Honore De Balzac — Salonul cu vechituri

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Salonul cu vechituri 
Le Cabinet des Antiques, 1839 


Într-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale 
Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o 
casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag 
aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe 
care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să 
cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe 
răni... 

Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi 
că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real 
decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau 
Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor 
personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să 
adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească 
unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de 
absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că 
orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum 
viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită. 

Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil 
bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz 
d'Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi 
titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa 
„palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, 
cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu 
seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau 
despre reşedinţa marchizului. 

Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawll) era numele glorios 
al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri 
din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii 


acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa 
Comunelor2, nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici 
în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o 
provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în 
acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul 
presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din 
totdeauna un bun al lor. 

Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la 
curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice 
mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de 
oamenii locului ca un crez, familia aceasta - precum o 
binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi - se 
conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul 
unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod 
din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri - fără să 
se abată o singură dată - domnişoarele fuseseră căsătorite 
fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră 
supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau 
se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d'Esgrignon, fost 
amiral, e făcut duce şi pair3, dar moare fără urmaşi. 
Marchizul d'Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a 
acceptat niciodată titlul de duce. 

— Eu stăpânesc marchizatul d'Esgrignon în aceleaşi 
condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el 
conetabilului Luynes4 care în timpul acela apărea în ochii 
săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva 
din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc 
s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz 
d'Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. 
Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a 
fost cruțat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”5 
atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de 
fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului 
suveran, districtul a cotropit pământul familiei d'Esgrignon, 
iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida 


împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de 
ani. 

Sora sa, domnişoara d'Esgrignon, fiind minoră, a salvat o 
parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al 
familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea 
presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, 
i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul 
Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe 
care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la 
care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, 
prezbiteriul şi grădinile castelului. 

Sfârşindu-se cu anii cei iuți, dar trecători, ai terorii, 
marchizul d'Esgrignon, al cărui caracter impusese respect 
în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu 
sora sa, domnişoara d'Esgrignon, pentru a repune în 
picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, 
fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul 
jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea 
costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă 
fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, 
care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de 
franci de pe pământurile fostelor sale domenii? 

Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în 
octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-şi putea 
stăpâni o adâncă emoție văzând pe marchiz cum sta 
înmărmurit, în mijlocul curţii, în faţa şanţurilor pline, 
privind turnurile năruite până la nivelul acoperişurilor. 
Urmaşul francilor contempla tăcut când cerul, când locul 
unde pe vremuri se-nvârteau elegantele morişti de vânt ale 
turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut 
toată această răsturnare socială. 

Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a 
marchizului, care se numea atunci cetăţeanul Carol. Marele 
d'Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc 
mireasma strămoşească a acelor meleaguri, i se adresă cu o 
adâncă melancolie: 


— Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta 
tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, 
până la edictul de pacificare n-aş mai putea locui aici. 

Arătă castelul, se întoarse şi, încălecând, îşi petrecu sora 
care venise în şubreda trăsurică de răchită a notarului. 

În oraş nu mai exista palatul d'Esgrignon. Măreaţa casă 
fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de 
manufactură. 

Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul 
Chesnel îi cumpără, într-un colţ al pieţei, o veche casă cu 
stâlpi, cu morişti, cu turnulețe, cu hulubărie, care fusese pe 
vremuri un tribunal seniorial, apoi Preşedinţia, şi care 
aparținuse odinioară marchizului d'Esgrignon. Contra 
sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul naţional înapoie 
vechiul edificiu proprietarului său legitim. 

De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost 
poreclită „palatul” d'Esgrignon. În 1800, când ştergerea 
numelor din listele negre ale proscrişilor se obținea destul 
de uşor. - câţiva emigranţi se întoarseră în Franţa. Printre 
nobilii care cei dinţii se înapoiară În oraş, se aflau baronul 
de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârşire scăpătaţi. 
Domnul d'Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde 
baronul muri după două luni de amărăciune. Domnişoara 
de Nouastre avea douăzeci şi doi de ani. Familia Nouastre 
era de cea mai nobilă viţă şi marchizul d'Esgrignon, pentru 
ca să nu i se stingă stirpea - o luă în căsătorie; dar ea muri 
atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea 
mediculul. Lăsând - din fericire - familiei d'Esgrignon un 
fiu. 

Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât 
cincizeci şi trei de ani, necazurile şi chinuitoarele dureri ale 
vieţii sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu şi 
bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai 
frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau 
gratiile - azi asfinţite - ale figurilor de femei din al XVI-lea 


veac... A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care 
lasă urme adânci în tot restul vieţii. 

După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, 
marchizul sărută fruntea soţiei sale, culcată ca o sfântă, cu 
mâinile împreunate, îşi scoase ceasul, îi sfărâmă rotiţa şi se 
duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece 
înainte de amiază. 

— Domnişoară d'Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca 
această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. 
Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră şi 
tot la aceeaşi oră s-a prăpădit şi tatăl meu. 

Îngenunche, rezemându-şi capul pe pat; tot astfel făcu şi 
sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; 
domnişoara d'Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz 
privi cu ochii uscați copilul, odaia şi pe moartă. La 
încăpăţânarea sa de franc se adăuga un zel creştinesc, 
întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului 
nostru. 

Domnişoara d'Esgrignon avea atunci douăzeci şi şapte de 
ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor 
Republicii născut în acel ţinut, având o rentă de o mie de 
scuzi6, obţinu de la maestrul Chesnel - după ce izbuti să-i 
înduplece împotrivirea - să intervină în favoarea căsătoriei 
cu domnişoara d'Esgrignon. Şi fratele şi sora se mâniară de 
această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-şi ierta 
faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din 
ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoință, care 
putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în 
vorbele marchizului d'Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra 
decât recunoştinţă. Dar această recunoştinţă, deşi nobilă şi 
adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârşită 
amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoştinţa 
li se pare o prea mare răsplată şi care preferă monotonia 
unor sentimente prieteneşti, pe care ţi-o dă comuniunea 
unor gânduri şi o voită fuziune sufletească. Maestrul 
Chesnel gustase din bucuria acestei preţioase amiciţii; 


marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, 
personajul acesta era mai puţin decât un copil şi mai mult 
decât un servitor; un şerb supus de bună voie, un vasal 
legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba 
de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un 
neîncetat schimb de afecţiune. În ochii marchizului, 
caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel 
nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar 
deghizat în notar. 

În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o fiinţă de obârşie 
dumnezeiască; el credea în aristocrație şi îşi amintea, fără 
umilinţă, că tatăl lui deschidea porţile salonului, vestind: - 
„Masa este servită, domnule marchiz!” 

Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu 
pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; 
se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost 
dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa 
marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese. 

— Chesnel - îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav - 
înainte de Tulburări? cred că nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai 
năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi 
doctrine de ţi-au putut strica în aşa hal mintea? 

Maestrul Chesnel era prețuit, se bucura de încrederea 
întregului oraş. Cinstea sa desăvârşită şi marea sa avere îi 
sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că 
avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că 
notarul nu purta nimănui pică, făcu în aşa fel ca această silă 
să fie împărtăşită de un număr destul de însemnat de 
familii. Du Croisier, om afurisit şi în stare să clocească o 
răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte 
împotriva notarului şi a familiei d'Esgrignon, o ură din 
acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc. 

Refuzul dispreţuitor al marchizului îl desfiinţa în ochii 
răutăcioşilor provinciali printre care venise să-şi petreacă 
zilele şi pe care voia să-i domine. A fost o adevărată 
catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simţite. 


Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete 
bătrâne, care de asemenea îl respinse. Şi astfel 
ambiţioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi 
datorită refuzului domnişoarei d'Esgrignon, care i-ar fi 
deschis porţile acestui provincial „Faubourg Saint- 
Germain8”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl 
umili atât de mult, încât abia se putea menţine în societatea 
de mâna a doua a oraşului. 

În 1805, domnul de la Roche-Guyon, primul născut al 
uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se 
înrudise pe vremuri cu d'Esgrignon - peţi, tot prin maestrul 
Chesnel, mâna domnişoarei d'Esgrignon. Dar domnişoara 
Marie-Armande-Claire d'Esgrignon nu voi să asculte pe 
notar. 

— Ar fi trebuit să ghiceşti că sunt mamă, dragul meu 
Chesnel, îi zise ea adormindu-şi nepotul, un copil frumos de 
cinci ani. 

Bătrânul marchiz se ridică pentru a-şi întâmpina sora care 
se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna 
apoi, aşezându-se din nou, îşi regăsi graiul pentru a-i 
spune; 

— Eşti o adevărată d'Esgrignon, scumpa mea soră! 

Nobila fată tresări şi plânse. La bătrâneţe, domnul 
d'Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata 
unui mic birtaş, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această 
căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianţă, 
dar fără importanţă, deoarece din ea nu rezultase decât o 
fată. Armande ştia aceasta, cu toate că fratele său era atât 
de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum 
însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar şi răspunsul ei 
nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o 
avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, 
fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârşit 
devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei. 

— Voi muri domnişoară d'Esgrignon! spuse ea cu 
simplitate notarului. 


— Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, 
răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment. 

Sărmana fată se îmbujoră. 

— Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în 
acelaşi timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar 
necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d'Esgrignon 
se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu 
este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura 
Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roşii. 
Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost 
schimbat în blazonul nostru. El este acelaşi ca şi în prima zi. 

Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, 
printre altele, şi pentru această povestire, istoriseşte 
următoarele: „Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care 
să-mi stimuleze mai mult imaginaţia ca domnişoara 
d'Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil şi poate că 
imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu 
strălucirea şi coloritul ei, se datorează în bună parte şi 
acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră 
predispoziția pentru supranatural. Când o vedeam de 
departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alţi copii, 
însoţită de Victurnien, nepotul său, simţeam o emoție 
asemănătoare reflexelor produse de curenţii galvanici 
asupra morţilor. Cât eram de tânăr, mă simţeam totuşi 
însufleţit de o nouă viaţă. 

Domnişoara Armande avea părul de un blond roşcat, 
obrajii acoperiţi de puf foarte fin, cu reflexe argintii, pe care 
îmi plăcea să-i văd, aşezându-mă astfel încât chipul ei să fie 
scăldat în plină lumină - şi mă lăsam dus în voia farmecului 
ochilor săi visători de smarald, care scăpărau parcă 
scântei... Prefăcându-mă că mă rostogolesc prin iarbă, din 
joacă, în faţa ei, căutam să ajung la picioarele ei micuţe, 
pentru a i le admira mai de aproape. Albul blând al tenului, 
fineţea trăsăturilor, puritatea liniei frunţii, eleganța taliei 
subţiri mă uluiau - fără să fiu conştient încă, nici de 
frumuseţea frunţii, nici de ovalul perfect al obrazului. O 


admiram aşa cum la vârsta aceasta te închini, fără să ştii 
prea bine pentru ce. Când privirea mea stăruitoare o 
atrăgea în sfârşit pe a ei şi când îmi spunea cu o voce 
melodioasă care îmi părea mai amplă decât toate celelalte; 
- „Ce faci acolo, micuţule, de ce mă priveşti?” veneam, mă 
răsuceam, îmi muşcam degetele, mă îmbujoram şi 
spuneam: - „Nu ştiu.” Dacă din întâmplare îmi trecea mâna- 
i albă prin păr, întrebându-mă câţi ani am, fugeam şi 
răspundeam de departe: „Unsprezece!” Când, citind cele 
„O mie şi una de nopţi”, vedeam apărând o regină sau vreo 
zână, îi atribuiam întocmai trăsăturile şi mersul 
domnişoarei d'Esgrignon; când profesorul meu de desen 
îmi dădea să copiez capete din antichitate, băgăm de seamă 
că toate purtau pieptănătura domnişoarei d'Esgrignon. Mai 
târziu, când aceste gânduri nebune s-au spulberat unul 
câte unul, domnişoara Armande, dinaintea căreia bărbaţii 
se dădeau deoparte cu respect pe Promenadă, pentru a-i 
face loc, privind la mlădierea rochiei sale lungi de culoare 
cernită, până o pierdeau din vedere - făptura ei a dăinuit 
mai departe, vag, în mintea mea, ca un tip reprezentativ. 
Contururile-i minunate, ale căror rotunjimi erau arareori 
dezvăluite de vreo învolburare a vântului şi pe care le 
ghiceam în ciuda lărgimii rochiei, contururile acestea au 
revenit în visurile mele de adolescent. Mai târziu, când 
cugetam cu seriozitate la tainele gândirii omeneşti, se pare 
că sentimentul respectului îmi fusese inspirat tot de 
simţămintele zugrăvite pe faţa şi în atitudinea domnişoarei 
d'Esgrignon. Nepreţuita linişte a acestui cap, doar lăuntric 
înflăcărat, demnitatea mişcărilor ei, sfinţenia cu care îşi 
îndeplinea îndatoririle, mă emoţionau şi îmi impuneau. 
Copiii sunt mai receptivi decât s-ar crede pentru nevăzutul 
efect al gândului; ei nu iau niciodată în zeflemea o persoană 
cu adevărat impunătoare. Graţia autentică îi mişcă, 
frumuseţea îi atrage, pentru că ei înşişi sunt frumoşi şi 
pentru că există legături tainice între făpturile de aceeaşi 
natură. Domnişoara d'Esgrignon a fost una dintre evlaviile 


mele. Azi chiar, neînfrânata mea imaginaţie nu urcă 
niciodată scara de melc a vreunei străvechi turle, fără să 
zugrăvească acolo sus pe domnişoara Armande, în chip de 
geniu al Feudalităţii. Când citesc vechi hronice, ea îmi 
apare sub chipul unor femei vestite, devenind pe rând 
Agnes Marie Touchet sau Gabrielle9, ţi îmi închipui toată 
dragostea tainică, dar zadarnică, din inima sa. 

Această figură cerească, întrezărită în nebuloasele 
închipuiri ale copilăriei, îmi revine acum în vălmăşagul 
visurilor mele.” 

Amintiţi-vă de acest portret asemănător atât sub 
înfăţişarea lui fizică, cât şi sub înfăţişarea lui morală! 
Domnişoara d'Esgrignon este una dintre figurile cele mai 
instructive ale acestei istorii; ea vă va învăţa cât de 
răufăcătoare pot fi calităţile cele mai mari, atunci când sunt 
lipsite de inteligentă. 

Între anii 1804 şi 1805, două treimi din familiile 
băjenarilor se înapoiaseră în Franţa şi aproape toate cele 
din provincia în care locuia domnul marchiz d'Esgrignon se 
aşezară iar pe moşia lor strămoşească. Dar se iviră şi unele 
defecţiuni. Câţiva gentilomi intrară în slujbă, fie în armata 
lui Napoleon, fie la Curtea sa; alţii se căsătoriră în familii de 
parveniţi. Toţi cei care au intrat în mişcarea imperială şi-au 
refăcut averile, şi-au recăpătat pădurile, datorită 
mărinimiei împăratului, iar mulţi s-au statornicit la Paris; 
doar opt sau nouă familii nobile au rămas credincioase 
aristocrației proscrise şi ideilor lor despre monarhia 
prăbuşită. Familiile Roche-Guyon, Nonâtre, Gordon, 
Casteran, Troisville şi altele, mai sărace, sau mai avute, se 
numărau printre acestea; dar aurul, mult sau puţin, n-avea 
importanţă, căci vechimea şi păstrarea cât mai pură a 
stirpei lor era pentru ele totul, aşa precum pentru un 
numismat greutatea medaliei este de mai puţin preţ decât 
puritatea literelor şi a profilului, sau vechimea pajurii. 
Aceste familii aleseseră drept şef pe marchizul d'Esgrignon; 
căminul lui deveni sălaşul lor. Acolo împăratul n-a fost 


niciodată decât „domnul Bonaparte”, iar suveranul care se 
afla atunci la Mittau, era regele Ludovic al XVIII-lea10; 
acolo „Departamentului” i s-a zis totdeauna Provincia, iar 
„Prefecturii” - Intendenţă1 1. Purtarea admirabilă, cinstea 
de gentilom, curajul neclintit al marchizului d'Esgrignon îi 
atraseră sincere omagii. lar nenorocirile sale, statornicia, 
credinţa nezdruncinată în opinii îi aduseră în întregul oraş 
respectul tuturora. Această tainică ruină păstra grandoarea 
marilor lucruri năruite. 

Tactul său cavaleresc era atât de bine cunoscut, încât în 
multe împrejurări împricinaţii îl luau drept unic arbitru. Toţi 
oamenii bine crescuţi, aparţinând regimului imperial, chiar 
şi autorităţile, aveau pentru prejudecățile sale tot atâta 
bunăvoință, pe cât respect nutreau pentru persoana lui. 

Dar o mare parte a noii societăţi - oameni care sub 
Restauraţie se vor chema liberali, şi-n fruntea cărora se afla 
într-ascuns du Croisier - îşi bătea joc de această oază a 
vechii aristocrații, în care nimănui nu-i era îngăduit să intre 
dacă nu era un adevărat gentilom fără de prihană. Şi 
aceştia erau cu atât mai înciudaţi, cu cât mulţi oameni 
cumsecade, boiernaşi respectabili şi persoane din înalta 
administraţie, se încăpăţânau să privească salonul 
marchizului d'Esgrignon drept singurul loc de întâlnire al 
societăţii bune. Prefectul, ofiţer de ordonanţă al 
împăratului, făcea tot soiul de demersuri pentru a fi primit: 
o trimitea cu multă smerenie pe soţia sa, care era o 
Grandlieu. Din pică pentru acest mic Faubourg Saint- 
Germain provincial, cei excluşi îi dădură numele de 
„Salonul cu vechituri”, salonul marchizului d'Esgrignon pe 
care îl numeau „domnul Carol” şi căruia perceptorul îi 
adresa somaţiile de plată cu paranteza: (ci-devant des 
Grignons)12. Această veche manieră de a scrie numele era 
şi ea o tachinărie, deoarece se stabilise ortografia 
d'Esgrignon pentru numele său. 

„În ceea ce mă priveşte, spunea Emile Blondet, dacă îmi 
adun amintirile din copilărie, mărturisesc că această 


denumire „Salonul cu vechituri, mă făcea totdeauna să râd, 
cu tot respectul, sau - mai trebuie să spun? - cu toată 
dragostea ce-o nutream pentru domnişoara Armande. 
Palatul d'Esgrignon se găsea la întretăierea a două uliţe, 
fiind aşezat pe colţ; salonul avea două ferestre pe una şi 
două pe cealaltă parte a acestor străzi ce erau dintre cele 
mai umblate din oraş. Piaţa du Marche se afla la cinci sute 
de metri de palat. Salonul era ca o colivie de sticlă şi nimeni 
nu se ducea sau nu venea în oraş, fără să n-arunce o privire 
înăuntru. Încăperea aceea mi s-a părut întotdeauna mie - 
puşti de doisprezece ani - una dintre rarele ciudăţenii care 
se află, dacă te gândeşti la ele mai târziu, la hotarul realului 
cu fantasticul, fără să poţi spune dacă atârnă mai mult de o 
parte decât de cealaltă. Salonul, fostă sală de audienţe, era 
clădit pe un cat, deasupra unor hrubE. Cu gratii la geamuri; 
în aceste hrube, unde odinioară zăceau închişi criminalii 
provinciei, era acum bucătăria marchizului. Nu ştiu dacă 
splendidul şi înaltul cămin de la Louvre, atât de minunat 
sculptat, mi-a pricinuit o mai mare uimire ca aceea pe care 
am simţit-o văzând pentru prima oară uriaşa vatră a acestui 
salon, bombată ca un cantalup şi deasupra căreia, lucrat în 
relief (ronde-bosse) şi încadrat într-o ramă poleită, se găsea 
un mare portret ecvestru reprezentând pe Henric al III-lea 
(sub care, această provincie - vechi ducat de apanaj - 
fusese redată Coroanei). Tavanul, construit din bârne din 
lemn de castan, forma despărţituri împodobite înăuntru cu 
arabescuri. Minunatul tavan fusese aurit pe muchii, dar 
poleiala de-abia se mai vedea... Pereţii, împodobiţi cu 
tapiserii flamande, reprezentau judecata lui Solomon în 
şase tablouri încadrate în aurituri, pe care se zbenguiau 
amoraşi şi satiri. Marchizul pusese pardosea de parchet în 
acest salon. Printre rămăşiţele mobilierului castelelor care 
se vindeau la mezat între anii 1793 şi 1795, notarul 
procurase console în stilul Ludovic al XIV-lea, scaune 
tapisate, mese, pendule de perete, candelabre, sfeşnice - 
care completau de minune acest salon disproporționat de 


mare faţă de restul casei, dar care din fericire avea o 
anticameră pe acelaşi etaj: fosta sală a „paşilor pierduţi” a 
Tribunalului de odinioară, care dădea în camera de 
chibzuire - transformată azi în sufragerie. Printre toate 
aceste vechi podoabe - zorzoane ale unor asfinţite timpuri - 
se foiau, căutând să iasă în evidenţă, vreo opt sau zece 
văduve de nobili, unele bâţâind din cap, altele stafidite şi 
cătrănite ca nişte momâi; unele ţepene, altele cu spinarea 
cocârjată, toate împopoţonate în rochii mai mult sau mai 
puţin stranii, de-a curmezişul modei, capete pudrate, cu păr 
buclat, scufe cu funde, horboţele roşcate... Picturile cele 
mai bufe sau cele mai serioase, n-au atins nicicând poezia 
delirantă a acestor femei ce îmi revin în minte şi îmi umplu 
amintirile cu schimonoselile lor, ori de câte ori întâlnesc 
vreo matracucă al cărei chip sau îmbrăcăminte îmi 
aminteşte vreo trăsătură a lor. Şi cu toate că nenorocul m-a 
împlântat până-n adâncul necazurilor şi mi-a fost dat să 
cunosc toate simţămintele omeneşti, mai cu seamă părerile 
de rău, sau ce! e caracteristice bătrâneşti - mărturisesc că 
n-am mai putut nicăieri găsi (nici la muribunzi), nici la cei 
vii, paloarea ştearsă a anumitor ochi suri sau 
înspăimântătoarea vioiciune a câtorva ochii negri. 

În sfârşit, nici Maturin şi nici Hoffmann13 - care ne-au dat 
cele mai sinistre zămisliri ale timpului - nu mi-au inspirat 
groaza pe care mi-au stârnit-o mişcările de automat ale 
acestor făpturi încovrigate. Sulimanul de pe faţa actorilor, 
înainte de a intra în scenă, nu m-a mai surprins, căci 
văzusem acolo o boială ţipătoare, un roşu în stare născândă 
- spunea unul dintre prietenii mei, mucalit ca şi mine. Şi se 
mai şi mişcau acele mutre turtite, dar brăzdate de 
zbârcituri, care semănau cu capetele de pe spărgătoarele 
de nuci ale cioplitorilor nemți. Vedeam printre geamuri 
trupuri gheboase, cu mădulare deznodate - care nicicând 
n-am cugetat să le aflu rostul şi alcătuirea - fălci pătrate şi 
peste măsură de proeminente, oase care străpungeau 
pielea, şolduri balcâze. Tot atât de stranii mi se păreau 


acele muieri, fie că se mişcau, fie că, jucând cărţi, păstrau o 
imobilitate de hoit. Bărbaţii acestui salon căpătaseră 
culorile şterse şi veştede ale vechilor tapiserii; viaţa lor 
purta pecetea nehotărârii; hainele lor se apropiau 
îndeajuns de mult de cele obişnuite. - dar părul lor alb, 
feţele trecute, tenul de ceară, frunţile pleoştite, ochii stinşi, 
îi făceau să semene cu femeile, nimicind caracterul de 
realitate al veşmintelor lor. Certitudinea de a găsi aceste 
personaje invariabil aşezate la partida lor de cărţi - 
totdeauna la aceeaşi oră - contribuia mai vârtos ca ele să 
capete în ochii mei ceva teatral, bombastic, suprafiresc. Nu 
mi s-a întâmplat niciodată să intru în celebrele muzee de 
mobilă veche din Paris, Londra, Viena sau Munchen, unde 
bătrâni paznici îţi arată splendorile timpurilor apuse, fără 
ca să le însufleţesc cu chipuri din acest „Salon cu vechituri”. 
Pentru noi, şcolari de opt sau zece ani, era o adevărată 
distracţie să ne ducem şi să privim rarităţile din această 
cuşcă de sticlă. Dar îndată ce o zăream pe suava 
domnişoară Armande, tresăream, apoi ne uitam cu jind la 
Victurnien, copilul drăgălaş pe care îl simţeam ca ne este 
superior. Făptura aceea tânără şi fragedă, în mijlocul unui 
cimitir trezit înainte de vreme, ne izbea în chip straniu. 
Fără să ne dăm prea bine seama, ne simţeam burghezi şi 
mici în faţa acelei trufaşe Curți.” 

Dezastrele din 1813 şi 1814, care l-au doborât pe 
Napoleon, au dat oaspeţilor „Salonului cu vechituri” o nouă 
viaţă şi mai ales nădejdea că vor regăsi însemnătatea lor de 
odinioară; dar evenimentele din 1815, nenorocirile 
ocupaţiei străine, în sfârşit, şovăielile guvernului, amânară 
până la căderea domnului Decazes14, nădejdile 
personajelor atât de bine zugrăvite de Blondet. 

Aşadar, această povestire nu-şi are temeiul decât de prin 
anul 1822. 

În 1822, cu toate binefacerile pe care Restauraţia le 
revărsase asupra emigraţilor, averea marchizului 
d'Esgrignon nu sporeşte. Dintre toţi nobilii atinşi de legile 


revoluţionare, niciunul n-a fost mai lovit, înainte de 1789, 
cea mai mare parte a veniturilor sale consta în drepturile 
domeniale rezultând - ca şi la alte familii mari - din putinţa 
de a se transmite feudele pe care seniorii încercau să le 
îmbucătăţească, pentru a spori dijma asupra moştenitorilor. 
Nobilii care se aflau în această situaţie au fost ruinaţi, fără 
speranţă de schimbare, căci ordonanța prin care Ludovic al 
XVIII-lea restituia emigraţilor bunurile nepierdute, nu le 
putea da nimic; iar mai târziu, legea de îndemnizaţie nu-i 
atingea şi deci nu puteau fi despăgubiţi. Se ştie că 
drepturile lor suprimate au fost restabilite în folosul 
statului, chiar sub numele de „Domenii”. Marchizul făcea 
parte din acea fracțiune a partidului regalist care nu 
admitea nici o tranzacţie cu aceia pe care îi numea nu 
revoluționari, ci revoltați - mai parlamentar denumiți 
Liberali sau Constituţionali. Aceşti regalişti, supranumiţi de 
opoziţie ultras, aveau ca şefi şi eroi pe vajnicii oratori da 
dreapta, care de la prima şedinţă regală încercară (ca 
domnul Polignac15) să protesteze împotriva Chartei lui 
Ludovic al XVIII-lea, privind-o ca pe un edict dăunător, 
smuls de necesitatea momentului şi asupra căruia 
Regalitatea urma să revină. Astfel că, departe de a lua 
parte la reînnoirea moravurilor pe care năzuia să le 
înfăptuiască Ludovic al XVIII-lea, el rămase liniştit, stegarul 
celor mai puri de Dreapta, aşteptând întregirea marii sale 
averi, neadmiţând nici măcar cu gândul acea îndemnizaţie 
pe care o acordase guvernul domnului de Villcle16, ţi care 
trebuia să consolideze Tronul, punând capăt fatalei discuţii 
asupra proprietăţilor, prelungită până atunci în pofida 
legilor. Miracolele Restauraţiei din 1814 şi cele şi mai mari 
ale întoarcerii lui Napoleon în 1815, minunile noii fugi a 
Bourbonilor ca şi întoarcerea lor de-a doua - acea fază 
aproape fabuloasă a istoriei contemporane - îl găsiră pe 
marchiz în etate de şaizeci şi şapte de ani. 

La această vârstă, cele mai neînfricate caractere ale 
timpului nostru, nu atât doborâte, cât măcinate de 


evenimentele petrecute în vremea Revoluţiei şi a 
Imperiului, îşi transformaseră acolo, în fundul provinciilor, 
activitatea lor în simple atitudini şi idei fanatice, de 
neclintit; aproape toţi se mărginiseră la sâcâitoarea şi 
domoala monotonie a vieţii locale. Nu este oare cea mai 
mare nenorocire pentru un partid să fie reprezentat numai 
de moşnegi, cu atât mai mult cu cât chiar ideologia lui este 
socotită ruginită? De altfel, chiar când în 1818 Tronul 
legitim părea bine consolidat, marchizul se întreba ce ar 
mai căuta la Curte un bătrân de şaptezeci de ani, ce 
însărcinare, ce dregătorie ar mai putea el îndeplini? Nobilul 
şi mândrul d'Esgrignon se mulţumi deci cu triumful 
Monarhiei şi al Religiei, aşteptând roadele acestei 
nesperate biruinţe smulse şi care n-a fost în realitate decât 
un simplu armistiţiu17. Continuă deci să troneze în salonul 
său atât de bine poreclit „Salonul cu vechituri”. În timpul 
Restauraţiei, această ironică dar blândă poreclă se 
învenină, când ajunseră să fie biruitori învinşii în 1793. 
Acest oraş n-a fost nici el cruțat (ca şi multe alte din 
provincie) de învrăjbirea şi rivalitatea pe care le generează 
spiritul de partid. Contrar tuturor aşteptărilor, du Croisier 
luase în căsătorie pe acea bogată fată bătrână18 care îl 
refuzase înainte, cu toate că avea ca rival pe copilul răsfăţat 
al aristocrației oraşului, un anumit cavaler al cărui ilustru 
nume va fi ţinut îndeajuns de ascuns, dacă îl vom numi doar 
- după obiceiul luat pe vremuri - numai cu titlul său; căci 
aici, toată lumea îi spunea „Cavalerul”, după cum la Curte 
contele d'Artois era „Monseniorul”. Nu numai că această 
căsătorie stârnise o vrajbă dintre acelea ce sunt purtate cu 
toate armele - aşa cum se întâmplă în provincie - dar 
grăbise ruptura între înalta şi mica aristocrație, între 
elementele burgheze şi cele nobiliare, unite o clipă sub 
imboldul marii autorităţi napoleoniene - despărţire bruscă, 
atât de dăunătoare ţării. Ceea ce este mai caracteristic 
naţional în Franţa, e vanitatea. Puzderia vanităţilor jignite a 
stârpit acea sete de egalitate, pe care mai târziu, cei mai 


aprigi inovatori o vor găsi de nesuferit. Regaliştii au ştiut să 
străpungă inima liberalilor în punctele cele mai vulnerabile. 
În provincie, mai ales, ambele partide se învinuiau reciproc. 
Se comiteau atunci în politică cele mai mârşave fapte şi 
acţiuni, în dorinţa de a câştiga opinia publică şi a cuceri 
păturile acelei turme năroade ce îşi oferă braţele la cei care 
sunt destul de isteţi ca să le înarmeze. Câţiva inşi au devenit 
protagoniştii acestor lupte. Aceşti indivizi, care se urau ca 
adversari politici, au devenit în scurt timp şi duşmani 
personali. În provincie e foarte greu să nu se ajungă la 
lupte corp la corp, în chestiuni sau interese care, în 
capitală, iau forme generale, teoretice - permiţând aşadar 
campionilor (de pildă, domnului Lafitte, sau lui Cazimir 
Perier) să respecte cu destulă eleganţă omul din domnul de 
Villele sau din domnul de Peyronnet19. Domnul Lafitte, care 
a dat ordin să se tragă în miniştri, i-ar fi ascuns în casa lui, 
dacă ei s-ar fi refugiat acolo în ziua de 29 iulie 1830. 
Benjamin Constant trimise cartea sa despre religie 
vicontelui de Chateaubriand20, însoţită de o scrisoare 
măgulitoare în care mărturiseşte că ar fi tras oarecare 
foloase de pe urma ministrului lui Ludovic al XVIII-lea. La 
Paris oamenii constituie sisteme; în provincie sistemele se 
întrupează în oameni, şi oameni dintre acei cu patimi mereu 
aprinse, mereu prezente, pândindu-se până şi în casele lor, 
defăimându-şi discursurile, observându-se ca doi spadasini 
gata să-şi înfigă spanga de trei şchioape între coaste la cea 
mai mică nebăgare de seamă şi încercând să-şi provoace 
asemenea nebăgări de seamă - în sfârşit preocupaţi de ura 
lor ca nişte neînduplecaţi jucători. 

Sub pretextul că vizează partidul - epigramele şi 
calomniile atingeau direct omul. În această sfadă purtată cu 
oarecare curtenie şi fără ură în „Salonul cu vechituri”, dar 
împinsă în casa lui du Croisier până la uzul armelor otrăvite 
ale sălbaticilor, ironia fină şi avantajele inteligentei erau de 
partea nobililor. Şi luaţi aminte: dintre toate rănile, acelea 
pe care le pricinuieşte limba şi ochii, prin ironie şi prin 


dispreţ, sunt fără de leac. Din clipa în care se retrase pe 
muntele sacru al aristocrației, părăsind saloanele mixte, 
Cavalerul îşi îndreptă vorbele sale de duh spre salonul lui 
du Croisier; el înteţi focul luptei, neştiind până unde poate 
duce spiritul de răzbunare al acestuia împotriva „Salonului 
cu vechituri”. În palatul d'Esgrignon nu intrau decât juni 
gentilomi cinstiţi şi femei sigure una de alta. Nu se făceau 
indiscreţii. Discursurile, ideile bune sau proaste, juste sau 
greşite, frumoase sau ridicule, nu dădeau prilej de glume. 
Pentru a ridiculiza pe nobili, liberalii erau nevoiţi să-i atace 
numai în acţiunile lor politice; în timp ce intermediarii, 
oamenii din administraţie, toţi cei ce făceau curte acestor 
înalte figuri, le raportau din tabăra liberală acele fapte şi 
vorbe vrednice de luat în zeflemea. Această inferioritate, 
atât de viu simțită, sporea mai mult setea de răzbunare la 
cei ce erau de partea lui du Croisier. 

În anul 1822, acesta ajunse în fruntea industriei 
Departamentului, după cum marchizul d'Esgrignon se afla 
în fruntea nobilimii. Fiecare reprezenta deci un partid. În 
loc să spună verde că e un om de stânga, du Croisier 
adoptase în mod ostentativ opiniile pe care aveau să le 
formuleze într-o zi cei 22121. Putea astfel primi la el 
magistratura, administraţia şi finanţele Departamentului. 

Salonul du Croisier, de forţă cel puţin egală cu „Salonul cu 
vechituri”, mai numeros însă, mai tânăr, mai activ, învârtea 
Departamentul; pe când celălalt, liniştit, părea a fi o anexă 
a guvernului pe care acest partid venea să-l stingherească 
adesea, evidenţiindu-i greşelile, provocând chiar unele ce 
au fost fatale monarhiei. Liberalii care nu reuşiseră 
niciodată să facă să se aleagă vreunul dintre candidaţii lor 
în acest departament rebel poruncilor pe care ei le dădeau, 
ştiau că o dată ales, du Croisier îşi va ocupa locul în stânga 
de mijloc, cât mai aproape posibil de extrema stângă. 
Corespondenţii lui du Croisier erau fraţii Keller, trei 
bancheri, dintre care cel mai în vârstă strălucea printre cei 
nouăsprezece ai stângii - falanga preamărită de toate 


ziarele liberale - şi care prin căsătorie se înrudea eu 
contele de Gondreville, pair constituţional care-şi păstrase 
favorurile lui Ludovic al XVIII-lea. Prin aceasta, opoziţia 
constituţională era totdeauna gata să-i dea în ultimul 
moment lui du Croisier voturile, acordate în mod vizibil unui 
candidat de paie, dacă acesta ar fi avut destule voturi din 
partea regaliştilor pentru a obţine majoritatea. Orice 
alegere în care monarhiştii respingeau pe du Croisier - 
candidat a cărui conduită era foarte bine ghicită, analizată, 
judecată de către fruntaşii regalişti şi relevată de către 
marchizul d'Esgrignon - sporea încă mai mult această ură 
împotriva omului şi a partidului din care făcea parte. 

Cel mai mult se înverşunau însă taberele atunci când le 
ratau capcanele ce şi le întindeau cu atâta trudă, una 
împotriva celeilalte. 

În 1822, luptele atât de aprinse în primii patru ani ai 
Restauraţiei păreau a se fi domolit; salonul lui du Croisier şi 
„Salonul cu vechituri” - după ce-şi recunoscuseră fiecare 
laturile lor tari cât şi pe cele slabe - stăteau acum în 
espectativă aşteptând indicaţiile hazardului - acea 
Providenţă a partidelor politice. Inteligenţele de mijloc erau 
mulţumite de calmul aparent care înşela şi Tronul; dar cei 
care trăiau mai aproape de du Croisier ştiau că la el, ca la 
toţi cerebralii, patima răzbunării este necruțătoare, mai 
ales când ea este aţâţată de ambiţii politice, şi în această 
perioadă, du Croisier (care pe vremuri roşea sau pălea de 
mânie la auzul numelui lui d'Esgrignon sau al Cavalerului, 
care tresărea când pronunţa sau auzea rostindu-se 
cuvintele „Salonul cu vechituri”) - simula seriozitatea unui 
sălbatic. Zâmbea duşmanilor săi pe care îi ura din ce în ce 
mai vârtos. Părea că se hotărâse să trăiască tihnit, ca şi cum 
ar fi pierdut nădejdea victoriei. Unul dintre cei ce sprijineau 
calculele acestei un mocnite era preşedintele Tribunalului, 
domnul du Ronceret, un boiernaş care tânjise zadarnic la 
onorurile „Salonului cu vechituri”. 


Administrată cu grijă de maestrul Chesnel, mica avere a 
d'Esgrignonilor ajungea cu greu la întreţinerea acestui 
demn gentilom care trăia ca un senior, dar fără cel mai mic 
fast. Cu toate că preceptorul contelui Victurnien22 
d'Esgrignon - nădejdea familiei - era un fost oratorian23 
recomandat de arhiepiscop şi care locuia în palat, îi trebuia 
totuşi cât de cât şi lui un salariu. Simbria unei bucătărese, 
aceea a unei jupânese pentru domnişoara Armande, a 
bătrânului fecior al domnului marchiz şi a altor doi argaţi, 
hrana a patru profesori, cheltuielile unei educaţii pentru 
care nu se precupeţea nimic, sorbeau toate veniturile, în 
ciuda economiei domnişoarei Armande şi a înţeleptei 
chiverniseli a lui Chesnel şi în ciuda afecțiunii slugilor. 
Bătrânul notar nu putea porni încă nici o reparaţie a 
castelului dărăpânat.; aşteptă expirarea contractelor 
pentru a găsi o soluţie în vederea sporirii veniturilor, fie 
prin noi metode în agricultură, fie prin scăderea valorilor 
monetare; toate acestea puteau fi făcute însă numai la 
expirarea contractelor încheiate în 1809. Marchizul n-avea 
habar nici de mărunţişurile gospodăriei, nici de 
administraţia bunurilor sale. Dacă ar fi aflat de precauţiile 
excesive luate pentru ca s-o poate scoate la capăt - cum 
spun gospodinele - pentru el ar fi fost ca o lovitură de 
trăsnet. Văzându-l că se apropie de sfârşitul zilelor, toţi se 
codeau să-i spună adevărul. Măreţia familiei d'Esgrignon, la 
care nimeni nu se mai gândea nici la Curte, nici în 
Parlament şi care dincolo de zidurile oraşului şi de câteva 
localităţi din Departament era cu desăvârşire necunoscută, 
recăpătase în ochii marchizului şi ai prietenilor săi toată 
splendoarea. Familia d'Esgrignon avea să urce o nouă 
treaptă a strălucirii în persoana lui Victurnien, în momentul 
în care nobilii spoliaţi ar fi fost repuşi în drepturile lor şi 
când acest frumos moştenitor ar fi putut apare la Curte 
pentru a intra în serviciul monarhului şi a lua apoi în 
căsătorie (cum făceau pe vremuri cei din familia 
d'Esgrignon) o Montmorency, o Rohan, o Crillon, o 


Fesenzac, o Bouillon - în sfârşit, o fată care să întrunească 
toate distincţiile nobleţei, ale bogăției, frumuseţii, 
inteligenţei şi ale caracterului. Persoanele care veneau să-şi 
facă tabietul în fiece seară - Cavalerul, domnii Troisville 
(pronunţaţi Treville) la Roche-Guyon, Casteran (pronunţaţi 
Cateran), ducele de Gordon - obişnuiţi de vreme 
îndelungată să-l considere pe marchiz ca pe un personaj 
fabulos, îi întreţineau asemenea idei. 

Nu era nimic greşit în această credinţă care ar fi fost 
îndreptăţită de s-ar fi putut şterge ultimii patruzeci de ani 
din istoria Franţei. 

Dar şi consacrările cele mai vrednice de respect şi cele 
mai autentice ale Dreptului, aşa cum Ludovic al XVIII-lea 
încercase să le înscrie, datându-şi Charta cu al douăzeci şi 
unulea an al domniei sale, nu pot dăinui decât atunci când 
recunoaşterea lor poartă semnele unei adeziuni obşteşti. Le 
lipsea d'Esgrignonilor elementul de bază al limbajului 
politic actual: banii - acest atribut al aristocrației moderne; 
le mai lipsea şi continuitatea istorică, întreţinută de acel 
renume care se capătă atât la Curte cât şi pe câmpul de 
luptă, în saloanele diplomatice ca şi la Tribună, printr-o 
carte sau o aventură, şi care este ca sfântul mir ce unge 
fruntea fiecărei noi generaţii. O familie nobilă, inactivă şi 
uitată, este ca o fată proastă, urâtă, săracă şi cuminte - cele 
patru puncte cardinale ale nenorocului. Căsătoria unei 
domnişoare de Troisville cu generalul Montcornet, departe 
de a fi privită ca un eveniment fericit, era cât pe-aci să 
pricinuiască o ruptură între familia Troisville şi salonul 
d'Esgrignon, care declara că Troisville-li se înjosesc. 

Dintre toţi, un singur om nu împărtăşea aceste iluzii: 
bătrânul notar Chesnel. Cu toate că devotamentul său - 
dovedit cu prisosinţă în povestea noastră - era nemărginit 
faţă de această mare familie, redusă acum la trei personaje; 
şi cu toate că le accepta toate ideile, găsindu-le de bun gust, 
avea suficient simţ şi conducea prea bine afacerile celor mai 
multe familii din Departament, pentru ca să nu-şi dea 


seama de adânca transformare a spiritelor şi pentru ca să 
nu recunoască marea schimbare adusă de industrie şi de 
moravurile moderne. Fostul intendent vedea Revoluţia 
trecând de la faza acţiunii mistuitoare din 1793, când 
înarmase bărbaţi, femei, copii, când înălţase eşafoduri, 
tăiase capete şi câştigase bătălii europene, la faza liniştită a 
ideilor care consacră evenimentele... După desţelenire şi 
după semănat - acum venea recolta... Pentru el, Revoluţia 
făurise spiritul noii generaţii care, în contact strâns cu 
faptele, le socotea definitiv şi irevocabil împlinite. În ochii 
notarulul. Regele decapitat, regina schingiuită, împărţirea 
bunurilor nobiliare, apăreau drept fapte care legau prea 
multe interese pentru ca interesaţii să mai îngăduie ca 
rezultatele obţinute să fie atacate. Chesnel vedea limpede. 
Fanatismul său pentru d'Esgrignon rămânea întreg, fără a 
fi orb însă, făcându-l astfel, prin această luciditate, încă mai 
frumos. Credinţa călugărului tânăr, care îl face să vadă 
îngerii Paradisului, este mult inferioară puterii de credinţă 
a călugărului bătrân care îi arată... 

Fostul intendent era asemeni bătrânului călugăr; şi-ar fi 
dat viaţa pentru o raclă roasă de carii. Ori de câte ori se 
străduia să explice, cu mii de menajamente, fostului său 
stăpân, noutăţile, întrebuinţând forma batjocoritoare, ba 
prefăcându-se mirat sau îndurerat - întâlnea pe buzele 
marchizului un zâmbet de profet şi în sufletul său 
convingerea că aceste năzbâtii vor trece, ca toate 
celelalte... Nimeni n-a băgat de seamă cât de mult au ajutat 
evenimentele pe aceşti nobili campioni ai ruinelor să stăruie 
în credinţa lor. Ce putea răspunde Chesnel când marchizul 
făcea un gest măreț şi spunea: - „Dumnezeu a măturat pe 
Buonaparte24, armiile sale şi noii săi puternici vasali, tronul 
său şi vastele sale concepţii! Dumnezeu ne va izbăvi şi de 
rest!” Chesnel lăsa cu tristeţe capul în jos, neîndrăznind să 
răspundă; - „Dumnezeu nu va voi să măture şi Franţa”. 
Erau demni de admiraţie amândoi: unul ridicându-se 
împotriva vâltorii faptelor, ca o bătrână şi semeaţă stâncă 


de granit acoperită de muşchi, într-o prăpastie alpină; 
celălalt, cercetând cursul apelor şi gândindu-se cum e mai 
cuminte să le folosească. Bunul şi venerabilul notar gemea 
văzând ravagiile adânci pe care aceste idei le făceau în 
mintea, obiceiurile, în gândurile viitoare ale contelui 
Victurnien d'Esgrignon. Idolatrizat de mătuşa şi tatăl lui, 
tânărul moştenitor era, în toată puterea cuvântului, un copil 
râzgâiat, care de altfel îndreptăţea iluziile paterne şi 
materne - mătuşa sa fiind într-adevăr ca o mamă pentru el. 
Dar oricât de afectuoasă şi de prevenitoare ar fi o fată 
nemăritată, îi va lipsi totuşi imponderabilul maternității 
autentice. Al şaselea simţ al unei mame nu se dobândeşte. O 
mătuşă, atât de feciorelnic legată de copil cum era 
Armande de Victurnien, îl poate iubi cât l-ar iubi o mamă; 
poate desigur fi tot atât de atentă, de bună, de delicată şi 
de îngăduitoare, dar nu va fi severă cu pricepere şi la 
timpul potrivit - aşa cum trebuie să fie o mamă; inima ei nu 
va avea acele presimţiri spontane, acele halucinaţii 
îngrijorate ale mamelor la care, deşi rupte, legăturile 
nervoase şi morale prin care copilul a fost înlănţuit - încă 
mai vibrează; şi care, fiind în veşnică comunicare cu el, 
primeşte loviturile, îndură orice durere, tresare la fiece 
bucurie, întocmai ca la un eveniment din propria lor viaţă. 
Dacă, privind lucrurile din punct de vedere fizic, natura a 
considerat femeia ca un teren neutru, ea nu i-a interzis ca 
în anumite cazuri să se identifice întru totul cu înfăptuirea 
ei; când „maternitatea morală” se înfrăţeşte cu 
„maternitatea naturală”, atunci puteţi vedea acele 
admirabile fenomene - mai degrabă neexplicate decât 
inexplicabile - care dau naştere preferințelor materne. 
Catastrofa din această poveste va dovedi o dată mai mult 
cunoscutul adevăr: o mamă nu poate fi niciodată înlocuită. 
O mamă prevede răul cu mult timp înaintea unei fete ca 
domnişoara Armande care nu-l putea realiza nici atunci 
când el era fapt împlinit. Una poate numai să prevadă 
dezastrul, cealaltă îl îndreaptă. Maternitatea imaginară a 


unei fete comportă, de altfel, o adoraţie prea oarbă pentru 
a putea dojeni un băiat frumos. 

