Heinrich Mann — [Henri IV] 01 Tineretea lui Henri IV

HEINRICH MANN 


Tinereţea 


Henri Quatre 


Heinrich Mann 


TINERETEA 
lui 


HENRI 
IV 


Editura pentru Literatura Universală 
București, 1968 
HEINRICH MANN 


__DIE JUGEND 
DES KONIGS HENRI QUATRE 


versiune ebook: [1.0] hunyade 


I. PIRINEII 


OBÂRȘIA 


Băiatul era mic, munţii uriași. Se căţăra de la o potecuţă 
la alta prin desișul de ferigi care la soare miroseau 
puternic iar când se tolănea printre ele, la umbră, 
răspândeau o răcoare plăcută. Aici o stâncă despica norii, 
dincolo vuia o cascadă, ce părea că se prăbușește din 
înaltul cerului. Băiatul scruta munţii împăduriţi și ochii lui 
ageri zăreau de departe, printre copaci, căprioara cenușie 
pe stei! Privea pierdut în adâncurile tremurătoare ale 
cerului albastru! Chiuia cu inima plină de bucuria de a 
trăi! Alerga desculț, o clipă nu-i stăteau picioarele! Trăgea 
adânc în piept aerul cald, ușor, care îi îmbăia tot trupul. 
lată primele isprăvi și primele bucurii ale lui Henri, căci 
așa se numea băiatul. 

Avea prieteni tot atât de mici, care nu numai că umblau 
desculți și eu capul gol ca și el, dar mai erau și zdrenţăroși 
ori aproape despuiaţi. Miroseau a nădușeală, a ierburi, a 
fum, ca și el; lui Henri, cu toate că nu locuia, ca prietenii 
săi, într-o colibă ori într-un bordei, nu-i displăcea mirosul 
lor. 

Îl învăţaseră să prindă păsări și să le frigă. Împreună cu 
ei cocea pâine în test și o mânca frecată cu usturoi. Căci 
usturoiul te face să crești și să-ţi păstrezi sănătatea. Un alt 
leac era vinul, pe care-l beau din orice vas. Vinul intrase în 
sângele tuturora: al micilor prieteni ai lui Henri, al 
părinţilor lor, al tuturor oamenilor din ţinut. Mama îl 
încredințase pe Henri unei rubedenii și unui preceptor ca 
să fie crescut deopotrivă cu copiii din popor, măcar că și 
acolo, în creștetul munţilor, băiatul locuia într-un castel, în 
castelul Coarraze. Ţinutul se numea Béarn. lar munţii erau 


6 


Pirineii. 

Se vorbea pe aceste meleaguri o limbă sonoră, cu multe 
vocale, iar litera r era rostită apăsat. In durerile facerii, 
mama lui Henri îngânase, după sfatul bunicului, o rugă 
chemând într-ajutor pe Sfânta Fecioară: Adjudat me a 
d'aqueste hore!. Era limba localnicilor, foarte apropiată de 
cea latină. 

De aceea băiatul învăţă ușor să vorbească latinește, dar 
numai să vorbească. Bunicul îl oprise să și scrie; pentru 
asta mai avea timp, deocamdată era prea mic. 

Bătrânul Henri d'Albret muri în castelul său din vale, de 
la Pau, în timp ce la Coarraze micul Henri vorbea latinește, 
se cățăra pe coastele muntelui împădurit după micile 
căprioare numite isards, atât de greu de prins; și poate că 
cel din urmă horcăit al bătrânului răsunase în aceeași clipă 
cu chiotul de bucurie izbucnit din pieptul băiatului pe când 
se scălda împreună cu alţi copii, băieţi și fete, în pârâul, 
ceva mai jos de cascada cea mare, care spumega de-ţi era 
mai mare dragul. 

Trupul fetelor îi trezea o curiozitate nestăpânită. Chipul 
cum se dezbrăcau și se mișcau, vorbeau și priveau, dar mai 
cu seamă formele picioarelor, ale șoldurilor, ale umerilor, 
arătau că sunt altfel de făpturi decât dânsul. Una dintre 
ele, căreia începuse să-i crească sânii, îl fermeca mai cu 
seamă; se hotărî să o cucerească. Înţelesese că va trebui 
să-și dea silinţa, căci fata nici nu se uita la el; îi era drag 
alt băiat, mai năltuţ, frumușel la chip, dar tont. Henri nu se 
întreba care să fie pricina acestei alegeri; poate că 
făpturile acelea minunate nici nu aveau vreuna, el însă știa 
ce vrea. 

De aceea băiețașul, fără să ţină seama că celălalt e mai 
mare, îl sfidă să se ia la întrecere cu el, să-și încerce 
puterile, trecând fiecare pârâul cu fata în braţe. Apa nu era 


1 Ajută-mă în acest ceas. 


adâncă, dar la fiecare pas dădeai de bulboane și de pietre 
netede, care-ţi fugeau de sub picioare dacă nu luai bine 
seama. Rivalul lui Henri lunecă de altfel îndată și ar fi 
căzut și fata dacă n-ar fi prins-o în braţe Henri. El cunoștea 
fiece pietricică și o trecu pârâul în braţe, încordându-și 
toate puterile, fiindcă pentru un băieţaș mic, slăbuţ, era 
cam grea. Când ajunse la mal, o sărută pe gură, și fata, 
luată pe neașteptate, se lăsă. Atunci el, umflându-se în 
pene, îi spuse: „Te-a trecut pârâul în braţe prinţul de 
Bearn”. 

Ţărăncuţa se uită la el, la faţa lui mică, înflăcărată, și 
izbucni în râs; auzind-o, îl duru inima, dar nu-și pierdu 
cumpătul. Fata alergă în grabă la admiratorul ei 
nenorocos, iar Henri, fără să se dea bătut, strigă după ea: 
„Aut vincere aut mori!” Era una dintre maximele 
preceptorului său, și Henri nădăjduia că astfel o va da 
gata. Dar îl aștepta o nouă dezamăgire; puii de ţărani nu se 
sinchisiră nici de prinţ, nici de maximele sale latinești. Nu 
știau nici ce înseamnă a învinge, nici ce înseamnă a muri. 
Așa încât nu-i mai rămase decât un singur lucru de făcut. 
Se repezi în pârâu și lunecă dinadins, cu și mai puţină 
dibăcie decât o făcuse mai înainte celălalt. Maimuţări apoi 
mutra bleagă și șchiopătarea nătângului care căzuse, ba îi 
imită și ocările atât de bine, încât stârni râsul tuturor. 
Izbutise s-o facă să râdă chiar și pe fata ce i se părea atât 
de încântătoare! 

Apoi plecă îndată. Căci, deși nu avea decât patru ani, 
simțea că altfel efectul n-ar mai fi fost atât de puternic. 
Reușise să facă impresie, totuși în sufletul lui se luptau 
sentimente diferite. Își satisfăcuse dorinţa de răzbunare, 
dar nu putea să uite. Și dorul sfios nu pieri, în ciuda 
curajului dovedit. 

Când plecă la mamă-sa, care trimisese după el, câteva 


1 învinge sau mori! (Lat.) 


zile nu vorbi decât despre fata de la Coarraze. Bunicul 
murise între timp și Henri știa că n-are să-l mai vadă 
niciodată. Dar i se părea mai greu de îndurat gândul că 
fata e departe și n-o mai poate întâlni. 

— Cheam-o aici, mamă, vreau să mă însor cu ea. E mai 
mare decât mine, dar nu face nimic, am să cresc și eu. 

Dar impresii noi îl făcură să uite pe dată tot ce simţise 
mai înainte. I le stârnise o tânără domnişoară de onoare a 
mamei sale. 

La castelul din Pau era adunată o Curte restrânsă, nu 
mai numeroasă decât o familie mare. Bătrânul d'Albret 
fusese un gentilom de ţară. Își construise un castel bine 
întărit, care, în ultima vreme, fusese și înfrumusețat. Din 
balcon cuprindeai cu privirea o vale adâncă, acoperită de 
vii, măslini și păduri încântătoare; printre ele sclipea râul 
întortocheat iar îndărătul lor se înălţau Pirineii. 

Munţii păreau un lanţ neîntrerupt, ca nicăieri în altă 
parte; pădurea verde urca până la cer; priveliștea fermeca 
ochiul, mai ales pe acela al proprietarului. Bătrânul 
gentilom de ţară stăpânise toată partea de dincoace a 
Pirineilor, împreună cu văile și dealurile de sub munte, cu 
tot ce creștea acolo, fructe, vite și oameni. Stăpânise tot 
colțul sudic al Franţei de apus: Béarn, Albret, Bigorre, 
Navarra, Armagnac; într-un cuvânt vechea Gasconie. Purta 
numele de rege al Navarrei și n-ar fi trebuit să fie decât 
vasalul regelui Franţei dacă acesta ar fi avut cu adevărat 
putere. Dar regatul francez era dezbinat; catolicii și 
protestanții se luptau de o bună bucată de vreme între 
dânșii, în toate ţinuturile. Această stare de lucruri oferea 
cel mai bun prilej pentru stăpânii marilor feude, ca 
Navarra, de a-și proclama suzeranitatea și de a încerca să 
smulgă vecinilor, cu arma în mână, tot ce puteau rășlui, fie 
chiar și numai un deal acoperit cu vii. 

În întreaga ţară se jefuia și se ucidea în numele celor 
două credințe vrăjmașe. Se dădea atâta importanţă 


9 


deosebirilor dintre ele încât oameni care altminteri n-ar fi 
avut nimic de împărţit deveneau dușmani neîmpăcaţi. 
Câteva vorbe, și mai cu seamă vorba „liturghie”, trezeau 
asemenea patimi, încât fratele se înstrăina de frate, de 
parcă ar fi vorbit altă limbă și n-ar fi fost de același sânge. 
Părea firesc să fie chemaţi într-ajutor elveţienii sau 
germanii. Aceștia trebuiau doar să îmbrăţișeze credința 
cea adevărată și dacă, după caz, ascultau liturghia ori nu, 
erau preferaţi consângeanului de altă credinţă și căpătau 
dreptul de a lua parte la jafuri și distrugeri. 

Credința pătimașă a oamenilor de rând nu era lipsită de 
foloase pentru conducătorii lor. Fie că le împărtășeau cu 
adevărat credinţa sau nu, ei puteau să-și mărească prin 
mijloace tâlhărești domeniul, ori, punându-se în fruntea 
micilor lor armate de strânsură, să ducă o viaţă ușoară, nu 
lipsită de plăceri. 

Războiul civil devenise pentru unii o carieră; pentru cei 
mulți, însă, era un dezastru. Aceștia din urmă se alegeau 
numai cu credinţa neștirbită. 

Bătrânul d'Albret fusese un bun catolic, dar nu fanatic, 
întotdeauna își spusese că și supușii săi protestanți 
zămislesc copii care pot să devină harnici truditori ai 
pământului, să cultive ogoarele și să plătească dările, 
sporind avuţia ţării și a stăpânului lor. Îi lăsa de aceea să 
se ducă în voie la predicile lor, iar soldaţii săi îi ocroteau 
deopotrivă pe pastori, ca și pe preoţi. Se prea poate să-și 
mai fi spus și că numărul crescând al acestor credincioși 
protestanți, ce-și mai ziceau și hughenoţi!, mai degrabă 


1 Hughenot - nume dat calviniștilor francezi (francezul huguenot este 
derivat din germanul Fidgenosse, „confederat”). Organizaţi în 
comunităţi independente sub autoritatea unui sinod naţional în 1559, 
hughenoţii au creat un aparat administrativ și militar prin care au 
devenit un corp autonom în cadrul statului, deseori în conflict cu 
puterea monarhică. În urma războaielor religioase care i-au opus 
catolicilor, hughenoţii au reușit să obţină libertatea de cult, locuri în 

10 


folosea decât dăuna suzeranității sale, căci Curtea de la 
Paris era prea de tot catolică. Făcea parte dintre acei 
seniori feudali care dintotdeauna se străduiseră din 
răsputeri să-l împiedice pe regele Franţei să devină prea 
puternic. In ultimul timp acești seniori se slujeau de 
hughenoți, de noua, de proaspăta religie ai cărei 
credincioși vorbeau de-a dreptul cu adevăratul dumnezeu, 
fără ca prin asta să fie mai blajină. 

Hughenoţii se răzvrăteau atât împotriva puterii lumești, 
cât și împotriva celei bisericești. Căci și în ţinutul Bearn, 
ca și aiurea, ţăranii începuseră a cere să li se arate unde 
anume scria în Sfânta Scriptură despre biruri. lar dacă nu 
scria nimic, apoi nu înțelegeau să plătească! Dar bătrânul 
se pricepuse să se poarte cu ei, căci trăiseră atâta vreme la 
un loc. Le plăcea să spună vorbe mari, dar nu-și ieșeau din 
fire. Se băteau vitejește, fără a uita însă de foloasele pe 
care le puteau trage. 

Purtase și el un beret basc, ca toţi ţăranii, atunci când 
nu trebuia să îmbrace coiful și platoșa, și-și iubea ţinutul 
ca pe ochii din cap, dar numai ţinutul din imediata 
vecinătate, pe care îl putea cuprinde cu privirea și cu 
celelalte simțuri. Când venise vremea ca nepotul său Henri 
să se nască, avusese grijă ca evenimentul să se petreacă în 
castelul din Pau, silind-o pe fiica sa Jeanne să-și întrerupă 
o călătorie. Și nu se în mulțumise numai ca în timpul 
durerilor facerii Jeanne să îngâne, în dialectul local, ruga 
Adjudat me a d'aqueste hore, pentru că nepotul să nu fie 
un slăbănog. De cum se născu băiatul, îi dădu să miroasă 


parlament și cca. 100 de fortărețe, printre care La Rochelle, Cognac, 
La Charite și Montauban (Edictul din Nantes al lui Henric al IV-lea, 
1598). Puterea militară hughenotă a fost desființată apoi de Cardinalul 
Richelieu (cucerirea orașului La Rochelle, 1628); Ludovic al XIV-lea a 
completat acţiunea de consolidare a monarhiei și de restaurație 
catolică deplină (revocarea Edictului din Nantes, 1685), obligând 
numeroase comunităţi de hughenoți să emigreze în ţări protestante. 

11 


vin din viile sale și văzu că e carne din carnea sa și sânge 
din sângele său din felul cum copilul clătină din cap; și 
îndată îi frecă buzele cu usturoi. 

Cum băiatul acesta al fiicei sale Jeanne rămăsese în 
viață, nu se prăpădise ca ceilalţi doi pe care ea îi mai 
născuse, bătrânul îi lăsă ei moștenire toate posesiunile și 
titlurile sale, și Jeanne era acum regină a Navarrei. Soţul 
ei, Antoine de Bourbon, comanda ca general trupe ale 
regelui Franţei, cu care se înrudea de departe. Mai tot 
timpul se afla în campanie. Jeanne îl iubise nespus de mult 
înainte ca el să fi început a alerga după alte femei; dar nu- 
și pusese niciodată nădejdea într-însul; de altfel, Antoine 
avea să și moară curând. Ea nutrea ambiţii mult mai mari 
decât acelea pe care și le-ar fi putut îngădui Antoine de 
Bourbon; mama ei fusese soră bună cu Francisc I, regele 
care luptase cu atâta nenoroc la Pavia împotriva lui Carol 
Quintul; dar acest rege lărgise nemăsurat de mult 
posesiunile lăuntrice ale coroanei franceze. 

Jeanne d'Albret se trăgea dar dintr-un neam mare și 
socotea că nu poate să se mulțumească doar cu ţinuturile 
Béarn, Albret, Navarra, ce constituiau regatul ei. Regele 
de atunci al Franţei era din familia Valois și avea patru 
feciori; nu se întrevedea deci nici o posibilitate pentru linia 
colaterală a Bourbonilor de a pune mâna curând pe 
coroana franceză. Cu toate acestea, Jeanne se încumetă a 
prevesti feciorului ei Henri cel mai strălucit viitor - lucru 
care mai târziu va fi pomenit cu admiraţie, atribuindu-i-se 
darul prorocirii. Dar ea nu era decât ambițioasă. Şi această 
patimă făcu din femeia gingașă care era Jeanne un 
caracter neînduplecat, iar cea din urmă poruncă a ei avea 
să înrâurească mai târziu adânc soarta fiului. 

De îndată ce feciorul se întoarse la Pau, Jeanne începu 
să-l înveţe mai ales istoria casei lor. Nici nu băga de seamă 
că băiatul își găsea de lucru, de câte ori avea prilejul, pe 
lângă frumoasa domnişoară de onoare, sau alerga descult, 

12 


ca la Coarraze, să se joace cu copiii de pe stradă, cătând 
cu nespusă uimire la fetiţele cele pline de taine. Jeanne nu 
avea darul să vadă realitatea, capul îi era plin de visuri, 
visurile unei femei cu plămânii vătămaţi. Cu unul din braţe 
îl cuprindea pe Henri, care ar fi fost mai bucuros să ţopăie 
în voie; cu celălalt, o cuprindea pe surioara lui mai mică, 
Catherine. Şi cu duioșie, regina Jeanne își plecă, tandră, 
capul blond-cenușiu între cei doi copii ai ei. Faţa îi era 
prelungă și palidă, cu trăsături delicate, sprâncenele i se 
mișcau în semn de suferință deasupra ochilor negri, pe 
frunte îi și apăruseră cute subţiri iar colţurile gurii 
începuseră să se lase în jos. 

— Curând vom pleca la Paris, rosti ea. Regatul nostru 
trebuie să se mărească. Vreau să dobândesc și partea 
spaniolă a Navarrei. 

Micul Henri întrebă: 

— Şi de ce n-o iei? 

Dar se îndreptă îndată: 

— Tata ar trebui s-o cucerească. 

— Regele de la Paris e prieten cu regele Spaniei, îi 
explică mama. El îngăduie chiar ca spaniolii să năvălească 
asupra noastră. 

— Da eu nu! se împotrivi pe dată Henri. Spania e 
vrăjmașul meu și așa va rămâne! Fiindcă eu te iubesc pe 
tine, rosti el aprins și își îmbrăţișă mama. 

Iar regina simţi că din ochi îi picură lacrimi în sânul pe 
jumătate dezgolit, pe care micuțul îl mângâia, ca și cum ar 
fi vrut s-o consoleze. 

— De ce ascultă tata numai de regele Franţei? Eu n-am 
să fac așa! o încredința el lingușitor, căci știa că îi face 
plăcere. 

— Mă luaţi și pe mine la Paris? se rugă surioara. 

— Să vină cu noi și domnișoara, ceru Henri. 

— Tata are să stea cu noi acolo? întrebă Catherine. 

— Poate că uneori are să stea și cu noi, murmură Jeanne 


13 


și se ridică de pe jilțul drept, ca să nu mai fie nevoită a da 
și alte lămuriri. 


CĂLĂTORIA 


Putin timp după aceea regina Jeanne trecu la religia 
reformată. Evenimentul acesta era de mare însemnătate 
nu numai pentru ţărișoara ei, a cărei convertire la 
protestantism o încuraja din toate puterile, dar și pentru 
adepţii de pretutindeni ai noii religii, întrucât le sporea 
curajul și influenţa. Jeanne făcuse însă acest pas mai cu 
seamă pentru că soţul ei, Antoine, își lua tot mai multe 
ibovnice, atât la Curte, cât și în timpul Campaniilor. Dat 
fiind că el fusese reformat și, slab din fire, devenise iar 
catolic, regina apucă drumul dimpotrivă. Convertirea ei se 
datora poate și evlaviei, dar mai ales era menită a fi o 
sfidare: a soţului ei, a Curţii din Paris, a tuturor celor ce o 
jigneau ori îi stăteau în cale. Fiul ei trebuia să ajungă om 
mare, și acest ţel nu putea fi atins decât în fruntea 
armatelor protestante; ambiția mamei ghicise de timpuriu 
acest lucru. 

Când, în sfârșit, sorocul călătoriei la Paris se apropie, 
Jeanne își îmbrăţișă fiul și îi spuse: 

— Plecăm, dar nu trebuie să-ţi închipui că o facem din 
plăcere. Căci vom ajunge într-un oraș unde aproape toți 
sunt împotriva Religiei și a noastră! Nu uita asta niciodată! 
Ai împlinit șapte ani și ești deștept. Ştii că am mai fost o 
dată la Curte? Erai prea mic și nu-ţi amintești. Poate că 
tatăl tău și-ar fi amintit dacă n-ar fi uitat și n-ar fi renegat 
atât de multe din câte au fost odată. 

Și căzu într-o visare dureroasă. Băiatul o apucă de braț 
și o întrebă: 


14 


— Dar ce s-a întâmplat atunci la Curte? 

— Răposatul rege trăia încă. Te-a întrebat dacă vrei să fii 
fiul lui. Tu l-ai arătat pe tatăl tău și ai spus că el îţi e 
părinte. La care răposatul rege te-a întrebat dacă vrei să-i 
fii ginere. Și tu ai răspuns: „desigur”; și de atunci te 
privesc la Curte ca pe logodnicul prinţesei regale; cu asta 
vor să ne momească. Ţi-o spun că să nu iei toate de bune și 
să nu te încrezi în ei. 

— Grozav! strigă Henri. Am o nevastă! Cum o cheamă? 

— Margot. E un copil ca tine, nu poate nici să urască, 
nici să persecute religia noastră. Totuși, nu cred că ai să te 
însori cu Marguerite de Valois. Mama ei, regina, e o femeie 
prea rea. 

Henri văzu faţa Jeannei schimbându-se când pomeni de 
regina Franţei. Se sperie și închipuirea lui se aprinse. În 
faţa ochilor îi apăru o mutră înfricoșătoare, neomenească, 
o gheară, un toiag gros, și întrebă: 

— E vrăjitoare? Face farmece? 

— Ar vrea să facă, încuviinţă Jeanne. Dar nu ăsta-i lucrul 
cel mai rău. 

— Scuipă foc? Mănâncă copii? 

— Și una, și alta; dar nu izbutește totdeauna. Căci, spre 
binele nostru, dumnezeu a împerecheat răutatea cu 
prostia. Dar despre toate astea, dragul meu, nu trebuie să 
sufli nimănui nici o vorbă. 

— Am să păstrez taina, dragă mamă, și am să mă feresc 
să nu fiu mâncat. 

În clipa aceea era plin de închipuirile sale și nu credea 
că ar putea uita vreodată aceste închipuiri ori cuvintele 
maică-si. 

— Și mai cu seamă păstrează cu tărie adevărata 
credință, așa cum te-am învăţat! îi spuse Jeanne mișcată, 
dar în același timp amenințătoare. 

Băiatul se sperie din nou și de data asta mai tare. 

Acestea au fost cele dintâi lucruri pe care Henri le-a 


15 


aflat de la maică-sa, Jeanne d'Albret, despre Catherine de 
Medicis; apoi începu cu adevărat călătoria. 

În capul convoiului mergea o trăsură veche, mare, cu 
coșul de piele; în ea se afla preceptorul prințului, La 
Gaucherie, doi pastori și mai mulţi lachei. Urmau apoi șase 
călăreţi înarmaţi, cu toţii gentilomi protestanti, și în sfârșit 
trăsura căptușită cu mătase roșie a reginei, în care se afla 
Jeanne cu cei doi copii și trei însoţitoare. Convoiul era 
încheiat de alţi gentilomi călări, reprezentând „Religia”. 

La începutul călătoriei, totul fu ca acasă: limba, chipurile 
oamenilor, priveliștea și mâncarea. Henri și surioara lui 
Catherine schimbau prin fereastră câte o vorbă cu copiii 
sătenilor care urmăreau o vreme trăsura, fugind pe lângă 
ea. Din pricina căldurilor lui cuptor, trăsurile rămâneau 
perdeluite. Înnoptară de câteva ori în ţara lor și o dată la 
Nérac, cea de-a doua reședință: întreaga populaţie 
reformată se adună acolo seara, pastorii rostiră predici, se 
cântară psalmi. O bucată de vreme, drumul trecu prin 
Guyenne, provincia care se numise în vechime Aquitania și 
a cărei, capitală era orașul Bordeaux; reprezentant al 
regelui Franţei fiind acolo Antoine de Bourbon, soţul 
Jeannei. Mai departe, însă, începea o ţară necunoscută. 

Erau ţinuturi despre care copiii din Pirinei nu auziseră 
nici măcar în vis. Ce fel de straie purtau oamenii! Și cum 
vorbeau! Îi înţelegeai, dar nu le puteai răspunde. Râurile 
nu mai erau secate, cum s-ar fi cuvenit să fie vara. Nu se 
zărea nici un măslin și chiar și catârii se răriseră. Seara, 
călătorii trebuiau să se pregătească de odihnă printre 
necunoscuţi, și protestanții puneau străji la uși, deoarece 
nu se puteau încrede în catolicii din partea locului. Cu o zi 
înainte, pastorii încercaseră să predice, dar mulţimea 
covârșitoare a dușmanilor îi alungase din casa de 
rugăciune cu pereţii goi, aflată departe, în afara orașului. 
Și chiar regina Navarrei trebuise să fugă în grabă cu copiii 
ei. Cu atât mai mare era de aceea bucuria de a găsi pe 

16 


alocuri o majoritate de coreligionari. Atunci Jeanne era 
primită ca o reprezentantă a „Religiei”, era așteptată, căci 
faima ei o precedase; toţi voiau să-i vadă copiii, trebuia să-i 
arate poporului, ridicându-i în braţe. Pastorii predicau, se 
cântau psalmi și se pornea un ospăț sărbătoresc. 

Se aflau pe drum de optsprezece zile când trecură Loira, 
la Orleans. Ocoliră orașul, hughenoţii înarmaţi, își 
apropiată cât putură mai mult caii de trăsura regală și o 
înconjurară cu atât mai strâns când apărură trimișii 
reginei Franţei. Curtenii o întâmpinară pe Jeanne cu 
politeţe, dar îi însoțea o gardă de catolici care ridica 
pretenţia de a însoţi trăsura la o depărtare mai mică decât 
hughenoţii. Cum aceștia nici nu voiau să audă de așa ceva, 
se ajunse la harță. Micul Henri scoase capul pe fereastra 
trăsurii și îi încuraja pe ai lui, în limba sa și a lor, pe care 
ceilalţi n-o înțelegeau. Dar un ropot de ploaie îi despărți pe 
adversari, care, de voie, de nevoie trebuiră să râdă și să se 
potolească. Cerul întunecat se sprijinea parcă în plopii 
neobișnuiţi, ce foșneau în bătaia vântului. Era un august 
răcoros și de loc prietenos. 

— Ce sunt turnurile acelea negre, mamă, și de ce ard? 

— Soarele apune în spatele castelului de la Saint- 
Germain, spre care ne îndreptăm, dragul meu. Acolo stă 
regina Franţei. Ştii ce ţi-am spus și ce mi-ai făgăduit? 

— Ştiu, mamă. 


PRIMELE ÎNTÂLNIRI 


Se înfăţișă deci din capul locului ca un cocoșel, mândru 
și dornic de hartă. E adevărat că la început nu dădu cu 
ochii decât de slugile, care îl despărţiseră de mamă-sa; 
numai preceptorul rămăsese în aceeași odaie cu dânsul; și 


17 


i se servi carne, atât de multă carne! Iar când și a doua zii 
se servi tot numai carne, ceru stăruitor să i se dea pepeni 
din ţinutul lui de baștină, că era doar vremea lor. Plânse, 
nu mânca nimic și fu trimis, ca să se liniștească, în parc. În 
sfârșit, ploaia încetase. 

— Vreau la mama. Unde e? 

I se răspunse: „La Madame Catherine”, și Henri se 
sperie, căci știa că era regina. Așadar, nu mai întrebă 
nimic. 

Purta cele mai bune haine pe care le avea; în spatele lui 
mergeau doi domni, preceptorul La Gaucherie şi un 
gentilom din Béarn, Larchant. Pe o pajiște îl întâmpinară 
alţi trei băieţi, tot cu suită, dar mai numeroasă. Henri băgă 
de seamă îndată că nu se purtau ca niște copii cu chef de 
joacă; cel mai în vârstă mai cu seamă se legăna în șolduri 
și-și ţinea capul sus, ca un curtean în toată firea, iar pe 
bereta lui albă fluturau niște pene. 

— Domnii mei, întrebă Henri întorcând capul, cine-i 
pasărea asta? 

— Atenţie! îi șoptiră însoțitorii. E regele Franţei. 

Cele două grupuri se opriră faţă în faţă, tânărul rege în 
dreptul micului prinţ de Navarra. Regele rămase în loc să-l 
aștepte pe Henri. Acesta însă își îngădui un răgaz spre a-l 
privi. Carol al nouălea nu avea numai beretă albă; era 
îmbrăcat în alb din cap până în picioare. În jurul gâtului 
purta o coleretă albă, pe care-și sprijinea bărbia, iar capul 
îl ţinea întors într-o parte și privea pieziș. Părea să spună 
cu viclenie și tristeţe: „Te știu de mult. E destul de rău că 
trebuie să vă cunosc pe toţi.” 

Henri simţi că se înveselește, pentru prima oară de când 
se afla acolo. Ar fi izbucnit în râs, dar în spatele lui auzi 
șoptindu-se din nou: „Atenţie!” Băiatul de șapte ani își 
umflă deci mai întâi pieptul în faţa celui de doisprezece, 
apoi își aplecă trunchiul până își atinse aproape picioarele, 
și cu mâna dreaptă schiță un semicerc deasupra 

18 


pământului. Repetă această mișcare spre stânga și spre 
dreapta regelui și în sfârșit o făcu chiar întorcându-se, 
ceea ce provocă zâmbetul unora dintre domni. Cu totul 
altfel se purtă Larchant, gentilomul din suită Jeannei; se 
sprijini într-un genunchi în faţa lui Carol și exclamă: 

— Sire! Prinţul de Navarra n-a văzut încă niciodată un 
mare rege. 

— Iar el nu va fi niciodată un mare rege, spuse Carol, 
lăsând să-i scape fără voie aceste vorbe, și-și încleștă 
imediat gura, deasupra căreia se ițea un nas cărnos. 

Henri se mânie; ochii-i blânzi și prietenoși începură să-i 
scapere; deodată strigă: 

— Nu cumva să audă asta mama mea și nici a domniei 
voastre, care domnește în locul vostru. 

Erau cuvinte prea pline de desconsiderare spre a putea 
fi ascultate de un rege; domnii din suita lui Carol al 
nouălea se speriară. Dar acesta închise numai ochii și în 
clipa aceea îl fulgeră un gând pe care n-avea să-l uite 
niciodată. 

Henri se liniștise însă pe dată și fără nici o sfială se 
adresă celorlalţi doi băieţi: 

— Da voi? întrebă el încurajator, căci băieţii îi părură 
ciudat de încurcaţi. Se purta așa, căci nu primise încă o 
educaţie aleasă. 

— Mi se spune Monsieur, rosti cel mai mare dintre cei 
doi băiaţi, care era de aceeași vârstă cu Henri. Port acest 
titlu fiindcă sunt cel mai în vârstă dintre fraţii regelui. 

— Pe mine mă cheamă doar Henri. 

— Da? Și pe mine tot așa, răspunse cu o vioiciune 
copilărească Monsieur, și amândoi se măsurară atenţi. 

— Nu aveţi pepeni? întrebă Henri, mergând drept la 
țintă. 

Cel mai tânăr dintre fraţii regelui râse ca de o glumă. Se 
vedea cât de colo că prichindelul era arareori vesel și 
fericit. 


19 


Deasupra copiilor atârnau crengile stufoase ale unui 
copac în care începu să ciripească o pasăre; câteșitrei își 
ridicară capetele într-acolo. Apoi văzură că regele pornise 
mai departe, cu întreaga suită după el. Cei doi însoțitori ai 
prințului de Navarra se aflau angajaţi într-o conversaţie cu 
domnii de la Curtea Franţei și erau preocupaţi. Henri 
șopti: 

— Trebuie să ne descălțăm. 

Așa și făcu, apoi începu să se caţere în copac. Ajuns sub 
frunziș, strigă către ceilalţi doi: 

— Am să dispar imediat. Voi nu aveţi curaj? 

Și când dispăru cu adevărat în coroana copacului, 
ceilalți nu voiră să rămână mai prejos, își lepădară 
încălțămintea într-un tufiș și se luară după el. Henri le 
spuse: g 

— Aici nu ne pot găsi. Au să ne caute peste tot. Intre 
timp voi să mă duceți știu eu unde. Nu! Nu scoateţi puii 
din cuib. Nu vedeţi că sunt păsări cu cioc galben? Păsări 
de astea își fac cuibul și în faţa ferestrei mele, acasă, la 
Pau. 

Câţiva domni din suită se înapoiară, priviră în jur, se 
sfătuiră și se îndreptară în altă parte. Cei trei băieţi 
coborâră imediat și, în sfârșit, Henri ajunse la locul 
convenit, în grădina de legume. Fructele râvnite se 
odihneau pe pământul negru; el se așeză jos, își înfipse 
mâinile, picioarele goale în ţărână și chicoti încetișor: 

— Ce frumos e aici! 

Căci tot soiul de legume înmiresmau aerul, și el le mirosi 
și gustă din toate: din ceapă, din lăptuci, din usturoi. 

— Da voi? îi întrebă pe ceilalţi. 

Copiii stăteau nemișcaţi și-și priveau picioarele pe 
jumătate îngropate în ţărână. Apoi rostiră: 

— Pământul e murdar. 

Dar Henri descoperise un grădinar. Omul de rând, când 
îi zărise pe cei doi prinți, voise să se ferească din calea lor. 


20 


Henri îl strigă însă: 

— Vino aici, sau ai să dai seama! 

Nenorocitul se târi cu spinarea îndoită către ei. 

— Scoate cuțitul! Taie pepenele cel mai copt! 

Și abia după ce înghiţi jumătate, spuse că-i apos și cam 
acrișor. 

— Asta-i tot ce aveţi mai bun? 

Grădinarul se apără zicând că plouase prea mult. Iar 
Henri rosti: 

— Te iert. 

După aceea îl întrebă despre grădină și despre felul lui 
de trai, continuând în același timp să înfulece. 

— Poţi să vii în Navarra, îi spuse, am să-ţi dau să tot 
mănânci pepeni! Nu te uita așa ca prostul! Ce, n-ai auzit de 
Navarra? E o ţară mai mare decât Franţa. Și pepenii sunt 
mai mari. 

— Şi burta ta! observă cel de al doilea Henri, căruia i se 
spunea Monsieur. 

Căci vărul abia venit sfârșise de unul singur pepenele. 
Ba întrebă chiar: 

— Ce-ar fi să mai mănânc unul? 

— Mâncăule! se miră Henri de Valois, dar fu repezit 
îndată. 

Henri de Bourbon îi strigă: 

— Vezi să nu-ţi reped un picior undeva! 

Și începu să-și tragă piciorul din ţărână. Dar înainte de 
a-l fi tras de tot, celălalt o și zbughi, iar fratele mai mic se 
luă după el plângând. Henri râmase stăpân pe poziţie. 

Un iepuraș îi sări pe dinainte și el îl fugări. lepurașul se 
piti, el îl alungă din ascunzătoare, dar de prins nu-l putu 
prinde. Vânătoarea îi tăiase răsuflarea. Deodată se auzi 
strigat: „Henri!” Dădu cu ochii de surioara lui, lângă care 
se afla și o altă fetiță. Era mai mărișoară decât Catherine, 
cam de aceeași vârstă cu el. Își închipui cine era, dar, de 
uimire, la început, nu scoase nici un cuvânt. Surioara îi 


21 


spuse: 

— Am venit, că Margot era curioasă. 

— Totdeauna ești așa de murdar? îl întrebă Marguerite 
de Valois, sora regelui. 

— Am vrut să mănânc pepeni, răspunse Henri și se simţi 
rușinat. Stai să-ţi aduc și ţie unul. 

— Mulţumesc, dar nu se poate. 

— Înţeleg. S-ar putea păta rochia asta frumoasă. 

Fata surâse, spunându-și în gând: „Şi faţa! Sunt 
sulemenită, dar țărănoiul ăsta nu-și dă seama”. 

Ce fată! Nicicând nu mai văzuse una la fel! Alături de 
Margot, surioara Catherine, pe care o iubea atât de mult, 
părea o slujnicuţă, măcar că era gătită de sărbătoare. 
Marguerite avea în obraji culoarea trandafirilor, a 
garoafelor, ba încă florile ar fi pălit pe lângă dânsa. Rochia 
albă îi era lipită de trup până la șolduri, apoi se înfoia largă 
și scorțoasă sclipind din pricina broderiei de fir aurit și a 
pietrelor de toate culorile. 

Pantofii îi erau și ei albi, cu câteva urme de ţărână. 
Ascultând de un îndemn lăuntric, Henri îngenunche și 
îndepărtă cu buzele urmele de ţărână. Apoi se ridică și 
spuse: 

— Mâinile mele nu erau destul de curate. 

Tonul cu care rostise aceste vorbe era însă neprietenos, 
căci fata zâmbea sigură de dânsa. De aceea o luă la o parte 
pe soră-sa și îi șopti la ureche, dar în așa fel ca și cealaltă 
să poată auzi: 

— Acum îi ridic fustele, să văd dacă are picioare ca toate 
fetele. 

Surâsul micii prințese îngheţă. Dar Henri mai adăugă: 

— Are nasul prea lung! Catherine, poţi să pleci cu ea. 

Margot era gata să izbucnească în plâns. Pe dată, însă, 
Henri deveni cum nu se poate mai curtenitor. 

— Domnișoară, sunt un prostănac de la ţară, iar 
dumneavoastră © domnişoară distinsă, spuse el 


22 


împăciuitor. 

Iar soră-sa îl informă: 

— Ştie latinește. 

Henri îi vorbi în latină și o întrebă dacă era cumva 
logodită cu vreun prinţ. Ea răspunse: „Nu”, și astfel Henri 
află că povestea pe care i-o istorisise preaiubita-i mamă 
era pesemne numai un basm pe care Jeanne îl visase 
poate. Cu toate acestea, Henri gândi: „Ce nu e, poate să 
mai fie”. Dar pentru moment spuse doar: 

— Pe fraţii tăi i-am pus pe fugă. 

— Se vor fi temut de mirosul tău. Un prinţ nu miroase 
așa, zise Marguerite de Valois și strâmbă din nasul ei prea 
lung. 

Henri de Bourbon se simţi jignit și întrebă mânios: 

— Ştii ce înseamnă: Aut vincere aut mori? 

Prințesa răspunse: 

— Nu. Dar am s-o întreb pe mama. 

Cei doi copii se priviră sfidători. Micuța Catherine rosti 
temătoare: 

— Atenţie. Vine cineva... 

Era o doamnă, desigur de la Curte, poate chiar 
educatoarea prințesei, căci își arătă nemulţumirea: 

— Cine e băiatul ăsta murdar cu care vorbeşti, 
domnișoară? 

— Se pare că e prinţul de Navarra, dădu răspuns 
Marguerite. 

Imediat, doamna făcu o plecăciune adâncă. 

— A sosit tatăl dumneavoastră, domnul, meu, și dorește 
să vă vadă. Dar mai întâi ar trebui să vă spălaţi. 


23 


VRĂJMAȘELE 


În timpul acesta, mama lui Henri, Jeanne d'Albret, avea 
o convorbire cu Catherine de Medicis. Aceasta se arăta 
neobișnuit de prietenoasă, gata să ajungă la o înţelegere și 
doritoare de a ocoli orice motiv de ceartă. Plină de zel, 
însă, hughenota nu observă toate acestea, ori le socoti 
vicleșuguri. 

— Religia și dușmanii ei nu se vor putea nicicând 
înţelege, spunea ea cu încăpățânare. Și-și jură: „De-ar fi să 
am într-o mână regatul și în cealaltă feciorul, aș prefera să- 
i arunc mai degrabă în fundul mării decât să cedez”. 

— Dar ce-i religia? o întrebă oacheșa și greoaia Medicis 
pe blonda și zvelta d'Albret. E timpul să devenim 
rezonabile. Necurmatul nostru război civil distruge Franţa, 
căci trebuie să dau drumul spaniolilor să intre ca să vă pot 
birui pe voi, protestanții. Și, la drept vorbind, nici nu vă 
urăsc; dacă aș putea, v-aș cumpăra religia. 

— Eşti vrednică fiică a unui zaraf florentin, răspunse 
Jeanne cu dispreţ. 

Ceea ce îi fusese dat să audă i se părea mult mai 
insultător. 

Catherine nu se lăsă intimidată: 

— Fii bucuroasă că ai de-a face cu o italiancă! Nici o 
catolică franceză nu v-ar oferi condiţii de pace atât de 
bune. Coreligionarii dumitale pot avea toată libertatea de 
a-și practica religia, și vreau să le dau chiar locuri de 
refugiu sigure, orașe întărite. Trebuie numai să renunţaţi 
la intrigi împotriva catolicilor și să nu-i atacati. 

— „Sunt un dumnezeu al mâniei”, a spus domnul. 

Mâniată peste măsură, Jeanne nu mai putea sta pe 
scaun. Catherine rămase, însă, liniștită, împreunându-și 
mâinile cărnoase, cu gropiţe și inele. 

— Sunteţi mânioși fiindcă sunteţi săraci. Războiul e o 

24 


afacere pentru voi. Vă ofer bani ca să nu mai aveţi nevoie 
de război. 

Acest exces de neînțelegere și de desconsiderare o făcu 
pe Jeanne să spumege. Ar fi vrut să se repeadă cu pumnii 
asupra grăsanei. Îngăimă: 

— Şi câţi bani primesc ibovnicele soțului meu pentru a-l 
împinge să lupte mai departe împotriva religiei? 

Catherine dădu ușor din cap, ca și cum s-ar fi așteptat la 
această întrebare. În sfârșit, se spunea lucrurilor pe nume. 
Eroina asta a credinţei era pur și simplu geloasă! Nu mai 
avea nevoie de nici un răspuns; blonda cu obraz de capră 
oricum nu l-ar fi auzit; pierzându-și de tot cumpătul, 
Jeanne se depărtase clătinându-se până lângă perete și 
căzuse, aproape leșinată, pe un sipet mare. În clipa aceea 
se deschise o ușă zugrăvită, aurită, dar întărită cu drugi de 
fier. Sentinelele loviră în dușumea cu halebardele, și 
regele Navarrei intră în încăpere, ducându-și de mâini cei 
doi copii. 

Antoine de Bourbon se legăna în șolduri, ca un bărbat 
frumos și dorit ce era. O făcea în orice împrejurare și nu-și 
dăduse încă seama ce se întâmpla acolo. Ferestrele erau 
îngropate în firide adânci, și cei care intrau trebuiau să se 
obișnuiască mai întâi cu întunericul. I se păru că vede o 
mișcare în direcţia peretelui opus ușii și puse repede mâna 
pe pumnal. 

Regina Catherine râse din toată inima, dar fără zgomot. 

— Repede-te vitejește, Navarra! Convinge-te că n-am 
ascuns nici un ucigaș, mai cu seamă pentru un bărbat ca 
dumneata. 

Dacă n-ar fi fost atât de înfumurat, ar fi putut să 
ghicească în aceste vorbe o batjocură făţișă. Dar așa, nu 
mai dădu nici o atenţie peretelui suspect, ci se înclină în 
faţa Chaterinei, rostind apoi cu demnitate: 

— Acesta e fiul meu Henri, care vă solicită bunăvoința, 
doamnă. 


25 


Fetiţa nu fu băgată în seamă și de rușine își ţinea ochii 
în pământ. 

Henri privi femeia din faţa lui și uită să salute. Iat-o în 
mijlocul acestei odăi mari, în locul unde e lumina mai 
puternică, pe răutăcioasa, pe înfricoșătoarea Catherine de 
Medicis, iat-o, va să zică ăsta-i! Impresiile sale de 
călătorie, noile cunoștințe din grădină și mai cu seamă 
pepenii îl făcuseră s-o uite aproape cu desăvârșire; de-abia 
acum îi dădu în gând cum ar fi trebuit să arate. Ar fi 
trebuit să aibă gheare, cocoașă, nas de vrăjitoare, așa ar fi 
recunoscut-o ușor. Din păcate, dânsa complica lucrurile: 
era o femeie cum nu se poate mai obișnuită. Rezemată de 
spătarul înalt și drept al scaunului, părea scundă, apoi mai 
era și grasă, avea obrajii albi și puhavi și ochii ca niște 
cărbuni stinși. Henri era dezamăgit. 

De aceea ochii săi vioi făcură ocolul salonului, dar ce-i fu 
dat să vadă? Ah! Vedea mai bine decât tatăl lui, pentru că 
iubea mai mult. Şi se repezi înspre colțul unde zăcea ori se 
ghemuia maică-sa. 

— Mamă! Mamă! strigă și, în timp ce fugea, îi trecu prin 
minte: „Așadar, tot i-a făcut un rău”. 

— Ce ţi-a făcut răutăcioasa Madame Catherine? întrebă 
în șoaptă, dar insistent, în timp ce-și săruta mama. 

— Nimic. Mi-a venit rău. Acum ne sculăm amândoi și 
suntem cuminţi. 

Și făcu îndată ceea ce hotărâse. 

Jeanne înaintă, petrecându-și braţul de după gâtul fiului, 
îi zâmbi soțului și spuse: 

— Iată-l pe fiul nostru, dar continuă să-l ţină pe Henri 
strâns. Ti l-am adus să-l revezi, scumpul meu soţ, căci vii 
rareori pe acasă. Și am vrut mai cu seamă să-l prezint 
reginei Franţei, ca pe un mic soldat al ei, care-i va sluji așa 
cum o slujește și tatăl său. 

— Foarte bine, răspunse Catherine binevoitoare. Dar 
dacă ar fi după mine, întreg regatul ar trăi în pace, ca o 


26 


singură familie. 

— Atunci ar trebui să-mi ar ogorul? întrebă cam 
nemulțumit războinicul Antoine. 

— Ar trebui să te interesezi mai mult de soţia dumitale. 
Ea te iubește și are momente de slăbiciune, fiindcă îi 
lipsești. I-aș putea oferi, însă, un leac. 

Jeanne se cutremură; auzise destule despre leacurile 
acestei otrăvitoare! De aceea se grăbi să răspundă: 

— O, dar nu-i nevoie! 

Când se ridicase de pe sipet și venise spre mijlocul 
încăperii trebuise să facă un efort spre a se reculege; 
acum, însă, se prefăcea la fel de ușor ca și Catherine. 
Aceasta își păstră tonul matern. 

— Am oferit soţiei dumitale, Navarra, prietenia mea și 
cred că și dânsa îmi dorește binele pe care i-l doresc eu. 

Jeanne gândi stăruitor și repede: „Să-mi crească numai 
fiul, că mă răfuiesc eu cu voi! Mă răfuiesc eu cu voi, să mi 
se facă numai băiatul mare! Eu, nepoata lui Francisc 
întâiul, și fiica asta de cămătar!” 

Infăţișarea ei gingașă, plină de farmec nu se schimbă 
însă de loc când gândi astfel, după cum nu se schimbă nici 
înfățișarea maternă a Catherinei, orice ar fi gândit. Printr- 
un singur lucru se trădă totuși Catherine de Medicis: prin 
aceea că aproape nu-i luă în seamă pe cei doi copii, nici 
măcar pe fetița speriată. 

Şi doar făcea pe femeia cu griji materne! 

— Sunt din tot sufletul prietena dumneavoastră! exclamă 
Jeanne, mulţumită că descoperise jocul celeilalte. 


O DRAGOSTE STINSĂ 


Antoine de Bourbon se bucură din toată inima de felul 
27 


cum se desfășurase convorbirea. Şi când rămaseră singuri 
în odaia lor, își îmbrăţișă mai întâi soţia, apoi fiul, căruia îi 
arătă pe fereastră un cal mic, purtat prin faţa lor. 

— E al tău. Poţi să-l încaleci chiar acum. 

Henri o și zbughi. lar surioara îl urmă, pentru a-l 
admira. 

Dar Jeanne luă acum o înfățișare cu totul deosebită de 
aceea plină de încântare pe care o avusese în fața reginei. 
Copleșit de marea lui mulţumire, soțul ei nu băgase încă 
de seamă schimbarea. Ea îl privi ca și cum ar fi fost dusă 
pe gânduri și îl întrebă: 

— Cum îi spune femeii cu care ești acum văzut mai des? 
Aceea care te-a însoţit în campanie și cu care ai venit 
probabil și aici. 

— Multe ţi se mai spun. 

Și Antoine surâse chiar, încântat de sine, lucru pe care 
Jeanne îl răbdă numai cu mare greutate. 

— Se poate să fi uitat chiar totul? întrebă ea deodată, cu 
o voce plină, adâncă. 

În anume clipe, glasul Jeannei era surprinzător, avea un 
timbru de orgă, prea puternic, prea răsunător pentru un 
piept atât de slab. Soţul o ascultă mișcat, aducându-și 
brusc aminte de toate câte ar fi vrut dânsa să-și 
amintească. Nu mai era nevoie de nici un cuvânt. Se 
iubiseră puternic îndelungă vreme. 

O luase după ce Jeanne se împotrivise de una singură să 
nu aparţină nici unui alt bărbat. Înainte de a-l cunoaște 
fusese măritată cu de-a sila, fusese dusă pe sus la biserică, 
deoarece spusese că nu poate umbla pe picioare; într- 
adevăr, rochia ei atârnase prea greu din pricina multelor 
giuvaeruri. Dar și mai greu cântărise voinţa, cu toate că nu 
fusese decât un copil atunci. 

O măritaseră cu de-a sila, dar după câţiva ani veni și 
ziua când Jeanne fu fericită cu acela cu care voia să fie 
fericită. Trecu, însă, și șirul zilelor însorite și se ivi clipa 

28 


preacurândei ofiliri, ofilirea ei și a fericirii ce o încercase. 
Acum nu-i mai rămăsese decât fiul, dar asta era mai mult 
decât orice avusese vreodată. Dacă Antoine ar vrea să 
înţeleagă! Aveau doar un fiu! 

Induioșarea pricinuită bărbatului de glasul ei nu putu, 
însă, se înţelege, dura mult, iar amintirile din vremea 
patimii sale nu-i fură întărite de priveliștea bietei femei. 
Antoine era prea preocupat de întâmplările clipei de faţă, 
de un asediu, de o intrigă, de o femeie frumoasă. Cu toate 
că timp de o jumătate de minut după ce îl întrebase: „Se 
poate să fi uitat chiar totul?” voise s-o îmbrăţișeze, dorinţa 
lui nu mai izvora din identitatea vechilor lor simțăminte, ci 
mai degrabă din politeţe. Pricină pentru care Jeanne îl și 
refuză. 

Antoine îi arătă totuși că era cum nu se poate mai 
mulțumit de dânsa, și îi lăudă cumpătarea. Jeanne îl lămuri 
că mai întâi și întâi n-avea nici un chef să fie otrăvită. Și 
aceasta nu atât de dragul propriei ei persoane, cât de 
dragul Religiei. 

— La urma urmei, ai făcut foarte bine, dragul meu, că ai 
devenit din nou catolic și ai intrat în serviciul regelui 
Franţei. 

— Mi-au făgăduit Navarra spaniolă. 

— N-au să ţi-o dea, pentru că au nevoie de regele 
Spaniei împotriva noastră, a protestanților. N-ai să-ţi atingi 
țelurile tale mărunte, dar lucrezi pentru unele mult mai 
mari, pe care preferi să nu le numești. 

Spusese asta fiindcă ar fi amărât-o să-l socotească 
mediocru și fără o ambiţie mai înaltă. 

Antoine o ascultă uimit. Și o cruţă de răspunsul lui, fie 
că se simțea cam încurcat, fie că voia să fie prevenitor; 
căci nu i se mai părea întreagă la minte. Jeanne nu-l mai 
socotea demn s-o îmbrăţișeze, dar dorea ca între ei să 
domnească încredere în ce privea treburile casei lor. Şi-i 
spuse: 


29 


— Nu se poate ca Franţa să nu fie stăpânită odată și 
odată de un rege protestant. Noi suntem cei mai hotărâți, 
fiindcă și credința noastră e cea adevărată. Potrivnicii n-au 
decât o femeie bătrână cu un trup puhav și bolnav, care nu 
crede în nimic. 

— În afară de astrologie, încuviinţă el, bucuros că era de 
aceeași părere cu dânsa măcar în această privinţă. 

Totuși adăugă: 

— Dar cei trei fii ai ei? 

— I-a născut târziu, a fost multă vreme stearpă, și uită-te 
numai la acești trei băieţi care au rămas în viaţă! stărui 
Jeanne  neînduplecată. Primul i-a murit, s-a stins la 
șaisprezece ani, a fost rege numai șaptesprezece luni. 
Fratele său Carol are câteva luni mai mult de domnie dar 
după ochi parcă ar fi un moșneag de o sută de ani. 

— După el mai sunt totuși alţi doi, observă Antoine. 

— Mama lor îi va lăsa și pe ei să moară. E o femeie care 
nu ridică ochii când se apropie de dânsa un copil. Regatul 
există pentru dânsa numai atâta timp cât trăiește ea. Dacă 
ar avea credinţă, ar fi convinsă că mâna Domnului i-a 
binecuvântat trupul nu numai pentru azi și mâine, ci 
pentru vecie. 

Jeanne d'Albret rostise aceste vorbe tari cu o voce 
blândă, dar hotărâtă. Soţul ei nu se simţea la largul său, 
dar o admira. Şi pentru a recâștiga terenul, observă: 

— Ar trebui să-i amintești reginei că răposatul rege l-a 
logodit pe fiul nostru cu fiica ei. 

— Are să mi-o amintească dânsa, răspunse Jeanne; iar 
eu am să chibzuiesc dacă fiul nostru nu e cumva prea bun 
pentru această familie în declin. 

Până la urmă, Antoine își ieși din răbdări. 

— Prea ești greu de mulțumit. Răposatul rege era 
sănătos tun, a căzut într-un turnir. Dinastia Valois n-are 
nici o vină că o Medicis își crește prost copiii. 

— Dar spune ceva și despre năravurile rușinoase pe care 

30 


le-a adus la Curte! ceru Jeanne. 

Deși bărbatul simţea că se apropie o ceartă, nu-și putu 
totuși stăpâni firea. Tot trupul îi aducea aminte, cu o 
nestăpânită încântare, de favorurile dobândite de la 
femeile acestei Curti, și lucrul i se citea pe faţă. 

Jeanne, atât de chibzuită și de stăpână pe dânsa până 
atunci, își pierdu capul. Începu să tune și să predice. 
Catolicii idolatri nu știau să preţuiască, după părerea ei, 
decât voluptăţile cărnii. Dimpotrivă, adepţii Religiei erau 
curaţi și neînduplecaţi și ţineau în mâinile lor fierul și focul 
cu care aveau să stârpească tot putregaiul. 


O, DOAMNE, ARATĂ-ŢI FAŢA! 


Se prea poate ca spusele ei să fi fost auzite și în 
anticameră; în orice caz ușa fu deschisă pe neașteptate, 
câțiva seniori protestanți intrară în salon și anunţară că 
amiralul Coligny se află în castel, că urcă scara, că se 
apropie, că a și sosit. Se dădură cu toţii în lături și 
căpetenia protestanților intră, ducând mâna la piept în 
semn de salut. Regele Navarrei se înclină în fața 
bătrânului și, în felul acesta, și în faţa partidei pe care o 
conducea. Spre deosebire de cei ce îmbrăţișaseră 
protestantismul gândindu-se la avantajele pe care le-ar 
putea avea, Coligny era pătruns de severa lepădare de sine 
a unui martir, după cum o dovedea și fruntea lui 
frământată de pasiune și tristeţe. 

Jeanne d'Albret îl îmbrăţișă pe amiral. Numai el mai 
trebuia să apară pentru ca să cadă de-a binelea în extaz. 
Își chemă toţi oamenii, pe cei doi pastori, pe copii. Îl arătă 
pe fiul ei amiralului, care puse mâna dreaptă pe creștetul 
băiatului și stătu așa tot timpul cât ţinu cuvântarea celui 


31 


dintâi dintre pastori. Acesta vorbi în cuvinte cât se poate 
de transparente pentru toţi despre împărăţia domnului, ce 
avea să vină curând. „Suntem aproape de liman!” Și toţi 
înţeleseră ce voia să spună, fie că vorbea pe șleau sau nu. 
Se înghesuiau în odaia neîncăpătoare, toţi voiau să ajungă 
în primele rânduri, să și treacă la fapte, să și aibă toată 
puterea, toată bogăţia, și asta, firește, numai spre cea mai 
mare laudă a domnului. 

Al doilea pastor intonă un psalm: „O, doamne, arată-ţi 
faţa!” Cântară cu toţii în cor, din toată inima și plini de 
nădejdi, gata să înfrunte moartea și siguri dinainte de 
izbândă. 

Căci unde răsuna cântecul lor, unde își proclamau cu 
atâta îndrăzneală credinţa?! În chiar casa regilor Franţei! 
Își puteau îngădui să îndrăznească, și îndrăzneau! 

Cu amândouă mâinile Coligny îl ridică deasupra 
capetelor tuturor pe micul prinț de Navarra, ca să ţină 
minte toată viaţa cele ce se petreceau sub ochii săi și pe 
cei care se aflau în fața sa. O adunare de eroi ai Religiei 
făcea o aprigă profesiune de credinţă. Henri se simţea 
alături de ei și era mișcat; o vedea pe preaiubita-i mamă 
plângând și plânse și el. În schimb tatăl său, temându-se 
de urmările acestei înălțătoare manifestări, poruncise să se 
închidă toate ferestrele; din pricina asta aerul din încăpere 
devenise aproape cu neputinţă de respirat. 

Toate acestea însemnau, însă, o depășire primejdioasă a 
marginilor îngăduite; Jeanne însăși își dădu seama mai 
târziu; bărbatul ei nu trebui să-i atragă prea mult luarea- 
aminte. Hotări dar să dea reginei Catherine deplină 
satisfacţie, căci era slabă nădejde ca regina să nu afle cele 
întâmplate. Când însă cele două bune prietene se văzură 
din nou, se vădi că regina Franţei nu știa nimic ori prefera 
să treacă cu vederea purtarea prea puţin cuviincioasă a 
reginei de Navarra. În loc să-și arate neîncredere faţă de 
Jeanne, regina-mamă îi ceru sprijinul împotriva vrăjmașilor 

32 


ei. 

Cea mai gravă primejdie pentru dinastia domnitoare 
erau membrii familiei Guise, stirpea lorenă, care ridica 
pretenţii la tronul Franţei. Jeanne înţelese că, în 
comparaţie cu aceștia, mica familie a Bourbonilor era 
socotită neprimejdioasă. Guys-ii se pretindeau mult mai 
catolici decât regina-mamă și erau și bogaţi. Pe aceste 
două temeiuri își sprijineau planurile lor și începuseră să 
se înfăţișeze poporului din Paris ca mântuitori ai regatului. 
Sărmanii regi ai Navarrei erau necunoscuţi aici, își aveau 
obârșia într-o provincie îndepărtată, eretică, într-un focar 
de răscoală. Madame Catherine torcea încântată, ca o 
pisică bătrână, de câte ori o zărea pe Jeanne d'Albret, iar 
Jeanne se simţea umilită, dar se ferea s-o arate. 

Era înţeleaptă și se supunea la tot ce-i cerea regina. 
Aceasta făcuse în zidul odăii ei de lucru o gaură prin care 
putea să vadă și să audă dacă Antoine de Bourbon și 
cardinalul de Lorena pun ceva la cale împotriva ei. Jeanne 
trebuia să stea la pândă împreună cu dânsa și să tragă cu 
urechea, deși unul din cei spionaţi era chiar soţul ei. Dar 
nu așa se punea problema. Antoine nu prezenta nici un 
pericol; tocmai asta era mai umilitor. Totuși Jeanne trebuia 
să-și păstreze cumpătul. 

Bătrâna regină se temea de capul familiei Guise, de 
bogatul cardinal, care ar fi putut să-i corupă toţi slujitorii, 
chiar și pe Navarra. Ar fi fost destul să-i tăgăduiască 
Pirineii spanioli, căci de dat oricum nu i-ar fi dat; iar o 
asemenea făgăduială nu costa nimic. 

Catherine, și o dată cu dânsa Jeanne, prinseră astfel firul 
multor intrigi, căci cardinalul primea și alţi seniori în odaia 
lui Antoine, care i se părea locul cel mai ferit. Jeanne se 
minună de ușurința soţului ei. Probabil că nici nu pricepea 
despre ce era vorba; prin gaura din perete îl vedea cum îi 
zboară gândurile departe, la vreo iubită. Ceea ce era o 
pricină mai mult pentru dânsa de a nu-l pune în gardă și de 


33 


a n-o trăda pe prietena ei Catherine. Ba își propuse chiar 
să nu ajungă niciodată la vreo sfadă în public cu iubita lui. 
Atât de mult trebuia să se stăpânească în taină Jeanne; 
căci interesele fiului ei și ale Religiei îi cereau să rămână 
prietenă cu bătrâna regină. 

Se întâmplă totuși o grozăvie: femeia, nevasta unui 
mareșal, o întâlni și se încumetă a i se prezenta, ba așteptă 
chiar o sărutare din parte-i, drept salut. Lucrul acesta, 
însă, Jeanne nu-l mai putu răbda, oricât de rezonabile îi 
fuseseră intenţiile. În braţele acelea, lângă pieptul acela 
dezgolit, odihnea în ceasurile care pe dânsa o făceau tot 
mai bătrână și mai bolnavă singurul bărbat pentru care 
luptase vreodată! Jeanne privi furioasă fața aceea 
ademenitoare, fermecătoare chiar. Într-o clipită își dădu 
seama de toată deșertăciunea vieţii. Și oricât ar fi vrut să 
se stăpânească, întoarse spatele femeii. 

Nevasta mareșalului, însă, nu înţelegea să îngăduie 
această comportare și nu părăsi terenul. În timp ce regina 
Navarrei saluta alte doamne, ea rămase pironită locului și 
trăsăturile încetară de a-i mai fi ademenitoare. Deodată 
rosti destul de tare: 

— Îmi întorci spatele și nu vrei să mă săruţi? Pe sfântul 
Ion! Cu atât mai puţine sărutări ai să capeţi de la bărbatu- 
tău! Pe toate ţi le iau! 

Jeanne își chemă prietenele în juru-i spre a se putea 
depărta demn. Cealaltă era o femeie înaltă, gălăgioasă și o 
ciocnire s-ar fi putut termina prost. Mai mulţi curteni, 
atrași de incident, acoperiră retragerea Jeannei. 

Dar de-abia mai târziu se păru că întâmplarea avea să 
aibă urmări grave pentru ea. Nicicând nu-l mai văzuse pe 
bărbatul ei atât de furios; o ameninţă că o va repudia, că o 
va pune sub lacăt, și se știa că numai iubita lui îl aţâţa. 
Prin gaura din perete se încredinţase că puternicul 
cardinal de Lorena făcea tot ce voia din sărmanul Antoine. 
lar țelul cardinalului era îndepărtarea Jeannei: atunci 


34 


familia Guise n-ar mai fi avut rivali, iar protestanții și-ar fi 
pierdut regina. 

Jeanne își dădu foarte bine seama că singura ei mântuire 
era regina Catherine. Prin gaura din perete aflaseră că 
prietenii lui Antoine încercau să-l convingă să se însoare cu 
tânăra Maria Stuart. Aceasta era văduva celui mai mare 
dintre fiii Catherinei de Medicis, unul dintre fiii ei care se 
numeau pe rând regi, în timp ce cu adevărat domnea ea. 
Catherine era de aceeași părere cu Jeanne: o asemenea 
legătură trebuia împiedicată. N-avea nevoie de un bărbat 
în toată firea în casa ei, chiar dacă acela ar fi fost naivul 
Antoine. În privinţa lui cele două femei erau de aceeași 
părere. 

Împrejurarea o făcu pe Catherine să-și amintească de un 
alt plan, de logodirea fiicei ei Margot cu micul Henri de 
Navarra. Arătă deschis că ar fi de cel mai mare folos 
regatului să primească în casa ei și să lege astfel de ea un 
prinţ de sânge care era și ruda cea mai apropiată. Un 
astrolog al ei o încredințase că aceasta ar fi o hotărâre din 
cele mai fericite. Din păcate nu putea fi încă vorba de 
logodnă, copiii erau prea cruzi. 

Printr-o îmbrăţișare regina-mamă o asigură pe Jeanne de 
sinceritatea simțămintelor ei, dar Jeanne se cutremură în 
braţele bătrânei viclene. Îi ajunseseră la urechi anumite 
vorbe scornite pe seama prietenei ei. Madame Catherine 
ar fi otrăvit pe un înalt demnitar spre a putea dispune de 
veniturile acestuia în favoarea altuia. Dar în aceeași clipă 
Catherine o îmbrăţișă și mai strâns și îi spuse: 

— Sunt gata să fac orice pentru prietenii mei. 

Putea să fie o simplă întâmplare. În orice caz, aceste 
vorbe o încredinţară și mai mult pe Jeanne cât de necesar 
era să păstreze ca orice preţ prietenia reginei. Dar sufletul 
ei se răzvrătea împotriva primatului raţiunii; Jeanne nu 
putea niciodată rămâne prea mult timp rezonabilă. Și cu 
toate că ar fi vrut să ascundă în inima ei adevăratele-i 


35 


păreri, adevărul ieșea totuși pe negândite la iveală și 
prindea glas. Tonul firavei Jeanne devenea atunci 
poruncitor și înțepat, căci vorbea în numele Religiei. Și 
chiar în cursul acestei convorbiri, uitând de vorbele 
înfricoșătoare care circulau pe seama lui Madame 
Catherine, ridică pretenţia: 

— Margot trebuie să treacă la protestantism! Altfel nici 
nu poate fi vorba ca fiul meu să se căsătorească cu ea. 

Nu putea să știe cum va primi cealaltă aceste cuvinte; 
dar Catherine rămase la fel de prietenoasă, ba păru chiar 
că-și deschide și mai mult sufletul. Mărturisi că se întreba 
dacă n-ar trebui să treacă și ea, cu toţi copiii ei, la noua 
religie! Poate că protestanții erau totuși mai puternici și cu 
ajutorul lor ar putea înfrânge familia Guise. Despre 
credință nu pomeni nimic, și Jeanne i-o luă în nume de rău, 
dar buna ei prietenă Catherine nici nu se sinchisi de 
predica pe care i-o ţinu. Răspunse numai că era mai bine 
să nu se dea jocul în vileag și Jeanne să-și îndemne și de 
aici încolo pastorii să-și ţină predicile cu ferestrele închise. 

Deschise apoi o fereastră și o pofti pe Jeanne să 
privească afară. În grădină, Margot și Henri se jucau. Elo 
dădea în leagăn pe Margot, care, în ziua aceea, nu purta o 
rochie de ceremonie, ci una dintr-o țesătură ușoară, ce 
flutura în jurul ei la fiece mișcare a leagănului. Henri se 
ghemui la pământ, o lăsă să zboare deasupra lui și îi strigă. 

— Acum îţi văd picioarele! 

— Nu le vezi de loc, strigă Margot din leagăn. 

— Le văd cum văd soarele pe cer, stărui el. 

— Nu-i adevărat! 

— Şi sunt groase. 

— Oprește imediat leagănul! 

El nu-i dădu ascultare, ci lăsă leagănul să se oprească 
singur. Margot cobori, îi primi mai întâi braţul și apoi îl 
pălmui cu toată puterea. 

— Am meritat-o, spuse el strâmbându-se de durere. 


36 


Și apucând tivul rochiei i-l sărută. 

— Nu mai face așa! îl rugă Margot. Ai fost mereu prea 
politicos și prea cuviincios, nu mi-ai plăcut. Azi pentru 
prima oară mi-ai vorbit așa cum trebuie. 

— Fiindcă acum știu sigur că ai picioare ca și celelalte 
fete, dar mai frumoase. 

— Nu știi încă nimic. Așteaptă, să fim amândoi mai mari! 

Apoi tăcu, îl privi numai și își umezi buzele cu vârful 
trandafiriu al limbii. Faţa ei avea culorile unei piersici 
pictate pe porțelan, nu ale uneia adevărate. Băiatul nu 
putea să-și dea niciodată prea bine seama dacă îl provoca 
sau îl respingea. Și spre a lămuri în sfârșit lucrurile, se 
repezi la dânsa și o sărută cu forța. Margot își pierdu 
suflarea și chicoti fericită: 

— Săruţi mai bine ca... 

— Cine? întrebă el, izbind cu piciorul în pământ. 

— Nimeni, răspunse ea jignită. 

Madame Catherine închise fereastra, împiedicând-o 
astfel pe Jeanne să se răstească la copii. 

— Copiii se înțeleg, observă grăsana cu ironie 
binevoitoare. 

Firava Jeanne, bolnăvicioasă, păli, dar continuă să se 
stăpânească. 

Drept urmare nu-l mai lăsă, însă, pe Henri să se 
dezlipească de lângă dânsa, de parcă ar fi fost la ei acasă. 
Nu mai avusese de mult prilejul să asculte sfaturi 
folositoare, dar acum maică-sa îl dăscălea din nou zilnic: să 
nu uite nici o clipă că trebuie să fie alături de dânsa 
împotriva tuturor, pentru Religie, s-o apere, să-i câștige noi 
adepţi, să-și bată joc de liturghie, de icoane și câte și mai 
câte! Henri credea în maică-sa; vorbele ei erau literă de 
evanghelie pentru el. Despre Margot nu-i spuse nici un 
cuvânt, se vede că Jeanne se rușina să-i pomenească de 
mica întâmplare pe care o zărise prin fereastră și luă în 
nume de rău Catherinei că i-o arătase. 


37 


Băiatul înţelese însă; conștiința sa încărcată îl făcu să 
ghicească gândurile ascunse ale mamei și într-o bună zi îi 
declară fără veste lui Margot, cu o mutră care o îngheţă pe 
fată, că nici nu mai putea fi vorba despre picioarele ei, 
acestea fiind sortite iadului! Margot răspunse că nu-l 
crede, dar era înspăimântată și ceru sfatul mamei ei. 


CEA DINTÂI DESPĂRŢIRE 


Madame Catherine află însă și pe altă cale de uneltirile 
Jeannei. Nici nu era prea greu, dat fiind că băieţelul 
acesteia nu știa să-și pună frâu gurii. Deși protestanta își 
impusese ei însăși răbdare și tăcere, pe băiat îl lăsa să 
vorbească slobod. Căci Jeanne se bizuia pe convingerea că 
adevărul spus de gura copiilor nu poate fi atacat. 

Henri era fericit că poate fi pe placul mamei sale și încă 
prin fapte care îi făceau și lui mare plăcere ca, de pildă, 
batjocorirea catolicilor. Devenise între timp căpetenia unei 
bande de băieţi pe care îi învățase că nu există lucru mai 
caraghios decât călugării și episcopii. În curând, din banda 
lui Henri făceau parte toţi copiii de la Curte. Nici măcar 
regina-mamă nu-și dădea seama de amploarea conjuraţiei, 
căci cine ar fi îndrăznit să-i arate că și fiii ei erau 
amestecați? Henri câștigase ca părtaş mai întâi pe cel mai 
mic dintre cei trei prinți în noua joacă ce consta în a se 
costuma în haine preoțești și a stârni zarvă prin castel. Ca 
niște derbedei năvăleau pe neașteptate în mijlocul unor 
conciliabule serioase sau al unor scene de dragoste și încă 
mai și cereau să li se sărute crucea, pe care o întindeau. 
Petreceau ca în toiul unui vesel carnaval, în ciuda toamnei, 
vreme nepotrivită pentru asemenea distracţie. 

Prinţul cel mai mic, numit d'Alençon, era cel mai 


38 


întreprinzător, deși se făcea repede nevăzut. Nimic mai 
firesc ca și al doilea prinţ, Monsieur, să aibă poftă de a se 
înhăita cu ei, iar în cele din urmă nu putu rezista nici 
regele preacreștin Carol al nouălea, căpetenia tuturor 
catolicilor. Se costumă în episcop și luă la bătaie pe 
seniorii și doamnele Curţii cu cârja sa; bineînţeles că din 
respect nu i se opunea nici o rezistență. Regele copil nu 
știa însă să râdă, se făcea tot mai palid, căutătura-i piezișă 
devenea mai plină de neîncredere și se înfierbântă până i 
se făcu rău. Cel care se bucura din inimă, cu toată 
nevinovăția de cele pe care le pusese la cale era Henri 
Navarra. 

Curtea îi numea pe conjuraţi „micii răsfăţaţi” și se 
prefăcea că se veselește de isprăvile lor. Madame 
Catherine fu amăgită până când chiar lângă ușa ei se iscă 
o hărmălaie de parcă venise ziua de apoi. La ea în cabinet 
nu se afla decât un cardinal italian, care și începuse a-și 
roti privirile, căutând un adăpost. Ușa se deschise și mai 
întâi intră un măgar pe care călărea Henri de Navarra, 
îmbrăcat în sutană roșie și purtând toate însemnele unei 
înalte demnități bisericești. In urma lui veneau o mulțime 
de mici seniori cu bonete ascuţite, cu pântece 
proeminente, îmbrăcați în rasele tuturor ordinelor 
călugărești; împunseră cu pintenii măgarii pe care îi 
călăreau și făcură înconjurul încăperii, cântând litanii. Cei 
ce nu aveau măgari se repezeau unul în spatele celuilalt, 
ca să fie luaţi în cârcă, unii cădeau și se tăvăleau pe jos, 
mobilele se răsturnară și ele și întreaga încăpere răsună 
de cântecele lor, de vaiete, de trosnetul lemnăriei, de 
tropăitul copitelor și de râsete. 

La început râse și regina-mamă, bucuroasă că nu era 
vorba de niște ucigași. Dar când îi văzu și pe fiii ei, deși 
aceștia încercau să se pitească, își pierdu cumpătul, cu 
toate că nu lăsă să se vadă nimic. Cu un aer pe jumătate 
glumet, pe jumătate serios, îi îndemnă pe copii, ca o mamă 


39 


grijulie, să respecte cele sfinte și să-și caute altă joacă. Nu- 
i dojeni nici pe prinți în chip deosebit. Numai pe micul 
Navarra îl atinse, blajin, cu palma peste obraz. 

De atunci, însă, Catherine știu ce trebuie să creadă 
despre adevăratele gânduri ale bunei ei prietene Jeanne, și 
asta se întâmpla încă în toamnă, cam în vremea când cele 
două bune prietene făcuseră gaura în perete. Acum se 
punea numai întrebarea cât de primejdioasă putea deveni 
protestanta, lucru care se lămuri pentru întâia oară în 
ianuarie, când Jeanne plecă pe faţă la Paris spre a-i mări 
zelul și a-i ațâţa pe coreligionarii ei. Catherine le îngăduise 
să predice fără opreliști, și regina Navarrei abuză îndată 
de libertăţile îngăduite. Catherine nu spuse totuși nimic și 
continuă s-o trateze pe Jeanne ca pe o confidentă; era felul 
ei de a lăsa ca lucrurile să ajungă prin ele însele la 
deznodământ. Și chiar când i se păru că ajunseseră acolo, 
nu interveni direct: preferă să sugereze bietului Antoine 
poruncile ei, făcându-l să creadă, că ar fi chiar ideile lui. 
Jeanne trebuia să părăsească Curtea și ce era mai greu de 
suportat, fără fiul ei. 

Tatăl îl reţinea pe Henri, spre a-l feri de influenţa mamei 
și a face din el un bun catolic. Cu toate că, abia cu doi ani 
mai înainte, tot el voise să facă din băiat un bun 
protestant. Henri își aducea foarte bine aminte de asta; dar 
dacă s-ar fi încumetat s-o rostească, s-ar fi speriat prea 
tare de tatăl lui și chiar de el însuși. Căci de pe atunci își 
dădea seama că în viață există motive de a acţiona mai 
puternice decât simpla sinceritate. Când Jeanne își luă 
rămas bun de la el, băiatul plânse - și, vai, dacă maică-sa 
ar fi putut bănui pricinile care-l făceau să plângă! li era 
milă de dânsa; pe el însuși se căina mai puţin. 
Dintotdeauna, Jeanne fusese credinţa lui cea mai adâncă; 
mai întâi dânsa și abia apoi Religia. 

Acum Jeanne plângea cu hohote, îl săruta; i se îngăduise 
s-o facă pentru ultima oară, după aceea trebuia să plece 


40 


acolo unde o trimiteau vrăjmașii, iar băiatul urma să intre, 
împotriva voinţei ei, într-o școală catolică. Ce-i drept, se 
liniști o clipă spre a-i aminti, severă și amenințătoare, să 
nu se ducă niciodată la liturghie, pentru că altfel îl va 
dezmoșteni. Băiatul îi făgădui, plânse din tot sufletul, 
însufleţit de cele mai bune intenţii - dar nu fiindcă ar fi 
socotit că așa ar fi mai bine; pierduse această convingere 
la Curte. Preabuna-i mamă pleca în surghiun pentru 
adevărata Religie. Tatăl repudiase această religie, făcând 
și el, desigur, ce era de datoria lui să facă. Părinţii săi nu 
se mai iubeau, se aflau în tabere vrăjmașe, fiecare dintre ei 
lupta ca să și-l apropie, și toate acestea, le simţea, nu erau 
lucruri chiar atât de simple. Dacă măcar Madame 
Catherine ar fi avut cu adevărat cocoașă și gheare, ochi 
roșii și i-ar fi curs mereu nasul, ar mai fi fost de înţeles cele 
ce se întâmplau. Dar așa, un băieţandru era pus faţă în 
față cu o lume plină de nesiguranţă și de taine și, în 
curând, avea să pătrundă și el în această lume! 

Intră în „Collegium Navarra”, cea mai nobilă școală din 
Paris, unde învățau și fratele regelui, cel care era numit 
Monsieur, și un Guise de aceeași vârstă cu ei. Amândoi 
aveau același prenume ca prinţul de Navarra și li se 
spunea „cei trei Henri”. 

— Nici azi n-am fost la liturghie, le spuse mândru prinţul 
de Navarra celorlalţi doi, când se întâlniră. 

— Te-ai ascuns. 

— Așa pretind dumnealor? Atunci mint. Le-am spus pe 
șleau părerea mea și s-au temut de mine. 

— Foarte bine. Să nu cedezi, îl sfătuiră băieţii, iar el, 
plin de zel, nu băgă de seamă că nu erau sinceri. 

— Hai să ne costumăm și aici ca la Curte - le propuse 
apoi - să ne punem tiare de episcopi și să călărim pe 
măgari. 

Se prefăcură că sunt gata s-o facă, dar îl pârâră la 
călugării care conduceau colegiul și, la liturghia 

41 


următoare, fu târât la capelă cu bătaia. Și lucrurile se 
opriră deocamdată aici, dat fiind că băiatul căzu bolnav, 
ceea ce-și dorise și voise să se întâmple. 

În timpul bolii, la căpătâiul lui stătu Beauvois, singurul 
însoțitor pe care i-l lăsase maică-sa. Omul acesta era foarte 
grăbit să treacă de partea vrăjmașilor stăpânei sale, și 
Henri își dădea seama că fusese biciuit nu numai din 
pricina pârei prietenilor, a celor doi prinți; și însoţitorul 
său îl trădase. 

— Pleacă, Beauvois, nu vreau să te văd! 

— Dar n-ai vrea să citeşti cumva o scrisoare a mamei 
dumitale, regina? 

Astfel băiatul află, spre marea lui mirare, că preaiubita-i 
mamă adresa  trădătorului mulțumiri, arătându-se 
încântată că îi aducea la cunoștință tot ce se întâmpla la 
colegiu. „Întărește dorinţa de nesupunere a fiului meu și 
păstrează-l pentru adevărata religie! Faci foarte bine că-l 
pârăști din când în când rectorului, ca să-l biciuiască. 
Trebuie să facă această jertfă, pentru că numai astfel va fi 
cu putință să rămâi în preajma lui și să-i aduci la 
cunoștință scumpului meu fiu tot ce întreprind.” 

Scrisoarea era lungă și pomenea încă de multe altele, 
dar Henri simţi nevoia să-l privească mai întâi pe omul din 
faţa lui; i se părea că nu mai întâlnise nicicând unul ca el, 
cu toate că nu era decât un domn cam gras, cu o faţă 
lătăreaţă și nasul turtit. Era limpede apoi că îi plăcea să 
bea cam mult; Henri n-ar fi bănuit niciodată că ar putea să 
fie ceva de capul lui. Dar acum se vădea a fi un om plin de 
viclenie, o făptură întortocheată, deși avea înfățișarea unui 
om simplu și era un slujitor credincios! 

Domnul de Beauvois se pricepea însă mai bine să 
citească pe faţa prinţului de Navarra decât prinţul pe faţa 
lui. De aceea rosti cu blândeţe, în timp ce ochii lui șterși se 
însufleţiră: 

— Nu-i nevoie să spui tuturora cine ești. 

42 


— Dar nici dumneata singur nu știi bine cine ești, îi 
răspunse repede băiatul de opt ani. 

— Important este numai să rămâi acolo unde vrei să fii, 
îl dăscăli omul între două vârste. 

— Am să ţin minte asta, începu Henri gândindu-se să-i 
mai spună: „Totuși, în dumneata nu o să mai am niciodată 
încredere”. Dar nu ajunse să rostească aceste vorbe; 
Beauvois îi înșfăcase deodată scrisoarea mamei - cu o 
mișcare neliniștitor de dibace, aproape imperceptibilă - și 
o făcu nevăzută. Apoi, cu totul schimbat la chip; i se 
adresă: 

— Mâine vă veţi scula și veţi merge de bunăvoie la 
liturghie. Vă sfătuiesc să faceţi așa, fiindcă sunteţi slăbuț și 
aţi suporta cu greu biciul, dar, dacă nu veţi asculta, îl veţi 
merita din plin. 

Și întinse atât de mult vorba, încât până la urmă auzi și 
Henri pașii târșiţi din dosul ușii de lângă patul lui. Dar nu 
întoarse capul, ci se prefăcu că plânge; și rămaseră așa 
până când cel ce trăgea cu urechea se depărtă. Apoi 
Beauvois îi împărtăși rostul scrisorii, vorbindu-i în șoaptă 
și repede, înainte ca cineva să-i mai poată întrerupe. 

Jeanne d'Albret pregătea nici mai mult, nici mai puţin 
decât războiul civil, fățiș și general. Nu-l va mai cruța pe 
soţul ei, și cu atât mai puţin pe altcineva. Avea nevoie de 
oameni și de bani pentru cumnatul ei Condé, un mare 
senior care confunda propriile-i interese cu acelea ale 
religiei, dar asta o lăsa rece, căci el trebuia să comande 
ostile protestante. Organiza jefuirea bisericilor din 
comitatul Vendôme, unde fusese surghiunită. Nu se dădea 
în lături să facă rost de bani și din profanarea mormintelor, 
chiar dacă era vorba de morminte ale rudelor bărbatului 
ei! Nimic n-o făcea să dea înapoi, nimic n-o înspăimânta, 
voia cu orice preţ să-și impună voința. 

Băiatului i se păru că aude toate acestea rostite chiar de 
glasul ei, simţea gura ei vorbindu-i pătimaș la ureche, deși 


43 


asculta numai șoaptele grăbite ale unui om străin. Sări din 
pat, pe deplin înzdrăvenit. Și îndură mai departe chinuri, 
numai să nu meargă la liturghie. De multe ori uita totul, 
devenea vesel, cum și era din fire, se hârjonea lărmuind cu 
ceilalţi băieţi, uita de zidurile înalte și întunecate ale școlii, 
se simţea liber și triumfător. Era adânc încredinţat că în 
curând vrăjmașii vor veni la dânsul să-l roage smeriţi să 
pună o vorbă bună pe lângă maică-sa, pentru a dobândi 
iertare. 

Dar se întâmplă altfel. Jeanne pierdu partida și trebui să 
fugă, iar fiul ei nici nu mai așteptă sfârșitul. La întâi iunie 
cedă, după ce se împotrivise din martie. Însuși tatăl său îl 
conduse la liturghie, și Henri jură în faţa lui că va rămâne 
catolic, iar cavaleri vârstnici din diferite ordine îl 
îmbrăţișară ca pe un tovarăș de luptă, ceea ce-l făcu să se 
simtă mândru. După puţine zile, preaiubita-i mamă trebui 
s-o rupă la fugă în mare grabă; Beauvois îi comunică 
această veste cu un aer de reproș, cu toate că, înainte încă 
de a se întâmpla catastrofa, el îl sfătuise să îmbrăţișeze 
catolicismul. Dintr-un ţinut aflat la nord de fluviul Loara, 
Jeanne fugi de vrăjmașii ei spre sud, până în Navarra, fiind 
mereu în primejdie de a fi prinsă de generalul Montluc, pe 
care Catherine îl pusese pe urmele ei. 

Cu câtă teamă o întovărăși cu gândul fiul ei tot timpul 
fugii! El nu-și ținuse făgăduiala dată și o trădase - nu era 
oare asta toată pricina nenorocirii ei? Nu îndrăznea să-i 
scrie de-a dreptul, dar trimitea scrisori, care erau 
adevărate strigăte de durere și de tulburare, unuia dintre 
seniorii ei: „Larchant, mi-e atât de teamă că s-ar putea 
întâmpla ceva rău reginei, mamei mele!” 

Asta se întâmpla în timpul zilei; noaptea, însă, copilul 
dormea și visa că se joacă. Cu încetul, se înmulţiră și 
ceasurile de peste zi în care uită de toate, și de 
nenorocirea ce se întâmplase și de prea mica sa 
însemnătate în lume. Căuta atunci o ușurare apăsând cu 


44 


genunchiul pieptul câte unui copil învins în vreun joc, lucru 
de la care nu-l împiedicau nici un om și nici o opreliște. 
După care râdea de prizonierul lui și-l lăsa s-o șteargă. Și 
rău făcea; căci cei ce sunt pedepsiţi urăsc mai puţin decât 
cei cruțaţi; dar Henri nu avea să înțeleagă asta niciodată. 

Nu prea era iubit de cei de o seamă cu el, cu toate că se 
pricepea să le insufle deopotrivă și teamă, și poftă de a 
râde. Tinea să fie respectat și ţinea ca și glumele lui să 
aibă efect, dar nu băga de seamă că nu-l mai respectau 
atunci când îi făcea să râdă. Imita, dacă-i cereau, lătratul 
unui câine ori pe nemți și elveţieni, căci războiul civil 
făcuse să se adune la Paris lefegii străini, și Henri îi 
văzuse. Într-un rând strigă: „Cezar a fost ucis!” Și îi zise lui 
Henri care era numit Monsieur: „Tu să fii Cezar”. Apoi lui 
Henri Guise: „lar voi, ucigașii”. Şi se târî pe burtă arătând 
tovarășilor săi de joacă în ce fel trebuie să te apropii de 
victimă. Monsieur fu cuprins de groază, începu să ţipe și 
fugi, dar cei doi conjuraţi și săriră asupră.-i. j 

— Ce faci? întrebă pe neaşteptate fiul Jeannei. Il 
chinuiești. 

— Da cum vrei să-l ucid altminteri? răspunse Guise. 

Întreruperea aceasta de o clipă fu însă de ajuns pentru 
ca Cezar să se pună pe picioare și să înceapă a lovi fără 
cruţare. Navarra trebui să-l oprească acum pe el să nu-l 
omoare pe Guise. 

Hotări că-i mai bine să se întoarcă la farse. Băieţii nu 
pricepeau că poţi să te lupţi și în joacă. Când se băteau, 
deveneau deodată crunţi și începeau să zbiere: „Ucide-l!” 
în timp ce pentru el jocul rămânea numai distracţie. 

Era mai mărunţel decât cei mai mulţi băieţi de o seamă 
cu el, avea pielea feţei smeadă și părul blond-cenușiu. 
Obrazul și ochii îi erau mai vioi ca ai celorlalţi, gândurile îi 
ţâșneau cu mai mare iuţeală. Câteodată se adunau toţi în 
jurul lui și-l priveau minunându-se ca de o ciudăţenie, ca 
de un urs care dansează sau ca de o maimuţă. 


45 


Cu toată însufleţirea stârnită de fantezia lui, își putea da 
seama pe negândite de realitate: îi vedea atunci cum se 
uită întrebători unul la altul, cum nu înţeleg ce le spune, 
din pricina graiului său de baștină. Ceilalţi doi Henri 
descoperiseră că punea un articol greșit înaintea 
cuvântului lingură, dar nu i-o spuseră, ci începură să facă 
și ei aceeași greșeală ori de câte ori era el de faţă. Işi 
dădea seama că ceilalți aveau ceva comun care îi deosebea 
de el și îi favoriza. Pe vremea aceea visa mult. Despre ce? 
Când se trezea dimineaţa, nu-și mai amintea. 

De-abia când înţelese că-i e dor, un dor sălbatic, 
neostoit, își aminti și ceea ce vedea în toate visurile: 
Pirineii. 


LA MOARTEA TATĂLUI 


I se arătau verzi și împăduriţi până la cer, picioarele îl 
purtau ca vântul pe băiatul adormit până în creștetul lor și 
acolo era la fel de uriaș ca ei, ca munţii. Se putea apleca 
de sus până la castelul din Pau, spre a o săruta pe maică- 
sa. De dor se îmbolnăvi din nou, așa cum mai înainte se 
îmbolnăvise din pricina liturghiei. Se crezu mai întâi că are 
pojar, dar nu era adevărat. Tatăl său îl duse la ţară, căci 
Antoine de Bourbon pornea din nou la război și nu voia ca 
micul Henri să rămână singur la Paris. Băiatul se temea, 
însă, de singurătatea în care trebuia să trăiască la ţară și-l 
rugă pe tatăl lui să-l la cu el la oaste. Dar Antoine se 
împotrivi, dacă nu din altă pricină, măcar pentru că își 
ducea iubita cu el în campanie. 

La plecare, Henri îl însoţi o bucată de drum călare. Nu 
se putea despărți de el, niciodată nu-l iubise atât de mult 
pe acest bărbat frumos cu barbă, care purta arme; era 


46 


tatăl lui și voia să mai meargă alături de el, măcar până la 
cotitură, până la pârâu! 

— Călăresc mai iute ca tine, pui rămășag? Pot să tai 
drumul și să te aștept iar dincolo de pădure! 

O ţinu așa mereu, până când tatăl său se mânie și-l 
trimise acasă. Dar nu trecură nici șase săptămâni și 
Antoine muri. Când frunzele copacilor începură să 
îngălbenească, un sol veni să-l anunţe pe fiul său că regele 
Navarrei căzuse în luptă. 

Prinţul, fiul lui, dădu să ţipe, dar își stăpâni dintr-o dată 
lacrimile și întrebă: 

— E adevărat? 

Căci de la o vreme socotea că nu i se spun decât 
minciuni și i se întind curse. 

— Povestește cum s-a întâmplat! 

Ascultă cu neîncredere istorisirea celor petrecute pe 
câmpul de luptă. Regele Navarrei poruncise să-i fie servită 
masa în tranșee. Pajul care îi turna de băut fusese rănit. 
Un căpitan, care se afla prin apropiere, fu lovit de moarte, 
pe când își făcea nevoile. Regele, în loc să se ferească, se 
îndreptă și el spre același loc. Așa încât ce să te mai miri 
de ce s-a întâmplat?! Un glonte l-a nimerit din plin, și 
regele s-a prăbușit în timp ce urina. j 

La cuvintele acestea, Henri izbucni în plâns. Işi dădu 
seama că-i adevărat, căci cunoştea curajul nesocotit al 
tatălui său. Îl durea amarnic că nu fusese alături de el în 
ceasul primejdiei, în focul bătăliei, ca acest slujitor, pe 
care Antoine îl iubise. 

— Rafael! strigă el. I-am fost drag regelui? 

— Când a simţit că i se apropie sfârșitul din pricina rănii 
căpătate, pe vasul care trebuia să-l ducă la Paris... 

— Cine era alături de el? Vreau să știu! 

Slujitorul nu răspunse. Nu dădu în vileag numele iubitei 
în braţele căreia murise Antoine. 

— Numai eu, îl încredinţă el apoi. Când stăpânul a simţit 

47 


că i se apropie sfârșitul, către ceasurile nouă seara, m-a 
apucat de barbă și mi-a spus: „Slujește-l cu credinţă pe fiul 
meu, iar el, la rândul lui, să-și slujească cu credinţă 
regele!” 

Henri văzu toate acestea aievea, încetă să plângă și 
apucă și el barba lui Rafael. Căci era încredinţat că nu 
poate fi nimic mai frumos decât să mori atât de vitejește ca 
tatăl său, Antoine, pentru regele Franţei. 

Următorii doi ani viaţa băiatului fu dominată de 
amintirea tatălui. In acest răstimp n-o văzu de loc pe 
maică-sa. Jeanne era mereu în primejdie de a fi prinsă de 
generalul Montluc; acesta era mijlocul de care se folosea 
Madame Catherine spre a avea liniște din partea Jeannei. 
Madame Catherine se folosea de astfel de mijloace, căci nu 
știa să urască așa cum știa Jeanne d'Albret; acţiona doar 
cum cereau împrejurările. Casa Guise era vrăjmașul ei cel 
mai puternic, în timp ce protestanții erau deocamdată mai 
slabi. Cu atât mai mult putea dar să se slujească de ei, și 
mai ales de conducătoarea lor spirituală. Drept care, hotări 
următoarele: 

Tânărul prinț de Navarra fu numit, așa cum fusese și 
tatăl lui, guvernator al provinciei Guyenne, deveni amiral, 
și primi o gardă personală de o sută de oameni, dar trebuia 
să rămână la Curte. Locţiitorul său, acolo în sud, nu era 
firește altul decât Montluc, același de care Jeanne avea 
atâtea motive a se plânge. In schimb i se îngădui să-l 
crească pe Henri cum voia dânsa, deși erau departe unul 
de altul. Imediat i-l trimise din nou ca preceptor pe 
bătrânul și onestul La Gaucherie; îndrumarea supremă a 
educaţiei prințului fu încredinţată șiretului Beauvois, iar la 
liturghie nu mai fu silit să meargă. Henri era din nou 
protestant, dar acum puțin îi păsa. 

Işi zicea: „Sunt catolic din naștere, preaiubita mea 
mamă m-a făcut hughenot și asta și vreau să rămân, deși 
tata, sau mai degrabă Madame Catherine, m-a trimis din 


48 


nou la liturghie, iar cavalerii m-au sărutat. Dacă aș fi acum 
în armata protestantă, cum s-ar cuveni - și băiatul simţi că 
i se zbate inima în piept - desigur că nu m-ar mai săruta. 
Ba ar trebui chiar să-i rog eu s-o facă, fiindcă s-ar putea să 
ne biruiască, și atunci aș fi nevoit să devin iar catolic. Așa-i 
lumea!” 

Inima îi bătu și mai tare. „Nu, își zise. A învinge sau a 
muri.” Și această deviză, „aut vincere aut mori”, o scrise și 
pe un petic de hârtie, la un joc de societate, iar Madame 
Catherine îl întrebă ce vrea să înţeleagă prin asta. La care 
el îi dădu răspuns că nu poate tălmăci acele vorbe. 


O VIZITĂ CIUDATĂ 


Henri avea unsprezece ani când fu luat de regele Carol 
al nouălea în marea lui călătorie prin ţinuturile Franţei. 
Regina mamă, Catherine, socotea că venise în sfârșit 
ceasul ca întreg regatul să-l vadă pe fiul ei; și socotea 
așijderi potrivit ca în suita regelui să apară și cel dintâi 
prinţ de sânge, Henri de Navarra, pentru ca lumea să 
poată vedea că chiar prinţul protestant nu-i decât un vasal. 
Cine se așeză, însă, din nou de-a curmezișul planurilor 
înțeleptei grăsane? Sau crezu că i se pune de-a 
curmezișul? Jeanne d'Albret - care se ivi pe neașteptate. 
Intră, într-un oraș unde poposise Curtea, ca o prinţesă de 
sine stătătoare, cu o suită de trei sute de călăreţi și nu mai 
puţin de opt pastori. 

Și imediat tăbări asupra Catherinei cu o seamă de 
plângeri și de pretenţii. Nu-și îngăduise alt răgaz decât 
acela de a se ruga împreună cu fiul ei. Pe Henri îl lăsase în 
paza bunei ei prietene, ca zălog al înțelegerii lor; dar în loc 
de înţelegere, Montluc oprea în Béarn predicile și, ceva 


49 


mai rău, se părea că se pune la cale o întâlnire între 
Catherine și Filip al doilea al Spaniei, demonul Sudului și 
dușmanul înverșunat al Religiei. Și Jeanne ceru să i se 
spună adevărul. Ceru să i se respecte drepturile. 

Nimeni nu era mai nepăsător faţă de o înţelegere, când 
aceasta nu-i mai aducea nici un folos, decât Madame 
Catherine. Şi grăsana râse după obiceiul ei, pe înfundate: 
„Buna mea prietenă, acum ești aici, te am în mână, am 
scăpat de o mare grijă”. 

Intr-adevăr, Filip al Spaniei o înștiinţase că, înainte de a- 
și trimite solii dincolo de Pirinei, regina Navarrei trebuia 
să dispară de pe acele meleaguri. De aceea Jeanne nu 
dobândi decât niște bani spre a-și întreține călăreţii și 
pastorii; cu acest singur rezultat trebui să plece din nou în 
surghiun în comitatul Vendôme, ca în urmă cu doi ani. Iar 
Curtea își continuă călătoria spre sud. 

Jeanne nu-și putu ierta că picase în capcană. Într-o 
noapte fiul ei dormea pe jos într-un han, deoarece castelul 
de prin partea locului era prea mic pentru a adăposti toată 
Curtea. Deodată se trezi din somn, căci se auzise zgomot 
de geam spart și cineva sărise în odaia lui. Henri se repezi 
cu toate puterile asupra omului, care nu se ridicase încă de 
jos, și strigă în același timp după ajutor. Ajutoarele veniră, 
se făcu lumină și omul care intrase pe fereastră fu bătut 
crunt. Când Henri îl văzu, îl recunoscu, dar tăcu, neștiind 
ce să creadă. Dintr-o dată înţelese, însă, cine îl trimisese și 
pentru ce anume. Dar se feri să mărturisească cuiva că 
preaiubita-i mamă voise să-l răpească. Nici educatorul său, 
Beauvois, nu se trădă cu vreun cuvânt. Se priveau numai 
uneori cu mâhnire; cel mai în vârstă dădea din cap, iar 
Henri pleca ochii. 

In ţinutul Provence, la Salon, locuia un om ciudat, cu 
care Henri de Navarra făcu cunoștință. Era dimineaţa 
devreme; băiatul de unsprezece ani se afla în odaia lui, gol 
pușcă; aștepta ca slujitorul să-i întindă cămașa, când intră 

50 


Beauvois cu omul despre care vorbeam. „Ce-o fi vrând 
Beauvois? gândi Henri. Aduce vreun medic? Doar nu sunt 
bolnav!” 

Omul întrebă: 

— Unde e prinţul? 

Se oprise cam la cinci pași în fața băiatului, dar nu-l 
vedea! Beauvois nu răspunse, ci așteptă încordat - s-ar 
putea spune chiar sfios, dacă Beauvois ar fi putut fi sfios. 
Slujitorul se retrase, într-un colţ al odăii, luând cu dânsul 
cămașa. Băiatul se simţi stânjenit, gol pușcă cum era. 
Începu să se teamă că toate acestea s-ar putea termina cu 
o biciuială. „Ei, bătrân descărnat, cu părul sur și obrajii 
scofâlciţi, ci vezi-mă odată și pleacă!” 

Bătrânul însă îl privi îndelung, îi măsură făptura și 
chipul de copil; dar nimeni n-ar fi putut bănui ce face, căci 
lumina ochilor îi era stinsă și privirea părea că-i vine de 
mult mai departe decât de la cinci pași. Se mișcă de colo 
până colo, făcu gesturi fără rost, se repezi înapoi, înainte, 
îl împinse pe Beauvois, își ceru iertare, nu încetă să 
mormăie și își aduse aminte mult prea târziu să se încline. 
Își flutură pălăria, nedibaci cum era, o scăpă din mână și 
ea căzu la picioarele prinţului. In clipa aceea, Henri făcu o 
mișcare puţin potrivită cu rangul lui. Nu-și dădu bine 
seama de ce o face, dar ridică pălăria și o întinse 
bătrânului, unui om care putea fi cel mult medic, dar care 
și pentru un medic era prea puţin dibaci. 

Se aflau acum aproape unul de celălalt. Bătrânul căta în 
jos, iar băiatul ridică spre el faţa-i încordată, dar degeaba: 
nu putea surprinde privirea de nepătruns care întindea, 
parcă, un văl peste obrajii și gâtul omului, încât părea că 
are în faţa lui un trunchi fără cap. În locul capului era un 
văl. Și băiatului începu să-i fie frică de ceva mai rău decât 
de câteva bice. 

Bătrânul încetă să mormăie; se gândea: „Ce să spun?” 
Simţea: „E un copil. E abia o făgăduinţă, ceva care nu 

51 


cunoaște încă îngrădiri, dar slab cum e are mai multă 
putere și vigoare decât cei ce și-au trăit traiul. Are toată 
viaţa înaintea lui și de aceea nu poate fi înfrânt. Tinereţea 
e singurul lucru de neînfrânt. Și ce față îndrăzneață!” își 
spunea tocmai când Henri era mai înfricoșat. 

— El e! rosti apoi cu glas tare și se îndreptă către 
Beauvois, care aștepta răbdător. Dacă dumnezeu se va 
milostivi să te lase să trăieşti destul, îţi vei vedea stăpânul 
rege al Franţei și Navarrei. 

Acestea fură singurele vorbe pe care le rosti cu glas 
tare; nu mai încercă să se încline încă o dată, ci se apropie 
de ușă. Beauvois i-o deschise. 

— Vă mulțumesc, se adresă el bătrânului. La revedere, 
domnule Nostradamus”. 

Henri gândi: „Cu un asemenea om nu te mai întâlnești”. 
Și tocmai de aceea amintirea bătrânului i se întipări în 
minte. 


ÎNTÂLNIREA 


De altminteri, în zilele acelea pe Henri îl copleșeau 
zvonurile și prezicerile; era cu neputinţă să uite cele 
petrecute atunci. Oriunde apărea prinţul de Navarra cu 
însoțitorii lui hughenoți, coreligionarii îl întâmpinau într-o 
atmosferă de mister, cu feţele răvășite. 

— Nu pleca mai departe, stăpâne! Rămâi printre noi, 
vom muri mai degrabă până la unul decât să te lăsăm în 
mâinile vrăjmașilor noștri! 

Pretutindeni auzea astfel de cuvinte. 


1 Nostradamus (Michel de Notre-Dame) (1503-1566), astrolog și medic 
francez. 


52 


Un hughenot bătrân, cu părul alb, care venise sprijinit 
de nepoții săi, ridică mâna tremurătoare ca să-l 
binecuvânteze și-i spuse cu lin glas pornit din adâncul 
inimii: 

— Slavă domnului că te-am putut vedea. După ce vom fi 
pierit cu toţii, tu ne vei răzbuna, stăpâne, și vei duce 
Religia la izbândă! 

Și rugăminţile de a rămâne neapărat pe loc, de dragul 
domnului, i se repetară pretutindeni. 

Mai târziu, Beauvois răspunse la întrebările lui Henri: 

— Nu te înfricoșa! Lasă-i să le fie teamă; asta le va întări 
credința. Văd înainte-le numai rele, fiindcă regina-mamă se 
va întâlni în curând cu spaniolii. Dar noi o cunoaștem pe 
Madame Catherine. E mai degrabă înclinată către 
șiretlicuri decât către un măcel. 

— Dar dacă diavolul din Spania îi poruncește? întrebă 
Henri dar nu așteptă nici un răspuns, căci era adânc 
încredinţat de dușmănia de moarte a Casei de Habsburg, și 
așa avea să rămână mereu. 

Beauvois încercă să-l convingă pe băiat că poate 
Madame Catherine nu voia altceva decât să se justifice față 
de puterea mondială a catolicismului, pentru că nu lupta 
totdeauna cu armele împotriva protestanților ei, ci uneori 
căuta să-i prindă în cursă folosind și duhul blândeţii. În cel 
mai rău caz, putea să ceară lui Filip al Spaniei ajutorul, 
spre a-și ţine în frâu supușii protestanți. 

În zadar însă! Calculele politice nu puteau răzbate până 
în adâncurile ființei lui Henri, fiindcă se izbeau de 
imaginile create de fantezia sa. Și fantezia îi era mereu 
aţâţată de șoaptele ce-l înconjurau, de feţele îngrijorate și 
de glasurile încărcate de presimţiri ce-l întâmpinau în 
timpul călătoriei. La capătul acestei călătorii trebuia să se 
întâmple ceea ce îl neliniștea. Nu știa bine ce anume, dar îl 
pândea necunoscutul, și, chiar dacă nu s-ar fi petrecut 
nimic, el era totuși pregătit să vadă și să audă totul. 

53 


Ajunse astfel, însoţindu-i pe cei mai mari ca el, în orașul 
Bayonne, foarte aproape de ţinutul Bearn, ţara lui de 
baștină. Aici se putea aștepta la orice, căci aici, numai aici, 
era locul unde de mic se simţise acasă, împreună cu tatăl 
și mama sa. Aici curgea domol râul Adour, al cărui nume îi 
era la fel de cunoscut ca și numele ce-l purta. Aici se 
pierdeau în depărtările cerului albastru și luminos crestele 
munţilor săi, crestele Pirineilor. Dar cu toate că le dusese 
dorul, Henri nu se gândea acum nici o clipă să-și caute un 
adăpost în sânul lor. 

În sfârșit, sosiră solii spanioli, o tânără femeie, Elisabeta 
de Franţa, regină a Spaniei, fiica Catherinei de Medicis, cu 
suita ei, dintre care cel mai de seamă sfătuitor era ducele 
de Albat. Cu el, între patru ochi, purtă Madame Catherine 
convorbirea de căpetenie. _ 

Sala era strașnic păzită pe dinafară. Întâi intră bătrâna 
regină, trecu pe lângă toate ferestrele și ridică perdelele. 
Pe peretele din faţa ferestrelor erau numai tablouri. Apoi 
se așeză într-un jeţ cu spătarul înalt și drept, aţintind 
privirea către ușă. Îndărătul ei era căminul. În gura largă a 
acestuia se aflau crengi înverzite: era pe la mijlocul lui 
iunie. 

Ducele de Alba intră, cu gâtul ţeapăn, înfipt în colereta 
spaniolă. Nu-și plecă capul și nu-și scoase pălăria. În mers 
își îndoi, cât mai puţin cu putinţă, genunchii; faţa nu-i mai 
era tânără, dar netedă. Nici un simțământ nu și-ar fi putut 
lăsa urmele pe această faţă, căci ducele era prea trufaș. 

Se opri - nu în semn de respect, ci ca un acuzator - și, 


1 Don Fernando Álvarez de Toledo y Pimentel, al 3-lea Duce de Alba 
(29 octombrie 1507, Piedrahita, Provincia Ávila - 11 decembrie 1582, 
Lisabona) a fost un comandant spaniol și om de stat în timpul lui Carol 
Quintul și fiului acestuia Filip al II-lea al Spaniei. Guvernator al Ţărilor 
de Jos (1567-1573), în timpul revoluţiei izbucnite aici în 1566, a aplicat 
un regim de teroare sălbatică, cu ajutorul tribunalului extraordinar, 
supranumit „Tribunalul sângelui”. 

54 


fără a face vreo introducere, vesti bătrânei doamne că 
stăpânul său, măreţul rege Filip, era nemulţumit de dânsa. 
Madame Catherine îl ascultă fără să-i răspundă; de 
altminteri, ducele nici nu așteptă vreun răspuns, ci 
continuă să vorbească, pe tonul cel mai aspru, despre 
datoria ei neîmplinită față de sfânta biserică și faţă de 
braţul care-i purta de secole sabia: dinastia Habsburg. Şi 
regina îl ascultă până la sfârșit. 

Apoi întrebă, cu glas mieros, câţi bani îi poate oferi 
regele Spaniei spre a face din toţi supușii ei buni catolici și 
adăugă că e un lucru care costă cam scump. 

Iar ducele răspunse: 

— Nici un ban. În afară de cazul când primiţi și trupele 
noastre și recunoașteţi suzeranitatea lui Don Filip asupra 
regatului francez. 

Catherine spuse, și de data asta glasul îi tremură, că 
aceasta nu poate fi voia domnului, care îi încredinţase 
regatul și îi dăruise băieţi. li putea însă făgădui regelui 
Filip că nu-i va stârni mânia îngăduindu-i pe eretici. 
Avusese dintotdeauna cele mai bune intenţii, dar trebuise 
să înlocuiască puterea neîndestulătoare prin înțelepciune. 

— Cât costă aici o lovitură de pumnal? întrebă Alba. 

Catherine suflă din greu de câteva ori, dădu chiar să 
zâmbească și glasul îi deveni batjocoritor. 

— Zece mii de pumnale costă tot atâta cât niște tunuri, 
niște orașe pârjolite și un război civil. 

— Da cine vorbește de zece mii? spuse Alba cu dispreţ. 
Eu vorbesc de o singură lovitură de pumnal. 

Și pentru prima oară binevoi să-și apropie faţa, cu barbă 
ţepoasă și ascuţită, de jeţul înalt și drept. Și adăugă: 

— Zece mii de broaște nu fac cât o singură știucă. 

Catherine rămase pe gânduri deși îl înțelesese foarte 
bine. Spre a câștiga timp, făcu un semn către ușă și 
ferestrele înalte. Uită însă de căminul din spatele ei. 
Cobori glasul și Alba abia îi mai putu înţelege vorbele: 


55 


— S-ar putea să înţelegi prin știucă cel puţin două 
persoane. 

Acum începu să vorbească și el în șoaptă. Convorbirea 
dură mult. Apoi capetele lor se despărțiră, ducele făcu un 
pas înapoi, ţeapăn și mândru ca la început. Bătrâna regină 
se ridică greoaie, ducele îi întinse vârful degetelor și o 
conduse până la ușă. Străbătură încăperea, el călcând ca 
pe picioroange, ea clătinându-se ca rațele. 

După ce amândoi părăsiră sala, se așternu multă vreme 
liniștea. De afară se auzi garda, care se retrăgea. Abia 
atunci se mișcară crengile verzi din gura cea mare a 
căminului. lar dintre ele se ivi un pui de om. Făcu 
înconjurul jeţului. Îi văzu pe cei doi monștri, de parcă ar fi 
fost încă aievea acolo. În urechi îi răsunară încă o dată cele 
ce-și spuseseră în taină, chiar și cele ce-și șoptiseră la 
ureche, cele două nume, cele două capete ce trebuiau să 
cadă. Și abia atunci înțelese Henri despre cine era vorba; 
cel dintâi nume era al amiralului Coligny, iar al doilea - 
sângele îi năvăli spre inimă - era al mamei sale, al reginei 
Jeanne. 

Strânse pumnii, ochii i se umplură de lacrimi. Deodată 
se învârti, însă, într-un picior, izbucni în râs și trase o 
înjurătură zdravănă. O învățase de la bătrânii din locurile 
sale de baștină, la bunicul său, d'Albret, vorbe sfinte,- dar 
atât de pocite încât, își pierduseră înţelesul de la început. 
Și chiui de răsună toată sala. 


MORALITE 


Ainsi le jeune Henri connut, avant lheure, la 
méchanceté des hommes. Il s’en était un peu douté, après 


56 


tant d'impressions troubles reçues en son bas âge, qui 
n'est qu’une suite d'imprevus obscurs. Mais en s'6criant 
allegrement Ventre Saint Gris au moment même on lui fut 
révèle tout le danger effroyable de la vie, il fit connaître au 
destin qu'il relevait le defi et qu'il gardait pour toujours et 
son courage premier, et sa gaite native. 

C'est ce jour-là qu'il sortit de l'enfance.! 


1 Si astfel tânărul Henri cunoscu, înainte de vreme, răutatea 
oamenilor. O bănuise oarecum, după atâtea impresii tulburi ale 
copilăriei lui, care n-a fost decât o înșiruire de întâmplări neprevăzute. 
Strigând însă voios Ventre Saint Gris chiar în clipa când își dădu pe 
deplin seama de înfricoșătoarele primejdii ale vieţii, el aruncă ursitei 
mănușa și-i arătă că voia să-și păstreze până la sfârșitul vieţii curajul 
tinereţii și veselia înnăscută. 
În ziua aceea îi luă sfârșit copilăria. 

57 


II. JEANNE 


FORTĂREAȚA DE PE ŢĂRMUL OCEANULUI 


— Am văzut și am auzit totul cum nu se poate mai 
deslușit, spuse Henri preaiubitei sale mame de îndată ce 
putură sta de vorbă nestingheriţi. 

Asta se întâmplă, însă, abia la Paris, deși Jeanne se 
alăturase alaiului regal încă în timpul întoarcerii Curţii din 
călătoria spre sud. 

— Ştii, mamă, ce cred eu? Alba m-a zărit. Frunzișul nu 
acoperea destul de bine gura căminului, și am atins 
crengile, așa că s-au mișcat. 

— O fi crezut, poate, că din pricina vântului. Altminteri 
nu te-ar fi scos de acolo? 

— Un altul, da, ar fi făcut-o, dar spaniolul ăsta nu. l-am 
văzut fața; nu e față de om; iar dacă i s-ar fi părut că 
merită osteneala, și-ar fi înfipt pur și simplu spada în 
frunzișul verde, fără să mai întrebe cine e acolo. A socotit, 
însă, se vede, că nu e de demnitatea lui s-o facă și apoi era 
sigur că nu va fi înţeles; vorbeau în șoaptă doar. Nu! strigă 
Henri, luând-o înaintea Jeannei, care ar fi vrut să obiecteze 
ceva. Nu era prea încet pentru mine! Sunt fiul tău și de 
aceea am înţeles ce au de gând cu tine. 

Jeanne îi luă capul între mâini și-și lipi obrazul de 
obrazul lui. Privind în gol, îi spuse: 

— Oamenii se grozăvesc adesea, fără temei, chiar cu 
fapte rușinoase. 

— Oamenii da, dar monștrii nu! răspunse el iute, cu 
înflăcărare și se depărtă fără veste de dânsa. Să fi văzut ce 
caraghioși mai erau amândoi! zise, și, pentru a-i arăta cât 
de caraghioși fuseseră, își dădu mai întâi ifose ca ducele, 
apoi merse legănat ca Madame Catherine. 

Avea un dar înnăscut pentru farse și maică-sa îl 
remarcă, dar nu prea râse. De unde fiul înţelese că 
istorisirea să îi dădea de gândit. 

Și într-adevăr Jeanne puse totul la cale spre a putea 


59 


părăsi Curtea împreună cu Henri. Dar lucră cu atâta 
fereală, încât nici Henri nu bănui nimic; începu cu o vizită 
la una din moșiile ei, de la care se întoarse cu aerul cel mai 
nevinovat. De-abia a doua călătorie pe care o făcu 
împreună cu Henri la posesiunile ei din mai multe ţinuturi 
se sfârși cu fuga spre sud. Când ajunseră la Pau era luna 
februarie, și prinţul de Navarra intrase în cel de-al 
paisprezecelea an al vieţii; acolo primi cele dintâi 
învățături despre arta de a guverna și de a purta războaie, 
ceea ce de fapt era unul și același lucru. 

Jeanne își trată supușii ca dușmani, fiindcă în lipsa ei, a 
reginei, se ridicaseră împotriva Religiei. Și pentru scurt 
timp firava Jeanne se arătă o regină necruțătoare. Il 
trimise pe fiul ei cu un mare stat-major de gentilomi și cu 
tunuri să răzbune un hughenot ucis, și răsculaților nu le 
merse de loc bine. 

Puțin după aceea, ruda ei Condé încercă, nici mai mult, 
nici mai puţin, decât un atac asupra regelui Franţei și a 
Curţii sale. Regina-mamă socotea că fuga bunei ei prietene 
Jeanne fusese semnalul pentru începerea noilor tulburări 
din nordul și sudul Franţei; și, ca totdeauna când situaţia 
nu era prea bună pentru ea, se arătă gata să trateze. 
Trimise pe un senior dibaci, cu un nume răsunător; dar din 
toate vorbele acestuia Jeanne înţelese un singur lucru: că 
voiau s-o atragă din nou sub supravegherea Curţii. 

De aceea ceru pentru fiul ei conducerea efectivă, și nu 
numai titlul onorific pe care-l avea asupra întregii provincii 
Guyenne și a capitalei Bordeaux. Și deoarece Catherine nu 
înţelegea să dea mai mult nici de data asta, lucrurile erau 
limpezi. Imediat, Coligny și Conde reluară operaţiile cu 
puteri unite. La rându-i, Jeanne gândi că acum Curtea va 
încerca să pună mâna cu forţa pe fiul ei. Și îl socotea mai 
ales pe cardinalul de Lorena în stare de orice. Acesta era 
mai primejdios decât casa domnitoare, care deţinea 
puterea. Deoarece cardinalul abia râvnea s-o dobândească, 


60 


și Jeanne d'Albret știa, din propria-i experienţă, ce însemna 
asta. 

Hotări de aceea să plece în ţinutul în care poziţiile 
protestanților erau mai sigure ca oriunde, în Saintonge, 
ținut aflat la nord de Bordeaux, pe ţărmul oceanului. Henri 
era bucuros, plin de neastâmpăr, în timp ce maică-sa se 
zbuciuma, avea îndoieli. 

— De ce plângi, mamă? 

— Fiindcă nu știu ce-i bine și ce-i rău. Satana se 
împotrivește mereu binelui și, orice aș face, trebuie să mă 
întreb dacă nu cumva el e acela care mă pune la cale. 

— Nu. Beauvois îmi spune că sunt destul de mare spre a 
scoate sabia și a porni la luptă. 

— Dar cine-i Beauvois? N-a vorbit oare niciodată satana 
prin gura lui? 

— De data asta satana vorbește prin gura domnului de la 
Mothe-Fenelon. - Acesta era trimisul reginei Catherine. - In 
vorbele lui recunosc glasul satanei! exclamă Henri. 

Jeanne tăcu. Era fericită că măcar băiatul știa sigur 
unde-i binele. Când îi privea feţișoara hotărâtă, începea să- 
i dispreţuiască pe seniorii din suita ei, care o sfătuiau să nu 
rupă cu Curtea, fiindcă, la drept vorbind, nu erau decât 
niște filfizoni și suflete slabe. Lângă fiul ei nu se temea nici 
de șoaptele satanei, iar în adâncul sufletului se și simţea 
învingătoare. Feciorul ei ajunsese la vârsta când putea 
purta armele și asta era hotărâtor! 

ll întrebă numai, spre a înlătura orice fel de îndoială: 

— Şi pentru ce vei lupta, fiule? 

— Pentru ce? repetă el mirat, căci și uitase pentru ce 
voia să lupte, atât era de bucuros și de înflăcărat la gândul 
de a se bate. 

Jeanne îl lăsă în pace. Se gândea: „Are să-și amintească 
el. Perfidia dușmanului, dar mai ales a ursitei îi vor da 
lecţia de care are nevoie. Fiecare lovitură căpătată îl va 
dumiri că luptă pentru adevărata religie. Şi de bună seamă 


61 


că și sângele lui va vorbi; căci e mai apropiată rudă cu 
unchiul său Condé decât cu oricare alt prinţ catolic. Și în 
afară de asta întreg regatul așteaptă să fie pacificat prin 
victoria noastră”, adăugă Jeanne simțind că e nevoie și de 
simțăminte mai înalte. „Lucrul cel mai de seamă - continuă 
ea să-și spună - este însă slujirea domnului. Fiul meu va fi 
un om dintr-o bucată, și întreaga-i viaţă va fi pusă în slujba 
credinţei.” 

Atât de mult se înșela Jeanne în judecarea veselului și 
bătăiosului ei fiu. Nu voia să știe nimic de picioarele 
prinţesei Margot, de care singură îl văzuse cum se 
ocupase, atunci când buna-i prietenă Catherine îi arătase 
pe cei doi copii în parcul castelului. Uită de asemeni și că 
la colegiu Henri abjurase religia în care dânsa îl crescuse, 
sfârșind prin a merge la liturghie. Desigur, se împotrivise 
vitejește o bucată de vreme, dar ce poate face un copil 
când toţi cei din jurul lui îi tot dau ghes? Şi ce poate face 
chiar un om în toată firea care dorește să fie înconjurat de 
prieteni, să guste din plăcerile vieţii și nu are vocaţia 
martiriului? Regina Jeanne făcea parte dintre oamenii 
care, în ciuda tuturor încercărilor și a ciocnirilor celor mai 
cumplite, rămân totuși naivi și lipsiți de experienţă. In 
schimb, chiar îmbătrânind, acești oameni mai pot iubi și 
crede. 

Henri o cunoștea pe Jeanne mai bine decât îl cunoștea 
dânsa pe el; de aceea arareori îi cerea bani. li plăcea jocul, 
trăgea chiolhanuri peste chiolhanuri și își făcea rost de 
banii de care avea nevoie trimițând prin casele oamenilor 
înscrisuri de datorii. Iar înapoi i se trimiteau fie chitantele, 
fie banii ceruţi; maică-sa nu trebuia, însă, să afle nimic 
despre toate acestea. Băiatul își dădea seama că numai 
războiul îi putea plăti datoriile. Așa încât nu avea numai 
motive nobile și dezinteresate de a dori războiul civil, ci 
gândea pe atunci la fel ca și alţi hughenoți flămânzi. Cauza 
ce o slujea n-avea, însă, nimic de pierdut din asta; căci 


62 


vorbea și lucra pentru dânsa cu o atât mai mare însufleţire 
Și convingere. 

Jeanne porni cu el la drum. Dar în timp ce se îndreptau 
spre fortăreața protestantă La Rochelle, fură încă o dată 
opriţi de același sol al regelui Franţei care încercase și mai 
înainte să-i momească la Curte. Solul îl întrebă pe prinţul 
de Navarra de ce dorește cu tot dinadinsul să plece la 
unchiul său Condé, în La Rochelle. 

— Ca să cruţ o bucată de stofă, dădu răspuns Henri fără 
a sta pe gânduri. Dacă noi prinții de sânge am muri toţi 
odată, nici unul n-ar trebui să poarte doliu după ceilalţi. 

Seniorul îl socotea se vede prost pe Henri, căci 
altminteri nu s-ar fi încumetat să-l asmuţță împotriva 
mamei sale. Fără a-i pomeni numele, îi vorbi însă despre 
„cei ce ațâţă focul”. 

— O găleată de apă, îi răspunse Henri îndată, și focu-i 
stins. 

— Cum așa? 

— ...Păi... s-o bea toată cardinalul de Lorena, până o 
crăpa! 

lar dacă seniorul nu înţelese ce voiau să spună aceste 
vorbe, însemna numai că era mai încet la minte decât 
băiatul de cincisprezece ani! Dar Jeanne luă seama la 
răspunsurile lui atât de nimerite. Și bucuria ce i-o pricinuia 
băiatul o făcu să-și încetinească mersul, de era cât pe-aci 
să fie prinsă de Montluc, care fusese din nou trimis pe 
urmele ei. Cu toate acestea ajunseră cu bine în orașul 
întărit de pe ţărmul oceanului și avură parte de clipe de 
aleasă bucurie, văzând în jurul lor numai prieteni. Ochii 
tuturor luceau, fie că plângeau ori râdeau. lar Coligny, 
Conde și toţi cei adunaţi de mai înainte acolo, care 
duseseră grija mamei și a băiatului, sărbătoriră revederea 
cu inimile la fel de înduioșate. 

E mare lucru să te afli într-un oraș primitor și liniștit, 
când toată ţara e pradă urii și prigoanei! Neîncrederea se 


63 


topește dintr-o dată, fereala-i lăsată deoparte și omul 
scăpat de primejdie nu mai dorește la început decât să se 
simtă liber și să răsufle în voie. Să poţi spune tot ce te-a 
chinuit și te-a amărât, să poţi vedea oameni a căror inimă 
bate alături de a ta! Să fii înconjurat numai de oameni pe 
care nu trebuie să-i dispreţuiești! Mântuiește-ne de cel 
viclean! Îndrumă către noi, prin toate primejdiile, pre cei 
pe care îi iubim! Și, iată, acum sunt toţi la un loc. 

Acum stătea pe ţărmul mării. Chiar în bezna nopţii se 
putea preumbla prin port și pe zidurile fortăreței, fără 
teamă de a fi atacat. Valurile se rostogoleau furioase, 
loveau și se învârtejeau, iar urletul lor era glasul unei 
depărtări ce n-avea cunoștință de ei; simţea însă, adusă de 
vânt, mireasma unei alte lumi. Preaiubita-i mamă, dacă i-ar 
fi zvâcnit inima atât de tare, ar fi socotit că a primit în 
inima ei pe domnul. Dar fiul său Henri era ametit de 
gândul că această apă nesfârșită nu înceta să se 
rostogolească și să urle, până când nu atingea, dincolo, 
țărmul necunoscut al noului Continent, America. Se 
spunea că acest continent era sălbatic, nelocuit și liber; iar 
Henri, când se gândea la libertate, înţelegea o ţară unde 
nu era nici răutate, nici ură, nici constrângere pentru a-i 
face pe oameni să creadă ori să nu creadă ceva, și, după 
împrejurări, să sufere pentru credinţa lor sau să se bucure 
de puterea dobândită. In bezna nopţii, înconjurat de 
valurile mării, șezând pe pietrele ude de spuma lor, fiul 
începu să gândească întocmai ca mama sa, iar ceea ce el 
numea America era la drept vorbind împărăţia domnului 
pe pământ. 

Stelele luceau o clipă printre norii tulburi ce se fugăreau 
și, asemeni lor, în sufletul neștiutor al băiatului de 
cincisprezece ani licărea când și când o lumină. Mai târziu 
nu va mai fi însă cu putință, pământul de sub picioare va 
deveni pentru Henri din ce în ce mai mult o realitate 
sigură și va fi legat de el cu toate simţurile și gândurile 


64 


sale. 


PRETUL LUPTELOR 


Prințul de Navarra îi îndemna pe bătrâni să pornească 
odată. Nu voia să știe nici de deliberări, nici de discursuri. 
Reprezentanţilor oraşului, care îl  salutaseră, le 
răspunsese: 

— Nu știu vorbi atât de frumos, dar voi face ceva mai 
bun: voi trece la fapte! 

Să vezi, în sfârșit, dușmanul, să te răzbuni, să te afirmi, 
să guști în sfârșit din plăcerile vieţii! 

— E strigător la cer, mamă, regele Franţei îţi răpește 
toate bunurile și trupele sale ne calcă pământurile. Vreau 
să lupt! Mă mai întrebi pentru cine? Pentru tine! 

— Scrisoarea către parlamentul din Bordeaux a fost 
ticluită de buna mea prietenă Catherine; îi cere să mă 
despoaie de toate posesiunile. Cică aș fi prizonieră aici, ca 
și cum dânsa ar avea alt gând cu mine! Nu, aici e un 
adăpost, și nu o temniţă, cu toate că nu pot părăsi orașul și 
nu mă pot bucura de veniturile bunurilor mele. Dar aduc 
cu drag această jertfă domnului! Da, du-te! Du-te și 
biruiește-ţi vrăjmașii! Luptă în numele celui de sus! 

Și îi cuprinse obrazul în mâinile ei descărnate. Băiatul 
avea trăsăturile ei, ochii blânzi, fruntea luminoasă, 
sprâncenele arcuite și subţiri, părul blond-închis, gura 
mică și dârză; la un capăt al vieţii, tinereţea lui slăbuță 
reproducea trăsăturile ei de la celălalt capăt. Băiatul era 
însă bine făcut și sănătos, umerii și pieptul i se lărgeau, 
deși nu părea că va fi înalt de stat. Nasul îl avea cam lung, 
dar deocamdată vârful nu i se pleca prea mult spre gură. 


65 


— Te las să pleci, bucuroasă, îl încredinţă Jeanne cu 
glasul ei adânc și răsunător, pe care îl căpăta când voia să 
se stăpânească. 

Și de-abia când băiatul plecă, abia când fu departe, își 
îngădui să plângă în taină, cu sughiţuri, ca un copil. 

N-au fost însă mulţi aceia care au plâns în văzul lumii pe 
străzile orașului La Rochelle când trupele hughenote au 
ieșit pe porţile sale. Dimpotrivă, oamenii se bucurau, căci 
socoteau că biruinţa oștilor domnului era aproape. Cei mai 
mulţi soldaţi își aveau familiile departe, fuseseră rupti de 
ele și nădăjduiau din toată inima să le revadă. A pleca într- 
un asemenea război însemna a apropia ceasul mântuirii! 

Dar ostile hughenote fură bătute. Suferiră două 
înfrângeri grele; armata catolică le învinse, cu toate că nu 
numărau mai puţini soldaţi: de fiecare parte luptau ca la 
vreo treizeci de mii de oameni. Protestanţii primiră întăriri 
din nordul și din sudul Franţei. Puteau de asemeni 
nădăjdui în ajutorul prinților de Orania și Nassau, ca și în 
acel al ducelui de Zweibrucken. Adevărata credință nu 
cunoștea hotare între ţări și între graiuri, cine-i pentru 
adevăr e fratele și prietenul meu. Cu toate acestea fură 
crunt bătuţi. 

Pricina era că amiralul Coligny se mișca prea încet. Ar fi 
trebuit să înainteze cu mai multă hotărâre în întâmpinarea 
aliaţilor săi străini, spre a muta războiul în inima Franţei. 
Amiralul se lăsă, însă, luat prin surprindere de inamic când 
abia își începuse marșul, îl chemă în ajutor pe Conde și-l 
jertfi pe prinţul de sânge spre a-și scăpa armata. Condé 
căzu la Jarnac, răpus de o lovitură mișelească. Armata 
ducelui d'Anjou se bucură nespus; cadavrul lui Conde fu 
urcat în spinarea unei măgărițe și purtat prin faţa întregii 
oștiri pentru ca toţi soldaţii să-l poată vedea și să se poată 
încredința de nimicirea apropiată a protestanților. Dar 
Henri de Navarra, nepotul celui căzut, înţelese mai bine 
căile domnului. Acum venise rândul lui, venise vremea să 


66 


ia el frânele conducerii. 

Până atunci nu făcuse altceva decât să călărească, dar 
nu era puţin lucru. Călărea în întâmpinarea dușmanului, cu 
sufletul proaspăt și neîntinat, fără a ști ce-i păcatul, în timp 
ce vrăjmașii erau plini de păcate și meritau să fie 
pedepsiţi. Treaba lor, și cu atât mai rău pentru ei, noi nu 
descălecăm câte cincisprezece ceasuri pe zi, suntem 
mereu în mișcare, bucuroși, neosteniți și nu ne simţim 
trupurile. Vântul îl lua pe sus, iar el zbura, ochii lui 
despicau depărtările, privirea îi devenise mai ageră ca 
oricând fiindcă acum avea un dușman în faţă. Dintr-odată 
dușmanul nu mai era ceva nedefinit și îndepărtat. Işi 
anunţase prezența printr-o ghiulea șuierătoare. Ecoul 
împușcăturii era slab, dar ghiuleaua se putea vedea înfiptă 
în pământ, grea, tocmită din piatră. 

La începutul fiecărei bătălii Henri simţea că-l cuprinde 
spaima. N-avea ce face, trebuia să se resemneze. „Dacă n- 
am cunoaște frica, îi spuse un pastor, nici n-am putea-o 
învinge, spre cea mai mare laudă a domnului.” Henri își 
învingea spaima și se așeza tocmai în locul unde căzuse un 
altul. Și tatăl său, Antoine, făcuse așa și fusese lovit. Pe 
dânsul, însă, nu-l nimerea glontele, frica dispărea și 
călărea atunci alături de soldaţii săi, spre a învălui artileria 
dușmană. lar când izbutea, ce bucurie! 

Acum însă unchiul Condé nu mai era, și grija și 
răspunderea căzură pe umerii băiatului nepăsător. Maică- 
sa Jeanne veni și îl înfăţișă ea însăși pe noul comandant 
oștii, mai întâi cavaleriei și apoi infanteriei. Henri jură pe 
sufletul, pe onoarea și pe viața lui că nu va părăsi niciodată 
cauza cea dreaptă și fu ovaţionat. În schimb, acum trebuia 
nu numai să zboare pe aripile vântului, ci să ia parte și la 
consilii. Iar lucrul acesta ar fi putut să fie obositor dacă n- 
ar fi existat și cuvintele de duh. Mai cu seamă îi făcu 
plăcere o scrisoare către ducele d'Anjou. Așa se numea 
acum cel de-al doilea fiu rămas în viaţă al Catherinei de 


67 


Medicis, căruia mai înainte i se spusese Monsieur și era tot 
un Henri, unul din cei trei Henri din vremea colegiului, la 
Paris. Acum se înfruntau pe câmpul de bătălie. 

Acest Henri îi arătase într-o scrisoare plină de trufie 
datoria ce o avea de a fi credincios regelui său. Asta ar mai 
fi fost cum ar fi fost, dar tonul preţios! - scrisoarea fusese 
stilizată pesemne de vreun secretar străin, ori dacă o 
redactase chiar Henri Monsieur, însemna că nu știa ce să 
mai născocească de atâta îmbuibare și rafinament, ca și 
soră-sa Margot! În răspunsul său, prinţul de Navarra luă 
peste picior toată nobila familie. Autorul scrisorii, arătă el, 
se exprimase ca un străin, nu cunoștea limba vorbită de 
muritorii de rând. Dar cauza cea dreaptă e a celor ce știu 
să vorbească franțuzește cum trebuie! 

Henri pomeni de limbă și de stil. Se referi astfel la un 
lucru care nu-i era nici lui prea limpede: se trăgea de pe 
alte meleaguri și primele lui cuvinte sunaseră altfel decât 
sunau acum. Căci între timp își însușise felul de a vorbi al 
Curţii, al școlii, iar acum în urmă, al soldaţilor și al 
poporului, și graiul acesta îi plăcea cel mai mult. 
„Franceza-i limba ce mi-am ales-o”, va striga el mai târziu, 
când avea să vadă mai limpede cine și ce era. Pentru 
moment îi plăcea, însă, să creadă că franceza era singura 
limbă pe care o cunoștea și cea dintâi pe care o rostise. 
Dormea lângă oamenii lui pe câte un braţ de paie, și la 
nevoie chiar îmbrăcat, nu se spăla mai des decât ei, înjura 
și puţea ca și ei. O anume parte de cuvânt o folosea încă 
altfel decât ei, dar nu băga de seamă, ba și uitase cum pe 
vremuri ceilalți doi Henri își dăduseră coate și-l priviseră 
batjocoritori fiindcă pusese un articol greșit cuvântului 
lingură. Şi acum mai făcea aceeași greșeală. 

Uneori își dădea bine seama de greșelile pe care le făcea 
Coligny în purtarea războiului. Asta se întâmpla mai cu 
seamă când nu era cu desăvârșire cuprins de plăcerea de a 
trăi și a călări. De obicei i se părea mai important să se 

68 


bată decât să câștige bătălia, căci viaţa era veselă și lungă. 
Amiralului, om bătrân, i se cuvenea tot respectul, căci 
cunoștea arta războiului; și, se știe, numai când se 
îngrămădesc înfrângerile, anii, biruinţele, poţi cunoaște 
ceva. Henri se ferea să împărtășească îndoielile sale 
amiralului, acestui zeu al războiului cu mască tragică de 
statuie; le discuta în amănunt numai cu vărul Condé, fiul 
răposatului prinţ de sânge, jertfit de Coligny la Jarnac. 

Împărtășeau deopotrivă punctul de vedere care-i uneşte 
pe toţi tinerii: bătrânul și-a trăit traiul. Nu-i mai reușește 
nimic, și, dacă stăm să chibzuim bine, a izbândit vreodată 
ceva? Să fim drepţi! Bătrânii își amintesc că a salvat 
cândva Franţa într-o bătălie din Flandra - cum îi zicea 
locului? Familia Guise voise atunci războiul împotriva lui 
Filip al Spaniei, dușmanul nostru ereditar. Dar sunt povești 
vechi, dinainte de noi, cine le mai știe? Domnul amiral se 
pronunţase împotriva acelei campanii, evitase înfrângerea 
numai în ultima clipă și se închisese în orașul neîntărit. 
Dar cine a căpătat răsplata? Nu el, ci familia Guise, care a 
dorit războiul. Mai bine ar fi predat spaniolilor târgușorul 
acela - a, da! Saint-Quentin îi zicea. Cine nu izbândește... 

Ce-i drept e drept; la vremea lui a recucerit Boulogne de 
la englezi. Toată lumea știe asta. A comandat și o flotă 
franceză, și în timp ce priveam de pe stâncile din La 
Rochelle către Lumea Nouă, mi-am adus aminte că domnul 
amiral Coligny a întemeiat cel dintâi o colonie franceză. 
Paisprezece emigranţi și doi pastori s-au îmbarcat atunci 
pentru Brazilia, dar, se înţelege, n-a ieșit nimic din treaba 
asta. Amiralul a împărtășit soarta celor mai mulţi: a 
încercat și a pierdut. Și cine e sortit să piardă... 

Cu toate astea a și biruit de multe ori, da: dar biruinţele 
lui au fost dobândite împotriva regelui Franţei, pe care 
voia numai să-l împace cu supușii lui protestanți și să-l 
scape din ghearele familiei Guise. Din pricina asta, domnul 
amiral a trebuit să încheie de fiecare dată tratate șubrede, 


69 


și războiul începea din nou. Moderaţia lui era menită să 
arate că, la urma urmei, nu-i un rebel ce se ridică 
împotriva regelui său - și totuși a vrut să-l ia prizonier pe 
Carol al nouălea, care n-are să-i ierte niciodată că a trebuit 
să fugă din faţa lui! Din două una: ori ești rebel împotriva 
regelui, în numele credinţei, ori renunţi a mai conduce oști 
asupra Parisului și nu te lași dus de nas în loc să pui mâna 
pe capitala regatului, s-o jefuiești și să razi Curtea de pe 
faţa pământului! Da, de câte ori lucrurile stau prost pentru 
Curte, apare câte un edict regal care chezășuiește 
protestanților libertatea conștiinței, pentru ca a doua zi 
chiar să fie călcat în picioare. Și dacă ar fi respectat, ce 
folos ar aduce coreligionarilor noștri? Un hughenot trebuie 
să umble sau să călărească; douăzeci de leghe dacă vrea să 
asculte slujba religioasă, atât de mic e numărul templelor 
ce li se îngăduie să aibă. Nu-mi plac oamenii care câștiga o 
izbândă și nu trag nici un folos de pe urma ei. 

Se înţelege, amiralul e un strălucit comandant de oști și 
un adevărat erou al credinţei. Noi, protestanții, suntem o 
minoritate, și dacă totuși suntem temuti e fiindcă dușmanii 
se tem de domnul amiral, iar atunci când ne trimit 
negociatori, aceștia ne spun: „Ştiţi că n-aţi prezenta nici un 
interes pentru Curte dacă n-ar fi domnul amiral?” Da uite 
la el cu ce s-a pricopsit după o viaţă întreagă de trudă 
hrănită de cele mai bune intenţii! Până la biruinţa de la 
Saint-Quentin, cu urmări atât de proaste pentru el și atât 
de bune pentru vrăjmașii lui, familia Guise, a fost se pare 
un favorit atotputernic al Curţii. Răposatul rege trăia, îl 
iubea pe Coligny, îl înavuţise; pe Madame Catherine n-o 
întreba încă nimeni nimic, iar feciorul ei Carol era un copil. 
Atunci a fost vremea lui, noi n-am cunoscut-o. Dar acum 
am ieșit și noi în lume și vezi ce se întâmplă sub ochii 
noștri? La Paris îi scot la mezat mobila jefuită din castelul 
Châtillon, căruia i-au dat foc. Pe el l-au osândit, ca rebel și 
conspirator împotriva regelui și a statului, la moartea prin 


70 


spânzurătoare și prin tragerea pe roată în Piaţa Greve. 
Averea i-a fost confiscată, copiii îi sunt declaraţi decăzuţi 
din toate drepturile, și cine l-ar preda, viu ori mort, ar 
primi cincizeci de mii de ducați. Așa încât noi tinerii 
trebuie să luăm aminte: domnul amiral și-a atras aceste 
urgii pe capul lui numai de dragul adevăratei credinţe și s- 
a umilit pentru slava lui dumnezeu. Altfel ar fi de neiertat! 

— L-a ucis pe bătrânul duce de Guise. Măcar atâta a 
făcut pentru el însuși, și, drept să spun, e și ceea ce-mi 
place mai mult din tot ce a făcut. Trebuie să știi să te 
răzbuni, fu de părere tânărul Condé. 

Iar vărul Henri îi răspunse: 

— Ucigașii nu-mi plac, și domnul amiral nici nu e un 
ucigaș. S-a ferit doar să oprească mâna ucigașă. 

— Dar nu-l mustră conștiința? 

— Trebuie să știm a deosebi un lucru de altul, îl lămuri 
Henri. Să ucizi e respingător. Să pui pe alţii să ucidă nu-i 
îngăduit. Să nu-i oprești mai merge, poate, cu toate că n-aș 
vrea să fiu nevoit să fac vreodată așa ceva. Cardinalul de 
Lorena ar trebui totuși silit să înghită un butoi cu apă. 
Numai el și familia lui au pricinuit toate nenorocirile 
Franţei. Ei vând regatul lui Filip de Spania ca să-i ajute în 
schimb să se urce pe tron. Numai ei asmut împotriva 
noastră, a protestanților, pe rege și întreaga ţară. Şi pe 
Coligny au vrut să-l ucidă, ei au început și el n-a făcut 
decât să le-o ia înainte. Poate că n-ar trebui s-o 
tăgăduiască. Din parte-mi, eu cred că dumnezeu îi dă 
dreptate! 

Condé îl contrazise, fiindcă se gândea nu numai la 
uciderea ducelui de Guise, ci și la moartea tatălui său, 
căzut la Jarnac, după ce fusese părăsit de Coligny. 

— Tata nu-i plăcea domnului amiral; avea, după părerea 
lui, prea multe amante. Altfel, poate că ar mai fi trăit și azi. 
Dar domnul amiral se pricepe să se acomodeze cu 
conștiința lui și tu înveţi acum acest lucru de la el, rosti 


71 


tânărul sfidător. 

— Moartea tatălui tău a fost cerută de izbânda Religiei, 
îi explică Henri cu blândeţe. 

— Şi a ta! Pentru că, de când a căzut el, tu ești cel dintâi 
dintre prinții de sânge. 

— Am fost și înainte, prin naștere, îi răspunse Henri pe 
dată, cu tonul fără veste înăsprit. Din păcate nu-i mare 
lucru, când n-ai bani, dar ai vrăjmași puternici, când 
trebuie să lupţi ca un fugar pe care vor să-l înhaţe! Și noi 
ce facem ca să schimbăm situaţia? Trecem la atac? Eu da, 
am făcut-o. N-am să uit niciodată ziua de douăzeci și cinci 
iunie, ziua mea, când am dobândit prima izbândă. Dar pot 
să-i spun bătrânului că trebuie să mă imite? 

— Mai ales că a fost vorba de o ciocnire măruntă. 
Amiralul ţi-ar răspunde că te-ai distrat bine atunci la Roche 
Abeille, măcar că a trebuit să ne căutăm scăparea în niște 
fortărețe și să așteptăm venirea nemților. Și când, în 
sfârșit, au sosit călăreţii nemti... 

Condé ridică glasul și continuă cu arțag: 

— ...Ne-am grăbit să-i trimitem reginei de Navarra cât 
mai mulţi soldaţi, ca să-i curețe ţara de dușmani. Acum 
ispășim asta! 

— Nu ispășești nimic. Ai în fiece zi altă fată. 

— Parcă tu nu! 

Amândoi băieţii lăsară dârlogii cailor și pășiră unul în 
faţa celuilalt, privindu-se drept în ochi. Conde ridică chiar 
pumnul. Dar Henri se prefăcu, liniștit, că nu-l vede; mai 
mult, îl luă pe după gât cu amândouă braţele și-l sărută, 
spunându-și în gând: „E cam invidios, cam copilăros, dar e 
prietenul meu și, chiar dacă nu e încă, trebuie să fie!” 

Condé își îmbrăţișă și el vărul. Când se despărţiră, ochii 
lui Henri erau umezi, ai lui Condé, însă, uscați. 

Trimiterea trupelor protestante în Bearn se dovedi a fi 
fost o măsură bună, căci dobândiră izbânzi acolo. „Asta ar 
trebui să dea de gândit domnilor de la Paris - își spuse fiul 


72 


Jeannei - iar pe Madame Catherine ar trebui s-o treacă 
căldurile, grasă cum e. Ne aflăm cu cea mai mare parte a 
oștirii în Poitou, la jumătatea drumului spre capitala 
regatului, și putem pune mâna pe ea. Şi asta fără zăbavă!” 

Amândoi băieţii cerură să fie primiţi de Coligny, care îi 
pofti la el, deși îi venea greu să se arate liniștit și 
încrezător; căci tocmai atunci primea grele lovituri. Dar 
protestantul știa să fie neclintit în ceasul încercărilor și 
gata să întâmpine toate nenorocirile. Nimeni nu trebuia să 
afle jalea care îl cuprindea când rămânea singur, în 
anumite ceasuri ale nopţii, când nici voia celui de sus n-o 
mai puteai înţelege. Îi ascultă dar răbdător pe băieţii 
înfierbântaţi. 

Condé era mai furios decât Henri. Lăsând deoparte chiar 
politețea, îi ceru lui Coligny să pornească îndată marșul 
asupra Parisului. Îl numi pe bătrânul amiral șovăielnic, 
fiindcă ocolea o bătălie hotărâtoare și continua să bată 
pasul pe loc în faţa orașului Poitiers fără a-l putea lua. Iar 
între timp dușmanul aduna puteri noi. 

Amiralul îi privea pe amândoi, pe cel ce vorbea atât de 
furtunos și pe cel ce tăcea și adăsta. Om cu experienţă, își 
dădea foarte bine seamă ale cui erau gândurile rostite cu 
glas tare în faţa lui; de-aceea răspunsul îl adresă nu lui 
Condé, ci lui Navarra. Îi arătă că dușmanul îi tăia drumul, 
retranșat în poziţii prea puternice; din partea lui, nu putea 
nădăjdui altceva decât să restabilească legătura cu trupele 
protestante trimise în sud și mai trebuia - și aici ridică 
degetul - să se îngrijească de solda călăreţilor străini. 
Altminteri, dau bir cu fugiţii. El însuși  jertfise 
giuvaericalele familiei sale, înainte de a îngădui călăreţilor 
să se despăgubească singuri. Dar nu suflă nici un cuvânt 
despre asta. Un creștin nu vorbește despre jertfa ce o 
aduce și nici un om adevărat n-o face. De aceea, Coligny îl 
lăsă pe tânărul prinț Henri să vorbească și să-l 
nedreptăţească. 

73 


— Îngăduiţi ca ţara să fie jefuită. Domnule amiral, eu 
sunt încă tânăr, nu cunosc arta războiului de atâta timp, ca 
domnia-ta! Dar nu mi-am închipuit așa războiul: ca lefegiii 
străini, în loc să lupte alături de noi, să dea foc satelor și să 
pună la cazne pe ţărani până storc de la ei ultimul ban. 
Ostașii noștri, care rămân mai în urmă, sunt uciși de săteni 
ca niște fiare de pradă, și de fiecare dată noi îi răzbunăm 
cu tot mai mare cruzime, pedepsind oameni care vorbesc 
limba noastră. 

— Dar care nu îmbrățișează credinţa noastră, răspunse 
protestantul cu fruntea înnourată. 

Henri își încleștă fălcile, căci altfel ar fi putut rosti vorbe 
de care se sperie singur, vorbe împotriva Religiei. 

— Nu se poate că asta să fie voia domnului, zise el. 

Dar Coligny i-o tăie scurt. 

— Care este voia lui dumnezeu o vei afla, dragul meu 
prinţ, la sfârșitul campaniei. În orice caz, dumnezeu mai 
are nevoie de viața mea, căci iar a fost prins un ucigaș 
trimis de familia Guise să-mi ia zilele. 

De atunci, Coligny hotărî să-l ţină cât mai la o parte pe 
tânărul nemulţumit, înaintea bătăliei de la Moncontour, pe 
care avea să o piardă ca de obicei, îi trimise pe amândoi 
prinții la adăpost, în spatele liniei de bătaie, deși unul 
făcea spume la gură, iar, celălalt vărsa lacrimi amare. Apoi 
își făcu iarăși apariția Jeanne d'Albret și se cercetă, 
situaţia. După înfrângere, armata protestantă se micșorase 
cu trei mii de oameni și nu mai putea face altceva decât să 
se retragă spre sud, în loc ca trupele ei mai puţin 
numeroase să înainteze spre nord și să o întâlnească. 

Ca de obicei, Jeanne se înfăţișă cu pastorii ei. Avu câteva 
convorbiri tainice cu Coligny, după care amiralul 
descurajat deveni din nou un comandant victorios. Căci 
cea dintâi izbândă este aceea pe oare o dobândim în noi, 
iar izbânda adevărată îi urmează neapărat; Jeanne era 
încredinţată de acest lucru. Apoi pastorii intonară psalmi, 


74 


iar armata, și o dată cu dânsa comandantul ei, se simţiră 
plini de evlavie și de putere. 

Cele două părţi ale armatei protestante, atât de 
depărtate una de cealaltă, se întâlniră după un marș forțat. 
Cu puteri unite, protestanții se avântară spre nord, până în 
comitatul Nevers. Din clipa aceea puteau ameninţa Parisul. 
Imediat, Curtea porni, să facă avansuri. Și în timp ce 
armata protestantă continua să înainteze, Madame 
Catherine și Jeanne începură tratativele. Armata nici nu-și 
contenise marșul, când pacea fu semnată. Trupele se 
opriră și se află că tratatul asigura libertatea de conștiință. 

Henri se bucură împreună cu maică-sa, căci o vedea 
fericită. Şi era și el mulţumit atâta vreme cât nu se gândea 
la cele întâmplate. În timpul înaintării armatei, rămăsese 
însă mai în urmă, într-un oraș, fiind bolnav, și acolo 
avusese destul răgaz să-și amintească de toate grozăviile 
războiului, să și le întipărească în minte pentru totdeauna. 
Şi poate că tocmai nelegiuirile făptuite de trupele 
protestante îl îmbolnăviseră, așa cum pe vremuri păruse a 
se îmbolnăvi de pojar când fusese nevoit să meargă la 
liturghie. E 

Nu-și ascunse îndoielile față de amiral. li spuse: 

— Domnule amiral, credeți cu adevărat că libertatea 
conștiinței poate fi înstăpânită prin tratate și decrete? 
Sunteţi un mare comandant de oști, aţi știut să scăpaţi din 
gheara vrăjmașului și l-ați amenințat pe regele Franţei în 
capitala sa. Dar populaţia provinciilor pe care le-am 
vânzolit va continua să-i vorbească de rău pe rebelii ce-și 
zic hughenoți, și nu ne va lăsa să ne rugăm în pace în nici 
unul din locurile unde am ucis și prădat. 

Biruitorul Coligny îi răspunse: 

— Prinţe, ești încă prea tânăr și în afară de asta ai fost 
bolnav când noi ne-am croit drum. Oamenii uită repede și 
numai dumnezeu va mai ţine minte ceea ce a trebuit să 
făptuim pentru cauza lui. 


75 


Henri nu se lăsă, însă, convins. „Cu atât mai rău, își zise, 
dacă dumnezeu își va aduce aminte, ca mine, de oamenii 
spânzurați de picioare ori de cei cărora li se pusese jăratic 
sub tălpi spre a mărturisi unde își ascunseseră ultimul 
ban!” Și spre a nu vorbi prea mult, se înclină și plecă. 


SCENĂ DE FAMILIE 


Apoi urmă un scurt răstimp în care s-ar fi putut crede că 
Jeanne și Henri trăiau într-o lume pașnică ce nu cunoștea 
vicleșugul și ura. Dânsa își guverna mica-i ţară, iar el 
marea provincie Guyenne. Dânsa nu mai trebuia să 
osândească, fiindcă supușii îi deveniseră din nou buni 
protestanți. Iar el îl reprezenta cu bună credinţă pe regele 
Franţei. Își spunea că, într-adevăr, nicăieri nu scria că 
trebuie să fie, cu tot dinadinsul dușmanul casei regale; 
educaţia pe care o primise de la maică-sa nu izbutise să 
sădească în el această convingere. Un tânăr poate uita și 
ambiția. In al optsprezecelea an al vieţii fiind, timp de 
câteva luni își spusese: „Am făcut destule pentru o viaţă de 
om! Femeile sunt atât de frumoase și e mai cu folos să te 
ocupi de ele decât de război, de credinţă și de calea către 
tron!” 

Se gândea, de bună seamă, la femeile tinere, al căror 
trup aduce mai degrabă aminte de zeițe decât de niște 
făpturi omenești. Le cunoscuse de atâtea ori, văzuse că 
sunt făcute din carne și oase și cu toate acestea îi păreau a 
veni din altă lume, căci închipuirea și dorinţa lui le 
transfigurau într-o clipită. Apoi se perindau una după alta, 
nu aveau timp să-l dezamăgească; stătea prea putin cu ele. 
Și de aceea încă nu aflase că de cele mai adeseori în 


76 


trupurile lor admirate sălășluiau nu simțămintele nobile 
închipuite de el, ci calculul și gelozia. În vreme ce una îl 
blestema, el călărea cale de ceasuri spre a căuta în braţele 
alteia răsplata ostenelii sale. Iar aceasta îl aștepta cu ochii 
strălucitori, cu faţa scăldată în lumina dragostei veșnice. 
Prințul îi cădea la picioare, ca un muritor de rând, și-i 
săruta tivul rochiei, fericit că ajunsese în sfârșit la ţinta 
mult râvnită, după o lungă și obositoare goană. Ochii îi 
lăcrimau și, privind-o printre lacrimi, femeia părea și mai 
frumoasă. 

Dar în timp ce Henri trăia pentru femeile tinere, o 
seamă de doamne bătrâne se ocupau de soarta lui, fără ca 
el să bănuiască măcar. Cea dintâi dintre ele era Madame 
Catherine. Într-o dimineaţă, la Luvru, în odaia ei de 
culcare, primi regeasca vizită a fiului ei, Carol al nouălea. 
Regele era încă în cămașă de noapte, atât de tare se 
grăbise. Înainte chiar de a fi închis ușa, ţipă: 

— Mamă, a fost în stare și de una ca asta! 

— Așa-i că soră-ta l-a primit? 

— Da, Margot se culcă cu Guise, confirmă Carol furios. 

— Nu ţi-am spus eu? E o scroafă! se exprimă Madame 
Catherine cu vorbele tari cerute de împrejurare. 

— Asta drept mulţumire pentru frumoasa educaţie pe 
care a căpătat-o! tună Carol. Ştie latinește, e atât de 
învățată, că citește până și la masă. Dansează pavana, se 
lasă cântată de poeţi - și vorbele îi năvăleau din ce în ce 
mai repede. Caii de la caleașca ei aurită au pe cap niște 
panașe mai groase ca bucile mele. Dar știu ce face, am 
văzut. A început de la unsprezece ani, putoarea! 

— Tu i-ai ţinut lumânarea, i-o tăie Madame Catherine. 

Dar regele nu se simţi de loc stingherit. Ştia pe din afară 
toți amanțţii surorii sale și-i înșiră blestemând. Deodată 
obosi, însă, de atâta furie; făptura lui șubredă nu putea să 
îndure emoţiile tari. Căzu pe patul mamei, cu fruntea 
stacojie, cu suflarea tăiată; și continuă doar să mârâie: 

77 


— Da ce mă privesc pe mine toate astea? Cum e, aşa o 
să rămână, întotdeauna e să-și facă de cap cu Guise sau cu 
altul. Dă-o încolo! 

Maică-sa se uită la el și gândi: „Acum câţiva ani era 
frumos ca o cadră. Acum mai-mai că pare un ucenic de 
măcelar, nu un rege. Cu ce-am păcătuit? Dar nu eu sunt de 
vină, ci familia Valois. Sângele cavalerilor care au tâlhărit 
la drumul mare ţâșnește mereu din morminte și se 
întrupează în vechea înfățișare!” Așa își spunea fiica 
Medicisilor, fudulă că puţinii ei strămoși cunoscuţi trăiseră 
în odăi încăpătoare și nu în grajduri și corturi soldăţești. 

Şi cu glasul ei egal rosti: 

— După cum se poartă soră-ta, în curând nu-mi va 
rămâne altceva de făcut decât să-l iau de ginere pe Henri 
de Guise. Cine se va dovedi atunci mai tare, sărmanul meu 
băiat, tu sau el? 

— Eu! urlă Carol. Eu sunt regele! 

— Din voia domnului? întrebă Catherine. Măcar atâta s- 
ar fi cuvenit să știi până acum, că orice rege trebuie să 
întărească voia domnului prin faptele lui, pentru că 
altminteri rămâne fără tron. Ești rege, fiule, fiindcă eu, 
mama ta, mai sunt în viaţă. 

Spusese asta cu un anume ton, pe care băiatul îl 
cunoștea bine de mult și care îl făcea să stea smirnă în fața 
ei. Se ridică și acum de pe pat și, în cămașă, cu pieptul și 
cu burta ieșite în afară, stătu drepţi în faţa femeii bătrâne 
și mărunte, gata să-i primească poruncile. 

— Nu vreau, hotări dânsa, ca Margot să se mărite cu 
Guise; familia lui e prea puternică. După mine, i-ar trebui 
un băiat mai de rând, care să ne slujească pe noi. 

— Cine? 

— Familia trebuie să-i fie de seamă, dar fără influenţă și 
necunoscută la Paris. Și în primul rând trebuie să fie sub 
supravegherea mea. Pe cine poţi pune mâna nu-i 
primejdios. Trebuie să-ţi ţii dușmanii în propria-ţi casă. 

78 


— Doar nu te gândești la... 

— Tratez cu maică-sa să mi-l trimită și să-l am mai întâi 
în puterea mea. 

— Dar e un eretic! Sora mea să se mărite cu un eretic! 
Nu ne-am gândit niciodată cu adevărat la o asemenea 
legătură! 

— Dar dacă fratele tău d'Anjou s-ar căsători cu regina 
Angliei? Şi Elisabeta e eretică și totuși e o mare regină, și 
asta din propria-i voinţă. 

— Omoară catolicii, spuse Carol, mai degrabă timid 
decât indignat. 

Maică-sa era prea deșteaptă pentru el. Spiritul ei 
inventiv nu putea fi stăvilit nici măcar de argumente 
religioase. Şi chiar când rostea vorbele cele mai 
înfricoșătoare părea întruchiparea nepăsării. 

— Catolicii englezi să se descurce singuri cum să iasă 
din impas, ca și cei francezi de altfel, adăugă ea. 

Carol aţinti privirile în pământ și mormăi, necutezând să 
ridice glasul: 

— Dar mai există și regele Spaniei. 

— Fiica mea, regina Spaniei, a murit, observă Catherine 
fără o umbră de întristare. De atunci, nu mă pot aștepta 
din partea lui Don Filip decât la încercări de a profita de 
pe urma încurcăturilor mele. De aceea am nevoie de 
protestanții mei. Şi în gând adăugă: „lar când n-oi mai 
avea nevoie de ei, am să mă port cu dânșii așa cum se 
poartă regina Angliei cu catolicii.” 

La ce-ar fi folosit, însă, să trădeze aceste gânduri unui 
fiu atât de puţin înzestrat? Și acum ajunse la poruncile pe 
care voia să i le dea. 

— Sora ta trebuie să-și bage, în sfârșit, minţile în cap. 

— Da! Povestea cu Guise... 

— Care o să-ţi ia tronul, întregi ea grăbită. 

La care el urlă: ă 

— O învăţ eu minte! li arăt eu să umble să mă 

79 


detroneze! 

Și se și repezi, încât maică-sa abia apucă să-l mai prindă 
de cămașă. 

— Unde te duci? Guise mai e poate acolo și-i înarmat. 

Asta îl opri pe dată. 

— Şi apoi, dacă te vede, Margot nu mai vine aici. Nu 
vreau ca lucrurile să se petreacă altundeva decât aici, la 
mine. 

Bătu din palme și se adresă uneia din doamnele de 
onoare care intră: 

— Poftește pe prinţesa, fiica mea, până aici. Am să-i dau 
o veste importantă. Încredinţeaz-o că-i ceva de bine. 

După care așteptară amândoi: Catherine nemișcată, cu 
mâinile împreunate, iar butucănosul ei fecior umblând de 
colo până colo prin odaie, cu cămașa de noapte fluturând, 
suflând de mai înainte greu și mormăind. 

În sfârșit ușa se dădu în lături și în odaie intră o făptură 
pe care oricine, în afară de cei doi, ar fi privit-o cu 
admiraţie. Cu toate că era încă dimineața devreme, 
Marguerite de Valois purta o rochie de mătase albă, 
încărcată cu podoabe lucitoare. În picioare avea pantofi 
roşii, peruca îi era și ea roșcată iar nuanţa tenului, ca să 
pară într-adevăr a unei blonde-roșcate, și-o potrivise cât se 
poate de bine, căci se pricepea de minune la sulimeneală. 

Își făcu o intrare foarte potrivită pentru felul ei de 
frumuseţe - semeaţă, dar cu pași ușori. La fel ar fi putut 
intra și într-o sală de serbări. Îi fu însă de ajuns să se uite 
la mamă-sa, apoi și la frate-său, ca să bănuiască ce o 
așteaptă. 

Trăsăturile nobile îi deveniră rigide, surâsul mândru se 
schimbă într-un rictus de spaimă și se dădu repede un pas 
înapoi. Dar era prea târziu, căci Catherine făcuse un semn 
și ușa fusese închisă pe dinafară. 

— Ce aveţi cu mine? întrebă sărmana, cu glasul aproape 
sugrumat, cu răsuflarea tăiată. 


80 


Carol al nouălea se uită către maică-sa și, cum bătrâna 
se prefăcea că nu-l vede, înţelese că i se îngăduie orice. Se 
repezi dar asupra surorii sale, zbierând. Îi smulse peruca 
roșcată din cap și părul negru al fetei căzu în dezordine 
peste frunte; de acum orice poză devenea cu neputinţă, 
chiar dacă Margot ar fi avut timpul s-o adopte. Regescul 
frate o plesni peste obraz, pe o parte, apoi pe alta, cu 
îndărătnicie, deși fata căuta să se ferească. 

— Na, mai culcă-te cu Guise! urlă. Na, să mă mai 
detronezi pe mine! gâfâi el. 

Sulimanul i se lipi de palme, și pe faţa fetei apărură 
dungi roșii. lar când, căutând să-și ferească faţa, se plecă 
și se cinchi, pumnii lui îi nimeriră umerii rotunzi. 

— Umflato! 

Și în timp ce o bătea, hohotea sălbatic și-i smulgea 
rochia. Atingându-i carnea, îl cuprinse poftă s-o lovească 
peste tot. Dar în cele din urmă fata părăsi muţenia 
pricinuită de groază, începu să ţipe, încercă să fugă, căută 
adăpost în braţele mamei. 

— Uite unde ai ajuns, îi spuse Madame Catherine și o 
tinu strâns până când Carol al nouălea o înșfăcă din nou. 

— Pune-o pe genunchi! îl sfătui Madame Catherine, și el 
îi urmă îndemnul, cu toată împotrivirea victimei. 

Îi strânse mijlocul cu braţul, ca într-o menghine, iar cu 
mâna liberă o lovea peste părţile cărnoase. Madame 
Catherine socoti, însă, că numai atâta nu-i de ajuns și-l 
ajută și dânsa cât o ţineau puterile, dar mânuţele ei 
grăsuţe nu prea pricinuiau durere. De aceea se plecă peste 
posteriorul bine format al fetei, și-și înfipse dinţii în el. 

Marguerite urlă ca un animal înjunghiat. Fratele său, 
care ostenise, se opri din bătaie și o lăsă să cadă pe jos, 
privind-o fix, ca un om beat. Și reginei i se tăiase 
răsuflarea, iar în ochii ei negri, șterși se ivi o scânteiere. 
Împreunându-și din nou degetele pe burtă, rosti liniștită ca 
totdeauna: 

81 


— Scoală-te, fetiţo, uite în ce hal ești! 

Şi-i făcu semn lui Carol să dea mâna surorii ca s-o ajute 
să se ridice. După care purcese și dânsa să pună în ordine 
fustele fiicei. Dându-și seama că primejdia trecuse, 
prinţesa Margot își recăpătă înfățișarea impunătoare. 

— Mi-ai rupt toate de pe mine, neghiobule! se răsti la 
Carol. Cheamă-mi camerista! 

— Nu, zise bătrâna hotărât. Asta trebuie să rămână între 
noi. 

Și cusu singură găurile din rochia de mătase albă, apoi 
repară tot cu mâna ei sulimanul șters de palme și de 
lacrimi. 

La porunca Catherinei, Carol ridică de sub pat peruca pe 
care o smulsese din capul surorii, o scutură de praf și i-o 
așeză la loc. Margot era din nou mândra și graţioasa 
domnișoară care intrase cu puţin timp înainte în odaia 
mamei! 

— Du-te și-ţi citește hârţoagele tale latinești, mormăi 
Carol al nouălea, iar Catherine de Medicis adăugă: 

— Şi nu uita ce ţi-am spus acuma! 


ANGLIA 


Dar și o altă preaputernică doamnă îi purta de grijă lui 
Henri, în timp ce el nu se gândea decât la plăcerile sale. 
Elisabeta a Angliei primi în palatul ei din Londra pe 
ambasadorul britanic la Paris. 

— Ai întârziat o zi, Walsington. 

— Marea a fost furtunoasă. N-a lipsit mult ca maiestatea 
voastră să nu fi putut privi decât un ambasador mort. Și 
mă tem că el n-ar fi putut raporta toate câte sunt de 
raportat. 


82 


— Ai fi scăpat ieftin, Walsington. Moartea pe mare e mai 
ușoară decât moartea de mâna călăului. Căci butucul și 
securea sunt mai aproape de grumazul tău decât îţi 
închipui. 

— A muri pentru maiestatea-voastră este răsplata cea 
mai frumoasă pe care și-o poate dori un om, mai cu seamă 
când are conștiința datoriei împlinite. 

— Datorie? Tu ţi-ai făcut datoria, nu? Ce răsplată ziceai 
că-și poate dori un om, porcule?! 

Şi-l lovi cu palma drept peste obraz. 

Ambasadorul văzuse venind lovitura, dar nu clinti capul, 
deși știa prea bine că mânuţa reginei lovea vârtos. Regina 
era înaltă, cu pielea albă, de o vârstă greu de ghicit și se 
ținea dreaptă ca o platoșă, iar părul ei avea culoarea aceea 
roșcată, pe care Marguerite de Valois o prefera când 
îmbrăca anumite rochii. 

— Curtea Franţei se apropie pe zi ce trece de regele 
Spaniei, și tu nu-mi spui nimic. Din pricina acestei alianţe 
mă aflu în cea mai mare primejdie de a-mi pierde ţara și 
tronul, și tu moţăi! 

— Îmi pare rău, dar trebuie să-mi aduc acuzaţii și mai 
grave încă. Eu însumi am răspândit zvonul despre această 
apropiere și de aceea știu prea bine că e fals. 

— Te-ai apucat să  răspândești zvonuri care mă 
păgubesc? 

— Am pus să se facă o spargere la ambasada spaniolă și 
cică acolo s-ar fi găsit scrisori aducând dovezi ce nu pot 
suferi tăgadă. Dar ele nu există de fel. Și toate astea s-au 
făcut în folosul maiestăţii-voastre. 

— Ai îmbrățișat într-ascuns catolicismul, Walsington. 
Străjeri! Puneţi mâna pe el! De mult te suspectez. Și am să 
privesc cu plăcere când ţi s-o despărţi capul de trunchi! 

— Nădăjduiesc, însă, că-mi veţi îngădui să vă povestesc 
mai înainte o istorioară hazlie, spuse ambasadorul, care 
era acum între doi străjeri înarmaţi. Am făgăduit anume 


83 


mâna maiestăţii-voastre unui prinţ pe care nu-l cunoașteți. 

— E vorba probabil de d'Anjou, fiul Catherinei. 

Şi făcu un semn sentinelelor să se depărteze. Planurile 
de căsătorie, da, o interesau. 

— Cred că d'Anjou n-ar trebui luat în considerare. Știu 
doar că, pe bună dreptate, maiestatea-voastră n-aveţi o 
părere prea bună despre casa Valois. Nu, e vorba de un 
altul. În sudul Franţei există un tânăr prinţ protestant, pe 
care regina Catherine ar dori să-l însoare cu fiica ei; ideea 
bătrânei regine nu e rea; tânărul ar putea scoate din impas 
familia Valois. 

— Dar atunci ar năvăli în Flandra! Căsătoria prinţesei de 
Valois cu un prinţ protestant, - știu despre cine-i vorba - 
asta înseamnă război între Franţa și Spania și atacarea 
Flandrei. N-am nevoie de o Franţă unificată. În Franţa 
trebuie să continue războiul civil. li prefer de o mie de ori 
în Flandra pe spanioli, care decad oricum din pricina 
papistășiei lor, decât o Franţă unită sub un protestant. 

Și, pentru a se auzi mai bine vorbind, Elisabeta măsură 
încăperea cu picioarele ei lungi, făcând pași mari. Printr- 
un semn îi îndepărtase nerăbdătoare pe străjeri, iar 
Walsington se trăsese într-un ungher, spre a-i face loc. 
Deodată se opri în fața ambasadorului. 

— Şi zici să mă mărit cu tânărul Navarra. Cum arată? 

— Destul de bine. Dacă ar fi vorba numai despre asta. E 
doar ceva mai mărunt ca maiestatea-voastră. 

— Nu-mi displac bărbaţii scunzi. 

— De multe ori sunt chiar mai bine ca bărbaţi. 

— Ce vorbești, Walsington? Eu nu mă pricep de loc la 
treburile astea! Și la față cum arată? 

— E măsliniu și faţa îi e perfect ovală. 

— Oh! 

— Numai nasul... îl are cam lung! 

— Uneori, ăsta e un avantaj. 

— Da, lungimea. Dar nu forma. Căci vârful i se pleacă în 


84 


jos, spre gură. Cu timpul, mă tem, s-o pleca și mai mult. 

— Păcat. Dar nu-i nimic. Oricum, n-aș lua de bărbat un 
mucos ca ăsta. E foarte tânăr, nu? întrebă femeia cu vârsta 
greu de aflat. Şi l-ai făcut să nutrească nădejdi în ce mă 
privește? Cred că a fost bucuros, nu? 

— Frumuseţea îl entuziasmează. A acoperit cu sărutări și 
lacrimi portretul maiestăţii-voastre, minţi ambasadorul. 

— Asta cred. Şi i-ai scos din cap planul unirii cu familia 
Valois? 

— Am știut doar că maiestatea-voastră n-ar dori o 
asemenea legătură. 

— Ei, nu ești chiar așa de neghiob cum pari! Numai de 
n-ai fi un trădător! 

Glasul reginei era aspru, dar binevoitor. Ambasadorul 
înţelese că primejdia de a fi decapitat se depărtase și se 
înclină până la pământ. 

— Domnule ambasador, reluă Elisabeta și se așeză în 
sfârșit în jeţ, aştept să-mi vorbeşti despre negocierile 
dintre cele două regine. Uită-te la mine! Vreau să spun, 
despre negocierile dintre reginele Cathernie și Jeanne. 
Știu că amândouă au un cuvânt la fel de greu de spus în ce 
privește viitorul Franţei! 

— Clarviziunea  maiestăţii-voastre îmi stârneşte o 
admiraţie vecină cu spaima. 

— Cred și eu. Nu te-ai gândit, se vede, niciodată că pun 
alți spioni să-mi supravegheze spionii oficiali, adică 
ambasadorii. 

Walsington se prefăcu foarte mirat, deși nu era o 
noutate pentru el. 

— Mărturisesc, răspunse simplu, că am vorbit mai întâi 
numai despre micul prinţ de Navarra și nu despre maică- 
sa, fiindcă și stăpâna mea este o tânără și frumoasă regină. 
Dacă aș fi avut de stăpân un rege bătrân, i-aș fi vorbit 
numai despre mama prințului. Căci primejdia poate veni 
numai din partea reginei Jeanne. 


85 


Diplomatul înţelese că-și câștigase cauza pe jumătate: de 
aceea glasul îi deveni și mai supus, și mai pătrunzător: 

— Trebuie să povestesc maiestăţii-voastre o istorioară, 
tristă, care dovedește cât de prefăcuţi și de vicleni sunt 
oamenii. Să vedeţi cum a fost păcălită sărmana regină 
Jeanne de un englez. 

Se prefăcu el însuși foarte mâhnit de cele întâmplate 
reginei Jeanne și cu mâna schiţă un semn de-negare. 

— Nu, nu de mine. Căci noi trebuie să fim corecţi în 
orice împrejurare. E vorba de unul dintre oamenii mei, de 
altfel lui i-a venit ideea. L-am lăsat să facă cum îl taie 
capul, și omul a plecat spre La Rochelle, unde pot fi 
întâlniți, negreșit, toţi prietenii reginei Jeanne, printre care 
și contele Ludovic de Nassau. Agentul meu l-a convins pe 
neamt să se bage în pat și să facă pe bolnavul până când 
regina Jeanne va veni să-l viziteze la patul lui de 
suferinţă... 

Și ambasadorul își continuă istorioara, care se desfășura 
ca o farsă shakespeareană; dar își păstră ţinuta solemnă, 
ceea ce sporea și mai mult plăcerea reginei. După ce râse 
îndelung, Elisabeta zise: 

— Cine-i așa de naiv că acest Nassau n-ar trebui să facă 
pe șiretul. Să caute s-o convingă pe Jeanne să renunţe la 
legătura cu familia Valois, singura alianță care-i poate 
salva și pe protestanții francezi și pe cei germani! Și dânsa 
a crezut chiar totul? Că eu am să-i iau băiatul de bărbat? 
Că fiica ei are să devină regina Scoției? 

