Honore De Balzac — Punerea sub interdictie

Honore de BALZAC 


Punerea sub interdicție 
LInterdhecheon, 1838 


CUPRINS: 

|. DUI PRIETEMI, 

II. UN JUDECATOR RĂU JUDECAT, 

II, CEREREA, 

7, CEA VORBIT O FEMEIE LA MODĂ CU JUDECĂTORUL 
RIFIHIOT, 

37, HEBIUNIUL, 

SI, INTEROIIA TORIUL, 


3 

DOI PEIETEHI, 

Într-o zi a anului 1828, spre unu din noapte, doi inşi ieşeau dintr- 
a casă pe strada Faubourg Saint-Honore, lângă Elysee-Bourbonl; 
cel dintâi era vestitul medie Horace Eianchan, iar celălalt baronul 
de Fastignac?, unul dintre cei mau eleganți bărbați ai Parisului, — 
arnăndoi vechi bum prieteni. 

Trimiseseră fiecare trăsurile acasă şi acurri, în drumul lor, nu mai 
întălrră niciuna, Noaptea era însă senină și caldarârmul uscat, 

— Haidem până în bulevard pe jos, propuse Eugene de Fashgnac 
lui Bianichon. O să iei a burţă de la Club, acola le găsegti până 
dimineața. O să mă însoțegşti până acasă. 


— T-— 


Honore de BALZAC 


Punerea sub interdicţie 
L'Interdiction, 1836 


CUPRINS: 

I. DOI PRIETENI. 

II. UN JUDECĂTOR RĂU JUDECAT. 

III. CEREREA. 

IV. CE A VORBIT O FEMEIE LA MODĂ CU JUDECĂTORUL 
POPINOIT. 

V NEBUNUL. 

VI. INTEROGATORIUL. 


[. 

DOI PRIETENI. 

Într-o zi a anului 1828, spre unu din noapte, doi inşi ieşeau 
dintr-o casă pe strada Faubourg Saint-Honore, lângă 
Elysee-Bourbon1; cel dintâi era vestitul medic Horace 
Bianchon, iar celălalt baronul de Rastignac2, unul dintre cei 
mai eleganţi bărbaţi ai Parisului. - amândoi vechi buni 
prieteni. 

Trimiseseră fiecare trăsurile acasă şi acum, în drumul lor, 
nu mai întâlniră niciuna. Noaptea era însă senină şi 
caldarâmul uscat. 

— Haidem până în bulevard pe jos, propuse Eugene de 
Rastignac lui Bianchon. O să iei o birjă de la Club; acolo le 
găseşti până dimineaţa. O să mă însoţeşti până acasă. 


— Cu plăcere. 

— Ei! ia spune dragă, ce părere ai? 

— Despre femeia aia? întrebă rece doctorul. 

— Se putea să vorbeşti tu altfel, Bianchon! zise Rastignac. 

— Ei, şi? ce vrei să spui? 

— Dar, scumpul meu, vorbeşti despre marchiza d'Espard 
ca despre o bolnavă bună de internat la spital. 

— Vrei să-mi cunoşti părerea, Eugene? Dacă părăseşti pe 
doamna de Nucingen pentru marchiza asta, atunci chiar că- 
ţi schimbi calul cu o gloabă. 

— Doamna de Nucingen are treizeci şi şase de ani, 
Bianchon. 

— lar cealaltă treizeci şi trei, se repezi doctorul. 

— Nici cele mai neînduplecate vrăjmaşe nu-i dau mai mult 
de douăzeci şi şase. 

— Dragul meu, de vrei să afli vârsta unei femei, priveşte-i 
tâmplele şi vârful nasului. Cât s-ar strădui cu dresurile lor, 
nu pot face nimic împotriva acestor peceţi necruțătoare a 
timpului. Acolo, fiece an trăit şi-a lăsat urma. Când tâmplele 
încep să se lase, să fie brăzdate şi oarecum veştejite, când 
pe vârful nasului se ivesc acele punctişoare asemănătoare 
firicelelor vărsate la Londra de hornurile din care fumegă 
funinginea de cărbune, atunci adio, dragul meu, femeia a 
trecut de treizeci de ani! Fi-va ea frumoasă, spirituală, fi-va 
ea iubăreaţă, fi-va ea tot ce vei voi. - a trecut însă de 
treizeci de ani: e coaptă! N-am nimic împotriva acelora care 
îndrăgesc asemenea femei; numai că nu se cade unui 
bărbat ca tine să ia un măr încreţit de iarnă drept unul 
domnesc care te îmbie din pom să-l muşti. Când eşti 
îndrăgostit, nu te duci niciodată să purici catastifele 
Ofiţerului Stării Civile; nu îndrăgeşti o femeie pentru că are 
cutare sau cutare vârstă, pentru că-i un ta sau frumoasă, 
toantă ori spirituală; o iubeşti pur şi simplu fiindcă o iubeşti. 

— Ei bine, eu unul o iubesc cu totul pentru altă pricină. Se 
numeşte marchiza d'Espard, e născută Blamont-Chauvry, 
astăzi femeie la modă; e inimoasă, are un picior tot atât de 


frumos ca şi al ducesei de Berry3, cam o sută de mii de livre 
venit, şi într-o bună zi poate mă voi căsători cu dânsa! În 
sfârşit, e în măsură să mă scape de datornici! 

— Te credeam un om bogat, spuse Bianchon, 
întrerupându-l. 

— Da' de unde! Am o rentă de douăzeci de mii de livre; 
abia de-mi ajunge să-mi ţin caii şi trăsura. Am fost tras pe 
sfoară în afacerea domnului de Nucingen. - îţi voi istorisi şi 
povestea asta. Mi-am măritat surorile, asta-i cea mai 
însemnată ispravă pe care am făcut-o de când nu ne-am mai 
văzut; sunt mai bucuros să le ştiu pe ele la casa lor, decât 
dac-aş avea eu însumi o rentă de cinci sute de mii de franci. 
Acum, ce vrei să fac? Sunt un ambițios. Unde mă poate 
duce aventura asta cu doamna de Nucingen? Încă un an şi 
voi fi cotat, etichetat, aşa cum e categorisit un om căsătorit. 
Culeg toate neplăcerile căsătoriei şt ale burlăciei, în schimb 
nu mă bucur de niciunul dintre foioasele lor; iată situaţia 
falsă la care ajung toţi cei ce stau agăţaţi prea mult de 
aceeaşi fustă! 

— Poate crezi c-ai dat peste cine ştie ce noroc? întrebă 
Bianchon. Marchiza ta, dragul meu, nu-mi place câtuşi de 
puţin. 

— Opiniile tale liberale au ajuns să-ţi întunece mintea. 
Dacă, de pildă, doamna d'Espard ar fi fost o simplă doamnă 
Rabourdin4. 

— Ascultă, dragă - nobilă sau burgheză - femeia asta n-o 
să aibă niciodată suflet! Ea va rămâne întruchiparea 
desăvârşită a egoismului! Crede-mă, doctorii sunt deprinşi 
să judece oamenii şi lucrurile; cei mai îndemânatici, 
spovedind trupul, ajung să spovedească şi sufletele. În 
ciuda frumosului budoar în care ne-am lăfăit astă-seară, în 
ciuda luxului acestui palat, să nu te mire dacă afli că 
marchiza ta e înglodată-n datorii. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu afirm nimic, presupun doar; vorbea despre sufletul 
ei aşa precum răposatul Ludovic al XVIII-lea vorbea despre 


inima sa. Ascultă-mă: femeia asta firavă, palidă, cu părul ei 
castaniu şi care se plânge doar pentru a fi plânsă - se 
bucură de o sănătate de fier, are o poftă de mâncare 
nestăpânită, puterea şi bicisnicia unui tigru. Niciodată 
mătasea sau muselina n-au îmbrobodit cu atâta dibăcie 
minciuna. Ecco! 5 

— Mă sperii, Bianchon! Văd c-ai învăţat multe atunci când 
locuiam împreună în casa Vauquer! 

— Da dragă, de atunci mi-a fost dat să văd o sumedenie de 
marionete, păpuşi şi paiaţe! Aşa că mă pricep şi eu un pic la 
cuconiţele astea frumoase cărora tu le îngrijeşti trupul şi 
ceea ce au ele mai de preţ: copilul (dacă şi-l iubesc) - şi 
obrazul (pe care şi-l adoră în orice caz!) Stai şi le veghezi, 
bunăoară, nopţi întregi, te istoveşti ca să îndepărtezi cea 
mai mică vătămare a frumuseţii lor - oricare ar fi. Să zicem 
c-ai izbutit; tăinuieşti secretul, taci chitic, iar când vii să-ţi 
ceri nota de plată, dumnealor o găsesc grozav de 
costisitoare. Cine le-a scăpat? Natura! Departe de a-ţi 
aduce vreo laudă, te vor fi bârfit, ferindu-se de a te mai 
recomanda mai departe, ca doctor, prietenelor lor. Dragul 
meu, femeile astea despre care voi spuneţi c-ar fi: „Nişte 
îngeri!” - eu le-am văzut descotorosite de toate dichisurile 
sub care-şi ascund sufletul, le-am văzut fără toate 
zorzoanele cu care-şi acoperă cusururile, fără fasoane şi 
fără corset! Te asigur că nu-s câtuşi de puţin atrăgătoare! 
Începusem să ştim cât prundiş şi mâl zace sub talaşul ăsta 
al lumii, pe vremea când corabia ne zvârlise pe râpa casei 
Vauquer; dar ce a fost acolo-i fleac! De când cunosc 
societatea asta înaltă, am văzut hidoşenia înveşmântată în 
atlas, oameni de teapa lui Michonneau, înmănuşaţi în alb; 
oameni ca Poiret, acoperiţi de decoraţii; boieri de neam, 
mai pricepuţi la cămătărie decât moş Gobseck! Spre 
ruşinea omenirii, atunci când am vrut să strâng mâna 
Virtuţii, am aflat-o dârdâind de frig într-o mansardă, trudită 
şi defăimată şi târându-şi viaţa cu un biet venit de o mie 
cinci sute de franci, şi fiind socotită drept zurlie, drept 


zăludă sau toantă... în sfârşit, dragă. - marchiza dumitale e 
o femeie la modă şi eu nu pot să sufăr soiul ăsta de femei. 
Vrei să ştii de ce? O femeie mare la suflet, blândă, cu 
gusturi alese, bună la inimă, o femeie ducând o viaţă simplă, 
n-ajunge niciodată să fie la modă! Trage concluzia? Este o 
oarecare analogie între o femeie la modă şi un bărbat în 
putere, cu singura deosebire că însuşirile prin care 
bărbatul se ridică deasupra celorlalţi, îl fac pe acesta să 
crească şi îi măresc gloria; în timp ce însuşirile prin care 
femeia ajunge la o vremelnică stăpânire, nu-s altceva decât 
nişte îngrozitoare vicii; ea se schimonoseşte pentru a-şi 
camufla caracterul; şi pentru a putea lua parte la vârtejul 
vieţii, trebuie să aibă o sănătate straşnică sub o înfăţişare 
plăpândă. Ca medic, ştiu prea bine că un stomac bun 
exclude o inimă bună. Femeia dumitale la modă eo 
nesimţită; setea de plăceri e pricinuită de trebuinţa de a-şi 
încălzi firea ei rece, însetată după emoţii şi plăceri. - ca 
ramoliţii cărora li se scurg ochii în avanscena Operei. Având 
mai multă minte decât inimă, pentru a izbândi, renunţă la 
patimile adevărate, jertfeşte chiar şi pe prietenii cei buni, 
aşa precum un general, spre a putea câştiga bătălia, trimite 
în prima linie pe cei mai devotați dintre locotenenţii lui. 
Femeia la modă aproape că nici nu mai e o femeie; ea nu-i 
nici mamă, nici soţie, nici iubită! E doar un sex într-un 
creier - ca să vorbim în termeni medicali... aşa fel încât 
marchiza dumitale prezintă toate simptomele 
monstruozităţii: are ciocul coroiat ai pasărilor de pradă, 
ochiul sticlos şi rece, limba catifelată, netedă ca oţelul unei 
maşini, pune în mişcare orişice, afară de inimă. 

— E un dram de adevăr în cele ce spui, Bianchon. 

— Numai un dram? reluă Bianchon. Nu. - tot ce spune 
adevăr! Crezi poate că n-am fost atins până în adâncul 
inimii de politeţea jignitoare cu care mă făcea să măsor 
distanţa ideală pe care noblețea domniei-sale o pune între 
mine şi ea? Crezi tu că n-am fost cuprins de o adâncă milă 
faţă de alintările ei de mâţă, atunci când mă gândeam unde 


voia s-ajungă? Dacă peste un an de zile aş ruga-o să-mi facă 
cel mai mic serviciu, cred că nu s-ar osteni să scrie un rând 
pentru mine; însă în astă-seară n-a încetat să-mi facă ochi 
dulci, crezând că am să-l pot înrâuri pe unchiul Popinot, de 
care atârnă câştigarea procesului ei... 

— Dar, scumpul meu, oare ţi-ar fi plăcut mai bine să te 
şfichiuiască? Admit catilinara6 împotriva femeilor la modă, 
însă eşti alături de subiect. Îmi va place mai degrabă să am 
de soţie o marchiză d'Espard, decât pe cea mai castă, cea 
mai modestă şi iubitoare făptură de pe pământ. Însoară-te 
cu un înger! Trebuie să te duci să te îngropi cu fericirea 
undeva departe, la ţară... Soţia unui bărbat politic trebuie 
să zbârnâie ca un motor de guvernat. E o maşinărie de 
complimente frumoase, de temenele: ea trebuie să fie 
prima şi cea mai credincioasă dintre uneltele de care se 
foloseşte un ambițios; în sfârşit, ea este un prieten care se 
poate compromite fără primejdie şi pe care-l poţi renega 
fără urmări. Presupune că Mohamed ar descăleca la Paris 
în veacul al XIX-lea! Nevasta lui ar fi o Rohan, vicleană şi 
linguşitoare ca o soţie de ambasador şi şireată ca Figaro”... 
O soţie care ştie numai să iubească, nu te duce la nimic; în 
schimb, o femeie de lume care îţi va aduce totul, este ca un 
diamant cu care un bărbat poate tăia orişice geam, dacă nu 
posedă el acea cheie de aur - descuietoare a tuturor 
porţilor. Pentru burghezi. - virtuțile burgheze; pentru 
ambiţioşi. - viciile ambiţiei! De altfel, crezi tu, dragă, că 
dragostea unei ducese de Langeais, sau a unei 
Maufrigneuse, sau a unei Lady Dudley8 aduce după sine şi 
năstruşnice plăceri? De-ai şti cât preţ dă ţinuta rece şi 
severă a acestor doamne, până şi celor mai mici mărturii de 
afecţiune! Ce bucurie să vezi o pervincă mijind pe sub 
zăpadă! Un surâs aruncat sub evantai dezminte rezerva 
unei atitudini impuse şi face mai mult decât dezmierdările 
dezlănţuite ale burghezelor tale, cu tot devotamentul lor 
îndoielnic; căci în dragoste devotamentul e foarte aproape 
de speculație. Şi apoi o femeie la modă - o Blamont-Chauvry 


de pildă - îşi are totuşi virtuțile ei! Virtuţile ei sunt averea, 
puterea, fala, un oarecare dispreţ pentru tot ceea ce nu-i la 
înălţimea ei... 

— Foarte mulţumesc, zise Bianchon. 

— Măi nătăfleaţă! răspunse râzând Rastignac. Hai, nu fi 
bădăran - fă şi tu ca amicul Desplein9; caută şi tu mai bine 
s-ajungi baron, cavaler al ordinului Sfântului Mihail, pair al 
Franţeil0 şi mărită-ţi fetele cu ducii. 

— Eu unul, zic că ai naibii... 

— Hai, hai! văd că nu te pricepi decât la medicină! Zău, să 
ştii că mă necăjeşti tare mult... 

— Urăsc acest soi de oameni, şi aş dori să vină o revoluţie 
care să ne scape pe veci de ei! 

— Aşadar, dragul meu Robespierre cu seringă, n-ai să te 
duci mâine să-l vezi pe unchiul Popinot? 

— Cum să nu, când e vorba să-ţi lac un serviciu, m-aş duce 
să-ţi aduc şi apă din iad... 

— Mă înduioşezi, scumpul meu; am promis că marchizul va 
fi pus sub interdicţie! Ia te uită, îmi mai picură o bătrână 
lacrimă de recunoştinţă. 

— Dar să ştii un lucru - zise Horace mergând mai departe 
- nu-ţi făgăduiesc că Jean-Jules Popinot îţi va face pe plac; 
tu nu-l cunoşti. O să ţi-l aduc însă poimâine la marchiza 
dumitale, care o să-ncerce să mi-l vrăjească. Dar mă 
îndoiesc. Dacă toate trufele11, toate ducesele, toate 
fripturile rumenite, toate cuţitele de ghilotină s-ar năpusti 
acolo cu farmecul lor ademenitor, dacă însuşi regele i-ar 
făgădui că-l va face pair, dacă bunul Dumnezeu i-ar da 
învestitura Paradisului şi zestrea Purgatoriului, niciuna 
dintre aceste momeli nu l-ar putea îndupleca să mute vreun 
fir de păr de pe un taler al balanței pe celălalt. Aşa cum 
moartea e moarte, Popinot e judecător! 

Cei doi prieteni ajunseră la colţul Bulevardului Capucines, 
în faţa Ministerului Afacerilor Străine. 

— Iată-te acasă, zise Bianchon râzând şi arătându-i 
locuinţa ministrului, uite-ţi şi trăsura, adăugă el arătând o 


birjă. La asta se rezumă viitorul fiecăruia dintre noi. 

— Vei fi fericit acolo în fundul apei, pe când eu mă voi lupta 
cu furtunile la suprafaţă; până ce; scufundându-mă şi eu, 
voi veni să-ţi cer să mă adăposteşti în peştera ta. 

— Atunci, pe sâmbătă. 

— Hotărât, şi nu uita de Popinot! 

— Voi face tot ceea ce îmi va îngădui conştiinţa. Se prea 
poate ca această cerere de punere sub interdicţie s- 
ascundă vreo mică dramorama 12 - ca să amintim printr-un 
singur cuvânt de relele noastre timpuri bune de odinioară! 

— Săracul Bianchon! Nu va fi niciodată altceva decât un 
biet om cinstit, îşi zise Rastignac, uitându-se după birja ce 
se depărta. 

II. 

UN JUDECĂTOR RĂU JUDECAT 


„Rastignac m-a rugat să încerc ceva foarte greu, îşi spuse 
Bianchon la deşteptare, amintindu-şi de intervenţia delicată 
pe care trebuia s-o facă. N-am cerut niciodată unchiului nici 
cel mai mic serviciu în legătură cu tribunalul. - în schimb eu 
am dat pentru el mii de consultaţii pe gratis. De altfel, noi 
doi vorbim verde. Îmi va spune da sau ba. - şi cu asta gata!” 

După acest scurt monolog, vestitul medic porni, încă de la 
şapte dimineaţa, spre strada Fouarre, unde locuia domnul 
Jean-Jules Popinot, judecător la Tribunalul de primă 
instanţă al Departamentului Senei. Strada Fouarre - cuvânt 
care însemna altădată strada Paielor13 - era în veacul al 
XIII-lea cea mai vestită stradă din Paris. Acolo se aflau 
Facultăţile, pe vremea când glasurile lui Abelard şi 
Gerson14 răsunau în lumea ştiinţei. În zilele noastre, însă, 
ajunsese una dintre cele mai murdare uliţe ale celui de-al 
doisprezecelea arondisment 5, cel mai sărac cartier al 
Parisului. Iarna, în această mahala, două treimi din 
populaţie n-are băț de lemn; aci se leapădă cei mai mulţi 
prunci la „Oblonul Copiilor Găsiţi”; tot ea dă cel mai ridicat 
procent de bolnavi la Spitalul Comunal, cei mai mulţi 


cerşetori ambulanți, strângători de zdrenţe şi bătrâni 
suferinzi ce-i vezi pirotind pe lângă zidurile însorite, cel mai 
mare număr de şomeri şi de clienţi ai Poliţiei corecţionale. 

Spre inima acestei uliţe pururea jilavă, a cărei rigolă duce 
spre Sena scursorile negre ale câtorva boiangerii, se află o 
casă bătrânească - pesemne restaurată sub Francisc 
Întâiul16 - zidită din cărămizi fixate prin brâuri de piatră 
cioplită. Trăinicia ei era adeverită de înfăţişarea pe care 
deseori o au imobilele Parisului. Aş îndrăzni să zic că avea 
un fel de burtă - pricinuită de burduşirea primului cat, 
turtit sub greutatea celui de-al doilea şi celui de-al treilea; 
însă, toate acestea bine proptite pe zidul zdravăn şi gros al 
parterului. La prima vedere (cu toate că erau întărite prin 
chenare de piatră cioplită), părea că spaleţii ferestrelor 
stau gata să se năruie; însă cercetătorul îşi dă de îndată 
seama că, datorită bătrânelor cărămizi şi pietrelor roase de 
vremuri, clădirea asta putea, întocmai ca şi turnul din 
Bologna, să-şi păstreze, totuşi, neclintit, centrul de 
gravitate... Trainicele temelii gălbejite ale parterului lăsau 
să se prelingă molcom, în toate anotimpurile, acea 
umezeală obişnuită a pietrelor. Trecătorul, când păşeşte pe 
lângă aceste ziduri, unde bornele17 ciobite nu-l mai apără 
de roţile cabrioletelor, simte o boare de umezeală. Ca la 
toate casele zidite înainte de apariţia trăsurii, golul porţii 
alcătuieşte o boltă foarte scundă, asemănătoare întrucâtva 
cu intrarea unei temnițe. La dreapta acestei porţi se află 
trei ferestre, prevăzute pe dinafară cu nişte zăbrele atât de 
dese încât - datorită murdăriei şi prafului aşternut pe 
geamuri - curioşilor nu le e cu putinţă să vadă la ce anume 
folosesc încăperile igrasioase şi întunecate. În partea 
stângă mai sunt alte două ferestre; dintre care una - 
deschisă câteodată - lasă să întrevezi pe portar, cu soţia şi 
copiii lui, foind, lucrând, gătind, mâncând şi zbierând 
laolaltă, care mai de care, într-o încăpere pardosită şi 
căptuşită cu scânduri, unde totul se năruie şi unde trebuie 
să cobori două trepte, la o adâncime ce pare să indice 


înălţarea progresivă a nivelului caldarâmului parizian. Dacă 
într-o zi de ploaie vreun trecător s-ar adăposti în acel lung 
gang - care cu grinzile lui văruite şi ieşite în afară duce de 
la poartă la scară - îi va fi greu să nu dea ochi cu priveliştea 
dinăuntrul casei. În stânga se află o grădiniţă pătrată, care 
de oriunde ai măsura-o, nu poţi face mai mult de patru paşi; 
grădiniţa cu pământ negru are parmaclăcuri, dar fără viţă 
de vie; la umbra celor doi pomi, în loc de iarbă, dai de 
hârtii, zdrenţe, hârburi şi moloz căzut de pe acoperiş; 
pământ sterp peste care vremea a lăsat - ca şi asupra 
zidurilor - trunchiurile copacilor şi crengilor, pecetea 
colbuită asemănătoare unei vechi zguri. Ambele aripi ale 
imobilului, aşezate în unghi drept, îşi trag lumina zilei doar 
de la această grădiniţă mărginită de două case vecine, case 
de chirpici, hodorogite, gata să se prăvâălească. La fiece cat 
afli mărturia grotescă a îndeletnicirii locatarului: ici vezi 
câteva prăjini pe care se usucă sculuri mari de lână vopsită; 
colo, pe o funie de rufe, se leagănă câteva albituri; mai sus, 
pe o scândură, brăcuite, nişte cărţi îşi arată muchiile 
proaspăt tăiate, încondeiate ca marmura. Femeile cântă, 
bărbaţii fluieră, copiii urlă; tâmplarul taie scândurile cu 
ferăstrăul; un strungar ciocăneşte arama; toate meseriile s- 
au vorbit parcă să scoată, cu cele mai variate unelte, o 
hărmălaie cu adevărat înspăimântătoare. Acest loc de 
trecere. - nici curte, nici grădină şi nici gang (aducând 
totuşi puţin din fiecare). - are ca sistem general de 
decoraţiune interioară nişte bulumaci de lemn rânduiţi în 
chip ele ogive pe lespezi de piatră. Două arcade dau spre 
grădiniţă; alte două stau faţă-n faţă cu poarta mare, lăsând 
deschisă priveliştea spre o scară de lemn, ale cărei trepte 
şubrede tremură sub picior; rampa acesteia - cu fierul ei 
întortocheat în năstruşnice forme - fost-a, pe vremuri, 
minunea vreunui meşter făurar... Fiece apartament, cu 
pervazul uşilor cătrănit de jeg, slină şi colb, are uşi duble, 
capitonate cu catifea de Utrecht, uşi bătute cu piroane 
(odinioară poleite) în formă de romb. Aste glorioase vestigii 


dau de bănuit că, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea18, aci 
locuise un consilier al Parlamentului, un ecleziast avut sau 
vreun vistiernic al Părţilor Cazuale. Însă, prin contrastul 
dintre prezent şi trecut, aceste rămăşiţe ale luxului de 
odinioară stârneau doar un surâs. 

Domnul Jean-Jules Popinot ocupa primul cat al acestui 
imobil care, din pricina strâmtimii uliţei, era şi mai 
întunecat decât sunt îndeobşte etaje întâi ale celorlalte case 
pariziene. Bătrânul imobil era vestit pe întreg 
arondismentul doisprezece, căruia soarta îi hărăzise acest 
magistrat. - aşa precum fiecărei boli îi este hărăzită o 
plantă tămăduitoare sau alinătoare... iată acum, în câteva 
trăsături, şi omul pe care voia să-l cucerească sclipitoarea 
marchiză d'Espard. 

În calitatea lui de magistrat, domnul Popinot se îmbrăca 
numai în haine cernite, port care ajuta să-l tacă ridicol în 
ochii oamenilor deprinşi să judece lotul după aparenţe. Cei 
ce doresc să păstreze demnitatea impusă de acest veşmânt 
trebuie să şi-l dichisească neîncetat şi cu multă migală; în 
timp ce onorabilul nostru domn Popinot era incapabil să 
păstreze, în ceea ce îl privea, acea curăţenie puritană 
cerută de culoarea neagră. Pantalonii veşnic uzaţi semănau 
cu stofele subţiri din care se tac robele avocaţilor; ţinuta sa 
de fiecare zi ajunsese, în cele din urmă, să imprime 
țesutului asemenea boţituri încât, pe alocuri, întâlneai 
dungi alburii, roşietice sau lucioase, ce trădau fie o 
nemaipomenită calicie, fie o neîngrijită sărăcie. Purta nişte 
ciorapi groşi de lână, scălâmbăiaţi în nişte ghete scâlciate. 
Rufăria, din pricină că-i zăcea prea mult în garderob, 
ajunsese să bată în ruginiu. Se vede treaba că răposata 
doamnă Popinot avusese o slăbiciune pentru rufărie; şi 
pesemne că, după obiceiul flamand, nu se îndeletnicea 
decât de două ori pe an cu corvoada spălatului. Sacoul şi 
jiletca judelui erau în concordanţă cu pantalonii, cu ghetele, 
cu ciorapii şi cu rufăria. În ceea ce priveşte halul de 
neîngrijire, Popinot dădea dovadă de o îmbucurătoare 


statornicie: în chiar ziua în care se întâmpla să îmbrace o 
haină nouă, şi-o armoniza pe dată cu ansamblul 
vestimentar, pătând-o cu o uluitoare repeziciune. Omul 
acesta aştepta ca bucătăreasa să-l încunoştinţeze că pălăria 
i s-a învechit peste măsură, pentru ca să se hotărască să-şi 
cumpere alta. Cravata-i era legată veşnic şleampăt, iar 
urma pe care baveta lui de magistrat o lăsa pe gulerul 
mototolit al cămăşii rămânea mereu aşa. Părul cărunt nu şi- 
| pieptăna cu zilele, şi se bărbierea doar de două ori pe 
săptămână... nepurtând niciodată mănuşi, îşi vâra de obicei 
mâinile în buzunarele de la vestă, cu marginile soioase şi 
aproape totdeauna rupte, ceea ce adăuga o trăsătură în 
plus la aspectul răpănos, prăfuit al făpturii sale. 