Bătrânul notar era singurul care s-ar fi apropiat întrucâtva 
de presimţirea maternă despre care am vorbit, fiindcă 
practica vieţii şi experienţa afacerilor îi ascuţiseră simţul 
observaţiei şi perspicacitatea. Dar el însemna prea puţin în 
această casă, mai ales de când îşi atrăsese dizgraţia, cu 
ocazia proiectului său matrimonial între o d'Esgrignon şi du 
Croisier şi de când se hotărâse. - drept penitenţă - să 
urmeze orbeşte directivele familiei. Simplu ostaş, credincios 
la postul său şi gata să-şi dea viaţa, părerea lui nu putea fi 
ascultată nici chiar în mijlocul celor mai mari furtuni, în 
afară de cazul în care hazardul l-ar fi aşezat - cum spune 
Cronicarul - ca pe cerşetorul regelui, la malul mării, tocmai 
când stăpânul şi fiii săi erau să fie prinşi de flux. 

Du Croisier zărise posibilitatea unei groaznice răzbunări, 
tocmai în proasta creştere ce se da acestui tânăr nobil. 
Spera, după expresia autorului citat, să înece mielul în 
laptele propriei sale mame. Această nădejde îl făcea să aibă 
o resemnare tăcută şi să afişeze un rânjet de sălbatic. 
Dogma supremaţiei fusese sădită în mintea copilului de la 
vârsta la care el putea pricepe ceva. În afară de nobilime, 
nu existau pentru dânsul decât inferiori faţă de care el n- 
avea nici o obligaţie, oameni cu care nu avea nimic comun, 
duşmani învinşi şi cuceriţi de care n-avea a ţine seama şi ale 
căror opinii trebuiau să rămână indiferente unui gentilom 
căruia toţi îi datorau respect. 

Aceste idei, Victurnien le împingea din nefericire până la 
extrema limită, însufleţit de logica riguroasă care mână 
copiii şi tineretul până la ultimele consecinţe ale binelui ca 
şi ale răului. Împrejurările exterioare îl îmbiau de altfel la 
aceste porniri. Copil de o rară frumuseţe, el deveni tânărul 
cel mai desăvârşit pe care un tată şi-l putea dori. De statură 
mijlocie însă bine legat, era subţire, plăpând în aparentă, 
dar musculos. Avea strălucitorii ochi albaştri ai 
d'Esgrignonilor, nasul lor acvilin, modelat cu fineţe, ovalul 


perfect al feţei, părul lor blond-sur, albeaţa tenului, mersul 
elegant, mâinile şi picioarele graţioase, degetele prelungi 
cu vârfurile puţin întoarse în sus, subţirimea gleznelor şi a 
încheieturilor mâinii, liniile armonioase şi mlădioase care şi 
la oameni şi la animale indică „rasa”. Îndemânatic şi 
sprinten în mişcări, trăgea minunat cu pistolul, mânuia 
spada ca sfântul Gheorghe şi încăleca asemeni unui cavaler 
medieval. Într-un cuvânt, frumuseţea lui măgulea pe deplin 
orgoliul părinţilor, care privesc îndeobşte înfăţişarea 
copiilor lor bizuindu-se pe dreapta împrejurare a înrâuririi 
excesive a frumuseţii. Privilegiu asemănător nobleţei, 
frumuseţea nu se poate dobândi; este recunoscută 
pretutindeni şi valorează adeseori mai mult decât averea şi 
talentul; n-are nevoie decât să se arate, pentru a izbândi. 
Nu i se cere decât să existe. În afară de cele două mari 
privilegii: noblețea şi frumuseţea, natura înzestrase pe 
Victurnien d'Esgrignon cu un spirit înflăcărat, cu o 
remarcabilă putere de înţelegere şi o memorie deosebită. 
Instruirea lui se putuse face deci în cele mai bune 
condițiuni. Era mult mai cult decât sunt îndeobşte tinerii 
nobili de provincie, care rămân de obicei vânători, fumători 
şi proprietari foarte distinşi, privind cu dezinteres şi 
superficialitate orice preocupare în legătură cu ştiinţa şi 
literatura, arta şi poezia, simțindu-se parcă jigniţi de 
superioritatea talentelor. 

Aceste daruri ale naturii şi educaţiei trebuiau să fie 
suficiente pentru a împlini într-o zi ambițiile marchizului 
d'Esgrignon; el îşi vedea fiul mareşal al Franţei (dacă 
Victurnien ar îi voit să intre în armată), ambasador (dacă L- 
ar fi ispitit diplomaţia), ministru (dacă administraţia i-ar îi 
surâs); toate înaltele funcțiuni de stat îi stăteau la 
îndemână. În sfârşit - gândea măgulit părintele său - 
contele, chiar de n-ar fi fost un d'Esgrignon, tot ar fi reuşit 
prin propriile sale merite. De-a lungul acestei copilării 
fericite şi a unei adolescenţe aurii, dorinţele lui n-au 
cunoscut nici o împotrivire. Victurnien era regele răsfăţat al 


casei; nimeni nu îngrădea faptele acestui prinţişor care, 
fireşte, deveni egoist ca un prinţ, dârz ca cel mai zelos 
cardinal al Evului Mediu, obraznic şi cutezător - cusururi 
pe care toţi le lăudau, văzând în ele calităţile esenţiale ale 
unui nobil. 

Cavalerul era un om al vremurilor când muşchetari beţi 
tulburau teatrele din Paris, când băteau pe paznici şi pe 
aprozi, făceau mii de şotii şi, dacă lucrurile fuseseră făcute 
cu haz, găseau un zâmbet pe buzele regelui. Acest strălucit 
seducător, erou al budoarelor, a contribuit mult la tristul 
deznodământ al povestirii noastre. Amabilul bătrân, care nu 
găsea pe nimeni să-l înţeleagă, a fost foarte fericit să 
întâlnească această încântătoare figură de viitor Faublas25 
care îi amintea de propria-i tinereţe. Fără să ia în seamă 
faptul că timpurile se schimbaseră, el sădi principiile 
şireţilor enciclopedişti în acest suflet tânăr, povestindu-i 
anecdote din timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, ridicând 
în slăvi moravurile de la 1750, istorisind orgiile micilor 
familii, nebuniile făcute pentru unele curtezane, straşnicele 
feste jucate creditorilor, în sfârşit, toată morala care a 
deschis drum comicului lui Dancourt şi epigramei lui 
Beaumarchais26. Din nefericire, această corupţie, ascunsă 
sub o eleganţă excesivă, se împodobea cu pretenţia de a 
ţine de spiritul voltairian. Dacă mergea câteodată prea 
departe, Cavalerul atenua efectele, invocând argumentele 
înaltei societăţi căreia un gentilom trebuie totdeauna să i se 
supună. Victurnien nu alegea din aceste discursuri decât 
ceea ce îi convenea. Vedea pe bătrânul său tată râzând 
împreună cu Cavalerul. Cei doi bătrâni socoteau mândria 
înnăscută a tânărului d'Esgrignon ca o stavilă suficient de 
puternică împotriva lucrurilor care nu se cuvin, şi nimeni 
din casă nu şi-ar fi închipuit că un d'Esgrignon şi-ar fi 
permis să calce legile onoarei. 

Onoarea - acest înalt principiu monarhic, adânc împlântat 
în inimile tuturor membrilor familiei - dădea o deosebită 
strălucire celor mai mărunte fapte, însufleţea cele mai 


neînsemnate gânduri ale d'Esgrignonilor. Frumoasa 
învăţătură, singura care putea face să subziste nobilimea: 
„Un d'Esgrignon nu-şi poate îngădui cutare sau cutare 
lucru, el are un nume care face viitorul solidar cu trecutul” 
- suna ca un refren cu care bătrânul marchiz, domnişoara 
Armande, Chesnel şi obişnuiţii palatului legănaseră 
copilăria lui Victurnien. lată cum binele şi răul coexistau, 
cumpănindu-se în sufletul acestui tânăr. 

Când, la optsprezece ani, Victurnien ieşi în lume, el 
observă în această societate dinafară unele contraziceri cu 
lumea din palatul d'Esgrignon; el nu mai cercetă faptele. 
Cauzele erau la Paris. El încă nu ştia că unele persoane atât 
de îndrăzneţe în gânduri şi vorbe, pe care le întâlnea serile 
în casa părintească, deveneau foarte circumspecte în faţa 
duşmanilor cu care interesele îi sileau să aibă de-a face. 
Tatăl său putea spune lucrurilor pe nume. Nimeni nu se 
gândea să supere un bătrân de şaptezeci de ani şi, mai ales, 
toţi erau îngăduitori cu credinţa neclintită în vechea 
aşezare a lucrurilor, pe care o păstra acest om, care fusese 
despuiat atât de violent de bunurile sale. Amăgit şi crescut 
în aceste aparenţe, Victurnien se comporta în aşa fel încât 
îşi puse în cap toată burghezia oraşului. La vânătoare 
avusese unele încurcături duse prea departe de aroganţa 
lui şi care se sfârşiră cu procese penibile, muşamalizate cu 
bani grei de Chesnel; despre aceste întâmplări nu 
îndrăznea nimeni să vorbească marchizului. Închipuiţi-vă 
uimirea marchizului d'Esgrignon, dacă ar fi aflat că fiul său 
a fost dat în judecată pentru faptul că a vânat pe pământul 
său, pe domeniile sale, în pădurile sale, sub domnia unui 
urmaş al sfântului Ludovic! Urmările ar fi putut îi mult prea 
grave pentru ca fleacurile astea să-i fie aduse la cunoştinţă, 
zicea Chesnel. Tânărul conte îşi permise în oraş şi alte 
câteva escapade, socotite mici aventuri de dragoste de 
către Cavaler, sfârşite însă prin înzestrarea de către 
Chesnel a câtorva fete seduse în urma unor uşuratice 
promisiuni de căsătorie; alte procese deci având, după Cod, 


calificarea de seducţiuni de minore şi care, datorită 
brutalităţii noii justiţii, ar fi dus cine ştie unde, fără 
prudenta intervenţie a lui Chesnel. Asemenea victorii 
asupra justiţiei burgheze dădeau curaj lui Victurnien. 
Obişnuit să iasă din încurcături, tânărul conte nu se da 
înapoi de la nici o glumă. În Tribunal vedea o sperietoare 
pentru popor, care nu avea nici o putere asupra lui. Ceea ce 
ar fi fost înfierat la un om de rând, era pentru el o distracţie 
scuzabilă. 

Purtarea aceasta, caracterul său, înclinarea spre disprețul 
legilor noi - pentru a nu da ascultare decât maximelor 
codului nobilimii - au fost îndelung studiate, analizate, 
cercetate de câteva persoane iscusite din partidul lui du 
Croisier, cărora le-au slujit drept argumente, pentru a 
convinge poporul că toate calomniile aduse liberalismului 
erau indicii că, în fond, politica ministerială urmărea 
revenirea la vechea stare de lucruri, în toată deplinătatea 
ei. Ce bucurie pentru ei să poată avea la îndemână 
oarecare dovezi pentru a ilustra afirmaţiile lor! 

Preşedintele du Ronceret, ca şi procurorul regal de altfel, 
îndeplinea de minune toate condiţiile compatibile cu 
îndatoririle unui magistrat; ba, din calcul, mergeau uneori 
chiar dincolo de limite, pentru a stârni protestele indignate 
ale partidului liberal faţă de vreo prea mare îngăduinţă. În 
acest fel, aţâţa patimile împotriva casei d'Esgrignon, având 
aerul că o serveşte. Acest trădător nutrea gânduri ascunse 
şi aştepta prilejul s-o lovească, făcând pe incoruptibilul, în 
momentul când se va ivi un fapt grav şi când va putea fi 
bine susţinut de opinia publică. Predispoziţiile rele ale 
contelui erau cu perfidie încurajate de doi-trei tineri care îi 
formau suita şi care îi câştigaseră bunăvoința, linguşindu-l 
sau măgulindu-l; ascultându-i părerile, aceştia încercau să-i 
întărească, mai mult credinţa în supremaţia aristocrației, şi 
asta tocmai într-o epocă în care nobilul nu şi-ar fi putut 
păstra puterea decât conducându-se timp de o jumătate de 
veac cu o extremă prudenţă. Du Croisier spera să aducă pe 


d'Esgrignon la sapă de lemn, să vadă castelul dărâmat, 
pământurile scoase la licitaţie sau vândute cu bucata, în 
urma slăbiciunii lor pentru acest zănatic ale cărui nebunii 
trebuiau să compromită tot. El nu mergea cu gândul mai 
departe, adică nu credea - ca preşedintele du Ronceret - că 
Victurnien va cădea într-alt fel în ghearele justiţiei. 
Răzbunarea acestor doi oameni era ajutată chiar de 
excesivul amor propriu al lui Victurnien şi de setea lui de 
plăceri. Fiul preşedintelui du Roncerel. Un tânăr de 
şaptesprezece ani căruia rolul de agent provocator i se 
brodea de minune, făcea parte din şleahta contelui şi era 
cel mai viclean curtean al său. Du Croisier plătea acest nou 
tip de spion, îl dresa minunat pentru vânătoarea virtuţilor 
nobilului şi frumosului copil, îl înarma cu perfidie în arta de 
a stimula metehnele prăzii sale. Felicien du Ronceret era o 
natură invidioasă şi spirituală, un tânăr sofist încântat să 
joace o asemenea farsă, găsind în ea acea rafinată 
distracţie de care duc lipsă în provincie oamenii de spirit. 
De la optsprezece la douăzeci şi unu de ani, Victurnien 
costase pe bietul notar aproape optzeci de mii de franci, 
aceasta fără ştirea domnişoarei Armande sau a marchizului. 
Procesele „închise” înghiţiseră mai bine de jumătate din 
această sumă şi risipa tânărului consumase restul. Din 
renta marchizului de zece mii de livre - cinci mii de livre 
erau necesare pentru nevoile casei; întreţinerea 
domnişoarei Armande, în ciuda zgârceniei sale, şi aceea a 
marchizului, cerea peste două mii de franci, iar lista civilă a 
frumosului moştenitor prezumtiv nu se urca deci la o sută 
de galbeni. Ce erau două mii de franci pentru a te prezenta 
în mod convenabil? Numai croitorii înghiţeau această rentă, 
Victurnien îşi comanda rufăria, hainele, mănuşile, obiectele 
de toaletă, la Paris. EI mai voise un frumos cal englezesc de 
călărie, un altul pentru cabrioletă şi o cabrioletă. Domnul 
du Croisier avea cabrioletă şi cal englezesc. S-ar fi putut ca 
nobilimea să se lase depăşită de burghezie? Tânărul conte 
dori apoi un groom, în livreaua casei sale. Măgulit că el era 


cel care dă tonul în oraş, în Departament şi în rândurile 
tineretului. 

— Victurnien se simţea dus în lumea fanteziei şi a luxului 
care prind atât de bine pe un tânăr frumos şi spiritual. 
Chesnel procura tot, nu fără a uza - ca vechile parlamente - 
de dreptul de a face observaţii, dar cu o îngerească 
blândeţe. 

„Ce păcat că un om atât de bun e atât de plicticos!” îşi 
zicea Victurnien ori de câte ori notarul aplica vreo sumă pe 
câte o rană deschisă. 

Văduv şi fără copii, Chesnel adoptase în adâncul inimii sale 
pe fiul fostului său stăpân şi se bucura să-l vadă trecând pe 
strada principală a oraşului, aşezat pe dubla pernă a 
cabrioletei, cu biciul în mână şi un trandafir la butonieră, 
frumos, bine îmbrăcat, invidiat de toţi. Când la vreo 
ananghie (o datorie de cărţi, la Troisville, la ducele de 
Gordon, la Prefectură sau la perceptorul-şef) - Victurnien 
venea cu vocea lui calmă, cu privirea îngrijorată, cu gestul 
linguşitor, să-şi găsească Providența: pe bătrânul notar, în 
modesta lui casă din strada du Bercail - el ştia să are porţile 
dinainte deschise. 

— Ei bine, domnule conte, dar ce e cu dumneavoastră? Ce 
vi s-a întâmplat? întreba bătrânul cu glasul schimbat. 

În zilele lui de ananghie - Victurnien se aşeza şi, luând un 
aer melancolic, visător, se lăsa întrebat, făcând nazuri. 
După ce neliniştea la culme pe bietul om, care începea să se 
teamă de urmările unei risipe din cele ce mai nestăvilite, îi 
mărturisea un fleac, care se solda cu o hârtie de o mie de 
franci. Chesnel, în afară de biroul său notarial, mai avea o 
rentă de vreo douăsprezece mii de livre. Aceste fonduri nu 
erau însă nici ele nesecate. Cei optzeci de mii de franci 
cheltuiţi constituiau economiile puse deoparte pentru 
timpul când marchizul îşi va trimite fiul la Paris, sau pentru 
a mijloci vreo frumoasă căsătorie. Clarvăzător, atunci când 
Victurnien nu era de faţă - Chesnel pierdea una câte una 
iluziile pe care le nutreau marchizul şi sora sa. Observând 


la acest copil o totală lipsă de spirit de conduită, el dorea 
să-l căsătorească cu o nobilă cuminte şi prudentă. Se 
întreba adesea, văzând că a doua zi face tocmai contrariul 
de ceea ce făgăduise cu o zi înainte, cum se poate ca un 
tânăr să gândească atât de bine şi să se poarte atât de 
prost. Nu te poţi aştepta niciodată la nimic bun de la tinerii 
care-şi mărturisesc greşelile, se căiesc, apoi o iau de la 
capăt. Oamenii de caracter nu-şi mărturisesc greşelile 
decât lor înşişi şi se pedepsesc tot singuri. 

Cât despre cei slabi, ei cad pe vechiul făgaş socotind că e 
greu de mers pe culmi. Victurnien, cu astfel de tutori, cu 
prietenii pe care-i avea şi cu obiceiurile sale - care slăbiseră 
resortul secret specific marilor caractere - ajunsese dintr- 
odată la slăbiciunea voluptuoşilor, adică la acea răscruce a 
vieţii când, pentru a-ţi căli forţele, ai nevoie de un regim de 
mizerie şi greutăţi, regim care a format de altfel oameni ca 
prinţul Eugen, Frederic al II-lea sau Napoleon. Chesnel 
observa dezlâănţuindu-se la Victurnien acea frenezie pentru 
plăceri care trebuie să fie apanajul oamenilor înzestrați cu 
înalte calităţi şi care simt nevoia de a cumpăni oboseala pe 
care acestea o provoacă, printr-o egală compensație în 
plăceri - frenezie ce rostogoleşte spre prăpastie pe cei ce 
se pierd numai în voluptăţi. Bietul om se înspăimânta 
câteodată; alteori însă, spiritul ascuţit şi mintea limpede 
care făceau din acest tânăr un om remarcabil, îl linişteau, 
îşi spunea şi el ceea ce repeta şi marchizul ori de câte ori 
vreo ispravă îi ajungea la urechi; tinereţea îşi cere 
drepturile! Când Chesnel se plângea Cavalerului de 
tendinţa tânărului conte de a face datorii, Cavalerul îl 
asculta, pregătindu-şi o priză de tabac, cu un aer 
batjocoritor. 

— Explică-mi dară, ce anume este datoria publică, dragul 
meu Chesnel? îi răspundea el. Ei, drace! Dacă Franţa are 
datorii, de ce nu ar avea şi Victurnien? Şi astăzi, ca 
întotdeauna, principii şi toţi gentilomii au datorii. Ai vrea 
cumva ca Victurnien să-ţi aducă economii? Ştii ce a făcut 


marele nostru Richelieu, nu cardinalul (acela era un 
mizerabil care ucidea nobilimea), ci mareşalul, când 
nepotul său, principele de Chinon, ultimul Richelieu, îi arătă 
că nu cheltuise la universitate banii săi de buzunar? 

— Nu, domnule Cavaler. 

— Ei bine, a aruncat punga pe fereastră unui măturător 
din curte, grăind către nepotul său: „Oare n-ai să te înveţi 
odată să te porţi ca un principe?” 

Chesnel lăsa capul în jos, fără nici o vorbă. Şi seara, 
înainte de a adormi, cinstitul bătrân cugeta că asemenea 
teorii sunt dăunătoare într-o epocă în care poliţia 
corecțională există deopotrivă pentru toată lumea: 
întrevedea aici germenele ruinei marii familii d'Esgrignon. 

Fără aceste explicaţii care zugrăvesc o întreagă latură a 
istoriei vieţii de provincie sub Imperiu şi Restauraţie, ar fi 
fost greu de înţeles scena cu care începe această aventură 
şi care a avut loc către sfârşitul lunii octombrie a anului 
1822, în „Salonul cu vechituri”, într-o seara, după joc, când 
nobilii obişnuiţi, bătrânele contese, tinerele marchize, 
simplele baronese îşi încheiaseră socotelile. Bătrânul 
gentilom se plimba în lung şi în lat prin salonul unde 
domnişoara d'Esgrignon trecea stingând ea însăşi 
candelabrele de la mesele de joc; şi marchizul nu se plimba 
singur, ci însoţit de Cavaler - cele două epave ale veacului 
trecut - discutând despre Victurnien. Cavalerul fusese 
rugat să aducă vorba despre el. 

— Da, scumpul meu marchiz, spunea Cavalerul, fiul 
dumneavoastră îşi iroseşte aici timpul şi tinereţea. Trebuie, 
în sfârşit, să-l trimiteţi la Curte. 

— M-am gândit întotdeauna că dacă vârsta mea atât de 
înaintată nu m-ar împiedica să merg la Curte, unde, între 
noi fie zis, nu ştiu ce aş face, văzând cele ce se petrec - şi 
mai ales în mijlocul oamenilor aceştia noi pe care regele îi 
primeşte - ar îi nimerit să trimit cel puţin pe fiul meu ca să 
prezinte omagiile mele maiestăţii sale. Suveranul trebuie să 
dea contelui ceva, de pildă o funcţie în Casa sa, sau un 


regiment, în sfârşit, să-i dea prilejul să-şi dobândească o 
tresă. Unchiul meu, arhiepiscopul, a suferit un crud 
martiriu, iar eu m-am războit, fără să părăsesc câmpul de 
luptă, împreună cu cei care au crezut că-şi fac datoria 
urmând pe principi; după părerea mea, de vreme ce regele 
era în Franţa, nobilimea trebuia sa se strângă în jurul lui. Ei 
bine, acuma nimeni nu se mai gândeşte la noi; un Henric al 
IV-lea ar fi scris de mult d'Esgrignonilor: „Veniţi, prieteni! 
Am câştigat partida”! În sfârşit, suntem ceva mai de seamă 
decât Troisville-ii şi iată doi Troisville făcuţi pairi ai Franţei, 
iar un altul deputat al nobilimii. (Marchizul lua marile 
colegii electorale drept adunări ale Ordinului său.) Într- 
adevăr, nimeni nu se gândeşte la noi, ca şi cum nici n-am 
mai exista! Aşteptam călătoria pe care suveranii trebuiau s- 
o facă pe aici. Dar ei nu vin la noi; trebuie aşadar noi să 
mergem la ei. 

— Sunt încântat să ştiu că vă gândiţi să-l scoateţi în lume 
pe scumpul nostru Victurnien, spuse cu abilitate Cavalerul. 
Oraşul nostru este o gaură în care nu trebuie să-şi 
înmormânteze talentele. Tot ce ar putea întâlni aici, ar fi 
vreo normandă destul de toantă, destul de prost crescută şi 
bogată. Ce să facă cu ea? S-o ia de soţie? A! Doamne sfinte! 

— Îmi place să cred că nu se va căsători decât după ce va 
fi dobândit un post bun conferit de Coroană sau Regat, 
spuse bătrânul marchiz. Dar, sunt greutăţi mari. 

Iată singurele greutăţi pe care marchizul le întrezărea la 
deschiderea carierei fiului său. 

— Fiul meu, contele d'Esgrignon, reluă el după o pauză 
subliniată de un suspin, nu se poate prezenta ca un coate- 
goale. Trebuie echipat. Din păcate nu mai avem, ca acum 
două veacuri, gentilomii noştri de suită. Ah, Cavalere! 
năruirea asta, de sus până jos, mă găseşte şi astăzi tot ca a 
doua zi după prima lovitură de măciucă dată de domnul 
Mirabeau27. Astăzi nu se mai pune decât chestiunea de a 
avea bani; este singurul lucru limpede pe care îl văd în 
binefacerile Restauraţiei. Regele nu te mai întreabă dacă te 


tragi din Valois, sau dacă eşti unul dintre cuceritorii Galiei. - 
te întreabă doar dacă îţi plăteşti birul de una mie franci. N- 
aş putea deci să trimit pe conte la Curte fără vreo douăzeci 
de mii de scuzi28. 

— Da, cu această bagatelă ar putea să se prezinte în mod 
onorabil, zise Cavalerul. 

— Ei bine, adăugă domnişoara Armande, am rugat pe 
Chesnel să vină şi el în astă seară. N-ai să crezi poate, 
scumpul meu Cavaler, că din ziua în care Chesnel mi-a 
propus să mă căsătoresc cu acel ticălos du Croisier... 

— O! ceva nedemn, domnişoară! exclamă Cavalerul. 

— Abject, întări marchizul. 

— Ei bine, reluă domnişoara Armande, de atunci fratele 
meu nu s-a mai putut hotări niciodată să ceară ceva lui 
Chesnel. 

— Fostului dumneavoastră servitor? întrebă Cavalerul. O! 
marchize, dar aţi face lui Chesnel o onoare pentru care v-ar 
fi recunoscător până la ultima suflare. 

— Nu, răspunse gentilomul, nu găsesc acest lucru de 
demnitatea mea. 

— Dar nu e vorba de demnitate. Lucrul e necesar, reluă 
Cavalerul cu o uşoară tresărire. 

— Niciodată! strigă marchizul, făcând un gest care hotări 
pe Cavaler să încerce a-l lămuri. 

— Ei bine, spuse Cavalerul, dacă nu ştiţi, vă voi spune eu 
că Chesnel a şi dat ceva fiului dumneavoastră. O sumă cam 
de... 

— Nu-l cred pe fiul meu în stare să fi primit, exclamă 
bătrânul, întrerupând pe Cavaler şi ridicându-se ţanţoş. A 
putut să vă ceară dumneavoastră douăzeci şi cinci de 
galbeni... 

—... cam de vreo sută de mii de livre, îşi continuă 
Cavalerul fraza. 

— Contele d'Esgrignon datorează o sută de mii de livre 
unui Chesnet? strigă bătrânul, dând semne de adâncă 
mâhnire. O! dacă n-ar îi singurul meu fiu, ar pleca în chiar 


seara asta în insule cu un brevet de căpitan! Să fiu dator 
unor cămătari faţă de care te achiţi cu dobânzi mari, fie! 
Dar Chesnel, un om de care suntem legaţi! 

— Da, drăgălaşul nostru Victurnien a mâncat o sută de mii 
de livre, scumpul meu marchiz, reluă Cavalerul, 
scuturându-şi câteva fire de tabac de pe vestă. E puţin, ştiu. 
Eu, la vârsta lui!... În sfârşit, să lăsăm aceste amintiri, 
marchize. Contele este în provincie. Păstrând proporţia, nu- 
i rău. Va ajunge departe. Văd în el neorânduielile oamenilor 
care mai târziu împlinesc fapte mari... 

— Şi doarme liniştit, fără să fi spus nimic tatălui său! 
exclamă marchizul. 

— Doarme cu nevinovăția copilului care n-a nenorocit 
decât cinci-şase mic-burgheze şi căruia acum îi trebuiesc 
ducese, răspunse Cavalerul. 

— Dar va atrage asupra capului lui un ordin regal de 
întemniţare. 

— S-au desfiinţat ordinele regale de întemniţare, răspunse 
Cavalerul. Ştiţi cât s-a urlat atunci când au încercat să 
creeze o justiţie excepţională. Nu am putut păstra acele 
tribunale speciale pe care domnul de Buonaparte le numea 
Comisii militare. 

— Ei bine, dar ce ne vom face când vom avea copii zănatici 
sau prea stricaţi - nu-i vom mai putea încarcera29? întrebă 
marchizul. 

Cavalerul privea la deznădăjduitul tată şi nu îndrăznea să-i 
răspundă: 

— Vom fi obligaţi să-i creştem bine... 

— Nu mi-ai spus nimic despre toate acestea, domnişoară 
d'Esgrignon, continuă marchizul interpelându-şi sora. 
Cuvintele acestea subliniau totdeauna o nemulţumire, căci 
de obicei o numea simplu soră. 

— Dar bine, când un tânăr vioi şi plin de viaţă lâncezeşte 
într-un oraş ca acesta, ce vrei să facă? exclamă domnişoara 
d'Esgrignon, care nu înţelegea supărarea fratelui ei. 


— Ei, drace! Datorii... - reluă Cavalerul. Joacă, are mici 
aventuri, vânează, toate astea costă înspăimântător de mult 
în ziua de azi. 

— Ei bine, reluă marchizul, e timpul să-l trimitem regelui. 
Mâine dimineaţă voi scrie rudelor noastre. 

— Cunosc oarecum pe ducii de Navarrein, de Lenoncourt, 
de Maufrigneuse, de Chelieu, spuse Cavalerul, care ştia că 
marchizul fusese cam uitat. 

— Scumpul meu Cavaler, nu e nevoie de atâtea forme 
pentru a prezenta pe un d'Esgrignon la Curte, îl întrerupse 
marchizul. - „O sută de mii de livre! îşi zise el. Acest 
Chesnel e îndeajuns de îndrăzneţ.” - lată rezultatele 
blestematelor astea de tulburări. Maestrul Chesnel a ajuns 
să-mi ocrotească fiul! Şi eu trebuie să-l consult... Nu, soră, 
tu vei face asta. Chesnel îşi va constitui o ipotecă asupra 
bunurilor noastre. Apoi, trage-i o săpuneală zăpăcitului 
aceluia. Are să scapete până la urmă. 

Cavalerul şi domnişoara d'Esgrignon găseau simple şi 
fireşti aceste cuvinte, oricât de comice ar fi părut altcuiva 
care le-ar fi auzit. Ba mai mult chiar, amândoi au fost foarte 
mişcaţi de expresia aproape dureroasă pe care o luase 
chipul bătrânului. În clipa aceea, domnul d'Esgrignon era 
sub povara unei sinistre presimţiri; întrezărea, aproape, 
epoca în care trăia. Ridicându-se, se duse să se aşeze într- 
un jilţ, lângă foc uitând de Chesnel care trebuia să vină şi 
căruia nu voia să-i ceară nimic. Marchizul d'Esgrignon avea 
atunci fizionomia pe care i-ar dori-o imaginaţiile cât de cât 
poetice. Aproape pleşuv, mai avea doar la ceafă puţin păr 
alb şi mătăsos care cădea în şuviţe sărace, buclate la vârf. 
Frumoasa lui frunte, plină de măreție, acea frunte pe care o 
admirăm în imaginile lui Ludovic al XV-lea, ale lui 
Beaumarchais şi ale mareşalului de Richelieu, nu mai 
oferea privirii nici amploarea pătrată, a mareşalului de 
Saxa, nici cercul mic, dur, strâns, prea plin al lui Voltaire. - 
ci o graţioasă formă convexă, modelată cu fineţe, cu tâmple 
moi şi aurii. Ochii lui strălucitori păstrau acel loc, acel curaj 


pe care vârsta nu-i înfrânge. Avea nasul lui Concie€ şi 
amabila gură a Bourbonilor, prin care nu ies decât cuvinte 
spirituale sau bune şi despre care amintea contele d'Artois. 
Obrajii, mai degrabă supţi decât cu naive rotunjimi, erau în 
armonie cu trupul lui uscat, picioarele fine şi mâinile 
plinuţe. Avea gâtul strâns într-o cravată ca a marchizilor 
zugrăviți în gravurile ce împodobesc cărţile veacului trecut 
şi pe care le vezi la Saint-Preux ca şi la Lovelace30, la eroii 
burghezului Diderot ca şi la cei ai elegantului Montesquieu 
(vezi primele ediţii ale operelor lor). Marchizul purta veşnic 
aceeaşi vestă, mare, albă, brodată cu fir, pe care strălucea 
panglica de Comandor a Sfântului Ludovic; o haină albastră 
cu pulpane mari, colţurile răsfrânte şi împodobite cu floarea 
de crin - costum ciudat pe care-l adoptase regele; dar 
marchizul nu părăsise pantalonul franţuzesc31, nici ciorapii 
de mătase albă, nici cataramele. De la ora şase seara 
apărea în această ţinută. Nu citea decât Quotidienne şi 
Gazette de France32, două ziare pe care presa 
constituţională le acuza de obscurantism, de mii de 
enormităţi monarhice şi religioase, dar pe care marchizul le 
găsea totuşi pline de erezii şi idei revoluţionare, Oricât ar fi 
de exagerate oficioasele unei anumite opinii, ele sunt 
totdeauna mai prejos de „purii” partidului lor; aşa cum şi 
portretistul acestui strălucit personaj va fi desigur învinuit 
că a depăşit cu exagerare adevărul, când în realitate ela 
îndulcit anumite tonuri prea crude, sau a atenuat părţile 
prea ţipătoare ale modelului său. 

Marchizul d'Esgrignon îşi pusese coatele pe genunchi, 
ţinându-şi capul în mâini. 'Tot timpul cât rămase astfel, 
meditând, domnişoara d'Esgrignon şi Cavalerul se uitară 
unul la altul, fără a-şi comunica gândurile. 

Oare marchizul suferea pentru că datora viitorul fiului său, 
fostului administrator? Se îndoia de primirea de care va 
avea parte tânărul conte? Îi părea râu că nu pregătise cu 
nimic, intrarea moştenitorului său în strălucita lume a 
Curţii, locuind în provincie unde îl reţinuse sărăcia - căci 


cum oare s-ar fi putut prezenta la Curte? Suspină adânc, 
ridicându-şi capul. Suspinul său era dintre acelea pe care le 
scoate adevărata şi cinstita aristocrație, aceea a 
gentilomilor provinciali, atât de neluaţi în seamă, ca de 
altfel toţi cei care puseseră cândva mâna pe spadă şi 
înfruntaseră furtuna. „Ce s-a făcut pentru Montauroni sau 
pentru Ferdinanzii care s-au prăpădit sau care nu s-au 
supus niciodată?” îşi zise el încet. „Celor care au luptat cu 
cel mai înalt curaj, li s-a aruncat o pensie nenorocită, câte o 
locotenentă regală într-o fortăreață, la graniţă!” Era 
evident că marchizul se îndoia de virtuțile monarhiei. 

Domnişoara d'Esgrignon tocmai încerca să-şi liniştească 
fratele cu privire la viitorul acelei călătorii, când se auzi pe 
caldarâmul uscat al străzii, de-a lungul ferestrelor 
salonului, pasul caracteristic al lui Chesnel. Curând se ivi 
notarul în uşa pe care Josephin, bătrânul lacheu al contelui, 
o deschise fără să anunţe. 

— Chesnel, băiatule... 

Notarul avea şaizeci şi nouă de ani, capul alb şi o 
venerabilă faţă pătrată; purta nişte pantaloni a căror 
lărgime era demnă de o descriere epică a lui Sterne33, 
ciorapi încreţiţi, pantofii cu catarame de argint, haina în 
chip de anteriu şi o mare vestă, ca a unui tutore. 

—... ai fost cu totul neprevăzător atunci când ai dat bani 
cu împrumut contelui d'Esgrignon! S-ar cuveni să ţi-i 
înapoiez în clipa asta şi sa nu te mai vedem niciodată, 
fiindcă ai dat aripi viciilor lui. 

Urmă un moment de tăcere, ca la Curte, când regele 
mustra în public pe vreun curtean. Bătrânul notar avea o 
atitudine umilă şi smerită. 

— Chesnel, copilul ăsta mă îngrijorează, reluă marchizul 
cu bunătate. Aş vrea să-l trimit la Paris să slujească pe rege. 
Te vei înţelege cu sora mea pentru ca el să se prezinte în 
mod onorabil. Vom face socotelile... 

Marchizul se retrase cu gravitate, salutând pe Chesnel cu 
un gest familiar. 


— Mulţumesc domnului marchiz pentru bunătatea sa 
răspunse bătrânul care sta în picioare. 

Domnişoara Armande se ridică pentru a-şi însoţi fratele; 
sună şi lacheul veni la uşă cu sfeşnicul în mină pentru a-şi 
duce stăpânul la culcare. 

— Stai jos, Chesnel spuse bătrâna domnişoară când se 
înapoie. 

Cu gingăşia ei femeiască, ea izbutea să înlăture orice 
asprime între marchiz şi fostul său intendent, cu toate că 
sub aceste asprimi Chesnel ghicea totdeauna e splendidă 
afecţiune. 

Simpatia marchizului pentru fostul său servitor se 
aseamănă cu dragostea pe care stăpânul o nutreşte pentru 
câinele său şi care, la nevoie, l-ar bate pe cel ce-ar da cu 
piciorul în animal; îl privea ca pe o parte integrantă a 
existenţei sale, pe ceva care, fără să facă parte din el, îl 
reprezenta totuşi în ceea ce avea mai scump, în 
simţămintele sale. 

— Era şi timpul ca domnul conte să părăsească oraşul 
ăsta, domnişoară, rosti sentenţios notarul. 

— Da, răspunse ea. lar a mai făcut vreo năzbâtie? 

— Nu, domnişoară. 

— Ei bine, atunci de ce-l acuzi? 

— Nu-l acuz, domnişoară. Nu, nu îl învinovăţesc. Sunt 
departe de aceasta. Eu nu l-aş învinui niciodată 

— Ori ce-ar face. 

Conversaţia lâncezea. Cavalerul, fiinţă foarte 
înţelegătoare, începu să caşte ca un om toropit de somn. Se 
scuză frumugşel şi părăsi salonul, având chef de somn tot 
atât cât ar fi avut chef să se înece. Demonul curiozităţii îi 
ţinea ochii mari deschişi şi cu degetele sale delicate îşi 
scotea vata din urechi. 

— Ei, Chesnel, este ceva nou? întrebă, de data asta cu 
îngrijorare, domnişoara Armande. 

— Da, răspunse Chesnel, sunt lucruri despre care e cu 
neputinţă să-i vorbim marchizului: ar cădea lovit de 


apoplexie. 

— Povesteşte dar, spuse ea, apropiindu-şi frumosul său cap 
de spătarul jilţului şi lăsându-şi braţele să lunece de-a 
lungul trupului, ca cineva care aşteaptă lovitura de moarte 
fără să se apere. 

— Domnişoară, domnul conte, care e atât de inteligent, a 
ajuns jucăria unor oameni de rând ce urzesc o răzbunare: 
ar voi să vă vadă ruinaţi, umiliţi! Preşedintele Tribunalului, 
jupânul du Ronceret are, după cum ştiţi, înalte pretenţii 
nobiliare... 

— Bunicul său era procuror, spuse domnişoara Armande. 

— Ştiu, continuă notarul; şi nici nu l-aţi primit în casa 
dumneavoastră. Nu se duce nici la familia de Troisville, nici 
la ducele de Gordon, nici la marchizul de Casteran, dar este 
unul dintre stâlpii salonului du Croisier. Domnul Felicien du 
Ronceret, cu care nepotul dumneavoastră poate avea 
legături fără să se compromită prea mult (îi trebuiesc totuşi 
şi lui tovarăşi), ei bine, acest tânăr este geniul rău al tuturor 
nebuniilor sale; el şi alţi doi-trei care lac parte din clica 
duşmanilor dumneavoastră, a duşmanului domnului 
Cavaler, a aceluia care nu nutreşte decât gânduri de 
răzbunare asupra dumneavoastră şi asupra întregii 
nobilimii. Toţi speră să vă ruineze prin nepotul 
dumneavoastră, iar pe el să-l vadă prăbuşindu-se în 
mocirlă. Această conspirație este condusă de şarlatanul 
acela de du Croisier care face pe regalistul. Biata lui soţie 
nu ştie nimic despre asta, o cunoaşteţi. Dacă ea ar fi avut 
urechi să audă - aş fi aflat ceva mai devreme. Câtva timp, 
tinerii zănatici din jurul lor nu cunoşteau secretul şi aşadar 
nu spuneau nimănui nimic: dar în şaga lor, capii grupului s- 
au dat în vileag; nătăfleţii aceia au început să-şi dea seama 
şi cu prilejul ultimelor escapade ale contelui, beţi fiind, au 
scăpat câteva vorbe. Aceste vorbe mi-au fost reproduse de 
către cineva căruia îi părea rău să vadă cum un băiat atât 
de frumos, atât de nobil, atât de fermecător, se duce de 


bună voie spre pierzanie. Azi mai este compătimit, mâine va 
fi, nici nu îndrăznesc... 

— Dispreţuit, spune, spune, Chesnel! exclamă cu durere 
domnişoara Armande. 

— Din păcate! Cum vreţi să împiedicaţi, chiar pe oamenii 
cei mai cumsecade din oraş, care nu ştiu cum să-şi omoare 
timpul de dimineaţă până seara, să nu pândească faptele 
semenilor lor! Așa, de pildă, se ştie exact cât a pierdut la 
cărţi domnul conte. Iată, în ultimele două luni: treizeci de 
mii de franci aruncaţi pe fereastră - şi fiecare se întreabă 
de unde îi ia! Când se discută în faţa mea, îi chem la ordine. 
O, dar... Credeţi-mă, le-am spus zilele trecute, că dacă li s- 
au luat familiei d'Esgrignon drepturile asupra unor venituri 
şi pământurile, li s-a luat şi averea? Tânărul conte se poate 
purta cum pofteşte, şi atâta timp cât el nu vă datorează 
vreun ban, n-aveţi nici un cuvânt de spus. 

Domnişoara Armande îi întinse mâna pe care bătrânul 
notar o sărută respectuos. 

— Bunule Chesnel! Prietene, spune cum ai să găseşti 
fonduri pentru o asemenea călătorie? Victurnien nu poate 
merge la Curte fără să-şi ţină rangul. 

— O, domnişoară, m-am împrumutat în contul Jard-ului. 

— Cum, nu mai avem nimic? strigă ea. Doamne! Cum o să 
te putem răsplăti? 

— Acceptând o sută de mii de franci pe care o ţin la 
dispoziţia dumneavoastră. Vă închipuiţi că împrumutul a 
fost făcut în mod secret, ca să nu vă aducă vreun prejudiciu. 
În ochii lumii din oraş, eu fac parte din casa d'Esgrignon. 

Pe domnişoara Armande o podidiră lacrimile. Chesnel, 
văzându-le, luă un fald al rochiei nobilei fete şi îl sărută. 

— Nu face nimic, reluă el, tinerii trebuie să facă ştrengaării. 
Ambianţa frumoaselor saloane din Paris va schimba 
gândurile băiatului. Aici, zău, bătrânii dumneavoastră 
prieteni, deşi sunt inimile cele mai nobile, persoanele cele 
mai respectabile din lume, nu sunt câtuşi de puţin 
amuzanţi. Domnul conte, ca să-şi omoare plictisul, este 


obligat să se înjosească şi va sfârşi prin a se înhăita cu 
puşlamale. 

A doua zi, vechea butcă de călătorii a casei d'Esgrignon 
văzu lumina soarelui şi fu trimisă la fierar pentru a fi pusă 
la punct. Tânărul conte a fost încunoştinţat în mod solemn 
de către tatăl său, după prânz, de intenţiile pe care le are în 
ceea ce-l priveşte. Va merge la Curte să ceară un post 
regelui; în timpul călătoriei va trebui să se hotărască pentru 
o carieră oarecare: marina, armata de uscat, ministerul sau 
ambasadele, Casa Regelui nu avea decât să aleagă; toate 
uşile îi vor ti deschise. Suveranul va fi desigur mulţumit că 
d'Esgrignonii nu-i ceruseră până atunci nimic, rezervând 
favorurile tronului pentru moştenitorul numelui lor. 

De când cu nebuniile lui, tânărul d'Esgrignon adulmecase 
lumea pariziană şi pricepuse adevărata viaţă. Fiind acuma 
vorba să părăsească provincia şi căminul părintesc, ascultă 
cu seriozitate alocuţiunea respectabilului său tată, fără a 
spune că nu se mai intra în marină sau în armată ca pe 
vremuri; că pentru a deveni sublocotenent de cavalerie, 
fără a trece prin şcolile speciale, trebuia să fi fost copil de 
trupă; în acele zile, fiii familiilor celor mai ilustre intrau la 
Saint-Cyr sau la Şcoala Politehnică, la fel ca fiii de burghezi, 
în urma concursurilor publice în care gentilomii au toate 
şansele să fie depăşiţi de cei de rând. Dacă l-ar fi lămurit pe 
tatăl său, atunci n-ar mai fi putut căpăta fondurile necesare 
unei călătorii la Paris; lăsă deci pe marchiz şi pe mătuşa 
Armande să creadă că se va urca în caleştile regelui, că va 
apare cu rangul ce se dădea d'Esgrignonilor şi că va avea 
legături cu personalităţile cele mai înalte. 

Necăjit că nu poate da fiului său decât un servitor care să-l 
întovărăşească, marchizul îi oferi pe Josephin, bătrânul său 
valet, om de încredere care va avea grijă de el, va veghea 
cu credinţă asupra bunurilor sale şi de care bietul părinte 
se despărţea, sperând să-l înlocuiască cu un mai tânăr 
slujitor. 


— Aminteşte-ţi, fiul meu, că eşti un descendent al lui Carol, 
că sângele tău este curat, neîmpovărat de nici o mezalianţă, 
că deviza blazonului tău - „Este al nostru”! - îţi îngăduie să 
mergi cu capul sus şi să pretinzi posturi de comandă. 
Mulţumeşte tatălui tău, cum mulţumesc şi eu tatălui meu. 
Datorăm onoarei strămoşilor noştri, păstrată cu sfinţenie, 
faptul că n-avem nimic de ascuns şi că nu suntem siliţi să 
plecăm genunchii decât înaintea unei amante, a regelui şi a 
lui Dumnezeu. lată privilegiul cel mai mare! 

Bunul Chesnel, care luase parte la prânz, nu se 
amestecase în aceste îndrumări heraldice, nici în epistolele 
către mai-marii zilei, dar îşi petrecuse noaptea scriind 
unuia dintre bătrânii săi prieteni şi dintre cei mai vechi 
notari ai Parisului. Sentimentele părinteşti pe care Chesnel 
le purta lui Victurnien nu ar putea îi înţelese dacă nu am 
reda această scrisoare, comparabilă poate discursului lui 
Dedal către Icar34. Nu este oare firesc, în asemenea 
împrejurări, să ne întoarcem până la mitologie ca să aflăm o 
paralelă demnă de acest om de structură antică? 

