Maurice Druon — Regii blestemati 4 — Legea barbatilor

Maurice Druon 


Maurice Druon 


Regii blestemați 
Vol. 4 - LEGEA BĂRBAŢILOR 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

În trei sute douăzeci şi şapte de ani, de la alegerea lui 
Hugo Capet până la moartea lui Filip cel Frumos, doar 
unsprezece regi au domnit, unul după altul, lăsând toţi câte 
un fiu pentru a primi coroana Franţei. 

Prodigioasă dinastie căreia destinul părea să-i fi hărăzit 
durată şi permanenţă! Din cele unsprezece domnii, nu 
puteai număra decât două care să fi ţinut mai puţin de 
cincisprezece ani. 

Această uimitoare continuitate în exerciţiul şi transmiterea 
puterii au îngăduit, dacă n-au determinat chiar, formarea 
unităţii naţionale. 

În locul legăturii feudale, legătură pur personală dintre 
vasal şi suveran, dintre cel mai slab şi cel mai puternic, se 
substituia încetul cu încetul o altă legătură, un alt contract, 
care unea pe membrii unei vaste comunităţi umane, supusă 
vreme îndelungată aceloraşi schimbătoare împrejurări şi 
aceloraşi legi. 

Dacă ideea de naţiune nu era încă evidentă, principiul şi 
întruchiparea ei existau deja în persoana regală, izvor 
suprem de autoritate şi totodată judecător suprem. Cine 
zicea „rege” zicea „Franţa”. 

Şi Filip cel Frumos se străduise, de-a lungul întregii sale 
vieţi, să întărească această unitate care se năştea printr-o 
puternică centralizare administrativă şi prin nimicirea 
sistematică a puterilor exterioare sau particulare. 


Abia dispăruse însă Regele de Fier, şi fiul său Ludovic al X- 
lea îl urmă în mormânt. Nu se putea ca poporul să nu vadă 
în aceste două decese, venite unul după altul, şi care loveau 
nişte regi în floarea vârstei, semnul fatalităţii. 

Ludovic al X-lea, Aiuritul, domnise optsprezece luni, şase 
zile şi zece ceasuri. Nu i-au trebuit mai mult acestui 
nevolnic monarh pentru a strica în mare parte opera tatălui 
său. În timpul domniei lui, regina fusese asasinată şi primul 
ministru spânzurat; foametea pustiise Franţa, două 
provincii se răsculaseră, o întreagă oaste se împotmolise în 
noroaiele Flandrei. Marea nobilime încerca iar să 
precumpănească puterea regală; reacţiunea era 
atotputernică şi visteria secătuită. 

Ludovic al X-lea se urcase pe tron în zilele când lumea era 
fără papă; murea fără să se fi ajuns încă la alegerea unui 
pontif şi creştinătatea se afla la un pas de schismă. 

Franţa era acum fără rege, căci, din căsătoria sa cu 
Marguerite de Burgundia, Ludovic al X-lea, nu lăsa decât o 
fată de cinci ani, Jeanne de Navarra, pe care mulţi bănuiau 
că ar fi bastardă. Din cea de-a doua căsătorie, răposatul 
suveran nu lăsa decât o speranţă: regina Clemence era 
însărcinată, dar avea să nască abia peste cinci luni. În 
sfârşit, se vorbea pe faţă că Aiuritul fusese otrăvit. 

Cum nimic nu fusese prevăzut pentru organizarea 
regenței, ambițiile personale aveau să se năpustească spre 
a lua puterea. La Paris, contele de Valois se străduia să fie 
recunoscut ca regent. La Dijon, ducele de Burgundia, 
fratele prinţesei asasinate Marguerite şi cap al unei 
puternice ligi de baroni, se pregătea să-şi răzbune sora, 
făcându-se apărătorul drepturilor nepoatei sale. La Lyon, 
contele de Poitiers, primul frate al regelui, se lupta cu 
uneltirile cardinalilor şi se silea zadarnic să obţină o 
hotărâre a conclavului. Flamanzii nu aşteptau decât prilejul 
de a pune iar mâna pe arme, iar seniorii din Artois 
continuau războiul lor civil. 


Nu ajungeau oare toate acestea pentru a reaminti 
poporului afurisenia pe care marele maestru al templierilor 
o aruncase cu doi ani în urmă, de la înălţimea rugului său? 
Într-o epocă bântuită de eresuri, oamenii se puteau întreba 
în această primă săptămână din iunie 1316, dacă seminţia 
capeţiană nu era de acum încolo blestemată în vecii vecilor. 

PARTEA ÎNTÂI. 

FILIP PRINŢUL PORŢILOR ÎNCHISE 
[. 

REGINA ALBĂ. 

Reginele purtau doliu alb. 

Albă era marama de pânză subţire strânsă în jurul gâtului, 
care prindea bărbia până la buză şi nu lăsa să se vadă decât 
mijlocul feţei; alb vălul mare care acoperea fruntea şi 
sprâncenele; albă rochia lungă până la călcâie şi cu 
mânecile închise la încheietura mâinilor. Era ţinuta, 
aproape monahală, pe care o îmbrăcase acum, şi fără 
îndoială pentru tot restul vieţii, regina Clemence a 
Ungariei, văduvă la douăzeci şi trei de ani, după zece luni 
de căsnicie, a lui Ludovic al X-lea. 

Nimeni de azi înainte nu-i va mai vedea minunatul păr de 
aur, nici ovalul desăvârşit al feţei, nici acea strălucire, acea 
măreție liniştită care-i izbise pe toţi câţi o văzuseră şi 
adusese atâta faimă frumuseţii sale. 

Chipul mic şi înduioşător care ieşea acum la iveală între 
vălurile de-un alb fără pată purta urma nopţilor nedormite 
şi a zilelor înecate în plâns. Chiar şi privirea i se schimbase; 
nu se mai oprea pe nimic precis şi părea să plutească 
deasupra fiinţelor şi lucrurilor. Frumoasa regină Clemence 
îşi şi luase înfăţişarea de pe piatra ei de mormânt. 

Totuşi, sub cutele rochiei sale, o nouă viaţa era pe cale să 
se dezvolte; Clemence aştepta un copil, şi era chinuită de 
gândul că soţul ei nu-l va cunoaşte niciodată. 

„Dacă Ludovic ar fi trăit ca să-l vadă măcar născându-se, 
spunea ea. Cinci luni, numai cinci luni să fi mai trăit! Ce s-ar 


fi bucurat, mai cu seamă dacă ar fi fost băiat... Vai, de ce n- 
am prins rod chiar din seara nunţii noastre!” 

Regina îşi întorcea încet capul spre contele de Valois care, 
cu un pas de cocoş gras, umbla încolo şi încoace prin 
încăpere. 

— Dar pentru ce, unchiule, pentru ce să-l fi otrăvit cu atâta 
cruzime? întreba ea. Nu făcea oare tot binele pe care-l 
putea face? De ce cauţi întotdeauna să vezi mişelia 
oamenilor acolo unde nu e, fără îndoială, decât vrerea lui 
Dumnezeu? 

— Tu eşti într-adevăr singura fiinţă care, în aceasta 
împrejurare, pui în seama lui Dumnezeu ceea ce pare mai 
curând să fie un vicleşug al diavolului, răspunse Charles de 
Valois. 

Cu pălăria înzorzonată a cărei creastă i se apleca spre 
umăr, cu nasul mare, faţa lată şi rumenă, cu burta înainte, 
şi îmbrăcat în aceeaşi haină de catifea neagră cu copci de 
argint pe care-o purtase cu optsprezece luni înainte, la 
înmormântarea fratelui sau Filip cel Frumos, monseniorul 
de Valois sosea de la Saint-Denis unde abia îl îngropase pe 
nepotu-său Ludovic al X-lea. 

Ceremonia îi pusese de altminteri unele probleme, căci 
pentru întâia oară de când se înființase ritualul 
înmormântărilor regale, ofiţerii palatului, după ce 
strigaseră: „Regele a murit!” nu putuseră să adauge: 
„Trăiască regele!”; şi nu se ştia în faţa cui urmau să fie 
îndeplinite gesturile destinate noului suveran. 

— Ei bine, îţi vei frânge topuzul în faţa mea, îi spusese 
Valois marelui şambelan Mathieu de Trye. Sunt cel mai în 
vârstă din familie şi cel mai îndreptăţit să primesc 
închinarea tuturor. 

Dar frate-său vitreg, contele d'Evreux se ridicase 
împotriva acestei ciudate inovaţii pe care Charles de Valois 
n-ar fi întârziat s-o folosească pentru a cere să fie 
recunoscut regent. 


— Dacă o luăm aşa, spusese contele d'Evreux, cel mai 
vârstnic din familie nu eşti tu, Charles. Unchiul nostru 
Robert de Clermont e chiar fiul sfântului Ludovic. Ai uitat că 
mai trăieşte? 

— Dar ştii bine că bietul Robert a dat în mintea copiilor şi 
că nu te poţi bizui pe el, fiindcă-i lipseşte o doagă, 
răspunsese Valois înălţând din umeri. 

În cele din urmă, când se sfârşi praznicul de 
înmormântare servit în trapezăria mănăstirii, marele 
şambelan îşi frânsese topuzul, semn al slujbei sale, în faţa 
unui jilţ gol. 

— Ludovic nu făcea oare pomană săracilor? Nu-i iertase 
oare de pedeapsă pe mulţi care zăceau în temniţă? vorbi 
mai departe Clemence, de parcă ar fi încercat să se 
convingă singură. Avea inima bună, crede-mă... Dacă a 
păcătuit, se căise... Fireşte, nu era clipa potrivită pentru a 
tăgădui virtuțile cu care regina împodobea amintirea încă 
proaspătă a soţului ei. Charles de Valois nu-şi putea stăpâni, 
totuşi, o pornire de necaz. 

— Ştiu, nepoată, răspunse el, ştiu că ai avut asupra lui o 
foarte cucernică înrâurire, şi că s-a arătat foarte 
mărinimos... faţă de tine. Dar o ţară nu se cârmuieşte 
numai cu rugi şi mătănii, nici copleşindu-i cu daruri pe cei 
care ţi-s dragi. lar căinţa nu ajunge pentru a potoli ura pe 
care ai semănat-o. 

Clemence se gândi: „lată... lată-l pe Charles care se 
împăuna cu toate meritele cârmuirii când Ludovic trăia şi 
care, acum, se şi leapădă de el. Cât despre mine, curând mă 
vor scoate vinovată pentru darurile pe care mi le-a făcut. 
Am de venit iar în ochii lor străină...” 

Era prea slabă, prea doborâtă de durerea ei ca să mai 
găsească puterea de a se indigna. Spuse doar atât: 

— Nu pot crede că Ludovic a fost urât de unii până într- 
atâta, încât să fi vrut să-l omoare. 

— Ei bine, n-ai decât să n-o crezi, nepoată, strigă Valois, 
dar aşa stau lucrurile! Prima dovadă e câinele acela care a 


lins o cârpă ce fusese întrebuințată la scoaterea maţelor 
când s-a făcut îmbălsămarea, câine care a murit după un 
ceas. Mai e apoi... 

Clemence închise ochii şi-şi încleştă mâinile pe braţele 
jilţului ca să nu se clatine în faţa priveliştii pe care Valois i-o 
aducea în minte. Despre soţul ei oare, despre regele care 
dormise lângă ea, despre tatăl pruncului din pântecul ei 
avea cruzimea să vorbească astfel, silind-o să-şi înfăţişeze 
cadavrul sub cuțitul doftorilor care-l îmbălsămau? 

Monseniorul de Valois continua să-şi depene concluziile 
macabre. N-are să mai tacă oare burtosul acesta 
neastâmpărat, autoritar, vanitos, care apăruse ba îmbrăcat 
în albastru, ba în roşu, ba în negru, în toate clipele 
însemnate sau tragice din viaţa reginei Clemence, de zece 
luni de când venise în Franţa, pentru a o dojeni, asurzind-o 
cu vorbăria lui şi silind-o să facă ceea ce nu-i plăcea? Chiar 
în dimineaţa cununiei, la Saint-Ly€, unchiul Valois, pe care 
Clemence nu-l văzuse niciodată, era cât pe ce să-i strice 
bucuria nunţii, apucându-se să-i istorisească intrigile de la 
Curte din care ea nu pricepea nimic... Clemence îl revăzu 
pe Ludovic venindu-i în întâmpinare pe drumul dinspre 
Troyes... biserica de ţară, apoi micul castel cu încăperea 
aceea transformată în pripă într-o odaie nupţială... „Ştiut- 
am oare să mă bucur îndeajuns de fericirea mea? Nu, nu 
vreau să plâng în faţa lui”, îşi zise ea. 

— Cine e fâptaşul acestei groaznice nelegiuiri, urmă 
Valois, nu ştiu încă; dar îl vom afla, nepoată, asta ţi-o 
făgăduiesc solemn... Dacă, bineînţeles, mi se dau mijloacele 
necesare. Noi, regii... 

Valois nu lăsa niciodată să-i scape prilejul de-a reaminti că 
purtase două coroane, numai cu numele, dar care îl aşezau 
totuşi pe aceeaşi treaptă cu prinții suverani... 

— Noi, regii, avem vrăjmaşi nu atât ai persoanei noastre, 
cât ai hotărârilor care stau în puterea noastră; şi sunt 
destui cei ce puteau să aibă interes să te facă văduvă. Sunt 
templierii, a căror tagmă a fost nimicită, făcându-se mare 


greşeală, cum am spus-o de atâtea ori, şi care au alcătuit o 
ligă secretă, jurând pieirea fratelui meu şi a fiilor săi. Frate- 
meu a murit şi fiul său mai mare îl urmează în mormânt! 
Mai sunt apoi cardinalii italieni... Adu-ţi aminte de 
încercarea făcută de cardinalul Caetani de a aduce moartea 
prin vrăjitorie asupra lui Ludovic şi a cumnatului tău, 
Poitiers, pe care vroia să-i trimită împreună pe lumea 
cealaltă. Afacerea a fost descoperită, dar Caetani putea 
foarte bine să fi căutat alt mijloc pentru a lovi. Ce vrei, nu 
scoţi un popă din scaunul sfântului Petru, cum a făcut frate- 
meu, fără să stârneşti un val de ură! Se prea poate de 
asemeni ca partizanii ducelui de Burgundia să nu se fi 
împăcat cu osândirea prinţesei Marguerite şi, mai puţin 
chiar, cu venirea ta în locul ei... 

Clemence îl privi drept în ochi pe Charles de Valois, care 
se tulbură, împurpurându-se niţel la faţă. Era şi el 
amestecat binişor în uciderea Margueritei. Înţelese că 
regina ştia asta, fără îndoială din destăinuirile nesocotite 
ale lui Ludovic... 

Dar Clemence nu spuse nimic; va ocoli întotdeauna acest 
subiect. Se simţea împovărată de o vină, fără voia ei. Căci 
soţul ale cărui virtuţi sufleteşti le lăuda, pusese totuşi să i se 
sugrume întâia soţie, ca să se poată căsători cu ea, nepoata 
regelui Neapolei. Trebuia oare să cauţi în altă parte pricina 
pedepsei lui Dumnezeu? 

— Şi apoi, se grăbi Valois să înnoade vorba, mai e şi 
vecină-ta, contesa Mahaut, care nu-i o femeie să se dea în 
lături de la o nelegiuire, oricât de ticăloasă... 

„Şi întrucât e mai rea decât tine? se gândi Clemence, fără 
a îndrăzni să-i răspundă. Se pare că la Curtea asta nu staţi 
mult pe gânduri când e vorba să ucideţi...” 

— Or, Ludovic, nu-i nici o lună de atunci, pentru a o sili pe 
Mahaut să i se supună, i-a luat comitatul Artois. 

O clipă, Clemence se întrebă dacă, tot născocind atâţia 
vinovaţi care ar fi putut săvârşi crima, Valois nu era el însuşi 
făptaşul. Gândul acesta, care de altminteri nu se întemeia 


pe nimic, o înspăimântă numaidecât. Nu, ea îşi interzisese 
să bănuiască pe cineva; ţinea ca Ludovic să fi murit de 
moarte naturală... Fără să vrea însă, Clemence îşi ducea 
privirea prin fereastra deschisă, peste frunzişul pădurii 
Vincennes, spre sud, către castelul din Conflans, reşedinţa 
de vară a contesei Mahaut... Cu câteva zile înainte de 
moartea lui Ludovic, Mahaut venise, însoţită de fiica-sa, 
contesa de Poitiers, să-i facă o vizită reginei Clemence. O 
vizită foarte amabilă. Clemence nu le lăsase nici o clipă 
singure. Admiraseră tapiseriile camerei... 

„Nimic nu e mai înjositor, îşi zicea Clemence, decât să-ţi 
închipui că în jurul tău se află un trădător, şi să începi a 
căuta trădarea pe fiecare chip...” 

— De aceea, nepoată dragă, urmă Valois, trebuie să te 
întorci la Paris, aşa cum îţi cer. Ştii cât te iubesc. Eu am pus 
la cale căsătoria ta. Tatăl tău îmi era cumnat. Ascultă-mă pe 
mine întocmai cum l-ai fi ascultat pe dânsul, dacă 
Dumnezeu l-ar fi ţinut în viaţă. Mâna care l-a lovit pe 
Ludovic poate încerca să-şi ducă mai departe răzbunarea 
asupra ta şi a pruncului ce-l porţi în tine. N-aş putea să te 
las aşa, în mijlocul pădurii, pradă vreunui atac ai mişeilor, şi 
n-aş avea pace decât ştiindu-te aşezată cât mai aproape de 
mine. 

De un ceas se străduia Valois s-o convingă pe Clemence să 
se întoarcă în palatul de la Paris, pentru că hotărâse să se 
mute el însuşi acolo. Asta făcea parte din planul său de a sili 
adunarea pairilor regatului să-l aleagă regent, punând-o în 
faţa unui fapt împlinit. Cine poruncea ca stăpân la palat, 
acela lua chip de rege. Dar mergând singur să se instaleze 
acolo, aşa ar putea să pară o lovitură de forţă şi o uzurpare. 
Dacă, dimpotrivă, Valois intra în palatul de la Paris în urma 
nepoatei sale, ca ruda cea mai apropiată şi ca ocrotitor al 
ei, nimeni n-ar putea să aibă ceva de spus. Pântecul reginei 
era în această clipă cea mai bună chezăşie a prestigiului şi 
cel mai eficace instrument de guvernare. 


Clemence întoarse ochii, ca pentru a cere ajutor, către un 
al treilea personaj care se afla la câţiva paşi de dânsa, 
urmărind tăcut convorbirea, cu mâinile încrucişate pe 
mânerul unei săbii lungi. 

— Bouville, ce trebuie să fac? întrebă ea în şoaptă. 

Hugues de Bouville, fostul mare şambelan al lui Filip cel 
Frumos, fusese numit de primul consiliu de familie ce se 
ţinuse după moartea Aiuritului în slujba de epitrop al 
pruncului regal ce avea să se nască. Acest om de treabă, 
burduhănos şi încărunţit, dar încă foarte sprinten, slujitor 
credincios al regalității de mai bine de treizeci de ani, îşi 
luase noua sa dregătorie mai mult decât în serios, chiar în 
tragic. Înjghebase o strajă de gentilomi aleşi pe 
sprânceană, care se schimbau în cete de douăzeci şi patru 
la uşa reginei. El însuşi se îmbrăcase ca de război şi, pe 
căldura de iunie, asuda grozav sub zaua lui. Zidurile, 
curţile, împrejurimile castelului din Vincennes, erau 
împănate cu arcaşi. Fiecare rândaş de la bucătării umbla 
însoţit de un vătăşel. Până şi doamnele de onoare erau 
scotocite înainte de a pătrunde în apartamentele reginei. 
Nicicând o viaţă omenească nu fusese mai straşnic păzită 
decât aceea care pâlpâia în pântecul reginei Franţei. 

În principiu, Bouville îşi împărțea slujba cu bătrânul domn 
de Joinville care fusese ales ca al doilea epitrop; consiliul de 
familie se gândise la el fiindcă tocmai atunci se afla la Paris, 
unde venea să-şi încaseze, aşa cum făcea de două ori pe an, 
cu exactitudinea grijulie a unui om bătrân, veniturile 
proprietăţilor ce-i fuseseră acordate sub trei regi la rând, şi 
mai ales cu prilejul canonizării sfântului Ludovic. Dar 
seneşalul ereditar al provinciei Champagne avea acum 
nouăzeci şi doi de ani; ajunsese, de fapt, decanul nobilimii 
franceze. Era pe jumătate orb, şi ultima călătorie, de la 
castelul său din Wassy de pe Marna de Sus, îl cam obosise. 
Îşi petrecea mai tot timpul moţăind în tovărăşia scutierilor 
săi, doi bătrâni cu barbă albă, astfel ca toate îndatoririle 
slujbei rămâneau în seama lui Bouville. 


De regina Clemence, Bouville se simţea legat prin toate 
amintirile sale fericite. Fusese solul venit s-o ceară în 
căsătorie şi care o escortase de la Neapole până la Paris; 
era confidentul de o neţărmurită credinţă şi, probabil, 
singurul prieten adevărat pe care îl avea la curtea Franţei. 
Bouville pricepuse numaidecât ca regina Clemence nu vroia 
să se mişte din Vincennes. 

— Monseniore, îi spuse el lui Valois, pot asigura mai bine 
paza reginei în acest castel îngrădit de ziduri, decât în 
marele palat de la Paris, deschis oricui. lar dacă de 
vecinătatea contesei Mahaut te temi aici, pot să-ţi dau de 
ştire, căci sunt informat despre tot ce se petrece prin 
împrejurimi, că doamna Mahaut îşi face acum bagajele, 
gata să plece la Paris. 

Valois era cam plictisit de importanţa pe care şi-o da 
Bouville de când era epitrop, şi de încăpăţânarea lui de a 
sta nemişcat acolo, proţăpit în sabie, alături de regină. 

— Domnule Hugues, îl luă el de sus, slujba dumitale e să 
veghezi la pântecul reginei, iar nu să hotărăşti unde să-şi ia 
reşedinţa familia regală, nici să aperi de unul singur 
întreaga ţară. 

Fără a-şi pierde cumpătul, Bouville răspunse: 

— Trebuie să-ţi mai reamintesc, monseniore, că regina nu- 
şi poate arăta faţa înainte de a fi trecut patruzeci de zile de 
când a luat doliu. 

— Dar, omule, cunosc tot aşa de bine ca şi dumneata 
rânduielile! Cine ţi-a spus că regina va trebui să se arate? 
Are să călătorească într-un rădvan închis... În sfârşit, 
nepoată, izbucni Valois întorcându-se spre Clemence, dacă 
m-ar auzi cineva ar crede că vreau să te trimit la capătul 
pământului, şi că Vincennes e la două mii de leghe de Paris! 

— Înţelege-mă, unchiule, răspunse încet Clemence, 
locuinţa aceasta de la Vincennes e cel din urmă dar pe care 
mi l-a făcut Ludovic. Mi-a lăsat moştenire castelul, ştii 
dumneata, acolo, erai de faţă... (arăta cu mâna spre odaia 


în care murise regele) ca să locuiesc în el... Mi se pare ca 
Ludovic n-a plecat încă de aici... Înţelege-mă... Aici ne-am... 

Dar monseniorul de Valois nu putea să înţeleagă nimic din 
imboldurile amintirii, nici din gândurile care răscoleau 
sufletul reginei. 

— Soţul tău, nepoată dragă, pentru care înălţăm rugi, 
aparţine de acum încolo trecutului acestei ţări. Tu însă, tu 
porţi în tine viitorul ei. Punânduc-ţi în primejdie viaţa, o 
primejduieşti şi pe aceea a copilului. Ludovic, care te vede 
de colo sus, nu ţi-ar ierta-o niciodată. 

Nimerise exact unde trebuie, şi Clemence, fără să mai 
scoată o vorbă, se lăsă parcă doborâtă în jilţul ei. 

Dar Bouville spuse că nu poate hotări nimic înainte de a 
cere consimţământul domnului de Joinville, pe care 
trimiseră să-l caute prin castel. Aşteptară câteva minute. 
Apoi uşa se deschise, şi iarăşi aşteptară. În sfârşit, îmbrăcat 
într-un caftan lung, cum se purta pe vremea cruciadei, 
bâţâind din picioare, cu faţa pătată şi zbârcită ca o scoarță 
de copac, cu pleoapa lăcrămoasă şi ochiul stins, ultimul 
tovarăş al sfântului Ludovic se ivi în prag, târându-şi tălpile, 
sprijinit de scutierii săi, aproape tot aşa de dărâmaţi ca 
dânsul. Fu aşezat într-un scaun, cu toată grija cuvenită, şi 
Valois se porni să-i explice planurile sale în privinţa reginei. 
Moşneagul asculta, dând din cap cu gravitate, vizibil 
mulţumit că mai are de jucat un rol. După ce Valois isprăvi, 
seneşalul se cufundă într-o meditaţie pe care nimeni nu 
îndrăzni s-o tulbure; aşteptau toţi sentinţa ce-avea să iasă 
din gura lui. Şi deodată, îl auziră întrebând: 

— Dar regele unde-i? 

Valois, făcu o mutră deznădăjduită. Atâta trudă risipită de 
pomană, când vremea dădea zor! Mai înţelegea oare 
seneşalul ce i se spunea? 

— Ascultă-mă, domnule de Joinville, regele a murit, 
răspunse el, şi l-am îngropat azi-dimineaţă. Ştii bine că ai 
fost numit epitrop... 


Seneşalul îşi încreţi fruntea şi păru să facă o mare sforţare 
spre a-şi aduna gândurile. Această slăbiciune a memoriei nu 
era, dealminteri, nouă la el; pe când îşi dicta vestitele sale 
Amintiri, cam într-al optzecilea an al vieţii, nu băgase de 
seamă că repeta aproape cuvânt cu cuvânt la sfârşitul părţii 
a doua, ceea ce spusese în partea întâia... 

— Da, tânărul nostru domn Ludovic, rosti el în cele din 
urmă. A murit... Lui i-am înfăţişat marea carte ce am scris- 
0. Ştii că el e... al patrulea rege pe care-l văd murind? 

Zicea asta de parcă ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă. 

— Aşa dar, spuse el, dacă regele a murit, regina este 
regentă. 

Monseniorul de Valois se făcu roşu ca sfecla. Se străduise 
să fie aleşi ca epitropi un ramolit şi un mediocru, gândind 
că va putea să-i joace pe degete după plac; socoteala îi 
ieşea pe dos, şi tocmai de la aceştia îi veneau cele mai mari 
neajunsuri. 

— Regina, domnule seneşal, izbucni el, nu e regentă, e 
însărcinată. Nu poate fi în nici un caz regentă înainte de a 
se şti dacă va da naştere unui rege! Şi apoi, vezi-o în ce hal 
este, şi dacă-i în stare să facă faţă greutăților cârmuirii. 

— Ştii că nu văd de loc, răspunse moşneagul. 

Cu fruntea în palmă, Clemence se întreba: „Dar când vor 
isprăvi odată? Când mă vor lăsa în pace?” Nu se gândea la 
altceva. 

Joinville începu să explice în ce împrejurări, la moartea 
regelui Ludovic al VIII-lea, regina Blanche de Castille luase 
asupra ei regența, spre marea mulţumire a tuturor. 

— Doamna Blanche de Castille... asta se zicea numai în 
şoaptă... nu era chiar uşă de biserică, aşa cum a fost 
înfăţişată. Şi se pare că tânărul conte Thibaut de 
Champagne, căruia dumnealui tată-meu i-a fost bun 
tovarăş, a slujito până şi în patul ei... 

Trebuia lăsat să vorbească. Dacă uita lesne întâmplările 
din ajun, seneşalul ţinea în schimb minte cu de-amănuntul 
tot ce i se povestise în anii fragezi ai copilăriei. Găsise aici 


ascultători şi se folosea de prilej. Mâinile lui, tremurând de 
bătrâneţe, râcâiau necontenit mătasea caftanului, pe 
genunchi. 

— Şi chiar atunci când sfântul nostru rege porni la 
cruciadă, unde am fost cu el... 

— Regina şedea la Paris în vremea asta, nu-i aşa? îi tăie 
vorba Charles de Valois. 

— Da... da, făcu seneşalul. 

Clemence fu aceea care puse capăt discuţiei, dându-se 
bătută. 

— Ei bine, fie! rosti ea, voi face după vrerea dumitale, 
unchiule, şi mă voi întoarce la Paris. 

— A, iată ce va să zică o hotărâre cuminte, pe care domnul 
de Joinville o încuviinţează cu siguranţă. 

— Da... da... 

— Mă duc să poruncesc tot ce trebuie, spuse Valois. Vei 
avea o escortă comandată de fiu-meu, Filip şi de vărul 
nostru, Robert d'Artois. 

— Foarte mulţumesc, unchiule, foarte mulţumesc, îngână 
Clemence, gata să leşine. Dar acum, fiţi buni şi Lăsaţi-mă să- 
mi fac rugăciunea. 

După un ceas, în urma poruncilor contelui de Valois, 
castelul din Vincennes era cu dosul în sus. Se scoteau carele 
din şoproane; răsunau pocnetele bicelor pe spinarea cailor 
zdraveni aduşi din ţinutul Perche. Slugi treceau în goană; 
arcaşii îşi lepădaseră armele pentru a da o mână de ajutor 
rândaşilor de la grajduri. În vreme ce, de când cu doliul, toţi 
se simţiseră obligaţi să vorbească în şoaptă, acum fiecare 
găsea un prilej să zbiere; iar dacă cineva ar fi vrut cu 
adevărat să curme zilele reginei, nici c-ar fi aflat ceas mai 
potrivit. 

Înăuntrul castelului, tapiţerii dădeau jos draperiile, 
demontau mobila, scoteau afară policioarele, etajerele şi 
cuferele. Dregătorii palatului reginei şi doamnele ei de 
onoare trebuiau de asemenea să-şi strângă lucrurile. Era 
vorba de un prim convoi de douăzeci de trăsuri, şi fără 


îndoială că vor mai trebui făcute pe puţin două drumuri 
pentru a isprăvi cu mutatul. 

Clemence a Ungariei, în lunga ei rochie albă cu care nu 
era încă deprinsă, umbla din încăpere în încăpere, mereu 
însoţită de Bouville. Peste tot, praful, sudoarea, forfota şi 
acea impresie de jaf pe care ţi-o dau mutările. Cămăraşul, 
cu inventarul în mână, supraveghea expedierea văsăriei şi a 
obiectelor de preţ, strânse laolaltă, care acopereau toată 
pardoseala de piatră a unei săli: farfuriile, acarniţele, cele 
douăsprezece cupe de argint aurit pe care Ludovic le 
comandase pentru Clemence, marea raclă de aur 
cuprinzând un crâmpei din Crucea Adevărată, şi atât de 
grea, încât omul care o ducea sufla din greu sub apăsarea 
ei, gâfâind de parcă urca şi el Calvarul. 

În iatacul reginei, prima lenjereasă, Eudeline, care fusese 
ibovnica lui Ludovic al X-lea pe când acesta nu era încă 
însurat cu Marguerite, dirija împachetarea veştmintelor. 

— La ce bun, la ce bun să iau cu mine toate rochiile 
acestea, dacă nu-mi vor mai fi de nici un folos? spuse 
Clemence. 

Şi bijuteriile, de asemenea închise în lăzi grele de fier, 
toate agrafele, inelele, pietrele preţioase cu care Ludovic o 
dăruise în timpul scurtei lor căsnicii, erau şi ele de acum 
încolo nişte obiecte inutile. Chiar şi cele trei coroane 
încărcate cu smaralde, rubine şi perle, erau prea măreţe şi 
prea împodobite pentru ca o văduvă să le poată purta. O 
simplă diademă de aur cu mici flori de crin, prinsă pe vălul 
alb, va fi singura podoaba la care va avea drept, mai târziu. 

„Am devenit o regină albă, aşa cum am văzut-o devenind 
pe bunică-mea, Maria a Ungariei, îşi spuse ea. Dar bunică- 
mea trecuse de şaizeci de ani şi adusese pe lume 
treisprezece copii... Soţul meu nici nu-l va vedea măcar pe 
al său...” 

— Doamnă, întrebă Eudeline, trebuie să viu cu măria ta la 
palat? Nimeni nu mi-a dat porunci... 


Clemence o privi pe femeia blondă care, uitând orice 
gelozie, îi fusese de aşa mare ajutor în lunile acestea din 
urmă şi mai cu seamă în timpul agoniei lui Ludovic. „A avut 
o fetiţă de la dânsa şi a îndepărtat-o, a închis-o într-o 
mănăstire... Să ne fi pedepsit cel de sus şi pentru asta?” Se 
simţea copleşită de toate păcatele săvârşite de Ludovic 
înainte de a o fi cunoscut, şi sortită să le răscumpere cu 
suferinţa ei. Va avea toată viaţa pentru a plăti lui 
Dumnezeu, cu lacrimi, rugi şi pomeni, preţul greu al 
sufletului lui Ludovic. 

— Nu, şopti ea, nu, Eudeline; să nu mă însoţeşti. Cineva 
care l-a iubit trebuie să rămână aici. 

Apoi, îndepărtându-l până şi pe Bouville, se duse să se 
ascundă în singura încăpere liniştită, singura care fusese 
respectată, camera în care murise soţul ei. 

Era întuneric acolo, în dosul perdelelor trase. Clemence 
îngenunchie lângă pat şi îşi puse buzele pe învelitoarea de 
brocart. 

Deodată, auzi un zgomot de unghii răcâind o stofă. Simţi o 
spaimă care-i dovedi că mai avea încă poftă de trăit. 
Rămase o clipă nemişcată, ţinându-şi răsuflarea. La spatele 
ei, răcâitul continua mereu. Cu băgare de seamă, Clemence 
întoarse capul. Era seneşalul de Joinville, pe care-l 
aşezaseră acolo, într-un ungher al odăii, în aşteptarea 
plecării. 

II. 

UN CARDINAL CARE NU CREDE ÎN IAD. 

Noaptea de iunie începea să pălească; dinspre răsărit un 
ciucure de lumină cenuşie se şi ivise la poalele cerului, 
vestind zorile gata să se reverse peste cetatea Isonului. 

Era ceasul când căruțele de prin satele dimprejur porneau 
la drum spre a duce în oraş legumele şi fructele, ceasul 
când huhurezii tăceau, iar vrăbiile nu-şi începuseră încă 
ciripitul. Era şi ceasul când, în dosul ferestrelor înguste ale 
unui apartament din mănăstirea Ainay, pregătit pentru 


oaspeţii de seamă, cardinalul Jacques Dueze se gândea la 
moarte. 

Cardinalul n-avusese niciodată mare nevoie de somn, dar 
cu vârsta această nevoie nu înceta să scadă. Trei ceasuri îi 
ajungeau cu prisosinţă. Puțin după miezul nopţii, se scula şi 
se aşeza la masa lui de scris. Bărbat de-o inteligenţă vie şi 
de-o ştiinţă foarte întinsă, deprins cu toate disciplinele 
gândirii, întocmise tratate de teologie, de drept, de 
medicină şi de alchimie care se bucurau de mare vază 
printre cărturarii şi învățații de pe vremea lui. 

Într-o epocă în care marea nădejde a săracului ca şi a 
prinţului era fabricarea aurului, mulţi pomeneau de 
doctrinele lui Dueze asupra elixirurilor menite transmutării 
metalelor. 

Lucrurile din care se pot face elixiruri sunt trei, puteai citi 
în cartea intitulată Elixirul Filozofilor; cele şapte metale, 
cele şapte esențe, şi cele şapte lucruri... Cele şapte metale 
sunt: soarele, luna, arama, cositorul, plumbul, fierul şi 
argintul-viu; cele şapte esențe sunt: argintul-viu, pucioasa, 
clorura de amoniu, sulfura de arsenic, oxidul de zinc, 
magneziul, marcasita; iar celelalte lucruri sunt argintul-viu, 
sângele de om, sângele din rădăcina părului şi din urină, şi 
urina omului... 

La şaptezeci şi doi de ani, cardinalul mai descoperea nişte 
domenii asupra cărora nu se rostise şi-şi întregea opera în 
timp ce semenii săi dormeau. Ardea de unul singur mai 
multe lumânări decât o întreagă chinovie. 

În lungile sale nopţi lucra şi la uriaşa corespondenţă pe 
care o întreținea cu o mulţime de feţe bisericeşti, de 
pravilişti, de învăţaţi, de cancelari şi prinți suverani din 
toată Europa. Secretarul şi copiştii săi găseau dimineaţa 
truda lor pregătită pentru ziua întreagă. 

Sau, alteori, se apleca să cerceteze poziţia aştrilor faţă de 
vreun rival al său din conclav, o compara cu zodia sa 
personală şi consulta planetele ca să afle dacă va pune pe 
capul său tiara. După aşezarea aştrilor, cele mai mari şanse 


de a ajunge papă le avea între începutul lui august şi 
începutul lui septembrie ale acestui an. Era însă 10 iunie şi 
nici un semn nu se arăta încă... 

Venea apoi clipa grea dinainte de ivirea zorilor. Ca şi cum 
ar fi crezut că va părăsi lumea chiar în ceasul acela, 
cardinalul se simţea atunci cuprins de o spaimă nedesluşită, 
o nelinişte care-i cotropea şi trupul şi mintea. În această 
stare, şi pe deasupra răpus de oboseală, începea să-şi 
răscolească faptele din trecut. Amintirile sale puteau să-i 
înfăţişeze episoadele unei existenţe stranii... leşit dintr-o 
familie burgheză din Cahors, şi încă neştiut de nimeni la 
vârsta când cei mai mulţi dintre oamenii acelor vremi îşi 
isprăveau cariera, viaţa lui părea să nu fi început decât la 
patruzeci şi patru de ani, atunci când picase pe neaşteptate 
la Neapole, însoţind un unchi care se ducea să facă negoţ 
prin părţile acelea. Călătoria, înstrăinarea, descoperirea 
Italiei, avuseseră asupra lui o înrâurire ciudată. Câteva zile 
după ce pusese piciorul acolo, devenea discipolul 
învățătorului copiilor regali şi se apuca de nişte studii 
abstracte cu o patimă, o înfrigurare, o putere de a înţelege 
orice numaidecât şi o memorie veşnic trează pe care i le-ar 
fi putut pizmui copilandrii cei mai ageri la minte. Nu ştia ce- 
i foamea, aşa cum nu ştia de somn. Adeseori un codru de 
pâine îi era de ajuns pentru a se hrăni o zi întreagă, şi la 
nevoie ar fi putut îndura foarte uşor şi regimul de temniţă, 
cu condiţia să i se dea cărţi. Peste puţină vreme doctor în 
dreptul canonic, apoi în dreptul civil, numele său începuse 
să fie cunoscut. Curtea din Neapole punea mare preţ pe 
sfaturile cărturarului din Cahors. 

După pofta de învăţătură, îi venise pofta de putere. Sfetnic 
al regelui Carol al II-lea de Anjou-Sicile (bunicul reginei 
Clemence), apoi secretar al consiliilor secrete şi chivernisit 
cu numeroase venituri ecleziastice, se vedea numit, zece 
ani după sosirea sa acolo, episcop de Frejus, şi, ceva mai 
târziu, apuca dregătoria de cancelar al regatului Neapolei, 


adică prim-ministru al unui stat care cuprindea deopotrivă 
Italia meridională şi comitatul Provence. 

O ascensiune atât de fabuloasă, printre intrigile curților, 
nu se putea întemeia numai pe talente de jurist şi teolog. O 
faptă a lui, ştiută de foarte puţini oameni, căci rămânea o 
taină a bisericii, arăta îndeajuns îndrăzneala şi viclenia de 
care era în stare Dueze. 

Câteva luni după moartea lui Carol al II-lea, fusese trimis 
în misiune la curtea papală, pe când episcopia de la Avignon 
- cea mai însemnată din toată creştinătatea pentru că era 
reşedinţa Sfântului Scaun - se afla fără episcop. Cancelar 
cum era şi deci deţinător al sigiliilor, întocmi liniştit o 
scrisoare prin care noul rege al Neapolei, Robert, cerea 
pentru dânsul, Jacques Dueze, scaunul episcopal de la 
Avignon. Asta se petrecea pe la 1310. Clement al V-lea, 
grijuliu de a-şi câştiga sprijinul curţii din Neapole, într-o 
vreme când raporturile sale cu Filip cel Frumos erau destul 
de anevoioase, se învoise numaidecât cu această cerere. 
Înşelătoria ieşi la iveală în ziua când papa Clement şi regele 
Robert, găsindu-se faţă în faţă, se arătară deopotrivă de 
miraţi, primul că nu primise mulţumiri pentru hatârul mare 
ce-l făcuse, iar regele pentru că socotea cam sfruntată 
această numire neprevăzută care-l lipsea de cancelarul său. 
Era prea târziu. În locul unui scandal inutil, regele 
închisese ochii, găsind că-i mai bine să-l aibă la mână pe un 
om care ocupa de aici încolo una din cele mai înalte poziţii 
eclesiastice. Şi toată lumea a fost mulţumită. Acum Dueze 
ajunsese cardinal al curiei papale, şi lucrările sale erau 
studiate în toate universităţile. 

Dar, oricât de uluitoare ar fi o viaţă de om, ea nu apare 
astfel decăt în ochii celor care o privesc din afară. Zilele 
trăite, de au fost pline sau goale, zbuciumate sau liniştite, 
sunt toate deopotrivă nişte zile îngropate, şi cenuşa 
trecutului are aceeaşi greutate în mâna oricui. 

Atâta patimă, atâta râvnă, atâta îndârjire, cheltuite o viaţă 
întreagă, aveau oare vreo noimă când totul trebuia fără 


doar şi poate să sfârşească în acel „dincolo” de unde cele 
mai luminate minţi şi cele mai anevoioase cercetări 
omeneşti nu reuşeau să întrevadă decât crâmpeie de 
nedesluşit? Pentru ce să vrei s-ajungi papă? N-ar fi oare mai 
cuminte să te închizi în fundul unei mănăstiri departe de 
toate? Să te lepezi în acelaşi timp de trufia cunoaşterii şi de 
deşertăciunea puterii... să dobândeşti umilinţa credinţii 
celei mai naive... să te găteşti de moarte... Dar, la cardinalul 
Dueze, până şi meditaţiile de acest fel luau întorsătura unor 
speculaţii abstracte, iar neliniştea stârnită de gândul morţii 
se prefăcea într-o dezbatere juridică cu divinitatea. 

„Părinţii bisericii ne încredinţează, se gândea el în 
dimineaţa aceea, că după moarte, sufletele celor drepţi se 
bucură numaidecât de fericirea de a vedea faţa lui 
Dumnezeu, care este răsplata lor. Fie, fie... Dar după 
sfârşitul lumii, când trupurile înviate îşi vor redobândi 
sufletele, va trebui să ne înfăţişăm la judecata de apoi. 
Dumnezeu însă, care este desăvârşit, nu poate să judece în 
apel propriile sale sentinţe. Dumnezeu nu poate comite 
erori, spre a fi nevoit să îndepărteze din rai pe aleşii cărora 
el însuşi le-a admis intrarea acolo. De altminteri, nu s-ar 
cuveni oare ca sufletul să nu se împărtăşească din bucuria 
Domnului decât în clipa când, unit iar cu trupul său, va fi el 
însuşi desăvârşit în natura lui? Aşadar... aşadar, părinţii 
bisericii se înşeală. Aşadar, nu poate fi vorba de fericirea 
cerească în adevăratul înţeles al cuvântului şi nici de 
bucuria de-a vedea pe Dumnezeu înainte de sfârşitul 
veacurilor, iar Dumnezeu nu-şi va arăta faţa decât după 
judecata de apoi. Până atunci însă, unde oare se află 
sufletul morţilor? Nu cumva ne vom duce să aşteptam sub 
altare dei, sub acel altar al lui Dumnezeu de care vorbeşte 
sfântul Ioan în Apocalips...?” 

Tropotul unui cal, lucru foarte neobişnuit la asemenea 
ceas, răsună de-a lungul zidurilor mănăstirii, pe caldarâmul 
din piatră de râu care acoperea cele mai frumoase străzi 


ale Lyonului. Gardianul ciuli urechea o clipă, apoi se 
întoarse la gândurile lui cu concluzii neaşteptate. 

„. Căci dacă raiul e gol, îşi zicea, aceasta schimbă foarte 
mult situaţia acelora pe care noi îi decretăm sfinţi sau 
preafericiţi... Dar ceea ce este adevărat pentru sufletele 
drepţilor, este neapărat la fel şi pentru sufletul păcătoşilor. 
Dumnezeu nu ar putea să-i pedepsească pe cei răi înainte 
de a fi răsplătit pe cei buni. La sfârşitul zilei îşi primeşte 
muncitorul simbria; la sfârşitul lumii se va alege pentru 
totdeauna grâul de neghină. Nici sufletul nu locuieşte 
acuma în iad, deoarece osânda n-a fost rostită. Cu alte 
cuvinte, până atunci, iadul nu există...” 

Această teorie era mai curând liniştitoare pentru oricine 
se gândea la moarte; ea amâna ziua judecății din urmă, fără 
a închide perspectiva vieţii veşnice, şi se împăca destul de 
bine cu intuiţia, comună celor mai mulţi oameni, după care 
moartea e o cădere într-o tăcere obscură, un somn în care 
nu mai ştii de nimic... 

Fireşte, o asemenea doctrină, dacă ar fi mărturisită cu 
glas tare n-ar putea decât să stârnească aprige împotriviri 
printre părinţii bisericii şi în norodul credincios, iar clipa nu 
era potrivită pentru un candidat la Sfântul Scaun să se 
apuce să propovăduiască inexistenţa raiului şi a iadului sau 
să afirme că ele ar fi nelocuite. „Să aşteptăm până va lua 
sfârşit conclavul”, îşi zicea cardinalul. 

Fu întrerupt de un călugăr de serviciu la poarta 
mănăstirii, care bătu în uşă şi îi vesti sosirea unei ştafete de 
la Paris. 

— Din partea cui vine? întrebă cardinalul. 

Dueze avea un glas înfundat, vătuit, fără nici un timbru, 
deşi foarte limpede. 

— Din partea contelui de Bouville, răspunse călugărul. 
Trebuie să fi venit în goana mare, căci pare frânt de 
oboseală; până să-i deschid, l-am găsit pe jumătate adormit, 
cu fruntea lipită de canatul porţii. 

— Adu-mi-l aici de îndată. 


Şi cardinalul, care cu câteva clipe mai înainte cugeta la 
deşertăciunea ambițiilor lumii acesteia, se gândi 
numaidecât: „Să fie oare în legătură cu alegerea? Curtea 
Franţei să fi trecut făţiş de partea mea? Mi se va propune 
oare un târg...?” 

Se simţea foarte tulburat, plin de curiozitate şi de 
speranţă, şi străbătea încăperea cu paşi mărunți şi iuți. 
Dueze avea statura unui copil de cincisprezece ani, o mutră 
de şoarece sub nişte sprâncene albe stufoase, un trup 
şubred. În dosul geamurilor, cerul începea să se înroşească; 
nu era încă vremea să sufle în lumânări, dar se crăpa de 
ziuă. Ceasul rău trecuse... 

Călărețul intră; dintr-o uitătură, cardinalul înţelese că nu 
avea înaintea lui o ştafetă obişnuită. Mai întâi, un olăcar de 
meserie şi-ar fi pus numaidecât un genunchi la pământ, şi 
ar fi întins sulul cu scrisoarea, în loc să stea în picioare 
plecându-şi capul şi zicând „Monseniore...” Şi apoi, curtea 
Franţei se slujea pentru a-şi trimite scrisorile de călăreţi 
zdraveni şi spătoşi, foarte oţeliţi, ca voinicul acela de Robin- 
Cuisse-Maria care făcea adeseori drumul între Paris şi 
Avignon, iar nu de un asemenea băieţandru cu nas subţire, 
care abia îşi ţinea pleoapele deschise şi cădea din picioare 
de obosit ce era. 

„lată ce-l dă în vileag, se simte cale de o poştă că nu-i o 
ştafetă de meserie..., îşi spuse Dueze... De altminteri, am 
mai văzut eu pe undeva obrazul ăsta.” Cu mâna sa scurtă şi 
subţirică Rupse peceţile scrisorii, şi fu dezamăgit de îndată 
ce-şi aruncă ochii pe ea. Nu era vorba de alegere, cii se 
cerea să dea ocrotire ştafetei. Totuşi Dueze vru să vadă în 
asta un semn bun; când cei de la Paris aveau de cerut ceva 
autorităţilor ecleziastice, acuma i se adresau lui. 

— Allora, lei € i signore Guccio Baglioni?41) vorbi el după 
ce isprăvi de citit. 

Tânărul tresări auzind că-l întreabă în italieneşte. 

— Da, monseniore... 


— Contele de Bouville mi te recomandă, ca să te iau sub 
ocrotirea mea, şi să te scap de vrăjmaşii care te urmăresc... 

— Dacă vrei, monseniore, să-mi faci acest bine! 

— Se pare că te-ai băgat într-o încurcătură urâtă care te-a 
silit să fugi îmbrăcat în livreaua asta de ştafetă a contelui de 
Bouville, urmă cardinalul cu vorbirea lui repede şi 
înăbuşită. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat. Bouville îmi spune 
că făceai parte din escorta lui când o însoțea pe regina 
Clemence în drumul ei spre Franţa. Într-adevăr, acum îmi 
aduc aminte. Te-am văzut pe lângă dânsul. Şi eşti nepotul 
jupânului 'Tolomei, căpetenia lombarzilor din Paris. Foarte 
bine, foarte bine. Povesteşte-mi păţania dumitale. 

Se aşezase şi, cu gândul la altceva, se juca, învârtind un 
pupitru mare făcut anume să se rotească, pe care zăceau 
cărţile ce-i serveau la lucrările lui. Era acum bine dispus, 
liniştit şi gata să-şi întoarcă gândurile la treburile altora. 

Guccio Baglioni avea în pulpele sale cele o sută douăzeci 
de leghe străbătute călare în mai puţin de patru zile. Nu-şi 
mai simţea picioarele; o pâclă deasă îi împânzise capul şi ar 
fi dat orice ca să se poată lungi, colea, chiar pe pardoseală, 
şi să doarmă... să doarmă... 

Izbuti să-şi vină în fire; viaţa lui, dragostea lui, viitorul lui, 
toate îi porunceau să-şi biruie pentru încă o clipă oboseala. 

— lată, monseniore, spuse el; m-am căsătorit cu o fată din 
nobilime. 

I se păru ca aceste cuvinte ieşiseră din gura altcuiva. Nu 
erau cele pe care voia să le rostească. Ar fi vrut să-i explice 
cardinalului că o nenorocire fără seamăn se abătuse asupra 
lui, că era omul cel mai năpăstuit, cel mai îndurerat din 
univers, că viaţa îi era ameninţată, că era despărţit poate 
pentru totdeauna de soţia lui fără de care nu putea trăi, că 
soţia avea să-i fie închisă, că de o săptămână întâmplările se 
rostogoliseră peste dânşii atât de vijelios, atât de năpraznic, 
încât timpul părea să-şi fi pierdut dimensiunile obişnuite şi 
el însuşi se simţea parcă pe altă lume... Din toate drama lui 
însă, când trebuia să-i dea glas, nu găsea decât aceste 


câteva cuvinte: „Monseniore, m-am căsătorit cu o fată din 
nobilime...” 

— Aha, făcu cardinalul. Cum îi zice? 

— Marie de Cressay. 

— Hm... Cressay... nu cunosc. 

— Dar a trebuit să mă cunun cu ea în taină, monseniore; 
familia ei se împotrivea. 

— Fiindcă eşti un lombard? Bineînţeles. Ăştia din Franţa 
sunt încă niţel cam înapoiaţi. În Italia e altfel, fireşte... Şi 
vrei să obţii desfacerea căsătoriei? Nu-i mare lucru... Dacă 
cununia s-a făcut în taină... 

— Dar, nu, monseniore, o iubesc şi ea mă iubeşte, spuse 
Guccio. Familia a aflat însă că e însărcinată, şi fraţii ei m-au 
urmărit ca să mă omoare. 

— Pot s-o facă, au legea după datină de partea lor. Te-ai 
pus în situaţia unuia care a răpit o fată... Cine v-a cununat? 

— Fratele Vicento. 

— Fratele Vicento... nu-l cunosc. 

— Ce e mai râu, monseniore, e că preotul acesta a murit. 
Aşa că nici nu pot dovedi că suntem căsătoriţi... Dar să nu-ţi 
închipui, monseniore, că aş fi un fricos. Vroiam să mă bat în 
duel. Unchiul meu s-a adresat însă contelui de Bouville... 

—.care te-a sfătuit foarte cuminte să te depărtezi pentru o 
bucată de vreme. 

— Dar Maria va fi închisă într-o mănăstire! Crezi, 
monseniore, că vei putea-o scoate de acolo? Crezi c-am s-o 
mai văd? 

— Ho! Nu mă lua aşa de repede, fiule, răspunse cardinalul, 
continuând să învârtească pupitrul. La o mănăstire? Ei şi? 
Unde s-ar putea simţi mai bine deocamdată? Pune-ţi 
nădejdea în nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu, de care 
avem toţi mare nevoie... 

Guccio îşi plecă fruntea, istovit. Părul său negru era plin 
de praf. 

— Unchiul dumitale se află în bune raporturi comerciale 
cu fraţii Bardi? mai întrebă cardinalul. 


— Fireşte, monseniore, fireşte. Fraţii Bardi sunt bancherii 
sfinţiei tale, aşa cred, răspunse Guccio cu o politeţe 
necăutată. 

— Da, sunt bancherii mei. Dar îi găsesc în ultima vreme 
mai puţin... mai puţin înţelegători ca în trecut. Banca lor e 
aşa de mare! Au sucursale peste tot. Şi pentru cea mai 
neînsemnată cerere de bani, trebuie să raporteze la 
Florenţa... Lucrează tot aşa de încet ca un tribunal al 
bisericii... Unchiul dumitale are multe feţe bisericeşti 
printre clienţii săi? 

Guccio avea destule alte griji ca să se mai gândească la 
treburile băncii. Sub fruntea lui, ceața se făcea mai deasă; 
pleoapele îi ardeau. 

— Nu, spuse el. Clienţii noştri sunt mai cu seamă marii 
baroni... Contele de Valois, contele d'Artois... Ar fi o mare 
cinste pentru noi dacă sfinţia ta... 

— Vom vorbi mai târziu despre asta. Deocamdată, iată-te 
la adăpost în această mănăstire. Vei trece în ochii tuturora 
drept un om în slujba mea; poate că-ţi vor da să îmbraci un 
caftan de diac. Voi vorbi despre asta cu capelanul meu. 
Acum poţi să-ţi lepezi livreaua şi să te duci să dormi liniştit, 
lucru de care mi se pare că ai mare nevoie. 

Guccio salută, bolborosi câteva cuvinte de mulţumire şi 
făcu un pas spre uşă. Apoi, oprindu-se, spuse: 

— Nu pot încă dezbrăca livreaua, monseniore, mai am de 
predat şi o altă scrisoare. 

— Cui? întrebă Dueze, bănuitor. 

— Contelui de Poitiers. 

— Dă-o încoace; o voi trimite de îndată cu un călugăr. 

— Vezi însă, monseniore, domnul de Bouville ţinea mult... 

— Ştii cumva dacă această scrisoare e în legătura cu 
conclavul? 

— O, nu, monseniore, e vorba în ea de moartea regelui. 

Cardinalul sări de pe scaun. 

— Regele Ludovic a murit? De ce n-ai spus-o mai devreme! 


— Vestea n-a ajuns încă aici? Gândeam că sfinţia ta ai fost 
înştiinţat despre aceasta. 

Adevărul este că nu se gândea la nimic. Nenorocirile sale, 
oboseala sa, îl făcuseră să uite acest eveniment de mare 
însemnătate. Galopase drept înaintea lui de la Paris, 
schimbând caii la mănăstirile ce-i fuseseră indicate, 
mâncând în grabă, vorbind cât mai puţin cu putinţă, şi 
ajunsese, fără să ştie, înaintea ştafetelor cârmuirii. 

— Din ce i s-a tras moartea? 

— E tocmai ceea ce domnul de Bouville vrea să-i dea de 
ştire contelui de Poitiers. 

— Crimă? şopti Dueze. 

— Se pare că regele a fost otrăvit. 

Cardinalul chibzui o clipă. 

— lată ce poate să aducă mari schimbări, murmură el. A 
fost ales un regent? 

— Nu ştiu, monseniore... Când am plecat eu, se vorbea 
mult de contele de Valois... 

— Bine, fiule, du-te de te odihneşte. 

— Dar, monseniore... şi scrisoarea pentru contele de 
Poitiers? 

Pe buzele subţiri ale prelatului se ivi un surâs fugar, care 
putea fi luat drept o expresie de bunăvoință. 

— Nu ar fi cuminte să te arăţi, şi afară de asta abia te mai 
ţii pe picioare, vorbi el. Dă-mi plicul acela; ca să nu ai de 
suferit vreo dojană, mă voi duce să-l duc eu însumi. 

După câteva minute, însoţit de un masalagiu cu facla în 
mână care-i deschidea drumul, aşa cum se cuvenea pentru 
o înaltă faţă bisericească, şi urmat de un secretar, 
cardinalul curiei papale părăsea mănăstirea Ainay, dintre 
Rh6ne şi SaGne, şi apuca pe ulicioarele întunecoase, 
adeseori strâmtate de mormane de gunoaie. Pirpiriu, 
subţirel, călca cu pas sprinten, ducându-şi parcă în fugă cei 
şaptezeci şi doi de ani ai săi. Rasa-i purpurie părea că 
dansează printre ziduri. 


Clopotele celor douăzeci de biserici şi celor patruzeci şi 
două de mănăstiri ale Lyonului băteau de utrenii. Distanţele 
erau scurte în acest oraş ai cărui locuitori nu treceau încă 
de douăzeci de mii, din care jumătate făcea comerţ cu 
religia, iar cealaltă jumătate avea religia comerţului. 
Cardinalul ajunse curând la locuinţa consulului(2 7, unde 
era găzduit contele de Poitiers. 

III. 

PORŢILE LYONULUI. 

Contele de Poitiers îşi terminase tocmai toaleta, când 
şambelanul său îi anunţă vizita cardinalului. 

Foarte uscăţiv şi deşirat, cu nasul mare, cu părul adus pe 
frunte în şuviţe scurte şi căzându-i încârlionţat de-a lungul 
obrajilor, fragezi cum poţi să-i ai la douăzeci şi trei de ani, 
tânărul prinţ, purtând un halat de casă din camohas dungat 
ca marmora, veni să-l întâmpine pe monseniorul Dueze şi-i 
sărută inelul cu respect. 

Ar fi fost greu să afli un contrast mai izbitor, o mai hazlie 
deosebire ca între aceste două personaje, unul amintind o 
nevăstuică ieşită din vizuina ei, iar celălalt un bâtlan 
călcând mândru prin mlaştină. 

— În ciuda orei matinale, spuse cardinalul, n-am vrut, 
monseniore, să întârzii de a-ţi aduce mângâierea rugilor 
mele în nenorocirea care te loveşte. 

— Nenorocirea? întrebă mirat Filip de Poitiers, cu o 
uşoară tresărire. 

Întâiul său gând fu pentru soţia sa Jeanne pe care o lăsase 
la Paris, însărcinată într-a opta lună. 

— Văd că am făcut bine venind să te înştiinţez, urmă 
Dueze. Regele, fratele măriei tale, a murit de cinci zile. 

Filip nici nu clipi; doar o răsuflare mai puternică îi umflă 
pieptul. Nimic nu i se putea citi pe faţă, nici uimire, nici 
tulburare, nici măcar nerăbdarea de a afla mai multe 
amănunte. 

— Îţi mulţumesc pentru graba cu care ai venit, 
monseniore, răspunse el. Dar cum se face că ai o asemenea 


ştire..., înaintea mea? 

— Prin domnul de Bouville, al cărui trimis a sosit în goana 
mare, cerându-mi să-ţi predau această scrisoare în taină. 

Contele de Poitiers o desfăcu şi o citi vârându-şi nasul în 
ea, căci era foarte miop. Nici acum nu-şi trădă nimic din 
sentimentele lui; când isprăvi de citit, împături cu un gest 
simplu scrisoarea şi o vâri în buzunarul halatului. Apoi 
rămase tăcut. 

Cardinalul tăcea şi el, arătând că respectă durerea 
prinţului, deşi acesta nu prea dădea semne de întristare. 

— Dumnezeu să-l ferească de chinurile iadului, rosti în 
cele din urmă contele de Poitiers, pentru a fi la unison cu 
atitudinea cucernică a prelatului. 

— 0... iadul, murmură Du&ze. În sfârşit, să ne rugăm lui 
Dumnezeu! Mă gândesc şi la nefericita regină Clemence pe 
care am văzut-o crescând an cu an când eram pe lângă 
regele Neapolei. O prinţesă aşa de blândă, aşa de 
mărinimoasă... 

— Da, ţi se rupe inima pentru cumnată-mea, spuse 
Poitiers. 

Şi în acelaşi timp se gândea: „Ludovic n-a lăsat nici o 
dispoziţie testamentară în ce priveşte regența. După cât îmi 
scrie Bouville, unchiul meu Valois a şi început să se agite. 

— Ce ai de gând să faci, monseniore? întrebă cardinalul. 
Te vei întoarce chiar acum la Paris? 

— Nu ştiu, nu ştiu încă, răspunse Poitiers. Aştept veşti mai 
amănunțite. Sunt gata să răspund la chemarea ţării. 

În scrisoarea sa, Bouville nu-i ascundea că dorea 
întoarcerea lui. Ca întâiul dintre fraţii regelui mort şi ca 
pair al regatului, locul contelui de Poitiers era în consiliul de 
coroană, unde, chiar de la prima adunare, zâzaniile 
izbucniseră în legătură cu alegerea unui regent. 

Pe de altă parte însă, lui Filip de Poitiers îi părea rău, ba 
chiar îi era silă că trebuie să părăsească Lyonul înainte de a 
fi isprăvit treburile începute. 


Mai întâi, avea de încheiat contractul de logodnă între a 
treia din fiicele sale, Isabelle, în vârstă de abia cinci ani şi 
prinţişorul provinciei Vienne, micul Guigues, care avea şase. 
E] singur pusese la cale această căsătorie, chiar la Vienne, 
cu prinţul Jean al II-lea de la Tour du Pin şi prinţesa 
Beatrice, sora reginei Clemence. Bună încuscrire, care 
ajuta coroana Franţei să ţină în cumpănă influenţa dinastiei 
Anjou-Sicile în această regiune. Semnătura urma sa aibă loc 
în câteva zile. 

Dar, mai presus de orice, era alegerea papală. Săptămâni 
de-a rândul, Filip de Poitiers bătuse drumurile Provenţei, 
ale ținuturilor Vienne şi Lyon, ca să-i vadă unul după altul 
pe cei douăzeci şi patru de cardinali împrăştiaţi, să-i 
încredinţeze că agresiunea de la Carpentras nu se va mai 
repeta, că nu li se va face nici o silnicie, dând a înţelege 
multora dintre dânşii că ar putea să aibă şanse, pledând 
pentru prestigiul religiei, demnitatea bisericii şi interesele 
statelor. În sfârşit, cu multă bătaie de cap, cu vorbe şi cu 
bani, izbutise să-i adune la Lyon, oraş care fusese vreme 
îndelungată sub autoritatea bisericii, dar trecuse de 
curând, în ultimii ani ai domniei lui Filip cel Frumos, în 
puterea regelui Franţei. 

Contele de Poitiers simţea că-i aproape de a-şi atinge ţinta. 
Dar dacă pleca, n-aveau să înceapă iar toate încurcăturile, 
nu se vor încinge iar toate vrajbele? Influenţa nobilimii 
romane sau a regelui Neapolei nu vor lua locul celei a 
Franţei şi diversele partide nu vor începe iar să se 
învinuiască unele pe altele de erezie? Papalitatea nu se va 
muta iar la Roma? „locmai ceea ce tatăl meu vroia să evite! 
îşi zicea Filip de Poitiers. Opera lui, şi aşa destul de 
destrămată de Ludovic şi de unchiul nostru, Valois, va fi 
oare în întregime nimicită?” 

Vreme de câteva clipe, Dueze avu impresia că tânărul 
prinţ uitase de prezenţa lui. Şi deodată, îl auzi pe Poitiers 
întrebând: 


— Partidul gascon va menţine oare candidatura 
cardinalului de Pelagrue? Şi crezi că toţi cucernicii colegi ai 
sfinţiei tale s-au hotărât în sfârşit să se adune?... Ia loc aici, 
monseniore, şi spune-mi care ţi-e părerea. Cum stăm? 

De o treime de veac, de când lua parte la treburile ţărilor 
cardinalul văzuse mulţi suverani şi bărbaţi de stat. Dar nu 
întâlnise încă nici unul care să aibă atâta stăpânire de sine. 
Iată un prinţ de douăzeci şi trei de ani căruia abia îi 
anunţase că frate-său a murit, că tronul era vacant, şi el nu 
părea să aibă altă grijă mai urgentă decât certurile din 
conclav. 

Aşezaţi alături lângă o fereastră, pe o ladă acoperită cu 
stofă de Damasc, picioarele cardinalului abia atingând 
pardoseala iar glezna ciolănoasă a contelui de Poitiers 
legănându-se în aer, cei doi bărbaţi avură o lungă 
conversaţie. 

În realitate, cum reieşea din expunerea pe care o făcu 
Dueze, lucrurile ajunseseră iar acolo unde se găseau cu doi 
ani în urmă, după moartea lui Clement al V-lea. 

Partidul celor zece cardinali gasconi, căruia i se zicea şi 
partidul francez, era cel mai numeros, dar nu în deajuns 
pentru a constitui el singur majoritatea cerută de două 
treimi a Sfântului Colegiu, adică şaisprezece voturi. 
Gasconii, socotindu-se păstrătorii ideilor răposatului papă, 
căruia îi datorau toţi pălăria de cardinal, ţineau cu 
străşnicie ca scaunul să rămână la Avignon şi se arătau 
foarte uniţi împotriva celorlalte două partide. Între dânşii 
însă, se mâncau pe tăcute, fiecare râvnind tiara papală; 
alături de ambițiile lui Arnaud de Pelagrue creşteau acelea 
ale lui Arnaud de Fougeres şi ale lui Arnaud Nouvel. 
Făgăduindu-şi sprijin unul altuia, îşi vârau bețe în roate 
într-ascuns. 

— Războiul celor trei Arnaud, spuse Dueze cu glasul său 
şuşuit. Să vedem acum şi partidul italienilor. 

Aceştia nu erau decât opt, dar despărțiți în trei tabere. 
Temutul cardinal Caetani, nepotul papei Bonifaciu al VIII- 


lea, era potrivnic celor doi cardinali Colonna, printr-o 
rivalitate seculară de familie, devenită ură de nepotolit de 
când cu istoria de la Anagni43) şi cu palma dată de un 
Colonna pe obrazul lui Bonifaciu. Între aceşti adversari, 
ceilalţi cardinali italieni şovăiau. Stefaneschi, din duşmănie 
faţă de politica lui Filip cel Frumos, ţinea partea lui Caetani, 
cu care de altfel era înrudit. Napoleon Orsini o scălda, fără 
să se hotărască. Cei opt nu ajungeau la înţelegere deplină 
decât asupra unui lucru: toţi vroiau întoarcerea papalității 
în Cetatea Eternă. Dar în privinţa asta, hotărârea lor era 
nestrămutată. 

— Ştii bine, monseniore, urmă Dueze, că a fost o vreme 
când ne aflam în pragul schismei; şi primejdia n-a trecut 
încă... Italienii noştri refuzau să se adune în Franţa şi ne 
înştiinţau, nu demult, că dacă se va alege un papă gascon ei 
nu-l vor recunoaşte şi vor face un papă al lor, la Roma. 

— Nu va fi nici o schismă, spuse liniştit contele de Poitiers. 

— Mulțumită măriei tale, monseniore, mulţumită măriei 
tale, mă bucur s-o recunosc, şi asta o spun tuturor. 
Cutreierând oraş după oraş, ai dus pretutindeni cuvântul 
cel bun, şi dacă n-ai găsit încă păstorul, în schimb ai şi 
adunat turma. 

— Scumpe oi, monseniore! Ştii că am plecat de la Paris cu 
şaisprezece mii de livre şi că săptămâna trecută a trebuit să 
cer să mi se trimită încă pe atât? Jason era pe lângă mine 
un calic. Aş vrea ca toată lâna asta de aur să nu mi se 
irosească printre degete, adăugă contele de Poitiers, 
încreţindu-şi uşor pleoapele ca să-l poată privi drept în ochi 
pe cardinal. 

Acesta, care pe căi ocolite trăsese mari foloase din bănetul 
împrăştiat de contele de Poitiers, se făcu a nu lua în seamă 
aluzia, dar răspunse: 

— Cred că Napoleon Orsini şi Albertini de Prato, ba poate 
chiar şi Guillaume de Longis, cel care a fost înaintea mea 
cancelar al regelui Neapolei, ar putea fi lesne câştigaţi... 
Face să plăteşti ca să eviţi o schismă. 


Poitiers se gândi: „A folosit banii pe care i-a luat de la noi 
ca să-şi cumpere trei voturi ale italienilor. Nu e prost”. 

Cât despre Caetani, cu toate că făcea mai departe pe 
neînduplecatul, poziţia lui nu mai era aşa de tare de când 
fuseseră descoperite îndeletnicirile sale vrăjitoreşti şi 
încercarea de a curma prin făcătură viaţa regelui Franţei şi 
a contelui de Poitiers însuşi. Fostul templier Evrard, un 
smintit de care Caetani se slujise pentru matrapazlăcurile 
sale diavoleşti, trăncănise cam prea mult înainte de a se da 
pe mâna dregătorilor regelui... 

— "Ţin în rezervă afacerea asta, spuse contele de Poitiers. 
Mirosul rugului ar putea, la vremea potrivită, să-l mai moaie 
pe monseniorul Caetani. 

La gândul de a vedea un alt cardinal ars de viu, un foarte 
uşor surâs miji într-ascuns pe buzele subţiri ale bătrânului 
prelat, care adăugă: 

— Se pare că Francesco Caetani ar fi uitat cu totul de 
treburile lui Dumnezeu spre a nu se mai ocupa decât de 
acelea ale Satanei. N-o fi cumva dânsul cel care, văzând că 
nu şi-a atins țelul cu vrăjitoria, a pus de l-a omorât pe rege, 
fratele măriei tale, prin otravă? 

Contele de Poitiers înălţă din umeri. 

— De fiecare data când moare un rege, se spune că a fost 
otrăvit, răspunse el. Aşa s-a vorbit de bunicu-meu Ludovic 
al VIII-lea; aşa s-a vorbit şi de tatăl meu, Dumnezeu să-l 
odihnească... Frate-meu avea o sănătate cam şubredă. Dar, 
în sfârşit, trebuie să ne gândim şi la asta. 

— Mai rămâne, se întoarse Dueze la vorba lui dinainte, al 
treilea partid, căruia i se zice provensal, din pricina celui 
mai neastâmpărat dintre noi, cardinalul de Mandagout... 

Acest ultim partid nu număra decât şase cardinali, de 
obârşie felurită: meridionali, ca fraţii Berenger Fredol, se 
găseau alături de normanzi şi de un fiu al provinciei Quercy, 
cum era Dueze însuşi. 

Aurul cu care-i ghiftuise Filip de Poitiers îi făcuse mai 
înţelegători la argumentele politicii franceze. 


— Suntem cei mai mărunți, cei mai slabi, spuse Dueze, dar 
fără voturile noastre nimeni nu poate obţine majoritatea 
necesară. Şi deoarece gasconii şi italienii nu vor să audă 
nici unii nici alţii de un papă care ar ieşi din rândurile lor, 
atunci, monseniore... 

— Atunci, va trebui ales un papă dintre voi, nu-i aşa? 

— Asta mi-e convingerea, monseniore, convingerea 
neclintită. Am spus-o chiar de la moartea lui Clement. N-am 
fost ascultat; unii au crezut fireşte că trag spuza pe turta 
mea, căci numele meu a fost într-adevăr pomenit, fără să 
vreau. Dar curtea Franţei n-a avut niciodată mare 
încredere în mine. 

— Asta, fiind sfinţia ta erai sprijinit cam prea făţiş de 
curtea din Neapole. 

— Şi dacă n-aş fi fost sprijinit de nimeni, cine m-ar fi luat 
vreodată în seamă! Nu râvnesc la altceva, crede-mă, 
monseniore, decât să văd că se face iar puţină rânduială în 
treburile creştinătăţii, care stau foarte rău; sarcina va fi 
grea pentru viitorul urmaş al sfântului Petru. 

Contele de Poitiers îşi prinse faţa în mâinile sale lungi şi 
rămase câteva clipe pe gânduri. 

— Crezi, monseniore, întrebă el, că italienii, dacă li s-ar 
face pe plac şi nu s-ar alege un papă gascon, se vor învoi ca 
Sfântul Scaun să rămână la Avignon, iar gasconii în schimb, 
satisfăcuţi cu privire la Avignon, ar putea să renunţe la 
candidatul lor, trecând de partea voastră? 

