Honore De Balzac — Catherine De Medicis

Honore de Balzac 


Honore de Balzac 


Catherine de Medicis 


CUPRINS: 

Introducere. 

Partea întâi. 

Martirul calvinist. 

Partea a doua. 

Mărturisirea fraţilor Ruggieri. 
Partea a treia. 

Cele două vise. 


Introducere. 

În general, protestăm în faţa paradoxului atunci când 
savanții, loviți de o eroare istorică, încearcă să o corecteze; 
dar pentru cei care studiază istoria modernă în profunzime, 
este clar că istoricii sunt nişte mincinoşi privilegiați care-şi 
lasă peniţele în voia credințelor populare şi, ca majoritatea 
ziarelor de azi, nu exprimă decât opiniile cititorilor lor. 
Independenţa istorică a strălucit mai puţin la laici decât la 
religioşi. De la benedictini, una dintre gloriile Franţei, ne 
vin cele mai pure lămuriri în ceea ce priveşte istoria, atât 
timp cât interesele religiei nu erau puse în joc. Astfel că, de 
la mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut numeroşi savanţi 
controversaţi care, preocupaţi de necesitatea corectării 
erorilor populare acreditate de istorici, au publicat opere 
remarcabile. Aşadar, M. De Launoy, supranumit 
Descoperitorul de sfinţi, a dus un război crud împotriva 
sfinţilor acceptaţi ilegal în Biserică. Iar emulii 
benedictinilor, membri mai puţin cunoscuţi ai Academiei 
Franceze, au început din puncte obscure ale istoriei să-şi 
scrie memoriile, admirabile prin răbdare, erudiție şi logică. 


Astfel, Voltaire, dintr-o greşeală nefericită şi o tristă 
pasiune, a purtat adesea lumina spiritului său asupra 
prejudecăţilor istorice. Diderot a scris, în acest sens, o carte 
prea lungă pentru o perioadă a istoriei Imperiului Roman. 
Dacă nu ar fi fost Revoluţia Franceză, critica aplicată 
istoriei ar fi pregătit, probabil, elementele unei bune şi 
adevărate istorii a Franţei, ale cărei dovezi erau adunate de 
multă vreme de marii noştri benedictini. Ludovic al XVI-lea, 
o minte înţeleaptă, a tradus el însuşi lucrarea engleză prin 
care Walpole a încercat să-l explice pe Richard al III-lea, 
lucrare care a preocupat atât de mult ultimul secol. 

Cum este posibil ca personaje atât de celebre ca regii şi 
reginele, atât de importante ca generalii armatelor să 
devină obiectul urii sau al batjocurii? Jumătate din lume 
ezită între cântecul despre Marlborough şi istoria Angliei, 
aşa cum ezită între istoria şi credinţa populară despre Carol 
al IX-lea. În toate epocile în care au avut loc mari bătălii 
între mase şi putere, poporul şi-a creat personaje de tipul 
căpcăunilor, dacă ne este permis să riscăm un cuvânt 
pentru a transpune o idee clară. Prin urmare, în vremurile 
noastre, dacă nu ar fi fost Memorialul Sfânta Elena şi 
controversele dintre monarhişti şi bonapartişti, puţin a 
lipsit ca tocmai caracterul lui Napoleon să fie subestimat. 
Cu ajutorul câtorva stareţi şi al câtorva articole din ziare, 
din împărat, Napoleon trecea drept căpcăun. Cum se 
răspândeşte o asemenea greşeală şi cum poate fi 
acceptată? 

Oricum, nimeni nu se îndoieşte de valoarea tiparului şi de 
invidia care-i leagă pe oamenii învăţaţi de glumele populare 
care rezumă în sens contrar un mare fapt istoric. Astfel, 
numele prinţului de Polignac este dat în toată Franţa cailor 
răi ce trebuie bătuţi. Şi cine ştie ce se va gândi în viitor de 
spre lovitura de stat a prinţului de Polignac? Ca urmare a 
unui capriciu de-al lui Shakespeare, sau poate să fi fost 
vorba despre o răzbunare precum cea a lui Beaumarchais 
împotriva lui Bergass (Bergearss), Falstaff este, în Anglia, 


tipul ridicolului, un nume ce provoacă râsete; este regele 
clovnilor. În loc să fie un mare burtos, îndrăgostit prosteşte, 
vanitos, beţiv, bătrân, corupător, Falstaff era unul dintre 
cele mai importante personaje ale timpului său, cavaler al 
Ordinului Jarretierei, ocupând un post superior în armată. 
La urcarea pe tron a lui Henric al V-lea, sir Falstaff nu avea 
decât treizeci şi patru de ani. Acest general care s-a 
remarcat în timpul bătăliei de la Azincourt, când l-a luat 
prizonier pe ducele d'Alencon, a cucerit în 1420 oraşul 
Montereau, foarte bine apărat. În sfârşit, sub Henric al VI- 
lea, a învins zece mii de francezi cu o mie cinci sute de 
soldaţi obosiţi şi morţi de foame! Cam atât despre războaie! 
Dacă trecem acum la literatură, şi anume la Rabelais, un 
om sobru care nu bea decât apă, acesta apare drept amator 
de mâncare bună şi beţiv notoriu. Mii de poveşti ridicole s- 
au spus despre autorul uneia dintre cele mai frumoase cărţi 
ale literaturii franceze, Pantagruel. Aretinol, prieten cu 
Tiziano şi Voltaire, are, în zilele noastre, un renume complet 
opus operelor sale şi caracterului său, care se datorează 
unui exces de isteţime, în armonie cu scrierile acestui secol 
în care farsa era la loc de onoare, în care reginele şi 
cardinalii scriau poveşti, numite astăzi licenţioase. Putem 
multiplica la infinit exemplele de acest gen. În Franţa, în cel 
mai grav moment al istoriei moderne, nici o femeie, cu 
excepţia Brunhildei sau a Fredegundei, n-a fost victima a 
numeroase erori populare cum a fost Catherine de Medicis; 
asta, în timp ce Maria de Medicis, ale cărei acţiuni au 
prejudiciat Franţa, scapă ruşinii ce ar trebui să-i acopere 
numele. Maria a risipit averile adunate de Henric al IV-lea, 
nu s-a eliberat niciodată de învinuirea de a fi ştiut despre 
asasinarea lui Henric al IV-lea, l-a avut printre apropiaţi pe 
d'Epernon care nu a parat lovitura lui Ravaillac şi care-l 
cunoştea pe acest om de mult timp; l-a forţat pe fiul ei să o 
alunge din Franţa, unde încuraja revoltele celuilalt fiu al ei, 
Gaston; în sfârşit, victoria lui Richelieu asupra ei a fost 


posibilă din cauza apariţiei unor documente referitoare la 
moartea lui Henric al IV-lea. 

În schimb, Catherine de Medicis a salvat coroana Franţei; 
a menţinut autoritatea regală în miezul unor circumstanţe 
în care până şi cel mai mare prinţ ar fi cedat. Nevoită să 
înfrunte grupări şi ambiţii precum cele ale Casei de Guise şi 
ale Casei de Bourbon, ca şi oameni precum cei doi cardinali 
de Lorraine şi cei doi Balafre, cei doi prinți de Conde, 
regina Jeanne d'Albret, Henric al IV-lea, conetabilul? de 
Montmorency, Calvin, cei trei Coligny, Theodore de Beze, a 
dat dovadă de cele mai rare calităţi şi cele mai preţioase 
însuşiri ale unui om de stat sub focul batjocurii presei 
calviniste. Iată fapte care sunt, în mod cert, incontestabile. 
Pentru cei care cercetează istoria secolului al XVI-lea în 
Franţa, figura Catherinei de Medicis apare la fel ca a unui 
mare rege. Odată risipite calomniile prin intermediul 
faptelor regăsite cu dificultate pe parcursul contradicţiilor 
din pamflete şi false anecdote, totul se aşază în favoarea 
acestei femei extraordinare, care nu a avut niciuna dintre 
slăbiciunile sexului său, care a trăit castă în mijlocul 
iubirilor de la cea mai elegantă Curte din Europa, şi care a 
ştiut, în ciuda lipsei banilor, să construiască monumente 
admirabile, pentru a recupera pierderile cauzate de 
demolările calviniştilor care au făcut în artă tot atât de 
multe răni ca şi corpului politic. 

Prinsă între prinții care se credeau moştenitorii lui 
Charlemagne şi o tânără grupare rebelă care voia să 
ascundă trădarea conetabilului de Bourbon, Catherine, 
obligată să combată o erezie gata să devoreze monarhia, 
fără prieteni, conştientă de trădarea conducătorilor 
partidului catolic şi de republica anunţată de partidul 
calvinist, a folosit cea mai periculoasă armă a politicii, dar şi 
cea mai sigură: viclenia! A reuşit să-i păcălească pe rând pe 
cei care doreau ruina Casei de Valois, pe Bourboni, care 
voiau coroana, şi pe reformaţi, radicalii din acea vreme, 
care visau o republică imposibilă, asemenea celor de acum 


care nu au nimic de reformat. Atâta timp cât a trăit ea, 
familia Valois şi-a păstrat tronul. Auguste de Thou3 a înţeles 
valoarea acestei femei când, aflând despre moartea ei, a 
spus: Nu a murit o femeie, ci însăşi regalitatea! Într-adevăr, 
Catherine a împins la cel mai înalt grad sentimentul 
regalității, pe care a apărat-o cu un curaj şi o persistenţă 
admirabile. Reproşurile pe care scriitorii calvinişti i le-au 
făcut sunt în mod evident gloria ei; nu le-a atras decât din 
pricina triumfurilor ei. Putea învinge altfel decât prin 
viclenie? Aceasta este întrebarea. În ceea ce priveşte 
violenţa, acest mijloc atinge unul dintre cele mai 
controversate puncte ale politicii şi care, în vremurile 
noastre, a fost soluţionat prin amplasarea unei mari pietre 
din Egipt4, pentru a uita regicidul şi a oferi o emblemă a 
sistemului actual al politicii materialiste care ne 
guvernează. Orice putere, legitimă sau ilegitimă, trebuie să 
se apere când este atacată, dar, lucru ciudat, acolo unde 
poporul este eroic în victoria sa asupra nobilimii, puterea 
trece drept asasină în duelul ei cu poporul. În sfârşit, dacă 
cedează, după ce face apel la forţă, puterea trece drept 
imbecilă. Guvernul actual va încerca să se salveze prin două 
legi la fel cu acelea care l-au atacat pe Carol al X-lea şi de 
care acest prinţ a vrut să se debaraseze prin două 
ordonanţe. Nu e oare o tristă deriziune? Este viclenia 
permisă la putere împotriva vicleniei? Trebuie să-i ucidă pe 
cei care vor să o ucidă? Masacrele Revoluţiei răspund 
masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Poporul 
devenit rege le-a făcut nobilimii şi regelui ceea ce regele şi 
nobilimea le-au făcut insurgenților din secolul al XVI-lea. 
Astfel că scriitorii din popor, care ştiu foarte bine că într-o 
situaţie asemănătoare poporul ar acţiona în aceeaşi 
manieră, nu au nici o scuză când îi blamează pe Catherine 
de Medicis şi pe Carol al IX-lea. 

Orice putere, spunea Casimir Perier învățând ce ar trebui 
să fie puterea, este o conspirație permanentă. Astfel, 
aprobăm criticile pe care le publică unii scriitori îndrăzneţi, 


dar de ce atunci ne împotrivim adevărurilor sociale din 
Franţa, când acestea sunt curajos proclamate? Această 
problemă explică de la sine toate erorile istorice. Aplicaţi 
răspunsul acestei întrebări doctrinelor devastatoare care 
flatează pasiunile populare, dar şi doctrinelor 
conservatoare care reprimă încercările sălbatice sau 
nebuneşti ale poporului şi veţi găsi motivul nepopularităţii, 
ca şi pe cel al popularității unor anume personaje. 
Laubardemont şi Laffemans erau, ca anumiţi oameni din 
zilele noastre, devotați apărării puterii în care credeau. 
Soldaţi sau judecători, ascultau şi unii, şi alţii de regalitate. 
D'Orthez ar fi astăzi destituit pentru că a ignorat ordinele 
ministerului, dar Carol al IX-lea l-a făcut guvernator al 
provinciei sale. Puterea maselor nu dă socoteală nimănui, 
dar puterea unuia singur este obligată să dea socoteală 
supuşilor ei, atât celor mari, cât şi celor neînsemnaţi. 
Catherine, ca Filip al II-lea şi ducele de Alba, ca familia 
Guise şi cardinalul Granvelle, a observat viitorul pe care 
Reforma îl rezerva Europei; a văzut monarhiile, religia şi 
puterea zdruncinate! Catherine a scris imediat, din 
cabinetul regilor Franţei, o condamnare la moarte a acestui 
spirit de anchetă ce ameninţa societatea modernă, 
condamnare pe care Ludovic al XIV-lea a sfârşit prin a o 
executa. Revocarea Edictului de la Nantes nu a fost o 
măsură nefericită decât prin prisma mâniei Europei 
împotriva lui Ludovic al XIV-lea. 

De ce să refuzăm, în zilele noastre, maiestuoasei 
adversare a celei mai infecunde dintre erezii măreţia pe 
care a obținut-o prin propria ei luptă? Calviniştii au scris 
mult împotriva strategiei lui Carol al IX-lea, dar parcurgeţi 
Franţa, cercetând ruinele atâtor biserici frumoase, 
măsurând rănile imense făcute de protestanți corpului 
social, aflând câte revanşe şi-au luat, deplângând 
nenorocirile individualismului, plaga Franţei actuale al 
cărei germen se află în problema libertăţii conştiinţei, şi vă 
veţi întreba de ce parte sunt călăii? Aşa cum spune 


Catherine în a treia parte a acestui studiu, există, din 
păcate, în toate epocile, scriitori ipocriţi gata să plângă 
două sute de bandiți ucişi din necesitate. Cezar, care 
încerca să înduioşeze Senatul cu privire la soarta lui 
Catilina, l-ar fi învins probabil pe Cicero dacă ar fi avut la 
dispoziţie ziare şi o Opoziţie la ordinele sale. Un alt 
considerent explică dezavantajul istoric şi popular al 
Catherinei. Opoziția a fost în Franţa întotdeauna 
protestantă, deoarece nu a avut altă politică decât cea a 
negării; a moştenit teoriile luteranilor, calviniştilor şi 
protestanților în ceea ce priveşte cuvintele teribile 
libertate, toleranţă, progres şi filosofic Timp de două secole 
au fost utilizate de opozanţii puterii pentru a stabili 
doctrina îndoielnică a liberului-arbitru. Alte două secole au 
fost folosite pentru a dezvolta primul corolar al liberului- 
arbitru, libertatea conştiinţei. Secolul nostru încearcă să o 
stabilească pe cea de-a doua, libertatea politică. 

Situată între câmpurile deja parcurse şi câmpurile care 
urmau să fie parcurse, Catherine şi Biserica au proclamat 
principiul salutar al societăţii moderne, una fides, una 
dominus5 folosindu-se de dreptul lor de viaţă şi de moarte 
asupra inovatorilor. Deşi Catherine a fost învinsă, secolele 
următoare i-au dat dreptate. Produsul liberului-arbitru, al 
libertăţii religioase şi al libertăţii politice (să nu-l 
confundăm cu libertatea civilă) este Franţa de astăzi. Cum 
este Franţa la 1840? O ţară preocupată exclusiv de interese 
materiale, lipsită de patriotism şi de conştiinţă, unde 
puterea nu are forţă, unde alegerile, rodul liberului-arbitru 
şi al libertăţii politice, nu scot în evidenţă decât 
mediocrităţi, unde forţa brutală a devenit necesară în faţa 
violenţelor populare, şi unde discuţia, extinsă la lucruri 
minore, sufocă orice acţiune a corpului politic; unde banii 
domină orice problemă şi unde individualismul, produsul 
oribil al divizării la infinit a moştenirilor ce suprimă familia, 
va devora totul, chiar şi națiunea pe care egoismul o va 
preda, într-o bună zi, invaziei. 


Se va spune: De ce nu ţarul? Aşa cum s-a spus: De ce nu 
ducele d'Orleans? Nu mai ţinem cont de mare lucru, dar în 
cincizeci de ani nu vom mai ţine cont de nimic. Astfel, după 
părerea Catherinei şi a tuturor celor care cred într-o 
societate bine ordonată, omul social, supusul, nu are liber- 
arbitru, nu trebuie să profeseze dogma libertăţii conştiinţei, 
nici să aibă libertate politică. Dar, aşa cum nici o societate 
nu poate să existe fără garanţiile oferite supusului în dauna 
suveranului, rezultă pentru supus libertăţi cu anumite 
restricţii. Libertate, nu; dar libertăţi, da; libertăţi definite şi 
caracteristice. lată ce este în conformitate cu natura 
lucrurilor. În mod cert, este în afara puterii umane să 
împiedice libertatea gândirii şi nici un suveran nu o poate 
face. Marii politicieni care au fost învinşi în această luptă 
îndelungată (care a durat cinci secole) le-au recunoscut 
supuşilor lor mari libertăţi; dar n-au admis nici libertatea 
publicării gândirilor antisociale, nici libertatea nelimitată a 
supuşilor. Pentru ei, supus şi liber sunt, din punct de vedere 
politic, doi termeni contradictorii, la fel cum teoria că toţi 
cetăţenii sunt egali constituie un nonsens pe care natura îl 
dezminte în fiecare clipă. 

Victoria calvinismului va costa destul de scump Franţa pe 
viitor, mai mult decât a costat-o până acum, deoarece 
sectele religioase şi politice, umanitare, egalitare etc., din 
vremurile noastre, sunt urmarea calvinismului; văzând 
greşelile puterii, disprețul pentru inteligenţă, afecțiunea 
pentru interesele materiale în care îşi stabileşte punctele 
de sprijin şi care sunt cele mai înşelătoare dintre toate, cu 
excepţia unei intervenţii providenţiale, geniul distructiv va 
învinge din nou geniul conservării. Atacatorii, care nu au 
nimic de pierdut, dar au totul de câştigat, se înţeleg 
reciproc admirabil, pe când adversarii lor bogaţi nu vor să 
facă nici un sacrificiu în bani sau de amor propriu pentru a 
se ataşa de apărători. 

Odată ce gândirea umană, în loc să se restrângă aşa cum 
ar trebui să o facă pentru a rămâne în forma ei cea mai 


comunicativă, îmbracă o multitudine de ornamente şi 
devine însuş Poporul în loc să rămână o oarecare divinitate 
axiomatică, există două mulţimi de combătut: mulţimea 
ideilor şi mulţimea oamenilor. 

Puterea regală a sucombat în acest război, şi asistăm în 
zilele noastre, în Franţa, la ultima ei combinaţie cu 
elementele care o fac dificilă, ca să nu spunem chiar 
imposibilă. Puterea este o acţiune, iar principiul electiv este 
discuţia. Nu există politică posibilă atunci când discuţia 
există în permanenţă. Aşadar, trebuie să recunoaştem 
măreţia femeii care a ştiut să ghicească acest viitor şi pe 
care l-a combătut cu atâta curaj. Faptul că familia Bourbon 
a putut să succeadă Casei Valois, faptul că şi-a păstrat 
coroana i se datorează Catherinei de Medicis. Să 
presupunem că al doilea Balafre ar fi trăit; oricât de 
puternic ar fi fost Bearnais, este puţin probabil ca el să fi 
luat coroana, văzând cât de scump i-au vândut-o ducele de 
Mayenne şi rămăşiţele Casei de Guise. Mijloacele de care s- 
a folosit Catherine, care a trebuit să-şi reproşeze moartea 
lui Francisc al II-lea şi pe cea a lui Carol al IX-lea, morţi 
amândoi la timp pentru a o salva, nu fac - trebuie să 
remarcaţi - obiectul acuzațiilor scriitorilor calvinişti şi 
moderni. Deşi nu a fost vorba despre otrăviri, aşa cum au 
spus unii autori, au existat combinaţii tot atât de criminale: 
nu există nici o îndoială că ea l-a împiedicat pe Pare să-l 
salveze pe unul, şi că asupra celuilalt a exercitat un 
îndelungat asasinat moral. Moartea rapidă a lui Francisc al 
II-lea şi cea a lui Carol al IX-lea, îndeplinită într-un mod atât 
de savant, nu au dăunat nicidecum intereselor calviniste, 
cauzele celor două evenimente au rămas în sfera 
superioară şi nu au fost bănuite nici de scriitori, nici de 
poporul acelor timpuri, nu au fost ghicite decât de Thou, de 
marchizul de l'H6pital, de minţile cele mai înțelepte sau de 
conducătorii celor două partide care râvneau sau apărau 
coroana şi care găseau necesare astfel de mijloace. 


Cântecele populare, fapt surprinzător, nu făceau 
abstracţie de moravurile Catherinei. Este foarte cunoscută 
anecdota cu soldatul care frigea o gâscă în curtea castelului 
de la Tours în timp ce Catherina de Medicis şi Henric al IV- 
lea se aflau acolo. Omul cânta o melodie în care regina era 
grav insultată. Henric al IV-lea a scos sabia pentru a-l ucide 
pe soldat, însă Catherine l-a oprit şi s-a mulţumit să-i 
arunce câteva vorbe: 

— Hei! Catherine ţi-a dat găsea aia! 

Dacă execuțiile de la Amboise i-au fost atribuite Catherinei 
şi dacă gruparea calvinistă a făcut din această femeie 
superioară responsabilul tuturor nenorocirilor inevitabile 
ale acestei lupte, este pentru că s-a întâmplat cu ea aşa cum 
s-a întâmplat şi cu Robespierre, care încă aşteaptă să fie 
judecat corect. De altfel, Catherine a fost crunt pedepsită 
pentru că-l prefera pe ducele d'Anjou. Henric al III-lea, 
ajuns, ca mai toţi copiii răsfăţaţi, la cea mai profundă 
indiferenţă faţă de mama sa, s-a cufundat în mod voluntar 
în desfrâu. Desfrâul a făcut din el ceea ce făcuse mama lui 
din Carol al IX-lea: un soţ fără fiu, un rege fără moştenitori. 
Din nefericire, ducele d'Alencon, ultimul băiat al Catherinei, 
moare. Aceasta face eforturi inimaginabile pentru a 
combate pasiunile fiului său. Istoria a păstrat amintirea 
cinei cu femeile goale care a avut loc în galeria 
Chenonceaux, la întoarcere din Polonia, şi care nu l-a făcut 
deloc pe Henric al III-lea să-şi schimbe obiceiurile proaste. 
Ultimele cuvinte ale marii regine sunt esenţa întregii ei 
politici şi conţin atât de mult bun-simţ, încât vom vedea 
toate cabinetele punându-le în practică în situaţii 
asemănătoare: 

Ai tăiat bine, fiule - a spus regina-mamă, aflată pe patul de 
moarte, când Henric al III-lea a venit să o anunţe că 
duşmanul coroanei a fost ucis - acum trebuie să coşi la loc! 
Catherine se referea, aşadar, la faptul că tronul va trebui să 
se apropie imediat de familia Lorraine şi să se servească de 
ea, acesta fiind singurul mijloc prin care ar fi putut 


împiedica urmările intrigilor Casei de Guise, doar astfel 
putând fi consolidată poziţia regelui; însă această viclenie 
persistentă a femeii şi a italiencei, pe care a utilizat-o 
întotdeauna, era incompatibilă cu viaţa desfrânată a lui 
Henric al III-lea. Odată moartă, Catherine de Medicis a luat 
cu ea în mormânt şi politica familiei de Valois. 

Înainte să înceapă să scrie istoria moravurilor în acţiune, 
autorul acestui studiu a cercetat cu răbdare şi minuţiozitate 
principalele domnii din istoria Franţei, cearta dintre 
familiile de Bourguignon şi d'Armagnac, dintre familiile de 
Guise şi de Valois, care au durat fiecare câte un secol. 
Intenţia lui a fost să scrie o istorie a Franţei pitoreşti. 
Isabela de Bavaria, Catherine şi Maria de Medicis, aceste 
trei femei ocupă un loc important, dominând din secolul al 
XIV-lea până în secolul al XVII-lea, ajungând până la 
Ludovic al XIV-lea. Dintre aceste trei regine, Catherine este 
cea mai interesantă şi cea mai frumoasă. Domnia ei a fost 
una virilă, o domnie ce nu a fost dezonorată nici de 
teribilele iubiri ale Isabelei, nici de şi mai teribilele, deşi mai 
puţin cunoscute, iubiri ale Măriei de Medicis. Isabela i-a 
chemat pe englezi în Franţa împotriva fiului ei, l-a iubit pe 
ducele d'Orleans, cumnatul ei, şi pe Boisbourdon. Pe 
socoteala Măriei de Medicis s-au pus lucruri şi mai grele. 
Niciuna, nici cealaltă n-a avut simţ politic. În aceste studii şi 
aceste paralele, autorul s-a convins de măreţia Catherinei: 
iniţiindu-se în dificultăţile permanente ale poziţiei ei, el şi-a 
dat seama în ce măsură istoricii, influenţaţi de protestanți, 
au fost nedrepţi faţă de această regină; i-au rămas despre 
asta trei schiţe în care sunt combătute câteva opinii eronate 
despre persoanele care o înconjurau şi despre obiceiurile 
din vremea ei. Dacă această lucrare se află printre Studiile 
Filosofice este pentru că arată spiritul unei epoci şi pentru 
că se vede limpede în ea influenţa gândirii. Dar înainte de a 
intra în arena politică, unde Catherine se vede luptând cu 
cele două mari dificultăţi ale carierei sale, este necesar să 
prezentăm un rezumat al vieţii ei anterioare, făcut din 


punctul de vedere al unei critici imparţiale, pentru a putea 
îmbrăţişa cursul aproape întreg al acestei vaste şi regale 
existenţe, până la momentul în care începe prima parte a 
acestui studiu. 

Niciodată n-a existat, în nici o epocă, în nici o ţară şi în nici 
o familie suverană un mai mare dispreţ pentru legitimitate 
decât în faimoasa Casă de Medici, al cărei nume, în Franţa, 
se pronunţă Medicis6. Aceasta avea despre putere aceeaşi 
doctrină pe care o profesează astăzi Rusia: orice 
conducător căruia i se potriveşte tronul este cel adevărat, 
legitimul. Mirabeau avea dreptate când spunea: N-a existat 
decât o mezalianţă în familia mea, cea a Medicilor; căci, în 
ciuda eforturilor genealogiştilor plătiţi, este cert că cei din 
familia de Medici, înaintea lui Averard de Medici, 
gonfalonier? al Florenței în 1314, erau simplii neguţători în 
Florenţa, care au ajuns foarte bogaţi. Primul personaj din 
această familie, care începe să ocupe un loc important în 
istoria faimoasei republici toscane, a fost Salvestro de 
Medici, devenit gonfalonier în 1378. Din acest Salvestro s- 
au născut doi fii, Cosimo şi Lorenzo de Medici. Cosimo i-a 
avut ca descendenţi pe Lorenzo Magnificul, ducele de 
Nemours, ducele de Urbino, tatăl Catherinei, Papa Leon al 
X-lea, Papa Clement al VII-lea şi Alexandru, nu duce al 
Florenței, cum se spune, ci duce al oraşului Penna, titlu dat 
de Papa Clement al VII-lea, ca o trimitere către titlul de 
mare duce de Ioscana. 

Din Lorenzo s-au născut Lorenzino, cunoscut drept Brutus 
Florentinul, care l-a ucis pe ducele Alexandru; Cosimo, 
primul mare duce, şi toţi suveranii Toscanei până în 1737, 
epocă în care s-a stins această familie. Dar niciuna dintre 
aceste două ramuri, ramura Cosimo şi ramura Lorenzo, nu 
domneşte în linie directă până în momentul în care Toscana, 
aservită de tatăl Măriei de Medicis, şi-a văzut marii ei duci 
succedându-se în mod natural. Astfel, Alexandru de Medici, 
cel care a avut titlul de duce al oraşului Penna şi care a fost 
asasinat de Lorenzino, era fiul ducelui d'Urbino, tatăl 


Catherinei, şi al unei sclave maure. Aşadar, Lorenzino, fiu 
legitim al lui Lorenzo, avea dublul drept de a-l ucide pe 
Alexandru, ca uzurpator al casei lui şi ca asupritor al 
oraşului. Câţiva istorici cred chiar că Alexandru era fiul lui 
Clement al VII-lea. Ceea ce a făcut ca acest bastard să fie 
recunoscut drept conducător al republicii şi al familiei de 
Medici, a fost căsătoria lui cu Margareta de Austria, fiica 
naturală a lui Carol Quintul. 

Francesco de Medici, soţul Biancăi Capello, a acceptat ca 
fiu al său un copil din popor cumpărat de această celebră 
venețiană. Şi, lucru ciudat, când Ferdinand i-a urmat lui 
Francesco, l-a menţinut pe acest copil înfiat în drepturile 
lui. Acest copil, numit don Antonio de Medici, a fost 
considerat timp de patru domnii ca fiind din familie, a reuşit 
să-şi câştige afecțiunea fiecăruia, a adus servicii importante 
familiei şi a fost regretat de toţi. 

Aproape toţi primii Medici au avut copii naturali, al căror 
destin a fost întotdeauna strălucit. Astfel, cardinalul Iuliu de 
Medici, care a fost papă sub numele de Clement al VII-lea, 
era fiul legitim al lui Iulian I. Cardinalul Ippolito de Medici 
era, de asemenea, bastard, însă a fost cât pe-aci să devină 
papă şi conducător al familiei. 

Câţiva autori de anecdote pretind că ducele d'Urbino, tatăl 
Catherinei, i-ar fi spus acesteia: A figlia dinganno non 
manca mai figlioanza (Unei fete isteţe nu-i lipsesc niciodată 
copiii), referindu-se la un anume defect de conformaţie de 
care suferea Henric, al doilea fiu al lui Francisc |, 
pretendentul ei. Însă Lorenzo al II-lea de Medici, tatăl 
Catherinei, care s-a căsătorit în 1518, pentru a doua oară, 
cu Magdalena de Tours-d'Auvergne, moare la 28 aprilie 
1519, la câteva zile după soţia sa, al cărei deces a fost 
cauzat de naşterea Catherinei. 

Aşadar, Catherine a rămas orfană de tată şi de mamă 
imediat ce a venit pe lume. De aici, ciudatele întâmplări ale 
copilăriei ei, amestecată în luptele sângeroase ale 
florentinilor, care doreau să-şi redobândească libertatea 


împotriva familiei de Medici care voia să domnească peste 
Florenţa şi se purta cu atâta circumspecţie, încât tatăl 
Catherinei purta titlul de duce d'Urbino. La moartea lui 
Lorenzo, tatăl Catherinei, conducătorul legitim al Casei de 
Medici era Papa Leon al X-lea, care l-a desemnat să 
guverneze Florenţa pe Iuliu de Medici, fiul ilegitim al lui 
Iulian, pe atunci cardinal. Leon al X-lea era unchiul 
Catherinei, iar cardinalul luliu, care a fost de fapt Clement 
al VII-lea, nu era decât unchiul ei nelegitim. 

În timpul asediului întreprins de familia de Medici pentru 
a reintra în Florenţa, partidul republican, nemulţumit că 
doar o închisese pe Catherine, în vârstă de nouă ani, într-o 
mănăstire, după ce-i jefuise toate bunurile, a vrut să o 
expună între două creneluri focurilor artileriei, la 
propunerea unui anume Baptiste de Cei. Bernardo 
Castilogne a mers şi mai departe; a propus ca în loc să o 
redea pe Catherine papei, care o ceruse din nou, să o lase 
pe mâna soldaţilor pentru a fi dezonorată. Se pare că toate 
revoluțiile populare se aseamănă. Politica reginei 
Catherine, care favoriza atâta puterea regală, putea fi 
influenţată de astfel de scene pe care o italiancă de nouă 
ani nu putea să le uite. 

Ridicarea lui Alexandru de Medici, la care a contribuit 
atâta bastardul Clement al VII-lea, a avut ca principiu 
tocmai ilegitimitatea sa, dar şi dragostea lui Carol Quintul 
pentru faimoasa lui bastardă Margareta. Astfel, papa şi 
împăratul au fost inspirați de acelaşi sentiment. La acea 
epocă, Veneţia era centrul comerţului lumii, iar Roma era 
guvernatorul moral; Italia domnea încă prin poeţi, generali, 
oameni de stat născuţi acolo. În nici o perioadă nu s-a văzut 
în nici o ţară o atât de bizară şi de abundentă adunare de 
oameni de geniu. Erau atât de mulţi, încât şi cei mai mici 
prinți erau oameni superiori. Italia gemea de talent, de 
îndrăzneală, de ştiinţă, de poezie, de bogăţie, de galanterie, 
deşi era sfâşiată de permanentele războaie interne şi deşi a 
fost locul de întâlnire al tuturor cuceritorilor care-şi 


disputau cele mai frumoase ţinuturi ale ei. Când oamenii 
sunt atât de puternici, nu se tem să-şi mărturisească 
slăbiciunile. 

De aici, fără îndoială, această epocă de aur a bastarzilor. 
Trebuie, de altfel, să le facem dreptate copiilor ilegitimi ai 
Casei de Medici, care ardeau de ambiția gloriei şi a creşterii 
bunurilor şi puterii acestei familii. De aceea, de îndată ce 
ducele oraşului de Penna, fiul maurei, a fost instalat ca tiran 
al Florenței, acesta a împărtăşit şi interesul Papei Clement 
al VII-lea pentru fiica lui Lorenzo al II-lea, pe atunci în 
vârstă de unsprezece ani. 

Când studiem mersul lucrurilor şi destinul oamenilor în 
acest curios secol al XVI-lea, nu trebuie să uităm niciodată 
că politica avea atunci o latură ce distrugea, la toate 
caracterele, acea înclinaţie spre onestitate, acea atitudine 
pe care imaginaţia o cere de la personajele eminente. 
Această observaţie îi face dreptate Catherinei în faţa 
acuzațiilor banale şi nebuneşti ale scriitorilor Reformei. 

A fost cea mai frumoasă vârstă a politicii, al cărei cod a 
fost scris atât de Machiaveli, cât şi de Spinoza, atât de 
Hobbes, cât şi de Montesquieu, căci dialogul lui Sylla şi al 
lui Eucrat conţine adevărata cugetare a lui Montesquieu, pe 
care legăturile cu partidul enciclopediştilor nu-i permiteau 
să o dezvolte într-o altă manieră. Aceste principii sunt 
astăzi morala secretă a tuturor cabinetelor în care se 
uneltesc planurile vreunei vaste dominaţii. 

În Franţa, l-am blamat pe Napoleon când s-a folosit de 
acest geniu italian pe care-l avea în cute8 şi ale cărui 
combinaţii n-au reuşit întotdeauna; dar Carol Quintul, 
Catherine, Filip al II-lea, Iuliu al II-lea nu s-ar fi purtat altfel 
în chestiunea Spaniei. Pe vremea când s-a născut 
Catherine, dacă istoria ar fi fost judecată din punctul de 
vedere al cinstei, evenimentele ar fi părut un roman 
imposibil. Carol Quintul, obligat să susţină catolicismul în 
faţa atacurilor lui Luther, care ameninţa de fapt tronul 
atunci când ameninţa papalitatea, lasă să aibă loc asediul 


asupra Romei şi-l ţine pe Papa Clement al VII-lea în 
închisoare. Tocmai acest Clement al VII-lea, care nu are alt 
duşman mai aprig decât pe Carol Quintul, îi face curte 
pentru a-l putea pune pe Alexandru de Medici pe tronul 
Florenței, iar Carol Quintul i-o dă pe fiica lui acestui 
bastard. Odată instalat, Alexandru, de comun acord cu 
Clement, încearcă să-l prejudicieze pe Carol Quintul, 
aliindu-se cu Francisc I, prin intermediul Catherinei de 
Medicis, şi amândoi îi făgăduiesc că-l vor ajuta să 
recucerească Italia. 

Lorenzino de Medici devine tovarăşul de desfrâu şi 
complicele lui Alexandru, cu scopul de a-l ucide. Filippo 
Strozzi, unul dintre cele mai mari spirite ale acelor vremuri, 
a avut atâta stimă pentru acest asasinat, încât a jurat că 
fiecare dintre fiii săi se va căsători cu una dintre fetele 
ucigaşului, şi fiecare fiu a îndeplinit cu sfinţenie 
promisiunea tatălui, deşi fiecare dintre ei, protejat de 
Catherine, putea să facă alianţe strălucite, căci unul a fost 
emulul lui Doria, iar celălalt, mareşal al Franţei. Cosimo de 
Medici, succesorul lui Alexandru, cu care nu avea nici un 
grad de rudenie, a răzbunat, în cel mai crud mod posibil, 
moartea acestui tiran după doisprezece ani, de-a lungul 
cărora ura lui a fost veşnic vie împotriva unor oameni care 
i-au oferit, în definitiv, puterea. Avea optsprezece ani în 
momentul în care a fost chemat la domnie; primul său act a 
fost să declare nule drepturile fiilor legitimi ai lui 
Alexandru, tocmai pentru a-l răzbuna pe Alexandru! Carol 
Quintul confirmă dezmoştenirea nepotului său şi-l 
recunoaşte pe Cosimo în locul fiului lui Alexandru. Urcat pe 
tron de cardinalul Cibo, Cosimo îl exilează pe loc. De aceea, 
cardinalul Cibo îl acuză pe Cosimo, care a fost primul mare 
duce, de a fi vrut să-l otrăvească pe fiul lui Alexandru. Acest 
mare duce, gelos pe puterea sa pe cât era Carol Quintul pe 
a lui, la fel ca împăratul, abdică în favoarea fiului său 
Francesco, după ce-l ucisese pe celălalt fiu al său, don 
Garcias, pentru a răzbuna moartea cardinalului Giovanni de 


Medici, pe care îl asasinase Garcias. Cosimo I şi fiul său 
Francesco, care ar fi trebuit să fie devotați trup şi suflet 
Casei Franţei, singura putere care-i putea sprijini, au fost 
valeţii lui Carol Quintul şi ai lui Filip al II-lea şi, prin urmare, 
duşmanii secreţi, laşi şi perfizi ai Catherinei de Medicis, una 
dintre gloriile casei lor. 

Acestea sunt principalele trăsături contradictorii şi ilogice, 
şireteniile, intrigile perfide ale singurei Case de Medici. 
Putem oare să mai judecăm, prin intermediul acestei schiţe, 
alţi prinți ai Italiei şi ai Europei? Toţi trimişii lui Cosimo I la 
Curtea Franţei au primit în instrucţiunile lor secrete ordinul 
de a-l otrăvi pe Strozzi, rudă a reginei Catherine. Carol 
Quintul a pus să fie asasinați trei ambasadori ai lui Francisc 
[. La începutul lui octombrie 1533, ducele oraşului Penna 
pleacă de la Florenţa spre Livorno însoţit de unica 
moştenitoare a lui Lorenzo al II-lea, Catherine de Medicis. 
Ducele şi prinţesa Florenței, acesta era titlul dat acestei 
tinere, atunci în vârstă de paisprezece ani, au părăsit oraşul 
înconjurați de un grup numeros de servitori, de ofiţeri, de 
secretari, precedaţi de oameni înarmaţi şi urmaţi de o 
escortă de călăreţi. Tânăra prinţesă nu ştia încă nimic 
despre destinul ei, în afară de faptul că papa urma să aibă o 
întrevedere, la Livorno, cu ducele Alexandru; dar unchiul ei, 
Filippo Strozzi, îi dezvăluie imediat viitorul care-i era sortit. 

Filippo Strozzi se căsătorise cu Clarissa de Medici, soră 
după tată cu Lorenzo de Medici, duce d'Urbino, tatăl 
Catherinei; dar acest mariaj, făcut atât pentru a converti la 
cauza Casei de Medici pe unul dintre cei mai fermi 
susţinători ai partidului popular, cât şi spre a înlesni 
rechemarea familiei de Medici, pe atunci alungată, nu l-a 
făcut niciodată să şovăie pe acest campion viclean, care a 
fost persecutat de propriul său partid tocmai pentru că 
încheiase această căsătorie. În ciuda aparentelor schimbări 
ale comportamentului său, influenţat de această alianţă, el 
a rămas fidel partidului popular şi s-a declarat împotriva 
familiei de Medici imediat ce şi-a dat seama de planul lor de 


a subjuga Florenţa. Acest mare om a rezistat chiar în faţa 
ofertei de a conduce un principat, pe care i-a făcut-o Leon 
al X-lea. Filippo Strozzi se afla în acel moment în poziţia de 
victimă a politicii familiei de Medici, pe cât de nesigură în 
alegerea mijloacelor, pe atât de fermă în atingerea scopului 
ei. După ce împărtăşise nenorocirile captivităţii lui Clement 
al VII-lea, când, surprins de cei din familia Colonna, se 
refugiase în castelul Sunt Angelo, el a fost predat de 
Clement ca ostatic şi dus la Neapole. 

Odată liber, papa s-a năpustit cu furie asupra duşmanilor 
săi, iar Strozzi era cât pe-aci să-şi piardă viaţa şi a fost 
obligat să dea o sumă mare de bani pentru a ieşi din 
închisoare. Când s-a văzut liber, într-un moment de 
bunătate firească a omului cinstit, a avut curajul de a se 
prezenta în faţa lui Clement al VII-lea, care se felicitase că a 
scăpat de el. Papa trebuie că s-a ruşinat foarte mult de 
purtarea sa, dar i-a făcut lui Strozzi cea mai proastă 
primire. Acesta îşi începuse de foarte tânăr ucenicia în viaţa 
nenorocită a omului cinstit în politică, a cărui conştiinţă nu 
se schimbă deloc în faţa capriciilor dictate de evenimente, 
ale cărui acţiuni nu sunt decât pe placul virtuţii şi care se 
pomeneşte astfel persecutat de toţi: de popor, căci se opune 
pasiunilor sale oarbe, de putere, căci se opune 
uzurpatorilor. Viaţa acestor mari cetăţeni este un martiriu 
în care nu sunt susținuți decât de vocea puternică a 
propriei conştiinţe şi de sentimentul eroic al datoriei 
sociale, care le dictează toate acţiunile conduitei lor. Au 
existat mulţi astfel de oameni în Republica Florenţa, toţi la 
fel de mari ca Strozzi şi la fel de desăvârşiţi ca şi adversarii 
lor din partidul de Medici, deşi învinşi de viclenia florentină 
a acestora din urmă. 

Istoria consolidării Casei de Medici - din secolul al XIV-lea 
până în secolul al XV-lea - este una dintre cele mai 
frumoase care urmează să fie scrise, deşi mulţi condeieri de 
geniu şi-au încercat deja peniţa cu ea. Nu este vorba despre 
istoria unei republici, nici a unei societăţi, nici a unei 


anumite civilizaţii, ci despre istoria omului politic, despre 
istoria eternă a politicii, aceea a uzurpatorilor şi a 
cuceritorilor. Reîntors în Florenţa, Filippo Strozzi 
restabileşte din nou vechea formă de guvernământ şi-l 
scoate la iveală pe Ippolito de Medici, alt bastard, şi pe 
acest Alexandru cu care conlucra în acel moment. 
Înspăimântat de inconstanţa oamenilor şi temându-se de 
răzbunarea lui Clement al VII-lea, merge să supravegheze o 
imensă casă de comerţ pe care o avea la Lyon şi care 
coresponda cu bancherii săi de la Veneţia, Roma, din Franţa 
şi Spania. 

Lucru ciudat! Oamenii care suportau greutăţile afacerilor 
publice şi lupta constantă cu familia de Medici, fără a lua în 
calcul dezbaterile din sânul propriului partid, duceau, de 
asemenea, şi greutatea comerţului şi a speculațiilor lui, pe 
cea a băncii şi a complicaţiilor acesteia, pe care excesiva 
diversitate a monedelor şi falsificările acestora o făceau şi 
mai dificilă decât astăzi. (Numele de bancher vine de la 
banca pe care stăteau şi care le servea să zornăie piesele 
de aur şi de argint.) 

Filippo a găsit în moartea soţiei sale, pe care o adora, 
pretextul de a răspunde exigenţelor partidului republican, a 
cărui poliţie devine în toate republicile cu atât mai teribilă, 
cu cât toată lumea devine spion în numele libertăţii care 
justifică totul. Filippo nu s-a întors la Florenţa decât în 
momentul în care oraşul s-a văzut obligat să accepte jugul 
lui Alexandru; dar mai înainte a mers să-l vadă pe Papa 
Clement al VII-lea, ale cărui afaceri erau destul de 
înfloritoare, astfel încât comportamentul pontifului în 
privinţa lui să se schimbe. 

În momentul triumfului său, familia de Medici avea nevoie 
de un om ca Strozzi, chiar şi numai pentru a aranja 
înălţarea lui Alexandru, aşa încât Clement a ştiut să-l facă 
să participe la consiliile bastardului, care urma să înceapă 
oprimarea oraşului, iar Filippo a acceptat titlul de senator. 
Însă timp de doi ani şi jumătate, la fel ca Seneca şi Burrhus 


pe lângă Neron, el a observat începuturile tiraniei. În acel 
moment, se vedea expus unei atât de mari neîncrederi din 
partea poporului şi atât de suspectat de Casa de Medici, 
căreia îi ţinea piept, încât prevedea o catastrofă. Aşadar, 
imediat ce aflase de la ducele Alexandru despre negocierea 
mariajului Catherinei cu un fiu al Franţei, a cărui încheiere 
urma să aibă loc, poate, la Livorno, unde negociatorii îşi 
dăduseră întâlnire, şi-a făcut planul de a trece în Franţa şi 
de a-şi lega soarta de cea a nepoatei sale, căreia îi lipsea un 
tutore. 

Încântat de posibilitatea de a se debarasa de un om atât 
de puţin înţelegător în ceea ce priveşte treburile Florenței, 
Alexandru sprijină această decizie care îl scutea de o crimă 
şi-l sfătuieşte pe Strozzi să se aşeze în fruntea Casei 
Catherinei. Într-adevăr, pentru a uimi Curtea Franţei, 
familia de Medici a alcătuit într-un mod strălucit suita celei 
pe care o numea, în totalitate pe nedrept, prinţesă de 
Florenţa, şi care se numea şi mica ducesă d'Urbino. 

Cortegiul în fruntea căruia mergeau Alexandru, Catherine 
şi Strozzi era format din mai bine de o mie de oameni, fără 
a lua în calcul escorta şi servitorii; când coada alaiului era 
la porţile Florenței, capul depăşea deja primul sat dinafară 
oraşului, acolo unde se împletesc astăzi paiele pentru 
pălării. Se vorbea deja în popor că prinţesa Catherine urma 
să se mărite cu unul dintre fiii lui Francisc I; dar nu era 
decât un simplu zvon când a dobândit o oarecare 
consistenţă în ochii celor din Toscana, prin acest marş 
triumfal de la Florenţa la Livorno. 

După toate pregătirile pe care le observa, Catherine 
bănuia că era vorba despre mariajul ei, iar unchiul îi 
dezvăluise planurile zadarnice ale ambiţioasei sale case, 
care ar fi vrut pentru ea chiar mâna Delfinului. Ducele 
Alexandru mai spera că ducele d'Albany va reuşi să-l facă 
pe regele Franţei să-şi schimbe părerea, care, deşi dorea să 
obţină sprijinul familiei de Medici în Italia, nu voia să-l 
cedeze pe ducele d'Orleans. Această meschinărie a făcut ca 


Franţa să piardă sprijinul Italiei, dar n-a împiedicat-o pe 
Catherine să devină regină. Acest duce d'Albany, fiul lui 
Alexandru Stuart, fratele lui Iacob al III-lea, regele Scoției, 
s-a căsătorit cu Anne de la 'Tours-de-Boulogne, sora 
Magdalenei de la Tours-de-Boulogne, mama Catherinei; el 
era, aşadar, unchiul ei din partea mamei. Datorită mamei 
sale era Catherine atât de bogată şi înrudită cu atâtea 
familii; mai mult, lucru curios, Diane de Poitiers, rivala ei, îi 
era şi verişoară. Jean de Poitiers, tatăl Dianei, o avea ca 
mamă pe Jeanne de la 'Tours-de-Boulogne, mătuşa ducesei 
d'Urbino. Catherine a fost, de asemenea, rudă cu Maria 
Stuart, nora ei. 

Catherine a aflat atunci că dota ei în bani va fi de o sută de 
mii de ducați. Ducatul era o monedă de aur de dimensiunea 
unui ludovic, dar avea numai pe jumătate din grosimea 
acestuia. Aşadar, o sută de mii de ducați din acea vreme 
înseamnă, ţinând cont de marea valoare a aurului, 
aproximativ şase milioane, ducatul actual valorând aproape 
doisprezece franci. Ne putem da seama de importanţa 
băncii pe care Filippo Strozzi o avea la Lyon, căci 
reprezentantul său din acest oraş a fost cel care a vărsat 
cele o sută de mii de livre în aur. Comitatele d'Auvergne şi 
de Lauraguais urmau, pe lângă asta, să fie aduse ca zestre 
de Catherine, căreia Papa Clement al VII-lea i-a oferit încă o 
sută de mii de ducați în bijuterii, pietre preţioase şi alte 
daruri de nuntă, la care a contribuit şi ducele Alexandru. 

Ajungând la Livorno, Catherine, atât de tânără, trebuie să 
fi fost flatată de măreţia excesivă pe care Papa Clement, pe 
atunci conducătorul Casei de Medici, o desfăşura pentru a 
ului Curtea Franţei. El sosise deja cu una din galerele sale, 
în întregime tapisată cu satin stacojiu, ornată cu ciucuri de 
aur şi acoperită de un cort din stofă aurită. Această galeră, 
a cărei decorare costase aproape douăzeci de mii de ducați, 
conţinea mai multe camere destinate viitoarei soţii a lui 
Henric al Franţei, toate mobilate cu cele mai bogate 
curiozităţi pe care familia de Medici le-a putut aduna. 


Vâslaşii, îmbrăcaţi magnific, şi echipajul aveau drept 
căpitan un preot din Ordinul Cavalerilor de Rodos. Alaiul 
papei se afla pe alte trei galere. Galerele ducelui d'Albany, 
ancorate lângă cele ale lui Clement al VII-lea, formau o 
flotilă destul de respectabilă. Ducele Alexandru i-a 
prezentat papei pe ofiţerii casei Catherinei; cu papa 
avusese o întrevedere secretă în care i-l prezentase pe 
contele Sebastian Montecuculi, care tocmai părăsise, destul 
de neaşteptat, serviciul împăratului; i-a prezentat papei şi 
pe cei doi generali ai săi, Antoine de Leves şi Ferdinand de 
Gonzagua. Să fi existat între cei doi bastarzi, Iulian şi 
Alexandru, un plan premeditat de a-l face Delfin pe ducele 
d'Orleans? Care să fi fost recompensa promisă contelui 
Sebastian Montecuculi care, înainte de a fi intrat în 
serviciul lui Carol Quintul, studiase medicina? Istoria este 
mută în ceea ce priveşte acest subiect. Vom vedea, de altfel, 
în ce nori este învăluit acest fapt. Această obscuritate este 
atât de mare încât, recent, istorici serioşi şi conştiincioşi au 
admis nevinovăția lui Montecuculi. 

Catherine a aflat atunci, în mod oficial, din gura papei 
despre căsătoria care-i era sortită. Ducele d'Albany nu a 
reuşit decât cu mare dificultate să-l facă pe rege să-şi 
menţină promisiunea de a-i da Catherinei ca soţ pe cel de-al 
doilea fiu al său. De aceea nerăbdarea lui Clement a fost 
atât de mare! li era teamă ca nu cumva planurile să-i fie 
răsturnate - fie din cine ştie ce intrigă a împăratului, fie din 
pricina dispreţului Franţei, unde mai-marii regatului 
vedeau cu ochi râi această căsătorie. Aşa se face că s-a 
îmbarcat imediat şi s-a îndreptat spre Marsilia. A ajuns la 
destinaţie la sfârşitul lunii octombrie 1533. În ciuda 
bogățiilor sale, Casa de Medici a fost eclipsată de Casa 
Franţei. Ca să demonstrăm până unde au împins aceşti 
bancheri fastul, vom spune că darul de nuntă din partea 
papei a fost alcătuit din medalii de aur de o valoare istorică 
inestimabilă, căci erau pe vremea aceea unice. 


La rândul lui, Francisc I, care iubea strălucirea şi 
serbările, s-a întrecut pe sine în această situaţie. Nunta lui 
Henric de Valois şi a Catherinei de Medicis a durat treizeci 
şi patru de zile. În mod cert, este inutil să repetăm detaliile 
cunoscute în toate cărţile de istorie despre Provence şi 
despre Marsilia cu privire la această ilustră întrevedere 
dintre papă şi regele Franţei, care a fost subliniată de o 
glumă a ducelui d'Albany cu privire la obligaţia de a ţine 
post; un quiproquod comic despre care a vorbit Brantome, 
de care a făcut mult haz întreaga Curte şi care 
demonstrează nivelul moravurilor la acea epocă. Deşi 
Henric de Valois nu era decât cu douăzeci de zile mai mare 
decât Catherine de Medicis, papa a cerut ca tinerii să-şi 
consume căsătoria chiar în ziua celebrării ei, atât de teamă 
îi era de subterfugiile politicii şi de vicleniile fireşti din acea 
vreme. Clement care, spune istoria, a vrut să aibă dovezi 
concrete despre consumarea căsătoriei, a rămas dinadins 
treizeci şi patru de zile la Marsilia, în speranţa că tânăra sa 
rudă îi va oferi dovezi vizibile; căci, la cei paisprezece ani ai 
ei, Catherine era nubilă. Fără îndoială că înainte de plecare 
i-a spus copilei, pentru a o consola, aceleaşi faimoase 
cuvinte atribuite tatălui Catherinei: A figlia dinganno non 
manca mai figlioanza (Unei fete isteţe nu-i lipsesc niciodată 
copiii). Cele mai bizare presupuneri s-au făcut cu privire la 
sterilitatea Catherinei, care a durat zece ani. Puţine 
persoane ştiu astăzi că mai multe tratate de medicină 
conţin, cu privire la această particularitate, supoziţii atât de 
indecente încât nici nu pot fi povestite. 

Vina „sterilităţii” ei îi aparţine doar lui Henric al II-lea. Ar 
fi fost suficient să se remarce că într-o perioadă în care nici 
un prinţ nu se jena să aibă bastarzi, Diane de Poitiers, mult 
mai favorizată decât femeia legitimă, nu a avut copii. Nu 
există nimic mai cunoscut în medicina chirurgicală decât 
defectul de conformaţie al lui Henric al II-lea, explicat, de 
altfel, de glumele doamnelor de la Curte, care puteau să-l 
numească abate de Saint-Victor într-o vreme când limba 


franceză se bucura de aceleaşi privilegii ca şi limba latină. 
Imediat ce prinţul a fost supus unei operaţii, Catherine a 
rămas însărcinată de unsprezece ori şi a avut zece copii. 
Este o bucurie pentru Franţa că Henric al II-lea a întârziat 
atât. Dacă ar fi avut copii cu Diane, politica s-ar fi complicat 
în mod straniu. Când a avut loc această operaţie, ducesa de 
Valentinois era deja la a doua tinereţe. Doar această 
observaţie demonstrează că istoria Catherinei de Medicis 
trebuie rescrisă în totalitate; şi că după o vorbă foarte 
profundă a lui Napoleon, istoria Franţei ar trebui să aibă un 
singur volum sau o mie. 

Sejurul la Marsilia al Papei Clement al VII-lea, dacă stăm 
să comparăm purtarea lui Carol Quintul cu cea a regelui 
Franţei, îi dă o imensă superioritate regelui asupra 
împăratului, ca în toate lucrurile, de altfel. Iată rezumatul 
succint al acestei întrevederi, datorat unui contemporan: 

După ce Sanctitatea Sa Papa a fost condusă la palat, care 
am spus că i-a fost pregătit dincolo de port, fiecare s-a 
retras în cartierul său până a doua zi, când Sanctitatea Sa 
şi-a făcut intrarea. Care a fost făcută cu mare 
somptuozitate, el fiind aşezat pe un scaun purtat pe umerii 
a doi oameni, îmbrăcat în hainele pontificale şi cu tiară; 
înaintea lui păşea un cal alb pe care se afla sfântul mir din 
altar, iar acest cal echipat cu frâie de mătase albă era 
condus de doi oameni care mergeau pe jos. În urma lor 
veneau toţi cardinalii în veşmintele lor, urcați pe măgarii lor 
pontificali, şi doamna ducesă d'Urbino, cu mare lux, însoţită 
de multe doamne şi de gentilomi atât din Franţa, cât şi din 
Italia. În această companie a sosit Sfântul Părinte la locul 
pregătit pentru şederea sa, după care s-au retras cu toţii; 

Toate acestea s-au petrecut fără dezordine sau zarvă. În 
timp ce papa îşi făcea intrarea, regele a trecut apa cu o 
fregată10 şi s-a dus la locul de unde papa tocmai plecase 
pentru ca de acolo să vină a doua zi să facă act de supunere 
Sfântului Părinte, ca rege prea-creştin. 


Fiind astfel pregătit, regele s-a îndreptat spre palatul unde 
se afla papa, însoţit de prinții de acelaşi sânge ca el, ca de 
pildă domnul duce de Vendosmois (tatăl vidamuluil 1 de 
Chartres), contele de Saint-Pol, domnii de Montpensier şi la 
Roche-sur-Yon, ducele de Nemours, fratele ducelui de 
Savoye, care a murit în sus-zisul loc, ducele d'Albany şi 
mulţi alţii, atât conți, baroni, cât şi seniori, aflându-se 
mereu în preajma regelui, seniorul de Montmorency, 
marele său maestru. Odată ajuns regele la palat, a fost 
primit de papă şi de întreg colegiul cardinalilor, întruniţi în 
consistoriu. 

După aceasta, fiecare s-a retras în locul ce-i fusese indicat, 
şi regele a luat cu el mai mulţi cardinali pentru a-i 
sărbători, şi printre alţii şi pe cardinalul de Medici, nepotul 
papei, un bărbat măreț şi de bună companie. 

A doua zi, cei însărcinaţi de Sanctitatea Sa şi de rege au 
început să se adune pentru a trata despre lucrurile pentru 
care avea loc această întrunire. 

În primul rând s-a discutat despre faptul credinţei şi s-a 
dat o bulă pentru reprimarea ereziilor şi pentru a împiedica 
situaţia să devină şi mai rea decât era. 

Apoi s-a încheiat căsătoria ducelui d'Orleans, cel de-al 
doilea fiu al regelui, cu Catherine de Medicis, ducesă 
d'Urbino, nepoată a Sanctităţii Sale, în condiţiile 
asemănătoare cu cele care fuseseră propuse altădată 
ducelui d'Albany. 

Mariajul s-a săvârşit cu mare pompă şi i-a căsătorit Sfântul 
nostru Părinte. Această căsătorie astfel săvârşită, Sfântul 
Părinte a ţinut consistoriu în care a numit patru cardinali în 
serviciul regelui, şi anume: cardinalul Le Veneur, înainte 
episcop de Lisieux şi mare capelan12, cardinalul de 
Boulogne, din Casa de la Chambre, frate de mamă al 
ducelui d'Albany, cardinalul de Chătillon din Casa de 
Coligny, nepot al seniorului de Montmorency, şi cardinalul 
Givry. 


Când Strozzi a prezentat Curţii dota, a observat o 
oarecare uimire în rândul seniorilor francezi, care spuseră 
destul de tare că era cam puţin pentru o mezalianţă (oare 
ce ar fi zis ei astăzi?). Cardinalul Ippolito le-a răspuns 
atunci: „Sunteţi aşadar prost informaţi despre secretele 
regelui vostru. Sanctitatea Sa se obligă să-i dea Franţei trei 
perle de o valoare inestimabilă: Genova, Milano şi 
Neapole.” 

Papa i-a permis contelui de Montecuculi să se prezinte 
singur la Curtea Franţei, unde acesta şi-a oferit serviciile 
plângându-se de Anton de Leves şi de Ferdinand de 
Gonzagua, motiv pentru care a şi fost acceptat. 

Montecuculi n-a făcut parte din Casa Catherinei, care a 
fost alcătuită în întregime din francezi şi franceze; căci 
printr-o lege a monarhiei, a cărei punere în practică a fost 
văzută de papă cu cea mai mare plăcere, Catherine a fost 
naturalizată ca franceză înainte de căsătorie. Montecuculi, 
ca spaniol, a fost mai întâi ataşatul Casei reginei, sora lui 
Carol Quintul. Apoi, a petrecut ceva vreme în serviciul 
Delfinului, în calitate de paharnic. Ducesa d'Orleans s-a 
văzut în întregime pierdută la Curtea lui Francisc |. 

Tânărul ei soţ se îndrăgostise de Diane de Poitiers, care în 
mod cert, ca naştere, putea să rivalizeze cu Catherine, şi 
era chiar o doamnă mai mare decât ea. Fiica familiei de 
Medici era întrecută de regina Eleonora, sora lui Carol 
Quintul, şi de ducesa d'Etampes, pe care mariajul ei cu 
şeful Casei de Brosse o făcea una dintre cele mai puternice 
şi mai bine văzute femei din Franţa. Mătuşa ducesei 
d'Albany, regina Navarrei, ducesa de Guise, ducesa de 
Vend6me, conetabila şi multe alte doamne la fel de 
importante o eclipsau atât prin naştere şi prin drepturi, cât 
şi prin puterea la cea mai somptuoasă Curte pe care a avut- 
o un rege al Franţei, fără a-l excepta pe Ludovic al XIV-lea, 
pe fiica negustorilor din Florenţa, mai ilustră şi mai bogată 
prin Casa de la Tour-de-Boulogne, decât prin propria ei 
Casă de Medici. 


Poziţia nepoatei sale a fost atât de dificilă, încât 
republicanul Filippo Strozzi, incapabil să o îndrume în 
mijlocul intereselor atât de contrare, a părăsit-o încă din 
primul an, rechemat, de altfel, în Italia pentru moartea lui 
Clement al VII-lea. Purtarea Catherinei, dacă stăm să ne 
gândim că avea abia cincisprezece ani, a fost un model de 
prudenţă: s-a ataşat foarte mult de socrul ei, regele, pe 
care-l părăsea cât mai puţin posibil; ea îl urma călare, la 
vânătoare şi la război. Idolatria ei pentru Francisc Ia salvat 
Casa de Medici de orice bănuială în momentul otrăvirii 
Delfinului. Catherine se afla atunci, ca şi ducele d'Orleans, 
în tabăra regelui din Provence, căci Franţa fusese invadată 
de Carol Quintul, cumnatul regelui. Toată Curtea rămăsese 
la locul plăcerilor căsătoriei, devenit mai târziu cel al unuia 
dintre cele mai aprige războaie. În momentul în care Carol 
Quintul, pus pe fugă, a lăsat morţii armatei sale în 
Provence, Delfinul se întorcea la Lyon, prin Rhone; s-a oprit 
ca să doarmă la Iournon şi, ca să-şi petreacă timpul, a făcut 
câteva exerciţii violente care au reprezentat întreaga 
educaţie a lui şi a fratelui său, ca urmare a captivităţii lor ca 
ostatici. 

Acest prinţ a avut imprudenţa, fiindu-i foarte cald, în luna 
lui august, să ceară un pahar cu apă pe care Montecuculi i 
l-a servit cu gheaţă. Delfinul a murit aproape subit. Francisc 
I îşi adora fiul. Delfinul era, după părerea tuturor istoricilor, 
un prinţ împlinit. Disperat, tatăl a făcut cea mai mare vâlvă 
în jurul procedurii de urmărire a lui Montecuculi, pentru 
care i-a însărcinat pe cei mai înţelepţi magistrați ai 
timpului. După ce a îndurat cu eroism primele torturi fără 
să spună nimic, contele a făcut mărturisiri prin care îi 
implica în mod constant pe împărat şi pe cei doi generali, 
Anton de Leves şi Ferdinand de Gonzagua. Această 
procedură nu l-a mulţumit deloc pe Francisc I. Nici o 
chestiune de acest gen nu a fost dezbătută cu mai multă 
solemnitate decât aceasta. Iată ce a făcut regele după 
povestirea unui martor ocular: 


Regele i-a adunat la Lyon pe toţi prinții de acelaşi sânge, 
pe toţi cavalerii ordinului său şi alte persoane importante 
din regat: pe legatul13 şi pe nunţiull4 papal, pe cardinalii 
care se aflau la Curtea sa, precum şi pe ambasadorii 
Angliei, Scoției, Portugaliei, Veneţiei, Ferrarei1 5 şi pe alţii; 
împreună cu toţi prinții şi mai-marii seniori străini, atât din 
Italia, cât şi din Germania, care pe vremea aceea îşi aveau 
reşedinţa la Curte, asemenea ducelui de Wittemberg, 
german; ducilor de Somme, de Arianne şi de Atrie; prinţului 
de Melphe (care a vrut să o ia de soţie pe Catherine) şi de 
Stilliane, napolitanul; seniorului don Ippolito d'Est6; 
marchizului de Vigeve al Casei Trivulce, milanez; seniorului 
Giovanni Paolo de Cere, roman; seniorului Cesare Fregose, 
genovez, seniorului Annibale de Gonzagua, mantovan16, şi 
a altora în număr foarte mare. Odată adunaţi cu toţii, 
acesta a pus să se citească în prezenţa tuturor, de la un 
capăt la celălalt, procesul nenorocitului care-l otrăvise pe 
defunctul Delfin, cu interogatoriile, confesiunile, 
confruntările şi celelalte solemnităţi obişnuite în astfel de 
procese criminale, nedorind ca sentinţa să fie executată 
fără ca întreaga asistenţă să-şi dea avizul asupra acestui 
caz atât de mizerabil şi nemaiintâlnit. 

Fidelitatea, devotamentul şi abilitatea lui Montecuculi pot 
părea extraordinare pentru o perioadă de indiscreţie 
generală, în care toată lumea, chiar şi miniştrii, vorbesc 
despre cel mai neînsemnat eveniment la care au participat; 
dar pe atunci, prinții îşi găseau servitori devotați, sau ştiau 
să-i aleagă. 

Se întâlneau pe atunci monarhi de genul familiei Morey, 
pentru că exista credinţa. Nu cereţi niciodată o faptă mare 
când există interese, pentru că acestea se pot schimba; dar 
aşteptaţi totul de la sentimente, de la credinţa religioasă, 
monarhică sau patriotică. Aceste trei credinţe dau naştere 
singure unor oameni ca Berthereau la Geneva, Sydney şi 
Strafford în Anglia, ca asasinii lui Thomas Becket, ca şi 
unora ca Montecuculi, Jacques Coeur, Ioana d'Arc, ca 


Richelieu şi Danton, Bonchamp, Talmont şi Clement, Chabot 
etc. Carol Quintul s-a folosit de cele mai de vază persoane 
pentru a săvârşi asasinatele celor trei ambasadori ai lui 
Francisc 1. 

Un an mai târziu, Lorenzino, văr primar al Catherinei, îl 
ucide pe ducele Alexandru, după o disimulare de trei ani şi 
în circumstanţe care i-au adus numele de Brutus 
Florentinul. Calitatea personajelor le împiedica atât de 
puţin acţiunile, încât nici moartea lui Leon al X-lea, nici cea 
a lui Clement al VII-lea nu a părut naturală. 

Mariana, istoricul lui Filip al II-lea, aproape glumeşte 
anunțând otrăvirea reginei Spaniei, fiică a Franţei, spunând 
că: Pentru gloria tronului Spaniei, Dumnezeu a permis 
orbirea medicilor care au tratat-o pe regină de o 
idropizie17. (Ea era însărcinată). Când regele Henric al ÎI- 
lea şi-a permis o clevetire care merita o lovitură de spadă, 
el s-a dus la Chateigneraie ca s-o primească. În acea epocă, 
li se servea prinților şi prinţeselor mâncare închisă în cutii 
cu lacăt, a căror cheie o păstrau chiar ei. De aici dreptul la 
lacăt, onoare care a încetat sub Ludovic al XIV-lea. Delfinul 
a murit otrăvit în acelaşi fel şi cu aceeaşi otravă care i-a 
servit Doamnei, sub Ludovic al XIV-lea. Papa Clement al VII- 
lea murise de doi ani, iar ducele Alexandru, cufundat în 
desfrâu, nu părea să aibă nici un interes să-l ridice pe 
ducele d'Orleans. Catherine, în vârstă de şaptesprezece ani 
şi plină de admiraţie pentru socrul ei, era lângă el când s-a 
întâmplat evenimentul; Carol Quintul era singurul care 
părea să aibă vreun interes în această moarte, căci Francisc 
] îi rezervase fiului său o alianţă care urma să mărească 
Franţa. Mărturisirile contelui au fost aşadar foarte abil 
bazate pe patimile şi politica momentului: Carol Quintul 
fugea după ce-şi văzuse armatele înmormântate în 
Provence cu tot cu bucuria, reputaţia şi speranţele sale de 
dominare. Trebuie să remarcăm că, dacă tortura a smuls 
nişte mărturisiri din gura unui nevinovat, Francisc | i-a dat 
libertatea să vorbească în mijlocul unei adunări 


impunătoare, în prezenţa unor oameni în faţa cărora 
nevinovăția avea oarecare şanse de izbândă. Regele, care 
voia să afle adevărul, îl căuta cu bună credinţă. 

În ciuda viitorului ei strălucitor, situaţia Catherinei la 
Curte nu s-a schimbat deloc la moartea Delfinului; 
sterilitatea ei făcea să se prevadă un divorţ în cazul în care 
soţul ei ar fi urcat pe tron. Delfinul era fermecat de Diane 
de Poitiers care îndrăznea să rivalizeze cu doamna 
d'Etampes. Astfel, Catherine fu nevoită să-şi dubleze 
atenţiile şi linguşirile faţă de socrul ei, înțelegând că 
sprijinul îi venea doar de la el. Primii zece ani ai Catherinei 
au fost încărcaţi de neîncetatele suferinţe pricinuite de 
speranţele deşarte de a rămâne însărcinată şi de 
neplăcerile rivalităţii ei cu Diane. Gândiţi-vă ce trebuia să 
fie viaţa unei prințese supravegheate de o amantă geloasă, 
sprijinită de un partid numeros, partidul catolic, şi de două 
alianţe puternice pe care seneşala18 le-a făcut prin 
mariajul celor două fiice, una cu Robert de La Mark, duce 
de Bouillon, prinţ de Sedan, iar cealaltă, cu Claude de 
Lorraine, duce d'Aumale. Catherine, pierdută în mijlocul 
partidului doamnei d'Etampes şi al partidului seneşalei 
(acesta a fost în timpul domniei lui Francisc 1 titlul Dianei), 
care împărțeau Curtea şi politica între aceste două 
duşmance de moarte, încerca să fie în acelaşi timp prietena 
ducesei d'Etampes şi a Dianei de Poitiers. 

Cea care avea să fie o regină atât de mare a jucat rolul de 
servitoare. A făcut astfel ucenicia acestei politici cu două 
feţe care a fost, în cele din urmă, secretul vieţii ei. Regina s- 
a aflat mai târziu între catolici şi calvinişti, aşa cum fusese 
femeia, timp de zece ani, între doamna d'Etampes şi Diane 
de Poitiers. Catherine a studiat contradicţiile politice 
franceze: Francisc 1 îi susţinea pe Calvin şi pe lutherani 
pentru a-l incomoda pe Carol Quintul. Apoi, după cea 
protejat cu multă răbdare şi subtilitate Reforma în 
Germania, după ce a tolerat şederea lui Calvin la Curtea 
Navarrei, el s-a năpustit asupra ei cu o asprime 


nemăsurată. Catherine a văzut, aşadar, Curtea şi pe 
doamnele de la Curte jucându-se cu focul ereziei, Diane în 
fruntea partidului catolic alături de familia de Guise, doar 
pentru că ducesa d'Etampes îi susţinea pe Calvin şi pe 
protestanți. Aceasta a fost educaţia politică a acestei regine 
care a observat în cabinetul regelui Franţei rătăcirile Casei 
de Medici. Delfinul, care i se împotrivea tatălui său prin 
orice mijloace, a fost un fiu rău. Ela uitat cea mai aprigă, 
dar şi cea mai adevărată maximă a regalității, şi anume: 
„Tronurile sunt singuratice şi fiul care poate fi în opoziţie în 
timpul vieţii tatălui său, va trebui să-i urmeze politica în 
momentul urcării pe tron.” Spinoza, care nu a fost mai 
puţin profund în politică decât a fost în filosofie, a spus, 
referindu-se la cazul în care regele îi succede unui alt rege 
în urma unei insurecţii sau a unui atentat: „Dacă noul rege 
vrea să-şi asigure tronul şi să-şi păzească viaţa, trebuie să 
arate atâta ardoare pentru răzbunarea morţii 
predecesorului său, încât să-i piară pofta oricui să mai 
comită o astfel de crimă. Dar pentru a-l răzbuna într-un 
mod cât mai demn, nu este suficient să verse sângele 
supuşilor săi, ci trebuie să aprobe maximele celui pe care L- 
a înlocuit, să menţină acelaşi drum în guvernare.” 

Tocmai aplicarea acestei maxime a dat Florenţa familiei de 
Medici. Cosimo I, succesorul ducelui Alexandru, a pus să fie 
ucis Brutus Florentinul, după unsprezece ani, la Veneţia, şi, 
cum am spus deja, i-a persecutat pe cei din familia Strozzi. 
Uitarea acestei maxime l-a pierdut pe Ludovic al XVI-lea. 
Acest rege a încălcat toate principiile de guvernare în 
momentul în care a restabilit toate parlamentele suprimate 
de bunicul său. Ludovic al XV-lea a văzut totul foarte corect. 
Parlamentele, mai ales cel din Paris, au contribuit la mai 
bine de jumătate din tulburările care au dus la necesitatea 
convocării Stărilor Generale. Greşeala lui Ludovic al XV-lea 
a fost faptul că, îndepărtând această barieră care separa 
tronul de popor, nu a înlocuit-o cu una mai puternică; în 
sfârşit, că nu a înlocuit parlamentele cu o constituţie 


puternică a provinciilor. În ea se afla remediul relelor 
monarhiei, în ea se găsea votul impozitelor, regularizarea 
lor şi o lentă aprobare a reformelor necesare regimului 
monarhic. Primul act al lui Henric al II-lea a fost să-i acorde 
încredere conetabilului de Montmorency, pe care tatăl său a 
ales să-l lase în dizgrație. Conetabilul de Montmorency a 
fost, alături de Diane de Poitiers, de care el era strâns legat, 
şeful statului. Catherine a fost, aşadar, mai nefericită şi mai 
puţin puternică în momentul în care a fost regină, decât pe 
vremea când fusese Delfină. 

Mai întâi, începând din 1543, ea a avut în fiecare an câte 
un copil, timp de zece ani, şi s-a preocupat de obligaţiile ei 
de mamă în timpul acestei perioade care cuprinde ultimii 
ani de domnie ai lui Francisc I şi aproape toată domnia lui 
Henric al II-lea. Este imposibil să treacă neobservată, în 
această continuă fecunditate, influenţa unei rivale, care 
voia astfel să se debaraseze de soţia legitimă. Această 
barbarie a unei politici femeieşti trebuie să fi fost unul 
dintre atuurile Catherinei împotriva Dianei. Lăsată astfel în 
afara lumii afacerilor, această femeie superioară şi-a 
petrecut timpul observând interesele tuturor oamenilor de 
la Curte şi ale tuturor partidelor care se formaseră acolo. 
Toţi italienii care o urmaseră acolo dădeau naştere unor 
violente suspiciuni. După execuţia lui Montecuculi, 
conetabilul de Montmorency, Diane şi majoritatea 
oamenilor politici de la Curte au fost stăpâniţi de bănuieli 
împotriva familiei de Medici; dar Francisc I le-a respins 
întotdeauna. Astfel că toţi cei din familiile Gondi, Birague, 
Strozzi, Ruggieri, Sardini, şi, în sfârşit, toţi cei care erau 
numiţi italienii, veniţi în suita Catherinei, s-au văzut nevoiţi 
să dea dovadă de mari resurse spirituale, de o politică abilă 
şi de curaj pentru a putea rămâne la Curte. 

În timpul domniei Dianei de Poitiers, concesiile Catherinei 
faţă de Diane au mers atât de departe, încât cei abili ar fi 
putut avea dovada acestei profunde disimulări pe care 
oamenii, evenimentele şi purtarea lui Henric al II-lea îi 


ordonau Catherinei să o adopte. S-a mers prea departe 
când s-a pretins că ea nu şi-a revendicat niciodată 
drepturile - nici de soţie, nici de regină. Mai întâi, 
sentimentul demnităţii, pe care Catherine l-a avut în cel mai 
înalt grad, o împiedica să reclame ceea ce istoricii numesc 
drepturile de soţie. Cele unsprezece sarcini şi cei zece copii 
ai Catherinei explică îndeajuns purtarea lui Henric al II-lea, 
căruia sarcinile soţiei sale îi lăsau libertatea de a-şi petrece 
timpul cu Diane de Poitiers. Bineînţeles, regele nu s-a lipsit 
de nimic din ceea ce îşi datora lui însuşi, el i-a făcut reginei 
o intrare demnă de toate cele care avuseseră loc până 
atunci, la încoronarea ei ca regină. Registrele 
Parlamentului şi cele de la Curtea de Conturi arată că 
aceste două mari corpuri au ieşit în întâmpinarea 
Catherinei în afara Parisului, până la Saint-Lazare. lată, de 
altfel, extrasul povestirii lui du Tillet: 

Se ridicase la Saint-Lazare o estradă pe care se afla tronul 
(pe care du Tillet îl numeşte amvonul cu ornamente), 
Catherine s-a aşezat acolo, îmbrăcată cu un surtuc, sau un 
fel de manta de hermină, acoperită cu pietre preţioase, cu 
un corset sub mantia regală şi purtând pe cap o coroană 
ornată cu perle şi diamante, sprijinită de mareşala de La 
Mark, doamna sa de onoare. În jurul ei se aflau în picioare 
prinții de rang, precum şi alţi prinți şi seniori bogat 
îmbrăcaţi, alături de cancelarul Franţei, înveşmântat într-o 
robă din stofă cu aur, pe o urzeală de culoare roşu-stacojiu. 
În faţa reginei şi pe aceeaşi estradă erau aşezate, pe două 
rânduri, douăsprezece ducese şi contese, înveşmântate cu 
surtucuri de hermină, corsete, mantii şi cununi, de fapt, 
coroane de ducese şi contese. Erau ducesele d'Estouville, 
Montpensier, cea vârstnică şi cea tânără, prinţesa la Roche- 
sur-Yon; ducesele de Guise, de Nivenois, d'Aumale, de 
Valentinois (Diane de Poitiers); domnişoara, bastarda 
legitimă a Franţei (titlul fiicei regelui, Diane, care a fost 
ducesă de Castro-Farnese, apoi ducesă de Montmorency- 
Damville), doamna conetabilă şi domnişoara de Nemours, în 


afară de celelalte domnişoare care nu şi-au mai găsit loc 
acolo. Cei patru preşedinţi cu tocă, alţi câţiva membri ai 
Curţii, grefierul du Tillet au urcat pe estradă, şi-au făcut 
reverenţele şi, după ce şi-au pus un genunchi în pământ, 
primul prezident Lizet a salutat-o printr-o cuvântare pe 
regină. Cancelarul şi-a pus şi el un genunchi în pământ şi a 
răspuns. Regina şi-a făcut intrarea în jurul orei trei după- 
amiază, într-o litieră descoperită, având-o pe doamna 
Margareta de Franţa vizavi de ea, şi de-o parte şi de alta a 
litierei pe cardinalii d'Amboise, de Châtillon, de Boulogne şi 
de Lenoncourt, în odăjdii. Ea urma să coboare la biserica 
Notre-Dame, unde a fost primită de cler. 

După ce şi-a spus rugăciunea, a fost condusă spre palat pe 
strada Calandre, unde supeul regal era pregătit în sala cea 
mare. Ea s-a aşezat la mijlocul mesei de marmură, sub un 
baldachin de catifea prefirat cu flori de crin de aur. 

Acum este momentul să spulberăm una dintre credinţele 
populare eronate pe care le repetă anumite persoane, 
luându-se după Sauvai. S-a pretins că Henric al II-lea a 
împins uitarea convenienţelor până într-acolo încât a pus 
cifrul amantei sale pe monumentele pe care Catherine l-a 
sfătuit să le continue sau să le înceapă cu atâta grandoare. 
Dar dublul cifru care se vede la Luvru dezminte în fiecare zi 
pe cei prea puţin clarvăzători, pentru a da crezare acestor 
nerozii care dezonorează în mod gratuit pe regii şi reginele 
noastre. Litera H de la Henric al II-lea şi cei doi C, aşezaţi 
spate în spate, ai Catherinei par să formeze două litere D 
de la Diane. Această coincidenţă trebuie să-i fi fost pe plac 
lui Henric al II-lea, dar nu este mai puţin adevărat că cifrul 
regal conţinea în mod oficial litera regelui şi pe cea a 
reginei. 

Şi acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât cifrul există 
încă pe coloana de la Halle de Ble, clădită de Catherine 
singură. De altfel, acelaşi cifru se poate vedea în cavourile 
de la Saint-Denis, pe mormântul pe care Catherine şi l-a 
ridicat ei înseşi, în timpul vieţii, lângă cel al lui Henric al II- 


lea, şi unde ea este reprezentată în mărime naturală de 
sculptorul pentru care a pozat. Cu o ocazie solemnă, în 
momentul plecării sale în expediţia din Germania, la 25 
martie 1552, Henric al II-lea a declarat-o pe Catherine 

regentă în timpul absenței sale, ca şi în cazul morţii. 

Cel mai aprig duşman al Catherinei, autorul Minunatului 
discurs despre distracţiile Catherinei a II-a, este de acord 
că ea s-a achitat de această guvernare spre lauda generală 
şi că regele a fost satisfăcut de administrarea ei. Henric al 
II-lea a dispus, în acel moment, şi de oameni, şi de bani. În 
sfârşit, după ziua fatală a Sfântului Quentin, Catherine a 
obţinut de la parizieni sume considerabile pe care le-a 
trimis la Compiegne, unde se afla regele. 

În politică, Catherine a făcut eforturi inimaginabile pentru 
a obţine puţină influenţă. A fost destul de abilă încât să-l 
lase pe conetabil cu interesele sale, atotputernic sub Henric 
al II-lea. Se cunoaşte teribilul răspuns al regelui, sâcâit de 
Montmorency. Acest răspuns a fost rezultatul sfaturilor 
bune pe care Catherine i le-a dat în puţinele momente în 
care s-a aflat singură cu regele şi în care i-a expus acestuia 
politica florentină, care se referea la a-i aţâţa pe mai-marii 
regatului unii împotriva celorlalţi şi în a-şi clădi autoritatea 
regală pe ruinele lor, sistemul Ludovic al XI-lea, continuat 
mai târziu de ea şi de Richelieu. Henric al II-lea, care nu 
vedea decât prin ochii Dianei şi ai conetabilului, a fost un 
rege în totalitate feudal şi prieten al marilor case din 
regatul său. 

După tentativa inutilă făcută de conetabil în favoarea sa, şi 
pe care trebuie să o situăm undeva în 1556, Catherine a 
favorizat mult Casa de Guise şi a plănuit îndepărtarea 
acesteia de partidul Dianei pentru a o opune, în cele din 
urmă, conetabilului. Dar, din nefericire, Diane şi conetabilul 
erau tot atât de porniţi, ca şi familia de Guise, împotriva 
protestanților. N-a existat, aşadar, în lupta lor, animozitatea 
pe care ar fi pus-o problema religioasă. De altfel, Diane a 
dat peste cap planurile reginei, cochetând cu familia de 


Guise şi dându-şi fiica ducelui d'Aumale. Ea a mers atât de 
departe, încât anumiţi autori au pretins că i-a oferit mai 
mult decât grațiile ei galantului cardinal de Lorraine. 

Satiricii vremii au dedicat acestui subiect următorul 
catren cu privire la Henric al II-lea: 

Dacă-i lăsaţi pe Carol19 şi Diana singuri să vă guverneze 
în ţară, Să schimbe, să prefacă, să răstoarne, Sire, sunteţi 
făcut din ceară! 

Este cu neputinţă să luăm drept sincere expresiile de 
durere şi regretele ostentative ale Catherinei la moartea lui 
Henric al II-lea. Însuşi faptul că regele era legat printr-o 
pasiune de neclintit de Diane de Poitiers a îndemnat-o pe 
Catherine să joace rolul femeii neglijate care-şi adoră soţul; 
dar, ca toate femeile cu cap, ea şi-a continuat şarada şi nu a 
încetat niciodată să vorbească tandru despre Henric al II- 
lea. Diane, după cum se ştie, a fost toată viaţa în doliu după 
soţul ei, domnul de Breze. Culorile ei, alb şi negru, au fost 
purtate de rege în turnirul în care a murit. Catherine, 
imitându-şi fără îndoială rivala, a purtat doliu după Henric 
al II-lea în timpul întregii ei vieţi. Ea a manifestat faţă de 
Diane de Poitiers o perfidie perfectă, căreia istoricii vremii 
nu i-au dat mare importanţă. La moartea regelui, ducesa de 
Valentinois a fost complet dizgraţiată şi abandonată în mod 
necinstit de conetabil, un om cu adevărat mai prejos de 
reputaţia lui. Diane i-a oferit Catherinei pământul şi castelul 
ei de la Chenonceaux. Catherine a spus atunci în prezenţa 
unor martori: Nu pot să uit că l-a fermecat pe scumpul meu 
Henric, mi-e ruşine să-i accept darul, vreau să-i dau în 
schimb un alt domeniu şi-l propun pe cel de la Chaumont- 
sur-Loire. Într-adevăr, actul de schimb a fost făcut la Blois, 
în 1559. Diane, care-i avea ca gineri pe ducele d'Aumale şi 
pe ducele de Bouillon, pe atunci prinţ suveran, şi-a păstrat 
toată averea şi a murit în pace, în 1566, la şaizeci şi şase de 
ani. Ea avea, aşadar, cu nouăsprezece ani mai mult decât 
Henric al II-lea. Aceste date, extrase din epitaful copiat de 
pe mormântul ei de un istoric la sfârşitul secolului trecut, 


luminează multe dificultăţi istorice; căci mulţi istorici îi 
dădeau, unii, patruzeci de ani, alţii, şaisprezece ani, la 
condamnarea tatălui ei, în 1523. Ea avea pe atunci 
douăzeci şi patru de ani. După ce am citit totul, pro şi 
contra, despre purtarea ei faţă de Francisc I, în momentul 
în care Casa de Poitiers a fost expusă unei atât de mari 
primejdii, n-am vrea nici să afirmăm, nici să contrazicem 
vreun fapt. Acesta este unul dintre momentele care rămân 
obscure în istorie. Putem observa, după ceea ce se petrece 
în zilele noastre, că istoria se falsifică din momentul în care 
se naşte. Catherine, care îşi pusese mari speranţe în vârsta 
rivalei sale, încercase de nenumărate ori să o răstoarne. A 
fost o luptă surdă şi teribilă. Într-o zi, Catherine a fost pe 
punctul de a-şi îndeplini speranţele. În 1554, doamna 
Diane, fiind bolnavă, l-a rugat pe rege să meargă la Saint- 
Germain până se pune ea pe picioare. 

Această mare cochetă nu voia să fie văzută nici în mijlocul 
instrumentelor necesare medicilor, nici fără strălucirea 
toaletei. Catherine puse să se compună, pentru primirea 
regelui la întoarcerea sa, un balet magnific, în care şase 
fete trebuiau să recite o piesă în versuri. Printre aceste şase 
fete, ea o alesese pe miss Fleming, rudă cu unchiul ei, 
ducele d'Albany, cea mai frumoasă femeie cu putinţă, 
blondă şi albă; apoi, pe una dintre rudele ei, Clarisse 
Strozzi, o italiancă magnifică al cărei păr negru era superb 
şi ale cărei mâini aveau o frumuseţe rară; pe domnişoara 
Lewiston, domnişoară de onoare a Mariei Stuart, pe însăşi 
Maria Stuart, pe doamna Elisabeta de Franţa, care a fost 
atât de nefericita regină a Spaniei, şi pe doamna Claude. 
Elisabeta avea nouă ani, Claude, opt ani, Maria Stuart, 
doisprezece. În mod evident, regina a dorit să le scoată în 
evidenţă pe Clarisse Strozzi şi pe miss Fleming, şi să 
înlăture alte rivale în alegerea regelui. Regele n-a rezistat; 
a plăcut-o pe miss Fleming, de la care a avut un copil 
natural, pe Henric de Valois, conte d'Angouleme, mare prior 
al Franţei. Dar încrederea şi influenţa Dianei n-au avut 


deloc de suferit. Aşa cum a făcut, mai târziu, doamna de 
Pompadour cu Ludovic al XV-lea, ducesa de Valentinois a 
iertat. Dar ce fel de dragoste anunţă această tentativă la 
Catherine? Dragostea pentru putere? Sau dragostea 
pentru soţul ei? Să lăsăm femeile să decidă. 

Se vorbeşte mult astăzi despre libertatea presei; dar este 
dificil să ne imaginăm până la ce punct a fost împinsă ea la 
originile tiparului. Mai întâi, se ştie că Aretino, Voltaire al 
timpului său, îi făcea pe regi să tremure, şi mai ales pe 
Carol Quintul. Dar poate că nu se ştie până unde mergea 
îndrăzneala pamfletelor. 

Castelul de la Chenonceaux i-a fost dăruit Dianei, chiar 
mai mult, ea a fost implorată să-l primească, pentru a putea 
da uitării una dintre cele mai teribile publicaţii scrise 
împotriva unei femei şi care arată cât de crâncen a fost 
războiul dintre ea şi doamna d'Etampes. În 1537, pe 
vremea când ea avea treizeci şi opt de ani, un poet din 
Champagne, numit Jean Voute, a publicat o culegere de 
poezii latine în care se aflau trei epigrame împotriva ei. 
Trebuie că poetul se baza pe vreo înaltă protecţie, căci 
culegerea sa era precedată de elogiul lui, făcut de Salmon 
Macrin, primul valet al camerei regelui. lată singurul pasaj 
care se poate cita astăzi din aceste epigrame intitulate: 

IN PICTAVIAM, ANUM AULICAM. (CONTRE LA POITIERS, 
VIEILLE DAME DE COUR)20 

Non trahit esca ficta praedam. 

„O momeală vopsită nu atrage vânatul”, zice poetul, după 
ce spusese că aceasta îşi picta obrazul şi că-şi cumpăra 
dinţii şi părul. „Şi de ţi-ai cumpăra, spune el, tot ce este mai 
delicat la o femeie, n-ai obţine ceea ce doreşti de la amantul 
tău, căci ar trebui să fii vie, iar tu eşti moartă.” 

Această culegere, tipărită la Simon de Colines, era 
dedicată UNUI EPISCOP! Lui Frangois Bohier, fratele celui 
care, pentru a-şi păstra locul la Curte şi pentru a-şi 
răscumpăra crima, i-a oferit lui Henric al II-lea, la urcarea 
acestuia pe tron, castelul de la Chenonceaux, construit de 


tatăl său, Thomas Bobhier, consilier de stat sub patru regi: 
Ludovic al XI-lea, Carol al VIII-lea, Ludovic al XII-lea şi 
Francisc I. Ce erau pamfletele publicate împotriva doamnei 
de Pompadour şi împotriva Măriei Antoaneta, în comparaţie 
cu aceste versuri parcă scrise de Marţial? Acest Voute avea 
să o sfârşească rău. Astfel, pământul şi castelul de la 
Chenonceaux n-o costau pe Diane decât iertarea unei 
injurii, poruncită de Evanghelie! Deoarece nu erau 
decretate de un juriu, amenzile aplicate presei erau pe 
atunci puţin mai dure decât cele de astăzi. 

Reginele Franţei, devenite văduve, trebuiau să rămână în 
camera regelui vreme de patruzeci de zile fără să vadă altă 
lumină decât cea a lumânărilor; nu ieşeau de acolo decât 
după înmormântarea regelui. 

Acest obicei inviolabil o contraria foarte mult pe Catherine 
care se temea de comploturi, astfel că a găsit modalitatea 
de a se sustrage. lată cum. Cardinalul de Lorraine, ieşind 
într-o zi (în acea perioadă! În acel moment!), dis-de- 
dimineaţă, de la Frumoasa Romană, o curtezană celebră 
din vremea lui Henric al II-lea, care locuia pe strada 
Culture-Saint-Catherine, a fost maltratat de un grup de 
derbedei. Foarte surprinsă, Sanctitatea Sa, spune Henri 
Etienne, a răspândit zvonul că ereticii îi întindeau curse; 
pentru acest fapt, Curtea a plecat de la Paris la Saint- 
Germain. Regina nu a vrut să-l părăsească pe rege, fiul ei, şi 
s-a mutat şi ea acolo. 

Urcarea pe tron a lui Francisc al II-lea, epocă în care 
Catherine a crezut că pune mâna pe putere, a fost un 
moment de decepţie care a încoronat în mod crud cei 
douăzeci şi şase de ani de suferinţe pe care-i îndurase deja 
la Curtea Franţei. Familia de Guise a pus mâna pe putere 
cu o îndrăzneală incredibilă: ducele de Guise a fost numit în 
fruntea armatei, iar conetabilul, dizgraţiat. 

Cardinalul a primit finanţele şi clerul. Catherine şi-a 
început cariera politică printr-una dintre acele drame care, 
deşi nu a avut strălucirea altora, a fost cea mai atroce şi cu 


care au obişnuit-o fără îndoială emoţiile teribile ale vieţii 
sale. Tot arătându-se de partea familiei de Guise, ea a 
încercat să-şi asigure triumful sprijinindu-se pe Casa de 
Bourbon. Fie că, după ce încercase zadarnic cele mai 
violente mijloace, Catherine ar fi vrut să încerce gelozia 
pentru a şi-l apropia pe rege, fie că, ajungând la a doua 
tinereţe, i s-a părut crud să nu cunoască dragostea, ea a 
arătat cel mai viu interes unui senior de sânge regal, 
Frangois de Vendme, fiul lui Ludovic de Vendme (casă din 
care s-a desprins familia de Bourbon) şi Vidam de Chartres, 
nume sub care a fost cunoscut în istorie. Ura secretă a 
Catherinei pentru Diane s-a arătat în numeroase 
circumstanţe cărora istoricii, preocupaţi de interesele 
politice, nu le-au dat prea mare atenţie. 

Legătura Catherinei cu Vidamul s-a născut dintr-o insultă 
pe care tânărul i-a adresat-o favoritei regelui. 

Diane voia cele mai frumoase alianţe pentru fiicele ei care 
aparţineau, de altfel, celei mai nobile case din regat. 
Ambiţia ei era de a dobândi onoarea unei căsătorii cu 
familia regală: Vidamului, pe care politica înţeleaptă a lui 
Francisc | îl menținea în sărăcie, i s-a propus mâna celei de- 
a doua fiice, care a fost mai târziu ducesa d'Aumale. 

Într-adevăr, când Vidamul de Chartres şi prinţul de Conde 
au venit la Curte, ce le-a oferit Francisc I? Funcţii de 
şambelani obişnuiţi, cu o leafă de o mie două sute de scuzi, 
asemenea unor simpli gentilomi. Deşi Diane de Poitiers i-a 
oferit bunuri imense, o funcţie frumoasă pe lângă coroană 
şi favoarea regelui, Vidamul a refuzat. 

Apoi, acest Bourbon, deja răzvrătit, s-a căsătorit cu 
Jeanne, fiica baronului d'Estissac, cu care nu a avut niciun 
copil. Această dovadă de mândrie l-a recomandat în mod 
firesc pe Vidam în faţa Catherinei, care l-a întâmpinat cu o 
favoare vădită şi care şi-a făcut din el un prieten devotat. 
Istoricii l-au comparat pe ultimul duce de Montmorency, 
decapitat la Toulouse, cu Vidamul de Chartres, pentru arta 
de a plăcea, pentru meritul şi talentul său. Henric al II-lea 


nu s-a arătat deloc gelos, n-a părut să bănuiască faptul că o 
regină a Franţei poate să uite care îi este locul, nici că o 
Medici ar fi putut uita onoarea pe care i-a făcut-o un Valois. 