— Cu cât perspectivele sunt mai orbitoare, cu atât sunt 
socotite mai reale, tocmai fiindcă iau ochii, o încredinţă 
ambasadorul. 

Și Elisabeta îi spuse cu o sinceră satisfacţie: 

— Va să zică ăsta-i, așa se explică intenţia dumitale de a 
mă mărita cu micul Navarra! De ce n-ai spus-o de la 
început? Trebuie să te ucid mai întâi, Walsington, ca să te 
hotărăști să-mi dai o veste îmbucurătoare? 


86 


— Maiestatea-voastră nu s-ar fi bucurat de la început așa 
cum se bucură acum, iar eu nu mă gândesc decât cum să 
fiu pe placul maiestăţii-voastre, chiar cu riscul de a rămâne 
fără cap. 

— N-am să uit niciodată pozna asta a dumitale! 

— li aparţine cu totul agentului meu, un anume Beel. 

— Nu prea cred eu asta. Cauţi să-ți mărești meritul prin 
modestie. Să-i dai totuși o răsplată acestui Beel. Dar nu 
prea mare! adăugă îndată Elisabeta, căci nu prea era 
darnică. 


URZELI, CAPCANE ȘI UN CUGET 
CURAT 


Jeanne era a treia femeie în vârstă care se îngrijea de 
soarta lui Henri și singura care o făcea numai de dragul 
lui. De aceea nici nu se încredea decât în dânsa și mai cu 
seamă nu punea nici un temei pe sinceritatea celorlalte 
două regine. E adevărat că se dusese să-l viziteze pe 
contele de Nassau la căpătâiul lui, fiindcă de mai multe zile 
i se spusese că bunu-i prieten gemea cumplit. Îl găsise 
cuprins de fierbințeală, congestionat, dar i se păruse că 
mai degrabă de vin decât de temperatură. Ascultă totuși, 
mai întâi, noutăţile bune pentru dânsa aduse de tovarășul 
lui de chef, englezul Beel; află despre spargerea făcută la 
ambasada spaniolă, despre scrisorile care dovedeau că la 
Curtea Franţei se făcea un dublu joc. În timp ce ei i-o 
oferea ca noră pe prinţesa Margot, Catherine pregătea 
împăcarea cu Filip al Spaniei. Cum ar fi putut dar regina 
să împlinească cererea Jeannei ca, împreună cu armata 
protestantă, să elibereze Flandra din jugul spaniolilor? 

Apoi, însă, Jeanne chibzui: „De la cine, aș putea să aflu 


87 


toate astea dacă nu de la englezii care au pus la cale 
spargerea?” Și între timp îl pipăi pe grăsunul Ludovic pe 
sub lobul urechilor, pe frunte și își dădu seama că era pe 
deplin sănătos. Drept care îl chemă pe chirurgul ei și-l 
pofti să dea anume leacuri bolnavului, care trebui să le și 
înghită pe loc, de voie, de nevoie. Peste puţin timp Nassau 
începu să nădușească grozav și se mai vădiră și alte 
urmări, care o îndemnară pe Jeanne să părăsească pentru 
o vreme odaia. Când se înapoie, victima se muiase de tot și 
mărturisi fără ocol că toată înţelepciunea îi venise de la 
domnul Beel, care era un agent al lui Walsington. 

— Dar e prietenul meu, o încredinţă naivul Nassau, și de 
dragul meu îl puteţi crede pe cuvânt. Pe mine nu m-ar 
minţi. 

— Dragă vere, toți oamenii sunt răi, afară de dumneata, 
observă Jeanne cu mila. 

Dar protestantul german o conjură, cu neprefăcută 
îngrijorare, să nu se lase cu nici un chip atrasă de planul 
căsătoriei cu prinţesa franceză. Printr-o asemenea 
căsătorie fiul ei ar cădea în mrejele catolicismului, 
protestanții și-ar pierde conducătorul, iar prinţul de 
Navarra personal n-ar avea nici el nimic de câștigat, deși 
ar fi împins să trădeze Religia. Căci ce-ar ajunge el ca soţ 
al prinţesei de Valois? Nici pe departe regele Franţei. 

— Pe când în altă parte - și Nassau făcu o pauză plină de 
subînţelesuri - ar putea deveni rege. Un mare rege. Iar 
sora lui, fiica maiestăţii-voastre, Catherine, doamnă, ar 
deveni și ea regină. Toate acestea sunt atât de avantajoase 
pentru Religie, încât chiar și numai pentru asta trebuie să 
fie posibile, adăugă bunul Ludovic, și sunt pe deplin 
încredinţat că misiunea de a vi le aduce la cunoștință mi-a 
fost hărăzită de Dumnezeu. 

Jeanne băgă de seamă că-l uitase cu totul pe prietenul 
său Beel. 

Nassau pusese multă căldură în vorbele lui și, după ce 


88 


sfârși, căzu fără puteri cu capul pe pernă, iar regina 
Jeanne îl părăsi, după ce-l încredinţă grijii medicului ei. Îi 
părea rău că trebuise să-l aducă într-o stare de plâns pe 
acest om cumsecade spre a scoate adevărul de la el. Căci, 
din păcate, minciuna nu-și alege ca unealtă numai oameni 
necinstiţi. 

Cu ultimele sale puteri, înainte de a leșina. Ludovic de 
Nassau mai avusese vreme să-i destăinuiască Jeannei 
d'Albret cine oferea celor doi copii ai ei căsătoria și tronul: 
Elisabeta a Angliei și regele Scoției - un noroc de necrezut 
pentru oricare altă mamă. Dar Jeanne d'Albret găsi aceste 
oferte foarte firești, ţinând seama de vechimea familiei ei, 
de izbânzile armatei protestante și de înalta demnitate a 
Religiei. Nici nu-i trecu prin minte că Elisabeta i-ar putea 
face, pe căi ce n-o angajau la nimic, o ofertă amăgitoare, 
spre a o împinge să renunţe la unirea cu Curtea Franţei. 
Regina Jeanne era prea mândră pentru a-și putea închipui 
că cineva s-ar gândi s-o folosească împotriva Franţei, cu 
scopul de a menţine ţara dezbinată și slăbită. 

A doua zi îi spuse lui Coligny: 

— Toată noaptea m-am zbuciumat să aflu care-i 
adevărata voinţă a lui dumnezeu: fiul meu să fie rege al 
Franței sau al Angliei? Care-i părerea domniei-tale, 
domnule amiral? 

— Cred că nu putem cunoaște voinţa lui dumnezeu, 
răspunse Coligny. Dar e sigur că cei mai zeloși hughenoți, 
cei mai credincioși partizani ai maiestăţii-voastre, nu 
doresc de fel ca prinţul, fiul vostru, să intre în legături de 
familie cu dușmanii juraţi ai Religiei. Întrucât îl privește pe 
dumnezeu, nu pot să spun, însă, că ar fi împotrivă, încheie 
prudentul amiral. 

— Nu-i împotrivă, declară cu cea mai mare hotărâre 
Jeanne d'Albret. Mi-a dat de știre ca în această chestiune 
să mă conduc după considerente strict lumești, ţinând 
seama numai de onoarea și mărirea casei mele; mi-a dat de 


89 


știre că tot ce slujește acestui ţel îl slujește și pe el. 

Coligny se prefăcu convins. Avea și el foarte puţină 
încredere în intenţiile englezilor, căci gândea ca un soldat. 
Englezoaica protestantă ar fi trebuit să-l ajute să elibereze 
Flandra de sub spanioli, dar nici nu se gândea s-o facă, în 
timp ce Curtea catolică a Franţei îi făgăduia bucuroasă 
ajutor. De aceea el, Coligny, era pentru căsătoria prinţului 
de Navarra cu Marguerite de Valois, și chiar dacă ridică 
anume obiecţii, le alese așa fel ca, fiind ușor de respins, să 
întărească hotărârea reginei Jeanne. Jeanne aminti că 
englezii au fost totdeauna dușmanii Franţei. Coligny afirmă 
că vremurile acelea trecuseră - ca și cum n-ar fi fost de 
ajuns că, prin căsătoria cu regina Angliei, prinţul ar fi 
pierdut orice popularitate și orice perspective de a se urca 
pe tronul Franţei. 

Jeanne spuse că Elisabeta e prea bătrână, că n-ar mai 
putea da naștere unui fiu, iar soţul ei n-ar putea nădăjdui 
să fie părtaș la conducerea treburilor coroanei engleze. 
Dar Coligny aminti că mai era și sora prinţului, Catherine, 
care cu siguranţă va dărui copii regelui Scoției. Iar regele 
Scoției este moștenitorul legitim al tronului Angliei, în caz 
că Elisabeta ar muri fără să aibă copii. Jeanne începu să-și 
piardă cumpătul; Coligny își dădu seama că întinsese 
destul coarda. Henri al ei, jertfit și neluat în seamă, voiosul 
ei Henri să-și irosească viața trăind ca un trist prizonier 
lângă o femeie bătrână! Și abia acum înţelese și mai bine 
cumplita greșeală pe care ar fi săvârșit-o dacă din cele 
două hotărâri posibile ar fi ales-o pe cea rea. 

Plăpânda Jeanne sări dar de pe jilţul ei și începu să 
alerge prin odaie ca Elisabeta Angliei când se mâniase atât 
de rău pe ambasadorul care lucrase spre folosul ei. Regina 
Jeanne era mâniată, însă, din cu totul altă pricină; își ieșise 
din fire fiindcă se hotăra fericirea fiului ei. Drept care, 
porunci îndată, dând glasului ei timbrul grav, care se făcea 
atât de rar auzit: 


90 


— Nici o vorbă mai mult, Coligny! Cheamă-l pe fiul meu! 

Amiralul se duse la ușă și transmise porunca mai 
departe. Iar în timp ce amândoi așteptau, bătrânul oștean 
îndoi un genunchi în fața femeii și mărturisi: 

— Am adus toate aceste obiecţii numai pentru ca să le 
puteţi respinge. 

— Ridică-te, îi răspunse Jeanne. Te-ai gândit desigur la 
făgăduiala reginei Catherine că îţi va da comanda supremă 
în Flandra. Dar cu ce drept te-aș putea învinui de egoism? 
Vezi, dacă fiul meu ar pleca în Anglia și fiica mea în Scoţia, 
aș rămâne o biată femeie fără sprijin, mi-ar fi greu să port 
povara cârmuirii și nici nu m-aș mai putea aștepta la 
respect și ascultare din partea nobilimii Franţei. Dacă 
acesta e adevăratul motiv care m-a făcut să iau hotărârea, 
apoi să mă judece dumnezeu. 

— Amin, răspunse bătrânul și amândoi rămaseră 
nemișcaţi, cu fruntea plecată, până când veni Henri. 

Tânărul dădu buzna în odaie, cu răsuflarea tăiată, cu 
ochii scăpărând; alergase pesemne după vreo fată. În orice 
caz, nu simţea nici un îndemn să răspundă în faţa lui 
dumnezeu de faptele și gândurile sale din ultimul ceas, ca 
ceilalți doi. Totuși, se adaptă îndată atmosferei solemne 
din încăpere. 

Regina Jeanne luă loc și-i pofti și pe prinţ și pe amiral să 
facă la fel; voia să câștige timp, spre a-și căuta cuvintele cu 
care să înceapă. Dar Coligny îi făcu un semn plin de 
supunere prin care își arăta totodată intenţia de a-i veni în 
ajutor. Voia să spună că el știa mai bine cum trebuie 
început. Și cum dânsa înclină capul încuviințând, amiralul 
începu într-adevăr să vorbească. 


91 


SFATUL CELOR TREI 


— Printe, rosti Coligny, trebuie să ținem, sfat cu privire 
la viitorul Religiei, care e în aceeași măsură și viitorul 
regatului. Aici și acum va fi luată o hotărâre însemnată, și 
anume de măria-ta. Voința lui dumnezeu se va face 
cunoscută prin glasul măriei-tale. Ascultă dar cu luare- 
aminte porunca pe care el o va insufla inimii tale. Din 
parte-mi, sunt gata să mă înclin în faţa ei. 

Jeanne voi să intervină. Bătrânul îi arătă, însă plin de 
respect dar și cu toată hotărârea, că nu sfârșise încă. 

— Două Curți puternice vor să se unească prin legătura 
căsătoriei cu măria-ta și multe, foarte multe, atârnă, atât 
pentru vremea de acum, cât și pentru vremurile ce vor 
veni, de alegerea ce vei face. 

Pauza pe care o făcu aici Coligny nu însemna de fel că 
voia să lase cuvântul altcuiva; nu, era menită numai să-i 
țină pe cei doi ascultători cu răsuflarea tăiată. Şi Jeanne, 
era cu adevărat profund emoţionată. Henri băgă de seamă 
spăimântătoarea schimbare a trăsăturilor ei, și ochii i se 
umplură de lacrimi. Un hohot de plâns se iscă undeva în 
făptura lui, urcă repede ca un gând până în gâtlej și acolo 
pieri, numai ochii îi rămaseră umezi. 

Cu priviri tulburi, întruchipând parcă înduioșarea, Henri 
își spunea totuși în sinea lui: „Un palavragiu bătrân! Nu 
poate vorbi mai pe șleau? Ştiu doar de mult că trebuie să 
mă căsătoresc fie cu durdulia mea Margot, fie cu bătrâna 
englezoaică. Ca și cum Nassau nu mi-ar fi bătut destul 
capul! Dar ce să caut eu în Anglia? Pe când Margot mi-a 
făgăduit de mult că am să-i văd picioarele.” 

Coligny se plecă spre Jeanne, murmurând: 

— Să-i dăm răgaz! Așteaptă harul domnului. 

Abia acum își dădu Henri seama de neastâmpărul de 
care era cuprinsă preaiubita-i mamă. De aceea mintea i se 

92 


limpezi pe deplin. Şi cu glas aspru, care îl uimi într-ascuns 
și pe el, declară: 

— Vreau să slujesc Franţa. Aleg Religia și deci Franţa. 

Auzind aceste vorbe, protestantul Coligny se ridică de la 
locul lui. Întinse braţele, de parcă l-ar fi așteptat chiar pe 
dumnezeu, Henri îl îmbrăţișă, apoi zvântă cu buzele 
lacrimile de pe obrajii mamei sale. 

Sfatul continuă, dar mai puţin solemn. Cei trei căzură de 
acord că Parisul, și nu Londra, le oferea toate avantajele. 
Henri întrebă chiar dacă oferta engleză trebuia socotită 
serioasă. Poate că era menită numai a face să eșueze 
unirea cu Curtea Franţei. Jeanne trebui să jertfească mult 
din amorul ei propriu înainte de a primi măcar să se ia în 
discuție o asemenea presupunere. Inţelepciunea și 
pătrunderea băiatului îi dădeau o consolare pentru trufia 
ei. Henri declară că lasă din toată inima strălucita situaţie 
de prinţ-consort al reginei Angliei vărului său d'Anjou. 

— Va fi unul mai puţin! adăugă el pe neașteptate; dar 
ceilalţi doi înţeleseră prea bine ce voia să spună. 

Jeanne recunoscu că Madame Catherine nu trebuia să 
fie scoasă din fire acum, când se gândea să-l însoare pe cel 
de al doilea fiu al ei în Anglia. Şi repetă și dânsa: 

— Unul mai puţin! Apoi vorbi pe șleau: au fost patru. 
După Carol vor rămâne doi. Dintr-un copil delicat, Carol a 
devenit un bărbat greoi și grosolan, deși i se spune rege. 
Iar din când în când sângerează. 

La aceste cuvinte, amândoi - și tânărul, și bătrânul - 
întinseră gâtul și ciuliră urechile. Dar Jeanne nici nu se 
uită la ei: dădea din cap ca o femeie care știe ce spune 
când e vorba de trupul omului și de funcțiunile lui. 

— Sângerează, repetă ea. Sângele lor nu curge, ci 
răzbate încet prin piele. Toţi cei patru fii ai bătrânului rege 
suferă de acest beteșug și cel dintâi a și murit din pricina 
asta. 

— Ceilalţi sunt și ei condamnaţi să moară? întrebă Henri 


93 


rece. 

Coligny răspunse aspru: 

— Familia Valois persecută Religia. Asta-i osânda lor. 

— Boala nu le vine de la familia Valois ci de la mama lor 
care a fost multă vreme stearpă. 

Cei doi bărbaţi dădură nedumeriţi din cap; asta n-o mai 
înțelegeau. Jeanne ajunsese să cunoască legătura între 
lucruri care păreau cu totul diferite, fiindcă veghease și 
dânsa destule nopţi cu răsuflarea tăiată, simțind ciudate 
împunsături sub ţeastă, de jur împrejurul capului. Și cum 
nici un medic nu fusese în stare a-i explica pricina 
suferinței, înţelesese singură că soarta omului se hotărăște 
după voinţa domnului în trupul lui înainte de a ieși la 
iveală. Dânsa era sortită să sufere și să se stingă curând, 
lăsând în urmă-i un fiu ales de dumnezeu. Catherinei, 
dușmana ei, îi era hărăzit însă să îmbătrânească, pentru ca 
să vadă cum i se sting toţi feciorii, născuţi prea târziu. 
Jeanne era încredinţată că așa se va întâmpla și nutrea 
această convingere cu cugetul curat și fără milă. 

— Am să dau așadar trimisului reginei Catherine 
răspunsul că nu mă împotrivesc la unirea cu familia ei dacă 
îmi îndeplinește anume condiţii. 

— Condiţii aspre, de neclintit! ceru Coligny. Curtea să se 
declare împotriva Spaniei. Trupele ei să intre în Flandra și 
eu să le conduc. 

— Prinţesa de Valois să devină protestantă, hotărî 
Jeanne. 

Henri fu atât de uimit, încât nu-și putut înăbuși o 
exclamaţie. Margot și Religia! Religia și Margot cea veșnic 
îndrăgostită! Nu mai știa cum să se stăpânească, cum să-și 
ascundă râsul. Până la urmă se piti într-o nișă adâncă, 
trase draperia din faţa ei și chicoti în pumni. 

Pătrunsă de însemnătatea clipei, maică-sa explică 
amiralului: 

— Fiul meu mulțumește lui dumnezeu că viitoarea-i soție 


94 


va fi mântuită. 

Coligny socotea, însă, că o asemenea convertire ar pune 
la grea încercare răbdarea celui de sus. Era gata să spună 
că prințesa duce un trai mult prea liber, că are legături 
binecunoscute cu ducele de Guise. In calitate de creștin ar 
fi trebuit să vorbească, dar ca om de lume preferă să tacă 
și astfel așteptară amândoi până când Henri se înapoie 
lângă ei. Atunci Jeanne îi arătă mai în amănunt primejdiile 
care îl așteptau: 

— Nu uita niciodată că în primul rând vor să te aibă în 
puterea lor. Dintotdeauna, Madame Catherine a socotit că 
trebuie să-și ţină dușmanii pe lângă dânsa. Iar după fiii ei, 
care sângerează atât de ușor, tu ești cel mai apropiat 
pretendent la coroana Franţei. Știu că, cu ajutorul tău, 
vrea să scape și de Guise, a cărui familie îi pare mai 
primejdioasă decât a noastră, rosti dânsa cu un ton plin de 
dispreţ. Dar principala ţintă a reginei este să te momească 
la Curte. N-am să îngădui, însă, așa ceva. Am să plec eu în 
locul tău și o să vedem dacă va izbuti să mă dovedească! 

Coligny aprobă înciudat. 

— lar eu am s-o urmez pe maiestatea-voastră de 
aproape. Condiţiile noastre trebuie îndeplinite toate, de 
unde nu, armata protestantă, în frunte cu prinţul de 
Navarra, va porni asupra Parisului. Și atunci nu va mai 
încăpea îndurare! 

Tânărul Henri se gândi că armata protestantă nu dăduse 
dovadă nici mai înainte de prea mare blândeţe. Vedea 
înaintea ochilor trupurile chircite ale ţăranilor care 
spânzurau de grinzile caselor, cu jar încins sub picioare. 
Dar ce putea spune el dacă și preaiubita-i mamă era de 
părere că așa-i rânduiala lumii și că războiul pentru Religie 
și pentru regat nu poate fi dus altfel? Și apoi ce alta 
meritau Madame Catherine și catolicii ei dacă până și 
preaiubita-i mamă era în primejdie din pricina lor? 

— Mamă! strigă el. Nu pleca! Să nu-ţi facă vreun rău! 

95 


O spusese cu aerul unui copil înspăimântat. Jeanne îl 
trase lângă dânsa, îi culcă capul în poală, vorbi - către el, 
pentru sine însăși și pentru inima ei: „O femeie singură nu 
are a se teme de nimic. O păzește dumnezeu, fiindcă 
nimeni altcineva n-o ocrotește. Dar ce mai însemnez eu 
acum în faţa lui dumnezeu? Înainte, da, înainte însemnam 
nespus de mult: eram vasul. Acum însă vasul s-a golit și 
trebuie să se spargă.” 

Credea că vorbește cu glas tare, dar nu spunea aceste 
vorbe decât în gând; ele însemnau că Jeanne d'Albret își 
jertfea viaţa. 

Sfatul se sfârși. Henri și amiralul își luară rămas bun. 


CU ADEVĂRAT SINGURĂ 


Afară, Henri îi întâlni pe vărul Conde și pe tânărul La 
Rochefoucauld, faţă de care își deschidea de asemeni 
inima. Le spuse: 

— S-a făcut! Mă însor cu sora regelui Franţei. E de altfel 
singurul loc liber la Curte. Au acolo cancelar, secretar, 
trezorier și bufon. Le mai lipsea un încornorat, și acela am 
să fiu eu! 

Izbucni în râs și sări în sus cu o veselie atât de 
molipsitoare, încât și ceilalți doi îl imitară, deși în adâncul 
fiinţei lor erau uimiţi. 

Jeanne se înapoie în ţinutul ei, Bearn. Era toamnă, solul 
Catherinei, numit Biron, o vizită din nou, și dânsa nu se 
mai împotrivi. Puse însă câteva condiţii, condiţii 
preliminare. O seamă de nedreptăţi făcute protestanților 
trebuiau reparate, un oraș din sud trebuia evacuat, iar la 
Paris trebuia îndepărtată o cruce care era o ofensă adusă 
lui dumnezeu. Declară deschis că nu voia să fie păcălită ca 


96 


atâţia alții care plecaseră la Curte, plini de bună-credinţă! 

Dar toamna trecu și veni iarna, până când se hotări să 
plece. Răcise, apoi fiul ei suferise un accident; s-ar fi putut 
crede că aceste întâmplări erau tot atâtea avertismente ce 
trebuiau s-o împiedice să plece. Totuși, în cele din urmă, 
mama și fiul se despărţiră; iar locul despărțirii a fost orașul 
Agen, ziua, 13 ianuarie, anul șaptezeci și doi. După 
albastrul cerului, după drumul însorit, nimeni n-ar fi putut 
crede că era vorba de o despărțire pentru totdeauna. Caii 
se opintiră, rădvanul cu burduful de piele se urni din loc 
dar palida Jeanne și fiica ei Catherine tot mai priveau 
înapoi, râdeau și făceau semne. Henri își ţinea calul de 
dârlogi și privirea-i lunecă de la una la alta. 

Văzu că umbrele de sub ochii mamei sale se întinseseră 
în ultima vreme până pe obraji. Între timp surâsul ei 
deveni rigid, și fiul înţelese că mamă-sa nu-i mai deslușea 
bine chipul, din pricina depărtării, dar poate și a lacrimilor 
care o podidiseră. 

Cu ochii lor limpezi, fratele și sora se putură urmări mai 
mult timp. Henri părea a-i spune: „Nu uita nici o clipă!” Iar 
dânsa îi răspundea: „Știu!” El îi spunea: „La cel dintâi 
semn de primejdie, trimiţi îndată un curier!” Și dânsa îl 
ruga fierbinte: „De ai veni mai repede la noi!” Privirea lui îi 
mai porunci o dată: „Să ai grijă de mama, să ai grijă!” Dar 
rădvanul ajunsese la o cotitură și totul se sfârși. Colbul 
stârnit de cel din urmă dintre însoțitorii călări ai mamei și 
fiicei mai stărui o clipă în aer, apoi se risipi și el. 

Timp de șase luni, Henri primi de la Jeanne cele mai 
dragi scrisori din viaţa lui, căci, oricâte femei va adora, 
pentru oricâte își va cheltui forţele, în străfundul lui va 
simţi întotdeauna că o singură femeie, numai una, a luptat 
din toată inima pentru el, a trăit numai pentru el, până la 
ultima fărâmă a plămânilor ei. 

În februarie, când ajunseră la Tours, Jeanne s-ar fi întors 
bucuroasă, dar întoarcerea nu mai era cu putinţă. Din 


97 


vorbele seniorilor pe care Catherine îi trimisese în 
întâmpinarea ei înţelesese că avea să fie trasă pe sfoară. 
Bătrâna regină și fiul ei, regele, se aflau la Blois și îi ieșiră 
înainte, întovărășind-o o bucată de drum. Jeanne d'Albret 
nu voi să piardă nimic din puţinul timp ce-l mai avea de 
trăit și ceru îndată ca logodnica prinţului de Navarra să 
treacă la protestantism. Lucrul cel mai rău era că bătrâna 
regină se feri să răspundă pur și simplu: nu. Se prefăcu a 
crede că o asemenea cerere nici nu trebuia luată în serios. 
Era o idee năstrușnică, vânturată de creierul înnourat al 
unei femei nervoase, care trebuia liniștită printr-o continuă 
bună dispoziţie; și regina Catherine aplică mereu acest 
remediu. Îngrozitoarea bătrână se arătă neîncetat dispusă 
să glumească și să râdă din iarnă până'n mai, căci atâta 
durară negocierile din castelul de la Blois, Jeanne, însă, 
care simţea că o părăsesc puterile, trebui să se cruţe, să 
nu-și iasă din fire, fiindcă altfel și-ar fi scurtat zilele. 

Bătrâna regina glumea: 

— Dar bine, draga mea! Crezi că zdravănul tău cocoșel 
are să se sinchisească de credinţa puicuţii mele drăgălașe, 
când o va... 

Vorbise, tare și răspicat, cei din jur o auziseră toţi și 
izbucniseră în râs. Și chiar dacă Jeanne s-ar fi mâniat, tot 
nu le-ar fi putui opri râsul cu tipetele, ei. De aceea își 
încreţi buzele, schițând un surâs dispreţuitor, care trăgea 
un hotar între dânsa și veselia generală din jur. Căuta să 
păstreze, în schimb, cât mai mult cu putinţă, aparenţa 
sănătăţii. Mai mult ca de orice se temea să nu-și trădeze 
boala! Pentru că atunci ar fi făcut cu dânsa ce-ar fi vrut ei. 

Madame Catherine și minţea în glumă; și nu era ușor de 
dibuit. După câte pretindea ea, bunăoară, preceptorul 
prințului de Navarra anunţase că prinţul, în ceea ce-l 
privește, n-ar avea nimic împotrivă să fie căsătorit după 
ritualul catolic, chiar prin procură în timp ce se mai afla 
încă în sud: atât de grăbit era. 


98 


Jeanne răspunse aspru: 

— E ciudat că eu nu cunosc dorinţele fiului meu, în timp 
ce maiestatea-voastră le cunoaște! 

— Ar fi vrut să-ţi spună și dumitale, dar a uitat din 
pricina aventurilor lui galante, glumi Catherine, și se 
legăna în șolduri, pe picioarele ei scurte, de parcă ar fi fost 
gata să danseze. 

Dar mai pe urmă, după ce Jeanne, sleită de puteri, se 
retrase, îngrozitoarea bătrâna povesti Curţii lucrurile 
tocmai pe dos de cum se întâmplaseră. Cică Jeanne se 
rugase ca fiul să-i fie primit oricum după ritualul catolic ori 
nu, numai cât mai repede! Drept urmare, toată lumea îi 
ceru Jeannei socoteală, seniorii protestanți îi făcură 
reproșuri amare, iar numeroasele domnișoare de onoare 
ale Catherinei îi cerură amănunte despre prinţul-minune, 
de a cărui sosire se bucurau ca niște copii. Aceste 
domnișoare de onoare nu mai aveau de dăruit cinstea lor, 
ci cel mult unele favoruri, ceea ce și făceau la primul semn 
al sceleratei lor stăpâne. Primiseră, probabil, porunca de a 
dezvălui simţitoarei Jeanne, fără a-i ascunde nimic, toată 
imoralitatea Curţii, spre a-i toci mai repede puterea de 
rezistență. Cum se lăsa seara, și chiar mai înainte, Curtea 
părea un lupanar. Numai Margot, logodnica, se ţinea 
deoparte. 


O DRAPERIE FLORENTINĂ 


Mama lui Henri nu putea tăgădui că prinţesa de Valois 
avea o purtare fără cusur și era foarte bine făcută, deși își 
strângea cam prea mult mijlocul. Avea o faţă albă-albă, 
senină și voioasă ca cerul, cum spunea un curtean, pe 


99 


nume Brantôme; Jeanne își dădea, însă, se înţelege, seama 
și în ce măsură afectarea și sulimanul contribuiau la toate 
acestea. Numai în Spania se mai fardează atâta femeile. Și 
curtenii exagerează ca niște adoratori de idoli ce sunt. De 
la o prudentă depărtare Jeanne asistă la o procesiune 
păgână, în care rolul principal îl jucă nu vreun călugăr sau 
un episcop, ci Margot, care, strălucind de pietre preţioase 
și de perle, era obiectul adoraţiei nobilimii și poporului. 
Oamenii de rând îngenuncheau la marginea drumului. Cei 
ce mergeau în procesiune simțeau că plutesc. Din mulţime 
se auzeau murmure ca de rugă. Era, probabil, o profanare. 

Când Margot se înapoie la castel, Jeanne o pofti în odaia 
sa; fata veni îndată, îmbrăcată în rochia ei de paradă și cu 
toate giuvaericalele pe dânsa. Jeanne nu se putu împiedica 
să nu observe că această frumuseţe atât de mult lăudată 
avea totuși obrajii cam căzuţi, sau cel puţin că după toate 
semnele se vor prăbuși de timpuriu, și atunci în trăsăturile 
feţei avea să se ivească chipul bătrânei Catherine. 

— Scumpa mea fiică, i se adresă Jeanne, cu mai multă 
duioșie decât ar fi dorit. Eşti frumoasă și bună. Şi dacă am 
vreo dorință este să rămâi așa. Soţul tău va fi cu adevărat 
fericit. 

— Îmi îngădui să nădăjduiesc, scumpă mamă, că 
înfățișarea mea să nu te înșele. Cât privește, însă, 
însușirile mele morale, trebuie să mărturisesc că ele trag și 
mai puţin la cântar decât cele trupești. N-am căpătat nici 
un fel de educaţie sau, în cel mai bun caz, una cu mari 
goluri. 

— Vorbiţi atât de frumos, îi spuse Jeanne încetând fără 
veste să-și mai tutuiască nora. 

Intre timp, elocventa Margot se gândea la bătăile 
educative pe care le primise de la maică-sa și frate-său, 
fiindcă se culca cu Guise. Ah! Când va mai avea parte de 
această bucurie? Guise fusese îndepărtat de la Curte de 
Madame Catherine de îndată ce se vestise venirea mamei- 


100 


soacre. Şi se zvonea că se însoară, așa încât își va pierde 
iubitul! Aproape să-i dea lacrimile. Işi aduse însă aminte la 
timp de genele-i cănite, a căror vopsea ar fi putut fi spălată 
și de tenul ei neted care ar fi putut fi brăzdat de șiroaiele 
de lacrimi sărate. E mai bine să te oprești la timp. 

Iar Jeanne rosti mai departe: 

— Fiul meu a crescut la ţară, totuși e fiu de rege. E 
soldat și de aceea are deopotrivă simțământul onoarei și 
curajul lipsit de ostentaţie, care caracterizează pe un 
adevărat soldat. 

— Bunătatea și onoarea sunt unul și același lucru. Am 
citit în Plutarh... 

— Şi eu am dat fiului meu să-l citească pe Plutarh; și știe 
să-și aleagă modelele dintre marii oameni ai antichităţii. 
Nu e de loc lipsit de duh, deși, după cum am spus, eun om 
simplu. Spiritul lui izvorăște dintr-o inimă fierbinte, și nu 
din subtilităţi deșarte ori din morminte spoite! 

Și Margot îi continuă portretul: 

— Are sânge regesc, dar perfect sănătos, iar spiritul lui 
își dă prea puţin seama de propriul rafinament. 

Aceste trăsături erau contrariul celor ale ei și de aceea 
le putea defini. Jeanne crezu, însă, în chip cu totul 
neîntemeiat, că mult lăudatul ei fiu făcuse să vibreze inima 
prinţesei. De aceea continuă să-și dezvăluie gândurile fără 
reticenţe: 

— Ce mult aș dori, fiica mea scumpă, ca după căsătorie 
să vă retrageţi de la Curte. Pentru că aici domnește 
desfrâul. Şi lucrurile au ajuns atât de departe, încât 
femeile îi provoacă pe bărbaţi. 

— Şi dumneavoastră aţi băgat de seamă? oftă Margot. 
Da, stăm prost cu morala. 

— Trăiţi laolaltă în pace și unire, departe de Curte. Am 
moșii în Vendôme, voi le-aţi stăpâni, în loc să desfășurațţi 
un lux fără rost aici, la Curtea Franţei, ca la procesiunea 
de azi. Am văzut seniori cu podoabe care valorează mai 


101 


bine de o sută de mii de ducați! Dumnezeu vrea, însă, să 
fie cinstit altfel și ne poruncește să luptăm pentru el, și nu 
să ne fălim cu deșertăciuni. Scumpa mea fiică! Toţi suntem 
supuși greșelii; dar protestanții nu ţin numai la împărăţia 
lumii acesteia; greșelile noastre au o justificare: știm să 
trăim în sărăcie, să înfruntăm primejdiile, să așteptăm cât 
trebuie - de dragul libertăţii, care vine de la dumnezeu. 

Regina Jeanne tăcu, în sfârșit, o clipă și își opri privirea 
insistentă asupra obrajilor albi ai prințesei Margot, care 
ținea ochii complet închişi. lar Margot gândea: 
„Primejdioși! Mama are mare dreptate, sunt cumplit de 
primejdioși. Vor trebui luate  împotrivă-le măsuri 
hotărâtoare, și cam bănuiesc la ce se gândește mama. Dar 
le amână până când o pune mâna pe Henri al meu, pe 
băiatul crescut la ţară, pe soldatul cinstit cu inima fierbinte 
și cu încă ceva, care mă interesează mult mai mult.” Așa 
gândea Margot, în timp ce Jeanne îi cuprinse cu mâna un 
genunchi. Era un gest care putea să însemneze și o luare 
în posesie, dar avea și ceva de rugă. 

— Vino la noi! o îndemnă, și glasul ei avea ciudate 
rezonanţe de clopot. Îmbrăţișează adevărata credinţă. Vei 
fi mai fericită decât ai crezut vreodată că poţi fi. Iar ţara 
asta va cunoaște, în sfârșit, unirea și liniștea. 

„Pe socoteala cui?” se întrebă sora lui Carol al nouălea, 
continuând să ţină ochii închiși. „Nici nu poate fi vorba de 
așa ceva”, hotări în sinea ei. În același timp, însă, băgă de 
seamă că ciudata femeie din faţa ei era pe cale să-și piardă 
cumpătul. „Mâna cu care mi-a cuprins genunchiul se 
zgârcește; fără îndoială că se sprijină de mine, că alunecă. 
Dacă n-o ajut, îmi cade la picioare.” Și o apucă repede pe 
Jeanne de încheietura mâinii. 

— Doamnă, aveţi o părere prea bună despre mine. Sunt 
poate numai ceea ce numiți un mormânt spoit. Orișicum, 
însă, fratele meu este regele Franţei. Iar tatăl meu a fost și 
el rege al Franţei, amândoi catolici, și asta-i credința mea. 


102 


N-o putem schimba, chiar dacă aș dori-o. Nu mă văd pe 
mine, fiica atâtor regi catolici, la predicile voastre. Asta nu 
însemnează, însă, că fiul dumneavoastră trebuie să vină la 
liturghie; voi fi îngăduitoare. 

— Vrei să rămâi cu el la această Curte plină de păcate? 

Jeanne vorbea acum dezmeticită, de la distanţă, și o 
tutuia, din desconsiderare. Dar își înăbuși ura care-i 
năvălea în inimă de dragul ţelurilor înalte, inavuabile, pe 
care și le asumase. Cine era fata asta, cu miros de mosc 
atât de pătrunzător? Ce-i putea sfărâma sau schimba 
voința? 

— Oh! ciripi Margot plină de condescendenţă și chiar de 
milă față de femeia aceea nefericită. Fiul dumneavoastră 
se va obișnui repede cu viaţa de la Curte. Sunt gata să-l iau 
sub protecţia mea. Nu pot deveni protestantă, dar simt 
prea bine că mă voi înţelege de minune cu un protestant 
simplu, fără fasoane. 

Și continuă să vorbească, fiindcă prințesa de Valois 
vorbea foarte ușor. Dar fiecare cuvânt pe care-l rostea era 
o jignire și o făcea pe mama lui Henri să se înverșuneze 
împotrivă-i: ea n-avea însă de unde să știe. În schimb, își 
aduse aminte, în timp ce vorbea, de sora mai mică a 
logodnicului ei, de copila neînsemnată, la care altminteri 
nu se gândea niciodată. 

Acum își amintise, însă, de dânsa, fiindcă ușa care da în 
odaia vecină sau mai degrabă draperia care acoperea ușa 
se mișcase încetișor. Ridicând glasul, Margot rosti: 

— Chiar dacă nu l-aș socoti pe fiul dumneavoastră, 
doamnă, ca pe prietenul și stăpânul meu, încântătoarea 
dumneavoastră fiică ar fi aceea care mi-ar deștepta 
interesul pentru el. Nu avem aici o asemenea fată; e 
pentru prima oară când întâlnesc o asemenea făptură, 
care-mi aduce aminte, îngăduiţi-mi  comparaţia, de 
păstoriţele regale ale antichităţii. 

Catherine își făcu exact la timp intrarea, în carne și 

103 


oase. Jeanne, care nu băgase de seamă că s-a mișcat 
draperia florentină, se sperie, crezu chiar, pentru o clipă, 
că noră-sa are un dar supraomenesc, cu atât mai mult cu 
cât Catherine venise în picioarele goale și cu părul 
revărsat peste cămașa de noapte albă. Blondă cum era și 
cu fața plină de candoare, semăna într-adevăr cu 
păstorițele evocate de Margot. La rândul ei, aceasta se 
arătă surprinsă, dar fără a depăși buna-cuviinţă și fără a 
exagera. Se ridică în picioare pentru a o întâmpina pe 
drăgălașa fată și întinse puţin braţele. 

Regina Jeanne văzu încă o dată căscându-se un mormânt 
spoit și își îndepărtă privirile, supărată mai ales pentru că 
se lăsase aproape înșelată, în timp ce încrezătoarea ei fiică 
mărturisea mult admiratei Margot: 

— Tușesc niţel, trebuie să stau azi în pat și să beau lapte 
de măgăriță. O, doamnă, dacă aţi vedea ce drăguţ e 
măgărușul, fratele meu de lapte! 

— Da tu ești mai drăguță, mititico! exclamă Margot și-și 
îmbrăţișă cumnata, șoptindu-i și alte vorbe plăcute. 

Poate că pe Catherine o bucurau. Dar Jeanne n-asculta 
ce-și spuneau, ci măsura cu privirea odaia aceea străină, 
fără personalitate. Și la fel arătau toate odăile! Aceleași 
tapete cu chipuri, aceleași sipete sculptate, aceleași tavane 
scunde și apăsătoare, aceleași paturi ascunse sub 
baldachinuri și perdele, aceleași ferestre îngropate în nișe 
adânci și peste tot un aer tainic, tot soiul de ascunzișuri 
acoperind primejdiile sub odoare și podoabe. Ca și 
oamenii! Și oamenii sunt la fel, simţi Jeanne, și se înfioră 
fără să știe bine de ce. 

Prinţesa Margot știa, însă, mai multe decât dânsa. 
Prinsese câte ceva din zbor la Curte și trăsese apoi 
anumite concluzii, comparând cele ce aflase cu înfățișarea 
mamei și a regescului ei frate, când se sfătuiau în șoaptă. 
De aceea, în timp ce o ţinea îmbrăţișată pe nevinovata 
Catherine, simţi că tresare parcă ceva în adâncul fiinţei ei, 


104 


ceva minunat, care ar fi putut să fie conștiința. Ori poate, 
dimpotrivă, erau numai orgoliul și trufia, care resping tot 
ce e perfidie. Cu glăsciorul ei nesigur, accentuând 
temătoare asupra silabelor de la sfârșitul cuvintelor, 
Catherine îi susură: 

— Sunteţi atât de frumoasă, doamnă! De v-ar vedea în 
clipa aceasta fratele meu... Veţi fi bună cu el? 

— Da, da, îi răspunse Margot, gândind în același timp cu 
o indignare crescândă: „Nu, nu se poate să se întâmple așa 
ceva. Trebuie să le spun adevărul.” 

— Unde-i căţelușul dumneavoastră, doamnă? E cel mai 
drăguţ căţeluș pe care l-am văzut vreodată. 

— Ti-l dăruiesc. 

Şi Margot îşi desfăcu brațele din jurul feței. „Trebuie să- 
i previn!” 

— Aş vrea să vă dau un sfat. 

Margot întinse capul înainte, spre a prinde privirea 
Jeannei. Şi pentru prima oară, din pricina gândului 
neobișnuit care o frământa, își pierdu liniștea și stăpânirea 
de sine. În zadar încercă să se calmeze, suflarea îi deveni 
tot mai grăbită, și chiar nasul păru a i se alungi. 

— Dar să nu spuneţi nimănui că eu vi l-am dat! 

„Odoarele ascund taine și primejdii”, simţi Jeanne. Și 
rosti: 

— Știu că sunt dusă cu vorba și că vor să mă înșele. 

— Dacă n-ar fi decât atâta! Plecaţi, doamnă! izbucni 
Margot, aproape ţipând, și în clipa aceea nu numai 
mărinimia o făcea să vorbească, ci pur și simplu groaza. 

Şi, deodată șopti: 

— Dar nu ne aude nimeni? Luaţi-o pe fetița asta dulce, 
fugiţi în sud, cât mai e timp! Ca să dobândiţi ceva, n-ar 
trebui să fiţi aici, și cu atât mai puţin fiul dumneavoastră! 

Dar Jeanne nu-i răspunse lui Margot, în clipa aceea de 
supremă sinceritate, decât cu neîncredere și încăpățânare. 
Era hotărâtă să nu dea crezare amenințărilor. Margot nu 


105 


izbuti să miște trăsăturile împietrite ale bătrânei și de 
aceea îşi îndreptă rugătoare mâinile către fată, 
implorându-i ajutorul. Privirea ei se depărtă de Jeanne. 
Voia ca aceasta să vadă cum puterea ochilor ei negri 
aprinde în ochii luminoși ai feţei flacăra cunoașterii. Iar 
cunoașterea însemna acum: groază. 

Dar Jeanne se încăpăţână în împotrivirea ei și se mânie 
chiar, văzând că fiică-sa pălește și picioarele i se moaie. 

— Destul! porunci ea. Du-te și te culcă, fetiţo! 

Și abia după ce ușa se închise în urma Catherinei și 
draperia florentină nu se mai mișcă, Jeanne răspunse la 
sfaturile și avertismentele prinţesei de Valois: 

— Doamnă, am înţeles totul. Misiunea dumitale este să 
mă înspăimânţi și să mă faci să șovăi; această misiune ţi-a 
fost dată de regină, mama-dumitale. Du-te și spune-i dacă 
ai izbutit să faci să mă clatin! Din parte-mi vreau să te 
anunţ că domnul amiral a obţinut de la fratele dumitale, 
regele, tot ceea ce-am dorit noi, protestanții. Și ar fi bine 
ca dumneata însăţi să nu iei nici o hotărâre definitivă în 
privința religiei pe care s-o adopti, înainte de a vedea 
declarat războiul împotriva Spaniei. Și ai să-l vezi! În orice 
caz, fiul meu, logodnicul dumitale, va sosi aici numai după 
ce partida noastră va căpăta toată puterea care i se cuvine. 

— Firește, doamnă, răspunse Margot. 

Pieptul suferind al reginei de Navarra tresălta de 
mândria vorbelor pe care le rostise; în același timp, 
recăpătându-și liniștea de totdeauna, sora lui Carol al 
nouălea nu mai găsi nici un motiv de a-și arăta mărinimia, 
sau de a-și face procese de conștiință. Se întorsese la 
gândurile cu care începuse convorbirea: „Primejdioși! Sunt 
foarte primejdioși; mama are dreptate, trebuie luate 
măsuri hotărâtoare. Singuri își caută pierzania; destinul 
antic, în plină acţiune!” Căci Margot nu putea renunţa la 
savantlâcul ei. Și rosti: 

— Firește, doamnă, voi reflecta asupra cuvintelor 


106 


dumneavoastră. 

După care făcu o plecăciune adâncă. 

— Iar când mă voi fi încredinţat că aţi văzut cel mai bine 
situaţia, desigur că religia dumneavoastră va trebui să 
devină și a mea. Vreau să sper că domnul amiral îl va 
aduce cu sine pe logodnicul meu, prinţul de Navarra, ca să 
fim cu toţii la un loc. 

Din nou o plecăciune adâncă, o adiere de mosc și 
prinţesa Marguerite dispăru. 

Jeanne se duse în odaia vecină, la fiica ei, care o privi cu 
ochii albaștri larg deschişi. Iar când se apropie de patul 
fetei, aceasta o cuprinse cu amândouă braţele pe după gât: 

— Mi-e frică, mamă! Mi-e frică! 


SCRISORILE 


Mai târziu, amândouă îi scriseră lui Henri, la Pau. De 
obicei, fiecare își concepea scrisoarea în câte o încăpere a 
castelului din Blois, iar Catherine strecura pe furiș 
curierului trimis de Jeanne și scrisoarea ei. Într-un rând 
Jeanne îi scrisese: „Să asculţi des predicile și să te duci în 
fiece zi la rugăciune! Piaptănă-ţi părul peste cap, dar nu 
după moda veche! Impresia pe care trebuie s-o faci din 
prima clipă aici este: graţie și îndrăzneală. Dar nu te mișca 
din Béarn până când nu-ţi scriu din nou!” 

La rândul ei, Catherine îi trimitea fratelui său vești: 
„Prinţesa mi-a dăruit un căţeluș foarte drăgălaș și am și 
mâncat la ea foarte bine. Mă place. Dar dacă ţi-aș spune 
acum, scumpul meu frate, că mi-e teamă, cred că nu m-ai 
putea înţelege. M-ai rugat ca, la primul semn de primejdie, 
să-ți trimit un curier! Nu văd nici un semn de primejdie și 
totuși trimit curierul! Bagă de seamă - mi-ai spus din ochi 


107 


la despărţire - ai grijă de scumpă noastră mamă! Mama 
pleacă curând cu toată Curtea la Paris, unde avem mulţi 
dușmani. Am să fiu cu ochii în patru, dar ce bine ar fi dacă 
ai fi iar lângă noi!” 

De la Paris, din palatul prinţului de Condé, unde locuia, 
Jeanne d'Albret scrise fiului ei Henri, în luna mai. Îi scrise 
seara, lângă fereastra deschisă, la lumina lămpii care 
pâlpâia din pricina aerului cald. 

„Am făcut rost de portretul prinţesei și ţi-l trimit. Fie ca 
să-ţi facă plăcere! In afară de prinţesă, care e cu adevărat 
frumoasă, nu-mi prea plac multe aici. Regina Franţei mă 
tratează ca pe omul cel mai de rând, iar Margot a ta 
rămâne papistașă, cu toate silinţele ce mi le-am dat. O 
singură mulțumire am avut: aceea de a fi putut scrie 
reginei Elisabeta a Angliei că însurătoarea ta a fost 
hotărâtă acum în mod irevocabil. Scumpul meu fiu, nu știu 
dacă te voi mai putea apăra multă vreme de ispitele 
acestei Curți. Nu te lăsa, însă, sedus de ele, nici în ce 
privește felul de trai, nici în ce privește credința!” 

Iar într-o altă încăpere a palatului, surioara mâzgălea în 
taină: „ţi scriu în mare grabă despre ceva care ni s-a 
întâmplat astăzi! Umblăm acum prin prăvălii pentru ca 
mama să facă cumpărăturile de care-i nevoie pentru nunta 
ta. Azi am fost la meșterul care face portretele prinţesei, 
cu gândul de a alege pe cel mai frumos; deodată, în stradă 
s-au adunat o mulţime de oameni, care au început să 
murmure împotriva noastră. Au devenit tot mai gălăgioși și 
mai ameninţători, până când garda noastră i-a împrăștiat. 
Mama a spus că a fost o adunătură de gură-cască, puși pe 
hartă, cum se întâmplă adesea la Paris; dar eu sunt 
convinsă că era în legătură cu căsătoria ta. Poporul de aici 
e împotriva ei și caută mereu pricină protestanților. La 
insistențele mele, câţiva dintre seniorii noștri mi-au 
confirmat asta. Pentru că nu mai sunt așa de copilăroasă, 
cum se crede. Domnișoarele de onoare ale bătrânei și 


108 


răutăcioasei regine, un întreg regiment de fete, au 
pretutindeni prieteni și-i ațâță împotriva noastră, mai ales 
împotriva domnului amiral, care a sosit aici cu cincizeci de 
călăreţi. Madame Catherine e furioasă împotriva 
amiralului, fiindcă apără cauza noastră din toate puterile. 
Nu-mi îngădui să spun: cu nechibzuinţă, pentru că nu sunt 
decât o fată. Ti-am scris în mare grabă toate astea, 
curierul așteaptă sub fereastră, în curte, să-i arunc 
scrisoarea, și apoi mi se stinge și lampa și trebuie să mai și 
pecetluiesc.” 

Și în timp ce Catherine picura ceara pe hârtie, lumina 
lămpii mai pâlpâi o ultimă oară și se stinse. Lampa Jeannei 
continua, însă, să lumineze și regina scria: 

„Coligny e mai dârz ca totdeauna și asta-i o mângâiere 
pentru mine. El cere să se declare războiul în Flandra și 
regina nu i se poate împotrivi, chiar dacă susţine în chip cu 
totul greșit că nimeni nu ni se va alătura, nici Anglia, nici 
prinții germani reformaţi. La urma urmei nu-i decât o 
femeie bătrână; fiul ei, regele, se teme, însă, de domnul 
amiral și de aceea nu mai poate de dragul lui și-l numește 
părintele său. Când s-au revăzut pentru prima oară, 
Coligny a îngenuncheat, dar în intenţia și în gândul lui era 
de a se umili în faţa lui dumnezeu și nicidecum în faţa lui 
Carol al nouălea, care, dimpotrivă, nu-i iese din cuvânt, îl 
copleșește cu onoruri și nu hotărăște nimic fără a se sfătui 
cu el. Regele a dăruit domnului amiral o sută de mii de 
livre spre a-și putea restaura castelul ars din Châtillon. 
Domnul amiral e acum acolo. Regele a rămas, însă, la 
Blois, de dragul unei amante. Domnul amiral are dreptate: 
asta ne dă prilejul s-o înlăturăm de la putere pe Madame 
Catherine. Acum e momentul, fiul meu, grăbește-te și 
vino!” 

Așa suna scrisoarea Jeannei, pe care curierul, un nobil 
din Bearn, o puse bine, cu gând ca în zorii zilei să plece cu 
dânsa. Sau cel puţin așa credea, că cele două scrisori, a 

109 


reginei Jeanne și a fiicei ei, se află în deplină siguranţă 
asupră-i. Dar înainte de a apuca să ajungă la gazda unde 
şedea, cu mai mulţi tovarăși, fu atacat de niște beţivi. În 
ciuda întunericului, curierul băgă de seamă că aceștia 
făceau parte din garda personală a reginei Franţei. Se 
apără cât putu, dar o lovitură puternică îl trânti la pământ. 
Când se ridică, agresorii fugiseră și împreună cu dânșii 
dispăruseră și scrisorile încredințate. 

Acestea ajunseră fără întârziere în mâinile Catherinei de 
Medicis, care le deschise fără a rupe peceţile. Singură în 
odaia de culcare, citi ceea ce vrăjmașa ei Jeanne și fiica 
acesteia îi aduceau la cunoștință, cu sau fără voia lor, și se 
bucură. Se bucură, deoarece conspiraţiile descoperite 
aveau darul de a o însufleți. Orice monstruozitate a naturii 
sau a sufletului omenesc îi îndreptăţea propria fire și 
propriul fel de a gândi, împingând-o către acţiuni 
hotărâtoare. Ședea în jeţul ei înalt de lemn, atât de 
incomod, și nici nu se mai uita la filele scrise căci le 
cunoștea cuprinsul pe de rost. Numai două dintre cele șase 
lumânări de ceară albă care fuseseră aprinse în odaie mai 
luminau; pe celelalte le stinsese cu mânuţele ei. Lumina lor 
scălda grămezile puhave de carne ale bărbiei și obrajilor; 
partea de sus a feţei era astfel umbrită și în această umbră 
numai ochii, de obicei de un negru-stins, luceau ca doi 
cărbuni încinși. Indiferent, însă, de ceea ce destăinuiau 
ochii din cele ce se petreceau în sufletul bătrânei regine, în 
odaia ei se zăreau, străbătând întunericul, detalii ale 
picturii de pe lambriul de lemn, când o gură căscată într- 
un țipăt, când un cuţit ce spinteca aerul. Iar când flacăra 
lumânărilor, întoarsă de curentul de aer, lumină alt colţ, 
apăru surâsul senzual al unei nimfe și mâna care o înșfăca. 

Madame Catherine se gândi că, după chiar cuvintele 
vrăjmașei, urma să fie îndepărtată de la putere. 
Nechibzuita își și închipuia că a ajuns stăpână și că dânsa, 
Madame Catherine, a rămas singură și părăsită, iar fiul ei, 

110 


regele, e unealta unui răzvrătit, pe care parlamentul îl 
condamnase să fie spânzurat în Piaţa Greve! „Dar sentința 
n-a fost anulată încă, scumpa mea prietenă! Și de unde știi 
că fiul meu Carol nu e câteodată cuprins de remușcări? Și 
chiar dacă el nu s-ar răzgândi, știe de frica fratelui lui 
d'Anjou, care e favoritul meu, fiindcă nu-i plac femeile. Așa 
încât pot să-l ameninţ pe fratele cel mai mare cu cel 
mijlociu; Carol știe doar cât de năprasnică poate fi moartea 
pe la noi. Nu, buna mea prietenă, în ciuda fanteziei tale, 
nu-l voi mânia pe regele Spaniei și nu-i voi sprijini pe 
golanii olandezi împotrivă-i. Pentru că altminteri Filip ar 
da tronul meu ducelui de Guise și atunci aș fi cu adevărat 
pierdută. Cu Guise, catolicul ăsta până în vârful unghiilor, 
am să mă răfuiesc tot așa de temeinic ca și cu voi, ereticii! 
Are să vie și rândul lui! Așteaptă numai puţin, draga mea 
prietenă. Ai să trăiești evenimente mari, nemaipomenite. 
Ce-am spus? Să trăiești?” 

Madame Catherine gândea, fără a lua aminte la șirul 
gândurilor. Dar mintea-i lucra de zor, căci încordarea o 
împingea să lase deoparte frica și să se avânte cu 
îndrăzneală. Într-o asemenea stare, gândurile te poartă 
mai departe decât te poate duce fapta; aceasta te împinge 
totuși tot într-acolo. 

Intre timp nu uita de fel prezentul, ci știa prea bine tot 
ce se întâmpla la ora aceea în castel. Porţile Luvrului se 
închideau și se zăvoreau la unsprezece ceasuri din noapte; 
cu puţin mai înainte, curtenii care voiseră să părăsească la 
timp castelul se grămădiseră spre ieșiri; în curând avea să 
răsune a treia strigare, după care porţile se închideau. Prin 
coridoare se mai auzea încă tropotul greu al arcașilor 
regelui, care-i gonea pe întârziaţi. lar după ce aceștia 
treceau, pe la ușile întredeschise urma tainicul târg, și 
femeile îi primeau la ele pe bărbaţi. Madame Catherine 
știa tot ce se petrece și închidea ochii. Comandantul gărzii 
personale a regelui intră la dânsa și ceru parola pentru 


111 


noaptea aceea. „Amor”, hotări Madame Catherine. 

Mai dădu, însă, și alte porunci acestui căpitan, în șoaptă, 
după ce-i ceru să se apropie de scaunul ei. Drept urmare, 
în anticameră fură stinse cele șase lumânări de ceară, iar 
pe scări nu-și mai revărsă în noaptea aceea lumina tulbure 
nici unul dintre felinarele mari de pânză de in. După ora 
douăsprezece un om înfășurat într-o mantie, însoţit de un 
făclier, urcă spre odaia de culcare a reginei, intră înăuntru 
și închise ușa abia după ce se depărtă ofiţerul. Apoi Carol 
al nouălea își desfăcu mantia. Madame Catherine sta 
pironită în același loc unde se afla de mai multe ceasuri, 
iar când își înturnă către el faţa mare și veștedă, pe care 
flacăra lumânărilor o lumina pieziș, fiul se înspăimântă. 

— Te-am chemat la timp, fiule, și era nevoie să vii în 
puterea nopţii. A bătut ceasul; trebuie să trecem la fapte. 
Citește scrisorile astea! 

Și i le întinse. Carol le silabisi și începu să bată cu 
pumnul în masă. Pe față i se putea citi, însă, nu numai 
mânia, ci și frica. Privea neîncrezător și, ca totdeauna, 
pieziș. Catherine gândi: „E din aluat prost băiatul ăsta. 
Bine că mai am doi fii! Lui d'Anjou îi plac băieţii; am să fiu 
singura femeie care are să-l stăpânească. Mezinul e 
zurbagiu; trebuie să-l supraveghez, ca să nu se ridice 
împotrivă-mi.” 

— Mă gândesc mereu la binele tău, fiule, rosti bătrâna. 
Ţi-ai irosit prea mult puterile la Blois, la prietena ta; acuma 
e nevoie de toată dibăcia mamei tale ca să-ţi poţi salva 
tronul. 

— Ucide-i! Ucide-i! gâfâi Carol, și vinele i se îngroșară 
gata să plesnească. 

Avea faţa mai mult buhăită decât grasă și acoperită de o 
barbă rară, tăiată scurt. Buza de sus îi era umbrită de 
câteva firișoare de păr roșietice, iar cea de jos, de obicei 
strâns lipită de cea de sus în semn de dispreţ faţă de restul 
lumii, îi atârna debălăzată, fiindcă bietul om era cuprins de 


112 


o spaimă cumplită. Când ţipase „Ucide-i!” gâtul i se 
lungise din colereta scrobită, iar cele două perle mari din 
urechi se clătinaseră și sclipiseră. 

Bătrâna urmă: 

— Domnul amiral, pe care-l numești părintele tău... Dar 
continuă să-i spui așa, ca să nu-i trezești bănuieli. 
Răzvrătitul mă ameninţă pe faţă, iar toanta aceea 
netrebnică mi-a spus de la obraz că nu-i e frică de mine. 
„Știu că nu mănânci copii”, așa s-a exprimat. Dar te asigur 
că toanta aceea din Pirinei n-o știe de fel. Chiar dânsa, de 
pildă, are copii, pe care am de gând să-i mănânc. Fetiţa a 
scris răvașul ăsta înduioșător și cred că ar fi bine ca 
băiatul să-l primească. Curajul lui cavaleresc, simţul 
onoarei îl vor împinge cu atât mai repede încoace, și atunci 
îmi va sluji ca momeală pentru toţi hughenoţii ăștia 
primejdioși. De pe acuma mișună prin Paris, și au să vină și 
mai mulţi cu suita prinţului lor zglobiu. 

Coborâse glasul de tot, și vorbea aproape în șoaptă. 

— Atunci o să-i avem în mână. Scandalagiii gasconi n-au 
să mai aibă decât un singur gât, care va fi ușor de retezat. 
Taci! îi porunci, căci Carol era cât pe ce să strige din nou: 
„Ucide-i!” 

I se citea pe faţă. 

Madame Catherine vedea și ea în închipuire căscându-i- 
se dinainte o prăpastie, căci nu știa dacă fapta va urma 
vreodată gândurilor. Își aminti, încetișor, vorbă cu vorbă: 

— Ducele de Alba mi-a spus odată: „Zece mii de broaște 
nu fac cât o singură știucă” și i-am răspuns: „Știuca ar 
putea fi două persoane”. 

Își privi fiul lung și stăruitor, deși nu întâlni decât 
căutătura lui piezișă. 

— De fapt, și noi suntem doi, rosti deodată, ridicând pe 
neașteptate glasul. 

Carol se sperie atât de rău, încât, vrând să se sprijine de 
un scaun - măcar că nu era nici imul prin apropiere - când 


113 


întinse mâna, căzu pe podea, la picioarele reginei. 

— Stai acolo, îi spuse mama și începu să-i șoptească la 
ureche; și-i vorbi atâta, că zorile dimineţii de mai se iviră 
de după perdele când regele plecă din odaia de dormit a 
mamei sale. 


CA SĂ DISPARĂ PALOAREA 


Ofiţerul cu făclia apăru de după un colţ al coridorului; 
așteptase acolo toată noaptea - dacă nu trăsese cumva și 
cu urechea pe la ușă. Carol îl urmă înăbușindu-se de ură și 
de spaimă. Căpitanul îl însoţi până în odaia de culcare, 
trezindu-i cu un ordin pe soldaţii din anticameră, care 
săriră buimăciţi de pe băncile unde aţipiseră și prezentară 
halebardele. Carol le cercetă pe rând feţele, una după alta, 
pe măsură ce făclia le lumina. Apoi se băgă în pat. 

Dar nu putu să adoarmă: sub pleoape îi apăreau vedenii 
- dușmani, numai dușmani, și printre ei oamenii pe care-i 
zărise de curând, soldaţii din garda lui. La un moment dati 
se păru că vede cum se deschide ușa încet, chinuitor de 
încet, până când își dădu seama că ţinea ochii închiși. 
Atunci îi întredeschise cu fereală, dar nu văzu decât 
pâlpâitul slab al unui fitil care plutea în ulei. Nu mai putu 
să îndure chinurile nopţii; se dădu jos din pat, se strecură, 
pipăind cu teamă pereţii, printr-o ieșire lăturalnică, făcu 
un ocol și ajunse iar în fața anticamerei odăii sale de 
culcare; umblase tot timpul în cămașă de noapte. 

Soldaţii din gardă dormeau pe băncile de lângă pereţi; în 
mijlocul anticamerei stătea, însă, în picioare, cu braţele 
încrucișate, căpitanul lor; intrând pe neașteptate, Carol 
băgă de seamă că acesta avea o privire cam ciudată. O 
privire cum numai un conspirator poate avea! Văzându-se 


114 


descoperit, ofiţerul își luă îndată înfățișarea obișnuită 
devenind, însă, astfel pentru Carol din ce în ce mai 
suspect. Regele nu  îndrăzni să pășească pragul 
anticamerei, ci se uită mai întâi dacă avea ajutoare în 
apropiere. Apoi, cu mâinile făcute pâlnie, îi șopti 
căpitanului: 

— Amaury, mă bizui pe tine, ești prietenul meu. Dar 
când ai luminat adineauri faţa locotenentului, mi-am dat 
seama că-i un trădător. Provoacă-l și ai grijă să nu-l mai 
văd! Ia-o înainte, du-te în curte! Îl trimit după tine. 

Căpitanul execută porunca. Carol îl trezi din somn pe 
locotenent și-i șopti și lui ceva. Îi porunci să nu mai aștepte 
a fi provocat. 

— Atacă imediat! După aceea dă alarma, ca și cum el te- 
ar fi atacat! 

Se strecură apoi în odaia lui de dormit și ieși din nou 
abia când soldaţii începură să strige care mai de care. 

— Ce se întâmplă? Faceţi loc! porunci el cu un aer 
dominator, deși era în cămașă de noapte. 

Oamenii din jurul lui tăcură; Carol, tremurând din 
pricina vântului de dimineaţă și a simţămintelor ce-l 
încercau, se plecă deasupra scării în spirală. În lumina 
pală a zorilor, jos, lângă ultima treaptă, era întins un 
cadavru. Lângă el cineva gesticula și dădea alarma. Din 
spatele lui Carol se auzi glasul liniștit al mamei: 

— Omul acela să se potolească și să vină sus! 

De-abia acum Carol observă că dânsa poruncise 
soldaţilor să se depărteze. Făcu un semn ucigașului din 
capul scării. Intre timp Madame Catherine, punând câteva 
întrebări, aflase ce pusese la cale greoiul și nesocotitul ei 
fiu. 

— Ligneroles, se adresă dânsa tânărului locotenent când 
acesta ajunse sus. Ai făcut regelui un bun serviciu. 

— L-am făcut bucuros, răspunse ușuratic tânărul. 

Iar curând se dovedi că-i și foarte vorbăreţ: 


115 


— Căpitanul Amaury era un hughenot ascuns, nu știaţi, 
doamnă?  Ghicise planurile dumneavoastră împotriva 
partidei lui, era foarte agitat și mi-a povestit astă-noapte ce 
se pregătește. Eu sunt alături de maiestăţile voastre! Cu 
dragă inimă! Are să fie un măcel pe cinste! 

Carol al nouălea asculta tremurând în cămașa lui de 
noapte. Simti nevoia să se sprijine de balustrada scării. 
Noroc că tânărul Ligneroles se afla în fața lui și că 
Madame Catherine îi stăpânea pe amândoi cu privirea. 
Bătrâna vorbi tacticoasă, cu glasul ei mieros: 

— Azi ai arătat ce poţi și meriţi o băutură întăritoare. 
Vino, tinere! 

Și-l conduse, legănându-se, în odaia ei de dormit, 
deschise un dulap scund și lat, cu ghinturi mari, 
colțuroase, luă o sticlă și-i turnă vin. 

— Acum du-te și te culcă, îl sfătui, după ce Ligneroles 
goli paharul și păru deodată istovit. Azi ești scutit de 
slujbă, adăugă cu glas prietenos regina, dar tânărul nu mai 
înţelegea ce i se spune și ieși clătinându-se. 

Madame Catherine îl petrecu cu privirea până la scară; 
acolo, Ligneroles se rostogoli, ţeapăn, cu capul în jos. Iar 
Catherine de Medicis închise ușa, mulțumită. 

— Şi-a frânt gâtul, lămuri apoi liniștită. Trebuia să se 
întâmple așa, pentru ca să-ţi recapeţi bujorii în obraji, fiul 
meu. S-a isprăvit. Numai dimineaţa asta înnourată ne face 
să arătăm atât de palizi. 


ÎN ACELAȘI CEAS AL DIMINEȚII 


În același ceas al dimineţii, în grădina din Nerac, aurora 
trandafirie, cu tonuri portocalii, îl află pe Henri de Navarra 
străduindu-se să se smulgă din braţele Fleurettei, fata 


116 


grădinarului, care număra șaptesprezece primăveri. 

— Trebuie să pleci, iubitule. Acum se scoală tata. Ce ar 
zice dacă te-ar vedea aici? 

— Nici un cuvânt rău, inimioara mea. Un slujitor 
credincios al mamei mele nu poate crede că vreau să-l 
jignesc. 

— Dar nici nu-l jignești dacă mă iubești. Numai plecarea 
ta mă va face să sufăr. 

— Un prinţ trebuie să fie mereu pe drumuri, câteodată 
pentru a pleca la bătălie, altădată... 

— Altădată, încotro? 

— Nu-i nevoie s-o știi, Fleurette. N-ai fi mai fericită dacă 
ai ști-o, iar noi doi trebuie să fim fericiţi atâta timp cât 
suntem împreună. 

— E adevărat? Eşti fericit lângă mine? 

— Niciodată n-am fost atât de fericit! Niciodată n-am 
văzut o auroră atât de frumoasă; e frumoasă ca faţa ta. 
Niciodată n-am s-o uit. Şi nici o floare din grădina asta nu 
mi se va șterge vreodată din amintire. 

— Dimineaţa trece repede și curând se vor ofili și florile. 
Eu am să rămân aici și am să aștept. Oricât de departe ai 
pleca și orice ţi s-ar întâmpla, adu-ţi aminte de mine, și de 
odăiţa asta în care se revărsau miresmele grădinii, în timp 
ce ne iubeam, și de gura mea, pe care... 

— Fleurette! 

— Acum m-ai sărutat pentru ultima oară. Du-te, pentru 
că altfel au să vină să te caute și nu vreau ca alţii să vadă 
privirea ta de rămas bun! 

— Atunci să ne unim ultimele priviri în apa fântânii. 
Vino, Fleurette! Ila-mă pe după gât. Eu îţi cuprind mijlocul. 
Să ne oglindim amândoi în fântână și ochii ni se vor întâlni. 
Tu ai șaptesprezece ani, Fleurette. 

— Şi tu optsprezece, iubitule! 

— Dar fântâna asta își va aduce aminte de noi și când 
vom ajunge la adânci bătrâneţe și chiar atunci când nu 


117 


vom mai fi. 

— Henri, nu-ţi mai văd faţa. 

— Şi chipul tău s-a tulburat, Fleurette. 

— Am auzit picând o lacrimă. Să fi fost a mea, a ta? 

— Lacrima noastră, îi răspunse un glas care se depărta. 

Și, în timp ce dânsa își ștergea ochii, el o mai strigă o 
dată „Fleurette”, înainte de a dispare. Fata își dădu seama 
că această ultimă chemare nu mai era menită ei, ci era o 
chemare a ceasurilor trecute către nouă zi ce începea, 
despre care nu știa ce va aduce și în care numele ei va fi 
doar o amintire. 

Henri încălecă. Vântul de mai îi răcori plăcut fruntea 
mare și dreaptă, tâmplele puţin adâncite, și-i jucă prin 
pletele blond cenușii. În odăiţa fetei nu-și putuse pieptăna 
cum trebuie părul, așa că i se revărsa în voie. Ochii-i blânzi 
păstrară vreo sută de metri umbra despărțirii, apoi se 
luminară. Între buze ţinea strâns o floare, care era și dânsa 
o parte din Fleurette. Când se alătură însoţitorilor, floarea 
căzu. 

În urma lui, Fleurette, fata grădinarului, care număra 
șaptesprezece primăveri, începu să-și vadă de treburile de 
peste zi. Și urmă tot așa timp de încă douăzeci de ani, după 
care se săvârși din viaţă; iubitul ei era atunci un mare 
rege. Fleurette nu avea să-l mai vadă niciodată sau, cel 
mult, în chip de stăpânitor, când, după grele încercări, 
avea să se întoarcă în orașul lui de baștină Nerac, spre a fi 
iar fericit, dar de data asta cu altele. Atunci cum de spun 
toţi că Fleurette ar fi murit de dorul lui? Cu timpul, chiar și 
data morţii ei fu împinsă înapoi până în ziua și clipa când 
Henri o părăsise; se povestește că atunci Fleurette s-ar fi 
aruncat în fântână; în fântâna asupra căreia se aplecaseră 
amândoi, fata de șaptesprezece ani și băiatul de 
optsprezece. Dar cum s-au răspândit aceste vorbe? Doar 
nimeni nu i-a văzut. 


118 


ISUS 


Henri străbătea ţara călare, îndreptându-se, așa cum se 
cuvine unui prinţ, către oștile sale, sau către aceea care îi 
va fi mireasă. Henri de Navarra se ducea să se însoare cu 
Marguerite de Valois și trebuia să facă drumul călare din 
Gasconia lui de baștină până la Paris; dar avea coapse tari. 
La nevoie puteau sta în șa și câte paisprezece ceasuri, 
dacă nu chiar mai mult, și apoi se purtau și cu mare grijă 
să nu vatăme caii, căci n-aveau totdeauna bani să cumpere 
alţii; nu-i puteau înlocui decât dacă găseau vreunul de 
pripas. 

Henri călărea mereu în frunte, dar totdeauna însoţit, iar 
după el urmau ceilalți, nenumărați. Niciodată nu era 
singur. O duceau cu toţii într-o devălmășie, vieţuind mereu 
în tropot și duhoare de dobitoace, în mirosul trupurilor lor, 
îmbrăcate în piele încinsă de căldură și în pânza nădușită. 
Astfel încât nu numai calul îl purta pe Henri, ci toată ceata 
aceea de aventurieri, uniți în cuget, bigoţi și cutezători, 
care, călărind scară la scară, îl împingeau înainte, mereu 
înainte, mai repede decât s-ar fi putut crede, ca într-o 
călătorie fermecată, din sat în sat. Copacii aveau crengile 
încărcate cu flori albe și roșii, din albastrul cerului adia o 
boare dulce, tinerii aventurieri râdeau, cântau, se sfădeau. 
Din când în când descălecau, înfulecau hămesiţi câte un 
codru de pâine și dădeau pe gât vinul roșu, cu care erau 
înfrăţiți așa cum erau înfrăţiți cu aerul și cu pământul. 
Fetele cu pielea aurie veneau fără să se lase rugate, 
așezându-se pe genunchii băieţilor cu obrajii arși de soare. 
Băieţii făceau fetele să tipe și să roșească, unii cu o 
pișcătură neașteptată, alţii cu versuri scornite pe loc, la fel 
de nerușinate. Între ei, aburcaţi în șa, vorbeau adesea 
despre religie. 

Cei din preajma lui Henri aveau cu un an-doi mai puţin 

119 


sau mai mult de douăzeci de ani și erau cu toţii niște 
răzvrătiți împotriva orânduielilor lumii și a celor mari. 
După părerea lor, aceștia se depărtaseră de dumnezeu. 
Altfel voise dumnezeu să orânduiască lucrurile, și anume, 
așa cum gândeau băieţii de douăzeci de ani. De aceea erau 
cu toţii încredinţaţi de izbândă cauzei lor și nu se temeau 
nici de diavol, cu atât mai puţin de Curtea Franţei. Pe 
drum, cât timp se mai aflau încă în provinciile din sud, le 
ieșeau în cale hughenoți bătrâni care, ridicând amândouă 
mâinile la cer, îl conjurau pe prinţul de Navarra să se 
ferească. Acesta știa prea bine că bătrânii deveniseră 
neîncrezători din pricina multelor încercări prin care 
trecuseră. 

— Dar, dragii mei prieteni, acum se schimbă totul. O iau 
doar de nevastă pe sora regelui. Veţi avea libertatea 
conștiinței, pe cuvântul meu! 

— Vom face să domnească libertatea! strigau călăreţii 
din jurul și din spatele lui. 

— Să domnească poporul! 

— Dreptatea! Dreptatea! 

— Libertatea, vă spun! 

Se îmbătau cu aceste vorbe mari. Şi întăriţi de ele, 
călăreau grămadă către nord. Mulţi, poate cei mai mulţi, 
înțelegeau lucrurile cam așa: că venise adică vremea ca ei 
să se bucure de putere și de plăceri, în locul celor ce se 
bucurau de ele acum. Henri înţelegea foarte bine acest soi 
de oameni, îi recunoștea îndată în mulţimea din jurul lui și- 
i îndrăgea; cu oameni de soiul ăsta era ușor de trăit. Dar 
nu ei erau prietenii lui! Prietenii sunt făpturi mai 
complicate, traiul cu ei e mai plin de încordare și mai plin 
de surprize, te silește să răspunzi mereu de faptele tale. 

— In summát, rosti Agrippa d'Aubigné, care călărea 
alături de Henri, tu nu ești altceva, prinţe, decât ceea ce 


1 Pe scurt (lat.). 
120 


poporul a făcut din tine. Asta nu înseamnă că nu poţi să te 
ridici deasupră-i, căci opera poate fi uneori mai valoroasă 
decât artistul, dar vai ţie dacă vei deveni un tiran! Chiar și 
cel mai mărunt slujbaș are de la dumnezeu dreptul de a se 
răzvrăti împotriva unui tiran. 

— Agrippa, dacă ai avea dreptate îi răspunse Henri, aș 
prefera să fiu un slujbaș umil. Dar astea sunt numai 
născociri de-ale pastorilor; regii rămân regi. 

— Fii bucuros că ești numai prințul de Navarra. 

D'Aubigne era scund, iar călare părea și mai scund 
decât Henri. Când vorbea, dădea din mâini și i se vedeau 
degetele lungi și policarul turtit. Avea gura mare și 
batjocoritoare și ochii sprințari; era un om cu gânduri 
lumești, dar cu toate astea se împotrivise la treisprezece 
încercări de a i se răpi credința protestantă, iar la 
cincisprezece ani luptase pentru ea sub Condé. Henri, 
băiatul de optsprezece ani, și Agrippa, cel de douăzeci, 
erau vechi prieteni; de sute de ori se certaseră, de sute de 
ori se împăcaseră. 

Agrippa călărea la dreapta lui Henri. Din stânga răsuna, 
însă, un glas limpede și aspru: 


„O, regi puternici, sclavi ai îngâmfării, 
Ca să sporiţi puterea cât de cât, 

Cu stârvuri semănat-aţi câmpul ţării! 
Hotar ori slavă preţuiesc atât? 


Voi, juzi, aţi scos în locurile sfinte 

Şi legi, și bine public la mezat. 

Cum să mai creadă cei ce vor veni-nainte 
În moștenire, pentru care hoţi se bat?” 


— Prietene Du Bartas, întrebă Henri, cum se face că un 
flușturatic ca tine poate rosti vorbe așa de amare? Fetele 
au să înceapă să te ocolească. 


121 


— Dar nici nu le spun lor. [ie ţi le spun, iubite printe. 

— Și judecătorilor. Nu uita judecătorii, Du Bartas. 
Pentru că altminteri nu-ţi rămâne să te răfuiești decât cu 
regii cei răi. 

— Orbirea vă face răi, și pe noi așijderi. Ar trebui să ne 
facem mai buni. De fețe nu mă pot încă dezobișnui, dar la 
versurile galante am să renunţ. N-am să mai fac versuri 
decât spre lauda domnului. 

— Dar ce-ai păţit, te pregătești de moarte? îl întrebă 
Henri. 

— Vreau să cad în luptă pentru tine, Navarra, și pentru 
împărăţia lui dumnezeu! 

Henri tăcu auzind aceste vorbe. Ele îl făcură să-și 
întipărească bine în minte versul: „O, regi puternici, sclavi 
ai îngâmfării” și să hotărască în gândul lui a nu răbda 
nicicând că leșuri omenești să zacă pe câmpii spre a-și 
mări fie și cu o palmă hotarul puterii. 

— Du Bartas, îi ceru el fără veste, îndreaptă-ţi spinarea 
cât poţi mai mult! 

Gentilomul deșirat execută porunca și prințul se uită la 
el batjocoritor, dar și admirativ. 

— O vezi cumva de-acolo de sus pe scumpa noastră 
Madame Catherine și marele ei bordel? Frumoasele ei 
domnișoare de onoare vă așteaptă! 

— Da ce, pe tine nu?! întrebă Agrippa d'Aubigne și făcu 
cu ochiul. Ah! da, am uitat, tu ești un mire credincios! 
După cum te știu. Însă... 

Și râseră cu toţii, iar Henri cel mai cu poftă. 

Din spatele lor cineva strigă: 

— Băgaţi de seamă, domnilor! La Curtea Franţei 
dragostea lasă urme pe care le poţi simţi până când dai 
ortul popii. 

Râsetele izbucniră și mai voios. Dar cineva își vâri calul 
intre caii însoţitorilor și acela al prinţului. Nici nu luă în 
seamă că ceilalţi se zbârliseră, gata să se ia la harţă. Pe 


122 


faţa care părea mică din pricina frunţii înalte se putea citi 
o mare frământare. Ochii erau obosiţi din cauza lecturilor 
îndelungi și păreau triști, cu toate că domnul Philippe du 
Plessis-Mornay, care avea să trăiască șaptezeci și patru de 
ani, nu avea acum decât douăzeci și patru. 

— Chiar acum am primit poruncă domnului! îl anunţă el 
pe Henri. Prin cuvântarea ce-i voi ţine lui Carol al nouălea 
îl voi îndupleca să proclame libertatea conștiinței și să 
îmbrăţișeze cauza Ţărilor-de-Jos împotriva Spaniei. 

— Dă-i cuvântarea ta domnului amiral, îl sfătui Henri. El 
va ști să se facă ascultat. De noi nu se tem încă. Dar 
nădăjduiesc că în curând îi vom face să ne știe de frică. 

Puteau discuta în ascuns astfel de lucruri, pentru că toţi 
cei din jurul lor erau ocupați cu înșiruirea plăcerilor ce-i 
așteptau la Curte. Și primejdiile erau pomenite, cu aceeași 
zarvă, și se dădeau și exemple. Se vorbi de mai multe ori 
de boala cea temută. Philippe Mornay simţi un fior în 
întreaga-i făptură, dar și el rosti: 

— Las’ să mă îmbolnăvesc! Numai Carol al nouălea să ne 
dea libertatea credinţei! 

— Dar vei fi respingător! 

— Suntem adesea respingători, dar ce însemnătate are 
asta în faţa veșniciei? N-a arătat și Isus pe cruce ca un om 
respingător, și nu credem în el? Nu credem și în apostolii 
lui, care au fost huliţi de o lume întreagă, chiar și de iudei? 
Și ce altă moștenire a lăsat decât o femeie dispreţuită, un 
nume blestemat? N-a fost el oare batjocorit chiar de 
neamul său? Așa cum împărații au luptat împotriva 
învăţăturii sale cu sabia și cu legea, așa trebuie să lupte 
fiecare împotriva dușmanului din sufletul său! Duhul 
împotriva cărnii! Căci până la urmă popoarele s-au supus 
cuvântului câtorva oameni, iar împărăţiile se închină lui 
Isus cel răstignit. Isuse! strigă Mornay cu un glas care-i 
făcu pe toţi să tresară și să privească în jur. așteptând să 
apară cel chemat. 

123 


Căci nici unul dintre ei nu se îndoia că Isus va pogori din 
nou printre oameni și se va așeza în fruntea lor, când va 
bate ceasul. Pentru fiecare din ei rănile lui Isus erau încă 
proaspete și sângerau, lacrimile celor două Marii curgeau 
nesecat. lar Goigotha, o vedeau cu ochii lor, un deal pleșuv 
și spălat de ploi, dedesubtul unor nori întunecaţi. Se 
îndreptau într-acolo, printre măslini și smochini, și luaseră 
și ei parte la nunta din Canna. Povestea lui Isus se 
împletea aievea cu viața lor, o trăiau așa cum își trăiau 
viaţa lor. Isus era imul de-al lor, dar cel mai sfânt dintre ei, 
și așa cum îndrăznise să spună du Plessis-Morpay, și cel 
mai plin de plăgi dintre dânșii. Dacă fiul omului s-ar fi ivit 
cumva dintre stânci spre a se pune în fruntea lor, ar fi 
călărit desigur nu vreun catâr nevolnic, ci un cal de 
bătălie, ar fi purtat platoșă și coif, iar ei s-ar fi strâns în 
jurul lui și ar fi strigat: „Sire! Data trecută ai fost copleșit 
de vrăjmași și ai fost răstignit. De data asta, însă, cu noi, 
vei birui! Ucide-i! Ucide-i!” 

Așa ar fi strigat cei mai de rând și cei mai simpli dintre 
acești hughenoți dacă Isus s-ar fi ivit în carne și oase. În 
locul iudeilor și al mercenarilor de altădată i-ar fi osândit 
pe papistașii din vremea lor și ar fi avut în primul rând 
grijă să-i despoaie de averi. Dar pentru prinţul Henri și 
pentru prietenii săi cei mai apropiaţi lucrurile nu păreau 
chiar atât de limpezi. Ei erau chinuiţi de îndoieli asupra 
celor ce-ar fi trebuit să facă dacă Isus s-ar fi ivit printre 
dânșii. Du Bartas îi întrebă dacă, în cazul când Isus ar 
pogori din nou pe pământ și istoria lui ar începe de la 
capăt, n-ar trebui să-l sfătuiască a ocoli răstignirea, care l- 
a mântuit pe el și întreaga omenire. Își încovoie spinarea 
lungă așteptând un răspuns, dar nimeni nu i-l dădu. Du 
Plessis zugrăvi în cuvinte și mai vii plăgile mântuitorului și 
afirmă că în ele stăteau puterea și gloria lui. Du Plessis- 
Mornay era un spirit care, în ciuda chipului său socratic, 
nu putea concepe decât extremele și se împăca atât de 


124 


bine cu ele încât izbuti să trăiască până la șaptezeci și 
patru de ani. Sărmanul Du Bartas era jignit de orbirea și 
răutatea oamenilor, ca și de neputinţa de a face lumea mai 
bună sau măcar de a o cunoaște; și de aceea era menit să 
moară curând, în urma unei bătălii. In ce-l privește pe 
Agrippa d'Aubigne, din clipa când du Plessis invocase cu 
atâta aprindere umbra lui Hristos, sufletul său fusese 
cuprins de o mare frământare. Din clipa aceea Agrippa 
începu să versifice; ba își și sfârși aproape poezia și era 
gata să-l întâmpine pe Isus cu versuri dacă ar fi apărut. Tot 
ce crea Agrippa se năștea sub inspirația momentului și a 
pasiunii. Creaţia îl făcea nespus de fericit și de aceea 
prinţul îl îndrăgise. Pe de altă parte, Henri era atras de 
sufletul plin de credinţă și de tristeţe al lui Du Bartas. Iar 
du Plessis îl entuziasma cu exaltarea sa. 

In sinea lui, Henri știa prea bine că nici vorbă nu putea fi 
ca Isus să se ivească în faţa sa și alor săi. După părerea lui, 
ar fi avut tot atât de puţin dreptul să se bucure de favoarea 
unei asemenea apariţii și dacă ar fost catolici. Căci nu era 
încredinţat că Hristos îi preferă pe hughenoți, deși aceștia 
îl iubeau probabil mai mult decât catolicii. Dar în afară de 
acest fel de a gândi, care era numai al lui, împărtășea toate 
simțămintele călăreţilor din jurul său. De când numele lui 
Isus fusese invocat cu atâta tărie, ochii îi erau plini de 
lacrimi. Dar nimeni n-ar fi putut spune dacă aceste lacrimi 
erau închinate mântuitorului. Poate că da, atâta vreme cât 
ele urcau din ascunzișurile pieptului. Dar sigur nu, când 
ajungeau să-i umezească genele. Căci din clipa aceea 
chipul lui Isus era acoperit de acela al Jeannei d'Albret, și 
Henri plângea fiindcă aceasta îi apărea mai palidă ca 
niciodată. Trecuse multă vreme de când începuse călătoria 
de-a lungul ţării, dimpreună cu pastorii ei, care predicau, 
fără a avea, la fel ca Isus, unde-și hodini trupul ostenit, 
deopotrivă cu el urâtă și dispreţuită, necunoscând altceva 
decât lupta, norocul schimbător al războiului, neliniștea și 


125 


fugă: ea, o biată femeie, preaiubita lui mamă! Spinos era 
drumul pe care pornise de dragul Religiei! lar acum poate 
că acest drum o purtase spre Golgota. Căci, la urma urmei, 
se și află în mâinile Catherinei, de vreme ce domnul amiral 
trimisese la vatră oastea protestantă și se mulțumea s-o 
amenințe numai, pe bătrâna regină, cu mâinile goale. Atâta 
timp cât o nouă campanie n-o punea în primejdie, 
Catherine era aceea care poruncea. Şi chiar și această 
călătorie de nuntă Henri o făcea, la drept vorbind, din 
porunca reginei Catherine; își dădea prea bine seama de 
asta. Tânărul avea respectul faptelor și nu se lăsa condus 
nici de credinţă, ca amiralul Coligny, nici de încăpățânare, 
ca Jeanne. 


NOUA EI ÎNFĂȚIȘARE 


Își purta scrisorile sub pieptar și ar fi dorit mult să le 
mai citească o dată pe toate, chiar și pe cele ale surioarei. 
Dar nu se putea depărta de fel de ceata călăreţilor ce-l 
însoțeau; ziua și-o petrecea la lumina soarelui, noaptea la 
aceea a stelelor, iar singur nu era niciodată. Se împliniseră 
mai multe săptămâni de când tot călăreau, priveliștea 
luase aspecte nordice dar asta nu-l mai impresiona pe 
Henri. Sub copitele calului său, frământa întreg regatul, 
căci acesta nu rămânea pe loc în timp ce el călărea: Franţa 
continua să trăiască, să alerge, să se schimbe. Și lui Henri 
i se părea că totul e într-o mișcare fără început și fără 
sfârșit, și că nu numai el se mișca: întreg regatul își urma 
un destin nedeslușit, la care și el trebuia să fie părtaș. 
Astfel, pe drumurile pe care le bătea, noaptea se așternea 
până departe, sub coroanele copacilor, și-l adăsta. 

— Agrippa, ce ne-o fi așteptând, de fapt, la Curtea 


126 


Franţei? 

— De fapt? repetă d'Aubigne. Pe lângă altele, nunta ta, 
care va fi fără îndoială o serbare frumoasă. De fapt, însă, 
dacă ţii neapărat s-o știi, ne așteaptă toate chinurile 
mucenicilor. 

— Spui „toate” fiindcă nu poţi spune care anume? 

— Da, Henri. Şi tu simţi ceva nelămurit în aceste ceasuri 
când liliecii și licuricii zboară deasupra capetelor noastre. 
În timpul zilei simţământul acesta dispare. 

Vorbeau în șoaptă, căci nimeni nu trebuia să audă ce-și 
spuneau. 

— La noapte vom putea dormi în vreun sat? 

— La Chaunay, printe. 

— Chaunay, în Poitou. Bine. Acolo am să mă hotărăsc. 

— La ce? 

— Dacă plec mai departe. Trebuie să mă sfătuiesc în 
liniște cu mine însumi ce am de făcut și vreau să citesc o 
dată, fără a fi stingherit, scrisorile mamei mele, regina. Ai 
grijă, Agrippa, să pot avea în sfârșit o odaie numai pentru 
mine. 

După ce ospătară, însă vreo două ceasuri în jurul 
meselor lungi ale hanului din Chaunay, prinţul de Navarra 
nu mai simţi nevoia să fie singur ci, dimpotrivă, făcu semn 
unei fete cu un trup cum nu se poate mai ispititor să urce 
treptele și să-l aștepte. Dar, la drept vorbind, nu erau niște 
trepte, ci o scară. Când dădu, însă, și el să urce, auzi o 
zarvă cumplită, pricinuită mai cu seamă de glasul răgușit 
al unei femei îndesate, care o târa după dânsa pe fata din 
odaia prințului și voia s-o împingă pe scară. Jos se afla 
Agrippa d'Aubigne, care le lumina cu un capăt de 
lumânare. Se vedea așadar limpede că el o chemase pe 
mama fetei, trădându-și prietenul; și în loc să-i fie rușine 
de această ispravă, râdea. Henri scoase la iuţeală sabia din 
teacă. 

— Şi tu! porunci el furios. 


127 


Ce făcu însă poetul Agrippa? Smulse o treaptă a scării, 
de parcă ar fi vrut să se bată cu dânsa. Din pricina asta 
scară pe care se aflau cele două femei se clătină, ele săriră 
în gol ţipând și căzură peste cei doi bărbaţi care fură 
trântiți la pământ. Așa încât orice alt gând dispăru, în 
afară de acela de a ieși din învălmășeală. lar când, în 
sfârșit, izbuti, Henri se pomeni singur în întunericul adânc. 
Unde dispăruseră ceilalți, unde era scara? Fu bucuros să 
găsească măcar, pipăind, ieșirea. Şi adormi într-un tufiș, 
printre ramurile căruia sclipeau stelele. 

Se trezi în zorii unei zile de iunie, a treisprezecea-zi a 
acelei luni, o zi pe care n-avea s-o uite niciodată. O 
ciocârlie tocmai se înălța cântând de pe țarină către cerul 
de un albastru încă pal. Deasupra capului lui florile de 
liliac îmbălsămau aerul, nu departe se auzea șopotul unui 
pârâiaș și un șir de plopi tremurători îi ascundea vederea 
satului. Răcoarea dimineţii îi risipi grijile și porni cu pași 
ușori și repezi de-a lungul șirului de plopi, o dată și încă o 
dată, numai spre a respira în voie și a se bucura de cele 
din jur. Dar curând își aminti din scrisorile pe care voise să 
le citească și asupra cărora dorise să mai cugete. Se opri, 
le scoase de la locul lor și le petrecu printre degete, ca pe 
niște cărți de joc. Ce să mai citească? Era limpede că 
trebuia s-o ia de nevastă pe durdulia Margot, „Madame, 
cum o numea surioara. Măcar asupra acestui lucru cele 
două regine, Catherine și Jeanne, erau de aceeași părere, 
iar restul avea să urmeze de la sine; se va vedea dacă 
domnul amiral o va dovedi sau nu pe bătrâna otrăvitoare, 
ori dacă mireasă va rămâne papistașă și va fi mistuită de 
flăcările iadului. „Asta-i cât se poate de îndoielnic, își 
spuse. Și eu am fost în mai multe rânduri catolic și, deci, 
un candidat serios la focul Gheenei. Dar se poate întâmpla 
și așa ceva; cine știe?! Un lucru e, însă, sigur: că niciodată 
severă și credincioasa mea mamă nu va avea o Curte atât 
de plăcută, o Curte unde femeile îi provoacă pe bărbați. 


128 


Chiar dânsa o spune, mi-aduc foarte bine aminte de pasajul 
ăsta.” 

Și într-o fulgerare o văzu atunci cu totul altfel decât o 
vedea de obicei, când se gândea la ea; cu trăsăturile mult 
mai puternic conturate, într-o lumină care se deosebea în 
totul de culorile șterse ale zorilor. Lumina pe care o văzu 
era mai vie, mai crudă, și în această lumină Jeanne avea 
înfățișarea celor petrecuţi în lumea fără de întoarcere. Nu 
mai avea trăsăturile pe care le văzuse pentru ultima oară 
atunci când rădvanul cu burduful de piele se pusese în 
mișcare și el rămăsese singur lângă calul lui. Obrajii supti 
și în jurul lor umbre, umbre sfâșietoare, ca dorul după cele 
pierdute pe vecie, o înconjurau străvezii, de parcă ar fi 
acoperit ceva imaterial. O! Ochi mari, care nu mai sunteţi 
plini de mândrie, de furie sau de iubire, cum aţi fost 
odinioară! Nu mă mai recunoașteţi? Cu toate că desigur 
știți mult mai multe decât putem noi ști aici! 

Băiatul se întinse în iarbă; abia cu puţin timp mai înainte 
avusese inima atât de ușoară, iar acum era spăimântat de 
moarte; nu atât din pricina noii înfățișări a mamei sale, cât 
din cauză că își amintea cum o mai văzuse așa în vis pe 
Jeanne. O visase cam cu vreo patru nopţi în urmă; căuta 
să-și aducă aminte exact când anume, se lăsă pradă 
neliniștii și întins în iarbă amestecă scrisorile. Dar. 
privindu-le încă o dată mai atent, băgă de seamă că două 
fuseseră deschise în ascuns înainte ca el să le fi rupt 
peceţile. Acum patru nopţi? Tăietura peceţilor era făcută 
cu multă grijă, după cum și ceară care trebuia s-o ascundă 
fusese picurată de o mână dibace. „De ce tocmai acum 
patru nopți și astăzi iarăși?” 

Ultimele cuvinte din cea din urmă scrisoare a mamei 
sunau așa: „Acum e momentul, fiul meu, grăbește-te și 
vino”. Înţelese: Jeanne voia să smulgă frâiele puterii din 
mâinile Catherinei, dar aceasta îi citise scrisoarea... 
„Mama e în primejdie de moarte!” înţelese Henri și sări în 


129 


picioare  luând-o la fugă printre plopi.  Strigă: 
„D'Armagnac!”, căci își zărise slujitorul înainte ca acesta 
să-l vadă pe el. „D'Armagnac! Încălecăm imediat! Nu 
trebuie să pierd nici o clipă!” 

— Dar, stăpâne, își îngădui slujitorul să observe, toţi 
dorm încă în fân și pâinea nu e coaptă. 

Adevărul avea darul să-l potolească pe dată pe Henri. 
Cedă: 

— Oricum, mai avem de făcut cinci zile până la Paris. 
Vreau să mă scald în pârâu. D'Armagnac, adu-mi o cămașă 
curată. 

— Tocmai azi voiam să le spăl. Gândeam că aici vom face 
un popas mai lung. Gentilomul slujitor făcu cu ochiul 
stăpânului. Mai cu seamă din cauza scării răsturnate! Ar 
trebui s-o ridicăm și să recâștigăm timpul pierdut! 

— Ticălosule! izbucni Henri, furios cu adevărat. Destul 
m-am tăvălit prin paie. Și pornitei aspru: Toată lumea să 
fie în șa când mă întorc de la scăldat. N 

Şi o luă la goană, începând să se și dezbrace în fugă. In 
scurt timp plecară; dar abia făcură vreun sfert de ceas de 
drum, când văzură venind în goană mare un sol; când 
descălecă, omul se clătina atât de tare, încât cineva trebui 
să-l sprijine; abia trăgându-și sufletul, bolborosi: 

— De la Paris în patru zile în loc de cinci!... 

Avea faţa plină de pete roșii și albe, limba îi atârna din 
gură și, ce era și mai ciudat, din ochii rătăciţi și larg 
deschiși îi curgeau lacrimi grele. Atât de mare era tăcerea 
ce se lăsase, încât se auzea cum îi picurau pe pieptar. 

De pe cal Henri întinse mâna, luă scrisoarea ce-i era 
înfățișată, dar nu se gândi s-o deschidă; mai mult chiar, 
lăsă braţul în jos, plecă capul și în marea tăcere a câmpiei 
din jur și a micii cete de oameni, pierdută în întinderea ei, 
glăsui încet: 

— Mama a murit! De patru zile. 

Vorbea numai cu sine și ceilalţi își dădură seama de 


130 


asta. De aceea se prefăcură a nu fi auzit nimic până când 
el nu avea să le împărtășească vestea cu glas tare: chiar și 
cei mai grosolani dădură dovadă de delicateţe în această 
împrejurare. Citind apoi mesajul primit, noul rege al 
Navarrei se descoperi; ceilalţi îl imitară îndată, și el le 
spuse.: 

— Regina, mama mea, a murit. 

__Se priviră unul pe altul, neîndrăznind să facă altceva. 
Intâmplarea li se părea cu totul deosebită de întâmplările 
obișnuite; aducea schimbări care nu puteau fi prevăzute și 
îi influenţa și pe ei într-un fel pe care nu-l puteau desluși. 
Jeanne d'Albret însemnase mult prea mult pentru ca 
moartea ei să poată fi cuprinsă cu mintea. Îi conduse și-i 
hrănise, îi ospătase cu pâinea care creștea pe ogoare și cu 
pâinea vieţii veșnice. Libertăţile noastre Jeanne d'Albret le- 
a cucerit! Cetățile noastre, La Rochelle de pe ţărmul mării, 
dânsa ni le-a asigurat! Dreptul de a avea case de rugăciuni 
la marginea orașelor dânsa l-a smuls! Provinciile noastre 
dânsa le-a pacificat! Mulțumită ei, femeile pot lucra, sub 
paza domnului, pământurile noastre, în timp ce noi călărim 
și ne batem pentru Religie! Toate ne-au fost date de Jeanne 
d'Albret și ce vom deveni acum? 

Se îngroziră la acest gând, apoi se mâniară, și în sufletul 
lor începu să încolţească furtunos bănuiala unei vini și a 
unei crime. Căci o nenorocire atât de mare nu poate veni 
din senin. Răposata stătuse în calea puternicilor zilei, se 
știa prea bine a cui. Şi ceata cea pierdută se înţelegea din 
priviri, unită în aceleași gânduri și simțăminte. Sunetele 
nearticulate pe care le scoase, ca în vis, deveniră din ce în 
ce mai răspicate, crescură, exprimând din ce în ce mai 
limpede mânia și ameninţarea; până când cuvântul 
așteptat ţâșni, de parcă ar fi fost rostit de un al doilea sol, 
de data asta nevăzut: „Regina a fost otrăvită!” 

Repetară cu toţii laolaltă aceste vorbe, reluând fiecare la 
jindul lui spusele solului nevăzut: „Otrăvită! Regina a fost 


131 


otrăvită!” Iar fiul reginei moarte făcu cor cu ei, căci și el 
primise mesajul solului. 

Pe neașteptate, făcură o mișcare: își strânseră mâinile 
unul altuia. Ceea ce pecetlui, fără o mai dinainte 
înţelegere, un jurământ: s-o răzbune pe Jeanne d'Albret. 
Fiul ei întinse mâna prietenilor săi: Du Bartas, Mornay și 
d'Aubigne. Cu Agrippa se înţelese printr-o apăsare mai 
prelungită a degetelor, care însemna: „Ileri scară 
răsturnată, iureșul după femei, azi un singur gând. N-avem 
nimic să ne reproșăm, să regretăm. Asta-i viaţa și trebuie 
s-o trăim mână-n mână.” Strânse apoi și mâna slujitorului 
său d'Armagnac, pe care îl certase cu asprime puţin mai 
înainte. Iar un glas intonă: 

„Arată-ţi, doamne, faţa ta!” 

Era Philippe du Plessis-Mornay care cânta, mai întâi 
singur, căci dintre toţi el era cel mai înclinat spre extreme, 
dat fiind că în sufletul lui clocotea cel mai aprig 
neastâmpăr al virtuţii. 

Dar când repetă cel dintâi vers, alte câteva glasuri i se 
alăturară, iar al doilea vers îl cântară cu toții. 
Descălecaseră, își împreunaseră mâinile și cântau, un 
mănunchi de oameni pe care nimeni nu-l vedea, decât, 
poate, dumnezeu, către care își îndreptau cântul ca o 
chemare la luptă: 


„Arată-ţi, doamne, faţa ta 
Și-ndată nu vă rămânea 

Nici urmă de vrăjmaș drăcesc, 
Îndată va să-i mistuiască 
Văpaia ta dumnezeiască 

Pe toţi acei ce ne urăsc.” 


132 


CEL DIN URMĂ SOL 


Cântară astfel până la sfârșit psalmul, apoi așteptară 
cuvântul tânărului lor conducător. Devenise rege al 
Navarrei, acolo, pe un drum pierdut, într-un ţinut străin, și 
trebuia să le spună: încotro și ce-i de făcut. Du Bartas se 
plecă la urechea lui Henri și-i spuse cu glas înăbușit: 

— Regina a fost prima jertfă. A doua vei fi tu. Să ne 
întoarcem! 

— Chemaţi-i pe toţi ai noștri! îl sfătui Mornay. 
Protestanţii din întreg regatul se vor ridica cu mic, cu 
mare. Și ne vom revărsa ca o putere de nestăvilit asupra 
acestei Curți nelegiuite 

D'Aubigne rosti însă liniștit: 

— Măria-ta nu are a se teme de nimic atâta vreme cât 
mai trăiește un anume altul. Cu toţii își îndreptară privirile 
asupră-i și d'Aubigne continuă: Amiralul își jertfește viaţa, 
sunt sigur de asta, am auzit ce i-a spus în timpul nopţii 
soţiei sale. 

Și începu să scornească, închipuindu-și ce-ar fi putut 
vorbi Coligny cu nevasta lui. 

Dat fiind că era poet, Agrippa era în stare să 
povestească convorbirea purtată de cei doi soţi de parcă ar 
fi ascultat-o cu urechile lui. „Crezi oare, ar fi spus amiralul 
soţiei sale, că nimic nu te-ar putea face să șovăi în credinţa 
ta? Cu mâna pe conștiință întreabă-te dacă ai rămâne 
statornică chiar dacă toţi ar abjura și tu ar trebui să fugi 
din ţară, nemaiputând răbda hula care-l lovește pe cel 
înfrânt. Pentru că, vezi tu, chiar și regele Navarrei abjură 
și se însoară cu fiica vrăjmașei noastre.” 

Intrecuse măsura; Henri sări ca ars: 

— N-a spus asta! Dacă ţi s-a părut că ai auzit așa, 
Agrippa, trebuie că ai o muză mincinoasă. Nimic nu mă 
poate depărta de Religie. Și acum să pornim mai departe! 

133 


Tocmai asta și voise, însă, Agrippa, căci socotea că nu 
exista un adăpost sigur: și cu cât se convingea mai mult că 
viaţa-i plină de primejdii, cu atât mai vajnic călărea poetul 
în fruntea tuturora. 

Ceata de călăreţi își continuă dar drumul sub cerul 
înnorat; curând însă calea le fu tăiată de grupuri de 
oameni cu braţele ridicate, care spuneau cu toţii același 
lucru: „Regina Jeanne a fost otrăvită!'f fără a putea explica 
de unde anume știau asta. Până la urmă, nimeni nu-i mai 
întrebă cine erau și de unde veneau. Era destul că 
porniseră la drum, fără a ști cât avea să dureze acest 
drum, spre a-l vedea pe noul rege al Navarrei și a-i 
încredința taina ce o aflaseră. Unora, din pricina oboselii, li 
se și potolise mânia, și bâiguiau cele ce aveau de spus cu 
glas rugător și plin de teamă. 

Era cu neputinţă ca astfel de întâlniri să nu-i pună pe 
gânduri chiar pe niște aventurieri nepăsători. Curând însă 
mai avură o întâlnire hotărâtoare. Într-o pădure dădură 
fără veste peste un senior protestant pe care îl cunoșteau 
cu toţii: era La Rochefoucauld, un prieten al regelui lor. Şi 
el arăta de 'parcă făcuse un drum de cinci zile numai în 
patru. Adresă doar câteva cuvinte tânărului rege și acesta 
strânse dârlogii mai scurt și întoarse calul. Întreaga ceată 
făcu stânga-mprejur, și fără ca vreunul să întrebe ceva, 
fără vorbă și discuţii, se înapoiară la Chaunay. 

Acolo, Henri se retrase împreună cu domnul de La 
Rochefoucauld într-un loc ferit, umbros, sub plopii 
tremurători, și-l puse pe trimisul mamei sale să-i 
povestească încă o dată, amănunţit tot ce știa. Pe patul de. 
moarte, înainte, ea sufletu-i să se fi înălțat către 
dumnezeu, Jeanne închinase ultimele-i gânduri pământești 
fiului ei. Nu voise ca de teamă Henri să renunţe la 
călătoria sa; nu pomenise nici o clipă despre așa ceva. Dar 
fusese de părere că el să ocolească Parisul, ori să se ducă 
acolo numai după ce-și va fi arătat puterea. Făcuse aceste 


134 


recomandări pe temeiul propriilor ei experienţe din 
ultimele patru luni, experienţe neplăcute, amare. Socotise - 
și pentru a exprima asta regăsise încă o dată ciudatul ei 
glas de clopot - că nunta fiului iubit trebuie să însemneze 
începutul unor mari evenimente, fie că vor fi prielnice 
pentru el, fie pentru dușmanii lui. Ultimele gânduri ale 
reginei se opriseră curajos asupra marilor primejdii ale 
vieţii și a chipului cum pot fi înfruntate. Își adusese aminte 
de vremuri, ori crezuse numai că își aduce aminte de ele, 
când viciul se ascundea. Acum însă, îl vestea pe fiul ei că 
viciul s-a obrăznicit și se socoate chiar superior virtuţii. 
Apoi, în clipa morţii, își îndreptase gândurile către 
dumnezeu, murmurând cel dintâi vers al unui psalm. Al 
cărui psalm? 

„Arată-ţi, doamne, faţa ta 

Solul scoase apoi diata Jeannei d'Albret și o înmână 
regelui, după ce mai întâi o atinse cu buzele. Cuprinsul ei 
nu spunea, însă, nimic despre grijile cele mai tainice ale 
reginei, căci în ultimele clipe Jeanne nu mai avusese 
încredere nici măcar în hârtia de scris. Totuși, o 
recomandare: să aibă grijă de sărmana-i surioară. Şi abia 
când ajunse aici cu cititul izbucni Henri în lacrimi. Până 
atunci nu vărsase nici o lacrimă. 

Repetă apoi de câteva ori: „Sărmană surioară! Așa te-a 
numit mama!” Și se gândi: „Ar trebui să fii lângă mine! Pe 
cine mai avem? Nu mai avem pe nimeni în lumea asta! Tot 
restul e înșelăciune; înșelăciune a ochilor și a inimii. Ce 
importanţă au toate femeile din lume, și simțămintele 
înalte pe care ţi le insuflă, și teama de a nu scăpa nici una! 
Pe una doar am neglijat-o, și încă neîncetat. Măcar că pe 
dânsa n-ar fi trebuit niciodată s-o rog să mă iubească și 
totdeauna m-ar fi înţeles. Suntem plămădiţi din același 
aluat și nu avem nimic de ascuns unul faţă de celălalt. Are 
râsul meu, se spune. În clipa asta varsă aceleași lacrimi ca 
și mine, dar mâinile mele nu-i pot șterge lacrimile pe care 


135 


n 
! 


le varsă pentru mama noastră. E departe de mine, așa cum 
e mai totdeauna, și nu ne putem împărtăși durerile, eu pe 
ale ei, ea pe ale mele! , 

Domnul de la Rochefoucauld îi arătă că sora sa 
Catherine dorise să plece cu el. Se și făcuseră toate 
pregătirile pentru plecarea amândurora, calul jos în curte, 
trăsura în afara orașului. Dar fusese reţinută, nu cu forța, 
ci sub tot soiul de pretexte străvezii, până când La 
Rochefoucauld plecase. De altfel nici pe el nu-l lăsaseră să 
plece cu una, cu două; trebuise să adopte o atitudine 
energică. 

— E prizonieră? întrebă fratele; în ochii lui secaţi sclipea 
mânia, în timp ce gura i se strâmbă într-un rânjet. 

Dar lucrurile nu stăteau chiar așa. I se purta de grijă, în 
special se ocupau de dânsa Margot, logodnica, și bătrâna 
Catherine. Nunta, pe care Curtea o aștepta cu vădită 
bucurie și asupra căreia moartea reginei Jeanne aruncase 
o umbră, nu trebuia să fie compromisă prin noi întâmplări 
nefericite. Asta ar mai fi lipsit: să se întâmple ceva și 
surorii logodnicului, fată tânără și gingașă, care poate că 
moștenise ceva din boala de plămâni a mamei. 

Henri se aplecă mult înainte și întrebă tremurând: 

— Dar a murit numai din cauza plămânilor? 

Așteptă multă vreme răspunsul. Până la urmă, La 
Rochefoucauld se mulțumi să dea numai din umeri. 

— Cine bănuiește că a fost otrăvită? întrebă Henri. 
Numai prietenii noștri? 

— Ba ceilalți sunt și mai încredinţaţi că e vorba de 
otrăvire. Știu doar de ce sunt în stare. 

Atunci Henri rosti: 

— Mai bine să nu știu. Căci ar trebui să urăsc și să mă 
răzbun până în pânzele albe. Dar prea multă ură te face 
neputincios. 

Asta era credinţa lui înnăscută: că viaţa are mai mare 
însemnătate decât răzbunarea și că cel care acţionează 


136 


trebuie să privească înainte și nu înapoi, spre morții 
scumpi inimii sale. Totuși îndatoririle filiale nu puteau fi 
neglijate și spre a și le împlini rămase țintuit câteva zile la 
Chaunay, așteptând întăriri, cu toate că bucuros ar fi 
plecat mai departe. Din toate părțile începură să se adune 
hughenoți călări; după alţii trimise emisari spre a-i porni la 
drum. Voia să ajungă în fruntea unor forțe însemnate, așa 
cum îi ceruse cu limbă de moarte regina Jeanne. În același 
timp transmise în scris ultimele ei dispoziţii locţiitorului 
său din regatul Béarn. Şi abia după ce sfârși scrisoarea, 
băgă de seamă că nu pomenise nimic de dispoziţiile el 
religioase și doar la acestea ţinuse regina Jeanne cel mai 
mult! Se minună că uitase de tot treburile Religiei și 
adăugă un postscriptum. 

Solul care îi vestise moartea mamei și împrejurările 
ciudate ale sfârșitului ei avusese nevoie de patru ori 
douăzeci și patru de ceasuri spre a face drumul de la Paris 
la Chaunay. În clipa când îl întâlnise pe Henri, solul se 
prăbușise. Noul rege al Navarrei însă făcea opriri, se 
abătea pe la hanuri, aștepta întăriri, bea și râdea. Da, 
râdea chiar. Călăreţii sleiți de puteri care îl veneau în 
ajutor se minunau când îl vedeau salutându-i vioi șl 
glumind cu ei în dialectul din sud. În clipa când solul 
pornise la drum spre a duce trista veste, fiul își văzuse 
mama în vis sub o nouă înfățișare, aceea a veșniciei - și își 
amintise de acest via cu puţin timp înainte ca solul să fi 
ajuns la el. Acum însă aceste vedenii dispărură și nici nu se 
mai întoarseră vreodată. În locul lor își va aminti mai 
târziu de femeia încă înfloritoare, care îi ocrotise copilăria 
cu voinţa și înțelepciunea ei; dar, spre a păstra proaspătă 
și această amintire, trebui să se ajute de un portret, căci 
numai portretele nu plătesc niciodată. 


137 


MORALITE 


Voyez ce jeune prince déjà aux prises avec les dangers 
de la vie, qui sont d’être tue ou d’être trahi, mais qui se 
cachent aussi sous nos désirs et même parmi nos rêves 
généreux. C'est vrai qu'il traverse toutes ces menaces en 
s'en jouant, selon le privilège de son âge. Amoureux â tout 
bout de chemin, il ne connaît pas encore que l'amour seul 
lui fera perdre une liberté qu’en vain la haine lui dispute. 
Car, pour le protéger des complots des hommes et des 
pièges que lui tendait sa propre nature, il y avait alors une 
personne qui l'aimait jusqu’à en mourir et c'est celle qu'il 
appelait la reine ma mere.! 


1 Priviţi-l pe acest tânăr prinț înfruntând de pe acum primejdiile vieții - 
primejdia de a fi ucis, de a fi trădat, ori altele ce se ascund sub vălul 
dorințelor noastre sau chiar al visurilor noastre mărinimoase. E 
adevărat că trece prin aceste primejdii jucându-se, așa cum șade bine 
vârstei lui. Căutându-și dragostele în toate zările, încă nu știe că numai 
dragostea are să-l lipsească de libertatea pe care în zadar încearcă să 
l-o răpească ura. Căci ferindu-l de uneltirile oamenilor și de cursele ce 
i le întindea însăși firea lui, mai trăia încă o făptură care-l iubea până 
la jertfirea vieţii, aceea pe care el o numea regina, mama mea. 


138 


III. LUVRUL 


139 


STRĂZILE PUSTII 


În drum spre nunta lui, fiul răposatei căta vesel în jur, 
bucuros că se află călare. Vântul îl făcea să adulmece din 
depărtare mirosul Curţii: al bucatelor, al curtenilor 
parfumati, al femeilor care nu așteaptă să fie rugate, ci, 
dimpotrivă, te îmbie ele. Şi hotărî să le cucerească, căci 
era mai îndrăzneţ decât alţii și știa că are trecere în faţa 
sexului frumos, atât prin însușirile-i trupești, cât și prin 
cele ale minţii. Nici Margot n-are să aibă de ce se plânge; 
când se gândea la dânsa îi treceau prin minte tot felul de 
lucruri năstrușnice. l-ar fi venit greu s-o mărturisească 
prietenilor, dar proastă reputație a logodnicii nu-i 
displăcea, ci dimpotrivă îi părea plină de făgăduieli. În 
această dispoziţie, tânărul călător găsea foarte atrăgătoare 
ţărăncuţele curioase și descăleca de multe ori de dragul 
lor și le săruta. Iar după ce scăpau din mâinile lui, ele se 
minunau ce bine știe să sărute un prinţ hughenot. 

În ceata sporită a călăreţilor, prin rândurile din urmă se 
vorbea cu totul altfel decât prin cele din faţă; ultimii sosiți 
clocoteau încă de mânia pricinuită de uciderea reginei lor. 
Gândul nu le era la serbări, ci tânjeau numai după bucuria 
răzbunării și ar fi fost gata să provoace pe orice curtean. 
Starea lor sufletească îi înrâurea uneori și pe cei din 
primele rânduri; îi cuprindeau și pe Henri și prietenii săi. 
Mornay începea atunci să vorbească despre primejdiile 
fără număr care îi așteptau la Curte. Du Bartas își regăsea 
deznădejdea pricinuită de firea omenească, iar Agrippa 
D'Aubigne€ vedea în ființa dușmanilor mâna domnului. Cu 
gura crispată, cu ochii rătăciţi de groază și de furie, Henri 
îi răspundea, însă: 


140 


— Nu eu l-am rugat să ne-o trimită pe bătrâna 
otrăvitoare. Nu era datoria domnului să mi-o hărăzească 
pe asta. 

Ba câteodată, când ura tuturor celor din jur părea a se 
strânge toată în sufletul lui, începea să se întrebe: „Ce fac? 
Am înnebunit? Plec s-o iau de nevastă pe fiica ucigașei, în 
timp ce maică-mea nici n-a fost poate coborâta încă în 
mormânt! Şi cine are să fie jertfa următoare? Mă zoresc, 
sunt grăbit să-mi pierd cinstea și poate și viaţa. 
Spăimântător lucru trebuie să fie când simţi în tine 
otrava!” își spuse Henri și simţi parcă mădularele-i 
înțepenindu-se și răcindu-se. 

Teama și ura îl făceau atent la glasurile din spatele său, 
pline de mânie împotriva călătoriei lor pașnice. Pacea a 
fost doar încălcată! Ar trebui să se adune oastea și 
amiralul să fie rechemat. Parisul, care mai tremurase și 
altădată de groaza lor, să simtă acum de ce sunt în stare, 
să le deschidă porțile, dar nu ca unor oaspeţi dragi! Drept 
urmare, făceau un popas, se sfătuiau, întârziau. Din care 
pricină trecură săptămâni de-a rândul. lar când nimeni, 
nici chiar Agrippa, nu mai știa bine ce voia, regele 
Navarrei porunci: „Încălecarea! Înainte!” și, pe drum, 
călărind, cânta cum cântă un copil ce trebuie să străbată o 
pădure întunecoasă. 

Ajunse astfel într-un loc de unde nu mai putea da înapoi, 
căci acolo îl așteptau cei dintâi dintre cei ce primiseră 
misiunea de a întâmpina sărbătorește pe logodnicul 
prinţesei de Valois. Printre ei se afla și unchiul său, 
cardinalul de Bourbon. Din clipa aceea, ceata de hughenoți 
bătăioși deveni prizoniera unui cardinal, care călărea, în 
mantia lui roșie, alături de regele lor. A doua zi, în a nouă 
zi a lunii iulie, ajunseră în suburbia Saint-Jacques. Acolo 
izbucniră în urale, urale, e drept, nu lipsite de amărăciune, 
căci în fruntea seniorilor protestanți ce veniseră să-l 
aștepte pe Henri se afla însuși neasemuitul Coligny, eroul 


141 


războaielor lor. După săvârșirea din viaţă a reginei Jeanne, 
chipul lui îmbătrânit era singurul lucru care le mai 
rămăsese din luptele lor întru apărarea credinţei. 
Mulțumită acestor doi oameni, a reginei Jeanne și a 
domnului amiral, ei nu mai erau acum niște simpli 
credincioși persecutați, ci însemnau o forță, iar sosirea lor 
la Paris era un eveniment. Se însufleţiră deodată fără 
măsură, își fluturară pălăriile, barbișoanele le tremurară 
pe feţele arse de soare și-i aclamară pe conducătorii lor 
iubiţi, care se îmbrăţișau. Strigară: „Domnul amiral!” și 
urlară: „Henri al nostru!” Pronunţau nous Henric, în 
latineasca lor populară, pe care nimeni n-o înţelegea acolo. 

Straniu era însă că în ciuda sosirii lor gălăgioase străzile 
orașului rămâneau pustii. Mai înainte chiar ca acest lucru 
să ţi fost băgat în seamă de tovarășii săi, Henri observase 
tarabele golite și dughenele închise. Hrănise oarecare 
nădejdi că la porţile orașului va fi primit de pârgari, cu 
capul descoperit, șt dacă nu chiar de toţi, măcar de câţiva. 
Dar nu se vedea nici picior de pârgar, și nici măcar 
orășenii de rând nu ieșiseră să-l primească. Doar câte o 
pisică trecea în fugă strada, pe dinaintea copitelor cailor. 
Însoţitorii călări ai lui Henri se simţiră cuprinși de neliniște 
și însufleţirea li se stinse. 

Străzile erau înguste, iar cele mai multe case strâmte. 
Aveau frontoane, piatra se sprijinea în grinzi de lemn și 
adeseori în faţa caselor se aflau niște trepte. Lemnul era 
vopsit în felurite culori, fiecare casă își avea sfântul ei, și, 
așezat pe grinzile porților, numai acesta părea că se uită 
după hughenoți. De mai multe ori auziră strigându-se: 
„Tâlharilor!” și aproape că erau gata a crede că sfântul 
fusese acela care strigase. 

Privirile le fură atrase apoi de câteva biserici și palate 
mai noi, splendide, strălucitoare, care păreau a nu fi din 
piatră cioplită, ci o țesătură de vis și poezie, coborâta din 
alte lumi. Unora le tresăltă inima, sorbeau din ochi, 

142 


înflăcăraţi, idolii pagini de pe acoperișuri și portaluri, ba 
chiar și chipurile de mucenici de pe biserici, căci acești 
sfinţi aduceau aminte de zeițele elene. Cei mai mulţi dintre 
necruţătorii luptători pentru credinţă rămaseră însă 
nesimţitori la această frumuseţe. Singurul simțământ ce-i 
însufleţea era dorința de a sfărâma chipurile idolilor, de a 
nimici frumuseţea lor amăgitoare. Căci se încumeta să 
depărteze gândurile oamenilor de la dumnezeu. 

Având de o parte pe amiralul Coligny și de alta pe 
cardinalul de Bourbon, tânărul rege al Navarrei privea cu 
atenţie Parisul, oraș străin, pe care nu-l cercetase 
niciodată mai de aproape; căci în copilărie fusese doar un 
prizonier între zidurile de mânăstire ale colegiului. Nu-i 
scăpară strigătele dușmănoase și zări și oamenii care 
încercau să privească în stradă crăpând ușor obloanele de 
la ferestre. Câteva slujnicuţe și târfe mai curioase fură 
singurele făpturi pe care le întâlni în cel dintâi drum al său 
prin Paris, și încă și pe acestea le văzu doar ca pe niște 
umbre fugare.  Scoteau, câte două, capetele din 
ascunzișuri, o pereche de ochi luminoși sclipeau o clipă, o 
șuviță de păr roșcat flutura în vânt, și petele de piele albă 
dezgolită dispăreau ca o arătare. Păreau a întruchipa 
însăși taina acestui oraș dușmănos, și Henri le privea cu 
lăcomie, ca de altfel și ele pe dânsul. Hai, fetelor, 
plămădite din sânge și carne, albe și trandafirii, dăruitoare 
de fericire, voi, care sunteţi calde, nu ca zeițele păgâne, 
ieșiţi, ieșiți afară! 

Călăreţii cotiră deodată și dădură peste o fată în plin 
soare, o fată care nu mai era o părere și care, uluită, 
încercă să fugă, dar, încrucișându-și privirea cu aceea a 
regelui tâlharilor, rămase ţintuită locului, în vârful 
picioarelor, nemișcată, încremenită în zbor. Era subţirică și 
mlădie ca o trestie, vârfurile degetelor lungi i se 
întorseseră puţin, iar gâtul l-avea lung și plăpând. Stătea 
într-o încordare graţioasă, ca o femeie care dorește și se 

143 


teme în același timp să fie îmbrăţișată. Când Henri îi 
întâlni privirea, ochii ei râdeau batjocoritori. Când își 
depărtă în sfârșit privirea de la ea, în ochii ei tremura 
lumină tulbure și ștearsă a supunerii. Dar și Henri era 
buimac. După ce se dezmetici își spuse: „Asta-i a mea! 
Celelalte, de asemenea. Paris, ești al meu! , 

Avea pe atunci optsprezece ani. Dar de-abia la patruzeci 
când va fi cu barba înspicată, înţelept și șiret, va izbuti, în 
sfârșit, să pună mâna pe oraș. 


SURIOARA 


În aceeași clipă vărul Condé exclamă: „Am ajuns!”. 
Soldaţii din garda castelului princiar le și luară caii de 
dârlogi să-i ducă la grajduri. Henri și vărul său începură să 
urce scara monumentală, dar Condé îl lăsă să treacă 
înainte sau poate că el grăbi pasul, căci în capul scării 
aștepta cineva. „Dânsa e! Dânsa e!” îi spunea inima bătând 
să se spargă; abia mai putea vorbi. Se îmbrăţișară lung, și 
Henri sărută de două ori obrajii surioarei, uzi de lacrimi ca 
și ai lui. Nu rostiră nici o vorbă despre mama lor. De îndată 
ce unul privea trăsăturile atât de cunoscute ale celuilalt, îl 
săruta o dată și încă o dată. Tăceau; din pragul tuturor 
ușilor prin faţa cărora treceau îi priveau slujitori înarmați. 

Dintr-una din odăi ieși bătrâna prinţesă Conde, îl 
îmbrăţișă pe Henri și spuse o rugăciune. Băgă apoi de 
seamă că băiatul era plin de praf și obosit și porunci să se 
aducă vin. Dar Henri nu mai voia să zăbovească, era zorit 
să ajungă la Luvru și să se înfățișeze reginei. Condé îi 
spuse însă că unchiul său, cardinalul, și ceilalţi seniori care 
îl întimpinaseră în suburbiile Parisului, nu-l mai așteptau. 
Se risipiseră împreună cu oamenii lor. Dar ceruseră mai 


144 


întâi ca puternica ceată a hughenoţilor să se împrăștie. 
Regelui Navarrei i se îngăduise o suită de cincizeci de 
gentilomi înarmaţi și el venise cu opt sute! Conde adăugă: 

— Eram destui ca să fi putut ocupa Parisul. S-au 
baricadat în case de frică. O clipă, Curtea a tremurat de 
groaza ta. Unde ţi-a fost capul? 

Henri răspunse: 

— Nu m-am gândit la asta. Dar, dacă ideea ar fi fost 
bună, mi-ar fi trecut și mie prin minte. Să ne gândim la 
altele! Nu mai pot de nerăbdare s-o văd pe regina Franţei! 

Surioara lui scumpă îl rugă în șoaptă, dar cu curaj: 

— la-mă și pe mine! Suntem legaţi unul de altul și avem 
aceeași ursită! 

— Dar se înţelege! exclamă el. Față de nevinovata 
Catherine se arăta voios și încrezător. Ca dovadă, ne vom 
căsători în aceeași zi. Fratele tău Henri îţi va găsi un 
bărbat frumos, surioară! 

Apoi o îmbrăţișă și se îndepărtă în grabă. 


PALATUL REGAL 


Curtea și strada din faţa castelului erau pline de cei 
peste o sută de oameni care îi mai rămăseseră din ceata cu 
care venise. Orândui vreo treizeci ca strajă pentru soră-sa, 
apoi, însoţit de ceilalţi, se îndreptă spre palat. Către 
sfârșitul drumului, trecură peste un pod, „Podul 
meșteșugarilor”, de unde palatul părea o construcţie nouă, 
fastuoasă. Dar cum ajunseră la capătul străzii care se 
numea Austria, clădirea își arătă altă faţă, înfricoșătoare. 
Ai fi zis că e o cetate ori o închisoare, când îi vedeai 
zidurile negre, turnurile îndesate, acoperișurile boltite, 
șanțurile adânci și late, pline cu apă stătută, care puţea. La 


145 


gândul că vei pătrunde acolo nu se putea să nu-ți 
zvâcnească inima, să nu-ţi pui la încercare voința, mai ales 
dacă veneai de pe meleaguri cu câmpii întinse și cer înalt. 
Dar Henri era hotărât și, mai cu seamă, orice s-ar fi 
întâmplat, îl atrăgea aventura. Judecata lui limpede îi 
spunea că nu are a se teme de farmece. Bătrâna vrăjitoare, 
care-l înspăimântase în visurile lui de copil, tot își mai 
ţesea pânza de păianjen. Biata maică-sa îi căzuse pradă. 
Dar el e prevenit și nu i se mai poate întâmpla așa ceva! 

Copitele răsunară pe puntea lăsată peste șanț. Henri mai 
văzu în gând într-o ultimă licărire de bucurie fluviul pe 
care-l lăsase în urmă, norii luminoși, apa clipocind printre 
bărcile încărcate cu fân, caii mătăhăloși trăgând pe mal 
poveri grele în strigătele și râsetele oamenilor de rând, 
atât de neștiutori de ce se petrece în preajma lor. „Dar 
mama, mama mea a fost ucisă aici. Da, ucisă... aici!” îl 
cuprinse turbarea. Punea din ce în ce mai mult stăpânire 
pe el, îl orbea. Deodată cineva îl atinse pe umăr, probabil 
vreun prieten, și îi șopti: 

— Au închis poarta după noi. 

Imediat își recăpătă liniștea și sângele rece. Băgă de 
seamă că, într-adevăr, cei de la Luvru închiseseră degrabă 
trecerea dinspre punte. Garda lui înarmată, care nu 
apucase să intre, lărmuia afară. Porunci să se facă liniște, 
se răsti la paznicii porţii și trebui, se înţelege, să se 
mulțumească cu niște pretexte: nu era destul loc pentru 
atâţia seniori protestanți. 

— E treaba voastră să le faceţi loc! 

— Nici o grijă, domnule rege al Navarrei. Se va găsi loc 
pentru toţi hughenoţii care vor voi să intre între zidurile 
Luvrului. Și cu cât vor veni mai mulţi, cu atât mai bine! 

După care arcașii și archebuzierii se aliniară, depărtând 
picioarele, în faţa porții și ţinând strâns armele. 

Henri îi cântări cu privirea pe cei câţiva oameni care-i 
rămăseseră, se puse în fruntea lor și mai făcu douăzeci de 

146 


pași, nici mai mult, nici mai puţin, fiindcă îi numără; apoi 
copitele cailor călcară pe un podet de lemn: treceau peste 
șanțul dinăuntru. Ajunseră la o ușă - ușa Luvrului - neagră 
și grea, între două turnuri străvechi. În sfârșit, pătrunseră 
într-o boltă atât de joasă, încât călăreţii trebuiră să 
descalece și să înainteze ţinând caii de dârlogi. Mâna 
liberă se îndrepta de la sine spre pistoale. Henri mai 
numără încă douăzeci de pași, plin de încordare. Apoi 
dădură într-o curte. 

Ce-i drept, era un loc cam strâmt, dar pașnic, măcar că 
gemea de oameni. Nu se vedeau decât bărbaţi, și înarmaţi 
și neînarmaţi, din toate stările, îndeletnicindu-se fiecare cu 
câte ceva. Curtenii jucau zaruri ori se sfădeau, burghezii 
umblau după interesele lor prin cancelariile de la catul de 
jos al clădirii celei vechi. Bucătari și rândași care își 
părăsiseră cratiţele se întindeau la soare. Căci toată lumea 
tremura de frig la Luvru, chiar în luna lui cuptor. Cam prin 
mijlocul curţii se vedea încă temelia unui turn; mai gros 
decât toate celelalte, străvechi, aruncase multă vreme o 
umbră întunecoasă în jur. Abia regele Francisc, unchiul lui 
Henri, îl dărâmase. Dar și acum, lumina soarelui cădea în 
curte ca în fundul unei fântâni; i se și zicea de altfel puţul 
Luvrului. 

În învălmășeala aceea pestriță, noii-sosiţi trecură 
nebăgaţi în seamă. Ca un făcut, Henri și însoțitorii săi nu 
dădură peste nici un cunoscut. Fură în schimb opriţi de 
soldaţii din garda personală a regelui, când încercară să 
străbată curtea cu caii lor. 

— Înapoi, domnilor! Fără vorbă! Faceţi cale întoarsă și 
treceţi din nou puntea, că grajdurile sunt afară, doar n-o să 
călcăm rânduiala pentru niște gasconi care n-au nici măcar 
slujitori. 

Aceasta fu primirea ce li se făcu. Henri nu arătă cine e și 
nu-i lăsă nici pe ceilalţi să spună, se mulțumi doar să-l ia 
peste picior pe tânărul ofiţer al gărzii. Acesta, supărat, 

147 


scoase sabia; dar Du Bartas cel deșirat îl dezarmă, 
strigând puţin cam prea tare: 

— Ăsta-i regele Navarrei! 

Se iscă tărăboi, începură să se certe dacă e sau nu 
regele Navarrei și trebuiră să-l depărteze pe locotenent, 
care voia cu tot dinadinsul să încheie socotelile cu 
adversarul lui. 

— Dacă el e regele Navarrei, apoi eu sunt regele 
Poloniei! 

Deodată grămada de gură-cască fu risipită; Henri băgă 
de seamă că cel care izbutise s-o facă era Armagnac al lui. 
Îi convinsese de adevăr pe oamenii de rând făcând uz de 
neasemuita lui volubilitate. Oamenii de rând îi potoliră 
apoi pe nobili și cu toţii se traseră temători înapoi din faţa 
viitorului cumnat al regelui Franţei. Armagnac îl conduse 
mai departe, iar tânărul ofiţer îl însoţi, înfricoșat de 
urmările ce le-ar fi putut avea îndrăzneala lui. Când 
ajunseră la scări, își ceru iertare pentru excesul de zel și 
spuse: 

— Nu-i nici o lună de când căpitanului meu i s-a tăiat aici 
beregata. lar predecesorul meu, un domn de Ligneroles, și- 
a frânt gâtul căzând pe această scară, nimeni nu știe în ce 
împrejurări. 

Și, spre a face să i se ierte neobrăzarea, arătă șoptind: 

— Aici sus locuiește regina, Madame Catherine. 

Apoi, înfricoșat de propriile-i vorbe, se opri și nu mai 
cuteză să facă nici un pas înainte. 

D'Armagnac îl duse pe Henri în odaia lui. Gentilomul 
camerier o luase înaintea stăpânului, făcuse toate 
pregătirile, pusese să se aducă și o putină pe jumătate 
plină cu apă, destul de mare pentru ca un rege care nu era 
un uriaș să se poată și așeza în ea. Iar prin încăpere erau 
întinse niște haine cum tânărul gentilom de la ţară nu 
purtase de când era. De mătase, cu broderii scânteietoare; 
cel mai frumos dintre ele, un costum alb, era menit a fi 


148 


îmbrăcat la nuntă. Înţelese că ochii maică-si vegheaseră 
asupra acestui costum, și din nou îl podidiră lacrimile. 

Regina Jeanne nu poruncise să i se facă fiului ei și o 
haină de doliu; de aici înţelese că dânsa nu se așteptase să 
moară, că avusese o moarte năprasnică. Nu boala îi 
pricinuise moartea, ci otrava; Henri socoti că ajunsese la o 
convingere de nezdruncinat și, în aceeași clipă, această 
convingere îi păru și binevenită. Căci trebuia să se 
înfăţișeze înaintea ucigașei mamei sale! 


ZÂNA CEA REA 


Se anunţă la bătrâna regină și, când fu gata, doi 
gentilomi veniră să-l conducă. Merseră destul de mult prin 
palat, fără ca vreunul dintre ei să scoată o vorbă, și Henri 
înţelese că tăceau de frică. Dar și el, care altminteri le-ar fi 
pus destule întrebări, era muncit acum de un singur gând, 
iar gândul acesta se numea ură. În cele din urmă, îi 
deschiseră ușile salonului de primire al reginei, se 
înclinară smeriţi și-l lăsară singur. În faţa fiecărei uși 
străjuiau, cu picioarele rășchirate, câte doi elveţieni; cei 
dinăuntru își ţineau halebardele încrucișate. Toţi patru 
păreau a fi niște stane de piatră; ochii lor priveau în gol. 
Nici nu-l vedeau, nici nu-l înțelegeau pe străinul care 
intrase. Așa încât ar fi putut striga în toată voia: Mama 
mea a fost otrăvită! 

Dat fiind că trebuia să aștepte, îi trecu prin gând să se 
ascundă după o draperie. Când va intra otrăvitoarea, să nu 
știe că se află acolo și astfel să-i poată citi gândurile pe 
faţă. Pe fereastră năvălea lumina soarelui de amiază, iar 
dincolo de grădina bine îngrijită se vedea fluviul strălucitor 
și toate cele din preajmă, de care se despărțţise la intrare: 


149 


oamenii din popor, neștiutori și gălăgioși, bărcile care se 
clătinau sub povara fânului, carele care scârțâiau. Ochii îi 
căzură și asupra fațadei însorite a palatului, la capătul 
căreia se afla salonul de primire; era splendidă, o 
adevărată minune. Edificiul părea pogorât din alte lumi, 
prin puterea farmecului. Cinstitul oraș Paris avea unele 
locuri ce nu semănau de fel cu locuitorii săi. Cele ce se 
vedeau aici depășeau Curtea Franţei; o înălţau mai presus 
de puţul Luvrului, unde rămășițele putregăite ale unui turn 
aducea aminte de trecut. Într-un cuvânt, strălucita fațadă 
ascundea niște vechituri care insuflau groază. Băgând de 
seamă asta, Henri de Navarra înţelese că stăpâna palatului 
era, cu adevărat, o bătrână otrăvitoare, dar în același timp 
și o zână. Oricum, trebuie să te ferești de ispitele 
diavolului, și chiar și o faţadă frumoasă poate fi o 
asemenea ispită. „Amăgirea simțurilor”, gândi tânărul 
protestant sau poate că era numai gândul unei femei 
moarte care trecuse în creierul viu al fiului ei. Regina 
Jeanne cunoscuse această încăpere, aici tratase în numele 
Religiei și al fiului ei, aici luptase, aici își irosise puterile și 
poate că aici i se dăduse și paharul cu apă în care mâna 
bătrânei zâne turnase ceva. 

Henri tresări. Nu auzise nici un zgomot și totuși 
Catherine de Medicis intrase, legănându-se din șolduri, și 
ajunsese până în mijlocul salonului. Îi recunoscu doar 
silueta; trăsăturile nu i le putea desluși, căci era orbit de 
lumina soarelui; dânsa, însă, îl măsură pe tânărul Henri din 
cap până în picioare. El voi să-i vadă mâinile dar Madame 
Catherine le ascunsese parcă dinadins în faldurile rochiei. 
Era îmbrăcată în negru și începuse să-i vorbească cu glasul 
ei obosit. „Şi asta trăiește!” își spuse fiul moartei, plin de 
amărăciune. Înăbușindu-se de ură, o auzi încredințându-l 
de marea durere ce i-o pricinuia moartea bunei ei prietene 
Jeanne și de bucuria de a-l vedea în sfârșit acolo. Henri nu 
se îndoia de adevărul acestor din urmă vorbe, dar își 


150 


făgădui să facă în așa fel ca prezenţa lui acolo să nu fie 
totuși un motiv de bucurie pentru dânsa. Între timp ochii i 
se obișnuiseră cu lumina slabă din salon. Într-adevăr, 
regina își ascundea mâinile! Se mai întâmplă apoi ca în 
spusele ei să pomenească de mâna domnului. Fiul 
răposatei își mușcă limba ca să nu exclame: „Arătaţi-mi 
mâinile dumneavoastră, doamnă!” Dar ea i-o luă înainte: își 
scoase mâinile mici, grăsuţe, pe care tânărul dorise să le 
vadă, dintre faldurile rochiei și le puse pe masa îndărătul 
căreia se așeză. 

Împins de mânie, Henri, fără să-și dea seama, făcu vreo 
câţiva pași grăbiţi spre regină. Bătrâna avea însă în faţa ei 
masa lată și grea, iar în spate patru elveţieni voinici cu 
sulițe lungi. Își putea îngădui să rămână liniștită şi să 
vorbească nestânjenit. 

— Îmi pare foarte rău pentru dumneata, tinere! Ai abia 
optsprezece ani, nu? Și ai și rămas orfan de amândoi 
părinţii. Poţi să mă socotești o a doua mamă, care să-ţi 
îndrume pașii, căci tinerii fac adeseori fapte necugetate. 
Sunt încredinţată că îmi vei fi recunoscător, tinere. Firea 
dumitale este iute și sinceră. Vom avea amândoi de 
câștigat dacă ne vom înţelege. 

Nu mai era de răbdat. Lui Henri i se părea că vede pe 
masă un pahar de otravă, degetele scurte ale bătrânei 
dădeau să-l apuce, iar din gura ei vorbea pierzania. Era 
parcă sub puterea unui farmec. Trebuia să-l rupă! Anume 
vorbe și semne ar fi avut, probabil, darul de a face să 
plesnească și să se împrăștie ca fumul fața pământie cu 
obrajii căzuţi ai bătrânei. Dar în clipa aceea de supremă 
încordare, Henri nu izbuti să găsească acele vorbe și 
semne, făcu însă o altă descoperire: simţi că ucigașa 
mamei sale era o femeie demnă de plâns, așa cum de plâns 
era și ciotul de turn din puţul Luvrului, rămășiță jalnică a 
unor veacuri îngropate. Această rămășiță va fi totuși 
curând înlăturată. Poate că o va face chiar bătrâna regină. 


151 


Căci dânsa și cei din familia ei au înălţat doar și frumoasa 
fațadă a palatului, scăldată de soarele de amiază. Ea însăși 
întruchipa însă trecutul rău și smintit. Dar până la urmă 
ceea ce e rău și învechit ajunge de râs, chiar dacă mai 
ucide încă. În ciuda fărădelegilor ce le săvârșesc, neputinţa 
lor, decăderea lor ne trezesc milă. 

Cu glas limpede și sigur de el, tânărul Henri exclamă: 

— Cât de adevărate sunt cele ce spuneţi, doamnă! Nu 
încape îndoială că într-o zi va trebui să vă arăt 
recunoştinţa mea. Deie domnul ca acțiunile mele să fie la 
fel de sincere ca ale dumneavoastră! Mă voi strădui să fiu 
pe placul unei regine atât de mari! 

Această ironie exagerată nu putea trece nebăgată în 
seamă: Henri nu se îndoia câtuși de puţin. Și într-adevăr, 
ochii ei negri, șterși, treziți parcă la viaţă îi cercetară faţa, 
care nu exprima însă decât vioiciune tinerească. Ţintuit de 
privirile ei iscoditoare, Henri continuă: 

— De la dumneavoastră, doamnă, nădăjduiesc ca aflu 
ceva mai mult despre sfârșitul sărmanei mele mamei decât 
mi-au putut spune alţii. Dânsa a avut fericirea să se afle în 
preajma dumneavoastră și toate scrisorile bietei mele 
mame erau pline de cuvinte de laudă pentru 
dumneavoastră. 

— Cred, răspunse Catherine. 

Se gândea la ultima scrisoare a Jeannei d'Albret, în care 
aceasta își arătase nădejdea că o va putea înlătura de la 
putere și pe care chiar dânsa, cu mâna ei, o deschisese și o 
închisese apoi la loc. Henri se gândea și el la aceeași 
scrisoare. 

Bătrâna Catherine deveni mai familiară, aproape 
prietenoasă. I se adresă cu „copilul meu”: 

— Copilul meu, nu din întâmplare suntem aici împreună 
și singuri. Ai făcut foarte bine că m-ai vizitat în primul rând 
pe mine; dacă nu te-ai fi anunţat singur te-aș fi chemat eu, 
în dorinţa de a te pune la curent cu cele ce știu despre 


152 


moartea mamei dumitale, buna mea prietenă. Cine nu 
cunoaște adevărata stare de lucruri poate căuta mistere 
acolo unde nu sunt decât întâmplări naturale și asta îi 
poate pricinui amărăciune. 

„Ai întors-o bine”, gândi el și răspunse: 

— Foarte adevărat, doamnă; și eu am constatat asta. 
Nimeni dintre cei care au văzut-o în ultimul timp pe mama 
n-ar fi crezut că viaţa ei e în primejdie. 

— Dar dumneata, copilul meu? întrebă ea de-a dreptul, 
cu aerul matern al celei mai oneste femei. 

Sosise clipa! Henri simţea că se afla acolo numai pentru 
a rosti un singur cuvânt. Acum ar fi trebuit să-i strige în 
față: „Ucigașo!” Așa își închipuise răfuiala cu Madame 
Catherine, înainte de a se fi ivit acest prilej. Acum însă 
șovăi; ura lui de nezdruncinat se lovise parcă de o piedică 
pe care n-o cunoscuse până atunci. Și, spre marea lui 
mirare, se auzi spunând: 

— Eu, eu aștept lămuririle dumneavoastră. 


DOI OAMENI ÎN NEGRU 


Regina dădu din cap, mulţumită. Își întoarse apoi puţin 
umărul către cei doi elveţieni care stăteau de strajă pe 
partea dinăuntru a ușii. Soldaţii își despărțiră halebardele 
și deschiseră ușa; imediat intrară doi oameni îmbrăcaţi în 
negru, unul mai scund altul mai înalt, amândoi cu capetele 
descoperite, neînarmaţi, dar având întipărită pe feţe un fel 
de tristă conștiință a propriei lor importanţe. Se înclinară 
corect, mai întâi în faţa regelui Franţei, apoi în faţa regelui 
Navarrei și așteptară un semn din partea reginei, iar când 
aceasta li-l dădu, începură adresându-se lui Henri: 

— Mă numesc Caillard, fost medic personal al maiestăţii- 


153 


sale regina Navarrei, spuse cel mai înalt, cât se poate de 
solemn. 

— Eu mă numesc Desneux și sunt chirurg. 

Individul acesta vorbea pe alt ton, se simţea că ar fi 
preferat să se lepede de tristeţea-i oficială. 

— La porunca maiestăţii-sale, eu, Caillard, membru al 
facultăţii, m-am prezentat în ziua de patru iunie, într-o 
marti, în casa domnului prinţ de Condé, unde am găsit-o pe 
regină stând în pat, cuprinsă de friguri. 

„Vorbe goale și pare că vor dura mult”, gândi Henri și 
luă loc pe un scaun. 

— Dar dumneata ce rol ai avut? îl întrebă pe al doilea om 
în negru. I-ai făcut vreo clismă? 

— Asta nu-i treaba mea, spuse chirurgul. El le face. 

Şi-l atinse pe celălalt cu cotul. 

Medicul păli de ciudă, dar continuă stăpânindu-se: 

— Eu, Caillard, membru al facultăţii, examinând cazul, 
am constatat numaidecât că plămânul drept al reginei era 
grav atins. Am observat de asemeni o regiune extrem de 
întărită și am bănuit o tumoare care se putea sparge în 
timp şi cauza moartea. În consecinţă, am însemnat în 
jurnalul meu: „Doamna regină a Navarrei mai are de trăit 
patru până la șase zile”. Asta se întâmpla marti, în patru. 
Duminică, în nouă, a survenit moartea. Şi înfăţișă catastiful 
amintit. 

Henri aruncă o privire asupra mâzgăliturii din catastif. 
Mutra celui de-ai doilea om în negru îl prevenea să nu 
acorde nici o însemnătate spuselor celui dintâi, decât cel 
mult aceea de a fi caraghioase. La rândul lui, acesta se 
simţi și el obligat să spună ceva și începu simplu: 

— Sunt chirurgul Desneux, un om puţin cunoscut. 
Maiestatea-voastră, n-a auzit, desigur, niciodată de numele 
meu. În schimb, îl cunoașteţi fără îndoială pe ilustrul domn 
Caillard, o podoabă a facultăţii. Știința nu are secrete 
pentru el, în timp ce eu sunt doar un biet meșteșugar, care 


154 


lucrează cu fierăstrăul. El prezice oamenilor ora exactă a 
morții, la nevoie după consultarea stelelor. Din parte-mi, 
eu mă mulțumesc numai să-i tai după ce au murit și, e 
adevărat, atunci găsesc câte ceva ce se poate vedea, pipăi 
și nu se poate nega. Totdeauna, însă, totul e de mai înainte 
prevăzut în cartea sibilină a marelui Caillard și de aceea eu 
nu sunt altceva decât neînsemnatul său ajutor. 

Făcu o plecăciune medicului. 

Acesta primi omagiul ca un om care știe că-l merită. 

— Așa-i, întări el. După ce regina a trecut în lumea celor 
drepţi, am împlinit propria ei dorinţă, pe care mi-o 
comunicase în viaţă fiind, și l-am poftit pe chirurgul 
Desneux, aici de față, să-i facă autopsia. 

Fiul moartei sari în sus. 

— Aţi făcut așa ceva? Cum aţi cutezat? 

Caillard rămase trist și demn. 

— După porunca maiestăţii-sale i-am deschis nu numai 
trunchiul, ci și craniul. Căci regina suferea de puternice 
mâncărimi înăuntrul capului și se temea că are vreo boală 
pe care copiii ei ar fi putut-o moșteni. Regina și-a menţinut 
porunca, deși mi-am îngăduit să-i atrag atenţia că o boală 
nu se poate moșteni decât cu voia domnului. 

— Dovezi! strigă Henri bătând din picior. Altfel nu cred 
nici un cuvânt din toată povestea asta. 

Medicul scoase atunci un sul, i-l înfăţișă, și Henri citi 
numele mamei sale, scris de mâna ei, nu încăpea nici o 
îndoială. Mai sus, deasupra numelui, erau scrise de o altă 
mână dispoziţiile de care vorbise medicul. 

— Ce-ati constatat? Repede, vreau să știu! 

De data asta vorbi din nou chirurgul. 

— În trup am găsit tot ce a prevăzut domnul Caillard. 
regiunea întărită din plămânul atins și tumoarea, care prin 
spargere a cauzat moartea. În cap însă iată ce am găsit. 

Cu surâsul vag al unui prestidigitator mulţumit de 
reușita trucului său, arătă spre masă pe care se afla o foaie 


155 


mare de hârtie, acoperită de linii. Cu puţin mai înainte, 
masa fusese goală. Henri privi mai atent și înlemni: pe 
foaia de hârtie se vedea desenul unui craniu, craniul 
mamei sale. Chirurgul povesti: 

— După ce-am tăiat craniul reginei cu fierăstrăul... 

— În prezenţa mea, interveni medicul. 

— Căci altfel nici nu l-am fi putut deschide. După ce l-am 
deschis, așadar, am găsit sub cutia craniană niște bășicuţe 
umplute cu un lichid apos, care, în timpul vieţii reginei, 
trebuie să se fi scurs pe scoarţa interioară. 

— Şi de aici veneau mâncărimile care nu pot fi explicate 
altfel, observă medicul. 

Chirurgul îl împinse cu cotul și orăcăi: 

— El le-a explicat. Eu n-aş fi putut face asta. Numai 
desenul e făcut de mine. Vedeţi locul acesta, unde ţin 
degetul? 

Dar  solemnul medic dădu deoparte degetul 
subalternului, care se făcu vânat de furie. 

Medicul explică apoi, pe larg, cu toată convingerea ce 
însemnau punctele și liniile de pe hârtie. Henri îl asculta, 
dar o observă în același timp și pe Madame Catherine. Mai 
întâi se plecase și dânsa atentă asupra foii de hârtie, deși 
cu siguranță că n-o vedea pentru prima oară. Dar pe 
măsură ce pricinile bolii bunei ei prietene deveneau tot 
mai limpezi, Madame Catherine își ridică încet capul, până 
când ajunse să stea din nou dreaptă în jilțul ei înalt. 

— E un caz atât de ciudat, observă medicul, și de o 
natură atât de suspectă, încât chiar profesorul și înaintașul 
meu l-ar fi atribuit farmecelor. Eu însă mă refer la natură 
și la voința domnului. 

La aceste cuvinte, Madame Catherine încuviinţă din cap 
și-l privi pe fiul bunei ei prietene; era privirea unei femei 
simple și bune, cu experienţă și păţită, dacă vreţi, dar care 
în acest caz nu mai știa nici ea ce să spună și era sincer 
mâhnită de nefericitul concurs de împrejurări. „Dacă aș 


156 


putea citi în ochii ăștia, își spuse fiul Jeannei, cea ucisă 
prin otrăvire, dar poate că nici n-a fost otrăvită. Totul pare 
să aibă explicaţii firești, sinceritatea medicului e 
neîndoielnică, aproape tot atât de neîndoielnică ca și 
puţinătatea cunoștințelor lui. Cum au apărut aceste bășici 
cu apă sub craniul mamei? Din cauza otrăvii? O, dacă aș 
putea citi în ochii ăștia negri, dacă aș putea pipăi cu 
mâinile ce se ascunde în străfundul lor! O, certitudine!” 


APROAPE DE VICTORIE 


Bătrâna era prea șireată ca să nu observe lupta ce se 
dădea în el, dar se prefăcea că nu bănuiește nimic. Se 
purta de parcă ar fi vrut numai să-i menajeze durerea. 
Făcu mai întâi un semn celor doi maeștri ai artei medicale, 
care se înclinară îndată și ieșiră, cu aceeași expresie de 
tristă conștiință a propriei lor importanţe ca la venire. 
După aceea îi lăsă lui Henri un răgaz - un răgaz prea mare 
chiar; ura lui, care fusese o clipă derutată, îl cuprinse din 
nou, mai puternic. Işi aminti de cele două scrisori 
desfăcute; Jeanne murise îndată după trimiterea lor! Fără 
a-și da seama ce face, începu să umble prin încăpere cu 
pași mari. Madame Catherine îl urmări liniștită cu privirea; 
când Henri băgă de seamă, se zăpăci din nou. Se opri 
brusc și se propti în faţa ei, cu braţele încrucișate, într-o 
atitudine neîngăduită. Cuvântul „ucigașo!” îi stătea din nou 
pe limbă. Dar regina i-o luă înainte. Îi vorbi foarte rar și 
potolit: 

— Dragul meu copil, sunt mai liniștită acum, când știi tot 
atâta cât știam și eu. Mi-a părut bine văzând că te-au 
convins. Acum să ne închidem în suflet durerea și să ne 


157 


îndreptăm privirea spre viitorul fericit. 

— Dar craniul? aruncă ameninţător Henri în obrazul ei 
greoi și pământiu. 

Căută apoi pe masă: foaia de hârtie desenată dispăruse; 
de uimire, mâinile îi alunecară de-a lungul trupului. Pentru 
prima oară, Madame Catherine își îngădui un surâs, un 
surâs nu prea măgulitor, de bună seamă, care însemna: 
„Nici măcar asta n-ai observat, copilul meu!” 

În chip ciudat, neizbânda îl potoli, îl determină să 
privească cu sânge rece adevărul: „Nu pot să fac nimic. 
Dânsa-i mai tare. Trebuie să cădem la înţelegere!” Și 
îndată dădu deoparte ura și neîncrederea, de parcă le-ar fi 
băgat în buzunar. Pentru firea lui nu era un lucru prea 
greu. Apoi, ușurat, se așeză în faţa bătrânei, care înclină 
aprobator din cap: 

— Am cele mai bune intenţii cu dumneata, îi spuse. 

Henri așteptă și dânsa continuă: 

— Acum suntem prieteni, îţi pot spune deschis de ce 
vreau să ţi-o dau pe fiica mea. O fac din pricina ducelui de 
Guise, care ar putea deveni primejdios pentru casa mea. 
Ţi-a fost coleg de școală: știi că între timp Henri Guise și-a 
dat osteneala să câștige popularitate printre locuitorii 
Parisului? Își dă aere de mai bun catolic decât mine și doar 
eu apăr cu adevărat sfânta biserică! 

În ochii de nepătruns ai bătrânei se aprinse o scânteie. 
Henri uită că încercase în zadar să-i citească în ei 
gândurile, și râse mut împreună cu regina; cel puţin își 
mărturisea scepticismul religios, și asta îi plăcea lui Henri. 
Avea un tărâm comun de înţelegere cu Catherine de 
Medicis: disprețul pentru fanatismul ipocrit. Dar îndată 
bătrâna își luă iar înfățișarea gravă: 

— A izbutit să facă în așa fel, încât papa și Spania să-i 
acorde sprijin. Prinţișorul loren ar putea ridica acum, cu 
banii lor, o mare armată împotrivă-mi. Mai mult încă, dacă 
continuă tot așa, poate răscula Parisul. Ba, mai mult decât 


158 


atâta, poate tocmi ucigași. Și până la urmă ce va câștiga? 
Ca Franţa să ajungă o provincie spaniolă. 

Nici nu lua în seamă că avea în faţă un tânăr fără 
însemnătate, care o asculta din întâmplare. Căzând pradă 
voluptăţii ei preferate, își lăsa spiritul să plutească 
deasupra abisurilor. 

— Şi eu, adăugă Catherine cu glas șoptit, aș putea da o 
satisfacţie regelui Spaniei. Îmi ia în nume de rău că-i cruţ 
pe protestanții mei. _ 

Căzu pe gânduri, gura închisă i se mișca. Înfăţișarea ei îi 
atrase atenţia lui Henri mai mult chiar decât vorbele pe 
care le rostea. Pomenise ceva despre ucigași tocmiţi. Dar 
și ea putea să tocmească ucigași! Nu avea nevoie, însă, 
căci mânuţa-i mică și grăsună se pricepea de minune să 
amestece o băutură. O privi ţintă, dar nu prea stăruitor, ca 
să nu-l observe. 

— Protestanţii mei îmi sunt tot atât de dragi ca și ceilalţi 
francezi, declară ea apoi cu un aer firesc, și, apăsând 
asupra cuvintelor, întregi ideea: Sunt doar regină a 
Franţei. 

— Regele e fiul dumneavoastră, o îndreptă el 
neprevăzător, fără alt motiv decât acela că își amintise cele 
ce-i povestise maică-sa despre regele care sângera. 

Ceilalţi doi fraţi în viaţă ai lui Carol al nouălea erau și ei 
meniţi să sufere de aceeași boală, iar cel mai în vârstă 
murise chiar din pricina ei. „Cine-i, la drept vorbind, 
bătrâna asta ciudată căreia îi mor feciorii unul după altul? 
se întrebă Henri. Ceilalţi francezi îi sunt de fapt la fel de 
străini ca și noi, protestanții.” Cu glas tare rosti: 

— Doamnă, ce frumos palat e Luvrul! Dar tot ce-i dă 
strălucire vine din partea dumneavoastră. Stilul 
arhitectonic e italian „ca și meșteșugul otrăvirii”, ar fi vrut 
să adauge. 

Ea ridică din umeri, căci, din cele două meșteșuguri la 
care se gândea el, cel dintâi n-o interesa de loc. De altfel 


159 


nu-i era câtuși de puţin dragă nici Florenţa ei de odinioară, 
căci în tinereţe avusese acolo parte de nenorociri și apoi 
fusese alungată. Madame Catherine nu se reprezenta 
decât pe sine însăși, și aceasta era puterea ei, atâta vreme 
cât putea să reziste. 

Acum îl privi bătrâna bănuitor. 

— Vorbești de rege. L-ai văzut cumva înainte de a veni la 
mine? 

Henri o încredință hotărât că nu-l văzuse. Catherine 
cobori și mai mult glasul; nici chiar soldaţii elveţieni nu 
trebuiau să audă cele ce avea de spus, deși, chiar dacă ar fi 
auzit, tot n-ar fi înţeles. 

— Uneori, regele nu e în toate minţile, șopti ciudata 
bătrână. N-am spus-o nimănui până acum, dar are accese 
de furie, apoi vorbește în bobote despre un măcel, despre 
un mare măcel. E bolnăvicios, murmură dânsa. 

„Halal familie”, își spuse în gând Henri, deși nu făcea 
pentru prima dată această constatare. 

Mama fiilor care sângerau se liniști din nou: 

— Ceilalţi doi băieţi sunt reușiţi, mai ales d'Anjou. Să-i fii 
prieten, dragul meu. Și mai cu seamă să fii totdeauna de 
partea noastră împotriva lorenilor! Vei conduce și armata 
noastră, căci te pricepi la asta și vei fi tot atât de folositor 
ca și tatăl dumitale. O vei căpăta în schimb pe fiica mea. 
Dar și în privinţa ei trebuie să te ferești de ducele de 
Guise: femeile îl găsesc frumos. 

„Şi se culcă cu el, gândi Henri. Nu umbla cu fleacuri, 
doamnă. Ne cunoaștem doar și știu ce fel de fată iau de 
nevastă. Numai biata mama n-o știa”, așa-l încredința 
inima lui iubitoare. 

— De aceea l-aţi și expediat pe de Guise înainte de a fi 
sosit eu, îi spuse provocator. 

Dar bătrâna îi răspunse și mai tacticos: 

— La nuntă are să fie din nou aici. Câteodată e bine ca o 
fată tânără să nu aibă sub ochi un bărbat care place atât 


160 


de mult. O femeie bătrână ca mine trebuie, însă, să-l țină 
mereu sub supraveghere. Vreau să-i adun pe toţi dușmanii 
mei la Luvru. 

lar printre aceștia se număra și el, Henri, nu încăpea 
nici o îndoială. 

Faptul că vorbise pe șleau l-ar fi putut jigni, măcar că și 
el ajunsese de timpuriu să contemple cu scepticism firea 
omenească. Dar cuvintele bătrânei vădeau o concepţie 
prea cinică asupra vieţii. Pe de altă parte, însă, acum 
precumpănea în el simțământul încrederii, care-l 
cuprinsese pe încetul în timp ce o ascultase vorbind. Căci 
un tânăr de optsprezece ani nu poate respinge multă 
vreme dovezi de încredere atât de măgulitoare ca acelea 
pe care le căpătase Henri. „Cel puţin pentru mine n-am a 
mă teme din partea vrăjitoarei ăsteia vestite și nici mamei 
nu i-a picurat nimic în apă.” În clipa aceea, dacă pe masă 
ar fi fost un pahar, l-ar fi golit dintr-o sorbitură. 

Dar, în loc să-i dea un pahar, Madame Catherine făcu un 
semn, străjile deschiseră ușa dinspre coridor și în pragul ei 
se iviră cei doi gentilomi care îl aduseseră. Henri, puţin 
mirat, își luă rămas bun și se lăsă condus. 


O CONȘTIINȚĂ ÎNCĂRCATĂ 


De data aceasta vorbi cu însoțitorii lui. Unul dintre ei 
era primul gentilom al regelui, de Miossens, un om foarte 
prevăzător, care nici nu-i mărturisi măcar că era 
protestant. Henri îl ghici, însă, și i-o spuse de la obraz, căci 
îi cunoștea pe reformaţi după anume semne ce nu înșelau 
niciodată. Îl întrebă râzând: 

— Vă temeţi de parizieni? Mulțimea nu ne prea iubește 
pe aici? 


161 


— Dacă ar fi numai mulţimea... răspunse cu înţeles 
domnul de Miossens. 

— Să-ţi fie rușine! Dumneata, primul gentilom al regelui, 
ar trebui să ai mai mult curaj. 

După aceea îi părăsi pe cei doi domni și lungi pasul, căci 
jos, în grădina bine îngrijită, îl zărise pe Carol al nouălea; 
era singur și se juca cu o haită de câini care lătrau. Henri îl 
strigă de departe. Dar cum nu fusese auzit, se gândi la 
altceva. Se afla tocmai sub ferestrele încăperii în care 
fusese primit de Madame Catherine. In spatele lui se 
întindea faţada însorită, cu vraja ei aproape de necrezut: o 
ispită a diavolului, cum ar fi spus unii, dar în orice caz o 
amăgire a simţurilor. Şi deodată își dădu seama că 
Madame Catherine îl expediase în clipa cea mai potrivită 
pentru dânsa: atunci când se lăsase, în sfârșit, convins că 
Jeanne nu fusese otrăvită. Pusese capăt convorbirii exact 
în clipa când el începuse s-o creadă. Bătrâna avea o 
neliniștitoare putere de a-i ghici gândurile; el, însă, 
încercase zadarnic să străbată dincolo de ochii ei de 
nepătruns. Fu cuprins de spaimă; retrăi din nou starea de 
spirit din clipa când intrase în salonul reginei și se simţise 
ca un judecător și un răzbunător, gata să strige: 
„Ucigașo!” De două ori fusese gata să rostească cuvântul și 
de două ori se oprise, nu fiindcă socotise, ca un curtean, 
că-i mai cuminte să tacă, ci fiindcă bătrâna izbutise cu 
adevărat să-i câștige încrederea și să-l prostească. 
„Tinereţea nu face doi bani în asemenea împrejurări; pe 
mine în orice caz m-a osândit la neputinţă!” gândi el. 

Deodată ridică ochii spre fereastra cunoscută. Da, 
văzuse bine adineauri. Un chip omenesc dispăruse înainte 
ca el să-și fi putut da seama cine era; nu încăpea nici o 
îndoială, fusese spionat. Era urmărit pentru a vedea dacă 
încrederea lui copilărească mai dăinuia. „Nu de tot, 
Madame Catherine! Nu știu totul și nu știu bine nici măcar 
cum a murit regina, mama mea. N-am să uit, însă, 


162 


niciodată că din cele două arte ale compatrioţilor tăi - arta 
de a otrăvi și arta de a construi - o stăpânești numai pe cea 
dintâi. Dacă ești cumva zâna, apoi ești o zână rea. Aici la 
voi ar trebui să învăţ să-mi fie frică, dar nu mă pot abţine 
să nu râd. Despre feciorul ei cel rotofei mi-a spus că-i cam 
sărit.” 

Și se îndreptă cu pași mai puţin hotărâți către Carol al 
nouălea. Acesta încă nu binevoia să-l bage în seamă. 
Dimpotrivă, își întorsese privirea piezișă și se prefăcea că 
îl preocupă numai haita lui. Doi câini se încăieraseră, și el 
îi încuraja strigându-le să nu se lase. Fără veste, însă, 
întrecând lătratul cânilor, strigă: 

— Nu pot să-i sufăr pe nici unul. Să-i asmuţim să se 
sfâșie între ei pân-or crăpa! 

Din pricina acestei primiri, pe care o găsea mai mult 
prostească decât  necuviincioasă, Henri dădu să se 
depărteze. Dar Carol își părăsi câinii și se luă după el. 

— Navarra! Ce ţi-a spus mama mea, regina? 

Și privi pieziș. Henri își zise: „Asta m-aștepta cu mare 
neliniște!” 

— Am vorbit mai mult despre cranii și, la un moment 
dat, despre nu știu ce măcel, parcă. A fost vesel; Madame 
Catherine mi-a plăcut, și de altfel cred că și eu ei! 

Carol tresări; tremura și se clătina pe picioare. 

— Pentru dumnezeu, Navarra, nu mai vreau să aud de 
asasinate! Acum câtva timp, doi inși din garda mea 
personală s-au ucis unul pe celălalt, cum se sfâșie câinii 
ăștia. Mama mea, regina, se gândește mereu la lucruri 
înfricoșătoare. 

— Păi asta spune dânsa despre tine! îi aruncă în faţă 
Henri. 

Regele Franţei amuţi și trupul i se pipernici parcă. Chiar 
că era nebun, cum spunea maică-sa, frica nemăsurată 
care-l stăpânea îi întrecea furia. Se făcu galben, un galben- 
pal ce contrasta cu mătasea albă în care era îmbrăcat. 


163 


Văzându-l în halul ăsta, fiul Jeannei celei moarte căzu în 
sfârșit pe gânduri. Era bătător la ochi că regele avea 
conștiința încărcată. Numindu-se unul pe altul nebuni, 
mama și fiul se temeau cumva că vreunul dintre ei ar putea 
să trădeze vreun secret? Tânărul Henri își aminti de 
cuvintele prietenilor săi: „Acum e rândul tău. Adună-i pe 
coreligionarii noștri! Ar fi foarte bine, se înţelege, să 
părăsesc cuibul ăsta de ucigași cât mai e vreme. Să-mi iau 
sora și s-o șterg înconjurat de călăreţi! Dar nu se cade s-o 
fac, am venit doar aici ca să învăţ ce-i frica, și apoi văd 
venind două fete, întovărășite de păuni cu pene 
strălucitoare; păunii merg înaintea lor, de parcă ar fi duși 
de hățuri. Una dintre ele e Margot, fata otrăvitoarei”, fu 
cel dintâi gând al lui Henri când le văzu. Dar un al doilea îl 
urmă îndată pe cel dintâi: „Frumoasă s-a mai făcut!” 


LABIRINTUL 


Primele lui gesturi fură pline de bucurie. Strigă tare: 

— A, dragă Margot! 

Carol al nouălea se întoarse mirat; apoi păru că se 
înapoiază la câini. Prinţesa de Valois răspunse abia când 
Henri fu în faţa ei: 

— Nădăjduiesc că aţi călătorit bine. 

— Mereu cu portretul tău în faţa ochilor, o încredinţă el 
îndată. Dar nici nu se compară cu realitatea. Cine-i 
drăguţa ta prietenă? 

— Doamnă de Sauves! porunci Margot în loc de răspuns. 
Du, te rog, păsările înapoi! 

Doamna de onoare bătu din palme și păunii porniră 
înaintea ei. Avusese, însă, timp să-l măsoare cu privirea pe 
tânărul venit de la ţară. Îi fusese de ajuns să arunce o 


164 


ochire batjocoritoare pe sub sprâncenele ei arcuite. „Asta-i 
o pradă ușoară și neprimejdioasă pentru femei! Pentru 
prinţesă, ca și pentru mine”, își spuse și se depărtă foarte 
zveltă și distinsă. 

— Are nasul cam lung, observă Henri în urmă-i. 

— Dar al meu cum e? răspunse Margot rece, căci nasul 
celeilalte nu era mai lung decât al ei, ci numai puţin mai 
drept. 

Henri văzu că îl luase gura pe dinainte. 

— Un lucru-i sigur, continuă el. Mathilde are buze 
subțiri. 

— Charlotte. 

— Ca să vezi! Mi-ai destăinuit numele ei. Era mândru de 
izbânda câștigată, căci simţea că Margot i se împotrivește. 
Mie îmi plac buzele fragede, iar dinţii, mai mari și mai 
strălucitori. 

Îi privi gura, apoi își aţinti privirea drept în ochii ei, dar 
fără obrăznicie; Margot gândi: „cu prea puţină obrăznicie”. 
Căutătura lui Henri arăta o dorință molcomă, părea că 
vrea s-o îmbrățișeze din ochi, dar cu curtenie și cuviinţă, 
nu ca pe o târfă frumușică la un colţ de stradă. Margot cea 
cu picioarele groase devenise o doamnă care intimida! De 
aceea, nici nu-și puse în gând s-o cucerească dintr-o dată, 
iar ochii nu-i deveniră de loc tulburi și șterși. „Fata 
ucigașei, își aminti el intimidat. S-a făcut frumoasă în timp 
ce maică-sa își vedea de-ale ei.” 

În același timp Margot își spunea: „Se uită totuși la 
picioarele mele”. Căci își amintea, la fel de bine ca și el, de 
vremurile copilăriei, de ceea ce îi făgăduise în scrânciob și 
de graba cu care el voise să-și ia chiar atunci cele 
făgăduite. Ce s-a întâmplat între timp, că acum e așa de 
stingherit? Dar faţa îi era albă, senină ca un cer fără nori. 
Henri nu-și putea da seama, ca preaiubita-i mamă, în ce 
măsură seninătatea asta era afectată și în ce măsură se 
datora sulimanului. De altfel, Jeanne găsise că fata avea o 


165 


statură fără cusur, iar Henri era de aceeași părere și nu-l 
deranja nici faptul că prinţesa Marguerite se strângea prea 
tare în corset. De asemeni nu-și putea da seama că obrajii 
ei erau meniţi ca într-o zi să atârne fleșcăiţi. Deși nu 
scânteia toată de perle și nestemate, ca în timpul unei 
procesiuni, i se părea foarte gătită și plină de făgăduieli 
prea plăcute pentru simţurile lui. 

Se gândea: „Fă cât poftești pe prințesa! Acuși-acuși, ai 
să fii cu mine în pat.” 

Sub fruntea ei trufașă, Margot își spunea: „Am să mă 
mai culc oare vreodată cu Guise? Cred că nu, fiindcă-mi 
place ăsta. E un băiat crescut la ţară, dar totuși fiu de 
rege, cum mi-a spus maică-sa.” 

Iar el își zicea: „Ei, Margot, Margot, n-ai să te mai culci 
cu Guise, am să-ţi dau eu de lucru”. 

Intre timp, însă, ea începuse de mult să-i țină o oratie, în 
latinește, complimentându-l fără emfază pentru campaniile 
și faptele sale de arme. În aceeași limbă, el îi exprimă 
admiraţia pentru învăţătura și cultura ei, care se împleteau 
cu o înfățișare atât de maiestuoasă. Fiecare își dădea 
osteneala să construiască fraze cât mai perfecte, dar 
amândoi se gândeau la cu totul altceva. 

Pe neașteptate, Margot schimbă subiectul conversatiei. 

— Ai avut o întrevedere cu mama. 

El tresări, de parcă ar fi fost prins asupra unei fapte 
rele; căci, orice ar fi spus și orice ar fi gândit, în străfundul 
sufletului îi stăruia sentimentul: „Fiica ucigașei”. 

— Şi încă între patru ochi, urmă dânsa. Probabil despre 
un subiect dureros. Fii sigur de compasiunea mea. 

Genele ei pictate în albastru clipiră de câteva ori, apoi, 
în sfârșit, luci o lacrimă. Apucând-o de mână, Henri îi 
șopti: 

— Să plecăm de aici. 

Căci simţea în spate privirea piezișă a fratelui ei, regele. 
Cu multă galanterie o conduse pe aleea grădinii, dar, abia 

166 


ajuns la adăpostul unui boschet, o întrebă agitat: 

— Ai văzut-o pe mama în ultimele clipe? De ce a murit? 
Hai, vorbește, spune! 

Căci, se înțelege, dânsa tăcea. 

— Dar știi ce se spune? insistă el. Spune-mi măcar ce 
crezi despre cele ce se vorbesc! Nu vrei? O! Margot! Ce 
păcat! 

În loc să-i răspundă, Margot se îndreptă spre intrarea, 
străjuită de două boschete, a unui labirint, care, chiar când 
bătea soarele, era întunecos. Instinctul îi spunea că, în 
acele clipe, era preferabil să n-o poată vedea prea bine, și 
nici ea pe el. În mers, Henri îi atingea umărul, o atingea la 
fiecare pas, și dânsa îi simţea răsuflarea pe gât. 

