se iau cele 
curate, unde se închide argintăria, cum se îmbunează un 
creditor, ce oameni trebuiesc primiţi şi care anume goniţi, 
ei bine, chiar dacă are vicii, chiar dacă e şchioapă, ştirbă 
sau nespălată, chiar dacă joacă la loterie şi fură câte un 
franc şi jumătate pe zi ca să-şi facă bani de miză, o 
asemenea făptură e îndrăgită de stăpâni, care se obişnuiesc 
cu ea şi o consultă în împrejurările cele mai critice: ea e 
totdeauna prezentă, găseşte oricând un mijloc de salvare, 
miroase orice taină, aduce la timp cutia cu sulemeneli şi 
şalul, tace când e certată, dispare când e gonită pe scară, 
pentru ca a doua zi, la sculare, să reapară veselă, cu tava 
încărcată de o excelentă gustare. Oricât de mare ar fi un 
om de stat, el are nevoie de o dădacă faţă de care să se 
considere slab, nehotărât, prin care să se certe cu propriul 
său destin, acuzându-se, mustrându-se, îndemnându-se la 
luptă. E ceva asemănător cu beţişorul sălbaticilor, care, 
frecat de un lemn mai tare, produce foc. Mulţi oameni de 
geniu se aprind în felul acesta. Napoleon făcea casă cu 
Berthier, iar Richelieu cu părintele Jacob30. Des Lupeaulx 
făcea casă cu toată lumea. Rămânea prieten cu miniştrii 
căzuţi şi se constituia mijlocitorul lor pe lângă cei care se 
ridicau, ştiind să îmbălsămeze ultima linguşire şi să 
parfumeze primul compliment. De altminteri, înţelegea 
foarte bine nimicurile la care un om de stat n-are răgazul 
de a se gândi, ghicea orice nevoie, era mereu gata să se 
facă de folos; îşi dădea pe faţă ticăloşia, începând să 
glumească cel dintâi pentru a obţine preţul întreg şi, între 
serviciile pe care urma să le facă, alegea totdeauna pe acela 
care nu putea fi uitat. Bunăoară, când a trebuit să sară 
şanţul care despărţea Imperiul de Restauraţie, în timp ce 
fiecare căuta o pârtie ca să-l treacă, în momentul când toate 
potăile Imperiului se grăbeau să-şi manifeste devotamentul 
prin vorbe, des Lupeaulx trecu graniţa, după ce 


împrumutase mari sume de bani de la cămătari. Punând 
totul în joc, cumpără poliţele cele mai stingheritoare ale lui 
Ludovic a XVIII-lea şi lichidă astfel, el, cel dintâi, aproape 
trei milioane cu douăzeci la sută; avu norocul de a opera în 
cunoştinţă de cauză în contul anilor 1814 şi 1815. 
Beneficiile fură înghiţite de jupânii Gobseck, Werbrust şi 
Gigonnet, bancherii afacerii, cărora des Lupeaulx le 
făgăduise din capul locului aceste beneficii; el nu juca o 
miză, juca pe toată banca, ştiind bine că Ludovic al XVIII-lea 
nu era omul care să uite de acest sacrificiu bănesc. Des 
Lupeaulx fu numit raportor în Consiliul de stat, cavaler al 
Ordinului Sfântul Ludovic şi ofiţer al Legiunii de Onoare. 
Ajuns sus, şiretul căută prin toate mijloacele să se tină bine 
la treapta pe care se ridicase, deoarece, în cetatea în care 
se strecurase, generalii nu stau prea multă vreme cu gurile 
închise. De aceea, pe lângă meseria lui de dădacă şi 
mijlocitor, se mai apucă să dea consultaţii gratuite pentru 
bolile ascunse ale puterii. După ce recunoscuse la pretinşii 
oameni superiori ai Restauraţiei o profundă inferioritate 
fată de evenimentele care-i dominau, el se impuse 
mediocrităţii lor politice oferindu-le, vânzându-le, în plină 
criză, cuvântul de ordine pe care oamenii de merit îl lasă pe 
seama viitorului. Să nu credeţi însă că asta pornea de la el; 
ar fi însemnat ca des Lupeaulx să fie un om de geniu, câtă 
vreme nu era decât un om isteţ. Acest Bertrand alerga 
peste tot, strângea păreri, sonda conştiinţele şi prindea din 
zbor rezonantele lor. Culegea tot ceea ce putea fi demn de 
ştiut, ca o adevărată şi neobosită albină politică. Acest 
dicţionar al lui Bayle, cu înfăţişare de om, nu proceda ca 
faimosul dicţionar31: el nu prezenta opinii fără să tragă 
concluzii, dimpotrivă, avea îndemânarea muştei care se 
repede drept spre cea mai bună bucată de carne din 
bucătărie. De aceea fu socotit un om absolut necesar 
oamenilor de stat. Această credinţă prinsese rădăcini atât 
de adânci în unele minţi, încât parveniţii ambiţioşi se 
gândeau că e timpul să-l compromită pe des Lupeaulx, spre 


a-l împiedica să se urce şi mai sus; îl despăgubeau cu un 
credit tainic pentru puţina lui importantă publică. Dar, 
simțindu-se sprijinit de toată lumea, pescuitorul acesta de 
idei ceruse o arvună permanentă. Stipendiat de statul- 
major în garda naţională, cu o sinecură plătită la primăria 
Parisului, comisar al guvernului pe lângă o societate 
anonimă, el mai avea şi un post de inspector la casa regală. 
Cele două posturi oficiale trecute în buget erau acela de 
secretar general şi de raportor în Consiliul de stat. 
Deocamdată ţinea să fie comandor al Legiunii de Onoare, 
gentilom al Curţii, conte şi deputat. Ca să poată fi deputat 
trebuia să plătească un impozit de o mie de franci32, dar 
nenorocita cocioabă a familiei des Lupeaulx abia aducea un 
venit de cinci sute de franci. De unde să ia banii necesari 
pentru a înălța un castel, pe care să-l înconjoare apoi cu 
mai multe moşii respectabile, şi unde să se poată duce pe 
urmă ca să arunce praf în ochii unui arondisment întreg? 
Cu toate că era invitat la masă în fiecare zi, cu toate că 
locuia de nouă ani pe spezele statului, cu toate că umbla 
numai cu trăsurile ministerului, des Lupeaulx avea în 
momentul când începe această povestire o datorie de 
treizeci de mii de franci, nici mai mult nici mai puţin, 
împotriva căreia nu ridica nimeni nici o contestaţie. Numai 
o căsătorie ar fi putut îmbunătăţi situaţia acestui ambițios, 
golindu-i barca plină de apele datoriilor; dar o căsătorie 
bună depindea de înaintarea lui, şi înaintarea lui ţintea 
deputăţia. Căutând mijloacele prin care ar fi putut distruge 
acest cerc vicios, nu vedea decât unul singur, pe acela de a 
face un mare serviciu cuiva sau de a pune la cale o afacere 
care să-l arunce sus. Dar, din păcate, vremea conspiraţiilor 
trecuse, iar Bourbonii se părea că au încălecat toate 
partidele. Pe de altă parte, colac peste pupăză, de câţiva ani 
încoace guvernul era ţinut din scurt de discuţiile smintite 
ale stângii, care se îndeletnicea să facă orice guvern cu 
neputinţă în Franţa, încât nu mai era chip de înjghebat 
afaceri; ultimele fuseseră încheiate în Spania, dar ce 


tărăboi se făcuse pe socoteala lor! În afară de aceasta, des 
Lupeaulx îşi spori singur greutăţile bizuindu-se pe prietenia 
ministrului său, căruia avu imprudenţa să-i împărtăşească 
dorinţa sa de a fi instalat pe banca ministerială. Miniştrii 
ghiciră ce se ascundea în dosul acestei dorinţe: des 
Lupeaulx voia să-şi întărească o poziţie şubredă şi să nu mai 
depindă de ei. Ogarul se dădea la vânător; miniştrii îi 
aplicară câteva lovituri de bici, apoi îl mângâiară unul după 
altul, îi arătară că are rivali, dar des Lupeaulx se purtă cu ei 
ca o curtezană dibace cu noii-veniţi: le întinse curse, toţi 
căzură în ele, aşa că limpezi lucrurile pe loc. Cu cât se 
simţea mai primejduit, cu atât dorea mai mult să pună 
mâna pe un post inamovibil; trebuia, însă, să joace strâns: 
într-o clipă putea pierde totul! O simplă trăsătură de condei 
ar face să-i zboare epoleţii de colonel în civil, inspecția, 
sinecura de la societatea anonimă, cele două funcţii 
dimpreună cu foloasele lor: în total, şase lefuri pe care le 
păstrase în ciuda opreliştilor legii împotriva cumulului. 
Uneori, îşi ameninţa ministrul aşa cum o amantă îşi 
ameninţă iubitul, spunea că e pe punctul de a se însura cu o 
văduvă bogată; ministrul se clădea atunci bine pe lângă 
scumpul lui des Lupeaulx. Într-unul dintre aceste momente 
de bună înţelegere, obţinu promisiunea formală pentru un 
loc la Academia de inscripţii şi arte frumoase, de îndată ce 
avea să se ivească o vacanţă. Era, zicea el, un loc unde 
putea să se pună la adăpost. În admirabila lui situaţie, 
Clement Chardin des Lupeaulx era ca un arbore plantat 
într-un teren prielnic. Putea să-şi satisfacă toate viciile, 
toate fanteziile, toate meritele şi cusururile. 

lată chinurile vieţii lui: dintre cele cinci sau şase invitaţii 
zilnice, trebuia să aleagă casa unde se servea masa cea mai 
bună. Dimineaţa se ducea să distreze pe ministru şi pe soţia 
lui, când se sculau, luând copiii în braţe şi jucându-se cu ei. 
Apoi „lucra” o oră sau două, adică se instala într-un fotoliu 
comod pentru a citi jurnalele, a dicta ideile principale ale 
unei scrisori, a primi în audienţă, atunci când ministrul 


lipsea, a explica în linii mari ceea ce era de făcut, a culege 
sau a împărţi făgăduieli mincinoase şi a-şi arunca ochii prin 
lornion pe deasupra petiţiilor pe care le însemna cu o 
apostilă ce voia să spună: Nu-mi pasă, faceţi cum vă taie 
capul! Oricine ştia că atunci când des Lupeaulx îşi dădea 
interesul pentru cineva sau pentru ceva o făcea numai 
fiindcă trăgea şi el un folos din asta. Îngăduia funcţionarilor 
superiori unele discuţii mai libere cu privire la chestiunile 
delicate şi asculta cancanurile lor. Din când în când se 
ducea la Palat spre a primi cuvântul de ordine. În sfârşit, 
aştepta pe ministru să se întoarcă de la Cameră, în zilele de 
şedinţe, pentru a afla dacă trebuie să pună la cale vreo 
uneltire şi cum anume s-o manevreze. Sibaritul33 acesta 
ministerial se îmbrăca, cina, apoi, de la orele opt seara până 
la trei dimineaţa, trecea prin vreo douăsprezece sau 
cincisprezece saloane. La Operă se întreținea cu jurnaliştii, 
cu care se purta cum nu se poate mai bine; era între ei un 
permanent schimb de servicii, el îi îmbăta cu noutăţile lui 
false, ei îl ameţeau cu ale lor, şi îi oprea de a ataca pe 
cutare sau cutare ministru pentru cutare sau cutare 
chestiune care ar provoca, spunea el, o adevărată 
nenorocire pentru nevestele sau ibovnicele lor. 

— Puteţi să spuneţi că un proiect de lege n-are nici o 
valoare, demonstraţi chiar, dacă sunteţi în stare, acest 
lucru; dar să nu spuneţi că Mariette a dansat prost. Legaţi- 
vă de slăbiciunea ce-o avem pentru semenele noastre în 
fuste, dar să nu daţi pe faţă poznele noastre de flăcăi. Ce 
naiba! am petrecut doar cu toţii în tinereţe şi nu se ştie ce 
am putea să devenim cu timpul. S-ar putea să ajungi şi 
dumneata ministru, dumneata care acum nu faci decât să 
pui sare în gogoşile Constituţionalului...34 

În schimb, ori de câte ori se ivea prilejul, îi servea şi el pe 
redactori, ridica piedicile din calea reprezentării vreunei 
piese, dădea când trebuia gratificaţii sau o masă bună, 
făgăduia să uşureze încheierea cutărei afaceri. De altfel, 
iubea literatura şi iubea artele; avea autografe, albume 


superbe primite gratis, desene, tablouri. Făcea multe 
înlesniri artiştilor, fără a-i jigni, ajutându-i în diferite 
împrejurări când vanitatea lor cerea o satisfacţie puţin 
costisitoare. De aceea era iubit de toată lumea asta a 
culiselor, a jurnaliştilor şi a artiştilor. Mai întâi, toţi aveau 
aceleaşi vicii şi sufereau de aceeaşi lene; apoi, între două 
pahare sau între două dansatoare, râdeau cu toţii, atât de 
uşor, de orice. Cum să nu fie prieteni? Dacă des Lupeaulx n- 
ar fi fost secretar general, ar fi fost jurnalist. Aşa se explică 
de ce, în bătălia celor cincisprezece ani35, când sulița 
epigramei a făcut spărtura prin care avea să treacă 
revoluţia, des Lupeaulx n-a fost atins nici de cea mai uşoară 
înţepătură. 

Văzând pe acest om jucându-se în grădina ministrului cu 
copiii excelenţei sale, pleava slujbaşilor îşi muncea creierul 
ca să ghicească misterul influenţei lui, precum şi natura 
muncii sale, în timp ce aristocrația tuturor ministerelor îl 
privea ca pe cel mai primejdios Mefisto, ridicându-l în slăvi 
şi întorcându-i din plin linguşirile pe care el le risipea în 
sferele superioare. Indescifrabil ca o enigmă, ferecat ca o 
ieroglifă, pentru cei mărunți, necesitatea existenţei 
secretarului general era limpede, ca o regulă de trei simplă, 
pentru cei interesaţi. Însărcinat să cearnă sfaturile, ideile şi 
să facă rapoarte verbale, acest mic prinţ de Wagram36 al 
unui Napoleon ministerial cunoştea toate tainele politicii 
parlamentare, lega între ele pe cele mai noi, primea, 
transmitea şi îngropa propuneri, rostea da-ul şi nu-ul pe 
care ministrul nu îndrăznea să-l pronunţe. Având rostul de 
a înfrunta primele săgeți şi primele lovituri de deznădejde 
sau de mânie, el râdea sau se văicărea dimpreună cu 
ministrul. Belciug misterios prin care multe interese se 
legau de Palat, dar şi discret ca un duhovnic, aci ştia totul, 
aci nu ştia nimic; în plus, spunea despre ministru ceea ce un 
ministru n-ar fi putut spune despre sine însuşi. În sfârşit, cu 
ajutorul acestei dădace politice, ministrul cuteza să fie el 
însuşi: adică să-şi scoată peruca şi proteza, să se dezbrace 


de scrupule şi să rămână în papuci, să se lepede de anumite 
obişnuinţe şi să-şi descalţe conştiinţa. De altfel, treaba nu 
era tocmai uşoară pentru des Lupeaulx: el trebuia să 
linguşească şi să dea sfaturi ministrului său, fiind nevoit a 
linguşi pentru a sfătui, a sfătui linguşind şi a-şi ascunde 
linguşirea sub forma unui sfat. lată pentru ce mai toţi 
oamenii politici care se îndeletnicesc cu această meserie au 
o figură aproape gălbejită. Continua lor obişnuinţă de a face 
totdeauna o mişcare afirmativă cu. Capul spre a aproba 
ceea ce se spune sau spre a da impresia că aprobă imprimă 
ceva ciudat chipului lor. Ei aprobă fără deosebire tot ceea 
ce se pronunţă în faţa lor. Limbajul le e plin de dar, de însă, 
de totuşi, de eu aş propune, eu, în locul dumneavoastră 
(folosesc cât mai des în locul dumneavoastră), expresii ce 
lasă loc afirmărilor contrarii. 

Ca fizic, Clement des Lupeaulx era tot ce mai rămăsese 
dintr-un bărbat chipeş: înalt de cinci picioare şi patru 
şchioape37, fără să fie prea gras, avea o faţă de om bine 
hrănit, un aer obosit, o frizură pudrată, ochelari mici, 
subţiri, era niţeluş blond, culoare trădată de o mână 
grăsulie ca a unei femei bătrâne, puţin cam lată, cu unghii 
scurte, pe scurt, o mână de satrap. Piciorul nu-i era lipsit de 
distincţie. După ora cinci, des Lupeaulx îşi punea totdeauna 
ciorapi de mătase ajuraţi, pantofi, un pantalon negru, o 
vestă de caşmir, o batistă neparfumată, lanţ de aur, frac 
albastru cu nasturi încrustaţi şi cordonul cu decoraţii. În 
cursul dimineţii purta ghete cu scârţ sub un pantalon 
cenuşiu şi redingota scurtă şi strimtă a intriganţilor. 
Înfăţişarea lui semăna atunci mai mult cu a unui avocat 
şiret, decât cu ţinuta unui ministru. Ochii îi erau 
scânteietori din pricina folosirii ochelarilor care, atunci 
când trebuia să-i scoată, făceau să pară mai urât decât era 
în realitate. Pentru cei care se pricep la oameni, pentru cei 
cinstiţi, cărora le face plăcere numai ceea ce este adevărat, 
des Lupeaulx era de nesuferit. Purtările lui pline de graţii 
aduceau a minciună, protestele lui binevoitoare, 


drăgălăşenia lui învechită, dar totdeauna nouă pentru 
nătărăi, arătau stofa din care era croit. Orice om 
pătrunzător vedea în el o scândură putredă de care nu e 
bine să te sprijini. 

Din momentul în care frumoasa doamnă Rabourdin găsi cu 
cale să se ocupe de cariera administrativă a bărbatului ei, 
dânsa bănui ce zace în Clement des Lupeaulx şi începu să-l 
studieze pentru a vedea dacă în această scândură se mai 
află vreo fibră lemnoasă destul de tare spre a se putea bizui 
pe ea în scopul de a-şi sălta soţul de la şef de birou la şef de 
diviziune, de la opt mii la douăsprezece mii de franci. 
Femeia asta superioară crezu că-l poate înşela pe vulpoiul 
acesta. Domnul des Lupeaulx fu deci, într-o oarecare 
măsură, pricina cheltuielilor extraordinare care se făcură şi 
care continuau să se facă în casa soţilor Rabourdin. 

Strada Duphot, construită în timpul Imperiului, se impune 
prin câteva clădiri arătoase pe dinafară, ale căror 
apartamente au fost în general bine rânduite. Acela al 
doamnei Rabourdin avea o poziţie minunată, lucru ce 
contribuie în mare parte la strălucirea vieţii din interiorul 
unei case. O anticameră frumoasă şi destul de mare, care 
primea lumina din curte, ducea la un salon ale cărui 
ferestre dădeau la stradă. În partea dreaptă a salonului 
erau biroul şi camera lui Rabourdin, alături de care se afla 
sala de mâncare, unde ajungeai prin anticameră; în partea 
stângă erau camera de dormit a doamnei şi odaia sa de 
toaletă, alături de care se afla micul apartament al fiicei 
sale. În zilele de primire, uşile de la biroul lui Rabourdin şi 
de la camera doamnei rămâneau deschise. Spaţiul îngăduia 
să poată fi primită o societate aleasă, fără a da loc la acea 
impresie ridicolă de la unele serate burgheze unde 
belşugul, pregătit la repezeală în pofida obişnuinţelor 
zilnice, pare mai degrabă o excepţie. Salonul fusese tapetat 
din nou în mătase galbenă cu ornamente de culoare închisă. 
Camera doamnei era îmbrăcată într-o stofă albastră bătând 
în verde şi era mobilată în stilul rococo38. Biroul lui 


Rabourdin moştenise tapetul vechiului salon, curăţat însă, şi 
era împodobit cu tablourile frumoase lăsate de Leprince. 
Fiica comisarului de vânzări păstra în sala de mâncare nişte 
admirabile covoare turceşti, cumpărate de ocazie de către 
tatăl ei, pe marginea cărora aşezase nişte abanosuri vechi, 
ale căror preţuri ajunseseră foarte mari. Minunate 
dulăpioare sculptate de Boulle39, cumpărate de asemeni de 
fostul comisar de vânzări, se înşirau de jur împrejurul 
acestei încăperi, în mijlocul căreia străluceau arabescurile 
de aramă încrustate în platanul primului model de 
ceasornic cu picior care avea darul de a repune la loc de 
cinste capodoperele veacului al XVII-lea. Florile înmiresmau 
acest apartament, plin de gust şi de lucruri frumoase, în 
care fiecare amănunt era o operă de artă aşezată acolo 
unde trebuia şi lângă ceea ce trebuia, în care doamna 
Rabourdin, îmbrăcată cu acea originală simplicitate a 
artiştilor, părea o femeie obişnuită cu aceste podoabe, 
despre care ea nu vorbea niciodată, întregind prin farmecul 
spiritului său efectul pe care această armonie îl producea 
asupra invitaţilor. Datorită tatălui ei, din momentul în care 
rococo-ul fu iarăşi la modă, Celestine făcu să se vorbească 
despre dânsa. 

Oricât de obişnuit ar fi fost cu strălucirea falsă sau 
adevărată a diverselor trepte sociale, des Lupeaulx fu 
plăcut impresionat la doamna Rabourdin. Farmecul care 
cuprinse pe acest Asmodeu parizian40 poate fi explicat 
printr-o comparaţie. Închipuiţi-vă un călător obosit de miile 
de privelişti ale Italiei, Braziliei sau Indiilor, care se întoarce 
în patrie şi întâlneşte în drumul său un lac încântător, cum 
este lacul Orta de la poalele muntelui Rose, cu o insulă 
împlântată în apele lui liniştite, surâzătoare şi drăgălaşă, o 
insulă simplă şi totuşi plină de podoabe, singuratică şi în 
acelaşi timp înconjurată de pâlcuri elegante de copaci, sau 
de statui cu un frumos aspect. De jur împrejurul ei ţărmuri 
şi sălbatice, şi cultivate; dincolo de marginile ei, măreţia şi 
vuietul, iar în interior, proporţiile omeneşti. Lumea pe care 


a colindat-o călătorul nostru se găseşte aici în mic, 
deoarece o vrajă poetică şi melodioasă o înfăşoară cu toate 
armoniile, răscolind tot felul de idei. E în acelaşi timp ceva 
din lumea schimniciei şi a vieţii! 

Cu câteva zile mai înainte, frumoasa doamnă Firmiani, una 
dintre cele mai încântătoare femei din cartierul Saint- 
Germain, care o iubea şi o primea în salonul ei pe doamna 
Rabourdin, îi spusese lui des Lupeaulx, invitat special 
pentru a auzi fraza aceasta: „De ce nu te duci şi la doamna? 
şi arătă spre Celestine. Doamna dă serate minunate, şi mai 
cu seamă mese... mai bogate decât ale mele.” 

Des Lupeaulx abia aşteptase prilejul de a face o 
promisiune frumoasei doamne Rabourdin, care îşi ridicase 
pentru prima dată privirile spre el în timp ce vorbea. Şi fără 
să mai stea pe gânduri, se duse în strada Duphot. Femeia 
are o singură capcană, se căinează Figaro41, dar aceasta 
este de neînlăturat. Pe când lua masa la umilul şef de birou, 
des Lupeaulx îşi propuse de a reveni din când în când în 
casa lui. Datorită purtării pline de cuminţenie şi curtenire a 
fermecătoarei femei, pe care doamna Colleville, rivala sa, o 
numea Celimene din strada Duphot42, de o lună încoace el 
lua masa în fiecare vineri la dânsa şi venea din proprie 
iniţiativă miercurea, la ceai. 

După câteva invitaţii, în urma unor observaţii 
pătrunzătoare şi pline de ascuţime, doamna Rabourdin 
crezu că găsise în această scândură ministerială locul unde 
şi-ar putea propti, la un moment dat, piciorul. Nu se îndoia 
de succes. Bucuria ei nu va putea fi înţeleasă decât în acele 
case de slujbaşi unde, timp de trei sau patru ani, totul s-a 
bizuit pe o fericire legată de o numire mângâiată, dorită, 
visată fără încetare. Câte suferinţe ostoite! Câte rugăminţi 
îndreptate către zeitățile ministeriale! Câte vizite făcute cu 
un anumit scop! În sfârşit, graţie îndrăznelii ei, doamna 
Rabourdin nu aştepta decât sosirea ceasului când va putea 
să aibă douăzeci de mii de franci pe an, în loc de opt mii. 


„Şi voi ieşi şi cu faţa curată, îşi spuse ea. Am făcut 
oarecare cheltuieli, dar, ce vrei, ne aflăm într-o epocă în 
care meritele ce stau deoparte rămân necunoscute şi, 
dimpotrivă, numai dacă apari în lume, dacă trăieşti în 
societate, păstrând legăturile, făcând altele noi, numai aşa 
poţi ajung (c) om astăzi. Şi apoi, miniştrii şi prietenii lor nu 
se interesează decât de cei pe care-i văd mereu: iar 
Rabourdin habar n-are de lume. Dacă nu i-aş fi ademenit pe 
deputaţii ăştia trei, ei ar fi râvnit poate locul lui de La 
Billardicre, pe câtă vreme aşa, primindu-i la mine, s-au 
ruşinat, au devenit sprijinitorii noştri, în loc să ne fie rivali. 
Am cochetat puţin cu ei, dar îmi pare bine că am scăpat 
numai cu primele nerozii pe care le spui bărbaţilor ca să le 
faci plăcere...” 

În ziua când începu cu adevărat lupta neaşteptată pentru 
postul cu pricina, după dineul ministerial care deschise una 
dintre acele serate pe care miniştrii le declară publice, des 
Lupeaulx se afla lângă sobă, alături de soţia ministrului. 
Sorbindu-şi ceaşca de cafea, el avea să constate, încă o 
dată, că doamna Rabourdin se număra printre cele şapte 
sau opt femei cu adevărat superioare din Paris. În mai 
multe rânduri, chiar, el aduse vorba despre doamna 
Rabourdin, aşa cum caporalul 'Trim43 pomenea mereu 
despre bereta lui. 

— Mai las-o în pace, prietene dragă, o să-i cauzezi 
neplăceri, îi spuse soţia ministrului râzând cam fără chef. 

Nici unei femei nu-i face plăcere să audă elogiul altei femei 
rostit de faţă cu ea; în asemenea situaţii, toate îşi rezervă 
cuvântul, ca să poată turna câteva picături de oţet în apa de 
trandafiri a laudelor. 

— Sărmanul de La Billardicre e gata să moară, adăugă 
Excelenţa Sa. Moştenirea lui administrativă i se cuvine lui 
Rabourdin, care este unul dintre funcţionarii noştri cei mai 
pricepuţi şi faţă de care înaintaşii noştri nu s-au purtat prea 
bine, cu toate că unul dintre ei a obţinut prefectura de 
poliţie în timpul Imperiului datorită unui anumit personaj ce 


fusese plătit spre a-l urmări pe Rabourdin. Ca să fiu sincer, 
dragul meu, dumneata eşti încă destul de tânăr spre a fi 
iubit pentru dumneata însuti... 

— Dacă locul lui de La Billardicre va fi dat lui Rabourdin, 
sper să fiu crezut pe cuvânt atunci când laud superioritatea 
soţiei sale, replică des Lupeaulx, înțelegând ironia 
ministrului. Dar, dacă doamna contesă binevoieşte să se 
convingă... 

— Să o invit la primul meu bal, nu-i aşa? Ei bine, femeia 
asta superioară a dumitale va fi chemată atunci când vor fi 
la mine cucoanele acelea care vin aici numai ca să-şi bată 
joc de noi, ele vor auzi anunțând pe doamna Rabourdin. 

— Dar la ministrul Afacerilor Străine nu e anunţată 
doamna Firmiani? 

— Născută Cadignan! spuse cu vioiciune proaspătul conte, 
aruncând o privire tăioasă către secretarul său general, 
deoarece nici el, nici soţia lui nu erau nobili. 

Multe persoane credeau că ei discută despre cine ştie ce 
chestiuni importante; solicitatorii aşteptau în fundul 
salonului. După ce des Lupeaulx plecă, proaspăta contesă îi 
spuse soţului ei: 

— Mi se pare că des Lupeaulx e îndrăgostit! 

— Ar fi pentru prima dată în viaţa lui! răspunse el ridicând 
din umeri, ca pentru a-i arăta soţiei sale că des Lupeaulx 
nu-şi pierde vremea cu nimicuri. 

Ministrul zări pe un deputat de centru-dreapta, care 
tocmai intra, şi-şi lăsă soţia, ducându-se să încurajeze un 
glas ce nu îndrăznea să se facă auzit. Într-adevăr, sub 
povara unei nenorociri neprevăzute, care-l sugruma, 
deputatul voia să se asigure de o protecţie şi venise să-i 
spună în taină că peste câteva zile va fi silit să-şi dea 
demisia. Anunţat din timp, ministrul ar putea să pună în 
funcţiune bateriile sale, pentru a înfrunta opoziţia. 

Ministrul, adică des Lupeaulx, invitase în timpul mesei un 
personaj inamovibil sub toate guvernele, ce părea destul de 
stingherit de propria-i persoană, şi care, în dorinţa de a lua 


o atitudine cât mai demnă, înţepenise în faţa lui cu călcâiele 
lipite unul de altul, ca un soclu egiptean. Acest funcţionar 
stătea lângă cămin şi aştepta clipa când va putea să-i 
mulţumească secretarului general, a cărui plecare bruscă îl 
lăsă cu vorba pe buze, tocmai în momentul când se 
pregătea să rostească o frază de laudă. Acest personaj nu 
era altul decât casierul ministerului, singurul slujbaş care 
nu tremura niciodată în faţa schimbărilor politice. 

Pe vremea aceea, Parlamentul nu drămuia cu atâta 
zgârcenie bugetul, aşa cum se întâmplă în tristele noastre 
zile; nu reducea cu atâta răutate onorariile ministeriale, nu 
făcea, după cum se spune în stilul bucătăriei, economii la 
fitilurile de lampă, ci acorda fiecărui ministru nou numit o 
indemnizaţie zisă de deplasare. Ca să vii şi ca să pleci de la 
minister costa, vai! parale, iar instalarea aducea după sine 
o mulţime de cheltuieli care nu se recomanda să fie trecute 
în registre! Această indemnizaţie se ridica la frumuşica 
sumă de douăzeci şi cinci de mii de franci. Abia apărea 
decizia în Monitor şi, în timp ce slujbaşii mari, ca şi cei mici, 
strânşi în jurul sobelor sau în faţa căminelor, se întrebau, 
ameninţaţi de furtună în posturile lor: „Asta ce-o să mai 
facă? O să mărească numărul slujbaşilor, o să dea afară doi 
şi o să numească trei?” potolitul casier alegea douăzeci şi 
cinci dintre cele mai frumoase bilete de bancă, le prindea 
cu o agrafă şi-şi întipărea pe figura-i de paracliser o 
expresie cât mai veselă. Apoi urca scara apartamentului şi 
cerea slugilor, care vedeau una şi aceeaşi putere în bani şi 
în păstrătorul banilor, în stăpânitor şi în stăpânit, în idee şi 
în formă, să fie introdus la Excelenţa Sa de îndată ce acesta 
se va scula. Casierul căuta să se înfăţişeze la perechea 
ministerială în momentul acela de huzurire matinală, când 
un om de stat se arată blajin şi mărinimos. La întrebarea 
„Ce doreşti?” pusă de ministru, el răspundea prin arătarea 
pachetului de hârtii, spunând că s-a grăbit să aducă 
Excelenței Sale indemnizaţia cuvenită; pe urmă explica 
doamnei motivele, iar aceasta, uimită dar bucuroasă, oprea 


totdeauna o parte din sumă, uneori chiar toată. 
Indemnizaţia de deplasare e o chestiune de gospodărie. 
Casierul făcea o plecăciune, apoi strecura câteva cuvinte 
pentru domnul ministru: „Dacă Excelenţa Sa ar binevoi să-l 
menţină în post, dacă e mulţumit de serviciile lui prompte, 
dacă etc.” Deoarece un om care aduce douăzeci şi cinci de 
mii de franci e totdeauna un slujbaş merituos, casierul nu 
pleca fără să audă cu urechile lui confirmarea în postul din 
care, de douăzeci şi cinci de ani, privea cum se toarnă, se 
întoarnă şi se răstoarnă miniştrii rând pe rând. După aceea 
era la dispoziţia doamnei, se prezenta cu cele treisprezece 
mii de franci, leafa lunară, exact la timp, uneori le aducea 
mai înainte, alteori mai târziu, după cum i se spunea, şi îşi 
păstra astfel, după o veche expresie călugărească, un glas 
la strană. 

Fost mânuitor al registrelor Vistieriei, pe când Vistieria 
avea registre ţinute în partidă dublă, jupân Saillard primise 
slujba lui actuală ca o răsplată pentru aceea la care fusese 
nevoit să renunţe. Era un bătrâior trupeş şi grăsuţ, foarte 
priceput în tinerea registrelor şi foarte nepriceput în toate 
celelalte lucruri, rotund ca un zero, simplu ca bună ziua, 
care venea la birou cu paşi numărați ca un elefant şi se 
întorcea tot aşa în Piaţa Regală, unde locuia în 
apartamentul de la parter al unei case vechi, proprietatea 
lui. Avea ca tovarăş de drum pe domnul Isidore Baudoyer, 
şef de birou în diviziunea domnului de La Billardicre ţi deci 
coleg cu Rabourdin; acesta se însurase cu Elisabeth 
Saillard, fiica sa unică, şi care, fireşte, se instalase într-un 
apartament de deasupra lui. La minister, nimeni nu se 
îndoia că moş Saillard era un prostănac, dar nimeni n-a 
putut să ştie vreodată cât de mare era prostia lui; era prea 
compactă ca să fie pătrunsă, nu suna niciodată a gol şi 
absorbea totul fără să arunce nimic în afară. Bixiou (un 
slujbaş despre care va fi vorba mai încolo) făcuse caricatura 
casierului desenând în vârful unui ou un cap cu perucă, iar 
dedesubt două picioare scurte, însoţind-o de inscripţia: 


„Născut ca să plătească şi să primească fără a greşi 
niciodată. Cu ceva mai puţin noroc ar fi fost servitor la 
Banca Franţei; cu ceva mai multă ambiţie, ar fi fost dat 
afară.” 

În momentul acela, ministrul se uita la casierul său aşa 
cum te uiţi la un cuier sau la o cornişă, fără să-ţi treacă prin 
cap că obiectul acela ar putea să audă ceea ce se vorbeşte 
sau să înţeleagă vreun gând ascuns. 

— "Ţin cu atât mai mult să ne înţelegem cu prefectul în cea 
mai mare taină, se adresă ministrul câtre deputatul 
demisionar, cu cât des Lupeaulx vânează locul dumitale. 
Cocioaba lui se află chiar în arondismentul dumitale, însă 
noi nu avem chef să-l vedem deputat. 

— N-are nici censul, nici vârsta necesară44, zise 
deputatul. 

— Da, dar ştii ce hotărâre s-a luat cu privire la vârstă, 
atunci când a fost vorba de Casimir Perier. Cât despre venit, 
des Lupeaulx are o oarecare avere; ea nu e prea mare, e 
drept, dar legea nu pune nici o stavilă îmbogăţirii, iar el nu 
e omul care să nu şi-o poată rotunji. Comisiile se arată 
destul de largi cu deputaţii de la centru, astfel că nu ne vom 
putea împotrivi pe faţă, dacă domnişorul ăsta se va bucura 
de o anumită bunăvoință. 

— Dar de unde o să ia banii ca să-şi mărească averea? 

— Uiţi că Manuel a făcut ce-a făcut şi a pus mâna pe o casă 
din Paris? replică ministrul. 

Cuierul din perete asculta, dar fără voia lui. Această 
discuţie aprinsă, cu toate că era rostită în şoaptă, ajunsese 
până la urechile lui Saillard graţie unor însuşiri ale acusticii 
încă insuficient studiate. Ştiţi ce sentiment îl cuprinse pe 
bătrâior când auzi aceste mărturisiri politice? O spaimă ce-i 
încrâncenă carnea pe el. Saillard făcea parte din rândul 
acelor oameni cumsecade care se îngrozesc când ascultă 
ceea ce nu se cade să audă, când intră unde nu sunt 
chemaţi şi când par îndrăzneţi, deşi sunt fricoşi, curioşi, 
deşi sunt discreţi. Casierul se strecură uşor pe covor, 


îndreptându-se spre ieşire, astfel încât ministrul constată că 
era prea departe când dădu cu ochii de el. Saillard era un 
duh ministerial în stare să păstreze chiar şi cel mai mic 
secret: dacă ministrul îşi dădea seama că omul său a intrat 
în tainele lui, era destul să-i spună: „Nici o vorbă!” Casierul 
profită de faptul că se strânseseră acolo mai mulţi oameni 
de casă, se urcă într-o trăsură din cartierul său, pe care în 
timpul acestor costisitoare invitaţii o în chiria totdeauna cu 
ora, şi se întoarse acasă, în Piaţa Regală. 

La ora când bătrânul Saillard străbătea Parisul, ginerele 
său şi scumpa lui Elisabeth erau ocupați, laolaltă cu abatele 
Gaudron, duhovnicul lor, să învârtească un nevinovat 
boston45 în tovărăşia câtorva vecini şi a unui anume Martin 
Falleix, turnător în aramă din foburgul46 Saint-Antoine, 
căruia Saillard îi pusese la îndemână fondurile necesare ca 
să înjghebeze un atelier ce-i aducea un venit bunişor. Acest 
Falleix, de fel din Auvergne, era un om de treabă, care 
venise la Paris cu traista în băț şi fusese numaidecât angajat 
de fraţii Brezac, cunoscuţi dărâmători de castele. Pe la 
douăzeci şi şapte de ani, prinzând gustul de înavuţire, ca 
oricare altul, Martin Falleix avu norocul să fie comanditat cu 
bani de domnul Saillard, pentru exploatarea unei invenţii în 
materie de turnătorie (brevet de invenţie şi medalie de aur 
la Expoziţia din 1825). Doamna Baudoyer, a cărei fiică unică 
călca, după o expresie a lui moş Saillard, pe coada celui de- 
al doisprezecelea an, pusese ochii pe Falleix, un băietan 
bondoc, oacheş, muncitor şi descurcăreţ, de a cărui 
educaţie se îngrijea chiar dânsa. Conform ideilor ei, această 
educaţie consta în a-l învăţa pe harnicul provincial să joace 
boston, să-şi ferească bine cărţile, să nu lase pe nimeni să 
se uite în ele, să vină la ei ras, cu mâinile spălate cu săpun, 
să nu înjure, să vorbească franceza lor, să poarte ghete în 
locul papucilor şi cămăşi de stambă în locul cămăşilor de in, 
să-şi lase părul vâlvoi în loc de a şi-l pieptăna lins pe cap. 
După opt zile, Elisabeth îl convinsese pe Falleix să-şi scoată 


de la urechi două mari inele bătute pe muche, care 
semănau cu două cerculeţe. 

— Prea îmi cereţi mult, doamnă Baudoyer, protestase el 
văzând-o că se bucură de sacrificiul acesta, puneţi prea 
multă stăpânire pe mine. M-aţi făcut să-mi curăţ dinţii până 
i-am clintit din loc, peste puţin o să mă faceţi să-mi frec 
unghiile şi să port freză, ceea ce nu se potriveşte cu 
meseria noastră, unde cuconaşii nu prea sunt văzuţi cu ochi 
buni. 

Elisabeth Baudoyer, născută Saillard, era una dintre acele 
figuri asupra cărora penelul se opreşte rar din pricina 
înfăţişării lor comune, dar care trebuiesc, totuşi, schiţate, 
deoarece ele reprezintă expresia acelei mici burghezii 
pariziene, situată între pătura meseriaşilor înstăriți şi între 
clasa înaltă, ale cărei calităţi sunt aproape nişte vicii, ale 
cărei cusururi n-au nimic interesant, dar ale cărei moravuri, 
deşi serbede, nu-s lipsite de originalitate. Elisabeth avea o 
înfăţişare plăpândă şi nu-ţi făcea nici o plăcere să te uiţi la 
ea. Talia ei, care trecea cu puţin ele patru picioare, era atât 
de subţire, încât cingătoarea sa abia atingea o jumătate de 
cot. Trăsăturile feţei, delicate, îngrămădite spre nas, 
dădeau figurii ei o uşoară asemănare cu mutra unei 
nevăstuici. La treizeci de ani trecuţi, nu părea să aibă mai 
mult de şaisprezece sau şaptesprezece. Ochii, de culoarea 
albastră a faianţei, îngreuiaţi de nişte pleoape mari 
adumbrite de bolta sprâncenelor, n-aveau nici o strălucire. 
Totul la ea era meschin: şi părul blond care bătea în alb, şi 
fruntea îngustă cu proeminențe de care părea că se loveşte 
lumina, şi tenul plin de nuanţe cenuşii, aproape plumburii. 
Partea inferioară a feţei, mai mult triunghiulară decât ovală, 
încheia fără nici o armonie nişte contururi în general destul 
de tulburi. În sfârşit, vocea ei scotea o suită întreagă de 
intonaţii acre-dulci. Elisabeth era, prin definiţie, mic- 
burgheză care dă sfaturi soţului ei seara, când se culcă, 
fără nici cel mai mic merit al virtuţilor sale, ambițioasă fără 
să ştie de ce, poate numai din simpla dezvoltare a 


egoismului domestic. La ţară, ar fi vrut să-şi sporească 
pământul; în lumea funcţionărească, dorea să ajungă cât 
mai sus. A descrie viaţa tatălui şi a mamei ei înseamnă a 
descrie femeia, zugrăvind copilăria fetiţei. 

Domnul Saillard se însurase cu fata unui negustor de 
mobile care îşi avea prăvălia sub zidurile Halelor. Mijloacele 
lor reduse obligaseră la început pe domnul şi doamna 
Saillard să trăiască în lipsuri continue. După treizeci şi trei 
de ani de căsătorie şi douăzeci şi nouă de ani de slujbă la 
stat, averea Saillarzilor (aşa-i numeau prietenii) consta din 
şaizeci de mii de franci încredinţaţi lui Falleix, casa din Piaţa 
Regală, cumpărată cu patruzeci de mii de franci în 1804, şi 
zestrea fiicei lor, de treizeci şi şase de mii de franci. În 
capitalul acesta, moştenirea văduvei Bidault, mama 
doamnei Saillard, reprezenta o sumă de circa cincizeci de 
mii de franci. Venitul lui Saillard fusese totdeauna de patru 
mii cinci sute de franci, deoarece postul său nu îngăduia 
nici o avansare administrativă, fapt pentru care multă 
vreme nu ispitise pe nimeni. Cei nouăzeci de mii de franci, 
strânşi centimă cu centimă, proveneau aşadar din economii 
chinuite şi fructificate într-un chip lipsit de inteligenţă. Într- 
adevăr, Saillarzii nu cunoşteau alt mijloc de a-şi plasa banii 
decât să-i ducă, în grămezi de câte cinci mii de franci, la 
notarul lor, domnul Sorbier, predecesorul lui Cardot, şi să-i 
dea cu cinci la sută pentru primul împrumut, cu 
menţionarea clauzei ca obligaţiile să treacă asupra soţiei, 
dacă cel care împrumuta era căsătorit! Doamna Saillard 
obţinu în 1804 un debit de hârtie timbrată al cărui dever 
îngădui luarea unei servitoare în casă. În momentul acela, 
imobilul, care valora mai mult de o sută de mii de franci, 
aducea un venit de opt mii. Falleix dădea şapte la sută 
pentru cei şaizeci de mii de franci, pe lângă o cotă-parte 
egală din câştig. Aşa că Saillarzii se bucurau de o rentă de 
cel puţin şaptesprezece mii de livre. Toată ambiția 
bătrânului era să capete, odată cu ieşirea la pensie, crucea 
Legiunii de Onoare47. 


Tinereţea Elisabethei fu o necurmată corvadă într-o 
familie ale cărei deprinderi erau cât se poate de obositoare, 
iar ideile cât se poate de simple. Se încingeau totdeauna 
discuţii în legătură cu cumpărarea unei pălării pentru 
Saillard, se făcea socoteala câţi ani ţinuse un gheroc, iar 
umbrelele erau agăţate pe sus cu ajutorul unor belciuge de 
aramă. Din 1804 nu se mai făcuse nici o reparaţie la casă. 
Saillarzii mențineau apartamentele de la parter în starea în 
care le lăsase vechiul proprietar, oglinzile se scorojiseră de 
poleiul lor aurit, iar picturile de deasupra uşilor abia se mai 
vedeau sub stratul de praf depus de vreme. În camerele 
mari şi frumoase cu căminuri de marmură sculptată, cu 
tavane demne de Versailles, păstrau încă mobila pe care o 
găsiseră la văduva Bidault. Erau acolo fotolii de lemn de 
nuc, cu braţe largi şi îmbrăcate în stofă, scrinuri de lemn de 
trandafir, mescioare cu vergi de metal şi cu plăci crăpate de 
marmură albă, un superb birou de Boulle, căruia moda nu i- 
a redat încă valoarea, apoi un talmeş-balmeş de lucruri de 
ocazie păstrate de negustoreasa de sub zidurile Halelor: 
tablouri cumpărate pentru frumuseţea ramelor, veselă 
compusă din piese amestecate, printre care un minunat 
serviciu japonez de prăjituri, iar restul, farfurii de porțelan 
de cele mai diverse fabricaţii, argintării desperecheate, 
cristaluri învechite, frumoase albituri de damasc, un pat cât 
un mormânt, acoperit cu cât, având saltele de puf. 

În mijlocul acestor relicve, doamna Saillard trona într-un 
jeţ modern de mahon, cu picioarele pe o încălzitoare 
afumată, lângă un cămin plin de cenuşă, însă veşnic stins, 
deasupra căruia se vedeau un ceasornic ornamental, câteva 
statuete vechi de bronz, câteva candelabre în formă de 
floare, dar fără lumânări, căci dânsa se lumina cu un sfeşnic 
de alamă în care era împlântată o lumânare lungă 
înfășurată în dâre de ceară topită. 

Doamna Saillard avea un chip pe care, în ciuda 
zbârciturilor, se citeau îndărătnicia şi asprimea, îngustimea 
ideilor, o cinste bine drămuită, o pioşenie ce nu cunoştea 


mila, o zgârcenie făţişă şi pacea unei conştiinţe fără 
frământări. În unele tablouri flamande puteţi vedea soţii de 
burgmestru croite cam în felul acesta de către natură şi 
reproduse aidoma de penelul pictorilor: atât doar că acelea 
au rochii frumoase de catifea sau de stofe scumpe, pe câtă 
vreme doamna Saillard n-avea rochii, ci îmbrăcămintea 
aceea păstrată din moşi-strămoşi, căreia în provinciile 
Touraine şi Picardie i se spune cotte, sau în general în restul 
Franţei, cotillon, un fel de fustă cu pliuri răsfrânte la spate 
şi în părţi. Mijlocul îi era strâns într-un ilic cu creţuri la 
spate, alt port din altă vreme! Purta încă scufie cu aripioare 
şi papuci cu tocuri înalte. Deşi avea cincizeci şi şapte de ani 
şi muncile grele din cadrul gospodăriei i-ar fi dat dreptul să 
se odihnească, dânsa împletea ciorapi pentru soţ, pentru ea 
şi pentru un unchi, aşa cum ţărăncile împletesc toată ziua, 
umblând, vorbind, plimbându-se prin grădină sau mai dând, 
din când în când, câte o raită pe la cuhnie. 

Impusă de nevoie la început, zgârcenia Saillarzilor se 
transformase cu timpul în obişnuinţă. Când se întorcea de 
la slujbă, casierul îmbrăca o haină de casă şi îşi cultiva 
singur grădina, înconjurată cu un gard de fier, de care se 
ocupa numai el. Timp de mulţi ani Elisabeth se ducea 
dimineaţa după târguieli împreună cu maică-sa, apoi 
amândouă, cot la cot, se războiau cu treburile casei. Mama 
gătea foarte bine rața cu napi, dar, după părerea lui moş 
Saillard, Elisabeth n-avea pereche în ceea ce privea felul 
cum ştia să potrivească ceapa pentru pulpa de berbec. „Să 
te lingi pe degete, nu alta!” De îndată ce Elisabeth se 
deprinse să ţină acul în mână, maică-sa o puse să repare 
albiturile casei şi hainele tatălui ei. Având mereu câte ceva 
de făcut, ca o servitoare, ea nu ieşea niciodată singură. Cu 
toate că locuiau la doi paşi de Bulevardul lemple, de-a 
lungul căruia se înşirau teatrele Franconi, Gaâte, Ambigu- 
Comique48 şi, ceva mai încolo, Porte-Saint-Martin, 
Elisabeth nu fusese încă niciodată la comedii. Când îşi 
manifestă dorinţa de a vedea ce-i acolo, fu luată, cu 


îngăduirea abatelui Gaudron, bineînţeles, de domnul 
Baudoyer, care, spre a se făli şi spre a-i arăta cel mai 
frumos spectacol, o duse la Operă, unde se dădea atunci 
Plugarul chinez. Elisabeth găsi comedia plicticoasă ca un 
roi de muşte şi nu voi să se mai ducă a doua oară. Duminica, 
după ce făcea de patru ori drumul din Piaţa Regală la 
Biserica Saint-Paul, deoarece mama ei o silea să se ţină cu 
stricteţe de preceptele şi îndatoririle creştineşti, părinţii o 
luau cu ei în faţă la Cafe Turc, unde se aşezau pe scăunelele 
ce se găseau între pereţii clădirii şi gărduleţul de la drum. 
Saillarzii se grăbeau să ajungă acolo primii, ca să ocupe 
locurile cele mai bune, şi se distrau uitându-se la lumea de 
pe stradă. În timpul acela, grădina Cafe-ului Turc era locul 
de întâlnire al bărbaţilor şi al femeilor elegante din 
cartierele Marais, Saint-Antoine şi împrejurimi. Elisabeth 
purta numai rochii de stambă, vara, şi de lână, iarna, pe 
care şi le făcea singură; maică-sa nu-i dădea decât douăzeci 
de franci pe lună pentru cheltuială, dar tatăl ei, care o 
iubea mult, îndulcea această zgârcenie prin diverse daruri. 
Nu citise niciodată ceea ce abatele Gaudron, vicarul de la 
Saint-Paul şi sfetnicul familiei, numea cărţi profane. Regula 
asta îşi dăduse roadele sale. Silită să-şi îndrume 
simţămintele către o pasiune oarecare, Elisabeth devenise 
lacomă după câştig. Nu era lipsită nici de judecată, nici de 
pătrundere; dar cum ideile religioase şi lipsa de experienţă 
îi încercuiau calităţile ca într-un inel de bronz, ele nu se 
răsfrângeau decât asupra celor mai comune lucruri din 
viaţă, pentru ca după aceea, învârtindu-se într-un spaţiu 
îngust, să se concentreze cu totul asupra afacerii la ordinea 
zilei. Înfrânate de cucernicie, înclinațiile ei trebuiră să se 
dezvolte doar între graniţele impuse de cazurile de 
conştiinţă, această magazie de chestiuni gingaşe din care 
interesul îşi alege părţile ce-i convin. Asemeni acelor 
personaje pioase la care religiozitatea n-a înăbuşit cu totul 
ambiția, era în stare să-şi împingă aproapele la acte 
neîngăduite numai pentru a se alege cu un folos cât mai 


mare; asemenea acestui soi de personaje, devenea aprigă 
atunci când era vorba de un drept alei, recurgând la toate 
mijloacele viclene. Jignită, şi-ar fi pândit duşmanul cu 
răbdarea şireată a pisicilor, fiind în stare de o răzbunare 
cumplită şi rece, comisă în numele lui Dumnezeu. Până la 
căsătoria Elisabethei, soţii Saillard au trăit fără alte legături 
în afară de aceea cu abatele Gaudron, preot din Auvergne, 
numit vicar la Saint-Paul odată cu restaurarea cultului 
catolic. Alături de acest slujitor al bisericii, care fusese 
prieten cu răposata doamnă Bidault, mai era unchiul 
dinspre tată al doamnei Saillard, un bătrân negustor de 
hârtie, retras încă din anul al II-lea al Republicii, acum în 
vârstă de şaizeci şi nouă de ani, care venea să-i vadă numai 
duminica, fiindcă în ziua asta a săptămânii nu erau afaceri 
de făcut. 

Acest bătrânel, cu o faţă verzuie, dominată de un nas roşu 
ca al unui beţiv şi străpunsă de doi ochi ca de vultur, umbla 
cu un tricorn sub care îi flutura părul cărunt, purta 
pantaloni ale căror găici atârnau mult peste catarame, 
ciorapi de bumbac colorat, împletiţi de nepoata sa, căreia 
continua să-i spună mica Saillard, nişte pantofi mari cu 
capse de argint şi o redingotă pestriță. Semăna mult cu 
unul dintre acei oameni pirpirii ce îndeplinesc în acelaşi 
timp funcţia de paracliser, clopotar, uşier, gropar şi dascăl 
de ţară şi pe care îi iei drept nişte plăsmuiri ale 
caricaturiştilor, atâta vreme cât nu-i vezi la faţă. Venea încă 
şi acum pe jos ca să ia masa aici şi se întorcea tot pe jos în 
strada Grenetat, unde locuia într-o casă la etajul al treilea. 
Se ocupa cu scontul valorilor comerciale în cartierul Saint- 
Martin, unde era cunoscut sub porecla de Gigonnet49, din 
pricina felului înfrigurat şi convulsiv în care îşi trăgea 
piciorul. Domnul Bidault începuse să facă scontări încă din 
anul al II-lea, împreună cu un olandez, jupân Werbrust, 
prieten cu Gobseck. 

Mai târziu, în biroul fabricii din cartierul Saint-Paul, 
Saillard făcu cunoştinţă cu domnul şi doamna Transon, mari 


negustori de olărie, stabiliţi în strada Lesdiguicres, care 
arătară interes pentru Elisabeth şi care, în scopul de ao 
mărita, aduseră pe tânărul Isidore Baudoyer în casă la 
Saillard. Încuscrirea dintre domnul şi doamna Baudoyer şi 
Saillarzi se înfăptui cu aprobarea lui Gigonnet, care, timp 
de mai mulţi ani, se ajutase în afacerile lui de un oarecare 
jupân Mitral, portărel, fratele doamnei Baudoyer-mama, 
care voia să se retragă atunci într-o căsuţă a lui, în Isle- 
Adam. Domnul şi doamna Baudoyer, tatăl şi mama lui 
Isidore, tăbăcari cinstiţi, din strada Censier, făcuseră 
încetul cu încetul o avere bunicică cu un negoţ învechit. 
După ce-şi însuraseră unicul fiu, căruia îi dădură o zestre 
de cincizeci de mii de franci, ei se hotărâră să se retragă la 
ţară şi aleseră regiunea din Isle-Adam, unde îl atraseră şi 
pe Mitral; veneau însă destul de des la Paris, căci aveau 
unde trage, în casa din strada Censier, lăsată ca zestre lui 
Isidore. Soţilor Baudoyer le rămăsese o rentă de o mie de 
livre, după ce dăduseră fiului partea cuvenită lui. 

Domnul Mitral, bărbat cu o perucă sinistră, cu faţa de 
culoarea Senei, pe care străluceau doi ochi ca tutunul de 
Spania, rece ca o frânghie de put, mirosind totdeauna locul 
unde era o pradă de prins, păstra taina asupra averii lui; el 
jefuia însă în colţişorul lui, după cum Werbrust şi Gigonnet 
jefuiau în cartierul Saint-Martin. 

Cu toate că cercul acestei familii se mări, principiile şi 
deprinderile ei nu se schimbară însă. Se serbau cu 
regularitate ziua tatei, a mamei, a ginerelui, a fiicei şi a 
nepoatei, aniversarea naşterilor şi a căsătoriilor, Paştele, 
Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza. Aceste sărbători 
prilejuiau mari dereticări în casă şi o curăţenie generală, 
ceea ce adăuga la plăcerea ceremoniilor domestice şi un 
anumit folos. Apoi, cu un alai deosebit, se făceau cadouri 
practice, însoţite de buchete de flori: o pereche de ciorapi 
de mătase sau o tichie cu ciucure pentru Saillard, cercei de 
aur şi o tavă de argint pentru Elisabeth şi pentru bărbatul 
ei, cărora li se întregea cu încetul un serviciu de masă, fuste 


de mătase pentru doamna Saillard, care le păstra nou- 
nouţe. Când se dădea un dar, cel care-l primea era poftit 
într-un fotoliu şi întrebat de mai multe ori: 

— Ghici, ce dar ţi-am pregătit? 

Pe urmă se încingea un ospăț bogat, care ţinea cinci ore, şi 
la care erau poftiţi abatele Gaudron, Falleix, Rabourdin, 
domnul Godard, pe vremuri subşef al domnului Baudoyer, şi 
domnul Bataille, căpitanul companiei din care făcuseră 
parte şi socrul şi ginerele. Domnul Cardot, poftit mereu, 
proceda ca Rabourdin, accepta o invitaţie din şase. La 
desert cântau, se îmbrăţişau cu entuziasm şi-şi doreau toate 
fericirile posibile, apoi arătau cadourile, cerând părerea 
tuturor invitaţilor. În ziua când primise tichia cu ciucure, 
Saillard nu şi-o scoase din cap la desert, ceea ce încântă pe 
toată lumea. Seara veneau cunoscuţii mai de departe şi se 
începea balul. Dansau până târziu, în sunetul unei singure 
viori; de vreo şase ani încoace, însă, domnul Godard, bun 
cântăreţ din fluier, contribuia la petrecere prin adăugirea 
unui flaut cu sunetul subţire. Bucătăreasa şi fata în casă a 
doamnei Baudoyer, bătrâna Catherine, servitoarea doamnei 
Saillard, portarul şi nevasta lui priveau din pragul uşii de la 
salon. Servitorii primeau o monedă galbenă de trei livre 
spre a-şi cumpăra vin şi cafea. Toată lumea asta se uita la 
Baudoyer şi la Saillard ca la nişte oameni sus-puşi: erau 
slujbaşi ai guvernului, ajunseseră prin meritele lor; ei 
lucrau, se spunea, cu ministrul, îşi datorau averea 
priceperii lor, erau oameni politici; Baudoyer însă trecea 
drept cel mai destoinic, postul lui de şef de birou 
presupunea o muncă mai complicată, mai anevoioasă decât 
aceea de casier. Afară de asta, deşi fiu al unui tăbăcar din 
strada Censier, Isidore avusese marele merit de a-şi 
termina studiile şi curajul de a renunţa la întreprinderea 
tatălui său, pentru a intra în administraţie, unde ajunsese la 
un post strălucit. Pe deasupra, ştiind să tacă, era privit ca 
un gânditor adânc şi poate într-o zi, după cum spuneau soţii 
Transon, va fi numit deputat în arondismentul al optulea. 


Auzind astfel de vorbe, lui Gigonnet i se întâmpla adesea să- 
şi muşte buzele, şi aşa destul de ciupite, şi să arunce o 
privire furişă spre nepoata lui, Elisabeth. 

Isidore era un bărbat de treizeci şi şapte de ani, înalt şi 
bine legat, care asuda repede şi al cărui cap semăna cu al 
unui hidrocefal. Capul acesta mare, acoperit cu un păr 
castaniu şi tăiat scurt, era legat de gât printr-un sul de 
carne ce se răsfrângea de-a lungul gulerului hainei. Avea 
nişte braţe de Hercule, mâini demne de un Domiţian50, un 
pântec pe care sobrietatea sa îl ţinea la respect, după 
expresia lui Brillat-Savarin51. La chip aducea mai mult cu 
împăratul Alexandru52. Ochii lui mici, nasul turtit şi răsucit 
în sus, gura cu buze subţiri şi bărbia scurtă îi dădeau o 
înfăţişare de tătar. Fruntea îi era îngustă şi joasă. Cu toate 
că avea un temperament potolit, devotatul Isidore se deda 
unei aprinse pasiuni conjugale care nu scădea cu timpul 
deloc. În ciuda asemănării lui cu frumosul împărat al Rusiei 
şi cu teribilul Domițian, Isidore era pur şi simplu un 
funcţionar, nu tocmai destoinic ca şef de birou, dar care 
cunoştea bine practica lucrărilor şi ascundea o mărginire 
molatică sub o carapace atât de groasă că nici un fel de 
scalpel nu o putea străbate. Studiile sale îndârjite, în timpul 
cărora dăduse dovadă de o răbdare şi o voinţă de bou, 
capul lui mare înşelaseră pe părinţi, care îl socoteau un om 
cu totul deosebit. Chiţibuşar şi căutând mereu să arate ceea 
ce ştie, vorbăreţ şi cicălitor, spaima subalternilor lui, pe 
care nu-i slăbea din ochi, ţinea la fiecare punct şi virgulă, 
aplica regulamentele cu asprime şi se arăta de o exactitate 
atât de aprigă, încât toţi cei din biroul lui veneau totdeauna 
la slujbă înainte de timp. Baudoyer purta un frac albastru- 
deschis cu nasturi aurii, o vestă de un galben spălăcit, 
pantaloni cenuşii şi o cravată colorată. Picioarele-i late nu 
erau niciodată încălţate ca lumea. Lanţul de la ceas era 
garnisit cu un mare smoc de brelocuri, printre care păstra, 
în 1824, câteva pietre de America ce fuseseră la modă prin 
anul al VII-lea53. 


În sânul acestei familii, care dăinuia prin tăria legăturilor 
religioase, prin asprimea moravurilor, printr-o singură idee, 
aceea a zgârceniei, devenită pe atunci un fel de busolă, 
Elisabeth se vedea silită să se închidă în ea însăşi, în loc de 
a-şi împărtăşi gândurile altora, deoarece simţea că nu are 
pe nimeni care să o înţeleagă. Deşi unele fapte ar fi 
îndemnat-o să cârtească împotriva bărbatului ei, pioasa 
femeie păstra cea mai bună părere despre domnul 
Baudoyer; ea îi arăta un respect profund, cinstind în el pe 
tatăl fiicei sale, pe soţul ei, adică puterea temporală, cum 
spunea vicarul de la Saint-Paul. De aceea, ar fi socotit un 
păcat de moarte să facă un singur gest, să arunce o singură 
privire, să spună un singur cuvânt din care un străin ar fi 
putut ghici adevărata ei părere despre nătărăul de 
Baudoyer; manifesta chiar o supunere oarbă faţă de orice 
dorinţă a lui. Toate zvonurile vieţii ajungeau la urechea sa, 
ea le strângea, le cântărea numai pentru dânsa şi judeca 
atât de bine oamenii şi faptele lor, încât, în momentul când 
începe această povestire, ea era oracolul tainic al celor doi 
funcţionari, care, încetul cu încetul, ajunseseră să nu mai 
facă nimic niciunul, înainte de a-i cere sfatul. Bătrânul 
Saillard spunea cu naivitate: „Ce şmecheră-i Elisabeth 
asta!” Baudoyer însă, prea prost ca să nu se înfumureze de 
falsa reputaţie de care se bucura în cartierul Saint-Antoine, 
făgăduia înţelepciunea soţiei lui, cu toate că se folosea de 
ea. Elisabeth ghicise că unchiul ei Bidault, zis Gigonnet, 
trebuie să fie bogat şi că mânuieşte sume mari de bani. 
Minată de interes, ea îl cunoştea pe domnul des Lupeaulx 
mai bine decât îl cunoştea ministrul lui. Fiind căsătorită cu 
un prostănac, ea se gândea că viaţa sa ar fi putut sa fie 
altfel, dar se mulțumea să bănuiască doar o situaţie mai 
bună, fără a dori să o şi cunoască. Toate simţămintele ei 
frumoase găseau hrană în dragostea pentru fiica sa, pe 
care o cruța de necazurile îndurate de ea însăşi în copilărie, 
şi astfel se credea achitată faţă de lumea sentimentelor. 
Numai din grija pentru binele fiicei îl îndemnase pe tatăl ei 


la actul nesocotit al asocierii cu Falleix. Acesta fusese 
prezentat Saillarzilor de către bătrânul Bidault, care îi 
împrumuta bani în contul mărfurilor sale. Falleix găsea că 
fostul lui concetăţean era prea avar şi se plânsese cu 
nevinovăție Saillarzilor cum că Gigonnet cerea o camătă de 
optsprezece la sută unuia din Auvergne. Bătrâna doamnă 
Saillard îndrăznise să-l condamne pe unchiul ei. 

— Tocmai fiindcă-i din Auvergne nu-i iau decât 
optsprezece la sută! răspunse Gigonnet. 

Falleix, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, făcând o 
descoperire şi împărtăşind-o lui Saillard, părea că i-a pus 
Dumnezeu mâna în cap (expresie din vocabularul 
Saillarzilor) şi se credea sortit unei averi mari; Elisabeth se 
gândi numaidecât să-l pregătească pentru fiica ei şi să-şi 
formeze ea însăşi ginerele, făcându-şi astfel planurile cu 
şapte ani înainte de vreme. Martin Falleix arăta un respect 
neaşteptat doamnei Baudoyer, în care vedea o femeie foarte 
deşteaptă. Chiar de-ar avea mai târziu milioane, el va trebui 
să rămână pentru totdeauna în casa asta, unde găsise o 
familie. Mica Baudoyer fusese încă de pe acum învățată să-i 
toarne cu drăgălăşenie în pahar şi să-i ducă pălăria la cuier. 

În clipa când domnul Saillard se întoarse de la minister, 
bostonul era în toi. Elisabeth dădea sfaturi lui Falleix. 
Doamna Saillard împletea lângă sobă, urmărind jocul 
vicarului de la Saint-Paul. Domnul Baudoyer. Neclintit ca o 
scadenţă, îşi frământa mintea să ghicească la cine se aflau 
cărţile bune şi stătea faţă în faţă cu Mitral, venit din Isle- 
Adam pentru sărbătorile Crăciunului. Nimeni nu se sinchisi 
de sosirea casierului, care se învârti câteva minute prin 
salon, cu faţa lui mare încruntată de o meditaţie 
neobişnuită. 

— Totdeauna-i aşa când ia masa la ministru, zise doamna 
Saillard. Noroc că asta se întâmplă numai de două ori pe 
an, că altfel mi l-ar da gata. Saillard, nu-i făcut să aibă de-a 
face cu oamenii din guvern. Ascultă, Saillard, adăugă ea cu 
voce tare, sper că n-ai de gând să stai aici cu pantalonii de 


mătase şi cu fracul de stofă de Elbeuf. Du-te şi ţi le schimbă, 
nu le toci aici degeaba, mămicule! 

— Tatăl tău nu-i în apele lui, se adresă Baudoyer soţiei 
sale, după ce casierul trecu în camera lui să se dezbrace, în 
frig. 

— Poate o fi murit domnul de La Billardicre, spuse cu 
răceală Elisabeth, şi cum el ţine ca tu să-i iei locul, asta îl 
frământă, desigur. 

— Dacă pot să vă fiu de folos cu ceva, zise vicarul de la 
Saint-Paul înclinându-se, spuneţi-mi; am cinstea de a fiun 
cunoscut al doamnei prințese moştenitoare, Trăim doar 
într-o vreme când se cuvine să punem în slujbe pe oamenii 
devotați, a căror credinţă în Dumnezeu e nezdruncinată. 

— Vasăzică, rosti Falleix, pentru ca oamenii de merit să 
poată ajunge, ei au nevoie de protecţie în statul 
dumneavoastră? Bine am făcut eu că mi-am ales meseria de 
turnător; în viaţa practică lucrurile fabricate cum trebuie 
sunt cel puţin preţuite... 

— Domnul meu, ripostă Baudoyer, guvernul e guvern, te 
rog să nu-l vorbeşti de rău aici. 

— Îmi place, zise vicarul, dumneata vorbeşti exact ca în 
Constituţionalul. 

— Constituţionalul nici nu spune altceva, adăugă 
Baudoyer, care nu-l citea niciodată. 

Casierul îl socotea pe ginerele lui tot atât de superior în 
merite faţă de Rabourdin, pe cât de superior îl socotea pe 
Dumnezeu faţă de sfântul Crepin, cum zicea el; numai că 
bătrânelul se gândea la această avansare cu o mare 
naivitate. Stăpânit de simţământul care-i face pe toţi 
slujbaşii să dorească înaintarea în grad, această patimă 
brutală, aprigă, oarbă, el voia să aibă succes, aşa cum voia 
să obţină crucea Legiunii de Onoare, adică fără să facă 
nimic împotriva conştiinţei lui, bizuindu-se numai pe merit. 
După el, un om care a avut răbdare să stea douăzeci şi cinci 
de ani într-un birou, în dosul unui ghişeu, înseamnă că s-a 
sacrificat destul pentru patrie şi deci binemerită o 


decorație. Spre a-şi ajuta ginerele, el nu s-a gândit decât să 
strecoare o vorbă soţiei Excelenței Sale, atunci când i-a dus 
acesteia leafa pe o lună. 

— Ce-i cu tine, Saillard, parcă ţi s-au înecat corăbiile. 
Spune, micule, spune-ne ceva, îl luă de scurt nevastă-sa, 
când el apăru din nou în salon. 