În momentul în care regina cocheta; se spune, cu Vidamul 
de Chartres, ea era aproape abandonată de rege, după 
naşterea ultimului copil. 

Această tentativă nu a servit, aşadar, la nimic, căci regele 
a murit purtând culorile Dianei de Poitiers. La moartea 
acestuia, regina Catherine se afla, deci, în relaţii de 
galanterie cu Vidamul, situaţie care era întru totul 
conformă moravurilor vremii, în care dragostea era pe cât 
de cavalerească, pe atât de licenţioasă, şi în care cele mai 
frumoase acţiuni erau pe cât de fireşti, pe atât de 
blamabile; doar că istoricii, ca întotdeauna, au comis 
greşeala de a considera excepţia drept regulă. Cei patru fii 
ai lui Henric al II-lea făceau nulă poziţia Bourbonilor, cu 
toţii excesiv de săraci şi copleşiţi de disprețul pe care 
trădarea conetabilului o arunca asupra lor, în ciuda 
motivelor care l-au constrâns pe conetabil să părăsească 
regatul. Vidamul de Chartres, care a fost pentru prinţul de 
Conde ce a fost Richelieu pentru Mazarin, tatăl şi modelul 
său într-ale politicii, şi, în plus, maestrul său într-ale 
galanteriei, a ascuns ambiția excesivă a casei lor sub 
aparențele lejerităţii. Nefiind în stare să lupte împotriva 
Casei de Guise, a Casei de Montmorency, împotriva prinților 
Scoției, a cardinalilor, a familiei Bouillon, s-a distins totuşi 
prin amabilitate, prin bune maniere, prin spiritul său, ceea 
ce i-a atras favorurile celor mai fermecătoare femei. 

A fost unul dintre acei oameni privilegiați, a căror seducţie 
era irezistibilă şi care datorau iubirii mijloacele de a-şi 
păstra rangul. Bourbonii nu s-ar fi supărat, cum a făcut 
Jarnac, de clevetirea de la Châtaigneraie: ei acceptau cu 
mare uşurinţă pământurile şi castelele amantelor lor, 
dovadă fiind prinţul de Conde, care a acceptat pământul de 
la Saint-Valery de la doamna mareşal de Saint-Andre. 


La moartea lui Henric al II-lea, în timpul primelor douăzeci 
de zile de doliu, situaţia Vidamului s-a schimbat încetul cu 
încetul. 

Obiect al atenţiilor reginei-mame şi făcându-i curte cum i 
se putea face unei regine, în foarte mare secret, el păru 
sortit să joace un rol, şi Catherine a decis să se servească 
de el. Acest prinţ a primit de la ea scrisori pentru prinţul de 
Conde, în care ea demonstra necesitatea alierii împotriva 
familiei de Guise. Aflând despre această intrigă, membrii 
familiei de Guise intră în camera reginei pentru a-i smulge 
ordinul de a-l trimite pe Vidam la Bastilia, şi Catherine este 
nevoită să se supună. După câteva luni de captivitate, 
Vidamul moare în ziua în care iese din închisoare, cu puţin 
timp înainte de conspirația de la Amboise. Acesta a fost 
deznodământul primei şi singurei iubiri a Catherinei. 

Scriitorii protestanți au spus că regina a pus să-l 
otrăvească pe Vidam pentru ca acesta să ia cu el în 
mormânt secretul galanteriilor sale! Iată ce a însemnat 
pentru această femeie ucenicia în anticamera puterii 
regale. 

Partea întâi. 

Martirul calvinist. 

Puţini ştiu astăzi cât de rudimentare erau locuinţele 
burghezilor din Paris în secolul al XIV-lea şi cât de simplă le 
era viaţa. Poate tocmai această simplitate a acţiunii şi a 
gândirii a fost cauza măreției acestei vechi burghezii care a 
fost, cu siguranţă, mare, liberă şi nobilă, poate cu mult mai 
mult decât burghezia din zilele noastre; istoria ei rămâne să 
fie scrisă, căci ea cere şi aşteaptă un om de geniu. Inspirată 
de incidentul puţin cunoscut care formează fondul acestui 
studiu şi care va fi unul dintre cele mai remarcabile din 
istoria burgheziei, această observaţie va ajunge, fără 
îndoială, pe buzele întregii lumi, după această poveste. Este 
pentru prima oară în istorie când concluzia precede 
faptele? 


În 1560, casele de pe strada Vieille-Pelleterie mărgineau 
malul stâng al Senei, între podul Notre-Dame şi Pont-au- 
Change. Drumul public şi casele ocupau spaţiul pe care se 
întinde singura cale de pe cheiul actual. Fiecare casă, 
aşezată chiar pe Sena, le permitea locuitorilor să coboare la 
ea pe scările de lemn sau de piatră, apărate de grilaje 
solide de fier sau porţi de lemn bătute în cuie. Aceste case 
aveau, ca şi cele din Veneţia, o poartă pe uscat şi o poartă la 
apă. În momentul publicării acestui studiu nu mai există 
decât o singură casă de acest gen care să poată aminti de 
vechiul Paris şi care va dispărea curând; este chiar în colţul 
de la Petit-Pont, în faţa corpului de gardă de la H6tel-Dieu. 
Altădată, fiecare locuinţă prezenta pe partea cu apă 
fizionomia bizară pe care i-o imprima fie meseria 
locatarului şi obiceiurile sale, fie originalitatea 
construcţiilor inventate de proprietari pentru a uza sau a 
abuza de Sena. Podurile fiind construite şi aproape toate 
încărcate cu mai multe mori decât puteau permite nevoile 
navigării, Sena număra în Paris atâtea bazine închise câte 
poduri. Anumite bazine ale vechiului Paris ar fi dăruit 
picturii tonuri preţioase. Ce pădure înfăţişau grinzile 
încrucişate care susțineau morile, imensele ecluze şi roţile 
lor! Ce efecte unice produceau proptelele folosite pentru a 
face casele să înainteze pe fluviu! Din păcate, pictura de 
gen nu exista pe atunci, iar gravura era doar o copilărie; 
am pierdut, aşadar, acest curios spectacol, jucat încă, dar 
într-o mică măsură, de anumite oraşe de provincie unde 
râurile sunt zimţate de case de lemn, şi unde, ca la 
Vendme, bazinele pline de ierburi înalte sunt separate de 
grilaje imense ce izolează proprietăţile care se întind pe 
cele două maluri. Numele acestei străzi, acum şters de pe 
hartă, indică într-o oarecare măsură genul de comerţ care 
se făcea acolo. În acele vremuri, negustorii dedaţi unei 
anumite ocupaţii, în loc să se împrăştie prin oraş, stăteau 
împreună şi se protejau astfel unii pe alţii. Uniţi din punct 
de vedere social prin Corporaţia care le limita numărul, 


erau strânşi într-o Confrerie şi de către biserică. Astfel, 
preţurile se putea menţine. Şi apoi, meşterii nu erau la 
cheremul lucrătorilor şi nu se supuneau capriciilor lor, ca în 
zilele noastre; din contră, aveau grijă de ei, îi tratau ca pe 
copiii lor şi îi iniţiau în fineţea lucrului. Pentru a deveni 
meşter, un lucrător trebuie să facă o capodoperă, 
întotdeauna închinată sfântului care le ocrotea Confreria. 
Îndrăzniţi oare să spuneţi că lipsa concurenţei distrugea 
sentimentul perfecțiunii, împiedica frumuseţea produselor 
dumneavoastră, a căror admiraţie faţă de operele vechilor 
meşteşugari a creat noua îndeletnicire a vânzătorului de 
vechituri? În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, comerţul cu 
blănuri era una dintre cele mai înfloritoare industrii. 
Dificultatea de a-ţi procura blănurile care, aduse din Nord, 
necesitau călătorii lungi şi periculoase dădea un preţ 
excesiv produselor de blană. Atunci, ca şi acum, preţul 
exagerat ducea la un consum foarte ridicat, căci vanitatea 
nu cunoaşte obstacole, în Franţa şi în alte regate, existau 
ordonanţe ce rezervau portul de blănuri doar nobilimii, 
ceea ce atestă rolul herminei în vechile blazoane, dar până 
şi anumite blănuri rare, ca şi vairul, care era, fără îndoială, 
zibelina imperială, nu puteau fi purtate decât de către regi, 
duci şi seniori învestiţi cu anumite funcţii. Se făcea 
deosebire între marele şi micul vair. De o sută de ani 
încoace, acest cuvânt a căzut atât de mult în desuetudine, 
încât într-un număr infinit de ediţii ale poveştilor lui 
Perrault, celebrul papuc al Cenuşăresei, fără îndoială de 
mic vair, este înfăţişat ca fiind de sticlă. În ultima vreme, 
unul dintre cei mai distinşi poeţi ai noştri a fost silit să 
restabilească adevărata ortografie a acestui cuvânt pentru 
instruirea confraţilor săi foiletoniştii, referindu-se la 
Cenerentola2 1, unde papucul simbolic este înlocuit cu un 
inel care nu semnifică mai nimic. Fireşte, ordonanţele cu 
privire la portul blănurilor erau în mod continuu înfrânate 
spre marea bucurie a blănarilor. Preţul ridicat al stofelor şi 
al blănurilor făcea, pe atunci, dintr-un veşmânt unul dintre 


cele mai trainice lucruri, asemenea mobilelor, armurilor, 
detaliilor vieţii aspre ale secolului al XV-lea. O femeie nobilă, 
un senior, orice om bogat, ca şi orice burghez, posedau cel 
mult două veşminte pe sezon, care ţineau toată viaţa lor şi 
chiar mai mult. Aceste haine se lăsau moştenire copiilor. De 
aceea, în contractele de căsătorie, clauza cu privire la arme 
şi veşminte, astăzi aproape inutilă din pricina valorii mici a 
garderobelor reînnoite neîncetat, era pe vremea aceea de 
un interes extraordinar. Preţul ridicat le adusese 
stabilitatea. Toaleta unei femei constituia un capital enorm, 
numărat în casă, închis în cufere imense care ameninţă, 
astăzi, tavanele apartamentelor noastre moderne. Găteala 
unei femei de la 1840 nu este decât dezabieul unei mari 
doamne de la 1540. Astăzi, descoperirea Americii, uşurinţa 
transporturilor, ruina deosebirilor sociale care a dus la 
ruina deosebirilor aparente, totul a redus blănurile la ceea 
ce sunt de fapt, adică aproape nimic. Obiectul pe care-l 
vinde astăzi un blănar, ca altădată, pe douăzeci de livre, a 
urmat scăderii valorii banului; altădată, livra valora mai 
mult decât douăzeci de franci de astăzi. Azi, mica burgheză 
şi curtezana care-şi tivesc pelerinele cu jder ignoră faptul 
că, în 1440, un sergent al oraşului mai rău intenţionat le-ar 
fi arestat pe loc şi le-ar fi dus dinaintea judecătorului la 
Châtelet. Englezoaicele, înnebunite după hermină, nu ştiu 
că, odinioară, doar reginele, ducesele şi cancelarii Franţei 
puteau purta această blană regală. Există, astăzi, mai multe 
familii înnobilate, al căror nume adevărat este Pelletier22 
sau Lepelletier, şi a căror origine se datorează, în mod 
evident, vreunei bogate prăvălii de blănuri, căci majoritatea 
numelor burgheze au fost la început porecle. Această 
digresiune explică nu numai lungile certuri referitoare la 
întâietatea pe care Confreria postăvarilor a avut-o, vreme 
de două secole, faţă de Confreria blănarilor şi a 
negustorilor de mărunţişuri (fiecare dintre ele voia să fie 
prima, considerată cea mai de seamă din Paris), dar şi 
importanţa domnului Lecamus, blănarul ce avea cinstea să 


îmbrace cele două regine, Catherine de Medicis şi Maria 
Stuart, şi întreg parlamentul, să fie de douăzeci de ani în 
sindicatul corporației sale şi să locuiască pe această stradă. 

Casa lui Lecamus era una dintre cele care formau cele trei 
colţuri ale intersecţiei situate mai jos de Pont-au-Change şi 
unde n-a mai rămas astăzi decât turnul Palatului Justiţiei, 
care era al patrulea colţ. În colţul acestei case, situat în 
unghiul format de Pont-au-Change şi cheiul numit acum 
Cheiul Florilor, arhitectul amenajase o nişă pentru o 
Madonă, luminată neîncetat de lumânări, decorată cu 
buchete de flori, naturale în anotimpurile frumoase şi 
artificiale iarna. În colţul dinspre strada Podului, ca şi în cel 
dinspre strada Vieille-Pelleterie, casa era sprijinită pe stâlpi 
de lemn. Toate casele din cartierele comerciale aveau, sub 
aceşti stâlpi, o galerie pe unde trecătorii puteau să se 
plimbe la adăpost, pe un teren acoperit de noroiul pe care-l 
aduceau cu ei şi care era destul de întărit. În toate oraşele 
din Franţa, aceste galerii au fost numite stâlpi, nume 
generic căruia i se adăuga calificarea comerţului, ca de 
exemplu stâlpii Halelor, stâlpii Abatorului. Aceste galerii, 
necesare atmosferei pariziene, atât de schimbătoare şi de 
ploioasă, care contura fizionomia oraşului, au dispărut în 
întregime. După cum nu mai există decât o singură casă 
situată pe malul Senei, tot aşa abia de mai există, pe o 
lungime de o sută de paşi, vechii stâlpi ai Halelor, ultimii 
care au rezistat timpului; însă, în câteva zile, şi această 
rămăşiţă din întunecatul labirint al vechiului Paris va fi 
demolată. Desigur, existenţa acestor dărâmături ale evului 
Mediu este incompatibilă cu măreţia Parisului modern. De 
aceea, aceste observaţii tind să regrete mai puţin aceste 
fragmente din vechiul oraş decât să păstreze tabloul 
ultimelor lor dovezi vii, gata să moară, şi să îngăduie 
descrieri preţioase pentru un viitor care urmăreşte 
îndeaproape secolul actual. 

Pereţii acestei case erau construiți din lemn acoperit cu 
ardezie. Intervalele dintre fiecare bucată de lemn, aşa cum 


se mai vede încă în câteva vechi oraşe de provincie, 
fuseseră umplute de cărămizi ale căror grosimi diferite 
alcătuiau un desen numit punct de Ungaria. Pervazurile 
ferestrelor şi lintourile lor, tot din lemn, erau bogat 
sculptate, în aceeaşi manieră ca şi stâlpul din colţ, care se 
ridica deasupra Madonei, şi stâlpii vitrinei magazinului. 
Fiecare fereastră, fiecare grindă principală ce despărţea 
etajele desena arabescuri de personaje sau de animale 
fantastice, culcate în frunzişuri imaginare. În partea 
dinspre stradă, ca şi în cea dinspre apă, casa avea drept 
pălărie un acoperiş asemănător cu două cărţi de joc 
sprijinite una de cealaltă, având astfel vedere şi la stradă, şi 
la apă. Acoperişul, asemenea caselor elveţiene, destul de 
mare pentru ca să aibă la etajul al doilea o galerie 
exterioară, împodobită cu baluştri, pe care burghezia se 
plimba la adăpost, cu deschidere spre toată stradă sau spre 
bazinul cuprins între cele două poduri şi cele două rânduri 
de case. 

Casele situate pe râu aveau pe atunci o valoare foarte 
mare. La acea epocă, sistemul canalelor şi al fântânilor 
urma să fie creat, nu exista decât canalizarea de centură, 
terminată de Aubriot, primul om de geniu, cu o voinţă de 
fier, care s-a gândit, pe timpul lui Carol al V-lea, la asanarea 
Parisului. Casele situate ca şi cea a lui Lecamus aflau în 
Sena atât apa necesară vieţii, cât şi scurgerea naturală a 
apelor pluviale şi menajere. Imensele lucrări pe care le-au 
făcut în acest domeniu starostii negustorilor sunt pe cale de 
dispariţie. Astăzi, doar cvadragenarii îşi mai amintesc de 
gropile care înghiţeau apele pe strada Montmartre, strada 
du Temple etc. Aceste teribile guri de scurgere au fost, în 
acele vremuri, extraordinare binefaceri. Locul lor va fi, fără 
îndoială, marcat pentru totdeauna prin ridicarea 
neaşteptată a şoselei în locul unde se deschideau: alt 
amănunt arheologic inexplicabil peste două secole pentru 
istoric. Într-o zi, prin anul 1816, o fetiţă care-i ducea unei 
actriţe de la Ambigu diamantele pentru un rol de regină, a 


fost surprinsă de o aversă şi împinsă cu atâta putere în 
canalul din strada du Temple, încât era gata să dispară în el 
de n-ar fi fost ajutată de un trecător emoţionat de ţipetele 
ei; dar ea a scăpat diamantele, care au fost regăsite în gura 
canalului. Această întâmplare a făcut mare vâlvă, a dat 
greutate reclamaţiilor pentru suprimarea acestor guri ce 
înghiţeau apele şi fetiţele. Aceste construcţii ciudate, înalte 
de cinci picioare, erau prevăzute cu gratii mai mult sau mai 
puţin mobile sau împrejmuite cu grilaj, determinând 
inundarea pivniţelor când râul artificial produs de o ploaie 
puternică se oprea la gratiile încărcate de gunoaiele pe 
care riveranii uitau adesea să le ridice. 

Vitrina prăvăliei domnului Lecamus era la lumină, dar 
încadrată de rame de plumb care făceau ca localul să fie 
foarte întunecat. Blănurile erau duse la domiciliu pentru 
persoanele bogate. Cât despre cei care veneau să cumpere 
de la blănar, li se arătau mărfurile la lumina zilei, între 
stâlpi, stânjeniţi cu toţii, s-o recunoaştem, de măsuţele şi de 
băieţii de prăvălie, aşezaţi pe taburete, aşa cum se mai 
putea vedea sub stâlpii Halelor, acum cincisprezece ani. Din 
aceste locuri, băieţii de prăvălie, ucenicii şi ucenicele 
vorbeau, îşi punea întrebări, îşi răspundeau, îi strigau pe 
trecători, obiceiuri din care s-a inspirat marele Walter Scott 
în Aventurile lui Nigel. Firma, reprezentată de o hermină, 
atârna în afară aşa cum atârnă cele ale unor hanuri de la 
sate, şi se prelungea dintr-un stâlp de fier aurit, lucrat în 
ajur. Deasupra herminei era scris, pe o faţă: 

LECAMUS, BLĂNAR AL DOAMNEI REGINE ŞI AL 
DOMNULUI NOSTRU REGELE, lar pe cealaltă faţă: 

AL DOAMNEI REGINE-MAME ŞI AL DOMNILOR DIN 
PARLAMENI. 

Aceste cuvinte al doamnei regine-mame fuseseră adăugate 
de puţin timp. Poleiala de aur era nouă. Această schimbare 
indica revoluţia recentă produsă de moartea subită şi 
violentă a lui Henric al II-lea, care a ruinat numeroase averi 
la Curte şi care a început-o pe cea a familiei de Guise. 


Camera din spatele prăvăliei dădea înspre apă. În această 
încăpere stăteau respectabilul burghez şi soţia sa, 
domnişoara Lecamus. În acele vremuri, soţia unui bărbat 
care nu era nobil nu avea dreptul la titlul de doamnă; dar 
soțiile burghezilor din Paris aveau dreptul la titlul de 
domnişoară, datorită privilegiilor acordate şi confirmate 
soţilor lor de mai mulţi regi, cărora aceştia le făcuseră 
servicii deosebite. Între această încăpere din spate şi 
magazin se ridica o spirală de lemn, un fel de scară ce 
ducea la etajele superioare, unde era magazia cea mare, 
camera bătrânului cuplu, şi la mansardele luminate de 
lucarne, unde locuiau copiii, servitoarea, ucenicii şi băieţii 
de prăvălie. 

Această îngrămădire de familii, servitori şi ucenici, puţinul 
spaţiu pe care fiecare îl avea în interior, unde ucenicii 
dormeau toţi într-o cameră mare sub acoperiş, explică şi 
populaţia numeroasă a Parisului, înghesuită, pe atunci, pe a 
zecea parte din suprafaţa oraşului de astăzi, toate detaliile 
bizare ale vieţii private în Evul Mediu, şi vicleniile amoroase 
care, să nu fie cu supărare istoricilor serioşi, nu se regăsesc 
decât la povestitori, fără de care ele s-ar fi pierdut. În epoca 
aceea, un foarte mare senior, ca amiralul de Coligny, de 
exemplu, ocupa trei camere la Paris, şi suita sa se afla într- 
un han vecin. Nu existau pe atunci cincizeci de hoteluri la 
Paris, adică cincizeci de palate aparţinând prinților suverani 
sau marilor vasali, a căror existenţă era superioară celor 
mai mari suverani germani, precum ducele de Bavaria sau 
Electorul de Saxa. Bucătăria Casei Lecamus se afla sub 
camera din dosul prăvăliei, dinspre râu. Ea avea o uşă cu 
geamuri ce dădea spre un fel de balcon de fier, de unde 
bucătăreasa putea să scoată apă cu găleata şi unde spăla 
lenjeria casei. Camera din fundul prăvăliei ţinea, aşadar, loc 
de sufragerie, cabinet şi salon al negustorului. În această 
încăpere importantă, întotdeauna garnisită cu lambriuri 
bogate, împodobită cu câteva obiecte de artă, se scurgea 
viaţa negustorului: acolo se ţineau ospeţele vesele după 


muncă şi tot acolo şi conferințele secrete despre interesele 
politice ale burgheziei şi ale regalității. Redutabilele 
corporaţii de la Paris puteau pe atunci să înarmeze o sută 
de mii de oameni. Astfel, în acea perioadă, hotărârile 
negustorilor erau sprijinite de servitorii, băieţii de prăvălie, 
ucenicii şi lucrătorii lor. Burghezii aveau în starostele 
negustorilor un conducător care-i comanda, şi la Primărie, 
un palat unde aveau dreptul să se reunească. În acest 
faimos vorbitor al burghezilor au avut loc deliberări 
solemne. Fără permanentele sacrificii, din cauza cărora 
războiul devenise insuportabil pentru corporaţii, obosite de 
pierderi şi de foamete, Henric al IV-lea, acest răzvrătit, 
ajuns în cele din urmă rege, poate că n-ar fi intrat niciodată 
în Paris. Fiecare îşi poate schiţa cu uşurinţă fizionomia 
acestui colţ al vechiului Paris, unde cotesc podul şi cheiul, 
unde se înalţă arborii de pe Cheiul Florilor şi unde nu mai 
rămâne, de pe vremea aceea, decât înaltul şi celebrul turn 
al Palatului, care a dat semnalul în Noaptea Sfântului 
Bartolomeu. Ciudat lucru! Una dintre casele situate la baza 
acestui turn, înconjurat pe atunci de prăvălii de lemn, cea a 
lui Lecamus, urma să vadă născându-se una dintre faptele 
care aveau să pregătească această noapte a masacrelor, din 
nefericire mai mult favorabilă decât fatală calvinismului. 

În momentul în care începe această povestire, îndrăzneala 
noilor doctrine religioase făcea Parisul să clocotească. Un 
scoţian, pe nume Stuart, tocmai îl asasinase pe preşedintele 
Minard, membru al Parlamentului, căruia opinia publică îi 
atribuia cea mai mare vină în supliciul consilierului Anne du 
Bourg, ars în Piaţa Greve, după croitorul răposatului rege, 
pe care Henric al II-lea şi Diane de Poitiers puseseră să fie 
interogat în prezenţa lor. Parisul era atât de supravegheat, 
încât arcaşii obligau trecătorii să se închine în faţa Madonei 
pentru a-i descoperi, astfel, pe eretici, care o făceau fără 
prea mare tragere de inimă sau chiar refuzau un act 
contrar ideilor lor. Cei doi arcaşi care ocupaseră colţul casei 
Lecamus tocmai plecaseră; astfel Cristophe, fiul blănarului, 


vehement bănuit că i-ar trăda pe catolici, putuse să iasă 
fără să se teamă că-l vor obliga să adore imaginea 
Fecioarei. La ora şapte seara, în aprilie 1560, începea 
noaptea; aşadar, ucenicii, nemaivăzând decât câteva 
persoane trecând pe sub stâlpii din dreapta şi din stânga ai 
străzii, băgau înăuntru mărfurile expuse ca mostre pentru a 
putea închide casa şi prăvălia. Cristophe Lecamus, tânăr 
înflăcărat, de douăzeci şi doi de ani, stătea în picioare în 
pragul porţii, preocupat în aparenţă să-i privească pe 
ucenici. 

— Domnule, îi spuse unul dintre ei lui Cristophe, arătându- 
i un bărbat care se plimba de colo-colo pe sub galerie, cu un 
aer nehotărât, poate-i vreun hoţ sau vreun spion, dar, în 
orice caz, ţăranul ăsta nu poate fi un om cinstit: dacă ar 
avea de vorbit afaceri cu noi, ne-ar aborda franc, în faţă, în 
loc să se tot învârtească, cum şi face. Şi ce faţă are! Zise el, 
maimuţărindu-l pe necunoscut. Cum îşi ascunde nasul sub 
manta! Ce ochi galbeni! Ce chip de flămând! 

Când necunoscutul descris astfel de ucenic îl văzu pe 
Cristophe singur în pragul prăvăliei, părăsi în grabă galeria 
opusă pe unde se plimba, traversă strada, veni pe sub 
stâlpii casei Lecamus, şi când trecu prin faţa prăvăliei, 
înainte ca ucenicii să se întoarcă pentru a închide 
obloanele, îl aborda pe tânăr 

— Sunt Chaudieu! Zise el cu voce înceată. 

Auzind numele unuia dintre cei mai iluştri pastori şi dintre 
cei mai devotați actori ai teribilei drame numite Reformă, 
Cristophe tresări, aşa cum ar fi tresărit un ţăran credincios, 
recunoscându-şi regele deghizat 

— Poate doriţi să vedeţi nişte blănuri? Deşi e aproape 
întuneric, am să vă arăt chiar eu câteva, spuse Cristophe 
vrând să-i înşele pe ucenicii pe care îi auzea în spatele lui. 

Îl invită printr-un gest pe pastor să intre; dar acesta îi 
răspunse că preferă să vorbească afară. Cristophe merse 
să-şi ia boneta şi îl urmă pe discipolul lui Calvin. 


Deşi exilat printr-un edict, Chaudieu, plenipotenţiarul 
secret al lui Theodore de Beze şi al lui Calvin, care comanda 
de la Geneva, Reforma franceză, se ducea şi venea, 
înfruntând supliciul crud la care Parlamentul, în acord cu 
Biserica şi Regalitatea, pentru a da un exemplu teribil, îl 
condamnase pe unul dintre membrii săi, celebrul Anne du 
Bourg. Acest pastor, care avea un frate căpitan, unul dintre 
cei mai buni soldaţi ai amiralului Coligny, a fost unul dintre 
braţele cu care Calvin a răscolit Franţa la începutul celor 
douăzeci de ani de războaie religioase, pe atunci gata să se 
aprindă. 

Acest pastor este una dintre rotiţele secrete care pot să 
explice mai bine acţiunea extraordinară a Reformei. 
Chadieu îl puse pe Cristophe să coboare pe malul apei 
printr-un pasaj subteran asemănător cu cel de la Arche 
Marion, închis acum zece ani. Această trecere, situată între 
casa lui Lecamus şi casa vecină, se afla sub strada Vieille- 
Pelleterie, şi se numea Pont-aux-Fourreurs23. 

Aceasta servea, într-adevăr, vopsitorilor din oraş care-şi 
spălau acolo firele, mătăsurile şi stofele. Acolo era o 
bărcuţă, păzită şi condusă de un singur marinar. La prova ei 
se afla un necunoscut mic de statură, îmbrăcat foarte 
simplu. Într-o clipă, barca ajunse în mijlocul Senei, iar 
marinarul o îndreptă sub una dintre arcadele de lemn ale 
Pont-au-Change, unde o prinse cu repeziciune de un inel de 
fier. 

Nimeni nu spuse încă nimic. 

— Aici putem vorbi fără teamă, nu există nici spioni, nici 
trădători, spuse Chaudieu, privindu-i pe cei doi 
necunoscuţi. Poţi să dai dovadă de devotamentul care 
trebuie să-i anime pe martiri? Eşti gata să înduri orice 
pentru cauza noastră sfântă? Ţi-e teamă de supliciile pe 
care le-au îndurat croitorul răposatului rege, consilierul du 
Bourg şi care-i aşteaptă pe majoritatea dintre noi? Îl 
întrebă el pe Cristophe, afişând o faţă radioasă. 


— Voi propovădui Evanghelia, răspunse simplu Lecamus 
privind spre ferestrele încăperii din dosul prăvăliei. 

Lampa din casă, aşezată pe masa unde, fără îndoială, tatăl 
său răsfoia registrele comerciale, îi aminti prin lumina ei 
bucuriile familiei şi viaţa paşnică la care tocmai renunţa. Fu 
o viziune rapidă, dar completă. Tânărul îmbrăţişa cu 
privirea acest cartier plin de armonii burgheze, unde se 
scursese copilăria lui fericită, unde trâia Babette Lallier, 
logodnica lui, unde totul îi promitea o existenţă blândă şi 
bogată; îşi văzu trecutul, viitorul şi sacrifică totul, sau ce-l 
puţin şi-l jucă. Aşa erau oamenii acelor vremuri. 

— Să nu mergem mai departe, spuse marinarul impetuos, 
îl cunoaştem ca pe unul din sfinţii noştri! Dacă scoţianul n- 
ar fi dat lovitura, el ar fi trebuit să-l ucidă pe infamul 
preşedinte Minard! 

— Da, spuse Lecamus. Viaţa mea aparţine Bisericii şi o 
dăruiesc cu bucurie pentru triumful Reformei, la care m-am 
gândit în mod serios. Ştiu ce facem noi pentru bunăstarea 
poporului. Pe scurt, papistaşii împing spre celibat, iar 
Reforma, spre familie. Este vremea să scăpăm Franţa de 
călugării ei, să înapoiem bunurile lor Coroanei care le va 
vinde, mai devreme sau mai târziu, burgheziei. Să ştim să 
murim pentru copiii noştri şi pentru ca, într-o zi, familiile 
noastre să fie libere şi fericite! 

Figura tânărului entuziast, cea a lui Chaudieu, a 
marinarului, a necunoscutului aşezat pe bancă, luminate de 
ultimele sforţări ale crepusculului, formau un tablou care 
trebuie cu atât mai mult să fie descris, cu cât această 
descriere conţine toată istoria unor vremuri, dacă e 
adevărat că este dat unor oameni să rezume spiritul unui 
secol. 

Reforma religioasă încercată de Luther în Germania, de 
John Knox în Scoţia, de Calvin în Franţa a pus stăpânire mai 
ales pe clasele inferioare, în a căror gândire pătrunsese. 
Marii seniori n-au sprijinit această mişcare decât pentru a 
servi unor interese străine cauzei religioase. Acestor 


diferite partide li s-au adăugat aventurieri, seniori ruinaţi, 
soldaţi cărora orice tulburare le prindea la fel de bine. Dar 
la meşteşugari şi la negustori, credinţa a fost sinceră şi 
bazată pe calcule. Poporul sărac adera imediat la religia 
care înapoia statului bunurile ecleziastice, care suprima 
mănăstirile, care-i priva pe demnitarii Bisericii de imensele 
lor venituri. Întregul comerţ a evaluat beneficiile acestei 
operaţiuni religioase şi i s-a dedicat cu trup, suflet şi pungă. 
Dar la tinerii din burghezia franceză, Reforma a întâlnit 
această dispoziţie nobilă a sacrificiului de orice fel, care 
însufleţeşte tineretul şi căreia egoismul îi este necunoscut. 
Bărbaţi eminenţi, spirite pătrunzătoare, cum se întâlnesc 
întotdeauna în sânul maselor, ghiceau Republica în 
Reformă, şi voiau să stabilească în toată Europa guvernarea 
Provinciilor Unite care au sfârşit prin a triumfa în lupta lor 
împotriva celei mai mari puteri din acea epocă, Spania 
guvernată de Filip al II-lea şi reprezentată în Ţările de Jos 
de ducele de Alba. Jean Hotoman medita pe atunci la 
faimoasa sa carte în care există acest proiect şi care a 
răspândit în Franţa fermentul acestor idei, readuse la viaţă 
de Ligă, oprimate de Richelieu, şi apoi de Ludovic al XIV- 
lea; dar care au reapărut odată cu economiştii, cu 
enciclopediştii sub Ludovic al XV-lea şi care au izbucnit sub 
Ludovic al XVI-lea, întotdeauna protejate de ramurile 
cadete, de Casa d'Orleans în 1790, ca şi de Casa de 
Bourbon în 1590. Cine spune cercetare spune revoltă. 
Orice revoltă este fie mantia sub care se ascunde un prinţ, 
fie scutecele unei noi dominaţii. Casa de Bourbon, mezina 
Casei de Valois, se agita la baza Reformei. În momentul în 
care barca plutea pe sub arcadele de la Pont-au-Change, 
problema era din ce în ce mai complicată din pricina 
ambițiilor familiei de Guise care rivaliza cu Bourbonii; de 
aceea, Coroana, reprezentată de Catherine de Medicis, 
timp de treizeci de ani, a reuşit să susţină lupta punându-i 
pe unii în faţa celorlalţi; în timp ce mai târziu, Coroana, în 
loc să fie smucită de mai multe mâini, s-a pomenit în faţa 


poporului fără nici un fel de barieră: Richelieu şi Ludovic al 
XIV-lea o doborâseră pe cea a nobilimii, Ludovic al XV-lea o 
doborâse pe cea a Parlamentului. Singur în faţa poporului, 
aşa cum a fost atunci Ludovic al XVI-lea, un rege va 
sucomba întotdeauna. 

Cristophe Lecamus reprezenta cu mândrie partea 
înflăcărată şi devotată a poporului: figura lui palidă avea 
aerul acela rece şi blând prin care se disting anumiţi blonzi; 
părul îi bătea în galben arămiu; ochii de un gri albăstrui îi 
străluceau, iar sufletul său frumos se reflecta doar prin ei; 
căci chipul său rău desenat nu-i ascundea iregularităţile 
formei oarecum triunghiulare prin aerul acesta de o 
nobleţe care se remarcă doar la oamenii învăţaţi, şi fruntea 
lui îngustă vădea o mare energie. Viaţa părea că-şi are 
sursa doar în pieptul său puţin supt. Mai mult nervos decât 
sangvin, Cristophe oferea privirii o carnaţie aţoasă, slabă, 
dar dură. Nasul său ascuţit trăda o fineţe populară, ca şi 
fizionomia care anunţa o inteligenţă capabilă să se descurce 
bine în orice punct al pământului, fără a avea însă 
posibilitatea de a-i cuprinde întinderea. Ochii săi, a căror 
arcadă a sprâncenelor acoperite de un puf alb părea o 
streaşină, erau puternic încercănaţi de o fâşie de un 
albastru-deschis, şi alb strălucitor la rădăcina nasului; ceea 
ce denotă aproape întotdeauna o exaltare excesivă. 
Cristophe era tocmai poporul care se devotează, care se 
luptă şi care se lasă înşelat; destul de spiritual pentru a 
înţelege şi a sluji o idee, prea nobil ca să tragă vreun folos 
din asta, prea generos pentru a se vinde. Alături de unicul 
fiu al lui Lecamus, Chaudieu, acest pastor înflăcărat, cu 
părul negru, slăbit de atâta veghe, cu tenul galben, cu 
fruntea de luptător, cu gura elocventă, cu ochii negri şi 
aprinşi, cu bărbia scurtă şi ieşită în evidenţă, înfăţişa pe 
deplin acea credinţă creştină care a costat Reforma atâţia 
pastori fanatici şi sinceri, al căror spirit şi curaj au 
înflăcărat poporul. Ajutorul lui Calvin şi al lui Theodore de 


Beze contrasta admirabil cu fiul blănarului. El reprezenta 
pe deplin cauza vie al cărei efect se vedea în Cristophe. 

Nu v-aţi putea imagina altfel focarul conducător al 
maşinăriilor mulţimii. 

Marinarul, om năvalnic, bronzat de aerul tare, călit de 
roua nopţilor şi de arşiţa zilei, cu gura strânsă, cu gesturi 
iuți, cu ochiul lacom asemenea celui al vulturului, cu părul 
negru, scurt şi ondulat, întruchipa pe deplin aventurierul 
care riscă totul într-o acţiune, ca un jucător care-şi pune la 
bătaie întreaga avere pentru o carte. 

Totul în el trezea patimi teribile, o îndrăzneală ce nu dădea 
niciodată înapoi. Muşchii lui puternici erau făcuţi să tacă, 
dar la fel de bine şi să vorbească. El avea mai degrabă un 
aer îndrăzneţ decât nobil. Nasul în vânt, deşi subţire, 
adulmeca lupta. Părea agil şi îndemânatic. L-aţi fi luat, în 
orice altă vreme, drept un şef de partid. Dacă n-ar fi existat 
Reforma, ar fi fost Pizarro, Fernando Cortez, Morgan 
Exterminatorul sau orice altă acţiune violentă. 

Necunoscutul, aşezat pe o bancă şi înfăşurat în pelerină, 
aparţinea, în mod evident, celei mai înalte clase a societăţii. 
Fineţea lenjeriei, croiala, stofa şi mirosul veşmintelor, forma 
şi pielea mănuşilor înfăţişau un om de la Curte, după cum 
ţinuta, mândria, calmul şi privirea înfăţişau un războinic. 
Mai întâi, aspectul său neliniştea şi apoi impunea respect. 
Un om care se respectă pe sine este respectat. Mic şi 
cocoşat, manierele sale înlocuiau într-o clipită dezavantajele 
staturii. Odată gheaţa spartă, el demonstra o veselie a 
hotărârii şi o vioiciune infinită care îl făceau plăcut. Avea 
ochii albaştri, nasul curbat al Casei de Navarra şi profilul 
spaniol al figurii atât de accentuate care trebuia să fie tipul 
regilor Bourboni. 

Pe scurt, scena dobândi un interes imens. 

— Ei bine, spuse Chaudieu în momentul în care tânărul 
Lecamus îşi termină fraza, acest marinar este La Renaudie 
şi iată-l pe prinţul de Conde, adăugă el arătându-l pe 
micuțul cocoşat. 


Deci aceşti patru oameni reprezentau credinţa Poporului, 
inteligenţa Vorbei, Mâna soldatului, dar şi Regalitatea 
ascunsă în umbră. 

— Vei afla ce vrem noi de la dumneata, continuă pastorul 
după o pauză, pentru a-i da timp lui Lecamus să-şi revină 
din uimire. Suntem forţaţi să te iniţiem în cele mai 
importante secrete ale Reformei, tocmai ca să nu facem 
vreo greşeală. 

Prinţul şi La Renaudie continuară vorbele pastorului 
printr-un gest, după ce acesta tăcuse pentru a-l lăsa pe 
prinţ să vorbească, dacă dorea. Ca toţi mai-marii angajaţi în 
astfel de comploturi, şi care au drept tehnică faptul de a nu 
se arăta decât în momentul decisiv, prinţul păstră tăcerea, 
dar nu din laşitate; în aceste împrejurări, el fu sufletul 
conspirației, nu dădu înapoi în faţa niciunui pericol, 
riscându-şi chiar viaţa; dar, dintr-un fel de demnitate 
regală, lăsă explicaţiile acestei acţiuni în mâinile pastorului 
şi se mulţumi să cerceteze noul instrument de care avea să 
se folosească. 

— Fiule, spuse Chaudieu, în limbajul hughenoţilor, vom 
surprinde prostituata romană cu o primă bătălie. În câteva 
zile, trupele noastre vor muri pe eşafod sau fraţii de Guise 
vor pieri. În curând, regele şi cele două regine vor fi în 
mâinile noastre. lată prima chemare la arme a religiei 
noastre în Franţa, şi nu va înceta decât atunci când totul va 
fi cucerit: aici este vorba despre Națiune, nu despre Regat. 
Majoritatea mai-marilor din regat văd unde vor să ajungă 
cardinalul de Lorena şi ducele, fratele său. Sub pretextul 
apărării religiei catolice, Casa de Lorena vrea să revendice 
coroana Franţei ca patrimoniu personal. Sprijinită de 
Biserică, din care şi-a făcut un aliat formidabil, îi are pe 
călugări drept susţinători, acoliţi şi spioni. Ea se dă drept 
tutore al tronului pe care vrea să-l uzurpe, şi protectoare a 
Casei de Valois pe care vrea să o distrugă. Dacă noi ne 
hotărâm să ridicăm armele, o facem fiindcă sunt amenințate 
atât libertăţile poporului, cât şi interesele nobilimii. Trebuie 


să înăbuşim din faşă o grupare atât de odioasă precum cea 
a Casei de Burgundia, care odinioară a trecut Parisul şi 
Franţa prin foc şi sabie. A fost nevoie de un Ludovic al XI- 
lea pentru a pune capăt certurilor dintre membrii Casei de 
Burgundia şi Coroană; dar astăzi, un prinţ de Conde va şti 
să-i împiedice pe membrii familiei de Lorena să înceapă din 
nou cearta. Nu este vorba de un război civil, ci de un duel 
pe viaţă şi pe moarte între Casa de Guise şi Reformă: vom 
face să le cadă capetele, sau ei le vor face să cadă pe ale 
noastre. 

— Bine zis! Strigă prinţul. 

— În aceste împrejurări, Cristophe, reluă La Renaudie, noi 
nu vrem să neglijăm nimic ca să ne întărim partidul, căci 
există un partid în Reformă, partidul intereselor ofensate, al 
nobililor sacrificați familiei de Lorena, al bătrânilor căpitani 
păcăliţi în mod nedemn la Fontainebleau, de unde i-a 
izgonit cardinalul, punând să se ridice spânzurători ca să-i 
atârne în ele pe cei care-i cereau regelui banii pentru 
costume şi pentru soldele întârziate. 

— Iată, fiule, reluă Chaudieu, observând la Cristophe un 
fel de teamă, iată ce ne obligă să triumfăm cu ajutorul 
armelor de foc, în loc să triumfăm prin convingere şi prin 
martiriu. Regina-mamă e pe punctul să adopte vederile 
noastre, nu că ar vrea să abjure, nu a ajuns ea încă acolo, 
dar va fi poate silită la asta de triumful nostru. Oricum ar fi, 
umilită şi disperată, văzând că trece în mâinile familiei de 
Guise puterea, pe care nădâăjduia s-o exercite după moartea 
regelui, înspăimântată de autoritatea pe care o capătă 
tânăra regină Maria, nepoata prinților de Lorena şi 
totodată ajutorul lor, regina Catherine trebuie să fie dispusă 
să-şi ofere sprijinul prinților şi seniorilor care vor încerca o 
lovitură pentru a o elibera. În clipa aceasta, deşi în 
aparenţă devotată prinților de Guise, ea îi urăşte, le doreşte 
pieirea şi se va sluji de noi împotriva lor; dar Monseniorul 
se va sluji de ea împotriva tuturor. Regina-mamă va fi de 
acord cu planurile noastre. Vom avea de partea noastră pe 


conetabil, pe care Monseniorul tocmai l-a întâlnit la 
Chantilly, dar care nu vrea să facă nici o mişcare decât la un 
ordin al stăpânilor săi. Unchi al Monseniorului, el nu-l va 
lăsa niciodată la ananghie, iar acest prinţ generos nu ezită 
în faţa niciunui pericol pentru a-l convinge pe Anne de 
Montmorency. Totul e pregătit şi noi te-am ales pe tine 
pentru a-i comunica reginei Catherine tratatul nostru de 
alianţă, proiectele de edicte şi bazele noii guvernări. Curtea 
se află la Blois. Mulţi dintre ai noştri sunt acolo; dar aceia 
sunt viitorii noştri conducători. Şi asemenea Monseniorului, 
zise el, arătându-l pe prinţ, ei nu trebuie să fie niciodată 
bănuiţi: noi trebuie să ne jertfim cu toţii pentru ei. Regina- 
mamă şi prietenii noştri sunt obiectul unei supravegheri 
atât de minuţioase, încât este cu neputinţă să folosim ca 
intermediar o persoană cunoscută sau de oarecare 
importanţă, căci va fi imediat bănuită şi n-ar putea să-i 
comunice doamnei Catherine mesajul nostru. Dumnezeu ni- 
l oferă în acest moment pe păstorul David şi praştia 
acestuia pentru a-l ataca pe Goliat de Guise. Tatăl dumitale, 
din nefericire, pentru el, bun catolic, este blănarul celor 
două regine, el are mai mereu câteva ajustări de făcut, 
obţine de la dânsul să te trimită la Curte. Nu vei trezi nici o 
bănuială şi n-o vei compromite cu nimic pe regina 
Catherine. 'Toţi conducătorii noştri pot plăti cu vieţile lor o 
imprudenţă care ar lăsa să se bănuiască vreo înţelegere a 
reginei-mame cu ei. Acolo unde cei mari, odată prinşi, dau 
semnalul, un om neînsemnat, ca tine, trece fără urmări. 
Înţelegi?! Familia de Guise are atâţia spioni, încât noi n-am 
avut la dispoziţie decât râul ăsta ca să putem vorbi fără 
teamă. lată-te, fiule, ca o santinelă silită să moară în post. 
Să ţii minte asta! Dacă eşti surprins, te vom abandona cu 
toţii, vom arunca asupra ta, dacă va fi trebui, oprobriul şi 
infamia. Vom spune la nevoie că eşti una dintre uneltele 
familiei de Guise care a fost pusă să joace acest rol pentru a 
ne pierde pe noi. Aşadar, îţi cerem sacrificiul suprem. 


— Dacă vei pieri, spuse prinţul de Conde, îţi dau cuvântul 
meu de onoare că familia dumitale va fi sfântă pentru Casa 
de Navarra: o voi purta în sufletul meu şi o voi sluji în orice 
împrejurare. 

— Aceste vorbe, prinţe, sunt de-ajuns, continuă Cristophe, 
fără să se gândească la faptul că acest răzvrătit era gascon. 
Trăim nişte vremuri în care fiecare, prinţ sau burghez, 
trebuie să-şi îndeplinească datoria. 

— lată un adevărat hughenot24! Dacă toţi oamenii noştri 
ar fi la fel, spuse La Renaudie punând o mână pe umărul lui 
Cristophe, mâine am fi stăpâni. 

— Tinere, reluă prinţul, am vrut să-ţi arăt că dacă 
Chaudieu predică, dacă gentilomul este înarmat, prinţul se 
luptă. Astfel că, în această partidă fierbinte, toate mizele 
sunt egale. 

— Ascultă-mă! Spuse La Renaudie, nu-ţi voi încredința 
documentele decât la Beaugency, căci nu trebuie să ne 
compromitem în timpul călătoriei. Mă vei găsi în port: 
figura, vocea şi veşmintele mele vor fi atât de schimbate 
încât nu mă vei putea recunoaşte. Dar te voi întreba: Eşti 
vreun hamal? Şi tu îmi vei răspunde: Gata să vă servesc. 
Cât despre îndeplinirea misiunii, iată şi mijloacele. Ai să 
găseşti un cal la hanul Pinte-Fleurie, în apropiere de Saint- 
Germain-l'Auxerrois. Ai să întrebi acolo de Jean Bretonul, 
care te va duce în grajd şi-ţi va da unul dintre armăsarii mei 
cunoscuţi că străbat treizeci de leghe în opt ore. Să ieşi prin 
poarta de Bussy, Bretonul are un permis pentru mine, ia-l 
cu tine şi şterge-o, făcând ocolul oraşelor. Ai să poţi astfel să 
ajungi în zori la Orleans. 

— Şi calul? Spuse tânărul Lecamus. 

— N-o să crape până la Orleans, continuă La Renaudie. 
Lasă-l înainte să intri în suburbia Bannier, căci porţile sunt 
foarte bine păzite şi nu trebuie să trezeşti bănuieli. Acum, 
prietene, de tine depinde să-ţi joci bine rolul. Ai să inventezi 
ce crezi tu de cuviinţă ca să ajungi la a treia casă pe stânga 
cum intri în Orleans; aceasta aparţine unui anume 


Tourillon, mănuşar. Ai să baţi de trei ori în poartă strigând: 
Din partea domnilor de Guise! Omul este în aparenţă un 
guisard turbat, dar numai noi patru ştim că-i de-al nostru; 
îţi va da un marinar devotat, un alt guisard, în aparenţă, 
bineînţeles. Mergi imediat în port, te vei îmbarca pe un vas 
vopsit în verde, cu borduri albe. Ai să ajungi cu siguranţă la 
Beaugency mâine la amiază. Acolo, am să-ţi găsesc o barcă, 
cu care vei ajunge la Blois fără nici o primejdie. Duşmanii 
noştri, membrii familiei de Guise, nu păzesc Loara, ci doar 
porturile. Aşadar, vei putea ajunge la regină în timpul zilei 
sau a doua zi. 

— Cuvintele dumitale sunt gravate aici, spuse Cristophe, 
arătându-şi fruntea. 

Chaudieu îşi îmbrăţişa fiul cu o deosebită efuziune 
religioasă; era mândru de el. 

— Domnul să te aibă în pază! Spuse el, arătându-i amurgul 
ce înflăcăra vechile acoperişuri învelite în şindrilă şi ale 
cărui raze mângâiau pădurea de bârne sub care spumega 
apa. 

— Eşti din neamul bătrânului Jacques Bonhomme! Îi spuse 
La Renaudie lui Cristophe, strângându-i mâna. 

— Ne vom revedea, domnule, îi zise prinţul, făcându-i un 
gest din mână de o graţie infinită în care aproape că se 
regăsea un sentiment de prietenie. 

Dintr-o mişcare de vâslă, La Renaudie îl duse pe tânărul 
conspirator pe o treaptă a scării ce ducea în casă, iar barca 
dispăru imediat sub arcadele podului. 

Cristophe zgâlţăi grila de fier care închidea scara spre apă 
şi strigă; domnişoara Lecamus îl auzi, deschise una dintre 
ferestrele camerei din spatele prăvăliei şi-l întrebă cum de 
ajunsese acolo. Cristophe îi răspunse că era îngheţat şi că 
ar trebui mai întâi să-i dea drumul înăuntru. 

— Stăpâne, spuse tânăra burgundă, aţi ieşit pe poarta de 
la stradă şi v-aţi întors pe cea de la apă? Tatăl dumitale o să 
fie supărat foc. 


Cristophe, zăpăcit de o confidenţă ce-l pusese în legătură 
cu prinţul de Conde, La Renaudie şi Chaudieu, încă şi mai 
emoţionat de spectacolul anticipat al unui război civil 
iminent, nu răspunse nimic, urcă grăbit în bucătăria din 
spatele prăvăliei; dar văzându-l, mama lui, bătrână catolică 
convinsă, nu-şi putu stăpâni furia. 

— Pun pariu că acei trei oameni cu care ai vorbit acolo 
sunt ref., zise ea. 

— Taci din gură, femeie, spuse imediat bătrânul prudent, 
cu părul alb, care răsfoia o carte groasă. Leneşilor, continuă 
el adresându-se celor trei băieţi care-şi terminaseră cina de 
mult timp, ce mai aşteptaţi ca să mergeţi să dormiţi? Este 
ora opt, trebuie să vă treziţi mâine dimineaţă la cinci. De 
altfel, trebuie să-i duceţi preşedintelui Thou toca şi roba. 
Mergeţi toţi trei şi luaţi cu voi bastoanele şi săbiile. Dacă 
daţi peste nişte derbedei, măcar să aveţi cu ce să le ţineţi 
piept. 

— Trebuie să ducem rochia de hermină pe care a cerut-o 
tânăra regină şi care trebuie dată, la palatul Soissons, unui 
trimis special care merge la Blois şi la regina-mamă? 
Întrebă unul dintre vânzători. 

— Nu, zise sindicul25, contul reginei Catherine se ridică la 
trei mii de ducați, ar fi bine să-i primim, cred că e mai bine 
să merg eu la Blois. 

— Tată, n-aş îndrăzni să te las la vârsta dumitale şi pe o 
vreme ca asta, să te expui la un astfel de drum. Am 
douăzeci şi doi de ani, mă poţi trimite pe mine, spuse 
Cristophe, ochind un cufăr în care trebuia să fie rochia. 

— Sunteţi lipiţi de bancă? Strigă bătrânul ucenicilor care- 
şi luară imediat săbiile, mantalele şi blana domnului de 
Thou. 

A doua zi, Parlamentul primea la palat, ca preşedinte, pe 
acest om ilustru care, după ce semnase condamnarea la 
moarte a consilierului du Bourg, avea să-l judece, înainte de 
sfârşitul anului, şi pe prinţul de Conde. 


— Burgundo, zise bătrânul, du-te şi întreabă-l pe bătrânul 
Lallier dacă vrea să cineze cu noi şi să aducă el vinul; noi 
vom pune bucatele; spune-i, mai ales, să-şi aducă şi fata. 

Sindicul breslei blănarilor era un bătrân frumos de şaizeci 
de ani, cu părul alb, cu fruntea lată şi descoperită. Blănar al 
Curţii de mai bine de patruzeci de ani, el văzuse toate 
revoluțiile domniei lui Francisc I, şi-şi menţinuse patenta 
regală în ciuda rivalităţilor dintre femei. Fusese martor al 
sosirii la Curte a tinerei Catherine de Medicis de-abia în 
vârstă de cincisprezece ani; o văzuse închinându-se în faţa 
ducesei d'Etampes, iubita socrului său, şi a ducesei de 
Valentinois, amanta soţului ei, răposatul rege. Însă blănarul 
ieşise cu bine din aceste situaţii ciudate, în care negustorii 
Curţii căzuseră atât de des în dizgraţia amantelor. Prudenţa 
lui îi egala averea. Era de o umilinţă excesivă. Niciodată 
orgoliul nu-l prinsese în capcanele sale. Acest negustor se 
făcea atât de mic, de blând, de plăcut şi de sărac la Curte, 
în faţa prinţeselor, reginelor şi favoritelor, încât această 
modestie şi bonomie îi păziseră afacerea. O asemenea 
politică întruchipa în mod cert un om subtil şi perspicace. 
Pe cât era de umil în afară, pe atât de despot era înăuntru; 
la el acasă era zbir. Foarte cinstit de confrații săi, datora o 
imensă consideraţie îndelungatei posesiuni a locului de 
frunte în comerţul de blănuri. De altfel, el făcea cu mare 
bucurie servicii, şi printre acestea, unul dintre cele mai 
răsunătoare era cu siguranţă ajutorul pe care i-l dăduse 
faimosului chirurg al secolului al XVI-lea, Ambroise Pare, 
care-i datora lui posibilitatea de a fi putut să se dedice 
studiilor sale. În toate neînțelegerile care surveneau între 
negustori, Lecamus se arăta împăciuitor. Aşa cum stima 
generală îi consolida poziţia printre egalii săi, aşa şi 
caracterul său îl menținea în favoare la Curte. 

După ce obținuse, prin politică, în parohia sa, onorurile 
casei sale, făcea tot posibilul să-şi păstreze bunele relaţii cu 
parohul de la Saint-Pierre-aux-Boeufs, care îl privea ca pe 
unul dintre cei mai devotați oameni ai religiei catolice din 


Paris. Aşadar, la convocarea Stării generale, el a fost ales, 
într-un singur glas, să reprezinte starea a treia26, prin 
influenţa parohilor din Paris, care era imensă în acele 
vremuri. Acest bătrân era unul dintre acei ambiţioşi surzi şi 
profunzi, care se pleacă timp de cincizeci de ani înaintea 
fiecăruia, strecurându-se treaptă cu treaptă, fără a şti cum 
au ajuns atât de departe, dar care se află instalaţi şi la 
adăpost acolo unde nimeni, chiar şi cei mai îndrăzneţi, n-ar 
fi cutezat, la începutul vieţii, să-şi propună un asemenea 
scop: atât de mare era distanţa şi atât de multe erau 
prăpăstiile care trebuiau trecute şi în care te puteai pierde! 
Lecamus, care avea ascunsă o mare avere, nu voia să rişte 
nici o primejdie şi plănuia pentru fiul său un viitor strălucit. 
În loc să aibă o ambiţie personală, care adesea sacrifică 
viitorul în faţa prezentului, el avea ambiția familiei, 
sentiment pierdut în zilele noastre, sufocat de proasta 
rânduială a legilor noastre asupra succesiunilor. Lecamus 
se vedea primul preşedinte al Parlamentului de la Paris în 
persoana nepotului său. Cristophe, fin al celebrului istoric 
de Thou, primise cea mai bună educaţie; dar tot aceasta îl 
condusese la îndoială şi la întrebările care-i cucereau atât 
pe studenţi, cât şi facultăţile din Universitate. Cristophe îşi 
făcea în acest moment studiile pentru a debuta în barou, 
prima treaptă a magistraturii. Bătrânul blănar părea că 
ezită în ceea ce priveşte viitorul fiului său: când voia ca 
acesta să fie succesorul său, când avocat; dar în mod serios 
avea ambiția ca fiul lui să aibă un loc de consilier în 
Parlament. Acest negustor îşi dorea să ridice familia 
Lecamus la rangul vechilor şi celebrelor familii burgheze 
din Paris din care s-au născut casele Pasquier, Mole, Miron, 
Seguier, Lamoignon, du Tillet, Lecoigneux, Lescalopier, 
Goix, Arnauld, faimoşii magistrați şi marii dregători ai 
negustorilor printre care tronul îşi găsea atâţia apărători. 
De aceea, pentru ca, într-o zi, Cristophe să-şi poată susţine 
rangul, el dorea să-l însoare cu fiica celui mai bogat 
argintar din oraş, cumătrul său Lallier, al cărui nepot avea 


să-i prezinte lui Henric al IV-lea cheile Parisului. Planul cel 
mai ascuns al acestui burghez era să folosească jumătate 
din averea sa şi jumătate din averea argintarului pentru 
achiziţionarea unui mare şi frumos pământ seniorial, ceea 
ce era o afacere dificilă şi de lungă durată în aceste 
vremuri. Dar acest profund om politic îşi cunoştea foarte 
bine vremea ca să nu ignore marile mişcări ce se 
pregăteau: vedea bine şi vedea clar divizarea regatului în 
două părţi. Supliciile inutile din Piaţa Estrapade, execuţia 
croitorului lui Henric al II-lea, aceea mai recentă a 
consilierului Anne du Bourg, complicitatea actuală a marilor 
seniori, aceea a unei favorite, sub domnia lui Francisc I, cu 
reformaţii, erau indicii teribile. 

Blănarul se hotărâse să rămână, orice ar fi, catolic, 
regalist şi parlamentar; dar îi convenea, în petto27, ca fiul 
lui să aparţină Reformei. Se ştia destul de bogat pentru a-l 
răscumpăra pe Cristophe dacă acesta ar fi fost prea 
compromis; şi apoi, dacă Franţa devenea calvinistă, fiul său 
putea să-şi salveze familia dintr-una din acele furioase 
revolte pariziene a căror amintire trăia încă în familiile 
burgheze, şi care avea să înceapă din nou de-a lungul a 
patru domnii. Dar aceste gânduri, asemenea lui Ludovic al 
XI-lea, bătrânul blănar nu şi le mărturisea nici măcar sieşi; 
se ascundea atât de mult, încât reuşea să-şi înşele soţia şi 
fiul. Acest personaj grav era de multă vreme şeful celui mai 
bogat, celui mai populat cartier al Parisului, cel din centru, 
şef cunoscut sub numele de ofiţer municipal care avea să 
devină atât de celebru peste cincisprezece ani. Îmbrăcat în 
postav ca mai toţi burghezii prudenţi care se supuneau 
ordonanţelor, domnul Lecamus (ţinea la acest titlu acordat 
de Carol al V-lea burghezilor din Paris şi care le permitea să 
cumpere domenii senioriale şi să-şi numească nevestele cu 
frumosul nume de domnişoare) nu avea nici lanţ de aur, nici 
mătase, ci o haină strânsă pe corp, cu nasturi mari de 
argint înnegrit, pantaloni până deasupra genunchilor şi 
pantofi de piele închişi cu catarame. Cămaşa de pânză fină 


îi ieşea în valuri, după moda timpului, prin vesta 
întredeschisă şi pe deasupra pantalonilor. Deşi pe figura 
frumoasă şi lată a bătrânului cădea lumina lămpii, lui 
Cristophe îi fu absolut imposibil să ghicească gândurile 
ascunse sub bogata carnaţie olandeză a tatălui său; dar, cu 
toate acestea, înţelegea partida pe care bătrânul voia să o 
obţină din afecțiunea sa pentru Babette Lallier. De aceea, 
ca un om care luase o hotărâre, Cristophe zâmbi amar când 
îl auzi invitând-o pe logodnica lui. Când Burgunda plecă 
odată cu ucenicii, bătrânul Lecamus îşi privi soţia, lăsând la 
vedere întregul său caracter ferm şi absolut. 

— N-ai să fii mulţumită cu gura ta spurcată până n-ai să-ţi 
pierzi fiul? Spuse el pe un ton sever. 

— L-aş prefera mort, dar salvat, decât viu şi hughenot, 
răspunse ea cu un aer sobru. Gândul că un copil pe care l- 
am purtat în pântecele meu timp de nouă luni nu este un 
bun catolic, ci un protestant, că o să ardă în iad pe veci. 

Şi începu să plângă. 

— Bătrână proastă, îi spuse blănarul, lasă-l să trăiască, de 
n-ar fi decât pentru a se converti! Ai spus, în faţa ucenicilor 
noştri, o vorbă care ne-ar putea aprinde casa şi ne-ar face 
să ardem toţi ca puricii din saltelele de paie. 

Mama se resemnă şi se aşeză tăcută. 

— Şi acum, spuse bătrânul aruncând o privire de 
judecător către fiul său, explică-mi ce făceai acolo pe apă 
cu. Vino aici ca să-ţi vorbesc, zise el, apucându-şi fiul de 
braţ şi trăgându-l spre el. Cu prinţul de Conde, şopti el în 
urechea lui Cristophe, care tresări. Crezi că blănarul Curţii 
nu cunoaşte feţele tuturor? Şi crezi că nu ştiu ce se 
întâmplă? Monseniorul mare maestru a dat ordin să se 
aducă trupe la Amboise. Să se retragă trupele din Paris şi 
să fie trimise la Amboise, atunci când Curtea este la Blois, 
să fie îndrumate prin Chartres şi Vend6me, în loc să o ia pe 
la Orleans, e clar? Vor fi probleme acolo. Dacă reginele îşi 
vor rochiile, au să trimită după ele. Prinţul de Conde a 
hotărât probabil să-i ucidă pe domnii de Guise, care, la 


rândul lor, se gândesc să scape de el. Prinţul se va folosi de 
hughenoți pentru a se apăra. La ce ar putea servi fiul unui 
blănar în încăierarea asta? Când vei fi însurat, când vei fi 
avocat în Parlament, vei fi la fel de prudent ca tatăl tău. 
Pentru a fi adeptul unei noi religii, fiul unui blănar va trebui 
să aştepte până când toată lumea o va adopta. Eu nu 
condamn reformatorii, nu asta e meseria mea; dar Curtea e 
catolică, cele două regine sunt catolice, Parlamentul este 
catolic; noi le suntem furnizorii, noi trebuie, aşadar, să fim 
catolici. N-ai să ieşi de aici, Cristophe, sau te duc la 
preşedintele de Thou, la naşul tău, care te va ţine lângă elzi 
şi noapte şi te va face să înnegreşti hârtie în loc să-ţi 
înnegreşti sufletul în bucătăria acestor blestemaţi genovezi. 

— Tată, spuse Cristophe, sprijinindu-se de speteaza 
scaunului pe care şedea bătrânul, trimite-mă, deci, la Blois 
ca să-i duc reginei Maria rochia şi să-i cer reginei-mame 
banii, altfel, sunt pierdut! Şi ai încredere în mine! 

— Pierdut? Reluă bătrânul fără să manifeste nici cea mai 
mică uimire. Dacă rămâi aici, nu vei fi pierdut, am să te ţin 
mereu lângă mine. 

— Mă vor ucide. 

— Cum? 

— Cei mai înflăcăraţi hughenoți şi-au aruncat privirea 
asupra mea pentru a-i sluji cu ceva, şi dacă nu voi face ceea 
ce am promis, mă vor ucide în plină zi, în stradă, aşa cum l- 
au ucis pe Minard. Dar dacă mă vei trimite la Curte pentru 
afacerile dumitale, poate am să reuşesc să mă achit în mod 
egal de ambele obligaţii. Fie voi reuşi fără să mă expun 
vreunui pericol şi voi obţine un loc bun în partid, fie, dacă 
primejdia este prea mare, nu voi rezolva decât afacerile 
dumitale. 

Tatăl se ridică de parcă scaunul său ar fi fost făcut din fier 
înroşit. 

— Nevastă, spuse el, lasă-ne şi veghează să fim singuri, 
Cristophe şi cu mine. 


Odată ce domnişoara Lecamus ieşise, blănarul îşi prinse 
fiul de un nasture şi-l duse într-un colţ al sălii de deasupra 
podului. 

— Cristophe, îi şopti el la ureche aşa cum îi vorbise şi de 
prinţul de Cond6, fii hughenot, dacă ai viciul ăsta, dar fă-o 
cu prudenţă, în fundul sufletului, nu aşa, în buricul târgului. 
Ceea ce tocmai mi-ai mărturisit dovedeşte câtă încredere 
au şefii tăi în tine. Ce vei face, aşadar, la Curte? 

— N-aş putea să spun acum, răspunse Cristophe, nici eu 
nu ştiu exact. 

— Hm! Hm! Făcu bătrânul privindu-şi fiul, caraghiosul 
vrea să-şi păcălească tatăl, va ajunge departe. Dacă-i cum 
spui, reluă el cu voce înceată, nu vei merge la Curte pentru 
a face avansuri domnilor de Guise, nici micului rege, 
stăpânul nostru, nici micuţei regine Maria. 'Toate sufletele 
astea sunt catolice; dar aş putea jura că italianca are ceva 
împotriva scoţiencei şi a familiei Lorrain, o cunosc foarte 
bine: avea o poftă nebună să pună mâna pe putere! 
Răposatul rege se temea de ea încât a făcut aşa cum fac 
bijutierii: a tocit un diamant printr-un alt diamant, o femeie 
printr-o altă femeie. De aici, această ură a reginei 
Catherine împotriva ducesei de Valentinois, căreia i-a luat 
frumosul castel de la Chenonceaux. Dacă nu era domnul 
conetabil, ducesa ar fi fost cel puţin strangulată. Păzeşte-te, 
fiule, nu te lăsa pe mâna acestei italience care n-are patimă 
decât în creier: urât gen de femeie! Da, ceea ce te-au trimis 
să faci la Curte îţi va cauza, poate, o mare bătaie de cap, 
strigă tatăl lui Cristophe, văzându-l pe acesta gata să 
răspundă. Fiule, am planuri pentru viitorul tău, nu vreau să 
le strici făcându-te util reginei Catherine; Dumnezeule, nu- 
ţi risca viaţa! Domnii aceştia, de Guise, ţi-ar tăia capul aşa 
cum taie Burgunda un nap, căci oamenii care te folosesc te 
vor părăsi pe deplin. 

— Ştiu, tată, spuse Cristophe 

— Eşti oare atât de puternic? O ştii şi totuşi îţi pui viaţa în 
pericol! 


— Da, tată! 

— Pe toţi dracii! Strigă tatăl strângându-şi fiul în braţe. O 
să ne putem înţelege: eşti demn de tatăl tău. Fiule, vei face 
cinste familiei tale şi văd că bătrânul tău tată poate să-ţi 
vorbească deschis. Dar să nu fii mai hughenot decât domnii 
de Coligny! Nu scoate sabia, vei fi un om al condeiului, 
gândeşte-te la viitorul tău de avocat. Haide, să nu-mi spui 
nimic decât după izbândă. Dacă nu-mi dai de ştire timp de 
patru zile după sosirea ta la Blois, tăcerea asta îmi va spune 
că eşti în pericol. Bătrânul va veni să-l salveze pe tânăr. N- 
am vândut blănuri timp de treizeci şi doi de ani fără să 
cunosc căptuşeala hainelor de la Curte. Am cu ce să-mi 
deschid porţile. 

Cristophe deschise ochii mari auzindu-l pe tatăl său 
vorbind astfel, dar se temu de vreo capcană părintească şi 
tăcu. 

— Ei bine, fă-ţi socoteala şi scrie-i reginei o scrisoare; 
vreau să plec imediat, căci altminteri se vor întâmpla cele 
mai mari nenorociri. 

— Să pleci! Dar cum? 

— Am să-mi cumpăr un cal. Scrie-i odată, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Ei, mamă! Hai, adu-i bani fiului tău, îi strigă blănarul 
nevestei sale. 

Mama intră din nou, se duse la scrinul ei şi-i dădu o pungă 
lui Cristophe care, foarte emoţionat, o îmbrăţişa. 

— Socoteala era gata făcută, spuse tatăl său, iat-o. Am să 
scriu şi scrisoarea. 

Cristophe luă hârtia şi o puse în buzunar. 

— Măcar vei cina cu noi, spuse bătrânul. În condiţiile 
astea, trebuie să vă schimbaţi inelele, tu şi fiica lui Lallier. 

— Ei bine, am să mă duc să o caut! Strigă Cristophe. 
Tânărul înfruntă îndoielile tatălui său, al cărui caracter nu-i 
era prea cunoscut; urcă în camera sa, se îmbrăcă, luă o 
valiză, cobori încetişor, o puse pe tejgheaua din prăvălie, 
împreună cu sabia şi mantaua lui. 


— Ce dracu' faci? Îi spuse tatăl său, auzindu-l. 

Cristophe dădu să-l sărute pe bătrân pe amândoi obrajii. 

— Nu vreau să se vadă pregătirile mele de plecare, am 
ascuns totul sub tejghea, îi răspunse el la ureche. 

— lată scrisoarea, spuse tatăl său. 

Cristophe luă scrisoarea şi ieşi ca şi cum ar fi mers să o 
caute pe tânăra lui vecină. 

Câteva clipe după plecarea lui Cristophe, sosiră cumătrul 
Lallier şi fiica acestuia, urmaţi de o servitoare ce aducea 
trei sticle de vin vechi 

— Ei bine, unde este Cristophe? Întrebară cei doi bătrâni. 

— Cristophe? Strigă Babette, noi nu l-am văzut. 

— Pare-se că fiul meu e un mare şmecher! Mă păcăleşte 
de parcă n-aş fi destul de bătrân. Cumetre, unde o să 
ajungem? Trăim nişte vremuri în care copiii noştri au mai 
multă minte decât părinţii. 

— Păi de multă vreme tot cartierul spune despre elcă e 
protestant, spuse Lallier. 

— Apără-l de treaba asta, cumetre, îi răspunse blănarul 
argintarului, tinereţea e nebună, aleargă după lucrurile noi; 
dar Babette va şti să-l liniştească, ea este mai nouă decât 
însuşi Calvin. 

Babette zâmbi; ea îl iubea pe Cristophe şi punea la suflet 
orice vorbă împotriva lui. 

Era una dintre fetele vechii burghezii, crescută sub ochii 
mamei sale care n-o părăsise nici o clipă: înfăţişarea ei era 
blândă, corectă ca şi chipul; era îmbrăcată în stofe de lână 
cenuşii şi armonioase; gulerul ei, îndoit simplu, contrasta 
prin albeaţa lui cu restul îmbrăcăminţii; avea o bonetă de 
catifea neagră care semăna mult cu o căciuliţă de copil; dar 
era împodobită cu pliseuri şi dantele de tul cafeniu, care 
coborau de fiecare parte a chipului ei. Deşi blondă şi albă, 
cum sunt toate blondele, părea şireată, subtilă, încerca 
mereu să-şi ascundă maliţiozitatea sub aerul unei fete 
educate şi cinstite. În timp ce servitoarele se tot învârteau 
de colo-colo, aşezând masa, argintarul şi fiica lui, blănarul şi 


nevasta sa rămaseră în faţa şemineului înalt, vorbind 
nimicuri. Zadarnic întrebase Babette unde putea fi 
Cristophe, căci atât tatăl, cât şi mama tânărului hughenot îi 
dădură răspunsuri evazive; dar când cele două familii se 
aşezară la masă şi servitoarele plecară la bucătărie, 
Lecamus îi spuse viitoarei sale nurori: 

— Cristophe a plecat la Curte. 

— Unde, la Blois? Să plece atât de departe şi să nu-mi 
spună? Zise ea. 

— Era o afacere urgentă, spuse bătrâna mamă. 

— Cumetre, zise blănarul continuând conversaţia 
întreruptă, o să fie încăierare în Franţa. Reformaţii se vor 
pune în mişcare. 

— Dacă ei triumfă, asta se va întâmpla după mari războaie, 
pe parcursul cărora comerţul va merge foarte rău, spuse 
Lallier, incapabil să vadă mai mult decât sfera comercială. 

— Tatăl meu, care a prins sfârşitul războaielor dintre 
Burgunzi şi cei din Armagnac, mi-a spus că familia noastră 
n-ar fi fost salvată dacă unul dintre bunicii lui, tatăl mamei 
sale, n-ar fi fost un Goix, unul dintre acei faimoşi măcelari 
din Hală ce ţineau cu Burgunzii, în timp ce celălalt, un 
Lecamus, era de partea celor din Armagnac; păreau că sunt 
gata să se sfâşie în văzul întregii lumi, dar se înțelegeau 
bine în familie. Aşadar, să încercăm să-l salvăm pe 
Cristophe, poate că la nevoie ne va salva şi el. 

— Eşti un viclean foarte subtil, cumetre, spuse Lallier. 

— Nu, răspunse Lecamus. Burghezia trebuie să se 
gândească la ea, căci atât poporul, cât şi nobilimea îi vor 
răul. Burghezia pariziană face să se teamă o lume întreagă, 
cu excepţia regelui care o ştie de prietenă. 

— Dumneata, care eşti atât de învăţat şi care ai văzut 
atâtea lucruri, întrebă timid Babette, explică-mi şi mie ce 
vor Reformaţii. 

— Spune-ne şi nouă, cumetre! Strigă argintarul. L-am 
cunoscut pe croitorul răposatului rege şi-l credeam un om 
simplu, fără mare geniu; era cam ca dumneata, aveam 


încredere în el, şi totuşi era adeptul acestei noi religii, 
tocmai el! Un om ale cărui mâini valorau câteva sute de mii 
de scuzi. Trebuie să fi avut secrete de dezvăluit din moment 
ce regele şi ducesa de Valentinois au asistat la torturarea 
lui. 

— 'Teribile secrete! Spuse blănarul. Reforma, dragii mei, 
continuă el cu voce scăzută, va da burgheziei pământurile 
Bisericii. După ce privilegiile ecleziastice vor fi suprimate, 
Reformaţii vor ca nobilii şi burghezii să fie egali în ceea ce 
priveşte taxele, să nu mai fie decât regele deasupra tuturor, 
dacă vor lăsa totuşi un rege în stat. 

— Să se suprime tronul?! Strigă Lallier. 

— Ei, cumetre, spuse Lecamus, în Ţările de Jos, burghezii 
se guvernează ei înşişi prin consilieri municipali, care aleg 
singuri un conducător temporar. 

— Slavă Domnului, cumetre, ar trebui să putem face 
aceste lucruri minunate şi să rămânem catolici! Strigă 
argintarul 

— Noi suntem prea bătrâni ca să mai prindem triumful 
burgheziei în Paris, dar aceasta va triumfa, cumetre! Vin 
timpuri noi! Ah, ar fi bine ca regele să se sprijine pe ea ca 
să reziste, iar noi ne-am vândut întotdeauna scump 
sprijinul. În sfârşit, ultima dată, toţi burghezii au fost 
înnobilaţi, li s-a permis să cumpere domenii senioriale şi să 
le poarte numele fără a mai fi nevoie de scrisori exprese de 
la rege. Dumneata, ca şi mine, nepotul familiei Goix prin 
femei, nu valorăm noi tot atât de mult ca şi seniorii? 

Aceste vorbe îi înspăimântară într-atât pe argintar şi pe 
cele două femei, încât fură urmate de o tăcere profundă. 
Fermenţii revoluţiei din 1789 clocoteau deja în sângele lui 
Lecamus care nu era încă atât de bătrân încât să nu poată 
vedea cutezanţele burgheze ale Ligii. 

— Faceţi vânzare bună în toată nebunia asta? O întrebă 
Lallier pe soţia lui Lecamus. 

— Asta ne face întotdeauna pagube, răspunse ea. 


— De aceea, tare aş vrea să-l fac pe fiul meu avocat, 
adăugă Lecamus, căci procese sunt mereu. 

Conversaţia rămase în continuare pe un teren cu interese 
comune, spre marea bucurie a argintarului, care nu era 
însufleţit nici de tulburările politice, nici de libertăţile 
cugetării. 

Şi acum, să mergem pe urmele lui Cristophe. 

Malurile Loarei, de la Blois până la Angers, au făcut 
obiectul predilecţiei ultimelor două ramuri ale familiei 
regale care au ocupat tronul înaintea Casei de Bourbon. 
Acest frumos bazin merită într-atât onorurile pe care i le-a 
făcut regele, încât iată ce spunea odinioară unul dintre cei 
mai eleganţi scriitori ai noştri: „Există în Franţa o provincie 
pe care n-o admirăm niciodată îndeajuns. Parfumată ca 
Italia, înflorită ca malurile râului Guadalquivir, şi frumoasă, 
pe deasupra, datorită fizionomiei ei deosebite, franceză pe 
de-a întregul, aparţinând mereu Franţei, spre deosebire de 
provinciile din Nord schimbate de contactul german, şi de 
provinciile din Sud care au trăit în concubinaj cu maurii, 
spaniolii şi toate popoarele care au trecut pe acolo; această 
provincie pură, castă, bravă şi loială, este provincia 
Touraine! Întreaga Franţă istorică se află acolo! Auvergne 
este Auvergne, iar Languedoc nu este decât Languedoc; 
dar Touraine este Franţa, iar fluviul cel mai naţional pentru 
noi este Loara, care străbate provincia Touraine. Din acest 
motiv, nu trebuie să ne mai mirăm de numeroasele 
monumente cuprinse în departamentele care şi-au luat 
numele şi derivaţiile numelui de la Loara. La fiecare pas pe 
care-l facem în acest ţinut al încântărilor, descoperim un 
tablou a cărui ramă este un râu sau un oval liniştit care 
reflectă în profunzimile sale lichide un castel, cu turnurile 
lui, cu pădurile şi apele izvoarelor sale. Este firesc ca acolo 
unde trăia de preferinţă regalitatea, acolo unde ea şi-a 
stabilit atâta vreme Curtea, să se adune marile averi, 
distincţiile de rang şi de merit, şi ca ele să-şi ridice acolo 
palate la fel de mari.” 


Este de neînțeles faptul că regalitatea nu a urmat sfatul 
indirect al lui Ludovic al XI-lea de a stabili capitala regatului 
la Tours. Acolo, fără prea mari cheltuieli, Loara putea fi 
accesibilă vaselor comerciale şi navelor uşoare de război. 
Acolo, sediul guvernământului ar fi fost la adăpost de 
loviturile unei invazii. Ținuturile din Nord n-ar fi cerut 
atâţia bani pentru fortificațiile lor, tot atât de scumpe ca şi 
somptuozităţile de la Versailles. Dacă Ludovic al XIV-lea ar fi 
ascultat sfatul lui Vauban28, care voia să-i construiască 
reşedinţa la Mont-Louis, între Loara şi Cher, poate că 
revoluţia din 1789 n-ar mai fi avut loc. Aceste minunate 
ţărmuri poartă, aşadar, din loc în loc, însemnele tandreţei 
regale. Castelele de la Chambord, de la Blois, de la 
Amboise, de la Chenonceaux, de la Chaumont, de la Plessis- 
les-Tours, toate cele pe care amantele regilor noştri, pe 
care bancherii şi seniorii le-au construit la Veretz, Azay-le- 
Rideau, Usse, Villandri, Valencay, Chanteloup, Duretal, 
dintre care au dispărut câteva, dar majoritatea lor mai 
există încă, sunt monumente admirabile unde respiră 
minunăţiile acestei epoci atât de prost înţeleasă de secta 
literară a medieviştilor. 

Dintre toate aceste castele, cel de la Bois, unde se afla pe 
atunci Curtea, este unul dintre cele pe care magnificenţa 
familiei d'Orleans şi a familiei de Valois şi-a pus cea mai 
strălucită pecete, şi care a fost cel mai curios pentru 
istorici, arheologi şi catolici. Pe atunci, castelul era complet 
izolat. Oraşul, înconjurat de ziduri puternice, împodobite cu 
turnuri, se întindea în josul fortăreței, căci acest castel 
servea totodată drept fort şi casă de vacanţă. Mai sus de 
oraş, unde casele înghesuite şi acoperişurile albastre se 
desfăşurau, atunci ca şi astăzi, de la Loara până la coama 
colinei care domină malul drept al râului, se află un platou 
triunghiular, tăiat la vest de un pârâu fără prea mare 
importanţă astăzi, deoarece curge sub oraş; dar atunci, în 
secolul al XV-lea, spun istoricii, forma o râpă destul de mare 


din care a rămas doar un drum scobit adânc, aproape o 
prăpastie între suburbie şi castel. 

Pe acest podiş, expus atât nordului, cât şi sudului, conții de 
Blois şi-au construit, după gustul arhitecturii secolului al 
XII-lea, un castel unde faimoşii Thibault le Tricheur, 
Thibault Bătrânul şi alţii au avut o Curte celebră. În acele 
timpuri de pură feudalitate, în care regele nu era decât 
primus inter pares29 după frumoasa expresie a unui rege 
al Poloniei, conții de Champagne, conții de Blois, cei 
d'Anjou, ducii de Bretania, simpli baroni ai Normandiei 
duceau un trai de suverani şi dădeau regi celor mai mândre 
regate. Cei ca Plantagenet d'Anjou, Lusignan de Poitou, 
Robert de Normandie alimentau, prin îndrăzneala lor, 
familiile regale, şi câteodată, ca du Guesclin, simplii cavaleri 
refuzau purpura, preferând sabia de conetabil. Când 
Coroana a unit comitatul de Blois cu domeniul său, Ludovic 
al XII-lea, care a îndrăgit acest ţinut poate pentru a se 
îndepărta de Plessis, de amintiri sinistre, a construit, la 
rândul său, cu vederi atât la nord, cât şi la sud, un corp de 
clădire care unea castelul conților de Blois cu restul 
construcţiilor vechi din care nu mai există astăzi decât sala 
imensă unde se ţineau Stările Generale sub Henric al III- 
lea. Înainte de a se îndrăgosti de Chambord, Francisc Ia 
vrut să termine castelul adăugându-i două aripi, ca pătratul 
să fie perfect; dar Chambord l-a îndepărtat de Blois, unde 
nu a mai construit decât un corp de clădire, la care, în 
vremea sa şi a nepoților săi, s-a redus întregul castel. Acest 
al treilea castel construit pentru Francisc I este mult mai 
vast şi mai decorat decât Luvrul, ridicat de Henric al II-lea. 
El este tot ceea ce arhitectura zisă a Renaşterii a construit 
mai frumos. Aşadar, într-o vreme în care domnea o 
arhitectură bine determinată şi în care nimeni nu se 
preocupa de Evul Mediu, într-o epocă în care literatura nu 
se înţelegea atât de bine cu arta, ca în zilele noastre, La 
Fontaine a spus despre castelul de la Blois, în limba sa plină 
de bonomie: „Ceea ce a pus Francisc 1 să se facă, când am 


privit de afară, m-a încântat mai mult decât tot restul: sunt 
o mulţime de mici galerii, ferestruici, balconaşe, mici 
ornamente neregulate şi neordonate, din care reiese ceva 
mare care îmi place destul de mult.” Castelul de la Blois 
avea pe atunci meritul de a reprezenta trei tipuri diferite de 
arhitectură, trei epoci, trei sisteme şi trei dominaţii. De 
aceea, poate că nu există nici o reşedinţă regală care să fie 
sub acest aspect comparabilă cu castelul de la Blois. 
Această construcţie imensă oferă în aceeaşi incintă, în 
aceeaşi curte, un tablou complet, exact al acestei mari 
reprezentări a moravurilor şi a vieţii naţiunilor, care se 
numeşte Arhitectură. 

În momentul în care Cristophe era gata să vadă curtea, 
partea castelului care, în zilele noastre, este ocupată de cel 
de-al patrulea palat pe care şi l-a construit aici, şaptezeci de 
ani mai târziu, în timpul exilului său, Gaston, fratele 
răzvrătit al lui Ludovic al XIII-lea, prezenta un ansamblu de 
straturi de flori şi de grădini suspendate, pitoresc 
amestecate printre lucrările abia începute şi turnurile 
neterminate ale castelului lui Francisc 1. Aceste grădini 
comunicau printr-un pod de o frumuseţe îndrăzneață, de a 
cărui demolare bătrânii din Blesois pot să-şi mai aducă 
aminte, cu un strat de flori care se ridica de cealaltă parte a 
castelului şi care, prin dispunerea solului, se afla la acelaşi 
nivel. Gentilomii ataşaţi pe lângă regina Anna de Bretania, 
sau cei care veneau din această provincie să-i solicite ceva, 
să discute cu ea sau să o lumineze despre soarta Bretaniei, 
aşteptau acolo ora audienţelor, trezirea sau plimbarea ei. 
De aceea istoria i-a dat acestei grădini numele de Speteaza 
Bretonilor care, în zilele noastre, este grădina fructiferă a 
unor burghezi şi care formează un promontoriu în Piaţa 
lezuiţilor. Această piaţă, pe atunci cuprinsă între grădinile 
acestei frumoase rezidenţe care-şi avea grădinile de sus şi 
pe cele de jos. Se mai vede şi astăzi, la o destul de mare 
distanţă de Piaţa lezuiţilor, un pavilion construit de 
Catherine de Medicis, şi unde, după istoricii de la Blesois, 


îşi instalase termele. Acest detaliu permite să se 
reconstituie dispunerea foarte neregulată a grădinilor care 
urcau şi coborau pe urmele terenului vălurit, accidentat 
excesiv împrejurul castelului, ceea ce-i dădea putere şi-i 
pricinuia, după cum vom vedea, dificultăţi ducelui de Guise. 
Se ajungea la grădini prin galerii exterioare şi interioare, 
dintre care cea principală se numea Galeria Cerbilor, 
datorită ornamentelor sale. Această galerie sfârşea la scara 
magnifică care, fără îndoială, a inspirat faimoasa scară 
dublă de la Chambord, şi care, din etaj în etaj, ducea la 
apartamente. Deşi La Fontaine a preferat castelul lui 
Francisc I celui al lui Ludovic al XII-lea, poate naivitatea 
reşedinţei bunului rege va plăcea adevăraţilor artişti în 
aceeaşi măsură în care vor admira grandoarea regelui- 
cavaler. Eleganţa celor două scări care se află la fiecare 
extremitate a castelului lui Ludovic al XII-lea, sculpturile 
delicate, originale care abundă acolo şi pe care timpul le-a 
devorat, dar ale căror ruine mai farmecă încă anticarii, 
totul, până la aşezarea cvasi-claustrală a apartamentelor, 
dezvăluie o mare simplitate a moravurilor. Evident, Curtea 
nu exista încă şi nu luase amploarea pe care o cunoscuse 
sub Francisc I şi Catherine de Medicis, în marele detriment 
al obiceiurilor feudale. Admirând majoritatea tribunelor, a 
capitelurilor câtorva coloane, a anumitor figurine de o 
delicateţe extraordinară, este imposibil să nu-ţi imaginezi 
că Michel Columb, mare sculptor, acest Michelangelo al 
Bretaniei, să nu fi trecut pe acolo pentru a-i face plăcere 
reginei sale, Anne, pe care a imortalizat-o pe mormântul 
tatălui ei, ultimul duce de Bretania. 

Orice ar spune La Fontaine, nu există nimic mai grandios 
decât locuinţa fastuosului Francisc I. Datorită nu ştiu cărei 
indiferenţe brutale, poate chiar uitării, apartamentele pe 
care le ocupau acolo Catherine de Medicis şi fiul său, 
Francisc al II-lea, ne dezvăluie şi astăzi principalele 
dispoziţii de atunci. Aşadar, istoricii pot să revadă acolo 
tragicele scene ale dramei Reformei, în care dubla luptă a 


familiei de Guise şi a familiei de Bourbon împotriva Casei de 
Valois alcătuieşte unul dintre cele mai complicate acte, şi 
care acolo şi-a aflat sfârşitul. 

Castelul lui Francisc I striveşte în întregime locuinţa naivă 
a lui Ludovic al XII-lea prin masa lui impunătoare. În partea 
grădinilor de jos, adică în piaţa modernă numită a lezuiţilor, 
castelul prezintă o înălţime aproape dublă faţă de cea pe 
care o are în partea dinspre curte. Parterul, unde se aflau 
celebrele galerii, formează, înspre grădini, etajul al doilea. 
Aşadar, primul etaj în care locuia pe atunci regina 
Catherine este al treilea, iar apartamentele regale se află la 
al patrulea deasupra grădinilor de jos care, în acele 
vremuri, erau despărțite de fundaţii prin şanţuri adânci. 
Castelul, colosal în partea dinspre curte, părea de-a dreptul 
gigantic văzut de jos, din piaţă, aşa cum l-a văzut La 
Fontaine, care mărturiseşte că nu a intrat nici în curte, nici 
în apartamente. Din Piaţa lezuiţilor, totul pare mic. 
Balcoanele pe care te plimbi, galeriile minunat executate, 
ferestrele sculptate ale căror deschideri mari cât nişte 
budoaruri, şi care serveau pe atunci chiar ca budoaruri, se 
aseamănă cu fanteziile pictate din decorurile operelor 
noastre moderne, când pictorii înalţă din ele palate de zâne. 
Dar în curte, deşi cele trei etaje de deasupra parterului 
sunt la fel de înalte ca şi Pavilionul Orologiului de la 
Tuilleries, fineţea infinită a acestei arhitecturi se lasă văzută 
în toată splendoarea ei, fermecând privirile uimite. Acest 
corp de clădire, în care se aflau fastuoasa curte a 
Catherinei şi cea a Mariei Stuart, este împărţit de un turn 
hexagonal unde se răsuceşte, în lăcaşul ei scobit, o scară de 
piatră, un capriciu maur executat cu mare măiestrie şi care 
dă acestei faţade înfăţişarea unui vis. Treptele scării 
formează o spirală cu compartimente pătrate, care se leagă 
de cele cinci feţe ale acestui turn şi care desenează, din loc 
în loc, console transversale brodate de sculpturi arabe în 
interior şi în exterior. Nu se poate compara această creaţie 
ameţitoare de detalii ingenioase şi delicate, plină de 


minunăţii care dau glas pietrelor, decât cu sculpturile 
numeroase şi adânc cioplite în fildeş de China sau 
Dieppe30. 

În sfârşit, piatra arată ca o ghipură31. Florile, figurile 
oamenilor sau ale animalelor coboară de-a lungul 
nervurilor, se multiplică treaptă cu treaptă şi încoronează 
acest turn printr-o cheie de boltă unde dălţile artei din 
secolul al XVI-lea au luptat cu naivii creatori de chipuri 
care, cu cincizeci de ani înainte, sculptaseră cheile de boltă 
ale celor două scări din castelul lui Ludovic al XII-lea. Oricât 
de fascinant am fi văzut aceste forme renăscând cu o 
neobosită prolixitate, putem observa că banii i-au lipsit atât 
lui Francisc I, pentru Blois, cât şi lui Ludovic al XIV-lea, 
pentru Versailles. Numeroase figurine îşi arată capul 
drăguţ şi delicat care iese dintr-un bloc abia cioplit. 
Numeroase rozete fantastice sunt abia schiţate prin câteva 
lovituri de daltă în piatra veche, pe care umiditatea face să 
înflorească florile verzui de mucegai. Pe faţadă, alături de 
dantelele unei ferestre, fereastra vecină prezintă bucăţi 
mari de piatră rupte de timpul care le-a sculptat în felul lui. 
Există aici, pentru ochii mai puţin artişti şi mai puţin 
exersaţi, un minunat contrast între această faţadă, pe care 
minunile se revarsă, şi faţada interioară a castelului lui 
Ludovic al XII-lea alcătuită la parter din câteva arcade de o 
zvelteţe vaporoasă susţinută de mici coloane care se 
sprijină jos pe trepte elegante, şi din două etaje ale căror 
ochiuri de fereastră sunt sculptate cu o sobrietate 
fermecătoare. Pe sub arcade se întinde o galerie ale cărei 
ziduri prezentau picturi de frescă, şi al cărei tavan era, de 
asemenea, pictat, căci se mai regăsesc încă şi astăzi unele 
urme ale acestei magnificenţe imitate din Italia şi care 
anunţă expedițiile regilor noştri, cărora provincia Milano le 
aparţinea. 

În faţa castelului lui Francisc 1 se afla, pe atunci, capela 
conților de Blois, a cărei faţadă era aproape în armonie cu 
arhitectura locuinţei lui Ludovic al XII-lea. 


Nici o imagine n-ar putea să zugrăvească soliditatea 
maiestuoasă a acestor trei corpuri de construcţii şi, în ciuda 
dezacordului ornamentaţiei, regalitatea puternică şi dură, 
care-şi demonstra temerile prin intensitatea precauţiilor, 
slujea drept legătură acestor trei edificii de naturi diferite, 
dintre care două se sprijină de sala imensă a Stărilor 
Generale, vastă şi înaltă ca o biserică. Cu siguranţă, nici 
naivitatea, nici forţa existenţelor burgheze care sunt 
descrise la începutul acestei povestiri, şi la care arta era 
întotdeauna reprezentată, nu lipseau din această locuinţă 
regală. Blois era tocmai tema fecundă şi strălucită căreia 
burghezia şi feudalitatea, banii şi noblețea îi dădeau replici 
atât de vii în oraşe şi la ţară. Nu v-aţi fi dorit o altfel de 
locuinţă pentru prinţul care domnea asupra Parisului din 
secolul al XVI-lea. Bogăția veşmintelor senioriale, luxul 
toaletelor femeilor trebuiau să fie într-o admirabilă armonie 
cu maniera acestor pietre atât de ciudat lucrate. Din etaj în 
etaj, urcând minunata scară a castelului său de la Blois, 
regele Franţei descoperea o tot mai mare întindere a 
acestei frumoase Loire, care îi aducea acolo veşti din tot 
regatul, pe care ea îl împarte în două jumătăţi ce se află 
faţă în faţă şi-s aproape rivale. Dacă, în loc să meargă să-l 
aşeze într-o câmpie moartă şi sumbră şi la două leghe de 
acolo, Francisc I ar fi aşezat palatul Chambord în schimbul 
acestui castel şi pe locul unde se întindeau atunci grădinile, 
unde Gaston îşi situase palatul, Versailles-ul n-ar mai fi 
existat niciodată, iar Blois ar fi fost în mod necesar capitala 
Franţei. Patru regi de Valois şi Catherine de Medicis şi-au 
risipit bogăţiile în castelul lui Francisc I de la Blois; dar cine 
n-ar putea să ghicească cât a fost de risipitoare acolo 
coroana, admirând puternicele ziduri despărţitoare, 
coloana vertebrală a acestui castel, în care sunt amenajate 
şi alcovuri adânci, şi scări secrete, şi cabinete, şi care închid 
săli atât de vaste precum Sala Consiliului, cea a Gărzilor şi 
camerele regale, unde, în zilele noastre, se poate instala 
comod o companie de infanterie? Chiar dacă vizitatorul n-ar 


înţelege din primul moment că minunile din interior 
corespund celor din exterior, vestigiile din cabinetul 
Catherinei de Medicis, în care avea să fie introdus 
Cristophe, ar atesta îndeajuns elegantele artei care a 
populat aceste apartamente cu figuraţii însufleţite, în care 
salamandrele străluceau printre flori, în care paleta 
secolului al XVI-lea decora cu cele mai strălucitoare picturi 
ale ei cele mai sumbre încăperi. 