Cine a fost prin Palatul de Justiţie din Paris - loc unde 
forfotesc toate variantele costumului negru - acela îşi va 
putea da seama de înfăţişarea domnului Popinot. Obişnuinţa 
de a sta zile de-a rândul în şedinţă îi schimbase până şi 
conformaţia mădularelor, aşa precum nesfârşite, anostele 
pledoarii influenţează asupra fizionomiei magistraţilor. 
Închis în săli penibil de înguste, clădite fără nici o maiestate 
arhitecturală şi în care aerul se viciază de îndată, judele 
parizian ia, vrând-nevrând, o înfăţişare posacă, crispată de 
atenţie, mahmurită de atâta plictis. Pielea i se gălbejeşte, 
căpătând - după cum e firea omului - reflexe verzui. În 
sfârşit, tânărul cel mai în floare ajunge ca să se prefacă într- 
un fel de palidă maşină de considerente juridice, într-un 
robot aplicând Codul la toate cazurile, cu indiferența cu 
care se învârt roţile unui orologiu. 

Aşadar, dacă natura nu-l înzestrase pe domnul Popinot cu 
o înfăţişare plăcută, nici magistratura nu-i înfrumuseţase 
întru nimic făptura. Silueta sa părea schiţată din linii ce se 
băteau cap în cap. Genunchi noduroşi, picioare ciolănoase 
şi mâini lătăreţe, contrastau cu o faţă sacerdotală, care 
semăna de departe cu un cap de vițel, o faţă searbăd de 
blândă, stoarsă de vlagă, prost luminată de nişte ochi 
ceacâri, despărțită de un nas drept şi turtit, având 


deasupra o frunte teşită, împodobită cu două urechi 
clăpăuge, dizgraţios de pleoştite. Părul lui rar şi subţire 
descoperea tivga prin mai multe cărări răzlețe. O singură 
trăsătură ar fi prețuit fizionomistul în faţa lui: gura, pe care 
se citea o dumnezeiască bunătate. Omul acesta avea nişte 
buze mari, roşii, cu multe creţuri, sinuoase, mobile, 
expresive, în care natura întruchipase simţăminte 
frumoase; nişte buze ce vorbeau inimii şi vesteau 
deşteptăciune, cuget limpede, darul unei adânci intuiţii şi 
un duh îngeresc. De aceea, l-ai fi judecat greşit dacă te-ai fi 
luat numai după fruntea ştearsă, după ochii veştezi şi 
jalnica-i înfăţişare. Viaţa lui Popinot se potrivea cu 
fizionomia sa, ascunzând o neştiută bogăţie intelectuală şi 
virtutea unui sfânt. 

Absolvise Facultatea de Drept cu atâta strălucire, încât 
împăratul Napoleon, între anii 1806 şi 1811 - cu prilejul 
reorganizării justiţiei, la propunerea lui Campacer€s19 - îl 
înscrisese în fruntea celor ce aveau să fie numiţi la Curtea 
Imperială din Paris. Popinot însă nu era de felul lui un 
intrigant. La fiece nouă intervenţie, la fiecare nouă cerere, 
ministrul îl retrograda. Popinot nu pusese niciodată piciorul 
la arhicancelar şi nici la ministrul Justiţiei. De la Curte fu 
exoflisit la Tribunal; apoi, datorită lucrăturilor unor oameni 
întreprinzători şi înfigăreţi, se văzu coborât pe treapta cea 
mai de jos: fu numit jude-supleant! Ca un singur glas vui tot 
Tribunalul: Popinot jude-supleant! Nedreptatea strigătoare 
stârni indignare în toată lumea judiciară; avocaţii, aprozii, 
toţi erau uluiţi, în afară doar de Popinot, care nu se 
sinchisea. După ce vâlva stârnită se potoli, fiecare fu de 
părere că „totul e cât se poate de bine în cea mai bună lume 
cu putinţă”, care hotărât că trebuia să fie lumea judiciară. 
Popinot rămase aşadar supleant, până în ziua când cel mai 
vestit ministru de Justiţie al Restauraţiei20 răzbună în 
sfârşit samavolniciile şi nedreptăţile făcute acestui om sfios 
şi tăcut de către mai-marii dregători împărăteşti. Astfel că, 
după ce timp de doisprezece ani stătuse ca jude-supleant, 


domnul Popinot era de-acum fără îndoială sortit să moară 
simplu judecător la Tribunalul Senei. 

Spre a înţelege sumbra ursită a unuia dintre oamenii cei 
mai înzestrați ai tagmei judecătoreşti, se cuvine să intrăm 
în unele consideraţiuni care vor da în vileag viaţa şi 
caracterul acestuia. Pe de altă parte, vor ieşi la iveală şi 
câteva din dedesubturile acestei mari maşini numite 
Justiţia. Cei trei preşedinţi sub care - rând pe rând - 
domnul Popinot a slujit la Tribunalul Senei, îi dăduseră 
atribuţii de judecătoraş, singurul cuvânt în stare să 
cuprindă ideea de exprimat. Fireşte că în acest rang nu a 
putut să-şi dea măsura capacităţii la care l-ar fi îndrituit 
studiile sale anterioare. Aşa după cum un pictor este 
invariabil trecut de câtre şleahta artiştilor, cunoscătorilor 
sau nătărăilor, în categoria peisagişti, portretişti, pictori ce 
cultivă tematică istorică, marină, sau pictori de gen - tot 
astfel şi Popinot îşi avu eticheta şi fu catagrafiat ca atare. 
Oamenii aceştia - din ciudă, din atotputernicie critică sau 
din vreo prejudecată - mărginesc inteligenţa persoanei, cu 
gândul că trebuie să existe în orice creier vreun loc 
bătătorit; lumea aplică acest şablon atât de strâmt 
scriitorilor, oamenilor de stat şi tuturor acelora care încep 
printr-o specialitate, înainte de a fi proclamaţi „universali”. 
Aşa i-a fost scris şi lui Popinot, care fu categorisit în genul 
lui. Magistraţii, avocaţii, portăreii - toţi cei ce forfotesc prin 
pajiştile judiciare - deosebesc într-o cauză două elemente: 
Dreptul şi Dreptatea, Dreptatea rezultă din fapte. Dreptul 
este aplicarea principiilor la fapte. Cineva poate, de bună 
seamă, să aibă dreptate şi, totuşi, fără ca judecătorul să 
poată fi învinuit cu nimic, în faţa Justiţiei, el să piardă. Între 
conştiinţă şi fapt se despică o prăpastie de raţiuni 
hotărâtoare, necunoscute judecătorului, raţiunii ce duc la 
osândirea sau la legitimarea unui anume fapt. Judecătorul 
nu e Dumnezeu; datoria lui este să cumpănească faptele cu 
principiile şi să judece (folosindu-se de o unitate de măsură 
determinată) o serie de speţe infinit de variate. Dacă, spre a 


putea da sentinţe drepte, judele ar avea puterea să 
scruteze conştiinţele şi să descurce pricinile, atunci fiecare 
judecător ar fi un om mare. Franţa ar avea nevoie de 
aproape şase mii de asemenea magistrați; dar nici o 
generaţie n-are în slujba ei şase mii de oameni mari; cu atât 
mai puţin îi va putea avea în corpul judecătoresc. În mijlocul 
civilizaţiei pariziene, Popinot era foarte iscusit cadiu2 1, 
care, după ce prin însuşirile inteligenţei şi după ce frecase 
îndelung fiecare litera a legii de spiritul faptelor, ajunsese 
să-şi dea seama de greşeala judecăților pripite şi violente. 
Ajutat de o profundă pătrundere judiciară, el străpungea 
carapacea îndoitei minciuni cu care avocaţii cocoloşesc 
adevăratul miez al proceselor. Popinot era judecător în felul 
în care Desplein era chirurg. El scruta conştiinţele, aşa cum 
acest savant sfredelea trupurile. Viaţa şi deprinderile sale îl 
făceau capabil să drămuiască gândurile cele mai tainice - 
prin cercetarea faptelor. Adâncea procesele aşa cum 
Cuvier22 scotocea măruntaiele pământului. Înainte de a 
trage vreo concluzie, mergea din deducţie-n deducție şi 
reclădea trecutul conştiinţei, aşa cum Cuvier reconstituia 
un anoploteriu. Când, de pildă, avea de redactat un raport, 
el se trezea deseori noaptea, descoperind o dâră de adevăr 
care deodată îi licărea prin minte. Izbit de marile 
nedreptăţi ce încununează îndeobşte luptele juridice, unde 
totul se întâmplă în pofida omului cinstit, Popinot punea 
deseori concluzii împotriva Dreptului, clar în favoarea 
Dreptăţii, în toate procesele în care plana un oarecare 
dubiu. Colegii lui îl socoteau din această privinţă un spirit 
puţin practic; argumentele sale, fructul unor duble 
deducţiuni, prelungeau astfel deliberările instanţei; iar din 
clipa când Popinot simţea că-i ascultat în silă, îşi dădea 
părerea foarte pe scurt. Se zicea că în asemenea 
împrejurări judecă prost; însă având în vedere spiritul său 
de apreciere nemaipomenit, judecata sa limpede şi 
perspicacitatea-i adâncă. - el trecea ca fiind înzestrat cu o 
deosebită aptitudine pentru greaua funcţiune de judecător 


de instrucţie. Şi astfel rămăsese, cea mai mare parte a 
vieţii, un simplu judecător de instrucţie. Deşi însuşirile îi 
făceau eminamente potrivit pentru această anevoioasă 
carieră şi deşi avea faima de a fi un încercat criminalist 
care-şi îndrăgea meseria, inima lui bună îl chinuia neîncetat 
şi, prins între conştiinţă şi sentimentul de milă, se perpelea 
ca într-o menghină. Deşi funcţia de judecător de instrucţie 
era salarizată mai bine decât cea civilă, nu ispitea însă pe 
nimeni; era prea absorbantă. Însă Popinot, muncitor 
neobosit, lipsit de ambiţie şi care ştia ce înseamnă modestia 
şi ştiinţa încercată, nu se plângea de ursita lui; el jertfi 
binelui obştesc atât înclinațiile lui fireşti, cât şi 
compătimirea - lăsându-se surghiunit în mlaştinile 
Instrucțiunii criminale, unde ştiu să fie deopotrivă de aspru 
şi de bun. Uneori, prin mijlocirea grefierului, dădea 
prevenitului bani, fie pentru tutun, fie pentru o haină 
călduroasă de iarnă; această milostenie se făcea pe 
parcursul de la cabinetul judecătorului până la 
Souricicre23 - închisoarea temporară în care erau ţinuţi 
preveniţii la dispoziţia instructorului. Popinot ştia să fie, 
deopotrivă, un neînduplecat judecător şi om de suflet. lată 
de ce nimeni nu izbutea să smulgă cu atâta uşurinţă 
mărturisiri fără a recurge la niciunul dintre obişnuitele 
tertipuri judecătoreşti. Avea de altfel agerimea unui 
adevărat geniu iscoditor. Omul acesta simplu şi năuc, cu 
înfăţişarea sa blajină şi prostuţă, dibuia toate vicleniile 
Crispinilor24 ocnaşi, dădea de gol chiar pe cele mai 
afurisite infractoare, izbutea să înduplece pe cei mai 
nemernici. Împrejurări puţin obişnuite îi ascuţiseră mintea. 
Spre a putea însă istorisi toate acestea, e musai să 
pătrundem în viaţa sa intimă; căci calitatea de judecător 
era doar latura socială a lui Popinot, în care sălăşluia un alt 
ins - mai mare şi mai puţin cunoscut. 

Cu doisprezece ani înainte de ziua în care începe 
povestirea noastră, pe foametea aceea cumplită ce a coincis 
fatal cu şederea aliaţilor în Franţa25, Popinot a fost numit 


preşedinte al Comisiei extraordinare, care avea drept ţel 
distribuirea merindelor pentru nevoiaşii din arondismentul 
doisprezece, aceasta tocmai când avea de gând să 
părăsească locuinţa din strada Fouarre, pe care n-o 
îndrăgea nici el şi nici soţia lui. Acest mare jurisconsult, 
acest profund criminalist (a cărui superioritate părea o 
aberaţie în ochii colegilor) vedea de vreo cinci ani încoace 
dezlegarea a tot felul de pricini juridice, fără a înţelege însă 
şi tâlcul lor. Urcând mereu prin mansarde şi întâlnind 
mizeria la tot pasul, studiind chinuitoarele nevoi care duc 
treptat pe cei săraci la săvârşirea anumitor fapte blamabile 
şi dându-şi în sfârşit seama de greul zbucium al nevoiaşilor, 
judele Popinot fu copleşit de o profundă milă, El deveni 
atunci ca un sfânt Vincențiu de Paul26 pentru toţi aceşti 
copii mari, pentru toţi aceşti muncitori obidiţi. Schimbarea 
sa însă nu fu săvârşită dintr-odată. Ca şi viciile, binefacerea 
trebuie să-şi ia mai întâi avânt. Milostenia usucă punga unui 
sfânt, aşa după cum ruleta macină averea unui cartofor: 
treptat, Popinot văzu o sărăcie şi alta, merse din pomană în 
pomană. După ce ridică toate zdrenţele ce sunt pentru 
mizeria obştească ca un soi de oblojeală sub care mustesc 
răni înveninate, dătătoare de friguri. - până într-un an de 
zile deveni providenţa mahalalei sale. A ajuns membru în 
Comitetul de binefacere şi în Biroul milosteniilor. De câte 
ori se ivea vreo slujbă onorifică, o primea şi îndeplinea 
oficiul fără nici o îngâmfare, întocmai ca omul cu surtuc27 
care-şi petrece viaţa împărțind supă prin pieţele publice, pe 
oriunde întâlnea flămânzi. Popinot avea fericirea să poată 
acţiona pe o arie mai întinsă şi într-o sferă mai ridicată. 
Stătea de veghe, preîntâmpina crimele, dădea de lucru 
şomerilor, găsea câte o slujbă pentru neputincioşi, împărțea 
cu chibzuinţă ajutoare oriunde nevoia o cerea; era sfetnicul 
văduvelor, apărătorul copiilor fără căpătâi, comanditarul 
micilor neguţători. Nimeni din Tribunal sau din Paris nu 
cunoştea această tainică viaţă a lui Popinot. Există virtuţi 
atât de strălucite încât atrag după sine negura. Oamenii 


adumbriţi se grăbesc sa le pună sub obroc. Cât despre 
clienţii magistratului, aceşti oameni trudiţi, muncind zi şi 
noapte, nu mai erau în stare să-i ducă mai departe buna 
faimă; aveau ingratitudinea copiilor ce nu-şi pot achita 
niciodată datoria de recunoştinţă, fiind cu mult prea 
îndatoraţi. Există, fireşte, şi ingratitudini forţate; dar care 
suflet a putut semăna binele pentru a culege recunoştinţa şi 
a se crede apoi o inimă mare? 

Încă din al doilea an al tainicului său apostolat, Popinot 
ajunse să prefacă acea odaie de la parter, care primea 
lumină prin cele trei ferestre zăbrelite cu drugi de fier, într- 
un fel de vorbitor. Pereţii şi tavanul acestei largi încăperi 
fuseseră văruiţi; mobilierul era alcătuit din bănci de lemn 
(ca la şcoală), dintr-un dulap ordinar, un birou de nuc şiun 
scaun, în dulap se aflau catastifele operelor de filantropie, 
modele de bonuri pentru pâine, un registru-jurnal. Popinot 
ţinea scriptele negustoreşte, ca nu care cumva, din milă, să 
se lase tras pe sfoară. Toate nefericirile mahalalei se aflau 
consemnate şi contabilizate aci, într-un registru unde obida 
fiecăruia îşi avea evidenţa - întocmai ca datornicii unui 
comerciant. Dacă uneori avea dubii cu privire la o familie 
sau la un om, magistratul cerea de la Siguranţă fişele 
poliţieneşti. Aghiotantul său, Lavienne, era un servitor făcut 
parcă anume pentru Popinot. El scotea amaneturile depuse 
la Muntele de Pietate sau le prelungea sorocul, alergând 
unde se simţea nevoia vreunui grabnic ajutor, în timp ce 
stăpânul lucra la Tribunal. Vara, de la patru la şapte, iar 
iarna, de la şase la nouă dimineaţa, odaia era ticsită de 
femei şi copii săraci, pe care Popinot îi primea în audienţă. 
Iarna acolo nici nu mai trebuia sobă; era aşa înghesuială, 
încât odaia se încălzea de la sine; Lavienne aşternea numai 
nişte paie pe duşumeaua umedă. Cu timpul, băncile 
începuseră să lucească de parcă erau de mahon lustruit; 
apoi, la înălţimea omului, pe pereţi, se aşternu un soi de 
mâzgă provenită din frecuşul zdrenţelor şi hainelor 
janghinoase ale acestor ponosiţi. Îl iubeau atât de mult pe 


Popinot încât, chiar în timpul iernii, când se adunau în zori, 
înainte să le deschidă uşa. - femeile, ca să se dezmorţească, 
se încălzeau cu oale cu cărbuni, iar bărbaţii îşi băteau 
birjăreşte braţele pe umeri - nu făceau nici cel mai mic 
zgomot, nu cumva să-i tulbure somnul. Căutătorii de 
zdrenţe, oamenii nopţii, îi ştiau casa şi se uitau adesea spre 
biroul magistratului, luminat până la ore târzii. În sfârşit, 
când treceau pe acolo hoţii, ziceau: „Asta-i casa lui!” Şi i-o 
respectau. Dimineţile le consacra săracilor, după-amiezile 
criminalilor, iar serile treburilor judecătoreşti. 

Spiritul de observaţie al lui Popinot era aşadar, vrând- 
nevrând, orientat în două direcţii: pe de o parte ghicea 
virtuțile sărăcimii, bunele simţăminte jignite, faptele 
frumoase (în principiu), devotamentul necunoscut; iar pe de 
alta izbutea să scruteze în străfundul conştiinţelor, urmărea 
cele mai mici trăsături ale crimei şi cele mai subţiri iţe ale 
delictelor. Averea lui Popinot producea o rentă de o mie de 
scuzi28. Soţia lui - soră cu domnul Bianchon-tatăl, doctorul 
de la Sancerre - îi mai adusese de două ori pe atât. De cinci 
ani murise, lăsându-i întreaga moştenire. 

Cum salariul de jude-supleant nu era prea mare şi cum 
Popinot fusese numit judecător „plin” abia de patru ani, e 
lesne de ghicit pricina zgârceniei în cele ce priveşte viaţa şi 
persoana; căci cu puţinele lui venituri avea de, făcut faţă la 
nenumărate binefaceri. De altfel, indiferența asta faţă de 
îmbrăcăminte, care arăta că Popinot nu se sinchisea câtuşi 
de puţin de el, nu era oare semnul unei înalte ştiinţe, al unei 
arte trăite intens, al unui cuget veşnic viu? Pentru a-i 
desăvârşi portretul, va fi de ajuns să adăugăm că Popinot 
era printre puţinii magistrați ai Tribunalului Senei cărora 
nu le fusese conferită Legiunea de Onoare29. 

Acesta era omul pe care preşedintele Secţiei a doua a 
Tribunalului îl delegase să ia interogatoriu marchizului 
d'Espard, pe baza plângerii soţiei care cerea punerea lui 
sub interdicţie. Popinot nu intrase nici de doi ani de zile în 
tagma judecătorilor civili. 


Strada Fouarre, în care viermuiau dis-de-dimineaţă atâţia 
nenorociţi, se golea pe la ora nouă, spre a-şi relua obişnuita 
înfăţişare întunecoasă şi mizeră. Bianchon dădu bice calului 
ca să-l mai poată prinde pe unchiu-său în toiul audienţelor. 
Surâdea la gândul ciudatului contrast pe care avea să-l facă 
judecătorul alături de doamna d'Espard; însă avea să-l 
îndemne să-şi schimbe hainele, ca să nu pară atât de 
caraghios. 

Oare o avea unchiul vreun rând nou de haine? se întrebă 
Bianchon când intră în sala slab luminată de ferestrele 
vorbitorului. Cred că ar fi bine să mă înţeleg cu Lavienne în 
privinţa asta. 

La uruitul cabrioletei, vreo zece săraci ieşiră miraţi de sub 
tindă şi, recunoscându-l pe doctor, îl salutară; căci gloata 
nevoiaşilor nenorociţi cunoştea tot atât de bine pe 
Bianchon, care trata pe gratis bolnavii recomandaţi de 
judecător. Bianchon îl zări pe unchiul său în mijlocul 
vorbitorului. Băncile erau înţesate de nevoiaşi, fiecare 
îmbrăcat cu nişte ţoale prezentând ciudăţenii din cele care 
fac, chiar şi pe trecătorii lipsiţi de simţ artistic, să stea pe 
loc să privească. Desigur că un desenator (un Rembrandt, 
de pildă, de s-ar mai găsi vreunul în zilele noastre), văzând 
jelania asta smerită şi tăcută, ar fi creat una dintre cele mai 
admirabile compoziţii. lată faţa austeră şi zbârcită a unui 
bătrân cu barbă albă, cu fruntea apostolică, înfăţişând 
privirilor parcă icoana desăvârşită a sfântului Petru. Pieptul 
lui, puţin descoperit, lăsa să se vadă o puternică 
musculatură, semn al unei sănătăţi de fier care-i ajutase să- 
ndure lungul calvar al nenorocirilor. Colo vedeai o tânără 
alăptându-şi pruncul şi ţinând totodată între genunchi un 
puşti de vreo cinci ani. Sânul ei dalb, străluminând printre 
zdrenţe, trupul străveziu al sugarului şi chipul copilului în 
care puteai desluşi pe ştrengarul de mâine, gingăşia 
contrastului între glotura asta de mutre rebegite şi această 
familie te înduioşau. Ceva mai încolo, o bătrână femeie, 
galbenă şi zgribulită, întruchipa masca respingătoare a 


pauperismului răzvrătit, gata să răzbune într-o zi de 
răscoală toate suferinţele trecutului. lată şi un tânăr 
muncitor slăbuţ şi leneş; privirea ageră arăta că are înalte 
însuşiri, sugrumate însă de nevoi zadarnic combătute; nu 
spunea nimic în legătură cu suferinţele lui; dar era pe 
punctul să se prăpădească, deoarece n-avusese nicicând 
prilejul să poată ieşi din uriaşul smârc în care îl înglodaseră 
toate mizeriile, sfâşiindu-se una pe alta. Erau foarte multe 
femei; bărbaţii plecaţi prin ateliere le lăsaseră fără îndoială 
lor grija de a pleda cauza gospodăriei, cu acel duh specific 
femeilor din popor, mai totdeauna regine în cocioabele lor. 
Vedeai acolo basmale hărtănite, poalele rochiilor tivite cu 
noroi, broboade destrămate, scurteici janghinoase şi 
ciuruite, însă pretutindeni nişte ochi care scăpărau ca para 
focului. Era o îngrozitoare adunare a cărei înfăţişare îţi 
făcea dintru început scârbă dar care, mai apoi, îţi pricinuia 
un soi de spaimă cumplită, atunci când îţi dădeai seama că 
resemnarea, întâmplătoare doar, a sufletelor acestea 
înfruntând toate nevoile vieţii, nu era altceva decil o 
speculație întemeiată pe binefacere. Cele două lumânări ce 
luminau vorbitorul pâlpâiau în norii de ceaţă pricinuiţi de 
puturoşenia acestei odăi prost aerisite. 

În toată această adunătură, magistratul îşi avea farmecul 
lui pitoresc. Pe cap purta o tichie stacojie de bumbac. Cum 
nu-şi pusese cravată, gâtul lui pungit şi roşu de frig răsărea 
prin gulerul chelbogşit al halatului. Faţa lui veştedă avea 
înfăţişarea oarecum tâmpă a omului preocupat. Gura, ca la 
toţi cei ce trudesc, era strânsă-n cute ca o pungă cu 
şireturile trase. Fruntea încruntată părea că s-a încărcat de 
toate dovezile ce le ascultase; simţea, analiza, judeca. Atent 
ca un cămătar pe termen scurt, ochii lui părăseau 
catastifele şi fişele spre a sfredeli până în adâncul inimilor 
cercetate cu aceeaşi rapidă ochire cu care zgârciţii îşi 
exprimă îngrijorarea. Lavienne, în picioare, stătea la 
spatele stăpânului, gata să-i îndeplinească poruncile, făcând 
fără îndoială şi puţină poliţie, primind pe noii veniţi, 


îmbărbătându.-i, în pofida ruşinii lor. Intrarea doctorului 
stârni în sală o mişcare printre bănci. Lavienne întoarse 
capul şi fu cât se poate de mirat să-l vadă pe Bianchon. 

— Bun sosit, băiete! îl întâmpină Popinot, întinzându-i 
mâinile. Ce vânt mi te aduce la ora asta? 

— Mi-era frică să nu începi astăzi o cercetare judiciară, 
mai înainte să te fi văzut. În legătură cu aceasta, aş dori să 
stau puţin de vorbă cu matale. 

— Uite ce-i - reluă judecătorul, adresându-se unei femei 
mărunte şi durdulii ce stătea în picioare înaintea lui - dacă 
nu-mi spui ce anume te doare, să ştii că de unul singur nu 
am să ghicesc niciodată! 

— Grăbeşte-te, o îndemnă Lavienne, nu vezi că le răpeşti 
timpul la ceilalţi. 

— Sunt precupeaţă în piaţa mare, domnul meu, destăinui 
ea întru sfârşit, potrivindu-şi aşa iei glasul încât să nu poată 
fi auzit decât de Popinot şi de Lavienne; am un sugar pentru 
care-s datoare la doica ce mi l-a alăptat; aveam nişte bănuţi, 
dar deşi-i ascunsesem... 

— Ei! şi bărbatul ţi i-a şterpelit? completă Popinot, ghicind 
deznodământul mărturisirii. 

— Chiar aşa, domnul meu. 

— Cum te numeşti? 

— La Pomponne. 

— Şi pe soţul dumitale? 

— 'Toupinet. 

— Strada Petit Banquier? reluă Popinot, răsfoindu-şi 
catastiful. E la închisoare, adăugă el, după ce se uită la o 
adnotare scrisă pe marginea rubricii în care găsi înscrisă 
familia. 

— Pentru datorii, scumpul meu domn... 

Popinot dădu din cap. 

— Însă nu, mai am ce pune pe tejghea, domnul meu; ieri 
m-am pomenit cu proprietarul care m-a silit să-i plătesc 
chiria, că de nu, mă dă afară. 

Lavienne se aplecă spre urechea stăpânului şi îi şopti ceva. 


— Ei, şi cât îţi trebuie ca să-ţi cumperi fructele de la Hală? 

— Păi, domnul meu, mi-ar trebui, ca să merg mai departe 
cu negoţul... mi-ar trebui, zic... vreo zece franci... 

Judecătorul făcu un semn lui Lavienne, care scoase banii 
dintr-un sac şi îi dădu femeii, în timp ce judecătorul 
însemna în catastif împrumutul. Când văzu cum tresare de 
bucurie, Bianchon putu să ghicească marea nelinişte care 
desigur că frământase pe această zarzavagioaică până să 
dea ochi cu judecătorul. 

— Dar matale? întrebă Lavienne pe bătrânul cu barba 
albă. 

Bianchon trase deoparte pe servitor şi se interesă cât timp 
vor mai ţine audienţele. 

— Azi-dimineaţă domnul a primit două sute de inşi; mai au 
rămas vreo optzeci de cercetat, zise Livienne, aşa că 
domnul doctor are timp să meargă să-şi facă primele vizite. 

— Băiete, zise judecătorul, întorcându-se şi apucându-l de 
braţ pe Horace, uite, am aci două adrese în apropiere; una 
în strada Seine, cealaltă în strada Arbalcte. Dă o tură până 
acolo. În strada Seine o iată tocmai s-a asfixiat, iar pe 
Arbalcte ai să găseşti un om pe care trebuie să-l internezi la 
tine la spital. Te aştept la cafea. 