Saillard întoarse spatele, după ce mai întâi făcu un semn 
fiicei lui, codindu-se să vorbească despre politică de faţă cu 
nişte străini. După plecarea domnului Mitral şi a vicarului, 
Saillard împinse masa la o parte, se aşeză într-un fotoliu şi 
luă atitudinea pe care o lua atunci când avea de povestit 
vreun cancan de la birou, gesturi şi mişcări asemănătoare 
cu cele trei lovituri de gong de la Comedia Franceză. Apoi 
atrăgând atenţia soţiei, ginerelui şi fiicei lui să păstreze cea 
mai deplină taină, căci, după părerea lui, oricât de lipsită de 
importanţă ar fi bârfeala, posturile lor depindeau totdeauna 
de felul cum ştiu să tacă din gură, el le vorbi despre enigma 
de neînțeles a demisiei unui deputat, despre dorinţa 
legitimă a secretarului general de a-i lua locul, despre 
opunerea tainică a ministrului faţă de intenţia unuia dintre 
cei mai hotărâți susţinători ai lui, a unuia dintre cei mai 
credincioşi slujitori, apoi despre chestia vârstei şi a 
censului. Urmă un noian de presupuneri împletite cu 
părerile celor doi slujbaşi, care schimbau între ei tot felul 
de nerozii. Elisabeth puse trei întrebări: 

— Dacă domnul des Lupeaulx e de partea noastră, crezi că 
domnul Baudoyer va fi numit în mod sigur? 

— Dracu ştie! exclamă casierul. 

— În 1814, unchiul Bidault şi prietenul său, domnul 
Gobseck, i-au dat nişe bani cu împrumut, gândi ea. Mai are 
datorii? 

— Oho, rosti casierul, întărind cu un şuierat apăsat şi 
prelung ultima vocală. S-au făcut proteste cu privire la 
plată, dar au fost înlăturate cu ordin de sus şi cu un mandat 
la vedere. 

— Şi unde-i moşia lui des Lupeaulx? 


— Dracu ştie, pe undeva prin partea locului de unde-i şi 
bunicul tău şi tatăl unchiului Bidault, de pe unde e şi Falleix, 
nu departe de departamentul deputatului care-şi depune 
mandatul... 

După ce uriaşul ei soţ se întinse în pat ca să se culce, 
Elisabeth se aplecă deasupra lui şi, cu toate că el socotea 
întrebările ei drept nişte năzbâtii, îi spuse: 

— Dragul meu, s-ar putea să capeţi postul domnului de La 
Billardicre. 

— Iar începi cu închipuirile tale! i-o tăie scurt. Baudoyer. 
Lasă-l pe domnul Gaudron să vorbească prinţesei 
moştenitoare şi nu te mai amesteca în treburi 
funcţionăreşti! 

La ora unsprezece, pe când în casa din Piaţa Regală se 
făcuse linişte, domnul des Lupeaulx ieşea de la Operă 
pentru a se duce în strada Duphot. Fu una dintre cele mai 
strălucite miercuri ale doamnei Rabourdin. Mulţi dintre 
obişnuiţii ei se întorceau de la teatru şi se adăugau 
grupurilor formate în saloanele sale, unde se remarcau o 
seamă de celebrităţi: poetul Canalis, pictorul Schinner, 
doctorul Bianchon, Lucien de Rubempre, Octave de Camps, 
contele de Granville, vicontele de Fontaine; autorul de 
vodeviluri du Bruel, jurnalistul Andoche Finot, Derville, unul 
dintre cele mai serioase capete de la Palatul Justiţiei, 
baronul du Châtelet, deputat, bancherul du Tillet, tineri 
eleganţi ca Paul de Manerville şi junele viconte de 
Portenducre54. Când apăru secretarul general, Celestine 
tocmai servea ceaiul. Îmbrăcămintea îi stătea foarte bine în 
seara aceea: avea o rochie de catifea neagră fără zorzoane, 
o eşarfă de voal negru, părul pieptănat strâns, legat cu o 
panglică şi cu zulufi atârnând într-o parte şi în alta, după 
moda engleză. Ceea ce distingea pe această femeie era 
aerul acela de nepăsare al artiştilor, înţelegerea uşoară a 
tuturor lucrurilor şi gratia cu care îndeplinea cea mai mică 
dorinţă a prietenilor ei. Natura o înzestrase cu o talie 
zveltă, care se răsucea cu uşurinţă la primul cuvânt ce i se 


adresa, şi cu nişte ochi negri de orientală, oblici ca ai 
chinezoaicelor, ca să privească şi în lături; ştia să-şi 
moduleze glasul ademenitor şi dulce pentru a da o vrajă 
mângâietoare fiecărei vorbe, chiar şi uneia aruncate la 
întâmplare; avea nişte picioruşe ca acelea care se văd 
numai în portrete, atunci când pictorii îşi îngăduie să 
falsifice realitatea încălţându-şi modelul, singura măgulire 
ce nu intră în conflict cu anatomia. Obrajii, de o paloare 
accentuată ziua, ca ai oacheşelor, aveau reflexe vii la 
luminile salonului, care făceau să-i strălucească părul şi 
ochii negri. În fine, formele ei subţiri şi bine modelate 
aminteau unui ochi de artist de acea Venus medievală 
creată de Jean Goujon55, celebrul sculptor al Dianei din 
Poitiers. 

Des Lupeaulx se opri în uşă, sprijinindu-se cu umărul de 
pervaz. Această iscoadă a ideilor nu-şi refuza plăcerea de a 
iscodi şi sentimentele, deoarece femeia asta îl interesa mai 
mult decât cele la care se oprise până atunci. Des Lupeaulx 
atingea vârsta când bărbaţii au pretenţii nemăsurate 
asupra femeilor. Primele fire de păr alb aduc cu ele ultimele 
pasiuni, dar cele mai puternice, fiindcă sunt la răscrucea 
unde sfârşeşte puterea şi unde începe slăbiciunea. 
Patruzeci de ani înseamnă vârsta nebuniilor, vârsta când 
bărbatul vrea să fie iubit numai pentru el, deoarece atunci 
iubirea nu mai trăieşte prin ea însăşi, ca în tinereţe, când 
poţi fi fericit iubind oricum şi pe oricine, în felul lui 
Cherubin56. La patruzeci de ani doreşti să ai totul din 
teama că nu vei avea nimic, pe câtă vreme la douăzeci şi 
cinci de ani ai atâtea satisfacţii, încât nu ştii să alegi. La 
douăzeci şi cinci de ani te bucuri de toate forţele, pe care le 
risipeşti ca un nesăbuit, pe cită vreme la patruzeci iei 
abuzul drept putere. Gândurile care îl frământau în clipa 
aceea pe des Lupeaulx erau fără îndoială triste. Nervii 
acestui frumos bărbat îmbătrânit prea devreme se 
destinseră, surâsul acela plăcut care-i servea de fizionomie 


şi-i alcătuia un fel de mască, crispându-i chipul, se risipi; 
adevăratul om din el se trădă, şi era groaznic. 

Rabourdin îl zări şi-şi spuse: „Ce i s-o fi întâmplat oare? A 
căzut în dizgrație?” 

Secretarul general nu făcea însă decât să-şi aducă aminte 
că odinioară fusese prea repede părăsit de frumoasa 
doamnă Colleville, ale cărei intenţii erau aceleaşi ca şi ale 
Celestinei. Rabourdin surprinse pe acest fals om de stat cu 
ochii pironiţi asupra soţiei sale şi-şi întipări în minte privirea 
lui. Rabourdin era un observator prea pătrunzător pentru a 
nu-l cunoaşte bine pe des Lupeaulx; îl dispreţuia profund, 
dar, cum li se întâmplă de obicei oamenilor foarte ocupați, 
simţămintele sale nu răzbeau până la suprafaţă. 
Concentrarea pe care o provoacă o acţiune întreprinsă cu 
pasiune echivalează cu cea mai dibace prefăcătorie, aşa 
încât gândurile lui Rabourdin erau ca nişte scrisori închise 
pentru des Lupeaulx. Şeful de birou privea cu ciudă 
prezenţa acestui parvenit politic în casa lui, dar nu voise să 
o contrazică pe C6lestine. În momentul acela el vorbea între 
patru ochi cu Un supranumerar, care va juca un anumit rol 
în intriga de culise stârnită de moartea sigură a lui de La 
Billardicre, ţi spiona cu o privire foarte distrată pe Celestine 
şi pe des Lupeaulx. 

Aci se impune, desigur, să explicăm - atât pentru străini, 
cât şi pentru nepoţii noştri - ce înseamnă la Paris un 
supranumerar. 

Supranumerarul este în lumea funcţionărească ceea ce 
este copilul de la strană într-o biserică, băiatul de trupă 
într-un regiment, figurantul într-un teatru: ceva nevinovat, 
neprihănit, o fiinţă orbită de iluzii. Fără iluzie, ce ne-am face 
oare? Ea ne dă puterea de a îndura toate mizeriile artei, de 
a învinge toate piedicile ştiinţei, înzestrându-ne cu tăria 
credinţei. Iluzia e o credinţă nemărginită! Or, 
supranumerarul crede în funcţionarism! El nu bănuieşte cât 
de aspru, cât de rău, cât de nemilos e acesta. Nu există 
decât două feluri de supranumerari: supranumerarii bogaţi 


şi supranumerarii săraci. Supranumerarul sărac e bogat în 
speranţe şi are nevoie de un post; supranumerarul bogat e 
sărac cu duhul şi n-are nevoie de nimic. O familie bogată nu 
e atât de neghioabă ca să facă dintr-un om de duh un 
slujbaş de stat. Supranumerarul bogat e încredinţat unui 
funcţionar superior sau e plasat pe lângă directorul 
general, care îl iniţiază în ceea ce Bilboquet, acest mare 
filozof57, va numi înalta comedie a administraţiei, 
îndulcindu-i astfel chinurile stagiului până în clipa când va fi 
numit într-o slujbă oarecare. Supranumerarul bogat nu 
stârneşte niciodată panică în birouri, slujbaşii ştiu că el nu-i 
ameninţă cu nimic, deoarece acest supranumerar vânează 
numai slujbele înalte din administraţie. În acea epocă, în 
multe familii se punea întrebarea: „încotro să-i îndreptăm 
pe copiii noştri?” Armata nu mai constituia prilejuri de 
îmbogăţire. Carierele speciale - ingineria, marina, minele, 
geniştii, profesoratul - erau îngrădite de regulamente sau 
apărate de concursuri, pe câtă vreme roata miraculoasă 
care metamorfozează pe unii slujbaşi în prefecţi, 
subprefecţi, directori financiari, încasatori etc. În oameni 
aranjaţi ca-n poveşti nu e supusă nici unei legi, nici unui 
stagiu. Datorită acestui fapt, birourile au fost năpădite de 
supranumerari cu cabriolete, eleganţi, purtând mustăţi şi 
devenind obraznici ca nişte parveniţi. Jurnalismul loveşte 
fără milă în supranumerarul bogat care se întâmplă să fie 
totdeauna văr, nepot, rudă cu un ministru, cu un deputat 
sau cu un pair cu foarte mare influenţă, în timp ce slujbaşii, 
complicii acestui supranumerar, cerşesc protecţia lui. 
Supranumerarul sărac, adevăratul, singurul supranumerar, 
e mai totdeauna copilul unei văduve de slujbaş care trăieşte 
dintr-o pensie mizeră şi se zbate să-şi hrănească fiul până 
când acesta ajunge într-un post de copist, apoi moare 
lăsându-l în apropierea bastonului de mareşal, într-un post 
de ajutor de referent, de ajutor de secretar, sau, în cazul cel 
mai bun, de subşef. Locuind totdeauna într-un cartier unde 
chiriile nu sunt scumpe, acest supranumerar porneşte de 


acasă devreme de tot; pentru el starea timpului e singura 
mare problemă a zilei! A merge pe jos, a nu se murdări de 
noroi, a-şi feri hainele de cea mai mică stropitură, a număra 
minutele pe care o ploaie i le-ar putea răpi silindu-l să se 
adăpostească, iată cât de multe griji are el! Trotuarele 
străzilor, pavajul bulevardelor şi al cheiurilor sunt pentru el 
tot atâtea binefaceri. Dacă vreo pricină neobişnuită vă 
obligă să umblaţi pe străzile Parisului la ora şapte şi 
jumătate dimineaţa, sau la ora opt, iama, o să vedeţi 
apărând, pe un frig pătrunzător, pe ploaie sau pe vremea 
cea mai rea, un tânăr sfrijit şi palid, fără ţigară; ei bine, 
uitaţi-vă la buzunarele lui... veţi vedea acolo forma unei 
pâinişoare pe care i-a dat-o maică-sa, pentru a putea 
străbate, fără să-şi pună stomacul la grea încercare, cele 
nouă ceasuri care despart masa lui de dimineaţă de masa 
lui de seară. De altminteri, candoarea supranumerarilor 
durează puţin. Tânărul, atras de strălucirile vieţii pariziene, 
măsoară repede distanţa ameţitoare care se găseşte între 
el şi un subşef, distanţa aceea pe care nici un matematician, 
fie el Arhimede, Newton, Pascal, Leibniz, Kepler, sau 
Laplace, n-a fost în stare s-o calculeze şi care se află între 0 
şi cifra 1, între o gratificaţie problematică şi o leafă! 
Supranumerarul descoperă deci destul de uşor piedicile ce- 
i stau în cale, el aude vorbindu-se despre tot felul de 
nedreptăţi, pe care slujbaşii sfârşesc prin a le înţelege, 
descoperă sforăriile din birouri, vede mijloacele lăturalnice 
prin care s-au ridicat superiorii săi: unul s-a însurat cu o 
fată care a sărit pârleazul, altul cu fata din flori a 
ministrului; cutare a luat asupră-şi cine ştie ce răspundere 
gravă, celălalt, om plin de merite, şi-a zdruncinat sănătatea 
într-o muncă silnică, dând dovadă de o răbdare de cârtiţă. 
Dar nu oricine este în stare de asemenea fapte uimitoare! 
În birouri nimic nu trece neştiut de toată lumea. Un 
neisprăvit are o nevastă deşteaptă care i-a deschis calea, în 
cariera administrativă, până l-a făcut deputat; dacă în 
cadrul serviciului nu se pricepe la nimic, la Cameră ştie să 


tragă sfori. Nevasta cutăruia e prietenă cu un om de stat; 
cutare subvenţionează cu bani pe un jurnalist puternic. 
Destul ca supranumerarul să-şi dea demisia, scârbit. Trei 
sferturi dintre supranumerari părăsesc funcţionarismul 
înainte de a fi fost angajaţi şi pe poziţie nu mai rămân decât 
tinerii încăpăţânaţi sau prostănaci, care-şi. Spun: „Sunt aici 
de trei ani, până la urmă voi căpăta un post!” sau tinerii 
care simt că au o chemare pentru asta. S-ar putea spune că 
supranumerariatul este, pentru lumea funcţionarilor, ceea 
ce este noviciatul pentru ordinele călugăreşti - o încercare. 
Această încercare e cât se poate de aspră. Cu ajutorul ei 
statul descoperă pe cei care pot să îndure foamea, setea, 
sărăcia fără să-şi dea sufletul, munca fără să se scârbească, 
şi a căror fire se poate încovoia în faţa unei existenţe 
îngrozitoare, sau, dacă vreţi, a acelei molime a birourilor. 
Din acest punct de vedere, supranumerariatul, departe de a 
fi o mârşavă speculare a guvernului spre a obţine muncă 
gratuită, poate fi socotit o instituţie salutară. 

Tânărul cu care vorbea Rabourdin era un supranumerar 
sărac, pe nume Sebastien de la Roche, care venise tocmai 
din strada Roi-Dore până în strada Marais călcând cu atâta 
grijă, încât nu fusese atins de nici un strop de glod. El 
spunea „maman” şi nu îndrăznea să ridice ochii spre 
doamna Rabourdin, a cărei casă i se părea un Louvre58. Se 
sfia să-şi arate mănuşile curățate proaspăt cu gumă. 
Sărmana lui mamă îi vârâse în buzunar cinci franci, pentru 
cazul că va fi nevoit să joace, sfătuindu-l să nu servească 
nimic, să stea în picioare şi să aibă grijă să nu lovească vreo 
lampă sau vreun bibelou din acelea frumoase aşezate pe 
mescioare. Era îmbrăcat în negru de sus până jos. Chipul 
bălai, ochii de o culoare verde cu reflexe aurii se potriveau 
cu un minunat păr de o nuanţă aprinsă. Bietul băiat se uita 
din când în când, pe furiş, la doamna Rabourdin şi îşi 
spunea: „Ce femeie frumoasă!” După ce se va întoarce 
acasă, se va gândi la această zână până târziu noaptea, 
când somnul îi va închide pleoapele obosite. 


Rabourdin ghicise în Sebastien o vocaţie şi, cum el lua în 
serios supranumerariatul, se interesase îndeaproape de 
băiatul acesta. El bănuise de altfel sărăcia care domnea în 
casa unei văduve cu o pensie de şapte sute de franci, din 
care fiul, abia ieşit de pe băncile liceului, consumase o bună 
parte a economiilor. De aceea se purta cu acest sărman 
supranumerar ca un părinte; de multe ori se lupta în 
consiliu ca să obţină o gratificaţie pentru el, şi uneori, spre 
a o primi, renunţa la a lui, atunci când discuţia dintre el şi 
cei ce împărțeau fondurile devenea prea aprinsă. Apoi îl 
copleşea pe Sebastien cu lucrul, îl forma, astfel încât îl 
aduse în situaţia de a putea tine locul lui du Bruel, autor de 
piese de teatru, cunoscut în literatura dramatică şi pe afişe 
sub numele de Cursy, care cedă lui Sebastien o sută de 
taleri din leafa lui. Pentru doamna de la Roche şi pentru fiul 
ei, Rabourdin era în acelaşi timp un om cu putere, un tiran 
şi un înger: îşi legaseră de el toate nădejdile lor. Sebastien 
aştepta cu nerăbdare momentul când îi va veni sorocul să 
intre în slujbă. Ah, ce zi mare e pentru supranumerari ziua 
când primesc prima leafă de la stat! Ei caută să se bucure 
cât mai mult de banii câştigaţi în prima lună şi nu dau decât 
o mică parte mamelor lor. Afrodita surâde totdeauna 
seducătoare în faţa acestor prime daruri ale casieriei 
ministeriale. Pentru Sebastien această nădejde nu putea fi 
îndeplinită decât de domnul Rabourdin, singurul său 
ocrotitor, de aceea devotamentul lui pentru şeful său nu 
avea margini, Supranumerarul lua masa de două ori pe 
lună în strada Duphot, dar în familie şi adus de Rabourdin; 
doamna nu-l invita decât în zilele de baluri când avea 
nevoie de dansatori. Inima bietului supranumerar începea 
să bată cu putere când îl vedea pe falnicul des Lupeaulx 
plecând de la minister cu trăsura oficială la ora patru şi 
jumătate, în timp ce el îşi deschidea umbrela, sub poarta 
ministerului, pentru a porni pe jos spre cartierul Marais59. 
Secretarul general, de care depindea soarta lui, care cu o 
singură vorbă ar fi putut să-i dea un post de o mie două 


sute de franci (da, o mie două sute de franci era toată 
ambiția lui; cu această sumă el şi mama lui puteau să fie 
fericiţi!), ei bine, acest secretar general nici nu-l cunoştea 
măcar! Abia dacă des Lupeaulx ştia că există un Sebastien 
de la Roche. În schimb, dacă fiul lui de La Billardi€re, un 
supranumerar bogat din biroul lui Baudoyer, s-ar fi găsit la 
poartă, des Lupeaulx nu s-ar fi ferit niciodată să-l salute cu 
un semn prietenesc din cap, deoarece domnul Benjamin de 
La Billardicre era fiul vărului unui ministru. 

În momentul acela, Rabourdin îl certa pe umilul S&bastien, 
singurul care cunoştea în amănunt toate tainele vastei sale 
lucrări. Supranumerarul fusese însărcinat să scrie şi să 
copieze faimosul memoriu compus din o sută cincizeci de 
coli mari de hârtie Tellicre, la care se adăugau tabelele 
anexe, rezumatele ce se întindeau pe câte o coală, calculele 
cu acolade, titlurile scrise cu litere cursive şi subtitlurile în 
ronde. Însufleţit de colaborarea lui mecanică la această 
mare idee, băiatul acesta de douăzeci de ani era în stare să 
transcrie un tabel numai pentru o simplă ştersătură şi era 
mândru că prin scrisul său contribuia la o lucrare atât de 
importantă. Sebastien făcuse greşeala de a aduce la biroul 
său, ca să-şi termine copia, ciorna unei lucrări foarte 
primejdioase. Era vorba de un tablou general al slujbaşilor 
din administraţiile centrale ale tuturor ministerelor din 
Paris, cu indicaţii asupra averii lor actuale şi viitoare şi 
asupra afacerilor lor personale dinafara slujbei. 

La Paris, orice slujbaş care nu e, ca Rabourdin, însufleţit 
de o ambiţie patriotică sau n-are o valoare deosebită 
adaugă la veniturile postului său roadele unei afaceri 
oarecare, ca să poată trăi. El procedează ca domnul 
Saillard, participă la o negustorie unde vine cu banii 
necesari, iar seara controlează registrele asociatului său. 
Mulţi slujbaşi se însoară cu croitorese, cu debitante de 
tutun, cu conducătoare de birouri de loterie sau de 
cabinete de lectură. Unii, ca bărbatul doamnei Colleville, 
rivala Celestinei, lucrează în vreo orchestră de teatru. Alţii, 


ca du Bruel, fabrică vodeviluri, opere comice, melodrame 
sau regizează spectacole. În rândul acestora pot fi citați 
domnii Sewrin, Pixerecourt, Planard60 etc. La vremea lor, 
Pigault-Lebrun, Piis, Duvicquet61 au avut posturi la stat. 
Cel dintâi editor al domnului Scribe62 a fost slujbaş la 
Vistierie. 

Pe lângă aceste date, tabloul întocmit de Rabourdin mai 
cuprindea informaţii asupra capacităţii morale şi asupra 
facultăţilor fizice, întocmite cu scopul de a cunoaşte bine 
oamenii înzestrați cu inteligenţă, dragoste de muncă şi 
sănătate, trei condiţii indispensabile pentru bărbaţii care 
trebuie să ducă pe umerii lor povara afacerilor publice şi să 
îndeplinească totul repede şi bine. Dar această importantă 
lucrare, fructul a zece ani de experienţă şi al unei 
îndelungate studieri a oamenilor şi a faptelor, întocmită cu 
concursul principalilor funcţionari ai diferitelor ministere, 
mirosea a spionaj şi a poliţie pentru cei ce nu înțelegeau 
scopul ei. O singură coală căzută în mâna cuiva, şi domnul 
Rabourdin putea fi pierdut. Admirând fără măsură pe şeful 
său şi necunoscând încă veninul birocraţiei, Sebastien avea 
toate păcatele naivităţii, după cum avea şi toate părţile ei 
bune. De aceea, deşi fusese mustrat pentru a fi luat cu sine 
această lucrare, el avu curajul de a-şi recunoaşte în 
întregime greşeala: ascunsese ciorna şi copia într-un dosar 
unde nu le putea găsi nimeni; totuşi, dându-şi seama de 
gravitatea greşelii sale, nu-şi putu opri câteva lacrimi ce i se 
rostogoliră pe obraz. 

— Lasă, dragul meu, îi spuse cu bunătate Rabourdin, nu e 
cazul să plângi, dar caută să nu mai faci nesocotinţe ca asta. 
Du-te mâine mai de dimineaţă la birou, uite cheia unei cutii 
care se află în scrinul meu cel rotund; ea e încuiată cu o 
broască cifrată; o vei deschide, făcând cuvântul cer, şi vei 
vâri în ea atât copia, cât şi ciorna. 

Această dovadă a încrederii ce i se arăta uscă lacrimile 
naivului supranumerar, pe care şeful său îl îndemnă să ia o 
ceaşcă de ceai şi o prăjitură. 


— Maman nu mă lasă să beau ceai, din pricina pieptului, 
zise Sebastien. 

— Ei bine, drăguţule, interveni impunătoarea doamnă 
Rabourdin, care voia să arate lumii cât de bună este, atunci, 
uite, ia un sandvici şi frişcă şi vino aci, lângă mine. 

Îl sili pe S&bastien să se aşeze la masă lângă dânsa şi când 
simţi rochia acestei zâne atingându-i fracul, inima bietului 
tinerel începu să bată atât de tare, încât era gata să-i sară 
din piept. În clipa aceea, frumoasa doamnă Rabourdin zări 
pe domnul des Loupeaulx, îi surâse şi, în loc să aştepte ca el 
să vină la dânsa, se îndreptă ea spre dânsul. 

— De ce ai rămas deoparte, de parcă ai fi supărat pe noi? i 
se adresă ea. 

— Nu-s supărat, răspunse el. Dar, venind să-ţi anunţ o 
veste bună, nu mă pot opri dea mă gândi că dumneata vei 
fi aceea care te vei uita de sus la mine. Parcă vad că peste 
şase luni nu voi mai fi decât un străin pentru dumneata. De 
fapt, dumneata eşti destul de inteligentă, iar eu am destulă 
experienţă... destulă şiretenie, dacă vrei, ca să nu ne 
păcălim unul pe altul. Ţi-ai atins ţinta, fără ca aceasta să te 
fi costat altceva decât câteva surâsuri şi câteva cuvinte 
drăgălaşe... 

— Să ne păcălim! Ce vrei să spui? exclamă ea cu un aer de 
aparentă jignire. 

— Nimic decât că domnului de La Billardicre îi este astă- 
seară mai rău decât i-a fost ieri şi că, după câte mi-a spus 
ministrul, soţul dumitale va fi numit şeful diviziunii. 

Îi povesti despre ceea ce el numea „scena” de la ministru, 
gelozia contesei şi ceea ce spusese ea în legătură cu 
invitaţia pe care o pregătea pentru domnul Rabourdin. 

— Domnule des Lupeaulx, răspunse cu demnitate doamna 
Rabourdin, îngăduie-mi să-ţi amintesc că soţul meu este cel 
mai vechi şi mai capabil şef de birou, că numirea acestui 
bătrân de La Billardicre a fost o nedreptate care a produs 
nemulțumiri în birouri, că soţul meu îi ţine locul de un an de 
zile şi deci nu avem nici concurent, nici rival. 


— Asta aşa-i. 

— Atunci, continuă ea surâzând şi arătând cei mai frumoşi 
dinţi din lume, prietenia pe care o am pentru dumneata 
poate fi oare întinată de gândul la vreun interes oarecare? 
Mă crezi oare în stare de aşa ceva? 

Des Lupeaulx făcu un gest de tăgăduire admirativă. 

— Ah, exclamă ea, inima femeilor va fi totdeauna o taină 
pentru cei mai dibaci dintre dumneavoastră, bărbaţii. Da, 
te-am primit aici cu cea mai mare plăcere, dar în această 
plăcere a mea se ascundea, în adevăr, şi o intenţie. 

— A! 

— Ai, îi şopti ea la ureche, un viitor strălucit, vei fi deputat, 
apoi ministru! (Câtă bucurie produce unui ambițios faptul 
de a auzi în cornetul urechii lui aceste cuvinte rostite de 
vocea frumoasă a unei femei frumoase!) O, te cunosc mai 
bine decât te cunoşti dumneata însuţi. Rabourdin e omul 
care îţi va fi de un ajutor nepreţuit în cariera dumitale, el va 
duce în spinare toată munca, atunci când dumneata vei fi 
ocupat la Cameră. Aşa după cum dumneata visezi postul de 
ministru, şi eu năzuiesc pentru Rabourdin Consiliul de stat 
şi o direcţie generală. Mi-am pus, deci, în gând să leg între 
ei doi oameni care nu se vor stingheri cu nimic unul pe altul 
şi care se pot ajuta foarte mult. Oare nu ăsta-i rolul unei 
femei? Ca prieteni vă veţi putea înălța mai repede amândoi, 
şi e timpul să treceţi la atac. Eu nu mă mai ascund după 
deget, adăugă ea zâmbind. Poftim, nu eşti atât de sincer cu 
mine, precum sunt eu cu dumneata! 

— Nu vrei să mă asculţi, rosti el cu un aer melancolic, în 
ciuda adâncii mulţumiri sufleteşti pe care i-o producea 
doamna Rabourdin. La ce-o să-mi folosească înaintările 
dumitale de mâine, dacă în momentul acesta mă destitui, şi 
chiar aici? 

— Înainte de a te asculta, făcu ea cu vioiciunea sa 
pariziană, ar trebui să ne putem înţelege. 

Şi-l lăsă pe tomnaticul îngâmfat pentru a se duce să 
vorbească cu doamna de Chessel, o contesă din provincie, 


care tocmai se pregătea să plece. 

„Femeia asta-i extraordinară, îşi spuse des Lupeaulx; în 
faţa ei nu mă mai recunosc! * 

Şi, în adevăr, vulpoiul acesta, care, cu şase ani în urmă, 
întreţinuse o metresă, care, datorită postului său, îşi făcuse 
un harem cu nevestele frumoase ale slujbaşilor, care trăia 
în lumea jurnaliştilor şi a actriţelor, se simţi, întreaga seară, 
cotropit de admiraţie pentru Celestine şi fu ultimul care 
părăsi salonul. 

„În sfârşit, îşi spunea doamna Rabourdin în timp ce se 
dezbrăca, acum am pus mâna pe post! Douăsprezece mii de 
franci pe an, gratificaţiile şi venitul fermei noastre de la 
Grajeux, toate vor face la un loc douăzeci şi cinci de mii de 
franci. Ceea ce nu înseamnă belşug, dar nici sărăcie. 

Celestine adormi cu gândul la datoriile pe care le avea, 
făcându-şi socoteala că, prin plăti anuale de câte şase mii 
de franci, în trei ani ar putea scăpa de ele. Era departe de a 
bănui că o femeie care n-a călcat niciodată într-un salon, o 
mic-burgheză guralivă şi interesată, evlavioasă şi care n-a 
ieşit niciodată din cartierul Marais, fără sprijin şi fără 
cunoştinţe, îşi pusese în gând să ia cu asalt postul în care ea 
îl şi instalase mai dinainte pe Rabourdin al ei. Doamna 
Rabourdin ar fi arătat tot disprețul doamnei Baudoyer dacă 
ar fi ştiut că are în ea o rivală, deoarece nu cunoştea încă 
puterea celor mici la suflet, dârzenia viermelui care roade 
scoarţa unui fag tânăr făcându-şi culcuşul în scorbura lui. 

Dacă ar fi cu putinţă să folosim în literatură microscopul 
unui Leuwenhoek, al unui Malpighi, sau al unui Raspail63, 
lucru care l-a ispitit pe berlinezul Hoffmann64, şi dacă am 
mări şi am desena acele moluşte care au împins Olanda la 
doi paşi de pieire prin roaderea digurilor ei, am izbuti poate 
să dăm la iveală nişte guri cu aproximaţie asemănătoare 
acelora ale jupânilor Gigonnet, Mitral, Baudoyer, Saillard, 
Gaudron, Falleix, Transon, Godard şi compania, moluşte 
care şi-au arătat, de altfel, tăria în al treizecilea an al 
veacului acesta65. Socotim deci că a sosit momentul să 


înfăţişăm moluştele care mişună prin birouri, acolo unde s- 
au petrecut principalele episoade ale povestirii de faţa. 

La Paris toate birourile sunt la fel. Prin orice minister ţi-ai 
purta paşii pentru a cere o cât de mică uşurare a 
necazurilor sau un cât de neînsemnat hatâr, vei da de 
coridoare întunecoase, de scări la care abia ajunge lumina, 
de uşi prevăzute, ca lojile unui teatru, cu câte un gemuleţ 
oval ce seamănă cu un ochi prin care poţi vedea nişte scene 
demne de Callot66 şi pe care sunt atârnate nişte indicaţii 
greu de descifrat. Dacă ai nimerit acolo unde doreşti, te 
trezeşti într-o primă încăpere unde stă uşierul, după care 
urmează o a doua unde se află slujbaşii mărunți; biroul 
subşefului vine după aceea, la dreapta sau la stânga, apoi, 
mai departe sau mai sus, urmează acela al şefului de birou. 
Cât despre personajul măreț numit şef de diviziune, în 
timpul Imperiului, adesea director, în timpul Restauraţiei, 
iar acum redevenit şef de diviziune, acesta sălăşluieşte 
deasupra sau dedesubtul celor două sau trei birouri de sub 
conducerea lui, şi de obicei se află alături de cabinetul 
vreunuia dintre superiorii săi. Încăperea lui se distinge 
totdeauna prin mărimea ei, cinste cu atât mai demnă de 
luat în considerare în mijlocul acelor ciudate chilioare ce 
formează stupul denumit minister sau direcţie generală, 
mai ales când e vorba de o singură direcţie generală. Astăzi 
mai toate ministerele s-au format din administrații altădată 
separate. Din pricina acestei înghesuieli, directorii generali 
şi-au pierdut strălucirea de odinioară, nemaiavând palate, 
slujitori, saloane şi chiar câte o mică suită. Cine ar mai 
recunoaşte, de pildă, azi, în omul care vine pe jos la 
Vistierie şi care se urcă tocmai la etajul al doilea pe 
directorul general al pădurilor sau al contribuţiilor 
indirecte, mai înainte instalat într-un falnic palat din strada 
Sainte-Avoye sau din strada Saint-Augustin, şi care altădată 
era consilier, ba adesea ministru de stat şi pair al Franţei? 
(Domnii Pasquier şi Mole67, între alţii, s-au mulţumit cu 
câte o direcţie generală după ce fuseseră miniştri, ilustrând 


astfel încă o dată expresia pe care ducele d'Antin o rostise 
în faţa lui Ludovic al XIV-lea68: „Sire, când Isus Cristos a 
murit vineri, el ştia că o să învieze duminică”.) Dacă, 
pierzând din măreţia de altădată, directorul general a 
câştigat în suprafaţă administrativă, acesta n-ar fi un rău 
prea mare; dar, astăzi, acest personaj abia dacă ajunge să 
fie raportor în Consiliul de stat, cu o leafă nenorocită de 
douăzeci de mii de franci. Ca simbol al vechii lui puteri, i se 
îngăduie să aibă un valet cu pantaloni scurţi, cu ciorapi de 
mătase şi cu frac după moda franţuzească, dacă în ultimul 
timp valetul nu se va fi schimbat cumva la înfăţişare. 

În limbaj administrativ, un birou se compune dintr-un 
uşier, din mai mulţi supranumerari, lucrând fără plată un 
anumit număr de ani, din copişti, din ajutori de referenţi, 
din impiegaţi simpli sau impiegaţi principali, un subşef şi un 
şef. Diviziunea, care cuprinde de obicei două sau trei 
birouri, poate fi uneori şi mai mare. Titulaturile variază 
după administrații: poate exista un verificator în locul 
impiegatului, un arhivar etc. 

Pardosită în pătrăţele, ca şi coridorul, şi tapetată cu o 
hârtie sărăcăcioasă, odaia uşierului e mobilată cu o sobă, cu 
o masă lungă şi neagră, cu câteva pene de scris, cu o 
călimară, uneori cu un ciubăr cu apă, şi cu nişte bănci de 
lemn pentru plebea care aşteaptă; uşierul însă se lăfăie 
într-un jilţ comod, având sub picioare o rogojină. Biroul 
slujbaşilor e o încăpere mare, mai mult sau mai puţin 
luminată, rareori parchetată. Parchetul şi căminul sunt 
rezervate în mod special şefilor de birou şi de diviziune, 
întocmai ca şi dulapurile, mesele de mahon, fotoliile de 
marochin roşu sau verde, canapelele, perdelele de mătase 
şi alte obiecte de lux administrativ. În încăperea slujbaşilor 
se află o sobă al cărei burlan dă într-un cămin astupat, în 
cazul că există un cămin. Hârtia tapetului e fără desene, 
verde sau cenuşie. Mesele sunt de lemn negru. Dibăcia 
slujbaşilor se vede şi după felul cum ştie să se căpătuiască 
fiecare. Cel mai friguros are sub picioare un fel de pupitru 


de lemn, cel cu sângele mai iute în vene n-are decât o 
împletitură de rogoz; unul mai plăpând, care se teme de 
curent, de deschiderea uşilor sau de alte pricini ce produc 
schimbarea temperaturii, îşi face o mică apărătoare cu 
ajutorul dosarelor. Se mai află acolo un dulap în care îşi lasă 
cu toţii hainele de lucru, mânecuţele de pânză, cozoroacele, 
tichiile, scufiile şi alte unelte profesionale. Pe cămin stau 
înşirate aproape veşnic carafe pline cu apă, căni şi resturi 
de mâncare. În anumite locuri întunecoase se află lămpi. 
Uşa de la biroul subşefului e deschisă, în aşa fel ca el să-şi 
poată supraveghea slujbaşii, să-i oprească de a vorbi prea 
mult între ei, sau să vină să-i consulte în împrejurări 
importante. Mobilierul birourilor poate dovedi, la nevoie, 
unui observator calitatea celor care stau acolo. Perdelele 
sunt albe sau de pânză colorată, de bumbac sau de mătase; 
scaunele din lemn de cireş sau de mahon au împletituri de 
paie, de piele sau de postav; tapetele sunt mai mult sau mai 
puţin noi. Dar, indiferent de administraţia căreia îi aparţin 
aceste lucruri publice, atunci când se întâmplă să fie scoase 
din minister, nimic nu poate părea mai straniu decât lumea 
acestor mobile care au văzut atâţia stăpâni şi atâtea 
regimuri şi au trecut prin atâtea dezastre. De aceea, dintre 
toate mutările care se văd la Paris, cele mai caraghioase 
sunt ale serviciilor administrative. Nici măcar geniul lui 
Hoffmann, acest poet al imposibilului n-a plăsmuit ceva mai 
fantastic. E greu să-ţi dai seama de ceea ce poate să ducă în 
ea o căruţă încărcată cu astfel de lucruri Dosarele stau 
căscate, lăsând să se prelingă din ele o dâră de praf de-a 
lungul străzilor. Mesele, aruncate cu picioarele răşchirate 
în sus, fotoliile tocite şi toate acele unelte de necrezut cu 
care este administrată Franţa au înfăţişări îngrozitoare. E 
ceva care aduce în acelaşi timp cu recuzita unui teatru, sau 
cu aparatele saltimbancilor. După cum pe obeliscuri 
descifrezi unele trăsături ale inteligentei sau unele urme 
ale scrierii, care îţi tulbură imaginaţia, tot aşa şi aici vezi 
atâtea, fără să le înţelegi rostul! Pe deasupra, toate acestea 


sunt atât de vechi, atât de roase, atât de dogite, încât 
blidele din cea mai murdară bucătărie îţi fac mai multă 
plăcere privindu-le, decât uneltele bucătăriei 
administrative. 

Va fi poate de ajuns să descriem diviziunea domnului de La 
Billardicre, pentru ca străinii sau oamenii noştri din 
provincie să capete o idee precisă despre moravurile 
specifice birourilor, deoarece caracteristicile lor principale 
sunt fără îndoială comune tuturor administraţiilor 
europene. 

Mai întâi şi înainte de toate, închipuiţi-vă, după cum vă 
ajută fantezia, un bărbat prezentat în Anuar precum 
urmează: 

ŞEF DE DIVIZIUNE 

„Domnul baron Flamet de La Billardicre (Athanase-Jean- 
Francois-Michel), fost mare dregător al departamentului 
Correze, slujitor al casei regale, raportor în Consiliul de stat 
pentru chestiuni deosebite, prezident al marelui Colegiu al 
departamentului Dordogne69, ofiţer al Legiunii de Onoare, 
cavaler al Sfântului Ludovic şi al ordinelor străine: Crist, 
Izabela, Sfântul Vladimir70 etc., membru al Academiei din 
Gers şi al mai multor alte societăţi ştiinţifice, viceprezident 
al Societăţii literare, membru al Asociaţiei Saint-Joseph şi al 
Asociaţiei închisorilor, unul dintre primarii Parisului etc., 
etc.” 

Personajul acesta, cu un volum tipografic atât de umflat, 
ocupa în momentul acela trei sferturi din mărimea unui pat, 
având capul înfăşurat într-o scufie de bumbac, legată cu 
panglici de un roşu aprins, şi era vizitat de ilustrul 
Desplein71, chirurgul regelui, şi de tânărul doctor 
Bianchon, străjuit de două bătrâne rude, de o parte şi de 
alta a patului înconjurat de fiole, şervete, leacuri şi alte 
elemente mortuare, în timp ce preotul de la Saint-Roch, 
care se străduia să-l facă să se gândească la mântuirea lui, 
aştepta să-şi dea sufletul. Fiul său, Benjamin de La 
Billardicre, întreba în fiecare dimineaţă pe cei doi doctori: 


„Credeţi că voi avea fericirea de a-l salva pe tatăl meu?” În 
dimineaţa aceea, moştenitorul procedase la o schimbare, 
înlocuise cuvântul fericire prin cuvântul nenorocire. 

Aţadar, diviziunea La Billardicre se întindea pe o 
longitudine de ţaptezeci ţi una de trepte sub latitudinea 
mansardelor în oceanul ministerial al unui impunător palat, 
În partea de nord-est a unei curţi în care pe vremuri se 
aflau grajdurile, acum ocupate de diviziunea Clergeot. Un 
lung coridor, străbătut de o lumină slabă de tot, despărţea 
cele două grupe de birouri, pe ale căror uşi erau lipite 
inscripţii indicative. Cabinetele de lucru şi anticamerele 
domnilor Rabourdin şi Baudoyer se aflau dedesubt, la etajul 
al doilea. După biroul lui Rabourdin urmau anticamera, 
salonul şi cele două cabinete de lucru ale domnului de La 
Billardicre. 

La primul etaj, tăiat în două de un demisol, se aflau 
locuinţa şi biroul domnului Ernest de La Bricre, personaj 
ocult ţi cu mare influentă, pe care îl vom descrie în câteva 
fraze, fiindcă merită o paranteză. Acest tânăr îndeplini 
funcţia de secretar particular al ministrului pe toată 
perioada cât dură ministerul. De aceea, apartamentul lui 
comunica printr-o uşă secretă cu adevăratul cabinet de 
lucru al Excelenței Sale, deoarece pe lângă cabinetul de 
lucru mai exista unul, în legătură cu vastul apartament, 
unde Excelenţa Sa primea, în aşa fel încât să poată lucra 
acolo, de la caz la caz, cu secretarul său particular fără 
martori, sau să se întreţină cu diverse personaje 
importante, fără secretar. Un secretar particular este 
pentru ministru ceea ce des Lupeaulx era pentru minister. 
Între tânărul de La Britre ţi des Lupeaulx deosebirea este 
aceea dintre un aghiotant şi un şef de stat-major. Acest 
ucenic al ministrului pleacă şi revine adesea în funcţiune în 
acelaşi timp cu oblăduitorul său. Dacă ministrul cade, 
rămânând însă în graţia regelui sau nutrind încă speranţe 
parlamentare, îl ia cu sine şi pe secretar, pentru a se 
întoarce tot cu el; dacă nu, îl lasă să pască în vreun imaş 


administrativ, la Curtea de conturi, bunăoară, acest han 
unde secretarii particulari aşteaptă până când se împrăștie 
furtuna. Un astfel de tânăr nu e, de bună seamă, un om de 
stat, dar e un om politic, iar uneori politica unui om. Când 
te gândeşti la numărul infinit de scrisori pe care trebuie să 
le deschidă şi să le citească, peste celelalte treburi ale lui, 
nu se poate spune că, într-un stat monarhic, o astfel de 
funcţie e plătită prea scump. O victimă de soiul ăsta costă, 
la Paris, între zece şi douăzeci de mii de franci; dar tânărul 
se mai alege cu loji la teatru, cu invitaţii la mese şi cu 
plimbarea în trăsurile ministerului. Împăratul Rusiei ar fi 
fericit să aibă, pentru cincizeci de mii de franci pe an, un 
astfel de căţeluş constituţional, drăguţ, blând, bine tuns, 
atât de prietenos, atât de supus, dresat într-un chip atât de 
minunat, paznic atât de perfect şi de... credincios! Numai 
că secretarul particular nu apare, nu se capătă, nu se 
descoperă, nu se dezvoltă decât în serele calde ale unui 
regim reprezentativ. Într-un regim monarhic nu poţi avea 
decât curteni şi ordonanţe, în timp ce cu o Cartă eşti slujit, 
linguşit, periat numai de oameni liberi. În Franţa, deci, 
miniştrii sunt mai fericiţi decât femeile şi regii: ei au pe câte 
cineva care îi înţelege. Poate că iar trebui să-i deplângem 
pe secretarii particulari în aceeaşi măsură în care 
deplângem femeile sau o coală de hârtie albă: ei suportă 
orice. Ca şi o femeie cinstită, ei n-au voie să-şi arate 
calităţile decât în taină şi numai pentru miniştrii lor. Dacă îşi 
manifestă talentul în public, sunt pierduţi. Un secretar 
particular este, deci, un prieten oferit de guvern. Să ne 
întoarcem la birouri! 

Trei uşieri trăiau în cea mai deplină armonie la diviziunea 
de La Billardicre, ţi anume: un uţier pentru cele două grupe 
de birouri, un altul care slujea pe cei doi şefi şi, în fine, cel 
al directorului diviziunii, toţi trei având căldură şi haine de 
la stat, purtând acea binecunoscută livrea de un albastru 
viu cu vipuşcă roşie pentru ţinuta de serviciu, iar, pentru 
cea de gală, cu epoleţi largi colorați în roşu, alb, albastru. 


Uşierul lui de La Billardicre avea ţinuta de valet. Pentru a 
măguli amorul propriu al unui văr de ministru, secretarul 
general îngăduise această încălcare a regulamentului, care 
de altfel făcea cinste administraţiei. Veritabili stâlpi de 
minister, cunoscând până în cele mai mici amănunte 
obiceiurile birocratice, aceşti uşieri, care nu duceau lipsă 
de nimic, stând la căldură şi fiind îmbrăcaţi pe socoteala 
statului, bogaţi prin însăşi cumpătarea lor, pătrundeau până 
în străfunduri toate gândurile slujbaşilor; ei n-aveau alt 
mijloc de a-şi alunga urâtul decât observând şi studiind 
maniile acestora. Ştiau până unde să meargă cu ei în 
materie de împrumuturi, le făceau diverse comisioane în 
cea mai deplină taină, se duceau să depună sau să scoată 
ceva pentru ei de la muntele de pietate, cumpărau poliţe, le 
împrumutau bani fără dobândă; totuşi, nu era slujbaş care 
să primească o sumă oricât de mică fără să nu dea în 
schimb o răsplată şi, chiar dacă sumele erau neînsemnate, 
ei se alegeau cu câştiguri bunicele cărora le spuneau 
„Micile alişverişuri”. Aceşti servitori fără stăpâni aveau 
lefuri de câte nouă sute de franci; darurile şi gratificaţiile le 
ridicau agoniseala la o mie două sute de franci şi erau 
oricând pe cale de a câştiga aproape încă pe atâta de la 
slujbaşi, dat fiind că prânzurile celor cărora le permitea 
punga să mănânce treceau totdeauna prin mâinile lor. În 
unele ministere, aceste prânzuri erau pregătite de portar. 
Funcţia de portar la Ministerul de Finanţe îi adusese 
cândva aproape patru mii de franci zdravănului moş 
Thuiller, al cărui fiu este acum unul dintre slujbaţii diviziunii 
lui de La Billardicre. Uţierii se mai pomeneau adesea cu 
câte o piesă de cinci franci, pe care solicitanţii grăbiţi le-o 
strecurau în palma dreaptă, şi pe care ei o primeau cu un 
aer de o rară nepăsare. Cei mai vechi dintre ei nu purtau 
livreaua primită de la stat decât în minister; când ieşeau din 
serviciu se îmbrăcau în haine civile. 

Uşierul de la birouri, de altminteri şi cel mai cu cheag, 
exploata grupul cel mare al slujbaşilor. Un om de şaizeci de 


ani, cu părul alb tuns ca peria, bondoc, burduhănos, cu un 
grumaz ţeapăn, cu o faţă comună şi plină de pete roşii, cu 
ochi cenuşii şi o gură ca de sobă - aceasta este înfăţişarea 
lui Antoine, cel mai bătrân uşier al ministerului. Antoine îşi 
adusese de la Echelles, din Savoia, pe cei doi nepoți, 
Laurent şi Gabriel, şi îi plasase pe unul la cabinetul şefilor, 
pe celălalt la al directorului. Croiţi din aceeaşi stofă ca şi 
unchiul lor, între treizeci şi patruzeci de ani, cu chipuri de 
samsari, seara îndeplinind funcţia de plasatori la un teatru 
oficial, posturi căpătate prin intervenţia lui de La 
Billardicre, cei doi savoiarzi se învioraseră cu nişte harnice 
spălătorese de dantele, care ştiau să repare şi caşmiruri. 
Unchiul, care era burlac, trăia laolaltă cu nepoţii şi 
nevestele lor şi o duceau mai bine decât mulţi dintre 
subşefii de birou. Gabriel şi Laurent fiind numai de zece ani 
în posturile lor nu ajunseseră încă să dispreţuiască 
uniforma statului; ei ieşeau în oraş în livrea, mândri ca nişte 
autori de dramă după un succes bănesc. Unchiul lor, pe 
care îl ascultau cu fanatism şi pe care îl considerau un om 
deştept, îi iniţiase încetul cu încetul în tainele meseriei. Toţi 
trei veneau dis-de-dimineaţă, deschideau birourile, făceau 
curăţenie între orele şapte şi opt, citeau jurnalul sau 
comentau afacerile diviziunii împreună cu alţi uşieri, 
împărtăşindu-şi unii altora ceea ce a aflat fiecare. De aceea, 
asemeni servitorilor moderni, care cunosc cu de-amănuntul 
toate secretele stăpânirilor, ei trăiau în minister ca nişte 
păianjeni în centrul pânzei lor şi simțeau totdeauna până şi 
cea mai uşoară clătinare ce se producea acolo. 

Într-o joi dimineaţa, a doua zi după serata de la ministru şi 
după serata de la Rabourdin, pe când unchiul, asistat de cei 
doi nepoți, îşi rădea barba în anticamera diviziunii, la etajul 
al doilea, ei fură surprinşi de sosirea neaşteptată a unui 
slujbaş. 

— E domnul Dutocqg, zise Antoine, îl cunosc după mersul 
lui de hoţ. Omul ăsta ai zice că alunecă, nu alta! Te trezeşti 
cu ella spate, fără să ştii de unde a picat. Ieri, împotriva 


obiceiului său, a plecat ultimul din biroul diviziunii, râvnă de 
care nu ştiu să fi dat dovadă de trei ori de când e în 
minister. 

De treizeci şi opt de ani, cu o faţă lunguiaţă, gălbejită, cu 
părul cărunt şi creţ, tuns mărunt, cu o frunte îngustă, cu 
sprincene groase, unite, cu un nas strâmb, cu buze subţiri, 
cu ochii verzi care se feresc de privirea aproapelui, cu o 
talie înaltă, având umărul drept puţin mai ridicat decât 
celălalt; apoi, frac cenuşiu, jiletcă neagră, cravată de 
mătase, pantaloni gălbui, ciorapi de lână neagră, pantofi cu 
noduri mari la şireturi - iată pe domnul Dutocg, impiegat la 
biroul lui Rabourdin. Nepriceput şi leneş, el îşi ura şeful. 
Nimic mai firesc. Rabourdin n-avea nici un viciu, ca să se 
lase măgulit, nici o slăbiciune datorită căreia Dutocqg i-ar fi 
putut fi de folos. Mult prea nobil pentru a face rău unui 
slujbaş, Rabourdin era totdeodată destul de ager pentru a 
nu se lăsa înşelat de aparente false. Cu alte cuvinte, Dutocqg 
nu exista decât prin generozitatea şefului său şi nu putea 
trage nădejde la vreo avansare atâta vreme cât şeful acesta 
avea să conducă diviziunea. Deşi nu se simţea în stare să 
ocupe un post mai mare, Dutocg cunoştea destul de bine 
lumea birourilor pentru a şti că nepriceperea nu înseamnă 
câtuşi de puţin o piedică la încasarea lefii; ar fi fost tare 
mulţumit să descopere un alt Rabourdin printre referenţii 
de acolo, dat fiind că exemplul lui de La Billardicre era 
izbitor ţi funest. Răutatea, combinată cu interesul personal, 
este egală cu multă isteţime de spirit; foarte rău şi foarte 
interesat, slujbaşul acesta încercă deci să-şi întărească 
poziţia îndeletnicindu-se cu spionarea birourilor. Din anul 
1816 el luă înfăţişarea unui om bisericos, închis în sine, 
presimţind hatârul de care se bucurau oamenii pe care, în 
vremea aceea, neghiobii îi înglobau laolaltă, fără deosebire, 
sub denumirea de iezuiţi. Aparţinând congregaţiei72, dar 
fără să fie admis în tainele ei, Dutocg umbla dintr-un birou 
în altul, descosea conştiinţele debitând tot felul de glume 
fără perdea, apoi se ducea să-şi verse rapoartele la des 


Lupeaulx, pe care îl ţinea la curent cu cele mai mici 
întâmplări. Aşa se face că secretarul general îşi uimea 
adesea ministrul cu adânca sa cunoaştere a tuturor 
chiţibuşurilor. Trepăduş cu orice preţ al acestui trepăduş 
politic, Dutocg ţintea onoarea de a căpăta încrederea lui 
des Lupeaulx, care tolera pe omul acesta necinstit 
gândindu-se că întâmplarea ar putea face ca el să-i fie de 
folos într-o zi, chiar numai dacă l-ar scoate din încurcătură, 
pe el sau pe vreun alt mare personaj, ferindu-l de vreo 
căsătorie ruşinoasă. Amândoi se înțelegeau perfect unul pe 
altul. Dutocqg se bizuia pe această situaţie, în care vedea un 
post bunicel în viitor, şi se mulțumea deocamdată cu funcţia 
de impiegat. El luase locul domnului Poiret bătrânul, retras 
într-o pensiune73 de burghezi după ce fusese scos la pensie 
în 1614, epocă în care se făcură mari schimbări în rândul 
slujbaşilor. Locuia la etajul al cincilea, în strada Saint-Louis 
- Saint-Honore, aproape de Palais-Royal, într-o casă cu 
grădiniţă. Pasionat pentru colecţiile de gravuri vechi, 
ambiţionând să aibă toate gravurile lui Rembrandt, Charlet, 
Sylvestre, Audran74, Callot, Albrecht Durer etc., asemenea 
celor mai mulţi colecționari şi celor care îşi fac singuri 
menajul, el avea pretenţia să cumpere orice pe nimica 
toată. Trăia într-o pensiune din strada Beaune şi îşi 
petrecea serile la Palais-Royal75, uneori se ducea la teatru 
graţie lui du Bruel, care-i dădea în fiecare săptămână câte 
un bilet, ca autor. Câteva cuvinte despre du Bruel. 

Cu toate că era suplinit de Sebastien, căruia îi ceda 
indemnizaţia despre care aţi aflat, du Bruel venea totuşi la 
birou, dar numai pentru a-şi spune subşef, pentru a se 
socoti ca atare şi a-şi încasa leafa. Scria cronici teatrale în 
foiletonul unui ziar guvernamental, unde semna şi articolele 
cerute de miniştri: poziţie cunoscută, lămurită şi 
inatacabilă. Du Bruel folosea de altfel toate micile 
vicleşuguri diplomatice prin care putea să câştige 
bunăvoința generală. Îi oferea doamnei Rabourdin o lojă la 
fiecare premieră, o lua de acasă şi o aducea cu trăsura, 


atenţie la care ea se arăta sensibilă. De aceea, Rabourdin, 
foarte îngăduitor şi foarte puţin pisălog cu slujbaşii, îl lăsa 
să se ducă la repetițiile sale, să vină la orele când îi convine 
şi să-şi vadă de vodevilurile lui. Ducele de Chaulieu ştia că 
du Bruel lucrează la un roman pe care urma să i-l dedice 
lui. Îmbrăcat cu acea neglijentă a autorilor de comedii, 
subşeful purta dimineaţa pantaloni lungi, pantofi cu tocuri 
mici, o vestă dreaptă, o redingotă măslinie şi o cravată 
neagră. Seara îşi punea un costum elegant, voind să pară 
gentleman. Du Bruel locuia, şi nu fără motiv, în aceeaşi casă 
cu Florine, o actriţă pentru care scria şi roluri. Florine 
stătea atunci în casa dansatoarei Tullia, mai cunoscută prin 
frumuseţea decât prin talentul ei. Având o astfel de vecină, 
subşeful putea să vadă adesea pe ducele de Rhetore, fiul 
mai mare al ducelui de Chaulieu, favoritul lui Carol al X-lea. 
Ducele de Chaulieu obținuse pentru du Bruel crucea 
Legiunii de Onoare, după a unsprezecea piesă de 
circumstanţă. Du Bruel, sau, dacă vreţi, Cursy, lucra în 
momentul acela la o piesă în cinci acte pentru Teatrul 
Francez. Sebastien ţinea mult la du Bruel, uneori căpăta de 
la acesta bilete la parter şi aplauda cu tot entuziasmul 
tinereţii părţile pe care i le indica du Bruel ca fiind mai 
slabe. Sebastien îl privea ca pe un mare scriitor. Lui îi 
spusese du Bruel a doua zi după premiera unei comedii 
scrise, ca toate comediile cu muzică, de câtre trei 
colaboratori şi care fusese fluierată în unele părţi: 

— Publicul a recunoscut scenele scrise în doi. 

— De ce nu lucraţi singur? întrebase Sebastien cu 
naivitate. 

Existau motive temeinice pentru care du Bruel nu lucra 
singur: el era doar a treia parte dintr-un autor. Un autor de 
teatru se compune, după cum puţină lume ştie, mai întâi 
dintr-un om cu idei, a cărui sarcină e să găsească subiectele 
şi să construiască scheletul sau scenariul vodevilului, apoi 
dintr-un meşteşugar, a cărui menire e să scrie piesa, şi în 
sfârşit dintr-un om cu imaginaţie, care trebuie să pună 


cupletele pe muzică, să aranjeze corurile şi bucăţile de 
ansamblu, să le cânte şi să le suprapună situaţiilor. Omul cu 
imaginaţie pregăteşte de asemeni succesul, adică îngrijeşte 
de compunerea afişului şi nu-l părăseşte pe director înainte 
de a-i fi arătat în linii generale următoarea piesă a acestei 
asociaţii dramatice. Du Bruel, ca adevărat meşteşugar, citea 
la birou toate cărţile noi, extrăgea expresiile de duh şi le 
reţinea pentru a-şi împodobi cu ele dialogurile proprii. 
Cursy (acesta-i pseudonimul lui) era prețuit de colaboratorii 
săi pentru desăvârşita lui exactitate; datorită lui, cel 
însărcinat cu găsirea subiectelor, totdeauna sigur că va fi 
înţeles, putea să doarmă liniştit după ce-şi îndeplinea rolul. 
Slujbaşii din diviziune îl iubeau mult pe vodevilist şi se 
duceau în corpore la piesele lui, pe care le aplaudau cu 
căldură, căci el îşi merita pe deplin titlul de băiat bun. 
Având o mână largă, nu se lăsa niciodată rugat să le 
plătească îngheţata sau lichiorul şi împrumuta cincizeci de 
franci fără a-i mai cere înapoi. Aranjat, ştiind să-şi plaseze 
bine banii, du Bruel, în afară de o căsuţă la tară, în Aulnay, 
mai avea, pe lângă cei patru mii cinci sute de franci 
proveniţi din salariu, o subvenție de o mie două sute de 
franci pe „lista civilă” şi alţi opt sute care îi reveneau din cei 
o sută de mii de taleri votaţi de Cameră pentru încurajarea 
artelor. Adăugaţi la aceste diverse venituri încă nouă mii de 
franci, pe care-i aduceau sferturile, treimile sau jumătăţile 
vodevilurilor de la vreo trei teatre diferite, şi veţi înţelege 
că la înfăţişare era solid, gras, rotund şi că avea o figură de 
proprietar sadea. Ca moral, amant de suflet al dansatoarei 
Tullia, du Bruel se credea, cum îi era în obicei, preferat faţă 
de sclipitorul duce de Rhetore, amantul oficial. 

Dutocq privea cu groază ceea ce el numea legătura dintre 
des Lupeaulx şi doamna Rabourdin, iar ura lui surdă crescu 
şi mai mult. De altfel, avea un ochi prea iscoditor ca să nu 
vadă că Rabourdin se dedicase unei mari lucrări în afara 
lucrărilor lui oficiale şi era deznădăjduit că el nu ştia nimic, 
în timp ce neînsemnatul Sebastien deţinea, în mare sau în 


Mic, toate secretele. Dutocqg încercă să se împrietenească 
cu domnul Godard, subşef al lui Baudoyer şi colegi cu du 
Bruel, ceea ce-i izbuti. Marea stimă pe care Dutocqg i-o 
purta lui Baudoyer contribui la întărirea prieteniei cu 
Godard, şi asta nu fiindcă Dutocqg era sincer, dar, lăudând 
pe Baudoyer ţi trecând sub tăcere pe Rabourdin, ei îşi 
satisfăcea ura, asemeni tuturor oamenilor mici la suflet. 
Joseph Godard, văr după mamă cu Mitral, îşi întemeiase 
pe această înrudire cu Baudoyer, deşi destul de 
îndepărtată, pretenţia la mâna domnişoarei Baudoyer; în 
consecinţă, în ochii lui, Baudoyer apărea ca un om de geniu. 
Păstra o înaltă stimă faţă de Elisabeth şi doamna Saillard, 
fără a-şi da seama că doamna Baudoyer pusese ochii pe 
Falleix pentru fiica sa. De Anul Nou şi la onomastici el îi 
oferea domnişoarei Baudoyer mici cadouri, flori, bomboane 
şi cutii frumos învelite în hârtie. În vârstă de douăzeci şi 
şase de ani, fără nici o tragere de inimă pentru muncă, 
dichisit ca o fată mare, plicticos şi molâu, dispreţuind 
localurile, fumatul şi călăria, culcându-se regulat la ora zece 
seara şi sculându-se la şapte dimineaţa, înzestrat cu câteva 
însuşiri preţuite în lume, ştiind să danseze după flaut, lucru 
ce-l făcea să se bucure de mare trecere în familiile Saillard 
şi Baudoyer, cântând din clarinet în garda naţională numai 
ca să nu facă de gardă noaptea, Godard se ocupa mai ales 
cu istoria naturală. Impiegatul acesta alcătuia colecţii de 
minerale şi scoici, ştia să împăieze păsări, îşi umplea odaia 
cu tot felul de curiozităţi cumpărate ieftin, ca pietre 
fibroase, diverse coji de copaci, prundiş de la izvorul Saint- 
Allyre din Clermont (Auvergne) etc. Colecţiona sticluţe de 
parfum şi păstra în ele probe de barium, de sulfați, de 
săruri, de magneziu, de mărgean etc. Îngrămădea fluturi în 
insectare, iar pe pereţi înşira umbrele chinezeşti şi piei 
uscate de peşti. Locuia la sora lui, o florăreasă din strada 
Richelieu. Deşi mamele cu fete de măritat îl apreciau mult, 
acest tânăr, care trecea drept model, era privit cu dispreţ 
de lucrătoarele surorii sale, şi mai ales de domnişoara de la 


casă, care trăsese multă vreme nădejde să-l prindă în 
mrejele ei. Slab şi subţirel, cu o talie mijlocie, cu ochii traşi, 
aproape spin, prinzând, cum spunea Bixiou, muştele din 
zbor, Joseph Godard nu se prea îngrijea de aspectul lui 
exterior: fracul îi era prost croit, pantalonii largi îi atârnau 
ca nişte saci, purta ciorapi albi în toate anotimpurile, o 
pălărie cu borurile mici şi pantofi legaţi cu şireturi. La 
birou, aşezat într-un scaun de trestie cu spătarul găurit la 
mijloc şi cu o perniţă de piele verde, se plângea întruna de 
dureri de stomac. Viciul lui principal era de a organiza 
duminica, pe timp frumos, excursii la Montmorency, unde 
întindea masa pe iarbă verde, şi de a se hrăni cu produse 
lactate într-o lăptărie de pe Bulevardul Montparnasse. De 
şase luni încoace, Dutocqg începuse să treacă regulat pe la 
domnişoara Godard, în nădejdea că va închega niscaiva 
afaceri acolo, sau că va descoperi în magazinul ei vreo 
comoară feminină. 

Astfel, la serviciul lui, Baudoyer avea în Dutocqg şi Godard 
două periuţe. Domnul Saillard, departe de a-l mirosi pe 
Dutocq, îi făcea uneori scurte vizite la birou. Tânărul de La 
Billardicre, intrat ca supranumerar pe lângă Baudoyer, 
făcea parte din grupul lor. Slujbaşii mai destoinici făceau 
mult haz pe seama prieteniei dintre aceşti neisprăviţi. 
Baudoyer, Godard şi Dutocqg fuseseră porecliţi de Bixiou 
„trinitatea fără duh”, iar junelui de la Billardicre îi spunea 
„mielul pascal”. 

— Azi v-aţi sculat cam de dimineaţă, zise Antoine, 
întâmpinându-l pe Dutocqg cu un aer şugubăţ. 

— Lasă asta Antoine, răspunse Dutocqg. Constat că ziarele 
vin de obicei mai devreme, dar dumneata ni le aduci 
întotdeauna cu întârziere. 

— S-a întâmplat astăzi, făcu Antoine, fără a-şi pierde firea; 
niciodată nu vin la aceeaşi oră. 

Cei doi nepoți se priviră pe furiş, ca şi cum şi-ar fi spus, în 
semn de admiraţie pentru unchiul lor: „Ce îndrăzneală!” 


— Cu toate că îmi dă câte zece centime pentru fiecare 
prânz pe care i-l aduc, le şopti Antoine după ce Dutocqg 
trase uşa după el, m-aş lăsa bucuros păgubaş numai să nu-l 
mai văd în diviziunea noastră. 

— A, astăzi nu sunteţi primul, domnule Sebastien, se 
adresă Antoine, după un sfert de ceas, supranumerarului. 

— Dar cine a venit mai înainte? făcu sărmanul băiat, 
pălind. 

— Domnul Dutocg, răspunse uşierul Laurent. 

Novicii au, mai mult decât ceilalţi oameni, un dar 
inexplicabil de a presimţi anumite lucruri, a căror origine se 
află poate în puritatea sistemului lor nervos, oarecum 
virgin: Sebastien ghicise, deci, de mult ura lui Dutocg 
împotriva iubitului său Rabourdin. De aceea, îndată ce 
Laurent rosti numele acesta, el strigă, străpuns de o grea 
presimţire: 

— Eram sigur! 

Şi năvăli în coridor cu iuţeala unei săgeți. 

— Azi o s-avem tărăboi la serviciu! rosti Antoine, dând din 
cap şi îmbrăcându-şi uniforma oficială. Se vede cât de colo 
că domnul baron e pe ducă... Da, da, mi-a spus doamna 
Gruget, îngrijitoarea lui, că nu mai ajunge pân' diseară. Au 
să fie schimbări mari pe aici, vă asigur! Hai, duceţi-vă şi 
vedeţi dacă ard toate sobele! Fir-ar a dracului de treabă, 
ăştia vor tăbări pe noi! 

— Aşa-i, zise Laurent, aţi văzut ce mutră a făcut bietul 
tinerel când a auzit că iezuitul de Dutocq i-a luat-o înainte? 

— Eu i-am spus-o în faţă, fiindcă la urma urmei se cade să 
spui adevărul unui slujbaş cinstit, şi, după mine, slujbaşul 
cinstit e un slujbaş ca tânărul ăsta, care îţi dă cei zece 
franci de Anul Nou fără să oprească nici o para din ei, 
continuă Antoine. Aşa că i-am spus: „Cu cât munceşti mai 
mult, cu atât ţi se cere mai mult, dar avansare, neam!” Ei 
bine, el nu vrea să m-asculte şi se omoară stând aici pân' l- 
apucă ceasul cinci, adică o oră mai mult ca ceilalţi. (Dă din 
umeri.) E o nerozie, nu te-alegi cu nimic aşa! Dovadă, uite, 


un băiat ca ăsta, care ar putea să fie un funcţionar foarte 
bun, nici nu e măcar vorba să fie încadrat. După doi ani de 
muncă! Să-ţi vină rău, pe cinstea mea! 

— Dar domnul Rabourdin ţine la domnul Sebastien, zise 
Laurent. 

— Numai că domnul Rabourdin nu-i ministru, reluă 
Antoine. Şi până o ajunge el ministru mai va! O să le 
crească găinilor dinţi în gură pân-atunci! He! he! Asta-i! 
Când mă gândesc că de fiecare dată prezint statele de 
salarii pentru semnat unor şmecheri care stau mai mult pe 
acasă, iar atunci când dau pe aici fac doar ceea ce vor ei, în 
timp ce ţâncul ăsta de La Roche se deşală muncind, îmi vine 
să cred că Dumnezeu habar n-are de tot ce se petrece în 
birourile noastre! Şi, mă rog, cu ce vă alegeţi voi de la 
protejaţii ăştia ai domnului mareşal şi ai domnului duce? Vă 
mulţumesc (face un semn îngăduitor din cap) şi atâta tot: 
„Mulţumesc, dragă! Antoine...” Şleahtă de trântori, puneţi- 
vă pe muncă, dacă nu vreţi să stârniţi o nouă revoluţie! Aş 
vrea să ştiu dacă se pomenea de fasoane ca astea pe 
vremea domnului Robert Lindet76, căci eu, uite, aşa cum 
mă vedeţi, am intrat în hardughia asta pe vremea lui Robert 
Lindet. Şi în timpul lui slujbaşul muncea, nu glumă! Poftim 
de mai vezi şi azi de-alde scârţa-scârţa pe hârtie muncind 
până la miezul nopţii, fără măcar să bage de seamă că 
sobele s-au stins de mult. Da' ce-i drept, şi ghilotina atârna 
atunci deasupra capului lor! că, ce să vă spun, nu era de 
glumit, ca azi, dacă se-ntâmpla să te-nsemne la catastif 
fiindcă ai venit târziu la slujbă! 