În acest cabinet, observatorul poate să mai regăsească în 
zilele noastre urmele acelui gust al poleirii cu aur, pe care 
Catherine l-a adus din Italia, căci prinţeselor din casa ei le 
plăcea, după fermecătoarea expresie a autorului deja citat, 
să placheze castelele Franţei cu aurul câştigat din comerţ 
de strămoşii lor şi-şi iscăleau bogăţiile pe zidurile sălilor 
regale. Regina-mamă ocupa la primul etaj apartamentele 
reginei Claude a Franţei, soţia lui Francisc I, unde se mai 
văd încă delicatele sculpturi a celor doi C însoţite de 
imaginile, de o albeaţă perfectă, de lebede şi crini, ceea ce 
semnifica: Candidior candidis32 mai alb decât cele mai albe 
lucruri, deviza acestei regine al cărei nume începea, ca şi 
cel al Catherinei, cu un C şi care-i venea la fel de bine fiicei 
lui Ludovic al XII-lea ca şi mamei ultimilor Valois; căci nici o 
bănuială, în ciuda violenţei calomniilor calviniste, n-a pătat 
fidelitatea pe care Catherine de Medicis i-o păstra lui 
Henric al II-lea. 

În mod evident, regina-mamă, încă împovărată de doi copii 
mici (cel ce a devenit ulterior ducele d'Alencon, şi 
Marguerite, care a fost soţia lui Henric al IV-lea şi pe care 
Carol al IX-lea o numea Margot), avusese nevoie de tot 
acest etaj întâi. 

Regele Francisc al II-lea şi regina Maria Stuart ocupau la 
etajul al doilea apartamentele regale ale lui Francisc I şi 
care au fost apoi cele ale lui Henric al III-lea. Apartamentul 
regal, ca şi cel ocupat de regina-mamă, este împărţit pe 
toată lungimea castelului şi la fiecare etaj, în două părţi, 
prin acel faimos perete despărțitor gros de aproximativ 


patru picioare şi pe care se sprijină zidurile enorme ce 
separă sălile între ele. Astfel, la primul, dar şi la al doilea 
etaj, apartamentele prezintă două părţi distincte. Partea 
luminată la amiază, ce dădea spre curte, slujea pentru 
recepții şi pentru afacerile publice, în vreme ce, pentru a 
combate căldura, apartamentele de locuit fuseseră 
distribuite în partea expusă la nord, formând superba 
faţadă cu balcoane şi galerii, cu vedere spre câmpia 
Vend6mois, spre Speteaza Bretonilor şi spre şanţurile 
oraşului, singura despre care a vorbit marele nostru 
fabulist, bunul La Fontaine. 

Castelul lui Francisc 1 se afla pe atunci terminat printr-un 
enorm turn început, care servea la marcarea unghiului 
colosal pe care l-ar fi descris palatul răsucindu-se în jurul 
axei sale, şi căruia, mai târziu, Gaston i-a deschis flancurile 
pentru a-şi putea adăuga acolo palatul; dar el nu şi-a 
terminat opera, şi turnul s-a ruinat. Acest donjon regal 
slujea pe atunci de închisoare sau de carcere pentru 
prizonieri, după tradiţiile populare. Parcurgând astăzi sălile 
acestui magnific castel, atât de preţioase şi pentru artă, şi 
pentru istorie, ce poet nu va fi cuprins de mii de regrete sau 
nu va fi mâhnit pentru Franţa, văzând minunatele 
arabescuri albite cu var din cabinetul Catherinei şi aproape 
distruse din ordinul comandantului cazărmii (această 
locuinţă regală este o cazarmă), pe timpul holerei. 
Lambriurile din cabinetul Catherinei de Medicis, despre 
care vom vorbi în curând, constituie ultima relicvă din 
bogatul mobilier adunat de cinci regi artişti. Parcurgând 
acest labirint de camere, de săli, de scări, de turnuri, ne 
putem spune, cu o siguranţă îngrozitoare: „Aici, Maria 
Stuart îşi seducea soţul, în interesul familiei de Guise. 
Acolo, membrii familiei de Guise au insultat-o pe Catherine. 
Mai târziu, în acest loc, al doilea Balafre a căzut răpus de 
loviturile răzbunătorilor coroanei. Cu un secol înainte, de la 
această fereastră, Ludovic al XII-lea îi făcea semn să vină 
prietenului său, cardinalul d'Amboise. Pe acest balcon, 


d'Epernon, complicele lui Ravaillac, a primit-o pe regina 
Maria de Medicis, care ştia, se spune, despre regicidul pus 
la cale, şi pe care nu l-a împiedicat!” 

În capela în care s-a logodit Henric al IV-lea cu Marguerite 
de Valois, singura rămăşiţă a castelului conților de Blois, 
regimentul îşi fabrică încălţămintea. Acest minunat 
monument în care retrăiesc atâtea stiluri, în care s-au 
săvârşit fapte atât de mari se află într-o stare de degradare 
care face ruşine Franţei. Câtă durere pentru cei care 
iubesc monumentele vechii Franţe, să ştie că în curând se 
va întâmpla cu aceste pietre elocvente ceea ce s-a întâmplat 
cu colţul străzii Vieille-Pelleterie; poate că ele nu vor mai 
exista decât în aceste pagini. Este necesar să se observe că, 
pentru a supraveghea mai bine Curtea, deşi familia de 
Guise avea în oraş un palat al ei, care mai există încă, ea 
dobândise dreptul să locuiască deasupra apartamentelor 
regelui Ludovic al XII-lea, în camerele pe care avea să le 
ocupe mai târziu ducesa de Nemours la mansardă, la etajul 
al doilea. 

Tinerii Francisc al II-lea şi Maria Stuart, îndrăgostiţi unul 
de celălalt ca nişte copii de şaisprezece ani ce erau, 
fuseseră mutaţi pe neaşteptate, într-o iarnă aspră, din 
castelul Saint-Germain, pe care ducele de Guise îl găsea 
prea uşor de cucerit, în cetatea pe care o forma pe atunci 
castelul de la Blois, izolat din trei părţi de prăpăstii şi a 
cărui intrare era admirabil de bine apărată. Membrii 
familiei de Guise, unchii reginei, aveau motive majore ca să 
nu locuiască la Paris şi ca să reţină Curtea într-un castel a 
cărui incintă putea fi uşor supravegheată şi apărată. În 
jurul tronului se dădea o luptă între Casa de Lorena şi Casa 
de Valois, care s-a terminat în acelaşi castel, douăzeci şi opt 
de ani mai târziu, în 1588, când Henric al III-lea, chiar sub 
ochii mamei sale, în acel moment profund umilită de 
membrii familiei de Lorena, îl auzi căzând pe cel mai 
îndrăzneţ membru al familiei de Guise, al doilea Balafre, fiul 


primului Balafre, de care Catherine de Medicis era pe 
atunci înşelată, întemniţată, spionată şi ameninţată. 

Acest frumos castel de la Blois era pentru Catherine cea 
mai strâmtă închisoare. La moartea soţului ei, de care 
fusese mereu dată la o parte, ea sperase să domnească; 
dar, dimpotrivă, se vedea ţinută în sclavie de către nişte 
străini ale căror maniere politicoase erau de o mie de ori 
mai brutale decât cele ale temnicerilor. Niciuna dintre 
mişcările ei nu putea să rămână secretă. Chiar şi femeile 
care-i erau devotate, fie aveau amanți credincioşi 
membrilor Casei de Guise, fie aveau în jurul lor membri 
dedicați Casei d'Argus. Într-adevăr, pe vremea aceea, 
patimile întruchipau ciudăţenia pe care le-o va transmite 
mereu antagonismul puternic al celor două interese 
contrare în stat. Galanteria, care i-a slujit mult Catherinei, 
era de asemenea unul dintre mijloacele familiei de Guise. 
Astfel, prinţul de Conde, primul şef al Reformei, o avea ca 
prietenă pe mareşala de Saint-Andre, al cărei soţ era 
sufletul blestemat al marelui maestru. Cardinalul, căruia 
afacerea cu Vidamul de Chartres îi dovedise că regina 
Catherine era mai degrabă neînvinsă decât invincibilă, îi 
făcea curte. Jocul tuturor pasiunilor complica, aşadar, în 
mod ciudat jocul politicii, făcând din ele o dublă partidă de 
şah, în care trebuia să fii atent atât la inima, cât şi la mintea 
unui om pentru a şti dacă, la nevoie, inima n-ar dezminţi 
mintea. 

Deşi aflată fără încetare în prezenţa cardinalului de 
Lorena sau a ducelui Frangqois de Guise, care nu aveau 
încredere în ea, cea mai intimă şi mai abilă duşmană a 
Catherinei de Medicis era nora ei, regina Maria, micuța 
blondă răutăcioasă ca o subretă33, mândră ca o Stuartă 
care purta trei coroane, instruită ca un savant bătrân, 
zburdalnică precum o elevă de la mănăstire, îndrăgostită de 
soţul ei ca o curtezană de amantul ei, devotată unchilor săi 
pe care îi admira, şi fericită să-l vadă pe regele Francisc 


împărtăşind, cu ajutorul său, buna părere pe care ea o avea 
despre ei. 

O soacră este întotdeauna un personaj pe care o noră nu-l 
iubeşte deloc, mai ales atunci când ea a purtat coroana şi 
când vrea să o păstreze, ceea ce imprudenta Catherine 
lăsase să se vadă prea mult. Situaţia ei precedentă, când 
Diane de Poitiers îl domina pe regele Henric al II-lea, era 
mai suportabilă: ea obținea, cel puţin, onorurile datorate 
unei regine şi respectul Curţii, în timp ce, în acest moment, 
ducelui şi cardinalului, care nu aveau în jurul lor decât 
oameni de-ai lor, părea că le făcea plăcere s-o înjosească; 
Catherine, întemniţată în mijlocul curtenilor, primea, nu din 
zi în zi, ci din oră în oră, lovituri ce-i răneau amorul propriu; 
căci membrii familiei de Guise ţineau morţiş să continue 
faţă de ea metoda pe care o adoptase răposatul rege. Cei 
treizeci şi şase de ani de nenorociri care au pustiit Franţa 
au început, poate, chiar cu scena în care fiul blănarului 
celor două regine primise cel mai primejdios dintre roluri; 
el constituie principala figură a acestui studiu. Primejdia 
care-l pândea pe acest zelos reformat devenise evidentă 
chiar în cursul dimineţii în care acesta părăsea portul 
Beaugency, înarmat cu documente preţioase care puteau 
compromite cele mai mari capete ale nobilimii, şi se 
îmbarca pentru a merge la Blois în compania unui partizan 
viclean, a neobositului La Renaudie, sosit în port înaintea 
lui. 

În vreme ce barca pe care se afla Cristophe, împinsă de un 
vânt slab din est, cobora pe Loara, faimosul cardinal Carol 
de Lorena şi al doilea duce de Guise, unul dintre cei mai 
mari războinici ai vremii, îşi contemplau situaţia şi priveau 
prudenţi în jurul lor, ca doi vulturi din Vârful unei stânci, 
înainte de a da marea lovitură prin care încercau, pentru 
prima oară, să ucidă Reforma în Franţa, la Amboise, şi care 
a fost reînnoită la Paris, după doisprezece ani, la 24 august 
1572. În cursul nopţii, trei seniori, care au jucat un mare rol 
în drama celor doisprezece ani ce au urmat acestui dublu 


complot, urzit atât de membrii familiei de Guise, cât şi de 
reformaţi, sosiseră fiecare în galop, lăsându-şi caii aproape 
morţi la poarta castelului, pe care îl păzeau şefi şi soldaţi 
devotați cu trup şi suflet ducelui de Guise, idolul 
războinicilor. 

Un cuvânt despre acest mare om, dar un cuvânt care să 
spună mai întâi de unde-i venea norocul. 

Mama sa era Antoaneta de Bourbon, mătuşă a lui Henric 
al IV-lea. La ce servesc alianțele? El viza în acel moment 
capul vărului său, prinţul de Conde. Nepoata sa era Maria 
Stuart. Soţia sa era Ana, fiica ducelui de Ferrara. Marele 
conetabil Anne de Montmorency îi scria ducelui de Guise: 
„Monseniore”, ca unui rege, şi încheia cu: „Prea umila 
voastră slugă”. De Guise, mare maestru al Casei regelui, îi 
răspundea: „Domnule conetabil”, şi semna cum semna 
pentru parlament: Al dumneavoastră preabun prieten. 

Cât despre cardinal, numit papa transalpin şi Sanctitatea 
Sa de către Estienne, el avea în mână toată biserica 
mănăstirească a Franţei şi trata de la egal la egal cu Sfântul 
Părinte, încrezut de elocinţa lui, era unul dintre cei mai 
puternici teologi ai vremii şi supraveghea şi Franţa, şi Italia 
prin trei ordine religioase care îi erau devotate pe deplin, 
care umblau pentru el zi şi noapte şi care-i serveau drept 
spioni şi consilieri. 

Aceste câteva cuvinte explică ce putere mare aveau 
cardinalul şi ducele. În ciuda bogățiilor şi veniturilor 
funcţiilor lor, ei au fost atât de profund dezinteresaţi sau 
atât de puternic târâţi de curentul politicii lor, de 
asemenea, atât de generos, încât amândoi s-au îndatorat; 
dar, fără îndoială, în felul lui Cezar. De aceea, după ce 
Henric al II-lea a pus să fie răpus al doilea Balafre, care îl 
ameninţa, Casa de Guise a trebuit să fie ruinată. Cheltuielile 
făcute vreme de un secol pentru a pune mâna pe coroană 
explică decăderea în care se afla această casă sub Ludovic 
al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea, atunci când moartea subită 
a Doamnei a arătat întregii Europe rolul infam la care se 


coborâse un cavaler de Lorena. Zicându-şi moştenitori ai 
Carolingienilor deposedaţi, cardinalul şi ducele erau, 
aşadar, extrem de impertinenţi cu regina Catherine de 
Medicis, soacra nepoatei lor. Ducesa de Guise nu-i cruța nici 
O jignire Catherinei. Această ducesă era o d'Este, şi 
Catherine era o Medici, fiica unor negustori florentini 
parveniţi, pe care suveranii Europei nu-i admiseseră încă în 
fraternitatea lor regală. De aceea Francisc 1 considerase 
căsătoria fiului său cu o Medici drept o mezalianţă şi n-o 
îngăduise decât crezând că fiul său nu va deveni niciodată 
Delfin. De aici furia sa când Delfinul a murit otrăvit de 
florentinul Montecuculi. Membrii familiei d'Este refuzau să-i 
recunoască pe Medici ca prinți italieni. Aceşti vechi 
negustori voiau, într-adevăr, încă de pe atunci, să rezolve 
problema imposibilă a unui tron înconjurat de instituţii 
republicane. Titlul de mare duce n-a fost acordat decât 
foarte târziu de către Filip al II-lea, regele Spaniei, familiei 
de Medici, care l-a cumpărat trădându-şi binefăcătoarea, pe 
Franţa, printr-un servil ataşament faţă de Curtea Spaniei, 
care, în taină, o dejuca în Italia. „Nu-i mângâiaţi decât pe 
duşmanii voştri!” Această mare vorbă a Catherinei pare să 
fi fost legea politică a familiei de negustori, căreia nu i-au 
lipsit oamenii mari decât în momentul în care destinele lor 
au devenit prea măreţe, şi care a cunoscut puţin prea 
devreme acea degenerescentă prin care sfârşesc neamurile 
regale şi marile familii. 

Vreme de trei generaţii a existat un membru al familiei de 
Lorena, om al războiului, şi un Lorena, om al bisericii; dar 
extraordinar este tocmai faptul că omul bisericii a prezentat 
întotdeauna, cum prezenta pe atunci chipul cardinalului, o 
asemănare cu figura lui Ximenes34, cu care a semănat şi 
cardinalul Richelieu. Aceşti cinci cardinali au avut o figură 
pe cât de vicleană, pe atât de teribilă, în schimb, chipul 
omului războinic era tipul basc şi muntenesc, care s-a 
regăsit şi în acela al lui Henric al IV-lea, dar pe care o rană 
identică i-a însemnat atât pe tată, cât şi pe fiu, fără să le 


răpească însă farmecul, afabilitatea şi curajul prin care îi 
cucereau pe soldaţi. 

Trebuie să spunem unde şi în ce chip a căpătat marele 
maestru această rană, care i-a fost vindecată datorită 
îndrăznelii unuia dintre personajele acestei drame, şi 
anume lui Ambroise Pare, îndatoratul sindicului blănarilor. 
La asediul de la Calais, faţa ducelui a fost străpunsă dintr-o 
parte în alta de o lovitură de lance, al cărei vârf, după ce a 
pătruns în obraz pe sub ochiul drept, a ajuns până la ceafă, 
sub urechea stângă, şi a rămas înfiptă acolo. Ducele zăcea 
în cortul lui, în mijlocul unei dezolări generale, şi-ar fi murit 
fără operaţia îndrăzneață şi devotamentul lui Ambroise 
Pare. 

— Ducele n-a murit, domnilor, zise Ambroise, privindu-i pe 
cei de faţă, pe care îi podideau lacrimile, dar va muri 
curând, mai adaugă el, revenind asupra spuselor sale, dacă 
nu voi încerca să-l tratez cum trebuie, şi am să mă încumet 
la asta cu orice preţ. Priviţi! 

EI îşi puse piciorul stâng pe pieptul ducelui, apucă lemnul 
lăncii cu unghiile, îl mişcă încet şi sfârşi prin a-i scoate fierul 
din cap, de parcă ar fi fost vorba de un lucru şi nu de un 
om. Dacă-l vindecase pe prinţ, tratându-l cu atâta 
îndrăzneală, el nu reuşise să-l scape de groaznica cicatrice 
care-i rămăsese pe obraz şi de la care i s-a tras şi porecla. 
Tot dintr-o cauză asemănătoare, această poreclă i-a fost 
dată şi fiului său. În întregime stăpâni pe regele Francisc al 
II-lea, pe care soţia sa îl domina printr-o dragoste mutuală 
excesivă, din care ei ştiau să tragă foloasele, aceşti doi mari 
prinți de Lorena domneau pe atunci în Franţa şi n-aveau alt 
duşman la Curte decât pe Catherine de Medicis. De aceea, 
niciodată astfel de mari oameni politici n-au jucat o partidă 
mai strânsă. Poziţia mutuală a ambiţioasei văduve a lui 
Henric al II-lea şi a ambiţioasei Case de Lorena era, ca să 
zicem aşa, explicată prin locul pe care-l ocupau pe terasa 
castelului în cursul dimineţii în care Cristophe avea să 
sosească. Regina-mamă, care simula un ataşament excesiv 


faţă de membrii familiei de Guise, ceruse comunicarea 
veştilor aduse de cei trei seniori veniţi din diferite colţuri 
ale regatului; dar fusese jignită, fiind invitată să plece, în 
mod politicos, de către cardinal. Ea se plimba la marginea 
grădinilor, dinspre partea Loarei, unde ridica, pentru 
astrologul ei Ruggieri, un observator, care se mai vede şi 
acum acolo şi de unde se poate admira peisajul acestei văi 
minunate. Cei doi prinți de Lorena se aflau pe partea opusă, 
care priveşte spre VendOmois şi de unde se văd partea de 
sus a oraşului, Speteaza Bretonilor şi poarta castelului. 

Catherine îi păcălise pe cei doi fraţi şi-şi bătuse joc de ei 
prefăcându-se nemulțumită, când de fapt era foarte fericită 
să-i poată vorbi unuia dintre seniorii sosiți în mare grabă, 
confidentul ei secret, care juca cu îndrăzneală un rol dublu, 
dar care, bineînţeles, a fost pe deplin recompensat pentru 
asta. Acest gentilom era Chiverni, în aparenţă devotat cu 
trup şi suflet cardinalului de Lorena, în realitate slugă a 
Catherinei. Ea se mai bizuia pe încă doi seniori devotați, pe 
cei doi fraţi Gondi, protejaţii ei; dar aceşti doi florentini 
erau prea suspectaţi de cei doi prinți de Guise, pentru ca ea 
să-i poată trimite în afară, astfel că-i păstra la Curte, unde 
orice cuvânt şi orice mişcare a lor erau cercetate, dar unde 
şi ei puteau, de asemenea, să-i cerceteze pe cei doi prinți de 
Guise şi s-o sfătuiască pe Catherine. Aceşti doi florentini îl 
mențineau în partidul reginei-mame pe un alt italian, 
Birague, un piemontez abil care părea, asemenea lui 
Chiverni, să o fi părăsit pe regina-mamă pentru a trece de 
partea familiei de Guise, şi care îi încuraja în acţiunile lor, 
spionându-i în interesul Catherinei. Chiverni venea de la 
Ecouen şi de la Paris. 

Ultimul sosit era Saint-Andre, care a fost mareşal al 
Franţei şi care a devenit un personaj atât de măreț, încât 
prinții de Guise, al căror protejat era, au făcut din ela treia 
persoană în triumviratul pe care l-au format anul următor 
împotriva Catherinei. Înaintea lor, cel care a construit 
castelul de la Duretal, Vieilleville, şi care, pentru 


devotamentul său faţă de familia de Guise, a fost numit 
mareşal, debarcase în taină, şi plecase din nou tot în mare 
taină, fără ca să fi aflat cineva secretul misiunii pe care i-o 
dăduse marele maestru. Cât despre Saint-Andre, acesta 
fusese însărcinat să ia măsurile militare necesare pentru a-i 
atrage pe toţi reformaţii înarmaţi la Amboise, după un 
consiliu ţinut între cardinalul de Lorena, ducele de Guise, 
Birague, Chiverni, Vieilleville şi Saint-Andre. Dacă cei doi 
şefi ai Casei de Lorena îl foloseau pe Birague, trebuie să 
credem că se bizuiau mult pe forţele lor, căci îl ştiau ataşat 
reginei-mamă; dar poate că-l păstrau pe lângă ei pentru a 
afla planurile secrete ale rivalei lor, întrucât ea îl lăsa lângă 
ei. În acea epocă ciudată, rolul dublu al câtorva oameni 
politici era cunoscut de către cele două partide, care îi 
foloseau, aceştia fiind nişte cărţi de joc în mâinile 
jucătorilor: partida o câştiga cel mai abil dintre jucători. Cei 
doi fraţi fuseseră, în timpul acestui consiliu, de o discreţie 
de nepătruns. Conversaţia Catherinei cu prietenii săi va 
explica perfect obiectul consiliului ţinut de către cei doi de 
Guise, în aer liber, în zori, în aceste grădini suspendate, ca 
şi cum toţi s-ar fi temut să vorbească între zidurile 
castelului de la Blois. Regina-mamă care, sub pretextul că 
examinează observatorul ce se construia pentru astrologii 
ei, se plimba dis-de-dimineaţă cu cei doi fraţi Gondi, privind 
cu un aer neliniştit şi curios grupul duşman, fu ajunsă din 
urmă de Chiverni. Ea se afla la colţul terasei ce dă înspre 
Biserica Saint-Nicolas şi acolo nu se mai temea de nici o 
indiscreţie. Zidul este la înălţimea turnurilor bisericii, şi 
fraţii de Guise ţineau încă sfat la celălalt capăt al terasei, în 
partea de jos a donjonului început, plimbându-se de colo- 
colo, de la Speteaza Bretonilor la galerie, peste podul care 
unea grădina, galeria şi speteaza. Nimeni nu se afla în josul 
acestei prăpăstii. Chiverni luă mâna reginei-mamă pentru a 
i-o săruta şi-i strecură în palmă o scrisoare, fără ca s-o fi 
văzut cei doi italieni. Catherine se întoarse repede, se duse 
în colţul parapetului şi citi cele ce urmează: 


Dumneavoastră sunteţi destul de puternică pentru a 
păstra balanţa între cei mari şi pentru a-i face să se 
întreacă, care mai de care, să vă slujească. 

Aveţi casa plină de regi şi n-aveţi a vă teme nici de Loreni 
şi nici de Bourboni, dacă-i opuneţi pe unii celorlalţi; căci 
atât unii, cât şi ceilalţi vor să le răpească copiilor 
dumneavoastră coroana. Fiţi stăpâna, şi nu sclava 
consilierilor dumneavoastră; menţineţi-i aşadar pe unii 
împotriva celorlalţi, altfel regatul va merge tot mai rău, şi s- 
ar putea isca mari războaie. 

L'HOPITAL. 

Regina îşi puse hârtia în decolteul corsajului şi-şi promise 
s-o ardă de îndată ce va fi singură. 

— Când l-ai văzut? Îl întrebă ea pe Chiverni. 

— Când mă întorceam de la conetabil. La Melun, unde 
trecea cu doamna ducesă de Berri, pe care era foarte 
grăbit să o ducă înapoi la Savoia, ca să se întoarcă aici 
pentru a-l lămuri pe cancelarul Olivier, care, de altfel, este 
victima familiei de Lorena. Domnul de l'HOpital este gata să 
vă urmeze interesele, căci a înţeles scopul spre care tind 
domnii de Guise. De aceea se va grăbi să se întoarcă aici cât 
mai repede pentru a vă da votul său în consiliu. 

— E sincer? Zise Catherine. Ştiţi că, dacă Lorenii l-au 
acceptat în consiliu, au făcut-o doar pentru a-i ajuta să 
domnească acolo? 

— L'Hopital este un francez de prea bună viţă ca să nu fie 
sincer, spuse Chiverni; de altfel, scrisoarea lui este un 
angajament destul de serios. 

— Ce răspuns le-a dat conetabilul Lorenilor? 

— E] îşi zice sluga regelui şi-i aşteaptă ordinele. La acest 
răspuns, cardinalul, pentru a evita orice rezistenţă, va 
propune ca fratele său să fie numit locotenent general al 
regatului. 

— Deja! Strigă Catherine înspăimântată. Ei bine, domnul 
I'H6pital va mai dat vreun alt mesaj pentru mine? 


— Mi-a spus că doar dumneavoastră, doamnă, vă veţi 
putea interpune între coroană şi domnii de Guise! 

— Dar s-a gândit oare că m-aş putea folosi de hughenoți ca 
de nişte stavile? 

— Ah, doamnă! Strigă Chiverni surprins de atâta 
profunzime, nu ne-am gândit să vă aruncăm în asemenea 
dificultăţi. 

— Ştie în ce situaţie sunt? Întrebă regina pe un ton calm. 

— Aproape. Crede că aţi făcut un târg prost acceptând, la 
moartea răposatului rege, pentru dumneavoastră, fărâmele 
ruinei doamnei Diane. Domnii de Guise au crezut că s-au 
achitat faţă de regină, mulţumind femeia. 

— Da, spuse regina privindu-i pe cei doi Gondi, am făcut 
atunci o mare greşeală. 

— O greşeală pe care o fac zeii, răspunse Carol de Gondi. 

— Domnilor, zise regina, dacă trec deschis de partea 
Reformei, voi deveni sclava unui partid. 

— Doamnă, spuse însufleţit Chiverni, sunt de acord cu 
dumneavoastră, trebuie să vă serviţi de ei, dar să nu-i 
serviţi. 

— Deşi, pentru moment, sprijinul dumneavoastră este 
acolo, spuse Carol de Gondi, să nu ne prefacem, atât 
succesul, cât şi înfrângerea sunt la fel de periculoase. 

— Ştiu! Exclamă regina. Un pas greşit va fi un pretext de 
care fraţii de Guise s-ar folosi imediat ca să scape de mine! 

— Nepoata unui papă, mamă a patru Valois, o regină a 
Franţei, văduva celui mai înflăcărat persecutor al 
hughenoţilor, o catolică italiancă, mătuşa lui Leon al X-lea, 
se poate oare alia Reformei? Întrebă Carol de Gondi. 

— Dar, răspunse Albert, să-i secundezi pe prinții de Guise 
n-ar însemna să participi la o uzurpare? Aveţi de-a face cu o 
casă care întrevede în lupta dintre catolicism şi Reformă o 
coroană de dobândit. Vă puteţi sprijini pe Reformă fără să 
abjuraţi. 

— Gândiţi-vă, doamnă, că familia dumneavoastră, care ar 
trebui să fie în totalitate devotată regelui Franţei, este în 


acest moment sluga regelui Spaniei, spuse Chiverni. Ea va 
fi mâine pentru Reformă, dacă Reforma va putea face un 
rege dintr-un duce de Florenţa. 

— Sunt aproape dispusă să dau o mână de ajutor 
hughenoţilor, zise Catherine, fie doar şi ca să mă răzbun pe 
acest soldat, pe acest preot şi pe această femeie! Ea arătă 
rând pe rând, printr-o privire de italiancă, ducele, 
cardinalul şi etajul castelului unde se aflau apartamentele 
fiului său şi ale Mariei Stuart. Acest trio mi-a smuls din 
mâini frâiele Statului pe care le-am aşteptat atâta vreme şi 
pe care această bătrână le-a ţinut în locul meu, continuă ea. 
Dădu din cap spre Loara arătând spre Chenonceaux, 
castelul pe care tocmai îl schimbase cu cel de la Chaumont, 
cu Diane de Poitiers. Ma35, spuse ea în italiană, se pare că 
aceşti domni guleraţi de la Geneva n-au bunul-simţ să mi se 
adreseze. Pe viaţa mea, eu nu pot să merg la ei! Niciunul 
dintre voi nu-şi poate risca viaţa pentru a le duce lor 
propuneri! Ea bătu din picior. Speram să te fi întâlnit la 
Ecouen cu cocoşatul, el ştie ce-i de făcut, îi spuse ea lui 
Chiverni. 

— Se afla, într-adevăr acolo, doamnă, zise Chiverni; dar n- 
a putut să-l convingă pe conetabil să i se alăture. Domnul de 
Montmorency vrea, ce-i drept, să-i răstoarne pe prinții de 
Guise, care l-au făcut să cadă în dizgrație, dar nu vrea să 
ajute erezia. 

— Cine va nimici, domnilor, aceste dorinţe individuale care 
stânjenesc regalitatea? Doamne, Dumnezeule! Trebuie să-i 
distrugem pe cei mari, unii prin alţii, aşa cum a făcut 
Ludovic al XI-lea, cel mai mare dintre regii voştri. Există în 
acest regat patru sau cinci partide, iar cel mai slab este cel 
al copiilor mei. 

— Reforma este o idee, spuse Carol de Gondi, iar partidele 
pe care le-a distrus Ludovic al XI-lea nu erau decât 
interese. 

— Există întotdeauna idei în spatele intereselor, replică 
Chiverni. Să ne amintim că sub Ludovic al XI-lea ideea s-a 


numit Marile Fiefuri. 

— Faceţi din erezie o secure! Zise Albert de Gondi, astfel 
nu veţi mai avea parte de odioasele suplicii. 

— Ei! Strigă regina, nu pot să iau în calcul forţele şi 
planurile acestor oameni, nu pot să comunic cu ei prin nici 
un intermediar sigur. Dacă aş fi surprinsă cu vreo astfel de 
maşinaţie, fie de regina care nu mă pierde din ochi ca pe un 
copil în leagăn, fie de cei doi temniceri care nu lasă pe 
nimeni să intre în castel, aş fi alungată din regat şi condusă 
la Florenţa cu o escortă teribilă, comandată de vreun 
înveninat al familiei de Guise! Vă mulţumesc, prieteni! O, 
nora mea, îţi doresc să ajungi într-o zi prizonieră printre ai 
tăi, vei înţelege atunci prin ce trec din pricina dumitale. 

— Planurile lor! Exclamă Chiverni. Marele maestru şi 
cardinalul le cunosc; dar aceşti doi vulpoi nu vor să le 
spună; încercaţi, doamnă, să-i faceţi să vi le să spună, şi vă 
voi sluji înţelegându-mă cu prinţul de Conde. 

— Care sunt hotărârile pe care n-au putut să vi le 
ascundă? Întrebă regina arătându-i pe cei doi fraţi. 

— Domnul de Vieilleville şi domnul de Saint-Andre au 
primit ordine care ne sunt necunoscute; dar, se pare că 
Marele Maestru îşi concentrează cele mai bune trupe pe 
malul stâng. În câteva zile, veţi fi la Amboise. Marele 
Maestru a venit pe această terasă să examineze poziţia şi a 
socotit că Blois nu este potrivit pentru planurile lui secrete. 
Aşadar, ce vrea oare? Se întrebă Chiverni arătând 
prăpăstiile ce înconjoară castelul. În nici un alt loc, Curtea 
n-ar putea fi mai la adăpost de o lovitură, decât este aici. 

— Abdicaţi sau domniţi! Spuse Albert la urechea reginei 
care rămase pe gânduri. 

O expresie teribilă a furiei interioare umbri frumosul chip 
de fildeş al reginei, care nu avea încă patruzeci de ani şi 
care trăia de douăzeci şi şase fără nici o putere la Curtea 
Franţei, ea care, încă de la sosire, a vrut să joace rolul 
principal. Această frază îngrozitoare i-a ieşit din gură în 
limba lui Dante: 


— Nimic, atât timp cât acest fiu va trăi! Soţioara lui îl 
vrăjeşte! Adăugă ea după o pauză. 

Exclamaţia Catherinei fu inspirată de ciudata prezicere 
care-i fusese făcută cu puţine zile înainte la castelul de la 
Chaumont, unde fusese condusă de Ruggieri, astrologul ei, 
pentru a consulta, referitor la viaţa celor patru copii ai ei, o 
celebră ghicitoare adusă în secret de Nostradamus, şeful 
medicilor, care, în acest mare secol al XVI-lea, era devotat, 
ca şi Ruggieri, Cardan, Paracelsus şi mulţi alţii, ştiinţelor 
oculte. Această femeie, a cărei viaţă a scăpat istoriei, fixase 
la un an de zile domnia lui Francisc al II-lea. 

— Care-i părerea dumneavoastră despre toate acestea? Îl 
întrebă Catherine pe Chiverni. 

— Vom avea de dat o luptă, răspunse prudent gentilomul. 
Regele de Navarra. 

— Oh, spune mai bine regina! Continuă Catherine. 

— Este adevărat, regina, spuse Chiverni zâmbind, le-a dat 
reformaţilor ca şef pe prinţul de Conde care, în poziţia lui 
de al doilea frate, poate să rişte totul; aşadar, domnul 
cardinal doreşte să-l trimită aici. 

— Să vină, strigă regina, şi voi fi salvată! 

Astfel, şefii marii mişcări a Reformei în Franţa ghiciseră 
foarte bine în Catherine o aliată. 

— E ceva de râs în asta! Strigă regina. Bourbonii îi înşală 
pe hughenoți, domnii Calvin, de Beze şi alţii îi înşală pe 
Bourboni; dar noi vom fi oare destul de puternici ca să-i 
înşelăm pe hughenoți, pe Bourboni şi pe prinții de Guise? În 
faţa acestor trei duşmani, e normal să-ţi iei pulsul! Spuse 
ea. 

— Ei nu-l au pe rege, îi răspunse Albert, şi dumneavoastră 
veţi triumfa mereu avându-l pe rege de partea 
dumneavoastră. 

— Maladetta Maria36! Scrâşni Catherine printre dinţi. 

— Lorenii se şi gândesc de pe acum să vă răpească 
afecțiunea burgheziei, adăugă Birague. 


Speranţa de a avea coroana n-a fost, la cei doi şefi ai 
temperamentalei familii de Guise, rezultatul unui plan 
premeditat; nimic nu a autorizat nici planul, nici speranţa, 
doar împrejurările le-au dat îndrăzneala. Cei doi cardinali şi 
cei doi Balafre s-au găsit să fie patru ambiţioşi, superiori ca 
talent tuturor oamenilor politici care-i înconjurau. Din 
cauza aceasta, familia lor n-a fost doborâtă decât de Henric 
al IV-lea, un răzvrătit educat la această mare şcoală ai cărei 
maeştri au fost Catherine şi familia de Guise, şi care a 
profitat din plin de toate lecţiile lor. 

În acel moment, aceşti doi bărbaţi deveneau arbitrii celei 
mai mari revoluţii încercate în Europa, după cea a lui 
Henric al VIII-lea în Anglia, şi care a fost consecinţa 
descoperirii tiparului. Adversari ai Reformei, ei aveau 
puterea în mâinile lor şi voiau să înăbuşe erezia; însă, dacă 
a fost mai puţin faimos decât Luther, Calvin, adversarul lor, 
era mai puternic decât Luther. Calvin vedea pe atunci 
guvernarea, acolo unde Luther nu văzuse decât dogma. 
Acolo unde marele băutor de bere, germanul îndrăgostit, se 
bătea cu dracul şi-i arunca în faţă călimara, picardul, 
celibatarul plăpând făcea planuri de campanie, conducea 
bătălii, înarma prinți şi ridica popoare întregi, semănând în 
inima burgheziilor doctrine republicane, pentru a 
compensa neîntreruptele înfrângeri de pe câmpurile de 
luptă, prin noi progrese în spiritul naţiunilor. 

Cardinalul de Lorena şi ducele de Guise, la fel de bine ca şi 
Filip al II-lea şi ducele de Alba, ştiau unde era vizată 
monarhia şi ce alianţă strânsă exista între catolicism şi 
regalitate. Carol Quintul, beat fiind că băuse prea mult din 
cupa lui Carol cel Mare, crezând prea mult în puterea 
monarhiei sale şi socotind că împarte lumea cu Soliman, nu 
se simţise atacat de la început, şi când cardinalul Granvelle 
l-a făcut să observe întinderea plăgii, el a abdicat. Prinții de 
Guise au avut un singur gând, acela de a distruge erezia 
dintr-o singură lovitură. Această lovitură au încercat-o 
pentru prima oară la Amboise, şi pentru a doua oară în 


Noaptea Sfântului Bartolomeu, atunci cu acordul 
Catherinei de Medicis, lămurită de flăcările celor 
doisprezece ani de războaie, lămurită mai ales de cuvântul 
semnificativ de republică, rostit mai târziu şi tipărit de 
scriitorii Reformei, pe care Lecamus, acest tip de burghez 
parizian, îi şi ghicise. Cei doi prinți, vrând să lovească de 
moarte inima nobilimii, pentru a o separa de la bun început 
de un partid religios, prin a cărui victorie ea pierdea totul, 
tocmai terminau să se sfătuiască asupra felului în care să-i 
dezvăluie regelui lovitura lor de stat, în vreme ce Catherine 
vorbea cu cei patru consilieri ai săi. 

— Jeanne d'Albret a ştiut bine ce face, declarându-se 
protectoarea hughenoţilor! Ea are în Reformă un berbec cu 
ajutorul căruia acţionează foarte bine! Zise marele 
maestru, care înţelegea profunzimea planurilor reginei de 
Navarra. 

Jeanne d'Albret a fost, într-adevăr, una dintre cele mai 
puternice minţi ale acelor vremuri. 

— Theodore de Beze se află la Nerac, după ce a fost la 
Calvin să primească ordine. 

— Ce oameni ştiu să găsească aceşti burghezi! Exclamă 
marele maestru. 

— Ah, noi n-avem un bărbat de teapa lui La Renaudie! 
Strigă cardinalul. Este un adevărat Catilina! 

— Oamenii de felul lui lucrează întotdeauna pentru 
propriul lor interes, răspunse ducele. Nu l-am ghicit eu pe 
La Renaudie? L-am copleşit cu favoruri, l-am ajutat să 
evadeze când a fost condamnat de parlamentul din 
Burgundia, l-am ajutat să se întoarcă în regat, obţinând 
revizuirea procesului lui, şi mă gândeam să fac totul pentru 
el, în timp ce el urzea împotriva noastră o conspirație 
diabolică. Şmecherul ăsta i-a aliat pe protestanții din 
Germania cu ereticii din Franţa, împăcând dificultăţile ivite 
cu privire la dogme dintre Luther şi Calvin. Eli-a aliat pe 
marii seniori nemulţumiţi, la partidul Reformei, fără să-i 
facă să abjure pe faţă catolicismul. El avea, încă de anul 


trecut, treizeci de căpitani de partea lui! Era pretutindeni, 
în acelaşi timp la Lyon, în Languedoc, la Nantes! În sfârşit, 
el a pus să se redacteze această consultaţie răspândită în 
toată Germania, în care teologii declară că se poate recurge 
la forţă pentru a-l sustrage pe rege de sub dominaţia 
noastră şi care se împrăştie din oraş în oraş. Căutându-l 
peste tot, nu-l găseşti nicăieri! Totuşi, eu nu i-am făcut 
decât bine! Va trebui să-l ucidem ca pe un câine sau să 
încercăm să-i facem un pod de aur pentru ca el să intre în 
casa noastră. 

— Bretania, Languedoc, întregul regat lucrează ca să ne 
dea nouă o lovitură mortală, spuse cardinalul. După 
sărbătoarea de ieri, am petrecut restul nopţii citind toate 
informaţiile care mi-au fost trimise de credincioşii mei; dar 
nu există compromişi decât printre gentilomii săraci, 
meseriaşi, oameni cărora le e indiferent dacă-i spânzuri sau 
îi laşi să trăiască. Coligny sau Conde nu apar încă, deşi ei ţin 
firele acestei conspirații. 

— De aceea, zise ducele, de îndată ce acest avocat, acest 
Avenelles, a vândut secretul, i-am spus lui Braguelonne să-i 
lase pe conspiratori să meargă până la capăt, căci ei nu 
bănuiesc nimic, cred că ne vor surprinde, poate atunci şefii 
lor vor ieşi la iveală. Părerea mea este că ar trebui să ne 
lăsăm învinşi timp de patruzeci şi opt de ore. 

— Ar fi prea mult şi o jumătate de oră, spuse cardinalul 
înspăimântat. 

— Ce curajos mai eşti şi tu, răspunse Balafre. 

Cardinalul replică fără să se emoţioneze: 

— Dacă prinţul de Conde este sau nu compromis, nu 
contează; dacă noi suntem siguri că el este şeful, îi tăiem 
capul şi vom sta liniştiţi. Nu avem atâta nevoie de soldaţi cât 
avem de judecători pentru treaba asta. Victoria este mai 
sigură în parlament decât pe câmpul de luptă, şi costă mai 
puţin. 

— Sunt de acord cu tine, răspunse ducele; dar crezi că 
prinţul de Conde este destul de puternic ca să le insufle 


atâta îndrăzneală celor care vor veni să ne atace primii? Nu 
există oare. 

— Regele de Navarra, spuse cardinalul. 

— Un neghiob care-şi scoate pălăria în faţa mea! Răspunse 
ducele. Cochetăriile Florentinei îţi întunecă, aşadar, 
privirea. 

— Oh, m-am şi gândit la asta, zise preotul. Dacă mă prind 
în negocieri galante cu ea, este doar pentru a-i citi până în 
fundul inimii? 

— Ea nu are inimă, spuse cu însufleţire ducele, este mai 
ambițioasă decât suntem noi. 

— Eşti un căpitan curajos, îi spuse cardinalul fratelui său; 
dar, crede-mă, cele două rochii ale noastre sunt foarte 
apropiate una de alta, şi eu o supravegheam cu ajutorul 
Măriei pe vremea când tu nici nu te gândeai s-o bănuieşti. 
Catherine e mai puţin religioasă decât pantoful meu. Dacă 
ea nu este sufletul complotului, nu-i pentru că nu şi-o 
doreşte; dar o vom judeca după fapte şi vom vedea cum ne 
va sprijini pe noi. Am certitudinea că, până astăzi, nu a 
comunicat cu ereticii. 

— Este timpul să-i dezvăluim totul regelui şi reginei-mame, 
care nu ştie nimic, spuse ducele; şi iată singura dovadă a 
nevinovâăţiei ei; poate că aşteaptă ultimul moment pentru a 
o ului cu probabilitatea unui succes. La Renaudie va afla, 
din ordinele mele, că suntem avertizaţi. În această noapte, 
Nemours trebuia să urmărească detaşamentele de 
reformaţi care ajungeau pe scurtături, şi conjuraţii vor fi 
obligaţi să vină să ne atace la Amboise, unde îi voi lăsa pe 
toţi să intre. Aici, spuse el arătând cele trei laturi ale stâncii 
pe care era aşezat castelul de Blois, cum tocmai făcuse 
Chiverni, am da un asalt fără nici un rezultat, hughenoţii ar 
veni şi ar pleca după bunul lor plac. Castelul Blois este o 
sală cu patru intrări, în timp ce Amboise este un sac. 

— N-am s-o părăsesc pe Florentină, spuse cardinalul. 

— Am făcut o greşeală, continuă ducele amuzându-se să-şi 
arunce în aer pumnalul şi să-l prindă de mâner, trebuie să 


te porţi cu ea ca şi cu reformaţii, să-i dai libertate de 
mişcare ca s-o prinzi asupra faptului. 

Cardinalul îşi privi o clipă fratele, clătinând din cap. 

— Ce vrea Pardaillan? Întrebă Marele Maestru văzându-l 
venind pe terasă pe acest tânăr gentilom, devenit celebru 
pentru întâlnirea lui cu La Renaudie. 

— Monseniore, un om trimis de blănarul reginei este la 
poartă şi spune că trebuie să-i dea o haină de hermină; să-l 
las să intre? 

— Ei, da, o haină despre care vorbea ieri, reluă cardinalul; 
lasă-l să treacă pe băiatul de prăvălie, regina va avea nevoie 
de haină pentru a se plimba de-a lungul Loarei. 

— Pe unde o fi venit de n-a fost oprit decât la poarta 
castelului? Întrebă Marele Maestru. 

— Nu ştiu, răspunse Pardaillan. 

— Am să-l întreb când va fi la regină, spuse Balafre, să 
aştepte răsăritul soarelui în sala gărzilor; dar, ia spune-mi, 
Pardaillan, e tânăr? 

— Da, monseniore; zice că e fiul lui Lecamus. 

— Lecamus este un bun catolic, zise cardinalul, care, 
asemenea Marelui Maestru, era înzestrat cu o memorie ca 
a lui Cezar. Preotul de la Saint-Pierre-aux-Boeufs contează 
pe el, căci este ofiţerul municipal al cartierului. 

— Totuşi, pune-l pe fiu să stea de vorbă cu căpitanul gărzii 
scoțiene, spuse Marele Maestru care sublinie acest lucru. 
Dacă Ambroise este la castel, cu ajutorul lui vom afla dacă 
acesta este într-adevăr fiul lui Lecamus, cel care l-a 
îndatorat odinioară foarte mult. Cheamă-l pe Ambroise 
Pare! 

Chiar în acel moment, regina Catherine veni singură 
dinaintea celor doi fraţi, care se grăbiră să o întâmpine, 
arătându-i un respect în care italianca vedea doar 
permanente ironii. 

— Domnilor, spuse ea, binevoiţi să-mi mărturisiţi şi mie ce 
se întâmplă? Poate văduva fostului dumneavoastră stăpân 


să fie mai prejos, în stima dumneavoastră, decât domnii de 
Vieilleville, Birague şi Chiverni? 

— Doamnă, răspunse cardinalul pe un ton galant, datoria 
noastră de bărbaţi, înaintea celei de oameni politici, este să 
nu speriem doamnele pentru zvonuri false. Dar în această 
dimineaţă este loc să discutăm despre afacerile statului. Îl 
veţi scuza pe fratele meu că a început să dea ordine pur 
militare, de care dumneavoastră trebuie să rămâneţi 
străină; lucrurile importante trebuie hotărâte acum. Dacă 
sunteţi de acord, vom merge la trezirea regelui şi a reginei, 
căci ora se apropie. 

— Ce se întâmplă, Mare Maestru? Îl întrebă Catherine, 
prefăcându-se speriată. 

— Reforma, doamnă, nu mai este o erezie, ci un partid 
care va veni cu armele să vă smulgă regele. 

Catherine, cardinalul, ducele şi seniorii se îndreptară 
atunci spre scară, prin galeria în care se înghesuiau 
curtenii care nu aveau dreptul să intre în apartamente şi 
care se aşezaseră în rând. Gondi, care, în timp ce Catherine 
vorbea cu cei doi prinți de Lorena, îi examinase, îi şopti 
reginei la ureche, într-o toscană clară, aceste două cuvinte 
care au devenit proverbiale şi care explică una dintre feţele 
acestui mare caracter regal: Odiate e aspettate! (Urâţi şi 
aşteptaţi!) 

Pardaillan, care venise să dea ordin ofițerului de gardă de 
la poarta castelului să-l lase să treacă pe trimisul blănarului 
reginei, îl găsi pe Cristophe holbându-se dinaintea 
porticului, ocupat să privească faţada datorată bunului rege 
Ludovic al XII-lea, pe care se găseau pe atunci într-un 
număr mai mare decât astăzi, sculpturi caraghioase, dacă e 
să judecăm după ceea ce ne-a rămas din ele. Astfel, curioşii 
pot observa cioplită în capitelul uneia dintre coloanele porţii 
o figurină de femeie, cu poalele rochiei ridicate, lăsând 
hazliu la vedere ceea ce Brunel îi arăta Marfizei. 

Unui călugăr gras, aşezat pe vine în capitelul coloanei ce 
corespundea celuilalt stâlp al pervazului acestei porţi, 


deasupra căreia se afla pe atunci statuia lui Ludovic al XII- 
lea. Mai multe din ferestrele acestei faţade, lucrate în acest 
fel şi care din nefericire au fost distruse, îl distrau sau 
păreau că-l distrează pe Cristophe, pe seama căruia 
archebuzierii de gardă începuseră deja să facă glume. 

— Ăsta ar da mai bine aici, zise ofiţerul, mângâind 
încărcăturile de archebuză, gata pregătite în formă de 
căpăţâni de zahăr şi agăţate de centiron. 

— Hei, pariziene, spuse un soldat, n-ai văzut în viaţa ta 
atâtea! 

— Îl recunoaşte pe bunul rege Ludovic al XII-lea, zise un 
altul. 

Cristophe se prefăcea că nu aude şi căuta să-şi exagereze 
uimirea, astfel încât atitudinea lui neghioabă dinaintea 
corpului de gardă i-a fost un excelent paşaport în ochii lui 
Pardaillan. 

— Regina nu s-a trezit, spuse tânărul căpitan, vino s-o 
aştepţi în sala gărzilor. 

Cristophe îl urmă destul de încet pe Pardaillan. Se 
preocupa dinadins să admire frumoasa galerie tăiată în 
arcadă unde, sub domnia lui Ludovic al XII-lea, curtenii 
aşteptau ora audienţelor, la adăpost, când era vreme urâtă, 
şi unde se aflau pe atunci câţiva seniori ataşaţi ai Casei de 
Guise, căci scara care ducea la apartamentele lor, atât de 
bine păstrată în zilele noastre, era la capătul acestei galerii 
într-un turn a cărui arhitectură îl recomandă admiraţiei 
curioşilor. 

— Ei bine, ai venit să studiezi arta meşterilor de statui? 
Strigă Pardaillan, văzându-l pe Lecamus oprit în faţa 
frumoaselor sculpturi de pe scările exterioare ce unesc sau, 
dacă vreţi, ce separă coloanele fiecărei arcade. 

Cristophe îl urmă pe tânărul căpitan spre scara de onoare, 
nu fără să fi aruncat acestui turn cvasi-maur o privire plină 
de extaz. În acea frumoasă dimineaţă, curtea era plină de 
ordonanţe, de seniori, care stăteau de vorbă în grupuri şi 
ale căror costume strălucitoare însufleţeau acel loc, unde 


minunile arhitecturii răspândite pe faţada încă nouă îl 
făceau deja atât de strălucitor. 

— Intră acolo! Îi zise Pardaillan lui Lecamus, făcându-i 
semn să-l urmeze prin uşa sculptată în lemn de la etajul al 
doilea şi pe care o santinelă o deschise recunoscându-l pe 
Pardaillan. 

Oricine poate să-şi imagineze uimirea lui Cristophe la 
intrarea în această sală a gărzilor, pe atunci atât de vastă şi 
pe care astăzi serviciul militar a împărţit-o în două printr-un 
perete subţire pentru a face din ea două încăperi; aceasta 
ocupă, într-adevăr, la etajul al doilea al regelui, ca şi la 
primul etaj al reginei-mame, o treime din faţada cu vedere 
spre curte, căci ea este luminată de două ferestre la stânga 
şi două la dreapta turnului, unde se înalţă faimoasa scară. 
Tânărul căpitan se îndreptă spre uşa încăperii reginei şi a 
regelui, care dădea în această vastă sală, şi-i spuse unuia 
dintre cei doi paji de serviciu s-o anunţe pe doamna Dayelle, 
una dintre cameristele reginei, că blănarul se află în sală cu 
hainele ei. 

La un gest al lui Pardaillan, Cristophe se duse să se aşeze 
lângă un ofiţer ce şedea pe un taburet, în colţul unui 
şemineu mare cât prăvălia tatălui său şi care se afla la una 
din extremităţile acestei săli imense, în faţa unui alt 
şemineu absolut la fel, din cealaltă extremitate. Tot 
discutând cu acest locotenent, el izbuti să-l capteze, 
povestindu-i greutăţile vieţii de negustor. Cristophe se 
dovedi a fi un vânzător atât de autentic, încât ofiţerul îl făcu 
şi pe căpitanul din garda scoțiană să împărtăşească această 
părere. Acesta veni din curte să-l chestioneze pe Cristophe, 
cercetându-l pe furiş, cu mare grijă. 

Oricât de prevenit era Cristophe Lecamus, el nu putea 
înţelege ferocitatea rece a intereselor în sânul cărora îl 
strecurase Chaudieu. Pentru un observator care ar fi 
cunoscut secretul acestei scene, cum îl cunoaşte astăzi 
istoricul, ar fi avut de ce să tremure, văzându-l pe acest 
tânăr, speranţa a două familii, expus între aceste două forţe 


puternice şi necruțătoare, Catherine şi familia de Guise. 
Dar există oare mulţi oameni îndrăzneţi care măsoară 
imensitatea primejdiilor care îi pândesc? Din modul în care 
erau păzite portul, oraşul şi castelul de la Blois, Cristophe 
se aştepta să întâlnească piedici şi spioni peste tot; el se 
hotărâse aşadar să ascundă gravitatea misiunii lui şi 
tensiunea din sufletul său, sub aparenţa neghioabă şi 
negustorească cu care i se înfăţişase tânărului Pardaillan, 
ofițerului de gardă şi căpitanului. 

Agitaţia ce însoţeşte într-un castel regal ora trezirii 
începea să se manifeste. Seniorii, ai căror cai şi paji sau 
scutieri rămâneau în curtea exterioară a castelului, căci 
nimeni, cu excepţia regelui şi a reginei, nu avea dreptul să 
intre călare în curtea interioară, urcau în grupuri scara 
magnifică şi invadau această mare sală a gărzilor cu două 
şemineuri, ale cărei grinzi puternice sunt astăzi lipsite de 
ornamentele lor, unde mici pătrate roşii, urâte, înlocuiesc 
ingenioasele mozaicuri ale podelelor, dar unde tapiseriile 
Coroanei ascundeau pe atunci zidurile groase, astăzi albite 
de var, şi unde străluceau, după bunul plac, artele acelei 
epoci unice în zilele de glorie ale umanităţii. Reformaţii şi 
catolicii veneau să afle noutăţile, să cerceteze chipurile şi 
să-i facă regelui curte. Dragostea excesivă a lui Francisc al 
II-lea pentru Maria Stuart, căreia nici cei doi prinți de 
Guise, nici regina-mamă nu i se împotriveau, precum şi 
complezenţa politică la care se preta Maria Stuart îi răpeau 
regelui orice putere; de aceea, deşi avea şaptesprezece ani, 
el nu cunoştea din regalitate decât plăcerile, şi din 
căsătorie doar voluptăţile primei pasiuni. Fiecare îi făcea 
curte, în realitate, reginei Maria, unchiului ei, cardinalul de 
Lorena, şi Marelui Maestru. Această manevră avu loc în faţa 
lui Cristophe, care studia sosirea fiecărui personaj cu o 
lăcomie foarte firească. În ambele părţi ale unei draperii 
magnifice stăteau câte doi paji şi câte două gărzi din 
compania scoțiană, de serviciu atunci; această mare 
draperie îi arăta intrarea în camera regală, atât de fatală 


pentru fiul actualului Mare Maestru, al doilea Balafre, care 
veni să-şi dea sufletul la picioarele patului ocupat atunci de 
Maria Stuart şi de Francisc al II-lea. Domnişoarele de 
onoare ale reginei şedeau lângă şemineul opus celui lângă 
care Cristophe vorbea neîncetat cu căpitanul gărzilor. Prin 
aşezarea lui, acest al doilea şemineu era şemineul de 
onoare, fiind construit în zidul gros al sălii Consiliului, între 
uşa camerei regale şi cea a Consiliului, astfel încât 
domnişoarele şi seniorii care aveau dreptul să fie acolo se 
aflau chiar pe drumul de trecere a regelui şi a reginelor. 
Curtenii erau siguri că aveau s-o vadă pe Catherine, căci 
domnişoarele ei de onoare, în doliu ca toată Curtea, urcară 
la ea, conduse de contesa de Fiesque, şi-şi ocupară locul 
dinspre Sala de Consiliu, în faţa domnişoarelor de onoare 
ale tinerei regine, aduse de către ducesa de Guise şi care 
ocupau colţul opus, dinspre camera regală. Curtenii lăsau 
între aceste domnişoare, care aparţineau primelor familii 
ale regatului, un spaţiu de câţiva paşi pe care doar cei mai 
mari seniori aveau îngăduinţa să-l depăşească. Contesa de 
Fiesque şi ducesa de Guise se aflau, după dreptul funcţiilor 
lor, în mijlocul acestor fete nobile, care stăteau toate în 
picioare. Unul dintre primii care veni să se amestece între 
aceste două escadroane atât de periculoase fu ducele 
d'Orleans, fratele regelui, care cobori din apartamentul său 
situat deasupra şi care era întovărăşit de domnul de 
Cypierre, preceptorul său. Acest prinţ tânăr care, înainte de 
sfârşitul acestui an, avea să domnească sub numele de 
Carol al IX-lea, pe atunci în vârstă de zece ani, era de o 
timiditate excesivă. Ducele d'Anjou şi ducele d'Alencon, cei 
doi fraţi ai săi, ca şi prinţesa Marguerite, care a fost soţia lui 
Henric al IV-lea, prea tineri încă pentru a veni la Curte, 
rămâneau în grija mamei lor în apartamentele ei. Ducele 
d'Orleans, bogat îmbrăcat, după moda timpului, cu 
pantaloni de mătase, cu o haină scurtă de postav cu fire de 
aur împodobit cu flori negre, şi cu o mică mantie de catifea 
brodată, totul negru (el mai purta doliu după tatăl său, 


regele), le salută pe cele două doamne de onoare şi rămase 
lângă domnişoarele de onoare ale mamei sale. Deja plin de 
antipatie faţă de partizanii Casei de Guise, el răspunse cu 
răceală cuvintelor ducesei şi-şi sprijini braţul de spătarul 
scaunului înalt al contesei de Fiesque. Preceptorul său, unul 
dintre cele mai frumoase spirite ale acelei vremi, domnul de 
Cypierre, rămase în spatele lui, ca o panoplie. Amyot, în 
simplă sutană de abate, îl întovărăşea de asemenea pe 
prinţ; îi era şi el preceptor cum fusese şi al celorlalţi trei 
prinți, a căror afecţiune i-a fost atât de profitabilă. Între 
şemineul de onoare şi cel aproape de care se grupau, la 
celălalt capăt al sălii, gărzile, căpitanul lor, câţiva curteni şi 
Cristophe, înarmat cu cutia lui de carton, cancelarul Olivier, 
protectorul şi predecesorul lui |!'H6Opital, îmbrăcat cum 
aveau să fie mereu de atunci încolo cancelarii Franţei, se 
plimba împreună cu cardinalul de Tournon, de curând sosit 
de la Roma, schimbând câteva fraze la ureche, în mijlocul 
atenţiei generale pe care le-o acordau seniorii îngrămădiţi 
de-a lungul zidului ce desparte această sală de odaia 
regelui, ca o tapiserie vie în faţa bogatei tapiserii cu mii de 
personaje. Cu toată gravitatea împrejurărilor, Curtea 
prezenta acelaşi aspect al Curţilor în toate ţările, în toate 
epocile şi în cele mai mari primejdii: curteni vorbind mereu 
de lucruri neimportante, dar gândindu-se la lucruri grave, 
glumind, dar studiind chipurile şi ocupându-se de dragoste 
şi de căsătorii cu moştenitoarele în mijlocul celor mai 
sângeroase catastrofe. 

— Ce ziceţi de serbarea de ieri? Întrebă Bourdeilles, 
senior de Brant6me, apropiindu-se de domnişoara de 
Piennes, una dintre domnişoarele de onoare ale reginei- 
mame. 

— Domnii du Baif şi du Bellay n-au avut decât idei 
extraordinare, zise ea, arătându-i pe cei doi organizatori ai 
serbării, aflaţi la câţiva paşi distanţă. Cred că a fost de 
foarte prost gust, adăugă ea cu voce înceată. 


— Nu aveaţi un rol în ea? Întrebă domnişoara de Lewiston, 
din cealaltă parte. 

— Ce citiţi acolo, doamnă? O întrebă Amyot pe doamna de 
Fiesque. 

— Amadis de Gaule”, de seniorul des Essarts, comisar 
ordinar al artileriei regelui. 

— O lucrare fermecătoare, spuse frumoasa fată care a fost 
mai târziu atât de celebră, sub numele de Fosseuse, când a 
devenit doamnă de onoare a reginei Margareta de Navarra. 

— Stilul este de formă nouă, zise Amyot. Sunteţi de acord 
cu aceste barbarii? Adăugă el, privindu-l pe BrantOme. 

— Le place doamnelor, ce vreţi? Exclamă BrantOme, 
ducându-se s-o salute pe doamna de Guise, care ţinea în 
mână „Celebrele Doamne” de Boccaccio. 


— Trebuie că se află în carte femei din casa 
dumneavoastră, doamnă, zise el, dar domnul Boccaccio n-a 
avut norocul să trăiască în vremea noastră, când ar fi găsit 
subiecte mai ample pentru a-şi mări volumele. 

— Cât de iscusit este acest domn de Brant6me, îi spuse 
frumoasa domnişoară de Limeuil contesei de Fiesque. A 
venit mai întâi la noi, dar va rămâne în tabăra familiei de 
Guise. 

— Sst! Făcu doamna de Fiesque, privind-o pe frumoasa 
Limeuil. Vedeţi-vă de treburile dumneavoastră. 

Tânăra fată îşi întoarse privirea spre uşă. Ea îl aştepta pe 
Sardini, un nobil italian cu care regina-mamă, ruda ei, a 
căsătorit-o mai târziu, după accidentul care i s-a întâmplat 
chiar în budoarul Catherinei şi care i-a adus cinstea să aibă 
ca moaşă o regină. 

— Pe toţi sfinţii, domnişoara Davila mi se pare pe zi ce 
trece tot mai frumoasă! Spuse domnul de Robertet, 
secretar de stat, salutând grupul reginei-mame. 

Sosirea secretarului de stat, care era exact ceea ce este 
astăzi un ministru, nu făcu nici o senzaţie. 

— Dacă-i aşa, domnule, împrumutaţi-mi atunci pamfletul 
compus împotriva domnilor de Guise, ştiu că este la 
dumneavoastră, îi spuse lui Robertet domnişoara Davila. 

— Nu-l mai am, răspunse secretarul, mergând s-o salute 
pe doamna de Guise. 

— Îl am eu, îi zise contele de Grammont domnişoarei 
Davila, dar nu vi-l dau decât cu o condiţie. 

— Cu o condiţie. Nu! Zise doamna de Fiesque. 

— Dumneavoastră nu ştiţi ce vreau, răspunse Grammont. 

— Oh, asta se ghiceşte! Replică domnişoara Limeuil. 

Obiceiul italienesc de a numi doamnele, cum fac ţăranii cu 
soțiile lor, cutărică, era atunci la modă la Curtea Franţei. 

— Vă înşelaţi, reluă cu însufleţire contele, este vorba 
despre a-i da domnişoarei de Matha, una dintre 
domnişoarele de onoare din cealaltă parte, o scrisoare de la 
vărul meu de Jarnac. 


— Nu-mi compromiteţi fetele, îi spuse contesa de Fiesque, 
am să i-o dau chiar eu. 

— Aveţi ştiri despre ce se petrece în Flandra? Îl întrebă 
doamna de Fiesque pe cardinalul de Tournon. Se pare că 
domnul d'Egmont e plin de noutăţi. 

— EI şi prinţul de Orania, continuă Cypierre, ridicând din 
umeri destul de semnificativ. 

— Ducele de Alba şi cardinalul Granvelle se duc acolo, nu-i 
aşa, domnule? Îl întrebă Amyot pe cardinalul de Tournon, 
care stătea posomorât şi neliniştit între cele două grupuri, 
după conversaţia avută cu cancelarul. 

— Din fericire, noi suntem liniştiţi şi nu avem de învins 
erezia decât într-o piesă de teatru, spuse tânărul duce 
d'Orleans, făcând aluzie la rolul pe care-l jucase în ajun, cel 
al unui cavaler ce răpusese o hidră pe a cărei frunte stătea 
scris cuvântul Reformă. 

Catherine de Medicis, în înţelegere cu nora ei, lăsase să se 
încropească o sală de spectacole din sala imensă care mai 
târziu a fost amenajată pentru Stările Generale de la Blois, 
şi până la care ajungeau, cum s-a mai spus, castelul lui 
Francisc I şi cel al lui Ludovic al XII-lea. 

Cardinalul nu răspunse nimic şi-şi continuă plimbarea prin 
mijlocul sălii, stând de vorbă, cu glasul scăzut, cu domnul de 
Robertet şi cancelarul. Multe persoane nu iau în 
considerare dificultăţile pe care Secretariatele de Stat, 
devenite apoi ministere, le-au întâmpinat la constituirea lor, 
şi cât de greu le-a fost regilor Franţei să le creeze. În acea 
epocă, un secretar de stat ca Robertet era pur şi simplu un 
scrib, de-abia conta în mijlocul prinților şi al seniorilor care 
hotărau afacerile de stat. Nu existau pe atunci alte funcţii 
ministeriale decât cele de intendenţi ai finanţelor, de 
cancelari şi de păstrător al sigiliilor. Regii acordau un loc în 
Consiliul lor, prin decrete, acelora dintre supuşi ale căror 
păreri li se păreau folositoare în conducerea afacerilor 
publice. Se admitea intrarea în consiliu a unui preşedinte 
de cameră a parlamentului, a unui episcop, a unui favorit 


fără titlu. Odată admis în consiliu, supusul îşi întărea acolo 
poziţia, fiind învestit de către Coroană cu sarcini cărora le 
reveneau atribuţii, ca de pildă: guvernator, sabia de 
conetabil, Comanda Supremă a artileriei, bastonul de 
Mareşal, Comandant General al vreunui corp de armată, 
Comanda Supremă a Amiralității, căpitănia galerelor sau 
adesea o funcţie la Curte, precum cea de Mare Maestru, pe 
care o avea pe atunci ducele de Guise. 

— Credeţi că ducele de Nemours se va căsători cu 
Franqoise? Îl întrebă doamna de Guise pe preceptorul 
ducelui d'Orleans. 

— Ah, doamnă, răspunse el, eu nu ştiu decât latină. 

Acest răspuns îi făcu să zâmbească pe cei în măsură să 
audă. În acel moment, seducerea domnişoarei Francoise de 
Rohan de către ducele de Nemours era pe buzele tuturor; 
dar cum ducele de Nemours era vărul lui Francisc al II-lea 
şi, deci, dublu aliat al Casei de Valois prin mama sa, familia 
de Guise îl privea mai degrabă ca sedus decât ca seducător. 
Totuşi, trecerea de care beneficia Casa de Rohan a fost atât 
de mare încât, după domnia lui Francisc al II-lea, ducele de 
Nemours a fost nevoit să părăsească Franţa din pricina 
unui proces pe care i l-au făcut membrii familiei de Rohan, 
şi pe care trecerea Casei de Guise l-a stins. Mariajul său cu 
ducesa de Guise, după asasinarea lui Poltrot37, explică 
întrebarea pe care ducesa i-o adresase lui Amyot, 
dezvăluind rivalitatea care exista între domnişoara de 
Rohan şi ducesă. 

— Ia uitaţi-vă puţin la grupul de nemulţumiţi de acolo! 
Spuse contele de Grammont arătând spre domnii de 
Coligny, cardinalul de Châtillon, Danville, Thore, Moret şi 
mai mulţi seniori bănuiţi că sunt adepţi ai Reformei, care 
stăteau cu toţii între două ferestre, de partea cealaltă a 
şemineului. 

— Hughenoţii se mişcă, zise Cypierre. Ştiu că Theodore de 
Beze este la Nerac pentru a obţine de la regina de Navarra 
să se declare de partea Reformei, abjurând în mod public, 


adăugă el privindu-l pe judecătorul d'Orleans care era, de 
asemenea, cancelar al reginei de Navarra şi care observa 
Curtea. 

— Ea o va face! Răspunse sec judecătorul d'Orleans. 
Personajul, un fel de Jacques Coeur orleanez, unul dintre 
cei mai bogaţi burghezi ai vremii sale, se numea Groslot şi 
se ocupa de afacerile reginei Jeanne d'Albret la Curtea 
Franţei. 

— Credeţi? Zise cancelarul Franţei către cancelarul 
Navarrei, cântărind însemnătatea spuselor lui Groslot. 

— Nu ştiţi oare, spuse bogatul orleanez, că această regină 
n-are din femeie decât sexul? Ea este pe deplin dedicată 
lucrurilor virile, are un spirit puternic în marile afaceri şi o 
inimă de neînvins în marile adversităţi. 

— Domnule cardinal, îi spuse cancelarul Olivier domnului 
de 'Tournon care îl ascultase pe Groslot, ce părere aveţi 
despre această îndrăzneală? 

— Regina Navarrei a făcut bine să-şi aleagă drept cancelar 
un om căruia Casa de Lorena îi este îndatorată şi care-şi 
oferă locuinţa regelui când e vorba ca acesta să meargă la 
Orleans, răspunse cardinalul. 

Cancelarul şi cardinalul se priviră atunci fără să 
îndrăznească să-şi comunice gândurile, dar Robertet şi le 
exprimă, căci considera necesar să arate mai mult 
devotament Casei de Guise decât aceste mari personaje 
faţă de care el era cu mult mai neînsemnat. 

— Este o mare nenorocire că, în loc să abjure religia 
părinţilor ei, Casa de Navarra nu abjură spiritul de 
răzbunare şi de revoltă pe care i l-a insuflat conetabilul de 
Bourbon. Vom vedea din nou certurile de altădată dintre 
familiile d'Armagnac şi de Bourguignon. 

— Nu, zise Groslot, căci există ceva din Ludovic al XI-lea în 
cardinalul de Lorena. 

— Şi în regina Catherine, răspunse Robertet. 

În acest moment, doamna Dayelle, camerista favorită a 
reginei Maria Stuart, străbătu sala şi se îndreptă spre 


camera reginei. Trecerea cameristei provocă agitaţie. 

— O să intrăm curând, zise doamna de Fiesque. 

— Nu cred, răspunse doamna de Guise. Maiestăţile Lor 
vor ieşi, căci se va ţine un mare consiliu. 

Domnişoara Dayelle se strecură în camera regală, după ce 
bătuse cu discreţie la uşă, mod respectuos de a se anunţa, 
inventat de Catherine de Medicis şi adoptat la Curtea 
Franţei. 

— Cum e vremea, scumpa mea Dayelle? Întrebă regina 
Maria, scoţându-şi chipul alb şi proaspăt afară din pat şi 
mişcând perdelele. 

— Ah, doamnă. 

— Ce ai, Dayelle? S-ar zice că arcaşii sunt pe urmele tale. 

— Oh, doamnă, regele mai doarme? 

— Da. 

— Vom părăsi castelul, şi domnul cardinal m-a rugat să v-o 
spun, pentru ca dumneavoastră să-l anunţaţi pe rege. 

— Ştii şi de ce, buna mea Dayelle? 

— Reformaţii vor să vă răpească... 

— Ah, religia asta nouă n-o să-mi mai dea pace! Am visat 
azi-noapte că eram la închisoare, eu care voi aduna 
coroanele celor mai frumoase trei regate din lume! 

— Doamnă, este doar un vis! 

— Răpită? Ar fi tare drăguţ, dar pentru o chestie religioasă 
şi, mai ales, de către eretici, este o grozăvie. 

Regina sări din pat şi se duse să se aşeze într-un fotoliu 
mare, acoperit de o catifea roşie, în faţa şemineului, după 
ce Dayelle îi dăduse un capot de catifea neagră, pe care ea 
şi-l strânse uşor la mijloc cu un cordon de mătase. Dayelle 
aprinse focul, căci dimineţile lunii mai sunt destul de 
răcoroase pe malurile Loarei. 

— Unchii mei au aflat, aşadar, aceste noutăţi în timpul 
nopţii? O întrebă regina pe Dayelle, cu care ea se purta 
familiar. 

— De azi-dimineaţă, domnii de Guise se plimbă pe terasă 
ca să nu fie auziţi de nimeni şi au primit acolo trimişi veniţi 


în mare grabă din diferite puncte ale regatului, unde se 
agită reformaţii. Doamna regină-mamă se află acolo 
împreună cu italienii ei, sperând să fie şi ea consultată; dar 
ea n-a făcut parte din acest mic consiliu. 

— Trebuie să fie furioasă! 

— Cu atât mai mult cu cât era supărată încă de ieri, 
răspunse Dayelle. Se zice că, văzând-o pe Maiestatea 
Voastră în rochia cu fir de aur răsucit şi cu frumosul voal de 
crep cafeniu, n-a fost prea bucuroasă. 

— Lasă-ne, buna mea Dayelle, regele se trezeşte. Nimeni, 
nici chiar intimii, să nu ne deranjeze, este vorba de treburi 
de stat, şi unchii mei nu ne vor tulbura. 

— Ei bine, scumpa mea Maria, te-ai şi dat jos din pat? S-a 
făcut ziuă? Spuse regele, trezindu-se. 

— Dragul meu micuţ, în timp ce noi dormim, oamenii răi 
veghează şi vor să ne forţeze să părăsim această frumoasă 
locuinţă. 

— Despre ce oameni răi vorbeşti, iubita mea? N-am avut 
noi aseară cea mai frumoasă petrecere din lume, de n-ar fi 
fost cuvintele latine pe care aceşti domni le-au aruncat în 
franceza noastră? 

— Ah! Spuse Maria. Acest limbaj este de foarte bun-gust, 
Rabelais l-a şi scos în evidenţă. 

— Tu eşti o învățată, iar eu sunt tare supărat că nu te pot 
adora în versuri; dacă n-aş fi rege, i l-aş lua înapoi fratelui 
meu pe maestrul Amyot, care-l ajută să fie atât de învăţat. 

— Să nu-l invidiezi pe fratele tău, care scrie poezii şi mi le 
arată, cerându-mi să i le arăt şi eu pe ale mele. Ei haide, 
eşti cel mai bun dintre toţi cei patru copii şi vei fi un rege 
tot aşa de bun pe cât eşti de iubitor. De altfel, poate că de 
aceea mama ta te iubeşte atât de puţin! Dar fii liniştit, 
scumpul meu suflet, am să te iubesc eu cât pentru toată 
lumea. 

— N-am nici un merit să iubesc o regină atât de perfectă, 
zise micul rege. Nu ştiu ce m-a oprit ieri să nu te îmbrăţişez 
în văzul întregii Curți, când ai dansat hora faclelor! Am 


văzut limpede că toate femeile par nişte servitoare pe lângă 
tine, frumoasa mea Maria. 

— Deşi vorbeşti numai în proză, vorbeşti fermecător, 
micuțul meu, fiindcă vorbeşte în tine iubirea. Şi ştii bine, 
iubitul meu, că de n-ai fi fost decât un biet paj, tot pe tine 
te-aş fi iubit pe cât te iubesc acum, şi totuşi nimic nu-i mai 
dulce decât să spui: „lubitul meu e rege.” 

— Oh, ce braţ frumos! De ce trebuie să ne îmbrăcăm? Îmi 
place atât de mult să-mi trec degetele prin părul tău moale, 
să-ţi răvăşesc cârlionţii blonzi. Ah, iubita mea, să nu-ţi mai 
laşi femeile să-ţi sărute gâtul atât de alb şi spatele atât de 
frumos, să nu mai îngădui asta! Şi aşa-i prea mult că ţi le-au 
atins ceţurile din Scoţia. 

— N-ai să vii să vezi scumpa mea ţară? Scoţienii te vor 
iubi, şi acolo nu vor exista revolte ca aici. 

— Cine se revoltă în regatul nostru? Întrebă Francisc de 
Valois, încheindu-şi halatul şi luând-o pe Maria Stuart pe 
genunchii săi. 

— Oh, asta-i desigur foarte plăcut, zise ea, ferindu-şi 
obrazul de rege, dar trebuie să domneşti, dacă te rog 
frumos, scumpul meu domn. 

— Ce tot vorbeşti despre domnie? În dimineaţa asta vreau. 
— Mai e nevoie să spui vreau când poţi să faci orice? Asta 
nu-i vorbă nici de rege, nici de iubit. Dar nu-i vorba de asta, 

lasă! Avem o treabă importantă. 

— Ah! Spuse regele. E mult de când n-am mai avut vreo 
treabă. Este amuzantă? 

— Nu, răspunse Maria, trebuie să ne mutăm. 

— Pun rămăşag, draga mea, că l-ai văzut pe unul dintre 
unchii tăi, care se descurcă atât de bine, încât la cei 
şaptesprezece ani, mă port ca un rege leneş. Nici nu ştiu, 
într-adevăr, pentru ce, după primul consiliu, am mai 
continuat să asist la celelalte? Ar putea să rezolve lucrurile 
în consiliu la fel de bine dacă ar pune o coroană pe fotoliul 
meu: eu nu văd nimic decât prin ochii lor şi hotărăsc totul 
orbeşte. 


— Oh, domnule! Exclamă regina, ridicându-se de pe 
genunchii regelui şi luându-şi o mutrişoară supărată. Ne- 
am înţeles că n-o să-mi pricinuieşti nici cea mai mică 
supărare cu privire la acest subiect şi că unchii mei se vor 
folosi de puterea regală pentru fericirea poporului tău. E 
bun poporul tău? Dacă ai vrea să-l conduci singur, te-ar 
înghiţi ca pe o căpşună. El are nevoie de războinici, de un 
stăpân aspru, cu mănuşi de fier; pe când tu, tu eştiun 
copilaş pe care eu îl iubesc aşa cum e şi pe care nu l-aşiubi 
altfel, înţelegi, domnule? Spuse ea, sărutându-l pe frunte pe 
acest copil ce părea că vrea să se revolte împotriva vorbelor 
rostite, dar pe care mângâierea ei îl domoli. 

— Ah, de n-ar fi unchii ăştia ai tăi! Strigă Francisc al II-lea. 
Cardinalul îmi displace enorm, şi când ia aerul ăla mieros şi 
manierele alea umile ca să-mi spună în timp ce se înclină: 
„Sire, aici este vorba despre onoarea coroanei şi despre 
credinţa părinţilor voştri. Maiestatea Voastră n-ar putea să 
îngăduie”, şi asta, şi ailaltă. Sunt sigur că nu lucrează decât 
pentru blestemata lui Casă de Lorena. 

— Ce bine l-ai imitat! Zise regina. Dar de ce nu-i foloseşti 
pe aceşti Loreni ca să te informeze despre ceea ce se 
întâmplă, pentru ca, peste ceva vreme, să poţi domni 
singur, la majoratul tău? Eu sunt soţia ta, şi onoarea ta este 
şi a mea. Noi vom domni, haide, dragul meu! Dar nimic nu 
va fi pe roze până în clipa în care nu vom face după bunul 
nostru plac! Nimic nu-i mai greu pentru un rege decât să 
domnească! Eu, de pildă, sunt regină? Crezi că mama ta nu- 
mi plăteşte în rău ceea ce unchii mei fac în bine pentru 
măreţia tronului tău? Eh! Ce diferenţă! Unchii mei sunt 
mari prinți, nepoți ai lui Carol cel Mare, plini de atenţii, şi 
care ar fi gata să moară pentru tine, pe când această fată 
de medic sau de negustor, regină a Franţei din pură 
întâmplare, e pusă pe ceartă ca o burgheză ce nu-i stăpână 
în casa ei. Ca o femeie nemulțumită că nu distruge totul 
aici, italianca asta îmi arată, cu orice prilej, chipul ei palid şi 
serios şi-mi spune cu voce înţepată: „Fiica mea, tu eşti 


regina, eu nu mai sunt decât a doua femeie din regat 
(turbează, mă înţelegi, iubitule?). Dar dacă aş fi în locul tău, 
eu n-aş purta catifea de culoare roşie aprinsă, în vreme ce 
Curtea e în doliu, n-aş apărea în public cu părul lins şi fără 
bijuterii, fiindcă ceea ce nu se cade nici măcar unei simple 
doamne, cu atât mai puţin se cade unei regine. Nici n-aş 
dansa, m-aş mulţumi să-i văd dansând pe alţii!” Aşa îmi 
spune. 

— Oh, Doamne! Răspunse regele. Parcă o aud. Doamne, 
dacă ar şti. 

— Oh! Încă mai tremuri în faţa ei? Te plictiseşte, nu-i aşa? 
O s-o izgonim. Pe legea mea! Să te mintă, treacă de la mine, 
biata femeie e din Florenţa, dar să te plictisească... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci, Maria, taci! Spuse 
Francisc, neliniştit şi mulţumit totodată. N-aş vrea să-i 
pierzi prietenia. 

— Să nu-ţi fie teamă că o să se certe vreodată cu mine, 
care voi purta cele mai frumoase trei coroane din lume, 
scumpul meu rege, zise Maria Stuart. Deşi mă urăşte 
pentru o mie de motive, ea mă alintă ca să mă despartă de 
unchii mei. 

— Să te urască? 

— Da, îngeraşul meu, şi dacă n-aş avea o mie de dovezi, pe 
care femeile şi le dau între ele privitor la acest sentiment, şi 
a căror răutate nu este înţeleasă decât de ele, m-aş mulţumi 
cu eterna ei opunere faţă de scumpa noastră iubire. Este 
vina mea că tatăl tău n-a putut s-o sufere niciodată pe 
domnişoara de Medicis? În sfârşit, ea mă iubeşte atât de 
puţin pentru că tu a trebuit să te înfurii ca să nu avem 
fiecare apartamentul nostru, aici şi la Saint-Germain. Ea 
pretindea că ăsta era obiceiul regilor şi al reginelor Franţei. 
Obiceiul! Era al tatălui tău, şi asta se explică. Cât despre 
bunicul tău Francisc, cumătrul stabilise acest obicei pentru 
comoditatea amorurilor lui. De aceea trebuie să fim cu 
băgare de seamă! Dacă plecăm de aici, Marele Maestru nu 
trebuie să ne separe. 


— Dacă plecăm de aici, Maria? Dar eu nu vreau să 
părăsesc acest castel frumos, de unde vedem Loara şi 
întregul Blesois, un oraş la picioarele noastre şi cel mai 
fermecător cer din lume deasupra capetelor noastre şi 
aceste grădini apetisante. Dacă plec de aici, plec doar cu 
tine în Italia, să văd picturile lui Rafael şi San Pietro. 

— Şi portocalii? Oh, micuțul meu rege, dacă ai şti cât de 
mult îşi doreşte Maria ta să se plimbe pe sub portocalii plini 
de flori şi de fructe! Vai, poate că n-am să-i mai văd 
niciodată! Oh, să auzi un cântec italian pe sub aceşti copaci 
parfumaţi, la malul unei mări albastre, sub un cer albastru, 
şi să ne strângem aşa! 

— Hai să plecăm! Spuse regele. 

— Să plecaţi! Strigă Marele Maestru, intrând în odaie. Da, 
sire, trebuie să părăsiţi castelul Blois. lertaţi-mi 
îndrăzneala, dar împrejurările sunt mai puternice decât 
eticheta, şi am venit să vă implor să ţineţi un consiliu. 

Maria şi Francisc se depărtară cu repeziciune, văzându-se 
surprinşi, iar chipurile lor arătau aceeaşi expresie de 
maiestate regală ofensată. 

— Sunteţi un prea Mare Maestru, domnule de Guise, 
spuse tânărul rege stăpânindu-şi furia. 

— La dracu'! Ce ţi-e şi cu îndrăgostiţii ăştia! Şopti 
cardinalul la urechea Catherinei. 

— Fiule, răspunse regina-mamă care apăru din spatele 
cardinalului, este vorba despre siguranţa dumneavoastră şi 
a întregului regat. 

— Erezia veghea în timp ce dumneavoastră dormeaţi, sire, 
spuse cardinalul. 

— Retrageţi-vă în sală! Zise regele, vom ţine un consiliu 

— Doamnă, îi spuse Marele Maestru reginei, fiul 
blănarului dumneavoastră vă aduce blănurile care sunt de 
sezon pentru călătorie, căci, probabil, vom merge de-a 
lungul L.oarei. Dar, adăugă el întorcându-se către regina- 
mamă, vrea să vă vorbească şi dumneavoastră, doamnă. În 
timp ce regele se îmbracă, dumneavoastră şi doamna 


regină îl puteţi expedia repede, ca să nu mai avem şi 
problema asta pe cap. 

— Cu plăcere, răspunse Catherine, iar în sinea ei: „Dacă 
crede că scapă de mine cu asemenea şiretlicuri, înseamnă 
că nu ştie cu cine are de-a face.” 

Cardinalul şi ducele se retraseră, lăsându-le pe cele două 
regine cu regele. Trecând în sala gărzilor, pe care o 
traversă din nou pentru a ajunge în sala de consiliu, Marele 
Maestru îi spuse uşierului să-l aducă pe blănarul reginei. 
Când Cristophe îl văzu venind spre el, de la un capăt al sălii 
gărzilor la celălalt, pe acest uşier, pe care-l luă, după 
costumul lui, ca pe un personaj important, inima începu să-i 
bată cu putere; dar această senzaţie, atât de firească 
pentru acest moment critic, deveni teribilă când uşierul, a 
cărui mişcare avu ca rezultat să atragă toţi ochii întregii 
adunări strălucitoare asupra lui Cristophe, asupra 
înfăţişării lui jalnice şi a pachetului său, îi zise: „Domnul 
cardinal de Lorena şi Marele Maestru vor să vă vorbească 
în sala de consiliu.” 

— Să fi fost trădat? Se întrebă plăpândul ambasador al 
reformaţilor. 

Cristophe îl urmă pe uşier, plecând ochii pe care nu-i 
ridică decât atunci când se află în imensa sală de consiliu, a 
cărei suprafaţă era aproape egală cu aceea a sălii gărzilor. 
Cei doi prinți de Lorena erau acolo singuri în picioare în 
faţa şemineului magnific, aşezat în spatele celui din sala 
gărzilor, unde stăteau domnişoarele de onoare ale reginei. 

— Aşadar vii de la Paris, pe ce drum ai luat-o? Îl întrebă 
cardinalul pe Cristophe. 

— Am venit pe apă, monseniore, răspunse reformatul. 

— Cum ai reuşit să intri în Blois? Întrebă Marele Maestru. 

— Prin port, monseniore. 

— Nimeni nu te-a oprit? Zise ducele care nu-l scăpa din 
priviri pe tânăr. 

— Nu, monseniore. Primului soldat care a încercat să mă 
oprească, i-am spus că am venit pentru cele două regine, al 


căror blănar este tatăl meu. 

— Ce se mai întâmplă la Paris? Întrebă cardinalul. 

— Se tot caută asasinul preşedintelui Minard. 

— Nu eşti tu fiul celui mai mare prieten al medicului meu? 
Spuse ducele de Guise păcălit de candoarea pe care o afişa 
Cristophe, după ce tulburarea i se risipise. 

— Ba da, monseniore. 

Marele Maestru ieşi, ridică brusc draperia care ascundea 
dubla intrare în sala consiliului şi se înfăţişă în faţa întregii 
audienţe în mijlocul căreia îl căuta pe primul chirurg al 
regelui. Ambroise, în picioare într-un colţ, fu izbit de 
ocheada pe care i-o aruncă ducele şi veni lângă el. 
Ambroise, care înclina deja spre religia reformată, sfârşi 
prin a o adopta; dar prietenia cu familia de Guise şi cea a 
regilor Franţei îl proteja de toate nenorocirile care-i 
loviseră pe reformaţi. Ducele, care se considera obligat faţă 
de Ambroise Pare pentru că-i salvase viaţa, îl numise de 
câteva zile, primul chirurg al regelui. 

— Ce doriţi, monseniore? Întrebă Ambroise. E cumva 
regele bolnav? Nu m-ar mira. 

— De ce? 

— Regina e prea frumoasă, replică chirurgul. 

— Ah, făcu ducele uimit. Nu despre asta este vorba, 
continuă el după o pauză. Ambroise, vreau să-l vezi pe unul 
dintre prietenii tăi, spuse el ducându-l spre sala de consiliu 
şi arătându-i-l pe Cristophe. 

— Ei, da, e adevărat, monseniore, strigă chirurgul 
întinzându-i mâna lui Cristophe. Ce mai face tatăl tău, 
băiete? 

— Bine, maestre Ambroise, răspunse tânărul. 

— Şi ce faci aici, la Curte? Spuse chirurgul. Nu-i treaba ta 
să cari pachetele, tatăl tău te-a sortit avocaturii. Vrei 
protecţia acestor doi mari prinți pentru a deveni avocat? 

— Oh, Dumnezeule, da! Spuse Cristophe, dar pentru 
interesele tatălui meu. Dacă puteţi interveni pentru noi, 
ajutaţi-mă, făcu el luând un aer rugător, să obţin de la 


Marele Maestru o ordonanţă de plată a sumelor datorate 
tatălui meu, căci el nu ştie cum să procedeze. 

Cardinalul şi Marele Maestru se priviră o clipă şi părură 
satisfăcuţi. 

— Acum lăsaţi-ne, îi spuse Marele Maestru lui Ambroise 
făcându-i un semn. Şi tu, prietene, îi spuse lui Cristophe, 
rezolvă-ţi afacerile şi întoarce-te la Paris. Secretarul meu îţi 
va da o scrisoare de trecere, căci, fir-ar să fie, drumurile nu 
sunt prea sigure! 

Niciunul dintre cei doi fraţi nu bănui ce interese serioase 
avea Cristophe, odată asiguraţi că era într-adevăr fiul 
blănarului Lecamus, furnizorul Curţii, şi că nu venise decât 
pentru a fi plătit. 

— Du-l lângă odaia reginei; îl va chema, fără îndoială, îi 
spuse cardinalul chirurgului, arătându-i-l pe Cristophe. 

În timp ce fiul blănarului era supus interogatoriului în sala 
de consiliu, regele o lăsase pe regină în compania soacrei 
sale, după ce trecuse în cabinetul lui de toaletă în care se 
intra prin odaia alăturată. 

În picioare, încadrată de imensa fereastră, regina 
Catherine privea grădinile pradă celor mai triste gânduri. 
Ea îl vedea pe unul dintre cei mai mari căpitani ai acestui 
secol substituit în cursul dimineţii, într-o clipă, fiului ei, 
regele Franţei, sub teribilul titlu de locotenent general al 
regatului. În faţa acestui pericol, ea era singură, fără 
putere de acţiune şi fără apărare. Putea fi, aşadar, 
comparată, în veşmintele ei de doliu, pe care nu le-a scos 
niciodată după moartea lui Henric al II-lea, cu o fantomă, 
atât de palid îi era chipul imobil din pricina gândurilor. 
Ochii ei negri înotau în tumultul acestei nehotărâri, atât de 
reproşată marilor oameni politici şi care le vine tocmai din 
imensitatea greutăților pe care privirea lor trebuie să le 
cuprindă, compensându-le unele prin celelalte şi socotind, 
dacă putem spune aşa, toate şansele, înainte de a lua o 
decizie. Urechile îi ţiuiau, sângele îi clocotea, şi totuşi ea 
rămânea calmă, demnă, tot măsurând adâncimea abisului 


politic aflat deasupra prăpastiei reale ce se căsca sub 
picioarele ei. Din ziua arestării vidamului de Chartres, 
aceasta era a doua din acele zile teribile care au existat 
într-un număr atât de mare în tot restul vieţii sale de 
regină; dar a fost, de asemenea, şi ultima ei greşeală la 
şcoala puterii. Cu toate că sceptrul părea să-i fugă din 
mâini, ea voia să-l apuce şi reuşise să-l apuce ca rezultat al 
puterii ei de voinţă, care nu se lăsase înfrântă nici de 
disprețul socrului ei, Francisc I, şi al Curţii sale, la care 
fusese neînsemnată, deşi Delfină, nici de constantele 
refuzuri ale lui Henric al II-lea, nici de teribila opunere a 
Dianei de Poitiers, rivala ei. Un bărbat n-ar fi înţeles nimic 
din caracterul acestei regine înfrânte, dar blonda Maria, 
atât de subtilă, atât de spirituală, atât de tânără şi deja atât 
de învățată, o examina cu coada ochiului, prefăcându-se că 
fredonează o arie italiană şi luându-şi o înfăţişare 
nepăsătoare. Fără să bănuiască vijeliile de ambiţie stăpânită 
ce-i provocaseră florentinei o uşoară sudoare rece, 
frumoasa scoțiană cu feţişoara ei veselă ştia că înălţarea 
unchiului ei, ducele de Guise, îi pricinuia Catherinei o furie 
lăuntrică. 

Dar nimic n-o amuza mai mult decât s-o spioneze pe 
soacra ei, în care vedea o intrigantă, o parvenită josnică, 
gata oricând să se răzbune. Chipul uneia era grav şi 
întunecat, puţin înfricoşător, din pricina acelei lividităţi a 
italiencelor care, în timpul zilei, face ca tenul să le pară de 
fildeş galben, iar la lumina lumânărilor să redevină 
strălucitor, pe când chipul celeilalte era proaspăt şi vesel. 
La şaisprezece ani, faţa Mariei Stuart avea acea albeaţă de 
blondă care a făcut-o atât de celebră. Chipul ei proaspăt, 
fin, atât de pur conturat, strălucea de acea viclenie 
copilărească exprimată deschis de regularitatea 
sprâncenelor, de vioiciunea ochilor şi de îndărătnicia gurii 
frumoase. Ea îşi arăta încă de pe atunci farmecele de 
pisicuţă, pe care nimic, nici captivitatea, nici vederea 
îngrozitorului eşafod, n-a putut să i le distrugă. Aceste două 


regine, una în răsăritul, cealaltă în vara vieţii ei, alcătuiau, 
aşadar, pe atunci, cel mai desăvârşit contrast. Catherine era 
o regină impunătoare, o văduvă de nepătruns, fără nici o 
altă patimă în afară de cea a puterii. Maria era zglobie, o 
soţie lipsită de griji, care-şi făcea jucării din coroanele ei. 
Una prevedea nenorociri imense, întrevedea asasinarea 
fraţilor de Guise, ghicind că acesta ar fi singurul mijloc de a 
dobori oameni capabili să se ridice mai presus de tron şi de 
parlament; în sfârşit, ea zărea valurile de sânge ale unei 
lupte îndelungate; cealaltă nu bănuia că va fi asasinată pe 
cale legală. Un gând ciudat reuşi să calmeze, într-o 
oarecare măsură, chipul italiencei. 

„După vrăjitoare şi după spusele lui Ruggieri, această 
domnie va sfârşi; neliniştea mea nu va mai dura mult”, 
gândi ea. 

Aşadar, ciudat lucru, o ştiinţă ocultă, uitată astăzi, 
astrologia judiciară, i-a slujit atunci Catherinei ca punct de 
sprijin, ca de altfel în întreaga ei viaţă, căci credinţa ei a 
fost în continuă creştere, văzând că prezicerile celor care 
practicau această ştiinţă se adevereau cu o exactitate 
minuțioasă. 

— Sunteţi tare posomorâtă, doamnă? O întrebă Maria 
Stuart, luând din mâinile domnişoarei Dayelle boneţica ale 
cărei două aripi din dantelă bogată îi încadrau cârlionţii 
blonzi. 

Penelul pictorilor a ilustrat atât de bine această coafură, 
încât ea aparţine numai reginei Scoției, deşi Catherine o 
inventase pentru ea când a trebuit să îmbrace doliu după 
Henric al II-lea; dar ea nu a ştiut s-o poarte atât de bine ca 
nora ei, căreia îi venea mult mai frumos. Acest reproş al 
reginei-mame nu era cel mai mic dintre cele pe care le avea 
împotriva tinerei regine. 

— Regina îmi reproşează ceva? Întrebă Catherine, 
întorcându-se spre nora ei. 

— Vă respect şi n-aş îndrăzni aşa ceva, răspunse cu 
maliţiozitate scoțiană, privind-o pe Dayelle. 


Între cele două regine, camerista favorită rămase stană de 
piatră; un zâmbet de aprobare putea să o coste viaţa. 