Bianchon se întoarse peste un ceas. Strada Fouarre era 
acum pustie; începea să se crape de ziuă. Unchiul se urcă la 
el în odaie, ultimul sărac pe care magistralul îl blagoslovise, 
tocmai plecase; sacul lui Lavienne se deşertase. 

— Ei, ce se aude cu bolnavii mei? întrebă judecătorul pe 
Bianchon, urcând treptele. 

— Omul a murit, răspunse Bianchon; fata însă, va scăpa 
teafără. 

De când nu se mai simţea ochiul şi mâna unei stăpâne, 
apartamentul lui Popinot luase o înfăţişare după chipul şi 
asemănarea lui. Neglijenţa omului mânat de un singur gând 
stăpânitor pusese o stranie pecete peste tot. Pretutindeni 
se aşternuse un colb străvechi; pretutindeni se schimbase 
menirea lucrurilor, fapt care te făcea să vezi că te afli în 


gospodăria unui burlac. În vasele de flori găseai hârtii, te 
împiedicai de sticle de cerneală goale lăsate pe mobile, de 
farfurii uitate sau de brichete cu fosfor prefăcute în 
sfeşnice, atunci când pesemne voise să caute ceva, sau 
găseai obiecte mutate din loc şi lăsate în plata Domnului, în 
sfârşit, dădeai de tot soiul de îngrămădiri, sau de goluri, 
prilejuite mereu de un gând neîmplinit de a face ordine. 
Biroul magistratului, răvăşit în chip deosebit de acest 
neîncetat zbucium, arăta însă în chip-vădit activitatea făr' 
de răgaz a lui Popinot; arăta avântul omului copleşit de 
treburi şi făr' de încetare hărțuit de obligaţii ce se 
întrepătrund. În bibliotecă parcă dăduse cineva iama; 
cărţile zăceau vraişte, unele vârâte-n altele deschise, altele 
căzute cu foile în jos; dosarele cu procedurile lor, înşiruite 
de-a lungul bibliotecii, acopereau parchetul care nu mai 
fusese lustruit de doi ani de zile. Mesele, mobilele erau 
ticsite cu tot felul de ex-voto-uri30 aduse de sărăcimea 
recunoscătoare. Pe nişte ciubuce de sticlă albastră ce 
împodobeau căminul, vedeai două globuri de sticlă, 
înăuntrul cărora fuseseră amestecate felurite vopsele ce le 
dădeau aspectul unui ciudat produs al naturii. Bucheţele de 
flori artificiale, tablouri în care iniţiatele lui Popinot apăreau 
în ghirlande cu inimioare şi flori de „nu-mă-uita”, 
ornamentau pereţii. Ici găseai cutii de lemn săpate cu 
migală, dar care nu foloseau la nimic; colo, presse-papier- 
uri lucrate în stilul obiecte lor ce le fac puşcăriaşii prin 
penitenciare. Aceste capodopere ale răbdării, aceste 
rebusuri ale recunoştinţei31, aceste bucheţele uscate 
făceau din biroul şi odaia judeului un fel de bazar de 
jucării... Popinot nota toate aceste obiecte în agende, 
împănându-le cu însemnări, cu peniţe rătăcite şi hârtiuţe. 
Toate aceste mărturii sublime ale milosteniei sale 
dumnezeieşti erau veştede şi colbuite. Câteva păsări 
împăiate cu măiestrie, dar ciuruite de molii, se înălţau 
asupra acestui hăţiş de mărunţişuri, peste care domina 
favorita doamnei Popinot - o pisică din neamul Angora; un 


naturalist făr' de-o lăscaie i-o dăduse îndărăt, împăiată şi 
purtând aparențele vieţii; îi oferise astfel, pentru o mică 
pomană, această comoară veşnică. Un artist oarecare din 
cartier, căruia sentimentul îi zăpăcise penelurile, zugrăvise 
şi el portretele soţilor Popinot. Perniţe brodate, peisaje 
lucrate în canava şi cruciuliţe de hârtie îndoită (ale căror 
înflorituri vădeau o muncă nesăbuită), toate acestea 
năpădiseră până şi locul din jurul patului, în iatacul Lui 
Popinot. Perdelele de la ferestre erau negre de fum, iar 
draperiile pierduseră orice urmă de culoare. Între cămin şi 
masa lungă, pătrată. - la care lucra magistratul, pe o 
măsuţă, bucătăreasa aşezase două ceşti de cafea cu lapte. 
Două fotolii de mahon, îmbrăcate în rips, îmbiau pe unchi şi 
pe nepot. Lumina primită de la ferestre, neajungând până 
acolo, bucătăreasa le lăsase două lumânări cu feştile din 
cale-afară de lungi ce pâlpâiau în chip de ciupercă. Ele 
împrăştiau acea lumină roşiatică - găselniţă a zgârciţilor - 
care, datorită încetinelii combustiei, prelungeşte viaţa 
lumânării. 

— Unchiule, n-ar fi rău să te-mbraci mai gros când cobori 
în vorbitor. 

— Nu-mi place să-i las s-aştepte pe toţi sărmanii ăştia! Dar 
ia spune tu, ce vânt te-aduce la mine? 

— Păi, venisem să te poftesc mâine la masă la marchiza 
d'Espard. 

— E rudă cu noi? întrebă grav judecătorul, cu o 
nevinovăție atât de sinceră, încât Bianchon pufni în râs. 

— Nu, unchiule, marchiza d'Espard este o doamnă cu vază 
din înalta societate. A făcut o cerere la Tribunal pentru a-şi 
pune sub interdicţie soţul; şi matale ai fost delegat... 

— Şi-ai vrea să prânzesc la dânsa! Eşti nebun zise 
judecătorul, luând în mâna codul de procedură civilă. Ia şi 
citeşte articolul care opreşte pe magistrat să bea sau să 
mănânce cu una dintre părţile ce are de judecat. Dacă 
marchiza ta are ceva să-mi comunice, să poftească aci. 


După ce astă-noapte voi fi cercetat dosarul, va trebui într- 
adevăr să merg la soţul ei pentru a-i pune câteva întrebări. 

Se sculă, luă un dosar care se afla deasupra, sub un 
presse-papier şi spuse, după citirea titlului: 

— lată actele. Dacă această cucoană mare şi cu vază te 
interesează într-adevăr, hai să-i citim jalba! 

Popinot îşi încheie halatul ale cărul. Poale se deschideau 
întruna, dezvelindu-i pieptul; înmuie o bucăţică de pâine în 
cafeaua care se răcise, luă apoi cererea şi o citi, 
îngăduindu-şi unele paranteze şi comentarii la care luă 
parte şi nepotul. 


CEREREA 


„Către Domnul Preşedinte al Tribunalului Civil de Primă 
Instanță al Departamentului Sena, cu reşedinţa în Palatul 
Justiţiei. 

Doamna Jeanne-Clementine-Athenads de Blamont- 
Chauvry, soţia domnului Cbarles-Maurice-Marie Andoche, 
conte de Negrepelisse, marchiz de Espard (nobleţe de soi), 
proprietar; sus-numita doamna d'Espard, domiciliată în 
strada Faubourg Saint-Honore Nr. 104 şi sus-numitul domn 
d'Espard, în strada Montagne Sainte-Genevicve Nr. 22 
(„Da, da, preţedintele îmi spusese că locuieşte în mahalaua 
mea!”), având ca avocat pe domnul Desroches..., 
(„Desroches, un mic şperţar, prost văzut şi de Tribunal şi de 
confraţi un om care dăunează clienţilor sâi”.) 

— Săracul, zise Bianchon, din păcate n-are nici un ban şi 
se zbate ca dracu-n aghiazmă. Ce să-i faci! 

„... are onoarea să vă aducă la cunoştinţă, Domnule 
Preşedinte, că în ultimul an, facultăţile morale şi mintale ale 
domnului d'Espard, soţul domniei-sale, au suferit o atât de 
mare alterare încât a ajuns, astăzi, la o stare de demenţă şi 
imbecilitate ce se încadrează în prevederile articolului 486 
ale Codului Civil; de aceea, în interesul salvării averii şi 
persoanei sale şi în interesul copiilor săi, pe care îi ţine la 


dânsul, este necesar a se face aplicaţiunea dispoziţiunilor 
cerute de sus-numitul articol. 

Că într-adevăr starea sufletească a domnului d'Espard, 
care de câţiva ani stârnea îngrijorări datorită sistemului 
adoptat de dânsul în ceea ce priveşte administrarea 
afacerilor, mai ales în ultimul an, a atins o lamentabilă stare 
de depresiune. Ca primă facultate care s-a resimţit în urma 
acestui neajuns a fost voinţa sa, şi că această smintire l-a 
lăsat pe domnul marchiz d'Espard pradă tuturor 
primejdiilor unei incapacităţi care se manifestă prin 
următoarele fapte: 

Încă de mult, toate veniturile domeniilor marchizului 
d'Espard au început să treacă, fără cauze plauzibile şi fără 
avantaje - nici măcar temporare pentru el - în mâna unei 
bătrâne a cărei respingătoare sluţenie este îndeobşte 
cunoscută: o anume doamnă Jeanrenaud, domiciliată fie la 
Paris, în strada La Vrillicre Nr. 8, fie la Villeparisis, lângă 
Claye, în departamentul Seine-et-Marne; aceste venituri au 
început să treacă de asemenea şi la fiul ei, în vârstă de 
treizeci şi şase de ani, ofiţer în fosta gardă imperială pe 
care domnul marchiz d'Espard - prin relaţiile de care se 
bucură l-a numit şef de escadron la regimentul 1 cavalerie 
al Gărzii Regale. Aceste persoane, care se aflau în 1814 în 
cea mai neagră sărăcie, au dobândit rând pe rând imobile 
de o mare valoare, între altele, şi de curând, o casă pe 
Grande rue Verte, unde domnul Jeanrenaud face 
actualmente cheltuieli exorbitante în vederea instalării sale 
cu mama sa, doamna Jeanrenaud şi în vederea căsătoriei pe 
care sus-numitul vrea s-o contracteze; cheltuielile se ridică 
până în prezent la peste una sută mii de franci. Proiectul 
matrimonial este înlesnit prin bunele oficii ale marchizului 
d'Espard pe lângă bancherul său, domnul Mongenod, a 
cărui nepoată a fost cerută în căsătorie pentru sus-numitul 
domn Jeanrenaud, promiţându-i-se şi credite adecvate, în 
vederea dobândirii demnităţii de baron. Această înnobilare 
s-a şi făcut acum un an, prin decretul regal datat din 29 


decembrie, în urma intervenţiei marchizului d'Espard, 
astfel după cum poate adeveri şi excelența sa domnul 
ministru al Justiţiei, în cazul când Tribunalul ar judeca 
nimerit să recurgă la mărturia domniei-sale. 

Că nici o rațiune, nici măcar ceea ce legea şi morala 
deopotrivă osândeşte - nu poate îndreptăţi înrâurirea pe 
care văduva doamnă Jeanrenaud o exercită asupra 
marchizului d'Espard cu care, de altfel, se vede destul de 
rar; că de asemenea nici o rațiune nu poate justifica ciudata 
lui afecţiune faţă de sus-numitul baron Jeanrenaud, cu care 
are legături foarte sporadice. Dar cu toate acestea, 
influenţa lor este atât de mare, încât ori de câte ori au 
nevoie de bani, chiar de n-ar fi decât pentru împlinirea unor 
fantezii, această doamnă sau fiul ei...” 

— Ei, i-auzi: raţiunea pe care legea şi morala deopotrivă le 
osândeşte! Ce vrea oare să insinueze maestrul? 

Bianchon începu să râdă. 

„... această doamnă sau fiul domniei-sale capătă fără nici o 
discuţie orişice sumă de la marchizul d'Espard; dacă se 
întâmplă ca marchizul să nu aibă bani peşin, atunci domnul 
d'Espard semnează poliţe prin mijlocirea domnului 
Mongenod, care a propus subsemnatei să vină să depună în 
acest sens ca martor. 

Că, de altfel, în sprijinul acestora, s-au întâmplat de 
curând următoarele fapte: cu prilejul reînnoirii contractelor 
de arendă ale mogşiilor d'Espard, fermierii au plătit o sumă 
destul de importantă pentru prelungirea convențiilor; iar 
numitul Jeanrenaud şi-a însuşit de îndată acest câştig. 

Că gândul marchizului d'Espard este atât de departe de 
aceste sume de bani, încât atunci când i s-a pomenit de 
pierderea lor, nici măcar n-a părut a-şi mai aduce aminte; 
că ori de câte ori persoane onorabile i-au pus întrebări cu 
privire la devotamentul său faţă de aceste două persoane, 
răspunsurile sale dădeau dovadă de un simţământ de 
abnegaţie faţă de ideile şi propriile sale interese, încât fără 
îndoială că aceasta afacere ascunde o taină asupra căreia 


subsemnata cheamă într-ajutor Justiţia; deoarece e cu 
neputinţă ca această cauză să nu fie criminală, abuzivă, 
silnică, ori de o speţă care trebuie să fie lămurită de 
medicina legală; afară doar de cazul când această obsesie 
ar fi dintre cele ce intră în categoria abuzului de forţă 
morală şi care nu poate fi calificată decât prin noţiunea 
neobişnuită de posedat...” 

— Drace, reluă Popinot, ce zici de asta, doctore? Faptele 
acestea sunt cât se poate de ciudate. 

— N-o fi vreun efect al puterii magnetice? opină Bianchon. 

— Ce? Tu crezi în prostiile lui Mesmer32, în hârdăul lui? în 
vederea care străbate prin ziduri? 

— Da, unchiule, spuse cu tot seriosul doctorul. Adineauri, 
pe când te ascultam cum citeşti, mă gândeam tocmai la 
asta. Îţi pot spune că am verificat, într-altă sferă de 
aplicaţie, mai multe fapte asemănătoare relative la puterea 
de stăpânire nelimitată pe care o poate exercita un om 
asupra altuia. Contrar părerii unor confraţi, eu sunt cu 
desăvârşire convins de puterea voinţei cu putere motrice. 
Lăsând deoparte orice coţcărie sau complicitate, eu am 
putut vedea efectele unei atari posesiuni. Acţiuni ce au fost 
făgăduite magnetizatorului de către cel magnetizat, în 
timpul somnului, au fost apoi riguros îndeplinite de acesta 
din urmă, în stare de veghe. Voința unuia ajunsese să se 
substituie voinţei celuilalt. 

— Şi îndeplinea orişice faptă? 

— Orişice! 

— Chiar şi fapte criminale? 

— Chiar şi criminale. 

— Dacă n-ai fi tu, să ştii că nici nu te-aş asculta. 

— Pot să-ţi dovedesc, spuse Bianchon. 

— Hh! hm! mormăi judecătorul, Presupunând că pricina 
acestei captări ar ţine de amintita ordine de fapte, cred că 
ar fi greu de dovedit şi de admis posesiunea asta în faţa 
Justiţiei. 


— Dacă numita doamnă Jeanrenaud e bătrână şi urâtă ca 
o ciumă, nu văd, ce alt mijloc de seducţiune ar putea avea? 
zise Bianchon. 

— Însă, reluă judecătorul, în 1814, atunci când se pretinde 
că ar fi avut loc seducţiunea, femeia avea şi ea 
patrusprezece ani mai puţin decât azi; dacă acum zece ani 
ea a fost legată de marchizul d'Espard, aceste socoteli ne 
duc cu douăzeci şi patru de ani în urmă, vreme când putea 
fi şi tânără şi frumoasă; îl va fi cucerit atunci, cu ajutorul 
unor mijloace mai fireşti, exercitând asupra domnului 
d'Espard o putere de stăpânire în folosul ei şi a fiului său; 
mulţi bărbaţi nu ştiu să se sustragă unor asemenea 
subjugări. Dacă pricina ei pare vrednică de mustrare în 
ochii Justiţiei, în faţa naturii însă ea poate părea 
îndreptăţită. Doamna Jeanrenaud se va fi putut supăra din 
pricina căsătoriei marchizului d'Espard cu domnişoara de 
Blamont-Chauvry, care probabil s-a celebrat cam în vremea 
aceea; şi s-ar mai putea să nu fie aci decât o rivalitate de 
femei, de vreme ce marchiza nu mai locuieşte de mult cu 
marchizul d'Espard. 

— Dar cum rămâne cu urâţenia ei respingătoare, 
unchiule? 

— Puterea seducţiunilor - reluă judecătorul - este direct 
proporţională cu urâţenia; asta-i o veche socoteală! De 
altfel, doctore, mai e şi vărsatul care de obicei lasă urme. 
Dar să citim mai departe: „Că încă din anul 1815, spre a 
putea face faţă sumelor solicitate de aceste două persoane, 
domnul marchiz d'Espard s-a mutat cu cei doi copii ai săi în 
strada Montagne Sainte-Genevicve, într-un apartament a 
cărui lucie sărăcie este nevrednică de numele şi demnitatea 
soţului subsemnatei („Fiecare locuieşte unde-i place,,)... că 
el obligă pe aceşti doi copii - pe contele Clement d'Espard 
şi pe vicontele Camille d'Espard - să ducă o viaţă 
nevrednică de numele, starea şi viitorul lor; că deseori ei 
sunt într-o aşa mare lipsă de bani, încât, nu de mult, 
proprietarul, un anume Mariast, a pus sechestru pe 


mobilierul din casă. Acest lucru fiind îndeplinit în prezenţa 
marchizului d'Espard, acesta l-a ajutat pe portărel, 
purtându-se ca şi cum ar fi fost un om de teapa lui, dându-i 
totodată dovezi de curtenie şi de atenţie ce s-ar fi cuvenit 
unei persoane de un rang mai ridicat decât dânsul...” 

Unchiul şi nepotul se uitară râzând unul la altul. 

„Că, de altfel, în afara împrejurărilor aci relatate cu privire 
la văduva Jeanrenaud şi la fiul acesteia, domnul baron 
Jeanrenaud, toate celelalte fapte ale vieţii sale poartă 
pecetea smintelii; că de aproape zece ani de zile marchizul 
se ocupă într-un mod atât de asiduu de China, de 
obiceiurile, moravurile şi istoria ei, încât a ajuns să reducă 
totul în viaţă la chinezării; că. Întrebat asupra acestui 
punct, el încurcă treburile de azi, chiar întâmplările din 
ajun, cu fapte având legătură cu China; că făcând 
comparaţie cu ocârmuirea Chinei, critică acţiunile 
guvernului şi purtarea regelui - cu toate că, pe de altă 
parte, are toată evlavia pentru Maiestatea Sa. 

Că această monomanie l-a împins pe marchiz la fapte 
necugetate; în pofida datelor cerute de rangul său şi a 
ideilor pe care le propovăduia în legătură cu îndatoririle 
aristocrației, a purces în ultimul timp la o afacere 
comercială pentru care subscrie zilnic „obligaţiuni cu 
termen”; acestea îi ameninţă astăzi atât cinstea cât şi 
averea; având în vedere că sus-numitele îndeletniciri îi dau 
calitatea de neguţător şi, în cazul când debitul ar deveni 
insolvabil, ar putea să-l ducă la faliment; că aceste 
obligaţiuni contractate cu o serie de comercianţi de hârtie, 
cu tipografi, cu fotografi şi graficieni - furnizorii celor 
necesare lucrării intitulate „Istoria pitorească a Chinei”, 
care a început să apară în fascicole - sunt atât de mari, 
încât aceşti furnizori, spre a-şi asigura creanţele, au rugat 
cu stăruinţă pe subsemnata să ceară punerea sub 
interdicţie a marchizului d'Espard...” 

— Omului ăstuia îi lipseşte o doagă, exclamă Bianchon. 


— Crezi tu? întrebă judecătorul. Trebuie să vedem ce 
spune şi el. Cine n-ascultă decât un clopot, n-aude decât un 
singur sunet. 

— Dar mi se pare... zise Bianchon. 

— Dar mi se pare, reluă Popinot, că dacă vreo rudă de-a 
mea ar dori să-mi înhaţe bunurile, iar eu, în loc să fiu un 
judecător despre care colegii mei pot zilnic să-şi dea seama 
câ. Preţuiesc, aş fi un duce sau un pair33, atunci un 
şmecher de avocat ca Desroches ar putea lesne să facă o 
jalbă asemănătoare şi în ce mă priveşte. 

„Că educaţia copiilor a avut de suferit pe urma acestei 
monomanii, deoarece el îi învaţă, contrar tuturor normelor 
de învăţământ, fapte din istoria Chinei, cure vin în 
contrazicere cu învăţăturile religiei romano-catolice; de 
asemenea, el s-a apucat să-i înveţe unele dialecte 
chinezeşti.” 

— Aci Desroches mi se pare caraghios, zise Bianchon. 

— Cererea a fost ticluită de vreun conţopist care nu-i prea 
chinez, zise judecătorul. 

„Că deseori îşi lasă copiii făr' de cele trebuincioase 
traiului; că subsemnata, în pofida tuturor stăruinţelor, nu-i 
pot vedea; că domnul marchiz d'Espard îmi aduce copiii 
doar o dată pe an; că ştiind de lipsurile pe care aceştia le 
îndură, am făcut zadarnice demersuri pentru a le procura 
cele necesare traiului, precum şi lucrurile de care au 
nevoie...” 

— Oh, doamna mea, astea-s curate caraghioslâcuri! Cine 
vrea să dovedească prea multe, nu dovedeşte nimic... 
Dragul meu, spuse judecătorul, lăsând dosarul pe genunchi, 
te întreb ce mamă a avut vreodată atât de puţină tragere 
de inimă, atât de puţin suflet şi a fost aşa de făr' de milă, 
încât să rămână mai prejos decât înseşi îndemnurile 
instinctului animal? O mamă, dacă vrea să ajungă la, copiii 
ei, devine tot atât de şireată pe cât o fată poate fi pentru a 
izbândi în dragoste. Dacă marchiza ta ar fi vrut cu adevărat 
să-şi hrănească sau să-şi îmbrace copiii, nici dracul n-ar fi 


putut-o împiedica! Aşa-i? E cam prea gogonată pentru un 
judecător bătrân! Hai să citim mai departe. 

„Că la etatea la care au ajuns aceşti copii, se cuvine a se 
lua imediate măsuri în vederea sustragerii lor de sub 
înrâurirea nenorocită a educaţiei ce îi se dă; că se cade să 
se ia asemenea măsuri, în conformitate cu rangul lor, şi că 
nu trebuie să mai aibă sub ochi pilda pe care le-o dă 
purtarea tatălui lor. 

În sprijinul amintitelor fapte există şi mărturii ce vor putea 
fi lesne obţinute de Tribunal. De multe ori domnul d'Espard 
a numit pe judecătorul de pace al ocolului doisprezece: un 
mandarin de al treilea rang; alteori, pe profesorii liceului 
Henric IV, cărturari. („Şi ei se supără!”) Chiar despre 
întâmplările cele mai banale, zice întruna că în China s-ar 
petrece într-alt fel decât la noi; în cursul unei convorbiri 
obişnuite, face tam-nesam aluzie, fie la doamna Jeanrenaud, 
fie la evenimente petrecute sub domnia lui Ludovic al XIV- 
lea, şi rămâne apoi adâncit într-un întunecat alean. Din 
când în când îşi închipuie că s-ar afla în China. Mulţi dintre 
vecinii marchizului, bunăoară domnii Erne Beker, student în 
medicină, şi Jean Baptiste Fremiot, profesor, domiciliaţi în 
acelaşi imobil, sunt de părere, cunoscându-l pe marchiz, că 
în toate cele ce privesc China se vede o urmare a unui plan 
ticluit de domnul baron Jeanrenaud şi de văduva - doamna- 
mamă a acestuia - întru țelul de a-i desăvârşi nimicirea 
facultăţilor sale morale, deoarece singurul serviciu pe care 
doamna Jeanrenaud pare că i-l face, este acela de a-i pune 
la îndemână absolut tot ce află în legătură cu China. 

Că, în sfârşit, petiţionara se oferă să dovedească 
Tribunalului că sumele înghiţite de domnul Jeanrenaud, din 
anul 1814 şi până în 1828, se ridică, nici mai mult, nici mai 
puţin, la cifra de un milion de franci. 

Spre conformarea tuturor acestor spuse, subsemnata 
poate aduce Domnului Preşedinte mărturia persoanelor 
care văd şi cunosc pe domnul marchiz d'Espard, şi ale căror 
nume şi calităţi sunt consemnate mai jos; dintre acestea, 


unele au rugat cu multă stăruinţă pe subsemnata să ceară 
şi să caute să înfăptuiască punerea sub interdicţie a 
domnului marchiz d'Espard, acesta fiind singurul mijloc de 
a-i feri averea de o dezastruoasă administraţie şi de a ţine 
copiii departe de o influenţă nefastă. 

Având în vedere probele aici alăturate şi luând în 
consideraţie toate aceste fapte, dat fiind că sus-amintitele 
stări de lucruri arată limpede starea de sminteală şi de 
imbecilitate a numitului domn marchiz d'EsparD. Cu 
domiciliul sus-arătat. - spre a ajunge la punerea acestuia 
sub interdicţie, subsemnata cere Domnului Preşedinte să 
aibă bunăvoința de a ordona comunicarea cererii aci 
anexate domnului procuror regal şi să însărcineze pe un 
judecător al Tribunalului cu întocmirea raportului, pentru 
termenul pe caro veţi binevoi a-l fixa, în aşa fel încât 
Tribunalul să hotărască în deplină cunoştinţă de cauză şi să 
facă dreptate etc., etc.” 

— lată, zise Popinot, şi ordonanța preşedintelui, prin care 
sunt învestit. Ei, şi acum ce-o mai vrea de la mine marchiza 
d'Espard? Ştiu doar totul. Mâine mă voi duce cu grefierul 
meu la domnul marchiz, căci treaba nu mi se pare a fi 
tocmai curată. 

— Ascultă, dragă unchiule, ştii că nu ţi-am cerut niciodată 
nici cel mai mic serviciu care să fi fost în legătură cu 
meseria de judecător; ei bine, te rog acum să ai pentru 
doamna d'Espard bunăvoința pe care o îndreptăţeşte 
situaţia ei. Spune, dacă ar veni ea aci, ai asculta-o? 

— Fireşte. 

— Atunci, uite ce! Mergi de o ascultă la dânsa acasă. 
Doamna d'Espard e bolnăvicioasă, e nervoasă şi are o fire 
gingaşă, şi nu cred că s-ar simţi prea bine în cocioaba 
matale. Du-te pe seară, în loc să mergi la cină, de vreme ce 
legea te opreşte să bei şi să mănânci cu împricinaţii. 

— Dar legea nu te opreşte şi pe tine să primeşti 
moştenirile ce ţi-ar lăsa clienţii tăi? întrebă Popinot, căruia i 
se părea că simţise în glasul nepotului său o uşoară ironie. 


— Hai, unchiule, chiar de n-ar fi decât faptul de a putea 
descoperi adevărul de pe urma acestei vizite, te rog să nu 
mă refuzi. Vei veni acolo ca jude-instructor, de vreme ce 
lucrurile nu ţi se par limpezi... Ce naiba! Interogatoriul 
marchizei e oare mai puţin folositor decât al soţului ei? 

— Ai dreptate, încuviinţă magistratul, s-ar putea ca ea să 
fie partea nebună. Voi veni! 

— Trec să te iau; scrie pe agendă: „Mâine seară la nouă, la 
doamna d'Espard” Bun! zise Bianchon, văzând pe unchiul 
că îşi notează întâlnirea. 

A doua zi la nouă, doctorul Bianchon urcă scara plină de 
praf a unchiului său şi-l găsi lucrând la redactarea unei 
hotărâri spinoase. 

Croitorul nu trimisese costumul cerut de Lavienne, aşa 
încât Popinot era îmbrăcat tot cu vechiul său gheroc plin de 
pete şi rămăsese acelaşi incomptus34 la vederea căruia cei 
ce nu-i cunoşteau viaţa lăuntrică pufneau în râs. Bianchon îl 
convinse totuşi să-şi aranjeze cravata şi să se încheie la 
haină; camufla apoi petele, butonându-i invers reverele de 
la dreapta spre stânga şi descoperind astfel partea neuzată 
a postavului. Însă după câteva clipe, vârându-şi mâinile în 
buzunarele vestei, aşa cum era deprins, judecătorul îşi 
suflecă haina până în piept. 