— Sunt într-un impas cumplit. Orbecăiesc în întuneric și 
nu găsesc nici o ieșire. Și la fel umblau prin labirint, pe 
cărările lui întortocheate. M-am gândit mereu, mereu la 
tine! rosti el deodată, tremurând atât de tare, încât dânsa 
se opri și-l privi; avea ochii plini de lacrimi. 

Erau desigur lacrimi adevărate, dar tot atât de adevărat 
era că, cu ajutorul lor, nădăjduia s-o înduioșeze, s-o 
înduplece să-i spună adevărul. 

— Nu pot să afirm nimic, începu ea, gâfâind de enervare 
și se opri. 

— Dar ai motive să presupui ceva? Vreun indiciu? 

— Nu, nu! Glasul ei deveni rugător, îl ruga să tacă; dar 
nu izbuti. 

— Curând ne vom căsători. Nu înţelegi de ce nu-ți sărut 
faţa frumoasă și nu-ţi ridic fustele? Ai o taină faţă de mine 
și asta mă îngheaţă. 

Fata gemu. Dar el nu renunţă. 

— Dragostea mea pentru tine n-a fost niciodată atât de 
puternică. Niciodată n-am să mai pot iubi altă femeie! 
exclamă el încredinţat că chiar așa era. Margot! Margot! 
Eşti poate fiica femeii care a ucis-o pe mama mea. 

O spaimă adâncă, fără cuvinte, fu răspunsul la aceste 


167 


vorbe, în cele din urmă fata izbucni în plâns. Înţelesese ce 
preţ nou, înfricoșător căpătase ea pentru fiul bietei regine 
Jeanne. Devenise un soi de făptură predestinată, o eroină 
de tragedie, în timp ce ea însăși nu se socotea decât o 
biată fată blajină. Atâta doar că nu putea rezista poftelor și 
mânca câteodată și bătaie din pricina asta. Nu știa mai 
mult decât că la Curte se întâmpla să fie uciși oameni și 
oricine stătea în calea mamei ei trebuia să moară. Dar n- 
avea nici un amestec în toate astea și adeseori i se 
întâmpla să se îndrăgostească în timp ce în jurul ei se 
săvârșeau omoruri. 

— Eşti poate fiica acelei femei, repetă Henri numai 
pentru sine, făcând ecou groazei din sufletul lui, ca să nu 
cadă pradă patimii ce începuse să-l cuprindă. 

— Poate, rosti și dânsa, cu glas nehotărât. 

La drept vorbind, însă, era încredinţată, chiar fără 
dovezi, că întocmai așa se întâmplaseră lucrurile, ca de 
atâtea alte ori. Nu împărtășea îndoielile lui, și de aceea îi 
era milă de dânsul, mai mult chiar decât dacă el ar fi fost 
sigur și i-ar fi aruncat în faţă acuzaţia. Era neajutorat, avea 
ochi blânzi, mama îi fusese ucisă de propria ei mamă și 
acum era aproape gata s-o uite, de dragul ei. Toate 
acestea, dar mai cu seamă nevinovăția lui, o înduioșară, 
făcând să-i bată inima mai tare și să aștepte ca el să 
treacă, în sfârșit, la fapte și să se arunce asupră-i. 

Era și el aproape gata s-o facă și întinsese braţele. Dar 
în ultima clipă scoase un strigăt de groază, Margot ţipă și 
ea, dar numai fiindcă începuse să-i împărtășească 
simțămintele. Nu văzuse însă ceea ce zărise Henri. Privirea 
lui rătăcise întâmplător într-un colţ în care abia se 
întrezărea o lumină verzuie și i se păruse că de acolo iese o 
făptură care încearcă să-și facă drum printre ei doi. Băiatul 
de optsprezece ani își pierdu capul și ţipă: „Mamă!” 

Nu află niciodată cât durase nălucirea. Se trezi, însă, 
purtând povara dorită și abandonată a lui Margot, strâns 


168 


lipită de pieptul lui; i se aruncase în braţe și-i spunea 
lăcrimând și râzând totodată: 

— În colțul acela e o oglindă, pentru ca oamenii să se 
rătăcească și mai rău prin labirint; nu m-ai văzut decât pe 
mine, pe Margot a ta. Sunt lângă tine și te iubesc! 

Și în același timp gândea: „Mi-au picurat două lacrimi pe 
obraz; să vedem dacă o ţine fardul”. 

Iar el își spunea: „N-o să mai aibă nevoie de Guise”, și 
începu să-i mototolească rochia largă și scrobită. Căci 
chiar atunci când sunt însufleţiți de pasiunile cele mai 
puternice, oamenii nu uită de fel pornirile cele mai josnice. 

Aceste gânduri profane zburau ca niște bărci fără cârmă 
pe marea înspumată care era dragostea lor. În jurul lor: o 
viaţă întunecată, fapte care trebuiau trecute sub tăcere; 
numai ei doi izbutiseră să evadeze într-un extaz îmbătător. 
Să ne scufundăm în această mare și nicicând să nu se mai 
audă de noi! Întârziară astfel pierduţi în îmbrăţișarea lor, 
trăind cea mai frumoasă clipă, cea care nu se uită 
niciodată. Şi chiar bătrâni, când se vor întâlni din 
întâmplare, după ce se vor fi urât sau ironizat adeseori 
unul pe altul, se vor pomeni deodată a fi el, bărbatul 
labirintului, și dânsa, fata culoarelor lui întunecate și cu un 
miros pătrunzător. 

Margot se desprinse cea dintâi. Era sleită de puteri, nu 
cunoscuse niciodată atâta patimă. Nici Henri nu prea știa 
bine ce-i cu el. Dar, ciudat, în clipa aceea se rușina de cele 
ce se întâmplaseră și era gata-gata să-și bată joc de ei. 
După valul de patimă urmă un simțământ de stinghereală 
și continuară să rătăcească prin labirintul întortocheat și 
îngust, până când nici Margot nu mai găsi ieșirea. lar când 
o aflară din întâmplare, dânsa îl opri și-i spuse: 

— Din păcate, nu se poate. Nu mă mărit cu tine. 

Era pentru prima oară din vremea copilăriei când îi 
spunea tu și numai spre a-l refuza. 

— Margot, trebuie să ne căsătorim. Nici nu se poate 


169 


altfel, întări el cu glasul cel mai potolit. 

Dar dânsa îi răspunse: 

— N-ai văzut femeia care voia să treacă printre noi? 

— Dar chiar mama a pus la cale căsătoria noastră, i-o 
tăie el repede, spre a înăbuși orice altă înfruntare. 

Sfârșită, Margot răsuflă din greu și rosti: 

— Nu vom putea îndura asta. 

„Asta” voia să însemne: dragostea cu gânduri ascunse, 
sfâșiată de simţământul vinii și al bănuielii, cu tot soiul de 
complicaţii, cu chipul descărnat al moartei între sărutările 
lor! Dacă ar fi vrut, Margot ar fi putut foarte bine explica 
toate acestea în fraze latinești; dar când iubea nu mai era 
trufașă, așa încât tăcu. Se umili, ceea ce nu i se mai 
întâmplase niciodată prințesei de Valois, mândră de 
cugetul ei liber. În suflet i se trezi simțământul datoriei 
creștinești și acela al demnităţii omenești. Prea multe se 
petrecuseră cu dânsa în acest labirint, era cu neputinţă ca 
lucrurile să urmeze multă vreme așa. Nu găsi totuși 
altceva de spus decât: 

— Ar trebui să pleci, comoara mea. 

— Să te aud spunându-mi așa și să te părăsesc? 

— Curtea asta e plină de păcate. Eu mă ocup cu știința, 
ca să nu văd ce se petrece în jur. Mama nu crede decât în 
astrologii ei, care i-au prezis moartea reginei Jeanne; se 
vede că au fost puși de alţii s-o facă. Dar ce i-or mai fi 
prezis pentru viitor? 

Era limpede, Margot socotea că se mai puteau întâmpla 
multe, în loc să arunce însă bănuiala asupra mamei, 
prefera să dea vina pe astrologi. 

— Pleacă repede! 

— Asta ar însemna că mă tem. Supărarea lui creștea. 
Dacă aș fugi, ar trebui să-mi ascund capul sub manta, și 
întreg Parisul m-ar huidui. 

— Temeritatea dumitale, domnule, se învecinează cu 
prostia. 


170 


— Iar dumneata, doamnă, te gândești la altceva decât la 
ceea ce spui. N-o fi cumva vorba de ducele de Guise? 

Văzând cum cele mai curate simţăminte ale ei erau atât 
de prost înţelese, prințesa Marguerite îl fulgeră cu privirea 
pe nerușinat și, înainte ca el să se fi putut dezmetici, ieși 
fugind din labirint. 


O PRIMIRE ÎN PAȘI DE DANS 


Afară, zăpăcit încă de lumina crudă a soarelui, Henri 
văzu că Margot nu se depărtase prea mult. Fratele ei, 
regele, o oprise și îi strângea braţul atât de tare, încât fața 
ei se strâmba de durere. In același timp o ocăra clocotind 
de furie, dar nu se înţelegea ce-i spune. Era limpede însă 
că auzise sfada lor, care se întâmplase aproape de ieșirea 
din labirint. Despre cele ce sc petrecuseră mai înainte nu 
putea totuși să știe nimic. Tânărul Henri se înspăimântă la 
amintirea lor; amintirea îi săgeta inima, fierbinte ca un 
izvor țâșnit din adâncul pământului. La fel, la fel simţea și 
dânsa! Degeaba încerca să se apere! 

Intre timp, Margot izbuti să scape din strânsoarea 
fratelui ei. Mândră și furioasă se răsti la el: 

— Nu mă veţi putea sili, sire, să mă mărit cu un 
hughenot. N-am fost niciodată de acord cu intrigile 
voastre. Ştiaţi prea bine care-i credința mea și vreau s-o 
păstrez. 

Mai întâi, Carol al nouălea fu uluit de încăpăţânarea 
scumpei sale surori. Îndrăznise să numească „intrigi” 
planurile mamei ei, Madame Catherine! Apoi își schimbă, 
însă, atitudinea; de altminteri, îl văzuse între timp pe 
Henri. Și cu glas tare rosti: 

— Dar nu trebuie să te temi, durdulia mea Margot! Vei 


171 


rămâne catolică, chiar dacă te vei mărita cu hughenotul. 

Apoi adăugă ceva cu glasul mai scăzut, o ameninţare, se 
vede: poate că pomenise numele mamei lor, căci privirea 
prințesei se furișă o clipă, sfioasă, către fereastra de sus. 
Drept care Carol, socotind că împotrivirea ei era frântă, o 
luă de mână și o conduse, cu pașii măsuraţi, către domnul 
și stăpânul ce-i era menit. 

— Uite-o pe durdulia mea Margot, îi spuse Carol al 
nouălea lui Henri de Navarra. Şi fără a-i lăsa timp să se 
simtă stingherit, adăugă: Navarra, nici nu ne-am salutat 
încă, am fost ocupat cu câinii. Dar s-o facem acum, așa 
cum se cuvine. 

Se depărtă îndată cu vreo douăzeci de pași, bătu din 
palme -totul era pesemne pregătit dinainte, ba chiar 
pregătit în amănunţime: cei doi, stând în labirint. li 
dăduseră răgazul de care avusese nevoie. De altfel 
altcineva pusese totul la cale cu mult mai înainte. Din două 
părţi ale frumoasei fațade ce dă spre grădina Luvrului se 
puseră în mișcare două șiruri de seniori solemni, unul 
către regele Franţei, celălalt până în spatele regelui 
Navarrei. De-a lungul fațadei se înșirară soldaţi, garda 
elvețiană în stânga, garda franceză în dreapta. Laolaltă, 
toboșarii din cele două gărzi bătură tobele până când 
seniorii ajunseră la locul lor. Şi imediat, din salonul cel mai 
din faţă răsunară sunetele plăcute și sărbătorești ale unei 
orchestre de viori și flaute. l 

Între timp uşa din mijloc se deschisese. În pragul ei se 
iviră doamnele, un șirag de fete frumoase, dar rolul lor era 
numai să însoţească, așa cum perlele sunt puse în jurul 
diamantelor, cele două nepreţuite prințese care, conștiente 
de preţul lor, se susțineau una pe alta cu degetele 
trandafirii ridicate până în dreptul capului și pășeau cu 
atâta grijă, de parcă ar fi fost în primejdie să-și frângă 
picioarele. Cele două prințese erau Marguerite de Valois și 
Catherine de Bourbon, și cu tot mersul lor studiat, 


172 


mișcările le erau iuți și capricioase. În sunetele muzicii, 
trecură printre cele două șiruri de domni. Soarele le făcu 
să sclipească și să strălucească din cap până în picioare - 
stofa din fir de aur cu care erau îmbrăcate, coafurile 
împodobite cu pietre preţioase, pielea fină și îngrijită - 
când se opriră și se pregătiră a privi ceremonia, ce avea să 
înceapă curând. Işi dădeau prea bine seama și și-o 
mărturiseau în glumă că rolul lor nu era decât acela al 
unor personaje secundare, al unui decor strălucit. Atât 
pretenţioasa Valois cât și copilăroasa Bourbon se amuzau 
și-și împărtășiră veselia printr-o ușoară apăsare a 
degetelor. 

De altfel și privirile lui Henri și ale Catherinei se 
întâlniră. Și ele își spuneau cam așa: „ţi aduci aminte de 
micul nostru castel din Pau, de grădina de zarzavaturi 
dincolo de care se înălțau munţii sălbatici! Şi ce fasoane 
fac ăștia de aici! Atenţie, trebuie să le învăţăm și noi. Da 
de unde ai îmbrăcămintea asta frumoasă? Dar tu? De la 
cine, dacă nu de la buna noastră mamă?” 

Convorbirea mută nu dură, însă, decât o clipă. Carol al 
nouălea dădu semnalul de începere a marii sale ceremonii. 
Henri auzi șoptindu-se din spate, de către d'Aubigne, sau 
Condé, sau La Rochefoucauld, ori de către tânărul de 
Leran: 

— Sire! Faceţi la fel cum face regele Franţei! 

— E pentru prima oară când o fac, răspunse el, băgând 
însă de seamă că regele cunoștea adânc toate tainele 
ceremonialului. 

Îmbrăcat în mătase albă, purtând beretă cu pene, 
pantaloni lărgi până la genunchi și ciorapi lungi, Carol făcu 
un pas, numai unul; era semnalul pentru ca cei doi frati, 
d'Anjou și d'Alenqon, să se așeze imediat în spatele lui. 
Acest gest exprima totul: eu și casa mea, mândria și 
simțământul superiorității, așa încât Valois, care căpătase 
atât de timpuriu o înfățișare vulgară, păru să aibă din nou 

173 


o distincţie înnăscută, ca în adolescenţă. În același timp își 
făcură intrarea instrumentele de suflat. Sunetele 
orchestrei deveniră mai puternice; până atunci fuseseră 
plăcute, acum deveniră maiestuoase, până la un nou răpăit 
de tobe. 

Deasupra regelui, a palatului său de basm și a suitei sale 
strălucitoare se întindea cerul înalt, limpede, luminos. 
Sunetele orchestrei răsunau până departe, până dincolo de 
apa Senei, despărțită de zidul frumoasei grădini numai 
printr-un mal sălbatic, acoperit de bălării. Câţiva oameni 
de rând se și căţăraseră pe mal, iar cei mai voinici 
încercau chiar să sară zidul. Soldaţii din gardă îi 
împingeau însă înapoi, fără zăbavă, cu halebardele; cu atât 
mai mult se bucurau dar cei care izbutiseră a zări câte 
ceva din serbarea celor mari; dar chiar și cei care nu 
văzuseră nimic erau de o asurzitoare veselie. 

Colo sus, în faţada care dă spre grădina Luvrului, o 
fereastră se întredeschise încet, fără ca cineva să prindă 
de veste, și prin crăpătura ei apăru un cap bătrân, 
pământiu. Ochii de cărbune urmăreau ceremonialul 
inventat și prescris chiar de posesoarea lor, priveau cum 
se desfășoară solemna întâlnire dintre regele catolic și 
regele hughenot, în prezenţa celor doi fraţi ai regelui și a 
atâtor mândri gentilomi. Toate astea trebuie să facă 
micului bearnez și oamenilor lui, atât de prost îmbrăcaţi, 
impresia că sunt cine știe ce și că se pot bizui pe ceva.” 
Așa gândea capul pământiu și-și schimonosi fălcile căzute. 

Numai Margot îl zărise, de la locul ei, și, fără să știe 
prea bine de ce, simţi că o părăsesc puterile. „Ce fac?! 
Tocmai de asta mi-a fost teamă; desigur că lucrurile nu se 
vor sfârși cu bine. Simt că se pregătește ceva înfricoșător 
dacă nu intervin. Ar trebui să mă-ncurc din nou cu de 
Guise - cu toate că de azi nu mai simt nimic pentru el - ca 
să împiedic astfel căsătoria cu Henri al meu, la care ţin ca 
la lumina ochilor!” 


174 


Dar Margot nu putea să împărtășească nimănui 
bănuielile, chinurile conștiinței ei. Toți ceilalţi, chiar și 
iubitul ei Henri, erau în întregime absorbiți de 
solemnitatea la care luau parte. De altfel, curând trebui și 
Margot să-și joace rolul și, ca de obicei, întâmplările 
exterioare îi covârșiră glasul lăuntric. Henri privea cu 
nesaţ în jurul lui. Nimic nu-i scăpă, în afară de capul din 
crăpătura ferestrei: nici ceremonialul cu adevărat regesc, 
nici chipurile oamenilor și nici chiar veselia poporului, care 
participa în felul lui la acel balet. Astfel numea Henri, în 
sinea sa, marea ceremonie, căci, deși încă nu era cuprins 
de presimţiri nedeslușite, își păstra spiritul critic, care nu 
putea fi stăvilit de nici un fel de întâmplare din afara lui. 
De aceea vedea în juru-i numai chipuri a căror prezenţă 
știa că fusese comandată, livrată și plătită. 

Intre timp imita fiecare mișcare a lui Valois, făcea câte 
un pas, rămânea cu piciorul suspendat ca și el, îl purta 
înapoi, pentru ca drumul parcurs să pară cât mai lung și 
ceremonia cât mai înălțătoare. Lângă dânsul, sau mai bine 
spus imediat în spatele lui, se afla vărul Condé; era singura 
rudă de sânge care se afla alături de el. De câte ori regele 
Franţei și fraţii săi întindeau îmbietori mână deschisă, o 
duceau la piept sau își scoteau pălăria, Henri și vărul său, 
singurii de altfel din tot grupul lor care erau îmbrăcaţi cu 
eleganța cuvenită, se grăbeau să facă la fel. Amândouă 
grupurile înaintară, în sunetele muzicii, executând un fel 
de dans religios, care exprima izvorul divin și sfințenia 
regalității. Pe măsură ce se apropiau, încetau a mai 
constitui un tot armonios; se împărțeau în individualitățţi, 
iar acestea dezamăgeau, desigur, după ansamblul atât de 
reușit dinainte. Chipurile - chipurile comandate - erau din 
ce în ce mai suspecte. 

„De Nangay nu mi-e de fel prieten. Să ne ferim de el! E 
comandantul gărzii personale. Prevăd că am să am prilejul 
să-i văd mutra în împrejurări în care nu va mai aborda 


175 


surâsul respectuos ce i-a fost poruncit. Principalul este să 
le impun respect în așa măsură, încât să nu mai fie nevoie 
de un asemenea balet pentru a maimuţări respectul. 
Suntem cunoștințe vechi; nici ei nu ne-au uitat, dar nici 
noi. Celălalt care surâde și el nu-i cumva un oarecare de 
Maurevert?” 

— Vere, pe ăsta nu-l cheamă de Maurevert? 

„la te uită surâs! I se vede pe faţă că mai curând ar 
ucide decât ar dansa! Să nu-l uit pe Maurevert ăsta!” 

Dar și observaţiile cele mai apropiate de realitate se pot 
șterge și trec, pentru o clipă, pe planul al doilea, dacă 
intervine, din întâmplare, o neplăcere personală că, de 
pildă, simțământul de a fi caraghios. Și lucrul acesta se 
întâmplă când Henri, apropiindu-se de celălalt șir, putu să 
citească în ochii seniorilor din ultimele rânduri - care se 
credeau feriţi de vederea lui - ironia și batjocură. Își dădu 
seama îndată din ce pricină se simțeau curtenii superiori 
față de oamenii lui; aceștia erau foarte sărăcăcios 
îmbrăcaţi. În străfundul sufletului său se temuse mereu că 
așa se va întâmpla și de aceea și adunase în juru-i pe cei 
mai bine îmbrăcaţi. Aceștia erau, însă, puţini la număr și, o 
dată aflaţi în imediata apropiere a părţii opuse, nu mai 
puteau ascunde ce se afla în spatele lor: șiruri de oameni 
cu colerete ponosite și încălțăminte prăfuită. Arătau așa 
cum fuseseră în clipa când, în sfârșit, intraseră în Luvrul 
atât de dușmănit, după ce așteptaseră îndelungă vreme în 
faţa porţii de lângă puntea de la intrare; dar erau, firește, 
numai o mică parte din cei veniţi cu Henri. Ei nu arborau 
surâsuri comandate și plătite; spre deosebire de obrajii 
netezi ai curtenilor, ai lor erau arși de soare și de vânt, iar 
faţă de politeţea curtenilor păreau aspri și fanatici. De o 
parte, numai strălucire vană și gesturi convenţionale, de 
cealaltă, sărăcia fără mască, venită să-și ceară dreptul. 
Oamenii lui Henri făceau război ca să trăiască, dar o 
seamă dintre ei socoteau războiul ca un mijloc de împlinire 


176 


a supremei porunci a vieţii, pe care câteodată o numeau 
Religie iar alteori: Libertate. 

Henri simţi că se înveselește, pentru întâia oară de când 
se afla acolo. Ar fi fost în stare să izbucnească în hohote de 
râs și ar fi avut, probabil, pricini mai întemeiate s-o facă 
decât aveau curtenii să rânjească. Dar se abţinu și, în 
schimb, mai întâi își umflă pieptul în faţa lui Carol al 
nouălea, apoi se înclină adânc și schiță cu mâna dreaptă o 
jumătate de cerc deasupra pământului. Repetă apoi 
aceleași mișcări de o parte și de alta a regelui Franţei și ar 
fi fost în stare să se întoarcă și să le repete și în spatele lui 
dacă regele Franţei nu l-ar fi cuprins în braţe și nu l-ar fi 
sărutat frățește pe amândoi obrajii, dându-i în același timp 
un ghiont pe înfundate, între coaste. Și unul, și celălalt 
știau prea bine ce trebuiau să creadă: maimuţăreau 
aceeași parodie a respectului, pe care, pe vremuri, băiatul 
de șapte ani o jucase în faţa celui de doisprezece. 

— Tot neghiob ai rămas, rosti Carol, dar atât de încet, 
încât nimeni în afară de Henri nu-l auzi. 

Trecu apoi la prezentarea solemnă a celor doi fraţi ai săi, 
de parcă Henri nu și-ar fi frecat coatele alături de unul 
dintre ei pe băncile școlii și nu i-ar fi fost mai târziu 
adversar pe câmpul de luptă. lar cu amândoi făcuse o 
mulțime de șotii. Dinspre fațada Luvrului se auzi, întru 
acestea, zgomotul unei ferestre ce se închidea, căci scopul 
solemnităţii fusese atins și festa fusese jucată. „Băiatul 
ăsta de la ţară trebuie să fi căpătat acum impresia că intră 
într-o familie cam ciudată, dar care n-are altminteri intenţii 
rele”, își spunea o bătrână, care în felul ei nu era încă 
lipsită de umor. 

Instrumentele orchestrei făcură acum loc harpelor; era 
semnalul pentru doamne. Ca să nu scape cumva intrarea, 
primul gentilom, de Miossens, le mai făcu și un semn cu 
mâna. Atunci doamnele se puseră în mișcare, în frunte cu 
cele două prințese care ţineau ridicate degetele trandafirii, 


177 


dar abia și le atingeau, după cum abia atingeau parcă și 
pământul de sub picioare. Ajunse, împreună cu buchetul de 
tinere feţe ce le urmau, în faţa celor doi regi; nepreţuitele 
prințese căzură, fără grabă, în genunchi - sau se prefăcură 
că sunt gata să cadă, căci toate mișcările le erau numai 
schițate, chiar și sărutul mâinii regelui Franţei, care avea 
în clipa aceea o ţinută de o inimitabilă nobleţe. Regele făcu 
o mișcare ca și cum ar fi vrut să-și ridice sora către el, apoi 
o duse către domnul și stăpânul ei, regele Navarrei. Dar de 
data aceasta nu-i mai spuse: „Uite-o pe durdulia mea 
Margot”. 

Apoi Carol o pofti alături de el pe tânăra Catherine de 
Bourbon și împreună cu dânsa se așeză în fruntea alaiului, 
care se îndreptă, în tactul muzicii de dans, gravă acum, 
făcând ocolul grădinii, spre casa păsărilor, spre „Voliere”. 
Aici se puteau vedea ciudatele păsări „din insule”, care 
străluceau și sclipeau în soare, deopotrivă cu cele două 
prințese. Această „Voliere” era plină de curiozităţi și 
merita să fie arătată oaspeţilor. Şi cu adevărat, păsările 
făcură o impresie adâncă. 

— He! exclamă un hughenot. Aș lua cu mine pasărea 
vorbitoare, dar numai dacă s-ar pricepe să spună și 
liturghia! 

Tovarășii săi îi răspunseră cu râsete răsunătoare. Dar 
ceilalţi nu râseră de fel. 

Aceste păsări „din insule” aveau nu numai darul vorbirii; 
unele dintre ele, mai cu seamă cele mai mici, mai pestriţe, 
ciripeau cu atâta zor, încât nu se mai auzea nici chiar 
zarva voioasă a oamenilor din popor. Căci încet-încet zidul 
fusese totuși cucerit de o mulţime de oameni, care se 
așezaseră pe creasta lui și se bucurau zgomotos de 
spectacolul ce li se oferea. Dar seniorii, doamnele și 
păsările se aflau acum în imediata apropiere a zidului și de 
aceea garda începu să împingă cu mai multă hotărâre 
înapoi pe privitorii nepoftiți. Un băietan care părea gata să 

178 


sară în grădină fu împins, de astă dată nu cu coada, ci cu 
ascuţișul halebardei. Scoțând gemete înăbușite de durere, 
băiatul căzu dincolo de zid și dispăru; prea puţini auziră 
sau văzură ce se întâmplase. Dar Henri și Margot se 
numărară printre acești puţini. 

— Cea dintâi victimă, îi spuse Henri lui Margot. 

Și Margot se făcu mai albă decât sulimanul de pe faţa ei. 

— Semn bun, șopti prinţesa tulburată. 

Cu glas tare, Henri rosti: 

— Toate păsările astea mă fac să mă gândesc la niște 
găini bine fripte și la împrejurarea că mulţi dintre noi n-au 
îmbucat nimic cam de mult! 

Flămânzii din suita lui îl aplaudară. Dar curtenii 
așteptară răbdători până când regele catadicsi să dea 
semnalul plecării. La intrarea în palat se despărțiră. Cei 
doi regi, prințese, prinții, printre care și Condé, precum și 
domnișoara de onoare Charlotte de Sauves, urcară pe o 
scară îngustă, faimoasa scară a oaspeţilor tainici, a 
favorurilor și arestărilor. Suita urcă pe scara cea mare, 
principală. 


MASA REGEASCĂ 


În sălile de la primul cât fuseseră întinse mese separat: 
pentru cei doi regi în sala de bal, iar pentru seniorii din 
suita lor în salonul alăturat. Frumoasele domnișoare din 
suita prinţeselor dispăruseră; dar faptul acesta abia fu luat 
în seamă înainte de ospăț. Ele urmau să se întoarcă, în 
număr sporit, mai târziu, când atmosfera avea să se mai 
înfierbânte. 

Regele Navarrei își turnă un pahar cu vin în farfuria cu 
supă; regele Franţei și prințesa de Valois găsiră gestul cât 


179 


se poate de ciudat. Apoi mânca mult și în mare grabă; 
părea că în timpul mesei nu-l interesa de loc conversaţia. 
Ar fi vrut numai să poată auzi ce vorbesc dincolo oamenii 
săi cu cei de la Curte. Dar muzica răsuna prea tare. 

În salonul alăturat, un domn de Maurevert arăta un 
interes plin de respect pentru colereta ponosită a vecinului 
său de masă, lunganul Du Bartas. Grijuliu nevoie mare, 
curteanul întrebă câte campanii supravieţuise 
îmbrăcămintea destrămată a vecinului său. Hughenotul, 
care nu prea era obișnuit nici cu aluziile batjocoritoare, 
nici cu formele goale de politeţe, folosi prilejul spre a lua o 
mutră întunecată, posomorâtă. 

— Am umblat mult călare. Dar chiar dacă omul ar face 
călare înconjurul pământului, până la urmă tot moartea îl 
așteaptă. Noi doi, Maurevert, nu călărim alături, dar 
moartea ne va secera deopotrivă. 

Bău apoi și-l sili și pe Maurevert să golească paharul. 

Du Plessis-Mornay nu trebui să se folosească de puterea 
vinului spre a-l face pe comeseanul din faţa lui, de Nançay, 
să-și piardă cumpătul. 

— Am fi putut cuceri Parisul, strigă el. Dar suntem 
oameni de treabă și-l luăm prin foaia de zestre. 

Căpitanul de Nançay se pierdu cu firea, apucă spada, 
dar fu oprit de domnii de Miossens și d'Aubigne. 

— Chiar dacă m-ai înjunghia, strigă Mornay din nou, tot 
religia mea e cea adevărată! 

Și de-abia după asta începu să înfulece mai cu poftă. 
Căci Mornay, cu toată neînfricarea lui nebunească, nu era 
dintre aceia cărora dumnezeu le primește jertfa. Virtutea 
se unea la el cu norocul, și oricine putea constata acest 
lucru când îi vedea chipul socratic luminându-se și 
strălucind de plăcerea de a mânca. De altfel primul 
gentilom de Miossens invocă, drept scuză în favoarea sa, 
tocmai pofta cu care mânca acest erou al credinţei, când 
d'Aubigne îl învinui de indiferenţă și făţărnicie. 

180 


— Stăpânirea necredincioșilor apasă greu pe grumajii 
noștri, vrăjmașii domnului ne judecă pe noi, soldații săi. Iar 
dumneata, Miossens, cu toate că ești dintre ai noștri, te afli 
în slujba lor. Se poate încheia un compromis cu conștiința? 
întrebă poetul peste umărul furiosului de Nangay, care nici 
nu mai asculta ce se vorbește. 

Primul gentilom se mulțumi să ridice din umeri. Faţă de 
oameni nechemaţi nu putea spune ce avea pe suflet. 
Protestant fiind, și în același timp prim-gentilom al regelui 
catolic, îi ajuta cât putea pe coreligionari. Şi nici nu se 
putea aștepta la altceva din partea lor decât să arunce 
anatema asupră.-i. 

Agrippa își spuse părerea pe șleau: 

— Sunt unii care îl trădează pe dumnezeu și ne vând pe 
noi. Pierdem tot ce avem, chiar și libertatea conștiinței. 
Dar ceea ce ne rămâne este comuniunea noastră totală cu 
Hristos și cu heruvimii. Şi în asta stă toată bucuria, 
libertatea, viaţa și onoarea! 

De Miossens, atât de stăpân pe sine de obicei, își pierdu 
cumpătul. E greu de spus ce-l tulburase mai mult: 
învinuirea de a fi un trădător, ori triumful în viața de apoi, 
cu care se lăuda Agrippa? Oricum, schimbă scaunul cu de 
Nançay și se așeză lângă Agrippa. 

— Hughenoţii nu știu decât să predice, se adresă focosul 
de Nangay către un domn de Maurevert. 

Iar acesta răspunse: 

— Mai încet! Mai încet! Pot să-și verse și sângele. 

Avea nasul ascuţit, repezit în sus, și ochii foarte 
apropiați. _ 

În colţul acesta nu mai erau decât seniori de la Curte. În 
timpul banchetului, mesenii, care fuseseră așezați fără a se 
ține seama de religia lor, se orânduiseră de la sine în două 
tabere. La coada mesei se adunaseră protestanții. Intre ei 
și catolici se căscase un loc gol. De Miossens se pomeni 
deodată în mijlocul vechilor săi prieteni și despărțit de cei 


181 


noi. Păli, dar în cele din urmă simțământul onoarei birui; 
rămase pe loc și spuse: 

— Cine se află de multă vreme aici începe să șovăie și se 
îndoiește până la urmă că numai noi ne bucurăm de harul 
domnului. Fii bucuros, adăugă apoi repede, pentru ca 
Agrippa să nu-l întrerupă, că dumitale nu ţi se poate 
întâmpla așa ceva, dar i s-ar putea întâmpla, poate, 
tânărului rege, care mi se pare că iubește viaţa și altfel 
decât în comuniune cu Hristos și heruvimii. 

Agrippa nu se dădu bătut: 

— Nu trebuie să ne temem de moarte. Ea ne e adăpost 
după furtuni și chiar, dacă am fi mistuiţi de flăcări, am 
răzbate și prin ele până la tronul râvnit al celui veșnic! 

Frumoase vorbe, dar ele nu izvorau nicidecum din 
dorința de a muri, ci mai degrabă din adânca încredințare 
a lui Agrippa că mai avea mult de trăit. Tocmai de acest 
lucru nu era însă convins blajinul Miossens. Îl privi atât de 
stăruitor pe Agrippa, încât acesta își dădu în cele din urmă 
seama că nu mai purtau o conversaţie obișnuită. In faţa 
unui pahar cu vin, și nici o conversaţie academică. 

— Dar ce-ai spune, d'Aubigne dacă flăcările prin care ar 
urma să zburăm spre veșnicie s-ar aprinde nu peste 
douăzeci de ani, ci chiar mâine, și nu în vreun loc 
necunoscut, ci chiar aici, în palatul Luvrului? 

Nimeni nu-i mai tăie vorba; putu să vorbească în voie, 
fără a fi tulburat, căci nu-l mai auzea nimeni în gălăgia din 
sală, în sunetul chimvalelor și al cupelor ciocnite. 

— Știu prea multe. Faptele apasă mai greu decât 
credinţa. Cei de aci sunt aproape hotărâți, deși nu încă pe 
deplin. La ce? Asta n-aș putea-o trăda nici chiar sufletului 
meu. În orice caz, mai întâi trebuie să aibă loc nunta. 
Regele vostru și prinţesa noastră sunt o pereche atât de 
frumoasă, încât fericirea lor ar trebui să moaie și sufletele 
celor mai înrăiți. Spuneţi oamenilor voştri să nu mai 
provoace pe nimeni, nici la Curte, nici în popor. Suntem în 


182 


ceasul al doisprezecelea, în ceasul cel din urmă. Și s-ar 
putea prea bine ca unii dintre noi să zboare curând către 
multdoritul tron al celui veșnic. 

Se sculă și adăugă, plecându-se către urechea lui 
d'Aubigne: 

— Era cât pe-aci să spun prea multe. 

Avea numai tâmplele cărunte; dar acum, când se înapoie 
la seniorii regelui Franţei, al cărui prim-gentilom era, 
spinarea îi era mai cocârjată decât s-ar fi cuvenit pentru un 
bărbat de vârsta lui. Fu întâmpinat de un anume domn de 
Maurevert, cu nasul ascuţit, cu ochii foarte apropiaţi unul 
de celălalt, care îl privi sfredelitor, înainte de a-i spune: 

— Așadar, ţi-ai reluat locul printre hughenoți Miossens, 
și probabil că ai și trăncănit prea mult. 

Cei doi seniori se măsurară din cap până-n picioare; se 
aflau în plină lumină, în dreptul micului gang care unea 
sala de bal cu anticameră. Aici benchetuia suita, dincolo 
regii, iar locul lui Henri era chiar în fața gangului, așa 
încât îi văzu pe cei doi. Pe Miossens îl văzu dintr-o parte, îi 
văzu părul încărunţit și spinarea încovoiată, pe celălalt 
însă din faţă, și faţa aceea îl puse pe gânduri. Se opri pe 
neașteptate chiar în mijlocul frazei pe care începuse s-o 
spună regelui Franţei. Carol îi urmări privirea și, când își 
dădu seama încotro era îndreptată, încruntă din 
sprâncene: 

— Vere Henri, rosti el repede, ai doar de privit ceva mai 
frumos lângă tine decât acolo, în faţă. 

Era adevărul adevărat, căci alături de Henri se afla 
Margot, care îl fermeca nu numai cu frumuseţea, ci și cu 
glasu-i cald, pe care nu-l ridica nicicând, dar cu care 
spunea lucruri înțelepte și în același timp pline de 
subînţelesuri. Erau croiți parcă unul pentru altul, căci o 
altă doamnă, atât de mândră și de învățată ca dânsa, 
numai cu greu ar fi putut rosti, cu buzele-i ca două petale 
trandafirii, ceea ce ascundeau vorbele academice pe care 


183 


le schimbau între ei. Și totuși, conversaţia lor se desfășura 
după toate regulile. Ba păru destul de deslușită pentru ca 
din când în când să poată lua parte la dânsa și câte un 
comesean, care sublinia subînţelesul. Cum făcea, de pildă, 
cu mult curaj și graţie, doamna Charlotte de Sauves, 
atrăgând luarea-aminte asupra năsucului ei obraznic, a 
ochilor șăgalnici ce luceau sub sprâncenele-i subțiri, a 
frunţii puţin cam înalte și a membrelor fragile; dar 
fragilitatea lor era amăgitoare. Căci întreaga-i făptură 
dovedea o mare rezistenţă la dragoste și în privinţa acestui 
lucru se și înţelesese pe deplin cu Henri, prin și fără 
cuvinte. 

Ah! O iubea pe Marguerite de Valois. Când îi auzea 
glasul adânc și uneori, după împrejurări, cam tărăgănat, 
tremura din toată ființa lui, simţea cum i se ridică un nod 
din piept până în gât și i se umezeau ochii. De multe ori o 
vedea ca printr-un văl, așa cum vezi o fericire abia 
făgăduită. Alteori îi venea aproape să se scoale de pe 
scaun și să-i cadă în genunchi; i se părea că gestul acesta i- 
ar aduce o mare ușurare. Dar sila de oameni îl paraliză. 
Căci Carol al nouălea se îmbătase și începuse să-l ia peste 
picior pe „ăla al durduliei lui Margot”, iar fraţii săi, d'Anjou 
și d'Alençon, se luaseră la hartă. Henri nu-i rămase de fel 
dator cu răspunsurile regelui Franţei. Vărul Conde îl 
înghionti, dându-i a înţelege să se potolească. Dar tocmai 
în clipa aceea cei doi prinți începură să-și lichideze 
socotelile prin lovituri și trebuiră să fie despărțiți. 

Lui d'Anjou îi curgea sânge pe obraji; se retrase de 
cealaltă parte a mesei și, adresându-se vărului său 
Navarra, spuse: 

— Cel puţin tu erai un adversar cinstit când ne băteam, 
și de cele mai multe ori te-am învins. 

— Ne ciondăneam numai din pricina scrisorilor tale, 
d'Anjou. Îţi dădeai niște ifose, de parcă erai spaniol. Stilul 
tău mă scotea din sărite, ba mi-a dat chiar și fierbinţeală și 

184 


din pricina asta nu mă mai puteam bate. Dar dacă m-ai fi 
învins vreodată cu adevărat, n-aș mai fi fost aici, n-aș fi stat 
lângă sora ta. 

Drept care, d'Anjou se mai potoli și se intimidă chiar 
puţin, cu toate că vinul vorbi și mai departe prin gura lui: 

— Ia uite, Navarra, îmi sângerează obrajii. Dar nu-i 
nimic. Fratele meu d'Alençon mă urăște fiindcă trebuie să 
vie abia după mine. Mai rău e însă că și fratele meu regele 
mă urăște, cu toate că sunt urmașul lui legitim. Mama ar 
prefera să mă vadă pe mine pe tron și Carol știe că-i 
primejdios să nu-i faci voia. Teama îl face să turbeze. 
Ciocnește cu mine, Navarra! Noi ne-am încrucișat cinstit 
spadele, ţie pot să-ţi încredinţez secrete de familie. Când 
am intrat ieri în camera regescului meu frate, l-am găsit 
alergând de colo până colo ca o fiară sălbatică și ţinând în 
mână un pumnal. M-a privit pieziș, știi cum se uită. S-a 
sfârșit cu mine, nimeni nu mă mai poate scăpa, mi-am zis. 
Și am profitat de o clipă când s-a întors cu spatele și am 
șters-o tiptil ca un șoricel. Poţi să mă crezi că temeneaua 
pe care i-am făcut-o la ieșire a fost mai puţin ceremonioasă 
decât cea de la intrare. 

— Cred orice, făcu Henri, cuprinzând în aceste vorbe și 
otrăvirea mamei lui. Apoi adăugă: Sunteţi o familie de al 
cărei farmec e mai cuminte să te ferești. Eu unul n-am 
putut. 

Apoi se întoarse, și inima începu să-i bată năvalnic; căci 
strălucirea chipului lui Margot îl orbea, deși era chipul 
unei fete dintr-o familie plină de păcate. 

Intre timp, Margot continuase să poarte o conversaţie 
plină de subînţelesuri și de aluzii savante, neţinând seama 
de interlocutori. Lui Henri i se urcă sângele la cap; era 
gata să-i provoace pe Condé și pe d'Alençon. Dar atunci 
băgă de seamă că dânsa purta culorile casei de Bourbon. 
Se înţelesese cu prietena ei să-și aplice pe rochii, nu prea 
bătător la ochi, broderii în culorile casei lui Henri; 

185 


albastru, alb, roșu. „S-a gândit la culorile noastre, s-a 
gândit mai demult la mine, ca și eu la dânsa; poartă 
culorile casei mele și, când a spus că nu vrea să se mărite 
cu mine, s-a folosit numai de un șiretlic ca să mă facă s-o 
doresc și mai mult. Margot mă iubește!” 

Această încredințare îl ameti: 

— Vino! și vru s-o târască după el, să fie numai cu ea. 

Margot se prefăcu că n-auzise. Sora lui Henri, 
Catherine, se apropie de el și-i spuse: 

— Nu uita că suntem la Luvru! 

Se dezmetici imediat, privi în juru-i: „Da, în sala de bal, 
cu plafonul sculptat și cu atât de multă aurărie, încât i se 
spune camera de aur. Are ferestre care dau în două părți. 
Spre miazăzi, către fluviu, a și început să se lase înserarea: 
violet-cenușie; de când stăm la masă! Prin ferestrele din 
partea cealaltă, dinspre apus, străbate în camera de aur 
dâra aurită a zilei ce se stinge; ea face să sclipească 
salonul și joacă în jurul regelui beat și al meu, care sunt 
beat de dragoste. Atenţie la Catherine! Surioara își 
aţintește asupră-mi ochii ei cuminţi: nu prea seamănă cu 
mama noastră dragă, dar îmi vorbesc cum îmi vorbeau 
numai ochii mamei. Ai dreptate, surioară, aici e palatul 
Luvru, aici nu avem nici un prieten, suntem singuri, numai 
noi doi.” 

Marguerite de Valois îl învrednici din nou cu sunetul 
glasului ei și i-ar fi înduioșat din nou sufletul, chiar dacă n- 
ar fi fost vorbe prea caste. Dar, din păcate, îi era cu 
neputinţă să treacă cu vederea cearta aflată în toi în 
încăperea alăturată. Acolo comesenii începuseră de mult 
să zbiere și să se amenințe, strigătele covârșeau sunetele 
chimvalelor și ale violelor și încăierarea putea începe în 
orice clipă. Și dintr-o dată, Henri înţelese: 

Marguerite de Valois nu-l mai putea despărţi de toate 
acestea, nici glasul ei, nici faţa ei orbitor de frumoasă, nici 
parfumul ei ametitor. Toate acestea căpătară deodată un 


186 


singur înţeles, acela al ispitei și al clipei amăgitoare, în 
timp ce dincolo îl chema realitatea, îl chema datoria. 
Mama i-a fost otrăvită: la gândul acesta îi îngheţă sângele 
în vine! În spatele lui, dincolo de zidurile camerei de aur, 
se aflau apartamentele ucigașei. Iar între aceea care stătea 
la pândă acolo și dușmanii care erau gata să se 
năpustească asupra alor săi, el iubea, o iubea pe 
Marguerite de Valois, și bătrâna regină putea s-o vadă prin 
gaura din perete. 

„Surioară, ţintește-mă cu ochii tăi limpezi și serioşi. 
Uite, mă port ca un om în toate minţile, deși mă aflu 
printre betivi și ucigași. E adevărat, situaţia în care ne 
aflăm nu mă poate împiedica s-o iubesc cu patimă pe 
doamna Marguerite, care-i la fel de frumoasă ca portretul 
ei și care poate că-mi va spune mai târziu, când va fi în 
braţele mele, ce gândește cu adevărat, dar poate nici 
atunci nu mi-o va spune! Ştii, surioară, că nu mă gândesc 
să plec de la Curtea asta? De dragul lui Margot îmi place și 
Curtea, cu toate primejdiile ei. Mama a spus că e o Curtea 
pierzaniei și ar fi dorit să trăiesc cu soţia mea departe de 
această Curte, în pace, undeva la ţară. Dar simt că nu se 
va întâmpla așa. Regina Jeanne spunea că la această Curte 
femeile îi provoacă pe bărbaţi. Și cu adevărat Charlotte de 
Sauves nu și-a pierdut vremea și nu văd de ce i-aș rezista. 
Totuși, viața mi-aş da-o numai pentru doamna Marguerite 
de Valois. Surioaro! Vrei să-mi mai amintești o dată de 
mama noastră? Inima a încetat parcă să-mi bată în piept.” 

Și, ca și cum Henri ar fi rostit aceste vorbe cu glas tare, 
Catherine de Bourbon se plecă spre fratele ei și-i spuse: 

— Gândește-te la mama! 

Scuturat deodată de toate furtunile vieţii, tânărul de 
optsprezece ani îi răspunse cu adâncă înţelegere: 

— Mă gândesc la ea. 

Între acestea, vărul Conde se înapoie din salonul 
alăturat: 


187 


— I-am expediat pe ai noștri, în numele tău, spuse el. 

Henri sări ca ars. 

— Nu trebuia s-o faci! Nu trebuie să ne dăm bătuţi! 

— Atunci dă-le ordin să-i omoare pe curteni, până la 
unul. Dă-le ordin acum, cât mai e timp. 

Se auzea tropăit de pași; cei care plecau, strigând 
ameninţări în gura mare, mai făceau o haltă așteptând o 
ultimă poruncă a căpeteniei lor. 

Condé se mânie: 

— N-ai decât; nu mă dau în lături de la un măcel. Hai! 
Nu spui nimic? 

Henri tăcea. Nu putea pierde din vedere ceea ce celălalt 
în furia lui uita: ar fi trebuit să înceapă prin a-i ucide pe 
Carol al nouălea și pe fraţii lui. Apoi ar fi urmat să-i ucidă 
pe toţi cei din Luvru care nu s-ar fi predat și, în sfârșit, ar 
fi venit rândul Parisului. Ce nebunie furioasă! Camera de 
aur era de vină sau mai degrabă, poate, bătrâna ucigașă, 
care privea prin gaura din perete. Carol al nouălea zăcea 
cu privirea tâmpă, ca un animal. Fraţii lui, în pragul 
salonului, îi ațâțau pe cei ce se certau. Henri își făcu loc 
printre ei, ieși în anticameră și-i chemă pe ai săi. O clipă 
încă gândurile lor mai șovăiră; apoi cei mai mulţi își veniră 
în fire. Nu-și mai îngăduiră să rostească vorbele grele pe 
care ar fi vrut să i le arunce în faţă și ieșiră prin marea sală 
de bal care nu era luminată; acolo se liniștiră cu totul. 

Chiar atunci intrară slujitori purtând făclii, iar după ei o 
seamă de fete frumoase. Nu numai cele care se 
produseseră în grădină, ci un întreg regiment. Dar și 
acesta reprezenta abia o parte din armata de domnișoare 
de onoare, din trupele ușoare de care dispunea Madame 
Catherine. Se  năpustiră repede în toate punctele 
primejduite, încredințate că pot domestici chiar și pe 
sălbaticii hughenoți. Lachei, aprindeţi lumânările! Patru 
rânduri de câte cinci candelabre, căci fardul fetelor e 
potrivit tocmai pentru o asemenea lumină. Bandiţii, care-și 


188 


spun hughenoți, le vor destăinui tot ce gândesc sau pun la 
cale, iar Madame Catherine o va afla întocmai. 

— Atenţie! îl preveni Henri pe Agrippa d'Aubigné, și 
acesta dădu cuvântul de ordine mai departe. 

— Să fim prieteni, domnii mei! se adresă curtenilor 
regele Navarrei, regăsindu-și deodată veselia și ușurința, 
căci oamenii regelui Franţei ocupaseră anticamera, 
pregătindu-se parcă a respinge un atac. În prezenţa 
doamnelor, leii mei se vor schimba în mielușei. 

Rostise aceste vorbe ca și cum i-ar fi luat peste picior pe 
oamenii lui, și lucrul plăcu atât de mult curtenilor, încât un 
domn de Maurevert îi sărută mâna. Henri nu și-o retrase, 
deși simţi că-l trece un fior. 

Când se înapoie în camera de aur, niște lachei erau 
tocmai pe cale să-l ducă în braţe pe Carol ai nouălea spre 
odaia lui de dormit, cea dintâi dintre camerele care 
alcătuiau apartamentele familiei regale. În ultima dintre 
ele dezbătuse Henri cu bătrâna Catherine chestiunea dacă 
maică-sa fusese otrăvită de dânsa. ÎIntr-acolo dispăruse și 
prinţesa Marguerite: ce să te miri, era doar fata 
Catherinei! Plecaseră și fraţii ei și doamna de Sauves. Așa 
încât Henri nu mai era așteptat, la masa plină de resturi de 
mâncare și de cupe goale, lângă jilțul răsturnat al regelui, 
decât de sora și de vărul său. Catherine îl privi fără să 
scoată o vorbă până închise ușa. Dar și atunci vorbi în 
șoaptă. Iar el se gândi, nu spuse nimic, dar clipi des. Apoi, 
Catherine apucă braţul lui Condé. Amândoi o luară 
înaintea lui Henri, intrară în anticameră. O luară la 
dreapta și apoi coborâră pe scara îngustă, tăinuită, în 
curte. 


189 


O CÂRCIUMĂ DE RÂND 


Acolo nu mai putea nimeni să-i vadă. „Puţul Luvrului” 
era cufundat în beznă. Doar îndărătul câtorva ferestre, la 
înălțimi deosebite ale zidurilor, pâlpâia slab o luminiță 
roșiatică, făcând întunericul să pară și mai de nepătruns. 
Henri rămase nemișcat, până când auzi pe cineva șoptind: 
„Pe aici!” Atunci porni din nou, coti de câteva ori și 
străbătu un gang neluminat, luându-se după glasul care 
repetă de mai multe ori: „Pe aici!” În sfârșit regele 
Navarrei și primul său camerier, d'Armagnac, ajunseră 
într-o hrubă în care un opaiţ arunca umbre peste umbre. 

Gentilomul-camerier zăvori ușa grea și începu să 
povestească: 

— Zidurile au aici o grosime de trei picioare, fereastra e 
la o înălțime de zece picioare. Oamenii care stau în 
văgăuna asta sunt plecaţi la cârciumă, de aceea putem fi 
siguri că nu ne ascultă nimeni! 

— Luminează totuși ungherele! 

Şi iată! Dădură peste o preafrumoasă domnişoară, care 
renunţase să danseze în sala de bal, sub cele douăzeci de 
candelabre ce susțineau lumânările de ceară, spre a se 
strecura după regele hughenoţilor, căci era doritoare să 
știe cum își va încheia el această noapte, ca s-o spună și 
doamnei Catherine, care întotdeauna asculta cu 
bunăvoință astfel de lucruri. Nu era dar altceva de făcut 
decât s-o scoată afară pe preafrumoasa domnișoară și s-o 
închidă undeva într-un loc ferit. 

— Îi dau eu drumul mai târziu, făgădui d'Armagnac. 
Deocamdată, important e ca maiestatea-voastră să poată 
ieși din palat fără a fi recunoscut. 

— Cred că nu se mai poate, bătrâna regină află totul. 

— O va afla prea târziu. Cine vrea să nu vă scape din 
mâini în noaptea asta, sire, trebuie să fie de față când vă 

190 


voi masca eu. După aceea nu vă măi cunoaște nimeni. 

Și se și puse pe treabă. lar când sfârși, stăpânul său 
semăna cu cel mai sărman dintre oamenii săi; o barbă falsă 
îi completa chipul înnegrit. 

— V-am făcut și niște zbârcituri strașnice, îi spuse 
primul camerier. 

Și Henri începu să umble șontâc-șontăc. Luă și un sac în 
spinare. 

— Vreascuri. De ce vreascuri? 

— Fiindcă e povara cea mai ușoară. Vă numiţi Gilles și 
aveţi o soră la Paris. 

— Şi-i duc vreascuri? 

— Nu, ci șunca ascunsă sub ele. Dacă la poarta Luvrului 
vor scotoci prin sac și vor găsi șunca... 

— Au să mă creadă că sunt Gilles. Bună idee! Care-i 
parola? 

— Suncă. 

Drept care se prăpădiră de râs, la adăpostul zidurilor de 
trei picioare grosime. Apoi Henri porni la drum și trecu cu 
bine prin bolta porţii, sub care soldaţii din gardă jucau 
cărţi; n-avu decât să strige: „Șuncă”. Pe pod îl cercetară 
mai atent, îl puseră să deșerte sacul și-i opriră șunca. 

— Şi acum, șterge-o, bătrâne eretic, șterge-o la cârciuma 
unde, chipurile, soră-ta face pe slujnica. 

Afară, tânărul Henri continuă să șchiopăteze, cu 
spinarea cocârjată de parcă ar fi purtat cărămizi. Pe strada 
Austriei nu întâlni pe nimeni; totuși continuă să 
șchiopăteze, de dragul artei; o luă după primul colţ, apoi 
mai coti de alte câteva ori, până când, într-o străduță 
întunecoasă, dădu peste un subsol slab luminat. Umbrele 
omenești și cântecele vesteau de departe că acolo e o 
cârciumă. Poarta și ușa de la intrare erau întredeschise ca 
să poată ieși fumul pricinuit de frigarea de găini învârtită 
în gura căminului. O fată se ocupa cu învârtitul frigării, iar 
alte două turnau băutura sau se așezau pe genunchii 


191 


mușteriilor și cântau laolaltă cu ei. Cârciumarul bătea 
tactul. Părea a fi un ţăran, îmbrăcămintea îi era plină de 
paie. Musșteriii erau înarmaţi toţi, chiar și unul mărunţel 
tare, care cârâia. Cântau un cântec vesel despre o 
slujnicuță  neprevăzătoare, care se încurcase cu un 
hughenot, de dragul barbișonului drăguţ și, ce să vezi? 
Căpătă un copil care nu putu fi botezat din pricină că avea 
un picior de cal și care nu după mult timp suci capul 
propriei sale mame, până când i-l întoarse cu faţa la spate! 

Buturugile care ardeau în cămin erau singurul izvor de 
lumină; para focului lumina împrejurul mușteriilor, dar 
frunţile le rămâneau în întuneric. De afară, lui Henri i se 
păru că vede feţe nu de oameni, ci de dobitoace, care se 
mișcau într-o genune a tâmpeniei. Și i se făcu lehamite de 
rolul de om sărman. Pe de altă parte, îi plăcea totuși să se 
afle acolo singur și fără arme printre cei șase golani. Până 
să se hotărască, însă, fu împins la o parte de un lungan, 
care intră în cârciumă strigând, cu glas tare, „bună seara”. 
Henri recunoscu îndată vocea de bas și, mai ales, trupul 
deșirat, deși Du Bartas îi întorcea spatele. Du Bartas rosti: 

— Am intrat să aud mai bine cântecul ce-l ziceţi așa de 
frumos! 

Erau șase la număr, dar numai mărunţelul mormăi ceva 
după masa grea de stejar: 

— Eşti destul de lung, așa că dă-ncoace un cârnat din ăia 
atârnaţi în bagdadie. 

Du Bartas întinse mâna: 

— Da numai dacă mai zici o dată, singur, cântecul 
despre copilul hughenotului. 

Mărunţelul tăcu mâlc, dar una din fete se agăţă de 
braţul lui Du Bartas și-i spuse: 

— Doar nu-i vorba de tine în cântec. Și la urma urmei ce- 
i, îi oprit să cânţi? Dacă mi-ai face tu un copil, nu m-aș 
teme că s-ar naște cu picior de cal! 

Câteșitrele femeile chicotiră. Bărbaţii stăteau încruntaţi, 


192 


cu coatele pe masă și rămaseră nemișcaţi chiar când 
văzură manevra cârciumarului. Tărănoiul se strecurase în 
spatele lui Du Bartas până la gura căminului, apucase un 
ciot aprins și-l cumpănea în mână chitind cum l-ar putea 
atinge mai bine pe eretic. Sosise clipa lui Henri; se repezi, 
îl prinse pe cârciumar de încheietura mâinii, scoase câteva 
vreascuri din sac, le aprinse la ciotul pe care-l ţinea 
cârciumarul în mână și i le petrecu de câteva ori prin fața 
mutrei lui spurcate până când omul înfricoșat aruncă 
lemnul înapoi în foc. Atunci zvârli și Henri vreascurile 
aprinse. 

— Fugi, băiete, adă domnului vin și vezi să nu fie din cel 
acru! Eu bani n-am, dar dacă vrei te plătesc cu niște 
vreascuri! 

— Bea cu mine! îi spuse Du Bartas, de parcă s-ar fi 
adresat unui vechi tovarăș. 

Se așezară la capătul liber al mesei, aproape de ușă, și 
între ei doi și ceilalți mușterii ai cârciumii se căscă un gol 
dușmănos, asemănător celui de la masa regelui, din palatul 
Luvru. 

Cârciumarul le puse în faţă cana cu vin și mârâi, fără să- 
i privească: 

— La mine în sat i-au pus să joace tontoroiul pe jăratic. 

Nu spunea despre cine era vorba, dar cei doi hughenoți 
se înţeleseră din ochi: „Știm că de multe ori ne-am purtat 
ca niște bandiți!” Chipul lui Du Bartas căpătă înfățișarea 
deznădăjduită, dezamăgită, pe care o avea atunci când 
vorbea ori versifica despre orbirea și răutatea oamenilor. 
Tânărul Henri era cât pe aci să strige: „Și i-am spus doar 
de atâtea ori amiralului! Toată scuza lui când ai noștri 
jefuiau și torturau era: N-au credinţa noastră. Aici, cu 
oamenii ăștia, vezi unde duce războiul pentru religie!” 

Era, însă, o profanare să nutrești măcar astfel de 
gânduri, și fiul reginei Jeanne se înspăimântă de 
îndrăzneala lui. Pe de altă parte, nădăjduia că Du Bartas 

193 


nu-l recunoscuse cu adevărat și că ajunsese acolo dintr-o 
întâmplare. Își mușcă dar buzele și tăcu. De altminteri 
cârciumarul mai avea și alte drăgălășenii pentru ei. 

— Mâine dimineaţă trebuie să mă duc la spovedanie, 
mârâi el fără a-i privi. Preotul m-a oprit să dau mâncare și 
băutură bandiţilor. De când s-au adunat atâţia la Paris, îi 
atacă pe creștini și batjocoresc fetele. De altfel, nimeni n-a 
văzut încă cum arată banii lor. Acum îl văd pe cel dintâi, 
care nu-i un derbedeu, spuse el cu un amestec de lingușire 
și de ironie. 

Henri sări în sus de indignare. 

— Stai jos, se răsti la el Du Bartas. 

Părea totuși că nu-l recunoscuse. „Arăt doar ca un biet 
sărăntoc”, își spuse Henri și se și simţi astfel. Parcă își 
vedea faţa amărâtă, plină de zbârcituri și barba cărunţită; 
și își potrivi și glasul cu înfățișarea ce o luase: 

— Atenţie, domnule! Roșcovanul care se află în spatele 
celorlalţi își scoate cuțitul. 

— Am văzut, răspunse Du Bartas. 

Ferindu-se după spinarea celorlalţi, roșcovanul încercă 
să înconjure masa. Mărunţelul, a cărui bărbie abia ajungea 
la marginea mesei, căută să abată atenţia de la mișcările 
roșcovanului, cârâind: 

— Băiatul negustoresei a șters-o! 

— Păi hughenoţii îi omoară pe copii, îl lămuriră ceilalţi, 
prefăcându-se că nu se sinchisesc de cei doi străini. E 
lucru știut, fac omoruri rituale. 

Asta numai cu greu ar mai fi răbdat-o Henri și Du 
Bartas, dar se iviră mușterii noi: hughenoți; doi erau chiar 
dintre însoțitorii călări ai lui Henri. Le cunoștea numele și 
faptele de arme. Ceilalţi doi care îi însoțeau păreau cam 
suspecți: s-ar fi putut spune niște tâlhari, dacă n-ar fi fost 
coreligionari. Astfel, în jurul mesei de stejar, forțele celor 
două tabere se echilibraseră; drept urmare, roșcovanul 
renunţă la planul lui, iar ceilalţi își dosiră armele. 


194 


Cei doi călăreţi îi explicară lui Du Bartas că, deși nu 
cunoșteau Parisul, avuseseră norocul să dea peste doi 
coreligionari. Fără ajutorul acestora, n-ar fi putut găsi cu 
nici un chip vreo cârciumă. Dar halul în care se aflau 
dovedea, dimpotrivă, că găsiseră mai multe și că în locurile 
prin care trecuseră nu se petrecea ca între oameni așezați, 
căci erau hărtăniţi rău. Henri uită dintr-o dată de rolul pe 
care-l juca și se răsti la călăreţi: 

— Cum îndrăzniţi să vă înhăitaţi cu oameni fără căpătâi! 
Să faceţi scandaluri! Ne faceţi de rușine partida! 

Cei astfel mustraţi se prăpădiră de râs. Du Bartas îi 
trase un ghiont în coaste lui Henri, care înțelese că, faţă de 
felul cum era îmbrăcat, purtarea lui părea caraghioasă. De 
aceea tăcu și-i lăsă pe călăreţi să-și facă mendrele. Aceștia 
începură să sune niște bani în buzunare, se arătară chiar 
gata să plătească înainte și cerură să li se servească 
găinile, care păreau a fi fost întoarse destulă vreme 
deasupra jarului, căci erau frumos rumenite. Mărinimoși, îi 
poftiră să se înfrupte și pe domnul Du Bartas, și pe 
bătrânelul cel hazliu, dar n-așteptară ca ei să dea urmare 
invitaţiei, ci se apucară să înfulece de parcă li s-ar fi bătut 
calicii la gură, trăgând în același timp mereu cu urechea la 
niște zgomote depărtate. Și nu se arătară doritori să piardă 
nici o clipă măcar cu drăgălășeniile fetelor. Cum sfârșiră 
de înfulecat ultima îmbucătură, călăreţii și derbedeii cu 
care veniseră plecară. Porniră mai întâi cu pași măsuraţi, 
dar peste puţin timp se auzi că o luaseră la fugă. 

Într-o doară, Du Bartas rosti: 

— Ei, n-ai să mai poţi spune, cârciumarule, că hughenoţii 
nu plătesc. A 

Dar nu primi nici un răspuns. Întru acestea se apropiase 
în pas de marș și cu făclii patrula de noapte. Un ofiţer și un 
ostaș apărură în prag. 

— Unde sunt hughenoţii? 

— Aici! strigă cârciumarul. arătând cu degetul către 


195 


lungan și către bătrânel. Mănâncă găini, dar plata o fac cu 
bani care nu prea sunt catolici. 

Roșcovanul, mărunţelul și ceilalţi trei mușterii, la fel ca 
și femeile, încuviinţară, fără a fi întrebaţi, spusele 
cârciumarului. Și de-abia când ofițerul începu să-i 
descoasă mai amănunțit, recunoscură că mai trecuseră și 
alţii pe acolo. Dar banii erau de la ăștia doi! 

— Au tăbărât se vede asupra cuiva și l-au jefuit; nici că 
se putea altfel. 

Ofiţerul îi ridică și-i duse cu sine. 

Du Bartas nici nu se sinchisi de Henri, ci o luă înainte cu 
ofițerul. E ușor de bănuit ce-i șopti, căci urmarea fu că 
garda își schimbă direcţia. Și curând ajunseră în faţa unei 
case pe care Henri o cunoștea: palatul Conde: aici ar fi 
trebuit să se îndrepte de cum ieșise din Luvru, dacă nu l-ar 
fi ispitit și nu l-ar fi întârziat aventura sa. Era așteptat de 
mult. Lachei cu felinare îi ieșiră grăbiţi în întâmpinare, 
părând a fi puși la curent cu ciudata înfățișare a regelui 
Navarrei, căci i se închinară până la pământ. 

Iar Du Bartas făcu pe neașteptate același lucru. 


CEASUL DE GREA CUMPĂNĂ 


Henri fu condus mai întâi într-o odaie unde se spălă și-și 
schimbă hainele; apoi într-o alta, în care îl găsi pe amiralul 
Coligny. Acesta dădu să se scoale în picioare, dar Henri fu 
mai iute ca el și-l sili să rămână în jilt. Era de faţă și 
prinţesa de Bourbon, care făcu o plecăciune în faţa fratelui 
ei: 

— Preaplecata voastră slujitoare, sire, vă roagă să-i 
îngăduiţi a asculta cele ce veţi chibzui cu domnul amiral în 
acest ceas de grea cumpănă. 


196 


Rosti aceste vorbe cu aceeași ardoare cu care îi spusese 
la masă: „Gândește-te la mama”. Tonul grav și ceremonios 
al rugămințţii era menit să atragă luarea-aminte a fratelui 
asupra celor ce datora sieși și alor săi. Căci Catherine știa 
prea bine unde îi zbura gândul și cât de multe ar fi fost în 
stare să dea uitării din pricina acestui gând. Nu era decât 
o fetiță; glasul îi tremura, dar spusese ceea ce credea că 
trebuie să spună. Şi acum se retrase ceva mai la o parte, în 
umbră. 

Henri spuse: 

— Domnule amiral, dorința dumneavoastră de a mă 
vedea în taină era și a mea, așa că am primit imediat. 

— Regina Franţei bănuiește ceva? întrebă Coligny. 

— Sunt sigur că da, răspunse Henri, deși nu era sigur de 
fel. 

Coligny vorbi: 

— Trebuie să vă pun la curent cu ceea ce nu puteţi ști 
încă: nu suntem iubiți de parizieni. Căsătoria voastră nu 
schimbă nimic din această situaţie; suntem urâţi, pentru că 
religia noastră este urâtă. 

„Și poate și fiindcă ai lăsat de prea multe ori pe ai noștri 
să jefuiască”, adăugă pentru sine Henri, amintindu-și de 
cele petrecute la cârciumă. Câtă ură trebuie să se fi adunat 
în sufletele unor oameni de aceeași limbă - nu împotriva 
Religiei, ci împotriva adepților ei - dacă un om de la ţară a 
putut scoate o buturugă aprinsă din foc spre a-și ucide 
oaspele numai fiindcă acesta era hughenot! 

— N-ar fi trebuit să ajungem aici, rosti el. Suntem doar 
cu toţii francezi. 

Coligny răspunse: 

— Unii se bucură, însă, de harul cerului, iar alţii sunt 
meniţi pierzaniei. Așa a fost și așa va rămâne dacă vrem să 
cinstim amintirea reginei Jeanne, care a trăit și a murit cu 
această credinţă. 

Fiul reginei Jeanne plecă fruntea. Nu putea răspunde 


197 


nimic atunci când marele tovarăș de luptă al mamei sale îi 
evoca amintirea. Amândoi, bătrânul și moarta, erau uniţi 
împotrivă-i, fuseseră oameni ai acelorași vremi și 
avuseseră aceeași nestrămutată tărie în convingerile lor. 
De aceea se și arătaseră faţă de Curte atât de violenţi și de 
rigizi, încât până la urmă în chip fatal se întâmplase o 
nenorocire. „Dar cum adică? Chiar mama să fie vinovată de 
uciderea ei? Nu, nu! Mai bine să aruncăm vina pe plămânii 
ei; Madame Catherine nu i-a dat nici un fel de otravă.” 

În clipa aceea, sora sa Catherine puse sfeșnicul între 
Henri și amiral, ca să se vadă cât mai bine unul pe celălalt, 
căci multe atârnau de felul cum se vor înţelege. Dar în loc 
să-l vadă pe zeul războiului, așa cum îl cunoscuse, Henri 
văzu un om la capătul puterilor. 

Pentru tânărul Henri, amiralul Coligny fusese un om fără 
prihană, un om dintr-o bucată. Nu fiindcă ar fi fost 
totdeauna învingător - se întâmplase și altminteri - ci 
fiindcă era o întruchipare a războiului însuși, a celui mai 
drept dintre războaie, războiul pentru biruinţa credinţei, și 
trăsăturile lui îi păruseră a nu avea nimic omenesc în ele, 
asemenea celor ale chipurilor care împodobeau portalurile 
catedralelor. Așa și-l închipuise tânărul Henri, de-a lungul 
anilor, chiar atunci când își îngăduise să găsească vreo 
scădere comandantului de oști Coligny. Și dintr-o dată 
toate acestea fură parcă șterse cu buretele, și în locul 
evlaviei și forței monumentale se vădiră trăsăturile 
neizbânzii finale a vieţii, care se numește bătrâneţea. Se 
mai ţinea încă în picioare, dar ochii își pierduseră 
strălucirea, obrajii-i erau supti, chiar și barba îi creștea 
anapoda - numai cutele adânci care urcau de la rădăcina 
nasului și-i brăzdau fruntea păreau a se împotrivi 
decăderii. Fie că mai exista sau nu nădejdea unei victorii, 
eroul continua să fie gata a aduce jertfa vieţii sale întru 
slava lui dumnezeu. 

Ciudat bătrân acest fost tovarăș de luptă al scumpei sale 


198 


mame; fusese crunt lovit de moartea ei, de fapt poate mai 
crunt lovit decât propriul ei fiu, care îi supraviețuise și a 
cărui viaţă nu se oprise în loc. 

— A avut o moarte ușoară? întrebă Henri sfios. 

— A murit ca o adevărată creștină, așa cum nădăjduiesc 
să mor și eu. 

Tonul acestor cuvinte însemna un fel de reproș. „Eu, 
dădea de înţeles Coligny, am să fiu curând alături de 
dânsa. Tu, tinere, rămâi aici și te depărtezi de noi.” 

Henri simţi acest reproș și se ridică împotrivă-i. 

— Domnule amiral, n-aţi fost în totul de acord cu regina, 
mama mea. Știu cum s-au întâmplat lucrurile, mi-a scris. 
Aţi încercat în zadar să siliţi Curtea Franţei să pornească 
război împotriva Spaniei. Mama a înţeles că, în primul 
rând, să desăvârșească negocierile pentru căsătoria mea. 

— Dar nici asta nu s-a făcut încă. 

— Iar dumneavoastră nici nu doriţi să se facă. 

— Lucrurile au ajuns prea departe ca să mai putem 
reveni. Ne mai rămâne de făcut un singur lucru, și de 
aceea v-am chemat în noaptea asta aici. 

Încerca să mai joace o dată rolul comandantului de oști, 
căruia chiar și un tânăr prinţ îi datorează ascultare. 

— Ascult. _ 

— Cereţi garanţii înainte de nuntă. În numele lui 
dumnezeu, trebuie să căpătaţi garanţii pentru persoana 
voastră și pentru credinţa noastră înainte ca ceilalţi să-și fi 
atins toate ţelurile și să nu mai aibă nevoie de noi! Când 
are loc nunta? 

— Peste opt zile! exclamă Henri. 

Dar nu-l mai vedea pe bătrân; îndărătul sfeșnicului, 
simţurile sale i-o înfățișau pe Margot. 

Coligny spuse: 

— Graba asta ar trebui să vă pună pe gânduri. Vor să vă 
despartă de ai voştri. Urmăresc să vă facă să abjuraţi 
credinţa noastră. 


199 


— Dar de loc. Nu-mi cere nimic. 

— Cine? Prințesa? N-are nici o însemnătate. Dar mama 
ei? Ascultaţi-mi profeția: veţi fi prizonierul lor! 

— Ce idee! Sunt iubit! 

— Așa cum pot ei să ne iubească pe noi hughenoţii. 

Henri amuţi. Și Coligny putu să urmeze: 

— Încărcat de toate onorurile și îmbătat de toate 
plăcerile pe care vi le-aţi putea dori, veţi fi totuși 
prizonierul acestor oameni și nicicând nu veţi mai putea 
acţiona după propria voinţă. Casa Franţei vă primește în 
sânul ei numai și numai pentru ca Religia să nu mai aibă în 
fiul reginei Jeanne un conducător. 

Erau vorbe ieșite parcă chiar din gura lui. Ciudata 
făptură a bătrânului îl înduioșă pe Henri, cel puţin în clipa 
de atunci. Ce însemnau toate acestea? Poate că bătrânii 
care își supraviețuiesc au un dar profetic, ca un soi de 
lumină aprinsă de niște străini într-o casă părăsită. 

— Cereţi garanţii înainte de nuntă! Garda voastră 
personală trebuie să fie alcătuită numai din oamenii voștri, 
paza Luvrului trebuie asigurată pe jumătate de ai noștri și 
trebuie să căpătăm locuri de refugiu în Paris. 

— E ușor de cerut, domnule amiral, dar mai greu de 
dobândit. Aș vrea să vă propun ceva mai bun; fără multă 
vorbă, dăm o lovitură, punem mâna pe regele Franţei, îi 
dezarmăm soldaţii și ocupăm Parisul. 

— Ar fi bine să fie așa, răspunse Coligny ţeapăn. 

Aici era punctul hotărâtor, prin gura lui Henri trebuia să 
vorbească ursita. Dar pe buzele lui flutura un surâs și 
băiatul își cam bătea joc. 

— Să curgă și sânge? întrebă Henri. 

— Puțin, pentru ca să nu curgă mai apoi șiroaie, 
răspunse ca un oracol bătrânul cu darul profeţiei; dar cine 
putea spune dacă nu erau numai niște vorbe în vânt ale 
unui bătrân depășit de vremuri? 

Henri se aţinu la lumină, pentru ca bătrânul să vadă că 

200 


faţa lui nu arată nici o teamă și că nu din slăbiciune jongla 
cu batjocura. Avea pe atunci înfățișarea cinstită a ostașului 
gascon: nasul coroiat, chipul smead, cu trăsăturile săpate 
ca în piatră; profilul unui soldat de rând, care nu purta 
încă pecetea durerii și a înţelepciunii. Și el vorbi: 

— Nu trebuia să vin de loc la Paris sau trebuia să vin 
numai dacă eu eram cel mai puternic: ăsta a fost cel din 
urmă gând al mamei mele, regina. Dumneavoastră, însă, 
aţi trimis la vatră armata protestantă și desigur că aţi făcut 
bine; căci unde s-a văzut ca cineva să plece la nuntă în 
fruntea unor oști gata să atace. Şi acum iată-mă aici! Dar, 
chiar fără tunuri, tot eu sunt cel mai tare, așa cum a dorit- 
o regina, căci nu mă tem și le arăt că știu să-i înfrunt. 
Intrebaţi-o pe Madame Catherine sau pe Carol al nouălea 
dacă nu i-am silit să-mi arate tot respectul cuvenit, 
întrebaţi-l pe un anume domn de Maurevert dacă nu mi-a 
sărutat mâna. 

Așa vorbi ostașul gascon în vârstă de optsprezece ani și 
discursul lui deveni și mai avântat neprimind alt răspuns 
decât tăcerea plină de tristeţe a unui bătrân. 

— Întrebaţi-i pe toţi tinerii de-o vârstă cu mine dacă mai 
au poftă de războaie din pricina religiei și dacă nu vor ca 
mai bine să dobândim uniţi o victorie asupra Spaniei. 
Misiunea noastră este să unim această ţară împotriva 
vrăjmașului de peste Pirinei; așa gândim cu toţii, noi, 
tineretul! exclamă el, apăsând asupra cuvântului 
„tineretul”, căci acest cuvânt reprezenta arma cea mai 
prețioasă de atac și avantajul cel mai sigur. 

„Tineretul” însemna cu totul altceva decât chipurile 
viclene de la baletul din grădină și cele schimonosite de 
ură din jurul mesei regești. „lineretul” era o comunitate 
care avea de partea ei viața și care nu îngăduia și 
bătrânilor acest privilegiu. 

De fapt, Henri de Navarra, mai târziu de Franţa și de 
Navarra, anticipa, într-o clipă de avântare, ceea ce va fi 


201 


idealul său, numai al său, atribuindu-l, cu generozitate, 
unei comunități care nu exista: „tineretul”. La drept 
vorbind, căsătoria sa cu prințesa nu era privită cu ochi 
buni de tinerii săi prieteni: nici de d'Aubigné, nici de Du 
Bartas sau de Mornay, nici de ceata de călăreţi cu care 
sosise la Paris, și nici de hughenoţii de pe întreg cuprinsul 
ţării. Uitase însă de toate acestea, făcând elogiul propriei 
sale misiuni. În decursul vremii se va mai afla de multe ori 
singur, cu toate că în jurul lui va roi puzderie de oameni; 
va fi trădat și va părea el însuși șovăitor, deși în fiinţa lui 
lăuntrică va fi cum nu se poate mai hotărât. Acum nu putea 
bănui încă nimic din toate acestea, dar ridica totuși în fața 
supravieţuitorului unei vremi apuse chipul cutezător, dar 
încă neprofilat, al viitorului. 

Henri și Coligny nu mai aveau nimic a-și spune: era 
timpul să apară pe primul plan Catherine. 

— Dragul meu frate! începu ea cu glasu-i înduioșător, 
care ar fi tremurat puţin dacă n-ar fi vorbit apăsat, 
accentuând mai cu seamă silabele finale. Dragul meu frate, 
vei fi un mare rege, iar eu mă voi înclina în faţa patului 
tău. 

Ciudată formulă, în care însă vorbea o credinţă mai 
puternică decât aceea a lui Henri. Fruntea mică și boltită a 
fetei ascundea un fanatism la fel de încăpățânat ca și acela 
al mamei ei. Ba Catherine avea chiar și ceva mai mult: 
simțământul exact al viitoarei măriri a lui Henri și al 
gestului cu care ea însăși va cinsti acea mărire: 
plecăciunea în faţa patului său. Până atunci, însă, trebuia 
să arate cele ce știa despre mama lor: 

— N-a fost până la sfârșit hotărâtă să te căsătorești cu 
prințesa Marguerite. Nu, dragul meu frate! Căci mama a 
știut că a fost otrăvită. 

O, iar acest coșmar! Henri se trase mai întâi un pas 
înapoi, apoi se înclină înainte, sprijinindu-și fruntea de 
umărul surorii. 

202 


— Care i-au fost ultimele cuvinte? 

— N-a spus nimic mai mult decât ţi-a adus la cunoștință 
domnul de La Rochefoucauld. Dar eu îţi spun că mama a 
cunoscut adevărul și de aceea ţi-a trimis vorbă cu limbă de 
moarte să nu vii de loc sau să vii numai când vei fi cel mai 
tare. 

Acesta era, fără îndoială, adevărul - și îl dovedea 
deopotrivă tonul plin de încordare cu care fusese rostit, ca 
și coșmarul ce-l chinuia. 

— Voia ceea ce vrea și domnul amiral? întrebă el supus. 

— Voia mai mult încă. Surioara parcă se înălța, după 
cum i se înălța și glasu-i puţintel. Îl depărtă ușor pe Henri 
de lângă dânsa până când îi putu pune braţele pe umeri. 
Și, privindu-l drept în ochi, îi spuse: Părăsește Parisul! 
Înainte de a se face dimineaţă, scoate-i pe toţi ai noștri de 
pe unde sunt cartiruiţi și plecaţi, folosind chiar forța la 
nevoie! Trimite ștafete prin toată ţara! Regina Jeanne! 
Regina a fost otrăvită! Poporul să se ridice, oștile să răsară 
chiar și din vechile câmpuri de bătălie, și așa să pornești la 
nuntă. Așa a înțeles mama. Asta, și nu alta, e porunca ei, 
ăsta-i mesajul ei! 

După care Catherine lăsă braţele în jos și se retrase ca 
un sol ce și-a îndeplinit misiunea și poate să tacă. Fusese o 
misiune care îi depășise puterile: răsufla din greu. În odaie 
era zăpușeală mare; în același timp Henri băgă de seamă 
că se petrecea un lucru neobișnuit. Convorbirea purtată cu 
ușile închise îi făcuse pe câteșitrei să-și piardă respiraţia și 
să uite realitatea. Domnul amiral, sprijinindu-se de 
speteaza jilțului său, ridicase mâinile încrucișate, își 
aţintise ochii spre cer și spunea, ca pentru a fi auzit numai 
de cel-de-sus, versurile psalmului: 


„Să plece, poruncește acum 
Așa cum faci ca negrul fum 
De pe câmpii să piară-n hău. 
203 


Căci ceara focul o topește 
Și mâna domnului răpește 
Orice putere celui rău.” 


Henri deschise o fereastră în noaptea adâncă. Pe cer, în 
zare, se fugăreau fulgere, străpungând întunericul nopții, 
și un vânt cald mâna din urmă norii. Henri nu voia să știe 
că dușmanii se strecurau în juru-i ca fumul. Nu voi să-l 
cheme într-ajutor pe domnul-dumnezeu împotriva celor răi. 
Din toată puterea tânjea după aventura care se numea 
Margot; dar ea se numea și Luvru; și aceeași patimă care-i 
înflăcăra simţurile îl făcea să dorească și împlinirea 
destinului său. 

Se întoarse și spuse: 

— Nu pot să te cred, surioară. Mama n-a știut că e 
otrăvită și dorinţa ei nu putea fi ca eu să fug sprea mă 
încumeta să vin înapoi numai în fruntea armatei. Glasul ei 
neînduplecat nu mi-ar fi dat nicicând o astfel de poruncă. 

— Te înșeli singur, scumpul meu frate, îți spun numai 
adevărul. Suntem de același sânge și inima ta nu se poate 
îndoi de ceea ce eu știu în chip sigur. 

Henri nu se dădu bătut: 

— Dar chiar dacă, cuprinsă de spaima ultimelor clipe, 
viteaza noastră mamă a spus toate astea, încă nu le-ar 
repeta dacă s-ar întoarce printre noi! 

— O, dacă s-ar întoarce! strigă Catherine privind spre 
ușă. 

Iar fratele ei adăugă: 

— Dacă e așa cum spui tu, va veni! 

Și amândoi, unul lângă celălalt, cu faţa spre ușă, se 
rugară din adâncul sufletului că ea să se deschidă și 
neuitatul chip al mamei să apară în prag. O răbufnire de 
vânt fierbinte îi lovi în ceafă, furtuna se apropie bubuind, 
fulgere albăstrii se încrucișară, lăsând în urma lor un 
întuneric și mai adânc; trupurile oamenilor se înfiorară. În 


204 


spatele fratelui și surorii, Coligny nu se mai închina, ci 
stătea și el în așteptare; și deodată ușa se deschise. 
Câteșitrei o zăriră pe aceea care se întorcea pe pământ, 
luminată din spate. Lumânările din odaie se stinseră și 
Jeanne intră anunţată de bubuitul năprasnic al tunetului. 

— Regina mea Jeanne! rosti amiralul Coligny, și-și duse 
mâna la piept de parcă ar fi salutat un om viu. 

Fratele și sora făcură un pas înainte, din pieptul 
Catherinei scăpă un scurt strigăt de triumf, iar Henri 
deschise gura spre a striga cu glas tare: „lată-te din nou 
printre noi, scumpă mamă!” 

Dar nu mai apucă să spună aceste vorbe, căci femeia 
care intrase făcu un semn celor ce o urmau; purtătorii 
felinarelor se apropiară. Și atunci se văzu că era prinţesa 
de Valois, doamna Marguerite, Margot! 

O clipă, cei trei nu-și crezură ochilor. Apariţia reginei 
Jeanne li s-ar fi părut mai firească și se mai așteptau chiar 
ca femeia care intrase să se preschimbe din nou în regina 
Jeanne. Dar nu se întâmpla așa, ci păstră chipul frumos și 
cu meșteșug sulemenit al surorii lui Carol al nouălea și 
vorbi cu glasul adânc, mângâietor al acesteia. 

— Sire, i se adresă lui Henri de Navarra, v-am căutat 
prin tot palatul și nu v-am găsit. Una dintre domnișoarele 
de onoare ale mamei ne-a povestit lucruri ciudate despre 
niște hrube întunecoase. Garda porţii din afară a Luvrului 
a lăsat să iasă un om care pornise poate travestit în 
căutarea unei aventuri. Și cu toate că prietenul vostru Du 
Bartas l-a urmat pe acel om fără zăbavă, ne-am temut 
totuși că i s-ar putea întâmpla ceva în Parisul necunoscut, 
în puterea nopții. 

Henri îi tăie vorba: 

— Cine s-a temut, Margot? 

— Eu, rosti dânsa răspicat, cu glasul mângâietor. Am 
spus totul mamei și i-am cerut voie să vă readuc chiar eu, 
ocrotit de ostașii mei. 


205 


— Margot! Nu te-a trimis cumva Madame Catherine ca 
să mă aibă din nou în puterea ei? 

— Sunt foarte mirată de astfel de vorbe, răspunse 
prințesa Marguerite cu glasu-i limpede. Din ziua de azi, 
care a fost atât de lungă, mă cunoașteţi tot atât de bine 
cum vă cunosc. 

Şi-i întinse mâna. 

Era o mână cum numai marii meșteri izbutesc să facă 
din marmura care li se supune ca ceara - plinuţă, cu 
degetele lungi și subţiri, puţin întoarse la vârf, cu unghiile 
vopsite, de un oval fără cusur. Nici un inel, nici o bijuterie: 
mâna goală. 

Henri o luă, o duse la buze și plecă împreună cu Margot, 
fără să se mai uite înapoi. 


MORALITE 


Vous auriez beaucoup mieux fait, Henri, de rebrousser 
chemin tandis qu'il était temps encore. C'est votre sœur 
qui vous le dit, elle si sage, mais qui ne le sera pas non 
plus toujours: il est trop clair que cette cour ou regne une 
fee mauvaise ne se contentera pas de vous avoir tue la 
reine votre mere, mais que vous devrez payer encore plus 
cher votre entêtement de vous y attarder et votre gout du 
risque. Il est vrai qu’en échange ce séjour vous fait 
connaĵÎtre le côté le plus équivoque de l'existence, qui ne se 
passe plus qu'autour d'un abîme ouvert. Le charme de la 
vie en est rehaussé et votre passion pour Margot, que le 
souvenir de Jeanne vous défend d'aimer, en prend une 
saveur terrible.! 


1 Mult mai cuminte ar fi fost, Henri, să fi făcut cale întoarsă, câtă 
vreme nu era încă prea târziu. Sora ta, cea atât de înțeleaptă, care n- 


206 


are să fie însă nici dânsa totdeauna înţeleaptă, te-a povăţuit bine. E 
limpede ca lumina zilei că această Curte peste care domnește o 
mașteră ursitoare n-are să se mulțumească numai să-ți ucidă mama; va 
trebui să plătești și mai scump încăpăţânarea ce te împinge să 
zăbovești acolo, și plăcerea ce o ai de a te juca cu focul. E adevărat că, 
în schimb, hălăduirea la Curtea Franţei te face să cunoști înțelesurile 
ascunse ale vieţii, care se desfășoară în jurul unei prăpăstii adânci. 
Viaţa dobândește astfel imbolduri mai puternice, iar patima pentru 
Margot, pe care amintirea reginei Jeanne îţi poruncește să n-o iubești, 
un farmec chinuitor. 


207 


IV. MARGOT 


208 


UN SPECTACOL GRATUIT PE ESTRADA 
INALTA 


E mare sărbătoare, astăzi, luni, în a optsprezecea zi a 
lunii august; sora regelui se mărită cu un prinţ venit, zice- 
se, de hăt-departe, frumos ca soarele și bogat ca însuși 
necuratul, căci are munţi din care se scoate aur. Se spune 
că a venit cu poveri grele de aur, călăreţii îi sunt și ei 
îmbrăcaţi din cap până în picioare în aur și caii lor, la fel. 
Acolo, departe, de unde e, prinţul a auzit de prinţesa 
noastră frumoasă și învățată cum nu se mai află altă fată 
de rege. Un astrolog vestit i-a arătat-o într-o oglindă 
fermecată: râdea, vorbea, și, ce să vezi, râsul și vorba ei l- 
au vrăjit; atunci a încălecat și s-a așternut drumului. 

Săptămâna trecută, când prinţul și suita lui făloasă și-au 
făcut intrarea în Paris, n-ar fi trebuit să se tragă obloanele 
și să se închidă dughenile. Cel puţin să fi văzut cu ochii 
noștri ce-i drept și ce nu. Se vorbesc doar atâtea. În ultima 
vreme orășeni pașnici au fost atacați, o seamă au fost 
buzunăriţi de tâlhari ce-și zic hughenoți. Așa că nici nu mai 
ieșim din casă când se întunecă, paza bună trece primejdia 
rea. Dar mai există și alte încălcări ale liniștii și ordinii. 
Regele își mărită astăzi sora cu prinţul acela străin, despre 
care se spune că-i eretic și, mai mult încă, va să fie chiar 
regele ereticilor. Rabdă dumnezeu una ca asta? Preotul 
nostru tună și fulgeră. Papa însă, zic ei, a încuviinţat. Să fie 
cu putinţă? Ceva nu-i în regulă. Se vede că hughenoțţii l-au 
ameninţat și l-au silit pe rege să încuviinţeze căsătoria, iar 
scrisoarea sfântului părinte trebuie că-i  măsluită. 
Cunoaștem noi vicleșugurile și fărădelegile lor. De atâta 
amar de vreme, încă de când eram copii mici, poartă 


209 


război împotriva catolicilor, jefuiesc și dau foc satelor, au 
ridicat mâna până și asupra regelui și acum, deodată: 
nuntă. Asta nu-i a bună! Sunt și semne! 

La noapte zăvoresc și mai bine casa. Cică ieri noapte 
mărimile s-ar fi ospătat și ar fi dansat în palatul regelui, 
sărbătorind logodna. Luvrul era luminat parcă de focul 
gheenei. Dar mireasa a dispărut, așa se zice, de parcă a 
luat-o necuratul. Ei, dar nu trebuie să crezi chiar toate câte 
se spun. Se vede că a dormit în palatul episcopal de peste 
drum de catedrală, unde are să asculte azi liturghia și are 
să fie cununată. Curtenii or să fie azi gătiţi cum n-au mai 
fost niciodată; numai rochia miresei costă, zice-se, cât 
două case din Paris. Cum să nu vezi așa ceva! Multă lume, 
toţi oamenii cumsecade se duc să vadă. Soarele 
strălucește. Să mergem și noi! 

Cam așa gândeau și sporovăiau oamenii din popor, ca de 
altfel și alții mai răsăriţi, îndreptându-se, după ce 
prânziseră mai devreme ca de obicei, către catedrala 
Notre-Dame. Nimeni nu avea o părere a lui care să se fi 
deosebit cu totul de a altuia, pe care să o fi apărat; 
dimpotrivă, cât ţinea drumul, fiecare înșira toate părerile și 
se contrazicea de câteva ori. Fiindcă toţi erau mânaţi de 
curiozitate și de neastâmpăr, și se așteptau să vadă în 
același timp cele mai diferite lucruri: și înălțătoare și 
înfricoșătoare, și lux și prăpăd. Asupra celor ce aveau să se 
petreacă mulțimea își revărsa toată neliniștea de care fiece 
om își ferea propria casă, dar în voia căreia se lăsau toţi, și 
popor, și oameni mai răsăriţi, fără a i se mai împotrivi, de 
îndată ce ieșeau în stradă. 

În primul rând, legea mulțimilor cere ca nimeni să nu le 
oprească. Ele vor să meargă mereu înainte, orice s-ar 
întâmpla. Și ar fi răsturnat și estradele de lemn ce fuseseră 
ridicate în piaţa din faţa catedralei. Dar, spre a 
preîntâmpina o asemenea faptă, stă de strajă garda 
elveţiană; cu halebardele încrucișate, împinge îndărăt 


210 


mulţimea spre străzile ce dau în piaţă. Nici rugămințţi, nici 
blesteme nu-i pot îndupleca pe acești străini, fiindcă nu 
înţeleg nimic. Soldăţoii spătoși par și mai voinici din 
pricina mânecilor bufante, bărbile bălaie li se odihnesc pe 
pieptarele viu colorate. Şi calcă de parcă ar fi niște urși; 
cine-i iute și ager îi poate păcăli ușor. Mulţi izbutesc să se 
strecoare; chiar dacă pentru asta trebuie să se repeadă în 
patru labe printre cozile halebardelor. Până la urmă tot 
sunt goniţi înapoi, dar măcar au văzut ceva, au căscat 
ochii, știu mai mult decât alţii și au cu ce se fuduli. 

— Noi cei din breaslă dulgherilor aflăm, se înţelege, cei 
dintâi. Doar noi am ridicat în fața intrării principale a 
catedralei estrada cea mare, pe care prințesa noastră 
Margot va fi cununată în văzul lumii cu domnul rege al 
Navarrei chiar de către papă în persoană. 

— Care papă?! Un călugăr franciscan, pe care-l cunosc, 
se lăuda că el îi cunună. A și prorocit totul. Dacă aș spune 
câte știu!... 

— De prorocit pot să prorocesc și eu. Prorocesc că 
regele Navarrei are să poarte coarne. Ce? Nu-i voie să spui 
asta? Atunci ești singur încornorat, întreabă-i pe vecini! 

— N-am să-ţi dau eu răspunsul cuvenit, că sunt om 
pașnic, dar ai să-l capeţi de la domnul hughenot care-i 
lângă dumneata. Pregătește-te să mănânci bătaie! 

— Oameni buni! lată că și aici, ca peste tot în Paris, sunt 
prea mulţi eretici. Ba se mai și bucură de favoruri, garda îi 
lasă să treacă. 

— Dacă și mirele e de-ai lor! Asta înseamnă, oameni 
buni, că aţi intrat pe mâinile necredincioșilor. Vai de voi! 

— Oameni buni! Străinii care au năpădit Parisul, ca 
lăcustele, au și stâlcit în bătăi, au jefuit, au necinstit, au 
pus foc și au spânzurat pe o seamă de-ai noștri. Împiedicaţi 
alte fărădelegi și mai mari, nu îngăduiţi căsătoria asta! 

— Da cine ești dumneata de vorbeşti așa? Nu cumva ţi-ai 
ascuns gluga călugărească. Ori poate că ești vreun călugăr 


211 


spaniol care vrea să ne aţâţe. Noi să dărâmăm estrada pe 
care regele nostru are să-și conducă sora s-o mărite? Păi, 
sigur, i-ar plăcea lui Filip al vostru! Da unde te-ai topit așa, 
deodată? Aha! L-am recunoscut și a șters-o! 

— Şi totuși bandiții care-și spun hughenoți au să ardă în 
flăcările gheenei și, dacă ar exista dreptate, ar trebui să fie 
arși pe rug chiar aici. 

— Da vezi că papa în persoană vine să-i unească; asta 
noi o știm foarte bine! Doar noi dulgherii am făcut galeria 
de lemn care duce de la palatul episcopal la catedrală. A 
costat prea scump ca să fi fost făcută pentru altcineva 
decât pentru papa! 

— Voi dulgherii o duceţi bine în ziua de azi. 

— Eh, nu așa de bine ca postăvarii! Ei au acoperit 
galeria cu pânză albă, că nici nu se mai vede ce frumos am 
lucrat noi. 

— Da cel mai bine le merge cârciumarilor. 

— Nu, croitorilor care au făcut veșmintele celor de la 
Curte. 

— N-ai ghicit; cel mai bine o duc fetele care storc banii 
străinilor veniţi de pretutindeni. 

— Cu hughenoţii ne răfuim noi mai încolo. Deocamdată 
au făcut să salte negoţul. 

— la mai feriţi puţin! Tot vorbesc și vorbesc de afacerile 
lor și noi ăștilalți nu mai apucăm să vedem nimic. Uite, 
seniorii au început să vină dinspre palatul episcopal, sunt 
tot mai mulţi. Au privilegiul să se fâțâie pe dinaintea 
noastră prin galeria aceea lungă. Și e chiar un privilegiu, 
cu toate că nici unul dintre ei nu pare a-și da seama că 
strălucește ca un păun în soare și că întreg Parisul se 
zgâiește la el. Vezi, asta înseamnă distincţie: să nu te 
sinchisești de nimic. Oh! Ah! Doamnele! Faţă de ele, 
domnii își pierd toată strălucirea. De-abia acum pare că se 
luminează de ziuă. Și când te gândești că minunea asta a 
fost făptuită de croitori, giuvaergii și peruchieri! Avem cu 

212 


ce să ne mândrim, noi, meseriașii! 

Pe de altă parte, privitorii cu ochiul mai încercat băgară 
de seamă că în faţa catedralei alaiul se împotmolise. Ca 
niște muritori de rând, o seamă dintre oaspeţii simandicoși 
începuseră să se înghesuie, încercând să ajungă mai 
repede pe estradă ca să ocupe locurile pe bănci. Ba se 
pornise și o ceartă, și ofiţerii din garda franceză trebuiră 
să facă pace între mărimile regatului. În cele din urmă se 
stabili totuși ordinea cuvenită. Regele, cardinalul, mirele și 
mireasa, regina, prinții, prinţesele, alaiul de gentilomi și de 
domnișoare de onoare, preoţii care-l înconjurau pe 
cardinal își ocupară cu toţii locurile, fiecare după rangul 
lui, așa cum se vedea și din culoarea veșmintelor. 

Pe estrada înaltă, neacoperită, în căldura verii, sub cerul 
albastru, stropit cu nourași albi, se afla floarea regatului. 
Intr-acolo erau aţintite toate privirile și de la casele din jur, 
unde se vedeau numai ferestre deschise, covoare atârnate 
și orășeni gătiţi sărbătorește. Jos, de-a lungul zidurilor și în 
locurile unde străzile învecinate dădeau în piaţă, se făcu 
tăcere. Capetele se descoperiră. Mâinile se împreunară 
pentru rugăciune, genunchii se plecară. Chiar în spatele 
estradei pe care se afla floarea regatului, se înălța, ca un 
monument al tuturor generaţiilor trecute, catedrala. 
Clopotele ei răspândeau în văzduh sunete ce invocau 
veșnicia. Şi în acest cadru, cardinalul de Bourbon uni pe 
regele Navarrei cu prințesa de Valois. 

După ceremonie trebuiră să coboare de pe estradă și 
săbiile se încurcară în trenele doamnelor. Privitorii nici nu 
băgară însă de seamă, căci mărimile dispărură repede în 
biserică. Se înţelege că acolo se aflau, veniţi cu câteva 
ceasuri mai înainte, cei ce-și aveau locurile lor rezervate, 
nobili ori burghezi bogaţi cu demnități înalte, și nimeni nu 
se putea aştepta ca acești oameni pricepuţi să-și piardă 
capul în fața unor atitudini studiate. Ingenuncheară, 
desigur, când intră Carol al nouălea, dar acesta fu singurul 


213 


semn de respect ce-l arătară, încolo cătară atenţi la cele 
mai mărunte greșeli. 

Cardinalul de Bourbon a îmbătrânit. Carol al nouălea 
arată ca un măcelar când alege cu o privire piezișă viţeaua 
pe care are de gând s-o înjunghie. Nevastă-sa, Elisabeta de 
Austria, s-a gătit mai abitir ca mireasa. Și, la urma urmei, 
ce altceva să facă! Nu știa nici să se miște, nici să 
vorbească - poate doar spaniolește ori nemţește, dar în nici 
un caz franțuzește. N-are mai mult de douăzeci de ani, dar 
pare o matroană; ursita ei e să fie complet dată deoparte la 
petrecerile mai intime, iar la marile sărbători are doar un 
rol de podoabă; de altminteri Carol o înșeală fără nici o 
sfială. Cam asta-i tot ce se poate spune despre Elisabeta de 
Austria. E lesne de înţeles, astfel de constatări erau făcute 
mai cu seamă de femei, care nu aveau ochi degeaba. Dar 
să trecem la tinerii căsătoriţi! Nimic de zis, mirele e un 
tânăr drăguţ, vioi, bine clădit, cu umerii cam laţi însă 
pentru înălțimea lui, căci, deși poartă tocuri înalte, abia o 
întrece pe buna Margot, care, ca totdeauna, e gătită fără 
cusur. 

Bărbaţii băgară de seamă imediat: ce se mai înghesuie 
Navarra și cum o trage după el! Depărtarea cuvenită între 
ei și Carol al nouălea se micșorează în chip cu totul 
necuviincios. Nepriceputul ăsta de Henri nu mai are 
răbdare să-și aștepte ursita. E de altminteri singurul care 
nu și-o cunoaște. Noi suntem cu toţii lămuriţi în privința 
scumpei lui soţii. Sub mantilă are buzunare și în fiecare 
buzunar inima câte unui amant mort. Mort de dragul ei, 
dacă vreţi. Ei, da, se întâmplă și așa ceva, și dacă n-o crezi 
dumneata o crede altul. Şi, apoi, la urma urmei, de ce să 
nu fi deprins de la înțeleapta ei mamă să prepare și niscai 
otrăvuri? Mai încet, vă rog! Madame Catherine e singura 
care lipsește de la ceremonie, dar tocmai ea va ști mai bine 
tot ce s-a întâmplat. 

Între timp, femeile sporovăiau: Uite-l pe ducele de 


214 


Guise! Va să zică s-a întors la ţanc, pentru nuntă! Acum o 
poate lua de la capăt cu Margot. Dar nu, nu mai merge! 
Ce, nu știți? Acum e nebună după frumosul La Mole. Uite-l 
și pe el! Al câtelea o fi? Cel dintâi a fost la unsprezece ani. 
O tot spun și i-o repet bărbatului meu, ca să-i intre în cap 
că sunt altele mai rele decât mine. 

Bărbaţii condamnară din nou nerespectarea distanţei 
cuvenite. Te pomenești că Navarra vrea s-o ia înaintea 
regelui și a cardinalului; din partea lui te poţi aștepta la 
orice. Oare câţi bani i s-ar putea împrumuta, fără teamă de 
a rămâne păcălit, dacă și-ar zălogi regatul? Un sac cu bani 
de mărimea lui! Dragul meu, ești răutăcios! Poate că sacul 
ar fi mai mare decât regele!... care mai e și protestant. 

Doamnele de la Curte, stând în jilțuri, își șopteau: Ce 
nevoie a avut Casa Franţei să se încuscrească cu un 
hughenot? Judecă și dumneata, scumpo, dacă graba cu 
care s-a făcut nunta nu dă de bănuit, sau dacă, măcar, e 
cuviincioasă. Încuviinţarea papii a venit suspect de repede, 
după ce s-a auzit mereu că sfântul părinte se împotrivește. 
Dacă vrei să știi, află de la mine că nimeni n-a văzut cu 
ochii lui autorizaţia papei. A venit numai o scrisoare a 
ambasadorului de la Roma - dacă o fi fost scrisă într- 
adevăr la Roma și nu cumva sub supravegherea 
Catherinei. 

Alături, sporovăiau niște curteni: Ce mai încolo-încoace, 
e aproape sigur că totul se face la porunca reginei-mame. 
Planurile ei nu sunt încă prea bine lămurite, dar poate că 
se vor dovedi limpezi mai repede decât credem noi... și mai 
înfricoșătoare. Carol al nouălea l-a numit pe protestantul 
De la Noue în fruntea trupelor care trebuie să smulgă 
spaniolilor fortăreața Mons. Așa că De la Noue o să-i ia cu 
el pe cei mai viteji dintre hughenoți, care îi vor lipsi 
amiralului la Paris. Se petrec multe lucruri de neînțeles. 
Nu trebuie să-ţi scape o vorbă. Şi cel mai sănătos e să și 
știi cât mai puţin. Sărbătorirea nunţii trebuie să fie la 

215 


înălţime. 

În privinţa asta doamnele erau de aceeași părere, dar 
atât doamnele, cât și domnii din toate stările reprezentate 
acolo amuţiră când văzură ce se întâmpla jos în faţa 
altarului. În loc să asculte liturghia, Henri de Navarra o 
părăsi pe tânăra regină și se strecură afară printr-o ușă 
lăturalnică, împreună cu seniorii protestanți. Deși gestul 
era de așteptat, pricinui totuși stupoare. Oricine știe că 
dracului îi înțepenește coada când aude primul cuvânt al 
liturghiei, dar nu putea să-i fie rușine de ochii lumii și să 
rămână pe loc? E bine măcar că au fost însemnați cei care 
au ieșit o dată cu el. Sfidările astea nu mai pot continua 
multă vreme. 


SUB SEMNUL LUI VENUS 


Printr-o intrare dosnică Henri se înapoie în palatul 
episcopal. Era întovărășit numai de seniori protestanți, 
printre ei și unii pe care nu-i mai văzuse niciodată până 
atunci, dar care ţinuseră să fie alături de el în ziua aceea 
atât de însemnată. Venise și fostul lui preceptor, Beauvois, 
care, pe vremea când era la „Collegium Navarra”, se 
dovedise a fi un sfetnic atât de dibaci când trebuise să 
lupte ca să nu asculte liturghia. 

— Beauvois! i se adresă Henri, cu glasul răsunând de 
fericire. Am făcut amândoi un drum lung, ce zici? Acum 
dumneata locuiești într-o casă drăguță la Paris, eu o iau de 
nevastă pe prinţesă, iar de liturghie nu mai pomenește 
nimeni nimic. 

Beauvois, care se îngrășase și îmbătrânise, îi răspunse: 

— Sire, am căpătat tabieturi și nu prea îmi place să 
călătoresc. Îmi petrec cele din urmă zile după ușile 


216 


zăvorâte, pe care oamenii scriu porecle jignitoare. 

Clipi din ochi. Ar fi amintit bucuros învăţăcelului multe 
lucruri, uitate în beţia izbânzii și nepotrivite cu starea de 
spirit a nuntașilor. Câţiva cerură vin. Henri se simţea 
ametit numai când se gândea la Margot. Era nerăbdător, 
sau i se părea că-i nerăbdător, și totuși timpul trecea, 
fericirea dându-i aripi; bătrânul Chronos! se rostogolea pe 
globul ușurel al Fortunei?. Către orele patru se anunţă că, 
la catedrală, ceremonia se apropia de sfârșit. Mirele se 
îndreptă într-acolo și-și luă soţia. De faţă cu regele Franţei, 
hughenotul din sud o sărută pe prinţesa de Valois. Această 
scenă închise gura multor răutăcioși. Întreaga Curte se 
înapoie prin galeria de lemn la palatul episcopal și 
mulțimea de gură-cască, alcătuită din oameni de toată 
mâna, se bucură încă o dată de vederea mărimilor. Masa 
fusese întinsă în palatul episcopal, dar seara balul se 
desfășură la Luvru și nu fu întrerupt decât de o procesiune 
de care alegorice. De-a lungul sălii celei mari, sub cele 
douăzeci de mari candelabre, se puseră în mișcare, 
împinse de forțe ascunse, zece care mari, închipuind niște 
stânci scânteietoare; în primul car se afla însuși Carol al 
nouălea, aproape gol, căci își arăta bucuros goliciunea, 
înfățișându-l pe zeul mărilor, Neptun. Era urmat de cei doi 
fraţi ai săi și de o seamă de gentilomi înfățișând alte zeități 
sau monștri marini. Mecanismele huruiau și acoperitoarele 
de pânză ale stâncilor făceau cute. Dar ansamblul nu era 
lipsit de măiestrie și făcea cu atât mai mare impresie cu 
cât muzicanţii îi întovărășeau defilarea cântând versuri 
franțuzești, ticluite de poeţi talentați. 

Supeul fu servit târziu și, până a se așeza lumea la masă, 
câteva perechi și găsiseră timp să pună la cale căsătorii 
după chipul și asemănarea celei a regelui Navarrei, care 


1 Personificarea timpului, la greci. 


2 Personificarea norocului, la romani. 
217 


nu suferea liturghia, dar o iubea pe prinţesa de Valois. 
Frumoasele domnișoare de onoare ale bătrânei regine 
izbutiră a cuceri, în noaptea aceea, câţi hughenoți poftiră. 
Avură o pradă ușoară în Agrippa d'Aubigne, care, 
înflăcărat, făgăduia orice, oricăreia. Spiritul lui Du Bartas 
nu se lăsă clintit de nici un fel de deșertăciuni, dar trupul 
său se dovedi păcătos. Al treilea prieten al mirelui, 
Philippe du Plessis-Mornay, era cu gândul aiurea. În 
mijlocul orgiei, sufletul său putea să rămână absent și 
neîntinat. Motiv pentru care și împinse lucrurile până la 
ultimele lor urmări; așa cum ceilalţi împingeau la extrem 
desfrâul, el împinse la extrem virtutea. În mijlocul orgiei, 
cu chipul lui socratic transfigurat de o sacră mânie, strigă: 

— Ca nişte copii ce suntem, jinduim după rolul 
măscăriciului, care face pe regele în tragedie! Cară pânza 
aurită pe o schelă și peste două ceasuri trebuie s-o 
înapoieze telalului ce i-a împrumutat-o, plătindu-i și chiria. 
Nici nu ne gândim ce zdrenţe, gândaci și rapăn ascunde 
pânza aurită; de câte ori trebuie să se scarpine măscăriciul 
travestit în maiestate și cum îl mănâncă pielea în timp ce 
se fandosește. 

Erau cuvinte răzvrătitoare, dar cine stătea să le asculte? 
Fratele lui Carol al nouălea și urmașul lui, în caz că într-o 
bună zi i s-ar scurge tot sângele, însuși d'Anjou îl bătu pe 
umeri foarte bucuros pe Philippe. Și îi șopti la ureche: 

— Faţă de mine nu trebuie să-ți ascunzi părerile, căci le 
împărtășesc. Sinceritatea voastră, a protestanților, îmi 
place fiindcă dovedește o mare încredere în dumnezeu. 

Camaraderia prinţului de sânge cu neînsemnatul soldat 
al Religiei găsi imitatori; sau poate că nici nu era altceva 
decât una din multele fraternizări. Catolici și protestanți își 
căzuseră în braţe; domnul de Leran, de pildă, în acelea ale 
căpitanului de Nangay. Tânărul de Levis, viconte de Leran, 
părea a fi, printre coreligionarii săi, un paj - un paj frumos, 
zvelt, agil. Virilul de Nangay îl strângea în braţe, aproape 

218 


să-l frângă de dragoste; dar tânărul îi scăpă din mână, 
lunecând ca un ţipar, după ce-l mușcă pe grăsan de 
ureche. O clipă încremeniră cu toţii, întrebându-se ce va 
urma, dar apoi izbucniră în râs. Era o noapte în care nimic 
nu putea avea urmări prea grave. 

Era o noapte pusă sub semnul lui Venus. Unii 
neîncrezători, ca Du Bartas, își dădeau limpede seama de 
asta. Dar nici ei nu vedeau că întreaga orgie fusese pusă la 
cale de Madame Catherine. Ea însăși dăduse anume 
porunci detașamentului zburător de domnișoare, și acestea 
făcură ceea ce nimeni altcineva n-ar fi putut să facă: să nu 
existe nici un fel de deosebiri după credinţă. Dumnezeu 
despărţise cele două credinţe; zeița Venus, cu mijloacele 
pe care le avea la îndemână, le reuni în acea noapte. 
Dintre toate zeitățile păgâne Venus este cea mai lipsită de 
tertipuri și vicleșuguri: ea împlinește pe loc ceea ce 
făgăduiește. Şi în orice caz, la Curtea Franţei, unde 
lucrurile se petreceau după planurile croite de Madame 
Catherine, logodnele erau pecetluite pe loc. De aceea, 
parte dintre oaspeţi se aflau, cu rândul, în odăile 
domnișoarelor de onoare. Era un fel de vălmășag al 
plăcerilor, gustate cu ușile deschise, prin care își băgau 
capul noii-veniţi, ce-și căutau adăpost; iar cei ce se aflau în 
plină activitate erau încurajați de ceilalți cu vorbe de 
aprobare din care nu lipsea invidia. Apoi cei sătui lăsau 
locul celor flămânzi și se întorceau la dans. 

În anume clipe, marea sală de bal nu era nici pe 
jumătate plină; în balconul ei, muzica trezea ecouri 
înfundate. Rămâneau băutorii, rămâneau filozofii. Plecat, 
plin de tandrete, asupra lui Margot, rămânea Henri. 

Deasupra capetelor lor, acoperindu-i ca un cort, se aflau 
stindarde de cele mai diferite culori, stindardele 
provinciilor Franţei, stindardele vechilor bătălii, stindarde 
din lumea largă. Ei nu vedeau însă pe nimeni și nu voiau să 
știe de nimic. Henri îi spunea că dintotdeauna, 


219 


dintotdeauna o iubise numai pe dânsa. Margot îi 
răspundea, arătându-i ce gândea și ce simţea, și cuvintele 
erau aproape aceleași cu ale lui. Margot îl credea pe Henri 
și Henri o credea pe dânsa, deși amândoi știau că altul e 
adevărul. Dar amândoi simțeau că ceea ce n-a fost 
adevărat înainte a devenit adevărat acum. El e singurul 
meu iubit! N-am cunoscut nici o femeie înaintea ei, cu 
dânsa începe viaţa! El e primăvara mea, fără el aș fi 
îmbătrânit curând! 

— Henri! Trupul tău are întocmai măsura prescrisă de 
antici. Pe cuvânt, meriţi să fii răsplătit pentru asta! 

— Margot! Sunt gata să împart bucuros răsplata cu tine, 
de câte ori dorești și ești în stare. 

— Dovada trebuie făcută fără întârziere, spuseră glasul 
ei cald și chipu-i plin de nobleţe. 

Și el și sări din genunchi în picioare și amândoi porniră 
pe drumul pe care-l făcuseră și ceilalţi. Era drumul cărnii, 
dar în carne se aprinde câteodată o scânteie divină. Cum 
ieșiră din sala cea mare, Henri o ridică în braţe. O purtă pe 
braţele întinse, și soldaţii le dădură onorul, lovind cu toată 
puterea  dușumeaua. Oaspeți beţi, care zăceau pe 
dușumea, încercară să se uite după ei. 

Graba patimii lor fu întârziată însă de rochia miresei: era 
o rochie în patru colțuri. Șoldurile lui Margot erau prinse 
în ea ca într-o ladă. Tânărul amant avu dar prilejul să dea 
dovadă și de delicateţe, și de pricepere. Prinzând ușor 
carapacea, desfăcu într-o clipită scoica strălucitoare. „Nici 
nu suferă comparaţie cu de Guise, care e totuși mai înalt și 
are mai multă prestanţă”, mai avu timpul să gândească 
Margot. Scoica fu deschisă, perla ieși la iveală. Fără a se 
lăsa mult timp adorată în goliciunea ei nepreţuită, Margot 
porunci genunchilor să se întredeschidă, păru a se prăbuși, 
se lăsă prinsă și trântită, acolo unde voise să cadă, pe 
vestitul ei pat de mătase neagră. „li plac femeile, dar nu le 
prea cunoaște. E al meu”, ar mai fi vrut să constate 


220 


Margot; dar își și pierdu auzul și văzul, spre cel mai mare 
folos al celorlalte simţuri. 


CASA DE AUSTRIA 


Henri se înapoie singur în sala cea mare. O găsi mai 
plină ca înainte; era de faţă și perechea regală. Carol al 
nouălea își acoperise între timp goliciunea, dar în schimb 
se îmbătase. 

— Ia uite-l, vine de la grăsana de Margot! strigă, 
zărindu-l pe Henri. 

Iar prin atitudinea lor, toţi ceilalți dovediră că, la fel ca 
și regele, erau la curent cu cele întâmplate și așteptaseră 
înapoierea fericitului. Numai regina nu râdea; ca de obicei, 
nu dădea nici un semn că în mintea sau în inima ei s-ar 
mișca ceva. Nimeni nu-și amintea sunetul glasului ei. 
Elisabeta de Austria stătea pe un jilț înalt, nemișcată, într- 
un colţ al sălii celei mari; în jurul ei se căscase de la sine 
un gol, nu fusese nevoie de nici un fel de pază spre a 
îndepărta pe curioșii prea stăruitori. În rochia ei din fir de 
aur, stătea ţeapănă și de neatins ca o icoană, iar fardul 
gros aproape nu mai lăsa să se deosebească vreo trăsătură 
omenească. În spatele rochiei ei largi căutau să se ascundă 
doi preoţi spanioli, care nu doreau să fie văzuţi; ei însă 
observau tot ce se întâmpla. 

Carol al nouălea se agăţă de braţul cumnatului său. Și îi 
spuse la ureche, dar destul de tare, măscări despre soră- 
sa. Dezgustat, Henri se gândea: „Dacă se împleticește, îl 
las să cadă! Ce-ar fi să-i pun piedică?” Totuși se abţinu și 
ajunse acolo unde îl târa Carol cu toată puterea: în cercul 
gol din jurul reginei. 

— Ia priveşte-o, parcă-i pironită, se bâlbâi Carol. 


221 


Încearcă s-o răstorni dacă poţi! Moartă să fie și tot țeapănă 
ar sta, muiată cum e în aur. Casa de Austria e un coșmar 
care nu se mai termină, și femeia asta, cu care m-am 
culcat, îmi apare în vis cu trăsăturile Meduzei!, încât îmi 
îngheaţă sângele în vine. S-ar fi găsit vreun alt om să se 
căsătorească cu această fiică a împăratului roman, 
Navarra? Pe bunicul meu, Francisc întâiul, l-au ţinut în 
lanțuri la Madrid și, pentru a-i da drumul, maiestatea-sa 
împăratul Carol al cincilea i-a cerut ca ostatic fiul. Pe tatăl 
meu l-au maltratat, iar pe mine mă ţin în mână prin fiica 
împăratului Maximilian. Toată Europa e la picioarele lor. 
Aurul lor, viclenia lor, armatele și popii lor îmi dezbină 
poporul și îmi pustiesc ţara. Navarra! șopti Carol al 
nouălea cuprins de furie. Răzbună-mă! De-asta ţi-am dat-o 
pe soră mea. Răzbună-mă pe mine și regatul meu! Eu n-o 
pot face: eu sunt un învins, care nici nu poate încerca să 
lupte, și soarta mea e să sfârșesc în disperare! Gândește-te 
la ce-ţi spun, Navarra! Şi ferește-te... 

Aceste ultime cuvinte le spuse ca un geamăt și ele se 
strecurară abia inteligibile în urechea lui Henri. 

— Fereşte-te de mama și de fratele meu d'Anjou. Și orice 
ţi s-ar întâmpla în viitor, nu mă învinovăţi pe mine, 
Navarra, căci pe mine mă stăpânește numai frica. Dintre 
toți oamenii eu știu cel mai bine cât de înfricoșătoare poate 
fi frica. 

Deodată, din gâtlejul lui nu mai ieși decât un horcăit: 
groaza îl strângea de gât; din spatele reginei două perechi 
de ochi pătrunzători îl fulgeraseră atât de iute, de parcă ar 
fi fost doar o părere. Carol se clătină și se sprijini de braţul 
cumnatului său, căci nu se putea bizui pe nimeni altul din 
cei de faţă. 

Dar cumnatul hughenot își bătea joc în sinea lui de el, 


1 În mitologia greacă, una dintre cele trei gorgone, monștri feminini a 
căror privire împietrea pe cel asupra căruia se oprea. 


222 


spre a învinge propria-i groază ce începea să-l cuprindă. 
Regele Carol amuţise și o dată cu el amuţi și întreaga 
Curte, care se afla în sala cea mare; ceea ce arăta că sunt 
înconjurați de priviri în cea mai mare parte vrăjmașe. 
Henri o simţi numaidecât, și mintea lui ageră i-o adeveri 
îndată. Toţi acești dușmani înverșunaţi ai Religiei nu 
vedeau cu ochi buni încrederea pe care i-o arăta regele. De 
fapt, nunta lui, o știa prea bine, îi înciuda; și ciuda trebuia 
să iasă la iveală, chiar fără voia lor. Astăzi zeița Venus 
poruncea ca deosebirile religioase să nu fie luate în seamă. 
Totuși, printre nuntași se produse în clipa aceea o 
învălmășeală; catolicii îi împingeau pe protestanți spre 
marginile sălii. Şi în jurul hotarului nevăzut din jurul 
reginei, cei dintâi se grămădiră, veghind. 

Henri văzu îndată: erau cu toţii înarmaţi, chiar dacă 
pentru început păreau mai degrabă curioși decât arțăgoși. 
De altfel, le-ar fi fost greu să pună mâna pe el; căci în 
spatele lor își strângeau rândurile protestanții, gata să 
treacă la fapte. În ce le privește pe domnișoarele de 
onoare, acestea se risipiseră și priveau de departe, 
ciripind, în așteptarea furtunii ce sta să se dezlănţuie. 

Deși beat, Carol simţi golul ce se făcuse în jurul lui. 
Atmosfera apăsătoare îl scoase din minți. 

— Vin! urlă el. Vreau să beau cu regina până când n-o să 
mai poată sta în picioare! Să vedeţi cu toţii. Așa cum e, 
toată îmbrăcată în aur, dânsa are să cadă întâi, nu eu! 

Regina, care probabil nici nu înţelesese ce spune, 
rămase la fel de nemișcată. lar Carol deveni deodată, 
poate din pricina ocărilor pe care le rostea, atât de greu, 
încât cumnatul hughenot aproape nu-l mai putu ţine; era 
cât pe-aci să cadă amândoi. Cineva care sări într-ajutor îl 
prinse pe Carol tocmai la timp. Henri văzu pe neașteptate 
figura unui oarecare domn de Maurevert; era schimonosită 
de ură. Dar în clipa următoare, un altul îl dădu deoparte: 
era ducele de Guise. 


223 


— Cum de cutezi, de Maurevert? i se adresă el repezit. 
Un om ca dumneata să pună mâna pe rege; vezi-ţi de 
treabă! 

Şi îl sprijini pe Carol. 

— Dă o mână de ajutor, Navarra. Trebuie să sprijinim 
tronul, ne-a fost încredinţat. 

— De aceea am și venit încoace cu gentilomii noștri din 
Lorena și Béarn, îi luă Henri vorba din gură, folosind 
același ton hiperbolic și îndreptându-se din spate ca și 
ducele, care era înalt și blond. 

Se priveau ochi în ochi deasupra regelui beat, dar din 
când în când trebuiau să se oprească spre a-l prinde mai 
tare, când părea să se prăbușească. 

— Așezaţi-mă lângă fiica Habsburgilor, îi imploră Carol, 
vărsând șiroaie de lacrimi. Sunt și eu un soi de sfânt, ba 
chiar mai ceva decât voi. Voi i-aţi suflecat fustele grăsanei 
de Margot! Tu mai întâi, dar te-a părăsit. 

Şi se clătină spre de Guise, care-l împinse către Henri. 

— Dar pe tine nu te lasă! și plânse pe pieptul 
cumnatului. Te iubește, și eu te iubesc, și mama noastră, 
Madame Catherine, te iubește foarte mult. Necuratul! ţipă 
apoi pe neașteptate, căci cei doi preoţi spanioli îl 
speriaseră din nou; între timp îi uitase. lar când ajunse să 
deosebească limpede cele două sutane negre, i se făcu rău 
de-a binelea. Știu ce vreţi de la mine, bolborosi el către cei 
doi preoți, deși aceștia avuseseră grijă să dispară imediat. 
Știu prea bine. Vi se va face voia. Voi aţi vrut-o. Eu îmi spăl 
mâinile. 

Se dezmeticise pentru o clipă și se putea ţine drept. 
Lorena și Navarra îi dădură drumul. Liberându-și mâinile, 
Henri privi împrejur. Grupul adunat în jurul hotarului 
nevăzut își schimbase înfățișarea, nu mai era alcătuit doar 
din curioși și oameni stând de veghe. Ceata de catolici se 
grămădea amenințătoare în jurul lui Henri, când 
apropiindu-se de el, când depărtându-se puţin, căci 

224 


rândurile din spate ajunseseră să se încaiere cu 
protestanții, care voiau să ajungă în faţă. O seamă dintre 
conducătorii protestanți se urcaseră pe scaune, numai Du 
Bartas poruncea de la înălţimea lui firească. Strigau cu 
toţii; nici prezența regelui nu-i putea opri să calce în 
picioare înţelegerea tacită de mai înainte, și răsuflarea lor 
grăbită arăta că erau pe cale să nu mai ţină seama de 
nimic. Nu mai încăpea nici o îndoială, avea să se ajungă la 
o vărsare de sânge. 

Văzând asta, cei doi preoţi spanioli pitiţi în spatele 
Elisabetei de Austria începură să se agite. Dispărură cu 
desăvârșire și apoi, fără să se vadă cine și cum drege, jilțul 
înălțat al reginei se puse în mișcare cu regină cu tot. 
Treaba se făcea cu poticneli și opriri, ca la schimbarea 
unui decor de teatru; la fel se mișcaseră și stâncile argintii 
pe care se aflaseră regele despuiat și celelalte zeități ale 
mării la începutul petrecerii. Jilţul continuă astfel să se 
miște și în curând trecu peste pragul sălii, sărind parcă 
peste un ultim hop. Înainte ca ușa să se fi închis, se mai 
văzu o clipă covorul dimprejur dat la o parte, iar dedesubt 
cei doi preoţi spanioli, cu limba scoasă de un cot. 

Navarra izbucni în râs; un râs care nu putea supăra pe 
nimeni din cei de faţă, atât era de voios. Era un râs care 
învingea toată ticăloșia oamenilor și care, pentru o clipă, 
împrăștie gândurile de hartă. Cu o neînfricată prezenţă de 
spirit, un om scund se suise pe un scaun, hăt în fundul 
sălii; mulţi îl cunoșteau pe nume: Agrippa d'Aubigne. Cu 
un glas subțirel și dulce începu să cânte: 

— Regina Navarrei varsă lacrimi, adăstând pe vestitul ei 
pat de mătase neagră. Nici un om nu știe ce va aduce ziua 
de mâine. De aceea sus cu toţii și să-l însoţim pe mire! 

Fu aplaudat, dar, spre a avea un efect și mai sigur, 
începu să versifice: 


„O, moartea e aproape. Și abia apoi ne este 
225 


dată 
O viaţă fàr’ de moarte, o viață-adevărată, 
Căci mântuită-i viața când moartea-i biruită. 
O, cine-ar vrea să calce pe-o cale ce-i greșită, 
Și cine este vesel când drumul este rău, 
Și cine nu e vesel sosit la țărmul său?” 


La prima vedere părea că aceste versuri n-aveau nici o 
legătură cu întâmplarea sau, cel mult, erau o aluzie 
șăgalnică; de aceea cântăreţul izbuti să-i facă pe toţi să 
râdă și le câștigă bunăvoința. Carol al nouălea vesti cu glas 
tare că dorește să-l conducă pe Navarra, împreună cu 
întreaga Curte, la patul nuptial al surorii sale. Îl luă dar de 
mână pe tânărul mire. De cealaltă parte a mirelui se așeză 
de Guise. Era o situaţie caraghioasă: fostul amant îl 
conducea pe noul soţ la patul nuptial. După ei se înșiruiră 
apoi ceilalţi, fără osebire de religie. Oameni care cu puţin 
mai înainte fuseseră gata să se încaiere își îngăduiră un 
plăcut răgaz, și alaiul porni. În drum, i se alăturară și 
domnișoarele de onoare. Pe unde trecea, ușile se 
deschideau; înalte doamne socotiră că nu pot lipsi. Domni 
mai în vârstă, care se culcaseră, fură treziţi de larma 
stârnită și se alăturară și ei, aşa cum erau îmbrăcaţi. De 
Miossens, primul gentilom, pășea demn în cămașă, peste 
care-și pusese o haină de blană, și cu picioarele goale. 
Soldaţi purtând făclii o luaseră înaintea alaiului și luminau 
vechile culoare de piatră; nimeni nu se oprea, pășeau 
mereu înainte și când nu puteau înainta băteau pasul pe 
loc, cântând: 


„O, cine-ar vrea să calce pe-o cale ce-i 
greșită, 

Și cine este vesel când drumul este rău, 

Și cine nu e vesel sosit la țărmul său?” 


226 


— Am ajuns, hotări Carol al nouălea, dar nu era ușa pe 
care o căutau. 

Așa încât, întreaga Curte își urmă drumul de-a lungul 
culoarului îngust, răsuflând greu, până când ajunse cu 
adevărat la ușa spre care pornise. Aici Carol se adresă din 
nou fericitului mire: 

— Poţi să fii mândru, Navarra, căci cea mai de frunte, 
cea mai nobilă prințesă a Apusului, și-a păstrat fecioria 
pentru tine, pentru ca să i-o răpești tu, te-a așteptat cu 
credinţă și, uite, a venit ceasul să baţi la ușa ei! 

Și lovi chiar el cu pumnul în ușa de stejar. După care îl 
sărută pe cumnat pe amândoi obrajii și se porni pe plâns. 

Mireasa nu deschise însă, cu toate că gălăgia ar fi putut- 
o trezi și din somn. Se lăsă o clipă de tăcere și de Guise 
folosi prilejul pentru a spune cu glas tare: 

— Pe toţi sfinţii și mai cu seamă pe sfântul Bartolomeu! 
Dacă aș fi eu mirele, ușa s-ar deschide de la sine, căci mă 
cunoaște. 

Astfel aflară cu toţii, chiar și cei care nu se gândiseră la 
asta, că Guise era mânios și ofensat. Regele Navarrei găsi 
însă repede răspunsul: 

— Vezi doar că ușa rămâne închisă numai din pricina 
dumitale, ca să nu se întâmple vreo greșeală. 

Iar Guise replică: 

— Nu, e închisă din pricina dumitale, fiindcă-i obișnuită 
cu ceva mai bun. 

Carol al nouălea hotărî: 

— Fiecare lucru la rândul lui! Acum nu e timp de duel, 
patul nuptial așteaptă. 

Cu toate acestea, cei doi adoratori ai prințesei Margot 
arătau de parcă ar fi fost gata de luptă: cu un picior adus 
înainte, cu pieptul umflat și cu furia zugrăvită pe faţă. Se 
așternu tăcere până la cele din urmă rânduri ale alaiului și 
femeile se lăsară ridicate în braţe spre a vedea cum se 
răţoiau Navarra, îmbrăcat în mătase albă, și Guise, în 


227 


mătase albastră. Dacă n-ar fi fost pretendentul respins, 
Guise ar fi avut multe avantaje: înalt de stat, primejdios de 
mlădiu, cu trăsături aspre și tăioase, cu atât mai 
înspăimântătoare acum, cu cât de obicei erau pline de 
farmec. Dar Navarra nimici toate aceste avantaje, pur și 
simplu imitându-le. Deși era mai scund, își luă şi el o 
înfățișare de pasăre de pradă; știa foarte bine să facă asta. 
Și în același timp se pricepu să facă pasărea de pradă și 
caraghioasă; ca din întâmplare, dar cu tot dinadinsul se 
răţoi, se aplecă, se prefăcu că-i gata să se repeadă și imită 
atât de bine accentul nordic al lui Lorena, încât păru că și 
părul îi devine bălai și capătă o barbă aurie. 

— Am început cu fete de ţară, dar acum nu-mi mai place 
decât prinţesa. Iar prințesa s-a mulţumit cu Lorena până 
și-a ridicat ochii spre Navarra. 

Nici Guise nu s-ar fi putut exprima mai pretenţios. Toată 
măreţia îi fu astfel nimicită de rival, care-l descumpăni și-l 
făcu de râsul lumii. Bătu dar în retragere, când ciocnindu- 
se de privitori, când strecurându-se printre ei. Deodată, 
ușa de stejar se deschise și prinţesa apăru râzând. Și 
pentru că râdea dânsa, izbucni în râs întreaga Curte. 

— Şi cine nu e vesel sosit la țărmul său? cârâi Carol al 
nouălea, cu glasul într-adins răgușit. 

Râsete; prințesa își pofti soţul, ușa se închise; și din nou 
râsete. 


O CICATRICE 


Se opriră și se priviră unul pe altul; de pe culoare se mai 
auzea încă gălăgia curtenilor ce se depărtau. Până la urmă 
aceștia se îndreptară spre aripa opusă a palatului; lumina 
făcliilor sărea din fereastră în fereastră; în același timp se 


228 


lumina de zori. Oamenii din popor care se trezeau la ceasul 
acela, în bărcile de pe fluviu, în casele de pe mal, gândeau 
pesemne: în palatul Luvru arde din nou focul gheenei. Cine 
știe ce are să mai fie! 

Se priviră îndelung, apoi doamna Marguerite făcu, cu 
mâna ei fără cusur, un gest de sus în jos, care voia să 
spună: dezbrăcaţi-vă, sire! Și își lepădă ea însăși cămașa 
de noapte la marginea patului; își cunoștea neajunsurile 
trupului și știa că erau mai bătătoare la ochi când stătea în 
picioare decât atunci când era culcată. Dar mai ales voia 
să aibă răgazul să cerceteze pe îndelete înfățișarea acestui 
nou bărbat și chipul cum era clădit. Căci doamna 
Marguerite se pricepea de minune la toate frumuseţile, fie 
că era vorba de un trup bărbătesc ori de versuri latinești. 
Noul ei bărbat întârzia cu desfăcutul coleretei; costumul de 
mire, din mătase albă, se dezbrăca greu. Era de altminteri 
în așa fel croit încât să scoată cât mai mult în lumină, prin 
mânecile bufante, lărgimea umerilor și mijlocul subţire. 
Şoldurile erau puternice și tari, iar picioarele subțiri, 
tinerești păreau și mai lungi. Până la un anume punct, 
această impresie putea fi produsă prin mijloace artificiale; 
de aceea, femeia, mare cunoscătoare, aștepta, nu fără 
îngrijorare, să deslușească ceea ce era realitate de ceea ce 
era artificiu. Dar iată, realitatea se dovedea chiar mai 
mulțumitoare decât făgăduielile costumului. Doamna 
Marguerite făcu comparații și băgă de seamă că cerinţele 
antichităţii, pe care aproape ajunsese să le socotească cu 
neputinţă de atins, erau îndeplinite în acest caz, și încă în 
așa măsură, încât pe faţa ei nu se putu citi pentru început 
decât o savantă curiozitate și nepărtinirea unui sever 
judecător. De-abia când văzu sângele lui pulsând cu 
putere, se puse în mișcare și sângele ei; și cunoscătoarea 
se pierdu cu desăvârșire când îi atinse pielea aspră. 

Amândoi se dovediră, mai mult ca oricând, neobosiţi în 
căutarea voluptăţii; firile lor, ce se potriveau atât de bine, 


229 


se luaseră parcă la întrecere. Când, mai târziu, prins în 
mrejele altor femei, Henri va voi să nege că o iubise 
vreodată pe Margot, va folosi, spre a descrie această 
noapte și nopţile următoare, un cuvânt pe care și oamenii 
inferiori și slabi îl folosesc atunci când încearcă să-și dea 
importanţă. Cu toate acestea, el ar fi putut mărturisi că, 
uneori în viaţă, carnea e cuprinsă de o pasiune de moarte. 
Și poate că moartea este, în acele clipe, chiar mai aproape 
decât își închipuie cei ce freamătă de viaţă, dar uită să-i 
lumineze și ungherele. „O, moartea e aproape”; Henri 
auzise nu demult aceste vorbe cu iz bisericesc, și ele 
exprimaseră cele mai ascunse presimţiri ale lui. Și tot 
aceste vorbe fură cele de pe urmă care îi trecură prin 
mintea ostenită de dragoste. 

Doar se odihni puţin, căci până și în somn era chinuit de 
voluptate. Se trezi dar curând, sărută, cu ochii încă închiși, 
trupul întins lângă el și cu buzele dădu peste o cicatrice. 
Se trezi de-a binelea, privi, pipăi; se pricepea la cicatrice. 
Putea să se datoreze unor lovituri, unor împușcături sau 
mușcături și se puteau căpăta, deopotrivă, pe câmpul de 
luptă, ca și în jocurile dragostei. Pentru judecarea lor, de 
mare însemnătate era: în ce parte a trupului se aflau. Un 
soldat cu o cicatrice acolo unde o avea Margot, arăta 
limpede că o rupsese la fugă din fața dușmanului și o luase 
la galop. Dar asta nu însemna numaidecât lașitate; chiar și 
un rege al Franţei și Navarrei, pe nume Henri, cunoscut 
pentru curajul lui, s-a ales o dată cu o cicatrice în acel loc. 
În cazul de faţă era vorba, însă, de una din părţile cele mai 
frumoase ale trupului femeii, iar femeia aceasta era a lui, 
numai a lui - chiar dacă o mușcase cineva nu-i venea să 
creadă că e adevărat! De aceea o zgâlţâi, și, pentru că nu 
se trezi îndată, o întoarse cu fața spre dânsul. Privindu-i 
chipul încă adormit, o întrebă înciudat: 

— Cine te-a mușcat de dos? 

— Nimeni, răspunse Margot și tocmai acest răspuns îl 


230 


așteptase Henri. 

Strigă furios: 

— Minti! 

— Dar ăsta-i adevărul, îl încredință dânsa, îndreptându- 
și trupul și întâmpinând mânia lui cu cea mai distinsă 
nepăsare pe faţă și în glas; în gândul ei, își spunea însă: 
„Vai, ce păcat că a și băgat de seamă! Peste opt zile n-ar 
mai fi rămas nici urmă!” Aceste regrete îi erau inspirate lui 
Margot de experienţa ei. 

— Dar se văd urmele dinţilor! stărui el. 

— Seamănă numai cu niște urme de dinţi, răspunse ea, 
și cu cât răspunsul era mai greu de crezut, cu atât tonul 
era mai sigur. 

— Dar sunt dinţi! Sunt dinţii lui Guise! 

Margot îl lăsă să repete aceste vorbe de câte ori pofti. 
„Odată și odată are să se sature să le tot spună și, plecat 
cu capul pe pieptul meu, pe care îl voi apropia pe nesimţite 
de mâna lui, are să uite.” 

Ca din întâmplare își îndreptă umerii planturoși și 
aruncă un cuvânt. 

— Nu sunt nici ai lui Guise, nici ai altcuiva. 

Asta îl înverșuna însă și mai mult. „Cât e de greu, 
aproape cu neputinţă, să te aperi de o acuzaţie nedreaptă! 
M-ar putea învinovăţi pe bună dreptate pentru atâtea alte 
lucruri, dar el și-a găsit să-mi aducă tocmai acuzaţia asta 
nedreaptă! Are să trebuiască oare să-i povestesc chiar cum 
m-au tratat mama și fratele meu, regele, când m-au chemat 
într-o dimineaţă și mi-au cerut să renunţ la Guise și să mă 
căsătoresc cu Navarra? Ar putea să-și dea seama singur 
că-i vorba de dinţii strâmbi ai mamei!” 

— Mărturisește! Mărturisește! gemu el, strângând-o de 
braţ. 

„E gelos. Ce-ar fi să-i spun? Ce mi-ar face? Are să creadă 
oare că am fost bătută și mușcată numai din cauza lui, ca 
să-l iau pe el de bărbat? N-are să creadă; și apoi va trebui 


231 


să mai povestesc și că veneam de-a dreptul din braţele lui 
Guise. Mare încurcătură!” 

Deodată Henri îi dădu drumul și începu să lovească 
pernele cu pumnii. Pentru ca să n-o bată pe dânsa, lovea 
patul ei de mătase neagră, atât de vestit din pricina celor 
ce se povesteau că s-ar fi petrecut în el. „Loviturile astea 
sunt pentru mine.” Și Margot se și depărtă, gata să sară 
din pat la nevoie. „Acum îmi vine și mie rândul! Asta-i 
bătăuș.” Şi îl preţui cu atât mai mult și îl iubi mai mult 
decât iubise vreodată vreun bărbat. De aceea hotărî 
definitiv să nu mărturisească nimic, în timp ce el continua 
să se chinuiască: „Mărturisește! Mărturisește!” 

Fără veste, însă, Henri schimbă tonul: 

— N-ai să spui niciodată adevărul. Cum ar putea s-o facă 
fiica femeii care pe mama mea... 

Scăpase cuvântul, își dezvăluise gândul. Până atunci, 
Margot continuase „să rămână întinsă, iar el sta plecat 
asupră-i. După acest cuvânt, după acest gând se ridică și 
dânsa, amândoi ascultară ecoul cuvântului și se priviră 
înspăimântați. Apoi cea dintâi mișcare a ei fu să-și acopere 
trupul gol, iar a lui să părăsească patul. In timp ce se 
îmbrăca în grabă, privirile lor se căutau pe furiș, ale lui 
spre a vedea cine era femeia care îl înjosise până într- 
atâta; ale ei pentru a ști dacă îl pierduse cu adevărat. Şi 
Margot ajunse la încheierea: „Nu, se întoarce; e al meu, cu 
atât mai mult cu cât din noaptea asta ne leagă păcatul. 
Atâta timp cât va crede în păcat, nu se va plictisi de mine. 
Dragul meu Henricus, gândi ea în latinește, te iubesc 
nespus de mult!” 

Între timp, el își îmbrăcase costumul de mătase albă, se 
căznea să-și încheie colereta și-i spuse scurt, soldăţește: 

— Chiar azi plec la armata din Flandra. 

— Am să-ţi dau un chip de sfânt ca amuletă, îi răspunse 
dânsa și se plecă într-o parte, spre o lădiţă în care-și ținea 
cărţile, prietenii ei atunci când n-avea alături vreun bărbat; 

232 


scoase o carte, smulse o filă și i-o întinse. 

Mâna ei era frumoasă și gestul corect. Auzi foarte bine 
cum Henri se silea să-și oprească plânsul, dar cu toate 
acestea nu se mai uită la el, ci se întinse din nou și, când el 
închise ușa, era aproape adormită. „Obosită de dragoste, 
mai avu timp să gândească, ce să fac, nu pot să fiu o eroină 
de tragedie.” 

Și imediat începu să viseze. 


AVERTISMENIUL 


Henri părăsise prea devreme odaia de dormit. După 
orgia de peste noapte, palatul Luvru nu-și revenise încă 
destul spre a pune la cale nelegiuiri, cum îi era obiceiul; 
sau cel puţin așa părea la prima vedere. In coridoare și 
săli, Henri dădu peste oameni care zăceau mai mult 
paralizaţi parcă decât adormiţi. Căzuseră pe locul unde se 
împerecheaseră pentru ultima oară, unde băuseră ultima 
cupă de vin sau poate chiar unde fuseseră loviți de dambla. 
Printr-o fereastră deschisă năvăleau crengi de trandafir 
înflorite, iar sub ele erau lungiţi oameni care-și mânjiseră 
hainele din pricină că băuseră peste măsură; și soarele îi 
mângâia acum cu razele sale luminoase. Privirile 
singuraticului trecător pătrunseră și în odăi tăinuite, ale 
căror uși fuseseră uitate deschise când cei ce le ocupaseră 
se grăbiseră a se deda celor mai de neînchipuit 
împerecheri. În faţa zidului din afară, străjile dormeau cu 
halebarda în braţe. Câinii încercau să deschidă ochii 
cârpiţi, să mârâie, dar renunţau repede să se trezească. 

Henri se rătăci prin nenumăratele coridoare cu priveliști 
atât de deosebite. Mărimea noilor construcţii și 
întortocherile celor vechi îl făcură să piardă direcţia, 


233 


presupunând că avea una anume. Un burtos adormise 
peste un parmaclăc de piatră găurită, dar bonetul alb îi 
rămăsese lipit de obrazul nădușit; Henri își dădu astfel 
seama că se afla aproape de bucătării. Slugile își făcuseră 
de cap ca toţi ceilalţi, dar priveliștea cărnii sleite de puteri 
e și mai dezgustătoare în mijlocul lăturilor și vaselor 
murdare. 

În veșmântul lui de mătase albă, Navarra făcu stânga 
împrejur și în sfârșit ajunse la niște hrube pline de pânze 
de păianjen, cu uși ferecate, de temniţă; i se păru că mai 
văzuse o dată o asemenea hrubă, pe acolo, prin părţile cele 
mai lăturalnice ale vechii curți. 

În timp ce se oprise pentru ca ochii să i se obișnuiască 
cu întunericul, auzi pe cineva șoptind: „Pst!” și îndată se 
ivi o domnişoară. Henri o trase sub ferestruica aflată 
aproape de tavan. 

— Vă rog, nu la lumină! se rugă ea. Nici nu m-am fardat 
încă. Trebuie să arăt îngrozitor! 

— Dar ce cauţi aici? Mi se pare că... Da, da, tu erai. Pe 
tine te-a închis atunci d'Armagnac, când mă spionai. lar te 
îndeletnicești cu de-alde astea? 

— Pentru maiestatea-voastră, sire. Sunt servitoarea 
voastră și-mi slujesc cu credinţă și supunere stăpânul. 

Henri îi dădu capul pe spate, ca lumina să-i cadă pe faţă. 
Era o fată drăguță, foarte tânără; fardul cam șters n-o 
putea urâţi. O sărută pe gură, după care se încredinţă: 
„Iremură ca vargă, e a mea. Greu mai sunt de deslușit, nu 
știi niciodată ce să crezi despre ele! Poate că dacă atunci 
n-aș fi descoperit-o și n-aș fi făcut-o neprimejdioasă pe 
spioana asta...” _ 

— Și acum zici că-ți plac? Imi pare bine, pentru că te 
găsesc foarte drăguță, îi spuse el binevoitor. 

Sincer sau nu, aceste vorbe luminară faţa fetei. Dar lui 
sângele începu să-i clocotească, cum i se întâmpla 
totdeauna lângă femei. Și fata avu parte, mulţumită lui, de 


234 


clipa ei de fericire. 

— Ei, ce vrei să faci pentru mine? o întrebă el reluând 
convorbirea. 

Dar fata trebui întâi să-și recapete răsuflarea. 

— Să-mi dau viaţa, sire! Căci o voi pierde, sunt sigură, 
sire! Madame Catherine va afla că am fost aici. Are și ea 
servitori de credinţă. 

— Da ce-i treaba ei? 

— Încet! E pe aci, aproape. Am văzut-o cu puţin timp mai 
înainte strecurându-se tiptil din apartamentul ei. Eram 
întinsă pe un covor și mă prefăceam că dorm. Eram 
singură, întări ea, singură de tot. Găsisem odaia mea plină 
de străini. Regina s-a strecurat pe lângă mine și a deschis 
încetișor ușa odăii fiului ei d'Anjou, pe care l-a luat cu 
dânsa. În drum a mai bătut la câteva uși și mai multe 
persoane au ieșit și au urmat-o, una câte una. Eu m-am 
luat după ei. O, doamne, să te joci de-a v-aţi-ascunselea cu 
viaţa! Se auzea cum îi clănţăneau dinţii în gură. Dar mai 
bine să vedeţi singur, sire! 

Îl luă de mână și-l conduse în bezna adâncă. 
„Domnișoară! Poate că e totuși amanta vreunui dușman 
care stă de pândă?! Nu. Chiar în hruba asta a închis-o 
d'Armagnac, cunoaște toate colţurile. Da ce-i asta, 
domnișoară? Urcăm tot mai sus. Ah! trepte... Să urc scara? 
Domnișoară, ţine-o bine, că alunecă. Scara e lungă, dar 
începe să se zărească o geană de lumină. Poţi să te bagi în 
bolta de sub tavan și să stai culcat pe o ieșitură a zidului 
care, printr-o deschizătură îngustă, duce în altă încăpere. 
Nici un copil n-ar putea să treacă pe aici. Dar de văzut se 
vede, văd o cameră, un fel de cameră. Madame Catherine 
nu prea e obișnuită cu asemenea încăperi, dar e totuși 
dânsa. Speteaza înaltă a jilțului e sprijinită de peretele 
opus, lumina cade de sus și o face pământie. Sau ce 
altceva îi dă culoarea asta de plumb? E îmbrăcată în rochia 
ei de văduvă, ca totdeauna, dar ceilalţi par să se fi dat 


235 


acuma jos din pat. Uite-l pe Guise, pe d'Anjou!” 

— Domnișoară! Îl cunoști pe un domn de Maurevert? 

— Dar nu e el, ce să caute aici? 

— Şşşt, vorbește regina. 

„Dar nu, sunt prea departe, de acolo, de jos, vorbele se 
pierd ca într-o peșteră. Cred că uneltește ceva împotriva 
fiului ei, regele, altfel de ce s-ar fi adunat aici în taină, fără 
el. Carol poartă tratative cu englezii și cu prinții 
protestanți. Pe Coligny îl numește părintele lui. Regina îl 
urăște pe Carol. Fiul ei preferat e d'Anjou. I se și vede asta 
pe faţă: are urechile clăpăuge, buzele groase și e tot 
negru, negru ca duhurile cu care se sfătuiește. N-are 
răbdare, nu poate sta locului. Acum să tăcem. Taci, iubito! 
Și drăguţul e aici!” 

— Domnișoară, îl cunoşti pe drăguţul lui d'Anjou, ăsta 
care pare un profesor de dans? Nu-i spune Du Guast? 

„Nu răspunde, e adevărat, trebuie să fim cu băgare de 
seamă. Pun la cale uciderea cuiva. Dacă nu-i vorba de 
Carol, atunci e vorba de mine. Dar să îndrăznească numai: 
Parisul e plin de hughenoți! Vrăjmașii noștri s-au pitit în 
pivniță, croiesc planuri ucigașe și sunt pământii la faţă, 
mai ales cardinalul de Lorena. Trage-ţi pălăria peste ochi, 
să nu ţi se vadă obrajii pătaţi de fiere, ţap bătrân! Câte o 
mai fi făcut și ăsta ieri noapte! Se duce într-un colţ cu 
Guise și se sfătuiesc. Frumos bărbat, Guise. Când o cădea, 
are să cadă de sus lunganul. Guise, dragă Guise, n-am ce-ţi 
face, eu sunt cel mai apropiat prinţ de sânge, eu am să-l 
moștenesc pe Valois, care-și pierde sângele, iar soră-sa e 
cu mine, nu cu tine. 

Da uite că ăsta începe să vorbească tare, nu se mai 
poate stăpâni, în sfârșit se aude. La Curte să fie ucis. Cine? 
Carol? Eu? Doar nu poate să fie vorba de domnul amiral; 
pleacă pe front, în Flandra. D'Anjou rânjește; înseamnă că- 
i vorba de Carol, de fratele-său, pe care-l urăște. Dar nu, 
Madame Catherine nu vrea să-l piardă, le închide gura, nu 


236 


vrea să audă de moartea prea timpurie a fiului ei. Le 
vorbește în șoaptă, își apleacă cu toţii urechea, și mai ales 
ăsta - cum îl cheamă, ăsta cu ochii atât de apropiaţi, chiar 
adineauri mă întrebam ce-o căuta și el pe-aici? E o 
nebunie, doar nu pot să facă nimic. Dar Guise tocmai pe 
ăsta îl trage deoparte; îmi amintesc acum cine-i: un domn 
de Maurevert. 

_ Ce mai e și asta? D'Anjou e apucat de ducă-se pe pustii. 
Il apucă des? Zice că nu poate să mai aștepte moartea 
omului care a vârât zâzanie între el și frate-său. De cine o 
fi vorba? Să fie totuși Coligny? Sau sunt numai palavre; 
doar nu-s în stare să aducă la îndeplinire ce plănuiesc. De 
altminteri regina-mamă pare că-i nemulțumită și dă să se 
retragă. E timpul ca și eu... Guise a ieșit, probabil ca să 
asigure retragerea celorlalţi. Ar fi frumos să ne întâlnim 
acum! Să cobor scara repede!” 

— Domnișoară! Unde ești, domnişoară? 

„M-a părăsit, trebuie să mă descurc singur.” 

Găsi ieșirea, trecu repede prin încăperile slujitorilor de 
la cuhnii, care tocmai se deșteptau și priveau în urmă-i 
căscând, iar locul unde ieși la lumină în curtea veche se 
vădi a fi tocmai în partea dimpotrivă a celui în care fusese 
înainte și anume îndărătul vestitei scări a favoriţilor și 
conjuraţilor, când aceștia se strecurau către apartamentele 
regale. În același timp, de cealaltă parte a scării se ivi 
Guise. Henri sări înainte-i pe prima treaptă; atunci îl băgă 
de seamă și Guise. 

— De unde așa de dimineaţă, Navarra? 

— Da ce-i devreme? Ei, venerabila mea soacră mă 
primește la orice oră. 

— La Madame Catherine ai fost? Sus? 

— Dar unde? 

Și Henri se împăună, făcând pe omul care se laudă cu 
cuceriri născocite. Ceea ce îl făcu pe lunganul de Guise să 
încerce un simțământ de covârșitoare superioritate. Să vii 


237 


de la o întrevedere secretă cu regina și să dai de 
mincinosul ăsta pipernicit și înfumurat, care susţine că a 
fost primit de regină în același timp! Foarte satisfăcut, cu 
chipul radios și cu mâna în șold, Guise rosti: 

— Atunci ai auzit vestea chiar din gura ei; totuși, ţi-o 
repet, Navarra, izbânda e a ta! Curtea Franţei pornește 
războiul împotriva Spaniei. Că așa a spus amiralul tău într- 
un memoriu: „Francezii au nevoie de un război împotriva 
unui dușman din afară; războiul trebuie să fie pornit 
pentru o cauză dreaptă, împotriva unui vrăjmaș slab și să 
aducă o pradă bogată. Altfel se jefuiesc și se omoară între 
ei!” Bine ne mai cunoaște eroul și învățătorul tău. 

— Memoriul a fost scris de Mornay, care își împinge 
totdeauna ideile până la ultimele lor consecinţe. 

— Trebuie să te pricepi la așa ceva. Asta-i felul vostru de 
a gândi, Navarra. 

— Al vostru nu? 

— Noi ne apărăm numai. Voi, protestanții, vă gândiţi să 
ne măcelăriți; cam asta vor să spună vorbele lui Coligny 
sau ale lui Mornay. Ca să ne scăpăm pielea, ne-am hotărât 
să ne războim cu regele Filip, împreună cu voi. La 
revedere, în Flandra sau niciodată! 

Dar nu plecă de tot. Căci imediat lunganul cu părul 
blond se întoarse din drum. 

— Navarra! Joacă cinstit, ca mine! E adevărat că am 
adunat trupe în Paris când s-a anunţat că vii tu cu toți 
gentilomii tăi. 

— Şi mai am și alţii. 

Henri, deși mai mărunt de stat, îl privi drept în ochi, căci 
se afla pe prima treaptă a scării. 

— Ai mei pleacă azi în Flandra. Fă ca mine, Navarra! 

— Sunt gata să te urmez, și din obișnuinţă, și fiindcă 
inima îmi spune s-o fac, și fiindcă sunt obișnuit s-o fac. Îţi 
mai aduci aminte de vremea școlii, Henri de Guise? 

— Tu erai capul răutăţilor, Henri. Cesar a fost omorât. 


238 


Asta ne-a înfuriat peste măsură. 

— Pe tine și pe d'Anjou. Eraţi gata să mă ucideţi de-a 
binelea. Sunt amintiri care nu se uită niciodată, dragul 
meu. 

— Prieteniile din copilărie sunt singura amintire care nu 
se șterge. Nu mi-e rușine de lacrimile mele, rosti Guise 
părând foarte mișcat și străduindu-se chiar să lăcrimeze. 

„În locul lui aș juca mai bine”, gândi Henri. Totuși, era 
mai mult rușinat decât mulţumit. Îl avea în față pe 
dușmanul lui de moarte, pe omul care trebuia să-l urască, 
dacă nu din alte motive, cel puţin fiindcă nu izbutise s-o 
dobândească pe Margot. Şi totuși amândoi vorbeau cu un 
tremur în glas în timp ce-și turnau unul altuia minciuni 
sfruntate. Măcar dacă n-ar fi copilărit împreună! Nu se știe 
de ce, de rușine sau fiindcă viaţa e așa cum este, se plecă 
puţin și-l scăpă din ochi pe omul din faţa lui. În timp ce se 
pleca, îi foșni ceva în sân, nu-și dădu seama ce anume, și 
vru să pipăie cu mâna. Dar, înainte de a sfârși mișcarea, 
auzi: „Stai!” Când ridică ochii, văzu în faţa lui un om cu 
desăvârșire schimbat, cu o răutate animalică întipărită în 
priviri, fără nici un fel de amintiri duioase, așa cum era cu 
adevărat; iar în mână ţinea pumnalul scos din teacă. Henri 
hohoti de râs, ca și cum priveliștile cele mai cumplite ar fi 
cele mai vesele. 

— Aș fi putut însă plânge, și încă mai bine decât tine 
adineauri. 

— Fiindcă ai curaj, nu te omor. 

— Sau poate pentru că nu ţi-ar fi prea moale dacă ai 
încerca s-o faci. 

Și Henri aruncă o privire rapidă în lături. Dintr-o 
săritură, ca o fiară hăituită, Guise se răsuci și dădu cu ochii 
de un hughenot cu sabia scoasă din teacă. 

— Domnul și stăpânul meu spune curatul adevăr, rosti 
hughenotul cu pieptar de piele roasă, cu faţa tăbăcită de 
vânt și cu barbișon. Numai să fi ridicat braţul domnul duce 


239 


de Guise și înainte de a-l fi putut atinge pe regele 
Navarrei, gentilomul gascon d'Armagnac ar fi avut cinstea 
să-l spintece pe domnul duce de Lorena în două părți 
egale. 

Acest glas răsunător, cu accent sudic, tulbură cel dintâi 
în ziua aceea liniștea apăsătoare a curţii numită „Puţul 
Luvrului”. Dinspre poarta boltită, ce ducea spre podet, 
începură să alerge soldaţii din strajă. Ușile din jur se 
deschiseră și curioșii își scoaseră capetele afară. Dar 
înainte ca cineva să-și fi putut da seama despre ce era 
vorba, Guise dispăru. D'Armagnac, care își băgase de mult 
sabia în teacă, îi întreba de zor pe toţi ce se întâmplase. 

— Cei doi negustori de colo s-au încăierat pentru niște 
bani pe care trebuie să-i verse vistieriei. 

Aceasta fu explicaţia pe care o dădu la plecare, cu glas 
tare, stăpânului său; după care adaugă, însă, încetișor: 

— S-o ștergem cât mai repede! 

Căci gentilomul-camerier știa să se și laude cu glas 
tunător, dar știa să și ocolească primejdia, după caz. 
Cunoștea și un drum puţin umblat, pe care puteau ajunge 
nebăgaţi în seamă la odaia stăpânului său. 

— Ce păcat, sire, de frumosul costum de nuntă din 
mătase albă! E plin de praf și de fire de păianjeni. Dar 
astea sunt mărunţișuri pe care numai ochiul unui servitor 
le vede. Un duce nu le vede, căci dacă le-ar fi văzut ar fi 
căzut la bănuială ceva mai devreme, poate chiar prea 
devreme, înainte de a fi ajuns eu la faţa locului. 

— Te ţii după mine? 

— Ca o doică. Feriţi să nu cădeţi! 

La o cotitură a coridorului prin care treceau zăcea de-a 
curmezișul un sac. Deși părea prea mic ca să poată 
cuprinde un trup omenesc, din sac ieșeau afară niște 
picioare încălţate cu pantofi mici. Va să zică în sac era 
totuși trupul unui om. Ce mic pare omul când... Stăpânul și 
servitorul schimbară o privire. Aceea a servitorului 


240 


recomandă prudenţă. Stăpânul desfăcu totuși sacul, 
căutând chipul omului mort și socotind că va da de o faţă 
străină. Morţii ne sunt totdeauna străini și moartea ne 
pare totdeauna surprinzătoare. Deodată, însă, Henri făcu 
un pas înapoi și scoase un strigăt de groază. Servitorul îi 
acoperi gura cu mâna. 

— Liniște, sire! Să intrăm repede, să nu ne vadă cineva 
aici! 

Îl târî după el pe stăpânul său, deschise o ușă și o 
închise apoi încetișor după ei. 

— Acum puteţi striga, sire! De aici nu se aude nimic 
afară. 

O faptă de mișel, cum sunt toţi cei de aici! izbucni din 
străfundul sufletului protestantul. Și deoarece stăpânul său 
nu striga, ci părea încremenit, continuă să vorbească tot 
el. 

— Noi n-am fi făcut o asemenea faptă. O fată așa de 
drăguță, de prietenoasă, de săritoare. Cunosc pe pastorul 
care îi lămurea, în taină, principiile Religiei. Era pe cale să 
treacă la dreapta credinţă. 

— Ştii cumva cum o chema? 

— Nu. Poate Catherine, poate Fleurette. O fată dintr-o 
familie de nobili scăpătaţi, așa cum sunt și eu un gentilom 
sărac. 

„Nu i-am cunoscut numele și nici nu-i bine să mai caut 
să-l aflu. Îngroapă în tine durerea și mânia, ceilalți nu 
trebuie să vadă nimic. A murit pentru mine și a murit din 
dragoste. Ce-am făgăduit  azi-dimineaţă reginei de 
Navarra, soția mea? Să plec în Flandra, la oaste; și 
uitasem.” 

Iar cu glas tare rosti: 

— Plecăm chiar azi în Flandra. 

— Bună vorbă, sire. În luptă poţi ataca și poţi fugi. Aici 
nu. Aici găsești în cale, la câte o cotitură, un sac de pânză, 
și trebuie să treci peste el și să taci. 


241 


Și d'Armagnac urmă să vorbească, în timp ce pregătea 
hârdăul de lemn în care trebuia să se îmbăieze Henri. 
Când acesta se dezbrăcă, se auzi cum cade pe jos un sul de 
hârtie. Hârtia asta foșnise adineauri și-l făcuse să ridice 
ochii asupra pumnalului lui de Guise. Margot i-o dăduse: 
chipul unui sfânt care să-l păzească; ia să vedem care. 

Pe hârtie se afla zugrăvit trupul omului cu toate 
măruntaiele sale: era o foaie dintr-un atlas anatomic. În 
dreptul fiecărui organ se vedea, pe margine, denumirea sa 
latinească, scrisă de mâna savantei prințese, și tot de 
mâna ei era și desenul unui mic pumnal cu vârful 
îndreptat, ca de un bun cunoscător, spre locul cel mai 
primejdios, numit tot în latinește. 

Prinţesa de Valois își arăta astfel părerea și dădea un 
avertisment. „Şi dacă aș fi știut asta mai înainte, ce-ar fi 
fost? Aș fi scos pumnalul înaintea lui de Guise?” 

— Nu! își spuse Henri cu glas tare. 

Slujitorul îl privi mirat. 


VISUL 


Iar Margot avu un vis. 

Se făcea că era zeița Venus; chipul ei de marmură păzea 
intrarea unui labirint de arbuști înalţi, care îi umbreau 
răcoroși spatele alb; simţea bine umbra lor. Căci marmura 
putea deopotrivă simţi și gândi. Ştia că în apropiere, în 
dreapta și în stânga labirintului, se aflau doi războinici, 
care, de dragul ei, voiau să se ucidă unul pe celălalt, dar 
nici unul nu-și ridică măcar de-un deget spada scoasă din 
teacă. Pentru că amândoi erau, ca și dânsa, de piatră și 
înălțaţi pe socluri. Simpla ei dorinţă ar fi fost însă de ajuns 
spre a răsturna și a sfărâma pe oricare dintre ei. 


242 


Cu ochi de piatră privea spre un peisaj, în care toţi și 
toate: râul argintiu, malurile însorite, palatele și statuile se 
uitau numai către dânsa, zeița Venus. În loc de oameni, 
până în depărtare erau risipite statui, care vorbeau fără să 
li se audă glasul. „Le poţi hotărî soarta. Hotărăște-te până 
se lasă noaptea. Razele soarelui dumnezeiesc mai dau încă 
lumină, îţi încălzesc coapsele netede și te pătrund, făcând 
să-ţi tresalte inima. Dar îndată se va lăsa seara, și vei 
pierde și căldura, și puterea. Întunericul va însufleţi 
puterile răului, și acestea vor săvârși fapta înfricoșată, pe 
care tu n-ai vrut-o. Tu, zeiță Venus, ai fost doar trufașă și 
lăsătoare, căci inima-ţi nu știe a bate prea tare, iar 
conștiința ţi-e slabă. Hotărăște-te! Hotărăște-te!” strigă 
statuile deodată, iar glasurile lor se aud acum ca un ciripit 
de păsărele, ba unele scot chiar sunetele guturale ale 
păsărilor „din insule”. Până când deodată totul amuţi și se 
făcu tăcere, atât în lumea ființelor cât și în lumea 
gândurilor. 

Și în această amorţire universală răsună o voce 
nemaiauzită, puternică, dar care părea că se pierde în 
depărtările de necuprins. Margot trebui să-și adune toate 
puterile și să gândească mai intens decât gândise vreodată 
trează fiind; și astfel, în cele din urmă, izbuti să 
deslușească cele ce vedea. Intr-o loggia, în mijlocul unui 
mare palat, stătea dumnezeu. Nu făcea nici o mișcare, 
încetase să vorbească, îi îngăduia un răgaz ca să-și vină în 
fire, ca să nu moară de spaimă la vederea lui. Părea o 
statuie, haina îi cădea în falduri largi ca în vechime, și, cu 
toate că bătea un vânt puternic, cutele nu se mișcau. 

Loggia se afla chiar în faţada Luvrului, unde până atunci 
nu exista încă o asemenea podoabă arhitectonică. In 
același timp, clădirea cunoscută părea a se confunda cu 
palatul fabulos ce ne apare nelămurit în visuri, de-a lungul 
întregii noastre vieţi; de care ne amintim de parcă l-am fi 
zărit în cea dintâi și cea mai frumoasă călătorie, dar pe 

243 


care nu-l vom vedea niciodată aievea și nu-l vom întâlni 
nicicând nicăieri. In visul lui Margot, palatul apărea 
strălucitor în nepieritoarea lui măreție, încărcat de 
podoabe făurite de meșteri neîntrecuţi, și se numea Sinai. 
Acesta era numele palatului. In mijlocul lui, dumnezeu 
părea o masă de piatră, nu prea mare; dar acuma, când își 
ridică genele, o trece un fior, și ar vrea parcă să strige: 
„Da, doamne”, cu toate că nu și-a făcut cunoscută în nici 
un chip vrerea. Dar cunoaște vrerea lui de mai înainte. Să 
nu ucidă! Acum începe să i se miște barba scurtă, vălurită 
și neagră: Din buze îi țâșnește sânge care le colorează în 
roșu-închis. „Prinţesă de Valois!” strigă domnul. 
Marguerite se cutremură, nu-i poate răspunde nimic; e 
îngrozită, căci și-a îngăduit să viseze că e zeița Venus. A 
fost însă numai o amăgire. Adevărat e ceea ce se întâmpla 
acum, ăsta-i sfântul adevăr. „Doamnă Marguerite”, strigă 
domnul, „Da, doamne!” 

Așa îi răspunsese: e adevărat că nu cu glasul ei cald, 
melodios, căci acesta devenise parcă al lui dumnezeu, care 
vorbea acum cu glasul ei, dar mult mai sonor. Dânsa nu 
putea decât să se bâlbâie. Dar dumnezeu o auzi și se 
îndură de ea. Şi pentru ca să se pătrundă mai bine de 
vorbele lui, îi vorbi grecește și îi spuse în limba greacă: „Să 
nu ucizi!” 


MÂNTUIREA 


Imediat apoi se deșteptă, se îmbrăcă repede și o și porni 
spre mama ei. Porunci să fie urmată de o gardă spre a 
forţa ușile, la nevoie. Dar fu primită fără întârziere și de 
cum intră își dădu seama de ce. Fratele ei, Carol al 
nouălea, se afla și el în apartamentele Catherinei și era 


244 


furios. Înjura și se jura că nu va îngădui unor conspiratori, 
care se adună în hrube subpământene, să poruncească în 
locul lui, singurul în drept s-o facă. 

Răcnetele lui o plictiseau pe Madame Catherine, care 
avea să se gândească la atâtea. Se temea, de pildă, pentru 
dânsa; și, mai bine ca oricine, fiica ei știu să citească acest 
lucru pe faţa-i nemișcată. Mama o primi bucuroasă pe 
scumpa-i fiică și-i oferi taburetul obișnuit. Orice ar fi făcut 
în restul timpului, Margot rămânea puicuța mamei și se 
simţea cel mai bine lângă poala bătrânei, ghemuită pe 
scăunel, trecându-și amândouă mâinile prin păr și citind 
cărți groase legate în piele, pe care și le așeza unele peste 
altele pe genunchi. Luă și acum, ca de obicei, cărţile de pe 
masă, le frunzări cu degetele, dar ochii ei nu se îndreptară 
spre filele cărţilor, ci se mișcau când către bătrână, când 
către fratele ei. 

Întru acestea, Carol al nouălea încercă simțământul 
neplăcut că vorbele lui gălăgioase și fără șir n-o 
impresionau de fel pe bătrâna care se mulțumea să-l 
privească în tăcere. Hotări dar să fie mai tăios și mai 
precis. Își întinse mult gâtul, mustaţa roșcată i se pleoști și 
braţele i se bălăbăniră, dar la capătul lor avea pumnii 
strânși. Din colțul ochilor căuta să vadă cât de 
primejdioasă putea fi maică-sa pentru el. 

— Ai dormit bine, mamă? 

— Serbarea pe care ai dat-o a fost foarte gălăgioasă, fiul 
meu. 

— Cu toate astea, te-ai deșteptat foarte devreme și 
împreună cu dumneata și alţi câţiva, mai cu seamă fratele 
meu d'Anjou. Sunt informat. Planurile voastre sunt 
îndreptate împotriva mea, sunt o încercare de înaltă 
trădare, pentru că altfel n-ar fi fost urzite într-un loc spre 
care privești ca spre o genune. 

— Pare numai, fiul meu, dacă te cocoţi pe o scară. 

— Văd că nu tăgăduiești, mamă, și foarte bine faci: căci 

245 


persoana care v-a surprins ar fi gata să depună mărturie 
de față cu dumneata. 

— Nu cred. 

Fiul îi tălmăci cuvintele: „Ești un prost”. Dar fata 
înţelese: „Nu mai e în viaţă”. Pentru o clipă Margot se 
cufundă în lectură. În timp ce Carol avu un nou acces de 
furie. Ameninţă că-l va pune în fiare pe frate-său, d'Anjou. 
O învinui pe maică-sa că vrea să-l ucidă și să-l facă rege pe 
d'Anjou. 

— Eu am să apelez însă la ajutorul protestanților mei. 
Am să domnesc de acum înainte sprijinindu-mă numai pe 
domnul amiral de Coligny! strigă el copilărește, speriat de 
propria-i îndrăzneală. 

Dar cele ce urmară îi îndreptăţiră cele mai grave temeri: 
maică-sa începu să plângă. Madame Catherine se pricepea 
să-și arate mâhnirea cu o savantă gradaţie. Mai întâi își 
agită braţele scurte. Apoi, cu încetul, fața ei mare și 
cărnoasă se preschimbă într-un obrăjor nevinovat de fetiţă 
deznădăjduită. După care își acoperi faţa cu degetele-i 
grăsuţe, rășchirându-le însă în așa fel ca să poată vedea 
printre ele, și scânci. Scânci din ce în ce mai tare și mai 
ascuţit, dar printre degetele ei nu pică nici o lacrimă. Căci 
Madame Catherine putea să se prefacă de minune, dar de 
vărsat lacrimi nu putea. Carol lua aminte la cele ce izbutea 
să facă. Neizbânzile ei le observa, însă, numai Margot. 

Printre sughiţuri bătrâna izbuti să spună: 

—  Îngăduie-mi, sire, să mă retrag în ţara mea de 
baștină! De prea multă vreme tremur pentru viaţa mea. 
Dușmanii mei juraţi se bucură de încrederea ta. 

Aceste vorbe fură spuse cu gândul de a-l înspăimânta, și 
într-adevăr Carol se sperie. Voise să știe numai - îngăimă 
el neajutorat - ce se hotărâse în dimineaţa aceea. 

— Salvarea regatului, îi răspunse regina cu glas hotărât 
și cu o faţă care își recâștigase rigiditatea obișnuită. 

Nici nu se mai vedea că doar cu câteva clipe înainte 

246 


avusese loc scena plânsului. Şi tonul ei deveni mustrător: 

— Şi asta a trebuit să se hotărască fără a fi și tu de faţă. 
Pentru că e nevoie de fapte, de fapte neobișnuite, de fapte 
vrednice de marii regi, nu pe măsura ta, sărmanul meu 
băiat, și-l mustră cu atât mai usturător cu cât trebuise să 
se umilească mai înainte. 

Madame Catherine își recăpătase întreaga autoritate, de 
parcă nicicând nu se rugase a i se îngădui să plece la 
Florenţa, de unde fusese de altminteri alungată în tinereţe. 

Carol stătea cu ochii în pământ; în capul lui se 
învălmășeau, se învolburau, se ciocneau prea multe 
gânduri. Își amintea de vorbele cu două înţelesuri ale 
mamei, din vremuri care nici pe departe nu erau atât de 
aspre. Nu se ridicase atunci împotriva planurilor ei 
sângeroase,  socotindu-le mai mult un coșmar. De 
altminteri, nici chiar maică-sa nu le concepuse la început 
decât ca un joc încordat al spiritului pe marginea 
prăpastiei. Cu toate acestea, Carol își aminti foarte bine de 
numele lui Amaury și al lui Ligneroles, două jertfe ale 
lașităţii sale în faţa unei primejdii mult mai mici. De atunci, 
însă, spre a dovedi că știe să stea pe propriile lui picioare, 
se legase de hughenotul Coligny, îl numise părintele său și- 
i urmase toate sfaturile. Ajunsese astfel în pragul 
războiului cu Spania. Casa de Austria își strângea din ce în 
ce mai mult braţele lungi în jurul tronului său și al ţării 
sale izolate; stăpânea sudul și centrul Lumii Vechi; 
dispunea de Lumea Nouă și de aurul ei, domina biserica și, 
prin ea, toate popoarele, inclusiv poporul francez; ba se 
băgase și în palatul lui, în patul lui chiar, sub chipul unei 
arhiducese, atât de înţepenită în aurul și în trufia ei încât 
nici n-o puteai clinti! 