— Cum aş putea să fiu veselă ca dumneavoastră, după ce l- 
am pierdut pe răposatul rege şi când văd regatul fiului meu 
pe punctul de a fi gata să se aprindă? 

— Politica le priveşte prea puţin pe femei, replică Maria 
Stuart. De altfel, unchii mei sunt aici. 

În situaţia dată, aceste cuvinte erau nişte săgeți otrăvite. 

— Să ne vedem atunci blănurile, doamnă, răspunse ironic 
italianca, şi astfel vom putea să ne preocupăm de 
adevăratele noastre treburi, în timp ce unchii 
dumneavoastră le vor hotări pe cele ale regatului. 

— Oh, dar vom fi şi noi în consiliu, doamnă. Suntem mult 
mai folositoare acolo decât vă închipuiţi. 

— Noi? Spuse Catherine, cu un aer mirat. Dar eu, eu nu 
ştiu latină. 

— Mă credeţi învățată! Zise râzând Maria Stuart. Ei bine, 
vă jur, doamnă, că în acest moment studiez ca să fiu la 
înălţimea familiei de Medici, ca să ştiu, într-o bună zi, să 
vindec rănile regatului. 

Catherine fu lovită în inimă de acest cuvânt muşcător, ce-i 
aducea aminte de originea Casei de Medici, descinsă, după 
spusele unora, dintr-un medic, iar după ale altora, dintr-un 
spiţer bogat. Ea nu răspunse nimic. Dayelle se înroşi toată 
când stăpâna ei o privi, căutându-i aplauzele pe care toată 
lumea, chiar şi reginele, le cer supuşilor lor când nu există 
alţi spectatori. 

— Din păcate, cuvintele dumneavoastră fermecătoare, 
doamnă, nu pot să vindece nici rănile regatului, nici pe cele 
ale Bisericii, îi răspunse Catherine, cu o demnitate calmă şi 
rece. Ştiinţa părinţilor mei, în acest domeniu, le-a adus 
tronuri; pe când, dacă în vreme de primejdie continuaţi să 
glumiţi, s-ar putea să le pierdeţi pe ale dumneavoastră. 

În acel moment, Dayelle îi deschise uşa lui Cristophe, pe 
care primul chirurg îl anunţă el însuşi, bătând discret la 
uşă. 


Reformatul vru să cerceteze chipul Catherinei, 
prefăcându-se încurcat, fapt destul de firesc într-un 
asemenea loc; dar fu surprins de vioiciunea cu care regina 
Maria se repezi la pachete ca să-şi vadă haina. 

— Doamnă, zise Cristophe, adresându-i-se florentinei. 

El întoarse spatele celeilalte regine şi domnişoarei Dayelle, 
profitând de atenţia pe care cele două femei o acordau 
blănurilor, ca să dea o lovitură îndrăzneață. 

— Ce vrei de la mine? Îl întrebă Catherine, aruncându-i o 
privire pătrunzătoare. 

Cristophe pusese tratatul propus de prinţul de Conde, 
planul reformaţilor şi detaliile referitoare la forţele lor, în 
dreptul inimii, între cămaşă şi haina de postav, dar 
înfăşurate în socoteala de bani datorată blănarului de către 
Catherine. 

— Doamnă, spuse el, tatăl meu are mare nevoie de bani, şi 
dacă dumneavoastră binevoiţi să vă aruncaţi privirea peste 
socotelile lui, adăugă el, desfăcând hârtia şi aşezând 
deasupra ei tratatul, o să vedeţi că Maiestatea Voastră îi 
datorează şase mii de scuzi. Fiţi bună şi aveţi milă de noi. 
Priviţi, doamnă! Şi-i întinse tratatul. Citiţi! Asta datează de 
la urcarea pe tron a răposatului rege. 

Catherine rămase înmărmurită de preambulul tratatului, 
dar nu-şi pierdu capul, făcu hârtia sul, admirând 
îndrăzneala şi prezenţa de spirit a acestui tânăr; după 
această lovitură de maestru, ea ştiu că va fi înţeleasă şi-i 
atinse capul cu sulul de hârtie: 

— Eşti tare neîndemânatic, tinere prieten, să-mi prezinţi 
socoteala înainte de a-mi arăta blănurile. Învață să cunoşti 
femeile! Nu trebuie să ne arăţi contul decât în momentul în 
care suntem satisfăcute. 

— Asta e o tradiţie? O întrebă tânăra regină pe soacra ei, 
care nu-i răspunse nimic. 

— Ah, doamnelor, iertaţi-l pe tatăl meu, spuse Cristophe. 
Dacă n-ar fi avut nevoie de bani, dumneavoastră n-aţi fi 
avut acum blănurile. Ţările sunt pregătite de război şi sunt 


atâtea primejdii pe drum, că numai disperarea m-a împins 
să vin până aici. Nimeni în afară de mine n-a vrut să-şi rişte 
viaţa. 

Nu este necesar, pentru înţelegerea acestei mici scene, 
atât de importante, să atragem atenţia că un surtuc era, 
aşa după cum spune chiar cuvântul (sur cotte38), un fel de 
spenţer39 strâns pe corp pe care femeile îl puneau peste 
corsaj şi care le înfăşură până la şolduri. Acest veşmânt le 
proteja de frig spatele, pieptul şi gâtul. Surtucurile erau 
căptuşite cu blană, care garnisea stofa cu o fâşie mai 
îngustă sau mai lată. Maria Stuart îşi proba surtucul, 
privindu-se într-o mare oglindă venețiană pentru a vedea ce 
efect are din spate, şi dându-i astfel soacrei sale 
posibilitatea să cerceteze hârtiile, al căror volum i-ar fi 
deşteptat bănuiala în altă împrejurare. 

— Le vorbeşti vreodată femeilor despre primejdiile prin 
care ai trecut, când eşti teafăr şi nevătămat şi când le vezi 
în faţă? Zise ea, arătându-i-se lui Cristophe. 

— Ah, doamnă, am şi socoteala dumneavoastră, spuse el, 
privind-o cu o neghiobie bine jucată. 

Tânăra regină îl privi de sus, fără să ia hârtia, şi observă, 
dar fără să tragă atunci nici cea mai mică concluzie, că 
acesta scosese de la piept contul reginei Catherine, pe când 
pe al ei îl scotea din buzunar. Şi nici nu văzu în ochii acestui 
băiat admiraţia pe care înfăţişarea ei o trezea la toată 
lumea; era atât de preocupată de surtucul ei, încât nu se 
întrebă de unde putea să-i vină lui această indiferenţă. 

— Îl iei tu, Dayelle! Îi zise ea cameristei. Să-i dai contul 
domnului de Versailles (Lomenie) şi să-i spui din partea mea 
să-l plătească. 

— Ah, doamnă, dacă nu porunciţi să mi se semneze o 
ordonanţă de câtre rege sau de către monseniorul Marele 
Maestru, care este dincolo, bunul dumneavoastră cuvânt va 
fi fără efect. 

— Eşti mai înflăcărat decât i se cade unui supus, tinere, îi 
zise Maria Stuart. Prin urmare, nu crezi în vorbele regeşti? 


Regele se arătă, îmbrăcat cu pantalonii lui de mătase, dar 
fără tunica scurtă şi fără mantie; avea o redingotă bogată 
de catifea, bordată cu blană de mic vair. 

— Cine-i nenorocitul care se îndoieşte de cuvântul 
dumitale? Spuse tânărul Francisc al II-lea, care, în ciuda 
distanţei, auzise ultimele cuvinte ale soţiei sale. 

Uşa cabinetului era mascată de patul regal. 

Acest cabinet a fost numit mai târziu vechiul cabinet 
pentru a-l deosebi de cabinetul încărcat de picturi pe care 
Henric al III-lea a pus să-i fie aranjat, la celălalt capăt al 
acestui apartament, alături de sala Stărilor Generale. 

Henric al III-lea i-a ascuns pe ucigaşi în vechiul cabinet şi a 
trimis să i se spună ducelui de Guise să vină să-l întâlnească 
acolo; în timpul crimei, el a rămas ascuns în cabinetul nou, 
de unde n-a ieşit decât pentru a veni să-l vadă dându-şi 
sfârşitul pe acest supus îndrăzneţ, pentru care nu mai 
exista nici închisoare, nici tribunal, nici judecători, nici legi 
în regat. Fără aceste cumplite împrejurări, istoricul ar 
recunoaşte cu greu astăzi destinaţia acestor săli şi a acestor 
cabinete pline de soldaţi. Un furier40 îi scrie astăzi iubitei 
lui, din acelaşi loc de unde, odinioară, Catherine, 
gânditoare, hotăra să dea lupta cu partidele. 

— Vino, prietene, îi spuse regina-mamă, o să cer eu să ţi se 
plătească. Comerţul trebuie să trăiască, iar banul este 
principalul lui nerv. 

— Du-te, dragul meu, zise râzând tânăra regină. Augusta 
mea mamă înţelege mai bine decât mine afacerile de 
comerţ. 

Catherine dădu să iasă, fără să răspundă la această nouă 
înţepătură, dar, gândindu-se că indiferența ei ar putea să-i 
trezească vreo bănuială, îi răspunse cu vioiciune nurorii 
sale: 

— Şi dumneavoastră, scumpa mea, afacerile de dragoste. 

Pe urmă cobori. 

— Adună toate astea, Dayelle, şi să mergem la consiliu, 
domnule, îi spuse regelui tânăra regină, încântată că avea 


să se hotărască în absenţa reginei-mame chestiunea atât de 
gravă a locotenenţei regatului. 

Maria Stuart îl luă de braţ pe rege. 

Dayelle ieşi prima, spunând un cuvânt pajilor, şi unul 
dintre ei, tânărul Teligny, care avea să piară atât de jalnic în 
Noaptea Sfântului Bartolomeu, strigă: 

— Regele! 

Auzind această vorbă, cei doi archebuzieri dădură onorul 
şi cei doi paji o luară înainte spre camera de consiliu, prin 
mijlocul şirului de curteni şi al şirului alcătuit din 
domnişoarele de onoare ale celor două regine. Toţi membrii 
consiliului se grupară atunci la uşa acestei săli, care se află 
la mică distanţă de uşa scării. Marele Maestru, cardinalul şi 
cancelarul ieşiră în întâmpinarea celor doi tineri suverani, 
care le zâmbeau unora dintre domnişoarele de onoare sau 
răspundeau la întrebările câtorva curteni, mai apropiaţi 
decât ceilalţi. Dar tânăra regină, în mod evident 
nerăbdătoare, îl trăgea pe Francisc al II-lea spre imensa 
sală de consiliu. Când sunetul greu al archebuzelor, 
răsunând pe pardoseală, anunţă că perechea intrase, pajii 
îşi puseră din nou bonetele în cap, şi conversațiile 
particulare dintre seniori îşi reluară cursul, cu privire la 
gravitatea problemelor ce urmau să se dezbată. 

— A fost trimis Chiverny să-l caute pe conetabil şi nu s-a 
întors încă, zicea unul. 

— Nu ia parte nici un prinţ de sânge, observă un altul. 

— Cancelarul şi domnul de 'Tournon erau îngrijoraţi! 

— Marele Maestru i-a trimis vorbă păstrătorului sigiliilor 
să nu lipsească cu nici un chip de la acest consiliu; sigur se 
vor da câteva decrete. 

— Cum de rămâne regina-mamă, jos, la ea, într-un 
asemenea moment? 

— Vor cădea capete, şopti Groslot către cardinalul de 
Châtillon. 

În sfârşit, fiecare avea ceva de spus. Unii se plimbau de 
colo-colo prin această sală imensă, alţii treceau de la o 


domnişoară de onoare a reginelor la alta, ca şi cum ar fi fost 
cu putinţă să prindă câteva cuvinte printr-un zid gros de 
trei picioare, prin două uşi şi prin bogatele draperii ce le 
ascundeau. 

Aşezat în capul mesei lungi acoperite de o catifea albastră, 
care se afla în mijlocul acestei săli, regele, lângă care luase 
loc, pe un fotoliu, tânăra regină, o aştepta pe mama lui. 
Robertet îşi ascundea penele. 

Cei doi cardinali, Marele Maestru, cancelarul, păstrătorul 
sigiliilor, în sfârşit, întregul consiliul îl privea pe micul rege 
întrebându-se de ce nu ordona să se aşeze lumea. 

— Vom delibera în absenţa doamnei regine-mame? Întrebă 
atunci cancelarul adresându-se regelui. 

Cei doi prinți de Lorena atribuiră absenţa Catherinei 
vreunui şiretlic al nepoatei lor. 

Îndemnat de o privire semnificativă, îndrăzneţul cardinal îi 
spusese regelui: 

— Este cumva voia bunului nostru rege să începem fără 
mama sa? 

Regele Francisc al II-lea, fără a îndrăzni să se pronunţe, 
răspunse: 

— Domnilor, aşezaţi-vă! 

Cardinalul explică în mod succint pericolele situaţiei. Acest 
mare om politic, care dăduse dovadă în această împrejurare 
de o abilitate extraordinară, puse problema locotenentului 
în mijlocul tăcerii profunde a întregii asistenţe. Tânărul 
rege simţi fără îndoială o opresiune şi ghici că mama lui 
avea sentimentul drepturilor coroanei şi cunoştea pericolul 
în care se afla puterea lui, astfel că răspunse cardinalului: 

— Aşteptăm să vină şi regina, mama mea! 

Luminată de întârzierea de neconceput a reginei 
Catherine, deodată Mariei Stuart i se adunară în minte într- 
un singur gând trei împrejurări pe care şi le amintise cu 
precizie. Mai întâi, grosimea socotelilor prezentate soacrei 
sale, ceea ce o uimise, oricât de distrată ar fi fost, căci o 
femeie care pare că nu vede nimic este un linx; apoi locul 


unde le pusese Cristophe pentru a te separa pe unele de 
celelalte; „De ce oare?”, se întrebă ea. În sfârşit, îşi aduse 
aminte de privirea rece a acestui băiat, pe care o atribui 
imediat urii reformaţilor împotriva nepoatei fraţilor de 
Guise. O voce lăuntrică îi strigă: „Să nu fi fost oare vreun 
trimis de-al hughenoţilor?” Ascultând de primul ei instinct, 
Maria Stuart spuse: 

— Merg chiar eu să o caut pe regina-mamă! 

După care ieşi brusc, se grăbi pe scară spre marea uimire 
a curtenilor şi a doamnelor; cobori la soacra ei, traversă 
sala gărzilor, deschise uşa de la cameră cu precauţiile unui 
hoţ, se strecură ca o umbră pe covor, şi n-o observă 
niciunde; se gândi că o va surprinde în magnificul cabinet 
care se afla între această cameră şi oratoriu. Se poate 
recunoaşte foarte bine chiar şi astăzi dispunerea acestei 
capele, căreia obiceiurile vremii i-au atribuit în viaţa privată 
rolul pe care-l joacă acum un budoar. Printr-o întâmplare 
inexplicabilă, când ne gândim la starea de degradare în 
care a lăsat coroana acest castel, admirabilele lambriuri din 
cabinetul Catherinei există încă, şi în aceste lambriuri 
delicat sculptate, curioşii pot să mai vadă şi în zilele noastre 
urmele splendorii italiene şi să recunoască micile 
ascunzători pe care regina-mamă le-a aşezat acolo. O 
descriere exactă a acestor curiozităţi este chiar necesară 
pentru a înţelege ce urmează să se petreacă aici. Aceste 
lambriuri erau pe atunci formate din aproximativ o sută 
optzeci de mici panouri lunguieţe din care o sută mai există 
încă şi astăzi şi care, toate, oferă privirilor arabescuri cu 
desene diferite, sugerate, în mod evident de cele mai 
fermecătoare arabescuri din Italia. Lemnul este stejar 
verde. Roşul care se vede sub stratul de var dat cu prilejul 
holerei, precauţie inutilă, indică de asemenea că fondul 
panourilor a fost poleit cu aur. Locurile unde substanţele 
caustice lipsesc conduc la presupunerea că anumite părţi 
din desen se detaşează de poleială, colorate în albastru, 
roşu sau verde. 


Multitudinea acestor panouri destăinuie intenţia de a 
înşela căutările; dacă ne-am îndoi vreodată de asta, 
portarul castelului, tot încercând să judece memoria 
Catherinei în faţa oamenilor de astăzi, arată vizitatorilor, în 
partea de jos a acestor lambriuri şi pe podea o plintă destul 
de grosieră care se ridică şi sub care există încă resorturi 
ingenioase. 

Apăsând pe un trăgaci la fel de ascuns, regina putea să 
deschidă aceste panouri cunoscute doar de ea, în spatele 
cărora se afla în perete o ascunzătoare lunguiaţă, asemeni 
panoului, dar mai mult sau mai puţin adâncă. 

Chiar şi în ziua de azi, cel mai exersat ochi recunoaşte cu 
greutate, între toate aceste panouri, pe cel care trebuie să 
cadă peste aceste şarniere invizibile; darămite când 
privirile rătăceau amuzate de culorile şi poleielile abil 
combinate pentru a ascunde ascunzişurile, este uşor de 
crezut că dorinţa de a descoperi unul sau două panouri 
printre două sute, era un lucru imposibil. 

În momentul în care Maria Stuart puse mâna pe clanţa 
încuietorii destul de complicate de la acest cabinet, 
Catherine, care tocmai se convinsese de măreţia planurilor 
prinţului de Conde, mişcase resortul ascuns în plintă, iar 
unul dintre panouri se coborâse brusc pe balamaua lui, şi se 
întoarse să ia hârtiile de pe masă pentru a le ascunde şi să 
vegheze la siguranţa emisarului devotat care i le adusese. 
Auzind că se deschide uşa, ea ghici că regina Maria era 
singura care putea să vină fără să se anunţe. 

— Eşti pierdut! Îi spuse ea lui Cristophe dându-şi seama că 
nu mai avea timp să adune hârtiile şi nici să închidă destul 
de repede panoul pentru ca secretul ascunzătorii sale să nu 
fie descoperit. 

Cristophe îi răspunse printr-o privire sublimă 

— Povero mio41! Spuse Catherine înainte s-o privească pe 
nora sa. Trădare, doamnă! Îl ţin eu, strigă ea. Chemaţi-i pe 
cardinal şi pe duce. Omul ăsta, zise ea, arătându-l pe 
Cristophe, să nu iasă de aici. 


Într-o clipă, această femeie abilă judecase necesar să-l 
predea pe bietul nenorocit: nu avea cum să-l ascundă, era 
imposibil să-l salveze; de altfel, cu opt zile înainte ar fi 
putut, dar din acea dimineaţă fraţii de Guise cunoşteau 
complotul, aveau, probabil, listele pe care ea le ţinea în 
mână şi, în mod evident, voiau să atragă reformaţii într-o 
capcană. Aşadar, foarte fericită să recunoască la adversarii 
ei spiritul pe care Li-l dorise, politica voia ca, din dezvăluirea 
acestui complot, ea să-şi facă un merit. Aceste calcule 
înspăimântătoare fură făcute în scurtul interval în care 
tânăra regină deschise uşa. Privirea ei îşi pierdu veselia, 
căpătă agerimea pe care bănuiala o dă ochilor tuturora, şi 
care, la ea, deveni teribilă prin iuţeala contrastului. Ochii ei 
se plimbau de la Cristophe la regina-mamă şi invers, 
exprimând bănuieli răutăcioase. Pe urmă, ea sună din 
clopoțel, la zgomotul căruia sosi una dintre domnişoarele de 
onoare ale reginei-mame. 

— Domnişoară du Rouet, cheamă-l pe căpitanul de 
serviciu, îi spuse Maria Stuart domnişoarei de onoare, 
contrar etichetei, încălcată în mod firesc în asemenea 
împrejurări. 

În timp ce tânăra regină dădea acest ordin, Catherine îl 
măsură din cap până în picioare pe Cristophe spunându-i 
din priviri: „Curaj!” Reformatul înţelese totul şi răspunse 
printr-o privire care voia să spună: „Sacrificaţi-mă aşa cum 
mă sacrifică şi ei!” „Bizuie-te pe mine!”, îi zise Catherine 
printr-un gest. Apoi ea se cufundă în hârtii când nora se 
întoarse. 

— Eşti de religie reformată? Îl întrebă Maria Stuart pe 
Cristophe. 

— Da, doamnă, spuse el. 

— Nu m-am înşelat, adăuga ea murmurând când regăsi în 
privirile tânărului reformat acea privire în care răceala şi 
ura se ascundeau sub expresia umilinţei. 

Deodată, apăru Pardaillan, trimis de cei doi prinți de 
Lorena şi de rege. Căpitanul ceru ca Maria Stuart să-l 


urmeze pe acest tânăr gentilom, unul dintre cei mai 
devotați oameni ai familiei de Guise. 

— Du-te şi spune-le, din partea mea, regelui, Marelui 
Maestru şi cardinalului să vină aici, precizându-le că n-aş fi 
îndrăznit să cer aşa ceva dacă nu ar fi intervenit ceva foarte 
grav. Du-te, Pardaillan! Cât despre tine, Lewinston, păzeşte- 
Il pe acest reformat, îi spuse ea scoţianului în limba sa 
maternă, arătându-i-l pe Cristophe. 

Tânăra regină şi regina-mamă păstrară tăcerea până la 
sosirea prinților şi a regelui. Momentul fu teribil de 
încărcat. 

Maria Stuart îi demonstra soacrei sale, în toată amploarea 
lui, rolul pe care o puneau să-l joace unchii ei; obişnuita şi 
constanta ei neîncredere se trădase, şi această tânără 
conştiinţă simţea cât era de dezonorantă această ocupaţie 
pentru o mare regină. De cealaltă parte, Catherine se 
predase de frică şi se temea că nu va fi înţeleasă de ceilalţi; 
tremura pentru viitorul ei. Amândouă, una ruşinată şi 
furioasă, cealaltă duşmănoasă şi liniştită, merseră spre 
pervazul ferestrei şi se sprijiniră de el, una în dreapta, 
cealaltă în stânga; dar ele îşi exprimară sentimentele în 
priviri atât de grăitoare, încât îşi plecară ochii şi, printr-un 
artificiu mutual, priviră cerul pe fereastră. Aceste două 
femei atât de superioare n-au dovedit atunci mai mult spirit 
decât cele mai vulgare femei. Poate că aşa se întâmplă de 
fiecare dată când împrejurările zdrobesc oamenii. Există 
întotdeauna un moment când până şi geniul se simte mic în 
faţa marilor catastrofe. În ceea ce-l priveşte pe Cristophe, el 
era ca un om care se prăbuşeşte într-o prăpastie. Lewiston, 
căpitanul scoţian, asculta această tăcere, îl privea pe fiul 
blănarului, dar şi pe cele două regine cu o curiozitate 
soldăţească. Intrarea tânărului rege şi a celor doi unchi 
puse capăt acestei situaţii penibile. Cardinalul se îndreptă 
spre regină. 

— Am aici toate firele conspirației ereticilor; ei mi l-au 
trimis pe acest copil, însărcinat cu acest tratat şi cu aceste 


documente, îi spuse Catherine cu voce scăzută. 

În timp ce Catherine se lămurea cu cardinalul, regina 
Maria îi şoptea câteva cuvinte Marelui Maestru. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă tânărul rege, care rămase 
singur în mijlocul acestor interese încrucişate. 

— Dovezile despre ceea ce îi vorbeam Maiestăţii Voastre 
nu s-au lăsat aşteptate, spuse cardinalul, adunând hârtiile. 

Ducele de Guise îşi luă fratele deoparte, fără să se 
sinchisească că-i întrerupe, şi-i spuse la ureche: 

— Dintr-odată, iată-mă locotenent general, fără nici o 
împotrivire. 

O privire subtilă fu singurul răspuns al cardinalului; în 
felul acesta îl făcu pe fratele său să înţeleagă că el 
observase deja toate avantajele pe care le puteau obţine din 
falsa poziţie a Catherinei. 

— Cine te-a trimis? Îl întrebă ducele pe Cristophe. 

— Pastorul Chaudieu, răspunse el. 

— Tinere, tu minţi! Îi spuse cu tărie războinicul. A fost 
prinţul de Conde! 

— Pe prinţul de Conde, monseniore! Strigă Cristophe, cu 
un aer mirat. Nu l-am întâlnit niciodată. Eu sunt de la 
Palatul de Justiţie, lucrez la domnul de Thou, sunt 
secretarul său, şi el nu ştie că aparţin religiei reformate. N- 
am cedat decât la rugăminţile pastorului. 

— De ajuns! Ţipă cardinalul. Cheamă-l pe domnul de 
Robertet! Îi spuse el lui Lewiston, căci tânărul ăsta 
caraghios e mai şiret decât nişte bătrâni oameni politici; ne- 
a înşelat, pe fratele meu şi pe mine, care i-am fi dat 
binecuvântarea fără nici un fel de confesiune. 

— Nu eşti un copil, ce dracu'! Exclamă ducele. Şi te vom 
trata ca pe un bărbat. 

— Voiau s-o atragă pe augusta voastră mamă, spuse 
cardinalul, adresându-i-se regelui şi vrând să-l ia deoparte 
ca să-l câştige pentru planurile lui. 

— Vai! Îi zise regina fiului ei, luând un ton plin de reproş şi 
oprindu-l în clipa în care cardinalul îl ducea în oratoriu, ca 


să-l supună primejdioasei lui elocvente. Vedeţi în ce situaţie 
mă aflu! Mă cred iritată din pricina puţinei influenţe pe 
care o am în treburile publice, eu, mama a patru prinți din 
Casa de Valois! 

Tânărul rege deveni atent. Maria Stuart, văzându-şi soţul 
că se încruntă, îl luă şi-l duse lângă pervazul ferestrei, unde 
îl alintă cu vorbe dulci spuse în şoaptă, fără îndoială, 
asemenea celor rostite de curând, la trezirea lui. Cei doi 
fraţi citiră hârtiile predate de regina Catherine. Găsind în 
ele informaţii pe care spionii lor, domnul de Braguelonne, 
locotenentul de Châtelet, nu le ştiau, fură gata să se 
încreadă în buna credinţă a Catherinei de Medicis. Robertet 
veni şi primi câteva ordine secrete cu privire la Cristophe. 
Tânărul instrument al conducătorilor Reformei fu luat de 
patru gărzi din compania scoțiană, care îl făcură să coboare 
scara şi-l predară domnului de Montresor, comandantul 
palatului. Acest personaj cumplit îl conduse chiar el pe 
Cristophe, însoţit de cinci sergenţi de-ai săi, la închisoarea 
castelului, situată în beciurile boltite ale turnului, azi în 
ruină, pe care portarul castelului de la Blois vi-l arată, 
povestind că acolo se aflau temniţele. După un asemenea 
eveniment, consiliul nu mai putea fi decât un simulacru: 
regele, tânăra regină, Marele Maestru, cardinalul de 
Lorena se întoarseră în sală, aducând-o cu ei pe Catherine, 
învinsă, care nu vorbi în consiliu decât pentru a încuviinţa 
măsurile cerute de către Loreni. În ciuda acestei lejere 
împotriviri a cancelarului Olivier, singurul personaj care 
rosti cuvinte din care reieşea independenţa necesară 
exercitării funcţiei sale, ducele de Guise fu numit locotenent 
general al regatului. Robertet aduse banii cu o iuţeală ce 
dovedea un devotament care s-ar putea numi complicitate. 
Regele, oferind braţul mamei sale, traversă din nou sala 
gărzilor, anunțând Curtea că a doua zi avea să plece la 
castelul de la Amboise. Această reşedinţă fusese părăsită de 
când Carol al VIII-lea îşi provocase involuntar moartea, 
lovindu-se de pervazul unei uşi pe care pusese s-o 


sculpteze, crezând că poate să intre pe acolo fără să se 
aplece pe sub schelă. Catherine, pentru a masca proiectele 
prinților de Guise, spuse că intenţiona să termine castelul 
de la Amboise pe socoteala coroanei, în acelaşi timp cu 
lucrările de la castelul său de la Chenonceaux. Dar nimeni 
nu s-a lăsat înşelat de acest pretext, şi Curtea se aştepta la 
mari evenimente. 

După ce petrecuse vreo două ore doar ca să se 
obişnuiască cu întunericul temniţei sale, Cristophe observă 
că era căptuşită cu o lemnărie grosieră, destul de solidă 
încât să facă această gaură pătrată, salubră şi de locuit. 
Uşa, asemănătoare cu a unei cocine, îl silise să se plece 
până la pământ ca să intre. Lângă uşă, un grilaj gros de fier, 
ce dădea într-un fel de coridor, lăsa să intre puţin aer şi 
lumină. Această aşezare a temniţei, asemănătoare celor ale 
puţurilor din Veneţia, demonstra că arhitectul castelului de 
la Blois aparţinea şcolii venețiene, care, în Evul Mediu, a 
dat atât de mulţi constructori Europei. Cercetând acest puţ 
deasupra lemnăriei, Cristophe observă că pereţii care îl 
separau, la dreapta şi la stânga, de două puțuri 
asemănătoare erau din cărămidă. Lovind zidul ca să-şi dea 
seama de grosimea lui, rămase destul de surprins să audă 
lovituri şi de partea cealaltă 

— Cine sunteţi? Îl întrebă vecinul său, care-i vorbi prin 
coridor. 

— Sunt Cristophe Lecamus. 

— Eu, răspunse vocea, sunt căpitanul Chaudieu, fratele 
pastorului. M-au prins astă-noapte la Beaugency, dar, din 
fericire, nu există nimic împotriva mea. 

— "Totul s-a descoperit, spuse Cristophe. Aşa că 
dumneavoastră aţi scăpat din încurcătură. 

— În acest moment, noi avem trei mii de oameni în 
pădurile din VendOmois, şi toţi sunt destul de hotărâți ca să- 
i răpească pe regina-mamă şi pe rege în timpul călătoriei 
lor. Din fericire, La Renaudie a fost mai agil decât mine şi a 


scăpat. Tocmai ne părăseaţi când oamenii prinților de Guise 
ne-au prins. 

— Dar eu nu-l cunosc pe La Renaudie. 

— Ei na! Fratele meu mi-a spus totul, răspunse căpitanul. 
La aceste cuvinte, Cristophe se aşeză pe o bancă şi nu mai 
răspunse la nici o întrebare a pretinsului căpitan, căci el 
frecventase mulţi oameni ai justiţiei, ca să ştie de câtă 
prudenţă era nevoie în închisori. În toiul nopţii, el văzu 
lucind pe coridor lumina slabă a unui felinar, după ce auzi 
deschizându-se masivele încuietori ale porţii de fier care 
închidea beciul. Marele comandant venea în persoană să-l 
caute pe Cristophe. Această bunăvoință faţă de un om pe 
care-l lăsaseră în temniţă fără hrană i se păru ciudată 
tânărului; dar, fără îndoială, că strămutarea Curţii făcuse ca 
nimeni să nu se mai gândească la el. Unul dintre sergenţii 
comandantului îi legă mâinile cu o funie şi-l ţinu de această 
funie până când ajunse într-una din sălile joase ale 
castelului lui Ludovic al XII-lea, care slujea, evident, de 
anticameră la locuinţa vreunui personaj. Sergentul şi 
marele comandant îl aşezară pe o bancă, de care sergentul 
îi legă picioarele, aşa cum îi legase mâinile. La un semn al 
domnului de Montresor, sergentul ieşi. 

— Ascultă-mă bine, prietene! Îi spuse lui Cristophe 
comandantul palatului, jucându-se cu colierul Ordinului, 
căci acest personaj mai era încă îmbrăcat în costumul oficial 
la acest ceas înaintat din noapte. 

Acest mic amănunt îi dădu mult de gândit fiului blănarului. 
Cristophe văzu bine că nu se sfârşise totul. Desigur, în acel 
moment, nu se punea problema nici să fie spânzurat, nici să 
fie judecat. 

— Prietene, te poţi menaja de torturile cumplite spunându- 
mi acum tot ceea ce ştii despre înțelegerile domnului prinţ 
de Conde şi ale reginei Catherine. Nu numai că nu ţi se va 
face nici un rău, dar vei fi primit în serviciul monseniorului 
locotenent general al regatului, căruia îi plac oamenii 
inteligenţi şi asupra căruia tu ai făcut o impresie puternică. 


Regina-mamă va fi trimisă la Florenţa, iar domnul de Conde 
va fi, fără îndoială, judecat. Aşadar, ai încredere în mine, cei 
mici trebuie să se lipească de cei mari, care domnesc. 
Spune-mi totul şi o să-ţi fie foarte bine 

— Vai, domnule, răspunse Cristophe, n-am nimic de spus, 
am mărturisit tot ceea ce ştiu domnilor de Guise, în camera 
reginei. Chaudieu m-a trimis să duc hârtiile reginei-mame, 
făcându-mă să cred că era vorba de pacea regatului. 

— Nu l-ai văzut niciodată pe prinţul de Conde? 

— Niciodată, spuse Cristophe. 

Acestea fiind spuse, domnul de Montresor îl lăsă pe 
Cristophe şi se duse într-o cameră vecină. Cristophe nu 
rămase multă vreme singur. Poarta prin care venise se 
deschise curând, lăsând să intre mai mulţi bărbaţi, care n-o 
închiseră, şi din curte se auziră zgomote puţin plăcute. Se 
aduceau lemne şi instrumente destinate, în mod evident, 
torturării trimisului reformaţilor. Curiozitatea lui Cristophe 
găsi curând obiect de reflecţie în preparativele pe care nou- 
veniţii le făcură în sală şi sub ochii lui. Doi valeţi grosolani şi 
prost îmbrăcaţi ascultau de un bărbat gras, viguros şi 
îndesat care, încă de când intrase, îi aruncă lui Cristophe 
privirea pe care un antropofag o aruncă victimei sale; îl 
privi de sus, îl evalua, estimându-i rezistenţa ca un bun 
cunoscător al nervilor, al forţei şi al rezistenţei lor. Acest 
bărbat era călăul de la Blois. În mai multe rânduri, oamenii 
lui aduseră o saltea, maiuri42, pene de lemn, scânduri şi 
obiecte a căror întrebuințare nu i se păru nici limpede, nici 
sănătoasă bietului băiat pentru care se făceau aceste 
pregătiri şi căruia sângele îi îngheţă în vine, fiind cuprins de 
o teamă cumplită, deşi nedeterminată. Mai intrară încă 
două personaje în momentul în care apăru din nou domnul 
de Montresor. 

— Ei, fir-ar, nimic nu-i gata! Zise marele comandant al 
palatului, pe care cei doi nou-veniţi îl salutară cu respect. 
Să ştiţi, adăugă el, adresându-se bărbatului gras şi celor 
două ajutoare ale lui, că monseniorul cardinal vă şi crede la 


treabă. Doctore, continuă el, adresându-se unuia din cei doi 
nou-veniţi, ăsta-i omul dumitale! Şi-l arătă pe Cristophe. 

Medicul se îndreptă spre prizonier, îi dezlegă mâinile, îl 
lovi în piept şi în spate. Ştiinţa începea în mod serios 
examenul simulat al călăului. În acest timp, un servitor 
îmbrăcat în livreaua Casei de Guise aduse mai multe fotolii, 
o masă şi tot ce era necesar pentru scris. 

— Începeţi procesul-verbal, îi zise domnul de Montrâsor, 
arătându-i masa celui de-al doilea personaj îmbrăcat în 
negru, care era un grefier. Apoi se întoarse şi se aşeză 
lângă Cristophe, căruia îi spuse foarte blajin: 

— Prietene, cancelarul a aflat că refuzi să răspunzi într-un 
mod satisfăcător la întrebările mele şi a hotărât să fii supus 
la tortura ordinară şi extraordinară. 

— Este sănătos şi poate s-o suporte? Îl întrebă grefierul pe 
medic. 

— Da, răspunse savantul, care era unul dintre medicii 
Casei de Lorena. 

— Ei bine, retrageţi-vă în sala de alături, o să vă chemăm 
de fiecare dată când va fi nevoie să vă consultăm. 

Medicul ieşi. 

Odată depăşit primul moment de teroare, Cristophe îşi 
adună tot curajul: ceasul martiriului sunase. El privi, cu o 
rece curiozitate, pregătirile pe care le făceau călăul şi 
valeţii lui. După ce încropiseră în grabă un pat, cei doi 
bărbaţi aranjau instrumentele numite brodeguins43, 
constând din mai multe scânduri între care erau aşezate 
picioarele nefericitului, prins acolo între mici saltele. 
Fiecare picior astfel aranjat era apropiat unul de celălalt. 
Instrumentul folosit de legătorii de cărţi pentru a-şi presa 
volumele între două scânduri pe care le ţin strânse cu corzi 
poate să dea o imagine mai exactă despre felul în care era 
aşezat fiecare picior al osânditului. Oricine îşi poate 
închipui acum efectul pe care îl producea o pană bătută cu 
lovituri de ciocan între scândurile care presau gamba şi 
care, strânse şi ele cu funii, nu cedau deloc. Penele erau 


înfipte în dreptul genunchilor şi la glezne, ca şi cum ar fi 
fost vorba să se crape o bucată de lemn. Alegerea acestor 
două locuri lipsite de carne, unde, prin urmare, pana 
pătrundea strivind oasele, făcea ca această tortură să fie 
cumplit de dureroasă, în tortura ordinară, se băgau patru 
pene, două la glezne şi două la genunchi, dar în tortura 
extraordinară se mergea până la opt, dacă medicii 
considerau că sensibilitatea învinuitului nu dispăruse. Pe 
atunci, aceşti brodegquins se aplicau şi la mâini; dar, presaţi 
puţin de timp, cardinalul, locotenentul general al regatului 
şi cancelarul îl scutiră pe Cristophe de asta. Procesul-verbal 
era început, marele comandant dictase câteva fraze, 
plimbându-se cu un aer gânditor şi punându-l pe Cristophe 
să-şi spună numele, prenumele, vârsta, profesia; apoi îl 
întrebă de la ce persoană avea hârtiile pe care i le predase 
reginei. 

— De la pastorul Chaudieu, răspunse el. 

— Unde ţi le-a dat? 

— La mine acasă, la Paris. 

— În momentul în care ţi le-a dat, el trebuie să-ţi fi spus 
dacă regina-mamă te va primi cu plăcere. 

— Nu mi-a spus nimic asemănător, răspunse Cristophe. M- 
a rugat doar să i le dau reginei Catherine în taină. 

— Aşadar, l-ai văzut destul de des pe Chaudieu, pentru ca 
el să fie informat despre călătoria ta. 

— Pastorul n-a ştiut de la mine că, aducându-le blănurile 
celor două regine, veneam să cer, din partea tatălui meu, 
suma pe care i-o datorează regina-mamă, şi n-am avut timp 
să-l întreb de la cine ştia despre această călătorie. 

— Dar aceste hârtii care ţi-au fost date, fără să fie nici 
închise, nici sigilate, conţineau un tratat între rebeli şi 
regina Catherine; trebuie să fi văzut că te expuneau să 
înduri supliciul sortit oamenilor implicaţi în rebeliune. 

— Da. 

— Persoanele care te-au împins la acest act de înaltă 
trădare trebuie să-ţi fi promis, desigur, recompense şi 


protecţia reginei-mame. 

— Am făcut-o din respect faţă de Chaudieu, singura 
persoană pe care am văzut-o. 

— Insişti să spui că nu l-ai văzut pe prinţul de Conde? 

— Da! 

— Prinţul de Conde nu ţi-a spus că regina-mamă e dispusă 
să accepte planurile lui împotriva domnilor de Guise? 

— Nu l-am văzut. 

— Fii atent! Unul dintre complicii tăi, La Renaudie, este 
arestat. Oricât de puternic era, n-a rezistat la tortura care 
te aşteaptă şi pe tine, şi a sfârşit prin a mărturisi că, la fel 
ca prinţul, a avut o întrevedere cu tine. Dacă vrei să eviţi 
chinurile torturii, te poftesc să spui purul adevăr. Poate că 
astfel o să-ţi obţii graţierea. 

Cristophe răspunse că nu poate afirma nimic despre ceea 
ce n-avusese niciodată cunoştinţă, nici să recunoască nişte 
complici pe care nu-i avusese. Auzindu-i vorbele, marele 
comandant îi făcu un semn călăului şi intră din nou în sala 
vecină. La acest semn, Cristophe îşi încreţi fruntea şi-şi 
încruntă sprâncenele printr-o contracție nervoasă, 
pregătindu-se pentru tortură. Pumnii i se încleştară cu 
atâta furie, încât unghiile îi intrară în carne fără ca el să 
simtă. Cei trei bărbaţi îl apucară, îl aşezară pe patul de 
campanie şi-l culcară acolo, lăsându-i picioarele să-i atârne. 
În timp ce călăul îi ţintuia trupul de masă cu funii groase, 
ajutoarele lui îi băgau câte un picior într-un brodeguin. 
Curând funiile fură strânse cu ajutorul unei manivele, fără 
ca această presiune să-i facă prea mult rău reformatului. 
Când fiecare picior fu astfel prins, ca într-o menghină, 
călăul îşi luă maiul şi penele şi privi rând pe rând spre 
osândit şi grefier. 

— Te încăpăţânezi să negi? Îl întrebă grefierul. 

— Am spus adevărul, răspunse Cristophe. 

— Ei bine, dă-i drumul! Zise grefierul, închizând ochii. 
Funiile fură strânse cu o putere extrem de mare. Acest 
moment era poate cel mai dureros din întreagă tortură: 


carnea era presată în mod brusc, sângele năvălea spre 
piept. De aceea bietul copil nu-şi putu stăpâni ţipetele 
înfricoşătoare şi fu gata să leşine. Îl chemară pe medic. 
Acesta pipăi pulsul lui Cristophe şi-i spuse călăului să 
aştepte un sfert de oră înainte să-i înfigă penele pentru a-i 
lăsa timp sângelui să se liniştească şi sensibilităţii să-şi 
revină pe deplin. Grefierul îi explică, milos, lui Cristophe că, 
dacă nu suporta bine nici primele dureri de care nu poate 
scăpa, e mai bine să destăinuiască totul, dar Cristophe nu 
spusese decât aceste cuvinte: 

— Croitorul regelui! Croitorul regelui! 

— Ce vrei să zici cu aceste două cuvinte? Întrebă grefierul. 

— Acum că ştiu ce chinuri trebuie să îndur, zise încet 
Cristophe pentru a câştiga timp şi pentru a se linişti, îmi 
adun puterile şi caut să mă întăresc gândindu-mă la 
martiriul îndurat, pentru sfânta cauză a Reformei, de 
croitorul răposatului rege, căruia tortura i-a fost aplicată în 
prezenţa doamnei ducese de Valentinois şi a regelui. Voi 
încerca să fiu demn de el! 

În timp ce medicul îl îndemna pe nenorocit să nu lase să se 
recurgă la mijloacele extraordinare, cardinalul şi ducele, 
nerăbdători să cunoască rezultatul acestui interogatoriu, se 
arătară în uşă şi-i cerură lui Cristophe să spună imediat 
adevărul. Fiul blănarului repetă singurele mărturisiri pe 
care şi le îngăduia şi care nu-l învinovăţeau decât pe 
Chaudieu. Cei doi prinți făcură un semn. La acest semn, 
călăul şi primul său ajutor puseră mâna pe maiuri, luară 
fiecare câte o pană şi le înfipseră, unul stând în dreapta, 
celălalt în stânga, între cele două instrumente. Călăul era în 
dreptul genunchilor, iar ajutorul lui, în dreptul gleznelor. 
Ochii martorilor acestei scene oribile se pironiră în cei ai lui 
Cristophe, care, fără îndoială, întărâtat de prezenţa acestor 
mari personaje, le aruncă priviri atât de însufleţite, încât ele 
căpătară strălucirea unei flăcări. La înfigerea celorlalte 
două pene, lăsă să-i scape un geamăt îngrozitor. Când îi 
văzu luând penele pentru tortura extraordinară, tăcu; dar 


privirea-i deveni atât de fixă şi violentă, aruncându-le celor 
doi seniori ce-l contemplau o căutătură atât de 
pătrunzătoare, încât ducele şi cardinalul fură siliţi să-şi 
plece ochii. Aceeaşi înfrângere a suferit-o şi Filip cel 
Frumos când a poruncit ca templierii să fie torturați, în 
prezenţa lui. Tortura acestora a constat în lovirea pieptului 
osânditului cu una dintre braţele balanței cu care se băteau 
monedele, şi care fusese garnisită cu un tampon de piele. 
Unul dintre acei cavaleri şi-a pironit privirea atât de 
violentă asupra regelui, încât acesta, fascinat, n-a mai putut 
să-şi desprindă ochii de la osândit. La a treia lovitură, 
regele a ieşit, după ce şi-a auzit numele citat la judecata lui 
Dumnezeu, în faţa căruia s-a şi înfăţişat, de altfel, în cursul 
aceluiaşi an. La a cincea pană, prima din tortura 
extraordinară, Cristophe i se adresă cardinalului. 

— Monseniore, scurtaţi-mi supliciul, e inutil! 

Cardinalul şi ducele intrară din nou în sală şi Cristophe 
auzi atunci aceste cuvinte spuse de regina Catherine: 

— Daţi-i înainte, la urma urmei nu-i decât un eretic! 

Ea consideră prudent să pară şi mai severă decât călăii, 
faţă de complicele ei. 

Înfipseră a şasea şi a şaptea pană fără ca tânărul 
Cristophe să se plângă; chipul său strălucea luminat de o 
splendoare neasemuită, datorată fără îndoială forţei 
extraordinare ce izvora din fanatismul său îndârjit. Unde 
altundeva, decât în sentimentele sale puternice, putea să 
găsească punctul de sprijin necesar pentru a îndura 
asemenea chinuri? 

În sfârşit, Cristophe începu să râdă în momentul în care 
călăul luă a opta pană. Această tortură cumplită dura de 
mai bine de o oră. 

Grefierul merse să-l caute pe medic ca să afle dacă se 
poate înfige şi a opta pană fără a pune în pericol viaţa 
osânditului. În acest timp, ducele intră să-l vadă pe 
Cristophe. 


— Pe toţi dracii! Eşti un tovarăş de speriat, îi spuse el 
plecându-şi urechea spre Cristophe. Îmi plac oamenii 
curajoşi. Intră în serviciul meu şi vei fi bogat şi fericit, 
favorurile mele îţi vor pansa membrele zdrobite; n-am să-ţi 
propun nici o laşitate, cum ar fi să intri din nou în partidul 
tău ca să ne dezvălui planurile lui; întotdeauna există 
trădători pentru treaba asta şi dovada este în închisorile de 
la Blois; dar spune-mi doar în ce relaţii sunt regina-mamă şi 
prinţul de Conde? 

— Nu ştiu nimic, monseniore, strigă Lecamus. Medicul 
veni, examina victima şi spuse că poate să mai suporte şi a 
opta pană. 

— Înfigeţi-i-o, zise cardinalul. La urma urmei, aşa cum a 
spus şi regina, nu-i decât un eretic, adăugă el privindu-l pe 
Cristophe şi aruncându-i un zâmbet înfricoşător. 

Catherine ieşi cu paşi lenți din sala vecină, se aşeză în faţa 
lui Cristophe şi-l contemplă cu răceală. Ea fu atunci obiectul 
atenţiei celor doi fraţi care îi examinau când pe Catherine, 
când pe complicele ei. De această dovadă solemnă 
depindea, pentru această femeie ambițioasă, întregul ei 
viitor: simţea o admiraţie vie pentru curajul lui Cristophe, 
dar îl privea cu severitate; îi ura pe prinții de Guise şi le 
surâdea. 

— Ei haide, tinere, spuse ea, mărturiseşte că l-ai văzut pe 
prinţul de Conde şi vei fi bine recompensat. 

— Ah, ce joc faceţi doamnă? Strigă Cristophe. 

Regina tresări. 

— Mă insultă! Nu-l spânzurați? Îi întrebă ea pe cei doi fraţi 
care căzuseră pe gânduri. 

— Ce femeie! Strigă Marele Maestru, sprijinit de pervazul 
ferestrei, consultându-l pe fratele său dintr-o privire. 

„Am să rămân în Franţa şi am să mă răzbun pe ei”, se 
gândi regina. 

— Haideţi odată, să mărturisească sau să moară! Strigă 
ea, adresându-i-se domnului de Montresor. 


Marele comandant îşi întoarse privirea, iar călăii erau 
ocupați. Catherine reuşi atunci să arunce martirului o 
privire care nu fu văzută de nimeni şi care căzu asupra lui 
Cristophe ca o rouă. Ochii acestei mari regine i se părură 
umezi, şi într-adevăr, două lacrimi i se prelinseră Catherinei 
pe obraz, dar le opri imediat şi le şterse. Pana fu înfiptă, iar 
una dintre scândurile între care i se zdrobea piciorul crăpă. 
Cristophe scoase un țipăt înfiorător, după care amuţi, chipul 
i se lumină puternic: credea că moare. 

— Să moară odată! Strigă cardinalul repetând ultimul 
cuvânt al reginei pe un ton ironic. Nu, nu! Să nu rupem 
acest fir, îi spuse el marelui comandant. 

Ducele şi cardinalul se consultară atunci cu voce scăzută. 

— Ce facem? Întrebă călăul. 

— Trimiteţi-l în închisorile din Orleans! Spuse ducele, şi 
mai ales, continuă el adresându-se domnului de Montresor, 
nu-l spânzurați fără ordinul meu. 

Nivelul de sensibilitate excesivă la care ajunseseră 
organele interne, sporită de rezistenţa pe care o necesita 
folosirea tuturor forţelor omeneşti, egala cu cel la care 
ajunseră simţurile lui Cristophe. Doar el auzi cuvintele pe 
care ducele i le şopti cardinalului: 

— Nu renunţ, vreau să aflu adevărul despre tânărul ăsta 
de treabă! 

Când cei doi prinți părăsiră sala, călăii desfăcură 
picioarele osânditului lor fără cea mai mică grijă. 

— Ai mai văzut vreun criminal care să dea dovadă de atâta 
forţă? Le spuse călăul ajutoarelor sale. Caraghiosul a 
suportat a opta pană, ar fi trebuit să moară; pierd preţul 
pentru trupul său. 

— Dezlegaţi-mă fără să mă chinuiţi, prieteni! Le spuse 
bietul Cristophe. Într-o bună zi, am să vă răsplătesc. 

— Haide, aveţi puţină omenie! Strigă medicul. 
Monseniorul duce îl stimează pe acest tânăr şi mi l-a lăsat în 
grijă. 


— Plec la Amboise cu ajutoarele mele, spuse brutal călăul, 
îngrijiţi-l dumneavoastră. De altfel, iată-l pe temnicer. 

Călăul plecă, lăsându-l pe Cristophe în mâinile bunului 
medic care, ajutat de viitorul paznic al lui Cristophe, îl puse 
pe pat, îi dădu o supă, îl ajută s-o bea, se aşeză lângă el, îi 
luă pulsul şi încercă să-l consoleze. 

— N-ai să mori din asta, îi spuse el. Ar trebui să simţi o 
pace lăuntrică, ştiind că ţi-ai făcut datoria. Regina m-a 
însărcinat să am grijă de tine, adăugă el cu voce scăzută. 

— Regina este foarte bună, spuse Cristophe în sufletul 
căruia suferinţele extreme au trezit o admirabilă luciditate 
şi care, după ce suportase chinuri atât de cumplite, nu voi 
să compromită rezultatele devotamentului său. Dar ar fi 
putut să mă scutească de dureri atât de mari şi să nu mă 
predea persecutorilor mei, spunându-le chiar ea secretele 
despre care eu nu ştiu nimic. 

Auzind acest răspuns, doctorul îşi luă boneta şi mantaua, 
şi-l lăsă pe Cristophe acolo judecând că nu putea obţine 
nimic de la un om de teapa lui. lemnicerul de la Blois puse 
patru oahieni să-l care cu targa pe bietul băiat şi să-l ducă 
în închisoarea oraşului, unde Cristophe fu cuprins de acel 
somn atât de profund care pune stăpânire pe toate mamele 
după cumplitele chinuri ale naşterii. 

Mutând Curtea la castelul de la Amboise, cei doi prinți de 
Lorena nu sperau să-l vadă acolo pe şeful partidului 
Reformei, prinţul de Conde, pe care-l chemaseră, printr-un 
ordin al regelui, pentru a i se întinde o cursă. Ca vasal al 
Coroanei şi ca prinţ de sânge, Conde trebuia să se supună 
ordinelor regelui. Să nu vină la Amboise însemna un act de 
trădare; dar venind se punea la dispoziţia Coroanei. Or, în 
acest moment, Coroana, Consiliul, Curtea, toate puterile 
erau reunite în mâinile ducelui de Guise şi ale cardinalului 
de Lorena. În această situaţie atât de delicată, prinţul de 
Conde dădu dovadă de o putere de decizie şi o viclenie ce 
făcură din el interpretul demn al reginei Jeanne d'Albret şi 
valorosul general al reformaţilor. El călători pe urmele 


conjuraţilor, la Vendme, pentru a-i putea ajuta în caz de 
izbândă. Când această primă chemare la arme se sfârşise 
printr-o scurtă încăierare în care pierise floarea nobilimii 
zăpăcite de Calvin, prinţul sosi la castelul Amboise, însoţit 
de cincizeci de gentilomi, chiar a doua zi după această 
afacere pe care politica subtilă a Casei de Lorena o numise 
Tumultul de la Amboise. Aflând despre sosirea prinţului, cei 
doi domni de Lorena îl trimiseră în întâmpinarea lui pe 
mareşalul de Saint-Andre urmat de o sută de oameni 
înarmaţi. Când bearnezul44 şi escorta sa ajunseră la poarta 
castelului, mareşalul nu-i lăsă să intre pe gentilomii care-l 
însoțeau pe prinţ. 

— Dumneavoastră trebuie să intraţi singur, îi spuseră 
prinţului cancelarul Olivier, cardinalul de Tournon şi 
Birague, care se aflau dincolo de grilajul porţii. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Sunteţi bănuit de trădare, îi răspunse cancelarul. 
Văzându-şi în acel moment suita înconjurată de oamenii 
ducelui de Nemours, prinţul răspunse pe un ton foarte 
calm: 

— Dacă-i aşa, am să intru singur la vărul meu şi am să-mi 
dovedesc nevinovăția. 

El descălecă, vorbi cu o naturaleţe ieşită din comun cu 
Birague, cardinalul de 'Tournon, cancelarul Olivier şi ducele 
de Nemours, cărora le ceru detalii despre Tumult. 

— Monseniore, spuse ducele de Nemours, rebelii aveau 
spioni la Amboise. Căpitanul Lanoue îşi introdusese acolo 
soldaţii care le-au deschis această poartă, prin care au 
intrat în oraş şi ai căror stăpâni au fost. 

— Carevasăzică le-aţi întins o cursă, răspunse prinţul 
privindu-l pe Birague. 

Dacă ar fi fost secundaţi de atacul pe care căpitanul 
Chaudieu, fratele pastorului din Paris, trebuia să-l dea la 
porţile Bons-Hommes, ar fi reuşit, răspunse ducele de 
Nemours; dar după ce am ocupat poziţia pe care ducele de 
Guise mi-a comandat-o, căpitanul Chaudieu a trebuit să mă 


ocolească pentru a evita o luptă. În loc să ajungă noaptea, 
ca şi ceilalţi, rebelul n-a ajuns decât în zorii zilei, în 
momentul în care trupele regelui îi striveau pe rebelii 
intraţi în oraş. 

— Şi dumneavoastră aveaţi un corp de rezervă pentru a 
păzi poarta care le-a fost predată? 

— Domnul mareşal de Saint-Andre se afla acolo cu cinci 
sute de oşteni. 

Prinţul aduse elogii acestor dispoziţii militare. 

— Pentru asta, zise el încheind, locotenentul general 
trebuie să fi aflat secretele reformaţilor. Oamenii ăştia au 
fost, fără îndoială, trădaţi. 

Prinţul fu condus înăuntru cu stricteţe, căci după ce fusese 
despărţit de ai săi, cardinalul şi cancelarul îl împiedicară să 
se îndrepte spre scara ce ducea la apartamentul regelui. 

— Suntem însărcinaţi de rege, monseniore, să vă 
conducem în odăile dumneavoastră. 

— Sunt deci prizonier? 

— Dacă aceasta ar fi fost intenţia regelui, n-aţi fi fost 
însoţit de un prinţ al bisericii şi de mine, îi spuse cancelarul. 

Aceste două personaje îl conduseră pe prinţ la un 
apartament, unde îi fură date gărzi, aşa-zise de onoare, şi 
unde rămase fără să vadă pe nimeni timp de câteva ore. De 
la fereastra sa, privi Loara şi câmpiile care, de la Amboise la 
Tours, formează un bazin minunat; se gândi la situaţia lui, 
întrebându-se ce vor îndrăzni cei doi prinți de Lorena să 
întreprindă împotriva sa, când auzi uşa camerei 
deschizându-se şi-l văzu intrând pe Chicot, bufonul regelui, 
care-i aparținuse lui. 

— Se spunea că eşti în dizgrație, îi spuse prinţul. 

— Nu vă puteţi închipui cât de înţeleaptă a devenit Curtea 
de la moartea regelui Henric al II-lea. 

— Totuşi, se pare că regelui îi place să râdă. 

— Care? Francisc al II-lea sau Francisc de Lorena? 

— Nu ţi-e teamă de duce să vorbeşti astfel? 


— Nu mă va pedepsi pentru asta, monseniore, răspunse 
Chicot zâmbind. 

— Şi cărui fapt îi datorez eu onoarea acestei vizite? 

— Ei! Nu vă revenea oare de drept după sosirea 
dumneavoastră? Vă aduc sceptrul de bufon şi boneta mea. 

— Aşadar, nu pot ieşi de aici? 

— Încercaţi! 

— Şi dacă ies? 

— Aş spune că aţi câştigat la joc încălcând regulile. 

— Chicot, mă sperii. Eşti trimis, aşadar, de cineva care se 
interesează de soarta mea? 

— Da, spuse Chicot dând din cap. Se apropie de prinţ şi-l 
făcu să înţeleagă că erau spionaţi şi ascultați. 

— Ce ai să-mi spui? Întrebă prinţul de Cond€. 

— Că doar îndrăzneala poate să vă scoată din încurcătură 
şi sprijinul vă vine din partea reginei-mame, zise bufonul, 
şoptind aceste cuvinte la urechea prinţului. 

— Spune-le celor care te-au trimis, răspunse prinţul, că n- 
aş fi venit în acest castel dacă aveam ceva să-mi reproşez 
sau ceva de care să mă tem. 

— Alerg să transmit răspunsul curajos! Strigă bufonul. 

Două ore mai târziu, la unu după-amiază, înainte de 
prânzul regelui, cancelarul şi cardinalul de Tournon veniră 
să-l caute pe prinţ pentru a-l duce dinaintea lui Francisc al 
II-lea, în galeria mare în care se ţinuse consiliul. Acolo, în 
faţa întregii Curți, prinţul de Conde fu surprins de răceala 
cu care-l întâmpină micul rege şi-l întrebă motivul. 

— Eşti acuzat, vere, spuse cu severitate regina-mamă, că 
ai luat parte la complotul reformaţilor; va trebui să te 
dovedeşti un supus fidel şi un bun catolic, dacă nu doreşti 
să atragi furia regelui asupra casei tale. 

Auzind aceste vorbe, rostite în mijlocul celei mai adânci 
tăceri, de către Catherine, care-şi oferi braţul fiului ei şi 
care-l avea la stânga pe ducele d'Orleans, prinţul se dădu 
trei paşi îndărăt, cu o mişcare plină de demnitate, îşi puse 
mâna pe sabie şi privi toate persoanele care-l înconjurau. 


— Cei care au spus aşa ceva, doamnă, strigă el cu o voce 
iritată, au minţit cu neruşinare! 

Îşi aruncă mănuşa la picioarele regelui, spunând: 

— Cel care susţine această calomnie să înainteze! 

Întreaga Curte fu străbătută de un tremur când îl văzu pe 
ducele de Guise părăsindu-şi locul; dar, în loc să ridice 
mănuşa, cum s-ar fi crezut, se îndreptă spre cocoşatul 
viteaz. 

— Dacă aveţi nevoie de un secundant, prinţe, faceţi-mi 
onoarea să mă acceptaţi, spuse el. Răspund pentru 
dumneavoastră, şi le veţi arăta reformaţilor cât de mult se 
înşală dacă vor să vă ia drept şef. 

Prinţul fu forţat să-i întindă mâna locotenentului general al 
regatului. Chicot ridică mănuşa şi o dădu înapoi prinţului de 
Conde. 

— Vere, spuse micul rege, nu trebuie să scoateţi sabia 
decât pentru a apăra coroana, veniţi să luaţi prânzul! 

Cardinalul de Lorena, surprins de mişcarea fratelui său, îl 
duse în apartamentele sale. Prinţul de Conde, scăpat cu 
bine din cea mai mare primejdie, îi oferi braţul reginei 
Maria Stuart pentru a merge în sufragerie; dar, tot flatând- 
o pe tânăra regină, se întreba ce cursă îi întindea în acel 
moment politica lui Balafre. Prinţul îşi tot bătu capul, dar nu 
reuşi să ghicească planul familiei de Lorena decât când 
regina Maria i-l dezvălui. 

— Ar fi fost mare păcat, îi zise ea, râzând, să vezi căzând 
un cap atât de spiritual, şi trebuie să mărturisiţi că unchiul 
meu este generos, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, deoarece capului meu nu-i stă bine decât 
pe umerii mei, chiar dacă unul e mult mai mare decât 
celălalt. Dar este oare vorba despre generozitate la unchiul 
dumneavoastră? N-a obţinut un merit în mod ieftin? Credeţi 
că-i atât de uşor să execuţi un prinţ de sânge? 

— Nu s-a sfârşit totul, continuă ea. Vom vedea care va fi 
atitudinea dumitale cu ocazia execuţiei gentilomilor, 


prieteni de-ai dumitale, pentru care Consiliul a hotărât 
desfăşurarea cea mai pompoasă. 

— Voi face şi eu, zise prinţul, ce va face şi regele. 

— Regele, regina-mamă şi eu însămi vom asista la ea cu 
întreaga Curte şi cu ambasadorii. 

— E o sărbătoare? Întrebă ironic prinţul. 

— Mai mult decât atât, răspunse tânăra regină, e un act de 
credinţă, un act de înaltă politică. Este vorba despre 
supunerea gentilomilor Franţei în faţa Coroanei, să le 
treacă pofta de răzvrătiri şi de intrigi. 

— Nu le veţi scădea deloc gustul pentru război arătându-le 
astfel de primejdii, doamnă, şi riscaţi prin jocul ăsta însăşi 
coroana, răspunse prinţul. 

La sfârşitul acestui prânz, care a fost destul de solemn, 
regina Maria avu nefericita cutezanţă să aducă vorba, în 
mod public, despre procesul ce li se făcea, în acel moment, 
seniorilor prinşi cu armele în mână, şi să discute despre 
necesitatea de a se da cea mai mare importanţă execuţiei 
lor. 

— Doamnă, spuse Francisc al II-lea, nu-i destul pentru 
regele Franţei să ştie că va curge sângele atâtor bravi 
gentilomi? Trebuie să facem din asta un triumf? 

— Nu, sire, ci un exemplu, răspunse Catherine. 

— Bunicul şi tatăl dumneavoastră aveau obiceiul să asiste 
la arderea ereticilor, zise Maria Stuart. 

— Regii care au domnit înaintea mea făceau după placul 
lor, iar eu vreau să fac după al meu, răspunse regele. 

— Filip al II-lea, continuă Catherine, care, bineînţeles, este 
un mare monarh, aflându-se, în ultima vreme, în "Ţările de 
Jos, a amânat un act de credinţă până când s-a întors de la 
Valladolid. 

— Ce credeţi despre asta, vere? Îl întrebă regele pe 
prinţul de Conde. 

— Sire, nu puteţi să lipsiţi de acolo; va fi acolo nunțiul 
papei şi ambasadorii. Eu voi merge bucuros, din moment ce 
doamnele participă la sărbătoare. 


La o privire de-a Catherinei de Medicis, prinţul de Conde 
îşi jucă rolul cu demnitate. 

Pe când prinţul de Conde intra în castelul de la Amboise, 
blănarul celor două regine ajungea şi el acolo, de la Paris, 
împins de neliniştea în care evenimentele Tumultului îi 
cufundase familia lui şi pe cea a lui Lallier. Când bătrânul se 
prezentă la poarta castelului, căpitanul, la cuvintele 
„blănarul reginei”, îi răspunse: 

— Omule, dacă vrei să te spânzure, n-ai decât să te duci la 
Curte. 

Auzind aceste vorbe, tatăl, cuprins de disperare, se aşeză 
pe un gard, la câţiva paşi, şi aşteptă să treacă vreun 
servitor al uneia din cele două regine sau vreo femeie 
pentru a afla veşti despre fiul său; dar rămase toată ziua 
fără să vadă vreo persoană cunoscută şi fu silit să coboare 
în oraş unde se instala, cu mare dificultate, într-un han din 
piaţa unde aveau loc execuțiile. Fu nevoit să plătească o 
livră pe zi ca să aibă o cameră cu fereastra spre piaţă. A 
doua zi avu curajul să asiste, de la fereastra lui, la 
executarea aţâţătorilor rebeliunii condamnaţi să fie traşi pe 
roată sau spânzurați, ca oamenii de rând. Sindicul 
confreriei blănarilor fu foarte fericit să nu-şi zărească fiul 
printre cei osândiţi. După terminarea execuţiei, merse să 
discute cu grefierul. După ce-şi spuse numele şi-i strecură 
în mână o pungă cu scuzi, îl rugă să cerceteze dacă, printre 
cele trei execuţii precedente, se aflase numitul Cristophe 
Lecamus. Grefierul, mişcat de manierele şi de tonul 
disperat al acestui părinte, îl luă cu el. După o verificare 
minuțioasă, el îi dădu bătrânului asigurarea că numitul 
Cristophe nu se afla printre oamenii executaţi până atunci 
şi nici printre cei care trebuiau să fie omorâţi în zilele 
următoare. 

— Dragă meştere, îi zise grefierul sindicului, parlamentul 
şi-a luat sarcina procesului seniorilor implicaţi în această 
afacere şi a şefilor principali. Astfel, poate că fiul dumitale 
este ţinut în închisorile castelului şi va face parte din marea 


execuţie pe care o pregătesc monseniorii noştri, ducele de 
Guise şi cardinalul de Lorena. Trebuie să li se taie capul la 
douăzeci şi şapte de baroni, la unsprezece conți şi vreo 
şapte marchizi, în total cincizeci de gentilomi sau şefi ai 
reformaţilor. Având în vedere că justiţia contelui de 
Touraine n-are nimic în comun cu parlamentul de la Paris, 
dacă vreţi neapărat să aveţi veşti de la fiul dumneavoastră, 
mergeţi să-l vedeţi pe monseniorul cancelar Olivier, care, 
din ordinul locotenentului general al regatului, are putere 
de decizie asupra procesului. 

Bietul bătrân merse de trei ori la cancelar şi stătu la coadă 
în curte, în compania unui mare număr de persoane care 
interveneau pentru rudele lor; dar cum oamenii cu titluri de 
nobleţe treceau înaintea burghezilor, el fu silit să renunţe 
să mai vorbească cu cancelarul, pe care-l văzu, de mai 
multe ori, ieşind din casa lui pentru a se duce fie la castel, 
fie la comisia numită de către parlament, prin mijlocul unui 
şir de solicitanţi pe care gărzile îi ţineau în ordine pentru a-i 
lăsa trecerea liberă. Era o scenă îngrozitoare, de adâncă 
mâhnire, căci printre solicitanţi se aflau femei, fete sau 
mame, familii întregi în lacrimi. Bătrânul Lecamus le dădu 
mult aur valeţilor de la castel, rugându-i să predea 
scrisorile pe care le scrisese fie domnişoarei Danyelle, 
camerista reginei Maria, fie celei a reginei-mame; dar 
valeţii luau scuzii bătrânului şi predau scrisorile, la ordinul 
cardinalului, marelui comandant al Curţii. Demonstrând o 
cruzime nemaipomenită, prinții de Lorena se temeau de 
răzbunări, şi niciodată nu-şi luaseră mai multe precauţii 
decât în timpul şederii Curţii la Amboise, astfel încât nici 
cea mai puternică dintre corupţii, cea a aurului, nici cele 
mai active demersuri nu-i dădură sindicului informaţii 
despre soarta fiului său. El mergea prin acest orăşel, cu un 
aer posomorât, examinând imensele preparative pe care le 
făcea cardinalul pentru spectacolul cumplit la care trebuia 
să asiste prinţul de Conde. Pe atunci, curiozitatea publică 
era stimulată de la Paris la Nantes prin mijloacele existente 


pe vremea aceea. Execuţia fusese anunţată de la amvon de 
toţi predicatorii şi de toţi parohii, în acelaşi timp cu victoria 
regelui asupra ereticilor. Trei tribune elegante, dintre care 
cea din mijloc părea să fie mai somptuoasă decât celelalte, 
au fost lipite cu spatele de platforma castelului de la 
Amboise, la baza căreia trebuia să aibă loc execuţia. În jurul 
acestui loc se construiră gradene de lemn, care fură ticsite 
de o mulţime imensă atrasă de faima atribuită acestui act 
de credinţă. Aproximativ zece mii de persoane împânziră 
câmpurile, în ajunul zilei când trebuia să aibă loc acest 
spectacol îngrozitor. Acoperişurile erau încărcate de 
oameni, iar ferestrele fură închiriate şi cu zece livre, o sumă 
enormă pentru acea vreme. Bietul tată avea unul dintre 
cele mai bune locuri pentru a cuprinde cu privirea scena pe 
care aveau să piară atâţia gentilomi şi în mijlocul căreia el 
văzu înălțându-se un vast eşafod acoperit cu postav negru. 
În dimineaţa zilei fatale, fu adus acolo butucul: acesta e 
numele buturugii pe care condamnatul trebuia să-şi pună 
capul, stând în genunchi, apoi, un fotoliu îmbrăcat în negru 
pentru grefierul parlamentului, însărcinat să-i strige pe 
gentilomi, rostindu-le sentinţa. Incinta era păzită din zori de 
compania scoțiană şi de către jandarmii casei regelui, ca să 
împiedice mulţimea s-o invadeze înaintea execuţiei. După o 
slujbă religioasă solemnă ţinută la castel şi în toate 
bisericile din oraş, fură aduşi seniorii, ultimii care mai 
rămăseseră dintre toţi conspiratorii. Aceşti gentilomi, dintre 
care câţiva înduraseră tortura, fură adunaţi la baza 
eşafodului, fiind însoţiţi de călugări, care încercau să-i facă 
să renunţe la doctrinele lui Calvin; dar niciunul dintre ei nu 
dădu ascultare vorbelor acestor oameni trimişi de 
cardinalul de Lorena, printre care, aceşti gentilomi se 
temeau că pot fi spioni de-ai acestuia. Pentru a scăpa de 
persecuțiile adversarilor lor, ei intonară un psalm pus în 
versuri franceze de Clement Marot. Calvin, după cum ştim, 
decretase ca oamenii să se roage lui Dumnezeu în limba 
fiecărei ţări, atât din rațiune, cât şi pentru a ataca cultul 


roman. Fu o coincidenţă mişcătoare pentru cei aflaţi în 
mulţime, care îi plângeau pe aceşti gentilomi, să-i audă 
rostind acest verset, în momentul în care sosea Curtea: 

Dumnezeu milostiv şi binevoitor, Binecuvântează-ne cu 
bunătate, Cu chipul tău încântător Blagosloveşte-ne cu 
puritate. 

Toate privirile reformaţilor căzură asupra şefului lor, 
prinţul de Cond6, care fusese dinadins aşezat între regina 
Maria şi ducele d'Orleans. Regina Catherine de Medicis se 
afla lângă fiul ei şi-l avea pe cardinal în stânga ei. Nunţiul 
papei era în picioare, în spatele reginelor. Locotenentul 
general al regatului era călare, în partea de jos a estradei, 
cu doi mareşali ai Franţei şi cu căpitanii lui. Când apăru 
prinţul de Cond6, toţi gentilomii care urmau să fie 
decapitaţi şi care-l cunoşteau îl salutară, iar îndrăzneţul 
cocoşat le răspunse la salut. 

— E greu, îi spuse el ducelui d'Orleans, să nu fii politicos 
cu oamenii care vor muri. 

Celelalte două tribune fură umplute de invitaţi, de curteni 
şi de persoane aflate în serviciul Curţii. În sfârşit, era lumea 
castelului de la Blois, care trecea în felul acesta de la 
sărbătoare la tortură, aşa cum mai târziu a trecut de la 
plăcerile de la curte la primejdiile războiului, cu o uşurinţă 
care va fi întotdeauna, pentru străini, unul dintre 
resorturile politicii lor în Franţa. Bietul sindic al blănarilor 
din Paris simţi cea mai mare bucurie când nu-l văzu pe fiul 
său printre cei cincizeci şi şapte de gentilomi condamnaţi la 
moarte. 

La un semn al ducelui de Guise, grefierul, aşezat pe 
eşafod, strigă cu voce tare: 

— Jean-Louis-Alberic, baron de Raunay, vinovat de erezie, 
de crimă de lezmaiestate45 şi de atac armat împotriva 
persoanei regelui! 

Un bărbat frumos şi voinic se urcă cu paşi hotărâți pe 
eşafod, salută poporul şi Curtea şi spuse: 


— Sentința minte, eu m-am luptat pentru a-l elibera pe 
rege de duşmanii lui, prinții de Lorena! Îşi puse capul pe 
butuc, şi acesta căzu secerat. 

Reformaţii cântară în cor: 

Doamne, greu ne-ai încercat Şi pe toţi ne-ai cercetat Ca 
argintul măsurat Prin foc ne-ai purificat. 

— Robert-Jean-Rene Briqguemaut, conte de Villemongis, 
vinovat de crimă de lezmaiestate şi de atentat împotriva 
persoanei regelui! Strigă grefierul. 

Contele îşi înmuie încet manile în sângele baronului de 
Raunay şi zise: 

— Fie, dar, ca acest sânge să cadă drept asupra 
adevăraţilor vinovaţi! 

Reformaţii cântau: 

Ne-ai lăsat să fim legaţi, De vrăjmaşii de temut, Ne-ai lăsat 
să fim uitaţi În locuri de necrezut. 

— Recunoaşteţi, domnule nunțiu, i se adresă prinţul de 
Conde, că dacă gentilomii francezi ştiu să conspire, ştiu şi 
să moară! 

— Câtă ură, frate, îi spuse ducesa de Guise cardinalului de 
Lorena, atragi pe capul copiilor noştri! 

— Acest spectacol îmi face rău, zise tânărul rege, pălind la 
vederea sângelui răspândit. 

— Ei, nişte rebeli! Spuse Catherine de Medicis. 

Cântecele se auzeau continuu, iar securea cădea întruna. 
În sfârşit, acest spectacol sublim al oamenilor care mureau 
cântând şi, mai ales, impresia pe care o produse asupra 
mulţimii diminuarea treptată a cântecelor, o făcu să 
depăşească teama pe care i-o inspirau prinții de Lorena. 

— Îndurare! Strigă poporul într-un singur glas când nu 
mai auzi decât slabele sunete ale unui senior, cel mai de 
seamă dintre toţi, păstrat pentru ultima lovitură. Era singur 
la baza scăriţei pe care se urca pe eşafod şi cânta: 

Dumnezeu milostiv şi binevoitor, Binecuvântează-ne cu 
bunătate, Cu chipul tău încântător Blagosloveşte-ne cu 
puritate. 


— Haide, domnule duce de Nemours, zise prinţul de 
Conde, obosit de rolul său, dumneavoastră, căruia vi se 
datorează victoria încăierării şi care aţi ajutat la prinderea 
acestor oameni, nu vă consideraţi dator să cereţi graţierea 
pentru acesta? Mi s-a spus că i-aţi dat lui Castelnau 
cuvântul că va fi tratat cu atenţie dacă se predă. 

— Am aşteptat oare să ajungă până aici ca să-l salvez? Îi 
răspunse ducele de Nemours, atins de acest aspru reproş. 

Grefierul chemă încet şi, dinadins, fără îndoială: 

— Michel-Jean-Louis, baron de Castelnau-Chalosse, 
învinuit şi condamnat pentru crimă de lezmaiestate şi de 
atentat la persoana regelui. 

— Nu, spuse cu mândrie Castelnau, nu poate fi crimă să te 
opui tiraniei şi uzurpării plănuite de familia de Guise! 

Călăul, plictisit, văzând mişcare în tribună, îşi pregăti 
securea. 

— Domnule baron, îi spuse el, n-aş vrea să vă fac să 
suferiţi, chiar şi o clipă în plus vă poate salva. 

Tot poporul strigă din nou: 

— Îndurare! 

— Haideţi, zise regele, îndurare, îndurare pentru acest 
sărman Castelnau, care l-a salvat pe ducele d'Orleans. 

Cardinalul se înşelă intenţionat asupra cuvântului: 
„Haideţi”. El îi făcu un semn călăului, astfel încât tocmai 
când regele îl graţie, capul lui Castelnau căzu. 

— Pe acesta, cardinale, pe acesta îl ai pe conştiinţă, îi zise 
Catherine. 

A doua zi după această execuţie îngrozitoare, prinţul de 
Conde plecă spre Navarra. 

Acest eveniment făcu mare vâlvă în Franţa şi la toate 
curţile străine; dar valurile de sânge nobil care s-au vărsat 
atunci îi pricinuiră o atât de mare durere cancelarului 
Olivier, încât acest demn magistrat, înțelegând, în sfârşit, 
scopul spre care tindeau fraţii de Guise, sub pretext că 
apără tronul şi religia, nu se simţi destul de tare ca să le 
ţină piept. Deşi era omul lor, el nu vru să le jertfească şi 


datoria lui, şi monarhia, astfel că se retrase din treburile 
publice, desemnându-l pe l'HOpital ca succesor al său. 
Catherine, aflând despre alegerea lui Olivier, îl propuse pe 
Birague drept cancelar şi dădu dovadă de o ardoare 
excesivă în solicitarea ei. Cardinalul, căruia împrejurarea cu 
biletul scris de către l!'HOpital Catherinei îi era necunoscută, 
şi care îl credea fidel Casei de Lorena, îl susţinu împotriva 
lui Birague, şi regina-mamă lăsă impresia că i-a fost impus 
I'H6Gpital. Chiar de la preluarea funcţiei, |'H6Opital luă măsuri 
împotriva inchiziţiei, pe care cardinalul de Lorena voia s-o 
introducă în Franţa, şi se împotrivi atât de bine tuturor 
măsurilor antigalicane46 şi politice ale fraţilor de Guise; se 
dovedi un francez atât de bun, încât, pentru a-l supune, 
după trei luni de la numire, fu exilat pe proprietatea lui de 
la Vignay, în apropiere de Etampes. 

Bătrânul Lecamus aştepta cu nerăbdare să vadă Curtea 
părăsind oraşul Amboise, căci nu avusese ocazia să 
vorbească nici cu regina Maria, nici cu regina Catherine, şi 
spera să se afle la locul potrivit când Curtea avea să treacă 
în drumul său spre Blois. Sindicul se deghiza în chip de om 
sărac, cu riscul de a fi luat drept spion, şi cu ajutorul acestei 
deghizări reuşi să se amestece printre nenorociţii care se 
înşirau de-a lungul drumului. După plecarea prinţului de 
Conde, ducele şi cardinalul crezură că-i reduseseră la 
tăcere pe reformaţi şi o lăsară pe regina-mamă puţin mai 
liberă. Lecamus ştia că, în loc să meargă în litieră, 
Catherinei îi plăcea să urce în şa pe o scăriţă de lemn, 
inventată pentru Catherine sau de către Catherine, care se 
rănise la picior şi care-i sprijinea ambele picioare pe un fel 
de samar de catifea, aşezându-se într-o parte pe spatele 
calului şi trecându-şi o gambă printr-o scobitură a şeii. Cum 
regina avea picioare foarte frumoase, a fost acuzată de a fi 
găsit această modă tocmai pentru a şi le arăta. Bătrânul 
reuşi astfel să se înfăţişeze dinaintea Catherinei de Medicis, 
dar, de îndată ce aceasta îl recunoscu, păru să se înfurie. 


— Pleacă de aici, bătrâne, şi fereşte-te să te vadă cineva 
că-mi vorbeşti! Îi zise ea bănuitoare. Caută să fii numit 
deputat de către breasla meşteşugarilor de la Paris în 
Stările Generale, şi să fii de partea mea în adunarea de la 
Orleans; vei afla la ce să te aştepţi în ce-l priveşte pe fiul 
tău. 

— Trăieşte? Întrebă bătrânul. 

— Vai, aşa sper! Răspunse regina. 

Lecamus fu silit să se întoarcă la Paris cu această vorbă 
tristă şi cu secretul convocării Stărilor Generale, pe care 
regina tocmai i-l încredinţase. 

De câteva zile, cardinalul de Lorena obținuse dovezi 
zdrobitoare despre vinovăția Curţii de Navarra. La Lyon, la 
Mouvans în Dauphine, reformaţii, conduşi de cel mai 
întreprinzător prinţ al Casei de Bourbon, încercaseră să 
îndemne poporul la răscoală. Această îndrăzneală, după 
sângeroasele execuţii de la Amboise, îi uimi pe prinții de 
Lorena, care, pentru a pune odată pentru totdeauna capăt 
ereziei prin mijloace al căror secret fu păstrat de ei, 
propuseră să se convoace Stările Generale la Orleans. 
Catherine de Medicis, care întrevăzuse un punct de sprijin 
pentru politica ei în reprezentarea naţională, consimţise cu 
bucurie. Cardinalul, care voia să-şi înhaţe din nou prada şi 
să doboare Casa de Bourbon, nu convoca Stările decât 
pentru a-i face să ia parte la ele pe prinţul de Conde şi pe 
regele de Navarra, Anton de Bourbon, tatăl lui Henric al IV- 
lea, iar pentru aceasta se gândi să se servească de 
Cristophe pentru a-l învinovăţi pe prinţ de înaltă trădare, 
dacă mai reuşea să-l supună puterii regelui. 

După două luni petrecute în închisoarea de la Blois, într-o 
dimineaţă, Cristophe fu adus cu o targa şi întins pe un pat, 
într-o barcă ce se îndrepta spre Orleans, împinsă de un vânt 
dinspre vest. Ajunse acolo seara şi fu condus în celebrul 
turn Saint-Aignan. Cristophe, care nu ştia ce să creadă 
despre mutarea lui, avu vreme să reflecteze la purtarea şi 
la viitorul lui. Rămase acolo, în patul său mizerabil, încă 


două luni, fără a-şi putea mişca picioarele. Oasele îi erau 
zdrobite. Când ceru asistenţa unui chirurg din oraş, 
temnicerul îi răspunse că pentru el consemnul era atât de 
sever, încât nu se putea lăsa în seama nimănui nici măcar 
grija de a i se aduce de mâncare. Această rigurozitate al 
cărei efect era că-l ţineau la secret, îl miră pe Cristophe: 
după părerea lui, trebuia sau să fie spânzurat, sau să fie 
lăsat liber; căci el nu ştia nimic despre evenimentele de la 
Amboise. 

Cu toate înştiinţările secrete de a rămâne pe loc, trimise 
de Catherine de Medicis, cei doi şefi ai Casei de Bourbon se 
hotărâseră să se ducă la întrunirea Stărilor, atât de mult 
fură asiguraţi de scrisorile autografe ale regelui; şi pe când 
Curtea se instala la Orleans, se află, cu uimire, prin Groslot, 
cancelarul de Navarra, de sosirea prinților. 

Francisc al II-lea se stabili în palatul cancelarului de 
Navarra, care era totodată şi judecător la Orleans. Acest 
Groslot, a cărui dublă funcţie este una din ciudăţeniile 
acelei vremi, în care reformaţii au posedat mănăstiri, 
Groslot, un fel de Jacques Coeur orleanez, unul dintre cei 
mai bogaţi burghezi ai epocii, nu şi-a dat numele casei; ea a 
fost numită, mai târziu, Judecătoria, căci clădirea a fost, 
fără îndoială, cumpărată de la moştenitori de către coroană 
sau de către provincie, ca să se instaleze acolo Tribunalul. 

Această construcţie fermecătoare, datorată burgheziei 
secolului al XVI-lea, şi care completează atât de bine istoria 
acelui timp, când regele, nobilimea şi burghezia se 
întreceau în graţie, eleganţă şi bogăţie în construirea 
locuinţelor lor, mărturie stau Varangeville, splendidul conac 
de la Ango, şi palatul, zis al lui Hercules, de la Paris, care 
mai există şi în zilele noastre, Dar într-o stare ce trebuie să- 
i ducă la disperare pe arheologi şi pe prietenii Evului 
Mediu. Este imposibil să mergi la Orleans şi să nu observi 
primăria din Piaţa Estape. Această primărie este fostul 
tribunal, palatul lui Groslot, cea mai ilustră şi cea mai 
neglijată casă din Orleans. Ruinele acestui palat dovedesc 


arheologilor cât de magnific a fost el într-o vreme când 
casele burghezilor se construiau mai mult din lemn decât 
din piatră, şi când numai seniorii aveau dreptul să-şi facă 
astfel de conace. Pentru a servi drept locuinţă regelui, într- 
o vreme în care Curtea desfăşura atâta lux şi pompă, 
palatul Groslot trebuie să fi fost pe atunci cea mai mare şi 
mai splendidă casă din Orleans. Chiar în această Piaţă 
Estape, fraţii de Guise şi regele au trecut în revistă garda 
burgheză, căreia i s-a dat ca şef, în timpul şederii regelui, 
pe domnul de Cypierre. În acea perioadă, Catedrala Sainte- 
Croix, terminată mai târziu de către Henric al IV-lea, care a 
vrut să facă dovada sincerităţii conversiunii sale, era în 
construcţie. Împrejurimile catedralei, presărate cu pietre, 
au fost ocupate de fraţii de Guise, care se instalaseră în 
palatul episcopului, astăzi distrus. Oraşul a fost ocupat 
milităreşte, iar măsurile pe care le luaseră prinții de Lorena 
arătau ce puţină libertate lăsau ei Stărilor Generale, ai 
căror membri umpluseră oraşul, scumpind chiriile şi ale 
celor mai mici cocioabe. De aceea Curtea, armata, 
nobilimea şi burghezia se aşteptau la vreo lovitură de stat, 
şi aşteptarea nu le-a fost înşelată, odată cu sosirea prinților 
de sânge. Când cei doi prinți intrară în camera regelui, 
Curtea văzu cu groază insolenţa cardinalului de Lorena, 
care, pentru a-şi revendica sus şi tare pretenţiile, rămase 
cu capul acoperit, în timp ce regele Navarrei stătea în faţa 
lui cu capul descoperit. În acel moment, Catherine de 
Medicis îşi plecă ochii pentru a nu lăsa să i se vadă 
indignarea. Avu loc atunci o explicaţie solemnă între tânărul 
rege şi cei doi şefi ai ramurii cadete; aceasta fu scurtă, căci 
la primele vorbe pe care le spuse prinţul de Condă, 
Francisc al II-lea o conchise cu aceste cuvinte teribile: 

— Domnilor veri, am crezut că afacerea de la Amboise s-a 
sfârşit; nu-i nimic, dar ne siliţi să regretăm indulgenţa pe 
care am arătat-o! 

— Nu regele ne vorbeşte, ci domnii de Guise, replică 
prinţul de Conde. 


— Adio, domnule! Zise micul rege, roşu de furie. 

În sala cea mare, prinţul îşi văzu drumul barat de doi 
căpitani din gardă. Când cel din compania franceză înainta, 
prinţul scoase o scrisoare din vestă şi rosti în faţa întregii 
Curți: 

— Puteţi să-mi citiţi asta, domnule de Maille-Breze? 

— Cu plăcere, răspunse căpitanul companiei franceze. 

Vere, veniţi în deplină siguranţă, vă dau cuvântul meu 
regesc că puteţi face acest lucru. Dacă aveţi nevoie de un 
bilet de liberă trecere, cel de faţă vă va sluji la asta. 

— Semnat? Întrebă maliţiosul şi curajosul cocoşat. 

— Semnat Francisc, răspunse Maille. 

— Nu, nu, interveni prinţul, scrie: 

Bunul vostru văr şi prieten Francisc! 

— Domnilor, le strigă el scoţienilor, vă urmez la închisoare, 
unde sunteţi însărcinaţi, de către rege, să mă conduceţi. 
Există destulă nobilime în această sală ca să se înţeleagă 
asta! 

Tăcerea adâncă ce se aşternu în sală ar fi trebuit să-i 
lămurească pe membrii familiei de Guise; dar tăcerea este 
ceea ce prinții ascultă cel mai puţin. 

— Monseniore, spuse cardinalul de Tournon, care-l urmă 
pe prinţ, după afacerea de la Amboise, dumneavoastră aţi 
întreprins la Lyon şi la Mouvans, în Dauphine, acţiuni 
împotriva autorităţii regale, despre care regele nu avea 
cunoştinţă când vă scria astfel. 

— Ce vicleni! Exclamă prinţul, râzând. 

— Dumneavoastră aţi făcut o declaraţie publică împotriva 
bisericii şi pentru erezie. 

— Noi suntem stăpâni în Navarra, replică prinţul. 

— Vreţi să spuneţi în Bearn? Dar dumneavoastră vă 
supuneţi coroanei, interveni preşedintele de Thou. 

— Ah, aici eraţi, domnule preşedinte! Exclamă prinţul cu 
ironie. Aţi venit cu tot parlamentul? 

După aceste vorbe, prinţul îi aruncă o privire 
dispreţuitoare cardinalului şi părăsi sala: înţelesese că-i 


voiau capul. A doua zi, când domnii de Thou, de Viole, 
d'Espesse, procurorul general Bourdin şi grefierul şef du 
Tillet intrară în închisoare, el îi ţinu în picioare şi-şi exprimă 
regretul că-i vede însărcinaţi cu o treabă care nu-i priveşte; 
apoi îi spuse grefierului: 

— Scrieţi! Şi-i dictă următoarele: 

Eu, Ludovic de Bourbon, prinţ de Conde, pair47 al 
regatului, marchiz de Conţi, conte de Soissons, prinţ de 
sânge al Franţei, declar că refuz să recunosc vreo comisie 
numită pentru a mă judeca, dat fiind că, în calitatea mea şi 
în virtutea privilegiului oricărui membru al Casei Regale, eu 
nu pot fi acuzat, interogat, judecat decât de către 
parlament, în prezenţa tuturor pairilor, tuturor camerelor 
reunite şi cu regele aşezat pe tronul său de judecată. 

— Dumneavoastră, domnilor, trebuia să ştiţi acest lucru 
mai bine decât oricine altcineva, este tot ceea ce veţi obţine 
de la mine. Pentru rest, mă încredinţez dreptului meu şi lui 
Dumnezeu! 

Magistraţii începură judecata în ciuda tăcerii încăpăţânate 
a prinţului. Regele Navarrei se afla în libertate, dar spionat; 
închisoarea lui era mai mare decât cea a prinţului, aceasta 
fiind singura diferenţă între situaţia lui şi cea a fratelui său; 
căci capul prinţului de Conde şi al lui aveau să cadă în 
acelaşi timp. 

Cristophe a fost păzit în secret, cu extremă severitate, din 
ordinul cardinalului şi al locotenentului general al regatului 
doar pentru a le sluji magistraţilor drept dovadă a 
vinovăţiei prinţului. Scrisorile găsite asupra lui Lasagne, 
secretarul prinţului, clare pentru oamenii de stat, nu erau 
destul de limpezi pentru nişte judecători. Cardinalul se 
gândise să-i confrunte la întâmplare pe prinţ şi pe 
Cristophe, care fusese lăsat intenţionat într-o încăpere din 
partea de jos a turnului Saint-Aignan, a cărei fereastră 
dădea în curtea interioară. La fiecare interogatoriu pe care 
i l-au luat magistraţii, Cristophe stărui în negarea lui 


absolută, fapt care prelungi, fireşte, procesul până la 
deschiderea Stărilor Generale. 

Lecamus, care reuşise să fie numit deputat al Stării a treia 
de către burghezia din Paris, ajunse la Orleans la câteva 
zile după arestarea prinţului. Această veste, pe care o află 
la Etampes, îi spori frământările, căci el înţelese, fiind 
singurul care ştia despre întrevederea prinţului cu fiul său, 
de sub Ponte-au-Change, că soarta lui Cristophe era legată 
de cea a cutezătorului şef al partidului Reformei. De aceea 
se decise să cerceteze interesele obscure ce se încrucişau 
la Curte, odată cu deschiderea Stărilor, pentru a găsi un 
mijloc prin care să-şi salveze fiul. Nu se putea gândi la 
regina Catherine, care refuza să-l vadă pe blănar. 

Niciuna dintre persoanele de la Curte cu care se întâlni 
nu-i dădu veşti satisfăcătoare despre fiul său, iar el ajunse 
la un nivel de disperare atât de mare, încât avea de gând să 
se adreseze însuşi cardinalului, când află că domnul de 
Thou acceptase, ceea ce constituie o pată în viaţa lui, să fie 
unul dintre judecătorii prinţului de Conde. Sindicul se duse 
să-l vadă pe protectorul fiului său şi află că acesta mai era 
în viaţă, dar prizonier. 

Mănuşarul Tourillon, la care La Renaudie îl trimisese pe 
Cristophe, îi oferise domnului Lecamus o cameră acasă la 
el, pe toată durata Stărilor Generale. Mănuşarul îl credea 
pe blănar, legat în taină, ca şi el, de religia reformată; dar 
curând văzu că un părinte care se teme pentru viaţa fiului 
său nu mai înţelege nuanțele religioase şi se lasă cu braţele 
deschise în voia Domnului, fără să se mai sinchisească de 
culoarea pe care i-o dau oamenii. Bătrânul, respins în toate 
încercările lui, mergea năuc pe străzi; contrar previziunilor 
sale, aurul nu-i servea la nimic; domnul de Thou îl prevenise 
că, dacă va corupe vreun slujitor al Casei de Guise, îşi va 
pierde banii degeaba, căci ducele şi cardinalul nu lăsau să 
transpire nimic cu privire la Cristophe. Acest magistrat, a 
cărui glorie este oarecum umbrită de rolul pe care l-a jucat 
atunci, încercase să-i dea unele speranţe acestui părinte 


deznădăjduit; dar el însuşi tremura atât de mult pentru 
viaţa fiului său, încât consolările sale îl neliniştiră şi mai tare 
pe blănar. Bătrânul dădea târcoale casei. În trei luni, slăbise 
foarte mult. Singura lui speranţă era prietenia vie care-l 
lega de multă vreme de Hipocrate al secolului al XVI-lea. 
Ambroise încercă să-i spună o vorbă reginei Maria pe când 
ieşea din camera regelui; dar imediat ce aduse în discuţie 
numele lui Cristophe, fiica familiei Stuart, îngrozită de 
perspectiva sorții sale dacă i se întâmpla vreo nenorocire 
regelui, pe care-l credea otrăvit de către reformaţi, din 
pricina neaşteptatei boli survenite la momentul potrivit, 
răspunse: 

— Dacă unchii mei m-ar asculta, un astfel de fanatic ar fi 
de mult spânzurat! 

În seara când Lecamus primi acest răspuns funest din 
partea prietenului său Pare, în Piaţa Estape, el se întoarse 
pe jumătate mort şi intră în odaia lui, refuzând să mănânce. 
Tourillon, neliniştit, urcă la el, îl găsi plângând, şi fiindcă 
ochii îmbătrâniţi ai bietului blănar lăsau să se vadă carnea 
din interiorul pleoapelor zbârcite şi roşii, mănuşarul crezu 
că acesta plânge cu lacrimi de sânge. 

— Consolează-te, tătucule, îi zise reformatul, burghezii din 
Orleans sunt furioşi să-şi vadă oraşul tratat de parcă ar fi 
luat cu asalt, şi păzit de soldaţii domnului de Cypierre; şi 
dacă viaţa prinţului de Conde va fi în primejdie, vom 
dărâma curând turnul Saint-Aignan; căci întreg oraşul 
nostru e de partea Reformei şi se va răscula, fii sigur de 
asta! 

— Crezi că dacă prinții de Lorena ar fi spânzurați, moartea 
lor l-ar învia pe fiul meu? Întrebă tatăl, prăbuşit. 