Foarte mototolit în faţă şi la spate, costumul făcea o ghebă 
tocmai în mijlocul spinării, lăsând să iasă afară cămaşa 
printr-o despicătură care se isca tot mereu între jiletcă şi 
pantalon. Spre nenorocul său, Bianchon nu-şi dădu seama 
de acest caraghioslăc suplimentar decât în clipa în care 
unchiul se afla în faţa marchizei. 

Este neapărată nevoie să facem o scurtă schiţă a vieţii 
acesteia, pentru a înţelege mai bine convorbirea pe care 
doctorul şi judecătorul aveau s-o aibă cu dânsa. 

IV. 

CE A VORBIT O FEMEIE LA MODĂ CU JUDECĂTORUL 
POPINOI. 


Doamna d'Espard era de vreo şapte ani de zile foarte la 
modă în acel Paris unde Moda înalţă şi doboară rând pe 
rând oamenii. Aceştia, când mari, când mici, când obiectul 
atenţiei tuturor, când cu desăvârşire daţi uitării, ajung să fie 
mai târziu nişte nesuferiţi, aşa cum sunt toţi miniştrii 
exoflisiţi şi toate maiestăţile prăvălite. Supărători prin 
ifosele lor matofite, lingugşitorii aceştia ai trecutului ştiu 
totul, vorbesc de râu pe toţi şi, ca nişte risipitori scăpătaţi, 
sunt prieteni cu toţii. De ţinem seama de faptul că soţul o 
părăsise prin 1815, de bună seamă că doamna d'Espard 
trebuie să se fi măritat pe la începutul anului 1812; fără 
îndoială deci, că cei doi copii ai săi aveau acum 
cincisprezece şi treisprezece ani. Prin ce întâmplare 
această mamă, în vârstă de vreo treizeci şi trei de ani, 
ajunsese să fie astăzi la modă? Deşi Moda aceasta are 
hachiţe şi nimeni nu-i poate desemna dinainte aleşii; deşi 
deseori ea ridică în slăvi pe soţia unui bancher sau vreo altă 
femeie de o îndoielnică frumuseţe şi elegantă, pare de 
necrezut ca Moda să fi luai apucături oarecum 
constituţionale, prin ratificarea alegerii unui preşedinte de 
vârstă. Aci Moda făcuse ca toată lumea: ea socotea şi acum 
pe doamna d'Espard drept o femeie tânără. În registrele 
Stării Civile, marchiza era trecută cu treizeci şi trei de ani; 
uneori seara, într-un salon, avea douăzeci şi doi. Dar câtă 
meştereală şi câte vicleşuguri! Nişte zulufi de împrumut, 
bine potriviţi, îi ascundeau tâmplele. Acasă se ostenea să 
stea într-o lumină foarte pală; făcea pe bolnava spre a 
rămâne în binevoitoarea penumbră a razelor cernute prin 
perdele de voal. Ca şi Diana de Poitiers35, se scălda zilnic în 
apă rece; tot ca ea, marchiza se culca pe o saltea de păr de 
cal şi dormea cu capul pe perne de saftian ca să-şi păstreze 
frumuseţea părului; mânca puţin, nu bea decât apă, îşi 
cumpăta fiece mişcare pentru a nu se obosi, şi îndeplinea cu 
exactitudine călugărească până şi cel mai mic punct al 
programului ei de viaţă. Această straşnică reţetă - spun unii 
- o practică şi o vestită poloneză36, care foloseşte gheaţa în 


locul apei şi mănâncă doar bucate reci. Poloneza aceasta 
întrunea în persoana ei o experienţă seculară şi 
deprinderile şi obiceiurile unei cochete din secolul al XVIII- 
lea, Hărăzită să trăiască cât Marion de Lorme37 - căreia 
biografii îi dădeau o sută treizeci de ani - fosta viceregină a 
Poloniei, la aproape o sută de ani, avea un spirit şi o inimă 
tânără, o înfăţişare gingaşă şi o făptură fermecătoare; în 
conversaţia sa, în care vorbele-i scăpărau ca şi curpenii pe 
foc, ştia să facă asemuiri între cărţile şi oamenii literaturii 
de astăzi şi oamenii şi cărţile veacului al XVIII-lea, Ea îşi 
comanda coafurile la casa Herbault din Varşovia. Doamnă 
din lumea mare, era totodată evlavioasă ca o fetiţă; ştia să 
înoate, să zburde ca un băiat, precum ştia să se aşeze într-o 
causeuse întocmai ca o tânără cochetă. Suduia moartea şi-şi 
bătea joc de ea. Uluise odinioară pe împăratul Alexandru, 
iar acum, prin fastul recepţiilor ce le dădea, ar fi uimit chiar 
pe ţarul Nicolae38. Mai făcea încă să suspine câte un tânăr 
căruia i se aprindeau călcâiele, căci ea avea darul s-arate 
vârsta care îi plăcea s-o aibă. În sfârşit, era un adevărat 
basm cu zâne, dacă nu cumva era ea însăşi zâna ieşită din 
vreun basm. 

Doamna d'Espard o fi cunoscut oare pe această doamnă 
Zavonesek? A vrut s-o reîntrupeze în totul? Oricum, 
marchiza era o reclamă vie pentru regimul pe care-l ţinea: 
avea tenul proaspăt, fruntea făr' de zbârcitură, trupul - ca 
şi al iubitei lui Henric al II-lea - mlădios şi fraged. Avea acei 
tainici nuri ce prind şi te leagă de o femeie... Prescripţiile 
atât de uşoare ale acestui regim în care îşi dădeau întâlnire 
şi arta şi natura, poate şi experienţa, găseau de altfel în 
organismul marchizei un tărâm prielnic şi potrivit. 
Marchiza arăta o adâncă nepăsare pentru tot ceea ce o 
privea; bărbaţii o amuzau, dar niciunul nu-i stârnise acel 
mare freamăt care să cutremure două firi şi să facă praf 
una dintre ele. Nu purta pică nimănui, dar nici dragoste. 
Dacă o jignea careva, se răzbuna cu răceală, liniştită, în 
toată tihna, pândind prilejul de a-şi împlini gândul mocnit 


împotriva orişicui îi lăsase o amintire proastă. Nu se 
frământă, nici nu se zbuciuma. Vorbea, căci ştia că rostind 
câteva vorbe, o femeie poate ucide trei bărbaţi. Simţise o 
deosebită plăcere atunci când fusese părăsită de domnul 
d'Espard: odată cu el oare nu plecau şi cei doi băieţi care 
începuseră s-o plictisească şi care, mai târziu, i-ar fi putut 
chiar dăuna ifoselor ei? Prietenii cei mai intimi. - precum şi 
adoratorii ei cei mai fluşturatici, socoteau că e o femeie 
tânără, fiindcă n-o vedeau - aidoma Corneliei39 - însoţită 
de acele „odrasle” care ar fi dat de gol etatea mamei lor. 
Lumea nu cunoştea pe cei doi copii de care marchiza părea 
atât de îngrijorată în jalba sa, aşa cum nu-l cunoştea nici pe 
tatăl lor, după cum nici marinarii habar n-aveau de 
trecătoarea nord-est40... Domnul d'Espard trecea drept un 
zurliu care-şi părăsise nevasta, fără a avea împotrivă-i nici 
cea mai mică pricină de nemulţumire. Astfel că, la douăzeci 
şi doi de ani, doamna d'Espard era deopotrivă stăpână pe 
sine şi pe averea sa ce-i aducea douăzeci şi şase de mii de 
livre rentă; de aceea şovăise mult înainte de a-şi alege alt 
fel de viaţă sau de a se hotări să-şi schimbe soarta. Deşi 
stăpânea toate bunurile cumpărate de soţul ei şi îi păstra 
mobila, echipajele, caii, în fine o casă întreagă cu tot ce 
putea cuprinde, marchiza duse la început o viaţă retrasă; 
era în timpul anilor 1816-1817-181841, când familiile se 
refăceau din nenorocirile căşunate de viitoarea politică. 
Aparţinând, de bună seamă, uneia dintre cele mai mari şi 
vestite case din cartierul Saint-Germain42, părinţii o 
sfătuiră să trăiască în familie, după despărţirea silită la care 
o condamnase neînţeleasa ciudăţenie a soţului ei. 

În anul 1820, marchiza ieşi din sihăstria ei şi începu să se 
arate la Curte, să participe la serate şi să dea recepții la ea 
acasă. Între 1821 şi 1827 porni să cheltuiască mult, 
distingându-se prin gustul şi toaletele sale; îşi avea zilele şi 
orele sale de primire; curând apoi, se urcă pe tronul unde 
străluciseră mai înainta vicontesa de Beauseant, ducesa de 
Langeais şi doamna Firmiani; aceasta din urmă - după 


căsătoria cu domnul de Camps - trecuse sceptrul în mâinile 
ducesei de Maufrigneuse, căreia i-l smulsese marchiza 
d'Espard. Lumea nu ştia nimic mai mult despre viaţa intimă 
a doamnei d'Espard. Asemenea unui soare gata de asfinţit, 
dar care nu apune niciodată, ea părea sortită să mai 
dăinuie multă vreme deasupra orizontului parizian. 
Marchiza era bună prietenă cu o ducesă, vestită nu numai 
prin frumuseţea ei, dar şi prin devotamentul pe care îl avea 
faţă de un prinţ, pe atunci în dizgrație, dar totdeauna gata 
să intre ca un stăpân într-unul dintre guvernele viitoare43. 
Doamna d'Espard era totodată prietenă cu o străină, care 
era în relaţii cu un vestit şi viclean diplomat rus, obişnuit să 
canalizeze viaţa noastră publică. În sfârşit, mai avea strânse 
legături cu o bătrână contesă care aproape o înfiase şi care 
obişnuia să amestece cărţile marilor pasienţe politice. 
Pentru lumea ce ştia să privească viitorul, doamna d'Espard 
se pregătea să treacă de la o surdă, dar adevărată 
înrâurire, la acea publică şi uşuratică domnie pe care o 
impune Moda. Salonul ei căpătase un aspect politic. 
Cuvintele: „Ce se spune despre asta la doamna d'Espard? 
Oare salonul doamnei d'Espard e sau nu împotriva acestei 
măsuri?” - începeau să fie murmurate de tot mai mulţi 
nătărăi care dădeau autoritate unei clici - turmă 
credincioasă marchizei. Câţiva politicieni scăpătaţi, oblojiţi 
şi măguliţi de dânsA. Printre care şi un favorit al lui Ludovic 
al XVIII-lea44, ce mi mai avea nici o trecere, sau mulţi alţi 
foşti miniştri (gata să pună iar mâna pe putere) povesteau 
că marchiza e tot atât de iscusită în ale diplomaţiei ca soţia 
ambasadorului rus din Londra. Marchiza împărtăşise, fie 
unor deputaţi, fie unor pairi, câteva idei şi vorbe de duh, 
care apoi fuseseră vânturate, de la tribună, în întreaga 
Europă. Deseori enunţase anumite judecăţi bune cu privire 
la unele evenimente despre care prietenii ei nici nu cutezau 
să-şi spună părerea. Dregători de seamă ai Curţii veneau 
seara la ea să joace whist45. Marchiza avea de altfel 
însuşirile cusururilor sale. Era pe drept cuvânt socotită o 


femeie discretă. Prietenia ei părea statornică şi neclintită. 
Îşi ajuta protejaţii cu o râvnă care dovedea că ţine mai mult 
să-şi mărească creditul, decât să-şi cucerească simpatiile. 
Această purtare era determinată de patima ei majoră, de 
vanitate. Cuceririle şi plăcerile la care femeile ţin atâta i se 
păreau doar nişte simple mijloace: ea năzuia să trăiască în 
toate punctele cercului celui mai larg pe care-l poate 
cuprinde viaţa. Printre bărbaţii încă tineri şi de viitor, care 
la zile mari dădeau ghes prin saloanele ei, întâlneai pe 
domnii de Marsay, de Ronquerolles, de Montriveau, de la 
Roche-Hugon, de Serizy, Ferraud, Maxime de Trailles, de 
Listomere, pe cei doi Vandenesse, du Châtelet46 etc. 
Deseori marchiza invita câte un bărbat făr' de soţia lui. 
Avea însă destul de mare autoritate spre a putea impune 
aceste grele derogări unor ambiţioşi de teapa, bunăoară, a 
vestiţilor bancheri de Nucingen şi Ferdinand du Tillet. 
Cunoştea atât de bine punctele tari şi cele slabe ale vieţii 
pariziene, încât prin purtarea ei nu îngăduia niciodată unui 
bărbat să poată exercita nici cea mai mică înrâurire asupra 
ei. Să fi dat orişicât şi n-ai fi putut nicăieri afla vreun răvaş 
sau vreo scrisoare compromiţătoare. Dacă răceala inimii îi 
îngăduia să-şi joace rolul cu multă naturaleţe, înfăţişarea o 
slujea tot atât de bine. Avea un aspect tineresc. Glasu-i se 
mlădia după voie, proaspăt, limpede şi dur. Poseda la 
perfecţie toate tainele acelei atitudini aristocratice, prin 
care o femeie îşi poate da trecutul uitării... Marchiza 
poseda cu măiestrie arta de a pune nesfârşite stavile între 
ea şi bărbatul care - după o fericire trecătoare - s-ar fi 
crezut îndreptăţit la o anumită familiaritate. Privirea-i 
împărătească ştia să nege totul. În conversaţia ei, 
simţămintele cele mai mari şi frumoase şi hotărârile-i nobile 
păreau a decurge în chipul cel mai firesc dintr-o stare 
sufletească şi dintr-o inimă curată; de fapt, însă, totul era 
calculat; putea oricând să-şi bată joc şi să-l lacă de râs pe 
bărbatul care nu s-ar fi priceput la afaceri. În timp ce, 
atunci când era vorba de interesele ei, ar fi fost în stare să 


facă cele mai necinstite lucruri, cu cea mai sfruntată 
neruşinare. Dacă şi-ar fi putut-o apropia, aşa cum năzuia, 
Rastignac ar fi avut cea mai straşnică unealtă; dar aceasta 
nu numai că nu se întâmplase, ci dimpotrivă, pe nesimţite, 
începuse el însuşi să fie dus de nas de dânsa. Acest tânăr 
condottiere47 al minţii se vedea osândit - ca şi Napoleon - 
să înfrunte bătălia, ştiind însă că prima înfrângere ar fi 
însemnat totodată mormântul norocului său; de aceea, 
această ocrotitoare era pentru el o toarte primejdioasă 
adversară. Pentru prima dată în viaţa-i zbuciumată, 
Rastignac juca o partidă serioasă cu un partener de talia 
lui. Prin cucerirea doamnei d'Espard, el întrezărea un post 
de ministru; de aceea, o servea el, înainte de a se servi de 
ea. Primejdios preţ. 

Trena casei d'Espard cerea un personal numeros, căci 
viaţa pe care o ducea marchiza era fastuoasă. Marile 
recepții se desfăşurau la parter. - dar marchiza locuia la 
primul etaj al imobilului. Intrarea prin scara principală, 
minunat împodobită, apartamentele în care simţeai acel 
bun şi nobil gust care strălucise pe vremuri la Versailles, 
toate acestea adevereau că ne găseam în faţa unei uriaşe 
averi. Când judecătorul, la apariţia cabrioletei nepotului 
său, văzu cum se deschide poarta de intrare, iscodi cu 
luare-aminte, dintr-o privire, cuşca portarului gătit în livrea 
de paradă; apoi curtea, grajdurile, felul cum era împărţită 
casa, florile ce împodobeau scara, desăvârşita curăţenie a 
rampelor ei, a pereţilor, a covoarelor; numără lacheii 
costumaţi care, la clinchetul soneriei, se aliniaseră în pragul 
scării principale. Ochii judecătorului, care în ajun 
sfredeleau din fundul vorbitorului măreţia mizeriilor, 
pitulate pe sub hainele colbuite ale poporului, iscodeau 
acum cu aceeaşi agerime mobilierul şi decorul ce 
împodobea încăperile prin care trecea, spre a descoperi de 
astă dată mizeriile măreției. 

— Domnul Popinot, domnul Bianchon. 


Aceste două nume fură rostite la intrarea budoarului ei - o 
frumoasă odaie de curând remobilată şi care dădea spre 
grădină. Doamna d'Espard sta aşezată într-unul dintre 
acele vechi jilţuri rococo, a căror modă fusese statornicită 
de Madame48. La stânga ei, pe un scăunel, era Rastignac, 
ca un fel de primo49 al vreunei nobile italiene. La colţul 
căminului, în picioare, se afla un al treilea ins. După cum 
bine intuise învățatul medic, marchiza avea un 
temperament sec şi nervos. Dacă n-ar fi ţinut un regim 
special, pielea ei ar fi luat culoarea roşiatică pe care ţi-o dă 
un neîncetat năduf; însă albul prefăcut al carnaţiei şi-l 
punea în valoare cu nuanțele şi tonurile puternice ale 
stofelor ce-o înconjurau sau ale celor ce îmbrăca. Brunul 
roşiatic, cafeniul, fumuriul cu scânteieri aurii, i se potriveau 
cum nu se poate mai bine. Copiat după cel al unei vestite 
lady, la modă atunci la Londra, budoarul ei era tapisat în 
catifea castanie, peste care adăugase nenumărate zorzoane 
şi podoabe a căror înfăţişare atrăgătoare atenua din fastul 
excesiv al acestei regeşti culori. Marchiza era pieptănată 
tinereşte, cu părul tras pe tâmple; coafura se termina cu 
nişte zulufi ce-i accentuau ovalul puţin lungăreţ; fiindcă pe 
cât este de hâd un obraz durduliu, pe atât unul prelung 
este de maiestuos. Oglinzile duble, cu mai multe feţe, care 
subţiază sau teşesc chipul, adeveresc această regulă 
aplicabilă în fizionomie. 

Când îl zări pe Popinot oprindu-se în uşă ca o vită speriată, 
întinzând gâtul, cu mâna stingă în buzunarul de la vestă, 
ţinând în cea dreaptă pălăria cu căptuşeala-i soioasă, 
marchiza d'Espard aruncă lui Rastignac o privire în care 
simţeai zeflemeaua. Ţinuta stângace a bătrânului se brodea 
atât de bine cu înfăţişarea sa grotescă şi fâstăcită, încât 
Rastignac, când întâlni şi privirea întristată a lui Bianchon - 
ruşinat de unchiul său - nu-şi putu stăpâni râsul şi întoarse 
capul. Marchiza salută şi schiţă, cu mare greutate, gestul să 
se ridice din jilţul în care - nu fără graţie - recăzu, părând 
că-şi scuză, printr-o prefăcută slăbiciune, necuviinţa. 


În clipa aceea, un personaj care şedea între cămin şi uşă 
se înclină uşor, oferind două scaune pe care le arătă 
doctorului şi judecătorului; apoi, când îi văzu pe aceştia 
aşezaţi, îşi reluă locul sprijinindu-şi spatele de tapet şi 
încrucişându-şi braţele. 

Câteva cuvinte despre omul acesta: 

În zilele noastre trăieşte un pictor, pe nume Decamps50, 
înzestrat cu marea însuşire de a stârni interesul în legătură 
cu tot ceea ce înfăţişează privirii, fie că e o piatră, fie că e 
vorba de un om. Din acest punct de vedere, creionul lui 
pare mai iscusit decât penelul. Dacă desenează o odaie 
goală, unde stă rezemat de perete, şi dacă dânsul vrea, 
atunci te va face să te înfiori: vei crede poate că mătura a 
fost, adineauri, părtaşă la o crimă, fiind mânjită de sânge; 
că este chiar mătura de care s-a folosit văduva Bancal ca să 
curețe încăperea în care a fost asasinat Fualdes51. Da, 
pictorul va zburli târnul întocmai ca pe un om mânios, va 
înfoia firele de mătură ca şi când ar fi nişte ţepi de păr ce ţi 
se face măciucă; va face din ea un soi de tălmaci al poeziei 
tainice care se desfăşoară în închipuire. După ce te va fi 
înfricoşat cu măturoiul ăsta, mâine îţi va zugrăvi un târn 
aşezat, de astă dată, lângă o mâţă aţipită (cam ciudat) şi îţi 
va spune că e al nevestei unui cizmar neamţ şi că se 
foloseşte de el pentru a se duce pe Brocken52. Sau va 
putea fi una dintre acele paşnice mături de coada căreia 
atârnă haina vreunui funcţionar de la Visterie. Ceea ce avea 
arcuşul lui Paganini, avea şi penelul acestui Decamps: o 
putere magnetică de comunicare. Ei bine, ar fi trebuit să ai 
acel surprinzător geniu, acea măiestrie a creionului, ca să 
poţi transpune stilul, ca să poţi înfăţişa icoana acestui ins 
rigid, uscăţiv şi înalt, îmbrăcat într-un costum cernit, cu 
părul lung, negru, aşa cum stătea acolo în picioare, fără a 
spune o vorbă. Acest senior avea fata ca lama unui cuţit: 
rece şi tăioasă. Tenul lui te făcea să te gândeşti la apele 
Senei, când gârla tulbure duce de-a rostogolul cărbunii 
vreunei luntri scufundate. Privea la pământ, asculta şi 


judeca. Felul cum sta în picioare, te înfiora. Părea vestita 
mătură pe care Decamps o înzestrase cu puterea de a da în 
vileag o crimă... Din când în când, marchiza încercă - în 
timpul conversaţiei - să dobândească încuviințarea lui 
tacită, ţintindu-şi o clipă privirile asupra acestui personaj. 
Dar oricât de vie ar fi fost întrebarea mută a marchizei, el 
rămânea împietrit şi rece ca şi statuia Comandorului53. 

Aşezat pe muchia scaunului, în faţa focului din cămin, cu 
pălăria pe genunchi, sărmanul Popinot privea candelabrele 
poleite cu aur, orologiul, mărunţişurile grămădite deasupra 
căminului, mătasea tapetului înflorat, în sfârşit, toate acele 
zorzoane şi bibelouri scumpe cu care se înconjură o femeie 
la modă. Fu scos din contemplaţia sa burgheză de doamna 
d'Espard, care-i şuieră cu un glas dulce, ca din nai: 

— Domnul meu, vă datorez un milion de mulţumiri... „Un 
milion de mulţumiri? îşi zise Popinot în sinea lui, e prea 
mult; nici măcar una.” 

— Pentru osteneala pe care aţi binevoit... „Binevoit...?” 
gândi el. „Îşi bate joc de mine.” 

—,.. binevoit să v-o daţi, ostenindu-vă să staţi de vorbă cu 
o prea suferindă solicitatoare, care nu era în măsură să 
părăsească apartamentul... 

Aci judecătorul curmă vorba marchizei, aruncându-i o 
privire pătrunzătoare şi scrutând starea sanitară a 
sărmanei solicitatoare. 

„E sănătoasă tun!” îşi zise Popinot. 

— Doamna mea, răspunse el, luând un ton respectuos, nu- 
mi datoraţi nimic. Deşi această deplasare nu stă în 
obiceiurile Tribunalului, totuşi, când se pun asemenea 
probleme, nu trebuie să precupeţim nimic pentru a ajunge 
la descoperirea adevărului. Judecata noastră va fi atunci 
determinată mai puţin de litera legii, decât de inspiraţiile 
conştiinţei noastre. Oriunde aş căuta adevărul, fie în 
camera noastră de chibzuire, fie aci, important este să-l 
găsim. Şi atunci totu-i în regulă. 


Pe când Popinot vorbea, Rastignac dădea mâna eu 
Bianchon, iar marchiza - plină de graţioasă bunăvoință - 
făcea doctorului un semn din cap. 

— Cine e domnul ăsta? întrebă Bianchon în şoaptă pe 
Rastignac, arătând spre omul cernit. 

— Cavalerul d'Espard, fratele marchizului. 

— Nepotul dumneavoastră mi-a spus, răspunse marchiza 
lui Popinot, cât de ocupat sunteţi; şi mai ştiu că sunteţi atât 
de bun încât, spre a scuti de recunoştinţă pe cei ce vă sunt 
îndatoraţi, nu doriţi să se ştie nimic despre binefacerile 
domniei voastre. Se pare că Tribunalul acesta vă oboseşte 
peste măsură. De ce oare nu se sporeşte numărul 
judecătorilor? 

— Vai, doamna mea, nu asta-i greu, zise Popinot. Fireşte că 
n-ar îi rău să se sporească. Dar asta o să se întâmple când o 
face plopul mere şi răchita micşunele. 

Auzind această frază, care se potrivea atât de bine cu 
fizionomia judecătorului, cavalerul d'Espard îl măsură 
dintr-o privire şi păru a-şi spune: „Îl dăm noi repede pe 
brazdă!” 

Marchiza îşi aruncă ochii spre Rastignac care se aplecă 
spre dânsa. 

— lată oamenii care hotărăsc de soarta şi de interesele 
noastre, şopti tânărul elegant către marchiză. 

Ca majoritatea celor îmbătrâniţi într-o meserie, Popinot se 
lăsa uşor în voia deprinderilor dobândite, deprinderi care, 
de altfel, formau şi felul lui de a gândi. Convorbirea lui 
dădea în vileag pe judecătorul de instrucţie. Îi plăcea să 
pună întrebări interlocutorilor, să-i încolţească, iscând astfel 
unele neaşteptate consecinţe şi făcându-i să vorbească mai 
mult decât ar fi dorit ei. Se povesteşte că lui Pozzo di 
Borgo54 îi plăcea să afle secretele interlocutorilor săi şi să-i 
prindă în capcane diplomatice; el desfăşura în acest iei, cu o 
obişnuinţă mai tare decât el, duhul său călit în viclenie. 
Îndată ce Popinot îşi dădu seama, ca să zicem aşa, în ce ape 
se scaldă, socoti că pentru aflarea adevărului va fi silit să 


recurgă la cele mai iscusite vicleşuguri, la cele mai 
prefăcute şi mai întortocheate căi practicate în Tribunal. 
Bianchon rămânea rece şi sever, ca un om hotărât să îndure 
chinurile în tăcere; însă, în sinea lui, dorea ca unchiul său 
să poată strivi această femeie, aşa cum calci o năpârcă, 
metaforă inspirată de lunga-i rochie, de atitudinea-i 
şerpuitoare, de gâtul prea lung, de capul mic şi de mişcările 
unduioase ale marchizei. 

— Ei bine, domnul meu, reluă doamna d'Espard, oricât de 
mult mă scârbeşte egoismul, să credeţi că sufăr de prea 
multă vreme ca să nu doresc să terminaţi cât de repede. 
Putea-voi oare avea în curând dezlegarea fericită a pricinii? 

— Doamna mea, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru 
a termina, zise Popinot, plin de simplitate. Ce anume a 
determinat despărţirea dumneavoastră de marchizul 
d'Espard? întrebă judecătorul, privind spre marchiză. 

— Da, domnul meu, începu marchiza, pregătindu-se cu 
gândul să-i depene povestea dinainte pregătită: la începutul 
anului 1816, domnul d'Espard, care de trei luni îşi 
schimbase cu desăvârşire firea, îmi propuse să ne mutăm la 
una dintre moşiile lui, lângă Briancon; aceasta, fără a ţine 
câtuşi de puţin seama de sănătatea mea, căreia clima de 
acolo nu i-ar fi priit, fără să ţină seama nici de felul meu de 
viaţă; de aceea eu nu am voit să-l urmez. Refuzul meu l-a 
făcut să rostească unele vorbe atât de nedrepte, încât chiar 
din acea clipă am început să mă îndoiesc dacă este în toate 
minţile... A doua zi mă părăsi, lăsându-mi casa şi libera 
poziţie asupra veniturilor lui; luând cu sine pe cei doi copii 
se mută pe strada Montagne Sainte-Genevicve. 

— Îmi daţi voie doamnă, întrerupse judecătorul, cam la cât 
se cifrau aceste venituri? 