Scumpul şi respectabilul meu Sorbier, Îmi aduc cu plăcere 
aminte că, biet mic învățăcel ce eram, mi-am făcut ucenicia 
pentru onorabila noastră carieră în casa tatălui tău, unde 
m-ai îndrăgit. Acestor amintiri din ucenicie, atât de scumpe 
inimilor noastre, mă adresez pentru a-ţi cere singurul 
serviciu pe care ţi-l voi fi cerut în lunga noastră viaţă, 
străbătută de catastrofele politice cărora poate le datorez 
onoarea de a fi devenit colegul tău. Acest serviciu, prietene, 
ţi-l cer de pe marginea mormântului şi pentru părul meu 
alb, care ar cădea de durere dacă nu ai da ascultare rugilor 
mele. Sorbier, nu este vorbii de mine şi nici de ai mei. Am 
pierdut-o pe biata doamnă Chesnel şi nu am nici copii. Vai! 
este vorba de ceva mai mult decât de neamul meu, dacă aş 
avea unul; este vorba de unicul fiu al domnului marchiz 
d'Esgrignon, al cărui administrator am avut cinstea să fiu, 
de când am ieşit din biroul de notariat, unde tatăl său mă 
trimisese pe socoteala sa, cu gândul de a mă ajuta să mă 


căpătuiesc. Această familie care m-a omenit a avut de 
suferit nenorocirile Revoluţiei, i-am putut salva parte din 
bunuri; dar ce reprezintă aceasta pe lângă strălucirea lor 
apusă? Sorbier, nu-ţi pot mărturisi cât de legat mă simt de 
această familie pe care am văzut-o aproape prăbuşindu-se 
în prăpastia timpurilor - i-am văzut proscrierea, 
confiscarea, bătrâneţea fără alţi copii... Câte nenorociri! 
Domnul marchiz s-a căsătorit, soţia sa a murit la naşterea 
tânărului conte; nu rămâne azi într-adevăr decât acest 
nobil, drag şi preţios băiat. Soarta acestei familii depinde de 
el; a făcut oarecare datorii, distrându-se pe aici. Ce poţi 
face în provincie cu o sută de galbeni prăpădiţi? Da, 
prietene, o sută de galbeni, iată unde a ajuns marea familie 
a d'Esgrignonilor. În aceste împrejurări extreme, tatăl s-a 
văzut silit să-l trimită la Paris, să ceară la Curte o favoare 
regelui. Parisul este un loc destul de primejdios pentru 
tineret. Se cere acel dram de rațiune, care ne face să 
redevenim notari, pentru a trăi acolo cumpătat. Aş fi nespus 
de mâhnit dacă aş şti pe acest biet copil în lipsurile pe care 
noi le-am Îndurat. Îţi aminteşti cu cită bucurie am împărţit 
împreună o chiflă, În stalul din „Iheâtre-Francais”, când am 
adăstat acolo o zi şi o noapte ca să vedem Nunta lui Figaro? 
Ce orbi eram! Eram săraci şi fericiţi, dar un nobil în mizerie 
nu poate fi fericit. Sărăcia unui nobil este ceva împotriva 
firii. Ah! Sorbier, când ai avut fericirea să opreşti cu mâna 
ta prăvălirea unuia dintre cei mai frumoşi arbori 
genealogici ai ţării, este atât de natural să te simţi legat, să- 
l iubeşti, să-l îngrijeşti, să vrei să-l vezi înflorind din nou, aşa 
că, desigur, nu te vei mira de precauţiunile pe care le iau şi 
de faptul că apelez la iscusinţa ta pentru a vedea pe băiatul 
nostru ieşit la liman. Familia d'Esgrignon a fixat suma de o 
sută de mii de livre pentru cheltuielile călătoriei întreprinse 
de domnul conte. Îl vei vedea; nu există la Paris un tânăr cu 
care să poată fi asemuit. Te vei interesa de el ca de un fiu 
unic. În sfârşit, sunt sigur că doamna Sorbier nu va şovăi să 
te ajute în tutela morală cu care te investesc. Pensia 


domnului conte Victurnien este fixată la două mii de franci 
pe lună; dar îi vei da la început zece mii, pentru primele 
sale cheltuieli. Familia a hotărât astfel, pentru doi ani de 
şedere, în afară de cazul unei călătorii în străinătate, 
pentru care vom avea grijă să luăm alte măsuri. Alătură-te, 
vechiul meu prieten, acestei opere şi ţine baierele pungii 
destul de strânse. Fără să-l admonestezi pe tânărul conte, 
fă-l să ia în seamă anumite considerente, struneşte-l pe cât 
poţi şi fă în aşa chip încât, fără motive valabile, să nu 
depăşească de pe o lună pe alta cheltuielile, căci nu trebuie 
împins nici la deznădejde, în cazurile când onoarea sa ar fi 
în joc. Informează-te de demersurile lui, de ceea ce face, de 
oamenii pe care îi frecventează; supraveghează-i legăturile. 
Domnul Cavaler mi-a spus adesea că o dansatoare de la 
Operă este mai puţin costisitoare decât o femeie de la 
Curte. Ia-ţi informaţii în această privinţă şi răspunde-mi. 
Dacă tu eşti prea ocupat, ar putea doamna Sorbier să vadă 
ce se întâmplă cu băiatul, pe unde se duce. Poate că ideea 
de a se face îngerul păzitor al unui copil atât de fermecător, 
atât de nobil, i-ar surâde! Dumnezeu ar răsplăti-o dacă ar 
primi această sfântă misiune. Poate că inima ei se va înfiora 
ştiind câte primejdii îl pândesc pe domnul conte la Paris. Îl 
veţi vedea. Este pe cât de frumos, pe atât de tânăr şi pe cât 
de spiritual, pe atât de încrezător. Dacă s-ar împrieteni cu 
vreo femeie uşoară, doamna Sorbier ar putea, mai bine ca 
tine, să-i arate ce primejdii îl pândesc. Este întovărăşit de 
un vechi servitor care ar putea să-ţi povestească multe. 
Iscodeşte-l pe Josephin, căruia i-am spus să-ţi ceară sfatul în 
orice împrejurări delicate. Dar ce să-ţi spun mai mult? Am 
fost şi noi zvăpăiaţi; adu-ţi aminte de ştrengăriile noastre şi 
întoarce-te cu gândul la tinereţea ta, bătrânul meu prieten. 

Cei şaizeci de mii de franci îţi vor fi daţi în bonuri de stat, 
de către un domn din oraşul nostru care pleacă anume la 
Paris...” 

Dacă bătrâna pereche ar fi urmat instrucţiunile lui 
Chesnel, ar fi trebuit să plătească trei spioni ca să 


supravegheze pe contele d'Esgrignon. Totuşi, alegerea 
depozitarului fusese făcută cu multă înţelepciune. Atât timp 
cât un creditor are bani în bancă, bancherul îi eliberează la 
cerere; pe câtă vreme tânărul conte, ori de câte ori va avea 
nevoie de bani, va fi obligat să-l viziteze pe notar care, 
fireşte, va face uz de dreptul de a-l dojeni. Victurnien fu cât 
pe-aci să-şi trădeze bucuria, aflând că va avea două mii de 
franci pe lună. Nu ştia nimic despre Paris. Credea că va 
duce cu această sumă o viaţă de prinţ. 

Tânărul conte plecă a treia zi, însoţit de binecuvântările 
tuturor obişnuiţilor „Salonului cu vechituri”, sărutat de 
bătrânele văduve, încărcat de urări, urmat până afară din 
oraş de bătrânul său tată, de sora acestuia şi de Chesnel, 
care aveau câteşitrei ochii plini de lacrimi. Plecarea aceasta 
grăbită a alcătuit câteva seri de-a rândul subiectul de 
discuţie al oraşului şi mai ales a răscolit mânia plină de ură 
a lui du Croisier. După ce juraseră pierzarea 
d'EsgrignoniloR. Fostul furnizor comercial, preşedintele şi 
aliaţii lor vedeau cu toţii prada scăpându-le. Setea lor de 
răzbunare se bizuia pe viciile acelui zănatic la care acum nu 
mai puteau ajunge. 

O înclinare naturală spiritului omenesc, care adesea face 
din fiica unei femei credincioase o stricată şi din fiica unei 
femei uşoare o credincioasă - potrivit legii contrastelor, 
corolar firesc al legii asemănărilor - îl mâna şi pe Victurnien 
spre Paris, stăpânit de unele porniri cărora mai curând sau 
mai târziu le-ar fi căzut pradă. Crescut într-o veche casă de 
provincie, înconjurat de chipuri blânde şi liniştite, de 
oameni serioşi, credincioşi stăpânilor lor, în armonie de 
altfel cu obiceiurile de odinioară ale căminului, acest copil 
nu văzuse decât prieteni respectabili. În afară de prea- 
lumescul Cavaler, toţi cei din jur aveau purtări potolite, 
vorba cuviincioasă şi plină de cuminţenie. Fusese mângâiat 
de femei cu rochii cenugşii, cu mănuşi cu horboţele, pe care 
Blondel ni le-a zugrăvit atât de bine. Căminul părintesc era 
împodobit cu acel lux bătrânesc care nu inspiră decât 


gânduri cât se poate de puţin nebuneşti. În sfârşit, instruit 
de un abate fără falsă credinţă, plin de blândeţea bătrânilor 
crescuţi şi formaţi în cele două veacuri care au adus într-al 
nostru trandafirii uscați ai experienţei şi floarea vestejită a 
obiceiurilor tinereţii lor, Victurnien - pe care fotul ar fi 
trebuit să-l îndemne să ducă mai departe faima unei familii 
istorice, luând viaţa în mare şi frumos, şi căruia toate 
împrejurările, cum şi educaţia primită, trebuiau să-l facă să 
aibă apucături serioase - asculta dimpotrivă glasurile cele 
mai primejdioase. În titlul său de nobleţe, Victurnien nu 
vedea altceva decât treapta care îl va ridica deasupra 
celorlalţi oameni, Năruindu-se acest tămâiat idol ai 
căminului părintesc, el simţea un gol. Devenise un egoist 
feroce, adică cel mai înspăimântător tip omenesc şi cel mai 
des întâlnit. 

Împins de aristocratica religie a eului să-şi împlinească 
poftele încurajate de cei care îl îngrijiseră în copilărie şi de 
primii tovarăşi ai nebuniilor sale de tinereţe, se deprinsese 
să nu preţuiască un lucru decât în măsura în care îi plăcea 
şi să vadă pe oamenii de suflet din jurul său cocoloşindu-i 
toate neroziile, îngăduinţa vinovată a acestora din urmă era 
şi ea menită să-l piardă. Educaţia aleasă şi cucernică pe 
care o primise păcătuia prin aceea că îl izolase de 
adevărata viaţă a epocii, care nu putea fi cuprinsă în 
hotarele unui oraş de provincie; de altfel şi destinul său îl 
purta mai sus de aceste limite. Luase de asemenea obiceiul 
să nu preţuiască faptele la valoarea lor socială, ci la 
valoarea relativă; găsea bune acţiunile sale în măsura 
utilității lor. Întocmai ca tiranii, construia legea după 
împrejurare, sistem caro pentru viciu echivalează cu ceea 
ce reprezintă pentru opera de artă „fantezia” - cauză de 
veşnică neregulă. Înzestrat cu o înţelegere ageră şi 
pătrunzătoare, judeca binE. Şi just, dar acţiona pripit şi 
rău. Ceva nedesăvârşit, care nu se poate explica, dar care 
se întâlneşte la mulţi tineri, îi scrântea purtarea. Cu toată 
mintea-i ageră care se dovedea atât de iute în unele 


manifestări, creierul i se întuneca de îndată ce-l stăpâneau 
simţurile. Ar fi impresionat pe înţelepţi, dar era în stare, în 
acelaşi timp, să uimească şi pe nebuni. Poftele lui năpădeau, 
ca o izbucnire de furtună, spaţiile limpezi şi luminoase ale 
minţii sale. Şi după destrăbălările în faţa cărora se simţea 
neputincios, cădea pradă unei depresiuni morale şi fizice, 
unui soi de prostraţie totală, vecină cu imbecilizarea. Un 
atare caracter poate firi în mocirlă omul abandonat 
propriilor sale porniri, sau îl poate ridica şi salva când este 
susţinut de mâna dârză a unui prieten. Nici Chesnel, nici 
tatăl său, nici mătuşa sa, nu putuseră pătrunde tainele 
acestui suflet plin de poezie, dar ros în chiar miezul său de 
îngrozitoare slăbiciuni. Ajuns abia la câteva leghe de oraşul 
său de baştină, Victurnien nu mai păstra nici un sentiment 
de părere de rău şi nici un gând pentru bătrânul său tată, 
care îl iubea cât zece copii, nici pentru mătuşa sa, al cărei 
devotament atinsese aproape forme de nebunie. Dorea 
Parisul cu o înfrigurare de nestăpânit. Adesea îl purta 
gândul în această lume de basm din care îşi urzea cele mai 
frumoase vise. Credea că şi acolo va fi printre cei dinţii, aşa 
precum era în oraş şi provincie, unde domnea numele 
tatălui său. Aţâţat nu numai de orgoliu, ci de un fel de 
vanitate, setea sa de plăceri creştea pe măsura Parisului. 
Distanţa fu parcursă repede. Asemeni gândului său, 
caleaşca nici ea pare că nu făcea nici o diferenţă de la 
orizontul mărginit al provinciei, la forfota uriaşă a capitalei. 
Victurnien trase pe strada Richelieu, într-un frumos palat 
de lângă bulevard, şi se grăbi să ia în stăpânire Parisul, 
repezindu-se precum un cal flămând se năpusteşte asupra 
păşunii. În curând văzu deosebirea dintre cele două 
tărâmuri. Mai mult surprins decât intimidat de schimbare, 
înţelese de îndată, cu isteţimea minţii sale, cât de mică 
însemnătate avea el în mijlocul acestei babilonii şi cât de 
nebunesc lucru ar fi fost să te aşezi în curmezişul şuvoiului 
de idei şi obiceiuri noi. O singură pildă i-a fost de ajuns. În 
ajun, dăduse scrisoarea tatălui său ducelui de Lenoncourt, 


unul dintre seniorii francezi cei mai de vază pe lângă rege; 
îl găsise în minunatul său palat, în mijlocul splendorilor 
aristocrației. A doua zi îl întâlni pe bulevard, pe jos, cu 
umbrela în mână, plimbându-se fără nici o distincţie 
arborată, fără eşarfa lui albastră pe care, altădată, un 
cavaler al Ordinelor regelui n-ar fi părăsit-o nicicând. Acest 
duce şi pair, primul gentilom al Camerei regelui, nu putuse, 
în ciuda desăvârşitei sale politeţi, să-şi stăpânească un 
zâmbet, citind scrisoarea rudei sale. Acest zâmbet i-a spus 
lui Victurnien că între „Salonul cu vechituri” şi Tuileries35 
erau mai mult decât şaizeci de leghe; era o depărtare de 
câteva veacuri. În toate timpurile, Tronul şi Regele se 
înconjuraseră de familii favorite, dar de fiece dată - altele 
diferite cu iotul ca nume şi caracter de acelea ale domniilor 
dinainte. În acest domeniu se pare că nu individul, ci faptele 
lui se bucurau de trecere. Dacă istoria n-ar fi mărturie a 
acestor afirmaţii, ele ar părea poate de necrezut. Curtea lui 
Ludovic al XVIII-lea ridicase pe prim plan oameni cu totul 
străini de cei ce o împodobiseră pe aceea a lui Ludovic al 
XV-lea: Rivicre, Blacas, d'Avaray, Dambray, Vaublanc, 
Vitrolles, d'Autichamp, Larochejagquelein, Pasquier, 
Decazes, Lain€, de Villtle, la Bourdonnaye etc36. Dacă 
asemuiţi Curtea lui Henric al IV-lea cu cea a lui Ludovic al 
XIV-lea, nu veţi mai regăsi nici cinci din familiile mai 
importante. Favoritul lui Ludovic al XIV-lea, Villeroy, era 
strănepotul unui secretar ridicat sub Carol al IX-lea, în timp 
ce nepotul lui Richelieu nu mai însemna aproape nimic. 
D'Esgrignonii, atotputernici sub Henric al IV-lea, aproape 
princiari sub Valois, nu aveau nici o trecere la Curtea lui 
Ludovic al XVIII-lea, care nici măcar nu se gândea la ei. 
Astăzi, nume tot atât de strălucite ca acele ale familiilor 
domnitoare ca, de pildă, Foix-Grailly, sunt, datorită lipsei de 
bani - singura putere a timpului - lăsate în umbră, ca şi 
cum ar fi asfinţit. De îndată ce Victurnien cumpănise lumea 
pariziană - şi nu o cântărea decât sub acest aspect, 
simțindu-se jignit de egalitatea din Paris, această fiară care 


sub Restauraţie sfâşiase ultima rămăşiţă a Statului social - 
el voi să-şi cucerească un loc folosind armele tocite, dar 
primejdioase, pe care veacul le mai lăsare nobilimii; imită 
ifosele celor cărora Parisul le acorda costisitoarea lui 
atenţie; simţi nevoia să aibă cai, trăsuri frumoase, toate 
accesoriile luxului modern. Făcu aidoma după cum îi 
spusese de Marsay, primul dandy37 pe care îl întâlni în cel 
dintâi salon unde intră: „lrebuie să fii la înălţimea epocii 
tale!” Spre nenorocul său, dădu peste destrăbălaţii 
Parisului, de Marsay, Ronquerolles, Maxim de Trailles, des 
Lupeauix, Rastignac, Vandenesse, Adjuda-Pinto, 
Beatidenord şi Manerville, pe care îi găsi la marchiza 
d'Espard, la ducesele de Grandlieu, de Carigliano, la 
marchizele d'Arglemont şi Listomere, la doamna de Serisy, 
la Operă, la ambasade, peste tot unde îl purta frumosul său 
nume şi averea sa aparentă. La Paris, un nume de viţă 
veche, recunoscut şi adoptat de Faubourgul Saint-Germain 
care cunoaşte provincia pe degete este un paşaport care 
deschide chiar uşile cele mai greu de urnit din ţâţâni pentru 
necunoscuţi sau figurile societăţii de mâna a doua. 
Victurnien îşi găsi toate rudele, amabile şi primitoare, atât 
timp cât nu venea să le ceară ceva; văzuse imediat că 
mijlocul de a nu obţine nimic, era să ceri ceva. La Paris, 
dacă prima mişcare este aceea de a te arăta protector, a 
doua, şi mult mai stăruitoare, va fi să-ţi dispreţuieşti 
protejatul. Mândria, vanitatea, trufia. - toate simţămintele 
bune ca şi cele rele ale tânărului conte - îl împinseră să ia o 
atitudine agresivă. Ducii de Lenoncourt, de Chaulieu, de 
Navarreins, de Grandlieu, de Maufrigneuse, principele de 
Blamont-Chauvry, îşi făcură atunci o plăcere să prezinte 
regelui pe acest fermecător vlăstar al unei ilustre familii. 
Victurnien sosi la Tuileries într-o superbă caleaşcă, purtând 
stema familiei; dar prezentarea lui dovedi că poporul da 
prea multe griji regelui pentru ca să mai aibă timp să se 
ocupe şi de nobilime. Îşi dădu seama dintr-odată la ce 
servitute era sortită tânăra nobilime de către Restauraţia 


care fusese năpădită de o seamă de bătrâni eligibili şi de 
vechi curteni. Înţelese că locul lui nu era nici la Curte, nici 
în aparatul de stat, nici în armată, în sfârşit nicăieri. Se 
azvârli deci în lumea plăcerilor. Prezentat la Elysee- 
Bourbon, la ducesa d'Angouleme38, la pavilionul Marsan, 
întâlni peste tot mărturiile unei politeţi superficiale, 
datorate moştenitorului unei vechi familii de care, văzându- 
|, toţi îşi amintiră. Chiar o amintire însemna mult. În stima 
care se arăta lui Victurnien, cântărea faptul că era pair şi că 
putea reprezenta o strălucită partidă pentru căsătorie. Dar 
mândria sa, împiedicându-l să dea pe faţă adevărata sa 
poziţie, rămase la adăpostul falsei sale bogății. În acelaşi 
timp era atât de bine privit pentru ţinuta sa, se simţea atât 
de fericit de primul său succes, încât un fel de ruşine, 
încercată de mulţi tineri, ruşinea de a abdica, îl făcu să nu- 
şi schimbe atitudinea aceasta. Îşi luă un mic apartament în 
strada du Bac, cu grajd, remiză şi toate angaralele vieţii 
elegante la care era condamnat. Această punere în scenă îl 
costa vreo cincizeci de mii de franci pe care tânărul conte îi 
obţinu - împotriva prevederilor înţeleptului Chesnel - 
datorită unor împrejurări neaşteptate. Scrisoarea lui 
Chesnel ajunse la Biroul de notariat, dar bătrânul său 
prieten murise. Văzând că e vorba de o scrisoare de afaceri, 
doamna Sorbier, o văduvă cu totul lipsită de simţ poetic, o 
dădu urmaşului defunctului. Maestrul Cardot, noul notar, 
spuse tânărului conte că mandatul către Bancă era nul, 
întrucât fusese adresat predecesorului său, iar drept 
răspuns la scrisoarea îndelung chibzuită a bătrânului notar 
de provincie, maestrul Cardot scrise o scrisoare de patru 
rânduri, nu pentru a înduioşa pe Chesnel, ci pentru a pune 
mâna pe bani. Chesnel făcu mandatul pe numele tânărului 
notar care, puţin dispus să împărtăşească sentimentalismul 
corespondentului său şi încântat să se pună la dispoziţia 
contelui d'Esgrignon, dădu lui Victurnien tot ce acesta 
poftea. Cei ce cunosc viaţa pariziană ştiu că, pentru a toca 
cincizeci de mii de franci, nu este nevoie de prea multă 


mobilă, trăsuri, cai şi îmbrăcăminte, fără să mai socotim şi 
faptul că Victurnien se îndatorase încă dintru început cu 
vreo alţi douăzeci de mii la furnizorii săi, care în primul 
moment nu i-au cerut bani, averea lui fiind repede sporită 
în imaginaţia opiniei publice şi de către Josephin, un fel de 
Chesnel în livrea. 

După o lună de la sosire, Victurnien fu silit să mai ceară 
zece mii de franci de la notarul său. Jucase whist39 la ducii 
de Navarreins, de Chaulieu, de Lenoncourt - şi la Club. 
După ce la început câştigase câteva mii de franci, pierdu 
după aceea cinci-şase mii şi se văzu nevoit să-şi facă un fond 
pentru joc. Victurnien avea caracterul care place lumii şi 
care permite tinerilor de familie bună să se pună la nivelul 
rangului lor. Nu numai că fusese admis ca un personaj 
osebit în banda tineretului la modă, dar era chiar foarte 
pizmuit. Când a văzut că începe să fie invidiat, beţia 
bucuriei resimţite nu l-a mai îmbiat să se îndrepte. În aceste 
împrejurări şi într-o astfel de stare, nu a mai stat să judece 
şi nici n-a mai voit sa ţină seama de mijloacele de care 
dispune. Zvârlea banii din pungă ca şi cum ar îi trebuit să 
se umple ea singură la loc şi refuza să se mai gândească la 
urmările acestui sistem. 

În lumea destrăbălată şi în vârtejul serbărilor, personajele 
sunt primite pe scenă în costumele lor strălucitoare, fără să 
se întrebe nimeni despre mijloacele pe care le au; ar fi de 
altfel de cel mai prost gust. Fiecare trebuie să-şi 
perpetueze bogăţiile, întocmai ca natura pe ale sale, în chip 
tacit. Lumea discută despre nenorocirile întâmplate, se 
îngrijorează batjocoritor despre îmbogăţirile recente ale 
necunoscuţilor de până acum, dar se opreşte aici. Un tânăr 
ca Victurnien, sprijinit de puternicii Faubourg-ului Saint- 
Germain, a cărui avere chiar protectorii săi o cred mai 
mare decât e, chiar dacă în sinea lor ei ar dori să se 
descotorosească de el, aceasta cu toată delicateţea şi 
eleganța printr-o vorbă, printr-o frază; în fine, un conte bun 
de însurat, cu o conversaţie plăcută, frumos, spiritual, al 


cărui tată este încă proprietarul pământurilor şi castelului 
strămoşesc - un astfel de tânăr este cât se poate de bine 
primit în toate casele cu tinere femei plictisite, mame cu 
fete de măritat sau frumoase balerine fără de zestre. 
Lumea îl atrase deci zâmbind, în primele rânduri ale 
teatrului ei. Băncile pe care marchizii de odinioară le 
ocupau pe scenă mai există şi azi la Paris, unde numele se 
schimbă, dar lucrurile rămân la locul lor. Victurnien găsi în 
societatea din Faubourg-ul Saint-Germain o replică a 
Cavalerului, în persoana vidamului40 de Pamiers. Vidamul 
era un cavaler de Valois ridicat la treapta a zecea, 
înconjurat de tot prestigiul averii şi bucurându-se de 
privilegiul unei poziţii înalte. Acest mult iubit vidam era 
centrul tuturor confidenţelor, gazeta Faubourg-ului; totuşi 
discret, difuzând - ca orişice gazetă - numai ceea ce se 
poate publica. Victurnien auzi din nou teoriile 
transcendentale ale Cavalerului. Vidamul îi spuse lui 
d'Esgrignon, fără cel mai mic înconjur, că trebuie să aibă 
femei cumsecade şi îi povesti ce făcea la vârsta lui. Ceea ce 
vidamul de Pamiers îşi îngăduia atunci era atât de departe 
de apucăturile moderne, şi pasiunea juca un rol atât de 
important, încât nu are rost să povestim lucruri pe care 
oamenii nu le-ar mai crede. Dar nepreţuitul vidam merse 
măi departe, spunând în chip de concluzie lui Victurnien: 
„Vă invit la masă mâine la Cabaret. După operă, unde ne 
vom face digestia, vă voi duce într-o casă unde veţi găsi 
persoane foarte dornice să vă cunoască.” Vidamul i-a oferit 
o masă delicioasă la „Rocher de Cancale” la care n-au 
participat decât trei invitaţi: de Marsay, Rastignac şi 
Blondet. Emile Blondet era un compatriot de-al contelui; 
scriitor, el ţinea de înalta societate prin legătura sa cu o 
tânără femeie fermecătoare venită din provincia lui 
Victurnien, o anume domnişoară de Troisville, căsătorită cu 
contele de Montcornet, unul dintre generalii lui Napoleon, 
care trecuse de partea Bourbonilor. Vidamului nu-i plăceau 
mesele la care numărul musafirilor trecea de şase. În 


aceste cazuri, după părerea lui, nici conversaţia, nici 
bucatele, nici vinurile nu puteau fi preţuite după cuviinţă. 

— Încă nu ţi-am spus unde te voi duce în astă-seară, copil 
drag, îi şopti el lui Victurnien, luându-i mâinile şi 
mângâindu-i-le. Vei merge la domnişoara des Touches, unde 
vor fi, în cerc restrâns, toate femeile frumoase cu pretenţii 
de inteligenţă. Literatura, arta, poezia, în sfârşit toate 
artele sunt acolo la loc de cinste. Este unul dintre vechile 
noastre cenacluri intelectuale, poleite cu morala monarhică 
- emblema timpurilor noastre. 

— Uneori e plictisitor şi obositor ca o pereche de botfori 
noi, dar sunt unele femei pe care nu le poţi întâlni decât 
acolo, spuse de Marsay. 

— Dacă toţi, poeţii ce vin acolo, să-şi pieptene muza ar 
semăna cu amicul nostru - spuse Rastignac bătându-l 
prieteneşte pe umăr pe Blondet - atunci ar fi amuzant. Dar 
oda, balada, meditaţiile asupra sentimentelor minore şi 
romanele de mare amploare au năpădit cam prea mult şi 
minţile şi canapelele. 

— N-am nimic împotrivă, cu condiţia să nu strice femeile şi 
să nu corupă fetele, adăugă de Marsay. 

— Domnilor, interveni zâmbind Blondet, încălcaţi domeniul 
meu literar. 

— Taci, ne-ai furat pe cea mai încântătoare femeie din 
lume, norocos cum eşti, năstruşnicule, exclamă Rastignac. 
Putem şi noi să-ţi luăm mai puţin reugşitele tale idei. 

— Da, e fericită secătura, zise vidamul, luându-l uşor pe 
Blondet de ureche şi răsucindu-i-o, dar Victurnien va fi 
poate şi mai fericit în noaptea asta... 

— Atât de curând?! strigă de Marsay. A venit de o lună, 
abia a avut timp să-şi scuture colbul vechiului său castel şi 
să se spele de saramura în care l-a ţinut mătuşă-sa, abia şi-a 
luat un cal englezesc mai curăţel, o cabrioletă la modă, un 
groom... 

— Nu, nu, n-are groom, întrerupse Rastignac, ci un soi de 
ţarănoi adus de acasă şi despre care Buisson, croitorul, om 


ce se pricepe în materie de livrele, spune că nu ştie să 
poarte nici măcar o vestă. 

— Adevărul este, rosti cu seriozitate vidamul, c-ar fi 
trebuit să luaţi cu toţii exemplu de la Beaudenord care şi-a 
câştigat superioritatea asupra noastră a tuturor, dragii mei 
prieteni, prin faptul că posedă un adevărat groom 
englezesc...41 

— lată deci, domnilor, unde au ajuns gentilomii Franţei! 
strigă Victurnien. Pentru ei chestiunea importantă este 
aceea de a avea un groom, un cal englezesc şi diferite 
fleacuri... 

— Măăă! făcu Blondet arătând spre Victurnien: „Bunul- 
simţ al acestui domn, uneori mă-nspăimântă!” 

— Ei bine, da, tinere moralist, aici aţi ajuns! Şi n-aveţi nici 
măcar, ca scumpul nostru vidam, gloria favorurilor 
îmbelşugate care l-a făcut de pomină acum cincizeci de ani! 
Noi chefuim la etajul doi, în strada Montorgueil. Nu mai 
suntem în război cu cardinalul şi nici în tabăra de la Drap 
d'or42. În sfârşit dumneata, contele d'Esgrignon, stai la 
masă cu jupân Blondet, fiul mezin al unui biet judecătoraş 
de provincie căruia acolo nici nu i-ai întinde mâna şi care 
peste zece ani va putea lua loc lângă dumneavoastră 
printre pairii Regatului. Acum mai credeţi în 
dumneavoastră, dacă puteţi! 

— Ei bine, spuse Rastignac, am trecut de la Faptă la Idee, 
de la forţa brută la cea intelectuală, dar să vorbim... 

— Să nu vorbim de nenorocirile noastre, întrerupse 
vidamul. Am hotărât să mor vesel. Chiar dacă amicul nostru 
n-are un asemenea groom, nici nu-i trebuie - falnica lui 
înfăţişare e de ajuns. 

— Nu se poate lipsi de el, prea e de curând venit, fu de 
părere Blondet. 

— Cu toate că eleganța lui e încă recentă, îl adoptăm, 
interveni de Marsay. E demn de noi, îşi înţelege epoca, e 
deştept, e nobil, e drăguţ, îl iubim, îl vom servi, îl vom 
împinge... 


— Unde? întrebă Blondet. 

— Curiosule! replică Rastignac. 

— Cu cine îl încurcăm astă-noapte? întrebă de Marsay. 

— Cu întreg seraiul, zise vidamul. 

— La naiba, reluă Marsay, să nu-l zgândărim pe scumpul 
nostru vidam, c-apoi nu ne mai prezintă infantei! Aş fi tare 
amărât de nu aş cunoaşte-o... 

— Altădată eram şi eu îngâmfat ca el, spuse vidamul, 
arătând spre de Marsay. 

După masa care a fost foarte plăcută şi în timpul căreia 
conversaţia s-a desfăşurat pe un ton de bârfă glumeaţă şi 
de desfrâu poleit, Rastignac şi de Marsay întovărăşiră pe 
vidam şi pe Victurnien la Operă, pentru a-i putea urma apoi 
la domnişoara des Touches. Cei doi şmecheri apărură acolo 
la ora când socoteau că luase sfârşit lectura unei tragedii, 
socotită ca lucrul cel mai greu de înghiţit între orele 
unsprezece şi douăsprezece noaptea. Ei veneau ca să-l 
iscodească pe Victurnien, să-l stingherească cu prezenţa 
lor; adevărată glumă de şcolar, acrită şi cu răutatea dandy- 
ului invidios. Victurnien avea însă o îndrăzneală de paj, 
care-i ajuta să se simtă oriunde în largul său; observând pe 
noul-venit cum îşi făcea intrarea, Rastignac se miră chiar 
cât de repede se deprinsese tânărul cu manierele elegante 
ale timpului. 

— Micul d'Esgrignon va ajunge departe, nu crezi? îl 
întrebă pe tovarăşul său. 

— Depinde, răspunse de Marsay, dar oricum, merge 
strună. 

Vidamul prezentă pe tânărul conte uneia dintre ducesele 
cele mai amabile şi mai uşuratice ale timpului şi ale cărei 
aventuri avură mare răsunet abia cinci ani mai târziu, 
Arătându-i-se în toată splendoarea strălucirii sale, bănuită 
încă de pe atunci (deşi nu existau dovezi) de oarecare lipsă 
de seriozitate, ea dobândise faima pe care o pot da unei 
femei, dar şi unui bărbat, calomniile Parisului. Calomnia nu 
atinge niciodată mediocrităţile, care mor de ciudă că trăiesc 


ignorate. Această femeie era ducesa de Maufrigneuse - 
fostă domnişoară d'Uxelles - al cărei socru încă mai trăia, şi 
care avea să devină mai târziu prinţesă de Cadignan. 
Prietenă cu ducesa de Langeais şi cu vicontesa de 
Beauseant - două splendori apuse - era în strânse legături 
cu marchiza d'Espard, cu care îşi disputa în acel moment 
nestatornicul tron al modei. Rubedenii destul de sus-puse o 
ţinuseră multă vreme la adăpost de orice griji; dar făcea 
parte din acea tagmă de femei care, nu se ştie încă pe ce 
temei, nici cum, sunt în stare să înghită veniturile 
Pământului întreg şi chiar cele din Lună, dacă le-ar putea 
dobândi... Caracterul ei abia începea să se dea în vileag; 
singur de Marsay îl cunoscuse cu adevărat, Când văzu că 
vidamul îl prezintă pe Victurnien acestei delicioase fiinţe, 
temutul dandy se plecă la urechea lui Rastignac: 

— Dragul meu, va îi băgat în cofă cât ai clipi din ochi. 

Se potriveau de minune asemenea vorbe vulgare cu 
desfăşurarea acestei aventuri. Ducesa de Maufrigneuse se 
îndrăgosti nebuneşte de Victurnien, după ce îl studie bine. 
Dacă ar fi văzut privirea îngerească prin care îi mulțumea 
vidamului de Pamiers, un îndrăgostit ar fi fost gelos pe 
expresia galeşă a acestei priviri. În prezenta vidamului - ce 
nu mai constituia pentru ele o primejdie - femeile păreau 
nişte căluţi de stepă lăsaţi să zburde în voia lor: erau 
naturale şi le plăcea să-şi dea frâu liber sensibilităţilor lor 
ascunse. 

Ocheada ei directă a fost însă discretă, neprefăcută, 
nestudiată la oglindă şi de nimenea surprinsă. 

— Ce s-a mai gătit! şopti Rastignac lui de Marsay. Ce 
toaletă de fecioară, ce gingăşie de lebădă şi ce gât de 
zăpadă, ce priviri de neprihănită madonă, ce rochie albă şi 
centură de fetiţă! Cine ar zice că ai trecut şi iu pe acolo? 

— Dar tocmai de asta e aşa, răspunse de Marsay cu un aer 
triumfător. 

Cei doi tineri schimbară un zâmbet. Doamna de 
Maufrigneuse surprinse acest surâs şi bănui conversaţia. 


Ea aruncă celor doi şmecheri afemeiaţi una dintre acele 
priviri pe care franţuzoaicele nu le cunoşteau înainte de 
pace şi care au fost importate de la englezoaice, odată cu 
modelul argintăriei, al hamurilor, cu caii şi cu oglinzile lor 
britanice care înviorează un salon populat cu un număr 
oarecare de ladies43. Cei doi tineri deveniră îndată serioşi 
ca doi funcţionari în aşteptarea gratificaţiei, după ce 
directorul i-a muştruluit. 

Îndrăgostindu-se de Victurnien, ducesa se hotărâse să 
joace rolul romanticei Agn€s44, imitată de mai multe femei 
- spre nenorocirea tineretului de azi... Doamna de 
Maufrigneuse simula deocamdată a fi un înger, reflectând 
că, atunci când va avea patruzeci de ani, va fi nimerit să se 
îndrepte mai degrabă spre literatură şi ştiinţă, decât spre 
biserică. '[inea să nu semene cu nimeni. Născocea roluri şi 
rochii, pălării şi păreri, toalete şi maniere originale. După 
căsătoria sa, când mai era aproape o fetiţă, pozase un timp 
în femeie cultă şi aproape perversă: îşi permitea răspunsuri 
îndrăzneţe faţă de anumiţi oameni superficiali, dar care în 
faţa adevăraţilor cunoscători i-ar fi dezvăluit ignoranţa. 
Cum de la căsătoria sa nu mai putea ascunde nici un singur 
an - şi de curând împlinise douăzeci şi şase - hotări să facă 
pe ingenua. Părea că abia mai ţine de cele pământeşti; îşi 
flutura mânecile largi ca pe nişte aripioare. Ridica ochii 
spre cer la orice vorbă, părere, sau privire mai îndrăzneață. 
În asemenea clipe, madona lui Piola - marele pictor 
genovez asasinat din gelozie, în momentul în care era pe 
cale să devină un nou Rafael - madona cea mai pură dintre 
toate, a cărei icoană abia se întrezăreşte sub geamul ei, 
într-o stradelă din Genova, acea madonă cerească părea o 
mesalină45, pe lângă ducesa de Maufrigneuse. Femeile se 
întrebau cum putuse deveni această tânără zvăpăiată, 
numai cu ajutorul unei toalete, o frumuseţe serafică şi pală, 
ce părea să aibă - dacă folosim o expresie la modă - un 
suflet alb ca ultima zăpadă fulguită pe cea mai înaltă 
creastă a Alpilor; cum rezolvase atât de uşor problema 


vicleană de a-şi arăta decolteul, mai alb decât sufletul, 
ascunzându-l totuşi cu un văl; cum putea fi atât de 
imaterială, aruncând în acelaşi timp priviri atât de 
ucigătoare. Lăsa să se întrevadă parcă toate voluptăţile, cu 
privirea-i aproape lascivă, cu suspinele sale ascetice şi pline 
de speranţa într-o lume mai bună - chiar în timp ce gura sa 
părea a spune că nu le va împlini niciodată. Unii tineri naivi 
- mai erau câţiva atunci în Garda Regală - se întrebau dacă 
putea fi oare tutuită în momentele de mare intimitate 
această Albă Doamnă, abur sideral căzut din Calea Lactee. 
De sistemul acesta, care a triumfat timp de câţiva ani, s-au 
folosit din plin femeile care tăinuiau, ocrotind-o la sânul lor 
gingaş, o filosofie cutezătoare, învăluind năzuinţe din cele 
mai exigente, cu asemenea pioase maniere. loate aceste 
cereşti făpturi cunoşteau prea bine tot ce le putea oferi în 
dragoste pofta nestăvilită a oricărui bărbat de bună familie, 
pentru a le readuce pe pământ. Această modă le permitea 
să sălăşluiască în împărăţia lor, jumătate catolică, jumătate 
lumească; voiau şi îşi puteau îngădui să nesocotească 
amănuntele vulgare ale vieţii, ceea ce împăca multe lucruri. 
În practica acestui sistem ghicit de Marsay, se găsea şi 
explicaţia ultimelor sale cuvinte către Rastignac care 
devenise aproape gelos de Victurnien. 

— Micule, îi spuse, stai liniştit; acest Nucingen46 va fi 
mântuirea ta, căci ducesa te-ar fi ruinat; este o femeie prea 
costisitoare. Rastignac îl lăsă pe de Marsay să plece, fără a-l 
mai întreba ceva; cunoştea prea bine Parisul. Ştia că cea 
mai pretențioasă, cea mai nobilă, cea mai dezinteresată 
femeie din lume, pe care n-ai putea-o face să primească 
altceva decât flori, devine pentru un tânăr tot atât de 
primejdioasă ca şi balerinele de operă de odinioară. Într- 
adevăr, nu mai existau acum actriţe de operă; ele 
deveniseră un mit. Actualele moravuri au făcut din 
dansatoare şi actriţe ceva amuzant, cam ceea ce a izbutit şi 
Declaraţia privind drepturile femeii: nişte păpuşi care se 
arată dimineaţa în chip de mame respectabile şi pline de 


virtuţi, pentru ca seara să-şi arate picioarele, în pantaloni 
strimţi, în travestiuri bărbăteşti. 

Din fundul biroului său de provincie, bătrânul Chesnel 
presimţise bine stânca de care avea să se zdrobească 
tânărul conte. Nimbul plin de poezie cu care se încununa 
doamna de Maufrigneuse luă ochii lui Victurnien, subjugat 
din prima clipă, înlănţuit de cingătoarea ei de fetiţă, prins în 
mreaja zulufilor aceia răsuciţi de nişte degete de zână, 
Băiatul acesta atât de corupt, în ciuda nevârstniciei lui, s-a 
lăsat dus, s-a pierdut în noianul de horbote şi amăgiri 
feciorelnice, furat de acea expresie aparent suavă, dar 
dinainte chibzuită - ca o lege trecută prin Cameră şi Senat! 
Nu sunt oare acestea de ajuns pentru a-l face să creadă, pe 
cel ce trebuie să creadă, minciuna unei femei? Pentru doi 
îndrăgostiţi, restul lumii apare doar aidoma personajelor de 
pe o tapiserie. Ducesa era, fără a fi nevoie s-o măgulim, una 
dintre primele zece femei frumoase recunoscute ale 
Parisului. Ştiţi că în lumea îndrăgostiţilor se găsesc pe puţin 
tot atâtea femei socotite „cele mai frumoase din lume” câte 
cărţi trec în literatură drept „cele mai bune cărţi ale 
epocii”. La vârsta lui Victurnien, conversaţia pe care a 
purtat-o cu ducesa nu cerea prea multă osteneală. Destul 
de tânăr şi de puţin format pentru viaţa pariziană, el nu-şi 
putea face încă prea multă grijă, nici lua seama la cele mai 
mărunte cuvinte sau priviri. Sentimentalismul acesta 
religios, sub care se ascundeau, la fiecare dintre 
interlocutori, gânduri destul de poznaşe, exclude 
familiaritatea blândă, încrederea spirituală a vechilor 
convorbiri intime franceze: dragostea îşi găsea clipele-i de 
răgaz între umbra a doi nori. Victurnien avea exact acea 
doză de nevinovăție provincială necesară ca să cadă într-un 
extaz convenabil şi neprefăcut, care să placă ducesei, căci 
femeile nu se lasă mai mult amăgite de comedia pe care o 
joacă bărbaţii, decât de propria lor comedie. Doamna de 
Maufrigneuse drămui, nu fără spaimă, rătăcirea tânărului 
conte, evaluând-o la şase luni pline de adevărată dragoste. 


Era atât de galeşă în chip de porumbiţă, adumbrind 
sclipirile privirilor cu franjurile aurii ale genelor, încât 
venind să-şi ia rămas bun, marchiza d'Espard îi şopti la 
ureche: „Bine! Foarte bine, draga mea!” după aceasta, 
frumoasa marchiză îşi lăsă rivala să hălăduiască pe 
meleagurile de azi ale Dragostei - ceea ce nu-i ceva atât de 
ridicol pe cât socotesc unii... Este un meleag care apare pe 
hartă din veac în veac, cu alte nume, dar care duce 
totdeauna la aceeaşi ţintă. 

Într-o oră de conversaţie în doi, în văzul tuturora, aşezaţi 
într-un colţ de divan, ducesa stârni în d'Esgrignon 
generozităţi scipioniene, devotamente amadisiene47 şi 
abnegaţii medievale, cu tot decorul acela de pumnale, 
metereze, zale, coifuri, conduri şi alte accesorii de mucava 
zugrăvită. Cu un rafinament deosebit, ea lăsa să se 
întrezărească gânduri nerostite, pe care le înfigea distrată 
şi discretă în inima lui Victurnien, ca pe nişte ace într-o 
perniţă. 

S-a arătat, cu subtilă artă, plină de reticenţe, de o 
încântătoare ipocrizie, darnică până la risipă cu promisiuni 
subtile, care - privite de aproape - se topeau ca gheaţa la 
soare, după ce reîmprospătaseră speranţele; în sfârşit, 
perfidă în dorinţele pe care le trezea în ea şi în el. 

Această frumoasă întâlnire s-a încheiat cu laţul unei 
invitaţii acasă, zvârlit cu gestul îmbietor al unei mâţe 
blânde pe care cuvintele scrise nu-l vor putea nicicând 
descrie. 

— Mă vei uita, îi spuse ea. Vei vedea atâtea femei care se 
vor grăbi să-ţi facă curte, în loc să te lumineze... Vei veni 
poate la mine blazat... Ai să vii înainte de asta?... Nu. Vei 
face cum crezi că e mai bine. Eu îţi spun cu toată naivitatea 
că vizitele dumitale îmi vor face multă plăcere. Oameni de 
suflet sunt atât de puţini, dar cred că eşti unul dintre 
aceştia. În sfârşit, adio! - căci s-ar putea să se vorbească pe 
socoteala noastră, dacă mai zăbovim împreună. 


Îşi luă apoi zborul. Victurnien n-a mai rămas mult după 
plecarea ducesei; îndeajuns totuşi ca să se poată observa 
încântarea sa trădată prin atitudinea obişnuită a oamenilor 
fericiţi care păstrează ceva din discreţia liniştită a 
inchizitorului sau din beatitudinea credincioşilor ce ies 
absolviţi din confesional. 

— Doamna de Maufrigneuse a mers la ţintă destul de 
repede în astă-seară, spuse ducesa de Grandlieu când 
rămaseră numai vreo şase persoane în salonaşul 
domnişoarei des Touches: des Lupeaulx, un raportor al 
Consiliului de Stat care se bucura de simpatia ducesei, 
Vandenesse, vicontesa de Grandlieu şi doamna de Serisy. 

— Maufrigneuse şi d'Esgrignon sunt două nume care 
trebuiau să se-ntâlnească, replică doamna de Serisy cu 
pretenţie de glumă. 

— De câteva zile s-a retras în platonism, adăugă des 
Lupeaulx. 

— Are să-l ruineze pe acest guguştiuc, spuse Charles de 
Vandenesse. 

— Cum adică? întrebă domnişoara des 'Touches. 

— O! şi din punct de vedere moral şi financiar; nici nu 
încape îndoială, răspunse contesa ridicându-se. 