— Unchiule Antoine, zise Gabriel, văd că azi ai chef de 
vorbă, ia spune-ne şi nouă, care-i părerea dumitale despre 
funcţionari? 

— Funcţionarul, răspunse cu gravitate Antoine, e un om 
care stă la un birou şi scrie... M-aţi înţeles? Ia gândiţi-vă, ce 
ne-am face noi fără funcţionari? Ei, dar mai bine duceţi-vă 
şi vedeţi de sobe şi lăsaţi-i în pace pe funcţionari, că nu-i 


treaba noastră! Gabriel, soba din biroul ăla mare trage ca o 
drăcoaică, mai închide-i capacul. 

Antoine se aşeză la capătul coridorului, într-un loc de unde 
putea să vadă slujbaşii năvălind pe poarta cea mare de la 
intrare; el cunoştea toţi oamenii din. Minister şi-i judeca 
după felul cum arată, cântărind deosebirile dintre ei numai 
după îmbrăcăminte. Înainte de a intra în inima dramei, e 
bine să descriem aici înfăţişarea principalilor actori ai 
diviziunii La Billardicre, deoarece în felul acesta vom 
cunoaşte mai bine câteva varietăţi ale speciei funcţionar şi 
vom înţelege nu numai observaţiile făcute de Rabourdin, 
dar chiar şi titlul studiului de faţă, eminamente parizian. 
Aşadar, nu care cumva să vă înşelaţi: sub raportul sărăciei 
şi al originalității, există slujbaşi şi slujbaşi, după cum există 
buturugi şi buturugi. Faceţi mai cu seamă deosebire între 
slujbaşul din Paris şi cel din provincie. În provincie, 
slujbaşul e un om fericit: el are o locuinţă spațioasă, cu 
grădină, şi în general se simte bine la birou; bea numai vin 
bun şi ieftin, nu consumă carne de cal şi cunoaşte luxul de a 
avea desert la masă. În loc de datorii, el face economii. Fără 
să se ştie precis cu ce se hrăneşte, toată lumea e de acord 
că nu-şi mănâncă leafa. Dacă e flăcău, mamele îl salută 
când trece pe lângă ele; dacă e însurat, el şi soţia lui se duc 
la balul perceptorului general, al prefectului, al 
subprefectului, al administratorului. Lumea se interesează 
de caracterul lui, are trecere la femei, e socotit un om de 
duh, are norocul de a fi regretat, e cunoscut de un oraş 
întreg şi se vorbeşte despre nevasta şi copiii lui. Dă serate 
şi, dacă are mijloace sau un socru bogat, poate să ajungă 
deputat. Nevasta lui e urmărită pas cu pas de iscoadele 
acelea neobosite ale târguleţelor, şi, dacă se întâmplă să 
păţească ceva, el află numaidecât totul, pe când la Paris un 
slujbaş nu poate să afle nimic. În sfârşit, slujbaşul din 
provincie e cineva, pe când slujbaşul de la Paris nu-i decât 
un oarecare. 


Primul care sosi după Sebastien fu un referent din biroul 
lui Rabourdin, onorabil tată de familie, anume domnul 
Phellion. El datora protecţiei şefului său câte o jumătate de 
bursă la Liceul Henric al IV-lea pentru fiecare dintre cei doi 
băieţi ai lui, ajutor cu atât mai bine venit cu cât Phellion mai 
avea o fată internată gratuit într-un pension unde soţia lui 
dădea lecţii de pian, iar el ţinea un curs seral de istorie şi 
geografie. În vârstă de patruzeci şi cinci de ani, cu gradul 
de sergent-major în compania sa din garda naţională, foarte 
milostiv în vorbe, dar fără să dea o para de pomană, 
referentul locuia în strada Faubourg-Saint-Jacgues, nu 
departe de azilul surdo-muţilor, într-o casă cu grădină, a 
cărei clădire (stil Phellion) nu valora decât patru sute de 
franci. Mândru de postul său şi pe deplin împăcat cu soarta, 
îşi da toată silinţa în a sluji guvernul, se socotea de folos 
ţării şi se lăuda că nu-l interesează politica, în care nu 
vedea decât PUTEREA. Când Rabourdin îl ruga să stea o 
jumătate de oră peste program pentru a termina vreo 
lucrare, Phellion se simţea foarte fericit şi atunci le spunea 
domnişoarelor La Grave, cu care cina, în strada Notre- 
Dame-des-Champs, în pensionul unde soţia lui „profesa 
muzica”: 

— Domnişoarelor, treburile m-au reţinut la birou. Ce să 
faci, când eşti în slujba guvernului nu mai poţi fi stăpân pe 
tine însuţi! 

Tot el compunea şi diverse cărţi, cu întrebări şi răspunsuri, 
pentru pensioanele de domnişoare. Aceste „mici tratate 
pline de miez”, cum le numea el, se vindeau la Librăria 
Universităţii sub titlul de Catehism istoric şi geografic. Se 
simţea obligat să ofere doamnei Rabourdin câte un 
exemplar din fiecare nou catehism, pe hârtie velină şi legat 
în piele roşie, prezentându-i-l totdeauna în mare ţinută: 
pantaloni scurţi de mătase, ciorapi de mătase, pantofi cu 
agrafe aurite etc. Domnul Phellion primea joi seara, după ce 
lumea din pension se culca, şi îşi trata invitaţii cu bere şi 
prăjituri. Se juca buiotă în cinci, cu banii jos. Cu toată miza 


mică, în unele joi mai însufleţite, domnul Laudigeois, slujbaş 
la primărie, pierdea cei zece franci pe care-i punea la 
bătaie. Salonul, tapetat cu hârtie verde şi cu borduri roşii, 
era împodobit cu portretele regelui, al dauphin-ului şi al 
principesei, cu două gravuri ale lui Mazeppa, după Horace 
Vernet7 77, şi încă una reprezentând Cortegiul săracului, 
după Vigneron, despre care Phellion spunea că e un „tablou 
plin de o gândire adâncă, ce-ar trebui să consoleze păturile 
de jos ale societăţii, deoarece dovedeşte că ele au prieteni 
mai credincioşi decât oamenii şi ale căror simţăminte 
dăinuie până dincolo de mormânt”. Aceste cuvinte 
caracterizează omul care, în fiecare an, de ziua morţilor, îşi 
conducea cei trei copii la cimitirul din partea de apus a 
oraşului, unde le arăta cei douăzeci de metri ai locului de 
veci în care fuseseră înmormântați tatăl său şi mama soţiei 
lui. „Aici o să ajungem cu toţii”, le spunea el, spre a-i obişnui 
cu ideea morţii. Una dintre cele mai mari plăceri ale lui era 
să colinde prin împrejurimile Parisului, lucru pentru care îşi 
făcuse rost şi de o hartă. Cunoscând bine suburbiile Antony, 
Arcueil, Bicvre, Fontenay-aux-Roses, Aulnay, celebră prin 
reşedinţa câtorva scriitori mari, nădăjduia să cunoască, cu 
timpul, toată partea vestică a împrejurimilor Parisului. Pe 
băiatul său cel mai mare voia să-l facă funcţionar, iar pe cel 
de-al doilea avea de gând să-l dea la Şcoala politehnică. 
Deşi îi spunea adesea celui mai mare: „Când vei avea 
cinstea de a fi în slujba guvernului!” el bănuia că tânărul 
are înclinaţie către ştiinţele pozitive şi încerca să i-o 
înăbuşe, fiind totuşi dispus să-l lase în plata Domnului, dacă 
băiatul s-ar încăpăţâna. Phellion nu îndrăznise niciodată să-l 
roage pe domnul Rabourdin de a-i face cinstea să vină la 
masă la el, cu toate că ar fi socotit o astfel de zi drept cea 
mai frumoasă din viaţa lui. Îşi spunea că ar muri ca un tată 
cu adevărat fericit, dacă ar putea să asigure unuia dintre fiii 
săi un drum ca al lui Rabourdin. Împuiase atât de mult 
urechile domnişoarelor La Grave cu laude la adresa acestui 
domn şi respectabil şef de birou, încât ele doreau să-l vadă 


pe Rabourdin aşa cum un tânăr visează să-l vadă pe domnul 
de Chateaubriand78. „Am fi fost fericite dacă am fi avut 
norocul să o ţinem la noi pe domnişoara lui”, spuneau ele. 
Dacă se întâmpla ca Phellion să fie de faţă când trăsura 
ministrului ieşea sau intra, el se înclina până la pământ, fie 
că era sau nu cineva în ea, şi susţinea că în Franţa lucrurile 
ar merge şi mai bine dacă toată lumea ar purta un respect 
atât de mare puterii, încât să o cinstească până şi în 
însemnele sale. De câte ori Rabourdin îl chema jos ca să-i 
dea lămuriri în legătură cu vreo lucrare, Phellion îşi încorda 
mintea şi asculta cele mai neînsemnate cuvinte ale şefului, 
aşa cum un diletant ascultă o melodie la Theâtre des 
Italiens. La masa lui de lucru, tăcut, cu tălpile lipite de o 
lădiţă de lemn şi fără să le mişte deloc, îşi vedea de treabă 
în chipul cel mai conştiincios. În corespondenţa 
administrativă se exprima cu o gravitate aproape religioasă, 
lua totul în serios şi întărea ordinele transmise de ministru 
prin mijlocirea unor fraze cât se poate de solemne. Totuşi, 
omul acesta atât de corect şi protocolar suferise un 
dezastru în cariera lui de referent, şi încă ce dezastru! Cu 
toată grija extremă pe care o depunea atunci când scria un 
referat, o dată lăsase să-i scape o frază ca aceasta: „Vă veţi 
duce la locul indicat cu hârtia necesară”. Fericiţi că au găsit 
prilejul de a râde pe socoteala acestui ins nevinovat, copiştii 
se grăbiră să-i arate fraza lui Rabourdin, care, gândindu-se 
la felul de a fi al referentului său, nu se putu opri de a râde 
şi el şi corectă textul pe margine, scriind: „Veţi merge pe 
teren cu toate actele indicate”. Phellion, căruia i se adusese 
textul modificat, îl studie, cântări deosebirea de exprimare, 
nu se sfii să declare că lui i-ar fi trebuit două ceasuri ca să 
găsească această formă şi exclamă: „Domnul Rabourdin e 
un om de geniu!” Socoti însă că colegii lui nu se purtaseră 
tocmai cum trebuie faţă de el ducându-se numaidecât la şef, 
dar respecta prea mult ierarhia pentru a nu recunoaşte că 
aveau tot dreptul să o facă, mai ales că el lipsea în 
momentul acela; totuşi, în locul lor, el ar mai fi aşteptat, şi 


aşa circulara nu era grabnică. Întâmplarea asta îl făcu să 
nu doarmă câteva nopţi la rând. De câte ori ceilalţi voiau să- 
| necăjească era destul să-l vadă ieşind din birou ca să-i 
pomenească de fraza blestemată, spunându-i: „Ai luat 
hârtia necesară?” Atunci gravul referent se întorcea, 
arunca o privire fulgerătoare spre slujbaşi şi le răspundea: 
„Vorbele dumneavoastră mi se par foarte deplasate, 
domnilor!” Într-o zi se iscă o adevărată ceartă pe această 
temă, încât Rabourdin fu silit să intervină şi să interzică 
slujbaşilor de a mai pomeni despre fraza aceea. 

Domnul Phellion avea un cap de berbec care gândeşte, o 
faţă lipsită de colorit şi ciupită de vărsat, cu buze groase 
răsfrânte, cu nişte ochi de un albastru viu, iar talia îi era 
deasupra mijlociului. Îngrijit ca aspect, aşa cum trebuie să 
fie un profesor de istorie şi geografie obligat să se prezinte 
în faţa unor domnişoare tinere, avea totdeauna o cămaşă 
curată, cu piepţii plisaţi şi cu diamant, o vestă neagră de 
cazimir răscroită lung, lăsând să se vadă bretelele împletite 
de fiica sa, un frac negru şi pantalon albastru. Iarna purta o 
manta de culoarea nucii, cu guler triplu, şi umbla cu un 
baston cu vârful de metal, din pricina „marii singurătăţi ce 
domnea în unele părţi ale cartierului său”. Se dezobişnuise 
de a mai priza şi pomenea de schimbarea asta ca de un 
exemplu convingător despre voinţa pe care poate să şi-o 
impună un bărbat. Urca scările încet, căci se temea de un 
atac de astm, având ceea ce el numea un „piept gras”. Îl 
salută pe Antoine cu toată demnitatea. 

Numaidecât după domnul Phellion apăru un copist care 
forma un ciudat contrast cu bărbatul acesta respectabil. 
Vimeux era un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, cu o leafă 
de o mie cinci sute de franci, bine legat, cu pieptul bombat, 
cu o înfăţişare elegantă şi romantică, având părul, barba, 
ochii şi sprâncenele negre ca tăciunele, apoi nişte dinţi albi, 
nişte mâini frumoase şi nişte mustăţi atât de stufoase şi de 
îngrijit pieptănate, încât ai fi zis că face din ele o sursă de 


câştig. Vimeux avea o înclinare atât de mare pentru munca 
sa, încât rezolva orice lucrare mai repede ca oricare altul. 

— Tânărul ăsta e dotat! zicea Phellion despre el, văzându-l 
cum se aşază picior peste picior şi neştiind cum să-şi 
folosească timpul ce-i mai rămânea după ce-şi termina 
treaba. Uită-te la el, e scos ca din cutie! adăuga referentul 
către du Bruel. 

Vimeux se mulțumea cu un dejun compus dintr-o 
franzeluţă şi un pahar de apă, cu o cină de un franc la 
Katcomb şi locuia într-o cameră mobilată de doisprezece 
franci pe lună. Singura lui fericire, singura lui plăcere, era 
îmbrăcămintea. Se ruina numai ca să aibă jiletci orbitoare, 
pantaloni strânşi pe pulpă, sau largi, cu dungi sau cu tivuri, 
ghete scumpe, fracuri bine croite care-i conturau silueta, 
gulere plăcute la vedere, mănuşi curate, pălării noi. 
Purtând în deget un inel cu sigiliu, pus peste mănuşă, şi 
înarmat cu un frumos baston, el încerca să aibă înfăţişarea 
şi gesturile unui tânăr bogat. Se ducea să se plimbe prin 
aleea cea mare de la Tuileries, cu o scobitoare între dinţi, 
întocmai ca un milionar abia ridicat de la masă. În speranţa 
că o femeie, o englezoaică, vreo străină oarecare sau vreo 
văduvă s-ar putea îndrăgosti de el, studia arta de a învârti 
bastonul şi de a arunca ocheade în stilul denumit de către 
Bixiou „american”. Râdea întruna, ca să-şi arate dinţii 
frumoşi. Îşi punea ciorapi scurţi şi îşi încreţea părul în 
fiecare zi. Conform principiilor lui stabilite, pentru şase mii 
de livre Vimeux s-ar fi însurat cu o gheboasă, pentru opt mii 
cu o femeie de patruzeci şi cinci de ani, iar pentru o mie de 
galbeni cu o englezoaică. Încântat de scrisul frumos al 
acestui tânăr şi încercând un sentiment de milă faţă de el, 
Phellion îl dăscălea mereu spre a-l convinge să dea lecţii de 
caligrafie, îndeletnicire onorabilă care i-ar fi putut 
îmbunătăţi viaţa şi i-ar fi făcut-o chiar mai plăcută, 
făgăduindu-i că-l va introduce în pensionul domnişoarelor 
La Grave. Dar Vimeux îşi avea ideile lui, atât de 
înrădăcinate în cap, încât nimeni nu-l putea opri de a crede 


în steaua sa. Continua, deci, să tragă mâţa de coadă, cu 
toate că, de trei ani încoace, îşi plimba întruna, peste tot, 
enormele-i mustăţi. Având o datorie de treizeci de franci 
pentru dejunurile sale, Vimeusx îşi lăsa ochii în jos ori de 
câte ori trecea prin faţa lui Antoine, ca să nu întâlnească 
privirea acestuia; totuşi, spre prânz, se ruga de el să-i 
aducă o franzeluţă. După ce încercase să vâre câteva idei 
sănătoase în capul acesta beteag, Rabourdin se lăsase 
păgubaş. Domnul Vimeux, tatăl, era grefier la o judecătorie 
din departamentul de nord. În cele din urmă Adolphe 
Vimeux renunţă şi la cina de la Katcomb şi se hrănea numai 
cu chifle, ca să-şi poată cumpăra pinteni şi cravaşă. Din 
pricina planurilor de însurătoare luate în râs de toată 
lumea, fusese poreclit „porumbelul Villiaume79”. Glumele 
debitate pe socoteala acestui Amadis80 al deşertăciunii nu 
puteau fi atribuite decât acelui spirit răutăcios care a creat 
vodevilul, fiindcă, în fond, el era un bun camarad şi nu făcea 
rău nimănui, decât lui însuşi. Cel mai mare haz se stârnea 
însă în birouri atunci când se făceau rămăşaguri cum că 
Vimeux poartă corset. La început repartizat în biroul lui 
Baudoyer, Vimeux intervenise să fie mutat la Rabourdin, din 
cauza asprimii lui Baudoyer cu privire la „englezi”, nume 
dat de către slujbaşi creditorilor lor. Ziua englezilor era 
ziua în care birourile deveneau publice. Fiind siguri că-şi 
vor găsi datornicii acolo, creditorii dădeau buzna peste ei, îi 
tulburau de la lucru, întrebându-i când au de gând să-şi 
plătească datoriile şi ameninţându-i că le vor pune poprire 
pe leafă. Severul Baudoyer îşi obliga subalternii să rămână 
la locurile lor când veneau creditorii. „Ar trebui să nu faceţi 
datorii, pur şi simplu!” le spunea el, socotind că asprimea sa 
e o măsură luată în folosul binelui public. Rabourdin, 
dimpotrivă, lua apărarea oamenilor lui în faţa creditorilor, 
pe care-i da pe uşă afară, spunând că birourile nu-s făcute 
pentru treburi particulare, ci pentru treburile publice. S-a 
stârnit mult haz în cele două birouri când Vimeux a apărut 
pe coridoare şi pe scări cu pintenii lui sunători. Iartorul 


păcălelilor din minister, Bixiou, răspândise în cele două 
diviziuni, Clergeot şi La Billardicre, o coală de hârtie în 
fruntea căreia era o caricatură a lui Vimeux călare pe un cal 
de carton, şi toată lumea era rugată să contribuie cu ceva 
spre a-i cumpăra un cal adevărat Domnul Baudoyer era 
prezentat ca unul ce dădea un chintal de fân din raţia lui 
personală, şi fiecare slujbaş ticlui câte o glumă 
asemănătoare pe socoteala vecinului său. Vimeux însuşi, ca 
un băiat de treabă ce era, subscrise şi el sub numele de 
miss Fairfax. 

Slujbaşii care se întâmplă să fie şi bărbaţi frumoşi, în genul 
lui Vimeux, au un post la stat ca să-şi ducă zilele de azi pe 
mâine, un fizic ca să facă avere. Devotaţi balurilor mascate 
din timpul carnavalului, ei îşi caută în ele norocul care însă 
le scapă chiar şi acolo. Mulţi sfârşesc prin a se însura fie cu 
modiste pe care trebuie să le ia nemaiavând încotro, fie cu 
femei bătrâne, fie cu persoane tinere cărora le-a plăcut 
„fizicul” lor şi după ce au împletit cu ele câte un roman 
compus din scrisori stupide, dar care au produs efectul 
dorit. Aceşti slujbaşi sunt câteodată îndrăzneţi: dacă văd o 
femeie singură într-un echipaj la Champs-Elysee81, fac rost 
de adresa ei, o bombardează cu bileţele pline de pasiune şi 
uneori se întâmplă să dea peste o ocazie care, din 
nefericire, încurajează asemenea acţiuni urâte. 

Bixiou (pronunţaţi Bisiou) era un desenator care făcea haz 
pe seama lui Dutocqg şi a lui Rabourdin, poreclit de el 
„Virtuoasa Rabourdin”. Pentru a ilustra vulgaritatea şefului 
său, pe acesta îl numea „Piaţa Baudoyer”, iar vodevilistului 
îi spunea „Flonflon”82. Fără a-şi dezminţi faima de cel mai 
spiritual bărbat din diviziune şi chiar din minister, cu toate 
că era spiritual în felul maimuţelor, fără miez şi fără sare, 
Bixiou devenise atât de necesar pentru Baudoyer şi Godard, 
încât amândoi îl protejau, în ciuda firii lui răutăcioase şi a 
faptului că făcea treburile de mântuială. Bixiou râvnea 
postul lui Godard sau al lui du Bruel, dar purtările lui 
stăteau în calea avansării sale. Aci îl vedeai că-şi bate joc de 


slujbă, şi asta se întâmpla atunci când avea vreun succes, ca 
în cazul publicării câtorva portrete de la procesul 
Fualde€s83, unde desenase mai multe figuri luate la 
întâmplare, sau a acelora de la dezbaterile procesului 
Castaing84, aci, cuprins de dorinţa de-a parveni, se punea 
pe o muncă fără preget, pe care o lăsa apoi deodată baltă, 
pentru un vodevil pe care nu-l termina niciodată. Altminteri, 
egoist, zgârcit şi câteodată cheltuitor, adică irosindu-şi banii 
numai pentru sufleţelul lui, tăios, agresiv şi indiscret, făcea 
răul din patima pentru rău: se lega îndeobşte de cei slabi, 
nu respecta nimic, nu credea nici în Franţa, nici în 
Dumnezeu, nici în artă, nici în greci, nici în turci, nici în 
neutri, nici în monarhie, batjocorind mai mult tocmai ceea 
ce înţelegea mai puţin. EL, cel dintâi, a desenat o tichie 
neagră pe capul lui Carol al X-lea85 de pe monedele de 
cinci franci. Imita cu atâta haz pe doctorul Gall86 ţinându-şi 
cursul, încât era în stare să facă şi pe diplomatul cel mai 
simandicos să-şi scoată cravata de la gât de râs. Plăcerea 
cea mai mare a acestui nesecat izvor de şolticării era de a 
încălzi sobele până la refuz, ca să provoace guturaiul celor 
care făceau imprudenţa de a fugi din etuva sa, având pe 
deasupra şi satisfacția că arde fără rost lemnele statului. 
Neîntrecut în păcălelile sale, găsea cu atâta uşurinţă 
obiectivele cele mai variate, încât de fiecare dată se lega de 
altcineva. Secretul lui cel mare în această privinţă era că 
izbutea să ghicească năzuinţele fiecăruia în parte; cunoştea 
toate drumurile care duc la castelele din Spania, toate 
visurile amăgitoare pe care le nutreau cei ce se înşelau pe 
ei înşişi, şi era în stare să te „imite” timp de ore întregi. Dar, 
acest neobosit observator, care dădea dovadă de un talent 
rar când era vorba de o zeflemea, nu ştia să-şi folosească 
niciodată meritele spre a face pe oameni să pledeze pentru 
situaţia sau avansarea lui. Acela asupra căruia îi plăcea să- 
şi îndrepte îndeosebi glumele era tânărul de La Billardicre, 
calul lui de bătaie, obsesia lui, pe lângă care se dădea totuşi 
bine, cu scopul de a-l păcăli mai tare: îi trimitea scrisori ca 


din partea unor femei îndrăgostite, semnate „Contesa de 
M...” sau „Marchiza de B...”, atrăgându-l astfel în faţa 
ceasului din foaierul Operei, unde-l lăsa pe mâna vreunei 
grizete87, după ce-l arăta la toată lumea. Aliat cu Dutocq (îl 
socotea un păcălici serios), îl sprijinea cu plăcere în ura pe 
care acesta o purta lui Rabourdin şi în laudele la adresa lui 
Baudoyer. Jean-Jacques Bixiou era nepotul unui băcan din 
Paris. Tatăl său, care era colonel când a murit, îl lăsase în 
grija bunicii, căsătorită pentru a doua oară cu primul ei 
iubit, un anume Descoings, mort în 1822. După terminarea 
liceului, văzându-se fără nici un căpătâi, încercase pictura, 
dar, cu toată prietenia ce-l lega de Joseph Bridau88, 
prietenul lui din copilărie, renunţă la pictură şi se apucă de 
caricaturi, vignete şi desene pentru cărţi, cunoscute, 
douăzeci de ani mai târziu, sub numele de „ilustraţii”. Prin 
protecţia ducilor de Maufrigneuse şi de Rhetore - pe acesta 
îl cunoscuse graţie unor dansatoare - obţinu un post, în 
1819. Fiind în relaţii bune cu des Lupeaulx, cu care în 
societate se considera pe picior de egalitate, tutuindu-se cu 
du Bruel, el constituia dovada vie a constatărilor lui 
Rabourdin cu privire la descompunerea continuă a ierarhiei 
administrative de la Paris, cauzată de valoarea personală pe 
care un om o dobândeşte în afara vieţii de birou. Mic la stat, 
dar bine legat, cu o figură distinsă, ce se remarca printr-o 
uşoară asemănare cu a lui Napoleon, cu buze subţiri, 
bărbie dreaptă, favoriţi castanii, în vârstă de douăzeci şi 
şapte de ani, blond, cu vorba tăioasă, cu privirea 
scânteietoare - iată-l pe Bixiou. Omul acesta, numai 
sensibilitate şi spirit, îşi pierdea viaţa într-o furie a 
plăcerilor de tot felul, care-l arunca într-o destrăbălare 
neîntreruptă. Neobosit vânător de grizete, fumător, glumeţ, 
nelipsit de la dineuri şi supeuri, fiind peste tot binevenit, 
fiind totdeauna în formă, atât în culisele teatrelor cât şi la 
balul grizetelor din Alee des Veuves, era încântător la masă 
ca şi la un chef, plin de vervă la miezul nopţii pe stradă, ca 
şi dimineaţa, dacă te-ai fi dus să-l scoli din pat; în schimb, 


era ursuz şi trist când rămânea singur, asemenea celor mai 
mulţi dintre comicii mari. Învârtindu-se în lumea actriţelor 
şi a actorilor, a scriitorilor, a pictorilor şi a anumitor femei 
cu venituri dubioase, o ducea bine, intra la spectacole fără 
să plătească, îşi încerca norocul jucând cărţi la Frascati, şi 
adeseori câştiga. În sfârşit, acest artist, cu un fond veritabil, 
dar cu toane, se legăna în viaţă ca într-un scrânciob, fără să 
se gândească la momentul când roata s-ar putea rupe. 
Vioiciunea sa spirituală, bogăţia sa de idei făceau să fie 
căutat de toţi cei obişnuiţi cu sclipirile de inteligenţă, dar 
niciunul dintre prietenii lui nu-l iubea. Nefiind în stare să 
reţină o vorbă de duh spusă de altcineva, îşi sacrifica 
tovarăşii de masă înainte ca primul fel să fi fost terminat. Cu 
toată veselia lui de suprafaţă, în discuţiile sale lăsa să se 
strecoare o tainică nemulţumire cu privire la situaţia lui 
socială, năzuia spre ceva mai bun, iar demonul acela fatal 
cuibărit în spiritul său nu-i îngăduia să aibă morga în faţa 
căreia se înclină toţi proştii. Locuia în strada Ponthieu, într- 
o casă la etajul al doilea, unde avea trei odăi în care 
domnea dezordinea unui menaj de holtei, un adevărat 
bivuac. Adesea spunea că vrea să plece din Franţa şi să-şi 
încerce norocul în America. Nici o ghicitoare n-ar fi putut să 
prevadă viitorul unui tânăr la care toate însuşirile erau 
nedesăvârşite, incapabil de o muncă susţinută, totdeauna 
beat de voluptate şi care credea că lumea se sfârşeşte a 
doua zi. Ca îmbrăcăminte avea pretenţia de a nu fi ridicol şi 
era poate singurul din tot ministerul despre care, văzându-l 
cum arată, n-ai fi putut spune: „lată un slujbaş!” Purta 
ghete elegante, un pantalon negru cu bentiţe pe sub tălpi, o 
jiletcă originală şi o frumoasă redingotă albastră, un guler 
totdeauna primit în dar de la vreo grizetă, o pălărie de la 
Bandoni şi mănuşi de piele de căprioară închise la culoare. 
Atitudinea, bărbătească şi totodată simplă, nu-i era lipsită 
de graţie. Aşa, bunăoară, când des Lupeaulx îl certase 
pentru o obrăznicie puţin cam tare spusă baronului de La 
Billardicre ţi îl ameninţase cu destituirea, el se mulţumi să-i 


răspundă: „Mă veţi chema înapoi din pricina costumului”. 
Des Lupeaulx nu se putu opri să nu râdă. 

Cea mai simpatică glumă făcută de Bixiou la minister a fost 
aceea ticluită anume pentru Godard, căruia i-a oferit în dar 
un fluture adus din China, pe care subşeful îl păstrează în 
colecţia lui şi se mândreşte cu el şi astăzi, fără să fi băgat de 
seamă că e de hârtie pictată. Bixiou avusese răbdarea de a 
migăli o capodoperă numai pentru a-i juca o festă 
subşefului de birou. 

Diavolul aruncă totdeauna câte o victimă în faţa unor 
oameni ca Bixiou. Secţia lui Baudoyer avea deci victima sa, 
în persoana unui umil copist în vârstă de douăzeci şi doi de 
ani, cu un salariu de o mie cinci sute de franci, pe nume 
Auguste-Jean-Franqois Minard. Acesta se căsătorise din 
dragoste cu o lucrătoare dintr-un atelier de flori artificiale, 
fiica unui portar, care lucra acasă pentru domnişoara 
Godard, şi pe care Minard o cunoscuse în strada Richelieu, 
la prăvălie. Ca fată, Zelie Lorain încercase de toate ca să 
scape de sărăcie. Mai întâi elevă la Conservator, apoi rând 
pe rând dansatoare, cântăreaţă şi actriţă, la un moment dat 
se gândise să facă şi ea la fel ca multe lucrătoare, dar 
teama de a nu ajunge şi mai rău şi de a nu cădea într-o 
mizerie cruntă o ferise de viciu. Sta la îndoială între o mie 
de partide, până când apăru Minard cu propunerea de 
căsătorie în mână. Zelie câştiga cinci sute de franci pe an, 
iar Minard o mie cinci sute. Crezând că o vor putea scoate 
la capăt cu două mii de franci, se căsătoriră fără contract, 
în cea mai mare economie. Minard şi Zelie se instalară, ca 
două turturele, aproape de bariera Courcelles, într-o 
locuinţă de o sută de galbeni, la etajul al treilea, cu perdele 
de pânză albă la ferestre, cu pereţii tapetaţi într-o hârtie cu 
dungi de şaptezeci şi cinci de centime sulul, cu geamuri 
mate, mobilă de nuc, o bucătărioară curată; la început 
aveau o cameră în care Zelie lucra la florile ei, apoi un salon 
mobilat cu scaune umplute cu păr, o masă rotundă la mijloc, 
o oglindă, o pendulă de cristal cu rotiţă, reprezentând o 


fântână, sfeşnice aurite înfăşurate în voaluri, în sfârşit un 
dormitor în alb şi albastru compus dintr-un pat, o măsuţă, 
un birou de mahon, un covoraş dungat la picioarele patului, 
şase fotolii şi patru scaune, şi, într-un colţ, leagănul de lemn 
de cireş în care dormeau un băieţaş şi o fetiţă. Zelie îşi 
alăpta singură copiii, făcea de mâncare, lucra la flori, se 
îngrijea de menaj. Era ceva duios în această harnică şi 
fericită mediocritate. Simţind că Minard o iubeşte, îl iubea 
şi ea cu toată sinceritatea. Dragostea aduce cu sine 
dragoste, este acel abyssus abyssum din Biblie89. Umilul 
bărbat se strecura din pat dimineaţa, în timp ce soţia lui 
dormea încă, şi se ducea să-i procure de-ale mâncării. În 
drumul spre birou, lăsa florile comandate la adresele 
respective, iar la întoarcere cumpăra materiale de lucru, 
apoi, până la cină, tăia flori sau făcea tipare de hârtie, 
împodobea tijele, întindea culorile. Scund, slab, subţire şi 
nervos, cu părul roşcat şi creţ, cu ochii de un galben 
limpede, cu obrajii de o albeaţă strălucitoare dar încărcaţi 
de pistrui, Minard era însufleţit de un curaj ascuns şi 
modest. Stăpânea arta scrisului în aceeaşi măsură ca şi 
Vimeux. La birou tăcea mâlc, îşi vedea de treabă şi păstra 
atitudinea unui om suferind şi visător. Genele-i albe şi 
sprâncenele rare făcuseră să fie botezat de implacabilul 
Bixiou „iepurele alb”. Minard, acest Rabourdin de o 
categorie inferioară, mistuit de dorinţa de a crea pentru 
Zelie a lui o situaţie mai bună, căuta în oceanul acela de 
lucruri necesare luxului şi industriei pariziene o idee, o 
descoperire, o perfecţionare care să-l facă dintr-odată 
bogat. Aparenta lui nătângie se datora încordării continue a 
spiritului său: trecea de la pomada sultanelor la uleiul de 
cap, de la amnarul cu fosfor la gazul portativ, de la 
sandalele articulate la lampa hidrostatică, înecându-se 
astfel în acea infinitate de mărunţişuri a civilizaţiei 
materiale. Suporta glumele lui Bixiou aşa cum un om 
ocupat suportă bâzâitul unei insecte, fără să se supere 
niciodată. Cu toată inteligenţa lui, Bixiou nu bănuia adâncul 


dispreţ pe care Minard îl avea pentru el. Minard nici nu se 
gândea să se certe, socotind aşa ceva drept o pierdere de 
vreme. De aceea, sfârşise prin a-şi obosi persecutorul. 
Venea la birou îmbrăcat foarte simplu, purta pantalonii de 
dril până în octombrie, umbla cu pantofi în formă de papuci 
şi cu ghetre, avea o vestă de păr de capră, un surtuc de 
piele de castor iarna şi unul de lână vara, o pălărie de paie 
sau de pânză de unsprezece franci, după sezon, căci 
singura sa glorie era Zelie a lui: s-ar fi lipsit până şi de 
mâncare, numai ca să-i cumpere ei o rochie. Dejuna 
împreună cu soţia lui, iar la birou nu mai mânca nimic. O 
dată pe lună o ducea pe Zelie la teatru, cu bilet primit de la 
du Bruel sau de la Bixiou, căci Bixiou făcea de toate, chiar şi 
bine. Mama Zeliei părăsea atunci cabina ei de portăreasă şi 
venea să stea cu copiii. Minard trecuse la biroul lui 
Baudoyer, în locul lui Vimeux. Doamna şi domnul Minard se 
duceau personal să prezinte felicitări de Anul Nou. Cine îi 
vedea se întreba cum se face că soţia unui biet slujbaş cu un 
venit doar de o mie cinci sute de franci izbuteşte să-şi 
poarte bărbatul în costum negru, iar ea să aibă pălării de 
paie, cu flori, din Italia, rochii de muselină brodată, lenjerie 
de mătase, pantofi de stofuliţă, fişiuri admirabile, o 
umbreluţă chinezească, să se plimbe cu trăsura şi, pe 
deasupra, să rămână şi cinstită, în timp ce doamna 
Colleville sau alte „cucoane” se plângeau că nu ştiu cum s-o 
mai scoată la capăt, ele care aveau venituri de două mii 
patru sute de franci! 


Se mai aflau în acele birouri doi slujbaşi, prieteni unul cu 
altul până la a face din prietenia lor ceva ridicol, căci în 
birouri se râde de orice şi de toate. Cel din secţia Baudoyer, 
anume Colleville, era impiegat principal dar, sub 
Restauraţie, el ar fi fost subşef sau chiar şef. Avea în 
doamna Colleville o soţie la fel de superioară în genul ei, 
precum doamna Rabourdin era într-al său. Colleville, fiul 
unui prim-violonist de la Operă, se îndrăgostise de fiica unei 
dansatoare cu renume. Flavie Minoret, una dintre acele 
parizience isteţe şi fermecătoare care ştiu să creeze 
fericirea soţilor lor, păstrându-şi în acelaşi timp libertatea, 
făcuse din casa Colleville locul de întâlnire al celor mai buni 
artişti ai noştri şi al oratorilor din Cameră. Aproape toţi cei 
ce veneau la ea uitau postul umil ocupat de Colleville. 
Purtarea Flaviei, femeie puţin cam fecundă, dădea loc la 
atâtea clevetiri încât doamna Rabourdin refuzase toate 
invitaţiile ei. Prietenul lui Colleville, anume Thuillier, deţinea 
în secţia Rabourdin un post absolut egal cu al său şi îşi 
văzuse cariera administrativă întreruptă din aceleaşi motive 
ca şi Colleville. Cine îl cunoştea pe Colleville îl cunoştea pe 
Thuillier, şi viceversa. Prietenia lor, înfiripată la birou, 
pornise de la coincidenţa debutului lor în administraţie. 
Frumoasa doamnă Colleville îngăduise - aşa se şuşotea prin 
birouri - atenţiile lui Thuillier, căruia nevasta nu-i dăduse 
nici un copil. Thuillier, zis şi frumosul Thuillier, care avusese 
mai înainte trecere la femei, ducea o viaţă pe atât de 
trândavă, pe cât de harnică era a lui Colleville. Acesta, ca 
prim-clarinetist la Opera Comică şi contabil în cursul 
dimineţii, se zbătea din greu să-şi întreţină familia, cu toate 
că protecţiile nu i-ar fi lipsit. Era privit ca un om foarte 
delicat, mai ales că îşi ascundea ambițiile sub un fel de 
nepăsare. Mulţumit în aparenţă de soarta lui şi îndrăgind 
munca, socotea că toată lumea, până şi şefii, erau dispuşi 
să-i ocrotească o existenţă plină de curaj. De câteva zile 
încoace, doamna Colleville îşi schimbase felul de viaţă din 
casă şi părea că apucase calea bisericii, ceea ce făcu să se 


şoptească prin birouri că se gândea să caute în congregaţie 
un sprijin mai sigur decât în vestitul orator Frangois Keller, 
unul dintre cei mai constanţi adoratori ai ei, a cărui trecere 
nu izbutise până în prezent să obţină un post mai acătării 
pentru Colleville. Flavie se adresase, şi asta a fost una 
dintre greşelile ei, lui des Lupeaulx. Colleville avea o 
pasiune - aceea de a descifra horoscopul oamenilor celebri 
în anagrama numelui lor. Îşi petrecea luni întregi desfăcând 
tot felul de denumiri şi alcătuindu-le din nou, numai ca să 
descopere în ele un înţeles. Un Corse la finira90 era o 
anagramă pentru Revolution franqaise; Vierge de son 
mari91, pentru Marie de Vigneros, nepoata cardinalului 
Richelieu; Henrici mei casta dea92, pentru Catharina de 
Medicis; Eh, c'est large nez93, pentru Charles Genes94, 
abatele de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, cunoscut prin 
nasul lui mare, de care făcea atâta haz ducele de 
Bourgogne; în sfârşit, toate anagramele cunoscute 
stârniseră admiraţia lui Colleville. Făcând din anagramă o 
ştiinţă, el susţinea că soarta oricărui om e cuprinsă în fraza 
rezultată din combinarea literelor ce alcătuiesc numele, 
pronumele şi calitatea sa. De la suirea pe tron a lui Carol al 
X-lea îşi bătea capul cu anagrama regelui. Thuillier, care din 
când în când slobozea şi el câte un calambur, spunea că 
anagrama e un calambur în litere. Colleville, om cu o inimă 
largă şi aproape nedespărţit de Thuillier, prototipul 
egoistului, constituia o problemă greu de dezlegat şi pe 
care mulţi slujbaşi din diviziune o explicau prin aceste 
cuvinte: „Lhuillier e bogat, iar familia Colleville o duce 
greul” Adevărul e că Thuillier adăuga la simbria postului 
său beneficiile cametei; el era adesea chemat jos, în curte, 
pentru a sta de vorbă cu diverşi negustori, purtând cu ei 
discuţii de câteva minute, dar în folosul domnişoarei 
Thuillier, sora lui. Această prietenie, întărită cu timpul, era 
întemeiată pe simţăminte şi pe fapte destul de fireşti, care 
îşi vor găsi locul în altă parte (a se vedea Micii burghezi95), 
şi care aici ar forma ceea ce criticii numesc „lungimi”. Poate 


că nu este totuşi lipsit de interes să observăm că, dacă 
doamna Colleville era bine cunoscută în birouri, în schimb 
de existenţa doamnei Thuillier nu ştia aproape nimeni. 
Colleville, bărbat muncitor, împovărat cu o casă de copii, 
era trupeş, gras şi voios, în timp ce Thuillier, „fantele de pe 
vremea Imperiului”, fără griji aparente, dar trândav, cu o 
talie zveltă, avea o înfăţişare palidă şi aproape melancolică. 

— Nu ştim niciodată, spunea Rabourdin vorbind despre cei 
doi slujbaşi, dacă o prietenie se naşte mai curând din 
contraste decât din asemănări. 

Spre deosebire de aceşti doi fraţi siamezi, Chazelle şi 
Paulmier erau doi slujbaşi care se aflau veşnic în război: 
unul fuma, celălalt priza, şi de aceea se certau întruna 
neştiind care din ei foloseşte mijlocul cel mai bun de a trage 
tabacul. Un cusur care le era comun şi care-i făcea 
deopotrivă de plicticoşi pentru ceilalţi slujbaşi era acela de 
a se ciorovăi în legătură cu valorile mobiliare, cu preţul 
mazării, al sardelelor sau al stofelor, umbrelelor, fracurilor, 
pălăriilor, bastoanelor şi mănuşilor colegilor lor. Lăudau, 
unul în ciuda celuilalt, progresele noi, fără ca vreunul să se 
bucure de ele. Chazelle strângea toate prospectele de 
librărie, toate afişele cu litografii sau desene, dar nu 
subscria la nimic. Paulmier, colegul lui Chazelle în materie 
de flecăreală, îşi petrecea timpul spunând că, dacă ar avea 
cutare sau cutare avere, şi-ar procura cutare sau cutare 
lucru. Într-o zi, Paulmier se duse la faimosul Dauriat spre a-l 
felicita că a izbutit să producă în librăria sa cărţi legate în 
pânză şi cu titluri tipărite pe coperţi, îndemnându-l să 
meargă mai departe pe acest drum al îmbunătăţirii, dar el, 
Paulmier, n-avea nici o carte! Viaţa de familie a lui Chazelle, 
trăind sub papucul soţiei sale dar căutând să pară 
independent, îi dădea lui Paulmier prilejul să facă nesfârşite 
glume pe socoteala sa, în timp ce Paulmier, răbdând adesea 
de foame, ca şi Vimeux, constituia pentru Chazelle un 
subiect gras, cu hainele lui tocite şi cu calicenia pe care ştia 
să şi-o ascundă. Şi Chazelle şi Paulmier începeau să facă 


burtă: a lui Chazelle, rotundă, mică, bombată, avea, după o 
expresie a lui Bixiou, neobrăzarea de a o lua mereu înainte; 
a lui Paulmier se muta când la dreapta, când la stânga; 
Bixiou le măsura pe amândouă cam o dată la un trimestru. 
Şi unul şi altul aveau între treizeci şi patruzeci de ani; şi 
unul şi altul, destul de mărginiţi, nefăcând nimic altceva în 
afară de birou, reprezentau tipul slujbaşului sadea, 
hăbăuciţi de hârţoage şi de statul în birouri. Chazelle 
adormea adesea în timp ce lucra şi atunci pana sa, pe care 
n-o lăsa să-i cadă din mână, însemna fiecare răsuflare prin 
mici puncte negre pe hârtie. Paulmier se grăbea să atribuie 
somnul acesta obligaţiilor conjugale. Drept răspuns la 
această glumă, Chazelle spunea despre Paulmier că bea 
ceai de tei timp de patru din cele douăsprezece luni ale 
anului şi-i prorocea că o să moară din pricina unei grizete. 
Paulmier demonstra, la rândul lui, că Chazelle însemna într- 
un almanah zilele când nevastă-sa îl găsea drăgăstos. Aceşti 
doi slujbaşi, prin faptul că-şi spălau rufele murdare în public 
împroşcându-se cu cele mai neînsemnate amănunte ale 
vieţii lor particulare, îşi atrăseseră desconsiderarea pe care 
o meritau. „Mă iei drept Chazelle?” era expresia cu care se 
încheia orice discuţie neplăcută din birou. 

Domnul Poiret-tânărul, ca să nu se confunde cu fratele său 
Poiret-bătrânul, retras în pensiunea Vauquer, unde Poiret- 
tânărul se ducea adesea să cineze, propunându-şi să-şi 
sfârşească şi el zilele tot acolo, avea treizeci de ani de 
serviciu. Natura nu e mai puţin monotonă în revoluțiile sale 
decât era acest biet om în actele vieţii lui: îşi punea 
totdeauna hainele în acelaşi colţ, îşi lăsa pana la acelaşi 
capăt de masă, se aşeza la locul său la aceeaşi oră, se 
încălzea la sobă în acelaşi minut, deoarece singura lui 
mândrie era că poartă un ceas care nu dădea niciodată 
greş şi pe care, de altminteri, şi-l potrivea în fiecare zi după 
primărie, prin faţa căreia îşi avea drumul, dat fiind că locuia 
în strada Martroi. De la şase la opt dimineaţa ţinea 
registrele unei mari case de articole de modă în strada 


Saint-Antoine, iar de la şase la opt seara, pe acelea ale casei 
Camusot, din strada Bourdonnais. Câştiga în felul acesta o 
mie de taleri, la un loc cu leafa postului său. Deoarece mai 
avea numai câteva luni până să iasă la pensie, arăta o mare 
nepăsare faţă de intrigile din birouri. Asemenea fratelui 
său, pentru care retragerea la pensie însemnase o lovitură 
fatală, o să se simtă desigur fără nici un rost în viaţă atunci 
când nu va mai trebui să vină din strada Martroi până la 
minister, să se aşeze pe scaunul său şi să se apuce de 
treabă, însărcinat să păstreze colecţia jurnalului la care era 
abonat biroul, precum şi a Monitorului, el avea fanatismul 
acestei colecţii. Dacă vreun slujbaş pierdea un număr 
oarecare, sau îl lua şi nu-l mai aducea înapoi, Poiret-tânărul 
cerea permisiunea de a pleca de la birou, se ducea în grabă 
la cancelaria jurnalului, cerea numărul care lipsea şi se 
întorcea entuziasmat de bunăvoința casierului de acolo, 
unde avea totdeauna de-a face cu un băieţaş drăguţ, astfel 
că, după părerea lui, jurnaliştii erau desigur nişte oameni 
cumsecade, dar puţin cunoscuţi. Om cu o talie mijlocie, 
Poiret avea ochii pe jumătate închişi, o privire ştearsă şi 
lipsită de căldură, o piele ofilită şi încreţită, puţin închisă la 
culoare, presărată cu pete albăstrii, un nas cârn şi o gură 
scobită în care lâncezeau câţiva dinţi stricaţi. De aceea 
Thuillier spunea că Poiret putea să se uite oricât în oglindă, 
el nu se va vedea din te (dinte) miri ce cauză96. Braţele-i 
lungi şi subţiri se terminau cu nişte mâini late şi fără nici o 
expresie. Părul cărunt, lins din cauza strânsorii pălăriei, îi 
dădea aerul unui prelat, asemănare puţin măgulitoare 
pentru el, deoarece duşmănea preoţii şi clerul, fără să-şi 
poată defini părerile religioase. Această antipatie nu-l 
împiedica totuşi să fie devotat guvernului, oricare ar fi fost 
el. Nu-şi încheia niciodată nasturii de la vechea-i redingotă 
verzuie, nici măcar pe frigul cel mai mare, şi purta numai 
pantofi cu şireturi şi pantaloni negri. De treizeci de ani se 
îmbrăca la aceleaşi case, iar când croitorul său muri, îşi 
ceru o permisie de la birou pentru a se duce la 


înmormântarea lui, unde strânse mâna fiului, pe marginea 
gropii tatălui, asigurându-l că va rămâne clientul său. 
Prieten cu toţi furnizorii lui, se interesa cum le merge 
treaba, stătea de vorbă cu ei, le asculta tânguirile şi le 
plătea comenzile fără nici o întârziere. Când scria vreunuia 
dintre aceşti „domni”, pentru a-i anunţa o modificare în 
comanda făcută, căuta formulele cele mai politicoase, 
scotea în evidenţă cuvântul „Domnule”, data scrisoarea şi 
făcea o copie după ea, pe care o păstra într-un dosar cu 
eticheta: Corespondenţa mea. Nu exista viaţă mai ordonată 
decât a lui. Poiret păstra toate notele achitate, toate 
chitanţele, oricât de mici, şi toate listele de cheltuieli 
anuale, strânse în plicuri şi pe ani, încă de la intrarea sa în 
minister. Lua masa la acelaşi restaurant, la Viţelul care suge 
din Piaţa Châtelet, unde avea abonament şi unde se aşeza 
în acelaşi loc, pe care chelnerii i-l păstrau totdeauna. La 
Gogoaşa de aur, vestitul magazin de mătăsuri, nu stătea nici 
cinci minute peste timpul cuvenit, iar la ora opt şi jumătate 
seara era prezent la cafeneaua David, pe care o socotea cea 
mai bună din cartier, şi unde stătea până la unsprezece; 
aici, ca şi la Viţelul care suge, venea cu regularitate, de 
treizeci de ani, şi lua o bavareză la ora zece jumătate fix, 
ascultând discuţiile politice, cu braţele încrucişate în vârful 
bastonului şi cu bărbia proptită în mâna dreaptă, dar fără 
să ia niciodată parte la aceste discuţii. Casieriţa de acolo, 
singura femeie cu care-i plăcea să stea de vorbă, era 
confidenta micilor întâmplări din viaţa lui, deoarece-şi avea 
locul chiar la masa de lângă tejghea. Juca domino, singurul 
joc pe care-l ştia, iar când partenerii nu veneau, putea fi 
văzut adeseori dormind cu spinarea rezemată în căptuşeala 
de lemn a peretelui şi ţinând un jurnal desfăcut pe planşeta 
sprijinită de marmura mesei. Se interesa de tot ceea ce se 
clădea în Paris, consacrându-şi duminicile vizitării 
construcţiilor noi. Intra în vorbă cu ologul pus să oprească 
publicul de a pătrunde în interiorul clădirii care se 
construia şi-şi arăta îngrijorarea în legătură cu întârzierile 


ce se observau în ridicarea zidăriei, cu lipsa de materiale 
sau de bani şi cu greutăţile întâmpinate de arhitect. Adesea 
putea fi auzit spunând: „Eu am văzut Louvre-ul ridicându-se 
din ruinele sale, am văzut cum s-a născut sub ochii mei 
Piaţa Châtelet, Splaiul Florilor, pieţele de alimente!” 
împreună cu un frate al său, amândoi născuţi la Troyes, ca 
fii ai unui slujbaş al Domeniilor, venise la Paris spre a se 
pregăti pentru cariera de funcţionar. Mama lor dăduse 
dovadă de o dezastruoasă lipsă de prevedere, căci cei doi fii 
avură mâhnirea să afle că a murit în spitalul din Troyes, în 
ciuda numeroaselor ajutoare trimise de ei. Nu numai că s- 
au jurat amândoi, în clipa aceea, să nu se însoare niciodată, 
dar socoteau copiii drept o nenorocire, se simțeau prost în 
preajma lor, se temeau de ei aşa cum te-ai teme de nebuni 
şi se uitau la ei cu nişte ochi înspăimântați. Şi unul şi altul 
fuseseră copleşiţi de muncă în timpul lui Robert Lindet. 
Administraţia fusese nedreaptă cu ei în acea vreme, dar se 
socoteau fericiţi că nu-şi pierduseră capetele şi nu se 
plângeau decât între dânşii de această nerecunoştinţă, mai 
ales că ei „puseseră pe roate maximalul97”. Când i s-a făcut 
festa aceea lui Phellion, a cărui faimoasă frază fusese 
corectată de Rabourdin, Poiret îl trăsese deoparte, în 
coridor, şi-i spusese, la ieşire: 

— Credeţi-mă, domnule, eu m-am împotrivit din toate 
puterile la ceea ce s-a întâmplat. 

De când venise la Paris, Poiret nu ieşise niciodată din oraş. 
Încă de pe atunci începuse un jurnal al vieţii lui, în care îşi 
însemna întâmplările mai importante de peste zi. Du Bruel 
îi spusese că lordul Byron făcea la fel; această asemănare îl 
umplu de bucurie pe Poiret şi îl hotări să cumpere operele 
lui Byron, în traducerea lui Chastopalli, din care nu înţelese 
însă nimic. Deseori era surprins la birou într-o atitudine 
melancolică, având aerul că meditează profund; în realitate, 
nu se gândea la nimic. Nu cunoştea pe niciunul dintre 
locatarii casei în care locuia, şi purta totdeauna la el cheia 
de la odaie. De Anul Nou se ducea personal să lase 


felicitările la toţi funcţionarii din diviziune, dar nu făcea nici 
o vizită. Într-o zi de caniculă, lui Bixiou îi trecu prin cap să 
ungă cu grăsime interiorul unei vechi pălării pe care Poiret- 
tânărul (avea cincizeci şi doi de ani) o purta de nouă ani 
încheiaţi. Bixiou, care nu mai văzuse niciodată o altă pălărie 
în capul lui Poiret, se gândi să-i facă şi lui o festă; pe când 
Poiret mânca, el se hotări, în interesul digestiei celorlalţi, să 
scape biroul de această pălărie dezgustătoare. Poiret- 
tânărul plecă de la slujbă pe la ora patru. Mergând pe 
străzile Parisului, unde razele soarelui, răsfrânte de pavaj şi 
de ziduri, produceau o căldură tropicală, îşi simţi deodată 
capul inundat de sudoare, el care nu prea năduşea. 
Crezând că s-a îmbolnăvit sau că e pe cale de a se 
îmbolnăvi, în loc să se ducă la Viţelul care suge, dădu fuga 
acasă, scoase din sertar jurnalul vieţii sale şi consemnă 
faptul în felul următor: „Astăzi, 3 iulie 1823, năpădit de o 
sudoare ciudată, prevestind probabil niscaiva friguri, boală 
obişnuită în regiunea Champagne, am hotărât să consult pe 
doctorul Haudry. Boala m-a apucat pe la mijlocul Splaiului 
Şcolii.” 

Dar, de îndată ce-şi scoase pălăria din cap, constată că 
pretinsa năduşeală avea o cauză independentă de persoana 
sa. Îşi şterse faţa, cercetă pălăria, dar nu descoperi nimic, 
deoarece nu se îndură să desprindă căptuşeala. Aşa că notă 
cele ce urmează în jurnalul său: „Am dus pălăria la jupân 
Tournan, pălărier din strada Saint-Martin, bănuind că 
această sudoare are o altă pricină, că nici nu este propriu- 
zis o sudoare, ci efectul unei adăugiri oarecare, mai nouă 
sau mai veche, făcută pălăriei.” 

Domnul Tournan îi demonstră pe loc clientului său 
prezenţa în pălărie a unei materii grase, provenită din 
topirea slăninii unui porc sau a unei scroafe. A doua zi, 
Poiret apăru cu o pălărie împrumutată de la domnul 
Tournan, până când cea nouă avea să fie gata; seara, însă, 
nu se culcă înainte de a adăuga această frază în jurnalul 


său: „Nu încape îndoială că în pălăria mea se afla o bucată 
de slănină sau de untură de porc”. 

Faptul acesta inexplicabil frământă mai bine de 
cincisprezece zile mintea lui Poiret, care n-a ştiut niciodată 
cum a putut să se producă un asemenea fenomen. La birou 
i se povestea întruna despre invazia de broaşte şi alte 
aventuri caniculare, despre capul lui Napoleon găsit la 
rădăcina unui ulm şi o mie de alte ciudăţenii din domeniul 
istoriei naturale. Vimeux îi spuse că într-o zi şi pălăria lui i-a 
inundat faţa cu un fel de negreală, ceea ce înseamnă că 
pălărierii se îndeletnicesc şi cu vânzarea de droguri. Poiret 
trecu de mai multe ori pe la jupân Tournan, spre a se 
convinge personal de produsele folosite de el la fabricarea 
pălăriilor. 

În secţia lui Rabourdin mai era un slujbaş care făcea pe 
omul curajos, împărtăşea opiniile de centru-stânga şi se 
ridica împotriva tiraniei lui Baudoyer, luând partea bieţilor 
sclavi din biroul acela. Băiatul acesta, pe nume Fleury, se 
abona fără teamă la o fiţuică a opoziţiei, purta o pălărie de 
culoare gri cu borurile mari, avea dungi roşii la pantalonii 
albaştri, o jiletcă albastră cu nasturi aurii şi o redingotă la 
două rânduri întocmai ca a unui subofițer de jandarmi. Cu 
toate că era neclintit în principiile sale, se menținea totuşi 
în slujbă; asta însă nu-l împiedica să prezică un viitor fatal 
guvernului, dacă va stărui să se dea cu biserica. Îşi arăta pe 
faţă simpatia pentru Napoleon, mai ales după ce moartea 
acelui om mare făcuse să fie uitate legile împotriva 
adepților uzurpatorului. Fleury, care fusese în timpul 
Imperiului căpitan într-un regiment de linie, era înalt, 
oacheş şi frumos şi deţinea funcţia de controlor la Circul 
Olimpic. Bixiou n-a îndrăznit niciodată să se lege de Fleury, 
deoarece ostaşul acesta straşnic ţintea foarte bine cu 
pistolul şi mânuia cu îndemânare sabia, fiind în stare să 
recurgă la cele mai mari brutalităţi dacă ar fi fost întărâtat. 
Pasionat subscriitor la colecţia Victorii şi Cuceriri98, Fleury 
refuza să dea banii, deşi primea tipăriturile, invocând 


motivul că ele depăşeau numărul prevăzut în prospect. 
Avea o mare slăbiciune pentru domnul Rabourdin, care-i 
luase apărarea când era să fie destituit. Odată spusese că 
dacă s-ar întâmpla cândva ca cineva să-i facă vreun rău 
domnului Rabourdin, el îl va ucide pe acel cineva. Dutocqg se 
dădea bine pe lângă Fleury, din pricină că se temea de el. 
Fleury, plin de datorii, le juca tot felul de renghiuri 
creditorilor săi. Foarte priceput în materie de legi, nu 
semna niciodată o poliţă şi înfiinţa el însuşi, pe numele unor 
creditori fictivi, popriri asupra propriului său salariu, astfel 
că-l încasa totdeauna aproape în întregime. Trăind în mare 
intimitate cu o figurantă de la Teatrul Porte-Saint-Martin, la 
care se afla mobilierul său, juca cu multă plăcere cărţi, 
făcea farmecul reuniunilor cu talentele lui, bea dintr-o 
singură înghiţitură un pahar de şampanie, fără să-şi ude 
buzele, ştia pe de rost toate cântecele lui Beranger şi era 
mândru de vocea lui plină şi puternică. Avea cultul a trei 
oameni mari: Napoleon, Bolivar şi Beranger99. Foy, Laffitte 
şi Casimir Delavigne100 nu se bucurau decât de stima lui. 
Fleury, om din Midi, avea să sfârşească - aţi ghicit - prin a fi 
editorul responsabil al unui jurnal liberal. 

Desroys, omul misterios al diviziunii, n-avea relaţii cu 
nimeni, vorbea puţin şi îşi tăinuia atât de bine viaţa, încât 
nimeni nu-i cunoştea domiciliul, protectorii şi mijloacele de 
trai. Căutând să afle pricina acestei tăceri, unii făceau din 
Desroys un carbonar, alţii un orleanist101; cutare spunea 
că-i un spion, cutare că-i un om profund. Desroys era pur şi 
simplu fiul unui convenţional care nu votase moartea lui 
Ludovic al XVI-lea; având un temperament rece şi discret, 
el cântărise bine lumea şi nu se bizuia decât pe sine însuşi. 
Republican în ascuns, admirator al lui Paul-L.ouis 
Courier1 02, prieten cu Michel Chrestien103, el aştepta ca 
timpul şi bunul-simţ public să aducă triumful ideilor sale în 
Europa. De aceea trăgea nădejde într-o Germanie tânără şi 
o Italie tânără. Inima îi era plină de acea stupidă dragoste 
colectivă pe care suntem siliţi s-o numim umanitarism 104, 


fiul mai mare al răposatei filantropii, şi care este faţă de 
sfânta caritate catolică ceea ce este sistemul pentru artă 
sau raţionamentul substituit creaţiei. Acest conştiincios 
puritan al libertăţii, acest apostol al unei egalităţi imposibile 
regreta că din pricina sărăciei era silit să slujească 
guvernul şi făcea demersuri pentru a intra în serviciul unei 
societăţi de transporturi. Deşirat, slab, descărnat şi grav ca 
un om care se credea menit să-şi dea într-o bună zi capul 
pentru marea cauză, trăia cu o pagină de Volney105, îl 
studia pe Saint-Just106 şi năzuia să-l reabiliteze pe 
Robespierre107, pe care-l socotea un continuator al lui Isus 
Cristos. 

Ultimul dintre aceste personaje care merită o descriere 
este junele de La Billardicre. Pierzânduc-ţi, din nefericire 
pentru el, mama, protejat de ministru, scutit de gura ţaţelor 
din Piaţa Baudoyer, primit în toate saloanele ministeriale, 
acesta era hulit de toată lumea din cauza neobrăzării şi a 
înfumurării lui. Şefi erau politicoşi cu el, dar slujbaşii îl 
înlăturaseră din cercul camaraderiei lor cu o politeţe plină 
de caraghioslăc, născocită anume pentru el. Un fudul de 
douăzeci şi doi de ani, înalt şi subţire, cu manierele unui 
englez, jignind birourile cu apucăturile lui de dandy, 
spilcuit, frezat, parfumat, venind întotdeauna cu mănuşi 
galbene, având pălării cu căptuşeala mereu nouă, purtând 
monoclu, luând masa la Palais-Royal, caracterizându-se 
printr-o prostie lustruită de aere ce se vedea cât de colo că 
sunt imitate, Benjamin de La Billardicre se credea băiat 
frumos şi avea toate cusururile înaltei societăţi, fără să aibă 
şi grațiile ei. Încredinţat că va ajunge ceva, se gândea să 
scrie o carte pentru a fi decorat ca literat şi a se atribui 
faptul acesta însuşirilor sale administrative. Îl linguşea deci 
pe Bixiou în scopul de a-l exploata, dar fără a fi îndrăznit 
încă să-i destăinuie planul său. Sufletul acesta nobil aştepta 
cu nerăbdare moartea tatălui său pentru a-i moşteni titlul 
de baron, acordat de curând; pe cărţile sale de vizită trecea 
Cavaler de La Billardicre ţi îţi expusese în birou însemnele 


blazonului său: cap de scut albastru cu trei stele şi două 
săbii încrucişate pe fond negru, cu deviza: CREDINŢA PE 
VECI Având mania de a se interesa de arta heraldică, îl 
întrebase odată pe tânărul viconte de Portenducre pentru 
ce blazonul său era atât de încărcat şi se alesese cu 
următorul răspuns tăios: „Eu nu mi l-am făcut de 
comandă!” Pomenea tot timpul de devotamentul lui faţă de 
monarhie şi de atenţia pe care i-o arăta prinţesa 
moştenitoare. Fiind în relaţii foarte bune cu des Lupeaulx, 
lua adesea masa împreună cu el şi credea că-i este prieten. 
Bixiou, care trecea drept mentorul său, trăgea nădejde să 
curețe diviziunea şi Franţa de acest tânăr îngâmfat, 
aruncându-l în braţele desfrâului, şi nu se ferea să 
vorbească tare despre intenţia sa. 

Aşa arătau principalele fizionomii ale diviziunii La 
Billardicre, unde se mai găseau şi alţi slujbaşi ale căror 
chipuri şi deprinderi se apropiau sau se depărtau de 
acestea într-o măsură mai mică sau mai mare. Astfel, în 
secţia Baudoyer se aflau câţiva slujbaşi cu frunţi pleşuve, 
friguroşi, îmbrăcaţi cu flanele, cocoţaţi cu locuinţele pe la 
etajele cinci, unde cultivau flori, şi care purtau haine 
răpănoase, bastoane cu şiş sau umbrele de care nu se 
despărţeau niciodată. Oamenii aceştia, care se găsesc 
undeva, pe la mijloc, între portarii cei fericiţi şi lucrătorii cei 
sfioşi, prea depărtaţi de centrele administrative pentru a se 
gândi la vreo avansare, reprezintă pionii de pe tabla de şah 
a birocraţiei. Bucuroşi când sunt de gardă noaptea, fiindcă 
a doua zi nu se mai duc la serviciu, gata să facă orice 
pentru o gratificaţie, existenţa lor constituie o problemă 
chiar pentru aceia care-i folosesc şi un punct de acuzare la 
adresa statului care, e clar, creează asemenea existenţe 
mizere prin însuşi faptul că-i menţine în slujbă. Judecind 
după aspectul fizionomiei lor bizare, e greu de hotărât dacă 
aceste mamifere cu condeie se tâmpesc din pricina meseriei 
lor, sau dacă îndeplinesc această meserie fiindcă sunt niţel 
tâmpiţi din născare. Poate că la aceasta contribuie în 


aceeaşi măsură şi natura şi guvernul. „Oamenii de la ţară, a 
spus un anonim, suferă, fără să-şi dea seama, influenţa 
condiţiilor atmosferice şi a fenomenelor exterioare. 
Identificaţi oarecum cu natura în mijlocul căreia trăiesc, ei 
se lasă fără voie pătrunşi de idei şi simţăminte deşteptate 
de aceasta, reproducându-le în actele şi fizionomia lor, în 
conformitate cu structura sau caracterul lor individual. 
Modelaţi şi şlefuiţi astfel, pe măsura lucrurilor ce-i 
înconjoară tot timpul, ei formează partea cea mai 
interesantă şi mai adevărată pentru cel ce se simte atras de 
acea latură a psihologiei, atât de puţin cunoscută dar atât 
de bogată, care demonstrează raporturile dintre fiinţa 
morală şi agenţii externi ai maturii.” Or, pentru slujbaş, 
natura este biroul însuşi; orizontul lui e mărginit din toate 
părţile de dosare verzi; pentru el condiţiile atmosferice 
constau în miasmele din coridoare, în duhorile de bărbaţi 
din camerele fără aerisire, În mirosul de terfeloage şi de 
cerneală; ogorul lui este un ochi de geam sau o bucată de 
pardoseală presărată cu firimituri de pâine şi udată de 
stropitoarea uşierului; cerul său e un tavan spre care îşi 
îndreaptă căscatul, iar elementul său propriu e colbul din 
hârţoage. Observaţia cu privire la oamenii de la ţară se 
potriveşte ca o mănuşă pentru slujbaşii identificaţi cu 
natura mediului în care trăiesc. Dacă unii medici cu 
autoritate se tem de influenţa pe care această natură, 
sălbatică şi civilizată în acelaşi timp, o are asupra fiinţei 
morale ce sălăşluieşte în aceste îngrozitoare celule numite 
birouri, unde soarele pătrunde rar, unde gândirea e 
îngrădită de ocupaţii asemănătoare cu ale cailor care se 
învârtesc într-un manej, care cască fără încetare şi mor 
înainte de vreme, atunci Rabourdin avea deplină dreptate 
propunând să se micşoreze numărul slujbaşilor, cerând să li 
se dea mai mult de lucru, în schimbul unor lefuri mai mari. 
Dacă ai de lucru, nu te plictiseşti niciodată. Or, aşa cum 
sunt alcătuite birourile, din cele nouă ceasuri pe care 
slujbaşii le datorează statului, patru, după cum se va vedea, 


le pierd în conversații, în snoave, în certuri şi mai ales în 
intrigării. De aceea, numai cine a trecut prin birouri îşi 
poate da seama în ce măsură viaţa măruntă din ele se 
aseamănă cu viaţa din licee; oriunde întâlneşti oameni care 
trăiesc în colectiv, această asemănare îţi sare în ochi: la 
regiment, în tribunale veţi regăsi, într-o măsură mai mare 
sau mai mică, viaţa de liceu. Toţi aceşti slujbaşi, stând 
laolaltă în birouri timp de opt ore, văd în acestea nişte săli 
de cursuri unde sunt siliţi să facă anumite teme, unde şefii 
ţin locul pedagogilor, unde gratificaţiile sunt un fel de 
premii de bună purtare acordate protejaţilor, unde unii fac 
haz pe seama celorlalţi, unde toţi se pizmuiesc între ei şi 
unde există totuşi un fel de camaraderie, dar mai rece 
decât aceea de la regiment, care la rândul ei este mai puţin 
trainică decât aceea din liceu. Pe măsură ce omul 
înaintează în viaţă, egoismul se dezvoltă, în dauna 
legăturilor afective. La urma urmei, birourile nu sunt oare o 
lume în mic, cu toate ciudăţeniile, prieteniile, duşmăniile ci, 
cu toată invidia şi lăcomia ei, cu mersul ei înainte chiar, cu 
discuţiunile ei uşuratice, care produc atâta rău, şi cu 
neobositele ei spionări? 