„Și acum? se gândea disperat Carol, cu ochii aţintiţi în 
pământ. Croiesc cu toţii planuri ucigașe, toţi se gândesc 
numai să ucidă; dar cei din familia Guise și mama vor să 
verse sânge francez, vor să-mi ucidă supușii. Domnul 


247 


amiral vrea să ucidă spanioli; asta-i mai bine. Dar dacă se 
înapoiază victorios, atunci va trebui să mă tem și de el, 
căci va fi mai puternic decât mine. Până acum cei din 
familia Guise sunt mai puternici decât mine și decât el. 
Mama vrea ca cei din familia Guise să-i ucidă mai întâi pe 
protestanți. Iar între timp eu să stau liniștit în Luvru și să 
aștept. După aceea trupele mele proaspete s-ar năpusti 
asupra partidei care ar supravieţui și i-ar expedia 
conducătorii pe lumea cealaltă!” 

Își ridică ochii iscoditori, de parcă ar fi vrut să afle dacă 
lucrurile stăteau chiar așa. Maică-sa dădu din cap, 
încuviințând și încurajându-l. Îl dădăcise de atâtea ori, 
încât o înţelegea până la un anume punct, dincolo de care 
n-o mai pricepea însă. Dincolo începea taina ei și 
slăbiciunea lui. Poate că ar fi ghicit cel dintâi și cel mai 
hotărâtor punct al planului ei dacă nu l-ar fi oprit ceva, o 
stavilă în faţa căreia gândirea i se oprea. „Azi dimineaţă au 
hotărât acolo în pivniţă fapta cea mai nelegiuită, gândi 
Carol. N-am fost de faţă și nu pot afla despre ce-i vorba. 
Mă trec răcori și mi se întoarce stomacul pe dos. Cine m-ar 
putea ajuta?” 

Dar nici nu-și sfârși bine gândul, și soră-sa trecu la atac. 

— Interzic vărsarea de sânge, rosti ea cu glas puternic. 

Madame Catherine rămase câteva clipe cu gura căscată. 
Ce s-a întâmplat cu fata? 

— Tu? Interzici? întrebă Madame Catherine, apăsând pe 
fiecare cuvânt. 

Uimit, scoase și Carol un cuvânt: 

— Tu? 

— Eu! întări Margot netulburată. Și prin mine un altul. 

Se gândea la dumnezeu, la chipul de marmură cu buzele 
roşii. 

„Navarra amenință! își spuse Madame Catherine. 
Trebuie să trec cu atât mai repede la fapte!” 

— Cine poate interzice ceva regelui, Franţei? întrebă ea 


248 


foarte mirată. 

Prinţesa nu răspunse, ci făcu o mutră de copil răsfăţat. 

Carol întrebă și el: 

— Aș vrea să știu și eu cine poruncește aici? 

Nu prea era o întrebare potrivită și nu-i putea fi de nici 
un folos; numai curiozitatea îl făcuse s-o pună. Dar nici 
mamei nu-i venea încă să-și creadă urechilor. „la uite, 
drăguţa de ea! Când cu cărţile în braţe, când în braţe la 
băieţi. E adevărat că ne-a făcut greutăţi și din pricina lui 
de Guise. Să fie cumva iar nevoie de o bătaie?” 

— Dacă nu vrei să vorbeşti mai limpede - Madame 
Catherine continua să fie deocamdată îngăduitoare - cum 
să te înțelegem? 

— Mă înţelegi foarte bine. Să nu se facă moarte de om! 

— Dar cine vorbește de moarte de om? Din păcate, 
vedem în fiece zi cum partidele, catolicii lui Guise al tău și 
hughenoții lui Navarra al tău, se reped unele asupra altora. 
Îmi pare rău pentru tine, fetiţo, fiindcă tu te-ai încredinţat 
desigur că fiecare dintre ei are avantajele lui. Da ce vrei, 
ce putem face noi ca să împiedicăm ciocnirile? 

Dar și față de această cumplită bunăvoință Margot se 
împotrivi cu porunca pe care o primise în vis: să nu se facă 
moarte de om! Cu ochii larg deschiși privea, prin faţa 
pământie a mamei, devenită parcă străvezie, chipul 
domnului cu buzele sângerânde. 

— Să nu facem nici o crimă; atunci și partidele vor 
rămâne liniștite. Semnalul încăierării nu-l putem da decât 
noi. 

— Noi, repetă Madame Catherine, acum însă mâniată și 
simțind că i se urcă sângele în obraji. 

Savanta asta, care folosește atâta rufărie de pat, a 
ascultat mai atentă decât s-ar fi crezut cele ce se vorbeau 
în timp ce se ţinea de poala maică-si. Şi, colac peste 
pupăză, o adeverea chiar dânsa. 

— Nu sunt proastă, mamă! Aud uneori cuvinte care își 


249 


capătă adevăratul lor înţeles abia peste un timp. Și fratelui 
meu, regelui, îi spui vorbe pe care nu le înţelege încă. Eu 
sunt, însă, mai învățată: cunosc și limba păsărilor, adăugă 
ea, ca inspirată; își amintea de nenumăratele statui din 
visul ei, care îi vorbiseră atât de limpede, deși scoteau 
numai niște sunete guturale ca păsărelele „din insule”. 

— Ce crezi, fiule? Să nu mai încercăm o dată mică lecţie 
care a prins atât de bine surioarei? Vă amintiţi, sire, de 
dimineața aceea când grăsana de Margot a întârziat mai 
multișor în pat cu Guise?! 

Sub masca nemișcată, ochii de un negru-șters încercară 
o clipire șireată. 

Dar Carol n-avea poftă s-o bată pe grăsana de Margot. În 
mintea lui începuseră să se limpezească anume lucruri; 
împotrivirea lăuntrică a gândirii sale se destrămă. Strigă: 

— Are dreptate să interzică moartea de om! O interzic și 
eu! 

— Plecaţi! 

Rece și necruțătoare, Madame Catherine le arăta 
amândurora ușa, în fața căreia nu se afla, în ziua aceea, 
nici un fel de strajă. Se putea teme deci pentru viaţa ei și 
de aceea liniștea pe care o păstra era cu atât mai vrednică 
de admirat. Acest urmaș al unor cavaleri barbari putea 
foarte bine s-o declare arestată; fiul ei d'Anjou, de care se 
simțea mult mai legată, nu i-ar mai fi putut ajuta cu nimic, 
căci, orice s-ar fi întâmplat, ar fi rămas bun întâmplat. 
Descoperise acum pentru întâia oară o primejdie și în 
această fată prea doritoare să afle multe. Se stăpâni. 
„Plecaţi!” Dar, din păcate, nu plecară. 

— Să fie cruţată viața amiralului de Coligny! 

— Să fie cruțat regele Navarrei! 

Strigaseră amândoi o dată; cele două nume parcă se 
ciocneau, parcă se înlăturau unul pe celălalt. Bătrâna 
ridică din umeri. 

— Ei, vedeţi? Nici nu vă puteţi pune de acord. 

250 


— Ba vreau același lucru ca Margot. 

— Fratele meu, regele, are să mă ajute. 

Avea, așadar, în faţa ei o coaliţie. Ca de fiecare dată 
când nu era destul de puternică spre a-și impune voinţa, 
Madame Catherine se folosi de un șiretlic. 

— Să ajungem la o înţelegere, dragii mei copii. Aţi numit 
două persoane. Nu doresc să se întâmple vreun rău nici 
uneia din ele. N-am să ridic nici măcar un deget împotriva 
lor. Dar dacă s-ar întâmpla totuși ca una dintre ele să cadă, 
atunci, scumpii mei, să nu-mi cereţi s-o mai apăr pe 
cealaltă. Mi-ar fi peste putință, adăugă aproape milogindu- 
se, căci fiica ei devenea amenințătoare. 

Regina Navarrei se înălțase parcă, atât era de plină de 
știință și voinţă. 

— Înţeleg limba păsărilor, rosti Margot privind de sus în 
jos către sărmana bătrână. Limbajul echivoc al maiestăţii- 
voastre înseamnă că vreţi să puneţi la cale mai întâi 
uciderea domnului amiral și după aceea și a soțului meu, 
regele Navarrei. 

— Ia uite cum vorbește! 

— Foarte bine a vorbit! strigă Carol luminându-se la 
faţă. Grăsana asta de Margot e deşteaptă și știe de toate. 
Domnul amiral trebuie să fie cruțat! O ordon! E părintele 
meu. 

— Ia uite cum vorbește! repetă bătrâna și nu-l mai 
ascultă pe Carol, care repeta doar ce spuneau alţii, ci se 
ocupă de fiica ei, care avea o minte nemăsurat mai ageră. 
Gândește-te singură: mai poate cineva ţine în frâu ura 
partidelor, dorinţa oamenilor de a se ucide unii pe alţii? 

— Să nu-l omoare pe soţul meu, regele! 

— Nici eu nu-i pot împiedica, nici tu. Vor să vadă 
curgând sânge. Nimeni nu poate ști cum va începe 
încăierarea. 

— Tu știi. 

— Tu știi! urlă Carol. 

251 


Bătrâna tresări; se arăta mâhnită, dar de o mâhnire 
plină de nobleţe, nu cu lamentări dezordonate, ci cu 
seriozitatea omului care poartă greaua povară a unei mari 
răspunderi. 

— Pe creierul meu, începu ea, și arătă cu degetul 
arătător spre tâmpla, se bizuie toată dinastia Valois. Nu pe 
al vostru. Voi sunteţi tineri și ascultați numai de patimile 
voastre. Numai pe mine, pe creierul meu se sprijină 
povara; fără el s-ar prăbuși totul, și voi, și dinastia. 

Crease astfel un moment prielnic pentru dânsa și 
urmările se vădiră îndată. Dar nici măcar bătrâna nu 
înţelese din ce pricină cei doi aliați nu dădură nici un 
răspuns acestor ultime cuvinte. Liniștea lor o înșelă chiar 
puţin și, nemaicântărindu-și spusele, făcu o greșeală. 

— Tu te-ai îndrăgostit, dar ești totuși fiica mea. Și știm 
ce rămâne după fiecare furtună a inimilor noastre: 
rămânem noi înșine. Micul Navarra, ca și toți ceilalţi 
bărbaţi pe care i-ai cunoscut, își dă toată silinţa. Dar într-o 
bună dimineaţă nu vei mai găsi întipărită pe pat urma 
trupului său. Prima oară ai să te întrebi: unde o fi băiatul? 
Ai să te întrebi și a doua oară. A treia oară, însă n-ai să mai 
întrebi și nici n-ai să mai fii dornică să știi cum se face că l- 
ai pierdut. 

Dar vorbise în deșert. 

Căci prin glasul lui Margot cuvânta însuși dumnezeu: 

— Să nu ucizi! 

— Ar fi cea mai mare noutate din viaţa mea, murmură 
Madame Catherine, privind printre gene, în sus. 

— Sau trec la protestantism. 

— Sau trece la protestantism! urlă Carol. 

Incolţită, mama trebui să constate că cei doi copii se 
ţineau de mână. 

— Cer viaţa regelui Navarrei! 

— Cer viaţa amiralului de Coligny! 

— Lasă-mă în pace cu cocoșul ăsta bătrân și încăpățânat, 


252 


care vrea să ducă de râpă regatul și pe care îl numești 
părintele tău! Hotărâse să dezarmeze pe unul dintre ei, ca 
să se poată înţelege cu celălalt. Bine. Ai să pleci cu 
Navarra al tău în Anglia. Ajutoarele englezoaicei sosesc 
cam rar. Și acum avem nevoie de Elisabeta și de banii ei; 
acuma când fratele tău Carol și părintele Coligny au 
asmuţit împotriva noastră Casa de Austria. Plecaţi când 
vreţi! 

Și făcu un gest de concediere, fără să mai spună ceva, 
fie că era cu adevărat sleită de puteri, fie că se prefăcea 
numai a fi tare ostenită. 

Imediat Margot deveni din nou fata ascultătoare de 
totdeauna, plecă fruntea și un genunchi și ieși supusă. 
Carol al nouălea o urmă. Văzând uimitoarea victorie a 
surorii sale, uitase de propria lui cauză tocmai în clipa 
când se hotăra soarta ei. 


SEMNE 


Margot se duse la Henri. Renunţă la avantajul pe care i 
l-ar fi putut da amorul propriu și făcu dânsa cel dintâi pas, 
deși de dimineaţă Henri fusese cel care plecase supărat. Il 
putea ierta, pe de o parte fiindcă, oricum, ca bărbat, era 
mai neștiutor și, pe de altă parte, fiindcă recunoștea cinstit 
că avea motive să fie supărat atât din pricina vechilor ei 
amoruri, oricât ar fi fost ele de uitate, cât și din altă cauză. 
Iar acea altă cauză era mai gravă, mai gravă chiar pentru 
dânsa decât pentru el; căci Henri nu era nici pe departe 
atât de încredinţat cât era Margot că mama lui fusese 
otrăvită de mama ei. Acum, însă, răscumpărase nelegiuirea 
aceea, înlăturase și bariera de gheaţă care se lăsa mereu 
între ei: îi salvase doar viaţa. Inspirată de un vis trimis de 


253 


dumnezeu, luptase pentru Henri, izbândise, și acum 
alerga, de parcă avea aripi, să-și ia răsplata. 

Henri se îmbăiase, își schimbase hainele și atât el cât și 
camera lui miroseau frumos. Când intră Margot, o privi la 
fel de plin de dorinţă ca și dânsa. În amândoi sângele 
curgea năvalnic, îi cuprinse parcă o ameţeală și erau 
aproape să se repeadă unul în braţele celuilalt. Din păcate 
mai era însă de faţă cineva: scundul, dar veselul poet, 
prietenul lui Henri, Agrippa. 

— Cinstite Agrippa, i se adresă regina Navarrei, iartă- 
mă, te rog, dar am să încredințez regelui, domnul și 
stăpânul meu, un important secret de stat. 

D'Aubigne zâmbi înţelegător, dar înainte de a-i împlini 
voia făcu trei plecăciuni în loc de două: cea dintâi în faţa 
regelui, a doua în fața reginei și a treia în fața patului. 
Tânăra pereche râse din toată inima și Henri spuse: 

— Scumpa mea regină! Ard mai mult decât ţi-ai putea 
închipui să aflu marele secret de stat, și aruncă o privire 
spre pat. Totuși, să-l lăsăm pe Agrippa să-și sfârșească 
raportul. Îmi povestea despre niște semne ciudate. 

— Nu e vorba de semne, sire, n-am pomenit de semne. E 
vorba de incidente, sau, și mai bine, de mici întâmplări 
curioase din viaţa de toate zilele. 

— Dar oare se întâmplă așa în fiecare zi la Paris, 
Agrippa? Spune tu, nepreţuita mea regină, dacă așa-i 
obiceiul pe aici, ca poporul să se adune și să-i asculte pe 
preoţii voştri vorbind împotriva protestanților. Popa se 
cocoaţă pe câte o piatră de hotar sau pe vreo treaptă și 
predică spânzurarea și sugrumarea protestanților. Iar când 
descoperă pe vreun hughenot singuratic se reped cu toţii 
după el. Nefericitul o ia la fugă, dar mulțimea se 
năpustește asupră-i. Să fie numai mici întâmplări din viaţa 
de toate zilele? 

Margot se făcu albă ca varul. „Au împins lucrurile mai 
departe decât aș fi crezut. Margot, se apropie ceasul, 


254 


curând se închide poarta. Mai repede, Margot! Să fugim 
amândoi!” De aceea nici nu voi să mai știe că era cineva de 
faţă. 

— Henri, scumpul meu stăpân, ascultă-mă! Plecăm chiar 
astă seară, după ce străzile se vor goli de lume, spre 
Anglia. 

Și cu o mișcare a mâinii ei frumoase, îi înlătură 
împotrivirea. 

— Henri, scumpul meu stăpân! Totul se leagă ca inelele 
dintr-un lanţ: liniștea Parisului atârnă de izbândă din 
Flandra, și aceasta de aurul englez. Victoria domnului 
amiral va fi o victorie protestantă, dar sub comanda lui 
luptă și trupe de-ale voastre, și trupe de-ale noastre. Asta 
înseamnă sfârșitul dușmăniei dintre voi și noi. După 
această victorie, nimeni nu se va mai urca pe pietroaie să 
predice. De aceea noi doi trebuie să plecăm în Anglia cu 
cea mai iute corabie. 

— Îţi mulţumesc. Dar... 

— Dar nu e vorba să fugim, să fugi! Lasă-mă să sfârșesc, 
Henri, scumpul meu stăpân! Nu e vorba să fugim, ci să 
împlinim o misiune de cea mai mare însemnătate. Însuși 
Coligny o cere, spre binele cauzei. 

În lipsa unui argument mai bun, găsise o minciună. 
D'Aubigne plescăi ușor din buze, era un fel de șuierat. 
Margot îl puse, însă, la punct cu ochi dominatori. Se 
supuse și tăcu. Dar regele său îl întrebă: 

— Ce crezi, Agrippa? 

La care el răspunse: 

— Cred că nu există nimic mai bun pe pământ decât 
dragostea unei prințese frumoase. 

„Onoarea înainte de orice”, înţelese Henri, cu mintea lui 
bine dresată. Iar Religia e pe același plan cu onoarea. 

Hotări dar repede. 

— Amiralul are ultimul cuvânt și-mi va repeta desigur 
personal cele ce crede de cuviinţă să fac. 


255 


— Foarte bine, încuviință frumoasa prinţesă, ferm decisă 
să împiedice prin orice mijloace întrevederea dintre Henri 
și bătrânul eretic. 

Cunoștea doar arta de a-l opri pe preaiubitul soţ până 
când va veni vremea să se urce în trăsură și să se 
depărteze de toate și toţi. În sfârșit, Agrippa d'Aubigne se 
supuse semnului ei și plecă. lar amândoi își deschiseră 
braţele după atâta înfrigurată așteptare. 

Apărură cu întârziere la banchetul din ziua aceea, cu 
toate că ar fi trebuit să fie acolo cel mai târziu la orele trei 
sau chiar mai devreme spre a-și primi oaspeţii. Căci 
banchetul era dat de regele Navarrei, în palatul d'Anjou. 
Sosind prea târziu, dădură peste niște oaspeţi care păreau 
foarte enervaţi și tăcură brusc la venirea lor. Mâncară și 
băură trei sau patru ceasuri în șir: tot felul de cărnuri, tot 
soiul de vinuri, dar gheaţa nu se sparse cu adevărat: 
vorbeau gălăgios numai spre a spune nimicuri; iar cei mai 
înţelepţi ori mai precauţi, neputând răbda o suflare sau o 
privire mai violentă, plecară repede. Cei rămași se 
numărau mereu; era o treabă pe care o făceau în taină. 
Primul-gentilom de Miossens se scuzase: avea, chipurile, 
colici și stătea în pat. Alţi câţiva seniori protestanți nu 
fuseseră găsiţi de fel: se spunea că ar fi părăsit Parisul în 
grabă. 

— Astea sunt semne, spuse la unul din capetele mesei 
Du Bartas către Du Plessis-Mornay. Dar lucrul cel mai 
izbitor e marea amabilitate și bunăvoință a celor ce au 
rămas. lată a treia seară de când durează nunta și mi se 
pare că toţi nenorociţii ăștia au pierdut pur și simplu 
puterea să sară de pe locurile lor, să se împartă în două 
cete și să se amenințe, urlând. Câteodată chiar și ura 
obosește, sau mai bine spus se ascunde undeva departe, 
gata să facă un nou salt. 

Mornay îi răspunse: 

— Cu toţii ne mai codim câteva clipe să preschimbăm 

256 


ţara și regatul într-o nesfârșită băltoacă de sânge în care s- 
ar bălăci toate dobitoacele pământului; goții ar apuca ceea 
ce ar lepăda hunii, iar vandalii s-ar bucura de ceea ce ar 
lăsa goții. 

Astfel vorbi virtuosul Mornay și, ca de obicei, vorbele lui 
împingeau lucrurile la extrem. Întru acestea comesenii se 
numărau într-una. Lipseau și dintre catolici; lipsea, de 
pildă, căpitanul de Nangay. Se zicea că fusese oprit la 
Luvru; nu se știa, ori mai degrabă nu se spunea de ce. Nici 
un anume domn de Maurevert nu era de văzut. Iar unii își 
aminteau de nasul lui neobișnuit de ascuţit și de ochii lui 
aproape lipiţi unul de celălalt. 

— Câinele! strigă ducele de Guise, măreț și dispreţuitor. 
I-a venit să se bage sub patul meu. Cică voia să-mi ceară 
un hatâr; dar avea și un pumnal la dânsul, un pumnal care 
nu prea face hatâruri. 

Mânios, Guise povestea acestea cu glas răsunător; Carol 
al nouălea și regele Navarrei, care stăteau faţă în faţă, nu 
departe de el, ar fi trebuit să-l audă foarte bine. Dar Carol 
făcea el însuși mare tărăboi; era vesel deoarece i se părea 
că izbutise s-o înfrunte pe Madame Catherine, că izbutise 
să dobândească ceea ce credea a fi o izbândă a lui. 

— Navarra! Nu-i locul să vorbim aici despre asta, dar tu 
și nevestica ta aţi avea de ce să-mi mulțumiți. Fără mine, 
viața ta n-ar mai fi făcut nici doi bani! Sunt prietenul tău, 
Navarra! 

Surioara făcu un semn să i se toarne de băut, ca să-i 
închidă gura. Altminteri ar fi fost în stare să destăinuiască 
tuturor că plecau chiar în seara aceea în Anglia. În loc de 
călătorie, însă, paharul de vin pe care-l goli îl făcu pe Carol 
să-și aducă aminte de marea-i dragoste și admiraţie pentru 
părintele său Coligny, cel mai credincios dintre supuși, cel 
mai bun dintre slujitorii săi. Încât, dacă cineva ar fi dat 
crezare vorbelor rostite de regele Franţei, ar fi putut crede 
că partidele se împăcaseră și trecutul era înmormântat. 


257 


La capătul mesei, Du Bartas rosti: 

— Şi domnul amiral e de aceeași părere, cu toate că a 
fost prevenit. Dar numai el și Carol al nouălea cred. 
Tocmai asta mă și îngrijorează. Cel care dintr-o dată și fără 
nici un motiv întemeiat nu mai vede că oamenii sunt orbi și 
răi merge în întâmpinarea unor mari primejdii; mai mult, e 
pierdut fără scăpare! 

Du Plessis-Mornay îi răspunse: 

— Dacă Isus ar intra în clipa asta aici, cărei partide i s-ar 
alătura? Ar fi în mare încurcătură, pentru că amândouă au 
ales calea răului; nici noi, nici ei nu mai avem un dram de 
omenie în suflet. O mărturisesc: mi-e frică de mine însumi, 
căci mă gândesc numai la o vărsare de sânge. 

— Te cunoaștem, Philippe. Numai gândul tău înclină 
spre extreme. 

— Extremele există în lumea reală, înainte de a exista în 
mintea mea. Crezi, Du Bartas, că aici îţi mai poţi păstra 
multă vreme mintea limpede? În ce mă privește, am de 
gând să mă avânt pe mare, și, dacă mă înec, tot nu-i mare 
pagubă; în Luvru se pot întâmpla lucruri mult mai rele. 

— Pleci pe mare? 

— Spre Anglia, să scot bani de la Elisabeta. 

Chipul socratic, dominat de fruntea înaltă, se strâmbă, 
arătând disprețul pentru bani ori poate chiar pentru 
norocul lui. Nu-i stătea în fire să se înșele singur și își 
dădea seama că, fără voia lui, norocul îl ducea pe drumul 
scăpării. 

— M-a chemat Madame Catherine. Să plec în locul 
regelui, care trebuie să rămână aici. Cică are nevoie nu de 
o corabie ce se clatină pe valurile mării, ci de un pat solid. 
Adevărul e că numai el ar mai putea liniști spiritele, înainte 
de a se dezlănţui. Spiritul meu, dragă Du Bartas, nu mai 
poate fi potolit, însă, decât de adâncul fără fund al mării și 
nu-mi mai rămâne să nădăjduiesc decât că am să mă 
scufund în el! rosti smerit, deși era sortit să vieţuiască încă 

258 


cincizeci și unu de ani, pe când mulţi dintre cei ce-l 
înconjurau acolo nu mai aveau nici cinci zile de trăit. 

Mornay nu credea că misiunea lui merita cinstea de a fi 
socotită o taină. Mai mulţi comeseni auziră dar vorbele pe 
care le rostise, și printre ei și tânăra Charlotte de Sauves. 
Și prietena se folosi de cel dintâi prilej, când regele 
Navarrei își părăsi locul de lângă regină, spre a o vesti pe 
Margot. Îi repetă spusele lui Mornay cu ochi lucitori. Căci 
avea vârsta când putea da un răspuns grațios surâsului 
vieţii. Feţișoara ei, menită a deveni cu vremea plină de 
unghiuri ascuţite, era în clipa aceea foarte însufleţită de 
noutatea ce o aducea. „Doamnă, maiestate și Margot”, se 
adresă ea, când într-un fel, când în altul, reginei de 
Navarra, nemaicontenind cu laudele pentru vitejia și 
iscusinţa de care dădea dovadă Henri, rămânând pe loc și 
minţindu-și soţia spre a ocoli plecarea. Căci așa își 
închipuia că se petrecuseră lucrurile, drept care îl lăudă pe 
Henri în fel și chip. Onoarea unui bărbat, susținu ea, cere 
ca el să știe să jertfească datoriei până și dragostea! În 
gândul ei Charlotte își spunea însă: „Acum mai staţi voi 
toată ziua împreună, dar are să vie și rândul meu și grozav 
mai aștept clipa aceea. Știind că o minte, buna Margot se 
va grăbi să-l mintă la rândul ei și atunci el are s-o înșele cu 
mine.” 

În timp ce o asculta, Margot gândea: „Asta-i invidioasă. 
Fericirea mea întrece orice închipuire, păcat numai că mi 
se citește atât de limpede în ochi! Ar fi fost mai bine s-o 
ascund într-un loc mai îndepărtat, chiar dacă pentru asta 
ar fi trebuit să facem o călătorie îndelungată și 
primejdioasă. Poate că am fi adus-o nevătămată înapoi, pe 
când aici... Eu nu știu ce are de gând să facă mama, dar 
dânsa știe. Din cauza asta are mereu un atu în plus față de 
mine. Dacă e adevărat ce pălăvrăgește Sauves, înseamnă 
că mama i-a băgat în cap scumpului meu hughenot că 
Mornay al lui poate cerși mai bine decât un rege niște bani 


259 


de la englezi. Ba nu! Altfel stau lucrurile! Acum îmi dau 
seama că pretextul a fost scornit chiar de Henri!” Dar 
ideea asta îi trecu prin minte numai fiindcă îi fusese 
strecurată pe nesimţite de prietena ei. „Trimite pe 
altcineva că noi să putem rămâne aici. Pentru că e prea 
curajos ca să fugă din faţa primejdiei și mă iubește prea 
mult ca să poată răbda să ne depărtăm pentru multă vreme 
de odaia noastră de culcare!” 

Așa gândi Margot, cu carnea și sufletul aprinse de 
dragoste, hotărând, cu inima îndoită, să mai facă un 
demers pe lângă bătrâna regină, dar nu se ridică totuși de 
pe scaun când simţi că timpul sorocit pentru plecare se 
apropie și trece, căci renunţase de fapt la tot ce nu era 
noaptea și dragostea ei. 

„Sufletul și dragostea mea”, gândi și Henri, spunându-i 
în minte vorbele pe care i le șoptea când erau numai ei doi, 
în clipele de neuitat. Între timp, vorbea într-un colţ cu 
vărul său Condé despre soră-sa. lată de ce se despărţise de 
regina sa, doar pentru o clipă, cum credea el. Dar clipa 
aceea avea să se prelungească mult. Vărul îi arătă că o 
sfătuise pe tânăra Catherine să nu iasă din casă: 

— Parisul e nesigur. Mulțimea așteaptă întâmplări care 
s-o scoată din toropeala vieţii de toate zilele. Din parte-mi, 
i-aș da o lecţie, dar nu atunci când se va pune în mișcare, 
ci încă în timp ce mai șovăie. 

— Din fericire nu te întreabă nimeni ce-i de făcut. 
Suntem pe cale să atacăm puterea mondială, care este 
Spania, și de aceea nici nu trebuie ca Parisul să doarmă 
liniștit. Din frământarea mulțimilor se poate face orice, 
chiar și lucruri bune și folositoare. Asta-i misiunea noastră, 
a prinților. S-ar fi cuvenit totuși ca surioara să vină la 
nunta mea. 

Stăruia tocmai fiindcă își dădea foarte bine seama de ce 
nu venise. Era supărată pentru că el nu voise să treacă la 
fapte, cum credea dânsa că fusese cel din urmă gând al 


260 


mamei lor: nu părăsise Parisul și nu se pusese în fruntea 
hughenoţilor spre a lupta împotriva Curţii. În loc să fi făcut 
asta, își irosea ursita și puterile de dragul prinţesei de 
Valois: asta nu-i ierta soră-sa. O dezamăgise și ca rege, și 
ca frate. Prin tânăra Catherine se simţea jignită și 
disprețuită Jeanne cea moartă. La drept vorbind, însă, 
surioara era geloasă pe fratele mai mare, care săruta pe 
alta. O cunoștea pe Catherine cum se cunoștea pe sine, 
încât dânsa nu-i putea ascunde nimic; se gândi numai că 
nu trebuie să-i dea dreptate față de Condé, nu însă și față 
de el însuși. Așa încât spuse: 

— Se înșală, dragă vere, și te rog să-i explici asta când 
voi fi plecat. Pentru că părăsesc totuși Parisul, așa cum m- 
a sfătuit dânsa și cum a fost dorința mamei. Dar n-am să 
mă înapoiez încărcat de glorie în fruntea alor noștri, ci 
încărcat cu aur din Anglia. 

— Tu? Cu spinarea încovoiată sub povara sacilor de aur, 
ca un măgar? întrebă Conde îndoindu-se încă; și era bine 
că se îndoia, pentru că în felul ăsta nu se vedea prea 
limpede disprețul. 

În clipa aceea li se alătură și Mornay. 

— Mi s-a dat mie rolul măgarului, sire, în locul vostru, 
întinse gâtul și necheză. Un măgar încărcat de aur 
ispitește chiar și cerul; el poate face să se desfacă 
scândurile vasului și măgarul să se prăbușească în valuri; 
presimţiri negre îmi spun care va fi sfârșitul. Viaţa voastră, 
sire, este însă nemăsurat mai prețioasă și i se acordă o 
foarte mare valoare. Știţi de către cine, sfârși Mornay în 
șoaptă și arătă prin zid spre locul unde se punea totul la 
cale. 

— Atunci rămân, hotărî Henri pe dată. E chiar mai bine 
să rămân. Voi fi cu atât mai mult stăpân pe hotărârile 
mele. Eu și domnul amiral suntem mai puternici când 
suntem împreună. 

— Şi în orice caz o ai pe Margot, întregi Condé și plecă. 

261 


Dar chiar la asta se gândise și Henri; se înfricoșă și tăcu. 

Philippe Mornay se înclină mai ceremonios decât o făcea 
de obicei faţă de prietenul său. 

— Sire, vă rog acum să-mi daţi voie să mă retrag. Dar 
fiindcă cine pleacă nu știe niciodată dacă se mai întoarce, 
ascultaţi-mi cele de pe urmă cuvinte! Sunteţi oprit aici 
pentru ca ceilalţi să nu devină prea neîncrezători tocmai în 
ultima clipă și să nu plece toţi o dată din oraș. Numai așa 
s-ar mai putea salva, altfel nu; această conduită le-ar fi 
dictată de instinctul dobitocului care simte ce-l așteaptă la 
abator. Ascultaţi cu luare aminte convorbirile din jurul 
vostru, sire. Nu veţi auzi nici una în care să nu se spună că 
oamenii ar dori să fie cât mai departe, dar că rămân pe loc 
numai fiindcă maiestatea-voastră lăsaţi să se împlinească 
destinul. 

— Philippe, în numele domnului amiral ai redactat un 
strălucit memoriu către regele Franţei, în care susţineai 
că, prin firea lor, supușii săi nu doresc altceva decât să 
ucidă și să fure și că, dacă nu pot ucide și fură de la 
străini, se vor gâtui între ei. La fel de exagerate sunt și 
vorbele tale de acum. Coligny e încredinţat de prietenia 
regelui. El nutrește și mai puţine bănuieli decât mine, 
pentru că, altminteri, de ce ar sta pe loc? 

— Stă, fiindcă mormântul e gata pregătit pentru el. 
Pentru tine însă e pregătit patul nuptial. 

Un grup de oaspeţi beti îi despărţi. lar când Henri își 
căută prietenul, nu-l mai găsi. 


MINUNI 


În palatul d'Anjou, petrecerea era pe sfârșite; oaspeţii 
plecau făcând larmă mare și înghesuindu-se. Intreaga 


262 


societate se muta peste drum, în palatul Luvrului; acolo 
urma să continue balul întrerupt de dimineaţă. In timpul 
petrecerii din palatul d'Anjou nu se întâmplaseră certuri 
zgomotoase; cu toate acestea, cei care se înghesuiau acum 
parcă nici nu se vedeau unii pe alţii. Nici că băgau de 
seamă când dădeau peste cineva ori prindeau pe vreunul 
în mijlocul lor. Abia dacă arătau ceva mai mult respect față 
de cei din imediata apropiere a regelui Franţei. Henri fu 
împins departe. N-o mai găsi pe Margot; se mișca printre 
ziduri vii, care nu-i îngăduiau să vadă nimic dincolo de ele; 
umbla ca în vis, aproape că nu atingea pământul cu 
picioarele. De aceea, strigă, aproape fără voie: 

— Margot! 

Cineva îi răspunse: 

— A plecat în trăsură cu doamnele. Veniţi aici, sire, la 
mine. 

Henri nu-l vedea pe cel ce-i vorbea. Recunoscuse însă 
glasul lui Agrippa; dar îndată glasul se pierdu în mulțime. 

— În lături, porunci Henri. Trebuie să mă duc la regină. 

Drept răspuns, o voce afectată din spate, nu departe de 
urechea lui, își îngădui niște glume ciudat de obraznice. 
Care regină? Doar nu l-o fi chemat Elisabeta de Austria, iar 
cu Madame Catherine desigur nu se grăbește să dea ochii. 
Henri întoarse capul: nătărăul se ascunsese în gloată și 
făcea pe neștiutorul. Era Du Guast, favoritul lui d'Anjou și 
auzise, se vede, de la stăpânu-său ceea ce pălăvrăgea 
acum; în orice caz, era bine de știut ce avea de spus. Henri 
râse și-i făcu semn să se apropie. Du Guast făcu o săritură, 
peste câteva capete, descriind un uimitor arc de cerc și 
guițând prin aer. Căci Levis de Leran, frumosul paj al 
gentilomilor protestanți, îi făcuse pe neașteptate vânt cu 
un picior repezit în șezutul adorat. Cei aflaţi în primejdia 
de a le cădea în cap favoritul lui d'Anjou se feriră în lături 
și călcară peste alţii. Se putea produce o învălmășeală 
cumplită. Atunci un senior de la Curtea Franţei, îl chema 


263 


d'Elbeuf, îl apucă de braţ, fără a mai ţine seama de nimic, 
pe regele Navarrei și, ridicând o draperie, îl trase după el; 
deodată respirară amândoi aerul curat și se pomeniră 
singuri în întuneric. 

Totul se petrecuse la iuțeală, fără vorbe, surprinzător, și 
putea să aibă mai multe înţelesuri; de aceea Henri făcu 
ceea ce nu făcuse când se aflase singur și fără nădejdea 
vreunui ajutor în fața lui de Guise: scoase pumnalul. Cu o 
tinerească însufleţire, însă, d'Elbeuf îi spuse: 

— Dacă nu vreţi să mă socotiți prietenul vostru, sire, iată 
pieptul meu! 

Şi își dezgoli pieptul. 

Henri se aplecă, dar nu-și aminti să-l mai fi văzut 
vreodată, după cum, ceva mai înainte, în plină lumină, nu- 
și dăduse seama că i se întindea o mână prietenească. 
Continuă dar să se arate prevăzător: 

— Ia-o înainte! Vreau să ajung la Luvru. Şi nu încerca s-o 
ștergi. 

Când ajunseră la Luvru, poarta de pe podeţ era 
deschisă, dar numai pe jumătate; de altfel nu putea fi nici 
deschisă în întregime, nici închisă pe de-a întregul, căci 
unii căutau să iasă, în timp ce alţii îi strângeau între cele 
două aripi încercând să nu lase pe nimeni să se furișeze. 
Inghesuiala era însoţită de o hărmălaie cumplită. Câteva 
făclii luminau feţele schimonosite. Henri văzu barbișoane 
și pieptare ponosite; erau de-ai lui, voiau să plece. Aceștia 
nu fuseseră poftiţi la masa regească; cei mai sărmani 
dintre gentilomi și oamenii de rând nu se înfruptaseră din 
bunătăţile Curţii, se mulţumiseră să golească buzunarele 
câtorva orășeni, poate că-i și cotonogiseră, și acum nu 
voiau să cadă jertfă la rândul lor. Pentru el, lucrurile erau 
limpezi. Suduiau și își croiau drum lovind în dreapta și-n 
stânga, dat fiind că garda palatului nu-i lăsa să treacă. 

Regele lor se răsti la dânșii. Il recunoscură, și 
înghesuiala se potoli pe dată. Unul din ei vorbi: 


264 


— Vor să ne omoare, sire! Veniţi cu noi! 

Henri întoarse capul; însoţitorul său, d'Elbeuf, era 
mereu lângă dânsul. 

— Au dreptate, ascultaţi-i, îl sfătui el din ochi. 

Dindărătul porţii se auzi ordinul: 

— Navarra e afară, aduceţi-l înăuntru! 

— Lăsaţi-mă să intru! se adresă Henri oamenilor lui. 

Nu-i dădură însă drumul. 

— Nu plecăm fără tine, noust Henric! Ne scoatem caii 
din grajduri, cu tine în frunte ne croim drum și ne 
înapoiem de o mie de ori mai mulţi! 

Îl încercuiră și îndrăzniră chiar să pună mâinile pe el - și 
l-ar fi și târât după ei, atât de năvalnică era voinţa lor de a 
trăi; se agăţau de el așa cum s-ar fi agăţat de unul din 
dealurile pline de vii din ţara lor de baștină, ce le-ar fi slujit 
de adăpost și pe care nu l-ar fi părăsit cu nici un chip. 

Ar fi trebuit numai că el să vrea. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc cu căpitanul! le ceru însă Henri, 
văzând cine poruncea pe podet. 

Căpitanul de Nançay dăduse între timp ordin să se 
deschidă larg poarta; hughenoţii n-aveau decât să se 
cărăbănească, îl interesa numai regele lor. Cei cu 
barbișoane și pieptare roase se repeziră afară și o luară la 
fugă, trecând pe lângă cei puţini care îl mai înconjurau pe 
Henri. Zidul de trupuri din jurul lui se subţie și se topi. 
Unul din cei care mai rămăseseră acolo îi șopti: 

— E ultima clipă! 

Era glasul sfios al unui prieten care i se alăturase tocmai 
la timp spre a fi de faţă la ultima clipă, dar prea târziu 
pentru a avea dreptul să-l silească. Îl apucă totuși pe Henri 
de braţ și luptară pentru fiecare pas care-l depărta de 
poartă. Luptară până la uitarea de sine, până când fură 
despărțiți: își rupseseră hainele și-și pricinuiseră vânătăi. 

Glasul căpitanului strigă: 

— Dă-ţi seama ce faci, d'Elbeuf! Regele Navarrei nu 


265 


trebuie ucis! El trebuie condus în palat cu tot respectul. 

Când se dezmetici, Henri nu mai văzu pe nici unul dintre 
ai lui pe lângă el; nu mai era decât căpitanul de Nangay, 
care luă un ton neobrăzat: 

— Sire, încă la sosirea voastră am avut cinstea să vă arăt 
că, cu cât vor fi mai mulţi hughenoți în Luvru, cu atât va fi 
mai bine. Din păcate, câţiva ne-au scăpat chiar acum. Dar, 
lăudat fie sfântul Bartolomeu, pe maiestatea-voastră vă 
avem printre noi! 

La care Henri, cu iuţeala celor optsprezece ani ai săi, îi 
trase o palmă și-și văzu de drum. Mai apucă să vadă fața 
uluită a celui lovit. Dar când câţiva soldaţi înarmaţi se 
luară după el, îl auzi pe căpitan strigând: 

— Staţi! 

De Nangay scrâșni din dinţi și apoi gemu: 

— Ne răfuim noi curând! 

Din palat se auzea muzică de dans. Ferestrele erau 
deschise și la lumina nesigură se vedeau mișcându-se 
trupuri, când apropiindu-se, când depărtându-se. De sub 
ferestre, Henri căuta s-o vadă pe Margot, tânjea s-o 
regăsească. Întâmplări încâlcite îi depărtau mereu, și 
dânsa nu-i dădea nici un semn și nu-i trimitea nici o vorbă. 
Privi în sus, din întuneric, și i se strânse inima. „Sub 
lumina galbenă și nesigură, în acordurile molatice ale 
muzicii, gândi el, face probabil pași măsuraţi și graţioși, 
picioarele și mâinile lasă impresia că plutesc, poartă masca 
surâzătoare a frumuseţii desăvârșite. Dar în pat, goi, nu 
suntem nici desăvârșiţi, nici deosebiți de ceilalţi, Margot!” 
Se agăță cu amândouă mâinile de trandafirii care se 
cățărau pe ziduri până spre fereastra deschisă. 
Impunsătura spinilor îi făcu plăcere. „Tu îmi dai durerea 
asta!” Şi s-ar fi căţărat până la fereastră, din păcate, însă, 
din sala de jos se repeziră afară câţiva derbedei beti, 
soldaţi din garda elveţiană, care voiră cu tot dinadinsul să 
se ușureze pe trandafiri și pe îndrăgostit. Așa încât Henri 


266 


fugi în sală, în timp ce soldăţoii ușuraţi se tăvăleau de râs 
afară. 

Nimerise în corpul de gardă, luminat ici-colo de câteva 
făclii; nu era nimeni, afară de patru cariatide de piatră 
care susțineau o tribună. In încăperea următoare se 
ajungea urcând trei trepte; te împiedicai de ele și nu știai 
unde te duc. Un tavan boltit, o încăpere unde abia mai 
pătrundeau suspinele viorilor din sala de bal, și nici un fel 
de lumină. 

— Nu-i nimeni aici? 

— Ba da, suntem noi, răspunseră două glasuri deodată. 

Încordându-și auzul și privirile, Henri recunoscu 
glasurile și deosebi pe fondul întunecat mișcările 
oamenilor îmbrăcaţi în alb. 

— D'Anjou și Guise, le strigă el. Cei mai veseli băieţi la 
nunta mea! 

— Tu ești, Navarra? întrebă d'Anjou, cu glasul aspru ca 
totdeauna. Treaba ta ar fi să te ocupi cu dansul și cu 
dragostea. Noi avem alte griji. Ei, lumină! strigă el fără a 
ridica glasul; de altfel nici nu era cine să-l audă. 

— Aș fi curios să știu ce griji aveţi. Că vă știu prieteni 
după placul inimii mele, fără frică, fără prihană. 

— Așa și suntem, îi răspunse Guise. De asta ne și dăm în 
chip cinstit osteneala să împiedicăm o răscoală în Paris, 
din cauza nunţii tale. 

— Ce vrei, nu le plac ereticii! Ei, lumină! adăugă 
d'Anjou. 

Iar Henri răspunse: 

— De asta aduceţi mereu trupe, mai ales tu, Guise, și în 
același timp răspândiţi vorbe cum că în oraș ar mișuna 
soldaţii domnului amiral. 

— Ei, lumină! Astea-s fleacuri; Coligny și Guise s-au 
împăcat. Fratele meu, regele, i-a împăcat. 

În clipa aceea se făcu lumină. Intră Condé, vărul lui 
Henri. Era urmat de o liotă de slujitori purtând sfeșnice. 


267 


— Eram neliniștit din cauza ta, vere. Îmi pare bine că te 
aflu în societatea unor oameni așa de pașnici. 

— Ai aflat că s-au împăcat, Conde? Guise și Coligny s-au 
împăcat, s-au supus dorinţei regelui. 

Lumânările le luminau bine feţele. Henri simţi o 
neașteptată, o ciudată poftă să le spună de la obraz ce 
gândea: „Tatăl tău și toţi ai tăi, Guise, au vrut să-l omoare 
pe domnul amiral; dar, înainte de a-și putea împlini 
planurile, domnul amiral l-a ucis pe tatăl tău. De atunci, în 
familia voastră vă treceţi unul altuia flacăra răzbunării; 
fiecare nou Guise care se naște o aprinde de la cel care 
moare.” 

— Ei, lumină! strigă d'Anjou stingherit, deși acum era 
destulă lumină. 

Dar Guise repetă netulburat: 

— M-am împăcat cu Coligny. Cu toate că și-a adus 
regimentul lui personal, am încredere în el. 

— Nu el a pus să fie ucis tatăl tău. E gata să jure, îl 
încredinţă Condé. 

— Jurămintele mele sunt tot atât de adevărate ca și ale 
lui, răspunse Guise. 

— Mai bine am juca cărţi, se amestecă d'Anjou. 

— Ai vrea să-i faci de petrecanie, o tinu morțiș Henri și 
nu se așeză cu ei la joc. 

Ceilalţi părură a nu-l fi auzit; li se aduseră cărți și le 
amestecară. Deodată, Conde bătu cu pumnul în masă: 

— Crede tot ce i se spune, fiindcă regele îl numește 
părintele lui. Nevastă-sa a plecat la castelul lor, la 
Châtillon. De mult ar fi trebuit să se pună și el la adăpost. 

— De ce nu iei loc, Navarra? îl întrebă d'Anjou cam 
nedeslușit, căci buzele groase îi tremurau. 

Îi era frică. 

— Fiindcă mă duc sus la regină. 

— Du-te! Nunta ta apără pacea. Deie domnul să ţie o 
veșnicie! 

268 


— Vreau să văd și câţi or mai fi lipsind: dintre ai voștri și 
dintre ai mei. Acum știu ce treburi avea căpitanul tău, de 
Nangay. Şi pe unde o fi omul pe care l-ai găsit sub pat, 
Guise? N-o fi fost cumva un domn de Maurevert? 

— Nu-l cunosc și nu l-am văzut niciodată, strigă Guise, 
uitând să mai ia tonul afectat. 

Iar d'Anjou rosti cu glas tremurător: 

— Ori stai, ori pleacă! 

Vărul îl opri pe Henri: 

— Nu-ţi dai seama în ce hal ești, vere? Hainele îţi sunt 
rupte, fața ţi-e plină de funingine. De unde vii? 

Henri îi șopti repede: 

— Ne opresc oamenii cu de-a sila. 

— Să fugim, să ne facem drum cu sabia! șopti Condé. 

— Nu. 

Și adresându-se cu glas tare către un maestru de 
ceremonii: 

— Vreau să fiu înștiințat imediat că regina Navarrei se 
retrage în odaia ei. 

După care se așeză la masă și începură jocul. 

Masa de joc se afla sub căminul larg; deasupra, pe o 
ieșitură a zidului, se puseseră sfeșnice. Flacăra 
lumânărilor se răsfrângea potolită asupra jucătorilor. 
Statuile de piatră ale lui Marte și Ceres, pe care se 
sprijinea căminul, cioplite de un sculptor pe nume Goujon!, 
păreau și mai mândre, încremenite în umbră. Căci 
chipurile cioplite de dăltuitorii din alte vremi stăruie în 
încremenirea lor, pe când pasiunile celor vii se topesc ca 
lumânările și nu rămâne nici urmă din ele. Dar un tânăr de 
optsprezece ani nu-și poate da seama de aceste adevăruri 
în câteva minute. Henri îl avea în faţa lui pe d'Anjou; cu 
buza tremurătoare, cu barba neîngrijită, cu bărbia 


1 Jean Goujon (1512-1566), sculptor și arhitect francez, renumit pentru 
lucrările artistice de ornamentare a Luvrului. 


269 


rezemată în gingașa coleretă încreţită, moștenitorul 
tronului își aţintea ochii, ca niște sfredele, în cărțile de joc. 
Judecând după sprâncenele ce i se zburliseră de teamă, 
părea să aibă cărți proaste. Urechile pleoștite, tâmplele și 
obrajii năpădiţi de păr îi dădeau aproape o înfățișare de 
maimuţă: laolaltă cu nasul grosolan, toate acestea vădeau 
pofta de a ucide și frica de moarte. Beretul îi strălucea de 
nestemate, dar faţa nu-i iradia de nici un fel de lumină 
lăuntrică. Era faţa unui păcătos. În jurul căreia jucau 
duhurile răului. „Madame Catherine! se gândi Navarra. 
Adevărat rod al pântecelui ei, căruia ar fi vrut să-i treacă 
geniul întunericului dintr-însa. Nereușit rod, îmi pare rău! 
Va izbuti poate să-și satisfacă pofta de a ucide pitindu-se 
după fustele bătrânei; singur însă, fără dânsa, pierde jocul, 
își frânge gâtul.” 

— Atu! strigă deodată Navarra și-și trânti cartea peste o 
grămadă de cărţi din faţa lui. 

De sus, para lumânărilor se împrăștia clătinându-se 
ușor. D'Anjou se plecă, atinse cartea aruncată de Henri, 
dar își retrase repede mâna și o privi. Condé făcu și el 
același lucru, dar cu mișcări mai iuți. Ceilalţi doi se 
împotriviră ispitei, își dăduseră seama că e mai bine să nu 
pună mâna pe carte. 

— Sânge! exclamă Guise nemulţumit. Cine sângerează? 

Navarra întinse mâinile; erau zgâriate parcă de unghiile 
unui dușman, ori de spinii unui trandafir. Dar nu se vedea 
prelingându-se nici o picătură de sânge. D'Anjou se uită 
atunci la mâinile sale, al căror tremur nu-l putea stăpâni; 
dar fața nu-i păli, ci se acoperi parcă cu un strat de cenușă. 
Conde și Guise aruncară numai o privire fugară pe mâinile 
lor, și amândoi se gândiră în același timp să răscolească 
grămada de cărţi. Deodată, degetele li se umplură de 
sânge. Nu o singură carte, ci toate deveniseră lipicioase, 
erau înecate în sânge. Masa era plină de pete de sânge! 
Servitorii fură interogaţi, masa fu ștearsă, maestrul de 


270 


ceremonii aduse un nou pachet de cărți. 

De data asta sângele se ivi când de Guise trânti o carte 
pe masă; nu se mai uită, însă, la mâinile lui și nici ceilalţi la 
ale lor sau la ale altora. De sub cărţi, sângele se prelingea, 
șiroia, curgea, se întindea, încet, de neoprit. Rămaseră 
încremeniţi, n-aveau nici un mijloc de a se împotrivi, decât 
doar de a se ghemui într-înșii, așteptând să treacă suflarea 
îngheţată ce venise din ceea lume, de pe tărâmul nefiinţei. 
Cel dintâi care-și înfrânse spaima fu Guise; sări în sus și 
înjură. Era alb ca pânza cu care maestrul de ceremonii 
începuse din nou să șteargă masa. Henri zări pe obrazul 
stâng al lui de Guise urme de degete. Ce ciudăţenie! Erau 
parcă urmele degetelor lui și totuși erau lăsate de palma 
dată altuia, căpitanului de la poartă! De Guise se sătură de 
toată tărășenia și părăsi zgomotos încăperea. 

Deodată Conde îl scutură pe maestrul de ceremonii, care 
se sperie: 

— Tu faci asta cu cârpa ta. Lași să se prelingă sânge din 
cârpă, scamator blestemat, de unde ai mai răsărit și tu? 

— De la mânăstirea Saint-Germain, mărturisi omul spre 
mirarea lor, și se sperie și mai rău, de parcă ar fi fost legat 
să nu facă cu nici un chip această mărturisire. 

Condé nu-l mai întrebă nimic, ci, furios, îl trânti la 
pământ și sări pe el cu amândouă picioarele. Henri 
întoarse capul; d'Anjou dispăruse fără urmă. Dar tânărul 
Levis, viconte de Leran, frumosul paj din ceata 
gentilomilor protestanți, ieși radios din beznă și anunţă: 

— Regina Navarrei vă așteaptă, sire! 


PÂNDA 


Treburile tale sunt dansul și dragostea, îi spusese 
271 


cineva, dar i se părea acum că și acestea ar fi prea 
împovărătoare, căci dragostea singură îl preocupa în 
întregime și, s-ar fi putut teme: pentru totdeauna. Margot 
îi dădea bucurii care erau mai mult decât doar bucurii; 
erau și un refugiu, singurul refugiu ce-i rămânea; ele 
răscumpărau primejdiile, ștergeau umilinţele și nimiceau 
chinul gândurilor. „Margot, maică-ta a ucis-o pe mama 
mea, iar tu mă predai dușmanilor, ca Dalila pe Samson. 
Margot, n-am nevoie de avertismentele tale, mai bine 
iubește-mă și spune-mi versuri latinești cu glasul tău cald! 
Margot, nimic nu mă poate opri să plec acum, pe loc, din 
odaia ta, înarmat, și să-i zdrobesc pe toţi ai tăi. Sunt destui 
dintre ai mei aici în palatul Luvru, și n-așteaptă decât un 
semn din partea mea; am ajunge mult mai repede la 
apartamentele doamnei Catherine decât i-ar putea da de 
veste cele mai agere spioane ale ei. Sunt stăpân pe faptele 
și pe voința mea, dar nu vreau decât să te sărut, fiindcă 
dorul tău de sărutări nu poate fi ostoit! Margot, ești o 
făptură prea aleasă spre a fi vreodată cu adevărat a mea! 
Margot, față de patima care mă mistuie, sufletul tău pare 
de gheaţă! Trupul tău, Margot, acum, când e în floare! 
Cine știe ce se va alege mai târziu din aceste belles 
amours! ale mele! Te voi părăsi, o prevăd de pe acum, și tu 
mă vei trăda. Eşti o fiară primejdioasă, o femeie rea! Dar 
iartă-mă, Margot, ești mai presus, cu mult mai presus 
decât mine, ești însuși pământul pe care mă odihnesc, pe 
care îl frământ sub copitele calului și de pe care zbor până 
la ceruri!” 

Își spunea toate acestea ametit de dragoste și disperat 
în același timp. Căci nimic nu e mai aproape de disperare 
ca extazul. Mai cu seamă în tinereţe. Maturitatea se 
îndepărtează de izvoarele vieţii și le uită. Cine nu se 
desparte însă de ele va trăi și va deveni un om ca Henri de 


1 Frumoase iubiri (fr.). 


272 


Navarra, mai târziu de Franţa și Navarra. 

Te trezești și, iată, începe o nouă zi. Dacă ar trece mai 
repede! Cu ce o vei umple? Ce vor să facă ceilalţi, cei 
pentru care nu noaptea este partea cea mai de seamă a 
vieţii? O! ei au multe de făcut, și deosebitele lor treburi și 
fapte se dovedesc a fi tot atât de pline de tâlc ca acelea ale 
dragostei, se dovedesc a avea rădăcini tot atât de adânci 
ca somnul. Ducele de Guise se îndreaptă, de pildă, spre 
mânăstirea Saint-Germain-l'Auxerrois, care se află între 
palatul Luvru și strada Copacului trăsnit. Pe aceeași stradă 
locuiește și amiralul de Coligny; are de multe ori treabă la 
palat și i se întâmplă să treacă pe lângă mânăstire, unde 
îndărătul unei ferestre zăbrelite stă ascuns cineva, de ieri 
încă, pândind mereu, fără istov. 

Carol al nouălea îi spune „părintele meu Coligny”, dar 
azi îl așteaptă în zadar. E a douăzecea zi a lunii. Indărătul 
zăbrelelor pândește cineva. Guise bate mingea cu Carol, 
dar în gândul lui, sub chipu-i luminos, deschis, stăruie 
vorbele „la pândă”. Se gândește că, de ieri încă, maestrul 
de ceremonii, care-i în slujba lui, a băgat pe cineva în 
mânăstire. Lângă omul acela se află o pușcă, iar el stă la 
pândă. Pândește. 

Madame Catherine nu poate fi văzută, apartamentele ei 
sunt păzite cu strășnicie; a fost așezată strajă și în fața 
ușilor și în spatele lor; sprijinindu-se în baston, bătrâna se 
mișcă, încetișor, de la o ușă la alta. Se uită iscoditoare la 
fiecare soldat, iar soldaţii privesc peste capul ei, cu ochii 
aţintiți în gol. „Stă la pândă”, își spune Guise. Şi se 
gândește la fereastra cu zăbrele. Starețul, bătrânul său 
preceptor, i-a pus la dispoziţie locuinţa lui pentru fapta 
care se pregătește. Maestrul de ceremonii i-a fost trimis de 
o rudă, pușca i-a fost dată de altă rudă, iar omului care 
pândește i s-a făgăduit că va scăpa de spânzurătoare. Şi 
acum stă la pândă. 

În această a douăzecea zi a lunii avea loc și o 

273 


reprezentaţie teatrală în care regele Franţei făcea pe 
actorul în faţa întregii Curți. În dreapta era paradisul, în 
stânga iadul, așa cum este și bine, și drept. Intrarea 
paradisului era păzită de trei cavaleri: Carol al nouălea și 
cei doi fraţi ai săi; nicicând nu fuseseră văzuţi atât de uniţi. 
In iad se zbenguiau prostește și obscen niște draci mai 
mari și mai mici. Fundalul înfățișa Câmpiile Elizee, locuite 
de douăsprezece nimfe. Totul ar fi fost deci foarte bine 
dacă ar fi rămas așa, dar spre a se obţine un efect 
dramatic trebuia să intervină dezordinea, și de aceea o 
ceată de cavaleri rătăcitori porni să atace paradisul. Dar 
fură înfrânți de Carol și de fraţii săi și fugăriţi până în iad. 
Purtau de altminteri barbișoane și pieptare ponosite. 

„Margot! Ce-ar fi să plecăm de aici, e timpul să te 
dezbrac, frige carnea pe tine!” 

lar Guise își spune: „Stă la pândă. Blestematul de 
Maurevert pândește. Starețul, care-l urăște pe capul 
protestanților, și maestrul de ceremonii, pe care Condé l-a 
călcat în picioare, stau la pândă!” 
_ „Sunt regele Franţei și apăr paradisul, își spune și Carol. 
În iad cu voi, barbișoane și pieptare ponosite! E adevărat 
că și cumnatu-meu și chiar și părintele meu sunt de-ai 
voştri. Dar asta n-are nici o însemnătate acuma, doar joc 
teatru. Jupiter îmi invidiază lărgimea pieptului, și pulpele- 
mi nu pot fi asemuite decât cu acelea ale lui Hercule!” 

Intru acestea Mercur și Cupidon pogorâră din cer, 
călărind pe un curcubeu ca toate curcubeiele, luminat de 
după niște nori. Cei doi zei se iviseră nu numai spre a 
demonstra curioasa artă a mașinilor, ci și pentru a da 
semnalul de începere a baletului. La rugămintea nimfelor, 
cei trei cavaleri ai paradisului le conduseră până în 
mijlocul sălii. Exerciţiile acestor făpturi nemuritoare, care 
erau de fapt numai niște actriţe, durară mai bine de un 
ceas; în tot acest timp, oamenii cu barbișoane și cu 
pieptare ponosite rămaseră expuși, în iad, batjocurii 

274 


dracilor îmbrăcaţi în roșu. 

„Margot! Hai să plecăm fără întârziere, e timpul să te 
dezbrac, frige carnea pe tine!” 

La pândă în dosul gratiilor, la pândă în spatele străjilor. 

„Margot! Hai!” 

La pândă. 

„Eu, regele, sunt cel mai puternic dintre toţi. La sfârșit 
vom sălta în braţe nimfele, iar eu o voi ridica pe cea mai 
grea!” 

La pândă. N-are decât să se mai scurgă o zi, n-au decât 
s-o mai petreacă în jocuri și serbări, costumându-se în faţa 
doamnelor, care de care mai năstrușnic ori mai luxos: 
Navarra în turc și Guise în amazoană. Asta nu poate 
împiedica, însă, ca în sfârșit să vină și a douăzeci și doua zi 
a lunii, vineri, dar încă din ziua de nouăsprezece, în 
locuinţa stareţului, între Copacul trăsnit și Luvru... 

La pândă. 


VINERI 


Amiralul Coligny, Gaspard senior de Châtillon, era un 
om prea de vază, prea puternic, spre a ieși vreodată 
singur, neînsoţit. Toată viaţa și-o petrecuse în mijlocul 
oștilor pe care le comandase sau în consilii, fie ca favorit al 
regilor, fie ca răzvrătit împotrivă-le. Acum, când regele 
Carol al nouălea îi spunea „părintele meu”, unii îl urau de 
moarte, iar alţii tremurau pentru viaţa lui, deși cu mai 
puţin zel. În dimineaţa acelei zile de vineri, plecând spre 
Luvru, era înconjurat de trupuri omenești ca de un 
meterez. Domnul amiral vorbi în taină cu regele despre 
afaceri bănești: și anume despre soldele pe care le datora 
lefegiilor nemți încă din războiul trecut, când luptaseră 


275 


unul împotriva celuilalt. 

După consfătuire, domnul amiral îl însoţi pe regele 
Franţei la jocul cu mingea. Îl privi cum începe jocul chiar 
cu ginerele domnului amiral și cu un al treilea, care nu era 
altul decât Guise, până nu demult dușmanul său, iar acum, 
după porunca regelui, proaspăt prieten. Apoi domnul 
amiral ceru îngăduinţa să se retragă, spre a se înapoia în 
strada Copacului trăsnit; pe drum citi niște scrisori. Spre a 
nu-l tulbura, gentilomii săi rămaseră ceva mai în urmă. Așa 
încât domnul amiral trecu prin piaţa din fața mânăstirii 
Saint-Germain fără a fi apărat de cineva. Se auzi o 
împușcătură și apoi încă una. Primul glonte, un glonte de 
aramă, zdrobi degetul arătător al domnului amiral, al 
doilea îl răni la brațul stâng. 

Domnul amiral nu-și pierdu cumpătul. Arătă însoţitorilor 
săi speriaţi fereastra prin ale cărei gratii mai ieșea încă o 
trâmbă subţire de fum. Doi gentilomi alergară într-acolo, 
dar din spatele casei se și auzi tropotul unui cal pornit în 
galop. Pe un al treilea gentilom domnul amiral îl trimise la 
rege să-i dea de veste despre cele întâmplate. Jocul nu se 
terminase încă, dar Carol se retrase imediat. Era mânios și 
înspăimântat. Rosti: 

— Ucigaşul își va ispăși fapta! și mai încercă să adauge: 
Oare niciodată n-am să am liniște? dar îi clănțăneau dinţii 
în gură, cu toate că ducele de Guise și alţi binevoitori îl 
încredinţau că era vorba de fapta unui nebun. 

Cei doi gentilomi care alergaseră după făptaș se 
înapoiară la domnul amiral; acesta îi așteptase, fără să se 
clintească, chiar pe locul unde îl loviseră gloanţele. 
Gâfâind, cei doi arătară că ticălosul le scăpase prin ulițele 
strâmte din jurul mânăstirii și că acum trebuia să fie 
departe. Izbutiseră totuși să-l recunoască: era un domn 
de... 

— Destul! porunci domnul amiral. Nu vreau să-i știu 
numele. Cred că sunt grav rănit, poate voi muri. Nu vreau 


276 


să știu cine-i acela pe care, dintr-o slăbiciune prea 
omenească, l-aș putea uri în cea din urmă clipă. 

Vreo doi inși îl sprijiniră ca să-și poată urma drumul, 
căci pălise și sângele îi curgea gârlă. Dar ceilalţi gentilomi, 
care îi urmau, vorbiră în șoaptă despre împrejurările 
ciudate în care se petrecuse fapta: 

— S-a ascuns sub patul lui Guise cu gândul să-l ucidă. 
Cum de a vrut să-l răpună în același timp și pe cel mai 
mare dușman al lui? Vai de noi dacă la mijloc e mâna lui 
Guise, și numai a lui poate fi! 

— Facă-se voia domnului! rosti domnul amiral în casa 
din strada Copacului trăsnit către oamenii săi care, 
văzându-l venind plin de sânge, căzură în genunchi, 
speriaţi de moarte. 

Ambroise Pare era un iscusit chirurg și totodată 
protestant, își puse dar în joc toată arta lui, după ce mai 
întâi invocă pentru sine însuși și pentru pacientul său 
îndurarea celui-de-sus. Trebui să împlânte cuțitul de trei 
ori până să poată tăia degetul zdrobit. Domnul amiral 
suferi, se înțelege, dureri cumplite. Din pricina lor, cu 
toată răbdarea și cu toată seninătatea sufletului său, își 
pierdu cunoștința. Când regele Navarrei și prinţul de 
Conde sosiră la palatul lui, încă nu putea vorbi. De aceea 
îngădui ca vizitatorii să-i povestească tot ce știau și tot ce 
se spunea la Curte și în oraș. Căci adevărul galopa mai 
repede decât o putea face ucigașul pe șargul său. Ucigașul 
fusese năimit de Guise. 

In sfârșit Coligny izbuti să rostească: 

— Asta-i frumoasa împăcare pe care a chezășuit-o 
regele? 

Se vedea că face apel la judecata domnului, căci, 
săltându-și ceafa peste marginea pernelor, își îndreptă 
pupilele în sus, tot mai sus, până când nu se mai văzu din 
ele, sub gene, decât o dungă subţire. Avea obrajii supti, iar 
gura severă se deschisese de parcă renunţase să mai dea 

277 


comenzi și aștepta ca ele să vină de sus. Tâmplele îl 
dureau, dar cutele adânci de pe fruntea luminată din plin 
păreau a voi să străpungă norii. „Mai bine sufăr martiriul 
decât să mă reneg pe mine și să te pierd pe tine, o, 
doamne!” 

Așa vorbea chipul domnului amiral iar faţa-i părea în 
același timp resemnată și mândră. 

Navarra și Conde își spuseră, se înţelege, în gând, că, 
orice s-ar zice, domnul amiral era răspunzător pentru 
moartea bătrânului de Guise; cel puţin așa se credea. Și 
găseau foarte de înţeles că amiralul nu voia să recunoască. 
După cum înțelegeau de asemenea prea bine că fiul celui 
răpus nu renunţase niciodată cu adevărat să se răzbune. 
Acum, însă, gândea Henri, setea de răzbunare e potolită. E 
destul un deget. Eu nu pot pedepsi moartea mamei mele 
nici măcar zdrobind un deget. Înfăţișarea bătrânului și 
comparatia cu propriile sale dureri îl făcură să lăcrimeze. 

Mai puţin simţitor și delicat, vărul Conde rosti pe șleau 
ceea ce gândea: 

— Domnule amiral, nici măcar regele nu putea chezășui 
împăcarea dumneavoastră cu Guise. Trebuia să vă feriţi 
singur de omul al cărui tată a fost ucis. 

— Nu de către mine! îl încredinţă Coligny din toate 
puterile. 

Îi privi, vru să se ridice; dar mișcarea ce o făcu îi 
pricinui o durere atât de cruntă în braţ, încât fu aproape să 
tipe. Slujitorul și pastorul său de casă se grăbiră să-l ajute. 
Conde tăcu stânjenit. 

— Eu, rosti solemn Coligny, n-am vrut moartea lui 
Lorena și n-am știut nimic dinainte. El însă a urzit planul 
să mă ucidă și acum și l-a adus la împlinire prin mâna fiului 
său. Eu nu m-am gândit însă să-l răpun. Asta-i adevărul. 
Așa să-mi ajute dumnezeu! 

Îl ascultau și se părea că și dumnezeu îl ascultă. Navarra 
și Conde salutară și se retraseră, dar nu numai fiindcă așa 


278 


îi rugase chirurgul. Condé era intimidat și retractă 
categoric, faţă de vărul său, învinuirea ce o adusese. Henri 
tăcea; în sinea lui nu credea nici o iotă din spusele 
domnului amiral. Mai mult, era încredințat că Guise avea 
motive temeinice să-l urască de atâta vreme pe Coligny. 
Înarmase mâna unui ucigaș împotriva celui care pusese 
cândva la cale moartea tatălui său. Glontele ucigașului 
țintise în mai mică măsură sau poate chiar de loc în 
căpetenia protestanților. „N-au tintit să ia viaţa 
conducătorului nostru, și prin urmare nici noi ceștilalți n- 
avem a ne teme pentru vieţile noastre. Margot! tresări el, 
dar continuă să-și spună în gând: Nici bătrânul n-are să 
moară. Îi place să fie solemn și să invoce numele domnului 
chiar în împrejurări cam îndoielnice. Margot!” strigă în 
același timp, furtunoasă, inima sa, și Henri iuți pasul. 

Ambroise Pare își pregăti uneltele spre a fi gata să 
amputeze și braţul rănit. Cornaton, credinciosul slujitor al 
amiralului, și pastorul său de casă, Merlin, plângeau, în 
timp ce tălmaciul său german, pe nume Nikolaus Miss, 
privea dus pe gânduri trupul mare și chinuit al omului pe 
care-l respecta și-l iubea. 

— Şi de data asta e o vineri, ca atunci când a fost 
răstignit domnul nostru Isus Hristos, murmură el în 
tăcerea care se lăsase în odaie. 

Întru acestea Navarra făcu ceea ce simțământul onoarei 
îi poruncea să facă. Împreună cu Condé și cu tânărul La 
Rochefoucauld se duse la Carol al nouălea și se plânse de 
atacul îndreptat, prin persoana domnului amiral, asupra lui 
și a tuturor celor de-o credinţă cu el. Carol abia putea 
vorbi; la urma urmei, era mai greu lovit decât Henri. 
Bolmoji numai că rănile amiralului erau și rănile lui - 
degetul, braţul său! Şi spre a le dovedi voinţa lui de a 
răzbuna mișelia, le purtă braţul și degetul său prin faţa 
ochilor. Dar maică-sa nu-l lăsă să sfârșească, căci era și 
dânsa de față: Madame Catherine deschisese ușa de îndată 


279 


ce aflase de venirea seniorilor protestanți. 

— Întreaga Franţă e rănită! rosti dânsa. La ce ne mai 
putem aștepta acum? Doar să-l atace și pe rege, în patul 
lui! 

Și arătă că e cuprinsă de o mare spaimă, înfricoșându-l 
și pe fiul ei. Căci acesta încă nu voia să creadă că maică-sa 
complota cu alţii împotriva lui. Și chiar Navarra, care știa 
foarte bine asta, începu totuși să șovăie: Madame 
Catherine izbutise aproape să-l convingă, căci, în felul ei, 
era sinceră. După părerea bătrânei, încercarea de a-l ucide 
pe Coligny venise prea devreme; Guise lucrase de capul 
lui. 

Navarra nu mai ceru încă o dată ca regele să-i îngăduie 
lui și alor săi să plece din Paris, dat fiind că în oraș erau 
pândiţi de primejdii. Luă cunoștință bucuros de făgăduiala 
că însuși regele îl va vizita pe domnul amiral. 

— Şi eu, adăugă repede bătrâna regină. 

Atâta mai lipsea, ca sărmanul ei băiat să stea de vorbă în 
lipsa ei cu așa-numitul lui părinte! 

Rănitul suferi între timp două incizii în braţ, menite a 
îndepărta  glontele. Luându-ţi privirea de la carnea 
torturată și aducând domnului ca jertfă durerea biruită, îţi 
păstrezi mai bine curajul decât dacă stai cu ochii ţintă la 
rană și nu vezi decât o parte însângerată și ciuntită din 
trupul tău pieritor. Domnul amiral îi mângâie dar pe cei 
aflători acolo, până când pastorul Merlin se dumeri, în 
sfârșit, asupra datoriei sale. Și îndreptă o rugă fierbinte 
către dumnezeu, ce veni tocmai la timp, căci rănitul 
pierduse, până a fi pansat, atâta sânge, încât fu cuprins de 
o îngrijorătoare slăbiciune. Chirurgul, posomorât, rosti și 
el o rugăciune în gând când își lipi urechea de pieptul 
pacientului. 

Când domnul amiral deschise, în sfârșit, din nou ochii, 
mulțumi în primul rând domnului, cât putu de tare, pentru 
rănile cu care fusese blagoslovit. Dacă dumnezeu l-ar fi 


280 


osândit după păcatele sale, cât de mari ar fi trebuit să-i fie 
suferinţele! Iar pastorul înţelese ceea ce bolnavul însuși nu 
înţelegea: anume că cel ce se adresa astfel lui dumnezeu 
voia de fapt să arate cât de nedrepţi fuseseră ucigașii săi. 
Adevărata credință nu poate îngădui, însă, un asemenea 
lucru, și Merlin îi atrase luarea aminte lui Coligny. Drept 
care, amiralul declară îndată că-i iartă pe ucigași. Cu toată 
umilinţa de care era în stare în clipele acelea, înălţă o rugă 
spre cel-de-sus, cerându-i îndurarea. 

— O, doamne! Ce s-ar întâmpla cu noi dacă ai ţine seama 
de toate păcatele noastre? Îndură-te de robul tău și nu uita 
că i-am alungat de la mine pe idolii născociţi și nu m-am 
închinat decât ţie, vecinicul părinte al lui Isus Hristos! 

Prin idoli născociţi domnul amiral înțelegea pe sfinţii 
bisericii catolice, dar și pe Marte și Ceres, a căror 
nerușinată dar superbă goliciune susținea un cămin în plin 
palat regal, sau pe Pluto și Jupiter, întruchipaţi, la baluri 
mascate, de regele pe jumătate despuiat. Coligny nu iubea 
lumea adevărată în care trăia, cu toate că luptase atâta ca 
s-o stăpânească; nu credea în ceea ce exista aievea, 
adevărul stătea pentru el numai în ceea ce era de nevăzut. 
De aceea îi spunea și lui dumnezeu, cu care vorbea adesea: 
„Dacă va trebui totuși să mor, să mă primești îndată în 
împărăţia ta, alături de preafericiți”. Amiralul Coligny 
fusese nevoit să lupte toată viaţa pentru o lume vrednică 
de dispreţ; acum ar fi fost bucuros să afle în sfârșit liniștea 
și pacea. 

Il apăsa totuși ceva, voia totuși să-l convingă de ceva pe 
dumnezeu, care poate că vedea altfel lucrurile. Acest ceva 
îi însoţise neauzit vorbele rostite mai înainte către înaltul 
cerului: acum însă se hotări să spună cu glas tare ce avea 
pe inimă: 

— Nu sunt vinovat de moartea ducelui de Lorena. 
Dumnezeule! Nu eu l-am ucis! 

Își descărcase sufletul, spusese ce avea de spus; 


281 


întrebarea era numai dacă aceste vorbe urcaseră acolo 
unde trebuiau să ajungă și dacă erau ascultate. Privirea 
plină de teamă părea că le urmărește drumul. In clipa 
aceea intră regele Franţei. 

Prânzise, căci se făcuse ora două, și plecase apoi spre 
casa lui Coligny însoţit de maică-sa, de fratele său d'Anjou 
și de mulţi seniori, printre care Navarra împreună cu 
câţiva de aceeași credință cu el. Apropiindu-se de patul 
rănitului, Carol al nouălea îi spuse: 

— Părintele meu, domnia-ta ești rănit, dar de durut mă 
doare pe mine. Jur să te răzbun atât de cumplit, încât 
osânda să rămână în vecii vecilor în amintirea oamenilor! 

Auzind aceste vorbe, Madame Catherine și fiul ei 
d'Anjou începură a se simţi cam stingheriţi. Căci toate 
privirile se îndreptară, ca la poruncă, asupra lor. Și băgară 
așijderea de seamă că cei mai mulţi din cei aflători acolo 
erau protestanți. Dar știau că ducele de Guise luase 
măsurile cuvenite în jurul casei, întru acestea, auziră cum 
bătrânul răzvrătit își încredința soarta singurului său 
prieten, regele. Câte griji își mai făcea omul ăsta care nu 
mai avea mult de trăit! 

— Nu-i o rușine, sire, rosti Coligny, că ducele de Alba 
află îndată tot ce se vorbește în consiliul vostru secret? 

Catherine de Medicis își spuse însă că rău ar fi fost dacă 
s-ar fi întâmplat cumva altminteri. Căci pentru o 
neînsemnată prinţesă italiană puterea supremă era 
întruchipată numai de Casa de Habsburg. Regatul? Işi 
dădea toate silinţele să-l ţină în picioare, și în aceste clipe 
de grea cumpănă făcuse jurământ să-l apere din toate 
puterile împotriva ereticilor care voiau să-l dărâme. Toate 
astea le făcea pentru dânsa, numai pentru făptura-i firavă 
și îmbătrânită, dar izvorul puterii și-l trăgea din supunerea 
faţă de împărăţia care stăpânea lumea. 

Când Coligny își sfârși cuvântarea, care nu fusese 
altceva decât o lungă plângere și un evident abuz al 


282 


situaţiei sale privilegiate de muribund, mai ceru să i se 
îngăduie și o convorbire fără martori cu îndureratul și 
îndatoritorul Carol. Regele pofti pe maică-sa și pe fratele 
său să se depărteze de lângă pat. Aceștia se dădură înapoi 
până în mijlocul odăii. În clipa aceea nu erau în jurul lor 
decât protestanți; un mare număr de seniori protestanți 
aveau în mâna lor pe bătrâna regină și pe fiul ei favorit. 
„Suntem în mâna voastră, în clipa asta voi sunteţi mai tari. 
Dar un singur lucru-i bine, că nu-mi semănațţi! Voi credeţi 
în puterea legii; și de asta veţi fi înfrânți. De atâtea ori mi- 
am călcat în picioare edictele și mi-am bătut joc de 
libertatea conștiinței, de care voi faceţi atâta caz, și de 
fiecare dată m-aţi crezut, iar acum aveţi să vă încredeţi în 
cuvântul nenorocitului de fiu-meu! N-am ce vă face; vă 
meritaţi soarta. Sunt sigură că nu vă veţi atinge de mine, 
nici măcar în clipa asta când stă în puterea voastră s-o 
faceţi; în curând, însă, veţi fi pierdut și ultimul prilej!” 

Așa gândea Madame Catherine, potolindu-și totodată și 
frica; din când în când arunca o privire fugară și vicleană 
în jur, dar obrazu-i mare și pământiu rămânea mereu grav 
și demn. În același timp, trăgea cu urechea și la ce se 
vorbea lângă pat, dar din păcate n-auzea nimic. Foarte 
liniștită hotări deci să pună capăt convorbirii care o 
nemulțumea; se apropie din nou de pat, iar protestanții nu 
făcură nici o mișcare spre a o opri: era doar Madame 
Catherine; își sfătui fiul să nu-l obosească prea tare pe 
rănit. Carol răspunse mânios că știe el ce are de făcut și-i 
mai aruncă alte asemenea vorbe, la care dânsa se 
așteptase de altfel. Sigur, ambițiosul muribund l-a ațâţat 
împotrivă-i. Continuă așadar să stăruie, până când Carol îi 
strigă în obraz: 

— E foarte adevărat ce spune amiralul; în Franţa regii 
pot aduce supușilor lor și bine, și rău. Preluând regenta, 
aţi căpătat și această putere de a face și bine, și rău, 
doamnă. 

283 


Carol vorbise tare și fusese auzit de toţi. Acum moartea 
amiralului deveni un lucru hotărât, chiar dacă mai înainte 
ar mai fi putut încăpea vreo îndoială. Mai bine s-ar fi 
îndurat dumnezeu de el și ar fi murit în clipa aceea. 

Mânia regelui nu putea fi îmblânzita câtă vreme era încă 
în încăperea aceea, în preajma patului pe care se chinuia 
părintele său rănit, a chirurgului, care îi arătase glontele 
de aramă, a pastorului, în fața căruia îngenuncheau 
protestanții, spre a se ruga împreună cu el. și încă a cuiva, 
oricine ar fi fost, care murmură: „Şi de data asta e o 
vineri”. 

Carol oferi părintelui său adăpost la Luvru; mai mult nici 
nu putea face. lar lui Navarra îi spuse, apucându-l de 
umăr, ca să fie mai aproape de el: 

— Lângă tine, dragă frate! Odaia care a fost aranjată 
anume pentru sora ta, ca să poată intra de-a dreptul la voi 
- la tine și la Margot. Dacă vrei, i-o dau părintelui meu. 

Henri îi mulțumi. Vorbele regelui îl liniștiră. Cele ce se 
petrecuseră lângă patul rănitului îl tulburaseră: de-abia 
atunci își dăduse seama de toată însemnătatea încercării 
de asasinat. Dar de vreme ce Carol îi dă adăpost înăuntrul 
Luvrului, și chiar odaia surorii, care comunică de-a dreptul 
cu a sa... Bătrâna e învinsă, ce mai! lată, întoarce spatele 
și iese legănându-se. 

După ce regele, maică-sa și suita se depărtară, în catul 
de jos al casei avu loc o consfătuire a prinților și 
gentilomilor protestanți. Mai mulţi cerură ca domnul 
amiral să fie scos fără întârziere din Paris și dus la castelul 
său Châtillon. Erau cei care văzuseră, din locul unde se 
aflau, chipul reginei în clipa plecării; și acest chip, pe care 
Madame Catherine nu se putuse stăpâni să și-l arate până 
la sfârșit, îi îndemna să se încăpăţineze în părerea lor. 
Teligny, ginerele domnului amiral, li se împotrivi însă: se 
temea că regele s-ar putea simţi jignit de neîncrederea ce i 
s-ar fi arătat. Navarra hotărî: 


284 


— Domnul amiral să fie mutat în Luvru, lângă odaia mea. 
Nu ne va despărţi decât o ușă deschisă. În jurul patului său 
vor veghea zi și noapte gentilomii mei. 

Îi bătea inima în timp ce vorbea. Dar își rosti totuși 
gândul până la capăt, și cei mai mulţi îl aprobară, de parcă 
le-ar fi așteptat răspunsul sau s-ar fi temut că nu-l va primi. 

Apoi urcară din nou sus. Rănitul fu iar pansat, și toate 
privirile se îndreptară spre carnea sfârtecată. Cineva 
anunţă rezultatul consfătuirii, iar Coligny, ridicând ochii 
spre cer și aducând jertfa chinului său, răspunse simplu: 

— Da. 

Într-un colţ, un om murmura mereu, într-o limbă străină, 
câteva cuvinte, mereu aceleași. 


AJUNUL 


Ce vesel e un oraș agitat! La Paris tot mai continuă 
nunta, și atât Curţii cât și mulţimii de jos sau târgoveţilor 
mai de vază li se oferă spectacole din ce în ce mai tari. 
Surprize, evenimente uluitoare, adevărate reprezentații de 
teatru fără bani! Aproape în fiecare oră se împlinește câte 
o dorinţă, căci, la drept vorbind, cine nu nutrește gânduri 
rele chiar dacă tremură? Acum însă răul vine de la sine și 
cel care l-a dorit n-are nici un amestec - se bucură doar de 
fiorul ce-l încearcă. Să vină tot alte și alte grozăvii! 

Regele bandiţilor a luat-o de nevastă pe prinţesa 
noastră, asupra celeilalte căpetenii a ereticilor s-a tras cu 
pușca. Una după alta. Se întoarce lumea pe dos; n-are 
decât! Acum i s-a pus pază puternică în jurul casei. la să 
mergem să vedem și noi dac-o fi adevărat că-l păzesc 
cincizeci de archebuzieri. Ei, ei! Nu împingeţi, nu trageţi! 
Suntem doar popor și oameni onorabili. Vezi, e așa cum ți- 


285 


am spus. De ieri, bătrânului eretic i s-a făcut frică și l-a 
rugat pe rege să-l ia sub paza lui. Da să vedem cine te-o 
păzi pe tine, Carol, când vor trece la atac oamenii lui 
Guise! Ia uite-l și pe frumosul nostru duce! Se arată 
poporului, mai ales femeilor. Trăiască Guise! Da ce face? 
Cum, tu, eroul visurilor noastre, fugi din fața hughenoțţilor? 

Căci așa stăteau lucrurile. Această a douăzeci și treia zi 
a lunii nu începuse tocmai bine pentru popularul de Guise. 
Se părea că glontele de aramă tras asupra lui Coligny îl 
lovise și pe el. El însuși, fratele lui și cardinalul de Lorena 
erau suspectaţi și se aflau numai în chip provizoriu în 
libertate. Oamenii lor din mânăstirea Saint-Germain 
fuseseră arestaţi, justiţia își urma cursul și regele jurase că 
nu se va sfii să-i osândească și pe ei, dacă vinovăția le va fi 
dovedită. Până una-alta se depărtaseră de Curte, 
părăsiseră Parisul, apăraţi de o suită strălucitoare. Dar era 
numai o înșelătorie. Se puteau întoarce oricând i-ar fi 
chemat Madame Catherine. 

Dacă ar fi să judecăm lucrurile după ceea ce se vădea la 
prima ochire, în ziua aceea Madame Catherine părea să fi 
pierdut partida. De fapt, însă, stăpânea situaţia mulțumită 
sângelui ei rece și încrederii în sine, iar acestea porneau 
din convingerea că a viețui înseamnă a face rău, din 
convingerea că dânsa înţelegea legile vieţii, pe când 
ceilalţi li se împotriveau. Astrologul îi arătase de altminteri 
cum se vor orândui întâmplările ce aveau să vină. 

Până la căderea nopţii, se resemnă a rămâne numai 
martoră măsurilor luate de feciorul ei: paza puternică din 
strada Copacului trăsnit și altele asemenea. După porunca 
sărmanului ei fiu, toate casele din împrejurimi erau 
înţesate de gentilomi protestanți. Carol se interesa fără 
încetare de starea rănitului. De altminteri și maică-sa o 
făcea și nu numai din fățărnicie. Dar era foarte important 
dacă starea lui Coligny se îmbunătăţea. Veștile primite 
spuneau că amiralul merge spre bine, drept care Madame 


286 


Catherine hotărî: cu atât mai rău pentru el. Și tocmai 
gândurile-i ascunse o îndemnară s-o trimită pe fiica ei, 
tânăra regină a Navarrei, să-l viziteze pe amiral. 

Margot își adunase cunoștințele nu numai din cărţi; 
învățase să cunoască în bună măsură și oamenii, mai ales 
în ultima vreme. Pricepuse că hughenoțţii, ce voiau să pară 
atât de fioroși, erau la drept vorbind mai nevinovaţi și mai 
lipsiţi de apărare decât niște miei. Dumnezeul lor îi făcuse 
așa, dându-le conștiință, iar ei, spre marea lor nenorocire, 
o ţineau veșnic trează. Ascultătoare, Margot îndeplini dar 
porunca înfricoșătoarei sale mame. Mai înainte, Madame 
Catherine îi păruse a face parte din viața de toate zilele, 
deși sub oblăduirea bătrânei această viaţă de fiece zi putea 
să capete o înfățișare cumplită. De când iubea, însă, 
Margot începuse a o privi cu alţi ochi pe mama ei, iar un 
glas, glasul dragostei, îi punea întrebarea dacă mai putea 
să încuviinţeze faptele doamnei Catherine. Glasul nu 
căpăta însă nici un răspuns. „Ar însemna să fac ca 
hughenoţii, își spunea Margot. Totuși, să ne ducem la 
domnul amiral acasă, să vedem cum îi merge, iar după 
aceea să-i spunem mamei că-i pe moarte; oricum i-ar fi, îi 
spunem că-i pe moarte. E mai sigur.” 

Îl găsi pe bolnav mult mai bine. Coligny încercă chiar să 
se ridice, spre a o primi pe regina Navarrei. Ea nu-i 
îngădui, dar când pastorul intonă un psalm spre a mulțumi 
lui dumnezeu și cei câţiva oameni de rând din încăperea 
fără podoabe îngenuncheară, ca să cânte și ei în cor, 
îngenunche și dânsa și cântă laolaltă cu ceilalţi. E adevărat 
că inima îi bătea mai repede în timp ce cântă. Dar, mai 
întâi și întâi, suita îi rămăsese jos iar ușile și ferestrele 
erau închise, și apoi, față de mieii ăștia! Ăștia n-au să se 
ducă s-o trădeze. 

Dar și d'Anjou primi o însărcinare din partea mamei 
sale; și orândui în așa fel lucrurile încât paza dată lui 
Coligny să fie pusă sub comanda unui înverșunat dușman 


287 


al acestuia, un oarecare de Caussens. Din clipa aceea, 
regele Navarrei întâmpină tot felul de greutăţi și trebui să 
se amestece mereu în toate mărunțţișurile. Gentilomii 
amiralului erau siliți să se certe cu de Caussens pentru 
fiecare armă pe care o duceau în casa lui Coligny. Purtarea 
lui de Caussens făcu să se ceară din nou transportarea lui 
Coligny la Châtillon. Se împotriviră, însă, aceiași ca și la 
prima consfătuire: amiralul și ginerele său, Conde și Henri 
de Navarra. Căci se bizuiau mai departe pe Carol. Dar cu 
acesta se întâmplau între timp lucruri neașteptate. 

La început nu se petrecu nimic deosebit; regele se culcă 
în pat de față cu mai mulţi gentilomi, printre care și 
Navarra, deși acesta era frânt de oboseală din pricina 
alergăturilor în legătură cu paza domnului amiral. Așa 
încât îndată după ce se culcă regele, se retrase și el în 
odaia lui. Gentilomii săi îl însoţiră. Regina încă nu venise: i 
se spuse că se afla în odaia de studiu, unde se ruga. Era un 
lucru care ar fi trebuit să le dea de bănuit tuturor, și mai 
ales lui Henri; Margot să se roage singură, faţă în faţă cu 
dumnezeu! Însemna că ceva o neliniștea și îi apăsa 
cugetul. Petrecuse seara la mama ei, se așezase pe un 
sipet și încercase să citească, așa cum făcea de obicei. 

Bătrâna primise vizite; mai întâi intră d'Anjou, iar mai 
târziu alţi câţiva inși; numai unul dintre ei era franțuz, un 
domn de Tavannes. Ceilalţi trei erau de fel din Italia. 
Prinţesa de Valois își dădu seama că venirea lor trebuie să 
fie semnalul unor întâmplări neobișnuite. Își aminti dintr-o 
dată de observaţii asemănătoare pe care le făcuse cu alte 
prilejuri și din care, atunci, nu trăsese nici o concluzie. 
Acum nu mai putea rămâne nepăsătoare. Stând pe sipet, în 
celălalt colţ al odăii, ciuli urechile și, părând cufundată în 
infolio-urile ei, prinse din zbor câteva vorbe italienești 
rostite printre dinţi. Nu vesteau nimic bun. Amiralul 
Coligny era sortit pieirii, iar toţi cei ce se aflau adunaţi 
acolo, în frunte cu mama ei, erau hotărâți să smulgă 


288 


încuviințarea regelui. 

Sărmana Margot se zăpăci așa de tare, încât, în loc să 
simuleze că nu aude și nu vede nimic, se uită întrebătoare 
la maică-sa. Dar întâlnindu-i privirea, Madame Catherine o 
ocări cumplit. Ea, care nu ridica niciodată glasul, care 
putea să și bată fără a părea mâniată, trase câteva 
înjurături italienești, rosti și un cuvânt ce însemna 
„târâtură”, și-i porunci s-o șteargă de-acolo. De aceea 
sărmana își căutase un refugiu în ruga de una singură. Ştia 
prea multe și nu le putea spune decât atoateștiutorului. 
Când scumpul ei soţ întrebă de ce întârzie atâta, îi ascultă 
de îndată chemarea și-l găsi în pat, înconjurat de cel puţin 
patruzeci de hughenoți. Pe cei mai mulţi nu-i cunoștea; era 
măritată de prea puţin timp cu regele lor. Vorbeau cu toţii 
de-a valma despre nenorocirea întâmplată domnului 
amiral. Și erau hotărâți: cum s-o lumina de ziuă, vor cere 
regelui să le facă dreptate împotriva ducelui de Guise; că, 
de nu, își vor face singuri dreptate! Așa trecu timpul și 
nimeni nu închise ochii. 


UNDE-I FRATELE MEU? 


Se duseră în odaia de dormit a regelui. Straja nu-i opri, 
căci erau Madame Catherine cu fiul ei d'Anjou și cu cei 
patru sfătuitori. Carol al nouălea sări în sus, crezând că 
veneau să-l omoare. O recunoscu, însă, pe maică-sa, care-i 
spuse să se scoale. lar când fu în stare s-o asculte, 
Madame Catherine îl sperie mai întâi spunându-i că-i 
pierdut. Erau în joc tronul și viaţa lui. După care dădu 
cuvântul celorlalți. Aceștia îi dovediră, citind multe 
amănunte, că amiralul adunase detașamente de elveţieni și 
de germani, față de care puterea regală era neputincioasă. 


289 


— Ei, mai zi-i și acum părintele tău! i se adresă tăioasă 
bătrâna. 

La rândul lor, catolicii erau hotărâți să ia în sfârșit 
armele împotriva protestanților, dar nu mai voiau să aibă 
nimic de-a face cu Curtea. 

— Slăbiciunea ta te-a depărtat de amândouă partidele și 
amândouă te socotesc acum dușman, îi spuse fratele său 
d'Anjou, care nu-i vorbise niciodată până atunci pe un 
asemenea ton. 

Pe d'Anjou, încaltea, Carol îl înţelese, și-l mai înţelese și 
pe domnul de Tavannes. Dar vorbăria celor trei italieni îi 
păru cu atât mai greu de deslușit cu cât îi vorbeau mai tare 
și mai obraznic în franţuzește. I se adresau cu toţii așa cum 
nu s-ar fi cuvenit față de un rege. Și chiar numai din acest 
singur motiv, Carol se trezi deodată într-o situaţie cum nu 
se poate mai neplăcută. Un rege este la fel de intangibil ca 
în efigia lui și-i ţine departe pe oameni prin felul de a sta, 
de a păși, de a privi din colțul ochilor. 

Așa încât și Carol al nouălea își îndreptă spinarea, 
încercând să pară mai înalt decât era, dar se încurcă în 
cămașa de noapte. Privi din colţul ochilor și-i luă de sus pe 
cei care năvăliseră peste el: justiţia își urmează cursul. 

— Vinovăţia familiei Guise e dovedită. li voi pedepsi. Așa 
vreau și așa voi face. 

Madame Catherine: 

— Nu tu vrei așa. Asta-i dorința hughenoţilor tăi și tu 
ești unealta lor, sărmanul meu fiu. Iar dacă i-ai întreba pe 
cei din familia Guise, ţi-ar spune că n-au făcut decât să 
împlinească ordinele mamei și ale fratelui tău; pentru că 
noi, și numai noi, am poruncit să se tragă asupra 
amiralului, ca să te salvăm pe tine. 

Mărturisise și această grozăvie fără a ridica glasul, ba 
dăduse chiar din umeri. De aceea regele nici nu înţelese 
pentru moment ce însemnau la drept vorbind cuvintele ei. 
Aproape liniștit, o întrebă: 

290 


— Tu ai poruncit? Nu se poate, mamă! 

Madame Catherine ședea în faţa lui, îl privea de jos în 
sus și nu-l scăpa din ochi. Cei trei italieni erau gata s-o ia 
de la capăt. D'Anjou le făcu însă semn să tacă; numai cu 
mare greutate își stăpânea tremurul trupului. Era clipa cea 
mai primejdioasă; degeaba o sfătuise fiul preferat pe 
bătrâna regină să nu spună adevărul. După părerea ei, 
însă, adevărul putea să fie usturător ca o vargă și, deci, 
bun de folosit faţă de sărmanul Carol. 

— Eu am poruncit, întări dânsa. 

Ședea în faţa lui, îl privea de jos în sus și urmărea tot ce 
se întâmpla cu el, cum mai întâi păli, cum se roși apoi, cum 
făcu o mișcare grăbită spre ușă, dar rămase totuși pe loc. 
Mai bine de o secundă păru un lucru hotărât că va chema 
straja și va da ordin să fie arestaţi toți cei de acolo, cu 
maică-sa cu tot. 

Dar se întâmplă altfel. Sângele i se urcă la cap și se 
clătină pe picioare. 

— Ar fi bine să stai jos, fiul meu, îl sfătui Madame 
Catherine și făcu semn celuilalt fiu, celui preferat, să nu 
mai tremure degeaba. „Nu îndrăznește, măcelarul! gândi 
dânsa despre Carol al nouălea. Dacă m-ar vedea Habsburg, 
ar fi mulțumit de mine; dar și stelele au vrut-o. Așa încât 
totu-i în regulă.” 

Carol se sprijini de un scaun și mârâi mânios: 

— Ar trebui să vă retrageţi la mânăstire, doamnă; aţi 
făcut din mine ucigașul celui mai bun prieten al meu și aţi 
atras asupră-mi blestemele generaţiei de azi și ale celor 
viitoare. 

Madame Catherine nu se pierdu, însă, cu firea; avea 
darul să rămână liniștită până la nesimţire, știind că în cele 
din urmă asta-i descumpănește pe toţi. Nici nu se gândi să- 
și schimbe planurile: 

— De vreme ce tot ești blestemat, salvează-ţi măcar 
viaţa și tronul! Nu-i nevoie decât de o singură lovitură. 


291 


Carol înţelese asupra cui trebuia să cadă lovitura. Ca și 
cum el ar fi fost cel lovit, se prăbuși pe scaun. Săvârșise o 
gravă greșeală; din clipa aceea puteau să sară cu toţii cu 
gura; fiecare în parte sau împreună, fără să ţină socoteală 
de nimic. 

— O singură lovitură, sire, un singur ordin, sire, și 
împiedicaţi o grămadă de nenorociri, măcelărirea a mii de 
oameni. 

Carol clătină tare din cap și închise ochii. 

— Mahalalele Parisului se înarmează! exclamă d'Anjou, 
care căpătase curaj, lovind cu pumnul în masă. 

Era adevărat: mahalalele puneau mâna pe arme, dar 
numai din pricina vorbelor răspândite chiar de d'Anjou 
cum că nenumărați hughenoți se aflau în drum spre Paris. 
Carol îndreptă asupră-i un ochi obosit, în care se citea un 
nesfârșit dispreţ. Deși era descurajat, zdrobit, continua să 
se împotrivească în felul lui: se închise în sine și-i dispreţui 
pe ceilalţi. De aceea conjuraţii își îndoiră eforturile 
îndreptate asupra unui biet om. 

— Nu mai poţi da înapoi... Nu mai puteţi da înapoi... 
Sire, nu mai puteți. 

Glasurile li se încălecau și se învălmășeau, unul îl 
întărea și-l completa pe celălalt, dar se puteau și 
recunoaște fiecare în parte: glasul gros al bătrânei, două 
glasuri sonore italiene și unul ţipător, ca de papagal. 
D'Anjou și de Tavannes scoteau din când în când câte un 
strigăt războinic: „Moarte amiralului!” 

Carol răbdă tortura timp de un ceas. Câteodată îngăima 
fără să fie auzit de ceilalţi, care poate se prefăceau doar că 
nu-l aud: 

— Nu permit să vă atingeţi de amiral. 

Uneori mai adăuga: 

— Nu pot să-mi calc cuvântul meu de rege. 

Dar și-l dăduse unui gentilom francez și uita cu cine 
stătea de vorbă acum. Așa încât vorbele lui se pierdeau în 


292 


gol. 

Deodată gemu, se smulse din amorțeală și întinse 
amenințător capul și amândouă mâinile spre ieșire. „Ce, 
cheamă totuși garda?” se întrebă bătrâna cam neliniștită. 
Dar Carol făcu ceva mult mai ciudat. Întrebă: 

— Unde-i fratele meu? 

Se lăsă o tăcere grea: îl priviră cu toţii, se priviră și între 
ei. Ce o fi vrut să spună și despre cine era vorba? Madame 
Catherine rosti: 

— Fratele tău e aici, fiul meu. 

Dar fiindcă răspunsul ei nu schimbă de fel înfățișarea lui 
Carol, nu mai înţelese nimic. Madame Catherine se 
pricepea foarte bine când era vorba de fapte; dar nu putea 
înţelege de loc simțămintele. De altfel nici nu fusese de 
față când, într-o seară, sărmanul ei fiu, beat, șoptise la 
ureche noului său cumnat: „Navarra! Răzbună-mă! De asta 
ţi-o dau pe sora mea. Răzbună-mă pe mine și regatul meu!” 

Era o simplă întâmplare că, în clipa aceea, tânărul Henri 
se afla în pat, înconjurat de patruzeci din protestanții lui. 
Ar fi putut să se scoale. Aveau doar destule de cerut 
regelui: de ce amânau înfățișarea cererilor pe a doua zi? Ar 
fi putut foarte bine să se ridice chiar acum cu toții, 
croindu-și drum spre apartamentul regelui, prin forţa 
numărului lor. Ușa ar fi fost făcută ţăndări: „Frate! Ai venit 
să mă eliberezi.” 

Dar ușa nici că se clinti, fratele îl lăsa singur și sărmanul 
simţi apropiindu-se sfârșitul. Madame Catherine îi ghici 
gândul, căci îl cunoștea prea bine. Acum se știe părăsit, 
pierdut. Repede, acum, lovitura de graţie! Și bătrâna se 
ridică de pe scaun, sprijinindu-se în baston, îl apucă pe fiul 
ei d'Anjou de mână și rosti cu un glas mai puternic decât 
vorbise până atunci: 

— Hai să plecăm de la Curtea asta, să ocolim pierzania 
și să nu vedem cu ochii noștri catastrofa. Și ce ușor ar fi 
putut fi oprită! Dar fratele tău n-are curaj, e un laș! 


293 


La aceste vorbe. Carol sări și el în picioare. Laș! Parcă l- 
ar fi plesnit cu biciul în obraz. Sub picioare i se deschidea 
o prăpastie: maică-sa îl părăsea. În mintea lui se ciocneau: 
onoarea, teama, furia, conștiința, și toate la un loc făceau 
din el o biată făptură cu faţa schimonosită. Se putea foarte 
bine întâmpla să cadă în genunchi. După cum la fel de bine 
s-ar fi putut întâmpla să înjunghie pe vreunul dintre ei. Dar 
Carol alese o a treia cale: turbă. Accesul de furie îl opri, în 
ultima clipă, să cadă în disperare. Începu să alerge prin 
odaie și să zbiere, ceea ce îl ațâța și mai mult. Găsise 
ieșirea pe care i-o indicase atât înclinarea lui de a face pe 
histrionul, cât și firea-i temătoare. Își făcu drum, izbind de 
perete pe oricine îi stătea în cale. Madame Catherine 
aproape că o luă la fugă, se ascunse după un dulap masiv 
și așteptă să vadă cât de departe poate merge sminteala 
fiului său. Căci și în această privinţă se îndoia de talentele 
sărmanului ei fecior. 

Deodată Carol se opri - în mijlocul odăii, înspăimântător 
și dominator, așa cum și voise. Şi cu toate că domnea o 
tăcere adâncă, zbieră: „Liniște!” Iar spre a-și da și mai 
mult curaj, blestemă numele sfintei fecioare. Apoi dădu 
glas nebuniei: 

— Vreţi să-l ucideţi pe amiral? Și eu o vreau. Și eu o 
vreau! urlă el atât de tare încât îl apucară ameţelile. Dar 
toţi ceilalți hughenoți din Franţa - roti ochii fioros și urlă - 
să se ducă dracului după el! Să nu scape nici unul, să nu- 
mi vie vreunul să se plângă după aceea. Asta nu, numai 
asta nu. Ce mai staţi? Daţi ordinul! Bătând din picior, urlă: 
Ce staţi? Sau... 

Dar nu mai putea fi vorba de nici un „sau”, și nenorocitul 
o știa. Se năpustiră spre ușă, se împiedicară unul de altul, 
căci fiecare voia să iasă mai întâi. Maică-sa rămase cea din 
urmă; de pe pragul ușii mai întoarse capul spre el și-i făcu 
un semn de neobișnuită admiraţie. Voia adică să-i spună: ai 
jucat mai bine decât m-aș fi așteptat. După ce închise ușa, 

294 


mai trase puţin cu urechea vrând să afle ce făcea, dar nu 
se auzi nimic. „Să fi leșinat? S-ar fi auzit căderea. Cine știe 
ce-o fi făcând? Greu de ghicit”, își spuse Madame 
Catherine și, dusă pe gânduri, porni legănându-se în urma 
celorlalţi. Căci erau multe de pus la cale și, apoi, multe de 
făcut. 

Nu crezuse niciodată cu adevărat, când își aplecase, 
înainte vreme, spiritul deasupra prăpastiei, că va ajunge 
chiar de partea cealaltă. Acum trecuse însă peste 
prăpastie, mulțumită răbdării, îndrăznelii și prevederii ei. 
Așa încât pe drept i se cuvenea ei comanda supremă 
asupra celor ce aveau să urmeze. Fiul ei d'Anjou nu trebuie 
să aibă nimic de-a face cu împlinirea ordinelor. Viitorul 
rege nu trebuie să aibă nici un amestec într-o treabă care, 
deși folositoare și îndreptăţită, poate lăsa, totuși, o pată 
nedorită asupra celor ce vor lua parte la dânsa. Miezul 
nopţii. Ce noapte-i asta? Noaptea Sfântului Bartolomeu. 
Da, oricât de mult ar fi pe potriva mersului istoriei faptele 
noastre, ele pot fi oricând greșit judecate, iar recunoștința 
viitorimii este nesigură. 


MĂRTURISIREA 


Năvăliră în curtea casei sale. Amiralul Coligny auzi 
drugii de fier izbind în ușa de la intrare. Cineva dădea 
comenzi; glasul limpede, poruncitor îi era cunoscut: Guise. 
Inţelese pe dată și ceea ce îl aștepta: moartea. Cobori din 
pat, pentru a o aștepta în picioare. 

Slujitorul său Cornaton îl ajută să îmbrace halatul de 
casă. Chirurgul Ambroise Pare întrebă ce se întâmplă, iar 
Cornaton îi răspunse, arătând spre amiral: 

— E voia domnului! Ne cheamă la el. Năvălesc în casă. 


295 


Nu-i nimic de făcut. 

Loviturile încetaseră; Guise vorbea soldaţilor săi. Erau 
mulți și printre ei și oamenii din garda pe care regele 
Navarrei o așezase, pentru paza amiralului, în prăvăliile de 
peste drum; nu-și închipuise că comandantul lor va trăda, 
împins de ură. Puseseră stăpânire pe strada Copacului 
trăsnit și pe toate ieșirile ei; ocupaseră și casele în care se 
adăpostiseră seniori protestanți. Aceștia nu mai puteau 
alerga să dea ajutor domnului amiral, a cărui viaţă le era 
scumpă, căci și-o pierduseră pe a lor. 

Clopotele de la Saint-Germain-l'Auxerrois dăduseră 
semnalul. Gărzile orășenești se puseră în mișcare în tot 
orașul. Semnele lor de recunoaștere erau brasardele albe 
și crucea albă cusută pe pălărie. Totul fusese rânduit din 
vreme și fiecare om de rând sau de vază, știa ce are de 
făcut. Domnul de Montpensier avea în grija lui Luvrul, 
trebuia să vegheze ca nici un protestant să nu scape de 
acolo. Strada Copacului trăsnit fusese dată în seama 
ducelui de Guise, care ceruse el însuși onoarea de a sfârși 
cu amiralul, ce se încăpăţânase să nu moară și era numai 
rănit și nevolnic. O dată cu dangătul înăbușit al clopotelor, 
soldații săi îi auziră glasul limpede: 

— Nicicând, în nici un război nu v-aţi putut câștiga 
gloria pe care o puteţi dobândi azi! 

La fel socoteau și ei, și izbiră cu sete în ușă. 

— Ce țipăt cumplit! rosti în odaia de sus pastorul Merlin. 

Le răsuna încă în urechi tuturora. Slujitorul Cornaton îi 
lămuri: 

— E al servitoarei, pe care au călcat-o în picioare jos. 

— Au ajuns pe scară, vesti căpitanul Yolet. Am ridicat o 
baricadă la capul scării și ne vom vinde scump viaţa. 

După care ieși la elveţienii săi. 

În odaia lui Coligny se mai aflau medicul, pastorul și 
servitorul său - dacă nu punem la socoteală și pe un al 
patrulea, un om modest, care încerca în zadar să ocolească 


296 


privirile domnului amiral. Făcliile soldaţilor luminau 
ferestrele, ca la foc. Domnul amiral avea o faţă liniștită, 
care le arăta pacea sufletului său și seninătatea lui la 
gândul morţii; dar voia așijderea să le și ascundă ceva, 
ceea ce mai rămăsese de dezbătut între dumnezeu și el. De 
aceea dorea ca oamenii săi să plece cât mai repede. Își luă 
dar rămas bun de la dânșii și îi rugă stăruitor să se pună la 
adăpost. 

— Elveţienii mai ţin încă piept pe scară. Urcaţi-vă pe 
acoperiș și fugiţi. Din parte-mi sunt de mult pregătit să 
mor și de altfel nici nu-mi puteţi fi de vreun ajutor. Imi las 
sufletul în mila domnului, care e nemărginită. 

Apoi se depărtă de ei, pentru totdeauna: n-aveau decât 
să plece cât mai repede. Când se crezu singur, repetă cu 
glas tare: 

— Mila ta nemărginită, de care sunt încredinţat... 

Şi adăstă să audă un răspuns. Intre timp, elveţienii 
ţineau încă piept. Coligny trase cu urechea, dar răspunsul 
nu venea. 

Și pe măsură ce elveţienii trebuiră să dea înapoi, treaptă 
cu treaptă, faţa i se schimbă până când începu să 
oglindească spaima. Unde sunteţi, pace și seninătate 
sufletească în faţa morții? Sufletul îngrozit și sfâșiat își 
puse pecetea pe faţa celui sortit morţii. Dumnezeul său îl 
respinsese. Elveţienii încă ţineau piept. „Inainte de a fi 
răpuși, vreau să fiu sigur de milostivirea ta, doamne. Nu-i 
așa că nu sunt vinovat de moartea bătrânului Guise? Ştii 
prea bine că nu eu am poruncit să fie ucis. Ești martor că 
nu i-am dorit moartea. Trebuia să opresc mâna ucigașilor, 
deși Guise era hotărât să mă omoare? Nu-mi poţi cere asta, 
doamne! Mai am încă foarte puţin timp, atâta cât mai ţin 
elveţienii piept!” 

Odaia se umpluse de zgomotele care răzbăteau din 
stradă și din casă; amiralul urma, însă, să pledeze și să se 
apere, să-și înalțe și să-și scuture mâinile împreunate către 

297 


dumnezeul necruţător spre care își îndrepta chipul său de 
bătrân războinic. Deodată auzi glasul pe care îl dorise atât 
de mult. Şi glasul îi spuse răstit: „Tu ai făcut-o”. Tresări, 
simțind cel dintâi fior al mântuirii - al mântuirii de trufia 
lumească și de încremenirea spiritului. Străfulgerat de 
presimţirea mântuirii, strigă către cer: 

— Sunt vinovat! lartă-mă! 

Elveţienii nu mai ţineau piept; fuseseră răpuși toţi cinci. 
O gloată gălăgioasă se năpusti sus, peste trupurile lor, 
încearcă să împingă ușa, dar aceasta nu se deschise 
îndată. Şi de abia când trecură pragul își dădură seama 
despre ce fel de piedică fusese vorba: un om se întinsese 
pe prag cu fața în jos. Izbiră în el cu drugii de fier și 
crezură că l-au zdrobit. Dar el murise de mai înainte, 
zguduit de emoție la vederea izbăvirii creștinului luptător. 
Nimeni nu-l cunoștea; era neînsemnatul tălmaci de limba 
germană, Nikolaus Muss. Admiraţia și dragostea ce le 
simţea pentru amiral îl împinseseră la suprema 
îndrăzneală: aceea de a voi să fie singurul care să rămână 
cu el, până la moarte. 

Un om din gloată făcu un pas înainte; era Bême, un 
elveţian din slujba lui d'Anjou. In fața căminului stătea un 
mândru senior, unul dintre aceia de care un Beme se 
apropia de obicei târându-se. Acum însă se răsti 
ameninţător: 

— Tu ești amiralul? 

Dar, împotriva așteptărilor lui, nu dobândi simțământul 
acela de intimitate de care un ucigaș are nevoie pentru a-și 
săvârși fapta și pentru care îi și spune deodată „tu” 
victimei. Mândrul senior rămase distant și lui Beme nu-i 
prea veni la îndemâna să facă cei din urmă doi pași. 

— Eu sunt, sună răspunsul. Și nu tu ai să-mi răpui viaţa! 

Ciudat răspuns, care putea fi înțeles numai de acela ce 
ar fi știut că amiralul se predase cu toată ființa 
dumnezeului său și că nu se mai temea de nimic din partea 


298 


vreunui om. Beme se simţi încurcat; se uită prostește la 
arma ce o ţinea în mână, fiindcă seniorul din faţa lui o 
privea dispreţuitor. Era un fel de prăjină lungă de lemn, 
ascuţită la vârf, dintre cele care pot sluji și la sfărâmarea 
ușilor. Dar el voia s-o înfigă în trupul amiralului și, cum 
amiralul își întoarse faţa, o și repezi în el. Amiralul căzu. 
Unul din soldații elveţieni ai lui Guise, care umpleau acum 
odaia, îi cercetă faţa și se minună de înfățișarea de 
nemăsurată superioritate pe care mai târziu, când avea să 
povestească cele întâmplate, o va numi pace sufletească. 
Cel lovit mai murmură câteva cuvinte, dar erau cu toţii 
prea agitaţi ca să le poată înţelege. Spusese: „Nici măcar 
un bărbat, ci numai o gloată de nemernici”. Ultimele vorbe 
arătau că era scârbit de semenii săi. 

După ce amiralul fu întins la pământ, se repeziră și 
ceilalţi vrednici lefegii să-și câștige solda. Marton Koch îl 
lovi cu baltagul. A treia lovitură i-o dădu un anume Konrad, 
dar amiralul muri abia după a șaptea. Seniorii care 
așteptau în curte deveniseră nerăbdători. Ducele de Guise 
strigă: 

— Ei, Beme, tot n-ai sfârșit? 

— Gata, preamărite domn, răspunse Beme, bucuros că 
putea spune din nou „preamărite” în loc să dea în vreun 
senior cu prăjina lui ascuţită. 

— Azvârle-l pe fereastră! Cavalerul d'Angouleme nu vrea 
să creadă că-i mort până nu-l vede cu ochii lui. 

Impliniră bucuroși porunca și trupul amiralului căzu la 
picioarele seniorilor. Guise apucă o zdreanţă și șterse 
sângele de pe faţa mortului: 

— El e, îl recunoscu. Și acum ceilalţi! Călcă cu piciorul 
pe faţa mortului și strigă: Curaj, camarazi! Ce-a fost mai 
greu s-a făcut. 

Începeau să se reverse zorile. 


299 


URLETELE UCIGAȘILOR 


De cum se lumină de ziuă, tânărul rege al Navarrei 
spuse soţiei, care se afla lângă el, și celor patruzeci de 
gentilomi ce-i înconjurau patul: 

— Nu mai e timp de dormit. Am să bat mingea până se 
trezește regele; apoi mă duc să-i amintesc că trebuie să-și 
împlinească făgăduielile. 

Regina Marguerite ascultă bucuroasă aceste vorbe, căci 
era nedormită și nădăjduia să se poată odihni, în sfârșit, 
după ce vor fi plecat bărbaţii. 

De cum se lumină de ziuă, la drept vorbind nici nu se 
sfârșise bine scurta noapte de vară, într-o odaie a Luvrului, 
din care se vedeau piaţa și străzile învecinate, se aflau 
adunaţi Carol al nouălea, maică-sa, Madame Catherine, și 
fratele său, d'Anjou tăceau, căci așteptau să audă 
detunătura de pistol. Atunci aveau să știe ce se întâmplase 
și ce mai era de făcut. Iar când împușcătura se auzi, se 
grăbiră foarte să trimită un emisar în strada Copacului 
trăsnit cu ordin către ducele de Guise să se ducă acasă și 
să nu întreprindă nimic împotriva domnului amiral. 

Știau, se înțelege, că era prea târziu, dar trimiseră totuși 
gentilomul spre a putea arunca mai târziu praf în ochii 
prinților germani și ai reginei Angliei, micșorându-și astfel 
vina. Şi arătară atâta zel în acest gest fără rost, de parcă 
amiralul ar mai fi putut fi salvat. Căci Madame Catherine și 
fiul ei d'Anjou căzuseră într-o panică întârziată: dar dacă 
nu izbutim?! Numai Carol repeta mereu, dârdâind: nu, nu 
s-a întâmplat nimic, a fost numai un vis. 

Când răspunsul ce era de așteptat sosi, Carol se aruncă 
din nou în nebunia lui voită. Scoţând urlete ce trebuiau să 
arate tuturor starea în care se afla, se retrase în 
apartamentul lui și porunci cu strășnicie ca Navarra și 
Conde să fie aduși de îndată în faţa lui, la nevoie cu forţa! 

300 


Nu era însă nevoie de forță, căci se aflau tocmai în drum 
spre Carol. 

Înainte însă de a ajunge la el, auziră, printr-o fereastra 
deschisă, un clopot care suna alarma. Se opriră și nici unul 
dintre ei nu îndrăzni să spună ce gândește, până când 
Henri dădu glas gândului tuturor: 

— Am căzut în cursă! După care adăugă: Dar nu ne vom 
lăsa! 

Înaintea și în spatele lui se aflau gentilomi de ai săi; 
întreg coridorul era înțesat de ei. De-abia le dăduse însă 
curaj, că din faţă, din spate, de pe amândouă laturile 
coridorului, se deschiseră toate ușile și oameni înarmaţi se 
năpustiră asupră-le. 

Cel dintâi fu răpus Teligny, ginerele amiralului Coligny, 
și domnul de Pardaillan. Henri nu mai apucă să vadă 
altceva, căci fu tras de acolo. Cineva îl apucase de braţ și-l 
târa într-o cameră. Conde îl urmă, căci în îmbulzeală se 
ținuseră mereu unul lângă celălalt, spre a se apăra. 
Văzându-i pe amândoi la el, Carol zăvori ușa cu mâna lui. 
Se aflau în apartamentul regal, în odaia de dormit a 
regelui. 

Din spatele ușii ascultară toţi trei zgomotele de afară: 
urletele ucigașilor, izbiturile armelor, prăbușirea celor 
loviți de moarte, tipetele și horcăitul lor. Când toţi cei 
doborâţi în apropiere își dădură ultima suflare, zgomotele 
se depărtară. Ucigașii strigau. 

„Trăiască Isus!” Dar strigătul lor însemna: „Omoară! 
Omoară! Omoară-i pe toţi!” - și urletele începură a se 
pierde tot mai departe. Se auzea: „Tue! Tue!”! - un zbieret 
asurzitor, care când creștea, când scădea, părând când a 
se încrucișa, când a se despărţi prin săli și coridoare. Cine- 
l asculta putea foarte bine socoti că duhuri rele și nu 
gentilomi puseseră stăpânire pe palatul Luvrului. Căci cele 


1 Omoară! Ucide! (Fr.). 
301 


ce se întâmplau păreau un cumplit coșmar. Te simţeai 
îndemnat să deschizi ușa și să privești afară: să vezi că, la 
drept vorbind, nu se întâmpla nimic și numai zorile 
dimineţii de august se ridicau, iar de auzit nu se auzea 
decât răsuflarea celor ce dormeau. 

Dar nimeni nu scoase capul pe ușă. Căci cu toţii, atât 
Carol, cât și cei doi prizonieri ai săi, erau cuprinși de 
spaimă, dinţii le clănțăneau și-și ascundeau chipurile. Unul 
își îngropase fața în palme, altul o întorsese spre perete, al 
treilea se plecase până la pământ. 

— Şi vouă vi se pare că nu se poate să fie adevărat? rosti 
Carol pe neașteptate. 

Uitase că e nebun de când cei de afară își luaseră 
câmpii. 

— Dar e adevărat, îi încredinţă tot el după o clipă; și în 
același timp își aminti de ceea ce trebuia să spună: Tot ce 
se întâmplă e numai din vina voastră. A trebuit să v-o luăm 
înainte, de vreme ce voi aţi urzit o conspirație împotriva 
mea și a întregii dinastii. 

Repetase astfel pentru întâia oară vorbele pe care i le 
spusese Madame Catherine. Conde îi răspunse violent: 

— Pe tine de mult aș fi putut să te dau gata dacă aș fi 
vrut, iar cei optzeci de gentilomi protestanți câţi eram în 
Luvru nici n-aveam nevoie să conspirăm ca să vă răpunem 
pe toți. 

lar Henri spuse: 

— Eu de obicei fac conspirație numai în pat, cu soră-ta. 

Și ridică din umeri ca și cum ar fi găsit prea absurdă 
învinuirea. Ba strâmbă și din gură. În situaţia dată ar fi fost 
bine, ar fi însemnat chiar o ieșire dacă și Carol ar fi făcut 
la fel. 

Dar el hotări să-și iasă din nou din fire, având a face 
cumnatului său Henri și alte comunicări. Henri nici nu știa 
de moartea amiralului! De aceea Carol ridică glasul și 
arătă că Pardaillan, gentilomul din Navarra care zăcea 


302 


mort pe coridor, trădase complotul lor. Strigase sus și tare 
că pentru a răzbuna braţul amiralului vor fi tăiate 
patruzeci de mii de braţe. 

Apoi Carol se înfierbântă și mai rău, vrând să pară că 
vorbește în bobote, și în chipul acesta aflară de sfârșitul 
amiralului Coligny. Se priviră, îngroziţi, unul pe altul, 
uitând de Carol, care urmă să zbiere până când glasul i se 
stinse. Îl făcu pe amiral sperjur și trădător, care dorea 
pieirea regatului și merita osânda cea mai strașnică. Și cu 
cât vorbea mai mult, cu atât se încredința de cele ce 
spunea. Izbuti să se cufunde în ură și teamă. lar până la 
urmă în mâinile-i tremurătoare luci un pumnal. Dar ceilalți 
doi nu-l învredniciră nici măcar cu o privire, aveau în fața 
ochilor altă priveliște. 

Îl vedeau pe amiral ieșind din cortul lui, în mijlocul 
armatei, și pe ei înșiși aruncând dârlogii peste greabănul 
cailor. Într-o clipită aveau să se avânte asupra dușmanilor, 
călărind zece, douăsprezece, cincisprezece ceasuri în șir, 
fără să descalece, neobosiţi, fără să-și simtă trupul. 
Zboară, vântul le șuieră pe la urechi, ochii despică zările, 
mai bine, mai departe ce oricând, în căutarea dușmanului. 
Să te năpustești asupra dușmanului, simţindu-te fără 
prihană, fără frică, cu sufletul curat, asupra unui dușman 
plin de păcate și care merită să fie pedepsit! Așa și numai 
așa îl văzură pe amiralul Coligny în clipa când aflară de 
moartea sa. Henri își aminti că maică-sa își pusese multă 
nădejde în domnul amiral, dar acum nu mai erau nici ea, 
nici el. Îl lăsă deci pe furiosul Carol să zbiere până când 
răguși și se așeză pe un sipet. 

Carol răgușise; de afară se auzeau încă urletele ucigașe. 
lar când își recăpătă, în sfârșit, glasul, le porunci să-și 
abjure credinţa; numai așa își puteau salva viaţa. Conde se 
grăbi să răspundă că nici vorbă nu putea fi de așa ceva, 
credinţa fiind mai scumpă decât viața. Henri, nerăbdător, îi 
făcu semn să tacă și-l potoli pe Carol: au să mai stea de 


303 


vorbă. Conde, însă, se gândi că era timpul să iasă din 
pasivitatea de până atunci. 

Deschise fereastra, pentru ca dangătul clopotelor să 
pătrundă în odaie, și în sunetul lor jură că va rămâne 
credincios Religiei chiar dacă toată lumea s-ar prăpădi. 

Henri închise fereastra; apoi se îndreptă spre Carol, 
care stătea cu pumnalul în mână în faţa unui dulap ce 
semăna cu o cetate: avea grinzi așezate de-a curmezișul, 
ghiulele de lemn negru și ferecături. Se apropie de nebun 
liniștit, dar hotărât, și-i șopti la ureche: 

— Nebun e ăla, cu religia lui, nu voi, sire! 

Carol ridică pumnalul, dar Henri îi dădu braţul deoparte: 

— Să lăsăm astea, scumpul meu frate! 

Cum i se năzărise să spună tocmai această vorbă? Carol 
de-abia îl auzi și lepădă pumnalul, care se rostogoli pe 
dușumea.  Cuprinzând cu amândouă braţele gâtul 
prietenului, vărului sau fratelui său, nefericitul izbucni în 
plâns: 

— Nu sunt vinovat! 

— Cred, îi răspunse Henri. Dar cine-i vinovatul? 

Nu primi însă alt răspuns decât acela dat de urletele 
ucigașilor, aflaţi la o depărtare greu de deslușit. Urmând 
să plângă, Carol făcu totuși o mișcare către unul din 
pereţi, de parcă s-ar fi temut că ar putea să aibă urechi. Şi 
cu adevărat s-ar fi putut prea bine ca maică-sa, Madame 
Catherine, să fi făcut și acolo o gaură, prin care, după 
obiceiul ei, să urmărească ce se petrece. Dar mai probabil 
era că asculta și dânsa urletele ucigașilor; căci nimeni, nici 
chiar o otrăvitoare înrăită nu putea să scape de obsesia lor. 
Se legăna și rătăcea prin odăile ei și bastonul pipăia mai 
nesigur ca altădată pardoseala. Incerca tăria ușilor, arunca 
iute câte o privire spre străjile cu umeri largi, ce păreau 
niște stane de piatră, întrebându-se dacă îi vor rămâne 
credincioase. Căci, chiar dacă n-ar fi rămas decât foarte 
puţini în viaţă, hughenoţilor împinși la disperare le-ar fi 

304 


putut, poate, trece prin cap să năvălească în odăile ei și să- 
i răpească cei din urmă și cei mai scumpi ani ce-i mai avea 
de trăit. Faţa lată, pământie rămânea nemișcată, ochii 
stinși. O clipă se opri în faţa unui dulăpior și cercetă dacă 
praturile și sticluțele erau la locul lor. Viclenia putea fi 
oricând de folos și chiar oamenii care ar fi spart ușile cu 
gândul de a ucide ar fi putut fi convinși să primească, 
înainte de a trece la fapte, o băutură răcoritoare. 

Henri râse, chicoti înfundat; nu-și putea opri râsul, așa 
cum Carol nu-și putea opri plânsul. Groaza face să apară și 
mai hazlii lucrurile caraghioase. În urechi stăruie urletele 
ucigașe, dar în faţa ochilor apar hidoșeniile și beteșugurile 
celor ce-au împins la crimă. Și e o mare binefacere să știi 
să râzi când ura e gata să te înăbușe. Căci în ceasul acela 
de groază, Henri învăţă să urască și de aceea îi prindea 
cum nu se poate mai bine că-și putea bate joc de ceea ce 
ura. Întunecatului său văr Condé îi strigă: 

— Ia închipuie-ţi-l pe d'Anjou! Urlă: „Tue/” și se vâră sub 
masă. 

Aceste vorbe nu descreţiră fruntea lui Condé, dar îl 
interesară pe Carol, care întrebă curios: 

— E adevărat? Fratele meu d'Anjou se bagă sub masă? 

Asta și urmărise Henri, bizuindu-se pe simţămintele lui 
Carol față de moștenitorul tronului. Îi păruse potrivit să 
abată gândurile lui Carol asupra fratelui atât de puţin 
iubit, pentru ca să uite că avea în mâna lui rubedeniile 
protestante și că el însuși era nebun. Comicul poate 
depărta chiar primejdiile cele mai cumplite; și în orice caz, 
amintirea unor lucruri caraghioase poate măcar micșora 
primejdiile. Henri, care învățase să urască în acel ceas de 
spaimă, înţelesese în același timp și marele preţ al 
făţărniciei. De aceea, cu fruntea senină și glasul 
neșovăitor, rosti: 

— Îmi dau seama, scumpul meu frate, că, la urma urmei, 
nu aveţi gânduri rele. Vreţi numai să vă alungaţi urâtul, să 


305 


petreceţi ca la un tournois sau la carusel. Tue! Tue! se 
strâmbă el și urlă atât de cumplit încât oricine s-ar fi 
îngrozit. 

— Așa crezi tu? îl întrebă Carol, răsuflând deodată 
ușurat. Atunci am să-ţi mărturisesc: nu sunt nebun de fel. 
Dar n-am ce face. Ştii doar că doica mea e hughenotă și că 
vă cunosc credinţa de mic copil. D'Anjou vrea să mă ucidă! 
ţipă el, rotindu-și ochii și căzând iar în nebunia lui, 
adevărată sau închipuită. Dacă mor, să mă răzbuni, 
Navarra! Să mă răzbuni și să răzbuni și Franţa! 

— Suntem aliaţi! îl încredință Henri cu înţeles. Tu ai să 
fii nebun când o fi nevoie, iar eu bufon, fiindcă asta mi-e 
firea. Vrei să-ți arăt o scamatorie? O scamatorie 
interesantă? repetă el codindu-se, din pricină că nu știa 
dacă lucrurile se vor desfășura chiar așa cum voia. 

În spatele lui Carol, dulapul ce semăna cu o cetate, cu 
grinzi așezate de-a curmezișul, cu ghiulele de lemn negru 
și ferecături, se crăpase ușurel; dar numai Henri băgase de 
seamă și recunoscuse îndată și cele două chipuri care se 
zăreau. Le făcu semn din ochi să mai aștepte. Iar întru 
acestea făcu hocus-pocus cu mâinile, ca șarlatanii din 
bâlciuri. 

— Tu crezi, probabil, îl întrebă el pe Carol pe un ton de 
șmecher de bâlci, că cine a murit e mort de-a binelea. Cu 
noi, hughenoţii, lucrurile stau însă altminteri; noi știm să 
biruim și moartea. Fii pe pace, frate! Mi-aţi ucis cu totul 
optzeci de gentilomi, câţi i-am avut în Luvru, dar primii doi 
au și înviat. 

Își mișcă mâinile, șerpuindu-și degetele de-a lungul 
dulapului, de sus până jos, dar nu se apropie prea mult, de 
parcă ar fi vrut să se ferească de vrăjitoria ce avea să-și 
arate puterea. 

Carol făcu și el un pas înapoi; pe faţă i se putea citi 
spaima și neîncrederea. 

— Ieșiţi! strigă Henri, și ușa dulapului se dădu în lături, 

306 


iar la picioarele lui Carol căzură în genunchi d'Aubigne și 
Du Bartas. 

Totul se petrecuse atât de repede, încât Carol nu mai 
avu când să facă un nou acces de nebunie: de aceea tăcu și 
privi împrejur, încruntat. Cei doi rămaseră în genunchi, 
trunchiul unuia era mult mai lung decât al celuilalt, dar 
amândoi își ţineau mâinile lipite de piept, cum se și 
cuvenea pentru niște bieţi oameni care își îngăduiseră să 
se întoarcă pe pământ de pe tărâmuri de unde nu există 
întoarcere. Cu glasuri stinse rostiră amândoi deodată: 

— Iertaţi-ne, sire, că am părăsit împărăţia lui Pluto! Și 
fiți milostiv și cu vrăjitorul care ne-a întors pe pământ! 

De data asta Carol renunţă la intenţia de a-și ieși din 
fire. Se așeză și spuse: 

— Voi mai lipseaţi! Din parte-mi n-aveţi decât să înviaţi, 
dar ce mă fac cu voi? E cumplit! 

În clipa aceea avea mintea mai limpede ca niciodată; și îi 
era pur și simplu silă de tot ce se întâmplase și de cele ce 
aveau să se mai întâmple. Cobora dintr-o familie 
degenerată, era îmbrăcat în mătase albă, privirea-i piezișă 
era plină de ciudă și de bănuieli, dar se mișca totuși de 
parcă ar fi făcut pași de balet. Și întinse mâna cu palma în 
sus; semn că erau cu toţii poftiţi să plece. 

N-așteptară să mai fie poftiţi și a doua oară. Du Bartas 
se duse la ușă și trase zăvorul. D'Aubigne arătă către una 
din ferestre, prin care se vedea acum că se luminase bine 
de ziuă. 

— Norocul nostru că a fost deschisă astă-noapte și că nu 
era nimeni aici. 

Du Bartas se întoarse grăbit de la ușă: aruncase o 
privire afară. Ușa se crăpă încetișor. 


307 


REVEDEREA 


Ușa se crăpă, se deschise și regina Navarrei, doamna 
Marguerite de Valois, Margot, intră în odaie. 

Fratele ei Carol se minună: 

— Ia te uită, durdulia noastră Margot! 

Henri exclamă și el: 

— Margot! 

Și cea dintâi mișcare spontană a amândurora fu o 
mișcare de neprefăcută bucurie. Ea era, Margot; nu se 
prăpădise în noaptea aceea când se deschiseseră atâtea 
capcane, se curmase firul atâtor vieţi, și aducea cu dânsa, 
ca totdeauna, frumuseţea ei fără prihană și strălucirea pe 
care părea să o aibă viaţa până în ajun. Dar amândoi, atât 
Carol cât și Henri, tresăriră deodată de spaimă în mijlocul 
bucuriei lor: „N-am fost împreună în ceasul primejdiei! 
Cum se poate că nu se cunoaște nimic pe dânsa?” 

Nu se cunoștea nimic căci Margot își spălase de pe faţă 
și de pe trup urmele multor lacrimi și mulţi stropi de sânge 
înainte de a se fi putut arăta, gătită în culorile cenușii- 
trandafirii ale zorilor, cu șiragurile de perle lucind pe 
pielea fragedă. Își dăduse destulă osteneală! Căci de trupul 
ei se agăţase, cuprins de spaimele morţii, un om aproape 
răpus. lar alţii, văzând într-însa singura mântuire, se 
rugaseră, o imploraseră să-i scape, sfâșiindu-i cămașa și 
chiar mâinile-i frumoase, cu unghiile lor care, din cauza 
spaimei, deveniseră parcă mai ascuţite. Ba un nebun voise 
chiar s-o ucidă și anume fiindcă îl ura de moarte pe 
scumpul ei bărbat. 

„Navarra m-a pălmuit, eu am să-i răpesc tot ce are mai 
scump pe lume!” îi spusese gâfâind căpitanul de Nanqay, 
apropiindu-se ameninţător de dânsa, din ce în ce mai 
aproape - întinzând gheara, crezând chiar că o și apucase. 

Își amintea și acum, foarte bine, când nu căuta să alunge 

308 


această amintire, glasul lui aspru, suflarea lui sălbatică, și 
nu-și dădea încă bine seama: „Cum de i-am putut scăpa în 
odaia aceea arhiplină?” Căci se băgaseră până și în spatele 
patului ei, încăierându-se, urlând sau horcăind, loviți de 
moarte. Își amintea de toate și totuși înfățișarea ei era 
senină ca noua dimineaţă: căci așa cerea buna-cuviinţă și 
instinctul conservării. „Domnul și stăpânul meu să mă 
găsească vrednică de a fi iubită!” 

Încercă să-l privească pe Henri drept în ochi, dar 
încercarea i se păru neobișnuit de grea. Fără să vrea, 
plecă ochii înainte ca privirile lor să se fi întâlnit. De altfel, 
nici el nu stărui, ci își îndreptă ochii în altă parte, ca și 
dânsa. Da ce s-a întâmplat, doamne-dumnezeule? Doar nu 
se poate așa ceva. 

— Henri al meu! - Margot a mea! își spuseră amândoi 
deodată și pășiră unul către celălalt. Dar cât e de când ne- 
am despărțit? Să fi trecut atâta timp de atunci? 

— Rămăsesem în pat şi-mi ziceam să mai dorm puţin, 
când tu te-ai sculat. 

— Mă sculasem și ieșisem cu cei patruzeci de gentilomi 
care vegheaseră în jurul patului. Aveam de gând să bat 
puţin mingea cu regele Carol. 

— Eu, scumpul meu domn și stăpân, voiam să dorm. Dar 
s-a întâmplat că m-am trezit cu faţa și cămașa acoperite de 
sânge și de lacrimi. Şi chiar de nădușeala oamenilor 
înnebuniţi de groază. Din păcate, erau cu toţii oameni de-ai 
mei. Pe ai tăi i-au ucis până la unul. Dar mai bine ar fi fost 
să fi murit eu, care, mai mult decât oricine, sunt a ta. Eu 
am venit, însă, calcând peste morti, și uite, ne-am revăzut! 

— Ne-am revăzut, repetă și el, plin de tristeţe și fără să 
mai încerce, de astă dată, a face haz, deși dânsa ar fi dorit 
parcă să-l vadă așa: un tânăr ca el trebuie să știe să râdă 
chiar în clipele de restriște. 

„Dar nu, nu-i cu putinţă, se răzgândi; pentru că eu 
însămi sunt o întruchipare a groazei.” 

309 


— Sunt sărmana ta regină, îi șopti. 

Iar Henri clătină din cap și-i răspunse tot în șoaptă: 

— Tu, sărmana mea regină, ești fiica femeii care mi-a 
ucis mama. 

— Şi tu m-ai iubit mult de tot, mult de tot. 

— Acum mi i-a ucis pe toţi ai mei. 

— Și nu mă mai iubești de loc, de loc. 

Henri se simţea îndemnat să-și desfacă larg braţele ca s- 
o cuprindă pe Margot, răscolit numai de glasul ei, căci, 
ținând ochii plecaţi, n-o vedea. În gândul lui și făcuse 
mișcarea; o suflare de a ei să-l fi atins și lucrul s-ar fi 
întâmplat. Dar Margot nu suflă, ci gândi: „Nu pot să-i spun 
nimic, nu trebuie să-i spun nimic!” sau: „Nu mai folosește 
la nimic. L-am pierdut oare?” Se depărtă de lângă el și 
după ce-și petrecu palma peste frunte rosti cu glas tare, ca 
să fie auzită de toți. 

— Am venit la fratele meu. Sire, vin să-ţi cer îndurare 
pentru câţiva nefericiti. 

Și îngenunche în faţa lui Carol al nouălea, după toate 
regulile ceremonialului: ruga fierbinte trebuia înfățișată cu 
gesturile solemne pe care regii trebuie să le vadă în orice 
împrejurare. 

— Sire! Dăruiţi-mi viaţa domnului de Leran, care s-a 
năpustit plin de răni sângerânde în odaia mea, în timp ce 
eu eram în pat, și care de frica ucigașilor ce-l urmăreau s-a 
agăţat de mine, până am căzut amândoi din pat. Dăruiţi-mi 
și viața primului vostru gentilom, a domnului de Miossens, 
un om atât de vrednic, și a domnului d'Armagnac, care 
este primul valet al regelui Navarrei! 

Rostise frazele rotunjite până la sfârșit, deși Carol o 
oprise chiar de la început. Se bucurase oare că dânsa 
scăpase teafără? 

Da, dar curând în sufletul lui începu să crească, fără ca 
el să-l poată opri, un val de nemulţumire. Incercase 
această nemulțumire chiar în timp ce Henri și Margot își 


310 


spuneau vorbele de bun găsit. Căci ei trăiau în lumea lor, 
iar el într-a lui. 

Dintr-o dată băgase de seamă că cineva vine să-i ceară 
ceva; iar acel cineva era soră-sa, care îl iscodește, îl trage 
de limbă, ca apoi să se ducă să raporteze mamei tot ce a 
spus și cum a spus. De aceea își schimbă înfățișarea, faţa-i 
deveni roșie stacojie, cum se pricepea el s-o facă; vinele de 
la tâmple i se umflară, ochii i se rostogoliră în cap. 
Mădularele și capul începură să-i tremure, dinţii să-i 
scrâșnească, și abia după toate aceste pregătiri dădu 
drumul glasului: 

— Să nu mai aud nici o vorbă despre asta atâta vreme 
cât mai e în viaţă vreun eretic! Convertiţi-vă! urlă el la cei 
de faţă; căci în odaia lui se aflau patru hughenoți, care 
supraviețuiau numai datorită lui, ceea ce avea să afle în 
curând maică-sa. 

Henri se repezi să-l astâmpere pe vărul Cond6; dar 
degeaba, acesta își făcea un punct de onoare din a urla la 
fel de tare ca și regele Carol. Nu are de dat socoteală 
nimănui despre credinţa sa, ci doar lui dumnezeu și nici o 
ameninţare nu-l poate face să tăgăduiască adevărul! Atunci 
Carol, înnebunit de-a binelea, sări cu pumnii asupra lui. Du 
Bartas și d'Aubigne, care stăteau în genunchi, îl ţineau 
strâns de picioare, dar nu-l puteau împiedica să răcnească. 

— Eşti un răzvrătit! Eşti un rebel și un fiu de rebel! Dacă 
nu te răzgândești până în trei zile, îţi zdrobesc oasele! 

li dădea va să zică lui Condé un răgaz de trei zile; ceea 
ce oricum era o dovadă de prevedere în toiul nebuniei 
dezlănțuite. Navarra, ale cărui vorbe și mișcări însemnau 
pentru protestanți mult mai mult decât ale vărului său, își 
păstră purtarea de la început: blând ca un miel, făgădui să 
se convertească, în ciuda măcelului. Dar nici nu se gândea 
să-și respecte cuvântul pe care i-l dădea lui Carol, iar Carol 
o știa prea bine. Drept care amândoi își făcură un mic 
semn din ochi. 


311 


— Vreau să mă desfăt cu priveliștea jertfelor mele! vesti 
stăpânitorul nebun al nopţii de măcel, fără a-și cruța 
coardele vocale, pentru ca toţi cei ce se aflau din 
întâmplare în preajmă-i, străji, gentilomi, curioși, fie ei 
curteni ori slujitori, să poată depune mărturie că el, Carol 
al nouălea, nu se lepăda de faptele sale și nu se da în lături 
să-și privească victimele. 

Cu toate acestea, înainte de a trece pragul atinse cu 
mâna, ca din întâmplare, brațul cumnatului său Navarra, și 
acesta fu singurul care îl auzi șoptind: 

— Dezgustător, dezgustător! Să nu-i lăsăm să ne 
despartă, frăţioare! 

Și abia după aceea deveni așa cum își pusese în gând să 
fie: cruntul Carol al nopţii Sfântului Bartolomeu, și se 
desfătă cu priveliștea victimelor sale, a celor dintâi morți 
pe care-i găsi zăcând chiar în faţa ușii, ca și a tuturor 
celorlalţi, pe care-i întâlni în drum. Dădea la o parte cu 
piciorul membrele lor înțepenite și călca peste capetele 
golite de orice putinţă de a se împotrivi, de orice putinţă 
de a uri. Nu se arătă zgârcit nici cu înjurăturile, nici cu 
amenințările; nu era vina lui dacă nu-l auzeau decât cei 
câţiva oameni tăcuţi care îl însoțeau. Altminteri nu era 
țipenie de om, căci treaba ucisului obosește peste măsură; 
după ce o faci nu-ţi mai arde decât de băut ori de dormit. 
Mortii nu erau astfel tulburaţi de nimeni. 

Şi păreau nenumărați, așa cum nu sunt niciodată cei vii, 
fiindcă se risipesc după orice adunare. Morţii însă stau 
locului, căci a lor e împărăţia pământului, cu toate 
făpturile și ursitele pe care le naște, cu întreg viitorul, atât 
de nemăsurat încât i se spune veșnicie. Agrippa d'Aubigne 
începu să rostească: 


„O, moartea e aproape. Prin ea ne este dată 

O viaţă făr' de moarte, o viață adevărată, 

Căci mântuită-i viaţa când moartea-i biruită. 
312 


O, cine vrea să calce pe-o cale ce-i greșită, 
Și cine este vesel când drumul este rău, 
Și cine nu e vesel, sosit la țărmul său?” 


Vorbi cu glas scăzut, așa cum se cuvine în fața morților, 
a căror viaţă de apoi e fără de sfârșit și tocmai de aceea 
atât de înceată și atât de tăcută. Numai blestemele unui 
nebun sunt gălăgioase. Henri recunoscu versurile: Agrippa 
le spusese pentru întâia oară în noaptea nunţii sale, înainte 
de a se fi alcătuit lungul alai cu care Carol al nouălea și 
Curtea să îl însoţiseră către patul nuptial. De data asta era 
vorba de un altfel de alai, deși se îndreptară spre aceeași 
cameră. Dar Henri nici nu întoarse capul după Margot. 

lar Margot pășea printre bărbaţii care nici nu se 
sinchiseau de dânsa, și chiar rămăsese în urma lor. 
Nicicând în viaţa ei de prinţesă de sânge, Madame 
Marguerite nu se simţise atât de neînsemnată ca acum, 
când pășea după un nebun și după câţiva învinși, printre 
șirurile de morţi. Ce înfățișare, de neînțeles aveau unii; 
păreau miraţi, ba chiar rușinaţi de norocul lor! În timp ce 
alţii păreau cu totul lipsiţi de suflet și căzuţi, fără putință 
de scăpare, în ghearele diavolului; Madame Marguerite își 
dădea foarte bine seama de asta, iar când descoperi 
aceeași expresie pe faţa unuia dintre foștii ei amanți, i se 
tăiară picioarele. Du Bartas o prinse în braţe, apoi își urmă 
drumul aproape purtată de el. 

În faţa unui cămin, doi bărbaţi se ţineau încă în picioare: 
își înfipseseră pumnalele unul în pieptul celuilalt și 
rămăseseră îmbrăţișaţi. Nu întotdeauna, însă, protestanții 
se lăsaseră surprinși fără a se apăra; mulţi dintre cei care 
îi atacaseră îi urmaseră pe drumul fără de întoarcere. O 
femeie zăcea ţeapănă peste trupul unui bărbat, căruia 
voise desigur să-i scape viaţa. 

„Nici asta n-a putut face nimic, gândi Margot, pe 
jumătate purtată în braţe, abia târându-și picioarele. N-a 

313 


putut să facă nimic. Nici eu n-am putut să fac nimic”, își 
spuse. Un bucătar gras zăcea plecat deasupra unui 
parmaclăc, scufia albă îi căzuse din cap și se rostogolise pe 
scară. În același loc și tot așa îl mai văzuse o dată Henri pe 
acest om, ori poate pe un altul. 

Atunci, însă, fusese beat, iar acum era mort. De vină 
erau două orgii ce se asemănau; mai întâi orgia din 
noaptea nunţii și apoi orgia din noaptea ce trecuse. Le 
despărţea doar un răstimp de șase ori douăzeci și patru de 
ore. lar ultima fusese mai temeinică și lăsase în urmă-i 
niște rămășițe și niște chipuri care la prima vedere păreau 
a se asemăna, dar de fapt aveau un tâlc cu totul deosebit. 

Henri fu cât pe ce să alunece într-o baltă de sânge; 
întâmplarea îl trezi din visare și-l făcu să-și arunce privirea 
asupra chipului neînsufleţit al tânărului La Rochefoucauld, 
cel din urmă sol al mamei sale. De data asta nu se mai 
putu stăpâni; izbucni în plâns. Acoperindu-și ochii cu 
mâna, ca un copil, suspină: „Mamă!” Prietenii săi n-arătară 
în nici un fel că-l auzeau. Carol făcea pe furiosul și poate 
că și devenise cu adevărat în urma acestei călătorii prin 
infern. Aproape în șoaptă, spre a fi auzită numai de Henri, 
Margot rosti: 

— Pe el nu l-am mai putut scăpa. Aproape că-l băgasem 
în odaia noastră, dar mi l-au smuls din mâini și l-au ucis. 

Așteptă. Nu primi însă nici un răspuns. Henri făcuse un 
drum prea lung până la ușa în faţa căreia ajunseseră, îl 
făcuse fără Margot și nici nu mai avea să facă un altul în 
viaţa lui împreună cu dânsa. In faţa ușii lângă care 
găsiseră trupul tânărului La Rochefoucauld ajunsese un alt 
Henri decât cel ce ieșise prin ea cu atâta nepăsare. 

Acest alt Henri știa. Ascultase o noapte întreagă urletele 
ucigașilor răsunând prin Luvru. Privise fețele încremenite 
ale prietenilor săi uciși. Își luase bun rămas de la ei și de la 
pașnicul trai laolaltă al oamenilor, de la viaţa ușoară și fără 
griji. 

314 


Călătoriseră, o mână de călăreţi, scară la scară, cântând 
psalmi, de pe ogoare le ieșeau înainte grăbite fetișcane 
drăgălașe; iar ei le întâmpinau veseli și ușuratici, sub norii 
ce se fugăreau pe bolta cerului. Acum însă avea să intre în 
această odaie cu pasul unui învins, al unui prizonier. Avea 
să-și plece capul, va deveni un altul sub masca înșelătoare 
a celui ce fusese Henri de odinioară, cel care râdea mult, 
era mereu îndrăgostit, nicicând nu putea uri și de nimeni 
nu se ferea. 

— Da ia te uită cine-i aici! Grozav mă bucur că te aflu 
zdravăn, de Nangay, bunul meu prieten, bine că cel puţin 
dumneata n-ai păţit nimic! Unii s-au apărat, știi, când s-au 
văzut cu moartea în faţă. Dar nu le-a ajutat la nimic și bine 
li s-a făcut ce li s-a făcut. La urma urmei, cine ar fi putut să 
cadă așa de prostește în cursă? Numai hughenoţii erau în 
stare de așa ceva. Eu nu, eu am mai fost catolic și încă de 
mai multe ori decât dumneata, de Nancay, iar acum voi fi 
din nou catolic. Îţi mai aduci aminte cum au vrut oamenii 
mei să mă tragă afară de pe puntea din faţa porţii? Da nu 
m-am lăsat, voiam să intru în palat, la regina mea și la 
admirabila ei mamă, cu care mă împac așa de bine. 
Dumitale, prietene de Nangay, a trebuit să-ţi trag o palmă 
ca să mă lași înăuntru: da acum, uite, te îmbrăţișez. 

Și o și făcu, înainte ca de Nançay să se fi putut apăra de 
această dovadă de dragoste. Nici codelile, nici ferelile nu-i 
ajutară la nimic; trebui să se lase sărutat pe amândoi 
obrajii, deși scrâșnea din dinţi. Și nici nu-și venise bine în 
fire când agerul ștrengar o și ștersese. 

Henri se afla acum în odaia pe care Margot o 
deschisese. Intrarea, destul de largă, era toată barată de 
Carol. Regele nu lăsa pe nimeni să intre, dar răcnea să 
vină oamenii să facă de petrecanie protestanților ce se mai 
aflau acolo. De Miossens, primul-gentilom, se târa, în 
genunchi, în faţa reginei, dar nu avea înfățișarea unui om 
ce se pregătește să moară, ci a unui vechi funcţionar 


315 


amenințat să fie scos la pensie înainte de vreme. 
D'Armagnac, gentilomul-camerier, nu catadicsise să se 
încline. Stătea cu un picior întins înainte, cu ochii în 
bagdadie și-și apăsa o mână pe piept. Pe pat zăcea un 
morman de fese însângerate din care priveau doi ochi 
tineri, umezi. 

— Cine-i ăsta? întrebă Carol, uitând să mai urle. 

Valetul răspunse: 

— Domnul Gabriel de Lévis, viconte de Leran! Mi-am 
luat îngăduinţa să-l pansez, după ce mai întâi a mânjit tot 
patul cu sânge. Celorlalţi, sire, pansamentul nu le-ar mai fi 
folosit la nimic! 

Cu o mișcare care exprima durerea, dar și disprețul față 
de moarte, arătă câteva cadavre. 

Carol se holbă la ele și găsi apoi ceea ce căuta. 

— Câinii ăștia necredincioși au pângărit odaia prinţesei 
de Valois, sora mea, lăsându-se uciși aici. Afară cu ei, la 
groapa comună! De Nangay, afară, imediat! 

Așa încât căpitanului nu-i mai rămase altceva de făcut 
decât să-și pună oamenii să care morții. Între timp, Carol îi 
acoperise cu propria-i fiinţă pe supraviețuitori. Și îndată ce 
soldaţii dispărură după un colț al coridorului, se răsti la de 
Miossens și la d'Armagnac, rostogolindu-și ochii, fioros: 

— Cărăbăniţi-vă la dracu! 

Cei doi n-așteptară să li se spună încă o dată. Du Bartas 
și d'Aubigne se folosiră și ei de prilej. Carol însuși închise 
ușa în urma lor. După care rosti: 

— Am încredere în gasconi; vor izbuti să se strecoare 
cumva împreună cu de Miossens, în așa fel încât să nu li se 
întâmple nimic rău. lar dacă tu, Margot, ai să te apuci să 
spui mamei că am scăpat viaţa unor hughenoți, să ţii minte 
că eu știu și mai multe despre tine. Uite, chiar pe patul tău 
e unul. 

Și ca și când ar fi vorbit numai pentru dânsul adăugă: 

— Mai e loc pe pat. De ce nu m-aș odihni? Nici eu nu 


316 


sunt mai zdravăn decât el. 

Și se întinse lângă mormanul de fese albe, pe patul plin 
de sânge. Imediat, faţa și răsuflarea lui începură să aducă 
cu acelea ale unui om adormit. Dar Henri și Margot văzură 
șiroindu-i lacrimi pe sub pleoape. De altminteri și din ochii 
tânărului de Leran, deși închiși, mai picurau încă lacrimi. 
Astfel zăceau și se odihneau, una lângă alta, două victime 
ale acestei nopţi. 


SFÂRȘITUL 


Margot se apropie de fereastră și privi afară. Dar nici 
nu-și dădea seama de cele ce vedea; singurul lucru pe 
care-l dorea era ca Henri să vină la dânsa. „Are să-mi 
șoptească la ureche că totul n-a fost decât un vis. Are să-și 
bată joc de toţi și de toate, ca de obicei, și n-are să se 
sinchisească cu adevărat decât de dragostea noastră. Nos 
belles amours, repetă Margot în gând vorbele lui. Dar 
trebui să urmeze cu propriile-i cuvinte: Patul nostru e plin 
de sânge. Am ajuns aici trecând peste cadavrele prietenilor 
lui. Mama ne-a învrăjbit. Acuma mă urăște. Mama a făcut 
din el un prizonier. Eu nu pot să-l urăsc. Totul s-a sfârșit. 
Dar în timp ce-și spunea că totul se sfârșise, nădejdea ce 
nu se lăsa înfrântă o lua totuși de la capăt. „Are să-mi 
șoptească la ureche că totul n-a fost decât un vis. Ba, nu! 
hotări tot dânsa. Cum ar putea s-o facă, bărbat fiind, și pe 
deasupra cu trufia lui copilărească?! Simt că se află pe 
aproape, că mi-a întors spatele și își dă seama că am să-l 
sărut pe neașteptate. Sunt doar mult mai învățată și am 
mai multă experienţă decât dânsul și, mai ales, sunt 
femeie. Mă lasă pe mine să hotărăsc mersul lucrurilor și 
nu-i îngăduit să nu pot convinge un băiețandru că nimic 


317 


nu-i adevărat din tot ce s-a întâmplat! Nu mai aştept!” 

Inainte, însă, de a fi avut timpul să se întoarcă, își dădu 
seama de pricina zgomotului infernal. Toate clopotele din 
Paris începuseră să bată; și numai unul singur, care sunase 
nu demult cu un dangăt adânc și trist tăcea acum; era 
mulțumit că avusese întâietatea și-și putea îngădui să tacă 
după ce-și împlinise menirea. Dar oricât de tare ar fi sunat 
clopotele, tot mai puternic răsunau răcnetele ucigașilor. 
„Trăiască Isus! Moarte lor! Tue! Tue!” se auzeau de afară 
răcnetele ucigașe. Margot aruncă numai o privire asupra 
pieţei și străzilor din fața palatului și se dădu înapoi 
năucită. „Cu toate că sunt atât de învățată și de 
experimentată, la asta nu m-am gândit. Ce-i de făcut, 
copilul meu, copilul durerii mele?” 

Se întoarse cu faţa spre odaie: Henri nu mai era acolo. 
Cei doi care dormeau pe pat gemeau prin somn: amândoi 
visau că sunt executaţi în dangătul clopotelor și în urletele 
ucigașilor. Deodată zgomotele părură a porni chiar din 
mijlocul odăii, păreau a se înfige în cap ca niște șuruburi. 
Te puteai crede în mijlocul unei vijelii, te clătinai pe 
picioare și erai cuprins de groază din pricină că în odaia de 
alături fusese deschisă fereastra. Henri se refugiase acolo. 
Numai să nu vadă și să n-audă împreună cu Margot, ci 
singur toate câte se petreceau în piaţă! Trecuse prin ușa 
deschisă în odaia ce fusese pregătită pentru soră-sa și în 
care urma să fie adăpostit amiralul de urmăritorii săi. 
Neputincioasă, Margot făcu un semn de descurajare: „Nu, 
din păcate, nu pot trece pragul. Nu mai pot merge spre 
el!” 

Henri privea și asculta. Piaţa din faţa palatului mișuna 
de oameni; se îngrămădeau venind mereu din străzile ce 
dădeau în piaţă, și nici unul nu voia să fie un simplu 
privitor, ci să joace un rol. Aveau cu toţii un singur gând: 
să ucidă și să moară; și doreau a-l împlini cu cea mai mare 
sârguinţă, în tactul clopotelor și al urletelor ucigașilor. Era 

318 


o treabă care cerea precizie și totuși nu lipsită de varietate 
și de ciudăţenii! Un lefegiu târa prin piaţă un bătrân legat 
fedeleș, cu gând să-l zvârle în fluviu. Un orășean căsăpise 
pe un altul, cu grijă, silindu-se a împlini fapta fără cusur, și 
acum îl lua în spinare și-l ducea la o grămadă de cadavre 
despuiate. Morţii erau dezbrăcaţi de oamenii de rând, 
treabă potrivită pentru ei, nu pentru oamenii onorabili. 
Fiecare cu ale lui. Oamenii onorabili se grăbeau să pună la 
adăpost pungile cu bani; cunoșteau doar prea bine locurile 
unde vecinii lor de altă credință își ascunseseră lucrurile 
de preţ. Unii dintre ei cărau sipete grele, dar n-o putură 
scoate la capăt fără spinarea celor mai de rând. 

Un câine lingea rănile stăpânei sale înjunghiate, și 
ucigașul, înduioșat, îl mângâia, înainte de a trece la altă 
victimă. Căci și ucigașii au suflet. Ucid poate o singură 
dată în viaţa lor, dar câinii și-i mângâie în fiecare zi. 

La capătul unei străzi se vedea o movilă pe care se afla o 
moară de vânt, ale cărei aripi se mișcau fără încetare. 
Podul aruncat peste fluviu ducea către libertate, dar era 
greu de străbătut. O ceată de fugari învălmășiţi pe pod își 
pierduseră viaţa sub loviturile străjerilor. Căci straja stătea 
de veghe la fața locului și păzea ordinea, sub comanda 
câtorva ofițeri călări. Pedestrașii și călăreţii se mișcau cu 
ușurință prin golurile pe care fiecare ucigaș le lăsa între el 
și soţii lui. Căci e nevoie de loc ca să poţi ucide, așa cum și 
albinele au nevoie de spaţiu ca să-și poată arăta hărnicia. 
Dacă n-ar fi fost bălțile de sânge și alte câteva mărunţișuri 
neplăcute, mai cu seamă larma infernală, de la o anume 
depărtare s-ar fi putut crede că toţi acești oameni de 
omenie erau ocupați cu culesul florilor de câmp. În orice 
caz cerul își întindea asupră-le nemărginirea albastră și 
însorită. 

„Nu se încurcă, gândi Henri. De ce mai stau să facă 
deosebire între cei ce poartă brasardă albă și ceilalţi dacă 
tot sunt puși pe ucis? Trebuie să porţi numaidecât 


319 


brasarda albă ca să ai privilegiul de a ucide? Dar nici nu 
ucid pentru ei, ci pentru alţii, la porunca altora, în numele 
unei cauze: asta le ușurează conștiința. Cu toată sălbăticia 
lor, ce aduce grozav cu o sălbăticie poruncită, nu depășesc 
marginile ce li s-au hotărât și își văd de treabă 
conştiincios. la te uită, câţiva înalţă o spânzurătoare. Își 
vor sfârși treaba după ce toţi vor fi uciși și nu vor mai avea 
de spânzurat decât cadavre Dar asta nu-i stingherește de 
fel; dar nu lucrează de capul lor. Niciodată nu lucrează de 
capul lor; să ţin minte asta. Ce ușor îi poţi împinge la rele, 
la fărădelegi! Mai greu va fi să faci ceva de seamă cu ei. 
„Ori de câte ori se ivește un prilej prielnic, oamenii 
onorabili și de rând alcătuiesc la un loc o gloată ieșită din 
minţi”, își spuse Henri și aceleași cuvinte fulgeraseră și 
prin mintea lui Coligny înainte de a-și da sufletul. 

Pe alocuri, apărea, fără să se ascundă, și nebunia 
furioasă a câte unuia. Şi-o plimba prin piaţă mândrindu-se, 
fără a se amesteca în treburile mulţimii; nu se putea să nu- 
i recunoști glasul piţigăiat. 

— Luaţi-le sânge! Luaţi-le sânge! Medicii spun că e la fel 
de bine să iei sânge în august ca și în mai... 

Cu aceste cuvinte îi încuraja pe făptași domnul de 
Tavannes, dar cu mâna lui nu se atingea de nimeni. În 
schimb luase parte la sfatul cu Madame Catherine când se 
hotărâse fapta aceasta, și fusese chiar singurul franțuz de 
acolo. 

Deodată în piaţă apăru un om din gărzile albe, ducându- 
și de unul singur victima și urlând de zor cum se cerea: 
„Tue! Tue!” Henri fu gata să ţipe, dar glasul i se sugrumă. 
Vru să se miște, să pună mâna pe o armă, să tragă. „In 
zadar, pe pământ sunt numai victime și călăi. Bătrânul 
obez, preceptorul meu, Beauvois, n-a așteptat să fie împins 
ori târât; a mers cuviincios cu călăul care urla. E un filozof 
domnul de Beauvois; crede că viața are preţ numai atâta 
timp cât raţiunea îi e stăpână. Domnule de Beauvois, ce 


320 


faci? Îngenunchezi în haina dumitale cu falduri, împăcat cu 
oamenii și cu dumnezeu. Îţi împreunezi palmele și aștepți 
cu răbdare până când călăul și-o ascuţi sabia. Domnule de 
Beauvois, bunul meu preceptor!” 

Henri se prăbuși la pământ, își ascunse capul în braţe și 
nu văzu ce repede se despărţi capul de trunchiul obez al 
bătrânului. Nu văzu nici cum o femeie ieși fuga dintr-o 
casă învecinată, cu un vas în mână, umplu vasul cu sângele 
ce ţâșnea, cald încă, și-l bău. 

Când Henri își reveni în simțţiri, găsi închisă ușa ce 
dădea spre odaia conjugală. Margot o încuiase. 


MORALITE 


Trop tard, vous êtes envoute. Les avertissements venant 
de toutes parts n’y font plus rien. Les confidences du roi, 
votre beau frère, restent sans écho et les inquiétudes de 
votre bienaimée n'arrivent pas à vous alarmer. Vous vous 
abandonnez à votre amour tandis que les assassins eux- 
mêmes ne voient qu’en frissonnant de peur, autant que de 
haine, approcher la nuit sanglante. Enfin, vous la 
rencontrez, cette nuit-là, comme vous auriez fait d'une 
belle inconnue! et pourtant déjà M l'Amiral avait 
succombé, presque sous vos yeux. N'est ce pas que vous 
saviez tout, et depuis longtemps, mais que vous n'aviez 
jamais voulu écouter votre conscience? Votre aveuglement 
ressemblait en quelque sorte à cette nouvelle démence 
sujette à caution de Charles IX. Il la choisie comme 
refuge. De votre côté vous vous étiez refuse à l'évidence 
pour établir votre alibi d'avance. A quoi bon, puisque alors 
vous deviez tomber de haut et qu’il vous faudra expier 
d'autant plus durement d’avoir voulu être heureux sans 


321 


regarder en arricre!! 


1 Prea târziu, ai căzut pradă vrajei, îndemnurile de a te feri, venite din 
toate părţile, nu mai pot fi de nici un folos. Tainele pe care ţi le 
încredințează regele rămân fără răsunet, iar neliniștea preaiubitei nu- 
ți deschide ochii. Te lași în voia dragostei, în timp ce chiar ucigașii 
așteaptă tremurând de spaimă, dar și de ură, apropierea nopții 
sângeroase. Până la urmă te întâlnești cu dânsa, așa cum te-ai pomeni 
cu o frumoasă necunoscută: domnul amiral a și căzut, însă, răpus 
aproape sub ochii tăi. Nu-i așa că ai știut prea bine, și de multă vreme, 
ce are să se întâmple, dar n-ai vrut să dai ascultare conștiinței? 
Orbirea ta avea o anume asemănare cu părelnicul acces de nebunie al 
lui Carol al nouălea. El s-a închis într-însa ca într-un adăpost. Tu ai 
închis ochii faţă de ceea ce era limpede, voind să-ţi făurești dinainte un 
alibi. La ce bun, însă, căci dorinţa de a fi fericit fără a privi în juru-ţi 
trebuie să fie urmată de o trezire cu atât mai dureroasă, de o ispășire 
cu atât mai cruntă. 


322 


V. SCOALA NEFERICIRII 


323 


NU ȘTIAM ÎNCĂ CE E INFERNUL 


Când își veni în simtire, îl stăpâni întâi gândul pe care-l 
avusese înainte de a se prăbuși. 

— Bunul meu preceptor, rosti Henri de parcă s-ar fi 
adresat unui om în viaţă, care i-ar fi putut da o mână de 
ajutor. 

Primi totuși un răspuns, și acesta suna așa: „Locuiesc 
într-o casă cu ușile zăvorâte, pe care oamenii scriu porecle 
jignitoare!” 

Aceste vorbe, spuse cândva cu adevărat, îi răsunară în 
urechi atât de limpede, încât se întoarse să vadă cine le 
rostise. Dar se afla singur, ușa care dădea spre odaia 
conjugală era închisă și peste tot, în jurul lui, domnea 
liniștea. Clopotele amuţiseră, strigătele ucigașilor se 
depărtaseră, piaţa se golise o dată cu apusul soarelui și 
forfota înfrigurată de mai înainte încetase. 

Nimic nu mișca, numai trupurile celor atârnaţi în 
spânzurători se clătinau ușor. Grămada înaltă de cadavre 
despuiate zăcea nemișcată. Doar câinii se furișau până la 
ea și lingeau rănile. 

Oamenii, câţi mai rămăseseră în viață, se făcuseră 
nevăzuţi, deși numai cu puţin timp înainte se arătau plini 
de râvnă și simţiseră atâta mulţumire în a dovedi ce pot. 
Acum trăseseră obloanele la toate ferestrele. 

Al doilea gând care-i trecu prin minte lui Henri, după ce 
își veni în simtire, fu: „Biata mea mamă e moartă, și ea m-a 
prevenit”. Se retrase în colțul cel mai întunecat al odăii și o 
auzi și pe Jeanne vorbind, așa cum își auzise preceptorul. li 
spunea: „Curtea e desfrânată, regina e vicleană!” și după 
glas, după intonaţie se simţea că vorbea unui copil, unui 


324 


copil neștiutor, cu mult înainte de cele ce se petrecuseră. 
De aceea, glasul blând, amuţit pentru totdeauna, îi sfâșia 
inima, fiindcă acum totul se împlinise mai cumplit chiar, 
mai îngrozitor decât și-ar fi putut închipui vreodată 
sărmana Jeanne în timpul vieţii ei. 

„Ai murit otrăvită, dragă mamă, știi? De atunci și 
domnul amiral a fost răpus, ai aflat? A fost ucis și La 
Rochefoucauld, cel din urmă dintre trimișii tăi. Mulţi sunt 
morţi dintre cei ce te-au slujit, gentilomii noștri zac 
neînsufleţiți. Am căzut în cursă, cu toate că m-ai prevenit, 
mamă. Dar nu te-am ascultat nici pe tine, nici pe bătrânul, 
pe înțeleptul Beauvois, nici pe...” 

— Doamne, pe câţi nu i-am ascultat! rosti Henri cu glas 
tare, căci toate avertismentele neluate în seamă se 
năpustiră deodată asupra-i - multe și cu atâta putere, încât 
nici nu le mai putu deosebi bine și se prinse cu mâinile de 
cap. 
„Margot, da, și Margot; și dânsa m-a prevenit cu schița 
de anatomie! Biata domnişoară: trupul ei firav vârât în sac! 
D'Elbeuf: când m-a scos din vălmășag în faţa porții, se mai 
putea fugi încă! Până și Carol al nouălea mi-a spus: 
«Navarra, răzbună-mă!» lar Mornay: «Coligny nu pleacă, 
fiindcă îl așteaptă mormântul, pe tine te așteaptă, însă, 
patul!» Şi Maurevert: duhnea de departe a ucigaș! 
D'Anjou: înconjurat de duhuri întunecate! Guise: când a 
scos pumnalul, când i s-a citit pe față ura! Cât despre 
Madame Catherine, tot timpul plutea în jurul ei, se mișca 
în pas cu ea, mereu și peste tot, taina mocnită a acestei 
nopţi! lar eu îmi închipuiam că sunt fericit - fericit, sub 
ochii lui Madame Catherine. Nu știam încă ce e infernul!” 

Sub lovitura acestei judecăţi se clătină din nou. „Nu 
văzusem infernul.” Căzu, fără a scoate o vorbă, de-a 
curmezișul pe pat, de care își apăsă apoi pieptul și fruntea 
și se supuse judecății rostite în pieptul lui, sub fruntea lui. 
„Îmi serbam nunta și în timpul ăsta toţi gemeau de pofta 

325 


abia înfrânată de a vărsa sânge. Se împărţiseră în grupuri 
deosebite pe lângă pereţi, ca să nu sară încă unii asupra 
altora. Și eu mă lăsam condus spre patul nuptial. Regina, 
mama mea, a căzut cea dintâi jertfă. Iar noi ceilalți eram 
meniţi s-o urmăm; toate semnele sângeroase, toate 
minunile o vesteau. Dar eu m-am lăsat condus la patul 
conjugal și am prelungit nunta până a început măcelul. 
Pentru că nu știam încă ce e infernul. Toţi ceilalţi își 
aminteau neîncetat de existenţa lui, numai eu nu, și asta-i 
greșeala mea. Asta-i marea mea vină. M-am purtat de 
parcă oamenii ar putea fi domoliţi prin bună-cuviinţă, 
ironie sau ușuratică bună-voinţă. Dar numai eu sunt așa, și 
nu știam încă ce e infernul!” 

În timp ce îi treceau aceste gânduri prin minte, trupul îi 
tresări de câteva ori, de parcă ar fi vrut să sară în sus, dar 
nu cuteza s-o facă. Prima oară, în clipa când își aminti de 
vorbele și înfățișarea surorii: „Dragă Henri! S-o știi de la 
mine, mama a înţeles foarte bine cum stau lucrurile. 
Înainte de a muri otrăvită, a lăsat vorbă: sau să nu vii de 
loc, sau să vii în așa fel ca tu să fii cel mai tare. Părăsește 
Parisul, dragul meu! Trimite soli călări în întreaga ţară! Și 
vino la nuntă în fruntea armatelor tale!” Auzea parcă și 
acum glasul înduioșător al Catherinei, sperios și subţirel 
când zăbovea pe ultimele silabe. La drept vorbind, fusese 
chiar glasul lui și avertismentul acesta se deosebise de 
celelalte. Toate veniseră din afară, numai acesta singur 
adeverise ceea ce simţise și el în adâncul sufletului! 

Henri fu zguduit de o căinţă atât de vie, că trebui să se 
prindă de pat, cu unghiile și cu dinţii. „Nu știam încă ce e 
infernul. Unde mi-a fost capul? La dragostea mea pentru 
Margot? Nici măcar acolo. Pentru că altfel aș fi răpit-o și 
aș fi dus-o departe de Curte. Dar n-am vrut să părăsesc 
Curtea, fiindcă aici era locul primejdiilor și al îndrăznelilor, 
fiindcă doream să cunosc spaima, fiindcă mă zbenguiam ca 
un copil, în loc să-mi aţintesc privirea asupra iadului!” Și 

326 


căinţa îl zgudui din nou atât de puternic, încât tresăltă și 
patul sub el. 

Cumplita lui înfrângere îl împinse să-și blesteme 
tinereţea. „Eu m-am găsit să-i dau lecţii domnului amiral! 
să-l învinuiesc că poartă un război fără temei. Dar Coligny 
era însufleţit de credinţa care izbăvește, și de Spania și de 
patimile ucigătoare! El știa ce e infernul și lupta împotrivă- 
i! Pe când eu - eu m-am prăbușit în iad!” Era mai mult 
decât putea îndura. Îl copleși durerea. Gândurile i se 
învălmășiră, îl apucă un fel de ameţeală, ca pe un 
adolescent cuprins de inspiraţie. Numai vânturile și 
valurile oceanului, care îi vestiseră o nouă lume, atunci, în 
La Rochelle, făcuseră să-i mai bată atât de tare inima. 
Acum se simţi din nou în faţa unei lumi noi. Dar de data 
asta nu mai era vorba de o lume largă și liberă, ce putea fi 
asemuită cu împărăţia lui dumnezeu. Lumea care i se 
revela acum era o lume plină de dureri și de umilinţe. Din 
ea ţâșneau flăcări de pucioasă; pălălaia lor se apropia tot 
mai mult și în curând avea să-l înghită. 