Şi într-adevăr aceste crude cuvinte s-au dovedit a îi o 
crudă realitate pentru tânărul conte. A doua zi de 
dimineaţă, el scrise o scrisoare mătuşii sale, în care îi 
zugrăvea debuturile sale în lumea strălucită a Faubourg- 
ului Saint-Germain în nişte culori pe care numai dragostea 
te face să le vezi. Primirea care i se făcea peste tot o explica 
în chip măgulitor pentru orgoliul tatălui său. Marchizul 
puse să i se citească scrisoarea de două ori, şi îşi frecă 
mâinile la pasajul care povestea masa oferită de vidamul de 
Pamiers - o veche cunoştinţă de a sa de altfel - şi la cel care 
descria prezentarea fiului său ducesei; dar se pierdu apoi în 
comentarii asupra prezenţei inexplicabile a fiului mezin al 
unui judecător, jupânul Blondet, care fusese acuzator public 
în timpul Revoluţiei. Seara aceea a fost o adevărată 


sărbătoare în „Salonul cu vechituri”, unde s-a vorbit numai 
despre succesele tânărului conte. Au fost însă rezervaţi şi 
discreţi cu privire la doamna de Maufrigneuse şi numai 
Cavalerului i s-au destăinuit. Scrisoarea era fără post- 
scriptum financiar, fără concluzia neplăcută referitoare la 
nevoia de bani pe care orice tânăr o adaugă de obicei. 
Domnişoara Armande încunoştinţă pe Chesnel, care râmase 
şi el mulţumit, fără să ridice nici o obiecţie în ce priveşte 
scrisoarea. Era limpede, susțineau Cavalerul şi marchizul, 
că un tânăr iubit de ducesa de Maufrigneuse va fi unul 
dintre eroii Curţii unde, ca şi în alte vremuri, se ajunge la 
orice prin femei. 

Tânărul conte nu alesese greşit. Bătrânele văduve au 
istorisit toate poveştile galante ale familiei Maufrigneuse, 
de la Ludovic al XIII-lea până la Ludovic al XVI-lea. Pentru 
domniile anterioare i-au cruțat, în sfârşit, erau încântate; 
doamna de Maufrigneuse a fost foarte lăudată pentru 
interesul ce-l purta lui Victurnien. Cenaclul „Salonului cu 
vechituri” merita să fie cunoscut de vreun autor dramatic 
care ar fi voit să scrie o comedie reuşită. Victurnien primi 
încântătoare scrisori de la tatăl său, de la mătuşă, de la 
Cavaler, care-l rugă să-i reamintească vidamului că fuseseră 
împreună la Spa, cu prilejul călătoriei unei celebre 
principese ungare, în anul 1778. Chesnel îi scrise şi el. Şi 
din toate paginile acestor scrisori ţâşnea adulaţia cu care 
fusese obişnuit nefericitul copil. Domnişoara Armande 
părea chiar că împărtăşeşte plăcerile doamnei de 
Maufrigneuse. 

Fericit de aprobările familiei, tânărul conte se avântă pe 
drumul primejdios şi costisitor al dandy-ismului. Îşi luă cinci 
cai - şi era cumpătat: de Marsay avea patrusprezece. La 
rândul său, invită la masă pe vidam, pe de Marsay, pe 
Rastignac şi chiar pe Blondet. Această cină îl costă cinci 
sute de franci. Provincialul a fost sărbătorit apoi de aceşti 
domni, cu măreție şi în acelaşi stil. Juca mult şi, din 
nefericire, jocul la modă: whist. Îşi organiza trândăvia în 


aşa fel, încât să fie fără încetare ocupat. În fiecare zi, între 
ora douăsprezece şi trei, se ducea la ducesă; apoi o revedea 
la Bois de Boulogne48, el fiind călare, ea în trăsură. Dacă 
cei doi fermecători parteneri făceau vreo partidă de călărie 
împreună, aceasta se întâmpla în dimineţile frumoase. 
Seara, tânărul conte se împărțea între baluri, petreceri şi 
spectacole. Victurnien sclipea peste tot, căci pretutindeni 
împrăştia scânteile minţii sale agere, judeca oamenii, 
lucrurile, faptele cu vorbe cumpătate: era ca un pom 
roditor care nu făcea decât flori. Începu să ducă acea viaţă 
obositoare în care se iroseşte mai mult suflet, poate, decât 
bani, în care se înmormântează talentele cele mai 
frumoase, în care se prăpădeşte cinstea cea mai de 
nezdruncinat, în care slăbeşte voinţa cea mai călită. 
Ducesei, făptură atât de albă, de plăpândă, de cuminte, îi 
plăcea viaţa zvăpăiată a băieţilor, îi plăcea să asiste la 
premiere, îi plăcea tot ce era ciudat şi neprevăzut. Nu 
cunoştea cabaretul; d'Esgrignon Îi aranjă o masă 
încântătoare la „Rocher de Cancale”, în tovărăşia 
simpaticilor zvăpăiaţi cu care avea relaţii - deşi le făcea 
morală. Şi au fost pe cât de veseli, de amuzanţi şi de 
spirituali, pe cât de sărat a fost şi preţul cinei. Şi, după 
acest chef, urmară altele. Pentru Victurnien, ea era o 
pasiune îngerească. Căci doamna de Maufrigneuse 
rămânea un înger pe care corupţia pământească nu 
ajungea să-l întineze; un înger la varieteu, în faţa farselor 
aproape obscene şi grosolane care o făceau să râdă, un 
înger în scăpărarea focurilor încrucişate ale glumelor pline 
de haz şi ale cronicilor scandaloase care se făceau la 
asemenea petreceri, un înger în extaz la Vaudeville, în loji 
zăbrelite; un înger cât timp observa doar poziţiile 
dansatoarelor de la Operă, spre a le critica apoi cu 
priceperea unui bătrân din anturajul reginei; un înger la 
Port-Saint-Martin49, un înger în micile teatre bulevardiere; 
un înger la balurile mascate, unde se amuza ca un şcolar; 
un înger care voia ca dragostea să trăiască din sărăcie, 


eroism şi jertfe, dar care punea pe d'Esgrignon să schimbe 
un cal a cărei culoare nu-i era pe plac, care-l voia în ţinută 
de lord englez cu rentă de un milion. Era un înger la joc. 
Fireşte, nici o burgheză nu putea spune îngereşte ca dânsa 
lui d'Esgrignon: „Mizează pentru mine”. Era atât de divin 
de zvăpăiată când săvârşea vreo nebunie, încât tăcea să-ţi 
vinzi sufletul diavolului pentru a întreţine acest înger în 
gustul plăcerilor pământeşti. La sfârşitul primei ierni, 
tânărul conte luase de la Cardot - care se ferea cu grijă să 
facă uz de dreptul de dojană - un fleac de treizeci de mii de 
franci peste suma pe care i-o trimisese Chesnel. Un refuz 
nespus de politicos al notarului, la o nouă cerere de bani, îl 
încunoştinţă pe Victurnien de acest debit; şi se simţi cu atât 
mai jignit de acest refuz, cu cât tocmai pierduse la Club 
şase mii de franci, de care avea nevoie neapărat pentru a-şi 
achita datoria. După ce se formaliza de refuzul maestrului 
Cardot, care avusese pentru treizeci de mii de franci 
încredere în el - şi îi scrisese totuşi lui Chesnel - dar care 
exagera această pretinsă încredere în faţa favoritului 
frumoasei ducese de Maufrigneuse, d'Esgrignon se văzu 
silit să-l întrebe ce anume trebuie să facă deoarece era 
vorba de o datorie de onoare. 

— Luaţi câteva poliţe de la bancherul tatălui 
dumneavoastră, duceţi-le la corespondentul său, care fără 
îndoială vi le va plăti. - apoi scrieţi familiei dumneavoastră 
să restituie fondurile acelui bancher. 

În deznădejdea în care se afla, tânărul conte auzi o voce 
lăuntrică strigându-i numele lui du Croisier, ale cărui 
sentimente pentru aristocrația la picioarele căreia îl văzuse, 
îi erau cu desăvârşire necunoscute. Adresă deci acelui 
bancher o scrisoare foarte degajată, prin care îi cerea o 
poliţă de zece mii de franci - fonduri ce aveau să-i fie 
înmânate, la primirea scrisorii sale de către maestrul 
Chesnel sau domnişoara Armande d'Esgrignon. Apoi trimise 
două scrisori înduioşătoare lui Chesnel şi mătuşii sale. Când 
e vorba să se arunce în prăpastie, tinerii dau dovadă de o 


pricepere şi o iscusinţă deosebită; le face chiar plăcere. 
Victurnien găsi în cursul dimineţii numele şi adresa 
bancherilor parizieni cu care du Croisier era în legătură: 
fraţii Keller, spre care de Marsay îl îndrumă. De Marsay 
cunoştea orice în Paris. Fraţii Keller îi dădură lui 
d'Esgrignon - fără să obiecteze ceva - suma arătată în 
poliţă. Acum devenise debitorul lui du Croisier. Această 
datorie era un fleac pe lângă starea de lucruri de acasă. La 
Victurnien ploua cu facturi. 

— Ia te uită! Te ocupi cu de-astea! îi spuse râzând într-o 
dimineaţă Rastignac. Le aşezi în ordine, dragul meu? Nu te 
credeam atât de burghez. 

— Dragul meu, trebuie să mă gândesc şi la asta. S-au 
adunat aici vreo douăzeci şi ceva de mii de franci. 

De Marsay, care venise să-l ia pe d'Esgrignon pentru o 
plimbare, scoase din buzunar un mic portofel elegant din 
care scoase douăzeci de mii de franci şi-i oferi: 

— Iată - zise el - singurul mijloc de a nu-i pierde; sunt 
astăzi de două ori fericit că i-am câştigat ieri de la lordul 
Dudley. 

Această graţie tipic franţuzească îl cuceri cu desăvârşire 
pe d'Esgrignon, care începu să creadă în prietenie, dar 
care în loc să-şi achite conturile, folosi banii pentru alte 
plăceri. De Marsay - după o expresie din limbajul acestor 
domnişori. - vedea cu nespusă satisfacţie pe d'Esgrignon 
„înfundându-se”; îi făcea plăcere să-şi sprijine braţul de 
umărul lui cu o linguşitoare falsă prietenie, împingându-l 
spre o cât mai rapidă pieire - căci era gelos de sfruntarea 
cu care ducesa înţelegea să se afişeze cu d'Esgrignon, în 
timp ce lui îi pretinsese cea mai desăvârşită taină. Era de 
altfel unul dintre acei netrebnici care se complac în 
atmosfera de stricăciune, ca turcoaicele în baie. Astfel că, 
după ce câştigă cursa, când toţi cei care pariaseră erau 
adunaţi la un hangiu unde luau masa şi unde totdeauna se 
găseau câteva şipuri de vin bun, de Marsay spuse râzând lui 
d'Esgrignon: 


— Facturile acelea pentru care te îngrijorezi atâta, desigur 
că nu sunt ale tale? 

— Şi se îngrijorează pentru ele? întrebă Rastignac. 

— Dar ale cui vrei să fie? răspunse d'Esgrignon. 

— Nu cunoşti oare situaţia ducesei? reluă de Marsay, 
ambalându-se din nou. 

— Nu, răspunse d'Esgrignon intrigat. 

— Ei bine, dragul meu, iată: treizeci de mii de franci 
datorii la Victorine, optsprezece mii la Houbigant, un cont la 
Herbault, la Nattier, la Nourtâer, la fetele Latour, în total 
cam o sută de mii de franci. 

— Un înger! spuse d'Esgrignon, ridicând ochii la cer. 

— Iată costul aripilor ei, exclamă râzând Rastignac. 

— Are atâtea datorii, scumpul meu, răspunse de Marsay, 
tocmai pentru că este un înger. Toţi am întâlnit îngeri în 
situaţii asemănătoare, adăugă el, privind spre Rastignac. 
Femeile sunt sublime fiindcă nu se pricep la bani; asta nu le 
priveşte, sunt invitate la „banchetul vieţii”, spunea nu ştiu 
ce poet mort la spital. 

— Cum de le ştiţi toate astea, şi eu nu? întrebă cu naivitate 
d'Esgrignon. 

— Vei fi ultimul care vei şti, după cum şi ea va fi ultima 
care va afla că tu ai datorii. 

— Credeam că are o rentă de o sută de mii de franci, 
spuse d'Esgrignon. 

— Soţul ei, reluă de Marsay, s-a despărţit de ea şi trăieşte 
la regimentul său, unde face economii, căci şi el, scumpul 
nostru duce, are ceva datorii! Pe ce lume trăiţi? Învăţaţi să 
faceţi, ca noi, socotelile prietenilor dumneavoastră. 
Domnişoara Diane (am iubit-o pentru numele ei), Diane 
d'Axelles, s-a căsătorit cu o rentă de şaizeci de mii de livre 
ale ei. De opt ani încoace, trena casei sale s-a urcat simţitor, 
la două sute de mii; fireşte că pământurile sale sunt 
ipotecate peste valoarea lor. Într-o bună dimineaţă se va 
termina afacerea şi îngerul va fi gonit de către... - s-o 


spunem? - de către portărei, care vor avea neobrăzarea să 
înhaţe un înger, ca şi cum i-ar înşfăca pe unul dintre noi. 

— Sărman înger! 

— Ei, dragul meu, costă scump să locuieşti în Paradisul 
parizian. Trebuie să-ţi speli faţa şi aripile în fiece dimineaţă, 
spuse Rastignac, Cum avea de gând să mărturisească 
iubitei sale Diane în ce strâmtoare se afla? d'Esgrignon 
simţi un fior la gândul că are până acum şaizeci de mii de 
franci datorii, plus alte facturi - care erau pe drum - 
totalizând alţi zece mii. Se întoarse acasă îndeajuns de 
abătut. Îngândurarea lui, ascunsă cu stângăcie, a fost 
observată de prietenii săi care au discutat-o în timpul 
prânzului. 

— Micul d'Esgrignonase înfundă rău! Nu-i mai prieşte 
Parisul. Are să-şi zboare creierii. E un prostănac!... 

Şi alte asemenea comentarii. 

Tânărul conte se consolă îndată. Feciorul îi aduse două 
scrisori. Prima, o scrisoare de la Chesnel, avea desigur izul 
rânced al dojenii din dragoste şi credinţă şi al frazelor 
turnate în tiparele cinstei; o respectă şi o păstră pentru 
seară. Deschise a doua scrisoare în care citi cu multă 
plăcere frazele ciceroniene prin care du Croisier, cu 
genunchiul la pământ - ca Sganarelle în faţa lui Geronte50 
- îl implora ca în viitor să nu-i mai aducă jignirea de a 
depune dinainte banii poliţelor pe care ar binevoi să le 
emită prin el. Scrisoarea sfârşea printr-o frază care semăna 
foarte bine cu un sipet deschis, plin de scuzi, la dispoziţia 
nobilei familii d'Esgrignon, încât Victurnien făcu gestul lui 
Sganarelle, lui Mascarille şi al tuturor celor care simt 
mâncărimi de conştiinţă la vârful degetelor. 

Ştiind că are credit nelimitat la Keller, desfăcu vesel şi 
scrisoarea lui Chesnel. Se aştepta ca cele patru pagini ale 
scrisorii să fie până la marginile hârtiei ticsite de morală şi 
dojană; vedea parcă dinainte obişnuitele cuvinte: prudenţă, 
onoare, spirit de conduită etc., etc. Îi veni însă ameţeală 
când, în locul lor, citi următoarele: „Domnule conte. 


Nu-mi mai rămân din toată averea mea decât două sute de 
mii de franci; vă implor să nu treceţi de această sumă - 
dacă faceţi onoarea de a o primi, celui mai devotai servitor 
al familiei dumneavoastră, care vă prezintă respectele sale. 

Chesnel” „Acest om descinde din Plutarc!” îşi zise 
Victurnien, zvârlind scrisoarea pe masă. Îi fu ciudă şi se 
simţi mărunt în faţa unei asemenea măreţii sufleteşti. 
„Haide, trebuie să ne îndreptăm”, hotări el. 

În loc să ia masa la restaurant, unde cheltuia între 
cincizeci şi şaizeci de franci de fiecare dată, făcu economia 
de a se duce la ducesa de Maufrigneuse, căreia îi povesti 
întâmplarea cu scrisoarea. 

— Tare aş vrea să cunosc pe acest om, zise ea, lăsând să-i 
lucească ochii ca două stele nemişcate. 

— Ce-ai face cu el? 

— L-aş ruga să se ocupe de afacerile mele. 

Diana era îmbrăcată dumnezeieşte de frumos, fiindcă voia 
să-i cinstească cu această toaletă pe oaspetele său 
Victurnien, care o privea fascinat de uşurinţa cu care ea îşi 
trata afacerile, sau, mai bine-zis, datoriile. Chipeşa pereche 
se duse apoi la „Iheâtre des Italiens”. Nicicând această 
superbă şi cuceritoare femeie nu se arătase mai angelică şi 
eterată. Nimeni din sală n-ar fi crezut că are angaralele 
despre care pomenise chiar în dimineaţa aceea de Marsay. 
Niciuna dintre grijile pământeşti nu atingeau seninătatea 
acelei splendide frunţi, pline de mândrie femeiască. Aerul 
său visător părea că reflectă o dragoste pământească, 
tăinuită cu mândrie. Cei mai mulţi dintre bărbaţi puneau 
rămăşag că frumosul Victurnien se va alege cu banii 
pierduţi - împotriva femeilor, convinse de înfrângerea 
rivalilor şi care în petto51 o admirau aşa cum Michelangelo 
admira pe Raphael. 

Victurnien o iubea pe Diana, după părerea unora, pentru 
părul ei, căci avea cel mai frumos păr bălai din Franţa; 
după alţii, pentru albul carnaţiei, căci nu era bine făcută, ci 
numai bine îmbrăcată; în sfârşit, unii socoteau că 


d'Esgrignon o iubea pentru picioarele ei, singurul lucru 
frumos pe care îl avea, căci figura-i era prea comună. Dar 
ceea ce zugrăvea şi mai bine moravurile Parisului în acea 
vreme era faptul că, pe de o parte, bărbaţii pretindeau că 
ducesa pro cură lui Victurnien luxul, iar pe de altă parte, 
femeile dădeau a înţelege că Victurnien plăteşte - cum 
spusese Rastignac - aripile acestui înger. 

Întorcându-se împreună acasă, Victurnien, pe care 
datoriile ducesei îl copleşeau mai mult chiar decât propriile 
sale datorii, avu de douăzeci de ori pe buze o întrebare în 
legătură cu acest delicat capitol; dar, de tot atâtea ori, 
întrebarea se stinse pe buze, faţă de atitudinea acestei 
făpturi ce apărea de-a dreptul divină în lumina felinarelor 
cupeului şi care te îmbia prin nişte voluptăţi ce trebuiau 
parcă mereu smulse purității ei de madonă. Ducesa nu 
făcea niciodată greşeala de a vorbi despre virtutea sau 
despre starea ei îngerească, aşa cum obişnuiau femeile de 
provincie care voiau s-o imite; era cu mult mai iscusită; îl 
lăsa să întrevadă aceasta pe cel pentru care făcea atât de 
mari sacrificii. După şase luni, încă mai simula că săvârşeşte 
un păcat de moarte acordând cel mai nevinovat sărut al 
mâinii, şi lăsa, cu o artă atât de rafinată să i se smulgă 
bunele sale graţii, încât era cu neputinţă s-o crezi mai înger 
înainte, decât după. Numai parizienele sunt atât de iscusite 
în arta de a da mereu o altă înfăţişare lunii şi a face stelele 
mai romantice; sau în arta de a se rostogoli mereu pe 
acelaşi sac cu cărbuni şi a ieşi totdeauna mai albe. În 
aceasta stă cea mai înaltă treaptă a rafinamentului parizian. 
Femeile de peste Rin, sau cele de peste Marea Mânecii, 
cred în astfel de mofturi când le săvârşesc, în timp ce 
parizienele fac pe amanţii lor să le creadă, pentru a-i vedea 
fericiţi şi pentru a le măguli orgoliul. Unele persoane au voit 
să micşoreze în această privinţă meritul ducesei, pretinzând 
că ea ar fi prima înşelată a propriilor sale farmece de care 
se lăsase purtată. Este o infamă calomnie. Ducesa nu se 
putea lăsa înşelată de nimic, fiindcă nu credea decât în ea. 


La începutul iernii dintre anii 1823 şi 1824, Victurnien 
avea la Keller un debit de două sute de mii de franci, despre 
care nici Chesnel, nici domnişoara Armande nu ştiau, 
Pentru ca să ascundă mai bine izvorul de la care se 
îndestula, punea pe Chesnel, din timp în timp, să-i trimită 
câte două mii de scuzi. Scria scrisori mincinoase tatălui şi 
mătuşii sale, care trăiau tihniţi şi amăgiţi, ca de altfel cei 
mai mulţi dintre oamenii fericiţi. Un singur om cunoştea 
taina groaznicei nenorociri pe care o pregătea, acestei mari 
şi nobile familii, şuvoiul fascinant al vieţii pariziene. Trecând 
seara prin faţa „Salonului cu vechituri”, du Croisier îşi frecă 
mâinile de bucurie; spera să-şi atingă ţinta. Dar ţinta lui nu 
mai era doar ruina, ci şi dezonoarea familiei d'Esgrignon. 
Avea în aceste clipe sentimentul răzbunării pe care o 
adulmeca. În sfârşit, avu certitudinea, când află că tânărul 
conte are datorii a căror greutate îl copleşea. Începu prin a 
ucide pe acela dintre duşmanii săi care îi era cel mai 
antipatic: pe venerabilul Chesnel. Bătrânul locuia în strada 
du Bercail, într-o casă cu coperiş înalt şi curte pietruită, în 
lungul pereţilor căreia se căţărau trandafirii până la primul 
cat. În spate, împrejmuită de ziduri umede şi întunecate, 
era o grădiniţă de provincie împărţită în răzoare, despărțite 
de şiruri de merişor. Poarta cenuşie, curăţică, avea un grilaj 
cu zăbrele împodobit cu clopoței, care vestea, ca şi tăbliţa 
de la poartă, că în acea casă trăieşte un notar. Era două şi 
jumătate, oră la care bătrânul îşi făcea tocmai siesta. 
Chesnel şedea în jilţul său de piele neagră, în faţa focului. 
Încălţase un picior de armură din carton vopsit, cu care se 
ferea de dogoarea focului, căci obişnuia să-şi sprijine 
picioarele pe bara vetrei, ba chiar să scormonească jarul în 
timp ce-şi făcea digestia; mânca întotdeauna prea mult: îi 
plăceau lucrurile bune. Fără acest mic cusur, vai, n-ar fi fost 
el mai desăvârşit decât este îngăduit unui om să fie? Tocmai 
sorbise o ceaşcă de cafea şi bătrâna menajera luase tava 
care de douăzeci de ani slujea la asta. Înainte să iasă ca să- 
şi facă partida, îşi aştepta secretarii. Se gândea - nu 


întrebaţi la ce sau la cine? Rar trecea câte o zi în care să 
nu-şi spună: „Unde o fi? Ce-o fi făcând?” Îl credea în Italia, 
cu frumoasa Maufrigneuse. 

Una dintre dulcile bucurii ale unui om care are o avere 
câştigată, nu moştenită, este, de bună seama, să-şi 
amintească greutăţile cu care a făcut-o şi să făurească 
planuri ce va face cu banii săi: se bucura de acest lucru la 
toate timpurile verbului. Aşadar, acest om ale cărui 
simţăminte se concentrau asupra unei singure afecţiuni, 
avea o îndoită bucurie gândindu-se că pământurile sale atât 
de bine alese, atât de bine îngrijite, cumpărate cu atâta 
trudă, vor mări domeniul familiei d'Esgrignon. Stând tihnit 
în jilţul său, se mângâia cu aceste nădejdi. Asemuia în gând 
construcţia de jeratic pe care o clădea cu vătraiul şi edificiul 
familiei d'Esgrignon clădit prin truda lui. Se felicita de 
rostui pe care îl dăduse vieţii sale, imaginându-şi că 
tânărul! conte este fericit. 

Chesnel nu era lipsit de inteligenţă, căci nu numai sufletul 
său activa în acest mare devotament; avea şi el mândria lui. 
Semăna cu acei nobili care reclădesc stâlpii unei catedrale, 
gravându-şi pe ei numele; el îşi săpase numele în memoria 
familiei d'Esgrignon. Se va vorbi cândva de maestrul 
Chesnel. În acel moment, bătrâna menajeră intră în 
cameră, dând semne de mare spaimă. 

— Ce-i, a luat casa foc, Brigitte? întrebă Chesnel. 

— Cam aşa ceva, răspunse ea. Domnul du Croisier vrea să 
vă vorbească. 

— Domnul du Croisier? repetă bătrânul, scăpând vătraiul 
din mână, străfulgerat până în adâncul inimii de cuțitul rece 
al bănuielii. Du Croisier aici? Duşmanul nostru de moarte! 

Du Croisier intră cu aerul unui motan căruia îi miroase a 
lapte. Salută, luă fotoliul pe care i-l împinse notarul, se 
aşeză încetişor şi prezentă un cont de două sute douăzeci şi 
şapte de mii de franci, cu dobândă cu tot - totalul banilor 
avansați domnului Victurnien contra poliţe şi a căror plată o 
cerea imediat; altfel va urmări până în pânzele albe pe 


moştenitorul prezumtiv ai casei d'Esgrignon. Chesnel 
cercetă hârtiile fatale una câte una şi ceru duşmanului 
familiei să păstreze secretul. Duşmanul promise că va 
păstra tăcerea, dacă i se va plăti în patruzeci şi opt de ore; 
avea urgentă nevoie de bani, căci se îndatorase la nişte 
fabricanți. Şi du Croisier continuă cu un şir de palavre pe 
care nu le cred nici cei ce se împrumută, nici notarii. Bietul 
om avea ochii tulburi, abia îşi stăpânea lacrimile; au putea 
plăti decât ipotecându-şi averea. Aflând de greutăţile pe 
care le întâmpină rambursarea sumelor, du Croisier, dintr-o 
dată, nu mai avu nevoie de bani şi propuse notarului să-i 
cumpere proprietăţile, Vânzarea s-a perfectat şi s-a semnat 
în două zile. Bietul Chesnel nu putea îndura gândul că 
singurul fiu al familiei d'Esgrignon ar putea fi închis cinci 
ani pentru datorii. Câteva zile după această întâmplare, 
notarului nu-i mai rămâneau decât casa şi biroul notarial. 
Despuiat de bunurile sale, Chesnel se plimba de-a lungul 
pereţilor căptuşiţi cu tăblii de stejar ai biroului său, 
uitându-se la grinzile de castan sculptate, ale tavanului, sau 
privind pe fereastră, bolta de viţă, fără să se mai poată 
gândi nici la fermele sale, nici la moşia sa de la Jard. 

„Ce se va întâmpla cu dânsul? Trebuie neapărat să se 
întoarcă şi cu orice preţ trebuie însurat cu o moştenitoare 
bogată”, îşi spunea el cu ochii tulburi şi capul năpădit de 
gânduri. Nu ştia cum să înceapă cu domnişoara Armande, 
nici cât ce vorbe să-i aducă la cunoştinţă ştirea. El, care 
plătise datoriile familiei, tremura la gândul că e silit să 
vorbească despre aceste lucruri. Plecând din strada du 
Bercail spre palatul d'Esgrignon, bătrânul notar era 
tulburat ca o fecioară care fuge din casa părintească pentru 
a nu se mai întoarce decât deznădăjduită, în chip de mamă. 
Domnişoara Armande tocmai primise o epistolă de o 
încântătoare prefăcătorie, după care s-ar fi părut că 
nepotul ei este omul cel mai fericit. După ce fusese la băi şi 
în Italia cu doamna de Maufrigneuse, Victurnien trimitea 
mătuşii jurnalul său de călătorie. Dragostea străbătea fiece 


frază. Când o minunată descriere a Veneţiei şi fermecătoare 
aprecieri asupra capodoperelor artei italiene; când pagini 
divine despre Domul din Milano sau despre Florenţa; aci 
descrierea Apeninilor în comparaţie cu Alpii, dincolo 
descrierea unor sate cum ar fi Chiavari, unde găseai 
fericirea pretutindeni în jurul tău. Toate acestea fascinau pe 
biata mătuşă care vedea plutind, peste plaiuri de vis, un 
înger a cărui iubire împrumuta tuturor frumuseţilor acelora 
ceva din înflăcărarea lui. Domnişoara Armande gusta 
această scrisoare din plin, ca o fată cuminte, pârguită la 
focul patimilor înăbugşite, sugrumate - victimă a jertfelor 
consimţite cu nesfârşită bucurie şi aduse pe altarul familiei. 
Ea nu avea ca ducesa chip de înger, dar semăna cu acele 
statuete drepte, delicate, zvelte, îngălbenite de vreme, pe 
care artiştii catedralelor le-au aşezat în câte un ungher şi la 
picioarele cărora umezeala permite zorelelor să crească şi 
să le îmbrăţişeze într-o zi, cu frumoşii lor clopoței albăstrui. 
Lira tocmai clipa când floarea îşi deschidea clopoţelul şi 
pentru această sfântă. Domnişoara Armande iubea din 
toată inima frumoasa pereche, fără să găsească vinovată 
dragostea unei femei căsătorite pentru Victurnien; în orice 
alt caz ar fi osândit-o, dar în împrejurarea de faţă socotea 
că păcatul ar fi fost tocmai faptul de a nu-liubi. Mătuşile, 
mamele, surorile au o jurisprudenţă specială pentru nepoţii, 
fiii şi fraţii lor. Se vedea deci într-un palat clădit de zâne, pe 
marginea marelui canal din Veneţia. Era şi ea în gondola lui 
Victurnien, care îi spunea cât fusese de fericit să simtă în 
mâinile sale frumoasa mână a ducesei şi să călătorească la 
sânul unei asemenea regine îndrăgostită a mărilor italiene, 
în această clipă de îngerească beatitudine apăru Chesnel la 
capătul aleii. Vai! Nisipul scârţâia sub paşii lui ca acel care 
cade din clepsidra morţii şi pe care ea îl zdrobeşte sub 
picioarele-i descărnate. Zgomotul şi apariţia lui Chesnel, 
într-un hal de groaznică mâhnire, dădură bătrânei fete 
tulburarea pe care o pricinuieşte reîntoarcerea simţurilor 


ce-şi luaseră zborul, purtate de undele sufleteşti, în ţinuturi 
imaginare. 

— Dar ce s-a întâmplat? exclamă ea, ca şi cum, ar fi primit 
o lovitură în inimă. 

— Totu-i pierdut! spuse Chesnel Domnul conte va 
dezonora familia dacă nu luăm măsuri. 

Arătă poliţele, povesti în cuvinte puţine, dar energice şi 
înduioşătoare, chinurile prin care trecuse în ultimele patru 
zile. 

— Nefericitul, ne înşală! exclamă domnişoara Armande, a 
cărei inimă bătea cu putere sub impulsul sângelui care 
năvălea în valuri. 

— Să facem mea culpa, domnişoară, reluă bătrânul cu o 
voce puternică. Prea l-am învăţat să-şi facă toate mendrele. 
Fiindcă n-a avut mamă, i-ar fi trebuit o mână de fier. Dar 
aceasta n-o puteaţi avea nici dumneavoastră, care sunteţi 
necăsătorită, nici eu, pe care nu mi-ar fi ascultat. 

— Sunt nenorociri năprasnice pentru familiile nobile care 
decad, spuse domnişoara Armande cu ochii înlăcrimaţi. 

În clipa aceea se ivi marchizul. Bătrânul venea de la 
plimbare, citind scrisoarea pe care fiul său i-o trimisese la 
întoarcere, zugrăvindu-i călătoria sa sub aspectul ei 
aristocratic. Victurnien fusese primit de cele mai nobile 
familii italiene la Genova, Torino, Florenţa, Veneţia, Roma, 
Neapole. Primirea măgulitoare care i se făcuse o datora 
numelui pe care îl purta, dar poate şi ducesei. În sfârşit, se 
arătase în toată strălucirea, cum se cuvine unui 
d'Esgrignon. 

— Ei, ce-ai mai născocit, Chesnel? întrebă el pe bătrânul 
notar. 

Domnişoara Armande aruncă lui Chesnel o privire 
fulgerătoare şi cumplită, pe care acesta o înţelese tot atât 
de bine. Bietul părinte - floare întârziată a feudalităţii - 
trebuie cruțat, Ca să moară cu iluziile sale. Printr-o simplă 
înclinare din cap, între nobilul notar şi nobila fată s-a 
încheiat un pact de devotament şi de tăcere. 


— Ei, Chesnel, nu în acelaşi chip au călătorii d'Esgrignonii 
în Italia veacului al XV-lea, când maregşalul Trivulce52, în 
serviciul Franţei, servea sub un d'Esgrignon, care avea pe 
Bayard53 sub ordinele sale: alte timpuri, alte plăceri! De 
altfel, ducesa de Mauirigneuse preţuieşte cât şi marchiza 
de Spinola54. 

Bătrânul se legăna cu un aer de îngâmfare, ca şi cum ar fi 
avut-o pe marchiza de Spinola, sau ca şi cum ducesa de 
astăzi ar fi fost a lui. 

Când cei doi năpăstuiţi rămaseră singuri, aşezaţi pe 
aceeaşi bancă, legaţi de aceleaşi gânduri, îşi spuseră multă 
vreme unul altuia cuvinte la întâmplare, fără însemnătate, 
privind la părintele fericit care se depărta gesticulând, ca 
omul care vorbeşte singur. 

— Ce are să i se întâmple? întrebă domnişoara Armande. 

— Du Croisier a dat ordin domnilor Keller să nu-i mai dea 
nici o sumă fără acoperire, răspunse Chesnd. 

— Are datorii? reluă domnişoara Armande. 

— Mă tem că da. 

— Dacă rămâne fără bani, ce are să facă? 

— Nu cutez să-mi răspund nici mie. 

— Dar trebuie să-l smulgem din viaţa aceea şi să-l A. 
Ducem aici. Are să ajungă să nu mai aibă de nici unele. 

— Şi să-şi piardă onoarea, continuă Chesnel cu ton 
lugubru. 

Domnişoara Armande nu înţelese încă, nu putea înţelege 
sensul acestor cuvinte. 

— Cum să-l scăpăm de femeia aceea, de ducesă, care 
poate îl împinge-n prăpastie? întrebă ea. 

— Va săvârşi crime pentru a rămâne lângă ea, răspunse 
Chesnel, încercând să ajungă în etape suportabile la ideea 
insuportabilă care îi frământa. 

— Crime? repetă domnişoara Armande. Ah! Chesnel, 
gândul acesta nu-ţi poate veni decât dumitale, adaugă ea, 
aruncându-i o privire plină de învinuiri, o privire cu care 
femeia poate trăsni şi pe zei. Gentilomii nu comit alte crime 


decât cele zise de înaltă trădare, şi atunci li se taie capul pe 
o pânză neagră, ca unor regi. 

— Vremurile s-au schimbat destul de mult, spuse el, 
clătinându-şi capul de pe care Victurnien făcuse să cadă şi 
ultimul fir alb. Regele nostru martir n-a murit ca Charles 
d'Angleterre55. 

Această consideraţie linişti falnica mânie a nobilei fete, pe 
care - fără să creadă încă în ideea lui Chesnel - începuseră 
s-o treacă fiorii. 

— Vom lua o hotărâre mâine, încheie ea. Trebuie să 
chibzuim bine. În caz de nenorocire, mai avem încă averea 
noastră. 

— Da, reluă Chesnel, sunteţi în indiviziune cu domnul 
marchiz. Partea dumneavoastră e cea mai mare, o puteţi 
ipoteca fără să-i spuneţi. 

În timpul serii, jucătorii şi jucătoarele de whist, reversis, 
boston sau table, observară oarecare învolburare În 
trăsăturile de obicei atât de potolite şi senina ale 
domnişoarei Armande. 

— Biata copilă, cât e de sublimă! exclamă bătrâna 
marchiză de Casteran: încă mai suferă. O femeie nu ştie 
niciodată la ce se obligă, făcând toate jertfele pe care le-a 
făcut ea pentru familie. 

A doua zi, în prezenţa lui Chesnel, domnişoara Armande 
luă hotărârea să plece la Paris să-şi smulgă nepotul din 
ghearele pierzării. Dacă cineva putea să-l răpească pe 
Victurnien, nu era oare ea aceea, ea care îi fusese ca o 
mamă? Domnişoara Armande era Hotărâtă să se ducă s-o 
vadă pe ducesa de Mautfrigneuse şi să-i povestească totul. 
Dar avea nevoie de un pretext pentru a justifica această 
călătorie în faţa marchizului şi a oraşului. De aceea, trecând 
peste pudoarea ei de fată virtuoasă, lăsă să se creadă că 
suferă de o afecţiune deosebită şi că are nevoie de 
consultarea unor medici iscusiţi şi vestiți. Numai Dumnezeu 
ştie cât s-a vorbit de asta. Domnişoara Armande ştia însă că 
este în joc altă onoare, mult mai prețioasă decât a ei. Plecă. 


Chesnel îi aduse ultima sa pungă cu galbeni, pe care ea o 
luă fără să-i dea nici o importanţă, ca şi cum şi-ar fi luat 
boneta albă sau mănuşile de filet. 

„Generoasă fată! Ce graţie!” îşi spuse Chesnel aşezând-o 
în trăsură, cu camerista ei îmbrăcată în cenuşiu ca o 
călugăriţă. 

Du Croisier îşi drămuise răzbunarea aşa cum numai 
oamenii de provincie ştiu s-o facă. Nu există nimeni care să- 
şi calculeze mai bine afacerile sub toate aspectele decât 
sălbaticii, ţăranii şi provincialii; da aceea, când trec de la 
gând la faptă, lucrurile sunt desăvârşite. Diplomaţii sunt 
nişte copii pe lângă aceste trei categorii de mamifere care 
au În faţa lor timpul, element ce lipseşte oamenilor obligaţi 
să gândească la mai multe lucruri dintr-o dată, să conducă 
sau să se preocupe de marile probleme ale omenirii. 

Cunoscuse oare du Croisier inima sărmanului Victurnien 
atât de bine încât să fi prevăzut cu câtă uşurinţă îl va ajuta 
în răzbunarea lui, sau profita de o împrejurare pândită ani 
de-a rândul? Există un amănunt care dovedeşte oarecare 
dibăcie în felul de a concepe lovitura. Cine îl ţinea la curent 
pe du Croisier? Keller? Fiul preşedintelui Ronceret care îşi 
termina dreptul la Paris? Du Croisier scrise lui Victurnien o 
scrisoare prin care îl înştiinţă că interzisese lui Keller să-i 
mai avanseze vreo sumă, tocmai în momentul când o ştia pe 
ducesa de Maufrigneuse în cea mai mare ananghie, iar pe 
contele d'Esgrignon într-o strâmtoare pe cât de groaznică, 
pe atât de bine ascunsă. Nefericitul băiat se frământa 
pentru a simula bogăţia. În scrisoarea care îl anunţa că nu 
va mai primi nici un ban de la Keller, rămânea - între 
formulele de un respect exagerat şi semnătură - un spaţiu 
destul de mare. 'Tăind bucata aceea, era uşor de plăsmuit o 
poliţă pentru o sumă importantă. Infernala scrisoare 
mergea până la mijlocul foii a doua, în aşa fel ca pe verso 
hârtia să fie nescrisă. Când primi această scrisoare, 
Victurnien era în cea mai cumplită desperare. După doi ani, 
în care dusese o viaţă dintre cele mai fericite, mai senzuale, 


mai lipsite de preocupări şi gânduri, mai luxoase, se vedea 
deodată în faţa mizeriei de neînlăturat, fără nici o putinţă 
de a-şi procura bani. Călătoria nu se sfârşise fără oarecare 
încurcături pecuniare. Cu ajutorul ducesei, dar cu foarte 
multă greutate, contele storsese de la nişte bancheri 
oarecare sume. Aceşti bani, pentru care dăduse poliţe, 
aveau să se întoarcă împotriva lui, în toată grozăvia lor, cu 
neîndurătoarele somaţii de plată ale Băncii şi ale 
Jurisprudenţei comerciale. În toiul ultimelor sale desfătări, 
bietul băiat simţea în coaste vârful săbiei Comandorului56, 
iar în timpul supeurilor auzea, ca Don Juan, huruitul surd al 
Statuii urcând scările. Îl treceau acum nespuşii fiori ce-i 
dau sirocco-ul57 datornicilor. Se bizuia însă pe noroc. În 
cinci ani, câştigase mereu la loterie; buzunarele sale se 
umpluseră întruna. Îşi zicea că după Chesnel apăruse du 
Croisier, şi că după du Croisier va găsi el o altă mină de aur. 
Câştiga la joc sume importante. Jocul îl scosese din multe 
încurcături. Adesea, cu speranţe nesăbuite, se ducea să 
piardă la „Salonul străinilor” câştigul de la Club sau din 
lumea whistului. De două luni încoace, viaţa lui semăna cu 
nemuritorul final al operei Don Juan de Mozart. Această 
muzică ar trebui să cutremure mulţi tineri ajunşi în situaţia 
în care se zbătea Victurnien. Ce poate dovedi mai bine 
puterea muzicii decât această sublimă evocare a 
frământării chinuitoare la care te poate duce viaţa de 
desfrâu, această frescă înspăimântătoare a unei existenţe 
de dueluri, datorii, înşelătorii şi nenoroc? În opera sa, 
Mozart este rivalul fericit inspirat al lui Molicre. Acest 
cumplit final, înflăcărat, puternic, deznădăjduit, intens, plin 
de năprasnice vedenii şi femei uşoare, şi care este de fapt 
ultima şi înverşunata apărare ce-o mai încearcă - stârnit de 
aburul vinurilor - tot acest infernal poem Victurnien îl cânta 
de unul singur!... Se vedea acum stingher, părăsit, fără 
prieteni, în faţa unei pietre cu inscripţia din finalul 
basmelor: SFÂRŞIT. Da! Totul avea să se sfârşească pentru 
el. Vedea dinainte privirea rece şi batjocoritoare, zâmbetul 


cu care prietenii lui vor primi ştirea nenorocirii sale. Ştia că 
dintre acei ce riscă sume importante pe covorul verde pe 
care Parisul îl întinde la Bursă, în saloane, în cluburi, peste 
tot, niciunul n-ar sacrifica lin singur bilet de bancă pentru a 
ajuta un prieten. Chesnel trebuie să fi fost curăţat - şi el îl 
ruinase pe Chesnel. În inima lui Victurnien palpitau toate 
furiile când zâmbea ducesei, la „Iheâtre des Italiens”, în 
loja aceea în care fericirea lui era râvnită de toată sala. 
Pentru a-şi da seama cât de mult se afundase în prăpastia 
deznădejdii, a îndoielii, a neîncrederii, el care iubea viaţa 
până la punctul de a deveni un laş, numai pentru a-şi păstra 
îngerul care i-o înfrumuseţase, încât - ei bine! ajunsese să- 
şi pregătească pistoalele; ajunsese până acolo încât să se 
gândească la sinucidere, el, răsfăţata secătură, nedemnă de 
numele ce-l purta. El, care nu răbdase nici umbra unei 
jigniri, îşi făcea acum cele mai cumplite mustrări, acelea ce 
nu poţi să le primeşti decât de la tine însuţi. Lăsă scrisoarea 
lui du Croisier deschisă pe pat (era ora nouă când Josephin 
i-o adusese). Se culcase după ce se întorsese de la Operă, 
cu toate că i se pusese sechestru pe mobile. Trecuse înainte 
prin voluptoasa odăiţă unde ducesa şi el se întâlneau pentru 
câteva ceasuri, după serbările de la Curte, după balurile 
răsunătoare sau seratele strălucite. Aparenţele erau salvate 
cu multă îndemânare. Această odăiţă părea o mansardă 
obişnuită, în care, ca să intre, doamna de Maufrigneuse 
trebuia să-şi plece capul încărcat de pene şi flori; dar 
decorarea odăiţei fusese desăvârşită de nişte maeştri ai 
ornamentelor indiene. Cu o zi înainte de a dispare, contele 
voise să-şi ia rămas bun de la cuibuşorul elegant pe care îl 
făurise pentru a fi un cadru poetic demn de îngerul său şi 
unde acele minunate zămisliri ale închipuirii, pe care 
nenorocul le spulberase, n-aveau să mai odrăslească albe 
porumbiţe, strălucitoare păsăruici de Bengal, flamingi 
trandafirii şi alte mii de păsări fantastice care ne mai 
învăluie, foşnind din aripi deasupra capetelor noastre până 
în ultimele clipe ale vieţii... Vai! Peste trei zile trebuia să 


fugă; poliţele date cămătarilor ajunseseră la soroc. Îi trecu 
atunci prin minte un gând nesăbuit: să fugă cu ducesa, să 
se retragă cu ea într-un colţ necunoscut, pierdut undeva în 
America de Nord sau de Sud, dar să fugă cu bani mulţi şi să 
lase pe creditori cu hârtiile lor. Pentru a aduce la 
îndeplinire acest plan, era de ajuns să taie partea de jos a 
scrisorii lui du Croisier, s-o prefacă în poliţă şi s-o ducă la 
Keller. A urmat o luptă înverşunată, cu lacrimi vărsate, în 
care onoarea rasei a biruit, dar în care i s-au pus şi condiţii. 

Victurnien voia să fie sigur de frumoasa lui Diană. Avea să- 
şi pună în aplicare planul, numai dacă ea era de acord ca ei 
să fugă împreună. Se duse la ducesă în strada Faubourg 
Saint-Honore şi o găsi într-unul dintre acele cochete 
deshabille-uri care cer tot atâta gust cât cheltuială şi care îi 
îngăduiau să-şi joace rolul de înger, începând chiar de la 
unsprezece dimineaţa. 

Doamna de Maufrigneuse era oarecum gânditoare: 
aceleaşi îngrijorări o frământau, dar le îndura cu mult 
curaj. Printre feluritele însuşiri pe care fiziologii le-au 
observat la femeie, există uneori şi o însuşire cumplită, care 
comportă o deosebită tărie a sufletului: aceea a înţelegerii 
lucide, a iuţelii în hotărâri, a nepăsării sau mai curând a 
unei socotite chibzuiri asupra anumitor lucruri care ar 
înspăimânta pe lui bărbat Această însuşire stă tăinuită sub 
masca celei mai graţioase slăbiciuni. Asemenea femei - şi 
nu sunt multe asemenea firi - întruchipează contopirea, sau 
mai degrabă lupta a două fiinţe deosebite, fapt pe care 
Buffon58 îl socotea posibil numai la bărbaţi. Celelalte, care 
nu aparţin acestui tip, sunt pe de-a-ntregul femei: pătrunse 
de afecţiune, întru totul mame, întru totul devotate, 
plicticoase sau inexistente; nervii lor potoliţi sunt totdeauna 
în acord deplin cu sângele, iar acesta în acord cu capul. 