În momentul acela, diviziunea domnului baron de La 
Billardicre era pradă unei vânzoleli nemaipomenite, de 
altfel explicabilă prin evenimentul ce urma să se producă 
acolo, deoarece nu în fiecare zi se întâmplă să moară un şef 
de diviziune, şi nu există societate de asigurări unde 
probabilitățile de viaţă şi de moarte să fie calculate cu mai 
multă agerime, ca într-un birou. Interesul striveşte aici 
orice milă, ca la copii, cu deosebirea că slujbaşii au în plus, 
faţă de copii, ipocrizia. 

Slujbaşii din secţia Baudoyer se instalau la mesele lor la 
ora opt, pe când cei din secţia lui Rabourdin apăreau. Abia 
pe la nouă, ceea ce nu-i împiedica pe cei din urmă să-şi 
execute lucrările mai repede decât cei dintâi. Dacă deci 
Dutocq venise atât de devreme, el avea motive serioase să o 
facă. Furişându-se, în ajun, în biroul unde lucra Sebastien şi 


surprinzându-l pe acesta copiind o lucrare pentru 
Rabourdin, el se ascunsese într-un colţ şi-l văzuse pe 
Sebastien plecând fără să ia cu sine hârtiile. Fiind sigur că o 
să descopere voluminosul original dimpreună cu copia 
ascunsă pe undeva, răscolise toate dosarele bucată cu 
bucată şi sfârşise prin a găsi importantul tabel. Apoi dăduse 
fuga la proprietarul unui atelier autografic pentru a trage, 
cu ajutorul unei maşini de copiat, două exemplare de pe 
acea lucrare, intrând astfel în posesia scrisului lui 
Rabourdin. Spre a nu da loc la bănuieli, Dutocqg se grăbi să 
vină primul la birou, punând originalul la locul său, în dosar. 
Reţinut până la miezul nopţii în strada Duphot, Sebastien 
fu, cu toată graba lui, întrecut de părtaşul urii. Ura locuia în 
strada Saint-Louis - Saint-Honore, în timp ce devotamentul 
locuia tocmai în strada Roi-Dore, în cartierul Marais. 
Această simplă întârziere avea să influenţeze asupra 
întregii vieţi a lui Rabourdin. Sebastien, nerăbdător să 
deschidă dosarul, găsi originalul şi copia neterminată la 
locul lor şi le încuie în dulapul şefului său. Cum era spre 
sfârşitul lui decembrie, când lumina din birouri e în general 
slabă, uneori trebuind să se ţină lămpile aprinse până la 
zece dimineaţa, Sebastien nu observă urmele pietrei de 
reprodus lăsate pe hârtie. Dar, când, pe la nouă şi jumătate, 
Rabourdin cercetă originalul său, îşi dădu uşor seama de 
efectul procedeelor autografice, dat fiind că el însuşi se 
ocupase multă vreme cu aceasta spre a vedea dacă maşinile 
de reprodus n-ar putea lua locul muncii copiştilor. 

Şeful de secţie se aşeză în fotoliul său, cu cleştele în mână, 
şi începu să aţâţe focul în sobă, într-atât de tare intrase la 
gânduri; pe urmă, curios să ştie în ce mâini căzuse tainica 
sa lucrare, îl chemă pe Sebastien. 

— A venit cumva astăzi cineva înaintea dumitale la birou? 
îl întrebă el. 

— Da, domnul Dutocg, răspunse Sebastien. 

— Bine; e punctual, ca întotdeauna. Trimite-l încoace pe 
Antoine. 


Prea mărinimos ca să-l mâhnească de prisos pe Sebastien, 
mustrându-l pentru o nenorocire consumată, Rabourdin nu- 
i spuse nimic altceva. Când apăru Antoine, Rabourdin îl 
întrebă dacă, în ajun, rămăsese vreun slujbaş la birou după 
ora patru; uşierul pronunţă numele lui Dutocg, care lucrase 
până după plecarea domnului de La Roche. Rabourdin făcu 
semn cu capul către uşier să iasă şi îşi reluă firul gândurilor 
sale. 

— De două ori i-am luat apărarea, ca, să nu fie destituit, îşi 
spuse el, şi iată răsplata! 

Dimineaţa aceea avea să fie pentru şeful de birou 
asemenea momentului solemn în care marii conducători de 
oşti hotărăsc începutul unei lupte, punând în joc toţi sorții 
de izbândă. Cunoscând mai bine ca oricine legile care 
guvernează birourile, el ştia că aici, ca şi în şcoală, în 
închisoare sau în armată, nici o faptă care ar aduce a 
denunţ sau a spionare nu este iertată. Un om oare se ocupă 
cu alcătuirea de informaţii asupra colegilor lui e defăimat, 
ocolit, disprețuit; miniştrii înşişi se leapădă în asemenea 
cazuri de oamenii lor. Un slujbaş n-are atunci altă cale 
decât să-şi dea demisia şi să plece din Paris, cinstea lui fiind 
pentru totdeauna. Pătată, iar explicaţiile fiind zadarnice, 
căci nimeni nu le cere şi nimeni nu le mai ia în seamă. Într-o 
împrejurare ca aceasta, un ministru e privit ca un personaj 
mare, deoarece se presupune că el nu face altceva decât să- 
şi cântărească oamenii, pe când un simplu slujbaş trece 
drept spion, indiferent de motivele lui. Pe măsură ce 
adâncea abisul acestor fleacuri, Rabourdin îşi dădea seama 
că ele sunt nemărginite şi îl copleşesc. Mai degrabă zăpăcit 
decât doborât, el căuta să afle care ar fi metoda cea mai 
bună de urmat în. Această situaţie, astfel că rămase străin 
de zarva iscată în birourile răscolite de moartea domnului 
de La Billardicre, despre care nu află decât din gura 
tânărului de La Bricre, care ţtia să preţuiască marea 
valoare a acestui şef de secţie. 


Tocmai atunci, în biroul oamenilor lui Baudoyer (se spunea 
oamenii lui Baudoyer, ai lui Rabourdin), Bixiou povestea, pe 
la ora zece, despre ultimele clipe ale directorului diviziunii, 
ascultat fiind de Minard, Desroys şi Godard, pe care-l 
făcuse să iasă din biroul său, şi de Dutocqg, ce venise în 
grabă la secţia Baudoyer mânat de un dublu interes. 
Colleville şi Chazelle lipseau. 

Bixiou 

(în picioare, în faţa sobei, la gura căreia îţi ridică rând pe 
rând câte o talpă, ca să şi le usuce) 

Azi-dimineaţă, la şapte şi jumătate, m-am dus să aflu veşti 
despre demnul şi respectabilul nostru director, cavaler al 
lui Cristos etc., etc. Ei bine, domnilor, baronul mai exista 
încă ieri, douăzeci et caetera, dar azi el nu mai e nimic, nici 
măcar funcţionar. Am întrebat cum şi-a petrecut noaptea. 
Îngrijitoarea lui care nu se prea prăpădea cu firea, mi-a 
spus că dimineaţa, la cinci, începuse să se îngrijoreze de 
soarta familiei regale. Ceruse să i se citească numele 
acelora dintre noi care s-au interesat de starea sa. Pe urmă 
a spus: „Încărcaţi-mi tabachera, daţi-mi jurnalul, aduceţi-mi 
ochelarii şi schimbaţi-mi panglica de la Legiunea de 
Onoare, că s-a murdărit de tot”. După cum ştiţi, îşi purta 
decoraţiile şi în pat. Era deci în deplinătatea facultăţilor 
sale, cu mintea întreagă, cu toate ideile lui obişnuite. Dar, 
ce folos! după zece minute, apa i-a năvălit în inimă, în piept, 
peste tot, simţea că moare, că-i plesnesc toate măruntaiele 
din el. În clipa aceea fatală a făcut dovadă ce cap tare avea 
şi ce inteligenţă largă era! Păcat, noi nu l-am prețuit cum se 
cuvine, ne băteam joc de el, îl socoteam un nătărău, cel mai 
mare nătărău din lume, nu-i aşa, domnule Godard? 

Godard. 

Eu apreciam meritele domnului de La Billardicre mai mult 
decât alţii... 

Bixiou. 

Ştiu, vă înţelegeaţi amândoi! 

Godard. 


Oricum, nu era om rău; n-a făcut rău nimănui. 

Bixiou. 

Ca să faci rău trebuie să faci ceva, iar el nu făcea nimic. 
Dacă nu dumneata eşti acela care spuneai că nu e în stare 
de nimic, atunci Minard spunea. 

Minard 

(înălţând din umeri) 

Eu? 

Bixiou. 

Atunci, dumneata, Dutocg! (Dutocqg face un gest apăsat de 
negare.) Prea bine, asta înseamnă că nimeni nu spunea! 
Prin urmare, era privit de toată lumea de aici ca un cap 
herculean! Ei bine, aveţi dreptate: şi-a dat obştescul sfârşit 
ca un om de duh, de merit, de gândire, mă rog, ca un mare 
bărbat ce era. 

Desroys 

(iritat) 

Doamne, dar ce ispravă grozavă a făcut? Că s-a spovedit? 

Bixiou. 

Da, domnule, ba a cerut să i se dea şi sfânta împărtăşanie. 
Dar ştiţi cum s-a gătit pentru împărtăşanie? Şi-a pus 
uniforma de slujitor al tronului şi toate decoraţiile, şi-a 
pudrat părul, şi-a legat coada (sărmana lui coadă!) cu o 
panglică nouâ108. Or, vă declar că numai un om de 
caracter ar putea cere să i se înnoade coada în clipa morţii; 
iată, suntem aci opt, dar niciunul dintre noi n-ar fi în stare 
de aşa ceva. Şi încă, asta nu-i totul. Înainte de a muri a spus 
- căci, precum ştiţi, oamenii celebri rostesc pe patul morţii 
un ultim speech (cuvânt englezesc care înseamnă peltea 
parlamentară) - a spus... Stai, cum a spus oare? A, da! 
„Sunt dator să mă gătesc pentru a primi pe regele cerului, 
eu care m-am împopoţonat de atâtea ori ca să mă duc la 
regele pământului!” Iată cum a închis ochii domnul de La 
Billardicre. El ţi-a luat sarcina de a confirma dictonul lui 
Pitagora: „Oamenii nu sunt cunoscuţi cu adevărat decât 
după ce mor!” 


Colleville 

(intrând) 

Domnilor, vă anunţ o veste teribilă... 

Toţi. 

O ştim. 

Colleville. 

Mă îndoiesc că o ştiţi! Mă căznesc cu ea de când 
majestatea-sa s-a urcat pe tronurile unite ale Franţei şi 
Navarei. Azi-noapte am terminat-o, dar cu atâta bătaie de 
cap, că doamna Colleville mă întreba mereu ce am de mă 
chinuiesc aşa. 

Dutocqg. 

Crezi că ne arde să ne ocupăm de anagramele dumitale 
acum când respectabilul domn de La Billardicre ţi-a dat 
duhul? 

Colleville. 

Vorbeţti ca Bixiou! Vin chiar de la domnul de La 
Billardicre, mai trăia încă, dar aştepta să dea ortul... 
(Godard simţi ironia şi plecă supărat în biroul lui.) Domnilor, 
nici nu bănuiţi evenimentele pe care le prezice această 
frază sacramentală: (arată o bucată de hârtie) „Charles Dix 
par la grâce de Dieu roi de France et de Navarre”109. 

Godard 

(întorcându-se) 

Spune-o repede şi nu te lua după domnii ăştia. 

Colleville 

(triumfător, desfăcându-şi bucăţica de hârtie) 

A H. Vil cedera. 

De S.-C. 1. D. Partira, En nauf errera. 

Decede a Gorix. 

Toate literele se află aici. (Explică.) „Lui Henric al V-lea îi 
va ceda (coroana); de la Saint-Cloud va porni1 10; în nauf 
(luntre, corabie, galeră, corvetă, cum vreţi, e un cuvânt 
vechi franțuzesc) va rătăci...” 

Dutocqg. 


Ce însăilare de absurdităţi! Cum îţi închipui că regele va 
ceda coroana lui Henric al V-lea, care, în ipoteza dumitale, i- 
ar urma ca nepot, de vreme ce există dauphin-ul? 
Dumneata prezici, nici mai mult nici mai puţin, moartea 
dauphin-ului. 

Bixiou. 

Ce înseamnă Gorix? E un nume de pisică? 

Colleville 

Gignit) 

E prescurtarea unui nume de oraş, iubitule; l-am găsit în 
Malte-Brun: Goritz111, în latineşte Gorixia, situat în Boemia 
sau în Ungaria, în fine, în Austria... 

Bixiou. 

Tirol, provinciile basce sau America de Sud. Ar fi trebuit să 
mai găseşti şi o melodie, ca să cânţi toate astea la clarinet. 

Godard. 

Ce de nerozii! 

Colleville. 

Nerozii?! 'Te-aş invita să-ţi dai osteneala de a studia 
fatalismul, religia împăratului Napoleon. 

Godard 

Gignit de tonul lui Colleville) 

Domnule Colleville, Napoleon poate fi numit împărat de 
către istorici, dar în birouri nu-i îngăduit să i se recunoască 
această calitate. 

Bixiou 

(zâmbitor) 

Eu îţi propun să cercetezi altă anagramă, dragul meu! 
Uite, în materie de anagrame, mi-ar plăcea mai mult a soţiei 
dumitale, e mai uşor de descifrat. (încet.) Flavie ar trebui să 
caute, în timpul ei liber, să te facă şef de birou, nu de alta, 
dar măcar pentru a te scuti de neghiobiile unui Godard! 

Dutocq 

(luând partea lui Godard) 

Dacă n-ar fi vorba de nişte neghiobii, ţi-ai pierde postul, 
fiindcă dumneata profetizezi evenimente care nu sunt pe 


placul regelui. Orice bun regalist ar trebui să admită că 
două şederi în exil sunt destul. 

Colleville. 

Dacă mi s-ar lua postul, ministrul vostru şi-ar aprinde paie 
în cap cu Francois Keller. (Tăcere adâncă.) Află, jupân 
Dutocqg, că toate anagramele cunoscute s-au îndeplinit. lată, 
a dumitale, bunăoară! Ei bine, să nu cumva să te însori: în 
numele dumitale se găseşte cuvântul cocu112. 

Bixiou. 

D şi t rămân atunci pentru detestabil. 

Dutocq 

(fără să pară supărat) 

Măcar de s-ar găsi numai în numele meu! 

Paulmier 

(încât, cu faţa spre Desroys) 

Ţi-a zis-o, coane Colleville! 

Dutocq 

(lui Colleville) 

Ai făcut şi anagrama lui Xavier Rabourdin, chef de 
bureau? 

Colleville. 

Ba bine că nu! 

Bixiou 

(ascuţindu-şi condeiul) 

Şi ce-ai găsit? 

Colleville. 

Am găsit aşa: D'abord reva bureaux, E - u... înţelegeţi? E - 
u înseamnă şi AVU! E -u fin riche. Ceea ce înseamnă că 
după ce a început în administraţie, se va lăsa de ea spre a-şi 
face avere aiurea. (Repetă.) D'abord reva bureaux, E - u fin 
riche113. 

Dutocqg. 

E cel puţin ciudat! 

Bixiou. 

Dar anagrama lui Isidore Baudoyer? 

Colleville 


(misterios) 

Nu vreau s-o spun nimănui, decât lui Thuillier. 

Bixiou. 

Faci rămăşag pe o masă că am să ţi-o spun eu? 

Colleville. 

Plătesc masa, dacă o găseşti! 

Bixiou. 

M-am învârtit! Dar să nu-ţi pară rău: doi artişti oa noi se 
vor distra din plin! Isidore Baudoyer dă: Ris d'aboyeur 
d'oie! 114 

Colleville 

(uimit) 

Mi-ai furat-o. 

Bixiou 

(ceremonios) 

Domnule Colleville, fă-mi cinstea de a mă socoti destul de 
priceput în trăsnăi, spre a nu fi silit să le fur de la vecinii 
mei. 

Baudoyer 

(intrând cu un dosar în mână) 

Domnilor, vă rog, vorbiţi ceva mai tare, faceţi un bun 
renume secţiei în faţa conducătorilor. Respectabilul domn 
Clergeot, care mi-a făcut cinstea de a veni să-mi ceară o 
informaţie, a auzit tot ce-aţi vorbit aici. 

(Intră la Godard.) 

Bixiou 

(încet) 

Javra e destul de blândă astăzi, asta înseamnă că se va 
produce o schimbare în atmosferă. 

Dutocq 

(încet, către Bixiou) 

Vreau să-ţi spun ceva. 

Bixiou 

(pipăind jiletca lui Dutocq) 

Ai o jiletcă frumoasă, care desigur nu te costă mai nimic. 
Ăsta e secretul? 


Dutocqg. 

Cum aşa, mai nimic? Niciodată nu m-a costat ceva atât de 
scump. Am plătit şase franci cotul, la magazinul cel mare 
din Rue de la Paix, e o stofă bună, deasă, potrivită pentru 
ţinută de doliu. 

Bixiou. 

Te pricepi la gravuri, dar habar n-ai de etichetă. Ce vrei, 
nu poţi să le ştii pe toate! Mătasea nu se poartă la doliu. De 
aceea eu sunt îmbrăcat numai în lână. Domnul Rabourdin, 
domnul Clergeot, ministrul, toţi poartă haine de lână; ca de 
altfel tot cartierul Saint-Germain. Numai Minard nu poartă 
lână, de teamă să nu fie luat drept o oaie, numită laniger în 
latina bucolică; sub pretextul acesta a fost scutit de a purta 
doliu după Ludovic al XVIII-lea, marele legislator, autorul 
Cartei şi om de duh, un rege care îşi va păstra rangul în 
istorie, aşa cum şi-l păstra peste tot, căci ştii care-i cel mai 
frumos gest al vieţii lui? Nu ştii. Ei bine, la a doua sa 
întoarcere pe tron, având ca oaspeţi pe toţi suveranii aliaţi, 
el s-a aşezat cel dintâi la masă. 

Paulmier 

(privind spre Dutocq) 

Nu văd... 

Dutocq 

(privind spre Paulmier) 

Nici eu. 

Bixiou. 

N-aţi înţeles? Ei bine, se considera ca nefiind la el acasă. 
Era spiritual, pretenţios şi înţepător. Suveranii ceilalţi n-au 
înţeles nici ei, întocmai ca şi voi, chiar dacă s-au ajutat între 
ei ca să înţeleagă; e drept, aproape toţi erau străini... 

(În timpul acestei conversații, Baudoyer stă în faţa 
căminului, în biroul sub şefului său, şi vorbesc amândoi 
încet.) 

Baudoyer. 

Da, omul acesta respectabil îşi dă duhul. Cei doi miniştri s- 
au dus lia el ca să-i asculte ultima dorinţă; socrul meu a şi 


fost înştiinţat despre eveniment. Dacă vrei să-mi faci un 
serviciu preţios, ia o trăsură şi du-te s-o previi pe doamna 
Baudoyer, deoarece domnul Saillard nu poate părăsi 
casieria, iar eu nu îndrăznesc să plec de la serviciu. Rămâi 
la dispoziţia ei, căci, precum cred, are planurile sale, şi ar 
putea dori să ceară să se facă unele demersuri. 

(Cei doi funcţionari ies împreună.) 

Gadard. 

Domnule Bixiou, eu plec azi de la birou, aşa că ţine-mi 
locul. 

Baudoyer 

(către Bixiou cu un aer blajin) 

Vei veni să mă consulţi, dacă se va întâmpla ceva. 

Bixiou. 

Deocamdată, domnul de La Billardicre a murit! 

Dutocq 

(la urechea lui Bixiou) 

Vino puţin afară să mă conduci. 

(Bixiou şi Dutocqg ies în coridor şi se privesc ca doi oameni 
ce pun la cale ceva.) 

Dutocq 

(vorbindu-i la ureche lui Bixiou) 

Ascultă. A sosit momentul să ne înţelegem, ca să avansăm. 
Amândoi. Ce-ai zice dacă am ajunge dumneata şef şi eu 
subşet? 

Bixiou 

(înălţând din umeri) 

Haida-de, să ne lăsăm de glume! 

Dutocqg. 

Dacă Baudoyer va fi numit, Rabourdin nu va mai rămâne 
aici, îşi va da demisia. Între noi fie zis, Baudoyer e atât de 
incapabil, că, dacă dumneata şi du Bruel nu-l veţi ajuta, în 
două luni va fi dat afară. Dacă nu greşesc, o să ne pomenim 
cu trei posturi libere. 

Bixiou. 


Trei posturi care ne vor zbura de sub nas şi care vor fi 
date unor burtoşi, unor lachei, unor spioni, unor oameni ai 
congregaţiei, cum e Colleville, a cărui nevastă a sfârşit 
acolo unde sfârşesc femeile frumoase... în pioşenie... 

Dutocqg. 

De ce nu dumitale, dragul meu, dacă ai vrea să te foloseşti, 
măcar o dată în viaţă, de spiritul dumitale? (Se opreşte, ca 
pentru a urmări pe faţa lui Bixiou efectul acestei fraze.) Să 
jucăm faţă în faţă, cu cărţile pe masă. 

Bixiou 

(nepăsător) 

Să văd jocul dumitale! 

Dutocqg. 

Eu m-aş mulţumi să fiu subşef; mă cunosc bine, ştiu că nu- 
s în stare, ca dumneata, să fiu şef. Du Bruel ar putea ajunge 
director, dumneata ai fi şeful lui de secţie; după ce îşi va 
face suma, îţi va lăsa postul dumitale, iar eu, protejat de 
dumneata, mă voi menţine până la pensie. 

Bixiou. 

Şmechere! Şi pe ce căi te gândeşti să înfăptuieşti un plan 
în care e vorba să forţezi mâna ministrului şi să îndepărtezi 
un om de merit? Între noi fie zis, Rabourdin e singurul om 
capabil din toată diviziunea, şi poate chiar din tot 
ministerul. Şi e vorba ca în locul lui să fie pusă prostia la 
pătrat, nătângia la cub... - l-am numit pe Baudoyer! 

Dutocq 

(îngâmfându-se) 

Dragul meu, pot să ridic toate birourile împotriva lui 
Rabourdin! Ştii cât de mult îl iubeşte Fleury! Ei bine, află că 
Fleury îl va dispreţui. 

Bixiou. 

Dispreţul lui Fleury nu face doi bani! 

Dutocqg. 

Nu va rămâne nimeni cu Rabourdin, slujbaşii se vor duce 
în masă să se plângă ministrului; şi nu numai cei din 


diviziunea noastră, ci şi cei din diviziunea Clergeot, din 
diviziunea Bois-Levant, ha şi din alte ministere... 

Bixiou. 

Cum s-ar zice, toată cavaleria, infanteria, artileria, marina 
şi corpul de gardă, la atac! Delirezi, iubitule! Şi ce-aş avea 
de făcut eu în toată afacerea asta? 

Dutocqg. 

O caricatură usturătoare, un desen în stare să distrugă un 
om. 

Bixiou. 

Îl vei plăti bine? 

Dutocqg. 

Cinci sute de franci. 

Bixiou 

(În sine) 

E ceva. 

Dutocq 

(continuând) 

Ar fi să-l reprezinţi pe Rabourdin în chip de măcelar, dar în 
aşa fel ca să semene, să găseşti unele apropieri între un 
birou şi o bucătărie, să-i pui în mână un satâr, să desenezi 
pe principalii slujbaşi din minister în chip de păsări închise 
într-o cuşcă enormă pe care să scrie Execuţii 
administrative, iar el să fie acela care le taie gâtul, unul 
câte unul... Să se vadă acolo gâşte, rațe, cu capete 
asemănătoare cu ale noastre, nişte portrete vagi, înţelegi? 
Rabourdin să ţină în mână o pasăre, pe Baudoyer, de pildă, 
făcut în chip de curcan. 

Bixiou. 

Ris d'aboyeur d'oie. (Se uită lung la Dutocqg.) Dumneata ai 
făcut anagrama asta? 

Dutocqg. 

Da, eu. 

Bixiou 

(vorbindu-şi sieşi) 


lată patima aliată cu talentul şi amândouă puse în slujba 
aceluiaşi scop... (Către Dutocq.) Dragul meu, voi face asta... 
(Dutocq schiţează un gest de bucurie) când... (pauză) voi şti 
pe ce mă bizui, deoarece, în cazul că nu vei reuşi, înseamnă 
că-mi voi pierde postul, şi trebuie să trăiesc şi eu, nu? 
Dumneata, colega dragă, eşti un băiat de zahăr, nimic de 
spus, dar... 

Dutocqg. 

Ei bine, nu face litografia decât atunci când izbânda ţi se 
va părea sigură... 

Bixiou. 

De ce nu-ţi goleşti sacul dintr-odată? 

Dutocqg. 

Mai întâi să vedem care-i atmosfera în birou; o să mai 
vorbim despre asta numaidecât. (Pleacă.) 

Bixiou 

(singur, în coridor) 

Acest biban prăjit, căci seamănă mai mult cu un peşte, 
acest Dutocqg n-are o idee rea, numai că nu ştiu de unde a 
şterpelit-o. Dacă Baudoyer ia locul lui de La Billardicre, va fi 
straţnic, mai mult decât straţnic, înseamnă că am dat 
lovitura! (Intră în birou.) Domnilor, vom asista la schimbări 
formidabile! Moş de La Billardicre a murit, în mod precis. 
Fără glumă, v-o spun pe cuvânt de onoare! lată, Godard a şi 
început să alerge pentru Baudoyer, respectabilul nostru şef 
şi urmaşul probabil al răposatului. (Minard, Desroys, 
Colleville ridică feţele cu uimire, toţi lasă condeiele din 
mână, Colleville îşi suflă nasul.) Ne-a venit rândul să 
avansăm şi noi! Colleville o să fie cel puţin subşef, Minard va 
fi poate impiegat principal, şi la urma urmei de ce să nu fie, 
că doar e la fel de ageamiu ca şi mine. Ce zici, Minard, dac- 
o să ajungi la două mii cinci sute, nevastă-ta o să se declare 
mulţumită şi-o să-ţi poţi cumpăra şi tu nişte ghete? 

Colleville. 

Numai că dumneata n-ai încă două mii cinci sute. 

Bixiou. 


Domnul Dutocq are, în secţia Rabourdin; de ce n-aş avea şi 
eu, anul ăsta? Domnul Baudoyer a avut... 

Colleville. 

Datorită influenţei domnului Saillard. Nici un impiegat 
principal n-are atâta în diviziunea Clergeot. 

Paulmier. 

Asta cam aşa-i! Domnul Cochin are, mi se pare, trei mii. El 
a intrat în locul domnului Vavasseur, care a slujit zece ani 
sub Imperiu cu patru mii, la prima restauraţie a fost primit 
cu trei mii, şi a murit cu două mii cinci sute. Dar domnul 
Cochin, datorită protecţiei fratelui său, a obţinut sporul, şi 
acum are trei mii. 

Colleville. 

Domnul Cochin semnează E.- L.- L.- E. Cochin, adică 
Emile-Louis-Lucien-Emmanuel, ceea ce, anagramat, dă 
Cochenille115. Ei bine, află că e asociatul unei case de 
drogherie, din strada Lombards, firma Matifat, care s-a 
îmbogăţit din specularea acestui produs colonial. 

Bixiou. 

Bietul om, a urmat un an de zile o şcoală de muzică! 

Colleville. 

Cochin participă din când în când la seratele noastre, căci 
e neîntrecut la vioară... (Către Bixiou, care nu s-a apucat 
încă de lucru.) Ar trebui să vii la noi să asculţi un concert, 
marţea viitoare. O să se cânte un quintetto de Reicho116. 

Bixiou. 

Mulţumesc, prefer să mă zgâiesc la partitură. 

Colleville. 

Spui asta numai ca să faci un spirit? Căci un artist ca 
dumneata trebuie să iubească muzica. 

Bixiou. 

Voi veni, dar pentru doamna. 

Baudoyer 

(apărând iar) 

Domnul Chazelle încă n-a venit? Vă rog să-l felicitaţi din 
partea mea, domnilor! 


Bixiou 

(care a aruncat o pălărie pe scaunul lui Chazelle când a 
auzit paşii lui Baudoyer) 

Scuzaţi, domnule, s-a dus să ceară o informaţie pentru 
dumneavoastră la secţia Rabourdin. 

Chazelle 

(intrând cu pălăria pe cap, fără să-l vadă pe Baudoyer) 

Moţ de La Billardicre a dat ortul popii, domnilor! 
Rabourdin e ţef de diviziune ţi raportor în Consiliul de stat! 
Putem spune că îşi merită avansarea. 

Baudoyer 

(către Chazelle) 

Ai descoperit această numire în a doua pălărie a dumitale, 
nu-i aşa, domnule? (îi arată pălăria de pe scaunul lui.) Este 
a treia oară de la începutul lunii când dumneata vii după 
ora nouă; dac-o să continui aşa, o să ajungi departe, numai 
că... ştii în ce sens! (Către Bixiou, care citeşte jurnalul.) 
Scumpe domnule Bixiou, fii bun şi lasă jurnalul acestor 
domni care se pregătesc să mănânce şi vino să-ţi iei în 
primire treburile pentru ziua de azi. Nu ştiu ce face domnul 
Rabourdin cu Gabriel, îl ţine, probabil, pentru servicii 
personale. L-am sunat de trei ori. (Baudoyer şi Bixiou trec 
în biroul şefului.) 

Chazelle. 

Mare ghinion! 

Paulmier 

(bucuros că-l poate tachina pe Chazelle) 

Nu ţi-au spus ăia de jos că a venit? Şi apoi n-ai văzut, când 
ai intrat, pălăria de pe scaunul dumitale, şi elefantul... 

Colleville 

(râzând) 

În menajerie! 

Paulmier. 

Că doar e destul de mare, ca să poată fi văzut. 

Chazelle 

(cu desperare) 


S-o ia dracu de viaţă! Pentru patru franci şi şaptezeci şi 
cinci de centime, cât ne dă guvernul pe zi, nu înţeleg că 
trebuie să fim nişte sclavi! 

Fleury 

(intrând) 

Jos Baudoyer, trăiască Rabourdin! lată lozinca diviziunii. 

Chazelle 

(făcând pe desperatul) 

Baudoyer n-are decât să mă destituie, dacă vrea, puţin îmi 
pasă! La Paris există o mie de posibilităţi ca să câştigi cinci 
franci pe zi! Îi câştigi mai uşor la Palatul de Justiţie, făcând 
copii pentru avocaţi... 

Paulmier 

(continuând să-l necăjească pe Chazelle) 

Dumneata vorbeşti aşa, dar postul e post. Uită-te la 
inimosul de Colleville: roboteşte ca un condamnat la galere 
în afara orelor de birou şi, presupunând că şi-ar pierde 
postul, ar putea să câştige mult mai mult decât leafa de 
acum, fără să facă altceva decât muzică; totuşi se ţine şi cu 
dinţii de post. La naiba, cine renunţă de bunăvoie la 
speranţele sale? 

Chazelle 

(continuându-şi filipica117) 

Dumnealui n-are decât să se ţină şi cu dinţii, eu însă nu! 
Vrei să spui că nu mai avem nici o şansă? Pagubă în 
ciuperci! A fost o vreme când nimic nu era mai ispititor în 
viaţă decât cariera administrativă. Oamenii se îndreptau 
atunci spre cariera armelor, iar administraţia ducea lipsă de 
ei. Toţi ştirbii, toţi ciungii, toţi ologii, toţi cei cu sănătatea 
şubredă, ca Paulmier, sau cei cu vederea slabă căpătau 
repede o avansare. Familiile, ai căror copii mişunau prin 
licee, erau pe atunci fascinate de viaţa strălucitoare a unui 
tânăr cu ochelari pe nas, îmbrăcat într-un frac albastru cu 
butoniera înflorită de o panglică roşie; un astfel de tânăr 
câştiga o mie de franci pe lună, având doar îndatorirea de a 
da câteva ore pe la un minister oarecare pentru a face mai 


nimic, unde se ducea târziu şi de unde pleca totdeauna 
înainte de vreme. El îşi crea, ca lordul Byron, ceasurile lui 
de desfătare şi compunea versuri, se plimba la Tuileries, îşi 
lua un aer semeţ, se arăta peste tot, La spectacole, la 
baluri, era admis în cercurile cele mai bune, cheltuindu-şi 
toată leafa şi înapoind astfel Franţei tot ceea ce ea îi dădea, 
ba făcându-i şi unele servicii. Şi apoi, pe vremea aceea 
funcţionarii erau răsfăţaţi, ca 'Thuillier, de femeile frumoase, 
dădeau impresia că sunt plini de duh, nu mucezeau prea 
mult prin birouri. Împărătesele, reginele, prinţesele, soțiile 
mareşalilor din acea fericită epocă aveau capriciile lor. 
Toate aceste frumoase femei nutreau pasiunea sufletelor 
nobile: le plăcea să protejeze. De aceea puteai să stai fără 
nici o grijă douăzeci şi cinci de ani într-un post înalt, să fii 
auditor sau raportor în Consiliul de stat, şi să întocmeşti 
memorii pentru împărat, huzurind în mijlocul augustei lui 
familii. În acelaşi timp te distrai, dar îţi vedeai şi de treabă, 
căci totul se făcea la iuţeală. Astăzi, însă, de când 
Parlamentul a creat specialişti pentru cheltuieli şi a născocit 
acele capitole intitulate Personal, am ajuns mai rău ca nişte 
soldaţi. Cele mai neînsemnate posturi atârnă de o mie de 
păreri pentru că există o mie de stăpâni... 

Bixiou 

(întorcându-se în birou) 

Chazelle a înnebunit. Unde vede el o mie de stăpâni? A, 
poate în buzunar la el... 

Chazelle. 

Să facem socoteala! Patru sute la capul Podului 
Concordiei, numit astfel fiindcă duce la Cameră, unde se 
desfăşoară spectacolul eternei discordii dintre stângă şi 
dreapta; alţi trei sute la capătul străzii Tournon118. Curtea 
regală, care trebuie să aibă şi ea vreo trei sute, e silită deci 
să tină seama de şapte sute de voințe, peste capul 
împăratului, atunci când vrea să numească pe unul dintre 
protejaţi ei într-o slujbă oarecare... 

Fleury. 


Asta înseamnă că într-o ţară unde există trei puteri se 
poate face rămăşag cu o mie contra unul că un funcţionar, 
care nu-i protejat decât de el însuşi, n-o să fie avansat 
niciodată. 

Bixiou 

(uitându-se când la Chazelle, când la Fleury) 

Ah, copilaşilor, încă nu v-aţi dumirit că astăzi la stat e rost 
de stat. 


Fleury. 

Din pricina guvernului constituţional. 
Colleville. 

Domnilor... să nu facem politică aici! 
Bixiou. 


Fleury are dreptate. Azi, domnii mei, a sluji statul nu mai 
înseamnă a sluji pe rege, care ştie să pedepsească, dar să şi 
răsplătească. Astăzi statul e toată lumea. Or, toată lumea 
asta nu se îngrijeşte de nimeni. A sluji pe toată lumea 
înseamnă a nu sluji pe nimeni. Nimeni nu se interesează de 
nimeni. Un slujbaş trăieşte între aceste două negaţii! 
Lumea n-are milă, n-are consideraţie, e fără inimă şi fără 
minte; toată lumea este egoistă, uită mâine serviciile de ieri. 
Poţi fi un geniu administrativ de la vârsta cea mai fragedă, 
ca domnul Baudoyer, un Chateaubriand al rapoartelor, un 
Bossuet al circularelor, un Canalis al memoriilor, un copil 
sublim al referatelor119; există o lege jalnică împotriva 
geniului administrativ: legea avansării pe bază de medie. 
Această medie fatală rezultă din combinarea tabelelor legii 
asupra avansării cu tabelele asupra mortalităţii. E limpede 
că intrând într-o administraţie oarecare la vârsta de 
optsprezece ani, nu vei obţine o leafă de optsprezece sutare 
decât la treizeci de ani; iar viaţa lui Colleville ne arată că, 
spre a câştiga şase mii, la cincizeci de ani, destoinicia unei 
neveste, sprijinul mai multor pairi ai Franţei, sau al mai 
multor deputaţi cu trecere nu folosesc la nimic. Nu există 
carieră liberă şi independentă în oare un tânăr trecut prin 
şcoli, vaccinat la timp, cu armata făcută, cu mintea 


întreagă, dar fără să aibă o inteligenţă strălucită, să nu-şi 
poată strânge, în decurs de doisprezece ani, un capital de 
patru sute cincizeci de franci, reprezentând venitul 
perpetuu al simbriei noastre trecătoare, căci ea nu e nici 
măcar pe viaţă. În acest timp, un băcan îşi face o rentă de 
zece mii de franci şi ajunge la faliment sau prezidează 
tribunalul comercial. Un pictor mâzgăleşte un kilometru de 
pânză şi e decorat cu Legiunea de Onoare sau rămâne un 
ilustru necunoscut. Un om de litere e profesor de ceva sau 
jurnalist cu o sută de franci mia de rânduri şi scrie 
foiletoane sau înfundă puşcăria pentru un pamflet în care a 
spus adevărul, supărând pe iezuiţi, lucru ce capătă o 
importanţă uriaşă, căci face din el un om politic. În sfârşit, 
un trântor care n-a făcut nimic - fiindcă sunt şi trântori care 
fac câte ceva - lasă în urma lui o droaie de datorii şi o 
văduvă care le plăteşte, în timp ce un preot ajunge episcop 
onorific. Un vodevilist devine proprietar, chit că n-a compus 
niciodată, ca du Bruel, un vodevil întreg. Un băiat deştept şi 
cumpătat, care a început camăta cu un foarte mic capital, 
ca domnişoara Thuillier, ajunge să cumpere un sfert din 
brevetul unui agent de schimb. Să mergem mai jos. Un 
conţopist poate fi notar, un vânzător de haine vechi are o 
rentă de o mie de taleri, cei mai nenorociţi lucrători pot să 
devină fabricanți, în timp ce în mişcarea de rotaţie a acestei 
civilizaţii, care confundă împărţirea la infinit cu progresul, 
un Chazelle, care trăieşte cu douăzeci şi două de bâncuţe 
pentru fiecare membru al familiei - războindu-se cu 
croitorul şi cu cizmarul şi umplându-se de datorii - nu 
înseamnă nimic. Pe deasupra se mai şi tâmpeşte! Atunci, ce- 
i de făcut, domnii mei? Nimic, decât să luăm o mare 
hotărâre, să ne dăm cu toţii demisia! Fleury şi dumneata, 
Chazelle, croiţi-vă alt drum şi încercaţi să deveniți doi 
oameni mari! 

Chazelle 

(liniştit de discursul lui Bixiou) 

Mulţumesc. 


(Râsete generale.) 

N-ai dreptate. În situaţia dumitale aş ieşi înaintea 
secretarului general. 

Chazelle 

(tulburat) 

Şi ce mi-ar putea spune el? 

Bixiou. 

Chazelle, Odry îţi va spune, cu mai multă bunăvoință decât 
ar face-o des Lupeaulx, că pentru dumneata singurul loc 
liber este în Piaţa Concordiei. 

Paulmier 

(ţinând în braţe burlanul sobei) 

Drace, Baudoyer o să te certe, cară-te! 

Fleury. 

Iar frica de Baudoyer! Ah, ce lighioane aveţi şi voi aici! Cât 
despre domnul Rabourdin, ăsta da, om. Mi-a pus lucrarea 
pe masă, mi-a dat trei zile ca s-o fac... ei bine, o va avea 
Chiar azi, la ora patru. Dar nu se ţine pe urmele mele, spre 
a mă împiedica să stau de vorbă cu prietenii. 

Baudoyer 

(băgând capul pe uşă) 

Domnilor, ştiţi că, dacă aveţi dreptul să criticaţi sistemul 
Camerei sau mersul administraţiei, o puteţi face în altă 
parte, nu la serviciu! (Adresându-se lui Fleury.) Dumneata 
ce cauţi aici? 

Fleury 

(cu obrăznicie) 

Am venit să-i anunţ pe dumnealor că se petrec schimbări 
mari. Du Bruel e chemat la secretariatul general, iar 
Dutocq se bagă pe fir. Toată lumea se întreabă care din doi 
va fi numit. 

Baudoyer. 

Asta nu-i treaba dumitale. Du-te la biroul dumitale şi nu 
mai tulbura liniştea oamenilor mei... 

Fleury 

(din prag) 


Ar fi o mare nedreptate dacă Rabourdin ar înghiţi aşa 
ceva! Pe cinstea mea, eu aş pleca din minister. (Întorcându- 
se din drum.) Ţi-ai găsit anagrama, taică Colleville? 

Colleville. 

Da, iat-o. 

Fleury 

(aplecându-se peste biroul lui Colleville) 

Formidabil! Formidabil! lată ceea ce nu va întârzia să se 
întâmple, dacă guvernul îşi continuă meseria lui de ipocrit. 
(Face semn către slujbaşii pe care-i ţine din scurt 
Baudoyer.) Dacă guvernul şi-ar da pe faţă intenţiile, în mod 
sincer, fără nici un gând ascuns, atunci liberalii ar şti ce au 
de făcut. Un guvern care ridică împotriva lui pe cei mai 
buni prieteni, pe nişte bărbaţi ca aceia de la Debats120, ca 
Chateaubriand şi Royer-Collard121, e demn de milă. 

Colleville 

(după ce şi-a consultat colegii) 

Uite ce, Fleury, dumneata eşti un băiat bun, dar nu face 
politică aici; nici nu-ţi dai seama cât rău ne cauzezi... 

Fleury 

(sec) 

La revedere, domnii mei. Mă duc să lucrez. (Se întoarce şi 
vorbeşte încet cu Bixiou.) Se zice că doamna Colleville a 
intrat în contact cu congregația. 

Bixiou. 

Pe unde? 

Fleury 

(izbucnind în râs) 

Întotdeauna eşti gata cu replica! 

Colleville 

(neliniştit) 

Ce vorbiţi acolo? 

Fleury. 

Teatrul nostru a încasat ieri o mie de taleri cu piesa cea 
nouă, deşi e doar la a patruzecea reprezentaţie. Ai putea 
veni s-o vezi, are nişte decoruri superbe. 


În timpul ăsta, des Lupeaulx îl primea la secretariat pe du 
Bruel, urmat la doi paşi de Dutocqg. Des Lupeaulx aflase de 
la valetul său că domnul de La Billardicre murise ţi, spre a 
face plăcere celor doi miniştri, voia să publice chiar în seara 
aceea un articol necrologic. 

— Bună ziua, dragă du Bruel, spuse semiministrul către 
subşef, văzându-l că intră şi lăsându-l să stea în picioare. Ai 
aflat vestea? De La Billardicre a murit, cei doi miniţtri erau 
lângă el când a fost împărtăşit. Bietul om a ţinut morţiş să-l 
recomande pe Rabourdin, spunând că ar fi nenorocit să 
închidă ochii înainte de a şti că succesorul său va fi acela 
care i-a ţinut mereu locul. Se pare că agonia e o chestiune 
în care mărturiseşti totul... Ministrul s-a angajat cu atât mai 
mult cu cât intenţia lui, ca şi a Consiliului, este să 
răsplătească numeroasele servicii ale domnului Rabourdin 
(înalţă capul), şi Consiliul de stat face apel la priceperea sa. 
Se spune că domnul de La Billardicre părăseşte diviziunea 
răposatului său tată şi că trece la Comisiunea justiţiei; e ca 
şi cum regele i-ar face un cadou de o sută de mii de franci; 
postul acesta e ca un scaun de notar şi se poate vinde. 
Vestea asta va produce bucurie în diviziunea dumitale, căci 
era de aşteptat ca Benjamin să fie numit acolo. Du Bruel, 
trebuie să însăilăm zece sau douăsprezece rânduri în stil de 
cronică pariziană despre acest om cumsecade; miniştrii îşi 
vor arunca ochii asupra lor. (Citeşte ziarele.) Ştii ceva 
despre viaţa bătrânului de La Billardicre? 

Du Bruel făcu un gest din cap prin oare îşi mărturisi 
ignoranţa. 

— Nimic? continuă des Lupeaulx. Ei bine, a fost amestecat 
în tulburările din Vendeea122, a fost unul dintre confidenţii 
defunctului rege. Ca şi domnul conte de Fontaine, n-a vrut 
să se alăture nici în ruptul capului Primului Consul. A fost 
niţel şuan. S-a născut în Bretagne, dintr-o familie de 
parlamentari atât de tânără, că a fost înnobilat de Ludovic 
al XVIII-lea. Vârsta? N-are importanţă. Adu-o cât mai bine 
din condei, ceva cam aşa: Fidelitatea, care nu s-a dezminţit 


niciodată... o credinţă luminată în Dumnezeu... (săracul de 
el „avea mania de a nu da niciodată pe la biserică) fă-lun 
slujitor devotat... Pomenegşte în treacăt că a fost în stare să 
cânte imnul lui Simeon la urcarea pe tron a lui Carol al X- 
lea. Contele d'Artois îl preţuia mult pe de La Billardicre 
fiindcă a avut nenorocul să se amestece în afacerea 
Quiberon123 şi să ia totul asupra lui. Înţelegi? De La 
Billardicre a apărat pe rege într-o broşură publicată ca 
răspuns la o istorie neobrăzată a Revoluţiei, făcută de un 
jurnalist, aşa că poţi pune accentul pe devotament. Mă rog, 
cântăreşte bine cuvintele, în aşa fel ca celelalte ziare să nu 
ne sară în cap, şi adu-mi articolul. Ai fost ieri la Rabourdin? 

— Da, Excelenţă, făcu du Bruel. Ah, vă cer iertare... 

— Nu-i nici un păcat, răspunse des Lupeaulx, râzând. 

— Soţia lui era încântător de frumoasă, continuă du Bruel. 
Nu există două femei ca ea în Paris; pot fi unele tot atât de 
inteligente, dar nu cu o inteligenţă atât de plăcută ca a ei. 
S-ar putea să existe o femeie mai frumoasă decât Celestine, 
dar nu şi atât de variată în frumuseţea ei. Doamna 
Rabourdin e cu mult superioară doamnei Colleville! spuse 
vodevilistul amintindu-şi de aventura mai veche a lui des 
Lupeaulx. Flavie îşi datorează faima relaţiilor cu bărbaţii, în 
timp ce doamna Rabourdin şi-o datorează numai sieşi, e 
foarte deşteaptă. Nu-i recomandabil să rosteşti o taină, în 
latineşte, în faţa ei. Dacă eu aş avea o soţie ca ea, cred că aş 
putea să ajung oriunde. 

— Ai mai mult duh decât îi e îngăduit unui autor să aibă, 
răspunse des Lupeaulx cu un gest de vanitate. 

Apoi se întoarse şi-l zări pe Dutocqg, căruia îi spuse: 

— A, bună ziua, Dutocqg! Te-am chemat spre a te ruga să- 
mi împrumuţi colecţia dumitale din Charlet, dacă o ai 
întreagă. Contesa nu cunoaşte nimic din Charlet. 

Du Bruel se retrase. 

— De ce vii fără să fii chemat? i se adresă cu asprime des 
Lupeaulx lui Dutocg, după ce rămaseră singuri. Ce, s-a 


aprins ţara, de vii să mă deranjezi la ora zece, tocmai când 
trebuie să iau dejunul cu Excelenţa Sa? 

— 'Tot ce se poate, domnule... zise Dutocqg. Dacă aş fi avut 
cinstea să vă văd azi-dimineaţă, n-aţi mai fi făcut, desigur, 
elogiul amicului Rabourdin, după ce l-aţi fi citit pe al 
dumneavoastră făcut de dumnealui. 

Dutocq îşi descheie redingota, scoase un sul de hârtii vârât 
la subsuoara stângă şi îl depuse pe biroul lui des Lupeaulx, 
într-un loc anume indicat. Apoi se duse să tragă zăvorul, 
temându-se să nu dea cineva peste ei. lată ce citi secretarul 
general, la rubrica consacrată lui, în timp ce Dutocqg 
închidea uşa: 

DOMNUL DES LUPEAULĂX - Un guvern se compromite de- 
a dreptul folosind un asemenea om, specializat în poliţia 
diplomatică. Acest personaj poate fi îndreptat cu succes 
împotriva piraţilor politici ai altor cabinete, dar e o greşeală 
de a-l folosi în poliţia internă... E mai presus de spionul 
obişnuit, înţelege orice plan, ştie să săvârşească o 
nelegiuire necesară şi să-şi acopere cu dibăcie retragerea.” 

Des Lupeaulx era analizat, cât se poate de succint, în cinci 
sau şase fraze care constituiau chintesenţa portretului 
biografic de la începutul acestei povestiri. De la primele 
cuvinte, secretarul general se simţi judecat de un om mai 
tare ca el, dar, fără a-şi dezvălui tainele în faţa unui om ca 
Dutocqg, voi să-şi facă timp spre a cerceta pe îndelete 
această lucrare, care mergea departe şi lovea drept la ţintă. 
Des Lupeaulx îi arătă deci lui Dutocq o mutră calmă şi 
gravă. Secretarul general, întocmai ca avocaţii şi 
magistraţii, ca diplomaţii şi ca toţi cei obligaţi să 
răscolească inima omenească, nu se mai miră de nimic. 
Deprins cu trădările, cu vicleşugurile dictate de ură, cu 
capcanele de tot felul, era în stare să primească o lovitură 
în spate, fără ca chipul lui să exprime ceva. 

— Cum ţi-ai însuşit această piesă? 

Dutocq povesti cum a fost ajutat de noroc; în timp ce-l 
asculta, pe faţa lui des Lupeaulx nu se citea nici un semn de 


aprobare. De aceea, spionul îşi sfârşi cu oarecare teamă 
povestirea pe care o începuse atât de triumfător. 

— Dutocg, ţi-ai vârât singur mâna în foc, răspunse 
secretarul general, sec. Dacă vrei să nu-ţi faci duşmani 
înverşunaţi, păstrează cea mai adâncă taină asupra acestei 
lucrări, care este de cea mai mare importanţă şi pe care, de 
altfel, eu o cunoşteam. 

Des Lupeaulx îi făcu semn să plece, cu una dintre acele 
priviri mai expresive decât orice vorbă. 

„Ah, nemernicul de Rabourdin şi-a vârât coada şi aici! îşi 
spuse Dutocg, înspăimântat la gândul că a descoperit un 
rival în şeful său. El face parte din statul-major, în timp ce 
eu nu-s decât un cal de bătaie! Nu m-aş fi aşteptat la una ca 
asta!” 

La toate celelalte pricini de duşmănie împotriva lui 
Rabourdin, se adăuga acum gelozia profesionistului contra 
unui confrate, una dintre cele mai cumplite fibre ale urii. 

Rămas singur, des Lupeaulx căzu într-o meditaţie stranie. 
Instrumentul cărei puteri putea fi oare Rabourdin? Să se 
folosească de acest document neobişnuit ca să-l distrugă pe 
şeful de secţie sau să se înarmeze cu el pentru a o cuceri pe 
soţia lui? Misterul acesta rămânea foarte întunecat pentru 
des Lupeaulx, care parcurgea cu groază paginile dosarului 
din faţa lui, unde toţi oamenii cunoscuţi de el erau judecaţi 
cu o ascuţime de necrezut. Îl admira pe Rabourdin, deşi se 
simţea lovit în inimă de el. Ora dejunului îl prinse pe des 
Lupeaulx cufundat în lectura documentului. 

— Excelenţa Sa vrea să ştie dacă aveţi de gând să 
coborâţi, îl anunţă valetul ministrului. 

Ministrul lua totdeauna dejunul împreună cu soţia sa, cu 
copiii şi cu des Lupeaulx, fără servitori. Masa de dimineaţă 
este singurul moment de intimitate pe care oamenii de stat 
şi-l pot îngădui în iureşul treburilor lor copleşitoare. Dar, cu 
toate zăgazurile prin care el îşi apără cu dibăcie ceasul 
acesta de conversaţie intimă, consacrându-se în întregime 
familiei şi simţămintelor lor, mulţi nepoftiţi, mai mari sau 


mai mici, izbutesc să treacă peste aceste zăgazuri. 
Treburile tulbură adesea tihna aceasta ministerială, aşa 
cum s-a întâmplat şi în momentul acela. 

— Credeam că Rabourdin e un om mai presus de 
funcţionarii obişnuiţi, dar iată că, numai la zece minute 
după moartea lui de La Billardicre, ce crezi că-i trece prin 
cap? să-mi trimită prin La Bricre un bilet cu adevărat 
surprinzător. Citeşte, îi spuse ministrul lui des Lupeaulx, 
întinzându-i o bucată de hârtie pe care o răsucea între 
degete. 

Prea nobil pentru a se gândi la sensul ruţinos pe care 
moartea lui de La Billardicre îl dădea scrisorii sale, 
Rabourdin i-o înmânase lui La Bricre, care-i adusese de 
altfel vestea acestei morţi. Des Lupeaulx citi cele ce 
urmează: „Excelenţă, Dacă douăzeci şi trei de ani de 
servicii credincioase pot să merite o favoare, rog pe 
Excelenţa Voastră să-mi acorde o audienţă chiar astăzi, 
fiind vorba de o chestiune de care atârnă cinstea mea.” 

Urmau formulele de respect. 

— Bietul om! rosti des Lupeaulx pe un ton de compătimire 
care lăsă pe ministru să plutească în eroarea lui. Suntem 
singuri, chemaţi-l acum. După Cameră aveţi consiliu, pe 
urmă excelenţa-voastră trebuie să răspundă astăzi 
opoziţiei, aşa că nu văd altă oră când l-aţi putea primi. 

Des Lupeaulx se ridică, chemă valetul, îi dădu un ordin, 
apoi se întoarse şi se aşeză la masă. 

„Îl las pentru desert”, îşi spuse el. 

Ca toţi demnitarii din timpul Restauraţiei, ministrul era un 
om trecut de vârstă. Carta dăruită de Ludovic al XVIII-lea 
avea cusurul de a lega mâna suveranilor, silindu-i să 
încredinţeze destinele ţării cvadragenarilor din Camera 
deputaţilor şi septuagenarilor din Camera pairilor, lipsindu- 
i de dreptul de a pune un om cu talent politic acolo unde 
trebuia, închizând ochii în faţa tinereţii sau a sărăciei lui. 
Numai Napoleon a îndrăznit să folosească oameni tineri 
după bunul lui plac, fără să fie constrâns de nici un 


considerent exterior. De aceea, după prăbuşirea acestei 
mari voințe, puterea a fost sărăcită de energii. Or, a pune 
moliciunea în locul vigorii este un contrast mai primejdios în 
Franţa decât în orice altă ţară. În general, miniştrii numiţi 
la bătrâneţe s-au dovedit mediocri, în timp ce miniştrii 
tineri au făcut cinste monarhiilor europene şi republicilor 
ale căror treburi au fost chemaţi să le conducă. Lumea îşi 
aminteşte încă de lupta dintre Pitt şi Napoleon124, doi 
oameni care au avut în mâna lor frânele politice la o vârstă 
când alţii, ca Henri de Navarre, Richelieu, Mazarin, Colbert, 
Louvois, d'Orange, Guise, La Rovere125, Machiavel, în 
sfârţit toţi oamenii mari celebri, porniţi de jos sau născuţi în 
jurul tronurilor, începeau abia să guverneze. Convenţiunea, 
model de energie, a fost formată în mare parte de capete 
tinere; nici un suveran n-ar trebui să uite că ea a putut să 
opună Europei paisprezece armate; politica ei, atât de 
fatală în ochii acelora care se declară pentru o putere zisă 
absolută, nu a fost mai puţin dictată de adevăratele principii 
ale monarhiei, căci ea s-a comportat ca un mare rege. După 
zece sau doisprezece ani de lupte parlamentare, după ce a 
cunoscut bine politica şi şi-a istovit forţele în ea, acest 
ministru a fost înscăunat cu adevărat de un partid care îl 
socotea ca pe omul său de afaceri. Din fericire pentru el, 
era mai aproape de şaizeci de ani, decât de cincizeci; dacă 
ar mai fi avut încă oarecare vigoare tinerească, ar fi fost 
repede zdrobit. Dar, obişnuit să renunţe, să se retragă, apoi 
să se întoarcă iar la datorie, el se lăsa lovit rând pe rând şi 
de propriul său partid şi de opoziţie, şi de Curte şi de cler, 
opunându-le puterea de inerție a unei materii în acelaşi 
timp şi maleabilă şi rezistentă; în plus, se bucura de 
beneficiul slăbiciunii sale. 'Torturat de mii de probleme de 
guvernare, mintea lui, întocmai ca a unui avocat bătrân 
după ce şi-a terminat pledoaria, nu mai avea acea vioiciune 
a spiritelor solitare, nici acea hotărâre promptă a oamenilor 
deprinşi de timpuriu cu acţiunea, lucru ce se observă la 
militarii tineri. Nici nu s-ar fi putut să fie altfel! Totdeauna 


sâcâise în loc să cumpănească, criticase efectele în loc să 
cerceteze cauzele, şi avea, mai ales, capul plin de mii de 
reforme pe care un partid le impune şefului său, de 
programe pe care interesele particulare le ridică în faţa 
unui orator cu viitor, copleşindu-l de planuri şi de sfaturi ce 
nu pot fi executate. Departe de a fi odihnit, când ajunse 
ministru era obosit de atâtea opintiri şi de atâtea poticniri. 
Apoi, când se instală în scaunul mult râvnitei demnități, se 
văzu încurcat în mii de tufişuri spinoase, având de împăcat 
mii de voințe contrare. Dacă oamenii de stat din timpul 
Restauraţiei ar fi putut să-şi urmeze propriile lor idei, 
meritele lor ar fi fost, fără îndoială, mai puţin expuse criticii; 
dar, dacă vrerile lor au fost târâte în luptă, vârsta i-a ferit 
de a mai desfăşura acea rezistenţă pe care poţi s-o opui, la 
începutul vieţii, intrigilor josnice şi nobile totodată, care îl 
învingeau uneori pe Richelieu şi în mrejele cărora avea să 
se lase prins, într-o sferă mai puţin înaltă, Rabourdin. După 
hărţuielile primelor lor lupte, oamenii aceştia, mai curând 
îmbătrâniţi decât bătrâni, se loveau de hărţuielile 
ministeriale. Astfel, ochii lui se înceţoşau tocmai când 
trebuiau să aibă agerimea vulturului, spiritul îi obosea 
tocmai când trebuiau să-şi ascută isteţimea. 

Ministrul, căruia Rabourdin voia să i se spovedească, 
asculta în fiecare zi tot felul de oameni de o netăgăduită 
valoare, care-i exprimau teoriile cele mai ingenioase, 
aplicabile sau inaplicabile în afacerile Franţei. Oamenii 
aceştia, care nu cunoşteau greutăţile politicii în ansamblu, 
asaltau pe ministru la întoarcerea dintr-o bătălie 
parlamentară, dintr-o luptă cu tainicele nerozii de la Curte, 
în ajunul unei înfruntări cu opinia publică, ori a doua zi 
după o chestiune diplomatică ce dezbina guvernul în trei 
grupe cu păreri diferite. În asemenea situaţie, un om de 
stat nu poate să primească decât cu un căscat firesc prima 
frază în care e vorba de a pune mai multă ordine în 
treburile publice. Nu era dineu la care cei mai îndrăzneţi 
speculanţi, oamenii din culisele financiare şi politice să nu 


rezume într-un cuvânt cu greutate părerile bursei şi ale 
băncilor, opiniile smulse din gura diplomaților, precum şi 
planurile relative la situaţia Europei. Ministrul avea însă în 
des Lupeaulx şi în secretarul său particular un mic consiliu 
cu ajutorul căruia rumega această hrană şi controla sau 
analiza interesele ce se exprimau prin atâtea voci abile. De 
aceea, nenorocirea lui, care este a tuturor miniştrilor 
sexagenari, era de a fi în răspăr cu toate dificultăţile: cu 
jurnalismul, a cărui înăbuşire surdă se încerca în epoca 
aceea, în locul unei desfiinţări directe; cu chestiunea 
financiară, ca şi cu chestiunile industriei; cu clerul, ca şi cu 
chestiunea bunurilor naţionale126; cu liberalismul, ca şi cu 
Camera deputaţilor. După ce învârtise puterea timp de 
şapte ani, ministrul credea că poate învârti în acelaşi fel 
toate problemele. E atât de firesc a voi să te menţii prin 
mijloacele menite să te înalțe, încât nimeni nu îndrăznea să 
defăimeze un sistem născocit de mediocritate ca să placă 
spiritelor mediocre. Restauraţia, la fel ca şi revoluţia 
poloneză, a demonstrat naţiunilor, ca şi prinților, cât 
valorează un om şi ce li se poate întâmpla când nu-l au. 
Ultimul şi cel mai mare păcat al oamenilor de stat din 
timpul Restauraţiei a fost cinstea lor într-o luptă în care 
adversarii foloseau toate resursele pungăşiilor politice, 
minciuna, calomniile, dezlănţuind împotriva lor, prin 
mijloacele cele mai nimicitoare, acele mase oarbe ce nu 
sunt în stare să înţeleagă decât dezordinea. 

Rabourdin ştia toate acestea. Dar el se hotărâse să arunce 
ultimul zar, ca un om obosit de joc, care mai încearcă o 
singură dată; atât numai că soarta îi dăduse ca adversar un 
trişor în persoana lui des Lupeaulx. Cu toate astea, oricât 
de mare ar fi fost agerimea minţii lui, şeful de secţie, mai 
priceput în administraţie decât în optica parlamentară, nu 
cuprindea cu imaginaţia sa întreaga realitate: nu ştia că 
marea lucrare, căreia îşi consacrase toată viaţa, avea să 
devină pentru ministru o teorie şi că era cu neputinţă ca 


omul de stat să nu-l confunde cu novatorii de la ora 
desertului sau cu palavragiii de la gura sobei. 

În momentul când ministrul, în picioare, în loc să-l aştepte 
pe Rabourdin, se gândea la Frangois Keller şi era atent 
numai la soţia lui, care îi întindea un ciorchine de strugure, 
uşierul anunţă pe şeful de secţie. Des Lupeaulx cântărise 
bine dispoziţia în care se afla omul de stat, preocupat de 
improvizaţiile sale, încât, văzând că ministrul e prins de 
soţia lui, ieşi înaintea lui Rabourdin şi-l fulgeră cu o primă 
frază. 

— Excelenţa Sa şi cu mine ştim ceea ce te preocupă, dar 
să nu-ţi fie teamă de nimic, spuse el cu o voce slabă. Nici de 
Dutocqg, nici de nimeni altcineva, adăugă apoi cu glas tare. 

— Nu te nelinişti, Rabourdin, îi spuse Excelenţa Sa cu 
bunătate, dar făcând un pas înapoi. 

Rabourdin înaintă în mod respectuos, iar ministrul nu se 
mai putu feri. 

— Excelenţa Voastră va încuviinţa să-mi îngăduie a-i spune 
două vorbe în particular? făcu Rabourdin aruncând 
excelenţei o ocheadă enigmatică. 

Ministrul se uită la ceasul din perete şi se îndreptă spre 
fereastră, urmat de sărmanul şef de secţie. 

— Când aş putea avea onoarea de a supune Excelenței 
Voastre lucrarea mea, în scopul de a-i da explicaţii despre 
noul plan administrativ la care se referă documentul pe cale 
de a fi pătat... 

— Un plan administrativ? făcu ministrul încruntând din 
sprâncene şi întrerupându-l. Dacă ai să-mi comunici ceva în 
genul acesta, aşteaptă ziua când vom lucra împreună. Azi 
am consiliu, apoi trebuie să dau un răspuns la Cameră în 
legătură cu incidentul ridicat ieri, la sfârşitul şedinţei, de 
opoziţie. Ziua dumitale de lucru cu mine este miercurea 
viitoare, ieri n-am lucrat, deoarece ieri nu m-am putut 
ocupa de treburile ministerului. Chestiunile politice m-au 
copleşit în dauna celor administrative. 


— Îmi depun, cu toată încrederea, onoarea în mâinile 
Excelenței Voastre, spuse Rabourdin cu gravitate, şi o rog 
să nu uite că nu mi-a acordat timpul necesar pentru o 
explicaţie imediată în legătură cu documentul sustras... 

— N-avea nici o teamă, spuse des Lupeaulx, trecând între 
ministru şi Rabourdin, pe care-l întrerupse; în mai puţin de 
opt zile vei fi, fără nici o îndoială, numit. 

Ministrul începu să râdă, gândindu-se la înflăcărarea lui 
des Lupeaulx pentru doamna Rabourdin, şi o privi cu coada 
ochiului pe soţia sa, care zâmbea. Rabourdin, nedumerit de 
jocul acesta mut, încercă să-i ghicească semnificaţia; îl 
scăpă din ochi, un moment, pe ministru, şi Excelenţa Sa 
folosi prilejul spre a se face nevăzut. 

— Vom vorbi împreună despre astea, zise des Lupeaulx, în 
faţa căruia şeful de secţie se pomeni, nu fără surprindere, 
singur. Dar nu te mânia împotriva lui Dutocg, răspund eu 
pentru el. 

— Doamna Rabourdin e o femeie încântătoare, zise soţia 
ministrului către şeful de secţie, mai mult ca să-i spună 
ceva. 

Copiii se uitau la Rabourdin cu o mare curiozitate. 
Rabourdin se aştepta la ceva solemn, dar se simţea ca un 
peşte mare prins în plasa unui năvod subţire, şi se zbătea 
de unul singur. 

— Doamna contesă e prea îngăduitoare, rosti el. 

— Voi avea oare plăcerea de a o vedea într-o miercuri? 
spuse contesa. Adu-o aici, mă vei îndatora... 

— Doamna Rabourdin primeşte miercurea, răspunse des 
Lupeaulx, care cunoştea banalitatea miercurilor oficiale. 
Dar, întrucât îi arătaţi atâta îngăduinţă, veţi avea în curând, 
dacă nu mă înşel, o serată intimă... 

Soţia ministrului se ridică în picioare, contrariată. 

— De când eşti dumneata maestrul meu de ceremonii?! îi 
spuse ea lui des Lupeaulx. 

Cuvinte cu două înţelesuri, prin care îşi exprima 
nemulţumirea pricinuită de faptul că des Lupeaulx se 


amesteca în seratele ei intime, la care nu chema decât 
persoane alese pe sprinceană. leşi, salutându-l pe 
Rabourdin. Des Lupeaulx şi şeful de birou rămaseră astfel 
singuri în salonul cel mic unde ministrul lua dejunul în 
familie. Des Lupeaulx freca între degete scrisoarea 
confidențială pe care La Bricre o adusese ministrului ţi pe 
care Rabourdin o recunoscu. 

— Dumneata nu mă cunoşti încă, îi spuse el, zâmbind, 
şefului de secţie. Dar vineri seara o să ne înţelegem perfect. 
Acum trebuie să primesc audienţe, ministrul le-a lăsat pe 
capul meu fiindcă el se pregăteşte pentru Cameră. Îţi repet, 
însă, Rabourdin, n-avea nici o teamă. 

Rabourdin păşea încet pe scări, zăpăcit de întorsătura 
neaşteptată pe care o luau lucrurile. Se credea denunţat de 
Dutocqg, şi nu se înşela deloc; des Lupeaulx avea în mâna lui 
documentul în care era judecat atât de aspru, totuşi des 
Lupeaulx se purta frumos cu judecătorul său. Să-ţi stea 
mintea în loc, nu alta! Oamenii cinstiţi înţeleg greu 
uneltirile încâlcite, şi Rabourdin se pierdea în acest labirint, 
fără să poată ghici jocul pe care-l juca secretarul general. 

„Sau n-a citit pasajul despre el, sau e îndrăgostit de soţia 
mea!” 

Acestea fură cele două gânduri la care se opri şeful de 
secţie pe când străbătea curtea, deoarece schimbul de 
priviri pe care-l surprinsese în ajun între Celestine şi des 
Lupeaulx îi reveni în memorie cu iuţeala unui fulger. 

În timpul absenței lui Rabourdin, secţia sa fu prada unei 
mari agitaţii, dat fiind că în ministere raporturile dintre 
slujbaşi şi superiorii lor sunt atât de ordonate, încât, atunci 
când uşierul ministrului vine din partea Excelenței Sale la 
un şef de secţie, mai ales la ora când ministrul nu-i de 
văzut, se stârnesc mari comentarii. Coincidenţa dintre 
această comunicare extraordinară şi moartea domnului de 
La Billardicre dădu de altfel o importanţă neobişnuită 
acestui fapt, şi domnul Saillard, de cum îl află din gura 
domnului Clergeot, se şi duse să-l comenteze cu ginerele 


său. Bixiou, care lucra în clipa aceea cu şeful lui, îl lăsă să 
discute cu socrul său şi trecu în secţia Rabourdin, unde 
activitatea încetase cu totul. 

Bixiou 

(intrând) 

La dumneavoastră văd că nu s-a urcat temperatura, 
domnilor! Habar n-aveţi ce se petrece jos. Virtuoasa 
Rabourdin e pe ducă! Da, e destituit! A fost o scenă teribilă 
la ministru. 

Dutocq 

(privind spre Bixiou) 

Adevărat? 

Bixiou. 