Ceea ce, altminteri spus, însemna: „Dacă sfinţia ta, 
monseniore Dueze, ai ajunge papă cu sprijinul meu, te 
angajezi hotărât să păstrezi actuala reşedinţă a 
papalității?” 

Dueze înţelese foarte bine. 

— Aceasta ar fi, monseniore, o soluţie înţeleaptă. 

— Am să ţiu seamă de preţioasa părere a sfinţiei tale, 
spuse Filip de Poitiers ridicându-se, spre a pune capăt 
audienței. 

Îl însoţi pe cardinal până la uşă. 


Clipa în care doi bărbaţi pe care vârsta, înfăţişarea, 
experienţa şi îndeletnicirile par să-i despartă, se recunosc a 
fi făcuţi din acelaşi aluat şi ghicesc că între dânşii poate 
naşte o colaborare şi o prietenie, clipa aceasta depinde mai 
mult de unele potriviri tainice ale soartei decât de cuvintele 
ce şi le spun. 

Când Filip se plecă să sărute inelul cardinalului, acesta 
şopti: 

— Ai putea fi, monseniore, un regent foarte bun. 

Filip îşi îndreptă spinarea. „Ştia oare, îi trecu prin minte, 
că tot timpul nu mă gândeam decât la asta?” Şi răspunse: 

— N-ai fi şi sfinţia ta un foarte bun papă? 

Şi nu se putură opri să-şi surâdă discret, bătrânul prelat 
cu un fel de dragoste părintească, tânărul prinţ cu o 
prietenoasă smerenie. 

— Ţi-aş fi îndatorat, adăugă Filip, dacă ai păstra taina în 
privinţa ştirii grave pe care mi-ai adus-o, până ce ea va fi 
anunţata în auzul tuturor. 

— Aşa voi face, monseniore, ca să-ţi împlinesc dorinţa. 

Rămas singur, contele de Poitiers nu avu nevoie decât de 
câteva clipe de gândire. Apoi, îl chemă pe primul său 
şambelan. 

— Adam Heron, întrebă el, nici o ştafetă n-a sosit de la 
Paris? 

— Nu, monseniore. 

— Atunci, porunceşte să fie închise toate porţile Lyonului. 
IV. 

SĂ NE ŞTERGEM LACRIMILE. 

În dimineaţa aceea, populaţia din Lyon a fost lipsită de 
legume. Căruţele zarzavagiilor fuseseră oprite dincolo de 
bariere, şi gospodinele făceau gură în faţa tarabelor goale. 
Singurul pod, cel de pe Sa6Gne, căci podul peste Rh6ne nu 
fusese încă terminat, era închis de un pâlc de oşteni. Dacă 
nu puteai intra în Lyon, nici de ieşit nu aveai cum. Cete de 
negustori italieni, de călători, de călugări pribegi, îngroşate 
de o mulţime de gură-cască şi de haimanale, se îmbulzeau 


în jurul porţilor oraşului şi cereau explicaţii. Straja 
răspundea scurt la toate întrebările: „Porunca de la contele 
de Poitiers!” cu aerul acela distant, plin de ifos, pe care şi-l 
iau slujbaşii cârmuirii când au de aplicat o măsură al cărei 
rost nu-l ştiu nici ei. Se auzeau glasuri: 

— Dar mi-e fata bolnavă la Fourviere... 

— Şopronul meu din Saint-Just a ars ieri pe la chindii... 

— Ispravnicul de la Villefranche are să-mi scoată lucrurile 
din casă dacă nu-i duc azi banii de bir... 

Straja o ţinea una: 

— Poruncă de la contele de Poitiers! 

Iar când îmbulzeala se făcea mai tare, armăşeii regelui 
începeau să-şi ridice ghioagele. 

În oraş umblau zvonuri ciudate. 

Unii ziceau că are să fie război. Dar cu cine? Nimeni nu 
putea să spună. Alţii ziceau că o încăierare sângeroasă se 
încinsese în timpul nopţii lângă mănăstirea Augustinilor, 
între oştenii regelui şi oamenii cardinalilor italieni. Se 
auziseră tropote de cai. [i se dădea până şi numărul 
morţilor. Dar la mănăstirea Augustinilor domnea bună pace. 

Foarte neliniştit, arhiepiscopul Pierre de Savoie, se întreba 
dacă nu cumva erau pe cale să se repete întâmplările 
dinainte de 1312 şi dacă nu va fi silit să părăsească, în 
folosul arhiepiscopului de Sens, scaunul de primat al Galiei, 
singura prerogativă pe care o putuse păstra după alipirea 
Lyonului la coroana Franţei. 'Trimisese pe unul din canonicii 
săi pentru a afla ce se întâmplă: dar acesta, ducându-se la 
contele de Poitiers, dăduse acolo peste un scutier amabil şi 
mut. lar arhiepiscopul se aştepta să primească un 
ultimatum. 

Printre cardinalii găzduiţi pe la diverse aşezăminte 
bisericeşti, teama nu era mai mică, ba aducea chiar a 
spaimă. Nu li se pregăteşte iar o capcană, întocmai ca la 
Carpentras? Dar, de data asta, cum să fugă? Emisarii 
alergau de la mănăstirea Augustinilor la cea a Cordelierilor 
şi de la mănăstirea lacobinilor la cea a Şartrezilor. 


Cardinalul Caetani îşi repezise omul de încredere, abatele 
Pierre, la Napoleon Orsini, la Albertini de Prato, la Flisco, 
singurul spaniol printre ei, ca să le spună acestor prelați: 

— Vedeţi unde am ajuns! V-aţi lăsat ademeniţi de contele 
de Poitiers. El s-a jurat că nu ne va prigoni şi că nu vom fi 
nici măcar siliţi să intrăm într-o încăpere cu uşile păzite 
pentru a vota; că vom fi pe deplin slobozi. Şi acum iată ca 
ne închide în Lyon. 

Pe Due&ze însuşi veniră să-l vadă doi din colegii săi 
provensali, cardinalul de Mandagout şi Berenger Fredol, 
cel mai vârstnic dintre fraţii cu acest nume. Dar Dueze făcu 
pe omul picat din cer, zicând că e absorbit de lucrările sale 
teologice şi că habar n-are de nimic. În vremea asta, într-o 
chilie de lângă apartamentul cardinalului, Guccio Baglioni 
dormea ca un bolovan, nefiind în stare nici să viseze că de 
la el se trăgea o atare panică. 

De un ceas, domnul de Varay, pârgar al Lyonului şi trei din 
colegii săi, veniţi să ceară explicaţii în numele adunării 
orăşeneşti, tropăiau nerăbdători în sala de aşteptare a 
contelui de Poitiers. 

Acesta ţinea sfat cu uşile închise; se aflau acolo slujitorii 
săi cei mai apropiaţi şi înalții ofiţeri care îl însoțeau la Lyon. 

În cele din urmă, draperiile fură date în lături şi contele de 
Poitiers se ivi, urmat de sfetnicii săi. Aveau toţi înfăţişarea 
gravă a unor bărbaţi care luaseră o importantă hotărâre 
politică. 

— A, domnul Varay! Ai picat la timp, şi dumneavoastră, 
pârgari ai Lyonului, de asemenea, spuse contele de Poitiers. 
Vă vom putea astfel înmâna chiar acum mesajul pe care ne 
pregăteam să vi-l trimitem. Domnule Mille, binevoieşte a-i 
da cetire. 

Mille de Noyers, pravilist, judecător la Înalta Curte şi 
mareşal al ținuturilor din răsărit sub domnia lui Filip cel 
Frumos, desfăcu sulul de pergament şi ceti: 

Către toţi judeţii, seneşalii şi pârgarii oraşelor. Vă aducem 
la cunoştinţă marea jale ce ne-a cuprins de pe urma morţii 


preaiubitului nostru frate, regele şi stăpânul nostru Ludovic 
al Zecilea pe care Dumnezeu l-a răpit dragostei supuşilor 
săi. Dar firea omenească e astfel făcută ca nimeni să nu 
poată trece de sorocul ce i-a fost ursit. De aceea am hotărât 
să ştergem lacrimile noastre, să ne rugăm împreună cu voi 
lui Cristos pentru sufletul său, şi să ne grăbim a lua în mâna 
noastră ocârmuirea regatului Franţei şi regatului Navarrei 
pentru ca drepturile lor să nu se prăpădească, şi pentru ca 
supuşii acestor două regate să trăiască fericiţi sub scutul 
dreptăţii şi al păcii. 

Regentul celor două regate, prin graţia lui Dumnezeu. 

FILIP 

După ce trecu prima clipă de uimire, domnul Varay se 
apropie de îndată să sărute mâna contelui de Poitiers, şi 
ceilalţi pârgari îi urmară, fără nici o ezitare, pilda. 

Regele murise. Vestea era prin ea însăşi destul de 
uluitoare pentru ca vreunul să se gândească, cel puţin 
câteva minute, să mai pună întrebări. În lipsa unui 
moştenitor major, părea foarte firesc ca fratele cel mai 
vârstnic al suveranului să preia puterea. Pârgarii nu aveau 
nici cea mai mică îndoiala că hotărârea fusese luată la Paris 
de Adunarea pairilor. 

— Puneţi, vă rog, pristavii să bată toba prin oraş şi să 
cetească acest mesaj, porunci Filip de Poitiers, după care 
porţile vor fi deschise numaidecât. 

Apoi, adaogă: 

— Domnule Varay, eşti tare în negoţul de postavuri; îţi voi 
fi îndatorat dacă-mi faci rost de douăzeci de mantii negre, 
să fie ţinute în sala mea de aşteptare, ca să le pună pe 
dânşii cei care vor veni să-mi prezinte condoleanţe. 

Şi le făcu semn pârgarilor să-şi vadă de treabă. 

Primele sale două acte prin care lua în mână cârma ţării 
erau îndeplinite. Se proclamase regent cu ajutorul 
oamenilor săi de casă, care deveneau totodată şi sfetnici ai 
cârmuirii. Era pe cale să fie recunoscut de oraşul Lyon în 
care îşi avea reşedinţa. Acum dădea zor să dobândească 


această recunoaştere în ţara toată şi să pună astfel Parisul 
în faţa unui fapt împlinit. Izbânda depindea de repeziciunea 
cu care avea să acţioneze. 

Copiştii se şi apucaseră să reproducă în numeroase 
exemplare proclamația lui, iar olăcarii îşi pregăteau caii 
pentru a o duce în toate provinciile. 

De îndată ce se deschiseră porţile Lyonului, ei porniră în 
goană, încrucişându-se cu trei ştafete ce fuseseră oprite de 
dimineaţă dincoace de Sa6ne. Primul dintre curierii aceştia 
aducea o scrisoare a contelui de Valois, care se dădea drept 
regent ales de consiliul de coroană şi-i cerea lui Filip 
încuviințarea pentru ca această alegere să devină efectivă. 
„Sunt încredinţat că vei voi să mă ajuţi în sarcina mea, 
pentru binele regatului, şi-mi vei da cât mai repede 
consimţământul, ca bun şi prea iubit nepot ce-mi eşti.” 

Al doilea mesaj venea din partea ducelui de Burgundia, 
care cerea şi el regența în numele nepoatei sale, micuța 
Jeanne de Navarra. 

În sfârşit, contele d'Evreusx îl înştiinţa pe Filip de Poitiers 
că pairii nu fuseseră chemaţi să-şi spună cuvântul după 
datină, şi că graba lui Charles de Valois de a lua cârma ţării 
nu se întemeia pe nici o lege şi nici pe învestitura vreunei 
adunări legiuite. 

Contele de Poitiers ţinea sfat cu ai săi, fără întrerupere. 
Aceştia, începând cu conetabilul Franţei, Gaucher de 
Châtillon, căpetenia oştilor încă din 1302, şi care nu ierta 
caraghioasa campanie a „oastei înnoroiate” pe care 
trebuise s-o ducă vara trecută în Flandra, erau potrivnici ai 
politicii urmată vreme de optsprezece luni de Aiurit şi de 
contele de Valois. Cumnatul conetabilului, Mille de Noyers, 
împărtăşea părerile acestuia. Pravilistul Raoul de Presles, 
după ce slujise atâţia ani pe Regele de Fier, îşi văzuse 
averile confiscate, în timp ce prietenul său Enguerrand de 
Marigny era spânzurat, şi el însuşi pus la caznă, cu capul 
vârât în apă, fără să i se fi putut smulge mărturisiri; 
rămăsese de pe urma asta cu necurmate dureri de stomac 


şi cu o ură neîmpăcată faţă de fostul împărat al 
Constantinopolei. Îşi datora contelui de Poitiers scăparea şi 
întoarcerea la dregătoriile sale. 

Astfel, în jurul acestuia se înjghebase un soi de partid de 
opoziţie, al-cătuit din supraviețuitorii marilor sfetnici ai lui 
Filip cel Frumos. Nici unul nu vedea cu ochi buni ambițiile 
contelui de Valois, nici nu dorea ca ducele de Burgundia să 
se amestece în treburile coroanei. Se minunau de 
repeziciunea cu care lucrase tânărul prinţ şi îşi puneau în el 
toate speranţele. 

Poitiers scrise lui Eudes de Burgundia şi lui Charles de 
Valois, fără să pomenească de scrisorile lor, ca şi cum nici 
nu le-ar fi primit, pentru a-i înştiinţa că se socotea regent, 
conform rânduielilor din vechime, şi că va aduna sfatul 
pairilor spre a întări această situaţie, de îndată ce va fi cu 
pu-tinţă. 

În acelaşi timp, numi nişte împuterniciţi care să meargă 
prin oraşele mai de seamă ale regatului spre a lua în 
primire posturile de comandă în numele său. Plecară astfel 
într-o singură zi câţiva dintre cavalerii săi - ca-re aveau să-i 
fie mai târziu „cavaleri însoțitori” - ca Regnault de Lor, 
Thomas de Marfontaine şi Guillaume Courteheuse. Îi păstră 
lângă dânsul pe Anseau de Joinville, fiul marelui Joinville, şi 
pe Henry de Sully. 

În timp ce clopotele tuturor bisericilor vesteau moartea lui 
Ludovic al X-lea, Filip de Poitiers avu o lungă consfătuire cu 
Gaucher de Châtillon. Conetabilul Franţei lua parte, de 
drept, la toate adunările ocârmuirii, Camera Pairilor, 
Marele Consiliu, Consiliul Restrâns. Filip îi ceru deci lui 
Gaucher să meargă la Paris pentru a vorbi în numele său şi 
a se împotrivi, până va veni el însuşi, încercărilor lui Charles 
de Valois; pe de altă parte, conetabilul va vedea dacă are în 
mână trupele de lefegii ai capitalei, şi mai ales pâlcul 
arcaşilor. 

Căci, spre mirarea şi apoi spre încuviințarea sfetnicilor săi, 
noul regent hotărâse să rămână deocamdată la Lyon. 


— Nu trebuie să lăsăm neisprăvite treburile începute, 
spusese el. Cel mai de seamă lucru pentru ţară e să aibă un 
papă, şi vom fi cu atât mai tari când îl vom fi făcut noi. 

Dădu zor să-şi pună semnătura pe contractul de logodnă 
între fiică-sa şi prinţişorul de Vienne. La prima vedere, 
aceasta nu avea nici o legătură cu alegerea pontificală, şi 
totuşi, în mintea lui Filip, era legată de încuscrirea cu 
prinţul de Vienne, care domnea peste toate ţinuturile de la 
sud de Lyon, şi ţinea în mâna lui drumul Italiei, era o piesă 
în jocul său. Cardinalii, dacă le-ar veni poftă să-i scape 
printre degete, n-ar putea să se refugieze într-acolo. Pe 
deasupra, această logodnă ar întări poziţia sa de regent; 
prinţul de Vienne trecea în tabăra lui, având bune motive să 
nu-l părăsească. 

Din pricina doliului, contractul fu semnat fără petrecerile 
obişnuite, în zilele care urmară. 

Totodată, Filip de Poitiers intră în vorbă cu cel mai 
puternic baron de prin părţile acelea, contele de Forez, de 
altminteri cumnat al prinţului de Vienne, şi care stăpânea 
malul drept al RhOnului. 

Jean de Forez luase parte la campaniile din Flandra, îl 
reprezentase de mai multe ori pe Filip cel Frumos la curtea 
papală şi lucrase temeinic pentru alipirea oraşului Lyon la 
coroana Franţei. De vreme ce se întorcea la politica tatălui 
său, contele de Poitiers ştia că se poate bizui pe el. 

La 16 iunie, contele de Forez îndeplini un gest foarte 
spectaculos. Îşi făcu în chip solemn închinarea în faţa lui 
Filip, ca seniorului mai mare peste toţi seniorii Franţei, 
recunoscându-l astfel ca pe deţinătorul puterii regale. 

A doua zi, contele Bermond de la Voulte, al cărui domeniu 
de la Pierregourde se afla sub puterea seneşalului de Lyon, 
îşi puse mâinile în mâinile contelui de Poitiers şi-i făcu 
jurământ de credinţă cu aceeaşi pompă. 

Contelui de Forez, Poitiers îi ceru să ţină gata, într-ascuns, 
şapte sute de oşteni. De acum încolo, cardinalii nu vor mai 
putea ieşi din oraş. 


Dar de aici şi până la alegerea unui papă, mai era cale 
lungă. 'Tocmelile băteau pasul pe loc. Simţind că regentul 
era grăbit să se întoarcă la Paris, cardinalii italieni se 
arătau tot mai dârji. „Va obosi înaintea noastră”, ziceau ei. 
Puțin le păsa de halul de tragică anarhie în care se afundau 
treburile bisericii. 

Filip de Poitiers avu mai multe întrevederi cu cardinalul 
Dueze care-i apărea în chip hotărât ca omul cel mai deştept 
din conclav, expertul cel mai clarvăzător şi totodată cel mai 
imaginativ în materie religioasă, cel mai nimerit 
administrator al creştinătăţii în ceasul greu prin care 
trecea. 

— Erezia, monseniore, înfloreşte cam peste tot, zicea 
cardinalul cu glasul său spart, tulburător. Şi cum ar putea fi 
altfel, cu pilda pe care o dăm? Diavolul se foloseşte de 
zâzaniile noastre pentru a semăna sămânţa sa blestemată. 
Dar nicăieri ca în eparhia 'Toulouse nu creşte mai vârtos 
buruiana ereziei. Vechi pământ de răzmeriţe şi de visuri 
urâte! Va trebui ca viitorul papă să spargă această eparhie 
prea mare, anevoie de cârmuit, în cinci episcopii, fiecare 
din ele dată pe mâna neşovăitoare. 

— Ceea ce ar aduce, răspunse contele de Poitiers, multe 
venituri noi, asupra cărora, bineînţeles, visteria Franţei ar 
percepe anatele cuvenite. Ai avea ceva împotrivă? 

— Nicidecum. 

Anate, numeau cei de pe atunci dreptul regal de a lua 
veniturile primului an al unei noi dregătorii eclesiastice. 
Lipsa unui papă împiedica să se purceadă la crearea 
acestor noi venituri, din care pricină visteria se afla la mare 
ananghie, fără a mai pomeni de neputinţa ei aproape totală 
de a încasa rămăşiţele de biruri ale bisericii, clerul 
profitând de situaţie spre a ridica tot felul de greutăţi, de 
neînlăturat atâta vreme cât tronul sfântului Petru rămânea 
gol. 

La drept vorbind, când Filip şi Dueze cercetau viitorul, 
unul ca regent şi celălalt ca eventual pontif, primele griji ale 


amândurora erau de ordin financiar. 

În urma răscoalelor feudale, a răzvrătirii din Flandra, a 
răzmeriţei nobililor din Artois şi a strălucitelor acţiuni 
inspirate de Charles de Valois, visteria regală nu era numai 
secată, ci şi înglodată în datorii pentru mai mulţi ani. 

Visteria pontificală, după doi ani de conclav rătăcitor, nu se 
afla într-o stare mai bună; iar dacă preasfinţii cardinali se 
vindeau aşa de scump prinților lumii acesteia, e pentru că 
mulţi dintre ei nu aveau alte mijloace de trai decât negoţul 
cu voturile lor. 

— Amenzile, monseniore, amenzile, îl sfătuia Dueze pe 
tânărul regent. Pedepseşte-i cu amenzi pe cei ce se ţin de 
răutăţi, şi cu cât vor fi mai avuţi, cu atât să-i pedepseşti mai 
greu. Dacă cel ce calcă legea are o sută de livre, ia-i din ele 
douăzeci. Dacă are însă o mie, ia-i cinci sute, iar dacă are o 
sută de mii i-ai aproape tot. Vei avea astfel trei foloase: mai 
întâi, venitul va fi mai mare, apoi, lipsit de puterea lui, 
răufăcătorul nu va mai fi în stare să se ţină de blestemăţii, şi 
în sfârşit, săracii, care alcătuiesc marea mulţime, vor fi de 
partea ta şi vor avea încredere în dreptatea măriei tale. 

Filip de Poitiers zâmbi. 

— Aceste propuneri foarte înțelepte, monseniore, sunt 
potrivite pentru justiţia regală care se slujeşte de puterea 
seculară, răspunse el. Dar pentru a însănătoşi finanţele 
bisericii nu prea văd... 

— Amenzile, amenzile, repetă Dueze. Să punem bir pe 
păcate; va fi un izvor nesecat de venituri. Omul e păcătos 
din fire, dar mai curând gata să se pocăiască deschizându-şi 
inima decât să se pocăiască deschizându-şi punga. Mai 
amarnic se va căi de păcatele sale şi mai mult se va feri să 
cadă iar în stricăciunile sale dacă va plăti o taxă pentru 
iertarea noastră. Cine vrea să se îndrepte, trebuie să 
plătească o amendă dreaptă. 

„Nu cumva glumeşte?” se gândi Poitiers care, cunoscându- 
l tot mai mult pe Dueze, descoperea pornirea cardinalului 
curiei papale spre paradox şi şiretenie. 


— Şi pe care păcate ai vrea să pui bir, monseniore? întrebă 
el ca şi cum ar intra în joc. 

— Mai întâi pe acelea săvârşite de călugări. Să începem 
prin a ne îndrepta noi înşine înainte de a purcede la 
îndreptarea altora. Sfânta noastră biserică e prea 
îngăduitoare cu încălcările şi lipsurile de tot felul. Astfel, 
călugăria şi preoţia nu pot fi încredințate unor oameni 
schilozi sau pociţi. Or, vedeam deunăzi pe lângă cardinalul 
Caetani, un oarecare preot Pierre, care are doi policari la 
mâna dreaptă. 

„O mică perfidie la adresa vechiului nostru vrăjmaş”, îşi 
zise Poitiers. 

— Am cercetat cum stau lucrurile, urmă Dueze. Se pare că 
şchiopii, ciungii, eunucii care-şi ascund meteahna sub o 
rasă de călugăr şi trag foloase de pe urma bisericii, sunt 
puzderie. Ne vom apuca oare să-i izgonim din sânul nostru, 
fără a-i îndrepta cu asta, să-i aducem la sărăcie şi poate 
chiar să-i împingem spre ereticii din Toulouse sau spre alte 
tagme religioase? Să-i lăsăm mai curând să se răscumpere; 
cine zice răscumpărare, zice plată. 

Bătrânul prelat era foarte serios. Cu închipuirea aţâţată 
din clipa când îl văzuse pe preotul Pierre, înjghebase în 
ultimele nopţi un întreg sistem foarte amănunţit asupra 
căruia se gândea să întocmească un memoriu pe care-l va 
supune, spunea el smerit, viitorului papă. 

Era vorba de înfiinţarea unui tribunal ecleziastic, pentru a 
aduce Sfântului Scaun venituri din scrisorile de iertare 
asupra păcatelor de orice fel. Preoţii schilozi vor putea 
scăpa plătind câteva livre de fiecare deget lipsă, o sumă 
îndoită pentru un ochi pierdut, atâta pentru un testicul şi 
atâta pentru amândouă. Cel care se va fi scopit singur 
trebuia să plătească un preţ mai mare. De la beteşugurile 
trupului, Dueze trecea la cele ale sufletului. Bastarzii care- 
şi ascunseseră taina naşterii la hirotonisirea lor, cei care s- 
au călugărit deşi erau însuraţi, cei care se însurau într- 
ascuns după ce intrau în tagma călugărilor, practică destul 


de răspândită, cei care trăiau necununaţi cu o femeie, cei 
care ţineau două neveste, incestuoşii sau sodomiţii, toţi 
erau taxaţi pe măsura păcatelor lor. Călugăriţele care se 
vor fi curvăsărit cu mai mulţi bărbaţi înăuntrul sau în afara 
mănăstirilor lor vor fi supuse unei răscumpărări deosebit de 
costisitoare. 

— Dacă înfiinţarea acestui tribunal al păcatelor nu va 
aduce două sute de mii de livre în primul an, vreau să fiu... 

Vroia să zică „să fiu ars”; dar se opri la timp. 

Poitiers se gândea: „Ăsta barim dacă e ales, am scăpat de 
grija finanţelor papale”. 

Dar, cu toate vicleşugurile lui Dueze şi cu tot sprijinul pe 
care i-l dădea Poitiers în taină, conclavul bătea mai departe 
pasul pe loc. 

Veştile de la Paris erau destul de proaste. Gaucher de 
Châtillon, cot la cot cu contele d'Evreux şi cu Mahaut 
d'Artois, se sileau să ţină în frâu ambițiile lui Charles de 
Valois. Acesta locuia totuşi la palatul regal, unde o ţinea pe 
regina Clemence la cheremul său; cârmuia ţara după plac şi 
trimitea în provincii porunci care se băteau cap în cap cu 
cele trimise de Poitiers de la Lyon. Pe de altă parte, ducele 
de Burgundia sosise la Paris în ziua de 16 iunie, pentru a 
cere să i se recunoască drepturile; se ştia sprijinit de vasalii 
imensului său ducat. Franţa avea deci trei regenţi. Această 
stare de lucruri nu putea să dureze mult, şi Gaucher îl ruga 
stăruitor pe Filip să se întoarcă la Paris. 

În ziua de 27 iunie, după un consiliu restrâns la care luară 
parte contele de Forez şi contele de la Voulte, tânărul prinţ 
se hotări să pornească la drum cât mai repede şi dădu 
poruncă să se adune convoiul cu tot calabalâcul escortei 
sale. Totodată, amintindu-şi că nici o slujbă solemnă nu 
fusese încă celebrată pentru odihna sufletului fratelui său, 
porunci să fie înălțate rugăciuni a doua zi, înainte de 
plecarea sa, în toate parohiile oraşului. Toţi slujitorii 
bisericii, mari şi mici, trebuiau să fie de faţă, pentru a-şi uni 
rugile lor cu ale regentului. 


Cardinalii, mai cu seamă cardinalii italieni, nu mai puteau 
de bucurie. Filip de Poitiers era nevoit să părăsească Lyonul 
fără să-i fi îngenuncheat. 

— Îşi ascunde fuga sub măreţele slujbe de doliu, spuse 
Caetani, dar o ia totuşi din loc, blestematul! Îşi închipuie că 
ne are în mână! Nici o lună nu va trece, credeţi-mă, şi vom 
fi iar la Roma! 

V, 

PORŢILE CONCLAVULUI. 

Cardinalii sunt personaje de vază care n-ar putea fi 
amestecate cu plevuşca măruntă a clerului. Contele de 
Poitiers poruncise să le fie rezervată, pentru slujba de 
pomenire a lui Ludovic al X-lea, biserica mănăstirii fraţilor 
dominicani, numită biserica lacobinilor, cea mai frumoasă, 
cea mai încăpătoare după catedrala arhiepiscopală Sfântul 
loan, şi de asemenea cea cu zidurile mai tari. Cardinalii nu 
văzură în această alegere decât un omagiu firesc adus unor 
înalte feţe bisericeşti. Nici unul nu lipsi de la ceremonie. 

Nu se aflau acolo decât douăzeci şi patru şi totuşi biserica 
era plină, căci fiecare cardinal venise înconjurat de toată 
curtea lui, capelan, secretar, vistiernic, diaci, paji, valeţi, 
slugile care duceau trena sau cele care călcau înaintea lui 
cu făcliile; aproape şase sute de inşi adunaţi laolaltă între 
stâlpii groşi de piatră albă. 

Rareori o slujbă funebră a fost ascultată cu mai puţină 
reculegere. Era pentru întâia oară după mai multe luni 
când cardinalii, care trăiau fiecare cu grupul lui în 
reşedinţe separate, se regăseau împreună. Unii nu se mai 
văzuseră de aproape doi ani. Se supravegheau unii pe alţii, 
trăgând cu coada ochiului şi fiecare comenta gesturile şi 
înfăţişarea celuilalt. 

— Aţi văzut? se auzea şuşotind. Orsini l-a salutat pe Fredol 
cel tânăr... Stefaneschi a stat de vorbă cam mult cu 
Mandagout. Se apropie oare de provensali? Dar Dueze 
arată destul de rău; e tare îmbătrânit. 


Într-adevăr, silindu-se să-şi domolească mersul ţopăit de 
moşneag tânăr, Jacquez Dueze înainta cu paşi rari, abia 
răspunzând celor ce-l salutau, ca un om căruia nu-i mai 
pasă de treburile lumii acesteia. 

Guccio Baglioni, în ţinută de paj, făcea parte din suita lui. 
Trecea drept unul care venea de-a dreptul de la Siena şi nu 
ştia decât italieneşte. 

„Poate că aş fi făcut mai bine, îşi zicea Guccio, dacă mă 
duceam să mă pun sub oblăduirea contelui de Poitiers. 
Astăzi aş fi plecat, fără îndoială, cu dânsul la Paris şi aş fi 
putut să mă interesez de Maria de la care nu mai am veşti 
de atâtea zile. Pe când aşa, iată-mă la cheremul acestui 
bătrân vulpoi, căruia i-am făgăduit bani de la unchiul meu, 
dar care nu va face nimic pentru soarta mea înainte de a fi 
sosit banii. Şi unchiu-meu nu-mi răspunde... Şi se vorbeşte 
că la Paris e zăpăceală mare... Maria, Maria, frumoasa mea 
Maria! Nu va crede oare că am părăsit-o? Nu cumva astăzi 
mă urăşte? Ce-or fi făcut din ea?” 

O vedea închisă de fraţii ei la Cressay, sau în vreo 
mănăstire pentru fete pocăite. „Dacă mai trece aşa o 
săptămână, fug la Paris.” 

De câteva ori, Dueze întoarse capul privind îndărăt cu un 
aer neaşteptat de atent. 

— Vă e teamă de ceva, monseniore? 

— Nu, nu mă tem de nimic, răspunse cardinalul, 
apucându-se iar să-şi cerceteze pe furiş vecinii. 

Cu faţa trasă, întretăiată de un nas lung şi coroiat, cu 
părul fluturând ca nişte flăcări albe în jurul tichii roşii, 
temutul cardinal Caetani nu-şi ascundea triumful. În mintea 
sa, catafalcul, simbol al morţii lui Ludovic al X-lea, era în 
mintea lui efectul păpuşii de ceară străpunsă de ace asupra 
căreia pusese să se facă vrăji. Privirile pe care le schimba 
cu cei din suita lui, preotul Pierre, fratele Bost şi diacul 
Andrieu, secretarul său, erau priviri victorioase. Îi venea să 
le spună tuturor celor de faţă: „lată, domnilor, ce ţi se 


întâmplă când îţi atragi răzbunarea Caetanilor, care erau 
puternici încă pe vremea lui Iuliu Cezar”. 

Cei doi fraţi Colonna, cu bărbiile groase şi rotunde 
brăzdate de gropiţe, aveau aerul unor războinici deghizați 
în cardinali. 

Contele de Poitiers nu făcuse economie de cântăreţi în 
strană. Se aflau acolo pe puţin o sută care-şi înălţau 
glasurile susţinute de orgile ale căror foale erau mânuite cu 
putere de patru oameni. O muzică regească îşi rostogolea 
tunetele sub bolți, umplea aerul, de vibrații, învăluia 
mulţimea. Diacii mărunți puteau să flecărească fără teamă 
între dânşii, pajii să facă haz bătându-şi joc de stăpânii lor. 
Nu era chip să prinzi o vorbă din ce se spunea la trei paşi, şi 
mai puţin încă să pricepi ce se petrecea în faţa uşilor. 

Slujba se isprăvi; orgile şi cântăreții tăcură; canaturile 
uriaşului portal fură deschise. Nici o lumină însă nu 
pătrunse în biserică. 

Urmă o clipă de uimire, ca şi cum în timpul ceremoniei o 
minune ar fi întunecat soarele; apoi cardinalii pricepură, şi 
strigăte mânioase izbucniră. Un zid proaspăt terminat 
închidea uşa principală; cât ţinuse slujba, regentul pusese 
să se zidească toate ieşirile. Cardinalii erau prizonieri. 

O zăpăceală grozavă îi cuprinse pe toţi; prelați, canonici, 
preoţi, valeţi, amestecați unii cu alţii, alergau încolo şi 
încoace ca nişte şobolani în capcană. Pajii, cocoţaţi unii pe 
umerii celorlalţi, se ridicară până la vitralii şi strigau: 

— Biserica e împresurată din toate părţile de oşteni! 

— Ce ne vom face, ce ne vom face? se tânguiau cardinalii. 
Regentul ne-a tras pe sfoară. 

— lată de ce ne oferea o muzică aşa de asurzitoare! 

— E o ocară adusă bisericii! Ce-i de făcut? 

— Îl vom afurisi! ţipă Caetani. 

— Şi dacă ne lasă aici să pierim de foame sau pune să ne 
taie? 

Cei doi fraţi Colonna şi oamenii din tabăra lor se şi 
înarmaseră cu sfeşnice grele de bronz, cu bănci şi cu toiege 


de procesiune, hotărâți să-şi vândă scump pielea. Italienii şi 
gasconii se şi luaseră la harţă, învinovăţindu-se unii pe alţii. 

— Asta e din vina voastră, strigau cei dintâi. Dacă aţi fi 
refuzat să veniţi la Lyon! Ştiam noi bine că ni se pregăteşte 
o capcană. 

— Dacă aţi fi ales pe unul dintr-ai noştri, n-am fi ajuns aici, 
răspundeau gasconii. A voastră e vina, creştini păcătoşi ce 
sunteţi! 

Erau gata-gata să se încaiere. 

O singură uşă nu fusese pe de-a întregul zidită: lăsaseră 
loc doar cât să treacă un om, dar strâmta deschizătură era 
înconjurată cu o mulţime de sulițe ţinute în mănuşi de oţel. 
Suliţele se ridicară şi contele de Forez, în zale, urmat de 
Bermond de la Voulte şi de câţiva alţi oşteni înzăuaţi, 
pătrunse în biserică. Fură întâmpinați de o izbucnire de 
ameninţări şi înjurături grosolane. 

Cu mâinile încrucişate pe mânerul săbiei, contele de Forez 
aşteptă să se potolească larma. Era un bărbat zdravăn, 
curajos, nepăsător la ameninţări ca şi la rugăminţi, foarte 
supărat de pilda pe care o dădeau cardinalii de doi ani 
încoace şi gata de orice pentru a împlini poruncile contelui 
de Poitiers. Faţa lui aspră, brăzdată de cute, apărea prin 
deschizătura chivărei. 

Când cardinalii şi slujitorii acestora răguşiră de atâta 
zbieret, glasul său se ridică, limpede, răspicat, propagându- 
se pe deasupra capetelor, până în fundul naosului. 

— Domnilor, mă aflu aici din porunca regentului Franţei 
spre a vă pune în vedere să binevoiţi a vă ocupa de acum 
încolo numai de alegerea unui papă şi spre a vă face 
cunoscut că nu veţi ieşi de aici mai înainte ca acest papă să 
fie ales. Fiecare din cardinali nu va păstra lângă dânsul 
decât un capelan şi doi paji sau dieci după placul său, ca să- 
l slujească. Toate celelalte persoane pot pleca. 

Gasconii şi provensalii nu erau mai puţin furioşi decât 
italienii. 


— Asta-i trădare! răcnea cardinalul de Pelagrue. Contele 
de Poitiers ne-a jurat că nu vom fi siliţi nici măcar să ne 
ţinem adunarea cu uşile închise şi numai cu acest preţ ne- 
am învoit să-l întâlnim la Lyon. 

— Contele de Poitiers, răspunse Jean de Forez, vorbea 
atunci în numele regelui Franţei. Dar regele Franţei nu mai 
este şi astăzi vă aduc cuvântul regentului. 

Toată suflarea izbucni într-un glas plin de mânie. Cuvintele 
de ocară, în italieneşte, în provensală şi în franţuzeşte se 
amestecau. Cardinalul Dueze se prăbugşise într-un jeţ 
duhovnicesc, cu mâna pe inimă, ca şi cum bătrâneţile lui nu 
puteau să îndure o asemenea lovitură, şi se prefăcea a se 
alătura la protestările celorlalţi cu nişte murmure de 
neînțeles. Arnaud d'Auch, cardinalul locţiitor de papă, 
prelat pântecos şi sângeriu la faţă, făcu câţiva paşi spre 
contele de Forez şi-i spuse pe-un ton ameninţător: 

— Domnule, un papă nu poate fi ales în asemenea condiţii, 
căci dumneavoastră violaţi constituţia lui Grigore al X-lea 
care obligă conclavul să se adune în oraşul unde a murit 
papa. 

— Vă găseaţi acolo, monseniore, acum doi ani şi v-aţi 
pierdut vremea fără să fi făcut un papă, ceea ce-i potrivnic 
constituţiei. Dar dacă din întâmplare ţineţi să fiţi trimişi iar 
la Carpentras, vă vom duce sub pază bună, în rădvane 
închise. 

— Nu se cade să ne adunăm sub ameninţarea forţei! 

— "Tocmai de aceea şapte sute de oşteni pe care ni i-au dat 
căpeteniile oraşului, se află afară, monseniore, pentru paza 
sfinţiilor voastre, pentru a vă apăra şi a nu lăsa pe nimeni să 
vă tulbure... aşa cum cere constituţia. Domnul de la Voulte, 
aici de faţă, şi care-i din Lyon, e însărcinat să vegheze la 
aceasta. Dumnealui regentul vă mai aduce la cunoştinţă că, 
dacă în cea de a treia zi, n-aţi ajuns să vă puneţi la unison, 
nu veţi primi de mâncare decât un singur fel toată ziua, şi, 
începând dintr-a noua zi nu veţi mai avea decât pâine şi 
apă... cum scrie deasemeni în constituţia papei Grigore. Şi 


în sfârşit, dacă nici postul nu vă luminează, regentul va 
pune să se spargă acoperişul şi vă va lăsa pradă ploilor şi 
frigului. 

Berenger Fredol îl întrerupse: 

— Domnule, făcând una ca asta vă împovăraţi conştiinţa cu 
moarte de om, căci sunt printre noi unii care n-ar putea 
îndura. Vezi-l pe monseniorul Dueze şi aşa destul de 
prăpădit, şi care ar avea nevoie de îngrijiri. 

— A, fireşte, fireşte, spuse încetişor Dueze, n-aş putea 
îndura aşa ceva. 

— Lăsaţi-l, nu-i mai vorbiţi degeaba, izbucni atunci 
Caetani. Vedeţi bine că avem de a face cu nişte fiare 
puturoase şi cumplite; dar află, domnule, că în loc să facem 
un papă, vă vom afurisi, pe voi şi fapta voastră sperjură. 

— Dacă cumva aveţi de gând să ţineţi şedinţa pentru a 
rosti afurisenii, răspunse liniştit contele de Forez, regentul 
ar putea, monseniore Caetani, să înainteze conclavului 
numele unor vrăjitori ce se ţin de farmece ucigaşe şi care ar 
trebui puşi în fruntea pomelnicului. 

— Nu văd deloc, spuse Caetani bătând numaidecât în 
retragere, nu văd de loc ce rost are vrăjitoria în treaba 
asta, devreme ce noi trebuie să ne ocupăm de alegerea 
papei. 

— Ei, monseniore, ne înţelegem de minune; binevoiţi deci 
a-i scoate de aici pe cei care nu vă sunt de folos, căci nu 
vom avea destule merinde pentru a hrăni atâtea guri. 

Cardinalii înţeleseră că orice împotrivire ar fi zadarnică, şi 
că omul acesta în zale care le transmitea cu glas tăios 
poruncile contelui de Pointiers, nu se va lăsa înduplecat. 

La spatele lui Jean de Forez, se şi vedeau oştenii cu suliţele 
în mână, intrând unul câte unul, şi înşiruindu-se în fundul 
bisericii. 

— Trebuie să ne folosim de şiretlicuri fiindcă nu ne putem 
folosi de forţă, le spuse cu jumătate de glas Caetani 
cardinalilor italieni. Să ne prefacem a ne supune, deoarece 
deocamdată nu putem face altceva. 


Fiecare îşi alese din suita sa pe cei trei slujitori mai 
credincioşi, cei despre care îşi închipuia că i-ar putea fi mai 
buni sfetnici, mai ageri la intrigării sau mai destoinici să-i 
îngrijească în grelele împrejurări în care se vor afla. 
Caetani îi păstră lângă dânsul pe fratele Bost, pe Andrieu, şi 
pe Pierre, preotul cu doi policari la o mână, adică oamenii 
amestecați în farmecele ucigaşe făcute lui Ludovic al X-lea; 
ţinea să-i ştie închişi împreună cu el decât în primejdie de a 
vorbi pentru bani sau dacă ar fi puşi la cazne. Fraţii 
Colonna reţinură pe lângă dânşii patru flăcăi, cu nişte 
pumni de parlagii. Canonici, dieci, masalagii şi purtători de 
trenă începură să iasă, unul câte unul, în faţa şirului de 
oşteni. Stăpânii lor le suflau în treacăt tot felul de 
recomandări: 

— Dă-i de ştire fratelui meu, episcopul... Scrie-i în numele 
meu vărului meu de Got... Pleacă de îndată la Roma... 

În clipa când Guccio Baglioni se pregătea să se bage în 
rândul celor ce ieşeau, Jacques Dueze îşi întinse mâna 
osoasă din jilţul în care zăcea dărâmat şi-l apucă pe tânărul 
italian de zavelcă, şoptindu-i: 

— Rămâi, băiatule, rămâi lângă mine. Sunt sigur că-mi vei 
fi de mare ajutor. 

Dueze ştia din experienţă că puterea banului nu e de 
lepădat înăuntrul unui conclav; era pentru dânsul un noroc 
la care nici nu visase, de a avea aici un reprezentant al 
băncilor lombarde. 

După un ceas, nu mai erau în biserica lacobinilor decât 
nouăzeci şi şase de oameni, sortiţi să rămână acolo atâta 
vreme cât douăzeci şi patru dintre ei nu se vor fi înţeles să 
aleagă pe unul singur. Înainte de a părăsi biserica, oştenii 
căraseră maldăre de paie spre a le aşterne culcuş, de-a 
dreptul pe lespezile de piatră, celor mai puternici prelați ai 
lumii acesteia. Aduseseră şi câteva lighene, ca să se poată 
spăla, şi apă în ulcioare mari, să le stea la îndemână. Sub 
ochii contelui de Forez, zidarii isprăviseră de zidit ultima 
ieşire, nelăsând la jumătatea peretelui decât un pătrăţel 


deschis, un ochi de geam cât să treacă prin el mâncarea, 
dar nu îndeajuns ca să poată trece un om. De jur împrejurul 
bisericii oştenii îşi luaseră iar locurile de strajă, aşezaţi din 
trei în trei stânjeni unul de altul şi pe două rânduri, un rând 
cu spatele la perete şi privind spre oraş, un rând întors spre 
biserică, cu ochii la vitralii. 

Către amiază, contele de Poitiers luă drumul Parisului. 
Ducea cu dânsul pe prinţul de Vienne şi pe prinţişorul care 
va trăi de acum încolo la curtea lui, pentru a se obişnui cu 
logodnica sa de cinci ani. 

La ora aceea, cardinalii primiră întâiul lor prânz; deoarece 
era zi de post, nu li se dădu carne. 

VI. 

DE LA NEAUPHLE LA SAINI-MARCEL. 

Într-o dimineaţă de pe la începutul lui iulie, cu mult 
înaintea zorilor, Jean de Cressay intra în odaia surorii sale. 
Rotofeiul tânăr ţinea în mână o lumânare care fumega; îşi 
spălase barba şi pusese pe dânsul cea mai bună tunică de 
călărie din câte avea. 

— Scoală-te, Maria, îi spuse. Pleci în dimineaţa aceasta. 
Pierre şi cu mine te vom însoţi. 

Tânăra fată se ridică în capul oaselor. 

— Să plec... Cum aşa? Chiar în dimineaţa asta trebuie să 
plec? 

Îi era mintea înceţoşată de somn şi-l privea ţintă pe fratele 
său, cu ochii ei mari de un albastru-închis, fără să priceapă. 
Îşi resfiră pe umeri, cu un gest obişnuit, părul lung, des şi 
mătăsos, prin care treceau răsfrângeri aurii. 

Jean de Cressay se uita morocănos la frumuseţea surorii 
sale, ca şi cum această frumuseţe ar fi fost un păcat. 

— Fă-ţi o legătură din toate boarfele tale, căci nu te mai 
întorci pe aici aşa de curând. 

— Dar unde mă duceţi? întrebă Maria. 

— Ai să vezi. 

— Dar ieri... de ce nu mi-aţi spus nimic despre asta? 


— Ca să ai timp să ne mai faci o boroboaţă, aşa cum te 
pricepi? Haide, grăbeşte-te: vreau să fim plecaţi înainte de- 
a apuca să ne vadă şerbii noştri. Destulă ocară ne-ai făcut; 
nu-i nevoie să le mai dăm prilej de trăncăneală. 

Maria nu răspunse. De o lună încoace familia nu se purta 
altfel cu ea şi nici nu-i vorbea pe alt ton. Se ridică, puţin mai 
îngreunată de sarcina ei de cinci luni a cărei povară, oricât 
de uşoară ar fi fost încă, o mira întotdeauna când se dădea 
jos din pat. La licărul lumânării pe care o lăsase Jean, 
începu să se pregătească, îşi dădu cu apă pe faţă şi pe 
piept, îşi strânse repede părul: băgă de seamă ca mâinile îi 
tremurau. Unde o vor duce? În ce mănăstire? Îşi prinse la 
gât răcluţa de aur dată de Guccio, şi pe care el o căpătase, 
cum zicea, de la regina Clemence. „Până astăzi, moaştele 
astea nu prea m-au apărat de rele, îi trecu prin minte. Să 
nu le fi rugat cum trebuie?” Împături laolaltă o rochie, 
câteva cămăşi, o scurteică şi nişte ştergare. 

— Îţi vei pune mantaua cu gluga mare, îi porunci Jean, 
care se întoarse o clipă în odaia ei. 

— Dar voi muri de căldură! spuse Maria. E o haină de 
iarnă. 

— Maică-ta vrea să călătoreşti fără să ţi se vadă faţa. 
Supune-te şi dă-i zor. 

În curte, al doilea frate, Pierre, înşeua singur cei doi cai. 
Maria ştia că ziua asta trebuia să vină; într-un fel, oricât 
de grea îşi simţea inima, nu suferea prea mult; ajunsese să 

dorească această plecare. Viaţa în cea mai mohorâtă 
mănăstire i se va părea mai lesne de îndurat decât ocările şi 
dojenile repetate zilnic. Cel puţin acolo va fi singură cu 
restriştea ei. Cel puţin nu va mai trebui să îndure furiile 
mamei sale care zăcea în pat, căci o lovise damblaua auzind 
ce năpastă dăduse peste ei, şi acum îşi blestema fata ori de 
câte ori aceasta îi ducea ceaiul de muşeţel. După care 
trebuia chemat repede bărbierul din Neauphle ca să-i 
scoată mătăhăloasei castelane o căniţă de sânge negru. În 
mai puţin de două săptămâni îi luaseră de şase ori sânge 


doamnei Eliabel, şi tratamentul acesta nu părea să-i 
grăbească însănătoşirea. 

Cei doi fraţi, Jean mai ales, se purtau cu Maria de parcă ar 
fi fost o ucigaşă. A, negreşit! E de o mie de ori mai bine la 
mănăstire! Dar în fundul unei chinovii ar mai putea 
vreodată să primească veşti de la Guccio? Gândul o chinuia 
şi din tot ce-i pregătea soarta, de asta se temea mai mult. 
Fraţii ei răutăcioşi îi spuneau că Guccio fugise în 
străinătate. 

„Nu vor să mi-o mărturisească, îşi zicea ea, dar l-au băgat 
în temniţă. Nu se poate, nu se poate ca el să mă fi părăsit! 
Sau pesemne că s-a întors în ţară ca să mă scape; şi de asta 
se arată aşa de grăbiţi să mă ducă de aici, după care îl vor 
ucide. Ce bine ar fi fost dacă primeam să plec cu dânsul! Nu 
l-am ascultat ca să n-o amărăsc pe mama şi pe fraţii mei, şi 
iată că am ajuns la ce e mai rău crezând că fac bine.” 

Mintea ei închipuia toate nenorocirile cu putinţă. Ajungea 
să dorească uneori ca Guccio să fi fugit într-adevăr, lăsând- 
o cu soarta ei vitregă. Fără să aibă cui cere un sfat sau 
măcar compătimire, nu-i ţinea tovărăşie decât copilul pe 
care urma să-l nască; trebuia să recunoască însă că fiinţa 
aceasta nu-i era încă de mare ajutor, în afară de curajul pe 
care i-l dădea. Când să plece, Maria de Cressay întrebă 
dacă poate să-şi ia rămas bun de la maică-sa. Pierre se urcă 
în odaia doamnei Eliabel, dar se auziră de acolo asemenea 
ţipete scoase de văduva căreia sângele ce i se luase nu-i 
stinsese cu totul glasul, încât Maria înţelese cât de 
zadarnică era încercarea ei. Pierre se întoarse, întristat la 
faţă, cu braţele desfăcute într-un gest de neputinţă. 

— Mi-a răspuns că ea nu mai are fiică. 

Şi Maria se gândi încă o dată: „Ce bine aş fi făcut dacă 
fugeam cu Guccio. Totul e din vina mea; trebuia să-l 
urmez”. 

Cei doi fraţi încălecară, şi Jean de Cressay o luă pe soră-sa 
la spatele lui, căci calul său era mai bun, sau altminteri 
spus, mai puţin păcătos decât celălalt. Pierre călărea 


mârţoaga răpciugoasă care scotea pe nări un zgomot de 
rindea, şi pe spinarea căreia, cei doi fraţi îşi făcuseră luna 
trecută o intrare aşa de frumoasă în capitală. 

Maria întoarse o ultimă privire spre conacul pe care nu-l 
părăsise niciodată de când se născuse, şi care, în licărul 
palid al zorilor încă şovăitoare, lua de pe acum pentru 
dânsa culoarea cenuşie a unei amintiri şterse. Toate clipele 
vieţii sale, de când deschisese ochii, erau înscrise între 
aceste ziduri şi în acest peisaj; jocurile ei de fetiţă, 
uimitoarea descoperire a propriei sale fiinţe şi a lumii, pe 
care fiecare o face la rândul său, zi după zi... nesfârşita 
diversitate a ierburilor într-un câmp, strania formă a florilor 
şi pulberea minunată ce-o poartă în inima lor, gingăşia 
pufului pe pântecul răţuştelor, jocul razelor de soare pe 
aripa libelulelor... Lăsa acolo, în urma ei, toate ceasurile în 
care se privise crescând, se auzise visând, toate epocile 
chipului său oglindit de atâtea ori în apa străvezie a râului 
Mauldre, şi mai lăsa acolo acea nespusă vrajă de a trăi pe 
care o simţea uneori, culcată pe spate în mijlocul livezii, 
căutând prevestiri în forma norilor şi închipuindu-şi că 
Dumnezeu e colo sus, în fundul cerului... Trecu prin faţa 
bisericuţei în care odihnea sub o lespede trupul tatălui ei, şi 
unde călugărul italian o cununase în taină cu Guccio. 

— Ridică-ţi gluga pe cap, îi porunci frate-său Jean. 

De cum trecură gârla, dădu pinteni calului, şi numaidecât 
celalalt începu să hârâie pe nas. 

— Jean, nu gonim cam prea tare? spuse Pierre arătând-o 
din cap pe Maria. 

— Aş! Sămânţa rea nu piere niciodată, răspunse răutăcios 
fratele mai mare ca şi cum ar fi dorit să se întâmple o 
nenorocire. 

Dar aşteptările lui fură dezamăgite. Maria era o fată 
voinică şi făcută pentru a naşte copii. Străbătu cele zece 
leghe de la Neauphle la Paris, fără să dea cel mai mic semn 
de slăbiciune. Îi erau şoldurile frânte, o înăbuşea căldura, 
dar nu se plânse de nimic. Din priveliştea Parisului nu văzu, 


pe sub gluga ei, decât caldarâmul străzilor, partea de jos a 
clădirilor şi umerii oamenilor. Ce de mai picioare! Ce de mai 
pantofi! Ar fi vrut să-şi dea jos de pe cap gluga, dar nu 
îndrăznea. Ceea ce o uimea era larma, vuietul imens al 
oraşului, glasurile crainicilor, ale tarabagiilor ce-şi lăudau 
marfa, zgomotele ce răzbeau din atelierele meşteşugarilor. 
În unele locuri mulţimea era atât de deasă, încât caii abia îşi 
croiau drum. Unii trecători atingeau din mers picioarele 
Mariei. În sfârşit, caii se opriră. O dădură jos pe tânăra fată 
care se simţea prăfuită şi ruptă de oboseală. Îi îngăduiră să- 
şi dea jos de pe cap gluga. 

— Unde suntem? întrebă ea, cercetând cu o privire mirată 
curtea unei locuinţe frumoase. 

— La unchiul lombardului tău, răspunse Jean de Cressay. 

După câteva clipe, cu un ochi deschis şi celălalt închis, 
jupân 'Tolomei se uita la cei trei copii ai răposatului domn de 
Cressay, înşiruiţi în faţa lui, Jean bărbosul, Pierre cel spân 
şi, ceva mai în urmă, sora lor, cu capul plecat. 

— Înţelege, jupân Tolomei, că ne-ai făcut o promisiune, 
zicea Jean. 

— Fireşte, fireşte, răspundea bancherul, şi am să mi-o ţin, 
dragii mei, fiţi fără grijă. 

— Dar înţelege că trebuie să ţi-o împlineşti repede. 
Înţelege că după zarva ce s-a făcut în jurul ocării ce-am 
suferit-o, sora noastră nu mai poate să stea cu noi de acum 
înainte. Înţelege că nu mai putem scoate capul prin casele 
dimprejur, că până şi şerbii noştri îşi râd de noi când 
trecem pe lângă dânşii, şi că va fi şi mai rău când pântecul 
surorii noastre se va rotunji şi păcatul ei va sări în ochi. 

Tolomei avea un răspuns pe buze: „Dar, drăguţilor, voi aţi 
stârnit toată zarva asta! Nimeni nu vă silea să vă năpustiţi 
împotriva lui Guccio, ca nişte smintiţi, asmuţind tot târgul 
Neauphle şi vestind în gura mare ce vi s-a întâmplat, mai 
tare decât ar fi făcut-o un crainic.” 

— Şi apoi, mama nu-şi mai vine în fire după această 
nenorocire; şi-a blestemat fata şi dacă ar mai vedea-o lângă 


dânsa, ar cuprinde-o iar o furie aşa de mare, încât ne 
temem că ar muri din asta... Înţelege, jupâne... 

„Zevzecul ăsta, ca toţi cei care te somează să înţelegi, nu 
pare să aibă ceva în cap. Când i s-o usca gâtlejul, se va opri! 
Dar acum înţeleg eu, îşi zicea bancherul, de ce Guccio al 
meu şi-a pierdut minţile pentru fata asta frumoasă. Până 
acum îi găseam o vină, dar de când fata a intrat aici, mi-am 
schimbat părerea; iar dacă vârsta mi-ar mai îngădui aşa 
ceva, cu siguranţă că m-aş fi purtat mai nebunegşte ca el. 
Frumoşi ochi, frumos păr, frumos chip, un adevărat fruct de 
primăvară! Şi cu cât curaj pare să-şi îndure nenorocirea, 
căci, la urma urmei, ceilalţi doi ţipă de parcă ei au fost 
violaţi! Dar ea, biata copilă, e cea care suferă mai mult! Are 
fără îndoială un suflet bun. Ce păcat că s-a născut sub 
acoperişul acestor doi nătângi; ce mult mi-ar fi plăcut ca 
Guccio s-o poată lua de soţie în văzul lumii, s-o aducă aici şi 
bătrâneţea mea să se bucure privind-o.” 

Nu-şi lua privirea de pe dânsa. Maria ridica ochii la el, îi 
lăsa numaidecât în jos, îi ridica iar, neliniştita de ceea ce 
bancherul ar fi putut gândi despre ea şi de stăruința cu 
care o cerceta. 

— Înţelege, jupâne, că nepotul dumitale... 

— O, să n-aud de el! L-am dezmoştenit! Dacă nu fugea în 
Italia, cred că l-aş fi omorât cu mâna mea. De-aş putea afla 
măcar unde se ascunde, spuse Tolomei, luându-şi fruntea în 
palme, parcă doborât de tristeţe. 

Şi, la adăpostul streşinii pe care şi-o făcea cu mâinile, 
nelăsând să-i vadă ochii decât tânăra faţă, ridică de două 
ori pleoapa groasă de obicei închisă. Maria înţelese atunci 
că avea un aliat şi nu-şi putu stăpâni un suspin. Guccio 
trăia, Guccio se afla în loc sigur, şi 'Tolomei ştia unde. Ce-i 
mai păsa acum de mănăstirea în care aveau s-o închidă! 

Nu mai asculta polologhia fratelui ei. Ar fi putut de altfel s- 
o repete pe dinafară, vorbă cu vorbă. Însuşi Pierre de 
Cressay tăcea, cuprins de un fel de lehamite. Fără a 
îndrăzni s-o spună, se învinuia că se supusese şi el 


imboldurilor mâniei. Îl lăsa pe frate-său mai mare să se 
convingă singur că bine făcuse ce făcuse; îl lăsa să 
vorbească de cinstea neamului şi de legile nobilimii, pentru 
a justifica uriaşa lor prostie. 

Când, venind de la micul lor conac dărăpănat, din ograda 
lor care, iarna ca şi vara, mirosea a băligar, fraţii Cressay 
vedeau locuinţa princiară a lui Iolomei cu brocarturile şi 
vazele de argint, când simțeau sub degetele lor sculptura 
fină a jilţurilor şi respirau aerul acesta de bogăţie, de 
belşug, care plutea în toată casa, trebuiau să recunoască 
vrând-nevrând, că sora lor n-ar fi fost chiar aşa de 
năpăstuită dacă o lăsau cu dragostea ei. Mezinul regreta 
sincer cele întâmplate. „Barem unul dintre noi să se fi 
căpătuit, şi am fi tras foloase toţi”, îşi zicea. Bărbosul însă, 
fire încăpăţânată, se simţea şi mai întărâtat, răscolit de o 
gelozie destul de josnică: „De ce să fi avut ea drept, în urma 
păcatului săvârşit, la atâta bogăţie, când noi n-avem parte 
decât de o viaţă sărăcăcioasă?” 

Nici Maria nu rămânea nesimţitoare la luxul acesta ce-o 
înconjura, o uluia, şi nu făcea decât să-i zgândărească 
regretele. 

„Dacă Guccio ar fi fost cât de cât de neam nobil, se gândea 
dânsa, sau mai bine dacă noi n-am fi fost de loc! Ce-o fi 
însemnând asta, nobleţe? E oare ceva bun dacă te face să 
suferi atâta? Şi bogăţia nu-i şi ea un fel de nobleţe? Între 
cel care-şi pune şerbii la muncă şi cel care pune banii să 
lucreze pentru el, unde-i deosebirea?” 

— Să n-aveţi grijă de nimic, dragii mei, spuse în sfârşit 
Tolomei, şi bizuiţi-vă în totul pe mine. E datoria unchilor de 
a îndrepta greşelile nepoților răi. Am obţinut, mulţumită 
relaţiilor înalte pe care le am, ca sora voastră să fie primită 
la mănăstirea regală de fete Saint-Marcel. Nu sunteţi 
mulţumiţi? 

Cei doi fraţi Cressay se priviră unul pe altul şi dădură din 
cap arătând că le place să audă asta. Mănăstirea 
călugăriţelor ce ţineau de tagma Sfintei Clara, din cartierul 


Saint-Marcel, se bucura de cea mai mare vază printre 
aşezămintele religioase pentru femei. Intrau acolo aproape 
numai fete de neam. Şi tot acolo, uneori, se ascundeau sub 
vălul călugăriei, odraslele bastarde ale familiei regale. 
Arţagul lui Jean de Cressay se domoli dintr-o dată, potolit 
de vanitatea de castă. Şi, ca să arate că nişte Cressay nu 
erau mai prejos de cinstea ce se făcea surorii lor păcătoase, 
se grăbi să adauge: 

— E foarte bine aşa, foarte bine; de altminteri, stareţa e 
cam înrudită cu noi, aşa cred; mama ne-a vorbit de multe 
ori de dânsa. 

— Ei, atunci totul e cum nu se poate mai bine, spuse 
Tolomei. O voi însoţi de îndată pe sora voastră la domnul 
Hugues de Bouville, fostul mare şambelan... 

Cei doi fraţi se înclinară niţel în jilţurile lor pentru a-şi 
arăta respectul. 

—.de la care am obţinut această favoare, urmă Tolomei, şi 
vă făgăduiesc că în seara asta, ea va intra în mănăstire. 
Puteţi deci pleca acasă cu inima liniştită; când o mai fi ceva 
vă dau de ştire. 

Cei doi fraţi nici nu doreau mai mult. Se descotoroseau de 
sora lor, şi socoteau a fi făcut deajuns lăsând-o în grija 
altuia. Tăcerea mănăstirii va cădea curând peste această 
dramă de care nu vor mai vorbi de acum încolo la Cressay 
decât în şoaptă sau chiar de loc. 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui şi să te îndemne la 
căinţă, îi spuse Jean surorii sale în loc de rămas bun. 

Avu cuvinte mai calde spre a se despărţi de Tolomei şi a-i 
mulţumi pentru osteneala ce-şi dădea. Puțin mai lipsea ca 
să-şi dojenească sora pentru necazurile pe care le pricinuia 
acestui om minunat. 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui, Maria, spuse Pierre, cu 
un tremur în glas. 

Făcu un pas ca pentru a o îmbrăţişa, dar sub uitătura 
aspră a fratelui mai mare, nu-şi duse gestul până la capăt. 
Şi Maria se văzu după câteva clipe singură în faţa acestui 


bancher pântecos, cu faţa oacheşă, buzele groase şi ochiul 
închis, care, oricât de straniu i se părea, era unchiul ei. 

Cei doi cai ieşiră din curte şi se auzi tot mai slab hârâitul 
pe nas al mârţoagei răpciugoase, ultimul zgomot de la 
Cressay care se depărta de Maria. 

— Acum, să mergem la masă, copila mea, spuse Tolomei. 
Când mănânci, nu plângi. 

O ajută pe tânăra fată să-şi scoată mantaua cu glugă sub 
care se înăbuşea; Maria avu o privire mirată, 
recunoscătoare, căci era primul semn de atenţie şi chiar de 
simplă amabilitate ce i se arăta după atâtea săptămâni. 

„la te uită, o stofă din prăvălia mea”, îşi zise 'Tolomei 
văzând rochia cu care era îmbrăcată. 

Lombardul nu era numai bancher, ci făcea şi negoţ cu 
mărfuri de băcănie aduse din Orient; tocana în care îşi vâra 
degetele cu eleganţă, carnea pe care o desprindea delicat 
de pe os, în bucăţi mici, erau îmbibate cu mirodenii exotice, 
anume ca să aţâţe foamea. Dar Maria nu avea poftă de 
mâncare şi abia dacă se atinse de primele feluri. 

— Ele la Lyon, îi spuse atunci Tolomei ridicându-şi pleoapa 
stângă. Nu se poate mişca deocamdată de acolo, dar e cu 
gândul la dumneata şi-ţi păstrează toată credinţa lui. 

— Nu e la închisoare? 

— Nu, nu tocmai. Se află închis, dar nu din pricina pe care 
O ştii, şi îşi împarte captivitatea cu asemenea mărimi, că nu 
avem a ne teme pentru dânsul; totul mă face să cred că va 
ieşi curând din biserica în care a devenit mai însemnat de 
cum era când intrase acolo. 

— Biserica? întrebă Maria. 

— Nu pot să-ţi spun mai multe. 

Maria nu stărui. Guccio închis într-o biserică în tovărăşia 
unor oameni aşa de însemnați încât nici nu li se poate 
pomeni numele... taina asta o depăşea. Dar au mai fost în 
viaţa lui Guccio împrejurări tainice, şi care nu erau străine 
de admiraţia ce-o avea pentru el Maria. Întâia oară când îl 
văzuse, nu sosea oare din Anglia unde fusese pentru a o 


sluji pe regina Isabelle? Nu lipsise în două rânduri vreme 
îndelungată pentru a se duce la Neapole în slujba reginei 
Clemence care-i dăduse răcluţa cu fărâma din moaştele 
sfântului loan Botezătorul pe care Maria o purta la gât? 
„Copilului nostru îi voi spune Ioan sau Ioana... şi lumea va 
crede ca i-am dat numele fratelui meu mai mare.” Dacă 
Guccio era acum închis, asta trebuie să fie tot pentru a servi 
vreo regină. Maria se minuna că, printre atâtea prințese de 
neam regesc, el continua s-o prefere pe dânsa, o biată fată 
de la ţară. Guccio trăia, Guccio o iubea; nu-i trebuia mai 
mult ca să-şi recapete plăcerea de a trăi, şi se apucă să 
înfulece cu toată pofta unei fete de optsprezece ani care 
pornise la drum din zorii zilei. 

Dacă ştia să se adreseze cu uşurinţă celor mai înalţi 
baroni, pairilor regatului, dregătorilor legii, arhiepiscopilor, 
Tolomei pierduse însă de multă vreme deprinderea de a 
vorbi femeilor, şi mai ales unei femei atât de tinere. 
Schimbară puţine cuvinte. Bătrânul bancher o privea 
încântat pe această nepoată picată din cer şi care-i plăcea 
din ce în ce mai mult. 

„Ce păcat, gândi el, să te duci s-o bagi la mănăstire! Dacă 
Guccio nu s-ar fi închis în conclav, aş trimite-o pe fata asta 
frumoasă la Lyon; dar ce-o să facă ea acolo, singură şi fără 
sprijin? Şi, după cum merg lucrurile şi din ce se ştie, 
cardinalii nu prea se arată gata să-şi plece capul... Sau s-o 
ţin aici, aşteptând până s-o întoarce nepotu-meu? lată ce 
mi-ar surâde. Dar nu, asta nu se poate; i-am cerut lui 
Bouville să facă ceva pentru dânsa; ce obraz voi avea în 
ochii lui dacă nesocotesc osteneala ce şi-a dat-o? lar dacă, 
pe deasupra, stareţa mai e şi vară cu flăcăii Cressay şi le dă 
prin cap acestor nătărăi să-i ceară veşti despre sora lor!... 
Haida, să nu-mi pierd şi eu minţile ca Guccio. Fata va merge 
la mănăstire...” 

— Dar nu pentru toată viaţa, spuse el, rostindu-şi gândul 
cu glas tare. Nu e vorba să te călugăreşti. Împacă-te fără a 
te plânge prea mult cu aceste câteva luni de schimnicie; 


după ce ţi se va naşte copilul, îţi făgăduiesc să mă îngrijesc 
de toate ca să poţi trăi fericită cu nepotul meu. 

Maria îi apucă mâna şi o duse la buze; Tolomei se simţi 
stânjenit; bunătatea nu-i stătea în fire, iar meseria lui nu-l 
prea obişnuise cu recunoştinţa. 

— Trebuie acum să te duc la contele de Bouville şi să te las 
în grija lui, îi zise. 

Din uliţa lombarzilor până la palatul regal, nu era cale 
lungă. Maria o străbătu alături de Tolomei, minunându-se la 
tot pasul. Nu văzuse niciodată un oraş mare; forfota 
mulţimii sub soarele de iulie, frumuseţea caselor, dughenele 
nenumărate, scânteierea odoarelor din vitrinele 
giuvaergiilor, toată priveliştea o făcea să se creadă într-un 
fel de feerie. „Ah, ce fericire..., îşi zicea, ce fericire să 
trăieşti aicea, şi ce om drăguţ e unchiul lui Guccio, şi ce 
noroc pe noi că vrea să ne ajute. Ah, da, unchiule, îmi voi 
îndura zilele de mănăstire fără a mă plânge!” Trecură peste 
Podul Zarafilor şi pătrunseră în Galeria Marchitanilor ticsită 
de galantare. 

Pentru plăcerea de a o mai auzi pe Maria mulţumindu-i şi 
de a-i vedea surâsul care-i descoperea dinţii frumoşi, 
Tolomei nu se putu opri să-i cumpere o tăşcuţă de 
cingătoare, brodată cu mici perle. 

— E din partea lui Guccio. Trebuie doar să-i ţin locul! îi 
spuse el, socotind în minte că, dacă se ducea la un 
toptangiu, ar fi cumpărat tăşcuţa cu jumătate de preţ. 

Apucară apoi pe scara largă a palatului. Şi astfel, pentru 
că păcătuise cu un tânăr lombard, Maria de Cressay 
pătrundea în lăcaşul regesc unde tatăl şi fraţii ei, cu toţi cei 
trei sute de ani de nobleţe şi cu toate serviciile făcute 
regalității pe câmpurile de luptă, nici n-ar fi visat vreodată 
să intre. 

Domnea înlăuntrul palatului acea harababură în care 
fiecare făcea pe grozavul, acea forfotă neastâmpărată ce se 
vedea numaidecât în locurile unde se afla contele de Valois. 
După ce trecură prin galerii, coridoare şi nenumărate săli, 


în care Maria de Cressay se simţea devenind parcă tot mai 
mică, Tolomei şi tânăra fată ajunseră într-o parte a palatului 
mai retrasă, în dosul Sfintei Capele, dând spre Sena şi 
Ostrovul Jidovilor. O strajă de gentilomi împlătoşaţi le aţinu 
calea. Nimeni nu putea să pătrundă în odăile rezervate 
reginei Clemence fără învoirea epitropilor. În timp ce unii 
se duceau să-l caute pe contele de Bouville, Iolomei şi 
Maria aşteptară lângă o fereastră. 

— Uite, colo au fost arşi templierii, spuse Tolomei 
arătându-i ostrovul. 

Burduhănosul Bouville se ivi, înveşmântat ca de război, 
legănându-şi burta sub zaua de oţel, şi călcând apăsat de 
parcă se ducea să comande un asalt. Porunci străjii să se 
dea la o parte. Tolomei şi cu Maria străbătură mai întâi o 
încăpere în care domnul de Joinville dormea aşezat într-un 
jilţ. Lângă dânsul, cei doi scutieri ai săi jucau tăcuţi o 
partidă de şah. Apoi, vizitatorii pătrunseră în locuinţa 
contelui de Bouville. 

— Doamna Clemence şi-a mai venit niţel în fire? întrebă 
Tolomei. 

— Plânge mai puţin, răspunse epitropul, sau mai bine 
spus, îşi ascunde lacrimile, de parcă ele i-ar curge drept în 
gât. Stă însă toată vremea ca trăznită. Şi apoi, ia starea ei, 
căldura de pe aici nu-i face bine, şi are dese leşinuri şi 
amețeli. 

„Aşa dar, regina Franţei e alături, se gândea Maria cu o 
vie curiozitate. Îi voi fi cumva prezentată? Cum să 
îndrăznesc a-i vorbi de Guccio?” Auzi apoi o lungă 
conversaţie, din care nu înţelese de altminteri mare lucru, 
între bancher şi fostul mare şambelan. Când rosteau unele 
nume îşi coborau glasul sau se dădeau mai încolo, şi Maria 
nu-şi îngădui să tragă cu urechea la şuşotelile lor. 

Venind de la Lyon, contele de Poitiers era aşteptat să 
sosească a doua zi. Bouville, care ţinuse aşa de mult să-l 
vadă la Paris, nu mai ştia acum dacă e bine sau râu că se 
întoarce. Căci monseniorul de Valois hotărâse să pornească 


de îndată în întâmpinarea lui Filip, însoţit de contele de La 
Marche; şi Bouville îi arătă lui 'Tolomei, printr-o fereastră 
care dădea în curţile palatului, pregătirile ce se făceau 
acolo pentru această călătorie. Cât despre ducele de 
Burgundia, acesta, instalat la Paris, orânduise strajă numai 
din gentilomii săi în jurul nepoatei lui, micuța Jeanne de 
Navarra. Visteria era goală. Un vânt ameninţător de 
răzmeriţă bătea asupra oraşului, şi această luptă pentru 
regență nu putea să ducă decât la cele mai mari nenorociri. 
După părerea lui Bouville regina Clemence ar fi trebuit să 
fie numită regentă, înconjurată de un consiliu de coroană 
alcătuit din Valois, Poitiers şi ducele de Burgundia. 

Oricât de mult îl interesau aceste întâmplări, Tolomei 
încercă de mai multe ori să-l readucă pe Bouville la pricina 
pentru care venise acolo. 