Femei ca ducesa pot ajunge la cele mai înalte trepte ale 
sensibilităţii, după cum pot da dovadă şi de cea mai egoistă 
lipsă de sensibilitate. Una dintre gloriile lui Molicre este de 
a fi zugrăvit cu artă nemuritoarea natură a acestor temei, 


în cea mai mare figură pe care el a cioplit-o în marmură: 
Celimene. Celimene, femeia care reprezintă tipul 
aristocratei, după cum Figaro - această a doua ediţie a lui 
Panurge59 - reprezintă lumea de jos. 

Ducesa noastră, copleşită sub noianul uriaşelor sale 
datorii, îşi poruncise - întocmai ca Napoleon care uita sau 
relua după voinţă povara gândurilor - să nu se mai 
frământe sub năvala grijilor decât pentru o clipă, adică 
pentru a lua o hotărâre. Avea puterea de a se dedubla cu 
totul şi de a privi dinafară dezastrul, pentru a nu se lăsa 
îngropată sub povara lui. Era, fără îndoială, ceva măreț, dar 
groaznic pentru o femeie. De la ora la care se trezise şi îşi 
regăsise toate gândurile, până la ora când începuse să-şi 
facă toaleta, cumpănise primejdia pe toată întinderea ei, 
deci şi posibilitatea unei năprasnice prăbugşiri. Medita: să 
fugă în altă ţară? să se ducă la rege şi să-i mărturisească 
datoriile? - sau să cucerească vreun bancher bogat şi să 
plătească jucând la Bursă? Ovreiul ar fi destul de deştept ca 
să-i acopere paguba şi, cu aurul pe care i l-ar procura, ar 
ieşi basma curată. Toate aceste mijloace şi perspectivele 
acestor catastrofe fuseseră examinate la rece, cu calm, fără 
tulburare. Aşa cum entomologul înţeapă fluturele cel mai 
frumos pentru a-l fixa cu acul, ca să-l poată studia, doamna 
ele Maufrigneuse îşi desprinse din inimă dragostea, fixând- 
o în afară de ea, pentru a o studia potrivii necesităţilor 
momentului, gata să-şi reia pasiunea numai după ce-şi va fi 
fost salvat coroana de ducesă. Fără să cadă prada 
şovăielilor, pe care odinioară Richelieu nu le mărturisea 
decât părintelui Joseph60, sau pe care Napoleon le 
ascundea la început lumii întregi - ea îşi fixase de la început 
o atitudine flotantă: sau într-un fel, sau într-a lui. Când 
Victurnien intră, o găsi aşezată lângă foc; ceruse tocmai să i 
se aducă toaleta pentru Bois de Boulogne, unde dorea să 
iasă de va fi timp frumos. 

În ciuda inteligenţei sale vii şi a puterii sale de stăpânire, 
contele era în starea în care ar fi fost de aşteptat mai 


curând s-o găsească pe ea; inima îi bătea cu putere şi, sub 
masca înfăţişării lui de dandy, îl treceau toate sudorile; nu 
îndrăznea încă să întindă mâna spre piatra de boltă pe 

care, o dată scoasă, avea să facă să se năruie piramida 
existenţei tor mutuale. Îi venea atât de greu să ştie ceva cu 
certitudine! Cei mai tari oameni au uneori beţia de a se 
amăgi, atunci când adevărul privit în faţă i-ar face să se 
simtă umiliţi şi mici în propriii lor ochi. Victurnien încercă să 
iasă din propria sa incertitudine, zvârlind o frază 
compromiţătoare. 

— Ce ai? fu primul cuvânt al Dianei de Maufrigneuse, 
văzând înfăţişarea lui Victurnien. 

— Sunt, scumpa mea Diana, într-o atât de mare 
încurcătură, încât un înecat la fundul apei şi aproape de 
ultima suflare ar fi mai fericit ca mine. 

— Ei! făcu ea. Fleacuri! Eşti un copil. Haide, spune! 

— Sunt copleşit de datorii şi a ajuns funia la par. 

— Numai asta? întrebă ea zâmbind. Toate afacerile de bani 
se aranjează într-un fel sau altul; numai nenorocirile de 
dragoste sunt iremediabile. 

Uşurat de această neaşteptată înţelegere a situaţiei, 
Victurnien începu să depene cu talent şi mai ales cu dibăcie, 
firul încâlcit al vieţii pe care o dusese în ultimele treizeci de 
luni. Povestirea lui se desfăşura învăluită în poezia 
momentului, aceea care inspiră întotdeauna în clipele de 
mare tensiune; ştia de altfel să poleiască aceste mărturisiri 
cu un elegant dispreţ pentru lucruri şi oameni. Explicaţia a 
fost cât se poate de aristocratică. Ducesa asculta aşa cum 
totdeauna ştia să asculte, cu cotul sprijinit pe genunchiul 
ridicat foarte sus. 

Ţinea piciorul pe un scăunel. Degetele-i erau arcuite cu 
gingăşie în jurul frumoasei sale bărbii, cu ochii pironiţi în 
ochii contelui, dar străbătuţi de fulgerele feluritelor 
simţăminte care treceau prin albastrul lor, ca luminile 
furtunii între doi nori. Fruntea îi rămăsese liniştită şi gura 


serioasă; serioasă de atenţie încordată, dar şi din dragoste, 
cu buzele parcă legate de ale lui Victurnien. 

Când eşti ascultat astfel, ai putea crede că dintr-o 
asemenea inimă izvorăşte o dragoste divină. De aceea, 
îmbiind acest suflet, atât de strâns legat de al său, să fugă 
împreună, el exclamă fără să aştepte răspunsul: 

— Eşti un înger! 

Tânărul avea certitudinea că frumoasa Maufrigneuse 
răspunsese fără să fi vorbit încă. 

— Bine, bine - spuse ducesa, care departe de a fi stăpânită 
de dragostea pe care o exprima chipul el, era muncită de 
combinaţii pe care le păstra tăinuita - nu e vorba de asta, 
dragul meu. (Acesta era îngerul...) Să ne gândim întâi la 
tine. Da, vom pleca şi cu cât mai curând, cu atât mai bine. 
Aranjează totul: te voi urma! E frumos totuşi să laşi Parisul 
şi lumea mondenă. Îmi voi face pregătirile în aşa chip încât 
nimeni să nu bănuiască nimic. 

Această frază: 'le voi urma! a fost spusă exact cum o 
spunea atunci marea actriţă Mars6l, pentru a face să 
tresară două mii de spectatori. Când o ducesă de 
Maufrigneuse oferă într-o singură frază o astfel de jertfă 
dragostei, şi-a plătit datoria. S-ar putea oare să-i mai 
pomeneşti de amănunte meschine? Lui Victurnien îi veni cu 
atât mai uşor să-i ascundă mijloacele pe care avea de gând 
să le întrebuinţeze, cu cât Diana n-avea de gând să-i pună 
întrebări: rămăsese, cum spunea de Marsay, poftită la 
banchetul încununat cu trandafiri, pe care orice bărbat 
trebuia să i-l pregătească. Victurnien nu voi să plece fără ca 
promisiunea să fi fost pecetluită; simţea nevoia să-şi 
stimuleze prin dragoste curajul de a trece la o acţiune care 
- îşi spunea el - ar putea fi greşit interpretată. Dar se bizuia 
- şi acesta a fost argumentul său hotărâtor - pe mătuşa şi 
pe tatăl său pentru a înăbuşi scandalul. Se mai bizuia şi pe 
Chesnel, care să născocească vreo tranzacţie. De altfel, 
această afacere era singurul mijloc de a face un împrumut 
asupra pământurilor familiei. Cu trei sute de mii de franci, 


contele şi ducesa puteau să plece şi să trăiască fericiţi, 
ascunşi într-un palat din Veneţia - şi acolo să uite de lume! 
Şi-au povestit dinainte noul lor roman. A doua zi, Victurnien 
plăsmui o poliţă de trei sute de mii de franci şi o duse la 
Keller. Keller plăti, căci avea în acel moment fonduri de ale 
lui du Croisier, dar îl preveni printr-o scrisoare să nu mai 
facă plăţi prin el, fără aviz prealabil. Du Croisier, foarte 
mirat, îşi ceru contul, care îi fu trimis. Acest cont explica 
totul: răzbunarea lui, era împlinită. 

Când Victurnien avu banii în mină, îi duse doamnei de 
Maufrigneuse care, după ce încuie bancnotele într-un scrin, 
hotări - spre a-şi lua rămas bun de la lume - să meargă 
pentru ultima dată la Operă. Victurnien era visător, distrat, 
îngrijorat; începea să judece că locul său în loja ducesei ar 
putea să-l coste scump; că ar face mai bine, după ce a pus 
banii în siguranţă, să cadă cât mai grabnic la picioarele lui 
Chesnel şi să-i mărturisească strâmtorarea în care se afla. 
Înainte de a ieşi, ducesa nu se putu stăpâni să nu-i arunce 
lui Victurnien o privire plină de înţeles, în care sclipea 
dorinţa de a merge în doi la cuibul care le era atât de drag, 
ca să-şi ia rămas bun. Contele pierdu o noapte. A doua zi, la 
ora trei, era la palatul Maufrigneuse, spre a pune la punct 
cu ducesa plecarea către miezul nopţii. 

— Ce să mai plecăm? spuse ducesa. M-am gândit bine la 
acest proiect. Vicontesa de Beauseant şi ducesa de 
Langeais s-au făcut nevăzute. Fuga mea ar avea ceva foarte 
banal. Vom înfrunta furtuna. Va fi cu atât mai frumos. Sunt 
sigură de succes. 

Lui Victurnien îi veni ameţeală; i se păru că-i crapă pielea 
şi că sângele îi ţâşneşte în toate părţile. 

— Ce ai? exclamă frumoasa Diana, băgând de seamă 
şovăiala pe care femeile n-o iartă niciodată. 

Un om dibaci ar trebui să răspundă mai întâi da la toate 
fanteziile femeilor şi să le sugereze doar motivele unui nu, 
lăsându-le lor privilegiul de a-şi schimba gândurile, 
hotărârile şi sentimentele. Pentru prima oară Victurnien se 


mânie; mânia oamenilor slabi şi visători, furtună cu ploaie şi 
cu fulgere, dar fără tunete. Se purtă foarte aspru cu îngerul 
pe a cărui încredere mizase mai mult decât viaţa lui - 
onoarea familiei sale. 

— lată dar, exclamă ea, ce găsim să ne spunem după 
optsprezece luni de dragoste! Mă jigneşti. Mă jigneşti 
adânc. Pleacă! Nu vreau să te mai văd! Credeam că mă 
iubeşti, dar văd că nu mă iubeşti. 

— Nu te iubesc? întrebă el, fulgerat de această învinuire. 

— Nu, domnule! 

— Şi totuşi, strigă el. Ah! dacă ai ştii ce-am făcut pentru 
tine. 

— Ce ai făcut atât de mult pentru mine, domnule? Vorbeşti 
ca şi cum un bărbat n-ar trebui să facă totul pentru o 
femeie care a făcut atâtea pentru dumneata! 

— Nu eşti demnă să ştii, strigă Victurnien, scos din minţi. 

— Daa! 

După acest sublim „daa”! Diana: îşi lăsă capul în mâini şi 
rămase rece, nemişcată, neînduplecată, aşa cum trebuie să 
rămână îngerii ce nu împărtăşesc niciunul dintre 
simţămintele omeneşti. Când Victurnien o văzu în această 
ipostază, uită orice primejdie. Nu se purtase oare urât cu 
fiinţa cea mai angelică din lume? Voia acum să-i 
dobândească iertarea. Se aruncă la picioarele Dianei de 
Maufrigneuse, i le sărută, o imploră, plânse. Nenorocitul 
rămase acolo două ceasuri, făcând toate nebuniile, dar 
întâlnea încontinuu o figură rece şi nişte ochi în care din 
când în când se iveau lacrimi; lacrimi mari, tăcute, îndată 
şterse, pentru ca nedemnul amant să nu le poată culege. 
Ducesa juca o dramă dintre acelea care fac pe femei 
auguste şi sacre. 

Mai trecură încă alte două ore. Contele obţinu în sfârşit 
mâna Dianei, dar o regăsi rece şi fără viaţă. Mâna aceea 
frumoasă, plină de tainice comori, era parcă acuma de 
lemn, doar ceva mai mlădie, însă ea nu exprima nimic; de 
altfel el o luase. - nu i-o întinsese ea. Victurnien nu mai 


trăia, nu mai gândea. N-ar fi văzut în clipele acelea nici 
soarele. Ce să facă? Ce să hotărască? În împrejurări de felul 
acesta, ca să-ţi păstrezi sângele rece, trebuie să ai firea 
ocnaşului, care după ce a furat noaptea medalii de aur din 
Biblioteca regală, vine a doua zi la fratele său, om de 
treabă, ca să i le topească; şi auzind pe acesta că-l întrebă: 
„Ce să fac?” îi răspunde calm: „Fă-mi o cafea!” Victurnien 
era însă atât de năucit, încât negurile îi învăluiau mintea. 
Peste aceste neguri cenuşii - aidoma chipurilor pe care 
Raphael le zugrăvea pe fundaluri negre - se perindau 
imaginile voluptăţilor de la care trebuia să-şi ia rămas bun. 
Neînduplecată şi dispreţuitoare, ducesa se juca acum cu un 
capăt de eşarfă, aruncând priviri îndârjite lui Victurnien; 
cocheta cu amintirile ei mondene, îi vorbea despre rivalii 
lui, ca şi când mânia ar fi hotărât-o să înlocuiască cu unul 
dintre ei pe acest om care fusese în stare să spulbere într-o 
singură clipă atâtea luni de dragoste. 

— O! zicea ea, încântătorul Felix de Vandenesse, atât de 
credincios doamnei de Mortsauf, n-ar fi cutezat să-i facă o 
asemenea scenă. El ştie să iubească! De Marsay, teribilul de 
Marsay, pe care toţi îl privesc ca pe un tigru, este unul 
dintre acei oameni tari, care bruftuiesc pe bărbaţi, dar 
pentru femei au toate gingăşiile... Montriveau a călcat-o în 
picioare pe ducesa de Langeais, aşa cum Othello a ucis-o pe 
Desdemona într-un acces de furie care, cel puţin, dovedea 
tăria dragostei lui: n-a fost meschin la o sfadă! Îţi face 
plăcere să fii zdrobită astfel! Plăcerea bărbaţilor blonzi, 
subţiri şi plăpânzi, este să chinuiască femeile; ei nu pot 
domni decât peste aceste biete făpturi slabe; iubesc numai 
pentru a avea motiv să se creadă bărbaţi. Tirania dragostei 
este singura! or putere. Nu-şi explica de ce se pusese sub 
stăpânirea unui bărbat blond. De Marsay, Montriveau, 
Vandenesse, toţi aceşti bruni frumoşi, aveau raze de soare 
în ochi. A fost un adevărat potop de invective care şuierau 
ca gloanţele. Diana arunca dintr-o vorbă trei săgeți: umilea, 


înţepa şi jignea ea singură, cât puteau răni zece sălbatici ce 
ar fi vrut să-şi schingiuiască duşmanul legat de stâlp. 

Pierzând răbdarea, contele îi strigă: 

— Eşti nebună! 

leşi din încăpere, numai Dumnezeu ştie în ce hal. Îşi mână 
calul cum nu-l mânase niciodată... Se agăţă de trăsură. Se 
lovi de un stâlp în piaţa Ludovic al XV-lea, mergând 
brambura. Calul, nemaisimţindu-se ţinut în frâu, galopa 
prin Quai d'Orsay spre grajd. Luând colţul, pe strada 
Universităţii, cabrioleta fu oprită de Josephin: 

— Domnule conte, spuse bătrânul speriat, nu putem 
merge acasă, căci poliţia a venit să vă aresteze... 

Victurnien crezu că motivul arestării este documentul 
plăsmuit (care n-avusese încă timp să fie înmânat 
procurorului regal) şi nicidecum adevăratele sale poliţe 
care, de câteva zile, prinseseră viaţă în chip de procese, 
după toată regula şi care, ajunse în mâna ipistaţilor, erau 
aduse acum în scenă, cu toată recuzita şi decorul de agenţi, 
portărei, judecători, zece comisari de poliţie, jandarmi şi 
alţi reprezentanţi ai Ordinei publice. 

Ca de altfel cei mai mulţi dintre criminali, Victurnien nu se 
gândea decât la crima lui. 

— Sunt pierdut? exclamă el. 

— Nu, domnule conte, nu vă opriţi: duceţi-vă la hotelul „Du 
Bon Lafontaine” din strada Grenelle. Acolo o veţi găsi pe 
domnişoara Armande care a sosit acum; caii sunt puşi la 
trăsură, vă aşteaptă să plecaţi cu dânsa. 

În tulburarea sa, Victurnien apucă ramura întinsă, ca un 
om care se îneacă. Alergă la hotel, o găsi şi o îmbrăţişă pe 
mătuşă-sa care plângea ca o fântână: s-ar fi zis că este 
complice la greşelile nepotului ei. Amândoi se urcară în 
caleaşcă şi după puţin timp erau în afara Parisului, pe 
drumul care duce la Brest, Victurnien, doborât, păstra o 
tăcere adâncă. Când mătuşa şi nepotul au început să-şi 
vorbească, s-a vădit confuzia care aruncase pe Victurnien în 


braţele domnişoarei Armande: nepotul se gândea la falsul 
pe care-l comisese, iar mătuşa ta datorii şi la poliţe. 

— Ştii tot, mătuşă?... îi spuse el. 

— Da, bietul meu copil, dar ne ai pe noi. În aceste clipe nu 
vreau să te cert. Linişteşte-te. 

— Trebuie să mă ascund. 

— S-ar putea. Da, ideea e minunată. 

— Dacă am face în aşa fel încât să ajungem noaptea, aş 
intra la Chesnel fără să fiu văzut. 

— Ar fi mai bine, căci am putea ascunde totul fratelui meu. 
Bietul îngeraş! Cât suferă, se căina ea, mângâind pe 
mârşavul copil. 

— O! acum înţeleg ce înseamnă dezonoarea. Ea mi-a răcit 
dragostea. 

— Sărman copil! Atâta fericire şi atâta amărăciune! 

Domnişoara Armande ţinea, capul înfierbântat al nepotului 
la pieptul ei, îi săruta fruntea îmbrobonată de sudoare, în 
ciuda frigului de afară, aşa cum mironosiţele trebuie să fi 
sărutat fruntea lui Crist când l-au înfăşurat în giulgiu. 

După foarte înţeleapta lui chibzuială, acest fiu risipitor 
ajunse în puterea nopţii la casa liniştită din strada du 
Bercail; dar întâmplarea voi ca, venind acolo, să se arunce - 
vorba zicalei - în gura lupului. Cu o zi înainte, Chesnel 
predase biroul de notariat primului ajutor de notar al lui 
Lepressoir, notarul liberalilor, după cum el fusese notarul 
aristocrației. Tânărul aparţinea unei familii destul de 
înstărite pentru a-i putea da lui Chesnel un acont de o sută 
de mii de franci, sumă destul de importantă. 

„Cu o sută de mii de franci - îşi zicea notarul, frecându-şi 
inimile - voi putea acoperi multe creanţe. Băiatul are datorii 
cămătăreşti; o să-l încuiem aici, iar eu mă voi duce la Paris 
să astup guriţe dulăilor ălora.” 

Chesnel, cinstitul Chesnel, nepătatul Chesnel, demnul 
Chesnel numea dulăi pe creditorii lui Victurnien, copilul 
inimii sale. Viitorul notar ieşea tocmai din strada du Bercail, 
când intra caleaşca domnişoarei Armande. Curiozitatea 


firească a oricărui tânăr la vederea unei căleşti oprindu-se 
în acel oraş, la o asemenea oră, ta uşa bătrânului notar, îl 
făcu să se oprească în umbra unui gang, de unde o zări pe 
domnişoara Armande. 

„Domnişoara Armande d'Esgrignon la ora asta? Oare ce s- 
o fi petrecând la ei?” îşi zise. 

Văzând-o pe domnişoară, Chesnel o primi în mod 
îndeajuns de misterios, trăgând înapoi lampa pe care o 
ţinea în mină. Văzându-l şi pe Victurnien, înţelese totul, de 
la prima vorbă pe care domnişoara Armande i-o şopti la 
ureche; privi în lungul străzii pe care o văzu pustie şi 
tăcută; îi făcu semn şi tânărul sări din caleaşcă în curte. Dar 
zadarnic, căci ascunzătoarea lui Victurnien era de acum 
cunoscută de către succesorul lui Chesnel. 

— Ah! domnule conte! exclamă fostul notar când 
Victurnien se află instalat într-o cameră ce dădea în biroul 
lui Chesnel şi în care nu se putea pătrunde decât trecând 
peste trupul acestuia. 

— Da, domnule Chesnel, răspunse tânărul, înțelegând 
exclamaţia bătrânului său prieten, nu te-am ascultat şi 
acum iată-mă prăbuşit în fundul unei prăpăstii, unde voi 
pieri. 

— Nu, nu! răspunse moşneagul privind triumfător spre 
domnişoara Armande şi spre conte. Mi-am vândut biroul de 
notariat. Am muncit destul şi am hotărât să mă retrag. 
Mâine la prânz voi avea o sută de mii de franci cu care se 
pot aranja multe. Domnişoară, adăugă el, sunteţi obosită. 
Urcaţi-vă în trăsură şi duceţi-vă să vă culcaţi. Afacerile, pe 
mâine. 

— E în siguranţă aci? întrebă ea, arătând spre Victurnien. 

— Fireşte! răspunse bătrânul. 

Îşi sărută nepotul pe fruntea căruia s-au prelins câte va 
lacrimi şi plecă. 

— Dragul meu Chesnel, la ce folosesc cei o sută de mii de 
franci ai dumitale, în situaţia în care mă aflu? se adresă 


contele bătrânului când rămaseră singuri. Cred că nu-mi 
cunoşti toată nenorocirea. 

Victurnien îi povesti totul din fir în păr. Chesnel rămase 
înmărmurit. Fără puterea devotamentului său, n-ar fi 
îndurat lovitura. Două şiruri de lacrimi se prelingeau din 
ochii lui, care s-ar fi părut că uitaseră să mai plângă. 
Redevenise copil pentru câteva clipe. Câteva clipe îşi pierdu 
şi minţile, ca un om care şi-ar găsi casa în flăcări şi printr- 
un geam ar vedea focul cuprinzând leagănul copiilor şi ar 
auzi cum le sfârâie părul arzând. Se ridică în picioare, 
înălţă mâinile sale bătrâne şi le flutură plin de deznădejde, 
cu gesturi de nebun. 

— Mai bine ar muri pe loc tatăl dumitale, decât să afle aşa 
ceva, tinere! E destul că eşti falsificator, ca să mai fi şi 
paricid. Să fugi? Nu, căci ai fi osândit în lipsă. Nenorocit 
copil, de ce nu mi-ai falsificat semnătura mea? Eu aş fi 
plătit, n-aş fi dus poliţa la procuror. Acum nu mai pot face 
nimic. M-ai aruncat în străfundurile iadului! Du Croisier! Ce 
ne facem cu el? Dacă ai fi ucis pe cineva, asta încă s-ar mai 
fi putut ierta! Dar un fals! un fals! Şi timpul, timpul care 
zboară, făcu el arătând cu un gest ameninţător spre vechea 
sa pendulă. Acum ne trebuie un paşaport fals; o crimă 
atrage altă crimă. Trebuie, spuse el, făcând o pauză, 
trebuie înainte de orice să salvăm familia d'Esgrignon. 

— Dar banii sunt încă la doamna de Maufrigneuse, strigă 
Victurnien. 

— Ah! exclamă Chesnel. Ei bine, mai avem un pic de 
speranţă. Vom putea oare să-l înduplecăm pe du Croisier, 
să-l cumpărăm? Îi vom da, de va voi, toată averea familiei. 
Mă duc la el, mă duc să-l trezesc, să-i ofer orice. De altfel nu 
dumneata, ci eu voi fi acela care a comis falsul. Voi merge la 
galere. Am depăşit vârsta pentru galere; nu vor putea decât 
să mă închidă. 

— Dar am scris cu propria mea mână tot documentul, 
mărturisi Victurnien, fără să pară impresionat de acest 
nesfârşit devotament. 


— Imbecil! mă iertaţi, domnule conte. Trebuia să fi pus pe 
Josephin să-l scrie, urlă bătrânul notar ca turbat. E un om 
bun, ar îi luat totul asupra lui. S-a sfârşit! Se năruie lumea, 
reluă bătrânul, istovit, aşezându-se. Du Croisier este un 
tigru: să ne ferim să-l trezim... Cât e ceasul? Unde e poliţa? 
La Paris am răscumpăra-o de la Keller; s-ar învoi. Ah! este o 
afacere în care orice devine o primejdie; cel mai mic 
demers greşit ne poate pierde. În tot cazul, ne trebuiesc 
banii, Nimeni nu vă ştie aici. Dacă trebuie, veţi trăi îngropat 
ca într-o hrubă. Eu plec imediat la Paris. Aud venind 
poştalionul de Brest. 

Într-o clipă, bătrânul îşi regăsi toate puterile tinereţii sale, 
sprinteneala, vigoarea; îşi tăcu o desagă de călătorie, luă 
ceva bani şi aduse o pâine de şase livre în odaia mică, unde 
îşi închise copilul de suflet. 

— Nici un zgomot! îi spuse el. Rămâneţi aici până la 
întoarcerea mea, fără să aprindeţi lumina noaptea; dacă nu, 
intraţi la ocnă! Mă înţelegeţi, domnule conte? Da, la ocnă - 
dacă într-un oraş ca al nostru v-ar şti cineva aici. 

Apoi Chesnel plecă, după ce dădu câteva dispoziţii 
menajerei: să spună că e bolnav, să nu primească pe nimeni, 
să trimită pe toţi la plimbare, să amine cu trei zile orice 
afaceri. Se duse să-l incinte pe directorul poştei, îi povesti 
un roman, căci avea talentul unui romancier iscusit: obţinu, 
dacă va mai fi vreun loc, să fie luat fără autorizaţie de 
călătorie; şi mai obţinu să fie păstrat secretul acestei 
plecări grăbite. 

Poştalionul sosi - din fericire gol. Ajuns a doua zi, în zori, la 
Paris, notarul se prezentă la nouă dimineaţa la Keller. - care 
îi spuse că afurisitul document fusese retrimis încă în urmă 
cu trei zile lui du Croisier; dar, în afară de aceste informaţii, 
încă nimic compromiţător. Înainte de a se despărţi de 
bancher, Chesnel îl întrebă dacă - în cazul în care s-ar 
depune banii - ar putea căpăta înapoi hârtia. Francois 
Keller răspunse că hârtia aparţinea acum lui du Croisier. - 
singur stăpân s-o păstreze sau să o înapoieze. 


În culmea desperării, bătrânul se duse la ducesă. La ora 
aceea, doamna de Maufrigneuse nu primea pe nimeni. 
Chesnel îşi dădea seama cât preţuia timpul; de aceea se 
aşeză în anticameră şi scrise câteva rânduri pe care le făcu 
să ajungă la doamna de Maufrigneuse, seducând, 
încântând, interesând şi chiar poruncind slujitorilor celor 
mai obraznici şi celor mai neînduplecaţi din lume. Cu toate 
că era încă în pat, ducesa, spre mirarea întregii case, primi 
în iatacul ei pe bătrânul în pantaloni negri, cu ciorapii 
încreţiţi şi pantofi cu catarame. 

— Ce este, domnule? i se adresă ea, căutând să apară cât 
mai bine în mijlocul neorânduielii în care se afla; ce vrea de 
la mine ingratul? 

— Este, doamnă, exclamă moşneagul, faptul că aveţi la 
dumneavoastră o sută de mii de scuzi ai noştri. 

— Da, răspunse ea, dar ce înseamnă... 

— Această sumă este rezultatul unui fals care ne poate 
duce la galere şi pe care l-a făcut din dragoste pentru 
dumneavoastră, spuse Chesnel cu înflăcărare. Cum de n-aţi 
ghicit, dumneavoastră, care sunteţi atât de înţeleaptă? În 
loc să certaţi băiatul, trebuia să-l întrebaţi şi să-l salvaţi, 
oprindu-l la timp. Acum, dea Domnul ca nenorocirea să nu 
fie de neînlăturat. Vom avea nevoie de toată trecerea 
dumneavoastră pe lângă rege. 

De la primele vorbe care îi explicau întâmplarea, ducesa - 
ruşinată de purtarea ei faţă de un îndrăgostit atât de 
pătimaş - fu cuprinsă de teama să nu fie bănuită de 
complicitate. În dorinţa de a arăta că a păstrat banii fără să 
se atingă de ei, uită de convenienţe şi încetă să-l mai 
considere pe notar ca bărbat; zvârli la o parte plapuma cu o 
mişcare violenta şi se repezi la scrin, trecând pe dinaintea 
notarului ca unul dintre acei îngeri care străbat vignetele 
lui Lamartine, reinstalându-se apoi tulburată În pat, după 
ce întinsese lui Chesnel cei o sută de mii de scuzi. 

— Sunteţi un înger, doamnă! exclamă el. (De buna seamă, 
trebuia să fie înger pentru toată lumea!) Dar asta nu e tot, 


reluă notarul, mă bizui pe sprijinul dumneavoastră ca să ne 
salvaţi. 

— Să vă salvez! Voi reuşi sau voi pieri! Trebuie să iubeşti 
într-adevăr mult, pentru ca să nu te dai înapoi de la o 
nelegiuire. Pentru care femeie s-a mai tăcut o atare faptă? 
Bietul copii! Duceţi-vă şi nu pierdeţi timpul, domnule 
Chesnel. Aveţi încredere în mine ea în dumneavoastră. 

— Doamnă ducesă! Doamnă ducesă! Bătrânul notar abia 
putu să mai articuleze aceste cuvinte, atât era de mişcat... 
Plângea; îi veni să ţopăie, dar de frică să nu înnebunească, 
se stăpâni. 

— Noi îi vom salva, noi amândoi, spuse el depărtându-se. 

Chesnel se duse de îndată să-l vadă pe Josephin, care îi 
deschise scriind şi sertarul în care tânărul conte îşi ţinea 
hârtiile şi găsi, din fericire, câteva din scrisorile lui du 
Croisier şi Keller, care le puteau fi de folos. Apoi se sui într-o 
diligentă care tocmai pleca. Plăti pe vizitii ca să mâne 
diligenta greoaie tot atât de repede ca poştalionul; din 
fericire, întâlni alţi doi călători, tot atât de zoriţi ca el şi cu 
care se înţelese să ia masa chiar în diligenţă fără să mai 
facă vreun alt popas. Caii parcă înghiţeau pământul. 
Notarul reveni în strada du Bercail, după o lipsă ele trei 
zile. Cu toate că era unsprezece înainte de miezul nopţii, 
ajunsese prea târziu. Chesnel zări jandarmii în faţa porţii şi 
când ajunse în prag, văzu în curte pe tânărul conte arestat. 
Hotărât lucru, dacă ar fi avut putere, i-ar fi omorât pe toţi 
oamenii justiţiei şi pe soldaţi; dar nu putu decât să se 
arunce de gâtul lui Victurnien. 

— Dacă nu izbutesc să înăbuş afacerea, va trebui să vă 
împuşcaţi, înainte ca să fie emis actul de acuzare, îi şopti la 
ureche. 

Victurnien era atât de înmărmurit, încât îl privi pal notar 
fără să-i înţeleagă. 

— Să mă omor? îngână el. 

— Da. Dacă nu vei avea curajul s-o faci, bizuie-te pe mine, 
copilul meu, îi spuse Chesnel strângându-i mâna. 


În ciuda durerii pe care i-o pricinuia acest sfâşietor 
spectacol, el rămase înfipt pe picioarele-i tremurânde, ca 
să-şi mai privească fiul inimii sale, pe contele d'Esgrignon, 
pe moştenitorul acestei mari familii, dus între jandarmi, 
înconjurat de comisarul de poliţie al oraşului, judecătorul 
de pace şi portărelul parchetului. Bătrânul nu-şi regăsi 
cumpătul şi prezenţa de spirit decât după ce grupul 
dispăru, când nu mai auzi zgomotul paşilor şi liniştea se 
aşternu din nou. 

— O să răciţi, domnule, îi spuse Brigitte. 

— Să te ia dracu! strigă notarul înfuriat. 

Brigitte, care n-auzise asemenea cuvinte de douăzeci şi 
nouă de ani, de când slujea la Chesnel, scăpă lumânarea din 
mână; dar, fără să bage de seamă spaima femeii, stăpânul, 
care nu mai auzi exclamaţia menajerei, o luă la fugă spre 
Val-Noble. 

„E nebun! îşi spuse ea. De fapt, are şi de ce. Dar unde s-o 
duce? Mi-e cu neputinţă să mă iau după el. Ce are să se 
întâmple? S-o fi dus să se înece?” 

Brigitte dădu fuga şi trezi pe primul secretar şi-l trimise să 
vegheze pe malurile râului ce dobândise o tristă faimă, de 
când ai sinuciderea unui tânăr plin de viitor şi moartea 
recentă a unei tinere fete seduse. 

Chesnel se duse la du Croisier - nu mai avea altă nădejde. 
Falsul nu era urmărit decât pe bază de plângere prealabilă. 
Dacă du Croisier s-ar fi învoit, era încă posibil de a face să 
treacă plângerea drept o neînțelegere. Chesnel spera să-l 
poată cumpăra. 

În seara aceasta, venise mai multă lume ca de obicei la 
domnul şi doamna du Croisier. Cu toate că afacerea aceasta 
fusese ţinută secret între preşedintele Tribunalului, domnul 
du Ronceret, domnul Sauvager, primul substitut de 
procuror şi domnul du Coudrai, fostul păstrător de ipoteci, 
destituit pentru malversaţiuni, doamnele du Ronceret şi du 
Coudrai împărtăşiseră secretul la câte una sau două 
prietene intime. Ştirea se răspândise deci în societatea 


burgheză şi nobilă care-şi dădea întâlnire în casa lui du 
Croisier. Fiecare simţea gravitatea unei asemenea afaceri şi 
niciunul nu îndrăznea să vorbească deschis. Legăturile 
doamnei du Croisier cu marea nobilime erau de altfel atât 
de cunoscute, încât abia îndrăzniră unii să şoptească ceva 
despre nenorocirea întâmplată familiei d'Esgrignon şi să 
ceară lămuriri. Cei care erau îndeosebi interesaţi aşteptară, 
pentru a vorbi despre această chestiune, ora la care 
doamna du Croisier se retrăgea în camera de dormit, unde 
îşi făcea rugăciunile, departe de privirile soţului său. În 
clipa în care stăpâna casei dispăru, aliaţii lui du Croisier, 
care cunoşteau tainele şi planurile marelui industriaş, se 
numărară din ochi şi constatând că în salon rămăseseră 
încă persoane ale căror opinii şi interese le făceau suspecte, 
continuară să joace. Către ora unsprezece şi jumătate, nu 
mai rămăseseră decât intimii: domnul Sauvager, domnul 
Carnusot, judecătorul de instrucţie cu soţia sa, domnul şi 
doamna du Ronceret, fiul lor Felicien, domnul şi doamna du 
Coudrai, Joseph Blondet, fiul cel mare al unui bătrân 
judecător, în totul vreo zece inşi. 

Se povesteşte că Talleyrand, într-o noapte de pomină, la 
ora trei dimineaţa, jucând cărţi la ducesa de Luynes, 
întrerupse jocul, îşi puse ceasul pe masă şi întrebă pe cei 
din jur dacă prinţul de Conde avea alţi copii afară de ducele 
d'Enghien62. 

— De ce oare întrebaţi un lucru pe care-l ştiţi atât de bine? 
replică doamna Luynes. 

— Fiindcă dacă prinţul nu are alţi copii, atunci familia de 
Conde s-a stins! 

După o clipă de tăcere, jocul fu reluat. Printr-un gest 
asemănător procedă şi preşedintele du Ronceret, fie că ştia 
acest episod al istoriei contemporane, fie că minţile 
mărunte se aseamănă poate cu cele mari, în expresiile vieţii 
politice. Îşi privi ceasul şi întrerupând bostonul, spuse: 

— În acest moment se procedează la arestarea contelui 
d'Esgrignon şi această familie atât de înfumurată va fi în 


veci dezonorată. 

— Ai pus mâna pe băiat? întrebă vesel du Coudrai. 

Toţi cei de faţă, în afară de preşedinte, de substitut şi du 
Croisier rămaseră uluiţi. 

— Este arestat în casa lui Chesnel, unde se ascunsese, 
adăugă substitutul cu aerul unui om foarte capabil, dar 
necunoscut, care ar merita s-ajungă ministru al Poliţiei. 

Acest Sauvager, prim-substitut, era un tânăr de douăzeci 
şi cinci de ani, slab şi deşirat, cu faţa prelungă şi măslinie, 
cu părul negru şi creţ, ochii duşi în fundul capului, cu 
cearcăne mari şi pleoape zbârcite şi cătrănite. Avea un nas 
de pasăre de pradă, o gură strânsă şi obrajii supţi de 
ambiţie. Era tipul fiinţelor de mâna a doua, pândind 
împrejurările, hotărât la orice pentru a ajunge, dar 
rămânând în limitele posibilului şi în hotarul legalităţilor. 
Aerul său important anunţa în chip strălucit limbuţia sa 
slugarnică. Taina ascunzătorii lui Victurnien îi fusese 
dezvăluită de succesorul lui Chesnel şi privea cu admiraţie 
isteţimea acestuia. Ştirea păru să surprindă peste măsură 
pe judecătorul de instrucţie Camusot care, în urma 
rechizitoriului lui Sauvager, emisese mandatul de arestare, 
executat atât de repede. Camusot era în vârstă de vreo 
treizeci de ani, mic, bondoc, blond, cu trupul moale şi chipul 
palid ca aproape toţi magistraţii ce trăiesc închişi în 
cabinetele sau în sălile lor de chibzuinţă. În ochii lui, de un 
galben deschis, se citea acea neîncredere care trece drept 
şiretenie. 

Doamna Camusot îşi privi soţul ca şi cum i-ar fi spus: „N- 
am avut eu dreptate?” 

— Vasăzică procesul va avea loc? întrebă judecătorul de 
instrucţie. 

— Te îndoiai? reluă du Coudrai. Totul s-a terminat, de 
vreme ce am pus mâna pe conte. 

— Mai este juriul, spuse Camusot. Şi în privinţa aceasta, 
domnul prefect va avea grijă, cu recuzările ordonate de 
Parchet şi cu cele ale acuzatului, să nu rămână decât 


oameni favorabili achitării. Părerea mea ar fi să 
tranzacţionăm, spuse el adresându-se lui du Croisier. 

— Să tranzacţionăm, spuse preşedintele, dar Justiţia este 
sesizată. 

— Achitat sau condamnat, contele d'Esgrignon nu va ieşi 
mai puţin dezonorat din această afacere, declară 
substitutul. 

— Sunt parte civilă, adăugă du Croisier. Îl voi angaja pe 
unul dintre fraţii Dupin, pe cel mai mare. Vom vedea cum va 
scăpa familia d'Esgrignon din ghearele lui. 

— Va şti şi ea să se apere, să-şi aleagă un avocat de la 
Paris. Îţi va da ca adversar pe Berryer63, spuse doamna 
Camusot. La aşa pisică, aşa şoareci! 

Un Croisier, Sauvager şi preşedintele priviră pe judecător 
stăpâniţi de acelaşi gând. Tonul şi maniera cu care tânăra 
femeie zvârlise proverbul în obrazul retor opt inşi care 
puneau la cale pierzania familiei d'Esgrignon, le pricinuia 
nelinişti pe care însă fiecare dintre ei ştia să şi. Le ascundă, 
aşa cum ştiau şi ascundă provincialii, obişnuiţi cu vicleniile 
vieţii lor monahale. Doamna Camusot observă schimbarea 
de pe feţele lor, îndată ce au început să miroasă că 
judecătorul s-ar putea opune planurilor lui du Croisier, 
văzând că soţul ei îşi dezvăluie gândurile, ea încerca să 
măsoare adâncimea acestor sentimente de ură şi să 
ghicească prin ce interese du Croisier şi-a asociat pe primul 
substitut, care activase cu atâta grabă şi aut de vizibil 
împotriva vederilor celor de la putere. 

— În orice caz, spuse ea, dacă în această afacere vor veni 
avocaţi celebri de la Paris, vom avea câteva foarte 
interesante şedinţe ale Curţii cu juri. Cred însă că afacerea 
se va stinge între Tribunal şi Curtea regală. Se poate lesne 
închipui că guvernul va face în ascuns tot ce va putea 
pentru a salva pe tânărul care aparţine unei ilustre familii şi 
a cărui prietenă este ducesa de Maufrigneuse. Aşa că nu 
cred să putem avea un scandal de felul Landernau64. 


— Cu câtă uşurinţă vorbiţi, doamnă! spuse cu severitate 
preşedintele. Credeţi că Tribunalul, care va instrui afacerea 
şi o va judeca, se va lăsa influenţat de considerente străine 
de justiţie? 

— Împrejurările au dovedit contrariul, răspunsa ea 
răutăcioasă, uitându-se la preşedinte şi la substitut, care îi 
aruncară o privire rece. 

— Explicaţi-vă, doamnă, o soma substitutul. Vorbiţi ca şi 
cum nu ne-am fi făcut datoria. 

— Cuvintele doamnei n-au nici o valoare, spuse Camusot. 

— Dar cele ale preşedintelui n-au preîntâmpinat oare o 
chestiune pendinte de instrucţie, zise ea, mai înainte ca 
instrucţia să fie măcar începută şi Tribunalul să se fi 
pronunţat? 

— Aci nu suntem la Palatul de Justiţie, îi răspunse 
substitutul acru; şi, de altfel, le ştiu toate astea. 

— Nici procurorul regal nu ştie încă nimic, îi replică ea 
privindu-l cu ironie. Se va întoarce cu toată graba de la 
Camera deputaţilor, l-aţi dat de lucru; va face probabil chiar 
ei personal concluziile. 

Substitutul îşi încruntă sprâncenele stufoase şi cei 
interesaţi observară zugrăvite pe fruntea sa unele scrupule 
târzii. 

Se lăsă o linişte adâncă, în timpul căreia nu se mai auzi 
decât foşnetul cărţilor de joc. Domnul şi doamna Camusot, 
văzându-se trataţi cu răceală, plecară pentru a lăsa pe 
conspiratori să discute în voie. 

— Camusot, i se adresă soţia sa când ajunseră în stradă, 
te-ai pripit mult prea mult. De ce să laşi pe oamenii aceştia 
să creadă că nu eşti de acord cu planurile lor? Îţi pot juca 
vreo farsă. 

— Ce-mi pot face? Sunt singurul judecător de instrucţie. 

— Nu pot oare să te vorbească de rău în ascuns şi să te 
trezeşti destituit? 

În aceeaşi clipă, perechea se ciocni de Chesnel. Bătrânul 
notar recunoscu pe judecător. Cu luciditatea celor care au 


obişnuinţa afacerilor, el îşi dădu seama că soarta familiei 
d'Esgrignon se află în mâinile acestui om. 

— Ah! Domnule, exclamă bătrânul, ce mare nevoie vom 
avea de dumneavoastră. Aş vrea să vă spun doar două 
vorbe. Mă scuzaţi, doamnă, se adresă el soţiei 
judecătorului, trăgându-l deoparte. 

Ca o perfectă conspiratoare, doamna Camusot îşi întoarse 
privirile spre casa lui du Croisier, pentru a întrerupe 
convorbirea celor doi, în cazul când cineva ar ieşi; dar 
bănuia - şi pe bună dreptate - că duşmanii erau ocupați cu 
discutarea incidentului pe care ea îl aruncase de-a 
curmezişul planurilor lor. Chesnel trase pe judecător într- 
un colţ întunecos, lângă zid, şi se apropie de urechea lui. 

— Dacă veţi ajuta familia d'Esgrignon, vă veţi câştiga tot 
creditul ducesei de Maufrigneuse, al prinţului de Cadignan, 
al ducelui de Navarreins, de Lenoncourt, al ministrului de 
Justiţie, al cancelarului şi al regelui. Vin de la Paris, ştiam 
tot şi am alergat să explic totul la Curte. Ne bizuim pe 
dumneavoastră şi voi păstra secretul. Dacă ne sunteţi 
duşman, plec înapoi la Paris mâine şi depun în mâinile 
excelenţei sale o plângere de legitimă suspiciune împotriva 
Tribunalului, dintre membrii căruia mai mulţi au fost, fără 
îndoială, chiar astă-seară în casa lui du Croisier, unde au 
băut, au mâncat. - ceea ce este împotriva legilor - şi care de 
altfel sunt prietenii săi. 

Dacă ar fi putut, Chesnel ar fi pus şi pe Tatăl Ceresc să 
intervină; părăsi pe judecător fără să mai aştepte răspunsul 
şi se repezi gonind ca un căprior spre casa lui du Croisier. 

Somat de soţia sa să-i spună ce vorbise cu Chesnel, 
judecătorul se supuse şi fu întâmpinat de eternul: „N-aveam 
eu dreptate, dragă?” pe care femeile îl spun şi când nu au 
dreptate, dar atunci cu mai puţină blândeţe. Ajuns acasă, 
Camusot trebui să recunoască superioritatea soţiei sale şi 
norocul ce i-o hărăzise, mărturisire care a pricinuit fără 
îndoială o noapte fericită celor doi soţi. 


Chesnel întâlni grupul inamicilor săi care ieşeau de la du 
Croisier şi se temu să nu-l găsească culcat, ceea ce ar fi fost 
o adevărată nenorocire, căci se găsea într-una dintre acele 
împrejurări care cer, înainte de orice, iuţeală în acţiune. 

— Deschideţi, în numele regelui! strigă el servitorului care 
tocmai închidea vestibulul. 

Îşi îngăduise să pună pe rege alături de un mic judecător 
ambițios şi cuvântul îi rămăsese pe buze; se fâstăâci, aiura. 
Uşa se deschise. Notarul se repezi ca un fulger în 
anticameră. 

— Băiete, zise el servitorului, ai o sută de scuzi dacă poţi 
deştepta pe doamna du Croisier şi mi-o poţi trimite 
numaidecât aci. Spune-i ce vrei... 

Chesnel deveni calm şi rece în momentul în care deschise 
uşa strălucitului salon unde du Croisier, singur, se plimba cu 
paşi mari. Cei doi bărbaţi se măsurară o clipă, cu o privire 
în adâncul căreia mocneau douăzeci de ani de ură şi 
duşmănie. Unul pusese piciorul pe inima familiei 
d'Esgrignon, celălalt înainta spre el cu o forţă de leu, 
pentru a i-o smulge. 

— Vă salut cu umilinţă, domnule, spuse Chesnel. Aţi depus 
plângerea? 

— Da, domnule. 

— De când? 

— De ieri. 

— În afară de mandatul de arestare, n-a mai fost înaintat 
nici un act? 

— Bănuiesc că nu, răspunse du Croisier. 