— O rentă de douăzeci şi şase de mii de livre, completă 
marchiza. M-am sfătuit de îndată cu bătrânul domn Bordin, 
pentru a şti ce e de făcut, reluă ea; dar se pare cănue 
deloc uşor să iei din mâna tatălui copiii, pentru a-i creşte; 
astfel că m-am văzut nevoită să rămân, la etatea de 


douăzeci şi doi de ani, singură, în timp ce alte femei tinere 
s-ar fi ţinut de năzbâtii... Desigur că mi-aţi citit plângerea, 
domnule judecător; aşadar cunoaşteţi faptele principale pe 
care-mi întemeiez cererea de punere sub interdicţie, 
împotriva domnului d'Espard? 

— Aţi făcut, doamnă, demersuri pentru a lua de la dânsul 
copiii? întrebă judecătorul. 

— Da, domnul meu, dar totul a fost zadarnic! E groaznic 
pentru o mamă să se vadă lipsită de afecțiunea propriilor 
săi copii, mai cu seamă când i-ar putea da acele bucurii de 
care duce lipsă şi la care orice femeie ţine... 

— Cel mare trebuie să fi împlinit şaisprezece ani? întrebă 
judecătorul. 

— Cincisprezece, rectifică repede marchiza. 

Bianchon se uită atunci la Rastignac. 

Doamna d'Espard îşi muşcă buzele. 

— Dar de ce vă interesează etatea copiilor mei? 

— Ei, doamnă, zise judecătorul, fără a părea că dă vreo 
greutate cuvintelor sale, un băiat de cincisprezece ani, şi 
fratele lui, fără îndoială în etate de vreo treisprezece ani, 
socot că au picioare şi minte; ar putea aşadar veni să vă 
vadă pe ascuns; iar dacă nu vin, înseamnă că ei ascultă de 
tatăl lor; şi dacă-l ascultă, asta înseamnă că trebuie să-l şi 
iubească mult... 

— Nu vă înţeleg, zise marchiza. 

— Pesemne nu aveţi cunoştinţă de faptul că în cerere 
avocatul dumneavoastră pretinde că scumpii 
dumneavoastră copii sunt cât se poate de nenorociţi la tatăl 
lor... 

Doamna d'Espard răspunse cu o fermecătoare 
nevinovăție: 

— Nici nu ştiu ce mi-a dat avocatul să iscălesc. 

— Îmi iertaţi aceste presupuneri, dar Justiţia cântăreşte 
totul. Ceea ce vă întreb eu, doamnă, e inspirat doar de 
dorinţa de a cunoaşte bine problema. După părerea 
dumneavoastră, domnul d'Espard v-ar fi părăsit pentru o 


prietenă oarecare. În loc să plece la Briancon, unde voia să 
vă ducă, dânsul a rămas la Paris. Pentru mine, punctul 
acesta nu e deloc limpede. Oare, înainte de căsătorie 
cunoştea pe această doamnă Jeanrenaud? 

— Nu, domnul meu, răspunse marchiza, cu un soi de 
neplăcere pe care doar Rastignac şi cavalerul d'Espard o 
puteau percepe. 

Se simţea jignită să fie supusă unui interogatoriu tocmai 
de acest judecător, pe care îşi pusese în gând să-l 
păcălească; însă acum - datorită preocupării lui, Popinot 
afişa aceeaşi atitudine nătângă - ea sfârşi prin a pune pe 
socoteala geniului „iscoditor” al acelui jude rural al lui 
Voltaire55, toate aceste întrebări. 

— La şaisprezece ani, continuă marchiza, părinţii m-au 
măritat cu domnul d'Espard; numele, averea şi caracterul 
său erau potrivite cu ceea ce gândea familia mea că trebuie 
să fie. Domnul d'Espard, atunci de douăzeci şi şase de ani, 
era un gentilom în accepţia britanică a cuvântului; purtarea 
lui îmi plăcea; părea să aibă multă ambiţie, şi mie îmi plac 
bărbaţii ambiţioşi, zise ea, uitându-se la Rastignac. Dacă 
domnul d'Espard n-ar fi întâlnit-o pe doamna Jeanrenaud, 
însuşirile, educaţia şi cunoştinţele sale l-ar fi dus - după 
părerea prietenilor lui de atunci - la treburile statului. 
Regele Carol al X-lea, pe atunci prinţ moştenitor, îl preţuia 
foarte mult şi un loc în Parlament, o slujbă la Curte, o înaltă 
dregătorie, îi erau de bună seamă hărăzite. Femeia asta 
însă l-a scos din minţi, nenorocind viitorul întregii noastre 
familii. 

— Care erau pe vremea aceea părerile religioase ale 
domnului d'Espard? 

— Era, ca şi acum, tare evlavios! 

— Nu credeţi că doamna Jeanrenaud l-ar fi acaparat 
folosindu-se de misticism? 

— Nu, domnule. 

— Aveţi o casă frumoasă, doamnă, zise deodată Popinot, 
scoţându-şi mâinile din buzunarele de la vestă, sculându-se 


ca să-şi desfacă pulpanele redingotei şi să se-ncălzească. 
Acest budoar e tare plăcut: iată nişte jilţuri minunate! 
Apartamentul dumneavoastră este foarte somptuos; trebuie 
să vă simţiţi prost aci, gândindu-vă cât de prost o duc copiii 
dumneavoastră şi ce prost sunt îmbrăcaţi şi hrăniţi. Pentru 
o mamă, nu-mi pot închipui nimic mai îngrozitor! 

— Da, domnul meu. De-aţi şti cât de mult aş dori să le pot 
face şi eu puţină plăcere bieţilor mei copilaşi, pe care tatăl 
lor îi pune să trudească de dimineaţa până seara, din 
pricina acelei nenorocite lucrări despre China! 

— Dumneavoastră daţi recepții frumoase şi ei s-ar distra 
bine aci, deşi ar putea prinde gustul mondenităţilor; oricum 
însă, tatăl lor vi i-ar putea trimite de două-trei ori pe iarnă. 

— Mi-i aduce de Anul Nou şi de ziua mea. De două ori pe 
an, domnul d'Espard îmi face plăcerea de-a lua masa la 
mine, împreună cu copiii. 

— Ce ciudată purtare! zise Popinot, cu mutra unui om 
convins. Dar aţi văzut-o vreodată pe doamna asta 
Jeanrenaud? 

— Într-o zi, cumnatul meu, care avea treabă cu fratele 
său... 

— Cum?! domnul este fratele domnului d'Espard? zise 
judecătorul, tăindu-i vorba. 

Cavalerul făcu o mică plecăciune, fără a spune o vorbă. 

— Domnul d'EsparD. Care era la curent cu aceasta 
afacere, m-a dus la Oratoire56, unde dânsa merge s-asculte 
predicile. - fiindcă e protestantă. Am văzut-o; n-are nimic 
atrăgător: seamănă cu o măcelăreasă, e puhavă, ciupită 
toată de vărsat; are nişte mâini şi nişte picioare 
butucănoase, e şpanchie - în fine, parc-ar fi o dihanie! 

— De necrezut! zise judecătorul ca şi cum ar fi fost cel mai 
ageamiu nătâng dintre toţi judecătorii Regatului. Şi făptura 
asta locuieşte nu departe de aci, pe rue Verte, într-o casă 
boierească! Carevasăzică nu mai există burghezi! 57 

— O casă boierească în care fiul ei face nişte cheltuieli 
nesăbuite! 


— Doamnă, zise judecătorul, eu locuiesc în cartierul Saint- 
Marceau şi nu ştiu ce sunt aceste cheltuieli. Ce înţelegeţi 
dumneavoastră prin cheltuieli nesăbuite? 

— Păi, zise marchiza: un grajd, cinci cai, trei trăsuri; adică 
o caleaşcă, un cupeu, o cabrioletă. 

— Vasăzică toate astea costă bani grei, nu glumă? făcu 
Popinot, mirat. 

— Grozav de mult, interveni Rastignac. Grajdul, îngrijirea 
trăsurilor şi livrelele oamenilor cer laolaltă între 
cincisprezece şi şaisprezece mii de franci anual. 

— Chiar aşa de mult, doamnă? întrebă judecătorul, mirat. 

— Pe puţin atâta, răspunse marchiza. 

— Şi pesemne că amenajarea casei a trebuit să coste şi ea 
bani grei. 

— Peste o sută de mii de franci, răspunse marchiza, care 
nu-şi putea ascunde surâsul, văzând vulgaritatea 
judecătorului. 

— Judecătorii, doamnă, reluă Popinot, sunt îndeobşte 
neîncrezători; ba chiar sunt plătiţi să fie astfel; şi eu unul 
sunt neîncrezător. Se pare deci că domnul baron 
Jeanrenaud, împreună cu mama sa, l-ar fi spoliat pe domnul 
d'Espard într-un chip destul de ciudat. Iată un grajd care, 
după socoteala dumneavoastră, ar costa şaisprezece mii de 
franci pe an. Coşniţa, simbria servitorilor, cheltuielile mari 
ale casei ar reveni, cred, la de două ori pe atât. Ceea ce 
face cam vreo cincizeci-şaizeci de mii de franci anual, 
Credeţi dumneavoastră că oamenii aceştia - odinioară atât 
de săraci - ar putea avea astăzi o avere atât de mare? Un 
milion produce doar un venit de patruzeci de mii de livre. 

— Domnul meu, fiul şi mama au învestit fondurile date de 
domnul d'Espard în rente de stat, atunci când acestea cotau 
între şaizeci şi optzeci... Cred că astăzi veniturile lor 
trebuie să se ridice la peste şaizeci da mii de franci. De 
altfel, băiatul are şi el o leafă foarte frumoasă. 

— Dacă ei cheltuiesc şaizeci de mii de franci, atunci 
dumneavoastră cât cheltuiţi? 


— Păi, răspunse doamna d'Espard, cam tot atâta! 

Cavalerul tresări, marchiza se roşi la faţă, Bianchon privi 
spre Rastignac; însă judecătorul făcu o mutră caraghioasă 
care înşelă pe doamna d'Espard. Cavalerul nu se mai 
amestecă în conversaţie, văzând că totul e pierdut. 

— Oamenii aceştia, zise Popinot, ar trebui trimişi în faţa 
judecătorului extraordinar, doamnă. 

— Aceasta era şi părerea mea, reluă marchiza încântată. 
Dacă ar fi fost ameninţaţi cu poliţia corecțională, atunci ar fi 
acceptat o tranzacţie. 

— Când domnul d'Espard v-a părăsit, oare nu v-a dat o 
procură pentru a gira şi administra bunurile 
dumneavoastră, doamnă? 

— Nu înţeleg rostul acestei întrebări, zise iute marchiza. 
Dacă aţi ţine seama de starea în care mă aflu, datorită 
demenţei soţului meu, s-ar cuveni, cred, să vă ocupați mai 
degrabă de dânsul decât de mine. 

— Ajungem noi şi acolo, doamnă, o linişti judecătorul. 
Înainte de a încredința domniei-voastre, sau altora, 
administrarea bunurilor domnului d'Espard - în ipoteza că 
ar fi pus sub interdicţie - Tribunalul trebuie să ştie cum v- 
aţi administrat propriul dumneavoastră avut. Dacă domnul 
d'Espard v-ar fi dat o procură, aceasta ar fi dovedit că are 
încredere şi Tribunalul ar aprecia ca atare acest fapt. Aţi 
avut procură de la dânsul? Aţi cumpărat, aţi vândut din 
averea imobilă, aţi investit bani în ceva? 

— Nu, domnul meu! Comerţul nu intră în deprinderile 
familiei Blamont-Chauvry, răspunse marchiza jignită în 
mândria ei aristocratică, uitând de plângerea făcută. 
Bunurile mele au rămas neatinse şi domnul d'Espard nu mi- 
a dat nici o procură. 

Cavalerul îşi acoperi ochii cu mâna spre a-şi ascunde 
vădita nemulţumire, datorată lipsei de prevedere a 
cumnatei; o vedea cum prin răspunsurile ei îşi tăia singură 
craca de sub picioare. În ciuda ocolurilor interogatoriului 
său, Popinot mergea drept la ţintă. 


— Domnia-sa, zise Popinot, arătând spre cavaler, este rudă 
de sânge, nu-i aşa? putem deci vorbi deschis în faţa 
dumnealui. 

— Vorbiţi, zise marchiza, surprinsă de această măsură de 
prevedere. 

— Ei bine, doamnă, admit că nu cheltuiţi anual decât 
şaizeci de mii de franci; această sumă va părea c-a fost 
foarte bine folosită, pentru oricine ar vedea grajdurile, 
acareturile, numerosul personal cum şi trena casei 
dumneavoastră, al cărui lux îmi pare a fi mai presus de cel 
al casei Jeanrenaud. 

Marchiza făcu un semn de încuviinţare. 

— Or, reluă judecătorul, dacă n-aveţi decât o rentă de 
douăzeci şi şase de mii de franci pe an, atunci - între noi fie 
vorba - ne-am putea aştepta să aveţi datorii de vreo sută de 
mii de franci. Tribunalul, aşadar, ar putea fi în drept să 
creadă că există, între motivele care vă împing să cereţi 
punerea sub interdicţie a soţului dumneavoastră, un interes 
personal, nevoia de-a achita anumite datorii, în ipoteza 
când dumneavoastră... aţi... avea... datorii... Felul în care 
am fost sesizat m-a făcut să mă interesez de situaţia 
dumneavoastră; chibzuiţi aşadar bine şi mărturisiţi-mi 
sincer. În cazul când presupunerile mele ar fi întemeiate, 
încă ar mai fi timp pentru a evita scandalul unei dezavuări 
pe care Tribunalul ar trebui s-o exprime în considerentele 
judecății sale, fireşte, dacă nu vă veţi clarifica până alunei 
poziţia. Noi suntem obligaţi să cercetăm motivele invocate 
de reclamanţi, tot aşa precum facem şi cu apărările omului 
a cărui punere sub interdicţie se cere: trebuie dar să 
cercetăm dacă cei care fac plângerea nu cumva sunt mânaţi 
de patimi, nu cumva sunt purtaţi de acea lăcomie, din 
păcate atât de des întâlnită... 

Marchiza se perpelea de parcă era pe grătarul sfântului 
Laurenţiu.58 

— Aş avea nevoie de unele lămuriri în această privinţă, 
urmă judecătorul,. Eu nu cer, doamnă, să fac împreună cu 


dumneavoastră socotelile; doresc doar să ştiu cum aţi 
încropit-o în aceşti ultimi ani cu cheltuielile, având doar 
şaizeci de mii de livre rentă? Sunt multe femei care 
săvârşesc minuni în gospodăria lor, dar dumneavoastră nu 
păreţi a fi dintre acelea, Vorbiţi-mi! S-ar putea să aveţi 
mijloace foarte oneste, favoruri acordate de Curte, niscaiva 
bani proveniţi din recentele îndemnizaţii; însă, în acest caz, 
autorizaţia soţului dumneavoastră ar fi fost necesară pentru 
ridicarea sumelor respective. 

Marchiza amuţise. 

— Gândiţi-vă, urma Popinot, că poate domnul d'Espard 
vrea să se apere; că atunci avocatul lui va fi îndrituit să ştie 
dacă aveţi sau nu creditori. Acest budoar a fost de curând 
mobilat; apartamentele dumneavoastră nu mai au 
mobilierul pe care domnul marchiz vi l-a lăsat în 1816. 
După cum mi-aţi făcut onoarea de a mă informa, mobilatul 
unei locuinţe este un lucru foarte costisitor pentru oameni 
de teapa unui Jeanrenaud; cu atât mai vârtos pentru 
dumneavoastră, care sunteţi o mare doamnă. Dacă sunt 
judecător, sunt însă şi om: mă pot înşela. Lămuriţi-mă 
aşadar! Gândiţi-vă la îndatoririle pe care legea mi le 
impune, la cercetările migăloase pe care trebuie să le 
întreprind, atunci când este vorba de a hotări punerea sub 
interdicţie a unui cap de familie în floarea vârstei. Aşadar, 
doamnă, îmi veţi ierta întrebările pe care am onoarea să vi 
le pun şi asupra cărora vă este uşor să-mi daţi răspunsuri. 
Când cineva e pus sub interdicţie pentru demenţă, e nevoie 
de un epitrop; pe cine anume aţi desemna? 

— Pe fratele marchizului, răspunse marchiza. 

Cavalerul se înclină... Urmă o clipă de tăcere 
stingheritoare pentru toate cele cinci persoane aflate faţă 
în faţă. Aproape jucându-se, judecătorul descoperise care e 
taina acestei femei. Înfăţişarea de burghez nătăfleţ a lui 
Popinot - pe care marchiza, cavalerul şi Rastignac erau 
gata să-l ia peste picior - dezvăluia abia acum adevărată-i 
fizionomie. Privindu-l cu coada ochiului, tustrei pricepeau 


nenumăratele valori expresive ale acestei figuri elocvente. 
Caraghiosul devenise un straşnic judecător. Curiozitatea pe 
care o arătase în evaluarea budoarului se adeverea a fi 
îndreptăţită; pornise de la acel elefant poleit care susţinea 
orologiul, pentru a explica tot luxul înconjurător, şi ajunsese 
să iscodească până în străfundul inimii acestei femei. 

— Daca marchizul d'Espard are pasiunea lucrurilor 
chinezeşti - zise Popinot arătând orologiul de pe cămin - îmi 
pare bine să văd că produsele acestei ţări vă plac 
deopotrivă şi dumneavoastră. Şi s-ar putea să aveţi chiar de 
la domnul marchiz aceste gingaşe chinoiseries, adăugă 
judecătorul, arătând cu mâna nişte preţioase bibelouri. 

Uşoara zeflemea făcută cu bun-gust îl făcu pe Bianchon să 
zâmbească, pe Rastignac să înmărmurească, iar pe 
marchiză să-şi muşte buzele subţiri. 

— În loc ca dumneavoastră să fiţi apărătorul unei femei 
aflată la grea ananghie şi ameninţată să-şi vadă avutul şi 
copiii pierduţi, sa treacă drept inamica soţului ei, 
dumneavoastră, domnule, mă învinovăţiţi! Aveţi bănuieli 
până şi asupra gândurilor mele. Trebuie să recunoaşteţi că 
purtarea dumneavoastră este stranie... 

— Doamnă, răspunse repede judecătorul, având în vedere 
grija pe care Tribunalul o arată unor atari probleme, s-ar fi 
putut întâmpla să cădeţi peste un judecător mai puţin 
îngăduitor şi mai aspru decât mine. De altfel, credeţi oare 
că avocatul domnului d'Espard va fi deosebit de binevoitor? 
Nu va şti el oare să vă veştejească intenţiile, care ar putea fi 
curate şi dezinteresate? Viaţa dumneavoastră îi aparţine; o 
va scotoci toată, fără a pune în cercetările sale 
respectuoasa deferenţă pe care eu o am faţă de 
dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse marchiza ironic. Să 
admitem că aş datora aram treizeci sau cincizeci de mii de 
franci, ceea ce ar fi, în primul rând, o nimica toată pentru 
casa d'Espard sau casa de Blamont-Chauvry. Dacă însă 


soţul meu nu se bucură de facultăţile sale mintale, ar fi oare 
aceasta o piedică pentru a-l pune sub interdicţie? 

— Nicidecum, doamnă, zise Popinot. 

— Deşi m-aţi interogat cu o şiretenie pe care n-aş fi putut- 
o bănui la un magistrat, într-o împrejurare în care ar fi fost 
de ajuns sinceritatea pentru a afla totul, reluă marchiza, 
consider ea pot să nu vă mai spun nimic. Vă voi răspunde 
totuşi, fără înconjur, că situaţia mea în lume, în ciuda 
strădaniilor de a-mi păstra anumite relaţii, nu este cea 
dorită de mine. Am trăit la început, mult timp, de una 
singură; însă am pus mai presus de orice interesul copiilor, 
am simţit că trebuie să înlocuiesc pe tatăl lor. Primindu-mi 
prietenii, întreţin relaţii, contractând datorii, le-am asigurat 
astfel viitorul, le-am pregătit strălucite cariere, în care vor 
găsi sprijin şi ajutor. Pentru a dobândi tot ceea ce am 
agonisit în chipul acesta, cred că mulţi oameni calculaţi - 
magistrați sau bancheri - ar plăti bucuroşi tot ceea ce am 
investit eu până aci. 

— Apreciez, doamnă, devotamentul dumneavoastră. Vă 
face cinste şi nu condamn câtuşi de puţin purtarea 
dumneavoastră. Magistratul însă aparţine tuturora. El 
trebuie aşadar să cunoască şi să cumpăânească totul. 

Instinctul marchizei şi deprinderea ei de a judeca pe 
oameni o făcuseră să înţeleagă că domnul Popinot nu putea 
fi înrâurit de nici un considerent. Nădăjduise să aibă de-a 
face cu un magistrat ambițios, dar întâlnise un om de 
caracter. 

Deodată îi trecură prin minte alte mijloace spre a izbândi. 

Servitorii erau pe punctul să servească ceaiul. 

— Doamna mai are ceva de spus? întrebă Popinot, văzând 
aceste pregătiri. 

— Faceţi-vă meseria, domnule, îi răspunse marchiza cu 
dispreţ, interogaţi pe domnul d'Espard şi sunt sigură că mă 
veţi plânge. Îşi înălţă capul, privindu-l pe Popinot cu o 
semeţie în care era şi un dram de obrăznicie. Popinot o 
salută respectuos. 


— Drăgălaş unchi mai ai, zise Rastignac lui Bianchon 
Pesemne nu vrea să înţeleagă nimic; habar n-are cine e 
marchiza d'Espard, ce trecere are, ce tainică putere 
exercită ea asupra lumii. Nici nu ştie că mâine vine s-o vadă 
ministrul de Justiţie... 

— Ce vrei, dragă, răspunse Bianchon, doar te-am prevenit. 
E un om sucit... 

— Nu, zise Rastignac, e un om căruia o să i se sucească 
gâtul... 

Doctorul fu nevoit să-şi ia rămas bun de la marchiză şi de 
la taciturnul ei cavaler ca s-alerge după Popinot; acesta, 
nefiind omul care să se complacă în situaţii stingheritoare, 
pornise de unul singur prin saloane. 

— Femeia asta e datoare cu o sută de mii de scuzi, zise 
judecătorul, urcându-se în cabrioleta nepotului său. 

— Ce părere ai despre cazul ăsta? 

— Nu pot avea niciuna mai înainte de a fi cercetat tot 
dosarul. Mâine, dis-de-dimineaţă, voi fi la pe doamna 
Jeanrenaud la Cabinetul de instrucţie, pentru ora patru 
după-amiază, ca să răspundă în legătură cu faptele ce-o 
privesc - căci n-o văd prea bine. Tare sunt curios să ştiu 
cum se va termina povestea asta. 

— Ei, Doamne, dar nu-ţi dai seama că marchiza a ajuns să 
fie unealta uscăţivului ăla care a tăcut chitic! 

— Omul ăsta are într-însul ceva din Cain, dar un Cain care- 
şi caută bâta prin tribunale, acolo unde, din păcate, mai 
păstrăm câteva săbii ale lui Samson59. 

— Ah, Rastignac! exclamă Bianchon. De ce te-ai vârât tu în 
peştera asta cu tâlhari? 

— Noi suntem deprinşi să vedem punându-se la cale tot 
soiul de uneltiri prin unele familii; nu e an în care să nu fim 
nevoiţi să respingem asemenea cereri de punere sub 
interdicţie. Dar cu morala de astăzi, asemenea încercări nu 
aduc nici un oprobriu reclamanţilor... Şi asta, în timp ce noi 
trimitem la ocnă câte un nenorocit pentru c-a spart un 


geam care îl despărţea de o puşculiţă plină cu galbeni... 
Codul nostru nu e fără prihană! 

— Dar faptele invocate în cerere? 

— Băiete, se vede treaba că tu nu cunoşti încă romanele 
judiciare pe care clienţii le dau cu de-a sila avocaţilor! Dacă 
aceştia s-ar mărgini să ne prezinte numai adevărul, ei n-ar 
mai câştiga un ban cu meseria pentru care-s plătiţi. 

A doua zi după-amiază, o cucoană corpolentă, care 
semăna destul de bine cu un poloboc gătit cu rochie şi 
încins cu un brâu, asuda şi gâfâia urcând scările spre 
cabinetul judecătorului Popinot. leşise anevoie dintr-o 
caleaşcă verde. - şi într-adevăr se brodea de minune: nu-ţi 
puteai închipui femeia făr' de caleaşca asta, dar nici 
caleaşca fără o asemenea femeie. 

— Dragă domnule, gâfâi ea, deschizând uşa lui Popinot, eu 
sunt doamna Jeanrenaud, pe care aţi chemat-o aci, ca şi 
când n-aş îi nici mai mult nici mai puţin decât o hoţomancă, 
Cumintele acestea vulgare fură rostite c-un glas vulgar, 
scandat de un şuier astmatic ce se poticnea de fiecare dată 
într-un acces de tuse. 

— Când trec prin locuri igrasioase, nici nu vă puteţi 
închipui cât sufăr, domnul meu. N-o s-o mai duc mult. Mă 
scuzaţi, nu-i aşa? În sfârşit, am sosit; iată-mă!... 

Judecătorul rămase gură-cască văzând cum arată această 
aşa-zisă mareşală d'Ancre60. Doamna Jeanrenaud avea 
obrazul stacojiu şi cu desăvârşire mâncat de vărsat; fruntea 
îngustă, nasul cârn şi o mutră rotundă cât o lună. La femeia 
aceasta totul era rotofei. Avea ochi neastâmpăraţi de 
ţărancă, înfăţişare deschisă, vorba hazlie, părul castaniu 
adunat într-o scufiţă, sub o pălăriuţă verde împopoţonată cu 
un vechi buchet de ciuboţica cucului. Sânii ei voluminoşi 
stârneau râsul, amenințând la fiecare acces de tuse cu o 
explozie grotescă. Picioarele-i butucănoase erau dintre 
acelea care fac pe ştrengarii Parisului să spună despre o 
femeie că „stă pe butuci”. Văduva îmbrăcase o rochie verde, 
împodobită cu blană de chinchilla, care se potrivea ca un 


strop de păcura pe un văl de mireasă. În sfârşit, la dânsa 
totul se potrivea de minune cu ultimul ei cuvânt: 

— lacă-mă! 

— Doamnă, îi zise Popinot, sunteţi bănuită a fi folosit 
mijloace de seducţie pentru a-l cuceri pe marchizul 
d'Espard şi a-i smulge sume considerabile... 

— De a fi folosit ce? Ce anume? întrebă ea: mijloace de 
seducţie?!... dar, dragă domnule, sunteţi un om respectabil, 
şi de altfel, ca magistrat, s-ar cuveni s-aveţi un pic de bun- 
simţ; ia uitaţi-vă numai la mine! Spuneţi-mi, pot fi eu femeia 
care să mai seducă pe cineva? Nu pot nici să-mi leg 
şireturile la pantofi, nici să mă aplec. De douăzeci de ani, 
slavă Domnului, nu-mi mai pot pune corsetul, cred că aş 
plesni pe loc. La şaptesprezece ani - pot astăzi să v-o spun - 
eram şi eu o fetică frumuşică şi ca un fir de sparanghel de 
subţirică. Atunci m-am măritat cu Jeanrenaud, un bărbat de 
treabă, conductor al unor corăbii care făceau transporturi 
de sare. Am avut un fiu care s-a făcut un băiat tare frumos; 
e mândria vieţii mele şi, fără să mă laud, cea mai izbutită 
ispravă a mea! Micuţul Jeanrenaud era un soldat tare 
chipeş în oastea lui Napoleon: servea în garda lui imperială. 
Dar vai! moartea soţului meu, care a pierit înecat, m-a 
zdruncinat în aşa măsură, încât m-am îmbolnăvit de vărsat 
şi am zăcut în casă nemişcată timp de doi ani de zile; am 
ieşit din boala asta, grasă cum mă vedeţi, pocită pe veci şi 
grozav de nenorocită... lată mijloacele mele de seducţie! 