Cuprins de ameţeala disperării sări în sus, alergă într-un 
colţ al camerei și se izbi cu capul de perete. O dată, încă o 
dată. Nu se mai gândea la nimic, izbea doar cu capul și nu 
se mai oprea. Îl opri însă altcineva. 


FACIUNIQUE DOLOREM 


Două mâini îl așezară într-un jilţ. 

— Liniștiţi-vă, sire! Și morala creștină, și învăţăturile 
filozofilor antici prescriu o dreaptă cumpănire, o judecată 
rece și echilibru sufletesc. Cine uită de aceste precepte se 
răzvrătește împotriva lui însuși, lucru pe care v-am 
împiedicat la timp să-l faceţi, tânărul meu stăpân. Dar nu 


327 


m-am așteptat la așa ceva din partea voastră, nu, din 
partea voastră m-aș fi așteptat mai degrabă să fi privit 
noaptea Sfântului Bartolomeu cu un exces de indulgență, 
cum să spun, cu un dispreţ batjocoritor. Când am crăpat 
ușa prima oară, v-am văzut întins pe podea, dormeaţi, și 
răsuflarea vă era atât de liniștită, încât mi-am zis: „Nu-l 
tulbura, domnule d'Armagnac! E regele tău, și noaptea a 
fost grea. Când s-o deștepta, va fi iar stăpân pe sine și, 
după cum îl știi, va face o glumă.” 

Această lungă cuvântare, cu gradaţii dibace, rostită cu 
glas solemn dar îndrăzneţ, lăsă deznădăjduitului tânăr 
destul timp ca să-și vină în fire și să poată semăna din nou 
cu Henri pe care-l cunoșteau toți. 

— O glumă, repetă gentilomul-camerier; și stăpânul zise 
fără să mai stea mult pe gânduri: 

— Curtea e tot așa de veselă ca azi-noapte? Dacă nu i-a 
pierit veselia, atunci avem nevoie, pentru a încheia 
serbările, de doi pastori și de niște cântece de 
înmormântare. De dragul meu ar cânta chiar și Madame 
Catherine. 

Dar râsul îi rămase în gât. 

— Nu-i tocmai ce-ar trebui să fie, rosti d'Armagnac 
cântărindu-l din ochi. Dar pentru început merge; în nici un 
caz, însă, nu trebuie să păreţi amărât când îi veţi întâlni pe 
ceilalţi. Fiți vesel, zglobiu! 

D'Armagnac își dădea prea bine seama că pentru 
moment cerea prea mult. De aceea, fără a mai stărui, îi 
puse stăpânului său o cârpă udă pe frunte, căci se vedeau 
urmele lăsate de izbiturile în zid. Apoi aduse, ca de obicei, 
puţină pentru spălat. 

— Când m-am dus după apă, povesti el în timp ce 
umplea puţină, n-am întâlnit pe nimeni în drum. Dar o ușă 
a fost închisă cu grijă la auzul pașilor mei. În timp ce 
dormeaţi, am ieșit chiar și în stradă, mânat de foame, 
pentru că la bucătării nu se găsește nimic; în ultima vreme 


328 


acolo a curs mai mult sânge de om decât de găină, iar cei 
care au meseria să căsăpească au fost și ei căsăpiţi. Strada 
era goală, dar din depărtare veneau doi oameni cu 
brasarde albe; i-am zărit îndată, că mi s-au deprins ochii. 
Tocmai mă pregăteam să caut un adăpost, când, ce să vezi, 
se întorc amândoi și pornesc înapoi. Pot spune chiar că au 
luat-o la goană, pentru că făceau pași atât de mari, de li se 
vedeau tălpile. Ce-o fi însemnând asta, sire? 

Henri căzu pe gânduri. Dar după un răstimp rosti: 

— Nu cred să le fie frică de noi acum, după ce i-au ucis 
mai pe toţi ai noștri. 

— Atunci credeți că-i mustră conștiința? întrebă 
d'Armagnac cu braţele întinse, așteptând nemișcat 
răspunsul. 

Henri se uită ţintă la el ca la o icoană. 

— Se vede că cei doi albi te-au luat drept altcineva trase 
el concluzia. Apoi se băgă în putină. Se întunecă, zise mai 
târziu. Ce ciudat, parcă nici n-a fost zi astăzi! 

— A fost o zi a umbrelor, îl îndreptă d'Armagnac. A 
trecut ușor și pe nesimţite, după atâta vărsare de sânge. 
Până seara au stat toţi cu ușile zăvorâte, fără să mănânce 
nimic, vorbind în șoaptă. Doar într-un singur fel s-au mai 
folosit de simţurile omenești: din cele trei sute de 
domnișoare de onoare ale reginei-mame nici una n-a 
dormit singură. 

— D'Armagnac, zise Henri, trebuie să mănânc ceva. 

— Înţeleg prea bine, sire. N-o spuneţi numai pentru a 
mulțumi o nevoie trupească. Cele mai adânci porniri ale 
sufletului vă trezesc dorinţa de a vă hrăni. Cu stomacul 
plin vă veţi înfățișa mult mai bine în faţa unor oameni 
lihniţi și veţi avea un avantaj față de cei mai mulţi. Dacă 
sunteţi bun... 

Și primul-camerier întinse halatul în toată lărgimea lui; 
de-abia după ce se șterse bine, regele Navarrei văzu masa 
pe care se afla pâine și carne. 


329 


Henri se repezi asupră-le. Sfâșie, mușcă, înghiţi și bău 
tot, până la ultima picătură; în timpul acesta, din ochii 
camerierului se prelinseră două lacrimi. Căci d'Armagnac 
se gândea că mănâncă în umbra morții, care sta neîncetat 
cu mâna ridicată, gata să înșface, deși n-o făcea încă. „Așa 
am străbătut călări întreaga ţară, așa mâncăm, așa ne 
plimbăm pașii prin saloanele Luvrului. În afară de asta, 
suntem servitori, deși gentilomi, iar unul dintre noi e rege, 
și chiar înfulecă regește”, observă d'Armagnac. Apoi, drept 
urmare a gândurilor lui solemne, începu să cânte vesel: 

— „Ca un guzgan bătrân, încetișor, binișor, pândește 
Madame Catherine pe cei ce plâng și mor. Privește pe 
gaura cheii pe furiș, pe îndelete”. 

— Şi ce face acolo? întrebă Henri fără să vrea. 

De când sfârșise de mâncat, inima îi dădea ghes să 
întrebe de Margot. Ar fi vrut să întrebe: „Regina, soţia 
mea, a ieșit din apartamentele ei?” Iar primul-camerier ar 
fi trebuit să răspundă: „Regina Navarrei a întrebat de mai 
multe ori de sănătatea voastră, sire!” Ba ar fi trebuit să 
adauge chiar: „Madame Marguerite așteaptă ca scumpul ei 
soţ s-o viziteze cât mai curând”, deși d'Armagnac nu 
obișnuia să vorbească așa. De altfel, Margot nici nu i-ar fi 
încredinţat un astfel de mesaj. Și la rândul lui, Henri n-ar fi 
trebuit să primească invitaţia. Pentru amândoi, toate 
acestea ţineau de trecut. Oftă. D'Armagnac înţelese de ce. 
Nu era omul potrivit să aducă mesaje galante, din pricină 
că gândul lui iute le-o luă înainte. 

— Regina Navarrei se află la Madame Catherine, rosti el 
cu glasul cel mai firesc, deși destul de apăsat. 

Stăpânul îl privi mirat, iar el făcu o pauză lungă. Dar 
când simţi că Henri aștepta înfricoșat, își urmă vorba cu 
atât mai repede: 

— Am văzut-o pe regină. A ieșit din odaie când un valet i- 
a șoptit la ureche că mă aflu în faţa ușii. Sunt în relaţii 
bune cu valeţii reginei mame. Asta tocmai ducea înăuntru 


330 


niște cerneală. L-am întrebat: „Pentru ce?” „Vrea să scrie”, 
mi-a zis. „Și Madame Marguerite?” l-am întrebat eu, cu 
toate că nu știam bine dacă e acolo ori nu. „Şade pe sipet”, 
mi-a suflat îndată dobitocul. Nu îndrăznește să se despartă 
de bătrână”. Atunci l-am ispitit: „la hai să punem rămășag 
pe o balercă de vin că iese dacă află că sunt eu aici!” 
Insetat cum era, s-a învoit și apoi a trebuit să deschidă 
chiar el ușa pentru Madame Marguerite: și nu m-am 
păcălit. 

— Dă-i încolo pe valeţi și vorbește mai bine cu vizitiii! îi 
ceru stăpânul nerăbdător. 

— Şi eu îmi ziceam așa, sire, îi răspunse d'Armagnac. 
Dar regina Navarrei mi-a încredințat o seamă de vești pe 
care eu le înfăţișez cu sfiiciunea și slaba înţelegere a unui 
om neînsemnat. Regina Franţei scrie scrisori autografe 
către Anglia, Spania și Roma. Face mai multe ciorne, căci 
veștile ce are de dat nu sunt ușor de ticluit; întâmplările 
din noaptea trecută trebuie înfățișate în chip deosebit, 
după cum scrisoarea e adresată reginei Elisabeta, lui Don 
Filip sau papii. Nemaiizbutind să se descurce singură, 
Madame Catherine a făcut apel, împotriva obiceiului, la 
sfaturile fiicei învăţate, iar aceasta, cunoscând astfel tot ce 
se întâmplă, vi le comunică prin gura mea vorbăreaţă. 

D'Armagnac se înclină, sfârșise ce avea de spus. Din 
clipa aceea, treaba lui era să se îndeletnicească atent cu 
veșmintele stăpânului: i le puse dinainte, îl ajută să se 
îmbrace, în tăcere, fără a mai scoate o vorbă, spre a nu-i 
tulbura gândurile. lar Henri gândea: „Margot îmi 
destăinuie tainele temutei sale mame. Asta e ca și cum mi- 
ar trimite vorbă că mă așteaptă, ca altădată, în odaia 
noastră de dormit. Ba chiar mai mult. Vorba ce mi-o trimite 
înseamnă: «Scumpul meu Henricus», gândi el o clipă în 
latinește și o auzi îndată și pe dânsa spunându-i la fel, cu 
glasul ei răscolitor: «Nu veni, preaiubite Henricus; din 
păcate, voluptăţile și durerile dragostei noastre ucise au 


331 


devenit pentru noi fructe oprite».” 

Quod petiere premunt arcte, faciuntque dolorem 

Corporis... 

„Cu o patimă sălbatică strâng în brațe pe cel pe care-l 
doresc...” În minte i se îngrămădesc amintiri arzătoare, 
amintirea îmbrăţișărilor nebunești și a buzelor mușcate cu 
voluptate. „Dar s-a sfârșit cu toate astea! Acum așa stau 
lucrurile, încât iubita mea îmi dăruiește știința și conștiința 
ei cum îmi dăruia înainte trupul - dar tot nebunește, cu 
mușcături.  /Faciuntque dolorem animae.  Rănindu-mi 
sufletul. Dacă am putea fi acum împreună, am plânge 
amândoi, căci suntem sortiți să fim vrăjmași și să ne 
pricinuim dureri. Ar fi poate mai potrivit să cercetăm 
împreună ce au de gând ai ei și cum s-ar putea scăpa de- 
aici. Dar oricare ar fi gândurile lor, trebuie să pun cât mai 
curând cu putinţă o depărtare de cel puţin o sută de leghe 
între mine și Curte și, ca să ajung acolo, am să mă bizui pe 
Margot, vrăjmașa care îmi destăinuie totuși tainele mamei 
ei!” 

Aici firul gândurilor se opri. În capul lui Henri mai 
stăruiau doar cuvintele: „Faciuntque dolorem!” 

Şi fără a-și da seama, rosti cu glas tare: 

— Nu mă pot încrede în dânsa, nu mă pot încrede în 
nimeni. Numai eu singur îmi pot fi de ajutor. 


AU PUS MÂNA PE MINE 


Se întoarse. De faţă nu era decât d'Armagnac, care n- 
auzise, sau se făcea că nu auzise nimic. Primul-camerier 
ținea mâna pe clanţă, dar nu deschise ușa până nu se 
încredință că stăpânul său s-a întors de-a binelea cu 


332 


gândurile pe pământ. Prin ușa deschisă se vedeau, în 
anticameră, doi gentilomi; stăteau nu departe de ușă, gata 
să-l conducă pe regele Navarrei nu acolo unde ar fi 
poruncit el, ci acolo unde li se ordonase. Cei doi gentilomi 
care îl așteptau erau: domnul de Nanqay, pe care Henri îl 
pălmuise și domnul de Caussens, unul dintre ucigașii 
amiralului. Henri se îndreptă spre ei, foarte firesc după cât 
se părea, chiar fără să pară a-și da bine seama în ce 
situație se afla, căci izbucni într-un râs nevinovat. Dar își 
ceru îndată iertare, rostind cu glas spășit și încurcat: 

— Mergem de-a dreptul la liturghie? 

Și, fără a se mai lasă poftit, trecu singur între cei doi. 

— Momentul ar fi potrivit, deoarece suntem cu toţii mai 
nemâncaţi decât oricând. Sau poate că domnii au îmbucat 
ceva de ieri încoace? Eu n-am luat în gură nici măcar o 
frunză de salată și asta îmi pare mai greu de răbdat decât 
toate încercările la care am fost supus. 

Și sporovăi mereu tot felul de nimicuri, făcând câte o 
pauză în așteptarea unui răspuns ce nu mai venea, până 
când ajunseră în marele salon al Luvrului. În gând își 
dădea însă silinţa să ghicească pricinile tăcerii lor. Tăceau 
oare numai fiindcă, pe drumul pe care-l străbăteau, ei erau 
temnicerii, iar el prizonierul lor? Nu, aveau pesemne și alte 
pricini, pe care trebuia să le deslușească. Mântuirea lui 
atârnă de cunoașterea acestor oameni. 

În primul moment nu zări decât spinări. La toate 
ferestrele se înghesuiau oameni, în timp ce alţii căutau să- 
și facă loc ca să privească și ei. Cerul părea a se fi 
întunecat deodată ca în plină noapte și oamenii erau prada 
unei înfrigurări care-i cuprinse de îndată și pe Henri, și pe 
însoțitorii săi. Aceștia îl părăsiră. Iar Henri văzu lângă el 
pe d'Alençon, cel mai tânăr frate al regelui. Omul cu două 
nasuri, cum i se spunea din pricina unui neg mare care-i 
crescuse lângă nas, dădu din cap cu înţeles. Vărul Navarra 
îl întrebă ce se vedea afară. Vărul d'Alençon îi răspunse cu 


333 


un singur cuvânt și se uită repede în altă parte. 

— Corbii. 

Atunci înțelese Henri de ce se întunecase pe neașteptate 
cerul: stoluri nesfârșite de păsări negre pogorâseră asupra 
Luvrului: o duhoare, ce li se părea prea plăcută, îi îmbiase 
de departe, încă de când se înteţise din pricina arșiţei; dar 
își așteptaseră ora lor. Omul cu două nasuri observă: 

— Li s-a pregătit o masă bogată. 

După ce rosti aceste cuvinte, parcă într-o doară, se 
depărtă, făcu un ocol, apoi se înapoie lângă Henri, 
întorcând capul în toate părţile spre a vedea dacă nu-i 
cumva pândit. 

— Pentru alţii nu s-a pregătit nimic, mai spuse în fugă și 
dispăru apoi printre oamenii care se înghesuiau. 

Un bărbat frumos, Bussy, șopti ca pentru el: 

— Nu merită nici o atenţie. E cam nebun. Cum suntem 
de altminteri cu toții. 

După care dispăru și el. 

Încet-încet, mulţi dintre cei ce se înghesuiseră pe la 
ușile balcoanelor se înapoiară către mijlocul salonului. Cei 
mai mulți erau palizi și aveau răni sau cucuie; nu numai 
Navarra avea o umflătură la frunte. Mulţi ochi trădau un 
fior lăuntric, o înstrăinare a omului faţă de sine însuși; și 
anume mâini păreau a voi să se ascundă. Se uneau 
deasupra pântecului, încleștându-se, și apoi, fără vreo 
pricină vădită, o mână se despărțea de cealaltă și se 
repezea spre teaca pumnalului. Henri luă peste picior mai 
mulţi inși, care păreau foarte încurcaţi. 

— Am mai văzut eu astfel de orătănii, zise el. Nu-i câmp 
de bătaie să nu le întâlnești. 

Cineva, care străbătea de unul singur salonul, rosti: 

— Un câmp de bătaie e cu totul altceva, nu se poate 
asemui cu vechea Curte sau cu puţul Luvrului. 

Era Du Bartas; dar nici nu întoarse capul spre vechiul 
său prieten și stăpân. Henri strigă după el: 

334 


— Noi doi n-am fost aruncaţi în puț. Ăsta-i singurul lucru 
de seamă: să nu fii acolo. 

Și izbucni în râs, probabil dintr-o copilărească pornire de 
a nu vedea adevărul; ori nepăsarea poate fi împinsă atât de 
departe? Cei care se aflau în imediata lui apropiere se 
depărtară spre a nu arăta ce gândesc. Numai Du Guast, 
favoritul moștenitorului tronului, d'Anjou, se împăună: 

— Şi ce uşor vi s-ar fi putut întâmpla același lucru, sire! 

Dar îndată se făcu și el nevăzut printr-o ieșire. Nici unul 
nu putea sta locului, se foiau cu toţii, dar nu împreună. 
Care cum schimba un cuvânt cu cineva, întrerupea fără 
veste vorba, se întuneca la faţă și se depărta de unul 
singur. Cei doi ucigași, de Nancay și de Caussens, se 
schimbaseră între timp la faţă; se vedea că sunt 
descumpăniţi; deodată se despărțiră și ei. 

Ducele de Guise apăru în toată strălucirea lui, însoţit de 
o suită numeroasă, și înaintă prin mijlocul salonului, pe 
sub cele douăzeci de candelabre mari. Pe neașteptate, în 
calea mândrului Henri de Guise se ivi Henri Navarra, care 
îl privi drept în ochi și-i făcu un semn de salut cu mâna. Cu 
toţii își ţinură răsuflarea. Dar Guise răspunse la salut și se 
feri chiar puţin din cale. De-abia mai târziu își veni în fire 
și strigă triumfător: 

— Salutări din partea amiralului! 

La auzul acestor vorbe se împrăștiară cu toţii care 
încotro. Lorena călca apăsat, dar pașii îi răsunau în gol. 

Henri căuta, ca și ceilalți, să stea cât mai deoparte, cel 
puţin până când se vor fi adunat iarăși mai mulţi la un loc. 
Căci era cu neputinţă să nu facă din nou cerc spre a-și 
satisface curiozitatea și a-și risipi teama și nesiguranța. 
Deocamdată, însă, se trăseseră cu toţii pe lângă pereţi. 
Conde se strecură pe furiș până lângă Henri. 

— Ai aflat? întrebă el. 

— Sunt prizonierul lor, dar ce are să se mai întâmple de 
acum încolo e greu de ghicit, deși am privit drept în ochii 

335 


lui Guise, Guise, după ce a murit domnul amiral, i-a călcat 
cu piciorul pe față. Asta n-ai știut-o, se cunoaște după cum 
ai pălit. Mă tem că nu scăpăm teferi nici noi. Nici nu 
merităm să scăpăm. Cine a făcut prostii așa de mari 
degeaba mai trăiește. Unde-i soră-mea? 

— La mine acasă. 

— Spune-i că a avut dreptate, dar că am să fug. 

— Nu pot să-i transmit nimic, nici eu n-am voie să ies din 
Luvru. Straja a fost întărită, are să fie greu s-o ștergem. 

— Atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să 
mergem la liturghie? întrebă Navarra. 

Vărul Condé, care, în noaptea trecută, fierbea de mânie 
când se pomenea de așa ceva, înclină capul și oftă. Totuși 
îl îngrozi tonul ușuratic cu care vărul Navarra îi spuse: 

— Principalul e că suntem în viaţă. 

Și Henri păstră același ton când în jurul lor se adunară 
din nou mai mulţi inși: 

— Domnule de Miossens, trăiești! Nu-i așa că asta-i cea 
mai mare surpriză din vieţii dumitale? După care strigă 
însă și: Domnule de Goyon, trăieşti! dar acesta era mort 
de-a binelea și nu se afla în marele salon, ci pradă corbilor 
în puţul Luvrului. 

Cei care auzeau ciudatul fel de a vorbi al lui Navarra se 
depărtau cu expresii diferite pe faţă: unele trădau 
îngrijorare, reprobare ori milă, altele numai dispreţ. Dar 
Henri și când îl văzu pe d'Anjou, moștenitorul tronului, 
exclamă: „Irăiești!” 

Atunci își dădură cu toţii de-a binelea seama că, și după 
noaptea Sfântului Bartolomeu, Henri de Navarra rămăsese 
un ușuratic care, fără a sta mult pe gânduri, jertfea totul 
unei glume. Și o arătară prin felul cum îl priveau, prin 
râsete care exprimau și un simțământ de ușurare, dar și o 
vagă dezaprobare. Henri lua aminte la toate aceste nuanţe 
și își întipărea în cuget purtarea tuturor, în timp ce cu toţii 
credeau că nu se gândește decât la glumele lui. 


336 


D'Anjou tocmai sosise și era foarte bine dispus; buna lui 
dispoziţie învioră chiar atmosfera înăbușitoare ce domnea 
în palat în seara aceea de august. La urma urmei d'Anjou 
se purta ca un învingător; era vesel și binevoitor. 

— Cum să nu trăiesc! Pot spune că abia acum trăiesc cu 
adevărat; căci dinastia și țara au scăpat de o cumplită 
primejdie. Navarra, amiralul era dușmanul nostru și te 
înșela și pe tine. Nu se gândea decât să distrugă pacea 
Franţei și a restului lumii. Plănuia să ne bage în război cu 
Anglia și de aceea răspândea zvonul că regina Elisabeta ar 
vrea să ne ia Calais-ul. Hotărât, amiralul trebuia să moară. 
Tot ce s-a mai întâmplat a fost o urmare de neînlăturat a 
acestei situaţii, un lanţ de nenorociri, rezultatul unor vechi 
neînţelegeri și a unor dușmănii fără rost; să le 
înmormântăm și să le trecem în lumea umbrelor. 

Ultimele cuvinte, cam nefericit alese, îi mâhniră 
oarecum pe ascultătorii mai simţitori. Dar, în general, 
cuvintele lui d'Anjou făcură o excelentă impresie prin 
intenţia de împăcare și pașnica dorință de a da uitării, pe 
care o exprimau. Tocmai spre asta năzuiau toţi cu 
înfrigurare. Pe de altă parte, d'Anjou vorbise mult; i se 
făcu sete, iar ascultătorii care îl urmăriseră cu mare 
atenţie se simțeau și ei însetaţi. Dar când fu să se aducă 
vin, se văzu că în tot Luvrul nu se afla nici o picătură. 

Proviziile se cumpărau de pe o zi pe alta. Cele de ieri 
fuseseră consumate toate după urletele ucigașilor, iar azi... 
Azi nici n-a fost zi. Nimeni nu se gândise nici la vin, nici la 
carne. De altminteri, de teamă, nici chiar cârciumile cele 
mai de rând nu se deschiseseră. Așa încât moștenitorul 
tronului și toată Curtea trebuiră să rabde de sete. 

— Dar pentru asta nu trebuie să rătăcim prin întuneric, 
ca niște umbre, observă d'Anjou și porunci să fie aprinse 
cele douăzeci de candelabre. 

Ciudat, dar nici la asta nu se gândise nimeni. 

Maeștrii de ceremonie trimiseră valeţii după lumânări; 

337 


aceștia alergară, dar se întoarseră plouațţi, cei mai mulţi cu 
mâinile goale. Găsiseră doar câteva capete de lumânări; în 
noaptea trecută, stăpânită de urletele ucigașilor, se 
arseseră toate proviziile. O bună bucată de vreme, în salon 
se făcu din ce în ce mai întuneric. Mișcările oamenilor 
deveniră mai încete, glasurile mai scăzute. Fiecare se 
simţea singur, își putea recunoaște vecinul numai 
încordându-și privirea, și aștepta să se întâmple ceva, deși 
nu știa bine ce anume. O doamnă dădu un țipăt ascuţit. Fu 
scoasă afară pe braţe, și din clipa aceea toţi își dădură 
seama că discursul bine cântărit al fratelui regelui nu 
schimbase, la drept vorbind, nimic. Henri, care se strecură 
printre curteni, auzi șoptindu-se: 

— În noaptea asta am făcut ori prea mult, ori prea puţin. 

Și auzi și răspunsul: 

— Asta e rege doar. Dacă i-am fi făcut și lui de 
petrecanie, ne-am fi ridicat în cap toţi regii pământului! 

Și regele Navarrei înțelese ceva mai mult despre, ursita 
sa. Înţelese mai bine decât mulţi alţii care șușoteau 
adevăratul tâlc și adevăratul izvor al vorbelor rostite mai 
înainte de d'Anjou. Când intrase în salon, d'Anjou venise 
de-a dreptul de la maică-sa, asta era dezlegarea tainei! 
Madame Catherine se afla în odaia ei, bine păzită, în faţa 
pupitrului și scria cu mâna ei grăsană litere, care erau tot 
atât de împrăștiate pe cât părea dânsa de echilibrată. Și 
scriind reginei protestante a Angliei, nu-i putea spune altă 
decât: „Amiralul v-a înșelat, scumpa mea soră, numai eu 
sunt prietena voastră”. 

„Să arunci totul în spinarea mortului e cel mai bun 
mijloc de a scăpa de răspundere; iar lumea, căreia nu-i 
place să împartă răspunderea măcelurilor, se poate astfel 
liniști, indiferent ce crede în realitate. Toate astea îi 
privesc pe... morţi. Dar și pe mine!” își spuse Henri. Și, la 
adăpostul întunericului, chipul lui își recăpătă înfățișarea 
cea adevărată. Gura i se crispă, în ochi îi scânteie ura. 


338 


Imediat însă, își domină nu numai înfățișarea ci și 
simțămintele; căci se făcuse, în sfârșit, lumină. Urcându-se 
pe scări, valeţii aprinseseră câteva lumânări, care aruncau 
o lumină palidă în mijlocul salonului. Mulțimea curtenilor 
făcu: „A!” așa cum face orice mulţime după o îndelungată 
așteptare în întuneric. D'Alencgon se apropie de vărul 
Navarra. 

— Henri, începu el. Nu mai merge așa. Trebuie să avem 
o explicaţie. 

— O spui acum, când s-a făcut lumină? îi răspunse 
Henri. 

— Văd că mă înţelegi, încuviință omul cu două nasuri. 
Voia să arate limpede că nu e prost. Prefă-te cât poţi, îl 
sfătui el pe Navarra. Și eu trebuie să fac pe fiul iubitor și 
pe bunul catolic, dar curând am să trec în secret la religia 
voastră. Nici nu știi câți au să o îmbrăţișeze după toate 
câte s-au întâmplat. 

— Așa încât eu am să rămân, probabil, singurul bun 
catolic din tot Luvrul, îi răspunse Henri. 

— Fratele meu d'Anjou se împăunează de ţi se face silă. 
E eroul zilei, și-a văzut visul cu ochii, e vesel și mărinimos. 

— Şi nu mai e înconjurat de duhuri întunecate, întregi 
Henri. 

— Așadar drumu-i liber pentru favoritul bunei noastre 
mame. Numai nebunul de Carol mai trebuie să moară. Ai 
poftă, Navarra, să vezi toate astea scrâșnind din dinţi de 
neputinţă? Eu nu. Hai să fugim și să răsculăm ţara! Fără 
zăbavă! 

— Am mai zăbovit o dată când să-l înjunghii pe Guise, se 
trădă vărul Navarra, lăsând să-i scape din frâu mânia 
adunată în el. 

Dar își luă repede seama și se liniști. „Nu se poate avea 
încredere în omul cu două nasuri. Chiar dacă nu umblă să 
mă tragă de limbă, e totuși împrăștiat ca scrisul mamei lui, 
gândi Henri. Să nu pui temei pe cuvântul lui, își spuse. Și 

339 


mai ales să nu te trădezi față de el!” De aceea încheie 
astfel fraza privitoare la înjunghierea lui Guise: 

— Dar mulțumesc lui dumnezeu pentru zăbavă! 

D'Alengon nu mai tinu seamă că vărul său se ferea de el. 
Continuă să-și descarce sacul până în fund. 

— N-ai să crezi, dar îi așteaptă în astă-seară pe 
ambasadorii străini. Trebuie să vină nunțiul papal și 
trimisul lui Don Filip de Spania, ca să dea glas prea înaltei 
lor mulţumiri pentru izbânda nopţii Sfântului Bartolomeu. 
Criminalii norocoși uită totdeauna că se bucură de 
împlinirea unei crime respingătoare. Madame Catherine e 
gătită și-i gata de primire. Da să mergem ceva mai încolo. 
Pe aici zidul are un anume ecou, care poate fi auzit până în 
odaia respectatei mele mame. lar conversaţia noastră ar 
putea-o pune pe gânduri. 

— Eu n-am spus nimic, stabili Henri. 

— Îl urăsc pe d'Anjou, sună răspunsul fratelui. 

— Da ce ai cu el, François? Din parte-mi nu-i cer decât 
să mă lase în pace. 

Într-adins, Henri nu privea către mijlocul salonului; dar 
nu-i scăpă totuși că sub singurul candelabru aprins se 
întinsese o masă de joc. D'Anjou îi și chemă: 

— D'Alengon frate! Vere Navarra! 

— Îndată, îndată! răspunse Francois d'Alençon. Avem de 
vorbit ceva foarte important. 

Sinceritatea aceasta era menită să înlăture orice 
bănuială de conspirație! Cei doi veri se depărtară și mai 
mult de ceilalți curteni. D'Alengon își însoțea spusele cu 
mișcări repezite, dezordonate. Când părea că duce o pușcă 
la umăr, când se apleca până la pământ, de parcă ar fi dat 
drumul unei închipuite haite de câini. Și în acest timp rosti: 

— D'Anjou e nebun. Da ce mai, au înnebunit cu toţii. Il 
așteaptă nu numai pe nunțiul papal și n-au de gând să se 
mulțumească nici cu laudele pe care le aduce trimisul lui 
Don Filip. Visează nici mai mult, nici mai puţin decât o 

340 


vizită din partea englezului Walsington. E ciudat, dar toți 
cei care nimicesc fără a sta prea mult pe gânduri o victimă 
mai slabă își închipuie că Anglia trebuie să-i îndrăgească 
numaidecât! 

La care Henri îl întrebă: 

— Vere d'Alençon, tu, care vezi așa de limpede totul, 
cum de pierzi mereu din vedere casa de Lorena, care vrea 
să vă răpească tronul vouă, celor din familia Valois? Eu vă 
sunt o rudă bună și neînsemnată care vă atrage luarea- 
aminte. Dacă noaptea Sfântului Bartolomeu a fost o faptă 
creștinească, menită să ţină unit regatul prin teroare, nu 
trebuie să uitaţi că Parisul îl socotea încă dinainte pe 
Lorena un catolic mai bun decât voi. Şi cu atât mai mult îl 
va socoti acum, când a călcat în picioare fața amiralului 
ucis! 

Henri vorbise aproape în șoaptă, ca să nu-i scape cumva 
vreo izbucnire violentă, ori să-l podidească plânsul. 

D'Alengon repetă: 

— Guise a călcat cu piciorul fața amiralului ucis și asta îl 
stigmatizează. Nu mă tem de el. Frumosul pe care Parisul 
îl adoră! Dar ce repede poate deveni hâdă o faţă frumoasă 
ca a lui! Să nădăjduim că din pricina ciumei! Și-și însoți 
aceste vorbe de mișcări repezite, dezordonate. De 
altminteri, continuă d'Alençon, ne aflăm în partea 
neluminată a salonului și nimeni nu trage cu urechea la ce 
vorbesc cei pe care nu-i poate vedea, afară poate de spionii 
de meserie ai mamei. Dar dânsa e ocupată până peste cap 
astă-seară și a uitat chiar să ne trimită domnișoarele ei de 
onoare. 

Iar Henri încheie: 

— Eu mi-am îngăduit numai să previn casa de Valois. Am 
fost însufleţit de gânduri curate, iar respectul meu pentru 
regina-mamă e nemărginit. 

D'Alengon izbucni în râs la aceste vorbe, așa cum faci 
după cel din urmă cuvânt de spirit al unei conversații 


341 


plăcute. 

— Fii liniștit, dragă vere, nu te-ai trădat nici o clipă; îţi 
stau chezaș! Tu pe mine mă ai complet la mână în schimb 
eu pe tine de fel. Totuși, acum ne cunoaștem și ai mai aflat 
încă ceva pe lângă multe altele pe care le vei fi aflat în 
astă-seară! 

Ceea ce era cum nu se poate mai adevărat. Zăpăcitul de 
François se și depărtase de lângă vărul lui, pierzându-se 
într-o ceată de curteni care ieșeau în anticameră. Dintr- 
acolo se zărea lumina tremurătoare a câtorva făclii, 
precedate de umbre mari, iar curând se auzi și glasul 
puternic al maiestăţii-sale regele Carol al nouălea. Tipa și 
părea a fi nebun de-a binelea. Navarra, care rămăsese 
singur, își spuse: „Şi pe dânsul va trebui să-l mint, cu toate 
că mi-a scăpat viaţa. Dar încă o dată n-ar mai putea s-o 
facă nici el. Știu ce mă paște: l-am privit pe Guise drept în 
ochi. Știu ce mutră are să facă și bătrâna ucigașă, care nu 
vrea să se arate înainte de a se înfățișa ambasadorii - iar ei 
nu prea se grăbesc să vină. Noaptea Sfântului Bartolomeu 
a fost o neizbândă, dar pe mine au pus mâna. Jocul pare să 
devină distractiv. Nu-i așa, Madame Catherine și domnule 
de Guise? I-am cercetat atâta pe toţi în astă seară, că mi se 
învârte capul ca după o lectură prea îndelungată!” 

Se urni din loc și intră în cercul luminat de făclii spre a-l 
întâmpina pe regele Franţei; în același timp luă o înfățișare 
plăcută și ușuratică. Dar, cu inima zvâcnind de frică și de 
ură, își spunea: „Mântuirea mea atârnă de cunoașterea 
acestor oameni!” 


342 


O NEIZBÂNDĂ 


Fără multă vorbă, Carol al nouălea porunci ca făcliile să 
fie băgate în candelabre, chiar cu riscul de a cădea picături 
de păcură pe umerii albi ai doamnelor. Orice era preferabil 
întunericului: chiar și lumina aceea roșietică de iad. Căci 
Carol și Curtea lui se prăbușiseră, fără îndoială, în fundul 
iadului. Tuturor le trecu prin minte gândul acesta și își 
îndreptară privirile spre ferestre să vadă: mai zboară 
corbii? Ar fi fost un semn că se află totuși pe pământ. 

În mijlocul salonului, Carol avea ieșiri demonice. Chiar 
el, cu mâna lui, a tras azi din balconul palatului asupra 
unor hughenoți care fugeau! Dar, se înţelege, nu se fălea și 
că trăsese fără să ţintească și că nu-i nimerise. 

— Ehe, am făcut o vizită și spânzurătorii în care se 
legăna domnul amiral! Părintele meu! răcni el cu rânjet de 
satană. 

Apoi își veni, însă, în fire pentru o clipă și se domoli. 

— Nu prea miroase bine amiralul! zise și, uitând de toate 
lucrurile rău mirositoare din lume, luă poza plină de 
nobleţe ce o avea în tablouri. Stând astfel își îndreptă ochii 
spre Navarra și Condé. Voi protestanții ați conspirat. Așa 
că nu ne-a rămas altceva de făcut decât să ne apărăm. 
Chiar așa am declarat astăzi parlamentului meu, arătând 
pricinile judecății sângeroase pe care a trebuit s-o fac; așa, 
și numai așa, vor înfățișa lucrurile pentru posteritate și 
istoricii mei, indiferent dacă au să fie crezuţi ori nu. 

Apoi ceru de băut, căci avusese o zi foarte grea. Când 
auzi, însă, că nu există vin, răsturnă de ciudă masa de joc. 
Iar accesul de furie dură până când din odăile servitorilor 
se aduse un fel de oţet. Carol îl sorbi dintr-un pocal de aur 
cizelat; pe pocal se vedea Diana vânând cu însoţitoarele ei, 
iar cele două toarte întruchipau cu rotunjimea lor trupurile 
ademenitoare ale unor sirene. 

343 


Cu gura pungă din pricina vinului oţeţit, nebunul se uita 
pe sub sprâncene la verii protestanți. Acreala înviorează. 

— Ia te uită, strigă de aceea Carol. Doi viitori stâlpi ai 
bisericii! Pe cuvântul meu, cardinali vă fac! 

Această perspectivă îi provoacă o nemăsurată plăcere. 
De data asta, împreună cu el izbucni în râs toată Curtea, 
așezată într-un cerc mare în jurul singurei mese de joc, 
deasupra căreia pâlpâiau făcliile. Carol se tolănea pe un 
scaun, cu picioarele depărtate; fratele său d'Anjou, care se 
temea de accesele regelui, ședea doar pe marginea unui 
scaun. lar cei doi eretici stăteau în picioare, cu capetele 
plecate, răbdând batjocura. 

Al cincilea jucător ceru: „Să începem 
„Așezaţi-vă!” porunci el celor două victime. 

Apoi împărţi cărţile, câte patru de fiecare. Jucau 

„prime”. Cei cinci își priviră cărţile, iar curtenii, care 
făceau un cerc larg în jurul lor, încercară și ei să vadă ce 
cărţi aveau. Curtenii purtau haine de mătase în toate 
culorile, dungate, cu blazoane brodate. Unii erau scunzi, 
cu pântece lucitoare, alţii atât de lungi, încât părea că se 
cocoţaseră pe scaune. Picioarele, subţiri la glezne, li se 
umflau mai sus ca niște butoiașe; mânecile li se înfoiau în 
jurul umerilor, iar pe coleretele largi se odihneau capete 
ce aminteau de tot soiul de dobitoace: de la erete până la 
porc. Priveau cu toţii încordaţi la jocul regelui. 
_ — Navarra, unde ai lăsat-o pe grăsana de Margot? 
Intrebă Carol, începând jocul. Și de ce nu se arată mama, 
de vreme ce a izbutit să vă prindă în laţ pe voi, hughenoții? 
Ei, dar doamnele Curţii unde sunt? 

Băgase deodată de seamă că erau prea puţine femei în 
cercul privitorilor. 

Fratele său d'Anjou îi șopti ceva la ureche. Dar Carol nu 
catadicsi să coboare glasul. 

— Regina, mama mea, îi primește acum pe ambasadorii 
străini. S-au înfățișat în cabinetul ei, toţi o dată. De, aşa e! 

344 


n 
! 


Era Lorena. 


Domnii au uitat să se anunţe la mine. De altfel nici n-am 
văzut alaiul lor. Se vede că au intrat pe furiș; ambasadorii 
marilor puteri cunosc și marele secret de a se face 
nevăzuți. 

Zvârli nepăsător o a doua carte; purtarea lui vădea un 
dispreţ ascuns, de parcă ar fi vrut să spună: „Ştiu care-i 
miza și iau parte la joc numai cu mare scârbă”. 

Lorena împărţi câte patru cărţi. Jocul se numea „prime”; 
cel care avea câte o carte de fiecare culoare câștiga un 
număr de puncte. Navarra își așternu cărţile pe masă, 
arătând că are câteșipatru culorile. 

— Henri, rosti deodată celălalt Henri, din casa de Guise. 
Am să-ţi spun ceva care o să te intereseze. Pentru mine, 
ambasadorii nu sunt nevăzuţi. Și și-au exprimat mirarea că 
tocmai pe tine te-am lăsat în viaţă. 

Incerca doar să-l provoace, căci Guise era ultimul om în 
tovărășia căruia s-ar fi arătat un ambasador. Henri 
răspunse așternând încă o dată cărțile pe masă; avea din 
nou câte una din fiecare culoare. 

Dar când le întinse pentru a treia oară, unul din jucători 
își ieși din fire: d'Anjou. Își îngădui să bată cu pumnul în 
masă, deși știa de frica acceselor de furie ale lui Carol, dar 
acum turbase și el. Veselia și bunăvoința învingătorului se 
duseseră pe apa sâmbetei. Ambasadorii nu veniseră de fel, 
iar Madame Catherine era cuprinsă de frigurile nerăbdării, 
așteptând firitisirile lor. Nu îndrăznea să scoată capul în 
lume înainte de a fi primit vreun semn de încurajare din 
partea puterilor străine și n-o lăsa nici pe Margot să iasă 
din odaia ei. Cât despre Guise, vădea nerușinarea unui 
răsfăţat al gloatelor și impunea mai mult prin mărimea 
neobișnuită a mădularelor decât prin obrăzniciile lui. Iar 
Carol al nouălea, departe de a-l pune la locul său pe fratele 
mai mic, se bucura de enervarea acestuia. „Hughenot 
prefăcut”, gândea plin de ură d'Anjou. Simţea că întreaga 
Curte începea să-și dea seama de situaţie. Toate feţele 


345 


erau pline de îngrijorare - nu știau ce să creadă, pe cine să 
se bizuie - erau fețele unor trădători. Și când te gândești 
că și orașul e înfricoșat, că reneagă aproape ca și Curtea 
noaptea Sfântului Bartolomeu! Simţământul de triumf al 
fiului preferat se schimbă într-o asemenea amărăciune, 
încât începu să plângă. Asta era răsplata unor fapte atât de 
mari! Pentru asta încercase să scoată omenirea dintr-o 
stare de plâns, pentru asta renunțase, în scopuri atât de 
înălțătoare, la conștiință și la omenie! Se scutise singur de 
datoriile creștinului și de poruncile adevărului. Şi toate 
acestea le făcuse el, d'Anjou, crescut de clerici și de 
umaniști în Colegiul Navarra, tânărul care se putea judeca 
foarte bine pe sine însuși. „Eu nu sunt Guise, care nu simte 
nimic altceva decât mândria de a fi bine clădit. Am să fiu în 
veci omul căruia i se datorește noaptea Sfântului 
Bartolomeu!” Un asemenea lucru se iartă numai în caz de 
succes. Dar din clipă în clipă insuccesul devenea tot mai 
învederat. 

Făcliile arseseră, se topiseră: asaltaţi de întunericul 
crescând, numai jucătorii de la masa regelui se mai 
bucurau de o lumină șovăielnică. D'Anjou avea chef să 
izbească pentru a doua oară cu pumnul în masă, sau chiar 
s-o răstoarne, cum făcea fratele mai mare în accesele lui 
de furie. Dar Lorena împărţi iar cărţile, așa încât pumnul 
moștenitorului rămase ridicat în aer. 

Navarra avea mereu cărţi de câteșipatru culorile. 

— Vrăjitorie, mormăi Carol. 

Curtea, însă, își arăta admiraţia și părerea de rău printr- 
un sâsâit prelung, în care se deosebea și plăcere, și necaz. 
Căci e pasionant să fii de faţă la o întâmplare neobișnuită. 
Dar poate fi primejdios să-i tălmăcești înțelesul. 

Curtea fu scutită, însă, de o asemenea treabă. Căci 
partida de cărţi de la masa regelui fu deodată dată uitării. 
O nouă întâmplare venea să șteargă amintirea celorlalte. 
În anticameră apărură paji purtând sfeșnice cu lumânări 


346 


aprinse, în număr din ce în ce mai mare, și în curând 
palatul, în care până nu demult nu se găsise nici o 
lumânare, fu potopit de lumina lor repetată la nesfârșit. 
Cuprinși de un simțământ de ușurare, curtenii se 
înghesuiră spre ieșire; dar acolo se pomeniră împinși 
înapoi de străji. Întâmplarea lua proporţii. Dincolo de 
anticameră, în odaia de primire a regelui, se vedeau șiruri 
întregi de copilandri. Pletele le străluceau în lumina 
sfeșnicelor pe care le purtau, mătasea le sclipea pe piept. 
Şi mai departe de odaia regelui se zăreau alte și alte 
lumini. După o cotitură a zidului se aflau odăile reginei, 
care nu se vedeau însă. lar de acolo părea a se apropia tot 
mai mult o lumină orbitoare, ca aceea a paradisului, plină 
de făgăduieli neînţelese; 

O asemenea întâmplare face ca inimile să bată mai 
repede, îi îndeamnă pe oameni să vorbească mai tare, mai 
ales într-o împrejurare ca aceea când curtenii aveau în 
spatele lor întunericul marelui salon, în care abia mai 
pâlpâiau cele de pe urmă făclii. 

— Domnule cavaler, inima îmi bate să se spargă. 

— Nici a mea nu-i prea liniștită, doamnă. Ce s-o fi 
întâmplat? 

Dar tocmai asta voise Madame Catherine; calculase 
dinainte totul. E drept, Madame Catherine era cuprinsă de 
neliniște, așa cum bănuise fiul ei d'Anjou, fiindcă nu se 
prezentau ambasadorii. Dar d'Anjou ar fi trebuit să știe 
totodată că dezamăgirile n-o descumpăneau pe maică-sa și 
n-o făceau să se simtă neajutorată. Spre deosebire de cea 
mai mare parte a oamenilor, așteptarea zadarnică n-o 
scotea din fire și n-o făcea să-și piardă liniștea împinsă 
până la nesimţire, iar neizbânzile vremelnice îi sporeau 
numai darul de a găsi mereu alte ieșiri. 

Madame Catherine, pe adevăratul ei nume Caterina de 
Medicis, căzuse de mai multe ori pradă spaimei în timpul 
nopții Sfântului Bartolomeu; lucru lesne de înţeles pentru 


347 


oricine cunoaște firea omenească. Fiindcă oricât de 
îndelung ar fi plănuite și de amănunţit puse la cale, 
asemenea lucruri pot avea oricând un alt sfârșit decât cel 
prevăzut. De aceea Madame Catherine, pe adevăratul ei 
nume Caterina de Medicis, în timp ce-și târa de colo până 
colo pașii, sprijinită în baston, trăsese adesea cu coada 
ochiului la străjerii ei spătoși, întrebându-se cât timp vor 
putea, la nevoie, acești elveţieni și nemți să-i păzească 
odaia și să-i apere bătrânul și scumpul ei trup împotriva 
hughenoţilor ce ar fi putut să năvălească asupră-i. Şi 
cotrobăise prin dulăpior cu gândul nu numai la vrăjmașii 
ei, ci și la paznici. Nu era oare mai bine pentru dânsa ca 
bărbaţii ăștia în plină putere să se prăbușească la pământ 
după ce vor fi dat peste cap o băuturică dăruită din toată 
inima? Cu câteva scrijelituri și tăieturi dibaci făcute s-ar 
putea înscena apoi un măcel, și toată lumea ar crede că 
regină a fost răpită și ucisă. Iar între timp, ea ar putea 
aștepta liniștită vremea ei, care nu putea întârzia, stând la 
adăpost într-o ascunzătoare cunoscută numai de dânsa. 
Toate erorile oamenilor, ca de altminteri și greșelile 
istoriei, veneau de acolo că uneori era dată uitării ursita 
acestei lumi și a Franţei: aceea de a fi stăpânită, fără greș 
și fără scăpare, de Roma și de casa Habsburgilor. 
Florentina se pătrunsese însă de acest adevăr o dată 
pentru totdeauna. În clipele grele, când până și feciorii ei i 
se împotriviseră, ameninţase că se va retrage în orașu-i de 
baștină. Dar în sinea ei nu se gândise niciodată cu 
adevărat la o asemenea retragere,  socotindu-se 
dintotdeauna un instrument al puterii ce stăpânea lumea, 
cu misiunea de a supune și Franţa acestei puteri, se 
înţelege chiar spre binele francezilor și mai cu seamă al 
casei domnitoare. Protestanţii francezi o socoteau pe 
această femeie ce îmbătrânea drept o criminală înrăită. 
Madame Catherine, însă, acţionase chiar și în timpul nopţii 
Sfântului Bartolomeu cu conștiința împăcată, spre 


348 


deosebire de fiul ei d'Anjou, care trebuise mai întâi să-și 
pună de acord faptele cu învăţătura umaniștilor de la 
Colegiul Navarra. 

Regina-mamă era încredințată că se află pe drumul cel 
bun, care este și drumul succesului. Și va trebui să mai 
treacă multă vreme până când și dânsa să se încredințeze 
că noaptea Sfântului Bartolomeu a fost un eșec. Atunci fiii 
ei își vor fi dat de mult sfârșitul, regatul va fi pradă 
flăcărilor, distrugerii, sfâșierii, iar pe cale de a pune mâna 
pe tron se va afla mântuitorul, un prinţ neînsemnat din 
sud. Pe care odinioară îl ţinuse prizonier, după ce-l momise 
cu fiica ei Margot. 

„la uitaţi, priviţi-l! Prietenii i-au fost răpuși, soldaţi nu 
mai are, e neputincios și batjocorit! Până și coreligionarii îl 
vor disprețui când va renega credinţa lor, și asta se va 
întâmpla curând! Sărman de el, nici nu mai face să fie 
ginerele reginei Franţei. Curtea trebuie să-și bată joc de 
dânsul, hotărî înţeleaptă bătrâna. Așa e mai bine decât să-i 
faci de petrecanie. Reginei Angliei îi place mai degrabă să 
audă că-i obiect de râs decât că nu mai există de loc. l-am 
trimis o scrisoare, destul de convingătoare cred; va trebui 
să socotească noaptea Sfântului Bartolomeu ca pe un fel 
de accident de circulaţie dacă cumva eretica asta nu poate 
să priceapă ce valoare purificatoare a avut! La dracu cu 
ambasadorii, care nu se înfățișează azi! Au să-și ceară ei 
iertare pentru șovăiala lor! Dar între timp nu trebuie ca 
îndoiala să prindă rădăcini. Marile izbânzi pot întâmpina 
unele greutăţi trecătoare. Se cere să se ia însă imediat 
contramăsuri! Curtea trebuie să-și recâștige buna 
dispoziţie, ca să spună mai departe ce strălucire a căpătat 
Luvrul după marea noastră izbândă!” 

Și Madame Catherine își recapătă îndată vioiciunea și 
începu să dea porunci. Mai întâi trimise după nora ei, 
arhiducesa - o piesă decorativă, înfățișată numai arareori, 
și de obicei păstrată într-o aripă uitată a parterului, care, 


349 


la drept vorbind, era destinată reginei-mame, dar aceasta 
prefera apartamentul mai arătos de la etaj. Apoi se ocupă 
în persoană de găteala fiicei ei Margot. Frumuseţea ei 
trebuia înfățișată în stil mare, ca într-un rece cimitir al 
dragostei, cu toate perlele, cu peruca blondă și cu 
diademă, cu cununa și cu crinii de briliante. Nu, nu rochia 
din fir de aur! Aurul simbolizează altceva. Și dat fiind că 
fiica stărui cerând rochia pe care o socotea cea mai 
frumoasă, mama o pălmui, fără șovăială și fără slăbiciune; 
așa încât obrazul trebui iar sulemenit. Apoi bătrâna 
porunci să i se aducă o cravașă - o! nu pentru prinţesă, 
căci acum era îmblânzită. Dar mai trebuia dresată și altă 
făptură. Şi în scurt timp, cele două șiruri de paji cu 
sfeșnice începură să înainteze spre marele salon. O lumină 
solemnă, venită parcă de la împăratul ceresc, pogori 
asupra Curţii din sfere ce nu pot fi cunoscute de muritori, 
pătrunse în sufletele curtenilor și-i înspăimântă. Gentilomi 
încărunţiți erau gata, ca niște copii ai naturii, să vadă 
înfăptuindu-se minuni. Asta era clipa. Muzica! 


URA 


Oh! sunete divine și atotputernice! Curtea se dădu în 
lături, jucătorii de cărți, cu rege cu tot, se retraseră către 
perete și mijlocul salonului fu împrejmuit de cei mai 
frumoși copii ai regatului. Cele două șiruri ale lor împrăștie 
lumină, alți copii care pășesc printr-aceste două șiruri 
împrăștie armonie. Cântul lor îmbată, se înalţă și 
preamărește. În urma lor vin doamnele, numai cele mai 
gătite dintre doamnele de frunte ale Curţii și cele mai 
fermecătoare dintre domnișoarele de onoare. Parfumuri 
plutesc în întreg salonul și deasupra capetelor se înalţă un 


350 


baldachin purtat de patru pitici, îmbrăcaţi în roșu, cu bărbi 
de câlţi. lar sub baldachin pășește însăși Elisabeta, 
arhiducesa, fiica împăratului roman, piesa de ceremonial 
atât de rar scoasă la iveală, gajul nepreţuit dat Curţii 
Franţei de puterea care stăpânește lumea. 

Niciodată nu fusese văzută de atât de aproape, cu toate 
că și acuma lumina tremurătoare, pâlpâindă împiedica să i 
se deosebească prea bine trăsăturile. O puteau privi, însă, 
numai bărbaţii; sexului care are ochii mai ascuţiţi, mai 
critici îi fusese, cu multă înţelepciune, rezervat un rol în 
alai. Casa de Habsburg era reprezentată printr-o fată de 
nouăsprezece ani, dar nimeni nu s-ar fi putut gândi să-i dea 
numai atâta, văzând masca aceea fără vârstă, scorțoasă ca 
aurul în care era îmbrăcată. De data asta nu era împinsă 
de călugări spanioli care să nădușească pe sub covoare. Își 
mișca singură picioarele mari. lar dacă cineva ar fi fost 
destul de îndrăzneţ spre a face o asemenea constatare, ar 
fi spus că are picioarele lungi și mușchiuloase. Și se prea 
poate că s-ar fi găsit chiar cineva care să fi îndrăznit să 
străpungă cuirasa numelui și menirii ce o avea și să ajungă 
la picioarele ei spre a cântări, nu fără ironie, greutatea 
unor piese atât de rare. Oricum, ea însăși părea absorbită 
de efortul ce-l făcea mergând pe aceste picioare. Se 
împleticea la fiecare pas și purta, clătinându-se, prin 
salonul ce părea a nu se mai sfârși și după care urma un 
zid de întuneric, o întreagă povară de aur - coroana grea, 
nestematele, colierele, paftalele și inelele, pantofii de aur - 
ducea, clătinându-se, spre întunecimea îndepărtată povara 
aurului ce-l purta pe cap, pe piept, în picioare. 

Dar dorea oare cu adevărat să fie înghițită de întunericul 
ce se căsca în faţa ei? Spinarea mai sclipi o ultimă oară, o 
rază reflectată în încălțămintea de aur trecu peste 
pardoseală. Și curând nu se mai văzu decât scânteierea 
nestematelor. Cea din urmă sclipire fu aceea a pietrelor 
coroanei. Noapte. Cortina. Totul trecuse, fără putinţă de 


351 


întoarcere - lucru ce se putea înţelege la figurat și despre 
întreaga procesiune. Aceea care trăgea, însă, sforile, 
nevăzută și vicleană, în odaia-i liniștită, socotise prea bine 
efectul sigur al pompoasei procesiuni. Căci cui i-ar fi putut 
trece prin minte să privească drept un semn al sfârșitului 
și al apusului întunericul în care se pierduse Elisabeta? 
Doar unui om ca Du Bartas, cu spiritul lui plin de fiere, 
care supraviețuise nopţii Sfântului Bartolomeu și care din 
noaptea aceea avea și mai puţină îngăduinţă pentru 
pretenţia oamenilor de a se socoti croiți după chipul și 
asemănarea lui dumnezeu. Și Du Bartas înfieră, din toate 
puterile spiritului său, alaiul arhiducesei; fără a se feri de 
cei din jur, începu să recite: 


„Înainte de a fi timpul, materia, fiorul, 

Doar dumnezeu fu singur atotcuprinzătorul. 
Era cu neputinţă de a-l fi cunoscut, 

Doar spirit, doar lumină, de nimenea văzut, 
El, preacurat, preabun, și preaînţelept.” 


Dar versurile acestui creștin stârniră proteste; fu chemat 
la ordine și înghiontit de toţi. Cu toate că rămăsese 
aproape singurul dintre cei de credinţa lui, mai îndrăznea 
încă să facă  asemuiri  necugetate folosindu-se de 
dumnezeul său, care, ce-i drept, nu purta pantofi de aur. 
Dimpotrivă, Curtea Franţei își vedea victoria întruchipată 
într-un idol, își vedea biruinţa slăvită prin sclipirea 
pietrelor preţioase, prin parfumuri și prin cântări și era 
deci gata să vestească această biruinţă oriunde și ori de 
câte ori ar fi dorit-o Madame Catherine. È 

Cine se mai îndoia totuși, în mod serios, de izbândă? În 
afară de creștini, mai există și suflete simţitoare. lar 
tânărul d'Elbeuf era înclinat să acţioneze fie mânat de 
împrejurări, fie de simţăminte. El înţelesese că cei 
nouăsprezece ani ai arhiducesei nu însemnau de fel 


352 


primăvară a vieţii. Îl privise pe Carol al nouălea în timp ce- 
o urmărea din ochi pe soția sa și citise și în ochii lui 
supunerea pe care i-o arătau toţi, dar la el amestecată cu o 
oarecare doză de superstiție și cu o urmă de ironie. 
Elisabeta fusese arătată în ultimele zile regelui și Curţii de 
două ori: în ajunul măcelului și îndată după acesta. Iar 
când Elisabeta coborâse din nou scările întunecate către 
tristul ei apartament, d'Elbeuf se întrebă: „O îmbrățișează 
oare cineva?” Între timp, în salon apăreau mereu alte 
domnișoare de onoare. Deasupra capetelor lor se clătina 
un alt baldachin. 

Spectacolul fastuos continua; un singur om nu vedea, nu 
auzea, nu mirosea nimic din tot ce era în jurul său. În nări 
îi stăruia iz de sânge, în urechi urlete de ucigași; iar ochii-i 
vedeau cadavrele prietenilor zvârlite claie peste grămadă. 
Luptase toată seara să se stăpânească, observase, își 
păstrase neîncrederea, își căutase mântuirea. Dar n-o 
putea ţine așa, la nesfârșit; nu era nici filozof, nici ucigaș 
din calcul, iar sângele său nu era rece ca odaia unei anume 
bătrâne. Dimpotrivă, simţea o arșiță în piept și în gură, 
simţea că se înăbușă, nimic altceva nu mai exista pentru el. 
Privirea-i rătăcitoare căută mai întâi ceva de băut. Nu găsi, 
și atunci începu să se întrebe de ce era o asemenea 
înghesuială, de ce îl atingea atât de aproape suflarea 
oamenilor. Nu știuse până atunci că poţi să te simţi 
stingherit de apropierea trupească a semenilor tăi; 
dintotdeauna trăise înconjurat de mulţi oameni. Și deodată 
își dădu seama ce se întâmpla cu el. Ura. Își dădu seama ce 
înseamnă ura - o ură mai sălbatică, mai neîmpăcată decât 
aceea din noaptea măcelului. 

„Înghiţi-v-ar pământul! spuse în gândul lui repezindu-și 
bărbia înainte și aruncă o căutătură pe sub sprâncene, o 
căutătură pe care n-o mai avusese nicicând. Chiar de-ar fi 
să pier și eu! Aș vrea să fiu lepros. Și înainte de a vedea voi 
primele pete albe pe pielea mea, să vă ating, ca să 


353 


putreziţi de vii! Cu toţii, toţi să putreziţi, să vă putrezească 
mădularele care s-au atins de morții mei! Pe mine m-ati 
lăsat în viaţă ca să fiu martorul izbânzii voastre, să vă văd 
alaiurile triumfale și paiaţa muiată în aur. În cine să-mi 
înfig colții?” se întrebă el și-și căută împrejur o victimă. 
Dar nici una din feţele ce le vedea, feţe pe care se citeau 
supunerea, obrăznicia, batjocura, nu-i părea că ar putea 
să-i potolească setea. Sânge, sângele dușmanilor! 

Faţa unui curios, care îl privea cu o familiaritate 
bătătoare la ochi, i se păru neînchipuit de obraznică. Se 
repezi la ea și, înainte de a apuca victima să tresară, i-o 
mușcă în lege. Văzuse cândva în provincia-i de baștină 
încăierându-se doi ţărani; unul din ei își mușcase așa 
adversarul. Dar își aduse aminte de scena cu cei doi ţărani 
de abia când își scoase colții din obrazul mușcat. Simti și 
dezgust, și ușurare. Curiosul, însă, căruia sângele începuse 
să i se prelingă până la guler, nu ţipă de loc; de ce? Abia 
dacă scosese un geamăt. Dar apoi vorbi familiar, încetișor 
și atingându-l pe Henri cu răsuflarea sa: 

— Domnule rege al Navarrei, nu-mi vezi haina neagră și 
obrazul pal? Ai mușcat un bufon, căci asta e meseria mea 
aici! 

Auzind aceasta, Henri se depărtă de omul mușcat atât 
cât putu, înghesuit cum era din toate părţile. Bufonul nu-l 
slăbea, însă, de loc. Își acoperi obrazul sângerând și rosti 
cu glas de ventrilog: 

— Să nu lăsăm să se vadă ce ispravă am făcut amândoi! 
Un bufon trebuie să fie trist, să cunoască nefericirea și 
tocmai prin asta să stârnească râsul. Nu-i așa? Şi dacă-i 
așa, atunci îmi poţi lua foarte bine locul, domnule rege al 
Navarrei, iar eu îl pot lua pe al domniei-tale. Nimeni n-ar 
băga de seamă schimbarea. 

Şi se făcu nevăzut. Nimeni nu observase că Henri 
avusese ceva de împărţit cu el. Mai mult, chiar Henri 
începu să se îndoiască de adevărul clipelor pe care le 


354 


trăise, clipe de cumplită  rătăcire. Hotări să se 
supravegheze mai de-aproape și să urmărească ce se va 
mai întâmpla la Curtea Franţei. „O! Asta-i Margot!” 

Era exclamaţia pe care o scotea Curtea Franţei văzând 
noul baldachin care înainta clătinându-se. Sub el se află 
prințesa de Valois, Madame Marguerite, Margot a noastră. 
A fost nevoită să se mărite cu prințul hughenot; acum toată 
lumea își poate da seama de ce. Măritișul ei se dovedise 
îndreptăţit, își atinsese scopul. Cine s-ar mai fi îndoit de 
asta n-avea decât s-o privească pe regina Navarrei cum își 
ținea capul și cum pășea. Nu mai era vorba de greoiul 
simbol aurit al unei mari puteri, în faţa căruia trebuie să te 
închini până la pământ. Era însăși imponderabilitatea, deși 
e foarte greu să fii atât de frumoasă. Margot a noastră 
învinge, însă, cu ușurință, toate greutăţile - ale ei, ca și ale 
noastre. „Mărire ţie, doamnă! Mărire ţie, doamnă! 
Desăvârșirea ta transfigurează și urâţenia noastră; tu ne 
înapoiezi simţământul nepăsării pe care l-am pierdut 
noaptea trecută. Căci trebuie să mărturisim că trupul 
nostru păcătos s-a cam bălăcit în sânge și te-am tras și pe 
tine după noi. Dar tu, Madame Marguerite, ne redai 
ușurința fluturelui zburând voios prin aerul pur, având o 
viață atât de scurtă și fiind totuși asemeni sufletului 
nemuritor. La două zeițe ne închinăm: Venerei și 
preasfintei fecioare. Așa încât toate femeile pot primi 
prinosul nostru de recunoștință pentru milostivirea și 
bunăvoința ce ne-o arată. Fii dar binecuvântată!” 

Cel dintâi care exprimă ceea ce simţea întreaga Curte 
nu putea fi decât un curtean. Era un anume domn de 
Brantôme, și își îngădui să atingă cu buzele sale mâna lui 
Margot, mâna aceea care părea că plutește în aer. După el 
se îngrămădiră și alţii, dând deoparte pe purtătorii 
sfeșnicelor, ca să atingă mâna lui Margot, care, primind să 
joace rolul de mântuitoare a mulţimii aceleia, surâdea 
ușor, nearătând mai multă trufie decât era nevoie, ba fiind 


355 


chiar mișcată. Picioarele ei mici se mișcau ușor, și nimeni 
nu se gândi să-i cântărească mădularele, deși unii s-ar fi 
putut bizui pe o cunoaștere personală. Nici nu apucai să o 
privești bine, și preafrumoasa-i rochie înfoiată era departe. 
Purta o rochie în patru colțuri, strânsă pe piept și foarte 
largă pe șolduri. Culorile luceau blând, făcând ape-ape, 
mâna albă plutea prin aer, și Margot fu cât pe-aci să fie 
înghițită și dânsa de întuneric. Dar ei nu i se putea 
întâmpla așa ceva; se întoarse, și împreună cu dânsa întreg 
alaiul: violoniștii, suflătorii, doamnele cele mai de frunte 
ale Curţii, domnișoarele de onoare, alte făpturi și chiar și o 
maimuţă. 

Tot căutând pe cineva, Margot o luase înainte, gata să 
iasă de sub baldachin. Nu-l găsi pe cel pe care-l căuta, dar, 
printre sărutările ce-i atingeau mâna, simţi una atât de 
ciudat de arzătoare, încât se opri în loc. Întreg alaiul pe 
care-l târa după dânsa fu zguduit de această oprire: se 
călcară pe picioare, maimuța fu și ea lovită și începu să 
tipe. Margot sta însă nemișcată, aștepta. Omul cu buzele 
arzătoare nu-și ridică însă ochii, deși Margot își întinse 
mâna către faţa lui și îndrăzni chiar să murmure o 
chemare îmbietoare. Dar era mântuitoarea ţării și nu se 
cădea să zăbovească în faţa unui singur om pe care îl și 
pândea poate nenorocul. „Înainte, Margot! Nu uita că ești 
înconjurată de iscoadele mamei!” 

Din anticamera regelui, înainte de a dispare, mai 
întoarse o dată capul spre locul unde se oprise. Dar fostul 
ei iubit nu mai era acolo și nu se vedea nicăieri. Margot o 
coti pe după colţ, dezamăgită; pe buze-i flutură, însă, un 
surâs fermecător. 

După plecarea ei, alaiul se destrămă; își păstraseră 
locurile și umblaseră frumos numai fiindcă dânsa îi 
conducea. Acum, domnișoarele cu moravuri ușoare, care 
își aleseseră soţii de o noapte încă în timpul defilării, se 
grăbiră să-i ia în primire. Gentilomii geloși își traseră 

356 


nevestele din mulţime și fură luaţi peste picior. Prin salon 
nu mai trecea acum un alai solemn, ci o gloată neînfrânată. 
Muzicanţii făceau giumbușlucuri și purtătorii de sfeșnice 
stingeau lumânările, înainte de a le fi smulse din mâini. 
Nimeni nu-și putu aminti mai târziu cum s-a ajuns la 
dezordinea care urmă și cine rostise cuvintele fatale. 

Și mai ales nu fu aflată persoana care fusese întrebată: 
„Pe cine-ţi alegi pentru astă-noapte?” Dar se auzi numele 
„Berta cea mare”. Era vorba de pitica ce sta în colivia ei. 
Berta cea mare aparţinea doamnei Catherine; avea doar 
optsprezece palmace și, la înghesuială, era purtat în 
colivie, ca un papagal. Slujitorul care ducea pe o stinghie 
colivia cu pitica purta și maimuța. De câte ori ţipa 
maimuța, ţipa și pitica, iar ţipătul ei era mai animalic. Avea 
capul enorm, fruntea peste măsură de boltită, ochii 
bulbucaţi, și din gura știrbă îi curgeau bale. Dar era 
îmbrăcată ca o doamnă din înalta nobilime și purta perle în 
părul rar. „Berta cea mare, pe cine ţi-ai ales pentru la 
noapte?” 

Nefericita făptură începu să tipe cumplit auzind aceste 
cuvinte, maimuța se sperie și se smuci în lanţ; slujitorul 
care o ţinea fu cât pe-aci să cadă. Ușa coliviei se deschise: 
pitica avea calea liberă. Totul părea a fi o simplă 
întâmplare. Şi de-abia mai târziu coincidenţa tuturor 
acestor fapte - maimuța speriată, slujitorul nedibaci, 
colivia deschisă, mai cu seamă ţipătul îngrozit al piticei 
cretine când auzise cuvintele fatale - păru ciudată. Cravașa 
bătrânei regine băgase în cap nenorocitei ce avea de făcut, 
și de groaza pedepsei pitica împlini cele ce i se 
porunciseră. Se nimerise să fie aproape de regele 
Navarrei; dar și această coincidenţă se dovedi, pentru cei 
care gândiră asupră-i, a fi fost dinainte socotită. Pentru 
moment, însă, se putea crede că Berta cea mare îl alesese 
ea singură pe Navarra când sări din colivie. 

Sări de gâtul lui, de sus, se strecură, țipând, în hainele 


357 


lui și nu mai putu fi dezlipită de el. Dacă izbutea să-i scoată 
un picior din mânecă, își încleșta cu atât mai tare mâinile 
de gâtul lui. Luptând s-o dea la o parte, Henri se învârtea 
în loc, de parcă ar fi dansat cu ea. „la te uită pe cine a ales 
pentru la noapte! Şi ce bucuros e el!” De mult nu se mai 
râsese atâta la Curtea Franţei. 

Când Henri văzu că totul e pierdut, o luă, se înţelege, la 
fugă. În spatele lui, curtenii se prăpădeau de râs, behăiau, 
abia mai puteau scoate o vorbă de tare ce hohoteau, se 
tăvăleau pe dușumea, nu alta. El, însă, fugea pe scări și pe 
coridoare, cu pitica agăţată de gât. Nici nu mai încerca să 
scape de ea. De altfel, o trecuse udul și-l udase, iar pentru 
a-i arăta cât îl iubește, îi lingea obrajii. Era o fugă de 
coșmar. Nimeni nu-i ieși în întâmpinare, și nici luminile nu 
ardeau în acea noapte în felinarele de pânză. Numai luna îl 
atingea uneori cu razele ei reci. 

Gâfâia din greu când ajunse în dreptul odăii sale. 
D'Armagnac, care veghea ca de obicei, îi deschise îndată: 

— În ce hal sunteţi, sire! Și ce miros! 

— Uite-o pe mititica mea, d'Armagnac. Nu sunt multe ca 
dânsa! 

Și cum pitica nu-i mai lingea obrajii, o sărută el. 

— In ce privește mirosul, d'Armagnac, din toate 
parfumurile și miresmele pe care le-am simţit azi, ăsta-i cel 
mai plăcut și cel mai ales. 

Și deodată se întunecă la față, căpătând o înfățișare 
aspră și amenințătoare, încât chiar tovarășul său de luptă, 
d'Armagnac, se înspăimântă. Se apropie în vârful 
picioarelor ca să ia în braţe pitica. Aceasta alunecă, însă, 
singură pe dușumea, zdrobită de oboseală. D'Armagnac 
dispăru cu ea de mână. Henri intră singur în odaia lui și 
trase zăvorul. 


358 


UN GLAS 


Se aruncă pe pat; în jurul lui nu mai vegheau acum 
patruzeci de gentilomi; dar gândurile îi zburau năprasnic. 
Nu erau însă gânduri duse până la capăt, nici nu se putea 
spune că erau gânduri, ci frânturi ce se fugăreau ca într-un 
vis. Era o goană de imagini, de frânturi de frază, ce se 
încălecau și se învălmășeau, iar ultima imagine era aceea a 
lui Margot cotind pe după colţ. 

„Au pus mâna pe mine! Și acum mergem de-a dreptul la 
liturghie? Corbii. Principalul e însă să nu fii zvârlit în puţul 
Luvrului. Și n-a lipsit mult, sire, să vi se întâmple asta. 
Salutări din partea amiralului. A călcat în picioare faţa 
mortului. Mă tem că n-o să scăpăm nici noi teferi. Domnule 
de Goyon, trăiești!” „Dar acesta nu mai trăiește”, își dădu 
seama Henri pe jumătate adormit; căci în visul lui vedea 
morți și aceștia îl priveau pe el, dar îndată făceau din nou 
loc celor vii. „Sigur că trăiesc! Elisabeta a vrut să ne 
răpească portul Calais. Nu, amiralul! Tue! Tue! În noaptea 
asta am făcut ori prea mult, ori prea puţin. Prefă-te cât 
poți! Pereţii au urechi. Numai nebunul de Carol, fratele 
nostru, mai trebuie să moară. Il urăsc pe d'Anjou. Și vrei 
tu, Navarra, să rabzi, scrâșnind din dinţi neputincios?... 
Vrei tu asta? Hai să fugim! Vrei?”... 

Cele din urmă cuvinte nu mai fuseseră rostite în 
neștiinţă, ci repetate mai răspicat decât o poate face un om 
ce doarme. Dându-și seama de asta, Henri deschise ochii și 
strânse dinţii. Dar auzi în continuare: 

— Vrei tu asta? Hai să fugim! 

Sub icoana sfintei fecioare, aflată într-un colţ, ardea o 
candelă. La slaba și neliniștita ei pâlpâire, icoana părea că 
se mișcă, ba chiar că vorbește. Oare icoana sfintei fecioare 
vorbea către nefericitul care nici n-ajunsese încă să 
cuprindă și să măsoare toată întinderea nefericirii sale și 

359 


care o constata doar prin frânturi de vise? Dar nu, nu era 
vorba de așa ceva! Căci de sub pat se ivi un cap, poate că 
era capul piticei; se vede că se strecurase în odaie. Se 
ridică într-o rână, ca să împingă capul la loc sub pat, cu 
mâna. Dar capul îi spuse: 

— Deșteptaţi-vă, sire! 

Și în clipa aceea Henri simţi că într-adevăr coșmarul i se 
risipește. Recunoscuse glasul și desluși trăsăturile lui 
Agrippa. 

— Unde ai fost toată seara? îl întrebă. 

— Mereu în apropierea voastră, dar nici o clipă expus 
vederii celorlalţi. 

— Din pricina mea a trebuit să te ascunzi, sărmane 
Agrippa! 

— Cu toţii am făcut tot ce ne-a stat în putință să ne 
croim soarta pe care o avem. 

Henri cunoștea versul clasic și-l repetă cu vorbele 
poetului latin. Lucrul acesta îl însufleţi pe Agrippa 
d'Aubigne, care începu o frază lungă, rostită cu un glas 
prea tare pentru acea oră și pentru acel loc. 

— Doar nu vreţi, sire, să așteptați, fără a face nimic, ca 
furia vrăjmașilor voştri... 

— Sst! făcu Henri. Uneori pereţii au pe aici urechi; și nu 
se știe care din ei. Așa că mai bine vorbim mâine 
dimineaţă, în parc, sub cerul liber. 

— Prea târziu, șopti Agrippa, care își sprijinea acum 
bărbia de marginea patului. Trebuie să ieșim din palat 
înainte de a miji de ziuă. Acum ori niciodată! Dacă nu 
fugim acum, n-o vom putea face nici mai târziu. Astăzi 
toate sunt încă cu josul în sus în palatul Luvrului de groaza 
nopţii trecute. Până mâine, însă, își vor da seama ce au de 
făcut, în primul rând cu noi. 

Tăcură un timp de parcă ar fi fost înţeleși. Henri se 
gândea la cele ce auzise. Iar Agrippa își spunea: „Dacă nu 
dobândesc un «da» de bunăvoie, înainte de a-mi da pe faţă 


360 


toate cărțile, n-am să-l pot obţine niciodată”. De-aceea își 
clătină capul pe marginea patului. Și într-un târziu rosti: 

— La grea cumpănă mai bine-ţi joci îndată capul! 

De data asta, Henri nu recunoscu versul, sau n-avu chef 
să mai repete originalul. Dar murmură: 

— Au asmuţit pitica asupră-mi. Și s-au tăvălit de râs în 
timp ce eu alergam cu dânsa de gât prin coridoarele goale 
ale Luvrului. 

— Asta n-am mai apucat să văd, șopti Agrippa. Mă și 
băgasem sub pat. Înţeleg însă că v-a plăcut păţțania cu 
pitica și aţi vrea să mai vedeţi și altele. De aceea n-aveţi 
nici un zor să fugiţi! 

— Pereţii au urechi! îl preveni Henri. 

Înțeleptul urmă, însă, a vorbi, dar parcă acum vorbea cu 
alt glas. Un glas ciudat de familiar, pe care totuși Henri 
nu-l băgase în seamă până atunci. „Propriul meu glas!” se 
lămuri el deodată. Și pentru întâia oară în viaţă se auzi 
vorbind fără să deschidă gura. 

— Nu vreau să aștept cu braţele încrucișate până când 
au să mă căsăpească și pe mine. De aceea înţeleg să mă 
arăt atât de supus faţă de dânșii, încât toţi protestanții să 
mă disprețuiască și nimeni să nu mă mai socotească o 
primejdie. Am să abjur, am să mă duc la liturghie, am să 
scriu papii o scrisoare plină de căinţă... 

— Cel puţin asta nu! se rugă Henri cerându-și lui însuși 
îndurare. 

— O scrisoare plină de o abjectă umilinţă, pe care s-o 
citească toată lumea. li răspunse, însă, propriul său glas. 

Agrippa, acest actor desăvârșit, repetase pesemne 
îndelung spre a izbuti să-l imite atât de bine. 

— Nu! strigă, neprevăzător, Henri, căci aceste vorbe îl 
înspăimântau de parcă ar fi ieșit din propria-i gură. 

Dar n-avea să treacă mult timp și avea să le rostească el 
cu adevărat, mai mult, să le și traducă în faptă. 

— Pereţii au urechi, îl preveni Agrippa și continuă pe 

361 


dată, cu glasul înșelător și atât de neliniștitor: Sau e mai 
bine ca în ceasul de grea cumpănă să-mi joc îndată capul? 

Cele din urmă vorbe le rostise în latinește. După care se 
îndreptă, însă, îndată pe un ton de dojană: 

— Dar astea sunt cel mult sfaturi de poet. Vere François, 
ce dorești? Eu nu vreau decât să fiu lăsat în pace. 

— Şi asta ai auzit? întrebă adevăratul Henri. Doar nu mă 
pot da pe mâna unui zăpăcit ca François. 

— EI, însă, s-a dat pe mâna mea, încheie glasul ce imită. 
Și nu e singurul care ar dori să fugă cu mine ca să 
răsculăm ţara. Ţipă în gura mare că n-a știut nimic de 
noaptea Sfântului Bartolomeu. Ceilalţi tac, dar asta nu 
înseamnă că nu se tem. De ce să spun aici, unde pereţii au 
urechi, numele tuturor celor care mi-au oferit prietenia și 
ajutorul lor? Am să rostesc numai două nume, numele unor 
oameni care nu merită nici o cruţare. 

— Şi aceștia sunt... 

Henri îndemna nerăbdător propriul său glas să 
vorbească. 

— Sunt domnii de Nangay și de Caussens. Se tem că 
regina mamă va pune să li se facă de petrecanie, căci 
uneltele sunt adesea înlăturate. Pe tâlharii ăștia pot să-i 
cumpăr când vreau, e numai o chestiune de bani. 

— Spem pretio non emo. Nu-mi cumpăr speranţa cu 
bani, răspunse adevăratul Henri; dar și falsul Henri avea la 
îndemână citate clasice: „Adevărul trebuie să vorbească 
simplu și fără înflorituri”. Și lămuri: Limba cea mai lesne 
de înţeles pentru asemenea oameni e limba monezilor 
rotunde și sunătoare. N-am stat cu mâinile în sân și am 
suma care îmi trebuie. În faptul zilei va fi înmânată pe 
puntea din fața porţii. Apoi poarta are să se deschidă, și au 
să mă lase să trec. Ba au să vină și ei cu mine și mulţi alţii 
ni se vor alătura. Voi fi tare și nimeni și nimic nu mă va 
putea opri! 

Adevăratul Henri o ţinea morțiș: „Nu-mi cumpăr 

362 


speranța cu bani”. Dar își dădea seama că pregătirile 
fuseseră împinse departe, și că prea mulţi știau despre ele. 
De-aceea, când rosti „da” și „vreau”', se sili ca glasul să 
nu-i șovăie. 


URA APROPIE 


Dar aventura nocturnă sfârși jalnic și avu mai ales drept 
urmare că-l înstrăină o vreme pe Henri de prietenul său 
Agrippa. Până a nu se risipi întunericul, se strecurară către 
puţul Luvrului și acolo așteptară alături de alte făpturi 
încotoșmănate, ce voiau să rămână necunoscute, dat fiind 
că nici unul n-avea încredere în semenii săi. În corpul de 
gardă, sub bolta de la intrare, tremura o lumină roșietică, 
și din când în când se auzea bătând un clopot cu sunet 
adânc și enervant, pe care-l cunoșteau bine cu toţii din 
noaptea măcelului. Dar poate că de data asta dangătul 
clopotului îi salvă pe cei câţiva hughenoți, căci se feriră să 
se descopere și să intre sub boltă. Căpitanul de Nanqay 
trebui să le iasă el în întâmpinare, când în curte începu să 
licărească lumina zorilor. Tovarășul lui, de Caussens, îi 
însoțea, după ce mai întâi d'Aubigne le trecuse pe furiș 
punga cu bani. Cei doi îi înștiințară că în faţa porţii 
așteptau caii și îi poftiră pe seniori să pășească înaintea lor 
pe pod. 

Henri nu voi totuși să le-o ia înainte sub bolta strâmtă; 
se temea de o capcană. Așa încât cei doi trădători trebuiră 
să treacă ei cei dintâi; deodată, însă, cineva le tăie drumul. 

— Domnilor de Nancay și de Caussens, sunteţi arestaţi. 
Faptele dovedesc că aţi fost cumpăraţi și că aţi vrut să-i 
lăsaţi pe hughenoți să fugă. 


363 


Se iscă o învălmășeală; la lumina slabă nu se vedeau 
bine între cine și cine anume - până când regele Navarrei 
fu tras de mânecă de cineva: era d'Elbeuf. Tânărul senior 
din casa de Lorena fusese cel care tocmai proclamase 
arestarea. Dar pe regele Navarrei îl conjură: 

— Aduceţi-vă aminte că odată am vrut să vă scot pe 
poartă - la timp! 

„E adevărat, noaptea Sfântului Bartolomeu n-ar fi avut 
loc nicicând dacă l-aș fi urmat atunci. De data asta sunt 
prevenit!” 

Așa gândi Henri și se încrezu în prietenia oferită, cu 
toate că venea din partea unei rubedenii a familiei Guise. 
Își trecu braţul sub cel al noului prieten. Prietenul Agrippa 
șchiopăta în urmă, căci în învălmășeală fusese lovit. Henri 
făcu un gest către el. 

— Ăsta-i vulpoiul care m-a ademenit în capcană. O fi 
împărțit banii cu cei doi tâlhari. Li știu eu pe hughenoți. 

— Mai cu seamă prinții hughenoți sunt lipsiţi de credință 
și nerecunoscători! confirmă sărmanul Agrippa, îndurerat 
până în străfundurile ființei lui de nemaipomenita 
bănuială. 

Rămase locului, lăsându-i pe cei doi să se depărteze. 

— Sire, rosti d'Elbeuf, în timp ce Henri îl ţinea de braţ. 
Nu îngăduiţi ca mânia să vă abată de pe drumul pe care vi- 
l poruncește conștiința. Bietul Agrippa a lucrat pripit și a 
fost prea încrezător. E o greșeală de care trebuie să vă 
feriti pe viitor, atât maiestatea-voastră, cât și prietenii 
voștri, deci și eu. În fiecare zi va trebui să abatem 
nenorocirea de pe capul maiestăţii-voastre. De data asta s- 
a putut. Altminteri, cei doi trădători v-ar fi cetluit pe pod, 
cu larmă mare și zbierăte. Nădăjduiau să fie iertaţi de 
regina-mamă pentru serviciile aduse în noaptea măcelului 
și să-și scape în felul acesta pielea. 

— E adevărat, încuviinţă Henri. În Luvru fiecare are de 
ales între două lucruri ca să rămână în viaţă: să fugă, ori 


364 


să mă vândă pe mine. Trebuie să avem asta necontenit în 
vedere. 

— Necontenit, repetă d'Elbeuf. 

În ziua aceea, Henri băgă de seamă că d'Alengon se 
ferea din calea lui. Omul cu două nasuri fusese cu 
siguranţă printre cei cărora nu le izbutise fuga, printre 
mascaţii din puţul Luvrului. De aceea se și purta ca un 
zăpăcit, de parcă ar fi vrut să spună: „Fiecare să-și vadă 
de-ale lui, pe mine nu mă interesează”. 

Domnii de Montmorency erau rude cu amiralul Coligny, 
dar catolici, și de aceea cu destulă trecere la Curte spre a 
putea recomanda chiar și acum cruţarea protestanților, a 
vieţii și credinţei lor. Și, după împrejurări, făceau tot ce le 
stătea în putinţă. Ceea ce-l îndemna, însă, mai cu seamă pe 
mareșal să acționeze era părerea pe care credea că și-o va 
face lumea, despre noaptea Sfântului Bartolomeu. Aceste 
menajamente durară totuși numai atâta vreme cât nu 
veniră încă vești din Europa și apoi doar în timpul celei 
dintâi furtuni de indignare. Care cuprinse, însă, mai ales 
ţările îndepărtate, ca Polonia, și pe cele mai slabe: 
principatele protestante germane. Elisabeta de Anglia 
dădu dovadă, dimpotrivă, de o nepărtinire ce nu părea 
lipsită de înţelegere. Și în curând, Madame Catherine nu-și 
mai făcu nici un fel de griji în privinţa ei. Pe jumătate în 
glumă, pe jumătate cu trufie, își sfătui chiar buna prietenă 
să pună la cale un măcel asemănător și în insula ei - se 
înţelege însă că, acolo, printre catolici. 

În același timp, Madame Catherine începu iar să se 
arate în faţa întregii Curți. Făptura ei își pierdu puţin din 
aeru-i enigmatic, deveni familiară. Mama își adună în juru-i 
copiii, pe toţi fără osebire, așa cum dintotdeauna o dorise: 

— Chiar dacă numai unul dintre voi nu-i aici, devin 
neliniștită, le spuse într-o zi, în felul ei domol, și-n glas nu 
se putu deosebi nici urmă de batjocură. 

La fel de firesc, ba chiar cu blândeţe, îi iscodi într-o zi pe 


365 


Navarra și Condé, pe care până atunci nici nu-i băgase în 
seamă. Henri îngheţă și deveni prudent. Madame 
Catherine vru să afle de la cei doi cum merg lecţiile lor 
întru învăţătura cea dreaptă. 

— Bine, o lămuri Henri. Ştiu aproape cât știe și 
profesorul. Bunul pastor s-a întors către credinţa catolică 
îndată ce a simţit că se apropie noaptea Sfântului 
Bartolomeu. Fericit cine a învăţat să socotească bine! 

— Învață și tu, fu de părere Madame Catherine și, 
măsurându-l din cap până în picioare, îl apostrofă: 
Impărătușule! 

Asta de faţă cu Curtea, iar Henri se înclină - mai întâi o 
dată înaintea ei și apoi, din nou, în faţa Curţii, care râdea; 
mulţi din neghiobie. Unii își dădură însă, îngroziţi, seama 
de situaţia lui Navarra și se veseliră numai spre a-și apăra 
pielea. _ 

Madame Catherine se  trădase. Il urmărise pe 
„îimpărătuș” în ascuns în toate acele zile, deși aparent nu-l 
băgase în seamă. De data asta făcu un semn cu mâna, toţi 
cei din jurul scaunului ei se traseră îndărăt, și Henri 
rămase singur înainte-i. 

— Chiar a doua zi ai încercat să fugi. l-am răsplătit pe 
domnii de Nançay și de Caussens pentru agerimea lor. 

— N-am încercat să fug, Madame. Dar mă bucur pentru 
cei doi domni. 

Şi le făcu semn cu capul, căci descoperise feţele lor 
rânjind răutăcios. _ 

— Ai să-mi mai dai mult de furcă. În calitate de mamă și 
bună prietenă ce-ţi sunt, te previn. 

Și toți băgară de seamă că Madame Catherine rostise 
aceste vorbe într-adevăr ca o mamă. Navarra suspină însă 
adânc înainte de a putea răspunde: 

— Niciodată, Madame, n-aş dori să mă depărtez de o 
stăpânitoare care-mi amintește de cele mai mari femei din 
istoria romană. 


366 


Astfel luă sfârșit frumoasa și nimerita convorbire. Ea 
spori într-o măsură prestigiul tânărului Navarra; pentru 
moment fu înconjurat de mai puţină desconsiderare. Căci 
felul cum cineva e privit se schimbă de la o zi la alta când 
el trebuie să-și afle refugiu în prea multe înfățișări diferite 
ale vicleniei. Faţă de schimbarea intervenită, Henri se 
arătă supus, dar stângaci. I se ceru să trimită o scrisoare 
La fortăreaţa protestantă la Rochelle, adresată primarului 
și sfetnicilor săi, ca să-i îndemne să deschidă larg porțile 
comandantului pe care li-l trimitea regele Franţei. O ticlui 
însă peste măsură de naiv, încât aceștia, care-l cunoșteau, 
nu se lăsară înșelaţi. Așa că după câteva luni se ajunse la 
asedierea fortăreței protestante, și întreg regatul își dădu 
seama la ce anume folosise noaptea Sfântului Bartolomeu. 
„Să-ţi dobori dușmanii e ușor; dar trebuie să știi dacă n-au 
să se ridice din nou, mai puternici”. Așa sau cam așa vorbi 
regele Carol al nouălea - sau poate că gângavi vorbele 
numai pentru el - când află despre veștile rele care veneau 
din țară. 

Carol era cuprins de o tristeţe de moarte. Noaptea avea 
vedenii, auzea iar sunetul înăbușit al clopotului din 
noaptea măcelului, căruia îi răspundeau gemetele dinspre 
râu. Doica, o protestantă, îi ștergea nădușeala, care era de 
culoarea sângelui, așa se zvonea în castelul Luvru. Numai 
vărul Navarra, cel bine dispus, îl consolă pe sărmanul 
rege: 

— Ce te amărăști, scumpe frate? În ultima vreme s-a 
făcut mai mult loc la castel și trăim în mai multă intimitate. 
Cei care s-au lăsat înhăţaţi au fost niște proști. Am și uitat 
de ei. Soră-ta îmi pune acum coarne dacă nu mă înșel; dar 
și eu am destule prilejuri să mă răzbun. 

Şi pocni din degete, izmenindu-se pe tocurile pe care le 
purta ceva mai înalte decât se obișnuia. 

Intru acestea se puse și el la pat, sub cuvânt că se simte 
tare rău; și, într-adevăr, nădușea și avea fierbinţeală. 

367 


Lucru pe care medicii, trimiși de Madame Catherine să-l 
caute, îl constatară clătinând din cap. Căci poţi să capeţi 
friguri numai pentru că nu vrei să te duci încă la liturghie, 
încă nu pentru numele lui dumnezeu! „Dacă e să fie, dă-mi 
cel puţin o amânare, doamne! Fă să mă îmbolnăvesc cu 
adevărat, trimite-mi și mie nădușeli cu sânge sau chiar 
vedenii. Fă ca acei patruzeci de seniori ai mei uciși să-mi 
stea în jurul patului. Mai bine așa decât să mă duc la 
liturghie!” 

Dar zilele trec una după alta și, pe negândite, vine ziua 
cea temută. Atunci părăsim refugiul și simţim în noi pe 
dată puterea de a o înfrunta. Era în 29 septembrie, de 
Sfântul Mihail, ai cărui cavaleri îl înconjurau din toate 
părţile pe Navarra, colegul lor întru acest ordin, în drumul 
său spre biserică, iar acesta își ţinea ochii plecaţi și nu 
vroia să știe de mulţimea din jur care căsca gura la el, îl 
dispreţuia sau poate îl plângea. Hughenoţi deghizați îl 
întovărășiră în acest drum fără seamăn de greu și 
împrăștiară apoi în ţară vestea despre  restriștea 
cutremurătoare a conducătorului lor. Henri însuși se 
gândea în tot lungul drumului la mama sa și la amiral. 

Își spunea: „Dragă mamă, mă încolțesc și nu va trece 
multă vreme și va trebui să dau ţării noastre Bearn 
porunca și însărcinarea să se lepede de credinţa ta. Va 
trebui să-i gonesc pe pastorii tăi și făcând asta mă simt de 
parcă te-aș alunga pe tine cu mâinile mele, draga mea 
mamă! Domnule amiral, fiii și nepoţii dumneavoastră au 
trebuit să fugă deghizați care încotro. Soţia vă e prizonieră 
în Savoia. Și nu mai poate dura mult până când judecata va 
hotări ca averile să vi se confiște, iar amintirea să vă fie 
socotită nevrednică. Să nu credeţi cumva, domnule amiral 
și dragă mamă, că vă trădez dacă mă duc acuma la 
liturghie. Ştiţi doar: am câștigat câte zile s-a putut, adică 
șaptesprezece. Vărul Condé, care la început era mult mai 
îndărătnic decât mine, s-a dus la liturghie încă acum 


368 


șaptesprezece zile. Aveţi, rogu-vă, în vedere, spre ușurarea 
mea, amânarea dibace, dragă mamă și domnule amiral!” 
Le vorbea astfel ca unor fiinţe vii, cum desigur erau și-l 
auzeau. Căci acolo unde se aflau asemenea gânduri pornite 
din suflet erau prea bine înţelese. 

După săvârșirea trecerii solemne pentru a patra oară în 
viaţa lui, la religia cealaltă, Henri primi multe îmbrăţișări 
și sărutări, la care răspunse cu voie bună. La rândul ei, 
regina-mamă îl cinsti și ea; îl așteptă pe tânărul care, în 
sfârșit, era singur de tot, căci se lepădase, credea dânsa, 
chiar și de spiritele morţilor lui și pierduse și bunul său 
renume, îl întâmpină cu un râs vesel, și, în timp ce-l 
îmbrăţișă îl pipăi, cu bunăvoință, așa cum încerci o viitoare 
friptură. Ce simţi, însă, căci bucuria îi trecu dintr-o dată? 
Sub haină Henri purta niște zale, pe care le pusese anume 
pentru împrejurarea aceea, a abjurării fostei sale 
comunităţi. Ceea ce era un semn de prost augur; 
sprijinindu-se în baston, Madame Catherine dădu să se 
depărteze cât mai repede. Dar Henri n-o lăsă; o prinse de 
mână, ca s-o alinte cu vorbe glumeţe. Ce poate să facă o 
biată femeie neajutorată, îmbrăcată într-o rochie neagră, 
închisă până la gât, și cu o bonetă de văduvă, când un 
tânăr din cale-afară de focos îi laudă nasul, care-i totuși 
izbitor de gros. Buzele lui o caută, vrea să-i sărute nasul. 
Până la urmă Madame Catherine îl ajunge cu bastonul; în 
glumă numai, pentru privitori. Imediat, însă, Henri se 
preface că e un căţelandru care latră și sare împrejuru-i, în 
patru labe, încercând s-o apuce de picioare. Madame 
Catherine o ia la fugă. Partea de sus a trupului ar vrea să 
fie mai sprintenă decât picioarele. Împărţită parcă în două 
părţi, părăsește locul, urmărită de râsul Curţii. 

Răzbunarea ei urmă curând. Henri trebui să scrie nu 
numai edictul privitor la protestanții din Béarn, ci și o 
scrisoare către papă, care era o culme a renegării, și de 
care dânsa se îngriji să ajungă cunoscută. Apoi, în timpul 

369 


uneia din râzgâielile lor reciproce, Catherinei îi trecu prin 
minte să-l întrebe de sănătate. Da ce, e cumva un 
slăbănog? Ce, nu-i un bărbat în toată puterea? Te 
pomenești că a moștenit de la Jeanne, măicuţa lui, 
germenii unei morţi timpurii. 

Henri răspunse glumind: 

— Germenii i-ai turnat domnia-ta în pahar, Madame. 

Căci erau foarte intimi în această perioadă de început - 
păsărica ce se juca pe vergeaua unsă cu clei - și stăpâna 
coliviei. Ura apropie. Deodată o auzi spunând: 

— Trebuie să o întreb pe fie-mea ce-ţi poate pielea. 

Și Henri înţelese îndată ce avea de gând: să-l declare 
neputincios și să dobândească la Roma desfacerea 
căsătoriei. Uciderea lui nu mai putea să-i aducă nici un 
folos. Cu atât mai mult voia să se descotorosească de el, 
ceea ce nu mai putea nici să-i strice, nici să-i aducă vreun 
câștig și s-o dea pe Margot după un altul, cu mai mult 
folos. Căci Madame Catherine avea întotdeauna capul plin 
cu planuri de căsătorie pentru copiii ei. 

In seara aceea Henri dormi din nou în patul conjugal. 


CE SE ALEGE DIN IUBIRE 


Se îndreptase către ușa reginei de Navarra împreună cu 
mulți alţi seniori, dintre care numai puţini l-ar fi apărat 
dacă ceilalţi ar fi vrut să-l ucidă. Îi luase, însă, pe toţi cu el 
pentru ca mai târziu să poată depune mărturie că fusese la 
regină. 

Pentru orice împrejurare ţinea pumnalul în mână; zgârie 
cu el ușor ușa și aceasta se deschise îndată 

— Vă așteptam, domnul și stăpânul meu. Astăzi aţi venit 


370 


mai târziu ca de obicei, i se adresă regina. 

Henri închise ușa și zăvori pe dinăuntru. Când se 
întoarse, o văzu culcată cu capul pe pernă și braţele 
întinse spre el. 

Henri știa prea bine ce voia: să dejoace planul viclean al 
mamei; ceea ce și făcu, o dată și încă o dată și parcă nu se 
mai putea opri. Drăgăstoasa regină îl rugă să nu uite că se 
uniseră din nou după o lungă și spăimântătoare despărțire. 

— Acum, că o să am un copil de la tine, iubitule, spune- 
mi de ce nu te-ai gândit și mai înainte la mijlocul ăsta de a- 
ti înfrânge dușmanii? 

— Ai să-mi dăruiești un fiu? 

— Simt, îi răspunse. Aș vrea, se îndreptă. Cât de mult te- 
am așteptat! Şi ieri seară am bătut la ușa ta. 

Ar fi luat-o în braţe; de data asta ca să-l cuprindă prin 
dânsa și pe fiul lui. Dar chiar în timp ce inima îi bătea mai 
tare își aminti că legea lui e viclenia. Viclenia îi conduce 
viaţa. Fiica își petrece toată ziua pe sipet, în odaia maică- 
si, și e unealta ei. O dată și-a dat și dânsa seama ce plan 
trădător slujește. O întrebă: 

— Nu-i cumva ascuns vreun ucigaș pe aici? și în același 
timp se ridică și apucă pumnalul. 

Dacă dânsa ar fi făcut cea mai ușoară mișcare să-l 
oprească... Dar, dimpotrivă. Margot îngheţă. Cuprinsă 
toată de spaimă, șopti așa de încet, încât un nepoftit n-ar fi 
putut să audă nimic: 

— Nu m-am gândit că suntem dușmani. 

— Şi eu am uitat, răspunse el. Dar toate astea, plăcerea 
și chiar durerea, nouă ne sunt oprite. 

Auzindu-l, regina îl chemă cu gura întredeschisă și dinţii 
îi luciră. Cu răsuflarea tăiată încă de sărut, Henri adăugă: 

— Faciuntque dolorem. 

Și îndată glasul ei frumos continuă versul până la capăt. 
Henri îşi spuse: „Mi-a trădat totuși secretele 
înfricoșătoarei ei mame, și în astă-seară s-a purtat în așa 


371 


fel faţă de seniori, de parcă aș veni în fiecare zi la dânsa”. 
Fu mulțumit de aceste constatări și întrebă de-a dreptul: 

— Frumoasa mea regină, vrei să mă ajuţi să scap? 

— Vă admir, sire, sunteţi pe potriva primejdiei ca nimeni 
altul. Parcă maiestatea-voastră i-a inspirat lui Virgil versul: 
„Nu-i trudă și primejdie pe care eu să n-o fi stăpânit. Și 
cum Infernul tot a mea pieire vrea, eu sunt la toate 
pregătit.” 

— Traducerea vă aparţine? întrebă iubitul. Sunteţi prea 
învățată și aveţi multă îndemânare. Dar ce-i cu eliberarea 
mea? 

— Mai întâi și întâi feriţi-vă de prietena mea de Sauves! 
dădu răspuns iubita. Văd prea bine că sirena vă 
ademenește, dar nu-i daţi ascultare! Aţi fi pierdut. 
Stăpânul și învățătorul ei e ducele de Guise. 

— Ce, îl vrei înapoi? întrebă Henri, și de gelozie uită de 
regulile politeţei. 

Dar și dânsa îi răspunse fără ocol: 

— E adevărat că Charlotte vă place? 

— De fel. Are nasul ascuţit și un spirit tăios. Dar, la urma 
urmei, care femeie nu-mi place? Chiar și mama domniei- 
voastre, doamnă. E adevărul adevărat, nu mint. Femeia rea 
e o fiară primejdioasă. Îmi place să le găsesc întrunite în 
una și aceeași făptură. Pentru că din natură îmi plac mai 
ales femeile și animalele. Și munţii - se completă - ca și 
oceanul. Iubesc, iubesc, suspină adânc și îi întâlni trupul, 
care-l aștepta cald. 

După atâta beţie a simţurilor, sfârșită de puteri și 
recunoscătoare, Margot hotări să-i mărturisească ceea ce-i 
era îngăduit și încă ceva pe deasupra. 

— Dragul meu, nu se poate să ne scapi din mână, avem 
nevoie de tine și te reținem. 

O clipă îl lăsă să plutească în nesiguranţă în ce privește 
cauzele. Pentru trupul ei? Dar de fiecare dată se satură 
repede. Atunci? Pentru sufletul ei nesăţios? Nu. De pe 


372 


pernele pe care se sprijinea, fiica cruntei regine îi desluși: 

— Nu se poate să fugiţi la hughenoți, sire. Dacă v-ar 
avea din nou în mijlocul lor, ar fi de zece ori mai puternici. 
Dimpotrivă, dorim să ne folosim de persoana voastră 
împotriva dușmanilor noștri, și urmează să faceţi parte din 
armata fratelui meu d'Anjou, când va asedia La Rochelle. 
Să știi - îi mărturisi apoi în șoaptă, foarte aproape de faţa 
lui - că nu le putem veni de hac alor tăi. Au băgat de seamă 
că n-ai scris de bunăvoie să se predea. Făgăduiește-mi că 
n-ai să faci între timp nici o încercare de fugă. Ai fi ucis. Te 
rog, făgăduiește! îl imploră ea vădit înspăimântată, cu 
fruntea sprijinită de a regelui Navarrei, amestecându-și 
răsuflarea cu răsuflarea lui. 

Henri vru să-i vadă, însă, ochii: de aceea se trase înapoi 
și întrebă: 

— Vrei cu adevărat să mă ajuţi? 

Ce neîncredere nesăbuită! Se depărtă și dânsa și mai 
mult, iar pe faţă i se putu citi o expresie de înstrăinare. 

— Sunt prințesă de Valois. Nu vreau să-mi învingi 
dinastia și s-o detronezi. 

Astfel luă sfârșit această noapte, iar cea următoare 
Henri o petrecu în patul Charlottei de Sauves, care 
deocamdată nu-i plăcea încă; asta avea să se întâmple mai 
târziu. Până una alta, o mai avea pe Margot în sânge, și ea 
o știa. 

Mândră, îi spuse prietenei sale de Sauves: 

— Doamnă, ne-aţi făcut un mare serviciu mie și regelui 
Navarrei. Aţi dat imediat de veste reginei, mamei mele, că 
l-aţi avut în pat. Acum regina socotește că și-a atins ţinta și 
că voi divorța. În felul acesta, preaiubitul meu soţ va 
rămâne deocamdată în viaţă. 


373 


CONVORBIREA DE PE ŢĂRMUL MĂRII 


Carol al nouălea se vindecă pentru un timp de tristețea-i 
fără margini. Regina de Navarra fu întrebată de mama ei 
dacă „împărătușul” îi dovedise că-i bărbat. Pentru că erau 
martori de față, Margot se înroși, nu încuviinţă și nici nu 
tăgădui, ci se referi la o femeie din antichitate. 

— Oricum, dat fiind că doamna mama mea m-a măritat, 
așa să rămână. 

Scăpă doar cu răspunsul acesta, numai pentru că 
Madame Catherine era atunci ocupată până peste cap să 
dobândească proclamarea fiului ei d'Anjou ca rege al 
Poloniei. Și făcea aceasta împotriva voinței împăratului, 
atât de mare îi era ambiția sau nevoia de a unelti. În 
același timp trata cu Anglia, pentru ca fiul ei d'Alençon să 
o ia de nevastă pe regina Elisabeta; în anume împrejurări 
aceasta ar fi putut apoi să ridice pretenţii la tronul Franţei. 
Dar Elisabeta era mai înţeleaptă decât Catherine de 
Medicis, despre care Jeanne d'Albret spusese că, la drept 
vorbind, e o proastă. Așa încât regina cu părul roșu nu se 
aruncă în îndoielnica aventură, ci o purtă numai cu vorba 
pe buna-i prietenă. Armata ducelui d'Anjou luă poziţie în 
fața fortăreței protestante La Rochelle; regele Navarrei și 
vărul său Condé o întovărășeau fără voia lor. 

Dar se purtară de parcă s-ar fi aflat bucuroși acolo. 
Henri era mereu bine dispus, totdeauna gata să-și ducă 
trupele la atac împotriva îndărătnicului oraș. Numai că 
atacurile dădură greș de fiecare dată, din februarie până în 
vară. Şi se mai întâmplă apoi ca atacanţii să strige prea 
tare din pricina zelului lor, așa încât orice garnizoană se 
putea alarma. Într-un rând, regele Navarrei trase chiar el 
cu o archebuză. Cu acest prilej fu văzut dinăuntru de un 
soldat gascon, care strigă pe mai mulţi alţii să-l admire. 
„Lou noust Hernic!” strigară apoi arcașii de pe ziduri, 

374 


bucuroși. Bucuros și el din cale-afară, Henri mai dădu foc 
încă o dată fitilului sub ochii lor. Se auzi o detunătură 
puternică și asediaţii își zvârliră pălăriile în aer. Nu același 
lucru se întâmplă însă și ducelui d'Anjou, pe care era cât 
pe-aci să-l ucidă o asemenea lovitură de archebuză; se 
alese însă numai cu cămașa ruptă. Navarra era tocmai pe 
aproape și-și auzi vărul strigând: 

— Aș vrea să mă văd odată în Polonia! 

Era de altfel un simţământ pe care-l încerca mai de mult 
și nu numai din pricina propriilor necazuri, nu, ci mai ales 
pentru că în faţa cetăţii La Rochelle se vădise cât de 
proastă era situaţia regatului. În fiecare clipă se dovedea 
că noaptea Sfântului Bartolomeu fusese o gravă greșeală; 
de atunci izbucnise iar războiul religios. Amiralul Coligny 
voise ca protestanții și catolicii să lupte împreună 
împotriva Spaniei. Dar din pricina blestematului măcel ţara 
era din nou sfâșiată, și până în cele mai îndepărtate colțuri 
ale ei zbura vestea despre hughenoţii care rezistau în La 
Rochelle, fiind aprovizionaţi pe mare. Dimpotrivă, armata 
regelui Franţei pustiise tot ţinutul înconjurător și începea 
să se destrame. Şi încă nici ăsta nu era lucrul cel mai rău. 
Gândul e și mai de temut decât foamea. Căci se aflau 
nemulțumiți și printre cei sus-puși, care nu duceau lipsă de 
carne; aceștia își ziceau „politici” și voiau pace. 

Când cineva spune că vrea pace se mai pune și 
întrebarea: de ce? Pe timp de pace i se coc grânele, dar e 
bine de știut dacă ar avea intenţii pașnice în orice 
împrejurări sau numai din cauza grânelor. Rodul care-i 
atrăgea pe moderaţii și „politicii” din faţa fortăreței La 
Rochelle se numea libertatea conștiinței. Ei cereau să 
poată mărturisi, în sfârșit, ceea ce credeau și să spună și 
altora ceea ce știau și voiau. De aceea nu treceau cu 
vederea pustiirea ţării, urmare vădită a intoleranţei. Dar 
pe vrăjmașul libertăţii de conștiință nici chiar nimicirea 
ţării nu-i face să dea înapoi. Dimpotrivă! Ei nu iau în seamă 

375 


pustiirile și distrugerile dacă pot să-i pună cu forța la 
respect pe oameni. Conștiinţele siluite sunt pentru ei o 
priveliște mai îmbucurătoare decât ogoarele bine lucrate și 
pacea. Și apoi mai au avantajul că-și pot arăta disprețul 
pentru pace la fel de deschis ca Madame Catherine sau 
d'Anjou ori Guise. Pe când ingrata misiune de a predica 
pacea cade asupra celor ce vor pur și simplu să fie liberi. 

Acestea erau gândurile unui prizonier care, cu toate că 
trecea drept unul dintre conducătorii armatei catolice, 
rămânea totuși un prizonier. La drept vorbind, asemenea 
gânduri îi veneau spontan, mai cu seamă în timpul 
tainicelor întâlniri cu conspiratorii. Dar nu erau încă prea 
bine curățate și prelucrate, dacă se poate spune așa. 
Lucrul acesta se întâmpla abia în anumite convorbiri pe 
malul mării cu un singur om, un senior fără prea mare 
însemnătate, care slujea în armată. 

La adunările politicilor luau parte printre alţii: 
d'Alençon, sau omul cu două nasuri, și un viconte de 
Turenne. Acesta avea de la Curte știri precise despre un 
nou măcel ce trebuia pus la cale chiar acolo în tabără, 
împotriva suspecţilor; iar suspecți erau politicii. De data 
asta regele Navarrei nu mai putea fi, desigur, cruțat. De 
altfel, chiar din pricina lui se mai întârzia; trebuia ca mai 
întâi soţia să-i nască un fiu, apoi imediat avea să urmeze 
masacrul. Gentilomii lui și începuseră să primească 
avertismente prietenești de la cartierul ducelui de Guise 
cum că ar fi bine să dispară cât mai degrabă din corturile 
lui Navarra; iar Du Guast, favoritul lui d'Anjou, îndrăzni să 
amenințe pe faţă. Atunci cum să nu se declare pentru 
moderație un prizonier, a cărui viaţă este în primejdie? 

Partida politicilor asigura: „Noi suntem moderați. Ne 
apucă scârba și mânia când ne uităm împrejur; și prin asta 
înţelegem administraţia, tribunalele și finanţele regatului. 
Cuţitul a ajuns la os. Numai hotărârile cele mai îndrăzneţe 
mai pot ajuta. D'Alengon, Navarra și Condé trebuie să se 


376 


răscoale pe faţă. Trebuie să ia ființă o armată a celor 
nemulțumiți. Vom pune mâna pe flota regală. Vasele 
englezești ne vor aduce trupe de întărire.” 

La toate acestea, Navarra glumea numai, deși îi era 
teamă. Spunea: 

— Ce vreţi? Bună cuviinţă cere ca protestanții să fie 
alungaţi din cetăţile lor întărite. Apoi se va trata, li se vor 
da cetăţile îndărăt, pentru ca după un timp să fie iar 
alungaţi. Așa se cuvine. 

Și vorbea așa de teamă că nu vor întreprinde nimic 
serios, și într-adevăr nici nu făcură decât încercări, care 
dădură îndată greș, fiindcă toate se desfășurau în cea mai 
cumplită zăpăceală. Așa acţiona zăpăucul d'Alengon. La 
urma urmei ce urmărește? Singura lui dorinţă e să facă 
greutăţi fratelui său d'Anjou, altminteri n-are nici un fel de 
convingeri. lar dacă Navarra ar voi să-l înlăture de la 
conducere, s-ar ridica imediat împotrivă-i: „Eu sunt cel mai 
amenințat! își spunea Henri în sinea lui. Oricare poate să 
mă trădeze și să mă vândă.” 

Așa se face că în fața cetăţii La Rochelle pierdu 
încrederea în acţiune și se dedică filozofării. Şi făcu 
aceasta în societatea și, în anume privinţe, sub îndrumarea 
unui nobil de mică însemnătate, de fel din sud. Nu demult 
acesta renunţase la o demnitate judecătorească spre a-și 
încerca norocul în tagma ostășească, unde nu izbuti să se 
bucure însă de vreo preţuire deosebită. Recunoștea singur 
că nu era înzestrat nici pentru dans, pentru jocul cu 
mingea ori turnire și nici pentru înot, scrimă, călărie de 
înaltă școală ori sărituri, în general pentru nimic. Chiar și 
mâinile îi erau neîndemânatice; mărturisea singur că nu 
putea să scrie citeţ și adăuga, tot neîntrebat, că nu-i în 
stare să închidă nici măcar o scrisoare, să ascută o pană 
sau, în altă ordine de idei, să pună frâul unui cal. 

Aceste cusururi îl minunau, însă, pe Henri de parcă ar fi 
fost tot atâtea mărturii de superioritate. Căci erau legate 


377 


de un spirit pe care Henri, de bunăvoie ori nu, îl 
recunoștea ca aducând cu al lui. Ba chiar și trupul 
seniorului din Perigord îi amintea de-al lui; o statură 
măruntă, îndesată, sugerând forță, cu toate că acest om de 
numai patruzeci de ani avea obrajii congestionaţi și un 
cucui pe chelie. Expresia feţei îi era de bună seamă 
prietenoasă, dar întrucâtva umbrită de mâhnirea de a fi 
trăit și gândit. Noul prieten al tânărului Henri se numea 
Michel de Montaigne. 

Și zicea: 

— Sire, împrejurarea în care vă aflaţi vă pune în aceeași 
situaţie cu un om trecut peste pragul bătrâneţii. Amândoi 
suntem înfrânți; eu de trecerea anilor, maiestatea-voastră 
de vrăjmași, ceea ce nu înseamnă însă înfrângere 
definitivă, ca cea pricinuită de scurgerea vremii, ţinu să 
amintească omul de patruzeci de ani. E destul însă pentru 
ca în clipa de faţă să ne putem înţelege unul pe altul și 
pentru ca maiestatea-voastră să pricepeţi tâlcul acţiunilor 
omenești. Vă plângeţi că sunt confuze și zadarnice. Totuși 
daţi vina pe ducele d'Alengon. 

— Nu e bun de nimic. Eu în locul lui aș ști cum să ajut 
libertăţii să înfrângă samavolnicia. 

— E vorba în primul rând de libertatea voastră, sire, 
observă domnul de Montaigne, și Henri încuviință râzând. 
V-aţi redobândi libertatea. Pe de altă parte, însă, răscoala 
voastră și venirea englezilor ar produce o și mai funestă 
confuzie. Cele mai multe acţiuni se fac anapoda. Cine 
spune acţiune, spune confuzie. 

Işi întrerupseră convorbirea, căci se aflau încă între 
corturi și s-ar fi putut să fie auziţi. Apoi tabăra rămase în 
urmă. Un tun împotmolit în nisip zăcea stingher pe plajă. 
Din când în când, sentinelele cu pelerinele întoarse spre 
partea din care sufla briza mării le cereau parola, iar ei 
răspundeau tare în pustietatea din jur: „Sfântul 
Bartolomeu”. 


378 


Mai tăcură o vreme, să se deprindă cu urletele sălbatice 
ale vântului și valurilor. La Rochelle, cetatea asediată, se 
înălța cenușie pe fundalul cerului sfâșiat și al mării care 
venea, vuind, din genunile fără sfârșit. Ce armată se putea 
încumeta să ia cu asalt această fortăreață, înălțată acolo ca 
un avanpost al nemărginirii?! Tocmai la asta se și gândeau 
Henri și însoţitorul lui, privind-o. Pentru Henri nevoia de a 
gândi era un simțământ lăuntric; lua naștere undeva în 
adâncurile fiinţei lui, dar ajungea cu o repeziciune de 
necrezut până în gâtlej, care i se contractă, și până la ochi, 
care i se umezeau. În timp ce acest simțământ creștea în 
el, tânărul Henri înţelese nemărginirea și totodată 
zădărnicia tuturor lucrurilor sortite pieirii. 

Însoţitorul lui vorbea despre confuzia din minţile celor 
care acționează. 

— Un Om mare a vătămat prestigiul religiei sale vrând 
să mărturisească mai multă râvnă pentru credinţa lui decât 
s-ar fi cuvenit. 

— Cine era acesta? 

— Insani sapiens! rosti el împotriva vântului. 

Horaţiu a arătat în versuri că până și înţelepciunea și 
dreptatea pot merge prea departe. Deci, „omul mare” nu 
putea fi d'Anjou. Omul nopţii Sfântului Bartolomeu nu 
putea să aibă nici o legătură cu înțelepciunea și dreptatea; 
și totuși, însoţitorul la el se gândea, dar, după obiceiul 
filozofilor, nu ţinu să-și deslușească mai bine gândul. 
Enumeră apoi și alte pilde de acţiuni necugetate și, pentru 
că de data asta erau luate din antichitate, rosti și nume. 
Henri ar fi dorit mai degrabă să afle părerea lui despre 
oamenii care vieţuiau în același timp cu ei. Însoţitorul nu 
putea fi, însă, înduplecat să treacă dincolo de adevăruri 
generale. Totuși, acestea devin uimitor de limpezi când 
lucrul la care se referă e atât de aproape omului cum îi e 


1 Înțeleptul cel nebun (lat.). 
379 


viaţa. Însoţitorul socotea că nimic nu e mai străin religiei 
decât războaiele religioase; și o spuse, oricât de ciudat ar 
fi sunat vorbele sale. Războaiele religioase iau naștere tot 
atât de puţin din pricina credinţei, pe cât de puţin îi fac pe 
oameni mai credincioși. Ele slujesc unora ca paravan 
pentru ambiția lor, iar altora ca prilej de îmbogăţire. Sfinţii 
nu se arată de fel în războaiele religioase. Acestea pot 
numai slăbi un popor și un regat, care ajunge astfel pradă 
unor pofte străine. 

Nici un nume nu fu pomenit, nici al doamnei Catherine, 
nici al fiului ei d'Anjou și nici acelea ale protestanților. Dar 
vorbele erau dintre cele mai îndrăzneţe pe care cineva ar fi 
putut cuteza să le rostească. Și nu numai vuietul valurilor 
izbindu-se de stânci ori furtuna li se împotriveau, dar 
probabil că și cei mai mulţi dintre oameni le-ar fi 
blestemat. Henri se minună peste măsură de împrejurarea 
că un senior oarecare putea să exprime ceea ce nici un 
rege n-ar fi recunoscut deschis. Și el se îndoise uneori de 
războaiele religioase; pentru ca să li se împotrivească, 
însă, din tot sufletul ar fi trebuit să-i condamne tocmai pe 
oamenii pe care îi venera: pe mama și pe amiral. E 
adevărat, politicii din faţa cetăţii La Rochelle se uniseră 
pentru că voiau să lupte pentru moderație. Aceasta era 
însă tot un paravan pentru ambiția, pentru poftele lor. Nici 
ei, care voiau să atace Franţa împreună cu englezii, nu l-ar 
fi întâmpinat prea prietenește pe seniorul din Périgord. Iar 
d'Alençon l-ar fi aruncat, probabil, în ciuda oricărei 
moderaţii, în cea mai adâncă temniţă și l-ar fi uitat pentru 
vecie acolo. De aceea, Henri căpătă pentru curajul acestui 
om un respect atât de mare, încât orice urmă de 
neîncredere îi dispăru. 

— Care-i cea mai dreaptă religie? îl întrebă el. 

— Ce știu eu? îi dădu răspuns seniorul. 

Prin aceasta însă se descoperise și i se dăduse pe mână, 
ceea ce nu îndrăznește nimeni decât dacă știe cu cine are 


380 


de-a face și se încrede fără șovăială. Așa se și întâmplase; 
amândoi se cunoșteau bine și aveau încredere unul în altul. 
De aceea, Henri luă mâna seniorului și i-o strânse. 

— Să intrăm în casa aceea părăsită, zise el. Gazdele au 
fugit, dar vinul trebuie să-l fi lăsat cu siguranţă aici. 

Casa se afla chiar lângă țărm și fusese bombardată de 
pe mare. De ce? De cine? La această întrebare n-ar fi putut 
răspunde nimeni, nici făptașii, nici cei care fugiseră. Henri 
și seniorul din Perigord se strecurară prin intrarea plină de 
moloz. Înăuntru se năruiseră niște grinzi din tavan, și 
printr-o gaură a acoperișului se zărea cerul. Dar din gura 
pivniței mai ieșea capătul scării, iar jos se afla vinul. Cei 
doi oaspeţi se așezară în fosta bucătărie, pe o grindă 
prăbușită și ciocniră. 

— Suntem oaspeţi, rosti seniorul, pe un pământ în care 
bunurile n-au nici o statornicie. De aceea ne luptăm 
zadarnic pentru ele. Întrucât mă privește, niciodată n-am 
încercat să dobândesc mai mult decât mi-a hărăzit norocul 
și posed, acum, când vasta înţelepciunii și-a deschis porţile 
în față-mi, tot numai micul castel pe care l-am moștenit. 

— E război și poţi să-l pierzi, observă Henri. Să bem! 

— Beau; și mi-ar prii și mai bine dacă n-aş mai avea nici 
ceea ce posed și aș fi scutit astfel de orice griji. Obișnuiesc 
să mă aștept la ceea ce-i mai rău și, dacă temerile mele se 
adeveresc, mă acomodez cu răbdare. În schimb, îndur cu 
mare greutate nesiguranța, îndoiala. Nu sunt de fel un 
sceptic, îl asigură seniorul. 

— Ce știu eu? repetă Henri. 

Aceleași vorbe fuseseră rostite mai înainte de senior, 
care acum, însă, nu-și mai dădea seama de asta. 

— Să bem! zise el. În pragul bătrâneţii trebuie să fii 
prevăzător în orice împrejurare; uneori, totuși, îl înţeleg pe 
un cunoscut al unor cunoscuţi ai mei, care, deși mai 
bătrân, și-a luat nevastă dintr-un loc unde oricine o poate 
dobândi cu bani. Astfel a ajuns la treapta cea mai de jos, și 


381 


asta-i cea mai sigură. 

— Să bem! strigă Henri și izbucni în râs. Eşti un om 
curajos! mai strigă el devenind dintr-o dată grav. 

Se gândea la profesiunea de credinţă a seniorului în 
legătură cu religia. Seniorul o înţelese însă într-altfel. 

— Da, am devenit și eu soldat. Am vrut să-mi încerc 
bărbăţia. Cunoaște-te pe tine însuţi! Numai cunoașterea de 
sine merită să ne preocupe. Dar cine își înţelege fie chiar 
numai și trupul? Eu sunt trândav, leneș și am mâini 
greoaie, dar îmi cunosc organele și prin asta și sufletul, 
care e liber și nu ascultă de nimeni. Să bem! 

Ceea ce și făcură o bună bucată de vreme. lar Henri 
încuviință când însoţitorul său, ridicând paharul. Începu să 
recite o strofă din Horaţiu: 


„În forţă, chip și duh, 

În virtute, origine și-avut: 

Cei dintâi să mă numească printre cei din urmă 
pot 

Dacă cei din urmă printre cei de frunte mă 
socot!” 


După care se ridicară, se ajutară unul pe altul să iasă de- 
a bușilea dintre dărâmături și chiar ajunși afară se ţinură 
de braţ. Aburul vinului se risipi încet-încet. Din nou în 
mijlocul furtunii dezlănţuite, Henri rosti: 

— Dar sunt și rămân prizonier! 

— Forţa e puternică, îl lămuri însoţitorul lui. Dar 
bunătatea e și mai puternică. Nihil est tam populare quam 
bonitas. 

Și acest lucru Henri nu-l mai uită niciodată, căci îl auzise 
într-o clipă când însemna toată mângâierea lui. Bunătatea 
este populară, nimic nu e mai popular ca bunătatea. Plin 
de încredere își întrebă însoţitorul: 

— Chiar toate acţiunile sunt făcute anapoda, și cine 


382 


spune acţiune spune confuzie? 

La auzul cuvintelor rostite de el însuși la începutul 
convorbirii, care luase atâtea întorsături neașteptate, la 
auzul acestor cuvinte, domnul Michel de Montaigne se 
reculese. Își aduse aminte pe cine ţinea de braţ și își 
retrase mâna. Indreptându-se cu pieptul și faţa către 
ocean, rosti răspicat: 

— Stăpânul nostru din cer ne învrednicește arareori să 
acţionăm cu credinţă. 

— Ce înseamnă a acţiona cu credinţă? întrebă Henri, 
întors și el cu fața către mare. 

De Montaigne se ridică în vârful picioarelor pentru a 
exprima ceea ce în mod cu totul excepţional înţelesese fără 
a se cufunda în el însuși. Un suflu puternic îl înfioră și-l 
făcu să vorbească: 

— Să presupunem că o armată, o armată întreagă 
îngenunchează și, în loc să pornească la atac, se roagă. 
Atât e de încredinţată că îi e dat să învingă. 

Și cuvintele acestea le păstră Henri în inima lui până 
într-o anumită zi. 

Convorbirea se sfârși. Veniră câteva sentinele, în frunte 
cu un ofițer, și îi conduseră înapoi în tabără. Fuseseră, 
căutaţi. Se și iscaseră temeri că regele Navarrei ar fi fugit. 


ANAPODA 


Între timp, Parisul se umpluse de domni cu o ţinută 
strălucitoare cam ciudată, îmbrăcaţi în blănuri rare. Erau 
poloni care veniseră să-și ia regele, căci d'Anjou fusese 
într-adevăr ales; în uralele de neînchipuită bucurie ale 
poporului polonez, adunat anume pe o câmpie. Noul rege 
ar fi trebuit să se grăbească: la ce se mai putea aștepta din 


383 


partea ingratei fortărețe care nu se lăsa cucerită? 
Adevărul, dacă ar fi putut fi spus, era, însă, că aștepta 
moartea fratelui său, Carol, care știa bine acest lucru, 
trimitea emisar după emisar spre La Rochelle să-l 
hotărască. Pentru că e mai ușor să te însănătoșești când n- 
ai pe nimeni lângă tine care să aștepte, zi de zi, clipă de 
clipă, să-ţi răzbată sângele prin pori. 

Madame Catherine făcea dreptate amânduror fiilor. Pe 
cel favorit îl grăbea să plece pentru ca bolnavul să se 
liniștească, în același timp se îngrijea ca, la nevoie, 
drepturile fiului preferat să fie asigurate. Succesul din 
Polonia, grija pentru succesiunea lui Carol și, pe deasupra, 
planurile ei în legătură cu Elisabeta a Angliei, căreia îi 
trimitea tablouri înfrumuseţate ale omului cu două nasuri, 
toate acestea o preocupau peste măsură. Prin urmare nu 
mai putea ști în orice clipă unde se afla și ce făcea fiecare. 
Dar își dădea seama, mai bine decât oricine că acest lucru 
este foarte important pentru a putea domni și a ţine pe alţii 
în frâu. Așadar, dacă Madame Catherine n-ar fi avut atâtea 
pe cap, numai cu greu s-ar fi putut întâmpla cele ce 
urmează. 

Chiar și drumul până la hotar pricinui oarecare 
dezordine. Regele Poloniei trebuia să fie neapărat condus 
până la ieșirea din ţară de întreaga Curte; prea ușor nu e 
nici în împrejurări obișnuite să pornească o Curte la drum, 
dar când se cere să călătorească cu fast, mai ales că 
polonezii ce o însoțeau vor povesti totul la Varșovia! 
Sumedenie de trăsuri, călăreţi, pedestrași, animale de 
povară, căruțe pentru bagaje și provizii, înconjurate de 
soldaţi, urmate de curioși și cerșetori, trebuie să străbată 
țara, să se hurduce sau să gonească pe drumuri cu 
hârtoape adânci. Dar drumurile de lut se moaie pe vreme 
de ploaie. Când plouă, trăsurile sunt acoperite, călăreţii 
dispar sub pelerinele lor. Toţi se grăbesc, blestemă, se 
refugiază în ei înșiși. Poporul nu mai aleargă în 


384 


întâmpinarea alaiului să caște gura sau să cadă în 
genunchi. Se văd numai întinderi nesfârșite potopite de 
ploaie și din când în când câte un ţăran ieșit la câmp, care 
se uită chiorâș la alai apoi se apleacă din nou și, cu sacul în 
cap, trudește mai departe. Oamenii cumsecade stau pe la 
casele lor, sau muncesc pe afară acoperindu-se cu un sac. 
Doar Curtea rătăcește prin ploaie ca o șatră de ţigani. 

Dar iată că se arată soarele și în depărtare se zărește un 
oraș; dintr-o dată, Curtea ia din nou o înfățișare măreaţă. 
Burdufurile sunt luate de pe calești; aurăria lucește din 
nou, coroanele scânteiază, iar împrejuru-le penele fâlfâie. 
Catifele și mătăsuri, fericire și strălucire; oamenii au 
devenit îndrăzneţi, râd semeţi ori binevoitori. Curtea intră 
în oraș, privește de sus ceea ce i se oferă cu venerație: 
spinări îndoite. Zvon de clopote. Magistraţii târgului 
înfățișează pâine și sare și plătesc dările în suferinţă sub 
privirile oamenilor înarmaţi. Spre a răspunde urărilor de 
bun venit, Carol al nouălea trebuie să golească o cupă 
mare. 

Dar vinul nu i-a priit; sărmanul rege nu mai putea să 
îndure în această călătorie nici pocalele pântecoase, nici 
zdruncinul roţilor și cu atât mai puţin larma și atingerea 
mulțimii. Dar, mai ales, ceea ce nu putea să rabde erau 
amintirile lui, care nu-l părăsiseră, ci-l întovărășeau oricât 
se depărta de Luvru. Din pricina aceasta și tăcea când i se 
adresau cuvântările sărbătorești. Privea neîncrezător cu 
coada ochiului la toţi cei ce mai căutau să se apropie de el, 
căci din clipa aceea ţinu să fie mereu singur, până la 
sfârșit. Îl târâră totuși după ei, pe drumuri și poteci, prin 
diferite îmbulzeli, deși nu putea să sufere nimic. Și nici el 
nu era suferit. Slăbit și din nou gălbejit la faţă, privea tot 
ce se întâmpla cu aceeași indiferență ca odinioară copilul 
palid și trufaș sau ca portretele lui. E 

Nu izbuti să mai ajungă până la hotarele regatului. Intr- 
un loc, numit Vitry trebuiră să-l lase în urmă. Abuzaseră de 


385 


el spre a pune la cale noaptea Sfântului Bartolomeu. Îl 
părăsiră așadar bolnav la Vitry, și-l conduseră mai departe 
pe fratele lui, d'Anjou. Numai vărul Navarra rămase pe 
lângă el, fiindcă avea anumite gânduri. Carol le ghici. Voia, 
se înţelege, să dispară. Își dădea seama că în jurul acestui 
pat de bolnav nu mai forfoteau iscoade. Trăsurile cu 
domnișoarele de onoare plecaseră, iar bătrâna regină nu 
mai era cu ochii pe el. De ce nu a fugit atunci spre sud? 
Pentru că avea planuri mai mari, nesăbuite chiar. Se lăsase 
convins să plece cu vărul François în Germania. Nu îi 
așteptau oare prinții protestanți? Plănuiau să năvălească 
împreună cu ei în Franţa, iar vărul François să se urce pe 
tron mai înainte ca fratele său d'Anjou să aibă timp să se 
întoarcă din depărtata Polonie. Carol nu mai intra în 
socoteală. Ceea ce urmă se întâmplă între Soissons și 
Compiegne; vrând să fugă, Navarra și d'Alencgon fură 
prinși. 

Madame Catherine înţelese dintr-o dată că o absorbiseră 
treburile de stat din cale afară și nu-și mai supraveghease 
cum trebuia casa. Fiului bolnav îi spuse: 

— Ai fost tot timpul cu împărătușul cât călătoream eu 
spre hotar și n-ai băgat de seamă nimic. N-ai să fii 
niciodată stăpân! 

Căci nu mai avea nici un rost să-l cruțe; zilele îi erau 
numărate. 

Carol stătea sprijinit cu capul într-o mână. O privi doar 
cu coada ochiului pe mamă-sa, dar nu răspunse. Ar fi putut 
să spună: „Am știut”. Dar el ajunsese la un alt hotar decât 
acela spre care se dusese alaiul, de aceea tăcu. 

Madame Catherine nu i se mai adresă, ci își vorbi sieși: 
„l-am prins în ultima clipă; dacă nu se hotăra în sfârșit 
cineva să-și descarce sufletul, îmi scăpau fugarii”. Cine era 
acest cineva nu spuse însă. Se auzi o bătaie în ușă. 
Navarra, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cerea să fie 
lăsat să intre la rege. In loc să i se deschidă, auzi glasul 


386 


reginei-mame poruncind să i se comunice că regele 
doarme. Vorbise tare, cum nu se vorbește în odaia cuiva 
care doarme. Un mare număr de seniori fusese de faţă la 
această umilire. Și-l văzură pe Navarra îndreptându-se, cu 
fruntea plecată, aproape fugind, spre odaia lui. Dar lacătul 
și zăvoarele de acolo fuseseră scoase; ofițerii puteau să 
intre oricând și să privească pe sub paturi. De altfel așa și 
făceau, atât la regele Navarrei, cât și la ducele d'Alengon; 
iar acești supraveghetori fuseseră principalii executanțţi 
din noaptea Sfântului Bartolomeu. Așa stăteau lucrurile la 
Soissons. 

D'Armagnac, care dormea în odaia stăpânului său, 
trebuia să se lase percheziţionat de câte ori intra. Chiar 
reginei de Navarra nu i se îngădui să intre la soţul ei. Până 
la urmă dobândi totuși încuviințarea de a vorbi cu el, dar 
fără să închidă ușa. Așa încât din pricina celor ce trăgeau 
cu urechea, vorbi în șoaptă și, pe deasupra, latinește. 

— Stăpânul și dragul meu, spuse ea liniștită și tristă, m- 
ai mâhnit adânc. Pe mine, care am făcut atât de mult ca să 
te scap! Până și doctorii au crezut că sunt însărcinată! Dar 
vai, nu eram și mi se pare că nici n-am să fiu vreodată. 
Când am socotit că s-a împlinit sorocul, am purtat o burtă 
mare. Mama nu poate fi însă, atât de ușor înșelată ca 
medicii și prefer să nu-mi mai amintesc ce am pătimit. Şi în 
timp ce eu mă gândeam numai și numai la binele tău, tu ce 
puneai la cale? 

— Nimic, o încredinţă Henri ușuratic. Ce să pun la cale? 
Nu vezi că scumpa ta mamă caută numai un pretext ca să 
mă ucidă? 

— Şi pe drept cuvânt, spuse Margot - o altă Margot, 
prinţesa de Valois. Pentru că ești dușmanul dinastiei 
noastre, pe care vrei s-o răstorni. 

Cealaltă Margot era mânioasă din pricina nesincerităţii 
lui și avea o voce aspră. 

Cu atât mai liniștit era, însă, Henri. 


387 


— A, care va să zică crezi în conspirația asta? Că aș fi 
vrut să-l aduc în ţară pe burduhănosul de Nassau? 

Își umflă fălcile și mimă cu mare meșteșug un burtos. 
Dar Margot nu izbucni în râs; ochii ei frumoși lăcrimau. 

— Şi pe mine mă minţi, și chiar acuma! răbufni dânsa. 

Dar Henri continuă să tăgăduiască, să glumească cu 
nerușinare, până când Margot își ieși cu totul din răbdări. 
Furioasă, îi strigă de astă dată pe limba poporului: 

— Eşti prost, nu ești decât un prost! Te înhăitezi cu 
frate-meu d'Alençon și crezi că el o să-ţi păstreze secretele. 

— Le-a păstrat cu sfinţenie! spuse Henri ca s-o tragă de 
limbă. 

Și într-adevăr, Margot își pierdu de tot cumpătul, își 
umflă pieptul și ţipă: 

— Te-a trădat, află că te-a trădat! 

El o îmboldi și mai tare: 

— Cel mult unei singure persoane, pe care o cunosc. 

Și Margot, repede și fără să se gândească, zise: 

— Nătărăule, eu o cunosc mai bine decât tine. Află că n- 
a stat mult pe gânduri și a povestit totul mamei ei. 

Mărturisise deci. Ea fusese denunţătoarea. După ce 
recunoscu acest lucru, i se făcu frică. O cuprinse neliniștea 
și se trase înapoi spre ușă. El însă nici că se gândea s-o 
lovească. Dimpotrivă, îi răspunse bine dispus: 

— Acum am înţeles. La Mole ţi-a spus. 

Acest La Mole era un bărbat frumos, mândru de statura 
lui impunătoare, ca și Guise. Margot avea o anumită 
slăbiciune pentru el, fiindcă o atrăgea acest soi de bărbați. 
Henri știa aceasta și de aceea îl și pomenise pe La Mole, 
de parcă Margot ar fi avut legături destul de strânse cu el 
ca să-i poată destăinui taina complicelui său d'Alengqon, pe 
care dânsa s-o aducă apoi repede la cunoștință mamei sale. 
Toate acestea i le aruncase râzând în faţă când îi strigase: 
„La Mole ţi-a spus!” 

Margot își mușcă buzele și prin minte îi fulgeră: „Dacă 

388 


ţii cu tot dinadinsul să fii încornorat, apoi ai să fii!” Și 
deodată, hotărât, își recăpăta iar liniștea. Făcu un pas, 
îndoi genunchiul și rosti: 

— Scumpul meu domn, aș dori ca această neînțelegere 
fără însemnătate dintre noi să nu lase nici o urmă. 

Și plecă. Henri privi în urma ei, gândindu-se de 
asemenea la răzbunare. 

Grabă, neastâmpăr! Conspiraţiile nu mai conteneau, se 
ţineau lanţ, una după alta, ca zilele în castelul Luvru, ca 
lunile și, pe nesimţite, trecură ani. O mare lovitură e 
pregătită acum pentru o dimineaţă de februarie, când 
Curtea se află la Saint-Germain; Henri și vărul Conde 
pleacă la vânătoare și pe aici ţi-e drumul. Regatul se 
răscoală, toți  „moderaţii”, catolici şi protestanti 
deopotrivă, abia aşteaptă. Au intrat în complot guvernatori 
de provincii, a fost atrasă și o garnizoană. E destul să 
ajungă acolo prinții cu cei cincizeci de cai pregătiţi din 
vreme și sunt în siguranţă. În loc să se întâmple așa, 
urmează însă arestarea, prăbușirea. Navarra e silit să 
condamne în mod rușinos orice acţiune de acest fel și să 
jure că nu se va mai alătura în viitor altor răzvrătiți ce ar 
voi să tulbure liniștea, că, dimpotrivă, se va ridica asupra 
lor cu credință. Henri iscălește toate aceste declaraţii în 
care nu crede nici cât ține pană în mână. La fel de puţin se 
încrede în el Madame Catherine. Împărătușul e un 
zurbagiu, mai tot așa de zănatic ca feciorul ei d'Alençon, 
care în ziua hotărâtă nu mai plecă la vânătoare, ci se culcă 
în pat. Ea nu-și poate pune nădejdea decât în dihonia 
dintre conspiratori și în vreun trădător, care se ivește 
întotdeauna. De fiecare dată se găsește câte unul care dă 
pe faţă totul. La Saint-Germain e La Mole, omul cu statura 
impunătoare, datorită căruia regele Navarrei e acum 
încornorat. lar ceea ce La Mole trece sub tăcere dezvăluie 
omul cu două nasuri, pentru ca în felul ăsta să iasă basma 
curată. 


389 


Și Madame Catherine îl iartă într-adevăr; căci e fiul ei și 
apoi nici nu merită să fie luat în serios. Din dispreţ s-a 
purtat cu indulgență și față de prinţul de Condé; l-a lăsat 
să se retragă în provincia Picardia, ca guvernator regal. În 
loc să se îndrepte, însă, spre reședința sa, prinţul a fugit în 
Germania. Dar întâmplarea a lăsat-o nepăsătoare. Madame 
Catherine nu suspecta cu adevărat decât pe unul dintre ei, 
pe cel pe care cu aparentă desconsiderare îl numea 
împărătușul. Împărătușul e o pasăre mică, dar ea socotea 
că-i totuși mai mare decât s-ar cuveni. Renunţase la 
desfacerea căsătoriei de când fiica ei îl înșela. Căci era 
bine ca lucrul să ajungă la urechile hughenoţilor bigoţi - 
ce-are să mai crească în ochii lor! Și la urma urmei ce 
așteaptă, ce nădăjduiesc de la el? Ca să-și scape viaţa s-a 
făcut din nou catolic. Și-a risipit ce-i mai rămăsese din 
bunul renume în întreprinderi ușuratice, de care s-a 
lepădat, una după alta, de îndată ce-au dat greș. Dar 
ultima treaptă a coborât-o când, spre a-l trăda pe rege, s-a 
însoţit cu amantul propriei sale soţii. 

Curtea se afla atunci la Vincennes. Acolo era și mai puţin 
loc de mișcare pentru cei pe care Madame Catherine îi 
pândea. Cu toate acestea, puseră la cale alte planuri, mai 
mult încă, le reluară pe cele vechi: fugă, răscoală, ajutor 
armat german. De data aceasta veni cu ideea chiar 
trădătorul. Şi se dădură pe mâna aceluiași La Mole care cu 
puţin timp mai înainte îi trădase. La Saint-Germain 
văzuseră cine e, dar la Vincennes uitaseră. Ce înseamnă 
toate acestea? Să zicem că d'Alençon a înnebunit, iar 
Henri a ajuns la exasperare fiindcă a trebuit să facă 
declaraţii umilitoare. Oricum, așa nu acţionează nici un om 
cu mintea sănătoasă, aflat la o Curte unde fiecare se știe 
supravegheat, și mai ales Navarra și vărul François, fără 
să mai spunem că nici ei n-au încredere unul într-altul. Dar 
există un fel de imbold gratuit la acţiune, care aduce cu 
coșmarul. Amândoi tinerii știu prea bine cine-i La Mole: un 


390 


trădător prin vocaţie și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, 
și prietenul prinţesei, care trăiește mai departe în umbra 
cumplitei ei mame și-i aduce fără întârziere totul la 
cunoștință. Să-l fi pus la cale chiar Margot pe amantul ei, 
din ordinul mamei? Madame Catherine vrea, în sfârșit, să 
știe cine-i gata să trădeze totul, cine-s dușmanii care s-ar 
coaliza împotriva ei și ce ar făptui dacă le-ar îngădui să 
ajungă până la un sfârșit sângeros și la judecată. 

Din coaliţie făceau însă parte doi prinți tineri care, din 
motive osebite, umblau anapoda, cu picioarele în sus și 
capul în jos, așa încât le venea sângele în ochi și nu mai 
vedeau nimic. Așadar li se alăturaseră câţiva mari seniori 
din speța celor care se socotesc peste măsură de 
rezonabili, foarte cumpătaţi și devotați. Fiind convinși că 
înțeleg mai multe decât o bătrână și vicleană regină, își 
dovedeau perspicacitatea asociindu-se cu niște aventurieri, 
cu un alchimist, un astrolog și un spion. Cel din urmă o 
ținea la curent cu tot ceea ce se petrecea pe Madame 
Catherine, care avu parte de zile cum îi plăceau ei: pline 
de încordare a minţii și de fericită  chibzuială, 
asemănătoare cu aceea a pisicii care, nevăzută, pândește 
păsărica. Într-un târziu, pasărea socoate că a zburdat 
destul și vrea să-și ia zborul; atunci se năpustește pisica. 

Ducele de Montmorency, o rubedenie a răposatului 
amiral, și mareșalul Cosse dispărură înghiţiţi de zidurile 
Bastiliei. În Piaţa Greve fură executaţi în public cei doi capi 
ai răzvrătirii, un conspirator italian și, lucru foarte 
înveselitor pentru o cunoscătoare ca Madame Catherine, 
chiar La Mole, unealta ei, fără s-o știe. Ce-i drept, fusese și 
prietenul iubitei ei fiice, care recunoscu acest lucru când îi 
văzu capul căzând. Căci Margot procedă ca o văduvă 
orientală. Ceru să-i fie adus capul tăiat, îmbălsămă ca să se 
păstreze în toată frumuseţea lui bărbătească, îl împodobi 
cu pietre preţioase și îl purtă pretutindeni cu dânsa, până 
când un alt bărbat o înduioșă și o fermecă. Nu uită, însă, 


391 


să îngroape cu grijă capul într-o ladă de plumb. 

În ce-i privește pe ceilalţi conspiratori, astrologii sunt 
meniți a cerceta firmamentul spre a afla ursita mărimilor 
acestei lumi, iar alchimiștii să ghicească viitorul din aburii 
metalelor. Madame Catherine nu putea să-și calce pe inimă 
și să ucidă doi oameni cu atâta har. Își spuse, dar, că acești 
înţelepţi își înșelaseră, e drept, tovarășii de conspirație dar 
că ei îi vor ghici cu credinţă. 

Cu ginerele Navarra procedă însă altminteri. Nimic de 
spus, și nepricopsitul ei fecior d'Alengon trebui să rabde 
interogatorii rușinoase și să facă figură de arestat. Pe 
împărătuș, însă, bătrâna îl luă chiar în trăsura ei. Gustând 
plăcerea de a-l avea sub paza ei, în ceasuri de senină 
bucurie, îl aduse înapoi la Paris, în castelul Luvru. Henri 
nu-și închipuise că i-ar putea călca pragul atât de curând. 
Acum, la fereastra odăii sale află gratii - și cui, cui anume 
fu încredinţată persoana sa? Chiar bunului său prieten 
căpitanul de Nançay. Prizonierul era dat pe mâini bune. 

Henri înțelegea prea bine și se împăcă cu gândul. Era 
urmarea zmuciturii produse de o oprire bruscă după prea 
multă mișcare dezordonată. După o asemenea încercare, 
picioarele sunt cuprinse de un tremur al deznădejdii, iar 
capul e greu cum n-a fost nicicând. 

— Sire! îl rugă d'Armagnac. Nu staţi prea mult în pat! 
Dansaţi, și mai presus de toate arătaţi-vă! Cine se izolează 
devine suspect, și aţi suferit destul din pricina asta. 

— Cu mine s-a sfârșit, răspunse Henri. 

— Nici măcar începutul nu l-aţi văzut, îl îndreptă primul 
camerier. 

— E cu neputinţă să cazi mai jos, se plânse prinţul căzut 
în nenorocire. Am ajuns pe ultima treaptă, dar asta-i cea 
mai sigură, adăugă el în chip surprinzător. 

Lui d'Armagnac i se păru că vorbele sale n-au nici o 
noimă. Căci Henri îl întrebă într-adevăr: 

— Am fost nebun? De ce-am făcut toate astea? Știam 


392 


doar cum o să se sfârșească. 

— Dinainte nu poate să știe nimeni, întâmpină 
d'Armagnac. Întâmplarea hotărăște! 

— Trebuia, însă, ca raţiunea mea să hotărască, dădu 
răspuns Henri. Unde mi-a fost capul? Uneltirile noastre ne 
zăpăcesc minţile cu cât ne afundăm mai mult în ele. Asta 
din cauză că sunt amestecați și alții, oameni nesiguri. Şi 
apoi nici eu nu mai sunt, sigur de ele. Crede-mă, 
d'Armagnac, cele mai multe acţiuni sunt făcute anapoda. 

Uimit din cale-afară, d'Armagnac observă: 

— Da ăsta nu-i felul vostru de a vorbi, sire! 

— L-am învăţat de la un senior pe care l-am cunoscut în 
fața cetăţii La Rochelle. Vorbele lui m-au mișcat adânc, dar 
lucrul cel mai de neînțeles e că, abia auzite, le-am și uitat 
și m-am avântat în acţiuni care tulbură conștiința. 

— Nu vă mai gândiţi la asta, îl sfătui primul-camerier. 

— Dimpotrivă, vreau să-mi amintesc neîncetat. 

Se sculă din pat, se propti în picioare și rosti răspicat: 

— Nici un fel de alţi comandanţi egali cu mine! De-acum 
înainte am să-mi fiu propriul meu general! 

Trase astfel o concluzie cât se poate de ciudată din fraza 
care zicea că cele mai multe acţiuni sunt făcute anapoda. 
Seniorul din fața cetăţii La Rochelle n-ar fi judecat așa. 
Totuși, tocmai el știa prea bine că toate adevărurile au 
două feţe, și exemple din antichitate îl ajutară să înţeleagă 
felul de a gândi al unui tânăr care n-are mâinile ţepene. Un 
astfel de tânăr prinde gândurile ca pe o minge, se agită, se 
pricepe să înșeueze un cal. 

„Eu sunt în pragul bătrâneţii, el e simbolul tinereţii pe 
care eu o las în urmă și pe care n-am cunoscut-o”, așa 
gândea domnul Michel de Montaigne, în fundul provinciei 
sale, căci nici el nu uitase nimic din convorbirea de pe 
țărmul mării. 


393 


MOARIEA ȘI DOICA 


În luna ce urma Carol al nouălea ar fi trebuit să 
împlinească douăzeci și patru de ani; dar la 31 mai 1574 
zăcea în pat, pe moarte. Asta se întâmpla la Vincennes. 

Știau cu toţii ce se petrece, așa încât castelul se 
cutremură de o neliniște care adesea se schimba în larmă. 
Partizanii regelui Poloniei socoteau că acesta va ajunge 
destul de repede în ţară spre a-i pedepsi pe trădători; așa-i 
numeau pe cei care-l sprijineau pe omul cu două nasuri. De 
aici glasurile ridicate și zăngănitul de arme; dar asta încă 
nu era totul. Sub bolți comenzile răsunau puternic, ieșirile 
erau păzite, iar pașii grei ai gărzilor se opreau mai des în 
fața celor două uși pe care Madame Catherine le 
supraveghea cu cea mai mare strășnicie. Îndărătul lor se 
aflau fiul ei d'Alençon și împărătușul, care bine făceau că 
rămâneau înăuntru și se lăsau păziţi. O dată ieșit afară, 
nici unul dintre ei n-ar fi ajuns departe. Orice exclamaţie 
necugetată a prietenilor i-ar fi pus în primejdie. Pentru că 
acum domnea moartea, căci regele murea. Madame 
Catherine îl mai târâse totuși până la Vincennes. Castelul 
acesta era mai ușor de supravegheat decât Luvrul. Nici 
mulțimea lipsită de judecată, nici vrăjmașii fiului ei 
preferat, d'Anjou, n-ar putea să ajungă aici când îl va 
proclama Rege! Cel de al treilea fiu. Azi murea al doilea, al 
treilea venea la rând și mai avea și un al patrulea, la 
păstrare. Dacă vreunul și-ar arăta cumva cea mai mică 
nemulțumire, Madame Catherine putea să-i scutească și 
mai departe de grija domniei și să rămână ceea ce era - 
pentru totdeauna, socotea dânsa. Căci pentru oamenii 
energici numai prezentul contează; viitorul, ca și trecutul 
nu au nici o însemnătate. Carol al nouălea, de pildă, n-a 
trăit niciodată, pentru că trebuie să moară. lar mama lui 
era cea din urmă care să se mai sinchisească de el. De 

394 


aceea zăcea singuratic. 

Doctorul plecase, după ce-l înfășurase pe muribund în 
feșe pe care le unsese cu balsam, ca să oprească 
sângerarea. Carol înţelesese, însă, că medicul nu mai 
nădăjduia de fel că scurgerea s-ar putea opri. Voise numai 
să-l cruțe pe bolnav de a vedea petele de sânge care-i 
apăreau pe toată pielea și de a simţi mirosul pe care-l 
răspândeau.  Mireasma  balsamului acoperea mirosul 
sângelui; câtva timp, își spuse Carol și, cu toate că 
bandajul era încă proaspăt, adulmeca mirosul din ceasul 
său de pe urmă, la care se gândea neîncetat. Fusese un 
tânăr voinic și pe patul de moarte îi rămăsese toată 
puterea pe care viața nu voia s-o primească de la el: 
puterea de a înțelege, puterea de a avea o ţinută. 

Işi spuse: „Doctorul meu, Ambroise Pare, l-a pansat 
odinioară pe amiral. Şi o dată cu amiralul s-ar fi prăpădit și 
doctorul dacă n-ar fi fugit pe acoperiș. Cine ar mai putea 
fugi pe acoperiș! Știu, știu, dar n-aş fi știut dacă amiralul 
n-ar fi fost ucis din pricina mea. Știu de ce e larmă afară, 
de ce am fost adus aici, cu toate că aveam dureri mari, de 
ce sunt lăsat singur și nimeni nu mai întreabă de mine.” 

— Trebuie să mor, rosti ca să se poată auzi. 

— E adevărat, sire, îi dădu răspuns doica. 

Ședea pe un sipet și împletea. Când bolnavul deschise 
ochii și vorbi, se sculă și-i șterse obrazul. Dar nu-i arătă 
batista. 

— E bine, doică dragă, că nu vorbești ca doctorul și nu 
vrei să mă amăgești. Știu și sunt de aceeași părere; așa 
încât nu mai am de ce să mă voinicesc. Nu vreau să fac ca 
alţii care, la sfârșit, mai sar din pat, ţipă și încearcă să 
scape. Încotro, și de ce? Cu toate că aș avea cu siguranță 
destulă putere ca să mă scol și să uluiesc Curtea și pe 
mama apărând în pânzele astea albe, cu fruntea 
însângerată, punându-i pe fugă pe toți. 

— Tu ești regele! îi aminti doica bucuroasă, cu o 

395 


nechibzuită nădejde. 

Pentru că numai dânsa nu se depărtase de el. Prin el, 
timp de douăzeci și patru de ani fără o lună fusese cineva. 
Izbutise să-și cumpere și destul pământ, ca să fie ferită de 
nevoi toată viața, și avea numai patruzeci de ani, era încă o 
femeie frumoasă și în deplinătatea puterilor. Dar nu se 
poate ca regele să-ţi moară fără ca tu, doică, să-l petreci o 
bucată de drum în întunecime. Ia uite cum cele de pe urmă 
mișcări ale lui și vorbele de la sfârșit amintesc de cele 
dintâi dibuieli și scâncete. Atunci îl ţineai în braţele tale, 
care se încordau fudule, aproape de pieptul plin. Și ai vrea, 
doică, să-l mai vezi tot așa și acuma, la sfârșit. 

A hotărât să nu ţipe și să nu încerce a fugi, dar oftează, 
geme și se vede că-i e frică. Are și acuma, în plină zi, 
vedenii și aude glasuri sălbatice, care nu vin de la oamenii 
vii. 

— Of, doică! Și cât sânge a curs, câţi au fost răpuși! Răi 
sfetnici am avut. Dumnezeu să aibă milă și să mă ierte! 

— Rege! Ce, parcă ne-ai urât pe noi, protestanții? Nu, că 
doar ai supt credința noastră împreună cu laptele meu. Tot 
sângele celor uciși să cadă peste cei care i-au urât. Tu ai 
fost un copil nevinovat și domnul ţi-o va trece cu vederea. 

— Ce-au făcut din copilul tău nevinovat! se tângui el. E 
de neînchipuit! Eu - nimic din ceea ce am făptuit nu-mi 
aparține la drept vorbind, nu mă pot înfățișa cu nici o faptă 
înaintea domnului. Când m-o întreba despre noaptea 
Sfântului Bartolomeu, am să-i răspund neputincios: 
Stăpâne! Am dormit. 

Glasul îi scăzu până aproape de șoaptă, bolnavul aţipi. 
Doica îl șterse cu o pânză curată, pe care o despături apoi. 
Trăsăturile feţii i se întipăriseră pe ea cu dâre de sânge. 

Și pentru că răsufla adânc și tare, doica îi trase de sub 
cap perna, așa încât trupul rămase întins în toată 
lungimea, apoi făcu un lucru care, ca și pânza însângerată, 
nu se cuvenea să-l vadă bolnavul: îl măsură. Luă măsura 


396 


trupului regesc cu cea mai mare grijă, căci prin slujba și 
dreptul ce-l avea, ea trebuia să-l așeze în sicriu, ca la 
început în leagăn. Și amândouă aceste treburi nu-i cereau 
nici un fel de efort, căci era o femeie voinică. El, însă, 
devenise din nou ușor. Multă vreme îl văzuse crescând în 
mărime și greutate. Un timp avusese obrajii roșii, mișcări 
hotărâte și un glas care tuna. Dar acum, când îl privi, îl 
văzu iar firav și palid și gata să amuţească. Între început și 
sfârșit a vărsat sângele multor oameni, al lui, însă, s-a 
scurs picătură cu picătură. Şi doica simţi că amândouă 
aceste lucruri se petrecuseră fără ca cineva să le fi putut 
opri și pentru țeluri ce nu puteau fi înţelese. Până la urmă 
un singur lucru era sigur: „Eu, doica, am să-l așez în 
sicriu”. Toate i se păreau așa cum trebuie să fie; și nu 
vărsă o lacrimă. 

Amurgise, se lăsase seara din ajunul Rusaliilor. Carol se 
trezi. Doica își dădu seama numai după răsuflarea lui. Făcu 
lumină și văzu că scurgerea sângelui se oprise. Dar 
bolnavul era acum foarte slăbit și abia ridică mâna să-i 
arate ce vrea. Dânsa nu pricepu, însă, deși îl ridicase și-și 
apropiase urechea de buzele lui. Până la urmă bolnavul 
articula totuși: „Navarra” și doica mai mult ghici ce 
bolborosește. 

Strigă porunca regelui din pragul ușii, sentinelele o 
repetară: și cineva fugi s-o transmită. Se înţelege, însă, că 
nu dădu fuga la Henri, ci la Madame Catherine. Care și 
ajunse cea dintâi la căpătâiul fiului muribund. Doica îi 
spălase obrazul; era alb ca varul și extrem de distant la 
apropierea nedorită a celor vii. Madame Catherine, cu 
temperamentul ei sangvin de ucigașă, găsea situaţia 
stranie, neliniștitoare. Nu se moare așa. E prea distins! 
Nu-l recunosc. Nu-mi seamănă de loc! Bine că mai trebuie 
să vină cineva. 

Între timp, Henri Navarra pășea pe un drum de spaime, 
prin coridoare strâmte și boltite, înţesate de oameni 


397 


înarmaţi. Îl treceau fiori reci când sclipeau fiarele acelea, 
archebuzele, halebardele, sulițele. Vedea înainte-i moartea 
- ca și Carol - dar avea tot sângele într-însul și picioare 
bune de fugă. Se opri chiar și voi să se înapoieze din drum. 
Dar ajunse totuși cu bine, intră înăuntru, îngenunche. De 
la ușă până la căpătâiul patului se târî în genunchi. Şi auzi 
ce murmura Carol: 

— Frate, eu mă duc, dar nici tu n-ai mai fi fost de mult în 
viață. Numai eu i-am oprit pe ceilalți de la ceea ce aveau 
de gând. Pentru asta să ai grijă pe viitor de soţia și copilul 
meu. Pe viitor, repetă el și cu toate că abia șoptea, 
cuvântul acesta răsună puternic. 

„Ştie că am să fiu regele Franţei! Cel care moare vede 
departe.” 

E un lucru cunoscut, de aceea Madame Catherine se 
cutremură. Totuși horoscoapele și aburii metalelor grăiesc 
altfel decât muribundul. Orișicum, peste asemenea vorbe 
nu se poate trece ușor, așa încât - multă băgare de seamă! 
Carol se străduiește să-i mai șoptească ceva lui Henri. Un 
avertisment, după cât se pare. 

— Nu te încrede în... începe el. 

Dar Madame Catherine se și grăbi să intervină: 

— Taci! 

Şi pentru că acum Carol era complet sleit de puteri și se 
prăbuși pe pernă, rămase nelămurit de cine anume trebuie 
să se teamă Henri, de d'Anjou, care-l ura, sau de 
d'Alençon, tovarășul lui nesigur. Drept care hotărî să se 
ferească de amândoi. 

Când se încredinţă că fiul ei Carol nu va mai vorbi, 
Madame Catherine părăsi încăperea. Henri rămase în 
genunchi, lângă el până când se iviră semnele sfârșitului. 

Cu muribundul stătu până la urmă numai doica. 
Aplecată asupra lui, îi urmărea fiece suspin, nu fiindcă ar fi 
suferit o dată cu cel care nici el nu mai suferea, ci numai 
ca să stabilească exact când își va da ultima suflare. Căci o 


398 


știa prea bine! În sufletul pe cale de a se stinge sălășluia 
doar o umbră a celui ce fusese odinioară, a celui de mult 
uitat și de nimeni mai bine cunoscut decât de ei doi. Se 
lăsă dar din nou pradă nepăsării și, stând lângă muribund, 
se duse înapoi cu gândul la alte vremuri. Numai câte un 
suspin îi mai mișca din când în când buzele: doica înţelese 
totuși „pădure”, înţelese „noapte” și „obosit”. Copilul s-a 
rătăcit în pădurea Fontainebleau și se teme de întuneric. 
Asta s-a întâmplat demult și se repetă și acuma, la sfârșit. 
Și doica îngâna cuvintele în locul lui. Cuvintele repetate 
monoton se legară fără voie între ele, și dânsa cântă: 


„Puiule, s-a lăsat răcoarea 
Şi e noapte, dragul meu, 
E întuneric în pădure 
Și e frig când bate vântul.” 
Și îngână atâta până când se adormi singură. 
„Micuţul nu găsește drumul”... 
Deodată băgă de seamă că s-a întâmplat ceva 


„Irudit și fără odihnă”... 


Doamne, ultimul, cel din urmă suspin. Se sculă îndată și 
în timp ce-i închise ochii, rosti tare: 


„Eu, doica, te așez, însă, 
In sipetul de veci.” 


399 


MORALITE 


Le malheur peut apporter une chance inesperee 
d'apprendre la vie. Un prince si bien ne ne semblait pas 
destine à être comblé par ladversite. Intrépide, 
dédaignant les avertissements, il est tombé dans la misère 
comme dans un traquenard. Impossible de s'en tirer; alors 
il va profiter de sa nouvelle situation. Désormais la vie lui 
offre d’autres aspects que les seuls aspects accessibles aux 
heureux de ce monde. Les leçons qu'elle lui octroie sont 
sévères, mais combien plus émouvantes aussi que tout ce 
qui l'occupait du temps de sa joyeuse ignorance. Il 
apprend à craindre et à dissimuler. Cela peut toujours 
servir comme, d'autre part, on ne perd jamais rien à 
essuyer des humiliations, et à ressentir la haine, et à voir 
l'amour se mourir à force d’être maltraité. Avec du talent, 
on approfondit tout cela jusqu’à en faire des connaissances 
morales bien acquises. Un peu plus, ce sera le chemin du 
doute; et d'avoir, pratiqué la condition des opprimés un 
jeune seigneur qui, autrefois, ne doutait de rien, se 
trouvera changé en un homme averti, sceptique, indulgent 
autant par bonté que par mépris et qui saura se juger tout 
en agissant. 

Ayant beaucoup remué sans rime ni raison il n'agira 
plus, à l'avenir, qu’à bon escient et en se méfiant des 
impulsions trop promptes. Si alors on peut dire de lui que, 
par son intelligence, il est au dessus de ses passions ce 
sera grâce à cette ancienne captivité ou il les avait 
pénétrées. C'est vrai qu'il fallait être merveilleusement 
équilibre pour ne pas déchoir pendant cette longue 
épreuve. Seule une nature tempérée et moyenne pouvait 
impunément s'adonner aux mœurs relâchées de cette cour. 
Seule aussi elle pouvait se risquer au fond d'une pensée 
tourmentée tout en restant apte à reprendre cette sérénité 

400 


d'âme dans laquelle s'accomplissent les grandes actions 
généreuses, et même les simples réalisations commandées 
par le bon sens.! 


1 Nefericirea poate da nesperatul prilej de a cunoaște viața. Un prinţ 
dintr-o atât de vestită stirpe nu părea hărăzit a fi copleșit de 
nenorociri. Cutezător, disprețuind îndemnurile la cumpătare, a căzut 
în nefericire ca într-o capcană. Cu neputinţă să mai scape: drept care, 
hotărî să scoată un cât mai mare folos din noua-i stare. De aci înainte, 
viața îl face să vadă și alte înfățișări ale lucrurilor decât acelea pe care 
le văd numai răsfăţaţii ei. Îi dă o aspră învățătură de minte, dar și una 
mult mai mișcătoare decât îndeletnicirile cu care-și omora timpul în 
zilele fericitei sale neștiinţe. Învață să se teamă și să se prefacă. Ceea 
ce poate fi oricând de folos, după cum nimeni n-are nimic de pierdut 
suferind umilințe, urând din toată inima ori simțind cum moare o 
dragoste mereu călcată în picioare. Iar cine-i înzestrat cu talent poate 
adânci toate acestea, prefăcându-le în principii morale bine întemeiate. 
Încă un pas și iată se deschide înainte calea îndoielii. Trecând prin 
suferinţele celor obijduiţi, un tânăr senior, care altădată nu se îndoia 
de nimic, se va preschimba într-un om trecut prin multe, sceptic, 
îngăduitor și din bunătate, și din dispreţ, știind să se judece fără a 
înceta nici o clipă să lupte. 

După ce s-a cheltuit destulă vreme fără istov și fără rost, de aici 
înainte n-are să mai lucreze decât cu chibzuială și ferindu-se de 
pornirile prea iuți. Și dacă cândva se va putea spune că prin 
înțelepciunea lui s-a ridicat deasupra patimilor, aceasta se va datora 
îndelungului prizonierat care i-a dat timpul să și le cunoască. E 
adevărat că trebuia să fi fost foarte chibzuit, pentru că acea lungă 
încercare să nu-l fi doborât. Căci numai o fire plină de măsură, ce n-o 
lua razna, se putea deda, fără pedeapsă, moravurilor neînfrânate ale 
acelei Curți. Numai o asemenea fire se putea avânta până în străfundul 
unui cuget chinuit, rămânând totuși mereu în stare să se întoarcă la 
acea seninătate a sufletului care îngăduie înfăptuirea marilor acţiuni 
generoase și chiar și obișnuitele lucrări poruncite de bunul-simţ. 


401 


VI. GÂNDURI DEȘARTE 


402 


O ALIANȚA NEAȘTEPTATĂ 


Ce se întâmplase cu Margot? Dintr-o dată se arătă gata 
să-i ajute pe amândoi, pe regele Navarrei și pe fratele ei 
d'Alençon să fugă. Unul dintre ei, deghizat în femeie, putea 
să se așeze alături de dânsa în trăsură când va ieși pe 
porțile Luvrului. 

Avea dreptul să aibă o însoţitoare și pe aceasta n-o 
împiedica nimeni să umble mascată. Cum erau, însă, doi 
fugari și nici unul nu voia să cedeze în favoarea celuilalt, 
dădu greș și acest plan, ca atâtea altele. De altfel Henri nu- 
și pusese câtuși de puţin nădejdea în el; prea fusese înșelat 
de multe ori. O găsise, însă, fermecătoare pe Margot, care 
se arăta plină de zel și nu voise să se împotrivească. 
Văzându-l atât de nefericit, dânsa îi spuse cât îi părea de 
rău că într-o anume zi îl trădase mamei ei. Mărturisirea îl 
mișcă, deși își dădea seama ce o îndemna să se poarte așa. 
Margot voia să se răzbune pe Catherine pentru moartea lui 
La Mole. 

Henri se mai gândise la fugă în timpul înmormântării 
solemne a lui Carol al nouălea, la patruzeci de zile de la 
moartea lui, și apoi mai târziu, când trebuia să-l scoată o 
barcă din Luvru și să-l treacă peste râu. Neizbânda de 
atunci îl făcuse să clocotească de mânie și să strige cele 
mai nesăbuite ameninţări, dar cu asta se sfârșise! Nu-l mai 
ispitea nici o propunere. Toate se izbeau de un Navarra 
cuminţit. Nu mai putea fi vorba de hotărâri pripite. Dar 
când cercetezi totul îndelung începi să te îndoiești nu 
numai de putinţa de a înfăptui, ci și de dorinţa de a porni 
la acţiune. Şi asta-i adevărat nu numai pentru planurile de 
evadare, ci și pentru orice împrejurare din viaţă. Navarra 


403 


se sfătuia mult, cu toată lumea. Peste noapte cu femeile, 
ziua cu bărbaţii. Oricine își putea închipui că s-a amuzat cu 
Navarra, că a fost luat peste picior ori că a fost ascultat cu 
respect. De aceea, unii socoteau că Henri e cel mai vestit 
senior de la Curte; alţii aveau impresia că au descoperit la 
dânsul simţăminte alese, tocmai când îi ducea de nas. De 
altfel și mărturisirile sincere pe care le făcea uneori erau 
menite a fi cunoscute de cât mai mulţi și a-i aduce foloase. 
Ori de câte ori avea prilejul își arăta admiraţia pentru 
Madame Catherine. Cine sta să-l asculte afla că noaptea 
Sfântului Bartolomeu fusese o lovitură de maestru. 
Discutabilă rămânea numai împrejurarea când s-a arătat 
mai bine geniul reginei: în clipa când Jeanne și Coligny au 
fost sortiți morţii, sau când Henri a fost lăsat în viață? 

— La o cercetare mai adâncă, adăuga el, voi înţelege 
limpede și acest lucru. Până acum nu știu încă de ce 
trăiesc. Mama și amiralul au fost jertfiți, însă, pentru țeluri 
bine cântărite. Un prost s-ar gândi, desigur, la răzbunare. 
Eu sunt însă doar un tânăr dornic de a învăţa. 

Toate acestea ajunseră la urechea bătrânei, care își 
dădea seama că în cel mai bun caz poate să-l creadă pe 
jumătate, dar, tocmai pentru că nu se putea bizui pe el, îl 
îndrăgi. Iar el se simţea atras de dânsa tocmai pentru că îl 
avea în puterea ei. Ședeau amândoi de vorbă cu un interes 
pe care nu-l poate întreţine decât primejdia. Uneori 
Catherine lăsa să-i scape mărturisiri dintre cele mai 
tainice. Într-o seară îi spuse, de pildă, că nu-i de fel 
singurul ei prizonier. Liber nu era nici regele, fiul ei 
preaiubit. Îl ţinea în puterea ei cu băuturi fermecate, 
adăugase apoi clipind din ochi cu înţeles. 

Regele Henri, al treilea cu acest nume, venise din 
Polonia deghizat. S-ar fi putut doar prea bine să fie prins în 
Germania. Lucrul nu se întâmplase, dar aici, în chiar 
castelul lui, la Luvru, era prizonierul mamei sale și al 
italienilor ei, deveniți acum cancelar și mareșal. „Numai 


404 


străini - mărturisi Catherine prietenului ei Navarra în 
noaptea de treizeci ianuarie, în timp ce un vânt puternic 
făcea să zăngăne ferestrele - numai străini trebuie să 
conducă naţiunile. Aventurierul pripășit de pe alte 
meleaguri nu se dă niciodată în lături să le verse sângele. 
Iar dacă nu știe să le conducă, n-au decât să crape. Asta-i 
ursita naţiunilor, altfel ar deveni prea ușuratice din pricina 
huzurului. Și mai ales francezii, care scriu așa de ușor 
pamflete. E mai bine ca oamenii să se teamă decât să 
râdă!” 

— Aveţi dreptate. Madame! îi răspunse Henri însufleţit. 
Mă întreb chiar cum aţi fi putut să-i răsplătiți cu moșii pe 
compatrioţii veniți încoace dacă n-aţi fi găsit mijlocul 
potrivit de a trece laţul pe după gât, prin niscai temnițe, 
proprietarilor francezi. 

Madame Catherine clipi șiret din ochi, în semn că 
încuviinţa. 

— Unul dintre cei sugrumaţi, pe a cărui avere aţi pus 
mâna, a fost chiar secretarul fiului domniei-voastre, regele. 

— Da ia încearcă să i-o spui! Nimeni n-a avut încă atâta 
curaj. 

În clipele destăinuirilor bătrâna regină îl tutuia pe 
împărătuș. Apoi îl lovi cu palma peste picior, schimbând 
fără veste tonul, care suna acum în același timp glumeţ și 
tainic. 

— Împărătușule, îi spuse, ești un băiat cumsecade. Te- 
am urmărit de multă vreme și am băgat de seamă că niţică 
trădare nu te prea înspăimântă. Prejudecăţile sunt o 
povară pentru oameni. Și, la urma urmei, ce-i trădarea? 
Priceperea de a merge în pas cu întâmplările. Ceea ce 
tocmai faci și tu, lucru pentru care te și urăsc protestanții 
tăi, atât cei din ţară, cât și cei aflaţi între zidurile Luvrului, 
câţi au mai rămas. 

Auzind aceste vorbe, Henri se înspăimântă. „Ce trebuie 
să creadă despre mine domnul amiral și scumpa-mi mamă 


405 


dacă stau aici și o ascult pe bătrâna în loc s-o sugrum. Dar 
răzbunarea mea se coace pe îndelete și va fi cu atât mai 
temeinică.” 

Pe chipul lui nu se puteau însă citi asemenea gânduri, ci 
numai supunere și cea mai nevinovată încuviinţare. 

— E prea adevărat, doamnă, că m-am stricat de tot cu 
vechii prieteni. De aceea cu atât mai mult aș vrea să vă fiu 
pe plac. 

— Mai ales, tinere, dacă în schimb ai căpăta îngăduința 
de a te putea mișca puţin. Baţi acum cu plăcere mingea în 
tovărășia lui Guise, și asta-i bine, dacă ţinem seama că el a 
călcat în picioare faţa lui Coligny după ce a murit. Să și ieși 
cu el din Luvru, ori de câte ori pleacă. 

— El iese des. Şi mai ales călare. 

— Să te duci și să călărești cu el, ca să știu totdeauna 
unde a fost. Vrei să faci asta pentru mine? 

— Am voie să ies din Luvru? În fiece zi? Pe poartă? Peste 
pod? Cum porunciţi, Madame, așa va fi! 

— Nu că m-aș teme de Guise, îl încredinţă regina. 

Noul aliat o aprobă convins. 