— Vin ca să tratăm. 

— Justiţia este sesizată, acţiunea publică îşi va urma 
cursul, nimic n-o poate opri. 

— Să nu ne ocupăm de asta. Sunt la ordinele 
dumneavoastră, la picioarele dumneavoastră. 

Bătrânul Chesnel căzu în genunchi, întinzând mâinile 
rugătoare spre du Croisier. 


— Ce vreţi? Moşiile noastre, castelul nostru? Luaţi tot, dar 
retrageţi plângerea; nu ne lăsaţi decât viaţa şi onoarea. Pe 
lângă tot ce vă ofer, voi îi sluga dumneavoastră, veţi putea 
dispune de mine. 

Du Croisier lăsă pe bătrân în genunchi şi se aşeză într-un 
fotoliu. 

— Nu sunteţi răzbunător, sunteţi bun. Nu ne puteţi uri 
într-atât încât să nu ne înţelegem. Până în zori băiatul ar fi 
liber. 

— "Tot oraşul ştie de arestarea lui, spuse du Croisier, 
savurându-şi răzbunarea. 

— Este o mare nenorocire, dar dacă nu sunt nici dovezi, 
nici judecată, toate se vor aranja. 

Du Croisier reflecta. Chesnel credea că în el se da lupta cu 
interesele sale şi nutri speranţa să-şi înfrângă duşmanul cu 
ajutorul acestui puternic mobil al acţiunilor omeneşti. În 
acest moment hotărâtor, se ivi doamna du Croisier. 

— Veniţi, doamnă, şi ajutaţi-mi să vă înduplec soţul, i se 
adresă Chesnel, tot în genunchi. 

Uimită peste măsură, doamna du Croisier ridică pe bătrân, 
Chesnel îi povesti întreaga afacere. Când nobila fiică a 
slujitorului ducilor d'Alencon află despre ce este vorba, se 
întoarse cu ochii plini de lacrimi către du Croisier. 

— Ah! poţi oare şovăi? D'Esgrignonii, onoarea provinciei! i 
se adresă ea. 

— Nu despre asta este vorba, exclamă du Croisier 
ridicându-se şi reluându-şi agitat plimbarea. 

— Cum? Despre ce poate fi atunci vorba? întrebă mirat 
Chesnel. 

— Domnule Chesnel, e vorba de Franţa! E vorba de ţară, e 
vorba de popor, e vorba de a învăţa pe nobilii dumitale 
domni că există o Justiţie, o lege, o burghezie, o mică 
nobleţă, care nu valorează mai puţin decât ei, şi care îi va 
învinge! Nu calci în picioare zece lanuri de grâu pentru un 
iepure, nu aduci dezonoarea în familii seducând nişte biete 
fete, nu dispreţuieşti nişte oameni care îţi sunt egali, nu-ţi 


baţi joc de ei timp de zece ani, fără ca aceste fapte să nu 
crească, să nu devină avalanşe şi aceste avalanşe să se 
rostogolească, să strivească şi să îngroape pe aceşti domni 
nobili. Vreţi să se revină la vechea stare de lucruri, vreţi să 
rupeţi în bucăţi pactul social, această chartă unde sunt 
înscrise drepturile noastre... 

— Mai departe! spuse Chesnel. 

— Nu este oare o sfântă datorie să luminăm poporul? 
strigă du Croisier, În sfârşit, el va deschide ochii asupra 
moralității partidului dumneavoastră, când va vedea pe un 
nobil mergând ca orice individ de rând în faţa Juraţilor. Se 
va spune că oamenii mărunți care-şi păstrează onoarea 
preţuiesc mai mult decât cei mari care şi-o pierd. Curtea cu 
juri străluceşte pentru toată lumea. Eu sunt aici apărătorul 
poporului, prietenul legilor. Chiar dumneavoastră m-aţi 
aruncat de partea poporului, în două rânduri: o dată 
refuzând să vă înrudiţi cu mine şi a doua oară aşezându-mi 
în marginea societăţii dumneavoastră. Acum culegeţi ce-aţi 
semănat. 

Acest început avu darul să sperie atât pe Chesnel cât şi pe 
doamna du Croisier. Femeia întrevedea pentru prima dată 
caracterul afurisit al soţului ei; a fost o adevărată lumină 
care a căzut şi asupra trecutului şi asupra viitorului. Părea 
cu neputinţă ca acest colos să poată fi înduplecat, dar 
Chesnel nu se dădu înapoi în faţa imposibilului. 

— Cum se poate? Nu eşti în stare să ierţi, n-ai inimă de 
creştin? interveni doamna du Croisier. 

— lert cum iartă şi Dumnezeu, doamnă: condiţionat. 

— Ce condiţii? întrebă Chesnel, începând să întrezărească 
o speranţă. 

— Se apropie alegerile; vreau să-mi daţi voturile de care 
dispuneţi. 

— Le veţi avea, făgădui Chesnel. 

— Vreau, continuă du Croisier, să fim primiţi, soţia mea şi 
cu mine, în chip familiar, în fiece seară, cu o prietenie cel 


puţin aparentă, de către marchizul d'Esgrignon şi de către 
ai săi. 

— Nu ştiu cum voi aranja aceasta, dar veţi fi primiţi. 

— Aş dori o ipotecă de patru sute de mii de franci, bazată 
pe o tranzacţie scrisă cu privire la această afacere, pentru a 
vă avea întotdeauna la mână. 

— Consimţim, aprobă Chesnel, fără să mărturisească încă 
faptul că are la el cei o sută de mii de scuzi. Dar hârtia va fi 
în mâna unei terţe persoane şi va fi înapoiată familiei după 
alegerea dumneavoastră şi după plata sumei. 

— Nu! După căsătoria nepoatei mele, domnişoara Duval, 
care va avea poate într-o zi o avere de patru milioane. 
Această fată va fi instituită moştenitoarea mea şi a soţiei 
mele prin acte scrise. Vei face în aşa fel ca să fie luată în 
căsătorie de tânărul conte. 

— Niciodată! strigă Chesnel. 

— Niciodată, repetă du Croisier, îmbătat de triumf. Atunci, 
bună seara! 

„Dobitoc ce sunt, îşi spuse Chesnel, de ce să nu pot minţi, 
faţă de un asemenea om!” 

Du Croisier plecă, savurând plăcerea de a anula totul în 
numele orgoliului său jignit, după ce se bucurase de 
umilirea lui Chesnel, după ce pusese în cumpănă soarta 
acestei superbe familii care era Întruchiparea aristocrației 
provinciei şi îşi lăsase împlântată urma ghearelor în inima 
d'Esgrignonilor. 

Se urcă în camera lui, iar soţia rămase cu Chesnel. În beţia 
sa, nu mai vedea nici o piedică în calea victoriei; credea că 
cei o sută de mii de scuzi fuseseră cheltuiţi şi pentru a-i 
găsi, familia d'Esgrignon va fi nevoită să-şi ipotecheze sau 
să-şi vândă pământurile. În ochii săi, Curtea cu juri era deci 
de neînlăturat. Afacerile de falsuri, însă, se pot aranja 
totdeauna, dacă suma este restituită. Îndeobşte, victimele 
acestor delicte sunt oameni bogaţi, care n-au intenţia să 
dezonoreze un imprudent. Dar du Croisier nu voia să 
renunţe la drepturile sale decât ştiind bine pentru ce. Se 


culcă deci, visând la fericita realizare a speranţelor lui, fie 
cu ajutorul Curţii cu juri, fie prin această căsătorie; şi jubila 
de bucurie, auzind glasul lui Chesnel care se târguia cu 
doamna du Croisier. Foarte evlavioasă şi catolică, regalistă 
şi legată de nobilime, doamna du Croisier împărtăşea 
părerile lui Chesnel în ceea ce priveşte pe d'Esgrignon. 
Simţămintele ei fuseseră crunt lovite. Această bună 
regalistă auzise urletele liberalismului care, după opinia 
confesorului său, dorea nimicirea catolicismului. Pentru ea, 
„stângă” echivala cu 1793, cu rebeliunea şi eşafodul. 

— Ce ar spune unchiul dumneavoastră65, acest sfânt care 
ne ascultă? o întrebă Chesnel. 

Doamna du Croisier nu răspunse decât prin lacrimi grele 
care i se prelingeau pe obraji. 

— Aţi fost pricina morţii unui biet băiat şi a doliului veşnic 
al unei mame, spuse Chesnel, care văzând cât de bine 
loveşte, ar fi lovit în această inimă până ce ar fi sfărâmat-o, 
numai să-l poată salva pe Victurnien. Vreţi să ucideţi acum 
pe sărmana domnişoară Armande care n-ar supravieţui nici 
o săptămână dacă numele familiei lor ar fi pătat. Vreţi să-l 
ucideţi pe bătrânul Chesnel, fostul dumneavoastră notar, 
care se va duce să-l omoare în închisoare pe tânărul conte 
înainte de a fi acuzat şi se va sinucide apoi, ca să nu meargă 
în faţa Curţii cu juri, învinuit de omor! 

— Prietene, ajunge! Ajunge! Sunt gata la orice pentru a 
înăbuşi o afacere ca asta, dar nu-l cunosc pe du Croisier cu 
adevărat decât de acum câteva clipe. Dumitale îţi pot 
mărturisi! Nu văd nici un mijloc. 

— Şi dacă totuşi ar fi unul? întrebă Chesnel. 

— Mi-aş da jumătate din viaţă ca să existe vreo posibilitate, 
zise ea, subliniindu-şi vorbele cu un gest energic din caP 
Care trăda dorinţa ei fierbinte de a izbândi. 

Asemeni primului Consul care, învins pe câmpul de la 
Marengo până la orele cinci ale serii, izbuti la ora şase să 
fie victorios, datorită atacului desperat al lui Desaix şi 
înspăimântătoarei şarje a lui Kellermann, Chesnel întrezări 


şi el în noianul ruinelor elementele victoriei. Trebuia să fii 
Chesnel, trebuia să fii bătrân notar, vechi intendent, trebuia 
să fi fost micul ajutor de notar de odinioară al maestrului 
Sorbier-tatăl, trebuiau străfulgerările care foarte adesea 
brăzdează cu o dâră de lumină desperarea, pentru a fi tot 
atât de mare ca un Napoleon, ba chiar mai mare poate, căci 
bătălia aceasta nu mai reprezenta un Marengo, ci un 
adevărat Waterloo în care Chesnel voia să-şi înfrângă 
prusacii pe care îi şi avea înaintea sa. 

— Doamnă, v-am condus timp de douăzeci de ani 
treburile; dumneavoastră sunteţi în fruntea burgheziei, aşa 
după cum d'Esgrignonii sunt fruntea nobilimii din această 
provincie, şi trebuie să vă spun că în această clipă atârnă 
numai de dumneavoastră mântuirea familiei d'Esgrignon. 
Răspundeţi deci. Veţi lăsa să fie dezonorate spiritele 
protectoare ale unchiului dumneavoastră, pe cei 
d'Esgrignon şi pe sărmanul Chesnel? Voiţi oare să ucideţi 
pe domnişoara Armande care e atât de nenorocită? Voiţi să 
vă răscumpăraţi greşelile făcând această bucurie 
strămoşilor dumneavoastră, intendenţi ai ducilor d'Alencon 
şi aducând o alinare sufletului neuitatului nostru abate 
care, dacă ar putea ieşi din mormânt, v-ar porunci să faceţi 
ceea ce eu în genunchi vă implor? 

— Ce anume? exclamă doamna du Croisier. 

— Ei bine, iată cei o sută de mii de scuzi, spuse el scoțând 
din buzunar pachetele cu bilete de bancă. Primiţi-i şi totul 
se va rezolva. 

— Dacă e numai atât, şi dacă din asta nu poate rezulta 
nimic rău pentru soţul meu... 

— Numai bine, o asigură Chesnel. Îl scutiţi de eterna 
răzbunare a iadului, cu preţul unei mici dezamăgiri în 
lumea asta. 

— Nu va îi compromis? întrebă ea privind pe Chesnel. 

Chesnel citi atunci în adâncul sufletului bietei femei. 
Doamna du Croisier şovăia între două porunci: între 
îndatoririle pe care Biserica le impune soțiilor - şi 


comandamentele faţă de Tron şi Altar; îşi găsea bărbatul 
nevrednic, dar nu îndrăznea să-l osândească şi ar fi voit în 
acelaşi timp să poată mântui pe d'Esgrignoni, fără ca să 
săvârşească nimic împotriva intereselor soţului ei. 

— Întru nimic, doamnă, spuse Chesnel. Vechiul 
dumneavoastră notar v-o jură pe Sfânta Evanghelie... 

Chesnel nu mai avea de oferit familiei d'Esgrignon decât 
fericirea vieţii sale de apoi. O puse şi pe aceasta la bătaie, 
cu o minciună îngrozitoare; trebuia să înşele pe doamna du 
Croisier, sau să piară. Numaidecât îi dictă o chitanţă, 
pentru e sută de mii de scuzi, pe care o data cinci zile mai 
înainte de fatalul document, zile când îşi amintea că du 
Croisier era tocmai plecat din oraş la moşiile soţiei sale, 
unde-l chemau nişte treburi. 

— Îmi juraţi, spuse el după ce dădu doamnei du Croisier 
banii şi puse mâna pe chitanţă, că veţi declara şi în faţa 
judecătorului de instrucţie că aţi primit suma la data 
stabilită în chitanţă? 

— Dar asta nu este o minciună? 

— Oficială, spuse Chesnel. 

— N-aş putea-o face fără să cer sfatul duhovnicului meu, 
abatele Couturier. 

— Ei bine, încuviinţă Chesnel, nu vă conduceţi în această 
chestiune decât după sfaturile sale. 

— Făgăduiesc. 

— Nu înmânaţi suma domnului du Croisier decât după ce 
veţi fi apărut în faţa judecătorului de instrucţie. 

— Bine, spuse ea. Vai! Dumnezeu să-mi dea putere ca să 
apar dinaintea justiţiei omeneşti pentru a susţine un 
neadevăr. 

După ce sărută mâna doamnei du Croisier, Chesnel se 
ridică cu toată măreţia, ca unul dintre profeţii pictaţi de 
Raphael la Vatican. 

— Sufletul unchiului dumneavoastră tresaltă de bucurie. 
Aţi răscumpărat pe veci greşeala de a fi luat în căsătorie pe 
un duşman al Tronului şi al Altarului. 


Aceste cuvinte au atins adânc sufletul înfricoşat al 
doamnei du Croisier. Chesnel se gândi din primul moment 
să se asigure de abatele Couturier, îndrumătorul conştiinţei 
doamnei du Croisier. Ştia câtă stăruinţă pun oamenii 
credincioşi în triumful ideilor lor, odată ce s-au aşezat pe o 
poziţie; ţinu deci să angajeze cât mai curând Biserica în 
această luptă, situând-o de partea lui. Se duse deci la 
palatul d'Esgrignon, o trezi pe domnişoara Armande, o 
încunoştinţă de întâmplările de peste noapte şi o trimise la 
Episcopie pentru a aduce pe prelat însuşi pe câmpul de 
bătaie. 

„Doamne! Trebuie să salvez casa d'Esgrignon!” îşi spuse 
Chesnel întorcându-se acasă cu paşi rari. „Afacerea aceasta 
a devenit acum o luptă judiciară. Averii în faţă oameni roşi 
de patimi şi interese, de la care se poate obţine orişice. 
Acest du Croisier a profitat de absenţa procurorului regal, 
care ne este devotat, dar care e plecat la Paris, la 
deschiderea Camerei. Ce-au făcut ca să-l hotărască pe 
primul substitut să dea curs plângerii, fără să-şi consulte 
şeful? Mâine dimineaţă va trebui să aflăm şi această taină, 
să studiez terenul şi poate că după ce voi fi dat de firul 
urzelii, mă voi întoarce la Paris pentru a pune în mişcare 
puterile din înaltele sfere prin mijlocirea doamnei de 
Maufrigneuse.” 

Cam acestea erau gândurile bietului atlet vârstnic, care 
vedea just situaţia acum, când se culca, aproape zdrobit de 
povara atâtor emoţii şi oboseli. Totuşi, înainte de a adormi, 
supuse din nou unui examen atent pe magistraţii care 
alcătuiau Tribunalul, încercând să le surprindă gândurile, 
să desluşească ambițiile lor ascunse, pentru a vedea ce 
perspective are în această luptă şi în ce fel i-ar putea 
înrâuri. Rezumând lungul examen de conştiinţă pe care şi-l 
făcu Chesnel, ne vom putea forma o imagine a magistraturii 
de provincie. Judecătorii şi funcţionarii regelui, siliţi să-şi 
înceapă cariera în provincie, unde clocotesc ambițiile, nu 
văd la început altceva decât Parisul; toţi doresc să 


strălucească pe această importantă scenă, unde se dezbat 
marile cauze politice, unde magistratura vine În contact cu 
interesele arzătoare ale societăţii. Dar acest rai al 
slujitorilor Justiţiei primeşte în sinul lui prea puţini aleşi şi 
nouă zecimi dintre magistrați trebuie, mai curând sau mai 
târziu, să-şi găsească un rost definitiv în provincie. 

Astfel orice Tribunal sau orice Curte de provincie cuprinde 
două categorii bine conturate: cea a ambiţioşilor care au 
încetat să mai nădăjduiască şi se mulţumesc cu exagerata 
consideraţie care se acordă în provincie magistraturii, sau 
pe care îi toropeşte o viaţă tihnită - şi, cealaltă parte, cea a 
tinerilor cu real talent, a căror voinţă de a se împlini nu este 
micşorată de nici o dezamăgire, sau pe care setea dea 
parveni îi stimulează neîncetat, dându-le un fel de fanatism 
al sacerdoţiului lor. În acea vreme, regalismul însufleţea pe 
tinerii magistrați împotriva duşmanilor casei de Bourbon. 
Cel mai mărunt substitut visa rechizitorii, năzuia din toată 
inima la un proces politic din acelea care scot în relief zelul, 
atrage atenţia Ministerului şi ajută la avansarea oamenilor 
regelui. Care dintre parchete, de pildă, nu invidia Curtea în 
resortul căreia izbucnea o conspirație bonapartistă? Cine 
nu-şi dorea un Caron, un Berton66, o ciocnire de scuturi? 
Aceste ambiţii înfierbântate, întărâtate de luptele de partid, 
susţinute de raţiunea de stat şi de necesitatea de a 
monarhiza Franţa, erau lucide, prevăzătoare, perspicace, 
făceau cu rigurozitate poliţia, spionau populaţia şi o 
îndrumau pe calea supunerii din care nu trebuia să iasă. 
Justiţia - pe atunci fanatizată de crezul monarhic - îndrepta 
relele Parlamentului şi mergea poate cu prea multă 
ostentaţie mână în mână cu Religia. Ea a fost, în acea 
perioadă, mai plină de zel decât de îndemânare, păcătuind 
mai puţin prin machiavelism decât prin sinceritatea 
vederilor ei ce păreau ostile intereselor ţării, pe care 
încerca s-o pună la adăpost de revoluţie. Dar luată în 
întregul ei. Justiţia cuprindea încă prea multe elemente 
burgheze: era încă prea accesibilă patimilor meschine ale 


liberalismului, trebuia mai curând sau mai târziu să devină 
constituţională, să se orânduiască de partea burgheziei în 
ziua luptei. Şi în acest mare corp, ca şi în administraţie, 
domnea multă ipocrizie sau, mai bine zis, un anumit spirit 
de imitație care făcea ca întreaga Franţă să se modeleze 
totdeauna după cerinţele Curţii şi s-o înşele astfel, în chipul 
cel mai nevinovat. 

Cele două feţe ale lumii judiciare se întâlneau şi în 
Tribunalul care avea să hotărască soarta tânărului 
d'Esgrignon. Preşedintele du Ronceret şi un bătrân jude, 
pre nume Blondet, reprezentau tagma magistraţilor 
resemnaţi să continue a îi ceea ce sunt, pentru totdeauna 
legaţi de oraşul lor. Categoria celor tineri şi ambiţioşi 
număra pe Camusot, judecătorul de instrucţie şi pe Michu, 
numit judecător-supleant prin protecţia familiei de Cinq- 
Cygne şi care la prima mişcare urma să intre în corpul 
Curţii regale din Paris. 

Pus la adăpost de destituire prin efectele inamovibilităţii 
judiciare şi văzându-se respins de aristocrație, potrivit 
importanţei ce-şi dădea, preşedintele du Ronceret optase 
pentru burghezie, dând dezamăgirii sale o poleială de 
independenţă, fără să ştie că părerile sale îl condamnau să 
rămână pe viaţă preşedinte de tribunal, O dată intrat pe 
acest făgaş, se văzu silit, prin logica lucrurilor, să-şi pună 
speranţele de avansare în reuşita lui du Croisier şi a stângii. 
Nu era simpatizat nici la Prefectură, nici la Curtea regală. 
Silit să păstreze totuşi bune relaţii cu cei de la putere, era 
suspectat şi de liberali. Nu-şi avea deci loc în nici un partid. 
Obligat să lase lui du Croisier candidatura electorală, nu i 
se dădea o prea mare consideraţie şi juca un rol secundar. 
Falsitatea poziţiei sale îi influenţa caracterul; de aceea era 
mereu acrit şi nemulţumit. Obosit de ambiguitatea poziţiei 
sale politice, îşi puse în gând, într-ascuns, să ia şefia 
partidului liberal şi să-l domine astfel pe du Croisier. 
Conduita sa în afacerea contelui d'Esgrignon fu primul pas 
în această carieră. El reprezenta în chip admirabil esenţa 


acelei burghezii care jigneşte cu patimile ei meschine 
marile interese ale ţării: capricioasă în politică, azi pentru, 
şi mâine împotriva, puterii care compromite tot şi nu 
salvează nimic, disperată de tot răul pe care l-a săvârşit şi 
continuând să-i dea naştere, nevoind să-şi recunoască 
micimea şi hărţuind conducerea a cărei slujitoare se 
pretindea a fi - în acelaşi timp umilă şi arogantă, cerând 
poporului o subordonare pe care ea nu o acorda regalității, 
îngrijorată totdeauna de superiorităţi şi de talente pe care 
ar vrea să le coboare la nivelul ei, ca şi cum măreţia ar 
putea fi măruntă, ca şi cum puterea ar fi posibilă fără de o 
forţă. 

Preşedintele acesta era un om deşirat, costeliv şi subţire, 
cu fruntea teşită, cu părul castaniu şi rar, cu ochii gălbui, 
tenul roşcovan, buzele înguste. Vocea lui stinsă avea un 
şuier greoi de astmatic. Soţia lui erai o făptură lungă şi 
solemnă, care se împopoţona cu cele mai caraghioase rochii 
şi se purta peste măsură de gătită. 


Preşedinta îşi dădea aere de regină, îmbrăcată în culori 
fistichii; ea nu mergea niciodată la bal fără a-şi împodobi 
capul cu turbane din acelea atât de dragi englezoaicelor şi 
foarte preţuite în provincie. Având laolaltă o rentă de patru 
sau cinci mii de livre, soţii du Ronceret totalizau, cu salariul 
lui de preşedinte, cam douăsprezece mii de franci. Cu toată 
înclinarea lor spre zgârcenie, pentru a-şi satisface orgoliul, 
o dată pe săptămână aveau ziua lor de primire. Credincioşi 
vechilor moravuri ale oraşului, unde du Croisier 
introdusese luxul modern, domnul şi doamna du Ronceret 
nu făcuseră, de la căsătoria lor, nici cea mai mică schimbare 
în bătrâna lor locuinţă, proprietatea doamnei. Casa avea o 
faţadă spre curte, o alta spre o mică grădină şi prezenta 
către stradă o coamă de zid sură şi triunghiulară, cu câte o 
fereastră la fiece etaj. Curtea şi grădina erau împrejmuite 
cu un zid înalt, de-a lungul căruia, se afla o alee de castani; 
în curte, atenansele. Spre stradă, în dreptul grădinii, se 
ridica un vechi grilaj de fier, ros de rugină, iar în dreptul 
curţii - între două porţiuni de zid - o poartă mare, 
terminată printr-un uriaş ornament în chip de scoică. 
Aceeaşi scoică reapărea deasupra uşii de la faţadă. Acolo 
totul era întunecos, îmbâcsit, neaerisit. Pe peretele din 
mijloc, ferestrele erau zăbrelite, ca de închisoare. Florile 
aveau aerul că nu se simt bine în micile răzoare ale 
grădiniţei, în care trecătorii puteau zări, prin grilaj, tot ce 
se petrece. La parter, dintr-o mare anticameră orientată 
spre grădină, se intra în salonul unde una dintre ferestre 
dădea în stradă; salonul avea un lei de terasă a cărei uşă, 
cu ochiuri de geam, răspundea în grădină. Sufrageria, 
deopotrivă de mare ca salonul, era de cealaltă parte a 
anticamerei. Cele trei încăperi se armonizau de minune cu 
acest ansamblu melancolic. Tavanele tăiate de grinzi 
masive, vopsite, împodobite la mijloc cu câteva sărăcăcioase 
romburi sculptate, izbeau privirea. Zugrăvelile în tonuri 
ţipătoare erau vechi şi afumate. Salonul, cu perdele grele 
de mătase roşie, arse de soare, fusese garnisit cu o mobilă 


vopsită în alb şi acoperită cu vechi tapiserii de Beauvais în 
nuanţe şterse. Pe cămin ticăia o pendulă din timpul lui 
Ludovic al XV-lea, aşezată între două sfeşnice extravagante, 
ale căror lumânări galbene nu se aprindeau decât în zilele 
în care soţia preşedintelui scotea, din învelitoarea lui verde, 
un vechi lustru cu ţurţuri din cristal de stâncă. Trei mese de 
joc cu postav verde slinos, un joc de table, erau de ajuns 
pentru distracţia musafirilor, cărora doamna du Ronceret le 
servea cidru, biscuiţi, castane şi un sirop de migdale - toate 
pregătite de ea în casă. De câtva timp luară obiceiul ca, la 
fiecare două săptămâni, să ofere câte un ceai cu nişte 
prăjituri destul de pricăjite. Trimestrial, soţii du Ronceret 
ofereau o mare cină cu câte trei feluri de mâncare, 
trâmbiţată în tot oraşul, servită în farfurii respingătoare, 
dar gătită cu îndemânarea ce caracterizează bucătăresele 
de provincie. Acest ospăț demn de Gargantua dura câte 
şase ceasuri. Preşedintele încerca atunci, printr-un belşug 
de avar, să se ia la întrecere cu eleganța lui du Croisier. 
Astfel, în căminul preşedintelui, viaţa şi manifestările ei 
erau în concordanţă cu caracterul acestuia şi cu falsa lui 
poziţie. Se simţea prost ta el, fără să ştie de ce; nu 
îndrăznea să facă însă nici o cheltuială ca să schimbe 
această stare de lucruri, fericit fiind că ponte pune 
deoparte, în fiece an, câte şapte sau opt mii de franci 
pentru a-l putea înzestra pe fiul său Felicien; acesta nu 
voise să se facă nici magistrat, nici avocat, nici să intre în 
administraţie şi trândăvia lui îl umplea de deznădejde. 
Asupra acestui punct, preşedintele era în rivalitate cu 
vicepreşedintele săli, domnul Blondet, vechi judecător, al 
cărui fiu legase o strânsă prietenie cu familia Blandureau. 
Aceşti bogaţi neguţători de postav aveau o singură fiică, cu 
care preşedintele voia să-l căpătuiască pe Felicien. Cum 
căsătoria lui Joseph Blondet depindea de numirea lui ca 
jude-supleant - numire pe care bătrânul Blondet spera s-o 
obţină dându-şi demisia - preşedintele du Ronceret 
zădărnicea în taină demersurile lui Blondet şi îl lucra în 


ascuns pe Blandureau. Şi poate că de n-ar fi survenit 
întâmplarea tânărului conte d'Esgrignon, vicleanul 
preşedinte, a cărui avere era mult mai mare decât a 
rivalului său, ar fi putut submina familia Blondet. 

Victima manevrelor acestui machiavelic preşedinte, 
domnul Blondet, una dintre acele ciudate figuri cuibărite în 
provincie ca nişte vechi medalii ascunse într-o criptă, 
număra alunei cam şaizeci şi cinci de ani şi se ţinea destul 
de bine pentru vârsta lui; era înalt de statură şi grumazul 
său amintea pe al canonicilor de altădată. Faţa sa ciupită de 
vărsat - boala îi deformase şi nasul, răsucindu-l în chip de 
şurub - nu era lipsită de caracter; era uniform colorată într- 
o nuanţă roşcată şi luminată de doi mici ochi, de obicei 
batjocoritori şt de o uşoară mişcare ironică a buzelor sale 
vineţii. Avocat înainte de Revoluţie, fusese numit apoi 
acuzator public, fiind cel mai blând dintre aceşti cumpliţi 
funcţionari. Moş Blondet, cum i se spunea, domolise 
acţiunea revoluţionară, consimţind la orice, dar 
neexecutând nimic. Silit să aresteze nişte nobili, atâta a 
tărăgănat procesul lor, cu o îndemânare care i-a atras stima 
tuturor, încât l-a dus până în ziua a 9 thermidor67. Fireşte, 
moş Blondet ar fi trebuit să ajungă preşedinte de tribunal; 
dar, la reorganizarea tribunalelor, fu îndepărtat de 
Napoleon, a cărui antipatie pentru republicani se manifesta 
până în cele mai mici amănunte ale guvernării. 

Calificarea de fost acuzator public, înscrisă în cazierul lui 
Blondet, făcu pe împărat să întrebe pe Cambaceres68 dacă 
nu cumva mai ştie prin ţară un urmaş al vreunei vechi 
familii de parlamentari care să fie pus în locul judelui şi, cu 
acest prilej, fu numit du Ronceret, al cărui tată fusese 
consilier în Parlament69. În ciuda aversiunii împăratului, 
marele cancelar, având în vedere interesul Justiţiei, îl 
menţinu pe Blondet ca judecător, spunând că bătrânul 
magistrat era unul dintre cei mai tari jurisconsulţi ai 
Franţei. Talentul de judecător, cunoştinţele sale în vechiul 
drept şi, mai târziu, în noua legislaţie, ar fi trebuit să-l ducă 


departe; dar asemănător în această privinţă câtorva minţi 
luminate, el dispreţuia cu mărinimie cunoştinţele sale 
juridice şi se ocupa în schimb aproape exclusiv de o ştiinţă 
cu totul străină de profesiunea sa, căreia îi jertfea timpul, 
râvna şi capacităţile sale. 

Moşul iubea cu patimă horticultura, era în corespondenţă 
cu cei mai renumiţi amatori, avea ambiția de a crea specii 
noi, se interesa de noile descoperiri în botanică - în sfârşit, 
trăia în lumea florilor. 

Ca orice florar, avea predilecție pentru o anumită plantă 
aleasă între toate, şi favorita lui era Pelargonium. 
Tribunalul cu procesele lui, viaţa sa reală, nu însemnau 
nimic pe lângă viaţa fantastică şi plină de emoţii pe care 
bătrânul o ducea, din ce în ce mai absorbit de nevinovatele 
sale sultane. Grija deosebită pentru grădină, viaţa paşnică 
de horticultor, l-au țintuit pe bătrân în sera lui. Fără această 
patimă, ar fi putut ajunge deputat în timpul Imperiului, ar fi 
strălucit fără îndoială în corpul legislativ. Altă pricină a vieţii 
retrase pe care o ducea a fost şi căsnicia lui. La patruzeci 
de ani, făcuse nerozia să se căsătorească cu o fată de 
optsprezece, de la care, după primul an, a avut un fiu numit 
Joseph. Trei ani mai târziu, doamna Blondet, pe atunci cea 
mai frumoasă femeie din oraş, inspiră prefectului o pasiune 
ce nu se sfârşi decât o dată cu moartea sa. De la prefect a 
avut - cu ştiinţa întregului oraş şi însuşi a bătrânului 
Blondet - un al doilea fiu botezat Emile. Doamna Blondet, 
care ar fi putut stimula ambiția soţului ei şi s-ar fi putut 
strădui să treacă înaintea florilor, încurajă pornirea 
judecătorului pentru botanică şi nu voi să părăsească 
oraşul; după cum nici prefectul nu voi să preia altă 
prefectură, atât timp cât i-a trăit iubita. La etatea lui, 
magistratul, neputând susţine lupta cu o tânără femeie, se 
consolă cu sera lui, luându-şi o foarte chipeşă slujnică ce 
avea menirea să-i îngrijească acest serai plin de frumuseți 
mereu reînnoite. În timp ce judecătorul răsădea, stropea, 
plivea, altoia, încrucişa şi varia nuanțele florilor, doamna 


Blondet îşi cheltuia banii în toalete şi mode, pentru a 
străluci în saloanele prefecturii. O singură grijă, educaţia lui 
Emile, ce desigur ţinea şi ea tot de marea ei pasiune, o mai 
putea smulge din mrejele acestei frumoase iubiri care, până 
în cele din urmă, stârni admiraţia întregului oraş. Acest 
copil al dragostei era pe atât de frumos şi de deştept, pe cât 
era celălalt de urât şi bădărănos. Orbit de dragostea lui de 
tată, bătrânul jude iubea pe Joseph tot atât pe cât soţia lui 
ţinea la Emile. Timp de doisprezece ani, domnul Blondet a 
fost de o desăvârşită resemnare şi a închis ochii cu bună 
ştiinţă la amorurile soţiei sale, păstrând o atitudine demnă 
şi nobilă, asemenea marilor seniori ai veacului al 
optsprezecelea; dar, ca toţi oamenii cu apucături liniştite, 
nutrea o înverşunată ură împotriva fiului său mezin. În 
1818, la moartea soţiei sale, el alungă pe intrus, trimiţându- 
| să facă dreptul la Paris, fără alt sprijin decât un peculiu de 
o mie două sute de franci, la care nici un strigăt de 
deznădejde nu-l făcu să mai adauge vreun sfanţ. Fără 
protecţia adevăratului său tată, Emile Blondet ar fi fost 
pierdut. 

Casa judecătorului este una dintre cele mai frumoase din 
oraş. Situată aproape în faţa Prefecturii, pe strada 
principală, are o curticică despărțită de uliţă printr-un vechi 
grilaj de fier, susţinut de doi stâlpi de cărămidă. Între 
fiecare din aceşti stâlpi şi imobilul vecin, se găsesc alte două 
grilaje, aşezate pe ziduri joase, tot din cărămidă. Această 
curte, lată de zece şi lungă de douăzeci de stânjeni, este 
împodobită cu două straturi masive de flori, despărțite 
printr-o cărare pietruită care duce de la stradă la uşa casei. 
Aceste două straturi, cu minunatele lor inflorescențe mereu 
împrospătate, stârnesc în orice anotimp admiraţia 
trecătorilor. De la poalele celor două movile de flori se 
ridică, pe pereţii caselor vecine, un minunat covor de plante 
agăţătoare. Îmbrăcaţi cu capitoliu, stâlpii sunt împodobiţi 
cu două vase de teracotă în care cactuşi aclimatizaţi oferă 
privirilor uimite ale celor mai puţin cunoscători, frunzele lor 


monstruoase, zburlite de ţepi, urmare parcă a unei boa le 
botanice. Casa, construită din cărămidă şi ale cărei ferestre 
sunt înfrumuseţate cu o bordură rotunjită, tot din cărămizi, 
îşi arată fațadei simplă, înveselită cu obloane de un verde 
viu. Uşa cu ochiuri de geam permite să se întrevadă un lung 
coridor, la capătul căruia se află o altă uşă cu geamuri, ce 
dă pe aleea principală a unei grădini de vreo două pogoane. 
Răzoarele stufoase ale grădinii interioare se văd adesea, 
prin geamurile salonului şi ale sufrageriei care corespund şi 
ele, situate în linie directă, ca şi cele de pe coridor. Spre 
stradă, cărămida a prins, în decurs de două veacuri, o 
mantie de rugină şi de muşchi, ce îmbină tonuri verzulii, în 
perfectă armonie cu prospeţimea boschetelor de flori şi a 
arbuştilor. E cu neputinţă să nu-i placă unui călător, care 
trece prin oraş, această casă cuibărită cu atâta graţie între 
flori şi năpădită de muşchi până la acoperişul împodobit cu 
doi porumbei de ceramică. 

În afară de casă, al cărei aspect nu se schimbase de un 
veac, judecătorul mai avea şi o rentă de vreo patru mii de 
livre, provenită din moşii. Răzbunarea lui, destul de 
legitimă, consta în intenţia de a lăsa moştenire această 
casă, locul de judecător şi pământurile, fiului său Joseph; 
intenţiile sale erau cunoscute de tot oraşul. Făcuse un 
testament în favoarea acestui fiu, pe care îl înzestra cu tot 
ceea ce legea permite unui tată să dea unuia dintre copii, 
deposedându-l pe celălalt. Pe lângă aceasta, bătrânul 
agonisea de cincisprezece ani (pentru a le lăsa acestui 
prostănac), sumele necesare spre a răscumpăra de la 
fratele său Emile partea care nu-i putea îi luată. Izgonit din 
casa părintească, Emile Blondet ştiuse să-şi tacă la Paris o 
situaţie deosebită, dar mai mult morală decât materială. 
Lenea lui, lipsa de tenacitate, nepăsarea l-ar fi adus la 
desperare pe adevăratul său tată (destituit cu ocazia unei 
schimbări ministeriale atât de frecvente în timpul 
Restauraţiei şi care a murit complet ruinat), care se îndoia 
de viitorul acestui copil, înzestrat de natură cu cele mai 


strălucite însuşiri. Emile Blondet era susţinut de prietenia 
unei domnişoare de Troisville, căsătorită cu contele de 
Montcornet, care îl cunoscuse înainte de a se căsători. 
Mama lui trăia încă în momentul în care familia de Troisville 
se întorcea din emigrare. Doamna Blondet era puţin 
înrudită cu această familie, dar totuşi îndeajuns ca să-l 
poată introduce în mediul acesta pe Emile. Biata femeie 
presimţea viitorul fiului ei, îl vedea orfan (lucru care face ca 
sfârşitul unei mame să fie cu atât mai dureros) şi îi căuta 
protectori. A reuşit astfel să împrietenească pe Emile cu cea 
mai mare dintre domnişoarele de Troisville care, deşi îi 
arăta multă simpatie, nu-l putea lua de soţ. Legătura lor 
amintea întrucâtva de Paul şi Virginia70. Doamna Blondet 
încercă să facă să dureze această afecţiune reciprocă, 
menită să se curme aşa cum sfârşesc de obicei asemenea 
copilării din care se înfruptă pe furiş dragostea, arătând lui 
Emile că familia Troisville ar fi un sprijin pentru el. Când, în 
preajma morţii, doamna Blondet află de căsătoria 
domnişoarei de Troisville cu generatul Montcornet, veni s-o 
roage în chip solemn să nu-l părăsească niciodată pe Emile 
şi să-i fi călăuză în lumea pariziană, unde norocul îl chema 
pe general spre o glorioasă carieră. Din fericire pentru el, 
Emile ştiu să se descurce şi singur. La douăzeci de ani se 
remarcă printr-un strălucit debut în lumea literară. 
Succesul său nu rămase mai prejos nici în înalta societate, 
unde fusese introdus de tatăl său, care la început a putut 
să-l ajute. Celebritatea-i precoce şi înfăţişarea lui chipeşă 
au strâns poate şi mai mult legătura de prietenie ce-l 
apropia de contesă. Poate că doamna de Montcornet (care 
avea şi sânge rusesc în vine, căci mama ei era fiica unei 
prințese Şerbellof) şi-ar fi renegat prietenul din copilărie, 
sărac şi luptând din răsputeri cu piedicile vieţii pariziene şi 
literare; dar când începură strâmtorările datorite traiului 
aventuros al lui Emile, prietenia lor căpătă o statornicie de 
nezdruncinat - şi de o parte şi de cealaltă. Blondet, pe care 
tânărul d'Esgrignon îl întâlni cu ocazia primului său ospăț, 


trecea drept una dintre gloriile gazetăriei. Era la mare preţ 
în lumea politică şi îşi merita cu prisosinţă reputaţia. 
Bătrânul Blondet n-avea nici cea mai mică idee despre 
puterea pe care guvernul constituţional o dăduse ziarelor; 
nimeni nu se gândea să-i vorbească despre un fiu de care el 
nici nu voia să audă; nu ştia deci nimic despre acest 
blestemat vlăstar şi nici despre puterea lui. Integritatea 
judecătorului era deopotrivă de mare ca şi patima lui 
pentru flori; el nu cunoştea decât Dreptul. Primea pe 
împricinaţi, îi asculta, sta de vorbă cu ei, le arăta florile, 
primea în dar de la ei seminţe preţioase; dar în jilţul său de 
judecător, devenea omul cel mai nepărtinitor din lume. Felul 
lui de a proceda era atât de bine cunoscut, încât părţile nu 
veneau la el decât pentru a-i înfăţişa probele ce puteau 
aduce o lumină în sacerdoţiul pe care-l exercita. Nimeni nu 
încerca să-l înşele. Ştiinţa sa, priceperea şi indiferența sa 
faţă de propriile sale însuşiri, îl făceau atât de indispensabil 
lui Ronceret încât, chiar fără considerente de ordin 
matrimonial, acesta tot ar fi stânjenit în ascuns demersurile 
bătrânului judecător în favoarea fiului său; căci dacă băiatul 
ar fi părăsit Tribunalul, preşedintele n-ar mai fi fost în stare 
să pronunţe o sentinţă. Blondet nu ştia că fiul său Emile i-ar 
fi putut împlini dorinţele în câteva ore. Trăia cu o simplitate 
demnă de eroii lui Plutarc. Seara studia procesele, 
dimineaţa îşi îngrijea florile, iar în timpul zilei judeca în 
instanţă. Frumoasă-i slujitoare, coaptă acum şi zbârcită ca 
un măr ajuns la Paşti, îngrijea de acest cămin, ţinut după 
legile şi obiceiurile celei mai straşnice zgârcenii. 
Domnişoara Cadot avea veşnic la ea cheile dulapurilor şi ale 
cămării cu fructe; era neobosită, mergea ea însăşi în piaţă, 
deretica prin casă, gătea şi nu lipsea niciodată de la 
liturghia de dimineaţă. Pentru a da o idee despre viaţa 
intimă a acestei gospodării, ar fi de ajuns să spunem că 
tatăl şi fiul nu mâncau niciodată decât fructele puţin atinse, 
după deprinderea domnişoarei Cadot de a nu servi la 
desert decât pe cele culese mai de mult; nu cunoşteau 


bucuria plinii proaspete şi ţineau toate posturile prescrise 
de Biserică. Grădinarul îşi avea raţia lui, ca un soldat, şi era 
mereu supravegheat de această bătrână Valide71, tratată 
de stăpâni cu atâta deferenţă, încât o aşezau cu ei la masa. 
În tot timpul meselor, trebăluia între sufragerie şi 
bucătărie. 

Căsătoria lui Joseph Blondet cu domnişoara Blandureau 
fusese condiţionată, de către părinţii fetei, de numirea 
bietului avocat fără procese în postul de judecător supleant. 
În dorinţa de a ajuta fiului său să-şi exercite această 
profesiune, tatăl nu înceta să-i bată capul cu tot felul de 
lecţii, doar-doar să capete rutina meseriei. Tânărul Blondet 
îşi petrecea serile în casa Blandureau, unde fusese admis şi 
Felicien du Ronceret de când se întorsese de la Paris, fără 
ca bătrânul sau tânărul Blondet să fie câtuşi de puţin 
îngrijoraţi. Principiile economice după care se conducea 
viaţa lor - măsurată cu o exactitate demnă de Cântarul 
pentru aur al lui Gerard Dow72 - unde nu se trecea nici un 
grăunte de sare de prisos şi unde nici cel mai mic profit nu 
era nesocotit, aceste principii economice atât de rigide 
cedau totuşi în faţa cerinţelor grădinii şi ale serei. Grădina 
era nebunia „domnului”, admitea domnişoara Cadot, care 
nu considera dragostea lui oarbă pentru Joseph o nebunie. 
Cu privire la acest copil, ea împărtăşea preferinţele tatălui; 
îl iubea, îi cârpea ciorapii şi ar fi vrut ca toţi banii băgaţi în 
horticultura să fie cheltuiţi cu el. Aleile grădinii, ţinută în 
chip desăvârşit de un singur grădinar, erau presărate cu 
nisip fin de râu şi mereu greblate, iar de-a lungul lor 
creşteau cele mai rare flori. Aci toate miresmele, toate 
culorile, miile de ghivece micuţe ce dormitau la soare ca 
şopârlele pe pereţi, nenumărate săpăligi şi prăşitoare 
aşezate în şir - în sfârşit, toate uneltele şi tot dichisul 
pentru gingaşa producţie erau îndreptăţite de această 
nevinovată patimă. La capătul serei din grădină, 
judecătorul construise un lei de amfiteatru, pe treptele 
căruia îşi aveau locul cinci sau şase mii de ghivece de 


pelargonium - splendidă şi renumită colecţie pe care tot 
târgul şi câteva persoane din departamentele învecinate 
veneau s-o admire la vremea când plantele înfloreau. În 
trecerea sa prin oraş, împărăteasa Marie-Louise onorase cu 
vizita sa această curioasă seră şi fusese atât de 
impresionată încât vorbise lui Napoleon despre ea; iar 
împăratul îl decorase pe bătrânul judecător. Cum acest 
savant horticultor nu frecventa nici un fel de societate în 
afară de casa Blandureau, habar n-avea de toate 
demersurile făcute în surdină de către preşedinte. Cei care 
pătrunseseră intenţiile lui du Ronceret se temeau prea mult 
de el pentru a-l înştiinţa pe inofensivul Blondet. 

Cât despre Michu, acest tânăr cu atâtea proptele, era mult 
mai preocupat să placă femeilor din înalta societate, unde 
recomandările familiei de Cing-Cygne73 îl ajutaseră să fie 
primit, decât să vadă de procesele cu totul neînsemnate ale 
unui tribunal provincial. Având o rentă de două mii de 
franci, era căutat de mame şi ducea o viaţă de huzur. Îşi 
„făcea” tribunalul, Ca să fie cu cugetul împăcat, aşa cum îţi 
faci temele la şcoală; la toate el da din cap, spunând: „Bine, 
domnule preşedintei” Dar sub aparenţa-i nepăsare, se 
ascundea inteligenţa superioară a unui om ce-şi făcuse 
studiile la Paris şi care se distingea de pe acum ca substitut. 
Obişnuit să studieze cu îndemânare orice problemă, el 
rezolva cu repeziciune pricini care preşedintelui şi lui 
Blondet le luau un timp îndelungat - şi de multe ori el 
rezuma acestora chestiunile mai dificile. 