În clipa aceea se auziră bătăi uşoare la poarta casei lui 
Tourillon, care cobori pentru a deschide. Era o noapte 
neagră. În acele cumplite vremuri de frământări, orice 
stăpân de casă îşi lua precauţii minuţioase. Tourillon privi 
printre gratiile vizetei făcute în poartă şi văzu un străin al 
cărui accent îl trăda că este italian. Acest om, îmbrăcat în 


negru, ceru să discute cu Lecamus unele chestiuni de 
comerţ, astfel că Tourillon îl pofti înăuntru. La vederea 
străinului, blănarul tresări îngrozit; dar străinul avu timp 
să-şi ducă un deget la buze; Lecamus îl întrebă atunci, 
înţelegându-i gestul: 

— Fără îndoială, aţi venit să-mi oferiţi nişte blănuri! 

— Si, răspunse în italiană străinul, foarte discret. 

Acest personaj era într-adevăr faimosul Ruggieri, 
astrologul reginei-mame. Tourillon cobori în odaia lui, 
înțelegând că nu mai era nevoie de el. 

— Unde putem vorbi fără să ne temem că vom fi auziţi? 
Spuse prudentul florentin. 

— Ar trebuie să mergem pe câmp, răspunse Lecamus; dar 
nu ne vor lăsa să ieşim, ştiţi cât de aprig sunt păzite porţile. 
Nimeni nu părăseşte oraşul fără un bilet de trecere de la 
domnul Cypierre, chiar dacă ar fi, ca şi mine, membru al 
Stărilor. De aceea, chiar mâine ar trebui să ne plângem, în 
plină şedinţă, de această lipsă de libertate. 

— Lucraţi ca o cârtiţă, dar nu lăsaţi pe nimeni să vă vadă 
labele, oricare ar fi treaba, îi spuse vicleanul florentin. Ziua 
de mâine va fi, fără îndoială, decisivă. După observaţiile 
mele, mâine sau poimâine, îl veţi avea, poate, pe fiul 
dumneavoastră. 

— Să vă audă Dumnezeu, pe dumneavoastră despre care 
se vorbeşte că nu-l consultaţi decât pe diavol! 

— Veniţi, aşadar, la mine, spuse astrologul zâmbind. Ca să 
observ astrele, mă folosesc de turnul domnului Touchet de 
Beauvais, locotenentul tribunalului, de a cărui fată este 
îndrăgostit micul duce d'Orleans. I-am citit viitorul acestei 
fete şi într-adevăr, se pare că va fi o mare doamnă şi că va fi 
iubită de un rege. Locotenentul este un om cult, iubeşte 
ştiinţele, iar regina m-a găzduit la acest om cumsecade, 
care pare să fie un aliat fanatic al familiei de Guise, în 
aşteptarea domniei lui Carol al IX-lea. 

Blănarul şi astrologul se duseră la locuinţa domnului de 
Beauvais fără să fie văzuţi sau recunoscuţi de cineva; dar în 


cazul în care vizita lui Lecamus ar fi fost descoperită, 
florentinul se baza pe pretextul unei consultaţii astrologice 
cu privire la soarta lui Cristophe. 

Când ajunseră în vârful turnului unde astrologul îşi avea 
cabinetul, Lecamus îi spuse: 

— Aşadar, fiul meu este cu siguranţă în viaţă? 

— Încă este, răspunse Ruggieri, dar trebuie salvat. Luaţi 
seama, domnule vânzător de blănuri, viaţa dumneavoastră 
n-ar face nici doi bani, dacă v-ar scăpa o singură silabă din 
ceea ce vă voi spune. 

— Recomandarea este inutilă, stăpâne; sunt furnizorul 
Curţii de pe vremea răposatului rege Ludovic al XII-lea, şi 
iată a patra domnie pe care o apuc. 

— Veţi spune curând a cincea, răspunde Ruggieri. 

— Ce ştiţi despre fiul meu? 

— Ei bine, a fost supus unei torturi. 

— Bietul copil! Zise bătrânul, ridicându-şi privirea la cer. 

— Are genunchii şi gleznele puţintel zdrobite; dar a 
obţinut o protecţie regală care îl va ocroti pe tot parcursul 
vieţii sale, spuse cu însufleţire florentinul văzându-l pe 
bătrânul tată îngrozit. Micul dumitale Cristophe i-a făcut 
reginei noastre, Catherine, un mare serviciu. Dacă reuşim 
să-l smulgem pe fiul dumitale din ghearele prinților de 
Lorena, îl veţi vedea într-o zi consilier în parlament. Ţi-ai 
lăsa oasele zdrobite de trei ori pentru a intra în grațiile 
acestei scumpe suverane, un geniu adevărat, care va 
învinge toate obstacolele! Am văzut viitorul ducelui de 
Guise: va fi asasinat într-un an de acum încolo! Spuneţi-mi, 
Cristophe l-a văzut pe prinţul de Conde? 

— Dumneavoastră care ştiţi viitorul, nu ştiţi şi trecutul? 
Spuse blănarul. 

— Eu nu vă întreb, domnule, eu vă informez. Or, dacă fiul 
dumneavoastră, care se va afla mâine pe drumul pe unde va 
trece prinţul, îl recunoaşte, sau dacă prinţul îl recunoaşte 
pe el, capul domnului de Conde va cădea. Dumnezeu ştie ce 
se va alege de complicele lui! Liniştiţi-vă! Nici fiul 


dumneavoastră, nici prinţul nu vor fi ucişi, le-am făcut 
horoscopurile, trebuie să trăiască; dar nu ştiu prin ce 
mijloace vor ieşi basma curată din această încurcătură. 
Fără a pune la socoteală certitudinea calculelor mele, 
trebuie să punem şi noi lucrurile în ordine. Mâine, prinţul 
va primi din mâini sigure o carte de rugăciuni prin care îi 
vom da de ştire despre situaţie. Să dea Dumnezeu ca fiul 
dumneavoastră să fie discret, căci el nu va fi prevenit. O 
singură privire că-l recunoaşte şi capul prinţului va cădea. 
Aşadar, deşi regina-mamă are toate motivele să conteze pe 
fidelitatea lui Cristophe. 

— L-au supus la grele încercări! Strigă blănarul. 

— Nu vorbiţi aşa! Credeţi că regina sărbătoreşte? Ea va 
lua măsuri, ca şi cum fraţii de Guise i-ar fi decis prinţului 
moartea; şi foarte bine face, înţeleaptă şi atenta regină! Or, 
ea contează pe dumneavoastră pentru a o ajuta în toate 
privinţele. Aveţi ceva influenţă asupra celei de-a treia Stări, 
unde dumneavoastră reprezentaţi breasla meşteşugarilor 
din Paris, şi deşi adepţii familiei de Guise vă promit că-l vor 
pune pe fiul dumneavoastră în libertate, încercaţi să-i 
păcăliţi şi ridicaţi ordinul dumneavoastră împotriva prinților 
de Lorena! Cereţi ca regina-mamă să fie regentă, regele 
Navarrei va fi de acord mâine, în mod public, în cadrul 
şedinţei Stărilor. 

— Şi regele? 

— Regele va muri, răspunse Ruggieri, i-am făcut 
horoscopul. Ceea ce vă cere regina să faceţi pentru ea 
mâine, la şedinţă, este foarte simplu; dar ea aşteaptă de la 
dumneavoastră un serviciu şi mai mare. L-aţi susţinut 
întotdeauna în studiile sale pe Ambroise Pare, sunteţi 
prietenul lui. 

— Ambroise îl iubeşte azi pe ducele de Guise mai mult 
decât mă iubeşte pe mine, şi are dreptate, îi datorează 
funcţia sa; dar este fidel regelui. Aşadar, deşi înclină către 
Reformă, nu va face nimic împotriva datoriei sale. 


— Să dea ciuma în oamenii ăştia cinstiţi! 'Ţipă florentinul. 
Ambroise s-a lăudat în seara asta că-l poate salva pe micul 
rege. Dacă regele se însănătoşeşte, fraţii de Guise triumfă, 
prinții mor, Casa de Bourbon se va nărui, noi ne vom 
întoarce la Florenţa, fiul dumneavoastră va fi spânzurat şi 
Lorenii îi vor înlătura fără probleme pe ceilalţi copii ai 
Franţei. 

— Doamne, Dumnezeule! Strigă Lecamus. 

— Nu vă pierdeţi cu firea ca un burghez care nu ştie nimic 
despre Curte; duceţi-vă de îndată la Ambroise şi aflaţi de la 
el ce vrea să facă pentru a-l salva pe rege. Dacă există vreo 
certitudine, veniţi repede să-mi comunicaţi care este 
operaţia în care are atâta încredere. 

— Dar. Spuse Lecamus. 

— Ascultaţi-mă orbeşte, dragul meu, altfel veţi fi pierdut! 

„Are dreptate”, gândi blănarul. Şi se duse la chirurgul 
principal al regelui, care locuia într-o casă din Piaţa 
Martroi. În acel moment, Catherine de Medicis se afla într-o 
încurcătură politică asemănătoare celei în care o văzuse 
Cristophe la Blois. Dacă ea îşi întărise caracterul în luptă, 
dacă îşi exersase inteligenţa extraordinară în acea primă 
înfrângere, situaţia ei, deşi exact aceeaşi, devenise totuşi 
mai critică şi mai periculoasă decât la revolta de la 
Amboise. Evenimentele crescuseră tot atât de mult ca şi 
femeia. Deşi părea că se pune mereu de acord cu cei doi 
prinți de Lorena, Catherine ţinea în mână firele unei 
conspirații savant urzite împotriva teribililor ei asociaţi, şi 
aştepta un moment propice pentru a-şi scoate masca. 
Cardinalul tocmai primise certitudinea că era înşelat de 
Catherine. Această italiancă abilă văzuse în Casa de 
Bourbon un obstacol pe care-l putea pune în faţa 
pretențiilor Casei de Guise; şi, în ciuda sfaturilor celor doi 
fraţi Gondi, care o îndrumară să-i lase pe prinții de Guise să 
se dedea la violenţe împotriva Casei de Bourbon, ea făcuse 
ca planul conceput de membrii familiei de Guise să eşueze, 
prevenind-o pe regina Navarrei de faptul că aceştia doreau, 


împreună cu Spania, să pună mâna pe Bearn. Având în 
vedere că acest secret de stat nu era cunoscut decât de ei şi 
de regina-mamă, cei doi prinți de Lorena, odată siguri de 
duplicitatea aliatei lor, vrură s-o trimită înapoi la Florenţa; 
şi, pentru a se asigura de trădarea Catherinei faţă de stat 
(Casa de Lorena era însuşi statul), ducele şi cardinalul 
tocmai îi încredinţară planul lor de a se descotorosi de 
regele Navarrei. Precauţiile pe care şi le luă de îndată 
Antoine de Bourbon le demonstraseră celor doi fraţi că 
acest secret, cunoscut doar de ei trei, fusese divulgat de 
regina-mamă. Cardinalul de Lorena îi reproşa imediat 
reginei-mame lipsa ei de credinţă în faţa lui Francisc al II- 
lea, ameninţând-o cu un edict de exilare, în cazul în care noi 
indiscreţii ar pune statul în pericol. Catherine, care se văzu 
atunci într-o primejdie extrem de mare, trebuia să se 
comporte ca un adevărat rege. Prin urmare, dădu atunci 
dovada înaltei ei capacităţi; dar, de asemenea, trebuie să se 
recunoască şi faptul că a fost foarte bine slujită de către cei 
apropiaţi ei. L.' HGpital făcu să-i parvină reginei un bilet 
conceput astfel: 

Nu lăsaţi să fie condamnat la moarte un prinţ de sânge de 
către o comisie, căci altfel veţi fi şi dumneavoastră curând 
râăpusă! 

Catherine îl trimise pe Birague la Vignay pentru a-i spune 
cancelarului să vină la adunarea Stărilor Generale, în ciuda 
dizgraţiei sale. Chiar în noaptea aceea, Birague sosi la 
depărtare de trei leghe d'Orleans, împreună cu l!'H6pital, 
care, în felul acesta, se declara de partea reginei-mame. 
Chiverny, a cărui fidelitate a fost bănuită atunci pe bună 
dreptate de către domnii de Guise, fugise din Orleans; după 
un marş care era să-l coste viaţa, acesta ajunse la Ecouen, 
în zece ore. El îl anunţă pe conetabilul de Montmorency 
asupra primejdiei în care se afla nepotul lui, prinţul de 
Conde, şi asupra îndrăznelii Casei de Lorena. Anne de 
Montmorency, furios să afle că prinţul îşi datora viaţa doar 
din pricina bolii subite, de care a şi murit Francisc al II-lea, 


sosi împreună cu o mie cinci sute de cai şi o sută de 
gentilomi. Pentru a-i lua şi mai mult prin surprindere pe 
domnii de Guise, el ocolise Parisul, venind dinspre Ecouen 
la Corbeil, şi de la Corbeil la Pithiviers prin valea Essonnei. 

— Un căpitan împotriva altui căpitan! Nu va curge prea 
mult sânge, zise el cu prilejul acestui marş îndrăzneţ. 

Anne de Montmorency, care salvase Franţa pe vremea 
când Carol Quintul invadase Provența, şi ducele de Guise, 
care oprise a doua invadare a împăratului la Metz, erau 
într-adevăr cei doi mari războinici ai Franţei din acea 
epocă. Catherine aşteptase momentul precis pentru a 
redeştepta ura conetabilului dizgraţiat de Casa de Lorena. 
Cu toate acestea, marchizul de Simeuse, comandant de 
Gien, aflând despre sosirea unui grup atât de considerabil 
precum cel condus de către conetabil, încalecă rapid, 
sperând să-l poată preveni la timp pe ducele de Guise. Fiind 
sigură de faptul că îndrăzneţul conetabil va veni în ajutorul 
nepotului său şi având deplină încredere în devotamentul 
cancelarului faţă de cauza regală, regina-mamă însufleţise 
din nou speranţele şi cutezanţa partidului Reformei. 
Prietenii Caselor de Bourbon şi Coligny, oarecum 
ameninţaţi, făcură front comun cu partizanii reginei-mame. 
O coaliţie între interese contrare atacate de un duşman 
comun se formă în mare taină în sânul Stărilor, unde se 
puse în discuţie, cu glas tare, intenţia de a o numi regentă 
pe Catherine, în cazul în care Francisc al II-lea ar muri. 

Catherine, a cărei credinţă în astrologie depăşea cu mult 
credinţa ei în biserică, riscase totul împotriva asupritorilor 
ei, văzându-şi fiul murind la expirarea termenului prezis de 
faimoasa vrăjitoare pe care Nostradamus i-o adusese la 
castelul de la Chaumont. Cu câteva zile înainte de cumplitul 
deznodământ al acestei domnii, Francisc al II-lea voise să se 
plimbe pe Loara, ca să nu se afle în oraş în momentul în 
care prinţul de Conde ar fi fost executat. După ce-i 
abandonase cardinalului de Lorena soarta acestui prinţ, el 
se temea la fel de mult de o insurecție, pe cât se temea de 


implorările prinţesei de Conde. În clipa îmbarcării sale, 
unul dintre acele vânturi reci care se ridică pe Loara, la 
apropierea iernii, îi pricinui o durere de urechi atât de 
cumplită, încât fu silit să se întoarcă; se culcă în pat, de 
unde nu mai fu ridicat decât mort. În ciuda controversei 
medicilor care, în afară de Chapelain, îi erau duşmani şi 
adversari lui Pare, acesta susţinu că în capul regelui se 
formase un depozit şi că, dacă nu se scoteau umorile48, 
probabilitatea morţii ar creşte cu fiecare zi. 

În pofida orei târzii şi a legii stingerii, aplicată cu stricteţe 
la Orleans, pe atunci în stare de asediu, lumina strălucea la 
fereastra lui Pare, care studia; Lecamus îl chemă de jos, şi 
după ce-şi strigă numele, chirurgul porunci să i se deschidă 
vechiului său prieten. 

— Tu nu te odihneşti, Ambroise? 'Tot dându-le înapoi viaţa 
celorlalţi, ai să ţi-o pierzi pe a ta, îi zise blănarul, intrând. 

Într-adevăr, îl găsi pe chirurg cu cărţile deschise, cu 
instrumentele împrăştiate, în faţa unui cap de mort, 
proaspăt îngropat, luat din cimitir şi găurit. 

— Trebuie să-l salvez pe rege. 

— Eşti sigur de asta, Ambroise? Îi strigă bătrânul, cuprins 
de un fior. 

— Ca de viaţa mea. Regele, vechiul meu protector, are 
umori dăunătoare care apăsă pe creier şi care i-l vor umple, 
iar criza este iminentă; dar, perforându-i craniul, cred că 
pot să-i scot aceste umori şi să-i eliberez capul. Am mai 
făcut de trei ori această operaţie, inventată de un 
piemontez şi pe care eu am avut norocul s-o perfecţionez. 
Prima am făcut-o, la asediul oraşului Metz, domnului de 
Pienne, pe care l-am salvat şi care de atunci a fost şi mai 
înţelept: el avea un depozit de umori pricinuit de un foc de 
archebuză la cap. A doua oară am salvat viaţa unui sărman 
pe care am vrut să încerc valoarea acestei operaţii 
îndrăzneţe la care fusese supus domnul de Pienne. În 
sfârşit, a treia oară a avut loc la Paris, asupra unui gentilom 
care se simte minunat. Trepanul49, acesta este numele dat 


invenţiei, este încă puţin cunoscut. Bolnavii refuză operaţia, 
din pricina imperfecţiunii instrumentului, pe care am reuşit 
totuşi să-l îmbunătăţesc. De aceea, fac încercări pe acest 
cap pentru a nu da greş, mâine, pe cel al regelui. 

— Trebuie să fii absolut sigur de ceea ce faci, altminteri 
capul tău va fi în primejdie în cazul în care. 

— Mi-aş pune viaţa rămăşag că se va vindeca, răspunse 
Ambroise, cu siguranţa omului de geniu. Ah, bătrânul meu 
prieten, ce înseamnă să găureşti un cap cu precauţie? Nu 
înseamnă oare să faci acelaşi lucru pe care-l fac în fiecare zi 
soldaţii la război, fără să ia nici o precauţie? 

— Copile, îi spuse îndrăzneţul burghez, ştii oare că a-l 
salva pe rege înseamnă a duce Franţa la pieire? Ştii tu că 
acest instrument va pune coroana familiei de Valois pe 
capul familiei de Lorena, care-şi zice moştenitoare a lui 
Carol cel Mare? Ştii tu că politica şi chirurgia sunt certate 
în acest moment? Da, triumful geniului tău este totodată 
pierderea religiei tale. Dacă prinții de Guise păstrează 
regența, sângele reformaţilor va curge în valuri? Fii mai 
degrabă mare cetăţean decât mare chirurg, şi mâine 
trezeşte-te târziu şi lasă cale liberă spre camera regelui 
pentru medicii care, dacă nu-l vindecă pe rege, vor vindeca 
Franţa! 

— Eu? Strigă Pare. Să las să piară un om pe care aş putea 
să-l salvez! Nu, nu, şi dacă voi fi spânzurat ca aţâţător al lui 
Calvin, mâine voi merge devreme la Curte. Tu nu ştii că 
singura favoare pe care vreau s-o cer, după ce-l voi salva pe 
rege, este viaţa lui Cristophe al tău. Am să găsesc, cu 
siguranţă, un moment în care regina Maria nu-mi va refuza 
NIMIC. 

— Vai, prietene! Continuă Lecamus. N-a refuzat micul rege 
prinţesei graţierea prinţului de Conde? Nu-ţi ucide religia, 
lăsându-l să trăiască pe cel care trebuie să moară. 

— N-ai să încerci acum să te amesteci în felul în care 
socoate Dumnezeu să rânduiască viitorul? Strigă Pare. 
Oamenii cinstiţi n-au decât o deviză: „Fă ceea ce trebuie, 


LLA 


orice s-ar întâmpla!” Aşa am făcut la asediul oraşului Calais, 
punându-mi piciorul pe faţa Marelui Maestru; riscam să fiu 
făcut bucăţi de toţi prietenii şi servitorii lui, şi astăzi sunt 
chirurgul regelui; în sfârşit, eu sunt pentru Reformă şi-i am 
prieteni pe domnii de Guise. Îl voi salva pe rege, strigă 
chirurgul, cu entuziasmul sfânt al convingerii pe care o dă 
geniul, iar Dumnezeu va salva Franţa! 

Se auzi o bătaie în uşă, şi după câteva clipe un servitor de- 
al lui Ambroise îi întinse o hârtie lui Lecamus, care citi cu 
glas tare aceste cuvinte sinistre: 

La mănăstirea Recollets se ridică un eşafod pentru a-l 
decapita mâine pe prinţul de Conde! 

Ambroise şi Lecamus se priviră unul pe celălalt, cuprinşi 
de un sentiment de groază profundă. 

— Mă duc să mă conving, spuse blănarul. 

În piaţă, Ruggieri îl luă de braţ pe Lecamus, întrebându-l 
despre secretul lui Ambroise pentru salvarea regelui, dar 
bătrânului îi fu teamă de vreo viclenie şi vru să meargă să 
vadă eşafodul. Astrologul şi blănarul se duseră, aşadar, 
împreună până la Recollets şi-i găsiră, într-adevăr, acolo, pe 
dulgheri, lucrând la lumina faclelor. 

— Hei, prietene, îi spuse Lecamus unuia dintre dulgheri, 
ce treabă faceţi aici? 

— Pregătim spânzurarea ereticilor, din moment ce 
vărsarea de sânge de la Amboise nu i-a potolit, spuse un 
tânăr din Recollets care-i supraveghea pe lucrători. 

— Monseniorul cardinal are mare dreptate, zise prudentul 
Ruggieri; dar în ţara noastră, noi procedăm mai bine. 

— Şi ce faceţi voi? Întrebă tânărul din Recollets. 

— Îi ardem, frate! 

Lecamus fu nevoit să se sprijine de astrolog, căci 
picioarele sale refuzau să se mai mişte; se gândea că mâine 
fiul său ar putea fi atârnat de una dintre aceste 
spânzurători. Bietul bătrân şovăia între două ştiinţe, între 
astrologia judiciară şi chirurgie, care amândouă îi 
făgăduiau salvarea fiului său, pentru care era evident că se 


înălța acest eşafod. În învălmăşeala ideilor care i se 
învârteau în cap, el se lăsa frământat ca un aluat de către 
florentin. 

— Ei bine, respectabilul meu vânzător de blănuri, ce 
spuneţi despre aceste glume tipice Casei de Lorena? 
Întrebă Ruggieri. 

— Vai! Ştiţi bine că mi-aş da viaţa ca să-l ştiu pe fiul meu 
viu şi nevătămat. 

— lată o vorbă de negustor de hermină, continuă italianul. 
Explicaţi-mi bine ce operaţie are de gând să-i facă Ambroise 
regelui şi vă garantez viaţa fiului dumneavoastră. 

— Adevărat? Strigă bătrânul blănar. 

— Ce vreţi? Să vă jur? Îl întrebă Ruggieri. 

La aceste vorbe, bietul bătrân îi repetă florentinului 
discuţia avută cu Ambroise, după care acesta îl lăsă în 
mijlocul drumului pe tatăl disperat, de îndată ce-i fu 
destăinuit secretul marelui chirurg. 

„Ce dracu' mai urmăreşte şi păgânul ăsta?”, strigă 
bătrânul, văzându-l pe Ruggieri îndreptându-se cu paşi 
repezi spre Piaţa Estape. 

Lecamus nu ştia nimic despre scena teribilă ce se petrecea 
la căpătâiul patului regal şi care motiva ordinul de a se 
ridica eşafodul prinţului, a cărui condamnare fusese 
pronunţată în lipsă, ca să spunem aşa, şi a cărei executare 
fusese amânată din pricina bolii regelui. 

În sală, pe scări şi în curtea Tribunalului nu se aflau decât 
oamenii de serviciu. Mulțimea curtenilor ticsea palatul 
regelui Navarrei, căruia îi aparţinea regența, după legile 
regatului. Nobilimea franceză, înspăimântată, de altfel, de 
îndrăzneala fraţilor de Guise, simţea nevoia de a se strânge 
în jurul şefului Casei de Bourbon, văzând-o pe regina-mamă 
sclava prinților de Guise, fără a înţelege politica ei de 
italiancă. Antoine de Bourbon, fidel înţelegerii secrete 
dintre el şi Catherine, nu trebuia să renunţe la regență în 
favoarea ei decât în momentul în care Stările s-ar fi 
pronunţat asupra acestei chestiuni. Această singurătate 


profundă îl mişcase pe Marele Maestru, când, la 
întoarcerea dintr-o raită prin oraş, făcută din pură 
prudenţă, el nu-i găsi la rege decât pe prietenii interesaţi 
de soarta lui. Odaia în care fusese aşezat patul lui Francisc 
al II-lea se afla lângă marea sală a Tribunalului. Aceasta 
era, pe atunci, căptuşită cu lambriuri de stejar. Tavanul, 
alcătuit din scânduri lungi de lemn, bine potrivite şi pictate, 
înfăţişa arabescuri albastre pe un fond de aur, dintre care o 
parte smulse acum cincizeci de ani au fost imediat luate de 
un amator de antichităţi. Această cameră acoperită cu 
tapiserii şi pe pardoseala căreia se întindea un covor, era 
atât de întunecoasă, încât sfeşnicele aprinse aruncau o 
lumină slabă. Patul mare, cu patru coloane şi cu perdele de 
mătase semăna cu un mormânt. De o parte a acestui pat, la 
căpătâi, stăteau regina Maria şi cardinalul de Lorena. 
Catherine şedea într-un fotoliu. Faimosul Jean Chapelain, 
medicul de serviciu, şi care a fost de atunci medicul 
principal al lui Carol al IX-lea, se afla în picioare lângă 
şemineu. Domnea cea mai adâncă tăcere. Tânărul rege, 
slab, palid, pierdut parcă prin postavul cearceafului, de- 
abia lăsa să i se vadă pe pernă micul chip schimonosit din 
pricina bolii. Ducesa de Guise, aşezată pe un taburet, o 
susţinea pe tânăra regină Maria, iar pe partea Catherinei, 
în cadrul ferestrei, doamna de Fiesque pândea gesturile şi 
privirile reginei-mame, căci ea cunoştea primejdiile situaţiei 
sale. În sală, în ciuda orei târzii, domnul de Cypierre, 
guvernorul50 ducelui d'Orleans, numit şi guvernator51 al 
oraşului, ocupa un colţ lângă şemineu, împreună cu cei doi 
fraţi Gondi. Cardinalul de Tournon, care în această criză 
susţinu interesele reginei-mame, văzându-se tratat ca un 
inferior de câtre cardinalul de Lorena, căruia, din punct de 
vedere ecleziastic, îi era, fără îndoială, egal, vorbea în 
şoaptă cu fraţii Gondi. Mareşalii de Vieilleville şi de Saint- 
Andre, păstrătorul sigiliilor, care prezida Stările, discutau 
cu voce joasă despre primejdiile la care erau expuşi prinții 
de Guise. 


Locotenentul general al regatului străbătu sala, aruncând 
o privire, şi-l salută pe ducele d'Orleans, pe care-l zări 
acolo. 

— Monseniore, îi spuse el, iată ceva ce poate să vă înveţe 
să cunoaşteţi oamenii: nobilimea catolică a regatului se află 
la un prinţ eretic, crezând că Stările vor da regența 
moştenitorilor trădătorului, care a făcut ca ilustrul 
dumneavoastră bunic să fie ţinut atâta amar de vreme în 
închisoare. 

După aceste cuvinte menite să lase o urmă cât se poate de 
adâncă în inima unui prinţ, el trecu în camera unde tânărul 
rege se afla mai degrabă cufundat într-o grea somnolenţă 
decât adormit. De obicei, ducele de Guise ştia să-şi ascundă, 
sub o înfăţişare foarte supusă, aspectul sinistru al chipului 
său cicatrizat, dar în acel moment, nu avu tăria să surâdă, 
văzându-şi zdrobit instrumentul puterii sale. 

Cardinalul, care avea tot atâta curaj civil pe cât avea 
fratele său curaj militar, înainta doi paşi şi ieşi în 
întâmpinarea locotenentului general. 

— Robertet crede că micul Pinard este vândut reginei- 
mame, îi şopti el la ureche, ducându-l în sală. S-au servit de 
el ca să-i lucreze pe membrii Stărilor. 

— Ei, ce mai contează că suntem trădaţi de un secretar, 
când ne trădează toţi! Strigă locotenentul general. Oraşul 
este pentru Reformă şi ne aflăm în ajunul unei revolte. Da! 
Aceşti Guepins52 sunt nemulţumiţi, continuă el, dându-le 
celor din Orleans porecla lor, şi dacă Pare nu-l salvează pe 
rege, o să avem parte de o răzmeriţă de zile mari. În scurt 
timp, va trebui să asediem oraşul Orleans, care este o 
cloacă de hughenoți. 

— De ceva vreme, reluă cardinalul, o tot privesc pe 
italianca asta, care stă acolo, cuprinsă de o profundă 
nepăsare, cum pândeşte moartea fiului său, Dumnezeu s-o 
ierte, şi mă întreb dacă n-am face mai bine s-o arestăm, ca 
şi pe regele Navarrei. 


— Şi aşa-i prea mult că-l avem la închisoare pe prinţul de 
Conde. 

Zgomotul făcut de un cavaler sosind în goană răsună la 
poarta Tribunalului. Cei doi prinți de Lorena se îndreptară 
spre fereastră şi la lumina torţelor portarului şi ale 
santinelei, care ardeau continuu sub pridvor, ducele 
recunoscu la pălărie faimoasa cruce de Lorena, pe care 
cardinalul le ceruse partizanilor să o poarte. El îl trimise pe 
unul dintre archebuzierii săi, care se aflau în anticameră, 
să-l lase pe noul-sosit să intre, în întâmpinarea căruia ieşi 
pe palier, urmat de fratele său. 

— Ce s-a întâmplat, dragul meu Simeuse? Îl întrebă 
ducele, cu tonul fermecător pe care-l avea faţă de 
războinici, văzându-l pe guvernatorul de la Gien. 

— Conetabilul a ajuns la Pithiviers, a plecat din Ecouen cu 
o mie cinci sute de cai şi o sută de gentilomi. 

— Sunt însoţiţi? Întrebă ducele. 

— Da, monseniore, răspunse Simeuse, sunt în total două 
mii şase sute. După părerea unora, Thore îl urmează cu o 
trupă de infanterie. În cazul în care conetabilul se amuză 
aşteptându-şi fiul, aveţi timp să-l scăpaţi de. 

— Mai ştii şi altceva? S-au răspândit cumva motivele 
acestei răscoale? 

— Anne vorbeşte tot atât de puţin pe cât scrie. Du-te în 
întâmpinarea lui, frate, în timp ce eu am să-l salut cu capul 
nepotului său, zise cardinalul, poruncind să fie căutat 
Robertet. 

— Vieilleville! Îi strigă ducele mareşalului, care sosea. 
Conetabilul are îndrăzneala să se înfăţişeze cu armată; 
dacă plec în întâmpinarea lui, dumneata răspunzi de 
stăpânirea oraşului! 

— De îndată ce veţi pleca, burghezii vor pune mâna pe 
arme. Şi cine poate să ştie care va fi rezultatul unei 
încăierări între călăreţi şi burghezi în mijlocul acestor străzi 
înguste? Îi răspunse mareşalul. 


— Monseniore, zise Robertet, urcând iute scara, 
cancelarul este la poartă şi vrea să intre. Să i se deschidă? 

— Deschideţi-i! Răspunse cardinalul de Lorena. 
Conetabilul şi cancelarul, împreună, ar fi prea primejdioşi, 
trebuie să-i separăm. Am fost jucaţi cu mare artă de regina- 
mamă când l-am ales pe l'H6pital în această funcţie. 

Robertet făcu un semn din cap unui căpitan care aştepta 
răspunsul jos la scară, şi se întoarse repede ca să asculte 
ordinele cardinalului. 

— Monseniore, îmi iau libertatea, zise el, făcând încă un 
efort, să vă spun că sentinţa trebuie să fie aprobată de 
către rege în consiliul său. Dacă dumneavoastră violaţi 
legea pentru un prinţ de sânge, ea nu va fi respectată nici 
pentru un cardinal, nici pentru un duce de Guise. 

— Pinard te-a zăpăcit, Robertet, spuse cu severitate 
cardinalul. Nu ştii că regele a semnat sentinţa chiar în ziua 
în care a plecat ca să ne lase să-l executăm? 

— Deşi aproape că-mi cereţi capul, însărcinându-mă cu 
această obligaţie, care, de altfel, va fi executată de către 
starostele oraşului, mă duc într-acolo, monseniore. 

Marele Maestru ascultă această discuţie, fără a-şi arăta 
nemulţumirea, dar îl luă pe fratele său de braţ şi-l duse într- 
un colţ al sălii. 

— Cu siguranţă, îi spuse el, moştenitorii lui Carol cel Mare 
au dreptul să ia înapoi o coroană care le-a fost uzurpată de 
către Hugo Capet53; dar pot oare să facă asta? Treaba nu-i 
clară încă. Nepotul nostru moare şi toată Curtea se află la 
regele Navarrei. 

— Regelui i-a lipsit curajul. Altfel, bearnezul ar fi fost ucis 
cu pumnalul până acum, continuă cardinalul, şi noi i-am fi 
avut lesne pe toţi copiii. 

— Nu prea stăm bine, îi spuse ducele. Insurecția oraşului 
ar putea fi sprijinită de Stări. L'HOpital, pe care noi l-am 
protejat atât, la punerea căruia în funcţie s-a opus regina 
Catherine, este astăzi împotriva noastră, şi noi avem nevoie 
de justiţie. Regina-mamă este susţinută acum de prea multă 


lume ca s-o mai putem izgoni. De altfel, mai sunt încă trei 
prinți! 

— Ea nu mai este mamă, ea este numai regină, spuse 
cardinalul. După mine, ar fi momentul să sfârşim cu ea. 
Forţă şi mai multă forţă! lată deviza mea. 

După ce rosti aceste cuvinte, cardinalul intră din nou în 
camera regelui, urmat de Marele Maestru, şi se îndreptă 
spre Catherine. 

— Documentele lui La Sagne, secretarul prinţului de 
Conde, v-au fost comunicate. Dumneavoastră ştiţi că familia 
de Bourbon vrea să vă detroneze copiii? Îi spuse el. 

— Ştiu totul, răspunse italianca. 

— Ei bine, vreţi să-l arestaţi pe regele Navarrei? 

— Există, răspunse ea, un locotenent general al regatului. 

În clipa aceea, Francisc al II-lea se plânse de dureri 
violente la ureche şi începu să geamă cu o voce groaznică. 
Medicul plecă de lângă şemineul la care se încălzea şi veni 
să-i examineze capul. 

— Ei bine, domnule? Întrebă Marele Maestru, adresându- 
i-se medicului principal. 

— Nu îndrăznesc să iau asupra mea răspunderea unei 
cataplasme care să adune umorile. Maestrul Ambroise a 
promis să-l salveze pe rege printr-o operaţie, dar eu m-aş 
opune. 

— S-o amânăm pe mâine, zise cu răceală Catherine, şi toţi 
medicii să fie aici, căci ştiţi la ce calomnii se ajunge cu 
moartea prinților. 

Ea se duse să-i sărute mâna fiului ei şi se retrase. 

— Cu câtă linişte vorbeşte îndrăzneață asta de fată de 
negustor despre moartea Delfinului otrăvit de Montecuculi, 
un florentin din suita ei! Strigă regina Maria Stuart. 

— Maria! Ţipă micul rege. Bunicul meu n-a pus niciodată 
la îndoială nevinovăția ei! 

— Puteţi s-o împiedicaţi pe această femeie să vină mâine? 
Le şopti regina celor doi unchi. 


— Ce se va întâmpla cu noi, dacă regele va muri? Se 
întrebă cardinalul. Catherine ne-ar zvârli pe toţi în 
mormântul lui. 

Aşadar, în acea noapte, problema fu pusă în mod hotărât 
între Catherine de Medicis şi Casa de Lorena. Sosirea 
cancelarului şi a conetabilului însemna o revoltă, iar 
dimineaţa zilei următoare avea, deci, să fie decisivă. 

A doua zi, regina-mamă sosi prima. Ea n-o găsi în camera 
fiului ei decât pe regina Maria Stuart, palidă şi obosită, 
care-şi trecuse noaptea în rugăciuni, lângă patul regelui. 
Ducesa de Guise îi ţinuse companie reginei, iar 
domnişoarele de onoare se schimbaseră. Tânărul rege 
dormea. Nici ducele şi nici cardinalul nu apăruseră încă. 
Preotul, mai îndrăzneţ decât soldatul, îşi desfăşură în 
această ultimă noapte toată energia, fără să-l poată 
convinge pe duce să se facă rege. În faţa adunării Stărilor 
Generale, şi ameninţat de o luptă împotriva conetabilului de 
Montmorency, Balafre nu socoti împrejurările favorabile; el 
refuză să-i aresteze pe regele Navarrei, pe regina-mamă, 
pe cancelar, pe cardinalul de 'Tournon, pe cei doi fraţi 
Gondi, pe Ruggieri şi pe Birague, invocând răscoala ce ar 
urma unor măsuri atât de violente. El subordona proiectele 
fratelui său vieţii lui Francisc al II-lea. Cea mai adâncă 
tăcere domnea în camera regelui. Catherine, însoţită de 
doamna de Fiesque, veni la marginea patului şi-şi 
contemplă fiul cu un aer îndurerat, jucat admirabil. Ea îşi 
acoperi ochii cu batista şi se duse la fereastră, unde 
doamna de Fiesque îi aduse un scaun. De acolo, privirea ei 
cuprindea întreaga Curte. 

Între Catherine şi cardinalul de Tournon fusese stabilit ca 
în cazul în care conetabilul intră victorios în oraş, cardinalul 
să vină însoţit de cei doi fraţi Gondi, iar în caz de neizbândă, 
să fie singur. La orele nouă ale dimineţii, cei doi prinți de 
Lorena, urmaţi de gentilomii lor, care rămaseră în salon, se 
înfăţişară în camera regelui; căpitanul de serviciu îi 
avertizase că Ambroise Pare tocmai sosise împreună cu 


Chapelain şi cu alţi trei medici, stârniţi de Catherine, care 
toţi trei îl urau pe Ambroise. 

În câteva clipe, marea sală a Tribunalului înfăţişă acelaşi 
tablou ca şi sala gărzilor de la Blois în ziua în care ducele de 
Guise a fost numit locotenent general al regatului, şi în care 
Cristophe a fost supus la tortură, cu deosebirea că atunci 
dragostea şi bucuria umpleau camera regală şi prinții de 
Guise triumfau, în vreme ce acum doliul şi moartea 
domneau acolo, iar Casa de Lorena simţea cum îi scapă 
puterea din mâini. Domnişoarele de onoare ale celor două 
regine stăteau în două grupuri, de fiecare colţ al marelui 
şemineu, unde ardea un foc enorm. Sala era plină de 
curteni. Vestea răspândită, nu se ştie de cine, a unei 
îndrăzneţe operaţii a lui Ambroise pentru a salva zilele 
regelui îi aducea pe toţi seniorii care aveau dreptul să intre 
la Curte. 

Scara exterioară a Tribunalului şi curtea erau încărcate de 
grupurile neliniştite. Eşafodul ridicat pentru prinţ în faţa 
mănăstirii Recollets uimea toată nobilimea. Se şuşotea 
continuu, iar discuţiile înfăţişau, ca şi la Blois, acelaşi 
amestec de cuvinte serioase, frivole, uşoare şi grave. 
Începeau să se obişnuiască cu tulburările, cu răzmeriţele 
bruşte, cu răscoalele, cu revoltele, cu marile evenimente 
subite ce au marcat lunga perioadă în timpul căreia s-a 
stins Casa de Valois, cu toate eforturile Catherinei de a o 
salva. 

Domnea o tăcere adâncă până la o anumită distanţă în 
jurul uşii camerei regale, păzită de doi halebardieri, de doi 
paji şi de căpitanul gărzii scoțiene. Antoine de Bourbon, 
prizonier în locuinţa lui, află acolo, pomenindu-se singur, 
speranţele Curţii şi fu copleşit de vestea pregătirilor făcute 
în timpul nopţii pentru executarea fratelui său. În faţa 
şemineului din Sala Tribunalului se afla una dintre cele mai 
frumoase şi mai măreţe figuri ale acelei vremi, cancelarul 
de l'HOpital, în sutana lui roşie cu reverul de hermină, cu 
capul acoperit de tocă, urmând privilegiul funcţiei sale. 


Acest bărbat curajos, văzând nişte răzvrătiți în 
binefăcătorii lui, îmbrăţişase interesele regilor săi, 
reprezentaţi prin regina-mamă; şi, cu riscul de a-şi pierde 
capul, el se dusese să se consulte cu conetabilul la Ecouen; 
nimeni nu îndrăznea să-l scoată din meditaţia în care era 
cufundat. Robertet, secretarul de stat, doi mareşali ai 
Franţei, Vieilleville şi Saint-Andre, păstrătorul sigiliilor, 
formau un grup în faţa cancelarului. 

Despre curteni nu se poate spune că râdeau, dar 
conversațiile lor erau maliţioase, şi mai ales ale celor care 
nu ţineau cu fraţii de Guise. 

Cardinalul îl prinsese, în sfârşit, pe scoţianul Stuart, 
asasinul preşedintelui Minard, şi cerea să i se deschidă 
procesul la Tours. 

EI avea şi în castelul de la Blois, şi în cel de la Tours, un 
număr destul de mare de gentilomi compromişi pentru a 
inspira un fel de groază nobilimii, care nu era deloc 
înspăimântată şi care găsea în Reformă un sprijin pentru 
această dragoste de revoltă, inspirată din sentimentul 
egalităţii ei cu regele. Or, prizonierii de la Blois găsiseră 
mijlocul de a evada, şi, printr-o ciudată fatalitate, prizonierii 
de la Tours tocmai îi imitaseră pe cei de la Blois. 

— Doamnă, îi spuse cardinalul de Châtillon doamnei de 
Fiesque, dacă cineva se interesează de prizonierii de la 
Tours, aceştia sunt în mare pericol. 

Auzind această frază, cancelarul întoarse capul spre 
grupul reginei-mame. 

— Da, tânărul Desvaux, scutierul prinţului de Conde, pe 
care-l ţineau închis la Tours, a adăugat o glumă amară 
evadării lui. Se zice că le-a scris domnilor de Guise acest 
bileţel: 

Am aflat despre evadarea prizonierilor dumneavoastră de 
la Blois; am fost atât de supăraţi, încât am început să 
alergăm după ei; vi-i vom aduce înapoi de îndată ce-i vom 
aresta. 


Deşi gustă gluma, cancelarul îl privi pe domnul de 
Châtillon cu un aer sever. În acel moment se auziră voci în 
camera regelui. Cei doi mareşali, Robertet şi cancelarul se 
apropiară, deoarece nu mai era vorba doar de viaţa şi de 
moartea regelui; toată Curtea cunoştea secretul primejdiei 
în care se aflau cancelarul, Catherine şi adepţii ei. De aceea 
se aşternu o tăcere adâncă. Ambroise îl examinase pe rege. 
Momentul i se părea oportun pentru operaţia lui care, dacă 
nu era executată, Francisc al II-lea putea să moară dintr-un 
moment într-altul. Imediat ce domnii de Guise intraseră în 
cameră, el explicase cauzele bolii regelui şi demonstrase că 
în acest caz extrem trebuia să-l trepaneze. Aşadar, el 
aştepta ordinul medicilor. 

— Să găureşti capul fiului meu ca pe o scândură, şi cu 
acest instrument îngrozitor? Strigă Catherine de Medicis. 
Maestre Ambroise, n-am să permit aşa ceva! 

Medicii se consultau, dar cuvintele Catherinei fură rostite 
atât de tare, încât, aşa cum îi fusese intenţia, se auziră 
dincolo de uşă. 

— Dar, doamnă, dacă acesta este singurul mijloc de 
salvare? Zise plângând Maria Stuart. 

— Ambroise! Strigă Catherine, gândeşte-te că răspunzi cu 
capul tău pentru cel al regelui. 

— Noi ne opunem mijlocului pe care îl propune maestrul 
Ambroise, spuseră cei trei medici. Regele poate fi salvat 
dacă i se injectează în ureche un remediu care să atragă 
umorile prin acest canal. Marele Maestru, care cerceta 
chipul Catherinei, se apropie deodată de ea şi-o duse lângă 
fereastră. 

— Doamnă, îi zise el, dumneavoastră vreţi moartea 
copilului dumneavoastră, sunteţi de acord cu duşmanii 
noştri, şi asta încă de la Blois. Azi-dimineaţă, consilierul 
Viole i-a spus fiului blănarului dumneavoastră că prinţului 
de Conde i se va tăia capul. Acest tânăr, care în timpul 
torturii a negat orice legătură cu prinţul de Conde, i-a făcut 
un semn de adio când acesta a trecut prin faţa ferestrei 


carcerei lui. L-aţi privit pe nefericitul dumneavoastră 
complice supus la tortură cu o nepăsare regală. Astăzi vreţi 
să vă împotriviţi salvării fiului dumneavoastră mai mare. Ne 
veţi face să credem că moartea Delfinului, care a pus 
coroana pe capul răposatului rege, n-a fost naturală şi că 
Montecuculi vă era. 

— Domnule cancelar! Strigă Catherine, la al cărei semn 
doamna de Fiesque deschise uşa. 

Asistenţa zări atunci spectacolul din camera regală: micul 
rege livid, cu chipul stins, cu ochii întunecaţi, dar bâiguind 
cuvântul Maria şi ţinând mâna tinerei regine, care plângea; 
ducesa de Guise în picioare, înspăimântată de îndrăzneala 
Catherinei; cei doi prinți de Lorena, la fel de neliniştiţi, dar 
alături de regina-mamă, hotărâți să-l pună pe Maille-Breze 
s-o aresteze; în sfârşit, marele Ambroise Pare, asistat de 
medicul regelui, cu instrumentele gata pregătite, fără a 
îndrăzni să-şi înceapă operaţia, pentru care era necesar un 
mare calm şi aprobarea medicilor. 

— Domnule cancelar, zise Catherine, domnii de Guise vor 
să autorizeze să i se facă regelui o operaţie ciudată. 
Ambroise vrea să-i perforeze capul. Eu, ca mamă, şi făcând 
parte din consiliul de regență, protestez faţă de ceea ce mi 
se pare a fi crimă de lezmaiestate. Cei trei medici sunt 
pentru o injecție care mi se pare la fel de eficace şi mai 
puţin periculoasă decât procedeul sălbatic al lui Ambroise. 

La auzul acestor vorbe, se auzi o rumoare lugubră. 
Cardinalul îl lăsă să intre pe cancelar şi închise uşa. 

— Dar eu sunt locotenentul general al regelui, spuse 
ducele de Guise, şi aflaţi, domnule cancelar, că Ambroise, 
chirurgul regelui, răspunde cu viaţa lui. 

— Ah! Aşa merg lucrurile! Strigă marele Ambroise Pare. Ei 
bine, iată ce am să fac. Îşi întinse braţul pe pat. Acest pat şi 
regele îmi aparţin, continuă el. Mă fac singur stăpân şi 
singur răspunzător, îmi cunosc datoriile funcţiei mele, îl voi 
opera pe rege fără acceptul medicilor. 


— Salvează-l, îi spuse cardinalul, şi vei fi cel mai bogat om 
din Franţa! 

— Daţi-i drumul odată! Zise Maria Stuart, strângându-i 
mâna lui Ambroise. 

— Eu nu pot să împiedic nimic, zise cancelarul, dar voi 
constata protestul doamnei regine-mame. 

— Robertet! Strigă ducele de Guise. 

După ce Robertet intră, locotenentul general al regatului i- 
l arătă pe cancelar. 

— Dumneavoastră sunteţi cancelarul Franţei în locul 
acestui trădător, îi zise el. Domnule de Maille, duceţi-l pe 
domnul de l'H6pital în închisoarea prinţului de Cond€. În 
ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, doamnă, se adresă 
Catherinei, protestul dumneavoastră nu va fi luat în 
considerare, şi ar trebui să vă gândiţi că asemenea acte au 
nevoie să se sprijine pe forţe suficiente. Fac asta în calitate 
de supus credincios şi slugă loială a regelui Francisc al II- 
lea, stăpânul meu. Haide, Ambroise! Adăugă el, privindu-l 
pe chirurg. 

— Domnule de Guise, spuse l!'H6Opital, dacă dumneavoastră 
faceţi uz de violenţă, fie asupra regelui, fie asupra 
cancelarului Franţei, gândiţi-vă că există în această sală 
destulă nobilime franceză pentru a-i aresta pe trădători. 

— Oh, domnilor! Strigă marele chirurg. Dacă 
dumneavoastră continuaţi aceste discuţii, puteţi chiar să 
strigaţi: „Trăiască regele Carol al IX-lea!”, căci regele 
Francisc va muri. 

Catherine, impasibilă, privea pe fereastră. 

— Ei bine, vom folosi forţa ca să putem fi stăpâni în 
camera regelui, spuse cardinalul, vrând să închidă uşa. 

Cardinalul se înspăimântă atunci, căci văzu palatul 
Tribunalului în întregime pustiu. Curtea, sigură de moartea 
regelui, alergase la Antoine de Navarra. 

— Ei bine, începeţi odată! Îi strigă Maria Stuart lui 
Ambroise. Eu şi doamna ducesă, zise ea, privind-o pe 
doamna de Guise, noi vă vom proteja. 


— Doamnă, spuse Ambroise, zelul meu m-a învins, medicii, 
în afară de prietenul meu Chapelain, sunt pentru a-i face 
regelui o injecție, eu trebuie să le dau ascultare. Ar fi fost 
salvat, dacă aş fi fost medicul principal şi chirurgul regelui! 
Faceţi cum credeţi, domnilor, spuse el luând o mică seringă 
din mâinile medicului principal şi umplând-o. 

— Dumnezeule! Zise Maria Stuart. Vă ordon. 

— Vai, doamnă, îi răspunse Ambroise, eu depind de aceşti 
domni. 

Tânăra regină împreună cu Marea Maestră se aşeză între 
chirurg, medici şi celelalte persoane. Medicul principal luă 
capul regelui şi Ambroise îi făcu acestuia injecţia în ureche. 
Cei doi prinți de Lorena erau extrem de atenţi. Robertet şi 
domnul de Maille stăteau nemişcaţi. Doamna de Fiesque 
ieşi la un semn al Catherinei, fără să fie văzută. În acel 
moment, l'H6Opital deschise cu îndrăzneală uşa de la camera 
regelui. 

— Am ajuns la timp, spuse un bărbat ai cărui paşi grăbiţi 
răsunară în sală şi care fu într-o clipă în pragul uşii camerei 
regale. Ah, domnilor, aţi vrut să-i tăiaţi capul frumosului 
meu nepot, prinţul de Conde? Dar aţi reuşit să scoateţi leul 
din cuşcă, şi iată-l aici! Adăugă conetabilul de 
Montmorency. Ambroise, n-ai să sfredeleşti capul regelui 
meu cu instrumentele dumitale! Regii Franţei nu se lasă 
loviți astfel decât de sabia duşmanilor lor, şi asta în război! 
Primul prinţ de sânge, Antoine de Bourbon, prinţul de 
Conde, regina-mamă, conetabilul şi cancelarul se opun 
acestei operaţii. 

Spre marea satisfacţie a Catherinei, regele Navarrei şi 
prinţul de Conde se arătară imediat. 

— Ce vrea să însemne asta? Spuse ducele de Guise, 
punând mâna pe pumnal. 

— În calitate de conetabil, am concediat santinelele de la 
toate posturile. Doamne ajută! Nu vă aflaţi aici într-o ţară 
inamică, nu-i aşa? Regele, stăpânul nostru, este în mijlocul 
supuşilor săi, iar Stările Generale trebuie să delibereze în 


deplină libertate. Eu vin, domnilor, din partea Stărilor! Am 
dus acolo protestul nepotului meu de Conde, pe care trei 
sute de gentilomi l-au eliberat. Voiaţi să curgă sângele regal 
şi să decimaţi nobilimea regatului. Ah, de acum înainte, voi 
fi bănuitor la tot ceea ce veţi vrea să faceţi, domnilor de 
Lorena. Dacă veţi porunci să i se deschidă capul regelui, jur 
pe această sabie care a salvat Franţa de Carol Quintul, sub 
domnia bunicului său, că asta nu se va întâmpla. 

— Cu atât mai mult, zise Ambroise Pare, cu cât acum e 
zadarnic, scurgerea începe. 

— Domnia dumneavoastră a luat sfârşit, domnilor, le spuse 
Catherine prinților de Lorena, văzând, după privirea lui 
Ambroise, că nu mai exista nici o speranţă. 

— Ah, doamnă, v-aţi ucis fiul! Îi zise Maria Stuart, care sări 
ca o leoaică de la pat la fereastră şi o luă pe florentină de 
un braţ, strângându-i-l cu violenţă. 

— Drăguţa mea, îi răspunse Catherine Mariei, aruncându-i 
o privire subtilă şi rece în care îşi revărsă ura stăpânită 
timp de şase luni, dumneata, cu dragostea ta violentă, 
căreia îi datorăm această moarte, ai să te duci acum să 
domneşti în Scoţia dumitale, şi ai să pleci chiar mâine! Eu 
sunt regentă de fapt. Cei trei medici îi făcură un semn 
reginei-mame. Domnilor, zise ea, privindu-i pe fraţii de 
Guise, s-a stabilit între domnul de Bourbon, numit 
locotenent general al regatului de către Stări, şi mine, că 
mersul treburilor ţării ne priveşte pe noi. Veniţi, domnule 
cancelar? 

— Regele a murit, rosti Marele Maestru, obligat să 
îndeplinească îndatoririle funcţiei sale. 

— Trăiască regele Carol al IX-lea! Strigară gentilomii 
veniţi împreună cu regele Navarrei, cu prinţul de Conde şi 
cu conetabilul. 

Ceremoniile care au loc la moartea unui rege al Franţei se 
desfăşoară în solitudine. 

Când heraldul54 strigă în sală de trei ori: „Regele a 
murit!”, după anunţul oficial al ducelui de Guise, nu fură 


VW 


decât câteva persoane care să repete: „Trăiască regele 

Regina-mamă, căreia contesa de Fiesque i-l aduse pe 
ducele d'Orleans, devenit de câteva clipe Carol al IX-lea, ieşi 
ţinându-şi fiul de mână, fiind urmată de întreaga Curte. Nu 
rămaseră decât cei doi prinți de Lorena, ducesa de Guise, 
Maria Stuart şi Dayelle în odaia în care Francisc al II-lea îşi 
dădea ultima suflare, cu două gărzi la uşă, cu pajii Marelui 
Maestru, cu cei ai cardinalului şi cu secretarii lor 
particulari. 

— Trăiască Franţa! Strigară mai mulţi reformaţi, făcând să 
răsune un prim strigăt de opoziţie. 

Robertet, care datora totul ducelui şi cardinalului, îngrozit 
de planurile şi de încercările lor nereuşite, trecuse în secret 
de partea reginei-mame, în întâmpinarea căreia 
ambasadorii Spaniei, Angliei, ai Imperiului şi ai Poloniei 
veniră pe scară, aduşi de cardinalul de Tournon, care se 
dusese să-i prevină, după ce se înfăţişase la Curtea 
Catherinei de Medicis, în momentul în care ea se 
împotrivise operaţiei propuse de Ambroise Pare. 

— Ei bine, se pare că fiii lui Ludovic Transmarinul, 
moştenitorii lui Carol de Lorena, n-au avut curaj, îi spuse 
cardinalul ducelui. 

— Ar fi fost trimişi înapoi în Lorena, răspunse Marele 
Maestru. Iţi spun sincer, Carol, dacă ar fi aici coroana, n-aş 
întinde mâna s-o apuc. Asta va fi opera fiului meu. 

— Va avea el vreodată, aşa ca tine, armata şi biserica? 

— Chiar mai mult. 

— Ce? 

— Poporul! 

— Numai eu îl plâng pe acest biet copil, care mă iubea! 
Zise Maria Stuart, ţinând mâna rece a primului ei soţ mort. 

— Prin cine ne putem împăca acum cu regina? Întrebă 
cardinalul. 

— Aşteptaţi să se certe cu hughenoţii, răspunse ducesa. 

Interesele Casei de Bourbon, cele ale Catherinei, ale 
prinților de Guise, ale partidului Reformaţilor produseră o 


confuzie atât de mare în Orleans, încât, după trei zile, 
trupul regelui, complet uitat la Tribunal şi pus într-un sicriu 
de către nişte servitori neînsemnaţi, o porni spre Saint- 
Denis într-o căruţă acoperită, însoţit doar de episcopul de 
Senlis şi de doi gentilomi. Când acest trist convoi ajunse în 
orăşelul Etampes, un servitor al cancelarului de l'H6pital 
atârnă de căruţă această teribilă inscripţie, pe care istoria 
şi-o aminteşte: 

Tanneguy du Chastel, unde eşti? Doar tu erai francez! 

Cumplit reproş ce cădea asupra Catherinei, Mariei Stuart 
şi a prinților de Lorena. Ce francez nu ştie că Tanneguy du 
Chastel a cheltuit treizeci de mii de scuzi din vremea sa (un 
milion din ziua de azi) la funeraliile lui Carol al VII-lea, 
binefăcătorul casei sale? 

De îndată ce clopotele au vestit în Orleans moartea lui 
Francisc al II-lea şi imediat ce conetabilul de Montmorency 
a pus să se deschidă porţile oraşului, Tourillon s-a urcat 
într-un pod şi s-a îndreptat spre o ascunzătoare. 

— Ei bine! O fi murit? Strigă mănugşarul. 

Auzind aceste cuvinte, un bărbat se ridică şi răspunse: 
Gata să vă servesc! Cuvântul de ordine al reformaţilor lui 
Calvin. 

Acest bărbat era Chaudieu, căruia Tourillon îi povesti 
evenimentele din ultimele opt zile, timp în care îl lăsase pe 
pastor singur în ascunzătoarea lui, cu o pâine de 
douăsprezece livre ca unică hrană. 

— Du-te la prinţul de Conde, frate; cere-i un bilet de liberă 
trecere pentru mine şi fă-mi rost de un cal! Strigă pastorul. 
Trebuie să plec imediat. 

— Scrie-mi un bilet ca să pot fi primit. 

— "Ţine, îi spuse Chaudieu după ce scrisese câteva rânduri. 
Cere-i un bilet de liberă trecere şi regelui Navarrei, căci, în 
împrejurările actuale, trebuie să mă reped la Geneva. 

În două ceasuri, totul fu pregătit, şi înflăcăratul pastor era 
în drum spre Elveţia, însoţit de un gentilom al regelui 
Navarrei, al cărui secretar părea să fie Chaudieu şi care 


ducea instrucţiuni reformaţilor din Dauphine. Această 
plecare neaşteptată a lui Chaudieu fu autorizată imediat în 
interesul Catherinei, care făcu, pentru a câştiga timp, o 
propunere îndrăzneață asupra căreia se păstră cel mai 
profund secret. Această idee ciudată explică acordul stabilit 
pe neaşteptate între ea şi şefii partidului Reformei. Şireata 
cumătră pusese drept gaj al bunei ei credinţe o oarecare 
dorinţă de a împăca cele două biserici într-o adunare, care 
nu putea fi un sinod, nici un consiliu, nici un conciliu şi 
pentru care trebuia un nume nou, dar, mai ales, 
încuviințarea lui Calvin. Odată dezvăluit acest mister, el şi 
determină alianţa dintre prinții de Guise şi conetabilul de 
Montmorency împotriva Catherinei şi a regelui Navarrei, o 
alianţă bizară, cunoscută în istorie sub numele de 
Triumvirat, pentru că mareşalul de Saint-Andre a fost al 
treilea personaj al acestei coaliţii pur catolice, născută din 
această ciudată propunere de colocviu. Politica subtilă a 
Catherinei fu atunci judecată înţelept de către prinții de 
Guise: ei înţeleseră că regina nu se sinchisea deloc de 
această adunare şi că, de fapt, voia să amâne lucrurile cu 
aliaţii ei până când Carol al IX-lea avea să ajungă la 
majorat; de aceea ei îl înşelară pe conetabil, făcându-l să 
creadă într-o coluziune55 de interese între Casa de 
Bourbon şi Catherine, în timp ce Catherine îi juca pe toţi. 
După cum se vede, această regină devenise din cale afară 
de puternică într-un timp foarte scurt. Spiritul de discuţie şi 
de dispută ce domnea pe atunci favoriza în mod deosebit 
această propunere. Catolicii şi reformaţii trebuiau să 
strălucească toţi, unii lângă alţii, în acest turnir al vorbelor. 
Ceea ce se şi întâmplă. Nu este un fapt extraordinar că 
istoricii au luat cele mai abile şiretlicuri ale reginei drept 
incertitudini? Niciodată Catherine n-a mers mai direct la 
ţintă decât în aceste născociri, datorită cărora părea să se 
îndepărteze de ea. Regele Navarrei, incapabil să înţeleagă 
motivele Catherinei, îl trimise în grabă la Calvin, pe 
Chaudieu, care, în secret, se dedicase cercetării 


evenimentelor de la Orleans, unde, din oră în oră, el putea 
fi descoperit şi spânzurat fără proces, ca orice om care se 
afla sub ameninţarea unui decret de exilare. În felul în care 
se călătorea pe atunci, Chaudieu urma să sosească la 
Geneva nu mai înainte de luna februarie, negocierile aveau 
să ia sfârşit în luna martie, iar adunarea avu loc, în 
realitate, doar spre începutul lunii mai 1561. Catherine se 
gândise să amuze Curtea şi partidele cu încoronarea 
regelui, la prima şedinţă prezidată de el în parlament, în 
care l'H6Opital şi de Thou puseră să se înregistreze 
scrisoarea prin care Carol al IX-lea încredința mamei sale 
administraţia regatului, în înţelegere cu locotenentul 
general al regatului, Antoine de Navarra, cel mai slab prinţ 
al acelei perioade! Nu este oare una dintre cele mai ciudate 
privelişti ca un întreg regat să fie în aşteptarea unui da sau 
nu al unui burghez francez, obscur vreme îndelungată şi pe 
atunci stabilit la Geneva? Papa transalpin ţinut în şah de 
către papa de la Geneva! Aceşti doi prinți de Lorena, 
odinioară atât de puternici, paralizaţi de acest acord 
spontan al primului prinţ de sânge, al reginei-mame şi al lui 
Calvin! Nu este una dintre cele mai fecunde lecţii date 
regilor de către istorie, o lecţie care-i învaţă să-i judece pe 
oameni, să facă neîntârziat parte geniului şi să-l caute, aşa 
cum a făcut Ludovic al XIV-lea, peste tot unde îl aşază 
Dumnezeu? 

Calvin, care nu se numea Calvin, ci Cauvin, era fiul unui 
dogar din Noyon în Picardia. Ţinutul lui Calvin explică până 
la un anumit punct încăpăţânarea amestecată cu o vioiciune 
ciudată, care îl distinse pe acest arbitru al destinelor 
Franţei în secolul al XVI-lea. 

Nu există nimic mai puţin cunoscut decât acest bărbat, 
care a creat Geneva şi spiritul acestui oraş. Jean-Jacques 
Rousseau, care avea puţine cunoştinţe istorice, a ignorat 
complet influenţa acestui bărbat asupra republicii sale. 

La început, Calvin, care locuia într-una dintre cele mai 
umile case din Geneva, în apropierea templului Saint- 


Pierre, deasupra unui tâmplar, o primă asemănare între el 
şi Robespierre, nu avea la Geneva o autoritate prea mare. 
Vreme îndelungată, puterea lui a fost limitată cu ostilitate 
de către genovezi. În secolul al XVI-lea, Geneva a avut în 
Farel pe unul dintre acei mai faimoşi cetăţeni care rămân 
necunoscuţi lumii întregi, şi adesea chiar Genevei. Acest 
Farel îl opri pe Calvin, prin 1537, în acest oraş, 
demonstrându-i că este cea mai sigură cetate a unei 
reforme mai active decât cea a lui Luther. Farel şi Cauvin 
considerau luteranismul56 drept o operă incompletă, 
insuficientă şi fără influenţă asupra Franţei. Geneva, 
aşezată între Italia şi Franţa, supusă limbii franceze, era 
admirabil situată pentru a se putea coresponda cu 
Germania, Italia şi Franţa. Calvin adoptă Geneva ca sediu al 
destinului său moral şi făcu din ea citadela ideilor sale. 

Consiliul de la Geneva, solicitat de către Farel, îl autoriză 
pe Calvin să predea lecţii de teologie în luna septembrie 
1538. Calvin îi lăsă predicarea lui Farel, primul lui discipol, 
şi se dedică cu răbdare răspândirii doctrinei sale. Această 
autoritate, care devenise suverană în ultimii ani ai vieţii ale, 
avea să se impună cu greutate. Acest mare agitator 
întâmpină obstacole atât de serioase, încât, o perioadă de 
timp, fu izgonit din Geneva din pricina severităţii reformei 
sale. 

A existat acolo un partid de oameni cinstiţi care ţineau la 
vechiul lux şi la vechile moravuri. Dar, ca întotdeauna, 
acestor oameni cinstiţi le-a fost teamă de ridicol, n-au vrut 
să mărturisească scopul eforturilor lor şi s-au luptat pentru 
lucruri străine de adevărata problemă. Calvin voia să se 
folosească pâinea dospită pentru împărtăşanie şi să nu mai 
existe sărbători în afară de duminică. Aceste inovaţii fură 
dezaprobate la Berna şi la Lausanne. Aşadar, li se puse în 
vedere celor din Geneva să se conformeze ritului Elveţiei. 
Calvin şi Farel rezistară, duşmanii lor politici se sprijiniră pe 
acest dezacord pentru a-i alunga din Geneva, de unde ei 
fură într-adevăr izgoniți timp de câţiva ani. Mai târziu, 


Calvin se întoarse triumfător, rechemat de turma sa. Aceste 
persecuții devin întotdeauna consacrarea puterii morale, 
când scriitorul ştie să aştepte. De aceea întoarcerea sa se 
consideră ca începutul erei acestui profet. Începură 
execuțiile şi Calvin îşi organiză teroarea sa religioasă. În 
momentul în care apăru din nou acest dominator, el fu 
admis în burghezia geneveză; dar după paisprezece ani de 
şedere, el nu făcea încă parte din Consiliu. În momentul în 
care Catherine îi trimitea ca sol un pastor, acest rege al 
ideilor n-avea alt titlu decât cel de pastor al bisericii din 
Geneva. Calvin n-a avut, de altfel, niciodată mai mult de o 
sută cincizeci de franci de argint pe an, cincisprezece 
chintale57 de grâu şi două butoaie de vin drept leafă. 
Fratele lui, un simplu croitor, îşi avea prăvălia la câţiva paşi 
de piaţa Saint-Pierre, pe strada unde se află astăzi una 
dintre tipografiile din Geneva. Acest dezinteres, ce le 
lipseşte lui Voltaire, lui Newton, lui Bacon, dar care 
străluceşte în viaţa lui Rabelais, a lui Campanella, lui 
Luther, lui Vico, lui Descartes, lui Malebranche, lui Spinoza, 
lui Loyola, lui Kant, lui Jean-Jacques Rousseau, nu formează 
oare un cadru magnific acestor înflăcărate şi sublime 
figuri? Existenţa atât de asemănătoare cu a lui Robespierre 
poate singură să facă de înţeles contemporanilor pe cea a 
lui Calvin, care, întemeindu-şi puterea pe aceleaşi baze, a 
fost la fel de crud, la fel de absolut ca şi avocatul din Arras. 
Ciudat lucru! Picardia, Arras şi Noyon au furnizat aceste 
două instrumente de reformă! Ioţi cei care vor vrea să 
studieze motivele supliciilor ordonate de Calvin vor afla, în 
proporţia cuvenită, întreg anul 1793 la Geneva. Calvin puse 
să i se taie capul lui Jacques Gruet „pentru că a scris 
scrisori eretice, versuri libertine şi a lucrat să răstoarne 
rânduirile ecleziastice”. Gândiţi-vă la această sentinţă, 
întrebaţi-vă dacă cele mai îngrozitoare tiranii prezintă în 
saturnalele58 lor considerente atât de crude şi de 
caraghioase. Valentin Gentilis, condamnat la moarte 
„pentru erezie involuntară”, nu scăpa de supliciu decât 


printr-o amendă onorabilă, mai josnică totuşi decât cele 
impuse de Biserica Catolică. Cu şapte ani înaintea 
conferinţei care urma să aibă loc la Calvin, la propunerile 
reginei-mame, Michel Şervet, francez, trecând prin Geneva, 
fusese arestat acolo, judecat, condamnat pe baza acuzaţiei 
lui Calvin şi ars de viu „pentru că atacase misterul Treimii” 
într-o carte ce nu fusese nici compusă şi nici publicată la 
Geneva. Amintiţi-vă elocventele apărări ale lui Jean-Jacques 
Rousseau, a cărui carte, ce răsturna religia catolică, scrisă 
în Franţa şi publicată în Olanda, dar vândută la Paris, a fost 
doar arsă de mâna călăului, şi autorul, un străin, doar gonit 
din regatul în care el încerca să ruineze adevărurile 
fundamentale ale religiei şi ale puterii, şi comparaţi 
purtarea parlamentului cu cea a tiranului genevez. În 
sfârşit, Boisee a fost dat, de asemenea, în judecată „pentru 
că a avut alte idei decât cele ale lui Calvin despre 
predestinare”. Cântăriţi aceste consideraţii şi întrebaţi-vă 
dacă Fouquier-Tinville a făcut mai rău. Sălbatica intoleranţă 
religioasă a lui Calvin a fost, din punct de vedere moral, mai 
dură şi mai implacabilă decât a fost sălbatica intoleranţă 
politică a lui Robespierre. Pe o scenă mai vastă decât 
Geneva, Calvin ar fi făcut să curgă mai mult sânge decât a 
făcut să curgă teribilul apostol al egalităţii politice asimilate 
egalităţii catolice. 

Înainte cu trei secole, un călugăr, un picard, târâse 
întregul Occident spre Orient. Pierre l'Hermite, Calvin şi 
Robespierre, fiecare la depărtare de trei sute de ani, aceşti 
trei picarzi au fost, din punct de vedere politic, pârghiile lui 
Arhimede. În fiecare epocă exista o gândire care găsea un 
punct de sprijin în interesele oamenilor. Calvin este, aşadar, 
cu siguranţă, editorul aproape necunoscut al acestui oraş 
trist, numit Geneva, în care, acum zece ani, un bărbat 
spunea, arătând o poartă mare din oraşul de sus, prima 
care se construise la Geneva (înainte existau numai porţi 
medii): „Prin această poartă a intrat luxul în Geneva!” 
Calvin a introdus acolo, prin rigoarea execuțiilor lui şi prin 


cea a doctrinei lui, acest sentiment ipocrit, aşa de bine 
numit mascaradă. În opinia acestor măscărici, să ai 
moravuri înseamnă să renunţi la arte, la bucuriile vieţii, să 
mănânci gustos, dar fără lux, şi să aduni în tăcere bani fără 
să te bucuri altfel de ei decât se bucura Calvin de puterea 
lui, cu gândul. Calvin a dat tuturor cetăţenilor aceeaşi livrea 
întunecată pe care a purtat-o întreaga sa viaţă. El crease în 
consistoriu un adevărat tribunal de inchiziţie calvinistă, 
absolut asemănător tribunalului revoluţionar al lui 
Robespierre. Consistoriul îi trimitea în faţa Consiliului pe 
oamenii ce urmau să fie condamnaţi şi Calvin domnea acolo, 
prin consistoriu, aşa cum Robespierre domnea asupra 
Convenţiei prin clubul lacobinilor. Astfel, un magistrat 
eminent la Geneva a fost condamnat la două luni de 
închisoare, la pierderea funcţiilor sale şi a dreptului de a 
mai exercita vreodată altele, „pentru că ducea o viaţă 
dezordonată şi pentru că era în legătură cu duşmanii lui 
Calvin”. Sub acest aspect, Calvin a fost un legislator: ela 
creat moravurile austere, sobre, burgheze, îngrozitor de 
triste, dar ireproşabile, care s-au păstrat până în ziua de azi 
la Geneva şi care au precedat moravurile engleze, în mod 
universal indicate sub cuvântul de puritanism, datorate 
acelor Cameronieni, discipoli ai lui Cameron, unul dintre 
doctorii francezi ieşiţi din şcoala lui Calvin şi pe care Walter 
Scott i-a zugrăvit atât de bine! 

Sărăcia unui om, la fel de suveran, care trata de la egal la 
egal cu regii, care le cerea averi, armate şi care se servea 
din economiile lor pentru a da nenorociţilor, dovedeşte că 
gândirea, luată ca mijloc unic de dominație, dă naştere unor 
avari politici, oameni care se bucură cu creierul, care, 
asemenea iezuiţilor, vor puterea pentru putere. Pitt, Luther, 
Calvin, Robespierre, toţi aceşti Harpagoni ai dominaţiei, 
mor fără nici un ban. Inventarul făcut în locuinţa lui Calvin, 
după moartea acestuia, şi care, cu tot cu cărţi, s-a ridicat la 
cincizeci de scuzi, a fost păstrat de istorie. Cel al lui Luther 
a prezentat aceeaşi sumă; în sfârşit, văduva lui, faimoasa 


Catherine de Bora, a fost nevoită să solicite o pensie de o 
sută de scuzi care i-a fost acordată de un elector al 
Germaniei. Potemkin, Mazarin, Richelieu, aceşti bărbaţi de 
cuget şi de acţiune, care toţi trei au creat sau au pregătit 
imperii, au lăsat fiecare câte trei sute de milioane. Aceştia 
aveau o inimă mare, iubeau femeile şi artele, construiau şi 
cucereau; în timp ce, cu excepţia soţiei lui Luther, Elena 
acestei Iliade, toţi ceilalţi n-au avut să-şi reproşeze nici 
măcar o bătaie de inimă pentru o femeie. Această succintă 
explicaţie era necesară pentru a explica poziţia lui Calvin la 
Geneva. 

În primele zile ale lunii februarie a anului 1561, într-una 
din acele seri calde ce se pot simţi în acest anotimp pe 
Lacul Leman, doi călăreţi sosiră la Pre-l'Eveque, numit 
astfel din pricina vechii case de ţară a episcopului Genevei, 
izgonit de treizeci de ani. Aceşti doi bărbaţi, care fără 
îndoială cunoşteau legile Genevei cu privire la închiderea 
porţilor, pe atunci necesare şi destul de ridicole astăzi, se 
îndreptară spre poarta Rives; dar îşi opriră brusc caii la 
apariţia unui bărbat de vreo cincizeci de ani, ce se plimba 
sprijinit de braţul unei servitoare şi care, evident, se 
întorcea în oraş; acest bărbat, destul de gras, mergea încet 
şi cu mare greutate, punându-şi un picior în urma celuilalt 
şi nu fără durere, căci el purta pantofi rotunzi de catifea 
neagră, închişi cu şireturi. 

— El este, îi zise lui Chaudieu celălalt călăreț, care 
descăleca, îi întinse hăţurile tovarăşului său şi înainta cu 
braţele deschise spre cel care se plimba. 

Plimbăreţul, care era într-adevăr Jean Calvin, se trase 
îndărăt pentru a evita îmbrăţişarea şi-i aruncă cea mai 
severă privire discipolului său. La cincizeci de ani, Calvin 
părea de şaptezeci. Mare şi gras, părea cu atât mai scund 
cu cât durerile cumplite din pricina gravelei59 îl sileau să 
meargă aplecat. Aceste dureri se complicau cu atacurile 
unei gute60 din cele mai rele. Toată lumea ar fi tremurat 
înaintea acestei figuri, pe cât de lată, pe atât de lungă, şi pe 


care, în ciuda rotunjimii ei, nu exista mai multă bonomie 
decât pe cea a groaznicului Henric al VIII-lea, cu care 
Calvin semăna mult; suferinţele, care nu-i dăduseră 
niciodată pace, se trădau prin două riduri adânci care 
plecau de la fiecare nară urmând mişcarea mustăţilor, 
topindu-se apoi într-o barbă bogată şi cenuşie. Această faţă, 
deşi roşie şi inflamată asemenea unui băutor înrăit, 
prezenta pe-alocuri semne unde pielea era galbenă; în 
ciuda bonetei de catifea neagră ce acoperea acest enorm 
cap pătrat, puteai admira o frunte lată, frumos conturată, 
sub care străluceau doi ochi negri, care, în accesele de 
mânie, păreau să arunce flăcări. Fie din pricina obezității, 
fie din cauza gâtului gros şi scurt, fie din pricina nopţilor de 
veghe şi a veşnicelor sale lucrări, capul lui Calvin părea 
înghiţit de umerii săi laţi, fapt care-l silea să poarte doar un 
guler scurt şi plisat, pe care capul lui semăna cu cel al 
Sfântului loan Botezătorul aşezat pe o tavă. Intre mustață şi 
barbă se înfăţişa, ca un trandafir, gura frumos conturată, 
elocventă, mică şi proaspătă. Obrazul îi era împărţit de un 
nas pătrat, remarcabil printr-o curbură ce se întindea pe 
toată lungimea lui şi care desena la capăt riduri 
semnificative, în armonie cu forţa exprimată de acest cap 
imperial. Deşi era dificil să recunoşti în aceste trăsături 
urmele migrenelor săptămânale ce-l chinuiau pe Calvin în 
intervalele unei febre lente de care a fost devorat, 
suferinţa, combătută neîncetat prin studiu şi voinţă, îi 
dădea acestei măşti, în aparenţă înfloritoare, ceva 
înfiorător, explicabil prin culoarea stratului de grăsime 
datorat obiceiurilor sedentare ale lucrătorului şi care 
păstra urmele luptei perpetue a acestui temperament 
vulcanic, înzestrat cu una dintre cele mai puternice voințe 
cunoscute în istoria spiritului omenesc. Deşi fermecătoare, 
gura avea o expresie de cruzime. Castitatea impusă de 
planurile sale vaste, pretinsă de atâtea predispoziţii 
maladive, îi era întipărită pe obraz alături de regretele din 
seninătatea frunţii puternice şi durerea din ochii al căror 


calm înspăimânta. Costumul lui Calvin îi scotea în evidenţă 
capul, căci purta faimoasa sutană de postav negru, strânsă 
cu un cordon tot de postav negru, cu cataramă de aramă, 
care a devenit veşmântul pastorilor calvinişti şi care, 
nesărind deloc în ochi, făcea ca atenţia să se îndrepte spre 
obraz. 

— Sufăr prea mult, Theodore, ca să te îmbrăţişez, îi spuse 
Calvin elegantului călăreț. 

Theodore de Beze, pe atunci în vârstă de patruzeci şi doi 
de ani, primit în rândurile burghezilor din Geneva de doi 
ani, la cererea lui Calvin, forma cel mai violent contrast cu 
teribilul pastor din care îşi făcuse un suveran. Calvin, ca toţi 
burghezii care se ridică la o înălţime morală, sau ca mai toţi 
inventatorii de sisteme sociale, era devorat de gelozie. Îşi 
detesta discipolii, nu voia să aibă egali şi nu îngăduia nici 
cea mai neînsemnată contrazicere. Şi totuşi, exista între el 
şi Theodore de Beze o mare diferenţă; pe acest călăreț 
elegant, înzestrat cu o figură agreabilă, politicos, obişnuit 
să frecventeze Curțile, el îl găsea atât de deosebit de toţi 
sălbaticii lui ieniceri, încât faţă de el renunţa la 
sentimentele lui obişnuite; el nu l-a iubit niciodată, căci 
acest legislator aspru a ignorat în totalitate sentimentul de 
prietenie; dar, nefiindu-i teamă să-şi afle în el succesorul, îi 
plăcea să se joace cu Theodore aşa cum s-a jucat mai târziu 
Richelieu cu pisica lui; el îl găsea suplu şi uşor. Văzându-l pe 
de Beze reuşind admirabil în toate misiunile sale, începea 
să-i placă acest instrument şlefuit, al cărui suflet şi 
conducător se credea el; până într-atât e de adevărat că şi 
oamenii cei mai sălbatici nu se pot lipsi de o asemenea 
afecţiune. Theodore a fost copilul răsfăţat de Calvin, severul 
reformator nu-l certa, îi trecea cu vederea dezordinile, 
iubirile, costumele frumoase şi eleganța limbajului său. 
Poate Calvin era mulţumit să arate că Reforma putea lupta, 
în ceea ce priveşte graţia, cu oamenii de la Curte. Theodore 
de Beze voia să introducă la Geneva gustul pentru arte, 
literatură, poezie, şi Calvin îi asculta planurile fără să-şi 


încrunte groasele lui sprâncene cenuşii. Altfel, contrastul 
caracterului şi al persoanei era la fel de complet ca şi 
contrastul spiritului dintre aceşti doi bărbaţi celebri. Calvin 
primi salutul foarte umil al lui Chaudieu, răspunzându-i 
printr-o uşoară înclinare a capului. Chaudieu îşi trecu pe 
braţul drept frâiele celor doi cai şi-i urmă pe cei doi mari 
bărbaţi ai Reformei, stând în stânga lui Theodore de Beze, 
care mergea în dreapta lui Calvin. Menajera lui Calvin 
alergă pentru a împiedica închiderea porţii Rives, făcându-l 
pe căpitanul de gardă să înţeleagă că pastorul fusese 
apucat de dureri puternice. Theodore de Beze era un fiu al 
acestei comune numite Vezelay, prima care s-a alipit 
confederației şi la a cărei istorie curioasă a contribuit unul 
din Thierry. Astfel, spiritul burgheziei şi al rezistenţei, 
endemic la Vezelay, şi-a dat fără îndoială concursul la marea 
revoltă a reformaţilor, în persoana acestui bărbat care, 
desigur, este una din cele mai curioase figuri ale ereziei. 

— Aşadar, mai suferiţi încă? Îl întrebă Theodore de Beze 
pe Calvin. 

— Un catolic ar spune-o ca un osândit, îi răspunse 
reformatorul, cu acea amărăciune pe care o punea adesea 
în cele mai neînsemnate cuvinte. Ah, am să mor, copile! Ce- 
o să vă faceţi fără mine? 

— Vom lupta, luminaţi de cărţile dumneavoastră! Zise 
Chaudieu. 

Calvin zâmbi, chipul său aprins căpătă o expresie 
graţioasă, şi-l privi cu bunăvoință pe Chaudieu. 

— Ce veşti îmi aduceţi? Continuă el. Mulţi de-ai noştri au 
fost masacrați? Întrebă cu un zâmbet pe buze, lăsând o 
bucurie răutăcioasă să-i aprindă flăcările din ochii săi negri. 

— Nu, răspunse Chaudieu, peste tot e pace. 

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău! Strigă Calvin. 
Pacificarea este un mare rău dacă nu este chiar un 
obstacol. Persecuţia este puterea noastră. Unde am ajunge 
noi dacă biserica ar pune mâna pe Reformă? 


— Păi, spuse Theodore, se pare că tocmai asta vrea să facă 
regina-mamă. 

— Este, într-adevăr, în stare s-o facă, zise Calvin. O studiez 
pe această femeie. 

— De aici! Strigă Chaudieu. 

— Cunoaşte oare spiritul distanţa? Replică sever Calvin, 
care găsi o lipsă de respect în această întrerupere. 
Catherine doreşte puterea, şi femeile care năzuiesc către 
asta n-au nici onoare, nici credinţă. Despre ce-i vorba? 

— Ei bine, ea ne propune un fel de conciliu, spuse 
Theodore de Beze. 

— Lângă Paris? Întrebă brusc Calvin. 

— Da! 

— Ah, cu atât mai bine! Exclamă Calvin. 

— Şi noi vom încerca acolo să ne înţelegem şi să întocmim 
un act public pentru a uni cele două Biserici. 

— Ah, dacă ea ar avea curajul să separe Biserica franceză 
de Curtea de la Roma şi să aducă în Franţa un patriarh ca 
în biserica greacă! Strigă reformatorul, ai cărui ochi 
străluciră la această idee ce îi permitea să se urce pe un 
tron. Dar, fiul meu, poate fi sinceră nepoata unui papă? 
Vrea doar să câştige timp. 

— N-avem noi nevoie de timp ca să reparăm înfrângerea 
de la Amboise şi să organizăm o rezistenţă formidabilă în 
toate punctele regatului? 

— Ea a gonit-o pe regina Scoției, zise Chaudieu. 

— Una mai puţin! Spuse Calvin, trecând pe sub poarta 
Rives. Elisabeta a Angliei ne-o va reţine. Două regine vecine 
vor fi curând în război: una este frumoasă, iar cealaltă este 
destul de urâtă, un prim-motiv de iritare; apoi mai e şi 
problema nelegitimităţii. 

E îşi frecă mâinile, şi bucuria sa se arătă atât de feroce, 
încât de Beze se înfiora; căci el văzu atunci marea de sânge 
pe care o contempla de ceva timp maestrul său. 

— Prinții de Guise au enervat Casa de Bourbon, adăugă de 
Beze, după o pauză. La Orleans, s-au rupt relaţiile dintre ei. 


— Ei bine, continuă Calvin, nu m-ai crezut, fiule, când, la 
ultima ta plecare spre Nerac, ţi-am spus că vom sfârşi prin 
a aprinde un război pe viaţă şi pe moarte între cele două 
ramuri ale Casei Franţei! În sfârşit, eu am o curte, un rege, 
o familie în partidul meu. Doctrina mea îşi produce acum 
efectul asupra maselor. Burghezii m-au înţeles, ei îi vor 
numi de acum încolo idolatrii pe cei care merg la liturghie, 
care-şi pictează zidurile templelor, care pun acolo tablouri 
şi statui. Ah, este mult mai uşor pentru popor să dărâme 
catedrale şi palate decât să discute despre credinţa 
justificatoare sau despre prezenţa reală! Luther era un 
vorbăreţ, eu sunt o armată! Elera un cugetător, eu sunt un 
sistem! În sfârşit, copiii mei, el nu era decât un sâcâitor, eu 
sunt un Tarquinius61! Da, credincioşii mei vor distruge 
bisericile, vor sparge tablourile, iar cu statuile vor face mori 
de măcinat grâul popoarelor. Există bresle în cadrul 
Stărilor, nu vreau acolo decât câţiva indivizi. Breslele 
rezistă mai mult şi văd limpede acolo unde masele sunt 
oarbe. Această dogmă activă trebuie să se amestece cu 
interesele politice, care s-o consolideze şi care să întreţină 
materialul armatelor mele. Am satisfăcut logica spiritelor 
econoame şi mintea gânditorilor prin acest cult gol, 
despuiat, care transportă religia în lumea ideilor. Am făcut 
mulțimile să înţeleagă avantajele suprimării ceremoniilor. 
Ţie, Theodore, îţi rămâne să ademeneşti interese. Nu te 
îndepărta de la asta. Totul s-a făcut şi totul s-a spus în 
privinţa dogmei, să nu se mai adauge nimic! De ce se 
amestecă să scrie Cameron, acest mic pastor din Gasconia? 

Calvin, Theodore de Beze şi Chaudieu urcau străzile 
oraşului de sus, în mijlocul mulţimii, fără ca aceasta să le 
dea nici cea mai mică atenţie, lor, care dezlănţuiau gloatele 
asupra oraşelor, care devastau Franţa! După această tiradă 
cumplită, ei merseră în tăcere, ajunseră în mica piaţă Saint- 
Pierre şi se îndreptară spre casa pastorului. La etajul al 
doilea al acestei case abia cunoscute şi despre care nimeni 
nu-ţi vorbeşte astăzi la Geneva, unde, de altfel, Calvin n-are 


nici o statuie, locuinţa lui era formată din trei camere cu 
parchet de brad, cu lambriuri de brad, alături de care se 
aflau bucătăria şi camera slujnicei. Se intra, ca în 
majoritatea caselor burgheze de la Geneva, prin bucătărie, 
care dădea într-o săliţă cu două ferestre servind de parloar, 
de salon şi de sufragerie. Cabinetul de lucru, unde 
gândurile lui Calvin se luptau, de paisprezece ani, cu 
durerile, urma după bucătărie, iar dormitorul era alături. 
Patru scaune din lemn de stejar tapiţate şi aşezate în jurul 
unei mese mari şi pătrate, alcătuiau toată mobila 
parloarului. O sobă de faianţă albă, pusă într-unui din 
colţurile acestei încăperi, răspândea o căldură blândă. Un 
lambriu de brad natural îmbrăca pereţii, fără nici o 
podoabă. În felul acesta, goliciunea locuinţei era în armonie 
cu viaţa sobră şi simplă a acestui reformator. 

— Ei bine, spuse de Beze intrând şi profitând de momentul 
în care Chaudieu îi lăsă singuri ca să-i ducă pe cei doi cai la 
un han vecin, ce trebuie să fac? Sunteţi de acord cu acest 
conciliu? 

— Sigur, zise Calvin. Tu, fiul meu, vei lupta acolo. Va trebui 
să fii tranşant, hotărât! Nimeni, nici regina, nici prinții de 
Guise, nici eu, nu vrem să obţinem o pacificare ce nu ne 
convine deloc. Am încredere în Duplessis-Mornay, va trebui 
să-i dăm rolul principal. Suntem singuri, spuse el aruncând 
o privire bănuitoare spre bucătărie, a cărei uşă era 
întredeschisă şi unde erau întinse pe o sfoară două cămăşi 
şi câteva gulere. Du-te şi închide! Ei bine, continuă el 
imediat ce Theodore de Beze închise uşile, trebuie să-l 
împingem pe regele de Navarra să se alieze cu prinții de 
Guise şi cu conetabilul, sfătuindu-l să o părăsească pe 
Catherine de Medicis. Să avem toate beneficiile de pe urma 
slăbiciunilor acestui om trist. Dacă iese din partidul 
italiencei, văzându-se lipsită de acest sprijin, ea se va aha 
cu siguranţă cu prinţul de Conde şi cu Coligny. Poate 
această manevră o va compromite atât de mult încât ea ne 


va rămâne. Theodore de Beze luă poala sutanei lui Calvin şi 
o sărută. 

— O, stăpâne, spuse el, sunteţi mare! 

— Din nefericire, sunt pe moarte, dragul meu Theodore. 
Dacă voi muri fără să te mai văd, şopti el la urechea 
ministrului său de afaceri externe, încearcă să dai o lovitură 
mare printr-unul din martirii noştri! 

— Încă un Minard de ucis? 

— Mai bine decât un magistrat. 

— Un rege? 

— Şi mai mult de atât. Un om care vrea să fie rege. 

— Ducele de Guise! Strigă Theodore lăsând să-i scape un 
gest de uimire. 

— Ei bine! Strigă Calvin, care crezu că întrevede un gest 
de negare sau de opunere şi care nu-l văzu intrând pe 
pastorul Chaudieu, nu avem dreptul să lovim aşa cum 
suntem loviți? Da, în umbră şi în tăcere. Nu putem să 
răspundem cu chin pentru chin, cu moarte pentru moarte? 
Catolicii se învinovăţesc pentru că ne pun piedici şi pentru 
că ne masacrează? Mă bazez pe asta! Ardeţi-le bisericile! 
Haideţi, copii! Dacă aveţi tineri devotați. 

— Am eu unul, spuse Chaudieu. 

— Serviţi-vă de ei ca de nişte maşini de război! Triumful 
nostru admite orice mijloace. Balafre, acest teribil soldat, 
este, ca şi mine, mai mult decât un om, este o dinastie, aşa 
cum sunt eu un sistem, este capabil să ne nimicească! 
Moarte deci Casei de Lorena! 

— Aş prefera o victorie paşnică, creată în timp şi cu 
rațiune, spuse de Beze. 

— În timp? Strigă Calvin, aruncându-şi scaunul la pământ. 
Cu rațiune? Trebuie să fii nebun! Rațiunea de a face o 
cucerire? Nu ştii nimic despre oameni, tocmai dumneata 
care stai lângă ei! Ce-i dăunează doctrinei mele, neghiob ce 
eşti, este că-i raţională. Pe trăsnetul Sfântului Paul şi pe toţi 
sfinţii, eşti smintit. Theodore, nu vezi ce putere i-a dat 
Reformei mele catastrofa de la Amboise? Ideile nu cresc 


decât stropite cu sânge! Asasinarea ducelui de Guise ar fi 
motivul unei persecuții cumplite, pe care mi-o doresc din tot 
sufletul! Nenorocirile sunt preferabile succeselor! Reforma 
are mijloacele de a se bate, înţelege asta, nătângule! 
Catolicismul este pierdut, dacă noi câştigăm o singură 
bătălie. Dar cine sunt oare locotenenţii mei? Nişte cârpe 
leşinate în loc de bărbaţi! Maţe pe două picioare! Maimuţoi 
botezați! O, Doamne, dacă mi-ai mai da zece ani de viaţă! 
Dacă mor prea curând, cauza adevăratei religii este 
pierdută în mâinile unor asemenea netoţi. Eşti la fel de 
prost ca şi Antoine de Navarra! Pleacă, lasă-mă, vreau un 
negociator mai bun! Nu eşti decât un măgar, un filfizon, un 
poet, du-te şi scrie versuri, acrostihuri! Pleacă! 

Durerile provocate de boală fuseseră domolite pe deplin 
de focul acestei mânii. Guta amuţea în calea unei astfel de 
furii cumplite. Obrazul lui Calvin ardea precum cerul pe 
timp de furtună. Fruntea lată îi strălucea. Ochii îi scânteiau. 
Parcă nu mai era el. Se abandonă în braţele acestui soi de 
spasm epileptic, plin de turbare, care-i era atât de firesc, 
izbit de tăcerea celor doi ascultători şi observându-l pe 
Chaudieu, care-i şopti lui de Beze: „Lufişul lui Horeb62!”, 
pastorul se aşeză, tăcu, şi-şi acoperi chipul cu ambele mâini 
ale căror articulaţii erau noduroase şi care-i mai tremurau 
încă în pofida grăsimii lor. 

După câteva clipe, încă pradă ultimelor tulburări ale 
acestui grăunte de nebunie pricinuit de castitatea vieţii lui, 
le spuse cu o voce emoţionată: 

— Mi-e mai greu să-mi stăpânesc viciile mele, care sunt 
numeroase, decât neliniştea! Oh, fiară ce eşti, am să te birui 
oare vreodată? Adăugă el bătându-se pe piept. 

— Dragul meu maestru, spuse de Beze cu o voce 
mângâietoare, sărutând mâinile lui Calvin, Jupiter tună, dar 
ştie şi să zâmbească. 

— Calvin îşi privi discipolul, oarecum îmblânzit, spunându- 
Il: 

— Înţelegeţi-mă, prieteni! 


— Înţeleg că pastorii popoarelor au poveri cumplite, 
răspunse Theodore. Aveţi o lume întreagă pe umeri. 

— Am trei martiri pe care putem conta, spuse Chaudieu pe 
care zbuciumul maestrului îl puse pe gânduri. Stuart, care 
l-a ucis pe preşedinte, e liber. 

— E o greşeală! Spuse Calvin cu blândeţe, zâmbind ca toţi 
oamenii măreţi care-şi luminează chipul după ce s-au lăsat 
pradă furiei. Îi cunosc pe oameni. Ucid un preşedinte, dar 
nu doi. 

— Este absolut necesar? Spuse de Beze. 

— Iarăşi începi? Întrebă Calvin umflându-şi nările. Haide, 
lăsaţi-mă, că iar mă înfurii! Plecaţi cu hotărârea mea. Tu, 
Chaudieu, urmează-ţi calea şi ai grijă de grupul tău din 
Paris. Dumnezeu să vă ajute! 

— Nu-mi permiteţi să vă îmbrăţişez? Spuse Theodore 
înduioşat. Cine poate şti ce se va întâmpla mâine? Poate 
vom fi arestaţi cu tot cu biletele noastre de liberă trecere. 

— Şi dumneata vrei să-i cruţi! Îi spuse Calvin, 
îmbrăţişându-l pe de Beze. Îl luă pe Chaudieu de mână şi-i 
spuse: Şi mai ales, fiţi calvinişti, nu hughenoți, nu reformaţi! 
Nu vorbiţi decât despre calvinism. Vai, nu-i ambiţie, căci eu 
voi muri. Dar trebuie să distrugem tot ce înseamnă Luther, 
până şi numele de luteran şi de luteranism. 

— Dar, spirit divin, strigă Chaudieu, dumneata meriţi astfel 
de onoruri! 