— Da cine mai e așa de fudul ca Lorena! Are o barbă 
blondă și poporul îl iubește. y 

— E un măgar, adăugă ea apoi la fel de apăsat. li ațâță 
pe catolici. Habar n-are pentru cine lucrează. Pentru mine. 
Fiindcă o să am nevoie curând de un alt măcel; protestanții 
nu se astâmpără nici după noaptea Sfântului Bartolomeu. 
Aşa că trebuie puși la respect. Guise trebuie să-i ațâțe pe 
catolici, iar ție îți îngădui să-i asmuți pe hughenoți. Spune 
celor din Paris că armatele lor le bat peste tot pe ale 
noastre. Din păcate nici nu-i o minciună prea mare. În 
provincii să dai însă zvon că aici se pregătește o răscoală, 
pe care o dorim! Vrei să faci toate așa cum e bine, 
împărătușule? 

— Pot să ies călare și peste punte? Și la vânătoare? La 
vânătoare? repetă Henri și râse; prizonierul se bucura ca 


406 


un copil. 

Madame Catherine  surâse binevoitoare și puţin 
disprețuitor. Nici chiar dânsa nu putea alege din această 
bucurie adevărată câtimea de viclenie ce o ascundea. Un 
prizonier face totdeauna bine să se arate mai plecat chiar 
decât e nevoie, iar cine așteaptă să-i sune ceasul nu 
trebuie să se arate prea hotărât. 

Când Henri o părăsi pe nobila-i prietenă, se lovi chiar în 
faţa ușii ei de d'Aubigne și Du Bartas. Cei doi erau văzuţi 
numai arareori împreună, ca să nu dea de bănuit. De data 
asta, însă, își pierduseră răbdarea, căci stăpânul 
prelungise peste măsură sfatul cu ucigașa blestemată. 
Henri începuse să devină pentru ei o taină. [Îl iubeau la fel 
de mult ca înainte, dar nu știau cât de mult se mai pot 
încrede în el. 

Henri li se adresă supărat: 

— În faţa acestei uși nu m-aș fi așteptat să vă văd. 

— Şi noi am fi dorit să vă întâlnim în altă parte, sire. 

— Dar d'Armagnac nu ne lasă să intrăm, adăugă celălalt. 

Și se plânseră, unul după altul, cu glasuri aspre: 

— Pe noi ne daţi deoparte și vă alegeţi alţi prieteni. 
Dintre vechii dușmani. Aţi uitat oare totul? Aţi uitat cui 
trebuie să-i fiți recunoscător și pe cine să vă răzbunaţi? 

Pe Henri îl podidiră lacrimile când auzi de răzbunarea 
sa. Dar se uită într-o parte, ca ei să nu bage de seamă. Şi 
le spuse: 

— Curtea nouă e veselă, numai voi vreţi să fiți mereu 
triști. Și eu am fost un răzvrătit sub Carol al nouălea și la 
ce mi-a ajutat? Răzbunare! Ce știți voi despre răzbunare? 
Dacă te tot agăţi de ea, se adânceşte, se adânceşte până 
nu-i mai dai de fund. 

Toate acestea fuseseră spuse de față cu străjerii 
elveţieni, care priveau nepăsători drept înainte, de parcă 
n-ar fi înţeles nimic. 

Cei doi prieteni de odinioară protestară: 


407 


— Dacă maiestatea-voastră nu întreprinde nimic, ceilalţi 
în schimb acţionează: cei care au luat parte la noaptea 
Sfântului Bartolomeu. Ei nu se arată de fel mulţumiţi nici 
aici, la Curtea asta veselă, și cu atât mai puţin în biserici. 
Ar trebui să auziţi ce se predică. 

— Convertiţi-vă; altminteri veţi fi și voi uciși! Convertiţi- 
vă! Și eu am făcut-o. 

Din pricina uluirii celor doi, răspunsul întârzie. Și Henri 
urmă: 

— Dacă nu vreţi, însă, să vă daţi bătuţi, atunci loviți voi 
cei dintâi. Sunteţi puternici. La Paris se mai află în viață 
câteva sute de drept-credincioși. S-ar putea să nu aibă 
arme, dar îl au de partea lor pe dumnezeu. 

Şi plecă. Ceilalţi doi nu-l urmară, ci rămaseră pironiţi 
locului de uimire. 

— Râde de noi, își șoptiră apoi la ureche unul celuilalt, în 
așa fel ca nici elveţienii să nu audă aceste vorbe. Căci ar fi 
vrut să-i găsească o scuză chiar faţă de ei înșiși. Dar s-ar 
putea să fie și un avertisment, ca să ne ferim de vreo 
răscoală. Prin neadevăr vrea să ne facă să înţelegem 
adevărul; ăsta-i felul lui de a fi. Şi la început a plâns, cu 
toate că s-a ferit să nu-l vedem. Da nu-i vorbă că și plânge 
ușor. Plânge la gândul răzbunării lui și iese pe ușa asta. 
Din aceeași odaie unde maică-sa a primit otrava. 

Căzură amândoi de acord că nu-și mai înţeleg stăpânul 
și că sunt nefericiti. 


A DOUA MISIUNE 


Henri se duse la rege, care purta același nume cu el și 
era al treilea Henri pe tron. Se jucaseră de multe ori 
împreună, un Henri cu celălalt. In copilărie, la Saint- 


408 


Germain, intraseră o dată - îmbrăcaţi în sutane de cardinali 
și călărind niște măgăruși - în sala unde Catherine primea 
un cardinal adevărat. Acest joc îl repetară și acum, când 
erau bărbaţi în toată firea, regele Franţei și vărul său, 
prizonierul, a cărui mamă și prieteni își aflaseră moartea 
chiar acolo. După aceea regele Franţei se duse a doua zi 
dimineața la mânăstire spre a se spăla de păcate. Căci 
avea un timp anume când se ruga pentru iertarea 
păcatelor, un altul pentru a ispăși rătăcirile trupului și în 
sfârșit altul spre a cere iertarea slăbiciunilor sale în 
îndeplinirea datoriilor de stăpânitor. Era o bătaie de joc 
cum abuzau de el; intriganti, escroci, proxeneţi și printre 
ei o femeie: maică-sa. Risipea, își irosea vremea, pierdea 
totul. În anume clipe, însă, își dădea foarte bine seama ce 
se întâmpla cu el, că era jefuit, dezonorat, și se cufunda în 
tăcere. 

Cei din preajmă-i luau tăcerea drept o ameninţare și 
umblau în vârful picioarelor când regele tăcea. Dar 
amuţirea era numai o tragică recunoaștere a neputinței 
sale. Din când în când îi fulgera prin minte gândul că o 
dinastie în agonie nu mai poate înfăptui și opri nimic, nici 
în lume, nici în ţară. 

— Ar trebui să domnească buna înţelegere, îi spunea 
tocmai atunci cumnatului și vărului său. Deznădejdea îi 
smulsese vorbe ca acestea: Pacea ar fi lucrul cel mai bun. 
Ce am eu cu hughenoţii? La nouă ani am fost și eu 
hughenot și am zvârlit în foc cartea de rugăciuni a surorii 
mele, Marguerite. Imi aduc și acum aminte cum m-a bătut 
mama și cum eu m-am bucurat de fapta mea. Și mi-e 
rușine încă și azi de dânsa pentru simțămintele mele de 
atunci. Dar dânsa a uitat de mult toată istoria asta. Care-i 
drumul meu? Ar trebui să mă străduiesc să fac pace între 
religii. Când m-am suit, însă, pe tron am jurat să nu 
recunosc altă religie în regatul meu decât pe cea catolică. 
Ce-i de făcut? De persecutat nu-i persecut pe eretici, cum 


409 


ar trebui; doar mă rog pentru convertirea lor. Atâta pot 
face, să mă rog. 

— Dar aţi putea face mai mult, îl încredinţă Henri de 
Navarra, ascultându-l cu respect pe Henri, care acum era 
rege. Aveţi un scris minunat. Nu aveţi decât să alcătuiți cu 
râvnă, circulare și edicte. Râvna voastră, sire, este cea mai 
frumoasă pildă pentru noi. 

În cele mai tragice clipe, și la fel și în ziua aceea de 30 
ianuarie, regele se deda scrisului, de parcă ar fi vrut să 
împlinească tot ce nu făcuse la timp, stricând cu mâna lui 
cât mai multă cerneală. Aceasta se colora însă totdeauna și 
cu picături de sânge, iar bunele intenţii ale regelui 
rămâneau fără rezultat. 

— Secretarul meu Lomenie e bolnav de multă vreme, 
observă el. Am să mă duc să-i fac o vizită. 

— Renuntati, sire! A murit, dacă îmi daţi voie să v-o 
spun. Aţi fost cruțat de această veste, deoarece vă aflaţi 
tocmai la mânăstire. Se spune că ar fi avut ciumă. 

Acesta era nobilul sugrumat, pe care-l moștenise un 
italian, și regele nu se gândise în ziua aceea pentru prima 
oară la cel dispărut. Din obrazul lui prost bărbierit, care 
avea fără doar și poate trăsături de maimuţă, doi ochi 
sfredelitori și temători cercetară expresia feței vărului. Și 
imediat privirea i se aţinti din nou asupra hârtiei de scris. 

— Pentru viaţa asta frumoasă, murmură, n-am mai avut 
răbdare să aștept ca fratele meu Carol să moară. 

— De ce, n-a meritat osteneala?! întrebă uluit preabunul 
văr. 

Regele se afundă cu totul în blana ce-o purta și se apucă 
de scris. Vărul se plimba de colo până colo prin odaie, 
vorbi câtăva vreme de unul singur, renunţă, apoi începu 
din nou. 

— Noua Curte se deosebește mult de cea veche. E un 
lucru care mai mult se simte decât se vede. Sub Carol al 
nouălea eram cu toţii mai nebunatici. Și acum nu-i vorbă, 


410 


ne mai culcăm cu femeile iar câte unii mai cu seamă cu 
băieţii. Ba unii învaţă asta abia acum, poftind să fie la 
înălțime. Eu mă abtin, și o regret, căci astfel un anume 
aspect al naturii omenești îmi rămâne necunoscut 

— Mulţumește celui-de-sus, aruncă din fuga scrisului 
regele. Băieţii sunt și mai lacomi de bani decât femeile. Şi 
apoi se ucid unul pe altul. Cel pe care l-am iubit mai mult a 
fost înjunghiat. 

— Așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla sub Carol, observă 
Navarra categoric. Cu toate că domnia lui a fost 
încununată de noaptea Sfântului Bartolomeu. Dar e 
adevărat, mirosul de cadavru e mai stăruitor la noua Curte 
decât înainte. Altminteri trăim cu toţii în prietenie! Nimeni 
nu se gândește la fugă, răscoală sau la invazia armată a 
germanilor. În ce mă privește, m-am învăţat minte, nu mișc 
un deget. 

Așteptă, ascultă o clipă scârțâitul penei pe hârtie, apoi 
trecu la altă ordine de idei. 

— Am devenit bun prieten cu Guise; cine și-ar fi 
închipuit asta înainte? Dacă maiestatea-voastră mi-aţi 
îngădui, aș încăleca și aș pleca la vânătoare. Regina-mamă 
mi-a dat voie. De altfel voi fi urmărit pas cu pas de cei care 
ar dori să fie mai degrabă ucigașii decât păzitorii mei. 

Se auzi numai scârţțâitul penei. 

— Mă duc, vesti Navarra. Plouă și nu-mi prea place să 
călăresc cu ucigașii mei după mine. Am să mă distrez în 
odaie cu bufonul. Ăsta barem e și mai trist decât regele. 

De la ușă, însă, prizonierul se auzi rechemat. 

— Vere Navarra, îi strigă regele. Mult timp te-am urât. 
Acum însă ești nefericit, ca și mine. Amândoi avem a-i 
mulțumi aceluiași vinovat: împrejurărilor... și mamelor 
noastre, adăugă el cu o gravitate ciudată. 

Henri se înspăimântă; niciodată până acum lucrurile nu-i 
apăruseră în această lumină. Mama sa să-i fi pricinuit 
nenorocirea! Faptul că Jeanne, cea atât de curată în cuget, 


411 


fusese pusă alături de Madame Catherine îl scoase din 
sărite și-l făcu să uite că trebuie să-și controleze expresia 
feţei. Tristu-i tovarăș nu băgă, însă, de seamă nimic, căci 
nici el nu era în apele lui. 

— Ce faptă cumplită mai pune iar la cale? întrebă și se 
întunecă la chip din pricina neîncrederii care-l stăpânea. 

— Nimic, sire. Regina e bine dispusă. De ce n-ar fi și 
maiestatea-voastră? 

— Pentru că eu mai am un frate, se auzi neașteptatul 
răspuns. 

Henri nu găsi îndată cuvintele potrivite. Moartea fratelui 
mai mare n-a adus nici o fericire și uite, acum e dorită 
aceea a celui mai tânăr! Toate acestea îi aduceau aminte 
de un rege oriental închis în seraiul lui și de lumea de 
afară îngrozită de primejdia ce-l paște din partea celor ce-l 
înconjoară. Henri începu să presimtă ce avea să urmeze. 
Regele își disprețuiește mama din pricina crimelor ei; pe 
de altă parte, însă, fratele mai mic, năbădăiosul d'Alenqon, 
îl neliniștește. Până la urmă pe cine va dispreţui mai mult: 
pe Madame Catherine ori pe el însuși? Se putea vedea cum 
regele lupta împotriva impulsurilor sale. Dar acestea fură 
mai puternice decât el și trebui să le dea glas, rămânând 
totuși neîncrezător în ciuda izbucnirii sale. 

— Vere Navarra! Scapă-mă de fratele meu d'Alençon! 

— Sunt adânc mișcat, sire, de încrederea pe care mi-o 
arătaţi, îl încredinţă Henri cu glas măsurat, înclinându-se. 

În felul acesta se ferise de a primi ori de a refuza. 
Regele o luă, însă, se pare, drept o aprobare. 

— Atunci, continuă el apăsat, am să pot avea încredere 
în tine. 

Şi spuse asta temător, deși ar fi vrut ca vorbele să-i sune 
ca o glumă. 

— Am să pot atunci călări, și Henri apăsă de asemenea 
pe fiecare din vorbele sale, fără asasinii mei? 

— Mai mult decât atât. Cine mă scapă de fratele meu îmi 


412 


va fi locţiitor peste întreg regatul. 

Făgăduiala, se vedea, nu fusese făcută, însă, din tot 
sufletul. „Ehei, prietene Valois, își spuse Henri, vei învăţa 
să mă cunoşti!” Și sări în sus, cuprins de o bucurie 
copilărească. 

— Nici n-aș fi îndrăznit să visez așa ceva! strigă el și se 
bucură. Locotenent al întregului regat! 

— Să sărbătorim chiar acum viitorul eveniment! hotărî 
regele. 


NOUA CURTE 


Maeștrii de ceremonie ai Curţii începură să forfotească, 
iar castelul Luvru, care părea adormit câtă vreme regele 
era trist, se învioră deodată, însufleţit de bucuria celor doi 
tineri. Seara, apartamentele regale fură transformate în 
corturi persane. Lumânările ardeau îndărătul unor văluri 
brodate care închipuiau, cu strălucirea lor mată, pereţii și 
tavanul. Băieți ţepeni și palizi, cu buze roșii și genele 
vopsite, îmbrăcaţi în veșminte străvezii, stăteau drepţi, 
purtând în mâini săbii scoase din teci; fără a clipi, făceau 
de strajă unei estrade ridicate deasupra dușumelei. Pe 
această estradă se urcară privitorii, puţini la număr: câţiva 
italieni și seniorii de Lorena. Ducele de Guise, mândru de 
făptura-i arătoasă, părea a fi pretutindeni stăpân! Fratele 
lui, Mayenne, își ascunsese burta proeminentă sub mătase 
lucitoare și-și atârnase într-o parte un pumnal de aur; tot 
din această familie se trăgea și d'Elbeuf, ciudatul prieten 
care apărea în preajma regelui Navarrei numai la 
momentul potrivit. 

Navarra însuși îmbrăcase cele mai scumpe haine, peste 


413 


care înnodase panglici în culorile casei sale, pentru ca toţi 
să vadă cât de bucuros era că se afla acolo. Petrecerea 
fusese pusă la cale pentru bărbaţi și băieţi. Aceștia din 
urmă trebuiau să-i bucure pe cei dintâi și să fie răsplătiți 
de ei. Se și vedeau dansând câteva trupuri frumoase. 
Formele și îmbrăcămintea nu trădau nicidecum sexul, iar 
farmecul lor echivoc îi impresionă plăcut îndeosebi pe 
italieni și pe pântecosul Mayenne. Navarra le dădea 
dreptate, adăugând că el nu avusese nicicând astfel de 
fiinţe în ceata grosolană a oamenilor lui, care stăteau în șa 
câte cincisprezece ceasuri în șir și se odihneau cântând 
psalmi. 

— Dacă prietenii mei ar mai trăi, exclamă el ușuratic, aș 
face din ei niște băieţandri la fel de dulci ca ăștia. 

— Așteaptă să vezi ce are să mai urmeze, îl sfătui Guise. 
O seamă dintre ei mai sunt încă în viaţă. 

— Nu vreau să știu de dânșii, răspunse prizonierul. Nu- 
mi place să fiu de partea celor învinși. Eu sunt totdeauna 
acolo unde... 

Ar fi vrut să spună: „te poţi veseli”, dar dintr-o dată băgă 
de seamă că avea în preajmă un vrăjmaș foarte primejdios. 

Cancelarul Birague, un italian, fusese înscăunat de 
Madame Catherine în slujba ce o ocupa. Împreună cu 
dânsa și cu mai mulţi compatrioți de-ai lui, dăduse năvală 
într-o noapte în odaia de dormit a lui Carol al nouălea. 
Acest venetic victorios vedea în prizonierul Navarra un 
conspirator împotriva puterii sale. Fără nici un fel de 
rușine, începu să-i ia un adevărat interogator: 

— N-aveti cumva nici o legătură cu un anume d'Aubigne 
și cu complicele lui, Du Bartas? Acești indivizi ațâță 
tineretul studios împotriva unei așa-numite domnii a 
străinilor, de parcă în cele mai înalte slujbe ale regatului s- 
ar afla numai străini. 

— Sono bugie. Sunt minciuni, domnule cancelar! îi strigă 
Henri cu o indignare bine prefăcută, dar în limba 


414 


pripășitului, care de altfel nu-i dădu de loc crezare, căci 
membrii casei de Lorena puteau fi înșelaţi, dar italianul nu. 

— Prietenii voștri, ripostă Birague, pe care mânia 
aproape că-l înăbușea, sunt mai aproape de spânzurătoare 
decât... 

— Decât mine, întregi Henri. Pe mine nu mă puteţi 
prinde. 

— Eu spânzur repede și cu dragă inimă. 

— Dar numai oameni mărunți, signore. Aţi spânzurat un 
biet căpitan care spusese că ar trebui sucite gâturile 
tuturor mișeilor de italieni. Vinovăţia mea ar trebui, însă, 
s-o dovediţi în mod public, să mă judecaţi și să-mi tăiați 
capul cu mare alai. Dar asta n-o veţi apuca! Pe ce puneţi 
prinsoare? 

— Fac rămășag și drept zălog pun cel mai bun giuvaer al 
meu. 

Amândoi erau teatrali, și scena se potrivea de minune cu 
muzica dulceagă și cu dansurile, de parcă ar fi fost într- 
adins pregătită ca un soi de intermezzo grosolan. 

— Sire! exclamă Henri și ieși în întâmpinarea regelui 
Franţei. 

Regele intrase printr-o deschizătură a cortului persan și 
se oprise strălucitor ca un adevărat sultan al serbării. 
Henri se lăsă într-un genunchi și declamă: 

— Sire! crudul tău vizir nu se gândește decât la tras pe 
roată și la sfârtecat. Pentru asta am scăpat, oare, 
nevătămat în noaptea Sfântului Bartolomeu? 

— Dacă  preafericitul rege m-ar fi ascultat! strigă 
cancelarul Birague. 

De furie, începu să vorbească ca un tâlhar de drumul 
mare, iar glasu-i aducea cu acela al unui papagal răgușit. 
Cu același glas îl încolțise ceasuri în șir pe Carol al 
nouălea, până când acesta, înnebunind, poruncise 
dezlănțuirea măcelului. 

— Auziţi, sire! se mărgini Henri să răspundă, simțind că 

415 


d'Anjou era de partea lui. 

D'Anjou cel dinainte, care pusese la cale noaptea 
Sfântului Bartolomeu, era acum rege, și ajunsese rege 
numai pentru că fratele său murise de pe urma mustrărilor 
de conștiință; oare conștiința lui era împăcată? În orice caz 
nu-i plăcea să-i aibă în faţă pe cei care-l ajutaseră în 
ceasuri foarte întunecate să-l înnebunească pe Carol. Chiar 
prezenţa mamei sale îi era nesuferită, cu atât mai mult a 
italienilor ei. Trebuia, însă, să-i rabde și, din păcate, să le 
îngăduie chiar a lua parte la cele mai intime petreceri ale 
sale, căci știau să preţuiască farmecul băieţilor. 

— Ridică-te! porunci sultanul persan, fulgerând din 
giuvaericalele turbanului. 

Vărul Navarra sări în picioare, ușor ca o minge. Și din 
nou sultanul porunci: 

— Eşti prizonierul meu personal și nimeni nu are voie să 
se atingă de tine. Împacă-te cu vizirul! 

Ceea ce Henri și făcu, descriind un adevărat dans al 
împăcării în jurul cancelarului. Spre a-și respecta rolul său 
oriental, acesta trebui să privească plin de gravitate la cele 
ce se întâmplau în juru-i, deși ochii stăteau să-i iasă din 
orbite. 

— Preaputernice vizir! i se adresă Henri, și-și duse o 
mână la piept, după care o îndreptă spre pieptul 
cancelarului, atingând ca din întâmplare o giuvaerica 
uriașă. În Persia se fură mult, rosti el. 

Din fericire muzica atacase un nou motiv, acoperind 
ceea ce ar mai fi putut urma. Baletul își făcu intrarea. Cu 
zgomot ușor de pași mărunți și iuți, fluturând din văluri, 
îndoind genunchi frumoși. Erau numai băieţi, dintre care 
unii însă îmbrăcaţi ca fete. Aceștia din urmă străfulgerau 
dindărătul vălurilor cu niște ochi mai ispititori ca aceia de 
femeie, după câte se părea, iar în afară de anume semne 
nedorite ale virilităţii, trupurile se mișcau și ele cu o graţie 
feminină. Ceilalţi, care rămăseseră băieţi, întindeau la fel 

416 


de afectat către presupusele fete vârfurile degetelor sau le 
înlănțuiau cu braţele tandre ale unei chemări drăgăstoase. 
Mușchii nu se vedeau de fel când unii îi învârteau pe 
ceilalţi ca pe niște titirezi sau îi purtau prin aer; privitorii 
erau mai degrabă ispitiţi să creadă că nu forţa îi punea în 
mișcare, ci că se săvârșește o minune a graţiei. 

Acum se putea vedea cât preţuiește Du Guast. Altminteri 
neplăcut la vedere, având un fel urât de a vorbi, prost, 
nerușinat și corupt, aici era la locul lui. Și pe bună 
dreptate la fiecare figură a dansului revenea mereu în faţă. 
Cei de pe estradă îl sorbeau din ochi și el se pricepea a-l 
face pe fiecare să creadă că e singurul către care își 
îndreaptă privirea galeșă. Se înclină în fața partenerei 
sale, cum făceau toţi băieţii în faţa dansatoarelor lor, și o 
imploră mut să-și lepede vălul. Omagiul era adresat de fapt 
regelui, adică sultanului și, fără știrea acestuia, și 
cancelarului, adică vizirului, și pântecosului Mayenne, care 
asuda tot, cuprins de călduri. Toţi acești seniori se simţiră 
înălțaţi și parcă răsplătiți cu cine știe ce, deși un golănaș 
fără rușine își făcea mendrele pe socoteala lor. In alte 
împrejurări i-ar fi dat un picior în spate sau l-ar fi 
spânzurat. De unde se vede că arta e o forţă, chiar dacă-i 
trecătoare. 

Pentru moment se dovedea însă plină de atracţie. Se 
trecu la înlăturarea vălurilor. Cine și-ar fi putut închipui că 
feţele omenești pot rămâne atât de pure și frumoase, 
dezvelite în sfârșit, după obositoarele încercări ale 
dansului! Bărbaţii cu sufletele călite simţiră că inimile 
încetează să le mai bată: și mai ales regele de Navarra. 
Trase în gura mare o înjurătură, înjurătura lui obișnuită. 
Vedea și nu credea. Se frecă la ochi. 

— Gabriel? întrebă Henri. 

— Da, chiar el, îl înștiință batjocoritor namila de Guise. 
Fiecare băiat își descoperă partenerul, și Du Guast pe 
Leran al tău. 


417 


— Hai afară să ne batem! 

— Cu plăcere, dar nu pentru tinerel. E frumușel și i-a 
fost hărăzit să facă o frumoasă carieră pe lângă noua 
Curte. 

Ochii lui Henri înotau în lacrimi. Ar fi vrut să se adreseze 
tânărului Leran, dar acesta nu-și ridică privirile. Vărsase și 
el lacrimi, de-i răzbătuseră prin pânza albă care-i acoperea 
obrazul atunci, în noaptea Sfântului Bartolomeu. Două 
dintre victimele acelei nopţi, Gabriel de Lévis de Leran și 
Carol al nouălea, zăceau unul lângă altul în patul reginei 
de Navarra. Ce se va alege de noi? 

Guise îl maimuţări batjocoritor pe Henri: 

— Ai avut și tu făpturi de astea în ceata grosolană a 
oamenilor tăi, care stăteau în șa câte cincisprezece ceasuri 
în șir și se odihneau cântând psalmi. 

Era adevărul adevărat; ce s-ar mai fi putut adăuga? 

— Leran a făcut foarte bine că s-a dat după vremuri și a 
devenit chiar fată. 

Ușuratic, Henri se împăcă lesne cu situaţia, înghiţi și 
această umilire pe lângă atâtea altele, și nimeni nu-și 
dădea seama ce se petrece cu schimbătorul Navarra. Căci 
Henri râdea tot atât de ușor de el ca și de un altul. Nu se 
putea găsi nici un cusur purtării lui; și nici chiar un 
observator atent n-ar fi putut să-l socotească molâu sau 
nerod. Unul singur dintre privitori, d'Elbeuf, se întreba, 
însă, ce era la drept vorbind Henri: un copil, un caraghios 
sau un om care știe foarte bine ce urmărește? Și d'Elbeuf 
își răspunse: „Un neștiutor - care învaţă”. 

D'Elbeuf e un observator, și tocmai de aceea nu mult 
mai mult decât atât. Membru colateral al unei case mari, 
fără prea multe perspective și drepturi, e sortit a rămâne 
veșnic în urma altora, care nu se bucură de preţuire din 
parte-i. Știind aceasta, își creează singur o rațiune de a fi, 
întemeiată pe o seamă de daruri deosebite. Prin statura lui 
ar putea să fie la fel de impunător ca Guise, eroul 


418 


poporului, dar nu calcă atât de ţanţoș, are părul ceva mai 
închis și nu-i strălucește faţa de trufie. Ochii umezi, sinceri 
și foarte frumoși ai lui d'Elbeuf au ghicit ascensiunea pe 
care o va face Henri și forța lui, folosită deocamdată doar 
în scopul elementar al supravieţuirii. E prietenul din zilele 
tulburi, care nu sunt încă glorioase, ci mai degrabă 
dimpotrivă. lar când norocul se va hotări, d'Elbeuf nu va 
mai fi. 

Fetele, care de fapt sunt băieţi, ţin acum în mâini cupe 
de aur. Le ridică, le sucesc pe vârfurile degetelor și se 
învârtesc ele însele, fără că vreun strop să se verse peste 
marginea cupei. După cât se poate înţelege, cupele contin, 
chipurile, o băutură de dragoste, iar băieţii care, în dans, 
întruchipează băieţi tânjesc după dânsa. Trupurile lor 
expresive iau atitudini care exprimă dorinţa. Aceste 
atitudini devin tot mai aţâţătoare, buze pofticioase se 
întredeschid și, când pofta nu mai poate fi stăpânită, în 
gură le picură lichid. Cel puţin așa se întâmplă cu favoritul 
regelui, Du Guast; d'Elbeuf o vede foarte bine căci atenţia 
lui e aţintită în întregime asupra acestei întâmplări, care-l 
privește pe Henri. Du Guast îngenunchează și dă capul pe 
spate; tânărul Leran, costumat în fată, întinde vasul, și 
d'Elbeuf poate să numere picăturile. Cu aceeași privire 
cuprinde mai multe fețe, aceea uimitor de atentă a 
cancelarului Birague și cea de-a dreptul extaziată a regelui 
Franţei. Regele pare ca lovit de trăsnet când zâmbește 
spre tânărul Leran. Căci nu mai aruncă nici o privire 
favoritului de până acum, de unde se poate înțelege că în 
scurt timp se va petrece un lucru neobișnuit. Iată însă că 
Du Guast, după ce-a primit băutura de dragoste, își pleacă 
trunchiul pe spate, și-l îndoaie surprinzător de tare, scoate 
un strigăt și dă ochii peste cap. Pe scurt, e otrăvit. Ceea ce 
și era în firea lucrurilor să se întâmple. D'Elbeuf ar fi putut 
s-o prevadă. 

Imediat, ca la poruncă, se auzi alt țipăt, strident ca al 

419 


unui papagal bătrân. 

— Sire! Favoritul vostru a fost otrăvit. Fata lui e o 
unealtă a lui Navarra. Daţi acest prinţ pe mâna mea șia 
justiţiei, altfel va fi în primejdie și viaţa maiestăţii-voastre! 

După asemenea vorbe înfricoșătoare era firesc ca toţi să- 
și țină răsuflarea și să nu mai facă nici o mișcare. Muzica 
încetă, baletul încremeni, privitorii de pe estradă așteptară 
nemișcaţi o tresărire a regelui, dar nici acesta nu se clinti. 
Numai cortul persan se clătină puţin. Și anume la mișcarea 
femeilor, a doamnelor de la Curtea Franţei care, înlăturate 
de la tainica petrecere, se strecuraseră în spatele 
draperiilor ce închipuiau cortul și priveau pe furiș. Se 
ascunseseră acolo doamne nobile și domnișoare de onoare, 
până și fiinţe de joasă obârşie, din  servitorime, 
îndrăzniseră să privească printr-o crăpătură nu departe de 
aceea prin care trăgea cu ochiul regina Navarrei. „Ce se va 
întâmpla?” se întrebă Margot în liniștea și încremenirea 
generală. 

Și-și spuse: „Nici nu se poate altfel dacă bărbaţii sunt 
lăsaţi de capul lor. Mai întâi se gătesc cum facem noi și nu 
mai pot după gingășie. Și apoi totul se sfârșește cu crime și 
omoruri. Regescul meu frate va dori desigur să-l răzbune 
pe favoritul otrăvit și are să-l dea pe bietul meu Henricus 
pe mâna ticălosului de Birague, care face bale la gură de 
poftă. Nici unul dintre grobianii ăștia nu-i destul de rafinat 
ca să înţeleagă ce-i în joc! Și ăștia cred că pot să se 
lipsească de noi.” 

Totuși era acolo cineva destul de rafinat. D'Elbeuf din 
casa Lorena sări de pe estradă, îl ridică de la pământ pe 
Du Guast, care se chircise de tot, îl așeză pe picioare și-l 
pălmui atâta până când desfrânatul se proţăpi singur în 
ele. 

— S-a sfârșit comedia, mormăi d'Elbeuf, apoi adăugă 
îndată: Şi bagă de seamă să n-o mai iei de la capăt. 

Sucind braţul tânărului, îl sili să-l urmeze pe estradă, îl 

420 


aruncă în genunchi la picioarele regelui și-i porunci: 

— Mărturisește maiestăţii-sale cine te-a îndemnat la 
ticăloșia asta și poate că n-ai să fii spânzurat. 

Du Guast, prin toată înfățișarea sa, întruchipa spaima 
cea mai cumplită. Era mai reușit decât în toate ipostazele 
pe care le luase în seara aceea. Autenticul e totuși 
preferabil. 

Gâtul i se lungise, cum se întâmplă de obicei cu un gât 
care a rămas fără cap, căci se știe că în asemenea 
împrejurări se petrece o alungire bruscă; și sucea acest gât 
ţeapăn de la stânga la dreapta, de la rege la cancelar, de la 
cancelar la rege. Cancelarului i se dezumflaseră pungile 
din obraji, regelui i se umflase o vână. Du Guast simţea 
mâna vrăjmașului său d'Elbeuf încleștându-i tot mai tare 
gâtul alungit și, înainte de a i se tăia răsuflarea, rosti: 

— Domnul cancelar m-a îndemnat. Dar când mâna slăbi 
strânsoarea, vru să-și renege mărturisirea. Nu domnul 
cancelar! M-am prefăcut otrăvit, din invidie față de domnul 
de Leran, către care maiestatea-sa a binevoit a zâmbi. 

Dar nimeni nu-l crezu, cu toate că și acest lucru era 
adevărat. Regele se uita la cancelar mai necruţător decât 
un sultan la vizirul lui, căci așa erau costumaţi. Cel dintâi 
se reculese Navarra. 

— Signor Birague, aţi pierdut giuvaerul. Sire, a pus 
prinsoare că mă va executa în public. Și ar fi izbutit, dacă 
maiestatea-voastră nu i-ar fi descoperit uneltirea. 

Dar regele nu putea să-l întemnițeze pe cancelar în 
Bastilia și nici să-l înlăture din slujbă, căci Madame 
Catherine își proteguia compatriotul. De aceea făcu ceea 
ce-i stă în putință și era așteptat de toţi; smulse 
cancelarului marele giuvaer de la piept. După care privi 
nesigur împrejur, ca și cum n-ar fi știut ce ar mai fi trebuit 
să urmeze. Dar o știa foarte bine. Făcu un semn, tânărul 
Leran urcă treptele și primi în genunchi gajul regalei 
bunăvoinţe. Din direcţia lui lucea acum o luminiţă 


421 


albăstruie. După ce lepădase vălurile, capul vicontelui de 
Leran părea al unui tânăr războinic abia ajuns la vârsta 
bărbăţiei, care pășește dârz, gata să pună piciorul pe 
grumazul învinsului. Du Guast îl și invita parcă să o facă, 
îngropându-și obrazul în pulbere, iar Leran nu șovăi. 

Când văzură că totul se sfârșise cu bine, cei ce se aflau 
în cortul persan își veniră în fire. Bătură din palme, dansul 
porni din nou și, legănat de muzică, baletul înfăţișă 
privitorilor Dragostea și Fericirea, în care privitorii 
credeau numai atunci când erau simulate. Așa încât cortul 
persan, prin ale cărui draperii brodate răzbătea cu mare 
meșteșug lumina, străluci încă până târziu în noapte și 
totul părea mai frumos ca de obicei: oamenii, sultanul, 
băieţii, bătrânii desfrânaţi și chiar și lucrurile, dintre care 
cel mai preţios era un licăr albăstrui. 

Doi dintre cei ce fuseseră acolo nu mai erau însă de faţă. 
Henri și d'Elbeuf tocmai se despărțeau într-un ungher 
depărtat al castelului. 

— N-am să uit asta niciodată, d'Elbeuf. 

— Sire, zăboviți mult aici, așa e bine, să zăboviţi. 

— Am destul timp. De altfel nici n-am altceva, decât 
răbdare și timp. 


CE ÎNSEAMNĂ: A URI? 


Cel care așteaptă însă multă vreme vede cum i se 
schimbă cele mai trainice simţăminte, cum se fărâmițează 
și se știrbesc. lată de pildă prietenia cu Guise. Henri se 
apropiase de el din ură; voise să știe cât mai multe despre 
dânsul, pentru că așa te îndeamnă ura. Dar, cunoscând mai 
bine vrăjmașul, se naște și primejdia de a-l găsi destul de 
suportabil. Mai mult: vrăjmașul te atrage mai degrabă 


422 


decât cineva pe care îl iei așa cum este. 

Băteau mingea, „mingea lungă”, care-i cea mai grea, și 
întotdeauna împreună, Navarra și Guise; ceilalţi trebuiau 
să stea pe de lături și să privească, iar impresiile lor erau 
adesea neplăcute. Căci îl vedeau pe Navarra, care era mult 
mai mărunt, sărind sprinten și pe Guise, cu picioarele 
răscrăcărate ca un Goliat, așteptând loviturile lui; dar asta 
încă nu era nimic. Într-un rând, mingea căzu după gardul 
de mărăcini. 

— Navarra, îi strigă Guise, tu ești mai mic. Strecoară-te 
de-a bușilea și ad-o încoa. 

Dar în loc să se târască, Henri sări gardul, fără nici o 
caznă, lucru pe care privitorii trebuiră să-l admire. Înapoi 
se târi, e drept, dar lovi mingea fără veste, în așa fel încât 
proiectilul de piele îl izbi pe Lorena în piept. Acesta se 
clătină de-a binelea, dar îi și strigă celuilalt: 

— Ai vrut să mă nimerești în frunte ca să cad. Da nu 
ajungi tu până acolo, mititelule. Ia adu niște vin, ca să 
înecăm spaima. 

Se înţelege că altcineva se grăbi să împlinească porunca, 
dar întâmplarea aceasta avu drept urmare că în ziua aceea 
Guise fu luat deoparte de către d'Alengon și d'Elbeuf. Cei 
doi îi arătară că dacă regele Navarrei era prizonier și nu 
avea pentru moment nici o însemnătate, toţi cei ce 
fuseseră de faţă, printre care și oameni din popor, 
socotiseră că în persoana lui fusese umilită însăși casa 
regală. Dar Guise răspunse: 

— La urma urmei ce vreţi? Băiatul nu mi-o ia în nume de 
rău, dimpotrivă, se ţine scai după mine. Mă însoțește pe la 
toate bisericile și în curând are să fie mai catolic chiar 
decât mine. 

Aceste vorbe ajunseră la urechea lui Henri, care nu 
împărtăși însă nimănui ceea ce gândea. „Goliatul ăsta plin 
de fumuri, își spuse, nu bănuiește nimic despre înțelegerea 
mea cu Madame Catherine. Își închipuie că toţi trebuie să 


423 


vadă numai cu ochi buni intrigăriile lui cu popimea și 
spaniolii. Nu mă cunoaște cum îl cunosc eu. li sunt prieten, 
și nimeni nu-și poate îngădui atâtea câte își îngăduie un 
prieten.” 

La partida următoare izbuti să-l nimerească pe Guise 
drept în frunte; ducelui, căruia îi crescu un cucui, îi veni 
rău. Henri se prefăcu că se căiește din tot sufletul. 

— Zău, n-am vrut să-ţi crească coarne. Numai ducesa 
are dreptul să ţi le pună. 

La care toţi cei de față izbucniră în râs și amintiră, cu 
glas mai tare decât s-ar fi cuvenit, numele amanţilor 
ducesei de Guise. Căci tânăra doamnă învățase repede și 
bine obiceiurile Curţii. Întins pe pământ, unde își răcorea 
fruntea, Lorena auzi totul. Gemu mai mult de furie decât 
de durere și hotări s-o pedepsească pe necredincioasă. 

Iar lui Navarra îi spuse mai târziu: 

— De fapt n-ai făcut decât să mă silești să fiu cu băgare 
de seamă, lucru pe care nimeni altcineva n-ar fi îndrăznit 
să-l facă. Văd că pot să am încredere în tine. IÎnsoţește-mă 
la predica preotului Boucher. 

Și în aceeași zi călăriră într-acolo, ducele de Guise urmat 
ca de obicei de o suită numeroasă, iar Navarra singur. Încă 
nu cunoștea destul de bine Parisul și căută în zadar să afle 
numele bisericii. Peste tot, pe unde treceau, prin norod 
flutura din gură în gură o vorbă: „Regele Parisului! Ura!” 
Și toţi îl salutau cu mâna dreaptă ridicată pe acest rege. 
Femeile urmau și ele pilda bărbaţilor, ba de multe ori se 
întreceau cu firea și ridicau amândouă mâinile către 
blondul crai al viselor lor. Iar el radia, de sus lumină către 
credincioși și necredincioși, asemeni unui soare, plin de 
fală și încrezător în steaua lui. Întru acestea ajunseră la 
biserică și după ce zgomotul iscat de fiarele războinicilor 
amuţi, preotul se urcă în amvon. . 

Era un orator de modă nouă. Începu să spumege de la 
cel dintâi cuvânt, și glasu-i aspru deveni ascuţit ca un țipăt 

424 


de femeie. Predica urla împotriva moderaţilor. Urgia 
trebuie să se abată până la nimicire, striga oratorul, nu 
numai asupra protestanților. Într-o noapte a cuţitelor lungi 
și a capetelor rostogolite, Boucher voia să se răfuiască mai 
ales cu cei care predicau toleranta, fără a ţine seama dacă 
unii dintre ei își spuneau catolici. Căci pentru el cei mai răi 
erau, în amândouă religiile, cei înclinați către concesii, cei 
care doreau să se ajungă la o înţelegere, ca să domnească 
pacea în ţară. Dar ţara nu avea nevoie de pace și, strigă 
Boucher spumegând, nici n-ar suferi-o, căci ar fi împotriva 
onoarei sale. Pacea rușinoasă și tratatul încheiat prin 
constrângere cu ereticii s-ar rupe de la sine. Căci pământul 
și sângele cer cu însetare forţă, forță, forţă, o curăţire 
necruțătoare de tot ceea ce e străin de ele, de putreda 
bună-cuviinţă și de libertatea care descompune. 

Mulțimea îngrămădită până la altar și în cele mai 
depărtate firide, încuviinţă prin gemete sălbatice că, într- 
adevăr, nu înţelege să rabde buna-cuviinţă și mai cu seamă 
libertatea. Oamenii se îndesau unul într-altul, și se striveau 
ca să ajungă cât mai aproape de amvon și să-l zărească pe 
vorbitor. Dar nu vedeau decât o gură căscată, căci Boucher 
era pipernicit și abia dacă trecea de balustrada amvonului. 
In schimb scuipa departe. Pe nesimţite, predica lui se 
preschimbă în lătrat, și în măsura în care mai era ceva 
omenesc în ea nu mai avea nici o legătură cu graiul vorbit 
prin părţile acelea; suna a străin și a lucru învăţat. De 
câteva ori Boucher păru că-i gata să fie apucat de ducă-se 
pe pustii, și unii se uitară chiar împrejur după paznici. Dar 
tocmai atunci închidea fălcile și pornea a râde grațios 
privind de jur împrejur, câștigând astfel toate inimile. Apoi 
respira adânc și începea din nou să latre, clănțănind din 
gură de parcă ar fi vrut să scoată din mulţime pe cineva 
care era de altă părere și să-l înghită. 

Libertatea de conștiință, ferească sfântul! Dar nici dări, 
nici chirii, pe scurt, nici un fel de angarale, poporul și mai 


425 


ales clerul, să nu mai plătească nimic nimănuia. lată pe ce 
se întemeia alianţa lor. Clerul putea să păstreze pentru el 
darea pe care o datora, iar poporului îi era îngăduit să 
prade casele și palatele hughenoţilor ca și pe ale 
moderaţilor care trebuiau uciși cu precădere. Și Boucher 
își îndemnă ascultătorii să nu dea cumva înapoi din fața 
marilor seniori și nici din fața mai marilor lor - ridicându-se 
aproape pe faţă împotriva regelui, a protestantului ascuns, 
a moderatului și trădătorului. Le descrise, fără a le fi 
văzut, bogăţiile castelului Luvru, și, dimpreună cu ele, baia 
de sânge atât de mult râvnită. Dar dintr-o dată, fără nici o 
trecere, îi aruncă din beţia acestor plăceri într-o spaimă 
înfricoșată, spunându-le că sunt urmăriți. Poporul cu tot 
ce-i aparţinea era în cumplită primejdie de a fi lăsată pradă 
unor puteri tainice, care îi juraseră pieirea. Și rosti o 
rugăciune scurtă, cum se rostește în clipele de mare 
restriște, îndemnat - cine s-ar mai fi putut îndoi - de o 
primejdie iminentă. lar mulțimea îl asculta și se ruga la 
rându-i, cu glas tare. În atmosferă plutea toată lăcomia, 
teama, fanatismul și ura pe care le încercaseră rând pe 
rând. 

Henri respira această duhoare. Și mai degrabă simţurile 
decât judecata îi arătară că se petrece un lucru necurat. La 
urma urmei și el ar fi putut uri o dată cu ei. Să dărâme 
Luvrul, să-l jefuiască, să-i ucidă pe toţi, seniori, doamne, 
străji și slugi; căci și el se gândise la așa ceva pe vremea 
când voia numai să fugă și să se întoarcă acolo cu 
pedestrași străini. Dar de atunci au trecut câţiva ani și 
aproape a uitat de asta. Acum, în biserică, toate i se 
împrospătară în minte ca odinioară. Și înțelese din nou că 
omul umilit, batjocorit se răzbună până la ultima suflare. 
„Eu aș avea mai multe motive decât toţi laolaltă. Mi-au ucis 
mama, apoi pe domnul amiral, pe toţi prietenii mei, optzeci 
de seniori, pe preceptorul meu, pe cel din urmă sol al 
mamei mele, regina. Cei rămași în viaţă sunt acoperiţi de 


426 


rușine, eu sunt mereu prizonier și mereu în primejdie de a 
fi batjocorit. Știu prea bine toate astea. Răzbunarea fusese 
de altfel hotărâtă; dar am amânat-o provizoriu și am 
cugetat mai bine. Şi așa trece timpul și o dată cu el și ura. 

Ba nu, nu trece, dar începi să te îndoiești. Trăiesc alături 
de dânșii, batem mingea, ne culcăm cu aceleași femei. 
Madame Catherine mi-a propus o înţelegere; s-o fi otrăvit 
cu adevărat pe mama? D'Anjou m-ar fi ucis și pe mine în 
noaptea Sfântului Bartolomeu, dar acum când e rege mă 
ocrotește; Guise mi-a devenit bun prieten; îţi vine parcă 
greu să crezi că a călcat în picioare faţa domnului amiral, 
care era mort. Și totuși au făcut toate astea, e adevărul 
adevărat. Eu îi cunosc pe ei, ei nu mă cunosc pe mine. Și 
nu pot să ascund că de asta îi și iubesc, într-o oarecare 
măsură. Dușmanii pot fi la fel de plăcuţi ca amantele. Dar 
trebuie să mă feresc de ei și tocmai de aceea să mă bucur 
de încrederea lor.” 

Așa se dezvinovăţea Henri față de el însuși pentru 
șovăiala, pentru îngăduinţa lui și se depărta de mulțimea 
pe care Boucher o îndemna să-și dea frâu liber poftelor. 
Boucher încă nu-și sfârșise rugăciunea pentru alungarea 
primejdiei, când lui Henri îi trecură toate acestea prin 
minte. Viaţa-i scurtă, arta-i lungă!. Gândurile zboară, dar 
când va veni, în sfârșit, vremea faptei? 

Boucher le arătă că întreg sistemul statului e criminal, 
dar că din fericire dumnezeu le trimisese un conducător! 
lată-l! Şi cu toţii îngenuncheară în direcţia arătată, mai 
ales cei bănuiţi a fi moderati. În armura-i de argint, Guise 
se uita îndrăzneț peste capetele lor, îndreptându-și 
privirile, cu obrăznicie, până la dumnezeu - de parcă 
asaltul puterii era gata gata să înceapă, iar ostașii săi își 
zăngăniră armele. Se înțelege că regina-mamă își are 
spionii ei și aici, și aceștia au să alerge îndată să-i 


1 Ars longa, vita brevis - aforism atribuit medicului grec Hopocrate. 
427 


povestească, exagerând, ce înspăimântător e Lorena. De 
aproape poţi, însă, să-ţi dai seama că nu-i decât un bătăuș 
înfumurat, un Goliat și, pe deasupra, și încornorat. E bine 
să-i fii prieten, pentru că așa poți să vezi câte parale face 
cu adevărat și să-ţi ţină o tovărășie plăcută. Îl urăsc? Mi se 
pare că da. Dar ce înseamnă asta: a url? 

O dată predica terminată, halebardierii începură a goni 
mulțimea; înăuntru rămaseră numai oamenii de vază, cu 
trecere; juraţi ai orașului Paris, cei mai bogaţi cetăţeni, 
preoţi de mir, împreună cu episcopul lor. Acesta chezășuia 
că prin gura lui Boucher vorbise însăși mânia cerului. 
Moravurile Curţii întreceau orice închipuire, și episcopul 
descrise un spectacol nerușinat și public, organizat de rege 
în castelul Luvru, cu băieţii lui de plăceri; femei creștine 
fuseseră silite să privească la cele petrecute. Această știre 
stârni un murmur de indignare. La adăpostul zgomotului, 
cineva de lângă Henri, care se afla undeva în fund, șopti 
însă: „Da episcopul se culcă cu soră-sa”, ceea ce îl făcu pe 
Henri să râdă, nu din pricina întâmplării în sine, cât a 
înscenării, în întregimea ei. 

Curând, însă, lucrurile luară o întorsătură gravă, 
deoarece unul dintre cetăţenii cei mai de seamă, 
președintele Camerei de conturi, dezvălui situaţia 
finanţelor regatului, care era disperată; dar pentru că 
nimeni nu și-o închipuise altfel, mâhnirea arătată era cu 
atât mai mare. Căci cu adevărat mâhniţi suntem numai 
când ne găsim mai mulţi laolaltă, și numai pentru 
întâmplări pe care le cunoaștem dinainte. Noutăţile aţâţă 
spiritele mai greu decât exprimarea unor adevăruri multă 
vreme nemărturisite. Numai câinii, maimuţele și papagalii 
îl costau pe rege o sută de mii de taleri în fiecare an, și 
asta încă era un fleac pe lângă sumele enorme pe care le 
înghiţea droaia favoriţilor. Chiar unul dintre ei era 
însărcinat, de altfel, cu conducerea finanţelor! Vorbitorul 
spusese asta cu glas tare, adăugând. 


428 


— Orice e îngăduit în aceste vremuri, numai să le spui 
adevărul, nu. 

Dar pentru că el îndrăznise să facă tocmai acest lucru, 
adunarea căpătă dintr-o dată o foarte bună părere despre 
sine, ca și cum în clipa aceea s-ar fi petrecut o schimbare, 
în centru căreia se afla chiar ea. 

Președintele Camerei de conturi mai enumeră și alte 
multe milioane risipite, deplânse mărimea dărilor, 
împărţirea lor nedreaptă, corupţia celor care le strângeau, 
în frunte cu favoritul regelui, domnul de O, de fapt O pur și 
simplu. În același timp, însă, trecu sub tăcere numele altor 
câtorva arendași ai strângerii birurilor, care și ei apăsau 
poporul. Printre aceștia se aflau, de pildă, membri ai casei 
Guise, dar amintirea numelui lor ar fi fost din cale-afară de 
nepotrivită, având în vedere cele ce trebuiau să urmeze. 
Căci se aduseră niște pungi mari, din care începu să curgă 
potop aur de proveniență spaniolă. Ascultând porunca 
ducelui de Guise, casierul le împărţi magistraţilor, 
preoților, cetățenilor influenţi, slujbașilor și oamenilor de 
arme. Drept urmare, fiecare își înscrise numele pe o listă 
în fruntea căreia se afla Lorena, și striga când îi venea 
rândul: „Libertate!” 

Acesta fu începutul Ligii. Prin golirea pungii cu pistoli 
spaniolești se întemeie coaliția care avea drept scop să dea 
pe mâna unei partide cârma ţării și puterea. Şi aceasta le 
și stăpâni destulă vreme ca, în ani lungi de groază și 
înfrângeri, să arunce ţara în pragul destrămării, pe rege 
într-un colţ îndepărtat al ţării și tot ce era omenesc înapoi 
cu multe generaţii. Ceea ce se petrecea acum era, însă, 
numai începutul, și în timp ce aurul străin fu ascuns în 
grabă, fără ca acei ce-l primiseră să se uite măcar de unde 
vine, din stradă răzbăteau înăuntru strigătele „Trăiască!” 
și „Libertate!” 

Mulțimea înșelată slăvea pe vrednicu-i conducător; iar 
acesta avea tot atâta drept să fie luat în serios ca și 


429 


partizanii lui de rând. Căci cu ce îi înșelase? Mulțimea nu-i 
niciodată atât de înșelată cum se crede după aceea. Aurul 
spaniol nu-l văzuseră decât conducătorii; mulțimea vedea 
doar barba blondă care o însufleţea. In schimb știa prea 
bine că nu de salvarea religiei îi arde și că nu era vorba de 
nici o înviere miraculoasă, ci voia numai să-i jefuiască pe 
alţii, să-i alunge din slujbe și să se îmbogăţească. Să-și 
întărâte simţurile, să-și dea importanţă și să ucidă. Așa 
stau lucrurile când o adunătură de inși din popor și de 
oameni onorabili întemeiază o ligă pentru înăbușirea 
libertăţii de conștiință. Și cu toţii strigă cu atât mai 
puternic „Libertate”, cei înșelaţi, de afară, și cei dinăuntru, 
care înșală, dovedind astfel că și ei vor să înșele dacă sunt 
înșelaţi. 

Printre înșelătorii dinăuntru, cu buzunarele proaspăt 
umplute și cu dor de libertate, se aflau și moderați care 
socoteau că vremea le cerea să meargă în pas cu ceilalţi. 
Şi erau chiar și hughenoți convertiți; iar prezenţa lui 
Navarra le slujea tocmai bine drept justificare. Căci Guise 
îl adusese într-adins pentru ca, văzându-l, mulţi alţii să se 
simtă cu conștiința împăcată. Henri o înţelesese și singur, 
dar fu lămurit și pe șleau. Tocmai atunci se petrecu ceva 
asemănător cu ceea ce se întâmplase mai înainte când, sub 
adăpostul strigătelor de indignare la adresa Curţii, cineva 
îndrăznise a șușoti că nici episcopul nu-i mai breaz. 
Strigătele de libertate înăbușiseră convingerile oamenilor 
cumsecade. Dar aceștia se exprimară totuși destul de tare 
ca să se audă: „Din Spania sunt, cumetre! Din Spania!” 

Henri nu avea destul timp să-și scruteze simțămintele; 
se întâmplau prea multe. În primul rând Guise apărea sub 
un nou aspect: acela de seducător și de aţâţător al 
mulțimii. Nimeni n-ar fi crezut că acest popândău fudul 
putea dovedi atâta viclenie și repeziciune. Dar ce nu face 
perspectiva unui folos? Şi apoi îi erau de mare ajutor și cei 
care se simțeau măguliți că se află în aceeași societate cu 


430 


marele senior. Guise le împărţi misiunile pe care le aveau 
de îndeplinit; oamenilor de arme aceea de a face recrutări 
cu forţa pentru trupele partidei, clericilor aceea de a ridica 
poporul de rând, burghezilor, misiunea de a opune 
rezistenţă statului la plata oricăror contribuţii. Le împărți 
și titluri, o dată cu dreptul de a revendica și slujba ce ţinea 
de aceste titluri, îndată ce ar deveni liberă prin părăsirea 
ei de către posesor. Și fiecare înţelese că acest lucru se 
putea întâmpla printr-un asasinat. 

Dar orice s-ar săvârși în viitor, nimeni nu va fi tras la 
răspundere, căci cu toţii jurau ascultare oarbă 
conducătorului. O dată acestea săvârșite, Guise încheie 
înălțătoarea adunare. Și în timp ce se împrăștiau, rosti: 

— Navarra, ai văzut ce puternici suntem? 

— Norocul meu, răspunse Henri. Și strigă: Rege al 
Parisului, ura! împreună cu poporul care așteptase afară în 
tot acest timp. 

Inainte de a se pierde în mulţime, se mai lovi o dată de 
prietenul Lorena și imită glasul gros al acelui părinte al 
orașului care rostise: „Din Spania sunt, cumetre! Din 
Spania!” Şi plecă. 

Porni repede, din ce în ce mai grăbit, încât păzitorii 
trebuiră să alerge în urmă-i. Intră în strada Austria, trecu 
podul castelului, pe sub bolta porţii, traversă curtea 
Luvrului, fără să vadă nimic împrejur. Nu băgă de seamă 
pe unde trecea, cine i se uita pe urmă și își recunoscu 
odaia abia după ce, de o bună bucată de vreme, alerga 
printr-însa încoace și încolo. Atunci înţelese că urăște. „Da, 
asta-i ura! Bani din Spania; vin pe catâri peste munţi; 
pungile cu pistoli sosesc fără contenire. Sunt descărcate la 
Paris, aurul curge, curge fără să se oprească, buzunarele 
se umplu de aur, inimile de ură, pumnii de violenţă, gurile 
de minciuni scelerate. Și acum dațţi-i drumul și deveniți 
fiare sălbatice, alungaţi mila și rațiunea! Purtaţi război 
pentru o religie și împotriva tuturora! Știu toate astea de o 


431 


viață întreagă. Dar nu cunoșteam până acum izvorul și 
originea nelegiuirilor. Din Spania, peste Pirinei, peste 
munţii mei de baștină, pot să și arăt drumul cu degetul 
prin aer; pe aici curge pârâul la vale, dincoace-i casa mea 
Coarraze. Şi ei vor să mi-o fure. Don Filip de Spania a vrut 
dintotdeauna să-mi răpească povârnișul Pirineilor mei, dar 
eu îl vreau și pe al lui. 

Pentru ziua aceea, însă, era de ajuns. Tânărul de 
douăzeci și trei de ani gândește arareori mai departe, iar 
ura îi este mărginită în primul rând de întinderile natale. 
Dacă îl urăște pe stăpânitorul lumii e din dragoste pentru 
micu-i Béarn, dar și pentru că Franţa suferă. Căci ţara 
suferă la fel ca dânsul și din pricina aceluiași vinovat. „Ce, 
Guise și Catherine! Se întrec unul pe altul în a se ploconi 
în faţa stăpânitorului lumii. Ăsta-i dușmanul pe care-l 
urăsc! El mă ţine prizonier, el plătește războiul dintre 
partide aici, în ţara mea, peste care am să cârmuiesc într-o 
bună zi.” 

Iar când o va cârmui într-adevăr, hotărârea și ura lui vor 
fi crescut nemăsurat. Încât va voi nu numai să elibereze 
Franţa și să fie cel mai de seamă prinţ din Europa, ci să și 
aducă amândurora pacea, iar casei de Austria pieirea. Va 
porni, în sfârșit, să alunge de pe tot restul globului această 
dinastie dușmănită și să o închidă, o dată pentru 
totdeauna, îndărătul stâncilor înalte ale Pirineilor. Acesta 
va fi marele plan al bătrâneţii lui Henri și deznodământul 
vieţii lui. 

În temnita sa, tânărul care îl urăște pe Don Filip scoate 
dintr-un sipet un tablou pe care se văd niște bucle blonde 
decolorate și un chip șters. Fruntea e înaltă și îngustă; 
tânărul o împunge. Apoi zvârle cuțitul, aruncă tabloul și-și 
frânge mâinile. Ce înseamnă: a url? Urâm fără margini 
numai ceea ce nu putem vedea. Şi pe Filip de Spania nu-l 
va zări niciodată. 


432 


SCENA CELOR TREI HENRI 


Bunei sale prietene, Madame Catherine, îi povesti că 
Lorena pune la cale niște năzbâtii foarte ciudate. Între 
timp, se gândise mai bine și nu dădu veștilor sale mai 
multă însemnătate decât socotea că e înţelept, ţinând 
seama de propria lui situaţie. Descrise ca pe un spectacol 
caraghios complotul lui Lorena cu cetăţenii onorabili. 
Despre legătura dintre blondul erou și gloată pomeni în 
treacăt; regina-mamă putea s-o ia și drept o glumă sau, 
dacă îi făcea plăcere, drept un avertisment. Regina nu 
acordă însă însemnătate faptului. De aceea Henri se dădu 
foarte aproape de dânsa și rosti fără veste: 

— Doamnă, sunteţi pierdută! 

Dar Madame Catherine râse matern: 

— N-ai tu grijă! La urma urmei, Guise lucrează pentru 
mine, Don Filip mi-e prieten. 

Aceasta era, însă, numai o părere a ei, căci nu pricepea 
că regele Filip căuta în Franţa un locţiitor al lui, pentru 
vremea când avea să devină unicul stăpân al ţării, după ce 
va fi destrămat regatul cu ajutorul aurului spaniol. Dar o 
dată cu el mai era cineva care începea să înţeleagă. 
Madame Catherine îi răspunse, însă, viclean: 

— Du-te pe la vreo femeiușcă frumoasă, împărătușule. E 
bine ca și tu, și Guise să petreceţi sub ochii mei, așa nu mă 
tem de voi. 

Incotoșmănat în blana lui, regele Franţei scria; tocmai o 
astfel de clipă de liniște și întristare așteptase Henri spre 
a-i mărturisi ceva. Lucrul cel mai neplăcut, însă, și 
ajunsese la urechile lui d'Anjou: unul dintre favoriţii lui 
fusese ucis în duel. Maugion, un băiat atât de grațios, să 
fie străpuns de un ofițer al lui Lorena! Asta întrecea 
măsura. Guise nu se mai mulțumea să tulbure strada, ci 
împrăștia spaima în chiar castelul regelui. 

433 


— Vere Navarra, l-am subestimat. 

— Recunosc, încuviință Henri. Un Goliat și un erou de 
teapa lui nu-i numai o brută. Să nu uităm perfidia. 

— Am să-i dau un răspuns prea onorabil și în același 
timp bine cântărit, observă regele. Am să-mi înscriu 
numele regal pe lista Ligii. 

Ceea ce și făcu în scurtă vreme, cu mare fast, de față cu 
mulţi martori din toate stările. In așa fel ca poporul și 
oamenii onorabili să se convingă că regele nu așteaptă ca 
vreo asociaţie oarecare să-i amintească făgăduiala de a 
apăra dreapta credinţă. Își trecu numele în frunte, chiar 
înaintea lui Lorena, arătând astfel că se va împotrivi pe 
toate căile la răspândirea învăţăturii hughenote. Dar nici el 
nu o credea și nimeni nu se încrezu în regele neputincios. 
Punându-și semnătura, nu făcu decât să întărească 
convingerea că pe tot cuprinsul ţării călugării rătăcitori 
pot să aţâţe împotrivă-i; listele Ligii se acoperiră de nume 
și cruci în toate satele, fiecare flăcău având înaintea 
ochilor pe viteazul Guise și fiecare fată pe frumosul Guise 
eroul viselor ei, în locul unui trist Valois, când posomorât, 
când dezmăţat, jucându-se cu o Curte de băieţi. 

Henri, al treilea rege cu acest nume, uita de situaţia lui 
numai când se costuma, devenind fie un sultan străin, fie 
un biet penitent. Ca rege al Franţei, însă, deplângea fără 
să se sfiască starea în care se găsea, și într-o zi își luă 
drept confident pe cumnatul Navarra, care mai târziu va fi 
al patrulea Henri pe tronul Franţei. Trimise după el, într-o 
dimineaţă; era înainte de crăciun, ninsese, și o tăcere 
neobișnuită înconjura castelul Luvru, de parcă rămăsese 
singur cu el însuși. Regele se rugă: 

— Henri, spune-mi ce crezi despre mine. 

— Că sunteţi, sire, stăpânul și regele meu. 

— Asta nu o afli acuma. Dar când te gândești mai adânc? 

— În locul vostru, sire, n-aș încerca să aflu adevărul. O 
singură dată aţi trecut la fapte și asta a fost în noaptea 


434 


Sfântului Bartolomeu. Acum Guise e mult mai puternic 
decât a fost atunci amiralul. Sunteţi rege și desigur că e 
numai o întârziere bine chibzuită dacă îl lăsaţi să devină 
mai puternic. 

— Nu, e altceva. 

Și regele rosti posomorât ca pentru el însuși: 

— Aștept lovitura. 

— Luaţi-i-o înainte! 

— N-auzi că sunt cu ochii în patru? șopti regele și răsuflă 
adânc. Am aflat că Guise vrea să mă răpească. Ce are să 
fie atunci? Eu am să devin prizonierul lui, el stăpânul 
regatului meu și are să vină la mine cu un bici de gonaci. 

— E adevărat că-i mai lung cu un cap decât mine, 
observă Navarra. Da ce-i cu asta? Un lungan are faţă de 
mine numai avantajul că poate să apuce cârnaţii atârnaţi 
de grindă, altceva nimic. 

În sinea lui, însă, își spune: „Şi voia să-i ucid fratele, pe 
smintit. Pentru că nu-i mai mare decât mine? Cine mai 
înţelege ceva?!” 

Întru acestea se auzi tropăit de picioare și zăngănit de 
arme, ușa fu dată în lături și apăru un ofiţer al ducelui de 
Guise care îi anunţă sosirea. Nici pomeneală să roage pe 
maiestatea-sa să-i primească stăpânul. Ducele poruncea. 
De altfel Guise îl și lăsă pe regele Franţei să aștepte, și 
acesta folosi răgazul ca să-l ascundă pe Navarra după o 
perdea. 

— Să asculţi și tu ce are să-și îngăduie să spună regelui. 
Şi dacă mă atacă... 

— S-ar putea să străpungă și perdeaua. Mai degrabă mă 
arăt dinainte și mai pun și eu o vorbă. 

Dar tocmai atunci intră cel de-al treilea Henri, din casa 
Guise. Comenzi, onorul, o intrare falnică. Regele Henri 
şedea în faţa pupitrului, zgribulit în blana lui. Henri 
Navarra privea prin perdea. 

Ducele rămase cu pălăria pe cap și nu schiță nici măcar 

435 


un început de plecăciune. Spuse numai: 

— Vremea-i potrivită pentru vânătoare. Veniţi cu mine, 
sire? 

Regele tuși, era un semn pentru văr și însemna: „Vezi, o 
răpire!” Drept răspuns rosti însă: 

— Sigur, dragă prietene, dar se vede că n-ai nici un 
parlament și că nu trebuie să compui nici un fel de edicte 
către parlamentul tău, care refuză să înscrie în registre 
dovezile-ţi de bunăvoință. 

Ducele luă un ton tăios: 

— Parlamentul are dreptate. Hatârurile voastre îi 
îmbogăţesc pe curteni, dar poporul se ruinează. 

— Asta s-a mai spus și pe timpul fratelui meu Carol. 
Parcă poporul mai face vreodată și altceva decât să se 
ruineze? 

În timp ce vorbea, regele pândea să vadă ce are să 
urmeze, și ducele se comportă întocmai cum se puteau 
aștepta din parte-i. Se dezlănţui ca un adevărat tribun și 
înșiră o grămadă de cifre și de vorbe mari. Când, în sfârșit, 
nu mai știu ce să spună, întunecat la faţă și abia mișcându- 
și buzele groase, regele rosti: 

— Vezi, Guise, de asta te primesc singur, fără martori: 
mă tem că altfel n-ai vorbi așa de deschis. 

— Da ce, mi-e frică de cineva? întrebă ducele și-și 
răscrăcără picioarele, dând în lături scaunul oferit. La 
urma urmei, care dintre noi doi conduce cu adevărat Liga? 

— Tu, recunoscu regele cu ciudă. 

Și ducele simţi în glasul lui o ameninţare. De aceea 
izbucni: 

— Rege sunteţi, e adevărat, dar nu și un om de onoare; 
și din cauza asta nici nu veţi rămâne rege. Eu... 

Se opri, mai repetă o dată: ,„.Eu” și renunţă la ceea ce 
mai avea de gând să spună - că el va deveni rege. 

În loc să-l pună la locul lui, regele îl încurajă pe 
neobrăzat. Dar, în ascunzătoarea sa, vărul abia mai putea 


436 


răbda să audă cum era luat în deșert sângele regal. Căci 
același sânge, deși abia în al douăzeci și unulea grad, 
curgea și în vinele lui. Scutură faldurile perdelei ca să 
atragă luarea-aminte a lui Guise. Dar Guise era ocupat să-l 
umilească pe rege: 

— Sunteţi regele favoriţilor voştri, rosti el răspicat. Dar 
și ăștia se vor împuţina o dată cu banii. Până la urmă vă 
veţi retrage într-un ultim colț al regatului - fără favoriţi, 
fără bani și chiar fără sânge. 

Pe rege îl trecu un fior de spaimă. Își trase blana peste 
ceafă; în spatele perdelei vărul se temu că regele să nu 
lunece sub pupitru. Dar regele se rugă cu glas stins: 

— Vorbește mai departe! 

Era prea mult, însă, chiar și pentru un om nesimţitor, ca 
Guise. li tăie vorba, se întoarse și se îndreptă către scaunul 
pe care-l zvârlise deoparte. După care repetă cuvintele: 
„Vorbește mai departe!” și ridică din umeri. Dindărătul 
perdelei se auzea totul foarte bine, căci scaunul și ducele 
erau aproape. Şi pe martorul ascuns după perdea îl 
podidiră lacrimile. Un om fără rușine și plesnind de 
sănătate, cu o grămadă de golani după el, poate să 
înfrunte fără drept și fără nici un merit pe un rege, ca un 
mare erou, și să-l amenințe că sângele i se va scurge prin 
pori picătură cu picătură ca și fratelui său. Ce lume mai e 
și asta! Henri Navarra dădu în lături faldurile perdelei și 
ieși afară, cu sabia scoasă din teacă. 

— Aș fi putut să ţi-o înfig în spate și ai fi meritat-o. 

— Oho! strigă Guise. Era o capcană. De aceea și 
îndemnul: „Vorbește mai departe!”, deși nu prea i se 
cântau osanale lui Valois. Eu mi-am dat osteneala - mai 
spuse bărbatul înalt și falnic, dar dintr-o dată se trase 
către ușă - mi-am dat osteneala să vin aici ca un slujitor 
credincios al regelui, în dorinţa de a-l salva pe el și regatul 
cu vorbele mele fără ocol. Nu mi-am adus sabia și nu vreau 
să-mi trag pumnalul. 


437 


Se vede, însă, că-și uitase și pumnalul, căci ţinea 
palmele gata-gata să se lovească una de alta. Încă o clipă 
și în odaie ar fi năvălit oamenii lui înarmaţi. Henri Navarra 
îl împiedică s-o facă. 

— Henri Guise, rosti el. Hai, să ne jucăm de-a moartea 
lui Cezar. Îţi mai aduci aminte cum s-a întâmplat asta? Eu 
și cu tine suntem conspiratorii. 

— Lasă-te de șotii, replică Guise. 

La drept vorbind, însă, era bucuros să scape în felul 
ăsta. Căci spusese și făcuse destul de multe ca să poată, fi 
învinuit de complot. Chipul regelui luase dintr-o dată o 
înfățișare înspăimântătoare; sări mai întâi în picioare și 
apoi își lungi mădularele, ca un judecător suprem. 

— Vezi, aici e Cezar, strigă Henri Navarra, absorbit cu 
totul de jocul lui. Pe el! 

Guise dădu să se și repeadă, dar căzu, căci complicele 
său întru conspirație îi pusese piedică. Fără a pierde o 
clipă, Henri Navarra i se așeză pe grumaz, îl tinu lipit de 
podea și întrebă pătimaș, în spiritul rolului: 

— Sire, ce să fac cu cel care a insultat pe maiestatea 
voastră? 

— Taie-i capul! ceru Cezar sălbatic. 

O dorea, poate, cu adevărat sau poate că își aducea 
numai aminte de Colegiul Navarra și de curtea fără soare a 
mânăstirii unde, odinioară, trei copii - toţi trei Henri - 
jucaseră același joc? 

— S-a făcut, vesti vărul Henri, și își lăsă victima să se 
ridice, băgând spada înapoi în teacă, nu fără a o curăța 
mai întâi de sângele închipuit. 

Apoi interveni o pauză; în aceste câteva clipe de tăcere 
și de stinghereală cei trei Henri trebuiră să se întoarcă din 
curtea mânăstirii și din joaca lor la zilele anilor mai 
vârstnici în care dușmăniile au devenit adevăruri de 
neînlăturat, căci nu se desfășoară în mijlocul unei tragedii, 
ci al vieţii. Urmă o clipă de șovăială. Să se comporte până 

438 


la urmă ca într-o presupusă tragedie? Viaţa devine foarte 
suspectă când repetă situaţii făurite de mult în închipuire. 
Ti se pare că nu-i verosimil, și dai repede înapoi. Henri 
Valois răsuflă adânc și se așeză. Henri Guise se înclină, așa 
cum nu făcuse la început. Numai Henri Navarra păstră în 
înfățișare ceva ce aducea a îndoială sau a părere de rău. 
Lucru pe care ceilalţi doi îl băgară de seamă, se înţeleseră 
din priviri și râseră în gând pe socoteala lui. La fel ca 
odinioară, în școala de pe lângă mânăstire. 

În aceeași zi, după-masă, la jocul cu mingea, Henri cedă 
voit bunului său prieten Henri Guise și se lăsă învins de el. 
In același timp un senior foarte tânăr, în vârstă numai de 
șaptesprezece ani, care-i aparţinea regelui de Navarra de 
când i-l trimisese părintele său, un anume Rosny, rămas în 
viață după noaptea Sfântului Bartolomeu, datorită faptului 
că îl adăpostise directorul său de școală, Rosny deci, care 
va fi cunoscut mai târziu sub numele de Sully, provocă la 
duel pe un senior al ducelui de Guise și-l ucise. Ducele 
câștiga, însă, la jocul cu mingea. 

Când regele își revăzu vărul, spuse: 

— Mai degrabă trebuie să mă păzesc de tine decât de 
preaputernicul Lorena. Tu ai să mă moștenești. Eşti prinţ 
de sânge și pe deasupra și foarte îndemânatic. Și dacă ar fi 
vorba numai de dibăcie! Dar neîncrederea mea îmi spune 
că la mijloc e ceva mai mult. 


PĂŢANIA UNUI BURGHEZ 


Regele, care n-avea încredere în prietenii săi, trebui să 
fie lămurit de mama sa, Madame Catherine, ce anume era 
absolut necesar: încetarea zvonurilor răutăcioase despre 


439 


năravurile  maiestăţii-sale. Într-o dimineaţă, devreme, 
prăvălioara unui negustor de pânzeturi din Paris, pe nume 
Heurtebise, răsună de clinchetul clopoţelului. Soții îl 
auziră din odaia lor de dormit, cu toate că aceasta dădea 
spre curte. Mai întâi nu îndrăzniră să iasă din culcuș și se 
agăţară unul de altul de teamă că nu cumva vreunul dintre 
ei să se arunce în primejdie. Dar când sunetul deveni 
poruncitor, nu le mai rămase altceva de făcut decât să se 
ducă să vadă cine era. Bărbatul își trase halatul, femeia 
aduse cartea de rugăciuni: 

— Pune-le-o înainte, Heurtebise, și neagă orice ai fi 
putut spune vreodată despre Ligă. Spune că ai fost beat și 
că ieri te-ai spovedit. 

I se strecură pe urme și trase cu ochiul de după tejghea, 
în timp ce el descuia anevoie lacătele, dând la o parte 
lanţurile și drugii puși de-a curmezișul ușii. Clopotul ţiuia 
și zornăia asurzitor; cu toate acestea, prin blănile groase 
de stejar se auzea bine larma de afară. Negustorul de 
pânzeturi se ruga cu glas tare. Deodată ușa se deschise și 
în  deschizătura ei se arătă chiar cumnatul său, 
Archambault, care slujea în garda castelului Luvru. Acesta 
lovi archebuza de podea și porunci aspru: 

— Domnule Heurtebise, mergeţi cu noi! 

Apoi, zărind-o pe soră-sa ieșind de sub tejghea, zise cu 
glas înăbușit: 

— Nu știu ce avem cu tine, cumnate, dar suntem patru. 
Așa că, vino! 

Îndată se arătară și ceilalţi trei, iar Heurtebise, în loc să- 
și continue rugăciunea, îi potopi cu gura. li ameninţă cu 
Liga, unde făcea slujbă și primea soldă. Acolo ești altfel 
prețuit decât de garda unui rege care-și face de cap cu 
băieţi. Chiar și de la amvon se predică împotriva acestor 
năravuri. 

— Toate bune și frumoase, amice Heurtebise, îi 
răspunseră soldaţii, dar tu ai putea să ne faci voia; poate 


440 


că nu va trebui să te spânzurăm. 

Femeia obiectă: 

— Au fost unii care v-au dat crezare și nu s-au mai 
întors. Pe tine, frăţioare, află că te ţin aici în locul lui și vai 
de tine dacă i se întâmplă ceva bătrânului. 

Archebuzierul Archambault rămase dar ostatic în 
prăvălie, iar negustorul fu dus de trei soldaţi la castelul 
Luvru. Burghezul cunoștea bine poarta, podul și bolta de la 
intrare, căci nu de puţine ori bătuse drumul până la puţul 
Luvrului, la slujbașii vistieriei care-i pândeau bănișorii. Mai 
departe, însă, nu fusese, așa că putea să fie cu ușurință 
înspăimântat și înșelat de oricine de pe acolo dacă, 
bineînţeles, ar fi vrut să-l înșele. De aceea chiar de la 
început trecerea lui Heurtebise nu rămase neobservată, ca 
de obicei. Inainte era ameninţat cel mult că va fi dat pe 
mâna comandantului de gardă dacă n-o ia din loc, dar 
atunci se refereau la calitatea lui de burghez onorabil și 
cumnatul său îi întărea spusele. De data aceasta, însă, auzi 
peste tot strigându-se: „Heurtebise”; mai întâi în faţa 
corpului de gardă, apoi pe la diferitele dregătorii și la 
urmă în preajma bucătăriilor. Pe oriunde trecea cu suita 
lui de ostași înarmaţi se deschideau ușile; oamenii își 
șușoteau unul altuia la ureche „Heurtebise” și cu toţii 
aveau un aer neobișnuit. Multă vreme nu-și putu da seama 
ce-i aminteau aceste fețe, până când un înfricoșat glas 
lăuntric îi șopti: „Așa arăţi și tu, Heurtebise, când te 
descoperi în fața unui sicriu ce-ţi trece pe dinainte”. 

Ajunși la scara de onoare, păzitorii îl predară pe mâinile 
a doi elveţieni. Unul o luă înainte, celălalt după el, și alaiul 
porni pe sub bolțile încă întunecate, căci era devreme și se 
aflau în aripa dinspre apus. Coborau, urcau scări, coteau, 
și negustorului de pânzeturi i se părea că drumul nu se mai 
sfârșește; începuseră să-i tremure genunchii. 

— Cumetre, unde mă duceţi? se încumetă să-l întrebe pe 
elveţianul din faţă, dar ori ar fi întrebat peretele, ori pe el, 


441 


era totuna. 

Lefegiul străin nici nu clinti capul; pășea mai departe cu 
încălțările lui de uriaș, ţinând capul întins și strângând 
halebarda în laba-i păroasă. Heurtebise oftă și se împăcă 
apoi cu gândul că până la urmă vor ajunge într-un loc de 
unde nu se vor zări nici luna, nici stelele. Dar dintr-o dată 
ochii îi fură izbiţi de o lucire - de aur, argint, rubine și 
marmură, damascuri, brocarturi, fildeșuri și alabastruri. 
Cele mai preţioase denumiri îi fură trezite în amintire de 
lumina răsăritului, care scălda o sală cu ușile deschise. 
Toate ferestrele din partea opusă se aprinseseră de 
incendiul zorilor și, în împrejurări atât de copleșitoare, un 
burghez se pomeni intrat cu adevărat în castelul regal. Mai 
târziu ar fi putut să jure că în sala pe lângă care trecuse se 
aflau o mulțime de doamne și de seniori trufași. Nu se 
gândi o clipă măcar că lumina pâlpâitoare a zorilor putea 
să amăgească ochiul, făcându-l să vadă în mișcare chipuri 
din tablourile pictate și ţesute. Ba, mai mult, după ce trecu 
de sală începu să deosebească și vocile domniilor-lor; auzi 
chiar și harfe, și condamnă acest lucru, în gând. De 
dimineaţă se destrăbălează! 

Astfel pregătit, fu luat în primire, pentru a treia oară, de 
alți păzitori; de data asta, însă, în loc de soldaţi erau niște 
tineri nobili politicoși - șambelani, paji ori ce-or mai fi fost. 
În orice caz, aveau obrajii vopsiți și părul pieptănat frumos 
peste urechi, ca femeile, de bună seamă pentru a fi, ca și 
ele, dezmierdaţi și alintaţi. Pe burghez îl cuprinse ameţeala 
când cei doi tineri de neam îi zâmbiră și-și înclinară puţin 
gâturile subţirele în faţa lui, a lui Heurtebise. În prăvălia 
sa de rând nici n-ar fi călcat niște nobili ca aceia. El nu 
ţinea colerete încreţite, fine ca o boare și ţesute cu aur. Şi 
totuși, îl luară între dânșii, ca pe un egal, intrară împreună 
într-o încăpere și-i spuseră ceva, fornăind. Dar încăperea 
strălucea într-atâta de aur, încât Heurtebise își pierdu nu 
numai vederea, ci și auzul. Extaziat, își pironi privirile 

442 


asupra frumoșilor tineri, care îi mulțumiră încurajându-l 
prietenos. 

— Domnule Heurtebise, ziseră ei vorbind pe nas, vă vom 
conduce prin încă două uși, dar în faţa celei de a treia noi 
ne vom opri. Veţi intra singur, nimeni nu are voie să vă 
urmeze. 

La auzul acestor vorbe, spaima îl cuprinse din nou. Ce 
are să se mai întâmple! Se obișnuise cu societatea celor 
doi tineri politicoși, care aveau darul să zdruncine anume 
prejudecăţi ale burghezului asupra stării nobilimii și chiar 
asupra moravurilor ei. Ceea ce ducea la o atitudine 
binevoitoare și față de castelul Luvru, împotriva căruia 
popii predică atât de aprig, dar, cine știe, poate fără 
dreptate. Curtea are părțile ei bune, trebuie să-l înţelegi pe 
rege. El, Heurtebise, nu găsise nimic care să nu fie așa 
cum se cuvine. În cele două odăi următoare păși mai sigur 
de el. O statuie despuiată îl îndemnă chiar să-i dea cu cotul 
unuia din noii săi prieteni. Dar s-au și oprit înaintea celei 
de-a treia uși. 

— Domnule, i se recomandă, sunteţi rugat să intraţi și să 
deschideţi bine ochii. 

Și încă o dată i se mai aminti stăruitor: 

— Să priviţi, dacă vă face plăcere, și să luaţi totul în 
seamă. 

După care tinerii deschiseră fiecare câte un canat al ușii. 
Heurtebise face un pas și în spatele lui ușa se închide. Il 
întâmpină o odaie semi întunecoasă; ziua se împiedică în 
draperiile ferestrei, alături arde mocnit lumina de peste 
noapte. Şi cu încetul începe să vadă contururile lucrurilor, 
îndeosebi cele ale unui pat. Perdeaua e dată în lături; cine 
doarme aici? Mai face un pas, reţinut, dar iscodind cu 
privirile, cum a fost îndemnat. Deodată ochii îi stau, parcă, 
să sară din cap. Părul i se face măciucă, un fior îi trece 
prin tot trupul, cade în genunchi. 

Regele! Nu încape îndoială. L-ai putea recunoaște chiar 


443 


și numai după buze; dar maiestatea-sa își întoarce către el 
un ochi întunecat, fără să miște și obrazul. Așa își lipește 
un ochi și de cei care-l salută, când privește afară din 
adâncurile  trăsurii. Aici nu-i, însă, nici o trăsură, 
Heurtebise, trezește-te! Ai în față patul regal. Ochiul 
regelui îţi face semn, să bagi de seamă cine-i lângă el. 
Regina e. Poţi să te ciupești de pulpă cât poftești, e regina, 
cu părul ei albicios și nasul ascuţit. Te bucuri de mare 
cinste, ești un ales. Regina își întoarce capul pe pernă, ca 
să-i poţi vedea și cealaltă jumătate a feţei. Odihnește lângă 
rege la fel ca Madame Heurtebise, pe care toată lumea o 
cunoaște, lângă bunul ei soţ, în dormitorul conjugal din 
spatele prăvăliei. Ce simplu e totul, deși neobișnuit, ca o 
minune! Nici unul dintr-o mie nu vede așa ceva. Numai tu. 

Își încrucișează cu evlavie mâinile pe piept și-și pleacă 
fruntea, ca să nu abuzeze cumva de cinstea cu care a fost 
învrednicit. Simte o atingere pe umăr. În extazul lui nu 
văzuse că ușa s-a deschis. Se retrage din odaie în 
genunchi, cu spatele către ușă. Cei doi tineri îi întind 
fiecare câte o mână ajutându-l să se ridice. li înţeleg 
emoția și îl anunţă că-l așteaptă o gustare întăritoare. 
Masa-i pregătită într-o sală aflată între o galerie și scară, 
într-un loc public dacă se poate spune așa. Trebuie să ia 
loc în fața unicului tacâm; un majordom face semn cu 
bastonul și bucătarii intră, fiecare cu câte un platou ce 
cântărește pe puţin opt livre de argint, iar pe ele sunt 
nenumărate feluri de pește, carne și prăjituri. Vinul i se 
toarnă în pahar din sticle rubinii cu ciocuri de aur și alături 
de el a luat loc o fată frumoasă. Ştie prea bine asta, deși nu 
ridică ochii din farfuria plină. „Heurtebise”, rostesc cei 
care trec pe acolo, venind dinspre scară; păstrând o 
distanţă respectuoasă de masa lui, își lungesc numai 
gâturile, spun „Heurtebise” și ies în vârful picioarelor. 

— Domnule Heurtebise, sunteţi un om cunoscut, răsună 
glasul alintător al fetei. V-aș ruga să-mi faceţi o favoare, 


444 


domnule Heurtebise. Când veţi povesti ce aţi văzut aici în 
castelul Luvru nu mă uitaţi nici pe mine. Sunt domnișoara 
de Lusignan. 

La auzul acestui nume mare, legendar, negustorul de 
pânzeturi oftă; era prea mult pentru el. Se simţea atât de 
copleșit, încât până la urmă se întristă în loc să se simtă 
mândru. Privi întunecat spre cei care-l înconjurau, și 
aceștia se retraseră, unii dintre ei cu închinăciuni. Nici nu-i 
trecu prin minte că s-ar putea să joace un rol ce i se 
încredinţase. După cum n-ar fi crezut în ruptul capului că 
peștele cu care-l ospăta regele Franţei era din ajun, iar 
prăjitura și mai veche. Vinul fusese adus de la cârciumă; 
acasă la el bea vin mai bun, de altfel lucrul acesta nu-i 
scăpă chiar de tot. Nu voi să-l creadă și bău mai multe 
pahare unul după altul, dar găsi vinul și mai prost. Mai 
rămânea domnișoara de Lusignan, care nici ea nu era, 
însă, veritabilă. Madame Catherine trimisese o fată nobilă, 
dar săracă, din „trupa ei zburătoare”, să se ocupe de 
bărbatul plebeu. Ceea ce trebuia să-l înșele era în primul 
rând un nume mare. După paharele de vin acru prinsese, 
însă, curaj; clipi șiret din ochi către femeia pe jumătate 
despuiată și vru să întindă mâna spre dânsa. Dar, nu 
înţelese de ce, tocmai atunci alunecă de pe scaun. 

Era mic de stat și rotofei, un bărbat rumen la faţă și cu 
părul cărunt. Așa se văzu când ieși târâș de sub masă: 
oglinzile i-o arătară. Și domnișoara dispăruse, lucru care 
însă nu-l miră. Totuși, încercă în clipa aceea simțământul 
de neînvins că a fost înșelat, cumplit de înșelat. Şi se hotărî 
să povestească totul vecinilor, ca de pe urma întâmplării 
lui să tragă foloase Liga și conducătorii ei! Ce-i drept, încă 
nu știa cum va ieși de acolo. Fusese părăsit de toţi, de 
privitori, de domnişoară, de bucătari, de semeţul 
majordom și chiar de distinșii tineri nobili, care se 
arătaseră a-i fi prieteni. Trebuia să-și caute singur drumul; 
trecu prin niște încăperi pustii și ajunse în sfârșit sub o 

445 


boltă unde se aflau niște soldaţi, care-l înșfăcară de guler. 
Nu mai auzi nici un „domnule Heurtebise”; fu împins de la 
spate până în puţul Luvrului, până pe pod. Nici la corpul 
de gardă nu-l mai cunoscu nimeni; îl descusură grosolan, îi 
întoarseră pe dos buzunarele și îi făcură vânt pe poartă și 
din castelul Luvru cu un picior în spate. 

Se ferise să sufle vreo vorbă soldaţilor despre ceea ce 
văzuse acolo. De altfel, începuse să fie muncit de îndoieli. 
Iar cu cât umbla mai mult prin oraș, întâmplarea i se păru 
mai de necrezut și mai suspectă. Nu se simţea în largul lui; 
raţiunea-i sănătoasă îl încredința că necuratul își băgase 
coada în jocul ăsta. Și simţi nevoia de a se spovedi pe dată. 
Intre timp ajunse în strada lui; vecinii ieșiră în prag, dar el 
intră grăbit în casă și se băgă în pat. Doamna Heurtebise îi 
aduse vin fiert. 

Abia după vreo două ceasuri, când își veni în fire, află și 
nevasta povestea. Seara, istoria era cunoscută de toată 
strada, iar a doua zi de tot Parisul. Din alte părţi ale 
orașului veniră oameni care doreau să audă din gura lui că 
regele se culcă cu regina. Lucrul acesta era de un folos 
vederat pentru regalitate și dăuna Ligii, din care pricină 
preotul Boucher predică împotriva lui  Heurtebise, 
numindu-l în același timp vândut și unealtă a diavolului. 
Măruntul negustor de pânzeturi își apăra, însă, istoria lui, 
căci cu cât trecea timpul, îl făcea tot mai mult să aibă un 
simțământ de mândrie și-i apărea mai adevărată decât în 
ziua când se întâmplase. 

— Heurtebise, spune: ce-ai văzut la drept vorbind? 

— Regele era în patul lui de aur, cu coroana de aur pe 
cap și lângă el se afla regina, frumoasă ca lumina zorilor. 
Asta-i adevărul adevărat, pe care am să-l spun până în 
clipa morții. 

Şi povesti istoria asta timp de treisprezece ani. Apoi 
regatul ajunse în asemenea hal încât regele fu ucis, iar 
urmașul lui, Henri, al patrulea rege cu acest nume, trebui 


446 


să dobândească în bătălii izbânzi asupra francezilor săi 
pentru ca aceștia să nu cadă în mâinile Habsburgilor. 
Pentru înviorarea procesiunilor, Liga punea pe atunci 
femeile să danseze goale pe străzi. Dezmăţul ei era 
cumplit, setea-i de sânge aproape ridicolă. Măruntul 
negustor de pânzeturi, cunoscut în tot orașul pentru 
basmul lui, fu socotit ca atâţia alţii, vrăjmaș al sfintei 
biserici, și furia femeilor sălbăticite se abătu asupra lui: 

— Asta-i Heurtebise, care l-a văzut pe Valois culcat 
lângă târfa lui! 

Și Heurtebise fu frământat de o mulţime de picioare 
desculțe, până își dădu sufletul. 


PLĂCEREA 


Regina Navarrei își avea Curtea ei, câteva odăiţe, în 
care-și poftea seara prietenele, poeţii, muzicanţii, umaniștii 
și amorezii. Acolo Margot era o divinitate adorată, nu 
trebuia să pândească de după perdea ca la serbările 
fratelui ei, regele Franţei. Scumpu-i soț Henri o află dar 
într-o seară cântând la harfă, în timp ce un poet recita 
versuri armonioase compuse în cinstea ei; în lumea 
poeziei, Margot se numea Lais și era o curtezană care, prin 
puterea frumuseţii și a înţelepciunii, îi stăpânea pe oameni. 
Margot-Lais, întruchipând perfecțiunea către care năzuise 
întotdeauna, ședea într-un jeţ înălţat pe o estradă. În faţa 
acestui jeţ, la dreapta și la stânga, mai erau două, în care 
odihneau doamnele Mayenne și Guise. La picioarele fiinţei 
divine, ca de altfel și lângă jeţurile celorlalte două muze, se 
aflau niște ființe mai puţin însemnate, dar necesare pentru 
întregirea tabloului. De o parte și de alta se înălțau două 
coloane, pe care se încolăceau trandafiri, iar între ele se 


447 


întindea un covor mare în culori deschise, cu motive 
înfățișând imagini luminoase ale primăverii. Totul era 
foarte clar și senin; poetul, care se afla în semicercul din 
faţă, nu trebuia decât să cânte ceea ce vedea, lucru pe 
care-l făcea, aplecat ușor într-o parte și întinzând o mână 
înainte, de parcă trecea peste o prăpastie pe o punte prea 
îngustă. 

„În castelul Luvru nu prea poţi fi sigur de nimic, îi trecu 
lui Henri prin minte, văzând Curtea reginei de Navarra. 
Mai ales când mă gândesc la biserica unde predică 
Boucher! Să-i imit și să dau ăstora de aici o probă de 
elocvenţă în genul lui? S-o fac?” Dar n-o făcu, ci luă locul 
poetului și rosti ceva care-i trecuse chiar atunci prin minte: 
„Adjudat me a d'aqueste hore” - ajută-mă în acest ceas - 
rugăciunea pe care mama lui o rostise în timp ce-l năștea. 
Cuvintele sunară maiestuos și, adresate fiind deopotrivă 
sfintei fecioare și reginei de Navarra, depășiră toate 
omagiile pe care Madame Marguerite le primise la Curtea 
ei. De altfel le și răsplăti din plin: îi însoţi vorbele cu cele 
mai strălucite acorduri de harfă și îi întinse apoi minunata- 
i mână, spre a fi sărutată. După aceea Henri o încredinţă, 
de faţă cu toţi admiratorii, că ar dori mai mult decât 
oricând să-i fie pe plac și s-o slujească. Regina înţelese și-i 
întinse din nou mâna - de data asta spre a fi ajutată să 
coboare treptele estradei și a fi condusă afară din odaie. 

Îndată ce socoti că nu mai poate fi auzit, Henri izbucni în 
râs și rosti: 

— Duceţi-vă la regina, mama domniei-voastre. Sunt 
curios să știu cum veţi arăta când vă veţi înapoia. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Margot și se vedea că-i 
jignită. Nimeni nu-și mai îngăduie să mă trateze atât de 
necuviincios ca pe vremea regelui Carol. 

— Să nădăjduim, deși fratele domniei-voastre, regele, e 
la fel de pornit ca și mama domniei-voastre. 

— Dar ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? 


448 


— Mi-e greu să vă spun. Ţin să vă asigur însă că eu nu 
dau crezare învinuirilor ce vi se aduc. Au fost scornite 
doar, ca să ne îndepărteze pe unul de celălalt. 

Și își întovărăși soţia către Madame Catherine. Dar, abia 
rămas singur, fu oprit de o altă doamnă, ducesa de Guise, 
care avea de asemenea un mare necaz. De altfel dăduse 
semne de neliniște și mai înainte. Pe când ședea în jeţul ei 
ridicat pe estradă, printre ceilalţi care priveau senini. Își 
tot sucea capul tulburată. Părea cuprinsă de o spaimă 
cumplită. 

— Sire, rosti ducesa întinzând amândouă mâinile într-un 
gest de neputinţă. Sunt o femeie prea nefericită, 
persecutată pe nedrept și s-ar cuveni să-mi aduceţi o 
mângâiere. 

Ar fi vrut să-i răspundă: „De ce nu, la urma urmei, s-o 
fac și eu după atâţia alţii”, dar ducesa nu-i dădu răgaz. 

— Sunteţi cel mai bun prieten al ducelui, încredinţaţi-l 
de nevinovăția mea, ca să nu fie și mai aspru cu mine! 

Rostise totul dintr-o răsuflare, așa încât trebui să facă o 
pauză. Henri izbuti deci să-i spună. 

— Pot să depun mărturie pentru nevinovăția domniei- 
voastre, doamnă, întrucât, din păcate, mie nu mi-aţi 
dovedit încă contrariul. 

— Imaginaţi-vă ce mi s-a întâmplat cu nebunul. Azi- 
dimineaţă nu m-am simţit prea bine; el era cu toane, îl 
necăjea grozav ceva, dar nu voia să spună ce anume. Eu 
cam bănuiam ce poate să fie: bărbaţilor nu le stă capul 
decât la gelozie. 

Deodată i se năzare să beau numaidecât o zeamă de 
carne: da cu ce glas mi-a spus-o! După felul cum vorbea 
puteam să mă aștept la tot ce-i mai rău. „N-am nevoie, zic, 
de zeamă de carne!” Dar oricât căutam să-l conving, el nu 
se dădea bătut: „Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar trebuie 
să beţi neapărat o zeamă de carne”, și chiar trimise la 
bucătărie să mi se aducă. 


449 


— Voia să vă otrăvească? întrebă Henri în șoaptă, 
temător, căci îi fulgerase prin minte gândul că el îl numise 
pe duce încornorat și, cine știe, poate că până atunci nu-i 
spusese încă nimeni. Adevărul era, însă, că ducele primise 
confirmări de peste tot și urmările se dovedeau 
înfricoșătoare pentru sărmana femeie. 

— Sper că i-aţi zvârlit zeama în obraz. 

— Nu se cuvenea. L-am rugat să-mi acorde jumătate de 
ceas ca să beau ceașca și în timpul ăsta m-am pregătit să 
mor. 

Henri n-o mai vedea pe această victimă vrednică de milă 
decât prin pânza de lacrimi care-i împăienjenea ochii. 

— Apoi mi s-a adus zeama. Ducele ieșise între timp. Am 
băut-o. 

Soţia îi dăduse ascultare chiar în lipsa lui, sorbind puteri 
din nădejdea că rugile cele de pe urmă îi vor fi șters toate 
păcatele lumești. 

— Şi, ce credeţi! izbucni deodată îndârjită. Era o zeamă 
obișnuită. 

Supărarea ducesei îl molipsi și pe dânsul. Auzi, de ce era 
în stare acest Goliat, acest maimuţoi! Așa înfricoșa el 
femeile! Asta îi era răzbunarea când îi puneau coarne, cum 
și merita de altfel! 

— Doamnă, rosti Henri din toată inima, sunteţi 
persecutată fără nici o vină după câte văd. Aveţi tot 
dreptul să vă consolez și să repar ceea ce toţi bărbaţii, și 
eu printre ei, v-am greșit. 

Și îi prinse vârful degetelor, mâinile li se împreunară. 
Făcură amândoi un pas înainte și, cu feţele radiind de o 
aleasă bucurie, privind unul către altul, pășiră, nu fără 
graţie, pe drumul ce ducea către plăcerea lor. 

Când o reîntâlni, Margot se înapoia de la o scenă 
furtunoasă cu mama și cu regescul ei frate, de faţă fiind și 
alți martori; nu era cea dintâi ceartă pricinuită de purtările 
ei. Încă nu își regăsise liniștea. 

450 


— Am avut dreptate, nu? o întrebă Henri compătimitor. 

Ochii ei mari se umplură de lacrimi, dar trebui să aibă 
grijă să nu i se prelingă vopseaua de pe gene. Motiv pentru 
care nici nu putu să dea îndată frâu liber simțămintelor ce- 
o apăsau, în schimb scumpul ei domn și stăpân o îmbrăţișă 
și o încredinţă că, oricum ar sta lucrurile, el o va apăra, 
căci îi era soţie. Chiar în seara asta, când regele se va duce 
la culcare, doi prieteni ai lui îi vor arăta cât de nedrept a 
fost cu dânsa. 

— Poate că el o să creadă, dar pe mama n-au s-o 
impresioneze, rosti Margot puţin prea grăbită, ceea ce o 
cam înspăimântă. 

De aceea încercă să tragă cu coada ochiului la scumpul 
ei stăpân, ca să-și dea seama în ce măsură știe. Căci 
încălcase cu adevărat în chip grav uzanţele, făcând o vizită 
amantului de moment, care era bolnav. Dar cum Henri nu 
lăsa de fel să se vadă că ar fi observat ceva, își reluă și 
dânsa rolul de nevinovată. 

— Dacă măcar nu mi s-ar fi zvârlit bârfeala așa, în faţă! 
Asta n-am s-o iert niciodată! Nu mai lipsea decât ca 
scumpul meu stăpân să-și facă și el o părere proastă 
despre mine și să fie supărat. 

— Dar cum ar putea să-mi treacă prin gând așa ceva, 
când vă cunosc mai bine ca oricine! răspunse Henri cu 
înţeles, dar și binevoitor, ba chiar cu o undă de afecţiune. 

Toate la un loc mișcară inima bietei femei. Nici nu putea 
să-și dorească un prieten mai bun. 

— Mulțumită bunăvoinţei voastre, reluă Margot, de data 
asta lucrurile s-au sfârșit destul de bine. Dar acum suntem 
preveniţi. Să vedeţi: regele are să scornească și alte 
povești, ca să tulbure prietenia noastră. 

— N-are să izbutească! o încredință el. Vom lua de 
îndată măsuri. 

Și mai rămaseră o bună bucată de vreme împreună. 
Dimineaţa, însă, după ce Henri plecă de la dânsa, Margot 


451 


primi vizita unor doamne care-i aduseră la cunoștință că 
scumpul ei soț o înșelase chiar în ziua aceea cu ducesa de 
Guise. O clipă rămase ca trăsnită, apoi observă: 

— Scumpul meu stăpân nu poate sta nepăsător când o 
femeie e nefericită. 

Se gândi mult la toate acestea. Căci, deși avea un fel de 
viaţă ușuratic, avea preocupări spirituale foarte serioase. 
Compuse, dar, spre propria-i amintire, două portrete 
paralele: unul inspirat de ducele de Guise, în opera ei 
numit Cleonte, care se răzbuna ţinându-și nevasta ceasuri 
întregi într-o spaimă de moarte cu o zeamă de carne; altul 
înfățișându-l pe regele de Navarra, prezentat sub numele 
de Achile, care era atât de îngăduitor, dar și atât de 
nestatornic. „Totuși simțămintele sale sunt fidele lor înșile, 
notă ea. Achile nu uită niciodată marea, frumoasa pasiune 
care l-a unit cu Lais. Nici Lais, nici Achile n-au trădat-o 
vreodată, ci au preschimbat-o doar, amândoi cu cele mai 
bune intenţii, și din pasiunea care adesea aduce a ură, s-a 
născut o prietenie aproape asemănătoare cu dragostea”, 

Margot puse pana jos, bucuroasă de felul cum înfăţișase 
lucrurile. Multe nu le spusese prea lămurit; din fericire, 
însă, mergea și așa: nu amintise despre morții care se 
adunaseră între dânsa și scumpul ei stăpân și peste care 
totuși nu se putea trece. Apoi îl trădase înfricoșătoarei ei 
mame, ceea ce îl adusese în prizonierat; în sfârșit, 
hotărâse să-i pună coarne. Drumul lor fusese semănat cu 
ură, înșelăciune, căință și compătimire, dar până la urmă 
Achile și Lais deveniră buni prieteni și vor rămâne astfel 
pe vecie, socotea Margot. Dar viaţa-i lungă. 

Cei doi soţi își îngăduiau unul altuia o seamă de lucruri, 
ba se și preveneau asupra primejdiilor ce-i pândeau, deși 
întotdeauna cu anume rezerve. Într-un rând, Margot 
deschise vorba 

— Sire, vă arătaţi prea des cu fratele meu d'Alengon. Să 
nu conspiraţi cu el. Aţi văzut doar de atâtea ori care e 


452 


sfârșitul. El rămâne moștenitorul tronului, iar vouă vi se 
făgăduiește, e drept, locotenenţa regatului, dar toată 
Curtea râde de asta. 

— Doamnă, nu e totdeauna nefolositor ca lumea să râdă 
de tine. 

— În cazul când aţi avea cumva planuri tainice, firește! 
Vreti într-adevăr să deveniți regele Franţei? Dar n-aţi găsi 
pe nimeni care ar dori să vă slujească, pentru că toţi cei de 
aici vă cunosc în acest rol. Slujiţi mai bine fratelui meu 
d'Alençon, care mi-e tare drag, și care cu siguranţă se va 
urca pe tron. Vă sfătuiesc spre binele vostru. 

— Doamnă, răspunse el serios, aflaţi că și eu vă sunt 
prieten. La fratele vostru d'Alençon mă duc adesea 
deoarece știu că viaţa îi este în primejdie. 

Privirea-i era atât de elocventă, încât Margot ghici 
îndată: chiar el primise misiunea; regele dorea să se 
folosească de el spre a se descotorosi de fratele său. Și 
Margot hotări pe dată: „Am să-l păzesc chiar eu pe bunul 
meu frate François. Prietenul lui, viteazul Bussy, se va 
bucura de favoarea mea”. Hotărârea o dată luată, schimbă 
făgașul convorbirii spre Sauves, buna-i prietenă. 

— Sauves e o distracţie plăcută pentru domnia-voastră, 
zise Margot. Mai mult nici nu trebuie să fie, pentru propria 
voastră siguranță, scumpul meu domn și soț. Să nu-i 
destăinuiți niciodată ce gânduri aveţi! Chiar și în clipele 
cele mai intime, trebuie să ţineţi mereu minte că Sauves 
raportează totul, absolut totul, mamei mele, regina. 

— N-aș crede-o, ripostă Henri, deși o știa prea bine. 

— Nu veţi crede, poate, nici altceva. Sauves nu-l iubește 
decât pe Guise și îi e devotată cu trup și suflet. Margot 
începu să se aprindă. Mai aveţi nevoie și de vreo altă 
dovadă decât lacrimile pe care le varsă de când Guise are 
faţa pocită? Din partea mea poate să plângă cât o pofti, 
sirena! strigă în culmea mâniei. Nu mă sfiesc să recunosc 
că eu însămi am pus totul la cale. În vara asta ar fi trebuit 


453 


să plece la război, în loc să-și otrăvească nevasta și să se 
culce cu Sauves. Dar acum l-a desfigurat o tăietură adâncă 
de sabie și nu mai e frumosul Guise. Acum i se spune Guise 
cel pocit. 

— Guise cel pocit, repetă și scumpul ei soţ, și amândoi 
se veseliră. 

Dar, pe neașteptate, Margot se întoarse la mânia ei 
dinainte. 

— De altfel și Sauves ar face bine să se păzească, să nui 
se întâmple vreo nenorocire. Pentru că și-a pus în gând, 
sire, să vă înstrăineze de mine. Ce spun, vrea să vă 
căsătoriţi cu ea! Femeiușca asta vă reţine toată ziua la 
dânsa și vă poruncește chiar să intraţi de cum pleacă 
regina, ca să nu puteţi fi cu mine. Aveţi mai puţină 
încredere în mine decât în dânsa? După neîncredere, sire, 
vine ura! ţipă Margot, uitând ce prietenie frumoasă era 
între Lais și Achile. 

Henri, dădu s-o îmbrăţișeze, iar când dânsa se împotrivi, 
zâmbi în taină pe seama mâniei ei, fără a bănui, însă, că în 
curând avea să fie și el gelos pe Margot din pricina 
dragostei pe care o va arăta pentru viteazul Bussy. 
Plăcerea nu rămâne întotdeauna plăcere. Ea are capcane 
și prăpăstii, în care te poţi ascunde spre a nu fi văzut, dar 
în care te poţi și rătăci, pierzând din vedere ceea ce-i mai 
de seamă. Și chiar așa i se întâmplă cu Charlotte de 
Sauves fiului Jeannei d'Albret. răzbunătorul amiralului. E 
adevărat că și multe alte doamne de la Curte îndeplineau 
același rol, dar de Sauves era preferata. 

Sauves întâmpina plăcerile vieţii cu un farmec propriu. 
Avea un temperament egal - spre deosebire de acela 
impulsiv sau furtunos al reginei de Navarra. Slabă din fire 
era ducesa de Guise, Sauves știa însă prea bine până unde 
vrea să meargă în orice împrejurare. Henri se înţelegea cu 
dânsa; de altfel se înțelegea și cu Margot, și cu doamna de 
Guise, și cu Charlotte de Sauves, și cu toate celelalte pe 


454 


care le iubea și le fericea. Și erau multe, după obiceiul de 
la această Curte, unde domnea dezmăţul și risipa, așa că 
se punea întrebarea cât putea să o mai ducă un trup atât 
de tânăr. Mai liniștit ca oriunde se simţea la Charlotte, de 
aceea o și prefera. 

Avea sentimentul acesta, fiindcă își îngăduiau unul altuia 
să se lase în voia gândurilor când ședeau peste noapte treji 
alături. El știa încotro o purtau gândurile pe Charlotte: 
către Guise și acţiunile lui dictate de ambiţie. Guise era 
singurul stăpân al inimii ei, chiar așa, cu obrazul pocit... 
Da ce mă privește pe mine asta; are o guriță dulce, care se 
întredeschide când e dusă pe gânduri, și niște ochi cum n- 
am mai văzut, codaţi, de sub care fulgeră inteligenţa. 
Neliniștitor ar fi doar dacă nici dânsa nu s-ar mira 
niciodată de ce tac eu atâta. Poate că a și ghicit la ce mă 
gândesc. Genele ei lungi îmi ascund ceva, acum când ne 
privim deodată, și zâmbește cu milă. Dar o merit, pentru 
că la urma urmei ce am făptuit în mai bine de trei ani din 
toate planurile mele măreţe de ură și răzbunare? Nimic. 
Regele, Guise, regina trăiesc cu toţii, pe când eu sunt 
prizonierul și prietenul lor, mă gândesc la ei mai mult 
decât se cuvine și îi înșel. Femeia de lângă mine are toată 
dreptatea să-l socotească pe Guise un bărbat mai demn de 
luat în seamă. Cu toate acestea, chipul îi e desfigurat, 
desigur pentru că s-a încumetat să calce peste fața 
domnului amiral când era mort. 

— Gândul mă poartă adesea la munţi, rosti Henri către 
prietena lui, în tăcerea nopţii. Mă simt bine în castelul 
Luvru, înconjurat de atâţia prieteni buni și doamne 
frumoase. Dar îmi lipsesc munţii, pe care nu i-am văzut de 
atâta vreme. Cine nu i-a călcat, copil fiind, nu poate să știe 
ce înseamnă să le porți în inimă numele: Pirineii. 

Sauves îl privi cum visează. Şi lăsă să-i cadă, ca 
momeală, un cuvinţel: 

— E departe până acolo? 

455 


— Călare aș putea să ajung în zece zile. Am pus rămășag 
cu vărul d'Alençon, răspunse Henri grăbit, trădând 
propriile sale intenţii și ale tovarășilor săi faţă de un 
ascultător cu un auz atât de ascuţit ca al lui Sauves. 

Dar, spre a face uitată mărturisirea, începu pe dată a 
povesti despre cascada care cade din înălțimile cerului. Și, 
furat de subiect, minţi că într-un rând se lăsase purtat de 
valurile ei până jos, la picioarele mamei sale, Jeanne. 

— Deși au trecut mai bine de trei ani, tot nu se știe cum 
a fost cu moartea ei, interveni Sauves. 

„Și încă nu-i răzbunată!” Asta n-o mai spuse, dar el o 
auzi totuși. Îi simţea prea bine curiozitatea, care-l atingea 
aproape tot atât de material ca și pielea ei. Căci Sauves 
încerca cea mai mare plăcere nu în actul dragostei, ci în 
acela al cunoașterii, al iscodirii. Până a prinde de veste, te 
și trădai față de dânsa. Trupul ei firav obosea ușor și în 
această privinţă Henri o înspăimânta; pe de altă parte, 
însă, și ea îi inspira lui frică prin privirea-i ascuţită. 

Și totuși nu-l trădă bătrânei regine, cum i-ar fi cerut 
slujba. Dar avea scuzele ei, căci ce mare scofală făcea 
sărmanul prinţ în afară de câteva convorbiri tainice, care 
nu duceau la nimic. Madame Catherine ar fi râs auzind că 
voia să conspire cu fiul ei d'Alenqon, care-l înșelase de 
atâtea ori. Planurile lui aduc mai mult a mânie, se 
mulțumește doar cu ele. Asta nu mai face nimic! își zicea 
Sauves. Se duce la vânătoare și se întoarce la timp, fudul 
de prada lui. Zăbovește, însă, prea mult la femei. Și când îl 
preveni, i-o spuse din toată inima și sincer. Nu era 
furioasă. 

Totuși voia să-l despartă și de Margot. Cât timp un prinţ 
de sânge e căsătorit cu sora regelui, mai poate să 
nutrească, în ciuda oricăror împrejurări, oarecare nădejdi. 
Dar nu el trebuie să se urce pe tron; numai domnul și 
stăpânul ei trebuie să ajungă rege! De aceea Sauves 
încercă să-și convingă trecătorul amant că-l iubise 


456 


dintotdeauna, chiar de la cea dintâi întâlnire în grădină, 
când cele două prietene, Charlotte și Margot, îi ieșiseră 
înainte braţ la braţ, iar în faţa lor pășeau niște păuni. „Va fi 
al meu și eu sunt toată a lui”, așa hotărâse, chipurile, 
imediat. „Eu sunt pricepută, deșteaptă, și dacă se însoară 
cu mine devine rege!” Ar fi vrut ca el să creadă toate 
astea. Dar râsul lui amuzat îi arătă că izbutea tot atât de 
puţin să-l mintă, ca și el pe dânsa. De supărare, îi făcu vânt 
mai devreme în dimineaţa aceea, cu toate că din braţele ei 
ar fi putut nimeri în acelea ale bunei prietene Margot. 

Așa arăta plăcerea. Pe deasupra se întâmplă că într-o 
noapte Henri leșină; din fericire asta se petrecu în patul 
conjugal. Zăcu în nesimţire timp de un ceas spre marea 
neliniște a lui Margot. Îl ogoi și îl sluji cum îi era datoria; 
își chemă femeile și oamenii de serviciu, nu-l lăsă o clipă 
singur, căci altfel ar fi murit. Acest atac trebuia să-l pună 
pe gânduri, și Margot i-o spuse: 

— Nu vi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva. E desigur 
o urmare a prea numeroaselor plăceri cu femeile. 

Iar el se arătă foarte mulțumit de dânsa, o lăudă după 
aceea pretutindeni și o alese chiar spre a fi cea dintâi cu 
care gustă din nou plăcerile iubirii. 


ÎNTORSĂTURA 


A tot amânat, a chibzuit îndelung și a șovăit. Până la 
urmă hotărârea o luă un altul. În ziua de 15 septembrie a 
acelui an 1575, lucrurile luară o nouă înfățișare: ducele 
d'Alençon dispăru. Regina-mamă porunci să fie căutat, la 
ora mesei, prin tot palatul, îngrijată foarte de starea 
sănătăţii lui. Știa din proprie experienţă cât de ușor poate 
fi ucis cineva. Dar nu se găsi nici un cadavru. Să fi fugit, 


457 


deci, fără a se destăinui nici măcar surorii lui? Aceasta își 
ţinea, ca de obicei, cenaclul ei poetic. Dar împărătușul?! 
Madame Catherine se și împăcase cu gândul să nu-l mai 
vadă - când Henri apăru foarte liniștit, venind de la jocul 
cu mingea, după ce se îmbăiase mai întâi. 

— Ce știi, Impărătușule? Ia spune, că, de nu, o să-ţi pară 
Tău. 

Henri izbucni în râs: 

— Adineauri mi-a povestit și mie d'Armagnac că vărul a 
șters-o - se zice că într-o trăsură care părea goală. Să vă 
spun ce are să urmeze de-acum încolo? O chemare la 
răscoală a omului cu două nasuri către ţară și popor. lar 
maiestatea voastră îl veţi împăca și-i veţi da tot ce cere. 

„E supărat, gândi dânsa, din pricina bănuielii de 
complicitate.” Dar las’ că nici nu e în afară de orice 
bănuială. Totuși, nu-i înăspri prizonieratul. Iar prezicerea 
lui se împlini întocmai; chemarea către ţară și popor apăru. 
Prinţul regal se referea, în cuprinsul ei, la nemulțumirea 
generală care domnea în ţară și la năzuința spre pace a 
moderaţilor din ambele religii, dar cerea dreptate și pentru 
el însuși. Căci în palatul fratelui său întâmpina tot soiul de 
neajunsuri și nu i se dădeau de loc bani. În formularea 
acestei doleanţe, bătrâna regină întrevăzu imediat putinţa 
de a-și recâștiga preaiubitul copil, din care pricină luă mai 
puţin în serios chemarea decât fiul ei, regele, pe care 
întâmplarea îl tulburase adânc. Dar și orașul Paris căzu din 
nou într-o stare de spirit prevestitoare de nenorociri, într-o 
încordare prielnică aventurilor. Păi cum! Fratele regelui, 
„Monsieur”, cum i se spune, l-a urmat pe domnia-sa prinţul 
de Conde în Germania. Se aude, vecino, că se întorc cu o 
armată de francezi și de germani, o sută de mii de oameni, 
nici mai mult, nici mai puţin! Și la început doar câţiva 
parizieni, apoi toţi descoperiră pe cerul învăpăiat al 
amurgului chipurile unor oameni înarmați. 

Numai Madame Catherine nu-și pierdu cumpătul, în 


458 


ciuda acestor apariţii și zvonuri. După părerea ei, Henri 
Navarra se purta mai enigmatic decât fiul ei d'Alengon, pe 
care-l cunoștea și de care nu se temea. Pe neașteptate, 
scoase declaraţia complicelui său și i-o dădu s-o citească. 
Dar după trei ani de încercări, Henri știa să-și controleze 
expresia feţei în orice situaţie. Şi nici un singur mușchi nu- 
i tresări, când își spuse părerea fără nici o șovăială: 

— Ştiu. La fel am scris și eu când eram cu amiralul și cu 
hughenoţii. N-are să treacă mult și Monsieur o să 
vorbească altfel. Mai întâi îţi dai aere și apoi trebuie să joci 
cum ţi se cântă. Nu mă interesează. 

Dispreţul lui putea să fie și adevărat, și prefăcut, așa 
încât buna prietenă nu renunţă la neîncrederea ei. Porunci 
să fie supravegheat mai de aproape și însărcină cu această 
treabă noi spioni, pe care el nu-i bănuia. Aceștia aveau 
misiunea să-l îndemne la acte necugetate, oricând li se 
ivea prilejul. Fu deci înconjurat de urzeli întunecate, în 
timp ce el, mai mult ca niciodată, distra toată Curtea cu 
buna lui dispoziţie și părelnica-i ușurătate. În adâncul 
sufletului său era muncit, însă, de gânduri grele, atât de 
chinuitoare cum numai o singură dată îl încercaseră. 

„Zăpăucul a trecut la fapte, în vreme ce eu șovăiam! 
Acuma totul e în zadar, îndelunga mea prefăcătorie, toate 
gândurile și toată experiența pe care am căpătat-o în ce 
privește oamenii. Nenorocirea m-a învățat multe, dar cu 
toate acestea azi mă aflu tot acolo unde eram și în 
dimineaţa de după noaptea Sfântului Bartolomeu.” 

Trecură însă numai paisprezece zile și zăpăucul o cârmi 
iar și începu să trateze cu Madame Catherine despre 
despăgubirea pe care o cerea ca să-și părăsească iar 
partizanii. Cu atât mai rău pentru Henri! „Un om ca ăsta a 
încercat să pună mâna hotărât pe conducere. În timp ce eu 
am zăcut în nesimţire din pricina exceselor amoroase. Cum 
s-au putut întâmpla toate astea? Dar destul, nu mai vreau 
să mă întreb atâta! S-a sfârșit cu ucenicia nefericirii și cu 


459 


gândurile deșarte. Am să dau de știre protestanților mei 
din sud să mă aștepte în curând. Nu-mi pasă dacă până 
atunci mă dispreţuiesc pentru că de mai bine de trei ani 
fac pe bufonul la Curte. Am să le dovedesc că sunt fiul 
reginei lor Jeanne. Un alt soi de om decât zăpăucul! Şi 
decât Goliatul acela înfumurat! Pentru că știu bine: școala 
nenorocirii n-a fost zadarnică. Şi mai știu că eu am să 
unesc regatul ăsta!” 

Mândria lui aprigă îl încredința în cuvinte aprinse că 
nimic nu-i putea sta în cale, nici rușinea în care trăise și 
avea să mai trăiască un timp, de altfel destul de scurt, nici 
umilirea suferită din partea zăpăucului, care se ridicase în 
locul lui, nutrind totodată gândul să-i curme orice nădejde. 
Era absolut sigur de el. Și se simţea cu atât mai tare cu cât 
totul părea pierdut. Națiunea își așteaptă conducătorul, și 
pe măsură ce un număr tot mai mare de falși conducători 
sunt demascaţi și înlăturați, își face loc, ca o forţă a 
destinului, cel adevărat. 

În această situaţie, înainte de a lua sfârșit răstimpul 
care-i rămăsese de așteptat, mai căpătă o ultimă, o foarte 
puternică lovitură, dar rezistă. Scumpa lui soră fu aceea 
care-l pedepsi acum la urmă. Tânăra Catherine așteptase 
multă vreme și zadarnic să vadă dacă iubitul ei frate își va 
aminti de mama ei Jeanne, de domnul amiral și de toţi 
mortii lui. În palatul Condé fiind, spusese în taină bătrânei 
prințese: 

— Îl cunosc, în vinele noastre curge același sânge. Am 
fost și aici, în odaia asta, cu el și cu domnul amiral, pe 
vremea când mai trăia încă. Dintr-o dată s-a stârnit o 
furtună puternică, ușa s-a deschis, și eram sigură că are să 
intre mama și are să-i strige să o răzbune. Dar a fost 
prințesa de Valois, care l-a chemat la nuntă. Mereu mă 
gândesc la asta și nici scumpul meu frate n-a uitat. Aș 
putea să jur că de atunci se preface faţă de toată Curtea și 
chiar și față de mine, sora lui. Dar când va veni ziua, are să 


460 


se ridice și are să arate cine este. 

După care se sculase de la locul ei și, pentru că era 
nervoasă, șchiopătase puţin. Era palidă și nedezvoltată, iar 
din cauza plămânilor atacați trăise tot timpul închisă în 
această casă, având o adevărată repulsie față de Curte, 
unde „femeile îi rugau pe bărbaţi”, cum se exprimase 
maică-sa. Prinţesa Catherine de Bourbon rămăsese 
protestantă. Nu putea să aibă nici un pic de înţelegere 
pentru convertirea fratelui, indiferent în ce situaţie s-ar fi 
aflat el. Dar vorbea frumos despre fratele lui, pentru că îi 
era frate și capul familiei din care făcea parte. Ba lua chiar 
și apărarea moravurilor sale, a tărăgănelilor, față de 
seniorii protestanți din provincii care o vizitau în taină, așa 
încât aceștia se întorceau pe la casele lor cu ceva mai 
multe nădejdi. Era neputincioasă, era singură, ar fi putut 
inspira numai milă. Dar mulţi din cei care o cunoscuseră 
pe regina Jeanne erau impresionați de dârzenia fiicei, prin 
gura căreia cuvânta parcă însăși răposata regină, și se 
închinau și mai mult sufletului ei nepieritor. 

Totuși, nimeni nu poate lua, timp de trei ani de zile, 
apărarea unui om care stă cu braţele încrucișate, mai ales 
când e chinuit și de îndoieli proprii. N-a uitat nimic, știu 
bine. Dar acolo unde e el prizonier, poţi ușor pierde 
credința. Cu ajutorul domnului trebuie, însă, s-o 
regăsească. De aceea am să-i dau o lovitură mântuitoare. 
Și trebuie s-o fac, pentru că orice întorsătură ar fi luat 
lucrurile, sunt totuși Catherine a lui, aceea dintotdeauna. 
El are nevoie de mine pentru că am copilărit împreună, și 
pe cine altul s-ar putea sprijini la mare nevoie? Pe nimeni 
altcineva decât pe sora lui. Am să mă prefac că-l părăsesc 
și am să-l sperii că mă dau pe mine și cauza mea pe mâna 
unui bărbat străin. 

Aceasta era nevinovata socoteală a unui copil cu un 
suflet mare. Se destăinui numai unui singur om, domnului 
Theodore de Beze, pastor din Geneva, care alcătuise 


461 


stihurile Arată-te numai, doamne! Îl întrebă dacă poate să 
împlinească, fără a păcătui, ceea ce-și pusese în gând, iar 
el îi spuse că se poate preface că-și încredinţează cauza 
unui străin, dar nu și trupul. Tocmai atunci Catherine îl 
întâlni pe vărul ei Charles de Bourbon, conte de Soissons, 
pe care avea să-l iubească până la moartea-i timpurie. 

Ei, toate sunt altfel decât le-ai crezut tu, Catherine. Ţi-ai 
închipuit că prin moravurile tale severe te-ai deosebi de 
fratele tău, care aleargă după plăceri. Dar vei păși și tu pe 
calea dragostei, vei sui toate treptele ei, îi vei cunoaște 
până la urmă toate durerile, toată înălțarea și prăbușirea 
celor ce iubesc puternic. lar el va continua să dorească 
toate femeile, și chiar dacă va fi credincios numai uneia 
singure, aceasta se va număra printre multe altele. Pe 
când tu vei primi din belșug ceea ce ţi-e scris numai prin 
Charles de Bourbon, rubedenia ta, care de altfel e catolic, 
lucru ce nu te va reţine totuși de fel pe tine, riguroasă 
protestantă; altminteri, însă, el te va înșela în chipul cel 
mai obișnuit. Dar o vei uita, ori de câte ori ți se va 
întâmpla, și după fiecare nouă supărare dintre voi, 
dragostea îţi va fi mai puternică. Și lucrurile vor merge tot 
așa până când vei împlini patruzeci și unu de ani, timp în 
care se vor ivi și o seamă de necazuri cunoscute de toată 
lumea și pe care nu vei ști să le tăgăduiești, cu toate că la 
mare nevoie te pricepi să faci pe mironosița. Numai 
mândrul nume al regescului tău frate te va mai acoperi. 
Așa se va face că, la un moment dat, el se va folosi de 
puterea lui regească spre a te mărita cu un altul. Il vei 
asculta fiindcă nu vei mai avea putere să lupti, dar asta nu 
va mai schimba nimic. În spaima pe care o vei încerca faţă 
de îmbătrânire te vei agăța și mai strâns de iubitul tău, 
căci mai degrabă vei voi să mori decât să îmbătrânești - și 
vei muri! Așa se va întâmpla, Catherine, și nu cum gândeai 
tu când ai cerut sfatul pastorului din Geneva. 

Tânăra Catherine apăru pe neașteptate la o serbare a 


462 


Curţii întâmplarea fu adusă la cunoștința fratelui ei, care o 
căută zadarnic în salonul mare, prin mulţimea de oaspeţi. 
Crezând că a fost păcălit, își mai aruncă o privire în 
anticamera regelui, care era goală; dar un soldat din garda 
palatului se uita ţintă înspre un colţ al încăperii, unde cel 
care băga capul pe ușă nu putea vedea. Fratele se îndreptă 
dar în direcţia aceea și-și află sora cu un bărbat, care-i 
pricinui o spaimă superstiţioasă. Fu gata să se întoarcă și 
să fugă - din pricina sosiei sale. Căci străinul avea ca și el 
părul tare creţ, trăsăturile feţei ascuţite, gura, ochii, nasul 
semănau cu ale lui, iar între staturile lor nu era nici o 
deosebire; ceea ce îl uimi, însă, mai ales pe Henri fu 
împrejurarea că omul purta aceeași îmbrăcăminte ca și el! 

Catherine își sprijinea un braţ pe umărul bărbatului 
aceluia, așa cum altădată se rezema de fratele ei. Și vorbea 
aproape de chipul necunoscutului, cum respirase de atâtea 
ori lângă al lui. Dar mai cumplit era că pe el, pe el nu-l 
văzu și nu-l auzi de fel, deși se afla numai la șase pași, și 
într-adins lovise tare podeaua. Își pipăi șoldurile, ca să se 
convingă dacă era chiar el, cu trupul lui, acolo! Ori poate 
că printr-o vrajă fusese pus în fața unei vedenii? 

„Bietul meu frate, își spunea în acest timp Catherine. 
Sigur că există spirite și se prea poate întâmpla să ai de-a 
face cu ele, și poate că există și vrăji. De data asta, însă, te 
înșel eu, și mă doare inima, dar trebuie s-o fac. L-am 
deghizat așa pe bunul meu văr, am făcut repetiţii cu el și 
acum mă prefac că tu nu exiști. La drept vorbind, însă, n-ai 
fi avut nici un motiv să te zăpăcești așa. la compară-te cu 
vărul nostru! Dacă lași deoparte aerul de familie, vezi că 
faţa lui n-are trecut, n-are urme. A vânat sălbăticiuni în 
pădurile lui. Pe când tu? O, frate, cât ești de tânăr și totuși 
ce semne ti-au lăsat suferinţele, luptele, gândurile! Cum 
încetezi a face pe măscăriciul, ochii îţi devin trişti - vicleni 
și trişti, dragul meu frate. Nasul ţi s-a lăsat și mai mult 
spre gură; încă nu prea mult, dar destul de vizibil. În clipa 


463 


asta te socotești nevăzut și gura ţi-e puţin strâmbă, fiindcă 
a trebuit să te prefaci atâta. Dar ce înduioșătoare îţi sunt, 
dimpotrivă, adânciturile tâmplelor, pe care le ai așa din 
născare! De n-ar fi decât pentru ele și tot te-aș îndrăgi, 
frate dragă. Și vărul nostru le are la fel. Nu pot să cred că 
am să-l iubesc, dar, dacă s-o întâmpla, apoi are să fie 
numai din pricina tâmplelor tale.” 

Fata se ridică, îl întâmpină, în sfârșit, severă și senină, 
așa cum l-ar fi privit desigur și Jeanne. Ochii ei deschiși 
înotau în lacrimi, iar ai lui se umeziră de asemenea. Şi 
Catherine rosti: 

— Henri, nu l-ai mai văzut de mult pe scumpul nostru 
văr. La mine vine deseori și vorbim despre tine, dat fiind că 
nu putem nădăjdui că ţi-ai părăsi societatea de dragul 
nostru. 

Iar Henri răspunse: 

— Ar părea ciudat. Ştii prea bine, scumpă surioară, că 
eu n-am nici un fel de legături cu hughenoţii, pe care tu îi 
primești în număr atât de mare. De altfel, nu e cuminte 
nici ca trei membri ai casei noastre să se întreţină mai 
departe în taină în anticamera regelui. 

Şi se uită ţintă la văr, pe care-l trecură nădușelile. Henri 
îl apucă pur și simplu de braţ și-l duse la ușă. 

— Acuma spune, Catherine, o îndemnă el, când se 
înapoie. 

Sora se uită mai întâi către soldatul de gardă, căruia i se 
năzărise să se așeze cu picioarele răscrăcărate în faţa ușii, 
de parcă nimeni n-ar mai fi trebuit să intre acolo; i se 
vedea deci numai spatele. Şi apoi vorbi: 

— Cei de acasă te așteaptă să vii. 

— Ştiu. Dar sunt prizonier. Posturile de pază au fost 
dublate, mă pândesc tot mai mulţi spioni. Mai trebuie să 
aibă răbdare. 

— Dar nu mai au. Te socotesc pierdut. D'Alencon îţi ia 
locul în inima lor, să știi! Și e vorba de ai noștri, din sud, îţi 

464 


dai seama? Guvernatorul și catolicii moderați merg acolo 
mână în mână cu protestanții; vor să-l întâmpine împreună 
pe Condé când are să năvălească în regat cu trupele lui 
nemţești de ajutor. Provinciile care se află între ei au fost 
de asemenea câștigate. Toţi se pregătesc, toţi se mișcă, 
numai tu nu. Mama s-a jertfit pentru ca altul să culeagă 
roadele, nu tu. 

— Sunt foarte nefericit, oftă el, coborând ochii, apăsat 
de gândul că trebuia să-și înșele până și soră. 

Îl tulburase glasul ei neliniștit, nesigur, și apoi accentul 
de spaimă al silabelor finale. 

„Surioară! Surioară! Dar sunt hotărât și am să pornesc 
mai devreme decât o crezi tu. Dintre cei care trebuie să-mi 
dea ajutor nici unul nu-l știe pe celălalt. Am învăţat câte 
ceva în acești trei ani. Preabuna-mi prietenă, bătrâna 
ucigașă, mi-a destăinuit că d'Alengon nu mai prezintă nici 
o primejdie. La noapte are să plece pe ascuns ca să-l aducă 
înapoi pe fiul rătăcitor. Un singur cuvânt numai dacă ţi-aș 
spune, însă, despre toate astea, ai fi și tu amestecată. Și tu 
nu trebuie să fii în primejdie, Catherine!” îi răspunse el în 
gând. 

Când înălţă însă ochii, privirea-i era blândă, răbdătoare 
și nu trăda nimic. 

— Nu vrei? întrebă dânsa. 

— Nu pot, oftă el. 

Atunci Catherine ridică mâna; avea degete lungi, 
mlădioase ca și mama ei și, la fel ca în copilărie când 
mama se mânia, simţi deodată pe obraz o palmă puternică. 
Atunci se porni și el să-i răspundă, de parcă ar mai fi fost 
copii și în ţara lor, unde ţăranii și chiar prinții sunt mai iuți 
în exprimarea simțămintelor. Își ridică sora, o purtă pe 
braţe și, fără a ţine seama de zvârcolirile ei și de soldatul 
de gardă, care mai stătea încă în faţa pragului, o aruncă 
fără multă vorbă pe spate. Pentru ca să nu cadă, micuța 
Catherine trebui să se ţină strâns de vânjosul flăcău. Când 


465 


se văzu din nou jos, Henri nu mai era de mult acolo! Acum, 
însă, ea știa, și de bucurie râse din toată inima. Soldatul de 
pază râdea și el. 


SPIRITUL 


Cei care trebuiau să-i dea ajutor nu se cunoșteau 
deocamdată unul pe celălalt; dar spionii știau, desigur, 
totul despre fiecare. Printre aceștia se numărau mai ales 
domnii de Saint-Martin d'Anglure și d'Espalungue, doi 
seniori cu maniere alese, glumeţi și ademenitori, știind să 
păstreze buna-cuviinţă și să se oprească totdeauna la 
timpul potrivit. Societatea lor era plină de farmec, și 
pentru că Henri nu se îndoia câtuși de puţin asupra 
intenţiilor lor faţă de el, îi cultiva cu și mai mare asiduitate. 
Omul lui de încredere era un anume domn de Fervaques: 
un soldat care trecuse de pragul primei tinereţi, om sincer 
și drept. Nu se pricepea la glume și palavrageli, se 
mulțumea să facă o comunicare pe care d'Armagnac o 
găsea în veșmintele stăpânului său, fără a se putea bănui 
când fusese pusă acolo și, la nevoie, Gramont, Caumont, 
l'Espine, Frontenac. Până la urmă, șapte seniori de aici, 
din castel, făceau parte din conspirație și fiecare din ei își 
găsise singur calea; erau cu toţii oameni de nădejde, lucru 
care se vădise atunci când Fervagques dăduse pe 
neașteptate o alarmă falsă, vestind că ar fi fost descoperiţi, 
așa ca să-și scape fiecare pielea. Nici unul nu se clintise, 
însă, căci priveau mai presus de persoana lor onoarea de a 
porni alături de regele Navarrei spre a aduce ţării pace și 
libertate. Henri îi recunoștea pe cei mai buni prin aceea că 
nici nu-și dădeau seama că, în fond, urmăreau un folos 


466 


personal sau doreau, poate, numai o mare aventură. 

Întâlnirile tainice aveau loc pe terasa de deasupra 
fluviului. Henric al treilea lărgise grădinile într-acolo; se 
săturase să tot vadă cum bunul său popor se căţăra pe mal 
și, spânzurat de balustradă, admira în gura mare 
preafrumoasă societate a Curţii. Acum, o lungă terasă se 
înălța deasupra râului, pe care nu se putea pătrunde din 
afară, și nimeni nu știa că era prevăzută și cu o trapă. La 
capătul cel mai îndepărtat al terasei, mascată de câteva 
coloane, se afla o lespede de piatră, care se putea ridica; 
cine se pricepea s-o deschidă ajungea, printr-o hrubă, până 
jos, la malul apei. Valois putea astfel să fugă oricând, dacă 
Liga - prin partizanii ei din Luvru - ar fi vrut să pună mâna 
pe el. Aici își făcu apariţia spiritul amiralului Coligny. 

Cel dintâi care-l zări, într-o noapte de ianuarie, fu un 
senior catolic. Dar cu toate că, îndemnat de motive de 
rațiune practică, era devotat regelui de Navarra, n-ar fi 
vrut de loc să întâlnească spiritul protestantului ucis. Și-și 
exprimă chiar nemulțumirea faţă de domnul de Fervaques 
pentru amestecul mortului în lucruri care nu mai ţineau de 
vremea lui și pe care nu le mai putea înţelege bine. De 
altminteri și spiritul se exprimase într-un chip pe care 
seniorul nici nu voia să-l repete. Mărturia aceasta nu era 
de lepădat. Și, în orice caz, mai demnă de crezut decât 
aceea a hughenoţilor, a imaginativului d'Aubigne și a 
posomorâtului Du Bartas. Ca și mai înainte, Henri îi ţinea 
la oarecare depărtare pe cei doi vechi prieteni ai lui. Căci 
acum era nevoie de o înţelegere ce nu simţea trebuința 
nici unei explicaţii și o supunere de neclintit. Iar stăpânul 
lor putea foarte bine să le facă o nedreptate; prietenii nu 
așteptau nici o favoare din parte-i, aveau ceva mai bun, 
ceva mai mult. Înţeleseseră anume că un stăpân e silit să-și 
câștige vrăjmașii de partea lui, să-i cumpere, să-i încânte 
sau chiar să-i convingă. Dar pentru niște prieteni ca noi 
asemenea menajamente ar însemna o risipă, doar ne știm, 


467 


nu? Ar însemna răsfăţ, apoi un stăpân trebuie să se 
priceapă să fie nerecunoscător. 

De aceea, când, într-o seară timpurie de iarnă, Henri îi 
găsi ascunși în odaia lui întunecată, îi certă aspru. Drept 
scuză, cei doi prieteni răspunseră simplu că veniseră cu o 
misiune din partea domnului amiral, care se întorsese. Şi 
istorisiră când și unde îl văzuseră, iar Henri trebui până în 
cele din urmă să-i asculte; doar îi precedase declaraţia 
catolicului. Cu toate acestea, le arătă că ei erau cei dintâi 
care-i aduceau la cunoștință întâmplarea și își făcuseră o 
socoteală greșită dacă-și închipuiseră că ar putea cumva 
să-l înșele. Cei doi răspunseră, însă: 

— Sire! Preaiubite stăpâne! Dat fiind că în clipa de faţă 
sufletele nepieritoare sunt la fel de bune ca noi, cei vii, nu 
avem de ce ne mira dacă se arată câteodată. 

— Dar nu de asta mă îndoiesc eu, le dădu răspuns Henri. 
Totuși, spiritele știu că ne înspăimântă, așadar n-au 
gânduri bune când ni se arată. Ce i-am făcut eu domnului 
amiral că să mă caute? 

Auzind aceste vorbe, cei doi tăcură. Fie că nu știau, fie 
că prin muţenia lor voiau să-l lase să se dumirească singur. 
Și Henri rosti: 

— E o mare cinste ce mi se face dacă pe lumea cealaltă 
se vorbește de mine. 

— Nu mai mult decât aici, se grăbiră ei a-l încredința. 
Toate, regatele Apusului știu despre prinţul care de ani 
îndelungaţi duce o viaţă de prizonier la Curtea vrăjmașilor 
lui. Și-a pierdut mama, părintescul prieten și conducător 
de oști i-a fost ucis, toţi ai lui i-au fost răpiți prin 
samavolnicie. El pare, însă, că nici nu se sinchisește, se 
ţine de ghidușii și amână atâta fapta pe care toţi o așteaptă 
din partea lui de parcă ar fi uitat-o de tot! 

— Cine așteaptă? Ce așteaptă? 

Și ei îi arătară cine. 

— Ca să nu amintim decât o singură persoană: regina 

468 


Angliei, sire, găsește foarte interesant cazul vostru. O știm 
de la Mornay, care a stat mult pe acolo și mai are și astăzi 
cele mai bune legături cu insula britanică. Regina se 
interesează la Mornay despre maiestatea-voastră ca 
despre o figură foarte romantică. Nu vreţi să vă hotărâți, în 
sfârșit, să o răpuneţi pe Madame Catherine înainte ca 
dânsa să vă ucidă? Mișcarea al cărei conducător sunteţi 
prin naștere se întinde tot mai mult în ţară; maiestatea- 
voastră visaţi însă. Cum ar putea să rămână nepăsătoare 
inima feciorelnică a Elisabetei, care a împlinit patruzeci de 
ani? Un prinţ cu un suflet adânc, de nepătruns! Cu totul 
altfel decât ușuraticul d'Alençon, care încă mai trage 
nădejde că ar putea dobândi mâna ei. De altfel regina știe 
acum că are două nasuri. 

Henri plecă fruntea; nu-i scăpase ceea ce dânșii îi 
dăduseră a înţelege sub cuvânt că îi istorisesc povești. 

— Şi vrea el să mă înfăţișez? întrebă pe neașteptate. 

Iar prietenii pricepură pe dată ceea ce voise să spună. 

— În noaptea asta, la ceasurile unsprezece, mai șușotiră 
grăbit cei doi și se uitară împrejur ca să se încredinţeze 
cum ar putea dispare fără a fi văzuţi. 

Henri rămase singur și stingher: îi era frică. Să dai ochi 
cu o stafie e un lucru ciudat și înfricoșător, dar încă să-i 
mergi tu în întâmpinare! Apoi e și un pas nelegiuit. Preoţii 
amânduror religiilor ar statornici pedepse pentru o 
asemenea faptă. Pe de altă parte, nu poţi nici să fii destul 
de stăpân pe tine ca să găsești o dezlegare lumească 
acestei întrebări. Numai d'Elbeuf ar putea să o facă! 
Fiindcă acesta era numele care îi trecu prin minte; numele 
unui bărbat din tabăra vrăjmașă, al unui Guise. Henri nu-l 
inițiase în planul său de a fugi. Totuși d'Elbeuf îi și 
atrăsese atenţia asupra noilor spioni, care altminteri l-ar fi 
înșelat cu vorbele lor mieroase. D'Elbeuf era discret și se 
pricepea să dea un sfat bun. Culcat în pat, Henri se adresă 
către primul său camerier: 


469 


— D'Armagnac, aș vrea să-l văd pe domnul d'Elbeuf. 

Gentilomul-servitor trimise la acesta pe cale ocolită o 
cameristă a reginei de Navarra, pe cea mai neînsemnată, 
pentru ca să nu se poată bănui cumva din partea cui venea 
solia. Când, în sfârșit, prietenul se află în faţa patului lui 
Henri, după ce fu pus la curent cu delicata împrejurare, 
declară: 

— Apariţia amiralului este foarte firească - mai ales dacă 
luăm în considerare faptele care i-au însoţit moartea. Mai 
degrabă ar trebui să ne mire că a zăbovit atât de mult. 
După părerea mea, sire, nu trebuie să fiți de fel îngrijorat 
din pricina lui. Dimpotrivă, s-ar putea ca el să dorească a 
vă da un sfat folositor. 

— Spiritul meu bun, care mă pune mereu în gardă, ești 
dumneata, d'Elbeuf. 

— Eu sunt în viaţă și nu știu totul. 

Și în aceste vorbe era cuprinsă o mustrare binevoitoare; 
voiau să spună: Eu sunt folosit, dar nu iniţiat. Pentru un 
observator ca el nu era, însă, o prea mare deosebire între 
cele două stări; d'Elbeuf își dăduse seama de schimbarea 
care se petrecuse cu Navarra și ghicise ce avea să se 
întâmple. Dat fiind, însă, că făcea parte din tabăra 
vrăjmașă, putea să vadă, deopotrivă, și primejdiile care 
scăpau celui în cauză. Cu toate acestea se mulțumi să-și 
exprime temerile prin perifraze. 

— Sire, un lucru e sigur: nu trebuie să lăsaţi spiritul să 
adaste zadarnic. Să vă purtaţi, însă, faţă de el la fel ca faţă 
de oricare alt spirit; niciodată nu e bine să te apropii prea 
mult de ele, căci chiar cele mai binevoitoare ar putea să 
cadă în ispită... În ce fel de ispită anume, nu desluși. Așa 
încât, sire, duceţi-vă liniștit acolo. După câte se știe despre 
spirite, e sigur că și acesta se va menţine la o oarecare 
depărtare, tocmai din pricina ispitei. Voi fi și eu prin 
apropiere, dar nici maiestatea voastră, nici spiritul nu mă 
vor zări, în afară doar dacă se va ivi vreun motiv puternic 


470 


pentru ca un muritor să se arate acolo. 

Cele din urmă cuvinte d'Elbeuf le rostise așa ca într-o 
doară și zâmbi chiar puţin, de parcă vorbele lui n-ar fi avut 
nici o însemnătate. 

Totuși Henri nu se hotărî încă; oftă și spuse: 

— Se vede că sunt fricos. Pe câmpul de luptă n-am băgat 
de seamă, sau cel mult la începutul bătăliei, când de 
fiecare dată m-apucă neputinţa; dar ce sunt zece mii de 
vrăjmași față de un spirit! 

În ziua aceea, la masă, lumea păru parcă mai înclinată 
spre tăcere. Era atâta liniște, încât regele porunci să vină 
muzica. Avea privirea întunecată, iar Henri se uita ţintă la 
farfuria din fața lui, care nu se mai golea. Numai Madame 
Catherine vorbea cu glasul ei potolit, înăbușit, iar pe cel 
care, din neatentie, nu-i răspundea îl măsura și-l cântărea, 
meșterind liniștită mai departe. Împărătușului i se adresă 
astfel: 

— Nu prea mănânci, ginere. Servește-te cât mai e 
vreme: vânat, pește, prăjituri. Nu se găsesc totdeauna și 
pretutindeni. 

Henri se prefăcu a nu fi auzit, căci muzica începuse să 
cânte, cu toate acestea, Madame Catherine îi dăduse a 
înţelege: știa prea bine că se gândea din nou la fugă. Drept 
care și clătină din cap. Ei, de câte ori n-a vrut împărătușul 
să umble brambura, da să încerce numai! Şi pe fiul ei, pe 
rege, îl măsura și-l dojenea aspru. 

— E o prostie ce ai de gând să faci, îi șopti, aplecată 
peste masă. lar după o pauză: Nu mai aveţi încredere în 
mama maiestăţii-voastre, sire! 

Seara aceea parcă nu mai avea sfârșit pentru Henri. 
Cum să te aprinzi pentru femei sau să dai răspunsuri 
tăioase bărbaţilor, când ai întâlnire cu un spirit. Către 
ceasurile unsprezece, ca de obicei, străjile vestiră pe 
coridoare și în săli închiderea porților: seniorii care locuiau 
în afara palatului plecară. Henri voi să se amestece 


471 


neobservat printre ei, dar fu întors din drum chiar de 
maiestatea-sa, care avea o înfățișare de plâns. Dacă Henri 
n-ar fi fost tot atât de tulburat, și-ar fi dat seama că are în 
faţa lui o conștiință încărcată. Regele izbuti să-i spună: 

— E o noapte friguroasă, cu furtună, scumpul meu văr! 
Nu-i nici o plăcere să orbecăiești prin întuneric. Rămâi mai 
bine la foc! 

— Mă așteaptă cineva, răspunse Henri și, ca și cum ar fi 
fost vorba de o femeie, râse; un râs care-i sună și lui străin. 

Îndată ce zidul clădirii nu-l mai ocroti, vântul puternic îl 
împinse îndărăt. Făcând sforţări, ajunse totuși la terasa 
aflată cu totul în întuneric. Așteaptă, timpul trecea, dar 
spiritul tot nu găsise încă mijlocul să se arate. Abia când 
furtuna sfâșie norii și o rază de lună fulgeră și dispăru într- 
o clipită, îl văzu Henri pe domnul amiral. Armura neagră, 
barba sură și ţinuta atât de caracteristică a capului, care 
nu numai că se distingea printre oameni, dar cunoștea și 
voința domnului. Acum Henri știa că el era cu adevărat și 
îndoi un genunchi. Spiritul se afla departe, la cealaltă 
margine a terasei, unde se găseau niște coloane; vara se 
întindea acolo un umbrar de viță. Tânărul Henri se închină. 

Şi iată că luna lucește din nou, și de data asta lumina ei 
zăbovește asupra arătării din faţă. Chipul îi e palid ca al 
unei arătări, are găuri în loc de ochi; doar nu sunt ochi vii. 
Nici piciorul nu face vreun pas înainte pe lespezile de 
piatră ale lumii acesteia. Spiritul îl trage după el fără vlagă 
când încearcă să pășească. Și în larma furtunii, Henri 
înţelege tot mai greu glasul care nu e emis de un organ. Cu 
atât mai înspăimântătoare e de aceea înfățișarea spiritului! 
Henri se roagă și dinţii îi clănțţăne. Întru acestea aude un 
geamăt. Nelămurit, cu vorbe pe care vântul le sfâșie, 
domnul amiral arată că, vrea să fie răzbunat. Tocmai acum 
luna intră iar în nori. Asta-i bine, căci numai în întuneric 
găsește Henri puterea să dea un răspuns care-i un 
neadevăr. Faţă în faţă cu spiritul n-ar fi îndrăznit nici să se 


472 


gândească la așa ceva. Acum, însă, se hotărăște și strigă în 
vuietul vântului și în întuneric: 

— Nu mă gândesc să te răzbun, domnule amiral. 
Ucigașii domniei-tale sunt acum cei mai buni prieteni ai 
mei, eu sunt un băiat vesel, bun dansator și vreau să 
rămân mai departe în castelul Luvru. 

O spune destul de tare pentru ca orice muritor care s-ar 
afla ascuns prin apropiere să-l poată auzi. Pentru el, însă, 
în gândul în lui, tânărul Henri șoptește cu toată 
convingerea: „Domnule amiral, sunt așa cum am fost 
întotdeauna!” 

Căci un spirit înţelege, desigur, ceea ce crezi cu 
adevărat, știe să facă o deosebire între adevărul ascuns și 
minciuna pe care o spui pentru orice eventualitate, din 
obișnuința prevederii, pentru că prefăcătoria a devenit de 
mult cel dintâi impuls. „Pe domnia-ta nu pot să te mint, 
domnule amiral!” 

Deodată, acolo, în faţă, se aude cazând o greutate pe 
piatră, ca un trup care se prăbușește. lar ceea ce urmează 
e, după cât poate să-și dea seama un om, o larmă 
neplăcută, strigăte și zgomote de pași care aleargă. Nici 
un spirit nu se exprimă așa, și mai ales nu un asemenea 
spirit. Henri dă să fugă. Norii însă tocmai se despică și 
luna îi arată un muritor care aleargă spre el și nu poate fi 
confundat cu nimeni altcineva. 

— D'Elbeuf! 

— Era cât pe-aci să pun mâna pe el! Stăteam cocoţat pe 
viţă, printre coloane, și ticălosul nu mă vedea, dar eu l-am 
recunoscut. Era bufonul; nimeni altcineva decât bufonul 
regelui, ființa aceea jalnică, comedianul acela prost. Când 
m-am încredinţat bine că el era, am sărit jos - voiam să-i 
cad în spinare, dar din nefericire am căzut alături. Când m- 
am sculat, nu mai era. 

— Un om nu se face nevăzut. 

— Un spirit nu zbiară ca un bufon și nici nu bâjbâie pe 

473 


scări care duc undeva în jos, nu știu unde. S-a folosit de o 
ieșire secretă. 

Terasa era acum scăldată de lumina lunii și puteau să 
cerceteze fiecare lespede, dar nici una nu trăda vreo taină. 
Henri se bătu cu palma peste frunte. 

— Asta-i! rosti. 

Îi venise în minte chipul regelui atunci când se 
despărțiseră, o întruchipare a vinovăţiei și a uneltirilor 
infame. „Şi acestea ar fi putut foarte bine să-i izbutească, 
deoarece credeam cu adevărat că vorbesc cu amiralul. 
Dacă, în loc să mint, aș fi spus: „«Încă zece zile și plec»?! 
Sau dacă aș fi mărturisit domnului amiral: «M-am gândit 
de multe ori la răzbunarea mea, domnule amiral; viaţa 
ucigașilor domniei-tale a stat nu o dată în mâna celui-de- 
sus! Dar am tăcut și ăsta a fost norocul meu. Altfel, mâine 
aș fi fost găsit străpuns aici, pe pietrele astea.” 

Nu suflă nici o vorbă tovarășului său despre toate 
acestea, dar d'Elbeuf, cu spiritul lui de observaţie, înţelese 
mai totul fără să aibă nevoie de lămuriri. Se înapoiară în 
castel, cu gândul să-l scoată pe bufon din pat. Așa cum își 
închipuiseră, bufonul se și află în pat; îi dăduseră doar 
destul timp să ajungă acolo, atunci când cercetaseră 
lespezile. Se prefăcea că doarme dus, dar mai degrabă 
gâfâia decât sforăia, și cuvertura se simţea rece la pipăit. Il 
traseră fără multă vorbă din pat și-l legară de un scaun. De 
mirare era că nu deschidea ochii. D'Armagnac fu trimis să- 
i aducă pe d'Aubigne și Du Bartas. În prezenţa lor începu 
interogatoriul. 

D'Elbeuf îl întrebă pe bufonul legat dacă recunoaște că 
abia s-a întors de pe terasă. Henri îl întrebă dacă 
recunoaște că a făcut pe spiritul. Ca să scape, bufonul se 
prefăcea că și-a pierdut glasul. Dădea ochii peste cap de 
parcă ar fi fost pe moarte; faţa-i rânjea însă. Un tremur pe 
care nu și-l putea stăpâni, din pricina fricii, îi alungase 
expresia de jale cu care-și juca de obicei rolul. Imbrăcat 

474 


într-o cămașă de pânză în loc de haina neagră de 
ceremonie, cu faţa prelungă, având paloarea morții, cu 
părul răvășit și rânjetul acela pe care nu și-l putea stăpâni, 
bufonul era pentru prima oară în viaţa lui comic. Cei cinci 
privitori râdeau din toată inima. D'Elbeuf reaminti cel 
dintâi celorlalţi domni că era vorba de o înșelătorie plină 
de răutate, încercată asupra unui muritor, fără a mai vorbi 
despre batjocorirea unui spirit, care va ști singur să se 
răzbune. Auzind asta, bufonului începură să-i clănţănească 
dinţii de spaimă. 

Henri îl mai întrebă o dată dacă recunoaște că s-a 
prefăcut în noaptea aceea a fi domnul amiral Coligny și-l 
ameninţă cu spânzurătoarea, poruncind lui d'Armagnac să 
lumineze zidul spre a găsi un piron. Bufonul se pricepea 
însă la comedii. 

Și interogatoriul nu decurse așa cum doriseră seniorii. 
întrebare: Îi e frică? Răspuns: Se înţelege că îi e frică. 
Întrebare: Se căiește? Răspuns: Se înţelege că-i pare rău. 
Întrebare: E gata să ispășească? Răspuns: E pregătit să 
ispășească. Întrebare: Atunci recunoaște că el a fost 
spiritul? Răspuns: Nu face nici o taină din asta. S-a îngrozit 
destul de el însuși, dar mai mult de adevăratul spirit, căci 
în orice clipă acesta ar fi putut să-i sucească gâtul din 
pricina mâniei pentru neîngăduita contrafacere. Ştia de 
asemeni prea bine că va avea de ispășit cutezanţa sa, în 
ciuda căinţei sincere, căci spiritele sunt stăpânite de o 
neclintită dorință de răzbunare. Întrebare: De altceva nu 
se mai teme? Răspuns: De ce anume să se teamă? De 
pironul sau de frânghia lor? Ei nu pot să-i facă nimic. Dacă- 
l ucid, regele va ști numaidecât că nu s-a înșelat în privința 
complotului, pe care el, bufonul, a avut însărcinarea să-l 
dovedească. D'Elbeuf șopti la urechea lui Henri: 

— Să-l lăsăm în pace. 

Între timp, Henri mai întrebă dacă bufonul acţionase 
împins de ură. Căci Henri învățase în castelul Luvru să 


475 


cerceteze cu luare-aminte ura fiecărei ființe. Răspunsul 
bufonului sună însă: 

— Să te urăsc pe tine, Navarra? Pentru că ai făcut aici 
pe bufonul în locul meu? Ti-am spus doar că poţi să intri 
cât vrei în rolul meu. E un lucru mai puţin vrednic de 
pedeapsă decât ceea ce am făcut eu: să maimuţăresc un 
spirit. 

Intrebare: își amintește bufonul de o anume jignire care 
i s-a adus cu ocazia unui alai sărbătoresc, în timp ce cânta 
muzica și era luminăţie mare? Răspuns: Își amintește. Era 
vorba de o mușcătură în obraz pe care i-o făcuse Henri 
bufonului. Nici unul, nici celălalt nu-și îngăduiau să spună 
pe nume unui lucru atât de tainic. Întrebare: În urma 
acelei jigniri, bufonul nu îndeplinise cu plăcere ceea ce i se 
poruncise? Răspunse cu glasul dogit și hârâind din 
adâncuri: N-a făcut încă niciodată vreun lucru cu plăcere, 
ci totdeauna cu tristeţea cuvenită, care vede sfârșitul 
lucrurilor. Iar propriul lui sfârșit e de asemenea aproape și 
va fi înfricoșător. După aceea îl dezlegară și-l lăsară în 
pace 

Celor doi prieteni vechi, Henri le mai spuse: 

— Asta a fost spiritul din partea căruia mi-aţi adus 
invitaţia și asta mi-e răsplata dacă vă urmez sfatul. 

După care cei doi plecară rușinaţi. 

Intr-a treia noapte după aceste întâmplări, se auziră din 
odaia bufonului niște strigăte înspăimântătoare, iar când 
ușa fu deschisă, fu găsit chircit pe podea, cu gâtul răsucit. 
Dedesubturile întâmplării fură înţelese de toţi cei ce 
avuseseră de-a face, de aproape ori de departe, cu falsa 
arătare, și printre ei se numărau atât regele, care știa 
poate prea mult despre acel caz mortal, cât și 
conspiratorii, inclusiv d'Elbeuf. Numai Henri află ceva mai 
târziu că negrele presimţiri ale bufonului se împliniseră. 

În seara aceea Henri stătea în pat; așa cum i se întâmpla 
adesea în ultima vreme, suferea de friguri cumplite, dar 


476 


trecătoare, a căror cauză nici un doctor nu putea s-o 
descopere; erau pesemne de natură spirituală. Se aflau la 
el d'Armagnac și Agrippa d'Aubigne pe care-l chemase 
primul-camerier. Căci, aplecat aproape de căpătâiul 
stăpânului său, d'Armagnac auzise niște vorbe de mirare. 
Acum ascultau amândoi. Auzeau, slab dar lămurit, un 
cântec: „Doamne-dumnezeul mântuirii mele, ziua strig 
către tine și noaptea stau de veghe înaintea ta”. 

Scuturat de friguri, Henri cânta mai departe; nu 
înțelegeau totul, dar era psalmul 88. Urmă fraza: 

„Depărtat-ai de la mine pe toţi prietenii mei și m-ai făcut 
să le fiu urât. Sunt ca într-o temniță de unde nu pot să 
scap.” 

Auzind acestea, îl apucară de mână și-l ţinură așa cât 
timp cânta psalmul copiilor lui Core, despre slăbiciunea 
celor sărmani. Ca scumpul lor prieten, care se ruga să nu- 
și închipuie cumva că domnul îi alungă sufletul și-și 
întoarce faţa de la el. Ci în ceasurile lui de slăbiciune să 
știe, dimpotrivă, că prietenii și cei care îi sunt apropiaţi și 
rubedeniile nu l-au părăsit la grea cumpănă. 

Astfel, Henri se împăcă și se înțelese din nou cu vechii 
lui prieteni. Din clipa aceea începe de fapt plecarea lui. 


PLECAREA 


Într-o bună zi dispăru; deocamdată lăsă numai această 
impresie, ca să vadă ce se va întâmplă. Se produse mare 
frământare. Regina-mamă îl întrebă pe d'Aubigne unde îi e 
stăpânul. Henri se afla în odaia lui, lucru pe care 
d'Aubigne nu i-l mărturisi însă. Un senior care avea 
misiunea să-l păzească fu trimis să-l caute. Cercetările 
rămaseră, firește, fără rezultat, fiindcă Henri fusese între 


477 


timp prevenit. Săptămâna următoare căută să întârzie la 
vânătoare și se întoarse abia când îngrijorarea ajunsese la 
culme. lar cu două zile înainte de a pleca într-adevăr, îl 
pierdură din vedere o noapte întreagă; în dimineaţa 
următoare apăru însă la sfânta liturghie, cu cizme și 
pinteni, și spuse râzând că s-a întors fugarul; după aceea 
declară că voise numai să-i rușineze pentru neîncrederea 
cu totul lipsită de temei dovedită faţă de el, un om care n- 
ar părăsi pe maiestăţile-lor nici alungat, fiindcă mai bine 
moare la picioarele lor! Fu foarte admirat pentru acest 
gest, dar și îndurase destul de mult ca să și-l poată 
îngădui. 

Prietenii erau tare nerăbdători. Acum puteau să 
vorbească deschis. Stăpânul le dăduse îngăduinţa, pentru 
a le face plăcere și a-și pune la încercare propria răbdare. 
Inșirară așadar o grămadă de vorbe extraordinare, fiindcă 
atât Agrippa cât și Du Bartas credeau în puterea și 
trăinicia cuvintelor, care pentru oamenii hotărâți sunt 
totuna cu acţiunea, căci o dată rostite ele se și transformă 
în biruinţe. li spuseră pe șleau stăpânului lor că 
păcătuiește împotriva măreției sale și că el singur e 
vinovat de umilinţele suferite. lar cine e vinovat, chiar 
dacă ar vrea, se știe că nu poate uita nimic. Și n-or să-i mai 
dea niciodată crezare, oricât ar spune că a uitat de 
noaptea Sfântului Bartolomeu! 

— Noi doi, stăpâne, tocmai voiam să trecem la fapte fără 
maiestatea-voastră, când aţi cântat psalmul. Și după ce 
plecam noi, aţi fi înţeles singur, sire, că alte mâini de 
slujitori n-ar fi îndrăznit să respingă otrava și pumnalul, ci 
s-ar fi slujit de ele. 

— Prin urmare m-aţi fi părăsit, v-aţi fi lepădat de mine? 
întrebă Henri numai ca să le ofere doritul prilej de a-și 
arăta mai departe virtutea și a spune vorbe mari. Aţi fi 
procedat ca Mornay. Căci voi, prietenii vechi, sunteţi toţi la 
fel. Mornay și-a găsit un cuibușor călduț în Englitera, 


478 


tocmai înainte de noaptea Sfântului Bartolomeu. 

— Nu-i așa, sire! N-a mai avut timp; dar n-aţi aflat nimic 
pentru că vreme îndelungată nu aţi mai ascultat rapoartele 
vechilor prieteni și n-aţi vrut să vă plecaţi urechea când 
cutezam să cârtim. 

— Aveţi dreptate, vă cer iertare, le răspunse Henri 
mișcat, drept care cei doi îi putură istorisi pătimirile 
tovarășului lor Du Plessis-Mornay, deși Henri le cunoștea 
mai bine decât ei. 

„Dar prietenii mei - își spuse - vor să audă din parte-mi 
că aflu de la ei o seamă de lucruri care mi-au rămas 
necunoscute: mai întâi despre mine însumi și apoi despre 
ceilalți prieteni.” De aceea Henri se minună cu glas tare 
cum de a izbutit curajosul și înțeleptul Philippe să-și 
croiască drum în noaptea Sfântului Bartolomeu, printre 
ucigașii care tocmai devastaseră o librărie, căutând scrieri 
ale  liber-cugetătorilor și-l omorâseră pe librar. Din 
mândrie, Philippe plecase fără pașaport, dar a ajuns totuși 
în Anglia, ţara emigranților, și a așteptat, numai el știe 
cum, să se facă pace și să vină o amnistie. Apoi a făcut mai 
multe drumuri pe la prinții germani pentru a-i convinge să 
năvălească în Franţa; pe scurt, s-ar putea spune că a dus o 
viață agitată de diplomat, dacă n-ar fi fost un conspirator 
fără patrie. Henri, deși nu afla nimic nou, deveni tot mai 
gânditor. „Cât zbucium, Mornay! Câtă credinţă! Ce virtute! 
Eu am fost prizonier și până la urmă era cât pe aci să mă 
împac cu acest gând.” 

In sfârșit, ajunseră pe nesimţite la ce era mai important. 
Până și domnii de Saint-Martin-d'Anglure și d'Espalungue 
îndemnau la o plecare cât mai grabnică! Prietenii lui Henri 
nu știau încă cine erau acești gentilomi fermecători: cei 
mai vicleni spioni. lar el nu le-o spuse nici acum; i-ar fi 
provocat, probabil, pe trădători la duel și astfel totul s-ar fi 
dus de râpă pentru o bucată de vreme. Dar se sfătui cu 
confidentul său, Henri de Fervaques: un soldat și un om 


479 


între două vârste, drept și cu mintea sănătoasă. Acesta îl 
îndemnă cu toată sinceritatea să nu mai piardă timp și să 
plece. Ce vorbă-i asta, spioni! Chiar el poate să-i inducă în 
eroare pe drum, în așa fel ca să piardă orice urmă a 
fugarului. Încrederea acestui bărbat leal îi păru de bun 
augur. La 3 februarie porni. 

Mai înainte avu loc însă o despărţire și o ultimă comedie, 
amândouă cu seniori din casa de Lorena. Henri așteptă ca 
d'Elbeuf să treacă singur pe dinaintea lui; îi ieși înainte, îl 
privi drept în ochi și d'Elbeuf înţelese. Intotdeauna 
descoperise și înţelesese ceea ce era esenţial fără să fie 
nevoie de cuvinte sau semne. La primejdie sărise în ajutor 
din proprie iniţiativă, lămurise situaţii echivoce, ghicise 
gândurile oamenilor și dusese aventurile la bun sfârșit. Pe 
de altă parte nu pretindea să i se arate încredere, nici să 
fie pus în cunoștință de cauză sau să i se propună pompos 
o alianţă. Toate acestea se înțelegeau de la sine. D'Elbeuf 
era pur și simplu prezent, nu părea a da ceva și nu cerea 
nimic. Apoi îl apărase pe stăpânul gândurilor lui, fără a 
trăda pe cineva, cu atât mai puţin casa din care făcea 
parte. Căci un Guise nu poate străbate ţara călare alături 
de Navarra și nu se poate bate pentru el până când acesta 
nu devine rege. Amândoi o știau la fel de bine, atât Henri, 
cât și d'Elbeuf. Dar când Henri îi ieși fără veste înainte, 
ochii amândurora se umeziră și buzele le tremurară, așa 
încât în clipa aceea supremă nu schimbară decât puţine 
vorbe și încă prefăcute. Apoi se despărțiră îndată. 

Comedia o jucă pe socoteala ducelui de Guise, cel cu 
cicatricea. Goliatul și eroul parizienilor trebuia batjocorit 
mai întâi o dimineaţă întreagă. De ce oare? În zori Henri se 
repezi la patul ducelui și-i spuse plin de exaltare că acum 
va fi fără îndoială locotenent-general al regatului, deoarece 
îi făgăduise chiar Madame Catherine. Ce au mai râs toți 
cei aflaţi în odaia ducelui când s-a sculat Guise! Iar 
poznașul s-a învârtit pe lângă marele bărbat, până când 

480 


acesta i-a propus: 

— Să mergem la bâlci unde sunt tot soiul de ghiduși, să 
vedem care se ia la întrecere cu tine! 

Și se duseră. Henri purta însă și de astă dată cizme și 
pinteni și dorea cu tot dinadinsul să-l ia pe celălalt la 
vânătoare, așa că îl măguli, îl mângâie, îl îmbrăţișă 
îndelung, timp de opt minute, faţă de toată lumea. Dar 
ducele avea în ziua aceea treburi cu Liga, nu putea merge 
la vânătoare, și Henri se liniști dinspre partea asta. Așa 
încât plecă singur. 

Hăituirea cerbului e o plăcere aleasă, ce nu poate fi de- 
ajuns lăudată. Dar pădurea din Senlis e întinsă, va trebui 
să înnoptăm acolo înainte de a porni vânătoarea, așa încât 
ne vom înturna abia mâine și cam târziu. Să nu se 
neliniștească nimeni în privința regelui de Navarra! Toate 
acestea le spunea domnul de Fervaques. 

— Îl ştim doar, se bucură ca un copil când poate să 
doarmă într-o colibă de cărbunar. Eu am să rămân aici să-i 
pregătesc păsările. 

În realitate Fervaques fusese lăsat în urmă spre a vedea 
ce se va întâmpla când fuga va deveni cunoscută. Trebuia 
să trimită ștafete spre a vesti pe ce drum apucă 
urmăritorii. Şi se achită cu credință de însărcinare 
trimițând un călăreț, imediat ce în castelul Luvru se vădiră 
primele semne de neliniște. Regele Franţei fu cel dintâi 
care căzu la bănuială și-și arătă temerile, dar regina-mamă 
i le alungă. Dânsa și împărătușul se necăjesc numai unul 
pe altul! Ei, da mici întârzieri pot fi trecute cu vederea. Ce 
îndrăgostit de Sauves s-a arătat abia cu o seară în urmă, și 
nu numai de Sauves! Multe lucruri îl ţin legat de noi! 

A doua zi spre seară, într-o sâmbătă, își ieși și Madame 
Catherine din fire. Trimise după Margot, pentru ca în 
prezenţa fratelui ei, regele, să dea lămuriri unde i se află 
soțul. Dar Margot mărturisi că nu știa, deși o trecură 
nădușelile. Situaţia începea să miroasă a tribunal de 


481 


familie, cum i se mai întâmplase de câteva ori sub domnia 
fratelui ei Carol. Cum se poate să nu știe, i se replică 
imediat; înainte de a dispărea, bărbatul ei și-a petrecut 
doar noaptea la dânsa! Asta-i adevărat, dar n-a observat 
nimic. Chiar nimic? Nici convorbiri tainice sau ordine, și în 
așternut nu i-a făcut nici cea mai mică mărturisire? Cum în 
ochii fără luciu ai mamei dădea să se aprindă un licăr 
prevestitor de rele, sărmana repezi înainte braţele-i 
frumoase și strigă deznădăjduită: „Nu!” ceea ce în accepţia 
strictă a cuvântului nu era o minciună. Căci Margot nu 
avusese de fel nevoie ca scumpul ei stăpân să i-o spună 
răspicat; simţise singură că venise vremea lui. 

Într-un rând îl trădase mamei fără a sta pe gânduri, spre 
a preîntâmpina o nenorocire, cum crezuse. Acum însă 
nimeni nu mai putea să împiedice un lucru care era de 
neînlăturat, și atunci de ce s-o încerce Margot? Madame 
Catherine nu ridică mâna asupra-i, ar fi făcut-o însă cu 
siguranţă dacă ar mai fi avut ce pedepsi. Dar faptul era 
împlinit și trebuia să-l recunoască, ceea ce se petrecuse în 
taină devenea acum de notorietate publică. Așa se face că 
ceva mai târziu, la culcare, regele, deși tulburat, nu-și ieși 
din fire, când Fervaques se spovedi. Fu o spovedanie la 
ureche. Mai bine de un ceas și jumătate, Fervaques nu se 
dezlipi de urechile lui. Regele uită că trebuie să ia măsuri, 
nu dădu nici un ordin, sta numai și asculta și nici nu băgă 
de seamă că în tot acest timp cineva îl scărpina la tălpi. 

Fervaques fusese cinstit, atât cât putea, față de Henri. 
Nu era personal îndatorat regelui Franţei, căci acesta nu-l 
suferea și nu-i dăduse nici o slujbă mai însemnată. Dar era 
legat de maiestatea-sa printr-o veche disciplină și credinţă, 
de la care nu se abătuse nicicând. Din întâmplare îl 
surprinsese într-o zi pe Henri cu d'Elbeuf și se văzu pus 
dintr-o dată în situaţia de a aresta tot grupul de înnoitori 
sau de-a li se alătura, cum de altminteri făcuse, după câte 
se părea, și un senior din casa de Lorena. Își dădu seama 


482 


că au multe părți bune, în primul rând moderaţia 
binevoitoare, care nu putea să însemne o primejdie pentru 
nimeni și deci nici pentru el. Cauza lor merita să fie 
sprijinită prin alăturarea unui om dintr-o bucată, cum era 
el, Fervaques; așa încât din clipa aceea deveni confidentul, 
mijlocitorul, inițiat ca nimeni altul, și de altfel foarte 
conștient de curajul lui, lucru pentru care și gândea 
uneori: „Ăștia nu sunt buni de nimic, eu cu oamenii mei le- 
aș veni repede de hac, i-aș ucide într-o pădure, sau i-aș 
îneca într-o mlaștină.” Soldat, om în toată firea, sincer și 
cu mintea sănătoasă, Fervaques nu-și putea închipui altfel 
sfârșitul „politicilor” sau al „moderaţilor”. Dar în loc să se 
întâmple așa, uite că au trecut la fapte. 

Atunci Fervaques socoti că, fără el, ceilalţi vor face tot 
soiul de nebunii, dăunând ţării. Principala dovadă era 
nerecunoștința lui Navarra faţă de dânsul, pe care-l lăsase 
pur și simplu pe loc. Se luptă în toată sinceritatea cu el 
însuși, până când vechea-i disciplină și credinţă își făcu 
drum și-l înduplecă să se spovedească. Şi îndată ce luă 
hotărârea, răzbătu, ajutat de statura lui uriașă, până la 
rege, tocmai în clipa când se pregătea de culcare, solicită 
bunăvoința urechii regale pentru o comunicare importantă 
și începu pe dată: 

— Sire, fiind în slujba maiestăţii-voastre, am devenit 
părtaș la o acţiune care contrazice tot devotamentul meu 
din trecut faţă de rege; totuși, datorită acestei împrejurări, 
sunt acum în fericita situaţie de a vi-i putea preda pe 
făptași. Nu cer nici o răsplată pentru mine. Dar fiul meu 
are o moșie ipotecată, care prin adausuri ar putea fi 
mărită. 