În împrejurări delicate, preşedintele şi vicepreşedintele 
consultau pe judecătorul lor supleant, îi încredinţau 
deliberările cele mai spinoase, minunându-se întotdeauna 
de iuţeala cu care cuprindea lucrurile, în aşa măsură încât 
bătrânul Blondet nu mai găsea nimic de adăugat sau de 
refăcut. Oblăduit de aristocrația cea mai pretențioasă, 
tânăr şi bogat, judecătorul supleant trăia în afara intrigilor 
şi meschinăriilor districtului, lua deseori parte la 
petrecerile câmpeneşti, zburda cu tinerelul, făcea curte 


mamelor, dănţuia pe la baluri şi juca la cărţi ca un adevărat 
om de finanţe. Pe scurt, se achita în chip desăvârşit de rolul 
său de magistrat la modă, fără să-şi compromită demnitatea 
pe care ştia - ca orice om de duh - să şi-o afirme ori de câte 
ori se cerea. Inspira simpatie prin felul sincer în care 
adoptase moravurile de provincie, fără să le critice. Şi toţi 
îşi dădeau osteneala să-i facă tânărului cât mai plăcut acest 
răstimp de restrişte. 

Procurorul regal, magistrat de mare talent, dar care era 
vârât în politică, impunea preşedintelui. Dacă nu s-ar fi 
întâmplat să lipsească din oraş, nu s-ar fi iscat toată 
afacerea d'Esgrignon. Iscusinţa, îndemânarea lui în 
asemenea împrejurări, ar fi aranjat lucrurile. Preşedintele 
şi du Croisier profitaseră de faptul că el se afla tocmai 
atunci în Parlament - unde trecea drept unul dintre cei mai 
străluciți oratori guvernamentali - pentru a-şi urzi intrigile, 
socotind cu destulă viclenie că Justiţia, o dată sesizată şi 
totul fiind dat în vileag, nu va mai fi nimic de făcut. Într- 
adevăr, în timpul acela, la nici un tribunal Parchetul n-ar fi 
primit, fără o îndelungă cercetare şi fără să refere 
procurorului general, o plângere pentru fals împotriva 
primului născut al uneia dintre cele mai nobile familii ale 
Regatului. În asemenea împrejurări, oamenii justiţiei, de 
acord cu guvernul, ar îi încercat mii de tranzacţii pentru a 
înăbuşi o plângere care putea trimite la galere un tânăr 
imprudent. Ar fi făcut de altfel acelaşi lucru şi în cazul unei 
familii liberale onorabile, bineînţeles, cu condiţia ca să nu 
fie prea făţiş potrivnică Tronului şi Altarului. Primirea 
reclamaţiei lui du Croisier şi arestarea tânărului conte nu s- 
ar fi produs, în mod normal, cu atâta uşurinţă. lată deci 
cum procedaseră preşedintele şi du Croisier pentru a-şi 
atinge țelul. 

Domnul Sauvager, tânăr avocat regalist, ajuns la gradul de 
prim-substitut, datorită servilismului faţă de guvern, 
domnea la Parchet în lipsa şefului său. De el depindea 
lansarea rechizitoriului care să dea curs plângerii lui du 


Croisier Sauvager, om de nimic şi fără nici o avere, trăia 
numai din leafă. Guvernul se bizuia pe de-a-ntregul pe un 
om de la care aştepta totul. Preşedintele a vrut să profite de 
această situaţie. De îndată ce falsul fu în mâinile lui du 
Croisier, chiar în aceeaşi seară, doamna du Ronceret, 
împinsă de soţul ei, avu o lunga convorbire cu Sauvager, 
atrăgându-i atenţia cât de nesigură este cariera de 
magistrat În Parchet: o simplă toană ministerială, o singură 
greşeală şi viitorul unui om se poate nărui. 

— Fii un om conştiincios şi pune-ţi concluziile chiar 
împotriva guvernului, dacă n-are dreptate. Tot eşti pierdut. 
Poţi profita în momentul de faţă, adăugă ea, de situaţia 
dumitale, pentru a face o căsătorie frumoasă care să te 
pună pentru totdeauna la adăpost de orice neajuns, 
procurându-ţi o avere care să-ţi îngăduie să te faci 
judecător de şedinţă. Prilejul e cum nu se poate mai 
binevenit. Domnul du Croisier nu va avea niciodată copii, 
toată lumea ştie de ce; averea lui şi a nevestei sale va trece 
aşadar asupra nepoatei lor, domnişoara Duval. Domnul 
Duval, ale cărui buzunare sunt doldora, este cineva în 
industria metalurgică, iar tatăl său, care încă trăieşte, mai 
are şi el avere. Laolaltă, tatăl şi fiul au un milion ce va fi 
dublat cu ajutorul lui du Croisier, care e acum în legătură 
cu marile bănci şi industrii din Paris. Domnul şi doamna 
Duval vor acorda, fireşte, mâna fetei lor, unui bărbat ce le 
va fi prezentat de către unchiul lor du Croisier, având în 
vedere cele două averi ce vor rămâne nepoatei, căci du 
Croisier va da, fără îndoială, domnişoarei Duval şi averea 
soţiei lui care nu are moştenitori. Cunoşti ura pe care du 
Croisier o poartă familiei d'Esgrignon; serveşte-l aşadar, fii 
bărbat, primeşte plângerea pentru fals pe care o va depune 
împotriva tânărului d'EsgrignoN. Urmăreşte imediat pe 
conte, fără să mai consulţi pe procurorul regal. Apoi roagă- 
te lui Dumnezeu să fii destituit pentru c-ai fost un magistrat 
imparţial şi ai judecat împotriva dorinţei guvernului şi 
viitorul îţi e asigurat! Vei avea o soţie încântătoare şi zestre 


- o rentă de treizeci de mii de livre, fără să mai socoteşti 
cele patru milioane la care poţi spera peste vreo zece ani. 

În două seri, primul substitut fu cu totul câştigat. 
Preşedintele şi domnul Sauvager ţinuseră afacerea secretă 
faţă de bătrânul judecător, faţă de supleant şi de al doilea 
substitut Sigur de imparţialitatea lui Blondet în faţa 
faptelor, preşedintele avea majoritatea, fură să mai pună la 
socoteală pe Camusot. Dar totul avea să dea greş din 
pricina defecţiunii neprevăzute a judecătorului de 
instrucţie. Preşedintele dorea o punere sub acuzare înainte 
ca procurorul regal să fie încunoştinţat. Nu cumva Camusot 
sau cel de-al doilea substitut îl vor încunoştinţa? 

Acum, explicând viaţa intimă a judecătorului de instrucţie 
Camusot, se vor vedea poate motivele care îndrituiau pe 
Chesnel să considere pe acest tânăr magistrat drept 
prieten al d'Esgrignonilor - ceea ce îl făcuse să aibă curajul 
de a-l opri în plină stradă. Camusot, fiu! primei soţii a unui 
negustor de mătăsuri din strada Bourdonais, obiect al 
ambițiilor tatălui său, fusese hărăzit magistraturii. 
Căsătorindu-se, obținuse protecţia unui aprod de la 
cabinetul regelui (protecţie ascunsă, dar eficace), fapt 
căruia îi datora numirea sa ca judecător şi mai târziu ca 
judecător de instrucţie. La moartea părinţilor săi, nu 
avusese altă avere decât o rentă de trei mii de scuzi; 
domnişoara Thirion nu-i adusese decât o zestre de douăzeci 
de mii de franci, deci gospodăria lui era destul de săracă, 
deoarece leafa de judecător în provincie nu trecea peste o 
mie cinci sute de franci. Judecătorii de instrucţie mai au un 
supliment de o mie de franci pentru cheltuieli şi lucrări 
neprevăzute. Cu toate că îţi dau multă bătaie de cap, 
acestea sunt posturi deştul de căutate, dar sunt revocabile; 
de aceea, doamna Camusot îşi mustrase soţul pentru că îşi 
dezvăluise gândurile în faţa preşedintelui. După trei ani de 
căsnicie, Marie-Cecile-Amelie Thirion primi binecuvântarea 
cerească prin două fericite naşteri: a unei fete şi a unui 
băiat; dar ea se ruga lui Dumnezeu să n-o mai 


binecuvânteze atât... încă asemenea câteva binecuvântări şi 
strâmtorarea ar fi devenit mizerie. Averea domnului 
Camusot-tatăl avea să se facă aşteptată încă multă vreme. 
De altfel, această frumoasă moştenire nu putea să asigure 
un venit mai mare decât opt sau zece mii de franci rentă 
copiilor negustorului, în număr de patru. Şi apoi, până să se 
întâmple ceea ce, acei ce se îndeletnicesc cu peţitul, 
numesc „speranţe” - judecătorul nu va avea şi el copii de 
înzestrat? Oricine va pricepe deci situaţia unei femeiuşti 
pline de cuminţenie şi hotărâre, cum era doamna Camusot; 
ea îşi dăduse prea bine seama câtă importanţă putea avea 
pentru soţul ei orice pas greşit şi de aceea se amesteca în 
treburile lui judiciare. 

Copilă unică a unui fost slujitor al regelui Ludovic al XVIII- 
lea, un valet ce-l însoţise pe rege în Italia, în Curlanda, în 
Anglia şi pe care suveranul îl răsplătise, dându-i singurul 
post pe care-l putea ocupa - aprod la cabinetul său de lucru 
- Amelie cunoscuse în căminul părintesc un fel de reflex al 
vieţii de la Culte. Thirion îi descria nobilimea, miniştrii, 
personalităţile de vază pe care el le anunţa, le introducea şi 
le vedea intrând şi ieşind. Crescută oarecum la uşa 
palatului Tuileries, tânăra prinsese ceva din principiile 
practicate acolo şi adoptase dogma supunerii absolute faţă 
de putere. lată de ce socotise, cu înţelepciune, că aşezându- 
se de partea d'Erisgrignonilor, soţul ei ar fi pe placul 
doamnei ducese de Maufrigneuse, aşadar pe placul a două 
familii puternice, pe care tatăl ei s-ar putea bizui la nevoie 
pentru a mijloci pe lângă rege. La cel dintâi prilej, Camusot 
ar fi putut fi numit judecător la Paris. Această mult visată şi 
fără încetare dorită avansare avea să le aducă un salariu de 
şase mii de franci, la care se adăuga bucuria de a locui la 
tatăl ei, sau la Camusot, cu toate avantajele celor două averi 
părinteşti. Dacă proverbul „ochii care nu se văd, se uită” se 
adevereşte cu privire la cele mai multe dintre femei, el se 
dovedeşte cu atât mai adevărat când e vorba de sentimente 
de familie şi de protecţii ministeriale sau regale. În toate 


timpurile, oamenii aflaţi în serviciul personal al regelui îşi 
conduc foarte bine corabia; te interesezi de un om, fie el 
chiar un valet, când îl vezi zilnic. 

Doamna Camusot, care se considera „în trecere” aci, 
închiriase o căsuţă în strada du Cygne. Oraşul nu era destul 
de populat pentru ca să se ti împământenit obiceiul de a 
închiria locuinţe mobilate, iar familia, nu de ajuns de 
înstărită pentru a-şi permite să locuiască un palat, ca Michu 
de pildă. Pariziana se resemnase aşadar să accepte un 
mobilier de provincie. Veniturile modeste au silit-o să ia o 
casă foarte urâtă, dar care se remarca totuşi printr-o 
oarecare naivă inventivitate în unele amănunte. Lipită de 
imobilul vecin în aşa tel încât faţada privea spre curte, nu 
avea spre stradă decât o singură fereastră la fiecare etaj. În 
fundul curţii (împrejmuită de două ziduri împodobite cu 
trandafiri şi verdeață), cu faţa spre casă, se înălța un 
hambar sprijinit pe două arcade de cărămidă. O uşă mică te 
conducea în acest imobil întunecos, umbrit de un nuc mare 
crescut în mijlocul ogrăzii. La parter, unde te ducea o scară 
cu rampă dublă şi balustrada de fier împodobită, dar roasă 
de rugină, se afla sufrageria ce da spre stradă, iar de 
partea cealaltă bucătăria. Din capătul coridorului care 
despărţea cele două camere, pornea o scară de lemn. Etajul 
întâi se compunea numai din două camere, dintre care una 
slujea de cabinet magistratului, cealaltă fiind dormitorul 
soţilor. Al doilea cat, mansardat, cuprindea, de asemenea, 
două odăi, una pentru bucătăreasă, cealaltă pentru 
jupâneasa care avea în grijă şi copiii. Niciuna dintre aceste 
camere n-avea plafon, ci doar grinzi văruite, cu spaţiul 
dintre ele bulgărit. Cele două odăi de la primul etaj, cum şi 
sala de jos, aveau pereţii căptuşiţi cu tăblii de forme 
complicate, pe care migăliseră cu răbdare dulgherii 
veacului trecut. Această lemnărie, vopsită într-un cenuşiu 
murdar, avea cea mai tristă înfăţişare. Cabinetul 
judecătorului semăna cu al unui avocat de provincie: un 
birou mare şi un fotoliu de mahon, biblioteca de student în 


drept şi un mobilier sărăcăcios adus de la Paris. Camera 
doamnei purta pecetea gustului provincial; ornamente 
albastre şi albe, un covor şi o mobilă disparată, fără stil, 
care părea modernă, deşi ceva asemănător nu fusese 
nicicând adoptat la Paris. Cât despre sufrageria de la 
parter, era o odaie de provincie, goală, rece, cu tapet 
igrasios şi şters. În acest cadru - fără a avea altă privelişte 
decât nucul, zidurile negre acoperite cu frunziş şi strada 
aproape pustie - îşi petrecea zilele o femeie destul de vioaie 
şi plină de viaţă, obişnuită cu distracţiile şi agitația 
Parisului, singură în cea mai mare parte a timpului sau 
primind vizite plicticoase şi stupide, care o făceau să 
prefere singurătatea în locul sporovăielilor fără de rost, mai 
ales că cea mai uşoară glumă ce şi-ar fi îngăduit-o ar fi 
stârnit nesfârşite comentarii, înveninându-i astfel zilele. 
Ocupată cu copiii, nu atât din plăcere, cât mai ales pentru 
a-şi umple viaţa solitară, nu găsea alte perspective 
gândurilor sale decât intrigile care se ţeseau în jurul ei şi 
uneltirile unor provinciali prinşi în cercul strâmt al 
ambițiilor. De aceea pătrundea cu uşurinţă unele taine la 
care soţul ei nici nu se gândea. Nu şopronul plin cu lemne 
în care jupâneasa spăla rufe îi atrăgea privirile atunci când, 
aşezată la fereastra odăii ei, se întrerupea din lucrul 
vreunei broderii; în acele clipe vedea Parisul, unde totul era 
plăcut, plin de viaţă; visa la serbări şi plângea la gândul că 
se afla surghiunită în închisoarea aceea rece de provincie. 
Regreta că trăia într-un ţinut liniştit, unde nu se întâmpla 
nici o conspirație, nici o afacere răsunătoare. Se vedea 
lâncezind vreme îndelungată la umbra nucului din curte. 
Doamna Camusot era o femeie mică, durdulie, proaspătă, 
blondă, cu fruntea bombată, gura nu prea cărnoasă şi 
bărbia proeminentă - trăsături pe care tinereţea le făcea 
suportabile, dar menite s-o îmbătrânească de timpuriu. 
Ochii săi vii şi şăgalnici trădau însă excesiva şi nevinovata ei 
dorinţă de a parveni şi invidia pe care i-o pricinuia actuala 
ei inferioritate; ei aprindeau două lumini pe faţa sa comună 


şi o înfrumuseţau cu o anumită putere a simţământului 
acesta pe care mai târziu avea să-l ostoiască succesul. 
Punea multă grijă în dichisirea toaletelor şi inventa iot soiul 
de garnituri pe care şi le broda singură; chibzuia îndelung 
asupra gătelilor, împreună cu: jupâneasa adusă, de la Paris, 
menţinând astfel În provincie buna faimă a parizienelor. 
Causticitatea ei o făcea să fie temută; nu era câtuşi de puţin 
iubită. Cu spiritul ei fin, iscoditor, propriu femeilor lipsite de 
ocupaţie, silite astfel să-şi umple zilele cu fel de fel de 
preocupări, ea descoperise gândurile tainice ale 
preşedintelui. De aceea îl sfătuise în ultimul timp pe 
Camusot să-l înfrunte. Afacerea în care era implicat tânărul 
conte era o excelentă ocazie. Înainte de a veni la serata lui 
du Croisier, nu-i fusese greu să demonstreze soţului ei că, în 
această afacere, primul substitut merge împotriva 
intenţiilor şefilor săi. Datoria lui Camusot era să-şi facă o 
trambulină din acest proces criminal, favorizând familia 
d'Esgrignon, cu mult mai puternică decât tabăra lui du 
Croisier. 

— Sauvager n-are să se însoare niciodată cu domnişoara 
Duval, deşi i s-a fluturat înaintea ochilor această 
perspectivă; are să fie în schimb păcălit de către 
machiavelicii de la Val-Noble, cărora le va jertfi cariera. 
Camusot, afacerea asta, atât de nenorocită pentru 
d'Esgrignon şi atât de perfid pornită de către preşedinte în 
favoarea lui du Croisier, nu-ţi va fi de folos decât ţie, îi zise 
ea pe când se întorceau acasă. 

Şireata pariziană dibuise de asemenea uneltirile ascunse 
ale preşedintelui pe lângă Blandureau şi motivele pe care le 
avea ca să zădărnicească strădaniile bătrânului Blondei; 
dar nu vedea nici un profit în faptul de a-l fi lămurit pe tată 
sau pe fiu asupra primejdiei situaţiei lor; se bucura de 
această comedie începută, fără să bănuiască ce mare 
însemnătate putea avea secretul pe care ea îl aflase, în 
privinţa cererii făcute familiei Blandureau, de către 
succesorul lui Chesnel, în favoarea lui Felicien Ronceret. În 


cazul în care poziţia soţului ei ar fi ameninţată de către 
preşedinte, doamna Camusot îl putea ameninţa la rândul ei, 
atrăgând atenţia horticultorului că i se fură floarea pe care 
el voia s-o transplanteze în grădina lui. 

Fără să poată pătrunde, ca doamna Camusot, 
dedesubturile prin care preşedintele şi du Croisier îl 
câştigaseră pe primul substitut. - examinând diferitele 
interese grupate în jurul florilor de crin ale Tribunalului, 
Chesnel văzu că se poate bizui pe procurorul regal, pe 
Camusot şi pe Michu. Doi judecători ce erau pentru 
d'Esgrignon, ar fi zădărnicit toată uneltirea. În sfârşit, 
notarul cunoştea prea bine dorinţele bătrânului Blondet ca 
să ştie că imparţialitatea lui s-ar fi lăsat înduplecată doar 
pentru a realiza țelul întregii sale vieţi: numirea fiului său în 
postul de supleant. Chesnel adormi plin de speranţe, cu 
gândul să se ducă la domnul Blondet, spre a-i oferi 
posibilitatea realizării vechilor sale năzuinţe şi spre a-i 
dezvălui perfidia preşedintelui du Ronceret. După ce va fi 
câştigat de partea sa pe bătrânul judecător, va vizita pe 
judecătorul de instrucţie, căruia nădăjduia să-i dovedească, 
dacă nu nevinovăția, cel puţin imprudenţa lui Victurnien şi 
să reducă astfel toată afacerea la o tinerească nechibzuinţă. 

Chesnel n-apucă să doarmă nici prea mult, nici prea liniştit 
căci, înainte de zorii zilei, menajera îl trezi ca să-i prezinte 
pe ce! mai fermecător personaj al acestei povestiri, pe cel 
mai drăguţ tânăr din lume, pe doamna ducesă de 
Maufrigneuse, îmbrăcata bărbăteşte şi venită singură cu 
caleaşca. 

— "Ţin să-l salvez sau să mor cu el, se adresă ea notarului, 
căruia i se părea că visează. Am o sută de mii de franci pe 
care regele mi i-a dat din caseta lui personală, pentru a 
cumpăra dovada nevinovăţiei lui Victurnien, dacă 
adversarul său este coruptibil. Dacă dăm greş, am otravă, 
pentru a-l pune la adăpost de orice, chiar pentru a-l 
sustrage acuzaţiei. Dar nu vom da greş. Procurorul regal, 
căruia i-am dat de ştire tot ceea ce se petrece, mă urmează: 


n-a putut veni cu mine, căci a vrut să ia cu el şi ordinele 
ministrului de Justiţie. 

Chesnel povesti ducesei, scenă cu scenă, toate cele 
întâmplate; se înfăşură apoi în halatul său de casă şi căzu la 
picioarele ei pe care începu să le sărute, cerându-şi scuze 
pentru necuviinţa pe care bucuria îl încumeta s-o facă. 

— Suntem salvaţi! strigă el poruncind Brigittei să 
pregătească tot ce ar avea nevoie ducesa, după o noapte 
petrecută pe drum. 

Făcu apel la curajul frumoasei Diana, demonstrându-i 
necesitatea de a se duce la judecătorul de instrucţie dis-de- 
dimineaţă, pentru ca nimeni să nu afle taina acestui 
demers, nici să bănuiască măcar sosirea ei. 

— Dar ce, crezi că n-am paşaport în regulă? spuse ea, 
arătând o foaie în care era trecută drept domnul viconte 
Felix de Vandenesse, secretar particular al regelui. Nu ştiu 
eu să-mi joc bine rolul de bărbat? reluă ducesa, trecându-şi 
degetele prin peruca ei a la Titus ţi jucându-se cu cravata. 

— Ah, doamnă ducesă, sunteţi un înger! strigă Chesnel şi-l 
podidiră lacrimile. (Ea rămânea desigur un înger, chiar şi-n 
straie bărbăteşti.) încheiaţi-vă redingota, înfăşuraţi-vă până 
la ochi în mantie, luaţi-mă de braţ şi să alergăm la Camusot, 
înainte ca cineva să ne poată întâlni. 

— Voi vedea pe un om care se numeşte Camusot? 

— Şi care are nasul precum numele?74, răspunse Chesnel. 
Cu toate că bătrânului notar numai de glumă nu-i ardea, 
socotea că se cuvine s-asculte de capriciile ducesei, să râdă 
o dată cu ea, să plângă o dală cu ea; îl înfiora însă lipsa de 
seriozitate a unei femei care chiar atunci când face o faptă 
mare, găseşte prilej de glumă. Dar ce n-ar fi făcut pentru a 

salva băiatul! 

În timp ce Chesnel se îmbrăca, doamna de Matifrigneuse 
luă o ceaşcă de cafea cu lapte cu frişcă, pe care i-o servi 
Brigitte, recunoscând superioritatea bucătăreselor de 
provincie asupra maiştrilor bucătari de la Paris, care 
neglijează mici amănunte atât de importante pentru 


cunoscători. Datorită gusturilor stăpânului ei, amator de 
mâncăruri alese, Brigitte îi putu oieri o gustare de soi, după 
care ducesa, însoţită de Chestiei, porni spre casa doamnei 
şi domnului Camusot. 

— Ah! Mai există şi o doamnă Camusot! exclamă ducesa. 
Atunci, afacerea s-ar putea aranja. 

— Cu atât mai mult cu cât doamna - care este pariziană - 
pare a se plictisi groaznic printre noi, provincialii. 

— Deci nu trebuie să avem nici un secret faţă de ea. 

— Veţi putea judeca singură ce trebuie să ascundeţi şi ce 
nu, adăugă cu supunere Chesnel. Cred că va fi foarte 
măgulită să primească în casa ei pe ducesa de 
Maufrigneuse. Pentru a nu compromite nimic, va trebui, 
desigur, să rămâneţi la ea până diseară, bineînţeles dacă nu 
vedeţi în asta vreun inconvenient. 

— E o persoană bine, doamna Camusot? întrebă ducesa cu 
un aer îngâmfat. 

— Cam face pe stăpâna la ea acasă, răspunse Chesnel. 

— Atunci probabil că se amestecă şi-n afacerile 
Tribunalului, reluă ducesa. Numai în Franţa, domnule 
Chesnel, se întâlnesc femei care devin soţii atât de 
conştiincioase, încât se căsătoresc şi cu funcţiile, comerţul 
sau lucrările soţilor lor. În Italia, în Anglia, în Spania, 
femeile îşi fac un punct de onoare din a-şi lăsa bărbaţii să se 
zbată singuri, în toate chestiunile de afaceri; îşi dau tot 
atâta osteneală să le ignoreze, pe cât se străduiesc 
burghezele noastre franceze să fie la curent cu ele. De o 
gelozie de necrezut în politica conjugală, franţuzoaicele vor 
să le ştie pe toate. De aceea, în cele mai mărunte greutăţi 
ale vieţii, se simte în Franţa mâna femeii care sfătuieşte, 
îndrumă, luminează pe soţul ei. Cei mai mulţi bărbaţi n-au a 
se plânge în această privinţă. În Anglia, dimpotrivă, lipsa de 
interes pentru afacerile soţului este atât de perfectă, încât 
dacă un bărbat ar fi băgat la închisoare pentru datorii timp 
de douăzeci şi patru de ore, la întoarcere, soţia lui, 
neinformată, ar fi în stare să-i facă o scenă de gelozie. 


— Am ajuns cu bine, fără să fi întâlnit pe nimeni, spuse 
Chesnel. Doamnă ducesă, veţi avea cu atât mai multă 
trecere aici, cu cât tatăl doamnei Camusot, pe numele său 
Thirion, este aprod la cabinetul maiestăţii sale. 

— Şi regele nu s-a gândit la asta! Nu se gândeşte la nimic! 
exclamă ea. Thirion e acela care ne-a introdus, pe prinţul de 
Cadignan, pe domnul de Vandenesse şi pe mine! Suntem 
deci stăpâni în această casă. Pune totul la cale cu soţul, în 
timp ce eu voi vorbi cu soţia lui. 

Jupâneasa, care tocmai spăla şi îmbrăca copiii, introduse 
pe cei doi străini în săliţa neîncălzită. 

— Du-te şi prezintă această carte de vizită stăpânei 
dumitale, şopti ducesa la urechea servitoarei - dar nimeni 
să n-o citească în afară de ea. Dacă eşti discretă, te voi 
răsplăti, micuța mea. 

Jupâneasa rămase înmărmurită, auzind glas de femeie sub 
această încântătoare înfăţişare de bărbat. 

— Trezeşte-l pe domnul Camusot, i se adresă şi Chesnel, şi 
spune-i că-l aştept pentru o chestiune importantă. 

Jupâneasa urcă scările. Peste câteva clipe, doamna 
Camusot, în capot, se repezi pe scări şi pofti înăuntru pe 
frumosul străin, după ce împinse pe Camusot, dezbrăcat, în 
cabinetul său, cu toate catrafusele, poruncindu-i să se 
îmbrace şi s-o aştepte acolo. Atâta vâlvă şi emoție fusese 
provocată de cartea de vizită pe care era gravat: 

Doamna ducesă de Maufrigneuse. 

Fiica aprodului de la cabinetul regelui înţelesese totul. 

— Domnule Chesnel, parc-a căzut trăsnetul aici, spuse 
jupâneasa în şoaptă, la întoarcere. Domnul se îmbracă în 
cabinet; poftiţi, puteţi urca. 

— Nici un cuvânt despre toate astea, îi porunci notarul. 
Chesnel, simțindu-se sprijinit de înalta doamnă care avea 
şi consimţământul verbal al regelui în privinţa măsurilor de 
luat pentru salvarea contelui d'Esgrignon, luă un aer 
autoritar, care i-a servit mult mai mult în întâlnirea cu 


Camusot, decât aerul umil cu care i-ar fi vorbit dacă ar fi 
fost singur, fără ajutoare. 

— Cuvintele mele de ieri seară - i se adresă el lui Camusot 
- v-au putut mira, dar sunt cât se poate de serioase. Familia 
d'Esgrignon se bizuie pe dumneavoastră pentru buna 
instruire a unei afaceri din care trebuie să iasă neîntinată. 

— Domnule Chesnel, nu vreau să relev ceea ce este 
supărător pentru mine şi jignitor la adresa Justiţiei în 
cuvintele dumneavoastră. Poziţia pe care o aveţi pe lângă 
familia d'Esgrignon o scuză îndeajuns, dar... 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup. Vin să vă spun lucruri pe 
care superiorii dumneavoastră le gândesc, dar n-au curajul 
să le mărturisească, şi pe care oamenii deştepţi le ghicesc; 
şi dumneavoastră sunteţi un om deştept. Să presupunem că 
tânărul a acţionat cu imprudenţă; credeţi că Regele, 
Curtea, Cabinetul ministerial sunt măguliţi să vadă un nume 
vechi ca al d'Esgrignonilor târât la Curtea cu juri? Este 
oare în interesul nu numai al regalității, dar al ţării, ca 
familiile istorice să se prăbuşească? Egalitatea, astăzi 
cuvântul magic al opoziţiei, nu-şi află oare chezăşia în 
existenţa unei înalte aristocrații consacrate de timp? Ei 
bine, în cazul nostru nu numai că n-a fost nici cea mai mică 
imprudenţă, dar suntem chiar nişte nevinovaţi căzuţi într-o 
capcană. 

— Sunt curios să ştiu cum! răspunse judecătorul. 

— Domnule Camusot, reluă Chesnel, de doi ani de zile, du 
Croisier a lăsat mereu să se ridice, pe numele lui, sume 
importante de către contele d'Esgrignon. Voi produce poliţe 
pentru peste o sută de mii de scuzi, mereu achitate de el, 
sume ce i-au fost restituite prin mine. Notaţi bine acest 
lucru, fie înainte, fie după scadenţă. Domnul conte 
d'Esgrignon este în măsură să vă prezinte o chitanţă pentru 
suma ridicată de dânsul, anterior aşa-zisului fals! În acest 
caz, nu vedeţi în această plângere un act de ură de partid? 
Nu este această acuzaţie o odioasă calomnie adusă 
moştenitorului uneia dintre cele mai vechi familii, de către 


cei mai înverşunaţi duşmani ai Tronului şi ai Altarului? 
Aşadar n-a existat fals în această afacere, după cum nu este 
în expunerea ce v-o fac. Întrebaţi-o pe doamna du Croisier, 
care încă nu ştie de plângerea pentru fals; vă va declara că 
eu i-am înmânat suma, pe care a păstrat-o pentru a o da 
soţului, care atunci era absent şi care nu i-a cerut-o. 
Întrebaţi-i şi pe du Croisier, probabil că nici nu ştie că am 
plătit doamnei du Croisier aceşti bani. 

— Domnule, răspunse judecătorul de instrucţie, puteţi face 
asemenea afirmaţii în salonul domnului d'Esgrignon, sau 
cuiva care n-are habar de această afacere şi veţi fi crezut; 
dar un judecător de instrucţie. În afară doar dacă nu este 
un dobitoc, nu poate crede că o soţie supusă, ca doamna du 
Croisier, poate păstra în scrinul ei o sută de mii de scuzi, 
fără să spună o vorbă soţului ei; sau că un bătrân notar m-a 
informat numaidecât pe domnul du Croisier de plata sumei. 

— Bătrânul notar s-a dus la Paris să pună capăt 
destrăbălărilor băiatului. 

— N-am interogat încă pe contele d'Esgrignon, reluă 
judecătorul; răspunsurile sale mă vor lămuri. 

— E la secret? întrebă notarul. 

— Da, răspunse Camusot. 

— Domnule judecător, exclamă Chesnel, care văzu 
primejdia, instrucţia poate fi condusă fie pentru, fie 
împotriva noastră; veţi alege între a constata - după 
declaraţiile doamnei du Croisier - restituirea sumei, 
anterior poliţei, şi între a interoga pe un biet învinovăţit 
care în tulburarea lui nu-şi va mai aminti desigur nimic şi 
care va compromite tot. Veţi alege ce vi se pare mai 
verosimil: sau faptul că o femeie nepricepută în afaceri 
poate uita ceva, sau că un d'Esgrignon poate săvârşi un 
fals. 

— Nu e vorba de toate astea, răspunse judecătorul. E 
vorba să ştim dacă domnul conte d'Esgrignon a făcut o 
poliţă din partea de jos a unei scrisori trimise lui de către 
du Croisier. 


— Ei! putea s-o facă, strigă doamna Camusot, care tocmai 
intra, urmată de frumosul necunoscut. 

Domnul Chesnel restituise doar suma... 

Şi se aplecă spre soţul ei şoptindu-i: 

— La primul loc vacant, vei fi numit judecător supleant. 
Serveşti de-a dreptul pe rege în această afacere şi sunt 
sigură că n-au să te uite. Acest tânăr este ducesa de 
Maufrigneuse, vezi, nu care cumva să spui c-ai văzut-o, dar 
fă orice pentru tânărul conte - hai, curaj. 

— Chiar dacă instrucţia, replică judecătorul, ar fi condusă 
favorabil, în sensul că ar pune în evidenţă nevinovăția 
tânărului conte, pot eu oare să răspund de judecata care va 
urma? Domnul Chesnel şi tu, draga mea, cunoaşteţi 
dispoziţiunile preşedintelui... 

— La mai lasă! îl întrerupse doamna Camusot. Du-te chiar 
azi dimineaţă la domnul Michu, spune-i de arestarea 
domnului conte şi veţi fi doi contra doi. Îţi garantez eu. 
Michu e parizian şi ştii cât de devotat este nobilimii. Un 
câine bun aleargă după vânat de soi. 

În aceeaşi clipă se auzi la uşă glasul domnişoarei Cadot, 
anunțând că aduce o scrisoare urgentă. Judecătorul ieşi şi 
se întoarse citind aceste rânduri: 

Domnul vicepreşedinte al Tribunalului roagă pe domnul 
Camusot să ia parte la audieri azi şi în zilele următoare, 
pentru ca Tribunalul să fie complet în timpul lipsei 
domnului preşedinte care îi trimite salutările sale. 

— S-a isprăvit cu instrucţia afacerii d'Esgrignon! exclamă 
doamna Camusot. Nu ţi-am spus eu c-au să-ţi joace o festă 
urâtă? Preşedintele s-a dus să te vorbească de rău la 
procurorul general şi la preşedintele Curţii. Înainte ca să 
poţi instrui afacerea, vei fi schimbat. E limpede! 

— Veţi rămâne, domnule Camusot, spuse ducesa. 
Procurorul regal va sosi, nădăjduiesc, la timp. 

— Când soseşte procurorul regal, trebuie să găsească 
totul pus la punct, spuse cu avânt doamna Camusot. Da, 
dragul meu, da, întări ea, uitându-se hotărât la soţul ei care 


încremenise. Preşedinte bătrân şi ipocrit! Vrei să faci pe 
şiretul cu noi; ai să-ţi mai aduci aminte de asta! Vrei să 
jucăm după cum ne cânţi tu, ei, lasă, că o să-ţi arate ea ţie, 
Cecile-Amelie Thirion. Bietul moş Blondet! Cu atât mai bine 
pentru el că preşedintele a plecat în călătorie; nătărăul ăla 
de fiu-său are să se însoare cu domnişoara Blandureau. Mă 
duc să-i deschid ochii lui Blondet-tatăl. Tu, Camusot, du-te 
la Michu, în timp ce doamna ducesă şi cu mine alergăm să 
vorbim cu bătrânul Blondet. Şi aşteaptă-te să auzi tot oraşul 
vuind că m-am plimbat cu un amant în dimineaţa asta. 

Doamna Camusol dădu braţul ducesei şi o conduse pe 
străzi lăturalnice, până ce ajunseră la uşa bătrânului 
judecător, fără să întâlnească vreo persoană primejdioasă. 
Între timp, Chesnel se duse să se sfătuiască cu tânărul 
conte la închisoare, unde Camusot îl lăsă să pătrundă într- 
ascuns. 

Bucătăresele, servitoarele şi alţi oameni sculaţi de 
dimineaţă, care au văzut-o pe doamna Camusot şi pe 
ducesă pe uliţe dosnice, l-au luat pe tânăr drept un amant 
sosit de la Paris. După cum bine prevăzuse Cecile-Amelie, 
până seara ştirea despre abaterile ei conjugale se 
împrăştiase în tot târgul şi bârfeala era în toi. Doamna 
Camusot şi pretinsul amant l-au găsit pe bătrânul Blondet 
în seră. După ce salută pe soţia colegului său şi pe tovarăşul 
ei, aruncă tânăr ului încântător o privire cercetătoare, plină 
de neîncredere. 

— Vă prezint un vâr de-al soţului meu, se adresă ea 
domnului Blondet, arătând spre ducesă, unul dintre cei mai 
distinşi horticultori din Paris, care se întoarce din Bretagne 
şi nu poate petrece decât o singură zi cu noi. Domnul a 
auzit vorbindu-se de florile şi arbuştii dumneavoastră, şi ne- 
am permis să venim de dimineaţă. 

— Ah! Domnul este horticultor? întrebă bătrânul 
judecător. 

Ducesa dădu din cap fără să scoată o vorbă. 


— lată, spuse judecătorul, arborele meu de cafea şi 
arborele de ceai. 

— De ce oare a plecat domnul preşedinte? întrebă doamna 
Camusot. Fac prinsoare că absenţa lui e în legătură cu 
Camusot. 

— Întocmai. Iată, domnule, cel mai rar cactus din lumE. 
Continuă el arătând într-un ghiveci o plantă ce semăna cu 
un bambus mâncat de lepră. Vine din Noua Olandă. Dar 
sunteţi cam tânăr, domnule, pentru un horticultor. 

— Lasă florile, dragă domnule Blondet, întrerupse doamna 
Camusot. E vorba de dumneata, de speranţele dumitale, de 
căsătoria fiului dumitale cu domnişoara Blandureau. 
Preşedintele te păcăleşte. 

— Ei aş! exclamă judecătorul neîncrezător. 

— Da, reluă ea. Dacă te-ai ocupa mai mult de oameni şi 
mai puţin de flori, ai vedea că zestrea şi speranţele pe care 
le-ai sădit, le-ai stropit, le-ai plivit şi le-ai crescut, sunt azi 
pe cale de a fi culese de alte mâini viclene. 

— Doamnă!... 

— O! Nimeni din târg nu va avea curajul să se strice cu 
preşedintele, spunânduc-ţi adevărul. Eu, care nu sunt din 
partea locului şi care, datorită acestui tânăr cumsecade voi 
merge în curând la Paris, te anunţ că succesorul lui Chesnel 
a cerut în mod formal mâna domnişoarei Claire Blandureau, 
pentru tânărul du Ronceret, căruia părinţii lui îi dau 
cincizeci de mii de scuzi. Cât despre Felicien, promite să 
accepte să fie avocat, pentru a fi numit judecător. 

Bătrânul magistrat scăpă din mână ghiveciul pe care-l 
luase, vrând să-l arate ducesei. 

— Ah! cactusul meu! Ah! fiul meu! Domnişoara 
Blandureau! Uite, s-a rupt floarea cactusului. 

— Dar toate se pot aranja, spuse râzând doamna Camusot. 
Dacă vrei să-ţi vezi fiul judecător de azi într-o lună, îţi vom 
spune ce trebuie să faci... 

— Domnule, treceţi dincolo, veţi vedea pelargoniile mele, o 
privelişte feerică atunci când ele sunt înflorite. De ce, se 


adresă el doamnei Camusot, îmi vorbiţi de aceste afaceri în 
faţa varului dumneavoastră? 

— "Totul depinde de el, răspunse doamna Camusot. 
Numirea fiului dumitale este pierdută pe vecie dacă 
vorbeşti cuiva despre acest tânăr. 

— Ei, asta-i! 

— Tânărul acesta este o floare. 

— Ah! 

— Este ducesa de Maufrigneuse, trimisă de rege pentru a 
salva pe tânărul d'Esgrignon, arestat ieri în urma unei 
plângeri pentru fals, depusă de du Croisier. Doamna ducesă 
are cuvântul ministrului de Justiţie, care va ratifica 
promisiunile pe care dânsa vi le va face. 

— Cactusul meu este salvat! spuse judecătorul, examinând 
preţioasa plantă. Haideţi, vă ascult. 

— Consultă-te cu Camusot şi cu Michu, pentru ca afacerea 
să fie cocoloşită cât mai repede şi fiul dumitale va fi numit. 
Numirea lui va sosi destul de repede pentru a-ţi îngădui să 
împiedici manevrele celor doi Ronceret pe lângă familia 
Blandureau. Fiul dumitale va fi mai mult decât judecător 
supleant, va prelua în cursul acestui an succesiunea 
domnului Camusot. Procurorul regal soseşte azi; domnul 
Sauvager va fi, fără îndoială, silit să-şi dea demisia, din 
cauza comportării sale în această afacere. Soţul meu vă va 
arăta la Tribunal acte care dovedesc nevinovăția contelui 
d'Esgrignon şi din care rezultă că falsul a fost o cursă 
întinsă de du Croisier. 

Bătrânul judecător intră în circul olimpic al celor şase mii 
de pelargonii şi salută pe ducesă cu cuvintele: 

— Domnule, dacă ceea ce doriţi este legal, lucrul se poate 
face. 

— Înmânaţi mâine demisia dumneavoastră domnului 
Chesnel şi vă promit că în cursul săptămânii vă voi trimite 
numirea fiului dumneavoastră, răspunse ducesa. Dar nu o 
înaintați decât după ce procurorul regal vă va confirma cele 
spuse de mine. Vă înţelegeţi mai bine între dumneavoastră, 


oamenii de drept. Spuneţi-i numai că ducesa de 
Maufrigneuse v-a dat cuvântul ei. Şi nici un cuvânt asupra 
călătoriei mele aici, adăugă ea. 

Bătrânul judecător îi sărută mâna şi începu să culeagă, 
fără milă, florile cele mai frumoase, pe care i le oferi în dar. 

— Nici nu vă gândiţi! îl opri ea. Oferiţi-le doamnei. Nu este 
normal să vezi flori în mâna unui bărbat care merge la 
braţul unei femei frumoase. 

— Înainte de a pleca la Tribunal, vorbi doamna Camusot, 
duceţi-vă la succesorul lui Chesnel şi informaţi-vă de 
propunerile pe care le-a făcut în numele domnului şi 
doamnei du Ronceret. 

Bătrânul judecător, uluit de duplicitatea preşedintelui, 
rămase în picioare, lângă poartă, privind după cele două 
femei care se depărtau pe străzi lăturalnice. Vedea 
prăbuşindu-se edificiul pe care-l clădise cu atâta osteneală 
timp de zece ani, pentru copilul său iubit. Să fie oare cu 
putinţă? Bănui un vicleşug şi alergă la succesorul lui 
Chesnel. La ora nouă şi jumătate, înainte de audieri, 
vicepreşedintele Blondet, judecătorul Camusot şi Michu se 
aflau cu o remarcabilă exactitate în camera de consiliu, a 
cărei uşă o închise cu grijă bătrânul judecător, văzând pe 
Camusot şi pe Michu venind împreună. 

— Ei bine, domnule vicepreşedinte, i se adresă Michu, 
domnul Sauvager a cerut un mandat împotriva unui conte 
d'Esgrignon, fără să consulte pe procurorul regal, pentru a 
fi astfel pe placul unui du Croisier, duşman al guvernului 
regelui. Este o adevărată anarhie. Pe de altă parte, 
preşedintele pleacă pentru ca să zădărnicească instrucţia! 
Şi noi nu ştim nimic de acest proces. Oare au voit să ne 
forţeze mâna? 

— Este prima dată că aud despre această afacere, zise 
bătrânul judecător, curios de demersul tăcut de preşedinte 
pe lângă familia Blandureau. 

Succesorul lui Chesnel, omul lui du Ronceret, printr-un 
vicleşug al bătrânului judecător, dezvăluise secretul. 


— Noroc că v-am vorbit eu, scumpe maestre, spuse 
Camusot lui Blondet, căci altfel aţi fi renunţat pe veci de a 
vă mai vedea fiul aşezat sub însemnele florilor de crin ale 
Tribunalului şi de a-l mai căsători cu domnişoara 
Blandureau. 

— Dar nu e vorba nici de fiul meu, nici de căsătoria lui, 
spuse judecătorul. Se pune întrebarea dacă tânărul conte 
d'Esgrignon este sau nu vinovat? 

— Se pare, interveni domnul Michu, că banii au fost daţi 
doamnei du Croisier de către Chesnel; s-a făcut o 
nelegiuire, dintr-un simplu fleac neregulamentar. Băiatul ar 
fi luat, spune plângerea, partea de jos a unei scrisori, unde 
era semnătura lui du Croisier, şi a făcut din ea o poliţa către 
Keller. 

— O imprudenţă! adăugă Camusot. 

— Dar dacă du Croisier a încasat banii, de ce s-a mai 
plâns? întrebă Blondet. 

— Încă nu ştie că suma a fost dată soţiei sale - sau se face 
că nu ştie, spuse Camusot. 

— Răzbunări de provinciali! adăugă Michu. 

— Mi se pare totuşi că e un fals, replică bătrânul Blondet. 

— Vi se pare, zise Camusot. Dar mai întâi, presupunând că 
tânărul conte n-ar fi avut dreptul să ridice bani în numele 
lui du Croisier, n-ar fi în nici un caz contrafacere de 
semnătură. Dar din moment ce fusese înştiinţat că Chesnel 
vărsase acea sumă, a crezut că are acest drept. 

— Ei bine, unde vedeţi falsul? întrebă bătrânul judecător. 
Esenţa delictului, în materie de drept civil, este să 
pricinuieşti o pagubă cuiva. 

— E limpede. Luând drept bună versiunea lui du Croisier, 
semnătura a fost deturnată de la destinaţia ei, pentru a 
încasa banii, împotriva interzicerii formale pe care du 
Croisier a făcut-o bancherului său, spuse Camusot. 

— Aceasta, domnilor, mi se pare un fleac, un lucru de 
nimic. Aveai suma, trebuia să aştept o poliţă de la 
dumneata; dar eu, conte d'Esgrignon, aveam nevoie 


urgentă de bani şi am... Haida-de! Plângerea e pătimaşă, 
miroase a răzbunare, Pentru ca să existe fals, legiuitorul 
prevede intenţia de a sustrage o sumă, de a-ţi atribui un 
profit la care n-ai avea dreptul. Nu există fals nici după 
conceptul dreptului roman, nici după actuala jurisprudenţă 
- asta în civil - căci nu sunt în cauză nici acte publice, nici 
acte autentice. 

În materie privată, un fals presupune intenţia de a fura, 
dar aici, unde e furtul? În ce timpuri trăim, domnilor? 
Preşedintele pleacă pentru a stânjeni o instrucţie care ar fi 
trebuit să fie terminată! Nu-l cunosc pe domnul preşedinte 
decât de azi, dar îi voi plăti arieratele erorii mele; de-acum 
înainte îşi va face singur ciornele pentru deciziile ce le dă. 
În chestiunea asta, trebuie să acţionaţi cu cea mai mare 
grabă, domnule Camusot. 

— După părerea mea, interveni Michu, ar trebui nu să 
obţinem punerea în libertate pe cauţiune, ci să-l scoatem pe 
băiat imediat din afacerea asta. Totul depinde de 
interogatoriul ce-l vom lua lui du Croisier şi soţiei sale. Îi 
puteţi chema în timpul audierii, domnule Camusot, le puteţi 
lua depoziţiile înainte de ora patru, întocmiţi raportul la 
noapte şi mâine judecăm afacerea asta înainte de audieri. 

— În timp ce avocaţii vor pleda, vom conveni asupra 
procedurii de urmat, spuse Blondet lui Camusot. 