— Păstraţi uniformitatea doctrinei, nu lăsaţi să se mai 
cerceteze nimic, nici să se refacă ceva. Am fi pierduţi dacă 
din sânul nostru ar ieşi secte noi. 

Anticipând asupra evenimentelor din acest Studiu şi 
pentru a încheia cu Theodore de Beze, care-l însoţise pe 
Chaudieu până la Paris, trebuie să observăm că Poltrot, 
care, optsprezece luni mai târziu, trase un foc de armă în 
ducele de Guise, mărturisi la tortură că fusese împins la 
această crimă de Theodore de Beze; totuşi, el retracta 
această mărturisire la torturile următoare. Astfel, Bossuet, 
cântărind toate informaţiile istorice, n-a crezut că trebuie 


să-i atribuie ideea acestei crime lui Theodore de Beze. Dar, 
după Bossuet, o disertaţie în aparenţă inutilă, făcută cu 
privire la un cântec celebru, a îndemnat un compilator din 
secolul al XVIII-lea să dovedească faptul că acel cântec 
despre moartea ducelui de Guise, cântat în toată Franţa de 
către hughenoți, era opera lui Theodore de Beze, şi fu, 
aşadar, demonstrat, faptul că celebra baladă populară 
despre Marlborough este un plagiat al celei a lui Theodore 
de Beze. 

În ziua în care Theodore de Beze şi Chaudieu sosiră la 
Paris, Curtea se întorsese de la Reims, unde Carol al IX-lea 
fusese înscăunat rege. Această ceremonie, pe care 
Catherine o organizase cu mare pompă şi care fu prilej de 
splendide serbări, îi permise acesteia să-i adune în jurul ei 
pe conducătorii tuturor partidelor. După ce studiase toate 
interesele şi partidele, avea de ales între două variante: fie 
să-i grupeze în jurul tronului, fie să-i opună pe unii 
celorlalţi. Catolic prin excelenţă, conetabilul de 
Montmorency, al cărui nepot, prinţul de Conde, era şeful 
Reformei şi ai cărui fii înclinau spre această religie, 
dezaproba alianţa reginei-mame cu reformaţii. La rândul 
lor, fraţii de Guise încercau să-l câştige pe Antoine de 
Bourbon, un prinţ lipsit de caracter, şi să-l primească în 
partidul lor; ceea ce soţia lui, regina Navarrei, prevenită de 
către de Beze, lăsă să se întâmple. Aceste dificultăţi o loviră 
pe Catherine, a cărei autoritate, abia născută, avea nevoie 
de o perioadă de linişte; astfel, ea aştepta cu nerăbdare 
răspunsul lui Calvin, la care prinţul de Conde, regele 
Navarrei, Coligny, d'Andelot, cardinalul de Châtillon îi 
trimiseseră pe de Beze şi pe Chaudieu. Dar, tot aşteptând, 
regina-mamă şi-a respectat promisiunile făcute prinţului de 
Conde. Cancelarul a pus capăt procedurii care-l privea pe 
Cristophe, punând problema în faţa parlamentului de la 
Paris, care distruse sentinţa comisiei, declarând-o lipsită de 
putere pentru a judeca un prinţ de sânge. Parlamentul 
redeschise procesul la solicitarea fraţilor de Guise şi a 


reginei-mame. Documentele lui La Sagne îi fuseseră date 
înapoi Catherinei, care le arse. Această predare a fost o 
primă garanţie dată în zadar de către fraţii de Guise 
reginei-mame. Parlamentul, nemaiavând la dispoziţie aceste 
probe decisive, îl repuse pe prinţ în toate drepturile lui, 
restituindu-i toate bunurile şi onorurile. Cristophe, eliberat 
pe timpul răscoalei de la Orleans, la urcarea pe tron a 
regelui, fu scos din cauză de la început şi, ca despăgubire 
pentru suferinţele sale, fu primit avocat în parlament, prin 
grija domnului de Thou. Triumviratul, această viitoare 
coaliţie a intereselor amenințate de primele acte ale 
Catherinei, se pregătea, aşadar, sub ochii ei. Aşa cum în 
chimie substanţele contrare sfârşesc prin a se separa la 
primul şoc care le tulbură unirea lor forţată, tot aşa, în 
politică, alianțele de interese contrarii au durată scurtă. 

Catherine ştia foarte bine că, mai devreme sau mai târziu, 
ea se va întoarce la fraţii de Guise şi la conetabil pentru a 
lupta împotriva hughenoţilor. Acest colocviu, care flata 
amorul propriu al oratorilor fiecărui partid şi care trebuia 
să fie succedat de o ceremonie impunătoare, după cea a 
înscăunării regelui, şi să amuze teatrul însângerat al 
acestui război religios deja început, era inutil în ochii 
fraţilor de Guise, precum şi în cei ai Catherinei. 

Catolicii aveau de pierdut, căci hughenoţii, sub pretext că 
participă la discuţii, aveau să-şi proclame doctrina în faţa 
întregii Franţe, sub protecţia regelui şi a mamei sale. 
Cardinalul de Lorena, îndemnat de Catherine să-i învingă 
pe eretici prin elocvenţa prinților bisericii, îl făcu pe fratele 
lui să consimtă la ţinerea conciliului. Pentru regina-mamă 
însemnau mult şase luni de pace. Un eveniment neînsemnat 
fu cât pe-aci să compromită această putere, pe care 
Catherine o dobândise cu atâta greutate. Iată scena, 
păstrată de istorie şi care se petrecu chiar în ziua când 
trimişii de la Geneva soseau în strada Bussy, la palatul lui 
Coligny, în apropiere de Luvru. La înscăunarea sa, Carol al 
IX-lea, care-l iubea mult pe preceptorul său Amyot, îl numi 


primul capelan al Franţei. Această prietenie fu împărtăşită 
şi de ducele d'Anjou, viitorul Henric al III-lea, şi el elev al lui 
Amyot. În timpul călătoriei de la Reims la Paris, Catherine 
află această veste de la cei doi fraţi Gondi. Ea se bizuia pe 
această funcţie a Coroanei pentru a-şi găsi un sprijin în 
Biserică, voia să aibă acolo un reprezentant pe care să i-l 
opună cardinalului de Lorena; de aceea voia să-l 
învestească cu ea pe cardinalul de Tournon pentru a-şi afla 
în el, ca şi în l'HOpital, o a doua cârjă; acesta a fost cuvântul 
de care s-a folosit ea. Sosind la Luvru, ea trimise după 
preceptor. Se înfurie atât de tare, văzând dezastrul 
pricinuit politicii ei de ambiția acestui fiu de cizmar 
parvenit, încât îi spuse aceste ciudate cuvinte, repetate de 
câţiva memorialişti: 

— Cum! l-am supus pe de Guise, pe Coligny, pe conetabili, 
Casa de Navarra, pe prinţul de Cond6, şi-o să mi se suie în 
cap un nenorocit de preot ca tine, care nu se mulţumeşte cu 
episcopatul de la Auxerre?! 

Amyot se scuză. Într-adevăr, el nu ceruse nimic, regele îl 
învestise, după bunul lui plac, cu această sarcină de care el, 
biet preceptor, se socotea nedemn. 

— Fii sigur, maestre, îi spuse Catherine (acesta era numele 
pe care regii Carol al IX-lea şi Henric al III-lea îl dădeau 
acestui mare scriitor), că n-ai să rămâi în picioare douăzeci 
şi patru de ore, dacă nu-l faci pe elevul tău să-şi schimbe 
părerea. 

Între moartea anunţată fără subtilitate şi renunţarea la 
cea mai înaltă funcţie ecleziastică a Coroanei, fiul de cizmar, 
devenit foarte lacom şi care poate că avea ambiția să obţină 
rangul de cardinal, se decise să tragă de timp şi se ascunse 
la Mănăstirea Saint-Germain. La primul său dineu, Carol al 
IX-lea, nevăzându-l pe Amyot, întrebă de el. Vreun aliat al 
fraţilor de Guise îl informă fără îndoială pe rege despre 
ceea ce se petrecuse între Amyot şi regina-mamă. 

— Cum? L-au făcut să dispară doar pentru că l-am numit 
prim-capelan? Întrebă el. Se îndreptă spre mama lui, 


cuprins de furia pe care o încearcă orice copil atunci când i 
se interzice vreun capriciu. Doamnă, spuse el, intrând, n-am 
semnat oare cu amabilitate scrisoarea pe care mi-aţi cerut- 
o pentru parlament şi prin care veţi guverna regatul meu? 
Nu mi-aţi promis, atunci când mi-aţi prezentat-o, că voinţa 
mea va fi şi a voastră? Şi iată acum că singura favoare pe 
care ţineam s-o fac vă provoacă gelozia. Cancelarul 
vorbeşte să mă declare major la paisprezece ani, adică 
peste trei ani, şi dumneavoastră vreţi să mă trataţi ca pe un 
copil. Voi fi, slavă Domnului, rege, aşa cum au fost regi tatăl 
şi bunicul meu! 

După tonul şi felul în care fură rostite aceste cuvinte, 
Catherine avu revelaţia adevăratului caracter al fiului ei şi 
primi o lovitură de pumnal în piept. „Mie îmi vorbeşte aşa, 
mie, care l-am făcut rege!”, gândi ea. 

— Domnule, îi răspunse, funcţia de rege este foarte dificilă 
în vremurile noastre, şi dumneata nu-i cunoşti încă pe 
maeştrii cu care ai de-a face. Dumneata nu vei avea 
niciodată alt prieten sincer şi sigur în afară de mama 
dumitale, alţi slujitori decât pe cei pe care ea şi i-a apropiat 
de multă vreme, şi fără serviciile cărora dumneata poate că 
nici n-ai exista astăzi. Prinții de Guise pretind şi tronul, şi 
persoana dumitale, să ştii asta. Dacă ar putea să mă coasă 
într-un sac şi să mă arunce în râu, zise ea, arătând Sena, ar 
face-o chiar în seara asta. Aceşti prinți de Lorena simt că 
sunt leoaica ce-şi apără puii, cea care le opreşte mâinile 
îndrăzneţe ce vor să apuce coroana. Pe cine şi pe ce se 
bizuie preceptorul dumitale? Care îi sunt alianțele? Ce 
autoritate are? Ce servicii vă va face el? Ce greutate va 
avea cuvântul lui? În loc de o proptea care să vă susţină 
puterea, dumneata l-ai privat de ea. Cardinalul de Lorena 
vă ameninţă, el face pe regele, îşi păstrează pălăria pe cap 
în faţa primului prinţ de sânge; nu era important să i se 
opună un alt cardinal învestit cu o autoritate superioară 
autorităţii lui? Şi Amyot, acest cizmar capabil doar să-i 
înnoade şireturile de la pantofi, o să aibă curajul să-i atingă 


măcar pălăria? În sfârşit, dumneata îl preţuieşti pe Amyot, 
dumneata l-ai numit! Facă-se prima dumitale voie, domnule! 
Dar, înainte de a vrea ceva, consultaţi-mă şi pe mine, din 
pură prietenie. Dă ascultare raţiunilor de stat, şi bunul 
dumitale simţ de copil se va armoniza poate cu vechea mea 
experienţă pentru a lua hotărâri, când vei cunoaşte 
greutăţile. 

— O să mi-l daţi pe maestrul meu? Spuse regele, fără s-o 
asculte prea mult pe maică-sa, în al cărei răspuns nu vedea 
decât reproşuri. 

— Da, o să-l aveţi, răspunse ea. Dar nici el şi nici acest 
brutal Cypierre nu vor fi cei care vă vor învăţa să domniţi. 

— Dumneata vei fi aceea, scumpa mea mamă, zise el, 
îmblânzit de triumful lui şi părăsindu-şi aerul ameninţător şi 
prefăcut întipărit în mod firesc pe fizionomia lui. 

Catherine îl trimise pe unul dintre fraţii Gondi să-l caute 
pe noul prim-capelan. Când florentinul descoperi refugiul 
lui Amyot, şi când îi spuse episcopului că fusese trimis de 
către regină, acesta fu cuprins de spaimă şi nu vru să mai 
părăsească mănăstirea. În această situaţie, Catherine fu 
nevoită să-i scrie ea însăşi preceptorului în astfel de 
termeni, încât el se întoarse şi primi din partea ei 
asigurarea protecţiei sale, dar cu condiţia c-o va sluji 
orbeşte pe lângă Carol al IX-lea. 

Odată liniştită această mică furtună domestică, Catherine, 
întoarsă la Luvru după o absenţă de mai bine de un an, ţinu 
aici consiliu cu apropiații ei asupra atitudinii ce aveau s-o 
adopte faţă de tânărul rege, pe care Cypierre îl 
complimentase pentru fermitatea lui. 

— Ce-i de făcut? Le spuse ea celor doi fraţi Gondi, lui 
Ruggieri, lui Birague şi lui Chiverny, devenit preceptor şi 
cancelar al ducelui d'Anjou. 

— Înainte de orice, schimbaţi-l pe Cypierre. Nu este un om 
de Curte, nu s-ar acomoda niciodată cu vederile 
dumneavoastră şi ar crede că-şi îndeplineşte sarcina dacă vi 
se opune. 


— În cine să mă încred? Strigă regina. 

— În unul dintre noi, spuse Birague. 

— Pe legea mea! Reluă Gondi. Vă promit să-l fac pe rege 
să fie la fel de suplu ca şi regele Navarrei. 

— L-aţi lăsat să piară pe răposatul rege pentru a vă salva 
ceilalţi copii. Ei bine, faceţi cum fac marii seniori de la 
Constantinopol, nimiciţi furiile şi fanteziile acestuia, zise 
Albert de Gondi. El iubeşte artele, poezia, vânătoarea şi o 
tânără pe care a văzut-o la Orleans; iată destule lucruri 
care să-l ţină ocupat. 

— Dumneata vei fi aşadar preceptorul regelui? Îl întrebă 
Catherine pe cel mai capabil dintre cei doi fraţi Gondi. 

— Dacă doriţi să-mi acordaţi autoritatea necesară unui 
preceptor, poate că ar trebui să mă numiţi mareşal al 
Franţei şi duce. Cypierre e prea mic de statură ca să mai 
poată deţine această funcţie. Pe viitor, preceptorul unui 
rege al Franţei trebuie să fie ceva, cum ar fi mareşal şi 
duce. 

— Are dreptate, adăugă Birague. 

— Poet şi vânător, zise Catherine, pe un ton visător. 

— Vom vâna şi vom iubi! Strigă Gondi. 

— De altfel, spuse Chiverny, puteţi fi sigură de Amyot, 
căruia îi va fi mereu frică de vreo băutură otrăvită în caz de 
neascultare, şi cu Gondi alături îl veţi ţine pe rege în frâu. 

— V-aţi resemnat să pierdeţi un copil pentru a-i salva pe 
ceilalţi trei şi coroana; va trebui să aveţi curajul să-l 
preocupaţi pe acesta pentru a salva regatul, poate pentru a 
vă salva chiar şi pe dumneavoastră, zise Ruggieri. 

— Tocmai m-a ofensat cumplit, zise Catherine de Medicis. 

— El nu ştie tot ce vă datorează; şi dacă ar şti, 
dumneavoastră aţi fi în pericol, îi răspunse serios Birague, 
apăsând cuvintele. 

— Ne-am înţeles, continuă Catherine, asupra căreia acest 
răspuns produse un efect violent. Veţi fi preceptorul 
regelui, Gondi. Regele trebuie să-mi întoarcă, faţă de unul 
dintre oamenii mei, favoarea pe care i-am admis-o pentru 


acest nenorocit de episcop. Caraghiosul şi-a pierdut pălăria 
de cardinal! Da, cât timp voi trăi, mă voi opune acestui fapt! 
Am fi fost destul de puternici cu cardinalul de 'Tournon de 
partea noastră. Ce trio extraordinar, primul capelan, 
I'HGpital şi de Thou! Cât despre burghezia din Paris, mă 
gândesc să-l pun pe fiul meu s-o linguşească, astfel încât să 
ne putem baza pe ea. 

Astfel, Gondi deveni mareşal, apoi fu făcut duce de Retz şi, 
peste câteva zile, preceptor al regelui. 

În momentul în care se încheie acest mic consiliu, 
cardinalul de Tournon veni să-i anunţe reginei sosirea 
trimişilor lui Calvin, iar amiralul Coligny îi întovărăşea 
pentru a face să fie respectaţi la Luvru. De îndată regina îşi 
luă alaiul ei de domnişoare de onoare şi trecu în sala de 
recepţie construită de soţul ei şi care nu mai există în 
Luvrul de astăzi. 

Pe vremea aceea, scara Luvrului se afla în Turnul 
Orologiului. Apartamentele Catherinei se găseau în clădirile 
vechi ce mai subzistă, în parte, în curtea Muzeului. Scara 
actuală a Muzeului a fost construită pe locul sălii de balet. 
Un balet era pe atunci un fel de divertisment dramatic jucat 
de toată Curtea. Patimile revoluţionare au acreditat cea mai 
rizibilă eroare asupra lui Carol al IX-lea, cu privire la Luvru. 
În timpul Revoluţiei, o credinţă ostilă acestui rege, al cărui 
caracter a fost denaturat, a făcut din el un monstru. 
Tragedia lui Chenier a fost compusă sub influenţa unui 
anunţ aşezat sub fereastra corpului de clădire ieşit în afară, 
care dă spre chei. Se putea citi acolo următoarea inscripţie: 

De la această fereastră, Carol al IX-lea, cumplită amintire, 
a tras asupra cetăţenilor francezi. 

Se cuvine să-i facem pe viitorii istorici şi pe oamenii serioşi 
să observe că toată această parte a Luvrului, numită astăzi 
vechiul Luvru, care uneşte salonul cu Luvrul, prin galeria 
numită Apollo, şi Luvrul de Tuilleries, prin sălile Muzeului, 
n-a existat niciodată sub Carol al IX-lea. Cea mai mare parte 
din suprafaţa pe care se înalţă faţada dinspre chei, unde se 


întinde grădina zisă a Infantei, era ocupată de palatul 
Bourbon, care aparţinea chiar Casei de Navarra. Concret, i- 
a fost cu neputinţă lui Carol al IX-lea să tragă din Luvrul lui 
Henric al II-lea, asupra unei bărci încărcate cu hughenoți 
ce traversau râul, chiar dacă el putea să vadă Sena de la 
ferestrele astăzi distruse ale acestui Luvru. Chiar dacă 
savanții şi bibliotecile n-ar avea la dispoziţie hărţi pe care 
este perfect indicat Luvrul sub Carol al IX-lea, monumentul 
însuşi combate această eroare. 

Toţi regii care au participat la această operă imensă n-au 
omis niciodată să-şi graveze pe ea un însemn sau o 
anagramă oarecare. Or, această parte venerabilă, astăzi în 
întregime înnegrită, a Luvrului, care dă înspre grădina zisă 
a Infantei şi care înaintează spre chei, poartă însemnele lui 
Henric al III-lea şi ale lui Henric al IV-lea, cu totul diferite 
de cele ale lui Henric al II-lea, care adăuga literei H cei doi 
C ai Catherinei, creând astfel un D care îi înşală pe oamenii 
superficiali. Henric al IV-lea a reuşit să unească domeniul 
Luvrului cu palatul său de Bourbon, împreună cu grădinile 
şi dependinţele sale. El a fost cel dintâi căruia i-a venit 
ideea să unească palatul Catherinei de Medicis cu Luvrul, 
prin galeriile sale neterminate şi ale căror sculpturi 
preţioase sunt foarte neglijate. Dacă n-ar exista nici planul 
Parisului sub Carol al IX-lea, nici însemnele lui Henric al III- 
lea şi Henric al IV-lea, diferenţa de arhitectură ar da totuşi 
o crudă dezminţire acestei calomnii. Bosajele63 
vermiculare ale palatului La Force şi ale acestei părţi a 
Luvrului marchează clar trecerea de la arhitectura zisă a 
Renaşterii la arhitectura de sub domnia lui Henric al III-lea, 
Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea. Această digresiune 
arheologică, în armonie de altfel cu descrierile prin care 
începe istoria noastră, îngăduie să se observe adevărata 
fizionomie a acestui colţ al Parisului, din care nu mai există 
astăzi decât o porţiune a Luvrului, ale cărui admirabile 
basoreliefuri se distrug pe zi ce trece. 


Când află Curtea că regina avea să le acorde o audienţă lui 
Theodore de Beze şi lui Chaudieu, prezentaţi de amiralul 
Coligny, toţi curtenii care aveau dreptul să intre în sala de 
audienţe alergară într-acolo pentru a fi martori la 
respectiva întrevedere. Era aproape ora şase, amiralul 
tocmai cinase şi-şi curăța dinţii în timp ce urca scările de la 
Luvru, însoţit de cei doi reformaţi. Folosirea scobitorii 
devenise pentru amiral un obicei involuntar, folosea 
beţişorul şi în mijlocul unei bătălii, gândindu-se la 
retragere. Păziţi-vă de scobitoarea amiralului, de un „nu” al 
conetabilului şi de un „da” al Catherinei, iată un proverb al 
vremii la Curte. În timpului masacrului din Noaptea 
Sfântului Bartolomeu, gloata îi făcuse cadavrului lui Coligny, 
care rămăsese spânzurat timp de trei zile la Montfaucon, o 
epigramă cumplită, punându-i o scobitoare grotescă în 
gură. Cronicarii au memorat această glumă atroce. Acest 
fapt neînsemnat în toiul unei astfel de catastrofe 
zugrăveşte, de altfel, portretul poporului parizian care 
merită pe deplin această preschimbare glumeaţă a versului 
lui Boileau: 

Francezul, născut răufăcător, a creat ghilotina. 

Dintotdeauna, parizianul a făcut glume înainte, în timpul şi 
după cele mai cumplite revoluţii. 

Theodore de Beze era îmbrăcat ca un curtean, cu 
pantaloni de mătase neagră, cu pantofi decupaţi, cu tunică 
de mătase neagră şi cu o manta de catifea de aceeaşi 
culoare, peste care se răsfrângea un frumos guler alb. El 
avea mustață, purta o sabie la şold şi un baston în mână. 
Oricine parcurge galeriile de la Versailles sau culegerile lui 
Odieuvre, îi cunoaşte chipul rotund, jovial, cu ochii vii, 
dominați de fruntea remarcabilă prin amploarea ei, care îi 
caracterizează pe scriitorii şi poeţii vremii. De Beze s-a 
remarcat prin aerul său atât de plăcut. El contrasta cu 
Coligny, a cărui figură austeră este destul de cunoscută, şi 
cu asprul, mâniosul Chaudieu care-şi păstrase veşmântul 
său de pastor cu gulerul calvinist. Ceea ce se întâmplă în 


zilele noastre în Camera Deputaţilor şi ceea ce se petrecea, 
fără îndoială, în cadrul Convenţiei poate servi la a înţelege 
modul în care, la această Curte şi în acesta epocă, oamenii 
care, peste şase luni, aveau să se lupte şi să ducă un război 
îndârjit, puteau să se întâlnească, să-şi vorbească cu 
amabilitate şi chiar să glumească. La sosirea sa în sală, 
Birague, care avea să dea sfaturi cu sânge rece privind 
masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, cardinalul de 
Lorena care avea să-i recomande lui Besme, slujitorul său, 
să nu-l scape pe amiral, îl întâmpinară pe Coligny şi 
piemontezul le spuse surâzând: 

— Ei bine, dragul meu amiral, vă însărcinaţi aşadar să-i 
prezentaţi pe aceşti domni de la Geneva? 

— O să-mi faceţi o culpă din asta, răspunse amiralul 
râzând, în timp ce dacă dumneavoastră aţi fi fost 
responsabil pentru asta, v-aţi fi făcut un merit! 

— Se aude că domnul Calvin este foarte bolnav, îi zise 
cardinalul de Lorena lui Theodore de Beze. Sper că nu vom 
fi bănuiţi că i-am dat noi otravă? 

— Ei, monseniore, aţi pierde prea mult în acest caz, 
răspunse cu subtilitate de Beze. 

Ducele de Guise, care-l cerceta pe Chaudieu, îi privi fix pe 
fratele său şi pe Birague, amândoi surprinşi de aceste 
cuvinte. 

— Sfinte Dumnezeule! Strigă cardinalul. Se pare că 
ereticii nu sunt începători într-ale politicii. 

Pentru a evita orice problemă, regina, care fusese 
anunţată în acel moment, hotări să stea în picioare. Ea 
începu să discute cu conetabilul care-i vorbea cu însufleţire 
despre faptul scandalos de a-i fi primit pe trimişii lui Calvin. 

— Aţi observat, dragul meu conetabil, că i-am primit fără 
ceremonie. 

— Doamnă, zise amiralul îndreptându-se spre regină, vi-i 
prezint pe cei doi doctori ai noii religii care s-au înţeles cu 
Calvin şi care au instrucţiuni cu privire la conferinţa în care 
bisericile Franţei vor putea să-şi aplaneze diferendele. 


— Iată-l pe domnul Theodore de Beze, pe care soţia mea îl 
apreciază foarte mult, spuse regele Navarrei apropiindu-se 
şi strângând mâna lui Theodore de Beze. 

— Şi iată-l pe Chaudieu! Strigă prinţul de Conde. Prietenul 
meu, ducele de Guise, îl cunoaşte pe căpitan, spuse el 
privindu-l pe Balafre, poate va fi încântat să-l cunoască şi pe 
pastor. 

Această gasconadă64 făcu să râdă întreaga Curte, chiar şi 
pe Catherine. 

— Pe legea mea, răspunse ducele de Guise, sunt încântat 
să văd un tânăr care ştie atât de bine să-şi aleagă oamenii şi 
să-i folosească în domeniul lor. Unul dintre ai voştri, îi spuse 
el pastorului, a suportat, fără să moară şi fără să 
mărturisească nimic, tortura extraordinară; eu mă consider 
curajos, dar nu ştiu dacă aş suporta aşa ceva! 

— Hm! Făcu Ambroise Pare, n-aţi spus nimic când v-am 
scos sulița din obraz, la Calais! 

Catherine, în mijlocul semicercului desenat în dreapta şi în 
stânga de domnişoarele de onoare şi de curteni, păstra o 
tăcere profundă. Examinându-i pe cei doi celebri reformaţi, 
ea căuta să le pătrundă gândurile cu ochii ei frumoşi, negri 
şi inteligenţi. 

— Unul pare să fie teaca şi celălalt, sabia, îi şopti la ureche 
Albert de Gondi. 

— Ei bine, domnilor, zise Catherine care nu-şi putu stăpâni 
un zâmbet, maestrul dumneavoastră v-a dat libertatea de a 
face o conferinţă publică, în care să vă puteţi converti la 
cuvântul noilor Părinţi ai Bisericii care sunt gloria statului 
nostru? 

— Noi nu avem alt maestru decât pe Dumnezeu, spuse 
Chaudieu. 

— Ah, îi recunoaşteţi, aşadar, puţină autoritate regelui 
Franţei? Continuă Catherine întrerupându-l pe pastor. 

— Şi chiar mai multă reginei, zise de Beze, înclinându-se. 

— Veţi vedea, replică ea, că supuşii mei cei mai umili vor fi 
ereticii. 


— Ah, doamnă, strigă Coligny, ce regat frumos v-am face! 
Europa profită de neînțelegerile noastre. Ea a opus 
jumătate dintre francezi celeilalte jumătăţi, şi asta de mai 
bine de cincizeci de ani. 

— Dar ne-am adunat aici ca să auzim cântându-se imnuri 
în cinstea ereticilor? Spuse cu brutalitate conetabilul. 

— Nu, ci pentru a-i aduce la pocăință, îi şopti la ureche 
cardinalul de Lorena. Am vrea să-i atragem pe cale pasivă. 

— Ştiţi ce aş fi făcut sub domnia tatălui regelui? Spuse 
Anne de Montmorency. L-aş fi pus pe comandant să-i prindă 
pe nenorociţii ăştia doi şi să-i spânzure la Luvru. 

— Ei bine, domnilor, care sunt doctorii pe care ni-i veţi 
opune? Zise regina făcându-l pe conetabil să tacă. 

— Duplessis-Mornay şi Theodore de Beze vor fi şefii noştri, 
răspunse Chaudieu. 

— Curtea va merge, fără îndoială, la castelul Saint- 
Germain. Cum nu se cade să ţinem această întrunire în 
reşedinţa regală, o vom ţine în orăşelul Poissy, spuse 
Catherine. 

— Vom fi în siguranţă acolo, doamnă? Întrebă Chaudieu. 

— Ah, răspunse regina-mamă, cu un fel de naivitate. Veţi 
face în aşa fel încât să vă luaţi toate precauţiile necesare. 
Domnul amiral se va înţelege asupra acestui subiect cu verii 
mei de Guise şi cu domnul de Montmorency. 

— Departe de mine acest lucru! Zise conetabilul. Nu vreau 
să mă amestec în aşa ceva. 

— Ce le faceţi adepților dumneavoastră de au atâta tărie 
de caracter? Spuse regina, luându-l pe Chaudieu deoparte. 
Fiul blănarului meu a fost de-a dreptul sublim. 

— Avem credinţă! Îi răspunse Chaudieu. 

În acel moment, sala înfăţişă grupuri însufleţite ce 
discutau problema acestei adunări care, după cuvântul 
reginei, primise numele de colocviul de la Poissy. Catherine 
îl privi pe Chaudieu şi reuşi să-i spună: 

— Da, o nouă credinţă! 


— Ah, doamnă, dacă n-aţi fi orbită de alianțele 
dumneavoastră cu Curtea de la Roma, aţi vedea că noi ne 
întoarcem la adevărată doctrină a lui Isus Cristos, care, 
consfinţind egalitatea dintre suflete, ne-a dat tuturor 
drepturi egale pe acest pământ. 

— Dumneavoastră vă credeţi egalul lui Calvin? Întrebă cu 
fineţe regina. Ei haideţi, noi nu suntem egali decât în 
biserică. Dar, într-adevăr, să desfaci legăturile dintre popor 
şi tron! Strigă Catherine. Nu sunteţi doar eretici, ci vă 
revoltați împotriva supunerii faţă de rege, sustrăgându-vă 
de la cea faţă de papă! Ea îl părăsi brusc şi se întoarse la 
Theodore de Beze. Contez pe dumneavoastră, domnule, îi 
spuse ea, pentru realizarea acestei adunări cu cinste. Nu vă 
grăbiţi! 

— Eu credeam, le spuse Chaudieu prinţului de Conde, 
regelui Navarrei şi amiralului Coligny, că afacerile statului 
se tratează cu mai multă seriozitate. 

— Oh, noi ştim foarte bine ce vrem, răspunse prinţul de 
Conde care avu un schimb de priviri cu Theodore de Beze. 


Cocoşatul îşi părăsi adepţii pentru a pleca la o întâlnire 
amoroasă. Acest mare prinţ de Conde, acest şefal 
partidului, era unul dintre cei mai fericiţi galanţi de la 
Curte; cele mai frumoase femei ale vremii şi-l disputau cu o 
asemenea îndârjire, încât mareşala de Saint-Andre, soţia 
unui viitor triumvir65, îi dărui frumosul ei domeniu de la 
Saint-Valery ca să i-l răpească ducesei de Guise, soţia celui 
care, odinioară, voise să-i vadă capul căzând pe un eşafod, 
şi care, nereuşind să-l desprindă pe ducele de Nemours din 
mrejele pasiunii pentru domnişoara de Rohan, îl iubea, în 
aşteptare, pe şeful reformaţilor. 

— Ce diferenţă faţă de Geneva! Îi spuse Chaudieu lui 
Theodore de Beze, pe podeţul de la Luvru. 

— Aceştia sunt mai veseli. De asta nu-mi explicam de ce 
sunt atât de trădători! Îi răspunse de Beze. 

— Pentru un trădător, trebuie un trădător şi jumătate, îi 
şopti Chaudieu lui Theodore. Am la Paris sfinţi pe care mă 
pot baza, am să fac din Calvin un adevărat profet. Cristophe 
ne va scăpa de cei mai periculoşi duşmani ai noştri. 

— Regina-mamă, pentru care bietul nenorocit a suferit 
tortura, a şi făcut să fie primit avocat în parlament, iar 
avocaţii sunt mai degrabă denunţători decât asasini. Îţi 
aminteşti de Avenelles care a vândut secretele primei 
noastre chemări la arme? 

— Îl cunosc pe Cristophe, spuse Chaudieu pe un ton 
hotărât, părăsindu-l pe ambasadorul Genevei. 

La câteva zile după primirea ambasadorilor secreţi ai lui 
Calvin de către Catherine, spre sfârşitul aceluiaşi an, căci 
pe atunci anul începea la Paşte, iar calendarul actual a fost 
adoptat sub noua domnie, Cristophe zăcea încă pe un 
fotoliu, lângă foc, în partea care-i permitea să vadă râul, în 
marea sală de culoare cafenie destinată vieţii de familie şi 
unde începuse această dramă. Avea picioarele sprijinite pe 
un taburet. Domnişoara Lecamus şi Babette Lallier tocmai îi 
schimbaseră compresele îmbibate într-o licoare adusă de 
Ambroise, căruia Catherine îi recomandase să-l îngrijească 


pe Cristophe. Odată reîntors în sânul familiei sale, acest 
copil fu obiectul celor mai devotate îngrijiri. Babette, cu 
voia tatălui ei, venea în fiecare dimineaţă şi nu părăsea casa 
familiei Lecamus decât seara. Cristophe, obiectul admiraţiei 
ucenicilor, dădea loc în tot cartierul unor poveşti care-l 
învăluiau în versurile unei poezii misterioase. El îndurase 
tortura, iar celebrul Ambroise Pare îşi dădea concursul la 
salvarea lui. Ce făcuse el oare ca să fie tratat astfel? Nici 
Cristophe şi nici tatăl său nu spuneau un cuvânt despre 
acest subiect. Catherine, pe atunci atotputernică, era 
interesată să tacă asemenea prinţului de Conde. Vizitele lui 
Ambroise, chirurg al regelui şi al Casei ducilor de Guise, 
căruia regina-mamă şi prinții de Lorena îi permiteau să 
îngrijească un tânăr învinovăţit de erezie, A tulbura tabloul 
acestei aventuri unde nimeni nu vedea clar. În sfârşit, 
preotul de la Saint-Pierre-aux-Boeufs veni în mai multe 
rânduri să-l vadă pe fiul paracliserului, şi astfel de vizite 
făcură încă şi mai inexplicabile cauzele stării în care se afla 
Cristophe. Bătrânul sindic, care-şi ştia planul, le răspundea 
evaziv confraţilor săi, negustorilor şi prietenilor care-i 
vorbeau despre fiul său: 

— Sunt foarte fericit, cumetre, că l-am salvat! Ce vreţi mai 
mult de atât? Intre trunchi şi scoarță nu se bagă niciodată 
degetul. Fiul meu şi-a băgat mâna în foc, puţin era să-mi 
ardă şi casa. Au abuzat de tinereţea lui, iar noi, burghezii, 
nu ne alegem decât cu ruşine şi cu pagubă dacă 
fraternizăm cu cei mari. Asta m-a decis să fac din copilul 
meu un om al legii; Palatul îl va învăţa să-şi cântărească 
vorbele şi faptele. Tânăra regină, care e acum în Scoţia, a 
contribuit mult la asta, dar poate şi fiul meu a fost cam 
imprudent! Tare mult am suferit. Asta poate mă va face să 
las baltă afacerile, nu vreau să mai merg niciodată la Curte. 
Fiul meu a gustat cu vârf şi îndesat din Reformă, care i-a 
rupt braţele şi picioarele. Unde aş fi fără Ambroise? 

Graţie acestor vorbe şi a purtării sale înțelepte, lumea s-a 
convins prin cartier că tânărul Cristophe nu mai era adept 


al calvinismului. Oricine găsea firească încercarea 
sindicului de a-şi băga fiul în parlament, iar vizitele 
preotului părură normale. Tânărul avocat, rămas, timp de 
nouăzeci de zile, la pat, care-i fusese aşezat în sala veche, 
nu se ridicase în picioare decât de o săptămână şi avea încă 
nevoie de cârje pentru a se deplasa. Dragostea Babettei şi 
tandreţea mamei sale îl atinseră profund pe Cristophe; însă 
ţinându-l la pat, aceste două femei îl dojeneau aspru cu 
privire la problema religioasă. Preşedintele de Thou îi făcu 
o vizită finului său, timp în care se purtă ca un adevărat 
părinte. Cristophe, avocat în parlament, trebuia să fie 
catolic, şi urma să fie angajat printr-un jurământ; dar 
preşedintele, care nu puse la îndoială credinţa finului său, 
adăugă cu gravitate aceste cuvinte: 

— Fiule, ai fost greu încercat. Nu ştiu nici eu motivul 
pentru care domnii de Guise te-au tratat astfel, dar te 
sfătuiesc acum să trăieşti liniştit, fără să te mai amesteci în 
astfel de probleme; căci favoarea reginei şi a regelui nu se 
va răspândi şi asupra autorilor de răscoale. Tu nu eşti 
destul de mare ca să-i spui regelui tău cum să domnească, 
aşa cum fac domnii de Guise. Dacă vrei ca într-o zi să ajungi 
consilier la Parlament, nu vei reuşi să obţii această funcţie 
nobilă decât crezând cu putere în cauza regală. 

Cu toate acestea, nici vizita preşedintelui de Thou, nici 
farmecele Babettei, nici insistenţele domnişoarei Lecamus, 
mama sa, nu-i zdruncinară credinţa de martir al Reformei. 
Cristophe ţinea cu atât mai mult la religia sa cu cât suferise 
mai mult pentru ea. 

— Tatăl meu nu va fi niciodată de acord ca eu sămă 
căsătoresc cu un eretic, îi şopti Babette la ureche. 

Cristophe îi răspundea doar cu ajutorul lacrimilor care o 
lăsau pe frumoasa fată mută şi visătoare. 

Bătrânul Lecamus îşi păstra demnitatea lui părintească şi 
de sindic, dar îşi cerceta fiul şi vorbea tot mai puţin. Acest 
bătrân, după ce-l redobândise pe scumpul său Cristophe, 
era oarecum nemulţumit de el însuşi, se căia că-şi arătase 


toată tandreţea pentru acest unic fiu; dar îl admira în 
secret. În nici un moment al vieţii sale sindicul n-a tras mai 
multe sfori pentru a-şi atinge scopul; căci el observase 
grăuntele copt al recoltei sale semănate cu atâta grijă şi 
voia s-o culeagă în întregime. Cu câteva zile înaintea acestei 
dimineţi, avusese cu el o discuţie lungă, singur cu 
Cristophe, pentru a afla secretul rezistenţei fiului său. 
Cristophe, căruia nu-i lipsea ambiția, avea deplină 
încredere în prinţul de Conde. Vorbele generoase ale 
prinţului, care-şi făcuse pur şi simplu meseria lui de prinţ, 
erau gravate în sufletul său; dar el nu ştia că prinţul de 
Conde îl trimisese la toţi dracii în clipa în care îi strigase 
acel emoţionant „adio” printre gratiile închisorii, la Orleans, 
zicându-şi: „Un gascon m-ar fi înţeles!” În ciuda acestui 
sentiment de admiraţie pentru prinţ, Cristophe nutrea şi un 
profund respect pentru această mare regină Catherine, 
care-i explicase, printr-o privire, necesitatea în care se afla 
de a-l sacrifica şi care, în timpul torturii sale, îi aruncase, tot 
printr-o privire, o făgăduială extraordinară cuprinsă într-o 
lacrimă abia vizibilă. În tăcerea adâncă a celor nouăzeci de 
zile şi de nopţi pe care le folosea pentru vindecarea sa, noul 
avocat îşi derula în minte momentele petrecute la Blois şi la 
Orleans. El cântărea, dacă putem spune aşa, fără voia lui, 
aceste două protecţii: şovăia între regina-mamă şi prinţ. Cu 
siguranţă, o servise mai mult pe Catherine decât Reforma 
şi, la un tânăr, inima şi spiritul înclinau spre această regină, 
mai ales din pricină că era femeie. Într-o astfel de 
împrejurare, un bărbat va spera mai mult de la o femeie 
decât de la un bărbat. 

— Eu m-am sacrificat pentru ea, dar ea ce va face oare 
pentru mine? 

Această întrebare şi-o punea aproape fără voie, amintindu- 
şi de tonul ei când îi zisese: Povero mio! Ne ne putem 
închipui în ce măsură un bărbat singur, țintuit în patul său 
de bolnav, devine subiectiv. Totul, până şi grijile al căror 
obiect este, îl îndeamnă să nu se gândească decât la el. 


Exagerând obligaţiile prinţului de Conde faţă de el, 
Cristophe se aştepta să fie învestit cu vreo funcţie la Curtea 
Navarrei. Acest tânăr, proaspăt într-ale politicii, nu lua, cu 
atât mai mult, în seamă grijile şi mersul rapid al 
evenimentelor care-i stăpâneşte pe şefii partidului, încât 
era ţinut ca o taină în acesta veche sală cafenie. Orice 
partid este în mod necesar ingrat atunci când militează, iar 
când triumfă, este destulă lume care trebuie să fie 
recompensată. 

Cristophe, singurul care-şi amintea suferinţele sale, se 
vedea deja printre şefii Reformei, proclamându-se unul 
dintre martiri. Lecamus, vulpoiul acesta bătrân, atât de 
subtil şi de perspicace, sfârşise prin a ghici gândurile 
secrete ale fiului său; de aceea, toate manevrele sale se 
sprijiniră pe ezitarea firească în braţele căruia se cufundase 
Cristophe. 

— N-ar fi frumos, îi spunea în ajun Babettei, să fii soţia 
unui consilier în parlament? i s-ar spune doamnă! 

— Eşti nebun, cumetre! Zise Lallier. De unde ai să iei zece 
mii de scuzi pe care trebuie să-i aibă un consilier? Şi de la 
cine ai să cumperi o funcţie? Ar trebui ca regina-mamă şi 
regentă să nu aibă în minte decât asta pentru ca fiul tău să 
intre în parlament, iar el e cam prea eretic ca să fie 
acceptat acolo. 

— Ce-ai da ca să-ţi vezi fiica soţie de consilier? 

— Vrei cumva să-mi vezi fundul pungii, bătrân şiret ce eşti! 
Îi spuse Lallier. 

— Consilier la parlament! Aceste cuvinte îi zăpăciră 
minţile lui Cristophe. 

La mult timp după colocviu, într-o dimineaţă în care 
Cristophe privea râul care-i amintea atât scena cu care 
începe această povestire, cât şi pe prinţul de Conde, pe La 
Renaudie, pe Chaudieu, şi drumul spre Blois, în sfârşit, 
toate speranţele lui, sindicul veni să se aşeze lângă fiul său, 
ascunzându-şi cu greutate aerul vesel sub o seriozitate 
afectată. 


— Fiule, îi zise el, după ce s-a petrecut între tine şi 
conducătorii răscoalei de la Amboise, îţi datorau destul 
încât de viitorul tău să se preocupe Casa de Navarra. 

— Da, răspunse Cristophe. 

— Ei bine, continuă tatăl, am cerut pentru tine 
permisiunea de a cumpăra o funcţie injustiţie la Bearn. 
Bunul nostru prieten, Pare, s-a ocupat de trimiterea 
scrisorilor pe care le-am scris în numele tău prinţului de 
Conde şi reginei Jeanne. Uite, citeşte răspunsul domnului 
de Pibrac, vicecancelar al Navarrei. 

Domnului Lecamus, sindic al breslei blănarilor. 

Monseniorul prinţul de Conde m-a însărcinat să vă spun cu 
mare regret că nu poate face nimic pentru tovarăşul său 
din turnul Saint-Aignan, de care îşi aminteşte, şi căruia, 
pentru moment, îi oferă un post de jandarm în compania sa, 
în care va putea să-şi croiască un drum, ca un om 
cumsecade ce este. 

Regina Navarrei aşteaptă ocazia de a-l răsplăti pe domnul 
Cristophe, şi nu va neglija acest fapt. 

Acestea fiind spuse, domnule sindic, ne rugăm Domnului 
să vă aibă în pază. 

Nerac Pibrac, cancelar al Navarrei 

— Nerac, Pibrac, crac! Spuse Babette. Nu ai ce să aştepţi 
de la gasconi, nu se gândesc decât la ei. 

Bătrânul Lecamus îşi privi fiul cu un aer glumeţ. 

— Îi propune să călărească unui biet copil ce şi-a zdrobit 
genunchii şi gleznele pentru el! 'Ţipă mama Lecamus. Ce 
glumă cumplită! 

— Nu te văd deloc pe post de consilier în Navarra! Spuse 
sindicul blănarilor. 

— Tare aş vrea să ştiu ce ar face pentru mine regina 
Catherine, dacă i-aş cere-o, zise Cristophe, consternat. 

— Ea nu ţi-a promis nimic, spuse bătrânul negustor, dar 
sunt sigur că nu-şi va bate joc de tine şi că-şi va aduce 
aminte de suferinţele tale. Totuşi, ar putea ea să facă dintr- 
un burghez protestant un consilier în parlament? 


— Dar Cristophe n-a abjurat! Strigă Babette. Ar putea 
măcar să păstreze pentru el secretul convingerilor lui 
religioase. 

— Prinţul de Conde ar fi mai puţin dispreţuitor cu un 
consilier în parlamentul de la Paris, spuse Lecamus. 

— Consilier, tată! E oare posibil? 

— Da, dacă nu vei interveni în ceea ce vreau să fac pentru 
tine. lată-l pe cumătrul Lallier care ar da mai bine de două 
sute de mii de livre, dacă şi eu, la rândul meu, aş oferi 
aceeaşi sumă, pentru a-ţi cumpără un frumos domeniu 
seniorial, cu care te-am înzestra cu condiţia moştenirii pe 
linie masculină. 

— Şi aş adăuga ceva în plus pentru o casă la Paris, spuse 
Lallier. 

— Ei bine, Cristophe? Întrebă Babette. 

— Vorbiţi în lipsa reginei, răspunse tânărul avocat. 

La câteva zile după această decepţie, destul de amară, un 
ucenic îi dădu lui Cristophe acest bileţel laconic. 

Chaudieu vrea să-şi vadă copilul! 

— Să intre! Strigă Cristophe. 

— O, sfântul meu martir! Spuse pastorul, îmbrăţişându-l 
pe avocat. [i-au trecut durerile? 

— Da, datorită lui Pare. 

— Datorită lui Dumnezeu care ţi-a dat puterea de a rezista 
torturii! Dar ce am aflat? Ai fost primit avocat, ai depus 
jurământul de credinţă, ai recunoscut prostituata, biserica 
catolică, apostolică şi romană! 

— Tatăl meu a vrut asta. 

— Dar nu trebuie noi oare să ne părăsim părinţii, copiii, 
soțiile, totul, pentru sfânta cauză a calvinismului, să 
îndurăm orice? Ah, Cristophe, Calvin, marele Calvin, întreg 
partidul, lumea, toţi contează pe curajul şi măreţia 
sufletului tău! Ne trebuie viaţa ta. 

Există ceva remarcabil în spiritul omului, şi anume că până 
şi cel mai devotat, tot devotându-se, îşi construieşte mereu 
un roman de speranţe în momentele cele mai periculoase. 


Astfel, când, pe apă, sub Pont-aux-Change, prinţul, soldatul 
şi pastorul îi ceruseră lui Cristophe să meargă să-i ducă 
reginei Catherine tratatul care, dacă era surprins, avea să-l 
coste viaţa, tânărul contase pe spiritul său, pe soarta, pe 
inteligenţa sa, şi se aruncase cu îndrăzneală între aceste 
două partide teribile, Casa de Guise şi Catherine, între care 
era cât pe-aci să fie zdrobit. În timpul torturii, el îşi spunea: 

— O să scap! Nu e decât durere! 

Dar la această cerere brutală: „Mori!”, adresată unui 
tânăr încă bolnav, de-abia scăpat de tortură şi care ţinea cu 
atât mai mult la viaţă, cu cât văzuse moartea atât de 
aproape, era imposibil să se abandoneze acestor iluzii. 

Aşadar, Cristophe răspunse liniştit: 

— Despre ce e vorba? 

— De a trage curajos cu pistolul aşa cum a făcut Stuart cu 
Minard. 

— Asupra cui? 

— A ducelui de Guise. 

— Un asasinat? 

— O răzbunare! Ai uitat de cei o sută de gentilomi 
masacrați pe acelaşi eşafod, la Amboise? Un copil, micul 
d'Aubigne, a zis văzând acest măcel: Au sfârtecat Franţa! 

— Trebuie să primeşti toate loviturile şi să nu dai niciuna 
înapoi, acesta este cuvântul Evangheliei, răspunse 
Cristophe. Dar dacă-i imiţi pe catolici, la ce bun să faci 
reforma Bisericii? 

— Oh, Cristophe, te-au făcut avocat şi tu cugeţi! Spuse 
Chaudieu. 

— Nicidecum, prietene, răspunse avocatul. Doar că prinții 
sunt prea ingraţi, iar dumneavoastră şi ai voştri veţi fi 
jucăriile Casei de Bourbon. 

— Oh, Cristophe, dacă l-ai fi auzit pe Calvin, ai fi ştiut că 
noi îi manevrăm ca pe mănuşi! Domnii de Bourbon sunt 
mănuşile, iar noi mâinile. 

— Citiţi! Spuse Cristophe arătându-i pastorului răspunsul 
lui Pibrac. 


LIA 


— Oh, fiule, eşti un ambițios, nu te mai poţi devota! Te 
plâng! 

Chaudieu ieşi rostind aceste cuvinte frumoase. La câteva 
zile după această scenă, Cristophe, familia Lallier şi familia 
Lecamus se adunaseră, în onoarea logodnei Babettei cu 
Cristophe, în vechea sală cafenie unde tânărul nu mai 
dormita, căci acum putea să urce scările şi începuse să se 
mişte fără cârje. Era ora nouă seara şi-l aşteptau cu toţii pe 
Ambroise Pare. Notarul familiei se afla în faţa unei mese 
pline cu contracte. Blănarul îşi vindea casa şi fondul de 
comerţ primului său comis, care plătea pe loc patruzeci de 
mii de livre, şi care-şi angaja casa pentru garantarea 
mărfurilor, din care dădea drept avans douăzeci de mii de 
livre. 

Lecamus achiziţiona pentru fiul său o casă magnifică din 
piatră, construită de Philibert de l!Orme, pe strada Saint- 
Pierre-aux-Boeufs, pe care i-o dădea drept dotă. Sindicul 
mai lua în plus două sute cincizeci de mii de livre din averea 
sa, iar Lallier dădea tot atât pentru cumpărarea unui 
frumos domeniu seniorial în Picardia, pentru care se 
ceruseră cinci sute de mii de livre. Pentru acest domeniu, ce 
aparţinea Coroanei, era nevoie de scrisori autentice, 
acordate de rege. Astfel, încheierea căsătoriei fusese 
amânată până la obţinerea acestei favori regale. 

Dacă burghezii din Paris obţinuseră dreptul de a 
achiziţiona domenii senioriale, înţelepciunea consiliului 
privat prevăzuse câteva restricţii cu privire la domeniile ce 
aparţineau de Coroană, iar domeniul la care Lecamus visa 
de mai bine de zece ani făcea parte din această excepţie. 
Ambroise se dăduse peste cap să aducă ordinul chiar în 
seara aceea. Bătrânul Lecamus se plimba dintr-o parte în 
alta, din sală la uşă, stăpânit de o nelinişte care demonstra 
cât de mare îi fusese ambiția. În sfârşit, Ambroise ajunse. 

— Bătrânul meu prieten, spuse chirurgul destul de speriat, 
privind cina, să-ţi vedem feţele de masă! Bine! Oh, puneţi 


lumânări de ceară. Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Puneţi tot ce aveţi 
mai frumos! 

— De ce, dar oare ce se va întâmpla? Întrebă preotul de 
Saint-Pierre-aux-Boeufs. 

— Regina-mamă şi tânărul rege vin să cineze cu 
dumneavoastră, răspunse chirurgul principal. Regina şi 
regele aşteaptă un bătrân consilier, a cărui funcţie îi va fi 
vândută lui Cristophe, şi pe domnul de Thou care a încheiat 
această afacere. Să nu aveţi aerul că aţi fost preveniţi, eu 
m-am strecurat aici de la Luvru. 

În acel moment, cele două familii se ridicară în picioare. 
Mama lui Cristophe şi mătuşa Babettei alergau de colo-colo 
ca nişte gospodine luate pe neaşteptate. În pofida confuziei 
pe care acest anunţ o pricinui familiei, pregătirile se făcură 
cu iuţeala unei minuni. Cristophe, uimit, surprins, copleşit 
de o asemenea favoare, amuţise şi privea toată scena ca şi 
cum nimic n-ar fi fost pentru el. 

— Regina şi regele la noi acasă! Spunea bătrâna mamă. 

— Regina! Repeta Babette. Ce să zic, ce să fac? 

După aproape o oră, totul fu schimbat: vechea sală era 
împodobită, iar masa, strălucea. Se auzi atunci, pe stradă, 
un tropot de cai. Lumina torţelor purtate de călăreţii din 
escortă îi făcu pe burghezii din cartier să se ivească la 
ferestre. Toată această zarvă fu de scurtă durată. Nu mai 
rămaseră sub pilaştrii decât regina-mamă, fiul ei, Carol al 
IX-lea, Carol de Gondi, numit mare maestru al garderobei şi 
preceptor al regelui, domnul de Thou, bătrânul consilier, 
secretarul de stat Pinard şi doi paji. 

— Oameni buni, spuse regina intrând, am venit, regele, fiul 
meu, şi cu mine, să semnăm contractul de căsătorie al fiului 
blănarului nostru, cu condiţia ca el să rămână catolic. 
Trebuie să fii catolic pentru a face parte din parlament, 
trebuie să fii catolic pentru a intra în posesia unui domeniu 
ce aparţine Coroanei, trebuie să fii catolic pentru a te aşeza 
la masa regelui, nu-i aşa, Pinard? Secretarul de stat apăru 
cu scrisorile autentice ale regelui. 


— Dacă aici nu suntem cu toţii catolici, spuse micul rege, 
Pinard va arunca totul în foc; deci, suntem cu toţii catolici? 
Continuă el aruncând priviri mândre întregii asistenţe. 

— Da, sire, răspunse Cristophe Lecamus, îndoindu-şi cu 
greutate genunchiul şi sărutând mâna pe care tânărul rege 
i-o întinse. 

Regina Catherine, care-i întinse şi ea mâna lui Cristophe, îl 
ridică brusc şi-l duse într-un colţ, la câţiva paşi distanţă, 
spunându-i: 

— Ei, asta-i, băiete! Fără şiretlicuri! Acum jucăm cu cărţile 
pe faţă! 

— Da, da, doamnă, continuă el, mişcat de răsplata 
extraordinară şi de onoarea pe care i-o făcea această 
regină recunoscătoare. 

— Ei bine, dragul meu Lecamus, fiul meu, regele, şi cu 
mine îţi permitem să tratezi despre funcţia domnului 
Groslay, consilier în parlament, pe care iată-l aici, spuse 
regina. Sper, tinere, că vei urma metodele înaintaşului 
dumitale. 

De Thou făcu un pas înainte şi spuse: 

— Răspund eu pentru el, doamnă. 

— Ei bine, faceţi hârtiile! Porunci Pinard. 

Având în vedere că regele, stăpânul nostru, ne face 
onoarea de a semna contractul fiicei mele, exclamă Lallier, 
plătesc întreaga sumă pentru domeniul seniorial. 

Doamnele pot să ia loc, spuse tânărul rege într-o manieră 
graţioasă. Ca dar de nuntă, îi ofer logodnicei, cu acordul 
mamei mele, cedarea drepturilor mele. 

Bătrânul Lecamus şi Lallier căzură în genunchi şi sărutară 
mâna tânărului rege. 

— Drace! Sire, ce de bani au burghezii ăştia! Îi şopti Gondi 
la ureche. 

Tânărul rege începu să râdă. 

— Acestea fiind rezolvate, spuse bătrânul Lecamus, 
permiteţi-mi să vi-l prezint pe succesorul meu, căruia v-aş 


ruga să-i acordaţi în continuare patenta regală de furnizor 
al casei dumneavoastră! 

— Să-l vedem! Zise regele. 

Lecamus îl puse pe succesorul său să înainteze, iar acesta 
deveni extrem de palid. 

— Dacă scumpa mea mamă îngăduie, ne vom aşeza cu toţii 
la masă, spuse tânărul rege. 

Bătrânul Lecamus avu intenţia de a-i oferi regelui un pocal 
de argint pe care-l obținuse de la Benvenuto Cellini, pe 
vremea şederii sale în Franţa, la palatul Nesle, şi care 
costase nici mai mult, nici mai puţin de două mii de scuzi. 

— Oh, mamă, priveşte, ce lucrătură frumoasă! Exclamă 
tânărul rege, apucând pocalul de picior. 

— Este de la Florenţa, răspunse Catherine. 

— Mă iertaţi, doamnă, spuse Lecamus, este făcut în Franţa 
de un florentin. Ce e din Florenţa ar aparţine reginei, dar 
ceea ce este făcut în Franţa aparţine regelui. 

— Accept, omule bun, zise Carol al IX-lea, şi de azi înainte 
acesta va fi pocalul meu. 

— Este destul de frumos lucrat, spuse regina cercetând 
această operă de artă, pentru a-l include între bijuteriile 
Coroanei. Ei bine, maestre Ambroise, continuă regina, 
şoptind la urechea chirurgului ei şi arătând spre Cristophe, 
l-ai îngrijit cum se cuvine? Va putea să meargă? 

— Va zbura, spuse chirurgul, zâmbind. 

Cina a fost veselă, regina o găsi drăguță pe Babette şi, ca o 
mare regină ce a fost mereu, i-a pus acesteia pe deget unul 
dintre diamantele ei pentru a compensa pierderea pocalului 
de argint. 

Regele Carol al IX-lea, care de atunci prinse poate prea 
mult gustul unor astfel de vizite la burghezii lui, cină cu 
mare poftă; apoi, la un cuvânt al noului său preceptor, care, 
ca să spunem aşa, era însărcinat să-l facă să uite virtuoasele 
instrucţiuni ale lui Cypierre, îi îndemnă pe primul 
preşedinte, pe bătrânul consilier demisionar, pe secretarul 


de stat, pe preot şi pe notar să bea atât de mult, încât 
regina ieşi imediat ce veselia i se păru prea zgomotoasă. 

În momentul în care aceasta se ridică, Cristophe, tatăl său 
şi cele două femeie luară câteva făclii şi o acompaniară 
până în pragul prăvăliei. 

Acolo, Cristophe îndrăzni să o tragă pe regină de mâneca 
ei largă şi să-i facă un semn cu înţeles. Catherine se opri, îi 
îngădui bătrânului Lecamus şi celor două femei se se 
retragă şi-i spuse lui Cristophe: 

— Ce-i? 

— Doamnă, dacă asta poate să vă ajute, spuse el şoptindu-i 
la ureche, să ştiţi că ducele de Guise este vânat de ucigași. 

— Eşti un supus loial, spuse Catherine zâmbind, iar eu n- 
am să te uit niciodată. 

Ea îi întinse mâna, atât de celebră prin frumseţea ei, dar 
scoţându-şi mănuşa, ceea ce putea trece drept o favoare; 
aşadar, Cristophe deveni pe deplin regalist sărutând 
această adorabilă mână. 

— Deci, mă vor scăpa de acest nenorocit, fără să-mi 
mânjesc eu mâinile! Gândi ea, în timp ce-şi punea din nou 
mânuşa. 

Se urcă apoi pe catârcă şi se întoarse la Luvru alături de 
cei doi paji ai ei. 

Cristophe rămase sobru, bând în continuare, în timp ce 
chipul auster al lui Ambroise îi reproşa recenta 
apostazie66. Totuşi evenimentele ce urmară îi dădură câştig 
de cauză sindicului. Cristophe n-ar fi scăpat, desigur, 
masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolomeu, dacă 
bogăţiile şi domeniul său ar fi atras atenţia asasinilor. 
Istoria a înregistrat soarta crudă a soţiei succesorului lui 
Lallier, o fiinţă frumoasă, al cărei trup gol rămase atârnat 
de păr de o grindă a unui pod timp de trei zile. Babette 
tremură de groază, gândindu-se că ea ar fi putut avea 
aceeaşi soartă, în cazul în care Cristophe ar fi rămas 
calvinist, căci acesta fu numele dat reformaţilor. Ambiţia lui 
Calvin fu satisfăcută, dar abia după moartea lui. 


Aceasta a fost originea celebrei case parlamentare a 
familiei Lecamus. Tallemant de Reaux a comis o eroare 
atunci când i-a crezut veniţi din Picardia. Familia Lecamus a 
avut interes, mai târziu, să-şi dateze apariţia odată cu 
achiziţionarea principalului lor domeniu, situat în acest 
ţinut. Fiul lui Cristophe, care îi succedă sub Ludovic al XIII- 
lea, fu tatăl acestui bogat preşedinte care, sub Ludovic al 
XIV-lea, construi măreţul palat care-şi disputa, cu palatul lui 
Lambert, admiraţia parizienilor şi a străinilor; dar care 
este, cu siguranţă, unul dintre cele mai frumoase 
monumente din Paris. Palatul Lecamus există încă pe strada 
Thorigny, deşi, la începutul Revoluţiei, a fost jefuit ca 
aparţinând domnului de Juigne, arhiepiscop al Parisului. 
Toate picturile au fost atunci şterse; şi toţi cei care s-au 
servit de acest monument l-au ruinat şi mai mult. Acest 
palat, construit pe locul vechii locuinţe din strada Pelleterie, 
este o dovadă a frumoaselor rezultate pe care le obținea, 
odinioară, spiritul de familie. Este permis să te îndoieşti că 
individualismul modern, născut din partajul egal al 
succesiunilor, mai ridică astfel de monumente. 

Partea a doua. 

Mărturisirea fraţilor Ruggieri. 

Între orele unsprezece şi miezul nopţii, pe la sfârşitul lunii 
octombrie 1573, doi italieni din Florenţa, doi fraţi, Albert de 
Gondi, mareşal al Franţei, şi Carol de Gondi la Tour, mare 
maestru al garderobei regelui Carol al IX-lea, şedeau pe 
acoperişul unei case situate în strada Saint-Honore, pe 
marginea unei streşini. Streaşină este acel canal de piatră 
care, în vremurile acelea, se afla în partea de jos a 
acoperişurilor ca să adune apa, fiind găurită, din loc în loc, 
prin lungi burlane, tăiate în forma unor animale fantastice, 
cu boturile căscate. În ciuda zelului cu care generaţia 
actuală doboară vechile case, existau la Paris multe astfel 
de rigole ieşite în afară, până când, în ultima vreme, 
ordonanța poliţiei cu privire la burlanele de scurgere le-a 
făcut să dispară. Totuşi, mai rămân câteva streşini sculptate 


care se pot observa mai ales în inima cartierului Saint- 
Antoine, unde chiriile mici n-au permis construirea de etaje. 

Trebuie să pară ciudat ca două personaje învestite cu 
funcţii atât de măreţe să se preocupe cu astfel de 
îndeletniciri pisiceşti; dar pentru cine scotoceşte comorile 
istorice ale acelei vremi, în care interesele se încrucişează 
atât de diferit în jurul tronului, încât putem compara 
politica internă a Franţei cu un ghem de aţă încurcată, 
aceşti doi florentini jucau rolul unor adevărate pisici foarte 
la locul lor pe streaşină. Devotamentul lor faţă de persoana 
reginei-mame Catherine de Medicis, care-i postase la 
Curtea Franţei, îi silea să nu dea îndărăt din calea niciuneia 
dintre consecinţele intruziunii lor. Dar pentru a explica cum 
şi de ce şedeau astfel căţăraţi cei doi curteni, trebuie să ne 
întoarcem cu gândul la o scenă care tocmai se petrecuse, la 
doi paşi de acest loc, la Luvru, într-o frumoasă sală cafenie, 
poate singura ce ne-a mai rămas din apartamentele lui 
Henric al II-lea şi în care curtenii, după cină, le făceau curte 
celor două regine şi regelui. 

În acea epocă, burghezii şi marii seniori cinau, unii la ora 
şase, iar ceilalţi la şapte; doar rafinaţii luau cina între orele 
opt şi nouă. Această masă era dineul de astăzi. Unele 
persoane cred în mod eronat că eticheta a fost inventată de 
către Ludovic al XIV-lea, dar aceasta s-a născut în Franţa 
datorită Catherinei de Medicis, care a creat-o atât de 
severă, încât conetabilul Anne de Montmorency a obţinut cu 
mare greutate permisiunea de a intra călare în curtea 
Luvrului decât şi-a obţinut sabia; ba, mai mult, această 
distincţie nemaipomenită nu i-a fost acordată decât datorită 
vârstei sale înaintate. Puțin mai liberă sub primii doi regi ai 
Casei de Bourbon, eticheta a luat o formă orientală sub 
marele rege, căci ea a venit de la imperiul din 
Constantinopole, care o deţinea din Persia. 

În 1573, nu numai că puţine persoane aveau dreptul să 
vină cu oamenii şi cu torţele în curtea Luvrului, după cum 
sub Ludovic al XIV-lea numai ducii şi pairii intrau în 


caleaşca sub peristil67, dar până şi funcţiile care dădeau 
dreptul de a intra după cină în apartamentele regale se 
numărau pe degete. Mareşalul de Retz, aflat atunci la 
pândă pe streaşină lui, îi oferi într-o zi o mie de scuzi, din 
acea vreme, uşierului de la cabinet ca să poată vorbi cu 
Henric al III-lea, într-un moment când el nu avea dreptul s- 
o facă. Ce zâmbete poate schiţa la un adevărat istoric 
înfăţişarea curţii castelului de la Blois, de exemplu, unde 
pictorii arată un gentilom călare! Aşadar, la ora aceea, nu 
se aflau la Luvru decât cele mai de vază persoane din regat. 
Regina Elisabeta de Austria şi soacra ei, Catherine de 
Mâdicis, erau aşezate în colţul stâng al şemineului. În 
celălalt colţ, regele, cufundat în fotoliul său, afişa o apatie 
pricinuită de digestie, căci tocmai mâncase ca un prinţ ce se 
întoarce de la vânătoare. Poate că-şi dorea doar să fie scutit 
să vorbească în prezenţa atâtor oameni care-i spionau 
gândurile. 

Curtenii stăteau în picioare şi cu capul descoperit în 
fundul sălii. Unii dintre ei şuşoteau, iar ceilalţi îl cercetau pe 
rege, aşteptând de la el o privire sau o vorbă. Chemat de 
regina-mamă, acesta vorbi câteva clipe cu ea. Câte unul 
îndrăznea să-i spună o vorbă lui Carol al IX-lea, care 
răspundea scurt sau făceau doar un semn din cap. Un 
senior german, contele de Solern, stătea în picioare, într-un 
colţ al şemineului, lângă nepoata lui Carol Quintul, pe care 
acesta o însoţise în Franţa. În apropierea acestei tinere 
regine, şedea, pe un taburet, doamna ei de onoare, contesa 
de Fiesque, o Strozzi, rudă de-a Catherinei. Frumoasa 
doamnă de Sauves, o descendentă a lui Jacques Coeur, rând 
pe rând metresă a regelui Navarrei, a regelui Poloniei şi a 
ducelui d'Alenqon, fusese invitată să supeze; dar ea stătea 
în picioare, deoarece soţul ei nu era decât secretar de stat. 

În spatele acestor două doamne, cei doi fraţi Gondi 
vorbeau cu ele. Ei erau singurii care râdeau la această 
adunare posomorâtă. Unul dintre cei doi Gondi, devenit 
duce de Retz şi gentilom de cameră, de când obținuse 


bastonul de mareşal fără să fi comandat vreodată o armată, 
fusese însărcinat să o susţină pe regină la Spire68. Această 
favoare indică în mod clar că acesta, ca şi fratele său, 
aparţinea numărului redus al celor cărora cete două regine 
şi regele le permiteau anumite familiarităţi. În partea 
regelui, se remarcau, în primul rând, mareşalul de 
Tavannes, venit la Curte pentru afaceri, Neufville de 
Villeroy, unul dintre cei mai abili negociatori ai acelei vremi 
şi cu care începea norocul acestei case, domnii de Birague 
şi de Chiverny, unul omul reginei-mame şi celălalt, cancelar 
d'Anjou şi al Poloniei care, cunoscând predilecţia 
Catherinei, se alipise de Henric al III-lea, acest frate pe 
care Carol al IX-lea îl privea ca pe duşmanul său; urma apoi 
Strozzi, vărul reginei-mame; în sfârşit, câţiva seniori printre 
care se remarcau bătrânul cardinal de Lorena şi nepotul 
său, tânărul duce de Guise, amândoi ţinuţi la distanţă de 
Catherine şi de rege. Aceşti doi şefi ai Sfintei Uniuni, mai 
târziu Liga, fondată de câţiva ani de acord cu Spania, afişau 
supunerea acelor servitori care aşteaptă prilejul să devină 
stăpâni: Catherine şi Carol al IX-lea îşi observau unul altuia 
atitudinea cu deosebită atenţie. 

În această curte, la fel de întunecată ca şi sala în care se 
afla, fiecare îşi avea propriile motive ca să fie trist sau 
visător. Tânăra regină era pradă chinurilor geloziei şi le 
ascundea atât de prost, prefăcându-se că-i zâmbeşte soţului 
ei, pe care, ca o femeie cucernică şi adorabilă ce era, îl 
iubea cu pasiune. Marie 'Touchet, singura metresă a lui 
Carol al IX-lea şi căreia el i-a fost credincios în mod 
cavaleresc, se întorsese de mai bine de o lună de la castelul 
Fayet, în Dauphine, unde se dusese să nască. Ea îi aducea 
lui Carol al IX-lea singurul fiu pe care l-a avut, Carol de 
Valois, mai întâi conte d'Auvergne, apoi duce d'Angouleme. 
În afară de durerea de a-şi vedea rivala dându-i regelui un 
fiu, în timp ce ea nu-i dăduse decât o fată, biata regină 
simţea umilinţele unei abandonări subite. În timpul absenței 
metresei sale, regele se apropiase de soţia lui, cu o pornire 


pe care istoria a menţionat-o drept una dintre cauzele 
morţii sale. Întoarcerea Măriei Touchet îi demonstra, 
aşadar, pioasei austriece ce rol neînsemnat jucase inima în 
dragostea soţului ei. Aceasta nu era singura decepţie pe 
care tânăra regină o încerca în această împrejurare; până 
atunci, Catherine de Medicis i se păruse prietena ei; dar 
acum, soacra ei, din motive politice, favorizase această 
trădare, preferând s-o servească pe metresă decât pe soţia 
regelui. Şi iată de ce. 

Când Carol al IX-lea îşi mărturisi pasiunea pentru Marie 
Touchet, Catherine se arătă favorabilă acestei tinere fete 
din motive izvorâte din interesul ei de a domina. Marie 
Touchet, prezentată de foarte tânără la Curte, ajunse acolo 
la vârsta la care sentimentele frumoase sunt în floare: ea îl 
adora pe rege pentru el însuşi. Îngrozită de prăpastia în 
care ambiția o aruncase pe ducesa de Valentinois, mai 
cunoscută sub numele de Diane de Poitiers, ei i-a fost fără 
îndoială frică de regina Catherine, şi preferă fericirea în 
locul strălucirii. Poate s-a gândit că doi amanți atât de 
tineri, cum erau ea şi regele, n-ar putea să lupte împotriva 
reginei-mame. De altfel, Marie, unica fiică a lui Jean 
Touchet, senior de Beauvais şi du Quillard, consilier al 
regelui şi locotenent la judecătoria din Orleans, situată 
între burghezie şi nobilimea de rând, nu era nici pe deplin 
nobilă, nici pe deplin burgheză, şi părea să ignore scopurile 
ambiţiei înnăscute a unor Pisseleu, a unor Saint-Vallier, feţe 
ilustre care luptau pentru casele lor cu armele secrete ale 
dragostei. Marie Touchet, singură şi fără familie, o scutea 
pe Catherine de Medicis să găsească în metresa fiului ei o 
fată de familie bună, care ar fi apărut ca rivală a ei. Jean 
Touchet, unul dintre spiritele alese ale vremii, căruia câţiva 
poeţi i-au dedicat versuri, n-a vrut să aibă nici o funcţie la 
Curte. Marie, o tânără fără anturaj, la fel de spirituală şi de 
educată pe cât era de simplă şi de naivă, ale cărei dorinţe 
trebuiau să fie inofensive pentru puterea regală, i-a 


convenit mult reginei-mame, care i-a dovedit cea mai mare 
afecţiune. 

Într-adevăr, Catherine a poruncit să fie recunoscut de 
către parlament fiul pe care Marie 'Touchet tocmai îl 
născuse în luna aprilie şi permise să i se dea numele de 
conte d'Auvergne, anunţându-l pe Carol al IX-lea că-i va 
lăsa acestuia prin testament bunurile ei: comitatele 
Auvergne şi Lauraguais. Mai târziu, Marguerite, mai întâi 
regină a Navarrei, contestă această donaţie în momentul în 
care devenise regină a Franţei, iar parlamentul o anulă; 
însă şi mai târziu, Ludovic al XIII-lea, cuprins de respect 
faţă de sângele membrilor familiei de Valois, îl despăgubi pe 
contele d'Auvergne cu ducatul Angouleme. Catherine îi şi 
oferise cadou Măriei Touchet, care nu ceruse nimic, 
domeniul seniorial de la Belleville, un pământ fără titlu, în 
vecinătatea domeniului Vincennes, unde metresa se ducea 
când, după vânătoare, regele se culca la castel. Carol al IX- 
lea îşi petrecu în această fortăreață întunecată cea mare 
parte din ultimele sale zile şi, după părerea anumitor 
autori, a sfârşit acolo aşa cum a sfârşit şi Ludovic al XII-lea. 

Deşi era foarte firesc pentru un amant atât de îndrăgostit 
să-i ofere cu dărnicie unei femei idolatrizate noi dovezi de 
dragoste, atunci când trebuia să ispăşească infidelităţi 
legitime, Catherine, după ce-şi împinse fiul în patul reginei, 
pleda cauza Măriei Touchet, aşa cum ştiu să pledeze 
femeile, şi-l zvârli din nou pe rege în braţele metresei lui. 
Tot ce-l preocupa pe Carol al IX-lea, în afară de politică, îi 
convenea Catherinei; de altfel, bunele intenţii pe care le 
manifesta ea faţă de acest copil îl păcăliră un moment pe 
Carol al IX-lea, care începea să vadă în ea un duşman de 
temut. Motivele care o făceau pe Catherine de Medicis să se 
amestece în această afacere scăpau, aşadar, privirii donei 
Isabel, care, după Brant6me, era una dintre cele mai 
blânde regine care au domnit vreodată şi care n-a pricinuit 
niciodată vreun rău sau vreo neplăcere cuiva, citindu-şi 
până şi rugăciunile în taină. Dar această prinţesă 


nevinovată începea să întrevadă prăpăstiile care se căscau 
în jurul tronului, o descoperire cumplită ce putea chiar să-i 
provoace amețeli; probabil că a şi simţit una foarte 
puternică, dacă a putut să-i răspundă uneia dintre 
domnişoarele ei de onoare care îi spunea la moartea regelui 
că dacă ar fi avut un băiat, ea ar fi fost regină-mamă şi 
regentă: „Ah! Lăudat fie Dumnezeu că nu mi-a dat un băiat. 
Ce s-ar fi întâmplat? Bietul copil ar fi fost jupuit, cum au 
vrut să-i facă soţului meu, regele, şi eu aş fi fost cauza 
acestui fapt. Lui Dumnezeu i-a fost milă de stat, şi a făcut 
totul aşa cum trebuia.” Această prinţesă, căreia Brantome 
crede că i-a făcut portretul zicând că avea tenul la fel de 
frumos şi de gingaş ca al doamnelor de la Curtea ei, 
trăsături foarte plăcute, o talie foarte frumoasă, deşi era 
mijlocie de statură, era, din nefericire, foarte neînsemnată 
la Curte; dar starea regelui, îngăduindu-i să se lase în voia 
durerii sale, şi atitudinea ei accentuau culoarea sumbră a 
tabloului pe care o tânără regină, lovită nu atât de crud ca 
ea, l-ar fi putut însenina. 

Pioasa Elisabeta simţea în acel moment că toate calităţile 
care alcătuiesc strălucirea femeilor de condiţie obişnuită 
pot să-i fie fatale unei suverane. O prinţesă preocupată de 
orice altceva în afară de rugăciunile ei din timpul nopţii i-ar 
fi putut fi de un real ajutor lui Carol al IX-lea, care n-a găsit 
sprijin nici în soţia şi nici în metresa lui. În ce o priveşte pe 
regina-mamă, aceasta era preocupată de rege, care, în 
timpul cinei, dăduse dovadă de o foarte bună dispoziţie, pe 
care Catherine o luă drept prefăcătorie, şi prin care aceasta 
credea că regele ascunde vreo hotărâre luată împotriva ei. 
Această veselie subită contrasta prea puternic cu acea 
seriozitate pe care o afişase iniţial şi pe care cu greu o 
ascunsese printr-o asiduă participare la vânătoare şi printr- 
o muncă de maniac în atelierul unde-i plăcea să cizeleze 
fierul, pentru ca regina să poată fi păcălită. Fără să 
ghicească ce om de stat se pretase la aceste negocieri şi la 
aceste pregătiri, căci Carol al IX-lea îi depista pe spionii 


mamei sale, Catherine nu se îndoia că se pune ceva la cale 
împotriva ei. Prezenţa neaşteptată a lui Tavannes, sosit în 
acelaşi timp cu Strozzi, pe care îl chemase ea, îi dădea mult 
de gândit. Prin forţa combinațiilor sale, Catherine era mai 
presus de orice împrejurare; dar ea nu putea face nimic 
împotriva unei violenţe subite. Având în vedere faptul că 
mulţi nu iau în calcul starea în care se aflau pe atunci 
treburile atât de complicate de diferitele partide care 
agitau Franţa şi ai căror şefi aveau interese deosebite, este 
necesar să zugrăvim, în câteva cuvinte, criza primejdioasă 
în care intrase regina-mamă. A o înfăţişa aici pe Catherine 
de Medicis într-o lumină nouă ar însemna, de altfel, a 
pătrunde până în miezul acestei istorii. 

Două cuvinte explică această femeie atât de dificil de 
studiat şi a cărei influenţă a lăsat urme atât de puternice în 
Franţa. Aceste două cuvinte sunt Dominaţie şi Astrologie. 
Ambiţioasă în mod exclusiv, Catherine de Medicis n-a avut 
altă patimă decât pe cea a puterii. Superstiţioasă şi 
fatalistă, cum au fost atâţia oameni superiori, ea n-a crezut 
cu sinceritate decât în ştiinţele oculte. Fără această dublă 
obsesie, ea va rămâne întotdeauna o neînţeleasă. Dând 
întâietate credinţei sale în astrologia judiciară, lumina va 
cădea asupra celor două personaje filosofice ale acestui 
studiu. 

Exista un bărbat la care Catherine ţinea mai mult decât la 
copiii ei; acest bărbat era Cosimo Ruggieri; ea îl găzduia în 
palatul de la Soissons; făcuse din el consilierul ei suprem, 
însărcinat să-i spună dacă astrele ratificau sfaturile şi 
bunul-simţ ale consilierilor ei obişnuiţi. Antecedente bizare 
justificau autoritatea pe care Ruggieri o avusese asupra 
stăpânei sale până în ultimul moment. Unul dintre cei mai 
învăţaţi oameni din secolul al XVI-lea a fost, cu siguranţă, 
medicul lui Lorenzo de Medici, duce de Urbino, tatăl 
Catherinei. Acest medic a fost numit Ruggiero cel Bătrân, 
pentru a-l deosebi de cei doi fii ai lui, de Lorenzo Ruggiero, 
numit Cel Mare de către autorii cabalistici, şi de Cosimo 


Ruggiero, astrologul Catherinei, numit tot Roger de mai 
mulţi istorici francezi. Obişnuinţa a prevalat să fie numiţi 
Ruggieri, aşa cum şi Catherine era numită Medicis în loc de 
Medici. Ruggiero cel Bătrân era, aşadar, atât de respectat 
în familia de Medici, încât cei doi duci, Cosimo şi Lorenzo, 
au fost naşii celor doi copii ai lui. 

El a alcătuit, în acord cu faimosul matematician Bazile, 
horoscopul naşterii Catherinei, în calitatea lui de 
matematician, astrolog şi medic al Casei de Medici, trei 
calităţi ce se confundau adesea. 

În această epocă, ştiinţele oculte se cultivau cu o ardoare 
ce poate să surprindă spiritele neîncrezătoare din secolul 
nostru atât de suveran analist; poate vor vedea în miezul 
acestei schiţe istorice germenul ştiinţelor pozitive, apărute 
în secolul al XIX-lea, dar lipsite de lirica măreaţă care i-a 
atins pe cercetătorii îndrăzneţi ai secolului al XVI-lea şi 
care, în loc să facă industrie, au fertilizat arta şi gândirea. 

Protecţia universală acordată acestor ştiinţe de către 
suveranii acelor vremuri, era, dealtfel, justificată de 
creaţiile admirabile ale inventatorilor care porneau de la 
căutarea Pietrei Filosofale şi ajungeau să obţină rezultate 
extraordinare. În horoscopul naşterii pe care l-au alcătuit 
Bazile şi Ruggieri cel Bătrân, principalele evenimente din 
viaţa Catherinei de Medicis au fost prezise cu o exactitate 
nemaipomenită pentru cei care neagă ştiinţele oculte. Acest 
horoscop anunţa nenorocirile care, în timpul asediului 
Florenței, au semnalat începutul vieţii ei, căsătoria cu fiul 
Franţei, urcarea neaşteptată a acestuia pe tron, naşterea 
copiilor ei, şi chiar numărul acestora. Trei dintre fiii ei 
aveau să fie regi, fiecare la rândul său, două fete aveau să 
fie regine, şi toţi aveau să moară fără să lase urmaşi. 
Horoscopul a fost atât de bine realizat încât mulţi istorici l- 
au crezut făcut după moartea reginei. Toată lumea ştie că 
Nostradamus avea la castelul de la Chaumont, unde 
Catherine a mers cu prilejul conspirației cu La Renaudie, o 
femeie care avea darul de a citi în viitor. Sub domnia lui 


Francisc al II-lea, Nostradamus şi prietena acestuia i-au 
confirmat reginei horoscopul. Această femeie, înzestrată 
fără îndoială cu o a doua pereche de ochi, şi care aparţinea 
marii şcoli de căutători neobosiţi ai Pietrei Filosofale, dar a 
cărei viaţă secretă a scăpat istoriei, a afirmat că ultimul 
copil încoronat va muri asasinat. După ce o aşezase pe 
regină în faţa unei oglinzi magice în care se reflecta o 
vârtelniţă, vrăjitoarea îi imprimă depanatoarei o mişcare de 
rotaţie şi regina adună numărul de ture pe care le făcea 
aceasta. Fiecare tur însemna pentru fiecare copil câte un 
an de domnie. Henric al IV-lea pus pe vârtelniţă făcu 
douăzeci şi două de ture. Această femeie (pe care unii 
autori o transformaseră în bărbat) îi spuse reginei 
înspăimântate că Henric de Bourbon va fi rege al Franţei şi 
că va domni tot acest timp. 

Din acel moment, Catherine nutri pentru acesta o ură de 
moarte aflând că el va fi succesorul ultimului Valois 
asasinat. Curioasă să cunoască de ce fel de moarte va avea 
ea parte, i s-a spus să stea departe de Saint-Germain. Din 
acea zi, gândindu-se că va fi închisă sau violentată în 
castelul de la Saint-Germain, nu mai puse piciorul acolo 
deşi castelul era infinit mai potrivit planurilor ei, mai ales 
datorită vecinătăţii cu Parisul, decât toate celelalte în care 
se refugiase alături de rege în timpul momentelor de 
răscoală. După ce căzu bolnavă, la câteva zile după 
asasinarea ducelui de Guise la adunarea Stărilor de la Blois, 
ea ceru să i se spună numele preotului care-i veni la 
căpătâi; acesta se numea Saint-Germain. Auzind una ca 
asta, regina a strigat: „Sunt moartă!”. Muri chiar a doua zi, 
împlinind de altfel numărul de ani pe care i-l prevestiseră 
toate horoscoapele. Această scenă, cunoscută de cardinalul 
de Lorena care o trată drept vrăjitorie, se petrecea chiar 
azi. Francisc al II-lea nu domnise decât conform celor două 
ture de vârtelniţă, iar Carol al IX-lea împlinea în acel 
moment ultimul său tur. Dacă regina Catherine i-a spus 
fiului ei Henric, pe când acesta se pregătea să plece spre 


Polonia, aceste cuvinte bizare: „Ie vei întoarce curând!”, 
trebuie să le atribuim credinţei sale în ştiinţele oculte, şi nu 
planului de a-l otrăvi pe Carol al IX-lea. Marguerite de 
Franţa era regina Navarrei, Elisabeta era regina Spaniei, 
ducele d'Anjou era regele Poloniei. 

Multe alte împrejurări au contribuit la credinţa Catherinei 
în ştiinţele oculte. În ajunul turnirului în care Henric al II- 
lea a fost rănit mortal, Catherine a visat această lovitură 
fatală. Consiliul ei de astrologie judiciară, alcătuit din 
Nostradamus şi cei doi Ruggieri, îi prezise moartea regelui. 
Istoria a înregistrat insistenţele Catherinei faţă de Henric al 
II-lea de a nu se prezenta la turnir. Previziunea şi visul se 
realizară. Memoriile din acele vremuri amintesc de un alt 
eveniment nu mai puţin bizar. Solul care anunţa victoria lui 
Moncontour ajunse noaptea, după ce se grăbise atât de 
tare, încât ucise trei cai din pricina oboselii. Regina-mamă 
fu trezită din somn, iar ea spuse: „Ştiam deja!” într-adevăr, 
în ajun, spune BrantOme, ea povestise despre triumful fiului 
ei şi câteva împrejurări din toiul luptei. Astrologul Casei de 
Bourbon declară că fiul lui Antoine de Bourbon va fi rege al 
Franţei. Această prezicere s-a împlinit conform 
horoscopului. Orice s-a zice, dacă majoritatea oamenilor de 
seamă ai acelei vremi credeau în vasta ştiinţă numită 
Magism de către maeştrii astrologiei judiciare, şi Vrăjitorie 
de către popor, o îmbrăţişa din pricina succesului acestor 
horoscoape. 

Pentru Cosimo Ruggieri, matematicianul, astronomul, 
astrologul, vrăjitorul ei, dacă vreţi, Catherine a pus să se 
ridice coloana rezemată de Hala Grâului, singura rămăşiţă 
care mai dăinuie din palatul de la Soissons. Cosimo Rugierri 
poseda, ca şi duhovnicii, o influenţă misterioasă cu care se 
mulțumea şi el, ca şi ei. De altfel, el nutrea un gând 
ambițios, superior ambiţiei vulgare. Acest bărbat, pe care 
romancierii sau dramaturgii îl zugrăvesc ca pe un şarlatan, 
poseda bogata mănăstire de la Saint-Mah6, în Bretania de 
Jos, şi refuzase înalte demnități ecleziastice; aurul, pe care 


pasiunile superstiţioase ale acelei epoci i-l aduceau din 
belşug, îi ajungea activităţii lui secrete, şi mâna reginei, 
întinsă deasupra capului său, îl păzea de orice primejdii 
până şi de cel mai mic fir de păr. 

În ceea ce priveşte setea de dominare care o devora pe 
Catherine, generată de pofta înnăscută de a răspândi gloria 
şi puterea Casei de Medici, această dispoziţie instinctivă era 
atât de bine cunoscută, acest geniu politic se trădase în 
atâtea situaţii, încât Henric al II-lea îi spuse conetabilului de 
Montmorency, pe care ea îl trimise înainte ca să-l spioneze 
pe soţul ei: „Dumneata n-o cunoşti pe femeia asta; este cea 
mai mare încurcă-lume de pe pământul ăsta; poate să-i facă 
şi pe sfinţi să se lupte în ceruri, totul va fi pierdut în ziua în 
care ea va ajunge la putere”. Fidel credinţei sale, acest 
prinţ o preocupă până la moarte pe soţia sa cu grijile 
maternale, care deşi ameninţată de sterilitate, dădu Casei 
de Valois şase copii. Aşadar, dorinţa Catherinei de a cuceri 
puterea fu atât de mare, încât pentru a pune mâna pe ea, s- 
a aliat cu prinții de Guise, duşmanii tronului; în sfârşit, 
pentru ca să păstreze în mâinile ei frâiele statului, ea s-a 
folosit de toate mijloacele, sacrificându-şi prietenii şi chiar 
propriii copii. Această femeie, despre care unul dintre 
duşmanii ei a zis la moartea ei: Nu a murit o regină, ci 
însăşi regalitatea, nu a putut să trăiască decât prin intrigile 
guvernării, aşa cum un jucător nu trăieşte decât prin 
emoţiile jocului. 

Deşi italiancă, şi aparţinând voluptuoasei familii de Medici, 
calviniştii, care au calomniat-o atâta, nu i-au descoperit nici 
un amant. Admiratoare a maximei: Dezbină ca să 
stăpâneşti! Ea învățase, de la doisprezece ani, să opună în 
mod constant o forţă altei forţe. 

De îndată ce luă în mână frâiele domniei, ea se văzu 
obligată să întreţină discordia între cele două case rivale 
pentru a le neutraliza forţele şi pentru a-şi salva coroana. 
Acest sistem necesar a justificat predicția lui Henric al II- 
lea. Catherine a inventat acest joc de balanţă politică, imitat 


de atunci de toţi prinții care s-au aflat într-o situaţie 
asemănătoare, opunându-i rând pe rând, pe calvinişti 
prinților de Guise, şi pe prinții de Guise calviniştilor. După 
ce opusese cele două religii una alteia, în inima naţiunii, 
Catherine i-l opuse lui Carol al IX-lea pe ducele d'Anjou. 
După ce opusese lucrurile, ea îi opuse pe oameni, păstrând 
iţele tuturor intereselor lor în mâinile ei. Dar un astfel de 
joc cumplit, care pretinde capul unui Ludovic al XI-lea sau 
al unui Ludovic al XVIII-lea, atrage în mod inevitabil ura 
tuturor partidelor, şi eşti condamnat să câştigi întotdeauna, 
căci o singură bătălie pierdută îţi transformă toate 
interesele în duşmănii; dacă totuşi continui să câştigi, 
ajungi în cele din urmă să nu mai găseşti jucători. Cea mai 
mare parte a domniei lui Carol al IX-lea a fost triumful 
politicii domestice a acestei femei. Câtă abilitate a folosit ea 
pentru a i se încredința ducelui d'Anjou comanda armatelor, 
sub domnia unui rege tânăr, brav, însetat de glorie, capabil, 
generos, şi în prezenţa conetabilului Anne de 
Montmorency! 

Ducele d'Anjou a avut, în ochii oamenilor politici din 
Europa, onoarea Nopţii Sfântului Bartolomeu, în timp ce lui 
Carol al IX-lea i-a revenit tot ce a fost mai odios. După ce îi 
inspirase regelui o gelozie prefăcută şi secretă împotriva 
propriului frate, ea s-a servit de această patimă pentru a 
folosi în intrigile unei rivalități frăţeşti marile calităţi ale lui 
Carol al IX-lea. Cypierre, primul guvernator, şi Amyot, 
preceptorul lui Carol al IX-lea, făcuseră din elevul lor un om 
atât de măreț, pregătindu-i o domnie atât de frumoasă, 
încât mama lui începu să-l urască din prima zi, temându-se 
să nu-şi piardă puterea, pe care o cucerise atât de greu. 
Luând în considerare aceste date, majoritatea istoricilor au 
crezut într-o oarecare predilecție a reginei-mamă faţă de 
Henric al III-lea; dar purtarea pe care Catherine o avea în 
acest moment dovedeşte o deplină insensibilitate a inimii 
faţă de copiii ei. Mergând să domnească în Polonia, ducele 
d'Anjou o priva de instrumentul de care ea avea nevoie 


pentru a-l ţine în frâu pe Carol al IX-lea, prin aceste intrigi 
domestice care până atunci îi neutralizaseră energia, 
oferindu-i un obiect sentimentelor lui extreme. Catherine 
născoci atunci conspirația lui la Mole şi a lui Coconnas, la 
care era părtaş şi ducele d'Alencon, care, odată devenit 
duce d'Anjou, prin urcarea pe tron a fratelui său, se preta 
cu mare plăcere la planurile mamei sale, dând dovadă de o 
ambiţie extraordinară, încurajată şi de sora lui, Marguerite, 
regina Navarrei. Această conspirație, ajunsă atunci la 
punctul pe care-l dorea Catherine, avea drept scop să-i 
aşeze pe tânărul duce şi pe cumnatul său, regele Navarrei, 
în fruntea calviniştitor, să pună mâna pe Carol al IX-lea şi 
să-l ţină prizonier pe acest rege fără moştenitor, care ar 
lăsa, în felul acesta, coroana în mâinile ducelui, a cărui 
intenţie era să pună bazele calvinismului în Franţa. Calvin 
obținuse cu câteva zile înaintea morţii sale recompensa la 
care râvnise atât de mult, şi anume, în cinstea lui, Reforma 
luase numele de Calvinism. Dacă de Laboureur şi cei mai 
judicioşi autori n-ar fi dovedit deja că la Mole şi Coconnas, 
arestaţi la cincizeci de zile după noaptea în care începe 
această povestire şi decapitaţi în luna aprilie următoare, au 
fost victimele politicii reginei-mame, ar fi suficient pentru a 
ne face să gândim că ea manevrase în secret acţiunea lor, 
începând cu participarea lui Cosimo Ruggieri la această 
afacere. Acest bărbat, împotriva căruia regele nutrea 
bănuieli şi o ură ale căror motive vor fi explicate aici, a fost 
implicat în proces. El recunoscu imediat că i-ar fi dat lui la 
Mole o figurină ce-l înfăţişa pe rege, cu două ace înfipte în 
inimă. Acest mod de a face vrăji constituia, în acea epocă, o 
crimă pedepsită cu moartea. Justiţia de atunci socotea, şi pe 
bună dreptate, că un gând căruia i se dădea trup era o 
crimă de lezmaiestate. 

Carol al IX-lea ceru moartea florentinului; Catherine, mai 
puternică, obţinu din partea parlamentului, prin consilierul 
Lecamus, ca astrologul ei să fie condamnat doar la galere. 
Odată regele mort, Cosimo Ruggieri fu grațiat printr-o 


ordonanţă a lui Henric al III-lea, care îi dădu înapoi averea 
şi permisiunea de a fi primit la Curte. 

Catherine îl lovise până atunci de atâtea ori în inimă pe fiul 
ei, încât, în acel moment, el era nerăbdător să scuture jugul 
mamei lui. Odată cu absenţa Măriei Touchet, Carol al IX-lea, 
lipsit de ocupaţie, începu să fie atent la tot ce se petrecea în 
jurul lui. Cu multă abilitate, le întinse curse oamenilor de 
care se credea sigur pentru a le pune la încercare 
fidelitatea. El supraveghe demersurile mamei sale şi i le 
ascunse pe ale lui, servindu-se, ca s-o înşele, de toate 
defectele pe care i le dăduse ea. 