— Desigur, desigur, vom veghea asupra domnişoarei, 
răspundea Bouville, întorcându-se apoi iar la grijile sale 
politice. 

Tolomei - vroia el să ştie - avea ceva veşti de la Lyon? 
Şambelanul îl apucase pe bancher prieteneşte de umăr şi-i 
vorbea aproape la ureche. Cum? Guccio se afla închis în 
conclav, cu Dueze? Ah, deştept băiat! Nădăjduia oare 
bancherul să ia legătura cu nepotul său? Dacă Iolomei va 
avea cumva vreo ştire de la el sau va fi în măsură să-i 
trimită vorbă prin cineva, să-l anunţe pe Bouville; ar putea 
fi o legătură foarte prețioasă. Cât despre Maria... 

— Dar bineînţeles, bineînţeles, spuse epitropul. Nevastă- 
mea, care este o femeie cu scaun la cap şi foarte energică, a 
făcut tot, aşa cum ai dorit. Fii fără grijă. 

Trimise s-o cheme pe doamna de Bouville, o făptură 
mărunţică şi slabă, cu fire voluntară şi faţa brăzdată de 
cute, şi ale cărei mâini osoase nu stăteau locului nici o clipă. 
Maria, care se simţise până atunci în siguranţă, avu îndată 
o impresie de apăsare şi nelinişte. 

— A, dumneata eşti aceea care ai păcătuit, şi acum trebuie 
să-i ascundem păcatul, spuse doamna de Bouville, 


cercetând-o cu priviri lipsite de bunăvoință. Eşti aşteptată 
la mănăstirea surorilor sfintei Clara. Stareţa nu prea vroia 
să te primească, şi mai puţin încă atunci când i-am spus 
cum te cheamă, căci ţi-e rudă, nu ştiu în ce fel, şi purtarea 
dumitale nu-i place de loc. Dar, în sfârşit, influenţa de care 
se bucură domnul Hugues, soţul meu, a tras greu în 
cumpănă. Am făcut şi eu niţică gură şi ţi se va da adăpost la 
mănăstire. 'Le voi duce acolo mai pe înserat. 

Vorbea repede şi nu era uşor s-o întrerupi. Când se opri să 
mai răsufle, Maria îi răspunse, pe un ton pătruns de 
respect, dar şi cu multă demnitate: 

— Doamnă, n-am săvârşit nici un păcat, căci am fost 
cununată înaintea lui Dumnezeu. 

— Haide, haide, îi curmă vorba doamna de Bouville, nu mă 
face să regret bunăvoința ce ţi-am arătat-o. Mulţumeşte 
celor care se ostenesc să te ajute, în loc să te umfli în pene. 

Tolomei sări să-i mulţumească în numele Mariei. Când fata 
îl văzu pe bancher gata de plecare, se simţi atât de 
copleşită de tristeţe şi de singurătate, încât, nemaiştiind ce 
face, se aruncă în braţele lui Tolomei de parcă i-ar fi fost 
tată. 

— Să-mi trimiţi vorbă când vei avea veşti de la Guccio, îi 
murmură ea la ureche, iar pe el înştiinţează-l că mă sting 
de dorul lui. 

Tolomei părăsi încăperea şi soţii Bouville dispărură şi 
dânşii. Toată după-amiaza, Maria rămase în anticamera lor, 
neîndrăznind să se depărteze şi neavând altceva de făcut 
decât să privească, din pervazul unei ferestre deschise, la 
plecarea monseniorului de Valois şi a escortei sale. 
Priveliştea o smulse pentru o clipă din restriştea ei. Nu 
văzuse niciodată cai aşa de frumoşi, armuri, şei şi vestminte 
aşa de frumoase şi de numeroase. Se gândea la ţăranii din 
Cressay, înţoliţi în zdrenţe, cu picioarele învelite în cârpe, şi 
îşi zicea că era foarte ciudat lucru ca nişte făpturi care 
aveau toate un cap şi două braţe, şi toate făcute de 


Dumnezeu după chipul său, să fi fost din seminţii atât de 
deosebite cum îi arăta îmbrăcămintea. 

Nişte scutieri tineri, văzând-o pe fata aceasta atât de 
frumoasă că stă cu ochii la dânşii, îi adresară zâmbete şi-i 
trimiseră chiar bezele. Deodată începură toţi să roiască în 
jurul unui personaj împodobit din cap până-n picioare 
numai în fireturi de argint, care părea să le impună grozav, 
şi-şi dădea nişte aere de suveran; apoi ceata se puse în 
mişcare, iar căldura după-amiezii se întinse greoaie peste 
curţile şi grădinile palatului. 

Cam pe la asfinţitul soarelui, doamna de Bouville veni s-o 
ia pe Maria. Însoţite de câteva slugi şi cocoţate pe catârce 
cu şei de lemn, adică nişte tarniţe de care se puteau 
rezema, stând într-o parte şi ţinându-şi picioarele pe o 
scândurică, cele două femei străbătură Parisul. Se vedeau 
oameni îmbulziţi în pragul cârciumilor, se auzeau ţipete; o 
bătaie se încinsese între partizanii contelui de Valois şi nişte 
slujitori ai ducelui de Burgundia, sosiți de puţină vreme, şi 
care se îmbătaseră zdravăn. Armăşeii din straja oraşului 
restabileau liniştea, potolindu-i pe bătăuşi cu lovituri de 
ghioagă. 

— Oraşul e în fierbere, spuse doamna de Bouville, şi nu m- 
ar mira ca ziua de mâine să ne aducă răzmeriţa. 

Apucând pe dealul Sainte-Genevieve, ieşiră din Paris prin 
bariera Saint-Marcel. Amurgul se lăsa peste mahalale. 

— În vremea tinereţilor mele, spuse doamna de Bouville, 
nu vedeai pe aici mai mult de douăzeci de case. Dar oamenii 
nu ştiu unde să se mai aşeze în oraş şi s-au întins peste 
câmp. 

Mănăstirea călugăriţelor din ordinul sfintei Clara era 
împrejmuită de un zid alb, înalt, care închidea clădirile, 
grădinile şi livezile. În zid, o uşă joasă şi, lângă uşă, un soi 
de ladă scobită în grosimea pietrei. O femeie care mergea 
de-a lungul zidului, cu capul vârât într-o glugă, se apropie 
de ladă şi, scoțând de sub mantia ei un pachet, îl puse 
repede acolo; din pachet se auziră scâncete. Femeia aduse 


capacul de lemn la loc, acoperind lada, apoi trase de 
clopotul din uşă, şi, văzând că se apropie cineva, o luă la 
fugă. 

— Ce-a făcut femeia asta? întrebă Maria. 

— Şi-a lepădat acolo un copil fără tată, spuse doamna de 
Bouville, privind-o pe Maria cu asprime. Aşa sunt aduşi aici. 
Haide, dă-i drumul înainte. 

Maria îşi zori catârca. Îi trecu prin minte că s-ar fi putut ca 
şi dânsa să fie silită într-o zi apropiată să-şi lase copilul într- 
o ladă, şi socoti că soarta ei era încă de invidiat. 

— Îţi mulţumesc, doamnă, că-ţi dai atâta osteneală pentru 
mine, şopti ea cu lacrimi în ochi. 

— Ei, aud în sfârşit o vorbă bună, răspunse doamna de 
Bouville. 

VII. 

PORŢILE PALATULUI. 

În aceeaşi seara, contele de Poitiers se găsea la castelul 
din Fontainebleau, unde trebuia să înnopteze; era ultimul 
său popas înainte de a ajunge la Paris. Îşi isprăvea tocmai 
cina în tovărăşia prinţului de Vienne, a contelui de Savoia şi 
a membrilor numeroasei sale escorte, când i se vesti sosirea 
unchiului său, contele de Valois, a fratelui său, contele de La 
Marche, şi a vărului lor, Saint-Pol. 

— Să intre, să intre numaidecât, spuse Filip de Poitiers. 

Dar nu se grăbi să iasă în întâmpinarea unchiului. lar când 
acesta se ivi călcând trufaş, cu bărbia în sus şi veştmintele 
prăfuite, Filip se mulţumi să se ridice, fără a schiţa nici cea 
mai mică mişcare spre el, şi aşteptă. Cam descumpănit, 
Valois rămase câteva clipe în picioare, privind din pragul 
uşii la cei de faţă, şi cum Filip se încăpăţâna să rămână 
nemişcat, nu avu încotro şi se hotări să înainteze. Tăceau 
toţi, cu ochii la ei. Când Valois ajunse destul de aproape, 
contele de Poitiers îl luă de umeri şi-l sărută pe amândoi 
obrajii, ceea ce putea să pară un gest de nepot cumsecade, 
dar venind de la un om care nu se clintise din locul său, era 
mai curând un gest de rege. 


Această atitudine îl necăji pe Charles de La Marche care-şi 
zise: „De asta am bătut noi atâta drum, ca să fim primiţi 
astfel? La urma urmei, sunt de o seamă cu frate-meu; de ce 
îşi îngăduie să ne ia de sus?” 

Un zâmbet amar, plin de invidie, îi strâmba puţintel faţa 
frumoasă cu trăsături regulate, dar lipsite de inteligenţă. 

Filip îi întinse braţele; La Marche nu putu face altfel decât 
să schimbe o scurtă îmbrăţişare cu frate-său, dar, pentru a- 
şi da importanţă şi a-şi afirma şi el autoritatea, rosti, 
arătând spre Valois: 

— Filip, iată-l aici pe unchiul nostru, cel mai vârstnic din 
familia noastră. Suntem bucuroşi să te înţelegi cu el 
lăsându-i pe mână cârma regatului. Căci prea ar fi în mare 
primejdie ţara dacă am lăsa-o în nădejdea unui copil ce încă 
nu s-a născut, şi n-ar fi în stare să cârmuiască, şi care va fi, 
pe deasupra, de neam străin după mamă-sa. 

Fraza era încâlcită, stângace. Din ea se putea înţelege că 
La Marche dorea să-l vadă pe unchiu-său regent până la 
naşterea copilului postum al lui Ludovic al X-lea, sau până la 
majoratul acestui copil, dacă era un fiu; dar putea să 
trădeze şi ambițiile mai mari ale lui Valois. Pesemne că La 
Marche repetase alandala cuvintele învăţate pe din afara de 
la unchiu-său. Câteva din ele îl făcură pe Filip să-şi încrunte 
sprâncenele. Valois căuta să apuce coroana. 

— Vărul nostru, Saint-Pol, a venit cu noi, urmă Charles de 
La Marche, ca să-ţi spună că aceasta este şi părerea 
baronilor. 

Filip lăsă să cadă asupra lui o privire cam dispreţuitoare. 

— Îţi sunt recunoscător, frate, pentru sfatul ce-mi dai, 
răspunse el rece, şi pentru atâta drum ce-ai făcut ca să mi-l 
aduci. De aceea cred că sunteţi osteniţi, cum sunt şi eu, iar 
hotărârile cele bune nu se iau când cazi de oboseală. 
Propun deci să mergem la culcare, iar hotărârea o luăm 
mâine, când vom fi cu mintea odihnită, şi numai între noi. 
Noapte bună, domnii mei... Raoul, Anseau, Adam, veniţi cu 
mine, rogu-vă. 


Şi părăsi încăperea, fără să-i fi poftit la masă pe oaspeţi, şi 
fără măcar să se sinchisească dacă vor avea unde dormi. 

Urmat de Adam Heron, de Raoul de Presles şi de Anseau 
de Joinville se îndreptă spre camera regală. Patul, în care 
nu mai dormise nimeni de când îşi dăduse sufletul acolo 
Regele de Fier, era făcut, cu aşternutul pus. Filip ţinea mult 
să ocupe odaia asta, ţinea mai ales ca nimeni altul să n-o 
ocupe. 

Adam Heron se pregătea să-l dezbrace. 

— Cred că nu voi scoate hainele de pe mine în noaptea 
asta, spuse Filip de Poitiers. Adam, vei trimite de îndată pe 
unul din ofiţerii mei la domnul Gaucher de Châtillon ca să-i 
dea de ştire că voi fi mâine dimineaţă la bariera d'Enfer. 
Apoi, spune-i bărbierului meu să vie numaidecât, căci vreau 
să ajung acolo cu faţa proaspătă... şi porunceşte să se 
pregătească douăzeci de cai pentru miezul nopţii, dar 
numai după ce unchiu-meu se va fi culcat. Pe tine, Anseau, 
adăogă el întorcându-se spre fiul seneşalului de Joinville, un 
bărbat în toată firea, te însărcinez să-i lămureşti pe contele 
de Savoia şi pe prinţul de Vienne ca să nu fie miraţi şi să nu- 
şi închipuie că n-am încredere în ei. Rămâi aici până 
dimineaţa şi când unchiu-meu va vedea că am plecat, ai 
grijă să fiţi cât mai mulţi în jurul lui şi să-i zăboviţi 
pregătirea cailor. Faceţi-l să piardă cât mai multă vreme pe 
drum. 

Rămas numai cu Raoul de Presles, contele de Poitiers căzu 
pe gânduri şi legistul se feri să-i tulbure meditaţia. 

— Raoul, vorbi el într-un târziu, ai lucrat zi de zi pe lângă 
tatăl meu, şi l-ai cunoscut mai bine decât eu însumi. Spune- 
mi, în împrejurarea asta, el ce-ar fi făcut? 

— Ar fi făcut ceea ce faci, monseniore, mă pun chezaş 
pentru asta, şi nu ţi-o spun ca să te linguşesc, ci pentru că 
acesta mi-e gândul. Prea l-am iubit pe domnul nostru Filip, 
şi prea multe suferinţe am îndurat de când el nu mai e în 
viaţă, pentru a te mai sluji astăzi, dacă nu mi l-ai aminti în 
toate privinţele. 


— Vai, Raoul, dar eu sunt mai nimic pe lângă dânsul. El 
putea să-şi urmărească şoimul în zbor, fără să-l piardă 
niciodată din ochi, iar eu am vederea scurtă. El răsucea o 
potcoavă între degete. N-am moştenit de la dânsul puterea 
cu care mânuia armele, nici chipul său care arăta oricui că 
el e regele. 

În timp ce vorbea, nu-şi lua ochii de la patul lui Filip cel 
Frumos. 

La Lyon se simţea regent, cu o certitudine deplină. Dar, pe 
măsură ce se apropia de capitală, această încredere îl cam 
părăsea, deşi nu lăsa să se vadă nimic. Ca şi cum ar fi 
răspuns unor întrebări nerostite, Raoul de Presles spuse: 

— Nu avem în trecut, monseniore, nici o împrejurare la fel 
cu aceasta în care ne găsim acum. Am cercetat-o îndeajuns 
de atâtea zile. În halul de slăbiciune în care se află regatul, 
cârma va fi a aceluia care va avea tăria s-o apuce. Dacă 
izbuteşti, monseniore, Franţa nu va pătimi. 

Puțin timp după asta, ieşi de acolo, şi Filip se lungi pe pat, 
cu ochii aţintiţi la mica lampă care spânzura între perdele. 
Contele de Poitiers nu se simţea nici stânjenit, nici tulburat, 
văzându-se în patul acesta al cărui ultim ocupant fusese un 
cadavru. Dimpotrivă, acest gând îl întărea; avea impresia că 
intră el însuşi în tiparul părintesc şi că-i reia locul, că-i 
umple dimensiunile pe pământ. „Iată, întoarce-te în mine”, 
se ruga el; şi rămânea nemişcat, cu mâinile încrucişate pe 
piept, oferindu-şi trupul pentru reîncarnarea unui suflet 
plecat de douăzeci de luni. 

Auzi paşi în coridor, glasuri, şi pe şambelanul său 
răspunzând, fără îndoială, vreunuia din suita contelui de 
Valois, că monseniorul conte de Poitiers se odihneşte. 
Tăcerea se lăsă peste castel. Ceva mai târziu sosi bărbierul 
cu ligheanul, cu bricele şi cu prosoapele calde. Pe când îl 
rădea, Filip de Poitiers îşi aminti ca auzise chiar în această 
încăpere, unde toată curtea era adunată, ultimele sfaturi 
ale tatălui său către Ludovic, care ţinuse atât de puţin 
seamă de ele: „Cugetă bine, Ludovic, cugetă bine ce 


înseamnă să fii rege al Franţei. Şi vezi de află cât mai 
curând cum stau lucrurile în ţara ta.” 

Către miezul nopţii, Adam Heron veni să-l anunţe că s-a 
împlinit porunca şi caii aşteaptă înşeuaţi. Când contele de 
Poitiers părăsi odaia, avea sentimentul că douăzeci de luni 
s-au şters şi că el relua lucrurile de unde se găseau la 
moartea tatălui său, ca şi cum i-ar fi primit de-a dreptul 
moştenirea. 

O lună prielnică lumina drumul. Noaptea de iulie, toată 
înstelată, semăna cu mantia Sfintei Fecioare. Pădurea îşi 
împrăştia miresmele de muşchi înverzit, de pământ jilav, de 
ferigă, şi fremăta de viaţa tainică a dihăniilor. Filip de 
Poitiers călărea un cal minunat al cărui mers mândru îl 
încânta. Aerul răcoros îi biciuia obrajii care-l usturau niţel 
după briciul bărbierului. 

„Ar fi păcat, se gândea el, să laşi o ţară aşa de bună pe 
mâini rele.” 

Ceata ţâşni din pădure, străbătu în goana mare Ponthierry 
şi se opri pe când se crăpa de ziuă în văgăuna de la 
Essonnes, ca să mai răsufle caii, iar călăreţii să poată lua 
ceva în gură. Filip prânzi cu poftă, aşezat pe o piatră din 
marginea drumului. Părea fericit. Nu avea decât douăzeci şi 
trei de ani, plimbarea lui începea să semene puţintel a 
expediţie de cucerire, şi le vorbea tovarăşilor săi de 
aventură cu o prietenie voioasă. Aceasta veselie, rară la 
dânsul, sfârşi prin a le risipi orice îndoială. 

Între întâia şi a treia rugăciune de utrenii ajunse la 
bariera Parisului, în timp ce clopotele mănăstirilor din 
împrejurimi sunau cu glasul lor hodorogit. Îl găsi acolo pe 
Louis d'Evreux şi pe Gaucher de Châtillon care-l aşteptau. 
Conetabilul avea mutra lui de zile rele. Îl pofti numaidecât 
pe contele de Poitiers să meargă la Luvru. 

— Şi de ce nu m-aş duce de-a dreptul la palatul regal? 
întrebă Filip. 

— Pentru că domnii de Valois şi de La Marche au ocupat 
palatul cu oştenii lor. La Luvru vei avea trupele regale, care 


ascultă întru totul de mine, adică de măria ta, împreună cu 
arcaşii domnului de Galard. Dar trebuie să ne mişcăm 
repede şi cu hotărâre, adăugă conetabilul, ca să isprăvim 
înainte de întoarcerea celor doi Charles. Dacă-mi 
porunceşti, monseniore, eu trimit un pâlc de oaste să 
cuprindă palatul. 

Filip ştia că minutele erau preţioase. Socotea totuşi că i-o 
luase înainte lui Valois cu şase până la şapte ceasuri. 

— Nu vreau să încep nimica, răspunse el, fără să ştiu mai 
întâi dacă burghezii şi norodul oraşului vor vedea cu ochi 
buni ceea ce fac. 

Şi de îndată ce intră la Luvru, trimise să-i cheme la sfatul 
orăşenilor pe jupânul Coguatrix, pe jupânul Gentien şi 
câţiva alţi oameni de vază, ca şi pe ispravnicul Guillaume de 
La Madelaine care în martie luase locul ispravnicului 
Ployebouche. 

Filip le arătă în câteva cuvinte cât de mult preţuia 
burghezia Parisului şi pe cei care se aflau în fruntea 
meşteşugarilor şi a negoţului. Orăşenii se simţiră măguliţi 
de aşa cinste şi mai cu seamă le veni inima la loc văzând că 
n-au a se teme de nimic. Nu li se mai vorbise astfel de la 
moartea lui Filip cel Frumos, de care se plânseseră 
adeseori pe când îi cârmuia, dar pe care nu încetau acum 
să-l regrete. În numele lor răspunse Geoffroy Coquatrix, 
împuternicit cu dibuirea banilor falşi, strângător de 
subvenţii şi subsidii, vistiernic şi furnizor al oştilor, 
inspector al porturilor şi vămilor regatului, judecător la 
curtea de conturi. Îşi căpătase dregătoriile de la Filip cel 
Frumos, care-l dăruise chiar cu venitul pe veci al unui 
domeniu, aşa cum se făcea pentru marii slujitori ai 
coroanei, şi nu dăduse niciodată socoteală de banii mânuiţi. 
Se temea ca nu cumva Charles de Valois, potrivnic de 
totdeauna al ridicării burghezilor la demnități înalte - o 
dovedise îndeajuns faţă de Marigny - să-l scoată din slujbele 
lui pentru a-l despuia de averea uriaşă ce şi-o agonisise. 
Coquatrix îl încredinţă pe contele de Poitiers, zicându-i de 


zece ori „domnule regent”, de devotamentul populaţiei 
pariziene. Cuvântul său avea greutate, căci era atotputernic 
în sfatul orăşenesc, şi destul de bogat ca să plătească toate 
puşlamalele oraşului pentru a le mâna la răscoală. Vestea 
întoarcerii lui Filip de Poitiers se împrăştiase repede. 
Baronii şi cavalerii care-i ţineau parte alergară la Luvru, 
începând cu contesa Mahaut d'Artois, căreia chiar el îi 
trimisese vorbă. 

— Cum se simte draga mea Jeanne? o întreba Filip pe 
soacră-sa întâmpinând-o cu braţele deschise. 

— Aşteptăm să nască de la o zila alta. 

— Mă voi duce s-o văd de îndată ce-mi voi isprăvi treaba. 

Apoi puse la cale ce avea de făcut, sfătuindu-se cu unchiu- 
său Ludovic şi cu conetabilul. 

— Acum, Gaucher, poţi porni împotriva palatului. Vezi, 
dacă se poate, să isprăveşti până la amiază. Dar pe cât îţi va 
sta în putinţa fă în aşa chip ca să nu fie vărsare de sânge. 
Mai curând bagă groaza în ei decât să-i omori. N-aş vrea să 
intru în palat călcând pe morţi. 

Gaucher merse să se pună în capul pâlcurilor de oşteni pe 
care le strânsese la Luvru şi porni spre palat. În acelaşi 
timp trimise ispravnicul să-i aducă din mahalaua Templului 
pe cei mai buni dulgheri şi lăcătuşi. 

Porţile palatului erau închise. 

Având alăturea pe căpitanul arcaşilor, Gaucher ceru să i se 
dea drumul înăuntru. Ofiţerul de gardă scoase capul printr- 
o ferestruică de deasupra porţii principale şi răspunse că 
nu putea să deschidă fără învoirea contelui de Valois sau a 
contelui de La Marche. 

— Trebuie totuşi să-mi deschizi, îi strigă conetabilul, căci 
vreau să intru şi să fac rânduială în palat pentru a-l primi pe 
regent care vine în urma mea. 

— Nu putem. 

Gaucher de Châtillon se săltă niţel în şa. 

— Atunci, spuse el, vom deschide noi. 


Şi făcu semn să se apropie meşterul Pierre du Temple, 
dulgher regal, urmat de calfele lui înarmate cu ferăstraie, 
cleşti şi pârghii groase de fier. În vremea asta, arcaşii îşi 
vârau piciorul într-un soi de proptea aşezată în vârful 
arcului şi întinzându-şi armele, băgau săgeata în crestătură, 
ochind crenelurile şi deschizăturile meterezelor. Arcaşii şi 
suliţaşii, scut lângă scut, alcătuiau o uriaşă pavăză în jurul 
dulgherilor şi deasupra lor. În străzile alăturate cete de 
gură-cască şi de mici haimanale se îmbulzeau, păstrând o 
distanţă respectuoasă, pentru a se zgâi la asediul palatului. 
Li se oferea o petrecere grozavă, să tot aibă ce povesti 
multe zile de acum încolo. 

— Eram acolo, cum îţi spuneam. L-am văzut pe conetabil 
trăgându-şi paloşul... Peste două mii de oşteni, nici vorbă, 
peste două mii erau de jur împrejur... 

În sfârşit, ridicându-şi glasul cu care comanda pe 
câmpurile de bătălie, Gaucher răcni prin deschizătura 
coifului său: 

— Domnilor care sunteţi înăuntru, iată-i pe meşterii 
dulgheri şi lăcătuşi gata să scoată din ţâţâni porţile. Vedeţi-i 
şi pe arcaşii domnului de Galard care împresoară palatul 
din toate părţile. Nici unul din voi nu va putea să scape. Vă 
poftesc pentru ultima oară să ne deschideţi, căci dacă nu vă 
predaţi de bunăvoie, la toţi vi se va tăia capul, oricât de 
nobil v-ar fi neamul. Regentul n-are să vă cruţe. 

Îşi lăsă apoi viziera în jos, ceea ce arăta că nu mai vrea să 
lungească vorba. 

Trebuie să-i fi cuprins o spaimă grozavă pe cei dinăuntru, 
căci, abia îşi vârâseră lucrătorii pârghiile sub porţi, şi 
acestea se deschiseră singure. Garnizoana contelui de 
Valois se preda. 

— Era şi timpul să vă băgaţi minţile-n cap, spuse 
conetabilul luând în stăpânire palatul. Întoarceţi-vă la 
sălaşurile voastre sau la casele stăpânilor voştri; nu vă 
strângeţi în cete şi nimeni nu se va atinge de voi. 


După un ceas, contele de Poitiers ocupa apartamentele 
regale. Porunci de îndată măsuri de pază. Curtea palatului, 
în care intra de obicei oricine, fu închisă, străjuită 
milităreşte, nefiind lăsaţi să pătrundă decât vizitatorii aleşi 
pe sprânceană. Marchitanii, care aveau privilegiul de a-şi 
face negoţul în galeria cea mare a palatului, fură rugaţi să 
tragă obloanele pentru o vreme. 

Când contele de Valois şi nepotu-său La Marche sosiră la 
Paris, înţeleseră că au pierdut bătălia. 

— Urât ne-a mai tras pe sfoară Filip, spuseră ei. 

Şi, nemaiavând încotro se grăbiră să meargă la palat spre 
a vedea ce ar putea dobândi în schimbul supunerii. Aflară 
acolo în jurul contelui de Poitiers o mulţime de seniori, de 
orăşeni şi de feţe bisericeşti, printre care arhiepiscopul 
Jean de Marigny, întotdeauna gata sa treacă de partea celui 
mai tare. 

— N-are să ţină mult puterea lui. Nu prea e sigur deel 
însuşi dacă e nevoit să se sprijine pe oameni de rând, îi 
spuse cu jumătate de glas contele de Valois lui Charles de 
La Marche, necăjit că vede printre cei de faţă pe de alde 
Coguatrix, Gentien şi alţi burghezi de seamă. Îşi luă totuşi 
aerul său cel mai senin pentru a se apropia de nepotu-său şi 
a-i prezenta scuze în legătură cu incidentul petrecut 
dimineaţă: 

— Scutierii mei de strajă nu ştiau cum stau lucrurile. 
Primiseră poruncă aspră să nu deschidă nimănui porţile... 
din pricina reginei Clemence... 

Se aştepta la o săpuneală straşnică şi aproape că o dorea 
ca să aibă prilejul de a intra în luptă făţişă cu Filip. Dar 
acesta nu-i dădu pricină de ceartă şi-i răspunse pe acelaşi 
ton: 

— Îmi pare foarte rău, unchiule, dar trebuia să procedez 
astfel, spre a o lua înaintea ducelui de Burgundia, căruia 
plecarea ta i-a lăsat locul liber. Primisem ştiri azi noapte la 
Fontainebleau în privinţa lui, şi n-am vrut să te trezesc. 


Ca să nu arate cât de mare îi era înfrângerea, Valois se 
prefăcu a lua drept bună explicaţia, ba se sili chiar să-i 
surâdă conetabilului în care vedea pe cel ce urzise toate 
iţele conspirației. 

Mai puţin priceput în a-şi ascunde gândurile, Charles de 
La Marche rămânea cu dinţii încleştaţi. 

Contele d'Evreux făcu atunci propunerea pe care o 
pregătise cu Filip. În timp ce acesta se prefăcea a sta de 
vorbă într-un ungher al încăperii cu conetabilul şi cu Mille 
de Noyers despre unele lucruri privind slujba lor, Louis 
d'Evreux spuse: 

— Nobilii mei seniori, şi voi toţi, domnilor, pentru binele 
regatului şi pentru a nu da loc la tulburări aducătoare de 
nenorociri, propun ca mult iubitul nostru nepot Filip să ia în 
mâinile sale cârma ţării, cu a noastră învoire a tuturor, şi să 
împlinească îndatoririle de rege în numele nepotului său ce 
se va naşte, dacă Dumnezeu vrea ca regina Clemence să 
aducă pe lume un fiu; propun de asemenea ca o adunare a 
tuturor bărbaţilor de frunte ai regatului să se ţină de îndată 
ce va fi cu putinţă, împreună cu pairii şi baronii, pentru a 
întări hotărârea noastră şi a jura credinţă regentului. 

Era tocmai răspunsul la declaraţia pe care o făcuse 
Charles de La Marche în ajun, când sosise la Fontainebleau. 
Dar scena fusese pregătită de artişti mai destoinici. Împinsă 
de entuziasmul ce-i cuprinsese pe partizanii credincioşi ai 
contelui de Poitiers, adunarea încuviinţă propunerea prin 
urale. Repetând gestul de la Lyon al contelui de Forez, 
Louis d'Evreux veni îndată să-şi pună mâinile într-ale lui 
Filip. 

— Îţi jur credinţă, nepoate, rosti el îndoindu-şi genunchiul. 

Filip îl ridică şi, îmbrăţişându-l, îi şopti la ureche: 

— Totul merge de minune; îţi foarte mulţumesc, unchiule. 

Scos din fire, întărâtat de succesul lui Filip, Charles de La 
Marche bombănea: 

— Rege... la te uită, se crede chiar rege. 


Dar Louis d'Evreuzx se şi întoarse spre Charles de Valois, 
zicându-i: 

— Mă iartă, frate, de a fi făcut-o înaintea ta care eşti mai 
mare. 

Lui Valois nu-i mai rămânea decât să se plece. Se apropie 
cu mâinile întinse; contele de Poitiers i le lăsă în aer. 

— Îmi vei face hatârul, unchiule, de-a lua loc în sfatul meu. 

Valois păli. În ajun iscălea ordonanţele regale şi le 
pecetluia cu sigiliul său. Astăzi i se oferea ca o mare cinste 
un scaun într-un sfat din care făcea parte de drept. 

— Ne vei preda de asemenea şi cheile vistieriei, adăugă 
Filip coborându-şi glasul. Ştiu foarte bine că n-a rămas mai 
nimic în ea. Aş vrea barem să nu se golească de tot. 

Valois tresări, vrând parcă să se tragă îndărăt; ceea ce i se 
cerea acuma însemna că i se lua totul din mână. 

— Nepoate, asta nu pot s-o fac, răspunse el. Trebuie să-mi 
pun socotelile la zi. 

— "Ţii aşa de mult, unchiule, să pui rânduială în aceste 
socoteli? întrebă Filip cu o ironie abia simțită. Căci atunci 
am fi siliţi să le cercetăm de aproape, şi să cercetăm de 
asemenea cum s-au gospodărit averile luate lui Euguerrand 
de Marignv. Dă-mi deci cheile acestea şi te vom socoti 
descărcat de orice lipsă. 

Valois înţelese ameninţarea. 

— Fie, nepoate, cheile îţi vor fi aduse numaidecât. 

Filip îşi întinse atunci mâinile pentru a primi închinarea 
celui mai puternic rival al său. 

Conetabilul Franţei se apropie la rându-i. 

— Gaucher, îi şopti Filip, acuma trebuie să vedem ce-i de 
făcut cu tabăra ducelui de Burgundia. 

VIII 
VIZITELE CONTELUI DE POITIERS. 

Contele de Poitiers nu-şi făcea iluzii. Dobândise un prim 
succes, spectaculos, rapid; dar ştia că potrivnicii săi nu se 
vor da bătuţi atât de uşor. 


Îndată ce primi jurământul de credinţă, care nu era decât 
din gură, al monseniorului de Valois, Filip străbătu palatul 
pentru a merge s-o salute pe cumnată-sa Cl&mence. Îl 
însoțeau Anseau de Joinviile şi contesa Mahaut. Când dădu 
cu ochii de Filip, pe Hugues de Bouville îl podidi plânsul şi 
căzu în genunchi, sărutându-i mâinile. Deşi făcea parte din 
consiliul pairilor, fostul şambelan nu vroise să se arate la 
adunarea de după-amiază; nu-şi părăsise postul, nici nu 
lăsase din mâini sabia în ultimele ceasuri. Asaltul dat 
palatului de câtre conetabil, zăpăceala ce-i cuprinsese pe 
oamenii contelui de Valois, şi apoi plecarea lor, îi puseseră 
nervii la grea încercare. 

— lartă-mă, monseniore, iartă-mă pentru această 
slăbiciune, e bucuria de a te vedea iar aici... bolborosea, 
udând cu lacrimile lui degetele regentului. 

— Linişteşte-te, dragul meu, linişteşte-te, răspunse Filip. 

Bătrânul Joinville nu-l recunoscu pe contele de Poitiers. 
Nu-l recunoscu nici pe propriul său fiu, iar după ce i se 
repetă de trei ori cine era unul şi altul, îi confundă şi se 
înclină ceremonios în faţa lui Anseau. 

Bouville deschise uşa iatacului reginei. Dar când Mahaut 
se pregătea să intre şi dânsa în urma lui Filip, epitropul, 
care-şi venise în fire, se împotrivi cu hotărâre: 

— Numai domnia-ta, monseniore, numai domnia-ta! 

Şi închise uşa în nasul contesei. 

Palidă şi obosită, se vedea numaidecât că regina Clemence 
era în afara preocupărilor care frământau curtea şi poporul 
Parisului. Văzându-l pe contele de Poitiers venind spre 
dânsa cu mâinile întinse, nu se putu opri să gândească: „De- 
ar fi fost el acela căruia mă dădeau de soţie, azi n-aş fi 
văduvă. Pentru ce Ludovic? Pentru ce nu Filip?” Îşi 
interzicea asemenea întrebări care i se păreau tot atâtea 
reproşuri făcute Creatorului atotputernic. Dar nimic, nici 
chiar pioşenia, nu putea opri o văduvă de douăzeci şi trei de 
ani să se întrebe de ce alţi bărbaţi, alţi soţi trăiau! 


Filip îi aduse la cunoştinţă că luase asupra lui regența, şi o 
încredinţă de devotamentul său. 

— O, da, frate, o, da! murmură ea. Ajută-mă! 

Vroia să zică, fără să ştie cum: „Ajută-mă să trăiesc, ajută- 
mă să mă apăr de deznădejde, ajută-mă să aduc pe lume 
această nouă viaţă care-i de acum încolo singurul meu rost 
pe pământ”. 

— Pentru ce, adăogă ea, unchiul Valois m-a făcut să-mi 
părăsesc aproape cu de-a sila casa de la Vincennes? 
Ludovic mi-a dăruit-o cu ultima sa suflare. 

— Aşadar, ţii să te întorci acolo? întrebă Poitiers. 

— E singura mea dorinţă, frate! Acolo m-aş simţi mai în 
putere. Şi copilul meu s-ar naşte mai aproape de sufletul 
tatălui său, în locul de unde a plecat din lumea asta. 

Filip nu lua nici o hotărâre, fie şi mai puţin însemnată, cu 
uşurinţă. Îşi întoarse ochii de la vălurile albe care încadrau 
chipul reginei, şi privi prin fereastra turnul ascuţit al Sfintei 
Capele ale cărei linii apăreau miopiei sale cam nedesluşite 
şi înceţoşate, asemenea unei tije mari de piatră şi de aur în 
vârful căreia părea să-şi desfacă petalele crinul regal. 

„Dacă-i fac pe voie, se gândi el, îmi va fi recunoscătoare, 
va vedea în mine pe apărătorul ei şi se va supune în toate 
privinţele hotărârilor mele. Pe de altă parte, vrăjmaşii mei 
vor putea să ajungă mai greu la dânsa, acolo, la Vincennes, 
decât aici, şi nu le va fi aşa de lesne s-o folosească împotriva 
mea. De altminteri, doborâtă de durere cum este, n-ar fi în 
stare să fie de ajutor nimănui.” 

— Vreau, iubită soră, să fac pentru tine tot ce-mi ceri, 
răspunse Filip; de îndată ce adunarea mai marilor ţării mă 
va fi întărit în slujba de regent, întâia mea grija va fi să te 
duc îndărăt la Vincennes. Azi e luni. Adunarea, căreia eu îi 
dau zor, se va ţine fără îndoială vineri. Duminica viitoare, 
aşa cred, vei asculta liturghia în casa ta. 

— Ştiam, Filip, că eşti un frate bun. Întoarcerea ta e întâia 
alinare pe care mi-o dă Dumnezeu. 


Când ieşi din apartamentele reginei, Filip dădu iar peste 
soacră-sa care-l aştepta. Se luase la harţă cu Bouville şi 
umbla încoace şi încolo singură, călcând cu pasul ei 
bărbătesc pe lespezile de piatră ale galeriei, sub privirea 
bănuitoare a scutierilor de strajă. 

— Ei, cum ai găsit-o? 

— Pioasă şi resemnată, şi foarte vrednică de a da Franţei 
un rege, răspunse contele de Poitiers în aşa fel ca spusele 
lui să fie auzite de toate urechile din jur. 

Apoi, cu jumătate de glas, adăogă: 

— În asemenea hal de slăbiciune cum am văzut-o, nu cred 
să-şi poată duce sarcina până la capăt. 

— Ar fi într-adevăr cel mai frumos dar pe care ni l-ar putea 
face, şi lucrurile s-ar lămuri mai lesne, răspunse Mahaut la 
fel de încet. S-ar isprăvi atunci cu toată această veghe 
bănuitoare şi această ostăşime înarmată până-n dinţi care o 
înconjoară. Mă rog, de când pairii ţării nu mai au voie s-o 
vadă pe regină? Am fost şi eu văduvă, ce dracu, şi se putea 
intra la mine cu treburile cârmuirii! 

Otrăvitoarea asta se arăta sincer indignată că măsurile de 
pază luate faţă de toţi, i se aplicau şi ei. 

Filip, care de la întoarcerea lui nu-şi văzuse încă soţia, 
merse împreună cu Mahaut la palatul Artois. 

— Fiică-mea a îndurat foarte greu lipsa ta, îi spuse 
Mahaut. Dar ai s-o găseşti mai frumoasă ca oricând. 
Văzând-o, nimeni n-ar putea crede că-i în ajun de-a naşte. 
Şi eu eram aşa pe vremea sarcinilor mele, sprintenă până-n 
ultima zi. 

Revederea dintre contele de Poitiers şi soţia sa fu 
înduioşătoare, deşi fără lacrimi. Foarte greoaie, Jeanne se 
mişca anevoie, dar altminteri părea sănătoasă şi fericită. 
Venise noaptea, şi lumina palidă a lumânărilor îi era foarte 
prielnică, ştergând de pe faţa ei semnele vădite ale sarcinii. 
Purta la gât câteva salbe de mărgean roşu, vestit pentru 
puterea lui de a face naşterea uşoară. 


Abia în prezenţa soţiei sale îşi dădu seama Filip cât de bine 
i-au mers toate până atunci, şi-şi mărturisi că era mulţumit 
de sine. Luând-o în braţe, îi spuse: 

— Cred, draga mea, că-ţi pot zice, de azi înainte, doamna 
regentă. 

— Facă Domnul, să-ţi dăruiesc un fiu, frumosul meu 
stăpân, răspunse Jeanne lipindu-se alintătoare de trupul 
ciolănos şi voinic al soţului ei. 

— Dumnezeu şi-ar arăta toată bunătatea lui faţă de mine, 
îi murmură Filip la ureche, făcându-l să nu se nască decât 
de vineri încolo. 

O discuţie se iscă apoi între Mahaut şi Filip. Contesa 
d'Artois socotea că fiică-sa trebuia să se mute de îndată la 
palat pentru a locui acolo împreună cu bărbatul ei, în 
apartamentele acestuia. Filip era de altă părere şi dorea, 
dimpotrivă, ca Jeanne să rămână în casa contesei d'Artois. 
Aducea în sprijinul acestei păreri mai multe argumente, 
foarte temeinice în sine, dar care nu lăsau să i se vadă 
gândul adevărat, şi nici n-o convinseseră de altminteri pe 
Mahaut. La palat, zicea el, puteau să aibă loc în zilele 
următoare adunări furtunoase cu o larmă vătămătoare 
pentru o femeie gata să nască; pe de altă parte, Filip 
socotea că e mai nimerit să se aştepte, pentru a o instala pe 
Jeanne în palatul regal, până ce Clemence se va fi întors la 
Vincennes. 

— Dar vezi-o în ce hal e, Filip! izbucni Mahaut. Poate că 
mâine n-o vom mai putea mişca de aici. Nu ţii deci ca 
odrasla ta să se nască la palat? 

— Tocmai asta n-o vreau. 

— Aici, fiule, într-adevăr că nu te mai înţeleg, zise Mahaut 
înălţându-şi umerii ei zdraveni. 

Ciorovăiala asta îl obosea pe Filip. Nu închisese ochii de 
treizeci şi şase de ceasuri, străbătuse noaptea trecută 
cincisprezece leghe călare şi trăise după aceea ziua cea mai 
grea, cea mai frământată din viaţa lui. Simţea cum îi creşte 
barba, iar pleoapele i se închideau din când în când. Dar 


era hotărât să nu cedeze. „Patul meu, gândi el. Vreau să fiu 
ascultat, şi să mă văd în patul meu!” 

— Să auzim ce părere are Jeanne. Tu ce-ai vrea, dragă? 
întrebă, sigur dinainte de supunerea soţiei sale. 

Mahaut avea o minte de bărbat, o voinţă de bărbat şi o 
grijă de fiece clipă de a-şi afirma prestigiul neamului ei. Cu 
totul altă fire, Jeanne era ursită să nu se afle niciodată în 
fruntea întâmplărilor. Logodită mai întâi cu Aiuritul, pentru 
a fi dată după aceea, printr-un fel de schimb, celui de al 
doilea fiu al lui Filip cel Frumos, trecuse pe lângă coroana 
Franţei şi a Navarrei. În afacerea din Turnul Nesle, chiar 
dacă-şi ajutase cumnatele în dragostele lor şi ajunsese 
aproape de adulter, nu-l săvârşise însă; când venise 
pedeapsa, fusese cruţată de temniţa pe viaţă. Era 
amestecată în toate dramele, dar fără sa aibă vreodată rolul 
precumpănitor. Dintr-un fel de eleganţă, mai mult decât 
dintr-o preocupare morală, avea groază de excese; anul 
petrecut în fortăreaţa de la Dourdan o făcuse şi mai 
prudentă. Era fină, sensibilă, îndemânatică şi ştia să 
folosească la timpul potrivit această armă de totdeauna a 
femeilor: supunerea. 

Ghicind că încăpăţânarea lui Filip avea temeiuri serioase, 
îşi stăpâni o pornire de vanitate firească, şi spuse: 

— Aicea, mamă, doresc să nasc. Nicăieri nu m-aş simţi mai 
bine. 

Filip îi mulţumi printr-un surâs. Aşezat într-un jilţ înalt cu 
speteaza dreaptă, ţinându-şi picioarele întinse şi 
încrucişate, întrebă de numele moaşelor şi babelor care 
aveau s-o asiste la naştere pe Jeanne, vrând să ştie de unde 
venea fiecare şi dacă erau vrednice de toată încrederea. O 
sfătui pe soacră-sa să le pună să jure, măsură de prevedere 
ce nu se lua de obicei decât pentru naşterile regale. 

„Ce soţ bun am, care-mi poartă atâta grijă!” se gândea 
Jeanne, ascultându-l. 

Filip mai ceru ca de îndată ce o vor apuca pe contesa de 
Poitiers durerile, porţile palatului d'Artois să fie zăvorâte. 


Nimeni să nu mai poată ieşi, afară de o singură persoană 
însărcinată să-i aducă vestea naşterii. 

— Tu vei fi aceea, spuse el, arătând spre frumoasa 
Beatrice d'Hirson care era de faţă. Şambelanul meu va avea 
poruncă să te lase să intri la mine oricând, chiar daca sunt 
în consiliu. lar de se vor afla alţii în jurul meu, n-ai să-mi dai 
ştirea decât în şoaptă, fără a sufla o vorbă altcuiva... dacă 
mi se naşte un fiu. Mă bizui pe tine, căci ţiu minte că m-ai 
slujit bine şi într-alt prilej. 

— Mai bine chiar decât îţi închipui, monseniore, răspunse 
Beatrice, plecându-şi uşor capul. 

Mahaut îi aruncă o uitătură furioasă. Fetişcana asta cu 
aerele ei posomorâte, cu naivitatea ei prefăcută, cu 
îndrăznelile ei viclene, o făcea să tremure. Beatrice 
continua să surâdă. Acest schimb de priviri nu-i scăpă 
Jeannei care se feri totuşi să pună vreo întrebare. Între 
mamă-sa şi domnişoara ei de onoare exista un strat gros de 
taine pe care nu încerca să-l străpungă. 

Tulburată, întoarse ochii spre bărbatu-său. Dar acesta nu 
văzuse nimic. Cu ceafa rezemată de speteaza scaunului 
adormise dintr-o dată, răpus de somnul victorioşilor. Pe 
chipul său colţos şi de obicei aspru se întipărise o expresie 
blajină în care puteai regăsi copilul de odinioară. Mişcată, 
Jeanne se apropie călcând cu băgare de seamă şi-i puse pe 
frunte un sărut uşor. 

IX 

COPILUL DE VINERI. 

Chiar de a doua zi, contele de Poitiers se apucă să 
pregătească adunarea de vineri. Dacă ieşea de acolo 
învingător, nimeni n-ar mai putea, mulţi ani de acum 
înainte, să-i stea în cale. 

Trimise soli şi olăcari pentru a-i pofti, aşa cum se hotărâse, 
pe toţi bărbaţii de frunte ai ţării - toţi aceia, de fapt, care nu 
se găseau la o depărtare mai mare de două zile de drum 
călare; ceea ce-i îngăduia lui Filip, pe de o parte, să nu 
scape situaţia din mână, şi, pe de altă parte, să-i elimine pe 


unii mari vasali de a căror vrăjmăşie se putea teme, cum 
erau contele de Flandra şi regele Angliei. 

În acelaşi timp le încredinţă lui Gaucher de Châtillon, Mille 
de Noyers şi Raoul de Presles grija de a pregăti decretul 
care va fi supus adunării, privind funcţionarea regenței. 
Sprijinindu-se pe hotărârile ce se şi luaseră, aceştia 
stabiliră principiile următoare: contele de Poitiers va purta 
grija celor două regate, al Franţei şi al Navarrei, cu titlul 
provizoriu de regent, ocârmuitor şi paznic al rânduielilor, 
strângând toate veniturile regale. Dacă regina Clemence 
avea să nască un fiu, acesta va fi bineînţeles rege, iar Filip 
va rămâne regent până la majoratul nepotului său. Dar 
dacă Clemence aducea pe lume o fată... atunci începeau 
toate greutăţile. Căci atunci, pe buna dreptate, coroana i se 
cuvenea micuţei Jeanne de Navarra, prima fiică a Aiuritului. 
Dar era ea oare într-adevăr fiica lui? Întrebarea şi-o punea 
toată curtea, toată ţara. De n-ar fi fost legăturile de 
dragoste din Turnul Nesle, de n-ar fi fost scandalul ce se 
stârnise atunci şi judecata de la Pontoise, drepturile acestei 
copile n-ar fi putut fi discutate, şi ea ar fi trebuit să fie, în 
lipsa unui moştenitor de parte bărbătească, regină a 
Franţei. Asupra ei însă apăsau grele bănuieli pe care mai cu 
seamă Charles de Valois le întărise când pusese la cale cea 
de a doua căsătorie a lui Ludovic al X-lea şi de care Filip nu 
pregeta să se folosească la nevoie. Potrivirea de date, între 
începutul legăturilor vinovate de dragoste ale Margueritei 
şi naşterea Jeannei, era tulburătoare. La fel de tulburătoare 
scârba ce-o arătase întotdeauna Ludovic faţă de această 
fetiţă şi faptul că o ţinuse departe de el. Nu pe degeaba 
deci se şoptea în legătură cu dânsa: 

— E fiica lui Filip d'Aunay. 

Astfel, întâmplarea din Turnul Nesle care avea să devină, 
deformată de imaginaţia populară, un basm legendar, o 
poveste de dragoste, de desfrânare, de crimă şi de groază, 
această simplă afacere de adulter, punea după doi ani de la 


izbucnirea ei, o serioasă problemă dinastică şi urma să 
schimbe cursul firesc al monarhiei franceze. 

Careva propuse să se hotărască de pe acum că, orice s-ar 
întâmpla, coroana va reveni copilului reginei Clemence, 
băiat sau fată. 

Filip de Poitiers se strâmbă nemulţumit la auzul acestei 
propuneri şi găsi argumente bune spre a o înlătura. Fireşte, 
spuse el, bănuielile care o înconjurau pe Jeanne de Navarra 
erau foarte întemeiate, dar nu avea nimeni ceea ce se 
cheamă o dovadă. Nici mama Margueritei, bătrâna Agnes, 
ducesa văduvă a Burgundiei, nici fiul ei Eudes al IV-lea, 
ducele de astăzi, nu puteau să subscrie la această 
înlăturare brutală a nepoatei lor. Toţi vrăjmaşii puterii 
regale, începând cu contele de Flandra, nu vor întârzia să 
tragă spuza pe turta lor, pentru a sluji interesele unuia sau 
altuia. S-ar isca peste scurtă vreme primejdia de a vedea 
Franţa pradă unui război civil, războiul celor două regine. 

— Dacă-i aşa, spuse Gaucher de Châtillon, să decretăm 
pur şi simplu că fetele nu au dreptul de-a sta pe tron. 
Trebuie să se găsească vreo datină pe care să ne bizuim 
hotărârea. 

— Din nefericire, cumnate, răspunse Mille de Noyers, am 
şi poruncit să se caute prin vechile hrisoave, căci şi mie îmi 
dăduse asta prin minte, dar nu s-a găsit nimic. 

— Să se caute mai departe! Pune-i la această treabă pe 
prietenii tăi, profesorii de la universitate şi judecătorii 
Înaltei Curți. Oamenii ăştia găsesc o datină pentru orice, şi 
întocmai aşa cum o pofteşti, dacă-şi dau osteneala. Se întorc 
până la aşezările lui Clovis pentru a dovedi că se cuvine să 
ţi se crape capul, să fii pus în frigare de-a-n picioarele sau 
să ţi se taie ce mădular ai mai bun. 

— Ce-i drept, spuse Mille, nu pusesem să se caute aşa 
departe. Nu mă gândeam decât la rânduielile regale de la 
marele Hugo încoace. Va trebui să cercetăm şi hrisoavele 
dinaintea lui. Dar nu cred să găsim ceva până vineri. 


Încăpăţânat şi dispreţuind femeile ca orice oştean 
adevărat, conetabilul îşi urma vorba începută, mişcându-şi 
bărbia lată şi încreţindu-şi pleoapele de broască ţestoasă: 

— Ar fi într-adevăr o nebunie să laşi o fată să se urce pe 
tron! Vă-nchipuiţi femeie sau fetişcană în fruntea oştilor, 
când are meteahna ei în fiece lună şi-i borţoasă în fiece an? 
Şi cum poate să ţie piept o femeie vasalilor când nu-i în 
stare să-şi astâmpere poftele ce-i stau în fire? Nu, eu unul 
nu văd asta, şi dacă ar fi să fie, mi-aş lepăda numaidecât 
sabia. V-o spun, domnii mei, Franţa e o ţară prea nobilă ca 
să ajungă, ca un caier de lână, pe mâini de muiere. Crinii nu 
pot fi torşi! 

Această ultimă frază stârni o impresie puternică. 

Filip de Poitiers îşi dădu încuviințarea unei redactări 
oarecum încâlcite a decretului care amâna hotărârile 
pentru mai târziu. 

— Să facem în aşa fel ca problemele să fie puse, dar fără a 
le da noi înşine răspunsul, zise el. Şi să lăsăm lucrurile 
puţintel cam încurcate pentru ca fiecare să poată crede că- 
şi află acolo interesul său. 

Aşadar, dacă regina Clemence avea să nască o fată, Filip 
va rămâne regent până la majoratul nepoatei sale mai mari, 
Jeanne. Abia atunci se va hotări cui se cuvine coroana, celor 
două prințese care şi-ar împărţi astfel Franţa şi Navarra, 
numai uneia din ele care ar păstra cele două regate unite, 
nici uneia dacă renunţau la drepturile lor, sau dacă 
adunarea pairilor, convocată pentru a dezbate problema, ar 
socoti că o femeie nu poate domni asupra regatului Franţei; 
în acest caz coroana i-ar reveni celei mai apropiate rude de 
parte bărbătească a ultimului rege... adică lui Filip. Astfel, 
candidatura sa era pentru întâia oară pomenita în chip 
oficial, dar legată de atâtea condiţii prealabile încât apărea 
mai curând ca o soluţie eventuală de compromis şi de 
arbitraj. 

Această rânduială în succesiunea la tron, supusă fiecăruia 
dintre cei mai de seamă baroni care-l sprijineau pe Filip, 


primi încuviințarea lor. 

Numai Mahaut arătă o stranie lipsă de entuziasm pentru 
un act care, în realitate, pregătea venirea pe tronul Franţei 
a ginerelui său şi a fiicei sale. În întocmirea acestui decret 
era ceva care o necăjea. 

— Nu s-ar putea, întrebă dânsa, să scrii acolo numai atâta: 
„Dacă cele două fete renunţă la drepturile lor...” fără a mai 
spune că adunarea pairilor trebuie să hotărască dacă fetele 
pot domni sau nu? 

— Ei, mamă! răspunse Filip, dar în acest caz ele nu vor 
renunţa deloc. Numai adunarea pairilor, din care faci şi tu 
parte, poate hotări în această privinţă. La obârşie, pairii 
erau electorii regelui, aşa cum cardinalii îl aleg pe papă, 
sau palatinii pe împărat, şi astfel l-au ales pe străbunul 
nostru Hugo, care era duce de Franţa. Dacă astăzi ei nu 
mai aleg, e pentru că de trei sute de ani încoace regii noştri 
au lăsat întotdeauna un fiu care să le urmeze la tron. 

— E o datină care lasă lucrurile la voia întâmplării! Cu 
legea asta a ta serveşti tocmai bine pretenţiile nepotului 
meu Robert. Ai să vezi că nu se va da în laturi să se 
folosească de ea pentru a încerca să-mi smulgă comitatul 
din mână. 

Contesa Mahaut nu se gândea decât la cearta ei pe 
moştenirea provinciei Artois, şi nicidecum la Franţa. 

— Legea după datină a regatului nu e şi legea care 
rânduieşte moştenirea domeniilor. Iar tu, mamă, îţi vei 
păstra mai lesne comitatul avându-l ginere pe rege, decât 
cu argumente avocăţeşti. 

Mahaut se supuse, fără a fi convinsă. 

— Asta-i recunoştinţa ginerilor, spuse ea ceva mai târziu, 
vorbind cu Beatrice d'Hirson. După ce le otrăveşti un rege 
ca să le faci loc, ei se apucă numaidecât să-şi facă mendrele, 
fără a ţine seamă de nimic! 

— Aceasta, doamnă, e din pricină că nu ştie de fel ceea ce- 
ţi datorează, nici cum a plecat din lumea asta stăpânul 
nostru, Ludovic. 


— Şi nici nu trebuie să ştie, Dumnezeule! izbucni Mahaut. 
La urma urmei era fratele lui, şi Filip al meu are uneori 
ciudate porniri de-a pedepsi. Ţine-ţi gura, pentru 
Dumnezeu, ţine-ţi gura! 

Tot în zilele acelea, ajutat de Charles de la Marche şi de 
Robert d'Artois, Charles de Valois umbla de colo până colo, 
zicând şi punând pe alţii să repete că era curată nebunie să 
fie recunoscut regent contele de Poitiers, ba să mai fie 
socotit şi moştenitorul prezumptiv al tronului. Filip şi cu 
soacră-sa, spunea el, îşi făcuseră prea mulţi vrăjmaşi, iar 
moartea lui Ludovic le slujea prea bine planurile, acum date 
în vileag, pentru ca moartea aceasta suspectă să nu fi fost 
urzită de dânşii. El, Valois, oferea alte garanţii, şi se dădea 
drept singurul în stare să vină de hac greutăților ţării. Se 
avea cum nu se poate mai bine cu regele Neapolei şi se 
lăuda că e în măsură să potolească orice supărare a reginei 
Clemence. Era singurul din familia regală, care în ciuda 
războaielor, păstrase legăturile cu contele de Flandra. 
Deoarece slujise papalitatea romană, se bucura de 
încrederea cardinalilor italieni, fără de care nu se putea 
face un papă, în ciuda ocării ce li s-a adus închizându-i în 
conclav. Foştii templieri îşi aminteau că el nu aprobase 
niciodată desfiinţarea tagmei lor, aşa că şi în ochii lor, el 
putea fi o chezăşie. 

Când Filip află de această campanie, îşi însărcină oamenii 
să răspundă că era foarte straniu lucru de a-l vedea pe 
unchiul regelui sprijinindu-se, pentru a cere puterea, pe 
bunele sale legături cu vrăjmaşii ţării, şi că, dacă vroia 
careva să-l vadă pe papă la Roma iar Franţa pe mâna 
Angevinilor, a flamanzilor şi a templierilor reînviaţi, trebuia, 
fără zăbavă, să-i ofere coroana contelui de Valois. 

Sosi în sfârşit vinerea hotărâtoare în care trebuia să se 
ţină adunarea. În zorii zilei, Beatrice d'Hirson se înfăţişă la 
palat şi fu numaidecât introdusă în odaia contelui de 
Poitiers. Domnişoara de onoare a contesei Mahaut gâfâia 


niţel, căci venise într-o goană din strada Mauconseil şi până 
acolo. Filip se ridică pe pernele lui. 

— Băiat? întrebă el. 

— Băiat, monseniore, şi foarte voinic, răspunse Beatrice 
clipind din gene. 

Filip se îmbrăcă în pripă şi se repezi la palatul Artois: 

— Porţile, porţile! strigă el de cum ajunse acolo. Porţile să 
rămână închise! Aţi urmat întocmai poruncile mele? N-a 
ieşit nimeni de aici, afară de Beatrice? Palatul rămâne mai 
departe închis toată ziua. 

Apoi începu să urce în fugă scara. Pierduse ţinuta aceea 
țeapănă şi plină de ifos pe care de obicei se cam silea s-o 
păstreze. „Odaia lehuzei”, cum cerea datina în familiile 
princiare, fusese bogat împodobită. Mari tapiserii cu flori de 
câmp şi cu papagali, frumoasele tapiserii din Arras, de care 
contesa Mahaut era aşa de mândră, acopereau pereţii de 
sus şi până jos. Pardoseala era presărată cu puzderie de 
flori, stânjenei, trandafiri şi margarete pe care le striveai, 
călcând peste ele. Palidă, cu ochii lucioşi şi faţa încă 
răvăşită, lăhuza zăcea într-un pat mare, înconjurat de 
perdele de mătase, sub cearşafurile albe care atârnau de 
un cot pe duşumea. În ungherele încăperii se aflau două 
paturi mai mici, şi ele prevăzute cu perdele de mătase, unul 
pentru moaşa juruită şi celălalt pentru dădacă. Tânărul 
regent merse drept spre leagănul pompos, şi se aplecă 
foarte mult ca să vadă bine pe fiul ce i se născuse. Urâcios 
şi totuşi înduioşător, ca orice copil în primele sale ceasuri, 
roşcovan, zbârcit, cu ochii lipiţi şi buza băloasă, cu o şuviţă 
de păr bălai mijind în creştetul chel, pruncul dormea încă 
somnul său de făt şi, înfăşat cum era în scutece până la gât, 
părea o mumie micuță. 

— Aşadar, ăsta e micul meu Filip pe care-l doream atât de 
mult şi care soseşte la vreme aşa de potrivită? rosti contele 
de Poitiers. 

Abia după aceea se apropie de soţia sa, o sărută pe obraji, 
şi-i spuse cu glas pătruns de recunoştinţă: 


— Îţi mulţumesc foarte mult, draga mea, îţi mulţumesc 
foarte mult. Îmi dăruieşti o mare bucurie, şi asta şterge 
pentru totdeauna din mintea mea neînțelegerile noastre de 
odinioară. 

Jeanne apucă mâna cu degete lungi a soţului ei, o duse la 
buze şi-şi mângâie obrazul. 

— Dumnezeu ne-a binecuvântat, Filip; Dumnezeu a 
binecuvântat regăsirea noastră de astă-toamnă, murmură 
ea. 

Mai avea şi acum la gât salbele ei de mărgean. 

Cu mânecile suflecate până la cot, lăsând să i se vadă 
braţul destul de păros, contesa Mahaut privea această 
scenă cu un aer triumfător. Îşi lovi pântecele cu un gest 
energic. 

— Ei, fiule! izbucni ea. Ce-ţi spuneam eu? Avem pântece 
rodnic noi, femeile din neamul Artois şi Bourgogne! 

Vorbea ca de meritele unor iepe de prăsilă. 

Filip se întoarse lângă leagănul copilului. 

— Nu-l puteţi scoate din scutece ca să-l văd mai bine? 
întrebă el. 

— Monseniore, răspunse moaşa, n-aş zice că e nimerit. 
Mădularele pruncului sunt foarte moi şi trebuie să rămână 
legate atâta vreme cât e cu putinţă, pentru a le întări şi a le 
împiedica să se răsucească. Dar fii fără teamă, monseniore, 
le-am frecat bine cu sare şi cu miere, şi l-am înfăşurat în foi 
de trandafir pisate ca să scoatem din el umezeala vâscoasă, 
şi i-am uns tot cerul gurii cu miere, ca să-i dăm poftă de 
mâncare şi dulceaţă. Fii pe pace, monseniore, e bine 
îngrijit. 

— Şi Jeanne a ta de asemeni, fiule, adăugă Mahaut. Am 
pus de-au uns-o cu alifie bună amestecată cu murdărie de 
iepure, ca să i se strângă la loc burta, după reţeta 
doftorului Arnaud de Villeneuve. 

Ţinea să-şi asigure ginerele că plăcerile lui viitoare nu vor 
avea de suferit de pe urma naşterii, toate fiind ca mai 
înainte. 


— Dar, mamă, spuse lăhuza, credeam că era o reţetă 
pentru femeile sterpe. 

— Ei aş! Murdăria de iepure e bună la orice, i-o întoarse 
contesa. 

Filip nu-şi mai lua ochii de la moştenitorul său. 

— Nu găseşti că-i seamănă mult tatălui meu, marele rege? 
întrebă el. Are şi fruntea şi bărbia lui... 

— Niţel, poate, răspunse Mahaut. Ca să spun drept, când îl 
văzui adineaori, mi s-a părut că are trăsăturile răposatului 
meu Othon... Să aibă sufletul tare şi vlaga trupească a 
amândurora, iată ce-i doresc. 

— Dar îţi seamănă mai mult ţie, Filip, rosti încetişor 
Jeanne. 

Contele de Poitiers îşi îndreptă spinarea cu oarecare 
mândrie. 

— Mamă, acuma cred că pricepi mai bine poruncile mele, 
spuse el, şi pentru ce îţi cer să ţii porţile zăvorâte. Nimeni 
încă nu trebuie să afle că am un fiu. Căci atunci se va spune 
că am pregătit anume decretul de succesiune ca să-i asigur 
tronul după mine, dacă nu naşte Clemence un băiat; şi 
cunosc destui, începând cu fratele meu, Charles, care s-ar 
împotrivi văzându-şi nădejdile spulberate numaidecât. 
Aşadar, dacă vrei ca pruncul acesta să aibă norocul de a 
deveni într-o zi rege, să nu sufli o vorbă nimănui în 
adunarea care va începe dintr-o clipă într-alta. 

— Adevărat, mai e şi adunarea! Flăcăul ăsta mă făcu s-o 
uit! izbucni Mahaut, arătând cu mâna spre leagăn. E timpul 
să mă îmbrac, şi să îmbuc ceva pentru a mai prinde puteri. 
Îmi chiorăie maţele de foame căci m-am sculat cu noaptea-n 
cap. Filip, ai să mă ierţi... Beatrice, Beatrice! 

Bătu din palme, şi ceru să i se aducă o plăcintă umplută cu 
ştiucă, ouă fierte, brânză albă cu chimen, dulceaţă de nuci, 
piersici şi vin alb de Château-Chalon. 

— E vineri; trebuie să ţin postul, spuse ea. 

Înălţându-se deasupra acoperişurilor oraşului, soarele îşi 
revărsa lumina peste această familie fericită. 


— Mănâncă şi tu ceva, îi zicea Mahaut fiicei sale. Nişte 
plăcintă cu ştiucă nu poate să-ţi cadă greu la stomac. 

Filip se ridică după câteva clipe, spre a se duce să vadă 
dacă toate sunt pregătite pentru adunarea al cărei ceas se 
apropia. 

— Draga mea, astăzi nu va veni nimeni să-ţi prezinte 
felicitări, îi spuse el Jeannei, arătând pernele pentru 
musafiri aşezate roată în jurul patului. Dar mâine ai să ai 
lume multă. 

Când să iasă, Mahaut îl prinse de mânecă. 

— Fiule, gândeşte-te puţin la Blanche, care e tot la 
Château-Gaillard. E sora soţiei tale. 

— Mă voi gândi la ea, mă voi gândi. Voi căuta să-i uşurez 
soarta. 

Şi se depărtă, ducând pe talpa lui unul din stânjeneii 
împrăştiaţi prin odaia lehuzei. 

Mahaut închise uşa în urma lui. 

— Ei, dădacelor, strigă ea, ia ziceţi-i un cântec de leagăn! 
X 
ADUNAREA CELOR TREI DINASTII. 

Din fundul odăilor sale, regina Clemence auzea forfota 
mare a seniorilor şi mărimilor ţării care veneau la adunare, 
larma glasurilor în curţile palatului şi sub bolți. 

Cele patruzeci de zile de singurătate, impuse reginei după 
doliul ei, se încheiaseră în ajun, şi Clemence, naivă, îşi 
închipuise că ziua aceasta fusese aleasă înadins spre a-i 
îngădui să prezideze adunarea. Se pregătise pentru 
această reapariţie solemnă, aşteptând-o cu interes şi 
curiozitate, chiar cu nerăbdare; şi i se păruse în zilele din 
urmă că prinsese iar poftă de viaţă. În ultima clipă însă, un 
sfat de vraci şi spiţeri, printre care doftorii de casă ai 
contelui de Poitiers şi ai contesei Mahaut, îi interzisese o 
asemenea oboseală, socotind-o primejdioasă pentru 
sănătatea ei. 

Fiecare părea să fie mulţumit de această hotărâre, căci 
nimeni, la drept vorbind, nu ţinea să sprijine drepturile 


reginei Clemence de a fi regentă, şi nici măcar dreptul ei de 
a face parte din regență împreună cu alţii. Şi totuşi, pentru 
că unii căutau cu atâta încăpățânare în istoria ţării 
precedente din care s-ar fi putut inspira, nu se poate să nu- 
şi fi amintit de Ana a Rusiei, văduva lui Henric I, cârmuind 
alături de cumnatul ei Beaudoin al Flandrei „cu dreptul de 
neşters ce-i fusese hărăzit prin încoronare”, sau dintr-o 
vreme mai apropiată, de regina Blanche de Castille, atât de 
vie încă în amintirea tuturor. 

Dar prinţul moştenitor al provinciei Vienne, cumnatul 
reginei Clemence, deci cel mai indicat să-i apere 
prerogativele, era întru totul de partea lui Filip de când 
iscăliseră contractul de căsătorie al copiilor lor. 

Charles de Valois, care se dădea drept marele ocrotitor al 
nepoatei sale, nu sări nici el s-o sprijine; avea prea mult de 
furcă pentru a-şi face treburile lui. 

Cât despre ducele Eudes de Bourgogne, care se afla acolo 
ca să susţină drepturile surorii sale, Marguerite, şi a-i 
răzbuna moartea, cum nu înceta să repete de o lună 
încoace, el nu putea fi decât vrăjmaş al reginei Clemence. 

Rămasă prea puţine luni pe tron spre a se face cunoscută 
şi a căpăta autoritate asupra marilor baroni, aceştia nu mai 
vedeau în ea decât pe supravieţuitoarea unei domnii scurte, 
zguduită de tulburări şi, în multe privinţe, păguboasă 
pentru ţară. 

— N-a adus noroc regatului, ziceau despre dânsa. 

lar dacă mai ţineau seamă de ea ca viitoare mamă, de mult 
încetase de a mai exista ca regină. 

Închisă într-o aripă a palatului, auzi cum descreşte larma 
glasurilor; adunarea îşi începea dezbaterile în sala Marelui 
Consiliu ale cărei uşi se închideau. 

„Doamne, Dumnezeule, îşi zicea Clemence, de ce n-am 
rămas la Neapole!” 

Şi o podidi plânsul, gândindu-se la copilăria ei, la marea 
albastră, la poporul acela neastâmpărat, gălăgios, cu inima 


bună, gata să compătimească orice suferinţă, poporul ei 
care o îndrăgea aşa de mult. 

În vremea asta, Mille de Noyers citea decretul privind 
ordinea succesiunii la tron. 

Contele de Poitiers avusese grijă să nu se înconjoare cu 
semnele maiestăţii regale. Jilţul său era aşezat în mijlocul 
unei estrade, dar Filip refuzase să i se pună un uranisc 
deasupra. El însuşi era îmbrăcat în haine de culoare închisă 
şi fără nici o podoabă, deşi doliul oficial luase sfârşit. Părea 
să zică: „Domnii mei, ne aflăm aici într-o şedinţă de lucru”. 
Doar atât, cei trei armăşei cu ghioagele în mână, care 
mergeau înaintea lui când venise, stăteau acum în picioare 
la spatele scaunului său. Îndeplinea funcțiunile domniei fără 
a-şi da însă pentru asta aerele unui suveran învestit. Dar 
pregătise cu grijă sala şi hotărâse prin şambelanii săi locul 
fiecăruia după un ceremonial cam potrivnic rânduielilor şi 
totodată cam aspru, care stârnise mirarea celor de faţă, 
căci le aducea aminte de apucăturile lui Filip cel Frumos. 

La dreapta sa, Filip îl aşezase pe Charles de Valois şi 
îndată după el pe Gaucher de Châtillon, pentru a-l avea în 
mână pe fostul împărat al Constantinopolei şi a-l izola de 
partida lui. Filip de Valois era aruncat la şase rânduri de 
scaune mai departe de tatăl său. La stânga, regentul şi-l 
pusese pe unchiul său Ludovic d'Evreux, şi abia după acesta 
îşi avea locul frate-său, Charles de La Marche; îi împiedica 
astfel pe cei doi Charles să se pună la unison în timpul 
şedinţei şi să-şi calce cuvântul ce şi-l dăduseră cu patru zile 
înainte. 

Dar atenţia contelui de Poitiers era îndreptată mai ales 
spre colţul estradei unde văru-său, ducele de Bourgogne, 
pe care nu-l slăbea din ochi, era aşezat între contesa 
Mahaut şi prinţul moştenitor al provinciei Vienne. 

Filip ştia că ducele avea să vorbească în numele mamei 
sale, ducesa Agnes, căreia titlul ei de ultimă fiică în viaţă a 
lui Ludovic cel Sfânt îi dădea, chiar când nu era de faţă, o 
mare autoritate asupra baronilor. Tot ceea ce amintea într- 


un fel sau altul de Ludovic al IX-lea era obiect de venerație; 
toate făpturile încă în viaţă care-l văzuseră, îi ascultaseră 
vorba sau se bucuraseră de dragostea lui, aveau în ochii lor 
parcă o sfântă aureolă. 

Era de ajuns ca Eudes de Burgundia să zică: „Maică-mea, 
fiică a lui Ludovic cel Sfânt care i-a dat binecuvântarea, 
sărutând-o pe frunte, înainte de a se duce să moară în ţara 
paginilor...” atât era de ajuns pentru a răscoli asistenţa. 

De aceea, spre a face faţă unei astfel de manevre, Filip 
adusese în jocul sau o altă piesă de mare greutate şi cu 
totul neaşteptată: pe Robert de Clermont, celalalt 
supravieţuitor din cei unsprezece copii ai sfântului, al 
şaselea, ultimul dintre băieţi. Dacă vroiau chezăşia 
Sfântului Ludovic, o vor avea. 

Prezenţa lui Robert, conte de Clermont, lua înfăţişarea 
unei minuni, căci de la ultima din rarele sale apariţii la 
curte, trecuseră mai bine de cinci ani; lumea aproape că-l 
uitase, iar când cineva îşi amintea de dânsul, nu îndrăznea 
să-l pomenească decât în şoaptă. 