Cui ar putea să-i facă rău asta? Dumitale, nu, în nici un 
caz; dumneata vei deveni subşef, iar du Bruel şef. Domnul 
Baudoyer trece la diviziune. 

Fleury. 

Fac rămăşag pe o sută de franci că Baudoyer n-o să fie 
niciodată şef de diviziune. 

Vimeux. 

Susţin rămăşagul. Dumneata susţii, domnule Poiret? 

Poiret. 

Eu ies la pensie la 1 ianuarie. 

Bixiou. 

Cum, adică, n-o să-ţi mai vedem pantofii cu şireturi?! Şi ce- 
o să se facă ministerul fără dumneata? Cine susţine 
rămăşagul meu? 

Dutocqg. 

Nu-mi vine a crede că o să fiu numit subşef, aşa că voi 
paria la sigur. Domnul Rabourdin a fost numit; domnul de 
La Billardicre l-a recomandat pe patul de moarte celor doi 
miniştri, deoarece îl mustra conştiinţa că a încasat leafa 
pentru un post a căruitreabă o făcuse tot timpul 
Rabourdin, şi, ca să-l lase să moară cu cugetul împăcat, 
miniştrii i-au făgăduit că-l vor numi pe Rabourdin, afară 
numai dacă nu vor fi alte ordine superioare. 


Bixiou. 

Domnilor, faceţi toţi la un loc rămăşag cu mine, sunteţi 
şapte, căci vei intra şi dumneata, domnule Phellion. Mă 
prind pe o masă de cinci sute de franci, la Rocher de 
Cancale, că Rabourdin n-a fost numit în locul lui de La 
Billardicre. Pe dumneavoastră n-o să vă coste nici o sută de 
franci de fiecare, în timp ce eu pun la bătaie cinci sute. Ce 
mai vreţi? Primiţi? Primeşti şi dumneata, du Bruel? 

Phellion 

(punând pana pe masă) 

Cucoane, nu ştiu pe ce te bizui dumneata când faci 
propunerea asta aleatorie, căci aleatorie este cuvântul. Dar 
greşesc folosind termenul de propunere; de fapt, vreau să 
spun contract. Rămăşagul dumitale e un contract. 

Fleury. 

N-ai dreptate, denumirea de contract nu se poate da decât 
înțelegerilor recunoscute de cod, iar codul nu se amestecă 
în rămăşaguri. 

Dutocqg. 

A-l respinge înseamnă a-l recunoaşte. 

Bixiou. 

Aici ai dreptate, Dutocg! 

Poiret. 

De acord! 

Fleury. 

Aşa-i. E ca şi cum ai refuza să-ţi plăteşti datoriile, asta 
înseamnă a le recunoaşte. 

Thuillier. 

Aţi devenit nişte jurisconsulţi teribili. 

Poiret. 

Sunt tot atât de curios ca şi domnul Phellion să ştiu pe ce 
anume se bizuie domnul Bixiou... 

Bixiou 

(strigând tare spre biroul lui du Bruel) 

Primeşti, du Bruel? 

Du Bruel 


(venind la ei) 

Naiba să vă ia, domnilor! Am de făcut ceva greu, un anunţ 
despre moartea domnului de La Billardicre. Vă implor, 
puţină tăcere, o să râdeţi şi o să faceţi rămăşaguri după 
aceea. 

Thuillier. 

O să râdeţi, dumneata îmi furi calambururile127! 

Bixiou 

(îndreptându-se spre du Bruel) 

Ai dreptate, du Bruel, elogiul răposatului e un lucru destul 
de greu de întocmit; i-aş fi făcut mai curând caricatura! 

Du Bruel. 

Atunci, ajută-mă, Bixiou! 

Bixiou. 

Cu plăcere, deşi asemenea articole ies mai bine dacă le 
scrii în timp ce mănânci. 

Du Bruel. 

O să mâncăm împreună. (Citeşte.) „Biserica şi monarhia 
pierd în fiecare zi pe câte unul dintre cei ce s-au luptat 
pentru ele în epocile revoluţiei...” 

Bixiou. 

Rău. Eu aş scrie: „Moartea face victime mai ales printre 
cei mai bătrâni apărători ai monarhiei şi cei mai credincioşi 
slujitori ai regelui, al cărui suflet e îndurerat de aceste 
pierderi. (Du Bruel scrie repede.) Domnul baron Flamet de 
La Billardicre a murit azi dimineaţă în urma unei hidropizii, 
provocată de o afecţiune a inimii...” Înţelegi, interesul este 
să arătăm că şi în birouri există inimi. Ţii să facem şi un sos 
despre suferinţele regaliştilor în timpul Ternarei? Mă rog, 
n-ar fi rău! Dar nu, fiţuicile din opoziţie vor spune că 
suferinţele acestea au pornit mai mult de la stomac decât 
de la inimă. Mai bine să nu pomenim nimic. Ce-ai scris mai 
departe? 

Du Bruel 

(citind) „Coborând dintr-o veche viţă de parlamentari. 

Bixiou. 


Foarte bine! E poetic, iar „viţă” sună a adevăr. 

Du Bruel 

(continuând) „... în care devotamentul pentru tron era 
ereditar, întocmai ca şi păstrarea credinţei strămoşilor 
noştri, domnul de La Billardicre...” 

Bixiou. 

Eu aş spune domnul baron. 

Du Bruel. 

Numai că nu era încă în 1793. 

Bixiou. 

N-are importantă. După cum ştii, în timpul Imperiului, 
Fouche, povestind o anecdotă despre Convenţiune, şi 
aducând vorba despre Robespierre, care i se adresa lui, 
spunea: „Robespierre mi-a ordonat: Duce d'Otrante128, 
dumneata vei lua în primire primăria!” Aşa că avem un 
precedent. 

Du Bruel. 

Dă-mi voie să notez anecdota asta. Totuşi, să nu punem 
baron, fiindcă am păstrat pentru la urmă titlurile cu oare a 
fost încărcat din plin. 

Bixiou. 

Aha, lovitura de teatru, tabloul final al articolului. 

Du Bruel. 

Ascultă: „Numind pe domnul de La Billardicre baron, 
gentilom...” 

Bixiou 

(aparte) 

Şi încă ce gentilom! 

Du Bruel 

(în continuare) „... al palatului etc., regele a răsplătit toate 
serviciile aduse de slujitorul care a ştiut să împace 
severitatea impusă de funcțiunile sale cu blândeţea 
obişnuită a Bourbonilor, precum şi curajul vendeanului care 
nu şi-a îndoit genunchii în faţa idolului imperial. El lasă un 
fiu, care-l moşteneşte devotamentul şi virtuțile etc.” 

Bixiou. 


Nu ţi se pare că tonul e prea pretenţios, prea colorat? Eu 
aş tempera puţin poezia asta: „Idol imperial”, „îndoit 
genunchii”, ce zici? Se resimte vodevilul, în dauna stilului 
din pământeasca proză. Eu aş zice: „Făcea parte dintre cei 
puţini care etc...” Simplifică, e vorba doar de un om simplu. 

Du Bruel. 

lată o frază bună pentru un vodevil. Tu ai putea să dai 
lovitura în teatru, Bixiou! 

Bixiou. 

Ce-ai scris în legătură cu afacerea Quiberon? (Celălalt 
citeşte.) Nu-i bine. lată cum aş scrie eu: „Într-o lucrare 
publicată de curând, el a luat asupra lui toate nenorocirile 
expediției de la Quiberon, dovedind un devotament care nu 
se dădea îndărăt de la nici un sacrificiu”. E fin, spiritual şi îl 
reabilitezi pe de La Billardicre. 

Du Bruel. 

Faţă de cine? 

Bixiou 

(grav ca un preot care se urcă la amvon) 

Faţă de Hoche şi Tallien129. Ce, nu cunoşti istoria? 

Du Bruel. 

Nu. M-am abonat la colecţia lui Baudoin, dar n-am avut 
încă timp s-o răsfoiesc; în ea nu se găsesc subiecte pentru 
vodeviluri. 

Phellion 

(în pragul uşii) 

Am vrea să ştim cu toţii, domnule Bixiou, ce te poate 
îndemna să crezi că respectabilul şi cinstitul domn 
Rabourdin, oare ţine interimatul diviziunii de nouă luni, 
care-i cel mai vechi şef de secţie din minister şi pe care 
ministrul l-a chemat la el după ce a venit de la domnul de La 
Billardicre, nu va fi numit ţef de diviziune? 

Bixiou. 

Tătucă Phellion, dumneata cunoşti ceva geografie? 

Phellion 

(umflându-se în pene) 


Domnul meu, mă mândresc chiar. 

Bixiou. 

Dar istorie? 

Phellion 

(cu modestie) 

Oarecum. 

Bixiou 

(studiindu-l) 

Diamantul de la cravată nu ţi-e prins bine, are să-ţi cadă. 
Ei bine, dumneata nu cunoşti inima omenească, în această 
privinţă n-ai ajuns decât până la marginile Parisului. 

Poiret 

(încet, către Vimeux) 

Marginile Parisului? Mi se pare că era vorba de domnul 
Rabourdin. 

Bixiou. 

Secţia Rabourdin face rămăşag, toată, cu mine? 

Toţi. 

Da. 

Bixiou. 

Du Bruel, şi tu? 

Du Bruel. 

Te cred! Avem tot interesul ca şeful nostru să fie numit, 
căci atunci toţi din secţia noastră vom avansa cu o treaptă. 

Thuillier. 

Cu o treaptă! (încet, către Phellion.) N-ar fi rău, ce zici? 

Bixiou. 

Atunci să facem rămăşagul. Şi iată pe ce mă bizui: o să 
înţelegeţi greu, dar, în sfârşit, am să v-o spun. Domnul 
Rabourdin are tot dreptul să fie numit (se uită la Dutocg), 
deoarece vechimea, meritele şi cinstea lui sunt 
recunoscute, preţuite şi răsplătite. Bineînţeles numirea sa 
este în interesul însuşi al administraţiei. (Phellion, Poiret şi 
Thuillier ascultă fără să priceapă şi stau ca nişte oameni 
care încearcă să vadă prin întuneric.) Ei bine, în virtutea 
acestor aprecieri şi merite, recunoscând că măsura este 


dreaptă şi înţeleaptă, fac rămăşag că ea nu se va întâmpla. 
Da, da, se va solda cu o înfrângere, cum s-au soldat 
expedițiile din Boulogne şi din Rusia, în care geniul avea de 
partea lui toţi sorții de izbândă. Va fi înfrântă cum e înfrântă 
la noi orice măsură ce pare justă şi bună. Pe chestia asta mă 
prind în joc şi cu dracul. 

Du Bruel. 

Şi cine are să fie numit? 

Bixiou. 

Cu cât îl analizez mai bine pe Baudoyer, cu atât am 
impresia că el întruneşte toate calităţile contrare; în 
consecinţă, el va fi şeful diviziunii. 

Dutocq 

(scos din sărite) 

Dar domnul des Lupeaulx, care m-a chemat la dânsul 
pentru a-mi cere albumul meu cu desene de Charlet, mi-a 
spus că domnul Rabourdin are să fie numit, şi că tânărul de 
La Billardicre va trece ca referent la Justiţie. 

Bixiou. 

Numit! Numit! Numirea n-o să se semneze în decurs de 
zece zile. Ea se va face de Anul Nou. Uite, priviţi-l pe şeful 
vostru, colo, în curte, şi spuneţi-mi dacă Virtuoasa 
Rabourdin, cum i-am spus eu, are înfăţişarea unui om care 
se bucură de favoare; pare mai degrabă că-i destituit! 
(Fleury se repede la fereastră.) La revedere, domnilor; mă 
duc să-l înştiinţez pe domnul Baudoyer că dumneavoastră l- 
aţi numit pe domnul Rabourdin, asta o să-l înfurie pe omul 
acesta evlavios! După aceea am să-i vorbesc despre 
rămăşagul nostru, ca să-i vină inima la loc. Noi numim asta 
în teatru peripeţie, nu-i aşa, du Bruel? La urma urmei, ce-aş 
putea pierde? Dar, dacă voi câştiga, o să mă facă subşef. 
(lese.) 

Poiret. 

Toată lumea spune despre domnul ăsta că are duh; ei bine, 
eu, unul, n-am putut să înţeleg niciodată nimic din 
pălăvrăgelile lui. (Continuă să scrie.) Îl ascult, îl ascult, aud 


vorbe peste vorbe, dar nu văd nici un sens. Vorbeşte despre 
marginile Parisului în legătură cu inima omenească şi (lasă 
pana din mână şi se duce la sobă) spune că se prinde în joc 
şi cu diacul în legătură cu expedițiile din Rusia şi Boulogne! 
Mai întii trebuie să cădem de acord cum că dracul joacă şi 
el, şi apoi să ştim ce joc anume! Eu văd în primul rând jocul 
de domino... (îşi suflă nasul.) 

Fleury 

(întrerupând) 

E ora unsprezece, moş Poiret îşi suflă nasul! 

Du Bruel. 

Aşa.-i... S-a şi făcut unsprezece! Am şters-o la secretariat. 

Poiret. 

Unde eram? 

Thuillier. 

La domino, la Domnul, căci e vorba de drac, şi dracul e un 
suzeran fără cartă. Dar asta trage mai curând a poantă 
decât a calambur. Asta e un joc de cuvinte. De altfel, nu văd 
deosebirea între un joc de cuvinte şi... 

(Intră Sebastien pentru a lua circularele ce trebuie 
semnate şi verificate.) 

Vimeux. 

lată-l pe tânărul nostru cel frumos! Ai ajuns la capătul 
suferințelor, o să fii încadrat! Domnul Rabourdin va fi numit. 
Nu degeaba ai fost ieri la serata doamnei Rabourdin. Ce 
fericit eşti că poţi să te duci acolo! Se zice că iau parte nişte 
femei superbe. 

Sebastien. 

Habar n-am. 

Fleury. 

Dar ce, eşti orb? 

Sebastien. 

Nu-mi place să mă uit la ceea ce ştiu că nu voi avea. 

Phellion 

(încântat) 

Bine spus, tinere. 


Vimeux. 

Fii cu băgare de seamă, doamna Rabourdin e o femeie 
încântătoare. 

Fleury. 

Aş, e prea slabă. Am văzut-o la Tuileries; îmi place mai 
mult Percilliee, maestra de balet, victima lui Castaing. 

Phellion. 

Dar ce poate să aibă comun o actriţă cu nevasta unui şef 
de secţie? 

Dutocqg. 

Amândouă joacă teatru. 

Fleury 

(uitându-se chiorâş la Dutocq) 

Fizicul n-are nici o legătură cu moralul, şi dacă dumneata 
vrei să spui cu asta că... 

Dutocqg. 

Nu vreau să spun nimic. 

Fleury. 

Ei bine, ştii cine are să fie numit şef de secţie? 

Toţi. 

Cine? 

Fleury. 

Colleville. 

Thuillier. 

De ce? 

Fleury. 

Doamna Colleville a sfârşit prin a apuca drumul cel mai 
scurt... drumul bisericii... 

Thuillier 

(sec) 

Sunt un prieten prea bun al lui Colleville pentru a nu te 
ruga, domnule Fleury, să nu vorbeşti cu uşurinţă despre 
soţia lui. 

Phellion. 

Femeile, oare n-au nici un mijloc de apărare, n-ar trebui să 
constituie subiecte de discuţie în conversațiile noastre... 


Vimeux. 

Cu atât mai mult cu cât frumoasa doamnă Colleville n-a 
voit să-l primească pe Fleury; el o defăimează din 
răzbunare. 

Fleury. 

N-a voit să mă primească pe acelaşi picior de egalitate cu 
Thuillier, dar tot m-am dus... 

Thuillier. 

Când? Unde? Sub fereastra ei? 

Cu toate că Fleury era temut în birouri pentru îndrăzneala 
lui, de astă dată primi în tăcere ultima frază a lui Thuillier. 
Această resemnare, care-i surprinse pe slujbaşi, avea drept 
cauză o chitanţă de două sute de franci, cu o semnătură 
destul de îndoielnică, pe care Thuillier urma să o prezinte 
domnişoarei 'Thuillier, sora lui. După această ciorovăială se 
făcu o tăcere adâncă. Fiecare se apucă de lucru şi-şi văzu 
de treabă, de la ora unu până la trei. Du Bruel nu se mai 
întoarse. 

Către orele trei şi jumătate, pregătirile de plecare - 
periatul pălăriilor, schimbarea veşmintelor - încep simultan 
în toate birourile ministerului. Această fericită jumătate de 
oră, consacrată micilor griji domestice, scurtează şi mai 
mult şederea la birou. În această vreme, odăile prea 
încălzite se răcoresc, duhoarea particulară a birourilor se 
împrăştie, tăcerea coboară din nou. La orele patru nu se 
mai află acolo decât adevărații slujbaşi, aceia care îşi iau 
rolul în serios. Un ministru şi-ar putea cunoaşte oamenii 
care muncesc numai dând o raită prin minister la ora patru 
fix, spionaj pe care însă niciunul dintre aceste personaje 
grave nu şi-l îngăduie. 

La ora patru, o parte dintre şefi se întâlniră în curte şi se 
opriră puţin spre a-şi împărtăşi părerile cu privire la 
evenimentul zilei. În general, pornind în grupuri de câte 
doi, sau de câte trei, părerile erau în favoarea lui 
Rabourdin; cei cu mai multă experienţă, însă, ca domnul 
Clergeot, dădeau din cap, spunând: Habent sua sidera 


lites1 30. Saillard şi Baudoyer fură ocoliţi pe nebăgate de 
seamă, deoarece nimeni nu ştia ce să le spună în legătură 
cu moartea lui de La Billardicre ţi fiecare îţi dădea seama 
că Baudoyer putea să râvnească postul, cu toate că nui se 
cuvenea. 

Când ginerele şi socrul ajunseră la o oarecare depărtare e 
minister, Saillard rupse tăcerea, spunând: 

— Merge cam greu în ceea ce te priveşte, dragul meu 
Baudoyer. 

— Nu înţeleg, răspunse şeful, la ce s-o fi gândit Elisabeth 
când l-a trimis în goană pe Godard să ia un paşaport pentru 
Falleix. Godard mi-a spus că a închiriat o diligenţă, sfătuită 
de unchiul Mitral, şi că la ora asta Falleix e în drum spre 
provincia lui. 

— O fi vorba de vreo afacere în negoţul nostru, zise 
Saillard. 

— Negoţul nostru cel mai important, în momentul de faţă, 
este de a ne gândi la postul domnului de La Billardicre. 

Ajunseseră lângă Palais-Royal, în strada Saint-Honore, 
când Dutocqg îi salută şi se apropie de ei. 

— Domnule, îi şopti el lui Baudoyer, dacă pot să vă fiu de 
folos cu ceva în împrejurările prin care treceţi, vă stau la 
dispoziţie şi vă asigur că nu vă sunt mai puţin devotat decât 
domnul Godard. 

— O asemenea stăruinţă e cel puţin mângâietoare, 
răspunse Baudoyer, îţi dai seama că te bucuri de stima unor 
oameni cumsecade. 

— Dacă aţi găsi de cuviinţă să vă slujiţi de influenţa 
dumneavoastră spre a mă numi subşef, dându-i lui Bixiou 
gradul de şef, aţi face fericirea a doi oameni care vor fi în 
stare de orice pentru înălţarea dumneavoastră în grad. 

— Îţi baţi joc de noi, domnule? zise Saillard, holbând ochii 
la el. 

— Departe de mine un asemenea gând, răspunse Dutocqg. 
Vin de la imprimeria jurnalului, unde am dus, din partea 
domnului secretar general, articolul despre domnul de La 


Billardicre. Dar celălalt articol pe care l-am citit acolo m-a 
făcut să am cea mai înaltă stimă pentru meritele 
dumneavoastră. Când va sosi momentul să se termine cu 
Rabourdin, eu voi fi acela care îi voi da lovitura de graţie, 
binevoiţi a vă aminti de aceasta. 

Dutocqg dispăru. 

— Să mor dacă înţeleg ceva, zise casierul uitându-se la 
Baudoyer, ai cărui ochi mici arătau o uimire neobişnuită. 
Trebuie să cumpărăm jurnalul, diseară. 

Când Saillard şi ginerele lui intrară în salonul de la parter, 
găsiră acolo, în faţa unui foc încins, pe doamna Saillard, pe 
Elisabeth, pe domnul Gaudron şi pe preotul de la Saint- 
Paul. Preotul se întoarse spre domnul Baudoyer, căruia 
soţia sa îi făcu un semn pe care el nu-l înţelese. 

— Domnule, începu preotul, m-am grăbit să vin spre a vă 
mulţumi pentru impunătoarea danie cu care mi-aţi 
împodobit biserica. Eu unul n-aş fi îndrăznit să fac datorii 
pentru a cumpăra un chivot atât de frumos, care e demn de 
o catedrală. Pe dumneata, care eşti unul dintre enoriaşii 
noştri cei mai credincioşi ce nu lipsesc niciodată de la 
slujbă, trebuie să te fi izbit, mai mult decât pe oricine, 
sărăcia pristolului nostru. Peste câteva clipe am să-l văd pe 
monseniorul co-paroh, şi el are să-ţi arate întreaga lui 
mulţumire. 

— Dar n-am făcut încă nimic... bolborosi Baudoyer. 

— Sfinţia Voastră, interveni soţia lui, tăindu-i vorba, am să 
trădez taina soţului meu. Domnul Baudoyer are de gând să- 
şi întregească dania, dându-vă un baldachin, în Joia Mare. 
Dar cumpărarea lui atârnă de situaţia noastră bănească, iar 
situaţia bănească atârnă de avansare. 

— Cel de Sus să răsplătească pe cei care nu-l uită, rosti 
domnul Gaudron, pregătindu-se să plece împreună cu 
preotul. 

— Nu vreţi să ne faceţi cinstea de a lua masa cu noi? Osă 
mâncăm ce s-o găsi, se adresă Saillard preotului şi 
domnului Gaudron. 


— Dumneata poţi rămâne, iubitul meu vicar, îi zise preotul 
lui Gaudron. Eu ştii că sunt invitat la părintele de la Saint- 
Roch, care-l înmormântează mâine pe domnul de La 
Billardicre. 

— Părintele de la Saint-Roch n-ar putea pune o vorbă bună 
pentru mine? întrebă Baudoyer, pe care soţia lui îl trăgea 
cu putere de pulpana redingotei. 

— Dar taci odată, Baudoyer! îi spuse ea, împingându-l într- 
un colţ spre a-i şopti la ureche: Ai donat parohiei un chivot 
de cinci mii de franci. Am să-ţi explic totul. 

Zgârcitul Baudoyer făcu o strâmbătură groaznică şi tot 
timpul cinei rămase pe gânduri. 

— De ce te-ai grăbit aşa cu paşaportul lui Falleix? Pentru 
ce te amesteci unde nu trebuie? o întrebă el în cele din 
urmă. 

— Dacă nu mă-nşel, afacerile lui Falleix sunt niţel şi ale 
noastre, răspunse Elisabeth sec, aruncând o privire soţului 
ei spre a-i arăta pe domnul Gaudron, în tata căruia trebuia 
să tacă. 

— De bună seamă, zise moş Saillard, gândindu-se la 
vărsămintele sale. 

— Nădăjduiesc c-ai ajuns la timp la redacţia jurnalului, 
spuse Elisabeth domnului Gaudron, servindu-i supa. 

— Da, scumpă doamnă, răspunse vicarul. De îndată ce 
directorul jurnalului a primit notiţa secretarului 
confesorului Curţii, n-a mai făcut nici o greutate. Articolaşul 
a fost pus, prin grija lui însuşi, la locul cel mai bun, lucru la 
care nu m-aş fi aşteptat. Tânărul ăsta de la jurnal e un om 
cu o inteligenţă ascuţită. Apărătorii credinţei vor putea 
combate nelegiuirea fără să-şi creeze neplăceri, deoarece 
la jurnalele regaliste se găsesc mulţi oameni cu talent. Sunt 
încredinţat că nădejdile dumneavoastră vor fi încoronate de 
izbândă. Caută, dragă Baudoyer, să-l ocroteşti pe domnul 
Colleville, deoarece este obiectul atenţiei Eminenţei Sale, 
mi s-a atras chiar luarea-aminte să-ţi vorbesc despre el... 


— În cazul că voi fi numit şef de diviziune, îl voi face şef de 
secţie la mine, dacă vreţi! zise Baudoyer. 

Tâlcul enigmei ieşi la iveală la sfârşitul cinei. Foaia 
guvernamentală, cumpărată de portar, cuprindea la 
Cronica Parisului următoarele două articole, cu caracter de 
informaţii: „Domnul baron de La Billardicre a încetat din 
viaţă azi-dimineaţă, după o lungă şi grea suferinţă. Regele 
pierde un slujitor devotat, iar biserica unul dintre cei mai 
credincioţi fii. Sfârţitul domnului de La Billardicre 
încoronează cu demnitate frumoasa lui viaţă dăruită în 
întregime, în timpuri grele, misiunilor primejdioase şi 
îndeplinirii cu credinţă, până în ultima clipă, a funcţiunilor 
celor mai spinoase. Domnul de La Billardicre a fost comisar 
regal într-un departament unde caracterul său a învins 
toate piedicile pe care răzvrătirea le ridica în acea parte a 
ţării. A primit de bunăvoie o direcţie plină de răspundere, în 
cadrul căreia priceperea lui s-a îmbinat cu blândeţea 
franceză a purtărilor sale, pentru a domoli tulburările grave 
ce s-au produs acolo. Nici o răsplată n-a fost primită mai pe 
drept decât acelea prin care regele Ludovic al XVIII-lea şi 
maiestatea-sa au binevoit a încorona un devotament care 
nu s-a clătinat în faţa uzurpatorului1 31. Vechea lui familie 
va dăinui prin vlăstarul ei, moştenitorul meritelor şi al 
credinţei acestui admirabil om, a cărui pierdere 
îndurerează atâţia prieteni. Majestatea-sa a şi anunţat, 
printr-un cuvânt plin de înţelegere, că îi socoteţte pe 
domnul Benjamin de La Billardicre printre gentilomii Curţii. 

Numeroşii prieteni, care nu vor fi primit anunţurile de 
înmormântare sau cărora aceste anunţuri le vor fi ajuns cu 
întârziere, sunt înştiinţaţi că înhumarea va avea loc mâine, 
la orele patru, la Biserica Saint-Roch. Discursul funebru va 
fi rostit de domnul abate Fontanon.” „Domnul Isidore 
Baudoyer, reprezentantul uneia dintre cele mai vechi familii 
ale burgheziei pariziene şi şef de secţie în diviziunea La 
Billardicre, a dat o nouă dovadă despre trainicele tradiţii de 
cucernicie prin care s-au distins aceste mari familii atât de 


mândre de strălucirea religiei şi atât de iubitoare faţă de 
monumentele ei. Biserica Saint-Paul ducea lipsa unui chivot 
potrivit cu măreţia acestui lăcaş înălţat de „Prietenii lui 
Isus,. Nici epitropia, nici preotul bisericii nu aveau destule 
fonduri pentru a împodobi altarul. Domnul Baudoyer a făcut 
danie acestei parohii un chivot, pe care multă lume l-a 
admirat la domnul Gohier, argintarul regelui. Datorită 
acestui om evlavios, Biserica Saint-Paul e înzestrată azi cu o 
capodoperă a argintăriei, ale cărei desene încrustate se 
datorează domnului de Sommervieux. Anunţăm cu bucurie 
o faptă care dovedeşte cât de goală este vorbăria 
liberalismului despre caracterul burgheziei pariziene. 
Marea burghezie a fost regalistă în toate timpurile, ea o va 
dovedi totdeauna, cu orice prilej.” 

— Preţul era de cinci mii de franci, zise abatele Gaudron, 
dar, cu bani peşin, argintarul Curţii l-a dat mai ieftin. 

— Reprezentantul uneia dintre cele mai vechi familii ale 
burgheziei pariziene!” repetă Saillard. E tipărit negru pe 
alb, şi încă în jurnalul guvernamental! 

— Scumpe domnule Gaudron, ajută-l te rog pe tatăl meu 
să compună o frază pe care ar putea s-o strecoare la 
urechea doamnei contese, atunci când îi va duce 
indemnizaţia lunară, o frază care să spună tot! Eu am să vă 
las. Trebuie să plec cu unchiul Mitral. Mă credeţi că mi-a 
fost cu neputinţă să dan de unchiul Bidault? Şi dacă aţi şti 
în ce cocioabă stă! Dar domnul Mitral, care-i cunoaşte 
tabieturile, spune că îşi termină treburile între ora opt şi 
douăsprezece şi că, după această oră, nu poate fi găsit 
decât la o cafenea cu firma Themis, un nume tare ciudat... 

— Se împarte cumva dreptate acolo? glumi abatele 
Gaudron, râzând. 

— Nu ştiu ce-o fi căutând într-o cafenea situată la colţul 
străzii Dauphine, pe Cheiul Augustinilor... Dar se zice că e 
acolo în fiecare seară şi joacă domino cu prietenul său, 
domnul Gobseck. Nu vreau să mă duc singură, unchiul meu 


mă însoţeşte până la cafeneaua aceea şi o să mă aducă 
înapoi. 

În momentul acela, Mitral îşi arătă faţa gălbejită, sub 
peruca sa miţoasă, şi făcu semn nepoatei sale să pornească, 
spre a nu irosi un timp care costă doi franci ora. Doamna 
Baudoyer plecă, deci, fără să spună nimic nici tatălui, nici 
soţului ei. 

— Cerul, îi spuse domnul Gaudron lui Baudoyer după ce 
Elisabeth plecă, ţi-a dat în această femeie o comoară de 
cuminţenie şi virtute, un model de înţelepciune, o creştină 
în care sălăşluieşte harul divin. Numai religia poate făuri 
caractere atât de desăvârşite. Mâine voi face o liturghie 
pentru izbânda dreptei cauze! În interesul monarhiei şi al 
religiei, dumneata trebuie să fii numit. Domnul Rabourdin e 
un liberal abonat la Journal des Debats, ziar jalnic, care 
loveşte în domnul conte de Villcle1 32 pentru a servi 
interesele jignite ale domnului de Chateaubriand. Eminenţa 
Sa va citi astă-seară jurnalul, fiindcă se vorbeşte în el 
despre sărmanul lui prieten, domnul de La Billardicre, iar 
monseniorul co-paroh îi va pomeni despre dumneata şi 
despre Rabourdin. Îl cunosc bine pe Sfinţia Sa: când e 
vorba de scumpa lui biserică, nu te uită niciodată în 
predicile sale; or, în momentul acesta are cinstea de a cina 
împreună cu co-parohul, la părintele de la Saint-Roch. 

Auzind vorbele acestea, Saillard şi Baudoyer începură să 
înţeleagă că Elisabeth nu stătuse degeaba din clipa când 
fusese înştiinţată de Godard. 

— Trebuie să recunoaştem că e şmecheră Elisabeth a 
noastră! exclamă Saillard, apreciind, mai mult decât o făcea 
abatele, lucrătura ascunsă, ţesută la repezeală de fiica lui. 

— L-a trimis pe Godard să pândească la uşa lui Rabourdin, 
ca să afle ce ziar primeşte acesta, zise Gaudron, şi i-am 
comunicat numaidecât secretarului Eminenţei Sale; ce vrei, 
trăim într-o epocă în care biserica şi tronul trebuie să-şi 
cunoască bine şi prietenii şi duşmanii. 


— Iată o frază pe care o caut de cinci zile întruna ca să i-o 
spun soţiei Eminenţei Sale, zise Saillard. 

— Tot Parisul citeşte ce-i aici! exclamă Baudoyer cu ochi. 
Aplecaţi deasupra ziarului. 

— Lauda asta te costă patru mii opt sute de franci, 
mămicule! zise doamna Saillard. 

— În schimb aţi împodobit lăcaşul Domnului, răspunse 
abatele Gaudron. 

— Ne-am fi putut izbăvi de păcate şi fără asta! reluă soţia. 
E drept, dacă Baudoyer obţine postul, el Îi va aduce opt mii 
de franci mai mult decât acum, aşa că sacrificiul n-o să fie 
chiar atât de mare. Dar dacă nu-l obţine? Văleu, măiculiţă, 
ce pierdere! exclamă ea, privindu-şi soţul. 

— Nu-i nimic, zise Saillard cu înflăcărare, vom pune totul 
la loc prin Falleix, care îşi va lărgi acum afacerile cu ajutorul 
fratelui său, pe care l-a făcut anume agent de bursă. 
Elisabeth ar fi trebuii să ne spună şi nouă de ce a şters-o 
aşa de repede Falleix... Dar să compunem fraza. lată cum 
m-am gândit eu: „Doamnă, dacă aţi vrea să spuneţi două 
vorbe Excelenței Sale...” 

— Dacă aţi vrea! făcu Gaudron. „Dacă aţi binevoi” e mai 
respectuos. Dar, înainte de toate, trebuie să ştim dacă 
doamna prinţesă moştenitoare îţi acordă protecţia ei, şi 
numai atunci i-ai putea strecura contesei ideea de a 
participa la îndeplinirea dorințelor Alteţei Sale regale. 

— Trebuie, de asemeni, să amintim de postul vacant, zise 
Baudoyer. 

— Doamnă contesă”, reluă Saillard ridicându-se în 
picioare şi înfăşurând-o pe soţia lui într-un zâmbet 
cuceritor. 

— Doamne, Saillard, eşti de-a dreptul caraghios! la seama, 
mămicule, o s-o faci să ridă pe femeia aia! 

— Doamnă contesă”... acum e mai bine? schimbă el tonul, 
aruncând o ocheadă soţiei lui. 

— Da, puişorule. 


— Postul prea respectatului şi răposatului domn de La 
Billardicre e vacant, ginerele meu, domnul Baudoyer...” 

— Bărbat merituos şi foarte evlavios”, suflă Gaudron. 

— Scrie, Baudoyer, strigă moş Saillard, scrie fraza! 

Baudoyer luă pana cu naivitate şi scrise, fără să roşească, 
propriul său elogiu, aşa cum ar fi făcut, absolut la fel, 
Nathan sau Canalis scriind recenzii despre propriile lor 
cărţi. 

— Doamnă contesă...” înţelegi, mamă, făcu Saillard către 
soţia lui, îmi închipui că tu eşti nevasta ministrului. 

— Mă mai crezi şi proastă? Las' că ghicesc eu, răspunse 
ea. 

— Postul prea respectatului şi răposatului domn de La 
Billardicre e vacant; ginerele meu, domnul Baudoyer, om cu 
merite desăvârşite şi de o mare cucernicie...” 

După ce se uită la domnul Gaudron, care stătea pe 
gânduri, adăugă: 

— Ar fi fericit dacă l-ar deţine.” Nu-i rău, nu-i aşa? Scurt, 
dar spune totul! 

— Stai, Saillard, nu vezi că domnul abate se gândeşte? îi 
şopti soţia. Nu-l tulbura. 

— Ar fi fericit dacă dumneavoastră aţi binevoi să vă gândiţi 
la el, reluă Gaudron, şi, dacă i-aţi spune două vorbe 
Excelenței Sale, veţi face mare plăcere doamnei prințese 
moştenitoare, de care are fericirea să fie protejat.” 

— Ah, domnule Gaudron, fraza asta preţuieşte cât un 
chivot; acum nu-mi mai pare rău de cei patru mii opt sute 
de franci... Ce zici, Baudoyer, că tu-l vei plăti, băiatule, ai 
scris? 

— Am să te pun s-o repeţi şi să mi-o spui în fiecare 
dimineaţă şi seară, mămicule, zise doamna Saillard. Da, 
fraza e bine ticluită! Ferice de dumneata, domnule 
Gaudron, că eşti atât de învăţat! 

lată ce înseamnă să studiezi prin seminare, înveţi cum să 
vorbeşti cu Dumnezeu şi cu sfinţii lui. 


— Şi e tot atât de bun, pe cât e de învăţat, adăugă 
Baudoyer, strângând mâinile preotului. Dumneata ai scris 
articolul de aici? întrebă el arătând spre ziar. 

— Nu, răspunse Gaudron. A fost făcut de secretarul 
Eminenţei Sale, un tânăr abate care mi-e foarte îndatorat şi 
care se interesează de domnul Colleville; pe vremuri, i-am 
plătit întreţinerea la seminar. 

— O faptă bună e totdeauna răsplătită! rosti Baudoyer. 

În vreme ce aceste patru persoane se aşezau în jurul 
mesei ca să joace boston, Elisabeth şi unchiul Mitral 
ajungeau la cafeneaua Themis; pe drum ei discutară despre 
afacerea în care isteţimea Elisabethei îl făcu pe Mitral să 
vadă cea mai puternică pârghie prin care va forţa mâna 
ministrului. Unchiul Mitral, fost portărel, priceput în 
hărţuieli, şiretlicuri şi tertipuri judecătoreşti, socotea 
onoarea familiei sale strâns legată de triumful nepotului. 
Zgârcenia sa îl făcuse să se intereseze de bănetul lui 
Gigonnet şi ştia că toată moştenirea asta revenea nepotului 
său Baudoyer, aşa că râvnea pentru acesta un grad potrivit 
cu averea Saillarzilor şi a lui Gigonnet, hărăzite tinerei 
Baudoyer. Unde n-ar putea ajunge o fată al cărei venit se 
ridică la peste o sută de mii de livre! Îşi însuşise, deci, ideile 
nepoatei sale, pe care le înţelesese foarte bine. De aceea şi 
grăbise plecarea lui Falleix, explicându-i că nu trebuie să 
piardă nici o clipă. Apoi, în timpul cinei, se gândise la 
întorsătura cea mai bună pe care urma s-o dea manevrei 
urzite de Elisabeth. Când ajunseră la cafeneaua Themis, îi 
spuse nepoatei sale că el va putea pune la cale totul, singur, 
cu Gigonnet, şi o lăsă să aştepte în trăsură, astfel ca ea să 
nu intervină decât la timpul şi locul potrivit. Elisabeth zări, 
m dosul geamurilor, cele două chipuri, al lui Gobseck şi al 
unchiului Bidault, care se profilau pe fondul galben al 
pereţilor căptuşiţi cu lemn din această veche cafenea şi 
care semănau cu două capete de camee, reci şi nemişcate 
de parcă ar fi fost gravate. Cei doi avari parizieni erau 
înconjurați de alte câteva feţe bătrâne pe care camăta de 


treizeci la sută părea întipărită în zbârciturile circulare ce 

porneau din jurul nasului şi le brăzdau obrajii încremeniţi 

ca gheaţa. La vederea lui Mitral, fizionomiile lor prinseră a 
se mişca, şi ochii le străluciră cu o aviditate de tigru. 

— Ei, ei, iată-l pe taica Mitral, strigă Chaboisseau. 

Bătrânelul acesta dădea bani cu camătă celor ce se 
îndeletniceau cu tipărirea cărţilor şi ziarelor. 

— Pe legea mea, el în persoană! răspunse un negustor de 
hârtie, pe nume Ms&tivier. E o maimuţă, bătrână care se 
pricepe la strâmbături! 

— Iar dumneata, un corb bătrân care te pricepi la 
cadavre! i-o întoarse Mitral. 

— Aşa-i, rosti încruntatul Gobseck. 

— Ce cauţi aici, fiule? Ai venit să mi-l răpeşti pe prietenul 
Metivier? îl întrebă Gigonnet, arătând spre negustorul de 
hârtie, care avea o mutră de portar bătrân. 

— Papa Gigonnet, nepoţica dumitale, Elisabeth, e afară, îi 
şopti Mitral la ureche. 

— Ce, s-a întâmplat vreo nenorocire? făcu Bidault. 

Moşneagul îşi încreţi sprâncenele şi luă un aer duios, ca al 
unui călău care se pregăteşte să intre în funcţiune; cu toată 
tăria lui romană, trebuie să fi fost mişcat, deoarece nasu-i, 
atât de roşu de obicei, îşi pierdu puţin din culoare. 

— Nenorocire ar fi, dacă n-ai vrea s-o ajuţi pe fiica lui 
Siaillard, o fată care îţi împleteşte ciorapi de treizeci de ani! 
zise Mitral. 

— Dacă are cu ce garanta, nu zic nu! răspunse Gigonnet. 
Află că Falleix şi-a vârât nasul şi aici. Falleix al dumitale şi-a 
făcut fratele agent de bursă şi învârteşte nişte afaceri mai 
bune ca Brezac şi, mă rog, cu ce? Cu deşteptăciunea lui, 
nu? Şi, apoi, nici Saillard nu-i un copil! 

— Ştie să cântărească banii! interveni Chaboisseau. 

Expresia asta, rostită între bătrânii aceştia, ar fi făcut pe 
un artist să se cutremure; toţi dădură din cap. 

— La urma urmei, ce mă priveşte pe mine nenorocirea 
rudelor mele, reluă Bidault, zis Gigonnet. Principiul meu 


este să nu mă las legat la gard nici de prieteni, nici de rude, 
fiindcă nimeni nu piere decât din cauza slăbiciunilor lui. 
Adresează-te lui Gobseck, el e mai moale! 

Cămătarii aplaudară această doctrină printr-o mişcare a 
capetelor lor metalice; cine i-ar fi văzut ar fi crezut că aude 
scrâşnetul unei maşini neunse. 

— Ei, haide, Gigonnet, fii mai înţelegător, zise 
Chaboisseau, ţi-a împletit, doar, ciorapi timp de treizeci de 
ani. 

— Ah, asta e ceva! adăugă Gobseck. 

— Sunteţi între dumneavoastră, aşa că pot vorbi, zise 
Mitral după ce-şi roti ochii pe deasupra celor din jurul lui. 
Am fost mânat încoace de o afacere straşnică... 

— Dacă-i straşnică, atunci de ce-ai mai venit la noi? îl 
întrerupse Gigonnet, acru. 

— Fiindcă un anume tip, care a fost gentilom la Curte, un 
bătrân şuan... stai, cum îi spune? La Billardicre... a murit 
chiar acum. 

— Adevărat? făcu Gobseck. 

— Şi nepotu-meu dă chivoturi bisericilor! făcu Gigonnet. 

— Nu-i prost să le dea pe degeaba, unchiule, le vinde, 
răspunse Mitral cu mândrie. Acum e vorba să capete postul 
domnului de La Billardicre, ţi, ca să-l obţină, e nevoie să 
înhăţăm... 

— Să înhăţăm”... se vede că ai fost portărel! zise Metivier 
bătându-l prieteneşte pe umăr. Îmi place! 

— Să înhăţăm pe domnişorul Chardin des Lupeaulx în 
gheara noastră, continuă Mitral. Or, Elisabeth a găsit 
mijlocul de a o putea face, şi el consta în... 

— Elisabeth! exclamă Gigonnet, întrerupându-l iar. 
Drăguţa de ea, seamănă cu bunică-su, cu bietul frate-miu! 
Bidault n-avea seamăn pe lume! Ah, dacă l-aţi fi văzut la 
vânzările de mobile vechi... ce pricepere, ce miros! Ei, şi ce 
vrea fata? 

— Aşa, aşa, făcu Mitral, îţi recunoşti repede neamurile, 
taică Gigonnet. Fenomenul ăsta trebuie să-şi aibă pricinile 


lui. 

— Tot copilăros ai rămas! zise Gobseck către Gigonnet. 

— Ei bine, Gobseck şi Gigonnet, voi care m-aţi învăţat 
atâtea, e cazul să vă spun că aveţi nevoie de des Lupeaulx; 
nu uitaţi că l-aţi jumulit cândva, aşa că feriţi-vă să nu-şi 
ceară fulgii îndărăt, zise Mitral. 

— Putem să-i spunem? îl întrebă Gobseck pe Gigonnet. 

— Mitral e de-ai noştri, n-o să se lepede tocmai acum de 
vechile-i deprinderi, răspunse Gigonnet. Uite ce, Mitral, 
şopti el la urechea fostului portărel, noi trei am cumpărat 
nişte poliţe trecute în lichidare. 

— Ce-aţi putea pierde? întrebă Mitral. 

— Nimic, răspunse Gobseck. 

— Nu-s pe numele noastre, adăugă Gigonnet; îl avem ca 
paravan pe Samanon. 

— Ascultă-mă, Gigonnet. E frig şi nepoţica dumitale 
aşteaptă afară. Ai să mă înţelegi din două vorbe. Trebuie să 
trimiteţi, amândoi, fără dobândă, două sute cincizeci de mii 
de franci lui Falleix, care în clipa asta bate drumul la 
treizeci de leghe de Paris. Curierul trebuie să-i iasă înainte. 

— Numai să poată, zise Gobseck. 

— Unde se duce? întrebă Gigonnet. 

— Se îndreaptă spre admirabila moşie a lui des Lupeaulx, 
continuă Mitral. Cunoaşte bine ţinutul şi vrea să cumpere 
pentru cei două sute cincizeci de mii de franci pământurile 
bune din jurul cocioabei secretarului general, care oricând 
vor face preţul dat. Actele trebuiesc înregistrate în două 
zile (nu scăpaţi din vedere asta!). Cu această mică sporire, 
moşia lui des Lupeaulx va plăti un impozit de o mie de 
franci. Ergo133, des Lupeaulx va deveni elector în marele 
colegiu, va putea fi ales, făcut conte şi tot ce-o mai vrea. Şi, 
ştiţi cine-i deputatul care s-a dat la fund? 

Cei doi avari făcură un semn afirmativ din cap. 

— Des Lupeaulx şi-ar tăia şi un picior, numai să ajungă 
deputat, continuă Mitral. Dar dacă el ar vrea să aibă pe 
numele lui contractele de ipotecă pe care i le vom prezenta 


noi, fireşte, prin împrumutul nostru, subrogându-ne134 în 
drepturile vânzătorilor... (Aha, vă convine, nu?) interesul 
nostru e să obţinem mai întâi postul pentru Baudoyer; după 
aceea puteţi face ce vreţi cu des Lupeaulx! Falleix rămâne 
acolo şi pregăteşte atmosfera electorală, aşa că, datorită lui 
Falleix, o să-l aveţi în mână pe des Lupeaulx în tot timpul 
alegerilor... şi e vorba de nişte alegeri cantonale, unde 
prietenii lui Falleix formează majoritatea. lar Falleix e un 
om de ispravă, nu-i aşa, taică Gigonnet? 

— Mai ales că e amestecat şi Mitral, interveni Metivier. 
Socoteala nu-i rea. 

— S-a făcut, zise Gigonnet. Nu-i aşa, Gobseck? Falleix va 
semna nişte contrapoliţe şi va face ipoteca pe numele lui, 
iar noi ne vom duce să stăm de vorbă cu des Lupeaulx la 
timpul potrivit. 

— Numai să nu fim traşi pe sfoară! zise Gobseck 

— Ah, moşule, făcu Mitral, aş vrea să ştiu cine ar putea fi 
hoţul? 

— Eh, nu putem fi traşi pe sfoară decât de noi înşine, 
răspunse Gigonnet. Noi am socotit că facem bine 
cumpărând poliţele tuturor creditorilor lui des Lupeaulx cu 
un scăzământ de şaizeci la sută. 

— Veţi pune ipotecă pe moşia lui şi pe urmă îl veţi duce de 
nas cu dobânzile! răspunse Mitral. 

— Nu-i rău, zise Gobseck. 

După ce schimbă o privire plină de subînţeles cu Gobseck, 
Bidault, zis Gigonnet, ieşi în faţa cafenelei. 

— Elisabeth, dă-i înainte! îi spuse el nepoatei sale. Omul 
tău e în mâna noastră, dar ai grijă de amănunte. Ai început- 
o bine, şmechero, nu te lăsa, unchiul tău te admiră! Şi îi 
bătu palma cu voioşie. Acum, continuă Mitral, Metivier şi 
Chaboisseau ar putea să ne dea o mână de ajutor, ducându- 
se chiar astă-seară la redacţia unui jurnal al opoziţiei ca să 
prindă mingea din zbor şi să sprijine articolul 
guvernamental. Întoarce-te singură acasă, mititico, nu 
vreau să-i scap din mână pe aceşti doi corbi de mare. 


Şi intră iar în cafenea. 

— Mâine, fondurile vor porni spre destinaţia lor, însoţite 
de un cuvânt către casierul general. Pentru o sută de mii de 
taleri vom scoate de la „prietenii noştri” toate poliţele sale, 
îi spuse Gigonnet lui Mitral când portărelul veni să stea de 
vorbă cu cămătarul. 

A doua zi, numeroşii abonaţi ai unui jurnal liberal citiră la 
rubrica Noutăţi pariziene un articol înseriat prin 
autoritatea lui Chaboisseau şi Metivier, acţionari la două 
jurnale, cămătari în sectorul librăriei, tipografiei şi 
papetăriei, şi cărora nici un redactor nu le putea refuza 
NIMIC. 

Iată articolul: „leri, un jurnal guvernamental arăta ca 
succesor sigur al baronului de La Billardicre pe domnul 
Baudoyer, unul dintre cetăţenii cei mai recomandabili ai 
unui cartier foarte populat, unde binefacerile sale sunt tot 
atât de cunoscute ca şi Cuvioşia Sa, de care face mult caz 
foaia guvernamentală; ea ar fi putut însă pomeni şi despre 
meritele sale! Nu cumva, lăudând străvechea origine 
burgheză a domnului Baudoyer, care este, desigur, o 
nobleţe ca oricare alta, a lăsat să se creadă că aceasta ar fi 
o cauză a eventualei excluderi a candidatului său? Inutilă 
perfidie! Conform obiceiului ei, nobila doamnă îl dezmiardă 
pe cel pe oare-l ucide. A-l numi pe domnul Baudoyer 
înseamnă a recunoaşte virtuțile şi meritele claselor mijlocii, 
ai căror apărători noi vom fi totdeauna, cu toate că suntem 
nevoiţi să ne declarăm adesea învinşi. Această numire ar fi 
un act de dreptate şi de înţelepciune politică, pe oare 
ministerul nu şi-l va îngădui. Foaia religioasă a dat dovadă, 
de astă dată, de mai multă inteligentă decât patronii ei; şi 
va fi mustrată, fără îndoială.” 

A doua zi dimineaţa, vineri, zi de primire la doamna 
Rabourdin, pe care des Lupeaulx o lăsase, la miezul nopţii, 
strălucind de frumuseţe, pe treptele Teatrului des Bouffons, 
dând braţul doamnei de Camps (doamna Firmiani se 
măritase), pişicherul curtezan se deşteptă cu gândurile de 


răzbunare potolite sau mai bine zis răcorite: era îmbătat de 
ultima privire schimbată cu doamna Rabourdin. 

„Mi-l voi apropia pe Rabourdin, iertându-l deocamdată, 
dar îmi voi scoate pârleala mai târziu; până una-alta, dacă 
el n-o să capete postul, va trebui să renunţ la o femeie care 
ar putea deveni unul dintre cele mai preţioase instrumente 
pentru o înaltă carieră politică; ea pricepe orice, nu se dă 
îndărăt din fata nici unei idei şi apoi, fără ea, eu n-aş avea 
cum să cunosc, înaintea ministrului, planul noii administrații 
conceput de Rabourdin! Aşadar, iubite des Lupeaulx, 
trebuie să faci totul pentru Celestine a ta. N-ai decât să te 
strâmbi, doamnă contesă, o vei invita pe doamna Rabourdin 
la prima dumitale serată intimă.” 

Des Lupeaulx era unul dintre oamenii aceia care, spre a-şi 
satisface o pasiune, ştiu să-şi ascundă bine răzbunarea într- 
un colţ al inimii. Aşa că hotărârea lui fu luată: se decise să 
susţină numirea lui Rabourdin. 

— Îţi voi dovedi, şefule dragă, că merit un post bun în 
temniţa dumitale diplomatică, vorbi singur, aşezându-se la 
biroul din cabinetul său şi desfăcând jurnalele. 

Ştia foarte bine, încă de ieri de la ora cinci, ceea ce va 
conţine foaia guvernamentală, încât lectura ei nu putea 
decât să-l amuze; totuşi o deschise spre a-şi arunca ochii 
asupra articolului despre de La Billardicre, gândindu-se la 
încurcătura în care-l pusese du Bruel când acesta îi 
prezentase redactarea glumeaţă a lui Bixiou. Nu-şi putu 
reţine râsul recitind biografia fostului conte de Fontaine, 
mort cu câteva luni mai înainte, şi pe care o reprodusese pe 
seama lui de La Billardicre, când, deodată, privirea îi fu 
izbită de numele lui Biaudoyer. Citi cu furie pârdalnicul 
articol care angaja ministerul. Sună imediat şi dădu ordin 
să vină Dutocg, spre a-l trimite la gazetă. Dar nu mică îi fu 
mirarea când citi răspunsul opoziţiei, căci, din întâmplare, 
în mână îi căzu imediat după aceea foaia liberală! Lucrurile 
deveneau serioase. Cunoştea partida, şi intrusul care-i 
încurca socotelile părea a fi un şarlatan foarte dibaci, care 


se folosea cu o mare isteţime de două gazete rivale şi care 
începuse lupta în aceeaşi seară, ghicind gândurile 
ministrului! Crezu a recunoaşte stilul unui gazetar liberal 
pe care-l întâlnea adesea şi se hotări să-l descoase în cursul 
serii, la Operă. 

Dutocq intră în birou. 

— Citeşte, îi zise des Lupeaulx întinzându-i cele două 
jurnale şi continuând să parcurgă celelalte foi spre a vedea 
dacă Baudoyer nu mai trăsese şi alte sfori. Să-mi afli cine a 
îndrăznit să-şi bată joc de minister în felul acesta. 

— În nici un caz nu poate fi domnul Baudoyer, răspunse 
Dutocq; el n-a plecat ieri deloc de la birou. Nu e nevoie să 
mă mai duc la gazetă. Ieri, pe când dădeam articolul 
dumneavoastră, l-am văzut pe un abate care venise acolo cu 
o scrisoare din partea Marii Duhovnicii1 35, scrisoare în faţa 
căreia v-aţi fi înclinat chiar şi dumneavoastră. 

— Dutocg, ştiu că îl urăşti pe Rabourdin, dar n-ai dreptate, 
fiindcă el s-a opus de două ori la destituirea dumitale. De 
fapt, nu suntem niciodată stăpâni pe sentimentele noastre 
şi adesea se întâmplă să duşmănim tocmai pe cei care ne 
fac bine. Vreau să ştii doar atât că, dacă îţi vei îngădui cea 
mai mică trădare faţă de Rabourdin înainte de a-ţi fi dat eu 
dezlegare, va fi în dauna dumitale, căci în cazul acesta poţi 
să mă consideri şi pe mine un duşman al dumitale. Cât 
despre gazeta amicului meu, Marea Duhovnicie n-are decât 
să-şi ia asupră-şi numărul abonaților noştri, dacă ţine cu 
orice chip. Suntem la sfârşitul anului, problema 
abonamentului va fi discutată în curând, şi-o să vedem noi! 
Iar cât priveşte postul lui de La Billardicre, nu-i decât o cale 
de a pune capăt acestei chestiuni, anume: să facem 
numirea chiar astăzi. 

— Domnilor, strigă Dutocg întorcându-se în birou şi 
adresându-se colegilor săi, nu ştiu dacă Bixiou are darul de 
a prezice viitorul, dar, dacă n-aţi citit încă ziarul 
guvernamental, vă invit să studiaţi articolul despre 
Baudoyer publicat acolo; după aceea, întrucât Fleury are 


foaia opoziţiei, puteţi vedea în ea replica. Fără discuţie, 
domnul Rabourdin are foarte multe merite, dar un om care, 
în timpul nostru, face bisericilor danii în chivoturi de şase 
mii de franci, pe legea mea, are şi el merite! 

Bixiou 

(intrând) 

Ce ziceţi de „Scrisoarea întâi către Corintieni” 136, 
publicată în gazeta bisericească, şi de „Epistola către 
miniştri”, din gazeta liberală? Du Bruel, ce face domnul 
Rabourdin? 

Du Bruel 

(venind la ei) 

Nu ştiu. (Îl ia pe Bixiou în biroul său şi-i vorbeşte încet.) 
Iubitule, genul dumitale de a da ajutor oamenilor se 
aseamănă cu al călăului, care îţi leagă picioarele ca să-ţi 
taie mai uşor gâtul. M-ai făcut să primesc de la des 
Lupeaulx o săpuneală pe care prostia mea a meritat-o. 
Articolul despre de La Billardicre a fost caraghios. N-am să 
uit că mi-ai făcut-o! Prima fraza părea să spună regelui: „E 
timpul să crăpi”. Fraza despre Quiberon dădea a se 
înţelege limpede că regele e un... În fine, totul e o 
batjocură. 

Bixiou 

(izbucnind în râs) 

Poftim, te-ai supărat! Aşadar nu putem să mai glumim? 

Du Bruel. 

Să glumim! Când vei cere să fii numit subşef, o să ţi se 
răspundă cu glume, iubitule. 

Bixiou 

(pe un ton ameninţător) 

Ne-am supărat? 

Du Bruel. 

Da. 

Bixiou 

(scurt) 

Regret, cu atât mai rău pentru dumneata. 


Du Bruel 

(pe gânduri) 

Dumneata ai ierta aşa ceva? 

Bixiou 

(cu dezmierdare) 

Unui prieten, cred că da! (Se aude glasul lui Fleury.) Auzi-l 
pe Fleury care-l beşteleşte pe Baudoyer. Ei, ce zici, nu-i aşa 
că totul a fost bine ticluit? Baudoyer va obţine postul. 
(Confidenţial.) La urma urmei, cu atât mai bine. Du Bruel, 
gândeşte-te la ceea ce-o să urmeze. Rabourdin ar fi un laş 
dacă iar rămâne ca subaltern al lui Baudoyer, el îşi va da 
demisia, fi astfel se vor face două locuri libere. Dumneata 
vei fi numit şef de secţie şi mă vei lua şi pe mine ca subşef. 
O să facem vodeviluri împreună, iar la birou eu o să iau 
asupră-mi şi lucrările dumitale. 

Du Bruel 

(zâmbind) 

Aşa-i, la asta nu mă gândisem. Bietul Rabourdin! Situaţia 
lui o să mă întristeze, totuşi. 

Bixiou. 

Aha, l-ai îndrăgit? (Schimbând tonul.) Ei bine, eu unul nu-l 
plâng. Oricum, e bogat. Nevastă-sa dă serate, dar pe mine 
nu mă invită, eu care mă duc peste tot! Ei, haide, dragul 
meu du Bruel, la revedere, şi fără pică! (Străbate biroul 
celorlalţi şi se îndreaptă spre ieşire.) La revedere, domnii 
mei. Nu v-am spus eu încă de ieri că un om virtuos şi plin de 
merite n-ajunge nicăieri, chiar dacă are o soţie frumoasă? 

Fleury. 

În schimb, dumneata te-ai procopsit! 

Bixiou. 

N-ai greşit, Cincinatus! O să-mi daţi o masă la Rocher de 
Cancale. 

Poiret. 

Eu niciodată nu ştiu ce vrea să spună dom' Bixiou. 

Phellion 

(cu un aer elegiac) 


Domnul Rabourdin citeşte atât de rar jurnalele, că n-ar fi 
rău să i le ducem noi, cei de aici, lipsindu-ne de ele pentru 
un moment. (Fleury îi dă gazeta sa, Vimeux pe cea a 
biroului, el le ia şi iese.) 

În aceleaşi clipe, des Lupeaulx, care cobora ca să ia 
dejunul cu ministrul, se întreba dacă, înainte de a folosi 
floarea aleasă a şireteniei sale faţă de soţ, nu-i mai prudent 
să sondeze inima soţiei, spre a şti dacă va fi răsplătit pentru 
devotamentul său. Îşi pipăia bucăţica de inimă pe care o 
avea, când, pe scară, se întâlni cu avocatul lui, care-l 
întâmpină zâmbindu-i cu familiaritatea oamenilor ce se ştiu 
indispensabili: 

— Îmi îngăduiţi două vorbe, Excelenţă? 

— Ce-i, dragă Desroches? făcu omul politic. Ce s-a mai 
întâmplat? Domnii aceia se supără, dar nu ştiu să 
procedeze ca mine: să aştepte! 

— Am alergat să vă previn că toate poliţele dumneavoastră 
sunt în mâinile jupânilor Gobseck şi Gigonnet, pe numele 
unui oarecare Samanon. 

— Tocmai ei, care au câştigat prin mine sume imense? 

— Ascultaţi-mă, îi şopti avocatul la ureche, Gigonnet se 
numeşte Bidault şi e unchiul lui Saillard, casierul 
dumneavoastră, iar Saillard e socrul unui oarecare 
Baudoyer, care se crede îndreptăţit să capete postul vacant 
din ministerul dumneavoastră. N-am făcut bine că v-am 
prevenit? 

— Mulţumesc, făcu des Lupeaulx, salutându-l pe avocat cu 
un aer distins. 

— Cu o semnătură, veţi avea chitanţa, adăugă Desroches, 
retrăgându-se. 

„lată ce de sacrificii! îşi spuse des Lupeaulx. E cu 
neputinţă să-i vorbesc despre toate acestea unei femei, 
zâmbi el. Celestine face, oare, cât chitanţa tuturor datoriilor 
mele? Am să mă duc s-o văd chiar în dimineaţa asta.” 

Astfel, frumoasa doamnă Rabourdin avea să fie, peste 
câteva ore, arbitrul destinului soţului ei, fără ca nici o 


putere s-o poată preveni despre importanţa răspunsurilor 
sale, fără ca nici un semnal s-o anunţe din vreme pentru a-şi 
potrivi îmbrăcămintea şi glasul. Din nefericire, ea era 
sigură de izbândă; nu ştia că Rabourdin e ameninţat din 
toate părţile de săpăturile tainice ale sobolilor. 

— Excelenţă, zise des Lupeaulx intrând în micul salon 
unde se lua dejunul, aţi citit articolul despre Baudoyer? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dragul meu, răspunse 
ministrul, să lăsăm, măcar acum, numirile. Destul mi s-a 
împuiat capul, ieri, cu chivotul acela. Spre a-l salva pe 
Rabourdin, va fi nevoie să supunem înaintarea lui 
Consiliului de Miniştri, dacă vreau să nu mi se forţeze 
mâna. M-am săturat până-n gât de toate astea. Spre a-l 
păstra pe Rabourdin, trebuie să-l avansăm pe un anume 
Colleville... 

— Vreţi să-mi lăsaţi mie conducerea acestui vodevil şi 
dumneavoastră să nu vă mai amestecați? Am să vă 
înveselesc în fiecare dimineaţă cu povestirea partidei de 
şah pe oare o voi susţine împotriva Marii Duhovnicii, zise 
des Lupeaulx. 

— Prea bine, îi spuse ministrul, înţelege-te cu şeful 
personalului. Află că nimic nu poate atinge mai mult 
sensibilitatea regelui ca motivele cuprinse în gazeta 
opoziţiei. Poftim de condu un minister cu oameni ca 
Baudoyer! 

— Un nătărău smerit, adăugă des Lupeaulx; pe deasupra, 
e tot atât de incapabil ca şi... 

— Ca ţi de La Billardicre, completă ministrul. 

— De La Billardicre avea cel puţin distincţia unui gentilom 
al Curţii, reluă des Lupeaulx. Doamnă, rosti el, adresându- 
se contesei, acum e necesar ca doamna Rabourdin să fie 
invitată la viitoarea dumneavoastră serată intimă; ţin să 
subliniez că e prietenă cu doamna de Camps, au fost aseară 
împreună la Theâtre des Italiens, şi că am cunoscut-o în 
salonul familiei Firmiani. De altfel, vă veţi convinge singură 
că e o persoană care nu poate compromite un salon. 


— Invit-o, draga mea, pe doamna Rabourdin, şi să vorbim 
de altceva, zise ministrul. 

„Celestine mi-a căzut în gheară!” îşi spuse des Lupeaulx, 
urcându-se din nou în biroul lui spre a-şi pune un costum de 
dimineaţă. 

Căsniciile pariziene sunt sfâşiate de dorinţa de a ţine pasul 
cu luxul care le înconjoară din toate părţile, de aceea puţine 
au înţelepciunea de a-şi echilibra situaţia dinafară cu 
bugetul dinăuntru. Dar poate că viciul acesta face parte din 
acel patriotism francez care are drept scop să păstreze 
supremaţia Franţei în materie de ţinută. Franţa domină 
Europa prin costum, aici fiecare om simte nevoia de a 
deţine un sceptru comercial care face din modă, în Franţa, 
ceea ce este marina în Anglia. Această patriotică patimă 
care te sileşte să jertfeşti totul aparenţei, cum spunea 
d'Aubigne în timpul lui Henric al IV-lea, este pricina tainicei 
şi nesfârşitei trude ce ocupă întreaga dimineaţă a 
pariziencelor, atunci când ele vor, aşa cum voia doamna 
Rabourdin, să ducă o viaţă pe picior mare cu douăsprezece 
mii de livre, în timp ce multor bogătaşe nu le ajung pentru 
asta nici treizeci de mii. Astfel, în fiecare vineri, zi de 
primire, doamna Rabourdin ajuta fetei din casă să strângă 
prin odăi, căci bucătăreasa se ducea dis-de-dimineaţă la 
piaţă, iar feciorul curăța argintăria, netezea şervetele, 
ştergea cristalele. Dacă, dintr-o distracţie a portăresei, 
cineva neprevenit ar fi urcat pe la ora unsprezece sau 
douăsprezece la doamna Rabourdin, ar fi găsit-o, în mijlocul 
unei dezordini lipsite de pitoresc, într-un capot de casă, cu 
nişte papuci vechi în picioare, nepieptănată, aranjând ea 
însăşi lămpile, aşezând glastrele sau pregătindu-şi la 
repezeală un dejun puţin poetic. Vizitatorul, căruia tainele 
vieţii pariziene i-ar fi rămas necunoscute până atunci, s-ar 
învăţa desigur minte şi n-ar mai călca niciodată în culisele 
unui teatru; arătându-l de îndată ca pe un om în stare de 
cele mai mari mârşăvii, femeia, surprinsă în intimitatea ei 
de dimineaţă, ar bate toba despre neghiobia şi indiscreţia 


lui până l-ar distruge cu totul. Parizianca, atât de 
îngăduitoare fată de o curiozitate oare-i face plăcere, este 
neîndurătoare cu una care loveşte în prestigiul ei. De 
aceea, o asemenea încălcare de domiciliu nu este, cum 
spune politia corecțională, un atac la pudoare, ci un furt 
prin spargere, şi anume furtul a ceea ce e mai de preţ, 
creditul! O femeie se lasă de bunăvoie să fie văzută 
îmbrăcată sumar, sau cu părul despletit; dacă are un păr 
natural, ea câştigă chiar; dar pentru nimic în lume nu vrea 
să fie văzută dereticând prin casă, căci atunci îşi pierde 
aparenţa. Doamna Rabourdin era în febra pregătirilor zilei 
sale de primire, se afla în mijlocul proviziilor pescuite de 
bucătăreasă în oceanul Halelor, în momentul când domnul 
des Lupeaulx ajunse pe neaşteptate la dânsa. Fireşte, 
secretarul general era ultimul om la care frumoasa 
Rabourdin se gândea că ar putea s-o viziteze în clipa aceea. 
De aceea auzind paşi pe palier, ea exclamă: „Vai, a şi venit 
coaforul!” Exclamaţie la fel de puţin plăcută pentru des 
Lupeaulx, pe cât de puţin plăcută fu pentru Celestine 
apariţia lui. Ea fugi şi se ascunse în dormitor, unde domnea 
o cumplită harababură de mobile, ce nu se cuvine să fie 
văzute, şi de lucruri dintre cele mai eterogene în materie de 
elegantă, un adevărat carnaval domestic. Dar neobrăzatul 
des Lupeaulx se luă după frumoasa înspăimântată, într-atât 
de nostimă îi păru în goliciunea ei. E greu de spus ce anume 
din înfăţişarea ei putea să-i ademenească mai mult privirea! 
Carnaţia, care i se zărea printr-o deschizătură a cămăşuţei, 
părea de o mie de ori mai ispititoare decât atunci când e 
strânsă cu graţie între linia circulară imprimată pe piele de 
corsetul de catifea şi între rotunjimile suave ale celui mai 
frumos gât de lebădă pe care un îndrăgostit îl va fi sărutat 
vreodată înainte de bal. Când privirea ţi se opreşte asupra 
unei femei dichisite, care lasă să se vadă un decolteu 
splendid, îţi vine să crezi că ai în faţă un desert ce 
încoronează un minunat ospăț. Dar când se strecoară 
printre stofa boţită din pricina dormitului, ea întâlneşte 


unghere aţâţătoare şi se îmbată de plăcere, ca şi cum ai 
muşca dintr-un măr rumenit furat din ramura unui pom. 

— Aşteaptă! Aşteaptă acolo! strigă frumoasa pariziancă, 
zăvorind uşa în dosul căreia se ascundea dezordinea sa. 

O sună pe Therese, fata din casă, pe bucătăreasă, pe 
fecior, le ceru repede un şal, poruncind ca decorul să se 
schimbe ca la o lovitură de gong a maşinistului de la Operă. 
Într-adevăr, lovitura de gong nu întârzie. Cât ai bate din 
palme - un adevărat fenomen! - camera căpătă o înfăţişare 
matinală foarte îmbietoare, armonizată cu o găteală 
înfiripată la iuţeală, spre cea mai mare glorie a acestei 
femei, fără tăgadă maestră în aşa ceva. 

— Dumneata! se miră ea. La ora asta! Ce s-a întâmplat? 