Devorat de dorinţa de a şterge groaza pricinuită în Franţa 
de Noaptea Sfântului Bartolomeu, el se preocupă în mod 
activ de treburile statului prezida consiliul şi încercă să 
pună mâna pe frâiele guvernării, prin acte cântărite cu 
mare abilitate. Deşi regina încercase să combată dispoziţiile 
fiului ei, folosind toate mijloacele de influenţă pe care i le 
dădeau asupra spiritului lui autoritatea ei maternă şi 
obiceiul de a-l domina, panta neîncrederii este atât de 
rapidă, încât, încă de la prima săritură, fiul ei merse prea 
departe ca să se mai poată întoarce. În ziua în care 
cuvintele rostite de mama lui regelui Poloniei i-au fost aduse 
la cunoştinţă - „Ai să te întorci curând!” - Carol al IX-lea s-a 
simţit atât de bolnav, încât i-au încolţit în minte gânduri 
îngrozitoare, şi când asemenea bănuieli prind viaţă în inima 
unui fiu şi a unui rege, nimic nu mai poate să le alunge. 
Într-adevăr, lângă patul lui de moarte, mama sa fu nevoită 
să-l întrerupă, strigând: Nu spuneţi asta, domnule! În clipa 
în care, încredinţându-i lui Henric al IV-lea pe soţia şi fiica 
lui, el voia să-l prevină împotriva Catherinei. Deşi Carol al 
IX-lea a dat întotdeauna dovadă de respect faţă de mama 
lui, de câteva luni, regina-mamă desluşea în atitudinea fiului 
ei o ironie rău mascată de o ură stăpânită. Dar pentru a o 
surprinde pe Catherine, trebuia să fii abil. Ea avea 
pregătită această conspirație a ducelui d'Alenqon şi a lui la 
Mole, pentru a abate, printr-o nouă rivalitate frăţească, 


eforturile pe care le făcea Carol al IX-lea pentru a-şi 
dobândi emanciparea; doar că, înainte de a se folosi de 
această conspirație, ea voia să risipească neîncrederea ce 
putea să facă imposibilă orice împăcare între ea şi fiul ei; 
căci i-ar fi lăsat el puterea unei mame capabile să-l 
otrăvească? 

Astfel, în acel moment, ea se simţea atât de serios 
ameninţată, încât îl trimise pe Strozzi, rudă de-a ei şi soldat 
remarcabil prin modul în care îşi îndeplinea misiunea. Ea 
ţinea conciliabile cu Birague şi cu fraţii Gondi şi niciodată 
nu-şi consultase atât de des oracolul ei ca la palatul 
Soissons. Deşi obiceiul disimulării şi vârsta îi dăduseră 
Catherinei acea mască de stareță, semeaţă şi chinuită, 
palidă şi totuşi plină de profunzime, discretă şi 
cercetătoare, atât de remarcabilă în ochii celor care i-au 
studiat portretul, curtenii observau câţiva nori pe acest chip 
de gheaţă florentin. 

Nici o suverană nu s-a dovedit mai impunătoare decât 
această femeie, din ziua în care ea ajunsese să-i 
stăpânească pe prinții de Guise, după moartea lui Francisc 
al II-lea. Era atât de bine făcută, încât introduse pentru 
femei moda să călărească în aşa fel încât să-şi arate 
picioarele; este suficient să spunem că ale ei erau cele mai 
perfecte picioare din lume. Toate femeile au încălecat a la 
planchette, în Europa, căreia Franţa îi impunea de multă 
vreme moda. Pentru cine va dori să-şi imagineze această 
figură impunătoare, tabloul pe care-l prezenta sala va lua 
dintr-odată o înfăţişare grandioasă. Aceste două regine atât 
de diferite ca fire, ca frumuseţe, ca aspect, şi aproape 
certate, una naivă şi gânditoare, cealaltă gânditoare şi 
gravă ca o abstracţie, erau amândouă mult prea 
preocupate în această seară ca să mai dea ordinul pe care-l 
aşteptau curtenii pentru a însufleţi atmosfera. Drama 
tăinuită pe care de şase luni o jucau fiul şi mama fusese 
ghicită de câţiva curteni; dar mai ales italienii o urmăriseră 
atenţi, căci toţi aveau să fie sacrificați dacă ea pierdea 


partida. În astfel de împrejurări şi într-un moment în care 
fiul şi mama se luau la întrecere în şiretlicuri, regele, mai 
ales, avea să fie ţinta privirilor. În timpul acestei seri, Carol 
al IX-lea, obosit după o lungă vânătoare şi de preocupările 
serioase pe care le ţinea secrete, părea să aibă patruzeci de 
ani. 

Ajunsese în ultimul grad al bolii care i-a pricinuit moartea 
şi care a îndreptăţit câteva persoane serioase să se 
gândească că a fost otrăvit. După părerea lui de Thou, acest 
Tacit al familiei Valois, chirurgii au găsit în trupul lui Carol 
al IX-lea pete suspecte (ex causa incognita reperti 
livores69). Funeraliile acestui prinţ au fost şi mai neglijate 
decât cele ale lui Francisc al II-lea. De la Saint-Lazare la 
Saint-Denis, Carol al IX-lea a fost condus de către Brantome 
şi de câţiva arcaşi din garda pe care o comanda contele de 
Solern. Această împrejurare, alăturată presupusei uri a 
mamei împotriva fiului ei, a putut să confirme acuzaţia 
adusă de câtre de Thou; dar ea aprobă opinia exprimată 
aici despre lipsa de afecţiune pe care Catherine a avut-o 
faţă de toţi copiii ei; insensibilitate ce-şi găseşte explicaţia 
în credinţa ei în hotărârile astrologiei judiciare. Această 
femeie nu se putea preocupa sub nici o formă de nişte 
instrumente care urmau să-i lipsească. Henric al III-lea a 
fost ultimul rege sub care ea avea să domnească. Poate 
astăzi este permis să se creadă că regele Carol al IX-lea a 
murit de moarte naturală. Excesele lui, felul lui de viaţă, 
dezvoltarea subită a facultăţilor lui, ultimele lui eforturi de 
a pune din nou mâna pe frâiele puterii, dorinţa lui de a trăi, 
abuzul făcut faţă de forţele proprii, ultimele lui suferinţe şi 
ultimele lui plăceri, totul dovedeşte spiritelor imparţiale că 
a murit de o boală de piept, o afecţiune puţin cunoscută pe 
atunci, neîngrijită şi ale cărei simptome l-au putut face 
chiar şi pe Carol al IX-lea să creadă că a fost otrăvit. Dar 
adevărata otravă pe care i-a dat-o mama lui se afla în 
sfaturile funeste ale curtenilor din jurul său, cu scopul de a-l 
face să-şi irosească atât forţele intelectuale cât şi pe cele 


fizice, şi care-i cauzară astfel boala sa pur întâmplătoare şi 
nicidecum constitutivă. Carol al IX-lea se distingea pe 
atunci, mai mult decât în oricare altă perioadă a vieţii lui, 
printr-o maiestate sumbră care nu şade rău regilor. Măreţia 
gândurilor sale se răsfrângea pe chipul lui, remarcabil prin 
tenul italian pe care-l moştenise de la maică-sa. Această 
paloare de fildeş, atât de frumoasă la lumină şi atât de 
propice exprimării melancoliei, scotea în evidenţă văpaia 
ochilor de un albastru întunecat, care, acoperiţi de pleoape 
groase, dobândeau astfel fineţea tăioasă pe care imaginaţia 
o pretinde de la privirea regilor, şi a căror culoare îi 
favoriza prefăcătoria. Ochii lui Carol al IX-lea erau teribili 
mai ales din pricina liniei dese a sprâncenelor ridicate, în 
armonie cu fruntea descoperită şi care putea s-o înalțe şi s- 
o coboare după bunul lui plac. Nasul lui era lung şi lat, gros 
la capăt, un adevărat nas de leu; avea urechile mari, părul 
blond-roşcat, o gură sângerie precum cea a bolnavilor de 
piept, cu buza de sus subţire, ironică, şi cu cea de jos destul 
de groasă pentru a exprima cele mai frumoase calităţi ale 
inimii. Cutele desenate pe această frunte a cărei tinereţe 
fusese distrusă de griji îngrozitoare inspirau un interes 
oarecum violent; remuşcările cauzate de inutilitatea Nopţii 
Sfântului Bartolomeu, măsură ce-i fusese smulsă cu 
viclenie, îi săpaseră cele mai multe riduri; dar mai erau şi 
alte două pe chipul său ce ar fi fost destul de elocvente în 
ochii unui savant, a cărui putere de înţelegere i-ai fi permis 
să ghicească elementele fiziologiei moderne. Aceste două 
riduri îi tăiau chipul de la cei doi pomeţi la colţurile gurii şi 
trădau frământările interioare ale unui organism obosit să 
răspundă la truda cugetului şi la plăcerile violente ale 
trupului. Carol al IX-lea era de-a dreptul epuizat. Văzându- 
şi opera, regina-mamă trebuie să fi avut remuşcări, dacă 
totuşi politica nu le înăbuşă aceste sentimente oamenilor 
înveşmântaţi în purpură. 

Dacă ar fi ştiut Catherine efectul pe care-l aveau intrigile 
asupra fiului ei ar fi dat oare înapoi? Ce spectacol cumplit! 


Acest rege născut atât de viguros devenise debil, acest 
spirit, călit atât de puternic, era plin de îndoieli; acest 
bărbat, în care sălăşluia autoritatea, se simţea fără sprijin; 
acest caracter ferm avea prea puţină încredere în el. 
Valoarea războinică se schimbase treptat în ferocitate, iar 
discreţia, în prefăcătorie; dragostea subtilă şi delicată a 
membrilor familiei de Valois se schimba într-o nepotolită 
patimă a plăcerii. Acest mare bărbat necunoscut, pervertit, 
vlăguit de miile de feţe ale sufletului său frumos, rege fără 
putere, având o inimă nobilă şi neavând nici un prieten, 
hărțuit de mii de planuri contrarii, contura portretul trist al 
unui bărbat de douăzeci şi patru de ani, dezamăgit de tot, 
ferindu-se de tot, hotărât să rişte tot, chiar şi propria viaţa. 
De puţină vreme, îşi înţelesese misiunea, puterea, resursele 
şi piedicile pe care mama lui le punea în faţa pacificării 
regatului: dar această lumină strălucea într-un felinar 
spart. Doi bărbaţi pe care acest prinţ îi iubea atât de mult 
încât pe unul îl scăpase de masacrul din Noaptea Sfântului 
Bartolomeu, şi pe celălalt, ducându-se să cineze la el, în 
momentul în care duşmanii lui îl acuzau de a-l fi otrăvit pe 
rege, medicul său principal, Jean Chapelain, şi primul lui 
chirurg, Ambroise Pare, trimişi de către Catherine şi veniţi 
din provincie în mare grabă, se aflau acolo pentru ora 
culcării. Amândoi îşi contemplau stăpânul cu îngrijorare, 
câţiva curteni îi chestionau şuşotind, însă cei doi savanţi îşi 
măsurau răspunsurile, ascunzându-le condamnarea pe care 
ei o gândiseră deja. Din când în când, regele îşi ridica 
pleoapele grele şi încerca să ascundă curtenilor privirea pe 
care i-o arunca mamei sale. Deodată se ridică brusc şi se 
aşeză în faţa şemineului. 

— Domnule de Chiverny, îi zise el, de ce mai păstraţi titlul 
de cancelar d'Anjou şi al Poloniei? Sunteţi în slujba noastră 
sau a fratelui nostru? 

— Sunt întru totul al dumneavoastră, sire, răspunse el, 
înclinându-se. 


— Atunci veniţi mâine la mine, am de gând să vă trimit în 
Spania, căci se petrec lucruri ciudate la Curtea de la 
Madrid, domnilor. 

Regele îşi privi soţia şi se lăsă din nou în fotoliul său. 

— Se petrec lucruri ciudate peste tot, îi şopti el 
mareşalului de 'Tavannes, unul dintre favoriţii lui din 
tinereţe. Se ridică pentru a-şi conduce tovarăşul de 
petrecere din tinereţe lângă fereastra aflată în colţul 
salonului, şi-i şopti: 

— Am nevoie de tine, rămâi aici ultimul. Vreau să ştiu dacă 
eşti cu mine sau împotriva mea. Nu face pe miratul. Îmi 
scutur jugul. Mama mea e pricina tuturor relelor aici. Peste 
trei luni fie voi fi mort, fie voi fi rege de fapt. Jură-mi pe 
viaţa ta că n-ai să vorbeşti cu nimeni! Tu îmi ştii taina, tu, 
Solern şi Villeroy. Dacă cineva va vorbi, va fi unul dintre voi 
trei. Nu sta aşa de aproape de mine, du-te şi fă-i curte 
mamei mele, spune-i că eu mor şi că ţie nu-ţi pare rău 
fiindcă sunt un biet nenorocit. 

Carol al IX-lea se plimbă, cu braţul sprijinit pe umărul 
vechiului său favorit, căruia păru să-i împărtăşească 
suferinţele lui, ca să-i înşele pe curioşi; apoi, temându-se ca 
răceala lui să nu fie prea vizibilă, merse să stea de vorbă cu 
cele două regine, chemându-l şi pe Birague lângă ele. 

În acel moment, Pinard, unul dintre secretarii de stat, se 
strecură de lângă uşă până aproape de Catherine, 
alunecând de-a lungul pereţilor ca un tipar. Venise să-i 
şoptească două vorbe reginei-mame, care îi răspunse 
printr-un semn afirmativ. Regele n-o întrebă pe mama sa 
despre ce era vorba, merse şi se afundă din nou în fotoliul 
lui, unde rămase tăcut, după ce aruncase asupra Curţii o 
privire plină de furie şi de gelozie. Această mică întâmplare 
căpătă în ochii tuturor curtenilor o deosebită gravitate. 

Această exercitare a puterii fără participarea regelui a fost 
picătura de apă care umplu paharul. Regina Elisabeta şi 
contesa de Fiesque se retraseră fără ca regele să dea 
atenţie acestui fapt; însă regina-mamă îşi conduse nora 


până la uşă. Deşi neînţelegerea dintre mamă şi fiu scotea în 
evidenţă un foarte mare interes faţă de gesturile, privirile, 
atitudinile Catherinei şi ale lui Carol al IX-lea, comportarea 
lor rece îi făcu pe curteni să înţeleagă că erau de prisos; 
aceştia părăsiră salonul, imediat ce tânăra regină ieşi. 

La ora zece nu mai rămăseseră decât câţiva intimi, cei doi 
Gondi, Tavannes, contele de Solern, Birague şi regina- 
mamă. Regele părea cufundat în aceeaşi neagră melancolie. 
Tăcerea devenise obositoare. Catherine se simţea 
stingherită, ea voia să plece şi dorea ca regele s-o conducă, 
dar regele rămânea cu încăpățânare cufundat în visarea lui; 
ea se ridică pentru a-şi lua rămas-bun. Carol al IX-lea fu 
constrâns s-o imite; ea îl apucă de braţ şi făcură împreună 
câţiva paşi, îndeajuns cât să-i şoptească aceste cuvinte: 

— Domnule, am să vă încredinţez lucruri importante. 

Înainte de a pleca, regina-mamă le făcu domnilor de 
Gondi, într-o oglindă, un semn din ochi, care scăpă fiului 
său, cu atât mai mult cu cât el însuşi aruncă o privire cu 
înţeles contelui de Solern şi lui Villeroy. Tavannes era 
gânditor. 

— Sire, i se adresă mareşalul de Retz, lăsând reveria 
deoparte, vă găsesc tare plictisit! Nu vă mai distraţi deloc? 
Doamne sfinte, unde sunt vremurile când petreceam 
hoinărind pe străzi, seara? 

— Ah, ce vremuri bune! Îi răspunse regele, suspinând. 

— Nu mai hoinăriţi pe străzi? Întrebă domnul Birague 
retrăgându-se şi aruncând o privire spre cei doi Gondi. 

— Îmi amintesc mereu cu plăcere de vremurile acelea, 
spuse mareşalul de Retz. 

— Chiar aş vrea să vă văd pe acoperişuri, domnule 
mareşal, continuă Tavannes. Blestemată pisică de Italia, 
poate-ţi rupi gâtul pe acolo, adăugă el la urechea regelui. 

— Nu ştiu care dintre noi doi ar străbate mai repede o 
curte sau o stradă, dar ceea ce ştiu sigur este că niciunuia 
dintre noi nu-i este teamă de moarte, răspunse mareşalul 
de Retz. 


— Ei bine, sire, mai doriţi să hoinăriţi ca în tinereţe? 
Întrebă Marele Maestru al garderobei. 

Aşadar, la cei douăzeci şi patru de ani ai săi, acest biet 
rege nu mai părea tânăr în faţa nimănui, nici măcar a 
linguşitorilor săi. Tavannes şi regele rememorară, ca nişte 
veritabili şcolari, câteva din ieşirile nemaipomenite de 
odinioară, prin Paris, şi ideea încolţi imediat. Cei doi italieni, 
plini de ambiţie să sară de pe un acoperiş pe altul şi de pe o 
parte a străzii pe cealaltă, puseră rămăşag să-l urmeze pe 
rege. Fiecare se duse să-şi îmbrace hainele de hoinăreală. 
Contele de Solern, rămas singur cu regele, îl privi cu un aer 
mirat. Dacă bunul german, cuprins de compasiune, căci 
ghicise starea regelui Franţei, reprezenta întruchiparea 
fidelității şi a onoarei, el nu dădea însă dovadă de 
promptitudine. 

Înconjurat de oameni ostili, neputându-se încrede în 
nimeni, nici măcar în soţia lui, care se făcuse vinovată de 
câteva indiscreţii, ignorând faptul că o avea pe mama şi pe 
servitorii ei ca duşmani, Carol al IX-lea fusese fericit să 
întâlnească la domnul de Solern un devotament care-i 
îngăduia să aibă în el o încredere deplină. Tavannes şi 
Villeroz nu ştiau decât o parte din secretele regelui. Doar 
contele de Solern cunoştea planul în întregime; el era, de 
altfel, foarte folositor stăpânului său, întrucât dispunea de 
câţiva servitori discreţi şi devotați care îi ascultau orbeşte 
ordinele. Domnul de Solern, care deţinea o funcţie de 
conducere la arcaşii de gardă, îi tria, de câteva zile, în mod 
exclusiv, pe oamenii credincioşi regelui, pentru a alcătui o 
companie de elită. Regele se gândea la toate. 

— Ei bine, Solern, îi zise Carol al IX-lea, nu ne trebuie un 
pretext ca să petrecem noaptea afară? O aveam pe doamna 
de Belleville, dar ăsta e şi mai bun, căci mama mea poate să 
afle ce se petrece la Marie. 

Domnul de Solern, care trebuia să-l urmeze pe rege, ceru 
permisiunea să colinde străzile cu câţiva din germanii lui, şi 
Carol al IX-lea fu de acord. În jurul orei unsprezece seara, 


regele, devenit vesel, o porni la drum cu cei trei curteni ai 
lui ca să exploreze cartierul Saint-Honore€. 

— Mă duc s-o surprind pe amica mea, îi zise Carol al IX-lea 
lui Tavannes, trecând pe strada Autruche. 

Pentru ca această scenă nocturnă să fie cât mai bine 
înţeleasă de cei care nu au în minte topografia vechiului 
Paris, este necesar să se explice unde se afla strada 
Autruche. Luvrul lui Henric al II-lea îşi continua drumul în 
mijlocul ruinelor şi al caselor. În locul aripii care se află 
astăzi în faţa Podului Artelor, exista o grădină. În locul 
colonadei70, se aflau şanţuri şi un pod mobil pe care avea 
să fie ucis mai târziu un florentin, şi anume mareşalul 
d'Ancre. La capătul acestei grădini se înălţau turnurile 
palatului Bourbon, locuinţa prinților acestei case până în 
ziua în care trădarea marelui conetabil, ruinat de 
sechestrul bunurilor sale pe care-l ordonă Francisc |, 
pentru a nu se pronunţa între mama lui şi el, sfârşi acest 
proces, atât de fatal Franţei, prin confiscarea bunurilor 
conetabilului. Castelul, care făcea parte din frumosul peisaj 
de pe malul râului, n-a fost demolat decât sub Ludovic al 
XIV-lea. Strada Autruche începea din strada Saint-Honore şi 
se sfârşea la palatul Bourbon, pe chei. Această stradă 
numită Autriche, pe câteva dintre planurile vechi, şi de 
asemenea Austruc, a dispărut de pe hartă ca atâtea altele. 
Strada Poulies trebuie să fi fost făcută pe locul palatelor 
care se aflau în partea dinspre strada Saint-Honore€. Autorii 
nu sunt de acord asupra etimologiei acestui nume. Unii 
presupun că vine de la un palat Osteriche (Osterrichen) 
locuit de o fată din această casă, care s-a căsătorit cu un 
senior francez în secolul al XIV-lea. Alţii pretind că acolo se 
aflaseră odinioară coliviile regale, spre care întreg Parisul a 
alergat într-o zi să vadă un struţ viu. Oricum ar fi, această 
stradă întortocheată era remarcabilă prin palatele câtorva 
prinți de sânge, care se stabiliră în jurul Luvrului. 

De când regalitatea părăsise suburbia Saint-Antoine, unde 
s-a adăpostit sub Bastilia vreme de două secole, pentru a 


veni să se stabilească la Luvru, mulţi dintre marii seniori 
locuiau prin împrejurimi. Or, palatul Bourbon avea în faţă, 
înspre strada Saint-Honore, vechiul palat d'Alencon. 
Această locuinţă a conților cu acest nume, cuprinsă mereu 
în apanaj7/1, aparţinea pe atunci celui de-al patrulea fiu al 
lui Henric al II-lea, care luă mai târziu titlul de duce d'Anjou 
şi care muri sub Henric al III-lea, căruia îi dădu mult de 
furcă. Apanajul reveni atunci în posesia Coroanei, precum şi 
acest vechi palat, care fu demolat. În această perioadă, 
palatul prinţului prezenta un vast ansamblu de construcții; 
şi pentru a ne face o idee despre el, trebuie să mergem să 
măsurăm spaţiul pe care îl mai deţine încă, în Parisul 
modern, palatul Soubise din cartierul Marais. Un palat 
cuprindea stabilimentele pretinse de aceste existenţe 
măreţe ce pot părea aproape problematice multora dintre 
persoanele care văd astăzi starea jalnică a unui prinţ. Se 
aflau acolo grajduri imense, locuinţele medicilor, ale 
bibliotecarilor, ale cancelarilor, ale clerului, ale 
vistiernicilor, ofiţerilor, pajilor, servitorilor plătiţi şi valeţilor 
ataşaţi pe lângă casa prinţului. Spre strada Saint-Honor6, 
se afla, într-o grădină a palatului, o căsuţă drăguță pe care 
celebra ducesă d'Alenqon pusese s-o construiască în 1520, 
şi care de atunci a fost înconjurată de case particulare, 
clădite de negustori. Regele o instalase acolo pe Maria 
Touchet. Deşi ducele d'Alencon conspira pe atunci 
împotriva fratelui său, îi era cu neputinţă să-l contrazică în 
această problemă. Deoarece pentru a cobori strada Saint- 
Honore, care, pe vremea aceea, nu oferea şanse hoţilor 
decât la bariera Sergenţilor, regele trebuia să treacă prin 
faţa locuinţei prietenei sale, aşadar era imposibil ca el să nu 
se oprească acolo. Căutând să dea peste vreun noroc, vreun 
burghez întârziat bun de jefuit sau vreun pândar bun de 
bătut, Carol al IX-lea adulmeca pe la toate etajele şi privea 
spre ferestrele luminate ca să vadă ce se întâmplă acolo şi 
să tragă cu urechea. Dar îşi găsi bunul său oraş într-o stare 
de linişte deplorabilă. Deodată, ajungând la casa unui 


faimos parfumier, numit Rene, furnizor al Curţii, regelui îi 

trecu prin minte unul dintre acele gânduri neaşteptate pe 

care le sugerează observaţiile anterioare, văzând o lumină 
puternică la ultima fereastră a podului. 

Acest parfumier era bănuit că-i vindeca pe unchii bogaţi 
când se simțeau bolnavi; Curtea îi atribuia invenţia 
faimosului Elixir de moştenitori, iar el a fost acuzat de a o fi 
otrăvit pe Jeanne d'Albret, mama lui Henric al IV-lea, care a 
fost îngropată, fără a i se deschide capul, în ciuda ordinului 
formal al lui Carol al IX-lea, spune un contemporan. De 
două luni, regele căuta o strategie ca să poată spiona 
secretele din laboratorul lui Rene, la care venea adesea 
Cosimo Ruggieri. Dacă ar fi găsit ceva suspect, regele voia 
să acţioneze el însuşi, fără nici un intermediar al poliţiei sau 
al justiţiei, asupra căruia mama lui ar fi exercitat teamă sau 
corupţie. Este sigur că în secolul al XVI-lea, în anii care l-au 
precedat şi l-au urmat, otrăvirea ajunsese la o perfecţiune 
necunoscută chimiei moderne şi pe care istoria a constatat- 
o. Italia, leagănul ştiinţelor moderne, a fost, în acea epocă, 
inventatoarea şi stăpâna acestor secrete dintre care multe 
s-au pierdut. De aici provine această reputaţie care a 
apăsat în următoarele două secole asupra italienilor. 
Romancierii au abuzat atât de mult de ea, încât peste tot pe 
unde ei îi introduc pe italieni le dau să joace roluri de 
asasini şi de otrăvitori. Dacă Italia avea pe atunci 
întreprinderea otrăvirilor subtile, despre care vorbesc 
câţiva istorici, trebuie să se recunoască supremaţia ei în 
toxicologie, ca de altfel în toate ştiinţele umane, şi în arte, 
unde ea se află în fruntea Europei. Crimele vremii nu erau 
ale ei, ea slujea doar patimile secolului, după cum îi clădea 
edificii admirabile, comanda armate, picta fresce frumoase, 
cânta romanțe, iubea reginele, plăcea regilor, organiza 
sărbători şi balete şi conducea politica. La Florenţa, această 
artă îngrozitoare ajunsese la un nivel atât de înalt, încât o 
femeie împărțind o piersică cu un duce, slujindu-se de o 
lamă de aur care avea o singură faţă otrăvită, îşi mânca 


jumătatea ei de piersică şi cu cealaltă pricinuia moartea. O 
pereche de mănuşi parfumate infiltra prin pori o boală 
mortală. Se punea otravă într-un buchet de trandafiri 
naturali, al căror parfum, odată inspirat, pricinuia moartea. 
Don Juan de Austria a fost, se spune, otrăvit cu ajutorul unei 
perechi de cizme. Regele Carol al IX-lea, era, aşadar, curios, 
şi pe bună dreptate, din cauza sumbrelor bănuieli care-l 
frământau; oricine îşi poate închipui nerăbdarea lui de a-l 
surprinde pe Rene asupra faptului. 

Vechea fântână aflată în colţul străzii l!'Arbre-sec, ulterior 
reconstruită, îi oferi nobilei bande mijloacele necesare de a 
ajunge pe acoperişul unei case vecine cu cea a lui Ren6, pe 
care regele făcu să se creadă că ar vrea să o viziteze. 
Urmat de tovarăşii săi, regele începu să călătorească pe 
acoperişuri, spre marea uimire a unor burghezi treziţi din 
somn de aceşti hoţi falşi, care îi strigau cu câte un nume 
caraghios, ascultau certurile şi iubirile din fiecare cămin în 
parte şi se dedau la spargeri mărunte. Când italienii îi 
văzură pe lavannes şi pe rege suindu-se pe acoperişurile 
casei vecine cu cea a lui Rene, mareşalul de Retz se aşeză 
spunând că e deja obosit şi fratele său rămâne alături de el. 
„Cu atât mai bine!”, gândi regele, care-şi părăsi bucuros 
spionii. Tavannes nu se sinchisi deloc de cei doi florentini 
rămaşi singuri în mijlocul unei tăceri profunde şi într-un loc 
unde nu aveau deasupra lor decât cerul şi două pisici ca 
auditori. Astfel, cei doi italieni profitară de împrejurare 
pentru a schimba părerile pe care nu le-ar fi rostit în nici un 
alt loc din lume şi pe care evenimentele serii li le 
inspiraseră. 

— Albert, îi zise Marele Maestru mareşalului, regele o va 
învinge pe regină, facem o alegere proastă dacă rămânem 
de partea Catherinei. Dacă trecem de partea regelui în 
momentul în care el caută sprijin împotriva mamei sale şi 
oameni abili care să-l slujească, nu vom fi vânaţi ca nişte 
fiare sălbatice când regina-mamă va fi surghiunită, închisă 
sau ucisă. 


— Cu asemenea idei, n-o să ajungi prea departe, Carol, îi 
răspunse cu gravitate mareşalul, Marelui Maestru. Ai să-ţi 
urmezi regele în mormânt, căci nu mai are mult de trăit, 
este devorat din pricina exceselor. Cosimo Ruggieri a prezis 
moartea lui pentru anul viitor. 

— Nu o dată un mistreţ pe moarte a ucis un vânător, spuse 
Carol de Gondi. Această conspirație a ducelui d'Alenqon, a 
regelui de Navarra şi a prinţului de Cond6, în care s-au 
amestecat de la Mole şi Coconnas, este mai mult 
periculoasă decât utilă. Mai întâi, regele Navarrei, pe care 
regina-mamă spera să-l prindă în flagrant delict, s-a îndoit 
de ea şi nu se mai amestecă. Vrea să profite de conspirație 
fără să rişte nimic. Şi apoi, iată că astăzi toţi se gândesc să-i 
pună coroana pe cap ducelui d'Alengcon, care se face 
calvinist. 

— Budelone72! Nu ţi-ai dat seama că această conspirație îi 
îngăduie reginei-mame să afle ce vor să facă hughenoţii cu 
ducele d'Alengon şi ce vrea să facă regele cu hughenoţii? 
Căci regele negociază cu ei; dar pentru a-l face pe rege să 
călărească un cal de lemn, regina Catherine îi va declara 
această conspirație mâine, neutralizând astfel toate 
planurile sale. 

— Ah! Zise Carol de Gondi. 'Iot profitând de sfaturile 
noastre, a devenit mai puternică decât noi. Asta e bine. 

— Bine pentru ducele d'Anjou, care preferă să fie rege al 
Franţei decât al Poloniei, şi căruia îi voi explica totul. 

— Pleci, Albert? 

— Mâine. Nu aveam eu sarcina de a-l însoţi pe regele 
Poloniei? Am să-l acompaniez la Veneţia, unde senioriile s- 
au obligat să-l amuze. 

— Eşti prudenţa în persoană. 

— Che bestia! 73 Iţi jur că nu este nici un pericol pentru 
noi să rămânem la Curte. Dacă ar fi, crezi că aş pleca? Aş 
rămâne lângă scumpa noastră stăpână. 

— Scumpă! Spuse Marele Maestru. Este acel gen de 
femeie care-şi aruncă uneltele în momentul în care i se par 


prea grele. 

— O coglione! 74 Vrei să fii soldat şi ţi-e teamă de moarte? 
Fiecare meseria are obligaţiile ei, şi noi le avem pe ale 
noastre faţă de soartă. Apropiindu-te de regi, sursa oricărei 
puteri temporale şi care ne protejează, ne înalţă, ne 
îmbogăţesc casele, trebuie să le dedici patima care 
înflăcărează cerul în inima unui martir; trebuie să ştii să 
suferi pentru cauza lor; când ei ne sacrifică pentru tronul 
lor, putem pieri, căci vom muri atât pentru noi înşine, cât şi 
pentru ei, dar casele noastre nu pier. Ecco75. 

— Da, da, ai dreptate, Albert, ţi-a fost dăruit vechiul ducat 
de Retz. 

— Ascultă, continuă ducele de Retz. Regina aşteaptă mult 
de la abilitatea fraţilor Ruggieri ca să se împace cu fiul ei. 
Când ştrengarul nostru n-a vrut să se folosească de Ren6, 
şireata a ghicit imediat asupra cui cădeau bănuielile fiului 
ei. Dar cine ştie ce are regele în minte? Poate că ezită doar 
în ceea ce priveşte viitorul pe care i-l pregăteşte mamei 
sale; o urăşte, înţelegi? El i-a încredinţat câteva din 
planurile sale reginei, regina le-a discutat cu doamna de 
Fiesque, iar doamna de Fiesque a dat raportul reginei- 
mame, şi de atunci regele se ascunde şi de soţia sa. 

— Era şi timpul, spuse Carol de Gondi. 

— Să facă ce? Întrebă mareşalul. 

— Să-l ocupe pe rege, răspunse marele maestru care, deşi 
mai puţin primit în intimitatea Catherinei, era mult mai 
clarvăzător. 

— Carol, ţi-am croit un drum frumos în viaţă, îi spuse cu 
gravitate fratele său; dar dacă vrei să fii duce, atunci fii ca 
mine, sufletul blestemat al stăpânei noastre; ea va rămâne 
regină, este cea mai puternică dintre toţi. Doamna de 
Sauves este mereu de partea ei, iar regele Navarrei şi 
ducele d'Alencon sunt mereu de partea doamnei de Sauves; 
Catherine îi va ţine mereu în lesă, prin aceasta, la fel cum a 
făcut sub domnia lui Henric al III-lea. Să dea Domnul ca 
acesta să nu fie vreun ingrat! 


— De ce? 

— Mama lui face prea multe pentru el. 

— Ei, ei, dar aud ceva zgomote pe strada Saint-Honore, 
strigă Marele Maestru; se închide poarta de la casa lui 
Rene! Nu distingi paşii mai multor oameni? Fraţii Ruggieri 
au fost arestaţi. 

— Ah, diavolo76! Asta-i prudenţă. Regele nu şi-a urmat 
mânia obişnuită. Dar unde îi va duce la închisoare? Hai să 
mergem să vedem ce se întâmplă. 

Cei doi fraţi ajunseră la colţul străzii Autruche în 
momentul în care regele intra la metresa lui. La lumina 
torţelor pe care le ţinea portarul, reuşiră să-i zărească pe 
Tavannes şi pe cei doi Ruggieri. 

— Ei bine, Tavannes, strigă Marele Maestru alergând după 
tovarăşul regelui care se întorcea la Luvru, ce s-a 
întâmplat? 

— Am dat peste un consistoriu de vrăjitori, am şi reţinut 
doi, care vă sunt prieteni şi care pot explica, tuturor 
seniorilor francezi, prin ce mijloace aţi pus mâna pe două 
funcţii ale coroanei, dumneavoastră care nu sunteţi din 
ţară, răspunde Tavannes, jumătate în glumă, şi jumătate în 
serios. 

— Şi regele? Întrebă marele maestru din poziţia unui 
bărbat pe care răutăţile lui 'Tavannes nu-l nelinişteau câtuşi 
de puţin. 

— Rămâne aici, la metresa lui. 

— Am ajuns aici graţie devotamentului absolut faţă de 
stăpânii noştri, o cale frumoasă şi nobilă pe care aţi ales-o şi 
dumneavoastră, răspunse mareşalul de Retz. 

Cei trei curteni merseră în tăcere. În momentul în care se 
despărţiră, regăsindu-şi fiecare oamenii lui, pentru a fi 
întovărăşiţi până la casele lor, doi oameni se strecurară de-a 
lungul zidurilor de pe strada Autruche. Aceşti doi oameni 
erau regele şi contele de Solern, care ajunseră imediat pe 
malul Senei, la un loc unde îi aştepta o barcă şi câţiva 


vâslaşi aleşi de seniorul german. În câteva clipe, cei doi 
atinseră malul opus. 

— Mama nu s-a culcat! Strigă regele, ne va vedea; n-am 
ales bine locul de întâlnire. 

— Poate să creadă că este vreun duel, răspunse Solern. Şi 
la distanţa la care ne aflăm, sigur nu are cum să distingă 
cine suntem. 

— Ei, n-are decât să mă vadă! Exclamă Carol al IX-lea. 
Acum sunt hotărât. 

Regele şi confidentul său săriră pe țărm şi merseră cu paşi 
repezi spre Pre-aux-Clercs. Odată ajunşi, contele de Solern, 
care-l urma pe rege, se întâlni cu o santinelă, cu care 
schimbă câteva vorbe şi care se retrase spre ai lui. Curând 
doi bărbaţi, care păreau prinți, judecând după semnele de 
respect pe care li le arătase santinela, părăsiră locul unde 
stătuseră ascunşi în spatele unui gard stricat de pe câmp, şi 
se apropiară de rege, în faţă căruia se plecară; dar Carol al 
IX-lea îi ridică înainte ca aceştia să atingă pământul şi le 
spuse: 

— Nu e nevoie de etichetă, aici toţi suntem gentilomi. 
Acestor trei gentilomi li se alătură un bătrân venerabil pe 
care l-ai fi putut lua drept cancelarul |'H6pital dacă acesta 
n-ar fi murit anul trecut. Toţi patru merseră grăbiţi până în 
locul în care conversaţia lor nu mai putea fi auzită de 
oamenii din suita lor, iar Solern îi urmă la o mică distanţă, 
pentru a veghea asupra regelui. Acest servitor fidel era 
deosebit de neîncrezător, fapt pe care Carol al IX-lea nu-l 
împărtăşea deloc, ca un om a cărui viaţă devenise prea 
plăcută. Acest senior fusese, din partea regelui, singurul 
martor al acestei conversații care se însufleţi imediat. 

— Sire, spuse unul dintre interlocutori, conetabilul de 
Montmorency, cel mai bun prieten al regelui-tată şi care a 
ştiut toate secretele, a fost de acord cu mareşalul de Saint- 
Andre că regina Catherine ar trebui cusută într-un sac şi 
aruncată în râu. Dacă cineva ar fi făcut acest lucru, mulţi 
oameni viteji ar mai fi azi în viaţă. 


— Am şi aşa destule execuţii pe conştiinţă, domnule, îi 
răspunse regele 

— Ei bine, sire, continuă cel mai tânăr dintre cele patru 
personaje, chiar şi în exil, regina Catherine ar încurca 
treburile şi şi-ar găsi ajutoare. Oare n-ar trebui să ne 
temem şi mai mult de prinții de Guise, care, de nouă ani, au 
întocmit planul unei monstruoase alianţe catolice, al cărei 
secret Maiestatea Voastră nu-l cunoaşte şi care vă ameninţă 
tronul? Această alianţă este o invenţie a Spaniei, care nu 
renunţă la planul ei de a dobori Pirineii. Sire, calvinismul ar 
salva Franţa, ridicând o barieră morală între ea şi o naţiune 
care visează să stăpânească lumea. Odată proscrisă, regina- 
mamă se va sprijini, cu siguranţă, pe Spania şi pe prinții de 
Guise. 

— Domnilor, spuse regele, aflaţi că, dacă mă veţi ajuta şi 
dacă pacea va fi instaurată fără probleme, îmi iau sarcina 
să-i fac pe toţi să tremure în regat. Dumnezeu mi-e martor 
că e plin de relicve! Aşadar, a venit vremea ca regalitatea să 
se ridice! Să ştiţi sigur că, în privinţa asta, mama mea are 
dreptate, este vorba de voi ca şi de mine. Bunurile voastre, 
privilegiile voastre sunt legate de tronul nostru; după ce 
veţi fi lăsat să fie doborâtă religia, mâinile de care vă slujiţi 
se vor întinde asupra tronului şi asupra voastră. Nu mă mai 
sinchisesc să mă lupt împotriva ideilor, cu arme care nu le 
ating deloc. Să vedem dacă protestantismul va face 
progrese când e lăsat în voia lui; dar mai ales să vedem pe 
cine va ataca spiritul acestei grupări. Amiralul, Dumnezeu 
să-l odihnească în pace, nu-mi era duşman, îmi jura să 
menţină revolta în graniţele lumii spirituale şi să lase în 
regatul temporal un rege stăpân şi supuşi credincioşi. 
Domnilor, dacă acest lucru vă mai stă în putere, daţi un 
exemplu, ajutaţi-vă suveranul să-i înfrângă pe răzvrătiţii 
care ne tulbură şi unora, şi celorlalţi liniştea. Războiul ne 
privează pe toţi de veniturile noastre şi ruinează regatul. 
Eu sunt sătul de această stare tulbure, într-atât, încât, dacă 
este absolut necesar, îmi voi sacrifica mama. Voi merge şi 


mai departe, voi păstra în jurul meu atât protestanți, cât şi 
catolici, într-un număr egal, şi voi pune deasupra lor 
securea lui Ludovic al XI-lea pentru a-i face egali. Dacă 
domnii de Guise complotează o Sfântă Uniune care ne atacă 
coroana, călăul îşi va începe treaba cu ei. Am înţeles 
nenorocirile poporului meu şi sunt dispus să tai în carne vie, 
în cei mari, care fac rău regatului nostru. Puțin îmi pasă de 
conştiinţe, vreau, de acum încolo, supuşi fideli care să 
muncească, după voinţa mea, pentru prosperitatea statului. 
Domnilor, vă dau zece zile ca să negociaţi cu ai voştri, să 
încetaţi cu uneltirile şi să vă întoarceţi din nou la mine, care 
voi deveni părintele vostru. Dacă refuzaţi, veţi vedea mari 
schimbări: voi acţiona cu ajutorul oamenilor de rând, care, 
la semnul meu, se vor năpusti asupra seniorilor. Am să iau 
exemplul unui rege care a ştiut să-şi pacifice regatul, 
doborând oameni mai importanţi decât voi, care-l insultau 
în faţă. Dacă-mi lipsesc trupele catolice, îl am pe fratele 
meu din Spania, pe care-l voi chema în ajutorul tronurilor 
amenințate; în sfârşit, dacă n-am un ministru care să-mi 
execute dorinţele, el mi-l va împrumuta pe ducele de Alba. 
— În acest caz, sire, noi i-am avea pe germani să-i opunem 
spaniolilor dumneavoastră, răspunse unul din interlocutori. 
— Vere, îi zise cu răceală Carol al IX-lea, soţia mea se 
numeşte Elisabeta de Austria, aşadar ajutoarele din partea 
asta ar putea să vă lipsească; dar credeţi-mă, trebuie să ne 
luptăm singuri şi să nu chemăm nici un străin. 
Dumneavoastră sunteţi expus urii mamei mele, şi mă 
consideraţi destul de apropiat pentru a mă secunda în 
duelul pe care-l voi avea cu ea; ei bine, ascultați aici. Îmi 
păreţi atât de demn de stimă, încât vă ofer funcţia de 
conetabil, dumneavoastră nu ne veţi trăda precum celălalt. 
Prinţul, căruia îi vorbea Carol al IX-lea, îi luă mâna şi apoi 
îi spuse: 
— Fir-ar să fie! Haide, frate, să uităm multe nedreptăţi! 
Dar, Sire, capul nu merge fără coadă, şi coada noastră e 
greu de târât. Daţi-ne mai mult de zece zile, ne trebuie cel 


puţin o lună ca să-i putem supune pe ai noştri. Cu această 
amânare, vom reuşi să fim stăpâni. 

— O lună, fie. Singurul meu negociator va fi Villeroy, nu 
veţi avea încredere decât în el, orice vi s-ar spune, de 
altminteri. 

— O lună, spuseră deodată cei trei seniori, această 
amânare este suficientă. 

— Domnilor, suntem cinci oameni de onoare, zise regele. 
Dacă vom fi trădaţi, vom şti cine este răspunzător. 

Cei trei asistenţi îl părăsiră pe Carol al IX-lea, cu semnele 
celui mai mare respect, şi-i sărutară mâna. Când regele 
trecu înapoi Sena, la Luvru bătu ora patru. Regina 
Catherine nu dormea încă. 

— Iată, mama mea veghează încă, îi spuse Carol, contelui 
Solern. 

— Are şi ea atelierul ei, spuse germanul. 

— Dragă conte, cum vi se pare un rege forţat să conspire? 
Întrebă cu amărăciune Carol al IX-lea, după o pauză. 

— Sire, cred că dacă mi-aţi permite să o arunc pe această 
femeie în Sena, aşa cum spunea tânărul cadet, Franţa s-ar 
linişti imediat. 

— Un paricid77, după Noaptea Sfântului Bartolomeu, 
conte? Spuse regele. Nu, nu! Exil! Odată căzută, mama mea 
nu va mai avea nici un servitor şi nici un partizan. 

— Ei bine, sire, continuă contele de Solern, daţi-mi ordinul 
să mă duc să o arestez pe loc şi să o conduc în afara 
regatului; căci mâine, ea vă va schimba părerea. 

— Ei bine, spuse regele, veniţi în atelierul meu, acolo nu 
ne va auzi nimeni; de altfel, nici nu vreau ca mama mea să 
bănuiască arestarea fraţilor Ruggieri. Ştiindu-mă aici, 
doamna nu se va îndoi de nimic, iar noi ne vom gândi la 
măsurile necesare arestării ei. 

Când regele, urmat de contele de Solern, intră în odaia 
joasă unde se afla atelierul său, îi arătă zâmbind cuptorul 
pentru topirea metalelor şi toate instrumentele sale. 


— Nu cred, spuse el, că printre toţi regii care-i va avea 
Franţa, va mai exista vreunul căruia să-i placă o astfel de 
meserie. Dar când voi fi într-adevăr rege, nu voi face săbii, 
ci am să le silesc pe toate să intre în teci. 

— Sire, îi zise contele de Solern, oboselile pricinuite de 
jocurile cu mingea, de munca dumneavoastră la acest 
cuptor, de vânătoare şi, dacă-mi permiteţi, de dragoste, 
sunt ca nişte cabriolete cu care diavolul vă împinge să 
ajungeţi mai repede la Saint-Denis. 

— Solern! Îi răspunse regele, pe un ton lamentabil, dacă ai 
şti ce foc îmi pârjoleşte inima şi trupul! Nimic nu-l poate 
stinge. Eşti sigur de oamenii care-i păzesc pe cei doi 
Ruggieri? 

— Ca de mine însumi. 

— Ei bine, în cursul acestei zile am să iau o hotărâre. 
Gândeşte-te la mijloacele de execuţie, am să vă dau ultimele 
mele ordine la orele cinci, la doamna de Belleville. 

Când primele licăriri ale zorilor luptau împotriva luminii 
din atelier, regele, pe care contele Solern îl lăsase singur, 
auzi uşa deschizându-se şi o văzu pe mama sa conturându- 
se în miezul crepusculului asemenea unei fantome. Deşi 
foarte nervos şi emoţionat, Carol al IX-lea nu tresări deloc, 
cu toate că, în împrejurările în care se afla, această apariţie 
avu o culoare sumbră şi fantastică. 

— Domnule, îi spuse ea, vă omorâţi. 

— Împlinesc horoscoapele, îi răspunse el cu un zâmbet 
amar. Şi dumneavoastră, doamnă, nu sunteţi la fel de 
matinală ca şi mine? 

— Am vegheat amândoi, domnule, dar cu intenţii total 
diferite. Când aţi mers să discutaţi cu cei mai cruzi duşmani 
ai dumneavoastră, în plin câmp, ascunzându-vă de mama 
dumneavoastră, ajutat de Tavannes şi de fraţii Gondi cu 
care v-aţi prefăcut că mergeţi să hoinăriţi prin oraş, eu 
citeam depeşe care conţin dovada unei teribile conspirații 
în care sunt implicaţi fratele dumneavoastră, ducele 
d'Alenqon, cumnatul dumneavoastră, regele Navarrei, 


prinţul de Cond6, jumătate din mai-marii regatului. Nu este 
vorba despre altceva decât de a vă smulge coroana, punând 
stăpânire pe persoana dumneavoastră. Aceşti domni dispun 
deja de cincizeci de mii de oameni, trupe bune. 

— Ah! Făcu regele, cu un aer neîncrezător. 

— Fratele dumneavoastră se face hughenot, spuse regina. 

— Fratele meu trece de partea hughenoţilor? Exclamă 
Carol al IX-lea, ridicând fierul pe care-l ţinea în mână. 

— Da, ducele d'Alencon, hughenot în adâncul sufletului, va 
fi curând hughenot de fapt. Sora dumneavoastră, regina 
Navarrei, nu mai are pentru dumneavoastră decât un rest 
de afecţiune, ea îl iubeşte pe ducele d'Alengon, pe Bussy şi 
chiar pe micuțul la Mole. 

— Ce inimă mare! Făcu regele. 

— Pentru a deveni mare, micuțul la Mole, continuă regina, 
nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să dea Franţei un 
rege după modelul lui. Se pare că va fi conetabil. 

— Blestemată Margot! Strigă regele. lată la ce ne ajută 
căsătoria ei cu un eretic. 

— Asta n-ar fi nimic, problema este şeful ramurii cadete pe 
care l-aţi apropiat de tron, în pofida sfatului meu, şi care v- 
ar îngropa pe toţi. Casa de Bourbon este duşmana Casei de 
Valois, înţelegeţi asta, domnule. Orice ramură cadetă 
trebuie să fie menţinută în cea mai mare sărăcie, căci este 
născută conspiratoare, şi este o prostie să-i dai arme când 
nu are şi să i se lase atunci când le ia. Orice cadet nu 
trebuie să fie capabil să dăuneze, iată legea coroanelor! Aşa 
fac sultanii Asiei. Dovezile sunt aici, în cabinetul meu, unde 
v-am rugat să mă însoţiţi ieri-seară, dar aţi avut alte 
preocupări. Într-o lună, dacă nu vom pune totul în ordine, 
veţi avea soarta lui Carol cel Simplu! 

— Într-o lună! Exclamă Carol al IX-lea, consternat de 
coincidenţa acestei date cu cea a amânării cerute de prinți 
chiar în acea noapte. Într-o lună vom fi stăpâni, îşi zise el, 
repetând cuvintele lor. Doamnă, aveţi dovezi? Întrebă el cu 
voce tare. 


— Sunt dovezi fără replică, domnule, vin de la fiica mea, 
Marguerite. Îngrozită şi ea de probabilitățile unei astfel de 
combinaţii şi în ciuda tandreţei ei pentru fratele 
dumneavoastră d'Alencon, tronul familiei de Valois i s-a 
părut mai important de data aceasta decât toate iubirile ei. 
Ea a cerut drept preţ pentru destăinuirile ei ca La Mole să 
nu fie atins; dar acest ţăran mi se pare un bandit periculos 
de care trebuie să ne descotorosim, ca şi de contele de 
Coconnas, omul fratelui dumneavoastră d'Alencon. În ceea 
ce-l priveşte pe prinţul de Conde, acest copil se învoieşte la 
orice, numai să fiu aruncată în apă; nu ştiu dacă acesta nu 
este darul de nuntă pe care mi-l face pentru că i-am dat-o 
pe drăguţa lui soţie. Asta-i grav, domnule! Dumneavoastră 
vorbiţi de preziceri! Cunosc una dintre ele care atribuie 
tronul familiei de Valois Casei de Bourbon, şi dacă noi nu 
avem grijă, prezicerea se va îndeplini. Nu fiţi supărat pe 
sora dumneavoastră, ea s-a purtat bine în această situaţie. 
Fiul meu, zise ea după o pauză, pe un ton plin de tandreţe, 
mulţi oameni răi, ca domnii de Guise, vor să semene 
discordia între dumneavoastră şi mine, deşi noi suntem 
singurii, în acest regat, ale căror interese sunt exact 
aceleaşi: gândiţi-vă la asta. Dumneavoastră vă reproşaţi 
acum Noaptea Sfântului Bartolomeu, ştiu asta; mă acuzaţi 
că v-am împins la ea. Catolicismul, domnule, trebuie să fie 
legătura dintre Spania, Franţa şi Italia, trei ţări care pot, 
după un plan urmat în secret şi cu abilitate, să se unească 
sub Casa de Valois, cu trecerea timpului. Nu pierdeţi 
şansele lăsând deoparte legătura ce uneşte aceste trei 
regate în cercul aceleiaşi credinţe. De ce familiile de Valois 
şi de Medici n-ar realiza, pentru gloria lor, planul lui Carol 
Quintul, căruia i-a lipsit însă inteligenţa? Să aruncăm în 
lumea nouă, în care el se avântă, acest neam al reginei 
Jeanne la Foile. Stăpână la Florenţa şi la Roma, familia de 
Medici va subjuga Italia pentru dumneavoastră; vă va 
asigura toate avantajele, printr-un tratat comercial şi de 
alianţă, recunoscându-se feudatarii dumneavoastră în 


Piemont, în Milan şi la Neapole, unde voi aveţi drepturi. 
lată, domnule, motivele războiului pe viaţă şi pe moarte pe 
care îl ducem împotriva hughenoţilor. 

Pentru ce ne siliţi să vă repetăm aceste lucruri? Carol cel 
Mare nu se înşelase înaintând spre nord. Da, Franţa este un 
trup a cărui inimă se află în Golful Lyon şi ale cărui două 
braţe sunt Spania şi Italia. În felul acesta se domină 
Mediterana, care este ca un coş în care cad bogăţiile 
Orientului şi de care profită astăzi aceşti domni de la 
Veneţia, pe barba lui Filip al II-lea. Dacă prietenia Casei de 
Medici şi drepturile dumneavoastră vă pot face să speraţi 
că veţi avea Italia, forţa sau alianţe, poate o succesiune, vă 
vor da Spania. Împiedicaţi, în acest sens, ambiţioasa Casă 
de Austria, căreia Guelfii îi vindeau Italia şi care mai visează 
încă să stăpânească Spania. Deşi soţia dumneavoastră 
provine din această Casă, îmbrăţişaţi Austria cu putere, 
pentru a o înăbuşi; acolo sunt duşmanii regatului 
dumneavoastră, căci de acolo vine sprijinul reformaţilor. 
Nu-i ascultați pe cei care profită de neînțelegerile dintre noi 
şi care vă dau bătaie de cap, înfăţişându-mă ca pe duşmanul 
dumneavoastră din familie. V-am împiedicat eu să aveţi 
moştenitor? De ce metresa dumneavoastră v-a dat un fiu şi 
regina o fiică? De ce n-aveţi azi trei moştenitori, care ar tăia 
de la rădăcină speranţele atâtor insurecţii? Oare eu trebuie 
să răspund, domnule, la aceste întrebări? Dacă aţi avea un 
fiu, domnul d'Alencon ar mai conspira oare? 

Încheind cu aceste vorbe, Catherine îşi fixă asupra lui 
Carol al IX-lea privirea păsării de pradă ce-şi vrăjeşte 
victima. Fiica Medicilor era pe atunci în plină frumuseţe; 
adevăratele ei sentimente străluceau pe chipul ei care, 
asemenea celui al jucătorului la masa verde, scânteia de o 
infinită cupiditate. Carol al IX-lea nu mai văzu în ea pe 
mama unui singur om, ci chiar, aşa cum se spunea despre 
ea, pe mama armatelor şi a imperiilor (mater castrorum). 
Catherine îşi întinsese aripile geniului său şi zbura 
cutezătoare spre politica măreaţă a Casei de Medici şi a 


prinților de Valois, trasând planuri gigantice de care se 
înspăimântase odinioară Henric al II-lea şi care, transmise 
prin spiritul Casei de Medici lui Richelieu, rămaseră scrise 
în cabinetul Casei de Bourbon. Dar Carol al IX-lea, văzându- 
şi mama luându-şi atâtea precauţii, se gândea în sinea lui că 
trebuiau să fie necesare, şi se întreba în ce scop şi le lua ea. 
EI îşi plecă ochii, şovăia: neîncrederea nu putea să-i dispară 
în faţa unor fraze. Catherine fu uimită de profunzimea 
bănuielilor fiului ei. 

— Ei bine, domnule, zise ea, nu mă înţelegeţi, aşadar, 
deloc? Ce suntem noi, dumneavoastră şi cu mine, în faţa 
eternității coroanelor regale? Bănuiţi că am alte planuri 
decât cele care trebuie să ne preocupe în sfera în care se 
domină imperiile? 

— Doamnă, vă urmez în cabinetul vostru, trebuie să se 
acţioneze. 

— Să se acţioneze? Strigă Catherine. Să-i lăsăm să 
continue şi să-i prindem asupra faptului, justiţia vă va scăpa 
de ei. Pentru Dumnezeu, domnule, să le demonstrăm cine 
suntem! 

Regina se retrase. Regele rămase un moment singur, căci 
era profund coplegşit. 

— De ce parte se află capcanele? Ţipă el. Care dintre ele 
sau dintre ei mă înşală? Care-i cea mai bună politică? Deus, 
discerne causam meam78 zise el cu ochii în lacrimi. Viaţa 
mă apasă. Naturală sau violentă, prefer moartea în locul 
acestor hărţuieli contradictorii, adăugă el, lovind cu 
ciocanul în nicovală cu atâta putere, încât bolțile Luvrului 
tremurară. Dumnezeule! Reluă el, ieşind afară şi privind 
cerul. Pentru sfânta religie pentru care mă lupt, dă-mi 
limpezimea privirii tale pentru a pătrunde în inima mamei 
mele, întrebându-i pe cei doi Ruggieri. 

Căsuţa în care locuia doamna de Belleville şi unde Carol al 
IX-lea îşi lăsase prizonierii era penultima de pe strada 
Autruche, dinspre strada Saint-Honore. 


Poarta de la stradă, flancată de două mici pavilioane de 
cărămidă, părea foarte simplă într-o vreme în care porţile şi 
accesoriile lor erau lucrate atât de ciudat. Ea se compunea 
din doi pilaştri de piatră tăiată parcă cu diamantul, iar 
cintrul reprezenta o femeie culcată care ţinea un corn al 
abundenței. Poarta, încărcată cu ferecături enorme, avea, la 
înălţimea ochiului, o ferestruică pentru a cerceta oamenii 
care cereau să intre. În fiecare pavilion locuia câte un 
portar. Plăcerea extrem de capricioasă a regelui Carol 
pretindea un portar zi şi noapte. Casa avea o curte mică, 
pavată după moda venețiană. În acea perioadă în care 
trăsurile nu fuseseră încă inventate, doamnele mergeau 
călare sau în litieră, şi curţile puteau fi magnifice, fără a fi 
stricate de cai sau de trăsuri. Trebuie să ne gândim 
neîncetat la acest fapt, ca să ne putem explica îngustimea 
străzilor, curţile mici şi alte anumite detalii specifice 
locuinţelor din secolul al XV-lea. Casa, având un etaj 
deasupra parterului, era încoronată de o friză sculptată, pe 
care se sprijinea un acoperiş în patru pante, a cărui coamă 
forma o platformă. Acest acoperiş era străpuns de lucarne 
împodobite cu timpane79 şi pervazuri pe care dalta vreunui 
mare artist le dantelase şi le acoperise cu arabescuri. 
Fiecare din cele trei ferestre ale primului etaj se impunea, 
de asemenea, prin broderiile ei de piatră, pe care cărămida 
zidurilor le scotea în relief. La parter, un peron dublu 
decorat cu mare fineţe ducea spre o poartă de intrare 
făcută din pietre cioplite după moda venețiană, un sistem 
de ornamentare ce se regăsea atât la fereastra din dreapta, 
cât şi la cea din stânga. 

O grădină împărţită şi plantată după moda acelui timp şi în 
care abundau florile rare ocupa, în spatele casei, un spaţiu 
egal ca întindere cu cel al curţii. O viță-de-vie tapeta 
zidurile, în mijlocul unui gazon se înălța un pin argintiu. 
Straturile erau separate de acest gazon prin alei sinuoase 
ce duceau la un mic boschet de tisă tunsă, care se afla în 
capăt. Zidurile, îmbrăcate cu mozaicuri alcătuite din 


diferite pietricele asortate, ofereau privirii un tablou cu 
desene grosolane, e adevărat, dar care încântau prin 
bogăţia culorilor în armonie cu cele ale florilor. 

Fațada dinspre grădină, asemănătoare celei dinspre curte, 
prezenta ca şi ea un frumos balcon lucrat, care se afla 
deasupra porţii şi care înfrumuseţa fereastra din mijloc. 
Deasupra grădinii, ca şi deasupra curţii, ornamentele 
acestei ferestre măreţe, ieşită în afară cu câţiva paşi, urcau 
până la friză, în aşa fel, încât simula un mic pavilion 
asemănător cu o colivie, în ciuda bunului-gust care respira 
în această casă, ea avea o fizionomie tristă. Lumina zilei era 
împiedicată să pătrundă din pricina caselor vecine şi a 
acoperişurilor palatului d'Alencon, care proiectau umbră 
asupra curţii şi asupra grădinii; şi apoi, domnea şi o tăcere 
adâncă. 

Dar această tăcere, acest clarobscur, această solitudine 
făceau bine sufletului care putea acolo să se consacre unui 
singur gând, ca într-o mănăstire unde te reculegi, sau ca 
într-o casă primitoare în care iubeşti. 

Cine n-ar ghici acum căutările interioare ale acestui loc de 
retragere, singurul loc din regatul său unde penultimul 
Valois putea să-şi descarce inima, să-şi spună durerile, să-şi 
desfăşoare gustul pentru arte şi să se dedice poeziei pe 
care o iubea, toate afecţiuni contrariate de grijile celei mai 
apăsătoare dintre regalităţi. Numai acolo erau preţuite 
sufletul şi valoarea lui; numai acolo, vreme de câteva luni 
fugitive, ultimele din viaţa sa, el se lăsă în voia bucuriilor 
paternităţii, plăceri în care se arunca cu frenezia pe care 
presimţirea unei morţi îngrozitoare şi apropiate o insufla 
tuturor acţiunilor sale. 

A doua zi după-amiază, Maria îşi termina toaleta, în 
oratoriul ei, care era şi budoarul pe vremea aceea. Îşi 
aranja câteva bucle ale frumosului ei păr negru, ca să-şi 
potrivească noua bonetă de catifea, şi se privea cu atenţie 
în oglindă. 


„E aproape ora patru, acest interminabil consiliu s-a 
sfârşit, îşi zicea ea. Jacob s-a întors de la Luvru, unde lumea 
e cuprinsă de emoție din pricina marelui număr de 
consilieri convocați şi a duratei acestei şedinţe. Ce s-a 
întâmplat oare? Vreo nenorocire! Dumnezeule, ştie el cum 
mă chinuie sufletul când îl aştept în zadar? Poate s-o fi dus 
vânătoare. Dacă s-a distrat, totul o să fie bine. Când am să-l 
văd bucuros, am să uit cât am suferit.” 

Îşi trecu mâinile de-a lungul taliei pentru a-şi netezi o cută 
lejeră şi se întoarse într-o parte ca să vadă din profil cum îi 
venea rochia; dar atunci îl văzu pe rege odihnindu-se pe 
pat. Covoarele atenuau atât de bine zgomotul paşilor, încât 
el se putuse strecura acolo fără să fie auzit. 

— M-ai speriat! Zise ea, lăsând să-i scape un strigăt de 
surpriză. 

— Te gândeai la mine? O întrebă regele. 

— Când nu m-am gândit la tine? Îl întrebă Maria, 
aşezându-se lângă el. 

Ea îi scoase pălăria şi mantaua, îşi trecu mâinile prin părul 
lui, ca şi cum ar fi vrut să-l pieptene cu degetele. 

Carol se lăsă în voia ei, fără să-i spună nimic. Uimită, 
Maria îngenunche pentru a cerceta mai bine chipul palid al 
stăpânului ei regal şi recunoscu îndată urmele unei oboseli 
cumplite şi ale unei melancolii mai istovitoare decât toate 
pe care i le risipise până atunci. Ea îşi opri o lacrimă şi 
păstră tăcerea pentru a nu spori prin cuvinte imprudente 
dureri pe care nu le cunoştea încă. Şi făcu ceea ce fac, într- 
o asemenea împrejurare, femeile tandre: sărută fruntea 
brăzdată de riduri timpurii, obrajii ofiliţi, încercând să-i 
transmită acestei inimi îngrijorate prospeţimea inimii ei 
prin mângâieri gingaşe, dar fără nici un rezultat. 

Ea îşi ridică fruntea până în dreptul frunţii regelui, pe 
care-l strângea uşor cu braţele ei micuţe, apoi se lipi cu 
obrazul pe pieptul lui îndurerat, pândind momentul potrivit 
pentru a-l chestiona pe acest bolnav doborât. 


— Dragul meu Carol, nu vrei să-i împărtăşeşti bietei tale 
prietene neliniştite gândurile care îţi întunecă fruntea 
scumpă, care fac să-ţi pălească frumoasele buze roşii? 

— Cu excepţia lui Carol cel Mare, vorbi el cu o voce surdă, 
toţi regii Franţei cu numele de Carol au sfârşit jalnic. 

— Ei, na! Spuse ea. Şi Carol al VIII-lea? 

— În floarea vârstei, reluă regele, acest biet prinţ s-a lovit 
cu capul de o uşă joasă, în castelul de la Amboise, pe care-l 
înfrumuseţa, şi a murit în chinuri îngrozitoare. Moartea lui 
a dat coroana casei noastre. 

— Carol al VII-lea şi-a recucerit regatul. 

— Micuţo, el a murit (regele începu să vorbească şoptit) de 
foame, temându-se să nu fie otrăvit de către Delfin, care o 
ucisese deja pe frumoasa lui Agnes. Tatăl se temea de fiul 
său; iar azi, fiul se teme de mama sa. 

— De ce scotoceşti în trecut? Întrebă ea, gândindu-se la 
viaţa înspăimântătoare a lui Carol al VI-lea. 

— Ce vrei, micuța mea? Regii pot afla, fără să recurgă la 
ghicitori, soarta care-i aşteaptă, n-au decât să consulte 
istoria. Sunt preocupat acum să evit soarta lui Carol cel 
Simplu, căruia i-a fost furată coroana şi care a murit în 
închisoare, după şapte ani de captivitate. 

— Carol al V-lea i-a izgonit pe englezi! Continuă ea. 

— Nu el, ci du Guesclin; otrăvit fiind de Carol de Navarra, 
şi-a târât zilele lâncezind. 

— Dar Carol al IV-lea? Întrebă ea. 

— S-a căsătorit de trei ori fără să poată avea moştenitori, 
în ciuda frumuseţii masculine care-i scotea în evidenţă pe 
copiii lui Filip cel Frumos. Cu el s-au stins primii Valois, cei 
noi se vor stinge de asemenea; regina nu mi-a dat decât o 
fiică şi voi muri fără să o las însărcinată, căci un minorat ar 
fi cea mai mare nenorocire care ar putea mâhni regatul. De 
altfel, oare ar trăi acest fiu al meu? Numele Carol este de 
rău augur, Carol cel Mare a epuizat fericirea. Dacă aş 
deveni din nou rege al Franţei, mi-ar fi teamă să mă numesc 
Carol. 


— Dar cine vrea să-ţi ia coroana? 

— Fratele meu Alencqon conspiră împotriva mea. Peste tot 
văd doar duşmani. 

— Domnule, spuse Marie, făcând o faţă adorabilă, 
povestiţi-mi ceva mai vesel. 

— Bijuteria mea, răspunse cu vioiciune regele, să nu-mi 
spui niciodată domnule, nici în glumă; îmi aduci aminte de 
mama mea care mă răneşte continuu cu acest cuvânt, prin 
care pare că vrea să-mi ia coroana. li spune fiule ducelui 
d'Anjou, adică regelui Poloniei. 

— Sire, zise Marie, împreunându-şi mâinile ca şi cum s-ar 
fi rugat la Dumnezeu, există un regat în care sunteţi adorat, 
maiestatea dumneavoastră îl umple de gloria şi de forţa sa; 
şi acolo, cuvântul domnule vrea să însemne iubitul meu 
senior. 

Îşi desfăcu degetele şi printr-un gest delicat îi desenă 
regelui inima ei. Aceste cuvinte fură atât de bine 
muzicalizate, ca să folosim un cuvânt al vremii specific 
cântecelor de dragoste, încât Carol al IX-lea o luă pe Marie 
de talie, o ridică în braţe cu forţa aceea nervoasă care-l 
făcea atât de deosebit, o aşeză pe genunchii lui, şi-şi frecă 
apoi cu blândeţe fruntea de buclele pe care metresa lui şi le 
aranjase atât de cochet. Marie judecă acest moment potrivit 
şi se aventură cu câteva săruturi pe care Carol mai degrabă 
le îndură decât le primi; apoi, între cele două sărutări, ea îi 
spuse: 

— Dacă oamenii mei nu m-au minţit, ai alergat toată 
noaptea prin Paris, ca pe vremea în care făceai nebunii ca 
un adevărat mezin al familiei. 

— Da, răspunse regele pierdut în gândurile sale. 

— N-ai bătut cumva paznicul şi ai jefuit câţiva burghezi 
cumsecade? Cine sunt, aşadar, oamenii pe care mii-ai 
încredinţat şi care sunt atât de criminali încât ai interzis 
orice conversaţie cu ei? Niciodată o fată n-a fost ferecată cu 
mai multă străşnicie decât aceşti oameni care nici n-au 
băut, nici n-au mâncat; germanii lui Solern n-au lăsat pe 


nimeni să se apropie de camera unde i-aţi închis. E o glumă 
sau e ceva serios? 

— Da, ieri-seară, spuse regele trezit din reverie, am 
început să alerg pe acoperişuri cu 'Tavannes şi cu fraţii 
Gondi; am vrut să mă distrez cu vechii mei tovarăşi, dar 
picioarele nu mă mai ascultă; n-am îndrăznit să sărim peste 
străzi. Totuşi am reuşit să sărim peste două curţi, 
avântându-ne de pe un acoperiş pe celălalt. În ultima curte, 
la doi paşi de aici, lipiţi de un coş, ne-am zis, lavannes şi cu 
mine, că n-ar trebui să mai continuăm. Dacă oricare dintre 
noi ar fi fost singur, niciunul nu s-ar fi încumetat la aşa ceva. 

— Pariez că tu ai sărit primul, nu-i aşa? Regele zâmbi. Ştiu 
de ce-ţi rişti astfel viaţa. 

— Ah, frumoasa mea ghicitoare. 

— Ai obosit să trăieşti. 

— La naiba cu vrăjitorii! Sunt hărțuit de ei, spuse regele 
luând un aer grav. 

— Vrăjitoria mea este dragostea, continuă ea zâmbind. Din 
ziua binecuvântată în care ai început să mă iubeşti, nu ţi-am 
ghicit eu oare toate gândurile? Şi dacă-mi permiţi să-ţi spun 
adevărul, gândurile care te frământă astăzi nu sunt demne 
de un rege. 

— Sunt eu oare rege? Spuse el cu amărăciune în glas. 

— Nu poţi să fii? Cum a făcut Carol al VII-lea, al cărui 
nume îl porţi? Şi-a ascultat metresa, monseniore, şi şi-a 
recucerit regatul, invadat de englezi aşa cum este al nostru 
de reformaţi. Ultima ta lovitură de stat ţi-a arătat drumul pe 
care trebuie să-l urmezi. Nimiceşte erezia. 

— Parcă nu erai de acord cu această strategie, spuse 
Carol, şi uite că azi. 

— S-a împlinit, răspunse ea; de altfel, sunt de aceeaşi 
părere cu doamna Catherine, mai bine o faci tu decât 
familia de Guise. 

— Carol al VII-lea nu a avut de luptat decât împotriva unor 
oameni, iar eu am în faţa mea idei, continuă regele. Ucizi 
oameni, dar niciodată cuvintele! Împăratul Carol Quintul a 


renunţat s-o facă, fiul său Don Filip şi-a epuizat forţele 
încercând, noi vom pieri cu toţii, noi, ceilalţi regi. Pe cine 
mă pot sprijini eu? În dreapta, la catolici, e familia de Guise 
care mă ameninţă; în stânga, calviniştii nu-mi vor ierta 
niciodată moarte bietului meu părinte Coligny, nici 
masacrul din august; şi de altfel, ei vor să suprime tronul; în 
sfârşit, în faţa mea e mama. 

— Aresteaz-o şi domneşte singur, îi şopti Marie la ureche. 

— Am vrut s-o fac ieri, dar azi nu mai vreau. Vorbeşti cu 
mare uşurinţă despre asta. 

— Între fata unui spiţer şi cea a unui medic, diferenţa nu e 
aşa de mare, continuă Marie Touchet care glumea cu 
plăcere despre falsa origine ce i se atribuia. 

Regele ridică din sprâncene. 

— Marie, fără libertăţi de acest gen! Catherine de Medicis 
e mama mea, iar tu ar trebui să tremuri. 

— De ce ţi-e teamă? 

— De otravă! Spuse în fine regele scos din sărite. 

— Bietul de tine! Strigă Marie abia stăpânindu-şi lacrimile, 
căci atâta putere unită cu atâta slăbiciune o emoţiona 
profund. Ah, reluă ea, mă faci să o urăsc pe doamna 
Catherine, care mi se pare atât de bună şi ale cărei 
bunăvoinţe mi se par prefăcătorii. De ce se poartă atât de 
frumos cu mine şi atât de urât cu tine? În timpul şederii 
mele la Dauphine, am aflat despre începutul domniei tale 
lucruri pe care mi le-ai ascuns şi mi se pare că regina-mamă 
ţi-a pricinuit toate nenorocirile. 

— Cum? Spuse regele, într-adevăr preocupat. 

— Femeile al căror suflet şi ale căror intenţii sunt pure se 
folosesc de virtuţi pentru a-i domina pe bărbaţii pe care-i 
iubesc; dar femeile care nu le vor binele îi guvernează 
servindu-se de cusururile lor; or, regina a făcut vicii din cele 
mai frumoase calităţi ale tale, şi te-a făcut să crezi că 
defectele tale sunt virtuţi. Acesta să fie oare rolul unei 
mame? Fii un tiran asemenea lui Ludovic al IX-lea, inspiră 
teamă, imită-l pe Don Filip, alungă-i pe italieni, izgoneşte-i 


pe de Guise şi confiscă pământurile calviniştilor; te vei 
înălța din această singurătate şi-ţi vei salva tronul. 
Momentul este propice, căci fratele tău este în Polonia. 

— Suntem doi copii în politică, spuse Carol cu amărăciune, 
nu ştim să facem decât dragoste. Haide, micuța mea, ieri 
visam la toate astea, voiam să împlinesc lucruri măreţe, dar 
mama mea a suflat peste castelele mele din cărţi de joc. De 
departe, problemele se conturează limpede ca nişte coame 
muntoase, şi fiecare îmi spune: Am să-i nimicesc pe 
calvinişti, o să le dau o lecţie fraţilor de Guise, am să mă 
separ de Curtea de la Roma, am să mă sprijin pe popor, pe 
burghezie; în sfârşit, de departe, totul pare simplu; dar 
vrând să urci munţii, pe măsură ce te apropii de vârf, 
întâmpini obstacole. Calvinismul este el însuşi ultima grijă a 
membrilor partidului, domnii de Guise, aceşti catolici 
înverşunaţi, ar fi disperaţi să-i vadă pe calvinişti supuşi. 
Înainte de orice, fiecare se supune intereselor sale, iar 
opiniile religioase servesc drept văl unor ambiţii nesătule. 
Partidul lui Carol al IX-lea este cel mai slab dintre toate; cel 
al regelui de Navarra, al regelui Poloniei, al ducelui 
d'Alenqon, al prinţului de Conde, al domnilor de Guise, al 
mamei mele se coalizează unii împotriva celorlalţi şi mă lasă 
singur până şi în consiliul meu. În mijlocul atâtor elemente 
tulburătoare, mama este cea mai puternică, tocmai mi-a 
demonstrat zădărnicia planurilor mele. Suntem înconjurați 
de supuşi care nu se sinchisesc de justiţie. Securea lui 
Ludovic al XI-lea, despre care vorbeşti tu, ne lipseşte cu 
desăvârşire. Parlamentul nu i-ar condamna nici pe domnii 
de Guise, nici pe regele Navarrei, nici pe prinţul de Conde, 
nici pe fraţii mei; dacă ar face aşa ceva, ar crede că ar da 
foc întregului regat. Ar trebui să se ajungă la asasinat; 
tronul le-ar da peste cap planurile acestor insolenţi care au 
suprimat justiţia; dar unde să găseşti oameni credincioşi? 
Consiliul de azi dimineaţă m-a dezgustat pe deplin: peste 
tot trădări, peste tot interese contrare. Sunt obosit să tot 
îmi port coroana, nu vreau decât să mor în pace. 


Acestea fiind spuse, regele căzu din nou într-o somnolenţă 
posomorâtă. 

— Dezgustat de toate! Repetă cu durere Marie Touchet, 
respectând toropeala profundă a iubitului ei. 

Carol era pradă unei stări complete de apatie atât a 
spiritului, cât şi a trupului, produsă de oboseala tuturor 
capacităţilor şi sporită de descurajarea cauzată de 
imensitatea nenorocirii, neputinţa vădită a triumfului sau 
înfăţişarea acestor dificultăţi multiple, încât însuşi geniul se 
teme de ele. Descurajarea regelui era motivată de nivelul la 
care ajunseseră acum câteva luni curajul şi ideile sale; apoi, 
un acces de melancolie nervoasă, provocat chiar de boală, îl 
copleşise la ieşirea dintr-un lung consiliu, care se ţinuse în 
cabinetul său; Maria văzu bine că el era pradă uneia din 
acele crize când totul este dureros şi supărător, chiar şi 
dragostea; ea rămase, aşadar, îngenuncheată, cu capul pe 
genunchii regelui, care-şi lăsă mâna cufundată în părul 
iubitei, fără nici o mişcare, fără a spune o vorbă, fără un 
suspin, ca şi ea, de altfel. Carol al IX-lea zăcea prăbuşit în 
letargia neputinței, iar Maria, în stupoarea disperării femeii 
iubitoare care zăreşte hotarele unde se sfârşeşte iubirea. 
Cei doi amanți rămaseră astfel cufundaţi într-o linişte 
profundă pentru un moment îndelungat, unul dintre acele 
ceasuri când orice gând deschide o rană, când norii unei 
furtuni lăuntrice întunecă până şi amintirea fericirii. Maria 
se consideră oarecum vinovată de această apatie 
înspăimântătoare. Ea se întrebă cu groază dacă bucuria 
excesivă cu care o întâmpinase regele, şi dacă dragostea 
violentă împotriva căreia ea nu avusese puterea să lupte 
nu-i slăbiseră spiritul şi trupul lui Carol al IX-lea. 

În clipa în care ea îşi ridică ochii scăldaţi în lacrimi, ca şi 
obrajii, către iubitul ei, văzu lacrimi în ochii şi pe obrajii fără 
culoare ai regelui. Această înţelegere ce-i unea până şi-n 
durere îl emoţiona atât de mult pe Carol al IX-lea, încât el 
se trezi din toropeală, asemenea unui cal căruia îi dai 


pinteni; o cuprinse pe Maria de mijloc, şi înainte ca ea să-i 
poată ghici gândul, o aşeză pe pat. 

— Nu mai vreau să fiu rege, zise el, nu mai vreau să fiu 
decât iubitul tău şi să uit totul în plăcere! Vreau să mor 
fericit, şi nu devorat de grijile tronului. 

Tonul acestor cuvinte şi focul ce strălucea în ochii, înainte 
stinşi, ai lui Carol al IX-lea, în loc să-i placă Măriei, îi 
pricinuiră o durere cumplită: în acel moment ea îşi acuza 
iubirea de complicitate alături de cauzele bolii de care 
murea regele. 

— Uiţi de prizonieri! Îi spuse ea, ridicându-se brusc. 

— Şi ce-mi pasă de aceşti oameni? Îi las să mă asasineze. 

— Cum! Asasini? Întrebă ea. 

— Nu te speria, îi avem în mână, scumpa mea! Nu te 
preocupa de ei, ci de mine; aşadar, nu mă iubeşti? 

— Sire! Strigă ea. 

— Sire, repetă el, scăpărând parcă scântei din priviri, atât 
de violent fu primul impuls al mâniei iscate de respectul 
intempestiv al metresei sale. Tu te înţelegi cu mama mea. 

— Doamne sfinte! Strigă Marie, privindu-şi scăunelul 
pentru rugăciuni şi forţându-se să ajungă la el pentru a 
spune o rugăciune. Fă-l să mă înţeleagă! 

— Aha! Continuă regele cu un aer sumbru. Ai avea ceva 
să-ţi reproşezi! Apoi, strângând-o în braţe şi privind-o fix, 
zise: Am auzit vorbindu-se de pasiunea nebună ce o 
nutreşte pentru tine un anume Entragues, zise el cu un aer 
rătăcit, şi de când căpitanul Balzac, bunicul lor, s-a însurat 
cu o Visconti, la Milano, nenorociţii nu se mai îndoiesc de 
nimic. 

Marie îl privi pe rege cu un aer atât de mândru, încât el se 
ruşina. În acel moment, ţipetele micului Carol de Valois, 
care tocmai se trezise şi pe care doica îl aducea, fără 
îndoială, se auziră în salonul alăturat. 

— Intră, burgundo! Zise Marie, mergând să-şi ia copilul de 
la doică şi aducându.-i-l regelui. Eşti mai copil decât el, îi 
spuse ea, pe jumătate enervată, pe jumătate calmă. 


— E frumos, e tare frumos, zise Carol al IX-lea, luându-şi 
fiul în braţe. 

— Numai eu ştiu cât de mult îţi seamănă, spuse Marie, are 
deja gesturile şi zâmbetul tău. 

— De pe acuma? Întrebă regele, zâmbind. 

— Bărbaţii nu vor să creadă astfel de lucruri, spuse ea, 
dar, Carol, ia-l, joacă-te cu el, priveşte-l! Vezi, nu-i aşa că am 
dreptate? 

— E adevărat! Exclamă regele, surprins de o mişcare a 
copilului, care i se păru miniatura unuia din gesturile sale. 

— Floare frumoasă! Spuse mama. El n-o să mă părăsească 
niciodată, el n-o să mă facă să sufăr. 

Regele se juca cu fiul lui, îl făcea să sară, îl săruta cu o 
pornire pătimaşă, îi murmura cuvinte nebuneşti şi vagi, 
onomatopee drăguţe pe care ştiu să le inventeze mamele şi 
doicile; vocea îi devenea copilărească; în sfârşit, fruntea i se 
însenină, bucuria îi reveni pe faţa întristată, şi când Marie 
îşi văzu iubitul uitând totul, îşi lăsă capul pe umărul lui şi-i 
şopti aceste cuvinte la ureche: 

— N-ai de gând să-mi spui, dragul meu Carol, de ce mă pui 
să păzesc nişte asasini, şi cine sunt aceşti bărbaţi, şi ce vrei 
să faci cu ei? În sfârşit, unde mergeaţi pe acoperişuri? Sper 
că nu-i vorba de o femeie? 

— Tu mă iubeşti mereu la fel de mult! Îi spuse regele, 
surprins de raza limpede a uneia dintre acele priviri 
întrebătoare pe care femeile ştiu să le arunce când e 
necesar. 

— Ai putut să te îndoieşti de mine? Continuă ea, fără a-şi 
mai stăpâni lacrimile. 

— Există femei în aventura mea, dar sunt vrăjitoare. Ce 
voiam să zic? 

— Ne aflam la doi paşi de aici, pe acoperişul unei case, zise 
Marie. Pe ce stradă? 

— Pe strada Saint-Honore, micuța mea, spuse regele, care 
părea că-şi revenise şi care, adunându-şi gândurile, vru să- 
şi pună iubita la curent cu cele ce aveau să se petreacă la 


ea. Trecând ieri pe acolo în vreme ce hoinăream, ochii mi- 
au fost atraşi de o lumină puternică care venea de la 
mansarda casei în care locuieşte Ren6, parfumierul şi 
mănuşarul mamei mele, al tău şi al întregii Curți. Am 
bănuieli puternice despre ceea ce se face la acest om, şi 
dacă eu sunt otrăvit, acolo s-a pregătit otrava. 

— De mâine îl părăsesc, spuse Marie. 

— Ah, tu l-ai păstrat când eu îl părăsisem! Strigă regele. 
Aici îmi era viaţa, continuă el, cu un aer posomorât. Fără 
îndoială că aici au pus moartea. 

— Dar, scumpul meu copil, eu m-am întors din Dauphine, 
împreună cu Delfinul nostru, zise ea, zâmbind, şi Rene nu 
mi-a mai adus nimic de la moartea reginei Navarrei. 
Continuă, te-ai căţărat pe casa lui Rene? 

— Da, reluă regele. Urmat de Tavannes, am ajuns într-o 
clipită, într-un loc de unde am putut să văd, fără să fiu 
văzut, interiorul bucătăriei diavolului şi să observ acolo 
nişte lucruri care m-au împins la măsurile pe care le-am 
luat. N-ai iscodit niciodată mansarda casei acestui 
blestemat florentin! Ferestrele dinspre stradă sunt 
întotdeauna închise, în afară de ultima, de unde se vede 
palatul Soissons şi coloana pe care a pus s-o construiască 
mama mea pentru astrologul ei, Cosimo Ruggieri. În aceste 
poduri se află o locuinţă şi o galerie care nu sunt luminate 
decât dinspre curte, astfel încât, pentru a vedea ce se 
întâmplă acolo, trebuie să te caţări unde niciunui om nu-i dă 
în gând s-o facă: pe coama unui zid înalt care dă spre 
acoperişurile casei lui Rene. Oamenii care şi-au instalat 
acolo cuptoarele în care distilează moartea se bizuiau pe 
laşitatea parizienilor, ca să nu fie văzuţi niciodată; dar ei nu 
l-au luat în calcul pe Carol de Valois. Am înaintat pe 
streaşină până la o fereastră, pe al cărei pervaz m-am ţinut 
drept, trecându-mi un braţ în jurul maimuţei ce o 
împodobegşte. 

— Şi ce-ai văzut acolo, sufletul meu? Îl întrebă Marie, de-a 
dreptul speriată. 


— O cămăruţă în care se fabrică operele întunericului, 
răspunse regele. Primul lucru asupra căruia mi-a căzut 
privirea a fost un bătrân voinic, aşezat pe un scaun, şi 
înzestrat cu o magnifică barbă albă, aşa cum era cea a 
bătrânului |'H6Opital, îmbrăcat ca şi el cu o robă de catifea 
neagră. Pe fruntea lui lată, adânc brăzdată de riduri, pe 
coroana lui de păr alb, pe chipul calm şi atent, palid de 
veghe şi de trudă, cădeau razele concentrice ale unei lămpi 
de unde izvora o lumină puternică. El îşi împărțea atenţia 
între un vechi manuscris, al cărui pergament avea, cu 
siguranţă, mai multe secole, şi două cuptoare aprinse în 
care fierbeau substanţe spurcate. Podeaua şi pereţii 
laboratorului nu se vedeau de atâtea animale ce zăceau 
acolo suspendate, schelete, plante uscate, minerale şi 
ingrediente, foarte înghesuite; aici, cărţi, instrumente de 
distilare, dulapuri pline cu unelte de magie, de astrologie; 
acolo, horoscoape de naştere, fiole, chipuri vrăjite şi poate 
chiar otrăvuri pe care i le furnizează lui Rene, ca să-i 
răsplătească ospitalitatea şi protecţia pe care mănuşarul 
mamei mele i le oferă. Tavannes şi cu mine am fost 
impresionați, te asigur de asta, de aspectul acestui arsenal 
al diavolului; căci, numai dacă-l vezi, cazi pradă vrâjilor; şi 
dacă n-aş fi fost regele Franţei, mi-ar fi fost frică. „Tremură 
pentru amândoi!”, i-am zis lui Tavannes. Dar Tavannes 
privea sedus acest misterios spectacol. Pe un pat, alături de 
bătrân, era întinsă o fată de o frumuseţe stranie, delicată şi 
subţire asemenea unui şarpe, albă ca o hermină, lividă ca o 
moartă, nemişcată ca o statuie. Poate că-i o femeie scoasă 
de curând dintr-un mormânt, ce servea la vreun 
experiment, căci ni s-a părut că mai are încă giulgiul pe ea; 
ochii îi erau ficşi, şi nu părea să respire. Bătrânul nenorocit 
nu-i dădea nici cea mai mică atenţie; îl priveam cu atâta 
curiozitate, încât, cred, că spiritul său a trecut în trupul 
meu; şi tot studiindu-l, am ajuns să-i admir privirea atât de 
vie, de profundă, de îndrăzneață, în ciuda indiferenţei 
vârstei; gura i se mişca sub impulsul gândurilor emanate 


parcă de o dorinţă unică ce-i rămânea întipărită în miile de 
cute. Totul vădea la acest bărbat o speranţă pe care nimic 
n-o descurajează şi nimic n-o împiedică. Atitudinea lui 
fremătătoare în propria-i imobilitate, aceste trăsături bine 
conturate, admirabil săpate de o patimă ce face aceeaşi 
slujbă ca dalta unui sculptor, această idee izvorâtă dintr-o 
încercare criminală sau ştiinţifică, inteligenţa aceea 
cercetătoare, pusă pe urmele naturii, învinsă de ea şi 
încovoiată sub greutatea îndrăznelii, amenințând creaţia, 
cu focul pe care-l ţine de la ea. Totul m-a fascinat timp de o 
clipă. L-am considerat pe acest bătrân mai rege decât mine, 
căci privirea lui cuprindea lumea şi o domina. M-am hotărât 
să nu mai fac săbii, vreau să plutesc pe deasupra 
prăpăstiilor, aşa cum face acest bătrân, ştiinţa lui mi s-a 
părut o regalitate sigură. În sfârşit, cred în ştiinţele oculte. 

— Tu, fiul cel mare, răzbunătorul sfintei Biserici catolice, 
apostolice şi romane? Zise Marie. 

— Eu! 

— Ce ţi s-a întâmplat oare? Continuă, vreau să-mi fie frică 
pentru tine şi tu să ai curaj pentru mine. 

Privindu-şi orologiul, bătrânul s-a ridicat, reluă regele, şi a 
plecat nu ştiu pe unde, dar am auzit deschizându-se 
fereastra dinspre strada Saint-Honore. Curând a strălucit o 
lumină, apoi am văzut pe coloana palatului Soissons o altă 
lumină ce răspundea celei a bătrânului şi care ne-a permis 
să-l vedem pe Cosimo Ruggieri în vârful coloanei. „Ah! Se 
înţeleg între ei”, i-am spus eu lui Tavannes, care din clipa 
aceea găsi totul înspăimântător de suspect şi-mi împărtăşi 
părerea de a pune mâna pe aceşti doi oameni şi de a 
cerceta imediat atelierul lor monstruos. Dar înainte de a 
purcede la un sechestru general, am vrut să vedem ce avea 
să se întâmple mai departe. După un sfert de oră, uşa 
laboratorului s-a deschis, şi Cosimo Ruggieri, consilierul 
mamei mele, puţul fără fund care înghite toate tainele 
Curţii, căruia femeile îi cer ajutor împotriva soţilor şi 
amanţilor lor, căruia amanţii şi soţii îi cer ajutor împotriva 


necredincioaselor lor, care schimbă viitorul ca şi trecutul, 
primind bani de la toţi, care vinde horoscoape şi care trece 
drept atotştiutor, acest om pe jumătate demon a intrat pe 
uşă, spunându-i bătrânului: „Bună ziua, frate!” El aducea 
cu sine o bătrânică înspăimântătoare, ştirbă, cocoşată, 
strâmbă, încovoiată ca o pocitanie din basme, doar că mai 
oribilă; era zbârcită ca un măr uscat, avea pielea de culoare 
şofranului, bărbia îi muşca parcă nasul, iar gura era ca o 
linie abia vizibilă; ochii ei semănau cu punctele negre ale 
unui zar, fruntea îi contura amărăciunea, iar părul îi ieşea 
în şuviţe cenuşii de sub basmaua murdară; mergea 
sprijinindu-se într-o cârjă; mirosea a legătură de vreascuri 
şi a vrăjitoare; ne-a speriat foarte tare, căci nici Tavannes şi 
nici eu n-am luat-o drept o femeie normală, Dumnezeu nu 
le-a făcut pe femei atât de înspăimântătoare ca asta. Ea se 
aşeză pe un taburet, lângă frumosul şarpe alb care-i plăcea 
lui 'Tavannes. Cei doi fraţi nu le dădură nici o atenţie, nici 
bătrânei, nici tinerei, care, una lângă alta, formau o 
pereche de-a dreptul cumplită. Într-o parte viaţa 
înveşmântată în moarte, iar în cealaltă moartea în viaţă. 

— Dragul meu poet! Exclamă Marie, sărutându-l pe rege. 

— Bună ziua, Cosimo, i-a răspuns bătrânul alchimist 
fratelui său. Şi amândoi au privit cuptorul. Ce putere are 
astăzi luna? Îl întrebă bătrânul pe Cosimo. 

— Caro Lorenzo, a răspuns astrologul mamei mele, 
mareea din septembrie nu s-a sfârşit încă, nu se poate afla 
nimic într-o asemenea dezordine. 

— Ce ne spune Orientul, în seara asta? 

— “Tocmai a descoperit, i-a răspuns Cosimo, o forţă 
creatoare, în aer, forţă care-i redă pământului tot ceea ce-şi 
ia din el; crede, ca şi noi, că aici, jos, totul este produsul 
unei transformări lente, dar că toate diversităţile sunt 
formele aceleiaşi substanţe. 

— Tocmai aşa gândea şi predecesorul meu, a răspuns 
Lorenzo. Azi-dimineaţă, Bernard de Palissy îmi spunea că 
metalele sunt rezultatul unei compresiuni, şi că focul, care 


divide totul, uneşte de asemenea totul; că focul are puterea 
de a comprima, după cum o are şi pe aceea de a separa. 
Acest om cumsecade e un geniu. 

— Deşi eu stăteam astfel încât să nu fiu văzut, Cosimo luă 
mâna tinerei moarte şi spuse: 

— E cineva aproape de noi! Cine este? Întrebă el. 

— Regele! Zise ea. 

— M-am arătat, bătând în vitraliu. Ruggieri mi-a deschis 
fereastra şi eu am sărit în acea bucătărie a iadului, urmat 
de Tavannes. 

— Da, regele, le-am spus celor doi florentini, care ni s-au 
părut cuprinşi de groază. În ciuda cuptoarelor şi a cărţilor 
voastre, a vrăjitoarelor şi a ştiinţei voastre, voi n-aţi putut să 
ghiciţi vizita mea. Sunt foarte bucuros să-l văd pe acest 
faimos Lorenzo Ruggieri, despre care vorbeşte atât de 
misterios regina mama mea, i-am zis bătrânului, care se 
ridică şi se înclină. Sunteţi în regatul meu fără permisiunea 
mea. Pentru cine lucraţi aici, voi care, din tată în fiu, sunteţi 
favoriţii Casei de Medici? Ascultaţi-mă! Voi profitaţi de 
atâtea pungi, încât de multă vreme alţi oameni lacomi s-ar fi 
săturat de aur; sunteţi mult prea vicleni pentru a o lua 
prosteşte pe căi criminale, şi cu atât mai puţin pentru a vă 
năpusti ca nişte grauri în această bucătărie; aveţi, aşadar, 
planuri secrete, dacă nu sunteţi mulţumiţi nici cu aurul, nici 
cu puterea? Pe cine slujiţi voi? Pe Dumnezeu sau pe diavol? 
Ce fabricaţi aici? Vreau adevărul, sunt destul de bărbat ca 
să-l aud şi să păstrez secretul treburilor voastre, oricât de 
condamnabile ar putea fi acestea. Aşadar, să-mi spuneţi 
totul, fără vicleşuguri. Dacă mă înşelaţi, veţi fi trataţi aspru. 
Păgâni sau creştini, calvinişti sau mahomedani, aveţi 
cuvântul meu de rege că veţi putea pleca din regat, 
nepedepsiţi, în cazul că aţi avea să vă reproşaţi unele mici 
păcate. În sfârşit, vă dau răgaz noaptea asta şi dimineaţa de 
mâine, ca să vă întrebaţi conştiinţa, căci sunteţi prizonierii 
mei şi o să mă urmaţi într-un loc unde veţi fi păziţi ca nişte 
comori. 


Înainte de a se supune poruncii mele, cei doi florentini s- 
au consultat unul pe celălalt printr-o privire subtilă, şi 
Lorenzo Ruggieri mi-a spus că pot să fiu sigur că nici un 
supliciu n-ar putea să le smulgă secretele; în pofida 
slăbiciunii lor aparente, nici durerea şi nici sentimentele 
umane n-aveau putere asupra lor; singură, încrederea 
putea să poruncească buzelor să rostească ceea ce păstra 
gândul. Nu trebuia să mă mir că în acel moment tratează 
de la egal la egal cu un rege care nu-l recunoaşte decât pe 
Dumnezeu deasupra lui, căci gândirea lor pornea tot de la 
Dumnezeu. Ei cereau, aşadar, de la mine tot atâta 
încredere câtă aveau să-mi acorde. Or, înainte de a se sili 
să-mi răspundă fără vreun gând ascuns, mi-au cerut să-mi 
pun mâna stângă în mâna tinerei fete care se afla acolo, şi 
pe cea dreaptă în cea a bătrânei. Nevrând să le dau prilej 
să gândească despre mine că mi-ar fi teamă de farmece, am 
întins mâinile. Lorenzo mi-a apucat mâna dreaptă, Cosimo 
pe cea stângă şi mi le-au aşezat în palma fiecărei femei, 
astfel încât m-am pomenit ca Isus între cei doi tâlhari. În 
timpul în care cele două vrăjitoare mi-au cercetat mâinile, 
Cosimo îmi arătă o oglindă, rugându-mă să mă privesc în 
ea, iar fratele lui vorbea cu cele două femei într-o limbă 
necunoscută. Nici Tavannes şi nici eu n-am putut să 
prindem sensul vreunei fraze. Înainte de a-i aduce pe aceşti 
oameni aici, am pus sigilii la toate ieşirile acestui laborator, 
pe care Tavannes s-a însărcinat să-l păzească până în clipa 
în care, la porunca mea, Bernard de Palissy şi Chapelain, 
medicul meu, se vor duce acolo pentru a face o percheziţie 
exactă a tuturor drogurilor care se găsesc şi se fabrică 
acolo. 