Într-adevăr, Robert era nebun de la vârsta de douăzeci şi 
patru de ani, de când primise o lovitură de buzdugan în 
cap. Nebunie furioasă, dar întreruptă de lungi perioade de 
acalmie care-i îngăduiseră lui Filip cel Frumos să se 
folosească uneori de el, dându-i misiuni decorative. Omul 
acesta nu era primejdios prin ceea ce spunea; abia dacă 
vorbea. Era primejdios prin ceea ce putea să facă, căci 
nimic nu arăta vreodată că aveau să-l apuce iar crizele, 
năpustindu-l cu paloşul în mână împotriva celor din jur, 
aţâţat pe neaşteptate de o ură ucigaşă. Simţeai atunci o 
strângere de inimă văzând un senior de aşa nobilă seminţie 
şi aşa de arătos - căci la şaizeci şi doi de ani mai păstra încă 
o înfăţişare măreaţă - spărgând mobila, tăind draperiile şi 
gonind în urma slujnicelor, pe care le lua drept adversarii 
săi în turnir. 

Contele de Poitiers rânduise să fie aşezat în celălalt colţ al 
estradei, făcând pereche cu ducele de Burgundia, şi 


aproape de o uşă. Doi scutieri cât muntele vegheau la câţiva 
paşi de dânsul, însărcinaţi să-l lege de îndată ce l-ar apuca 
furiile. Contele de Clermont plimba o privire dispreţuitoare, 
plictisită, absentă, care rămânea deodată aţintită pe un 
obraz, cu neliniştea dureroasă a amintirilor căutate 
zadarnic, apoi se stingea. Se uitau toţi la el şi vederea lui 
împrăştia parcă o teamă. 

Chiar lângă nebun şedea fiu-său Ludovic I de Bourbon, 
care era şchiop, ceea ce-l împiedicase întotdeauna să se 
arunce în luptă, dar nu să şi fugă, aşa cum o dovedise în 
bătălia de la Courtrai. Deşelat, pocit şi mişel, Bourbon avea, 
în schimb, cel puţin mintea limpede, şi asta o arătase 
trecând de partea lui Filip de Poitiers. 

Din această obârşie minunată, cu beteşug la cap ca şi la 
picioare, avea să coboare şirul lung al Bourbonilor. 

Astfel, în adunarea de la 15 iulie 1316 se aflau strânse 
laolaltă cele trei spiţe capeţiene care urmau să mai 
domnească cinci veacuri de acum încolo în Franţa. Cele trei 
dinastii puteau să-şi contemple sfârşitul şi începutul: aceea 
a Capeţienilor direcţi care se va stinge curând cu Filip de 
Poitiers şi Charles de La Marche; aceea din ramura Valois 
care, prin fiul lui Charles, o va continua cu treisprezece 
domnii; şi, în sfârşit, aceea a Bourbonilor, care nu va mai 
apare pe tron decât la dispariţia neamului de Valois, când 
va trebui încă o dată să se caute un rege printre urmaşii 
Sfântului Ludovic. Fiecare trecere de la o dinastie la alta 
avea să aducă războaie istovitoare, care vor pustii ţara. 

Printr-o împletire întotdeauna uimitoare de fapte ale 
oamenilor şi de neprevăzut al soartei, istoria monarhiei 
franceze, cu măreţiile şi nenorocirile ei, avea să decurgă 
din decretul de succesiune pe care dumnealui Mille, 
pravilistul lui Filip de Poitiers, îl isprăvea de cetit în această 
clipă. 

Înşiraţi pe bănci sau rezemaţi de perete, baronii, feţele 
bisericeşti, judecătorii Înaltei Curți şi delegaţii burghezilor 
din Paris, ascultaseră cu luare aminte. 


„Am un fiu; am un fiu, şi toţi aceştia vor afla-o abia mâine”, 
îşi zicea contele de Poitiers care era încredinţat că nu 
lucrase decât pentru el însuşi şi pentru acest fiu. Şi se 
pregătea să facă faţă atacului de neînlăturat al ducelui de 
Burgundia. Atacul veni însă dintr-altă parte. 

Era în această adunare un bărbat căruia nimic nu-i putea 
veni de hac, unul ce nu-şi amintea de banii cu care fusese 
cumpărat, nu-l impresionau neamurile nobile pentru că el 
se trăgea din cea mai înaltă stirpe, nu se pleca înaintea 
forţei, căci putea, cu braţele lui, să doboare un cal, nu lua în 
seamă nici o uneltire, afară de acelea urzite de el însuşi, un 
bărbat pe care până şi priveliştea nebuniei îl lăsa nepăsător. 
Acest personaj era Robert d'Artois. El fu acela care, îndată 
ce Mille de Noyers isprăvise cetirea, se ridică pentru a 
începe lupta, fără să se fi vorbit cu nimeni. 

Deoarece fiecare în ziua aceea făcea paradă cu familia lui, 
Robert d'Artois o adusese pe maică-sa, Blanche de 
Bretagne, o femeie foarte mărunţică, plăpândă la faţă, cu 
părul alb şi braţele slăbuţe, şi care părea tot timpul să se 
mire că adusese pe lume aşa mândreţe de uriaş. 

Proţăpit în cizmele roşii, cu degetele vârâte în cingătoarea 
lui de argint, Robert d'Artois îşi dădu drumul: 

— Sunt uluit, domnii mei, auzind că ni se aduce o nouă 
rânduială a regenței, întocmită anume, atunci când avem 
una dictată de ultimul nostru rege. 

Privirile se întoarseră spre contele de Poitiers, iar unii 
dintre cei de acolo se întrebară, tulburaţi, dacă n-o fi 
existând vreun testament lăsat de Ludovic al X-lea, care li s- 
a ascuns. 

— Nu pricep, vere, despre ce rânduială vrei să vorbeşti, 
spuse Filip de Poitiers. Ai fost de faţă la ultimele clipe ale 
fratelui meu, împreună cu mulţi alţi seniori care se află aici, 
şi nici unul din ei nu mi-a spus vreodată că el şi-ar fi arătat 
vreo dorinţă în privinţa asta. 

— Trebuie să adaug însă, vere, răspunse Robert pe un ton 
cam răutăcios, că atunci când zic „ultimul nostru rege” nu 


vorbesc de frate-tău Ludovic al Zecelea, Domnul să-l aibă în 
pază!... ci de părintele tău, mult iubitul nostru suveran 
Filip, Domnul să-l aibă şi pe el în sfânta lui pază! Ei bine, 
regele Filip hotărâse, în scris, şi-i pusese pe pairii regatului 
să jure că dacă o fi să moară mai înainte ca fiul său să fie 
bărbat în toată puterea pentru a lua în mână cârma ţării, 
îndatoririle regale şi slujba regenței vor fi date fratelui său, 
monseniorul Charles, conte de Valois. Aşa că, deoarece nici 
o altă rânduială n-a fost făcută de atunci încoace, eu cred, 
vere, că aceasta ar trebui urmată. 

Bătrânica Blanche de Bretagne dădea din cap, zâmbea cu 
gura ştirbă şi îşi rotea ochii vii şi scânteietori, poftindu-şi 
vecinii să încuviinţeze spusa feciorului ei. Nu era vorbă 
rostită de acest zurbagiu, proces pornit de acest cârciocar, 
bătaie, haimanalâc sau siluire de fată săvârşite de acest 
destrăbălat, pe care ea să nu le aprobe, în care să nu vadă, 
plină de admiraţie, semnele unei minuni întruchipate. 
Contele de Valois îi trimise o mulţumire mută, printr-o 
clipire a pleoapelor. 

Puţintel aplecat pe braţul jilţului său, Filip de Poitiers 
flutură încet mâna, arătând că are ceva de spus. 

— Mă minunez, Robert, vorbi el, mă minunez văzându-te 
azi aşa de plin de râvnă faţă de vrerea tatălui meu, când 
ştiu ce nesupus te arătai la hotărârile lui cât a trăit. 
Gândurile cele bune îţi vin cu vârsta, vere! Fii pe pace. 
Tocmai vrerea tatălui meu ne-am dat noi silinţa s-o 
respectăm. Nu-i aşa, unchiule? adăogă el, întorcându-se 
spre Ludovic d'Evreux. 

Ludovic d'Evreux, pe care de şase săptămâni uneltirile 
fratelui său vitreg, Charles de Valois, şi ale cumnatului său, 
d'Artois, îl scoteau din sărite, nu-şi refuză plăcerea de a-i 
pune la locul lor. 

— Rânduiala privitoare la regență pe care-ţi întemeiezi 
spusele, e bună în principiu, Robert, dar nu trebuie să ne 
ţinem de ea la nesfârşit în ce priveşte persoana. Căci dacă, 
în cincizeci sau o sută de ani, o asemenea nenorocire se 


abate iar asupra coroanei, nu pe frate-meu Charles vor 
merge oamenii să-l caute pentru a fi regentul ţării... oricât 
de îndelungată viaţă îi doresc. Dar în sfârşit, izbucni el cu 
glas tare, lucru rar la acest om potolit, Dumnezeu 
stăpânitorul nostru nu l-a făcut pe Charles veşnic într-adins, 
pentru ca să se repeadă la tron ori de câte ori nu va sta 
nimeni în el. Dacă regența i se cuvine celui mai vârstnic 
dintre fraţi, atunci într-adevăr Filip este cel îndreptăţit s-o 
ia, şi de aceea, deunăzi ne-am închinat lui. Nu mai aduceţi 
deci în discuţie ceea ce este hotărât. 

Unii credeau că-l dăduse gata pe Robert. Se vede că nu-l 
cunoşteau bine. Făcu doi paşi înainte, îşi plecă uşor capul, 
oferindu-şi ceafa lată razelor soarelui care răzbeau prin 
vitralii. Umbra lui se aşternu pe lespezile de piatra, ca o 
ameninţare, până la picioarele contelui de Poitiers. 

— Testamentul regelui Filip, urmă el, nu cuprindea nimic 
în privinţa fetelor din familia regală, nici că ele au a renunţa 
la drepturile lor, nici că adunarea pairilor ar putea hotări 
dacă ele trebuiau sau nu să domnească. 

Un freamăt de aprobare se iscă numaidecât în rândurile 
seniorilor din Burgundia, iar ducele Eudes însuşi, strigă: 

— Aici ai zis-o bine, vere, şi-i tocmai ce vroiam să spun eu! 

Din nou, Blanche de Bretagne îşi roti de jur împrejur 
ochişorii ei scânteietori. Conetabilul începea să se frământe 
în scaunul său. Vecinii îl auziră bombănind, iar cei care-l 
cunoşteau bine presimţeau o răbufnire. 

— De când oare a fost introdusă această noutate în 
daunele noastre? întrebă ducele de Burgundia, ridicându- 
se. De ieri, aşa cred! De când oare fetele, dacă băieţii 
lipsesc, trebuie să renunţe la domeniile şi coroanele tatălui 
lor? 

Conetabilul se ridică la rândul său. 

— Asta, domnule duce, rosti el cu o încetineală plină de 
calcul, a început de când ţara nu mai crede că o anumită 
fată e într-adevăr născută din acel tată pe care unii ar vrea 
ca ea să-l moştenească. E timpul să afli ce vorbeşte lumea şi 


ce ne-a repetat de multe ori contele de Valois în sfatul 
restrâns. Franţa, domnule duce, e o ţară frumoasă şi prea 
mândră, ca să putem da coroana ei unei prințese despre 
care nu ştim dacă e fată de rege sau fată de scutier, fără ca 
pairii să fi chibzuit asupra acestui lucru. 

O tăcere înfricoşătoare căzu asupra adunării. Eudes de 
Bourgogne se făcuse alb la faţă. Sfetnicul său, Guillaume de 
Mello, pe care ducesa Agnes i-l dăduse ca însoțitor, îi sufla 
ceva la ureche, dar el nu prindea înţelesul cuvintelor. Părea 
gata să se arunce asupra lui Gaucher de Châtillon care-l 
aştepta, încordat, cu pieptul înainte şi pumnii strânşi. Deşi 
conetabilul era cu treizeci de ani mai bătrân decât 
potrivnicul său şi cu o jumătate de cap mai scund, nu arăta 
să se teama de încăierare şi-l puteai socoti învingător. Pe 
capul contelui Charles de Valois îşi vărsă el năduful, 
clocotind de mânie. 

— Aşadar, tu, Charles, strigă el, tu, care ai umblat să-ţi 
însori fiul mai mare pe care-l văd aici, cu cealaltă soră a 
mea, tu te-ai apucat să ponegreşti astfel o moartă, 
acoperind-o de ocară? 

— Ei, vere, spuse Valois, dacă-i vorba de ocară, prinţesa 
Marguerite - Dumnezeu să-i ierte păcatele - n-a avut nevoie 
de ajutorul meu! 

Şi adaugă cu jumătate de glas pentru Gaucher de 
Châtillon: 

— Ce ţi-a trebuit să mă vâri şi pe mine în istoria asta! 

— Iar tu, cumnate, urmă Eudes, luându-se acum de Filip 
de Valois, aprobi şi tu mârşăviile pe care le aud? 

Dar Filip de Valois, care se afla la câţiva paşi mai încolo, 
chircit în scaun de înalt ce era, şi care căuta zadarnic din 
ochi sfatul tatălui său, nu putu decât să ridice braţele într- 
un gest de neputinţă, mulţumindu-se să zică: 

— Trebuie să recunoaştem, frate, că a fost mare scandal! 

Adunarea începea să mormăie. Din fundul sălii se auzea 
zgomot de ceartă, unii seniori susţinând că Jeanne era o 
bastardă, alţii că era fiica legitimă a lui Ludovic al X-lea. 


Necăjit şi palid, plecându-şi capul spre a nu întâlni privirile 
celorlalţi, ca întotdeauna când venea vorba de întâmplarea 
aceea nenorocită, Charles de La Marche îşi zicea: 
„Marguerite e moartă, Ludovic e mort, dar soţia mea 
Blanche trăieşte, iar eu îmi port mai departe ruşinea pe 
frunte”. 

Tocmai atunci, contele de Clermont, pe care nimeni nu-l 
mai lua în seamă, începu să dea semne de agitaţie: 

— Vă desfid, domnii mei, vă desfid pe toţi! strigă ultimul fiu 
al lui Ludovic cel Sfânt, ridicându-se. 

— Mai târziu, tată, mai târziu vom merge la turnir, îi spuse 
Ludovic de Bourbon, făcând în acelaşi timp un semn celor 
două namile de scutieri să se apropie şi să fie gata să-l lege. 

Robert d'Artois contempla, încântat de sine, tărăboiul pe 
care-l stârnise. 

Cu toate că Guillaume de Mello se silea să-i abată mânia 
într-altă parte, ducele de Burgundia îi mai strigă lui Charles 
de Valois: 

— Doresc şi eu, Charles, ca Dumnezeu s-o ierte pe soră- 
mea Marguerite pentru păcatele ei, dacă le-a săvârşit; dar 
nu doresc să-i ierte pe aceia care au omorât-o! 

— Acestea sunt minciuni la care ţi-ai plecat urechea, 
Eudes, răspunse Valois, căci ştii bine că soră-ta a murit de 
inimă rea în temniţa ei, chinuită de remuşcări. 

Şi-i aruncă o privire lui Robert d'Artois pentru a se 
încredința că acesta nu tresărise. 

Acum, când contele de Valois şi ducele de Burgundia erau 
învrăjbiţi de-a binelea, fără nici o şansă de a se uni multă 
vreme de aici încolo, Filip de Poitiers întinse mâinile cu un 
gest împăciuitor. 

Dar Eudes nu vroia pacea. Nu ca să facă pace venise 
acolo; dimpotrivă. 

— Pentru astăzi, vere, spuse el, mi-e de ajuns câte ocări 
am auzit aducându-se Burgundiei. Află că nu te recunosc de 
fel ca regent şi că afirm în faţa tuturor drepturile nepoatei 
mele Jeanne. 


Apoi, făcând semn seniorilor burgunzi să-l urmeze, părăsi 
sala. 

— Seniori, domnii mei, spuse contele de Poitiers, iată 
tocmai ceea ce s-au străduit să evite învățații noştri într-ale 
legii, lăsând pentru mai târziu, sfatului pairilor grija de-a 
hotări în privinţa fetelor, dacă se va ivi împrejurarea. Căci 
dacă regina Clemence dă ţării un fiu, toată această ceartă 
nu mai are nici un rost. 

Robert d'Artois era tot în faţa estradei, cu mâinile în 
şolduri. 

— Am înţeles deci, vere, rosti el tare, că de acum înainte, 
în datina Franţei, nu li se recunoaşte femeilor dreptul de a 
moşteni domeniile. Dacă-i aşa, cer să-mi fie înapoiat 
comitatul meu Artois care a fost pe nedrept dat mătuşii 
mele Mahaut, cunoscută ca una ce are trup de muiere, 
asupra cărui lucru, cred eu, câţiva seniori ar putea depune 
mărturie. Şi până ce tu nu-mi vei fi făcut dreptate, nu mă 
voi mai arăta în sfatul tău. 

Zicând asta, se îndreptă spre uşa laterală, urmat de maică- 
sa care călca iute, cu paşi mărunți, mândră de el şi mândră 
de ea. 

Contesa Mahaut flutură mâna spre Poitiers cu un gest care 
vroia să spună: „Na! Văzuşi? '[i-am spus doar la ce ne 
putem aştepta!” 

Înainte de-a trece pragul, când ajunse în spatele contelui 
de Clermont, Robert îi suflă răutăcios la ureche: 

— La luptă, vere, la luptă! 

— Tăiaţi funiile! Să înceapă bătălia! răcni Clermont sărind 
în sus. 

— Porc ticălos, lua-te-ar naiba! îi strigă Ludovic de 
Bourbon lui Robert. 

Apoi, către tată-său: 

— Mai stai cu noi! Trâmbiţele n-au sunat încă. 

— A, n-au sunat încă? Ei bine, să sune! Se face târziu. 

Aştepta, cu privirea pierdută şi braţele date în lături. 


Ludovic de Bourbon se apropie şchiopătând de contele de 
Poitiers şi-i spuse în şoaptă că trebuia să se grăbească. Filip 
încuviinţă, dând din cap. 

Bourbon se întoarse la bolnav şi-l luă de mână, zicându-i: 

— Acuma trebuie să-ţi faci închinarea, tată. 

— A, desigur, închinarea. 

Străbătură estrada, şchiopul ducându-l pe nebun. 

— Domnilor, spuse Ludovic de Bourbon, iată-l pe tatăl 
meu, cel mai vechi coborâtor din Ludovic cel Sfânt, care 
aprobă decretul în toate privinţele, îl recunoaşte pe 
dumnealui Filip ca regent şi-i jură credinţă. 

— Da, domnilor, da... făcu Robert de Clermont. 

Şi Filip tremura gândindu-se la ceea ce ar putea să iasă 
din gura lui. „O să-mi spună doamnă şi-o să-mi ceară 
eşarfa”. Dar Clermont continuă cu glas tare: 

— Te recunosc, Filip, pentru că eşti cel mai îndreptăţit 
după lege şi cel mai înţelept. Vegheze asupră-ţi de acolo din 
cer sufletul sfânt al tatălui meu, ajutându-te să păstrezi 
pacea ţării şi să aperi sfânta noastră credinţă. 

Un freamăt de bucuroasă uimire străbătu adunarea. Ce se 
petrecea oare în capul omului acestuia, făcându-l să treacă 
astfel pe neaşteptate de la delir la înţelepciune, de la ridicol 
la măreție? 

Clermont îngenunchie cu multă încetineală, cu multă 
nobleţe în faţa strănepotului său şi întinse mâinile; când se 
ridică şi-şi întoarse faţa, după ce primise îmbrăţişarea, 
imenşii săi ochi albaştri erau plini de lacrimi. 

Adunarea toată, în picioare, făcu o lungă ovaţie celor doi 
prinți. 

Filip se vedea recunoscut regent de ţara întreagă, afară 
de o provincie, Burgundia, şi afară de un singur om, Robert 
d'Artois. 

XI. 

LOGODNICII JUCAU LEAPŞA. 

Marile adunări ale baronilor aveau, cel puţin într-o 
privinţă, o asemănare cu conferințele internaţionale din 


zilele noastre. Participantul care părăsise sala de şedinţe cu 
mare tămbălău, pentru a protesta împotriva unei hotărâri, 
accepta totuşi, doar să fi fost niţel rugat, să cineze apoi la 
aceeaşi masă alături de adversarii săi. E ceea ce făcu 
ducele de Burgundia, căruia Filip îi trimisese un mesager 
pentru a-i exprima regretele sale în legătură cu incidentul 
de dimineaţă, a-l încredința de dragostea lui şi a-i aminti că 
ţine mult să-l aibă printre oaspeţi. 

Cina fusese organizată la Vincennes unde regentul 
poruncise să fie cărat mobilierul necesar unui banchet, 
vrând totodată să vadă în ce stare e castelul înainte de a-l 
preda reginei Clemence. Toată curtea plecă acolo şi, cam pe 
la chindii, adică aproape de ora cinci după-amiază, se 
aşezară toţi în faţa meselor înjghebate din scânduri 
sprijinite pe căpriori şi acoperite cu feţe albe de masă. 

Prezenţa ducelui de Burgundia făcu să bată şi mai mult la 
ochi lipsa lui Robert d'Artois. 

— Fiu-meu a căzut cuprins de slăbiciune pe când ieşea de 
la palat, de amărât ce era după cele auzite în adunare, 
spuse Blanche de Bretagne. 

— Robert a căzut cuprins de slăbiciune! Nu, zău! exclamă 
Filip de Poitiers. Sper că nu s-a lovit căzând de la aşa 
înălţime? Îmi vine inima la loc văzându-te nu prea 
îngrijorată. 

Nimeni în schimb nu fu mirat de a nu-l vedea acolo pe 
contele de Clermont, căci fiul său se grăbise să-l ducă acasă 
îndată după ce-şi făcuse jurământul de credinţă. 
Dimpotrivă, toţi îl felicitară pe ducele de Bourbon pentru 
frumoasa impresie produsă de tată-său, arătându-şi 
părerea de râu că boala acestuia - nobilă boală de 
altminteri, căci i se trăgea dintr-o lovitură de buzdugan - 
nu-i îngăduia o participare mai activă la treburile regatului. 

Cina începu astfel într-o atmosferă de oarecare voioşie. 
Conetabilul fusese aşezat destul de departe de ducele de 
Burgundia, şi amândoi evitau să se privească. Valois vorbea 
întruna, trăgând spuza pe turta lui. 


Cel mai uimitor lucru la acest ospăț era mulţimea de copii 
care luau parte. Căci, după ce Eudes de Burgundia 
anunţase că nu va veni decât dacă e poftită şi nepoată-sa 
Jeanne de Navarra, ca o satisfacţie ce i se cuvenea pentru 
ocara ce i se făcuse în adunare, contele de Poitiers ţinuse 
să-şi aducă cele trei fete ale lui, deci şi contele de Valois 
veni cu cele trei odrasle născute din a treia sa căsătorie, 
contele d'Evreux cu fiul şi fiică-sa care erau încă la vârsta 
când te joci cu păpuşile, prinţul de Vienne cu micul sau 
Guigues, logodnicul celei de-a treia fiice a regentului, iar 
ducele de Bourbon cu cei trei copii ai lui... Nu mai era chip 
să te descurci printre atâtea nume de botez; mişunau 
prințese Blanche şi Isabelle, prinți Charles şi Filip; când 
striga cineva: „Jeanne!” şase capete se întorceau deodată. 

Toţi verişorii aceştia erau sortiţi să se căsătorească între 
dânşii, pentru a servi combinaţiile politice ale părinţilor lor, 
care şi ei fuseseră căsătoriţi tot aşa, în cea mai strânsă 
înrudire de sânge. Ce multe dispense vor trebui cerute 
papei pentru ca interesele teritoriale să treacă înaintea 
rânduielilor bisericii şi a celor mai elementare prevederi ale 
sănătăţii! Câţi alţi şchiopi, câţi alţi nebuni în perspectivă! 
Singura deosebire dintre urmaşii lui Adam şi cei ai lui Capet 
era că aceştia din urmă se mai fereau încă de a se 
împerechea fraţii cu surorile. 

Prinţişorul şi logodnica lui, micuța Isabelle de Poitiers, 
căreia nu i se va mai spune în curând decât Isabelle a 
Franţei, ofereau spectacolul celei mai mişcătoare înţelegeri. 
Mâncau din aceeaşi farfurie; prinţişorul alegea pentru 
viitoarea lui soţie cele mai bune bucăţi din iahnia de ţipari, 
scormonind atent cu degetele în sos şi vârându-i-le cu de-a 
sila în gură, de-i mânjea toată faţa. Ceilalţi copii îi pizmuiau 
mult că se şi căpătuiseră ca nişte însurăţei; urma să li se 
încropească în palatul regentului mica lor locuinţă 
personală, cu rândaşul lor, cu feciorul lor, cu slujnicele lor. 

Jeanne de Navarra însă nu mânca nimic. Se ştia că 
prezenţa ei la acest ospăț fusese impusă, şi cum copiilor nu 


le trebuie mult ca să ghicească sentimentele părinţilor lor şi 
să le exagereze comportările, toată droaia de veri ai acestei 
orfane năpăstuite îi întorcea spatele, fără s-o bage în 
seamă. Jeanne era cea mai mică; n-avea decât cinci ani. Cu 
singura deosebire că era blondă, începea să-i semene în 
multe privinţe mamei sale, Marguerite de Burgundia, având 
aceeaşi frunte bombată şi pomeţii obrajilor ieşiţi. Copil 
singuratic, care nu ştia să se joace, şi trăia, înconjurată 
doar de slugi, în odăile sinistre ale palatului Nesle, nu 
văzuse niciodată atâta lume laolaltă, nici nu auzise atâtea 
ţipete, şi privea cu un amestec de admiraţie şi spaimă acest 
dezmăţ de bucate aduse necontenit pe uriaşele mese 
asaltate de mâncăi zdraveni. Simţea bine că n-o iubea 
nimeni; când punea o întrebare nimeni nu-i răspundea; deşi 
mică, avea mintea destul de ageră şi judecata destul de 
pătrunzătoare ca să înţeleagă şi să-şi repete într-una: „Iata 
a fost rege, mama a fost regină; au murit şi nimeni nu mai 
vorbeşte cu mine”. Ospăţul acesta de la Vincennes nu-i va 
mai ieşi niciodată din amintire. Pe măsură ce glasurile se 
înfierbântau şi hohotele de râs izbucneau din toate părţile, 
tristeţea micuţei Jeanne, restriştea ei în mijlocul acestui 
chiolhan de uriaşi, deveneau tot mai apăsătoare. Ludovic 
d'Evreux, care o zări de departe gata să plângă, îi strigă 
fiului său: 

— Filip! Vezi niţel de vară-ta Jeanne. 

Micul Filip vru atunci să facă întocmai ca prinţişorul, şi-i 
vâri în gură o bucată de nisetru în sos de portocală, care 
nu-i plăcea fetiţei şi o scuipă pe faţa de masă. 

Deoarece paharnicii turnau fără încetare în cupe, curând 
apăru limpede că această laie de ţânci îmbrăcaţi în brocart 
se vor îmbolnăvi, şi înainte de a se aduce la masă al şaselea 
rând de mâncăruri, fură trimişi să se joace în curţile 
palatului. Li se întâmplă deci acestor odrasle de regi ceea 
ce îi se întâmplă tuturor copiilor din lume la mesele de zile 
mari; rămaseră fără felurile care le plăceau mai mult: 
zaharicalele, torturile şi prâjiturile. 


Îndată ce se isprăvi ospăţul, Filip de Poitiers îl luă de braţ 
pe ducele de Burgundia şi-i spuse că are ceva de vorbit cu 
dânsul. 

— Haide, vere, să luăm desertul mai de-o parte. Vino cu 
noi, unchiule, adăugă el întorcându-se spre Ludovic 
d'Evreux, şi dumneata de asemeni, domnule de Mello. 

Îi trase pe cei trei bărbaţi într-o săliţă de alături, şi în timp 
ce li se aducea vinul îndulcit şi dres cu scorţişoară, începu 
să-i explice ducelui de Burgundia cât de mult ţinea să 
împace lucrurile, şi care erau foloasele decretului privitor la 
regență. 

— Tocmai pentru că ştiu că oamenii sunt acuma foarte 
îndârjiţi, spuse el, am vrut să amân până la majoratul 
Jeannei hotărârile definitive. Până atunci vor fi trecut zece 
ani, şi domnia ta ştii ca şi mine că în zece ani părerile se mai 
schimbă, de n-ar fi decât pentru că cei care şi le apără mai 
înverşunat ar putea să moară între timp. Gândeam deci să- 
ţi intru în voie făcând astfel, şi cred că ai înţeles greşit țelul 
meu. Deoarece domnia ta şi cu Valois nu vă puteţi înţelege 
deocamdată, înţelegeţi-vă fiecare cu mine. 

Ducele de Burgundia rămânea încruntat; nu era un om 
deştept; se temea întotdeauna să nu fie tras pe sfoară şi 
asta, ce-i drept, i se întâmpla adeseori. Ducesa Agnes, pe 
care dragostea de mamă n-o orbea, ştia câte parale face fiu- 
său, şi-i dăduse înainte de plecare sfaturi temeinice: 

— Bagă de seamă şi nu te lăsa jucat pe degete. Ai grijă să 
nu vorbeşti înainte de a te fi gândit, iar dacă nu te gândeşti 
la nimic, taci şi lasă-l să vorbească pe domnul de Mello care 
are mai multă minte ca tine. 

La treizeci şi cinci de ani, şi învestit cu titlurile şi 
dregătoriile de duce, Eudes de Burgundia mai trăia şi acum 
cu frica mamei, şi se gândea că avea de dat socoteală în faţa 
ei. Nu îndrăzni să răspundă de-a dreptul la propunerile lui 
Filip. 

— Maică-mea, ducesa, ţi-a trimis, vere, o scrisoare în care- 
ţi zicea... ce zicea scrisoarea asta, domnule de Mello? 


— Ducesa Agnes cerea ca domniţa Jeanne de Navarra să 
fie lăsată în grija ei, şi se miră, monseniore, că nu i-aţi dat 
încă nici un răspuns. 

— Dar cum aş fi putut s-o fac, vere? răspunse Filip, 
vorbind tot către Eudes, ca şi cum Mello n-ar fi avut între 
dânşii decât rolul unui tălmaci dintr-o limbă străină. E o 
hotărâre pe care numai regentul o poate lua. lată-mă abia 
acuma în măsură să împlinesc această cerere. Ce te face să 
crezi, vere, că mă gândesc să refuz? Îmi închipui că ai să-ţi 
iei nepoata cu domnia ta, când te vei întoarce acasă? 

Foarte mirat de-a nu întâmpina o împotrivire mai mare, 
ducele se uită la Mello, şi ochii lui păreau să zică: „Vezi că e 
un om cu care ne putem înţelege!” 

— O poţi lua, urmă contele de Poitiers, fireşte cu condiţia 
ca nepoata să nu fie măritată fără consimţământul meu. E 
lucru cum nu se poate mai limpede: căsătoria ei interesează 
prea mult coroana şi domnia ta n-ai avea dreptul să alegi pe 
soţul unei fete care poate deveni regina Franţei, fără a ţine 
seamă de părerea noastră. 

A doua parte a frazei îl făcu pe duce să se împace cu 
prima. Eudes crezu cu-adevărat că Filip avea de gând s-o 
încoroneze pe Jeanne dacă regina Clemence nu va naşte un 
fiu. 

— Dar fireşte, vere, fireşte, spuse el: în privinţa asta 
suntem înţeleşi. 

— Atunci, vorbi Filip, nimic nu ne mai desparte, şi vom 
iscăli de îndată o învoială cum se cuvine. 

Fără să aştepte, porunci să fie chemat Mille de Noyers, 
care avea cea mai bună pană pentru a întocmi asemenea 
tratate. 

— Domnule Mille, spuse el când legistul intră, ne vei 
aşterne pe pergament cele ce urmează: „Noi, Filip, pair şi 
conte de Poitiers, prin graţia lui Dumnezeu regent al celor 
două regate, şi prea iubitul nostru văr, slăvitul şi puternicul 
seniorul Eudes al IV-lea, pair şi duce de Burgundia, jurăm 
pe sfintele Scripturi să ne ajutăm cu credincioasă 


prietenie...” Asta e ideea, domnule Mille, pe care ţi-o spun 
în linii mari. „Şi într-această prietenie ce ne-am jurat 
împreună, am hotărât ca domniţa Jeanne de Navarra.” 

Guillaume de Mello îl trase pe duce de mânecă şi-i suflă la 
ureche o vorbă din care ducele înţelese că era pe cale să se 
lase îmbrobodit. 

— Dar ia stai, vere! izbucni el; maică-mea nu m-a învoit să 
te recunosc ca regent! 

Ajunseră îndată la mare încurcătură. Filip nu consimţea să 
dea fetiţa în grija bunicii sale decât dacă ducele recunoştea 
puterile lui. Cu această condiţie, mergea chiar până acolo, 
încât consfințea drepturile Jeannei asupra provinciilor 
Navarra, Champagne şi Brie. Dar celălalt se încăpăţâna. 
Fără un angajament scris privind dreptul nepoatei la 
coroana Franţei, refuza orice înţelegere asupra regenței. 
„De n-ar fi fost acest viclean de Mello, îşi zicea contele de 
Poitiers, până acum Eudes s-ar fi dat bătut.” Se prefăcu 
ostenit, îşi întinse picioarele sale lungi, aducându-le unul 
peste altul, îşi frecă bărbia. 

Ludovic d'Evreux se uita la el, întrebându-se cum ar putea 
ieşi nepotu-său din încurcătură. „Văd în curând mulţime de 
lăncii care se mişcă dinspre Dijon”, gândea acest bărbat 
înţelept. Era gata să se bage în vorbă pentru a spune: 
„Haide, să mai lăsăm ceva din dreptul coroanei”, când Filip 
îl întrebă deodată pe burgund: 

— Ascultă, vere, nu doreşti să te însori? 

Celălalt făcu ochi mari, închipuindu-şi mai întâi, căci nu 
era ager la minte, că Filip avea de gând să-l logodească cu 
Jeanne de Navarra. 


— Deoarece ne-am jurat acuma prietenie veşnică, urmă 
contele de Poitiers ca şi cum cele câteva rânduri neisprăvite 
pe care Mille de Noyers apucase să le scrie erau lucru 
hotărât, şi deoarece prin aceasta mi-ai dat, dragă vere, 
mare ajutor, aş vrea şi eu la rându-mi să-ţi arăt bunăvoința 
mea. Mi-ar place să întăresc prietenia noastră prin cea mai 
strânsă înrudire. De ce n-ai lua-o de soţie pe fiica-mea cea 
mare, Jeanne? 

Eudes al IV-lea privi pe Mello, apoi pe Ludovic d'Evreux, 
apoi pe Mille de Noyers care aştepta cu condeiul de trestie 
ridicat. 

— Dar, vere, ce vârstă are dânsa? întreba. 

— Are opt ani, vere, răspunse Fâlip, adăogând după o 
tăcere: poate să aibă şi comitatul Burgundiei care ne vine 
de la maică-sa. 

Eudes înalţă capul ca un cal care simte ovăzul. Unirea 
celor două Burgundii, ducatul şi comitatul, era visul ducilor 
din moşi-strămoşi, de pe vremea lui Robert I, nepotul lui 
Hugo Capet. Alipirea curţii din D6le la aceea din Dijon, 
unirea teritoriilor care se întindeau de la Auxerre la 
Pontarlier şi de la Mâcon la Besancon, având astfel o mână 
în Franţa şi cealaltă spre Sfântul Imperiu, căci comitatul 
ţinea de coroana palatinului, mirajul acesta devenea 
deodată realitate. Nu trebuia mai mult pentru ca ducii 
burgunzi să înceapă a visa la reconstituirea, în folosul lor, a 
împărăției lui Carol cel Mare. 

Ludovic d'Evreux nu se putu opri să admire îndrăzneala 
nepotului său; într-o partidă care părea pierdută, el mărea 
deodată miza. Dar privind lucrurile mai de aproape, 
pătrundeai fără greutate planul lui Filip: judecând bine, el 
nu oferea decât moşiile contesei Mahaut. 1 se lăsase 
acesteia provincia Artois ca să renunţe la Burgundia, care i- 
a fost apoi dată lui Filip, în zestrea soţiei sale, pentru a 
putea lua parte la alegerea împăratului Germaniei. Astăzi, 
Filip îşi pusese ochii pe coroana Franţei sau râvnea barem 
regența pentru zece ani de acum încolo; comitatul Artois 


nu-l mai interesa deci atât de mult, cu condiţia să nu încapă 
decât pe mâna unui vasal, ceea ce se întâmpla dacă trecea 
sub stăpânirea lui Eudes. 

— Aş putea s-o văd pe domniţa fiica domniei tale? întrebă 
Eudes, fără a se mai codi, şi fără măcar să-i treacă prin 
minte de a cere părerea mamei sale. 

— Ai văzut-o adineaori, vere, la masă. 

— Fireşte, dar n-am văzut-o bine... Vreau să zic, n-am 
privito aşa cum trebuie. 

Trimiseră s-o cheme pe fiica mai mare a contelui de 
Poitiers, care era ocupată: se juca leapşa cu surorile ei şi cu 
ceilalţi copii ai familiei. 

— Ce au cu mine? Să mă lase în pace, vreau să mă joc, 
spuse fetiţa, alergând după prinţişorul de Vienne înspre 
grajdurile palatului. 

— Măria sa tatăl domniei tale te cheamă, i se spuse. 

Mai întârzie o clipă ca să-l ajungă din urma pe micul 
Guigues, să-i strige: „Leapşa!” lovindu-l cu palma în spate, 
apoi, îmbufnată şi nemulțumită, îl urmă pe şambelan care o 
luă de mână. 

Gâfâind încă după atâta goană, cu obrajii asudaţi, cu părul 
căzut pe faţa şi rochia de brocart acoperită de praf, aşa se 
înfăţişă Jeanne de Poitiers vărului ei, Eudes, care era cu 
paisprezece ani mai mare ca dânsa. O fetiţă nici frumoasă, 
nici urâtă, cam plăpândă, şi care habar n-avea că soarta ei 
se împletea în această clipă cu cea a Franţei... Sunt copii la 
care vezi de timpuriu înfăţişarea ce-o vor avea în anii 
maturității; la Jeanne nu vedeai nimic. Doar comitatul 
Burgundiei, ca un nimb în jurul capului. 

Frumos lucru e să-ţi pice o provincie; mai trebuie însă ca 
femeia care ţi-o aduce în zestrea ei să nu fie slută. „Dacă 
are picioarele drepte, mă învoiesc”, îşi zicea burgundul. 
Avea bune motive să se ferească de o asemenea surpriză, 
căci soră-sa mai mică, a doua după Marguerite, pe care o 
căsătoriseră cu Filip de Valois, era puţintel şchioapă. În 
vrăjmăşia de astăzi a celor din neamul lui Valois faţă de 


familia Burgundiei, beteşugul acesta îşi avea partea lui! 
Ducele ceru deci, fără ca asta să mire pe cineva, să i se 
ridice copilei fusta, pentru a-şi putea da seama dacă 
picioarele nu au vreun cusur. Fetiţa n-avea nici coapsa, nici 
pulpa plină; în această privinţă semăna cu tată-său. Dar 
piciorul era drept. 

— Ai dreptate, vere, recunoscu ducele. În acest chip am 
întări cum se cuvine prietenia noastră. 

— Vezi bine! spuse Poitiers. Nu e mai nimerit aşa, decât să 
ne ţinem de certuri? Vreau să-ţi zic de azi încolo ginere. 

Îl îmbrăţişă; ginerele era cu trei luni mai bătrân ca socrul. 

— Haide, fata mea, vino de-ţi sărută logodnicul, îi spuse 
Filip copilei. 

— A, e logodnicul meu? se miră mititica. 

Îşi înălţă capul cu un aer fudul. 

— Ei, dar e mai mare ca prinţişorul! adăugă ea. 

„Ce bine am făcut luna trecută, îşi zicea Filip, că nu i-am 
dat prinţului de Vienne decât pe a treia dintre fiicele mele, 
păstrând-o pe asta care poate să dispună de comitatul 
Burgundiei!” 

Ducele trebui s-o ridice pe viitoarea soţie până la obrajii 
săi pentru ca ea să-i poată da o pupătură zgomotoasă, cu 
buzele umede! După care, de îndată ce se văzu iar jos, 
alergă în curte ca să le strige celorlalţi copii, umflându-se în 
pene: 

— Sunt logodită! 

Joaca se întrerupse. 

— Şi nu un logodnic mititel, cum e al tău, îi spuse surorii 
sale, arătându-l pe prinţişorul de Vienne. Al meu e mare, ca 
tata. 

Apoi, dând cu ochii de micuța Jeanne de Navarra care 
stătea îmbufnată ceva mai încolo, îi aruncă: 

— Acum îţi voi fi mătuşă. 

— De ce mătuşă? întrebă orfana. 

— Pentru că voi fi soţia unchiului tău, Eudes. 


Una dintre ultimele fete ale contelui de Valois, care n-avea 
încă şapte ani, dar se şi deprinsese să repete orice, dădu 
fuga în castel, îl găsi pe tată-său care urzea ceva împreună 
cu Blanche de Bretagne şi alţi câţiva seniori din tabăra lui, 
şi-i spuse ceea ce auzise. Charles sări în sus, împingându-şi 
scaunul îndărăt, şi se năpusti cu capul înainte, spre 
încăperea în care se afla regentul. 

— A, bine că ai venit, unchiule! exclamă Filip de Poitiers; 
tocmai vroiam să trimit după tine ca să fi martor la învoiala 
noastră. 

Şi-i întinse actul pe care Mille de Noyers îl întocmise 
astfel:... „.pentru a semna aici împreună cu toate rudele 
noastre învoielile pe care le-am făcut cu bunul nostru văr 
din Burgundia şi prin care ne-am înţeles în toate 
privinţele.” 

Amarnică săptămână pentru fostul împărat al 
Constantinopolei care n-avu încotro şi trebui să se supună. 
După dânsul, Ludovic d'Evreux, Mahaut d'Artois, prinţul de 
Vienne, Aime de Savoia, Charles de La Marche, Ludovic de 
Bourbon, Blanche de Bretagne, Guy de Saint-Pol, Henry de 
Sully, Guillaume d'Harcourt, Anseau de Joinville şi 
conetabilul Gaucher de Châtillon îşi puseră iscălitura sub 
aceste învoieli. 

Amurgul târziu de iulie se lăsa peste Vincennes. Pământul 
şi copacii mai erau încă pătrunşi de arşiţa zilei. Cei mai 
mulţi dintre oaspeţi plecaseră. 

Regentul ieşi să facă câţiva paşi sub stejarii din grădina 
palatului, însoţit de slujitorii săi cei mai credincioşi, cei 
care-l urmau de la Lyon şi cărora le datora izbânda. Aceştia 
se cam apucaseră să facă glume pe seama vestitului copac 
al Sfântului Ludovic, de care nimeni nu ştia unde se află. 
Deodată, regentul spuse: 

— Domnii mei, mi-e inima plină de-o dulce bucurie; buna şi 
draga mea soţie mi-a născut astăzi un fiu. 

Răsuflă din adânc, fericit, încântat, ca şi cum aerul 
regatului Franţei ar fi fost într-adevăr al său. 


Se aşeză pe muşchiul verde. Cu spinarea rezemată de-un 
trunchi, contempla frunzişul ce se profila pe cerul 
trandafiriu, când sosi Gaucher de Châtillon, călcând iute. 
Conetabilul avea iar faţa încruntată. 

— Vin să-ţi aduc, monseniore, o veste rea, spuse el. 

— Au şi început să sosească veştile rele? întrebă regentul. 

— Contele Robert a pornit adineaori la drum, îndreptându- 
se spre Artois. 

PARTEA A DOUA. 

PROVINCIA ARTOIS ŞI CONCLAVUL 
| 

SOSIREA CONTELUI ROBERI. 

O duzină de călăreţi venind dinspre Doullens şi având în 
capul lor un uriaş cu tunica de un roşu-aprins peste zaua de 
oţel, străbătură în goana mare satul Bouquemaison şi se 
opriră pe partea cea mai ridicată a şoselei. De acolo, 
privirea descoperea un întins lan de grâu, întretăiat de 
vâlcele şi făgeturi, care cobora încetul cu încetul spre o 
zare rotundă de păduri depărtate. 

— Aici începe provincia Artois, monseniore, spuse unul din 
călăreţi, domnul Jean de Varennes, întorcându-se către 
căpetenia pâlcului. 

— Comitatul meu! Iată, în sfârşit, comitatul meu, vorbi 
uriaşul. lată-mi moşia pe care n-am pus piciorul de 
paisprezece ani! 

Tăcerea amiezii se întindea pe câmpiile copleşite de soare. 
Nu se auzea decât răsuflarea grea a cailor după atâta 
goană şi bâzâitul bondarilor beţi de căldură. 

Robert d'Artois sări dintr-o dată de pe cal, aruncă frâul 
servitorului său Lormet şi, strivind iarba sub picioare, se 
căţără pe taluzul din marginea drumului şi pătrunse în 
primul lan de grâu. Însoţitorii săi rămaseră nemişcaţi, 
lăsându-l singur cu bucuria lui. Robert înainta cu pasul său 
uriaş printre spicele, de pe acum grele şi aurite, care-i 
veneau până la şold. Le mângâia cu mâna de parcă ar fi fost 
părul unui cal sau cosiţele unei iubite blonde. 


— Mogşia mea, grâul meu! repetă el. 

Îl văzură deodată trântindu-se la pământ, lungindu-se 
acolo, tăvălindu-se, rostogolindu-se ca un nebun printre 
grâne, ca şi cum ar fi vroit să se amestece cu ele; muşca 
spicele, sfâşiindu-le lacom, pentru a găsi în inima lor gustul 
acela de lapte pe care-l au boabele, o lună înainte de 
seceriş; nici nu simţea că-şi jupoaie buzele în ţepile grâului. 
Era ameţit de cerul albastru, de pământul uscat, de 
mireasma tulpinilor care trosneau, şi făcea de unul singur 
atâtea stricăciuni, cât o droaie de mistreți. Se ridică, măreț 
şi mototolit, şi se întoarse la însoțitorii săi; flutura în mână 
un mănunchi de spice. 

— Lormet, porunci el slugii sale, descheie-mi tunica, desfă- 
mi platoşa. 

Când dorinţa îi fu împlinită, Robert îşi vâri pumnul de 
spice sub cămaşă, de-a dreptul pe piele. 

— Jur, domnilor, în faţa lui Dumnezeu, rosti cu o voce 
tunătoare, că nu voi scoate spicele acestea de la piept 
înainte de a-mi fi redobândit comitatul până la ultimul lan 
de grâu, până la ultimul copac. Şi acum, la luptă! 

Sari în şa şi, dând pinteni calului, porni în galop. 

— Nu crezi, Lormet, strigă el în vuietul vântului, că aici 
pământul sună mai frumos sub potcoavele cailor noştri? 

— Ba da, ba da, monseniore, răspunse ucigaşul cu inimă 
duioasă, care împărtăşea toate părerile stăpânului său şi-i 
arăta o grijă de doică. Dar îţi flutură tunica, monseniore; 
încetineşte-ţi niţel goana ca să ţi-o închei. 

Merseră o bucată de vreme aşa. Apoi tăpşanul se lăsă 
deodată în jos, şi acolo Robert descoperi că-l aşteaptă, într- 
o uriaşă câmpie, scânteind sub soare, o oaste de o mie opt 
sute de călăreţi împlătoşaţi veniţi să-l întâmpine. N-ar fi 
crezut niciodată să-şi găsească partizanii la locul întâlnirii, 
în număr aşa de mare. 

— Ei, dar ştii, Varennes, frumoasă treabă ai făcut, 
prietene! izbucni Robert, înmărmurit. 


De îndată ce cavalerii din Artois îl recunoscură, o larmă de 
glasuri se înălţă din rândurile lor: 

— Bun venit contelui nostru Robert! Mulţi ani trăiască 
drăguţul nostru stăpân! 

Iar cei mai zoriţi îşi porniră caii în galop spre dânsul; 
genunchierele de fier se ciocneau, lâncile se legănau ca un 
alt lan de spice. 

— A, iată-te, Caumont! Şi tu, Souastre! zicea Robert. Vă 
recunosc, prieteni, după scuturile voastre. 

Prin viziera ridicată a coifului li se zăreau feţele 
îmbrobonite de sudoare, dar strălucind de voioşie 
războinică. Mulţi dintre dânşii, mărunți nobili de ţară, 
purtau vechile armuri demodate, moştenite de la tata sau 
bunicul, şi pe care ei înşişi le meşteriseră, potrivindu-le pe 
măsura lor: treaba făcută la conac. Până seara, aceştia vor 
avea rosături la încheieturi şi trupul le va fi acoperit de 
sânge închegat; de altminteri, fiecare aducea în bagajele 
slugii care-l însoțea la război un borcan cu alifie pregătită 
de nevastă şi feşe de pânză pentru a-şi obloji rănile. 

Sub ochii lui Robert se înfăţişau toate mostrele modei 
militare de un secol încoace, toate formele de chivere şi de 
coifuri; unele din aceste platoşe şi din aceste paloşe 
făcuseră cruciada! Nişte fercheşi cavaleri de provincie se 
împopoţonaseră cu pene de cocoş, fazan sau păun; alţii 
purtau pe coifuri câte un balaur aurit, ba unul îşi prinsese 
de pălăria lui de fier bustul gol al unei femei care atrăgea 
multe priviri. "Toţi îşi spoiseră din nou scuturile pe care 
străluceau în culori ţipătoare armăriile lor, simple sau 
complicate, după gradul de vechime al nobleţei, semnele 
cele mai simple aparţinând neapărat celor mai vechi familii. 

— lată-l pe Saint-Venant, iată-l pe Longvillers, iată-l pe 
Nedonchel, zicea Jean de Varennes, prezentându-i lui 
Robert cavalerii. 

— Supusul credincios al domniei tale, monseniore, repeta 
fiecare auzindu-şi numele. 


— Credinciosul Nedonchel... credinciosul Bailiencourt... 
credinciosul Picguigny... continua Robert, trecând prin faţa 
lor. 

Câtorva flăcăi, cu capul sus şi grozav de fuduli văzându-se 
pentru întâia oară înveşmântaţi ca de război, Robert le 
făgădui să le dea el însuşi spada de cavaler, dacă se vor 
arăta viteji în luptele viitoare. 

Apoi hotări să numească de îndată doi mareşali, întocmai 
ca pentru oastea regală. Îl alese mai întâi pe domnul de 
Hautponlieu, care lucrase cu mare râvnă ca să adune 
această nobilime gălăgioasă. 

— Şi apoi voi lua... haide... tu, Beauval! anunţă Robert. 
Regentul are un Beaumont ca mareşal, eu voi avea un 
Beauval. 

Domnişorii, cărora le plăceau jocurile de cuvinte şi 
calambururile, îl aclamară râzând pe Jean de Beauval care 
fu astfel numit datorita numelui său. 

— Şi acum, monseniore Robert, pe ce drum vrei să o 
luăm? întrebă Jean de Varennes. Mergem mai întâi la Saint- 
Pol, sau de-a dreptul la Arras? Tot ţinutul Artois e al domniei 
tale, nu-ţi rămâne decât să alegi. 

— Ce drum duce la Hesdin? 

— Cel pe care te afli, monseniore, şi care trece prin 
Frevent. 

— Ei bine, vreau să merg mai întâi la castelul străbunilor 
mei. 

Un freamăt de nelinişte se iscă printre cavaleri. Faptul că, 
încă de la sosirea sa, contele d'Artois vroia să dea fuga la 
Hesdin, era un adevărat ghinion pentru dânşii. 

— Monseniore, vezi că, spuse Souastre, cel de avea o 
femeie goală pe cap, vezi că la Hesdin castelul nu prea e în 
stare să te primească. 

— Ei, ce? E încă ocupat de domnul de Brosse pe care l-a 
aşezat acolo văru-meu, Aiuritul? 

— Nu, nu... L-am luat la goană pe Jean de Brosse; dar în 
treacăt am făcut niscaiva stricăciuni castelului. 


— Stricăciuni? întrebă Robert. Nu cumva i-aţi dat foc? 

— Nu, monseniore, asta nu, zidurile se ţin bine. 

— Dar l-aţi cam jefuit, nu-i aşa, drăguţilor? Ei, dacă nu-i 
decât asta, bine aţi făcut. Toate câte sunt ale paceaurii ăleia 
de Mahaut, ale scroafei de Mahaut, ale târfei de Mahaut, 
ale voastre sunt, domnii mei, şi puteţi să vi le împărţiţi între 
voi. 

Cum să nu îndrăgeşti un stăpân atât de mărinimos! Aliaţii 
răcniră din nou că-i urau viaţă lungă drăguţului lor conte 
Robert, apoi oastea răzvrătiţilor porni spre Hesdin. 

Ajunseră pe la sfârşitul după-amiezii în faţa celor 
paisprezece tunuri ale cetăţii conților d'Artois, unde 
castelul singur ocupa o suprafaţă uriaşă de douăsprezece 
„măsuri”, adică aproape cinci hectare. 

Câte biruri, câtă trudă şi sudoare îi costase pe oamenii de 
rând din împrejurimi acest fabulos castel, menit, după cum 
li se spusese, să-i apere de nenorocirile războaielor! 

Războaiele se ţineau lanţ, dar apărarea se dovedea puţin 
eficace, şi deoarece întotdeauna luptele se dădeau pentru a 
pune mâna pe castel, populaţia prefera să-şi caute adăpost 
în bordeiele din chirpici, rugându-se lui Dumnezeu ca 
iureşul să-i ocolească. 

Nu prea era lume pe străzi pentru a-i face o primire 
sărbătorească seniorului Robert. Destul de încercaţi de 
jaful din ajun, locuitorii se ascundeau. Cei mai fricoşi 
ieşiseră să zbiere niţel, dar uralele lor răsunau fără vlagă. 

Împrejurimile castelului nu erau frumoase la vedere; 
garnizoana regală, spânzurată de creneluri, începea să cam 
duhnească a hoit. La poarta cea mare, zisa poarta Puilor, 
podul era lăsat jos. Curtea arăta ca după un prăpăd; de prin 
beciuri se scurgea vinul din tocitoarele sparte; orătănii 
moarte zăceau mai peste tot; se auzea din staul mugetul 
jalnic al vacilor nemulse, iar pe cărămizile care pavau 
ogrăzile interioare, lux rar pe vremea aceea, puteai citi 
istoria măcelului de deunăzi în mari băltoace de sânge 
uscat. 


Clădirile de locuit ale familiei d'Artois numărau cincizeci 
de apartamente, din care nici unul nu fusese cruțat de 
vrednicii aliaţi ai lui Robert. Tot ce nu apucaseră să umfle 
pentru a împodobi conacul lor din vecinătate fusese 
sfărâmat pe loc. 

Pierise din capelă marea cruce de argint suflat cu aur, 
pierise şi bustul Sfântului Ludovic, conţinând un crâmpei de 
os şi câteva fire din părul regelui. Pierise potirul de aur pe 
care-l înşfăcase Ferry de Picquigny şi care avea să fie 
regăsit la un negustor parizian căruia i-l vânduse. Pieriseră 
cele douăsprezece volume ale bibliotecii ca şi şahul de 
matostat şi de agată. Dând iama în rochiile, capoatele şi 
lenjeria contesei Mahaut, micii seniori se înarmaseră cu 
frumoase cadouri pentru ibovnicele lor şi îşi pregătiseră 
fără mare cheltuială calde nopţi de drăgăstoasă 
recunoştinţă. Până şi din bucătării au fost ridicate proviziile 
de piper, şofran, ghimber şi scorţişoară(4). 

Murdării pe sfărâmături de veselă, pe brocarte sfâşiate; 
nu se vedeau decât perdele de pat trântite la pământ, 
mobile sparte, draperii smulse. Cu mutrele cam plouate, 
căpeteniile răsculaților îl urmau pe Robert în vizita sa; dar 
la fiecare nouă descoperire, uriaşul izbucnea într-un hohot 
de râs aşa de răsunător, aşa de sincer, încât cavalerii se 
simţiră numaidecât înveseliţi. 

În sala scuturilor, Mahaut pusese să se ridice, de-a lungul 
pereţilor, nişte statui de piatră înfăţişându-i pe conții şi pe 
contesele d'Artois, de la obârşie până la ea însăşi. Toate 
chipurile se cam asemănau, dar laolaltă aveau un aer 
măreț. 

— Aici, monseniore, ţinu să constate Picquigny care îşi 
simţea conştiinţa destul de încărcată, n-am vrut să ne 
atingem de nimic. 

— Şi rău aţi făcut, prietene, răspunse Robert, căci zăresc 
printre capetele astea cel puţin unul care nu-mi place. 
Lormet! O ghioagă! 


Apucând buzduganul greu pe care i-l întindea valetul său, 
îl învârti de trei ori deasupra creştetului şi izbi din toate 
puterile faţa contesei Mahaut. Statuia se clătină pe soclu şi 
capul, dezlipit de gât, se rostogoli pe lespezile de piatră, 
făcându-se bucăţi. 

— Aşa s-o păţească şi capul viu, după ce toţi aliaţii din 
Artois îşi vor fi făcut treburile pe el, izbucni Robert. 

Pentru cel căruia îi place să spargă, greu e până începe; 
buzduganul era o jucărie în mâna uriaşului învesmântat în 
stacojiu. 

— Ah, mătuşă ticăloasă, m-ai prădat luându-mi provincia 
Artois, pentru că cel care m-a zămislit... 

Şi, cu o lovitură, zbură capul statuii tatălui său, contele 
Filip. 

—.făcu prostia să moară înaintea ăstuia... 

Şi-şi decapită bunicul, contele Robert al II-lea. 

—.şi poate că ai vrea să trăiesc printre chipurile acestea 
pe care le-ai comandat ca să-ţi faci o cinste la care n-ai nici 
un drept! Jos cu ele! Jos cu străbunii mei! Vom lua totul de 
la capăt, şi nu cu bani furaţi! 

Tremurau pereţii, sfărâmăturile de piatră acopereau 
pardoseala. Cu răsuflarea tăiată, baronii din Artois 
amuţiseră în faţa acestei furii năprasnice care întrecea tot 
ce puteau face dânşii la mânie. Într-adevăr, cum să nu 
asculţi orbeşte de un asemenea şef! 

Când isprăvi să reteze capetele tuturor neamurilor sale, 
contele Robert aruncă buzduganul în vitraliile unei ferestre, 
şi spuse întinzându-şi braţele în lături: 

— lată-ne acum la largul nostru pentru a sta de vorbă... 
Domnilor, iubiţi camarazi şi credincioşii mei supuşi, vreau 
ca în fiecare oraş, judeţ sau moşie pe care o vom scoate de 
sub jugul acestei Mahaut şi a Hirsonilor ei afurisiţi să fie 
scrise toate plângerile oamenilor împotriva ei, iar condica 
să cuprindă răutăţile ce-a săvârşit, ca să-i putem trimite 
socoteala cu de-amănuntul ginerelui ei, Domnul Porţilor 
Închise... căci omul acesta de cum se iveşte undeva închide 


porţile, ale oraşelor, ale conclavului, ale vistieriei... Domnul 
Vedere-Scurtă, bunul nostru stăpân Filip cel Chior care se 
dă drept regent, şi pentru folosul căruia ni s-a luat acum 
paisprezece ani comitatul acesta, ca el să se îngraşe 
înghițind Burgundia! Să-i rămână în gât şi să crape 
dobitocul sugrumat cu propriile lui maţe! 

Mărunţelul Gerard Kierez, omul iscusit în chichiţe şi 
procese, care pledase înaintea regelui pricina baronilor 
împotriva contesei Mahaut, luă atunci cuvântul şi spuse: 

— Mai e o ticăloşie foarte mare, monseniore, care priveşte 
nu numai provincia Artois, ci şi ţara întreagă, şi poate că pe 
regent l-ar interesa să se afle cum a murit fratele său, 
Ludovic al Zecelea. 

— Fir-ar să fie! Aşadar, dragă Gerard, crezi şi tu ceea ce 
cred eu? Ai vreo dovadă că şi în istoria asta mătuşa-mea şi-a 
vârât coada? 

— Dovada, dovada! N-am ajuns încă acolo, monseniore; 
dar o bănuială temeinică există şi care poate fi sprijinită de 
martori. Cunosc la Arras o femeie, pe nume Isabelle de 
Feriennes, care împreună cu fiu-său Jean se îndeletniceşte 
cu negoţul de licori vrăjitoreşti, şi care au furnizat unei 
oarecare domnişoare d'Hirson, una Beatrice... 

— Pe asta, dragii mei, am să v-o dau într-o zi în dar, spuse 
Robert. O ştiu, şi doar cântărind-o din ochi, cred că-i o 
bucăţică faină la pat! 

— Aceşti Feriennes i-au furnizat deci, pentru doamna 
Mahaut, o otravă bună de ucis cerbii, şi asta cu cel mult 
două săptămâni înainte ca regele să-şi dea sufletul. Ceea ce 
se cerea pentru cerbi, putea servi tot aşa de bine pentru 
rege. 

Baronii arătară prin exclamaţii pline de admiraţie că le 
plăcuse această perspicacitate. 

— Oricum era o otravă pentru dobitoace cu coarne, vorbi 
Robert, împingând discuţia pe făgaşul veseliei. Dumnezeu 
să aibă în paza lui sufletul său de încornorat. 

De data aceasta, cavalerii râseră ceva mai tare. 


— Şi lucrul pare cu atât mai adevărat, Domnule Robert, 
urmă Kierez, cu cât cucoana de Feriennes s-a lăudat mai an 
că pregătise licoarea care-i făcu pe contele Filip, cel căruia 
îi zici chiorul, să se împace cu contesa Jeanne, fiica doamnei 
Mabhaut... 

—.târfă ca şi mă-sa, şi pe care, voi, baronii mei, aţi făcut 
marea greşeală de-a n-o strivi ca pe o viperă atunci când aţi 
avut-o în mână, chiar în locul acesta, toamna trecută, spuse 
Robert. Am nevoie de femeia asta Feriennes şi de fiu-său. 
Aveţi grijă să-i prindeţi de îndată ce vom fi la Arras. Şi 
acum, să ne aşezăm la masă, căci mi-e tare foame după ozi 
ca asta. Să fie tăiat boul cel mai gras din staul şi să fie pus 
întreg la frigare; să se scoată toţi crapii din eleşteul 
ticăloasei de Mahaut, şi să ni se aducă tot vinul pe care n-aţi 
apucat să-l isprăviţi de rândul celălalt. 

Mai târziu cu două ceasuri, când se lăsase seara, toată 
această nobilă adunare era beată de se tăvălea pe jos. 
Robert îl trimise atunci pe Lormet, care ţinea destul de bine 
la băutură, amestecând toate soiurile de vinuri, să dea iama 
prin oraş, însoţit de o bună escortă, spre a aduce câte fete 
trebuiau pentru a mulţumi poftele baronilor. Lormet şi 
oamenii săi nu se prea uitară dacă cele pe care le smulgeau 
din patul lor erau fecioare sau mame cu copii, şi împinseră 
spre castel o turmă în cămăşi de noapte, behăind de 
spaimă. 

În odăile răvăşite ale contesei Mahaut, se încinse un 
tărăboi drăcesc. Urletele femeilor aţâţau poftele cavalerilor 
care săreau la ele de parcă ar fi năvălit asupra păgânilor şi 
fiecare vrând să-şi arate bărbăţia, se năpusteau câte trei o 
dată pe aceeaşi pradă. Pentru el însuşi, Robert înşfăcă de 
păr câteva dintre cele mai frumoase femei, despuindu-le 
fără multe mofturi. Deoarece cântărea peste două sute de 
livre, victimele sale pierdeau sub el până şi puterea de a 
mai ţipa. În vremea asta, Souastre, care-şi rătăcise 
frumosul său coif, stătea îndoit, cu pumnii pe inimă şi vărsa 
ca un jgheab sub o ploaie vijelioasă. 


Apoi, toţi vitejii ăştia, unul după altul, începură să sforăie; 
un om ar fi fost deajuns în noaptea aceea pentru a căsăpi 
fără mare osteneală toată nobilimea din Artois. 

A doua zi, o oaste cu picioare moi, cu limbi năclăite şi minţi 
ceţoase porni la drum spre Arras, unde Robert hotărâse să- 
şi aşeze ocârmuirea. Dintre toţi, el singur părea tot aşa de 
proaspăt ca o ştiucă scoasă din gârlă, ceea ce-i aduse 
pentru totdeauna admiraţia trupelor sale. Drumul fu 
întrerupt de popasuri, căci Mahaut avea pe aceste 
meleaguri alte câteva castele, a căror vedere trezi 
îndârjirea baronilor. Dar, de sfânta Magdalena, când Robert 
sosi la Arras, femeia Feriennes dispăruse. 

II 

LOMBARDUL PAPII. 

La Lyon, cardinalii tot închişi erau. Îşi închipuiseră că, 
ţinându-se tari, îl vor obosi pe regent; închisoarea lor dura 
de o lună. Cei şapte sute de oşteni ai contelui de Forez 
continuau să facă de strajă în jurul bisericii şi a mănăstirii 
Călugărilor Propovăduitori; iar dacă, mai mult de ochii 
lumii, contele Savelli, mareşalul conclavului, purta tot 
timpul cheile asupra sa, aceste chei nu slujeau la mare 
lucru, căci nu se potriveau decât la nişte uşi zidite. 

Cardinalii încălcaseră zi de zi rânduielile papii Grigore, 
având cugetul cu atât mai împăcat cu cât îşi ziceau ca 
fuseseră siliţi să se adune împotriva voinţei lor. Şi nu uitau 
s-o spună zi de zi contelui de Forez, când acesta îşi vâra 
capul închivărat prin deschizătura strâmtă pe unde li se 
introducea mâncarea. La care, zi de zi, contele de Forez 
răspundea că era pus acolo spre a face ca legea conclavului 
să fie respectată. Acest dialog de surzi putea să ţină mult şi 
bine. 

Cardinalii nu mai locuiau acum toţi laolaltă, cum fusese 
orânduit; căci, deşi naosul bisericii lacobinilor era mare, 
traiul celor aproape o sută de oameni, pe nişte maldăre de 
paie, ajunsese foarte repede insuportabil. Duhoarea care 
domnea încă din primele seri nu prea era prielnică la 


alegerea unui papă. Înaltele feţe bisericeşti se mutaseră, 
aşadar, în mănăstirea lipită de biserică, şi cuprinsă în 
aceeaşi curte îngrădită. Scoţându-i de acolo pe călugări, 
prelaţii se aranjaseră câte trei într-o chilie, ceea ce nu era 
câtuşi de puţin mai confortabil. Pajii cardinalilor ocupaseră 
cu de-a sila un dormitor, iar capelanii arhondaricul 
mănăstirii care nu mai primea călători. 

Regimul alimentar din ce în ce mai aspru, cum poruncise 
contele de Poitiers, nu era nici el aplicat; să-i fi dat urmare, 
n-ar mai fi fost acolo decât o adunare de schelete. Cardinalii 
reuşeau deci să primească ceva bunătăţi de afară, despre 
care se zicea că sunt trimise stareţului. Secretul 
deliberărilor era violat cu încăpățânare; în fiecare zi, 
scrisori intrau sau ieşeau din conclav, strecurate în miezul 
pâinii sau printre farfuriile goale. Ora prânzului devenise 
ora poştei, şi corespondenţa care pretindea să hotărască 
soarta creştinătăţii era foarte pătată de grăsime. 

Despre toate aceste abateri, contele de Forez îl înştiinţase 
pe regent, care îl îndemnase să închidă ochii. „Cu cât vor 
săvârşi mai multe greşeli şi încălcări, îi spusese Filip de 
Poitiers, cu atât vom fi mai în măsură să-i pedepsim atunci 
când ne vom hotărî la aceasta. În ce priveşte scrisorile, 
prefă-te că nu le vezi şi lasă-le să meargă, dar deschide-le 
când îţi cad în mână, ca să mă înştiinţezi despre ce e vorba 
în ele.” 

Astfel, regentul află din timp despre cele patru candidaturi 
care căzuseră aproape de îndată ce au fost puse; mai întâi 
aceea a lui Arnaud Nouvel, fostul stareţ de la Fontfroide, 
despre care contele de Poitiers se pronunţă răspicat, prin 
Jean de Forez, că „nu-l găsea pe acest cardinal destul de 
prieten al regatului Franţei”, apoi candidatura lui 
Guillaume de Mandagout, cardinal de Prenestre, a lui 
Arnaud de Pelagrue şi a lui Berenger Fredol, cel mai mare 
dintre fraţi. Gasconi şi provensali îşi vârau unii altora bețe 
în roate. Regentul află de asemenea că temutul Caetani 
începea să-i scârbească pe unii dintre italieni, chiar şi pe 


propriul său văr, Stefaneschi, prin josnicia uneltirilor sale şi 
prin înverşunarea smintită cu care îi ponegrea pe ceilalţi. 

Nu propusese oare în chip de glumă - dar ştiau cu toţii ce 
însemna o glumă în gura lui! - să se ceară ajutorul 
Diavolului pentru alegerea unui papă, deoarece Dumnezeu 
părea să fi renunţat de a alege el? 

La care Dueze, cu vocea sa şuşuită, răspunsese: 

— Francesco, nu ar fi pentru întâia oară când Satana ar 
lua loc printre noi. 

De îndată ce Caetani cerea o lumânare, se zicea că nu e 
pentru a-şi face lumină, ci pentru a face cu ceara vreo 
vrăjitorie de a lui. 

Cardinalii, până la neaşteptata lor închidere în biserică, se 
combătuseră unii pe alţii pentru pricini de doctrină, de 
prestigiu sau de interes. Trăind însă o lună laolaltă în lipsuri 
şi strâmtoare, începuseră să se urască din motive 
personale, aproape din motive fizice. Unii nu se mai 
îngrijeau, umblând nebărbieriţi de patru săptămâni, şi se 
lăsau în voia firii, fără să le mai pese de nimic. Cutare 
candidat nu mai căuta acum să câştige voturi făgăduind 
bani sau venituri ecleziastice, ci împărţindu-şi hrana cu 
mâncăii lacomi, lucru pe care rânduielile alegerii îl 
interziceau în chipul cel mai hotărât. Atunci, pârile umblau 
de la o ureche la alta. 

— Cardinalul locţiitor a mâncat iar trei feluri date de cei 
din tabăra lui, se şoptea. 

Dacă prin aceste aranjamente, stomacurile reuşeau de 
bine, de rău să se potolească, nu tot aşa se întâmpla în ce 
priveşte o castitate cu care unii cardinali nu prea erau 
deprinşi şi care începea să întărite firea câtorva din ei. O 
vorbă de haz circula printre provensali: 

— Monseniorul d'Auch, ziceau aceştia, suferă că trebuie 
să-şi înfrâneze pofta de carne, iar monseniorii Colonna că 
trebuie să-şi înfrâneze pofta de cărnuri. 

Căci cei doi Colonna, croiţi ca nişte atleți şi făcuţi mai 
curând pentru platoşă decât pentru sutană, se ţineau după 


paji prin coridoarele mănăstirii, făgăduindu-le dinainte 
iertarea tuturor păcatelor. 

Cardinalii nu încetau să-şi arunce unii altora în faţă greşeli 
mai vechi: 

— Dacă nu l-aţi fi canonizat pe Celestin... Dacă nu v-aţi fi 
lepădat de Bonifaciu... Dacă nu v-aţi fi învoit să plecaţi din 
Roma... Dacă nu i-aţi fi osândit pe templieri... 

Se învinuiau unii pe alţii că s-au arătat bicisnici în 
apărarea bisericii, că-s ambiţioşi şi că se vând oricui da mai 
mult. Auzindu-i vorbind pe aceşti cardinali, ai fi putut crede 
că nici unul din ei n-ar fi fost vrednic nici măcar de o 
parohie de ţară. 

Numai monseniorul Dueze părea să nu se sinchisească de 
traiul acesta în lipsuri şi strâmtoare, de intrigi şi de bârfeli. 
De doi ani încoace încurcase aşa de rău iţele între colegii 
săi, că nu mai avea nevoie să se amestece în fierberea de 
acum, şi putea să lase sămânţa rea pe care o băgase în 
mintea fiecăruia să-şi dea singură roadele aşteptate. 
Nefiind prea pofticios la mâncare, hrana puţină nu-l supăra 
de fel. Hotărâse să-şi împartă chilia cu cei doi cardinali 
normanzi alipiţi taberei provensale, Nicolas de Freauville, 
fostul duhovnic al lui Filip cel Frumos, şi Michel du Bec, pe 
care nimeni nu-l împingea spre scaunul papal, amândoi 
prea slabi pentru a alcătui un partid. Nimeni nu se temea 
de dânşii, şi instalarea lor împreună cu Dueze nu putea să 
capete aerul unei conspirații. De altminteri, Dueze îi vedea 
puţin pe cei doi tovarăşi de chilie. La oră fixă, se plimba prin 
galeria ce înconjura mănăstirea, mai totdeauna sprijinit de 
braţul lui Guccio, care nu înceta să-i amintească: 

— Monseniore, nu umbla aşa de repede! Uite, mi-e greu să 
mă ţin după sfinţia ta, cu piciorul acesta beteag de pe urma 
accidentului meu de la Marsilia, când am căzut din corabia 
reginei Clemence... Ştii bine că şansele sfinţiei tale, dacă 
dau crezare celor auzite, vor fi cu atât mai mari cu cât toţi 
te vor crede mai prăpădit. 