— Lucrul cel mai grav din lume, răspunse des Lupeaulx. E 
nevoie ca astăzi să ne înţelegem definitiv. 

Celestine privi în ochelarii bărbatului din faţa ei şi înţelese 
totul. 

— Viciul meu principal, răspunse ea, este de a fi peste 
măsură de capricioasă, aşa că nu amestec simţămintele 
mele proprii cu politica. Să vorbim despre politică; de 
afaceri vom vedea după aceea. De altminteri, asta nu-i o 
fantezie, e o consecinţă a gustului meu artistic, care mă 
opreşte de a pune culorile la întâmplare, de a îmbina 
lucruri ce nu se potrivesc, şi care îmi dictează să mă feresc 
de disonante. Noi, femeile, avem şi noi politica noastră! 

Timbrul vocii ei, gesturile elegante produseră îndată 
efectul dorit şi transformară brutalitatea secretarului 
general într-o curtenire sentimentală: ea îl întoarse din nou 
la rolul lui de îndrăgostit. O femeie frumoasă şi pricepută 
ştie să creeze în jurul ei o atmosferă în care nervii se 
destind, sentimentele se îmblânzesc! 

— Dumneata habar n-ai de ceea ce se petrece, începu din 
nou, pe neaşteptate, des Lupeaulx, care voia să pară brutal. 
Citeşte. 

Şi îi întinse graţioasei doamne Rabourdin cele două 
gazete, în care încadrase fiecare articol în câte un chenar 


roşu. Pe când citea, şalul Celestinei se desprinse fără ca ea 
să-şi dea seama, sau poate chiar cu voinţa ei, de altfel foarte 
bine jucată. La o vârstă când năvala gândurilor e dictată de 
repeziciunea lor, des Lupeaulx nu-şi mai putu păstra 
sângele rece, după cum nici Celestine nu şi-l mai păstra pe 
al ei. 

— Vai, dar e îngrozitor! exclamă ea. Cine e acest 
Baudoyer? 

— Un tont, răspunse el, dar - îl vezi?! - se închină la 
moaşte şi o să-şi atingă scopul, ajutat de-o mână dibace 
care trage sforile. 

Amintirea datoriilor băneşti trecu deodată prin faţa ochilor 
doamnei Rabourdin şi o orbi, ca şi cum ar fi zărit două 
fulgere izbucnite unul după altul; urechile începură să-i 
ţiuie cu putere din pricina sângelui care-i bătea în artere; 
rămase ca năucită, cu privirea înţepenită pe o agăţătoare 
de haine, dar fără s-o vadă. 

— Dumneata n-o să ne părăseşti încă, nu-i aşa? îi spuse lui 
des Lupeaulx, mângâindu-l cu privirea, ca şi cum ar fi vrut 
să-l păstreze lângă ea. 

— Depinde, rosti el, răspunzând acestei ocheade printr-o 
privire pătrunzătoare care o făcu pe sărmana femeie să 
Troşească. 

— Dacă umbli după arvună, ai să scapi din mână preţul, 
zise ea, râzând. Te credeam mai mărinimos decât eşti în 
realitate. În schimb, dumneata mă socoţi pe mine mică la 
suflet şi calculată. 

— Nu m-ai înţeles, continuă el cu un aer subtil. Voiam să 
spun că n-aş putea să ajut un om care unelteşte împotriva 
mea, ca Nechibzuitul contra lui Mascarille1 37. 

— Ce însemnează aceste cuvinte? 

— Asta îţi va dovedi cât sunt de mărinimos. 

Şi-i dădu doamnei Rabourdin documentul furat de Dutocqg, 
arătându-i pasajul unde bărbatul ei îl analizase atât de 
amănunţit. 

— Citeşte! 


Celestine recunoscu scrisul, citi şi păli sub această lovitură 
de măciucă. 

— În acest document e vorba despre toate serviciile 
publice, adăugă des Lupeaulx. 

— Din fericire, îngăimă ea, numai dumneata deţii această 
lucrare, pe care eu nu mi-o pot explica. 

— Cel care a furat-o nu-i atât de prost ca să nu-şi fi făcut o 
copie; e prea mincinos pentru a o mărturisi şi prea priceput 
în meseria lui pentru a o restitui, aşa că n-am încercat nici 
măcar să-i vorbesc despre asta. 

— Cine-i acela? 

— Impiegatul dumneavoastră principal. 

— Dutocg! Totdeauna ţi se răspunde cu rău la o faptă 
bună... Dar ăsta-i un câine care n-aşteaptă decât un os, 
adăugă ea. 

— Ştii ce vor să-mi pregătească, mie, un biet secretar 
general? 

— Ce? 

— Am o datorie de vreo treizeci şi câteva miişoare de 
franci. O să-ţi faci o părere proastă despre mine aflând că 
datorez numai atât; dar, mă rog, în privinţa asta sunt într- 
adevăr mic! Ei bine, unchiul lui Baudoyer a cumpărat toate 
poliţele mele şi, fără îndoială, se pregăteşte să-mi înapoieze 
titlurile. 

— Dar asta-i ceva infernal. 

— Dimpotrivă, e ceva monarhic şi creştinesc, întrucât în 
afacerea asta şi-a vârât nasul şi Marea Duhovnicie... 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Dumneata ce-mi porunceşti să fac? rosti el cu o mare 
graţie, întinzându-i mâna. 

Celestine nu-l mai găsi nici urât, nici bătrân, nici năclăit de 
pudră, nici secretar general, şi nici măcar mârşav, totuşi nu- 
i dădu mâna: seara, în salonul ei, l-ar îi lăsat să-i prindă 
mâna de o sută de ori, dar dimineaţa, fiind singură cu el, 
gestul acesta ar fi însemnat o făgăduinţă aproape pozitivă, 
care ar fi putut să ducă departe. 


— Şi se mai spune că oamenii politici n-au inimă! exclamă 
ea, voind să îndulcească asprimea refuzului prin graţia 
vorbelor. lată ceea ce m-ar fi îngrozit! adăugă apoi cu aerul 
cel mai nevinovat din lume. 

— E o calomnie, răspunse des Lupeaulx. Unul dintre cei 
mai statornici diplomaţi, care se află la putere de când a 
deschis ochii pe lume, s-a căsătorit de curând cu fiica unei 
actriţe, pe care a introdus-o în palatul cel mai închis chiar şi 
pentru nobilime. 

— Şi-o să ne ajuţi? 

— Lucrez la înaintări. Dar nu vreau să fiu înşelat! 

Celestine îi întinse mâna ca să i-o sărute şi-i atinse obrazul 
cu răsuflarea sa. 

— Eşti al meu, zise ea. 

Des Lupeaulx fu încântat de aceste cuvinte. (Seara, la 
Operă, înfumuratul povesti precum urmează: „O femeie, 
nevoind să-i spună unui bărbat că e a lui, mărturisire pe 
care o femeie bine n-o face niciodată, i-a spus: „Eşti al meu! 
„ Cum găseşti întorsătura?”) 

— Atunci fii aliata mea, reluă el. Soţul dumitale i-a vorbit 
ministrului despre un proiect administrativ din oare face 
parte documentul în care eu sunt încondeiat atât de bine; 
caută de-l află şi spune-mi, diseară, ce conţine. 

— S-a făcut! răspunse ea, fără să vadă ce mare importanţă 
putea să aibă faptul că des Lupeaulx venise la ea atât de 
dimineaţă. 

— Doamnă, a sosit coaforul, anunţă fata din casă. 

„S-a lăsat aşteptat, nu ştiu ce-aş fi făcut dacă ar fi întârziat 
şi mai mult!” gândi Celestine. 

— Nici nu bănuieşti până unde merge devotamentul meu, 
îi spuse des Lupeaulx, ridicându-se. Vei fi invitată la prima 
serată particulară a soţiei ministrului... 

— Ah, eşti un înger, răspunse Celestine. Acum îmi dau 
seama de dragostea dumitale: mă iubeşti într-un chip 
înţelegător. 


— Diseară, copilă dragă, reluă el, mă voi duce la Operă să 
aflu numele jurnaliştilor care conspiră pentru Baudoyer şi-o 
să ne încrucişăm spadele cu ei. 

— Prea bine, dar vei veni să cinezi aici, nu-i aşa? Am căutat 
şi am procurat lucrurile care ştiu că-ţi plac. 

„Toate astea seamănă, oricum, atât de mult a iubire, încât 
e plăcut să te laşi amăgit o bucată de timp! îşi spuse des 
Lupeaulx pe când cobora scările. Dar, dacă-şi bate cumva 
joc de mine, am să prind de veste la vreme: înainte de 
semnarea numirii o să-i pregătesc cea mai şireată cursă, 
spre a-i citi în inimă. Pisicuţelor, vă cunoaştem noi, căci, 
până la urmă, femeile nu sunt altceva decât semenele 
noastre! Să ai de-a face cu o femeie de douăzeci şi opt de 
ani, care e virtuoasă şi care stă aici, în strada Duphot, iată o 
fericire rară ce merită într-adevăr osteneala de a fi 
cultivată.” 

Şi fluturaşul ce candida la deputăţie sărea câte două 
trepte dintr-odată. 

„Doamne, omul ăsta fără ochelari şi pudrat trebuie să fie 
tare caraghios în halat, îşi spunea Celestine, dar are cangea 
la spate şi mă trage exact acolo unde vreau să ajung: la 
ministru. Şi-a jucat bine rolul în comedia mea.” 

Când, la orele cinci, Rabourdin se întoarse acasă pentru a 
se găti de seară, soţia sa veni în camera lui, în timp ce el se 
îmbrăca, şi-i arătă documentul acela de care bietul om avea 
să se lovească pretutindeni, ca de papucul dintr-o povestire 
din O mie şi una de nopți. 

— Cine ţi l-a dat? o întrebă Rabourdin înmărmurit. 

— Domnul des Lupeaulx. 

— A fost aici?! exclamă el aruncând soţiei sale o privire 
care ar fi făcut desigur să îngheţe pe o femeie vinovată, dar 
care acum întâlni o frunte nemişcată şi nişte ochi şăgalnici. 

— Şi o să vină şi la cină! răspunse ea. De ce pari atât de 
speriat? 

— Draga mea, zise Rabourdin, des Lupeaulx e omul pe 
care eu l-am jignit mortal, şi oameni ca el nu iartă nimic; cu 


toate astea, el mă îndrăgeşte! Crezi că nu-mi dau seama 
pentru ce? 

— Omul ăsta, reluă ea, mi se pare înzestrat cu mult gust, 
astfel că nu-l pot vorbi de rău. Şi, pe urmă, nu văd nimic 
mai măgulitor pentru o femeie decât a şti să trezească un 
simţământ amorţit. După... 

— Destul cu glumele, Celestine! Cruţă pe un biet om 
nenorocit. Nu-i mai pot vorbi ministrului şi e în joc onoarea 
mea de soţ. 

— Dumnezeule, nu! Lui Dutocq i se va făgădui un post, iar 
tu vei fi numit şef de diviziune. 

— Te înţeleg, draga mea, zise Rabourdin; numai că jocul 
pe care-l faci tu e la fel de dezonorant ca şi când la mijloc ar 
fi într-adevăr ceva. Minciuna e minciună, iar o femeie 
cinstită... 

— Lasă-mă atunci să mă folosesc de aceleaşi arme 
întrebuințate împotriva noastră. 

— Celestine, omul ăsta, cu cât se va vedea prins mai 
prosteşte în capcană, cu atât se va răzbuna mai cumplit pe 
mine. 

— Şi dacă îl înfrâng? 

Rabourdin se uită uimit la soţia lui. 

— Nu mă gândesc decât la înaintarea ta, şi e timpul s-o 
obţii, dragul meu! continuă Celestine. Numai că tu iei 
ogarul drept vânat, adăugă ea după o pauză. În câteva zile, 
des Lupeaulx îşi va fi îndeplinit pe de-a-ntregul misiunea. În 
timp ce tu te zbaţi să-i vorbeşti ministrului, şi chiar înainte 
de a izbuti să-l vezi, eu îi voi spune totul. Te-ai muncit şi-ai 
asudat atâta ca să făureşti un proiect pe care-l ascundeai 
de mine; soţia ta va face însă mai mult în trei luni decât ai 
făcut tu în şase ani. Povesteşte-mi şi mie în ce constă 
sistemul tău! 

Rabourdin, pregătindu-se să-şi radă barba şi după ce 
obţinu din partea soţiei lui făgăduinţa de a nu spune 
nimănui nici o vorbă în legătură cu lucrarea sa, prevenind-o 
că a-i destăinui o, singură idee lui des Lupeaulx însemna a 


lăsa oala cu smântână la botul pisicii, începu să-i vorbească 
despre proiect. 

— Cum de nu mi-ai pomenit niciodată despre asta, 
Rabourdin? zise Celestine, tăind vorba soţului ei după a 
cincea frază. Ai fi fost scutit de atâta trudă zadarnică. 
Înţeleg să fii orbit de o idee o clipă; dar să fii timp de şase 
sau şapte ani, iată ceea ce nu mai pricep deloc. Aşadar, vrei 
să reduci bugetul... ah, ce concepţie banală şi burgheză! 
Dar ar trebui, dimpotrivă, să ajungem la un buget de două 
miliarde, Franţa ar fi atunci de două ori mai puternică. Un 
sistem nou, cu adevărat, ar fi să pui totul în mişcare prin 
împrumuturi, aşa cum susţine domnul de Nucingen. 
Vistieria cea mai sărăcăcioasă e aceea care-i plină de bani 
fără întrebuințare. Datoria unui ministru de Finanţe este să 
arunce banii pe fereastră, ei se vor întoarce la el prin 
pivnițe, iar tu vrei să-l faci să tină comorile îngropate! 
Numărul slujbaşilor ar trebui mărit, iar nu redus. În loc să 
plăteşti rente, ar trebui să înmulţeşti rentierii. Dacă 
Bourbonii vor să domnească în pace, ei trebuie să ridice 
rentieri până şi în cele mai mici târguşoare, şi mai ales să 
nu îngăduie străinilor să încaseze dobânzi în Franţa, căci 
într-o bună zi aceştia vor căuta să pună mâna pe capital, pe 
când, dacă toate rentele rămân în Franţa, atunci nici 
Franţa, nici creditul nu vor pieri. Aşa a fost salvată Anglia. 
Planul tău e un plan demn de mica burghezie. Un om 
ambițios n-ar trebui să se prezinte în faţa ministrului său 
decât făcând ceea ce a făcut Law - lăsând la o parte 
ghinioanele lui - adică explicându-i puterea creditului, 
demonstrându-l că nu trebuie să amortizăm capitalul, ci 
dobânzile, aşa cum procedează englezii... 

— Bine, Celestine, zise Rabourdin, amestecă toate ideile 
laolaltă, fă-le să se bată cap în cap, distrează-te cum te-ai 
distra cu nişte jucării, sunt obişnuit cu asta! Dar nu critica o 
lucrare pe care tu n-o cunoşti încă. 

— Am nevoie, răspunse ea, să cunosc un plan a cărui 
concepţie de bază e ca Franţa să fie administrată de şase 


mii de funcţionari, în loc de douăzeci de mii? Dar, dragul 
meu, orice rege al Franţei care ar încerca să execute un 
asemenea plan - fie el întocmit şi de un om de geniu - ar 
însemna să se detroneze singur. Poţi supune o aristocrație 
feudală, doborând câteva capete, dar nu poţi supune o 
hidră cu o mie de braţe. Nu, pe cei mici nu-i poţi strivi, ei 
sunt prea turtiţi sub talpa cizmei. Şi între noi fie zis, cu 
miniştrii de azi, păcătoşi cum îi ştim, vrei tu să pui în 
mişcare oamenii? Pui în mişcare dobânzile, dar nu oamenii: 
ei au glas şi ţipă, în vreme ce banii sunt muţi. 

— Celestine dragă, dacă vorbeşti întruna şi dacă iei 
problema în glumă, n-o să ne putem înţelege niciodată... 

— Ah, acuma văd la ce serveşte tabelul acela în care tu ai 
făcut caracterizarea tuturor capacităţilor administrative, 
reluă ea, fără a-şi asculta soţul. Dumnezeule, ţi-ai ascuţit 
singur satârul spre a-ţi tăia capul. Sfântă Fecioară, de ce nu 
m-ai întrebat şi pe mine? Te-aş fi împiedicat de a aşterne pe 
hârtie o singură linie; sau, cel puţin, dacă ai fi ţinut cu orice 
chip să întocmeşti acest memoriu, l-aş fi copiat eu, astfel 
încât el n-ar fi ieşit niciodată de aici... Doamne, de ce nu mi- 
ai spus nimic? Ah, bărbaţii! Sunt în stare să doarmă în 
acelaşi pat cu o femeie şi să păstreze faţă de ea un secret 
timp de şapte ani! Şapte ani... să se ascundă de o biată 
femeie, să se îndoiască de devotamentul ei! 

— Dar, îndrăzni Rabourdin, iată unsprezece ani de când eu 
nu pot să deschid gura fără ca tu să nu-mi tai vorba şi să 
nu-ţi impui ideile tale, călcându-le pe ale mele în picioare... 
Ce ştii tu despre lucrarea mea? 

— Ce ştiu? Totul! 

— Atunci spune-mi şi mie! ţipă Rabourdin, pentru prima 
dată scos din fire de când se însurase. 

— Bine, acum e şase jumătate, bărbiereşte-te şi îmbracă- 
te, răspunse ea aşa cum răspund toate femeile când sunt 
silite să vorbească despre un lucru asupra căruia ele vor să 
păstreze tăcere. Mă duc să mă pregătesc şi eu, vom amâna 
discuţia pe altă dată, fiindcă nu vreau să fiu enervată în ziua 


de primire. Doamne, ce om! exclamă ea plecând, să 
muncească şapte ani ca să-şi pregătească singur 
prăbuşirea! Şi să se ferească de soţia lui! 

Dar se întoarse din drum. 

— Dacă m-ai fi ascultat la timp, n-ai fi intervenit ca să-l 
păstrezi pe impiegatul tău principal, care deţine, de bună 
seamă, o copie autografiată a acestui blestemat document! 
La revedere, deşteptule! 

Văzându-şi soţul într-o atitudine tragică de durere, îşi 
dădu seama că mersese prea departe, se repezi ţa el, îl 
îmbrăţişă, aşa plin de săpun cum era, şi-l sărută cu 
înduioşare. 

— Dragul meu Xavier, nu te supăra, îi spuse apoi. Diseară 
vom studia împreună proiectul tău, vei vorbi cât vei pofti, 
iar eu te voi asculta oricât vei voi tu... Îţi place aşa? Haide, 
nu vreau nimic altceva. 

Şi Celestine începu să râdă. Rabourdin nu se putu opri de 
a râde şi el, căci soţia lui avea buzele albe de spumă, iar 
glasul ei descătuşase comorile celei mai adânci şi mai 
curate afecţiuni. 

— Du-te de te-mbracă, draga mea, şi jură-mi că n-ai să-i 
spui nimic lui des Lupeaulx! Iată singura pedeapsă pe care 
ţi-o impun. 

— Pedeapsă? făcu ea. Atunci nu jur nimic! 

— Bine, Celestine, eu ţi-am spus în glumă un lucru foarte 
serios. 

— Diseară, răspunse ea, secretarul general va afla cu cine 
o să ne luptăm, iar eu ştiu pe cine să atac. 

— Pe cine? întrebă Rabourdin. 

— Pe ministru, răspunse ea înălțându-se în vârful 
picioarelor. 

Cu toată graţia drăgăstoasă a scumpei lui Celestine, 
Rabourdin nu putu să înlăture câteva gânduri dureroase ce- 
i întunecară fruntea în timp ce se îmbrăca. 

„Oare când va ajunge să mă preţuiască? îşi spunea el. N-a 
înţeles nici măcar atât: că ea singură a fost cauza acestei 


lucrări! Câtă zăpăceală... şi câtă ascuţime de spirit! Dacă 
nu m-aş fi însurat, aş fi fost avansat de mult şi acum aş fi 
fost un om bogat! Aş fi economisit cinci mii de franci pe an 
din salariu. Chivernisindu-i cum trebuie, aş fi avut astăzi o 
rentă de zece mii de livre, în afară de postul meu, aş fi fost 
holtei şi aş fi avut posibilitatea de a ajunge departe printr-o 
căsătorie... Da, gândi el după o scurtă întrerupere, acum 
însă sunt legat de Celestine şi de cei doi copii.” 

Dădea vina pe fericirea sa. În căsniciile cele mai 
armonioase apar totdeauna momente de regret. Trecu în 
salon şi începu să-şi admire apartamentul. 

„În tot Parisul nu se găsesc două femei care să ştie să se 
descurce aşa de bine ca ea. Să faci toate astea cu un venit 
de douăsprezece mii de livre! îşi spuse el privind glastrele 
pline cu flori şi gândindu-se la satisfacţiile vanităţii pe care 
aveau să i le procure invitaţii. Ar fi meritat să fie soţia unui 
ministru. Când mă gândesc că soţia ministrului meu nu-i 
oferă nimic, că are aerul unei burgheze respectabile, iar 
când se află la Curte, în saloane...” 

Îşi muşcă buzele. Bărbaţii prea ocupați îşi fac idei atât de 
false despre menaj, încât pot fi uşor convinşi că n-au nimic 
cu o sută de mii de franci şi că au totul cu douăsprezece mii. 

Deşi era aşteptat cu foarte multă nerăbdare, deşi fuseseră 
pregătite toate laudele pentru lăcomia lui de mâncăcios 
neîntrecut, des Lupeaulx nu veni la cină; el îşi făcu apariţia 
târziu în cursul serii, pe la miezul nopţii, moment în care 
conversaţia devine, în toate saloanele, mai intimă şi mai 
confidențială. Andoche Finot, jurnalistul, rămăsese acolo şi 
după această oră. 

— Am aflat totul, zise des Lupeaulx după ce se instală 
comod pe canapeaua de lângă cămin, cu ceaşca de ceai în 
mână, în timp ce doamna Rabourdin stătea în picioare în 
faţa lui, cu o farfurie încărcată de sandvişuri şi felii dintr-o 
prăjitură denumită foarte potrivit prăjitura de plumb138. 

— Finot, iubitul şi inteligentul meu prieten, ai putea să faci 
un mare serviciu drăgălaşei noastre regine de astă-seară 


punând câţiva copoi pe urmele oamenilor despre care o să 
vorbim acum. 

— Dumneata, adăugă el adresându-se lui Rabourdin şi 
coborându-şi glasul ca să nu fie auzit decât de cele trei 
persoane cărora li se adresa, ai ca rivali cămătarii şi clerul, 
banii şi biserica. Articolul apărut în jurnalul liberal. A fost 
cerut de un bancher bătrân faţă de care gazeta este 
obligată, dar omuleţul care l-a scris n-are nici un interes în 
afacerea asta. Redactorul-şef al acestui jurnal va fi schimbat 
în trei zile, dar despre asta o să vorbim mai pe urmă. 
Opoziția regalistă - fiindcă avem, graţie domnului de 
Chateaubriand, o opoziţie regalistă, ceea ce înseamnă că 
există regalişti care trec la liberali... dar să nu facem 
politică înaltă - aceşti asasini ai lui Carol al X-lea mi-au 
făgăduit sprijinul lor, cerând ca preţ al numiri; dumitale 
admiterea de către guvern a unuia dintre amendamentele 
lor. Toate bateriile mele sunt gata de luptă. Dacă o să ne fie 
impus Baudoyer, vom riposta Marii Duhovnicii: „Cutare şi 
cutare jurnal, sau domni: cutare şi cutărică n-au decât să 
atace legea pe care n-o vreţi dumneavoastră, căci toată 
presa va fi contra. (Deoarece gazetele guvernamentale, 
care depind de mine, vor tăcea chitic, n-o să le fie greu să 
tacă, ele tac şi aşa. - este, Finot?) Susţineţi pe Rabourdin, şi 
opinia publică va fi de partea dumneavoastră.” Ha, ha, nu-s 
decât nişte bieţi provinciali naivi care îşi dau ifose în fotoliile 
lor, la gura sobei, bizuindu-se pe independenta organelor 
opiniei publice! 

— Hi! hi! hi! scheună Andoche Finot. 

— Aşa că n-avea nici o grijă, zise des Lupeaulx. Am 
pregătit totul, chiar astă-seară. Marea Duhovnicie va fi 
îngenuncheată. 

— Mi-ar fi făcut mai multă plăcere să pierd orice nădejde, 
dar să te fi avut printre noi la masă, îi şopti Celestine la 
ureche, privindu-l cu un aer de nemulţumire ce putea fi luat 
drept expresia unei iubiri zăltate. 


— Iată ceea ce-mi va aduce iertarea, făcu el înmânându-i o 
invitare pentru serata de marți. 

Celestine deschise plicul şi plăcerea cea mai vie Îi 
îmbujoră obrajii. Nici o bucurie nu se poate asemui cu a 
vanităţii victorioase. 

— Ştii ce înseamnă serata de marţi! continuă des Lupeaulx 
cu un aer misterios. Pentru ministerul nostru ea e cao 
recepţie la Curte. Vei fi în centrul puterii! Ai să întâlneşti 
acolo pe contesa Feraud, care se bucură încă de multă 
trecere, cu toate că Ludovic al XVIII-lea a murit; pe 
Delphine de Nucingen, pe doamna de Listomere, pe 
marchiza d'Espard, pe prietena dumitale de Camps, pe care 
am ţi rugat-o să te ajute în cazul că femeile te-ar privi de 
sus. Vreau să te văd în mijlocul acestei societăţi! 

Celestine înălţă capul ca un pursânge înainte de a porni în 
cursă şi citi încă o dată invitaţia, aşa cum Baudoyer şi 
Saillard citiseră şi recitiseră, fără să se mai sature, 
articolele lor din ziare. 

— Întâi acolo, şi apoi, într-o bună zi, la Tuileries! îi spuse 
ea lui des Lupeaulx. 

Des Lupeaulx se îngrozi de fraza şi atitudinea ei, atât de 
multă ambiţie şi încredere se citea în ele. 

„Să fiu oare o simplă scară pe care urcă ea?” îşi spuse el. 

Se ridică şi trecu în dormitorul doamnei Rabourdin, unde 
fu urmat de Celestine, deoarece ea înţelese dintr-un semn 
al secretarului general că acesta voia să-i vorbească în 
taină. 

— Ei bine, ce se aude cu planul? e întrebă el. 

— Eh, prostii de om cinstit! Vrea să dea afară 
cincisprezece mii de slujbaşi şi să nu oprească decât cinci 
sau şase mii. Nici nu-ţi poţi închipui o neghiobie mai mare, 
am să-ţi dau să citeşti memoriul de îndată ce copia va fi 
terminată. Însă e de bună-credinţă. Catalogul analitic al 
slujbaşilor, întocmit de el, i-a fost dictat de intenţia cea mai 
virtuoasă. Sărmanul de el! 


Des Lupeaulx fu cu atât mai satisfăcut de râsul autentic 
care însoțea aceste cuvinte batjocoritoare şi dispreţuitoare, 
cu cât el însuşi se pricepea la minciuni şi cu cât, în 
momentul acela, Celestine era cu adevărat sinceră. 

— Şi pe ce îşi fundează toate astea? întrebă el. 

— Ei bine, vrea să desființeze contribuţia funciară şi s-o 
înlocuiască prin impozitul pe consumaţie. 

— Dar a trecut un an de când Franqois Keller şi Nucingen 
au propus un plan aproape la fel, iar ministrul se gândeşte 
în mod serios să micşoreze impozitul funciar. 

— Ca să vezi! Şi când îi spuneam că n-a adus nimic nou! 
exclamă Celestine râzând. 

— Da, dar de vreme ce s-a întâlnit cu cel mai mare 
financiar al epocii, omul care - ţi-o spun între noi - este 
Napoleonul finanţelor, înseamnă că trebuie să aibă măcar 
anumite idei în ceea ce priveşte mijloacele de execuţie. 

— Totul e vulgar, spuse ea schiţând cu buzele o mutră 
plină de dezgust. Gândeşte-te, vrea să conducă şi să 
administreze Franţa cu cinci sau şase mii de slujbaşi, când, 
dimpotrivă, ar trebui să nu existe o singură persoană în 
Franţa care să nu fie angajată la menţinerea monarhiei. 

Des Lupeaulx părea satisfăcut să descopere un om 
mediocru în acela căruia îi atribuia merite excepţionale. 

— Eşti sigur de numire? Mai ai nevoie de sfatul unei 
femei? îi spuse dânsa. 

— Dumneavoastră, femeile, vă pricepeţi mai bine ca noi în 
materie de trădări elegante! făcu des Lupeaulx dându-şi 
capul pe spate. 

— Ei bine, atunci spune Baudoyer la Curte şi la Marea 
Duhovnicie, pentru a le înlătura orice bănuială şi a-i face să 
doarmă pe lauri, dar, în ultima clipă, scrie: Rabourdin. 

— Sunt unele femei care spun da atâta vreme cât au 
nevoie de un bărbat, şi nu după ce s-au servit de el, rosti 
des Lupeaulx. 

— Ştiu, îi spuse ea râzând. Dar acelea sunt nişte proaste, 
fiindcă, în politică, te întâlneşti totdeauna cu celălalt. 


Metoda asta e bine s-o foloseşti cu nerozii, iar dumneata 
eşti un bărbat inteligent. După părerea mea, cea mai mare 
greşeală pe care-o poţi face în viaţă este să te cerţi cu un 
om superior. 

— Nu, răspunse des Lupeaulx, căci un astfel de om ştie să 
ierte. Primejdia există numai atunci când e vorba de suflete 
mici şi pizmaşe care nu pot face altceva decât să se 
răzbune, iar eu îmi petrec viaţa tocmai cu aşa ceva. 

După ce plecă toată lumea, Rabourdin rămase în camera 
soţiei lui şi, cerându-i să-l asculte măcar o singură dată, 
izbuti să-i explice planul său, făcând-o să înţeleagă că nu 
avea de gând să reducă, ci, dimpotrivă, să mărească 
bugetul, arătându-i în ce fel de investiţii vor fi folosiţi banii 
publici, şi lămurindu-i pe ce căi statul ar putea să 
înzecească circulaţia banilor contribuind doar cu o treime 
sau cu un sfert din vistieria sa la cheltuielile care vor fi 
suportate de interesele particulare sau locale; în fine, îi 
demonstră că planul lui nu era o simplă operă teoretică, ci 
una bogată în mijloace de executare. Celestine, 
entuziasmată, sări de gâtul soţului ei şi se aşeză pe 
genunchii lui, în faţa focului din cămin. 

— În sfârşit, descopăr în tine bărbatul pe care-l visam, 
spuse ea. Faptul că nu mi-am dat seama de meritele tale te- 
a ferit să cazi în gheara lui des Lupeaulx. Te-am bârfit într- 
un chip admirabil şi cu toată sinceritatea. 

Bărbatul plânse de bucurie. Îşi avea, în sfârşit, ziua lui de 
glorie. După ce făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să placă 
soţiei lui, devenise mare în faţa singurului său public! 

— Pentru cine te cunoaşte şi ştie cât eşti de bun, de blând, 
de cumpătat, de drăgăstos, eşti de zece ori mai mare. Însă, 
adăugă ea, un om de geniu e totdeauna mai mult sau mai 
puţin copil, iar tu eşti un copil, un copil drag şi iubit. 

Scoase invitaţia de la locul unde femeile pun ceea ce vor 
să ascundă şi i-o arătă. 

— lată ceea ce am urmărit, zise ea. Des Lupeaulx mi-a 
deschis porţile ministerului şi, fie ea chiar de bronz, această 


excelentă îmi va sta câtva timp la picioare. 

Începând de a doua zi, C6lestine se îngriji de prezentarea 
sa la cercul intim din casa ministrului. Avea să fie bătălia ei 
cea mare! Niciodată o curtezană n-a depus atâta grijă 
pentru frumuseţea ei cât a depus această femeie cinstită 
pentru persoana sa. Niciodată o cusătoreasă n-a fost mai 
sâcâită decât a sa, dar niciodată o cusătoreasă n-a înţeles 
mai bine importanţa artei sale. În sfârşit, doamna 
Rabourdin nu uită nimic. Se duse ea însăşi la un chirigiu, 
pentru a alege un cupeu care să nu fie nici de modă veche, 
dar nici burghez, şi nici semeţ. Feciorul fu obligat să aibă 
ţinuta unui valet, asemeni feciorilor din casele mari. Şi, pe 
la orele zece seara, în faimoasa marţi, ieşi într-o admirabilă 
rochie neagră. În păr îşi pusese nişte ciorchini de eben 
meşteşugiţi cu foarte multă artă, podoabă care costa o mie 
de scuzi şi care fusese comandată la Fossin de o 
englezoaică ce plecase fără s-o mai ia. Frunzele erau făcute 
din foiţe subţiri de metal presat, uşoare ca adevăratele 
frunze de viţă, iar artistul nu uitase nici vrejurile acelea atât 
de graţioase care i se împleteau printre cosiţe aşa cum în 
vie se înfăşoară în jurul aracilor. Brăţările, colierul, cerceii 
din urechi, toate erau făcute dintr-un metal zis de Berlin; 
dar aceste arabescuri atât de migăloase erau aduse de la 
Viena şi păreau făurite de mâna unor zâne din poveşti pe 
care o zgripţuroaică pizmaşă le-a pus să culeagă bobiţele 
ochilor de furnici sau să toarcă firişoarele de mătase de pe 
pereţii cojilor de alună. Talia ei, pe care culoarea neagră o 
făcea să pară şi mai subţire, era scoasă în relief de rochia 
croită cu multă măiestrie în aşa fel încât se oprea pe 
rotunjimile umerilor, lăsându-i goi; la fiecare mişcare ai fi 
zis că femeia are să iasă din învelişul ei, ca un fluture din 
păpuşa sa, totuşi rochia stătea strânsă pe corp printr-un 
meşteşug născocit de cusătoreasa cea dibace. Rochia era 
făcută dintr-un fel de muselină de lână, țesătură pe care 
fabricantul n-o trimisese încă la Paris, o țesătură divină care 
mai târziu avea să aibă un succes nebun. Acest succes 


întrecu pe oricare altul cunoscut până atunci de modă în 
Franţa. Ţesătura specială a muselinei de lână, care nu mai 
are nevoie de spălat, a lăsat atât de mult în urmă stofele de 
bumbac, încât a revoluţionat până şi fabrica de la Rouen. 
Piciorul Celestinei, înfăşurat într-un ciorap ţesut din fire 
foarte subţiri şi încălţat într-un papuc de atlaz, deoarece 
negrul excludea papucii de catifea, avea o linie de-o 
frumuseţe rară. Celestine fu astfel adorabilă. Pielea 
obrajilor, împrospătată de o baie cu tărâţe de făină, avea o 
strălucire dulce. Ochii ei, scăldaţi în razele speranţei, 
scânteind de inteligenţă, confirmau superioritatea despre 
care chiar atunci vorbea mândrul şi fericitul des Lupeaulx. 
Îşi făcu bine intrarea, şi femeile aveau să aprecieze sensul 
frazei rostite de ea. Se înclină cu multă graţie în faţa soţiei 
ministrului, împăcând respectul pe care i-l datora acesteia 
cu conştiinţa valorii ei personale, şi fu departe de a o jigni 
păstrându-şi întreaga majestate, deoarece orice femeie 
frumoasă e o regină. Faţă de ministru avu acea îndrăzneală 
plină de drăgălăşenie pe care femeile şi-o pot îngădui faţă 
de bărbaţi, fie ei şi mari duci. În timp ce se aşeza, se uită cu 
luare-aminte în jurul ei şi constată că se afla în mijlocul 
uneia dintre acele serate distinse unde nu e lume prea 
multă, unde femeile pot să se măsoare din ochi şi să se 
admire în voie, unde cea mai uşoară şoaptă răsună în toate 
urechile, unde fiecare privire e un judecător, conversaţia un 
duel cu martori, mediocritatea ceva searbăd şi unde orice 
merit e trecut sub tăcere ca şi cum ar fi un lucru obişnuit. 
Rabourdin se retrăsese într-un salon învecinat, unde se 
aflau mesele de joc, şi rămase în picioare, uitându-se la cei 
care jucau, semn că nu era lipsit de prezenţă de spirit. 

— Draga mea, zise marchiza d'Espard câtre contesa 
Feraud, ultima amantă a lui Ludovic al XVIII-lea, Parisul e 
formidabil! Scoate la iveală, când te aştepţi mai puţin, şi 
fără să ştii de unde, femei ca aceasta, care par, a voi totul şi 
a putea orice... 


— Ea chiar poate şi vrea totul, interveni des Lupeaulx 
foarte plin de el. 

În momentul acela, şireata doamnă Rabourdin se linguşea 
pe lângă soţia ministrului. Instruită în ajun de către des 
Lupeaulx, care cunoştea părţile slabe ale contesei, ea o 
măgulea, fără să aibă însă aerul că o face. Apoi se oprea la 
timp, căci des Lupeaulx, oricât de îndrăgostit ar fi fost, 
observase cusururile acestei femei şi-i atrăsese atenţia în 
ajun: „Mai cu seamă să nu vorbeşti prea mult!” Extremă 
dovadă de ataşament! Dacă Bertrand Barrcre139 a lăsat 
această axiomă sublimă: „Nu opri o femeie din dans pentru 
a-i da un sfat”, noi putem adăuga: „Nu mustra o femeie 
fiindcă îşi împrăştie perlele!” întregind astfel acest capitol 
al codului femeiesc. Conversaţia căpătă un caracter 
general. Din când în când, doamna Rabourdin spunea şi ea 
câte ceva, ca o pisică bine dresată care atinge cu laba 
dantela stăpânei sale, catifelându-şi gheara. În materie de 
sentimente, ministrul era aproape lipsit de fantezie; 
Restauraţia nu cunoscuse un om de stat mai mărginit în 
ceea ce priveşte galanteria, încât opoziţia de la Miroir, de la 
Pandore şi de la Figaro140 nu putea să-i reproşeze nici cea 
mai uşoară bătaie de arteră. Slăbiciunea lui era l'Etoile141, 
şi, lucru ciudat, ea îi rămăsese credincioasă în vremuri de 
restrişte, iar acum trăgea desigur foloase de pe urma lui. 
Doamna Rabourdin ştia asta; ea mai ştia însă că vechile 
castele sunt adesea vizitate de anumite duhuri şi-şi puse în 
gând să-l facă pe ministru gelos de fericirea, încă nesigură, 
de care părea că se bucură des Lupeaulx. În tot timpul 
acesta, des Lupeaulx avea mereu pe buze numele 
Celestinei. Spre a lansa pe presupusa lui amantă, el se 
trudea din răsputeri, într-o conversaţie între opt urechi, să 
facă pe marchiza d'Espard, pe doamna de Nucingen şi pe 
contesă să înţeleagă că trebuie s-o primească în coaliția lor 
pe doamna Rabourdin, pe care o susţinea şi doamna de 
Camps. În decurs de un ceas, ministrul fu pus de-a binelea 
pe jar - inteligenţa doamnei Rabourdin îi plăcea; ea o 


sedusese şi pe soţia lui, care, încântată de această sirenă, o 
invitase să vină la dânsa oricând va voi. 

— Căci, draga mea, îi spuse soţia ministrului Celestinei, 
soţul dumitale va fi în curând director: ministrul are de 
gând să unească două diviziuni şi să creeze o direcţie, astfel 
că vei fi de-a noastră. 

Excelenţa dădu braţul doamnei Rabourdin şi o duse să-i 
arate o odaie a apartamentului său, devenită celebră prin 
pretinsele chiolhanuri despre care vorbea opoziţia, 
încercând să-i demonstreze neghiobia jurnalismului. 

— În adevăr, doamnă, ar trebui să ne faceţi cinstea, 
contesei şi mie, de a veni mai des... 

Şi o copleşi cu galanterii de ministru. 

— Dar, Excelenţă, îi spuse ea înfăşurându-l cu una dintre 
acele priviri pe care femeile le aruncă numai în anumite 
ocazii, mi se pare că asta depinde de dumneavoastră. 

— Cum adică? 

— Numai dumneavoastră mi-aţi putea da dreptul acesta. 

— Explicaţi-vă. 

— Nu; când am venit aici mi-am spus că nu voi avea 
prostul gust de a vă cere ceva. 

— Vorbiţi! Cererile astfel plasate nu-s niciodată 
deplasate142, zise ministrul râzând. 

Nimic nu gâdilă mai mult pe aceşti oameni gravi decât 
asemenea nerozii. 

— Totuşi e nepotrivit ca soţia unui şef de secţie să vină 
adesea aici, de vreme ce prezenta soţiei unui director n-ar 
fi deplasată. 

— Să lăsăm astea, făcu ministrul. Soţul dumneavoastră e 
un om necesar, el e şi numit. 

— Spuneţi adevărul adevărat? 

— Vreţi să veniţi în biroul meu să vă arăt numirea? Decizia 
e făcută. 

— Ei bine, zise ea rămânând singură într-un colt cu 
ministrul, a cărui grabă avea o vioiciune suspectă, îngăduiţi- 
mi să vă spun că vă pot răsplăti pentru asta... 


Şi începu să-i dezvăluiască planul soţului ei, când des 
Lupeaulx, apropiindu-se în vârful picioarelor, făcu un bum- 
bum! de mânie, spre a da impresia că nu auzise cele ce 
ascultase. Ministrul aruncă o privire cât se poate de 
încruntată spre nevindecatul înfumurat prins în capcană. 
Nerăbdător de a o cuceri pe Celestine, des Lupeaulx se 
grăbise, ca niciodată, să facă decizia, o prezentase 
ministrului, şi a doua zi avea de gând să ducă el însuşi 
numirea şi s-o dea aceleia care trecea drept amanta lui. În 
aceeaşi clipă, valetul ministrului apăru cu un aer misterios 
şi-i spuse lui des Lupeaulx că valetul de la secretariat îl 
rugase să-i dea de îndată această scrisoare, atrăgându-i 
atenţia asupra marii importante pe care o avea ea. 

Secretarul general se retrase lângă o lampă şi citi 
următorul bilet: 

Contrar obiceiului meu, aştept într-o anticameră şi vă 
sfătuiesc să nu pierdeţi nici o clipă pentru a vă înţelege cu. 

Al dumneavoastră servitor, Secretarul general se 
cutremură când recunoscu această semnătură, pe care ar fi 
fost păcat să n-o redăm aici în autograf, deoarece ea e rară 
pe piaţă şi fără îndoială că e prețioasă pentru cei ce caută 
să descifreze caracterul oamenilor după trăsăturile 
semnăturii lor. Dacă un semn ieroglific a simbolizat 
vreodată un animal oarecare, apoi acel semn nu poate fi 
decât numele acesta în care prima şi ultima literă seamănă 
cu o gură lacomă de rechin, nesătulă, mereu deschisă, 
înhăţând şi devorând totul, fără deosebire, fiinţe slabe, ca şi 
fiinţe tari. A fost cu neputinţă să tipografiem acest scris, el e 
prea delicat, prea mărunt şi prea subţire, deşi foarte citeţ, 
dar vi-l puteţi închipui, toată fraza nu cuprindea decât un 
singur rând. Numai spiritul unui cămătar ar putea să 
inspire o frază de o obrăznicie atât de imperativă şi de o 
cruzime atât de perfectă, de vădită şi de mută, care spunea 
totul fără să trădeze nimic. Nu l-aţi cunoaşte pe Gobseck, 
dacă în dosul acestei fraze, care vi se trimite fără să pară 
un ordin, n-aţi ghici pe cumplitul bancher din strada Gres. 


De aceea, întocmai ca un câine chemat de vânător, des 
Lupeaulx părăsi îndată societatea de acolo şi se duse la el, 
gândindu-se la prăbuşirea întregii sale poziţii. Închipuiţi-vă 
un general de armată căruia aghiotantul său îi comunică: 
„Inamicul a primit o întărire proaspătă de treizeci de mii de 
oameni, care ne atacă în flanc”. 

Din două vorbe veţi înţelege uşor rostul sosirii domnilor 
Gigonnet şi Gobseck pe câmpul de bătălie, căci amândoi se 
aflau la des Lupeaulx. La orele opt seara, Martin Falleix, 
întors cu viteza vântului, gratie unui poştalion plătit bine, 
adusese. Actele de cumpărare datate cu o zi mai înainte. 
Prezentate imediat la cafeneaua Themis de către Mitral, 
contractele trecură în mâinile celor doi cămătari, care se 
grăbiră să se ducă la minister, însă pe jos. Acum suna ora 
unsprezece. Des Lupeaulx tresări când văzu cele două 
figuri sinistre din ochii cărora pornea o privire dreaptă ca 
glontele slobozit dintr-un pistol şi strălucitoare ca flacăra 
unei împuşcături. 

— Ei, ce s-a întâmplat, jupânilor? 

Cămătarii stăteau muţi şi neclintiţi. Gigonnet arătă 
dosarele pe care le ţinea în mână, apoi spre valet. 

— Să trecem în biroul meu, zise des Lupeaulx făcând semn 
valetului să plece. 

— Dumneata pricepi limba francezilor într-un chip 
uimitor! făcu Gigonnet. 

— Aţi venit să strângeţi cu uşa pe un om care v-a ajutat să 
câştigaţi, fiecare, câte două sute de mii de franci? zise des 
Lupeaulx cu un gest de semeţie. 

— Şi care o să ne ajute, sper, să mai câştigăm! adăugă 
Gigonnei. 

— Aha, o afacere... continuă des Lupeaulx. Dacă aveţi de 
gând să mă înfundaţi, apoi ştiţi că eu am memorie. 

— lar noi avem memoriile dumitale, ripostă Gigonnet. 

— Datoriile mele vor fi plătite, zise des Lupeaulx cu 
dispreţ, spre a nu se lăsa călcat în picioare. 

— Adevărat? făcu Gobseck. 


— Ei, haide, fiule, zise Gigonnet. Nu încerca să te 
proţăpeşti în faţa noastră, n-are nici un rost. Ia citeşte 
actele astea. 

Cei doi cămătari cercetară din ochi biroul lui des Lupeaulx 
în timp ce el citea cu uimire şi stupefacţie contractele care-i 
păreau aruncate din cer de nişte îngeri. 

— Aşa-i că ai găsit în noi nişte oameni de afaceri 
inteligenţi? făcu Gigonnet. 

— Dar cărui fapt îi datorez o colaborare atât de abilă? 
întrebă des Lupeaulx neliniştit. 

— Noi ştim, de acum opt zile, ceea ce dumneata, dacă n- 
am fi fost noi, n-ai fi aflat decât abia mâine: preşedintele 
tribunalului de comerţ, care e şi deputat, se vede silit să-şi 
dea demisia. 

Ochii lui des Lupeaulx se holbară şi se făcură mari ca nişte 
margarete. 

— Chiar ministrul dumitale ţi-a jucat festa asta! rosti 
laconicul Gobseck. 

— Sunteţi stăpânii mei! exclamă secretarul general 
înclinându-se cu un respect profund, dar mai mult în 
batjocură. 

— Chiar aşa! făcu Gobseck. 

— Aveţi de gând să mă strângeţi de gât? 

— Tot ce se poate. 

— Atunci, la lucru, călăilor! adăugă secretarul general, 
zâmbind. 

— După cum vezi, reluă Gigonnet, poliţele dumitale sunt 
acoperite cu bani împrumutaţi pentru cumpărare. 

— Iată titlurile, zise Gobseck scoțând din buzunarul 
redingotei sale verzui nişte dosare de avocat. 

— Ai trei ani ca să plăteşti totul, zise Gigonnet. 

— Ei bine, făcu des Lupeaulx, speriat de atâta bunăvoință 
şi de un aranjament atât de neaşteptat, ce vreţi de la mine? 

— Ca Baudoyer să fie numit în postul lui de La Billardicre, 
răspunse Gigonnet imediat. 


— E un lucru mărunt, dar mi-e cu neputinţă să-l fac, zise 
des Lupeaulx. Mi-am legat singur mâinile. 

— O să rozi sfoara cu propriii dumitale dinţi, grăi 
Gigonnei. 

— Îi ai destul de ascuţiţi! adăugă Gobseck. 

— Asta-i tot? întrebă des Lupeaulx. 

— Vom păstra hârtiile până la ratificarea acestor poliţe, 
zise Gigonnet vârând o listă sub ochii secretarului general; 
dacă nu vor fi recunoscute de comisie în decurs de şase zile, 
atunci numele dumitale de pe acest act va fi înlocuit cu al 
meu. 

— Eşti neîntrecut! exclamă des Lupeaulx. 

— Chiar aşa! întări Gobseck. 

— Atâta tot? întrebă secretarul general. 

— Atâta, răspunse Gobseck. 

— S-a făcut? interveni Gigonnet. 

Des Lupeaulx înclină din cap. 

— Atunci, semnează această procură, zise Gigonnet. În 
două zile, numirea lui Baudoyer; în şase, recunoaşterea 
poliţelor, apoi... 

— Apoi? făcu des Lupeaulx. 

— Îţi garantăm... 

— Ce-mi garantaţi? rosti des Lupeaulx tot mai uimit. 

— Alegerea dumitale, răspunse Gigonnet înălțându-se în 
călcâie. Căci formăm majoritatea cu cincizeci şi două de 
voturi obţinute de la fermierii şi meseriaşii care-l vor urma 
pe împrumutătorul dumitale. 

Des Lupeaulx îi strânse mâna lui Gigonnet. 

— Între noi nu pot exista niciodată neînţelegeri, zise el. 
lată ce înseamnă o afacere cu adevărat! De aceea vă declar 
că am să vă răsplătesc şi eu. 

— Chiar aşa! făcu Gobseck. 

— Cu ce anume? întrebă Gigonnet. 

— O decorație pentru nătărăul dumitale de nepot. 

— Bună, zise Gigonnet. Se vede că-l cunoşti bine! 


După acestea, cămătarii îl salutară pe des Lupeaulx, care îi 
conduse până la capătul scării. 

— Trebuie, să fie trimişii secreţi ai vreunei puteri străine! 
îşi spuseră cei doi valeţi în urma lor. 

Ajunşi în stradă, cei doi cămătari se priviră voioşi unul pe 
altul, la lumina unui felinar. 

— O să ne datoreze dobânzi de nouă mii de franci pe an, 
iar moşia nu-i aduce decât cinci mii, se bucură Gigonnet. 

— Îl avem în mâna noastră pentru multă vreme, zise 
Gobseck. 

— O să construiască, o să şi-o ia în cap, continuă Gigonnet, 
iar Falleix n-aşteaptă decât să cumpere moşia. 

— Interesul lui e să fie deputat, lupului nu-i pasă de rest, 
zise Gobseck. 

— Hi! Hi! 

— Hi! Hi! 

Aceste scurte exclamaţii ţinură loc de râsete pentru cei doi 
cămătari, care se îndreptară pe jos spre cafeneaua Themis. 

Des Lupeaulx se întoarse în salon şi găsi pe doamna 
Rabourdin jucându-şi foarte bine rolul; era încântătoare, iar 
ministrul, îndeobşte atât de posac, avea acum o figură 
senină şi binevoitoare. 

„Face minuni, îşi spuse des Lupeaulx. Ce femeie prețioasă, 
merită s-o cunoşti până în fundul sufletului.” 

— Mica dumitale doamnă e, fără tăgadă, foarte drăguță, 
zise marchiza către secretarul general. Nu-i lipseşte decât 
numele dumitale. 

— În adevăr, singurul ei păcat este de a fi fiica unui 
comisar-licitator; o să piară din pricina originii ei, răspunse 
des Lupeaulx cu un aer rece oare contrasta cu căldura 
depusă atunci când vorbise, câteva clipe mai înainte, de 
doamna Rabourdin. 

Marchiza se uită ţintă la des Lupeaulx. 

— Le-ai aruncat o privire care nu mi-a scăpat, zise ea 
arătând spre ministru şi doamna Rabourdin. Ţi-am observat 


căutătura prin pâcla ochelarilor. Ce nostimi sunteţi 
amândoi, disputându-vă această bucăţică. 

Cum marchiza ieşea pe uşă, ministrul se repezi după ea şi 
o însoţi. 

— Ei, se adresă des Lupeaulx doamnei Rabourdin, ce zici 
de ministrul nostru? 

— E fermecător. Într-adevăr, răspunse ea ridicând glasul 
pentru a fi auzită de soţia excelenţei, ca să-i apreciezi pe 
aceşti sărmani miniştri, trebuie să-i cunoşti bine. Gazetuţele 
acelea şi calomniile opoziţiei îi ponegresc atât de mult pe 
oamenii politici, încât, fără să vrei, te laşi influenţat de ele; 
dar aceste defăimări se întorc în avantajul lor atunci când 
stai de vorbă cu ei. 

— E un bărbat foarte bine, zise des Lupeaulx. 

— Te asigur că merită să fie iubit, spuse ea cu naivitate. 

— Copilă dragă, adăugă des Lupeaulx luând, la rândul lui, 
un aer naiv şi dezmierdător, ai făcut un lucru de necrezut. 

— Ce anume? întrebă ea. 

— Ai însufleţit un mort, credeam că n-are inimă deloc. Dă- 
te bine pe lângă soţia lui, ea are atât cât îi trebuie ca să-şi 
îngăduie o fantezie! Caută de trage tot folosul din asta, vino 
cât mai des pe aici şi să nu pari uimită de nimic. 

O conduse pe doamna Rabourdin în budoar şi se aşeză 
alături de ea pe divan. 

— Eşti o mare şireată, dar tocmai de aceea te admir şi mai 
mult. Între noi fie zis, eşti o femeie superioară. Des 
Lupeaulx te-a introdus aici, şi cu asta el şi-a încheiat rolul, 
nu-i aşa? De altfel, când cineva se hotărăşte să iubească din 
interes, e mai bine să aleagă un ministru de şaizeci de ani, 
decât un secretar general de patruzeci: câştigul e mai 
mare, iar riscurile mai mici. Eu sunt un bărbat cu ochelari, 
cu părul pudrat, uzat de plăceri, ce dragoste aş mai putea 
oferi? O, sunt conştient de asta! Dacă pot să fiu de folos 
cuiva, nu voi fi niciodată şi cel preferat, nu-i aşa? Ar 
însemna să fiu nebun ca să nu-mi dau seama de poziţia în 
care mă aflu. Dumneata poţi să-mi spui tot adevărul, să-mi 


arăţi tot sufletul dumitale, suntem doi asociaţi, nu doi 
îndrăgostiţi. Dacă am unele capricii, dumneata eşti destul 
de înţeleaptă ca să te fereşti de asemenea nerozii şi să mi le 
treci cu vederea; altfel, ar însemna că ai aceleaşi concepţii 
ca o fată de pension sau ca o burgheză din strada Saint- 
Denis! Din fericire, suntem mai presus de aşa ceva, şi 
dumneata şi eu. lată pe marchiza d'Espard, care pleacă, 
crezi că ea nu gândeşte la fel? M-am înţeles foarte bine cu 
ea acum doi ani (încrezutul!), totuşi e destul să-mi scrie un 
singur cuvânt: „Dragul meu des Lupeaulx, ţi-aş fi foarte 
recunoscătoare dacă m-ai ajuta să fac cutare sau cutare 
lucru!” şi eu mă execut imediat. Acum e vorba să punem 
sub interdicţie pe soţul ei. Dumneavoastră, femeile, nu 
plătiţi decât cu plăcere ceea ce voiţi să căpătaţi. Aşadar, 
draga mea, îmbrobodeşte-l pe ministru, eu te voi ajuta, căci 
am tot interesul. Da, aş dori să dea peste o femeie care să-l 
influenţeze şi atunci n-o să-mi mai scape din mână; uneori 
îmi scapă, ceea ce-i uşor de înţeles: nu se lasă condus decât 
de rațiune; înţelegându-mă însă cu o femeie frumoasă, îl voi 
face, să-şi piardă minţile, ceea ce este mult. Să rămânem 
deci buni prieteni şi să împărţim pe din două creditul pe 
care-l vei căpăta. 

Doamna Rabourdin ascultă cu cea mai mare uimire 
această neobişnuită profesiune de şiretenie. Naivitatea 
negustorului politic înlătura orice bănuială. 

— Crezi că îmi acordă vreo atenţie, mie? îl întrebă ea, 
prinsă în cursă. 

— Sunt sigur, îl cunosc doar bine. 

— E adevărat că numirea lui Rabourdin a fost semnată? 

— l-am prezentat decizia azi-dimineaţă. Dar a fi director 
nu înseamnă nimic, trebuie să fie raportor în Consiliul de 
stat... 

— Da, încuviinţă ea. 

— Atunci întoarce-te, cochetează cu Excelenţa Sa. 

— Trebuie să mărturisesc, zise ea, că nu te-am cunoscut 
cu adevărat decât astă-seară. Dumneata ieşi din comun. 


— În cazul acesta, continuă des Lupeaulx, suntem doi 
vechi prieteni, aşa că să lăsăm la o parte duioşia, dragostea 
cea plicticoasă, spre a privi problema ca pe vremea 
Regenţei, când oamenii erau mai înţelepţi. 

— Eşti cu adevărat un bărbat care ştie ce vrea şi te admir, 
zise ea zâmbind şi întinzându-i mâna. Vei vedea că o femeie 
e în stare să facă mai mult pentru un prieten, decât 
pentru... 

Dar nu-şi termină fraza şi se întoarse în salon. 

„Mititica, îşi zise în sinea lui secretarul general, privind-o 
cum se îndreaptă spre ministru; des Lupeaulx o să-ţi 
întoarcă spatele, fără nici un regret! Mâine seară, oferindu- 
mi 0 ceaşcă de ceai, ai să-mi oferi şi ceea ce eu nu mai 
vreau... Suntem chit! Ah, la patruzeci de ani, femeile ne 
păcălesc totdeauna, nu mai putem fi iubiţi!” 

Pătrunse în salon, după ce se măsură o clipă în oglindă, 
unde văzu în propriul său chip un foarte frumos om politic, 
dar în acelaşi timp şi un perfect invalid al Cytherei. În 
acelaşi timp, doamna Rabourdin îşi încheia socotelile. Se 
gândea să plece şi se străduia să lase celorlalţi o ultimă 
impresie plăcută, ceea ce-i izbuti. Contrar obiceiului din 
saloane, după plecarea ei fiecare exclamă „Minunată 
femeie!” iar ministrul o conduse până la ieşire. 

— Sunt încredinţat că mâine vă veţi gândi la mine, spuse el 
celor doi soţi, făcând aluzie la numirea lui Rabourdin. 

Apoi, întorcându-se în salon: 

— Puţini funcţionari superiori au soţii atât de agreabile, de 
aceea sunt foarte încântat de noua noastră achiziţie. 

— Nu găsiţi că e puţin cam îndrăzneață? zise des Lupeaulx 
cu un aer înţepat. 

Femeile schimbară între ele priviri semnificative; 
rivalitatea dintre ministru şi secretarul său general le 
amuza. Atunci avu loc una dintre acele nevinovate 
mistificări la care se pricep atât de bine pariziencele. 
Femeile aţâţară pe ministru şi pe des Lupeaulx, discutând 
despre doamna Rabourdin: una găsea că e prea spilcuită şi 


că tine cu tot dinadinsul să pară deşteaptă; alta asemuia 
grațiile burgheziei cu manierele înaltei societăţi, numai ca 
s-o ponegrească pe Celestine; cât despre des Lupeaulx, el o 
apără pe pretinsa lui amantă, aşa cum sunt apăraţi 
duşmanii în saloane. 

— Recunoaşteţi, doamnelor, nu e puţin lucru ca fiica unui 
comisar-licitator să fie atât de bine! Nu uitaţi de unde a 
pornit şi priviţi unde a ajuns; va pătrunde şi la Tuileries, are 
această ambiţie, mi-a spus-o chiar dânsa. 

— Dacă e fiica unui comisar, zise doamna d'Espard, făcând 
haz, nu văd ce-ar putea sta în calea avansării soţului ei. 

— Mai ales în vremurile astea, nu-i aşa? completă soţia 
ministrului, strivindu-şi buzele. 

— Doamnă, se adresă ministrul cu asprime către 
marchiză, cu asemenea cuvinte, pe oare din nefericire 
Curtea nu le cruţă nimănui, se pot stârni revoluţii. N-o să 
mă credeţi când o să vă spun cât de mult displace anumitor 
personaje clarvăzătoare de la Curte purtarea nechibzuită a 
aristocrației. Dacă eu aş fi fost mare senior, iar nu un biet 
gentilom de provincie care pare pus acolo unde sunt pentru 
a îngriji de treburile dumneavoastră, monarhia n-ar i atât 
de şubredă precum o socot. Căci, ce devine un tron care nu 
ştie să reverse strălucirea lui asupra acelora pe care-i 
reprezintă? S-au dus vremurile când regele înnobila, din 
propria lui voinţă, oameni ca Louvois, Colbert, Richelieu, 
Jeannin, Villeroy sau Sully143... Da, Sully, la începuturile 
lui, nu însemna mai mult decât însemn eu acum. Vă vorbesc 
astfel fiindcă suntem între noi şi aş da dovadă de îngustime, 
într-adevăr, dacă m-aş supăra din pricina acestei stări de 
lucruri. Depinde de noi înşine, şi nu de alţii, ca să ajungem 
sus. 

— Ai fost numit, dragul meu, zise Celestine strângând 
mâna soţului ei. Dacă n-ar fi apărut des Lupeaulx, i-aş fi 
explicat ministrului planul tău; o voi face însă marţea 
viitoare şi vei putea astfel să ajungi foarte curând raportor 
în Consiliul de stat. 


În viaţa tuturor femeilor există o zi când ele strălucesc în 
toată splendoarea lor, lăsându-le o amintire veşnică la care 
se gândesc totdeauna cu plăcere. În timp ce-şi desfăcea 
unul câte unul artificiile podoabei sale, doamna Rabourdin 
recapitula amănuntele acestei seri pe care o socotea 
printre zilele ei de glorie şi de fericire: toate farmecele ei 
fuseseră invidiate, soţia ministrului o lăudase şi se arătase 
încântată să o pună mai presus de prietenele sale. În sfârşit, 
vanitatea ei triumfase în folosul iubirii conjugale. Rabourdin 
era numit! 

— Nu-i aşa c-am fost bine astă-seară? îi spuse soţului ei, ca 
şi cum ar fi avut nevoie să-l dezmorţească. 

În timpul acesta, Mitral aştepta la cafeneaua Themis 
sosirea celor doi cămătari, dar când îi zări intrând nu 
descifră nimic pe figurile lor încremenite. 

— Aţi făcut ceva? îi întrebă el, după ce se aşezară la masă. 

— Fireşte, ca întotdeauna, banii au triumfat, zise Gigonnet 
frecându-şi mâinile. 

— Chiar aşa! întări Gobseck. 

Mitral luă o gabrioletă şi se duse la familiile Saillard şi 
Baudoyer, unde bostonul era în prelungire; dar nu se mai 
afla acolo decât abatele Gaudron. Falleix, pe jumătate mort 
de oboseală, plecase să se culce. 

— Vei fi numit, nepoate, şi ţi se rezervă şi o surpriză. 

— Care? întrebă Saillard. 

— Decorația! exclamă Mitral. 

— Atotputernicul nu-i uită pe cei ce se îngrijesc de altarele 
lui! rosti Gaudron. 

În ambele tabere se intona, deci, Tedeumul cu aceeaşi 
fericire. 

A doua zi, miercuri, domnul Rabourdin trebuia să lucreze 
cu ministrul, deoarece ţinea interimatul diviziunii de când 
se îmbolnăvise răposatul de La Billarditre. În asemenea 
zile, slujbaţii veneau foarte exact la birou, uşierii erau 
foarte zeloşi, căci în zilele de înaintare atmosfera e foarte 
încărcată în birouri, dar de ce? nimeni nu ştia. Cei trei 


uşieri erau, aşadar, la posturile lor şi se bucurau că vor 
primi câte o gratificaţie, deoarece zvonul despre numirea 
domnului Rabourdin se răspândise încă din ajun prin grija 
lui des Lupeaulx. Unchiul Antoine şi uşierul Laurent erau în 
mare ţinută când, la ora opt fără un sfert, uşierul de la. 
Secretariat veni să-l roage pe Antoine să-i dea, în taină, 
domnului Dutocg o scrisoare pe care secretarul general îi 
spusese s-o înmâneze impiegatului principal, la ora şapte. 

— Nu ş'cum s-a făcut, dom'le, că am dormit, şi iar am 
dormit, de credeam că nu mai mă trezesc. Aş da de dracu 
dacă şefu' ar şti că chestia asta n-a ajuns la andresant la 
vreme, da-i voi spune, sus şi tare, că i-am dat-o eu însumi, 
cu mâna mea, dom'lui Dutocqg. Secret mare, moş Antoine, să 
nu sufli o vorbă la slujbaşi! Pă cinstea mea, mi-a spus că mă 
dă afară, că m-am ars de slujbă, dacă scap o vorbuliţă! 

— Ce-o fi în ea? făcu Antoine. 

— Nimica toată, că m-am uitat eu, iacă, aşa! 

Şi căscă puţin plicul, în care nu se vedea decât hârtia albă. 

— Azi e zi mare pentru voi, Laurent, zise uşierul de la 
secretariat, o s-aveţi un director nou. Fără discuţie, strâng 
şurubul pentru economii, fac din două diviziuni o direcţie, 
impiegaţii sunt în primejdie! 

— Aşa-i, nouă slujbaşi au şi fost daţi afară, zise Dutocq 
care tocmai venea. Dar de unde ştiţi voi toate astea? 

Antoine îi dădu scrisoarea, şi Dutocg, după ce-o deschise, 
cobori scara în goană şi alergă la secretariat. 

Din ziua morţii domnului de La Billardicre, după ce 
terminară cu comentariile, cele două secţii, Rabourdin şi 
Baudoyer, sfârşiră prin a-şi relua fizionomia lor obişnuită şi 
tabieturile vechiului dolce far niente administrativ. Totuşi, 
încheierea anului aduse în birouri un fel de hărnicie plină 
de zel, portarii deveniră deodată mai smeriţi şi mai 
slugarnici. Fiecare slujbaş sosea fără întârziere la serviciu, 
iar după ora patru nu se mai grăbea nimeni să plece, căci 
împărţirea gratificaţiilor depinde de ultimele impresii pe 
oare le faci şefilor. În ajun, vestea contopirii celor două 


diviziuni, La Billardicre ţi Clergeot, într-o direcţie, sub o 
denumire nouă, stârnise mare zarvă în ambele diviziuni. Se 
ştia numărul slujbaşilor concediaţi, dar nu se cunoştea 
numele lor. Umbla zvonul că Poiret nu va fi înlocuit, şi că 
postul său va fi suprimat pentru economii. Junele de La 
Billardicre plecase. Apăruseră doi supranumerari noi, şi - 
îngrozitoare coincidenţă! - amândoi erau fii de deputaţi. 
Vestea aceasta, răspândită în ajun prin birouri, în momentul 
când slujbaşii se pregăteau să plece, sădise spaima în 
cugetele lor. De aceea, în prima jumătate de oră după 
începerea serviciului, se înjghebară discuţii în jurul sobelor. 
Înainte de venirea celorlalţi, Dutocg se duse la des 
Lupeaulx, pe care îl găsi făcându-şi toaleta de dimineaţă; 
fără să se întrerupă din ras, secretarul general îi aruncă o 
privire asemănătoare cu a unui general care dă un ordin. 

— Suntem singuri? întrebă ei. 

— Da, domnule. 

— Prea bine, dă-te la Rabourdin, cu hotărâre şi 
îndrăzneală. Sper că ai păstrat copia după memoriul lui. 

— Da. 

— Mă înţelegi: inde irae! 144 Avem nevoie de o beştelire 
generală. Caută să născoceşti ceva care să dea apă la 
moară pornirilor împotriva lui... 

— Aş putea pune pe cineva să-i facă o caricatură, dar n-am 
cinci sute de franci ca să-i dau... 

— Cine are s-o facă? 

— Bixiou. 

— Va căpăta o mie de franci şi va fi numit subşef la 
Colleville, care o să se înţeleagă cu el. 

— Dar n-o să mă creadă. 

— Vrei să mă faci de râs tocmai acum? Du-te, sau, dacă nu, 
lasă-te păgubaş! M-ai auzit? 

— Dacă domnul Baudoyer va fi director, ar putea 
împrumuta el suma... 

— Da, va fi. Acum lasă-mă, pleacă şi nu da impresia că m-ai 
văzut, coboară pe uşa din dos. 


În timp ce Dutocqg se întorcea în birou, cu inima bătându-i 
de bucurie, gândindu-se la mijloacele prin care ar putea 
stârni protestele împotriva şefului său, fără să se trădeze 
prea mult, Bixiou intra la cei din secţia Rabourdin pentru a 
le spune bună dimineaţa. Fiind sigur că a pierdut, farsorul 
găsi de cuviinţă să apară ca unul care a câştigat. 

Bixiou 

(imitând glasul lui Phellion) 

Domnilor, vă salut şi vă spun bună ziua la toţi. Fixez pentru 
duminica viitoare o cină la Rocher de Cancale, dar se pune 
o problemă gravă: vor veni şi slujbaşii concediaţi? 

Poiret. 

Ba încă şi cei care vor îi scoşi la pensie. 

Bixiou. 