Ăsta era  Fervaques. Mai târziu, ca mareșal și 
guvernator, se va pune în slujba casei de Guise, se înţelege 
câtă vreme îl vor plăti, dar până la urmă va sfârși prin a 
vinde ţinutul său regelui Henri. Iar înainte de a muri va 
alcătui o diată plină de cucernicie, menită a fi citită de 


483 


toată lumea, și se va despărţi de cele pământești cu 
conștiința că în decursul întregii lui vieţi aspre și cinstite 
făcuse numai ceea ce la vremea respectivă se potrivise cel 
mai bine cu interesele generale. 

Cineva ghici fără greș ceea ce Fervagques șopti la 
urechea regelui. Și anume Agrippa d'Aubigne, căci și el 
rămăsese pe loc, pentru ca să nu se creadă că, fără 
hughenoţii lui, Navarra nu se poate mișca! La închiderea 
porții îl aşteptă pe trădător afară, îi smulse masca de pe 
obraz și îl lăsă pradă rușinii sale. Sau cel puţin așa își 
închipuie un Agrippa că stau lucrurile când un Fervaques 
nu știe ce să-i răspundă și tace năucit. Până la urmă, 
ostașul cel drept și leal mormăi totuși o vorbă la adresa lui 
Agrippa, care se depărtase și nu-l mai putea auzi. 

— Scriitorașule, mormăi Fervaques. 

Nu încăpea îndoială că se pierdea timp. Și fiecare clipă 
era prețioasă, căci nu se poate ca, în ciuda uimirii mute a 
regelui, urmăritorii să nu fi pus șeile pe cai. De aceea 
Agrippa se duse degrabă la Roquelaure, un senior catolic 
în care avea încredere, și pe bună dreptate. Fără o clipă de 
zăbavă, amândoi încălecară și pormiră ca vântul prin 
noaptea înstelată. Înainte de a ajunge la Senlis, îl întâlniră 
pe prinţ; din zori gonise din urmă cerbul și acum era 
noapte. 

— Ce-i cu dumneavoastră, domnilor? 

— Sire, regele a aflat totul. Fervagques! Drumul către 
Paris e o cale a morții și a rușinii; în orice altă direcţie el 
duce, însă, către viaţă, către glorie! 

— Nu mai e nevoie să mi se spună, dădu răspuns Henri 
elocventului poet. 

Dar era foarte bine că i se spunea pe șleau, iar trădarea 
se dovedi o întâmplare fericită, fiindcă îi făcea întoarcerea 
cu neputinţă. Altfel, cine știe? După douăzeci de ceasuri de 
alergătură istovitoare uiţi multe. Drumul obișnuit ar fi cel 
spre Paris, cât despre lanţurile de-acolo, îţi sunt cel puţin 


484 


cunoscute. Poate că cele noi vor atârna mai greu. Vechii 
tovarăși de arme, către care se îndrepta din nou călare, se 
așteptau să vadă la Henri aceeași oarbă îndârjire care pe 
ei nu-i părăsise o clipă. În castelul Luvru el a învăţat însă 
multe. N-ar fi mai bine să lase hotărârea pe seama 
destinului, care ar putea să-i închidă drumul întoarcerii? Și 
uite, acum drumul era închis! Așadar, înainte! 

Mica trupă - zece seniori cu Roquelaure, d'Aubigne și 
d'Armagnac - tocmai ieșea dintr-o cârciumă, pe care o 
luminau argaţii. Și cum se apropiau pe rând, Henri șopti 
tainic fiecăruia: 

— Printre voi se află doi trădători. Fii atent cui am să-i 
pun mâna pe umăr! 

O apăsă mai întâi pe umărul domnului d'Espalungue și 
rosti: 

_ — Am uitat să-mi iau rămas bun de la regina de Navarra. 
Intoarce-te și spune-i că nimeni din cei ce-mi sunt 
credincioși nu va avea a se căi. 

Făcu același lucru cu al doilea spion, pe care-l trimise la 
regele Franţei. 

— li pot sluji mai bine în libertate - acestea erau vorbele 
pe care trebuia să le transmită cei de al doilea, 

Văzând descoperită felonia lor, amândoi se aruncară pe 
cai. Ceilalţi seniori nu-și putură stăpâni însă neliniștea. 

— Gândiţi-vă, sire! Acești oameni primejdioși îi vor ațâța 
pe ţărani împotrivă-ne. Nu putem fi siguri, câtă vreme vor 
bate drumurile. Trebuie să moară! 

Ținându-și calul de căpăstru, Henri le răspunse, însă, 
așa de voios de parcă ar fi fost la vânătoare ori la jocul cu 
mingea. 

— Nu se mai ucide, rosti el, trântind sudalma-i preferată, 
niște vorbe sfinte întoarse în derâdere, apoi strigă: Am 
văzut destui morţi în castelul Luvru! 

Şi se așeză în fruntea alor săi, în timp ce umbrele 
spionilor se pierdeau departe, în lumina lunii, și numai 


485 


tropotul cailor și sunetul pământului frământat mai 
răsunau încă puternic. 

Judecând situaţia, hotărâră fără multă vorbă unde să se 
pună la adăpost; nu îndreptându-se către răsărit, spre 
hotar, unde cu greu ar fi putut ajunge, ci spre apus, către 
credincioasele și puternicele orașe ale hughenoţilor. 
Drumurile către acestea erau libere pentru toţi; și-l aleseră 
dar nestingheriţi pe cel pe care-l doreau, străbătură 
pădurea de-a curmezișul și trimiseră înspre cerul albastru, 
înstelat, fiindcă erau bucuroși, niște râsete și chiuituri de 
parcă zăvozii le-ar fi mânat încă din urmă cerbul. 

Când dădeau de un câmp deschis, îi întrebau chiar pe 
țărani care, la auzul larmei, săreau din paturi, dacă cerbul 
nu ieșise cumva din pădure, încât nimeni nu și-ar fi putut 
închipui că veselii vânători goneau cu moartea în spate. De 
altfel, și ei abia se mai gândeau la primejdia ce-i pândea 
din partea spionilor. Mai curând le trecea prin minte când 
unuia, când altuia că fapta lor nu făcuse până atunci să 
curgă nici un strop de sânge, măcar că de obicei se vărsa 
cu dărnicie chiar și în împrejurări în care erau în joc 
lucruri mult mai neînsemnate. lar unul, desigur Agrippa, 
văzu în asta o faptă mare: _ 

— Sire! Nu se mai ucide! Începe o eră nouă! 

Și se înțelege că n-o spusese spre a linguși. Dar exagera 
lesne impresiile sale, și cele înălțătoare, și cele din situaţii 
asemănătoare cu a lui Iov. 

Toată noaptea aceea friguroasă călăriră neîncetat spre 
Pontoise, iar în zorii zilei de 5 februarie, într-o duminică, 
trecură cu caii prin vadul râului - Henri era în frunte 
însoţit de scutierul său, d'Aubigne. Ceilalţi rămaseră 
înapoi, spre a-l lăsa pe el să fie cel dintâi și a întări astfel 
însemnătatea întâmplării. Același lucru îl dorea și Agrippa. 
Cu dârlogii cailor petrecuţi peste braţ, pășiră amândoi o 
vreme de-a lungul malului Senei și se încălziră, iar Agrippa 
își rugă stăpânul să recite cu el, în semn de mulțumire, 


486 


psalmul 21: „Doamne! Regele se bucură și cât de mult se 
veselește el de biruinţa ce i-ai dat.” Şi amândoi îl spuseră 
într-un glas, învăluiţi de ceața acelei dimineţi. 

Dar iată că acum se îndreaptă către ei nu numai cei 
câţiva însoțitori ai lor, ci, pe negândite, se apropie în galop 
și o ceată de alți douăzeci de seniori, care fuseseră 
înștiinţaţi în ascuns, la Paris; o dată cu sosirea lor, ceata 
fugarilor se preschimbă într-un detașament călare, ce nu 
mai trebuia să înșele vigilența urmăritorilor, ci avea să 
bată puternic la porțile orașelor, în numele stăpânului său. 
Printre acești întâi douăzeci se afla un tânăr de 
șaisprezece ani, care descălecă și căzu în genunchi în faţa 
lui Henri. Dar Henri îl ridică și-l sărută, ca răsplată pentru 
gândul limpede și cinstea care i se citeau pe faţă, o faţă de 
băștinaș din nord, de la hotarul cu Normandia. „Ăsta știe 
că, venind la mine, intră pe mâini bune!” 

— Sărută-mă și tu, Rosny! 

Și Rosny, mai târziu de Sully, atinse pentru prima oară, 
cu buzele ţuguiate, faţa prinţului său. 

Astfel, aceste destine în devenire s-au adunat pe malul 
Senei, într-o regiune păduroasă, sub lumina schimbătoare 
a norilor care nu vor să zăbovească în loc - ca și destinele. 
Cei de față se mai poartă ca niște egali unul față de 
celălalt, căci nici chiar regele n-are până acum vreun lucru 
care să le lipsească lor, n-are mai mult decât tinereţea și 
nou câștigata libertate. Umbrele cerului se îngrămădesc 
întunecând o vreme priveliștea din faţă, ca și cea din spate. 
Iar la mijloc, în șuvoiul de lumină, Henri face fiecăruia, pe 
rând, semn să se apropie. Rămâne un timp singur cu 
fiecare dintre ei, îi îmbrățișează, îi bate pe amândoi umerii 
sau le strânge braţul. Sunt cei dintâi. Dacă ar fi ghicitor, ar 
putea citi în fiecare din aceste feţe viitoarea ei 
însemnătate, ar putea întrevedea dinainte ultima lor 
căutătură și ar fi tot de atâtea ori zguduit și înspăimântat. 
O seamă îl vor părăsi, dar cei mai mulţi îl vor întovărăși 


487 


până în ultimul lui ceas. Pe unul va trebui să-l ţină cu bani, 
altul îi va sluji mereu din dragoste, în vreme ce aproape 
toţi ceilalţi vor obosi. Căci dușmănia, prietenia, credinţa și 
trădarea, toate vor conlucra la opera comună a celor ce-și 
vor trăi timpul lor împreună. 

„Bine-ai venit, domnule de Roquelaure, viitor mareșal al 
Franţei! Dar tu, prietene Du Bartas, vrei să mori atât de 
curând, după una din frumoasele mele bătălii? Rosny, 
băiete, dacă noi doi am fi numai soldaţi, ţara asta ar 
rămâne mică. Sully se pricepe însă de minune la cifre, iar 
eu simt în inima mea o mare dragoste pentru oameni; 
amândouă aceste lucruri vor face din ţara asta cel dintâi 
dintre regate. Agrippa, dragul meu, eu am să mor înaintea 
ta, iar tu vei pleca în surghiun, la bătrâneţe, din pricina 
credinţei care va fi iar persecutată după ce voi închide 
ochii.” Lumina se revărsa din belșug peste locul unde 
stăteau, dar nimic din toate acestea nu se vedea. 

Se vedeau numai chipuri tinere și netede, strălucind 
deopotrivă de bucuria de a se afla acolo și de a călări 
împreună către același ţel. Lucru pe care ceata îl și făcu 
îndată. Iar la prima oprire se burdușiră cu mâncare și-și 
umplură burțile cu vin, devenind, totuși, mai ușori, mai 
dornici de a se trece la fapte; se ţinură de pozne, răpiră un 
senior. La apropierea cetei lor, stăpânul unei moșii, de 
teamă să nu-i ajungă satul în primejdie, îi ieși degrabă în 
întâmpinare pentru a-i îndupleca să-l ocolească. Drept 
căpetenie îl luă pe Roquelaure, care avea mai mult metal 
lucitor pe el. 

— De acord, domnule, satului dumneavoastră nu i se va 
întâmpla nimic, dar arătaţi-ne drumul spre Chateauneuf! 

Luându-l cu dânșii, îl împiedicau să răspândească tot 
soiul de zvonuri despre ei. Pe drum, seniorul vorbi numai 
despre Curte, ca să se arate om de lume; îi știa pe toţi 
amanţii doamnelor, mai ales pe acei ai reginei de Navarra, 
și-i înșiră pe rând soţului ei. Ajungând la căderea nopții, în 

488 


faţa orașului Chateauneuf, Frontenac strigă în sus, spre 
ziduri, către ofițerul comandant: 

— Deschideţi stăpânului vostru! 

Orașul ţinea de un domeniu al regelui Navarrei. Auzind 
porunca, seniorul din partea locului încremeni de spaimă, 
și d'Aubigne izbuti numai cu mare greutate să-l convingă 
să se pună la adăpost, apucând pe o potecă ce nu ducea 
nicăieri. 

— Iar timp de trei zile binevoiţi a nu vă arăta pe acasă! 

La Chateauneuf înnoptară numai, apoi porniră iar, într-o 
întinsoare, până la Alençon, care se afla la mai bine de 
jumătatea drumului dintre Paris și ocean. Dar aveau pulpe 
puternice. Iar caii rezistă atâta timp cât simt tăria pulpelor 
bărbătești - de altfel și Achile și Carol cel Mare, cu toţi 
vestiții lor tovarăși, tot așa și-au străbătut regatele. 


PRINȚ DE SÂNGE 


La Alençon se pomeniră că încep să sosească seniori 
după seniori, și trei zile în șir afluenţa lor uimitoare nu mai 
conteni; până la urmă se strânseră două sute cincizeci. 
Fugarii deveniseră între timp niște cuceritori, cărora 
orașele li se închinau și care erau așteptați cu mult înainte 
de a ajunge la ele. Zvonul se împrăștie ca fulgerul și nu 
mai folosea la nimic dacă închideau gura unui nobil; chiar 
și la Paris se știa tot. Cei care li se alăturau nu erau numai 
din speța joasă a celor dornici să tragă foloase din orice 
izbândă; veneau și cei binevoitori, și cei zeloși, ca să nu 
mai vorbim de cei îndemnați de mânie, și mai numeroși 
decât ceilalţi. Zvonul îi chema din mai multe provincii, căci 
Alençon se află între Normandia și Maine. Ba îi atrăgea 


489 


chiar și de mai departe; o seamă dintre noii aderențţi 
veneau de la Curte. Dar de oriunde ar fi venit și orice i-ar fi 
îndemnat, Henri îi primea pe toți. 

Faptul acesta îi revolta însă pe cei dintâi, care voiau să 
fie numai ei primii, și mai cu seamă pe vechii prieteni. 

— Sire! Nu mai merge așa. Printre noii-veniţi sunt 
ucigași din noaptea Sfântului Bartolomeu. Nu vedeţi, sire, 
că pe fruntea lor e înscrisă trădarea? Numai luda mai 
lipsește! 

Dar și el veni. Ia te uită, Fervaques! 

Moșia fiului nu mai era acum zălogită, ci, prin adaosuri, 
mărită, așa încât Fervaques își spusese: „A venit vremea să 
încasez preţul pentru vechea făgăduinţă de credinţă către 
Navarra. Cu regele Franţei sunt chit; iar cel al Navarrei 
mi-e dator o grămadă de bani și trece drept o stea ce se 
ridică.” Zis și făcut; Fervaques cel înalt de stat și atât de 
țeapăn căzu în genunchi în faţa lui Henri, de trosniră toate 
scândurile din sală. 

Henri nu-și refuză plăcerea de a face cu ochiul alor săi. 

— E un om de aur, i se știe preţul! rosti el. 

Omul cel integru nu auzi, însă, aceste vorbe, și lăsă pe 
seama partenerului său mai tânăr să aranjeze lucrurile. Iar 
Henri se hotărî și depuse o sărutare pe ciocul cărunt. 

De aici încolo, ceata nu mai înainta cu atâta grabă. Și 
creștea neîncetat, atât pe drum, cât și în locurile unde 
poposeau câte o zi, două. După al patrulea popas însă, 
regele Navarrei și Curtea lui zăboviră mai multă vreme în 
orașul Saumur, dat fiind că acum se simțeau în siguranţă, 
atât pentru prezent, cât și pentru viitor. Orașul Saumur se 
află în Anjou. Încă o zi de drum și ar fi ajuns în Santonge, 
unde se înalță fortăreața La Rochelle, care se dovedise de 
necucerit, fiind așezată între pământ și ocean. Henri nu se 
îndrepta însă deocamdată într-acolo, deoarece se temea de 
judecata vitejilor și neînduplecaţilor protestanți. Abia se 
regăsise pe el însuși după o șovăială de neînțeles, apoi 

490 


peste jumătate din însoțitorii săi erau catolici! Mai mult, 
chiar și el era catolic, și rămase astfel timp de trei luni, cât 
zăbovi la Saumur, cu toate că pastorii îl așteptau la 
predică. Nu se duse, însă, nici la predică, nici la liturghie. 
Și pilda lui fu urmată de nobili, așa încât de paști numai 
doi dintre ei se spovediră. Curtea din Saumur „nu avea 
religie”; era o ciudăţenie, la drept vorbind, înfricoșătoare. 

„Dar n-are a face, sosesc totuși mereu! își spunea Henri. 
Dau năvală la mine din ce în ce mai mulţi, umplu orașul și 
fac tabără în fața porţilor. Le e totuna dacă-s hughenot ori 
catolic. Sunt prinţ de sânge și chemat să restabilesc pacea 
și unitatea acestui regat. lar mie îmi pasă prea puţin ce 
gândesc dânșii; numai să mă recunoască. Și asta nu-i de fel 
ușor, trebuie s-o admit. Eu vin la urmă de tot, după ce 
Monsieur şi vărul meu Condé, fiecare pe socoteala lui, au 
răscolit țara și au semănat mare neliniște. Cu atât mai rău, 
înseamnă că nu trebuie să fac nazuri, și nimeni n-are să 
plece de la mine fără să fi tras vreun folos, chiar de-ar fi 
atârnat mai înainte într-o spânzurătoare!” Așa gândea 
Henri și aduna partizani, pentru a nu fi singur și silit să 
stea deoparte dacă cumva Curtea Franţei ar trata cu 
răsculații. „Așa ceva nu sunt! Alţii pot să fie ce vor, eu nu 
sunt un răsculat”, spunea Henri tuturora și - considerând 
lucrurile într-un anume fel - o și credea cu adevărat. Căci 
se socotea mai degrabă a fi un stâlp al regatului, care nici 
n-avea poate un altul. 

Monsieur, fratele regelui, voia pentru el provincii ca 
zestre personală. Condé ar fi vrut să le dăruiască unui 
prinţ german de aceeași credință. Henri îi lămuri printr-un 
trimis: ca prinţ de sânge, tot gândul lui e la gloria coroanei 
franceze, nu dorește nimic pentru el însuși și se 
împotrivește la ceea ce cere Monsieur. lar decât să dea pe 
mâna lui Johann Kasimir de Bavaria cele trei episcopate și 
să dezmembreze astfel regatul, Henri ar fi mai degrabă în 
stare... Ce anume? Domnul de Segur primise ordin s-o 


491 


spună pe șleau, căci altfel de bună seamă ar fi trecut-o sub 
tăcere. Condé avu un acces de mânie oarbă - mânia lui din 
noaptea Sfântului Bartolomeu, când jurase că mai bine 
moare decât să-și schimbe religia; ceea ce nu-l 
împiedicase, totuși, să devină catolic cu șaptesprezece zile 
înaintea lui Henri. 

— Stăpânul meu, zise trimisul, ar fi mai degrabă în stare 
să renunţe la urmărirea și pedepsirea celor ce-au pus la 
cale noaptea Sfântului Bartolomeu decât să rabde ca 
regatul să fie dezmembrat. 

Conde nu putu decât să scoată un răcnet, atât de noi 
erau aceste vorbe. 

Desigur că și cei din La Rochelle trebuie să se fi mâniat, 
prin urmare Henri mai rămase, spre binele lui, la o 
depărtare de cei puţin o zi de drum. Cel dintâi răspuns la 
asemenea vorbe îndrăznețe este, firește: „Uitucul! 
Nerecunoscătorul! Pentru cine au căzut atunci jertfele 
nopţii Sfântului Bartolomeu? Maiestatea-voastră v-aţi dus 
la nuntă, iar pe ai noștri i-aţi târât la măcel! Și acum morţii 
noștri să rămână nerăzbunaţi, pentru ca stăpânul să se 
poată târgui pentru ţară, de pe o poziţie mai bună, cu 
ucigașii noștri? Declaraţi-vă de partea dreptei credinţe! 
Pentru că altfel și noi vom uita cine v-a fost mamă!” Așa 
vorbeau vitejii și neînduplecaţii protestanți, și glasul lor 
străbătu destul de departe. Henri îl auzi la Curtea lui 
improvizată, cea „fără religie”. Trebuia să fie conducătorul 
protestanților; acum era însă altcineva, vărul său Condé, 
care i-a luat-o înainte. Zelos, pripit, Conde nu vede mai 
departe de războiul dintre partide. „In el aveţi voi 
încredere, oameni buni ai dreptei credințe? Păi ăsta 
trăiește încă în vremea domnului amiral. El nu înţelege că 
împărţirea regatului din pricina religiei înseamnă, la urma 
urmei, același lucru cu sfâșierea lui în folos propriu, cum 
face zăbăucul; ce mult aduc unul cu altul, vărul Conde și 
omul cu două nasuri, nici unul dintre ei nu va înfăptui ceva 


492 


și amândoi vin în clipe nepotrivite. Ar fi trebuit să rămână 
unde erau. Dar cel mai grăbit e tocmai cel ce n-are nici o 
misiune.” 

Așa vedea Henri lucrurile, în timp ce continua de zor să 
primească noi aderenţi, pentru ca prin numărul lor să 
înspăimânte Curtea Franţei, până când îi vor veni 
propuneri de acolo; iar dacă cu vărul Conde, fostul lui 
prieten, nu putea ajunge la înţelegere, întreținea în schimb 
legături cu fortăreața La Rochelle. Fiindcă era nevoie ca 
oamenii de acolo să afle cine-i el: prietenul lor, ca 
odinioară, dar și prinţ de sânge! Ei îi cerură însă din nou 
să meargă la predică, altfel nu se va bucura de sprijinul 
hughenoţilor. Căci vărul Condé îl înfăţișase pe Henri ca pe 
o oaie rătăcită. Alungat din comunitatea protestanților, el 
n-ar mai fi reprezentat nici o primejdie pentru vărul său; 
așadar Conde se arătă a fi și răutăcios, după ce că era 
prost. 

Dar nici de cealaltă parte lucrurile nu stăteau mai bine; 
Curtea Franţei încheie pace cu Monsieur, drept care omul 
cu două nasuri umflă câteva provincii, prebende și 
pensiuni. Regelui Navarrei nu i se oferi altceva decât a fi, 
în numele maiestăţii-sale, guvernator în Guyenne, ceea ce 
nu însemna de altfel decât recunoașterea vechiului său 
titlu. Și încă trebuia să fie mulţumit, pentru că altminteri n- 
ar fi avut nimic. Nici partidă, nici ţinuturi și mai cu seamă 
bani. Astfel recunoștea, însă, împărţirea regatului - 
provizorie, cum se încredință singur. Dar ce-l putea 
mângâia asta, când trebuia să plece către sud, ca un 
împărătuș, și să stea departe de treburile importante de 
stat fără să știe măcar pentru cât timp. Cui i-ar fi trecut 
prin minte că pentru zece ani? Atâta vreme i-ar fi părut o 
veșnicie unui tânăr de douăzeci și trei de ani. 

„Se cere răbdare, și cu asta m-am deprins în castelul 
Luvru. Amânare, cedare, renunțare aparentă, dar în 
adâncul sufletului păstrând neîncetat un singur gând - 


493 


școala asta am făcut-o, nimeni nu mă întrece. Domnilor din 
La Rochelle, vă trebuie neapărat un cap al partidei care să 
meargă la predică? Ei bine, mă duc, mă duc. Cine împarte 
regatul poate tot așa de bine despărți între ele și religiile; 
amândouă aceste lucruri mi-s la fel de nesuferite, dar 
îndărătnicia voastră mă silește să le fac. Uitaţi-vă la 
seniorii mei catolici, sunt mult mai cumpătaţi. De 
altminteri nici n-ar putea să mă părăsească, se au prea rău 
cu Curtea. Și vor rămâne pe lângă mine chiar dacă n-am să 
mă mai duc la liturghie. La predică mă duc însă doar ca să 
vă am de partea mea, pentru că sunteţi îndărătnici. Dar 
mai târziu n-are să vă meargă prea bine cu mine. Nu-mi 
plac căpăţânoșii, cu toate că printre dânșii se află oamenii 
cei mai virtuoși, și pe cine oare aș putea iubi mai din 
adâncul sufletului? Se întâmpla însă ca unii să se arate 
virtuoși, și când colo să fie proști și răi, din care pricină mă 
și am acum în mare dușmănie cu vărul meu Condé. Şi-a 
rânduit piesele gata de luptă, dar am să-l fac mat dintr-o 
mutare. Mă duc la predică!” 

„Dacă aţi ști, oameni buni, își spunea Henri în vreme ce 
se gândea îndelung și temeinic la întoarcerea lui în sânul 
bisericii reformate, dacă aţi ști că în fond nu contează 
decât o anumită realitate, voinţa și norocul.” În sinea lui se 
gândea la faptul că e prinţ de sânge, dar asta nu o 
mărturisi nimănui: căci și mândria poate lua uneori forma 
unei viclenii ascunse. 

Pe sora sa Catherine o pofti să vină la Niort, un oraș 
aflat la hotarul dintre provinciile Poitou și Saintonge, 
foarte aproape de Meca hughenoţilor, unde avea să intre 
abia după ce va fi reprimit, pentru ca reîntoarcerea să nu 
fie însoţită de un simțământ de rușine. Așadar, la 13 iunie, 
în orașul Niort, renegă solemn credința catolică. Drept 
mărturie vie o avea lângă dânsul pe prințesa de Bourbon, 
sora sa, o protestantă credincioasă în cele mai grele 
timpuri. Iar la 28 ale lunii intră în La Rochelle. Acum nu 


494 


mai avea de ce să plece fruntea, iar clopotele bătură și 
pentru dânsul, ca odinioară pentru preaiubita-i mamă, 
regina Jeanne, căreia La Rochelle îi fusese totdeauna 
fortăreață și loc de refugiu. E adevărat că el însuși 
asediase orașul cu o armată catolică; unii își aduceau 
aminte de asta și, când trecea prin dreptul lor, tăceau și își 
făceau semn cu pumnii strânși. Lui Henri nu-i scăpa nimic. 
Dar se cere răbdare. La zece ani însă nimeni nu s-ar fi 
putut gândi; ar fi părut o veșnicie. 

Îl întovărășiră și seniori catolici - îi luase într-adins cu el 
între acele ziduri. Mai am în ţară și pe alţii, nu numai pe 
voi. Ei nu sunt legaţi de nici o religie, ci numai de mine și 
de regat, care odată și odată vom fi una. 

N-o spuse însă nimănui, doar o singură dată îndreptă în 
această direcţie discuţia, și anume cu un senior din 
Périgord, care îl însoţise de altfel într-o zi demult pe 
ţărmul mării și îi fusese tovarăș de băutură, într-o casă 
dărăpănată. Când domnul Michel de Montaigne se înfăţișă 
împreună cu o ceată întreagă de curteni, Henri se purtă în 
prezenţa celorlalți de parcă nu l-ar fi cunoscut prea bine; 
nu i se adresă, ci zâmbi doar ciudat privind pe lângă el, iar 
domnul Michel zâmbi de asemenea, la fel de discret. Dar 
îndată ce-i stătu în putință, Henri îi concedie pe curteni; la 
un semn al lui rămase numai domnul Michel de Montaigne. 

În sala răcoroasă, singur cu seniorul acela, Henri îl 
îmbrăţișă, îl luă de mână și-l duse la masă, pe care puse o 
cană și două pahare. Sărmanul senior îi tinu curajos 
hangul, deși nu-i putea aștepta nimic bun de pe urma 
băuturii. Căci, de când nu se mai văzuseră, suferea de 
pietre la rinichi. Pe atunci bătrâneţea numai presimţită îl 
mâhnise ca o realitate; acum o cunoștea de-a binelea. 
Începuse să meargă pe la băi - şi va continua să se ducă 
până aproape de sfârșit. De aceea i-ar fi plăcut să discute 
despre diferitele izvoare tămăduitoare, despre locurile 
unde se află și felul cum obișnuiesc să le folosească unele 


495 


naţiuni, căci italienii preferă să bea apele, iar germanii să 
se scalde în ele. Cu acest prilej făcuse și două descoperiri 
însemnate, amândouă cunoscute antichităţii, dar uitate cu 
vremea. Prima, că omul care nu se spală trăiește sub o 
crustă de murdărie, cu porii astupaţi. Şi a doua, că 
încălcarea legilor naturii este exploatată de o clasă de 
oameni în folosul ei. Bolnavul de rinichi ar fi putut vorbi 
ceasuri întregi despre tagma doctorilor, luându-i ca 
martori pe împăratul Adrian, pe filozoful Diogene și pe 
mulţi alţii. Renunţă însă la toate acestea și izbuti ca în tot 
timpul convorbirii să uite cu adevărat de necazurile sale. 

Henri îl întrebă cu ce gând venise, și seniorul uită cu 
totul de băile lui. Răspunse că voise să vadă ciudata 
noutate a unei Curți fără religie. Henri făcu observaţia că 
mai degrabă s-ar putea vorbi de o Curte cu două religii, la 
care domnul Michel de Montaigne îi răspunse zâmbind 
ușor că e același lucru. Din două religii numai una poate fi 
adevărată, și prin urmare numai aceea trebuie urmată. 
Cine mai îngăduie și o alta, falsă, înseamnă că nu face nici 
o deosebire între ele și că se poate lipsi de amândouă. 

— Ce știu eu? murmură Henri. 

Căci aceste vorbe îi rămăseseră mereu proaspete în 
minte de la prima lor convorbire, și acum i se părură foarte 
potrivite. Tovarășul său nu-l contrazise; clătină doar din 
cap și sublinie că ele trebuie spuse în faţa celui-de-sus. Noi 
nu putem ști ceea ce știe dumnezeu. Şi cu atât mai puţin 
este menirea noastră, aci pe pământ, să știm totul, cu 
siguranţă; cele mai multe lucruri le putem înţelege aici 
prin cumpătare și îndoială. 

— Mie îmi plac naturile egale, mijlocii. Lipsa de măsură, 
chiar în bine, îmi face aproape scârbă, în orice caz îmi ia 
graiul, nici nu o pot califica. 

Ar fi vrut să citeze pe Platon, dar Henri, înflăcărat, își 
arătă bucuria că seniorul se înţelege cel puţin cu dânsul. [i 
propuse apoi să golească paharele pentru buna lor 


496 


vecinătate, acasă, în sud. Ceea ce seniorul și făcu, fără a 
lua în seamă pietrele de la rinichi. Cu cugetul mai liber, 
mulțumită vinului, și cu obrajii învăpăiaţi, se lăsă în voia 
unei depline sincerităţi. Vedea limpede ceea ce îl îndemna 
la acţiune pe tânărul din faţa lui și i-o spuse: dușmăniile 
lui, înfrângerile, deznădăjduita lui șovăială între cele două 
religii, primejdia de a nu se alege cu nimic, de a rămâne 
singur și chiar dezrădăcinat. Numai un destin deosebit 
poate aduce cu el asemenea încercări, și tocmai de aceea 
și venise Montaigne într-acolo, după cum se vădi. 

Voia să vadă dacă un spirit cumpătat, înclinat spre 
îndoială se poate apăra cu sorţi de izbândă de orgia lipsei 
de rațiune care-l asaltează din toate părţile. Căci în 
aceasta se risipește fără contenire natura omenească, după 
cum ne învaţă istoria și o adeveresc vechii scriitori. Orbi 
care se pricep numai să facă zarvă și nu știu nimic, așa se 
înfățișează de regulă neamul omenesc. De aceea preararul 
muritor căruia stăpânul cerurilor i-a dăruit un suflet 
sănătos trebuie să și-l ferească, în primul rând, cu viclenie 
de bolnavii violenti; altfel nu ajunge departe. Cea mai mare 
parte a timpului omenirea a fost ocupată cu răbufnirile 
bolilor ei sufletești și așa se va întâmpla și de aici înainte. 
Și ăsta-i încă un noroc, căci suferinţele sufletești care se 
descarcă în asemenea prilejuri sunt totuși cele mai ușoare, 
„omnia vitia in aperto leviora sunt”. 

După aceea rosti și el un toast. Fusese la Paris și văzuse 
acolo Liga. Il rugă așadar pe Henri să golească un pahar în 
cinstea acestei răbufniri fericite a unei grave boli 
sufletești. Apoi vorbi cu atâta tărie și liniște de parcă el ar 
fi fost luptătorul împotriva Ligii și aurului ei spaniol, cel 
care cu răbdare aduna aderenti, moștenitorul regatului. 

— Liga va atinge un punct culminant, va intra în declin, 
iar după aceea va veni vremea maiestăţii-voastre, sire. Să 


1 Toate viciile sunt mai ușoare când se află la vedere (lat.). 
497 


nu ne întrebăm însă cât veţi mai avea de așteptat și dacă 
obișnuita nebunie nu se va năpusti din nou asupră-vă. Să 
nu ne pese de așa ceva. Nu încape îndoială că voi apuca 
să-mi văd încoronat regele. 

Dar în clipa aceea începură să-l încerce suferinţele sale 
trupești. Apoi, după anumite semne pe care le observă la 
cel căruia i se adresa, înţelese că vorbise destul, așa că se 
ridică. 

Henri era însă puternic tulburat de propria lui 
conștiință, în care vorbele seniorului loviseră ca într-un 
metal sunător. Și rosti: 

— Așa e, prietene! Sunt prinţ de sânge. 

După care străbătu sala cu pași mari și rosti iar: 

— Şi pentru că sunt prinţ de sânge, am s-o iau înaintea 
tuturora. E dreptul și datoria mea. 

Montaigne îl urmări cu privirea. Ar fi vrut poate să 
cuteze a aminti despre sufletul bolnav și sufletul sănătos al 
oamenilor și timpurilor. Dar se mulțumi să clatine din cap 
și să spună: 

— Asta e și părerea mea. 

Căci avu impresia, care deveni din ce în ce mai 
puternică, de altfel, că vorbiseră în cor; alte note, dar o 
armonie. Se înclină spre a se retrage și adăugă ca 
încheiere: 

— Ca dovadă e destul să te gândești la un nume care 
explică ceea ce niciodată n-ar putea fi explicat. Un artist 
florentin, a cărui operă am lăudat-o, a socotit că trebuie să 
se dezvinovăţească față de mine pentru că a făurit-o, și a 
spus că n-ar fi putut face nimic dacă nu s-ar fi bucurat de 
privilegiul de a se trage din contele de Canossa. I se spune 
Michelangelo. 

Grăbindu-se către prietenul care se îndepărta, Henri îl 
îmbrăţișă și-i șopti la ureche: 

— Eu n-am făurit încă opere. Dar pot să le făuresc. 


498 


MORALITE 


Le grand danger du penseur est d'en savoir trop et du 
prisonnier d'hesiter trop longtemps. Voilă ce captif de luxe, 
qui a des loisirs et des femmes, retenu par ses plaisirs en 
même temps que par les amusements desabuses de son 
esprit. Cependant il voit des fanatiques cupides entamer la 
moelle même d'un royaume que plus tard il devra 
redresser. Heureusement qu'il lui reste des amis pour 
ľadmonester, une sœur pour le gifler à temps, et que 
même un spectre de relance afin de lui rappeler son 
devoir. Au fond il n’en faut pas tant, et son jour venu de lui 
même il prendra son essor. C'est sa belle santé morale qui 
lui donne l'avantage sur tous les immodérés de son 
époque. Comme un certain gentilhomme de ses amis, 
lľimmodération dans la poursuite du bien même, si elle ne 
l'offense, elle l'’étonne et le met en peine de la baptiser. 
Par contre, il possède le mot propre par quoi il signale et 
ses qualités et ses droits. En appuyant sur son titre de 
prince du sang c'est en réalité sur les prérogatives de sa 
personnalite morale qu'il insiste.! 


1 Marea primejdie care-l pândește pe un gânditor este să știe prea 
multe, iar pentru un prizonier, să șovăie prea îndelung. Priviţi pe acest 
captiv de neam mare, bucurându-se de femei și de răgaz, oprit în loc 
de plăcerile și în același timp de jocurile nerodnice ale cugetului său. 
Vede însă și cum nesăţioasa lăcomie a unor fanatici suge măduva unui 
regat, pe care mai târziu el va trebui să-l pună în picioare. Și din 
fericire, mai are prieteni care să-l certe, o soră care să-l pălmuiască la 
vreme și chiar o stafie îl scutură bine ca să-i bage minţile în cap și să-i 
amintească de datoria lui. La drept vorbind nici nu era nevoie de 
atâtea sforțări, căci, când va veni vremea, singur își va lua avânt. 
Deplina-i sănătate morală îl ridică deasupra deșucheaţilor timpului 
său. Ca și pe un anume gentilom ce se număra printre prietenii săi, 
„necumpătarea în urmărirea chiar a binelui, dacă nu-l supără, îl face 
totuși să se mire și să nu-i poată găsi un nume potrivit". Dimpotrivă, a 
găsit cuvântul potrivit ca să definească rangul și drepturile sale. 

499 


Sprijinindu-se pe titlul de „prinţ de sânge“, la drept vorbind se 
reazemă pe prerogativele personalităţii lui morale. 


500 


VII. OSTENELILE VIEŢII 


501 


„MICA MEA LUPTĂ” 


Nerac e un oraș de câmpie, deasupra lui fâlfâie în zbor 
păsări, pe dinaintea porţilor trec tropăind berbeci, iar de 
jur împrejur se întind ogoare netede, foarte roditoare; 
nimic nu s-a schimbat de o mie de ani. Oamenii ciocănesc 
lemnul și pielea, taie piatră sau carnea, ori pescuiesc în 
Basia cea verzuie. Ori de câte ori, însă, călăreţi înarmaţi 
răscolesc pulberea drumului, avutul mișcător e pus repede 
la adăpost, iar oamenii îi întâmpină cu mâinile goale, în 
nădejdea că vor fi cruțaţi. Căci nu se pot bizui pe ziduri ori 
pe șanțuri și nici pe seniori, fie că, după împrejurări, au 
puterea catolicii sau hughenoţii. Cei dintâi călăreţi care se 
apropie îi pot tăia ori alunga. Orășeanul n-are scăpare 
decât dacă se supune oricui, și așa și face. În Nerac unii 
merg la liturghie, alții la predică și, după cum e religia 
noului cuceritor, mărturisesc și ei că ţin de o biserică sau 
de cealaltă. 

Când își dobândi în sfârșit libertatea, tânărul rege al 
Navarrei se feri să intre în capitală, fiindcă la Pau, datorită 
zelului drept-credincios al mamei sale, regina Jeanne, 
protestantismul devenise intolerant. Socoti nimerit să se 
așeze împreună cu Curtea sa la Nerac. Orașul acesta rustic 
se afla în comitatul Albret, veche posesiune a strămoșilor 
din partea mamei, aproape în mijlocul provinciei pe care o 
avea de administrat. Din provincie făceau parte regatul 
său și regiunea Guyenne, a cărei capitală era Bordeaux. 
Regatul său cuprindea ca și odinioară ţinuturile Albret, 
Armagnac, Béarn, Bigorre și Navarra. În timp ce Henri se 
afla la Luvru, gentilomii săi și hughenoţii biruiseră atât pe 
bătrânul Montluc, care năvălise asupra lor din ordinul 


502 


regelui Franţei, cât și cetele spaniole venite de peste 
munţi. Căci ţara noului guvernator, care e și rege, se 
întinde de-a lungul Pirineilor și coastei oceanului, până 
acolo unde Gironde se varsă în Atlantic. Așadar se află în 
sud-vest. 

Aerul libertăţii ameţește ca vinul băut în bătaia vântului 
și a soarelui. Pâinea libertăţii e dulce chiar când e uscată. 
Să poţi călări prin ţară după ce ai fost multă vreme 
prizonier! Să te întorci doar când și când acasă și să fii 
pretutindeni la tine! Fără paznici și spioni, doar cu 
prieteni. Numai așa simţi că trăiești, de aceea prizonierului 
orice rândășoaică îi pare mai frumoasă decât i-a părut 
vreodată prinţesa. Ce-i drept, însă, nu arătaţi prea bine, 
cinstiți compatrioți. Aţi decăzut mult cât am lipsit dintre 
voi. Știm, de vină sunt Montluc, spaniolii și cele două 
religii. Cine poate răbda zelul bigoţilor și necontenita 
primejduire a vieţii? Am avea și noi câte ceva de spus 
despre asta. Nu de puţine ori vă părăseaţi ogoarele 
pustiite și casele arse, cum sunt se pare vreo patru mii pe 
întinsul provinciei. Și până la urmă aţi devenit la rândul 
vostru tâlhari și vă înţeleg. Dar acum vreau să se 
sfârșească o dată cu toate astea și să domnească pacea. 

Era încredințat că, de vreme ce pornește pe un drum 
nou, toate se vor înnoi. E atât de ușor să fii senin și 
răbdător! Dar orășelele au devenit îndărătnice și 
nesimţitoare din pricina încercărilor prin care au trecut și 
ridică punţile când se apropie de ele. „Turenne, ai glas 
puternic, strigă-le că guvernatorul iartă toate cele 
întâmplate și că plătim tot ce luăm. Nu vor? Spune-le să fie 
înţelegători. Dacă intrăm cu forţa, începe jaful. Rosny abia 
așteaptă. Că așa-i obiceiul, întotdeauna s-a făcut la fel.” 

Și se întâmplau cu adevărat niscai jafuri, niscai violuri și 
spânzurări, după bunul și vechiul obicei. Micul și 
răutăciosul oraș trebuia doar să vadă că nu e de glumit cu 
noul stăpân. Apoi era lăsat acolo un căpitan și câţiva 


503 


soldaţi, iar puterea regală se mai întindea pe câteva leghe. 
Prinţul de sânge o apăra călărind de colo până colo. O dată 
spuse ca într-o doară unui prieten, lui d'Aubigne, altă dată 
chiar tinerelului Rosny: „Te iau în sfatul meu de taină”. Iar 
când, într-o bună zi, sosi și Mornay, acesta voi ca sfatul cel 
de taină al prințului să se întrunească cu adevărat în 
castelul din Nerac: căci du Plessis-Mornay era bărbat de 
stat și diplomat. Dar la început nu se adunau decât rareori. 
Odată, când se întorcea spre casă, prinţul auzi că niște 
neguţători fuseseră jefuiți la drumul mare. La galop într- 
acolo! Cel ce-și recapătă avutul plătește bucuros darea - 
spre deosebire de ţăran, care nu-și dezgroapă bănuţii nici 
dacă i-ar aprinde hoţii casa. Totuși îi rămâne credincios 
guvernatorului, care i-a scăpat viaţa, iar fiicelor sale 
cinstea. lar acestea primeau cu drag pe câte unul dintre 
tinerii seniori; de cele mai multe ori venea chiar 
guvernatorul. Tatăl n-avea decât s-o știe ori nu. În acest 
fel, Henri făptui pe plan mic ceea ce era începutul unui 
lucru mare, străduindu-se, înainte de toate să asigure 
liniștea, hrana și grabnica repopulare a provinciei. 

Cerul era luminos, aerul străveziu și serile nespus de 
blânde când guvernatorul și sfetnicii săi, mai bine-zis 
ostașii săi, porneau călări, după ce-și sfârșeau treburile, 
spre zările trandafirii, încotro vedeau cu ochii. Aceasta e 
adevărata fericire; să nu știi dinainte unde ai să mănânci și 
cu cine ai să dormi. La Luvru totul se petrecea sub priviri 
bănuitoare și în anticamere nu mai conteneau șușotelile. 
Cu atât mai mult îi plăcea acum tovărășia oamenilor 
sărmani care de multe ori nici nu-l cunoșteau; căci 
pieptarul ripsat, din catifea roasă nu-i dădea o înfățișare 
falnică; începuse a lăsa să-i crească barba și purta o 
pălărie de pâslă. Nu avea bani la dânsul, și ei nu-i cereau 
nimic pentru ciorba de varză cu carne de gâscă, pe care o 
numeau „garbure”, nici pentru vinul roșu, pe care-l 
scoteau din butoi; mai apoi le trimitea însă bani prin 


504 


Camera de conturi din Pau. Oamenii sărmani îi erau mai 
apropiaţi chiar prin firea lui decât bogatii; dar nu căuta să 
afle de ce anume, de altfel doar cu greu și-ar fi putut da 
seama. Să fi fost oare pentru că miroseau a oameni 
sănătoși, nu ca regele Franţei și favoriţii lui? Când ședeau 
laolaltă, straiele îi erau tot atât de pătrunse de nădușeală 
ca și ale lor. Sau poate din pricina felului lor de a vorbi 
fără ocol, a poreclelor pe care le dădeau tuturora? Căci și 
lui îi veneau pe buze tot soiul de porecle în locul numelor, 
chiar atunci când era vorba de cei mai onorabili slujitori ai 
săi. Oamenii sărmani se veselesc ușor, ca și el. 

Și apoi își dădea seama că nici nu-i era îngăduit să se 
poarte altfel. Intr-o ţară cu patru mii de case arse și o 
populaţie sălbăticită nu poţi să faci pe stăpânul care ţine 
toată lumea la distanță. Fusese unul așa pe acolo; se pare 
că nu era de felul lui aspru, crud ori zgârcit, ci numai 
înfumurat, neîngăduit de fudul cu oamenii de rând, de 
aceea l-au și ucis. Henri știa acest lucru, nu degeaba purta 
pantaloni ponosiţi. Destul că i se vedeau mușchii puternici! 
In afară de asta răspândi singur zvonul că de două lucruri 
nu era în stare: să fie serios și să citească. Seriozitatea 
este pentru omul de rând aproape un semn de îngâmfare; 
iar cine citește se arată a fi străin de acele meleaguri și 
poate să-și ia tălpășiţa, ceea ce și făceau nobilii de cele mai 
multe ori. Dar nu și Henri. El locuia la ţară și nu avea 
numai castele, ci și o moară, pe care o gospodărea ca 
oricare morar; de altfel i se și spunea „morarul din 
Barbaste”, deși nimeni nu se întreba cât de des dădea pe la 
moară, și ce anume făcea acolo. Poporul nu iscodește prea 
mult măcar că nu se încrede în cărturari, adesea îi e de- 
ajuns o vorbă, nu caută să vadă ce se ascunde sub ea. 

Un rege, un rege adevărat e plin de taine, dar n-ar mai fi 
așa dacă ar purta straie scumpe: căci cu adevărat rege e 
atunci când nu-l recunoști, când are o înfățișare de om 
sărman. Şi, de îndată ce prinzi de veste că e el, îţi stă 


505 


inima în loc. O dată, la vânătoare, rătăcindu-se de suită, 
zări la umbra unui pom un ţăran: 

— Ce faci aici? 

— Ce să fac, vreau să-l văd pe rege. 

— Atunci scoală-te și suie la spatele meu! Călărim într- 
acolo și te uiţi la el cât poftești. 

Țăranul se sui într-adevăr pe cal și pe drum întrebă cum 
îl va recunoaște pe rege. 

— Păi ia seama la cel care va rămâne cu pălăria pe cap 
când s-or descoperi ceilalţi. 

Şi-i ajunse din urmă pe tovarășii de vânătoare, care își 
scoaseră pălăria. 

— Ei, îl întrebă atunci Henri pe ţăran, care-i regele? 

Omul îi răspunse cu șiretenie ţărănească: 

— Ori domnia-ta, ori eu, stăpâne, că numai noi doi am 
rămas cu pălăriile pe cap! 

Îndărătul acestor vorbe se ascundea deopotrivă teamă și 
admiraţie. De vreme ce regele îl păcălise, țăranul își 
îngăduise la rândul lui, păstrând măsura cuvenită, să 
glumească cu regele. De unde regele trase o învăţătură. 
Omul de rând a rămas, din întâmplare, cu pălăria pe cap, o 
dată cu el; stă pe cal în spatele lui, dar nu trebuie să uite 
nici de admiraţie, nici de teamă. Și așa, de fiecare dată 
întâmplările încep cu o zburdălnicie și se sfârșesc cu o 
învățătură. 

Într-un rând plecase bucuros foarte către orașul 
Bayonne, unde fusese poftit la masă. Când ajunse acolo, 
masa era pusă în aer liber și trebui să mănânce înconjurat 
de norod, să-i vorbească și să-i răspundă, dar, oricât de 
aproape s-ar fi grămădit oamenii să-i miroasă supa sau 
chiar pieptarul de piele, el trebuia ca, râzând și vorbind în 
dialect, să rămână totuși rege și învăluit în taină. Izbuti de 
altfel fără greutate, fiindcă, spre deosebire de minte, inima 
îi era simplă. Când ieșea cu bine dintr-o asemenea 
întâmplare, se simţea ușor ca după o luptă câștigată. Iar 

506 


cât dura riscul uita de primejdie; vorbea și se dăruia cu 
toată fiinţa lui. 

Faţă de oamenii sărmani, când se poftea singur la dânșii, 
se plângea până și de necazurile pe care le avea, cuprins 
de mânie, dar făcând și haz, întocmai ca ei. Dacă oamenii îi 
blestemau slujbașii, care nu le îngăduiau să vâneze în voie, 
Henri îi lua la vânătoare cu dânsul. În asemenea prilejuri 
aflau ce zile amare îi făcea locţiitorul său, domnul de 
Villars, pe care Curtea Franţei i-l trimisese pe cap în locul 
bătrânului Montluc. Acest Villars îl spiona de parcă s-ar 
mai fi aflat încă la Luvru. Orașul Bordeaux nu deschisese 
porţile guvernatorului hughenot, și Henri, cum n-avea ce 
să-i facă, se arăta nepăsător. Numai în casa oamenilor 
sărmani, la masă, când feţele se înfierbântau, nu-și mai 
putea înfrâna mânia, și cei din jur vedeau în el un răzvrătit, 
deopotrivă cu toţi câţi se aflau de partea dreptei credinţe. 
Protestantismul, care era arma lor, deveni și a lui. Căci 
împărtășea credința oamenilor sărmani. 

Bande hughenote cutreierau ţinutul, dădeau foc, la fel ca 
și celelalte, de fiecare dată mai întâi bisericilor; apoi se 
retrăgeau, iar după trei zile, dacă până atunci banii de 
răscumpărare nu erau adunaţi și depuși la locul cuvenit, 
venea rândul conacului din sat. Seniorul aflat în primejdie 
dădea fuga la Nerac, dar guvernatorul lipsea câte o dată 
de la castel. „Se plimbă prin grădinile sale, de-a lungul 
Baisei”, i se spunea solicitantului. Asta înseamnă patru mii 
de pași, și încă pași mari de ai lui. Uită-te bine împrejur, 
domnule, poate-l vezi! Un pârâiaș și arbori înalţi, totul de 
un verde-șters; coroanele copacilor se apleacă unele către 
altele peste aleea dreaptă ca o aţă, numită Garenne. Un 
podet duce din parcul care ţi se întinde în faţă către 
straturile cu flori și către sere. Dar nu te grăbi așa, 
domnule, încă nu-ţi arde conacul! Ai putea să treci pe 
lângă el, caută-l pe la fântânile de piatră și sub fiece 
umbrar. Poate că regele Navarrei se află într-unul din 

507 


aceste locuri și-l citește pe Plutarh. Dar pavilionul regesc, 
ceva mai sus, e păzit. Îl recunoști după acoperișul roșu, de 
șindrilă. Se oglindește în apă, totul numai roșu și alb 
lucitor. Nu încerca să pătrunzi înăuntru, domnule, ferește- 
te s-o faci! Dacă guvernatorul e acolo, nimeni nu trebuie să 
cuteze a întreba cu ce se îndeletnicește și cu cine! 

În asemenea împrejurări, seniorul înfricoșat părăsea 
fără zăbavă castelul din Nérac. Şi sufletul lui era cuprins 
de mânie împotriva guvernatorului hughenot. A treia zi, 
însă, când tâlharii se întorceau, după cum ameninţaseră, 
cine se năpustea asupră-le, măcar că nu se arătase până 
atunci? Henri dădea poruncă să fie spânzurat conducătorul 
tâlharilor, ca și cum n-ar fi fost protestant, iar pe ceilalți 
din bandă îi făcea ostași de-ai săi. 

Seara lua masa la conac; seniorul cu toţi ai lui erau prea 
bucuroși și fără întârziere dădea de veste în împrejurimi, 
pe la rude și prieteni, despre salvarea lui de către 
guvernatorul hughenot. Care, la urma urmei, e cel dintâi 
printre prinții de sânge! Și într-o bună zi va trebui să ținem 
seama de dânsul dacă tronul nu va mai avea alt 
moștenitor; dar până atunci mai va. Până una alta, să fie 
așa de bun să ne apere satele de propriii lui coreligionari. 
Pentru că mai întâi de toate e soldat, se pricepe grozav la 
disciplină şi-i vrăjmașul bandelor sălbăticite și al 
vagabonzilor înarmaţi. Cine nu se înscrie în registrele 
căpitanilor săi e pedepsit; cine a depus jurământ și fuge, 
poate chiar după ce și-a luat solda, e osândit la moarte. În 
sfârșit, acum avem iar o pază a iarmaroacelor. 

„Merge, merge”, își spune Henri, care are grijă ca astfel 
de scrisori și de vorbe să se răspândească mereu mai mult. 
E de mare însemnătate să te bucuri de încredere din 
partea celor pe care nu-i cunoști; asta poate schimba 
mersul lucrurilor. Multe s-ar întâmpla, spre pildă, dacă s-ar 
statornici părerea că aici, în partea asta a ţării, nu mai 
există doar o singură și unică religie! Armata e alcătuită 


508 


din oameni de amândouă credinţele, și Henri se îngrijește 
ca noutatea asta să bată la ochi și să fie lăudată. La Curtea 
din Nérac sunt tot atâţia catolici cât și protestanți; cei mai 
mulți seniori slujesc fără plată, pentru fiinţa și cauza lui, și 
toți sunt îndatoraţi a păstra între dânșii o pace cinstită - 
care nu e, însă, respectată chiar totdeauna. Cât privește pe 
rege, un Roquelaure sau un Lavardin îi sunt deopotrivă de 
apropiaţi ca un Montgomery sau un Lusignan, încât pare a 
nici nu mai ști că cei doi din urmă sunt de aceeași credință 
cu dânsul, iar ceilalţi nu. 

Henri o știa prea bine, dar avea și curajul, în ciuda 
convenienţelor și a părerii unanim admise, să spună cu 
glas tare: „Cel care își face datoria este de aceeași 
credință cu mine, iar eu sunt de credinţa celor viteji și 
buni”. Rostea și scria și în scrisori aceste cuvinte, deși ar fi 
putut deveni pentru el un laţ. Trecuse însă prin multe: 
Luvrul, lungul prizonierat, minciuna, teama de moarte; se 
întorcea cu gândul la măcelul iscat din pricina credinţei. Ar 
fi putut așadar să urască tot ce-i omenesc. Dar, dimpotrivă, 
el se bizuia numai pe ceea ce-i putea uni pe oameni, adică 
pe vitejie și bunătate. Căci, se înţelege, Henri își avea 
părerile lui. Viteji sunt fără îndoială. Chiar în Luvru, cei 
mai mulţi dintre noi au fost viteji. Bunătatea, ce-i drept, se 
feresc încă destul de mulţi să și-o arate. Pentru așa ceva 
trebuie să fie nu numai viteji, ci și cutezători. Și îi 
ademenea, fără ca el însuși să-și dea seama cu ce: 
dregându-și bunătatea cu oarecare șiretenie. Căci 
blândeţea și toleranța nu mai sunt nesuferite oamenilor 
atunci când se simt păcăliţi. 

În regat se așezase din nou pacea, dar nici de data 
aceasta cum trebuie. Era pacea lui Monsieur, fratele 
regelui Franţei. De când cu pacea aceasta, care-i purta 
numele, Monsieur nu mai avea titlul d'Alençon, ci d'Anjou 
și se înavuţise cu o rentă de o sută de mii de taleri. Până și 
trupele germane i le plătea regele. Monsieur, în ceea ce-l 


509 


privea, ar fi putut să se liniștească, dar niciodată în viața 
lui, destul de scurtă de altfel, n-a fost în stare de așa ceva. 
Plecă deci în Flandra cu gândul să devină rege al Ţărilor- 
de-Jos și, întinzând mâna de la tron la tron, să o 
dobândească pe aceea a Elisabetei, regina Angliei: o 
femeie de patruzeci și cinci de ani. Regina cu picioare 
lungi și italianul ei pirpiriu, cum îi zicea ea omului cu două 
nasuri, erau o pereche pe seama căreia se râdea, nu 
glumă, în toate serile, la Nerac, când, sorbind din vin, 
guvernatorul și „sfatul lui de taină” deslușeau înţelesul 
veștilor primite. Altminteri, pacea care purta numele lui 
Monsieur nu era bună de nimic. Parizienii mei nu ieșiseră 
din casă când regele oferise un joc de artificii. Liga 
neobrăzatului de Guise se agita și prea rare erau acum în 
regat mesele la care cei așezați împrejurul lor să nu fie 
întrebaţi ce gândesc. Întru acestea, regele Franţei convocă 
Statele Generale la castelul său din Blois. Deputaţii 
protestanți nici nu se duseră, fiindcă știau prea bine cum 
poţi fi înșelat. Dar regele Navarrei porunci diplomatului 
său, domnul du Plessis-Mornay, să se pronunţe în scris în 
favoarea păcii, mai mult chiar, scrise și el personal. 

Toţi ceilalți aveau o singură grijă, să-și facă rău unii 
altora, protestanții ca și catolicii. Aceștia din urmă, mai 
tari, se sprijineau pe forţă, cei dintâi pe garantarea 
imunităţii lor. Cel mai slab nu trebuie, însă, să ceară cu 
trufie dreptul lui, ci să propovăduiască îngăduinţă și 
bunătate; sub scutul acestor virtuţi va putea apoi ușor 
spori puterea. Iar virtutea îmbinată cu puterea cucerește 
mai mulţi aderenti decât fiecare dintre ele în parte. Henri 
se înţelegea cu ambasadorul său în ceea ce privea ţelurile 
lor și urmau același drum. Scrisoarea către Statele 
Generale Mornay o trimise ca din partea unui catolic bine 
intenționat, de parcă ar fi fost scrisă de acesta, nu ticluită 
de bigotul și vicleanul ambasador. La rândul lui, Henri, în 
scrisoarea sa, scrise că se ruga lui dumnezeu să-i arate 


510 


care-i adevărata religie, ca să o slujească pe aceea, iar pe 
cea netrebnică să o alunge din regat și, dacă s-ar putea, și 
din lumea întreagă. Din fericire, cel de sus nu-i dădea nici 
un semn în privința asta, așa încât nu se afla în primejdia 
de a trebui să predea cetăţile sale întărite. 

Ceea ce putea să facă, însă, pentru ca războiul civil să 
nu izbucnească din nou își dădu silinţa să facă: ieși chiar în 
întâmpinarea solilor trimiși la dânsul de regele Franţei. 
Aceștia aveau misiunea să-l aducă din nou la religia 
catolică, lucru ce urma să se săvârșească între zidurile 
credinciosului oraș Agen. Unul dintre soli era Villars, cel 
care nu-l lăsase să intre în Bordeaux, al doilea un episcop 
din chiar stirpea lui, iar al treilea, și cel mai însemnat, 
însuși vistiernicul Franţei. Henri îi primi mai întâi pe toţi 
odată și apoi pe fiecare în parte. Căci niciodată nu poţi ști 
ce va zice un om fără martori de faţă, mai ales când la 
mijloc e vorba și de bani. De faţă cu toţi ceilalţi, episcopul 
jeli suferințele prin care trecea poporul, și Henri plânse, 
spunându-și că suferinţele poporului erau ale lui, dar nu și 
ale episcopului; și că tocmai de aceea regatul îi era menit 
lui și numai lui. Vestea aceasta îi venise chiar de la 
dumnezeu. Şi în aceeași clipă porunci ca oamenii săi să ia 
cu asalt un oraș. Preabunul Villars își retrăsese de acolo 
trupele spre a se putea înfățișa în faţa guvernatorului cu o 
puternică escortă. „Mica mea luptă!” se bucură Henri în 
sinea lui și plânse și cu acest prilej; dar cine poate deosebi 
lacrimile de bucurie de celelalte! „Mica mea luptă!” 

Dar nu trecu mult timp și marchizul de Villars se 
răzbună. Henri juca tocmai „mingea lungă” în curtea 
castelului său, care era înconjurată din patru laturi de 
clădiri. Ferestrele ornate, colonadele frumoase de-a lungul 
fațadelor, larga, impunătoarea scară dublă ce ducea jos 
spre râu și grădini, toate acestea fuseseră construite de 
strămoșii săi cu două sute de ani în urmă. La fiecare din 
cele patru colţuri, aceste minunăţii erau străjuite de un 


511 


turn. Dar și paznicii turnurilor pot câteodată să-și mai 
petreacă vremea cu câte o fetișcană, și atunci dușmanul se 
furișează, de la un tufiș la altul, se ferește pe lângă o casă 
până ajunge la alta. Henri bate mingea lungă de piele în 
curtea înconjurată de ziduri. Dacă s-ar afla la masă, e în 
zidul sălii de mâncare o firidă strâmtă unde stă pitulat 
pândarul și scrutează împrejurimile spre a vesti orice ar 
putea da de bănuit. Căci măsurile de prevedere nu trebuie 
nicicând uitate; de data asta e prea târziu însă. Se aud 
ţipete, dușmanul a țâșnit de după cea de a patra latură a 
zidului, a și apucat pe cineva de beregată. Jucătorii n-au 
armele la ei. În timp ce prietenii săi o iau la fugă pe 
treptele terasei, Henri se face nevăzut în casă, și oricât îl 
va căuta vrăjmașul nu va putea da de dânsul. 


CASTELUL DE LA GRANGE 


Se depărta pe sub picioarele celor ce-l căutau, pe sub 
oraș și apoi pe sub ogoare. Drumul subpământean, prin 
care bâjbâi, era vechi, și dintre toţi muritorii numai de el 
cunoscut. Găsi scăpărătoarea, lampa, și la lumina ei slabă 
ocoli gropile și surpăturile. De data asta drumul îi păru mai 
puţin lung ca altădată, căci se gândea la dezamăgirea 
vrăjmașului. Oricum, aerul devenea tot mai înăbușitor; în 
schimb, la capătul tunelului, îl așteptau niște braţe 
iubitoare - și când te gândești în ce mâini era cât pe-aci să 
cadă! În sfârșit, din nou scări. Stinse flăcăruia și ridică 
chepengul gropii. 

— Bagă de seamă! se auzi strigând un glas de femeie. 
Bagă de seamă! Porumbeii mei! 

Căci femeia tocmai sucise gâtul la câţiva porumbei și-i 


512 


aruncase chiar acolo, pe podea, de unde ieșea bărbatul 
nădușit și murdar din cap până-n picioare. Lumina zilei îl 
orbi, și Henri nu văzu cine era acolo: Fleurette, o fată pe 
care o iubise când el avusese optsprezece ani, iar dânsa 
șaptesprezece. 

Fata nu se înfricoșă când îl zări ieșind din pământ, dar 
nici nu-l recunoscu, din pricina halului în care era, a 
obrazului schimbat în urma încercărilor înfruntate și a 
bărbii ce și-o lăsase. Totuși, ochii blânzi și calzi i l-ar fi 
trădat cu siguranţă, dar el îi ţinea închiși ori clipea des din 
ei, așa încât Fleurette nu-l recunoscu. De altminteri și 
înfățișarea ei se schimbase, se lăbărțase ca întreaga-i 
făptură. Supărată din cauza porumbeilor daţi la o parte, își 
proptise pumnii în șolduri și ocăra. Henri râse, răspunse 
vesel și se îndreptă spre puț să se curețe. O altă fântâna 
oglindise odinioară chipurile lor alăturate; își cufundaseră 
atunci într-însa ultima lor privire și cea din urmă lacrimă: 
„Când vom fi bătrâni de tot, fântâna asta încă își va mai 
aduce aminte de noi, și chiar și după moartea noastră”. E 
adevărat: mult mai târziu oamenii își vor arăta unii altora o 
apă și-și vor spune: „Aici s-a înecat Fleurette. L-a iubit atât 
de mult!” Dar și acum cei mai mulţi o socotesc ca și 
moartă, pentru că o iubire atât de frumoasă trebuie să 
dăinuiască veșnic, în ciuda firii schimbătoare a oamenilor. 

Schimbare de decor. Henri s-a spălat pe obraz și acum 
își scutură murdăria de pe umeri, dar tot fără s-o 
privească. Fleurette așteaptă ca de sub învelișul neîngrijit 
să iasă un gentilom, care va intra în casă și pe scara 
micului castel, va urca la doamna, în buduarul ei care are 
pereţii zugrăviți cu fiinţe ce-s jumătate femei și jumătate 
pești și unde din colţuri privesc două capete de îngeri, unul 
drăgălaș, altul aspru. De pe tavanul odăiţei strălucește 
soarele, căci Hristos este soarele dreptăţii, cum scrie acolo 
și cum a citit Fleurette. Fata își strânge porumbeii, Henri 
întoarce capul, dar, aplecată cum e, Fleurette nu-l vede. 


513 


Deasupră-le, aerul răsună de vorbele uitate. Cerul e 
luminos, aerul străveziu, amurgurile nespus de blânde. Mai 
sunt încă o dată în viaţă, singuri, acolo, printre acareturi. 
Henri ar putea s-o tragă către el pe fata aceea necunoscută 
și s-o ducă sub șopron. Se și gândește la asta, dar te 
pomenești că se vede de sus. Urcă grăbit scările. Fleurette 
intră cu porumbeii în bucătărie. Şi locul rămâne gol, iar 
aerul răsună mai departe de vorbe uitate. Ești fericit cu 
mine? Niciodată n-am fost atât de fericit. Atunci să nu mă 
uiţi, oricât de departe ai călări, nici odăița în care 
pătrundea  mireasma grădinii în timp ce noi ne 
drăgosteam. Tu ai șaptesprezece ani, Fleurette. Şi tu 
optsprezece, dragul meu. Când o să fim bătrâni tare... 

Dar se apropie glasurile oamenilor ce vin de la câmp. Și 
aerul nu mai răsună. 


ÎN GRĂDINA 


Lucru de mirare, atacul împotriva reședinței 
guvernatorului nu avu urmări bune pentru locţiitor. Regele 
Franţei nu i-o iertă, după cum aflară cei din Nerac. Sau 
poate că tocmai neizbânda atacului îl costă pe bietul 
Villars, până la sfârșit, chiar slujba. Nobilimea se declară 
împotrivă-i, nu numai aceea de prin părțile locului, ci și din 
provincia învecinată, Languedoc, al cărei guvernator, 
Damville, încheie o alianţă cu Henri. Damville era un 
moderat, se număra printre „politici” și făcea bucuros câte 
ceva pentru statornicirea păcii între cele două credinţe. În 
afară de cazul când dorinţa-i de pace se dovedea cumva 
nepotrivită cu împrejurările și îi putea primejdui situaţia! 
Villars, de altfel, era pe cale să și-o piardă pe a lui pentru 
că mersese prea departe cu tendinţa contrară. Îl urmărea 


514 


mai cu seamă și îl făcea de nesuferit unul dintre cei mai 
influenţi oameni ai provinciei, mareșalul Biron. Acesta 
uneltea împotriva lui Villars mai mult chiar decât o știa 
Henri, care era totuși informat. 

Întru acestea, Henri avea și alte griji. Voia să obţină de 
la Curte nu numai înlăturarea locţiitorului său, dar ardea 
de dorința ca preaiubita-i soră să vină la dânsul și apoi 
socotea că nu se mai poate lipsi nici de buna-i prietenă, 
regina Navarrei. Uneori îi era cu adevărat dor de Margot, 
căci vechile iubiri nu părăsesc niciodată în întregime 
trupurile care le-au adăpostit. Dar mai ales își spunea că 
supușii săi catolici ar trebui să vadă alături de dânsul pe 
sora regelui Franţei - chiar și porţile orașului Bordeaux s- 
ar da atunci în lături. Iar cât privește pe micuța Catherine - 
o, Catherine, dacă ai fi aici! Să-mi admiri sera, să-i înveţi a 
vorbi pe papagalii mei și să auzi păsărelele - nici nu știi, 
Catherine, ce frumos cântă canarii! Și apoi micuța e o 
protestantă atât de riguroasă, că ar face îndată să mă 
bucur de o faimă mai bună în rândurile coreligionarilor, 
căci, din păcate, nu prea mă pot lăuda cu așa ceva. 

Aceasta se datora firește faptului că avea de-a face cu 
nenumărate femei. Dar, în primul rând, sunt și multe care 
merită dragostea noastră - fiecare în felul ei, una 
răspândește un parfum puternic, alta e neprihănită ca o 
floare. Câte o nobilă domnişoară are o mamă bănuitoare. 
Și Henri călătorește nopţi întregi spre a se întâlni în zori 
cu ea. La fetișcana unui ins oarecare ajungea, se înțelege, 
mai ușor. Dar mai era și nevasta unui cărbunar din pădure, 
la care poposeau vânătorii de la Curte. Femeia îl iubea 
peste măsură pe regele ei, iar lui îi era destul de dragă 
pentru a lăsa să aștepte în ploaie tot alaiul, seniori și 
slujitori, în timp ce zăbovea în patul ei. Cine n-a auzit de 
aceste focuri iuți, care nu lasă nici o urmă! Și totuși, după 
douăzeci de ani regele îl înnobilă pe cărbunar. Căci n-avea 
să uite niciodată coliba din pădure și bucuria fără seamăn. 


515 


Femeia este cea mai apropiată legătură a lui cu poporul. 
Prin ea îl recunoaște, îl stăpânește și-i mulțumește. 

Spre a-i aduce sora de la Paris îl trimise pe credinciosul 
său Fervaques. Omul acesta dintr-o bucată îl trădase, dar îl 
părăsise și pe regele Franţei; și cine-i mai sigur decât cel 
în care nimeni nu se mai încrede? Şi Fervaques o aduse 
într-adevăr pe prinţesă înfruntând toate primejdiile, dar 
surioara nu rămase multă vreme la Nerac; chiar fratele ei 
o întovărăși până la Pau, unde credinţa și moravurile erau 
severe; până și ale lui, când se afla acolo. Încât la Pau, 
unde fuseseră crescuţi de preaiubita lor mamă, fu văzut 
numai alături de sora sa, plimbându-se pe sub copacii verzi 
ai copilăriei lor. În afara orașului se afla un castel 
drăgălaș, înconjurat de pomi înalţi; acolo îi plăcuse adesea 
și Jeannei să se retragă când, împreună cu cei doi copii, 
voia să se bucure de răcoarea umbrarelor frumoase și să 
audă, parcă, în foșnetul copacilor, însăși răsuflarea 
domnului. Natura era o taină a veșniciei, una din tainele ei. 
Iar grădinarii îl slujeau și ei pe dumnezeu, numai că în alt 
fel decât preoţii. Grădinarul de acolo se numea Chantelle, 
și Henri, care simţea aceeași încântare când ședea de 
vorbă cu el, ca atunci când conversa cu un înţelept, i-a 
reparat casa de i-a făcut-o ca nouă. Aleea principală a 
parcului se numea „Madame” ceea ce voia să însemne 
„Jeanne”. Acolo se plimbau acum copiii ei, fratele aplecat 
spre surioară. lar aceasta își spunea: 

„la uite! Am întârziat și se lasă seara. Grădina mi se 
pare astăzi mai întinsă, amurgul o poartă ușor în afara 
spaţiului și a rânduielilor lumești. Chiar și femeia de 
piatră, care varsă apă din butoi, a luat culoarea tufișului în 
amurg, și-a pierdut darul de a fi albă și strălucitoare. 
Suntem cu toţii egali între noi ca creștini, și lucrul ăsta e 
cu deosebire adevărat în acest ceas. Dar eu, sora lui, 
trebuie totuși să-l socotesc stăpânul meu; numai că aici e 
într-o mai mică măsură. Să vorbesc? Lucrurile îmi sunt 


516 


străine și mă tem de ele. Cu toate acestea mă simt ispitită 
să-i vorbesc despre faima rea a balului din Agen.” 

— Frate! 

— Ce-i, surioară? 

— Umblă vorbe atât de urâte. 

— Te gândești la balul din Agen. 

Catherine se sperie atât de rău de cuvintele rostite, că 
se opri în loc. De obicei nu se observa meteahna pe care o 
avea la picior, putea să și danseze. În clipa aceea, 
șchiopătase însă. Fratele ei Henri adăugă repede: 

— Cunosc zvonul, cum să nu-l cunosc, l-au scornit ca să 
părăsesc cu seniorii mei protestanți orașul Agen. La 
început, după fuga din Luvru, m-am gândit să locuiesc 
acolo. Dar îndată preoţii au început să aţâţe de pe amvon 
împotriva noastră. Domnul de Villars s-a pornit și el cu 
calomniile. Doamnele catolice au scornit însă lucrul cel mai 
rău, ca să se veselească. Pentru că trebuie să știi, surioară, 
o seamă de făpturi de sexul tău petrec pe socoteala unor 
lucruri care, la drept vorbind, nici nu s-au întâmplat. 

— Lasă asta, frate, și spune-mi dacă la balul din Agen, 
când sala era plină de doamne din oraș, tu și seniorii tăi aţi 
stins fără veste lumânările și lămpile. 

— Nu. Nu se poate spune așa ceva. Am băgat de seamă 
că la un moment dat s-a făcut ceva mai întuneric în salonul 
mare. S-ar putea ca mai multe lumânări să se fi terminat în 
același timp. Şi apoi unii suflă câteodată asupra flăcărilor, 
așa, ca să glumească; cine știe dacă n-au făcut-o chiar 
doamnele!? 

Aici se aprinse Catherine. 

— Tăgăduiești prea multe. Dacă n-ai fi tăgăduit atâtea, 
te-aș fi putut crede. 

Nu mai erau vorbele unei fete neștiutoare, nici glasul de 
copil, cu ascuţitele, sfielnicele silabe finale. De data 
aceasta se sperie Henri, căci auzea glasul severei sale 
mame. Şi nici de văzut nu vedea vreo deosebire, căci se 


517 


lăsase noaptea. Ca un copil, mărturisi: 

— Se spune că gentilomii mei au sărutat doamnele pe 
întuneric. Nici unul nu se fălește, însă, că le-ar fi 
dezonorat. Prilejul exista, totuși, și chiar dispoziţia. Acum, 
se înțelege, nimeni nu mai vrea să recunoască cele 
întâmplate, din pricina scandalului care a izbucnit. 

— Va să zică așa v-aţi purtat, rostiră Jeanne și Catherine. 
Astea sunt moravurile severe pe care trebuie să le aperi în 
ţara noastră? Nu, dragul meu, în acest chip nu arăţi decât 
ce-ai deprins în castelul Luvru, la dușmanii Religiei. 

Lui Henri i se tăie răsuflarea. Ceea ce urma avea să-l 
privească anume pe el. 

— Nu numai că o seamă din doamnele dezonorate atunci 
au murit de spaimă și de rușine, dar mai ai pe cuget și alte 
nenorociri, pretutindeni în ţară pe unde călărești și seduci 
femei. Nu vreau să ţi le numesc și să ţi le înșir, le știi 
singur mai bine decât mine. Doresc doar să-ți amintesc că 
trebuie să-l iubești pe dumnezeu, nu femeile. 

Henri tăcea. Predica astfel începută era de neînlăturat. 

— În primul rând trebuie să învăţăm a ne deprinde 
inimile cu ascultarea domnului. Trebuie să începem așadar 
cu sfârșitul; dar pentru ca să întregim totul e nevoie ca și 
ochii, mâinile, picioarele, braţele, toate mădularele să ia 
parte la această lucrare. Căci mâinile haine arată o inimă 
plină de răutate, iar ochii nerușinaţi o inimă coruptă. 

Și continuă astfel să vorbească, bine și frumos. Pentru 
că prințesa Catherine primea scrisori de la Geneva și le 
păstra în gândul ei - cu toate că nici dânsa n-avea să se mai 
poarte multă vreme în spiritul lor. Fratele ei Henri plângea 
în întuneric. Căci lacrimile îi veneau ușor, chiar și pentru 
lucruri ce nu mai puteau fi schimbate și pe care de altfel 
nici nu dorea să le schimbe. Acum îl făcea să plângă, însă, 
nu numai propria-i fire, ci și aceea, atât de înrudită, a 
iubitei sale surori. Cu zelul ei bigot, sărmana încerca să 
lupte împotriva dragostei pentru vărul Henri Bourbon, care 


518 


acum mai vâna încă mistreți. Dar când se va înfățișa, totul 
se va fi întâmplat înainte chiar ca însăși Catherine să-și 
dea seama! Sfârșitul copilăriei ei nevinovate, asta plîngea 
acum Henri. Pe de altă parte, socotea ca un lucru foarte 
potrivit ca odată și odată să se sfârșească și cu nevinovăția 
surorii sale. Cu sufletul împărțit între milă și încuviinţare o 
îmbrăţișă plin de dragoste și-i întrerupse cu o sărutare cea 
mai frumoasă frază. După care o conduse în casă. 

Dat fiind, însă, că orice iubire, chiar și aceea pentru 
propria carne și propriul sânge, orice fior sentimental are 
și un preţ ce poate fi măsurat în bani, a doua zi dimineaţa 
prinţesa Catherine primi în dar de la scumpul ei frate un 
orășel, care în clipa aceea nu-i aparţinea încă nici lui. Era 
un târgușor uricios, care-i refuzase până atunci intrarea și 
pe care trebuia abia să-l cucerească pentru draga-i 
surioară. Aceasta va mai primi de altminteri și alte daruri 
drăgălașe, dar mai târziu, când fratele ei, ajuns rege, va 
avea putinţa s-o facă. O dată va căpăta, de pildă, șapte 
sute de perle și o inimă bătută toată numai în diamante; 
preţul îl va cunoaște vistieria. De altfel, ceasurile petrecute 
la Pau erau întotdeauna numărate. Frumoasele mobile din 
marele castel al orașului se acoperă din nou cu huse, și 
Henri nu va socoti niciodată că altele sunt mai frumoase. 
lar de bijuteriile coroanei de Navarra nu se va atinge 
nicicând, chiar în vremuri când nu va avea decât o singură 
cămașă. Incălecarea! Spre alte tărâmuri mai neliniștite! Și 
Margot numai necazuri ne face! l-a dat drumul pe 
fereastră, cu o frânghie, fratelui său Francois, care voia să 
fugă în Flandra, și a ars frânghia în cămin, de era gata- 
gata să aprindă Luvrul. Apoi a plecat și dânsa în Flandra, 
și s-a ţinut doar de boroboaţe! Doamne, ce de boroboaţe! 
Așa se exprimă Henri în sfatul lui de taină. 


519 


SFATUL DE TAINĂ 


Sfetnicii se îndreptară către castel, doi câte doi. Scara 
dublă îngăduie seniorilor care nu se au prea bine între 
dânșii să suie pe drumuri deosebite. Între cele două braţe 
ale scării țâșnește din zid un șuvoi de apă, revărsându-se 
într-un havuz semicircular. Balustrada de marmură dintre 
stâlpi se încovoaie într-un arc molatic, pe care orice mână 
e ispitită să-l mângâie. Ochiul e îmbiat de ornamentele 
discrete cu care o daltă drăgăstoasă a dat viaţă pietrei. La 
jumătatea drumului, cele două braţe se unesc, scara se 
lărgește, oferă loc pentru toţi și duce către castelul 
prințului. Pași tineri, glasuri răsunătoare; cei mai mulţi 
dintre sfetnici trec în grabă prin curtea de sus și apucă 
spre dreapta. Suie câteva trepte și traversează galeria de 
coloane care se întinde de-a lungul întregii faţade; la 
capătul de sus al fiecărei coloane e înfățișată câte o 
întâmplare legendară. Ușile încăperilor sunt deschise, 
lumina zilei pătrunde nestingherită. Sfetnicii intră repede 
în încăperea cea mai mare, se așază pe sipete ori pe 
taburete de lemn, se strâng laolaltă vorbind cu însufleţire, 
se îmbrățișează râzând, se despart sfădiţi, în așteptarea 
prințului, care trebuie să vină. 

În zidul gros, pe care nici o ghiulea nu l-ar putea 
străpunge și care nu are nici o fereastră, se află o 
adâncitură anume lăsată pentru străjer. Printre gratii, 
ostașul privește în jos, spre curtea exterioară, iar de acolo 
peste șanțul înconjurător, către câmpie, dincolo de poarta 
orașului, se întinde drumul mare, pe care ar putea să se 
arate vrăjmașul. Acum, însă, pe amândouă malurile Baisei 
celei verzui, de o parte și de alta a podurilor, domnește 
pacea și liniștea. Așa-numitul Pod Nou duce către liniștitul 
parc La Garenne, iar Podul Vechi leagă cele două părți ale 
orașului. 'Târgoveţii trăiesc în bună pace la poalele 

520 


castelului. Seniorii de la Curte încep și ei a se muta printre 
dânșii, de când Curtea s-a statornicit aici. Meșteșugarii, 
mămularii și slugile se înghesuie împrejurul caselor 
întărite ale celor mari; în chipul acesta iau naștere uliţe 
întortocheate, înguste, o părticică de oraș, prin care se 
scurg gârlișoare și se joacă copiii. Puștii se năpustesc cu 
zarvă mare pe podul înalt și vechi, bătrânii se caţără pe el 
cu multă fereală, și imaginea arcului deschis al podului 
care se oglindește în adâncul apei se întregește rând pe 
rând cu umbrele tuturor celor ce viețuiesc aici. 

La capătul de sus al scării castelului, pe banca de piatră 
rotunjită, se aţin doi seniori care-l adastă pe Henri. 
Domnul cu pelerină e Philippe Mornay, care socoate că 
Henri e nechibzuit: auzi, să umble singur, acum, în amurg 
și pe timp de război. Căci războiul a izbucnit din nou. 
Pacea care purtase numele lui Monsieur n-a ţinut mult. 
Regele Navarrei își trimisese diplomatul să-i caute aliaţi, 
dar cei mai mulţi făceau tot ce le stătea în putinţă ca să se 
sustragă chemării. Bunăocară un văr al răposatului Coligny, 
acel Montmorency, care a fost el însuși la un pas de 
moarte cât a zăcut în Bastilia. Dar burtosul e prea lenevos 
ca să se ridice în numele răzbunării, al dreptăţii, spuse 
Mornay. Al credinţei, adaugă tot dânsul. 

— Dar pe mișei domnul îi va alunga de la el, zise hotărât 
hughenotul, apoi arătă lămurit de ce se vor prăbuși cu 
toţii, cei care trag numai foloase de pe urma Religiei și nu 
sunt destul de mari la suflet ca s-o slujească. Pe ducele 
d'Anjou, Mornay îl părăsise fiindcă văzuse că aleargă 
orbește să pună mâna pe regate numai în folosul lui. După 
peripeții și primejdii ajunsese acum la un prinţ, alături de 
care dorea să-și încerce puterile, măcar că prinţul duce 
încă o viață ușuratică. Dar nu hotărăște firea omului, ci 
menirea lui. Dumnezeu este mai puternic decât patimile 
aleşilor săi. De aceea, în adâncul fiinţei sale, bigotul 
Mornay nu era îngrijorat că Henri întârzie pe drum. Căci 


521 


se afla sub o înaltă oblăduire. 

— Aţi fost luat prizonier pe drum, în timp ce veneaţi 
încoace? întrebă domnul care ședea alături de el pe bancă. 

— Dar nu m-au recunoscut, răspunse Mornay și ridică 
din umeri, încredințat că în clipa potrivită vrăjmașii 
fuseseră cuprinși de orbire. Dar să vedeţi cum s-a 
întâmplat, domnule de Lusignan. Admiram tocmai ruinele 
casei strămoșești a domniei-tale; lumina lunii făcea din 
acel loc un ţinut de vrajă, așa încât ne era prea lesne să 
credem în basme. În vremi de mult trecute, acolo a 
întâlnit-o străbunul domniei-tale pe zâna Melusine, prin 
care a cunoscut fericirea și suferinţele pricinuite bărbaţilor 
în toate timpurile de femei. Din vina zânei Melusine n-am 
fost cu destulă luare-aminte și ne-am pomenit deodată cu 
douăzeci de inși înarmaţi, care au sărit asupra noastră, mai 
înainte ca noi să fi putut sări șanțul. În asemenea 
împrejurări se cere, mai cu seamă, să știi să te dai drept un 
altul și să nu arăţi ca un hughenot. 

Cel de al doilea domn izbucni în râs. Căci de altul te-ai 
mai fi putut îndoi la prima vedere că e hughenot, nu însă și 
de Philippe Mornay. Îl trăda nu numai gulerul alb răsfrânt 
peste haina de culoare închisă, ci întreaga lui înfățișare și 
ținută. Privirea lui Mornay nu era semeaţă, dar nici 
întoarsă către ființa lui lăuntrică. Ea cerceta conștiința 
celor asupra cărora se oprea - înţelept și fără grabă, 
izvorând de sub fruntea totdeauna netedă. Şi fruntea îi va 
rămâne astfel până la adânci bătrâneţe, căci Mornay e 
împăcat cu dumnezeul său; i se va înălța ca o culme 
neatinsă deasupra chipului teșit, care se va acoperi de pete 
și va fi pustiit de adânciturile făcute de necazuri. Dar toate 
acestea se vor petrece în viitor. Până una alta, Mornay 
șade pe o bancă de piatră rotunjită, tânăr, cu inima dârză, 
și-l așteaptă pe prinţul a cărui înălţare o va întovărăși. N- 
are nici cea mai ușoară bănuială despre vorbele pe care 
este menit a le rosti - într-o vreme încă îndepărtată - 


522 


despre prințul său: „Trebuie să aducem la cunoștință o 
tristă și spăimântătoare veste. Regele nostru, cel mai mare 
rege pe care creștinătatea l-a dat de cinci sute de ani 
încoace...” 

Cerul era senin, lumina străvezie, și înserarea se lăsa 
blândă. Henri veni dinspre grădinile lui, trecând peste 
Podul Nou; braţele îi erau încărcate de flori. Văzându-i pe 
cei doi domni care stăteau sus în capul scării, începu să 
alerge și ceru de departe raportul ambasadorului său; îl 
ascultă și, cu toate că nu află lucruri îmbucurătoare, îi 
dărui o floare. 

— Cineva i-a smuls petalele, lămuri el și, fără să vrea, 
făcu un semn cu umărul către cuibul de dragoste de pe 
malul râului; cei doi înțeleseră foarte bine cine o jumulise. 

În același timp castelul se umplu de o larmă puternică. 

— Hughenoţii mei îmi ucid catolicii! strigă Henri și se și 
repezi spre curtea castelului. 

Într-adevăr, domnul de Lavardin se repezise la domnul 
de Rosny; acesta, un cocoșel tânăr, își scosese din sărite 
căpitanul încâlcind disciplina. Ceilalţi gentilomi strigau și 
ei, vuietul cuprinsese toată încăperea și pricina pentru 
care cei doi se luaseră la hartă n-ar fi putut fi aflată cu nici 
un chip. Din fericire, Henri o cunoștea foarte bine. 
Căpitanul Lavardin îl trimisese pe stegarul Rosny spre 
orășelul Marmande ca să recucerească o poziţie pierdută. 
Chiar Henri îi scosese de acolo pe Rosny și pe cei câţiva 
archebuzieri ai lui, care se retrăseseră într-o stare de 
plâns, cu un singur tun și două culevrine fără muniții. Dar 
Lavardin nu îngăduia de fel să i se amintească de atacul 
neizbutit asupra orășelului Marmande, pe care-l pusese la 
cale în ciuda părerii contrarii a regelui. Și uite că mucosul 
de stegar s-a apucat să-i aducă aminte de tărășenia asta! 

— Mă, ţâncule! s-a stropșit la el superiorul mâniat. Când 
ţi-oi suci nasul, îţi iese tot laptele. 

Rosny l-a provocat la duel; o parte din gentilomi au 


523 


aplaudat însufleţiţi această idee, ceilalţi au încercat să-i 
despartă pe adversari. N-ai crede că într-o singură 
încăpere, în care se aflau șase sau opt inși, se pot întâmpla 
atâtea, dar de vină erau numai setea de viaţă care clocotea 
într-înșii și buna dispoziţie. 

Henri își făcu intrarea cu braţul plin de flori, le aruncă 
printre gentilomi, iar pe Rosny îl pedepsi cum se cuvenea. 
li arătă că s-a sfârșit cu slujba lui în cea mai bună 
companie, sub cel mai bun comandant, și că el, regele, 
având în vedere vârsta-i fragedă, îl ia de acum înainte sub 
ascultarea sa. Tânărul primi cu plăcere, la drept vorbind 
chiar asta și dorise. Așadar își recapătă îndată înfățișarea 
liniștită și cuminte. Lavardin se calmă și el, mai ales că 
regele îl și îmbrăţișă. 

Intru acestea, alții vorbeau cu aprindere despre cutare 
sau cutare orășel unde se făptuiseră cruzimi. Oastea 
regelui Navarrei umbla de colo până colo și nu mai izbutea 
să așeze definitiv pacea, să răzbune și să facă ordine. În 
sfatul de taină fiecare putea să-i spună prințului părerea 
sa; mai mulţi îi arătară, dar, că nu poartă războiul cu 
destulă strășnicie. Vărul său Condé conducea operaţiile 
mai activ și se plângea de nepăsarea sa. 

— Țara-i a mea, nu a lui, rosti Henri, mai mult pentru el 
decât pentru ceilalți; dar Mornay îl auzi. 

Sfatul de taină cuvânta de obicei fără nici o rânduială. 
Dar când Henri începu să povestească despre regina de 
Navarra, toţi îl ascultară cu atenţie. Stătea pe marginea 
mesei cu un picior adus sub el, iar cu celălalt atârnând în 
jos, ronţăia tulpina unui trandafir și sughița din când în 
când de parcă ar fi râs în sinea lui - cu toate că nu era de 
fel încercat de simțământul unei bucurii prea puternice. 

Regina Navarrei îl ajutase mai întâi pe multiubitul ei 
frate, Monsieur, să fugă, după care alergase înaintea lui în 
Flandra ca să-i pregătească izbânda. Ceea ce era un lucru 
cu deosebire primejdios, într-o ţară pe care spaniolii o 

524 


țineau sub apăsarea cizmei lor, iar cizma cea mai mare 
aparținea lui Don Juan de Austria. 

— Regina, soția mea, i-a dus pe toţi de nas sub cuvânt că 
vrea să-și îngrijească sănătatea cu apa de la Spa. Înainte 
ca spaniolii, care, trebuie s-o știți, n-au pic de spirit - 
umblă ca pe picioroange și ţin capul ţeapăn ca și coleretele 
lor, de nu mai văd ce se petrece pe pământ - înainte ca 
spaniolii să fi băgat ceva de seamă, maiestatea-sa a 
răscolit toată ţara. După care, ce-i drept, Don Juan de 
Austria a poruncit să fie condusă peste hotar în cea mai 
mare grabă. Numai cu o seară înainte dăduse un bal în 
cinstea ei. Dar ce să-i faci, dacă însuși fratele ei, regele 
Franţei, a denunţat-o spaniolilor de frica lui Don Filip! 

În încăpere răsunară râsete amare și sudalme. Dus pe 
gânduri și cu dinţii încleștaţi, Henri își spuse: „Atâta 
pagubă! Cel puţin în această călătorie, sărmana mea 
Margot s-a simţit ca o doamnă foarte, foarte însemnată, 
până a nu fi gonită. Calești aurite, litiere de catifea 
purtând pe graţioasa regină, și pretutindeni, în jur, un 
popor blond, fermecat. De altfel și ea trebuie să fi fost 
fermecată. Căci, altminteri, nu e prea fericită, sărmana 
mea Margot, în mijlocul familiei. Ar trebui să vină la mine. 
Am nevoie de dânsa aici.” 

— Din păcate fratele ei, regele, nu-i îngăduie să trăiască 
alături de un hughenot. 

Aceste din urmă cuvinte le rostise cu glas tare; și băgă 
de seamă că în larma care domnea în încăpere numai un 
singur om îl urmărea atent: diplomatul său. 

— Domnule de Mornay, rosti el, e trist, dar regele 
Franţei își urăște sora și nu-i îngăduie să ne vadă. 

Mornay răspunse că fără îndoială, după nenorocoasa 
călătorie în Flandra, maiestatea-sa regina Navarrei dorește 
din tot sufletul să vină. Apoi adăugă: 

— Regescul ei frate e aţâţat, însă, împotriva surorii sale 
de către Ligă. Ducele de Guise... 


525 


— Hai afară, hotărî Henri și părăsi încăperea înaintea lui 
Mornay. 

Făcură câţiva pași în galerie, repede-repede, cum îi 
plăcea lui Henri, și se întoarseră iar înapoi. Ambasadorul, 
care se înapoiase din regiunea Parisului, era informat 
asupra ultimelor asasinate de la Luvru. Regele tremura de 
frica lui Guise. Se închidea din ce în ce mai des în 
mânăstire, și nu numai spaima judecății de apoi îl mâna 
din urmă. Se temea deopotrivă pentru viaţa lui și pentru 
aceea a dinastiei, căci regina nu-i dăruia nici un fiu. 

— Și nici nu-i va dărui vreodată, observă Henri grăbit. 
Casa Valois n-are să mai aibă fii. 

Nu destăinui însă cine-i spusese și-l încredințase de 
acest lucru: regina Jeanne. Mornay se uită la el și-și zise în 
gând că domnul-dumnezeu îl îndreptase bine către acest 
prinţ. În clipa aceea înţelesese cât se poate de limpede 
cine era Henri. 

Nu era nici morarul din Barbaste, nici un vânător de 
fuste sau un simplu comandant peste două sute de oameni 
înarmaţi, ci chiar viitorul rege al Franţei, având din plin 
conștiința chemării sale. Și-a făurit o falsă înfățișare din 
înţelepciune și fiindcă avea timp să aștepte, căci tinereţea 
e lungă. Dar îl stăpânea neîncetat un singur gând. Acum, 
când prinţul, cu un singur cuvânt, își deschisese inima față 
de el, Mornay se înclină. De aici încolo nu mai era nevoie 
de nici o vorbă, înţelegerea era încheiată. Cu o simplă 
mișcare a mâinii, Henri îi atrase luarea aminte asupra 
parcului La Garenne, unde se vor putea întâlni fără 
martori. 

Tocmai atunci fură întrerupţi. Vechii prieteni, d'Aubigne 
și Du Bartas, se foloseau de privilegiul ce-l aveau de a se 
putea adresa oricând regelui. Alergaseră de-a lungul curţii, 
suiseră în grabă treptele și se porniseră să vorbească, 
întrerupându-se unul pe altul. Căci vestea pe care o 
aduceau le îndreptăţea în totul tulburarea. Marchizul de 


526 


Villars fusese demis. Atacul neizbutit asupra castelului 
guvernatorului atrăsese asupra locţiitorului său dizgrația 
regelui Franţei. În locul celui înlăturat fusese numit 
mareșalul Biron, care făcuse, ce-i drept, tot ce-i stătuse în 
putinţă spre a merita slujba. Asta era, mai cu seamă, 
părerea lui Agrippa. Insufleţit de o fericită nădejde, îl 
lăuda peste poate pe noul locţiitor, căci numai din nobleţe 
de caracter își folosise trecerea de care se bucură la Curte 
împotriva sinistrului său înaintaș. Având o fire cu totul 
deosebită, Du Bartas se aștepta, dimpotrivă, din partea 
noului locţiitor la și mai multe intrigi decât din partea celui 
vechi. Și amândouă aceste opinii găsiră curând partizani în 
sfatul de taină când cei de faţă aflară cele întâmplate. 

Cei mai cumpătaţi, ca Rosny și La Force, care era 
catolic, vedeau în Biron mai ales un bolnav de gălbinare cu 
ochii gălbejiţi; într-un acces de mânie tăiase cu sabia botul 
unui cal, ceea ce nu prea vorbea în favoarea lui. Lavardin 
și Turenne, și ei de credinţe diferite, erau totuși uniţi în 
părerea că mareșalul Biron merită o oarecare încredere. 
Se trăgea dintr-o familie fruntașă a provinciei Guyenne și, 
ca atare, avea tot interesul să apere pacea acestor locuri. 
Așa ar fi fost firesc. Dar în timp ce sfatul de taină se 
frământa astfel, Henri citea decretul regal pe care i-l 
înmânaseră cei doi vechi prieteni. Şi vedea acolo că 
mareșalul Biron căpătase puterea și dreptul de a comanda, 
fără nici o restrângere, pretutindeni în provincia și ţara 
Guyenne, în lipsa regelui Navarrei. „Dacă aș lipsi, adică 
dacă aș fi prizonier în Luvru!” Astfel înţelese Henri 
decretul. Și mai întâi îl luă cu frig, apoi i se făcu cald. 
Infășură sul înscrisul, fără a lăsa pe cineva să-și arunce 
ochii asupră-i. 


527 


MORNAY SAU VIRTUTEA 


Mornay se îndreptă dis-de-dimineață spre parcul La 
Garenne. Străjile nu erau încă puse. Dacă venea regele, nu 
i-ar fi văzut nimeni împreună și ar fi putut sta de vorbă în 
taină. Mornay nădăjduia că regele își va da seama de 
însemnătatea împrejurării și va veni singur. Căci avea o 
foarte bună părere despre intervenţiile sale în orice 
împrejurări, fie că le-ar fi făcut în Anglia, sau în Flandra, în 
chestiuni de război sau de restabilire a păcii. Acum, cât 
aștepta în parcul La Garenne, se gândea, ascultând 
ciripitul și trilurile păsărelelor dimineţii, la măreţia celui 
de sus, care rabdă ca natura nevinovată să vină în atingere 
cu lumea această ticăloasă; mai mult, domnul le-a unit 
chiar prin fiul său, căci, asemeni nouă, Isus s-a petrecut 
din viaţă în sudoare și sânge și la fel cu noi, ba și mai 
impresionant, a dus cu el cântarea pământului. Și Mornay 
scrise aceste gânduri pe niște tăblițe, pentru soţia sa, 
Charlotte Arbaleste. Erau căsătoriţi de trei ani, dar prea 
adesea se despărţeau pentru îndelungă vreme, fiindcă el 
pleca la drum din porunca prinților ca să le facă rost de 
bani, de tot mai mulţi bani. Din pricina aceasta era silit să 
scrie mai degrabă dări de seamă asupra datoriilor și 
dobânzilor decât dizertaţii despre viaţă și moarte. Scrisese, 
însă, și de acestea, la rugămintea logodnicei sale, când se 
cunoscuseră la Sedan, în ducatul Bouillon, loc de refugiu 
pentru fugari. 

Se întâlniseră într-o clipă de grea cumpănă, la doi ani 
după noaptea Sfântului Bartolomeu, din care atât unul cât 
și celălalt scăpaseră numai pentru ca, sărmani și prigoniţi, 
să trăiască mai departe întru cinstirea domnului- 
dumnezeu. Averea Charlottei era sechestrată, dat fiind că 
atât tatăl cât și primul ei bărbat fuseseră hughenoți. 
Prietenii îl sfătuiseră atunci pe tânărul Mornay să caute o 

528 


legătură care să-i aducă mai multe foloase; el le 
răspunsese, însă, că banul și averea sunt cele de pe urmă 
lucruri la care trebuie să te gândești când te însori; de mai 
mare însemnătate sunt purtarea cuviincioasă, teama de 
dumnezeu: și o faimă bună. Charlotte se bucura de toate 
aceste daruri, avea mintea limpede, înclinată spre 
matematici, și ochiul sigur, cum o dovedea în pictură. Îi 
ajuta pe cei sărmani și era temută de cei puternici pentru 
necruţarea ce o arăta faţă de faptele rele. Dar mai mult 
decât orice îi plăcea să-și arate râvna fierbinte pentru 
domnul-dumnezeu și biserica sa. Toate acestea, iar nu bani 
și avere, adusese Charlotte în căsnicie. Mornay se socotea 
însă bogat când dânsa îi istorisea cum tatăl ei îl văzuse 
odinioară pe Luther, discutând la Strassburg cu alţi 
doctori. Acum, e drept, Luther nu pusese niciodată piciorul 
la Strassburg; Mornay aflase asta. Dar dacă o relatare a 
tatălui se transfigurase astfel în amintirea fiicei, apoi era 
bine ca Charlotte să-și păstreze însufleţirea, și Mornay 
tăcea. Asta era căsnicia lui cu hughenota. 

— M-ai înţeles și te-ai sculat devreme, se auzi deodată 
glasul lui Henri, care intrase neobservat în umbrar și se 
așezase lângă Mornay, apoi întrebă îndată: Cum găsești 
sfatul meu de taină? 

— Nu prea știe ce-i taina și e prea zgomotos, dădu 
răspuns Mornay, fără a clipi din ochi. 

— S-au spus multe nerozii despre mareșalul Biron, nu e 
un prieten sincer. Sunt convins că asta-i și părerea domniei 
tale. 

— Sire! Dacă v-ar fi prieten, regele Franţei nu i-ar fi 
încredinţat această slujbă. Dar, ca locţiitor al maiestăţii- 
voastre, și-ar uita curând de prietenie chiar și un prieten 
sincer. 

— După cum văd, pe drept ţi s-a dus faima de om 
înţelept, îi răspunse Henri. Noi doi am învăţat multe, nu, 
Mornay? N-ai dus-o prea bine în surghiun. 


529 


— După cum nici maiestatea-voastră la Luvru. 

Și ochii amândurora priviră deodată ţintă, drept înainte: 
dar numai o clipă, după care Henri continuă: 

— Trebuie să mă feresc. Curtea vrea să pună din nou 
mâna pe mine. Ia citește! 

Și scoase la iveală decretul ce-i fusese înfățișat cu o zi 
înainte: Drepturile și împuternicirile mareșalului Biron. 

— In lipsa regelui Navarrei, rosti Mornay cu glas tare, 
repetând ceea ce citise. 

— În lipsa mea, reluă Henri, scuturat de un fior. Dar încă 
o dată nu se mai prinde, zise cu convingere. Nici cu 
doisprezece cai n-ar putea să mă tragă la Paris. 

— Veţi intra acolo ca rege al Franţei, îl încredinţă 
Mornay și salută rotind mâna desăvârșit, mai bine decât 
orice curtean. 

Dar Henri înălță din umeri. 

— Guise, cu Liga lui, e prea puternic. Şi, să-ţi 
destăinuiesc ceva, a devenit prea puternic chiar pentru 
regele Spaniei, așa încât Don Filip a început să-mi facă mie 
oferte în ascuns, ca să se asigure împotriva lui Guise. Ar 
vrea să se însoare cu sora mea Catherine; nici mai mult, 
nici mai puţin. lar eu să iau de nevastă o infantă. De regina 
Navarrei mă desparte el, la Roma, unde toate ușile îi sunt 
deschise. 

Mornay se uită la Henri de parcă i-ar fi cercetat 
conștiința. 

— Ce pot să fac? rosti Henri cu năduf. Va trebui să 
primesc. Sau știi cumva vreo ieșire? 

— Ceea ce știu, zise Mornay ţeapăn, e că nu trebuie să 
uitaţi niciodată cine sunteţi: un prinţ francez și un apărător 
al Religiei. 

— Atunci să resping pur și simplu frumoasa propunere a 
puternicului stăpânitor? 

— Nu, să n-o respingeţi pur și simplu, ci să faceţi ca ea 
să fie cunoscută de regele Franţei. 

530 


— Păi chiar așa am făcut! strigă Henri, râzând și sărind 
de la locul lui. 

Chipul hughenotului se lumină; după o clipă erau unul în 
braţele celuilalt. 

— Mornay! Ai rămas neschimbat. Ca odinioară în ceata 
de călăreţi. Îţi plăceau faptele îndrăzneţe, răzvrătirea, 
ţineai cuvântări despre glodul și prundișul din purpura 
regilor. Dar nu erai lipsit de chibzuinţă nici atunci și n-ai 
dat cu tifla norocului când ai putut să scapi de noaptea 
Sfântului Bartolomeu. 

Și-l bătu pe burtă, în semn de încuviinţare și bucurie: 

— Ocolirea morţii este începutul oricărei diplomaţii - și 
chiar al științei de a duce războiul. 

Il luă apoi de braţ și porni cu el, făcând ca de obicei pași 
mari ca aceia din care trebuiau patru mii ca să măsori 
parcul. 

Henri și diplomatul lui se mai întâlniră deseori în zorii 
zilei, feriți de ochii străini. Pricina pentru care regele nu se 
mai sătura să asculte sfatul ambasadorului n-ar fi putut fi 
aflată de nimeni, nici chiar dacă ar fi fost urmăriţi într- 
ascuns. Mornay îl socotea pe Henri viitorul rege al Franţei, 
acesta era adevărul; dar încredințarea lui se întemeia nu 
numai pe mărturia unui glas lăuntric, singura care era 
limpede pentru Henri. Însăși situaţia în care se afla lumea 
arăta că acest regat - tocmai acest regat din întreg Apusul 
- trebuia să fie strâns puternic în mâna unui prinț de 
sânge. Nu numai Franţa, ci toată creștinătatea „oftează 
după un prinţ”. lar acesta nu poate să fie putregăitul Filip 
cu imperiul lui mondial înjghebat din bucăţi, aflat în plină 
descompunere ca și dânsul. Asemenea împărăţii nu pot 
dăinui fără a pune la cale necontenit alte atacuri împotriva 
libertăţii puţinelor naţiuni ce au mai rămas libere. Prin 
aceasta, însă, ele își grăbesc singure sfârșitul. Şi Mornay îi 
prezicea înfricoșătorului Filip, înaintea morţii sale - care 
avea să fie fără îndoială rușinoasă - cea mai aspră osânda 


531 


din partea celui de sus. Nu dădu însă glas acestui gând. 
Făcu doar constatarea că întinderea peste măsură a unei 
puteri și pofta ei de întâietate nu dovedesc înțelepciune. 
lar dorinţa de a menţine un astfel de regat, mâncat de 
vrajbă lăuntrică, Mornay nu o numi nici păgână, nici 
vrednică de pedeapsă, cu toate că așa o socotea. Vorbi 
numai despre logica lucrurilor și despre adevăr, care e de 
ajuns să iasă la lumină ca să și învingă. 

În general, Mornay voia ca Henri să înțeleagă nu numai 
cu ajutorul instinctului, ci limpede și raţional, că i se 
deschide înainte un mare viitor. Să știe că are un aliat în 
adevăr, în adevărul faptelor și în cel moral; nici unul dintre 
acestea nu se impune fără celălalt. Căci omul a fost făurit 
ca măsură a lucrurilor, și nu poate să fie decât ceea ce 
recunoaște el ca potrivit legilor firii. O astfel de judecată 
înaltă, înaltă și profundă ca o mistică, nu putea să nu 
farmece și să seducă mai cu seamă pe prințul pe care-l 
privea îndeosebi. Prezicerea viitorului e întotdeauna 
îmbietoare; chiar la șase dimineaţa, într-un parc răcoros; 
altminteri, Henri ar mai fi dormit încă patru ceasuri bune, 
căci aventurile sale ușuratice se sfârșeau de obicei noaptea 
târziu. Venise, însă, spre a auzi lucruri bine chibzuite 
despre sine însuși și despre vrăjmașii săi. 

Drumul spre tron, auzi el, va trebui să-l facă, oricât de 
ciudat i-ar părea acest lucru, ca aliat sau chiar ca salvator 
al ultimului Valois, cu toate că acesta deocamdată îl ura. 
Mornay urma în acest caz porunca „lubiţi pe vrăjmașii 
voştri”, care nu poate fi, însă, respectată în toate 
împrejurările, căci ar însemna să te împotrivești ursitei 
tale omenești. Trebuie să știi, însă, când se poate s-o 
respecţi și când nu. Prin firea lui, Henri era cum nu se 
poate mai pregătit să-și iubească dușmanii, să-i câștige de 
partea lui și chiar să-i prefere prietenilor. Şi poate că 
alianţa aceasta cu cel din urmă Valois exista chiar ca un fel 
de presentiment în el, iar mai târziu, când va deveni fapt 


532 


împlinit, i se va părea doar că Mornay spusese lucrurilor 
pe nume mai devreme. Tot în acest fel află Henri, cu zece 
ani mai înainte, și de nimicirea armadei spaniole în fața 
coastei engleze. Şi când întâmplarea se petrecu cu 
adevărat, crezu cu tot dinadinsul că Mornay i-o anunţase 
întocmai în parcul La Garenne. Ambasadorul folosise, 
probabil, cuvântul nimicire, chiar dacă nu se referise 
anume la imperiul mondial sau la flotă. Dar strălucirea 
vorbelor lui mai dăinuia încă în mintea lui Henri. Căci 
cunoașterea e ca o lumină ale cărei raze sunt răspândite 
de virtute. Ticăloșii nu știu nimic. 

Prin Mornay, Henri auzea însuși glasul virtuţii. Şi 
acesta-i plăcut auzului când spune: Eşti tânăr și 
predestinat de Natură. Prilejurile fericite se îmbină cu 
însușirile tale frumoase, sunt făcute pentru tine. Până când 
va bate ceasul marilor fapte, fii stăpânul de netăgăduit al 
acestei provincii și al partidei tale. Ai tot timpul, aici cerul 
e senin, zece ani trec ca o zi. Până la cuvintele acestea 
glasul virtuţii a fost plăcut. 

Dar îl mai îndemnă pe Mornay să spună, în timp ce 
înmâna un memoriu, și că regele Navarrei ar putea să se 
scoale cel mai târziu la orele opt și să ia parte la 
rugăciunea preotului său. După care ar trebui să se 
îndrepte spre odaia sa de lucru și să cheme acolo, unul 
după altul, pe cei cărora le-a încredinţat treburile sale. Să 
renunţe la sfatul de taină, unde prea se râde mult, se 
povestesc tot felul de istorii și se iscă zâzanii. Mornay voia 
ca Henri să păstreze pe lângă dânsul numai pe cei mai 
virtuoși sfetnici; în felul acesta cine ar mai fi rămas în 
afară de el? Henri însuși, arătă Mornay, ar trebui să fie o 
pildă pentru Curtea sa și nu numai pentru Curte, ci pentru 
întreg regatul Navarrei, și nu numai pentru acesta, ci 
pentru toată creștinătatea. Hughenotul nu răbda la prinţul 
pe care și-l alesese nimic din ceea ce ar fi meritat o dojană. 
Fiecare să găsească la dânsul ceea ce dorește ca un ideal, 


533 


dar nu găsește în juru-i: prinții - frăţie, tribunalele - simţul 
dreptăţii, poporul - grijă de a-i ușura povara. Prinţul este 
menit a se înfățișa în lume cu toată cinstea ce i se cuvine, 
chiar cu strălucire, și, mai ales, nu trebuie să dea nimănui 
prilejul să-l vorbească de rău. Nici chiar conștiința sa 
curată nu trebuie să-l mulţumească. lar vorbele care 
urmară fură și mai uluitoare. 

Sfetnicul acesta, ce-și lua în serios rolul, începu să 
cerceteze chiar năravurile prinţului. 

— Şi vă rog să iertaţi slujitorului maiestăţii-voastre încă 
o vorbă. lubirile cunoscute de toată lumea și care vă 
răpesc atâta timp nu mai sunt potrivite acuma. Vremea de 
astăzi, sire, cere să vă închinaţi dragostea creștinătății și 
mai ales Franţei. 

„Parcă ar fi Catherine”, gândi Henri. „Aș vrea să-ţi aduc 
aminte că trebuie să-l iubești pe dumnezeu, nu femeile”, îi 
spusese soră-sa. Și acum îi împuia urechile și hughenotul 
ăstălalt. Nu, glasul virtuţii nu mai suna plăcut auzului. E 
drept, însă, că venea și prea devreme, cerând din partea 
prințului o purtare cuviincioasă, ce nu se potrivea în 
clipele acelea nici cu firea lui, nici cu starea în care se afla 
țărișoara-i sălbăticită. Dar și mai târziu, în această 
privință, aproape numai în această privinţă, Henri va 
rămâne mereu vulnerabil. Când va deveni moștenitor 
recunoscut al coroanei franceze, îndărătnica virtute a 
domnului de Mornay se va apropia iar de el cu aceleași 
recomandări, care se vor dovedi din nou nepotrivite, 
pricinuind mânie, îndemnând la batjocură; încât până la 
urmă ele vor amuţi. Și viaţa se va scurge înainte, 
neprevenită; virtutea va da îndărăt, iar cel ce va îmbătrâni 
se va înjosi prin patimi ce-l vor face să-și mai aducă aminte 
de tinereţe. Așa se va întâmpla. Henri! Într-o bună zi, 
tinereţea și dragostea vor deveni greșelile unei inimi ce nu 
se va fi liniștit încă; și chiar Mornay al tău va prefera 
atunci să tacă. Așa încât fii bucuros dacă acum vorbește! 


534 


Dar Henri se răzbună. În sfatul de taină, pe care de 
altminteri îl păstră la fel cum fusese mai înainte, de faţă 
fiind ambasadorul Mornay, arătă că se simte mai îndatorat 
faţă de catolici decât faţă de hughenoți. Aceștia din urmă îl 
slujesc spre folosul lor personal, sau din râvnă pentru 
credinţă. Pe când ceilalţi nu trag nici un folos, și pentru 
mărirea lui pricinuiesc pagube propriei religii. Comparatia 
era atât de nedreaptă, încât chiar seniorii catolici n-o 
răbdară liniștiți. Henri uită, însă, că oamenii trebuie 
menajaţi, uită de orice îndurare; de față cu ambasadorul 
său imită croncănitul corbului. Hughenoţii sunt îndeobște 
porecliţi corbi, arătă el, fiindcă se îmbracă în culori 
închise, croncănesc mulți psalmi și se dovedesc, pare-se, 
foarte dornici de pradă. Când regele trecu la această 
batjocură făţișă - la care se mai dedase pe ascuns în câte 
un ungher - gentilomii se prefăcură a nu auzi și mai cu 
osebire seniorii catolici acoperiră întâmplarea cu larma 
glasurilor lor. Iar Henri dispăru îndată din încăpere. 

Afară izbucni în plâns - de rușine și de amărăciune 
pentru felul cum se purtase cu virtutea, întruchipată de 
hughenotul Mornay. Deveni bățos, nu-l mai primi pe 
ambasador fără martori și mai ales nu în parcul La 
Garenne, la șase dimineaţa, căci se scula abia la zece. Asta 
nu-l împiedica, însă, să se gândească la Philippe Mornay 
când nu-l vedea și să-l ţină la Curte alături de toți ceilalţi, 
de cele mai multe ori fără nici un folos pentru ea. Işi 
spunea: „D'Aubigne e cu totul altfel de prieten, mi-a dat 
ghes să fug din Luvru. Altfel de prieten e și Du Bartas, mi-a 
scăpat viața în hanul acela ticălos, ca să nu mai pomenesc 
de dureroasă lipsă a lui d'Elbeuf, care m-a ocrotit pas cu 
pas. Dar, la drept vorbind, ce sunt ei? Ostași, și vitejia lor 
era un lucru de la sine înţeles, de care nimeni nu făcea caz 
și care nu avea nici o legătură cu virtutea. Sau dacă-i iau 
pe cei ce-mi sunt cei mai apropiaţi aici, pe cei mai buni 
sfetnici: ce rămâne din dânșii dacă-i pui faţă în faţă cu 

535 


Mornay? Cu toţii sunt încărcaţi de păcate, unii chiar de 
păcate rușinoase”, pe care Henri le ierta cu atât mai ușor. 
Căci prietenia și regele au puterea de a le acoperi. Nici 
unul din ei nu stăpânește, însă, știința, înalta și adânca 
știință a hughenotului. Iar neștiința nu poate fi acoperită. 

Agrippa, vechiul prieten, se folosea ca nimeni altul de 
dărnicia prinţului, iar numele lui era prea bine cunoscut 
Camerei de conturi din Pau. Într-un rând, vorbind despre 
rege cu un gentilom, se exprimă destul de tare ca Henri să- 
l poată auzi. 

Seniorul nu fusese atent și însuși Henri îi repetă: 

— Zice că sunt un zgârie-brânză și că nici un om pe 
lumea asta nu plesnește de atâta nerecunoștinţă ca mine. 

Intr-o altă zi, regelui i se aduse un câine pe jumătate 
mort de foame; Henri îndrăgise câtva timp câinele și apoi 
uitase de el. Pe zgardă era gravat un sonet de Agrippa, 
care începea așa: 


„În zilele-i mai bune, Citron se odihnea 

Chiar în culcușu-ţi sacru; azi doarme jos la 
poartă. 

Și astfel bietul câine, ca și alţii-a aflat 

Cum un ingrat prieten de obicei se poartă. 


Intenţia se vădea la sfârșit: 


Curteni, voi ce străpungeţi cu ochi semeţi și goi 
Pe câinele acesta gonit de toţi pe uliţi, 
Să n-așteptaţi o altă răsplată pentru voi!” 


Henri făcu feţțe-fețe când citi sonetul. Orice nedreptate 
ar fi făptuit o recunoștea totdeauna foarte repede și cu 
însufleţire, cu toate că apoi o uita iar. Mai ușor ierta vina 
altora. Dar dacă preţuia meritele bietului Agrippa, nu 
aprecia și susceptibilitatea naturii sale poetice. 


536 


Tânărului Rosny îi plăcea și mai mult banul; nu-l 
cheltuia, îl aduna. Îl moștenise între timp şi pe taică-său, 
devenise baron și era proprietarul moșiilor de la hotarul 
Normandiei. Când Henri trebui să-și plătească lefegiii, 
baronul Rosny vându o pădure, hotărându-se la această 
faptă pentru că războaiele câștigate de regele Navarrei să- 
i poată înzeci banii Împrumutați. Işi clădise la Nérac, 
dincolo de Podul Vechi, o casă, căci afacerile bune cer să ai 
răbdare. De altă parte nu îngăduia prințului să-l mustre 
nici măcar după grele abateri; în asemenea împrejurări, 
Rosny se făcea foc și pară. Şi-i arăta lui Henri de la obraz 
că nu-i nici vasalul, nici supusul lui și poate să și plece, 
lucru la care, la drept vorbind, nici nu se gândea, fie chiar 
și numai din pricina casei. Henri îi răspundea atunci scurt 
că drumul îi e deschis și că el poate găsi slujitori mai buni - 
ceea ce de asemenea nu era gândul lui adevărat. Căci, 
oricum ar fi fost, Rosny se număra printre cei mai buni, 
chiar dacă plecase pentru o vreme în Flandra, la o mătușă 
din partea căreia aștepta o moștenire și față de care, de 
dragul banilor, se dăduse drept catolic. 

Între două domnișoare o alese pe cea mai puţin 
frumoasă, dar mai bogată, și se însură cu dânsa. În timpul 
unei ciume, baronul își scoase nevestica din castelul său 
aflat în nord. Femeia, care se retrăsese în pădure, stătea 
închisă într-o trăsură și, de teama molipsirii, nu-i îngădui 
bărbatului său să se apropie. Rosny nu se sinchisea însă de 
astfel de fleacuri. Trecu peste ciumă ca peste toate 
celelalte primejdii, fudul și vijelios. Când primejdia înceta, 
lepăda zalele și începea să se ocupe de socoteli. Luptă 
alături de rege în toate bătăliile, iar când regatul fu 
întregit, Henri dobândi un mare ministru de finanţe. 

Acum însă sunt încă tineri amândoi și la începuturile lor, 
cuceresc împreună orășele îndărătnice, își primejduiesc 
viața pentru un steag sau o tranșee mlăștinoasă, dar 
norocosul Rosny iese totdeauna în câștig. Căci atunci când, 


537 


în sfârșit, începe jaful, cine s-alege cu patru mii de taleri 
dintr-o dată și-l mai scapă pe deasupra și pe fostul lor 
posesor, un om bătrân, de cruzimea soldaţilor? Henri îl 
cunoaște prea bine; Rosny e însetat de glorie, de onoare și 
aproape tot atât de mult de bani. Într-un rând, Henri căută 
să-l mângâie chiar și pe Mornay cu gândul că odată și 
odată vor fi bogaţi. O făcu dinadins, ca să-l ducă în ispită. 
Dar Mornay îi răspunse: 

— Slujesc și sunt bogat de pe acum. 

Cu o asprime voită, Henri îi replică: 

— Nu am în vedere jertfele domniei-tale, domnule 
Mornay. Vorbesc de ale mele. 

— Cu toţii le facem pentru cel de sus, nu pentru oameni. 

Răspunsul era plin de umilinţă, dar în același timp și o 
mustrare. Și Henri roși. 

Scurt timp după asta, mica lor trupă fu atacată, dintr-o 
dumbravă, de călăreţi ai mareșalului Biron, care erau mult 
mai numeroși. Regelui Navarrei și celor câţiva însoțitori ai 
săi nu le rămânea altă ieșire decât să facă de îndată cale 
întoarsă și, urmăriţi de focuri de armă, să caute scăparea 
în fugă. Când se încumetară a se opri, văzură că un glonte 
îi smulsese regelui o pingea. Henri întinse piciorul 
nevătămat, pentru ca să fie încălţat cu altă cizmă. Mornay 
se grăbi să îndeplinească acest serviciu. Henri nu-i vedea 
chipul; curteanul stătea aplecat, iar din gât îi curgea 
sângele gârlă. 

— Mornay! Ești rănit? 

— O împunsătură de ac, față de primejdia prin care a 
trecut maiestatea-voastră. Aș vrea o răsplată, sire. Nu vă 
mai puneţi viaţa în joc cu atâta ușurătate! 

Pe Henri îl trecu un fior. Era cea dintâi răsplată pe care 
o cerea Mornay. Acum se ridicase; sângele îi șiroia pe 
obraz și îngălbenise. 

— Am fost de aceeași părere în ce privește intenţiile rele 
ale mareșalului Biron, sire. 


538 


Atât rosti, dar Henri auzi și ceea ce rămăsese nespus: 
când mă primeaţi singur și în ascuns, în parcul La 
Garenne. Inima începu să-i bată mai tare. Și rosti în 
șoaptă: 

— Mâine, în același loc, la aceeași oră. 


O TAINĂ MARE 


Philippe Mornay dormi puţin în noaptea aceea, iar 
conștiința nu-i adormi nici o clipă. De multă vreme se lupta 
cu el însuși dacă să dezvăluie sau nu ceea ce știa. Acum se 
ivise prilejul, iar datoria i-o impunea. Când, din timp în 
timp, îl scuturau frigurile pricinuite de răni, se vedea stând 
în faţa regelui și se auzea vorbind mai repede decât îi era 
obiceiul și cu mult mai mare putere de convingere. Regele 
încuviinţa tot ce spunea, chiar și atunci când îi pomenea de 
zvonurile ce umblau în legătură cu nevasta morarului - o 
treabă de rușine și pe deasupra plină de primejdii. Își plecă 
fruntea în semn de căinţă, apoi și-o ridică, însă, pentru că 
Mornay o dorea din tot sufletul în visul lui biciuit de 
friguri. Căci nu voia să-l rușineze pe rege. Și cu atât mai 
puţin să-i tulbure amintirea fiinţei pe care o iubea cel mai 
mult. Din păcate, lucrul trebuia, însă, neapărat făcut, spre 
a-l întoarce pe rege, o dată pentru totdeauna, de pe 
drumurile prăpăstioase ale patimilor lui. Trebuia să i se 
arate încotro duc aceste drumuri, iar asta n-o putea face 
decât un singur om: cel ce cunoștea taina cea mare. 

„Doamne! Dezleagă-mă de datorie”, se ruga Mornay 
zgâlţâit de friguri, și în mintea lui înfierbântată își și vedea 
îndeplinită rugăciunea. Nu mai trebuia să rostească ceea 
ce îl chinuise atât de crunt, căci regele aflase. Minunea se 
întâmplase, și acum regele, iar nu Mornay, era acela care 


539 


avea înscrisurile pârâtoare. Le scoase la iveală, le dădu lui 
Mornay spre a le citi și îl încredinţă că aflarea tainei îl 
făcuse să se stăpânească și îl scăpase de prăbușire. 
„Acuma văd, spunea regele, că și o viață preacuvioasă 
poate fi pătată de neastâmpărul firii în așa fel, încât unii 
din cei ce au aflat de acest lucru să-și aducă aminte numai 
cu groază și milă de cel mort. Ce însemnătate mai are 
atunci că un întreg popor o cinstește pe regina răposată ca 
drept-credincioasă și fără prihană? Am să iau aminte - 
vorbi regele în visul lui Mornay, scuturat de friguri - și am 
să mă îndrept. li iert pe toţi cei ce au dat ascultare naturii 
lor omenești. Eu însumi am făcut-o fără măsură. Dar acum 
s-a sfârșit; o făgăduiesc ca rege.” 

După ce primi făgăduiala regelui, Mornay adormi mai 
liniștit, dar se trezi la timp spre a se duce în parcul La 
Garenne. Mintea i se limpezi cu totul, totuși crezu mai întâi 
că cele două înscrisuri și, o dată cu ele, taina se afla cu 
adevărat în mâna regelui, și nu în a lui. Ca să se 
încredinţeze, trebui să deschidă portofoliul; dar văzu că se 
aflau acolo. Nimic nu se schimbase, regele nu știa nimic, 
datoria apăsa mai departe asupra lui. 

Ca niciodată, ajunse în parc după sosirea regelui. Henri, 
nerăbdător, se plimba de colo-colo pe alee. Când îl văzu pe 
ambasador, îl duse de mână până la bancă, se uită 
neliniștit la capul lui bandajat și-l întrebă cum se simte. 
Mornay răspunse că glontele i-a sfâșiat doar o bucată din 
pielea capului, și rana e atât de neînsemnată, încât nici nu 
merită ca regele să-i poarte de grijă. 

— Dacă maiestatea-voastră nu are nimic împotrivă, să 
vorbim de afaceri. 

— Într-adevăr, nu cred că mai pot fi amânate, rosti Henri 
dar mai zăbovi puţin, înainte de a-i împărtăși încurcăturile 
lui bănești. 

Băgase de seamă la Mornay ceva neobișnuit, parcă un 
fel de teamă. A avut desigur o noapte proastă, își zise în 


540 


cele din urmă Henri, și îi vorbi despre ţărani, cărora 
trebuia să le scadă neapărat birul. Cum să înlocuiască, 
însă, paguba? Părând a glumi, cu toate că inima nu-i era de 
loc înclinată spre asemenea lucru, întrebă: 

— Pot eu să fac la fel că răposata regină, mama mea? 

Dânsa se osândea singură pentru cea mai mică greșeală. 
Plătea câte o sută de livre Camerei de conturi dacă uita 
cumva să se roage. Păcatele mele cântăresc însă ceva mai 
greu decât ale iubitei mele mame! 

În clipa aceea Mornay își învinse teama; fusese o teamă 
omenească, pe care o alungă încrederea în cel de sus. 
Când se sculă în picioare, Henri se uită la el mirat. 

— Răposata regină, rosti Mornay, limpede și liniștit ca 
întotdeauna, a fost în toate aspră cu dânsa, numai într-o 
împrejurare nu. Maiestatea-sa a încheiat în ascuns o 
căsătorie neîngăduită cu contele Goyon, care a fost ucis în 
noaptea Sfântului Bartolomeu. Regina a făcut aceasta fără 
binecuvântarea bisericii, pe care n-a dobândit-o nici mai 
târziu, dat fiind că nu voia să recunoască în public greșeala 
săvârșită. Avea vârsta de patruzeci și trei de ani; regele, 
tatăl maiestăţii-voastre, murise de nouă ani. A avut un fiu 
din legătura cu domnul de Goyon. 

— Un fiu? sări Henri. Ce basme mai sunt și astea? 

— În registrele Camerei de conturi, sire, nu se înșiră 
basme. Acolo sunt însemnați șaptezeci și cinci de livre 
pentru îngrijirea unui prunc, pe nume François Goyon, pe 
care regina l-a dat de suflet la 23 ale lunii mai 1572. 

— Atunci a plecat la Paris... voia să mă însoare... și a 
murit. 

Henri se bâlbâia. Ochii îi erau înecaţi în lacrimi. O clipă, 
Jeanne crescu în ochii lui, fiindcă îi mai descoperise o 
latură a vieţii - cu totul nebănuită, chiar de neconceput. 
Gândul acesta îl ameţea. Dar se risipi îndată. Pe 
neașteptate, mândria fiului se schimbă în umilinţă: 

— E o minciună! strigă el și glasul i se frânse. E un fals! 


541 


Defăimarea unei femei care nu se poate apăra! 

Drept răspuns, Mornay îi întinse două înscrisuri. 

— Ce mai sunt și astea?! se mânie Henri. Cine 
îndrăznește să ridice o acuzare scrisă? 

Se uită la semnături, la aceea a genevezului de Beze, citi 
câteva rânduri și până la urmă se lăsă învins de adevărul 
copleșitor. Cei mai de seamă membri ai consistoriului 
adevereau, în numele bisericii reformate, cum că numita 
căsătorie fusese săvârșită prin încălcarea canoanelor 
legiuite. Cele două părţi se legaseră în faţa a doi-trei 
martori; o căsătorie pe conștiință, cum i se zicea, dar la 
drept vorbind o căsătorie împotriva conștiinței. Fuseseră 
încălcate datinile, căsătoria se făcuse fără știrea și 
binecuvântarea bisericii, ba chiar se trecuse cu bună 
știință peste stăruitoarea dorință și sfatul Bisericii. În 
numele domnului-dumnezeu pastorii ceruseră ca, până la 
orânduirea oficială a lucrurilor, soţii să nu dea ochi unul cu 
altul sau, dacă nu se putea altfel, numai când și când și 
pentru cel mult două-trei zile; dar chiar și așa iscau un 
scandal, ce trebuia neapărat curmat dacă nu voiau să se 
abată asupră-le mânia celui de sus. În caz că părţile nu vor 
ţine seama de cele de mai sus, ele meritau de drept să fie 
îndepărtate fără zăbavă de la cuminecătură. 

Toate acestea erau scrise negru pe alb. Regina Jeanne 
fusese ameninţată cu cea mai aspră osândă de către religia 
căreia îi jertfise totul: liniștea, fericirea, puterile și chiar 
viața. De ce? „Văzând astfel întinderea răului, de care să 
ne ferească cel de sus, Biserica a trebuit să ia cele mai 
aspre măsuri. Căci un asemenea scandal fără margini nu 
poate fi răbdat de Biserica domnului.” După care urmau 
iscăliturile, fără îndoială autentice. O simplă întrebare ar fi 
fost de ajuns spre a stabili acest lucru. Dar fiul reginei 
osândite nu era de fel zorit să facă pastorilor cinstea unei 
întrebări. Pentru că pastorii procedaseră așa din 
îndemnuri lumești, și nu din împuternicirea domnului; asta 


542 


era convingerea lui din prima clipă, și o păstră pentru 
totdeauna.  Vorbele acestor clerici: datini, scandal, 
orânduirea oficială a lucrurilor, nu aveau nici o legătură cu 
sfântul spirit. Ele apărau numai privilegiul celor ce 
vieţuiau împreună de a se supraveghea și spiona unii pe 
alţii, de a se condamna unii pe alţii, de a se dezlega de 
păcate și, în orice caz, dorinţa de a încredința unei mulțimi 
cu pofte de stăpânire puterea asupra persoanei noastre. 
„Auzi! Să n-avem voie a iubi fără supraveghere! își spuse 
mânios fiul reginei osândite. Singura mângâiere este că 
nici să murim nu putem decât cu mare solemnitate și față 
de nenumărați martori!” Nici nu clipi, însă; învățase să-și 
ascundă simţămintele. La Luvru, unde se închipuia și 
acum. Căci boarea libertăţii încetase să mai adie de când 
aflase că preaiubita-i mamă fusese osândită acolo, în chiar 
ţara ei, pentru că iubise. Înapoie brusc înscrisurile. 

— Păstrează-le! Sau du-le acolo de unde le-ai luat! 

Mornay răspunse: 

—  Înscrisurile s-au aflat în mâinile pastorului Merlin, 
care a stat la căpătâiul veneratei regine în cel mai greu 
ceas al ei. l-a poruncit cu limbă de moarte să mi le 
înmâneze mie, pentru ca în acest fel copiii ei să nu le 
citească. 

— Acum le-am citit, se mulțumi să rostească regele. 

Mornay răsuflă greu, apoi, străduindu-se să se învingă 
pe el însuși, spuse cu glas ciudat: 

— Regina a mărturisit duhovnicului său că nu-și mai 
poate înfrâna patimile, drept care acesta a unit-o în ascuns 
cu domnul de Goyon. Ştia că nu putea fi vorba de o 
căsătorie, dar îi era milă. 

— Mornay! strigă Henri, peste măsură de încordat și el. 

Apoi i se ridică din adâncul pieptului sfâșiat un murmur 
surd. 

— Eşti un corb, o scufie albă! Numai bandajul și rana te 
apără de mânia mea. O știi prea bine. Eu sunt lipsit de 


543 


apărare faţă de cineva care cu o zi înainte era să fie ucis 
pentru mine și te folosești de prilej. Mă silești să aud că 
mama mea s-a lăsat pradă desfrâului, ca și mine, care voi 
avea aceeași soartă. Așa ai hotărât, dacă cumva n-am să-ţi 
dau ascultare. Corb vestitor de nenorociri! strigă fără 
veste, se întoarse și se depărtă cu pași mari. 

Grumazul îi era încovoiat și din ochi îi picurau lacrimi. 

În zilele următoare nu dădură ochi unul cu celălalt. 
Regele porni împotriva unui orășel îndărătnic, fără a-l lua 
cu el pe ambasador. Dar și în mijlocul luptelor și al trudei, 
care trebuiau să-l facă a uita chinul lăuntric, Henri era 
năpădit de gânduri. „Auzi, avea patruzeci și trei de ani și n- 
a putut să îndure castitatea! Un glonte!” imploră feciorul 
reginei Jeanne. In focul luptei, veselul ei fecior ceru un 
glonte să-i scurteze vremea în care va trebui să se mai 
umilească la fel ca maică-sa. Dar mai apoi, când ieși teafăr 
din luptă, se veseli, râse și glumi în sinea lui pe seama 
cuvioasei sale mame, care se pricepuse totuși să-și facă 
parte cât de cât din ceea ce-i prea plăcut. 

Simţea mereu nevoie de mișcare, căci de fiecare dată 
acolo unde se afla descoperea tot ce-i mai rău - și era de 
mirare cum până atunci nu băgase de seamă aceste semne. 
Poporul povestea despre chipul cum se purtase regina 
Jeanne cu cei ce nu i se supuneau. Dacă nu deveneai 
protestant, dispăreai în castelul ei din Pau cu ocnițe 
subpământene, pe care Henri le cunoștea. În imediata lor 
vecinătate aveau loc ospățurile. Mama sa săvârșise cruzimi 
pentru credinţă; și întrucât era hotărâtă la orice ca să-și 
ţină ascunsă căsătoria, se folosise, probabil, de ocniţe și 
pentru a închide gura celor ce știau ceva despre ea. Toate 
acestea îi dădeau o nouă înfăţişare în ochii feciorului său, 
în care continua să trăiască. Își aminti cum întrevăzuse 
odinioară chipul ei umbrit de moarte, în ziua când cel din 
urmă sol pe care i-l trimisese îi înmânase ultimul răvaș. E 
adevărat că mortii trăiesc mai departe, dar se schimbă. Ne 


544 


întovărășesc oricât de iute am călări, și deodată ne arată o 
față cu totul nouă: mă recunoști? Da, mamă! 

Își dădea seama că Jeanne crescuse în ochii lui. Gândul 
acesta îl stăpânise în prima clipă când aflase de căsătoria 
ei tainică. lar acum se contura precis. Jeanne se dovedea 
într-adevăr mai mare datorită și ultimului aspect al vieţii ei 
- dar rămânea ca totdeauna, cucernică, pură și curajoasă. 
De altfel și murise pentru toate acestea, inclusiv dragostea 
ei târzie. Și moartea care ne confirmă e bună. „Domnule de 
Goyon, trăiești!” Așa strigase odinioară Henri în marea 
sală a Luvrului, după noaptea Sfântului Bartolomeu, când 
se revăzuse pentru prima oară cu ucigașii. Mânat de o 
mânie neputincioasă îi chemase atunci pe morţi de parcă 
ar fi fost de faţă acolo. „Domnule de Goyon, trăiești!”, dar 
acesta nu mai trăia, nu se afla în salonul cel mare, ci în 
puț, pradă corbilor. Înviase abia acum, în preajma unei 
femei pe care o iubise. 

Întru acestea, nici lui Mornay nu-i mergeau toate bine. 
Se căia că îi pricinuise o durere regelui său; și nici nu mai 
nădăjduia să fie de vreun folos. Aflase că povestea aceea 
rușinoasă și plină de primejdii de la moară nu luase sfârșit; 
și doar din pricina ei se hotărâse în cele din urmă să 
dezvăluie taina cea mare. Apoi mai era îngrijat și că regele 
știa acum despre existenţa unui frate, pe care nu avea, 
însă, dreptul să-l recunoască; ar fi fost împotriva datinilor 
Religiei și ar fi însemnat o neorânduială. Așa stând 
lucrurile, era nemulțumit de sine că-l înviase pe contele de 
Goyon. Henri, dimpotrivă, se simţea înclinat să-i 
mulțumească. Şi mișcaţi, cu toate că de simţăminte 
deosebite, se aruncară din nou într-o bună zi unul în 
braţele celuilalt - pe neașteptate și fără a rosti vreun 
cuvânt, care n-ar fi fost de nici un folos. 


545 


MOARA 


Henri se îndreptă călare spre moara lui. Face adesea, 
neînsoţit, drumul acesta de-a lungul râului La Garonne, 
până dincolo de un orășel vechi, unde cotește. Atinge în 
trecere ramurile copacilor, potcoavele se înfundă în 
frunzișul veșted. La marginea crângului se oprește și 
privește către moara lui, colo sus, pe colina bătută de 
vânturi, să vadă dacă nu-i cumva morarul acasă. Mai bine 
ar fi plecat cu căruţa. De altfel are tot dreptul să vină când 
îi place. Oricine știe doar că e morarul din Barbaste. La 
prima vedere, arendașul nu prea arată a fi pișicher; cu 
toate acestea, ţopârlanul a venit cu o femeiușcă tânără și 
drăguță. Cum își cunoaște stăpânul, îi rămâne dator cu 
arenda. Desigur, în socotelile lui intră femeiușcă tânără și 
drăguță, de care stăpânul n-are însă voie să se apropie. 
Hojmalăul e zuliar ca un turc. 

Morarul din Barbaste există numai în vorbele poporului. 
Oamenii bătrâni și blajini cred cu adevărat că el, cu 
mâinile lui, mișcă aripile și adună făina care cade dintre 
pietrele ce se învârtesc. Dar Henri n-a legat încă nici un 
singur sac; treaba asta o face arendașul, care îi poartă de 
grijă și femeii. Stăpânul și omul lui de încredere se înţeleg 
de minune; fiecare știe ce vrea celălalt, se ferește și e 
grijuliu nevoie mare. În felul acesta s-au împrietenit. Ori de 
câte ori stăpânul se arată pe acolo, arendașul nu-l slăbește 
până nu rămâne la masă. Nu femeia îndrăznește, ci 
bărbatul. Acesta, un bărbat vânjos, își cunoaște avantajul. 
E posesorul femeii dorite, dar încă nu i se pare a fi arătat 
destul de lămurit că el e mai tare. Să cadă numai stăpânul 
în cursă! 

În ziua aceasta Henri așteaptă îndelung la marginea 
crângului, unde-l ascunde umbra; cei de la moară nu pot 
să-l vadă. Moara își mișcă vânjos aripile, dar obrazul 

546 


lătăreț și alb al bărbatului, care de obicei cercetează 
împrejurimile, nu se zărește de fel în rama ferestruicii. 
Femeia își scoate capul afară, cată către partea 
dimpotrivă, mijește ochii, nu zărește nimic, și totuși 
căutătura ei pare nu numai temătoare, ci și vicleană. Ce-o 
fi însemnând asta? Oricum, făina de pe piele se potrivește 
bine cu ochii ei negri, și are trup mlădiu. 

— Madelon! 

Poate să strige, însă, cât o vrea: depărtarea care-i 
desparte e mare, aripile morii huruie, așa încât nu-l aude. 
Dar deodată femeia se sperie, calul lui a nechezat; şi 
înainte de a se trage înăuntru, face un semn către 
marginea pădurii, un semn care poate să însemneze: Vino! 
Sunt singură. 

Henri își leagă calul și se îndreaptă spre colină, făcând 
un înconjur, ca să vadă dacă nu cumva se arată de undeva 
morarul. În sfârșit intră. Încăperea cea mare în care se 
macină poate fi cuprinsă toată dintr-o privire; de-a lungul a 
doi pereţi sunt stivuiţi saci, lângă al treilea își varsă faina 
în lădoi teascurile, cel de-al patrulea dă afară. Morăriţa se 
întoarnă iute când vântul trântește ușa; a vărsat grâu în 
teascuri ori s-a prefăcut numai a turna. Basmaua de pe 
piept i-a lunecat, delușoarele de carne albă saltă și coboară 
grăbite sub răsuflarea surprinderii. 

— Preaînălțate stăpâne! rostește ea în timp ce îndoaie 
un genunchi și-și îndreaptă cuviincios rochia. 

Nu-i o femeiușcă de la ţară, știe ce-i ironia, și când vine 
Henri se exprimă în limba care se scrie; nici nu poate fi 
înduplecată să vorbească mai simplu. E unul din 
vicleșugurile cu care-l amăgește. 

— Madelon, i se adresează Henri, bucuros și nerăbdător. 
Paznicul ţi-o fi adormit în vreo cârciumă. Avem vreme. Dă- 
mi voie să-ți leg basmaua. 

În loc de asta îi desface îndemânatic rochia. Morăriţa nu 
se apără, ci repetă numai: 

547 


— Avem vreme. De ce atâta grabă, preaînălţate stăpâne? 
Îndată ce vei fi avut ce-ai dorit, te vei ridica și vei pleca, iar 
eu voi rămâne și voi plânge pe urmă-ţi. Și doar îmi place 
mult când ești aici, pentru că vorbești frumos, adăugă ea, 
și în ochii-i alungiţi deși păstra o înfățișare plină de 
supunere, se adunase atâta batjocură, cum nici chiar la o 
mareșăleasă nu s-a mai văzut. 

În clipa aceea Henri se simţi pătruns de admiraţie faţă 
de întreg sexul frumos; din care pricină nu băgă de seamă 
ce făcea femeia. Morărița sprijinise doi saci de făină lângă 
una din stive, închipuind un loc de odihnă sau, la nevoie, 
un culcuș. Se așeză, îi făcu semn să se apropie, și în felul 
acesta deveni stăpână pe situaţie. 

— Dragul meu, îi spuse, am putea începe fără zăbavă să 
ne iubim, dar e o îndeletnicire din care nu-mi place să fiu 
întreruptă. Şi se prea poate ca la acest ceas al zilei să se 
ivească mușterii. Iar întrucât privește cârciuma, se poate 
foarte bine ca cineva să fi adormit cu adevărat pe acolo; 
dar cârciuma e la mai puţin de o mie de pași de aici și câte 
unul se trezește fără veste. 

Frumoasa morăriță spusese toate acestea cu glas tare și 
măsurat, fără umbră de tulburare, cu toate că Henri se 
îndeletnicea nu fără izbândă să-i suflece fusta. Dar se 
părea că treaba asta nici n-o privea. Își aţintea toată 
atenţia asupra cugetărilor ei prevăzătoare; își îndoi braţul 
rotund în jurul umărului lui, ca s-o audă mai bine, și ajunse 
la lucrul cel mai de seamă. 

— Aș vrea ca în curând să putem fi singuri de dimineaţă 
până seara și să ne putem dărui unul altuia toată 
dragostea și fericirea, fără să dea peste noi niscai străini, 
ori vreun nechemat să ne strice clipele cele mai plăcute. 
Nu ești de aceeași părere, dragul meu? 

— În măsura în care ţi-am înţeles predica, îngăimă el, 
încercând s-o răstoarne, fără a băga de seamă că femeia se 
sprijinea în același timp în braţul cu care-l înconjura 


548 


drăgăstos. 

Văzând că nu izbutește, izbucni în râs și dădu să-i 
răspundă. 

— Să-i facem vânt bărbatului tău pe o zi. Nu-i așa, 
drăguţo? Dacă asta ţi-e voia, împlinește-o! Numai tu poţi s- 
o faci. 

— Ba tocmai că nu, stăpâne. Mai degrabă tu poţi s-o faci. 

După care trebui să-l lămurească în ce fel. 

— Numai slujbașii tăi, sire, ar putea să reţină o zi 
întreagă un morar. 

— Cum adică, să-l închid? 

— Nu, nu la asta se gândise. Să se întocmească acte, 
care să fie dezbătute pe toate feţele, diecii să le tot scrie și 
să le prefacă și abia către seară să fie iscălite de amândouă 
părţile. De amândouă părţile? Păi sigur, una din ele e 
Michaud, arendașul morii. 

— Şi cealaltă? 

Femeia lăsă să treacă o bucată de vreme, în care timp îl 
măsură pe tânărul rege cu ochii abia deschiși, ca să vadă 
dacă poate ghici. „Proști mai sunt bărbaţii când au altceva 
în cap”, își spuse Madelon. 

— Păi chiar maiestatea-voastră sunteţi cealaltă parte, îi 
mărturisi apoi, coborând glasul și clătinând blând din cap, 
din milă pentru starea în care se află regele. Notarul 
maiestăţii-voastre se va ocupa cu hârtiile de cuviinţă, iar 
noi vom fi aici peste măsură de fericiţi. 

La ultimele vorbe ridică din nou glasul, dându-i o 
intonație de așteptare fericită, dar fericirea aceasta 
ascundea și o batjocură tăcută. Dintr-o dată, Henri înţelese 
totul; își puseseră în gând să-l jefuiască. Actele plănuite nu 
puteau cuprinde altceva decât renunţarea la dreptul de 
proprietate asupra morii în favoarea bărbăţelului. Asta 
trebuia să fie preţul, apoi femeia l-ar fi iubit cu adevărat. In 
zadar nădăjduia Michaud să scape fără coarne din 
asemenea târg. „Pentru că astea vor totul, își spuse Henri, 


549 


și moara, și dragostea și mai ales biruința asupra 
amânduror bărbaţilor.” 

— Am înţeles, rosti numai, și în clipa aceea nu mai ceru 
de la Madelon decât ceea ce dânsa îi și dăruise: șiretenia 
atât de spirituală a femeilor, arta lor de a făgădui, 
mlădierea și neînduplecarea dulcii lor inimioare. 

Iar după o clipă, gândi: „Pungășoaico, n-ai să izbutești!” 
și o răsturnă de-a binelea. Imediat, însă, femeia ţipă: 
„Michaud!” Și de pe stivă de saci se auzi căzând cineva, iar 
prin spărtură se ivi arendașul, care se azvârli sălbatic 
asupra lui Henri. Pentru a se dezbăra de povară, Henri 
trebui să arate multă mlădiere, nu mai puţină decât a 
femeii când voise să pună mâna pe dânsul. Ca o 
cunoscătoare ce era, Madelon îl admiră și-l lăsă pe 
bărbatu-său să se descurce cum o ști. 

Dat fiind că preaînaltul stăpân se afla acum în picioare și 
se  depărtase, ţopârlanul se ghemui și voi să se 
năpustească cu capul în golul pântecului. Dar Henri îl 
îmbrânci și strigă cu glas de stăpân: „Michaud!”, lucru 
care nu-i fu totuși de nici un folos. Căci congestionat de 
sângele care i se urcase la cap, dobitocul era aproape să 
fie lovit de dambla. Se ridică sprijinit de braţul stăpânului, 
căruia nu-i dădu drumul nici mai apoi; Henri nu-i opuse 
nici o rezistență. Voia ca omul să se liniștească, să nu se 
iște scandal. Așa încât se lăsă târât încotro voia Michaud. 
Morarul se repezea de colo-colo, mânat de o mânie oarbă 
sau poate că mânia era mai puţin oarbă decât o socotea 
Henri, căci deodată se apropiară de lădoiul adânc, în care 
se roteau pietrele de măcinat. Inainte de a face cel din 
urmă pas, Henri înţelese gândul și îl lovi cu piciorul pe 
arendaș, trântindu-l jos, căci altminteri planul acestuia s-ar 
fi împlinit fără doar și poate. Arendașul l-ar fi zvârlit 
înăuntru, mâna și braţul i-ar fi fost prinse de dinţii de fier. 

Spaima e plină de fantezie, se manifestă în fel și chip. 
Arendașul Michaud se zvârcolește pe dușumea și scoate 


550 


niște vaiete surde, de parcă ar zbiera niște măgari în 
depărtare. Şi între timp mai sucește când și când capul, ca 
să se încredințeze încă o dată că regelui nu i s-a întâmplat 
nimic, după care continuă cu zvârcolirile și zbieretele. 
Madelon, mai albă decât făina, clătinând din cap ca o babă, 
a îngenuncheat; vrea să-și împreune mâinile ridicate, dar 
nu poate, îi tremură prea tare. 

Cuprins de fiori reci și totuși râzând în hohote, Henri îi 
părăsește pe cei doi, se depărtează, fuge, râde, se scutură 
de făină și de toată întâmplarea. Există întâmplări sortite a 
rămâne în amintire la fel de încâlcite și de vijelioase cum s- 
au petrecut; mai ales atacurile vrăjmașilor, în război și în 
dragoste. Scapi fără prea mare cinste, ci numai cu frica, 
încaleci și lași calul s-alerge. În ţară sunt nenumărate 
mori, și morăriţe câte vrei. Moara asta nu mă mai vede așa 
de repede. Sau, cine știe, poate că tot am să mă înapoiez 
odată? 

Schimbare de decor. Morarul Michaud îl primește la 
masă pe rege, un rege îmbătrânit, cu barbă sură și pălărie 
cu pene. l-a premers legenda despre multele bătălii pe 
care le-a dat pentru acest regat. Iar o dată cu el au intrat 
în amintirea poporului și toate iubirile lui legendare. 
Imprejurul mesei se află cinci oameni, care mănâncă toți 
dintr-o singură strachină mare, dinaintea fiecăruia se află 
câte un dărab de pâine și câte o cană cu vin. E seară, prin 
moară suflă vântul și cele patru flăcărui care țâșnesc din 
ciocurile lămpilor pâlpâie deasupra capetelor. În spatele 
oamenilor e întuneric, lumina le cade în faţă, pe piept; 
blând și stăruitor le smulge nopţii făptura. 

Sprijinindu-se ușor de masă, regele ţine paharul în 
mână. Patru persoane din cele de față ţin paharele 
pregătite, numai morărița nu. Stă aplecată înainte, 
îmbătrânită, cu ochii ţintă la regele ei, care e dus pe 
gânduri. Se simte însă doar singur cu ea, fiecare la câte un 
capăt al mesei. Mai încolo, într-o lume a lor, doi tineri: fata 


551 


gazdei și argatul își ating paharele și ochii li se pierd unul 
într-altul cu evlavie. Morarul înalță cel din urmă cana; își 
vântură pălăria și cântă cântecul despre regele galant. 
Michaud are acum părul coliliu, privește cu credinţă către 
rege și-i cântă voios, căci știe prea bine că regele își 
iubește poporul și toate fiicele acestuia. 

Celor tineri cântecul le aduce încă o dată aminte de 
dragostea lor, dar celor doi care au trecut de pragul 
bătrâneţii le răscolește dureros amintirile. Ascultând într-o 
doară, regele râde ca un om pentru care ce a fost mai 
frumos a trecut. Madelon de odinioară, numai tu o înţelegi. 
A fost foarte frumos și plăcut, în ciuda vicleniei și a 
atacului neașteptat? Voi știți. In orice caz Fleurette, lumina 
curată a zorilor, floarea înrourată nu și-a recunoscut mai 
târziu scumpa-i inimioară, și apoi s-a prăpădit de mult. 


VRĂJMAȘUL 


Pătărania! cu moara cutreieră toată ţara, ca mai înainte 
povestea cu balul din Agen. Atunci, guvernatorul socotise 
că locţiitorul său a răspândit vorbele și așa crede și acum. 
Biron îl întrecuse însă pe înaintașul său. Era de presupus 
că morăriţa își ţinuse gura, dar bărbatul ei băuse și se 
trădase; de mirare era numai cu câtă grijă îi fu folosită 
mărturia. Se văzu chemat în faţa unui tribunal, la Agen, 
același oraș unde se petrecuse și scandalul celălalt. 
Guvernatorul ar fi împiedicat cu plăcere ascultarea 
arendașului de către judecători; dar porţile orașului se 
închiseseră în faţa oamenilor lui și pe ziduri apărătorii 
luaseră poziţie. 


1 Păţanie, întâmplare neplăcută. 
552 


Mareșalul Biron nu era în ziua aceea la Agen; nu-și 
îngăduia să lucreze atât de fățiș. De fiecare dată ocolea 
orașul ce-și închidea porţile în faţa guvernatorului și 
asemenea orașe se înmulțeau mereu. Nu dădea ordine care 
ar fi putut fi dovedite. Henri n-ar fi putut să-l acuze nici 
pentru atacul armat, când un glonte îi sfâșiase lui 
pingeaua, și domnului de Mornay o bucată din pielea 
capului. Mareșalul Biron se pricepea la uneltiri, dar știa să 
și rămână în umbră, ceea ce nu-i puţin lucru pentru un 
bărbat ce se mânie repede. Citea mult; învățase poate 
viclenia din cărţi, deși altora lectura nu le răpește 
inocenţa. Oricum, creă guvernatorului o faimă proastă și 
asta nu numai în ce privește femeile. Se spunea că Henri 
se mulțumea să ademenească femeile, dar că bărbaţilor le 
lua viața. O seamă de gentilomi își pierdură încrederea 
într-însul, printre care și unii din cei cărora Henri le 
scăpase averea și viaţa de incendiatori. Căci e prea ușor să 
tăgăduiești simțământul de dreptate unui om care nu-și 
pune frâu năravurilor, oricât ar fi binemeritat guvernatorul 
de la ţară tocmai din pricina acestui simțământ. 

Henri își dădu seama cum scădea cinstirea de care se 
bucură; iar acest lucru îl privea nu numai pe eroul 
aventurilor galante, ci și pe diriguitor și pe omul de arme. 
Incă puţin, și ar fi putut fi socotit un prinţ fără autoritate, 
care nu știe să-și ţie rangul, un nume gol, un titlu. Biron ar 
fi avut astfel singur toată puterea, în provincia Guyenne o 
și avea de altfel. Henri încă nu apucase să intre în 
Bordeaux. Mai mult, sprijinindu-se pe superioritatea lui în 
călăreţi și pedestrași, locţiitorul își îngăduise chiar anume 
năvăliri în regatul Navarrei. Așa încât Henri se aţinea în 
castelul lui din Nerac ca o jivină hăituită. Nu mai convoca 
nici sfatul de taină, de teamă să nu se mânie prea rău și în 
felul acesta să-și arate slăbiciunea. Cu toate acestea, vechii 
prieteni își făceau slujba cum nu se poate mai bine: lor 
putea să li se arate și să le destăinuie furia neputincioasă 


553 


și zadarnicele-i planuri de răzbunare. Ba își îngăduia faţă 
de dânșii chiar să și verse lacrimi de deznădejde. 

Într-o asemenea seară, fiecare din ei se purtă după firea 
lui. Du Bartas bufni posomorât și nehotărât, Agrippa 
d'Aubigne ceru, pur și simplu, reînceperea războiului 
împotriva Curţii de la Paris. Nu încăpea doar nici o 
îndoială că Biron făcea ce făcea numai fiindcă afla sprijin 
la Curte. Nu degeaba a trimis regele Franţei soli ca Henri 
să se întoarcă la catolicism. lar și mai grăitoare a fost 
cererea ca însuși Henri să vină ia Curte s-o ia pe regina 
Navarrei. 

— Sire, degetul cel mic îmi spune că nu v-am mai vedea 
așa curând aici. 

Aceste vorbe ale lui Agrippa avură mare răsunet; ele 
amintiră toate vechile primejdii de la Luvru: Madame 
Catherine, aplecată peste bastonul ei, prevestea numai 
nenorociri. Amintirile acestea îngrămădiră spaimă peste 
mânie și, până la urmă, Henri ar fi înclinat să poruncească 
începerea marșului. Ar fi pornit în fruntea trupelor sale 
împotriva locţiitorului. Dar n-ar fi mers până la capăt, 
fiindcă între timp și-ar fi recăpătat judecata sănătoasă. 
Pasul greșit nu fu însă făcut, cu toate că Du Bartas îl 
recomandă din toată inima, având în vedere orbirea și 
răutatea omenească. Fiindcă începu să vorbească Philippe 
Mornay: 

— Sire! Aveţi un vrăjmaș: el se numește mareșalul Biron. 
Nu întrebaţi de a cui poruncă ascultă, ori se preface numai 
că ascultă. De ce să-l întărâte pe regele Franţei împotriva 
voastră în alt fel decât pe micii gentilomi de ţară? Vă 
calomniază. Vă vorbește de rău faţă de ţărani și regi, 
pentru că dorește să vă alunge dintr-o provincie al cărei 
unic stăpânitor poftește să fie. Sire, maiestatea-voastră are 
însă înaintea privirilor ei tot regatul. Un Biron nu poate 
vedea mai departe decât provincia lui. Aici trebuie să 
puneţi mâna pe el, să-l bateţi chiar cu armele lui! 


554 


— Vreau să-l fac de râs! izbucni Henri. Cum am putut 
măcar să mă gândesc a porni război împotrivă-i! 

Și-l apucă pe Mornay de braţ, îl duse afară, în galeria 
deschisă, unde, plimbându-se de colo-colo cu pași mari, 
repetă: „Am din nou un vrăjmaș”, gândindu-se la Madame 
Catherine, vrăjmașul lui de odinioară. Mornay explică: 

— Întâlnim negreșit dușmanul pe care ni-l trimite cerul 
și acesta e fără greș cel de care avem nevoie. 

Prietenii vorbesc întotdeauna așa, dar asta nu ajută la 
nimic. 

— Auzi, ce duşman! strigă Henri. Taie botul calului pe 
care călărește! Și mai și șchioapătă. 

Dar Mornay urmă: 

— Nu-i numai viclean, ci și dornic de a afla toate, nu se 
desparte nicicum de tăblița de scris și înseamnă ce aude. 

— Șchiopătează, rosti Henri, și bea. Apoi e bolnav de 
ficat, are faţa scofâlcită, numai piele și os. Copiii o iau la 
fugă când se întâmplă să-și îndrepte spre ei privirile 
tăioase. O sperietoare de copii și un bătrân de cel puţin 
cincizeci de ani. Mornay, cu ce vrăjmaș m-a năpăstuit 
cerul! Aș fi meritat unul mai bun! 

— Să-i fim recunoscători, răspunse Mornay. 

Şi se despărţiră. 

Imediat, guvernatorul porni un război ciudat împotriva 
locţiitorului său. Pe unde trecea i se numărau sticlele 
golite la masă și mai ales cele pe care le golea între mese. 
Iar guvernatorul se îngrijea, ba își dădea chiar osteneală 
să se răspândească în tot ţinutul vești despre vinul băut de 
mareșalul Biron. Curând, oamenii adăugară de la ei că 
mareșalul rămăsese să înnopteze într-o cârciumă la drumul 
mare, din pricină că nu mai putea ajunge în oraș în halul în 
care se afla. Drept urmare a lăţirii acestei faime rușinoase, 
Biron își ridică mai întâi tinerimea nobilă împotrivă-i; 
tinerii nu mai băură peste măsură, socotind că e un obicei 
al generaţiilor mai vechi. Începură a-l imita pe Henri, bând 

555 


la cele două mese, și mai vârtos la cea din urmă. Apoi, 
când Henri intra în vreo casă ţărănească, își umplea cupa 
cu mâna lui, de-a dreptul de la butoi - nu numai de sete, ci 
pentru a cinsti un obicei al poporului. Oamenii sărmani nu- 
| vedeau nicicând ameţit și înţeleseră de aici că ţine la 
băutură mai mult decât dânșii, care toată ziua numai la vin 
se gândeau. De aceea nu-l ţineau de rău nici mai târziu 
când vreuna dintre fiicele lor era blagoslovită cu un prunc. 

De când renunţase la chefuri, tinerimea de neam începu 
să încline mai mult către desfrâu, socotind că se dedă 
astfel unor plăceri mai nobile decât atunci când se îmbăta. 
Cu toate că amândouă îndeletnicirile erau numite vicii, 
tinerii își ziceau că la una din ele participă și spiritul, căci 
cere istețime și impune curaj. Beţia e cel mai nedemn 
dintre obiceiurile rele, ţine numai și numai de trup, de cele 
lumești. Întunecă raţiunea și strică și altor însușiri. Biron îl 
osândește pe guvernator numai pentru ceea ce el însuși nu 
mai e în stare a împlini. lar cu treburile în care el e mai 
destoinic cel mult călăreţii lui germani ar putea să se 
fălească! 

Biron, care nu se despărţea de tăbliţa de scris, luă 
aminte la aceste vorbe și declară prin castele că veacul său 
fusese cast ca și dânsul, că el intrase neîntinat în căsătorie 
- și, deși era după masa de prânz, își întări spusele 
umblând în mâini în jurul mesei. Iar cei care priveau de 
aproape băgară de seamă că nici nu se folosea de toată 
palma, ci numai de cele două degete mari. Cu toate 
acestea, nu aduse ca dovadă numai puterea-i rămasă 
întreagă, ci în mai mare măsură vorbele lui Platon. Căci 
înțeleptul grec spunea că până la optsprezece ani n-ai voie 
să bei vin, iar până la patruzeci de ani nu îţi e îngăduit să 
te îmbeţi. Dar după aceea o poţi face, deoarece zeul 
Dionysos înapoiază bărbaţilor trecuţi de pragul bătrâneţii 
veselia și blândeţea de odinioară, așa încât să se încumete 
chiar a dansa. Și mareșalul Biron o luă într-adevăr la dans 


556 


pe stăpâna casei, ceea ce nu-l împiedică totuși ca puţin mai 
târziu să părăsească castelul spumegând de mânie. 

Henri, care află de cele întâmplate, simţi o oarecare 
compătimire pentru acest om ciudat. Căci era în firea lui să 
se gândească la vrăjmaș cu simțăminte ce mergeau până 
aproape de iubire. Vrăjmașul nu-i semăna însă. La 
încercările guvernatorului de a se arăta binevoitor, 
mareșalul nu răspunse cu grosolănie, dar cu vorbe în doi 
peri. Spre a-l îmbuna, pe cât se putea, pe bătrân, Henri îi 
trimise cărți frumoase, tipărite după poruncă. Tipograful 
său, Louis Rabier, cunoștea cele mai noi descoperiri în arta 
aceasta. Trecând peste dorinţa orașului Montauban, căruia 
Rabier îi era îndatorat, guvernatorul îl luase în slujba lui, îi 
dăduse o casă și cinci sute de livre; în schimb meșterul îi 
tipări opera lui Plutarh, vechea carte de învăţătură a 
caracterelor  călite. Mareşalului, Henri îi trimise 
cuvântările lui Cicero; o carte mare, luxoasă, având 
gravată pe scoarţa de piele pajura Navarrei. 

Mareșalul nu crezu că un lucru atât de rar și de 
costisitor îi poate fi trimis în dar; ori se prefăcu a nu crede. 
Și porunci să fie înturnată cartea, multumind politicos. 
Când Henri o răsfoi, găsi, însă, subliniat un pasaj, numai 
unul. Era un citat din Platon în traducere: „Difficillimum 
autem est, in omni conquisitione rationis, exordium”, ceea 
ce, cu alte cuvinte, însemna: „Orice început este greu”. Din 
partea unui vrăjmaș care nu era prea tânăr putea să 
însemneze, însă, și: Mucos afurisit! 

Fără zăbavă, Henri dădu poruncă să se împacheteze o 
altă carte frumoasă, un tratat de chirurgie, în care de 
asemeni era subliniat ceva, un citat din poetul Lucrețiu. In 
versuri latinești se spunea: 


„Puterile ne scad fără să știm, 
Ni se sleiește vlaga zi de zi, 
Și necurmat, îmbătrânim.” 


557 


Citind acestea, Biron pierdu pe dată măsura și cumpătul. 
Cu cel dintâi prilej trimise guvernatorului niște versuri ale 
poetului Marţial despre trupurile păroase. Mareșalul avea 
pielea spânatică, de culoarea unui bolnav de gălbinare; în 
cine voia atunci să lovească, amintind de mădulare 
păroase? Henri își dădu seama că nu era nimic de făcut cu 
vrăjmașul; trebuia să lupte împotrivă-i. Printr-o altă carte îi 
mai trimise și această solie, folosindu-se de versurile 
poetului Juvenal: „Nec facilis victoria de madidis...” 


„Chiar dacă-n vin s-ar scufunda, 
S-ar bâlbâi, ori clătina, 
Nu socoti că i-ai înfrânt!” 


Era încă un omagiu și o ultimă încercare de a ajunge la o 
înţelegere cu locţiitorul. Dacă amândoi, atât unul cât și 
celălalt, sunt de bună-credinţă, îi trimise guvernatorul 
vorbă, apoi s-o arate slujind în unire, aici, în provincia 
Guyenne, pe regele Franţei. Drept răspuns, mareșalul 
Biron se închise în orașul Bordeaux și se întări acolo. Ba și 
dădu de veste că la cel dintâi prilej îl va prinde pe regele 
Navarrei și-l va expedia la Paris, unde era mult așteptat, 
căci Madame Catherine, mai cu seamă, se prăpădea de 
dorul preaiubitului ei ginere! Mai cuminte ar fi fost din 
partea lui Biron să-și fi ţinut aceste vorbe pentru dânsul. 
Henri își numi vrăjmașul fanfaron și nimic altceva, totuși îi 
urmări curierii în toată ţara; nici chiar pe drumul cel mai 
lăturalnic n-ar mai fi putut să străbată vreunul. 

Câţiva dintre dânșii fură prinși la scurt interval. Unul 
ducea doar un raport despre întrecerea care avusese loc 
cu ajutorul poeţilor latini, înfățișată de altfel ca un complot 
dat din fericire în vileag. Versurile - arăta Biron - aveau 
ascuţișul îndreptat împotriva lui, a mareșalului, din pricina 
credinţei ce o poartă regelui Franţei; pe de altă parte lăsă, 


558 


însă, a se înțelege că aveau o îndoită ţintă. Versul „Și 
necurmat, îmbătrânim” privea tot atât de mult și Curtea! 
Pe rege și Casa lui! 

Trimisul care trebuia să ducă acest comentariu critic fu 
urmat, la câteva ceasuri, de un al doilea; misiunea acestuia 
era mai deslușită. De data asta nu mai era vorba de flori de 
stil, ci de jafuri la drumul mare, de violuri, incendieri și 
omoruri ce trebuiau puse, după slova raportului, pe seama 
regelui Navarrei, care ducea de râpă o întreagă provincie a 
regatului, pentru ca să poată pune mai ușor mâna pe 
dânsa. Așa scria Biron, care făptuise el însuși toate 
nelegiuirile, și când Henri citi cele de mai sus, începu să 
vadă cu alţi ochi decât înainte planurile locţiitorului cu 
privire la Guyenne. Ba se grăbi chiar să-l privească și pe el 
însuși cu mai multă luare aminte. Nu mai era timp de 
glumit. Trebuia să treacă la fapte și să lovească în așa fel, 
încât locţiitorul să se aleagă cu o spaimă binefăcătoare. 
Poate că pentru o bucată de vreme se va liniști. 

— La urmă, vom râde din nou. 

La aceste vorbe ale stăpânului său, Agrippa d'Aubigne 
răspunse: 

— De ce nu chiar mai curând? Mi-a venit un gând care 
nu poate fi încă rostit, adăugă el pentru sine. 

Henri socoti, pe de altă parte, că vrăjmașul nu era prea 
caraghios atâta vreme cât se gândea la atacuri, adăpostit 
într-o fortăreață puternică. Și chiar în ziua aceea mai găbiji 
un curier al mareșalului, cel hotărâtor. Solia dusă de 
acesta făgăduia reginei mame prinderea regelui Navarrei. 
În schimbul predării acestuia, Biron cerea să i se dea drept 
răsplată și în deplină proprietate un mare număr de orașe, 
atât în provincia Guyenne, cât și în Bearn. 

Henri se înfricoșă. Şedea pe marginea unui șanț, cerul 
se întunecase, ţinutul și locul său de baștină nu mai 
chezășuiau nici o siguranţă, vrăjmașul îi voia cu tot 
dinadinsul pieirea. 

559 


Nu-i rău să ai un vrăjmaș și să-l cunoști; îi ieși înainte, îl 
baţi și prima spaimă trece ușor. E rău, însă, când îi 
descoperi tainele și dintr-o dată te lovește în obraz suflul 
unui abis, pe care nu-l bănuiești. Acum prăpastia exală 
aburii ei vătămători, îi înghiţi și-ţi vine să verși. 

— Biron îmi fură orașele, repeta tânărul rege pe 
marginea șanțului. 

lar când își înălță capul, întâlni privirea solului prins: 
acesta stătea înaintea lui cu picioarele legate. 

— Ești doar hughenot, îi spuse Henri. 

Iar omul îi răspunse: 

— Mareșalul Biron nu știe că sunt. 

Henri îl privi ţintă și, după o vreme, întoarse mâna cu 
palma în sus, cum faci când n-ai de ales. 

— Eşti gata și dornic să-ţi trădezi stăpânul pentru mine, 
spre binele Religiei? Să-i duci un răvaș, și el să creadă că 
te întorci de la Paris. Până în ziua când ar trebui să fii 
înapoi, vei rămâne în temniţa castelului meu din Nérac, 
unde nu-ţi va fi prea moale. 

Aceste vorbe nu-l înfricoșară, însă, de fel pe tânăr, care 
tinu piept și sudălmilor ce urmară. Guvernatorul hotărî cât 
preţuia trădarea lui în bani și Camera de conturi din Pau fu 
datoare să plătească mai târziu suma. După care Henri 
plecă; uitase de temniţă, tânărul era liber. Dar din clipa 
aceea fu pus sub supraveghere: unde se ducea și cu cine 
vorbea. Tânărul se ascunse și tăcu, așa încât până la urmă 
se văzu că era demn de încredere. Cu mâinile goale și cu o 
singură frază, pe care trebui s-o rostească prin viu grai, 
solul se înfăţișă înaintea stăpânului care-l trimisese. 

Drept urmare, mareșalul Biron se înființă cu adevărat la 
o casă singuratică, numită Casteras, după ce-și lăsă mica 
suită în crângul cel mai apropiat și călări neînsoţit de-a 
curmezișul câmpiei. Aceasta se întindea cenușie sub o 
pânză de nori negri, în mișcare. De dragul vântului, care-i 
plăcea, mareșalul nu purta pălărie și nici pelerină, căci 

560 


vântul îi ţinea de cald. Se bălăbănea pe gloaba lui, 
ciolănoasă ca și el, dar nu cădea. Toţi știau asta. Iar cine se 
uita recunoștea îndată ţeasta gălbejită, privirea tăioasă: un 
sac de oase care clămpăneau. Furtună, pustiu și moartea 
călare; nimeni din poporenii pe care guvernatorul i-a 
ascuns pretutindeni în jurul casei nu râde însă. Mareșalul a 
căzut într-o cursă, cum prea bine a meritat. Nu i-ar mai 
ajuta la nimic să-și întoarcă gloaba și să fugă. E numai la o 
sută de pași de casa singuratică și sărăcăcioasă, cu un 
balcon strâmt sub acoperiș. 

Pe balcon se zărește ceva. Mareșalul Biron oprește 
îndată, căci împrejurarea e suspectă. Presimţirile lui se 
dovedesc deci a fi totuși adevărate. Făptura de colo sus n-a 
ieșit din casă, ci a apărut dintr-o dată. Parcă a ieșit din 
pământ, ceea ce e cam greu de crezut despre o persoană 
ca Madame Catherine. Acum, Biron vede limpede de tot; 
aburii vinului nu-i tulbură nicicând vederea. O cunoaște 
prea bine pe bătrâna regină, cu obrazul mare și gros, sub 
bonetul ei de vădană. Şi-i aude și glasul, ce nu poate fi luat 
drept al altcuiva. Căci nu degeaba i-a urmărit Agrippa 
patru ani încheiaţi sunetul potolit și prevestitor de rele, pe 
care îl redă, cum nu se poate mai bine. 

— Secătură! ţipă el peste câmpie către călăreţul 
singuratic. Ei, secătură, rămâi unde ești. Te-ai apucat de 
blestemăţii; bei și trimiţi de colo până colo versuri 
latinești. Şi pentru asta ai vrea să înghiţi orașe întregi și să 
jefuiești regatul. Să aștept să mi-l aduci tu pe regele 
Navarrei, iubitul meu ginere? Mai bine vin eu și mă împac 
cu el, lucru care se împlinește cât ai bate din palme dacă 
aduc cu mine femei frumoase. Şi cu moara cum a fost? Tu 
pe unde erai atunci? În loc să fi pus mâna pe el, zăceai 
beat la cârciumă! 

Mareșalul ascultă până la capăt ciudata cuvântare. Când 
se sfârși, înţelesese totul: scoase un pistol de la brâu și 
trase. Falsa Madame Catherine sărise, însă, la timp într-o 


561 


parte, numai în zid, sus, se făcu o gaură. Biron dădu 
pinteni gloabei, dar de după colțul casei se arătă un alt 
călăreț, guvernatorul sau așa-numitul rege, un flușturatic 
care vrea să-și râdă de mareșalii plini de vrednicie. 
Bătrânul are o căutătură scăpărătoare ca oţelul, își ţine 
dinţii încleștaţi și ridică, fără să-și dea seama, pistolul. 

— Bine că-i descărcat, îi strigă Henri aţâţându-l. 
Altminteri ai nimici dinastia. Va trebui s-o vestesc pe 
regina-mamă că ai ţintit într-însa, domnule de Biron. 