— Aşa e, aşa e, bine te-ai gândit, răspundea cardinalul 
care se silea atunci să-şi cocârjească spinarea, să-şi îndoaie 
genunchii, să-şi disciplineze cei şaptezeci şi doi de ani ai săi. 

În restul timpului, citea sau scria. Izbutise să-şi facă rost 
de tot ceea ce-i era mai necesar pe lumea asta: cărţi, 
lumânări şi hârtie. Când veneau să-l poftească la vreo 
adunare în strana bisericii, se prefăcea că abia se poate 
dezlipi de truda lui, se târa până la jilţul său şi acolo, 
bucuros că-şi aude colegii înjurându-se sau împungându-se 
cu vorbe viclene, se mulțumea să zică în şoaptă: 

— Mă rog lui Dumnezeu, fraţilor; mă rog să ne inspire 
alegerea celui mai vrednic. 

Cei care-l cunoşteau bine îl găseau schimbat. Părea 
plămădit din virtuţi creştine, chinuindu-şi trupul cu posturi 
grele şi oferind tuturor pilda bunăvoinţei şi a milosteniei. 
Când i se pomenea de asta, răspundea numai atât, 
însoţindu-şi şoapta cu un gest de lehamite: 

— Se apropie moartea... A venit vremea să mă pregătesc... 

Apuca doar să guste din strachină când i se aducea 
prânzul şi o trimitea unuia sau altuia dintre colegi, 
scuzându-se că încalcă regula, dar arătând că sănătatea lui 
şubreda nu-i îngăduie să mănânce. Guccio se înfăţişa deci 
cu braţele încărcate în chilia locţiitorului papii, care înflorea 
ca un bou pus la îngrăşat, zicându-i: 

— Monseniorul Dueze vă trimite asta. A băgat de seamă 
azi-dimineaţă că aţi slăbit. 

Dintre cei nouăzeci şi şase de prizonieri, Guccio era unul 
dintre cei care comunicau mai lesne cu lumea de afară; 
reuşise într-adevăr să stabilească repede o legătură cu 
împuternicitul băncii Tolomei din Lyon. Pe această cale 
porneau nu numai scrisorile trimise de Guccio unchiului 
său, dar şi corespondenţa mai tainică pe care Dueze o 
adresa regentului. Aceste scrisori nu trebuiau să mai fie 
strecurate printre blidele unsuroase; veneau şi plecau, 
pitite în cărţile neapărat necesare cardinalului pentru 
pioasele sale studii. 


La drept vorbind, Dueze nu avea alt confident decât pe 
tânărul lombard, a cărui isteţime îl slujea în fiecare zi tot 
mai mult. Soarta lor era strâns legată, căci dacă unul 
râvnea să iasă din această mănăstire cu zidurile încinse de 
căldura verii, celălalt dorea să plece cât mai curând, şi bine 
ocrotit, spre a-şi ajuta iubita. Guccio era oarecum liniştit în 
privinţa Mariei, de când Tolomei îi scrisese că veghea 
asupra ei ca un adevărat unchi. 

Pe la începutul ultimei săptămâni din iulie, când Dueze îşi 
văzu colegii sătui de acest trai, fleşcăiţi de căldură, şi aprig 
porniţi unii împotriva altora, hotări să le joace comedia 
frământată în mintea lui de multă vreme şi pe care o pusese 
la cale cu Guccio până în cele mai mici amănunte. 

— Târâtu-mi-am destul piciorul? Postit-am destul? Arăt 
destul de rău? îl întreba pe pajul său improvizat. Şi cumetrii 
cardinali sunt îndeajuns de hărţuiţi spre a se lăsa convinşi 
să ia o hotărâre dictată de oboseală? 

— Cred că da, monseniore, cred că sunt copţi pentru asta. 

— Atunci, haide, tinere prieten, dă-i drumul! Lasă-ţi limba 
să vorbească. Cât despre mine, cred că mă voi vâri în pat şi 
nu mă voi mai da jos. 

Guccio începu să se bage printre slujitorii celorlalţi 
cardinali, zicând că monseniorul Dueze se simţea tare rău, 
că arăta semne de boală şi că era de temut, dată fiind 
vârsta lui înaintată, să nu mai iasă viu din acest conclav. 

A doua zi Dueze nu apăru la adunarea zilnică, şi cardinalii 
şoptiră între ei, fiecare repetând ca venind de la dânsul 
zvonurile pe care Guccio le împrăştiase. 

În ziua următoare, cardinalul Orsini, care tocmai venea de 
la o ceartă aprigă cu fraţii Colonna, îl întâlni pe Guccio şi-l 
întrebă dacă era adevărat că monseniorul Dueze se află aşa 
de rău cum se spune. 

— Ei, da, monseniore şi mi-e inima sfâşiată de durere, 
răspunse Guccio. Ştie sfinţia ta, că bunul meu stăpân nu 
mai poate nici să citească? Asta arată că nu mai are mult de 
trăit. 


Apoi, cu aerul de îndrăzneală naivă pe care se pricepea să 
şi-l dea la nevoie, adaogă: 

— Dacă eram în locul sfinţiei tale, monseniore, ştiu bine 
ce-aş face. L-aş alege pe monseniorul Dueze. Astfel aţi 
putea ieşi în sfârşit din acest conclav, şi să pregătiţi alt 
papă, după placul sfinţiilor voastre, să-l aveţi gata de îndată 
ce acesta va fi murit, ceea ce, o repet, monseniore, nu va 
întârzia să se întâmple. E un noroc cu care, într-o 
săptămână de azi încolo, poate că nu vă veţi mai întâlni. 

În aceeaşi seară, Guccio îl văzu pe Napoleon Orsini 
vorbind în şoaptă cu Stefaneschi, care era un Orsini după 
mamă, cu Albertini de Prato şi cu Guillaume de Longis, 
adică toţi italienii favorabili lui Dueze. A doua zi, acelaşi 
grup se strânse iar, ca de la sine, în galena ce înconjura 
mănăstirea, dar de data asta grupul sporise cu spaniolul 
Luca Flisco, fratele vitreg al lui Jacques al II-lea de Aragon 
şi cu Arnaud de Pelagrue, şeful partidului gascon; iar 
Guccio, trecând prin preajma lor, auzi pe unul din ei 
rostind: 

— E se non muore?45) 

— Peccato(6!. dar dacă moare mâine, mai rămânem fără 
îndoială şase luni aici. 

Numaidecât, Guccio făcu să ajungă la unchiul său o 
scrisoare în care îi recomanda să răscumpere din mâna 
fraţilor Bardi toate poliţele semnate de Jacques Dueze pe 
care le avea banca lor. „Vei putea să le capeţi fără bătaie de 
cap la jumătate din valoarea lor, căci datornicul e socotit a fi 
pe moarte şi împrumutătorul te va crede nebun că-ţi bagi 
banii în aşa ceva. Cumpără-le chiar cu optzeci de livre suta, 
şi-ţi spun că vei face o afacere bună, sau nu mai sunt 
nepotul tău.” Afară de asta, îl sfătui pe Tolomei să vină el 
însuşi la Lyon cât de curând îi va fi cu putinţă. 

La 29 iulie, contele de Forez porunci să se înmâneze în 
chip oficial cardinalului locţiitor de papă o scrisoare a 
regentului. Spre a asculta cetirea ei, Jacques Dueze 


consimţi să-şi părăsească patul; nu se duse la adunare, ci 
mai curând se lasă dus până acolo. 

Scrisoarea contelui de Poitiers era aspră. Ea înşira cu de- 
amănuntul toate abaterile de la rânduiala statornicită de 
papa Grigore. Reamintea făgăduiala de a dobori acoperişul 
bisericii. Îi dojenea pe cardinali pentru zâzaniile lor, şi-i 
povâăţuia cu vorbe ocolite să dea tiara papală, dacă nu vor 
putea ajunge la o încheiere, celui mai bătrân dintre dânşii. 
Or cel mai bătrân era Jacques Dueze. 

Când auzi cuvintele acestea, el îşi flutură bravele într-un 
gest de muribund şi spuse cu voce stinsă: 

— Cel mai vrednic, fraţilor, alegeţi-l pe cel mai vrednic! Ce 
vă veţi face cu un păstor care nu mai are putere să se 
conducă pe sine însuşi, şi al cărui loc e mai curând în cer, 
dacă Domnul se îndură să mă primească acolo, decât în 
lumea aceasta. 

Ceru să fie dus îndărăt în chilia sa, se vâri în aşternut, şi se 
întoarse cu faţa la perete. Trebuia ca Guccio să-l fi cunoscut 
bine pentru a şti că tresăririle care-i scuturau umerii erau 
acelea ale râsului iar nu sughiţurile agoniei. 

În ziua următoare, Du&ze păru să-şi mai recapete niţică 
vlagă; o slăbiciune prelungită din cale afară ar fi trezit 
bănuieli. Dar, când veni o scrisoare a regelui Neapolei care 
o sprijinea pe aceea a contelui de Poitiers, moşneagul 
începu să tuşească în chip jalnic; era prăpădit rău, îşi ziceau 
colegii, dacă putea să răcească pe o zăpuşeală ca asta. 

Tocmelile continuau tot aşa de dârz, căci nu-şi pierduseră 
toţi nădejdea. Din douăzeci şi patru de cardinali, nu era 
unul, chiar dintre cei cu şanse foarte puţine, care să nu-şi 
zică la un moment dat: „De ce nu eu?” 

În mintea mulţimii care năvălea de pretutindeni la Lyon, 
atrasă de speranţa unei hotărâri apropiate, încolţea 
părerea că nu existau instituţii desăvârşite, că toate erau la 
fel de stricate de ambiția oamenilor; sistemul electiv care se 
folosea la urcarea pe tronul sfântului Petru nu se dovedea 


mai bun decât datina străbună a eredității pentru tronul 
Franţei. 

Dar contele de Forez începea să arate multă străşnicie. 
Punea acum străjile să scotocească făţiş prin hrana 
prizonierilor, redusă de altminteri la o singură masă pe zi, şi 
confisca scrisorile sau poruncea să fie înapoiată 
trimiţătorilor dinlăuntrul bisericii. 

La 5 august, Napoleon Orsini izbutise să-l câştige de 
partea lui Dueze pe temutul Caetani însuşi, ca şi pe alţi 
câţiva membrii ai partidului gascon. Provensalii începeau să 
adulmece parfumul victoriei. 

La 6 august, ei îşi dădură seama că monseniorul Dueze se 
putea bizui pe optsprezece voturi, adică două mai mult 
decât acea faimoasă majoritate absolută pe care în doi ani 
şi trei luni nimeni nu reuşise s-o întrunească. Ultimii 
dizidenţi, văzând atunci că alegerea avea să se facă în ciuda 
lor, şi temându-se că li se va lua în nume de rău 
încăpăţânarea, se dădură pe brazdă, fălindu-se că ştiu să 
recunoască înaltele virtuţi creştine ale monseniorului 
Dueze, şi se arătară gata să voteze pentru el. 

A doua zi, la 7 august 1316, cardinalii hotărâră să 
purceadă la alegere. Patru cardinali fură însărcinaţi să 
vegheze la buna ei desfăşurare şi la numărătoarea 
voturilor. Dueze apăru, dus de subsuori, într-o parte de 
Guccio şi în cealaltă de al doilea paj al său. 

— Nu cântăreşte mult, le şoptea Guccio cardinalilor care îi 
priveau trecând şi se dădeau în lături cu un respect care 
arata de pe acum alegerea ce urmau s-o facă. 

— Pentru că o vrei tu, Doamne, pentru că o vreitu, 
murmura Dueze în faţa hârtiei pe care trebuia să-şi scrie 
votul. 

După câteva minute, era proclamat papă în unanimitate, şi 
cei douăzeci şi trei de rivali ai săi îi făceau ovaţii. 

Avea să le facă zile fripte vreme de optsprezece ani! 

Guccio se apropie spre a-l ajuta să se ridice pe plăpândul 
moşneag devenit autoritatea supremă a Universului. 


— Nu, fiule, nu, spuse Dueze. Mă voi sili să merg singur. 
Facă Domnul să mă ţină picioarele. 

Nătărăii crezură atunci că sub ochii lor se săvârşea o 
minune, pe când ceilalţi înţeleseră că au fost păcăliţi. 

În vremea asta, cardinalul care prezidase alegerea, 
zvârlise deja în focul aprins în cămin buletinele de vot al 
căror fum alb vestea lumii că are un nou papă. Loviturile de 
cazma începură atunci să răsune în zidăria care închidea 
uşa cea mare a bisericii. Dar contele de Forez era prudent; 
de îndată ce fuseseră scoase din perete destule pietre ca să 
poată trece un om, se strecură el însuşi prin deschizătură. 

— Da, da, fiule, eu sunt cel ales, îi spuse Dueze care 
alergase până la uşă cu paşi sprinteni. 

Atunci, zidarii îşi isprăviră treaba, doborând peretele; cele 
două canaturi ale uşii fură deschise şi soarele, pentru întâia 
oară după patruzeci de zile, pătrunse în biserica Iacobinilor. 

O mare mulţime aştepta în piaţă; norod, burghezi din 
Lyon, dregători ai oraşului, nobili şi observatori ai curților 
streine, toată lumea îngenunchie. Un bărbat burduhănos cu 
faţa măslinie şi cu un ochi închis, îşi croia drum pe lângă 
contele de Forez. El se apropie de papă, îi apucă marginea 
sutanii ca s-o ducă la buze, şi astfel, pe capul său cărunt 
căzu întâia binecuvântare a aceluia care se va numi de 
acum încolo loan al XXIII-lea. 

— Zio17)Spinello! izbucni Guccio zărind pe burduhănosul 
îngenuncheat. 

— A, dumneata eşti unchiul! îi spuse Dueze bancherului, 
făcându-i semn să se ridice. Îmi place mult nepotul 
dumitale. M-a slujit cu credinţă, şi vreau să-l păstrez pe 
lângă mine. Îmbrăţişează-l, îmbrăţişează-l! 

Guccio sări de gâtul lui Tolomei. 

— Am răscumpărat tot, aşa cum mi-ai trimis vorbă, şi cu 
şaizeci suta, îi şopti la ureche Tolomei, în timp ce Dueze 
continua să binecuvânteze mulţimea. Acest papă ne 
datorează acum câteva mii de livre. Bel lavoro, figlio 
mio48). Eşti cu adevărat nepotul meu. 


La spatele lor, unul avea o mutră tot aşa de plouată ca şia 
cardinalilor; era il signor Boccaccio, primul voiajor al firmei 
Bardi. 

— Ah, aici îmi erai deci, închis cu ăştia, mascalzone(9), îi 
spuse lui Guccio. Dacă ştiam asta, n-aş fi vândut poliţele. 

— Şi Maria? Unde-i Maria? îl întrebă Guccio cu glas 
tremurând de grijă pe unchiu-său. 

— Maria ta se simte bine. E tot aşa de frumoasă pe cât eşti 
tu de şiret, iar dacă micul lombard care-i umflă pântecul 
are să semene cu voi amândoi, va ajunge departe în lumea 
asta. Dar grăbeşte-te, băiatule, grăbeşte-te! Vezi bine că 
sfântul părinte te cheamă. 

III 
DATORIILE CRIMEI. 

Regentul Filip ţinea în primul rând să fie de faţă la 
încoronarea celui pe care-l făcuse papă, şi să se arate astfel 
în ochii lumii ca ocrotitor al creştinătăţii. 

— M-am căznit deajuns pentru el, zicea. Se cuvine să mă 
ajute acum ca să-mi întăresc ocârmuirea. Vreau să fiu la 
Lyon în ziua încoronării lui. 

Dar veştile din Artois nu încetau să fie îngrijorătoare. 
Robert ocupase fără greutate oraşele Arras, Avesnes, 
Therouanne şi continua să cucerească ţara. La Paris, 
Charles de Valois îl sprijinea într-ascuns. 

Credincios tacticii de învăluire care-i stătea în fire, 
regentul începu prin a se ocupa de regiunile vecine cu 
comitatul Artois, ca să împiedice întinderea răscoalei. 
Baronilor din Picardia le scrise pentru a le reaminti 
legăturile lor de credinţă cu coroana Franţei, făcându-i să 
priceapă, pe un ton binevoitor, că nu va îngădui nici o 
abatere de la datoria lor; în acelaşi timp, mai mulţi armăşei 
şi pâlcuri de oşteni fură trimişi pe la ispravnicii pentru a 
supraveghea ţinutul. Flamanzilor, care mai râdeau şi acum, 
după ce trecuse anul, de jalnica năvala a Aiuritului, 
prăpădindu-şi oastea în noroaie, Filip le propuse un nou 
tratat de pace cu condiţii foarte avantajoase pentru dânşii. 


— În harababura asta care ne-a fost lăsată s-o descurcăm, 
trebuie să pierdem niţel ca să salvăm totul, le explică 
regentul sfetnicilor săi. 

Contele de Flandra, simțind că nu va mai avea niciodată 
un prilej atât de bun de-a negocia cu Franţa, se învoi să 
intre în vorbă şi nu se amestecă în treburile comitatului 
vecin, deşi ginerele său, Jean de Fiennes, era unul din 
primii locotenenţi ai lui Robert. 

Astfel, Filip închisese de fapt porţile provinciei Artois. Îl 
trimise atunci pe Gaucher de Châtillon să trateze de-a 
dreptul cu căpeteniile răsculaților şi să-i asigure de bunele 
intenţii ale contesei Mahaut. 

— Ascultă bine ce-ţi spun, Gaucher: nu trebuie să stai de 
vorbă cu Robert, îi recomandă el conetabilului, căci asta ar 
însemna să-i recunoaştem pretenţiile pe care le are. Noi 
continuăm să-l socotim scos din drepturile sale asupra 
comitatului Artois, aşa cum a judecat tatăl meu. Te duci 
acolo numai spre a pune capăt vrajbei dintre contesa 
Mahaut şi vasalii ei, treabă în care Robert nu are a se 
amesteca. Fă-te că nu-l bagi în seamă. 

— Vrei cu adevărat, monseniore, s-o faci să iasă 
învingătoare pe soacra măriei tale? întrebă conetabilul. 

— Nicidecum, Gaucher; nicidecum dacă a săvârşit multe 
nedreptăţi, aşa cum cred. E făptură hrăpăreaţă doamna 
Mahaut şi crede că tot omul e născut anume ca s-o 
slujească până la ultima para din pungă şi până la ultimul 
strop de sudoare! Vreau să domnească liniştea, urmă 
regentul, şi pentru asta vreau să se dea fiecărui ce este al 
lui. Ştim că burghezia oraşelor rămâne de partea contesei 
pentru că această burghezie e veşnic în harţă cu nobilimea, 
în vreme ce nobilii au îmbrăţişat cauza lui Robert ca să-şi 
sprijine plângerile. Vezi, aşadar, dacă păsurile lor sunt 
întemeiate şi caută de-i mulţumeşte fără să aduci vreo 
atingere prerogativelor Coroanei; sileşte-te astfel să-i 
desparţi pe baroni de zurbagiul nostru de văr, arătându-le 


că pot dobândi de la noi, prin lege, mai mult decât de la 
dânsul, prin răzmeriţă. 

— Cuminte şi cinstită ţi-e judecata, monseniore, spuse 
conetabilul. Nu gândeam că-mi va fi dat la bătrâneţe să 
slujesc cu atâta plăcere pe un prinţ aşa de înţelept şi care 
nu are nici a treia parte din anii mei. 

În acelaşi timp, regentul îl rugă pe papă, prin contele de 
Forez, să-şi mai amâne puţin încoronarea. Oricât de mare şi 
de îndreptăţită îi era graba de a vedea alegerea sa întărită 
prin ceremonia încoronării, Dueze se învoi, foarte 
îndatoritor, cu un răgaz de două săptămâni. 

Dar la capătul acestor două săptămâni, tulburările din 
Artois erau încă departe de-a fi potolite; iar înţelegerea cu 
flamanzii nu putea fi ratificată înainte de 1 septembrie. Filip 
îi ceru lui Dueze, de data asta prin mijlocirea prinţului de 
Vienne, o nouă amânare a ceremoniei. Spre mirarea 
regentului însă, Dueze se arătă pe neaşteptate foarte dârz 
şi aproape brutal, hotărând în chip irevocabil încoronarea 
pentru ziua de 5 septembrie. '[inea la aceasta dată din 
motive temeinice pe care le păstra numai pentru dânsul şi 
care, de altminteri, scăpau înţelegerii tuturor celorlalţi. 
Într-adevăr, era o zi de 5 septembrie, în anul 1300, când 
fusese uns episcop de Frejus; era în prima săptămână din 
septembrie 1309 când protectorul său, regele Robert al 
Neapolei, fusese încoronat; iar dacă o scrisoare regală 
plăsmuită îi îngăduise să capete scaunul episcopal din 
Avignon, era 4 septembrie 1310 când şmecheria i-a reuşit. 

Noul papă avea bune legături cu aştrii, şi ştia să se 
slujească de schimbările de poziţii ale soarelui pentru a-şi 
orândui etapele ascensiunii. 

„Dacă monseniorul regent al Franţei şi Navarrei pe care-l 
iubim atât de mult, răspunse el, e împiedicat de îndatoririle 
sale de ocârmuitor al regatului de a fi lângă noi în această 
zi solemnă, aceasta ne întristează foarte, dar atunci, 
nemaiavând a ne teme că-l vom nevoi să facă un drum aşa 


de lung, vom merge să ne punem tiara pe cap în oraşul 
Avignon.” 

Filip de Poitiers iscăli tratatul cu flamanzii în dimineaţa 
zilei de 1 septembrie. La 5, în zori, sosea la Lyon însoţit de 
contele de Valois şi de contele de La Marche pe care nu 
vroia să-i scape din ochi lăsându-i la Paris, precum şi de 
Ludovic d'Evreux. 

— Ne-ai făcut să gonim ca nişte olăcari, nepoate, îi spuse 
Valois descălecând. 

Nu le mai rămânea vreme decât ca să-şi pună vestmintele 
anume pregătite pentru ceremonie, pe care le comandase 
vistiernicul Geoffroy de Fleury. Regentul purta un caftan 
deschis, de culoarea florii de piersic, căptuşit cu două sute 
douăzeci şi şase de blăniţe de jder. Charles de Valois, 
Ludovic d'Evreux, Charles de La Marche şi Filip de Valois 
primiseră în dar câte un caftan de camohas, îmblănit la fel. 

Pe străzile Lyonului, împodobite cu prapuri, o uriaşă 
mulţime se îmbulzea ca să admire alaiul. 

Având înainte pe regentul Franţei, Jacques Dueze sosi 
călare la catedrala Sfântul Ioan, în faţa unei mari întinderi 
de norod îngenuncheat. Clopotele tuturor bisericilor din 
oraş umpleau văzduhul cu dangătul lor. Frâiele calului 
papal erau ţinute de contele d'Evreux într-o parte şi de 
contele de La Marche în cealaltă. Monarhia franceză 
încadra strâns papalitatea. Cardinalii veneau în urmă, cu 
pălăria roşie pusă peste sfită şi prinsă sub bărbie cu nişte 
cureluşe înnodate. Mitrele episcopilor scânteiau în soare. 
Cardinalul Orsini, coborâtor din patriciatul roman, fu acela 
care puse tiara pe fruntea lui Jacques Dueze, fiul unui 
burghez din Cahors. 

Aşezat la loc bun în catedrală, Guccio îşi admira stăpânul. 
Moşneagul pirpiriu, cu bărbia osoasă şi umerii înguşti, pe 
care toţi îl credeau muribund cu patru săptămâni înainte, 
suporta uşor apăsătoarele atribute sacerdotale cu care îl 
împovărau. Riturile faraonice ale acestei interminabile 
ceremonii care-l înălța aşa de sus deasupra semenilor săi şi 


făcea din el simbolul divinității, îl pătrundeau aproape fără 
să-şi dea seama, şi dădeau trăsăturilor sale o măreție 
neaşteptată, tulburătoare, şi tot mai vădită pe măsură ce se 
desfăşura slujba. Nu-şi putu stăpâni totuşi un surâs când îşi 
încălţă papucii pontificali. 

„Scarpinelli! îi trecu prin minte. Îmi ziceau Scarpinelli... 
cardinalul Papuc... Mă făceau fiu de cârpaci. lată, îi port 
acuma papucii... Doamne! Nu mai râvnesc la nimic. Nu mai 
trebuie decât să cârmuiesc cum se cuvine.” 

Îşi dădu osteneala să cârmuiască bine, chiar din ziua 
aceea, convingându-l pe regent să-i confere fratelui său, 
Pierre Dueze, hrisoave de nobleţe, înainte de a numiel 
însuşi cardinali cinci dintre nepoţii săi, lucru pe care-l va 
face în viitorii doi ani. 

Hrisovul de nobleţe dictat de Filip de Poitiers însuşi după 
terminarea ceremoniei, dacă era menit să-l cinstească prin 
frate-său pe sfântul părinte, dovedea şi o surprinzătoare 
stare de spirit la tânărul prinţ. „Nu proprietăţile moştenite, 
era scris acolo, nici avuţia pe care o are cineva, nici 
celelalte daruri ale soartei nu au vreo greutate când 
judecăm însuşirile morale şi faptele bune; moşiile şi averile 
sunt lucruri pe care vreo întâmplare le aduce celor cu 
merite ca şi celor fără merite, şi ele vin deopotrivă celor 
vrednici şi celor nevrednici... În schimb, fiecare din noi se 
dovedeşte fiul faptelor şi meritelor proprii, şi nu are nici o 
însemnătate de unde ne-am putut trage, dacă ştim măcar 
din cine ne tragem...” 

Dar regentul nu bătuse atâta drum şi nu dăduse noului 
papă asemenea dovezi de preţuire ca să nu obţină nimic în 
schimb. Între aceşti doi bărbaţi pe care îi despărţea o 
jumătate de veac... „eşti răsăritul, monseniore, iar eu sunt 
apusul”, obişnuia să-i zică Dueze lui Filip... exista de la 
prima lor întâlnire o tainică afinitate şi o complicitate 
permanentă. loan al XXII-lea nu uita făgăduielile lui Jacques 
Dueze, nici regentul pe acelea ale contelui de Poitiers. De 
îndată ce regentul aduse vorba despre veniturile 


ecleziastice care în primul an urmau să fie vărsate vistieriei, 
noul papă îi spuse că hârtiile erau gata spre a fi iscălite. 
Dar, mai înainte ca peceţile să fie puse, Filip avu o 
convorbire între patru ochi cu Charles de Valois. 

— Unchiule, întrebă el, ai a te plânge de mine? 

— Nicidecum, nepoate, răspunse fostul împărat al 
Constantinopolei. 

Cum să-i spui cuiva în faţă că singura vină pe care i-o 
găseşti e aceea că trăieşte...! 

— Dacă-i aşa, unchiule, dacă n-ai a te plânge de mine, de 
ce îmi pui beţe-n roate? Te-am încredinţat atunci când mi-ai 
predat cheile vistieriei, că nu-ţi vor fi cerute socotelile, şi 
mi-am ţinut cuvântul. Dumneata însă unchiule, dumneata 
mi-ai jurat supunere şi credinţă, dar nu-ţi ţii jurământul, 
căci sprijini cauza lui Robert d'Artois. 

Valois avu un gest de tăgadă. 

— Îţi faci o socoteală greşită, unchiule, urmă Filip, căci 
Robert are să te coste foarte scump. N-are para chioară; o 
duce numai din cât îi dă vistieria şi veniturile acestea i le- 
am tăiat. Îţi va cere deci dumitale să-l ajuţi cu bani. De 
unde-i vei lua, de vreme ce nu mai ai pe mână banii ţării? 
Haide, nu te mai împăuna aşa, nu te aprinde, şi nu-mi 
răspunde cu mojicii de care ai să te căieşti, căci îţi vreau 
binele. Dă-mi cuvântul că-l vei lăsa pe Robert în plata 
Domnului, iar eu, despre partea mea, mă voi duce să-i cer 
sfântului părinte ca veniturile ținuturilor Valois şi Maine să- 
ţi fie vărsate de-a dreptul, iar nu vistieriei. 

Contele de Valois îşi simţi o clipă inima sfâşiată între ură şi 
lăcomia de bani. 

— La cât se ridică veniturile astea? întrebă el. 

— Cam de la zece la treisprezece mii de livre pe an, 
unchiule, căci trebuie să ţii seamă şi de beneficiile care n-au 
fost încasate în anii din urmă ai tatei şi în tot timpul domniei 
lui Ludovic. 

Pentru Valois, veşnic înglodat în datorii, ducând trai regesc 
şi făgăduind zestre uriaşe ca să-şi mărite mai bine fetele, un 


venit între zece şi treisprezece mii de livre pe an se înfăţişa 
ca o salvare, dacă nu definitivă, cel puţin pentru o bucată 
de vreme. 

— Eşti un nepot de treabă care-mi înţelege nevoile, 
răspunse el. 

Veştile sosite de la Gaucher de Châtillon fiind bune, Filip 
se întoarse la Paris, oprindu-se ici şi colo, rezolvând diferite 
treburi în drum, şi făcu un ultim popas la Vincennes pentru 
a-i duce reginei Clemence binecuvântarea noului papă. 

— Sunt bucuroasă, spuse Clemence, că scumpul nostru 
Dueze a luat numele de Ioan, căci e cel pe care şi eu l-am 
ales pentru copilul meu, prin legământul ce l-am făcut când 
m-a apucat furtuna pe corabia ce mă aducea în Franţa. 

Părea tot aşa de străină de problemele ocârmuirii, şi 
absorbită numai de amintirile ei conjugale şi de grijile 
maternității. Şederea la Vincennes părea să-i priască; avea 
iar faţa frumoasă de odinioară, şi pântecul rotunjit ca într-a 
şaptea lună, îi dădea acea linişte pe care o vezi câteodată la 
femei către sfârşitul unor sarcini anevoioase. 

— loan nu prea e un nume de rege al Franţei, spuse 
regentul. Noi n-am avut niciodată vreun loan. 

— Îţi spusei doar, frate, că e un jurământ pe care l-am 
făcut. 

— Ei, atunci, îl vom respecta... Dacă o fi băiat, se va numi 
deci Ioan Întâiul... 

La palatul regal, Filip îşi găsi nevasta foarte fericită, 
dădăcindu-l pe micul Ludovic-Filip care ţipa cu toată 
puterea celor şase săptămâni ale lui. 

Dar contesa Mahaut, de cum află că i s-a întors ginerele, 
veni de la palatul Artois, cu mânecile suflecate, ca o furie. 

— A, fiule, sunt trădată mişeleşte de îndată ce nu eşti aici! 
Ştii ce s-a dus să învârtească în Artois ticălosul tău de 
Gaucher? 

— Gaucher e conetabil, mamă, şi nu de mult nu-l găseai 
aşa de ticălos. Ce rău ţi-a făcut? 


— M-a scos vinovată pe mine! ţipă Mahaut. Mi-a aruncat în 
spinare toate relele! Trimişii tăi se înţeleg ca nişte pungaşi 
de iarmaroc cu vasalii mei; au luat asupra lor să declare că 
nu voi mai pune piciorul în Artois... Aşa cum auzi, eu, 
Mahaut, să nu mai pun piciorul în comitatul meu, până nu 
voi iscăli păcătoasa învoială pe care n-am voit s-o iscălesc 
când îmi ceruse Ludovic în decembrie trecut; şi, afară de 
asta, mai vor să dau îndărăt oamenilor nu ştiu ce dăjdii pe 
care, după dânşii, le-aş fi strâns fără temei! 

— Toate acestea mi se par cereri drepte, răspunse cu glas 
potolit Filip. Trimişii mei au urmat întocmai poruncile mele. 

Mirată de ceea ce auzea, Mahaut rămase o clipă 
buimăcită, cu gura căscată şi ochii holbaţi. Apoi, se porni 
iar, ţipând şi mai tare: 

— Găseşti că-i drept să mi se prade castelul, să mi se 
spânzure vătăşeii, să mi se prăpădească recoltele! Aşadar, 
tu le-ai poruncit să-i sprijine pe vrăjmaşii mei! Din porunca 
ta! Frumos îmi plăteşti, n-am ce zice, tot ce am făcut pentru 
tine! 

O vână groasă albăstrie se umfla pe fruntea ei şi Filip 
gândi că soacră-sa va trebui deseară să-şi pună lipitori. 

— În afară de aceea că mi-ai dat-o pe fiică-ta, răspunse el, 
nu văd, mamă, să fi făcut pentru mine atâta, încât să mă văd 
silit a-i nedreptăţi pe supuşii mei şi a pune în primejdie 
pacea regatului. 

Mahaut şovăi o clipă între prudenţă şi mânie. Dar cuvântul 
folosit de ginere-său, „supuşii mei”, care era vorbă de rege, 
o făcu să-şi dea drumul fără a mai ţine seamă de nimic. 

— Şi de a-l fi omorât pe frate-tău, zise Mahaut venind spre 
dânsul, asta găseşti că nu-i nimic? 

Taina aşa de aprig păstrată zece săptămâni se dezvălui 
dintr-o dată. 

Filip nu avu nici o tresărire, nu scoase nici un strigăt, ci 
doar alergă să închidă uşile şi să se încredinţeze cu ochii săi 
miopi că nimeni nu era pe acolo, că nimeni nu putea să 
audă. Răsuci în broaştele uşilor cheile şi le vâri în 


cingătoare. Pe Mahaut o apucă spaima şi mai vârtos încă 
atunci când văzu ce mutră face venind spre ea. 

— Aşadar, tu ai făcut asta, spuse el cu jumătate de glas, şi 
ceea ce se şopteşte prin ţară e adevărat! 

Mahaut îl înfruntă, după cum îi stătea în fire, trecând la 
atac: 

— Şi cine ai fi vrut să fie, dragă ginere, dacă nu eu? Cui 
crezi tu că datorezi norocul de a fi regent şi de a putea într- 
o zi să apuci coroana? Haide! Nu te mai arăta aşa de naiv. 
Frate-tău mi-a luat comitatul Artois; Valois îl aţâţa împotriva 
mea, iar tu, tu erai la Lyon, ocupat să alegi un papă... 
Mereu acest papă care vine la ţanc, parcă înadins ca să-mi 
încurce treburile! Nu mai face pe mieluşelul blând zicând 
că te îngrozeşte fapta mea! Nu te prea topeai de dragul lui 
Ludovic, şi eşti foarte mulţumit că i-am dres niţel 
bomboanele, pregătindu-ţi astfel, cald încă, scaunul său! 
Dar nu mă aşteptam ca tu să fii mai rău decât el. 

Filip se lăsase într-un jilţ, îşi încrucişase mâinile sale lungi, 
şi chibzuia la cele auzite. 

„Mai devreme sau mai târziu, trebuia să ajungem aici, 
gândea Mahaut. Într-un fel, poate ca e un bine; îl am acum 
în mână.” 

— Jeanne ştie? întrebă deodată Filip. 

— Nu ştie nimic. Astea nu-s daraveri femeieşti. 

— Cine mai ştie, în afară de tine? 

— Beatrice, domnişoara mea de companie. 

— E prea mult, zise Filip. 

— A! De asta să nu te atingi, izbucni Mahaut, are neamuri 
puternice! 

— Fireşte, nişte neamuri datorită cărora eşti foarte iubită 
în Artois! Şi afară de această Beatrice? Cine ţi-a furnizat... 
marfa cu care ai dres bomboanele, cum numeşti tu treaba 
asta? 

— O vrăjitoare din Arras pe care eu n-am văzut-o dar o 
cunoaşte Beatrice. I s-a spus, chipurile, că vreau să scap de 


cerbii care bântuie prin parcul meu şi am avut grijă să 
otrăvesc mulţi din ei. 

— Ar trebui să regăsim pe femeia asta! îi tăie vorba Filip. 

— Acum înţelegi, urmă Mahaut, că nu poţi să te lepezi de 
mine? Căci dacă lumea crede că mă laşi fără sprijin, 
vrăjmaşii mei vor prinde iar curaj, clevetirile se vor înteţi... 

— Bârfeli, mamă, bârfeli, o îndreptă Filip. 

— lar dacă mă vor învinui de ceea ce ştii, totul are să cadă 
asupra ta, căci se va spune că am făcut-o spre folosul tău, 
dacă nu chiar din porunca ta. 

— Ştiu, mamă, ştiu; m-am şi gândit la toate acestea. 

— Aduc-ţi aminte, Filip, că mi-am primejduit mântuirea 
sufletului ca să fac asta. Să nu fii nerecunoscător. 

Filip avu o răbufnire de mânie, ceea ce rareori i se 
întâmpla: 

— A, asta-i prea de tot! Încă puţin şi ai să-mi ceri să-ţi pup 
picioarele pentru că mi-ai otrăvit fratele! Dacă aş fi ştiut că 
regența e la preţul acesta, niciodată, mă auzi tu, niciodată 
n-aş fi primit-o! Mi-e silă de omucidere; n-ai niciodată 
nevoie să ucizi ca să-ţi atingi ţelurile; acestea sunt mijloace 
politice ticăloase, şi-ţi poruncesc să nu le mai foloseşti câtă 
vreme îţi voi fi suzeran. 

Filip de Poitiers simţi o clipă ispita cinstei. Să adune sfatul 
pairilor, să dea crima în vileag, să ceară pedepsirea... 
Mahaut, care-l ghici muncit de aceste gânduri, trecu prin 
clipe grele. Dar Filip nu se lăsa niciodată târât de pornirile 
sale, fie şi virtuoase. Dacă ar face-o, ar însemna s-o acopere 
de ocară pe nevastă-sa şi el însuşi să-şi ştirbească 
prestigiul. lar Mahaut, ca să se apere sau ca să-ltragă şi pe 
el la pierzanie, ce învinuiri n-ar fi în stare să născocească? 
Prilejul li s-ar părea multora nimerit pentru a redeschide 
problemele regenței şi ale succesiunii. Filip făcuse deja 
prea multe pentru ţară şi prea visase mult la ceea ce avea 
să mai facă de acum înainte ca să înfrunte riscul de a se 
vedea îndepărtat de la cârmă. La urma urmei, frate-său 
Ludovic fusese un rege păcătos, şi, pe deasupra, un 


ucigaş... Poate că era vrerea proniei cereşti de a pedepsi 
omorâtorul cu omor şi de a da Franţa pe mâni mai bune. 

— Dumnezeu te va judeca, mamă, Dumnezeu te va judeca, 
rosti el. Atât aş vrea doar să evit, ca flăcările iadului să nu 
înceapă, din pricina ta, să ne atingă de pe acum, cât mai 
suntem în viaţă. Trebuie deci să plătesc datoriile crimei 
tale, şi, fiindcă nu pot să te arunc în temniţă, sunt într- 
adevăr silit să te sprijin... Ai urzit bine lucrurile. Domnul 
Gaucher va primi chiar de poimâine alte porunci. Nu-ţi 
ascund că ele mă apasă. 

Mahaut vru să-l îmbrăţişeze. Filip o împinse deoparte. 

— Dar să ştii bine, urmă el, că de azi încolo, mâncarea îmi 
va fi gustată de trei ori şi că la cea mai mică durere de 
stomac care mă va apuca, nu vei mai avea decât puţine 
ceasuri de trăit. Roagă-te aşadar pentru sănătatea mea. 

Mahaut îşi plecă fruntea. 

— 'Te voi sluji atâta, fiule, spuse ea, până ce vei sfârşi prin 
a-mi arăta dragostea dinainte. 

IV 

„DEOARECE SUNTEM SILIŢI SĂ FACEM RĂZBOI...” 

Nimeni nu înţelese, şi mai cu seamă Gaucher de Châtillon, 
schimbarea de atitudine a lui Filip faţă de treburile din 
Artois. Dezavuându-şi brusc împuterniciţii, declară 
inacceptabilă împăcarea pe care ei o pregătiseră şi ceru 
redactarea unor noi învoieli mai favorabile contesei 
Mahaut. Rezultatul nu se lăsă aşteptat. Negocierile fură 
întrerupte, iar cei care le duceau din partea provinciei 
Artois, reprezentând elementele moderate ale nobilimii, se 
alăturară numaidecât taberei furioşilor. Indignarea lor nu 
cunoştea margini; conetabilul, ziceau ei, îi trăsese pe 
sfoară, îi trădase; de acum încolo nu le mai rămânea decât 
să se bată. 

Contele Robert triumfa: 

— Nu v-am spus eu că nu putem sta de vorbă cu aceşti 
mişei? 

Urmat de toată oastea lui, porni din nou asupra Arrasului. 


Gaucher, care se afla în oraş doar cu o mică escortă, n-avu 
decât răgazul să fugă prin poarta dinspre Peronne în timp 
ce Robert intra prin poarta Saint-Omer, cu toate steagurile 
desfăşurate şi sunând din trâmbiţe. Un sfert de oră, atâta 
lipsit pentru a-l face prizonier pe conetabilul Franţei. 
Peripeţiile acestea se petreceau la 22 septembrie. Chiar în 
ziua aceea Robert îi trimitea mătuşii sale următoarea 
scrisoare: 

Preaînaltei şi preanobilei doamne Mahaut d'Artois, 
contesă de Burgundia, din partea cavalerului Robert 
d'Artois. Deoarece m-ai împiedecat pe nedrept să intru în 
stăpânirea comitatului meu Artois, ceea ce mă supără 
foarte şi-mi amărăşte zilele, şi care lucru nu pot şi nici nu 
vreau să-l mai sufăr, te înştiinţez prin aceasta că merg acolo 
să fac rânduială şi să-mi redobândesc moşia cât voi putea 
mai curând. 

Robert nu se prea pricepea la scrisori; nu în meşteşugul 
subţire al cuvintelor îi stătea dibăcia şi era foarte mulţumit 
de această epistolă, pentru că exprima bine ceea ce vroia să 
spună. 

Când ajunse la Paris, conetabilul nu prea arăta vesel, şi 
nici el nu vorbi pe ocolite în faţa contelui de Poitiers. 
Persoana regentului nu-l intimida; îl văzuse pe acest tânăr 
născându-se şi udându-şi scutecele; îi spuse de la obraz ce 
avea de spus, adăogând că era o bătaie de joc să trimiţi un 
bătrân slujitor şi o rudă credincioasă, care ţinea de 
douăzeci de ani căpetenia oştilor regatului, să încheie nişte 
înţelegeri, pentru a le nesocoti după aceea. 

— Treceam până azi, monseniore, drept un om cinstit al 
cărui cuvânt nu putea fi pus la îndoială. M-ai făcut să joc un 
rol de trădător şi de hoţ. Când ţi-am sprijinit drepturile la 
regență, gândeam să aflu în domnia ta ceva din regele meu, 
tatăl măriei tale, cu care până azi dădeai dovezi că semeni. 
Văd că m-am înşelat crunt. Căzut-ai oare aşa de tare sub 
papuc de femeie de-ţi schimbi acuma părerile cum ai 
schimba cămaşa? 


Filip se sili să-l potolească pe conetabil, învinuindu-se că la 
început judecase rău afacerea, şi că dăduse porunci greşite. 
Nu folosea la nimic, zicea, să închei vreo învoială cu 
nobilimea din Artois atâta vreme cât Robert nu va fi 
doborât. Robert constituia o primejdie pentru ţară şi pentru 
cinstea familiei regale. Nu era el aţăâţătorul campaniei de 
calomnii care o înfăţişa pe Mahaut ca pe otrăvitoarea lui 
Ludovic al X-lea? 

Gaucher înălţă din umeri. 

— Şi cine crede în năzbâtiile astea? întrebă el. 

— Nu tu, Gaucher, nu tu, spuse Filip, dar alţii ciulesc 
urechile la ele, foarte mulţumiţi că astfel ne pot face rău; iar 
mâine se vor apuca să spună că eu, că tu, suntem 
amestecați în această moarte care, după unii, ar da de 
bănuit. Dar Robert a făcut acum pasul greşit pe care-l 
aşteptam. la te uită ce-i scrie contesei Mahaut... 

Şi-i întinse conetabilului scrisoarea din 22 septembrie. 

— El calcă prin asta, urmă regentul, hotărârea pe care a 
dat-o Înalta Curte în 1309, la cererea tatălui meu. Până azi 
nu făcea decât să-i sprijine pe vrăjmaşii contesei; acum s-a 
răzvrătit împotriva orânduielilor ţării. 'Te vei duce iar în 
Artois. 

— A, nu, monseniore! izbucni Gaucher. Prea m-am arătat 
caraghios în ochii celor de pe acolo. Am fost silit să fug din 
Arras ca un bătrân mistreţ încolţit de câini, fără a mai avea 
timp să-mi rezolv treburile. Fă-mi hatârul de a alege pe un 
altul pentru treaba asta. 

Filip îşi împreună mâinile în faţa gurii, „Dacă ai şti, 
Gaucher, se gândea, dacă ai şti ce greu îmi vine să te înşel. 
Dar dacă ţi-aş mărturisi adevărul, m-ai dispreţui încă şi mai 
mult!” Vorbi iar, cu încăpățânare: 

— 'Te vei duce iarăşi în Artois, Gaucher, din dragoste 
pentru mine, şi pentru că te rog eu să te duci. Îl vei lua cu 
tine pe cumnatu-tău, domnul Milles, iar de data aceasta şi 
un pâlc de călăreţi, precum şi ceva pedestrime de rând, ce- 
o vei strânge în Picardia; şi-i vei trimite vorbă lui Robert să 


se înfăţişeze înaintea Înaltei Curţi pentru a da socoteală de 
purtarea sa. Odată cu asta, îi vei ajuta cu bani şi cu oşteni 
pe burghezii oraşelor care mi-au rămas credincioşi. lar 
dacă Robert nu se supune, mă voi gândi atunci să-l silesc 
într-alt chip... Un prinţ, Gaucher, e ca oricare alt om, urmă 
Filip, luându-l de umeri pe conetabil; a început poate să 
greşească, dar greşeala ar fi şi mai mare dacă s-ar 
încăpăţâna în hotărârea dintâi. Meseria de rege se învaţă 
ca oricare altă meserie, şi mai am mult de învăţat. Să mă 
ierţi că te-am pus într-o situaţie neplăcută la Arras. 

Nimic nu înduioşează mai mult un om în vârstă decât 
mărturisirea lipsei de experienţă pe care i-o face unul mai 
tânăr, îndeosebi când acesta din urmă e superiorul său în 
ierarhia socială. Sub pleoapele zbârcite, ochii lui Gaucher 
se înceţoşară puţin. 

— A, era să uit, urmă Filip. Am hotărât ca tu să fii epitropul 
viitorului copil al reginei Clemence... adică al regelui 
nostru, dacă Dumnezeu vrea să fie un băiat... şi al doilea 
naş al său, îndată după mine. 

— Monseniore, monseniore Filip... spuse conetabilul adânc 
mişcat. 

Şi se lăsă în braţele regentului, ca şi cum el era vinovatul. 

— Cât despre naşă, vorbi mai departe Filip, am hotărât 
împreună cu regina Clemence, pentru a curma toate 
bârfelile, să fie contesa Mahaut... 

După opt zile, conetabilul porni iar la drum. 

Aşa cum era de prevăzut, Robert d'Artois refuză să se 
supună mustrării, şi continuă să bântuie ţara în capul 
hoardei sale de oşteni împlătoşaţi. Dar luna octombrie nu-i 
fu prielnică. Dacă era un războinic aprig, nu era însă mare 
strateg; îşi pornea expedițiile fără socoteală, într-o zi spre 
nord, a doua zi spre sud, după cum i se năzărea în clipa 
aceea. Soldăţoi mercenar înainte de a se fi ivit mercenarii, 
condotier înainte de vremea condotierilor, el era mai 
curând făcut să se pună în slujba altuia ca braţ de luptă 
decât să se comande singur. În acest comitat pe care-l 


socotea al său, se purta ca în ţară duşmană, ducând în 
sfârşit viaţa sălbatecă, primejdioasă, dezmăţată, care-i 
plăcea. Găsea o plăcere în spaima ce-o stârnea apropierea 
lui, dar nu vedea ura ce-o lăsa pe unde trecea. Prea multe 
trupuri spânzurate de copaci, prea multe capete tăiate, 
prea mulţi îngropaţi de vii în mijlocul hohotelor de râs pline 
de cruzime, prea multe fete siluite care păstrau pe pielea 
lor urmele zalelor, prea multe pârjoluri se înşirau de-a 
lungul drumului străbătut de Robert d'Artois şi ai săi. 
Mamele spuneau copiilor, pentru a-i face să stea cuminţi, 
că-l vor chema pe monseniorul Robert; dar dacă îl simțeau 
prin împrejurime îşi luau numaidecât plozii sub fustă şi 
alergau să se ascundă în pădurea cea mai apropiată. 

Oraşele se baricadau; meşteşugarii, urmând pilda 
comunelor flamande, îşi ascuţeau cuţitele, iar pârgarii 
păstrau legătura cu trimişii lui Gaucher. Lui Robert îi 
plăceau bătăliile la câmp deschis; nu putea să sufere 
războiul de asediu. Burghezii din Saint-Omer sau din Calais 
îi închideau porţile în nas; el ridica din umeri, zicând: 

— Mă voi întoarce într-altă zi şi-i voi căsăpi pe toţi! 

Şi se ducea să-şi facă mendrele mai încolo. 

Dar banii începeau să se împuţineze. Valois nu mai 
răspundea cererilor, iar scrisorile sale tot mai rare nu 
conţineau decât bune sentimente şi îndemnuri la 
cuminţenie. 'Tolomei, scumpul său bancher Tolomei, făcea şi 
el pe surdul. Se afla în călătorie, i se răspundea lui Robert, 
iar slujbaşii săi nu aveau poruncă să dea bani... Papa însuşi 
se amesteca în afacerea asta; scrisese personal lui Robert şi 
mai multor baroni din Artois, pentru a le reaminti 
îndatoririle lor... 

Apoi, într-o dimineaţă de pe la sfârşitul lui octombrie, în 
timp ce ţinea sfat, regentul declară pe tonul foarte liniştit 
cu care îşi anunţa hotărârile: 

— Vărul nostru Robert şi-a râs de prea multă vreme de 
puterea noastră. Deoarece suntem siliţi să facem război, în 
ultima zi a lunii acesteia vom ridica împotriva lui flamura la 


Saint-Denis şi fiindcă domnul Gaucher nu se află aici, oastea 
pe care o voi conduce eu însumi va fi pusă sub comanda 
unchiului nostru... 

Toate privirile se întoarseră spre Charles de Valois, dar 
Filip continuă: 

—.unchiului nostru, monseniorul d'Evreux. Bucuroşi am fi 
încredinţat această sarcină monseniorului de Valois, care şi- 
a dovedit însuşirile sale de mare căpitan, dacă acesta n-ar 
trebui să plece acum la moşiile lui din Maine pentru a 
încasa veniturile bisericii. 

— Îţi mulţumesc, nepoate, răspunse Charles de Valois; ştii 
că ţin mult la Robert, şi că, deşi dezaprob răzvrătirea lui 
care este o mare nerozie de om încăpățânat, mi-ar fi fost 
neplăcut să ridic armele împotrivă-i. 

Armata strânsă de regent spre a merge în Artois nu 
semăna de fel cu oastea uriaşă pe care frate-său o 
înnămolise în Flandra, cu şaisprezece luni înainte. Oştirea 
pentru Artois era alcătuită din trupe permanente şi din 
înrolări făcute pe moşiile regale. Soldele lor erau mari: 
treizeci de gologani pe zi pentru nobilul care avea sub el o 
companie, cincisprezece gologani de fiece călăreț, trei 
gologani de pedestraş. Fură chemaţi la oaste nu numai 
nobilii, ci şi oamenii de rând. Cei doi mareşali, Jean de 
Corbeil şi Jean de Beaumont, zis Chelul, senior de Clichy, îşi 
adunară banierele. Suliţaşii lui Pierre de Galard se şi aflau 
sub steaguri. De două săptămâni, Geoffroy Cogquatrix 
primise în taină poruncă să pregătească transporturile şi 
furniturile. 

La 30 octombrie, Filip de Poitiers ridică flamura la Saint- 
Denis, iar la 4 noiembrie intra în Amiens, de unde îl trimise 
de îndată pe cel de-al doilea şambelan al său, Robert de 
Gamaches, escortat de câţiva scutieri, să-i ducă contelui 
d'Artois un ultimatum. 

V 
OASTEA REGENTULUI FACE UN PRIZONIER. 


Paiele grânelor de multă vreme culese putrezeau, cenuşii, 
în miriştile argiloase şi goale. Nori grei, întunecaţi se 
rostogoleau pe cerul de toamnă, şi ai fi zis ca pământul se 
sfârşea acolo, în zare, la marginea câmpiei. Vântul cam 
aspru, suflând în pale scurte, avea un iz de fum. 

În faţa satului Bouquemaison, chiar pe locul unde, cu trei 
luni în urmă, contele Robert pătrunsese în Artois, oastea 
regentului stătea gata de bătălie şi prapurile fâlfâiau în 
vârful suliţelor pe o întindere de aproape o jumătate de 
leghe. 

Înconjurat de ofiţerii săi cei mai de seamă, Filip de Poitiers 
se afla în mijloc, la câţiva paşi de şosea. Îşi încrucişase 
mâinile vârâte în mănuşi de fier pe măciulia şeii; era în 
capul gol. La spatele său, un scutier îi ducea chivăra. 

— Aşadar, ţi-a spus că aici va veni să se predea? îl întreba 
regentul pe Robert de Gamaches, întors în dimineaţa aceea 
din misiunea lui. 

— Chiar aici, monseniore, răspunse al doilea şambelan. El 
a ales locul acesta: „În câmpul de lângă piatra de hotar cu o 
cruce deasupra”, aşa mi-a spus. Şi m-a încredinţat că va fi 
aici îndată după întâia liturghie. 

— Şi eşti sigur că nu se află prin împrejurimi altă piatră de 
hotar cu o cruce deasupra? Căci ar fi în stare să ne tragă pe 
sfoară, înfăţişându-se într-altă parte şi cerând să se 
constate că eu nu eram acolo... Crezi într-adevăr că are să 
vină? 

— Cred, monseniore, căci părea foarte descumpănit. l-am 
spus câtă oaste ai şi i-am arătat de asemenea că 
monseniorul conetabil ţine hotarele Flandrei şi oraşele din 
nord, şi că ar fi prins ca într-un cleşte, fără să mai aibă 
încotro fugi. În sfârşit, i-am dat şi scrisoarea prin care 
monseniorul de Valois îl sfătuieşte să se predea fără luptă, 
deoarece nu poate fi decât bătut, înştiinţându-l totodată că 
eşti atât de pornit împotrivă-i, încât ar trebui să se teamă că 
dacă l-ai prinde luptând, se va alege cu capul tăiat. Şi asta 
păru să-l amărască râu. 


Regentul îşi plecă puţintel trupul său lung spre gâtul 
calului. Hotărât lucru, nu-i plăcea să poarte vestmintele 
acestea de război, care-i apăsau umerii cu cele zece ocale 
de fier, împiedicându-l să-şi întindă braţele. 

— S-a tras atunci de o parte cu baronii săi, urmă 
Gamaches, şi habar n-am ce şi-or fi spus. Dar am priceput 
lesne că unii erau gata să-l lase, în vreme ce alţii îl rugau să 
nu-i părăsească. În cele din urmă s-a întors la mine şi mi-a 
dat răspunsul pe care ţi l-am adus, asigurându-mă că avea 
prea mare respect faţă de monseniorul regent pentru a nu 
se supune întru totul poruncilor lui. 

Filip de Poitiers rămânea neîncrezător. Această supunere 
dobândită prea uşor îl neliniştea, făcându-l să se teamă de o 
capcană. Încreţindu-şi pleoapele, cerceta priveliştea 
mohorâtă. 

— Locul ar fi destul de potrivit ca să ne împresoare şi să ne 
cadă în spate pe când stăm aici aşteptându-l. Corbeil! Şi tu, 
Derame, spuse el, întorcându-se spre cei doi mareşali. 
Trimiteţi câţiva călăreţi în recunoaştere pe la cele două 
aripi şi porunciţi-le să scotocească văile ca să se 
încredinţeze că nici o trupă nu se află pitită undeva sau 
încearcă să se strecoare pe drumurile din spatele nostru. 
lar dacă, la cea de a doua toacă ce s-o auzi din clopotniţa de 
colo, Robert nu se va fi înfăţişat, adăogă el pentru Ludovic 
d'Evreux, vom porni înainte. 

Curând însă se auziră strigăte în şirurile de oşteni: 

— Ilată-l! lată-l! 

Regentul îşi încreţi din nou pleoapele, dar nu văzu nimic. 

— În faţă, Monseniore, i se spuse, drept în faţă peste gâtul 
calului măriei tale, pe creastă! 

Robert d'Artois venea fără însoțitori, fără scutier, fără o 
slugă măcar. Înainta la pas, ţinându-se drept pe calul său 
uriaş, şi părea, în această pustietate, încă şi mai mare decât 
era. Umbra sa înaltă se profila, roşiatică, pe cerul 
posomorât, şi vârful suliţii lui părea să agaţe norii. 


— E încă un fel de a-şi râde de măria-ta, venindu-ţi astfel 
în faţă, îi spuse careva regentului. 

— Ei, n-are decât să-şi râdă, n-are decât! răspunse Filip de 
Poitiers. 

Călăreţii trimişi în recunoaştere se întorceau în goană, 
zicând că împrejurimile erau cu desăvârşire liniştite. 

— L-aş fi crezut mai îndărijit la desperare, spuse regentul. 

Altul în locul său, vrând să se grozăvească, ar fi pornit fără 
îndoială singur spre acest om care venea singur. Dar Filip 
de Poitiers îşi înţelegea altfel demnitatea lui, şi nu vroia să 
facă un gest nobil, ci un gest de rege. Aşteptă deci, fără a se 
clinti din loc, ca Robert d'Artois, plin de noroi şi fumegând, 
să se oprească în faţa lui. 

Oastea toată îşi ţinea răsuflarea şi se auzea clinchetul 
zăbalelor în gura cailor. 

Uriaşul îşi zvârli lancea la pământ; regentul privi lung 
această lance trântită pe paie, şi nu scoase o vorbă. 

Robert îşi desprinse de şea chivăra şi paloşul greu şi le 
aruncă jos alături de lance. 

Regentul tăcea mereu; nu-şi ridicase ochii la Robert; 
stătea cu privirea aţintită la arme, de parcă mai aştepta şi 
altceva. 

Robert se hotări să descalece, făcu doi paşi înainte, şi, 
tremurând de furie, sfârşi prin a-şi pune un genunchi pe 
pământ pentru a întâlni ochii regentului. 

— Frumosul meu văr! izbucni el, întinzându-şi braţele. 

Dar Filip îl opri scurt. 

— Vere, nu-ţi este foame? îl întrebă. 

Şi cum celălalt, care se aştepta la o mare scenă cu vorbe 
înălţătoare de o parte şi de alta, şi-şi închipuia că regentul îl 
va ridica pentru a-i da îmbrăţişarea şi iertarea, rămânea 
încremenit, Filip adăogă: 

— Atunci, încalecă, şi să ajungem cât mai curând la 
Amiens, unde îţi voi dicta condiţiile mele de pace... Vei 
merge alături de mine, şi vom mânca pe drum... Heron! 
Gamaches! Adunați armele vărului meu. 


Robert d'Artois nu se grăbea să încalece şi-şi rotea ochii în 
jurul său. 

— Ce cauţi? întrebă regentul. 

— Nu caut nimic, Filip, răspunse d'Artois. Priveam câmpia 
asta ca să n-o uit. 

Şi îşi duse mâna la piept, acolo unde, sub pieptarul din 
piele şi fire de oţel, putea să pipăie săculeţul de catifea în 
care băgase, ca pe nişte moaşte, spicele de grâu, acum 
sfărâmicioase, culese chiar în acest loc într-o zi de vară. Un 
surâs plin de trufie îi flutură pe buze. 

Când porni în trap, alături de regent, îşi regăsi obişnuita 
sa încredere în sine. 

— Frumoasă oaste ţi-ai strâns aici, vere, ca să nu faci 
decât un singur prizonier, spuse cu glas batjocoritor. 

— Douăzeci de baniere să fi prins şi nu mi-ar fi făcut astăzi 
atâta plăcere ca tovărăşia ta, răspunse Filip pe acelaşi ton. 
Dar ia spune-mi, ce anume te-a împins să te predai aşa de 
repede? Căci, în sfârşit, chiar dacă oastea mi-e mai tare, 
ştiu bine că nu curajul îţi lipseşte! 

— M-am gândit că, războindu-ne, vom face să sufere prea 
multă lume sărmană. 

— Ei, iată-te acum şi simţitor la durerea altora, Robert! 
zise Filip de Poitiers. Nu mi s-a raportat că în ultima vreme 
ai fi dat multe dovezi de dragoste creştinească. 

— Sfântul nostru părinte papa a binevoit să-mi scrie 
pentru a-mi reaminti datoria mea de creştin. 

— Şi cucernic, pe deasupra! exclamă regentul. 

— Am cugetat îndelung la scrisoarea acestui papă 
milostiv... care a fost ales atât de uşor, pe cât mi s-a spus. Şi 
cum cuvintele lui seamănă întocmai cu mustrările tale am 
hotărât să mă arăt totodată supus credincios şi bun creştin. 

— Inimă miloasă, cuvioşie, credinţă! Nu te mai recunosc, 
vere! 

În acelaşi timp, privind bărbia lată a uriaşului de lângă 
dânsul, Filip îşi zicea: „Râzi tu acuma, râzi; vei fi mai puţin 
vesel acuşica, când vei afla pacea pe care am să ţi-o impun”. 


Dar, în faţa sfatului de înalţi demnitari adunat de îndată ce 
ajunseră la Amiens, Robert îşi păstră aceeaşi atitudine. Se 
învoi cu tot ce i se ceru, fără a se răzvrăti, fără a umbla cu 
chichiţe, de parcă nici nu auzea tratatul ce i se citea. 

Se lega sa înapoieze „orice castel, fortăreață, moşie şi 
orice altele ce-ar fi luat sau ocupat.” Se punea el chezaş că 
vor fi înapoiate toate oraşele cotropite de partizanii săi. 
Făcea pace cu Mahaut până la paşti; în acest timp contesa 
îşi va arăta vrerile, iar curtea pairilor se va rosti asupra 
drepturilor celor două părţi. Deocamdată, regentul va 
cârmui nemijlocit comitatul Artois şi va pune acolo păzitori, 
ofiţeri şi castelani după a sa dorinţă. În sfârşit, până la 
hotărârea pairilor, veniturile comitatului vor fi încasate de 
contele d'Evreux... şi de contele de Valois. 

Auzind această ultimă clauză, Robert înţelese cu ce preţ 
fusese cumpărată dezertarea celui mai de seamă aliat al 
său. Dar nici la asta nu crâcni, şi semnă tot ce i se puse 
înainte. 

Această supunere care întrecea toate aşteptările începea 
să-l neliniştească pe regent. „Ce lovitură o fi punând la cale 
împotriva mea?” se întreba Filip. 

Deoarece era zorit să se întoarcă la Paris, spre a fi acolo 
când va naşte regina, lăsă celor doi mareşali ai săi o parte 
din pâlcurile de lefegii, cu grija de a merge să-l înlocuiască 
pe conetabil în Artois şi de a veghea la executarea 
tratatului. Robert urmări cu un surâs plecarea mareşalilor. 

Socoteala lui era simplă. Venind să se predea singur, 
evitase nimicirea trupelor sale. Fiennes, Souastre, 
Picquigny şi ceilalţi aveau să ducă mai departe un mic 
război de zurbalâc şi de hărţuială. Regentul n-ar putea să 
pună în picioare o asemenea expediţie la fiece 
cincisprezece zile; vistieria n-ar fi putut face faţă. Robert 
avea deci câteva luni de linişte înaintea lui. Deocamdată 
ţinea mult să se întoarcă la Paris şi găsea destul de nimerit 
prilejul ce i se oferea pentru asta. Căci s-ar putea ca în 
puţină vreme să nu mai existe nici regent, nici Mahaut. 


Într-adevăr - şi aici era adevărata pricină a stinsului său - 
Robert o regăsise pe Feriennes, furnizoarea de otravă a 
contesei d'Artois. O regăsise punând să fie urmăriţi doi 
spioni ai regentului care o căutau şi dânşii. Isabelle de 
Feriennes şi fiu-său fuseseră arestaţi în clipa când vindeau 
materialul necesar unei făcături de moarte. Oamenii lui 
Robert îi omorâseră pe spionii regentului, iar vrăjitoarea, 
după ce dictase o frumoasă şi amănunţită spovedanie, se 
afla acum sub pază într-un castel din Artois. 

„Frumoasă mutră ai să faci, vere, îşi zicea Robert, 
privindu-l pe regent, când îi voi porunci lui Jean de 
Varennes să mi-o aducă pe femeia asta şi când o voi înfăţişa 
la adunarea pairilor ca să povestească cum ai pus să fie 
omorât frate-tău! Iar drăguţul tău papă, nici el nu-ţi va 
putea fi de folos.” 

În tot timpul călătoriei, regentul îl ţinu pe Robert lângă 
dânsul; la popasuri, mâncau la aceeaşi masă; noaptea, prin 
mănăstiri sau castele regale, dormeau uşă în uşă, iar droaia 
de slujitori ai regentului erau cu ochii pe Robert, pândindu-i 
toate mişcările. Dar bând, mâncând şi dormind lângă 
vrăjmaşul tău, nu-ţi poţi stăpâni unele simţăminte omeneşti 
pentru el; cei doi veri nu trăiseră niciodată atât de aproape 
unul de altul. Regentul nu părea să-i poarte cine ştie ce pică 
lui Robert pentru ostenelile şi cheltuielile pe care i le 
pricinuise; ba părea chiar să facă haz de glumele cam 
pipărate ale uriaşului şi de aerele sale de sinceritate 
prefăcută. 

„Încă puţin şi mă va îndrăgi de-a binelea, ticălosul! îşi 
zicea Robert. Frumos l-am mai îmbrobodit, frumos l-am mai 
jucat pe degete!” 

În dimineaţa de 11 noiembrie, pe când soseau la bariera 
Parisului, Filip îşi opri deodată calul. 

— Dragă vere, deunăzi la Amiens, te-ai pus chezaş că toate 
castelele vor fi predate mareşalilor mei. Aflu însă cu 
mâhnire că mai mulţi dintre prietenii tăi nu se supun 
tratatului şi că refuza să predea oraşele. 


Robert zâmbi şi-şi desfăcu mâinile într-un gest de 
neputinţă. 

— "Te-ai pus chezaş, repetă Filip. 

— Ei, da, vere, am iscălit tot ce mi-ai cerut. Cum însă mi-ai 
luat orice putere, e treaba mareşalilor tăi de a face să ţi se 
împlinească poruncile. 

Regentul mângâie îngândurat coama calului. 

— E-adevărat, Robert, urmă el, că tu îmi zici adeseori Filip 
Porţi-Închise? 

— E-adevărat, vere, e adevărat, râse celalalt. Se pare că te 
serveşti cam mult de porţi în cârmuirea ţării. 

— E bine, vere, spuse Filip de Poitiers, te vei duce să şezi 
în închisoarea de la Châtelet şi vei rămâne acolo până ce 
ultimul castel din Artois îmi va fi predat. 

Pentru întâia oară de când se dăduse în mâna regentului, 
Robert păli niţel. Tot planul său se năruia, iar femeia 
Isabelle de Feriennes nu va putea prea curând să-i fie de 
vreun folos. 

PARTEA A TREIA. 
DE LA DOLIU LA ÎNCORONARE 
[. 

O DOICĂ PENTRU REGE. 

Ioan I, rege al Franţei, fiu postum al lui Ludovic al X-lea 
Aiuritul şi al reginei Clemence a Ungariei, se născu în 
noaptea de 13 spre 14 noiembrie 1316, la castelul din 
Vincennes. 

Vestea fu numaidecât anunţată prin crainici, şi seniorii îşi 
puseră vestmintele de mătase. Prin cârciumi, haimanalele şi 
beţivanii, pentru care orice eveniment era prilej de 
băutură, începură de la amiază să se îmbete şi să zbiere. Iar 
neguţătorii de mărfuri alese, giuvaergii, mătăsari, fabricanți 
de postavuri scumpe şi ceaprazari, vânzătorii de mirodenii, 
de peşte rar şi de produse de dincolo de mare îşi frecau 
mâinile socotind ce dever au să facă cu prilejul serbărilor. 

Străzile erau cuprinse de voioşie. Oamenii se întâmpinau, 
strigându-şi: 


— Aşadar, cumetre, avem un rege! 

Parizienii se simțeau înveseliţi, iar dezmăţatele cu părul 
galben îşi agăţară mai devreme ca de obicei muşteriii în 
ziua aceea, deşi crivățul sufla de-a lungul ulicioarelor 
murdare din dosul catedralei Notre-Dame, unde o poruncă 
a Sfântului Ludovic ţărcuise fetele de petreceri. 

Cu patru zile mai înainte, în arhondaricul mănăstirii 
surorilor sfintei Clara, Maria de Cressay adusese pe lume 
un băieţaş care cântărea patru ocale, arăta să fie blond ca 
mamă-sa şi sugea ţinându-şi ochii închişi, cu o lăcomie de 
căţeluş. 

Călugăriţe tinere, încotoşmănate în alb, intrau mereu în 
chilia Măriei ca s-o vadă dădăcindu-şi pruncul, să-i 
contemple chipul strălucind de bucurie pe când alăpta, să-i 
privească sânul trandafiriu, plin, în toată frumuseţea lui, să 
admire, ele, care erau menite unei veşnice virginităţi, 
miracolul maternității altfel decât în zugrăveala vitraliilor. 

Căci dacă se pomenea uneori ca o călugăriţă să 
păcătuiască, asta nu se întâmpla aşa de des cum susțineau 
stihuitorii de uliţă în cântecele lor, şi un nou-născut într-o 
mănăstire a surorilor sfintei Clara nu era totuşi lucru 
obişnuit. 

Domnea mare însufleţire în ziua aceea, căci duhovnicul 
anunţase naşterea regelui; voioşia din oraş pătrundea chiar 
şi prin zidurile chinoviei. 

— Regele se numeşte Ioan, ca şi copilul meu, zicea Maria. 

Vedea în asta o prevestire fericită. O generaţie întreagă 
avea să se nască, nenumărați copii cărora li se va da 
numele de botez al regelui, cu atât mai surprinzător cu cât 
era nou pentru monarhie. Tuturor acelor mici Filipi, tuturor 
acelor mici Ludovici, le va urma un şir nesfârşit de mici 
loani pe toată întinderea regatului. „Al meu va fi cel dintâi”, 
gândea Maria Amurgul timpuriu de toamnă începea să 
coboare, când o tânără călugăriţă intră în chilie: 

— Doamnă Maria, spuse ea, maica stareță te cheamă la 
vorbitor. Te aşteaptă cineva acolo. 


— Cine m-aşteaptă? 

— Nu ştiu, n-am văzut. Cred însă că vei pleca de la noi. 

Maria se împurpură la faţă. 

— E Guccio, e Guccio! E tatăl, le lămuri ea pe călugărițele 
din jur. E fără îndoială soţul meu care vine să ne ia de aici. 

Trase găitanul bluzei, acoperindu-şi pieptul, îşi potrivi 
repede părul privindu-se în fereastra al cărei geam 
întunecat ţinea loc de oglindă, îşi puse mantia pe umeri, 
apoi şovăi o clipă în faţa leagănului aşezat pe duşumea. Să 
scoată copilul pentru a-i oferi de îndată lui Guccio o 
minunată surpriză. 

— Vezi-l cum doarme, îngeraşul, spuseră tinerele 
călugăriţe. Nu cumva să-l trezeşti, nici să-l iei de aici ca să 
răcească! Hai, dă fuga; lasă-l în grija noastră. 

— Să nu-l scoateţi din leagăn şi să nu-l atingeţi, spuse 
Maria. 

Coborând scara, se şi simţea chinuită de griji materne. 
„Numai de nu s-ar juca cu el ca să-l scape din mână!” îi 
trecu prin minte. Dar picioarele îi zburau spre vorbitor, şi 
se mira singură că e atât de uşoară. 

În sala albă, împodobită doar cu un crucifix mare şi două 
făclii care-şi întindeau pe pereţi umbrele uriaşe, maica 
stareță ţinându-şi mâinile încrucişate în mâneci, vorbea cu 
doamna de Bouville. 

Zărind-o pe soţia epitropului, Maria simţi mai mult decât o 
dezamăgire; avu certitudinea imediată, inexplicabilă, 
absolută, că făptura asta uscăţivă, cu faţa brăzdată de 
zbârcituri verticale, îi aducea nenorocire. 

Alta în locul Mariei s-ar fi mulţumit să-şi spună că doamna 
de Bouville nu-i place, şi atât; dar la Maria de Cressay toate 
sentimentele luau o întorsătură pătimaşă, şi ea dădea 
simpatiilor sau aversiunilor sale puterea unor semne ale 
destinului. „Sunt sigură, îşi zise, că vine să-mi facă rău.” 