Cei trei judecători îşi îmbrăcară robele şi intrară în 
şedinţă. 

La ora douăsprezece, monseniorul şi domnişoara Armande 
sosiseră la palatul d'Esgrignon, unde se şi aflau Chesnel şi 
abatele Couturier. După o destul de scurtă conferinţă între 
duhovnicul doamnei du Croisier şi prelat, acesta se duse în 
grabă la penitenta sa. 

La unsprezece dimineaţa, du Croisier primise un mandat 
de aducere care-l chema între orele unu şi două la 
Cabinetul judecătorului de instrucţie. Ajunse acolo pradă 
unor bănuieli destul de întemeiate. Neputând să prevadă 
sosirea ducesei de Maufrigneuse şi a procurorului regal, 


nici grabnica confederare a celor trei magistrați, 
preşedintele uitase să traseze lui du Croisier un plan de 
conduită pentru cazul când ar începe instruirea. Niciunul, 
nici celălalt nu crezuseră că lucrurile se vor desfăşura atât 
de repede. Du Croisier se grăbi să se supună mandatului, 
pentru a cunoaşte cât mai curând dispoziţiile domnului 
Camusot. Fu deci silit să se înfăţişeze. Judecătorul i-a pus, 
pe scurt, următoarele şase întrebări; - Aşa-zisul act fals 
purta sau nu adevărata lui semnătură? 

— Avusese, înainte de acest act, afaceri cu domnul conte 
d'Esgrignon? 

— Domnul d'Esgrignon nu scosese în diferite rânduri 
poliţe pe numele lui, cu sau fără aviz? 

— Nu scrisese el o scrisoare domnului d'Esgrignon, prin 
care îl autoriza să ridice bani în contul lui? - îi plătise 
Chesnel de mai multe ori diferite solduri? 

— Nu lipsise din oraş la cutare dată? 

La toate aceste întrebări, du Croisier răspunsese afirmativ. 
În ciuda explicaţiilor sale prelungite, judecătorul aducea 
mereu pe bancher la alternativa între da şi nu. După ce 
întrebările şi răspunsurile an fost consemnate în procesul: 
verbal, judecătorul sfârşi prin această zdrobitoare 
întrebare: 

— Ştia du Croisier că banii de pe poliţa zisă falsă erau 
depuşi la el - conform declaraţiei lui Chesnel - şi că domnul 
conte d'Esgrignon avea o scrisoare de la numitul Chesnel 
anterioară cu cinci zile poliţei? 

Această ultimă întrebare îl îngrozi pe du Croisier. Ceru să i 
se spună ce înseamnă acest interogatoriu, dacă el era 
vinovatul şi contele d'Esgrignon intimatul? Atrase apoi 
atenţia că, dacă banii ar fi fost la el, n-ar fi făcut plângerea. 

— Justiţia vrea să fie lămurită, spuse judecătorul, 
concediindu-l, nu fără a lua în seamă această ultimă 
observaţie a lui du Croisier. 

— Dar domnule, banii... 

— Banii sunt la dumneavoastră, zise judecătorul. 


Chesnel, de asemenea citat, apăru pentru a explica 
afacerea. Veracitatea aserţiunilor sale a fost întărită de 
depoziţia doamnei du Croisier. Judecătorul interogase pe 
contele d'Esgrignon care, învăţat de Chesnel, arătă prima 
scrisoare în care du Croisier îi spunea că poate ridica 
fonduri în numele lui, fără să-i facă jignirea de a-i depune 
banii anticipat. Apoi mai depuse o scrisoare a lui Chesnel, 
prin care notarul îl înştiinţase că a vărsat cei o sută de mii 
de scuzi domnului du Croisier. Cu asemenea dovezi, 
nevinovăția tânărului conte trebuia să învingă în faţa 
Tribunalului. Când du Croisier se întoarse acasă, faţa lui era 
albă de mânie şi pe buze-i stăruia o uşoară spumă a furiei 
sale mocnite. Îşi găsi soţia în salon, lângă cămin, tricotându- 
i o pereche de tăârlici; când ridică ochii asupra lui, tremura 
toată, dar se resemnase. 

— Ce-ai declarat în faţa judecătorului, doamnă, strigă du 
Croisier, bâlbâindu-se. M-ai dezonorat, m-ai pierdut, m-ai 
trădat! 

— Te-am salvat, răspunse ea. Dacă vreodată te vei înrudi 
cu familia d'Esgrignon, prin căsătoria nepoatei dumitale cu 
tânărul conte, aceasta o vei datora purtării mele de azi. 

— Minune! A grăit Măgăriţa lui Balaam75! urlă el; nu mă 
mai mir de nimic! Si, unde sunt cei o sută de mii de scuzi 
despre care Chesnel spune c-ar fi la mine? 

— Iată-i, răspunse ea, scoțând de sub perna fotoliului 
pachetul cu bancnote. N-am făcut un păcat de moarte 
declarând că domnul Chesnel mi i-a dat. 

— În lipsa mea? 

— Nu erai aici. 

— Mi-o juri pe fericirea vieţii tale viitoare? 

— Jur, spuse ea cu voce liniştită. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Aici am făcut rău, răspunse femeia, dar greşeala mea se 
întoarce spre binele vostru. Nepoata ta va fi într-o zi o 
marchiză d'Esgrignon şi poate vei fi şi tu deputat, dacă te 


porţi bine în afacerea asta nenorocită. Ai mers prea 
departe; încearcă să-ţi revii. 

Du Croisier se plimba prin salon în prada celei mai mari 
tulburări şi soţia sa aştepta, tot atât de tulburată, rezultatul 
plimbării.' În sfârşit, du Croisier sună: 

— Nu primesc pe nimeni astă-seară, porunci el feciorului. 
Să închideţi poarta. Tuturor celor care vor veni, să le spui 
că doamna şi cu mine suntem la ţară. Vom pleca imediat 
după masa pe care o vei servi cu jumătate de oră mai 
devreme. 

În cursul serii, în toate saloanele, la micii negustori, ba 
chiar printre săraci sau cerşetori, în sfârşit, în tot oraşul, se 
vorbea despre marea ştire: arestarea contelui d'Esgrignon, 
bănuit de fals. Contele va merge la Curtea cu juri, va fi 
osândit, înfierat pe viaţă. Cea mai mare parte dintre cei ce 
ţineau la onoarea familiei d'Esgrignon negau faptul. 

Când se întunecă, Chesnel veni să ia de la doamna 
Camusot pe tânărul necunoscut pe care îl conduse la 
palatul d'Esgrignon, unde îl aştepta domnişoara Armande. 
Biata fată conduse la ea în cameră pe ducesa de 
Maufrigneuse, căreia îi dădu apartamentul său. Episcopul îl 
ocupa pe al lui Victurnien. Când nobila Armande rămase 
singură cu ducesa, îi spuse tu o privire jalnică: 

— Eraţi într-adevăr datoare să veniţi în ajutorul acestui 
nefericit copil. Care s-a aruncat în prăpastie pentru 
dumneavoastră; un copil - pentru care se jertfesc toţi cei de 
aici. 

Ducesa îşi şi aruncase privirea ei de femeie prin camera 
domnişoarei d'Esgrignon şi văzuse aici icoana vieţii acestei 
minunate fete: privind încăperea goală, rece şi lipsită de 
lux, ai îi zis că te afli în chilia unei călugăriţe. Ducesa era 
emoţionată de clipa care-i dezvăluia trecutul, prezentul şi 
viitorul acestei vieţi - dându-şi seama totodată de marele 
contrast ce-l stirpea prezenţa sa - şi nu-şi putu reţine 
lacrimile care-i alunecau pe obraji. 


— O! am făcut rău, iertaţi-mă, doamnă ducesă! vorbi 
creştina din ea, biruind pe mătuşa lui Victurnien. Nu 
cunoşteaţi neajunsurile noastre; nepotul meu nu a avut 
puterea să vi le mărturisească. De altfel, privindu-vă, totul 
capătă un înţeles - chiar şi nelegiuirea. 

Domnişoara Armande, uscată şi slabă, palidă, dar 
frumoasă ca unul dintre acele chipuri firave şi severe pe 
care numai pictorii germani ştiu să le zugrăvească, avea şi 
ea ochii înlăcrimaţi. 

— Linişteşte-te, înger drag, spuse ducesa. E salvat! 

— Da, dar onoarea, dar viitorul lui? Chesnel mi-a spus că 
regele ştie adevărul. 

— Ne vom gândi să îndreptăm răul, răspunse ducesa. 
Domnişoara Armande cobori în salon şi găsi „Salonul cu 
vechituri” în plenul său. Venise toată lumea, pe de o parte 
pentru a sărbători pe monsenior, dar pe de alta pentru a fi 

în jurul marchizului d'Esgrignon. Chesnel, postat în 
anticameră, recomanda fiecăruia în parte secretul cel mai 
desăvârşit asupra marii afaceri, pentru ca nu care cumva 
venerabilul marchiz să afle vreodată ceva. Severul frânc ar 
fi fost în stare să-şi sugrume fiul sau să-l ucidă pe du 
Croisier. În această împrejurare ar fi trebuit un criminal, fie 
de o parte, fie de alta. 

Printr-o ciudată întâmplarE. Marchizul, fericit de 
întoarcerea fiului său la Paris, vorbi de Victurnien mai mult 
ca de obicei. Victurnien va căpăta în curând un post de la 
rege. Monarhul se va ocupa, în sfârşit, de familia 
d'Esgrignon. Fiecare dintre cei de faţă, cu inima cătrănită, 
lăuda frumoasa purtare a lui Victurnien. Domnişoara 
Armande pregătea terenul pentru apariţia subită a 
nepotului, spunând fratelui ei că Victurnien va veni fără 
îndoială să-i vadă şi că probabil e pe drum. 

— Ei bine! spuse marchizul, în picioare în faţa căminului, 
dacă îşi vede de treabă, să stea mai degrabă acolo unde se 
află, să nu se gândească la bucuria pe care bătrânul său 


tată ar simţi-o revăzându-l. Mai presus de orice, serviciul 
regelui! 

Mulţi dintre cei care au auzit aceste cuvinte s-au înfiorat. 
Procesul putea pune umărul unui d'Esgrignon sub fierul 
roşu al călăului. A fost o clipă de tăcere apăsătoare. Bătrâna 
marchiză de Casteran nu-şi putu stăpâni o lacrimă pe care 
o lăsă să se prelingă peste fard, întorcând capul. 

A doua zi la amiază, pe o zi senină, toată, populaţia În 
fierbere era împrăştiată pe străzi în grupuri şi nu vorbea 
decât de marea întâmplare. Tânărul conte era sau nu la 
închisoare? În clipa aceea fu văzută binecunoscuta 
cabrioletă a contelui d'Esgrignon coborând strada Saint- 
Blaise, dinspre Prefectură, Cabrioleta era condusă de însuşi 
contele, întovărăşit de un încântător tânăr necunoscut, 
amândoi veseli, râzând, stând de vorbă, purtând trandafiri 
de Bengal la butonieră. A fost una dintre loviturile de teatru 
care nu se pot descrie! La ora zece, o sentinţă de „nul şi 
neavenit” - perfect de bine motivată - redase libertatea 
tânărului conte. Du Croisier, în schimb, putea fi dat în 
judecată pentru calomnie. Bătrânul Chesnel, ca din 
întâmplare, urca Strada Mare şi spunea cui voia să-l audă 
că du Croisier întinsese o mârşavă cursă pentru a 
compromite onoarea casei d'Esgrignon; şi că dacă nu era 
urmărit pentru calomnie, datora această mărinimie nobleţei 
de sentimente care însufleţea pe d'Esgrignoni. În seara 
acestei faimoase zile, după ce marchizul d'Esgrignon se 
dusese la culcare, tânărul conte, domnişoara Armande şi 
frumosul paj care trebuia să plece, rămaseră singuri cu 
Cavalerul, căruia nu i se putuse ascunde nici o clipă 
identitatea încântătorului tânăr şi care a fost singurul (în 
afară de cei trei judecători şi doamna Camusot) care a ştiut 
de prezenţa ducesei în oraş. 

— Familia d'Esgrignon este salvată, zise Chesnel, dar după 
această lovitură nici într-o sută de ani nu se va mai ridica. 
Acum trebuiesc plătite datoriile şi nu aveţi altceva de făcut, 


domnule conte, decât să vă însuraţi cu o moştenitoare 
bogată. 

— Şi s-o iei de oriunde ai găsi-o, întări ducesa. 

— A doua mezalianţă! exclamă domnişoara Armande. 

Ducesa începu să râdă. 

— E mai bine să te căsătoreşti decât să mori, spusa ea, 
scoțând din buzunarul hainei sticluţa cu otravă dată de 
spiţerul palatului Tuileries. 

Domnişoara Armande făcu un gest de spaimă, în timp ce 
Chesnel luă mâna inimoasei Maufrigneuse şi i-o sărută fără 
să-i ceară voie. 

— Ce nebuni sunteţi voi aceştia de aici, spuse ducesa, aţi 
vrea să încremeniţi într-al cincisprezecelea veac, când 
suntem în cel de-al nouăsprezecelea! Dragi copii, nu mai 
există nobilime, nu mai există aristocrație! Codul civil al lui 
Napoleon a desfiinţat pergamentele, aşa cum tunul a ucis 
Feudalitatea... Veţi fi cu mult mai nobili decât sunteţi, atunci 
când o să aveţi bani! Însoară-te cu cine vrei, Victurnien; îţi 
vei înnobila soţia; iată cel mai zdravăn dintre privilegiile ce 
rămân nobilimii franceze. Oare domnul de Talleyrand nu s-a 
căsătorit cu o doamnă Grandt, fără a se compromite? 
Amintiţi-vă de Ludovic al XIV-lea, însurat cu văduva lui 
Scarron 7/6. 

— Dar n-o luase în căsătorie pentru banii ei, întrerupse 
domnişoara Armande. 

— Aţi primi-o pe contesa d'Esgrignon, dacă ar fi nepoata 
lui du Croisier? întrebă Chesnel. 

— Poate, răspunse ducesa. Regele, fără îndoială că ar 
vedea-o cu plăcere. Desigur că nu ştiţi ce se petrece, 
adăugă ea, văzând uimirea zugrăvită pe toate feţele. 
Victurnien a fost la Paris. El ştie cum merg lucrurile acolo. 
Eram mai puternici sub Napoleon. Victurnien, căsătoreşte- 
te cu domnişoara Duval, căsătoreşte-te cu cine vrei; ea va fi 
marchiză d'Esgrignon tot aşa de bine cum eu sunt ducesă 
de Maufrigneuse. 


— "Totul e pierdut; chiar onoarea, suspină Cavalerul, 
făcând un gest. 

— Adio, Victurnien, şopti ducesa sărutându-l pe frunte. Nu 
ne vom mai vedea. Tot ce ai mai bun de făcut este să trăieşti 
pe domeniile dumitale. Aerul Parisului nu ţi-a priit. 

— Diana! strigă băiatul cu desperare. 

— Domnule! Este cu putinţă? Mă miră atitudinea dumitale, 
îl întrerupse cu răceală ducesa, părăsind rolul de bărbat şi 
pe acela de ibovnică şi redevenind nu numai înger, dar şi 
ducesă; nu numai ducesă, dar şi Celimena lui Molicre. 

Ducesa de Maufrigneuse, plină de demnitate, salută pe 
cele patru personaje şi stoarse cea de pe urină lacrimă de 
admiraţie pe care Cavalerul a mai vărsat-o pentru sexul 
frumos. 

— Cum seamănă cu prinţesa Goritza! exclamă el cu glasul 
scăzut. 

Diana dispăruse. Biciul poştalionului l-a şfichiuit şi pe 
Victurnien, vestindu-l că frumoasa poveste a primei sale 
iubiri se sfârşise. Cât a fost în primejdie, Diana îl privise 
încă pe tânărul conte ca pe un amant; dar o dată salvat, 
ducesa dispreţuia pe omul slab ce se arăâtase a fi. 

După şase luni, Camusot fu numit judecător supleant la 
Paris, şi mai târziu judecător de instrucţie. Michu a devenit 
procuror regal. Moş Blondet a fost numit consilier de Curte, 
ca să aibă timp să-şi aranjeze pensionarea, şi s-a întors cu 
multă bucurie să locuiască în frumoasa lui căsuţă. Joseph 
Blondet obţinu scaunul de judecător al tatălui său, fără 
perspective de avansare pentru tot restul zilelor sale, şi a 
devenit soţul domnişoarei Blandureau, care se plictiseşte în 
casa de cărămizi şi trandafiri, ca un crap într-un bazin de 
marmură. În sfârşit, Michu şi Camusot au primit crucea 
Legiunii de Onoare77, iar bătrânul Blondet pe cea de 
cavaler. Cât despre primul substitut al procurorului regal 
domnul Sauvager, a fost trimis în Corsica, spre marea 
bucurie a lui du Croisier, care nu voia să-i dea în căsătorie 
nepoata. 


Du Croisier, aţâţat de preşedinte, atacă sentinţa de „nul şi 
neavenit” şi pierdu. 

În întregul Departament, liberalii susțineau că tânărul 
d'Esgrignon săvârşise un fals. Regaliştii, pe de altă parte, 
povesteau despre îngrozitoarea uneltire de răzbunare pusă 
la cale de infamul du Croisier. 

Un duel a avut loc între Victurnien şi du Croisier. Norocul 
a fost de partea fostului furnizor, care a rănit destul de grav 
pe tânărul conte, menţinându-şi mai departe afirmaţiile. 
Lupta dintre cele două partide se înverşuna mai mult, prin 
aceea că liberalii aduceau mereu afacerea pe tapet. 

Du Croisier, încontinuu respins în alegeri, nu mai vedea 
cum şi-ar mai fi putut căsători nepoata cu tânărul conte - 
mai ales după acest duel. 

O lună de la confirmarea sentinţei de câtre Curtea 
Superioară, Chesnel, istovit de această luptă îndârjită care 
îi slăbise puterile fizice şi morale - asfinţi în culmea gloriei, 
ca un câine credincios care a primit o muşcătură de mistreţ 
în pântec. A murit fericit cât mai putea fi el, lăsând familia 
d'Esgrignon aproape ruinată şi un tânăr în mizerie, într-un 
lânced plictis şi fără nici o perspectivă de căpătuială. Acest 
gând nemilos, adăugit la amărăciunile lui, îl doborâse pe 
bietul moşneag, în mijlocul atâtor prăbuşiri, covârşit de 
griji, avu totuşi o mare mulţumire: bătrânul marchiz, în 
urma sfaturilor surorii sale - îi acordase întreaga lui 
prietenie. Acest înalt personaj veni în căsuţa din strada du 
Bercail şi se aşeză la căpătâiul fostului său servitor, ale 
cărui sacrificii nu-i erau cunoscute. Chesnel se ridică în 
capul oaselor şi recită cântarea lui Simion. Marchizul 
îngădui să fie înmormântat în capela castelului, de-a 
curmezişul locului unde el însuşi; aproape ultimul 
d'Esgrignon, avea să se odihnească. 

Aşa s-a stins cel din urmă reprezentant al acestei 
frumoase şi măreţe clase de slujitori - cuvânt adesea luat 
într-un sens nefavorabil, dar noi aici îi restituim adevăratul 
său înţeles, care exemplifică ataşamentul feudal de la 


slujitor la stăpân. Simţământul acesta, care mai exista doar 
în fundul provinciei, la câţiva dintre vechii slujitori ai 
Regalităţii, cinsteşte în egală măsură nobilimea care inspira 
asemenea sentimente şi burghezia care le purta şi le 
manifesta. Acest adânc şi splendid devotament nu mai este 
cu putinţă în ziua de azi. Casele nobile nu mai au slujitori, 
după cum nici Franţa nu mai are rege, nici pairi din tată în 
fiu78, nici averi legale pe veci de casele istorice, pentru a le 
perpetua măreţia. Deci Chesnel tui mai era unul dintre 
marii oameni necunoscuţi ai vieţii particulare, devenise şi el 
ceva măreț. Neîncetata-i piliere de jertfă mi-i dă oare ceva 
uriaş şi sublim? Nu întrece ea eroismul trecător al faptelor 
bune, care nu sunt decât nişte izbucniri de moment? 
Oameni ca Chesnel fac parte din clasa de mijloc, situată 
între mizeria poporului şi măreţia aristocrației şi care pot 
îmbina astfel modestele calităţi ale burghezului cu înalta 
gândire a nobilului, luminându-le pe amândouă cu facla 
unei înțelepte învățături. 

Victurnien, judecat nefavorabil la Curte, n-a putut să-şi 
găsească nici slujbă şi nici fată cu zestre. Regele refuză 
necontenit să-i facă pairi pe cei d'Esgrignon - singura 
favoare care l-ar fi scos din sărăcie pe Victurnien. Cât trăia 
tatăl său, nu ar fi fost cu putinţă să se căsătorească cu vreo 
burgheză bogată şi astfel a fost silit să ducă o viaţă 
meschină în casa părintească, cu amintirea celor doi ani de 
splendoare pariziană şi dragoste aristocratică. Trist şi 
posac, lâncezea între un tată deznădăjduit care atribuia 
starea în care-şi vedea fiul, vreunei boli - şi o mătuşă 
măcinată de griji. Chesnel nu mai era. Marchizul se prăpădi 
şi el în anul 1830, după ce văzu pe regele Carol al X-lea 
trecând pe la Nonancourt unde, întru întâmpinarea lui, se 
duse şi marele d'Esgrignon, urmat de nobilimea din 
„Salonul cu vechituri”. Bătrânul mai fu în stare să meargă 
pentru a-i prezenta omagiile sale şi pentru a se alătura 
sărăcăciosului cortegiu al monarhiei învinse - act de curaj 
care astăzi pare atât de mărunt, dar care atunci, în 


viitoarea Revoluţiei, îl făcea temerar, umplându-l de 
măreție. 

— Galii sunt biruitori! au fost ultimele cuvinte ale 
marchizului. 

Victoria lui du Croisier a devenit atunci completă; o 
săptămână după moartea tatălui său, noul marchiz 
d'Esgrignon acceptă ca soţie pe domnişoara Duval, 
obţinând trei milioane zestre; du Croisier şi soţia sa îi mai 
asigurau nepoatei şi averea lor, printr-un act scris. În 
timpul ceremoniei, du Croisier afirma că, desigur, casa 
d'Esgrignon este cea mai onorabilă dintre familiile nobile 
ale Franţei. 

Marchizul d'Esgrignon (care are peste o sută de mii de 
scuzi rentă), poate fi văzut în fiecare iarnă la Paris, unde 
duce viaţa plină de veselie a holteilor, nemaiavând, din 
atitudinea marilor seniori de altădată decât indiferența faţă 
de soţia sa, de care nici nu se sinchiseşte. 

„Cât despre domnişoara d'Esgrignon - scria Emile 
Blondet, căruia îi datorăm amănuntele acestei povestiri - 
dacă nu mai seamănă cu acel chip ceresc întrevăzut în 
copilărie, hotărât că este, la şaizeci şi şapte de ani, cea mai 
dureroasă şi mai interesantă figura din „Salonul cu 
vechituri” unde încă mai tronează. Am văzut-o cu prilejul 
ultimei mele călătorii acasă, unde m-am dus să scot actele 
necesare căsătoriei mele. Când tatăl meu a aflat cu cine mă 
căsătoresc, a rămas înmărmurit şi nu şi-a regăsit glasul 
decât când i-am spus că sunt predici. 

„Te-ai născut prefect!” mi-a răspuns el zâmbind. Făcând o 
plimbare prin oraş, am întâlnit-o pe domnişoara Armande, 
care mi s-a părut mai înaltă ca oricând. Mi s-a părut că-l 
zăresc pe Marius pe ruinele Cartaginii79. N-a supravieţuit 
ea tuturor credințelor şi tuturor idealurilor ei spulberate? 
Nu mai crede decât în Dumnezeu. De obicei tristă, tăcută, 
nu mai păstrează din frumuseţea-i de odinioară decât ochii 
săi cu sclipiri supranaturale. Când am văzut-o mergând la 
biserică cu cartea de rugăciuni în mână, nu m-am putut 


împiedica să gândesc că ea se roagă lui Dumnezeu ca s-o ia 
din astă lume.” 
Septembrie, 1838 


SFÂRŞIT 


1 fraţii Thierry ar fi scris Karawl - e vorba de istoricii, 
contemporani cu Balzac, Amedee Thierry (1797-1873) şi 
Augustin Thierry (1795-1856), care s-au ocupat cu studii 
din epoca merovingiană şi au utilizat în mod deosebit 
cronicile şi documentele originale. Aici ar fi putut găsi ei 
grafia veche, germanică, a numelui de Carol. 

2 în faţa Comunelor - „Comunele” erau în Evul Mediu, 
oraşele care izbutiseră să obţină oarecare autonomie, prin 
„charte” smulse de la suzerani sau acordate de regi, aceştia 
încercând astfel să înlăture concurenţii feudali şi să 
întărească puterea centrală. 

3 pair al Franţei - în secolul al XIX-lea, membru al Camerei 
aristocratice, creată în 1814 de Bourbonii „restauraţi” 
pentru a contrabalansa Camera deputaţilor, pe care n-o 
puteau suprima. Demnitatea de pair era acordată de rege şi 
era ereditară. Instituţia a dispărut prin revoluţia din 1848. 

4 Luynes - familie aristocratică din Provența; contemporan 
cu marchizul d'Esgrignon a fost ducele de Luynes (1749- 
1807), deputat în Statele Generale din 1789, devenind 
senator în 1803. 

5 sans-culottes - nume dat în batjocură de către 
aristocrație revoluţionarilor din 1792, care renunţaseră la 
pantalonul (culoite) al costumului elegant din secolul al 
XVIII-lea şi purtau pantaloni lungi. Istoria a şters însă, orice 
batjocură de pe această expresie, făcând-o sinonimă cu: 
patriot revoluţionar. 

6 o mie de scuzi - trei mii de franci. 


7 înainte de Tulburări - neînţelegând caracterul adânc 
istoric al revoluţiei din 1789-94, care a răsturnat clasa 
feudală fie la putere, marchizul d'Esgrignon, reprezentant 
al acestei clase, vorbeşte de revoluţie ca de nişte simple 
tulburări trecătoare. 

8 Saint-Germain - cartier din Paris, locuit de familiile 
nobile. 

9 Agnes, Marie Touchet sau Gabrielle - favorite regale 
celebre: Agnes Sorei (1422-1450) a fost iubită de Carol al 
VII-lea, Marie louchet (1549-1638) de Carol al IX-lea şi 
Gabrielle d'Estrees (1573-1599) de Henric al IV-lea. 

10 suveranul... era regele Ludovic al XVIII-lea - regaliştii, 
care nu-l recunoşteau pe Napoleon, spunându-i 
„uzurpatorul” sau, în cel mai bun caz, „domnul Bonaparte”, 
considerau drept suveran, deşi nu se afla în Franţa, pe 
fratele lui Ludovic XVI, urmaşul la tron, deoarece Ludovic 
(XVII), fiul lui Ludovic XVI, murise fără a domni. 

11 Departament - Provincie. 

— Prefectură... 

— Intendenţă - vechile denumiri ale regimului feudal: 
„provincie”, „intendenţă”. - fuseseră înlocuite prin noi 
termeni administrativi, în noua organizare napoleoniană: 
„departament”, „prefectură”; aristocrații, însă, care se 
încăpăţânau să considere că nimic nu s-a schimbat, 
continuau să folosească denumirile vechi. 

12 ci-devant des Grignon - fost des Grignon; expresia se 
întrebuința şi substantival, pentru a desemna pe foştii 
exponenţi ai regimului feudal, pe aristocrați (un ci-devant = 
un fost aristocrat). 

13 Maturin... Hoffman - autori de romane „negre”, 
fantastice, cu spectre, bandiți, răpiri etc. Hoffman (1776- 
1822), romancier şi muzician german, este autorul 
Povestirilor fantastice, iar Maturin (1782-1824), romancier 
irlandez, a scris, printre altele, celebrul Melmoth 
rătăcitorul, din care s-a inspirat Balzac. 


14 căderea domnului Decazes - Elie Decazes (1780-1860) 
a fost ministrul lui Ludovic al XVIII-lea; liberalismul său era 
însă rău văzut de anturajul ultraregalist al lui Ludovic al 
XVIII-lea. Marele favorit al lui Ludovic al XVIII-lea - primul 
Bourbon „restaurat” - Decazes, a fost mai întâi prefect de 
poliţie, ulterior ministru de Interne, apoi preşedinte al 
Consiliului. Regele nu făcea nimic fără să-l întrebe. Decazes 
a căzut totuşi în dizgrație, o dizgrație impusă de camarila 
regală, după atentatul împotriva ducelui de Berry. 

15 domnul Polignac - prinţul de Polignac (Jules-Armand) a 
manifestat de la începutul Restauraţiei opinii de dreapta; 
devenit prim-ministru sub Carol al X-lea, el a contribuit, 
prin politica sa reacționară, la izbucnirea revoluţiei din 
1830, care a însemnat desfiinţarea Bourbonilor. 

16 guvernul domnului de Villcle - contele de Villcle 
(Joseph) era ţeful ultraregaliţtilor ţi, în această calitate, a 
prezidat guvernul lui Carol al X-lea între 1821 şi 1828, 
impunând o sene de legi reacționare şi despăgubiri de un 
miliard pentru aristocrații întorşi din emigrație, pedeapsa 
cu moartea pentru profanatorii bisericilor etc. 

17 un simplu armistițiu - într-adevăr, domnia Bourbonilor, 
după revenirea lor, nu a mai durat decât 15 ani. 
„Restauraţia” a ocupat anii 1815-1830. Revoluţia din 1830 
a pus definitiv capăt dinastiei bourboniene, care reprezenta 
monarhia absolută. 

18 du Croisier luase în căsătorie pe acea bogată fată 
bătrână... - personajul numit du Bousquier din romanul 
Fata bătrână apare deci aici cu numele du Croisier; în mai 
multe rânduri, se amintesc, în acest roman, împrejurări din 
Fata bătrână. 

19 Laffitte... Casimir Perier - Viil€le... Peyronnet - de o 
parte bancherii cu vază ai vremii - de alta, conducătorii 
politici ai Restauraţiei. Jacques Laffitte (1767-1844) a 
contribuit la înlocuirea Bourbonilor prin Orleanişti (1830), 
Casimir Perier (1777-1832), şi el liberal, a ajuns ministru de 
Interne în 1831, în care calitate, însă, a reprimat 


insurecţiile populare; cât despre contele de Peyronnet, 
acesta, ca ţi Villele, a făcut politica reacționară a lui Carol al 
X-lea; condamnat la muncă silnică după 1830, a fost grațiat 
în 1635. 

20 Benjamin Constant... Chateaubriand - Benjamin 
Constant (1767-1830), liberal cu vază în timpul 
Restauraţiei, este ales cunoscut ca scriitor; el a scris 
romanul psihologic Adolphe (1809) şi lucrarea Despre 
religie considerată în originea, formele şi dezvoltarea sa 
(1824, 5 volume), pe care o aminteşte Balzac. 
Chateaubriand, scriitor celebru, regalist şi catolic, nu se 
mai înţelegea totuşi, în ultimii ani ai Restauraţiei, cu 
monarhia. 

21 cei 221 - deputaţii care au votat, la 15 martie 1830, 
adresa împotriva guvernării regelui Carol al X-lea, adresă 
care a însemnat prologul revoluţiei din iulie. 

22 preceptorul contelui Victurnien - profesorul particular 
al contelui; în familiile aristocratice, „preceptorul” însoțea 
în permanenţă pe tânărul care-i era încredinţat, ocupându- 
se în general de formarea lui intelectuală şi morală; alţi 
profesori „specialişti” puteau completa instrucţiunea 
tânărului. 

23 oratorian - oratorienii erau membrii unei congregaţii 
religioase fondate la Roma în secolul al XVI-lea; printre ei 
se aflau mulţi erudiţi. 

24 Buonaparte - pronunție condescendentă şi ironică a 
numelui consacrat de Bonaparte, care făcea aluzie la 
originea corsicana a împăratului. 

25 Faublas - eroul romanului lubirile celebre ale 
cavalerului de Faublas de Louvet de Couvray, apărut între 
1787 şi 1790. Este tipul romanelor licenţioase care plăceau 
în vremea aceea anumitor cercuri. Faublas e un tânăr de 16 
ani pe care-l iubesc toate femeile şi care-şi satisface toate 
capriciile. 

26 Dancourt... Beaumarchais - autori de comedii care 
satirizează viaţa destrabălată a aristocrației din secolul al 


XVIII-lea, Dancourt (1661-1725) în Cavalerul la modă şi 
Beaumarchais (1632-1709) în Nunta lui Figaro. 

27 lovitura de măciucă dată de domnul Mirabeau - pentru 
aristocrați, a fost într-adevăr o lovitură de măciucă 
acţiunea, alături de revoluționarii din 1789, a unuia dintre 
ei, marchizul Honore-Gabriel de Mirabeau (1749-1791), 
ales deputat al „stării a treia” în Adunarea Constituantă. 

28 douăzeci de mii de scuzi - şaizeci de mii de franci. 

29 nu-i vom mai putea încarcera - sub monarhia absolută, 
obiceiul era, în adevăr, ca aristocrații care erau nemulţumiţi 
de purtarea fiilor lor să ceară regelui şi să obţină ordine de 
întemniţare a acestor fii (lettres de cachet). Marchizul de 
Mirabeau a fost tocmai unul dintre tinerii închişi în aceste 
condiţii între 1777 şi 1781. 

30 Saint-Preux... Lovelace - eroi de romane din secolul al 
XVIII-lea; primul este protagonistul romanului lui Rousseau 
Iulia sau noua Heloiză, al doilea este un tip de seducător din 
celebrul roman al lui Richardson, Clarisse Harlowe. 

31 nu părăsise încă pantalonul franțuzesc - purta încă 
pantalonul scurt (culotte), la modă în secolul al XVIII-lea. 

32 Quotidienne şi Gazette de France - ziare din vremea 
Restauraţiei. La Gazette avea o tendinţă conservatoare iar 
La Quotidienne era ziarul regalist prin excelenţă. 

33 Sterne - autor englez foarte des pomenit de Balzac, 
care-i aprecia spiritul şi ironia. Lawrence Sterne (1713- 
1768) este autorul povestirilor Tristram Shandy şi Călătoria 
sentimentală. 

34 Dedal către Icar - în mitologia greacă, Icar, fiul lui 
Dedal, este arătat reuşind să fugă din labirintul cretan, 
împreună cu tatăl său, cu ajutorul unor aripi de pene lipite 
cu ceară - aripi închipuite şi realizate de acesta din urmă. 
Mai imprudent decât Dedal, neascultând sfaturile lui, Icar s- 
a apropiat însă prea mult de soare, aripile i s-au topit şi ela 
căzut în mare. 

35 Tuileries - palat din Paris, reşedinţă regală din timpul 
lui Napoleon până la Comuna din Paris (1871), când a 


dispărut în flăcări. 

36 Riviere, Blacas... de Viilcle, la Bourdonnaye - oameni 
politici ţi miniţtri din vremea Restauraţiei, cei mai mulţi 
(Vaublanc, Vitrolles, de Villcle etc.) ultraregaliţti; un La 
Rochejacquelin a fost ţeful vandeenilor contrarevoluţionari; 
Pasquier a fost preşedintele Camerei pair-ilor şi cancelar 
sub Ludovic-Filip, adică după 1830. 

37 Dandy - bărbat îmbrăcat elegant, după ultima modă 
(din englezeşte). 

38 ducesa d'Angouleme - fiică a lui Ludovic al XVI-lea şi 
soţia fiului mai mare a lui Carol al X-lea, ducesa 
d'Angouleme (1778-1851) avea o mare influenţă la Curtea 
ultimilor Bourboni; despre ea spunea Napoleon IL că e 
singurul bărbat din familie. 

39 whist - joc de cărţi, de provenienţă engleză, care se 
joacă în echipe adversare - doi contra doi; whistul şi 
bostonul se jucau mult în vremea Restauraţiei şi a 
monarhiei din iulie, constituind una dintre nenumăratele 
forme ale „modelor” aduse din Anglia. 

40 vidam - titlu indicând în trecut pe reprezentantul laic al 
unui episcop şi pe comandantul trupelor acestuia. 

41 un adevărat groom englezesc - micii groomi (băieţi de 
serviciu) a căror modă venea din Anglia erau numiţi „tigri”, 
iar eleganţii vremii (dandies), care se plimbau în tilbury 
(trăsurică venită tot din Anglia) gătiţi cu mănuşi galbene, se 
simțeau dezonoraţi fără acest semn de „distincţie” 

42 cardinalul... tabăra du Drap d'or - cardinalul cu care 
nobilii de altădată (sec. XVII) se aflau în război era 
cardinalul de Richelieu, care suprimase duelurile şi alte 
apucături ale aristocraților, pe care voia să-i facă slujbaşi 
disciplinaţi ai monarhiei absolute. - „Tabăra cu pânză de 
aur”, semn al somptuozităţilor regale de odinioară, este cea 
în care regele Franţei l-a primit pe regele Angliei, Henric al 
VIII-lea (1520), pentru a trata cu el o alianţă împotriva lui 
Carol al V-lea. (Dar tocmai acest lux cu care regele Franţei 


voia să-l ameţească pe regele Angliei, i l-a înstrăinat pe 
acesta.) 

43 ladies - în limba engleză: doamne nobile, de neam. 

44 rolul romanticei Agnes - rolul de ingenuă, cel al lui 
Agnes (din '[coala femeilor, de Molicre), pe care naivitatea ţi 
puritatea n-o împiedică să fie ingenioasă pentru a-şi urma 
impulsul inimii. 

45 o Messalină - nume - devenit comun, pentru a indica pe 
femeile desfrânate - al primei soţii a împăratului roman 
Claudiu I (sec. 1), cunoscută prin viaţa ei destrăbălată. 

46 acest Nucingen al nostru - acest bancher, cel care 
cheltuieşte pentru noi; Nucingen este bancherul de mare 
anvergură, fără scrupule dar cu multe milioane, din opera 
lui Balzac (vezi Casa Nucingen, Moş Goriot, Splendoarea şi 
mizeria curtezanelor etc.). 

47 generozităţi scipioniene, devotamente amadisiene - 
Scipio Africanul a fost învingătorul lui Hanibal la Zama (202 
î.e.n.) şi cuceritorul Cartaginii. Se povesteşte că, găsind 
printre ostaticii din Cartagina o foarte frumoasă prinţesă 
spaniolă, nu a păstrat-o ca sclavă, ci a redat-o logodnicului 
ei. 

— Amadis, eroul romanului cavaleresc spaniol Amadis de 
Galia, este tipul îndrăgostitului credincios şi respectuos. 

48 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

49 Porte Saint-Martin - teatru parizian de bulevard. 

50 Sganarelle în faţa lui Geronte - în comedia lui Molicre 
Doctorul fără voie, ţăranul isteţ Sganarelle este pus în 
situaţia de a trata ca medic pe fata bogătaşului Geronte. El 
se prezintă cu un fals respect în faţa lui Geronte pe care se 
pregăteşte să-l înşele şi pe care, mai în glumă, mai în serios, 
îl şi bate. 

51 în petto - în limba italiană: în sine, pe tăcute. 

52 mareşalul Trivulce - dintr-o veche familie italiană, ai 
căror membrii au servit pe regii Franţei în războaiele lor 
din Italia. 


— Jean-Jacques Trivulce (zis şi marele Trivulce) a fost 
mareşal al Franţei în vremea lui Ludovic al XII-lea, trăind în 
a doua jumătate a secolului al XV-lea (1448-1518). 

53 Bayard - celebru conducător de oşti din vremea regelui 
Carol al VIII-lea, Ludovic al XII-lea şi Francisc I, supranumit 
„cavalerul fără teamă şi fără pată” (1473-1524). 

54 marchiza de Spinola - în cursul expedițiilor lui Ludovic 
XII în Italia, o italiană din familia Spinola s-a îndrăgostit 
într-atât de regele Franţei, incit a murit auzind mai târziu 
de îmbolnăvirea lui. 

55 Regele nostru... n-a murit ca Charles d'Angleterre - în 
timp ce Carol 1 al Angliei, condamnat la moarte pentru 
despotism şi trădare, a fost decapitat cu toate onorurile 
(1649), construindu-i-se un eşafod special lipit de palatul 
regal, pe care a trecut direct din camera sa, Ludovic al XVI- 
lea al Franţei, şi el trădător, a fost decapitat pe eşafodul 
comun dintr-o piaţă a Parisului (1793). 

56 sabia Comandorului - ameninţarea pedepsei; în piesa 
lui Molicre, Don Juan, eroul îţi bate joc de statuia 
Comandorului pe care-l ucisese odinioară, invitând-o la 
masă. Statuia vine la întâlnire şi Don Juan e înghiţit de 
pământ în mijlocul tunetelor. 

57 sirocco - vânt fierbinte, care suflă pe Mediterana şi pe 
coastele Africii şi care usucă vegetaţia. 

58 Buffon (Georges-Louis Leclerc de) - cel mai mare 
savant naturalist francez din secolul al XVIII-lea (1707- 
1788); a publicat, începând din 1749, o vastă Istorie 
naturală, celebră şi prin calitatea stilului său. 

59 Celimene... Figaro... Panurge - Celimene este 
aristocrata cochetă din Mizantropul lui Molicre; Figaro - 
bărbierul şi valetul isteţ şi ingenios din Bărbierul din Sevilla 
şi Nunta lui Figaro (comediile lui Beaumarchais); iar 
Panurge e studentul poznaş dar inteligent din romanul 
satiric al lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel. 

60 Richelieu... părintele Joseph - pentru cardinalul de 
Richelieu, ministrul lui Ludovic al XIII-lea şi slujitorul 


consecvent al absolutismului regal, părintele Joseph 
(Francois le Clerc de Tremblay) era, din umbră, un 
confident şi un sfătuitor cu mare influenţă; de aceea i se 
spunea „eminenţa cenuşie”. 

61 marea actriţă Mars - celebra mademoiselle Mars (Anne 
Routet) a ilustrat scena franceză, interpretând roluri din 
piesele lui Molicre, din cele ale lui Marivaux precum şi din 
dramele romantice; a trăit între 1779 şi 1847. 

62 'Talleyrand... ducele de Enghien - Talleyrand - care îl 
servea acum pe Napoleon, după ce servise regimurile 
anterioare (avea să le servească şi pe cele următoare); - 
ştia că, din ordinul lui Bonaparte, ducele de Enghien, fiul 
prinţului de Cond6, fusese adus la Paris şi trebuia să fie 
împuşcat la închisoarea din Vincennes (1804). 

63 Dupin... Berryer - Andre Dupin, cel mai mare dintre 
fraţii Dupin (1783-1865), era un jurisconsult cu faimă pe 
vremea lui Balzac, ca şi, de altfel, avocatul Nicolas Berryer 
(1757-1641), apărătorul mareşalului Ney; nu e exclus, însă, 
ca Balzac să se refere aici la fiul lui Berryer, Antoine 
Berryer (1790-1868), şi el avocat celebru, legitimist, în 
vârstă de peste 35 de ani în momentul acţiunii romanului. 

64 scandal la Landernau - aşa se spune, în locuţiuni 
populare franceze, vorbind de un lucru care va face vâlvă: 
„O să se audă în Landernau!”; cum însă localitatea 
Landernau e foarte mică, locuţiunea este ironică şi se 
referă la scandaluri care n-au mare importanţă. 

65 unchiul dumneavoastră... - este abatele de Sponde (v. 
Fata bătrână, unde doamna du Croisier este încă 
domnişoara Cormon). 

66 un Caron, un Berton - Augustin-Joseph Caron, fost 
ofiţer al lui Napoleon I, a condus o conspirație bonapartistă 
în 1820 şi a fost împuşcat în 1822. Jean-Baptiste Berton, şi 
el ofiţer în armatele napoleoniene, s-a afiliat grupelor de 
carbonari împotriva Restauraţiei şi a pregătit o mişcare 
insurecţională la Saumur; a fost arestat şi decapitat în 
1822. 


67 nouă thermidor - 27 iulie, 1794, zi în care 
guvernământul revoluţionar radical al lui Robespierre a fost 
răsturnat de partizanii unei politici de compromis. 

68 Cambaceres - ducele de Cambaceres era 
„arhicancelar”, ţef suprem al justiţiei sub Napoleon 1. 

69 fusese consilier în Parlament - adică în principala 
instituţie judecătorească din Franţa; „parlament”, 
„parlamentar” au fost termeni legaţi de magistratură în 
timpul regimului feudal; sensul actual de „adunare de 
deputaţi”, „deputat“, este legat de dezvoltarea sistemului 
electoral. 

70 Paul şi Virginia - personaje din romanul cu acelaşi 
nume al lui Bernardin de St. Pierre (1787), întruchipând 
idilic iubirea inocentă a doi adolescenţi. 

71 Sultană autoritară. 

72 omul care cântăreşte aur al lui Gerard Dow - tablou 
celebru al pictorului olandez Gerard Dow (1613-1675). 
Realizator minuţios de scene de interior. Balzac îl 
preţuieşte mult şi îl citează des. 

73 Michu... familia de Cing-Cygne - Balzac a dezvoltat pe 
larg un episod din viaţa familiei de Cing-Cygne şi al 
relaţiilor ei cu Michu în nuvela O afacere tenebroasă. 

74 care are nasul precum numele - Chesnel pune în 
legătură numele lui Camusot cu cuvântul francez camus - 
cârn, şi poate şi cu expresia avoir du nez - a avea fineţe. 

75 Măgăriţa lui Balaam - Biblia povesteşte că profetul 
Balaam, mergând călare pe o măgăriţă, întâlni un înger cu 
sabia în mână, pe care el nu-l vedea, dar îl vedea măgăriţa. 
Aceasta nu mai voi să înainteze, deşi stăpânu-său o lovea, şi 
căzu reproşându-i loviturile. În acel moment, văzu şi 
Balaam îngerul. 

76 Ludovic al XIV-lea însurat cu văduva lui Scarron - spre 
bătrâneţe, Ludovic al XIV-lea s-a căsătorit în secret cu 
Franqoise d'Aubigne, văduva scriitorului Scarron, care era 
educatoarea copiilor nelegitimi ai regelui şi care a devenit 
marchiză de Maintenon. 


77 „Legiunea de onoare” - decorație franceză, instituită în 
1802 de Napoleon Bonaparte; pe atunci prim-consul, 
pentru a răsplăti serviciile militare şi civile. 

78 Franţa nu mai are rege, nici pairi din tată în fiu - până 
în 1630, demnitatea de pair, acordată de rege, era 
ereditară; ea n-a mai fost transmisibilă sub Ludovic-Filip, 
iar în 1848 a fost desfiinţată; în 1830, fusese de asemenea 
desfiinţată dinastia Bourbonilor. 

79 Marius pe ruinele Cartaginii - general şi consul roman, 
Marius fu gonit din Roma de rivalul său Sylla (88) şi se 
refugie pe locurile unde se înălța odinioară Cartagina.