— Dar, doamna mea, atunci care-s motivele ce-l îndemnau 
pe domnul d'Espard să vă dea aceste sume?... 

— Considerabile, domnul meu, spuneţi verde, că nu mă 
supăr; însă în ceea ce priveşte motivele, astea nu vi le pot 
destăinui. 

— Aţi face o greşeală... În clipa de faţă, familia lui, pe 
drept cuvânt îngrijorată, a făcut o plângere împotriva... 

— Doamne-Dumnezeule! exclamă femeia, ar putea avea 
neplăceri din pricina mea? El, pâinea lui Dumnezeu, el, 
omul fără de pereche! Decât să i se întâmple cel mai mic 


neajuns lui, îndrăznesc chiar să spun: decât să se atingă 
cineva de un firicel din capul lui, mai bine dăm totul înapoi, 
domnule judecător. Vă rog să scrieţi asta în hârţoagele 
dumneavoastră. Doamne-Dumnezeule! Alerg să-i spun lui 
Jeanrenaud ce se întâmplă! Zău, că asta-i bună! 

Şi bătrânica se sculă, ieşi, cobori la repezeală scările - şi 
dusă a fost! 

„Femeia asta nu minte, îşi zise judecătorul. Aşadar mâine 
voi şti totul, căci mâine mă duc la marchizul d'Espard.” 

Cei ce au trecut de vârsta la care omul îşi iroseşte viaţa 
alandala, cunosc înrâurirea pe care o pot uneori exercita 
întâmplări, în aparenţă anodine, asupra unor evenimente 
importante; aceştia nu se vor mira de însemnătatea dată 
micului fapt care urmează, A doua zi, Popinot fu picnit de o 
uşoară răceală, cunoscută sub caraghiosul nume de răceală 
la cap. Netrecându-i prin minte ce însemnătate ar putea 
avea o întârziere, judecătorul, având şi puţină febră, n-a 
ieşit din casă şi nu s-a mai dus la interogatoriul marchizului 
d'Espard. Această zi pierdută a fost în afacerea noastră - 
întocmai ca-n ziua păcăliţilor61 - supa Mariei de Medicis, 
care a zădărnicit întrevederea ce trebuia s-o aibă Ludovic al 
XIII-lea, îngăduind astfel lui Richelieu s-ajungă înaintea ei la 
Saint-Germain şi să pună iar mâna pe regescul zălog. 

Înainte însă de a-l urma pe magistrat şi pe grefierul său 
până la marchizul d'Espard, ar fi, credem, nimerit, să 
aruncăm o privire asupra clădirii, asupra locuinţei şi a 
felului de viaţă al acestui tată pe care, în cererea ei, soţia îl 
considera drept un smintit. 

V, 

NEBUNUL. 

În vechile cartiere ale Parisului, întâlneşti uneori unele 
case care pentru un arheolog trădează o oarecare dorinţă 
de înfrumusețare a oraşului şi o anumită iubire de 
proprietate - însuşiri care îndeamnă pe om să-şi dureze 
clădiri trainice. Locuinţa de atunci a domnului d'Espard, pe 
strada Montagne Sainte-Genevicve, era o asemenea clădire, 


zidită din piatră cioplită şi înfăţişând o oarecare bogăţie 
arhitectonică; de bună seamă însă că timpul afumase 
piatra, iar revoluțiile prin care trecuse oraşul dăunaseră 
atăt interiorului cât şi exteriorului ei. Protipendada care 
locuia odinioară în cartierul Universităţii, pierind odată cu 
marile instituţii bisericeşti, casa aceasta ajunsese şi ea să 
adăpostească nişte industrii şi locatari pentru care nu 
fusese niciodată hărăzită. În veacul trecut se instalase acolo 
o tiparniţă care stricase duşumelele, murdărise lemnăria, 
înnegrise zidurile şi stricase împărţirea interioară. Altădată 
locuită de un cardinal, în zilele noastre această nobilă 
clădire încăpuse pe mâna unor chiriaşi de rând. 

Stilul arhitecturii arăta că fusese durată sub domnia lui 
Henric al III-lea, a lui Henric al IV-lea şi a lui Ludovic al XIII- 
lea, într-o vreme când în împrejurimi se clădeau casele 
Mignon, Serpente, palatul principesei Palatine şi 
Sorbona62. Un bătrân îşi amintea a fi auzit, în veacul 
trecut, că era numită Casa Duperron. 

Se prea poate ca însuşi ilustrul cardinal63 s-o fi zidit, sau 
măcar s-o fi locuit. Într-adevăr, există într-un ungher al 
curţii un peron alcătuit din mai multe trepte prin care se 
intră în casă; în grădină se coboară printr-un alt peron, 
aşezat în mijlocul fațadei interioare. Cu toate stricăciunile 
suferite, luxul de amănunte, pe care arhitectul l-a dovedit în 
construcţia balustradelor şi a palierelor celor două 
peroane, vădeşte naiva intenţie de a evoca numele 
proprietarului. Strămoşii noştri îşi îngăduiau deseori acest 
soi de calambururi săpate în piatră. În sprijinul acestora, 
arheologul poate vedea câteva urme ale şnururilor de la 
pălăria cardinalului, cioplite în timpanele64 celor două 
intrări. Marchizul d'Espard locuia la parter, desigur spre a 
se putea bucura de plăcerile grădinii; aceasta era destul de 
mare şi îndreptată cu faţa la miazăzi, însuşiri neapărat 
necesare pentru buna sănătate a copiilor. După cum arata 
şi numele, strada era situată pe un povârniş, astfel că, prin 
chiar aşezarea ei, casa era ferită de umezeală, şi igrasia nu 


atingea nici măcar parterul. Domnul d'Espard închinase 
acest apartament pe un preţ de nimic, căci pe vremea când 
el se mutase, chiriile erau foarte scăzute în cartierul acela, 
unde venise pentru a fi într-un centru şcolăresc şi pentru a 
supraveghea mai bine educaţia copiilor săi. De altfel, 
clădirile fiind într-un hal făr' de hal şi totul având nevoie de 
reparaţii - proprietarul însuşi s-a arătat dintru început tare 
îngăduitor. În asemenea împrejurări, domnul d'Espard 
putuse să facă în casă câteva cheltuieli de amenajare, fără 
ca să fie taxat pentru aceasta drept nebun. Înălţimea 
încăperilor, aşezarea lor, lambriurile - din care nu mai 
rămăseseră decât nişte cadre - modul cum erau construite 
tavanele, totul respira acea măreție pe care sacerdoţiul îl 
aşterne pe orice îşi pune pecetea, pe orice făureşte şi pe 
care artistul de astăzi o regăseşte până şi în cele mai mici 
rămăşiţe ce s-au păstrat: un ceaslov, un veşmânt, latura 
unei biblioteci ori vreun jilţ... Tablourile aduse de marchiz 
erau toate pictate în acele nuanţe de culoarea iascăi, atât 
de dragi şcolii olandeze şi vechii burghezii pariziene, 
nuanţe ce prilejuiesc şi astăzi succese frumoase celor care 
practică pictura de gen. Tapisaţi cu hârtie de o singură 
culoare, pereţii se armonizau cu tablourile. Ferestrele erau 
perdeluite ieftin, toiul ales însă în aşa chip încât să dea un 
efect potrivit cu ansamblul încăperii. Mobilele erau puţine 
la număr şi bine orânduite. Oricine intra în casă era cuprins 
de un dulce şi paşnic simţământ care venea din tăcerea şi 
liniştea, din cumpătarea Şi din unitatea de culoare ce 
domnea - înțelegând prin culoare ceea ce îndeobşte înţeleg 
pictorii. O oarecare nobleţe în amănunte, o încântătoare 
curăţenie a mobilelor, o desăvârşită proporţie între obiecte 
şi oameni, totul te făcea să te gândeşti la cuvântul suavitate. 
Puţini erau cei primiţi în apartamentele locuite de marchiz 
şi cei doi fii ai săi, al căror fel de viaţă ar fi putut părea 
ciudat vecinilor. 

Într-o aripă a clădirii ce da spre stradă, la al treilea etaj, se 
aflau trei mari odăi care rămăseseră în starea de paragină 


şi de caraghioasă goliciune în care le lăsase tipografia. 
Aceste trei încăperi - destinate sediului întreprinderii 
Istoria pitorească a Chinei - erau aşezate în aşa fel încât să 
poată cuprinde un birou, un depozit şi un cabinet de lucru, 
în care domnul d'Espard îşi petrecea o bună parte din zi; 
căci după prânz şi până la patru după-amiază, marchizul se 
instala în cabinetul de la al treilea cat, pentru a 
supraveghea mersul publicaţiei. Persoanele care doreau să- 
l vadă îl găseau de obicei acolo. Când se întorceau de la 
şcoală, cei doi copii se duceau deseori în biroul acela. 
Aşadar, apartamentul de la parter alcătuia un fel de 
sanctuar, unde tatăl şi fiii săi şedeau de la cină până a doua 
zi. Viaţa de familie a marchizului era ascunsă cu grijă 
privirilor. În afară de o bătrână bucătăreasă credincioasă şi 
legată de casă şi de un fecior de patruzeci de ani, care-l 
slujise încă dinainte de căsătoria sa cu domnişoara Blamont, 
el nu avea alţi servitori. Guvernanta copiilor rămăsese şi ea 
cu ei. Grija migăloasă cu care era ţinută casa adeverea 
spiritul de ordine şi dragostea maternă pe care această 
femeie o desfăşura în gospodăria casei şi în îndrumarea 
copiilor, pentru ca să-şi mulţumească, stăpânul. Posaci şi 
puţin vorbăreţi, cei trei inşi păreau a fi înţeles gândul care 
cârmuia viaţa lăuntrică a marchizului. Acest contrast între 
obiceiurile lor şi moravurile celor mai mulţi dintre servitori 
era o ciudăţenie ce dădea casei un aspect tainic şi care 
dădea multă apă la moară calomniei - alimentată, de altfel, 
din plin, de însăşi persoana marchizului. 

Motive vrednice de laudă îl determinaseră să nu lege 
prietenie cu niciunul dintre chiriaşii imobilului. Marchizul 
înţelegea să-şi crească copiii ferindu-i de orice contact 
străin. Poate că dorea să nu dea nici prilej la frecuşurile 
care, vrei nu vrei, se ivesc între vecini. La un bărbat cu 
însuşirile sale, în acea vreme când liberalismul stârnea 
patimi, mai cu osebire în Cartierul Latin, era şi firesc ca 
felul lui de a fi să dezlănţuie unele pasiuni şi simţăminte a 
căror stupiditate era întrecută doar de josnicia lor, şi care 


iscau tot felul de clevetiri şi palavre purtate din poartă-n 
poartă, şi de care domnul d'Espard şi ai lui habar nu aveau. 

Punând în cumpănă succesul lucrării despre China, 
bârfitorii sfârşiseră prin a convinge pe proprietarul casei că 
domnul d'Espard n-avea bani; aceasta se petrecea chiar în 
clipa când, printr-o scăpare din vedere normală la anumiţi 
oameni ocupați, marchizul dăduse prilej perceptorului să-i 
trimită o somaţie pentru neplata impozitelor restante. 
Atunci, chiar la 1 ianuarie, proprietarul reclamase plata 
câştiului prin trimiterea unei chitanţe, pe care însă 
portăreasa o făcu uitată. La 15 ale lunii, urmă o notificare; 
portăreasa o înmână însă cu zăbavă domnului d'Espard, 
care socoti aceasta drept o neînțelegere, fără să-i treacă 
prin minte că ar putea fi vorba de o urâtă uneltire din 
partea proprietarului la care locuia de pesto doisprezece 
ani. Marchizului i se puse sechestru de către un portărel 
tocmai în clipa când valetul plecase să plătească 
proprietarului chiria. Acest sechestru, comunicat cu rea- 
voinţă unor inşi cu care marchizul avea de-a face în 
legătură cu lucrarea sa - neliniştise pe unii dintre ei, care 
începură să se îndoiască de solvabilitatea domnului 
d'Espard; aceasta din pricina uriaşelor sume pe care, 
chipurile, baronul Jeanrenaud şi mama lui i le extorcau. De 
altfel, bănuielile locatarilor, ale datornicilor şi ale 
proprietarului erau aproape îndreptăţite, din pricina 
economiei excesive cu care marchizul îşi drămuia 
cheltuielile. Se purta ca un om scăpătat. La prăvăliile din 
cartier, servitorii lui plăteau pe loc până şi cele mai mărunte 
cumpărături pentru coşniţă şi se comportau întocmai ca 
nişte oameni care se feresc să aibă credite; dacă s-ar fi 
întâmplat să ceară ceva pe datorie, desigur c-ar fi fost 
refuzaţi, atâta temei prinseseră în cartier clevetirile 
bârfitoare. 

Există o anumită teapă de negustori care stau bine cu 
muşteriii lor, chiar dacă ei sunt răi platnici, numai fiindcă 
aceştia au cu dânşii anumite legături zi de zi; în schimb, nu 


pot suferi pe unii clienţi, buni şi cinstiţi, fiindcă aceştia stau 
pe o treaptă prea ridicată ca să-şi poată îngădui cârdăşia cu 
ei - cuvânt vulgar, dar expresiv. Aşa-s oamenii. Aproape în 
orice clasă socială ei fac cumetrilor, sau sufletelor josnice 
care-i linguşesc, toate înlesnirile şi hatârurile, refuzate însă 
celor ce le sunt superiori, căci aceştia din urmă li se pare că 
îi jignesc, oricare ar fi felul lor de a se manifesta. 
Negustorul care vorbeşte de rău pe cei din curte îşi are la 
rându-i curtenii lui. 

În sfârşit, felul de a se purta al marchizului şi al copiilor 
determina pe vecini să aibă sentimente neprietenoase care, 
pe nesimţite, îi duceau la un fel de răutate. Odată ajunşi aci, 
ei nu mai puteau da înapoi în faţa nici unei mişelii, când 
aceasta ar fi dăunat duşmanului pe care şi-l făuriseră. 

Domnul d'Espard era un aristocrat, aşa precum soţia lui 
era o doamnă din înalta societate; două falnice figuri care 
au ajuns în Franţa să fie atât de singulare, încât 
cercetătorul poate număra pe degete pe cei care 
întruchipează perfect asemenea figuri. Aceia îşi reazemă 
personalitatea pe idei străvechi, pe credinţe oarecum 
înnăscute, pe obiceiuri dobândite încă din copilărie şi cu 
care astăzi arar te mai întâlneşti. Pentru a crede în sângele 
albastru, în stirpea aleasă, pentru a te aşeza în gând 
deasupra celorlalţi - oare nu trebuie să fi măsurat distanţa 
care desparte pe patricieni de popor? Pentru a putea 
porunci, nu trebuie oare să fi cunoscut oameni deopotrivă 
cu tine? În sfârşit, nu trebuie oare ca prin educaţie să ţi se 
întipărească în minte ideile pe care natura ie inspiră 
oamenilor mari, născuţi încoronați? Fruntea acestora este 
încununată cu o coroană mai înainte ca mama să le-o fi 
sărutat. Asemenea idei şi asemenea educaţie nu mai sunt 
astăzi cu putinţă în Franţa, unde de patruzeci de ani 
hazardul este acela care înnobilează pe unii oameni, 
ungându-i cu sângele de pe câmpurile de luptă, nimbându-i 
cu glorie, împodobindu-i cu aureola geniului. În Franţa, 
desfiinţarea substituţiilor şi a majoratelor65, fărâmiţând 


drepturile de moştenire, a silit pe aristocrați să-şi vadă ei 
înşişi de afacerile lor, în loc să se îndeletnicească cu 
treburile statului, unde gloria personală nu mai poate fi 
decât o glorie dobândită printr-o lungă şi stăruitoare trudă: 
cu alte cuvinte, suntem într-o eră cu totul nouă. Considerat 
ca o rămăşiţă a acestui mare organism numit Feudalitate, 
domnul d'Espard merita ca atare o respectuoasă admiraţie. 
Dacă prin sânge se credea într-adevăr mai presus fie 
ceilalţi, el credea şi în toate obligaţiile ce decurg din rangul 
său; avea şi virtuțile şi fermitatea pe care o cerea noblețea. 
Îşi crescuse copiii în aceste principii şi le împărtăşise încă 
din leagăn evlavia pentru casta sa. Un adânc simţământ al 
demnităţii lor, vanitatea numelui, siguranţa de a fi mari prin 
ei înşişi zămislise în aceştia o mândrie regească, acea vitejie 
a voinicilor din poveşti, şi oblăduitoarea bunătate a 
seniorilor castelani le insuflase o purtare în armonie cu 
ideile lor, ce ar fi fost de bună seamă pe placul unor prinți; 
ele jigneau însă pe cei din strada Montagne Sainte- 
Genevicve, meleag al egalităţii (mai mult ca oricare), unde 
toată lumea îl socotea pe domnul d'Espard un om ruinat, 
unde toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, refuzau să 
acorde privilegiile aristocrației unui nobil scăpătat, pentru 
pricina că astăzi toată lumea îi lasă pe burghezii îmbogăţiţi 
să pună mâna pe ele. Astfel că izolarea dintre această 
familie şi ceilalţi inşi exista atât din punct de vedere fizic, 
cât şi din punct de vedere moral. 

Atât în ce priveşte tată! cât şi copiii, înfăţişarea era în 
concordanţă cu sufletul. Domnul d'Espard - pe atunci în 
vârstă de vreo cincizeci de ani - ar fi putut sluji de model 
reprezentativ pentru aristocrația nobiliară a veacului al 
XIX-lea. Era subţiratic şi blond. Croiala feţei lui avea o 
distincţie naturală care vesteşte simţăminte înalte, însă 
purta pecetea unei răceli calculate care impunea cam prea 
mult respect. Avea un nas coroiat, puţin strâmbat la vârf şi 
uşor adus de la stânga la dreapta - mic cusur care nu era 
lipsit de farmec; ochii săi albaştri, fruntea înaltă, destul de 


boltită spre sprâncene, unde se făcea un desiş care oprea 
lumina, adumbrindu-i privirea, îl arăta a fi un om drept, 
înzestrat cu perseverenţă şi capabil de o mare loialitate, 
dar dădea totodată ceva straniu fizionomiei sale. Această 
boltatură a frunţii ar fi putut face pe cineva să creadă că 
poartă un germen de nebunie; şi sprâncenele sale stufoase, 
îmbinate, subliniau acest ciudat aspect. Avea mâini 
boiereşti, albe şi îngrijite, iar picioarele-i erau subţiri şi 
înalte. Vorbirea lui şovăielnică, nu numai în rostire - uneori 
aducea cu aceea a unui bâlbâit - dar şi în modul de 
exprimare a gândurilor, a ideilor, făcea asupra 
ascultătorului efectul unui om agitat care dibuie, se leagă 
de una şi de alta, fără a putea duce nimic la bun sfârşit. 
Acest cusur, cu totul aparent, contrasta cu gura sa dârză pe 
buzele căreia se citea, tărie, cum şi cu caracterul deosebit 
al fizionomiei sale. Mersul său, cam sacadat, se brodea cu 
felul lui de a vorbi. Aceste mici ciudăţenii contribuiau la 
renumele aşa-zisei lui nebunii. În ciuda eleganţei sale, era 
pentru sine foarte chibzuit şi purta câte trei-patru ani de-a 
rândul aceeaşi redingotă neagră, periată cu mult zei de 
vechiul său valet de cameră. 

Copiii erau amândoi chipeşi, de o frumuseţe care nu 
excludea expresia unui oarecare dispreţ aristocratic. Aveau 
culori trandafirii, o privire proaspătă şi acea carnaţie 
străvezie - semn al unei curăţenii sufleteşti şi al unei vieţi 
disciplinate, atât în ce priveşte munca cât şi distracţiile. 
Aveau amândoi părul negru, ochii albaştri şi nasul puţin 
strâmb, ca al tatălui lor. De la mama lor poate moşteniseră 
o demnitate în grai, în privire şi ţinută, care ţinea de 
ramura Blamont-Chauvry. Glasul lor, cristalin ca un izvor, 
avea darul de a mişca, precum şi o moliciune care farmecă 
atât de mult. - acea voce pe care femeile vor s-o asculte 
după ce sunt vrăjite de flacăra privirii. Purtau mai cu seamă 
sfiala mândriei lor, o cumpătare feciorelnică, un noii me 
tangere66 care mai târziu ar fi putut părea lucru chibzuit, 
atât de mult această rezervă te îmbia să-i cunoşti. Cel mai 


mare, contele Clement de Negrepelisse, mergea pe 
şaisprezece ani. De doi ani de zile părăsise micuța haină 
englezească pe care o purta încă fratele său, vicontele 
Camille d'Espard. De vreo şase luni, de când nu mai mergea 
la Colegiul Henric al IV-lea, contele umbla îmbrăcat ca un 
june care se bucură de primele plăceri ale eleganţei. Tatăl 
nu voise să-l lase să facă zadarnic un an de filosofie, şi acum 
el se străduia să dea cunoştinţelor sale mai mult temei, prin 
studiul matematicilor superioare. În acelaşi timp, marchizul 
căuta să-i deprindă cu limbile orientale, cu dreptul 
diplomatic european, heraldica şi istoria învățată de la marii 
istorici ai vremii - istoria după hrisoave, după documente 
autentice şi vechi pravile regeşti. lar Camille intrase de 
curând în anul de retorică67. 

Ziua sorocită de Popinot pentru interogatoriul domnului 
d'Espard cădea într-o joi, zi când n-aveau şcoală. Înainte ca 
tatăl lor să se fi deşteptat, cei doi fraţi se jucau în grădină. 
Clement se împotrivea fără convingere fratelui său care 
voia, cu tot dinadinsul, să-l ducă pentru prima oară la tir şi 
să obţină pentru aceasta încuviințarea marchizului, 
Vicontele abuza adesea de slăbiciunea sa şi-i plăcea să se 
bată cu tratele său. Aşadar amândoi se sfădeau şi se luaseră 
la trântă, jucându-se ca nişte şcolari. Tot zburdând prin 
grădină, ei făcură atâta larmă încât treziră pe tatăl lor care 
se uita acum de la fereastră, fără a fi văzut însă de cei doi, 
încleştaţi în toiul luptei. Marchizul se bucura să-i privească 
încolăciţi ca doi şerpi, cu capetele îmbujorate, în plină 
desfăşurare a puterii loR. Reţele erau dalbe şi trandafirii, 
ochii scăpărau fulgere, mădularele li se întortocheau ca 
nişte frânghii ce ard; cădeau, se ridicau, se luau din nou la 
trântă, ca doi atleți într-un circ; toate acestea pricinuiau 
tatălui o bucurie ce venea oarecum să răsplătească aprigi le 
neajunsuri ale vieţii sale zbuciumate. 

Însă în acelaşi timp doi inşi - unul de la catul al doilea, 
altul de la cel dintâi - se uitau şi ei în grădină şi pe dată 
scorniră vorba că bătrânul nebun se distrează punându-şi 


copiii să se bată unul cu altul, îndată se mai iviră şi alţi 
curioşi pe la ferestre. Marchizul îi zări; spuse doar o vorbă 
fiilor săi care, căţărându-se, săriră numaidecât pe geam, în 
odaie, iar Clement căpătă pe loc învoirea cerută de Camille. 
Toată casa vuia acum despre noua năzdrăvănie a 
marchizului. 

Când, pe la amiază, Popinot apăru în pragul porţii, însoţit 
de grefier, şi întrebă de domnul d'Espard, portăreasa îl 
duse la etajul al treilea, povestindu-i cum, chiar azi- 
dimineaţă, domnul d'Espard îşi îndemnase copiii să se bată; 
şi cum el hohotea ca o fiară ce este, văzându-l pe cel mic 
cum îl muşcă până la sânge pe cel mare şi cum, fără 
îndoială, marchizul voia să-i vadă sfâşiindu-se unul pe altul. 

— Şi întrebaţi-mă, de ce?! adăugă ea. Nici el nu ştie! 

În timp ce portăreasa îndruga judecătorului aceste 
acuzaţii, ajunseseră la cel de-al treilea etaj, în dreptul unei 
uşi acoperite cu afişe ce anunțau apariţia viitoarelor 
fascicole din Istoria pitorească a Chinei. Tinda aceea 
îmbâcsită, rampa jegoasă, uşa pe care imprimeria îşi lăsase 
urmele, ferestrele dărăpăânate şi tavanul pe care ucenicii se 
jucaseră cu flacăra fumegândă a lămpilor, mâzgălindu-l cu 
tot soiul de drăcii; maldărele de hârtie şi de gunoaie 
adunate prin unghere - în sfârşit, nenumărate alte 
amănunte ce-ţi săreau în ochi, totul se potrivea în aşa chip 
cu faptele invocate de marchiză, încât judecătorul, în ciuda 
imparţialităţii sale, nu se putu împiedica să n-o creadă. 

— Aţi ajuns, domnilor, zise portăreasa. lată şi manufactura 
în care chinezii ăştia halesc atâta, că s-ar putea sătura 
mahalaua toată! 

Grefierul privi râzând pe judecător şi Popinot cu greu îşi 
putu păstra seriozitatea. Amândoi intrară în prima cameră, 
unde găsiră un unchiaş care era, chipurile, totodată şi 
portar, magazioner şi casier. Moşul era un fel de jupân 
Jak68 al Chinei. Pe pereţii odăii, pe nişte laviţe, stăteau 
grămădite fasciculele până atunci apărute. În fund, o 
despărţitură de lemn zăbrelită, împodobită pe dinăuntru cu 


nişte perdele verzi, servea drept birou. Un ghişeu - pentru 
dat sau primit banii - arăta că acolo este casieria. 

— Domnul d'Espard? întrebă Popinot, către cel îmbrăcat 
într-o bluză sură. 

Magazionerul deschise uşa celei de-a doua încăperi unde 
magistratul şi grefierul zăriră un bătrân venerabil, cu părul 
nins, îmbrăcat modest, purtând însemnele crucii sfântului 
Ludovic69 şi care încetă să mai pună faţă-n faţă nişte coli 
colorate. Se opri şi privi spre vizitatori. Încăperea era un 
simplu birou, ticsit cu cărţi şi cu corecturi; se mai afla acolo 
o masă de lemn negru, se vedea limpede locul de lucru 
obişnuit al cuiva, absent în această clipă. 

— Dumneavoastră sunteţi marchizul d'Espard? întrebă 
Popinot. 

— Nu, domnul meu, răspunse bătrânul, sculându-se. Ce 
doriţi? adăugă el, îndreptându-se spre ei şi vădind prin 
toată ţinuta sa purtarea aleasă şi bunele deprinderi datorite 
unei educaţii aristocratice. 

— Am dori să-i vorbim ceva în legătură cu unele afaceri ce- 
l privesc strict personal, răspunse Popinot. 

— D'Espard, uite, te caută nişte domni, zise atunci acest 
personaj intrând în ultima încăpere unde marchizul, lângă 
cămin, se îndeletnicea cu citirea ziarelor. 

Pardoseala încăperii era acoperită cu un covor răpănos, la 
ferestre atârnau nişte perdele de stambă cenuşie; 
mobilierul cuprindea doar câteva scaune de mahon, două 
jilţuri, un scrin cu oblon, un birou „ă la Tronchin”70, apoi - 
pe cămin - un orologiu ordinar şi două sfeşnice antice. 
Bătrânul porni înaintea lui Popinot şi a, grefierului, le puse 
în faţă două jilţuri - ca şi când ar fi fost el stăpânul casei - 
iar domnul d'Espard îl lăsă în voia lui. După salutările de 
rigoare - în timpul cărora judecătorul iscodi pe pretinsul 
nebun - marchizul întrebă, fireşte, care e scopul acestei 
vizite. Atunci Popinot privi pe bătrân şi pe marchiz într-un 
chip destul de semnificativ. 


— Cred că specificul slujbei mele, ca şi ancheta pe care o 
întreprind la dumneavoastră, cere, domnule marchiz, să 
rămânem singuri - deşi este în spiritul legii ca, în 
împrejurările actuale, interogatoriul să primească un soi de 
publicitate domestică. Sunt judecător la Tribunalul Primei 
Instanţe a Departamentului Sena şi am primit de la domnul 
preşedinte însărcinarea să vă iau un interogatoriu, în 
legătură cu anumite fapte ce fac obiectul unei cereri de 
punere sub interdicţie solicitată de doamna marchiză 
d'Espard. 