Cu o uitătură pătrunzătoare, lipsită de bunăvoință, 
doamna de Bouville o cercetă din cap până-n picioare. 


— Nu-s decât patru zile de când ai născut, izbucni ea, şi 
iată-te fragedă şi trandafirie ca o floare de măceş! Te felicit, 
frumoasa mea; s-ar zice că te-ai şi pregătit s-o iei de la 
capăt. Zău aşa, Dumnezeu arată multă îndurare celor care-i 
dispreţuiesc poruncile şi pare să-şi rezerve mânia pentru 
cele mai vrednice. Căci, ai crede când ţi-oi spune, maică, 
urmă doamna de Bouville întorcându-se spre stareţa, că 
biata noastră regină s-a chinuit mai bine de treizeci de 
ceasuri în durerile facerii? Ţipetele ei îmi răsună şi acum în 
urechi. Regele s-a ivit de-a-ndoaselea şi au trebuit să-l 
scoată cu cleştele. Puțin a lipsit să nu moară acolo şi mama 
odată cu el. Nenorocirea asta i-a căşunat-o reginei moartea 
soţului ei, de unde i se trag toate, şi eu una spun mereu că 
numai printr-o minune copilul s-a născut viu. Dar când 
soarta îşi face mendrele, trebuie să recunoşti că toate ies 
rău! Uite, Eudeline, lenjereasa... o ştii bine... 

Stareţa dădu din cap, tăcută. Ţinea în mănăstire, printre 
tinerele fete menite călugăriei, o fetiţă de unsprezece ani 
care era fiica naturală a Aiuritului şi a Eudelinei. 

—.era de mare ajutor reginei, şi Doamna Clemence vroia 
s-o aibă tot timpul la căpătâiul ei, urmă doamna de Bouville. 
Ei bine, Eudeline şi-a rupt braţul căzând de pe un scaun şi a 
trebuit să fie dusă la spital. Şi acum, ca să le pună vârf la 
toate, iată că doica ce fusese aleasă şi aştepta acolo de o 
săptămână, s-a pomenit deodată că i-a secat laptele. Să ne 
facă una ca asta tocmai acum! Căci regina, bineînţeles că 
nu-i în stare să alăpteze; au apucat-o frigurile. Bietul meu 
Hugues umblă de colo, colo, îşi sparge pieptul ţipând şi nu 
ştie ce să se mai facă, fiindcă astea nu-s treburi de bărbat; 
cât despre domnul de Joinville care nu mai vede de loc şi 
nici ţinere de minte nu mai are, tot ce poţi să-i doreşti e să 
nu-şi dea sufletul în braţele tale. Într-un cuvânt, maică 
stareță, eu singură trebuie să am grijă de toate. 

Maria de Cressay se întreba tocmai pentru ce i se 
destăinuiau aceste necazuri ale familiei regale, când 


doamna de Bouville, continuându-şi trăncănitul, se apropie 
de dânsa zicând: 

— Noroc însă că am cap, şi mi-am amintit la timp că fata 
asta pe care am adus-o aici trebuia să fi născut... Cred că ai 
lapte de ajuns şi copilul tău înfloreşte văzând cu ochii, nu? 

Părea să-i afle o vină tinerei mame pentru sănătatea ei. 

— la să vedem mai de aproape cum stau lucrurile, adăogă 
dânsa. 

Şi cu o mână pricepută, de parcă ar fi cântărit în palme 
nişte fructe la piaţă, pipăi sânii Mariei. Aceasta avu o 
tresărire de scârbă care o făcu să se tragă îndărăt. 

— Poţi foarte bine să alăptezi doi, urmă doamna de 
Bouville. Ai să vii deci cu mine, fata mea, şi ai să mergi să 
dai laptele tău regelui. 

— Nu pot, doamnă! izbucni Maria înainte de a şti măcar 
cum ar putea să-şi justifice refuzul. 

— Şi de ce, mă rog, n-ai putea? Pentru că ai păcătuit? Eşti 
totuşi fată de neam; şi apoi păcatul nu te împiedica să ai 
lapte din belşug. Făcând ceea ce-ţi cer, îţi mai răscumperi 
niţel greşeala. 

— Dar n-am păcătuit, doamnă, sunt măritată! 

— Aceasta o spui numai tu, biata mea fetiţă! Mai întâi, 
dacă erai măritată n-ai fi fost aici. Şi apoi, nu despre asta e 
vorba acum. Ne trebuie o doică... 

— Nu pot, căci tocmai îmi aştept soţul care trebuie să vină 
să mă ia. Mi-a dat de ştire că va veni curând şi papa i-a 
făgăduit... 

— Papa!... Papa! ţipă nevasta epitropului. Dar fata asta şi-a 
pierdut minţile, zău aşa! Crede ca e măritată, crede că papa 
are numai grija ei. Ci isprăveşte odată cu poveştile acestea 
neroade, şi nu huli numele sfântului părinte! Vei merge la 
Vincennes chiar acum. 

— Nu, doamnă, nu voi merge, răspunse Maria cu 
încăpățânare. 

Mărunţica doamnă de Bouville simţi că-i sare muştarul; o 
apucă pe Maria de umeri şi începu s-o zgâlţâie. 


— Ia te uită, nerecunoscătoarea! După ce îşi face de cap şi 
rămâne însărcinată, am grijă de dânsa, o scap de judecată, 
o bag în cea mai bună mănăstire, şi când viu să-i cer să fie 
doica regelui Franţei, proasta se împotriveşte. Bună fată am 
ocrotit, n-am ce zice! Tu ştii că ţi se oferă o cinste pentru 
care s-ar bate cele mai mari cucoane ale regatului? 

— Atunci, doamnă, îi răspunse Maria de la obraz, de ce nu 
te adresezi acestor mari cucoane care sunt mai vrednice ca 
mine? 

— Pentru că ele n-au păcătuit la vreme potrivită, toantele! 
Ah! Uite ce-mi iese din gură din pricina ta! Destulă vorbă, 
vei merge cu mine. 

Dacă unchiul Tolomei, sau chiar contele de Bouville, ar fi 
venit să-i ceară Mariei de Cressay acelaşi lucru, nu încape 
îndoială că ea s-ar fi învoit. Avea inima bună şi s-ar fi dus să 
alăpteze orice copil aflat la restrişte; cu atât mai mult pe cel 
al reginei. Nu numai bunătatea ar fi împins-o la asta, ci 
mândria şi chiar interesul. Ca doică a regelui, în timp ce 
Guccio era paj al papei, n-ar mai cunoaşte greutăţi în calea 
lor şi ar ajunge departe. Dar soţia epitropului nu ştiuse cum 
s-o ia. Pentru că se vedea tratată nu ca o mamă fericită, ci 
ca o răufăcătoare, nu ca o femeie cumsecade ci ca o roabă, 
şi pentru că ea continua sa vadă în doamna de Bouville un 
sol al ursitei rele, Maria nu se mai gândea la nimic, se 
încăpăţâna să zică nu. În ochii ei mari de un albastru închis 
străluceau, amestecate, teama şi mânia. 

— Îmi voi păstra laptele pentru fiul meu, spuse ea. 

— Asta o s-o vedem, răutăcioaso! Fiindcă nu vrei să te 
supui de bună voie, voi chema scutierii care mă aşteaptă, ca 
să te ia cu de-a sila. 

Maica stareţa interveni. Mănăstirea era un azil pe care 
dânsa nu putea îngădui nimănui să-l violeze. 

— Nu vreau să crezi că aprob purtarea rudei mele, spuse, 
dar ea a fost lăsată aici în paza mea... 

— Eu ţi-am adus-o, maică stareță! izbucni doamna de 
Bouville. 


— Nu e un motiv ca să vii să faci silnicie între zidurile 
acestea. Maria nu va ieşi de aici decât cu voia ei, sau din 
porunca bisericii. 

— Sau din porunca regelui! Căci sunteţi mănăstire 
regească, maică stareță, să nu uiţi asta. Ceea ce fac, fac în 
numele soţului meu; dacă vrei o poruncă a conetabilului, 
care este tutorele regelui şi care s-a întors chiar acum la 
Paris, sau poate una din partea regentului însuşi, domnul 
Hugues se va duce să le ia semnătura; aceasta ne va face să 
pierdem trei ceasuri, dar până la urmă tot după voia mea 
are să fie. 

Maica stareță o luă de o parte pe doamna de Bouville ca s- 
o înştiinţeze în şoaptă că ceea ce spusese Maria privitor la 
papă nu era chiar o minciună. 

— Şi ce-mi pasă mie! răbufni doamna de Bouville. Eu de 
hrana regelui trebuie să mă îngrijesc şi n-o am decât pe 
dânsa la îndemână. 

Părăsi încăperea, ducându-se să-şi cheme oştenii din 
escortă, şi le porunci s-o înşface pe răzvrătită. 

— Îmi eşti martoră, doamnă, spuse stareţa, că nu mi-am 
dat învoirea la această răpire. 

Zbătându-se prin curte, între doi scutieri care o duceau, 
Maria ţipa: 

— Copilul meu! Vreau copilul meu! 

— Aşa e, zise doamna de Bouville. Trebuie lăsată să-şi ia 
copilul. Cu împotrivirea ei îndărătnică mă făcu să uit de 
toate. 

Câteva minute mai târziu, după ce-şi adunase în pripă 
lucrurile, Maria trecea, ţinându-şi pruncul strâns la piept şi 
plângând, pragul arhondaricului. 

Afară, două litiere înhămate aşteptau. 

— Poftim! exclamă doamna de Bouville. Vii s-o iei în litieră, 
ca pe o prinţesă şi ea ţipă şi face mofturi! 

Învăluită de întuneric, hurducată de trapul catârcilor 
vreme de mai bine de un ceas, într-o ladă de lemn şi de 
pânză cu perdelele bătute de vânt prin care pătrundea 


frigul de noiembrie, Maria mulțumea în gând fraţilor ei că o 
siliseră să-şi ia mantia când plecase din Cressay. Cât 
suferise atunci de căldură, sosind la Paris, sub stofa asta 
groasă! „Aşa dar, mi-e dat să nu părăsesc nici un loc fără 
durere şi fără lacrimi, îşi zicea. Ce-oi fi făcut de se 
înverşunează toate împotriva mea?” 

Pruncul dormea, înfăşurat în cutele groase ale mantiei. 
Simţind viaţa asta plăpândă, neştiutoare şi liniştită, 
cuibărită la sânul ei, Maria îşi venea încetişor în fire. O va 
vedea pe regina Clemence, îi va vorbi despre Guccio; îi va 
arăta răcluţa de aur. Regina era tânără; era frumoasă şi 
milostivă cu cei năpăstuiţi. „Regina... Voi alăpta copilul 
reginei!” gândea Maria, înfăţişându-şi, în sfârşit, tot ce era 
straniu şi neaşteptat în această întâmplare pe care 
autoritatea agresivă a doamnei de Bouville nu i-o arătase 
decât sub un aspect odios... 

Scrâşnetul unui pod ce se lăsa în jos, pasul înfundat al 
cailor pe scândurile groase de stejar, apoi tropotul 
potcoavelor pe caldarâmul unei curţi... Maria fu poftită să 
coboare, trecu printre oşteni cu suliţele în mâini, apucă de- 
a lungul unui coridor de piatră, prost luminat şi văzu ivindu- 
se un bărbat burduhănos, purtând zale, în care-l recunoscu 
pe contele de Bouville. În jurul Mariei se auzeau şoapte; ea 
desluşi cuvântul „friguri”, rostit de mai multe ori. 1 se făcu 
semn să calce în vârful picioarelor; o draperie fu dată de o 
parte. 

În ciuda bolii, datinile fuseseră respectate în odaia lăhuzei. 
Dar cum anotimpul florilor trecuse, nu împrăştiaseră pe jos 
decât un întârziat frunziş veşted care începea să se sfărâme 
sub paşi. În jurul patului, scaunele fuseseră rânduite pentru 
musafirii care nu vor veni. O moaşă era acolo, frecând între 
degete nişte ierburi aromatice. În cămin, pe pirostrii de fier, 
fierbeau nişte buruieni de leac, într-o zeamă cenuşie. 
Încăperea nu era luminată decât de flăcările din vatră şi de 
o candelă atârnată deasupra patului. 


Din leagănul aşezat într-un ungher nu venea nici un 
zgomot. 

Regina Clemence zăcea lungită pe spate, şi sub cuvertură i 
se ghiceau picioarele îndoite de durere. Avea obrajii roşii, 
ochii îi luceau. Maria văzu mai cu seamă uimitorul ei păr de 
aur răsfirat pe perne, şi acea privire aprinsă, care nu părea 
să vadă ceea ce privea. 

— Mi-e sete, mi-e tare sete... gemea regina. 

Moaşa şopti la urechea doamnei de Bouville: 

— Au scuturat-o frigurile un ceas întreg; îi clănţăneau 
dinţii, şi avea buzele vinete ca faţa morţilor. Credeam că-şi 
dă sufletul. Am frecat-o bine pe tot trupul; atunci pielea a 
început să-i ardă cum vedeţi. A asudat aşa de tare, că ar 
trebui să-i schimbăm cearşafurile, dar nu găsim cheile 
cămării cu albituri, pe care le ţinea Eudeline. 

— Am să le aduc, răspunse doamna de Bouville. 

O însoţi pe Maria într-o încăpere de alături, unde de 
asemenea ardea un foc în vatră. 

— Aici ai să şezi, spuse ea. 

Fu adus acolo leagănul regal. Printre scutecele şi 
dantelele în care era culcat, regele abia se vedea. Avea un 
năsuc minuscul, pleoape groase şi închise, şi moţăia, 
plăpând ghemuleţ nemişcat şi moale. Trebuia să vii foarte 
aproape ca să-ţi dai seama că respiră. Din când în când, o 
strâmbătură abia vizibilă, o zgârcire dureroasă a feţei, îi 
mai scotea la iveală trăsăturile. 

În faţa acestui pui de om al cărui tată murise, a cărui 
mamă poate că avea să moară şi care dădea aşa puţine 
semne de viaţă, Maria de Cressay se simţi cuprinsă de o 
neţărmurită milă. „Îl voi salva; îl voi face mare şi puternic”, 
gândi ea. 

Cum nu era acolo decât un singur leagăn, îşi culcă pruncul 
alături de rege. 

II. 

SĂ NE LĂSĂM ÎN VOIA LUI DUMNEZEU. 


De douăzeci şi patru de ore contesa Mahaut nu-şi mai 
stăpânea mânia. 

În faţa domnişoarei Bâatrice d'Hirson care o ajuta să se 
îmbrace pentru botezul regelui îşi vărsa năduful, clocotind 
de furie şi ciudă. 

— Ai fi putut crede, plângăreaţă cum era Clemence, că nu- 
şi va duce sarcina până la capăt. Vezi femei mai zdravene 
care avortează înainte de a ajunge la soroc. Ei bine, nu! A 
ţinut cele nouă luni. Putea să nască un copil mort? Putea. 
Dar nu! Plodul ei trăieşte. Putea barem să fie o fată? Ei, uite 
că nu e! A trebuit să fie un băiat. Mai merita deci, sărmana 
mea Beatrice, să ne ostenim atâta, să înfruntăm atâtea mari 
primejdii care n-au trecut încă, pentru ca soarta să ne joace 
un asemenea renghi? 

Căci Mahaut era acum foarte convinsă că nu-l omorâse pe 
Aiurit decât pentru a da ginerelui său şi fiicei sale coroana 
Franţei. Aproape că-i părea rău de-a nu fi ucis şi soţia odată 
cu soţul, şi toată ura i se întorcea astăzi spre noul-născut pe 
care nu-l văzuse încă, spre pruncul căruia avea să-i fie naşă 
peste câteva clipe, şi a cărui viaţă abia mijită stătea în calea 
ambițiilor ei. 

Femeia aceasta, puternică între cele mai puternice, putred 
de bogată, despotică, avea o adevărată fire de ucigaşă. 
Omorul îi era mijlocul de predilecție pentru a sili destinul să 
lucreze în folosul ei; îi plăcea să pună la cale o crimă, apoi 
să-i soarbă amintirea; afla în omorul plănuit o desfătare a 
simţurilor, plăcerile vicleniei, bucuria triumfurilor tainice. 
Dacă un prim asasinat nu aducea roadele aşteptate, punea 
vina pe soarta nedreaptă, îşi plângea de milă şi se apuca în 
chipul cel mai firesc să caute în jur alt om care-i stătea în 
cale şi pe care ar putea să-l răpună. 

Ghicind gândurile contesei, înainte de a fi rostite, Beatrice 
d'Hirson spuse încetişor, lăsându-şi în jos genele lungi: 

— Am păstrat, doamnă, un pic din pulberea aceea 
minunată care ţi-a folosit aşa de bine astă-primăvară pentru 
bomboanele regelui. 


— Bine-ai făcut, bine-ai făcut, răspunse Mahaut; e 
întotdeauna mai cuminte s-o ai la îndemână; avem atâţia 
vrăjmaşi! 

Deşi era destul de înaltă, Beatrice trebuia să-şi ridice 
mâinile spre a petrece cureluşa pălăriei sub bărbia contesei 
şi a-i pune mantia pe umeri. 

— Vei ţine copilul în braţe, doamnă, urmă ea. Poate că nu 
vei mai avea prea curând un asemenea prilej... Nu e decât o 
pulbere, o ştii, şi care abia de se vede pe deget. 

Le spunea cu un glas dulce, ispititor, şi parcă ar fi fost 
vorba de o mâncare gustoasă. 

— A, nu! izbucni Mahaut, nu în timpul unui botez. Asta ne- 
ar aduce nenorocire! 

— Crezi? E un suflet neprihănit pe care-l trimiţi îndărăt în 
cer. 

— Şi apoi dumnezeu ştie cum ar privi ginerele meu acest 
lucru. N-am uitat mutra pe care a făcut-o când i-am deschis 
ochii asupra morţii lui frăţâne-su, şi răceala ce mi-o arată 
de atunci... Sunt destui care mă învinuiesc în şoaptă. Mi- 
ajunge un rege pe an; să-l îndurăm o bucată de vreme pe 
cel care ni se născu acum. 

Convoiul pornit spre Vincennes spre a face din loan lun 
creştin, părea cam slăbuţ, aproape o ceată ce se furişa într- 
ascuns; iar baronii care se gătiseră ca de zile mari, 
aşteptând să fie poftiţi la o ceremonie strălucită, rămaseră 
cu buzele umflate. 

Boala reginei, faptul că naşterea avusese loc în afara 
Parisului, ziua plumburie de iarnă şi, în sfârşit, puţina 
bucurie pe care o simţea regentul de a avea un nepot, toate 
se potriveau pentru ca botezul acesta să fie făcut de 
mântuială, doar ca o formalitate. 

Filip sosi la Vincennes însoţit de nevastă-sa Jeanne, de 
Mahaut, de Gaucher de Châtillon şi de câţiva scutieri 
pentru a ţine caii. Uitase să înştiinţeze celelalte neamuri. 
De altminteri, Valois umbla pe moşiile sale ca să-şi facă rost 
de bani; Ludovic d'Evreux rămăsese la Amiens spre a 


isprăvi cu treburile din Artois. Cât despre Charles de la 
Marche, în ajun Filip se ciorovăise rău de tot cu dânsul. La 
Marche îi ceruse lui frate-său ca, în cinstea naşterii regelui, 
să-l facă pair şi să-i sporească apanajul şi veniturile. 

— Ei, frate, răspunse Filip, eu nu-s decât regent; numai 
regele poate sa te facă pair... când o fi major. 

Cele dintâi cuvinte ale lui Bouville, întâmpinându-l pe 
regent în curtea din faţă a castelului, fură pentru a întreba: 

— Nimeni nu are arme asupră-şi, monseniore? Nimeni nu 
poartă hanger, nici stilet, nici pumnal? 

Nu se putea şti dacă această grijă îi privea pe oştenii din 
escortă sau chiar pe naşi. 

— Nu obişnuiesc, Bouville, să fiu însoţit de scutieri fără 
arme, răspunse regentul. 

Sfios şi încăpățânat deopotrivă, Bouville îi rugă pe scutieri 
să rămână în curtea din faţă. Această râvnă prevăzătoare 
începu să-l cam sâcâie pe regent. 

— Preţuiesc, Bouville, spuse el, grija cu care ai vegheat 
asupra pântecului reginei; dar nu mai eşti epitrop; acuma, 
doar mie şi conetabilului ne revine sarcina de a veghea 
asupra regelui. Ţi-o lăsăm ţie, această sarcină, dar vezi de 
nu întinde prea mult coarda. 

— Monseniore! Monseniore! îngăimă Bouville, nu vroiam 
să te jignesc. Dar se vorbesc atâtea prin ţară... În sfârşit, ţin 
ca măria ta să vezi că-mi fac datoria cu credinţă, şi că îmi 
dau seama de marea cinste... 

Nu se prea pricepea să-şi ascundă gândurile. Fără să vrea, 
se uita chiondorâş la Mahaut, şi-şi pleca numaidecât ochii în 
pământ. 

„Hotărât lucru, fiecare mă bănuieşte şi mă cercetează cu 
neîncredere”, gândi contesa. 

Jeanne de Poitiers se prefăcea că nu vede nimic deosebit. 
Gaucher de Châtillon, care n-avea nici un amestec în istoria 
asta, îi scoase din încurcătură, zicând: 

— Haide, Bouville, nu ne lăsa să degerăm aici; să intrăm 
odată! 


Nu se duseră la căpătâiul reginei. Veştile pe care le dădu 
doamna de Bouville erau foarte îngrijorătoare; febra 
continua s-o mistuie pe bolnavă care se plângea de cumplite 
dureri de cap şi era scuturată întruna de greţuri. 

— Pântecul a început să i se umfle iar, de parcă n-ar fi 
născut, lămuri doamna de Bouville. Nu-şi află somnul, ne tot 
roagă să fie oprite clopotele care-i sună în urechi şi ne 
vorbeşte mereu ca şi cum n-ar vorbi cu noi, ci cu bunică-sa, 
regina Ungariei, sau cu răposatul ei soţ, Ludovic. Ţi se rupe 
inima auzind-o aiurând astfel, fără s-o poţi opri. 

În douăzeci de ani cât făcuse meseria de şambelan pe 
lângă Filip cel Frumos, contele de Bouville dobândise o 
experienţă temeinică a ceremoniilor regale. Câte botezuri 
nu orânduise până atunci? 

Obiectele rituale fură aduse celor de faţă. Bouville şi doi 
gentilomi ai gărzii îşi prinseră de gât lungi ştergare albe ale 
căror capete le ţineau întinse înaintea lor, pentru a acoperi, 
unul ligheanul cu aghiasmă, celălalt ligheanul gol, iar al 
treilea cupa în care se afla sarea. 

Moaşa care adusese pruncul pe lume luă scufiţa de botez 
ce-i va fi pusă pe cap copilului după ce va primi sfântul mir. 

Apoi, se apropie doica, având regele în braţe. 

„A, ia te uită frumuseţe de fată!” îşi spuse conetabilul cu 
ochii la Maria de Cressay. 

Doamna de Bouville găsise pentru Maria o rochie de 
catifea trandafirie, cu blăniţă la guler şi la mâneci, şi pusese 
tânăra femeie să repete îndelung gesturile pe care avea să 
le facă. Pruncul era încotoşmănat într-o mantie de două ori 
mai lungă decât el, având deasupra un văl de mătase violetă 
care atârna până la pământ, ca o trenă. 

Tot alaiul se îndreptă spre capela castelului. Scutieri, cu 
făclii aprinse, deschideau drumul. Seneşalul de Joinville 
venea în coada alaiului clătinându-se, deşi era ţinut de 
subsuori. Mai ieşise totuşi oarecum din toropeala lui 
obişnuită, de când aflase că noul-născut se numea Ioan, ca 
şi dânsul. 


Pereţii capelei erau îmbrăcaţi în draperii, iar piatra 
cristelniţei în catifea violetă. Alături se vedea o masă 
acoperită cu o blană de jder, peste care era întinsă o pânză 
subţire, şi peste pânza asta nişte perne de mătase. Câteva 
vetre cu jăratec nu ajungeau să biruie frigul umed. 

Maria aşeză copilul pe masă pentru a-l scoate din scutece. 
Atentă să nu facă vreo greşeală, îşi simţea inima zvâcnind 
şi, de tulburată ce era, abia desluşea chipurile celor 
dimprejur. Şi-ar fi putut oare închipui vreodată, ea, fata 
izgonită de ai săi, că îi va fi hărăzit să aibă un rol atât de 
însemnat la botezul unui rege, între regentul Franţei şi 
contesa d'Artois? Înmărmurită de această întorsătură 
neaşteptată a soartei, era acum plină de recunoştinţă faţă 
de doamna de Bouville, căreia îi şi ceruse iertare pentru 
nesupunerea ei din ajun. 

În timp ce desfăşa pruncul, îl auzi pe conetabil întrebând 
de numele ei şi de unde venea; se simţi roşind. 

Duhovnicul reginei suflase de patru ori pe trupul noului- 
născut, ca pe cele patru braţe ale unei cruci, pentru a 
izgoni diavolul din el cu ajutorul Sfântului Duh; apoi, 
scuipând în deget, îi unse nările şi urechile, arătând astfel 
că nu va trebui să asculte chemările Satanei, nici să 
adulmece ispitele lumii şi ale trupului. 

Filip şi Mahaut îl ridicară pe micul rege, el apucându-l de 
picioare şi dânsa de umeri. Cu ochii săi miopi, regentul 
cerceta stăruitor sexul minuscul al copilului, acest 
viermuşor trandafiriu care-i răsturna toate socotelile 
iscusite privind succesiunea, acest simbol caraghios al legii 
care aducea numai bărbaţii pe tron, acest neînsemnat şi de 
netrecut obstacol între el şi coroană. „În orice caz, îşi zicea 
Filip ca să se consoleze, sunt regent pentru cincisprezece 
ani de acum încolo. În cincisprezece ani multe se pot 
întâmpla; fi-voi eu însumi încă în viaţă peste cincisprezece 
ani? Şi copilul acesta trăi-va oare până atunci?” 

Dar a fi regent nu înseamnă a fi rege. 


Copilul rămase foarte liniştit, ba chiar somnolent, cât 
ţinură riturile preliminare. Nu-şi făcu auzit glasul decât 
atunci când îl băgară pe de-a-ntregul în apa rece; dar de 
data asta urlă din toate puterile, aproape înăbuşindu-se, şi 
lacrimile i se amestecară cu apa botezului. În timp ce 
ceilalţi naşi şi celelalte naşe, Gaucher, Jeanne, soţii Bouville, 
seneşalul îşi întindeau mâinile deasupra trupşorului său gol, 
fu cufundat în cristelniţă, mai întâi cu capul spre răsărit, 
apoi spre miazănoapte, apoi spre miazăzi, pentru a figura 
astfel Crucea. 

Se potoli după ce-l scoseseră din apa îngheţată şi primi 
liniştit sfântul mir cu care i se unse fruntea. Fu aşezat iar pe 
perne, şi Maria de Cressay începu să-l şteargă, în timp ce 
oaspeţii se îmbulzeau cât mai aproape de căldura vetrelor 
cu jăratec. 

Deodată un țipăt al Mariei de Cressay răsună în capelă: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Moare! 

Dădură toţi buzna spre masă. Pruncul rege se făcuse 
vânăt şi se înnegrea din clipă în clipă; avea trupul ţeapăn, 
braţele chircite, capul strâmb, iar ochii daţi peste cap nu 
mai erau decât două globule albe. 

O mână nevăzută înăbuşea această viaţă neştiutoare, 
înconjurată de pâlpâitul făcliilor şi de frunţi aplecate cu 
teamă. 

Mahaut auzi un glas şoptind: 

— Ea este. 

Îşi înălţă ochii şi întâlni privirile soţilor Bouville. 

„Cine o fi făcut asta ca să dea vina pe mine?” se întreba. 

Între timp, moaşa luase copilul din mâinile tremurătoare 
ale Mariei şi se străduia să-l readucă la viaţă. 

— Nu e sigur că moare, nu e sigur, spuse ea. 

Copilul rămase aşa, ţeapăn, întins şi negru, aproape două 
minute, ce li s-au păruit tuturor nesfârşite; apoi, deodată, fu 
apucat de un tremur grozav care-i zvârlea capul dintr-o 
parte într-alta. Picioarele şi braţele i se chirceau; n-ai fi 
crezut niciodată că o asemenea putere putea să străbată un 


trup aşa de plăpând; moaşa trebuia să-l ţină strâns ca să 
nu-l scape. Duhovnicul îşi făcu cruce, ca şi cum ar fi fost în 
prezenţa unei manifestări diavoleşti, şi începu să 
bolborosească rugăciunile celor ce-şi dau sufletul. Copilul 
se strâmba, făcea bale la gură; din negru-vânăt cum era 
ajunsese acum de o paloare de gheaţă, nu mai puţin 
înfricoşătoare. Păru să se potolească o clipă, scăpă udul pe 
rochia moaşei, şi toţi îl crezură salvat. Îndată după aceea 
însă, capul îi căzu pe pernă; se făcu iar moale, ţeapăn, şi de 
data asta fiecare îl socoti mort de-a binelea. 

— L-am botezat în ultima clipă, spuse conetabilul. 

Filip de Poitiers îşi îndepărta de pe mâini picăturile calde 
de ceară căzute din lumânări. 

Şi, pe neaşteptate, micul cadavru îşi mişcă picioarele, 
scoase câteva ţipete, slabe încă, dar parcă vesele, iar buzele 
i se ţuguiară ca pentru a suge. Regele trăia, regele vroia 
ţâţă. 

— Diavolul s-a zbătut mult până să iasă din trupul său, 
spuse duhovnicul. 

— Foarte rareori, lămuri moaşa, zvârcolirile acestea îi 
apucă pe copii aşa de timpuriu. Asta e din pricină că a fost 
scos cu cleştele; am mai văzut eu aşa ceva. Şi apoi, laptele 
doicii i-a lipsit vreme de mai multe ceasuri... 

Maria de Cressay se simţi vinovată. „Dacă în loc să mă cert 
cu doamna de Bouville, aş fi alergat aici de îndată...” îi 
trecu prin minte. 

Nimeni, bineînţeles, n-ar fi dat vina pe botezul în apa rece, 
nici n-ar fi amintit de strălucita ereditate a familiei, cu 
şchiopii, nebunii şi epilepticii care înfloreau pe acest arbore 
glorios. 

De altfel, motivele pomenite de moaşă, şi mai cu seamă 
apăsarea exercitată asupra creierului de cleştele doftorilor, 
erau de ajuns. 

— Crezi că va mai avea şi alte accese? întrebă Mahaut. 

— La aşa ceva ne putem aştepta, doamnă, răspunse 
moaşa. Nu se ştie niciodată când vine criza, nici cum 


sfârşeşte. 

— Bietul copil! spuse Mahaut destul de tare. 

Îl duseră pe rege înapoi la castel, şi se despărţiră fără 
bucurie. 

Filip de Poitiers nu-şi descleştă dinţii cât ţinu drumul până 
la Paris. Întors la palat, o lăsă pe soacră-sa să-l urmeze şi să 
se închidă cu dânsul. 

— Adineaori, erai cât pe ce să fii rege, fiule, îi spuse 
Mahaut. 

Filip nu răspunse. 

— La drept vorbind, după ceea ce văzurăm, nimeni nu s-ar 
mira dacă plodul ar muri zilele acestea, urmă ea. 

Regentul continuă să tacă. 

— Chiar dacă el ar muri, ai fi totuşi nevoit să aştepţi până 
la majoratul Jeannei de Navarra. 

— A, nu, mamă! Asta nu! răspunse repede Filip. De acum 
încolo nu mai suntem legaţi de înţelegerea din iulie. 
Succesiunea lui Ludovic s-a închis de atunci. În cazul acesta 
s-ar deschide succesiunea micului loan. Între răposatul meu 
frate şi mine va fi fost un rege, şi eu voi fi moştenitorul 
nepotului meu. 

Mahaut îl privi cu admiraţie. „A ticluit toată istoria asta în 
timpul botezului...!”. 

— Întotdeauna ai visat să fii rege, Filip, haide, 
mărturiseşte-o, spuse ea. Încă de pe când erai copil rupeai 
o creangă de copac şi-ţi făceai sceptru! 

Contele de Poitiers îşi înălţă puţin capul şi îi zâmbi, lăsând 
să se scurgă o tăcere. Apoi, încruntându-se iar: 

— Ştii, mamă, că femeia Isabelle de Feriennes a dispărut 
din Arras şi o dată cu dânsa şi oamenii pe care i-am trimis s- 
o răpească şi să-i astupe gura? S-ar părea că o ţin ascunsă 
în vreun castel din Artois, şi, pe cât se zice, baronii tăi de 
acolo se laudă că-i în mâna lor. 

Mahaut se întreba ce rost avea acest avertisment. Filip 
vroia numai s-o ferească de primejdiile ce-o pândeau? Sau 
să-i arate că-i poartă de grijă? Era un fel de a-i repeta 


porunca pe care i-o dăduse de a nu mai recurge la otrăvi? 
Sau poate, dimpotrivă, aducând vorba despre furnizoarea 
ei, o lăsa să înţeleagă că avea mâinile libere? 

— S-ar putea să-l apuce o nouă criză care să-l dea gata, 
stărui Mahaut. 

— Să lăsăm lucrurile în voia lui Dumnezeu, mamă, să 
lăsăm lucrurile în voia lui Dumnezeu, spuse Filip, punând 
capăt convorbirii. 

„Lasă lucrurile în voia lui Dumnezeu... sau le lasă pe mâna 
mea? gândi contesa d'Artois. E atât de prevăzător, încât se 
fereşte să-şi spurce sufletul, dar m-a înţeles foarte bine... 
Simt că nătărăul ăsta mare de Bouville îmi dă cel mai mult 
de furcă.” 

Din clipa aceea, mintea ei începu să lucreze. Mahaut avea 
crima în perspectivă; iar faptul că viitoarea victimă era un 
nou-născut îi întărâta imaginaţia de parcă ar fi fost vorba de 
cel mai crâncen vrăjmaş. 

Porni o campanie stăruitoare de zvonuri, împrăştiindu-le 
cu viclenie. Regele, zicea ea în dreapta şi în stânga, nu avea 
zile; şi descria, cu lacrimi în ochi, scena penibilă de la botez. 

— Credeam toţi că murise chiar în faţa noastră, şi n-a lipsit 
decât foarte puţin ca să fie aşa. Întrebaţi-l mai bine pe 
conetabil că era şi el acolo, ca şi mine; nu l-am văzut 
niciodată pe domnul Gaucher, care e totuşi om neînfricat, 
îngălbenindu-se aşa de tare... De altminteri, fiecare îşi va 
putea da seama cât de prăpădit e micul rege când îl vor 
înfăţişa tuturor baronilor, cum cere datina. Mă întreb chiar 
dacă n-o fi murit până azi şi nu ni se ascunde moartea lui. 
Căci prea întârzie prezentarea asta, fără să ni se spună de 
ce. Domnul de Bouville, pare-se, e cel care se împotriveşte, 
fiindcă nenorocita de regină... Dumnezeu s-o aibă în paza 
lui!... ar fi pe ducă. Dar, în sfârşit, regina nu e regele! 

Oamenii de casă ai contesei Mahaut, bunăoară văru-său, 
Henri de Sully, şi cancelarul Thierry d'Hirson, răspândeau 
spusele ei. 


Baronii începeau să fie neliniştiţi. Într-adevăr, de ce se tot 
amână prezentarea solemnă? Botezul făcut în pripă, 
pretinsa împotrivire a lui Bouville, tăcerea de nepătruns din 
jurul castelului de la Vincennes, totul era sub pecetea 
misterului. 

Umblau zvonuri care se băteau cap în cap. Regele, se 
şoptea, era beteag şi nu vroiau să-l arate. Contele de Valois 
l-ar fi răpit şi dus în taină la Neapole pentru a-l pune în 
siguranţă. Regina nu era bolnavă, ci se întorsese în ţara ei. 

— Dacă e mort, să ni se spună, murmurau unii. 

— Regentul l-a făcut să dispară! te încredinţau alţii. 

— Ce tot îndrugaţi acolo? Regentul nu e om să facă una ca 
asta. Dar se fereşte de Valois. 

— Nu, nu e mâna regentului; Mahaut şi-a vârât coada aici. 
Pune la cale o lovitură, sau poate a şi dat-o. Prea repeta 
într-una că regele n-are zile! 

În timp ce această vijelie se abătea din nou asupra curţii 
regale, în timp ce toţi îşi pierdeau sărita cu presupuneri 
odioase, bănuind că se săvârşise o ticăloşie de care fiecare 
se simţea mânjit, el, regentul, rămânea de nepătruns. Era 
absorbit de treburile ţării, iar dacă îi pomenea cineva de 
nepotu-său, răspundea aducând vorba de Flandra, de 
Artois, de încasarea impozitelor. 

Fierberea sporea mereu şi în dimineaţa de 19 noiembrie, 
numeroşi baroni şi judecători ai Înaltei Curți i se înfăţişară 
lui Filip, cerându-i cu hotărâre, aproape somându-l, să 
consimtă la prezentarea regelui. Aceia dintre dânşii care se 
aşteptau la o împotrivire sau la un răspuns în doi peri, se şi 
priveau cu o lucire răutăcioasă în ochi. 

— Dar o doresc, domnilor, o doresc tot atâta ca şi voi 
această prezentare, le spuse regentul. Nici mie nu mi se dă 
ascultare; contele de Bouville e cel care se împotriveşte. 

Apoi, întorcându-se spre Charles de Valois, întors de două 
zile din comitatul său, Maine, unde mai strânsese ceva bani, 
îl întrebă: 


— Domnia ta, unchiule, din grija ce-o porţi nepoatei 
Clemence, nu-i dai voie lui Bouville să ni-l arate pe rege? 

Neînţelegând de unde-i cade această belea pe cap, fostul 
împărat al Constantinopolei se făcu roşu la faţă şi sări ca 
ars. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nepoate, de unde ai 
mai scos-o şi asta? N-am cerut şi n-am vrut vreodată aşa 
ceva! Nici măcar nu l-am văzut pe Bouville şi n-am primit de 
la dânsul nici o ştire de mai multe săptămâni. Şi m-am 
întors la Paris anume spre a fi de faţă la această prezentare. 
Nu numai că nu mă împotrivesc, dar aş vrea ca ea să se 
facă şi să ne întoarcem cât mai curând la datinile părinţilor 
noştri. 

— Atunci, domnii mei, spuse regentul, suntem toţi într-un 
gând şi vrem acelaşi lucru... Gaucher! Tu care ai fost de 
faţă la naşterea fratelui meu... spune, se cuvine într-adevăr 
ca naşa să înfăţişeze copilul regal baronilor? 

— Fireşte, fireşte, naşa trebuie să-l prezinte, răspunse 
Valois, jignit că se cere sfatul altei competenţe decât a sa în 
privinţa unui punct al ceremonialului. Am luat parte la toate 
prezentările, Filip; la a ta, care a fost mai restrânsă, fiindcă 
erai al doilea născut, ca şi la aceea a lui Ludovic şi apoia lui 
Charles. Copiii mei au fost şi ei prezentaţi, datorită 
coroanelor mele. Şi întotdeauna de către naşă. 

— Atunci, urmă regentul, o voi înştiinţa numaidecât pe 
contesa Mahaut că are de îndeplinit chiar acum această 
sarcină, şi îi voi porunci lui Bouville să ne deschidă castelul 
Vincennes. Vom încăleca la amiază, pornind într-acolo. 

Pentru Mahaut, era prilejul aşteptat. Nu vroia ca nimeni 
afară de Beatrice s-o ajute să se îmbrace, şi-şi puse în 
creştet o coroană: uciderea unui rege merita atâta cinste. 

— Cât timp crezi tu că-i trebuie pulberii tale ca să dea gata 
un copil de cinci zile? 

— Asta n-o ştiu, doamnă, răspunse domnişoara de 
companie. La cerbii domniei tale rezultatul s-a arătat într-o 


singură noapte. Regele Ludovic însă, a rezistat aproape trei 
zile... 

— Orice s-ar întâmpla, vorbi Mahaut, îmi va fi de mare 
ajutor această doică pe care am văzut-o deunăzi, frumoasă 
fată, zău aşa, dar despre care nimeni nu ştie de unde vine, 
nici cine a pus-o acolo. Soții Bouville, fără îndoială... 

— 'Te înţeleg, doamnă, spuse Beatrice, fluturând un surâs. 
Dacă li se va părea că regele n-a murit de moarte bună, ar 
putea fi învinuită această fată ca s-o lege pe urma călăul de 
cozile a patru cai şi s-o sfâşie. 

— Răcluţa mea cu sfintele moaşte, unde-i răcluţa? întrebă 
îngrijorată Mahaut şi se pipăi la piept. Ah, da, o am aici. 

Pe când părăsea iatacul, Beatrice îi şopti: 

— Fii cu luare aminte, doamnă, nu cumva din greşeală să 
te ştergi la nas. 

III 
VICLENIILE LUI BOUVILLE 

— Aprindeţi toate focurile! porunci Bouville slugilor. Să 
trosnească şemineurile şi căldura să se împrăştie pe 
coridoare. 

Umbla din încăpere în încăpere şi, sub cuvânt că dă zor 
fiecăruia, ţinea totul în loc. Alerga la podul de peste şanţul 
castelului ca să inspecteze străjile, poruncea să se aştearnă 
nisip prin curţi, apoi punea să-l măture pentru că se 
prefăcea în noroi, se ducea să se încredinţeze că broaştele 
uşilor sunt fără cusur, deşi ele n-aveau să slujească la nimic. 
Toată frământarea asta nu era decât pentru a-şi amăgi 
propria sa nelinişte. „Ea îl va omori, ea îl va omor?”, îşi 
repeta întruna. 

Pe un coridor se ciocni de nevastă-sa. 

— Regina? întrebă el. 

Reginei Clemence i se dăduse ultima grijanie chiar în 
dimineaţa aceea. 

Femeia aceasta, a cărei frumuseţe trecea drept legendară 
în două regate, era sluţită, pustiită de boală. Avea nasul 
subţiat, faţa gălbuie acoperită cu pete roşii mari cât o 


monedă de două livre, şi împrăştia un miros groaznic; udul 
îi venea cu urme de sânge; respira din ce în ce mai greu şi 
gemea sub durerea pe care o simţea în ceafă şi în pântec. 
Era în prada unui delir neîntrerupt. 

— Suferă de frigurile acelea care se întorc din patru în 
patru zile, lămuri doamna de Bouville. Moaşa zice că dacă 
trece cu bine ziua de azi, poate să scape. Mahaut a făgăduit 
să mi-l trimeată pe domnul de Pavilly, doftorul ei personal. 

— Pentru nimic în lume, pentru nimic în lume! izbucni 
Bouville. Să nu lăsăm să intre aici nici o persoană care vine 
din partea contesei Mahaut. 

Mama pe moarte, copilul în mare primejdie, şi peste două 
sute de baroni care aveau să sosească, cu escortele lor! Ce 
mai harababură se va isca aici şi ce prilej nimerit pentru o 
crimă! 

— Copilul nu trebuie să rămână în odaia lipită de cea a 
reginei, urmă Bouville. Nu pot băga acolo destui oşteni să-l 
păzească, şi oricine se poate lesne furişa în dosul 
draperiilor. 

— Cam târziu te gândişi la asta; şi unde vrei să-l pui? 

— În odaia regelui, ale cărei uşi pot fi toate străjuite. 

Se uitară unul la altul, într-un gând amândoi: era 
încăperea în care murise Aiuritul. 

— Vezi de pregăteşte camera aceea şi ai grijă să se încingă 
bine focul în sobă. 

— Fie, dragul meu, voi face cum vrei tu. Dar chiar dacă ai 
pune cincizeci de scutieri împrejur, n-o vei opri pe Mahaut 
să-l ducă pe rege în braţele ei spre a-l prezenta baronilor. 

— Voi fi lângă dânsa. 

— Da, dar dacă a hotărât să facă asta, îl va omori sub nasul 
tău, bietul meu Hugues. Şi n-ai să vezi de loc. Un copil de 
cinci zile nu se prea zvârcoleşte. Se va folosi de o clipă de 
neatenţie ca să-i vâre un ac în moalele capului, să-i dea să 
respire vreo otravă, sau să-l gâtuie cu un şnur. 

— Şi atunci, ce vrei să fac? se răsti Bouville. Nu mă pot 
duce să-i spun regentului: „Nu vrem ca soacră-ta să-l ţină 


LLA 


pe rege în braţe, căci ne temem că-l va ucide 

— Ei nu, asta n-o poţi face! Nu ne rămâne decât să ne 
rugăm lui Dumnezeu, spuse doamna de Bouville, 
depărtându-se. 

Nemaiştiind de ce să se apuce, Bouville se îndreptă spre 
odaia doicii. 

Maria de Cressay îi alăpta pe cei doi copii deodată. La fel 
de lacomi unul ca şi celălalt, înhăţau prada cu unghiile lor 
mici şi moi, şi sugeau zgomotos. Mărinimoasă, Maria îi 
dădea regelui sânul stâng, socotit a fi mai bogat în lapte. 

— Ce ţi s-a întâmplat, domnule? îl întrebă ea pe Bouville. 
Pari foarte tulburat. 

Stătea înaintea ei, sprijinit în sabia lui lungă, cu şuviţele 
negre şi albe căzându-i pe obraji, cu burta strânsă în za, 
arhanghel sexagenar însărcinat cu paza anevoioasă a unui 
prunc. 

— E aşa de slăbuţ micul nostru stăpân, aşa de slăbuţ! 
spuse el mâhnit. 

— Dar de loc, domnule, dimpotrivă, s-a înzdrăvenit binişor; 
ia te uită, aproape că l-a întrecut pe al meu. Şi toate 
doctoriile acestea ce mi se dau, îmi cam fac greață, dar lui 
par să-i prindă bine410|. 

Bouville întinse mâna lui mare, cu pete cafenii lăsate de 
frâiele cailor şi de măciuliile paloşurilor şi mângâie grijuliu 
căpşorul pe care mijea un puf blond. 

— Vezi, dumneata, nu e un rege ca ceilalţi... murmură el. 

Bătrânul slujitor al lui Filip cel Frumos nu ştia cum să 
exprime ceea ce simţea. Oricât de departe căuta în 
amintirile lui şi chiar în acelea ale tatălui său, pentru el 
monarhia, regatul, Franţa, tot ceea ce dăduse un rost 
dregătoriilor sale şi fusese pricina grijilor sale se confunda 
cu un lung şi solid lanţ de regi, bărbaţi în toată firea, 
puternici, cerând celor din jur credinţă şi împărțindu-le 
demnităţile. 

Vreme de douăzeci de ani, apropiase jilţul în care şedea un 
monarh înaintea căruia tremura toată creştinătatea. 


Niciodată nu şi-ar fi închipuit că lanţul ar putea să se 
subţieze aşa de repede ajungând la această firavă verigă 
trandafirie, cu bărbia mânjită de lapte şi pe care puteai s-o 
frângi cu o singură mână. 

— E adevărat că s-a înzdrăvenit binişor; de n-ar avea 
semnul acesta lăsat de cleşte, şi care a şi început să se 
şteargă, ar trebui să-l priveşti de aproape ca să-l poţi 
deosebi de al dumitale. 

— O, nu, domnule, spuse Maria; al meu e mai greu. Nu-i 
aşa, loan al doilea, că tu eşti mai greu? 

Se făcu deodată roşie şi lămuri: 

— Deoarece amândurora le zice loan, pe al meu îl numesc 
loan al doilea. Poate că n-ar trebui s-o fac? 

Cu un gest de maşinală bunăvoință, Bouville mângâie 
capul pruncului Mariei de Cressay. Ochii lui mergeau de la 
unul la altul. 

Maria crezu că privirea stăruitoare a burduhănosului 
gentilom era atrasă de pieptul ei, şi faţa i se făcu şi mai 
roşie. „Când oare, îşi zise, voi înceta să mai simt sângele în 
obraz la tot pasul? Doar nu e lucru necinstit, nici de ruşine, 
să alăptezi!” 

Tocmai atunci intră doamna de Bouville aducând 
vestmintele pentru a-l îmbrăca pe rege. Bouville o trase 
într-un ungher al odăii, spunându-i foarte încet: 

— Am găsit un mijloc, aşa cred. 

Vorbiră în şoaptă câteva clipe. Doamna de Bouville clătina 
din cap, chibzuia; de două ori privi înspre Maria. 

— Întreab-o tu dacă vrea, spuse ea în cele din urmă. Pe 
mine nu mă iubeşte. 

Bouville se întoarse la tânăra femeie. 

— Maria, copila mea, îi vorbi el, poţi face un mare bine 
micului nostru rege la care văd că ţii aşa de mult. Iată, vor 
sosi baronii pentru ca el să le fie prezentat. Dar noi ne 
temem să nu prindă o răceală, după spasmele care l-au 
apucat la botez. Închipuieşte-ţi ce ochi ar face baronii dacă 
l-ar vedea deodată zvârcolindu-se ca deunăzi! Atât ar fi de 


ajuns pentru ca unii să spună că n-are mult de trăit, aşa 
cum vrăjmaşii săi repetă mereu. Noi ăştia, baronii, suntem 
oşteni şi ne place ca regele să se arate voinic chiar de la cea 
mai fragedă vârstă. Copilul dumitale e mai dolofan şi mai 
chipeş. Am vrea să-l prezentăm în locul lui. 

Oarecum neliniştită, Maria se uită la doamna de Bouville, 
care se grăbi să zică: 

— Eu nu mă amestec. E o idee a soţului meu. 

— Nu e păcat, domnule, de a face una ca asta? obiectă 
Maria. 

— Păcat, copila mea? Dar e o faptă vrednică să-ţi aperi 
regele. Şi nu va fi întâia oară când e înfăţişat poporului un 
copil zdravăn în locul unui moştenitor pirpiriu, o încredinţă 
Bouville, minţind pentru cauza cea bună. 

— Nu se va băga de seamă? 

— Cum să se bage de seamă? se amestecă în vorbă 
doamna de Bouville. Şi unul şi altul sunt blonzi; la vârsta 
asta toţi copiii seamănă între ei, şi se schimba de la o zi la 
alta. Cine-l cunoaşte pe rege cu adevărat? Domnul de 
Joinville care nu vede de loc, regentul care nu prea vede 
bine şi conetabilul care se pricepe mai mult la cai decât la 
prunci. 

— Contesa d'Artois nu se va mira că nu mai are semnul 
acela lăsat de cleşte? 

— Sub scufiţă şi coroană, cum ar putea să vadă asta? 

— Şi pe deasupra, e o zi cam întunecoasă. Aproape că vor 
trebui aprinse lumânările, adaogă Bouville, arătând spre 
fereastră la mohorâta lumină de noiembrie. 

Maria nu se mai împotrivi. La drept vorbind, ideea acestei 
substituiri îi făcea cinste, şi apoi nu-i atribuia lui Bouville 
decât intenţii bune. Îi făcu plăcere să-şi îmbrace copilul în 
vestminte regeşti, înfăşurându-l în scutece de mătase, 
punându-i mantia albastră presărată cu flori de crin aurii şi 
scufia pe care fusese cusută o minusculă coroană, toate 
pregătite înainte de a se fi născut. 


— Frumos va mai fi, Jeannot al meu, îşi zicea Maria. O 
coroană, Dumnezeule! O coroană! Vei trebui s-o înapoieze 
regelui tău, ştii, Jeannot, vei trebui s-o înapoiezi! 

Îşi hâţâna odrasla, ca pe o păpuşă, în faţa leagănului lui 
Ioan |. 

— Vezi-l, măria ta, vezi-l pe fratele tău de lapte, micul tău 
slujitor care-ţi va lua locul ca să nu răceşti. 

Şi se gândea: „Ce-o să se mai minuneze în curând Guccio, 
când îi voi povesti toate acestea... Când îi voi spune că fiu- 
său e fratele de lapte al regelui, şi că a fost prezentat 
baronilor... Ciudată viaţă ne-a fost dat să trăim, şi pe care 
n-aş schimba-o pentru nici o altă viaţă! Ce bine am făcut 
iubindu-l pe Guccio, lombardul meu drag!” 

Bucuria îi fu curmată de un geamăt prelung venit din 
încăperea de alături. 

„Regina, Dumnezeule..., îi trecu prin minte. O uitasem pe 
regină.” 

Un scutier intră, anunțând că regentul şi baronii sosesc. 
Doamna de Bouville apucă pruncul Mariei. 

— Îl mut în odaia regelui, spuse ea, şi după ceremonie tot 
acolo îl aduc, până pleacă curtea. Dumneata, Maria, să nu 
te mişti de aici înainte să mă întorc eu, iar dacă intră 
cineva, cu toată straja ce-o vom pune, să zici că acest copil e 
al dumitale. 

IV 

„DOMNII MEI, IATĂ REGELE!” 

Baronii abia de încăpeau toţi în sala cea mare; vorbeau, 
tuşeau, tropăiau şi începeau să-şi piardă răbdarea după 
atâta stat în picioare. Oamenii din escortă dăduseră buzna 
pe coridoare, dornici să vadă şi ei spectacolul; ciorchini de 
capete se îmbulzeau la intrări. 

Seneşalul de Joinville, pe care nu-l sculaseră decât în 
ultima clipă ca să-i cruţe puterile, stătea în uşa odăii 
regelui, împreună cu Bouville. 

— Domnia ta îl vei anunţa pe rege, domnule seneşal, spuse 
acesta. Eşti cel mai vechi tovarăş al Sfântului Ludovic; 


domniei tale ţi se cuvine cinstea. 

Chinuit de griji, cu faţa îmbrobonită de sudoare, Bouville 
îşi zicea: „Nu, eu n-aş fi în stare... n-aş fi în stare să-l 
anunţ... Glasul m-ar trăda.” 

O văzu ivindu-se, la capătul coridorului rămas în umbră, 
pe contesa Mahaut, uriaşă, parcă şi mai înaltă cu coroana în 
cap şi cu mantia ei grea de zile mari. Niciodată Mahaut 
d'Artois nu i se păruse aşa de imensă, aşa de înfricoşătoare. 

Bouville se năpusti în odaie şi-i spuse soţiei sale: 

— A sosit clipa. 

Doamna de Bouville ieşi în întâmpinarea contesei, al cărei 
pas zdravăn răsuna pe lespezile de piatră, şi-i întinse 
gingaşa povară. 

Locul era întunecos; Mahaut nu privi copilul prea de 
aproape. 1 se păru doar că mai prinsese greutate de la ziua 
botezului încoace. 

— Ei, văd că micul nostru rege arată înfloritor, spuse 
dânsa. Te felicit, draga mea. 

— Pentru că veghem asupra lui cu mare străşnicie, 
doamnă, răspunse doamna de Bouville cu glasul ei cel mai 
drăgălaş. Nu vrem să fim dojeniţi de naşă-sa. 

„Nu mai era timp de aşteptat, gândi Mahaut, prea s-a 
făcut voinic.” 

La lumina care cădea din pervazul unei ferestre văzu faţa 
fostului şambelan. 

— Ce ai, domnule Hugues, de asuzi aşa de tare? îl întrebă 
ea. Nu-i totuşi o zi călduroasă. 

— E din pricina focului care arde în toate sobele... Măria 
sa regentul nu prea mi-a dat răgaz să pregătesc totul pe 
îndelete. 

Se înfruntară din ochi, trecând prin grea cumpănă şi unul 
şi altul. 

— Atunci, să mergem, spuse Mahaut. Deschide-mi 
dumneata calea. 

Bouville îl luă de braţ pe bătrânul seneşal, şi amândoi 
epitropii se îndreptară încet spre sala cea mare. Mahaut 


venea după dânşii, la câţiva paşi în urmă. Era clipa cea mai 
prielnică şi pe care s-ar putea să n-o mai întâlnească. 
Încetineala cu care-şi târa paşii seneşalul îi îngăduia să 
lucreze fără grabă. Desigur, de-a lungul pereţilor erau 
înşiraţi în penumbră scutieri şi doamne de onoare, cu ochii 
aţintiţi la pruncul regal; dar cine ar putea să-şi dea seama 
de un gest atât de scurt şi atât de firesc! 

— Haide, flăcăule! să ne prezentăm frumos, îi spuse 
Mahaut bebeluşului încoronat pe care-l ţinea în scobitura 
braţului. Să facem cinste ţării şi să nu ne curgă balele. 

Îşi scoase batista din punguţa prinsă la cingătoare şi 
şterse repede buzişoarele umede. Bouville întoarse capul, 
dar prea târziu; gestul era săvârşit, şi Mahaut îşi strânse 
batista în palmă, prefăcându-se că aranjează mantia 
copilului. 

— Suntem gata, zise ea. 

Uşile sălii se dădură deoparte şi se făcu tăcere. Dar 
seneşalul nu vedea mulţimea de capete din faţa lui. 

— Anunţă, domnule, anunţă, îi spuse Bouville. 

— Pe cine trebuie să anunţ? întrebă Joinville. 

— Pe rege, haide, pe rege! 

— Regele... murmură Joinville. Ştii dumneata că e al 
cincilea pe care-l voi sluji! 

— Bine, bine, dar anunţă-l odată! repetă Bouville, 
pierzându-şi sărita. 

La spatele lor, Mahaut ştergea pentru a doua oară, ca să 
fie mai sigură, gura pruncului. 

După ce îşi limpezi gâtlejul, hârâind de câteva ori, domnul 
de Joinville se hotări în cele din urmă să rostească cu o voce 
gravă, destul de răspicată: 

— Domnii mei, iată regele! lată regele, domnii mei! 

— Trăiască regele! răspunseră baronii într-un glas, 
uşurându-şi astfel inima de un strigăt pe care-l reţineau de 
la înmormântarea Aiuritului. 

Mahaut merse drept spre regent şi ceilalţi membri ai 
familiei regale strânşi în jurul lui. 


— Dar e voinic... E ca un boboc de trandafir... E dolofan! 
exclamau baronii la trecerea lui. 

— Ce ne tot îndrugau unii că e plăpând şi că n-are mult de 
trăit? îi şopti Charles de Valois fiului său Filip. 

— Vorbe! Stirpea Franţei tot zdravănă a rămas, spuse 
contele de La Marche ca să-l maimuţărească pe unchiu-său. 
Odrasla lombardului se ţinea bine, chiar prea bine, după 
părerea contesei Mahaut. „N-ar putea barem să mai ţipe, să 

se mai zvârcolească niţel?” se întreba ea. Şi, într-ascuns, 
încerca să-l ciupească prin mantie. Dar scutecele erau 
groase, şi copilul nu scoase decât un scurt gângurit destul 
de vesel. Priveliştea ce i se înfăţişa ochilor abia deschişi 
părea să-i placă. „Ia te uită, mica secătură! Îi vine a cânta. 
Lasă, nu mai cânţi tu la noapte... Afară doar dacă pulberea 
Beatricei n-o fi fost răsuflată...” 

În fundul sălii izbucniră strigăte: 

— Nu-l vedem de loc! Vrem să-l admirăm! 

— Ia-l, Filip, îi spuse Mahaut ginerelui ei, întinzându-i 
pruncul; ai braţul mai lung ca al meu, arată-l pe rege 
vasalilor săi. 

Regentul îl prinse pe micul Ioan de mijloc şi-l ridică 
deasupra capului pentru ca fiecare să-l poată contempla în 
voie. 

Deodată, Filip simţi că-i curge pe mâini un lichid cald şi 
vâscos. Apucat de sughiţuri, copilul vărsa laptele pe care-l 
supsese cu o jumătate de ceas înainte, dar un lapte ce se 
făcuse verzui şi era amestecat cu fiere; faţa i se schimbă la 
fel, apoi luă foarte repede o culoare închisă, nehotărâtă, 
îngrijorătoare, în timp ce-şi răsucea gâtul spre spate. 

O uriaşă exclamaţie de spaimă şi de dezamăgire se ridică 
din mulţimea baronilor. 

— Doamne, Dumnezeule, izbucni Mahaut, îl apucă iar 
spasmele! 

— Ia-ţi-l înapoi, spuse repede Filip, punându-i pruncul în 
braţe ca pe un pachet primejdios. 

— Ştiam că aşa se va întâmpla! se auzi un glas. 


Era Bouville. Se făcuse roşu, şi-şi plimba privirea mânioasă 
de la contesă la regent. 

— Da, aveai dreptate, Bouville, îi spuse Filip de Poitiers; 
ne-am cam pripit cu prezentarea acestui copil bolnav. 

— Ştiam că aşa se va întâmpla..., repetă Bouville. 

Dar nevastă-sa îl trase cu putere de mânecă pentru a-l 
împiedica să săvârşească o prostie ireparabilă. Ochii li se 
întâlniră, şi Bouville se potoli. „Ce era să fac? gândi el. Mi- 
am pierdut minţile. Doar îl avem pe cel adevărat.” 

Dar dacă pusese totul la cale ca să abată crima asupra 
altei victime, nu prevăzuse însă nimic pentru cazul în care 
crima s-ar săvârşi într-adevăr. 

Mahaut era şi dânsa năucită. Nu se aşteptase ca otrava să 
lucreze aşa de repede. Rostea cuvinte care încercau să fie 
liniştitoare: 

— Potoliţi-vă, potoliţi-vă! Şi mai ieri crezusem că are să 
moară: şi pe urmă, aţi văzut, şi-a venit în fire. Aşa-i apucă 
pe copii o durere de-i mai mare spaima când îi vezi, dar le 
trece repede. Moaşa! Aduceţi-mi-o pe moaşă, adaogă ea, 
luând toate riscurile pentru a-şi dovedi buna credinţă. 

Regentul îşi ţinea mâinile mânjite depărtate de trup; le 
privea cu teamă şi scârbă, şi nu îndrăznea să se atingă de 
NIMIC. 

Pruncul era vânăt şi se înăbuşea. 

În zăpăceala şi tulburarea ce se stârni, nimeni nu-şi prea 
dădu seama de ceea ce făcea, nici cum se petrecuseră 
lucrurile. Doamna de Bouville se năpusti spre iatacul 
reginei, dar când ajunse aproape de uşă se opri brusc, 
zicându-şi: „Dacă o chem pe moaşă, ea va vedea 
numaidecât că pruncul a fost schimbat şi că nu are urma 
cleştelui. Nu cumva, nu cumva să i se scoată scufiţa!” Se 
întoarse în fugă, pe când mulţimea celor de faţă se şi trăgea 
îndărăt spre camera regelui. 

Nici o moaşă nu mai putea să-i ajute copilului. Înfăşurat în 
mantia brodată cu flori de crin şi cu minuscula coroană dată 
într-o parte, zăcea ca o epavă pe patul uriaş îmbrăcat în 


mătase. În scutecele sale murdare, cu ochiul alb şi buzele 
pământii, cu viscerele rupte, pruncul ce fusese prezentat 
tuturor ca regele Franţei, încetase din viaţă. 

V 

UN LOMBARD LA SAINTI-DENIS 

— Şi acum, ce ne vom face? se întrebau soţii Bouville. 

Se vedeau prinşi în propria lor capcană. 

Regentul nu zăbovise de loc la Vincennes. Adunându-i pe 
membrii familiei regale, îi rugase să încalece şi să-l 
însoţească la Paris, pentru a ţine sfat de îndată ce vor 
ajunge acolo. În clipa când regentul părăsea castelul, 
Bouville avusese o ultimă tresărire de curaj. 

— Monseniore! izbucnise el, apucând de frâu calul 
regentului. 

Dar Filip îi curmase vorba numaidecât: 

— Lasă, lasă, Bouville... Îţi sunt recunoscător că 
împărtăşeşti mâhnirea noastră. Nu-ţi facem nici o vină, 
crede-mă. E legea firii omeneşti. Îţi voi trimite poruncile 
mele pentru înmormântare. 

Şi regentul pornise, dând galop calului de cum trecu 
podul. Într-o asemenea goană, însoțitorii săi n-ar mai avea 
răgazul să cugete în drum la cele întâmplate. 

După dânsul plecară şi cei mai mulţi dintre baroni. Doar 
câţiva rămaseră acolo, cam de a doua mână, cei fără de nici 
o treabă, care se strângeau în mici grupuri ca să comenteze 
evenimentul. 

— Vezi tu, îi zicea Bouville soţiei sale, ar fi trebuit să 
vorbesc chiar în clipa aceea. De ce m-ai reţinut? 

Stăteau în picioare la o fereastră, şuşotind între dânşii, 
abia îndrăznind să-şi împărtăşească gândurile. 

— Şi doica? întrebă Bouville. 

— Am avut grijă de ea. Am dus-o în odaia mea pe care am 
încuiat-o cu cheia, punând şi doi oameni de strajă în faţa 
uşii. 

— N-a aflat nimic? 

— Nu. 


— Va trebui totuşi să-i spunem. 

— Să aşteptăm până vor pleca toţi. 

— Ah, ar fi trebuit să vorbesc, mai spuse o data Bouville. 

Se căia amarnic că nu ascultase de primul său imbold. 

„Dacă aş fi strigat adevărul în faţa tuturor baronilor, dacă 
aş fi adus pe loc dovada...” Ca să fi făcut asta, ar fi trebuit 
să aibă altă fire, să fie un om de alt soi, cum e conetabilul, 
bunăoară, şi mai presus de toate să n-o fi avut în spate pe 
nevastă-sa care să-l tragă de mânecă... 

— Dar de unde puteam noi să ştim, spuse doamna de 
Bouville, că Mahaut îşi va duce aşa de bine la capăt lovitura, 
şi că pruncul va muri sub ochii tuturor? 

— La drept vorbind, murmură Bouville, am fi făcut mai 
bine prezentându-l pe cel adevărat, şi lăsând soarta să se 
împlinească. 

— Ah, asta ţi-am spus-o doar! 

— Ei, da, recunosc. A mea a fost ideea... jalnică idee... 

Căci, acum, cine ar mai vroi să-i creadă? Cum, şi cui ar 
putea să declare că înşelaseră împreună adunarea 
baronilor, punând o coroană pe capul unui copil de doică? 
Fapta lor ar fi socotită un sacrilegiu. 

— Ştii ce riscăm acuma dacă nu ne ţinem gura? întrebă 
doamna de Bouville. Ca Mahaut să ne otrăvească şi pe noi. 
— Regentul era în cârdăşie cu dânsa; de asta sunt sigur. 

După ce copilul l-a scuipat pe mâni, când şi le-a şters, a 
aruncat batista în foc; l-am văzut... Dacă am vorbi, m-ar târi 
la judecată pentru trădare faţă de Mahaut. 

Grija lor cea mare, de acum încolo, era pentru propria lor 
siguranţă. 

— Şi toaleta copilului mort? întrebă Bouville. 

— Am făcut-o, cu una din slujnicele mele, în timp ce tu îl 
însoţeai pe regent la plecare, lămuri doamna de Bouville. 
lar acum patru scutieri stau de strajă în jurul lui. N-avem a 
ne teme de nimic despre partea aceasta. 

— Dar regina? 


— Le-am poruncit tuturor să nu-i spună nimic ca să nu-i 
agraveze boala. De altminteri pare a nu mai fi în stare să 
înţeleagă. Şi moaşelor le-am poruncit să nu se depărteze o 
clipă de patul ei. 

Puțin timp după asta, sosi de la Paris şambelanul 
Guillaume de Seriz spre a-l înştiinţa pe Bouville că regentul 
fusese recunoscut ca rege de către fratele şi unchii săi, 
precum şi de pairii care erau de faţă. Consiliul de coroană a 
fost scurt. 

— În ce priveşte funeraliile nepotului său, spuse 
şambelanul, stăpânul nostru Filip a hotărât ca ele să se facă 
cât mai curând, spre a nu întrista prea mult poporul cu 
acest nou doliu. Rămăşiţele pământeşti nu vor fi expuse. 
Deoarece azi e vineri, iar duminecă nu se poate face 
înmormântarea, urmează ca ele să fie duse chiar mâine la 
Saint-Denis. Îmbălsămătorul a şi pornit încoace. Te las, 
domnule, căci regele mi-a poruncit să mă întorc 
numaidecât. 

Bouville îl lăsă să plece, fără să mai adauge un cuvânt. 
„Regele... regele”, îşi spuse el de câteva ori. 

Contele de Poitiers era rege; un pui de lombard avea să fie 
îngropat la Saint-Denis... iar Ioan I trăia. 

Bouville se duse s-o vadă pe nevastă-sa. 

— Filip a fost recunoscut. Ce ne vom face acuma cu regele 
care ne-a rămas în spinare? 

— Trebuie să-l facem să dispară. 

— A, nu! izbucni Bouville, indignat. 

— Nu e vorba de asta. Îţi pierzi minţile, Hugues! răspunse 
doamna de Bouville. Vreau să spun că trebuie să-l 
ascundem. 

— Dar n-o să domnească. 

— Va trăi cel puţin. Şi poate că într-o zi... Cine ştie? 

Dar cum să-l ascundă? Cui să-l încredinţeze fără a trezi 
bănuieli? Şi mai întâi trebuia să fie alăptat mai departe. 

— Doica... numai doica ne-ar putea fi de folos, spuse 
doamna de Bouville. Hai să vorbim cu ea. 


Fuseseră bine inspirați aşteptând plecarea ultimilor 
baroni, înainte de a veni să-i spună Mariei de Cressay că fiul 
ei murise. Căci urletul pe care-l scoase străbătu zidurile 
castelului. Celor ce l-au auzit şi au rămas încremeniţi, li se 
explică după aceea că regina a fost aceea care ţipase astfel. 
Regina însă, aşa inconştientă cum era, se ridicase în 
culcuşul ei întrebând: 

— Ce-i asta? 

Până şi bătrânul seneşal de Joinville, în starea lui de 
toropeală, tresări. 

— E omorât careva pe aici, spuse el, ţipătul acesta e al 
unui om beregăţit... 

În vremea asta, Maria repeta întruna: 

— Vreau să-l văd! Vreau să-l văd! Vreau să-l văd! 

Bouville şi nevastă-sa se văzură nevoiţi s-o ţină cu de-a 
sila, împiedicând-o să pornească, pe jumătate nebună, prin 
încăperile castelului. 

Vreme de două ceasuri, se osteniră s-o potolească, să-i 
aducă o mângâiere, şi mai ales să se dezvinovăţească, luând 
de zece ori de la capăt nişte explicaţii pe care ea nu le 
auzea. 

Degeaba îi tot repeta Bouville că nu vroise asta, că era 
fapta nelegiuită a contesei Mahaut... Cuvintele se 
întipăreau fără ca ea să-şi dea seama, în memoria Mariei, 
de unde aveau să ţâşnească mai târziu; deocamdată însă 
ele n-aveau înţeles pentru dânsa. 

Se oprea o clipă din plâns, privea drept înainte, apoi 
începea iar să geamă ca un câine peste care a trecut o 
căruţă. 

Soții Bouville crezură cu-adevărat că-şi pierdea minţile. Îşi 
isprăveau toate argumentele: datorită acestei jertfe 
involuntare, Maria salvase pe adevăratul rege ai Franţei, 
urmaşul glorioasei stirpe... 

— Eşti tânără, zicea doamna de Bouville, vei avea alţi 
copii. Care femeie în viaţa ei, n-a pierdut măcar un copil în 
leagăn? 


Şi-i pomenea de gemenii născuţi morţi ai reginei Blanche 
de Castille, şi de toţi copiii dispăruţi ai familiei regale, de 
trei generaţii încoace. În neamurile d'Anjou, Courtenay, 
Bourgogne, Châtillon, ba chiar şi în neamul ei, Bouville, 
câte mame veşnic îndoliate, şi care sfârşeau totuşi prin a fi 
fericite în mijlocul unei progenituri numeroase! Din 
doisprezece sau cincisprezece copii câţi aducea o femeie pe 
lume, era lucru obişnuit să nu supravieţuiască mai mult de 
jumătate. 

— Dar înţeleg, urmă doamna de Bouville, când îl pierzi pe 
întâiul e mai greu. 

— Nu, nu înţelegi nimic! strigă în sfârşit Maria printre 
lacrimi. Pe acesta... pe acesta nu-l voi mai putea înlocui 
niciodată! 

Pruncul pe care i-l omorâseră era copilul dragostei, născut 
dintr-o dorinţa mai aprigă şi dintr-o credinţă mai puternică 
decât toate legile şi silniciile lumii; era visul al cărui preţ îl 
plătise cu două luni de ocări îndurate şi cu patru luni de 
mănăstire, era darul desăvârşit pe care se pregătise să-l 
ofere bărbatului ce şi-l alesese, planta minunată în care 
sperase să vadă înflorind, în toate zilele vieţii, dragostea ei 
vrăjită şi biruitoare! 

— Nu, gemea ea, dumneata nu poţi înţelege! Dumneata n- 
ai fost izgonită de acasă din pricina unui copil. Nu, nu voi 
mai avea altul! 

Când începi să-ţi descrii nenorocirea, s-o tălmăceşti în 
cuvinte pe înţelesul altora, înseamnă că te-ai şi împăcat cu 
ea. Chinului sfâşietor care pare să-ţi strivească fiinţa, i se 
substituia cu încetul a doua fază a durerii, aceea a 
contemplării crunte. 