Mi-e egal, nu eu sunt cel care o să plătească! 
(Înmărmurire generală.) Baudoyer a fost numit, aştept 
chiar să-l aud chemându-l pe Laurent! (Face ca Baudoyer.) 
„Laurent, să strângem cureaua cu disciplina.”145 

(Toţi pufnesc în râs.) Ris d'aboyeur d'oie! Colleville are 
dreptate cu anagramele lui, căci, ştiţi, anagrama lui Xavier 
Rabourdin, chef de bureau este: D'abord reva bureaux, E-u 
fin riche. Dacă m-ar chema Charles X, par la grâce de Dieu 
roi de France et de Navarre, n-aş înfricoşa de destinul pe 
care mi-l prezice împlinirea anagramei rezultate de aici. 

Thuillier. 

Aha, îţi arde de râs! 

Bixiou 

(râzându-i în nas) 

Râs urâtului! 146 Asta-i drăguță, papa Thuillier, deşi 
dumneata nu eşti deloc frumos. Rabourdin îşi dă demisia de 
ciudă că Baudoyer e director. 

Vimeux 

(intrând în birou) 

Ce farsă! Antoine, căruia i-am dat treizeci sau patruzeci de 
franci, mi-a spus că domnul şi doamna Rabourdin au fost 
invitaţi aseară la serata particulară a ministrului şi că au 


stat acolo până la douăsprezece fără un sfert. Excelenţa Sa 
a condus-o pe doamna Rabourdin până la scară; se pare că 
era divin de frumoasă, în sfârşit, nu mai încape îndoială că e 
director. Riffe, funcţionarul de la personal, a stat la birou 
toată noaptea ca să facă decizia mai repede: nu mai eo 
taină. Domnul Clergeot iese la pensie. După treizeci de ani 
de serviciu, nu se poate spune că e o dizgrație. Domnul 
Cochin, care e bogat... 

Bixiou. 

După Colleville o să fie o coşenilă. 

Vimeux. 

Dar chiar e coşenilă, fiindcă-i asociatul casei Matifat, din 
strada des Lombards. Ei bine, e pensionat. Şi Poiret e 
pensionat. În locurile lor nu vor fi numiţi alţii. lată ceea ce 
ştiu sigur, restul nu se cunoaşte încă. Numirea domnului 
Rabourdin se va produce chiar în dimineaţa asta, deşi sunt 
temeri de intrigi. 

Bixiou. 

Ce intrigi? 

Fleury. 

Baudoyer, vezi bine! Are sprijinul popilor, şi iată un articol 
nou în jurnalul liberal - n-are decât două rânduri - dare 
nostim. (Citeşte.) „Anumite persoane vorbeau în foaierul 
Teatrului des Italiens despre intrarea domnului de 
Chateaubriand în guvern, pornind de la alegerea domnului 
Rabourdin, susţinut de prietenii nobilului viconte, pentru 
postul destinat la început domnului Baudoyer. Partidul 
clerical nu se va da bătut decât în faţa unei înţelegeri cu 
marele scriitor.” Canaliile! 

Dutocq 

(intrând, după ce ascultase totul) 

Ştii cine-i canalie? Rabourdin. Aţi auzit vestea? 

Fleury 

(rostogolindu-şi ochii în cap, furios) 

Rabourdin... canalie?! Dutocg, ai înnebunit şi vrei să te 
pomeneşti cu ceva în cap? 


Dutocqg. 

Eu n-am spus nimic rău despre domnul Rabourdin. Dar am 
aflat în mare taină, în curte, că dumnealui a denunţat mai 
mulţi funcţionari, că a întocmit note, că, în sfârşit, favoarea 
lui se datorează unei lucrări asupra ministerelor, în care 
fiecare dintre noi e încondeiat... 

Phellion 

(cu glas tare) 

Domnul Rabourdin nu e în stare... 

Bixiou. 

Ce murdărie! la ascultă, Dutocg! (îi şopteşte ceva la 
ureche şi ies în coridor.) 

Bixiou. 

Ce s-a întâmplat? 

Dutocqg. 

Ţi-aduci aminte de caricatură? 

Bixiou. 

Da. Ei şi? 

Dutocqg. 

Fă-o, eşti subşef şi vei avea o gratificaţie formidabilă. Mă 
auzi, iubitule, a intrat zâzania între ăi mari. Ministrul e 
obligat faţă de Rabourdin; dar, dacă nu-l numeşte pe 
Baudoyer, îşi ridică clerul în cap. Înţelegi, regele, prinţul, 
prinţesa, Marea Duhovnicie, toată Curtea îl susţin pe 
Baudoyer; ministrul îl susţine pe Rabourdin. 

Bixiou. 

Bun! 

Dutocqg. 

Pentru a se înţelege cu ceilalţi, deoarece ministrul şi-a dat 
seama că trebuie să cedeze, vrea să găsească o cale de 
mijloc. Dar trebuia un motiv spre a se lepăda de Rabourdin. 
Şi a fost descoperită o lucrare întocmită de acesta în 
legătură cu epurarea serviciilor publice, o parte din ea a şi 
început să circule peste tot. Cel puţin aşa îmi explic eu 
situaţia. Fă desenul, vei intra în horă cu somităţile, vei servi 


în acelaşi timp pe ministru, Curtea, pe toată lumea, şi eşti 
ca şi numit. Pricepi? 

Bixiou. 

Nu pricep de unde ştii dumneata toate astea, sau le 
scorneşti din capul dumitale? 

Dutocqg. 

Vrei să-ţi arăt ce scrie despre dumneata? 

Bixiou. 

Da. 

Dutocqg. 

Prea bine, vino la mine, căci nu vreau să afle şi alţii. 

Bixiou. 

Ia-o înainte. (Intră la cei din secţia Rabourdin.) Peste tot 
nu se vorbeşte decât despre ceea ce v-a spus Dutocg, pe 
cuvânt de onoare! Domnul Rabourdin ar fi făcut nişte note 
puţin măgulitoare despre slujbaşii care urmează a fi 
schimbaţi. Iată secretul înaintării lui. Trăim într-o epocă în 
care nu te mai miri de nimic. (Declamă ca Talma147.) 

Capetele cele mai ilustre le-aţi văzut căzând. 

Şi vă mai miraţi acuma, voi, nesăbuiţi de rând... 

Că s-a găsit un asemenea motiv în favoarea unui om? 
Baudoyer al meu e prea îngust la minte pentru a izbândi 
prin mijloace ca acestea! Felicitările mele, domnilor, aveţi 
un şef ilustru! (lese.) 

Poiret. 

O să ies la pensie fără să fi înţeles niciodată vreo vorbă de- 
a acestui domn. Ce vrea să spună dumnealui cu capetele 
acelea căzând? 

Fleury. 

E simplu! Cei-patru sergenţi din La Rochelie148, Berton, 
Ney, Caron, fraţii Faucher149, toate masacrele! 

Phellion. 

Aruncă la întâmplare vorbe primejdioase. 

Fleury. 

Mai bine spune lucrurilor pe nume: că minte, că glumeşte 
şi că, în gura lui, adevărul capătă înfăţişarea a ceva coclit! 


Phellion. 

Expresiile dumitale nu ţin seama de legile bunei-cuviinţe şi 
de respectul pe care trebuie să-l păstrezi între colegi. 

Vimeux. 


Dacă ceea ce spune el nu-i adevărat, mi se pare că asta se 
numeşte calomnie, defăimare, iar defăimătorii merită să fie 
bătuţi cu vergile. 

Fleury 

(înverşunându-se) 

Iar dacă birourile s-ar afla într-o piaţă publică, am ajunge 
la poliţia corecțională. 

Phellion 

(vrând să domolească cearta, încearcă să abată discuţia pe 
alt făgaş) 

Domnilor, linişte. Lucrez la un nou tratat despre morală şi 
am ajuns la capitolul despre suflet... 

Fleury 

(întrerupându-l) 

Şi ce-ai scris, domnule Phellion? 

Phellion 

(citind) 

Întrebare: Ce este sufletul omului? 

Răspuns: E o substanţă spirituală care judecă şi gândeşte. 

Thuillier. 

O substanţă spirituală e ca şi cum ai zice: o cărămidă care 
nu-i făcută din nimic. 

Poiret. 

Lăsaţi-l să citească. 

Phellion 

(continuând) 

Întrebare: De unde vine sufletul? 

Răspuns: El vine de la Dumnezeu, care l-a zămislit dintr-o 
realitate simplă şi indivizibilă, a cărui destructibilitate nu se 
poate, deci, concepe, şi i-a spus... 

Poiret 

(foarte mirat) 

Dumnezeu? 

Phellion. 

Da, domnule. Aşa scrie la Biblie. 

Fleury 


(către Poiret) 

Acum nu-l întrerupe dumneata! 

Phellion 

(continuând) 

Şi i-a spus că l-a făcut nemuritor, adică că nu va muri 
niciodată, întrebare: La ce slujeşte sufletul? 

Răspuns: Ca să înţeleagă, să voiască şi să-şi amintească; 
ceea ce constituie: judecata, voinţa şi memoria. 

Întrebare: La ce slujeşte judecata? 

Răspuns: Ca să cunoască. Ea e ochiul sufletului. 

Fleury. 

Şi sufletul al cui ochi e? 

Phellion 

(în continuare) 

Întrebare: Ce trebuie să cunoască judecata? 

Răspuns: Adevărul. 

Întrebare: De ce are omul voinţă? 

Răspuns: Ca să iubească binele şi să urască râul. 
Întrebare: Ce este binele? 

Răspuns: Ceea ce te face fericit. 

Vimeux. 

Şi toate astea le scrii pentru domnişoare? 

Phellion. 

Da. (Continuă.) 

Întrebare: Câte feluri de bine există? 

Fleury. 

E la mintea cocoşului! 

Phellion 

(indignat) 

Oh, dom'le! (Potolindu-se.) De altfel, iată răspunsul sunt 
tocmai la el. (Citeşte.) 

Răspuns: Sunt două feluri de bine, binele veşnic şi binele 
trecător. 

Poiret 

(cu o strâmbătură de dispreţ) 

Şi chestia asta se va vinde bine? 


Phellion. 

Aşa trag nădejde. E nevoie de o mare concentrare a 
cugetului pentru a stabili sistemul întrebărilor şi 
răspunsurilor, de aceea vă rugam să mă lăsaţi să gândesc, 
deoarece răspunsurile... 

Thuillier 

(întrerupând) 

La urma urmei, răspunsurile s-ar putea vinde separat. 

Poiret. 

E un calambur? 

Thuillier. 

Da, ar putea să dea o salată (de lăptuci)150. 

Phellion. 

Îmi pare rău că v-am întrerupt. (îşi îngroapă faţa în hârtii, 
apoi, în sinea lui:) Dar i-am făcut să uite de domnul 
Rabourdin. 

În această vreme, între des Lupeaulx şi ministru se 
petrecea o scenă care avea să hotărască soarta lui 
Rabourdin. Secretarul general venise, înainte de dejun, ca 
să-l prindă pe ministru în biroul lui, fiind sigur că astfel La 
Bricre nu va putea auzi nimic. 

— Excelenţa Voastră nu joacă cinstit cu mine... „lată-ne 
certaţi din pricină că iubita lui a cochetat aseară cu mine”, 
gândi ministrul. 

— 'Te credeam mai puţin copilăros, scumpe prieten, zise el 
cu glas tare. 

— Prieten! făcu secretarul general. Aş vrea să cred. 

Ministrul îl privi pe des Lupeaulx cu semeţie. 

— Suntem între noi, aşa că putem vorbi deschis. Deputatul 
arondismentului în care se află moşia mea des Lupeaulx... 

— Aşadar, e o moşie? zâmbi ministrul spre a-şi ascunde 
surprinderea. 

— Sporită cu nişte cumpărări noi de pământuri în valoare 
de două sute de mii de franci, răspunse nepăsător des 
Lupeaulx. Aţi aflat despre demisia acestui deputat de zece 
zile şi nu m-aţi anunţat, n-aveaţi nici acum de gând s-o 


faceţi, deşi ştiţi foarte bine că doresc să iau loc printre 
deputaţii Centrului. V-aţi gândit, oare, vreodată, că aş putea 
să mă dau de partea bisericii, care o să vă distrugă, pe 
dumneavoastră şi monarhia, dacă se mai îngăduie acestui 
partid să recruteze oameni de oarecare talent, dar ţinându- 
i deoparte? Ştiţi că într-o naţiune nu există mai mult de 
cincizeci sau şaizeci de capete periculoase, la care 
deşteptăciunea e în raport direct proporţional cu ambiția? 
Arta guvernării constă în a cunoaşte aceste capete, spre a 
le tăia sau spre a le cumpăra. Nu ştiu dacă eu am talent, 
dar am ambiţie, şi aţi comite o greşeală să nu vă înţelegeţi 
cu un om care nu vă vrea decât binele! încoronarea regelui 
a orbit lumea pentru un moment, dar după aceea? După 
aceea, războiul cuvintelor va începe din nou, se va învenina. 
Ei bine, în ceea ce mă priveşte nu mă veţi găsi în tabăra 
stângii, vă asigur! Cu toate manevrele prefectului 
dumneavoastră, care a primit, fără îndoială, instrucţiuni 
confidenţiale împotriva mea, voi obţine majoritatea. A sosit 
momentul să ne înţelegem. După o lovitură primită pe la 
spate, oamenii devin uneori buni prieteni. Voi fi numit 
conte, iar pentru serviciile mele nu-mi va fi refuzat nici 
marele cordon al Legiunii de Onoare. Dar ţin mai puţin la 
acestea două, decât la un lucru în care este angajat însuşi 
interesul dumneavoastră... Nu l-aţi numit încă pe 
Rabourdin; azi-dimineaţă am primit informaţii, veţi mulţumi 
multă lume preferându-l pe Baudoyer... 

— Să-l numesc pe Baudoyer! exclamă ministrul. Îl cunoşti 
doar! 

— Da, spuse des Lupeaulx; dar când incapacitatea lui se va 
dovedi, îl veţi putea destitui, rugând pe protectorii lui să şi-l 
ia pe cap. Veţi avea astfel o direcţie importantă de oferit 
prietenilor dumneavoastră, ceea ce va uşura o anumită 
tranzacţie spre a vă descotorosi de cine ştie ce ambițios. 

— l-am promis lui Rabourdin! 

— Ştiu, dar nu vă cer să faceţi schimbarea chiar astăzi. 
Cunosc primejdia de a spune da şi nu în aceeaşi zi. Amânaţi 


înaintările, le veţi putea semna poimâine. Ei bine, poimâine 
veţi recunoaşte că e cu neputinţă de a-l păstra pe 
Rabourdin, din partea căruia veţi primi, de altfel, o 
frumoasă şi înţeleaptă demisie. 

— Să-şi dea demisia? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Este omul unei puteri necunoscute pentru care a făcut 
spionaj în stil mare prin toate ministerele, şi lucrul a fost 
descoperit datorită unei greşeli de tact; toată lumea 
vorbeşte de asta, funcţionarii sunt furioşi. Vă rog, nu lucraţi 
cu el astăzi, lăsaţi-mă să găsesc o portiţă ca să vă scot din 
încurcătură. Duceţi-vă la rege, sunt sigur că veţi întâlni 
persoane care se vor bucura de concesia dumneavoastră în 
legătură cu Baudoyer, şi veţi obţine altceva în schimb. Apoi, 
mai târziu, destituindu-l pe acest nepriceput, vă veţi întări 
poziţia, deoarece el vă va fi fost impus, ca să zicem aşa. 

— Cine te-a făcut să-ţi schimbi aşa de repede atitudinea 
faţă de Rabourdin? 

— Dumneavoastră l-aţi ajuta pe domnul de Chateaubriand 
să scrie un articol împotriva ministerului? Ei bine, iată cum 
mă tratează Rabourdin în memoriul lui, spuse des Lupeaulx 
dând ministrului nota pe care o avea în mână. Preconizează 
o guvernare nouă, fără îndoială în folosul unei organizaţii 
pe care noi n-o cunoaştem. Voi rămâne prieten cu el, spre a- 
| supraveghea: prin asta cred că voi face un mare serviciu, 
care-mi va aduce titlul de pair, căci aceasta este singura 
ţintă a dorințelor mele. Fiţi sigur, nu urmăresc nici 
ministerul, nici altceva din ceea ce ar putea să vă 
stânjenească pe dumneavoastră; vreau numai titlul de pair, 
care îmi va îngădui să mă însor cu fiica unui bancher 
oarecare şi să pun mâna pe o rentă de două sute de mii de 
livre. Aşa că permiteţi-mi să vă fac un serviciu preţios care 
să-l determine pe rege să declare că am salvat tronul. De 
mult îmi tot spun: liberalismul nu ne va mai da prilejul unei 
bătălii pe faţă, el a renunţat la conspirații, la carbonarism, 


la luarea armelor în mână; lucrează, pe dedesubt şi se 
pregăteşte pentru un total Scoală-te tu, ca să şed eu! Vă 
închipuiţi, oare, că aş fi devenit curtezanul soţiei lui 
Rabourdin numai pentru plăcerea mea? Nu, aveam 
informaţii! Aşadar, pentru astăzi, nu vă cer decât două 
lucruri: amânarea înaintărilor şi concursul dumneavoastră 
sincer pentru alegerea mea. La sfârşitul sesiunii veţi vedea 
dacă v-am plătit sau nu cu prisosinţă această îndatorire. 

Drept orice răspuns, ministrul luă decizia întocmită de 
serviciul personalului şi i-o întinse lui des Lupeaulx. 

— Am să-i spun lui Rabourdin, rosti acesta, că aţi amânat 
pentru sâmbătă ora de lucru cu el. 

Ministrul consimţi printr-un semn din cap. Uşierul de la 
secretariat fu văzut imediat după aceea străbătând 
coridoarele şi ducându-se la Rabourdin să-l anunţe că ora 
de lucru a fost amânată pentru sâmbătă, zi în care Camera 
nu se ocupa decât de petiţii şi când ministrul era liber de 
dimineaţa până seara Chiar în acelaşi timp, Saillard îşi 
strecura fraza sa la urechile soţiei ministrului, care-i 
răspunse cu demnitate că ea nu se amestecă în treburile de 
stat şi că, de altminteri, auzise vorbindu-se că domnul 
Rabourdin fusese numit. Saillard, înspăimântat, se urcă la 
Baudoyer, unde dădu peste Dutocqg, Godard şi Bixiou într-o 
stare de mânie greu de descris, deoarece parcurgeau cu 
toţii teribilul memoriu în legătură cu slujbaşii, întocmit de 
Rabourdin. 

Bixiou 

(arătând un pasaj, cu degetul) 

Ascultă ce spune despre dumneata, moş Saillard: 
„SAILLARD - Casieria urmează a fi desfiinţată în toate 
ministerele, care trebuie să-şi aibă conturile curente la 
Vistierie. Saillard e bogat, aşa că n-are nevoie de pensie.” 

Vrei să ştii ce spune despre ginerele dumitale? (întoarce 
câteva foi.) Ascultă: „BAUDOYER - Cu totul incapabil. 
Concediat fără pensie, e bogat.” Dar despre amicul 


Godard? (întoarce alte foi.) „GODARD - Scos din slujbă! I se 
va da o pensie egală cu o treime din salariu.” 

Ce mai, nu lipseşte nimeni. Eu sunt „un artist care poate fi 
folosit pe lista civilă, la Operă, la cabarete, sau la muzeu. 
Deştept, dar lipsit de ţinută, incapabil de muncă 
sârguincioasă, spirit dezordonat.” Ah, am să-ţi arăt eu ţie, 
artist! 

Saillard. 

Auzi colo, sa desființeze casierii? E un monstru! 

Bixiou. 

Să vedem ce zice despre misteriosul nostru Desroys?! 
(întoarce câteva foi şi citeşte.) „DESROYS 

— Om primejdios, în sensul că nu poate fi abătut de la 
principiile potrivnice oricărei puteri monarhice. Fiu de 
convenţional, admiră Convenţia; poate să devină un 
publicist periculos.” 

Baudoyer. 

Nici poliţia nu e atât de dibace ca el! 

Godard. 

Mă duc la secretariatul general să depun o plângere în 
regulă; dacă un asemenea om va fi numit, trebuie să ne 
retragem cu toţi, în bloc. 

Dutocqg. 

Staţi, domnilor, prudenţă! Dacă vă veţi ridica prea repede, 
vom fi acuzaţi de răzbunare şi interes personal! Nu, să 
lăsăm ca zvonul să-şi facă efectul încet. Când întreaga 
administraţie va fi indignată, protestele noastre vor avea 
asentimentul general. 

Bixiou. 

Dutocq urmează principiul din celebra melodie creată de 
sublimul Rossini pentru Don Basiliom şi care dovedeşte că 
acest mare compozitor e şi un om politic! Părerea lui mi se 
pare justă şi potrivită. Eu mă gândesc să-mi las mâine 
dimineaţă cartea de vizită la domnul Rabourdin, pe care voi 
tipări BIXIOU, şi, ca titulatură, dedesubt: Lipsit de ţinută, 
incapabil de muncă sârguincioasă, spirit dezordonat. 


Godard. 

Bună idee, domnilor. Să ne face toţi câte o carte de vizită, 
iar domnul Rabourdin să le aibă mâine dimineaţă pe toate. 

Baudoyer. 

Domnule Bixiou, ocupă-te dumneata cu amănuntul ăsta şi, 
după ce se va trage câte un exemplar din fiecare, distruge 
zaţul. 

Dutocq 

(trăgând pe Bixiou la o parte) 

Ei, ce zici, acum vrei să faci caricatura? 

Bixiou. 

Bag de seamă, dragul meu, că deţii taina de zece zile. (ÎI 
priveşte în albul ochilor.) Voi fi subşef? 

Dutocqg. 

Ţi-am dat cuvântul de onoare, pe deasupra vei primi şi 
gratificaţia de o mie de franci, după cum ţi-am spus. Nici 
nu-ţi dai seama ce serviciu vei face unora mari de tot. 

Bixiou. 

Îi cunoşti? 

Dutocqg. 

Da. 

Bixiou. 

Atunci... vreau să vorbesc cu ei. 

Dutocq 

(sec) 

Faci caricatura şi vei fi subşef, sau n-o faci şi nu vei fi? 

Bixiou. 

Prea bine, sa vedem cei o mie de franci. 

Dutocqg. 

Ţi-i voi da când voi primi desenul. 

Bixiou. 

S-a făcut! Caricatura va circula mâine prin toate birourile. 
Hai să-i dezumflăm pe admiratorii lui Rabourdin. 
(Adresându-se lui Saillard, lui Godard şi lui Baudoyer, care 
vorbesc încet între ei.) Noi ne ducem să ne ocupăm de 
vecini. (lese cu Dutocqg şi trece în secţia Rabourdin. La 


apariţia lui, Fleury, Thuillier, Vimeusx tresar.) Ei, ce-aţi păţit, 
domnilor? Ceea ce v-am spus eu e atât de adevărat, că vă 
puteţi duce să vedeţi dovezile celei mai mârşave denunţări 
la virtuosul, onestul, stimatul, cinstitul şi piosul Baudoyer, 
care, fără îndoială - el unul - nu-i în stare de-o asemenea 
treabă. Şeful dumneavoastră a născocit un fel de ghilotină 
pentru slujbaşi, nu vă mint, poftiţi să vedeţi, intraţi, cui nu-i 
place nu plăteşte, vă veţi bucura de nenorocirea voastră 
GRATIS! În consecinţă, înaintările au fost amânate. Toate 
birourile fierb, iar Rabourdin a fost anunţat de ministru că 
nu va mai lucra astăzi cu el... Ei, haide, mişcaţi-vă! 

Phellion şi Poiret rămaseră singuri. Cel dintâi îl iubea prea 
mult pe Rabourdin spre a se duce să vadă o dovadă menită 
să vestejească un om pe care el nu voia să-l judece; al 
doilea, nu mai avea decât cinci zile de serviciu. În acest 
moment apăru Sebastien, care venea să ia hârtiile pregătite 
pentru semnat. Fu destul de mirat găsind biroul gol, dar nu 
zise nimic. 

Phellion. 

Tânărul meu prieten! (Se ridică de pe scaun, lucru rar.) 
Ştii ce se petrece aici, ce zvonuri circulă despre domnul 
Rabourdin, la care dumneata ţii, şi (coboară glasul şi se 
apropie de urechea lui Sebastien) pe care eu îl iubesc în 
aceeaşi măsură în care-l şi stimez? Se spune că a făcut 
greşeala de a lăsa descuiată o lucrare despre slujbaşi... (La 
aceste cuvinte Phellion se întrerupse, fiind silit să-l prindă 
în braţele sale încordate pe tânărul Sebastien, care păli ca 
un trandafir alb şi căzu leşinat într-un fotoliu.) O cheie, la 
ceafă, domnu' Poiret! Ai o cheie la dumneata? 

Poiret. 

Am cheia de la poarta casei. (Bătrânul Poiret pune cheia la 
ceafa lui Sebastien, căruia Phellion îi dă un pahar cu apă 
rece, să bea. Bietul băiat nu-şi redeschide ochii decât ca să 
verse un şiroi de lacrimi Îşi pune capul pe biroul lui 
Phellion, prăbuşindu-se pe el, cu trupul zdrobit ca şi cum l- 
ar fi lovit un trăsnet, şi suspinele lui sunt atât de 


sfâşietoare, atât de adevărate, atât de dese, încât, pentru 
prima dată în viaţa lui, Poiret se înduioşează de durerea 
altuia.) 

Phellion 

(îngroşându-şi glasul) 

Haide, haide, tinere prieten, curaj! În orice împrejurare 
grea trebuie să ai curaj. Eşti bărbat doar! Ce s-a întâmplat 
de te-ai speriat aşa de tare? 

Sebastien 

(printre suspine) 

Eu l-am nenorocit pe domnul Rabourdin! Am uitat să încui 
tabelul pe care-l copiasem... ah, l-am ucis pe binefăcătorul 
meu, merit să mor... Un om atât de mare la suflet, care ar fi 
putut să fie ministru! 

Poiret 

(suflându-şi nasul) 

E adevărat, aşadar, că a făcut rapoarte? 

Sebastien 

(printre suspine) 

Dar pentru... Nu, nu vreau să destăinui nimic! Ah, 
mizerabilul de Dutocg, el l-a furat... 

Şi plânsul, suspinele reîncepură atât de tare, încât 
Rabourdin auzi, din biroul său, zgomotul, recunoscu vocea 
şi veni la faţa locului. Şeful îl găsi pe Sebastien aproape 
leşinat, ca un Crist, în braţele lui Phellion şi Poiret, care 
maimuţăreau ca nişte caraghioşi atitudinea celor două 
Marii şi ale căror chipuri erau cernite de întristare. 

Rabourdin. 

Ce s-a întâmplat, domnilor? (Sebastien se ridică în 
picioare, apoi cade în genunchi înaintea lui Rabourdin.) 

Sebastien. 

V-am nenorocit, domnule! Tabelul... Dutocqg îl arată la 
toată lumea, desigur că l-a găsit... 

Rabourdin 

(calm) 


Ştiam. (Îl ridică pe Sebastien şi-l ia cu sine.) Eşti un copil, 
prietene dragă. (Se adresează lui Phellion.) Unde sunt 
ceilalţi domni? 

Phellion. 

Domnu Rabourdin, s-au dus în biroul lu' domnu' Baudoyer, 
ca să vadă un tabel care se zice că... 

Rabourdin. 

Destul. (Iese, sprijinindu-l pe Sebastien. Poiret şi Phellion 
se privesc unul pe altul, pradă unei mari înmărmuriri şi nu 
ştiu ce să-şi spună.) 

Poiret 

(către Phellion) 

Domnul Rabourdin! 

Phellion 

(către Poiret) 

Domnu Rabourdin! 

Poiret. 

De necrezut, tocmai domnul Rabourdin! 

Phellion. 

Cu toate astea, ai văzut cât era de calm şi de demn... 

Poiret 

(cu un aer şiret, ce pare mai degrabă o strâmbătură) 

Chiar de-ar fi ceva la mijloc, eu nu mă las dus de nas. 

Phellion. 

Un bărbat de onoare, curat, nepătat... 

Poiret. 

Dar Dutocq? 

Phellion. 

Domnu Poiret, ştii ce gândesc eu despre Dutocg, mă 
înţelegi? 

Poiret 

(dând de două-trei ori din cap, răspunde cu un aer subtil) 

Da. 

(Ceilalţi slujbaşi se întorc în birou.) 

Fleury. 


Asta-i ceva nemaipomenit! Am citit cu ochii mei şi parcă 
tot nu-mi vine a crede. Domnul Rabourdin, regele 
oamenilor! Pe legea mea, dacă şi printre asemenea oameni 
se găsesc spioni, înseamnă să te scârbeşti de orice virtute. 
Şi când te gândeşti. Că îl puneam pe Rabourdin alături de 
eroii lui Plutarc151! 

Vimeux. 

Aşa-i. 

Poiret 

(gândindu-se că nu mai are decât cinci zile) 

Dar, domnilor, ce ziceţi de acela care a şterpelit lucrarea, 
care l-a spionat pe domnul Rabourdin? 

(Dutocqg pleacă.) 

Fleury. 

E un luda Iscariotul! Dar cine-i acela? 

Phellion 

(cu subînţeles) 

Vă asigur că acum nu mai e în mijlocul nostru. 

Vimeux 

(luminat) 

Dutocqg! 

Phellion. 

Eu n-am văzut nici o dovadă, domnu!! În timp ce 
dumneavoastră eraţi dincolo, tânărul acela, domnu' de la 
Roche, era gata să moară. Uite, priviţi lacrimile lui pe biroul 
meu... 

Poiret. 

A leşinat în braţele noastre... Şi cheia mea de la poartă, 
aoleo! a rămas la ceafa lui. (Poiret iese.) 

Vimeux. 

Ministrul n-a vrut să lucreze cu Rabourdin. lar domnul 
Saillard, căruia şeful personalului i-a suflat două vorbe, s-a 
dus să-l anunţe pe domnul Baudoyer să facă o cerere 
pentru Legiunea de Onoare; există una acordată diviziunii 
noastre de Anul Nou, şi ea va fi dată domnului Baudoyer. E 
limpede? Domnul Rabourdin e jertfit chiar de către aceia 


care se folosesc de el. Avea dreptate Bixiou. Era să fim daţi 
afară cu toţii, cu excepţia lui Phellion şi Sebastien. 

Du Bruel 

(sosind la birou) 

Ei, domnii mei, e-adevărat? 

Thuillier. 

Ultima exactitate. 

Du Bruel 

(punându-şi din nou pălăria pe cap) 

Atunci, la revedere, domnii mei. (lese.) 

Thuillier. 

Vodevilistul nostru n-aşteaptă să-i cadă cărămida în cap! 
Se duce la ducele de Rhetore, la ducele de Maufrigneuse; 
dar n-are decât s-alerge! După cât se vorbeşte, şeful nostru 
va fi Colleville. 

Phellion. 

Dădea impresia că-l iubeşte pe domnu' Rabourdin. 

Poiret 

(întorcându-se) 

Era cât p-aci să nu mai pun mâna pe cheia de la poarta 
casei! Tânărul varsă mereu lacrimi, iar domnul Rabourdin a 
dispărut fără urmă. 

(Dutocqg şi Bixiou vin în birou.) 

Bixiou. 

Ei, ce ziceţi, domnilor, se petrec lucruri ciudate în biroul 
dumneavoastră! Du Bruel! (Se uită în biroul celălalt.) A 
plecat? 

Thuillier. 

La galop. 

Bixiou. 

Dar Rabourdin? 

Fleury. 

S-a topit, s-a distilat, s-a fumat! Să mai zici că un om, 
regele oamenilor... 

Poiret 

(către Dutocq) 


Domnule Dutocqg, în durerea lui, tânărul Sebastien te 
acuză că ai luat lucrarea acum două zile... 

Bixiou 

(uitându-se la Dutocq) 

Trebuie să dezminţi această învinuire, iubitule. 

(Toţi ceilalţi slujbaşi se uită fix la Dutocq.) 

Dutocqg. 

Ah, unde-i amicul bârfitor care făcea copia? 

Bixiou. 

De unde ştii că făcea copia? lubitule, numai diamantul taie 
diamantul! 

(Dutocqg iese.) 

Poiret. 

Ascultă, domnule Bixiou, eu nu mai am de stat decât cinci 
zile şi jumătate la serviciu şi aş vrea să am şi eu o dată, 
măcar o dată, plăcerea de a te înţelege! Fă-mi cinstea şi 
explică-mi şi mie la ce poate fi de folos diamantul în această 
împrejurare... 

Bixiou. 

Asta vrea să zică, papa - căci vreau să mă cobor o dată 
până la dumneata - că, aşa după cum numai diamantul 
poate să taie diamantul, tot astfel numai un curios poate să 
vină de hac unui semen de-al lui. 

Fleury „Curios” are aici înţelesul de spion. 

Poiret. 

Nu înţeleg... 

Bixiou. 

Bine, s-o lăsăm atunci pe altă dată! 

Domnul Rabourdin plecase imediat la ministru. Ministrul 
era la Cameră. Rabourdin se duse la Camera deputaţilor, 
unde scrise un bilet ministrului. Ministrul era la tribună, 
angajat într-o discuţie aprinsă. Rabourdin aşteptă, dar nu în 
sala de şedinţe, ci în curte, şi se hotări să se posteze, cu tot 
frigul de afară, lângă trăsura Excelenței Sale, ca să-i 
vorbească atunci când acesta se va urca să plece. Portarul îi 
spuse că ministrul se încăierase într-o dispută stârnită de 


cei nouăsprezece deputaţi din extrema stângă şi că şedinţa 
era furtunoasă. Rabourdin se plimba prin curtea largă a 
palatului, pradă unei mari agitaţii, şi aşteptă cinci ceasuri 
chinuitoare. Lia ora şase jumătate, deputaţii începură să 
iasă şi să plece; dar curierul ministrului apăru la scară şi 
chemă vizitiul. 

— Ei, Jean, îi spuse el, Excelenţa Sa a plecat cu ministrul 
de Război; s-au dus la rege, şi de acolo merg să ia masa 
împreună. Ne vom duce să-l luăm la ora zece, căci se va ţine 
un consiliu. 

Rabourdin se întoarse acasă cu paşi greoi, într-o stare de 
descurajare uşor de închipuit. Se făcuse ora şapte. Abia avu 
timp să-şi schimbe hainele. 

— Ei, te-a numit? îl întâmpină veselă soţia lui, apărând în 
salon. 

Rabourdin înălţă capul cu o mişcare dureroasă, plină de 
tristeţe, şi răspunse: 

— Mi-e teamă că nu voi mai călca niciodată în minister. 

— Ce? făcu soţia lui cuprinsă de o nelinişte zdrobitoare. 

— Memoriul meu în legătură cu salariaţii publici circulă 
prin birouri şi a fost imposibil să-l văd pe ministru! 

Celestine avu o viziune fulgerătoare în care, printr-o 
scânteiere infernală, un demon îi dezvălui înţelesul ultimei 
sale convorbiri cu des Lupeaulx. 

„Dacă m-aş fi purtat ca o femeie de rând, îşi spuse ea, am 
fi obţinut postul.” 

Se uită la Rabourdin cu un fel de durere. Se făcu o tăcere 
tristă şi se aşezară amândoi la masă, cufundaţi în gânduri. 

— Şi astăzi e ziua noastră de primire! zise ea. 

— Dar încă nu e totul pierdut, scumpa mea Celestine, 
spuse Rabourdin depunând o sărutare pe fruntea soţiei lui. 
Sper că mâine dimineaţă îi voi putea vorbi ministrului şi 
totul se va lămuri. Sebastien a lucrat toată noaptea, copiile 
sunt gata, verificate, şi-l voi ruga pe ministru să citească 
memoriul, pe care i-l voi lăsa pe birou. La Bricre o să m- 
ajute. Un om nu poate fi condamnat aşa, fără să fie ascultat. 


— Sunt curioasă să văd dacă domnul des Lupeaulx o să 
vină la noi astă-seară. 

— El? fireşte, n-o să lipsească, murmură Rabourdin. E un 
tigru căruia îi place să lingă sângele din rana pe care a 
făcut-o! 

— Bietul de tine, reluă soţia lui, apucându-l de mână, nu 
pot să înţeleg cum de-i cu putinţă ca un om care a conceput 
o reformă atât de frumoasă să nu-şi fi dat seama că nu 
trebuie s-o divulge nimănui. Asemenea idei trebuiesc 
ferecate bine în conştiinţă, căci numai cel care le-a făurit 
poate să le şi aplice. Trebuia să te comporţi cu oamenii din 
sfera ta ca Napoleon cu cei dintr-a lui: el s-a plecat, s-a 
încovoiat, s-a târât! Da, Bonaparte s-a târât! Ca să ajungă 
general, s-a însurat cu amanta lui Barras. Trebuie să ştii să 
aştepţi, să ajungi mai întâi deputat, să urmezi cursul 
politicii, când zvârlit până în fundul mării, când pe coama 
unui val, şi să-ţi însuţeţti, ca domnul de Villcle, deviza 
italiană Col tempo, tradusa prin Totul vine la ţanc pentru 
cine ştie să aştepte. Politicianul acesta a râvnit puterea timp 
de şapte ani şi în 1814, la vârsta la care te afli tu azi, a 
început printr-un protest împotriva Cartei. lată greşeala ta: 
te-ai lăsat condus de alţii, când eşti făcut să conduci pe alţii! 

Sosirea pictorului Schinner curmă discuţia dintre soţie şi 
soţ, pe care aceste cuvinte îl puseră şi mai mult pe gânduri. 

— Scumpe prietene, zise pictorul strângând mâna 
funcţionarului, devotamentul unui artist este, desigur, 
zadarnic; dar, în împrejurări ca aceasta, noi ştim să 
rămânem credincioşi! Am cumpărat gazeta de seară. 
Baudoyer a fost numit director şi-i decorat cu crucea 
Legiunii de Onoare... 

— Cu toate că eu sunt cel mai vechi, am douăzeci şi patru 
de ani de serviciu, zâmbi Rabourdin. 

— Îl cunosc destul de bine pe contele de S&rizy, ministru 
de stat; dacă vreţi să-i cerem concursul, pot să mă duc la el, 
zise Schinner. 


Salonul se umplu de persoane pe care manevrele 
administrative nu le interesau. Du Bruel nu venise. Doamna 
Rabourdin căută să pară şi mai veselă, şi mai graţioasă, ca 
un cal care, rănit în luptă, găseşte încă puterea de a-şi duce 
stăpânul. 

— E foarte curajoasă, spuseră câteva femei, care, văzând-o 
atât de nenorocită, se arătară înţelegătoare. 

— l-a acordat totuşi multă atenţie lui des Lupeaulx, spuse 
baroana de Châtelet către vicontesa de Fontaine. 

— Credeţi că...? întrebă vicontesa. 

— Dar domnul Rabourdin ar fi căpătat măcar crucea 
Legiunii de Onoare! zise doamna de Camps, luând apărarea 
prietenei sale. 

Pe la ora unsprezece apăru şi des Lupeaulx, a cărui 
înfăţişare n-ar putea fi descrisă decât spunând că ochelarii 
îi erau trişti, dar privirea veselă; sticlele ochelarilor îi 
acopereau însă atât de bine ochii, încât numai un 
fizionomist ar fi putut să descopere expresia lor diabolică. 
Se grăbi să strângă mâna lui Rabourdin, care nu avu tăria 
să şi-o retragă. 

— Avem de vorbit împreună, îi spuse secretarul general, 
ducându-se să se aşeze lângă frumoasa Rabourdin, care-l 
întâmpină în chipul cel mai plăcut. Eh, făcu el aruncându-i o 
privire furişă, eşti cu adevărat mare, te găsesc, aşa cum mi 
te închipuiam, sublimă în momentele de grea încercare. Ştii 
cât de rar se întâmplă ca o persoană superioară să 
corespundă ideii pe care cineva şi-a făcut-o despre ea! 
Aşadar, înfrângerea nu te-a răpus! Ai dreptate, vom învinge, 
îi şopti la ureche. Soarta dumneavoastră e în mâinile 
dumitale, atâta vreme cât vei avea ca aliat un bărbat care te 
adoră. Vom ţine un consiliu... 

— Baudoyer a fost numit? îl întrerupse ea. 

— Da, zise secretarul general. 

— Şi decorat? 

— Nu încă, dar va fi. 

— Atunci? 


— Dumneata nu cunoşti politica. 

În timp ce doamnei Rabourdin i se părea că serata aceasta 
nu se mai termină, în Place Royale se petrecea una dintre 
acele comedii care se joacă, la Paris, în şapte saloane, după 
fiecare schimbare de la minister. Salonul Saillarzilor era 
plin de lume. Domnul şi doamna Transon veniseră la ora 
opt. Doamna Transon îmbrăţişă pe doamna Baudoyer, 
născută Saillard. Domnul Bataille, căpitan în garda 
naţională, venise cu soţia lui şi cu preotul de la Saint-Paul. 

— Domnule Baudoyer, zise doamna Transon, vreau să fiu 
prima care te felicită; s-a făcut dreptate meritelor dumitale. 
Bravo, ţi-ai câştigat avansarea! 

— Iată-te director, zise domnul Transon frecându-şi 
mâinile. E o cinste pentru cartierul nostru. 

— Şi se poate spune că fără intrigării! exclamă bătrânul 
Saillard. Noi nu tragem sfori, nu ne ducem la seratele 
intime ale ministrului. 

Unchiul Mitral îşi freca nasul, fericit, şi trăgea cu ochiul la 
nepoată-sa, Elisabeth, care vorbea cu. 

Gigonnet. Falleix nu ştia ce să creadă despre moş Saillard 
şi Baudoyer, orbiţi de fericire. Îşi făcură apariţia domnii 
Dutocqg, Bixiou, du Bruel, Godard şi Colleville, care fusese 
numit şef. 

— Mai rar aşa căpăţâni! îi şopti Bixiou lui du Bruel. Ar ieşi 
o caricatură minunată dacă i-am desena sub forma unor 
calcani, caracude sau stavrizi jucând o sarabandă! 

— Domnule director, declară Colleville, vă felicit, sau mai 
bine zis ne felicităm pe noi înşine de a vă vedea în fruntea 
direcţiei şi vrem să vă asigurăm de zelul cu care vom 
colabora la lucrările dumneavoastră. 

Domnul şi doamna Baudoyer, tatăl şi mama noului director, 
erau de faţă, bucurându-se de gloria fiului şi a nurorii lor. 
Unchiul Bidault, care luase masa în familie, avea o privire 
jucăuşă care-l înspăimântă pe Bixiou. 

— Iată unul, zise artistul către du Bruel, arătându-l pe 
Gigonnet, care ar putea servi de model pentru un personaj 


de vodevil! Cu ce s-o fi ocupând? Un chinez ca ăsta ar 
trebui să ţină loc de firmă la Două maimuțe. Uită-te ce 
redingotă! Credeam că numai Poiret e în stare să expună 
văzului public una la fel, după ce-a purtat-o zece ani prin 
intemperiile pariziene. 

— Baudoyer e în al nouălea cer, zise du Bruel. 

— Nu-şi mai încape în piele, întări Bixiou. 

— Domnii mei, li se adresă Baudoyer, vă prezint pe unchiul 
meu bun, domnul Mitral, şi pe unchiul soţiei mele, domnul 
Bidault. 

Gigonnet şi Mitral aruncară asupra celor trei slujbaşi o 
privire adâncă, în care strălucea culoarea aurului, şi care 
lăsă impresia cuvenită asupra celor doi zeflemişti. 

— Ei, ce ziceţi! făcu Bixiou când se văzu sub arcadele din 
Place Royale. V-aţi uitat bine la cei doi unchi? Două 
exemplare ale lui Shylock. Mă prind pe orice că-şi fac 
veacul la Hale, unde-şi plasează banii cu sută la sută pe 
săptămână. Dau cu împrumut cu amanet şi scot în vânzare 
haine, şireturi, brânză, femei şi copii. Sunt nişte arabi-evrei- 
genovezi-greci-genevezi-lombarzi-parizieni, hrăniţi de-o 
lupoaică şi lepădaţi de-o turcoaică. 

— 'Te cred, unchiul Mitral a fost portărel, zise Godard. 

— Ca să vezi! făcu du Bruel. 

— Mă duc să văd cum merge litografia, reluă Bixiou, deşi 
aş vrea să studiez şi salonul domnului Rabourdin: eşti fericit 
că poţi să te duci acolo, du Bruel. 

— Eu, acolo? Ce vrei să fac acolo? răspunse vodevilistul. N- 
am o figură potrivită pentru prezentarea de condoleanţe. 
Şi, apoi, ar fi ceva josnic ca tocmai azi să te duci pe capul 
oamenilor destituiţi. 

La miezul nopţii, salonul doamnei Rabourdin se golise, nu 
mai rămăseseră decât două sau trei persoane, des Lupeaulx 
şi stăpânii casei. După plecarea lui Schinner, a doamnei şi 
domnului Octave de Camps, des Lupeaulx se ridică de pe 
scaun cu un aer misterios, se aşeză cu spatele la pendulă şi- 
şi îndreptă ochii când spre soţ, când spre soţie. 


— Prieteni, le spuse el, nimic nu e pierdut, deoarece 
ministrul şi cu mine suntem alături de voi. Dutocqg, între 
două puteri, a ales-o pe aceea care i se părea mai tare. S-a 
pus în serviciul Marii Duhovnicii şi al Curţii, trădându-mă, 
dar asta-i la ordinea zilei: un om politic nu se teme 
niciodată de-o trădare. Numai că Baudoyer va fi destituit în 
câteva luni şi va fi, desigur, numit la prefectura poliţiei, căci 
Marea Duhovnicie n-o să-l lase din braţe. 

Şi le ţinu un logos în legătură cu Marea Duhovnicie şi cu 
primejdiile care ameninţă guvernul dacă se bizuie pe 
biserică, pe iezuiţi etc. Dar nu-i lipsit de interes să 
observăm că Marea Duhovnicie şi Curtea, cărora jurnalele 
liberale le atribuiau o influenţă enormă în administraţie, s- 
au amestecat foarte puţin în afacerea jupânului Baudoyer. 
Aceste mici sforării n-au nici un ecou în societatea înaltă, 
unde domină numai marile interese. Dacă stăruinţele 
plicticoase ale preotului de la Saint-Paul şi ale domnului 
Gaudron au izbutit să smulgă unele făgăduieli, ele au căzut 
de la sine la prima observaţie a ministrului. Ceea ce 
formează poliţia congregaţiei sunt numai patimile, care se 
denunţă unele pe altele... Puterea ocultă a acestei asociaţii, 
îngăduită sub masca neruşinată a dogmei Ajută-te, şi cerul 
te va ajuta, a devenit cu adevărat mare numai datorită 
acţiunii cu care au înzestrat-o propriii ei membri, 
ameninţându-se unii pe alţii. În sfârşit, calomniile liberale se 
complac în a face din Marea Duhovnicie un gigant politic, 
administrativ, civil şi militar. Frica îşi creează totdeauna 
idoli. În momentele acestea. Baudoyer se bizuia pe Marea 
Duhovnicie, în timp ce singura duhovnicie care l-a protejat 
îşi are sediul la cafeneaua Themis. Există, în anumite epoci, 
oameni, instituţii, puteri, cărora li se atribuie toate 
nenorocirile ce se întâmplă, cărora li se tăgăduieşte orice 
merit şi care servesc de raţiuni multiple pentru prostime. 
După cum despre domnul de Ialleyrand152 se spunea că 
saluta orice eveniment cu o vorbă de duh, tot astfel, în 
această fază a Restauraţiei, Marea Duhovnicie făcea şi 


desfăcea totul. Din nefericire, însă, ea nu făcea şi nu 
desfăcea nimic. Influenţa sa nu se afla nici în mâinile unui 
cardinal de Richelieu, nici în ale unui cardinal Mazarin, ci în 
mâinile unui fel de cardinal de Fleury153, care, timid timp 
de cinci ani, a avut îndrăzneală numai într-o singură zi, dar 
şi atunci a călcat cu stângul. Mai târziu, biserica a făcut, 
nepedepsită de nimeni, la Saint-Merry154, mai mult decât 
pretindea Carol al X-lea că făcuse în iulie 1830. Fără 
articolul relativ la cenzură, introdus atât de prosteşte în 
noua Cartă, jurnalismul şi-ar fi avut Saint-Merry-ul lui. 
Domnia celui de al doilea frate ar fi instaurat în mod legal 
planul lui Carol al X-lea. 

— Rămâi şef de birou sub Baudoyer, ai acest curaj, 
continuă des Lupeaulx, fii un adevărat om politic; lasă la o 
parte concepţiile şi îndemnurile generoase, mărgineşte-te 
la atribuţiile dumitale, nu-i spune nimic directorului 
dumitale, nu-i da nici un sfat, nu face nimic fără o dispoziţie 
de la el. În trei luni, Baudoyer va părăsi ministerul, fie 
destituit, fie deportat într-un alt sector administrativ. Va 
ajunge poate la domeniile regale. De două ori mi s-a 
întâmplat în viaţă să fiu acoperit de câte o avalanşă de 
nerozii, dar le-am lăsat să treacă. 

— Da, zise Rabourdin, numai că dumneavoastră n-aţi fost 
calomniat, lovit în cinstea personală, compromis... 

— Ha! ha! ha! făcu des Lupeaulx, întrerupând pe şeful de 
secţie cu un râs homeric. Dar asta-i pâinea zilnică a oricărui 
om remarcabil în minunata noastră Franţă şi nu-s decât 
două căi de a rezolva lucrurile: sau să cazi la fund, şi atunci 
fă-ţi bagajele şi du-te de te-apucă de grădinărie, sau să te 
ridici deasupra şi să mergi înainte fără teamă şi fără a te 
uita nici în dreapta, nici în stânga. 

— În ceea ce mă priveşte, n-am decât o cale de a desface 
nodul pe care spionajul şi trădarea mi l-au legat în jurul 
gâtului, răspunse Rabourdin, şi aceasta este să mă explic 
numaidecât cu ministrul. lar dacă dumneavoastră îmi doriţi 


în mod sincer binele, aşa precum declaraţi, mă puteţi pune 
mâine faţă în faţă cu el. 

— Vrei să-i expui planul dumitale administrativ? 

Rabourdin înclină din cap. 

— Prea bine, încredinţează-mi proiectele, lucrările 
dumitale, şi-ţi jur că ministrul le va studia chiar în noaptea 
asta. 

— Nici nu mă gândesc, rosti Rabourdin cu tărie, căci ar 
însemna ca, după şase luni de muncă, să mă mulţumesc cu 
satisfacția celor două sau trei ceasuri în cursul cărora un 
ministru al regelui s-ar simţi obligat să aplaude o 
perseverenţă atât de mare. 

Văzându-se aruncat de dârzenia lui Rabourdin pe un drum 
fără tufişuri, în care nu-şi mai putea ascunde viclenia, des 
Lupeaulx şovăi o clipă, apoi se uită la doamna Rabourdin, 
întrebându-se: „Ce va învinge oare, ura mea pentru el, sau 
dorinţa pentru ea?” 

— În cazul acesta, dacă n-ai încredere în mine, îi spuse 
şefului de secţie după o pauză, vei rămâne totdeauna 
pentru mine omul notei secrete pe care ai întocmit-o 
dumneata însuţi. Adio, doamnă. 

Doamna Rabourdin îl salută cu răceală. Celestine şi Xavier 
se retraseră, fiecare în odaia sa, fără să-şi mai vorbească, 
într-atât de nenorociţi erau amândoi. Soţia se gândea la 
situaţia groaznică în care se găsea faţă de soţul ei. Şeful de 
secţie, care se hotărâse să nu mai calce în minister şi să-şi 
dea demisia, era pierdut în imensitatea gândurilor lui: se 
punea problema să-şi schimbe viaţa şi să se apuce de 
altceva. Rămase toată noaptea în faţa focului din odaia sa, 
fără s-o observe pe Celestine, care intrase de mai multe ori, 
în vârful picioarelor, în veşmintele-i de noapte. 

„Fiindcă trebuie să mă mai duc pentru ultima dată la 
minister spre a-mi retrage actele şi a preda lucrările lui 
Baudoyer, să încercăm şi efectul demisiei mele”, îşi spuse el. 

Îşi scrise demisia, chibzuind îndelung frazele scrisorii cu 
care o însoţi şi care suna: „Excelenţă, Am onoarea de a 


adresa Excelenței Voastre, odată cu prezenta, demisia mea; 
îndrăznesc să cred că vă veţi aminti de a mă fi auzit 
spunându-vă că mi-am încredinţat onoarea în mâinile 
dumneavoastră şi că ea depindea de o explicaţie 
neîntârziată. Această explicaţie am cerut-o în zadar, iar 
astăzi va fi poate de prisos, de vreme ce un fragment din 
lucrările mele asupra aparatului administrativ, sustras şi 
falsificat, circulă prin birouri, e greşit interpretat din cauza 
duşmăniei şi mă sileşte să mă retrag, în faţa dezaprobării 
tacite a conducerii. În dimineaţa când voiam să vă văd, 
Excelenţa Voastră a crezut poate că e vorba de o avansare, 
dar eu nu mă gândesc decât la prestigiul ministerului pe 
care-l conduceţi şi la binele public. Ţineam să rectific 
părerile Excelenței Voastre în legătură cu această 
chestiune.” 

Urmau formulele de respect. 

Era ora şapte jumătate când omul acesta săvârşi jertfirea 
ideilor sale, căci îşi arse întreaga lucrare. Obosit de atâtea 
gânduri şi învins de atâtea chinuri morale, aţipi cu capul 
sprijinit de marginea fotoliului. Se trezi cu o senzaţie 
bizară, îşi văzu mâinile udate de lacrimile soţiei sale, 
îngenuncheată în faţa lui. Celestine citise demisia, 
înţelesese toată grozăvia prăbuşirii. Ea şi Rabourdin aveau 
să trăiască de acum încolo cu o rentă de patru mii de franci. 
Făcu socoteala datoriilor ei, se ridicau la treizeci şi două de 
mii de franci! Era sărăcia cea mai cumplită cu putinţă. lar 
bărbatul acesta, atât de nobil şi atât de încrezător, nu ştia 
nimic despre abuzul pe care ea şi-l îngăduise în privinţa 
averii lăsate în grija sa. Plângea la picioarele lui, frumoasă 
ca o Magdalenă. 

— Nenorocirea a întrecut orice margini, zise Xavier în 
groaza lui, sunt dezonorat la minister, şi dezonorat... 

Lumina virtuţii neprihănite străfulgeră în ochii Celestinei, 
care sări în sus ca un cal speriat şi aruncă o privire 
scânteietoare spre Rabourdin. 


— Eu! Eu? rosti ea pe două tonuri sublime. Aşadar mă 
crezi o femeie de rând? Nu-ţi dai seama că, dacă aş fi 
păcătuit, tu ai fi fost numit? Dar, adăugă ea, e mai uşor de 
suportat o idee ca asta, decât realitatea din jurul nostru. 

— Ce s-a mai întâmplat? făcu Rabourdin. 

— Îţi voi spune totul în două vorbe, răspunse ea. Datorăm 
treizeci de mii de franci. 

Rabourdin îşi cuprinse soţia în braţe cu un gest zănatec şi 
o aşeză pe genunchii lui, plin de voioşie. 

— Nu-i nimic, draga mea, îi zise cu un glas atât de blând 
încât amărăciunea lacrimilor ei se topi ca prin minune. Şi 
eu am făcut multe greşeli! Am muncit cu totul dezinteresat 
pentru ţară sau, în orice caz, am crezut că-i voi putea fi de 
folos... Acum o să-mi croiesc alt drum. Dacă aş fi avut o 
băcănie, am fi ajuns milionari. Ei bine, să ne facem băcani. 
Tu n-ai decât douăzeci şi opt de ani, îngerul meu. În zece 
ani, afacerea o să-ţi aducă luxul pe care-l doreşti şi la care 
trebuie să renunţăm pentru câtva timp. Nici eu, draga mea, 
nu sunt un om de rând. O să vindem ferma; valoarea ei a 
crescut mult în ultimii şapte ani. Cu această diferenţă de 
valoare şi cu mobilierul nostru vom putea achita datoriile 
făcute de mine. 

Pentru fraza asta generoasă, Celestine dădu soţului ei, 
într-o singură sărutare, o mie de mângâieri. 

— Vom avea, continuă el, o sută de mii de franci, pe care-i 
vom folosi într-un negoţ oarecare. Până într-o lună îmi voi 
alege o nouă meserie. Norocul, care l-a aruncat pe un 
Martin Falleix în calea lui Saillard, n-o să ne ocolească nici 
pe noi. Aşteaptă-mă la dejun. Mă voi întoarce de la minister 
eliberat din cătuşele mizeriei. 

Celestine îşi îmbrăţişă soţul cu un elan pe care nu-lau nici 
bărbaţii în momentele când sunt cuprinşi de cea mai mare 
mânie, deoarece femeia, prin sentimentele ei, e mai tare 
decât bărbatul prin puterea lui. Plângea, râdea, suspina şi 
vorbea în acelaşi timp. 


Când Rabourdin ieşi la ora opt, portăreasa îi dădu cărţile 
de vizită făcute în batjocură de către Baudoyer, Bixiou, 
Godard şi alţii. Totuşi se duse la minister; aici Sebastien îl 
întâmpină la poartă, rugându-l să nu intre în birouri, 
deoarece o caricatură mârşavă de-a lui circulă peste tot. 

— Dacă vrei să-mi îndulceşti amărăciunea înfrângerii, adu- 
mi desenul acela, îi spuse Rabourdin; eu mă duc să-mi las 
demisia chiar în mâna lui Ernest de la Bricre, pentru a nu fi 
denaturată urmând calea administrativă. Am motivele mele 
cerându-ţi să-mi aduci caricatura. 

După ce se încredinţă că scrisoarea lui ajunse în mâinile 
ministrului, Rabourdin se întoarse în curte, unde-l găsi pe 
Sebastien cu ochii plini de lacrimi; acesta îi arătă litografia, 
ale cărei principale elemente sunt redate în schiţa 
alăturată: 

— Are mult haz, zise Rabourdin arătând supranumerarului 
o frunte senină ca a Mântuitorului când i s-a pus pe cap 
coroana de spini. 

Intră în birouri cu un aer calm şi se duse mai întâi la 
Baudoyer spre a-l ruga să vină în biroul diviziunii pentru a-i 
da instrucţiuni cu privire la lucrările pe care de acum încolo 
avea să le conducă tipicarul acesta. 

— Spuneţi-i domnului Baudoyer că nu aştept, se adresă el 
lui Godard şi celorlalţi slujbaşi. Demisia mea e în mâinile 
ministrului şi nu vreau să întârzii aici nici cinci minute mai 
mult decât e necesar. 

Zărindu-l pe Bixiou, Rabourdin se duse drept la el, îi arătă 
litografia şi, spre marea uimire a tuturor, îi spuse: 

— N-aveam dreptate când susţineam că dumneata eşti un 
artist? Păcat însă că ţi-ai îndreptat ascuţişul creionului 
împotriva unui om care nu poate fi judecat nici în felul 
acesta şi nici în cadrul serviciului. Dar în Franţa se râde de 
orice, chiar şi de Dumnezeu! 

Apoi îl conduse pe Baudoyer spre cabinetul răposatului de 
La Billardicre. La uţă se aflau Phellion şi Sebastien, singurii 
care, în această mare nenorocire personală, îndrăzniseră să 


rămână pe fată credincioşi acestui acuzat. Rabourdin, 
observând că Phellion avea ochii umeziţi, nu se putu 
împiedica de a-i strânge mâna. 

— Domnu' Rabourdin, grăi acest om cumsecade, dacă vă 
putem fi de folos cu ceva, vă stăm la dispoziţie... 

— Poftiţi, prieteni, intraţi, le spuse Rabourdin cu o graţie 
plină de nobleţe. Sebastien, dragul meu, scrieţi demisia şi 
dă-i-o lui Laurent să ţi-o ducă. Probabil că şi dumneata eşti 
murdărit de calomnia care mi-a făcut atâta rău, dar mă voi 
îngriji de viitorul dumitale: vom rămâne mereu împreună. 

Sebastien izbucni în lacrimi. 

Domnul Rabourdin se închise cu domnul Baudoyer în 
cabinetul răposatului de La Billardicre, iar Phellion îl ajută 
să pună pe noul şef de diviziune în curent cu toate 
greutăţile muncii administrative. La fiecare dosar pe care i-l 
explica Rabourdin, la fiecare mapă deschisă, ochii mici ai lui 
Baudoyer se făceau mari cât farfuriile. 

— Rămâi cu bine, domnul meu, îi zise în cele din urmă 
Rabourdin, cu un aer în acelaşi timp şi solemn, şi ironic. 

Între timp, S&bastien făcuse un pachet cu hârtiile 
personale ale şefului de secţie şi-l duse la o trăsură. 
Rabourdin străbătu curtea largă a ministerului, sub ochii 
slujbaşilor care ieşiseră la ferestre, şi aşteptă o clipă 
ordinele ministrului. Dar ministrul nu dădu nici un semn de 
viaţă. Phellion şi Sebastien îl însoțeau pe Rabourdin. 
Phellion avu curajul de a-l conduce pe omul căzut în 
dizgrație până în strada Duphot, exprimându-i admiraţia lui 
plină de respect. Apoi se întoarse, mulţumit de sine, şi-şi 
reluă locul la birou, după ce făcuse onorurile funebre 
acestui talent administrativ călcat în picioare. 

Bixiou 

(la apariţia lui Phellion) 

Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni.155 

Phellion. 

Da, domnu. 

Poiret. 


Asta ce vrea să zică? 

Fleury. 

Că partidul popesc se bucură, dar că domnul Rabourdin e 
stimat de toţi oamenii cinstiţi. 

Dutocq 

(atins) 

Ieri nu erai de aceeaşi părere. 

Fleury. 

Dacă-mi mai adresezi un cuvânt, o să-mi lipesc palmele de 
obrajii dumitale, m-auzi?! Nu mai încape nici o îndoială că 
dumneata eşti acela care ai şterpelit lucrarea domnului 
Rabourdin. (Dutocqg iese.) Du-te de te plânge la des 
Lupeaulx al dumitale, spionule! 

Bixiou 

(râzând şi maimuţărindu-se) 

Sunt curios să ştiu cum o să meargă diviziunea. Domnul 
Rabourdin era un om atât de remarcabil, încât probabil că a 
avut anumite idei sănătoase când a întocmit lucrarea aceea. 
Ministerul pierde un cap greu de înlocuit. (îşi freacă 
mâinile.) 

Laurent. 

Domnul Fleury e chemat la secretariat. 

Slujbaşii din ambele secţii. 

Ţi s-a înfundat! 

Fleury 

(ieşind) 

Puțin îmi pasă, am un post de redactor-responsabil. O să 
fiu liber toată ziua şi-o să mă plimb sau o să mă ocup cu 
ceva plăcut în redacţia jurnalului. 

Bixiou. 

Dutocq a făcut ce-a făcut şi l-a dat afară şi pe bietul 
Desroys, învinuit că vrea să taie capetele... 

Thuillier. 

Regilor1 56? 

Bixiou. 

Felicitările mele... asta-i reuşită! 


Colleville 

(intrând în birou, vesel) 

Domnilor, sunt şeful dumneavoastră... 

Thuillier 

(îmbrăţişându-l) 

Ah, prietene, dacă aş fi în locul tău, nu m-aş bucura deloc. 

Bixiou. 

E o ispravă a neveste-si, dar nu una făcută cu capul! 

(Ceilalţi pufnesc în râs.) 

Poiret. 

Cine îmi explică şi mie morala a tot ceea ce s-a întâmplat 
azi aici? 

Bixiou. 

Vrei să ţi-o explic? Anticamera administraţiei va fi de acum 
încolo Camera, Curtea va fi budoar, drumul obişnuit va fi 
beciul, iar patul va fi mai mult ca oricând calea cea mai 
scurtă. 

Poiret. 

Domnule Bixiou, te rog fii mai clar. 

Bixiou. 

Am să-mi parafrazez ideea. Pentru a fi ceva trebuie să 
începi prin a fi totul. Este necesară, desigur, o reformă 
administrativă; căci, pe cinstea mea, statul îşi jefuieşte tot 
atât de mult slujbaşii, pe cât slujbaşii jefuiesc timpul pe 
care-l datorează statului; noi însă lucrăm puţin fiindcă nu 
primim aproape nimic, deoarece suntem prea mulţi pentru 
treaba care trebuie făcută, şi Virtuoasa Rabourdin şi-a dat 
seama de toate astea! Acest funcţionar priceput a prevăzut, 
domnilor, ceea ce trebuie să se întâmple şi ceea ce 
neghiobii numesc jocul admirabilelor noastre instituţii 
liberale. Camera va avea pretenţia să administreze, iar 
administratorii vor ţine să fie legislatori. Guvernul va năzui 
să administreze, iar administraţia să guverneze. De aceea, 
legile vor fi doar regulamente, iar ordonanţele vor deveni 
legi. Dumnezeu a creat această epocă pentru cei cărora le 
place să râdă. Trăim în admiraţia spectacolului pe care ni l- 


a pregătit cel mai mare zeflemist al timpurilor moderne, 
Ludovic al XVIII-lea. (Stupefacţie generală.) Domnilor, dacă 
asemenea lucruri se petrec în Franţa, ţara cea mai bine 
administrată din Europa, apoi gândiţi-vă ce trebuie să fie în 
celelalte ţări. Sărmane ţărişoare, mă întreb cum o scot la 
capăt fără cele două Camere, fără libertatea presei, fără 
referate şi rapoarte, fără circulare, fără o armată de 
slujbaşi?! Zău aşa, cum de mai au armate, flote? Cum de 
mai există fără să discute după fiecare răsuflare şi după 
fiecare tuşitură? Mai pot fi ele, oare, numite guverne, 
naţiuni? Mi s-a spus... (de către mincinoşii de călători!) că 
popoarele acestea pretind a avea o politică a lor şi că se 
bucură de o anumită putere; dar eu unul le deplâng! Ele nu 
cunosc progresul luminilor, nu pot să pună în mişcare idei, 
nu au tribuni independenţi, trăiesc în barbarie. Numai 
poporul francez se bucură de binefacerile spiritului. 
Închipuieşte-ţi, domnule Poiret (Poiret, tresare ca la o 
izbitură), că sunt ţări care se lipsesc de şefi de diviziune, de 
directori generali, de acest minunat stat-major care 
constituie gloria Franţei şi a împăratului Napoleon, deşi 
acesta a avut motivele lui să înfiinţeze atâtea posturi. 
Poftim, asemenea ţări au îndrăzneala de a exista! La Viena 
numărul slujbaşilor de la Ministerul de Război nu atinge 
nici măcar cifra de o sută, în vreme ce la noi lefurile şi 
pensiile mănâncă o treime din buget, ceea ce nu se 
întâmpla înainte de Revoluţie, şi, ca să mă rezum, vă spun 
că Academia de inscripţii şi arte frumoase, care nu prea are 
ce face, ar trebui să propună un premiu pentru cel mai bun 
răspuns la această întrebare: Care e statul cel mai bine 
întocmit: acela care face multe cu funcţionari puţini, sau 
acela care face puţin cu funcţionari mulţi? 

Poiret. 

Asta-i ultimul dumitale cuvânt? 

Bixiou. 

Yes, sir! Ja, mein Herr! Si, signor! Da! Te scutesc de alte 
limbi. 


Poiret 

(ridică mâinile la cer) 

Dumnezeule şi se mai spune că eşti spiritual! 

Bixiou. 

Nu m-ai înţeles, deci? 

Phellion. 

Cu toate astea, ultima propoziţie e plină de sens... 

Bixiou 

Ca bugetul, care e atât de complicat încât pare simplu, şi 
cu asta vă atârn ca pe nişte felinare deasupra acestei găuri, 
a acestei gropi, a acestei prăpăstii, a acestui vulcan denumit 
de Constituţionalul „orizontul politic”. 

Poiret. 

Aş vrea mai bine o explicaţie pe care s-o înţeleg şi eu... 

Bixiou. 

Trăiască Rabourdin! lată părerea mea. Eşti mulţumit? 

Colleville 

(cu gravitate) 

Domnul Rabourdin n-a avut decât o vină. 

Poiret. 

Care? 

Colleville. 

Aceea de a fi vrut să fie un om de stat, în loc să rămână un 
şef de secţie. 

Phellion 

(repezindu-se În faţa lui Bixiou) 

Atunci, dom'le, dumneata, care-l înţelegi atât de bine pe 
domnu Rabourdin, pentru ce ai făcut acea mârşă... acea 
înfa... acea îngrozitoare caricatură? 

Bixiou. 

Dar rămăşagul nostru? Ai uitat că m-am prins în joc cu 
dracul şi că secţia dumneavoastră îmi datorează o masă la 
Rocher de Cancale? 

Poiret 

(foarte mâhnit) 


Prin urmare voi ieşi la pensie fără să fi înţeles vreodată 
măcar o frază, un cuvânt, o idee de-a domnului Bixiou! 

Bixiou. 

Vina e a dumitale! Întreabă-i şi pe dânşii... Domnilor, aţi 
înţeles sensul observaţiilor mele, sunt ele juste, luminoase? 

Toţi. 

Din păcate, da. 

Minard. 

Şi, ca dovadă, eu mi-am înaintat demisia. Adio, domnilor, 
mă fac fabricant... 

Bixiou. 

Ai inventat niscaiva corsete mecanice, sau biberoane? 
Niscaiva pompe de incendiu, sau lopăţelele de curăţat 
noroiul de pe ghete? Niscaiva sobe care se încălzesc fără 
lemne, sau niscaiva grătare care frig cotletele cu trei 
bucățele de hârtie? 