VI. 

INTEROGATORIUL. 

Bătrânul ieşi din odaie. 

Când judecătorul şi pârâtul rămaseră singuri, grefierul 
închise uşa şi se instală în chipul cel mai firesc la acel birou, 
„ă la Tronchin”, unde îşi întinse hârţoagele, pregătindu-se 
să ticluiască procesul-verbal. Popinot nu încetase să-l 
privească pe domnul d'Espard; cerceta efectul stârnit de 
această atât de cumplită declaraţie, asupra unui om cu 
mintea întreagă. Marchizul d'Espard, care avea faţa 
îndeobşte pală - ca aceea a persoanelor blonde - se făcu 
dintr-odată roşu de mânie, tresări uşor, se aşeză, puse 
gazeta pe marmura căminului şi-şi plecă ochii. Îndată însă 
îşi reluă atitudinea demnă de gentilom şi se uită drept în 
ochii judecătorului, pentru a-i ghici trăsăturile caracterului. 

— Cum se face, domnul meu, că nu am fost încunoştinţat 
de această reclamaţie? 

— Domnule marchiz, persoanele cărora li se cere punerea 
sub interdicţie nu sunt socotite ca fiind în toate minţile; 
aducerea la cunoştinţă a reclamaţiei e socotită aşadar drept 
zadarnică. Datoria Tribunalului este să verifice în primul 
rând temeinicia faptelor reclamate. 

— E perfect adevărat. Ei bine! atunci aveţi bunătatea, 
domnule judecător, să-mi spuneţi ce trebuie să fac... 

— N-aveţi decât să răspundeţi la întrebările mele, fără a 
pierde nimic din vedere. Oricât de delicate ar fi motivele 


care v-au împins să procedaţi în aşa fel încât să daţi prilej 
plângerii doamnei d'Espard, vă rog să vorbiţi fără frică. E 
de prisos, cred, să vă spun că magistratura îşi cunoaşte 
datoria şi că în asemenea împrejurări ştie să păstreze 
secretul... 

— Domnule, întrerupse marchizul, al cărui chip vădea o 
sinceră durere, dacă explicaţiile ce le voi da ar arunca un 
blam asupra purtării doamnei d'Espard, ce anume s-ar 
putea întâmpla? 

— Tribunalul, în motivarea sentinţei, ar putea formula o 
critică. 

— Această critică este facultativă? Dacă, înainte de a vă 
răspunde, m-aş înţelege cu dumneavoastră ca să nu fie 
consemnat absolut nimic jignitor în legătură cu doamna 
d'Espard, în cazul când raportul mi-ar fi mie favorabil, oare 
Tribunalul ar ţine seama de această rugăminte? 

Judecătorul se uită la marchiz şi cei doi bărbaţi schimbară 
între ei gânduri deopotrivă de nobile. 

— Te rog, Noel, zise Popinot grefierului său, fii bun şi treci 
o clipă în cealaltă odaie. De va fi nevoie, te voi chema. 

— Dacă, aşa cum în clipa de faţă, sunt dispus a crede, se 
vor isca în acest proces unele neînţelegeri, vă făgăduiesc, 
domnul meu, că la cererea dumneavoastră, Tribunalul o să 
procedeze cu toată politeţea, adăugă Popinot după plecarea 
grefierului. Există în primul rând un fapt, şi anume cel mai 
grav, invocat de doamna d'Espard, fapt pe care aş vrea să 
vă rog să mi-l lămuriţi, zise judecătorul după o pauză. E 
vorba despre felul cum risipiţi averea dumneavoastră în 
beneficiul văduvei unui antreprenor de bărci, o anume 
doamnă Jeanrenaud; sau, mai bine-zis, în folosul fiului ei, 
colonelul, pe care l-aţi pus într-o slujbă pentru care v-aţi fi 
irosit creditul de care vă bucuraţi pe lângă rege. - şi, în 
fine, pe care l-aţi protejat până-ntr-atâta încât i-aţi mijlocit o 
bună căsătorie. Reclamaţia lasă să se întrevadă că această 
amiciţie depăşeşte orice simţământ, chiar cel osândit de 
morală... 


Deodată o roşeaţă împurpură obrazul şi fruntea 
marchizului; îl podidiră lacrimile şi genele i se umeziră; 
apoi o legitimă mândrie sugrumă această emoție care la un 
bărbat e socotită drept slăbiciune. 

— Într-adevăr, domnul meu, răspunse marchizul cu glasul 
schimbat, mă puneţi într-o mare încurcătură. Faptul care 
mă îndemna să mă port astfel trebuia să piară odată cu 
mine... Ca să vă pot vorbi deschis, va fi nevoie să descopăr 
nişte tainice răni, să vă încredinţez onoarea întregii mele 
familii şi - lucru gingaş, pe care-l veţi avea în vedere - să vă 
vorbesc despre mine însumi. Nădăjduiesc, domnul meu, că 
totul va rămâne între noi. Veţi şti să găsiţi în procedura 
judecătorească o formulă care să îngăduie redactarea 
sentinţei dumneavoastră, fără ca să menţionaţi nimic din 
destăinuirile ce vi le voi face. 

— Din acest punct de vedere să n-aveţi, domnule marchiz, 
absolut nici o grijă. 

— Domnule, câtva timp după căsătoria noastră, soţia mea 
făcuse nişte cheltuieli atât de nesăbuite, încât am fost silit 
să recurg la un împrumut. Ştiţi care era situaţia 
aristocrației în timpul Revoluţiei, Nu-mi puteam îngădui s- 
angajez un intendent şi nici un om care să se îngrijească de 
interesele mele. Astăzi, aproape toată nobilimea este 
nevoită să se chivernisească singură. Cele mai multe dintre 
titlurile mele de proprietate fuseseră aduse la Paris din 
Languedoc, din Provența sau Comitat71 de către tatăl meu 
care însă, se temea, pe bună dreptate, de cercetările la 
care ar fi putut fi supuşi deţinătorii acestor titluri de familie 
şi a ceea ce se numea pe atunci „patalamalele 
privilegiaţilor”. Ne tragem obârţia din neamul Negrepelisse 
- d'Espard fiind un titlu dobândit sub domnia lui Henric al 
IV-lea, printr-o căsătorie care ne-a adus averea şi titlurile 
casei d'Espard, sub condiţia însă de a pune drept în inima 
blazonului nostru pajura familiei d'Espard (veche stirpe din 
Bearn, înrudită prin căsătorie cu casa d'Albert): pe un câmp 
de aur haşurat cu trei rânduri de smalţ negru, scartelate în 


săltuitor azuriu, două labe argintii de zgripţor cu gheare 
porfirii, cu vestita emblemă: DES PARTEM LEONIS72. Pe 
vremea acestei încuscriri, familia noastră pierdu micul 
orăşel Negrepelisse73, era vestit pentru războaiele 
confesionale, în aceeaşi măsură ca strămoşul meu, care 
purta aceiaşi nume. Căpitanul de Negrepelisse s-a văzut 
ruinat atunci când i-a ars tot avutul, căci protestanții nu 
cruţară pe niciunul dintre prietenii lui Montluc74. Coroana 
nedreptăţise pe domnul de Negrepelisse, căruia nu i-a 
acordat nici baston de maregşal, nici guvernământ, nici 
îndemnizaţii. Regele Carol al IX-lea, care ţinea la el, se 
prăpădi fără a-l mai fi putut răsplăti. Prin mijlocirea lui 
Henric al IV-lea, căpitanul făcu o excelentă căsătorie cu 
domnişoara d'Espard, dobândind moşiile care aparţineau 
acesteia; însă toate bunurile casei Negrepelisse trecuseră 
între timp în mâinile creditorilor. Ca şt mine, străbunul 
meu, marchizul d'Espard, ajunse foarte de tânăr să-şi 
conducă propria avere, după moartea tatălui său; acestuia, 
după ce risipise zestrea nevestei, nu-i mai rămăseseră 
decât fostele moşii ale casei d'Espard, însă nici pe acestea 
nu le putuse dobândi în întregime căci, parte, erau imobile 
dotale ale marchizei. Tânărul marchiz d'Espard se găsi cu 
atât mai strâmtorat, cu cât avea la Curte anumite 
obligaţiuni. Era cât se poate de bine văzut de către Ludovic 
al XIV-lea; favoarea regală fu pentru dânşii începutul 
norocului său. Ei bine, domnul meu, acum fu întinat 
blazonul nostru de o pată neştiută până azi, o hâdă pată de 
noroi şi de sânge pe care tocmai încerc s-o spăl. Am dat 
peste această taină în actele de proprietate ale moşiei de 
Negrepelisse, răscolind un teanc de scrisori. 

În acest moment solemn, marchizul vorbea fără să se mai 
bâlbâie, nu mai îngâna obişnuita-i bolboroseală; de altfel, 
oricine şi-a putut da seama că oamenii care de obicei au 
aceste două ticuri se dezbară de ele în clipa când vreo 
patimă vine să le însufleţească rostirea. 


— A urmat revocarea edictului din Nantes75, reluă 
marchizul. Dumneavoastră nu ştiţi poate că, pentru mulţi 
favoriţi ai regimului, această revocare a fost prilej de 
îmbogăţire. Ludovic al XIV-lea împărţi camarilei sale moşiile 
confiscate de la protestanții care nu putuseră rostui 
vânzarea bunurilor lor. Mulţi dintre aceşti favoriţi porniră - 
cum ziceau ei - la vânătoare de protestanți. Mi-am făcut 
atunci convingerea că averea celor două familii ducale 
fusese alcătuită din moşiile luate cu japca de la nişte bieţi 
negustori. De prisos să vă mai spun dumneavoastră, care 
sunteţi de meserie judecător, toate tertipurile folosite 
pentru a întinde capcane băjenarilor ce aveau de cărat 
averi considerabile; e de ajuns să vă spun că moşia 
Negrepelisse, pe care se găseau douăzeci şi două de sate 
(başca veniturile ce le avea de la oraş şi moşia Gravenges, 
care fusese pe vremuri a noastră), aparţinea acum unei 
familii protestante. Graţie unei donaţii făcute de Ludovic al 
XIV-lea, bunicul meu redobândi pământurile. Această danie 
se întemeia pe nişte hrisoave întinate de o cumplită 
nelegiuire. Nutrind iluzia că se va putea înapoia în Franţa, 
proprietarul acestor două moşii simulase o vânzare şi o 
plecare în Sviţeria76, unde îşi trimisese mai întâi familia. 
Voia fireşte să încerce să se bucure de toate păsuirile 
acordate, spre a-şi putea astfel aranja treburile lui 
negustoreşti. El fu însă arestat, în temeiul unui ordin al 
guvernatorului; omul de paie mărturisi adevărul; bietul 
negustor fu spânzurat, iar părintele meu dobândi astfel cele 
două moşii. Aş fi vrut să încerc să nu iau în seamă partea pe 
care străbunicul a avut-o în afacerea asta; însă 
guvernatorul era chiar unchiul lui după mamă şi am mai 
citit, din păcate, şi o scrisoare în care îi cerea să se 
adreseze lui Deodatus - porecla cu care curtenii se 
înţeleseseră să desemneze pe suveran. Această scrisoare 
avea faţă de victimă un ton zeflemitor, care pe mine m-a 
înspăimântat. În sfârşit, domnul meu, sumele trimise de 
familia surghiunită, spre a cumpăra viaţa acestui nefericit, 


fură păstrate de guvernator, care nu şovăi să facă seama 
neguţătorului. 

Marchizul d'Espard se opri, ca şi cum aceste amintiri îl 
copleşeau. 

— Nenorocitul se numea Jeanrenaud, reluă el, nume care 
trebuie să vă facă să înţelegeţi purtarea mea de azi. N-am 
încercat să mă gândesc cu nespusă durere la tainica ruşine 
ce apasă asupra neamului meu. Averea aceasta i-a dat 
bunicului putinţa să ia de soţie o mlădiţă a casei 
Navarreins-Lansac, moştenitoare a bunurilor ramurii noi, 
pe atunci mult mai bogată decât spiţa mai veche a 
Navarreins-ilor. Astfel încât taică-meu se pomeni ajuns 
printre cei mai mari proprietari din Regat. Se putu astfel 
căsători cu mama mea, care se trăgea din stirpea mai mică 
a familiei Grandlieu. Deşi dobândite mişeleşte - numai 
foloase după urma acestor bunuri! Hotărât să îndrept 
degrabă nelegiuirea, am scris în Elveţia şi nu am avut pace 
până ce nu am dat de urma moştenitorilor protestantului. 
În cele din urmă am aflat că familia Jeanrenaud, ajunsă fa 
sapă de lemn, părăsise Fribourgul şi se stabilise iar în 
Franţa. În sfârşit, am descoperit în făptura lui Jeanrenaud - 
simplu locotenent de cavalerie sub Bonaparte - pe 
moştenitorul acestei năpăstuite familii. Pentru mine, 
drepturile urmaşilor lui Jeanrenaud erau neîndoielnice. 
Pentru ca prescripţia să poată opera, nu trebuie oare ca cei 
ce deţin averea să poată fi reclamaţi? Cărei puteri s-ar 
putea plânge aceşti băjenari? Tribunalul lor era acolo sus, 
sau, mai degrabă, domnul meu, tribunalul era aci, zise 
marchizul, punându-şi mâna pe inimă. N-am vrut ca fiii mei 
să poată gândi despre mine ceea ce am gândit eu despre 
tatăl şi despre strămoşii mei; am năzuit să le las o 
moştenire şi un blazon neîntinat; n-am vrut ca noblețea să 
fie dezminţită în persoana mea. În sfârşit, politiceşte 
vorbind. - emigranții care se ridică împotriva exproprierilor, 
trebuie ei oare să păstreze mai departe rodul unei 
confiscări samavolnice? Am întâlnit la domnul Jeanrenaud şi 


la mama lui o cinste neînduplecată. Să-i fi ascultat, ai fi zis 
că ei m-ar fi spoliat. În ciuda stăruinţelor mele, n-au vrut să 
primească decât contravaloarea pământului, socotită la 
data când familia mea îl primise de la rege, Ne-am învoit la 
preţul de unsprezece sute de mii de franci, pe care urma 
să-i plătesc cum o să pot şi fără nici o dobândă. Pentru a 
ajunge să sting această datorie, a trebuit să mă lipsesc 
vreme îndelungată de veniturile mele. Aici, domnul meu, am 
început să-mi pierd cele câteva iluzii pe care mi le făurisem 
în legătură cu caracterul doamnei d'Espard. Când i-am 
propus să părăsim Parisul şi să mergem la ţară, unde cu 
jumătate din veniturile ei am fi putut trăi în chip cuviincios, 
ajungând astfel mai repede să restituim sumele de care îi 
vorbeam (fără însă a-i spune toată gravitatea faptelor) - ea 
mă făcu nebun. Atunci am descoperit adevărata fire a soţiei 
mele. Ar fi încuviinţat, cred, fără nici o mustrare de 
conştiinţă, purtarea bunicului meu şi şi-ar fi bătut joc de 
hughenoţi77. Înspăimântat de răceala ei, de puţina 
dragoste faţă de copiii ei, pe care mi-i lăsa fără vreo părere 
de rău, m-am hotărât - după plata datoriilor noastre 
comune - să nu mă ating de averea sa, Spunea, de altfel, că 
nu-i treaba ei să plătească boacănele altora. Nemaiavând 
destui bani pentru a trăi astfel şi a plăti educaţia copiilor, m- 
am hotărât să-i iau şi să-i cresc eu însumi, pentru a face 
dintr-înşii nişte oameni nobili şi inimoşi. Investindu-mi 
veniturile în rente de stat, m-am putut achita mai degrabă 
decât aş fi crezut, căci am beneficiat de urcarea acţiunilor. 
Păstrând pentru copii şi pentru mine patru mii de livre, n-aş 
fi putut plăti decât douăzeci de mii de scuzi anual, ceea ce 
ar fi însemnat un răstimp de vreo optsprezece ani spre a 
mă putea achita. Însă, în felul acesta, nu de mult am achitat 
cele unsprezece sute de mii de franci. Şi astfel am bucuria 
de a fi stins toată datoria, fără a îi pricinuit nici cea mai 
mică pagubă urmaşilor mei, lată, domnul meu, care era 
rostul plăţilor făcute doamnei Jeanrenaud şi fiului ei. 


— Carevasăzică, spuse judecătorul, stăpânindu-şi emoția 
pe care i-o stârnise povestirea, doamna d'Espard cunoştea 
motivele plecării dumneavoastră? 

— Fireşte, domnule, Popinot avu o tresărire destul de 
expresivă, se sculă deodată şi deschise uşa cabinetului. 

— Noel, poţi pleca, zise el grefierului. Domnule, reluă 
judecătorul, deşi ceea ce mi-aţi spus este de ajuns spre a 
mă lămuri, aş dori să-mi mai răspundeţi în legătură cu alte 
fapte de care sunteţi învinuit. Astfel, se zice că aţi fi 
întreprins o afacere comercială în afara deprinderilor unui 
om de rangul dumneavoastră. 

— Nu putem vorbi aci despre aceasta, zise marchizul, 
făcând semn judecătorului să iasă. Nouvion, reluă el 
adresându-se bătrânului, eu cobor la mine, copiii trebuie să 
se întoarcă; dacă vrei, vino să iei masa cu noi. 

— Vasăzică nu acesta este apartamentul dumneavoastră? 
întrebă Popinot pe marchiz, în timp ce coborau. 

— Nu, domnul meu. Am închiriat aceste odăi doar ca să 
instalez aci birourile întreprinderii. Uitaţi-vă, reluă el, 
arătând spre un afiş: Istoria aceasta e publicată sub egida 
unuia dintre cei mai onorabili librari din Paris, iar 
nicidecum sub numele meu. 

Marchizul îl pofti pe judecător să intre în apartamentul de 
la parter şi îi spuse: 

— lată căminul meu! 

Popinot fu cât se poate de mişcat să găsească o atmosferă 
de poezie firească, nu căutată, care emana din această 
încăpere. Vremea era minunată, geamurile deschise şi 
aerul din grădină răspândea în salon miresme vegetale; 
razele soarelui înveseleau şi însufleţeau parcă lemnăria 
pereţilor care bătea în castaniu. În faţa acestei privelişti, 
Popinot socoti că un smintit n-ar fi fost în stare să creeze 
acea suavă atmosferă de armonie care îl cuprinse şi pe el în 
acele clipe. „Un asemenea apartament mi-ar trebui şi mie!” 
gândea el. 

— O să vă mutaţi în curând de aci? întrebă el cu glas tare. 


— Nădăjduiesc, răspunse marchizul; însă nu înainte ca 
băiatul cei mic să-şi termine studiile şi caracterul 
amândurora să se fi format în întregime, ca să-i pot duce în 
lume şi lângă mama lor. De altfel, aş vrea să completez 
educaţia serioasă pe care au primit-o, ducându-i prin 
capitalele Europei ca să vadă şi ei oamenii, lucrurile, şi să 
se obişnuiască astfel să vorbească bine limbile pe care le-au 
învăţat. Domnul meu, zise marchizul, poftindu-l pe 
judecător să ia loc în salon, nu puteam vorbi cu 
dumneavoastră despre publicaţia în legătură cu China, de 
faţă fiind un vechi prieten al familiei, contele de Nouvion, 
care s-a reîntors din surghiun sărac lipit şi cu care am făcut 
această afacere - mai degrabă pentru el decât pentru mine. 
Fără a-i mărturisi de ce duc o astfel de viaţă, i-am spus că 
eram şi eu, ca şi el, un scăpătat, dar că mai aveam destule 
parale pentru a întreprinde o afacere din care şi el ar putea 
trage anumite foloase. Fostul meu învăţător, părintele 
Cofozier, care a fost numit la stăruința mea, de Carol al X- 
lea, bibliotecar al bibliotecii Arsenalului, restituită pe 
vremea când regele era principe moştenitor, avea serioase 
cunoştinţe în ce priveşte China, moravurile şi datinile 
poporului chinez; el mă făcuse legatarul ştiinţei sale la o 
etate când e greu să nu ai patima celor învăţate. La 
douăzeci şi cinci de ani cunoşteam limba chineză şi 
mărturisesc că totdeauna am avut o neprecupeţită şi 
deosebită admiraţie pentru acest popor care a izbutit să-şi 
cucerească cuceritorii, ale cărui hronice urcă, fără îndoială, 
până la o epocă cu mult mai veche decât timpurile 
mitologice sau biblice; care, prin statornicia instituţiilor, şi-a 
păstrat teritoriul neştirbit; ale cărui monumente sunt 
uriaşe; a cărui administraţie este desăvârşită; la care 
revoluțiile nu sunt cu putinţă?7/8, care foloseşte frumuseţea 
ideală ca pe un sterp principiu de artă şi care a mers cu 
luxul şi cu industria la un grad atât de înalt, încât nu-l 
putem ajunge în nici un fel, în timp ce el ne egalează acolo 
unde noi ne credeam a fi mai tari. Însă, domnul meu, dacă 


nu se întâmplă uneori să glumesc asemănând unele 
împrejurări din China cu cele din Europa, nu sunt câtuşi de 
puţin chinez, ci rămân un aristocrat francez. Dacă aţi avea 
vreo îndoială cu privire la rentabilitatea acestei 
întreprinderi. - vă pot dovedi că avem un număr de două 
mii cinci sute de abonaţi pentru acest monument literar, 
iconografic, statistic şi religios, a cărui însemnătate a fost 
unanim preţuită; avem abonaţi în toate ţările Europei; 
numai o mie două sute sunt din Franţa. Lucrarea va costa 
circa trei sute de franci şi contele de Nouvion va culege un 
venit de şase-şapte mii de livre. - căci bunăstarea sa 
materială a fost tainicul motiv al acestei întreprinderi. În 
ceea ce mă priveşte, n-am dorit nimic decât să le pot da 
copiilor mei câteva mărunte plăceri. Cu cei o sută de mii de 
franci pe care, vrând-nevrând, i-am câştigat, plătesc lecţiile 
de scrimă, de călărie, veşmintele lor, spectacolele, 
profesorii de desen, pânzele pe care le vor mâzgăli, cărţile 
pe care doresc să le cumpere. - în sfârşit, banii sunt 
destinaţi tuturor acelor mici gusturi pe care un părinte 
găseşte atâta plăcere să le satisfacă. De n-aş îi putut să 
plătesc nici măcar aceste bucurii bieţilor mei copii, atât de 
vrednici şi vajnici în muncă, atunci jertfa pe care o fac în 
numele nostru mi-ar fi fost îndoit de grea. Căci într-adevăr, 
domnul meu, în ultimii doisprezece ani - de când m-am 
retras din lume, spre a mă consacra creşterii lor - am dat 
cu totul uitării viaţa de Curte. Mi-am sacrificat cariera 
politică, s-a dus şi faima strămoşească şi noua strălucire pe 
care aş fi putut-o lăsa drept moştenire copiilor mei; însă 
bunul renume al casei noastre n-a fost cu nimic adumbrit; 
fiii mei vor fi nişte adevăraţi bărbaţi. Dacă eu n-am avut 
rangul de pair, ei îl vor dobândi cu toată demnitatea, 
consacrându-se treburilor ţării, aducându-i servicii care nu 
se uită. Spălând această pată a trecutului casei noastre, le- 
am făurit totodată un viitor strălucit. Oare nu se numeşte 
aceasta să-ţi fi îndeplinit o menire frumoasă, deşi secretă şi 


lipsită de glorie? Spuneţi-mi dacă mai aveţi şi alte lămuriri 
de cerut? 

În clipa aceea răsună în curte un ropot de cai. 

— Iată-i că vin, zise marchizul, îndată cei doi tineri, a căror 
ţinută era totodată simplă şi elegantă, intrară în salon, 
înmănuşaţi, împintenaţi, spintecând vesel aerul cu cravaşa. 
Feţele lor îmbujorate aduceau o boare proaspătă şi curată; 
străluceau de sănătate. Amândoi veniră să strângă mâna 
tatălui lor; ca între prieteni, schimbară cu dânsul o privire 
plină de afecţiune tăcută şi salutară cu răceală pe 
judecător. Popinot socoti de prisos să-l mai întrebe pe 
marchiz despre relaţiile cu copiii săi. 

— V-aţi distrat bine? îi întrebă marchizul. 

— Da, tată, pentru prima oară am doborât şase păpuşi, din 
douăsprezece cartuşe, zise Camille. 

— Unde v-aţi plimbat? 

— La Şosea, unde am văzut-o şi pe mama. 

— A oprit? 

— Galopam atât de iute, încât sigur că nu ne-a văzut, 
răspunse tânărul conte. 

— Dar atunci, de ce n-aţi oprit voi s-o salutaţi? 

— Am observat că o stânjenim atunci când mergem la 
dânsa, în public, zise Clement în şoaptă, Suntem niţeluş 
cam mari, Judecătorul avea urechea destul de ageră ca să 
audă aceste cuvinte, care adumbriră o clipă fruntea 
marchizului. Popinot se bucură să vadă pe tatăl şi pe cei doi 
copii. Privirea lui înduioşată stăruia asupra figurii domnului 
d'Espard, ale cărui trăsături, a cărui ţinută şi purtare 
întruchipau cinstea sub forma ei cea mai înaltă, etica şi 
noblețea cavalerească în toată frumuseţea ei. 

— Ve-vedeţi domnule, îi zise marchizul, bâlbâindu-se iar, 
vedeţi că justiţia... că justiţia poate intra aici... aici — 
oricând; da, oricând; da, oricând; şi dacă există nebuni... 
dacă există nebuni, aceştia nu pot fi alţii decât copiii care 
sunt un pic nebuni după tatăl lor - ca şi tata care e tare 


nebun după copiii săi: dar asta-i o nebunie ce nu dăunează 
nimănui. 

În clipa aceasta se auzi în anticameră vocea doamnei 
Jeanrenaud şi femeia dădu buzna în salon, în ciuda opreliştii 
valetului. 

— Eu nu umblu pe măi multe cărări! strigă doamna 
Jeanrenaud. Da, domnule marchiz, zise ea, salutând în 
stânga şi în dreapta, trebuie să vă vorbesc chiar acum. Ia te 
uită! Am picat chiar prea târziu: judecătorul de instrucţie 
mi-a luat-o înainte! 

— Judecătorul de instrucţie?! îngăimară copiii. 

— Acum ştiu de ce nu eraţi acasă când v-am căutat, de 
vreme ce sunteţi aci. Dă-o încolo! Justiţia e mereu la faţa 
locului când e vorba să facă rele. Domnule marchiz, am 
venit să vă spun că m-am înţeles cu fiul meu să vă dăm 
înapoi totul, de vreme ce e în joc onoarea dumneavoastră! 
Decât să vă căşunăm cel mai mic neajuns, fiul meu şi cu 
mine suntem hotărâți să vă dăm înapoi totul. Ce naiba, 
trebuie să fie cineva ca noaptea de prost, ca să vrea să vă 
pună sub interdicţie... 

— Tata pus sub interdicţie? strigară copiii, lipindu-se de 
marchiz! Dar ce oare s-a-ntâmplat? 

— Sst, doamnă! zise Popinot. 

— Lăsaţi-ne singuri, copii, zise marchizul. 

Cei doi tineri plecară în grădină. 

— Doamnă, zise judecătorul, sumele pe care domnul 
marchiz vi le-a dat vă sunt pe drept datorate, deşi ele v-au 
fost vărsate în virtutea unui principiu de probitate foarte 
largă. Dacă acei oameni care posedă bunuri confiscate într- 
un fel sau altul, chiar prin unele viclene tertipuri, ar fi siliţi 
după o sută cincizeci de ani să le restituie, atunci în Franţa 
s-ar mai găsi foarte puţini proprietari legitimi. Averea lui 
Jacques Coeur79 a îmbogăţit douăzeci de familii nobile; 
confiscările abuzive făcute de englezi, în profitul 
partizanilor lor, pe vremea când ei stăpâneau o parte din 
Franţa, au constituit averea multor familii princiare. 