— Ştiam, ştiam, când n-am vrut să vin aici, că m-aşteaptă 
nenorocirea! 

Doamna de Bouville nu îndrăznea să răspundă. 

— Şi ce va zice Guccio când are să afle? gemu Maria. Cum 
voi putea să i-o spun? 


— Nu trebuie să afle niciodată, copila mea! izbucni 
doamna de Bouville. Nimeni nu trebuie să ştie că regele 
trăieşte căci aceia care şi-au greşit ţinta nu se vor da în 
lături să lovească a doua oară. Tu însuţi eşti în primejdie, 
căci ai fost înţeleasă cu noi. Trebuie să păstrezi taina până 
vei avea voie s-o dai în vileag. 

Şi, întorcându-se către soţul ei, şopti: 

— Du-te de-mi caută Evanghelia. 

Când Bouville aduse cartea groasă pe care o luase din 
capelă, obţinură de la Maria să jure cu mâna pe ea că va 
păstra tăcerea cea mai desăvârşită, chiar faţă de tatăl 
copilului ei mort, şi chiar la spovedanie, asupra dramei ce 
se petrecuse. Numai Bouville sau nevastă-sa vor putea s-o 
dezlege de jurământul ei. 

În starea în care se găsea, Maria se învoi să jure tot ce i se 
ceru. Bouville îi făgădui o pensie. Dar de bani îi ardea ei! 

— Şi acum, copila mea, trebuie să-l ţii la tine pe regele 
Franţei şi să spui tuturor că e al tău, adăogă doamna de 
Bouville. 

Maria se răzvrăti. Nu vroia să mai atingă copilul în locul 
căruia al ei fusese ucis. Nu vroia să mai rămână la 
Vincennes; vroia să fugă, oriunde, şi să moară. 

— Vei muri repede, fii sigură, dacă deschizi gura. Mahaut 
nu va întârzia să pună pe cineva să te otrăvească sau să-ţi 
vâre un pumnal în piept. 

— Nu, nu voi spune nimic, v-o făgăduiesc. Dar lăsaţi-mă, 
lăsaţi-mă să plec! 

— Vei pleca, vei pleca... Dar n-ai să-l laşi să piară şi pe 
ăsta. Vezi bine că-i e foame. Alăptează-l barem astăzi, spuse 
doamna de Bouville punându-i în braţe copilul reginei 
Clemence. 

Când îl simţi lipit de pieptul ei, Maria începu să plângă şi 
mai tare. Prea era mare durerea de a vedea locul gol în 
dreptul celuilalt sân. 

— Păstrează.-l, va fi ca şi al tău, stărui doamna de Bouville. 
Iar când va veni vremea să se urce pe tron vei fi în mare 


cinste la curte împreună cu el; vei fi cea de a doua mamă a 
lui. 

Nu-i venea greu să mai toarne încă o minciună. De 
altminteri, nu onorurile făgăduite de soţia epitropului 
puteau s-o înduioşeze pe Maria, ci prezenţa acestei vieţi 
plăpânde pe care o ţinea în mâinile ei şi asupra căreia avea 
să săvârşească, fără să-şi dea seama, un transfer de 
maternitate. Îşi puse buzele pe creştetul pufos al pruncului 
şi-şi descheie corsajul cu un gest devenit maşinal. 

— Nu, murmură ea, nu te pot lăsa să pieri, micul meu 
loan... micul meu loan... 

Soții Bouville răsuflară uşuraţi. Câştigaseră bătălia, cel 
puţin deocamdată. 

— Nu trebuie să mai fii la Vincennes mâine când vor veni 
să-i ridice copilul, îi spuse foarte încet doamna de Bouville 
soţului ei. 

A doua zi, sleită de puteri, şi lăsând-o pe doamna de 
Bouville să hotărască în toate privinţele, Maria se văzu 
adusă din nou, cu copilul, la mănăstirea Surorilor Sfintei 
Clara. 

Doamna de Bouville îi explică maicii stareţe că Maria avea 
mintea foarte turburată de moartea micului rege şi că nu 
trebuie să i se ia nicidecum în seamă lucrurile smintite pe 
care le-ar putea povesti. 

— Am tras mare spaimă cu dânsa: urla şi nu-şi mai 
recunoştea nici copilul. 

Doamna de Bouville ceru ca tânăra femeie să nu 
primească nici o vizită, şi să fie lăsată în cea mai mare 
linişte, în cea mai mare tăcere. 

— Dacă vine cineva s-o vadă, să nu fie lăsat să intre şi să 
mi se dea de veste. 

În aceeaşi zi două giulgiuri de aur presărate cu flori de 
crin, opt coţi de pânză neagră şi două draperii din mătase 
de Damasc, brodate cu stema Franţei fură aduse la 
Vincennes pentru a servi la înmormântarea celui dintâi rege 
al Franţei care purtase numele de Ioan. Şi fu într-adevăr un 


copil numit loan care plecă de acolo într-un cosciug atât de 
micuţ, încât nu socotiră că e nevoie să-l aşeze pe un dric, ci- 
l puseră de-a dreptul pe samarul unei catârci. 

Domnul Geoffroy de Fleury, vistiernicul palatului, făcu 
însemnare în condicile sale asupra banilor cheltuiţi cu 
aceste funeralii, şi anume o sută unsprezece livre, 
şaptesprezece gologani şi opt parale. Nici pomeneală de 
nesfârşitul alai de înmormântare, sau de slujbă la Notre- 
Dame. Familia şi înalții dregători ai coroanei plecară în 
grabă spre Saint-Denis unde se făcu înhumarea îndată 
după liturghie. La piciorul statuii culcate a lui Ludovic al X- 
lea, albă încă, proaspătă în piatra ei de curând cioplită, se 
săpase o groapă îngustă: acolo fu coborât, între osemintele 
suveranilor Franţei, copilul Mariei de Cressay, domnişoară 
din Ile-de-France, şi a lui Guccio Baglioni, negustor din 
Siena. 

Adam Heron, primul şambelan şi maestru de ceremonii al 
curţii, se apropie de marginea micului mormânt şi rosti, cu 
ochii la stăpânu-său Filip de Poitiers: 

— Regele a murit, trăiască regele! 

Domnia lui Filip al V-lea, cel Lung, începuse; Jeanne de 
Bourgogne devenea regina Franţei, şi Mahaut d'Artois 
triumfa. 

Numai trei fiinţe în toată ţara ştiau că adevăratul rege 
trăia. Una din ele jurase pe Sfintele Scripturi să păstreze 
taina, iar celelalte două tremurau ca nu cumva taina să fie 
dezvăluită. 

Toţi suveranii care, începând din acea sâmbătă de 20 
noiembrie 1316, aveau să domnească asupra Franţei, nu 
vor mai alcătui decât un lung şir de uzurpatori fără voie. 
VI. 

FRANŢA A ÎNCĂPUT PE MÂINI PUTERNICE. 

Pentru a-şi cuceri tronul, Filip al V-lea se folosise, 
înlăuntrul instituţiilor monarhice, de un vechi procedeu, 
căruia în graiul zilelor noastre i se zice lovitură de stat. 


Găsindu-se, prin autoritatea sa personală şi sprijinul clicii 
din jurul său, învestit de fapt cu principalele funcțiuni 
regale, el puse adunarea ce se ţinu în iulie să întărească un 
regulament al succesiunii care putea să-i ajute ţelurile, dar 
numai după multă vreme şi după aplicarea unor clauze 
prealabile. Prin dispariţia micului rege se ivi prilejul 
prielnic; dând peste cap rânduiala pe care el însuşi o 
statornicise, Filip apucă numaidecât coroana fără să mai 
ţină seamă nici de termenele legiuite, nici de clauzele 
prealabile. 

O putere dobândită în asemenea împrejurări era fireşte 
ameninţată, cel puţin la începuturile ei. 

Ocupat să-şi consolideze poziţia, Filip nu prea avu timp să 
se bucure de victorie, nici să se contemple în visul său 
împlinit. Piscul la care ajunsese era îngust. 

Prin ţară se vorbeau multe; bănuiala mergea din gură în 
gură. Se ştia că noul rege are mâna grea, şi toţi cei care se 
temeau să n-o simtă pe spinarea lor, se strânseră în jurul 
ducelui de Bourgogne. 

Acesta veni în grabă la Paris, pentru a se împotrivi la 
alegerea viitorului său socru. El cerea convocarea adunării 
pairilor şi recunoaşterea nepoatei sale Jeanne de Navarra 
ca regină. 

De data asta Filip încetă să mai umble cu şiretlicuri. 
Pentru a căpăta regența o dăduse pe fiică-sa şi comitatul de 
Bourgogne; acum pentru a păstra tronul Franţei se arata 
gata să despartă cele două coroane, a Franţei şi a Navarrei, 
abia unite, şi să lase micul regat din Pirinei îndoielnicei fiice 
a fratelui său. 

Dar dacă Jeanne era socotită demnă de a domni asupra 
Navarrei, era tot atât de demnă de a domni şi asupra 
Franţei. Aşa cel puţin hotări ducele Eudes şi refuză să 
cedeze. Lucrurile mergeau deci spre o luptă făţişă. 

Eudes se întoarse în goana calului la Dijon, de unde dădu 
în numele nepoatei sale o proclamaţie către toţi seniorii din 


Artois şi din Picardia, din Brie şi din Champagne, 
chemându-i să nu dea ascultare unui uzurpator. 

Îi scrise cam la fel şi regelui Angliei, Eduard al II-lea, care, 
în pofida străduinţelor soţiei sale Isabelle, se grăbi să aţâţe 
cearta luând partea burgunzilor. În orice zâzanie ivită în 
regatul Franţei, regele englez vedea un prilej de a libera 
provincia Guyenne. 

„Aici am ajuns oare dând în vileag adulterul cumnatelor 
mele?” îşi zicea regina Isabelle. 

Văzându-se ameninţat din nord, din est, din sud-est, altul 
în locul lui Filip cel Lung poate că s-ar fi dat bătut. Dar noul 
rege ştia că are un răgaz de câteva luni; iarna nu era 
prielnică războiului; vrăjmaşii săi vor aştepta primăvara, 
daca se hotărau sa ridice oşti. Pentru Filip, cel mai grabnic 
lucru era să meargă la Reims spre a fi uns rege al Franţei şi 
învestit cu neştearsa maiestate a încoronării. Mai întâi vru 
să fixeze ceremonia pentru ziua de Bobotează; sărbătoarea 
Crailor îi părea de bun augur; era ziua pe care o alesese şi 
tată-său spre a se încorona. Il se arătă că mai marii oraşului 
Reims nu vor avea vreme să pregătească totul; le dădu un 
răgaz de trei zile. Curtea va pleca din Paris la 1 ianuarie, şi 
ceremonia încoronării se va face duminică 9. 

De la Ludovic al VIII-lea, primul rege care nu fusese ales 
pe când trăia predecesorul său, nu se mai văzuse 
moştenitor al tronului să se repeadă cu atâta nerăbdare la 
Reims. 

Dar lui Filip, consacrarea religioasă nu i se părea 
îndeajuns; vroia să adauge la asta ceva care să 
impresioneze puternic şi într-alt fel conştiinţa populară. 

Frământase adeseori în minte învăţăturile rămase de la 
Egidio Colonna, dascălul lui Filip cel Frumos, omul care 
avusese o temeinică înrâurire asupra ideilor Regelui de 
Fier. „Vorbind în termeni absoluţi, scrisese Egidio Colonna 
în tratatul său asupra principiilor regalității, ar fi mai bine 
ca regele să fie ales; numai poftele ticăloşite ale oamenilor 


şi felul lor de a se purta trebuie să te facă să preferi 
ereditatea în locul alegerii”. 

— Vreau să fiu rege prin consimţământul supuşilor mei, 
spuse Filip cel Lung, şi nu mă voi socoti cu adevărat vrednic 
să-i cârmuiesc decât aşa. Şi fiindcă unii dintre cei mari se 
ţin deoparte, voi da cuvântul celor mici. 

Tatăl său arătase calea convocând, în ceasurile de 
cumpănă ale domniei lui, nişte adunări în care toate clasele, 
toate „stările” regatului erau reprezentate. Filip hotări deci 
ca două asemenea adunări, dar şi mai largi decât cele 
dinainte, să se ţină în săptămânile ce vor urma încoronării, 
una la Paris, pentru cei de limba ținuturilor din 
miazănoapte, alta la Bourges pentru cei de limba vorbită 
prin părţile de miazăzi. Ba pomeni chiar de o adunare „a 
tuturor stărilor”. 

Oamenii de legi fură puşi să dea lustru textelor ce vor fi 
prezentate adunărilor, spre a se întări prin voinţa populară 
urcarea pe tron a lui Filip. Se auziră bineînţeles din nou 
argumentele conetabilului, anume că din crini nu se poate 
toarce lână şi că regatul era prea nobil pentru a cădea pe 
mâini de muieri. Unii aduseră altele şi mai stranii, 
sprijinindu-se bunăoară pe faptul că între preafericitul 
Ludovic cel Sfânt şi doamna Jeanne de Navarra au fost trei 
urmaşi la tron, pe când între Ludovic cel Sfânt şi Filip nu 
erau decât doi. 

Ceea ce-l făcu pe contele de Valois să exclame, şi pe bună 
dreptate: 

— De ce nu eu atunci, eu care nu-s despărţit de Ludovic 
cel Sfânt decât de tatăl meu! 

În sfârşit, judecătorii Înaltei Curți, îmboldiţi de domnul de 
Noyers, dezgropară, fără să pună prea mare temei, vechea 
pravilă a datinilor francilor salieni, dinainte de convertirea 
la creştinism a lui Clovis. Această pravilă nu cuprindea 
nimic în ce priveşte trecerea puterilor de la un rege la altul. 
Era o culegere de jurisprudenţă criminală şi civilă cam 
grosolană, şi pe deasupra anevoie de înţeles, căci avea mai 


bine de opt veacuri. O scurtă însemnare arăta că 
moştenirea pământurilor se făcea prin împărţeală dreaptă 
între moştenitorii de parte bărbătească. Atât. 

Nu le-a trebuit mai mult câtorva doctori în dreptul secular 
spre a-şi construi din asta demonstraţia şi a susţine teza 
pentru care erau plătiţi. Coroana Franţei nu putea fi 
moştenită decât de bărbaţi, deoarece coroana presupunea 
şi stăpânirea pământurilor. Şi cea mai bună dovadă că 
pravila salică fusese aplicată de la începuturile monarhiei, 
nu era oare faptul ca numai bărbaţii se succedaseră la 
tron? Jeanne de Navarra putea fi astfel dată în lături, fără 
ca învinuirea, cu neputinţă de dovedit, că ar fi bastardă, să 
fie măcar pomenită. 

Cuvântul acestor doctori, scos din hârţoagele lor încâlcite, 
era literă de evanghelie. Nu se găsi nimeni să le aducă 
aminte că dinastia merovingiană nu se trăgea din salieni, ci 
din sicambrii şi bructeri; şi nimeni nu ceru deocamdată săi 
se arate negru pe alb această faimoasă lege salică, 
născocită de cei ce pretindeau că se ţin de ea, şi care avea 
să-şi facă drum în istorie, după ce va aduce ţara de râpă 
prin o sută de ani de războaie. 

Franţa va plăti scump adulterul Margueritei de 
Bourgogne. 

Dar, până una alta, puterea centrală nu stătea degeaba. 
Filip se şi apucase sa organizeze administraţia, chema 
marea burghezie în sfatul său, şi înfiinţa „cavalerii însoțitori 
ai regelui”, răsplătindu-i astfel pe cei care de la Lyon 
încoace îl slujiseră fără răgaz. 

Răscumpăra din mâinile lui Charles de Valois tarapanaua 
de la Mans, înainte de a le răscumpăra pe celelalte zece 
tarapanale împrăştiate prin Franţa. De acum încolo numai 
regele va bate toată moneda care avea să circule în ţară. 

Amintindu-şi de ideile lui Ioan al XXIII-lea, pe când acesta 
nu era încă decât cardinalul Dueze, Filip pregăti o reformă 
a sistemului de amenzi penale şi de drepturi ale cancelariei 
de stat. Notarii urmau să verse la vistierie în fiecare 


sâmbătă sumele încasate, iar înregistrarea actelor va fi 
supusă unor tarife decretate de Curtea de Conturi. 

Aşa cum fură statornicite drepturile cancelariei, se făcu 
rânduială în privinţa vămilor, isprăvniciilor, căpităniilor de 
oraşe şi percepţiilor. Abuzurile şi mâncătoriile care nu 
cunoscuseră nici o stavilă de la moartea Regelui de Fier, 
fură înfrânate cu asprime. Pe toate treptele societăţii, în 
toată activitatea naţională, în tribunale, în porturi, în pieţe 
şi iarmaroace, toţi simţiră, toţi înţeleseră că Franţa 
încăpuse iar pe mâini tari... nişte mâini de douăzeci şi trei 
de ani! 

Devotamentul oamenilor nu-l dobândeşti însă fără a-i 
răsplăti. Urcarea lui Filip pe tron fu însoţită de daruri 
împărţite cu mână largă. 

Bătrânul seneşal de Joinville ceruse să se întoarcă la 
castelul său din Wassy unde, zicea el, vroia să moară. Îşi 
simţea sfârşitul aproape. Fiul său Anseau, care de la Lyon 
nu-l mai părăsise pe Filip, îi spuse într-o zi acestuia: 

— Tata m-a încredinţat că stranii lucruri s-au petrecut la 
Vincennes, când cu moartea micului rege, şi că i-au ajuns la 
ureche zvonuri tulburătoare. 

— Ştiu, ştiu, răspunse Filip. Şi mie, unele lucruri din zilele 
acelea mi s-au părut curioase. Vrei să afli părerea mea, 
Anseau? Nu vreau să-l vorbesc de rău pe Bouville, căci n- 
am nici o dovadă. Dar mă întreb uneori dacă nepotu-meu n- 
o fi fost mort înainte de sosirea noastră la Vincennes şi dacă 
nu ni s-a înfăţişat un alt copil în locul lui. 

— Pentru ce ar fi făcut asta? 

— Nu ştiu... Poate că de frică să nu i se aducă vreo dojană, 
poate că de teamă să nu fie învinovăţit de Valois sau de alţii. 
Căci, la urma urmei, singur el veghea asupra acestui copil şi 
îţi aminteşti cum refuza cu încăpățânare să-l arate... Încă o 
dată, nu-i decât o părere care nu se poate întemeia pe 
nimic... Oricum ar fi, e prea târziu. 

Tăcu câteva clipe, şi adăogă: 


— Anseau, am poruncit la vistierie să fii înscris cu un dar 
de patru mii de livre, şi asta îţi va spune îndeajuns 
recunoştinţa mea pentru ajutorul pe care mi l-ai dat 
întotdeauna. Iar dacă în ziua încoronării, văru-meu, ducele 
de Burgundia, nu se va afla acolo, aşa cum gândesc, ca să- 
mi prindă pintenii, după datină, vei îndeplini tu această 
slujbă. Eşti de neam destul de mare pentru asta. 

De când lumea, aurul a fost cel mai bun metal pentru a 
pecetlui gura oamenilor; dar Filip ştia că la unii mai e 
nevoie pe deasupra să le lustruieşti niţel lipitura. 

Mai rămânea să isprăvească cu Robert d'Artois; Filip se 
felicita că-l ţinuse la închisoare pe primejdiosul său văr în 
timpul ultimelor întâmplări. Nu putea să-l ţină însă la 
nesfârşit în temniţa de la Châtelet. O încoronare e însoţită 
îndeobşte de acte de clemenţă şi decrete de grațiere. La o 
stăruitoare intervenţie a lui Charles de Valois, Filip se 
prefăcu a răspunde ca un prinţ milostiv. 

— Îl iert, unchiule, numai să-ţi fiu pe plac, spuse el. Robert 
va fi deci pus în libertate... 

Lăsă fraza neisprăvită şi păru să chibzuiască. 

— Dar numai după trei zile de la plecarea mea la Reims, 
adăugă el, şi nu va avea dreptul să se depărteze mai mult 
de douăzeci de leghe de Paris. 

VII. 

ATÂTEA VISURI SPULBERATE. 

În drumul său spre tron, Filip cel Lung nu călcase numai 
peste două cadavre; mai lăsa în urma sa şi alte două vieţi 
sfărâmate, două femei strivite, una regină şi cealaltă de 
obârşie obscură. 

A doua zi după înmormântarea falsului Ioan I la Saint- 
Denis, doamna Clemence a Ungariei, pe care toţi se 
aşteptau s-o vadă dându-şi sufletul, îşi veni încet în fire. 
Cine ştie ce leac se dovedise până la urmă eficace; frigurile 
şi infecția se retraseră din acest trup, parcă spre a lăsa 
locul altor suferinţe. Cele dintâi cuvinte pe care le rosti 
regina fură pentru a întreba de fiu-său, căci abia avusese 


timp să-l vadă. Amintirea nu-i aducea înaintea ochilor decât 
un trupuşor gol pe care o femeie îl freca de zor cu apă de 
trandafiri şi-l aşeza apoi într-un leagăn... 

Când cei din jur îi spuseră, cu multă băgare de seamă şi 
vorbind pe ocolite, că nu i-l puteau arăta îndată, ea 
murmură: 

— A murit, nu-i aşa? Ştiam că a murit. Am simţit-o în febra 
mea... Şi asta trebuia să se întâmple... 

Nu avu izbucnirea înfricoşătoare de care se temeau toţi. 
Rămase abătută, dar fără lacrimi, cu acea expresie de 
ironie tragică pe care o au unii la sfârşitul unui pârjol, în 
faţa cenuşii fumegânde a casei lor. Buzele i se desfăcură ca 
pentru a râde, şi vreme de câteva clipe se crezu că-şi 
pierduse minţile. 

Nenorocirea se ţinea de dânsa cu o îndârjire neobişnuită; 
avea locuri moarte în suflet şi soarta putea să lovească 
acolo oricât de tare fără să mai stârnească suferinţă. 

Mai rău era, nu încape îndoială, de Bouville, osândit să 
joace mincinosul rol al consolatorului neputincios. La 
fiecare vorbă prietenoasă pe care i-o adresa regina, simţea 
remuşcarea ca un junghi în inimă: „Copilul ei trăieşte şi nu 
am voie să i-o spun. Când mă gândesc că aş putea să-i fac o 
bucurie aşa de mare...!” 

De douăzeci de ori, mila, şi chiar numai cinstea erau cât pe 
ce să biruie în el toate şovăielile. Dar doamna de Bouville, 
ştiindu-l prea simţitor, nu-l lăsa niciodată singur pe lângă 
regină. 

Putea cel puţin să-şi mai uşureze inima înfierând-o pe 
Mahaut, adevărata vinovată. 

Regina înălţă din umeri. Ce-i păsa ei de mâna de care se 
slujiseră puterile diavolului ca s-o lovească? 

— Am fost cucernică, am fost milostivă; cel puţin cred că 
am fost, zicea; m-am silit să urmez poruncile religiei şi să le 
arăt drumul cel drept celor care-mi erau dragi. N-am dorit 
niciodată răul nimănui. Şi Dumnezeu a găsit cu cale să mă 


pedepsească mai crunt decât pe oricine... Văd însă că cei 
răi izbândesc în toate. 

Nu se răzvrătea, nici nu hulea pe Domnul; constata doar 
un fel de uriaşă eroare. 

Tatăl şi mama ei fuseseră răpuşi de ciumă când dânsa abia 
împlinise doi ani. În vreme ce toate prinţesele din neamul 
ei, sau mai toate, îşi găseau soţ chiar înainte de-a ajunge la 
vârsta măritişului, ea aşteptase unul până la douăzeci şi doi 
de ani. Acela care o ceruse, nesperat, părea bărbatul cel 
mai puternic din lume. La această cununie cu Franţa ea 
venise ameţită de fericire, copleşită de o dragoste fără 
margini şi plină de toate gândurile bune. 

Mai înainte chiar de a pune piciorul în noua ei ţară, n-a 
lipsit mult să piară pe mare. La capătul câtorva săptămâni, 
descoperea că se măritase cu un ucigaş şi că luase locul 
unei regine sugrumate. După zece luni rămânea văduvă, şi 
însărcinată. Numaidecât îndepărtată din conducerea ţării, 
se văzuse pusă sub pază, chipurile, ca s-o apere. Se 
zvârcolise opt zile în ghearele morţii ca să afle, abia scăpată 
din acest iad, că pruncul îi murise, fără îndoiala otrăvit, cum 
fusese şi soţul ei. 

Se putea oare închipui soartă mai înverşunată şi mai 
nenorocită? 

— Oamenii din ţara mea cred în ursita rea, spuse dânsa. 
Au dreptate. Asta mi-e ursita. Trebuie să mă feresc de a mai 
încerca orice în viaţă. 

Dragoste, milă creştinească, speranţă, secătuise toate 
sentimentele bune pe care le avusese în ea, şi o dată cu ele 
o părăsea şi credinţa în Dumnezeu. 

În vremea cât zăcuse bolnavă îndurase asemenea chinuri 
şi trăise atât de puternic sentimentul morţii apropiate, încât 
se minuna văzându-se încă în viaţă, respirând în voie, 
hrănindu-se, lăsându-şi privirea pe pereţi, pe mobile, pe 
chipurile oamenilor, şi toate acestea îi stârneau singurele 
emoţii de care sufletul ei, pe trei sferturi strivit, mai era în 
stare. 


Pe măsura ce prindea puteri, însănătoşindu-se încetul cu 
încetul şi regăsindu-şi frumuseţea legendară, regina 
Clemence începu să-şi arate nişte gusturi de femeie trecută 
şi mofturoasă. S-ar fi zis că sub această înfăţişare minunată, 
sub acest păr de laur, peste acest chip coborât parcă din 
catapeteasma unei biserici, peste acest piept nobil, peste 
aceste picioare şi braţe croite fără greş, care-şi 
redobândeau din zi în zi vraja dinainte, s-ar fi scurs dintr-o 
dată patruzeci de ani. În acest trup măreț, o bătrână 
văduvă cerea vieţii ultimele ei bucurii. Şi avea să le ceară 
vreme de unsprezece ani. 

Cumpătată la mâncare până atunci, atât din cucernicie cât 
şi din nepăsare, regina dovedi în curând pofte stranii 
pentru bucate rare şi scumpe. Copleşită de Ludovic al X-lea 
de giuvaeruri pe care le dispreţuise când le primea, acum îi 
scânteiau ochii în faţa casetelor cu nestemate, se înflăcăra 
numărând diamantele, socotindu-le valoarea, admirându-le 
mărimea sau strălucirea. Tot aşa, petrecea multe ceasuri cu 
cusătoresele, poruncea să i se cumpere cele mai scumpe 
stofe din Orient, pentru rochii pe care avea să le poarte 
îmbibate de miresme. 

Dacă, pentru a ieşi din apartamentele sale, îşi punea albul 
vestmânt ale văduvelor, în iatacul ei însă, cunoscuţii se 
arătau miraţi şi stânjeniţi văzând-o, lângă cămin, înfăşurată 
în văluri foarte străvezii. 

Mărinimia ei de odinioară se prefăcuse într-o dărnicie 
nesăbuită. Neguţătorii erau vorbiţi între dânşii şi ştiau că 
orice preţ i-ar cere, regina nu va sta la tocmeală. Lăcomia 
punea stăpânire pe slujitorimea palatului. A, fireşte, regina 
Clemence era bine servită. Se certau pe la bucătării până 
să hotărască cine să-i ducă mâncarea, căci pentru o 
prăjitură frumos dichisită, pentru o cremă de alune, pentru 
o „apă de aur” de curând născocită şi în care rosmarinul şi 
cuişoarele fuseseră ţinute îndeajuns spre a se muia într-o 
zeamă de rodie, regina îşi deschidea deodată palma plină 
de gologani. 


Nu trecu mult şi vroi să audă cântându-i-se, şi glasuri 
plăcute să-i zică basme, cimilituri şi istorioare. Privirea ei 
îngheţată de atâtea suferinţe nu mai vroia să întâlnească 
decât feţe tinere. Un trubadur zvelt şi cu vocea caldă, care-i 
cântase un ceas, şi ai cărui ochi se aprinseseră zărindu-i 
trupul sub vălurile de Cipru, primea atâta bănet încât să tot 
chefuiască o lună întreagă prin cârciumi. 

Bouville se îngrijora văzând asemenea risipă; dar nu se 
putuse opri să tragă el însuşi foloase de pe urma ei. 

La 1 ianuarie, care rămânea ziua felicitărilor şi a darurilor, 
deşi anul oficial nu începea decât la Paşti, regina Clemence 
îi înmână lui Bouville un săculeţ brodat conţinând trei sute 
de livre de aur. Fostul şambelan sări în sus: 

— Nu, doamnă, crede-mă, n-am meritat-o de fel! 

Dar nu poţi refuza darul unei regine, chiar dacă această 
regină se ruinează, şi chiar dacă te vezi silit în faţa ei la cea 
mai ticăloasă minciună. 

Chinuit de spaimă şi de remuşcări, nenorocitul vedea 
apropiindu-se clipa în care regina va trebui să facă faţă unei 
dezastruoase situaţii financiare. 

În aceeaşi zi de 1 ianuarie, Bouville primi vizita lui jupân 
Tolomei. Bancherul îl găsi pe fostul şambelan jigărit şi 
încărunţit, ceva de speriat. Hainele jucau pe dânsul; obrajii 
i se scofâlceau; avea o uitătură neliniştită şi în acelaşi timp 
atenţia părea să-i slăbească. 

„Omul acesta, gândi 'Tolomei, e ros de o boală tainică, şi nu 
m-ar mira de fel ca în curând să dea ortul popii. Trebuie să 
mă grăbesc să aranjez treburile lui Guccio.” 

Tolomei cunoştea obiceiurile. Cu prilejul anului nou, îi 
adusese doamnei de Bouville o bucată de stofă. 

— Ca să-i mulţumesc, spuse el, pentru osteneala ce şi-a 
dat-o cu domnişoara care-i născu un fiu nepotului meu... 

Bouville vru să refuze acest dar. 

— Ba, te rog, te rog, stărui Iolomei. Aş vrea de altminteri 
să-ţi vorbesc niţel despre asta. Nepotu-meu se va întoarce 
curând de la Avignon unde sfântul nostru părinte papă... 


Tolomei îşi făcu cruce. 

—. la ţinut până azi pe lângă dânsul ca să-i pună rânduială 
în socotelile băneşti. Vine acum să-şi caute soţia şi copilul... 

Bouville îşi simţi tot sângele năvălindu-i la inimă. 

— O clipă, jupâne, o clipă, îl întrerupe el; e un curier care 
mă aşteaptă şi căruia trebuie să-i dau răspuns neîntârziat. 
Ai răbdare, rogu-te până mă-ntorc. 

Şi dispăru, cu bucata de stofă la subsuoară, ducându-se 
să-i ceară sfat neveste-si. 

— Se întoarce soţul, spuse. 

— Care soţ? întrebă doamna de Bouville. 

— Soţul doicii! 

— Dar nu e măritată! 

— S-o crezi tu! S-o crezi tu! Tolomei e aici. Uite, ţi-a adus 
asta. 

— Ce vrea? 

— Vrea ca fata să iasă din mănăstire. 

— Când? 

— Nu ştiu. Curând. 

— Atunci, vezi de află, nu făgădui nimic, şi vino de-mi 
spune. 

Bouville i se înfăţişă din nou vizitatorului său. 

— Ziceai, aşadar, jupân 'Tolomei? 

— Ziceam că nepotu-meu Guccio soseşte pentru a scoate 
pe soţia sa şi copilul din mănăstirea unde ai avut bunătatea 
de a le găsi adăpost. Acum nu mai au a se teme de nimic. 
Guccio are asupra sa o scrisoare a sfântului părinte, şi se va 
aşeza, cred, la Avignon, cel puţin pentru o bucată de 
vreme... Mi-ar cam fi plăcut să-i păstrez pe lângă mine. Ştii 
dumneata că nu mi-am văzut încă nepotul care mi s-a 
născut? Eram tot pe drumuri, cercetându-mi prăvăliile, şi n- 
am aflat ştirea decât printr-o scrisoare plină de bucurie a 
tinerei mame. Alaltăieri, de îndată ce m-am întors, am vrut 
să-i duc nişte bunătăţi; dar la mănăstirea Surorilor Sfintei 
Clara m-am izbit de o poartă ferecată. 


— Fiindcă la această mânăstire regulamentul e foarte 
aspru, spuse Bouville. Şi apoi am mai dat şi noi, aşa cum mi- 
ai cerut, porunci straşnice. 

— Nu s-a întâmplat nimic rău? 

— Dar... nu, jupâne nimic pe cât ştiu. Te-aş fi înştiinţat 
numaidecât, răspunse Bouville care se simţea pe jăratec. 
Când îţi soseşte nepotul? 

— Îl aştept în două sau trei zile. 

Bouville îl privi cu ochii speriaţi. 

— Te rog încă o dată să mă ierţi, urmă el, dar mi-amintit 
chiar acum că regina mă trimisese să-i aduc un lucru pe 
care nu i l-am dus. Mă-ntorc, mă-ntorc îndată. 

Şi se făcu din nou nevăzut. 

„Cu siguranţă că boala i-a zdruncinat mintea, gândi 
Tolomei. Ce plăcere să stai de vorbă cu unul care o şterge la 
fiece clipă! Barem de nu m-ar uita şi pe mine aici!” 

Se aşeză pe un scrin, îşi netezi cu palma mâneca de blană 
şi avu timp să socotească în minte, fără să se înşele cu mai 
mult de vreo zece livre, cam cât făcea mobila care 
împodobea încăperea. 

— Ilată-mă, spuse Bouville dând deoparte o draperie. Parcă 
îmi vorbeai de nepotul dumitale? Ştii că ţiu foarte mult la el. 
Drăguţ însoțitor mi-a fost în călătoriile mele la Neapole! Ah! 
Neapole... repetă înduioşat; să-mi fi trecut prin minte ce 
avea să urmeze! Biata regină, biata regină... 

Se lăsase pe scrin alături de Tolomei şi-şi ştergea cu 
degetele lui groase lacrimile amintirii. 

„Na! lată-l acum că-mi plânge în nas 
Apoi cu glas tare: 

— Nu ţi-am pomenit de aceste noi nenorociri; îmi închipui 
lesne cât de mult te-au întristat. M-am gândit mereu la 
domnia ta... 

— Ah! De-ai şti, Iolomei! A fost mai cumplit decât ţi-ai 
putea închipui; diavolul şi-a vârât coada aici... 

Se auzi o tuse scurtă şi înfundată după draperie, şi 
Bouville îşi curmă deodată destăinuirile primejdioase. 


VW 


îşi zise bancherul. 


„la te uită, trage cineva cu urechea la ce vorbim”, gândi 
Tolomei, grăbindu-se să înnoade vorba de unde o lăsase: 

— În sfârşit, în durerea aceasta, ne-a fost dată barem o 
mângâiere; avem un rege cum se cade. 

— Fireşte, fireşte, avem un rege cum se cade, repetă 
Bouville, fără mare căldură. 

— Mă temeam, urmă bancherul silindu-se să-l tragă pe 
interlocutor ceva mai departe de draperia aceea suspectă, 
mă temeam că noul rege să nu ne prigonească pe noi ăştia, 
lombarzii. Dar nici vorbă de una ca asta. Ba, separe căa 
încredinţat chiar ridicarea birurilor în unele provincii unor 
oameni din întreprinderile noastre... În ce-l priveşte pe 
nepotu-meu, care a lucrat foarte bine, trebuie s-o recunosc, 
aş vrea să fie răsplătit pentru ostenelile lui, găsindu-şi 
iubita şi moştenitorul instalaţi în locuinţa mea. Am şi pus să 
se pregătească odaia acestor soţi simpatici. Lumea îi 
vorbeşte de rău pe tinerii din zilele noastre. Nu-i mai crede 
în stare nici de sentimente sincere, nici de dragoste 
credincioasă. Aceştia doi se iubesc însă foarte mult, poţi să 
mă crezi. E deajuns să le citeşti scrisorile ca să-ţi dai seama. 
Dacă cununia lor n-a fost făcută după toate regulile, nu-i 
nimic! O vom face din nou, şi te voi ruga chiar, dacă aceasta 
nu te supără, să le fii martor. 

— Dimpotrivă, e o mare cinste, o mare cinste pentru mine, 
jupâne, răspunse Bouville privind draperia ca şi cum ar fi 
căutat acolo un păianjen. Dar vezi că mai e şi familia. 

— Care familie? 

— Ei, care... Familia doicii. 

— Doică? repetă Tolomei fără să mai priceapă nimic. 

Pentru a doua oară se auzi tusea aceea uşoară în dosul 
draperiei. Bouville făcu feţe-feţe, bolborosi ceva, se bâlbâi: 

— Vezi că... Tocmai vroiam să-ţi spun, jupâne... da, vroiam 
să te înştiinţez numaidecât, dar... fiind deranjat ba de una, 
ba de alta, uitasem. A, da! Acum trebuie să ţi-o spun... Pe 
soţia nepotului dumitale de vreme ce zici că-s cununaţi, noi 
am rugat-o... ce mai încolo, nu găseam doică, şi dânsa, 


bucuroasă, foarte bucuroasă, la rugămintea soţiei mele, l-a 
alăptat pe micul rege... În puţinele zile, vai, cât a trăit. 

— Aşa dar a venit aici... Aţi scos-o din mănăstire? 

— Şi am dus-o înapoi! Mi-era greu să ţi-o spun... dar era 
zor mare... Şi apoi, toate s-au petrecut aşa de repede! 

— Dar, domnule, n-are de ce să-ţi fie ruşine. Ai făcut foarte 
bine. Frumoasa Maria! L-a alăptat zici, pe rege? Asta eo 
veste grozavă, şi-i un lucru care-i face cinste domnişoarei! E 
trist însă că n-a avut când să-l alăpteze vreme mai 
îndelungată, adăogă Tolomei care şi începuse să regrete 
foloasele ce le-ar fi putut trage de pe urma acestei situaţii. 
Atunci, ţi-e uşor s-o scoţi din nou de acolo? 

— Asta nu! Ca s-o scot pentru totdeauna e nevoie de 
consimţământul familiei. I-ai mai văzut familia? 

— Niciodată. Fraţii ei, care făcuseră un tărăboi aşa de 
mare, păreau foarte mulţumiţi că s-au descotorosit de 
dânsa, şi nu s-au mai arătat niciodată. 

— Unde stau? 

— La conacul lor, la Cressay. 

— Cressay... Unde vine asta? 

— Lângă Neauphle, unde am o sucursală. 

— Cressay... Neauphle... prea bine. 

— Nu zău, straniu om mai eşti, monseniore, dacă pot s-o 
spun! izbucni Tolomei. Îţi încredinţez o fată, îţi povestesc tot 
ce e în legătură cu ea; te duci s-o iei ca să alăpteze copilul 
reginei, trăieşte aici opt, zece zile... 

— Cinci, preciză Bouville. 

— Fie, cinci, urmă Iolomei, şi nu ştii nici de unde vine, şi 
aproape nici cum o cheamă! 

— Ba, ştiu, ştiu bine, spuse Bouville, făcându-se roşu. Dar 
uneori îmi iese din cap. 

Nu putea pentru a treia oară să dea fuga la nevastă-sa. De 
ce nu venea să-l ajute, în loc să stea ascunsă după perdea, 
pentru a-l dojeni pe urmă dacă va face vreo prostie? Avea, 
probabil, motivele ei. 


— 'Tolomei ăsta e singurul om de care mă tem în beleaua 
asta, îi spusese dânsa lui Bouville. Un nas de lombard face 
cât treizeci de câini de vânătoare. Dacă te vede singur, 
neghiob cum eşti, va fi mai puţin bănuitor, şi aş putea mai 
lesne pe urmă s-o scot la capăt. 

„Neghiob cum eşti... Are dreptate, m-am prostit, îşi zicea 
Bouville. În sfârşit! Am ştiut pe vremuri să vorbesc cu regii, 
şi să văd de treburile lor. Am negociat căsătoria doamnei 
Clemence. Am avut să mă ocup de conclav şi să-l 
îmbrobodesc pe Dueze...” Gândul acesta îl scoase din 
încurcătură. 

— Ziceai adineaori că nepotul dumitale are o scrisoare din 
partea sfântului părinte? vorbi el. Ei bine! Asta aranjează 
totul. Guccio e cel care trebuie să meargă să-şi caute soţia, 
arătând scrisoarea. Astfel, vom fi toţi acoperiţi şi nu vom 
avea de suferit nici mustrări, nici învinuiri. Sfântul părinte! 
Ce vrei mai mult... În două sau trei zile nu-i aşa? Să ne 
rugăm deci ca totul să se petreacă bine. Şi mulţumesc mult 
pentru stofa asta frumoasă; are să-i placă grozav soţiei 
mele, sunt sigur. La bună vedere, jupâne, şi întotdeauna 
sluga dumitale. 

Se simţea istovit ca după o bătălie. 

Părăsind castelul din Vincennes, Tolomei zicea în sinea lui: 
„Ori mă minte pentru vreun motiv pe care nu-l ştiu, ori a 
dat în mintea copiilor. În sfârşit, să-l aşteptăm pe Guccio.” 

Ea însă, doamna de Bouville, nu aşteptă. Porunci să i se 
înhame catârcile la litieră şi alergă în mahalaua Saint- 
Marcel. Acolo se închise într-o chilie cu Maria de Cressay. 
După ce îi omorâse copilul, venea acum să-i ceară Mariei să 
renunţe la dragostea ei. 

— Ai jurat pe Evanghelie să păstrezi taina, îi spunea 
doamna de Bouville. Dar fi-vei în stare s-o păstrezi faţă de 
acest bărbat? Avea-vei îndrăzneala să trăieşti cu soţul tău 
(consimţea acum să-i recunoască lui Guccio această 
calitate) lăsându-l sa creadă că e tatăl unui copil care nu-i al 
său? Faci păcat ascunzând soţului un lucru aşa de grav! lar 


când va sosi ziua în care vom putea da adevărul pe faţă şi 
când ţara va veni să-şi caute regele pentru a-l aşeza în tron, 
atunci ce vei face? Eşti o fată prea cinstită şi de neam prea 
nobil, ca să te învoieşti cu asemenea mişelie. 

Toate aceste întrebări, Maria şi le pusese de sute şi sute de 
ori în fiecare ceas al singurătăţii sale. Nici nu se gândea la 
altceva; simţea că-şi pierde minţile tot frământându-le. Şi 
ştia bine răspunsul! Ştia că, de îndată ce va fi din nou în 
braţele lui Guccio, nu va putea să-i ascundă nimic, şi nu 
„pentru că era un păcat”, cum spunea doamna de Bouville, 
ci pentru că dragostea îi interzicea cruzimea unei astfel de 
minciuni. 

— Guccio mă va înţelege, Guccio mă va ierta. El va şti că 
totul s-a întâmplat fără voia mea; mă va ajuta să duc 
această povară. Guccio nu va spune nimic, doamnă, pot s-o 
jur ca pentru mine! 

— Nimeni nu poate să jure decât pentru sine însuşi, copila 
mea. Şi mai cu seamă când e vorba de un lombard! Îţi 
închipui cum are să păstreze taina unul ca dânsul! O va 
scoate la mezat trăgând foloase de pe urma ei. 

— Îl insulţi, doamnă! 

— Nu-l insult, draga mea, dar cunosc lumea. Ai jurat să nu 
vorbeşti nici chiar la spovedanie. Îl ai în paza ta pe regele 
Franţei; şi nu vei fi dezlegată de jurământul tău decât 
atunci când va veni vremea. 

— Îndură-te, doamnă, ia-ţi regele înapoi şi dezleagă-mă de 
jurământul făcut. 

— Nu eu ţi l-am adus, e vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce ţi s- 
a încredinţat spre păstrare e lucru sfânt! L-ai fi trădat oare 
pe domnul nostru Isus Christos dacă ţi-ar fi fost dat să-l 
ascunzi pe vremea măcelăririi pruncilor? Copilul acesta 
trebuie să trăiască! Soţul meu trebuie să vă aibă pe 
amândoi sub ochii lui, şi când ar fi nevoie, să vă găsească în 
orice clipă, iar nu să plecaţi la Avignon, cum auzii 
spunându-se. 


— Îl voi convinge pe Guccio să locuim acolo unde veţi vroi, 
şi te asigur că n-are să vorbească. 

— N-are să vorbească pentru că nu-l vei mai vedea! 

Bătălia, întreruptă când Maria trebui să-l alăpteze pe 
micul rege, ţinu toată după-amiaza. Cele două femei se 
luptau ca două fiare în fundul unei capcane. Dar mărunţica 
doamnă de Bouville avea dinţii şi ghearele mai tari. 

— Şi atunci ce veţi face cu mine? gemea Maria. Mă veţi 
închide aici pentru toată viaţa? „Bine ar fi să pot face asta, 
gândea doamna de Bouville. Dar va sosi ăla cu scrisoarea 
din partea papii...” 

— Ce-ar fi dacă familia ta ar consimţi să te ia acasă? 
propuse ea. Domnul Hugues ar putea, cred, să-i convingă 
pe fraţii tăi. 

Să se întoarcă la Cressay, între mama şi fraţii duşmănoşi, 
însoţită de un copil care ar fi privit ca odrasla păcatului, 
când era, de fapt, cel mai vrednic de cinste dintre toţi copiii 
din Franţa... Să renunţe la tot, să tacă, să îmbătrânească, 
nemaiavând nimic de făcut decât să contemple 
monstruoasa fatalitate, întristătorul sfârşit al unei dragoste 
pe care nimic nu ar fi trebuit s-o schimonosească! Atâtea 
visuri spulberate! 

Maria se îndâriji: regăsi în ea puterea ce o împinsese, 
împotriva legilor şi împotriva familiei sale, în braţele 
bărbatului pe care şi-l alesese. Fără să mai stea la îndoială, 
refuză. 

— Îl voi revedea pe Guccio, izbucni dânsa, voi fi a lui, voi 
trăi cu dânsul. 

Doamna de Bouville ciocăni încetişor în braţul jilţului: 

— N-ai să-l vezi de fel pe acest Guccio, răspunse ea, căci 
dacă s-ar apropia de mănăstirea asta sau de oricare alta 
mai temeinic păzită în care te-am putea închide, şi dacă i-ai 
vorbi o clipă, va fi pentru dânsul cea de pe urmă. Soţul meu, 
îl ştii doar, e un om hotărât şi de temut când e vorba să-şi 
apere regele. Dacă ţii din cale afară să-l mai vezi pe acest 


Guccio, vei putea să-l priveşti, dar când o avea un pumnal în 
spate. 

Maria se încovoie ca sub o lovitură. 

— Nu vă ajunge că aţi omorât copilul, murmură ea, vreţi 
să omorâţi acum şi tatăl. 

— Asta nu depinde decât de tine. 

— N-aş fi crezut că la curtea Franţei moartea oamenilor e 
hotărâtă cu atâta uşurinţă. Frumoasă curte la care ţara se 
închină. Trebuie să-ţi spun, doamnă, că te urăsc. 

— Eşti nedreaptă, Maria. Am o sarcină grea şi trebuie să 
te apăr chiar împotriva ta. Ai să scrii ce-ţi voi spune. 

Doborâtă, sleită de puteri, cu tâmplele în flăcări şi cu 
privirea înceţoşată de lacrimi aşternu anevoie frazele pe 
care n-ar fi crezut vreodată că le-ar putea scrie. Scrisoarea 
urma să-i fie dusă lui Tolomei, pentru ca el s-o înmâneze 
nepotului său. 

Maria zicea acolo că încearcă mare ruşine şi spaimă 
pentru păcatul ce săvârşise; vroia să-şi închine viaţa 
copilului născut din această rătăcire, să nu mai cadă în 
ispitele trupului, să dispreţuiască pe cel care o împinsese la 
păcat. Îi interzicea lui Guccio să încerce vreodată s-o mai 
vadă, oriunde s-ar afla. 

Vru cel puţin să adauge în încheiere: „Îţi jur că nu voi mai 
avea nici un alt bărbat afară de tine, cât voi trăi, şi nici nu 
voi făgădui cuiva dragostea mea.” Cealaltă se împotrivi. 

— Nu trebuie să creadă că-l mai iubeşti. Haide, semnează, 
şi dă-mi scrisoarea. 

Maria nici nu văzu când pleca mica doamnă de Bouville. 

„Guccio mă va uri, mă va dispreţui şi nu va şti niciodată că 
am făcut asta ca să-i scap viaţa!” îşi spuse ea, auzind 
închizându-se poarta mănăstirii. 

VIII. 

PLECĂRI. 

A doua zi dimineaţa, sosirea la conacul din Cressay a unui 
olăcar, purtând floarea de crin pe mâneca stângă şi stema 
regală brodată pe guler, stârni mare vâlvă. Toţi i se 


adresară cu monseniore, iar fraţii Cressay, luându-se după 
scurtul răvaş care le poruncea să vină de îndată la 
Vincennes, se crezură chemaţi să ia căpetenia vreunui oraş 
sau chiar numiţi seneşali. 

— N-ar fi lucru de mirare, spuse doamna Eliabel; şi-or fi 
adus aminte în sfârşit de meritele noastre şi de serviciile pe 
care le-am adus regatului de trei sute de ani încoace. 
Regele acesta nou mi se pare că ştie unde să-şi găsească 
oameni de nădejde! Haide, feţii mei; gătiţi-vă cu vestmintele 
voastre cele mai arătoase şi porniţi de grabă. Hotărât lucru, 
există un pic de dreptate în cer, şi aceasta ne va fi o 
mângâiere pentru ocara ce ne-a făcut-o sora voastră. 

Nu se înzdrăvenise încă de-a binelea după boala ei din 
vara trecută. Se îngrăşa, îşi pierduse frumoasa vioiciune de 
odinioară şi nu-şi mai arăta autoritatea decât sâcâindu-şi 
rândăşoaica de la bucătărie. Lăsase pe mâna fiilor sfoara de 
moşie care, gospodărită de ei, mergea tot aşa de prost ca 
înainte. 

Cei doi fraţi porniră la drum, cu capul plin de visuri. 
măreţe. Calul lui Pierre sufla aşa de greu când ajunse la 
Vincennes, încât puteai să crezi că asta îi era călătoria de 
pe urmă. 

— Am a vă vorbi de lucruri grave, tinerii mei domni, le 
spuse Bouville întâmpinându-i. 

Şi-i îmbie să guste din vinul dres cu mirodenii şi din nişte 
cofeturi. 

Cei doi băieţi şedeau pe marginea jilţurilor, ca nişte 
nătărăi de la ţară, şi abia îndrăzneau să ducă la gură cupele 
de argint. 

— A, iată regina care trece, spuse Bouville. Profită că s-a 
mai înseninat cerul ca să ia niţel aer. 

Fraţii îşi simţiră inima zvâcnind şi-şi întinseră gâtul ca să 
zărească prin geamurile verzui o formă albă, în mantie 
lungă, care călca încet, înconjurată de câţiva slujitori. Apoi 
se priviră unul pe altul, dând din cap. O văzuseră pe regină! 


— Despre surioara voastră vreau să vă vorbesc, o luă de la 
capăt Bouville. Aţi fi dispuşi s-o luaţi acasă? Trebuie mai 
întâi să ştiţi că ea a alăptat copilul reginei. 

Şi le explică în cuvinte cât mai puţine numai ceea ce era 
de neapărată nevoie să le spună. 

— A, uitasem! Am să vă dau şi o veste bună, urmă el... 
Italianul acela care a lăsat-o însărcinată... sora voastră nu 
mai vrea să-l revadă niciodată. Şi-a înţeles greşeala, şi că o 
fată de neam nobil nu se poate înjosi să ajungă nevasta unui 
lombard oricât de chipeş ar fi el. Căci e nostim domnişorul, 
trebuie s-o recunosc, şi ager la minte... 

— Dar oricum nu e decât un lombard, îi tăie vorba doamna 
de Bouville care de data aceasta era de faţă la convorbire; 
un om fără căpătâi şi fără Dumnezeu, cum a şi dovedit-o 
îndeajuns. 

Bouville îşi plecă fruntea. 

„lată că trebuie acum să te trădez şi pe tine, prietene 
Guccio, simpaticul meu tovarăş de călătorie! Mi-e oare scris 
să nu-mi sfârşesc zilele decât lepădându-mă de toţi aceia 
care mi-au arătat prietenie?” se gândea el. Tăcu, lăsând 
neveste-si grija de a duce treaba la capăt. 

Fraţii păreau oarecum dezamăgiţi, cel mare mai cu seamă. 
Se aşteptaseră la minunăţii şi când colo nu era vorba decât 
de sora lor. Aşadar, nimic nu li se va întâmpla în viaţă decât 
prin ea? Aproape că o pizmuiau. Doica regelui! Şi feţe atât 
de înalte, cum e marele şambelan, se interesau de soarta ei! 
Cui i-ar fi putut trece prin cap una ca asta? 

Trăncănitul doamnei de Bouville nu prea le dădea răgaz să 
cugete la cele auzite. 

— Datoria creştinului, zicea dânsa, este să-l ajute pe 
păcătos să se căiască. Purtaţi-vă ca nişte adevăraţi 
gentilomi. Cine ştie dacă n-a fost cumva vrerea lui 
Dumnezeu ca sora voastră să nască tocmai la vremea 
potrivită, fără mare folos, vai, pentru că micul rege a murit; 
dar oricum, dânsa i-a venit într-ajutor. 


Ca să-şi arate recunoştinţa, regina Clemence va porunci ca 
odrasla doicii să primească un venit de cincizeci de livre pe 
an din averea ei. Afară de asta, un dar de trei sute de livre 
în aur îi va fi dat numaidecât. Banii se aflau acolo, într-un 
săculeţ brodat. 

Cei doi fraţi Cressay nu-şi putură ascunde tulburarea. Era 
norocul care le pica din cer, mijlocul de a-şi drege zidul 
împrejmuitor al conacului lor dărăpănat, certitudinea de a 
avea o masă îmbelşugata tot anul, putinţa de a-şi cumpăra 
în sfârşit armuri şi de a echipa pe câţiva din şerbii lor în 
chip de scutieri, ca să se poată înfăţişa mai ca lumea când o 
fi o chemare sub steaguri! Se va vorbi de dânşii pe 
câmpurile de bătălie! 

— Să fim bine înţeleşi, ţinu să precizeze doamna de 
Bouville, aceste daruri sunt făcute copilului. Dacă vă veţi 
purta rău cu el sau i se va întâmpla vreo nenorocire, nici 
vorbă că venitul va fi tăiat. Căci faptul că e fratele de lapte 
al regelui îi conferă o cinste pe care trebuie s-o respectaţi. 

— Fireşte, fireşte, aşa este... Deoarece Maria se căieşte, 
spuse fratele bărbos, îmbrăcându-şi graba cu vorbe 
umflate, şi deoarece iertarea ei ne este înfăţişată de feţe 
atât de înalte ca domniile voastre, domnule, doamnă... 
datori suntem s-o primim cu braţele deschise. Ocrotirea 
reginei îi şterge păcatul. Şi nimeni de acum încolo, nobil sau 
de rând, să nu cuteze a râde de dânsa în faţa mea. Îl 
spintec. 

— Şi mama, cu ea ce facem? întrebă mezinul. 

— lau asupră-mi s-o conving, răspunse Jean. Sunt capul 
familiei de la moartea tatălui nostru; să nu se uite asta. 

— Bineînţeles, urma doamna de Bouville, acum veţi jura pe 
sfânta Evanghelie de-a nu da ascultare şi nici de a repeta 
ceea ce sora voastră ar putea sa vă spună că a văzut cât 
timp a stat aici, căci sunt lucruri care privesc coroana şi 
trebuie să rămână secrete. De altminteri, n-a văzut nimic: |- 
a alăptat pe micul rege şi atâta tot! Dar sora voastră are 
mintea cam sucită şi-i place să scornească poveşti; asta v-a 


dovedit-o îndeajuns... Hugues! Du-te de-mi caută 
Evanghelia! 

Cu Sfânta Scriptură într-o parte, cu sacul de aur în 
cealaltă, şi cu regina care trecea prin grădină... fraţii 
Cressay jurară de a nu sufla o vorbă despre tot ce privea 
moartea regelui loan I, de a păzi, hrăni şi ocroti copilul 
surorii lor, precum şi de a nu lăsa să le calce pragul 
bărbatul care o dusese în păcat. 

— A, asta o jurăm din toată inima! izbucni fratele mai 
mare. Să nu cumva să pună piciorul vreodată pe la noi! 

Mezinul părea mai puţin ingrat. Nu se putea opri să-şi 
aducă aminte: „Oricum, fără Guccio...” 

— De altminteri, vom căuta să aflăm dacă vă ţineţi de 
jurământul vostru, le spuse doamna de Bouville. 

Se arătă gata să-i însoţească numaidecât pe cei doi fraţi la 
mănăstirea surorilor Sfintei Clara. 

— Îţi dai prea mare osteneală, doamnă, spuse Jean de 
Cressay; vom merge foarte bine şi singuri. 

— Nu, nu, trebuie să merg şi eu. Fără porunca mea maica 
stareță n-o va lăsa pe Maria să iasă de acolo. 

Bărbosul se întunecă la faţă. Îl muncea un gând. 

— Ce ai? îl întrebă doamna de Bouville. S-a ivit cumva vreo 
piedică? 

— Vezi că... Aş vrea să cumpăr mai întâi o catârcă pe care 
să călătorească soră-mea spre casă. 

Atunci când Maria era însărcinată, o pusese să facă 
drumul de la Neauphle la Paris pe crupa calului, la spatele 
său; acum însă când ea îi îmbogăţea, vroia ca întoarcerea 
surorii lor să se facă cu cinste. Şi apoi, catârca de care se 
slujea doamna Eliabel se prăpădise mai luna trecută. 

— Despre aceasta să n-ai grijă, spuse doamna de Bouville; 
o să vă dăm noi una. Hugues! Du-te de porunceşte să se 
înşeueze o catârcă. 

Bouville o însoţi pe nevastă-sa cu cei doi fraţi Cressay până 
la podul de peste şanţul ce împrejmuia castelul. 


„Mai bine aş muri, ca să se isprăvească odată; să nu mai 
mint şi să tremur de teamă!” gândea nenorocitul, slăbit, 
scuturat de un fior, privind pădurea desfrunzită. 

* „Paris!... În sfârşit, Parisul!” îşi”, zicea Guccio Baglioni 
trecând prin poarta Saint-Jacques. 

Parisul era mohorât şi rece; forfota vieţii, ca întotdeauna 
după sărbătoarea Anului nou, părea să se fi oprit, şi în acest 
ianuarie mai mult ca de obicei, din pricina plecării curţii. 

Dar tânărul drumeţ care se întorcea după o lipsa de şase 
luni nu vedea mantiile de brumă aşternute pe acoperişurile 
caselor, nici puţinii trecători rebegiţi de frig; pentru dânsul, 
oraşul avea chipul soarelui şi al speranţei, căci acest: „În 
sfârşit Parisul!” pe care şi-l repeta într-una ca pe cel mai 
frumos cântec din lume, vroia să zică: „În sfârşit, o voi 
regăsi pe Maria!” 

Guccio purta scurteică de blană şi manta de ploaie cu 
glugă din păr de cămilă; la cingătoare simţea atârnând 
greu chimirul doldora de livre, cu stema papii; pe cap avea 
o pălărie fercheşă de pâslă roşie cu marginea dată în sus şi 
ţuguiată deasupra frunţii. Nu se putea închipui tânăr mai 
bine îmbrăcat ca să placă. Dar nici unul care să simtă o mai 
vie nerăbdare de-a trăi, ca dânsul. 

Sări din şa în curtea de pe strada Lombarzilor şi, 
zvârlindu-şi înainte piciorul rămas cam ţeapăn de când cu 
accidentul de la Marsilia, dădu fuga să se arunce în braţele 
lui 'Tolomei. 

— Unchiul meu drag, bunul meu unchi! Văzu-tu-l-ai pe fiu- 
meu! Cum arată? Şi Maria, cum a suportat? Ce ţi-a spus? 
Când m-aşteaptă? 

Fără a vorbi, 'Tolomei îi întinse scrisoarea Mariei de 
Cressay. Guccio o ceti de două ori, de trei ori. Când ajunse 
la cuvintele: „Află că am prins mare scârbă de păcatul meu 
şi nu mai vreau să-l revăd niciodată pe cel care e pricina 
ruşinii mele. Vreau să-mi răscumpăr această ocară...”, 
Guccio izbucni: 


— Nu e adevărat, nu e cu putinţă! Ea n-a putut să scrie 
aşa ceva! 

— Nu e scrisul ei? întreba 'Tolomei. 

— Ba da. 

Bancherul îşi puse mâna pe umărul nepotului său. 

— Te-aş fi prevenit din vreme, dacă aş fi putut, îi zise. Dar 
n-am primit această scrisoare decât alaltăieri, după ce 
fusesem să-l văd pe Bouville... 

Cu privirea aprinsă şi nemişcată, cu dinţii încleştaţi, 
Guccio nu-l asculta. Întrebă unde se află mănăstirea. 

— În mahalaua Saint-Marcel? Bine, spuse el, mă duc acolo. 

Îşi ceru calul de pe care abia fusese scoasă şeaua, străbătu 
iar oraşul fără să mai vadă nimic din el, şi se duse să sune la 
poarta mănăstirii. Acolo i se răspunse că domnişoara de 
Cressay plecase în ajun, luată de doi gentilomi din care unul 
purta barbă. Degeaba flutură scrisoarea cu sigiliul papei, 
degeaba tună şi fulgeră, degeaba toată gălăgia; nu putu să 
obţină nimic mai mult. 

— Stareţa! strigă. Vreau s-o văd pe maica stareță. 

— Bărbaţii nu pot pătrunde în mănăstire. 

Până la urmă, îl ameninţară că vor chema armăşeii de 
strajă. 

Scos din fire, pământiu la faţa, de nerecunoscut, Guccio se 
întoarse în strada Lombarzilor. 

— Fraţii ei, ticăloşii ei de fraţi au luat-o de acolo, îl anunţă 
pe Iolomei. Ah! Am lipsit prea mult de aici. Frumoasă 
credinţă mi-a jurat, dacă n-a ţinut nici şase luni! Căci 
doamnele acestea de neam mare, pe cât ni se arată prin 
romane, îşi aşteaptă câte zece ani cavalerul dus la cruciadă. 
Dar pe un lombard nu-l aştepţi de fel! Căci asta e buba 
unchiule, asta şi nimic altceva! Mai citeşte o dată 
scrisoarea! Nu-s decât insulte şi dispreţ. Puteau s-o silească 
să nu mă mai vadă, dar nu să mă pălmuiască aşa peste 
obraz... În sfârşit, ce să mai vorbim, unchiule! Suntem 
bogaţi, avem zeci de mii de florini; baronii cei mai înalţi vin 
să ne roage să le plătim datoriile; papa însuşi m-a luat ca 


sfetnic al său cât a ţinut conclavul, şi iată-i pe jegoşii ăştia 
de la ţară scuipându-mă în faţă de la înălţimea castelului lor 
de chirpici pe care-l poţi da jos cu un brânci. E deajuns să 
apară aceşti doi râioşi pentru ca sora lor să se lepede de 
mine. Cum te poţi înşela crezând că o fată nu-i din acelaşi 
aluat ca şi părinţii ei! 

La Guccio, tristeţea se prefăcea repede în mânie, şi ura 
iscată de mândria rănită îl ajuta să-şi învingă deznădejdea. 
Încetase să mai iubească, dar nu să şi sufere. 

— Nu pricep de loc, zicea 'Tolomei, mâhnit. Părea aşa de 
drăgăstoasă, aşa de fericită că-i a ta... Niciodată nu mi-ar fi 
trecut prin minte... Acum înţeleg de ce Bouville părea atât 
de stânjenit deunăzi. Ştia el ceva, cu siguranţă. Dar, dacă-i 
aşa, el i-a chemat fraţii, după vizita mea. Şi totuşi, scrisorile 
pe care le-am primit de la dânsa... Nu pricep de fel. Vrei să 
trec iar pe la Bouville? 

— Nu vreau nimic, nu mai vreau nimic! strigă Guccio. 
Destul i-am plictisit pe mai marii lumii din grijă pentru 
această târfă înşelătoare. Până şi pe papa însuşi căruia i-am 
cerut ocrotire pentru dânsa... Zici că era drăgăstoasă? S-a 
linguşit pe lângă tine când se credea respinsă de ai săi şi nu 
aştepta ajutor decât de la noi. Eram totuşi cununaţi în lege! 
Căci era nerăbdătoare să mi se dea, nu însă fără 
binecuvântarea preotului. Ziceai că a petrecut cinci zile în 
preajma reginei Clemence, slujindu-i ca doică! Se vede ca 
şi-a pierdut minţile făcând o treabă pe care orice slujnică o 
putea face în locul ei. Şi eu am fost pe lângă regină şi am 
ajutat-o într-altfel! În mijlocul furtunii i-am scăpat viaţa... 

Nu-şi mai lega gândurile, bătea câmpii aţâţat de furie şi, 
tot umblând de colo colo prin încăpere şi târându-şi 
piciorul, făcuse cam un sfert de leghe. 

— Poate, poate dacă te-ai duce s-o vezi pe regină... 

— Nici pe regină, nici pe altcineva! Maria n-are decât să se 
întoarcă în cătunul ei glodos, unde te afunzi în balegă până 
la gleznă. I-au găsit fără îndoială un soţ bun după chipul şi 
asemănarea jegosilor ei de fraţi. Vreun cavaler păros şi 


mirosind urât care-mi va creşte copilul, încornoratul! De-ar 
veni acuma să se târască la picioarele mele, şi n-aş mai lua- 
o, mă auzi, n-aş mai lua-o! 

— Cred totuşi că dacă ar intra acum, ai vorbi altfel! spuse 
blând 'Iolomei. 

Guccio păli, şi-şi ascunse ochii în palme. „Frumoasa mea 
Maria...” O revedea în odaia de la Neauphle; o revedea de 
foarte aproape; îi zărea luminile aurii ale ochilor de-un 
albastru-închis. Cum se putuse ascunde o asemenea 
trădare în ochii aceştia ai ei? 

— Voi pleca, unchiule. 

— Încotro? Te întorci la Avignon? 

— Frumos o să-mi şadă acolo! Le-am spus tuturor că mă 
voi întoarce cu soţia mea; le-am înfăţişat-o împodobită cu 
toate virtuțile de pe pământ. Însuşi sfântul părinte va fi cel 
dintâi să-mi ceară veşti despre dânsa... 

— Boccacio îmi zicea deunăzi că de alde Peruzzi vor lua 
negreşit în arendă strângerea dărilor în provincia 
Carcassonne... Poate că te vei duce să lucrezi cu dânşii... 

— Nu! Nici la Carcassonne, nici la Avignon. 

— Nici la Paris, bineînţeles... spuse cu tristeţe Tolomei. 
Oricărui om, cât de egoist o fi fost, îi vine către amurgul 
vieţii o clipă când i se urăşte să trudească numai pentru el 

însuşi. După ce aşteptase să aibă în casa lui o nepoată 
drăguță şi să trăiască în mijlocul unei familii fericite, vedea 
deodată cum i se spulberă propriile speranţe şi în locul lor 
căscându-se perspectiva unei lungi bătrâneţi singuratice. 

— Nu, vreau să plec, repetă Guccio. Nu mai vreau nimic în 
această Franţă care se îngraşă de pe urma noastră şi ne 
dispreţuieşte fiindcă suntem italieni. Cu ce ne-am ales în 
Franţa, rogu-te? Un picior beteag, patru luni pe un pat de 
spital, şase săptămâni închis într-o biserică, şi acum, ca să 
le pună vârf la toate, istoria asta! Ar fi trebuit să ştiu că ţara 
aceasta nu făcea de mine. Aminteşte-ţi! A doua zi după 
sosirea mea, eram cât pe ce să-l trântesc în stradă pe 
regele Filip cel Frumos. Nu era un semn bun! Fără să mai 


pomenesc de călătoriile mele pe mare când eram în două 
rânduri gata-gata să pier, şi de vremea pierdută stând să 
număr parale de aramă ţoapelor în târgul acela păcătos 
Neauphle, pentru că mă credeam îndrăgostit acolo. 

— Te-ai ales totuşi cu câteva amintiri frumoase, spuse 
Tolomei. 

— Fleacuri! La anii mei n-am nevoie de amintiri. Vreau să 
mă întorc în Siena mea, unde nu-i lipsă de fete frumoase, 
cele mai frumoase din lume, cum mă încredinţează unii de 
câte ori spun că-s de pe acolo. În orice caz, nu aşa de 
desfrânate ca astea de aici! Tata m-a trimis să stau pe lângă 
tine ca să învăţ meseria; cred că am învăţat de ajuns. 

Tolomei îşi deschise ochiul său stâng; o tristeţe îi împâclea 
pleoapa. 

— Poate că ai dreptate, spuse el. Durerea are să-ţi treacă 
mai repede când vei fi departe. Dar să nu regreţi nimic, 
Guccio. Ucenicia pe care ai făcut-o nu e zadarnică. Ai trăit, 
ai umblat prin lume, ai cunoscut suferinţele oamenilor de 
jos şi ai descoperit slăbiciunile celor mari. Ai pătruns în 
intimitatea celor patru curţi care stăpânesc Europa, acelea 
de la Paris, Londra, Neapole şi Avignon. Nu-s mulţi cei 
cărora le-a fost dat să se afle închişi într-un conclav! Eşti 
hârşit cu treburile negoţului. Îţi voi da partea ce ţi se 
cuvine; e o sumă frumuşică. Dragostea te-a împins să faci 
unele prostii, şi laşi un bastard în drum, ca orice bărbat 
care a călătorit mult... Şi n ai decât douăzeci de ani. Când 
vrei să pleci? 

— Mâine, unchiule Spinello, mâine, dacă n-ai nimic 
împotrivă... Dar mă voi întoarce! adăugă Guccio cu glas 
mânios. 

— Ei, aşa sper şi eu, bâiatule! Sper că n-ai să-l laşi pe 
bătrânul tău unchi să moară fără să te mai vadă o dată! 

— Mă voi întoarce într-o zi, şi-mi voi lua copilul. Căci e al 
meu, la urma urmei, cel puţin tot atâta cât şi al acestor 
Cressay! De ce l-aş lăsa lor? Ca să-l crească în grajd ca pe- 


un câine de pripas! Îl voi lua, mă auzi, şi asta va fi pedeapsa 
Mariei. Ştii cum se spune pe la noi: răzbunare de toscan... 

O larmă uriaşă care venea de la odăile de jos îi tăie vorba. 
Casa cu bârne de lemn tremura din temelii, ca şi cum 
douăzeci de care grele ar fi intrat în curte. Uşile se 
trânteau cu zgomot. 

Unchiul şi nepotul alergară spre scara în spirală care şi 
începuse să geamă sub greutate. Se auzi un glas tunător: 

— Ei, bancherule! Unde-mi eşti, bancherule? Am nevoie de 
bani. 

Şi monseniorul Robert d'Artois se ivi în capul scării. 

— Uită-te bine la mine, prietene bancher, vin de-a dreptul 
de la puşcărie! strigă el. Îţi vine a crede? Iubitul, mierosul, 
chiorul de văru-meu... regele vreau să zic, căci e rege, 
pare-se... şi-a adus aminte în sfârşit că putrezeam în 
temniţa unde mă băgase şiiată că mă lasă să respir aerul 
liber, drăguţul de el! 


— Fii binevenit, monseniore, spuse 'Tolomei fără mare 
bucurie. 

Şi se aplecă să mai privească o dată peste parmaclâcul 
scării, căci nu era încă sigur că un asemenea uragan putea 
fi stârnit de un singur om. 

Plecându-şi capul ca să nu se ciocnească de grinda uşii, 
contele d'Artois pătrunse în odaia de lucru a bancherului şi 
merse drept la o oglindă din perete. 

— Aoleu! Dar am o faţă de mort! izbucni el, luându-şi 
obrajii în mâini. Ce-i drept, altul în locul meu ar fi arătat şi 
mai rău. Închipuieşte-ţi, şapte săptămâni să nu vezi lumina 
de afară decât printr-un ochi de geam ferecat cu nişte 
zăbrele groase cât aia a măgarului! De două ori pe zi o 
zeamă lungă care semăna cu o diaree chiar înainte de a o fi 
mâncat. Am avut noroc de Lormet al meu care-mi strecura 
mâncăruri gătite cum ştie dânsul, altminteri nu mai eram 
acum aicea. Şi un pat... ce să mai zic! Au ţinut seama că-s 
de neam regesc şi m-au cinstit cu un pat. A trebuit să-i 
sparg marginea de lemn ca să-mi pot întinde picioarele! 
Răbdare! 1 le voi pune toate la socoteală scumpului meu 
văr. 

La drept vorbind, Robert nu slăbise nici cu un dram şi 
închisoarea nu-i prea ştirbise cheresteaua zdravănă. Dacă 
era mai puţin rumen la faţă, în schimb ochii săi de culoarea 
cremenei aveau o strălucire mai răutăcioasă ca înainte. 