Pentru a-i împiedica să comunice cu cineva dinafară, căci 
ar fi putut să se înţeleagă cu mama mea, i-am adus pe 
aceşti doi diavoli la tine, în mare taină, păziţi de germanii 
lui Solern, care fac cât cele mai puternice ziduri de temniţă. 
Nici chiar Rene n-a fost slăbit din ochi, în camera lui, de 
către scutierul lui Solern, precum şi cele două vrăjitoare. 


Micuța mea, având în vedere că deţin cheile Cabalei, pe 
regii cerşetorilor, pe şefii vrăjitoriei, pe prinții boemei, pe 
stăpânii viitorului, pe urmaşii tuturor prezicătorilor faimoşi, 
vreau să te citesc şi pe tine, să-ţi cunosc inima. Ei bine, în 
sfârşit, vom afla ce ne aşteaptă în viitor. 

— Voi fi foarte fericită dacă vor putea să-mi vadă în 
adâncul inimii, spuse Marie fără nici o urmă de teamă. 

— Ştiu de ce vrăjitorii nu te sperie; tu însăţi faci farmece. 

— Nu vrei să guşti din aceste piersici? Întrebă ea 
arătându-i frumoasele fructe aşezate pe o farfurie de argint 
suflată cu aur. Strugurii şi perele le-am cules chiar eu de la 
Vincennes! 

— Am să mănânc, căci aici nu există altă otravă decât 
elixirul mâinilor tale. 

— Ar trebui să mănânci multe fructe, Carol, ţi-ai 
împrospăta sângele care îţi clocoteşte de atâtea frământări. 

— N-ar trebui oare şi să te iubesc mai puţin? 

— Poate, spuse ea. Dacă ceea ce iubeşti îţi dăunează. Am 
să găsesc în dragostea mea puterea să ţi le refuz. II ador 
mai mult pe Carol decât îl iubesc pe rege şi vreau ca 
bărbatul să trăiască fără aceste frământări care-l fac trist şi 
visător. 

— Regalitatea mă distruge. 

— Da, sigur, spuse ea. Dacă n-ai fi fost decât un biet prinţ, 
ca şi cumnatul tău, regele Navarrei, acest mic seducător 
care n-are nici un ban, ci doar un regat nenorocit în Spania 
unde nu va pune niciodată piciorul şi Bearnul din Franţa 
care abia îi dă din ce să-şi ducă zilele, aş fi fericită, mult mai 
fericită decât dacă aş fi regina Franţei. 

— Dar eşti mai mult decât regina! Ea îl are pe Carol doar 
pentru binele regatului, căci regina face parte din politică. 

Marie zâmbi şi făcu o feţişoară drăguță, spunând: 

— Se ştie asta, sire. Şi sonetul meu? E gata? 

— Micuța mea, versurile se creează la fel de greu ca şi 
edictele de pacificare, am să le termin curând şi pe ale tale. 
Doamne, ce uşoară e viaţa aici, n-aş mai vrea să plec de aici. 


Şi totuşi, trebui să-i chestionez pe cei doi florentini. Mii de 
draci, credeam că-i de ajuns un singur Ruggieri în tot 
regatul şi uite că, în fapt, sunt doi. Ascultă, micuța mea, dai 
dovadă de foarte mare stăpânire de sine, ai fi un locotenent 
de poliţie excelent, căci tu ghiceşti totul. 

— Păi, sire, noi presupunem tot ceea ce ne face să ne 
temem, şi pentru noi tot ce e probabil e adevărat. lată toată 
subtilitatea noastră în două cuvinte! 

— Ei haide, ajută-mă să-i cercetez pe aceşti doi bărbaţi. În 
acest moment, toate hotărârile mele depind de acest 
interogatoriu. Sunt vinovaţi sau nu? Mama mea este în 
spatele acţiunilor lor. 

— Aud vocea lui Jacob pe scară, spuse Marie. 

— Jacob era favoritul regelui, cel care-l însoțea la toate 
petrecerile; acesta venise să-l întrebe pe rege dacă dorinţa 
stăpânului său era să discute cu aceşti doi prizonieri. 

La un semn afirmativ, stăpâna casei dădu câteva ordine. 

— Jacob, zise ea, scoate pe toată lumea din casă, în afară 
de doică şi de Delfinul d'Auvergne care pot să rămână. În 
ceea ce te priveşte, rămâi în sala de jos; dar înainte de 
toate, închide ferestrele, trage perdelele în salon şi aprinde 
lumânările. 

Nerăbdarea regelui era atât de mare încât în timpul 
acestor pregătiri, se aşeză pe un scaun, lângă care se afla şi 
metresa lui, în colţul unui mare şemineu de marmură albă 
unde ardea un foc puternic. Portretul regelui era încadrat 
de o ramă de catifea roşie, în loc de oglindă. Carol al IX-lea 
îşi sprijini coatele pe braţele scaunului, pentru a-i 
contempla mai bine pe cei doi florentini. 

Odată obloanele închise şi perdelele trase, Jacob aprinse 
lumânările dintr-un fel de candelabru de argint sculptat, pe 
care-l aşeză pe o masă unde aveau să ia loc şi cei doi 
florentini, care puteau recunoaşte opera compatriotului lor, 
Benvenuto Cellini. Bogăţiile din această sală, decorată cu 
gust de Carol al IX-lea, străluceau în lumina caldă. Se vedea 
mai bine decât în miezul zilei tapiseria de un roşu 


întunecat. Mobilele, lucrate cu delicateţe, reflectau în 
sculpturile din lemn de abanos lumina lumânărilor şi pe cea 
A. Căminului. Poleirile, răspândite cu sobrietate, străluceau 
ici-colo, ca nişte ochi, şi însufleţeau culoarea brună care 
domnea în acest cuib de dragoste. 

Jacob bătu de două ori şi, la un cuvânt, îi lăsă să intre pe 
cei doi florentini. Deodată, Marie Touchet fu cuprinsă de 
sentimentul de măreție care-l impunea pe Lorenzo atenţiei 
celor mari, cât şi a celor mici. Acest bătrân auster, a cărui 
barbă de argint era accentuată de un veşmânt de catifea 
neagră, avea o frunte asemănătoare unui dom din 
marmură. Figura lui severă, cu ochii negri ce aruncau 
văpăi, transmitea freamătul unui geniu ieşit din solitudinea 
lui profundă, cu atât mai activ cu cât puterea lui nu slăbea 
în contact cu oamenii. Ai fi zis că-i fierul tăişului ce n-a fost 
încă folosit. 

În ce-l priveşte pe Cozimo Ruggieri, acesta purta costumul 
specific curtenilor. Marie îi făcu un semn regelui pentru a-i 
spune că nu exagerase cu nimic în povestirea lui şi pentru 
a-i mulţumi că i-l prezentase pe acest om extraordinar. 

— Aş fi vrut să le văd şi pe vrăjitoare, îi şopti ea regelui. 

Căzut pe gânduri, Carol al IX-lea nu-i răspunse, îşi scutură 
cu grijă câteva firimituri de pâine de pe manta şi de pe 
pantaloni. 

— Ştiinţele voastre nu au nici o putere asupra cerului, nici 
nu pot să-i interzică soarelui să răsară, domnilor florentini, 
spuse regele, arătând perdelele, care din pricina atmosferei 
cenuşii din Paris, fuseseră trase. Nu-i lumină. 

— Sire, ştiinţele noastre pot să facă un cer după fantezia 
noastră, răspunse Lorenzo Ruggieri. Vremea este 
întotdeauna frumoasă pentru cineva care lucrează mereu 
într-un laborator, lângă focul cuptoarelor. 

— Adevărat, spuse regele. Ei bine, tătucule, continuă el, 
folosind o expresie care-i venea firesc când i se adresa unui 
bătrân, explică-mi mai bine obiectul studiilor dumitale! 

— Cine ne va garanta că nu vom fi pedepsiţi? 


— Aveţi cuvântul regelui, răspunse Carol al IX-lea a cărui 
curiozitate fu stârnită de această întrebare. 

Lorenzo Ruggieri păru să ezite, dar Carol al IX-lea strigă. 

— Ce vă opreşte să vorbiţi? Suntem singuri. 

— Regele Franţei e aici? Întrebă bătrânul. 

— Carol al IX-lea se gândi timp de o clipă şi răspunse: 

— Nu. 

— Şi nu va veni deloc? Spuse Lorenzo. 

— Nu, răspunse Carol al IX-lea, stăpânindu-şi furia. 
Bătrânul impunător luă un scaun şi se aşeză. Cosimo, mirat 
de această cutezanţă, nu îndrăzni să-l imite. Carol al IX-lea 
răspunse pe un ton încărcat de o ironie profundă: 

— Regele nu este aici, domnule; dar vă aflaţi în prezenţa 
unei doamne de la care ar fi trebuit să aşteptaţi 
permisiunea să vă aşezaţi. 

— Cel pe care-l vedeţi în faţa dumneavoastră, doamnă, 
zise atunci bătrânul, este cu atât mai mult deasupra regilor 
cu cât sunt regii deasupra supușilor lor, şi mă veţi socoti 
curtenitor atunci când îmi veţi cunoaşte puterea. 

Ascultând aceste cuvinte îndrăzneţe, spuse cu emfază 
italiană, Carol şi Marie se priviră şi-l priviră şi pe Cosimo 
care, cu ochii pironiţi pe chipul fratelui său, părea să spună: 
Cum o să iasă din încurcătura în care ne aflăm? 

Într-adevăr, o singură persoană putea să înţeleagă măreţia 
şi subtilitatea vorbelor cu care începuse Lorenzo Ruggieri; 
şi această persoană nu era nici regele, nici tânăra sa 
amantă pe care bătrânul îi fermecase cu îndrăzneala lui, ci 
vicleanul Cosimo Ruggieri. Deşi superior celor mai abili 
slujitori de la Curte, şi poate chiar Catherinei de Medicis, 
protectoarea sa, astrologul îşi recunoştea fratele drept 
maestru al său. 

Acest bătrân savant, cufundat în singurătate, îi judecase 
pe suverani, aproape toţi blazaţi de mişcarea perpetuă a 
politicii, ale cărei crize erau, în acea epocă, atât de dese, de 
puternice, de înflăcărate şi de imprevizibile; el le cunoştea 
plictiseala şi dezgustul faţă de orice lucru; ştia cu câtă 


ardoare urmăreau ei tot ce era straniu, nou, bizar, şi mai 
ales cât de mult iubeau să se afle în zona intelectuală unde 
puteau evita, într-o bună zi, să lupte împotriva oamenilor şi 
a evenimentelor. Celor care au epuizat subiectul politicii, nu 
le mai rămânea decât gândirea pură: Carol Quintul 
demonstrase acest fapt prin abdicarea sa. Carol al IX-lea, 
care crea sonete şi făurea săbii pentru a se sustrage 
afacerilor chinuitoare ale unui secol în care tronul era pus 
în discuţie, la fel ca şi regele, şi care din regalitate nu se 
alegea decât cu grijile, fără să aibă parte şi de plăceri, a 
fost, cu siguranţă, puternic zdruncinat de îndrăzneață 
negare a puterii sale pe care tocmai şi-o permise Lorenzo. 
Impietăţile religioase nu aveau nimic surprinzător într-o 
vreme în care catolicismul era cercetat atât de violent; dar 
răsturnarea oricărei religii, ca bază a unor tentative 
nebuneşti ale unei ştiinţe misterioase, trebuia să-l lovească 
pe rege şi să-l trezească din preocupările sale sumbre. 
Apoi, o cucerire în care era vorba despre orice om însemna 
o acţiune ce făcea să pălească orice alt interes în ochii 
fraţilor Ruggieri. De această idee, transmisă regelui, 
depindea o importantă achitare pe care cei doi fraţi nu 
puteau să o ceară, dar pe care trebuiau să o obţină! 
Esenţialul era ca să-l facă pe Carol al IX-lea să-şi uite 
bănuielile, îndemnându-l să se gândească la altceva. Cei doi 
italieni nu ignorau faptul că miza acestui joc era propria lor 
viaţă; aşadar, privirile umile şi mândre totodată, pe care le 
schimbau cu cele perspicace şi bănuitoare ale regelui şi 
metresei sale, constituiau parcă subiectul unei piese de 
teatru. 

— Sire, zise Lorenzo Ruggieri, dumneavoastră mi-aţi cerut 
adevărul; dar pentru a vi-l spune, trebuie să vă fac să 
cercetaţi adâncimea prăpastiei din care va ieşi acest 
adevăr. Gentilomul şi poetul să ne ierte vorbele pe care fiul 
cel mare al Bisericii ar putea să le ia drept blasfemii! Eu nu 
cred că Dumnezeu se ocupă de treburile omeneşti. 


Deşi hotărât să păstreze morga regală, Carol al IX-lea nu 
putu să-şi stăpânească un gest de uimire. 

— Fără această convingere, eu n-aş avea încredere în 
opera miraculoasă căreia m-am dedicat; dar, ca s-o 
continui, trebuie să crezi în ea; şi dacă mâna lui Dumnezeu 
conduce totul, eu sunt un nebun. Regele trebuie să ştie 
asta! Este vorba de a repurta o victorie asupra mersului 
actual al naturii umane. Eu sunt alchimist, sire. Dar să nu 
vă gândiţi că eu caut să fac aur! Compoziţia aurului nu este 
scopul, ci un accident al cercetărilor noastre; altminteri, 
tentativa noastră nu s-ar numi MAREA OPERĂ! Marea 
operă este ceva mai îndrăzneţ decât asta. Dacă aş admite 
astăzi prezenţa lui Dumnezeu în această problemă, flacăra 
cuptoarelor aprinse de secole s-ar stinge mâine. Dar a nega 
acţiunea directă a lui Dumnezeu nu înseamnă a-l nega pe 
Dumnezeu, să nu vă înşelaţi în privinţa asta. Noi îl situăm 
pe autorul tuturor lucrurilor mai presus decât îl coboară 
religiile. Să nu-i acuzaţi de ateism pe cei care vor 
nemurirea. După exemplul lui Lucifer, noi suntem geloşi pe 
Dumnezeu, şi gelozia dovedeşte o iubire violentă! Cu toate 
că această doctrină este baza lucrărilor noastre, nu toţi 
adepţii sunt pătrunşi de ea. Cosimo, spuse bătrânul 
arătându-l pe fratele lui, este cucernic; el face pomeniri 
pentru odihna sufletului tatălui nostru. Astrologul mamei 
voastre crede în divinitatea lui Cristos, în imaculata 
concepţie, în împărtăşanie; el crede în indulgenţele papei, 
în iad, el crede într-o infinitate de lucruri. Nu i-a sunat încă 
ceasul! I-am făcut horoscopul, el va muri aproape centenar: 
trebuie să trăiască sub încă două domnii şi să-i vadă pe doi 
regi ai Franţei asasinați. 

— Cine vor fi ei? Întrebă regele. 

— Ultimul Valois şi primul dintre Bourboni, răspunse 
Lorenzo. Dar Cosimo îmi va împărtăşi părerile. Într-adevăr, 
este imposibil să fii alchimist şi catolic în acelaşi timp, să ai 
credinţă în tirania omului asupra materiei şi în 
suveranitatea spiritului. 


— Cosimo va muri la o sută de ani? Întrebă regele, 
încruntându-şi fruntea. 

— Da, sire, îi răspunse hotărât Lorenzo, va muri liniştit şi 
în patul lui. 

— Dacă voi aveţi puterea să prevedeţi clipa morţii voastre, 
cum de ignoraţi rezultatul pe care îl vor avea cercetările 
voastre? Întrebă regele. 

Carol al IX-lea zâmbi cu un aer triumfător, privind-o pe 
Marie 'Touchet. 

Cei doi fraţi schimbară o privire rapidă de bucurie: Îl 
interesează alchimia, gândiră ei. Atunci suntem salvaţi! 

— Pronosticurile noastre se sprijină pe starea actuală a 
raporturilor care există între om şi natură; dar e vorba să 
se schimbe în întregime tocmai aceste raporturi, răspunse 
Lorenzo. 

Regele rămase gânditor. 

— Dar dacă sunteţi siguri că veţi muri, atunci sunteţi 
siguri de înfrângerea voastră, continuă Carol al IX-lea. 

— Aşa erau şi predecesorii noştri! Răspunse Lorenzo, 
ridicându-şi mâna şi lăsând-o să cadă cu un gest emfatic şi 
solemn. Dar spiritul dumneavoastră a făcut o săritură ce l-a 
dus la capătul drumului, acum trebuie să vă întoarceţi pe 
urmele noastre, sire! Dacă nu cunoaşteţi terenul pe care e 
clădit edificiul nostru, aţi putea să ne spuneţi că el se va 
prăbuşi, judecaţi ştiinţa cultivată secole de-a rândul de 
către cei mai mari dintre oameni, aşa cum o judecă omul de 
rând. 

Regele făcu un semn de încuviinţare. 

— Aşadar, mă gândesc că acest pământ aparţine omului, 
că el este stăpânul şi că poate să-şi apropie toate forţele şi 
toate substanţele. Omul nu este o creaţie ieşită imediat din 
mâinile lui Dumnezeu, ci o consecinţă a principiului 
semănat în infinitul eterului unde se nasc mii de fiinţe, care 
nu seamănă de la astru la astru, deoarece acolo condiţiile 
de viaţă sunt diferite. Da, sire, mişcarea subtilă pe care noi 
o numim viaţă îşi are izvorul dincolo de lumile vizibile; 


fiinţele şi-o împart după mediile în care se află ele, şi cele 
mai mici făpturi participă la ea, luând din ea atât cât pot să 
ia, pe riscul şi răspunderea lor: n-au decât să se apere 
împotriva morţii. Asta este alchimia. Dacă omul, cel mai 
perfect animal de pe acest glob, ar purta în el o părticică 
din Dumnezeu, el nu ar pieri, dar el piere. Pentru a ieşi din 
această dificultate, Socrate şi şcoala lui au inventat sufletul. 
Eu, urmaşul atâtor mari regi necunoscuţi care au 
guvernat această ştiinţă, sunt pentru vechile teorii şi 
împotriva celor noi; eu sunt pentru transformarea materiei, 
pe care o văd, împotriva imposibilei eternităţi a unui suflet, 
pe care nu-l văd. Eu nu recunosc lumea sufletului. Dacă 
această lume ar exista, substanţele, a căror magnifică 
uniune produce trupul dumneavoastră şi care sunt atât de 
strălucitoare în doamna, nu s-ar sublima după moartea 
voastră pentru a se întoarce fiecare separat în caseta ei: 
apa la apă, focul la foc, metalul la metal, aşa cum, atunci 
când cărbunele meu a ars, elementele lui s-au întors din 
nou la moleculele lor primitive. Dacă pretindeţi că ne 
supravieţuieşte ceva, apoi acest ceva nu suntem noi; căci 
tot ceea ce este eul actual piere! Or, eul actual este cel pe 
care vreau eu să-l continui dincolo de termenul atribuit 
vieţii; acestei transformări vreau să-i dau o durată mai 
mare. Cum! Arborii trăiesc secole, iar oamenii nu trăiesc 
decât ani, în vreme ce unii sunt pasivi şi ceilalţi sunt activi, 
în vreme ce unii sunt nemişcaţi şi lipsiţi de grai, iar ceilalţi 
vorbesc şi merg?! Nici o creatură nu trebuie să ne fie 
superioară nouă aici, pe pământ, nici ca putere, nici ca 
durată. Noi ne-am extins deja simţurile, căci citim în astre! 
Noi trebuie să putem să ne prelungim viaţa! Înaintea 
puterii, eu pun viaţa. La ce slujeşte puterea, dacă viaţa ne 
scapă? Un om raţional nu trebuie să aibă altă preocupare 
decât aceea de a căuta, nu dacă există o altă viaţă, ci 
secretul pe care se sprijină forma ei actuală pentru a o 
continua după bunul său plac! Asta-i dorinţa ce-mi albeşte 
părul; dar eu merg cu mult curaj prin beznă, conducând la 


luptă ştiinţele ce-mi împărtăşesc convingerea. Într-o zi, 
viaţa ne va aparţine! 

— Dar cum? Strigă regele, ridicându-se brusc în picioare. 

— Prima condiţie a convingerii noastre este aceea dea 
crede că lumea aparţine omului; trebuie să-mi acordaţi 
acest punct, zise Lorenzo. 

— Bine, fie! Răspunse nerăbdător Carol de Valois, deja 
fascinat. 

— Ei bine, sire, scoţându-l pe Dumnezeu din lumea 
aceasta, ce rămâne? Omul! Să examinăm atunci domeniul 
nostru! Lumea materială este alcătuită din elemente, aceste 
elemente au şi ele principii. Aceste principii se rezolvă într- 
unui singur, care este înzestrat cu mişcare. Numărul TREI 
este formula creaţiei: materia, mişcarea, produsul! 

— Dovada! Opreşte-te! Strigă regele. 

— Nu-i vedeţi efectele? Răspunse Lorenzo. Noi am supus 
în creuzetele noastre ghinda din care trebuie să răsară un 
stejar, tot aşa de bine ca şi embrionul din care trebuie să 
iasă un om; a rezultat din această puţină substanţă un 
principiu pur, căruia trebuia să i se alăture o forţă, o 
mişcare oarecare. În lipsa creatorului, acest principiu nu 
trebuie să-şi dea lui însuşi formele suprapuse care 
constituie lumea noastră? Căci pretutindeni acest fenomen 
al vieţii este asemănător. Da, pentru metale ca şi pentru 
fiinţe, pentru plante ca şi pentru oameni, viaţa începe 
printr-un embrion imperceptibil care se dezvoltă el însuşi. 
Este un principiu primitiv! Să-l surprindem în punctul în 
care el acţionează asupra lui însuşi, în care este unic, în 
care este principiu înainte de a fi făptură, cauză înainte de 
a fi efect, îl vom vedea atunci absolut, fără chip, susceptibil 
să îmbrace toate formele pe care vedem că le ia. Când vom 
fi faţă în faţă cu această particulă atomică, şi când îi vom fi 
surprins mişcarea în punctul ei de plecare, noi îi vom 
cunoaşte legea; de aici încolo, stăpâni să-i impunem forma 
care ne place, printre toate acelea pe care i le vedem, noi 
vom da aurul pentru a avea lumea, şi vom face o viaţă de 


secole pentru a ne bucura de ea. lată ceea ce căutăm, 
oamenii mei şi cu mine. Toate forţele noastre, toate 
gândurile noastre sunt folosite în această cercetare, nimic 
nu ne distrage de la ea. O oră pierdută cu o altă patimă ar fi 
un furt săvârşit asupra măreției noastre! Dacă nu l-aţi 
surprins niciodată pe unul dintre câinii dumneavoastră 
uitându-şi vânatul şi partea lui din pradă, nici eu n-am găsit 
niciodată pe vreunul dintre supuşii mei ispitit de vreo 
femeie sau de vreun interes cupid. Dacă adeptul vrea aurul 
şi puterea, această foame izvorăşte din nevoile noastre: el 
pune mâna pe o avere, aşa cum câinele însetat bea din fugă 
puţină apă, căci cuptoarele lui vor să topească un diamant 
sau să prefacă în pulbere lingouri. Fiecare cu munca lui! 
Unul caută secretul naturii vegetale, pândeşte viaţa lentă a 
plantelor, notează asemănarea creşterii la toate speciile şi 
asemănarea hrănirii lor; observă că peste tot trebuie soare, 
aer şi apă pentru a fecunda şi pentru a se hrăni. Altul 
scrutează sângele animalelor. Un altul studiază legile 
mişcării generale şi legăturile ei cu revoluțiile cereşti. 
Aproape toţi s-au înverşunat în lupta cu natura netratabilă 
a metalului, căci dacă găsim mai multe principii în toate 
lucrurile, găsim toate metalele asemănătoare cu ele însele 
până în cele mai mici componente ale lor. De aici provine 
eroarea firească asupra lucrărilor noastre. Li vedeţi pe 
aceşti răbdători, pe aceşti atleți neobosiţi, mereu învinşi, 
dar întorcându-se mereu la luptă! 

Omenirea, sire, se află în spatele nostru, aşa cum 
picherul80 stă în urma haitei dumneavoastră. Ea ne strigă: 
Grăbiţi-vă! Nu neglijaţi nimic! Sacrificaţi totul, chiar şi un 
om, voi care vă sacrificați pe voi înşivă! Grăbiţi-vă! Răpuneţi 
braţul MORŢII, duşmanul meu! 

Da, sire! Noi suntem însufleţiţi de un sentiment ce 
îmbrăţişează fericirea generaţiilor ce vor veni. Noi am 
înmormântat un mare număr de oameni, şi ce oameni! Ucişi 
în numele acestei căutări. Alegându-ne această meserie, nu 
muncim pentru noi înşine, putem pieri fără să fi dezlegat 


taina! Şi ce moarte are cel ce nu crede într-o altă viaţă! Noi 
suntem martiri glorioşi, avem în inimile noastre egoismul 
întregii omeniri, noi trăim în urmaşii noştri. 

Odată parcurs acest drum, descoperim secrete cu care 
înzestrăm artele mecanice şi liberale. Din cuptoarele 
noastre ies scântei ce înarmează cele mai perfecte societăţi 
industriale. Praful de puşcă a ieşit din alambicurile noastre, 
noi vom cuceri trăsnetul. În veghile noastre asidue există 
răsturnări politice. 

— Ar fi cu putinţă aşa ceva? Exclamă regele, ridicându-se 
din nou de pe scaun. 

— De ce nu! Zise Marele Maestru al noilor Templieri. 
Tradit mundum disputationibus81! Dumnezeu ne-a oferit 
lumea. Încă o dată, înţelegeţi asta: aici jos omul este 
stăpânul, iar materia este a lui. Toate forţele, toate 
mijloacele sunt la dispoziţia lui. Cine ne-a creat? O mişcare. 
Ce putere întreţine viaţa în noi? O mişcare. De ce ştiinţa n- 
ar surprinde această mişcare? Nimic nu se pierde aici, jos, 
pe pământ, nimic nu pleacă de pe planeta noastră pentru a 
se duce aiurea; altminteri, astrele ar cădea unele peste 
altele; de asemenea, apele potopului se află aici fără să se fi 
pierdut din ele o singură picătură. În jurul nostru, dedesubt 
şi deasupra, se află aşadar elementele din care au ieşit 
numeroasele milioane de oameni care au populat pământul 
înainte şi după potop. Despre ce-i vorba? Să surprinzi forţa 
care dezbină; din contră, noi o vom surprinde pe cea care 
uneşte. Noi suntem produsul unei industrii vizibile. Când 
apele au acoperit globul nostru, au ieşit din ele oameni care 
şi-au găsit elementele vieţii lor în scoarţa pământului, în aer 
şi în hrana lor. Pământul şi aerul posedă, aşadar, principiul 
transformărilor omeneşti, ele se petrec sub ochii noştri, 
alături de ce se află deja sub ochii noştri; prin urmare, 
putem să surprindem acest secret, fără a limita eforturile 
acestei cercetări la un singur om, ci dându-i ca durată 
însăşi omenirea. Aşadar, noi am început lupta cu materia, în 
care eu cred şi pe care eu, marele maestru al Ordinului, 


vreau s-o descifrez. Cristofor Columb a dat o lume regelui 
Spaniei; eu caut un popor etern pentru regele Franţei! 
Situat înaintea celei mai îndepărtate graniţe care ne separă 
de cunoaşterea lucrurilor, ca un observator râbdător al 
atomilor, eu distrug formele, desfac legăturile oricărei 
combinaţii, imit moartea ca să pot imita viaţa! În sfârşit, eu 
bat continuu la poarta creaţiei şi voi bate până în ultima zi a 
vieţii mele. Când voi muri, ciocanul meu va trece în alte 
mâini la fel de neobosite, aşa cum giganţii necunoscuţi mi |- 
au transmis mie. Neînţelese imagini fabuloase, asemenea 
celor ale lui Prometeu, Ixion, Adonis, Pan etc., care fac 
parte din credinţele religioase din orice ţară, din orice 
vreme, ne anunţă că această speranţă s-a născut odată cu 
rasa umană. Caldeea, India, Persia, Egiptul, Grecia, Maurii 
şi-au transmis magismul, cea mai importantă ştiinţă dintre 
ştiinţele culte, care ţine ascuns fructul veghilor fiecărei 
generaţii. Acolo se află legătura marii şi măreţei instituţii a 
Ordinului Templului82. Arzându-i pe templieri, sire, unul 
dintre predecesorii dumneavoastră nu a ars decât oameni, 
căci secretele ne-au rămas. Reconstrucţia Templului este 
cuvântul de ordine al unei naţii ignorate, un neam de 
cercetători curajoşi, toţi privind spre Orientul vieţii, toţi 
fraţi, toţi nedespărţiţi, uniţi printr-o idee, însemnați cu 
pecetea muncii. Eu sunt suveranul acestui popor, primul, 
prin alegere şi nu prin naştere. Eu îi îndrum pe toţi spre 
esenţa vieţii! Mare Maestru, Tovarăşi, Adepţi, urmărim cu 
toţii molecula imperceptibilă care fuge de cuptoarele 
noastre, care încă scapă ochilor noştri; dar ne vom face ochi 
şi mai pătrunzători decât cei pe care ni i-a dat natura, vom 
ajunge la atomul primitiv, elementul corpuscular căutat cu 
mult curaj de toţi înţelepţii care ne-au precedat în această 
sublimă căutare. Sire, când un om călăreşte peste această 
prăpastie şi când el comandă unor scufundători atât de 
îndrăzneţi cum sunt fraţii mei, celelalte interese omeneşti 
sunt destul de mărunte; aşadar, noi nu suntem periculoşi. 
Disputele religioase şi dezbaterile politice sunt departe de 


noi, suntem cu mult deasupra lor. Când te lupţi cu natura, 
nu te cobori să iei de guler câţiva oameni. De altminteri, 
orice rezultat este apreciabil în ştiinţa noastră, noi putem 
măsura toate efectele, căci le putem prevedea; în timp ce 
totul este oscilatoriu în combinaţiile în care intră oamenii şi 
interesele lor. Noi vom pune diamantul în creuzetul nostru, 
vom crea diamantul, vom crea aurul! Vom face corăbiile să 
meargă, cu puţină apă şi foc, aşa cum le-a făcut unul dintre 
ai noştri la Barcelona! Ne vom lipsi de vânt, vom crea 
vântul, vom crea lumina, vom reînnoi faţa imperiilor prin 
noi industrii! Dar nu ne vom cobori niciodată ca să ne 
urcăm pe un tron pentru a fi stingheriţi de popoare! 

În ciuda dorinţei sale de a nu se lăsa fermecat de vicleniile 
florentinilor, regele, ca şi naiva lui iubită, era deja vrăjit, 
învăluit în ocolişurile şi sinuozităţile acestei pompoase 
limbuţii de şarlatan. Ochii celor doi amanți înfăţişau uimirea 
pe care le-o pricinuia vederea acestor bogății misterioase 
etalate în faţa lor; li se părea că zăresc un şir lung de 
subterane pline de spiriduşi la lucru. Nerăbdarea 
curiozităţii alungă neîncrederea bănuielii. 

— Dar atunci, strigă regele, voi sunteţi marii oameni 
politici care ne puteţi lumina! 

— Nu, sire, spuse cu naivitate Lorenzo. 

— De ce? Întrebă regele. 

— Sire, nu-i este dat nimănui să prevadă ce se va întâmpla 
cu o adunare de câteva mii de oameni: noi putem să 
spunem ce va face un om, cât timp va trăi, dacă va fi fericit 
sau nefericit; dar nu putem să spunem cum vor acţiona mai 
multe voințe adunate laolaltă, şi calculul mişcărilor 
oscilatorii ale intereselor lor este şi mai greu de prevăzut, 
căci interesele sunt oamenii plus lucrurile; în deplină 
singurătate, putem doar să vedem viitorul în general. 
Protestantismul care vă devorează va fi devorat la rândul 
său de consecinţele lui materiale, care, într-o bună zi, vor 
deveni teorii. Europa se ia astăzi de religie, mâine ea va 
ataca regalitatea. 


— Aşadar, Noaptea Sfântului Bartolomeu era o mare 
concepţie! 

— Da, sire, căci dacă poporul triumfă, îşi va face propria 
Noapte a Sfântului Bartolomeu! Odată religia şi regalitatea 
învinse, poporul îi va ataca pe cei mari, iar după cei mari, 
vor urma cei bogaţi. În sfârşit, odată ce Europa nu va mai fi 
decât o turmă de oameni fără consistenţă, căci va fi lipsită 
de conducători, ea va fi devorată de cuceritori grosolani. 
Lumea a mai înfăţişat acest spectacol de douăzeci de ori 
până acum, şi Europa îl începe din nou. Ideile sfâşie 
secolele, aşa cum oamenii sunt sfâşiaţi de patimile lor. Când 
omul va fi vindecat, omenirea se va vindeca şi ea. Ştiinţa 
este sufletul umanităţii, noi suntem pontifii ei; cel ce se 
ocupă de suflet, nu se sinchiseşte de trup. 

— Unde aţi ajuns? Întrebă regele. 

— Înaintăm încet, dar nu pierdem nici o luptă. 

— Aşadar, eşti regele vrăjitorilor, zise regele enervat că se 
simte atât de neînsemnat în prezenţa acestui om. 

Impunătorul Mare Maestru îi aruncă lui Carol al IX-lea o 
privire care-l fulgeră. 

— Sunteţi regele oamenilor, iar eu sunt regele ideilor, 
spuse Marele Maestru. De altfel, dacă ar exista vrăjitori 
adevăraţi, nu i-aţi fi ars, adăugă ironic. Şi noi avem martirii 
noştri. 

— Prin ce mijloace aţi putea, reluă regele, să alcătuiți 
horoscoape de naştere? Cum de aţi ştiut că omul care se 
afla ieri la fereastră voastră era regele Franţei? Ce putere i- 
a permis unuia dintre voi să-i spună mamei mele destinul 
celor trei fii ai ei? Poţi să-mi spui, Mare Maestru al acestui 
ordin care vrea să modeleze lumea, ce gândeşte, în acest 
moment, regina, mama mea? 

— Da, sire. 

Acest răspuns veni înainte ca Ruggieri Cosimo să-l tragă 
de manta pe fratele său pentru a-i impune tăcerea. 

— Ştii de ce se întoarce fratele meu, regele Poloniei? 

— Da, sire. 


— De ce? 

— Pentru a vă lua locul. 

— Cei mai cruzi duşmani ai noştri sunt apropiații noştri, 
strigă regele, ridicându-se furios şi străbătând sala cu paşi 
mari. Regii n-au nici fraţi, nici fii, nici mamă. Coligny avea 
dreptate: călăii mei nu se află în predici, ci la Luvru. Voi 
sunteţi impostori sau regicizi! Jacob, cheamă-l pe Solern! 

— Sire, spuse Marie 'Touchet, fraţii Ruggieri au cuvântul 
dumneavoastră de gentilom. Aţi dorit să gustaţi din fructul 
ştiinţei, de ce vă plângeţi de gustul lui amar? 

Regele zâmbi, exprimând un dispreţ amar; el găsea 
regalitatea lui materială total neînsemnată în faţa imensei 
regalităţi intelectuale a bătrânului Lorenzo Ruggieri. Carol 
al IX-lea abia putea să guverneze Franţa; Marele Maestru 
comanda o lume inteligentă şi supusă. 

— Fii sincer, îţi dau cuvântul meu de gentilom că răspunsul 
pe care îl vei da, în cazul că ar fi mărturisirea unor crime 
îngrozitoare, ar fi ca şi cum n-ar fi fost niciodată rostit, 
continuă regele. Vă ocupați de otrăvuri? 

— Ca să cunoşti ce te face să trăieşti, trebuie să ştii şi ce te 
face să mori. 

— Să înţeleg că ştiţi secretul mai multor otrăvuri. 

— Da, sire, dar în teorie, nu în practică; le cunoaştem, dar 
nu ne folosim de ele. 

— Mama mea v-a cerut vreuna? Întrebă regele. 

— Sire, răspunse Lorenzo, regina Catherine este prea 
abilă ca să întrebuinţeze asemenea mijloace. Ea ştie că 
suveranul care se foloseşte de otravă, de otravă piere; 
familia Borgia, la fel ca Bianca, marea ducesă de Toscana, 
oferă un exemplu faimos în ceea ce priveşte primejdiile pe 
care le reprezintă aceste resurse mizerabile. La Curte se 
ştie totul. Puteţi ucide un biet nenorocit, şi atunci la ce bun 
să-l otrăviţi? Dar să-i ataci pe oamenii de vază, s-ar putea 
ţine secret un asemenea fapt? Cine a tras asupra lui 
Coligny? Nu putea fi altcineva decât dumneavoastră, 
regina, sau domnii de Guise. Nimeni nu s-a înşelat asupra 


acestei chestiuni. Credeţi-mă, nu te foloseşti de două ori de 
otravă în politică, fără să fii pedepsit. Prinții au întotdeauna 
succesori. În ce-i priveşte pe cei mici, da, ca Luther, ei devin 
suverani prin puterea ideilor, nu le ucizi doctrinele 
descotorosindu-te de ei. Regina este din Florenţa, ea ştie că 
otrava nu poate să fie decât arma răzbunărilor personale. 
Fratele meu, care n-a părăsit-o de la venirea ei în Franţa, 
ştie câtă tristeţe i-a pricinuit doamna Diane; ea nu s-a 
gândit niciodată s-o otrăvească, deşi putea s-o facă; ce-ar fi 
zis regele, tatăl dumneavoastră? Niciodată o altă femeie n-a 
fost mai îndreptăţită, dar nici mai sigură că va fi pedepsită. 
Doamna de Valentinois trăieşte încă. 

— Şi vrăjile, continuă regele. 

— Sire, spuse Cosimo, lucrurile astea sunt, într-adevăr, 
atât de nevinovate, încât, pentru a satisface patimi oarbe, 
noi ne lăsăm în voia lor, asemenea medicilor care dau 
pastile din miez de pâine bolnavilor închipuiţi. O femeie, la 
disperare, crede că, străpungând inima unui portret, atrage 
nenorocirea asupra necredinciosului pe care-l înfăţişează 
poza. Ce vreţi? Astea sunt birurile noastre! 

— Papa vinde indulgenţe, zise Lorenzo Ruggieri, zâmbind. 

— Mama mea a practicat vrăji? 

— La ce bun asemenea mijloace lipsite de virtute când poţi 
să faci tot ce-ţi doreşti? 

— Ar putea regina Catherine să vă salveze în acest 
moment? Întrebă regele cu un aer sumbru. 

— Dar noi nu suntem în primejdie, sire, răspunse liniştit 
Lorenzo Ruggieri. Ştiam, înainte să intru în această casă, că 
voi ieşi teafăr şi nevătămat, la fel de bine cum ştiu despre 
proasta dispoziţie pe care o va avea regele în câteva zile 
împotriva fratelui meu; dar dacă va fi în pericol, sigur va 
ieşi triumfător. Dacă regele domneşte prin sabie, el 
domneşte şi prin justiţie! Adăugă el făcând aluzie la celebra 
deviză bătută pe medalie pentru Carol al IX-lea. 

— Sunteţi atotştiutori, eu am să mor curând, asta e bine, 
continuă regele care-şi ascundea furia sub masca unei 


nerăbdări febrile; cum va muri fratele meu, care, după 
părerea voastră, trebuie să fie Henric al III-lea? 

— De moarte violentă. 

— Şi domnul d'Alencon? 

— Nu va domni. 

— Deci va domni Henric de Bourbon? 

— Da, sire. 

— Şi cum va muri el? 

— De moarte violentă. 

— Ce se va întâmpla cu doamna, după moartea mea? 
Întrebă regele, arătând-o pe Marie Touchet. 

— Doamna de Belleville se va căsători, sire. 

— Sunteţi nişte impostori! Alungaţi-i, sire! Spuse Marie 
Touchet. 

— Draga mea, domnii Ruggieri au cuvântul meu de 
gentilom, continuă regele, zâmbind. Marie va avea copii? 

— Da, sire, doamna va trăi mai bine de optzeci de ani. 

— Trebuie să-i spânzur? Îi spuse regele metresei sale. Şi 
fiul meu, contele d'Auvergne? Întrebă Carol al IX-lea 
mergând să-l caute. 

— De ce i-aţi spus că am să mă căsătoresc? Le zise Marie 
Touchet celor doi fraţi în momentul în care rămaseră 
singuri. 

— Doamnă, răspunse Lorenzo cu demnitate, regele ne-a 
somat să spunem adevărul şi noi îl spunem. 

— Deci, e adevărat? Întrebă ea. 

— La fel de adevărat ca faptul că guvernatorul d'Orleans 
vă iubeşte de-şi pierde minţile. 

— Dar eu nu-l iubesc deloc! Strigă ea. 

— Este adevărat, doamnă, spuse Lorenzo; dar horoscopul 
dumneavoastră spune că vă veţi căsători cu bărbatul care 
vă iubeşte în acest moment. 

— N-aţi putea minţi puţin pentru mine?! Zise ea, zâmbind. 
Dacă regele ar crede în predicțiile voastre, ar fi vai de 
mine! 


— Dar nu este oare necesar să creadă în nevinovăția 
noastră? Zise Cosimo aruncându-i favoritei regelui o privire 
plină de înţelesuri ascunse. Precauţiile luate de rege pentru 
noi ne-au dat de gândit, în timpul pe care l-am petrecut în 
frumoasa dumneavoastră temniţă, şi anume la faptul că 
Ştiinţele Oculte au fost calomniate în jurul lui. 

— Fiţi liniştiţi, răspunse Marie, îl cunosc, bănuielile lui s-au 
risipit. 

— Suntem nevinovaţi, reluă cu mândrie bătrânul. 

— Cu atât mai bine, spuse Marie, căci regele a trimis 
experţi să vă cerceteze laboratorul, cuptoarele şi fiolele. 

Cei doi fraţi se priviră zâmbind. 

Marie Touchet luă drept o zeflemea a nevinovâăţiei lor 
acest zâmbet care de fapt semnifica: 

Bieţi prostănaci, credeţi că, dacă ştim să facem otrăvuri, 
nu ştim unde să le ascundem? 

— Unde sunt oamenii regelui? Întrebă Cosimo. 

— La Rene, răspunse Marie. 

Cosimo şi Lorenzo îşi aruncară o privire prin care îşi 
transmiseră acelaşi gând: Palatul Soissons este inviolabil! 

Regele îşi uitase atât de rapid bănuielile, încât atunci când 
merse să-şi ia fiul şi Jacob îl opri pentru a-i da un bilet trimis 
de Chapelain, el îl deschise cu certitudinea că rezultatul pe 
care i-l trimitea medicul său cu privire la vizita la laborator 
se referea doar la alchimie. 

— Va trăi fericit? Întrebă regele aducându-şi fiul în faţa 
celor doi alchimişti. 

— Asta-l priveşte pe Cosimo, zise Lorenzo, făcând un semn 
spre fratele său. 

Cosimo luă mâna micuţului şi o cercetă cu mare atenţie. 

— Domnule, îi spuse Carol al IX-lea bătrânului, dacă 
trebuie să negaţi existenţa spiritului pentru a crede în 
posibilitatea cercetărilor voastre, explicaţi-mi cum vă puteţi 
îndoi de ceea ce vă dă putere. Gândul pe care îl negaţi este 
flacăra care vă luminează căutările. Ah, ah! Nu înseamnă că 


te mişti şi-ţi negi mişcarea? Exclamă regele, care, satisfăcut 
de acest argument, îşi privi triumfător metresa. 

— Gândirea, răspunse Lorenzo Ruggieri, este exerciţiul 
unui simţ interior, aşa cum facultatea de a vedea mai multe 
obiecte şi de a le percepe dimensiunile şi culorile este 
efectul vederii noastre, nu-i aşa? Asta nu are nimic de-a 
face cu faptul că pretindem existenţa unei alte vieţi. 
Gândirea încetează chiar în timpul vieţii, odată cu forţele 
care o produc. 

— Sunteţi consecvenţi, îi spuse regele surprins. Dar 
alchimia este o ştiinţă ateistă. 

— Materialistă, sire, ceea ce este cu totul diferit. 
Materialismul este consecinţa doctrinelor indiene, 
transmise prin misterele lui Isis, Chaldeei şi Egiptului, şi 
aduse apoi în Grecia de către Pitagora, unul dintre semizeii 
umanităţii; a sa doctrină a transformărilor este matematica 
materialismului, legea vie a fazelor sale. Fiecăreia din 
diferitele creaţii, care compun creaţia terestră, îi aparţine 
puterea de a întârzia mişcarea care o antrenează în altă 
creaţie. 

— Alchimia este, o ştiinţă a ştiinţelor! Exclamă Carol al IX- 
lea, entuziasmat. Vreau să vă văd în procesul creaţiei. 

— Oricând doriţi, sire; nu veţi fi mai nerăbdător decât 
regina, mama dumneavoastră. 

— Ah, iată, de ce vă iubeşte ea atât, strigă regele. 

— Casa de Medici protejează în taină cercetările noastre 
de mai bine de un secol. 

— Sire, spuse Cosimo, acest copil va trăi aproape o sută de 
ani; va avea obstacole în viaţă, dar va fi fericit şi onorat, 
întrucât sângele familiei de Valois îi curge în vene. 

— Am să vă mai vizitez, domnilor, spuse regele, 
recăpătându-şi buna dispoziţie. Puteţi să plecaţi. 

Cei doi fraţi îi salutară pe Marie şi pe Carol al IX-lea şi se 
retraseră. Coborâră cu dificultate treptele, fără să se 
privească sau să-şi vorbească; nu se uitară nici măcar la 
ferestre când ajunseră în curte, fiind siguri că regele îi 


pândeşte; îl zăriră, într-adevăr, pe Carol al IX-lea la 
fereastră când ajunseră la colţul porţii din stradă. Odată 
ajunşi în strada Autruche, alchimistul şi astrologul aruncară 
o privire înaintea şi în spatele lor să vadă dacă nu cumva au 
fost urmăriţi sau aşteptaţi; merseră până la şanţurile 
Luvrului fără să-şi spună nici un cuvânt; dar acolo, aflându- 
se, în sfârşit, singuri, Lorenzo îi spuse lui Cosimo, în limba 
florentină a acelei vremi: 

— Affe d'iddio! Como lo abbiamo infinnochiato! (Drace! 
Bine l-am mai învârtit!) 

— Gran merce! A lui sta di spartojarsi! (Să-i fie de bine! N- 
are decât să se descurce singur!), spuse Cosimo. Ar trebui 
ca regina să ne plătească în aceeaşi monedă, căci tocmai i- 
am dat o mână de ajutor. 

La câteva zile după această scenă, care-i impresiona atât 
pe Marie Touchet, cât şi pe rege, într-unui din acele 
momente în care spiritul este oarecum desprins de trup 
prin plenitudinea plăcerii, Maria strigă: 

— Carol, eu îl înţeleg bine pe Lorenzo Ruggieri, dar 
Cosimo n-a spus nimic! 

— Adevărat, răspunse regele surprins de această idee 
spontană. În discursul lor era tot atâta adevăr, cât 
minciună. Aceşti italieni îţi scapă printre degete asemenea 
mătăsii pe care o fac. 

Această bănuială explică ura pe care o manifestă regele 
împotriva lui Cosimo la judecarea conspirației lui La Mole şi 
a lui Coconnas; socotindu-l drept unul dintre participanţii la 
această conspirație, el crezu că a fost păcălit de cei doi 
italieni, căci i se dovedise că astrologul mamei sale nu se 
ocupa în mod exclusiv de astre, de praful de puşcă şi de 
atomul pur. Lorenzo părăsise regatul. 

În ciuda neîncrederii pe care mulţi oameni o au în aceste 
ştiinţe, evenimentul care a urmat acestei scene confirmă 
oracolele create de cei doi Ruggieri. Regele muri trei luni 
mai târziu. 


Contele de Gondi îl urmă pe Carol al IX-lea în mormânt, 
aşa cum i-o spusese fratele său, mareşalul de Retz, prieten 
al celor doi Ruggieri, şi care credea în pronosticurile lor. 

Marie 'Touchet se căsători cu Carol de Balzac, marchiz 
d'Entragues, guvernator d'Orleans, cu care avu două fete. 
Cea mai cunoscută dintre cele două fete, soră după mamă 
cu contele d'Auvergne, a fost metresa lui Henric al IV-lea şi 
a vrut, cu prilejul conspirației lui Biron, să-şi urce fratele pe 
tronul Franţei, îndepărtând Casa de Bourbon. 

Contele d'Auvergne, devenit duce d'Angouleme, trăi sub 
domnia lui Ludovic al XIV-lea. A bătut monedă pe 
pământurile sale, alternându-şi titlurile, iar Ludovic al XIV- 
lea l-a lăsat să facă ce doreşte, datorită respectului pe care- 
| avea pentru familia de Valois. 

Cosimo Ruggieri a prins domnia lui Ludovic al XIII-lea, 
căderea Casei de Medici în Franţa şi căderea familiei 
Concini. Istoria a avut grijă să constate că a murit ateu, 
adică materialist. 

Marchiza d'Entragues a depăşit vârsta de optzeci de ani. 

Lorenzo şi Cosimo l-au avut ca elev pe faimosul conte 
Saint-Germain, care a făcut atâta vâlvă în timpul domniei lui 
Ludovic al XV-lea. Acest celebru alchimist avea nu mai puţin 
de o sută treizeci de ani, vârstă pe care anumiţi biografi i-o 
atribuie lui Marion de Lorme. Contele putea să ştie, de la 
cei doi fraţi Ruggieri, istorioarele despre Noaptea Sfântului 
Bartolomeu şi despre domnia Casei de Valois, în care îi 
plăcea să joace un rol, povestindu-le la persoana întâi a 
verbului. Contele de Saint-Germain este ultimul dintre 
alchimiştii care au explicat cel mai bine această ştiinţă, dar 
care nu a scris nimic. Doctrina cabalistică expusă în acest 
studiu provine de la acest personaj misterios. 

Lucru ciudat! Trei vieţi de bărbaţi, cea a bătrânului de la 
care vin aceste informaţii, cea a contelui de Saint-Germain 
şi cea a lui Cosimo Ruggieri, sunt de-ajuns pentru a 
cuprinde toată istoria europeană de la Francisc I până la 
Napoleon! Nu este nevoie decât de încă cincizeci de vieţi 


asemănătoare pentru a ajunge până la prima perioadă 
cunoscută de lumii. Ce sunt cincizeci de generaţii pentru a 
studia misterele vieţii? Spunea contele Saint-Germain. 

Paris, noiembrie-decembrie, 1836 

Partea a treia. 

Cele două vise. 

Bodard de Saint-James, vistiernic al marinei, era în 1786 
unul dintre bancherii Parisului al căror lux atrăgea atenţia 
şi aţâţa bârfele oraşului. La acea epocă, el îşi construia la 
Neuilly celebra sa Folie83, iar soţia lui cumpăra, pentru a-şi 
împodobi baldachinul patului, o garnitură de pene al cărei 
preţ a înspăimântat-o chiar şi pe regină. Pe atunci, era mult 
mai uşor decât astăzi să fii la modă şi să faci întregul Paris 
să se preocupe de nevoile tale: adesea, era suficient un 
singur cuvânt sau fantezia unei femei. 

Bodard poseda magnificul palat din Piaţa Vendâme, pe 
care fermierul general Dange îl părăsise de nevoie, de 
puţină vreme. Acest faimos epicurian tocmai murise şi, în 
ziua înmormântării, domnul de Bievre, prietenul său 
apropiat, găsi amuzantă următoarea glumă, şi anume că 
acum se putea trece prin Piaţa Vend6me fără nici un 
pericol. Această aluzie la partidele ce se jucau în casa 
defunctului i-a fost tot discursul funebru. Palatul este cel ce 
se află vizavi de Chancellerie. 

Pentru a încheia în două cuvinte povestea lui Bodard, el 
era un biet nenorocit care a dat un faliment de paisprezece 
milioane, după cel al prinţului de Guemenee. Stângăcia de 
care dăduse dovadă de a nu preceda această bancrută, ca 
să mă folosesc de expresia lui Lebrun-Pindare, fu cauza 
pentru care nu se mai vorbi de el. A murit, ca Bourvalais, 
Bouret şi mulţi alţii, într-un hambar. 

Doamna de Saint-James avea ca ambiţie proprie să nu 
primească la ea decât oameni de vază. Pentru ea, consilierii 
din parlament erau deja ceva prea neînsemnat; voia, 
aşadar, să vadă în saloanele ei persoane cu titluri, care să 
aibă cel puţin marile intrări la Versailles. A spune că au 


venit mulţi indivizi cu cordonul albastru în casa soţiei 
financiarului ar fi o minciună; dar este foarte sigur că ea a 
reuşit să obţină bunăvoința şi atenţia câtorva membri ai 
familiei Rohan, fapt demonstrat mai târziu de faimosul 
proces al colierului. 

Într-o seară, cred, prin august 1786, am fost foarte 
surprins să întâlnesc în salonul acestei soţii de vistiernic, 
atât de prefăcută în privinţa dovezilor, două personaje noi 
care mi se părură o companie nu prea plăcută. Ea se 
apropie de mine, lângă fereastra unde mă dusesem să mă 
ascund în mod intenţionat. 

— Ia spuneţi-mi, am întrebat-o eu, arătându-i printr-o 
privire interogativă pe unul dintre necunoscuţi, cine e 
personajul acela? Cum de l-aţi invitat în salonul 
dumneavoastră? 

— Dar este fermecător. 

— Îl vedeţi prin prisma dragostei sau mă înşel eu? 

— Nu vă înşelaţi, continuă ea răzând, e urât ca o omidă; 
dar mi-a făcut cel mai mare serviciu pe care putea să-l facă 
un bărbat unei femei. 

Deoarece o priveam cu maliţiozitate, ea se grăbi să 
adauge: 

— M-a vindecat definitiv de cuperoza odioasă care-mi păta 
obrazul şi mă făcea să arăt ca o ţărancă. 

Am ridicat amuzat din umeri. 

— E un şarlatan, am strigat eu. 

— Nu, răspunse ea, este chirurgul pajilor; are mult geniu, 
vă jur, şi de altfel, scrie. Este un mare savant. 

— Dacă stilul seamănă cu faţa lui. Am continuat zâmbind. 
Şi celălalt? 

— Care celălalt? 

— Acel domn mic, înţepat, curăţel, împopoţonat, şi care 
are un aer de parcă ar fi băut zeamă de aguridă? 

— Dar e un domn de familie bună, îmi spuse ea. Vine din 
nu mai ştiu ce provincie. Ah, de la Artois, este însărcinat să 
termine o afacere care-l priveşte pe cardinal, şi însuşi 


Eminenţa Sa l-a prezentat domnului de Saint-James. 
Amândoi l-au ales pe Saint-James ca arbitru. Aici, 
provincialul n-a dat dovadă de prea mult spirit; dar cine e 
atât de naiv încât să-i încredinţeze un astfel de proces 
acestui om? Este blând ca o oaie şi timid ca o fată; 
Eminenţa Sa are prea multă bunăvoință! 

— Dar despre ce e vorba? 

— De trei sute de mii de lire, spuse ea. 

— Deci, e avocat? Am continuat eu. 

— Da, zise ea. 

Destul de confuză de acesta mărturisire umilitoare, 
doamna Bodard merse să-şi reia locul la masa de joc. 

Toate partidele erau complete, iar eu nu avem nimic de 
făcut şi nici de spus, căci tocmai pierdusem două mii de 
scuzi în faţa domnului de Laval. M-am dus să mă trântesc 
pe o canapea, aproape de şemineu. Dacă a existat vreodată 
pe acest pământ un bărbat extrem de uimit, acela am fost 
cu siguranţă eu, când am zărit, de cealaltă parte a ferestrei, 
vizavi de mine, pe controlorul general. Domnul de Calonne 
părea aţipit sau pierdut într-una din acele meditații care-i 
tiranizează pe oamenii de stat. Când i l-am arătat, printr-un 
gest, pe ministru lui Beaumarchais, care venise la mine, 
tatăl lui Figaro îmi explică misterul fără să spună vreun 
cuvânt. El îmi indică rând pe rând capul meu şi pe celal lui 
Bodard, printr-un gest destul de maliţios, care consta în a 
îndrepta spre noi două degete de la mână, pe celelalte 
ţinându-le strânse. Primul meu impuls a fost să mă ridic şi 
să mă duc să-i spun ceva haios lui Calonne; am rămas însă 
pe loc, căci m-am gândit să-i joc o festă acestui favorit; apoi, 
Beaumarchais m-a prins cu familiaritate de mână. 

— Ce vreţi, domnule? L-am întrebat eu. 

EI clipi din ochi, arătându-mi-l pe controlor. 

— Nu-l treziţi, îmi şopti el, lumea este prea fericită când el 
doarme. 

— Dar şi somnul e un plan financiar, am continuat eu. 


— Cu siguranţă, ne-a răspuns omul de stat care ne-a ghicit 
cuvintele doar după mişcarea buzelor. Să dea Dumnezeu să 
putem dormi atât de mult, încât să nu apucăm trezirea pe 
care o veţi vedea! 

— Domnule, spuse dramaturgul, trebuie să vă mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Domnul de Mirabeau a plecat la Berlin. Nu ştiu dacă, în 
această chestiune a Apelor, nu ne-am fi înecat amândoi. 

— Aveţi prea multă memorie şi prea puţină recunoştinţă, 
replică sec ministrul, supărat să vadă divulgat unul dintre 
secretele lui în prezenţa mea. 

— Posibil, spuse Beaumarchais, dar am milioane ce pot 
rezolva multe socoteli. 

Calonne se prefăcu că nu aude. 

Se făcuse douăsprezece şi jumătate când partidele 
încetaseră. Ne-am aşezat la masă. Eram zece persoane, 
Bodard şi soţia lui, controlorul general, Beaumarchais, cei 
doi necunoscuţi, două doamne drăguţe al căror nume nu 
trebuie rostit, şi un fermier general, numit, cred, Lavoisier. 
Din cele treizeci de persoane pe care le-am găsit în salon 
când am intrat, nu mai rămăseseră decât aceşti zece 
convivi. Cei doi indivizi necunoscuţi n-au rămas la masă 
decât la insistenţele doamnei de Saint-James, care crezu că 
se achită faţă de unul dându-i să mănânce, şi care se gândi 
să-l invite pe celălalt, poate, doar pentru a-i face pe plac 
soţului ei, cochetând cu acesta, dintr-un motiv pe care nu l- 
am prea înţeles. La urma urmei, domnul de Calonne era un 
om puternic şi, dacă cineva ar fi trebuit să se supere, acela 
aş fi fost eu. 

Supeul a fost, la început, plictisitor de moarte. Cei doi 
indivizi şi fermierul general ne stinghereau. l-am făcut un 
semn lui Beaumarchais, dându-i de înţeles să-l îmbete pe 
fiul lui Esculap, pe care-l avea în dreapta lui, şi arătându-i 
că de avocat mă ocup eu. Cum nu ne mai rămânea decât 
acest mijloc ca să ne amuzăm şi cum ne aşteptam din 
partea celor doi indivizi la nişte impertinenţe care ne şi 


distraseră deja, domnul de Calonne zâmbi înţelegându-mi 
planul. Imediat, cele trei doamne se implicară în conspirația 
noastră bahică. Ele se angajară, prin ocheade pline de 
înţeles, să-şi joace rolul în acest complot, şi vinul de Sillery 
umplu de mai multe ori paharele cu spuma lui argintie. Cu 
chirurgul a mers destul de uşor; dar la al doilea pahar pe 
care am vrut să i-l torn vecinului meu, mi-a spus cu 
politeţea rece a unui cămătar că nu mai bea. 

În acel moment, doamna de Saint-James ne-a îndemnat, nu 
ştiu prin ce întorsătură a conversaţiei, să trecem la capitolul 
despre minunatele supeuri ale contelui Cagliostro, pe care 
le dădea cardinalul de Rohan. Eu nu eram prea atent la 
ceea ce spunea stăpâna casei, căci, după răspunsul pe care 
mi-l dăduse, observam cu o curiozitate de neînvins chipul 
gingaş şi palid al vecinului meu, a cărui trăsătură principală 
era nasul cârn şi ascuţit totodată, care îl făcea să semene 
uneori cu un dihor. Deodată obrajii i se îmbujorară, auzind- 
o pe doamna de Saint-James certându-se cu domnul de 
Calonne. 

— Dar vă asigur, domnule, că am văzut-o pe regina 
Cleopatra, spunea ea, pe un ton poruncitor. 

— Vă cred, doamnă, răspunse vecinul meu. Eu am vorbit 
cu Catherine de Medicis! 

— Oh! Oh! Exclamă domnul de Calonne. 

Aceste cuvinte fură pronunţate de micul provincial cu o 
sonoritate imposibil de definit. Această neaşteptată claritate 
a intonaţiei la un om care până atunci vorbise foarte puţin, 
tot timpul foarte încet şi cu cel mai cuviincios ton cu 
putinţă, ne-a surprins extraordinar de mult. 

— Se pare că vorbeşte! Strigă chirurgul, pe care 
Beaumarchais îl adusese într-o stare satisfăcătoare. 

— Probabil că vecinul lui a apăsat vreun resort, răspunse 
autorul de satire. 

Omul meu roşi uşor la auzul acestor vorbe, deşi ele 
fuseseră rostite în şoaptă. 

— Şi cum era răposata regină? Întrebă Calonne. 


— N-aş putea afirma că persoana cu care am cinat ieri era 
Catherine de Medicis în persoană. Această minune pare 
imposibilă unui creştin, precum şi unui filosof, răspunse 
avocatul, sprijinindu-şi uşor vârful degetelor pe masă şi 
lăsându-se pe spătarul scaunului, ca şi cum avea să 
vorbească multă vreme. Cu toate acestea, pot să jur că 
femeia aceea semăna atât de bine cu Catherine de Medicis, 
ca şi cum ar fi fost surori. Cea pe care am văzut-o purta o 
rochie de catifea neagră asemenea celei cu care era 
îmbrăcată regina în portretul pe care-l are regele; capul îi 
era acoperit cu boneta ei de catifea, atât de caracteristică; 
în sfârşit, avea tenul palid şi chipul pe care i-l cunoaşteţi. N- 
am putut să mă abţin să nu-i mărturisesc Eminenţei Sale 
surpriza mea. Repeziciunea evocării mi s-a părut cu atât 
mai miraculoasă, cu cât domnul conte de Cagliostro nu 
putuse să ghicească numele personajului cu care dorisem 
să mă întâlnesc. Eram confuz. Magia spectacolului care 
înfăţişa un supeu la care apăreau femei ilustre din 
vremurile trecute mi-a răpit orice prezenţă de spirit. Am 
ascultat fără să îndrăznesc să pun întrebări. 

Scăpând spre miezul nopţii din mrejele acestei vrăjitorii, 
mă îndoiam până şi de mine însumi. Dar toată această 
fantezie mi se păru firească în comparaţie cu ciudata 
halucinație pe care aveam s-o mai trăiesc. Nu ştiu cu ce 
cuvinte aş putea să vă zugrăvesc starea în care erau 
simţurile mele. Vă declar numai, cu toată sinceritatea inimii, 
că nu mă mai mir că s-au găsit odinioară suflete destul de 
slabe sau destul de puternice ca să creadă în misterele 
magiei şi în puterea demonului. În ceea ce mă priveşte, 
până la o informare mai amplă, consider ca posibile 
apariţiile despre care au vorbit Cardan şi câţiva taumaturgi. 

Aceste cuvinte, rostite cu o elocvenţă incredibilă, erau de 
natură să trezească o curiozitate excesivă tuturor 
convivilor. Astfel, privirile ni s-au întors spre orator şi am 
rămas cu toţii nemişcaţi. Doar ochii mai trădau viaţa din 
noi. Tot contemplându-l pe necunoscut, ni s-a părut că prin 


porii obrazului şi, mai ales, prin cei ai frunţii sale, răzbătea 
sentimentul de care era stăpânit. Acest bărbat, în aparenţă 
rece şi calculat, părea să ascundă în el un foc secret a cărui 
flacără acţiona asupra noastră. 

— Nu ştiu, continuă el, dacă figura evocată m-a urmărit, 
devenind invizibilă; dar imediat ce am pus capul pe pernă, 
am văzut marea umbră a Catherinei ridicându-se în faţa 
mea. M-am simţit, instinctiv, cuprins într-o sferă luminoasă, 
căci ochii mei aţintiţi asupra reginei n-au mai văzut-o decât 
pe ea. Deodată ea s-a aplecat asupra mea. 

La aceste cuvinte, doamnele făcură un gest de curiozitate. 

— Nu ştiu, reluă avocatul, dacă trebuie să continui; deşi 
tind să cred că nu-i decât un vis, ceea ce mai am de spuse 
grav. 

— Este vorba despre religie? Întrebă Beaumarchais. 

— Să fie vreo indecenţă? Întrebă Calonne. Doamnele de 
faţă o să vi-o ierte. 

— Este vorba de guvernare, răspunse avocatul 

— Haide, spuneţi! Continuă ministrul. Voltaire, Diderot şi 
consorţii lor au început să facă destul de bine educaţia 
urechilor noastre. 

Controlorul deveni foarte atent, iar vecina lui, doamna de 
Genlis, foarte preocupată. Provincialul încă mai ezita. 
Beaumarchais îi zise atunci cu vioiciune: 

— Dar haideţi odată, maestre! Nu ştiţi că atunci când 
legile lasă atât de puţină libertate, popoarele îşi iau revanşa 
în moravuri? 

Atunci convivul începu: 

— Pie că anumite idei îmi clocoteau în minte fără ştirea 
mea, fie că am fost împins de o putere ascunsă, i-am zis: 
„Ah, doamnă, aţi săvârşit o crimă foarte mare”. „Care?”, m- 
a întrebat ea cu voce gravă. „Cea al cărei semnal a fost dat 
de clopotul palatului, în 24 august.” Ea a zâmbit 
dispreţuitoare şi câteva riduri adânci i s-au conturat pe 
obrajii palizi. „Dumneata numegşti asta o crimă? Zise ea. N-a 
fost decât o nenorocire. Din moment ce acţiunea, prost 


condusă, a eşuat, n-a rezultat din ea, pentru Franţa, pentru 
Europa, pentru Biserica Catolică, binele pe care îl aşteptam 
de pe urma ei. Ce vreţi? Ordinele nu au fost executate cum 
trebuie. N-am întâlnit atâţia de Montluc84 câţi trebuiau. 
Posteritatea nu va lua în calcul lipsa de comunicare ce ne-a 
împiedicat să imprimăm operei noastre unitatea de mişcare 
necesară marilor lovituri de stat: iată nenorocirea! Dacă la 
25 august n-ar mai fi rămas nici măcar o umbră de 
hughenot în Franţa, eu aş fi rămas şi în cea mai îndepărtată 
posteritate ca o imagine frumoasă a providenţei. De câte ori 
spiritele clarvăzătoare ale lui Sixtus al V-lea, Richelieu, 
Bossuet nu m-au acuzat în secret că am eşuat în acţiunea 
mea, după ce am îndrăznit s-o concep. De asemenea, câte 
regrete nu mi-au însoţit moartea! La treizeci de ani după 
Noaptea Sfântului Bartolomeu, boala mai dăinuia încă şi a 
făcut să curgă de zece ori mai mult sânge nobil în Franţa 
decât a mai rămas de vărsat la 26 august 1572. Revocarea 
Edictului de la Nantes, în cinstea căreia aţi bătut medalii, a 
costat mai multe lacrimi, mai mult sânge şi bani, a ucis mai 
mult prosperitatea în Franţa decât trei Nopți ale Sfântului 
Bartolomeu. Letellier a ştiut să desăvârşească cu o picătură 
de cerneală decretul pe care tronul l-a promulgat în secret 
încă de pe vremea mea; dar dacă, la 25 august 1572, 
această imensă execuţie era necesară, la 25 august 1685 ea 
era inutilă. Sub domnia celui de-al doilea fiu al lui Henric de 
Valois, erezia de-abia era însărcinată; sub al doilea fiu al lui 
Henric de Bourbon, această mamă fecundă îşi aruncase 
sămânţa în întregul univers. „Voi mă acuzaţi de crimă şi tot 
voi îi ridicaţi statui fiului Anei de Austria! Şi eu şi el am 
încercat, totuşi, acelaşi lucru: ela reuşit, eu am eşuat; dar 
Ludovic al XIV-lea i-a găsit neînarmaţi pe protestanți, care, 
în timpul domniei mele, aveau armate puternice, oameni de 
stat, căpitani şi chiar Germania de partea lor.” 

La aceste cuvinte rostite rar, am simţit în mine o tresărire 
lăuntrică. Credeam că respir aburul de sânge al nu ştiu 
căror victime. Catherine crescuse parcă. Stătea acolo ca un 


geniu rău, şi mi s-a părut că vrea să pătrundă în conştiinţa 
mea pentru a se odihni. 

— A visat toate astea, şopti Beaumarchais. Cu siguranţă nu 
le-a inventat. 

„Sunt confuz, i-am spus reginei. Dumneavoastră cereţi 
aplauze pentru o faptă pe care trei generaţii o condamnă, o 
înfierează şi.” „Adăugaţi, continuă ea, că toate condeiele au 
fost mai nedrepte faţă de mine chiar decât au fost 
contemporanii mei. Nimeni nu mi-a luat apărarea. Sunt 
acuzată de ambiţie, eu, bogată şi suverană. Sunt învinuită 
de cruzime, eu, care n-am pe conştiinţă decât două capete 
tăiate. Şi pentru spiritele cele mai imparţiale, sunt poate 
încă o mare problemă. Credeţi, aşadar, că am fost stăpânită 
de sentimente de ură, că n-am respirat decât răzbunare şi 
violenţă?” Ea zâmbi a milă. „Eram calmă şi rece ca raţiunea 
însăşi. I-am condamnat pe hughenoți fără milă, dar fără 
mânie, căci erau portocala stricată din coşul meu cu fructe. 
Dacă aş fi fost regina Angliei, i-aş fi judecat la fel pe catolici, 
dacă s-ar fi răzvrătit. Pentru ca puterea noastră să 
supravieţuiască în acea epocă, trebuia să existe în stat un 
singur Dumnezeu, o singură Credinţă şi un singur Stăpân. 
Din fericire pentru mine, mi-am gravat justificarea într-un 
cuvânt. Când Birague mi-a dat vestea falsă a pierderii 
bătăliei de la Dreux, am strigat: „Ei bine, trebuie să 
mergem la predică!, Ură împotriva oamenilor religiei? Îi 
stimam mult şi nu-i cunoşteam deloc. Dacă am simţit 
aversiune faţă de câţiva oameni politici, asta a fost faţă de 
laşul cardinal de Lorena, faţă de fratele lui, soldat subtil şi 
brutal, care mă spionau amândoi. lată cine erau duşmanii 
copiilor mei! Ei voiau să le smulgă coroana, iar eu îi vedeam 
în fiecare zi şi mă oboseau. Dacă n-am fi ordonat Noaptea 
Sfântului Bartolomeu, ar fi făcut-o fraţii de Guise cu 
ajutorul Romei şi al călugărilor ei. Liga, care n-a fost 
puternică decât la bătrâneţea mea, ar fi început să existe 
abia în 1573.” „Dar, doamnă, în loc să porunciţi acest 
cumplit asasinat (iertaţi-mi francheţea!), de ce nu aţi folosit 


resursele vaste ale politicii dumneavoastră pentru a da 
reformaţilor înţeleptele instituţii care au făcut atât de 
glorioasă şi de paşnică domnia lui Henric al IV-lea?” Ea 
zâmbi din nou, ridică din umeri şi ridurile ei adânci dădură 
chipului ei palid o expresie de ironie plină de amărăciune. 
„Popoarele, zise ea, au nevoie de odihnă, după cele mai 
aprige lupte: iată secretul acestei domnii. Dar Henric al IV- 
lea a comis două greşeli ireparabile: el nu trebuia nici să 
abjure protestantismul, nici să lase Franţa catolică, după ce 
el însuşi devenise catolic. El singur s-a aflat în situaţia de a 
schimba înfăţişarea Franţei fără zdruncinături. Să laşi, într- 
o guvernare, două principii duşmane, fără să le ţii în 
echilibru, iată o crimă regală, astfel se seamănă revoluțiile. 
Doar lui Dumnezeu îi stă în putere să pună neîncetat în 
opera sa binele şi răul, unul în faţa celuilalt. 

Dar poate că această sentinţă se afla înscrisă la baza 
politicii lui Henric al IV-lea şi poate că tocmai ea i-a pricinuit 
moartea. Este imposibil ca Sully85 să nu fi aruncat o privire 
jinduitoare asupra acestor imense bunuri ale clerului, pe 
care clerul nu le poseda în întregime, căci nobilimea risipea 
cel puţin două treimi din veniturile lor. Reformatul Sully nu 
avea mai puţine mănăstiri., Ea se opri şi păru să reflecteze. 
„Dar, continuă ea, gândiţi-vă că-i cereţi socoteală pentru 
catolicismul ei nepoatei unui papă?, Ea se opri din nou. „La 
urma urmei, eu aş fi putut fi o calvinistă de bună credinţă, 
adăugă ea, scăpând un gest de nepăsare. Oamenii superiori 
din secolul vostru vor gândi că religia era, într-o oarecare 
măsură, în acest proces, cel mai mare din câte a judecat 
vreodată Europa, o vastă revoluţie, întârziată din cauze 
neînsemnate care n-o vor împiedica să se răspândească în 
lume, din moment ce eu n-am înăbuşit-o. Revoluţie, zise ea, 
aruncându-mi o privire profundă, care înaintează mereu şi 
pe care tu vei putea s-o săvârşeşti. Da, tu care mă asculţi!,, 
Am tresărit. „Cum? Nimeni n-a înţeles până acum că vechile 
şi noile interese au purtat numele Romei şi pe al lui Luther 
ca pe nişte stindarde? Cum? Pentru a evita o luptă aproape 


asemănătoare, Ludovic al IX-lea, îndemnând o populaţie de 
o sută de ori mai mare decât cea pe care am condamnat-o 
eu şi părăsind-o în nisipurile Egiptului, a meritat numele de 
sfânt, iar eu nu? Dar eu, zise ea, am eşuat.” 

Îşi plecă fruntea şi rămase tăcută pentru o clipă. Cea pe 
care o priveam nu mai era o regină, ci mai degrabă una 
dintre acele preotese antice care sacrificau oameni şi ştiau 
să citească paginile viitorului, dezgropând învăţăturile 
trecutului. Dar imediat îşi înfăţişă chipul regesc: „Atrăgând 
atenţia tuturor burghezilor asupra abuzurilor Bisericii 
romane, zise ea, Luther şi Calvin au creat în Europa un 
spirit de investigare care avea să dea popoarelor dorinţa de 
a cerceta totul. Cercetarea îndeamnă la îndoială. În locul 
unei credinţe necesare societăţilor, ei târau după ei şi 
risipeau peste tot o filosofie ciudată înarmată cu ciocane, 
dornică de ruine. Ştiinţa se avânta strălucind de falsele ei 
lumini din sânul ereziei. Nu era vorba atât de o reformă în 
cadrul Bisericii, cât de libertatea infinită a omului, care 
înseamnă moartea oricărei puteri. Eu am văzut asta. 
Consecința succeselor obţinute de către reformaţi în lupta 
lor împotriva clerului, mai înarmaţi şi mai redutabili decât 
însăşi coroana, însemna ruinarea puterii monarhice, 
înălţată de Ludovic al XI-lea, cu atâta pagubă, pe rămăşiţele 
feudalităţii. Nu era vorba decât de nimicirea religiei şi a 
regalității, peste rămăşiţele cărora toate burgheziile din 
lume voiau să cadă la învoială. Această luptă era, aşadar, o 
luptă pe viaţă şi pe moarte, între noile combinaţii, legi şi 
vechile credinţe. 

Catolicii erau expresia intereselor materiale ale regalității, 
ale seniorilor şi ale clerului. A fost un duel crâncen între doi 
uriaşi, Noaptea Sfântului Bartolomeu n-a însemnat, din 
nefericire, decât o rană. Amintiţi-vă că, pentru a cruța 
câteva picături de sânge într-un moment oportun, laşi mai 
târziu să curgă valuri de sânge. Inteligența care planează 
deasupra unei naţiuni nu poate să evite o nenorocire: aceea 
de a nu-şi mai afla egali care s-o judece drept, atunci când a 


sucombat sub greutatea unui eveniment. Egalii mei sunt 
rari, proştii deţin majoritatea: totul se explică prin aceste 
două propoziţii. Dacă numele meu este o oroare în Franţa, 
ar trebui să vă gândiţi la spiritele mediocre care alcătuiesc 
masa tuturor generaţiilor. În marile crize pe care le-am 
îndurat, să domneşti nu însemna să acorzi audienţe, să treci 
trupe în revistă şi să semnezi ordonanţe. Probabil că am 
comis şi greşeli, dar nu eram decât o femeie. 

De ce nu s-a găsit atunci un bărbat care să fie mai presus 
de secolul său? Ducele de Alba era o inimă de bronz, Filip al 
II-lea era năucit de credinţa catolică, Henric al IV-lea era un 
soldat cartofor şi libertin, amiralul un încăpățânat etern. 
Ludovic al XI-lea a venit prea devreme, Richelieu a venit 
prea târziu. Virtuoasă sau criminală, dacă mi se atribuie sau 
nu Noaptea Sfântului Bartolomeu, accept povara; voi 
rămâne între aceşti doi mari bărbaţi ca veriga vizibilă a 
unui lanţ necunoscut. Într-o zi, scriitorii de paradoxuri se 
vor întreba dacă popoarele n-au dat uneori numele de călăi 
unor victime. Nu va fi prima oară când omenirea va prefera 
să jertfească un zeu mai degrabă decât să se acuze pe ea. 
V-aţi pus cu toţii să vărsaţi, pentru două sute de ţărani 
sacrificați la vreme, lacrimile pe care le refuzaţi 
nenorocirilor unei generaţii, unui secol sau unei lumi. 

În sfârşit, uitaţi că libertatea politică, liniştea unei naţiuni 
şi însăşi ştiinţa sunt daruri pentru care destinul percepe 
biruri de sânge!,, „Oare naţiunile n-ar putea să fie într-o 
bună zi fericite cu un preţ mai mic?,, am strigat eu, cu 
lacrimi în ochi. „Adevărurile nu ies din puţul lor decât 
pentru băile de sânge, în care se răcoresc. Creştinismul 
însuşi, esenţa oricărui adevăr, deoarece vine de la 
Dumnezeu, s-a impus oare fără martiri? N-a curs sângele în 
valuri? Nu va curge mereu? lu vei afla asta, tu care trebuie 
să fii unul dintre zidarii edificiului social început de către 
apostoli. Atâta vreme cât îţi vei plimba nivela peste capete, 
vei fi aplaudat; apoi când vei vrea să apuci mistria, te vor 
ucide. Sânge! Sânge! Acest cuvânt îmi răsuna în urechi ca 


un ţiuit., „După dumneavoastră, am spus eu, 
protestantismul ar fi avut deci dreptul să raţioneze ca 
dumneavoastră?” Catherine dispăruse, de parcă o suflare 
ar fi stins lumina nefirească ce-i îngăduia spiritului meu să 
vadă această figură ale cărei proporţii deveniseră gigantice. 
Am găsit în mine o părticică ce adopta doctrinele atroce 
propuse de această italiancă. M-am trezit plin de sudoare, 
plângând, şi chiar în momentul în care raţiunea mea 
victorioasă îmi spunea, cu o voce blândă, că nu era nici de 
datoria regelui şi nici măcar a naţiunii, să aplice aceste 
principii demne de popoarele atee. 

— Şi cum se vom salva monarhiile care se prăbuşesc? 
Întrebă Beaumarchais. 

— Dumnezeu veghează, domnule, răspunse vecinul meu. 

— Aşadar, continuă domnul de Calonne cu acea lejeritate 
incredibilă care-l caracteriza, noi avem posibilitatea să ne 
socotim, după Evanghelia lui Bossuet, instrumentele lui 
Dumnezeu. 

De îndată ce doamnele observaseră că totul se rezuma la o 
conversaţie între regină şi avocat, ele începuseră să 
şuşotească. Ba chiar am trecut cu vederea fraze încărcate 
cu interjecţii, pe care le lansaseră în timpul discursului 
avocatului. Totuşi, fraze ca: „Ne plictiseşte de moarte!” 
„Draga mea, dar n-are de gând să termine?”, îmi ajunseră 
la ureche. 

Când necunoscutul încetă să vorbească, tăcură şi 
doamnele. Domnul Bodard dormea. Chirurgul, pe jumătate 
ameţit, Lavoisier, Beaumarchais şi cu mine fusesem singurii 
atenţi, căci domnul de Calonne juca un joc de cărţi cu 
vecina lui. În acel moment, tăcerea îmbrăcă un aspect 
solemn. Lumina lumânărilor îmi părea că are o culoare 
magică. Acelaşi sentiment ne apropiase prin legături 
misterioase de acest bărbat, care, în ce mă priveşte, m-a 
făcut să mă gândesc la inexplicabilele efecte ale 
fanatismului. N-a fost nevoie de nimic altceva decât de 


vocea groasă a tovarăşului lui Beaumarchais ca să ne 
trezească. 

— Şi eu am visat! Exclamă el. 

L-am privit atunci cu mare atenţie pe chirurg şi am 
încercat un oarecare sentiment de groază. Obrazul lui 
pământiu, trăsăturile josnice şi grosolane totodată aveau 
expresia exactă a ceea ce îmi veţi permite să numesc 
canalie. Câteva pete albăstrii şi negre îi brăzdau obrazul, ca 
nişte urme de noroi, iar în ochi îi lucea o flacără sinistră. 
Acest chip părea mai sumbru decât poate că era, de fapt, 
din pricina zăpezii îngrămădite pe capul lui de o 
pieptănătură brumărie. 

— Omul ăsta trebuie că-şi îngroapă mulţi bolnavi, i-am 
spus vecinului meu. 

— Eu nu i-aş încredința nici câinele meu, mi-a răspuns el. 

— Il urăsc fără să vreau. 

— Iar eu îl dispreţuiesc. 

— Ce nedreptate, totuşi! Am adăugat eu. 

— Oh, Doamne, poate poimâine o să ajungă la fel de 
celebru ca actorul Volange, replică necunoscutul. 

Domnul de Calonne îl arătă pe chirurg printr-un gest ce 
părea să zică: „Asta îmi pare a fi amuzant.” 

— Aţi visat tot o regină? Îl întreabă Beaumarchais. 

— Nu, am visat nişte oameni, răspunse el cu o emfază care 
ne făcu să râdem. Îngrijeam pe atunci un bolnav căruia 
urma să-i tai coapsa a doua zi după visul meu. 

— Şi aţi găsit oamenii în coapsa bolnavului 
dumneavoastră? Întrebă domnul de Calonne. 

— Exact, răspunse chirurgul. 

— Ce amuzant! Strigă contesa de Genlis. 

— Am fost destul de surprins, zise oratorul, fără să se 
sinchisească de întreruperi, băgându-şi mâinile în 
buzunăraşele pantalonilor, să găsesc cui să-i vorbesc în 
această coapsă. Aveam ciudata posibilitate să intru în 
bolnavul meu. Când, pentru prima oară, m-am pomenit sub 
pielea lui, am contemplat o grămadă minunată de fiinţe mici 


care se agitau, gândeau şi raţionau. Unele trăiau în corpul 
acestui bărbat, iar celelalte în mintea lui. Ideile lui erau 
fiinţe care se năşteau, creşteau şi mureau; ele erau 
bolnave, vesele, sănătoase, triste şi, în sfârşit, toate aveau 
fizionomii diferite; ele se luptau sau se mângâiau. Unele idei 
se avântau în afară şi se duceau să trăiască în lumea 
intelectuală. 

Am înţeles dintr-o dată că existau două universuri, 
universul vizibil şi universul invizibil; că pământul avea, ca 
şi omul, un trup şi un suflet. Natura se prezentă în faţa 
ochilor mei, iar eu i-am prețuit imensitatea, zărindu-i 
oceanul de fiinţe care, în mulţimi şi pe specii, erau 
răspândite pretutindeni, alcătuind o unică materie 
însufleţită, de la marmură până la Dumnezeu. Un spectacol 
magnific! Pe scurt, în bolnavul meu exista un univers. Când 
mi-am înfipt bisturiul în mijlocul coapsei gangrenate, am 
nimicit o mie din vietăţile acelea. Râdeţi, doamnelor, să 
aflaţi că sunteţi prada vietăţilor. 

— Fără astfel de personificări! Zise domnul de Calonne. 
Vorbiţi numai pentru dumneavoastră şi bolnavul 
dumneavoastră. 

— Pacientul meu, îngrozit de ţipetele acestor animale, voia 
să-mi întrerupă operaţia; dar eu continuam şi-i spuneam că 
aceste animale răufăcătoare îi rodeau deja oasele. El 
încercă o mişcare de împotrivire, fără să înţeleagă ce urma 
să fac pentru binele lui, şi bisturiul intră în partea. 

— E stupid, spuse Lavoisier. 

— Nu, e ameţit, răspunse Beaumarchais. 

— Dar, domnilor, visul meu are un sens, strigă chirurgul. 

— O, ţipă Bodard care tocmai se trezise. Mi-a amorţit un 
picior. 

— Domnule, îi spuse soţia, animăluţele dumitale sunt 
moarte. 

— Acest om are o vocaţie, zise vecinul meu care-l fixase 
continuu pe chirurg în timp ce acesta vorbea. 1 se şi 


potriveşte domnului, continuă urâtul meu conviv, aşa cum 
se potriveşte acţiunea unui cuvânt, şi trupul sufletului. 

Dar limba i se împletici în gură şi nu mai pronunţă decât 
cuvinte nedesluşite. Din fericire pentru noi, conversaţia luă 
alt curs. După o jumătate de oră, am uitat de chirurgul 
pajilor, care oricum adormise. Când ne-am ridicat de la 
masă, ploaia se dezlănţuia în torente. 

— Avocatul nu e chiar atât de prost, i-am spus eu lui 
Beaumarchais. 

— Ei, e greoi şi rece. Dar vedeţi că provincia mai ascunde 
oameni care iau în serios teoriile politice şi istoria Franţei. 
Este un aluat ce va dospi. 

— Sunteţi cu trăsura? Mă întrebă doamna de Saint-James. 

— Nu, i-am răspuns sec. N-am ştiut că trebuia să cer să 
vină astă-seară. Doriţi să-l conduc pe controlor? A venit la 
dumneavoastră însoţit? 

Doamna de Saint-James se îndepărtă iute, sună, ceru 
trăsura lui Saint-James şi-l luă deoparte pe avocat. 

— Domnule de Robespierre, îmi faceţi plăcerea să-l 
conduceţi pe domnul Marat la el acasă, căci nu-i în stare să 
se ţină bine pe picioare, îi spuse ea. 

— Cu plăcere, doamnă, răspunse domnul de Robespierre 
într-o manieră galantă, aş fi vrut să-mi porunciţi ceva mai 
greu de făcut. 

Paris, ianuarie 1828 


SFÂRŞIT 


1 Pietro Aretino (1492-1556) - poet şi prozator italian. 
2 Comandant al armatelor regale din Franţa, în timpul 
feudalismului. 
3 Jacques Auguste de Thou (Ihuanus) (1553-1617) - 
istoric francez. 


4 Obeliscul parizian, din Place de la Concorde. 

5 O credinţă, un Domn (lb. Latină). 

6 Am păstrat şi în titlul acestei cărţi grafia folosită de 
Balzac la apariţia a ceea ce ela denumit: „Sur Catherine de 
Medicis”. Roman istoric ori studiu filosofic, cititorul va 
decide. Oricum, viaţa uneia dintre cele mai controversate 
regine ale Franţei constituie o lectură atractivă (N. Red.). 

7 Magistrat municipal al unor republici italiene din Evul 
Mediu, care purta steagul sau insignele. 

8 În piele. 

9 Confuzie de persoane sau de lucruri; intervertire. 

10 Vas de război cu trei catarge (obişnuit în secolele 
trecute), dotat cu tunuri instalate pe ambele borduri şi 
destinat serviciului de recunoaştere şi de pază. 

11 Nobil laic, comandant al trupelor unui episcop. 

12 Preot care slujeşte într-o capelă. 

13 Reprezentant diplomatic al unui papă. 

14 Reprezentant diplomatic permanent al Vaticanului într- 
o ţară străină, asimilat ca rang ambasadorilor. 

15 Ferrara - capitala provinciei cu acelaşi nume, situată 
pe râul Po, în Italia. 

16 Mantova - oraş în Italia. 

17 Stare patologică ce constă în acumularea de lichid 
seros în ţesuturi 

18 Seneşal - mareşal la curte în Franţa medievală, care 
împărțea dreptatea în numele regelui. 

19 Cardinalul de Lorraine. 

20 Împotriva Pictavei, babă aulică. (Împotriva Doamnei de 
Poitiers, bătrână curtezană). 

21 Cenuşăreasa (lb. Italiană). 

22 Blănar (lb. Franceză). 

23 Podul Blănarilor. 

24 Nume dat adepților din Franţa ai curentului protestant 
calvin. 

25 Reprezentant al unei instituţii, al unei obşti sau al unei 
corporaţii, însărcinat cu administrarea treburilor ei. 


26 În secolul al XVIII-lea, societatea franceză era împărţită 
în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea, 
starea a doua, iar starea a treia cuprindea restul populaţiei, 
formată din burghezie, ţărani şi muncitori urbani. 

27 În sinea lui (în italiană în textul original). 

28 Sebastien Le Prestre, marchiz de Vauban (1633-1707), 
numit şi Vauban, a fost un mareşal al Franţei şi cel mai 
important inginer militar din perioada sa, faimos pentru 
inovațiile aduse în domeniul construcţiei de fortificaţii. Prin 
tehnicile care-i poartă numele, au fost fortificate numeroase 
cetăţi din Europa. 

29 Primul între egali (în limba latină în textul original). 

30 Dieppe este un oraş în Franţa, subprefectură a 
Departamentului Seine-Maritime, în regiunea Normandia 
de Sus. 

31 Gen de dantelă cu ochiuri largi, a cărei împletitură 
comportă un sistem de fire ce evoluează diferit. 

32 Mai albă decât albul (în latină în textul original). 

33 Fată angajată într-o casă pentru diverse treburi de 
gospodărie, mai ales cu atribuţii de cameristă. 

34 Cardinalul Francisco Jimenez de Cisneros (1436-1517) 
- născut în Castilia, a fost reformator religios şi om de stat 
spaniol. 

35 Dar. 

36 Blestemata Maria! (în limba italiană, în textul original). 

37 Jean de Poltrot (1537- 1563) - asasinul lui Frangois de 
Guise. 

38 Peste cămaşă. 

39 Haină scurtă, uneori fără mâneci, purtată, mai ales, de 
bărbaţi. 

40 Ostaş care îndeplineşte lucrări de birou într-o unitate 
sau într-o subunitate militară. 

41 Bietul de tine! (lb. Italiană). 

42 Nume folosit pentru diferite unelte sau părţi de unelte 
în formă de ciocan (de lemn), care servesc la bătut, îndesat, 
nivelat. 


43 Instrument de tortură care servea la zdrobirea oaselor 
de la picioare prin strângerea lor între două bucăţi de lemn. 
Sensul principal al cuvântului brodequin este gheată, 
bocanc. 

44 Locuitor al provinciei franceze Bearn. 

45 Jignire adusă persoanei sau autorităţii unui suveran, în 
ţările monarhice, pedepsită de lege ca o crimă. 

46 Privitor la galicanism - doctrină politico-religioasă care, 
deşi rămâne ataşată dogmelor catolice, apăra libertăţile 
organizatorice ale Bisericii catolice din Franţa faţă de papă. 

47 Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franţa şi în 
Anglia în Evul Mediu. 

48 Lichid intercelular constituind mediul în care trăiesc 
celulele organismelor. 

49 Instrument de chirurgie în formă de sfredel, folosit la 
trepanaţii 

50 Persoană însărcinată în trecut cu educaţia unui tânăr 
nobil sau a unui fiu de suveran. 

51 Persoană care conduce, în numele şefului statului, o 
unitate administrativ-teritorială mai mare sau un teritoriu 
dependent, o colonie. 

52 Guepe - viespe, în limba franceză. 

53 Este întemeietorul puternicei dinastii a Capeţienilor 
după care a urmat, în Franţa, Casa de Valois. Hugo Capet a 
rămas în istorie şi datorită faptului că a fondat o dinastie 
continuă de 36 de regi, care vor domni timp de peste opt 
secole pe tronul Franţei, până la 1848 (dintre care 
Capeţieni direcţi, un număr de 15 regi). 

54 Mare demnitar la curtea unui suveran care organiza 
sărbătorile, făcea diferite anunţuri şi transmitea declaraţiile 
de război 

55 Înţelegere secretă între două părţi, două persoane etc. 
În prejudiciul unei a treia. 

56 Doctrină a protestantismului german, întemeiată în 
secolul al XVI-lea de Martin Luther, care consideră 


esenţială pentru mântuire credinţa şi nu cultul religios, pe 
care l-a simplificat. 

57 Unitate de măsură pentru greutăţi egală cu o sută de 
kilograme. 

58 Sărbătoare populară la romani, în cinstea zeului 
Saturn, care avea loc în fiecare an după terminarea 
muncilor agricole. 

59 Litiază urinară, boală caracterizată prin formarea 
patologică de nisip sau de calculi în anumite organe sau în 
canalele excretoare. 

60 Boală provocată de depunerea sărurilor acidului uric în 
regiunea unor articulaţii, care se manifestă prin umflături 
ale articulaţiilor, însoţite de dureri violente. 

61 Joc de cuvinte între taquin (sâcâitor) şi Tarquin, 
trimitere la Tarquinius Sextus care a violat o nobilă romană 
pe nume Lucreția, fapt ce a pricinuit răsturnarea regalității 
la Roma (510 î. Ch.). 

62 Pe muntele Horeb i s-a arătat Dumnezeu lui Moise, din 
mijlocul unui tufiş în flăcări. 

63 Suprafaţa pietrelor unei zidării, aflată în relief faţă de 
paramentul zidului. 

64 Fanfaronadă. 

65 Conducător politic şi militar din componenţa unui 
triumvirat. 

66 Renunţare publică la o anumită credinţă religioasă; 
renegare a unei doctrine sau concepţii. 

67 Galerie interioară sau exterioară formată dintr-un şir 
de coloane sau de stâlpi, care mărgineşte o clădire, o 
grădină; ansamblul acestor coloane. 

68 Spire - Speyer (în limba germană) este un oraş din 
landul Renania-Palatinat, Germania. 

69 Pete apărute din cauze necunoscute (lb. Latină). 

70 Serie de coloane, aranjate în unul sau în mai multe 
rânduri, formând un ansamblu arhitectural. 

71 Domeniu feudal acordat de suverani pentru 
întreţinerea membrilor familiei regale. 


72 Nepriceputule! (în limba italiană în textul original). 

73 Ce prost! (lb. Italiană). 

74 O, fricosule! (în limba italiană în textul original). 

75 lată! (în limba italiană în textul original). 

76 Drace! (în limba italiană în textul original). 

77 Crimă care constă în uciderea părinţilor. 

78 Doamne, ia în seamă cauza mea! (în latină în textul 
original). 

79 Suprafaţă de zidărie netedă sau ornamentată cu 
sculpturi, situată între o grindă orizontală şi un arc de 
deasupra golului unei uşi sau al unei ferestre. 

80 Valet călare care conducea câinii la vânătoare. 

81 Lumea ne-a fost dată pentru dezbateri (în limba latină 
în original). 

82 Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui 
Solomon cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau 
Ordinul Templului - unul dintre cele mai cunoscute ordine 
militare creştine, fondat în 1119. 

83 Casă de petrecere a timpului liber. 

84 Căpitanul Biaise de Montluc, devenit mareşal al 
Franţei, a luptat împotriva calviniştilor. 

85 Sully Maximilien (1560-1641) a fost protestant şi 
sfătuitor al lui Henric al IV-lea.