Legislaţia noastră îngăduie domnului marchiz d'Espard să 
dispună de veniturile sale într-un chip absolut, fără ca 
dânsul să poată fi învinuit c-ar face vreo risipă. Punerea 
unui om sub interdicţie e determinată de totală lipsă de 
discernământ în actele sale; aci, însă, plăţile care vi se fac 
sunt dictate de cele mai sfinte şi mai onorabile 
considerente. Astfel încât puteţi păstra totul fără nici o 
remuşcare şi puteţi lăsa lumea să interpreteze greşit 
această frumoasă acţiune. La Paris, virtuţii celei mai curate 
i se răspunde cu mârşave calomnii. E păcat că felul cum se 
comportă astăzi societatea noastră face purtarea 
marchizului sublimă. Pentru onoarea ţării noastre, aş dori 
ca asemenea fapte să fie socotite ca fireşti; moravurile sunt 
însă de aşa natură, încât, privind în jur, mă văd silit să 
socotesc pe domnul d'Espard ca pe un om căruia mai 
degrabă ar trebui să i se dea o cunună, decât să fie 
ameninţat cu punerea sub interdicţie. În lunga mea carieră 
de vechi judecător, n-am văzut şi nici n-am pomenit ceva 
care să mă fi emoţionat mai mult decât ceea ce mi-a fost dat 
să văd şi să aud adineauri. Dar nu-i nimic extraordinar să 
găseşti virtutea sub cea mai frumoasă formă, atunci când e 
întruchipată de oamenii care fac parte din clasa cea mai 
înaltă. După ce v-am vorbit în felul acesta, nădăjduiesc,. 
Domnule marchiz, că nu vă îndoiţi de discreţia mea şi că nu 
veţi fi câtuşi de puţin îngrijorat cu privire la judecată - dacă 
ar fi să se ajungă la o judecată. 

— Ei, bravo! Aşa da, spuse doamna Jeanrenaud. Asta zic şi 
eu judecător! Uite, dragă domnule, te-aş pupa, daică n-aş fi 
aşa pocită - parcă vorbeşti din carte! 

Marchizul întinse mâna lui Popinot şi Popinot o strânse 
încetişor, aruncând acestui mare om al vieţii private o 
privire plină de adânci înţelesuri, la care marchizul 
răspunse printr-un surâs plin de gingăşie. Aceste două 
caractere atât de pline şi de bogate - unul burghez şi 
dumnezeiesc, celălalt aristocrat şi sublim - se înţeleseseră 
pe tăcute, fără să se înfrunte, fără să se li iscat vreo patimă 


- ca două izvoare curate de lumină ce s-ar fi întâlnit dintr- 
odată. Părintele unei mahalale întregi era mândru să 
strângă mâna acestui bărbat de două ori nobil, iar 
marchizul simţea, în fundul sufletului, ceva care îi spunea 
că mâna acestui judecător este una dintre acelea din care 
necontenit porneşte un şirag nesfârşit de binefaceri. 

— Domnule marchiz, adăugă Popinot luându-şi rămas bun, 
sunt bucuros să vă spun că, încă de la primele cuvinte ale 
acestui interogatoriu, am socotit că grefierul n-avea nici un 
rost. 

Apoi se apropie de marchiz, îl duse în dreptul unei ferestre 
şi îi vorbi: 

— E timpul să vă reîntoarceţi la dumneavoastră acasă; 
cred că, în treaba aceasta, marchiza d'Espard a suferit 
anumite înrâuriri împotriva cărora, de azi înainte, trebuie 
să luptaţi. 

Popinot plecă; se întoarse de mai multe ori în curte şi pe 
stradă, înduioşat de amintirea celor petrecute. Fuseseră 
clipe dintre acelea care se întipăresc în minte, spre a înflori 
din nou în anumite ceasuri, atunci când sufletul are nevoie 
de mângâiere. 

„Apartamentul acela mi-ar conveni de minune!” îşi spuse 
el sosind acasă. 

A doua zi, pe la zece dimineaţa, Popinot, care în ajun 
redactase raportul, o apucă spre Tribunal cu gândul de a 
face cât de repede dreptate. În clipa în care intra la 
garderobă ca să-şi îmbrace roba şi să-şi pună baveta, 
aprodul din sală îl vesti că preşedintele îl roagă să treacă pe 
la cabinet, unde e aşteptat. Popinot se duse de îndată. 

— Bună ziua, dragă Popinot, îi zise magistratul, ducându-l 
în dreptul terestrei. 

— E vorba de ceva serios, domnule preşedinte? 

— Un fleac, zise preşedintele. Ministrul de Justiţie, cu care 
am avut ieri onoarea de a cina, m-a luat la o parte, într-un 
colţ. Aflase că aţi fost să luaţi ceai la doamna d'Espard, în 
legătură cu afacerea pe care aveţi sarcina s-o rezolvaţi. Mi- 


a dat a înţelege că nu se mai cade să luaţi parte la 
judecarea acestui proces... 

— Ah! Domnule preşedinte, vă pot afirma că, tocmai în 
clipa în care se servea ceaiul, am părăsit casa doamnei 
d'Espard; de altfel, conştiinţa mea... 

— Bine, bine, zise preşedintele, tot Tribunalul, Curtea şi 
Palatul vă cunosc. Nu vă voi repeta ce i-am spus excelenţei 
sale despre dumneavoastră; însă ştiţi vorba: soţia lui Cezar 
nu trebuie să fie bănuită! De aceea nici nu facem din acest 
nimic o chestie disciplinară, ci doar o chestie de 
convenienţă. Între noi fie spus, e vorba mai mult de 
Tribunal decât de dumneavoastră. 

— Dar, domnule preşedinte, dacă aţi cunoaşte speța... 
spuse judecătorul, vrând să scoată raportul din buzunar. 

— Sunt convins că aţi fost călăuzit în această afacere de 
cea mai strictă obiectivitate. De altfel, eu însumi, pe când 
eram un simplu judecător de pace în provincie, am băut 
deseori mai mult decât o ceaşcă de ceai cu împricinaţii; însă 
e de ajuns ca ministrul să ştie despre aceasta, ca lumea să 
poată flecări despre dumneavoastră, pentru ca Tribunalul 
să evite orice discuţii cu privire la acest subiect. Chiar când 
are dreptate, un corp constituit nu poate intra în conflict cu 
opinia publică, deoarece armele nu sunt egale. 

Gazetarii pot spune şi presupune orice, dar nouă, 
demnitatea nu ne îngăduie nici măcar să răspundem. De 
altfel, în urma întrevederii avute cu preşedintele 
dumneavoastră în legătură cu acest dosar, domnul Camusot 
a fost însărcinat să se ocupe el de această chestiune - având 
în vedere recuzarea pe care singur o veţi cere. E o treabă 
aranjată în familie, căci vă solicit această recuzare ca pe un 
serviciu personal; în schimb, veţi avea „Crucea Legiunii de 
Onoare” care vă este datorată de atâta vreme. Eu vă asigur 
că o veţi avea. 

Văzându-l pe domnul Camusot, un judecător de curând 
transferat de la un tribunal provincial la Tribunalul din 
Paris, şi care înaintă ca să-l salute - Popinot nu-şi putu 


stăpâni un surâs ironic. Tânărul acesta blond şi pal, plin de 
ambiţii ascunse, părea gata să spânzure sau să scoată de la 
spânzurătoare, după bunul plac al domnilor stăpâni, pe cei 
nevinovaţi tot atât de bine ca şi pe cei vinovaţi, gata să 
urmeze mai degrabă pilda lui Laubardemont, decât pe a lui 
Mol€80. Popinot se retrase salutând pe preşedinte şi pe 
judecător şi socoti că învinovăţirea mincinoasă ce i se 
aducea nu merită măcar o dezminţire. 

Paris, februarie 1836 


SFÂRŞIT 


1 Elysee-Bourbon - palatul Elysee, astăzi reşedinţa 
preşedintelui Republicii franceze, a purtat diverse nume. În 
vremea Restauraţiei (1815-1830), fiind pe tron Bourboni-ii, 
palatul s-a numit Elysee-Bourbon. 

2 Bianchon, Rastignac - aceste personaje ale lui Balzac 
apar în mai multe romane din Comedia umană. În Moş 
Goriot, Bianchon şi Rastignac sunt studenţi - primul în 
medicină, al doilea în drept - şi se împrietenesc la 
pensiunea Vauquer. Ambiţiosul Rastignac va deveni 
ministru în 1839. 

3 ducesa de Berry - soţia fiului al doilea al lui Carol al X- 
lea; a avut un rol contrarevoluţionar, după detronarea 
socrului său (1830). 

4 o simplă doamnă Rabourdin - personaj în romanul lui 
Balzac Slujbaşii, doamna Rabourdin este soţia unui 
funcţionar merituos, dar victimă a intrigilor din minister. 
Cultivată şi ambițioasă, doamna Rabourdin se străduia să 
ţină casă deschisă şi să aibă relaţii. 

5 Ecco - în limba italiană: Iată! 

6 catilinara - satiră violentă, după numele celor îndreptate 
de Cicero împotriva patricianului Catilina. 


7 şireată ca Figaro - e vorba de iscusitul şi spiritualul valet 
din comediile lui Beaumarchais: Bărbierul din Sevilla şi 
Nunta lui Figaro. Beaumarchais a trăit între anii 1732- 
1799. 

8 ducesa de Langeais... o Maufrigneuse sau o lady Dudley 
- aristocrate din romanele lui Balzac; ducesa de Langeais 
dă chiar numele unui roman balzacian; ducesa de 
Maufrigneuse apare în Salonul cu vechituri, în Modeste 
Mignon etc.; lady Dudley îşi poartă intrigile în Crinul din 
vale, O fiică a Evei-ei. Niciuna dintre aceste aristocrate nu 
aduce fericire celor care le frecventează şi le admiră. 

9 amicul Desplein - Desplein, tipul chirurgului celebru, are 
o tinereţe săracă şi e ajutat să-şi termine studiile de 
medicină de un biet sacagiu (v. Liturghia unui ateu). 

10 pair al Franţei - în secolul al XIX-lea, membru al 
Camerei aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii 
„restauraţi” pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe 
care n-o puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată 
de rege şi era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia 
din 1848. 

11 trufe - ciuperci care cresc îngropate în pământ, 
considerate ca mari delicatese în bucătăria franceză. 

12 dramorama - obiceiul glumeţ de a adăuga rama la 
sfârşitul cuvintelor se datorează invenţiei „panoramelor” şi 
„dioramelor” de la începutul sec. XIX; cuvintele compuse în 
acest fel făceau parte din argoul tinerilor pictori ai epocii (v. 
Moş Goriot). 

13 strada Paielor - această stradă exista la Paris încă din 
secolul al XIV-lea, în cartierul şcolilor. Se numea aşa, fiindcă 
şcolarii stăteau pe paie în timpul lecţiilor. Purta pe atunci 
numele de Feurre (fouarre), care, în vechea franceză, 
înseamnă paie. 

14 Abelard şi Gerson - profesori francezi din Evul Mediii. 
ALelard (1079-1142) a fost un filosof conceptualist care 
cerea temeiuri raţionale teologiei, iar Gerson (1362-1428) a 


însufleţit conciliul din Constance, care urmărea lichidarea 
schismei din Occident. 

15 al doisprezecelea arondisment - astăzi, acest 
arondisment, în urma unor noi împărțiri raionale a 
Parisului, este al cincilea. 

16 sub Francisc întâiul - adică la începutul secolului al 
XVI-lea: Francisc întâi a domnit între 1515 şi 1547. 

17 bornele - în vremea când nu existau încă trotuare pe 
străzile Parisului, nişte stâlpi de piatră de forma unor pietre 
de hotar, bornele, aşezate în faţa porţilor sau la colţul 
caselor, fereau pe trecători de cai şi de căruţe. 

18 Ludovic al XIV-lea - rege absolut al Franţei între 1643- 
1715; înconjurat de o curte somptuoasă, care-l numea 
„regele soare”, Ludovic al XIV-lea îşi afirmă absolutismul 
prin expresii ca: „Statul sunt eu”. 

19 reorganizarea Justiţiei... Cambaceres noul cod 
napoleonian de procedură civilă a intrat în vigoare în 1807, 
cel penal în 1811. Marele consiliu era format din şase 
demnitari inamovibili, printre care arhicancelarul 
Imperiului, considerat ca al doilea mare dregător. El 
prezida promulgarea legilor. Carnbaceres (1753-1824) a 
fost arhicancelar şi a contribuit la redactarea Codului Civil. 

20 cel mai vestit ministru al Restauraţiei - e vorba de 
Pasquier, Etienne-Denis, procuror general în timpul 
Imperiului napoleonian şi ministru de Justiţie în vremea 
Restauraţiei. Era apreciat atât pentru spiritul lui moderat şi 
ferm, cât şi pentru bogata-i cultură. A lăsat Memorii 
interesante (1767-1862). 

21 cadiu - judecător musulman care are şi funcţii 
religioase. 

22 Cuvier Georges - naturalist francez (1769-1832) care a 
formulat legea corelaţiei formelor, pe baza căreia putea 
reconstitui, pornind de la câteva oase, specii dispărute - ca, 
de pildă, acel anoploterium (rumegător din eocen) de care 
e vorba mai jos. Balzac citează des pe Cuvier, ca şi pe 
celălalt mare naturalist al timpului, Geoffroy St. Hilaire. 


23 Souricicre - numele acestei închisori: capcana de 
ţoareci - se datora desigur faptului că aici erau ţinuţi 
preventiv arestaţii (cei căzuţi în cursă ca şoarecii). 

24 vicleniile Crispinilor - Crispin este numele unor valeţi 
din comedia italiană, cunoscuţi pentru vicleniile lor 
ingenioase. În literatura franceză le-ar corespunde Scapin 
şi Figaro. 

25 şederea (aşa-zişilor) aliaţi în Franţa - sub numele de 
„aliaţi” - termen pe care Balzac îl face să preceadă, într-o 
variantă a romanului de faţă, de epitetul dispreţuitor de 
„aşa-zişii” - se înțelegeau în acea vreme armatele engleze, 
prusace, austriece şi ruse care au cotropit Franţa în 1814 şi 
în 1615 pentru a-i „restaura” pe Bourboni. Armatele străine 
ale „Sfintei Alianțe” nu au părăsit Franţa decât în 1818. 

26 un sfânt Vincențiu de Paul - preot francez (1581-1660), 
cunoscut pentru faptele sale de milostenie. EI a instituit 
congregația „surorilor de caritate” şi a fundat instituţia de 
ocrotire a „copiilor găsiţi”. 

27 omul cu surtuc - Edme Champion, un fost copil găsit, 
care făcuse avere şi se ocupa cu filantropia; cunoscut mai 
degrabă sub numele de „omul cu surtuc albastru”, fiindcă, 
astfel îmbrăcat, putea fi văzut prin 1830 la Paris, împărțind 
supă nevoiaşilor sau plătindu-le masa. 

28 o rentă de o mie de scuzi - scudul (ceu) valorând trei 
franci, renta era, deci, de trei mii de franci. 

29 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

30 ex-voto-uri - daruri agăţate de credincioşii catolici prin 
biserici, drept recunoştinţă că li s-au împlinit dorinţele 
pentru realizarea cărora făgăduiseră aceste daruri 
(tablouri, ghirlande, statuete etc.). 

31 rebusuri ale recunoştinţei - daruri ale recunoscătorilor, 
cu o semnificaţie care trebuie descifrată ca un rebus. 

32 prostiile lui Mesmer - Friedrich-Anton Mesmer (1733- 
1815), medic german care a lansat teoria magnetismului 


animal, după care omul ar fi supus unor influenţe 
magnetice ale naturii. Experiențele lui cu un hârdău aşa-zis 
magnetic, plin cu apă, se dovediră însă curând fără rezultat. 

33 Pair al Franţei - membru al Camerei superioare, în 
timpul Restauraţiei. 

34 incomptus - în limba latină: neglijent, murdar, 
nepieptănat. 

35 Diana de Poitiers - favorita lui Henric II, regele Franţei 
între 1547 şi 1559. Se pare că avea şi mari calităţi 
intelectuale. Deşi cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă 
decât protectorul ei, Diana de Poitiers nu a pierdut niciun 
moment iubirea şi prietenia regelui. 

36 vestita poloneză... doamna Zagonesek - e, desigur, 
vorba de soţia generalului Josef Zayonesek (1752-1826), 
apărător al Varşoviei, dar mai târziu emigrant în Franţa, 
unde a luptat sub ordinele lui Napoleon, tot ca general. 
Reîntors în armata poloneză, el a acceptat să-l servească pe 
ţarul Alexandru, care l-a făcut prinţ. 

37 Marion de Lorme - curtezană celebră din secolul al 
XVII-iea, eroină a unei drame de Victor Hugo; longevitatea 
ei pare a fi însă de domeniul legendei. 

38 împăratul Alexandru... ţarul Nicolae - e vorba de cei 
doi țari consecutivi ai Rusiei din prima jumătate a secolului 
al XIX-lea; primul a domnit de la 1801 la 1825, al doilea i-a 
urmat până la 1855. 

39 Cornelia - tipul mamei romane cetăţene, cunoscută sub 
numele de Cornelia, mama Grachilor: rămasă văduvă, şi-a 
crescut cu demnitate copiii, pe Tiberius şi Caius Grachus, în 
sentimente patriotice şi cetăţeneşti. 

40 trecătoarea Nord-Est - descoperită în 1728 de 
navigatorul danez Vitus Bering. Strâmtoarea, prin care se 
putea trece din Asia în America de Nord, nu era prea 
cercetată însă de marinari. 

41 anii 1816, 1817, 1818 - sunt anii care urmează 
răsturnării definitive a lui Napoleon; războiul se dusese pe 
teritoriul Franţei, pe care armatele europene reacționare, 


„aliaţii”, o cotropiseră şi o jefuiseră, aducând înapoi pe 
Bourboni (Restauraţia). Aceste armate n-au părăsit Franţa 
decât în 1818. 

42 cartierul Saint-Germain - cartier din Paris care era 
locuit de aristocrație. 

43 un prinţ totdeauna gata să intre... într-unul dintre 
guvernele viitoare - aluzia se referă desigur la Talleyrand, 
care a fost utilizat de toate guvernele ce s-au succedat după 
revoluţia din 1789-94, până în 1838, anul morţii sale. 

44 un favorit al lui Ludovic al XVIII-lea - marele favorit al 
lui Ludovic al XVIII-lea - primul Bourbon „restaurat” - a fost 
Elie Decazes, mai întâi prefect de poliţie, ulterior ministru 
de Interne, apoi preşedinte al Consiliului. Regele nu făcea 
nimic fără să-l întrebe. Decazes a căzut totuşi în dizgrație, o 
dizgrație impusă de camarila regală, după atentatul 
împotriva ducelui de Berry. 

45 whist - joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se 
joacă în echipe adversare - doi contra doi; whistul şi 
bostonul se jucau mult în vremea Restauraţiei şi a 
monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele 
forme ale „modelor” aduse din Anglia. 

46 de Marsay, de Ronquerolles etc. - personaje care se 
regăsesc în alte romane ale lui Balzac. De Marsay şi de 
Trailles sunt, în special, tipuri de donjuani aristocrați, mai 
mult sau mai puţin arivişti (v. Moş Goriot, Gobseck, Ursule 
Mirouet, Salonul cu vechituri, Contractul de căsătorie, O 
fiică a Evei, Verişoara Beţie, Pierrette etc., etc.). 

47 condottiere - în limba italiană: şef al soldaţilor 
mercenari, aventurier. 

48 Madame - ducesa de Berry; titlul de Madame era 
purtat de fiicele şi de cumnatele regelui sau ale principelui 
moştenitor. 

49 favorit. 

50 pictorul Decamps - Alexandre-Gabriel Decamps (1803- 
1860) a fost un pictor original, care ştia să scoată efecte de 
lumină expresive prin pasta de culoare; astfel, obiectele 


cele mai banale - în tablourile sale reprezentând mai multe 
scene de interior - căpătau relief şi poezie. 

51 Fualdes - asasinarea fostului magistrat Fualdes, în 
1817, la Rodez, a constituit pe atunci o „crimă celebră”. 
Atras de nişte debitori într-o casă rău famată, ţinută de 
văduva Bancal, Fualdes (1761-1817) a fost asasinat aici de 
aceştia. Se povestea că văduva Bancal a adunat sângele 
victimei pentru a-l da porcului din curte. 

52 pe Brocken - este muntele cel mai în alt din masivul 
Hartz, munte din care legendele germane au făcut locul de 
întâlnire al vrăjitoarelor călare pe mături, sau al spiritelor 
infernale în noaptea valpurgică. 

53 Statuia Comandorului - în piesa lui Moliere - Don Juan 
- statuia Comandorului din biserica mănăstirii se pune în 
mişcare şi pământul îl înghite pe Don Juan, care-l ucisese pe 
Comandor. În general, imaginea statuii Comandorului evocă 
mustrarea şi groaza. 

54 Pozzo di Borgo Charles Andre - diplomat de origine 
corsicană (1768-1842) care, din ură pentru Napoleon, s-a 
pus în serviciul duşmanilor Franţei, servind coaliția pruso- 
anglo-austriacă şi pe țari; a devenit astfel ambasador al 
Rusiei în Franţa şi în Anglia. 

55 judele rural al lui Voltaire - în Dicţionarul filosofic, în 
opusculele sale ocazionate de afaceri celebre în care a luat 
apărarea năpăstuiţilor, în scrisorile sale, Voltaire a 
condamnat de nenumărate ori jurisdicţia feudală învechită 
şi modul cum se lua interogatoriul acuzaților. „Judele rural” 
(le bailli) la care se referă aici Balzac, ar putea fi cel care, 
într-un sat din împrejurimile oraşului Bar, a anchetat în 
1767 cazul bătrânului ţăran Martin. Acesta, acuzat de a fi 
ucis şi prădat un trecător în apropierea casei lui, a fost 
confruntat cu un cetăţean care trecuse pe acolo şi asistase 
din depărtare la scena omorului. Martorul nu l-a recunoscut 
pe asasin în persoana lui Martin, iar acesta, uşurat, a 
exclamat: „Slavă Domnului! nu m-a recunoscut!” 
Judecătorul a interpretat însă această frază ca o 


recunoaştere indirectă a crimei şi Martin a fost condamnat 
şi tras pe roată - fiind cu totul nevinovat. 

56 Oratoire - din 1811, vechea biserică a Oratorienilor 
devenise un templu protestant parizian. 

57 nu mai există burghezi! - „burghez” are, în această 
vreme, sensul de „om aşezat, cumpănit, serios”. 

58 Sf. Laurenţiu - legenda spune că diaconul Laurenţiu a 
fost ars de viu la Roma, pe un grătar, devenind astfel martir 
şi sfânt (258). 

59 Cain... Samson - aici lui Cain, ucigaşul propriului său 
frate, îi e opus Samson, judecător al evreilor, celebru prin 
forţa sa. 

60 mareţala d'Ancre - Leonora Galigad:, soţia 
aventurierului italian Concini, devenit ministru al lui 
Ludovic al XIII-lea şi cunoscut sub numele de mareşal 
d'Ancre. Amândoi erau favoriţii Mariei de Medici, mama 
regelui. Amândoi au fost omorâţi în 1617. 

61 Ziua Păcăliţilor - aşa a fost numită ziua (11 noiembrie, 
1630) când intrigile reginelor (Maria de Medici şi Ana de 
Austria, mama şi soţia lui Ludovic al XIII-lea) şi a prietenilor 
lor, împotriva cardinalului de Richelieu, care se bucura de 
stima regelui, au dat greş în mod lamentabil. 

62 Sorbona - vechea Sorbonă, înfiinţată în 1253, a fost 
reconstruită din iniţiativa lui Richelieu, începând din 1626. 
Din aceste construcţii nu a mai rămas decât capela 
înglobată în corpul de construcţii ridicat la sfârşitul 
secolului al XIX-lea, care adăposteşte şi azi Facultăţile de 
Litere şi Ştiinţe din Paris. 

63 ilustrul cardinal - Jacques Davy Du Perron a trăit între 
anii 1566-1618 şi a avut un rol important în renegarea 
protestantismului de câtre Henric IV. 

64 timpanele intrărilor - spaţiile sculptate sau 
ornamentate, îngrădite de arcuri sau de linii drepte, 
deasupra intrărilor. 

65 substituţii şi majorate - Substituţia - suprimată în 
Codul Napoleon - era o dispoziţie juridică, în virtutea căreia 


o persoană putea beneficia de o serie de bunuri, cu condiţia 
de a le transmite, la moartea sa, altei persoane indicate. 
Majoratele erau averi de diverse mărimi, legate de un titlu 
nobiliar: astfel, un conte trebuia să dispună de un majorat 
de cel puţin douăzeci mii franci venit. Codul Napoleon a 
restabilit majoratele desfiinţate de revoluţia din 1789-1894. 
Restauraţia a declarat chiar obligatorie posesiunea unui 
majorat pentru a fi admis în Camera aristocratică a pair- 
ilor. Majoratele nu au fost definitiv desfiinţate decât în 
1849. 

66 noli me tangere - în limba latină: nu mă atinge - 
cuvinte pe care legenda le atribuie lui lisus, care le-a 
adresat Mariei Magdalena; sunt amintite când e vorba de 
persoane sau obiecte venerabile, care nu suportă nici 
atingerea. 

67 anul de Retorică - penultima clasă de liceu în Franţa, 
aşa-numită fiindcă în această clasă se preda arta vorbirii şi 
se deprindeau figurile de stil. 

68 jupân Jacques - personaj din Avarul lui Molicre, care e 
bun la toate, face ţi pe bucătarul, şi pe vizitiul. 

69 crucea sfântului Ludovic - decorație instituită de 
Ludovic al XIV-lea, în 1693, pentru a recompensa serviciile 
de ordin militar; era însoţită şi de o mare sumă de bani. 

70 un birou ă la Tronchin - un fel de pupitru înalt la care 
se scrie în picioare; numele îi vine de la Theodore Tronchin 
(1709-1781), medic celebru care l-a îngrijit şi pe Voltaire şi 
care dădea consultaţii gratuite şi chiar ajutoare în bani 
nevoiaşilor. 

71 Comitat - regiune din sudul Franţei, în departamentul 
Vaucluse; împreună cu oraşul Avignon, a aparţinut papilor 
între 1274-1791 (Comitat Venaissin). 

72 Des partem leonis - în limba latină: să dai partea leului. 

73 Negrepelisse - orăşel în Tarn-et-Garonne, care a servit 
ca fortăreață calviniştilor (hughenoţilor); a fost ars în 
întregime în 1622 de către armatele lui Ludovic al XIII-lea. 


74 Montluc - Blaise de Montluc (1501-1577), mareşal al 
Franţei, s-a purtat crunt cu calviniştii. 

75 revocarea edictului din Nantes - edictul din Nantes, dat 
de Henric al IV-lea în 1598, autoriza cultul calvinist şi 
asigura drepturi protestanților; acest edict a fost revocat de 
Ludovic XIV-lea în 1685, dar drepturile protestanților au 
început a fi încălcate încă din prima jumătate a secolului al 
XVIII-lea; în urma revocării, un mare număr dintre cel mai 
buni meseriaşi şi negustori francezi au părăsit Franţa. 

76 Elveţia. 

77 Hughenot - protestant, de religie protestantă: cuvântul 
este o alteraţie franceză a cuvântului german Eidgenossen 
- confederați. 

78 la care revoluțiile nu sunt cu putinţă - nu trebuie uitat 
că vorbeşte un aristocrat francez, curând după revoluţia 
din 1789-1794, care răsturnase regimul feudal. 

79 Jacques Coeur - negustor bogat din Bourges (1395- 
1456), devenit vistiernic al lui Carol al VII-lea, care a sfârşit 
prin a-l surghiuni. 

80 Laubardemont... Mole - magistrați francezi de calitate 
diferită din prima jumătate a secolului al XVII-lea; primul a 
fost agentul secret al lui Richelieu şi în această funcţiune a 
comis multe abuzuri; al doilea, a avut reputaţia de om 
integru şi curajos.