— Frumoasă libertate mi se dăruieşte, n-am ce zice! „Eşti 
liber, monseniore, continuă uriaşul maimuţărind pe 
comandantul închisorii Châtelet. Dar... nu te vei depărta 
mai mult de douăzeci de leghe de Paris; poliţia regelui 
trebuie să ştie unde locuieşti; dar dacă o întinzi cumva spre 
moşiile tale, căpitănia din Evreux trebuie înştiinţată.” Cu 
alte cuvinte: „Rămâi aici, Robert, să baţi ulițele sub ochiul 
copoilor de strajă, sau du-te de putrezeşte la Conches. Dar 
nici un pas în spre Artois, nici un pas în spre Reims! Nu vor 
să-ţi vadă mutra la încoronare, mai cu seamă la încoronare! 
Ai putea să le cânţi acolo un psalm care n-ar fi pe placul 


LLA 


tuturor urechilor!” Şi au ales bine ziua pentru a-mi da 
drumul. Nici prea devreme, nici prea târziu. Toată curtea e 
plecată; nimeni la palat, nimeni la Valois... Văru-meu ăsta s- 
a lepădat frumos de mine! Şi iată-mă într-un oraş pustiu, 
fără para chioară în buzunar ca să cinez diseară şi să 
găsesc vreo târfă cu care să-mi potolesc focul dragostei! 
Căci şapte săptămâni, vezi tu, bancherule... Nu, tu nu poţi 
pricepe; cred că asta nu prea te mai sâcâie... Şi bagă de 
seamă, m-am tăvălit destul cu muierile în Artois, pe când m- 
aflam acolo, ca să stau liniştit o bucată de vreme; şi cred că 
se vor naşte în curând prin părţile acelea o droaie de argaţi 
mititei care nu vor şti niciodată că ar putea zice: „Llata- 
mare”, vorbind de regele Filip-August. Dar am constatat un 
lucru straniu, la care doftorii şi filozofii, aceşti şobolani, ar 
trebui să cugete îndelung: Pentru ce bărbatul are un 
mădular căruia cu cât îi dai mai multă treabă, cu atât cere 
mai multă? 

Izbucni într-un hohot de râs, făcu să troznească un jilţ de 
stejar pe care se aşeză, şi deodată păru să observe 
prezenţa lui Guccio. 

— Şi tu, drăguţule, cum te mai lauzi cu dragostele tale? 
întrebă, ceea ce în gura lui nu însemna mai mult decât 
„bună-ziua”. 

— Dragostele mele! Să nu mai vorbim, monseniore! 
răspunse Guccio, nemulţumit că o furie mai gălăgioasă ca a 
lui îl întrerupsese. 

Cu o strâmbătură a feţei, Tolomei îi dădu a înţelege 
contelui d'Artois, că subiectul nu era tocmai potrivit. 

— Ei, ce! exclamă d'Artois, cu gingăşia lui de totdeauna; o 
iubită te-a părăsit! Dă-mi repede adresa ei, să dau fuga 
până acolo! Haide, nu mai tace mutra asta amărâtă; toate 
femeile sunt nişte curve. 

— A, fireşte, monseniore... 'loate! 

— Atunci... să petrecem barem cu alea de-s curve 
adevărate! Bancherule, am nevoie de bani. O sută de livre. 
Şi-l iau pe nepotu-tău să cineze cu mine, ca să-i scot din cap 


gândurile negre. O sută de livre! Da, ştiu, ştiu, îţi datorez şi 
aşa destul, şi-ţi zici că n-o să-ţi plătesc niciodată; te înşeli. 
Nu va trece mult şi ai să-l vezi pe Robert d'Artois mai tare 
ca oricând. Filip n-are decât să-şi înfunde coroana până la 
nas; fac eu, n-ai grijă, să-i sară din cap. Căci am să-ţi spun 
ceva care face mai mult de o sută de livre, şi care te va 
ajuta să deschizi bine ochii ca să vezi cui dai bani cu 
împrumut... Ce pedeapsă îl aşteaptă pe cel care ucide un 
rege? Ştreangul, tăierea capului, ruperea în bucăţi? Ai să fii 
de faţă în curând la un spectacol nostim: ai s-o vezi pe 
balcâza de mătuşă-mea Mahaut, goală ca o târfă de uliţă, 
ruptă în bucăţi de patru cai şi maţele ei scârboase târându- 
se prin praf. lar hoţomanul de ginere-său îi va ţine 
tovărăşie! Păcat numai că nu pot fi omorâţi de două ori. 
Căci ei au omorât doi, ticăloşii! N-am scos o vorbă despre 
asta cât am stat la Châtelet, ca să nu vină într-o noapte să 
mă taie ca pe un porc. Dar am putut afla tot ce se întâmplă 
pe-afară prin Lormet... Tot bunul meu Lormet! De treabă 
om! la ascultați aici... 

După şapte săptămâni de muţenie silită, straşnicul gură 
spartă îşi scotea pârleala şi nu se mai oprea să-şi tragă 
răsuflarea decât pentru a se porni şi mai tare. 

— Ascultaţi-mă bine, urmă el. Una, Ludovic ia din mâna 
mătuşii Mahaut comitatul Artois ca să mi-l înapoieze; 
numaidecât Mahaut pune de-l otrăveşte pe Ludovic. Două, 
pentru a se ascunde în spatele cuiva care s-o apere, Mahaut 
îl împinge pe Filip la regență împotriva lui Valois, care ar fi 
sprijinit drepturile mele. Trei, Filip face în aşa fel ca mai 
marii ţării să primească rânduiala întocmită de el pentru 
moştenirea tronului, înlăturând femeile de la coroana 
Franţei, dar nu şi de la moştenirea domeniilor, vezi bine! 
Patru, fiind întărit în slujba de regent, Filip poate ridica 
oastea ca să mă scoată din Artois tocmai când eram gata să- 
mi reiau tot comitatul. N-am fost nebun să mă pun cu el şi 
m-am predat fără luptă. Dar iată că regina Clemence 
trebuie să nască; ca să nu le stau în cale, Filip mă 


întemniţează. Cinci, regina aduce pe lume un fiu. Filip nu se 
împiedică de asta! Porunceşte să se închidă castelul 
Vincennes, copilul e ascuns de ochii baronilor, spunându-se 
că n-are mult de trăit, o moaşă sau o doică e ameninţată sau 
ademenită cu parale, şi al doilea rege e şi el omorât. După 
care, Filip pleacă să se încoroneze la Reims. Iată, dragii 
mei, cum poţi pune mâna pe o coroană. Şi toate acestea 
numai ca să nu-mi fie înapoiat comitatul meu Artois. 

La cuvântul „doică” 'Tolomei şi Guccio schimbaseră o 
scurtă privire îngrijorată. 

— Sunt lucruri pe care tot omul le gândeşte, dar nimeni nu 
cutează să le spună în gura mare, din lipsă de dovezi. 
Numai că eu unul am dovada! Voi aduce pe o anumită 
cucoană care a furnizat otrava. Şi după aceea, va trebui 
niţel îmboldită să vorbească, punându-i picioarele în butuci, 
acea Beatrice d'Hirson care a fost codoaşa diavolului în 
joaca asta. A venit vremea să-i punem capăt, altminteri vom 
fi toţi omorâţi. 

— Cincizeci de livre, monseniore; îţi pot da cincizeci de 
livre. 

— Zgârcitule! 

— Atâta pot face. 

— Fie. Îmi rămâi deci dator cu celelalte cincizeci. Mahaut 
îţi va plăti toţi banii aceştia, cu dobândă. 

— Guccio, spuse 'Tolomei, vino de mă ajută să număr 
cincizeci de livre pentru monseniorul. 

Se retrase cu nepotu-său în încăperea de alături. 

— Unchiule, murmură Guccio, crezi că e ceva adevărat în 
spusele lui? 

— Nu ştiu, băâiatule, nu ştiu; dar cred că ai dreptate să 
pleci de-aici. Nu e bine să fii prea amestecat în istoria asta 
care miroase urât. Purtarea ciudată a lui Bouville, fuga 
neaşteptată a Mariei... Fără îndoială nu poţi pune mare 
temei pe aiurelile acestui furios; dar am băgat de seamă 
adeseori că nu trecea niciodată departe de adevăr când era 
vorba de ticăloşii; e meşter în dealde astea şi le adulmecă 


de departe. Aminteşte-ţi de adulterul prinţeselor; el e acela 
care a făcut să fie date în vileag, şi ne-o spusese dinainte. 
Maria ta, urmă bancherul învârtindu-şi mâna cărnoasă într- 
un gest de îndoială, poate că e mai puţin naivă şi mai puţin 
sinceră de cum am crezut-o noi. Cu siguranţă că-i o taină la 
mijloc. 

— După scrisoarea ei trădătoare, poţi crede orice, spuse 
Guccio, ale cărui gânduri rătăceau în douăzeci de direcţii 
deodată. 

— Nu crede nimic, nu căuta nimic; pleacă. E un sfat bun 
pe care ţi-l dau. 

Când se văzu cu cele cincizeci de livre în pungă, 
monseniorul d'Artois ţinu morţiş ca Guccio să ia parte la 
mica petrecere pe care vroia să şi-o ofere pentru a-şi 
sărbători ieşirea din temniţă. Simţea nevoia unui tovarăş de 
chef şi s-ar fi îmbătat mai de grabă cu calul său decât să 
rămână singur. 

Stărui atâta încât până la urmă 'Tolomei îi suflă nepotului: 

— Du-te, altminteri se va simţi jignit. 

Guccio îşi sfârşi deci ziua asta nenorocită într-o cârciumă 
al cărei patron plătea tribut ofiţerilor strâjii de noapte spre 
a fi lăsat să facă şi niţică negustorie cu fete. Toate cuvintele 
ce se rosteau pe la mese erau de altfel repetate la poliţie. 

Monseniorul d'Artois se arătă acolo în toată strălucirea lui, 
băutor zdravăn, mâncău fără pereche, gălăgios, spurcat la 
gură, plin de duioşie faţă de tânărul său însoțitor, şi 
ridicând fusta fetelor ca să arate tuturor adevăratul obraz 
al mătuşii sale Mahaut. 

Întrecându-se cu băutura, Guccio se chercheli repede. Cu 
ochii lucioşi, părul vâlvoi şi gesturile alandala, ţipa: 

— Ştiu şi eu multe... Ah, să vreau numai să vorbesc... 

— Atunci, vorbeşte! Haide dă-i drumul. 

În fundul beţiei lui, Guccio mai păstra totuşi o licărire de 
prudenţă. 

— Papa... spuse el. Ah, ştiu multe despre papă... 


Deodată începu să plângă cu lacrimi şiroaie pe umărul 
unei târfe, apoi o pălmui pentru că vedea în ea toată 
trădarea femeiască întruchipată. 

— Dar mă voi întoarce şi-l voi răpi! 

— Pe cine să răpeşti? Pe papă? 

— Nu, pe copilul ei! 

Petrecerea devenea o învălmăşeală tulbure, privirile se 
înceţoşau şi fetele aduse de cârciumarul codoş nu mai 
aveau nici cămaşa pe ele, când Lormet se apropie de 
Robert d'Artois ca să-i sufle la ureche: 

— Afară e un om care ne pândeşte. 

— Omoară-l! răspunse nepăsător uriaşul. 

— Bine, monsenioare. 

Doamna de Bouville pierdu astfel unul din argaţii săi, pe 
care-l pusese să se ţină după tânărul italian. 

Guccio n-avea să afle niciodată că, prin jertfa ei, Maria îl 
scăpase probabil de a-şi sfârşi zilele cu burta în sus pe 
valurile Senei. 

Vârât într-un aşternut murdar, pe sânii unei fete de stradă 
pe care o pălmuise şi care se arăta înţelegătoare la 
necazurile bărbatului, Guccio nu înceta s-o insulte pe 
Maria, închipuindu-şi că se răzbună împotriva ei chinuind 
un trup cumpărat. 

— Ai dreptate! Nici eu nu pot suferi femeile; toate-s nişte 
curve, zicea târfa ale cărei trăsături Guccio nu şi le va mai 
aminti niciodată. 

A doua zi, cu pălăria trasă până la ochi, cu picioarele şi 
braţele frânte de oboseală, cu trupul şi sufletul deopotrivă 
de scârbite, Guccio lua drumul Italiei. Ducea cu dânsul o 
avere frumuşică sub forma unei scrisori către o bancă de 
acolo, semnată de unchiul său, şi care reprezenta partea lui 
de câştig din afacerile încheiate de doi ani încoace. 

În aceeaşi zi, regele Filip al V-lea, soţia sa Jeanne şi 
contesa Mahaut, cu toată slujitorimea lor, soseau la Reims. 
Porţile conacului de la Cressay se şi închiseseră în urma 

frumoasei Maria care va trăi între zidurile lui, nemângâiată, 


o iarnă veşnică. 

Adevăratul rege al Franţei va creşte acolo ca un mic 
bastard. Va face primii paşi în curtea noroioasă, printre 
rațe, se va tăvăli în livada cu stânjenei galbeni, de-a lungul 
râului Mauldre, în livada aceea, unde Maria, de câte ori va 
călca pe acolo, avea să revadă chipul fermecătorului ei iubit 
sienez, şi trecătoarea ei dragoste stinsă pentru totdeauna. 
Ea îşi va ţine jurământul şi, vreme de treizeci de ani, va 
păstra taina pentru a o încredința în cele din urmă, pe patul 
morţii unui călugăr din Spania în trecere prin părţile 
acelea. 

Maria de Cressay era ursită unei vieţi stranii. Spovedania 
acestei îndrăgostite, condamnată la singurătate şi care nu 
şi-a părăsit parcă sătucul natal decât pentru a fi împinsă, 
nevinovată şi neputincioasă, în inima unei drame dinastice, 
avea să zguduie într-o zi Europa. 

IX. 

AJUNUL. ÎNCORONĂRII. 

Porţile oraşului Reims, cu stema regală deasupra, fuseseră 
vopsite din nou. Străzile erau pavoazate cu draperii care-ţi 
luau ochii, cu covoare şi mătăsuri, aceleaşi de altfel care 
slujiseră cu un an şi jumătate în urmă la încoronarea lui 
Ludovic al X-lea. Lângă palatul arhiepiscopal, trei săli mari 
din scânduri fuseseră ridicate în pripă: una pentru masa 
regelui, alta pentru masa reginei, a treia pentru înalții 
dregători, astfel ca toată curtea să încapă la ospăț. 

Burghezii din Reims, siliţi să plătească cheltuielile 
încoronării, găseau povara cam apăsătoare. 

— Dacă ăştia încep să moară aşa de repede pe tron, ziceau 
ei, şi în fiecare an ne revine cinstea de a încorona un rege, 
în curând nu vom mai lua decât un prânz la douăsprezece 
luni, pentru care va trebui să vindem şi cămaşa de pe noi! 
Ne costă scump cinstea pe care ne-a făcut-o Clovis 
botezându-se în oraşul nostru! Dacă vreun alt oraş vrea să 
ne cumpere potirul cu sfântul mir, am încheia bucuroşi 
târgul. 


La lipsa de bani a vistieriei se mai adăoga şi greutatea de a 
strânge, în toiul iernii, asemenea belşug de merinde pentru 
a sătura atâtea guri. Şi burghezii din Reims se apucau să 
înşire: optzeci şi doi de boi, două sute patruzeci de berbeci, 
patru sute douăzeci şi cinci de viței, şaptezeci şi opt de 
porci, opt sute de iepuri şi iepuri de casă, opt sute de 
claponi, o mie opt sute douăzeci de gâşte, peste zece mii de 
găini şi patruzeci de mii de ouă, fără a mai pomeni de 
butoaiele cu nisetru pe care au trebuit să le aducă de la 
Malines, de patru mii de raci pescuiţi în apă de munte, de 
somoni, de ştiuci, de lini, de plătici, de bibani şi de crapi, de 
trei mii cinci sute de ţipari pentru cinci sute de plăcinte. 
Aduseseră două mii de calupuri de brânză şi trăgeau 
nădejde că trei sute de butoaie de vin, din fericire produs 
de podgoriile de prin partea locului, vor fi de ajuns ca să 
potolească atâtea gâtlejuri însetate care aveau să 
benchetuiască acolo vreme de trei zile, poate şi mai mult. 

Şambelanii, sosiți înainte spre a rândui cu de-amănuntul 
desfăşurarea petrecerilor, îşi arătau nişte pretenţii ciudate. 
Nu hotărâseră ei să se aducă deodată la masă trei sute de 
bâtlani fripţi? Dregătorii ăştia semănau bine cu stăpânul lor, 
cu regele acesta zorit care-şi poruncea încoronarea de la o 
săptămână la alta, ca să zicem aşa, de parcă ar fi fost vorba 
de o liturghie de două parale pentru un picior rupt! 

De mai multe zile plăcintarii pregăteau din cremă de 
migdale castelele lor cu metereze, zugrăvite în culorile 
Franţei. 

Şi muştarul? Nu se adusese încă muştarul! Era nevoie de 
treizeci şi una de ocale. Şi apoi, oaspeţii doar nu vor mânca 
din palmă. Mare greşeală că se vânduseră pe preţ de nimic 
cele cincizeci de mii de străchini de lemn de la cealaltă 
încoronare; mai bine ar fi fost dacă erau spălate şi puse la 
păstrare. Cât despre cele patru mii de urcioare, ele 
fuseseră sparte sau furate. Cusătoresele tiveau în grabă 
două mii şase sute de coţi de pânză pentru feţele de masă, 


şi se putea socoti de pe acum că, una peste alta, cheltuiala 
se va ridica la aproape zece mii de livre. 

La drept vorbind, oraşul Reims nu pierdea în afacerea 
asta, căci serbările încoronării atrăseseră puzderie de 
negustori lombarzi şi evrei care plăteau taxe pe vânzări. 

Încoronarea, ca toate ceremoniile regale, se desfăşura 
într-o atmosferă de petrecere câmpenească. Era un 
spectacol neîntrerupt ce se oferea poporului în aceste zile, 
şi mulţi veneau de departe ca să-l vadă. Femeile ţineau să-şi 
pună rochii noi; craii nu se lăsau rugaţi să cumpere 
giuvaericale; broderiile, stofele frumoase, blănurile, se 
vindeau lesne. Şmecherii strângeau avere, iar prăvăliaşii 
care arătau niţică grabă în a-şi servi muşteriii puteau, într-o 
săptămână, să-şi facă suma pentru cinci ani. 

Noul rege locuia la palatul arhiepiscopal în faţa căruia 
mulţimea se îmbulzea tot timpul ca să-l vadă pe suveran sau 
ca să se holbeze la trăsura reginei, o trăsură îmbrăcată în 
mătase vişinie. 

Regina Jeanne, înconjurată de doamnele ei de onoare, 
supraveghea cu un neastâmpăr de femeie covârşită de 
treburi despachetatul celor douăsprezece cufere, a celor 
patru mari sipete, a lăzii cu încălţăminte, a lăzii cu 
mirodenii. Gătelile ei erau fără îndoială cele mai frumoase 
din câte avusese vreodată o femeie în Franţa. Pentru 
fiecare zi şi aproape pentru fiecare ceas al acestei călătorii 
triumfale fusese prevăzut alt vestmânt. 

Într-o pelerină din stofă ţesută în fir de aur, cu blană de 
cacom, îşi făcuse regina intrarea solemnă în oraş, pe când 
de-a lungul străzilor se dădeau în cinstea perechii regale fel 
de fel de reprezentații, mistere, jocuri şi cântece. La ospăţul 
din ajunul încoronării, care va începe îndată, regina avea să 
apară într-o rochie de catifea violetă tivită cu singeap. 
Pentru dimineaţa încoronării avea o rochie dintr-o stofă în 
fir de aur adusă din Turcia, o mantie purpurie şi o zavelcă 
de-un roşu mai închis; pentru prânz o rochie brodată cu 


stema Franţei; pentru cină o rochie din stofă de aur şi două 
alte mantii de cacom. 

A doua zi va purta o rochie de catifea verde şi apoi alta din 
mătase de Damasc azurie cu pelerină de jder. Niciodată nu 
se va arăta în ochii lumii gătită la fel şi cu aceleaşi bijuterii. 

Minunăţiile acestea se aflau într-o încăpere decorată 
numai cu lucruri aduse de la Paris; draperii de mătase albă 
brodate cu o mie trei sute douăzeci şi unu de papagali de 
aur, având în mijloc armoariile conților de Burgundia prin 
care trecea leul roşu de pe stema lor; pologul patului, 
cuvertura şi pernele erau împodobite cu şapte mii de frunze 
de trifoi cusute în fir de argint. Jos fuseseră aşternute 
covoare cu stemele Franţei şi ale comitatului Burgundiei. 

Jeanne intrase de mai multe ori în apartamentul lui Filip 
ca să admire şi el frumuseţea unei stofe, croiala desăvârşită 
a vreunei rochii. 

— Stăpânul meu drag, iubitul meu, izbucni dânsa, cât de 
fericită mă faci! 

Oricât de puţin pornită era din fire spre a-şi da pe faţă 
sentimentele, nu-şi putea opri lacrimile care-i veneau în 
ochi. Propria ei soartă o uluia, mai cu seamă când îşi aducea 
aminte că nu de mult se găsea în închisoare, la Dourdan. Ce 
uimitoare întoarcere a norocului, în mai puţin de 
optsprezece luni! Se gândea la Marguerite, cea moartă, se 
gândea la soră-sa, Blanche de Burgundia, încă întemniţată 
la Château-Gaillard... „Biata Blanche care îndrăgea atât de 
mult gătelile. Ce s-ar mai fi bucurat astăzi!” îşi zicea, 
încercând o cingătoare de aur încrustată cu rubine şi 
smaralde. 

Filip era îngrijorat, şi entuziasmul soţiei sale mai curând îl 
posomora; tocmai cerceta socotelile cu marele său 
vistiernic. 

— Îmi pare bine, draga mea, că toate acestea îţi sunt pe 
plac, răspunse în cele din urmă. Vezi tu, urmez pilda tatălui 
meu care, aşa cum l-ai cunoscut, se arăta foarte strâns în 
cheltuielile sale, dar nu se calicea de fel când era vorba de 


măreţia regală. Bine faci arătându-te în aceste frumoase 
vestminte, căci ele sunt pentru poporul care ţi le dă din 
truda lui, tot atâta cât sunt şi pentru tine; şi vezi să ai grijă 
de ele, căci nu vei putea prea curând să-ţi cumperi altele 
asemenea. După încoronare, va trebui să ne restrângem. 

— Filip, întrebă Jeanne, într-o zi mare ca asta nu vei face 
nimic pentru soră-mea, Blanche? 

— Am făcut, am făcut. E din nou tratată ca o prinţesă, 
afară doar că n-are voie să iasă dintre zidurile unde se află. 
Trebuie să existe o deosebire între ea, care a păcătuit şi 
tine, Jeanne, care ai fost întotdeauna fără de prihană şi pe 
nedrept învinuită. 

Rostise aceste ultime cuvinte, ridicând asupra soţiei sale o 
privire în care se citea mai mult grijă pentru onoarea regală 
decât dragoste. 

— Şi apoi, adăugă el, nu prea am de ce să fiu încântat de 
bărbatul ei, în clipa asta. Rău frate am în acest Charles! 

Jeanne înţelese că orice stăruința ar fi zadarnică şi că ar 
face mai bine să nu mai aducă vorba niciodată despre asta. 
Atâta timp cât va fi rege, Filip va refuza s-o scoată pe 
Blanche din închisoare. 

Jeanne părăsi încăperea şi Filip se apucă iar să cerceteze 
foile lungi, încărcate de cifre pe care i le înfăţişa Geoffroy 
de Fleury. 

Cheltuielile nu se opreau doar la vestmintele regelui şi 
reginei. Filip primise, ce-i drept, câteva daruri. Astfel, 
caftanul cenuşiu pe care-l purta în ziua aceea îi fusese dat 
de bunică-sa, Maria de Brabant, văduva lui Filip al III-lea; 
iar Mahaut oferise stofa cu picăţele pentru rochiile 
micuţelor prințese şi pentru hăinuţele tânărului Ludovic- 
Filip. Dar era prea puţin faţă de celelalte. 

Regele trebuise să-şi îmbrace în straie noi pe cei cincizeci 
şi patru de aprozi ai săi ca şi pe mai-marele lor, Pierre de 
Galard, căpitanul arcaşilor; Adam Heron, Robert de 
Gamaches, Guillaume de Seriz şi şambelanii primiseră 
fiecare câte zece coţi de postav vărgat de Douai spre a-şi 


face tunici arătoase. Henry de Meudon, Furant de la 
Fouaillie şi Jeannot Malgeneste, orânduitorii vânătorilor 
regale, căpătară echipament nou, ca toţi arcaşii. Şi 
deoarece după încoronare urmau să fie învestiţi douăzeci 
de noi cavaleri, iată încă douăzeci de caftane de pus la 
socoteală! Aceste daruri în vestminte erau o datină; şi 
datina mai cerea ca regele să adauge la racla cu osemintele 
lui Ludovic cel Sfânt din biserica Saint-Denis un crin de aur 
presărat cu smaralde şi rubine. 

— Cât face cu totul? întrebă Filip. 

— Opt mii cinci sute patruzeci şi opt de livre, treisprezece 
soli şi unsprezece denieri, măria ta, răspunse vistiernicul. 
Nu s-ar putea să ceri o contribuţie prin care poporul să-şi 
arate bucuria urcării pe tron a măriei tale? 

— Urcarea mea pe tron ar fi primită cu şi mai mare 
bucurie dacă nu voi pune biruri noi, spuse regele. Vom face 
într-alt chip. 

Tocmai atunci un slujitor intră să-l anunţe pe contele de 
Valois. Filip ridică mâinile spre tavan: 

— Iată ce uitaserăm în socotelile noastre. Ai să vezi acuma, 
Geoffroy, ai să vezi! Unchiul acesta are să mă coste, el 
singur, mai scump decât zece încoronări! Vine să-mi pună 
sula-n coastă. Lasă-mă singur cu dânsul. 

Ah! Măreţ mai era monseniorul de Valois! Brodat, 
înzorzonat, îngroşat de blănurile de pe dânsul care lăsau să 
se vadă dedesubt un caftan acoperit de pietre scumpe! 
Dacă locuitorii din Reims n-ar fi ştiut că noul lor suveran 
era tânăr şi slăbănog, l-ar fi luat pe acest senior drept 
regele însuşi. 

— Dragă nepoate, începu el, sunt tare mâhnit... tare 
mâhnit pentru tine. Cumnatu-tău din Anglia nu vine. 

— E multă vreme, unchiule, de când regii de dincolo de 
Canalul Mânecii nu mai vin la încoronările noastre, 
răspunse Filip. 

— Aşa e; dar trimiteau vreo rudă sau vreun mare senior de 
la curtea lor ca să ocupe locul cuvenit ducelui de Guyenne. 


Eduard însă n-a trimis pe nimeni; vrea să arate astfel din 
nou că nu te recunoaşte. Contele de Flandra pe care 
gândeai că l-ai ademenit cu tratatul vostru din septembrie, 
nu e nici el aici, şi nici ducele de Bretagne. 

— Ştiu, unchiule, ştiu. 

— Cât despre ducele de Burgundia, să nu mai vorbim de 
el; ştiam noi bine că va lipsi. În schimb însă, mamă-sa, 
mătuşa noastră Agnes, pică adineaori, şi nu-mi vine a crede 
că a sosit anume pentru a-ţi aduce sprijinul ei. 

— Ştiu unchiule, ştiu, repetă Filip. 

Sosirea asta neaşteptată a ultimei fiice a lui Ludovic cel 
Sfânt îl îngrijora pe Filip mai mult decât lăsa să se vadă. 
Crezuse la început că ea vine să negocieze. Dar mătuşa 
Agnes nu se prea arăta grăbită să-şi dea gândurile pe faţă, 
iar el era hotărât să nu facă primul pas. „Dacă poporul care 
mă aclamă când apar şi care mă crede vrednic de invidie ar 
şti de câte vrăjmăşii şi primejdii sunt înconjurat!” îşi zicea 
Filip. 

— Aşa că din cei şase pairi mireni care trebuie mâine să-ţi 
ţină coroana, urmă Valois, nu ai deocamdată pe nici unul. 

— Ba da, unchiule; o uiţi pe contesa d'Artois... şi pe tine 
însuţi. 

Valois sari în sus ca ars. 

— Contesa d'Artois! izbucni el. Să ţină coroana o femeie, 
atunci când chiar tu, Filip, chiar tu nu-ţi întemeiezi 
drepturile decât pe îndepărtarea femeilor de la tron. 

— A ţine coroana e una şi a ţi-o pune în cap e alta! 

— Mabhault trebuie să te fi ajutat să ajungi rege ca s-o înalţi 
atât de sus! Vei da apă la moară celor care umblă cu 
minciuni. Să nu mai răscolim trecutul, Filip, dar la drept 
vorbind, nu Robert e cel care se cuvenea să şadă în scaunul 
de pair pentru comitatul Artois? 

Filip se prefăcu a nu lua în seama ultimele cuvinte ale 
unchiului său. 

— În orice caz, spuse el, pairii bisericii se află aici. 


— Se află aici, se află aici... repetă Valois, fluturându-şi 
degetele încărcate de inele. Şi aşa nu sunt decât cinci din 
şase câţi ar trebui să fie. Şi ce crezi că au să facă aceşti 
pairi ai bisericii când vor vedea că din partea ţării o singură 
mână - şi care! - se va ridica să te încoroneze? 

— Dar unchiule, domnia ta nu eşti oare nimic? 

Era rândul lui Valois să nu ia în seama întrebarea. 

— Până şi fratele tău e îmbufnat pe tine, spuse el. 

— Pentru ca Charles, fără îndoială, habar nu are cât de 
bine ne-am înţeles, dragă unchiule, şi poate că-şi închipuie 
a te sluji pe domnia ta, stându-mi împotrivă, răspunse 
liniştit Filip... Dar fii pe pace; şi-a anunţat sosirea şi mâine 
va fi aici. 

— De ce nu-i dai numaidecât rangul de pair al regatului? 
Tatăl tău a făcut asta pentru mine, iar Ludovic a făcut-o 
pentru tine. Astfel m-aş simţi mai puţin singur, sprijinindu- 
te. 

„Sau mai puţin singur, trădându-mă”, se gândi Filip, 
înainte de a întreba: 

— Mă rog, pentru Robert sau pentru Charles venişi să 
stărui, ori vrei să-mi vorbeşti de domnia ta? 

Valois lasă să treacă o clipă, se aşeză mai bine în scaun şi 
îşi privi diamantul care-i sclipea pe arătător. 

„Cincizeci... sau o sută de mii? se întreba Filip. De ceilalţi 
puţin îmi pasă. Dar de ăsta am nevoie, şi el o ştie. Dacă 
refuză şi face tărăboi, sunt silit să-mi amân încoronarea.” 

— Nepoate, vorbi în sfârşit Valois, vezi bine că nu m-am 
dat în lături, ba m-am băgat chiar la mare cheltuială cu 
îmbrăcămintea de încoronare şi cu însoțitorii mei pentru a 
te cinsti. Dar văzând că ceilalţi pairi lipsesc, cred că va 
trebui să mă retrag şi eu. Ce va spune lumea dacă m-ar 
vedea singur lângă tine? Că m-ai cumpărat, asta are să 
spună. 

— Mi-ar părea tare rău, unchiule, mi-ar părea tare rău. 
Dar, ce vrei să fac, nu te pot sili la ceea ce nu-ţi place. Poate 


că a sosit vremea să renunţăm la datina care cere ca pairii 
să-şi ridice mâna în jurul coroanei... 

— Nepoate! Ce-mi aud urechile, nepoate! 

— Iar dacă e nevoie de un consimţământ la alegerea 
regelui, urmă Filip, apoi, unchiule, să nu-l mai cerem celor 
şase mari baroni, ci poporului care-şi dă feciorii la oaste şi 
banii la vistierie. Aceasta va trebui s-o facă ţara, pe care o 
voi aduna. 

Valois nu se mai putu stăpâni şi, sărind de pe scaun, 
începu să zbiere: 

— Huleşti cele sfinte, Filip, sau ţi-ai pierdut minţile! Văzu- 
tu-s-a vreodată monarh ales de supuşii săi? Frumoasă 
noutate, n-am ce zice, să aduni ţara! Asta vine de-a dreptul 
de la ideile lui Marigny, care se trăgea din neam prost şi a 
făcut atâta rău tatălui tău. Ţi-o spun răspicat că dacă 
apucăm pe calea asta, nu vor trece cincizeci de ani şi 
poporul se va lipsi de noi, alegându-şi ca rege vreun 
burghez îmbogăţit, vreun avocat sau vreun cârnăţar care 
va fi făcut avere furând. Nu, nepoate, nu; de data aceasta 
sunt hotărât; nu voi ţine coroana unuia care se proclamă 
rege numai de capul său, şi care, pe deasupra, face în aşa 
fel ca această coroană să ajungă în curând pradă 
ţopârlanilor! 

Se făcuse stacojiu la faţă şi umbla de colo-colo cu paşi 
mari. 

„Cincizeci de mii... sau o sută de mii?” nu înceta să se 
întrebe Filip. Cu ce cifră să-l dea gata? 

— Bine, unchiule, nu mă sprijini dacă nu vrei, spuse el. Dar 
atunci, dă-mi voie să-l chem chiar acuma pe marele 
vistiernic. 

— Pentru ce asta? 

— Pentru a-i porunci să schimbe pomelnicul daniilor pe 
care urma să-l iscălesc mâine, cu prilejul urcării mele pe 
tron, şi în care pomelnic te aflai în cap... cu o sută de mii de 
livre. 


Nimerise în plin. Valois rămase încremenit, cu braţele 
desfăcute. 

Filip înţelese că a câştigat şi, oricât de scump îl costa 
izbânda asta, trebui să se ţină tare ca să nu surâdă în faţa 
mutrei pe care o făcea unchiu-său. De altminteri, acesta ieşi 
repede din încurcătură. Nepotu-său îl oprise tocmai când îşi 
vărsa mânia; o luă de la capăt. Mânia era la dânsul un 
mijloc cu care încerca să tulbure judecata celuilalt, atunci 
când a lui nu-l mai ajuta. 

— Mai întâi, tot răul vine de la Eudes, se porni el. Îl socot 
foarte vinovat şi am să i-o scriu. Şi ce nevoie aveau contele 
de Flandra şi ducele de Bretagne să-i ţină partea, refuzând 
invitaţia ta? Când regele te cheamă, nu mai stai pe gânduri, 
vii! Nu sunt eu aici? Baronii ăştia, zău aşa, se cam întrec cu 
măsura. Şi într-adevăr, în felul ăsta puterea e în primejdie 
de a ajunge în mâna micilor vasali şi a burghezilor. Cât 
despre Eduard al Angliei, ce temei poţi pune pe un bărbat 
care se poartă ca o femeie? Voi fi deci lângă tine, ca să le 
dau o lecţie. lar ceea ce ai hotărât să-mi dai, uite, primesc, 
fiindcă ţin să se facă dreptate. Căci drept este ca cei care 
sunt credincioşi regelui să fie trataţi altfel decât aceia care 
îl trădează. Văd că te pricepi să cârmuieşti. Şi această... 
această danie cu care-mi arăţi prețuirea ta, când o vei 
iscăli? 

— Chiar acuma, unchiule, dacă doreşti. Dar îi voi pune 
data de mâine, răspunse regele Filip al V-lea. 

Pentru a treia oară, şi tot cu ajutorul banilor, îi pusese 
botniţă contelui de Valois. 

— E vremea să mă încoronez cât mai repede, îi spuse Filip 
vistiernicului său, după ce Valois plecase, căci dacă ar 
trebui să mai discut cu el, cred că rândul viitor aş fi nevoit 
să vând regatul ca să-l pot plăti. 

Şi cum Fleury se arăta mirat de uriaşa sumă făgăduită, 
regele adăogă: 

— Fii pe pace, Geoffroy, fii pe pace; n-am scris încă ziua în 
care această danie îi va fi vărsată. N-o va primi decât cu 


ţârâita... Dar asupra acestor bani va putea face 
împrumuturi... Şi acum, haidem la masă. 

Ceremonialul prevedea ca după cină, regele, însoţit de 
dregătorii săi şi de popime să meargă la catedrală spre a se 
reculege şi a spune rugăciuni. Biserica era de pe acum 
gătită, cu covoarele spânzurate, cu sutele de lumânări în 
sfeşnicele lor, şi cu marea estradă înălţată în strană. Rugile 
lui Filip fură scurte, dar îi trebui totuşi oarecare vreme 
până să înveţe pentru ultima oară toate riturile şi gesturile 
pe care el însuşi urma să le îndeplinească. Merse să se 
încredinţeze că uşile laterale sunt bine zăvorâte, întrebă ce 
măsuri de pază au fost luate, şi vru să ştie locul fiecăruia la 
slujba de încoronare. 

— Pairii mireni, membrii familiei regale şi marii dregători 
vor sta pe estradă, i se răspunse. Conetabilul rămâne lângă 
măria ta. Cancelarul stă lângă regină. Tronul acesta, în faţa 
tronului măriei tale, este al arhiepiscopului de Reims, iar 
jilţurile aşezate în jurul pristolului sunt pentru pairii 
ecleziastici. 

Filip străbătea estrada cu paşi rari, netezea cu vârful 
piciorului vreun colţ ridicat al covorului. 

„Ciudat lucru, îşi zicea. Eram aici, chiar în locul acesta, 
anul trecut, la încoronarea fratelui meu... N-am dat nici o 
atenţie tuturor acestor amănunte.” 

Se aşeză o clipă, dar nu în tronul regal; o teamă 
superstiţioasă îl oprea să-l ocupe de pe acum. „Mâine... 
mâine voi fi rege cu adevărat.” Se gândea la tatăl său, la 
toţi străbunii care s-au încoronat înaintea lui în această 
biserică; se gândea la frate-său suprimat printr-o crimă de 
care el nu era vinovat, dar de pe urma căreia trăgea toate 
foloasele; se gândea la cealaltă crimă, săvârşită asupra 
copilului; nici pe asta n-o poruncise el, dar îi era complicele 
mut, şi aproape inspiratorul ei... Se gândea la moarte, la 
propria sa moarte, şi la milioanele de oameni, supuşii săi, la 
milioanele de taţi, de fii, de fraţi pe care-i va cârmui până 
atunci. 


„Îmi seamănă oare toţi aceştia, sunt ei nişte criminali când 
au prilejul, nevinovaţi numai din neputinţă, şi gata să se 
slujească de orice nelegiuire pentru a-şi ajunge ţelurile? 
Totuşi, când mă aflam la Lyon nu eram însufleţit decât de 
simţăminte de dreptate. Chiar aşa să fie oare? E firea 
omenească atât de josnică sau poate că puterea regală ne 
face astfel? Acesta e oare tributul pe care-l plătim pentru a 
domni, să ne pomenim întinaţi şi ticăloşiţi în aşa hal? Pentru 
ce Dumnezeu ne-a făcut muritori, căci moartea e aceea 
care ne face josnici, prin frica ce-o avem de ea ca şi prin 
întrebuinţarea ce i-o dăm, slujindu-ne de ea? Poate că unii 
vor încerca să mă omoare în noaptea asta.” 

Privea umbrele mari tremurând în ogivele înalte, printre 
stâlpii de piatră. Nu simţea căinţă, ci doar lipsa bucuriei de 
a domni. 

„lată fără îndoială ce va să zică a-ţi face rugăciunea, şi 
pentru ce suntem sfătuiţi să trecem pe la biserică în 
noaptea din ajunul încoronării.” 

Se vedea limpede aşa cum era: un om rău, cu însuşirile 
unui rege foarte mare. 

Nu avea somn, ar mai fi rămas bucuros acolo multă vreme, 
cugetând la el însuşi, la soarta omului, la obârşia faptelor 
noastre, şi punându-şi singurele mari întrebări ale lumii 
acesteia, acelea cărora nu le poţi afla niciodată răspuns. 

— Cât timp va ţine ceremonia? vru el să ştie. 

— Două ceasuri întregi, măria ta. 

— Haide! Să ne silim a dormi. Mâine trebuie să arătăm 
bine. 

Dar când ajunse la palatul arhiepiscopal, intră în iatacul 
reginei şi se aşeză pe marginea patului. Îi vorbi soţiei sale 
de lucruri fără mare importanţă; îi spuse cum sunt rânduite 
locurile în catedrală; întrebă ce vestminte vor purta fiicele 
lui... 

Regina era pe jumătate adormită. Lupta cu somnul ca să-l 
poată asculta; vedea la dânsul o încordare nervoasă şi un 
fel de teamă care creştea şi împotriva căreia căuta ocrotire. 


— Iubitule, întrebă ea, vrei să dormi cu mine? 

Filip păru să se codească. 

— Nu pot, răspunse; nu l-am anunţat pe şambelan. 

— Eşti rege, Filip, spuse Jeanne surâzând; poţi da 
şambelanului tău orice poruncă pofteşti. 

Rămase o clipă pe gânduri înainte de a se hotărî. Tânărul 
acesta care se pricepea, mânuind armele sau banul, să-şi 
pună cu botul pe labe vasalii cei mai puternici, se simţea 
stânjenit când trebuia să-şi informeze servitorii că îi venise 
din senin pofta de a se culca cu nevastă-sa. 

Până la urmă chemă una din cameristele care dormeau în 
odaia de alături şi o trimise să-l anunţe pe Adam Heron că 
nu trebuie să-l aştepte şi nici să se culce la uşa lui. 

Apoi, între draperiile cu papagali, sub pologul cu crini de 
argint, lepădă hainele de pe dânsul şi se strecură în 
aşternut. Şi spaima de care nu-l puteau apăra toate oştile 
conetabilului, căci era spaima unui bărbat şi nu spaima unui 
rege, se potoli lângă acest trup de femeie lipit de al său, cu 
pulpele astea tari şi lungi, cu pântecul acesta supus, cu 
pieptul acesta cald. 

— Draga mea, murmură Filip în părul Jeannei, draga mea, 
răspunde-mi, înşelatu-m-ai? Răspunde fără teamă, căci 
chiar dacă m-ai înşelat odinioară, eşti iertată. 

Jeanne strânse mai tare şoldurile lui, lungi, uscăţive şi 
puternice, simţindu-i oasele sub degete. 

— Niciodată, Filip, ţi-o jur, îi răspunse. Am fost ispitită s-o 
fac, ţi-o mărturisesc, dar n-am cedat. 

— Mulţumesc, draga mea, şopti Filip. Atunci, nimic nu-mi 
lipseşte ca să pot dormi. 

Nimic nu-i mai lipsea acestei domnii, pentru că Filip, era 
într-adevăr aidoma tuturor bărbaţilor din ţara sa; îi trebuia 
o femeie, şi una care să fie cu totul a lui. 

X 

CLOPOTELE DIN REIMS. 

Câteva ceasuri mai târziu, lungit pe un pat sărbătoresc 
împodobit cu stema Franţei, regele Filip, într-un caftan lung 


de catifea purpurie şi cu mâinile aduse pe piept, aştepta 
episcopii care trebuiau să-l însoţească la catedrală. 

Primul şambelan, Adam Heron, purtând un vestmânt tot 
aşa de pompos, stătea în picioare lângă pat. Dimineaţa 
palidă de ianuarie împrăştia în odaie o lumină lăptoasă. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

— Pe cine căutaţi? întrebă şambelanul. 

— Vreau să-l văd pe rege. 

— Cine vrea? 

— Fratele său. 

Filip şi Adam Heron se uitară unul la altul, miraţi şi 
nemulţumiţi. 

— Bine. Să intre, spuse Filip, săltându-se niţel în capul 
oaselor. 

— Ai foarte puţină vreme, măria ta, îi aminti şambelanul. 

Cu o clipire a pleoapelor, regele îl încredinţă că 
întrevederea n-are să ţină mult. 

Frumosul Charles de La Marche era în ţinută de călătorie. 
Tocmai sosise la Reims şi nu se oprise decât pentru o clipă 
la unchiu-său, Valois. Faţa şi mersul îi trădau furia. 

Dar oricât de întărâtat era, vederea fratelui său, 
înveşmântat în purpură şi întins astfel într-o poză de sfânt 
zugrăvit, îl fâstăci; stătu puţin locului, cu ochii holbaţi. 

„Ce n-ar da să fie în locul meu!” îşi zise Filip. Apoi, cu glas 
tare: 

— Iată-ne, aşadar, iubite frate. Îţi sunt recunoscător că ţi- 
ai înţeles datoria şi, prin venirea ta, ai făcut să mintă gurile 
rele care pretindeau că nu vei fi la încoronarea mea. Îţi sunt 
recunoscător. Acum, du-te degrabă de te îmbracă, căci nu 
te poţi arăta astfel. Ai să întârzii. 

— Frate, răspunse La Marche, trebuie mai întâi să-ţi spun 
ceva important. 

— Ceva important, sau ceva care are importanţă pentru 
tine? Deocamdată singurul lucru important este să nu 
lăsăm să aştepte înaltele feţe ale bisericii. Dintr-o clipă într- 
alta vor veni episcopii să mă ia. 


— Ei bine, au să aştepte! izbucni Charles. Fiecare, rând pe 
rând, găseşte urechea ta gata să-l asculte, şi toţi trag folos 
din asta. Numai de mine pari să nu ţii seamă de loc; de data 
asta însă, mă vei asculta! 

— Atunci, să vorbim, Charles, spuse Filip aşezându-se pe 
marginea patului. Dar te previn că trebuie să fii scurt. 

La Marche avu o mişcare din cap vrând parcă să zică: 
„Vom vedea, vom vedea”, şi îşi trase un scaun, silindu-se să 
se umfle în pene şi să facă pe semeţul. 

„Bietul Charles..., gândi Filip, iată-l acum că vrea să-şi dea 
aerele unchiului Valois; nu-l prinde, n-are mutră pentru aşa 
ceva.” 

— Filip, îşi urmă vorba La Marche, ţi-am cerut de mai 
multe ori să mă faci pair al ţării, şi să-mi sporeşti apanajul o 
dată cu veniturile. Cerutu-ţi-am aceasta, da ori ba? 

— Hrăpăreaţă familie, murmură Filip. 

— Şi întotdeauna ai făcut pe surdul. Acum ţi-o spun pentru 
ultima oară; am venit la Reims, dar nu voi lua parte la 
încoronarea ta decât dacă am scaun de pair. De nu, o iau 
din loc. 

Filip îl privi o clipă fără să scoată o vorbă, şi sub această 
privire, Charles simţi că se face mic, că-i piere trufia, că-şi 
pierde toată încrederea în sine şi i se duce tot ifosul. 

În faţa tatălui lor, Filip cel Frumos, tânărul prinţ avea 
odinioară aceeaşi senzaţie a propriei sale nimicnicii. 

— O clipă, frate, spuse Filip. 

Se ridică şi merse să-i vorbească lui Adam Heron, retras 
într-un ungher al încăperii. 

— Adam, întrebă el pe şoptite, baronii care s-au dus să 
aducă potirul cu sfântul mir de la mănăstirea Saint-Remy s- 
au întors? 

— Da, măria ta, se şi află la catedrală împreună cu 
călugării mănăstirii. 

— Bine. Atunci închide porţile oraşului, întocmai ca la 
Lyon. 


Şi făcu din mână trei mişcări abia vizibile, care însemnau: 
porţile cu ţepi de fier, barele, cheile. 

— În ziua încoronării, măria ta? murmură Heron, uluit. 

— Tocmai pentru că e ziua încoronării. Şi daţi-i zor. 

După ce şambelanul ieşi, Filip se întoarse spre pat. 

— Aşadar, frate, ce-mi cereai adineaori? 

— Pairia, Filip. 

— A, da, pairia. Ei bine, frate, ţi-o voi da bucuros; dar nu 
chiar acum, căci prea ţi-ai trâmbiţat dorinţele. Dacă ţi-aş 
face astfel pe plac, lumea ar zice că nu e din vrerea mea, ci 
m-ai silit la asta, şi fiecare s-ar crede îndreptăţit să se 
poarte ca tine. Află deci că nu vor mai fi apanaje create sau 
sporite înainte de voi da o ordonanţă care să spună răspicat 
că nici o parte a domeniilor regale nu poate fi înstrăinată. 

— Dar oricum, tu nu mai ai nevoie să fii pair de Poitiers. De 
ce nu-mi dai mie acest domeniu? Recunoaşte că partea mea 
e prea mică. 

— Prea mică?! izbucni Filip care începea să fiarbă de 
mânie. Eşti fiu de rege, eşti frate de rege; crezi într-adevăr 
că partea e prea mică pentru un om cu mintea ta şi cu 
meritele pe care le ai? 

— Meritele mele? repetă Charles. 

— Da, meritele tale care-s puţine. Căci trebuie să sfârşesc 
prin a ţi-o spune de la obraz, Charles, eşti un zevzec; aşa ai 
fost întotdeauna şi nu te-ai făcut mai deştept cu anii. Încă 
de pe când nu erai decât un ţânc, ne păreai tuturor atât de 
neghiob, atât de greu de cap, încât chiar mama te privea cu 
dispreţ - sfânta noastră mamă! - şi-ţi zicea „Găgăuţă”. Adu- 
ţi aminte, Charles: „Găgăuţă”. Aşa ai fost, aşa ai rămas. Că 
tata te chema să iei parte la sfatul său? Şi ce-ai învăţat din 
asta? Căscai gura la muşte în timp ce acolo se dezbăteau 
treburile ţării şi nu-mi amintesc să fi auzit cineva de la tine 
o vorbă care să nu-l facă pe tata sau pe domnul Enguenard 
să dea din umeri. Crezi aşa dar că ţin atât de mult să te fac 
mai puternic, pentru frumosul sprijin pe care mi-l vei aduce, 
când de zece luni încoace nu încetezi să unelteşti împotriva 


mea? Altă cale trebuia să apuci spre a dobândi ceea ce vrei. 
Te crezi om tare, şi aştepţi să mă plec înaintea ta? Nimeni 
n-a uitat cât de jalnic te-ai arătat la Maubuisson, când ai 
început să behăi: „Blanche! Blanche!” şi să-ţi boceşti ocara 
de faţă cu toata curtea. 

— Filip! Tocmai tu îmi spui asta? strigă La Marche 
înălţându-şi capul, cu obrazul răvăşit. 'locmai tu a cărui 
soţie... 

— Să n-aud nici o vorbă împotriva Jeannei, nici o vorbă 
împotriva reginei! i-o reteză scurt Filip, ridicând mâna. Ştiu 
că pentru a-mi face rău, sau pentru a te simţi mai puţin 
singur în nenorocirea ta, nu încetezi să-ţi trăncăneşti 
pretutindeni minciunile. 

— Ai scos-o basma curată pe Jeanne pentru că vroiai să 
păstrezi Burgundia, pentru că ai ţinut seamă, ca 
întotdeauna, mai mult de interesele tale decât de cinstea ta. 
Dar, poate că nici mie, soţia mea necredincioasă n-a încetat 
să-mi dea o mână de ajutor. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun ceea ce spun! i-o întoarse Charles de La 
Marche. Şi-ţi repet încă o dată că dacă ţii să mă vezi la 
slujba de încoronare, vreau să fiu aşezat acolo într-un scaun 
de pair. Ori pairia, ori plec de aici! 

Adam Heron se ivi iar în odaie şi, cu o mişcare a capului, îl 
înştiinţă pe rege că poruncile lui au fost date mai departe 
spre a fi îndeplinite. Filip îi mulţumi în acelaşi fel. 

— Dacă-i aşa, atunci pleacă, frate, spuse el. De un singur 
om am nevoie astăzi: arhiepiscopul de Reims care trebuie 
să mă încoroneze. Nu eşti episcop? Atunci pleacă; pleacă 
dacă asta îţi face plăcere. 

— Dar pentru ce, izbucni Charles, pentru ce unchiul Valois 
capătă întotdeauna ceea ce vrea, iar eu nu? 

Prin uşa întredeschisă se auzeau cântările procesiunii ce 
se apropia. 

„Când mă gândesc, îşi zicea Filip, că dacă aş muri, 
nătărăul ăsta ar trebui să fie regent!” Îşi puse mâna pe 


umărul fratelui său. 

— Când vei fi căşunat şi tu atâtea rele ţării şi în atâta amar 
de vreme ca şi unchiul nostru, vei putea cere să fii plătit cu 
acelaşi preţ. Dar, slavă Domnului, eşti mai puţin harnic la 
prostie ca dânsul! 

Din ochi îi arătă uşa, şi contele de La Marche ieşi, alb ca 
varul, răscolit de o furie neputincioasă, pentru a se ciocni 
cu un mare alai de feţe bisericeşti. 

Filip se întoarse la pat şi se lungi iar acolo, cu mâinile 
încrucişate pe piept, cu pleoapele închise. 

Se auziră ciocănituri în uşă; de data asta erau episcopii 
care izbeau cu cârjele lor. 

— Pe cine căutaţi? întrebă Adam Heron. 

— Vrem să-l vedem pe rege, răspunse o voce gravă. 

— Cine vrea? 

— Pairii episcopi. 

Canaturile uşii se dădură în lături şi episcopii de Langres 
şi de Beauvais intrară, cu mitra în cap, cu raclele de aur la 
gât. Apropiindu-se de pat, aceştia îl ajutară pe rege să se 
ridice, îi prezentară potirul cu aghiazmă şi, în timp ce el 
îngenunchia pe o pernă de mătase, rostiră rugăciunea. 

Apoi, Adam Heron puse pe umerii lui Filip o mantie din 
catifea roşie, la fel cu cea a caftanului. Şi deodată, în 
legătură cu locul din dreapta suveranului, izbucni o ceartă 
între înalții prelați. În chip firesc, ducele arhiepiscop de 
Laon trebuia să stea la dreapta regelui. Scaunul din Laon 
era însă, pe vremea aceea, fără titular. Episcopul de 
Langres, Guillaume de Durfort, trecea drept locţiitor al 
celui absent. Dar Filip îl alese pe episcopul de Beauvais 
spre a sta la dreapta sa. Avea două motive pentru asta: mai 
întâi, episcopul de Langres îi primise cam cu prea mare 
uşurinţă pe foştii templieri în dioceza lui, dându-le slujbe de 
dieci; apoi, episcopul de Beauvais era un Marigny - 
rubedenie a marelui Enguerrand şi a fratelui său, 
arhiepiscopul de Sens - şi Filip ţinea să aducă un omagiu, 
dacă nu persoanei, cel puţin numelui pe care-l purta. 


Astfel că regele se pomeni cu doi prelați în dreapta şi nici 
unul în stânga. 

— Sunt episcop-duce; mie mi se cuvine să stau la dreapta, 
zicea Guillaume de Durfort. 

— Scaunul episcopal din Beauvais e mai vechi decât cel 
din, Langres, răspundea Marigny. 

Feţele lor începeau să se aprindă sub mitre. 

— Domnii mei, regele hotărăşte, rosti Filip. 

Durtort se supuse şi-şi schimbă locul. 

„Încă un paraponisit”, gândi Filip. 

Coborâră aşa, printre cruci, lumânări şi căţuie cu tămâie, 
până-n stradă, unde toată curtea, cu regina în frunte, se şi 
înşirase alcătuind cortegiul. Se îndreptară toţi spre 
catedrală. Un uriaş vuiet de glasuri se înălța la trecerea 
regelui. Filip era cam palid şi-şi tot încreţea ochii de miop. 
Pământul din Reims parcă se făcuse deodată ciudat de tare 
sub picioarele lui; avea impresia că păşeşte pe marmură. 

La portalul catedralei, alaiul se opri pentru alte rugăciuni; 
apoi, în larma orgilor, Filip intră în naos, îndreptându-se 
spre altar, spre marea estradă, spre tron, unde, în sfârşit, 
se aşeză. Întâiul său gest fu pentru a arăta reginei jilţul 
pregătit în dreapta lui. 

Biserica era ticsită. Filip nu vedea decât o mare de 
coroane, de piepţi şi de umeri brodaţi, de odoare şi 
patrafire scânteind în lumina lumânărilor. Un firmament 
uman se întindea la picioarele lui. 

Îşi purtă privirea spre neamurile mai apropiate, şi-şi răsuci 
capul căutând în dreapta şi în stânga, ca să-şi dea seama 
cine se află pe estradă. Charles de Valois era acolo, şi 
Mahaut, monumentală, îmbrobonită de sudoare sub atâtea 
brocarturi şi catifele; soacră-sa îi surâse. 

Ludovic d'Evreux se ţinea ceva mai deoparte. Dar Charles 
de la Marche nu se vedea nicăieri şi nici Filip de Valois pe 
care şi tată-său părea să-l caute din ochi. 

Mişcându-se greoi sub odoarele sacerdotale, arhiepiscopul 
de Reims, Robert de Courtenay, se ridică de pe tronul sau, 


aşezat cu faţa spre tronul regal. Filip îi urmă pilda şi veni să 
se închine înaintea altarului. 

Cât ţinu tedeumul, Filip nu încetă să se întrebe: „Porţile au 
fost oare bine închise? Poruncile mele au fost oare 
îndeplinite întocmai? Frate-meu nu-i om care să stea pitit 
într-o odaie în timp ce eu sunt încoronat. Şi de ce lipseşte 
Filip de Valois? Ce mi-o fi pregătind ăştia? Ar fi trebuit să-l 
las pe Galard afară pentru ca, la nevoie, să-şi aibă arcaşii 
mai la îndemână.” 

Or, în vreme ce regele îşi frământa mintea astfel, frate-său 
mai mic bălăcea într-o mlaştină. 

leşind furios din camera regelui, Charles de La Marche 
alergase într-o goană spre casa unde erau găzduiţi cei doi 
Valois. Nu-l găsise pe unchiu-său, plecat mai devreme la 
catedrală, ci numai pe Filip de Valois, gata şi el să 
pornească, căruia îi povesti gâfâind ceea ce el numea 
„trădarea” fratelui său. 

Cei doi veri se cam asemănau, cu deosebirea ca Filip de 
Valois era mai înalt şi mai voinic decât Charles; cât despre 
minte, se potriveau destul de bine în înfumurare şi nerozie. 

— Dacă aşa stau lucrurile, nu voi lua parte nici eu la 
ceremonie, spusese Valois cel tânăr; plec cu tine. 

Zis şi făcut, îşi adunară escortele şi se îndreptară semeţ 
spre una din porţile oraşului. Trufia lor trebui să se plece în 
faţa armăşeilor. 

— Nimeni nu intră, nici nu iese. Porunca regelui. 

— Nici chiar prinții Franţei? 

— Nici chiar prinții; porunca regelui. 

— A, vrea să ne ţină aici cu de-a sila! izbucnise Filip de 
Valois care se socotea acum el însuşi jignit. Ei bine, vom ieşi 
totuşi! 

— Cum vrei să ieşim dacă porţile sunt închise? 

— Să ne prefacem a ne întoarce la locuinţa mea şi lasă pe 
mine. 

Urmase o năzbâtie de ştrengari: scutierii tânărului conte 
de Valois fuseseră mânaţi să caute nişte scări pe care le 


ridicară în grabă la capătul unei fundături, acolo unde 
zidurile nu păreau să fie păzite. Şi iată-i pe cei doi veri, cu 
fesele în aer, porniţi să sară peste îngrădirea de piatră, fără 
să le treacă prin cap că de partea cealaltă se întindeau 
smârcurile de la malul râului Vesle. Cu ajutorul unor funii 
coborâră în şanţ. Charles de La Marche lunecă în mijlocul 
apei mocirloase şi îngheţate; s-ar fi înecat acolo dacă văru- 
său, care era înalt de şase picioare şi cu muşchi zdraveni, 
nu-l scotea la timp. Apoi porniră orbeşte prin mlaştini. Nu 
mai era chip să renunţe. Îi pândea aceeaşi primejdie, fie că 
mergeau înainte, fie că s-ar fi întors din drum. Îşi jucau 
viaţa şi vor avea nevoie de trei ceasuri ca să iasă din 
această mocirlă. Cei câţiva scutieri care îi urmaseră, 
bălăcăreau prin jurul lor şi nu se sfiau să-i blesteme în gura 
mare. 

— Dacă scăpăm vreodată de-aici, striga La Marche pentru 
a-şi da curaj, ştiu bine unde mă voi duce: La Château- 
Gaillard! 

Valois cel tânăr, pe care sudoarea curgea şiroaie în ciuda 
frigului, arătă o mutră mirată deasupra trestiilor putrezite. 

— Aşa dar tot o mai iubeşti pe Blanche? întrebă el. 

— N-o iubesc de fel, dar am de aflat ceva de la dânsa. Ea e 
singura, e ultima care poate să ne spună dacă fata lui 
Ludovic e bastardă, şi dacă Filip a fost încornorat ca şi 
mine! Cu mărturia ei îl voi putea şi eu face de ocară pe 
frate-meu ajutând celor care vor să dea coroana Franţei 
fiicei lui Ludovic. 

Dangătul clopotelor din Reims, trase din toate puterile, 
ajungea până la dânşii. 

— Când mă gândesc, când mă gândesc că pentru el bat 
clopotele! zicea Charles de La Marche, vârât pe jumătate în 
noroi şi cu mâna întinsă spre oraş. 

În catedrală, şambelanii tocmai isprăviseră să-l dezbrace 
pe rege. Stând în picioare înaintea altarului, Filip cel Lung 
nu mai avea pe dânsul decât două cămăşi puse una peste 
alta; o cămaşă de pânză subţire de-a dreptul pe piele în 


cealaltă din mătase albă, larg deschisă la piept şi la 
subsuori. Înainte de a fi învestit cu semnele maiestăţii, 
regele se înfăţişa adunării supuşilor săi aproape gol şi 
bâţâind de frig. 

Toate atributele încoronării erau aşezate pe altar, în paza 
stareţului de la Saint-Denis care le adusese de acolo. Adam 
Heron luă din mâna acestuia nădragii, nişte izmene lungi de 
mătase brodate cu flori de crin, şi-i ajută regelui să şi-i 
tragă pe dânsul, ca şi pantofii, tot de stofă brodată. Apoi 
Anseau de Joinville, în lipsa ducelui de Burgundia, prinse 
pintenii de aur la picioarele regelui, şi-i scoase numaidecât. 
Arhiepiscopul binecuvântă spada lungă, despre care se 
zicea că era a lui Carol cel Mare, şi o spânzură de curea la 
şoldul regelui, recitind: 

— Accipe hunc gladium cum Dei benedictione...411) 

— Gaucher, apropie-te, spuse regele. 

Gaucher de Châtillon se apropie şi Filip, desfăcându-şi 
cureaua, îi întinse spada. 

Nicicând vreun conetabil, în toată istoria încoronărilor, nu 
meritase mai mult ca dânsul să ţină, pentru suveranul său, 
semnul puterii militare. Între ei, gestul acesta era mai mult 
decât împlinirea unui ritual; se uitară lung, lung unul la 
altul. Simbolul se făcea una cu realitatea. 

Cu vârful unui ac de aur, arhiepiscopul luă din sfântul 
potir, pe care i-l întindea stareţul de la Saint-REmy, o 
picătură de untdelemn ce se zicea că-i trimis din cer, şi 
muindu-şi degetul, o amestecă cu mirul pregătit într-o 
farfurioară. După care arhiepiscopul îl unse pe Filip, 
atingându-l în creştetul capului, la piept, între umeri şi la 
subsuori. Adam Heron strânse ineluşele şi copcile care 
închideau tunicile. Cămaşa regelui va fi mai târziu arsă, 
pentru că fusese atinsă cu sfântul mir. 

Regele fu atunci îmbrăcat cu vestmintele luare de pe altar: 
mai întâi un pieptar de atlaz roşu brodat cu fir de argint, 
apoi tunica de atlaz albastru tivită cu mărgăritare şi 
presărata cu flori de crin din aur, şi, peste acestea, mantia 


dintr-o țesătură asemănătoare, apoi, peste aceasta, 
contăşul larg prins de umărul drept cu o agrafă de aur. De 
fiecare dată, Filip simţea cum creşte povara pe grumaz. 
Arhiepiscopul săvârşi ungerea mâinilor, vâri în degetul lui 
Filip inelul regal, îi puse sceptrul greu de aur în mâna 
dreaptă şi braţul dreptăţii în cea stângă. După ce mai făcu o 
închinăciune în faţa tabernacolului, prelatul ridică în sfârşit 
coroana, în timp ce marele şambelan începea apelul pairilor 
prezenţi: 

— Măreţul şi puternicul senior, contele... 

Chiar în această clipă, un glas ascuţit, tăios, se înălţă în 
naos: 

— Opreşte-te, arhiepiscopiile! Nu-l încorona pe acest 
uzurpator! Ţi-o poruncegşte fiica lui Ludovic cel Sfânt! 

Un freamăt lung străbătu adunarea. Toate capetele se 
întoarseră spre locul de unde pornise strigătul. Cei de pe 
estradă şi prelaţii care oficiau slujba se uitau unii la alţii 
cuprinşi de teamă. Şirurile mulţimii se desfăcură. 

Înconjurată de câţiva seniori, o femeie înaltă, încă 
frumoasă la faţă, cu bărbia puternică, ochii limpezi şi 
aprinşi de mânie, purtând diadema îngustă şi valul 
văduvelor pe o claie de păr aproape alb, se îndrepta spre 
strană. 

La trecerea ei, se auziră şoapte: 

— E ducesa Agnes! Ea e! 

Unii îşi întindeau gâtul ca s-o vadă. Erau miraţi că arată 
încă aşa de tânără şi calcă aşa de zdravăn. Pentru ca era 
fiica lui Ludovic cel Sfânt, închipuirea tuturor o aşeza 
undeva departe, în fundul veacurilor; vedeau în ea o 
străbunică, o umbră prăpădită într-un castel din Burgundia. 
Şi deodată, li se înfăţişa aşa cum era, o femeie de cincizeci 
şi şapte de ani, încă plină de viaţă şi de hotărâre. 

— Opreşte-te, arhiepiscopule! repetă ea când nu mai era 
decât la câţiva paşi de altar. Iar voi toţi, ascultați aici... 
Citeşte, Mello! adaugă, întorcându-se spre sfetnicul ei care 
o însoțea: 


Guillaume de Mello desfăcu un sul de pergament şi citi: 

— Noi, preanobilă Doamnă Agnes a Franţei, ducesă de 
Burgundia, fiică a măriei sale Ludovic cel Sfânt, în numele 
nostru şi al fiului nostru, preanobilul şi puternicul duce 
Fudes, ne adresăm vouă, baroni şi seniori aici de faţă sau 
afară, de pe întreg cuprinsul regatului, ca să nu lăsaţi să fie 
recunoscut rege contele de Poitiers care nu este nicidecum 
moştenitor legiuit al coroanei, şi să cereţi să se amâne 
încoronarea până ce vor fi recunoscute drepturile doamnei 
Jeanne de Franţa şi de Navarra, fiică şi moştenitoare a 
răposatului rege şi a fiicei noastre”. 

Teama sporea pe estradă, şi începeau să se facă auzite 
murmure amenințătoare în fundul bisericii. Oamenii se 
strângeau unii într-alţii. 

Arhiepiscopul părea încurcat de coroana ce-o avea în 
mână, neştiind dacă trebuie s-o pună la loc pe altar, sau să 
continue slujba. 

Filip stătea nemişcat, în capul gol, neputincios, împovărat 
de cincisprezece ocale de aur şi brocarte, cu mâinile 
împiedicate de cele două braţe simbolice, al puterii şi al 
dreptăţii. Niciodată nu se simţise aşa de nevolnic, aşa de 
primejduit, aşa de singur. O mănuşă de oţel îi strângea 
coşul pieptului. Liniştea lui avea ceva înfiorător. Un singur 
gest de-ar face, de-ar deschide acum gura, lăsându-se târât 
într-o dezbatere aprigă, s-ar isca tărăboi şi ar merge fără 
îndoială la o înfrângere. Rămăsese încremenit în strălucirea 
podoabelor sale, ca şi cum bătălia se dădea departe de el. 

Îi auzea pe pairii ecleziastici şuşotind: 

— Ce trebuie să facem? 

Episcopul de Langres, care nu uita jignirea suferită în 
dimineaţa aceea, era de părere să se oprească ceremonia. 

— Să ne retragem şi să discutăm, propunea un altul. 

— Aceasta n-o putem face, regele e acum unsul lui 
Dumnezeu, e rege; încoronaţi-l! răspundea episcopul de 
Beauvais. 


Contesa Mahaut se aplecă spre fiică-sa, Jeanne, şi-i şopti la 
ureche: 

— 'Ticăloasa! Pentru asta ar merita să crape. 

Se simţea otravă în aer. Cu o clipire a pleoapelor sale de 
broască ţestoasă, conetabilul îi făcu semn lui Adam Heron 
să ia de la capăt apelul. 

— Măreţul şi puternicul senior, contele de Valois, pair al 
regatului, rosti şambelanul. 

Ochii tuturor se întoarseră atunci spre unchiul regelui. 
Dacă răspundea la apel, Filip câştiga bătălia, căci Valois 
aducea chezăşia pairilor mireni, a puterii adevărate. Dacă 
refuza, Filip pierduse. 

Valois nu se prea arăta grăbit, iar arhiepiscopul care, fiind 
un Courtenay, îi era rudă, aştepta în chip vădit hotărârea 
lui. 

Filip riscă atunci un gest; întoarse capul spre unchiu-său, 
privirea pe care i-o adresă făcea o sută de mii de livre. 
Burgundia nu va plăti niciodată atâta. 

Fostul împărat al Constantinopolei se ridică, cu faţa 
crispată, şi veni să se aşeze la spatele nepotului său. 

„Bine am făcut că nu m-am calicit cu el”, îşi spuse Filip. 

— Nobila şi puternica doamnă Mahaut, contesă d'Artois, 
pair al regatului, strigă Adam Heron. 

Arhiepiscopul ridică cercul greu de aur cu o cruce pe 
partea dinspre frunte, rostind în sfârşit: 

— Coronet te Deus. 

Unul dintre pairii mireni trebuia numaidecât să ia coroana 
şi s-o ţină deasupra capului regelui, iar ceilalţi pairi să pună 
doar un deget simbolic. Valois îşi şi întinse mâinile; dar 
Filip, cu o mişcare a sceptrului, îl opri. 

— Tu, mamă, ţine-mi coroana, îi spuse el contesei Mahaut. 

— Mulţumesc, fiule, murmură namila de femeie. 

Primea, prin această alegere spectaculară făcută de 
ginere-său, recunoştinţa lui pentru cei doi regi pe care îi 
omorâse. Lua locul celui dintâi pair al regatului, iar 


stăpânirea asupra comitatului Artois îi era întărită pentru 
totdeauna. 

— Burgundia nu se pleacă! strigă ducesa Agnes. 

Şi adunându-şi însoțitorii, porni spre ieşire, în timp ce, 
călcând încet, Mahaut şi Valois îl reconduceau pe Filip la 
tronul său. 

După ce acesta se aşeză în el, cu picioarele pe o pernă de 
mătase, arhiepiscopul îşi scoase mitra, se apropie de rege şi 
sărutându-l pe gură, spuse: 

— Vivat rex în aeternum. 

Ceilalţi pairi îi urmară pilda, repetând: 

— Vivat rex în aeternum. 

Filip se simţea obosit. Câştigase ultima sa bătălie, după 
şapte luni de lupte necontenite, pentru a ajunge la această 
putere supremă pe care acum nimeni nu mai putea să i-o 
tăgăduiască. 

Clopotele spărgeau văzduhul vestindu-i izbânda; norodul 
urla pe afară, urându-i slavă şi viaţă lungă; toţi vrăjmaşii lui 
erau cu botul pe labe. Avea un fiu care să-i dea urmaşi la 
tron, O soţie fericită cu care să împărtăşească necazurile şi 
bucuriile. Regatul Franţei îi aparţinea. 

„Cât sunt de obosit, cât sunt de obosit!” îşi zicea Filip. 

Acestui rege de douăzeci şi trei de ani, care se impusese 
printr-o voinţă încăpăţânată, care acceptase beneficiile unei 
crime şi care era înzestrat cu toate însuşirile unui mare 
monarh, nimic, la drept vorbind, nu părea să-i lipsească. 

Vremea pedepselor avea să înceapă. 


SFÂRŞIT 


11) Aşadar, dumneata eşti domnul Guccio Baglioni? 
12) Dregător din Evul Mediu, în sudul Franţei, îndeplinind 
o funcţie echivalentă cu aceea de şoltuz sau pârcălab în 


ţările româneşti. 

(3) În 1303, ministrul de justiţie Nogaret, însoţit de 
Colonna, l-au arestat, din ordinul lui Filip cel Frumos, pe 
papa Bonifaciu al VIII-lea care se refugiase la Anagni. 

14) Mahaut întocmi un inventar amănunţit al furturilor şi 
stricăciunilor săvârşite în castelul său de la Hesdin, inventar 
care nu cuprindea mai puţin de o sută douăzeci şi nouă de 
articole. Ea intentă un proces în faţa Înaltei Curți din Paris 
pentru a obţine despăgubiri, care în parte i-au fost acordate 
prin hotărârea din 9 mai 1321. 

15) Şi dacă nu moare? 

10) Păcat. 

17) Unchiule. 

18) Bună treabă, fiule. 

19) 'Ticălos, afurisit. 

110) Când un nou-născut prezenta simptome de boală, nu 
lui i se administrau medicamentele, ci doicii. 

111) Primeşte această sabie cu binecuvântarea lui 
Dumnezeu.