Minard 

(plecând) 

Păstrez secretul pentru mine. 

Bixiou. 

Ei, vezi, tinere domn Poiret! dumnealor mă înţeleg, cu 
toţii... 

Poiret 

(umilit) 

Domnule Bixiou, vrei să-mi faci cinstea de a vorbi măcar o 
dată pe limba mea, coborând până la mine? 

Bixiou 

(făcând cu ochiul spre ceilalţi) 

Cu plăcere! (Îl apucă pe Poiret de un nasture al 
redingotei.) înainte de a ieşi la pensie, te vei declara 
mulţumit poate să afli că dumneata eşti... 

Poiret 

(bucuros) 

Un om cinstit, domnule. 

Bixiou 

(înalţă din umeri) 


Să definim, să explicăm, să analizăm, să vedem ce este 
aceea un slujbaş... Ştii? 

Poiret. 

Cred că da. 

Bixiou 

(răsuceşte nasturele) 

Mă îndoiesc. 

Poiret. 

E un om plătit de guvern ca să facă o treabă. 

Bixiou. 

Perfect; atunci un soldat e un slujbaş. 

Poiret 

(încurcat) 

Asta nu. 

Bixiou. 

Totuşi el e plătit de stat ca să facă de gardă şi să defileze la 
paradă. Îmi vei spune că abia aşteaptă să se libereze, că nu 
prea stă într-un singur loc, că munceşte prea mult şi 
primeşte în schimb prea puţin metal sunător, abstracţie 
făcând de acela pentru puşcă. 

Poiret 

(face ochii mari) 

Ei bine, domnule, un slujbaş ar fi, mai logic, un om care, ca 
să trăiască, are nevoie de o leafă, şi care nu-i liber să-şi 
părăsească postul, fiindcă nu se pricepe să facă altceva 
decât să scrie. 

Bixiou. 

Aha, ajungem la o concluzie... Aşadar, biroul este o găoace 
a slujbaşului. Nici un slujbaş fără birou, nici un birou fără 
slujbaşi. Ce ne facem atunci cu vameşul? (Poiret încearcă să 
fugă, scapă din mâna lui Bixiou, care i-a rupt un nasture şi-l 
apucă de altul.) Mă rog, să zicem că el ar fi în materie 
birocratică o fiinţă neutră. Agentul care încasează accizele 
e numai pe jumătate slujbaş, el e deasupra birourilor şi a 
armatei, ca şi deasupra graniţelor: nici cu totul soldat, nici 
cu totul slujbaş. Dar, moşulică, unde ajungem cu asta? 


(Răsuceşte nasturele.) Unde încetează slujbaşul? Iată o 
chestiune gravă! Un prefect este un slujbaş? 

Poiret 

(cu timiditate) 

E un funcţionar. 

Bixiou. 

Aha, acum vrei s-o întorci, vrei adică să spui că un 
funcţionar n-ar fi un slujbaş! 

Poiret 

(obosit, se uită la ceilalţi) 

Uite, domnul Godard ar vrea să spună ceva. 

Godard. 

Slujbaşul ar fi specia, iar funcţionarul un gen. 

Bixiou 

(zâmbind) 

Nu te credeam în stare de o distincţie atât de ingenioasă, 
brav specimen! 

Poiret. 

Unde vrei să ajungi? 

Bixiou. 

Aici, aici, moşulică, încet, să nu ne frângem şalele! Ascultă, 
şi vom sfârşi prin a ne înţelege. Uite, să formulăm o axiomă 
pe care o las moştenire birourilor. Unde sfârşeşte slujbaşul 
începe funcţionarul, şi unde sfârşeşte funcţionarul începe 
omul de stat. Cu toate astea, printre prefecţi ai să întâlneşti 
puţini oameni de stat. Ceea ce înseamnă că prefectul e un 
neutru al genurilor superioare. El se află între omul de stat 
şi slujbaş, după cum vameşul se află între civil şi militar. Să 
continuăm a limpezi aceste înalte probleme. (Poiret se 
înroşeşte.) 'Totul se poate formula prin următoarea teoremă 
demnă de la Rochefoucauld: de la salariile de douăzeci de 
mii de franci în sus nu se mai poate vorbi de slujbaşi. De 
unde putem trage, cu precizie matematică, un prim corolar: 
omul de stat se situează în sfera salariilor superioare. Dar 
nu-i mai puţin important şi mai puţin logic şi al doilea 
corolar: directorii generali pot fi oameni de stat. Cred că 


din pricina asta mulţi deputaţi îşi spun: „E o bună afacere 
să fii director general!” Numai că, în interesul limbii 
franceze şi al Academiei... 

Poiret 

(zăpăcit de privirea lui Bixiou) 

Limba franceză! Academia! 

Bixiou 

(rupe al doilea nasture şi apucă unul mai de sus) 

Da, în interesul frumoasei noastre limbi, trebuie să 
observăm că, dacă şeful de secţie poate fi, la nevoie, un 
slujbaş, şeful de diviziune trebuie să fie un birocrat. Domnii 
de colo... (se întoarce spre ceilalţi slujbaşi, arătându-le al 
doilea nasture rupt de la redingota lui Poiret) vor aprecia 
această nuanţă plină de delicateţe. În felul acesta, papa 
Poiret, slujbaşul sfârşeşte categoric la şeful de diviziune. 
lată dar problema pe deplin rezolvată, acum totul e 
limpede, slujbaşul, care părea ceva ce nu poate fi definit, 
este definit. 

Poiret. 

Asta mi se pare întru totul adevărat. 

Bixiou. 

Cu toate astea, fă-mi plăcerea de rezolvă următoarea 
chestiune: Un judecător, fiind inamovibil, adică, după 
subtila dumitale părere, neputând fi un funcţionar şi 
neavând o leafă potrivită cu atribuţiile lui, trebuie socotit ca 
făcând parte din clasa slujbaşilor? 

Poiret 

(priveşte grinzile tavanului) 

Domnule, eu nu mai sunt... 

Bixiou 

(îi rupe al treilea nasture) 

Voiam să-ţi dovedesc, domnule, că nimic nu-i simplu, dar 
mai ales, şi ceea ce am să spun acum e mai mult pentru 
filosofi (dacă-mi îngăduiţi să folosesc o vorbă a lui Ludovic al 
XVIII-lea), vreau să fac să se înţeleagă de către toată lumea 


că, lângă nevoia de a defini, se găseşte totdeauna primejdia 
de a te încurca şi mai rău. 

Poiret 

(îşi şterge fruntea) 

lartă-mă, domnule, îmi bate inima... (Dă să-şi încheie 
redingota.) Ah, mi-ai rupt toţi nasturii! 

Bixiou. 

Ei, acum înţelegi? 

Poiret 

(supărat) 

Da, domnule... da, înţeleg că ai vrut să-ţi baţi joc de mine, 
rupându-mi toţi nasturii, fără ca eu să bag de seamă! 

Bixiou 

(cu gravitate) 

Bătrâne, te înşeli. Am vrut să sădesc în creierul dumitale 
imaginea cea mai vie cu putinţă a regimului constituţional 
(toţi slujbaşii se uită la Bixiou; Poiret, zăpăcit, îl contemplă 
cu un ţel de nelinişte) şi să-mi ţin cuvântul faţă de 
dumneata. Pentru asta am recurs la o parabolă, ca 
sălbaticii! (Ascultaţi!) În timp ce miniştrii încing la Cameră 
discuţii aproape tot atât de concludente, tot atât de 
folositoare ca şi a noastră, administraţia ciupeşte nasturii 
contribuabililor. 

Toţi. 

Bravo, Bixiou! 

Poiret 

(care înţelege) 

Acum nu mai regret nasturii. 

Bixiou. 

Şi urmez şi eu exemplul lui Minard, nu vreau să mai zgârii 
hârtia pentru nimica toată, aşa încât scutesc ministerul de 
colaborarea mea. 

(Iese în mijlocul râsetelor tuturor slujbaşilor.) 

În salonul de recepții al ministerului se petrecea o altă 
scenă şi mai instructivă decât asta, deoarece ea ne arată 


cum se pot pierde ideile mari în sferele superioare şi cum 
ştiu să se consoleze oamenii de acolo în faţa nenorocirilor. 

În momentul acela, des Lupeaulx prezenta ministrului pe 
noul director, domnul Baudoyer. În salon se aflau doi sau 
trei deputaţi guvernamentali, cu influenţă, precum şi 
domnul Clergeot, pe care Excelenţa Sa îl asigura că o să-i 
dea un salariu onorabil. 

După ce fură schimbate câteva fraze banale, discuţia se 
opri asupra evenimentului zilei. 

Un deputat. 

Aşadar, Rabourdin nu mai lucrează la dumneavoastră? 

Des Lupeaulx. 

Şi-a dat demisia. 

Clergeot. 

Se zice că voia să reformeze administraţia. 

Ministrul 

(privind spre deputaţi) 

Se prea poate ca lefurile să nu fie corespunzătoare cu 
cerinţele serviciului. 

De La Bricre. 

După domnul Rabourdin, o sută de slujbaşi plătiţi cu câte 
douăsprezece mii de franci ar lucra mai bine şi mai repede 
decât o mie de slujbaşi plătiţi cu câte douăsprezece sute de 
franci. 

Clergeot. 

S-ar putea să aibă dreptate. 

Ministrul. 

Ce vreţi să facem! Maşina e alcătuită aşa cum e, şi pentru 
a o schimba ar trebui mai întâi distrusă, dar cine are curajul 
acesta, în prezenţa tribunei parlamentare, sub focul 
răcnetelor neghioabe ale opoziţiei sau ale articolelor 
violente din presă? Se prea poate ca într-o zi să se ajungă la 
o soluţie de continuitate păgubitoare între administraţie şi 
guvern. 

Deputatul. 

În ce fel? 


Ministrul. 

Un ministru va încerca să înfăptuiască ceea ce e necesar, 
dar nu-şi va atinge scopul, fiindcă se vor produce tărăgăneli 
nesfârşite între fapte şi rezultate. Dacă s-a ajuns ca furtul 
unui gologan să fie cu adevărat imposibil, în schimb nu se 
vor stârpi niciodată învârtelile, care se vor practica pe sub 
mână. Anumite operaţii nu se vor încheia decât prin calcule 
misterioase, al căror fir e greu să-l prinzi. Afară de asta, 
slujbaşii, de la cel mai mic până la şeful de secţie, vor avea 
părerile lor, ei nu vor mai fi braţele dirijate de un creier, nu 
vor mai reprezenta gândirea guvernului; opoziţia caută să 
le dea dreptul de a cârti împotriva guvernului, de a vota 
contra lui, de a-l trage la răspundere. 

Baudoyer 

(încet, dar în aşa fel ca să fie auzit) 

Excelenţa Sa e sublimă. 

Des Lupeaulx. 

Fără îndoială, birocraţia are multe păcate; eu unul socot 
că e greoaie şi necuviincioasă, încleştează cam mult 
acţiunile guvernului, înăbuşă unele planuri, ţine în loc 
progresul. Totuşi, administraţia franceză e foarte utilă... 

Baudoyer. 

Aşa-i! 

Des Lupeaulx 

Chiar de-ar fi să nu facă altceva decât să înregistreze 
hârtiile şi să le ştampileze. Şi dacă, asemenea unei 
gospodine excelente, e niţel tipicară, poate, în schimb, să 
dea oricând socoteală de cheltuielile ei. Arătaţi-mi un 
negustor isteţ care să nu fie dispus să arunce în groapa 
unei asigurări oarecare cinci la sută din produsul lui, din 
capitalul care intră şi iese, numai ca să înlăture 
sfeterisirea157! 

Deputatul 

(manufacturier) 

Toţi fabricanţii din cele două continente ar subscrie 
bucuroşi un asemenea acord cu acest geniu al răului numit 


sfeterisire. 

Des Lupeaulx. 

Ei bine, cu toate că statistica e slăbiciunea oamenilor de 
stat moderni, care cred că cifrele reprezintă: calculul, 
trebuie să ne servim de cifre ca să calculăm. Să trecem la 
calcul, deci! De altfel, cifrele sunt argumentul doveditor al 
societăţilor bazate pe interes personal şi pe bani, iar 
societatea pe care ne-a dat-o nouă Carta este una dintre 
acestea, după părerea mea, cel puţin! Şi, apoi, nimic nu e 
mai convingător pentru masele care gândesc decât câteva 
cifre. În definitiv, totul, spun politicienii noştri de stânga, se 
rezolvă prin cifre. Să trecem, dar, la cifre! (Ministrul se 
retrage într-un colţ şi vorbeşte încet cu un deputat.) În 
general, se numără cam patruzeci de mii de slujbaşi în 
Franţa, fără a ţine seama de ceilalţi salariaţi, căci un 
cantonier, un măturător de stradă, o lucrătoare de la 
fabrica de ţigări nu sunt slujbaşi. 

Leafa mijlocie este de o mie cinci sute de franci. Înmulţiţi 
patruzeci de mii cu o mie cinci sute, veţi obţine şaizeci de 
milioane. Orice publicist va putea constata din capul locului 
că, în comparaţie cu China, cu Rusia, unde mulţi slujbaşi 
sunt hoţi, cu Austria, cu republicile americane, cu lumea 
întreagă, va constata, zic, că, pentru preţul acesta, Franţa 
are administraţia cea mai tipicară, cea mai meticuloasă, cea 
mai condicară, cea mai scriptoloagă, cea mai roasă de 
patima inventarierii, a controlării, a verificării, a urmăririi, 
în fine, cea mai gospodină dintre toate administraţiile 
cunoscute! În Franţa nu se cheltuieşte şi nu se încasează o 
centimă fără să fie aprobată de un ordin, acoperită de o 
dovadă, scrisă şi transcrisă în registrele de situaţie, plătită 
contra chitanţă, pentru ca, apoi, şi cererea şi chitanţa să fie 
înregistrate, controlate, verificate de nişte oameni cu 
ochelari. La cea mai mică greşeală de formă, slujbaşul se 
înspăimântă, deoarece toată viaţa lui se reduce la nişte 
scrupule de felul acesta. Multe ţări s-ar fi mulţumit cu asta, 
Napoleon însă nu s-a oprit aici. Acest mare organizator a 


creat magistraţii supremi ai unei curţi unice în lume. 
Magistraţii ăştia îşi petrec zilele verificând toate bonurile, 
hârtiile, rolurile, controalele, încasările pe cauţiune, plăţile, 
contribuţiile primite, contribuţiile investite etc. Scrise de 
slujbaşi. Aceşti judecători severi duc talentul scrupulului, 
geniul cercetării, atenţia cea mai pătrunzătoare, 
perspicacitatea cea mai iscoditoare până la a face din nou 
toate socotelile, ca să nu le scape nici o sustragere. Aceste 
sublime victime ale cifrelor trimit înapoi, după doi ani, unui 
intendent militar, o listă oarecare, fiindcă în ea s-a strecurat 
o greşeală de două centime. În felul acesta, administraţia 
franceză, cea mai desăvârşită dintre arhivisticăriile 
globului, a făcut, cum spunea Excelenţa Sa, furtul imposibil 
în Franţa, iar sfeterisirea e o himeră. Ei bine, ce putem 
obiecta la toate astea? Franţa are un venit de o mie două 
sute de milioane, pe care le cheltuieşte, asta-i tot. O mie 
două sute de milioane intră în casele de bani, şi o inie două 
sute de milioane ies. Ea mânuieşte deci două miliarde patru 
sute de milioane, dar nu plăteşte decât şaizeci de milioane, 
adică doi şi jumătate la sută, pentru a avea siguranţa că nu 
se mai face risipă. Condica bucătăriei noastre politice costă 
şaizeci de milioane, dar jandarmeria, tribunalele, 
închisorile, poliţia costă tot atât şi nu ne aduc nimic. Afară 
de asta, în slujbe sunt folosiţi oameni care nu pot face 
altceva decât ceea ce fac, credeţi-mă. Risipa, dacă există, 
nu poate fi decât morală şi legislativă, şi atunci când cele 
două Camere sunt complicele ei, risipa devine legală. Risipa 
consistă în a cere să se facă investiţii care nu-s urgente sau 
necesare, a pune sau a scoate găitanele de la uniforma 
soldaţilor, a comanda corăbii fără a cerceta dacă se găseşte 
lemn şi a-l plăti apoi prea scump, a se pregăti de război fără 
a-l face, a achita datoriile unui stat fără a-i cere garanţii 
etc., etc. 

Baudoyer. 

Dar această risipă în stil mare nu-l priveşte pe slujbaş. O 
asemenea gestiune proastă a treburilor ţării cade în sarcina 


omului de stat care conduce corabia. 

Ministrul 

(care a terminat discuţia cu deputatul) 

E mult adevăr în ceea ce a spus des Lupeaulx; dar află, 
domnule director (se adresează lui Baudoyer), că nimeni nu 
judecă din punctul de vedere al omului de stat. A face 
ordine în orice fel de cheltuieli, chiar şi în cele inutile, nu 
constituie o proastă gestiune. Dimpotrivă, trebuie să 
încurajăm oricând circulaţia banilor, a căror imobilizare 
devine, mai cu seamă în Franţa, funestă din pricina 
înclinării către zgârcenie, profund lipsită de logică, a 
provinciei, care pune la ciorap grămezi întregi de aur... 

Deputatul 

(care a ascultat pe des Lupeaulx) 

Dar, mă întreb: dacă Excelenţa Voastră avea perfectă 
dreptate adineaori, şi dacă spiritualul nostru prieten (îl 
apucă pe des Lupeaulx de braţ) nu greşeşte cu nimic, 
atunci ce concluzie se impune? 

Des Lupeaulx 

(după ce se uită la ministru) 

Fără îndoială, trebuie să se facă ceva... 

De La Briere 

(cu timiditate) 

Domnul Rabourdin are, prin urmare, dreptate? 

Ministrul. 

Am să stau de vorbă cu Rabourdin. 

Des Lupeaulx. 

Omul ăsta a făcut greşeala de a se constitui în judecător 
suprem al administraţiei şi al oamenilor care o compun; ele 
de părere să nu existe decât trei ministere... 

Ministrul 

(întrerupând) 

Ce, e nebun? 

Deputatul. 

Cum ar mai fi reprezentaţi atunci, în ministere, şefii de 
partide din Cameră? 


Baudoyer 

(cu un aer pe care el îl crede subtil) 

Poate că domnul Rabourdin vrea să schimbe şi constituţia 
pe care ne-a dat-o regele legislator! 

Ministrul 

(căzut pe gânduri, îl apucă de braţ pe de La Bricre ţi-l ia 
cu sine) 

Aş vrea să văd lucrarea lui Rabourdin, şi, fiindcă dumneata 
o cunoşti... 

De La Bricre 

(în cabinetul ministrului) 

A ars totul fiindcă dumneavoastră aţi admis să fie 
dezonorat, şi s-a hotărât să plece din administraţie. 
Excelenţă, să nu credeţi că ela avut prosteasca idee de a 
schimba ceva în minunatul nostru centralism, aşa cum 
încearcă să demonstreze des Lupeaulx. 

Ministrul 

(în sine) 

Am făcut o greşeală. (Rămâne o clipă tăcut.) Nu-i nimic, de 
proiecte de reformă n-o să ducem niciodată lipsă... 

De La Bricre. 

Nu ideile, ci oamenii care să le pună în practică ne lipsesc. 

Des Lupeaulx, acest talentat avocat al abuzului, intră în 
cabinet. 

— Excelenţă, eu mă duc să mă îngrijesc de alegerea mea. 

— Stai puţin! zise ministrul lăsând pe secretarul său 
particular şi luând braţul lui des Lupeaulx, cu care se 
retrage în firida ferestrei. Dragul meu, renunţă la 
arondismentul acela, vei fi făcut conte, iar eu îţi voi plăti 
toate datoriile... Apoi, dacă după constituirea noului 
parlament voi rămâne în guvern, o să găsesc un prilej de a 
te trece pe vreo listă spre a te face pair al Franţei. 

— Sunteţi un om de onoare, accept. 

Aşa ajunse Clement Chardin des Lupeaulx - al cărui tată, 
înnobilat de Ludovic al XV-lea, purta un blazon în patru 
despărţituri, prima cu lup negru şi miel roşu în gură, pe 


fond alb; a doua, cu trei spăngi albe, pe fond purpuriu; a 
treia, cu o bandă albă între două roşii, brăzdate de 
douăsprezece dungi; a patra, caduceu roşu cu şerpuiri 
verzi, susţinut de patru gheare de vultur desfăcute spre 
margini, pe fond galben; totul cu deviza EN LUPUS IN 
HISTORIA - aşa ajunse el, deci, să adauge acestei armorii 
aproape hazlii o coroană de conte. 

În 1830, pe la sfârşitul lui decembrie, domnul Rabourdin 
avu o treabă care-l aduse în vechiul lui minister, unde 
birourile erau întoarse cu susul în jos din pricina mutării 
mobilierului dintr-o parte în alta. Această revoluţie era 
lăsată în special pe umerii oamenilor de serviciu, care din 
această pricină nu privesc niciodată cu plăcere figurile noi. 
Ajuns de dimineaţă la minister, ale cărui scări şi coridoare 
le cunoştea bine, Rabourdin auzi următorul dialog între doi 
nepoți ai lui Laurent, deoarece unchiul ieşise la pensie: 

— Ei, cum se poartă şeful tău de diviziune? 

— Nu-mi mai pomeni de el, n-am o clipă de răgaz. Mă sună 
ca să mă întrebe dacă nu i-am văzut batista sau tabachera. 
Primeşte, fără să ţină oamenii să mai aştepte câte niţel la 
uşă, mă-nţelegi, nici un pic de demnitate! Adesea, nu mă 
rabdă inima şi-i zic: „Dacă îngăduiţi, domnule, domnul 
conte, înaintaşul dumneavoastră, cresta scaunul cu 
briceagul, în timpul serviciului, pentru a face să se creadă 
că lucrează”. Pe deasupra, are un dar de a amesteca totul, 
încât nu le mai dau la nici unele de capăt. Ce mai încoace, 
încolo, un neisprăvit... Dar al tău? 

— Al meu? O, am izbutit să-l dau pe brazdă; acum ştie de 
unde să ia hârtia de scris, plicurile, unde să-şi pună cana, şi 
toate alea. Celălalt înjura, ăsta e blând... dar nu-i de soi, n- 
are nici o decorație, şi mie nu-mi place un şef fără 
decorație, poate fi luat drept unul ca mine şi ca tine, şi nu-i 
nici o scofală. Ia hârtie de la birou şi o duce acasă, ba, o 
dată, m-a întrebat dacă aş vrea să mă duc la el acasă pentru 
a servi la masă în zilele de primire. 

— Oh, halal de-aşa guvern! 


— Da, toată lumea trage chiulul. 

— Încaltea, de nu ne-ar scade lefşoarele! 

— De asta mi-e teamă şi mie. Parlamentul e cam zgârcit, 
ţine socoteala şi la lemnele de foc. 

— Lasă, nu-i nimic, n-o să facă mulţi purici cu oameni de- 
alde ăştia. 

— Ne-am ars! Ne-a auzit cineva. 

— Aş, e răposatul domn Rabourdin... A, domnule, v-am 
recunoscut după felul dumneavoastră de a veni... Dacă 
aveţi nevoie de ceva pe aici, nimeni n-o să vă ia în seamă, 
căci noi suntem singurii care am rămas de pe vremea 
dumneavoastră... Domnii Colleville şi Baudoyer n-au tocit 
prea multă vreme pluşul de la scaune după ce aţi plecat 
dumneavoastră... Dumnezeu să mai înţeleagă, după şase 
luni au fost numiţi perceptori în Paris. 

Paris, iulie 1838 


SFÂRŞIT 


1 Romanul a apărut mai întâi în ziarul „La Presse”, în 
1837, cu titlul de „La Femme superieure”, apoi în volum, în 
1838 cu titlul de „Les Employes ou la Femme superieure”. 
În reeditarea din 1845, numele a fost simplificat în „Les 
Employes” - Slujbaşii. 

2 Contesa Serafina San-Severino - era sora şambelanului 
imperial al Austriei şi ea l-a recomandat pe Balzac contesei 
Maffei, prietena ei, când romancierul a călătorit la Milano, 
în 1636. 

3 Il Bandelto - Matteo Bandello (1485-1565) a fost un 
povestitor italian aparţinând clerului; a lăsat totuşi un 
tablou realist al societăţii italiene din timpul său, în 214 
nuvele; Henric al II-lea, regele Franţei, l-a făcut episcop în 
oraşul Agen. 


4 Mercante lucchese - ital., neguţător din oraşul Lucca. 

5 un gentiluomo navarese sposa... non la sapendo -ital,, 
un gentilom din Navara se căsătoreşte cu o femeie care era 
sora şi fiica lui, lucru pe care el nu-l ştia. 

6 Gerard (Frangois) - pictor de portrete şi scene istorice 
(de ex. „Bătălia de la Austerlitz”), celebru în vremea 
primului Imperiu şi a Restauraţiei (1770-1837), când 
salonul lui era frecventat de artiştii şi scriitorii vremii. 

7 Ordinul... Crinului - decorație creată de contele de 
Artois (viitorul rege Carol al X-lea) în 1814, ridicată la 
rangul de ordin de către Ludovic al XVIII-lea, în 1816, şi 
dispărută odată cu ultimii Bourboni (1830). 

8 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, cu 
ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa restaurarea 
dinastiei Bourbonilor. 

9 un Rabourdin de... ceva - adică un Rabourdin înnobilat, 
particula de, urmată de numele domeniului, fiind 
caracteristica numelor aristocratice franceze; în timpul 
primului Imperiu şi al Restauraţiei; marea şi chiar mica 
burghezie tânjeau după nume cu de. 

10 Athanase Granson - este tânărul de valoare, 
necunoscut şi nepreţuit de societate, care sfârşeşte prin 
sinucidere în romanul lui Balzac „Fata bătrână”. 

11 Maxime de Trailles - alt personaj al lui Balzac, tip de 
profitor şi de intrigant (v. „Cămătarul (Gobseck)”, „Moş 
Goriot” „Deputatul din Arcis” etc.) (vezi Addenda). 

129 thermidor - ziua (27 iulie 1794) când Robespierre şi 
iacobinii au fost răsturnaţi de coaliția reacționară din sânul 
Convenţiunii naţionale; influenţa feminină de care vorbeşte 
Balzac este cea a doamnei Tallien, soţia membrului 
Convenţiunii, Jean-Lambert Tallien, care a contribuit la 
acţiunea antiiacobină de la 9 thermidor. 

13 cele două Camere - prin Charta acordată de Ludovic al 
XVIII-lea, la revenirea lui pe tron (1814), se recunoşteau 
două Camere: una aristocratică, a „pair”-ilor numiţi de 
rege, şi una a deputaţilor („reprezentanţi”) aleşi prin vot de 


către un corp electoral redus (electorii ca şi aleşii trebuind 
să dispună de o anumită avere). 

14 Sixtus al V-lea - papă între 1585 şi 1590; bătrân şi 
infirm, el fusese ales de cardinali pentru că părea că e pe 
moarte; dar, o dată ales, a început o activitate intensă de 
reforme religioase şi de construcţii arhitectonice. 

15... instrucţia, pusă fără măsură la îndemâna maselor... - 
constatând anarhia şi birocraţia din noua societate, 
capitalistă, Balzac - neavând perspectiva istorică necesară - 
caută explicaţii aristocratice; de fapt, nu era nici măcar 
adevărat că masele aveau acces la toată instrucţia la care 
ar fi avut dreptul, ci cel mult la instrucţia elementară; în 
ideile lui Rabourdin se reflectă confuziile politice ale 
autorului şi respectul său pentru proprietatea privată şi 
regalitatea autoritară. 

16 fraţii Rotschild - bancherul James de Rotschild, din 
familia de bancheri de la Frankfurt, se stabilise la Paris în 
1812, pentru a conduce o sucursală a băncii familiale; el a 
participat la marile afaceri din vremea Restauraţiei şi a 
monarhiei din Iulie, ca, de pildă, construirea căii ferate din 
nordul Franţei. 

17 Ximencs - cardinal ţi om de stat spaniol (1436-1517); a 
contribuit la opera de centralizare a Spaniei prin sprijinirea 
oraşelor. 

18 oameni ca... Suger, Sully, Choiseul sau Colbert - 
miniştri ai regilor Franţei: Suger (1081-1151) a fost 
consilierul lui Ludovic al VI-lea şi al lui Ludovic al VII-lea; 
Sully (1559-1641) a fost ministrul şi prietenul lui Henric al 
IV-lea, pe care l-a sfătuit să protejeze agricultura şi să pună 
frâu risipei; Colbert, urmând cardinalului Mazarin, s-a 
ocupat de industria şi comerţul Franţei, sub Ludovic al XIV- 
lea; iar Choiseul (1719-1785) al fost ministru al lui Ludovic 
al XV-lea. 

19 şapte miniştri - în 1824, guvernul francez era compus 
din 7 miniştri: al Afacerilor Externe, al Războiului, al 


Marinei, al Finanţelor, al Justiţiei, al Afacerilor Interne şi al 
Casei Regale, de care depindea şi sectorul artelor. 

20 Law (John) - financiar scoţian (1671-1729), devenit în 
Franţa controlor general al finanţelor, apoi organizator al 
unei societăţi de exploatare colonială (Compania Indiilor); 
el e cel care a lansat primele bilete de bancă, organizând la 
Paris, la începutul secolului al XVIII-lea, faimosul sistem 
bancar, ajuns curând falimentar. 

21 sărărit - (înv.) impozit care se percepea pe extragerea 
sării (pentru nevoile individuale)(n.k.). 

22 noua legiuire asupra tutunului - monopolul asupra 
tutunului a fost instituit în Franţa în 1674 şi arendat unor 
societăţi particulare, până la revoluţia din 1789-1794, când 
a fost suprimat, pentru a fi restabilit în 1811. 

23 o noapte a sfântului Bartolomeu pentru slujbaşi - 
desfiinţarea bruscă a lor - aşa după cum, în noaptea 
sfântului Bartolomeu (23 august 1572) au fost masacrați, 
din ordinul regelui Carol al IX-lea, la instigaţia mamei sale, 
Catherine de Medicis, protestanții (hughenoţii) din Paris. 

24 o majoritate compactă... - la alegerile din februarie 
1824, dreapta monarhistă a obţinut 415 locuri din 430; 
această „majoritate compactă” a promulgat o serie de legi 
reacționare, al căror efect a fost că, la alegerile din 
noiembrie 1827, dreapta n-a mai avut decât 170 de locuri. 

25 campania din Spania... Carol al X-lea - expediţie 
militară întreprinsă în Spania, în 1823, sub conducerea 
ducelui d'Angouleme, fiul viitorului rege Carol al X-lea, 
pentru a restabili monarhia absolută în persoana 
Bourbonului Ferdinand al VII-lea. Cu câţiva ani înainte, o 
revoluţie de mare amploare (1820) impusese o constituţie 
liberală. 

26 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

27 Bertranzi... şi Ratoni - profitori şi exploataţi - după 
personajele din fabula lui La Fontaine, „Maimuţa şi pisica”. 


28 revoluţia din Iulie - revoluţia de la sfârşitul lui iulie 
1830, când ultimul reprezentant al Bourbonilor, Carol al X- 
lea, a fost răsturnat împreună cu guvernul său trădător al 
Chartei constituţionale; regele care i-a urmat, Ludovic-Filip, 
din spiţa de Orleans, a fost „regele burghez” al bancherilor. 

29 Codul Civil Napoleonian sau Codul civil francez - cod 
de legi realizat în vremea Primului Imperiu Francez sub 
îndrumarea lui Napoleon Bonaparte, considerat primul 
sistem de legislativ modern. A influenţat puternic evoluţia 
jurisdicției europene şi mondiale (n.k.). 

30 Napoleon făcea casă cu Berthier, iar Richelieu cu 
părintele Jacob - colaboratorul cel mai intim al lui Napoleon 
a fost mareşalul Berthier, urcat la cele mai mari onoruri 
(făcut prinţ de Wagram şi care apoi s-a lepădat de 
Napoleon); iar părintele Jacob avea atâta influenţă asupra 
cardinalului de Richelieu încât a fost supranumit „eminenţa 
cenuşie”. 

31 faimosul Dicţionar - „Dicţionarul istoric”, care îi anunţă 
pe enciclopedişti, al lui Pierre Bayle (1647-1706). 

32 un impozit de o mie de franci - dacă electorii trebuiau 
să satisfacă legea cens-ului, adică să facă dovada, prin 
impozit (300 franci), că posedă o anumită avere, apoi 
candidaţii la deputăţie trebuiau să dovedească una mult 
mai mare (1000 de franci impozit). În 1820, Franţa nu avea, 
la 29 milioane de locuitori, decât 96 de mii de electori şi 
vreo 18 mii de eligibili. 

33 sibarit - (livr.) persoană care trăieşte în lux, lene şi 
desfrâu. 

— Din fr. Sybarite, lat. Sybarita - locuitor din Sybaris - 
colonie antică greacă în peninsula italică, celebră pentru 
luxul şi decadenţa ei (n.k.). 

34 „Constituţionalul” - ziar al liberalilor, fundat în 1815; a 
jucat un rol important prin campania de opoziţie îndreptată 
împotriva tendinţelor absolutiste şi clericale din vremea 
Restauraţiei, pregătind astfel revoluţia din 1830; după 


1848, devenit proprietatea unui bancher; „Constituţionalul” 
a făcut politică conservatoare. 

35 bătălia celor cincisprezece ani - bătălia politică din 
vremea Restauraţiei (1815-1830). 

36 acest mic prinţ de Wagram - des Lupeaulx era 
indispensabil ministrului, prin serviciile şi informaţiile pe 
care i le aducea, aşa după cum mareşalul Berthier, prinţ de 
Wagram, era nelipsit din preajma lui Napoleon I. 

37 înalt de cinci picioare şi patru şchioape - având 
înălţimea de 1,73 m. 

38 Stilul rococo - stilul la modă mai ales în prima jumătate 
a secolului al XVIII-lea, în care se exprimă intenţia de a 
reacţiona împotriva solemnităţii stilului clasic şi a 
monotoniei liniilor sale; în stilul rococo (de la rocaille - 
stâncă), liniile se frâng, se mlădiază, se rotunjesc, iar 
ornamentaţia începe să fie bogată, chiar încărcată; în 
timpul Restauraţiei acest stil a fost readus la modă de 
ducesa de Berry. 

39 dulăpioare sculptate de Boulle - Andre-Charles Boulle 
(1642-1732) a fost un tâmplar-sculptor de mobilă fină, în 
general încrustată cu firişoare de aramă şi cu baga. 

40 acest Asmodeu parizian - în Biblie, Asmodeu reprezintă 
demonul plăcerilor necurate; în romanul lui Lesage (1668- 
1747), „Diavolul şchiop”, diavolul Asmodeu se pricepe să 
ridice acoperişurile caselor din Madrid pentru a descoperi 
secretele locuitorilor. 

41 Figaro - valetul ingenios şi spiritual, plin de spirit critic, 
din comediile binecunoscute ale lui Beaumarchais, 
„Bărbierul din Sevilla” şi „Nunta lui Figaro” (1732-1799). 

42 Celimene din strada Duphot - o cochetă dintr-un 
cartier modest; în „Mizantropul” lui Molicre, cocheta 
Celimene aparţine societăţii înalte. 

43 caporalul Trim - personaj din romanul „Iristram 
Shandy” al autorului englez Lawrence Steme (1713-1768), 
autor foarte apreciat şi deseori citat de Balzac; Trim este o 


figură de fost militar de ispravă, devenit servitorul devotat 
şi isteţ al căpitanului său. 

44 censul (şi) vârsta necesară - legea electorală din timpul 
Restauraţiei fixa obligaţia de a plăti 1000 de franci impozit 
pentru a putea fi aleşi (v. Mai sus); viitorii deputaţi nu 
puteau fi aleşi înainte de a fi împlinit vârsta de 30 de ani. 

45 Boston - joc de cărţi în patru persoane, foarte la modă 
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX- 
lea; îşi trage numele de la oraşul Boston, deoarece a fost 
născocit în timpul asediului acestui oraş (1776). 

46 foburg - (franţuzism) parte dintr-un oraş care este sau 
care era odinioară situată în afara (zidurilor) oraşului; 
suburbie. [fr. Faubourg| (n.k.). 

47 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

48 teatrele Franconi, Gaâte, Ambigu-Comique - familia 
Franconi este fondatoarea unui circ celebru din Paris 
(Circul Olimpic); teatrul Gaâte, datând din 1759, iar numele 
lui din 1792, era specializat în drame şi feerii; la Ambigu- 
Comique (1759), la început teatru de marionete, se jucau, 
în vremea Restauraţiei şi a monarhiei din iulie, melodrame 
şi vodeviluri. 

49 porecla de Gigonnet - datorită felului cum personajul 
îşi trăgea convulsiv piciorul; porecla e în legătură cu vechiul 
substantiv francez gigue = picior, şi cu vechiul verb giguer 
= a sălta. 

50 mâini demne de un Domițian - ultimul dintre cei 
doisprezece Cezari, Domițian (51-96) a fost, în partea a 
doua a domniei sale, un despot sângeros al Romei; a murit 
ucis de un sclav, cu ştiinţa propriei sale soţii. 

51 Brillat-Savarin (Anthelme) - teoretician al gastronomiei 
franceze (1755-1826), autor al tratatului despre „Fiziologia 
gustului”, precum şi popularizator al multor reţete de 
bucătărie fină, ca, de pildă, a prăjiturii oare-i poartă 
numele. 


52 împăratul Alexandru - e vorba de ţarul Alexandru | 
(1777-1825), cunoscut francezilor ca rival al lui Napoleon. 

53 la modă prin anul VII - pe la 1799 (calendarul 
republican începând din septembrie 1792). 

54 Canalis, Schinner, doctorul Bianchon, Lucien de 
Rubempre. Octave de Camps, contele de Granville, 
vicontele de Fontaine... Andoche Finot... bancherul du 
Tillet... Paul de Manerville... vicontele de Portuendere - 
personaje din romanele lui Balzac; astfel, Canalis apare în 
„Modeste Mignon”, Bianchon în „Moţ Goriot”, Lucien de 
Rubempre în „Iluzii pierdute”, Octave de Camps în „M-me 
Firmiani”, Andoche Finot şi du Tillet în „Cesar Birotteau”, 
Paul de Manerville în „Contractul de căsătorie” etc. (vezi 
Addenda) 

55 Jean Goujon - sculptor şi arhitect francez din vremea 
Renaşterii (1510-1568); lui i se atribuie şi statuia Dianei de 
Poitiers, favorita regelui Henric al II-lea, pe care a 
reprezentat-o sprijinită de un cerb, sub chipul zeiţei Diana 
a vânătorilor. 

56 Cherubin - pajul din comedia „Nunta lui Figaro” de 
Beaumarchais; e atât de însetat de iubire încât e gata să se 
îndrăgostească până şi de guvernanta Marceline, care se 
descoperă a fi mama lui Figaro. 

57 Bilboquet, acest mare filosof - tipul industriaşului 
profitor care nu se încurcă în scrupule, dintr-un vodevil de 
pe vremea lui Balzac: „Saltimbancii” (1831) de Dumersan şi 
Varin; când elevul său Gringalet îl întreabă: „Cufărul ăsta e 
al nostru?” el răspunde: „Irebuie să fie al nostru”. 

58 Luvru (Louvre) - fostă reşedinţă la Paris a regilor 
Franţei; palatul Luvru a fost început în 1204 şi declarat în 
mod oficial terminal: în 1848. Încă din vremea lui Napoleon 
I, în sălile Luvrului se prezentau expoziţii. Astăzi Luvrul este 
cel mai bogat muzeu al Franţei. 

59 Marais - vechi cartier al Parisului, cu palate celebre ale 
aristocrației. 


60 Sewrin, Pixerecourt, Planard - autori dramatici 
francezi care au repurtat succese la începutul secolului al 
XIX-lea: Frangois de Planard (1784-1853) a scris vodeviluri 
şi livrete de operă comică; Rene-Charles Guilbert de 
Pixerecourt (1773- 1844) este „tatăl melodramei”, 
„Shakespeare al bulevardului”; Charles-Augustin Sewrin 
(1771-1853) a compus, pe lângă poezii şi romane, multe 
vodeviluri şi librete de opere şi de opere comice. 

61 igault-Lebrun, Piis, Duvicquet - Ch. Antoine 
PigaultLebrun (1753-1835) a scris romane amuzante dar 
licenţioase; Augustin de Piis (1755-1831) a fost ziarist şi a 
compus şi cântece şi vodeviluri; Pierre Duvicquet (1765- 
1835) a publicat ediţii comentate din clasicii latini şi 
francezi şi a ţinut rubrica criticii la Journal des Debats. 

62 Scribe (Eugene) - cel mai cunoscut autor de teatru din 
prima jumătate a secolului al XIX-lea (1791-1861); a scris 
peste 400 de piese - mai ales comedii (de ex. „Paharul cu 
apă”) - reflectând, dacă nu cu înţelegerea adâncă a 
rădăcinilor sociale, dar cu mare pricepere tehnică şi cu 
vervă, psihologia carieristă a burgheziei triumfătoare. 

63 Leuwenhoek, Malpighi, Raspail - oameni de ştiinţă din 
diverse ţări între secolele al XVII-lea şi al XIX-lea: A. 
Leeuwenhoek, naturalist olandez (1632-1723), a completat 
cercetările lui Harwey despre circulaţia sângelui; Marcello 
Malpighi a fost un cunoscut medic anatomist italian din 
secolul al XVII-lea (1628-1694); Frangois-Vincent Raspail 
(1794-1878), chimist celebru, este un compatriot şi un 
contemporan al lui Balzac. (Raspail a fost un democrat 
activ, participând la revoluțiile din 1830 şi 1848.) 

64 berlinezul Hoffmann - Balzac îl citează des pe scriitorul 
german E. Hoffmann (1776-1822). În cunoscutele sale 
„Povestiri fantastice”, a satirizat filistinismul, care domnea 
în statele feudale germane, ştiind să îmbine divagaţiile 
imaginaţiei cu spiritul de observaţie. 

65 Gigonnet, Mitral, Baudoyer... Falleix, Transon... 
moluşte care şi-au arătat tăria în al treizecilea an al 


veacului acesta - cămătari, bancheri, oameni de bursă, 
arivişti (personaje din romanele lui Balzac), reprezentând 
burghezia triumfătoare în urma revoluţiei din 1830. 

66 Callot (Jacques) - pictor şi gravor (1592-1635), care în 
unele opere ale sale, de un puternic realism, îşi exprimă 
protestul său faţă de mizeria şi cruzimea războiului. 

67 Pasquier şi Mole - Etienne-Denis Pasquier (1767-1862), 
prefect al poliţiei lui Napoleon, a făcut parte şi din 
guvernele Restauraţiei şi a fost preşedinte al Camerei Pair- 
ilor şi cancelar în 1836, iar Louis Mathieu Mole (1781- 
1855), ministru al Justiţiei sub Napoleon, a fost prim- 
ministru între 1836 şi 1838. Balzac se referă deci la 
întâmplări politice foarte apropiate de momentul când scrie 
„Slujbaşii” (1838). 

68 ducele d'Antin... în faţa lui Ludovic al XIV-lea - ducele 
d'Antin (Louis-Antoine) era fiul marchizei de Montespan, 
fosta favorită a lui Ludovic al XIV-lea, şi trecea drept un 
perfect om de curte (1665-1736). 

69 preşedinte al marelui colegiu din departamentul 
Dordogne - prin legea electorală din 1820, electorii din 
marele colegiu departamental, cei mai bogaţi, votau de 
două ori, o dată în colegiul cel mic (de arondisment) şi o 
dată în colegiul departamental. 

70 ordinele străine: Christ, Isabela, Sfântul Vladimir - 
ordinul lui Christ (militar şi religios) era un ordin portughez 
aprobat de curtea papală în 1319; Ordinul Isabelei a fost 
instituit de regele Spaniei, Ferdinand al VI-lea, în 1815, 
pentru a recompensa pe regalişti; iar Ordinul Sfântului 
Vladimir a fost creat de Caterina a II-a a Rusiei în 1782. 

71 ilustrul Desplein - personaj din „Liturghia ateului” de 
Balzac; modelul a fost celebrul chirurg Dupuytren. 

72 congregația - reunire de asociaţii catolice, cuprinzând 
atât membri ai clerului cât şi credincioşi regalişti cu vază; 
congregația avea mare influenţă în vremea Restauraţiei; 
direcţia ei politică (reacționară) s-a precizat odată cu 
puterea şefului ei, contele d'Artois, viitorul Carol al X-lea; 


de congregaţie depindeau ziare ca „Gazette de France”, 
„La Quotidienne”, „Le Drapeau blanc” „L'Etoile”, precum şi 
asociaţii ca cele citate mai sus (Saint-Joseph etc.), în 
legătură cu La Billardicre. 

73 Poiret bătrânul, retras într-o pensiune - vezi romanul 
lui Balzac „Moş Goriot”. 

74 Charlet... Audran - Nicolas Charlet (1792-1845) a fost 
un desenator talentat de figuri şi scene militare, cu spirit 
patriotic, pe oare Balzac îl aprecia mult; Gerard Audran 
(1640-1703) a gravat operele pictorilor celebri din secolul 
al XVII-lea. 

75 Palais-Royal - în vremea lui Balzac, grupul de clădiri 
numit Palais-Royal, pentru că adăpostise la un moment dat 
vlăstare regale, era închiriat, în parte, unor tripouri sau 
cabarete. 

76 Robert Lindet - membru al Convenţiunii, ministru de 
Finanţe înainte de lovitura de stat din 1799 a lui Napoleon, 
Robert Lindet (1746-1825) a rămas cunoscut ca om 
integru; el a căutat să ţină piept şi reacţiunii thermidoriene. 

77 „Mazeppa” după Horace Vernet - reproducere după 
tabloul celebru reprezentând goana calului sălbatic de care 
a fost legat Mazeppa (care va ajunge hatman al cazacilor - 
secolul al XVII-lea); autorul acestui tablou, Horace Vernet, 
făcea parte dintr-o familie ilustră de pictori şi s-a distins mai 
ales în scene de bătălii (1789-1863). 

78 aşa cum un tânăr visează să-l vadă pe domnul de 
Chateaubriand - Chateaubriand era, în adevăr, în acea 
vreme (1838) în plină glorie literară şi politică; fusese 
ministru şi ambasador şi, mai ales, exprimase în „Rene” 
acea nelinişte şi frământare care devenise pentru anumiţi 
tineri „boala secolului” şi care ilustrează un anumit aspect 
al romantismului. 

79 Villiaume - director de agenţie matrimonială în timpul 
imperiului. 

80 acest Amadis al deşertăciunii - în romanul cavaleresc 
„Amadis de Gaule” („Galia”), Amadis este tânărul cavaler 


model de curtenie şi de cavalerism. 

81 Champs-Elysees - alee de plimbare în Paris al cărei 
nume evocă paradisul din mitologia greco-latină (câmpiile 
elizee); astăzi celebru bulevard între Piaţa Concordiei şi 
Arcul de Triumf Etoile. 

82 Flonflon - cuvânt onomatopeic, în legătură cu cupletele 
şi refrenele vodevilurilor. 

83 procesul Fualdes - asasinarea magistratului Fualdes la 
Rodez (1817) de către doi foşti prieteni ai săi dăduse 
naştere unui proces de răsunet european. 

84 procesul Castaing - medicul Edme-Samuel Castaing 
(1797-1823), acuzat de a-şi fi omorât doi prieteni (fraţii 
Ballet), pentru a-i moşteni, a fost condamnat la moarte şi 
executat. 

85 o tichie neagră pe capul lui Carol al X-lea - pentru a 
indica şi a satiriza legăturile regelui cu iezuiţii şi cu 
biserica, pe care se sprijinea. 

86 doctorul Gall - Francisc-Josef Gall, medic german 
(1758-1828), este creatorul frenologiei (cunoaşterea 
caracterului după forma craniului), pseudo-ştiinţă cu mare 
răsunet în vremea lui Balzac. 

87 grizetă - fată din popor, muncitoare franceză, aşa 
numită din cauza rochiilor de stofă ieftină numită grisette, 
care constituiau îmbrăcămintea ei obişnuită. 

88 Joseph Bridau - pictor ajuns cu mari greutăţi la 
celebritate, în romanul lui Balzac „Pescuitoarea în apă 
tulbure” (ca şi chirurgul Desplein în „Liturghia unui ateu”); 
modelul pare a fi fost Delacroix. 

89 „abyssus abyssum” din Biblie - în psalmul lui David 
(XLI, 8), formula este: abyssus abyssum invocat = prăpastia 
cheamă prăpastia, cu sensul de: o greşeală aduce după sine 
altă greşeală. 

90 Un Corse la finira - „un corsican îi va pune capăt” 
(corsicanul e, bineînţeles, Napoleon). 

91 Vierge de son mari - „fecioară a soţului ei”. 


92 Henrici mei casta dea - lat., zeiţa castă a lui Henric al 
meu (Catherine de Medicis era soţia lui Henric al II-lea). 

93 Eh, c'est large nez - într-o franceză forţată: „Ei, e nas 
mare”. 

94 Charles Genest (abatele) - profesor al unei fiice a lui 
Ludovic al XIV-lea, Genest a scris câteva tragedii şi un poem 
în legătură cu cercul literar al ducesei du Maine. 

95 „Micii burghezi” - unul dintre ultimele romane ale lui 
Balzac, publicat postum, în 1855, de către Charles Rabou, 
care l-a şi terminat poate; dar Balzac îl avea în minte, aşa 
cum i se întâmpla în general, înainte cu mult de a-l scrie. 

96 în oglindă nu se vedea din te (dinte) miri ce cauză - 
calamburul e în original următorul: „Il ne se voyait pas 
dedans (de dents)”. 

97 maximalul - lege votată la 29 septembrie 1793, prin 
care preţurile asupra principalelor articole de consum erau 
fixate de guvernul revoluţionar, ca şi salariile; îndreptată 
împotriva speculei, această lege avea scopul de a salva 
oraşele franceze de foamete. 

98 colecţia „Victorii şi cuceriri” - un fel de istorie eroică a 
Franţei scrisă de trei generali (Beauvais, Thiebaut şi 
Parisot) şi apărută în primă ediţie între 1817 şi 1821; din 
cele 24 de volume, 18 erau consacrate războaielor din 
vremea revoluţiei şi din vremea imperiului colecţia a fost 
foarte apreciată de mica burghezie şi a constituit una dintre 
sursele legendei napoleoniene. 

99 trei oameni mari; Napoleon, Bolivar şi Beranger - într- 
adevăr, în timpul Restauraţiei, Bolivar şi Beranger nu erau 
mai puţin celebri decât Napoleon: Simon Bolivar (1783- 
1830), general din America de Sud, a cucerit independenţa 
faţă de Spania a unor regiuni pe care le-a constituit în 
republica numită Colombia, precum şi a Boliviei şi a Perului; 
iar Beranger (1780-1857) este autorul cântecelor satirice şi 
patriotice foarte populare oare au contribuit la răsturnarea 
Bourbonilor. 


100 Foy, Laffitte şi Casimir Delavigne - nume foarte 
cunoscute şi ele pe vremea lui Balzac: bancherul Jacques 
Laffitte, liberal cu vază (1767-1844), a contribuit la 
pregătirea revoluţiei antifeudale din 1830, care avea să 
deschidă „domnia bancherilor” (monarhia din Iulie); poetul 
Casimir Delavigne (1793-1843) a scris versuri patriotice şi 
drame istorice: în Mesenienele a apărat naţionalităţile 
asuprite de absolutism; generalul Maximilien-Sebastien Foy, 
rănit la Waterloo şi deputat liberal elocvent în timpul 
Restauraţiei, se bucura de o mare popularitate (1775- 
1825); moartea lui a fost considerată de presa liberală ca 
un doliu public. 

101 carbonar... orleanist - carbonarii francezi erau 
partizanii mişcării liberale îndreptate împotriva monarhiei 
cu tendinţe absolutiste din vremea Restauraţiei; ei purtau 
numele democraţilor italieni de la începutul secolului al XIX- 
lea, numiţi „carbonari”, fiindcă se adunau la început prin 
păduri, unde se fabricau cărbunii din lemn (cf. „cărbunarii” 
din jurul lui 1848, de la noi); orleaniştii erau partizanii 
spiţei regale de Orleans, reprezentate prin Ludovic-Filip, 
„regele burghez” de după 1830. 

102 Paul-Louis Courier - pamfletar strălucit din vremea 
Restauraţiei; pamfletele lui, sub formă de scrisori şi de 
articole pline de ironie caustică, atacau tendinţele 
absolutiste ale monarhiei şi influenţa dominantă a bisericii 
catolice (1772-1825). 

103 Michel Chrestien - personaj din romanele lui Balzac 
(v. Mai ales „Iluzii pierdute”), reprezentând un militant 
republican admirabil, prin figura căruia Balzac a cinstit 
poate pe unul dintre şefii opoziţiei republicane din vremea 
Restauraţiei şi a monarhiei din Iulie, Michel de Bourges 
(1797-1853). 

104 acea stupidă dragoste colectivă pe care suntem siliţi s- 
o numim umanitarism - frază care trădează confuziile şi 
contradicţiile lui Balzac; era vremea când Cabet preconiza 
întemeierea de „colonii comuniste” (v. „Călătorie în Icaria”, 


1840), ridicându-se, în acelaşi timp, împotriva luptei 
revoluţionare a proletariatului; interesul mai mult 
sentimental pentru cei oropsii transformase şi romantismul 
în „umanitar”. 

105 Volney - (Constantin, conte de) - erudit cu idei 
avansate (1757-1820), autorul celebrelor „Ruine sau 
Meditaţii asupra transformării imperiilor”. 

106 Saint-Just (Louis de) - partizan al lui Robespierre în 
acţiunea de salvare a revoluţiei în interior şi împotriva 
armatelor europene care atacau Franţa, membru al 
Convenţiunii şi al Comitetului de salvare publică, mort pe 
eşafod în momentul înfrângerii iacobinilor (1767-1794). 

107 Robespierre (Maximilien de) - şeful Comitetului de 
salvare publică, organizat ca guvern revoluţionar, pentru a 
apăra revoluţia de atacurile din interior şi din exterior; 
deputaţii iacobini au avut rolul de organizatori şi de 
instructori în această acţiune; Robespierre a pierit pe 
eşafod, executat de adversarii săi politici, care au dat 
lovitura de la 9 thermidor (1758-1794). 

108 şi-a legat coada... cu o panglică nouă - în timpul 
Restauraţiei, bătrânii şi în special demnitarii bătrâni se 
ţineau încă de moda secolului al XVIII-lea: purtau peruca 
pudrată, cu coadă (cf. La noi, expresia „nemţii cu coadă”). 

109 Charles Dix, par la grâce de Dieu, roi de France et de 
Navarre - „Carol al X-lea,; prin graţia lui Dumnezeu, rege al 
Franţei şi al Navarei” (titlul oficial al regilor Franţei, după 
Henric al IV-lea); acest titlu va fi pus în anagramă de către 
Colleville. 

110 Lui Henric al V-lea li va ceda, de la Saint-Cloud va 
pleca - După moartea ducelui d'Angouleme (fiul cel mare al 
lui Carol al X-lea), moţtenitorul tronului nu putea fi decât 
nepotul regelui, fiul ducelui de Berry (mort în 1820), şi 
anume contele de Chambord, cunoscut sub numele de 
Henric al V-lea, care n-a domnit niciodată; palatul de la 
Saint-Cloud servea de reşedinţă Bourbonilor, după ce-i 
servise lui Napoleon. 


111 Goritz - oraş italian (Gorizia) stăpânit un timp de 
austrieci; aici a şi murit Carol al X-lea, în 1836 (ceea ce 
Balzac ştia în 1836-1838, când a scris romanul). 

112 cocu - fr., încornorat. 

113 D'abord reva bureaux, e -u (et eut) fin riche - „la 
început visă birouri şi avu sfârşit bogat”. 

114 Ris d'aboyeur d'oie - tot în franceză forţată: „râs de 
lătrător de gâscă”. 

115 cochenille - coşenilă, insectă originară din Mexic, 
producătoare a unei frumoase culori roşu-aprins. 

116 Reicho (Antoine-Joseph) - compozitor ceh, stabilit în 
Franţa în 1806. 

117 filipică - (Liv.) Discurs, cuvântare cu caracter 
acuzator, pronunţată împotriva cuiva. (din lat.: Philippicae - 
discursurile lui Demostene împotriva regelui Filip al II-lea al 
Macedoniei)(n.k.). 

118 la capătul străzii 'Tournon - aci se afla palatul 
Luxembourg, sediul Camerei Pair-ilor de altădată, azi al 
Consiliului Republicii (Senatul). 

119 un Bossuet al circularelor, un Canalis al memoriilor, 
un copil sublim al referatelor - aluzie la talentul oratoric al 
episcopului Bossuet (1627-1704), la talentul poetic al lui 
Lamartine (care apare sub numele de Canalis în romanul 
„Modeste Mignon” al lui Balzac; în perioada romantică a 
existat chiar un poet cu numele de Canalis, şeful şcolii 
„serafice”) şi la precocitatea poetică a lui V. Hugo, numit din 
această cauză de Chateaubriand „copilul sublim”. 

120 Debats (les), sau Journal des Debats - ziar care a 
continuat „Buletinul dezbaterilor” din vremea revoluţiei din 
1789-1794 şi care a reprezentat ulterior dreapta 
republicană, oscilând între opoziţia liberală şi teama de 
revoluţie (sub Ludovic-Filip a fost ziarul guvernamental); 
Chateaubriand, deşi regalist, scria la Debats, fiind supărat 
de felul cum fusese tratat de rege. 

121 Royer-Collard (Pierre-Paul) - mai întâi avocat şi 
participant la revoluţia din 1789-1794, Royer-Collard a 


devenit, sub imperiul I, profesor şi filosof spiritualist. Ela 
combătut şcoala senzuallstă a lui Condillac şi a jucat un rol 
de seamă în timpul Restauraţiei difuzând doctrina sa, o 
încercare de compromis între principiul monarhic şi câteva 
din cuceririle revoluţiei; a fost adversarul revoluţiei din 
1830. 

122 tulburările din Vendeea - într-una dintre regiunile 
cele mai înapoiate ale Franţei, în Vendeea, a stăruit multă 
vreme o mişcare contrarevoluţionară condusă de preoţi şi 
de aristocrați; ea a fost reprimată energic în 1793 de 
trupele Convenţiunii naţionale conduse de generalii Hoche, 
Kleber şi Marceau. 

123 afacerea Quiberon - cu ajutorul englezilor, o armată a 
aristocraților emigraţi a încercat o debarcare, în timpul 
revoluţiei, la Quiberon, în Morbihan (Bretania); această 
încercare contrarevoluţionară a fost înfrântă de generalul 
Hoche (1795), regaliştii pierzând 1200 de oameni. 

124 lupta dintre Pitt şi Napoleon - William Pitt (1759- 
1806) a fost cancelar al Angliei şi a organizat coaliţiile 
europene împotriva Franţei revoluţionare şi a lui Napoleon, 
cu care a dus o luptă neîmpăcată; a murit disperat de 
victoriile de la Ulm şi de la Austerlitz ale armatelor franceze 
imperiale. 

125 Henri de Navarre... d'Orange, Guise, la Rovere - 
oameni de stat francezi şi străini, citați cam la întâmplare în 
urma numelui lui Henric al IV-lea: Wilhelm de Orania 
(d'Orange) a guvernat Olanda, apărând-o de invazia 
franceză, şi a fost proclamat rege al Angliei în 1689; din 
familia de Guise, cel mai interesant este Francois de 
Lorraine (1519-1563), care a ţinut piept lui Carol-Quintul; 
familia italiană della Rovere a dat doi papi, pe Sixt al IV-lea 
şi pe Iuliu al II-lea. 

126 chestiunea bunurilor naţionale - proprietăţile bisericii 
şi ale aristocrației, declarate bunuri naţionale în timpul 
revoluţiei începute în 1789, fuseseră, în mare parte, 
cumpărate de burghezie; pentru a câştiga pe deţinătorii 


bunurilor naţionale, Ludovic al XVIII-lea declarase, încă din 
primele momente ale întoarcerii sale în Franţa, că vânzarea 
acestor bunuri e considerată irevocabilă; mai târziu însă, 
prin votarea faimoasei legi a „miliardului” (despăgubiri 
masive acordate emigranților şi clerului), întregul popor 
francez a plătit, sub formă de impozite, reîimproprietărirea 
feudalilor de către guvernele Restauraţiei. 

127 dumneata îmi furi calambururile - du Bruel spusese 
„vous rirez et parierez apres” (veţi râde şi veţi face 
rămăşaguri după aceea), frază care se poate înţelege şi 
„vous rirez et pas rirez” (veţi râde şi nu veţi râde). 

128 Robespierre mi-a ordonat: „Duce d'Otrante”... - în 
momentul când Robespierre i se adresa, Fouche nu putea fi 
duce d'Otrante; acest titlu i-a fost dat ulterior de Napoleon. 

129 faţă de Hoche şi Tallien - cărora li se datorează 
înfrângerea expediției contrarevoluţionare de la Quiberon; 
generalul Lazare Hoche (1768-1797) a fost unul dintre 
tinerii comandanţi militari cei mai capabili ai revoluţiei şi a 
avut un rol important în apărarea tinerei republici, atât 
împotriva coaliţiei europene cât şi a mişcărilor 
contrarevoluţionare din interior; Jean-Lambert Tallien, 
membru al Convenţiunii, a contribuit însă la lovitura din 9 
thermidor. 

130 Habent sua sidera lites - lat., „litigiile au stelele lor” 
(nu se ştie la ce te poţi aştepta în dezlegarea unei 
chestiuni). 

131 Uzurpatorul - cercurile regaliste nu-l indicau decât cu 
acest nume pe Napoleon Bonaparte. 

132 domnul conte de Villcle - contele de Villcle a fost 
reprezentantul extremei drepte în timpul celei de-a doua 
Restauraţii; el a fost prim-ministru între 1821 şi 1828 şi a 
promulgat o serie de legi reacționare (despăgubiri de un 
miliard emigranților reîntorşi, pedeapsa cu moartea pentru 
profanatorii bisericilor etc.). 

133 ergo - lat., aşadar, prin urmare. 


134 a subroga - (termen juridic) a înlocui pe cineva în 
vederea îndeplinirii unor funcţii sau exercitării unor 
drepturi. (n.k.) 

135 Marea Duhovnicie - instituţie administrativ-religioasă, 
al cărei personal se ocupa cu distribuţia pomenilor regale; 
în regimul feudal „le grand aumnier” dispunea de anumite 
drepturi de numiri, amnistieri etc.; instituţia a fost 
suprimată în 1790, restabilită de Napoleon şi desfiinţată din 
nou în 1830; n-a mai funcţionat apoi decât sub Napoleon al 
III-lea; în 1829, „le grand aumnier” era cardinalul prinţ de 
Croy, iar „le premier aumnier” era contele Frayssinous. 

136 prima către corintieni - prima din cele două epistole 
adresate de apostolul Pavel corintienilor (Noul Testament), 
epistolă în care le dă sfaturi practice şi le face mustrări. 

137 Nechibzuitul contra lui Mascarille - în comedia lui 
Molicre, „L'etourdi” (Nechibzuitul), tânărul Lelie, în 
favoarea căruia isteţul valet Mascarille urzeşte tot felul de 
planuri pentru a-l apropia de iubita lui, răstoarnă aceste 
planuri prin intervenţiile lui necugetate. „L'etourdi”, 
reprezentat în 1658, a fost unul dintre cele mai mari 
succese teatrale din secolul al XVII-lea. 

138... prăjitura de plumb - prăjitură regională din aluat 
dens. 

139 Bertrand Barrere - membru al Convenţiunii şi al 
Comitetului salvării publice, B. Barrcre (1755-1841) nu l-a 
susţinut pe Robespierre; sub imperiul I, s-a ocupat de 
istorie şi literatură; a fost exilat în timpul Restauraţiei. 

140 „Miroir”, „Pandore”, „Figaro” - Le Miroir des 
spectacles, des lettres etc. A fost unul dintre cele mai 
spirituale ziare de. Opoziţie din vremea Restauraţiei, pe 
care o combătea prin aluzii; a apărut între februarie 1821 
şi iunie 1823, apoi a reapărut din iulie 1823 până în august 
1828, sub numele de La Pandore; ca şi Le Miroir, ziarul 
Figaro (întemeiat în vremea Restauraţiei de La Fouche şi 
Roqueplan) a fost dat de multe ori în judecată de guvern. 


141 L'Etoile - a apărut, ca ziar de seară, între octombrie 
1820 şi iunie 1827, când a fuzionat cu Gazette de France; 
era o publicaţie ocrotită de poliţia Restauraţiei. 

142 Cererile astfel plasate nu-s niciodată deplasate - în 
original calamburul este între placets = cereri şi deplaces 
(des placets) = „deplasate” - sau „cereri”: „les placets de ce 
genre n€ sont pas deplaces”. 

143 Jeannin, Villeroy, Sully... 

— Pierre Jeannin a fost, ca şi Sully, un ministru capabil al 
lui Henric al IV-lea (1540-1623); Nicolas de Villeroy, 
mareşal al Franţei, a fost educatorul lui Ludovic al XIV-lea 
(1598-1685). 

144 inde irae - lat., de aici, mânia (aceasta trebuie să fie 
cauza mâniei tuturor). 

145 Laurent, să strângem... - este versul cu care Tartuffe 
apare pe scenă, în comedia cu acelaşi nume a lui Molicre 
(III, 2): „Laurent, serrez ma haine avec ma discipline”; 
vorbind ostentativ de instrumentele lui de mortificare, 
Tartuffe îţi arată de la început ipocrizia. Bixiou citează 
versul atât pentru analogia cu numele uşierului, cât şi 
pentru manevrele clericale care-l susţin pe Baudoyer. 

146 Râs urâtului - joc de cuvinte intraductibil: ris au laid = 
râs urâtului - riz au lait = orez cu lapte. 

147 'Talma (Frangois-Joseph) - actor tragic celebru din 
vremea lui Napoleon, care-l aprecia în mod deosebit; 
cunoscut mai ales pentru a fi combătut emfaza şi 
neadevărurile istorice în tragediile pe care le juca. 

148 Cei patru sergenţi din La Rochelle - Bories, Qoubin, 
Pommier şi Raoulx, sergenţi din garnizoana portului La 
Rochelle, denunţaţi ca partizani ai carbonarilor, au fost 
decapitaţi la Paris, în septembrie 1822, sub domnia lui 
Ludovic al XVIII-lea. 

149 Berton, Ney, Caron, fraţii Faucher - alte victime 
politice din vremea Restauraţiei: Jean-Baptiste Berton, 
general pe vremea lui Napoleon, apoi militant „carbonar”, a 
fost executat în 1822; mareşalul Michel Ney, cel pe care 


Napoleon l-a numit „viteazul vitejilor”, a revenit la 
Napoleon în timpul celor „O sută de zile”, lucru pentru care 
a fost împuşcat sub Restauraţie (1815). Augustin-Joseph 
Caron, colonel pe vremea lui Napoleon, a fost împuşcat ca 
conspirator în 1822; fraţii Cesar şi Constantin Faucher, 
generali ai Republicii şi ai Imperiului, au fost şi ei împuşcaţi 
sub Restauraţie (1815). 

150 Ar putea să dea o salată de lăptuci - joc de cuvinte 
intraductibil, în original, între reponses = răspunsuri şi 
raiponces = un fel de salată. 

151 eroii lui Plutarc - oamenii iluştri din celebra operă a 
istoricului şi moralistului grec Plutarc (50-125): „Viaţa 
oamenilor iluştri ai Greciei şi ai Romei”. 

152 domnul de Talleyrand - om al tuturor regimurilor, de 
la revoluţie până la monarhia din Iulie, Charles-Maurice de 
Talleyrand-Perigord a fost un ministru şi un diplomat abil, 
mai bogat în vorbe de duh decât în scrupule. 

153 Un fel de cardinal Fleury - e vorba de episcopul Denis 
Frayssinous (1765-1841), fost predicator al lui Ludovic, al 
XVIII-lea şi devenit, în 1825, ministru al Instrucțiunii 
Publice; el deţinea al doilea post important din instituţia 
„Marii Duhovnicii”; în urma revoluţiei din 1830 a plecat din 
Franţa împreună cu Carol al X-lea. 

154 Saint-Merry - la 6 iunie 1832, ţinând piept trupelor 
care voiau să împiedice o manifestaţie democratică, 120 de 
republicani parizieni au apărat cu dârzenie baricada de la 
Saint-Merry; ei erau conduşi de tânărul muncitor Jeanne şi 
au rezistat timp de douăsprezece ore forţelor 
guvernamentale, care au trebuit să aducă tunurile. 

155 Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni - lat., „zeii 
au fost de partea învingătorului, dar Caton e de partea 
învinsului”: vers al poetului latin Lucanus, în legătură cu 
Cato din Utica, rămas fidel lui Pompeius, chiar după ce 
acesta a fost învins de Cezar, căci cauza primului i se părea 
cea justă. 


156 Desroys, învinuit că vrea să taie capetele... regilor? - 
în original, calambur provenit din analogia numelui Desroys 
cu genitivul plural al cuvântului roi (rege): des rois = al 
regilor. 

157 sfeterisire - (înv.) fraudă, delapidare. (n.k.)