De mânie, acesta nu poate scoate o vorbă. Cu mare 
greutate izbutește în cele din urmă să rostească: 

— Mi-aţi pus înainte o momâie de cârpe, cu obrajii căzuţi 
și nas de ceară. Dar chiar Madame Catherine cea 
adevărată să fi fost, pe sufletul meu că nu mi-ar fi părut 
rău de glonte. 

— Erou fără prihană! îl ispitește Henri. Zeul Marte în 
persoană. 

— Orașele sunt ale mele! răcnește mareșalul. Toată 
provincia trebuie să fie a mea! Regele Navarrei ori regele 
Franţei - pentru mine tot atâta sunt, am ștreanguri pentru 
toţi! 

Așa răcnește mareșalul. Căci dacă se ţine pe cal și 
privește, sigur de el, drept înainte, stăpânirea de sine și 
limpezimea cugetului l-au părăsit. 

— Ticălosule, te-ai trădat, te-ai trădat! îi strigă de 
deasupra vocea moale, cunoscută; Madame Catherine e iar 
pe balcon și-l arată cu degetul. 

Biron se cutremură deodată din cap până în picioare, își 
întoarce calul, o ia din loc. Dar oameni înarmaţi îi aţin 
calea, îl opresc și-i împiedică pe puţinii săi însoțitori să se 
apropie,  încăierarea e oprită însă la porunca 
guvernatorului: 

— Lăsaţi-l s-o șteargă! Acum știm ce-i poate pielea. 

Biron se depărtează. Agrippa, îmbrăcat în văduvă, ţopăie 
pe balcon, cei de jos aplaudă, iar poporul, care a ieșit din 

562 


ascunzătoare, dansează cu el. Întreaga ţară își va povesti 
mâine întâmplarea și va râde cum râdem noi acum. Și 
râsul e bun împotriva unui vrăjmaș. Biron se va ascunde, 
mai multă vreme, iar între timp la Curte se va afla atâta 
cât trebuie; nu mai mult. 

Balconul îl vom trece sub tăcere. 


EAUZE SAU OMENIA 


Mareșalul Biron, doborât de boala sa, nici nu putu să 
trimită curieri la Paris. Scuipa fiere din pricina umilinţei pe 
care o suferise în fața provinciei și a întregului regat, căci 
până și în pat i se părea că aude hohotele de râs. Deși 
Henri nu aminti în rapoartele sale că mareșalul Biron 
slobozise pistolul asupra chipului simulat al reginei-mame, 
la Curte tot se află. Regele Franţei, pe care zicea că ar 
vrea să-l spânzure, era de părere să-l cheme în faţa 
parlamentului și să-l supună judecății. Madame Catherine 
își încredinţă însă fiul că doi vrăjmași de-ai săi, care se 
dușmănesc între dânșii, trebuie lăsaţi acolo unde se află. 
Așa încât nu se luă nici o măsură împotriva locţiitorului. 
Iar Henri se alese numai cu vorbe frumoase. 

Dar răzbună o seamă de nelegiuiri ale lui Biron, cât timp 
acesta fu descumpănit și bolnav. Din nefericire, trebui să 
îngăduie, însă, și unele înfricoșătoare samavolnicii, ţinând 
seama de furia soldaţilor săi, stârnită de cruzimile făptuite 
de ceilalţi. Și la rându-le, atât el cât și oamenii săi, fură 
socotiți la fel de cruzi de către orașele devotate 
locţiitorului. De amândouă părţile, un zvon fără temei 
pricinuia cea mai aspră represiune, iar aceasta atrăgea 
după sine pedepse cu atât mai strașnice. Oamenii deveniră 


563 


la fel cum credeau că sunt ceilalţi, ba chiar mai răi, și nu 
mai știură cum să se cufunde mai adânc în neomenie. 

Într-un rând, pe drumul dintre Montauban și Lectoure, 
Henri primi vestea unui iminent atac prin surprindere; 
imediat îi trimise pe domnii de Rosny și de Meilles, cu 
douăzeci și cinci de cai, spre a curăţi strunga primejdioasă. 
Văzând aceasta, trei sute de vrăjmași se închiseră într-o 
biserică cu ziduri tari, care trebuiră mai întâi minate, ceea 
ce dură două zile și două nopţi. lar când, în sfârșit, 
asediaţii se predară, regele Navarrei se gândi să spânzure 
șase dintre ei, iar pe ceilalţi să-i lase slobozi. Dar se vădi 
că nu se cădea a fi mărinimos, dat fiind că aceiași catolici 
se purtaseră cum nu se poate mai nelegiuit în orașul 
Montauban. Nu numai că batjocoriseră șase protestante, 
dar o seamă dintre acești sceleraţi „umpluseră cu pulbere 
natura nefericitelor”, dăduseră foc, și șase feţe frumoase și 
cu frica lui dumnezeu fuseseră sfâșiate în bucăţi. Pentru 
această faptă, cei trei sute de prizonieri fură uciși fără 
milă. 

În timpul măcelului Henri plecă, vrând parcă să fugă de 
el însuși. Era cuprins de deznădejde pentru buna lui faimă, 
pe care se vedea nevoit a o păta cu vărsări de sânge, 
numai fiindcă locţiitorul său nu se dădea înapoi de la ele. 
Biron voia ca orașele, înspăimântate, să-și închidă porţile 
în faţa guvernatorului. Simțământul de dreptate și 
disciplina severă, cu care se făcuse cunoscut dintru 
început guvernatorul, trebuiau întoarse, după părerea 
locţiitorului, către cruzime; și cu adevărat, el era acum pe 
cale de a face ca numele lui Henri să fie la fel de urât ca și 
al lui. Henri înţelese asta și, fugind de la locul masacrului 
celor trei sute, hotări ca pe viitor să procedeze în alt chip 
decât voia să-l silească locţiitorul. 

Eauze se numără printre orășelele îndărătnice care nu 
voiau să-l rabde între zidurile lor și nici să știe de 
supunere. La drept vorbind, așa gândeau numai pârgarii și 


564 


o seamă de burghezi care aveau mai mult pământ; 
locuitorii sărmani slugăreau la dânșii. Poporul de rând îl 
privea cu ochi buni pe regele Navarrei, care mergea prin 
casele celor sărmani și se drăgostea cu fetele lor. De 
aceea, era și el iubit. Săracii i-ar fi deschis fără doar și 
poate porţile, dar nu puteau s-o facă din pricina 
garnizoanei care era în slujba celor bogaţi. Văzând 
împotrivirea sărmanilor, cei avuţi începură să se teamă 
unii de alţii. Fiecare căuta dinainte o portiță de ieșire 
pentru cazul că s-ar ajunge la capitulare. Un spițer, stând 
de vorbă cu megieșul său, șelarul, îi spuse: 

— Să rămână între noi, vecine! Ştii cine vinde dulciuri 
regelui Navarrei? Spiţerul lui din Nérac, pe nume Lalanne; 
dar reţeta a cumpărat-o de la mine. 

— Vecine, îi dădu răspuns șelarul, păi asta-i ca și cu 
tocul de piele pentru cupa regelui. Tocul se cerea reparat, 
dar nimeni nu trebuia să afle, pentru că o cupă care nu-i 
închisă poate să fie foarte ușor otrăvită. Cei de la Curte mi- 
au adus mie tocul, șușoti șelarul. 

In același timp, fiecare căuta să țină minte mărturisirile 
neprevăzătoare făcute de celălalt, pentru cazul când 
mareșalul Biron i-ar lua-o înainte regelui Navarrei. Fiecare 
își zicea că atunci toţi, afară de el, bineînţeles, își vor primi 
pedeapsa. O femeie visă un înger care-i vesti venirea 
mareșalului și-și povesti visul în piaţă, strigând cât o ţinea 
gura. Nu-i vorbă, bărbatul ei era cu deosebire primejduit, 
dacă guvernatorul venea cel dintâi. Era cărăuș și primise 
ca plată, de la un hangiu de ţară, un înscris de datorie al 
domnului d'Aubigne. Noroc că regele Navarrei mâncase și 
el acolo; era o împrejurare pe care cărăușul o socotea ca 
ultimul său reazim la nevoie. 

Poarta orașului li se deschidea străinilor puţini la număr, 
așa că Henri află atât despre dezbinarea burghezilor, cât și 
despre spaima lor. Garnizoana era neînsemnată și prea 
puţin sigură, în urma neizbânzilor lui Biron. Guvernatorul 


565 


luă cu sine cincisprezece gentilomi, aleși pe sprânceană, 
purtând peste zale haine de vânătoare; în acest chip urmau 
să intre în oraș nebăgaţi în seamă. De cum intră însă 
Henri, un soldat strigă: „Regele Navarrei!” și tăie funia 
grilajului, care se lăsă peste deschizătura porții. Căzuseră 
astfel în capcană cinci dintre ei: Henri, Mornay, precum și 
domnii de Batz, de Rosny și de Béthune. Imediat se sună 
alarma, populaţia puse mâna pe arme, amenințând pe cei 
cinci îndrăzneți. 

Detașamentul din frunte al burghezilor număra cincizeci 
de oameni, și regele Navarrei porni de-a dreptul către ei, 
cu pistolul în mână; în același timp, le strigă celor patru 
gentilomi: „Înainte, pe ei, prieteni și tovarăși!” Dar nu 
vorbea atât pentru ai lui, cât pentru oamenii cumsecade 
din Eauze, pe care voia să-i oprească și să-i înfricoșeze. 

— Înainte, pe ei! Acum să vă arătaţi curajul și bărbăţia, 
că de asta atârnă scăparea noastră. Urmaţi-mă și faceţi ca 
mine. Nu trageţi! strigă cu glas tare de tot. Lăsaţi 
pistoalele! mai strigă de parcă ar fi vorbit cu cei patru 
oameni ai lui. 

Burghezii ascultau cu gurile căscate vorbele atât de 
frumos ticluite ale regelui aflat într-o asemenea primejdie 
și nu se clinteau. Vreo trei strigară totuși: 

— Trageti în straiele roșii! E regele Navarrei! 

Înainte, însă, ca vreunul să se miște, Henri se năpusti cu 
toată puterea în grămadă. De spaimă, aceasta se împrăștie 
și se trase îndărăt. 

Pe neașteptate, din grămadă fură slobozite mai multe 
gloanţe de pistol și muschetă. Imediat, însă, se iscă în 
stradă o învălmășeală; poporul de rând, care-l iubea pe 
rege, tăbărâse asupra pușcașilor. Aceștia o cam băgaseră 
pe mânecă; încă în timpul luptei se încăieraseră între 
dânșii, nici unul nu voia să recunoască, de fel, că-și 
descărcase arma. Așa încât Henri nu mai avu decât să 
adaste, și nu după mult timp, aruncându-i-se la picioare, 

566 


pârgarii sau consulii i se adresară intonând parcă o 
liturghie: 

— Sire! Suntem supușii tăi și preaplecate slugi! Sire! 
Suntem... 

— Aţi ţintit, însă, asupra hainei mele stacojii, le răspunse 
Henri. 

— Sire! Suntem... 

— Cine a tras asupra mea? 

— Sire! se închină un burghez cu șorţ de piele. Eu am 
primit să repar tocul pentru cupa maiestăţii-voastre. Cum 
să trag asupra unui mușteriu? 

— Dacă nu se poate altfel, dacă trebuie să fie spânzurați 
câţiva - îl sfătui unul, în taină, tremurând de frică - atunci, 
sire, spânzurați numai sărăntoci, că și așa sunt prea mulți. 

Dar Henri hotărî cu glas tare: 

— Nu voi îngădui ca orașul să fie jefuit, cu toate că așa-i 
obiceiul și năravul, iar de meritat aţi merita-o. Dar fiecare 
să dea câte zece livre pentru săraci. Chemaţi îndată un 
preot și număraţi-i banii. 

Aduseră un preot bătrân și încercară să arunce asupră-i 
toată vina. El fusese acela care-i vârâse în cap nevestei 
cărăușului cum că un înger din cer vestise venirea 
mareșalului Biron, iar nu a regelui de Navarra, și numai 
din pricina asta închiseseră poarta. Şi cerură stăruitor ca 
bătrânul să ispășească pentru oraș. Dacă nu ei și nici 
săracii, careva trebuie totuși spânzurat; de gândul ăsta 
nimeni nu se putea lepăda la Eauze. 

De aceea Henri trebui să poruncească ritos: 

— Nimeni nu va fi spânzurat. Și nici nu se va jefui. Dar 
vreau să mănânc și să beau. 

Un hangiu se folosi îndată de împrejurare și așeză mese, 
chiar în piaţă, pentru rege, seniorii săi, consuli și bogătași. 
Henri ceru scaune și pentru cei sărmani. 

— Au bani destui, căci va trebui doar să le daţi. 

Săracii nu se lăsară poftiţi a doua oară. Dar Henri nu 


567 


izbuti să răzbească până la locul lui, din pricina celor ce 
îngenuncheaseră, voind să fie încredinţaţi fiecare în parte 
că nu le e în primejdie nici viața, nici avutul. Alţii sunt 
cruţaţi, da eu? Da eu? Era o deznădăjduită tânguire a unor 
făpturi care nu puteau înţelege ce se întâmpla, care 
refuzau să creadă că au scăpat. În minţile lor uluite 
precumpăneau cele ce se petreceau de obicei în asemenea 
clipe. Nu era, dar, de mirare ca vreunul să-și piardă 
cumpănirea sufletească de care avea nevoie spre a trăi. 

Cărăușul a cărui nevastă văzuse îngerul se foia uluit de 
colo până colo și întreba pe toată lumea: „Ce-i asta?” Cu 
tot mai multă stăruinţă și văitându-se cât îl ţinea gura, dar 
cu ochii închiși, de parcă ar fi dat năvală o întreagă armată 
de îngeri și l-ar fi orbit, cărăușul întreba: „Ce-i asta, ce se 
întâmplă?” Până când, într-un târziu, îi răspunse un domn 
mărunt în straie verzi de vânător. 

— Asta-i omenie. Marea noutate la care suntem martori 
este omenia. 

Cărăușul căscă ochii și deodată îl recunoscu pe seniorul 
cu înscrisul de datorie pe care-l cumpărase de la un 
hangiu. Scoase înscrisul și se informă: 

— Domnul îl plătește? 

Neplăcut surprins de întâmplare, Agrippa întoarse 
spatele creditorului. Atunci cărăușul se depărtă în direcţia 
opusă agitând mâinile deasupra capului și rostind de mai 
multe ori cuvântul cel nou pe care-l auzise și pe care nu-l 
putea înţelege. Cuvântul acesta îl făcu să se îndoiască de 
lumea cunoscută a înscrisurilor de datorie și a soroacelor 
și îl împinse într-o tristeţe de moarte. Așa încât se 
spânzură de o grindă a podului unde-și ţinea fânul. 

În piaţă era, însă, ospăț. Fete drăguţe cu braţele și 
umerii goi aduceau mâncăruri, vin și primeau mii de 
mulțumiri de la mesenii care nu și-ar fi închipuit în ruptul 
capului că lucrurile vor avea un astfel de sfârșit. In 
tăifăsuiala lor, noul cuvânt ce le ajunsese la urechi era 


568 


pomenit cu jumătate de gură, ca o taină. Din toată inima 
închinau, însă, în cinstea tânărului rege, care le lăsa viaţa 
fără ca ei s-o fi meritat, le ocrotea avutul, ba ospăta chiar 
cu dânșii la masă. Așa încât hotărâră să-i rămână pururea 
credincioși și o făgăduiră cu tărie. 

Henri băgă de seamă că împlinise bine cele ce avusese 
de făcut. Se uită și la oameni. Dat fiind că nu trebuia să-i 
mai câștige, să-i mintă, să-i lovească, putea să ia mai bine 
aminte la sărmanele lor chipuri - mai înainte mistuite de 
mânie și spaimă, acum vesele și fericite. Făcu un semn cu 
mâna către Agrippa, căci știa că acesta-și avea cântecul 
pregătit. Agrippa se sculă. 

— Liniște! se strigă, până când îl auziră cu toţii. 

Și Agrippa cântă, fiecare vers de câte două ori, iar când 
îl repeta, îl întovărășeau toţi, cu glas zglobiu și în tact 
repejor de psalmi: 


Ci frânge-ți mâinile, o, Hrist, 
Acoperă-ţi obrazul trist, 

Azi sfântu-ţi nume e hulit, 
Căci prea curând ai îndrăznit 
Să vezi în veacul învrăjbirii 
Domnia păcii și-nfrăţirii! 


Lovesc și-njunghie cumplit, 
De frate, fratele-i bănuit. 
De-nalţă vreo spânzurătoare, 
Se căinează-n gura mare: 
Vecinul doar s-atârne sus! 
Uitaţi de mine, rog nespus! 


Mărire ţie, prințule slăvit, 
Ce plin de-nţelepciune ai unit 
Pe buni cu răi de-a valma să trăiască 
Și slobozi viaţa să și-o prăznuiască. 
569 


Osana! Să triumfe omenia, 
Puterea care mântuie vecia! 


OASPEŢI DE SEAMĂ 


Întâmplarea din Eauze avu o ciudată urmare, făcându-l 
pe mareșalul Biron să turbeze mai rău chiar decât din 
pricina înfrângerii de lângă casa cea singuratică numită 
Casteras. Regele  Navarrei se folosea de mijloace 
neîngăduite spre a-și spori popularitatea, mijloace pe care 
locţiitorul le dezaprobase din capul locului - ca să nu mai 
vorbim de faptul că, după socotința bătrânului, intrusul 
nici nu avea de ce să se bucure de popularitate. Mareșalul 
fu cuprins de o amară invidie. În scrisorile pe care le 
trimitea la Paris se jeluia de multă vreme că tânărul se 
poartă ca un om de rând și n-are moravuri bune. Dar de la 
întâmplarea din Eauze se plângea cu atât mai vârtos. Arăta 
că Henri încălca legile războiului, căci nu spânzura și nu 
jefuia; ba mai mult, nimicea regulile de convieţuire a 
oamenilor, mâncând la aceeași masă cu săraci și bogaţi! 

Câtă vreme în provincie domnise numai neorânduială, 
regina mamă nu se sinchisise. Acum însă aflase pe diferite 
căi, nu numai de la Biron, că orașele se închinau 
guvernatorului unul după altul. Lucrurile nu se mai 
petreceau cum ar fi vrut. Hotări așadar să plece în 
persoana într-acolo, ca să preîntâmpine o nenorocire și mai 
mare. 

Madame Catherine își zise că trebuie să-i ducă ginerelui 
cel puţin nevasta. Cele două regine călătoriră dar de la 2 
până la 18 august, când intrară în Bordeaux, sub 
oblăduirea mareșalului Biron. Aveau cu ele o armată de 
gentilomi, secretari, soldaţi, fără a mai vorbi de obișnuitele 


570 


domnișoare de neam și de frumoasele doamne de la Curte, 
printre care se afla și Charlotte de Sauves. Aceasta fusese 
poftită împotriva voinţei reginei de Navarra din porunca 
reginei-mame. 

Pestriţa expediţie înainta de la un loc la altul cu 
obișnuita fală, dar zbuciumată de tot felul de spaime. În 
sud, în apropierea oceanului, erau de temut atacuri ale 
hughenoţilor; de câteva ori se opriseră în plin câmp: 
trăsuri, călăreţi și pedestrași. Soldaţii înconjuraseră 
caleștile reginelor. O dată falsa alarmă trecută, coloana se 
punea însă iar în mișcare, cu icneli și opinteli. În schimb, la 
opririle mai îndelungate, curtenii se oglindeau în propria 
lor strălucire. În orașul Cognac, Margot avu unul din 
marile succese ale vieţii ei; preacinstitele doamne se 
minunară de splendoarea rochiilor reginei, încremenite, 
buimăcite. Asupra acestei provincii îndepărtate se înălța 
un astru, în dauna Curţii din Paris, văduvită de frumuseţe 
și lipsită de soarele ei, cum își exprimă însufleţirea unul 
dintre călători, un anume domn de Brantôme. Pentru el 
însuși ar fi fost, însă, mai de folos să aibă mădulare mari, 
bine făcute, ca domnii de Guise, Bussy, La Mole. Căci 
Margot le preţuia mai mult decât preţuia însufleţirea. La 
vorbit se pricepea și ea; la intrarea în Bordeaux, care se 
transformă într-un triumf, răspunse maiestuos și cu graţie 
tuturor celor care o salutară. Iar printre aceștia se număra 
mai ales Biron. 

În afară de celelalte slujbe ale sale, mareșalul o mai avea 
și pe aceea de primar al orașului Bordeaux, capitala 
provinciei, și tocmai acest oraș nu-l primise până acum pe 
guvernator. Henri refuză deci să le întâmpine pe regine 
acolo. Așa încât începură târguieli, care durară aproape 
șapte săptămâni. Până la urmă, Henri dobândi ca cei 
interesaţi să se adune în casa singuratică numită Casteras, 
acolo unde fusese învins mareșalul Biron, de altfel lucru 
despre care toată provincia mai vorbea încă. Mareșalul nu 


571 


se încumetă să se arate acolo. Henri se înfăţișă cu o sută 
cincizeci de gentilomi călări; la vederea lor, Madame 
Catherine simţi că-i zvâcnește inima de îngrijorare dar și 
de admiraţie. Cu atât mai drăgăstos îl încredință deci pe 
ginerele ei de simţămintele cum nu se poate mai pașnice 
care o stăpânesc. Ba merse chiar atât de departe, încât îl 
numi moștenitorul tronului - după fiul ei d'Alengon, se 
înţelege; atât dânsa cât și el știau, însă, cât preţuiau aceste 
vorbe. 

Apoi se urcară în aceeași trăsură, prizonierul evadat și 
ucigașa mamei și a prietenilor lui. Și nu încetară a se topi 
de dragoste până la sosirea în localitatea La Reole, unde, 
în sfârșit, tăcură și se despărţiră. Henri trecu în altă casă 
cu Margot. Dar nu începu iar a vorbi, ci privi ţintă la 
flăcăruile lumânărilor și scoase niște sunete nelămurite, 
uitând de tot că la spatele lui se dezbrăca una dintre cele 
mai frumoase femei. Deodată auzi un plâns înăbușit, 
întoarse capul și văzu că perdelele de la pat erau trase. 
Făcu un pas într-acolo, dar se dădu îndată înapoi și înnopta 
într-un jilt. Se simţi ceva mai bine abia după ciocnirea cu 
Biron. 

Mareșalul nu se lăsă așteptat. De cum se îndepărtară 
destul cele două regine de lăcașul nenorocirii, numit 
Casteras, la cea dintâi oprire se și înființă. Dar Henri nu-i 
îngădui nici măcar să sfârșească urările, ci-l luă în primire. 
În odaie se aflau reginele și cardinalul de Bourbon, unchiul 
lui Henri, anume adus spre a-l apropia și a-l face mai 
încrezător. Încremeniră cu toţii văzând purtarea tânărului 
și nici unul nu se reculese destul de iute spre a-i opri 
izbucnirea. Chiar de la cele dintâi vorbe, Henri îl numi pe 
mareșalul Biron un trădător ce merită să fie descăpăţânat 
în Piaţa Grève. Apoi urmară acuzaţiile sale, pe care le 
înfăţișă nu ca un ins invidios, hotărât, nu, ci în numele 
regatului pe care-l apăra, vorbind parcă de pe acum de la 
înălțimea tronului; drept, care bătrâna regină îngălbeni și 

572 


mai tare. 

Când Biron voi să răspundă limba i se împletici. Vinele 
de la tâmple păreau gata să-i plesnească. Își trosni 
degetele, privirea-i holbată zăbovi din întâmplare asupra 
cardinalului. Imediat, Henri îi strigă: 

— Se știe că sunteţi arțăgos, domnule mareșal. Arțagul e 
o scuză bună. Dar dacă vă trece cumva prin minte să-l 
aruncaţi pe fereastră pe unchiul meu, cardinalul, apoi să 
știți că n-are să vă fie moale. Nu, mai bine aţi umbla în 
jurul mesei pe degetul mare: asta v-ar răcori. 

Nu mai era glasul tronului, ci acela al ștrengarului care 
glumea după pofta inimii. Şi, de cum sfârși de vorbit, Henri 
se îndreptă spre Margot, îi luă mâna, i-o ridică până în 
dreptul ochilor, apoi, cu pași graţioși, ieșiră amândoi din 
încăpere. 

Se sărutară ca niște copii, după o ușă. Margot îi spuse: 

— Acum știu ce-ai vrut, scumpul meu stăpân, și sunt din 
nou o femeie fericită. 

Iar în zilele ce urmară se vădi că simţise mult nevoia 
reunirii lor. 

— Ce-i o femeie singură, dragul meu Henricus? O dată 
cu tine mi-a fugit din castelul Luvru și jumătate din 
judecata mea. M-am aruncat în întreprinderi necugetate și 
am fost crunt umilită. 

Henri știa la ce se gândea: nefericita ei călătorie în 
Flandra, mânia regelui, prizonieratul. 

— Da, am fost lovită în mândria mea. De aceea, când 
orașele din sudul tău frumos m-au primit ca pe o persoană 
de seamă, mi-a fost greu să nu mă socotesc eu însămi o 
comediantă rătăcitoare. 

Mersese prea departe. Durerea îi era atât de mare, încât 
de data asta lacrimile începură să-i curgă peste obrajii 
sulemeniţi; și Henri trebui să le culeagă grijuliu, cu buzele 
sale. 

Explicaţiile, dragostea și înduioșările lor se petrecură 


573 


într-un șir întreg de orașe. Căci pestrița expediţie a 
reginelor mai trecu prin multe locuri. Henri n-o 
întovărășea, ci i se alătura numai între două vânători. In 
felul acesta ocoli o seamă de convorbiri delicate cu soacra, 
privind adunarea deputaților reformați. Libertatea 
credinței îi stătea la inimă, spunea Madame Catherine. Şi 
venise într-acolo tocmai spre a se sfătui cu hughenoțţii cei 
mai de frunte în legătură cu aplicarea ultimului edict regal 
despre libertatea credinţei. Henri știa, însă, că asemenea 
edicte nu intrau niciodată cu adevărat în vigoare și chiar 
înainte de sfârșitul consfătuirii ar începe un nou război 
religios. Mai mulţi din prietenii săi gândeau totuși 
altminteri, mai cu seamă Mornay. De aceea Henri primi să 
caute locul potrivit pentru consfătuire. Dar de fiecare dată 
alegerea lui se deosebea de aceea făcută de preaiubita-i 
soacră. Se alătura călătoarelor abia pe înserate, când 
opreau pe undeva, și se retrăgea îndată cu regina de 
Navarra, care, pentru că o fericea, îi povestea multe. 
Margot își simţea în acest chip inima mai ușoară, iar lui îi 
prindea bine să afle noutăţi. 2 

Pe Margot o îngrozea violența care domnea în regat. In 
sud putea spune că e linişte, când se gândea ce se 
întâmpla prin părțile de unde venise! Regatul se ducea de 
râpă din pricina violenței, care săpa autoritatea 
suveranului. Acum Liga poruncea în locul regelui. 

— Regele, fratele meu, mă urăște, dar e totuși fratele 
meu, sunt doar prințesă de Valois, și n-o uit, cu atât mai 
mult cu cât el ţine mai puţin seama că-i rege. Familia 
Guise are să ne împingă la prăbușire! izbucni dânsa cu 
dinţii încleștaţi, palidă, semănând la înfățișare cu Medeea. 

Soţul ei ar fi putut să jure că n-are să se mai culce 
niciodată cu ducele de Guise, sau poate numai pentru ca 
să-i taie barba bălaie, cum i-a tăiat-o Dalila lui Samson. 

Își juca degetele în perii din bărbia scumpului ei stăpân. 
Îi lăuda chipul devenit mai grav. Și-l privi îndelung, 

574 


nehotărâtă, chibzuind bine, înainte de a vorbi: 

— Tu duci în provincia asta o viaţă măruntă. Am s-o 
împart cu tine, stăpânul și iubitul meu, și am să fiu fericită. 
Dar într-o bună zi să-ți aduci aminte că ești chemat pentru 
fapte mai mari și să-mi salvezi dinastia, încheie Margot 
spre marea lui uimire. 

Mama și fraţii ei îl socoteau vrăjmașul lor, pe care voiau 
să-l înlăture de la putere, înainte chiar de a o moșteni. 
Unirea trupurilor o făcuse, însă, pe prințesa de Valois să 
înţeleagă mai bine decât ar fi putut-o ajuta orice alt mijloc 
de a cântări un om; avea încredere în el atâta vreme cât îi 
era aproape; mai mult nu. Și cum ar fi putut să aibă? li era 
sortit să răzbune stingerea dinastiei ei, ridicându-se 
împotriva moștenitorului prezumtiv, și să-l mai trădeze o 
dată pe Henri, înainte de a rămâne singura din stirpea 
Valois. Căci, asemenea fraţilor ei, nu-i era dat să aibă copii. 
Cea din urmă prinţesă de Valois se va trudi toată viaţa să- 
și păstreze liniștea celor fericiţi, a celor ce se simt în 
siguranţă. La drept vorbind, n-o interesa ce avea să 
urmeze după ce va muri; dar tocmai de asta și era atât de 
neliniștită. Căci, atunci când va muri, nu se va stinge doar 
viaţa ei; de aceea în zadar alerga după liniște. 

În orașul Auch, idila conjugală fu întreruptă furtunos. 
Ştia Madame Catherine de ce își purta domnișoarele de 
neam după dânsa. Un hughenot bătrân plin de răni, încât 
avea și în gură câteva, de abia mai putea cuvânta, se 
îndrăgosti de una din ele, și de dragul unei fetișcane predă 
catolicilor o cetate întărită. Henri se adresă iubitei sale 
soacre, mai întâi cu vorbele cele mai pline de supunere, 
aducându-i la cunoștință ceea ce gândea despre micile ei 
răutăţi. El socotea că îl slujește pe rege, câtă vreme 
bătrâna făcătoare de rele mai mult îi dăuna. Era o 
adevărată plăcere să poată spune toate acestea cu glas 
tare. Cum, însă, bătrâna se prefăcu a afla abia atunci 
despre trădarea comandantului, Henri se retrase politicos, 


575 


porni călare și-și luă un alt orășel drept zălog. Cei doi se 
tachinară astfel până când, în sfârșit, se înţeleseră ca 
sfatul reformaţilor să se întrunească la Nérac. 

Întru acestea venise luna decembrie, frunzele cădeau 
bătute de vânt; nu mai era o vreme potrivită pentru falnice 
intrări. Cu toate acestea, Marguerite de Navarra 
încălecase un buiestraș alb, calul tradiţional al prinţeselor 
din basme. De-a dreapta și de-a stânga ei săltau un șarg și 
un roib, cu tânăra Catherine de Bourbon și fratele ei Henri, 
care-și pusese straiele cele mai frumoase în cinstea soţiei 
sale. Bătrâna Madame Catherine nu prea avea o înfățișare 
potrivită pentru a se arăta de aproape poporului, mai ales 
într-o zi cu cer senin; așa încât şedea după un geam. 
Strălucitoare în calmul și siguranţa ei, incomparabila 
Margot binevoi să asculte trei tinere copile care recitau 
ceva. Fetițele închipuiau niște muze și purtau, în cinstea 
reginei, o discuţie pe care o ticluise poetul Du Bartas. Cea 
dintâi se exprimă în dialectul ținutului, a doua în limba 
literară, iar cea de a treia în graiul antichităţii. Margot știa 
latinește și franţuzește, dar gascona n-o pricepea prea 
bine. Își dădu însă seama ce aștepta de la dânsa poporul 
adunat acolo; își scoase dar de la gât vălul frumos brodat 
și-l dărui muzei locale. Câștigă astfel inimile și din pricina 
asta bătu și a ei mai tare. 

Madame Catherine privea, însă, cu ochi severi la cele ce 
vedea în acea capitală de provincie. Împărătușul ei de 
odinioară făcea tot ce-i sta în putinţă. Îi primea, pe dânsa 
și suita ei, pe măsura mijloacelor lui, le aducea la masă tot 
ce era mai bun. Oricum, se prefăcea că se bucură. Cu și 
mai puţină consideraţie îi judecă, însă, pe deputaţii din 
adunare, când aceasta se întruni în sfârșit. Madame 
Catherine găsi că toţi semănau cu niște pastori ori cu 
anume păsări, pe care nu voi, însă, a le numi. De ochii 
lumii se purtau dezbateri despre înfiinţarea unor curţi de 
judecată mixte, cu asesori reformaţi, și despre iertarea 


576 


neorânduielilor făptuite. Ceea ce interesa însă cu adevărat 
erau, ca întotdeauna, cetăţile întărite ale hughenoţilor. 
Aceștia cereau peste măsură de multe, iar regina ar fi 
poftit mai degrabă să le ia pe toate. In faţa doamnelor ei 
exersa o cuvântare cu multe pasaje din Biblie și se gândi 
să-i înșele pe oamenii aceia vrednici în limba pe care o 
stăpânea așa de bine. Infăţișarea și faima de care se 
bucura contraziceau, însă, vorbele ei și era de mirare cum 
nu-și dădea singură seama. 

Deputaţii nu crezură nici un cuvânt din cele pe care le 
rosti de-a lungul ședinţelor și rămaseră nepăsători până 
când îi ameninţă cu spânzurătoarea. Regina Marguerite 
izbucni în plâns; dorinţa ei fierbinte de a fi iubită era 
primejduită de spăimântătoarea ei mamă, pe care mulți, o 
socoteau și caraghioasă, mai ales când ieșea pe ușă afară. 
In sala de ședințe, Madame Catherine şedea pe un tron 
înălţat pe o estradă, ceea ce încă mai mergea. Afară, însă, 
arăta ca o mică pată pe împrejurimile luminoase, șchiopăta 
sprijinindu-se în baston, și obrajii gălbejiţi îi tremurau; de 
aceea, cine își aducea aminte de noaptea Sfântului 
Bartolomeu - și poate că nici nu mai râsese de atunci - 
râdea acum din pricina contrastului. La drept vorbind, 
până și domnișoarele de onoare dovedeau cât e de 
caraghioasă. Aici nu-i castelul Luvru, soarele strălucește 
aproape întotdeauna din plin, scăldând în lumină 
amândouă malurile râului Baise și parcul La Garenne. Aici 
războiul și dragostea se fac pe faţă, cinstit. Bătrâna își 
întemeiase însă socotelile pe tainicele abisuri ale sexului. 
Bătrâneţea încheiase o alianţă greșită cu viciul și se făcea 
de râs. 

Nici hughenoţii cu cele mai aspre moravuri nu-i luară 
atunci în nume de rău lui Henri că se încurcase cu o seamă 
dintre cele mai darnice domnișoare. Margot nu suferi nici 
dânsa prea mult în clipele acelea; era prea ocupată cu noul 
ei rol de matroană a ţării și de ființă superioară. Oricum, 

577 


Henri luă numai ceea ce i se oferi și dădu cu tifla 
frumoaselor ce voiau să-l ispitească, chemându-l la Curtea 
Franţei. Căci pentru asta fusese întreprinsă, la drept 
vorbind, călătoria, consfătuirea și vizita înalţilor oaspeţi; 
numai pentru asta; și el o simţise îndată. Până la urmă, 
însăși soacra se văzu nevoită a-i arăta motivele ei. li 
explică dar că regele e acum singur în Luvru. Fratele său 
d'Alengon s-a răzvrătit împotrivă-i, familia Guise și Liga îi 
sapă tronul. Dar nu mai puţin este de temut și un prinţ de 
sânge, care a plecat de la Curte și devine tot mai puternic 
în provincia sa. Oare Henri nu se gândește de fel că ar 
putea fi ucis? Acesta fu ultimul atu al scumpei sale soacre; 
Madame Catherine îl ameninţă cu ucigașii tocmiţi. 

Totuși Henri nu se aruncă în braţele ei de mamă, ci 
răspunse că nici una din făgăduielile ce i se făcuseră la 
Curte nu fusese ţinută. Fiind guvernator, se gândea că 
pornind de aici să întindă mai departe pacea în regat, 
neavând altă dorinţă decât slujirea acestuia. După care, în 
scurt timp, își luară rămas bun, cu aceeași revărsare a 
simțămintelor lor de dragoste ca și la începutul vizitei. Şi 
vizita durase toată iarna, până în frumoasă lună mai. Cei 
doi copii o întovărășiră o bucată de drum pe scumpa lor 
mamă, până când aceasta își urmă singură calea, pe 
șleauri desfundate, prin ţinuturi muntoase, în mijlocul unei 
populaţii nesigure. Intr-un loc, bătrâna regină fu 
întâmpinată de fete care-i presărară înainte trandafiri, din 
altul trebui, însă, să plece grabnic din pricina răcelii 
generale. Își trase numai pălăria neagră de pâslă peste 
obraz, căci și dânsa era vitează, toţi erau viteji; fără să se 
sinchisească, trecu de pe cal în trăsura ei, și, în 
zdruncinături și poticneli, predică peste tot pacea; cine 
știe, însă la care anume pace se gândea mama feciorilor 
muribunzi? 

Când de mult nu-l mai aștepta, scumpu-i ginere se arătă 
din nou la o cotitură. Voia s-o mai vadă o dată și să-i 


578 


dăruiască o buclă de păr. O buclă groasă, din acelea pe 
care protestanții și le răsucesc în jurul urechilor. Pe cea 
din dreapta o lăsase de la început iubitei sale soacre; acum 
la sfârșit, dânsa trebui să i-o taie și pe cea din stânga. Asta 
se întâmplă lângă un cimitir de ţară și plină de bunăvoință 
Madame Catherine își arătă dorinţa de a-l vizita. 

— Sunt puţine cimitire pe la voi, observă, și clătină din 
cap. Oamenii trăiesc așa de mult? 

După care se opri în faţa câtorva morminte. Și murmură: 

— Ăștia sunt în pază bună... 

Sub pământ oamenii îi erau mai dragi. Când îi vedea 
așa, era pace și în sufletul ei. 

Mai târziu, ca rege al Franţei, Henri va cobori o dată în 
cavoul Catherinei de Medicis, care în viaţă se numise 
Madame Catherine; îi va privi sicriul și, întorcându-se 
către suită, cu un zâmbet ciudat pe buze, neînțeles întru 
totul de nimeni, va spune: 

— E în pază bună! 


MORALITE 


Il a choisi de combattre: s'est-il bien demandé ce que 
combattre veut dire? C'est surtout endurer, sans les 
mépriser, des peines multiples, très souvent perdues ou 
d'une portée infime. On ne commence pas dans la vie par 
livrer de grandes batailles décisives. On est déjà heureux 
de se maintenir, à la sueur de son front, tout au long d'une 
lutte obscure et qui chaque jour est à recommencer. En 
prenant pierre à pierre des petites villes récalcitrantes et 
une province qui se refuse, ce futur roi fait tout à fait 
figure de travailleur, bien que son travail soit d'un genre 
spécial. Il lui faut vivre d’abord, et pauvre il paie en travail. 


579 


C'est dire qu'il apprend à connaître la réalité en homme 
moyen. Voilă une nouveaute considerable: le chef d'un 
grand royaume et qui sans lui irait en se dissociant, debute 
en essuyant les rasieres communes. Il a des ennemis et des 
amours pas toujours dignes de lui, ni les uns ni les autres, 
et qu'il n'aurait certainement pas en faisant le fier. 

Cela pourrait tres bien le rendre dur et cruel, comme 
c'est generalement le cas pour ceux qui arrivent d'en bas. 
Mais justement, lui ne vient pas d'en bas. Il ne fait que 
passer par la condition des humbles. C'est ce qui lui 
permet d’être généreux et de se réclamer de tout ce que 
dans l’homme il peut y avoir dhumain. D'ailleurs 
l'éducation reçue pendant ses années de captivité l'avait 
préparé à être humaniste. La connaissance de l'intérieur 
de homme est bien la connaissance la plus chèrement 
acquise d'une époque dont il sera le prince. Attention, c'est 
un moment unique dans l'histoire de cette partie du 
monde, qui va s'orienter moralement, et même pour 
plusieurs siècles. Ce prince des Pyrénées, en passe de 
conquérir le royaume de France, pourrait écouter les 
conseils d'un Machiavel: alors, rien de fait, il ne réussira 
pas. Mais c'est le vertueux Mornay qui le dirige et même 
qui le soumet à des épreuves qu’un autre ne tolérerait pas. 
Les secrets honteux de la personne la plus vénérée, voyez 
Henri y être initié et en souffrir en silence: vous aurez la 
mesure de ce qu'il pourra faire pour les hommes.! 


1 A ales calea luptei, dar își dă oare seama ce înseamnă a lupta? A 
lupta înseamnă în primul rând a îndura suferințe nenumărate, fără a 
socoti vreuna mai prejos de ființa ta, chiar dacă de multe ori sunt 
zadarnice ori n-au urmări deosebite. Căci viaţa nu începe niciodată cu 
marile bătălii hotărâtoare. Te poţi socoti fericit dacă izbutești să faci 
faţă, cu sudoarea frunţii, unei lupte prea puţin cunoscute și care în 
fiece zi trebuie luată de la capăt. Cucerind piatră cu piatră niște 
orășele răzvrătite și o provincie ce nu i se închină, acest viitor rege 
pare mai degrabă un truditor, deși truda îi este de un fel deosebit. In 
primul rând trebuie să trăiască și, sărman fiind, plătește cu truda lui. 

580 


Cu alte cuvinte, învaţă să cunoască viaţa ca un om la rând cu toţi 
oamenii. lată o noutate puţin obișnuită: căpetenia unui mare regat, 
care, fără el, s-ar duce de râpă, își începe drumul cunoscând 
suferințele oamenilor de rând. Are vrăjmași și iubiri nu totdeauna 
vrednice de el și nu i-ar avea nici pe cei dintâi, nici pe cele din urmă, 
dacă ar face pe fudulul. 'Toate acestea l-ar putea face hain și crud, cum 
se întâmplă de obicei cu cei veniţi de jos. El n-a pornit, însă, de jos. 
Împărtășește numai pentru o bucată de vreme viaţa celor obijduiţi. 
Asta îl ajută să fie mărinimos și să nu facă apel decât la ceea ce este 
omenesc în oameni. De altfel, educaţia primită în timpul anilor de 
prizonierat i-a dat pregătirea unui umanist. Cunoașterea vieţii 
lăuntrice a omului este tocmai cucerirea scump plătită a vremii al cărei 
prinţ va fi el. Să luăm aminte: avem de-a face cu un moment unic din 
istoria acestei părți a lumii, care-și găsește un făgaș moral, și anume 
pentru câteva veacuri. Acest prinţ din Pirinei, pe cale să cucerească 
regatul Franţei, ar putea da ascultare sfaturilor unui Machiavel: în 
care caz n-ar mai fi nimic de făcut, neizbânda ar fi sigură. Dar nu, e 
îndrumat de virtuosul Mornay, ce-l supune la niște încercări pe care un 
altul nu le-ar îngădui. Priviţi-l pe Henri aflând rușinoasele taine ale 
unei mame venerate și suferind în tăcere: veţi cunoaște astfel măsura 
celor ce poate face pentru semenii săi. 


581 


VIII. CALEA SPRE TRON 


582 


AȘA NU MAI POATE SĂ MEARGĂ 


La început nu erau însă toate în bună regulă. Perechea 
regală, Henri și Marguerite, intrase cu fast în capitală, la 
Pau, dar lucrul se vădi îndată a fi fost o greșeală. Margot 
avu de suferit grele jigniri din partea hughenoţilor, pe 
care-i mâniau slujbele ei papistașe. Așa încât hotări, o dată 
pentru totdeauna, să nu mai calce în Pau. Apoi regele 
Navarrei se îndrăgosti acolo de una din slujitoarele ei, 
ceea ce o necăji mult mai rău decât dacă ar fi fost vorba de 
vreo domnișoară de onoare a mamei sale. Dar toate 
acestea fură uitate când Henri fu lovit de vechea lui boală, 
un fel de slăbiciune și o fierbințeală a cărei pricină nu 
putea fi lămurită. Îl durea capul neîncetat, zi și noapte, 
așternutul îi trebuia schimbat mereu și simțea într-una 
nevoia de răcoreală și de vorbe de mângâiere. 

Poţi să fii viteaz, toți sunt viteji. Mulţi rabdă să li se taie 
picioarele fără măcar să clintească. Un ofițer căruia nu-i 
mai e de nici un folos un picior cere să-i fie desprins de 
trup, pentru ca, înlocuindu-l cu un ciot de lemn, să-l poată 
sluji mai departe pe regele Navarrei. Toate acestea-s bune. 
Chinuitor este însă zbuciumul lăuntric, pierderea 
încrederii în sine, teama, da, teama. 

Henri se afla la Eauze, în același oraș în care, luând la 
repezeală o hotărâre, scăpase dintr-o primejdie de moarte 
și unde avusese curajul să înfăptuiască ceva cu totul nou, 
de mare îndrăzneală, și anume să se poarte omenește. 
Acum zăcu acolo șaptesprezece zile, socotindu-se un om 
sfârșit, un nemernic, un decăzut, nedemn de a săvârși 
faptele pe care odinioară le crezuse a fi pe potriva lui. 
Crezuse atât de mult că nu-i depășesc puterile, încât le 


583 


adăugase un prisos de plăceri și nu se ferise de patimile 
istovitoare. De aceea, deși avea o fire robustă, părea 
câteodată abătut, învins, și o altă fiinţă trebuia să 
dovedească încredere în el, dacă se putea. Această fiinţă fu 
acum Margot, o nevastă cu adevărat credincioasă, oricâţi 
amanți va mai avea. În tot timpul bolii sale nu se dezbrăcă, 
îl veghe, îl ogoi și-i alungă spaimele. Mai târziu, după ce se 
înzdrăveni, Henri rosti o vorbă cum nu se mai auzise din 
partea lui: „Așa e scris”. Ce anume? Asta o știau numai el 
și soţia lui; o știau cum nu se poate mai limpede din timpul 
nopților de la Eauze. 

În urma acestei întâmplări, care s-a dovedit plină de 
tâlc, au devenit cei mai buni prieteni. Înapoindu-se la 
Nerac, regina Navarrei își alcătui Curtea după pofta inimii 
și-și prefăcu stăpânul într-un domn cu obiceiuri alese, cum 
se arătă a fi Henri de mai multe ori în viaţă, ori de câte ori 
era nevoie. De data aceasta rămase astfel nouă luni 
încheiate, purtă haine scumpe, numai din Olanda și 
Spania, numai catifea și mătăsuri, purpură și aur. lar 
pentru regina lui cumpără zece evantaie, care mai de care 
mai scânteietor. Se îngriji să aibă parfumuri, rochii scumpe 
și chiar mănuși din flori. Îi aduse pitici, paji negri și păsări 
„din insule”. Margot avea în parcul La Garenne capela ei 
unde asculta liturghia; apoi, sub coroanele foșnitoare ale 
copacilor, se dădeau serbări, se asculta muzică, se citeau 
versuri, se dansa, se făcea curte femeilor, și toate acestea 
se petreceau cât se poate de simplu, fiind transfigurate de 
atmosfera parcului. Astfel încât, o bucată de vreme, sub 
coroanele foșnitoare ale copacilor, la curtea din Nerac se 
lâncezi cu mult spirit și se visară visuri nesăbuite. Cerul 
era senin, lumina străvezie, iar serile blânde. 

Spiritele deveniră mai docile, armele n-aveau decât să 
ruginească. Şi cu propria-i mână, Henri așternu pe hârtie o 
traducere integrală a comentariilor lui Cezar asupra 
campaniei din Gallia ca și asupra războiului civil. Penele de 


584 


scris le primise din Olanda, cerneala de la Paris, iar hârtia 
i-o poleia camerierul său. li plăceau cărţile cu legături 
frumoase; pusese să se împodobească o mulţime de cărți 
chiar și pe vremea când el umbla cu pieptare ponosite. 
Când era vorba de spirit, ţinea totdeauna la forma în care 
se prezenta, în scrisorile, edictele și chiar în cântecele sale 
- intonate mai târziu, după cum va porunci. În timpul 
bătăliilor - s-a dovedit un scriitor cu atât mai bun cu cât se 
deprindea a săvârși fapte mai mari; fiindcă o activitate era 
determinată de cealaltă, iar exprimarea limpede izvora din 
același suflet cu fapta curată. 

În cele câteva luni se simţi la largul lui, părea împăcat 
cu sine însuși, un om ajuns, moștenitorul unei averi sigure, 
care se bucură de pace și fericire - așa cum nu era de fapt, 
căci seninul vis de fericire se sfârșea acolo unde parcul La 
Garenne se pierdea în câmpie. Il bucura însă mai ales 
faptul că îi putea îngădui iubitei lui Margot să domnească 
un timp peste o Curte și peste un rege galant, cum 
devenise de curând, căci în cinstea ei mirosea frumos și-și 
îmbrăcase dinţii în aur. Tot pentru dânsa poruncise să fie 
aduse cele mai frumoase mobile și tacâmurile de argint de 
la castelul din Pau. Când fusese acolo, Margot dăduse și 
peste niște harfe vechi; pesemne că doamne de odinioară 
își înseninaseră sufletul cu ele, așa cum făcea acum 
Marguerite de Valois, care în toată viaţa ei, atât de 
frământată, nu știuse ce-i liniștea și o aflase abia pe aceste 
meleaguri. 

Uneori își ducea mâna la frunte. „Nici o moarte prin 
otrăvire până acum? Nici un înjunghiat îndărătul unei uși? 
Nimeni nu mă bate și chiar simţurile mele îmi dau pace. 
Nu trebuie să-i dau drumul cu frânghia pe fereastră 
fratelui meu d'Alencon și nici să pornesc în aventuri. 
Umilinţele, prefăcătoria, groaza pentru soarta mea, 
pornirile mistuitoare din mine - toate să fi trecut? Așa e, 
sunt aici”. Regina își trecea peste frunte mâna frumoasă, 


585 


se însenina și pornea să danseze alături de gentilomi 
politicoși și de domnișoare care știau cum trebuie să se 
poarte. O muzică în surdină, flăcăruile lumânărilor abia 
dacă tremură la adierea vântului intrat pe fereastra 
deschisă; blânde ca sunetele, ca lumina și ca adierea sunt 
și chipurile și inimile. Dansuri și graţie, o noapte întreagă 
petrecută într-un ușor abur de iubire, ce nu-i adresată 
nimănui anume. Margot ar fi gata să-și întindă către 
oricine gura, dar de sărutat nu sărută pe nimeni, în afară 
de stăpânul ei. 

Așa sunt toţi cei de la Curtea regelui de Navarra, chiar 
și sora regelui, o protestantă atât de neînduplecată. Cu 
toate că o supără puţin beteșugul de la picior, tânăra 
Catherine îl învaţă un nou dans pe tânărul Rosny și toţi îl 
invidiază pentru cinstea ce i se arată. Pentru o clipă 
Catherine uită chiar de marea patimă a vieţii ei, de vărul 
acela care colindă pădurile, lasă deoparte chinurile 
conștiinței și-i îngăduie ușuraticului Turenne să-i facă 
curte, ca și cum asta n-ar însemna nimic. La rândul lui, și 
fratele Henri trăiește și iubește, de parcă toate acestea n- 
ar avea nici o însemnătate. Dar nu se poate să meargă 
mereu așa. 


CEL DINTÂI 


După ce îi trecu criza de ficat, mareșalul Biron deveni 
mai răutăcios ca oricând; credea că guvernatorul se 
culcase pe o ureche. 

Il ponegri așadar cât putu la Curtea Franţei. Cancelaria 
Navarrei și Mornay nu-și mai vedeau capul de treburi 
pentru a contracara răvașele lui. După cât se părea, cearta 
nu mai putea să dăinuie multă vreme pe tărâmul scrisului. 


586 


Regina Navarrei se îngriji și de alte necazuri. O femeie 
care se simte pentru prima dată în viaţă fericită și vede că 
scumpul ei stăpân are dușmani neîmpăcaţi se întreabă: 
cum să-i vin în ajutor? Și îi aduce, spre pildă, la cunoștință 
ceea ce află, se face de neînlocuit. Margot știa de vorbele 
disprețuitoare pe care regele Franţei le rostise cică în 
liniștea odăii sale despre cumnatul Navarra; iar când nu 
avea vești, născocea câte ceva. Căci îl ura pe rege, pe 
fratele ei, care o maltratase de atâtea ori; prin urmare 
Henri trebuia aţâţat împotrivă-i. Căci și pe dânsa o 
ajungeau jignirile aduse domnului și stăpânului ei. Ducele 
de Guise își bătuse joc de el și chiar și iubitul ei frate 
d'Alenqon îl luase peste picior - și asta faţă de doamna de 
Sauves, prietena ei de odinioară. Margot vedea în gând 
zâmbetul batjocoritor al femeii, și nu voia să repete cu 
gura ei vorbele rostite, mai ales în faţa soțului. 

Printre domnișoarele ei se afla însă una foarte tânără, 
aproape o fetiță, care-i era foarte devotată: Françoise, din 
casa Montmorency-Fosseux. I se zicea Fosseuse. Henri îi 
spunea: copiliţo, și de dragul lui îi spunea și Margot așa, 
deși știa că regele Navarrei nu avea numai simțăminte 
părintești pentru Fosseuse. Tânăra domnișoară povestea 
totul preacinstitei ei stăpâne și chiar dacă mai trecea sub 
tăcere unele ispite, cu atât mai vârtos vorbea despre 
împotrivirea ei. Pe această făptură sfioasă o trimitea dar 
Margot la Henri cu cele mai crunte solii; pentru ca rostite 
de buze copilărești, ele să-l întărâte și mai tare. În castelul 
Luvru se râdea de el, fiindcă nu intrase încă în stăpânirea 
zestrei soţiei sale, printre care mai multe orașe din 
propria-i provincie Guyenne. Biron le ţinea zăvorâte. 

— Iubitul meu stăpân, i se adresă sfioasa copilă, 
îngenunchind și ridicând mâinile ca pentru rugăciune, luaţi 
în stăpânire zestrea reginei de Navarra! Pedepsiţi-l, vă rog, 
pe mareșalul cel rău! 

Şi Henri avea aceeași dorinţă, dar se ferea s-o 


587 


mărturisească femeilor. Nici când armata fu adunată și 
gata de plecare nu se trădă prin vreun cuvânt, ci petrecu 
ultima noapte în dormitorul reginei. lar apoi plecă, purtând 
un trandafir între dinţi, de parcă s-ar fi dus la joc sau la 
vreo veselă întrecere de arme. Dacă planul ar fi dat greș, 
Margot n-ar fi putut fi trasă la răspundere, n-ar fi pătimit. 
Toţi gentilomii lui aveau de asemenea inima voioasă, 
venise din nou luna mai, întreaga ceată era îndrăgostită; 
așa încât numiră și campania în care plecau: războiul 
îndrăgostiţilor. D'Aubigne și chiar cumpătatul Rosny 
credeau cu adevărat că orașul Cahors trebuia luat cu asalt 
numai din cavalerism față de doamne. Henri nu se 
destăinuia celor care nu-l ghiceau; și numai Mornay îl 
ghici. Important e să te stăpânească neîncetat, în toate 
împrejurările, același gând, în ciuda  nestatorniciei 
lucrurilor și a oamenilor să rămâi credincios legii tale 
lăuntrice; și nu trufia te îndeamnă la asta, ci ceva care vine 
de departe și ţintește spre depărtări. Dumnezeu vede peste 
veacuri, când își aruncă privirea asupră-le. De aceea e 
Henri de neabătut și de nepătruns, căci nimic nu-l face pe 
un om mai puţin cunoscut, mai plin de taine decât o 
adâncă statornicie. 

Era cald tare; ajungând în faţa orașului pe care trebuia 
să-l ia cu asalt, oastea bău mai întâi apă de izvor la umbra 
unor nuci. Apoi se puse pe treabă, nu glumă. Din trei 
laturi, orașul Cahors era apărat de apa râului Lot, iar 
garnizoana tot aici își adunase majoritatea forţelor, căci 
cea de-a patra latură părea oricum sigură, atâtea piedici se 
ridicau de-a lungul drumului până la poarta orașului. Dar 
calea aceasta fusese cercetată într-ascuns de către doi 
ofiţeri ai regelui Navarrei care se pricepeau în meșteșugul 
exploziilor. Câteva mortiere mici de tuci, umplute cu 
pulbere, fuseseră rezemate de un obstacol și aprinse cu un 
fitil. Către ceasurile unsprezece din noapte pe o vreme 
întunecată și prevestitoare de furtună, armata pași pe 


588 


podul întărit, care rămăsese fără pază; în frunte se aflau 
cei doi ofițeri cu materiile lor explozive. Cu ajutorul 
acestora, curăţară de pe pod capcanele și îngrăditurile, 
fără ca străjile din oraș să audă zgomotul, căci tocmai 
tuna. La oarecare depărtare, din pricina sfărâmăturilor 
care zburau prin aer, urmară cincizeci de archebuzieri, 
apoi Roquelaure cu patruzeci de gentilomi și șaizeci de 
ostași din gardă și, în sfârșit, regele Navarrei conducând 
grosul armatei, două sute de gentilomi și o mie două sute 
de pușcași. 

Din pricina noutăţii mijloacelor, aruncarea în aer a porții 
nu izbuti decât în parte. Cei din primele rânduri se 
strecurară, dar pe dedesubt înăuntru și  lărgiră 
deschiderea cu lovituri de secure, care treziră până la 
urmă populaţia și îi făcură pe apărători să alerge într- 
acolo. Întreg orașul puse mâna pe arme, se sună alarma și 
pe deasupra năvălitorilor, prin întuneric, șuieră tot soiul de 
obiecte aruncate, cărămizi, pietre, torţe arzânde și cioturi 
de lemn. Apoi începu să se audă pocnet de arme, răpăit și 
zgomot de sfărâmături; de peste tot se strigă: „Omoară-i! 
Ucide-i!”, dar cu glasuri înăbușite ori gâfâinde. În 
învălmășeală, vrăjmașii se încleștară cu înverșunare. Și 
după un sfert de ceas de încăierare, cei care atacau ar fi 
fost înfrânți, dar atunci intră Turenne în lupte, cu alţi 
cincizeci de gentilomi și trei sute de pușcași; cu ajutorul 
lor, regele Navarrei își croi drum până în inima orașului. 

Mai departe nu putu însă să răzbată. Apărătorii se 
închiseseră într-o zidire mare și de acolo ţineau armata la 
respect, întru acestea se luminase de zi și, la rândul ei, 
armata se întări în case. Soldaţilor nu le era îngăduit să 
jefuiască; regele Navarrei îi amenințase cu împușcarea 
pentru asemenea faptă și, cu adevărat, câţiva fură chiar 
împușcați. Nici după căderea nopţii nu putură să îmbuce 
mai nimic, iar de dormit trebuiră să doarmă de-a-n 
picioarele; armele și cuirasele le ţineau pe lângă dânșii, în 

589 


galantarele prăvăliilor. Şi veni o nouă dimineaţă, în care pe 
soldaţi îi aștepta o treabă tot atât de grea: să-și croiască un 
drum prin case până la o depărtare de zece pași de 
fortăreață. Mai departe nu izbutiră a păși nici de data asta 
și iar se lăsă întunericul. Cea de a treia zi se vesti a fi cea 
mai cumplită; apărătorii primeau întăriri, și detașamentul 
trebui oprit și nimicit afară. După aceea mai trecu o zi cu 
pregătirea asaltului, iar într-a cincea, când fortăreaţa căzu, 
în sfârșit, în vuiet de detunături și fum, se văzu că în oraș 
mai erau paisprezece baricade, ce trebuiau luate una după 
alta. 

Asaltul Cahorsului n-a fost de loc o treabă ușoară. Dârjii 
locuitori ai orașului au agravat situaţia, împotrivindu-se 
fără rost, cu totul inutil, numai fiindcă urau partida 
adversă și nu voiau ca regele Navarrei să devină mai 
puternic. Dar, tocmai de aceea, fapta sa îi aduse mai multă 
glorie decât merita pe drept. Se socotea că izbânda fusese 
dobândită nu asupra garnizoanei unui oraș, ci asupra 
mareșalului Biron și a tuturor celorlalţi vrăjmași, în ciuda 
înfrângerilor care urmară curând. 

Căci atunci când Henri îl atacă chiar pe mareșal, se 
dovedi prea slab și trebui să fugă înapoi până la Nerac, 
unde prin șuierul gloanţelor se năpusti călare pe frumoasa 
scară a castelului său și se făcu nevăzut scăpând astfel din 
mijlocul soldaţilor care voiau să-l prindă. 

Avea picioarele numai răni, sângerânde. Și Margot 
trebui să schimbe așternutul numai după un sfert de ceas 
petrecut împreună cu el în pat la Nérac; așa i se înfățișa 
trupul. Spiritul, însă, nu simţea nici o osteneală, era ușor și 
înaripat ca întotdeauna. De aceea Henri își îndreptă din 
provinciile sale armata, mai bine zis bandele, spre nord, 
unde protestanții sărbătoreau noua sa faimă și-l așteptau 
ca să se ridice. Vestea ajunse la Curtea din Paris, care îl 
rechemă fără zăbavă pe Biron. 

Lovitura izbutise. D'Alencon, acum d'Anjou, se anunţă 


590 


imediat la victoriosul său cumnat; veni grăbit în sud și 
încheie pace și prietenie cu Henri. Conde, vărul cel bun de 
odinioară, rămase însă neînduplecat. Căci e greu de 
îndurat să fii mereu al doilea, cu toate că ai făcut tot ce se 
cuvenea, ai luptat tot așa de bine ca și celălalt, și încă în 
deplină înţelegere cu partida ta, care nutrește o 
îndreptăţită neîncredere în zelul religios al celuilalt. E într- 
adevăr mare lucru să nu știi ce-i invidia; dar pentru asta se 
cere să înţelegi multe, și în primul rând tainele 
predestinării. La nevoie îţi poate ajuta și mândria de 
propria-ţi soartă, caracteristică anticilor. Mornay, desigur, 
se pricepe să le deslușească și pe una, și pe cealaltă; el știe 
ce e virtutea și îi e dată și cunoașterea. 

Conde e un biet om - bine intenţionat, cu porniri 
lăudabile, dar care nu ţin mult. La drept vorbind, ura ce-o 
nutrește împotriva lui Henri l-a cuprins încă în timpul unei 
bătălii de demult purtată la Jarnac, în care părintele său a 
căzut jertfă; în urma morții lui, tânărul Navarra a devenit 
cel dintâi prinţ de sânge. Mai târziu, când au fost împreună 
prizonieri la Luvru, au avut parte de aceleași suferinţe, dar 
el tot pe al doilea plan a rămas. Apoi a fugit, dar în toate 
împrejurările a dovedit că nu se pricepe îndestul să fie 
popular și să știe ce se cuvine și ce nu să vadă în viitor. S-a 
înhăitat cu prinți străini, în timp ce vărul Navarra a devenit 
mai puternic și a înțeles să câștige teren pe pământul 
patriei sale, chiar dacă, să admitem, cu sprijinul multor 
papistași. 

Cu atât mai mult se îndârjește de aceea vărul în 
apărarea purității religiei, și cine o are, ori se preface 
numai a o avea e prietenul său, Conde pune mai mare preţ 
pe Johann Kasimir de Bavaria decât pe Henri de Navarra, 
căci prințul pitic din Germania urăște păcatul. Iar viaţa de 
huzur de la Curtea din Navarra îi e atât de nesuferită, 
încât numai la amintirea ei scuipă, dar prinţul de Conde i-o 
trece cu vederea. Ba a luat parte chiar și la o conspirație 


591 


împotriva vărului său. Au trimis pe cineva ca să-l îndemne 
pe Henri să sară cu trupele sale în ajutorul arhiepiscopului 
de Colonia. Preasfinţia-sa devenise protestant, așa încât se 
ivise cel mai bun prilej de a lovi în Casa de Austria. 
Aceasta era fără îndoială un dușman, dar un dușman 
pentru mai târziu, cel mai mare, care trebuia lăsat la urmă. 
A porni în clipa aceea în Germania însemna a renunţa la 
cele câștigate, a întrerupe mersul înainte, și, cine știe, 
dacă nu chiar a pierde regatul. Dar tocmai într-acolo tintea 
și planul celor ce-l poftiseră a-și împlini datoria, părăsindu- 
și țara pentru Religie. Desigur, Henri nu putea să le dea 
ascultare, și ei o știau prea bine. În chipul acesta se ivea 
însă prilejul de a-l face urât protestanților, care n-aveau cu 
toţii încredere într-însul; apoi cu vestea că ar porni totuși, 
provocau temeri la Curtea din Paris și o cumplită hotărâre 
în cugetul lui Filip de Spania. 

Don Filip stă și urzește planuri pentru imperiul lui 
mondial. Ce legătură are asta cu cauza unor eretici 
răzvrătiți, cu Kasimir cel caraghios, cu un arhiepiscop 
nebun și un văr invidios? Peste munţi, Don Filip a ghicit 
însă: împotriva lui și a imperiului său mondial se ridică un 
dușman, cu toate că-i slab încă. Luptă din greu împotriva 
unor piedici neînsemnate, dar ceea ce are însemnătate nu-i 
bucăţica de pământ pe care o rășluiește, ci renumele ce și-l 
face. Așa încât nu se poate aștepta până când Fama! va 
suna din trompetă și va începe să zboare. Peste Franţa nu 
trebuie să domnească decât un singur stăpân: Filip. Casa 
de Valois se va stinge, dar chiar mai înainte de asta liga lui 
Guise cel plin de fumuri va sfâșia regatul cu ajutorul 
pistolilor de aur, ce coboară, zornăind, pe măgăruși, de 
cealaltă parte a munţilor. Navarra se așază de-a 
curmezișul: trebuie înlăturat. Asta-i concluzia la care 
ajunge Filip și la fel gândește și vărul cel invidios. 


1 În mitologia romană, zeiţa care întruchipa faima. 


592 


Henri o știe. A trecut doar pe la Luvru, cunoaște iadul. 
De la Montaigne a învăţat însă că poporul iubește mai mult 
decât orice bunătatea. lar Mornay îi arată ce putere are 
virtutea. Așadar ființa lui rămâne senină și cumpătată în 
ciuda propriilor abisuri. Dar Henri mai știe și că un soi de 
oameni nu vor să domnească bunătatea și virtutea și 
tocmai peste ei va da în tot locul, până la cel din urmă 
ceas. Nu e vorba de protestanți, catolici, spanioli ori 
francezi. Ci de un soi de oameni care năzuiesc către 
neagra, apăsătoarea violență, cărora le place desfrâul 
însoţit de spaime și de un extaz josnic. Aceștia îi vor fi 
mereu vrăjmașii; el e, însă, o dată pentru totdeauna, un sol 
al raţiunii și al fericirii omului. Acum încearcă să 
orânduiască o provincie după cerinţele bunului simţ, mai 
târziu o va face cu un regat, iar până la urmă cu tot 
continentul, printr-o alianță pașnică a prinților și a ţărilor 
în vederea dărâmării Casei de Austria. Apoi va veni însă 
vremea acelui soi de oameni care urăsc viaţa, după treizeci 
de ani de neizbândă a planurilor lor de ucidere, va veni și 
vremea când vor nimeri bine cu pumnalul. Dar până 
atunci, șapte sau poate șaptezeci de lovituri și gloanţe vor 
da greș de-a lungul deceniilor; Henri va preîntâmpina toate 
primejdiile ca acum pe cea dintâi. 

Regele Navarrei aștepta întărituri. După cum hotărâse, 
ofițerul care le aducea urma să facă tabără într-un loc 
numit Gontaud. A doua zi avea să pornească și el călare 
într-acolo și o spunea în gura mare, de faţă cu oricine. Era 
însă prevenit că printre soldaţi se ascundea un ucigaș; 
tocmai de aceea și vorbea despre planul lui fără să se 
ferească și, s-ar fi părut, în chip nesăbuit. La răsăritul 
soarelui plecă întovărășit de trei dintre gentilomii săi, 
d'Harambure, Frontenac, d'Aubigné. Pe la jumătatea 
drumului le ieși înainte un călăreț singuratic, pe care-l 
cunoscură a fi un senior din împrejurimile orașului 
Bordeaux. În timp ce însoțitorii săi înconjurară calul 


593 


străinului, regele Navarrei simţi o furnicare de spaimă, mai 
neplăcută decât în orice luptă deschisă, când un plan 
îndrăzneţ alungă teama. Regele Navarrei ar fi preferat să o 
ia la fugă, dar întrebă vesel dacă-i un cal bun, și, când i se 
răspunse afirmativ, se apropie, îl pipăi, se arătă chiar gata 
să-l cumpere. Gavarret, așa se numea omul, se făcu alb ca 
varul și nu mai știu ce să creadă; de voie, de nevoie, cobori 
de pe cal. Regele Navarrei încălecă îndată în locul lui și 
scotoci după pistoale; unul dintre ele avea piedica ridicată. 

— Gavarret, i se adresă Henri. Ştiu că vrei să mă omori. 
Acum aș putea să te ucid eu dacă aș vrea. 

Și trase în aer. 

— Sire! răspunse ucigașul. Mărinimia maiestăţii-voastre 
e bine cunoscută; nu-mi luaţi calul, face șase sute de taleri. 

Regele Navarrei aflase de asta și mai știa și că asasinul 
îl primise în dar ca să-l ucidă. De aceea întoarse calul și 
alergă în galop spre Gontaud, unde îl înapoie. Dar porunci 
ofițerului său să se descotorosească într-un chip potrivit de 
tovarășul acela de arme, ceea ce ofițerul și făcu. Nu peste 
mult timp, omul trecu din nou la religia catolică. Atunci 
când, pentru un cal de soi, voise să-l ucidă pe regele 
Navarrei, ţinea de cea reformată, dar nu credea nici în 
una, nici în cealaltă. Ci făcea parte din acel soi de oameni 
care pur și simplu îl urau pe Henri; regele Navarrei simte 
asta și va socoti cu timpul că răzbunarea nu poate fi de nici 
un folos. Căci ucigași se vor găsi întotdeauna. 

Gavarret fusese numai cel dintâi. 


FAMA 


Al doilea nu se lăsă nici el așteptat; era spaniol, așa 
594 


încât nu fu prea greu de ghicit de unde venea. Se uita 
chiorâș, avea nările umflate, fruntea bulbucată și în 
general o înfățișare nu prea plăcută. Acest Loro, cum își 
spunea, voia să vândă regelui Navarrei o fortăreață 
spaniolă de la hotar, sau cel puţin așa pretindea, ca să 
poată ajunge în apropierea lui, lucru care nu-i izbuti însă. 
Aceiași gentilomi care-l apăraseră pe rege de Gavarret îl 
aduseră pe spaniol într-o galerie deschisă care înconjura 
castelul din Nerac. Acolo rezemară fiecare câte un picior 
de perete, și Loro trebui să se adreseze regelui peste 
această îngrăditură vie. Dat fiind că trăncănea fără noimă 
și din vorbele lui înșelătoare, nu se putu alege nimic nici în 
ziua aceea, nici în cea următoare, fu împușcat. Nu-i ușor să 
sfârșești cu cineva pe care soarta îl păstrează, ceea ce i se 
deslușește uneori fugitiv chiar pe faţă. Cele două încercări 
de a-l ucide dovedeau mai bine decât oricine că Henri 
începea să devină o putere. 

Se mulţumi totuși cu ce avea și rămase pe pământul lui, 
pe care îl ară, însă, cu copita calului, până când fiece 
brazdă îi aparţinu cu adevărat și dădu rod pentru dânsul. 
Câștigă orașele și le deschise unul după altul, iar pe 
oameni îi cuceri definitiv, dar nu cu forța: cu asalt trebuie 
luate numai zidurile. Oamenii sunt simţitori la dovezile de 
bunăvoință, mai ales când știu că s-ar fi putut să fie uciși. 
În asemenea împrejurări le merge la inimă chemarea de a 
fi drepţi și omenoși, ceea ce, de altminteri, este și dorinţa 
Religiei. La început își puneau mai degrabă singuri 
ștreangul de gât, apoi, însă, mulţi au înţeles ce era într- 
adevăr spre binele lor, măcar că numai o vreme și doar 
câteva generaţii. 

Noul locţiitor al guvernatorului din Guyenne nu-i era 
dușman și nici n-ar fi putut să și-o îngăduie. Damville, 
guvernatorul provinciei învecinate Languedoc, îi era 
prieten. La jumătatea țărmului atât de întins, în faţa 
oceanului, veghea de nezdruncinat fortăreaţa La Rochelle. 


595 


Pornind de la ea, cobora pieziș spre miazăzi o linie dincolo 
de care regele Navarrei avea de partea sa majoritatea 
oamenilor; așteptau din parte-i, e adevărat, lucruri cât se 
poate de diferite, totuși numărul celor care nădăjduiau era 
mare. 

Oamenii de rând îl numeau pur și simplu: Jou noust 
Henric și înțelegeau multe prin aceste vorbe: truda lui de 
fiece zi și faptele săvârșite sub ochii lor ani de-a rândul, 
banii pe care-i cheltuia, armele pe care se purta și făptura 
lui - călăreţul cu pieptar de piele de drac, cu obrajii arşi de 
soare ca și ai lor, cu privirea blândă, hotărâtă, și barba 
scurtă, de om tânăr. Când se arăta, viaţa lor plină de 
primejdii devenea mai sigură; pacea ţării, mereu clătinată, 
era acum ţinută bine în cumpănă. Ceilalţi, învățații ori 
numai oamenii cu judecată, vorbeau între dânșii mai ales 
despre ceea ce se putea aștepta pe plan spiritual din 
partea regelui Navarrei. Începeau să spună că are o minte 
ageră, că purtarea lui nu suferă nici o comparaţie și că 
arată mult curaj în felul cum își croiește drum. Din același 
aluat au fost plămădiţi toți marii principi - se încredinţau 
unul pe altul, după ce se convinseseră că într-adevăr așa e 
- chiar dacă nu fără ajutorul cancelariei de Navarra. 

Mornay avea în grijă sa treburile cancelariei, și în 
rapoartele, pe care se străduia să le facă tot mai 
cunoscute, arăta în legătură cu situaţia prinţului că toţi 
bunii francezi încep a-și îndrepta privirile către el. Mulţi o 
făceau, însă, cu adevărat abia după ce le citeau - până și 
străinii, căci Mornay își trimitea prospectele și în Anglia. 
Regina Elisabeta și Curtea ei aflară astfel destule lucruri 
bune despre Henri. După Mornay, prea puţine nădejdi se 
mai puteau lega de regele Franţei și chiar de fratele său, 
care ca și mai înainte o peţea pe regină și tocmai îi era 
oaspete. De altfel, Mornay plecă și el acolo și lucrând mai 
bine de unul singur decât întreagă partida sa, împiedică 
încheierea unei căsătorii între regina Angliei și omul cu 


596 


două nasuri; și aceasta numai punând în adevărata lumină 
purtările zăpăucului. Diplomaţia e datoare să împiedice 
ivirea încurcăturilor. lar când e bine condusă, nu se 
îndepărtează de adevăr. 

Astfel începu să-și facă drum o convingere nouă; mai 
întâi în locurile unde își avea izvorul, apoi tot mai departe, 
purtată din gură în gură. Se zice că fusese exprimată de 
noul primar al orașului Bordeaux, în timpul unei convorbiri 
cu un alt umanist: „Se vede din ce în ce mai limpede că 
toate aceste războaie religioase nu sunt menite decât să 
sfâșie Franţa”. 

Apuseseră vremurile când domnul Michel de Montaigne 
discuta în taină asupra acestei chestiuni cu Henri. Acum își 
spunea părerea sus și tare, și nu numai în biblioteca 
micului său castel -sau la primăria orașului Bordeaux, 
care-l alesese în fruntea ei, cu sprijinul activ al 
guvernatorului. O și scrisese. Din biblioteca aflată în turnul 
micului său castel ieșise o carte pe care toţi ceilalţi 
umaniști din întreg regatul o citeau, devenind și mai mult 
adepţii moderaţiei și ai îndoielii. Le găseau pe amândouă 
foarte potrivite, cu toate că ar fi putut fi cum nu se poate 
mai primejdioase dacă, să presupunem, umaniștii ar fi 
învăţat numai să gândească, nu să și călărească și să lupte. 

Dar lucrurile nu stăteau așa. Însuși Montaigne fusese 
soldat și, în ciuda mâinilor sale neîndemânatice, făcuse 
acest meșteșug necesar - necesar, pentru că altminteri ar 
fi rămas numai pe seama descreieraţilor. Căci e bine de 
știut: numai cel care gândește trebuie să acţioneze. Altfel 
se ajunge la o prăbușire a moralității dincolo de hotarele 
raţiunii. Fiindcă așa se petrec lucrările cu ignoranţii, care 
devin turbaţi din pricina desfrâului prostiei lor. Violenţa 
este ispită și prilejul lor de a se manifesta. Priviţi ce se 
petrece cu regatul! Se transformă într-o paragină, într-o 
mlaștină de sânge și minciuni, și nici o generaţie dreaptă, 
sănătoasă, nu s-ar mai putea naște pe o asemenea temelie 

597 


dacă noi, umaniștii, nu ne-am pricepe și să călărim, și să 
luptăm. Dar o să avem noi grijă de asta. Bizuiţi-vă pe faptul 
că o să călărim și o să luptăm! Deasupra capetelor noastre, 
pe cei mai de jos nori, ne întovărășesc de-a lungul și de-a 
latul ţării Isus din Nazaret și câteva zeități ale Greciei. 

Conștient de valoarea ei, domnul Michel de Montaigne 
trimise regelui Navarrei, prin curier, cartea sa - legată în 
piele și având gravate, în aur, armele sale de gentilom, 
chiar dacă numai pe scoarța din spate. Căci pe cea din faţă 
strălucea stema Navarrei; și această orânduială era plină 
de înţelesuri; voia să spună: o clipă faima ne-a făcut egali, 
sire, dar vă las întâietatea. 

Și mai spunea și altceva mândrul dar. Cartea a fost 
tipărită la Bordeaux, de unde, pe furtună sau vreme bună, 
corăbiile pleacă înspre insulele îndepărtate. Dar se prea 
poate ca această carte să călătorească chiar mai departe, 
să călătorească prin veacuri, în nemurire. Nu încape însă 
nici o îndoială, sire, că numele maiestăţii-voastre i-o va lua 
înainte. Doresc cu tot atâta sinceritate să se împlinească și 
una, și alta, fiindcă am parcurs același drum și, deopotrivă 
cu maiestatea-voastră, m-am afirmat singur prin luptă și 
am binemeritat dreptul cu care m-am născut. Sire, și 
maiestatea-voastră și eu, cum nu lesne se întâmplă cuiva, 
putem să ajungem vestiți. Dar nici celui ce dorește să scrie 
opere durabile, nici celui ce își propune ca prin faptele lui 
să fie pe gustul oamenilor nu-i este îngăduit să privească 
celebritatea cu ușurință. 

O frază din carte era în mod deosebit subliniată de 
mână: 

„Toate faptele care ies din sfera celor obișnuite sunt 
pasibile de cele mai îngrozitoare răstălmăciri, căci gustul 
nostru se revoltă împotriva a tot ceea ce e prea mult, după 
cum respinge și ceea ce e prea puţin.” 


598 


DESPĂRȚIREA DE MARGOT 


Pentru Margot începuse perioada cea mai dureroasă din 
viața ei și totuși, când văzuse că se apropie nenorocirea, 
nu făcuse nimic ca să o înlăture. Mult timp nici nu o 
băgase de seamă; se obișnuise la Nerac cu fericirea și nu 
credea că s-ar mai putea ivi vreo schimbare. Mai întâi nu 
voi să creadă când Rebours îi aduse la cunoștință că între 
Henri și Fosseuse existau anumite legături. Fosseuse era 
doar „copilița” ei și a lui Henri, o făptură plăpândă și 
sfioasă, întruchiparea devotamentului. Rebours în schimb 
ar fi sfâșiat de invidie orice femeie pe care o lua în seamă 
Henri; căci și dânsa îi plăcuse la început, dar, pentru că se 
îmbolnăvise, scăpase prilejul. 

Acum se răzbună furând condica de socoteli a spițerului 
Lalanne spre a o înfățișa stăpânei sale. In condică se afla 
însemnat: „Pentru rege, în timp ce se afla în odaia 
slujitoarelor reginei, două cutii de marţipan. După bal, 
pahare cu sirop și cutii cu marţipan pentru slujitoarele 
reginei.” Cele de mai înainte le priveau pe toate, ceea ce 
urma, însă, o privea numai pe Fosseuse. „Pentru 
domnișoara Fosseuse o livră de zaharicale, patruzeci de 
groși. Pentru aceeași: bomboane și dulceaţă de trandafiri, 
compot, sucuri de fructe, marţipan” - totul numai pentru 
Fosseuse. 

— Are să-și strice stomacul, observă Margot cu 
îngrijorare în glas, pentru ca invidioasa Rebours să nu 
poată spune că a văzut-o geloasă pe regină. 

Dar Rebours lăsase pentru la urmă ceea ce era mai rău. 
Ultima însemnare arăta: „Pentru rege, în odaia 
domnișoarei Fosseuse, o livră și trei sferturi de martipan și 
patru uncii de suc de fructe, doi taleri și trei livre”. 

Din aceste însemnări precise ale spițerului, biata Margot 
înţelese ce se petrecuse cu adevărat. Chipul ei exersat nu 

599 


trăda însă invidioasei Rebours teama pe care o încerca, iar 
faţă de vinovata Fosseuse regina se purtă chiar mai 
prietenos, apelând mai departe la mijlocirea pe lângă rege. 

— Fosseuse, drăguţo, cheamă-l pe scumpul meu stăpân! 
Vestește-l că am a-i împărtăși noutăţi despre fratele meu, 
regele Franţei. Tie pot să-ţi spun. Fratele meu a avut un vis 
urât, mi l-a istorisit mama. A visat fiare sălbatice. Se făcea 
că-l sfâșiau lei și tigri și s-a trezit leoarcă de nădușeală. A 
poruncit să fie ucise toate fiarele din cuștile lui. Du-te și 
dă-i de știre stăpânului nostru și spune-i că am mai aflat și 
multe altele. 

Intr-adins spusese Margot: „stăpânului nostru”, ca 
Fosseuse să nu-și închipuie că bănuiește ceva, să nu fie 
îngrijorată și să se bucure mai departe de rolul de 
„copiliță”, ce-i era îngăduit. Dar Fosseuse nu se înapoie, ci 
zăbovi cu Henri; și pentru că nu-i vorbi de misiunea ei, 
acesta nu se duse la Margot în tot cursul zilei. Era 
mărturisirea fetei, și din clipa aceea se feri de regină, 
deveni fudulă, obraznică și-l aţâţa pe rege împotriva ei. 
Margot, însă, cu gândul la anii fericiţi pe care nu voia să-i 
vadă luând sfârșit, nu făcu nici un gest irevocabil. 
Nădăjduia că scumpul ei stăpân se va sătura până la urmă 
și de Fosseuse, ca de oricare alta. Iar între timp îl ţinea 
încordat, împărtășindu-i veștile ei de la Luvru. Primea și el 
câte unele, prin Rosny, care avea doi frați la Curtea 
Franţei. Şi cei doi soţi se întâlneau spre a face schimb de 
noutăţi și a le confrunta; asta era acum cea mai sigură 
legătură dintre dânșii. 

— Regele Franţei pune mereu alte dări în folosul 
favoriţilor lui, începea unul dintre ei. 

— Poporul îl numește acum numai tiranul, adeverea 
celălalt. 

După care vorbeau amândoi deodată: 

— Nu poate să mai meargă multă vreme așa. Favoritului 
de acum, Joyeuse, i s-a dat de soţie o soră a reginei și un 


600 


ducat; nobilimea n-are să-i ierte asta regelui. Așa cum 
poporul n-are să uite niciodată că un om de soiul și cu 
originea ăstuia a putut să îmbrace la nunta lui, făcută cu 
banii adunaţi din dările plătite de toţi, niște straie ca ale 
regelui. Nicicând nu s-a mai văzut în Franţa atâta lux. 
Șaptesprezece ospeţe, toate din dări; mascarade, turniruri, 
iar pe Sena pluteau vase aurite cu păgâni în pielea goală - 
nu era o priveliște potrivită pentru popor, căruia trebuie 
să-i aducem aminte cât se poate mai puţin de povara lui. 

— Pe care trebuie să i-o ușurăm, rosti Henri. Și nici nu-i 
așa de greu. E mai ușor să scoţi vinul din butoi decât 
sângele din oameni. 

Răsfăţata prințesă de Valois, renumită și cântată 
odinioară pentru ţinuta ei aproape semeaţă la procesiuni, 
înclină modest fruntea. Toată ambiția ei era acum să 
rămână o prinţesă de ţară. Pentru scumpul ei stăpân voia, 
însă, mai mult, era de multă vreme de aceeași părere cu el 
asupra chemării lui, deși cu plăcere ar fi amânat-o pentru 
mai târziu. Căci s-ar fi putut, cine știe, ca fratele ei, regele, 
pe care nu-l iubea, să capete un moștenitor, și atunci 
dinastia Valois nu s-ar mai fi stins. De multe ori Margot era 
de partea fratelui, nu a lui Henri: de aceea și înţelegea de 
ce se arăta regele atât de mărinimos față de favoriţi, niște 
mici aventurieri păgubitori, de parcă ar fi fost copiii săi. [i 
ținea și se folosea de ei ca să nu rămână singur printre 
fiarele sălbatice din visele lui. Din când în când Margot îl 
înţelegea, mai ales când era singură și cădea pe gânduri. 
Acum l-a făcut duce și pe fratele lui Joyeuse și i-a dat-o de 
nevastă pe cea de-a doua soră a reginei. Nici pe soldaţi nu- 
i mai plătește, ci zice că „abia când toţi copiii mei vor fi 
căsătoriţi, m-oi liniști și eu”. Margot gândi: „Copiii lui!” Și 
oftă din greu, își aplecă fruntea peste lumina gălbuie a 
lumânării și nu băgă de seamă că filele cărţii se întorceau 
din pricina curentului de aer. 

Într-o zi, foarte agitată în urma veștilor primite, trimise 


601 


degrabă după Henri, dar află că plecase călare. În locul lui 
veni Fosseuse, care arăta rău, era palidă, trasă la faţă și 
morocănoasă. „În scurtă vreme se sfârșește totul între 
dânșii”, își spuse Margot în treacăt; dar mai copleșitoare 
era nevoia pe care o simţea de a se destăinui, fie chiar și 
fetei care se lipise de pieptul lui, ca și dânsa. 

— Fosseuse! izbucni biata Margot și o îmbrăţișă 
emoţionată; nu mai era femeia învățată, nici prinţesa, ci o 
făptură care avea nevoie de sprijin. Fosseuse, e un lucru 
de râs, dar și de plâns: vor să-l închidă pe fratele meu, 
regele, la mânăstire din pricină că nu are copii. Din propria 
lui voinţă a și început să poarte straie călugărești, a 
lepădat iarăși fundele și penele, i-a alungat pe favoriţi și s- 
a dus în pelerinaj cu regina, ca să prindă rod și să-i 
dăruiască un moștenitor. Dar s-a ales cu picioarele pline de 
bășici, și regina tot stearpă a rămas. Nu-i așa că-i de râs? 
Sigur că-i de râs, să nu poţi face atâta lucru, să naști. Se 
dau în spectacol în faţa întregii Curți, care măsoară 
batjocoritor burta reginei. lar pe rege îl văd căscând din 
cauza zadarnicelor lui încercări de a deveni tată și toţi 
cască o dată cu el. Veselă Curte, ha, ha! 

Și în timp ce se căznea să râdă, mâinile îi alunecară de-a 
lungul feței și deodată descoperi, printr-o atingere 
întâmplătoare, ceea ce ar fi putut afla mai demult dacă ar 
fi dorit s-o știe. „Ea, străina, are să aibă un copil de la 
Henri. Pe când eu nu, eu nu m-am priceput la un lucru așa 
de simplu ca acela de a face un copil. În loc de rege și de 
regină îmi băteam joc chiar de soarta mea.” Şi pipăi trupul 
străin până când fata se supără. 

— Ce vi s-a năzărit, doamnă! bâzâi Fosseuse. Am să-i 
spun regelui că mă persecutați fără vină. 

— Stai binișor, fetițo, cum aș putea să fac vreun rău 
copilului său? 

— Şi mă și insultaţi, doamnă! 

Fosseuse, atât de blândă odinioară, se înăbușea de 

602 


mânie, gâtul i se învineţise. 

— Dacă n-ar fi plecat, mi-ar fi stat martor că sunt 
bănuită pe degeaba, doamnă. Nu-i nimic adevărat, 
doamnă. Nu mă puteţi suferi și vreţi să mă pierdeţi, ţipă 
Fosseuse, când își recăpătă răsuflarea. 

Dar Margot vorbi cu atât mai încet: 

— Nu trebuie să ne audă toată lumea, copiliţo, ai 
încredere în mine. Îţi vreau binele ca o mamă. Putem să 
plecăm împreună, vreau să te asist și să te ajut chiar eu. 

— Doamnă, vreţi să mă ucideţi. Nu-i nimic adevărat din 
ceea ce credeți. 

— Ascultă-mă, te rog. Spunem că plecăm din pricina 
ciumei, căci a apărut cu adevărat într-o casă care aparține 
regelui, aproape de aici. 

— Regele! ţipă Fosseuse, care auzise tropot de copite, 
apoi fugi din odaie, se poticni și fu gata să cadă. 

Dar Margot o sprijini, de dragul copilului. Puțin după 
aceea intră în odaie Henri și se arătă furios pe biata 
Margot. N-o crezu nici o clipă când voi să-i explice totul. Ci 
dădu mai degrabă crezare micuţei mincinoase și prostuţe. 
Așa încât, pentru întâia oară, Margot văzu limpede că 
fericirea ei luase sfârșit. Pierdu încrederea de sine, care 
fusese atât de puternică în tot timpul petrecut la Curtea 
din Navarra. lar o dată cu viitorul asigurat, pierdu și 
ţinuta, lăsându-se pradă firii ei, ca altădată la Luvru. 

Preaiubitul ei frate d'Anjou, odinioară d'Alengon, veni 
după o bucată de vreme pentru tratative și-l aduse cu sine 
pe frumosul său scutier. Cum îl văzu, biata Margot fu 
subjugată de acest gentilom, care îi deveni îndată stăpânul 
gândurilor. Nu se ascunse de fratele ei. Dacă ar fi fost 
bărbat și urâtă ca el, ar fi devenit ca și dânsul un om de 
nimic și și-ar fi irosit toată viața, nu numai o parte din ea. 

— Champvallon e cel mai frumos bărbat din antichitate 
și până astăzi! afirmă solemn Margot. 

— Taie-i capul, îi propuse fratele, îmbălsămează-l, 

603 


împodobește-l cu pietre preţioase și poartă-l cu tine peste 
munţi și văi; e procedeul cel mai sigur, cum o știi și tu, 
surioară dragă. 

— E soarele sufletului meu! E inimioara mea frumoasă, e 
totul pentru mine, e Narcisul meu! 

— Am să-i repet cuvânt cu cuvânt, îi făgădui fratele, și o 
făcu cu dragă inimă. Are să fie o lecţie pentru încornoratul 
tău Navarra. A dezgustat-o de mine pe englezoaică, și doar 
îmi aducea în fiecare dimineaţă șocolata. Imi zicea 
„italienașul ei” și voia să se convingă mereu că n-am vreo 
cocoașă ascunsă. Ha, ha! 

Avea același râs ca preafrumoasa-i surioară, ușor ca o 
atingere a arcușului pe strunele cele mai grave. Din 
nefericire frumosul sunet devenea însă, la el neplăcut din 
cauză că ieșea dintr-un trup firav. 

— Mi se pare că am să revăd curând la Paris o anume 
regină care s-a săturat până peste cap de Curtea ei, îi 
spuse el mai târziu, la despărţire, și plecă o dată cu 
neasemuita comoară ce-i slujea de scutier. 

Margot plecă la băi, însoţită de slujitoarele și de 
gentilomii ei, nu însă și de Henri. Acesta o dusese pe 
Fosseuse în altă localitate balneară. Mai înainte încercase 
însă stăruitor să le convingă pe cele două femei să plece în 
același loc. Nădăjduia că dragostea pentru el le va împăca 
- greșeală pe care amândouă i-o luară în nume de rău, cu 
toate că e o greșeală dintre cele mai obișnuite. Iar Henri o 
făcu numai din pricina inimii lui simţitoare, căci o vedea 
plângând adesea pe biata Margot. Plângea, desigur, pentru 
că Fosseuse avea să dea naștere unui copil și dânsa nu, își 
plângea de milă pentru că își pierduse fericirea din cauză 
că era stearpă, plângea din pricina neliniștii, care iar o 
cotropise, și a aventurilor, care începeau din nou. Dar 
vărsă lacrimi și de dragul aventurierului, a frumosului din 
antichitate; și se mângâie cu gândul că măcar această 
mâhnire și-o datora numai ei, și nu vreunei umilinţe 


604 


suferite din partea altcuiva. 

„Dacă ai ști! își spunea în adâncul inimii ei chinuite, 
când Henri o tot zorea să vină în același loc cu Fosseuse și 
cu dânsul. Te urăsc și-l iubesc numai pe Narcisul meu!” 
Dar nu era așa; Margot nu-l ura încă pe Henri; prin 
sforţări, pe care la început nici noi nu le luăm în serios, se 
poate, însă, ajunge și acolo. Iar pentru Henri trebui să 
aleagă, se hotări nu pentru cea mai bună prietenă a sa, ci 
pentru iubita lui, pe care o duse de la Pau în sus, către 
munţi, la Faux-Chaudes. Era un loc singuratic, unde se 
ajungea anevoie. Înainte de sfârșitul drumului, călătorii 
trebuiau să treacă printr-una dintre cele mai primejdioase 
văi ale Pirineilor, numită Gaură, ceea ce nu era ușorcu o 
femeie în starea în care se afla Fosseuse. 

Acolo descoperi și invidioasa Rebours cum stăteau 
lucrurile; până atunci crezuse că era vorba de o boală de 
stomac pricinuită de prea multe dulciuri. Păstră însă taină 
pentru dânsa și se folosi de ea numai spre a o înspăimânta 
pe iubita cea dușmănită când erau singure. Biata Margot 
nici nu-și putea dori ceva mai bun. De altfel de aceea și 
hotărâse să plece și Rebours; spiritul ei se desfăta măcar 
cu această răzbunare, în timp ce se îmbăia singură și 
părăsită la Bagneres. Orășelul acesta e așezat pe niște 
coline domoale, în ţinutul Bigorre, nu în Bearnul hughenot, 
pe care Margot jurase să nu-l mai calce de când fusese 
ofensată la Pau, din pricina liturghiei. 

Biata Margot se depărtă de suită, rătăci prin păduri, și, 
cum purta la dânsa un pumnal spre a se apăra, scrijeli tot 
soiul de nume în stâncă. Mai întâi și întâi pe acela al 
pierdutului Narcis, cu înfățișare de statuie antică, alături 
de care făcu o schiţă a însușirilor lui trupești. Intre timp 
plânse cu lacrimi amare, până când i se puse o pânză pe 
ochi. lar când ochii i se uscară, citi ultimele slove 
așternute, care întruchipau un nume: Henri. Biata Margot 
se mânie și puse dedesubt o cruce. După care plânse și mai 


605 


amarnic. 

Intru acestea, la Eaux-Chaudes se bucurau cu toţii de 
frumuseţile naturii și de minunatele ei ape. Căci o femeie 
care face baie în izvoarele calde e sigură că va avea o 
naștere ușoară. Dar și altminteri, aceste ape sunt bune 
pentru tot soiul de răni, pentru durerile pricinuite de 
desele înnoptări afară pe pământul rece, precum și pentru 
cele pricinuite de toate celelalte cazne ale războiului. 
Amândoi, Fosseuse și Henri, rămâneau ceasuri întregi în 
baia ascunsă privirilor prin niște umbrare de frunze, 
anume construite în acest scop, pentru care lucrătorii 
primiseră câte șase livre. Sub fiecare umbrar se scălda 
câte un ofițer bolnav ori câte un oaspete, pe care Henri îl 
despăgubea de toate cheltuielile, ca să se lățească în lume 
vestea despre izvoarele din Pirinei. Poeți ca Du Bartas 
ticluiau versuri despre ele și își primeau la rândul lor 
răsplata. Mulţi oameni urcau de aceea drumul, plin de 
primejdii, până acolo sus; regele Navarrei nu era niciodată 
singur. Sora sa, care administra provincia în timpul lipsei 
regelui din Pau, îi trimitea oameni cu rapoarte, călărind 
catâri. Şi tot pe catâri se clătinau, urcând potecile abrupte, 
burdufurile pline cu vin. Așa încât, pentru treburi ori 
pentru plăceri, munţii fremătau de viaţă. 

Jos în vale, Margot se așezase la Bagneres, orășel cu 
multe înlesniri, cu terme bine întreținute; încă domnii și 
doamnele din antichitate se îmbăiaseră acolo și băuseră 
apa izvoarelor ţâșnitoare. Acum, cele mai bune case 
fuseseră ocupate de suita reginei de Navarra, care se foia 
în jurul ei, răspândea mirosuri plăcute și îi aducea laude. 
Dar Margot se gândea numai la risipa de trudă, grijă și 
răbdare făcută de iubitul ei stăpân pentru Fosseuse, care-i 
purta feciorul în pântece. Pentru că dânsa era stearpă, 
fusese lăsată singură. „Bagă de seamă că până la urmă apa 
asta să te facă și pe tine să dai rod! Pentru că până atunci 
iubitul și nesuferitul tău stăpân va rămâne la cealaltă, 


606 


care-i și dăruiește un copil.” 

Dar când bea apă din izvorul fierbinte și intră în baie, i 
se părea că bea însăși nimicnicia și zace într-o criptă de 
piatră, ca o moartă. Și imediat cerea să audă glasuri 
răsunătoare, vesele, prin ușile deschise ale cabinelor de 
baie, de-a lungul coridorului văruit în alb. Voia să asculte 
versuri și să-și audă glasul armonios. În fiece zi asculta 
însă și sorbea, cu mai multă ardoare decât apa de leac, 
sfânta liturghie, cuvintele de îmbărbătare ale preotului, 
rugăciunea pentru copil. „Are să se întâmple, o simt, mi-e 
scris. Am să port la sân pe fiul lui și atunci n-are să mă mai 
alunge și s-o ia pe Fosseuse. Nu trebuie să-l urăsc. El va fi 
regele Franţei, eu regina, prinţul moștenitor se va naște 
din pântecul meu. Vom fi fericiţi, ne vom liniști. Marea 
noastră dragoste, crima, frământările noastre nu vor fi fost 
în zadar. Liniște, liniște și fericire!” 

Întorcându-se la Nérac, biata Margot crezu cu tot 
dinadinsul că era pregătită. Dar într-o bună dimineaţă, 
scumpul stăpân dădu deoparte perdeaua de la patul ei; 
temător și stingherit, o rugă s-o ajute pe Fosseuse. Să fie 
așa de bună și să-l ierte că până atunci i-a ascuns ce s-a 
întâmplat. La care dânsa răspunse că orice i-ar face el... 
dar nu mai putu să-și sfârșească vorba. Se duse totuși în 
odaia suferindei și, după ce-i îndepărtă pe toţi cei de faţă, 
căci Fosseuse înșelase toată lumea până în ultimele clipe, 
o ajută, cuprinsă de smerenie, să aducă pe lume o fetiţă. 
Nu era fiu, primejdia fusese înlăturată; Fosseuse nu-i putea 
sta în cale. Şi Henri încuviinţă chiar ca Margot, când plecă 
la Curtea Franţei, s-o ia cu dânsa pe favorita căzută în 
dizgrație. Pentru Henri era o ieșire lesnicioasă și o 
ușurare. 

Pentru Margot era ceva mai mult. Mai întâi pleca pentru 
a-și păstra demnitatea; căci, chiar dacă n-ar fi fost sora 
regelui Franţei - care coborâse până la Henri înainte de a 
se fi învăţat de dragul lui până și cu smerenia - era totuși 


607 


femeie. Măcar că stearpă și fără nădejde de a mai avea un 
fiu și a-și afla liniștea. La drept vorbind nu dorea ca sfada 
dintre dânsa și iubitul ei stăpân să izbucnească în timp ce 
se mai aflau încă împreună, să nu ajungă a se uri cât mai 
dormeau încă în paturi alăturate. Acestea fuseseră 
singurele motive care o îndemnaseră să plece; dar se 
înţelege că mai târziu s-a recurs la ajutorul ei pentru, 
obișnuitele planuri de a-l ademeni pe regele Navarrei la 
Curtea Franţei, de parcă dânsa ar fi cunoscut mai puţin 
decât el primejdiile acestei Curți. Totuși le tăgădui, și în 
scrisori vorbind de dușmanii lui Henri, îi înfăţișă în plină 
decădere: pe Guise îmbătrânit, pe fratele său Mayenne 
înspăimântător de gras. De ce făcea asta biata Margot? 
Scria de pildă: „Dacă aţi fi aici, vi s-ar pune cu toţii la 
dispoziţie. În opt zile aţi dobândi mai mulţi prieteni decât 
într-o viaţă întreagă, acolo, în sud.” O scria pentru că și 
dorea acest lucru, mândră cum era de stăpânul ei. Și apoi 
poate că exprima adevărul, sau poate numai în parte, 
fiindcă era dușmănit ca și înainte de Guise și nu prea iubit 
de fratele ei. Dacă regele Carol al nouălea nu putuse opri 
noaptea Sfântului Bartolomeu, ce-ar fi putut împiedica 
urmașul său? Acesta era cum nu se poate mai slab; nici un 
rege nu fusese încă atât de plin de toane, atât de 
dezorientat, de hăituit și de părăsit. lar domnii de Lorena 
arătau la drept vorbind altfel decât îi înfăţișase Margot. 
Orașul mișuna de călărimea lor; ei și nu regele făceau 
numirile, încasau dările și dădeau porunci. Dacă Henri ar fi 
riscat să plece acolo, în bârlogul ucigașilor, regele Franţei 
l-ar fi primit, poate, ca pe salvatorul lui. Dar cei din casa 
Guise? Navarra era singurul care le mai stătea în cale, cum 
îl înștiințau pe regele Spaniei. Ce s-ar fi ales atunci de el? 
Cel care se află aproape pe tron nu mai ucide, se înțelege, 
cu mâinile lui. Așa ceva se putea întâmpla pe vremea 
amiralului Coligny. Acum, Guise și Liga lui puneau la cale, 
oricând voiau, o ridicare a gloatelor; iar cu un astfel de 


608 


prilej putea prea bine să fie ucis și Navarra. 

La Nerac nu dăinuia de altfel nici o îndoială în privinţa 
asta; sfatul de taină își arătă părerea, și Mornay o așternu 
pe hârtie. Citind acum scrisorile bietei Margot, Henri le 
socotea o dovadă a trădării; nici nu se putea altfel, și într-o 
măsură așa și erau. Dar, trecând peste asta, ele 
mărturiseau totuși o anume dorinţă sinceră de înălţare 
pentru stăpânul ei. Dat fiind, însă, că îl chema alături de 
dânsa, Margot încurca singură lucrurile și-și anula meritul, 
așa încât Henri nu-l mai vedea. 

La invitaţiile cu două înţelesuri, el răspunse cu o jignire 
făţișă. li ceru să n-o îndepărteze pe Fosseuse, ci s-o ţină 
mereu pe lângă dânsa; în chipul acesta puse capăt cu 
bună-știință legăturilor lor prietenești. De altfel nici nu se 
mai gândea la Fosseuse. Căci între timp fusese fericit și 
atras de o altă femeie. De data aceasta nu era vorba, însă, 
de o dragoste ușuratică și cu atât mai puţin de o patimă, 
întunecată ca soarta ori ca sângele. Când o cunoscuse mai 
de-aproape pe această doamnă din Bordeaux, Henri fusese 
fermecat de numele Corisande pe care și-l luase singură și 
îi dădea o aură de făptură aleasă, coborâtă din poezii cu iz 
romantic. Il impresionase suita ei fantastică, un bufon 
pitic, un maur înalt, papagali, maimuțe și câte altele, de 
care se înconjura când se ducea la liturghie. Contesa de 
Gramont era înțeleaptă, vorbea frumos și era mai cu seamă 
bogată. Spre deosebire de alte frumuseți, avea pielea 
foarte albă. Întrucât era o prietenă din copilărie a surorii 
sale, Henri o văzuse și mai înainte. Acum, însă, dintr-o dată 
se îndrăgosti de dânsa sau cel puţin așa crezu. 

Nu încape nici o îndoială, din prima zi femeia îl iubi mai 
mult decât o iubea el. Se gândise și mai înainte la dânsul, 
și fastul ei avea tocmai menirea de a-i atrage luarea- 
aminte. lar de când faima îi făcuse numele cunoscut, îl 
visase în toate noptile și-și pusese în gând să devină muza 
lui. Muza unui mare prinţ și soldat, căruia să-i ridice 

609 


regimente cu banii ei, iar după bătălii și izbânzi să-i 
deschidă braţele-i albe. Și mai cu seamă să-l facă să-i 
trimită scrisori, scrisori nenumărate; pentru dânsa Henri 
va fi un scriitor fără pereche. Toate astea vor dura ani 
îndelungaţi, până când ambițiosul se va potoli. Și vor lua 
sfârșit și pentru că obrazul muzei nu va mai ademeni, ci va 
fi acoperit cu pete roșii. Iar ca oricare alta, va fi și dânsa 
dezamăgită, va deveni acră, fără să ţină seama că și-a 
împlinit menirea, pe care singură și-a ales-o, ca și numele 
de Corisande. 

Cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce o privește pe 
Margot. Henri nu-i trimite scrisori frumoase, meșteșugit 
ticluite. O simte lângă dânsul numai atât timp cât îi e 
trupește alături; nu-i de neînlocuit, după cum de altminteri 
nu-i nici una. Dar i-a modelat tinereţea de la un capăt la 
altul cu farmecul și blestemul ei; și amândouă aceste 
lucruri vin din viaţa adevărată, nu ca la muzele alese. 
Margot nu va ridica regimente pentru singurul și iubitul ei 
stăpân, ci mai degrabă va trimite oști împotrivă-i. Căci, 
stearpă, ea e cea din urmă piedică ce zădarnic încearcă să- 
l oprească pe calea-i spre tron. Până la urmă se va uni 
chiar și cu Liga casei de Guise și a necuratului, împotriva 
propriei dinastii, din ură faţă de iubitul ei stăpân. Iar când 
nesocotitu-i frate va muri, va alerga năucită de colo până 
colo în locul lui, așa cum te frămânţi la prăbușirea unei 
case; și minată din urmă de ura fratelui ei, regele, va 
dispare până la sfârșit ca o femeie părăsită - nici măcar rău 
nu va mai putea face, atât de singură va dispare Margot! 

Deocamdată, însă, e încă la Luvru și încearcă să-l atragă 
pe Henri cu descrierea serbărilor de acolo. Ştie, se 
înţelege, că are o nouă prietenă; nu suflă totuși o vorbă 
despre asta, dar se răzbună. Din nefericire, Narcisul fără 
seamăn s-a însurat; îl înlocuiește, însă, curând și din 
belșug. Fratele ei, regele, îi aruncă în faţă, în plin bal, 
toate numele amanţilor. Așa încât a doua zi e nevoită să 


610 


plece, dezonorată, părăsită, ba pe drumul de înapoiere 
către sud mai e și oprită de ofiţeri ai regelui și 
percheziționată ca o hoaţă. Cine îi iese, însă, în 
întâmpinare, o ia cu dânsul în castelul lui și se arată cu ea 
la fereastră? Cine-i bun cu Margot, o îmbrățișează în 
tăcere, îi dă a înţelege că cineva suferă alături de dânsa și 
încearcă împreună cu dânsa simțământul rușinii? 

Seara se aţine lângă Henri, care se preface a asculta 
foarte atent ceea ce-i spun gentilomii săi, numai pentru a 
nu fi nevoit să vorbească el însuși prea mult și mai cu 
seamă nu cu dânsa. Lui Margot i se ridică un nod în gât, 
plânge în ascuns. Sunt lacrimi de bucurie, pentru că el e 
atât de bun. Și se mai amestecă printre ele și lacrimi de 
ciudă pentru neputința ei. „lubește, și de data asta cu 
adevărat! Eu stau în calea tuturora, a iubitei lui cu numele 
acela caraghios, care are să mă otrăvească într-o zi, și, din 
pricina asta, și pe el. Ce folos de bunătate? Eu nici nu mai 
exist.” 

Tocmai în clipa aceea Henri căută pe sub masă mâna ei 
și i-o strânse. La început, Margot înlemni de spaimă. 
Zăpăcită de temeri, prin minte îi fulgeră gândul: „Își ia 
rămas bun!” Apoi se înfioră din nou, de data asta însă de 
bucurie, pentru că lucrurile nu ajunseseră încă acolo și 
pentru că răul cel mai mare va mai cunoaște o amânare. 
Sângele i se adună la inimă; ferindu-se să nu fie văzută, se 
aplecă repede deasupra mâinii lui și i-o sărută. După care 
încetă să plângă, se tinu dreaptă și privi ţintă înainte, căci 
începea să se depărteze de acele locuri, o simţea, voia să 
se recheme, dar nu găsea nici o cale de întoarcere. Cum, 
Margot? Niciodată? Întoarce-te dacă poţi! Nu poţi? Trebuie 
să pieri, să te stingi? Margot! 


611 


ÎNMORMÂNTAREA 


Ultimului rege din casa Valois îi plăcea să danseze 
numai pentru el, ca un copil, dar tot cu faţa întunecată, așa 
cum era întotdeauna. Deodată îi veni chef să pună 
deoparte actul trecut cu multă grijă pe curat și să-și lepede 
blana. Într-un pieptar de mătase albă, cu statura lui de 
băieţandru, cu coapse subţiri, începu să se miște de colo 
până colo prin faţa unei oglinzi, pe care slujitorii i-o 
așezaseră anume. O muzică depărtată îi cânta, și în odaia 
liniștită regele făcea pași de dans, lua poziţii și descria 
figuri de o graţie nespusă. Cu pleoapele plecate, își privea 
în oglindă făptura, de parcă se uita la un străin. Nu, nu era 
el. Și, din păcate, nici nu se simţea ca un dansator înaripat, 
înzestrat din belșug de cel de sus, ușor, neurmărit de 
amintiri. Pe el, dimpotrivă, îl urmăreau pas cu pas, numai 
făptura pe care o vedea în oglindă nu avea amintiri, după 
cum n-avea nici cap, căci i-l tăia rama. Inconjurat de spirite 
întunecate, capul se gândea la moarte. 

Fratele său François era bolnav, fără scăpare; sângele i 
se scurgea din trup, ca odinioară celuilalt frate, lui Carol. 
Fără nici un folos își irosise în Flandra ultimele puteri, și 
acum trăgea să moară. Regele nu avea copii și nici nu mai 
nădăjduia să capete vreun moștenitor, căci nimic nu 
ajutase, nici băile reginei, nici marele pelerinaj de unde se 
alesese cu bășici la picioare, nici rugăciunea stăruitoare pe 
care întreaga Curte o făcuse ocolind, pe dinăuntru, 
biserica Notre-Dame. Se încercase totul; spaima, neliniștea 
și chinurile nesiguranţei s-ar fi domolit oarecum dacă cel în 
care s-ar mai fi putut pune nădejde nu ar fi fost pe moarte. 
Desigur, nu e ușor să te împaci cu gândul sterilităţii, să te 
supui voinţei de sus și să pieri, în orice caz un Valois nu 
poate să se împace cu acest gând. De două sute de ani 
domnește dinastia sa și, iată, el îi va pune capăt. Numai 

612 


când și când i se pare că pieirea a și venit; dar nu se lasă 
înșelat și minţit, își ţine mintea trează și caută ca în fiecare 
zi să încerce fiorul morţii, până când se va obișnui și 
sfârșitul nu-l va mai înspăimânta. Căci în perspectiva unor 
epoci întregi și a unei dinastii care se stinge, moartea nu e 
la fel de cumplită ca pentru un singur om cuprins de 
slăbiciune. 

Spre a se îmbărbăta cât de cât, regele dansa de unul 
singur, prindea ceasuri întregi o minge mică într-o cupă ori 
își punea pe după gât o legătură albastră de care atârna un 
coș cu niște căţelandri. Aceștia se gudurau și scheunau, 
adică trăiau în locul lui, așa încât el nu mai avea nevoie să 
facă nici o mișcare. Când i se vesti moartea ultimului său 
frate, parcă se scurse și din el viaţa; nu tresări și nu spuse 
nimic. Cei ce intraseră la el încremeniră; le venea să-l 
împungă cu degetele ca să vadă dacă mai trăiește. 

Curtea se aștepta ca acum să facă iar pe călugărul, să 
cânte în cor alături de fraţii întru tagmă, printre sfeșnice 
de aur și cădelnițe, concepute chiar de dânsul, din dorinţa 
de a lucra câte ceva. Dar nu, pregăti niște funeralii 
frumoase ca o nuntă. Și trebui să ia parte la ele și poporul, 
care de altfel suporta și cheltuielile deopotrivă de mari cu 
cele cerute de nunțile favoriţilor regelui. Pentru a întregi 
apoi cortegiul funerar, fusese chemată întreaga preoţime, 
chiar și popii care predicau de la amvon împotriva regelui. 
Mergeau înaintea sicriului, purtat de gentilomi ai mortului, 
după care venea regele - singurul supravieţuitor al 
dinastiei lui, ce odihnea în cripte. Lumea se minuna foarte; 
ultimul Valois aranjase totul parcă spre a arăta cât mai 
limpede ce singur era, în clipa aceea și de-a pururea. 
Pășea singur în mijlocul alaiului, care înainta de-a lungul 
străzilor cernite, fără regina cea stearpă și la bună 
depărtare de toţi ceilalţi, numai străini. În faţa lui, sicriul 
celui din urmă frate era îmbrăcat în pânzele steagurilor din 
campaniile pe care le purtase mortul, e drept fără prea 


613 


multă cinste și unele chiar împotriva regelui, fratele său. 
Regele îi dorise moartea și acum, când dorinţa i se 
împlinise, pășea de unul singur în mijlocul alaiului, între 
sicriu și străini. 

În primele rânduri ale suitei sale se aflau favoriţii 
Joyeuse și Epernon, pe care îi dăruise cu ducate și cu cele 
două surori ale reginei. Apoi veneau vrăjmașii săi, cei din 
casa Guise, care ţineau să-l moștenească împotriva voinţei 
regale. 

Se înfățișau cu mai multă fală decât regele însuși; suita 
lor, mai numeroasă, strălucea, caii, purtaţi de frâie, erau 
mai de soi. Iar ei înșiși pășeau plini de măreție. Ducele de 
Guise căpătase între timp trăsături aspre. Nu mai radia 
senin ca odinioară deasupra gloatei și a oamenilor 
onorabili, erou din visurile nevestelor lor. Căci nu mai avea 
nevoie să seducă ori să facă daruri. Acum poruncea. Nici 
orășenii, nici ţăranii nu erau rugaţi să-și dea încuviințarea; 
cine nu intra în Ligă, ascultând orbește de conducătorul ei, 
era pierdut. Muncește-i și fă-ți slujba de ostaș! Plătește-i 
contribuţia, stai zile întregi în picioare, neluând în seamă 
varicele, la toate adunările partidei, ori de câte ori Liga își 
adună aderenţii! Dacă nu, rămâi pe drumuri și, fără 
putinţa de a vinde, devii un proscris, nu te ia în seamă 
decât spionul și trădătorul, care te denunţă. lar dacă 
cineva dă mai apoi de hoitul tău, îl ocolește de departe. 

O coaliţie tainică de ucigași crește necontenit, se întinde 
peste ţară și îi suge vlaga, în timp ce legile se dovedesc 
neputincioase, ca și regele de sub baldachin la 
înmormântarea ultimului său frate. Jumătate din convoi - 
clerul, armata și Curtea, oamenii onorabili și poporul - 
vorbește despre succesiunea lui, de parcă pe el l-ar 
înmormânta. lar mâine, chiar favoriţii regelui vor trece la 
Guise, Liga îl va înlătura, încă în viaţă fiind, și îl va alunga 
într-un colţ, până când cineva îl va ucide. Regele cunoaște 
bine multe din cele ce vor urma, se străduiește însă să 


614 


umble drept sub baldachinul ţesut cu aur, și aude ce 
vorbesc ceilalți, cum îi împart provinciile și își dezvăluie 
pretenţiile la slujbe, finanţe și armată. Sigur, nu aude cu 
adevărat, depărtarea dintre el și ceilalţi e prea mare, dar 
simte. Sufletul îi e bântuit de presimţiri care parcă aduc cu 
niște șoapte. Închide ochii și i se pare că rătăcește în 
noapte, printr-o pădure plină de primejdii. Cine să-l apere? 
Deodată tresare: se aude un vuiet. De pe treptele unei 
biserici un grup strigă: „Crapă odată, Valois!”, lucru pe 
care de altfel nu-l aude pentru prima oară, de când sunt 
puse la cale și plătite asemenea treburi. Gărzile se avântă, 
cei care strigă o iau la fugă. Se produce învălmășeală, 
alaiul șovăie. Baldachinul se pleacă, se lasă ușor deasupra 
regelui, care se încovoaie, îndoaie un genunchi, apoi pe al 
doilea, și până la urmă ajunge să-și rezeme chiar fruntea 
de pietre. 

Când se ridică din nou și-și vine în fire, bagă de seamă 
că cei din familia Guise l-au înconjurat ca să-l apere. Il 
acoperă cu totul, poporul îi vede și-i aclamă numai pe ei. 
Cardinalul de Lorena își arată fără rușine chipul de lotru. 
Cel de-al doilea, Mayenne, înfățișează privirilor rotunjimi 
mai proeminente decât au de obicei oamenii vicleni; asta 
se știe și se cunoaște prea bine. Ducelui, corul plătit îi 
strigă: „Marele om!” iar tainica alianță de ucigași, pe care 
el ar vrea s-o vadă una cu ţara, zbiară: „Trăiască!” Ar vrea 
ca tot acest popor să devină o coaliţie secretă de ucigași și 
socoate că prea puţine mai sunt piedicile ce-i stau în cale. 
Ducele - „Marele om! Trăiască!” - nu mai face acum pe 
binevoitorul, ci vrea să se știe că-i aspru. Sub pielea feţei 
se ghicesc mușchii puternici, care dovedesc hotărârea lui. 
După ce-l va înghesui pe rege într-un colţ, va împărți 
regatul între doisprezece dintre cei mai de frunte ticăloși 
ai săi iar toți ticăloșii subalterni vor avea dreptul să 
jefuiască şi să ucidă. Bineînţeles, cu condiția să 
dovedească la rându-le o supunere oarbă, căci altfel ar fi 

615 


puși și ei cu botul pe labe și s-ar întinde pentru vecie în loc 
să stea drepţi. Lucrurile sunt hotărâte, n-aveţi decât să vă 
uitaţi la  grămada de mușchi  dimprejurul gurii 
conducătorului. A ucide și a fi ucis, o noapte a Sfântului 
Bartolomeu fără sfârșit, așa trebuie să fie împărăţia 
conducătorului, ura! 

Dat fiind că îl ţineau strâns între dânșii și desființaseră 
depărtarea pe care o păstrase, regele cel uitat nu mai știa 
pe ce lume e, oricât îi simţea și îi auzea pe cei din jur. Îl 
trase lângă dânsul pe unul dintre tinerii din casa Guise - 
căci ducele avea feciori, nu era sterp, nu, nu era sterp - îl 
trase lângă dânsul și-l ţinu strâns ca pe un fiu. Astfel asistă 
la slujba religioasă, iar drumul de întoarcere la castel îl 
făcu tot în mijlocul ucigașilor săi și ai ţării sale, care 
pentru moment încă îl mai apărau. Gentilomii și lefegiii lor 
se alăturau din toate părțile cortegiului, care se îngroșa 
mereu și nu mai vorbea ochilor de doliul după un Valois, ci 
de puterea născândă a casei Guise. Cel din urmă Valois îl 
ţinea de braţ pe unul dintre copiii acestora și mergea în 
pas cu sunetul tobei pe care o bătea armata lor - se 
înţelege pentru ei, nu pentru dânsul. Sub cerul nesfârșit și 
aspru al acestei împărăţii, pentru el suna doar un biet 
clopoțel de înmormântare strident, care se auzea de 
departe, tot mai de departe. 


MUZA 


În zelul ei pentru biserica romană, pentru Guise și, cu 
mai multă ori mai puţină bună-știinţă, pentru sfâșierea 
regatului și pentru Spania, sfânta Ligă mai avea un necaz, 
chiar dacă nu prea însemnat. O neliniștea regele Navarrei, 
care nu i se putea împotrivi însă prea serios. Căci atunci 


616 


când o mișcare atât de măreaţă a cuprins un popor ce s-a 
trezit, ea trebuie să-și atingă neapărat ţinta. Totul vorbește 
în favoarea ei, și mai cu seamă onoarea naţiunii, care nu 
mai vrea să rabde o asemenea rușine ca erezia. Cu astfel 
de prilejuri se vădește și că „rușinea” are puţini bani, iar 
„onoarea” mulţi. Drept urmare, la fel stau lucrurile și cu 
soldaţii. Mai toţi sunt de partea „onoarei”; altminteri, nici 
n-ar voi să știe de dânsa. 

Nimic nu trebuie neglijat, iar regele Navarrei prea face 
să se vorbească mult despre el. Așadar, Liga hotări ca 
acest lucru să ia sfârșit. Fu pus deci sub supraveghere și în 
curând se află că se duce mereu la contesa Diana de 
Gramont, într-unul din castelele acestei doamne bogate, 
care se află tocmai în Guyenne, unde regele Navarrei 
putea fi mai ușor prins. Liga presără atunci cu călărime 
toate locurile pe unde ar fi putut trece. Din păcate, însă, 
regele nu se arătă de loc pe acolo, căci știa că vor să pună 
mâna pe dânsul și se ferea de capcane. Era mai bine 
informat decât Liga, și anume chiar de către contesa de 
Gramont. Având în vedere că prietenului îi venea acum 
greu s-o viziteze, castelul ei deveni centrul serviciului lui 
de cercetași. Când dânsa îl sfătuia să nu vină, el îi scria, și 
pe vremea aceea începuse să aibă un stil mai viguros, 
fiindcă pornise către un ţel mai înalt. Într-o zi, în timp ce 
Diana se afla la Bordeaux, Henri se adresă astfel muzei 
sale: 

„Suflete! îi scrise. Slujitorul pe care l-au prins la moară, 
căutându-mă pe mine, a fost ieri din nou pe la mine. L-au 
întrebat dacă n-are cumva o scrisoare și el le-a răspuns: 
«Ba da, am una». Le-a dat-o, au deschis-o și i-au înapoiat-o. 
Era o scrisoare de la tine, draga mea.” 

Ajuns aici, Henri zâmbi în sinea lui. Se gândea ce plăcut 
e să scrii răvașe de dragoste, căci în ele bate pulsul 
naturii. „Le-a fost rușine de bănuiala lor grosolană și au 
dat înapoi slujitorului hârtia, lăsându-l să plece. Din pricina 

617 


asta încă n-au aflat că sufleţelul meu îmi înarmează cu 
banii ei soldaţi gasconi; până acuma douăsprezece mii, și 
vor urma și alţii. Căci îmi datorează de două ori pe atâţia și 
am să-i dobândesc. E o femeie ambițioasă. lubește un rege 
fără bani, fără ţară și fără soldaţi. E cea dintâi iubită care 
nu mă costă nimic, ba mai și plătește. Dar nu se va căi. Şi 
la gândul acesta sângele începu să-i clocotească, uită de 
soldaţi, de bani și adăugă repede: Plecarea-i mâine la 
amiază; plec și eu și vreau să-ți acopăr mâinile cu sărutări. 
La revedere, cu bine, comoara mea cea mai de preţ! Nu-l 
uita pe micuțul tău!” 

Căci așa ședeau lucrurile. „Micuţul” se adresa 
protectoarei și muzei sale. Şi nu își îngăduia să amintească 
din tot trupul ei decât de mâini, cu toate că sângele îi 
clocotea. Muza îl învățase ce înseamnă respectul și o 
exprimare aleasă cum nu avusese mai înainte, a 
simțămintelor - păstrându-și-le, totuși, la fel de puternice. 
A doua zi la prânz plecă spre Bordeaux, cum fusese 
prevăzut, curios să știe ce-i va spune muza despre 
caraghioasa luptă pe care o dăduse împotriva câtorva 
oameni și a regelui Franţei. Lupta se sfârșise cu doi morți, 
iar prada era de cinci cai; îl va mustra, desigur, socotind că 
nu era o faptă vrednică de el. Dar și de data asta îi fusese 
viața în primejdie. lubește-l și de aci înainte pe micuțul 
tău! 

Deodată smucește frâul, căci se văd niște păduri ce bat 
în siniliu, îndărătul unei lunci udate de apele Garonnei. La 
marginea crângului s-a ivit o femeie călare. Şade de-a 
curmezișul pe spinarea lată a calului, rochia albă îi atârna 
mult în jos, sclipind în soare. Se pleacă puţin înainte și-și 
înclină fruntea, să-l recunoască pe Henri. Mișcarea îi e 
plină de graţie; pare o făptură nepământească, coborâtă 
din ceruri cu făgăduieli de slavă și mărire. 

— O zână! strigă Henri, sărind din șa și punând un 
genunchi la pământ. 

618 


Dar zâna îi face un semn cu mâna, și nestematele 
fulgeră în lumină. Henri se ridică îndată și aleargă către 
dânsa. Îl întâmpină cu mâna abia întinsă, se apleacă ușor, 
apoi își înalță fericită privirea spre cer. Henri îi acoperă 
mâna cu sărutări, ea își apasă buzele pe creștetul capului 
său. 

Scena era pe măsura ei și amândoi încearcă o aleasă 
desfătare - mai ales Henri, cu devotată lui curtenie pentru 
femeie și pentru numele ei Corisande. Un astfel de nume 
îţi stârnește simţăminte înalte. Se așezară pe malul râului, 
printre plopi. Henri era cam îngrijorat din pricina cailor, 
dar aceștia pășteau liniștiți. 

— Neasemuita mea prietenă! rosti el plin de foc. 

— Sire! îi răspunse dânsa rugătoare și în același timp cu 
mărinimie. 

Ochii ei mari, plini de o fericire de negrăit, lunecau 
peste priveliștea odihnitoare, peste pomii ce abia foșneau, 
peste apa care șoptea. 

— Numai noi doi! Nu știm nimic despre război, spaimele 
ciumei nu ne-au ajuns nicicând la urechi. Toate acestea or 
fi existând pe lume, dar nu ajung până la noi. Zadarnic ne 
caută loviturile vrăjmașe, suntem așa de departe de 
oameni! 

Henri mișcă puţin din umăr, către tufișul sub care îi 
lăsase pe însoțitorii lui. Ai ei așteptau în pădurice, îi și 
zărea pe câţiva; dar trebuiau să iasă cu toţii la iveală când 
idila se va fi consumat. Se însufleţi, descriind iubitei insula 
pe care voia să trăiască amândoi. O descoperise de curând. 
Un canal împrejmuia fermecătorul ostrov plin de grădini, 
printre care treceai cu barca, ascultând cântecul a fel și fel 
de păsări. 

— Uite, sufleţelule, penele lor. Deși cu mai mare plăcere 
ţi-aș fi adus niște pești. E de speriat câţi pești sunt acolo și 
pe degeaba, un crap mare e trei groși, o știucă cinci. 

Fără voia lui părăsise tărâmul simţămintelor pentru 

619 


acela al faptelor. Atunci îi răspunse și dânsa că plăcinta pe 
care i-o trimisese el fusese cum nu se poate mai bună. Cât 
despre mistreţii îmblânziţi, se aflau acum în parcul 
castelului ei Hagetmau și nu-și putea închipui un lucru mai 
drăguţ decât o fiară cu atâţia ţepi. 

— Sire, ghiciţi de minune gustul slujitoarei voastre. Am 
să vă fiu recunoscătoare până la sfârșitul vieţii. 

În vorbele ei era desigur și ironie, dar maternă. Nici nu 
se putea altfel. De aceeași vârstă cu el, dar mai matură, 
femeia aceasta de treizeci și doi de ani privea cu 
superioară îngăduinţă cum îi rătăceau mâinile pe trupul ei. 
Cu totul străină parcă de ce se întâmpla, chipul îi rămase 
alb, iar ochii îi exprimau o afecţiune senină. Ştia ce voia și 
credea că-l cârmuiește cum îi place. În clipa aceea îi 
menaja susceptibilitatea de rege, amintindu-i de darurile 
ce i le făcuse și de recunoștinţa ei, chiar dacă vorbea cu o 
ironică  îngăduință. Abia apoi trecu la propriile ei 
binefaceri, care erau mult mai mari și-l îndatorau - pentru 
totdeauna, cum nădăjduia. 

Bătu din palme, și din crâng zbucniră doi călăreţi: niște 
ofițeri străini. Numai când descălecară băgă de seamă 
Henri că purtau la eșarfă culorile lui. Măturară pământul 
cu penele de la pălării și o rugară pe contesa de Gramont 
să le îngăduie a înfățișa regelui Navarrei noul ei regiment. 
Contesa făcu un semn de încuviinţare. Drept care ofițerii 
își mai fluturară o dată pălăriile și se depărtară în galop; 
Henri abia își venise în fire. Nimeni nu putea să-l uimească 
și să-l transporte în împărăţia minunilor cum o făcea 
Corisande. 

— Sire! Sunt egoistă, i-o luă dânsa înainte pentru a 
preîntâmpina orice mulţumiri din parte-i. Vreau să vă văd 
ajuns la mărire! 

Și el îi răspunse: 

— Dar s-ar putea să vă pierdeţi banii cu mine. Nici 
măcar ca rege al Franţei n-aș avea de ajuns spre a vă 


620 


răsplăti cum trebuie pentru ceea ce faceţi acum. 

Inflăcărarea pentru „marea-i prietenă” îl copleși. Ochii i 
se umplură de lacrimi; vrând-nevrând trebuia să-i jure 
credință. Femeile sunt măsura: fie că îl înflăcărează sau că 
le disprețuiește. Ele sunt însăși viaţa și-și schimbă valoarea 
o dată cu ea. Contesa Diana dobândise în ziua aceea lucrul 
cel mai de preţ, după cum își dădu singură seama. Dar, 
ceea ce era mai demn de laudă, nu voi să-l lase a rosti o 
vorbă de care s-ar fi putut căi mai târziu, ci cu multă 
înţelepciune îl opri: 

— Nu spuneţi nimic, sire! Când odată și odată veţi intra 
în capitala regatului vostru, veţi arunca o privire spre un 
balcon. Asta-i tot și prea de ajuns. 

— Veţi intra împreună cu mine, doamnă! 

— Cum s-ar putea așa ceva? întrebă dânsa, cu o 
înfrigurată așteptare, căci din păcate înţelepciunea tace 
când inima zvâcnește. 

— Veţi fi regina mea! 

Spunând asta, se sculă solemn și cătă împrejur ca după 
martori; erau doar atâţia primprejur. Şi, într-adevăr, 
oamenii săi ieșiră din tufiș, iar ai ei se arătară de unde se 
aflau. Fără veste, însă, Henri se întunecă la faţă, bătu din 
picior și cu o voce tăioasă rosti: 

— Cine m-a trădat pentru ca dușmanii să mă prindă, deși 
n-au pus mâna decât pe un slujitor? O știu prea bine. 
Răposata regină de Navarra! 

O ura așa de tare pe Margot, încât o socotea ca și 
moartă. Căci, după ce-l părăsise, Margot se întărise în 
orașul Agen și uneltea împotriva lui, dorindu-i pieirea. Nu 
mai puţin o dorea și Henri pe a ei. Femeia din faţa lui se 
înfricoșă; înaintea ochilor se învolburase o forță a naturii. 
„Și eu ce sunt? O străină. Ce are să se aleagă de mine? 
Scrisorile lui, numai vorbe goale, pe care le scrie pentru el. 
Căci numai cine-i singur se adresează unei muze.” În clipa 
aceea înțelese limpede.  Intrevăzu nenumăratele 


621 


amărăciuni din anii îndelungaţi când avea să fie mereu 
înșelată, niciodată luată în căsătorie; și pe deasupra el se 
va mai și rușina, căci trupul ei se va fleșcăi și pielea nu-i va 
mai rămâne fără pete. Dar clipa trecu și Corisande nu mai 
știu nimic. În răpăit de tobe, regimentul se puse în 
mișcare. 

În pas alergător, ușor și vioi, înconjură crângul din 
amândouă laturile și se adună în lunca largă, aliniindu-se. 
Cei doi ofițeri raportară contesei de Gramont că 
regimentul era gata să primească ordinele ei. Contesa îl 
pofti pe regele Navarrei îndoind ușor un genunchi și rochia 
lungă i se sumese. Henri o apucă de vârful degetelor, o 
ridică și o conduse în faţa trupei. Aici contesa se înclină 
din nou, de data asta mai adânc, apoi strigă tare și avântat 
către cele două mii de capete: 

— Sunteţi ai regelui Navarrei! 

Regele Navarrei sărută mâna contesei de Gramont. Apoi 
porunci  stegarului să iasă înainte și o rugă să 
binecuvânteze steagul, ceea ce dânsa și făcu, apropiind de 
obraz pânza brodată și grea. După aceea, regele Navarrei 
trecu singur în revistă trupa, apucă de pieptar când un 
soldat pe care îl cunoștea, când altul, ba îl și îmbrăţișă pe 
unul care mai slujise în oastea lui. Toţi ar fi dorit să audă 
ce spunea fiecăruia, dar în curând Henri se adresă 
tuturora. 

— Şi eu, și voi, le vorbi el, sclipim din cap până-n 
picioare și suntem ca nou-născuţi, dar nu vom rămâne 
multă vreme așa. Tagma noastră cere să fim plini de sânge 
și de pulbere. Cine-mi slujește cu credinţă și nu se 
depărtează de mine nici măcar la o lungime de halebardă 
scapă teafăr. Întotdeauna le-am venit de hac puturoșilor 
care m-au lovit. Calea spre mântuire e strâmtă, dar 
dumnezeu ne îndreaptă pașii. 

Așa vorbi regele Navarrei celor două mii de noi ostași ai 
săi și ei îl crezură până la ultimul cuvânt. Îndată răpăiră 

622 


iar tobele, steagul fâlfâi și regele Navarrei încălecă. Nici 
nu mai avu timp să sprijine piciorul contesei Gramont, ca 
să se poată sui în șa. Ea se avântă singură pe cal și, în 
fruntea doamnelor și gentilomilor ei, se depărtă în galop. 

Henri nici nu o petrecu cu privirea; era cu regimentul 
lui. 


ÎN GOANA MARE 


Abia ieși cu regimentul la drumul mare, când văzu 
învolburându-se în depărtare un nor uriaș de praf, care nu 
putea să vestească decât apropierea vrăjmașului. Începu 
să se deslușească și tropot de copite. Henri își ascunse 
trupa în șanțuri și în pădure până când avea să se 
lămurească pe cine va trebui să atace. Și iată, cei dintâi 
călăreţi și începură să se arate din norii gălbui; încă puţin 
și aveau să fie acolo. Pe ei! Henri însuși și seniorii lui își 
așezară caii de-a curmezișul și-i izbiră dintr-o latură pe cei 
ce veneau în fugă. Unul din ei se rostogoli, dar și de sub 
copite mai strigă, îngrozit și ca mânat de o mare grabă: 

— Regele Franţei! 

În clipa aceea, din norul de praf se ivi trăsura cu șase 
cai, slujitorii călări, însoțitorii și escorta, alergând toţi în 
goana mare. Henri nu mai avu când să se dea la o parte; 
deodată, trăsura se clătină și se opri. Struniţi scurt, caii 
fremătară, surugiul blestemă, călăreţii se ridicară în scări, 
câţiva își vânturară armele. 

— Oameni buni, domnilor! le strigă Henri și, arătând 
către șanțuri și pădure, adăugă: Am luat cu mine un 
regiment de soldaţi ca să-l apăr pe rege. 

— Impielițatul, ne așteaptă! 

Uitându-se miraţi unul la altul, seniorii îi făcură loc. 


623 


— Călărim într-o întinsoare de la Paris și nimeni n-a 
putut să ne întreacă, doar dacă o fi venit prin văzduh. 

Henri descălecă, se îndreptă către fereastra trăsurii și se 
descoperi. Geamul era negru de praf și nu se clinti. lar nici 
unuia dintre slujitorii ce se aflau împrejur nu-i trecu prin 
minte să deschidă regelui Navarrei portiera. Din pricina 
uimirii care-i cuprinsese pe toţi, se așternuse o tăcere 
adâncă. Chiar și Henri își ţinu răsuflarea. Și, singur, în 
tăcerea generală, auzi ce se petrecea îndărătul geamului 
negru de praf. Auzi hohotele de plâns ale regelui. 

Și hohotele îi aduseră aminte de multe, foarte multe 
lucruri. Dar nu lăsă să se vadă nimic, se urcă pe cal și 
ridică mâna. Şi totul se puse în mișcare: trăsura cu șase 
cai, slujitorii călări, însoțitorii, ariergarda, și chiar 
regimentul lui Navarra, în pas alergător, ușor și vioi. 
Venea pe jos, căci alaiul regelui nu mai gonea. Părea că-i 
vorba de o evadare, de parcă regele Franţei fugise din 
capitala sa, fără oprire, până în cea mai depărtată 
provincie. Şi chiar așa se și întâmplase, iar Henri înţelese 
în ciuda uimirii sale. „Să fi venit la mine? Așa departe să fi 
ajuns lucrurile, încât caută scăpare la mine? Voi încerca să 
fac în așa fel încât să nu te căiești, Henri Valois”, își spuse 
în gând Henri Navarra, căci pornise la drum cu inima 
nobilă și simţitoare. 

Se înserase când intrară în oraș. Paza porţii nu află cine 
era în trăsură, iar locuitorii care se uitau de la ferestre nu 
văzură mare lucru. Alaiul și trupa înaintau fără lumini, iar 
când dădeau peste vreun felinar în stradă, regele Navarrei 
trimitea pe cineva înainte să-l stingă. Făcu semn de oprire 
abia la primărie. Când cobori de pe cal, se deschise și 
portiera trăsurii. În deschizătura ei se arătă regele, care își 
îmbrăţișă vărul și cumnatul fără a scoate o vorbă și nici 
după aceea nu spuse nimic. Dorise, mai mult decât ar fi 
bănuit chiar el însuși, să îmbrăţișeze, să cuprindă în braţe 
un om din aceeași stirpe, chiar dacă de gradul al douăzeci 

624 


și unulea. 

Nu se simţi totuși la largul lui când privi în jur, când 
văzu clădirea și trupa ce împânzise piața și strada. 
Dinăuntru se aduse o lampă, și la lumina ei Henri desluși 
pe faţa regelui un început de spaimă și de neîncredere. 

— Conduceţi-mă la mareșalul de Matignon, ceru regele. 

Își adusese din nou aminte că trebuia să se folosească de 
locţiitor împotriva guvernatorului. Nici o abatere de la 
obicei! 

— Sire! Mareșalul nu se află în Bordeaux, iar garnizoana 
fortăreței sale fără doar și poate că nu ne va lăsa prea ușor 
să intrăm înăuntru, ne va opune rezistenţă. În schimb, sunt 
în raporturi bune cu primăria. Maiestatea-voastră va fi 
bine primită și se va putea simţi în siguranţă. 

La auzul acestor vorbe ușuratice ale vărului și 
cumnatului său, chipul regelui se întunecă și mai mult. 
Bănui că are anumite intenţii, că pusese ceva la cale și nici 
nu se înșelă prea mult; căci inima-i nobilă și simţitoare nu-l 
împiedicase pe Henri să se gândească pe drum cum și 
unde ar putea să-l ţină mai bine sub puterea sa pe ultimul 
Valois. Până la urmă socoti că locul cel mai potrivit ar fi la 
primărie, unde stăpânea prietenul său Montaigne. 
Urmărind privirea regelui, îl încredinţă: 

— Regimentul meu n-are altă dorință decât s-o apere pe 
maiestatea-voastră! 

Dar regele îi răspunse trufaș: 

— Şi eu am regimente. 

— Călăreţii voştri, sire, au plecat cu mareșalul Matignon 
peste munţi și văi, să lupte împotriva alor mei. 

Pe rege îl trecu un fior. În clipa aceea era limpede 
pentru el: căzuse într-o capcană. Privindu-l, Henri fu 
cuprins de milă; se aplecă dar repede la urechea regelui și- 
i șopti apăsat: 

— Henri Valois de ce ai venit? Ai încredere în mine! 

Şi cu adevărat, pe chipul chinuit se vădi o oarecare 


625 


ușurare. 

— Retrage-ţi trupele! îi ceru regele tot în șoaptă. 

Fără zăbavă, Henri dădu cuvenita poruncă; dar pentru 
ofiţerii săi mai adăugă ca trupele să rămână înlăuntrul 
zidurilor, să izoleze fortăreaţa și să fie gata a răspunde 
oricărui atac. 

„Ehei, Valois, nu suntem siguri unul de altul!” Din 
fericire putu să anunţe: 

— Sire! Primarul și mai mulţi demni din consiliu! 

În clipa aceea patru bărbaţi înveșmântaţi în negru 
îngenuncheară în faţa regelui. Cel cu lanţ de aur la gât îl 
salută mai întâi într-o latinească a cărei puritate regele 
știu s-o preţuiască, apoi în franțuzește; și mai ales asta 
păru a fi un lucru plin de merit, căci e greu a avea o 
exprimare clasică într-o limbă vulgară, mai cu seamă 
pentru cineva din sud. Regele fu plăcut impresionat și 
aproape că uită de primejdie. li pofti pe domni să se ridice 
și, în sfârșit, păși în primărie. Mai târziu unii socotiră că 
numai arta domnului Michel de Montaigne îl hotărâse să 
facă acest pas. 


MOȘTENITOR AL TRONULUI 


La început, primarul îl conduse pe rege în cea mai mare 
sală. Nu era încă luminată în întregime, fiindcă trecuse 
destul de puţin timp de la sosirea lui neașteptată. 
Neliniștindu-l umbrele de pe unghere, regele ceru o 
cameră mai mică și luminoasă, așa că i se deschise 
biblioteca primarului. Regele Navarrei porunci oamenilor 
săi să se amestece pentru strajă cu cei ai regelui Franţei. 
Din pragul ușii Valois se întoarse însă și ceru cu glas tare: 


626 


— Aici, în fașa ușii, să fie numai de-ai mei! 

Atunci cu glas la fel de puternic, Henri hotări: 

— Ai mei ocupă ieșirea! 

Liniștiţi astfel în privinţa pazei, trecură amândoi pragul. 
Montaigne voi să se retragă o dată cu toţi ceilalţi; dar 
regele îl chemă și pe el înăuntru. Și cu un zâmbet trist pe 
buze îi spuse: 

— Domnule de Montaigne, sunteţi un gentilom al 
Camerei mele. Aici e foarte strâmt. Dacă ar pătrunde niște 
ucigași, am cădea victime câteșitrei în învălmășeală. Vrei 
să mă previi din timp dacă ne paște vreo primejdie? 

Montaigne se schimbă și el la faţă; s-ar putea ca 
trăsăturile lui să fi exprimat și oarecare ironie, dar în orice 
caz mult mai evidentă era supunerea. In același timp 
spuse: 

— Omnium rerum voluptas... Toate lucrurile ne produc 
plăcere tocmai fiindcă ne fac primejdia nesuferită. 

— Aveţi multe cărţi, răspunse la aceste vorbe regele, 
privind de-a lungul pereţilor, și oftă. 

Se gândea la conţopeala lui, la haina de blană atât de 
plăcută, la rasa călugărească, pe care crezuse că le-a 
părăsit pentru totdeauna. Dar aici trebuia să lupte. 

— Ei, vom făptui lucruri bune prin părţile acestea? 
întrebă, și în vorbele lui nu se ghicea prea multă nădejde. 

Vărul și cumnatul său îndoi însă un genunchi și îl 
încredinţă: 

— Eu unul am să-mi dau toată osteneala. 

Dar regele se repezi, îl ridică și rosti: 

— Să lăsăm fandoselile, vreau să zic ceremoniile. Spune 
ce vrei. 

— Sire, nu aștept decât ordinele voastre. 

— Lasă, lasă, dă-i drumul. 

Regele cercetase din priviri pereţii, spre a se încredința 
dacă vreunul din stelajele cu cărţi nu putea fi cumva 
răsucit în ţâţâni. Dat fiind, însă, că nu găsi ușa secretă de 

627 


care se temea, își așeză singur un scaun în mijlocul 
încăperii. Nimeni n-ar fi putut sări de ajuns de repede până 
la el, căci avea unele mișcări de băiețandru. 

— Sire, nu așteaptă mai degrabă maiestatea-voastră 
ceva din partea mea? întrebă Henri. Sunt gata să stau de 
vorbă despre orice cu prietenii mei. 

— De vorbit s-a vorbit destul despre problema asta. 
Rămâne doar ca domnia-ta să te hotărăști, replică regele, 
devenind dintr-o dată ceremonios, solemn chiar. 

Henri știa prea bine la ce se gândea: la convertirea lui la 
catolicism. Trecu, însă, peste asta și se prefăcu furios, 
pentru a se putea plânge amarnic împotriva locţiitorului 
său în Guyenne. După cum spunea, mareșalul Matignon nu 
era de fel mai bun ca odinioară Biron. Ba Henri îl învinui 
chiar și pe rege: 

— lar maiestatea-voastră, care ar trebui să se poarte 
faţă de mine ca un părinte, mă urmărește cu război ca un 
lup. 

Regele îi aminti că nu era supus. Dar Henri răspunse: 

— Dinspre partea mea puteţi dormi în liniște. Din pricina 
persecuțiilor voastre, însă, eu de optsprezece luni nu mai 
pot dormi în patul meu. 

— Ce vorbă ai trimis în Anglia prin diplomaţii domniei- 
tale? vru să știe regele, și Henri trebui să cate într-o parte. 

Căci Mornay scrisese într-adevăr că privirile tuturor 
bunilor francezi sunt aţintite către dânsul, dat fiind că de 
actuala cârmuire erau nemulţumiţi, iar din partea ducelui 
d'Anjou nu puteau aștepta nimic, după cum prea 
îndestulător o dovedise chiar el. Așa e, iar acum ducele 
murise, și fusese cel din urmă frate al sărmanului rege. 

— Rog pe maiestatea-voastră să mă ierte, rosti Henri și 
încercă din nou să îndoaie un genunchi. Cum, însă, nimeni 
nu-l opri, renunţă singur. 

După avantajul dobândit, regele socoti că trebuie să 
rămână sever. 


628 


— Vreţi cu adevărat să fiți și de acum încolo cauza 
tuturor calamităţilor și să ruinaţi regatul? 

— Aici unde cârmuiesc eu nu-i nimic ruinat, răspunse 
simplu Henri. 

Regele se întoarse la problema principală: 

— Cunoașteţi care-i condiția mea și datoria voastră. Nu 
vă temeti de mânia mea? 

Convertirea și iar convertirea! Henri înțelegea prea bine 
ce voia să spună regele. Regatul putea să se întoarcă și cu 
dosul în sus, numai moștenitorul coroanei să fie catolic. 

— Sire! răspunse Henri hotărât. Cele ce mi-aţi spus nu 
exprimă gândul maiestăţii-voastre. Sunteţi mai înţelept 
decât vorbele pe care le-aţi rostit. 

— Dar potoliţi-vă odată! se enervă regele. Acum staţi pe 
marginea mesei și în clipa următoare scoateţi o carte din 
raft la celălalt capăt al odăii. Urăsc mișcarea, tulbură 
liniile. 

Henri se apără cu un vers din Horaţiu: 

— Vitam que subdio... să nu aibă alt acoperiș decât cerul 
și să viețuiască în veșnică neliniște! 

Și privi către domnul de Montaigne, iar acesta se înclină 
în fața amânduror regilor, fără deosebire. După care 
rămase mai departe în faţa ușii, ca o strajă. 

Regele Franţei trecu din nou la atac: 

— Şi de dragul unei astfel de vieţi frumoase sunteţi atât 
de neînduplecat? 

— Vă simţiţi mai fericit, sire, în Luvrul vostru? întrebă la 
rândul lui Henri. Sire! rosti el apăsat. Aș vrea să dau glas 
unui adevăr care trebuie să vă fie oricum cunoscut și 
anume că, în ciuda tuturor nedreptăţilor suferite, eu nu vă 
urăsc, căci aţi fost aseară în mâinile altora. Pe ceilalţi, da, 
îi urăsc. Maiestatea voastră este, însă, stăpânul și 
suveranul meu. Tronul vostru a avut întotdeauna un 
moștenitor legitim, nici un nelegiuit nu s-a suit pe el, și 
asta de șapte sute cincizeci de ani, de la Carol cel Mare. 

629 


Henri vorbise cu bună-știință așa, spre a da regelui 
prilejul de a mărturisi ceea ce îl îndemnase să vină într-o 
întinsoare până acolo. Ca să-i facă în ciudă lui Guise, s-a 
gândit să mă numească moștenitor al tronului pe mine, 
vărul lui. Dar, la urma urmei, nici nu se poate altfel, după 
moartea fratelui său și după înfricoșătoarea înmormântare, 
dacă s-a desfășurat într-adevăr așa cum i-a povestit 
călăreţul. „Trebuie s-o faci, Valois, fără a ţine seama dacă-s 
catolic ori mahomedan!” Acestea erau gândurile vărului 
Henri, în timp ce îl vedea pe rege schimbându-se la faţă și 
lua aminte la asprimea lui prefăcută, la tresăririle 
involuntare și, în sfârșit, la izbucnirea pe care nu și-o mai 
putu stăpâni. lar aceasta fu vădit pricinuită de pomenirea 
lui Carol cel Mare. De unde până atunci fusese pământiu, 
regele deveni deodată vânăt, asemeni lui Carol al nouălea 
pe vremea când se îngrășase și se moleșise de îmbuibare. 
Se ridică brusc de pe scaun și se luptă cu glasul, până când 
îi dădu în sfârșit ascultare. 

— Ticăloșii! strigă deodată. 

Apoi izbucni din nou, vorbind mai lămurit: 

— Ticălosul de Guise! Acum pretinde că se trage din 
Carol cel Mare. Nu mai asta n-o făcuse, numai asta mai 
lipsea. Pune oamenii săi să scrie și să răspândească în 
popor zvonul cum că el ar fi singurul urmaș legitim, iar toţi 
descendenţii lui Capet! care au domnit pe acest tron, niște 
impostori. Dar asta nu se mai poate răbda, Navarra! Un 
venetic mincinos, de naștere prea măruntă faţă de a 
noastră, îndrăznește să ne numească pe noi bastarzi, în 
timp ce el își zice adevăratul moștenitor al tronului 
Franţei! 

— Pentru că aţi fost prea îngăduitor, sire, spuse Henri 
pe un ton menit a-l face să-și vină în fire. 

Dar regele își pierduse de tot cumpătul. Limba i se 


1 Hugo Capet (940-996), fondatorul dinastiei franceze a Capeţienilor. 
630 


împleticea din pricina mâniei și înghițea cuvinte. 

— M-am smuls din mâna lui și am fugit încoace în goana 
mare. Dar i-am lăsat acolo pe mareșalii Joyeuse și 
Epernon. 

„Mareșali de douăzeci și cinci de ani, gândi Henri. Şi în 
ce fel au devenit mareșali!” 

— Ei vor face tot ce vor crede de cuviință spre a mă 
scăpa de Guise. S-ar putea ca atunci când mă voi înapoia 
Guise să nu mai fie pe lumea asta! 

Ajuns aici, nefericitul Valois băgă de seamă că spusese 
totuși prea multe vărului Navarra și încă în prezenţa cuiva, 
cu ochi prea înţelepţi: un trădător. „Unde mi-e pumnalul?” 
Și gândul i se putu citi nefericitului rege pe faţă, care-i 
deveni urâtă, neagră. Spaima și, o dată cu dânsa, graba de 
a ucide, spre a înlătura pe cineva, sângele mamei lui, 
îndelungata educaţie primită la Luvru, toate la un loc 
schimbară chipul ultimului Valois, coborându-l de data 
aceasta până pe ultima treaptă. Deși nu rămânea neînfricat 
în fața unui pumnal, domnul Michel de Montaigne îl 
compătimi totuși pe rege din toată inima, căci nimic nu-l 
face pe om mai lipsit de apărare decât pierderea judecății. 
Cu toate că nu era decât un mărunt gentilom al Camerei 
regelui, el se vădea a fi superior acestuia, dat fiind că nu-și 
pierdea niciodată obișnuinţa de a gândi, nici chiar în somn. 
De aceea își îngădui a face un pas înainte și a spune: 

— Sire! Să nu ridicăm niciodată mâna asupra slujitorilor 
noștri câtă vreme suntem mânioși. Era un principiu al lui 
Platon. După spusele lui, un lacedemonian, pe nume 
Charillos, s-a adresat astfel unui rob care se obrăznicise: 
„Pe zei, dacă n-aș fi furios, te-aș ucide!” 

Domnul Michel de Montaigne știa foarte bine de ce 
pomenise tocmai de acest exemplu. Căci el amintea regelui 
de depărtarea peste măsură de mare care-l despărţea de 
ceilalți oameni, orice-ar fi fost ei: simpli gentilomi, sau 
ducele de Guise. Stăpân și slugă; cel dintâi nu are dreptul 


631 


de a-l batjocori pe cel din urmă, iar acesta de a se răzbuna. 
Cu toate că exemplul era măgulitor, nu se depărta totuși 
de adevăr și venea în sprijinul moderaţiei; tocmai de asta îl 
și pomenise. De altfel umanistul și dobândi cu el o izbândă, 
mai mare chiar decât o dorise. Regele se întoarse, își 
sprijini fruntea de speteaza înaltă a scaunului și, după 
mișcarea umerilor, se vedea că plânge. Acum mâhnirea îi 
era tăcută - nu era numai durere, ci și urmările ei, era 
supunere și ușurare. Asta îl și făcuse să se întoarcă cu 
spatele - măcar că cei doi l-ar fi putut ucide - și să-și verse 
în tihnă lacrimile. Căci nu-i mai era frică de nimeni. 

Iar când reveni din însingurarea lui, avea ochii roșii și o 
înfățișare de copil plin de râvnă. 

— Ştii, vere Navarra, au trecut zece ani de când nu ne- 
am văzut. 

— De când v-am scăpat printre degete? Chiar zece ani să 
fie? întrebă Henri grăbit, luând și el, asemeni vărului, o 
înfățișare de copil nevinovat. 

— Zece ani bătuţi pe muche, răspunse vărul Valois. Nici 
nu știu cu ce mi i-am petrecut. Dar tu? 

— Cu greutăţile vieţii! zise Henri cu oarecare îndoială în 
glas parcă și clătină din cap. 

Vărul Valois îi luă mâna, i-o strânse tare și-i șopti: 

— A fost o greșeală. Ințelegi? O greșeală, orbire, 
împrejurări nefericite! 

Căci așa e explicată întotdeauna o viaţă ratată, așa 
vorbești când te cuprinde uimirea. 

— Vere Navarra! Trebuia oare neapărat să se întâmple 
așa? Gândește-te: dacă ei, dacă ei nu i-ar fi dat prin minte 
să pună la cale noaptea Sfântului Bartolomeu! 

Uimit și el, Henri își aminti: 

— A știut doar și ea că familia Guise are să devină 
primejdioasă abia după noaptea Sfântului Bartolomeu. Că 
are să vândă Spaniei regatul: a prezis-o chiar de faţă cu 
mine. Dar a lucrat împotriva convingerii ei. „Ceea ce 

632 


dovedește o și mai mare prostie”, adăugă în gând. Îţi 
mărturisesc, rosti el la urechea vărului, că am urât-o peste 
măsură pentru nenorocirea adusă mie și pentru marile și 
zadarnicele piedici ridicate în calea fericirii țării. 

— Ce-a făcut din mine! șușoti la rându-i vărul Valois. Am 
dispreţuit-o mult din pricina asta. 

Deodată se opriră, căci își dădură seama amândoi că 
vorbesc despre Madame Catherine ca despre o moartă. 
Dar nenorocirea iscată de această făptură doar aparent vie 
se întindea ca un pârjol. Și verii se loviră din nou de faptul 
că erau vrăjmași și fuseseră îndrumați pe căi potrivnice. 
Nu trecuse nici o clipă de când șușotiseră în bună 
înţelegere și începură a-și face iar reproșuri. 

— Nu vreau nimic altceva decât convertirea ta, Navarra, 
ca să te pot proclama moștenitor al tronului. 

— Iar eu, din partea mea, ţi-aș propune o alianță, dacă 
aș ști că rămâi statornic, Henri Valois. 

— Dar ce îţi dă ţie putere să rămâi atât de statornic, 
Henri Navarra? Doar nu credinţa! atunci ce? Tare aș vrea 
să știu, îl încolţi Valois, care ardea de dorinţa să afle prin 
ce minune poate cineva să se împotrivească și să meargă 
pe un drum drept. 

— Sire! începu Henri cu glas schimbat. Vreau să lupt 
pentru a vi se da ascultarea ce vi se cuvine; vreau să lovesc 
în toţi cei care uneltesc împotriva voastră; din tot sufletul 
și cu tot ce-mi stă în putinţă voi împlini poruncile voastre. 
Nimic nu mi-e atât de scump ca păstrarea coroanei. Căci 
după maiestatea-voastră eu îi sunt cel mai aproape. 

Numai adevărul poate vorbi așa. De aceea, când Henri 
îndoi genunchiul, nimeni nu-l împiedică și nici el nu se 
răzgândi. Se sculă abia când se ridică și regele de pe 
scaun. Presimţea că a venit clipa când va fi rostit cuvântul 
hotărâtor și pe acesta trebuia să-l asculte în picioare. Iar 
regele vorbi ca în fața unei adunări: 

— Îl recunosc astăzi pe regele Navarrei ca pe unicul și 


633 


singurul meu moștenitor! 

Când sfârși de rostit aceste vorbe, își duse mâna la inimă 
și se dădu un pas înapoi, cuprins parcă de ameţeală. 
Numise un protestant ca moștenitor al său peste regatul 
catolic. Aţâţase împotriva persoanei sale ura Ligii, care va 
merge până la crimă. Făcuse lucrul cel mai curajos din 
viaţa lui. 

După aceea regele se adresă primarului din Bordeaux și 
îi ceru să aducă la cunoștință cele ce auzise, dacă lui i s-ar 
întâmpla vreo nenorocire înainte de a-și putea repeta 
hotărârea în faţa Curţii și a parlamentului. 

Domnul Michel de Montaigne rosti numai: 

— Da. Făgăduiesc! 

Și de data asta nu se mai referi la antici. Îi uitase de tot 
în faţa celor învăţate în ceasul petrecut împreună cu regele 
și moștenitorul său. Mai mult, chiar cele știute înainte îi 
fuseseră adeverite în așa fel, încât păreau noi. 


O ISPITĂ 


Câteva zile mai târziu, la Paris, regele sta în fața 
căminului, privea cum arde focul și părea că n-aude ce 
vorbesc seniorii săi. Favoriţii Joyeuse și Epernon nu erau 
acolo. În loc să-l ucidă pe Guise, căzuseră la înţelegere cu 
el, în timp ce regele călătorea. Se afla de faţă, însă, 
burtosul Mayenne, numit și ducele Du Maine, fratele 
ducelui de Guise. Incă de dimineaţă regele își tot aduna 
puterile spre a rosti cu glas tare în faţa celor din familia 
Guise ceea ce hotărâse și vestise la Bordeaux. Ultimul 
soroc trecuse: încă un ceas și propriii lor curieri puteau să 
le aducă vestea. Gentilomii din odaie vorbeau de fratele 
regelui, îi descriau boala și chipul ciudat de a muri, care se 


634 


vădise acum pentru a treia oară, căci nu se deosebise de al 
celorlalţi doi frați răposaţi mai înainte. Vorbeau fără sfială, 
deși era de bănuit că și pe rege îl aștepta același sfârșit. 
Dar pentru unii el nici nu se mai afla pe lumea asta, în 
ciuda prezenţei sale. Alţii atacau însă cu bună-știinţă acest 
subiect, dorind să se facă plăcuţi ducelui Du Maine. 
Deodată regele își luă ochii de la para focului și întoarse 
capul. Îndrăzni să facă una din mișcările lui de băieţandru, 
izvorâte din spaima care-l stăpânea, și, cu o ușurință 
menită să facă a i se ierta cele ce urma să spună, rosti: 

— Vă ocupati de morti. 

Îi măsură pe toţi cu privirea, afară de grăsun, cu toate 
că burtă acestuia sărea în ochi, și urmă: 

— Eu mă gândesc la cei vii. Şi îl numesc astăzi pe regele 
Navarrei drept unicul și singurul meu moștenitor. E un 
prinţ foarte înzestrat, pe care de fapt... 

Vorbise dintr-o răsuflare, fără nici o oprire, pentru că 
efectul frazei despre moștenitor să fie pe cât cu putinţă 
slăbit sau chiar trecut cu vederea. Dar nu se întâmplă așa. 
Seniorii începură să murmure. O burtă de mătase lucitoare 
se trase mai aproape de rege. Acesta flecărea însă cu atât 
mai nepăsător. 

— De fapt l-am iubit dintotdeauna și știu că și el ţine la 
mine. E puţin cam aiurit. Glumește cu plăcere, dar în 
general e un om pe care te poţi bizui. M-am convins că 
avem firi asemănătoare și că ne vom putea înțelege unul cu 
altul. 

— E protestant! se auzi, răsunător, glasul lui Mayenne. 

— Doresc să mă duc în cancelaria mea, rosti regele și se 
ridică. 

Îi făcură loc. Ușa prin care ieșise rămăsese deschisă, așa 
încât i se mai vedea încă spatele; dar Mayenne nu se mai 
putu stăpâni. 

— Un moștenitor hughenot! Asta o să-ţi iasă pe nas, 
Valois! Nu mai are nimic, și îi mai arde să împartă 


635 


coroana! 

Regele auzi totul, căci umbla cu pași rari prin încăperea 
alăturată, spre a nu cădea pradă ispitei de a fugi. Tocmai 
de aceea nici nu închiseseră ușa. Unii întinseră gâturile 
spre a afla înaintea celorlalţi ce lucru cumplit punea la 
cale. Cei mai prevăzători se luară după el. Mayenne 
spumega: 

— Papa trebuie să intervină! Îl excomunicăm pe Valois! 
șuieră cu glasu-i piţigăiat, dar imediat se contrazise și 
șuieră: Îl tonsurăm și-l închidem într-o mânăstire. 

Cei de faţă se înclinară și mai adânc ca de obicei în faţa 
burtosului și-l numiră „domn al credinţei”, titlu pe care și-l 
luase spre a avea ceva în plus, în ochii poporului și ai 
oamenilor onorabili, față de fratele său Guise. Cu toate 
acestea, domnii de Lorena erau încă uniţi între dânșii atâta 
vreme cât nu biruiseră. După aceea, fiecare din ei 
nădăjduia că va putea smulge celuilalt roadele izbânzii. 
Mayenne nu se sfătui cu fratele său, care de altfel nici nu 
se afla în oraș, ci cu ducesa de Montpensier, sora lor, și în 
scurt timp Liga scoase poporul în stradă. Oamenii fură 
aţâțaţi de vorbitori, citiră afișe și își scriseră propriile 
gânduri pe zidurile caselor. „Valois a pierdut, orice ar face. 
Dacă nu cere ajutor lui Navarra, s-a zis cu el. Dacă cere, cu 
atât mai mult: o să spunem că e și el hughenot. Să se 
călugărească, nici n-a fost vreodată bun de altceva.” Așa 
scriau pe ziduri și-și strigau unul altuia. 

Toate acestea se petreceau în timp ce ducele de Guise se 
afla la vânătoare. Primi cele dintâi vești pe drumul de 
întoarcere, dar nu se putu înapoia destul de repede, spre a- 
și împiedica sora sa ţină discursuri de la balconul palatului 
ei și să-i aţâţe pe studenţi. Când ajunse, în sfârșit, dânsa și 
sfârșise o scenă patetică și era pe cale de-a juca o a doua, 
de data asta cu regele. 

Intinsă în litieră, cu picioarele ei lungi și groase, ducesa 
de Montpensier intră în Luvru de parcă și venise vremea 


636 


ei. Străjile se dădură deoparte fugind cât colo când o 
văzură, căci avea părul revărsat până peste nasul 
poruncitor, ochi crunţi și un bici în mână - altminteri, însă, 
peste tot mărgăritare, chiar și pe bici. Cum striga să vină 
regele, iar slujitorii acestuia fugiseră din faţa ei, Valois ieși 
până la urmă singur din odaia lui. 

— Doamnă, aș putea să vă închid în Bastilia. 

Și înainte ca ea să prindă de veste, îi smulse biciul și-l 
aruncă într-un ungher. 

— Mai am foarfeca! zbieră Furia și i-o arătă: foarfeca era 
de aur și-i atârna de cordon. Are rostul ei, adăugă apoi, 
aruncându-i priviri ucigătoare. 

Valois știa ce rost anume avea foarfeca: să-l tundă ca pe 
călugări. Şi i se adresă iar: 

— Doamna Ligă e o femeie și mai rea decât 
dumneavoastră. Dar nici dânsa n-are să mă tundă. 

Ducesa izbucni într-un hohot de râs dement: 

— Sire! Nu puteţi mulțumi nici o femeie. Franţa nu v-a 
aparținut niciodată, Doamna Ligă la fel, și eu cu atât mai 
puţin! 

Și pentru că îl tot ameninţa, învârtindu-i foarfeca pe la 
nas, regele se repezi fulgerător asupră-i și la fel de iute îi 
tăie o buclă din părul sălbatic și frumos. Văzând-o amuţită 
de spaimă, îi spuse: 

— Doamnă, am să păstrez bucla drept amintire a vizitei 
ce mi-aţi făcut. 

— Cum aţi îndrăznit? întrebă ducesă, începând să-și 
recapete cumpătul și să bage de seamă că se află în faţa 
regelui: până atunci, în ciuda prezenţei lui trupești, mai 
mult îl visase parcă. Ce vi s-a întâmplat? întrebă. 

Regele nu-i răspunse. Ridică doar din umeri, pregătindu- 
se să se întoarcă în odaia lui. Cum, însă, ușile rămăseseră 
toate deschise, prin cele mai îndepărtate îl zări venind în 
mare grabă pe ducele de Guise. Se posomori, dar nu fugi, 
ci bătu din picior chemând străjile cu un glas cât mai 


637 


bărbătesc. Din toate părţile alergară oameni și într-un 
sfârșit se arătă și mareșalul Joyeuse. Guise abia mai răsufla 
și nu mai prididea să-l încredinţeze pe rege de 
devotamentul lui. Susţinu chiar că poruncise soldaţilor săi 
să lovească în popor. Se dădu drept cel mai credincios 
slujitor. Regele observă însă: 

— Ciudat de multe butoaie mai vin pe fluviu! Poporul 
trebuie înveselit mereu, ca astăzi? Și apoi, cu butoaiele 
goale se clădesc baricade! 

Valois vorbea cu un glas în care se ghiceau ameninţări, 
nimeni n-ar mai fi recunoscut în el pe slăbănogul de 
odinioară. Butoaiele puteau cu adevărat sluji spre a se 
ridica baricade; Guise o știa mai bine decât oricine, dar, 
văzându-l pe rege, împrejurările nu i se părură favorabile. 
Era și din fire mai stăpânit decât soră-sa și mai înţelept 
decât cardinalul de Lorena, care ceruse pentru dânsul, în 
calitate de prinţ al bisericii, privilegiul de a-l tunde pe 
rege. Ducele o certă aspru pe soră-sa, care, auzind de 
butoaie, începuse a-și vântura din nou foarfeca. De altfel 
gestul ei prea des repetat începuse să devină caraghios, 
mai ales în comparaţie cu ţinuta regelui, care era, în 
sfârșit, maiestuoasă. 

— Doamnă, o apostrofă ducele, zelul pentru sfânta 
biserică vă face să vă pierdeţi capul. Suntem cu toţii 
slujitori ai regelui, care va pleca la luptă împotriva 
protestanților; a și pornit să ridice dările, și ăsta-i numai 
începutul. Suntem ameninţaţi de năvălirea germanilor în 
regat, hughenoţii i-au chemat din nou. 

Și, întorcându-se către rege, continuă: 

— Sire! Vă pun la dispoziţie spada mea și vă garantez 
nimicirea tuturor dușmanilor voștri! 

Ultimele vorbe le rostise mai apăsat și repetă cuvântul: 
tuturor. „Tuturor dușmanilor voștri, sire!” în felul acesta, 
Guise îl sili pe Valois să audă o dată pentru totdeauna a cui 
pieire o jura. 

638 


— A regelui Navarrei! rosti el fără ocol și urmări efectul 
acestor cuvinte pe chipul care-i era atât de nesuferit. 

Observă că fruntea se  descreţește și gura se 
descleștează. Acum era lămurit. Ceru îngăduinţa de a se 
retrage, și o târi pe soră-sa de mână. 

— Nu mai face pe Furia! îi șuieră el furios în ceafă. 

Henri Valois se uită visător în urma lor. „Ei, Henri Guise, 
cum mă ispiteai odinioară. Eram prizonierul tău și tu intrai 
la mine cu biciul. O ispită cam nesănătoasă, recunosc, dar 
de mult nu mă mai încearcă. Ferește-te de mine, Henri 
Guise! Am un prieten!” Privi spinarea vrăjmașului care se 
depărta și se gândi cu admiraţie la prietenul său, 
chemându-l în gând, ca o femeie. „Am fost destul de tare în 
seara asta, Navarra? Am avut tăria ta?” 

Spinarea vrăjmașului încă se mai vedea când bietul rege 
intră din nou în pielea lui, după ce încercase să imite felul 
de a fi al noului prieten. 

— Joyeuse! șuieră el. Scapă-mă de ăsta! 

Mareșalul se făcu alb ca varul și se întoarse cu faţa la 
perete. Până atunci regele nu avusese nici o dovadă despre 
trădarea favoritului: trădarea pe jumătate, mai uricioasă 
decât cea întreagă, i se dezvălui astfel. Se depărtă, și în 
odaia lui se prăbuși, căci încercase simțăminte prea multe 
și prea furtunoase, prea furtunoase pentru firea lui și prea 
multe pentru o singură seară. 

Auzind că tiranul e bolnav, mulţimea îl socoti pierdut și 
porni a juca în stradă de bucurie. În scurt timp se va sfârși 
și cu cometele, cu ciuma și cu celelalte năpaste de care e 
vinovat un stăpânitor rău, și mai ales cu dările. Poporul de 
rând și oamenii onorabili se speteau plătind pentru ca 
sfânta Ligă să-i nimicească o dată pentru totdeauna pe 
hughenoți. Dar ura stârnită din pricina cheltuielilor de 
război era trecută asupra lui Valois. Sărmanul se apăra 
cum putea. Mai întâi se târgui încă o dată cu Navarra 
pentru convertirea lui, arătându-i că împreună ar sfârși cu 


639 


Furia aceea numită Ligă. Târgul i-ar fi dăunat într-o 
oarecare măsură și lui Henri, și în felul acesta regele ar fi 
devenit singurul stăpân în regat. 

Căci Valois nu înţelegea, la drept vorbind, de ce nu voia 
prietenul lui să se arate cât de cât îndatoritor și să-și 
schimbe credința. Dorind acest lucru din tot sufletul, nu 
mai vedea ce ar fi putut să însemneze pentru celălalt: 
pierderea respectului de sine și a încrederii celor mai 
apropiaţi partizani. Trădând o partidă, n-ar fi fost privit cu 
ochi buni nici de aceea la care s-ar fi alăturat și ar fi fost 
slujit fără tragere de inimă; apoi chiar Valois l-ar fi tratat 
ca pe un ins decăzut. Căci și acum îi oferea pentru 
convertirea lui mai ales bani, ceea ce nu-i, la urma urmei, 
un lucru care să iasă din comun, dat fiind că și 
convingerile își au preţul lor. Ce nu se poate cumpăra, 
însă, e virtutea, care își are sălașul în cunoaștere. lar 
aceasta precumpăni în sfatul din Nerac. 

— Dacă ne înarmăm, regele ne va respecta. Dacă ne va 
respecta, ne va chema. Împreună cu dânsul vom zdrobi 
capetele vrăjmașilor noștri. 

— Sunt de acord! strigă Henri. 

Pentru ultima oară, Valois îl trimise pe cel de-al doilea 
favorit, din partea căruia mai aștepta să fie slujit și chiar 
iubit. Pe Joyeuse, pe care-l numise copilul lui, căruia îi 
dăduse un ducat, odată cu sora reginei, nu-l mai putea 
suferi. Sunt firi slabe care nu se încleștează; dimpotrivă, se 
retrag foarte repede și pentru totdeauna. Așa încât chiar 
dacă ar fi vrut, păcătosul n-ar mai fi putut dobândi 
iertarea. De altminteri și fusese sacrificat, deși nu bănuia 
încă nimic. Umbla senin și strălucitor de colo până colo, 
fudul cum nu se mai poate de impunătoarea armată care 
sporea zi de zi; atâtea nume nobile, steme vestite, cai 
scumpi și armuri de argint curat n-au fost nicicând într-o 
armată a regelui, și peste toate va cârmui el, care n-are 
decât douăzeci și cinci de ani, dar e alesul sorții. 


640 


Regele îi zâmbește și-și spune în gând: „Umflă-te în pene 
cât mai poţi s-o faci. Navarra e mai puternic decât voi; o 
știu din izvor sigur, căci buna-i soaţă, sora mea, îl trădează 
cu plăcere față de mine. Trebuie s-o ajut cu bani și soldaţi 
împotriva iubitului ei stăpân, pe care-l urăște cu o ură cum 
numai eu pot înțelege. Căci suntem de același sânge. Fac 
bine că-l ţin în șah pe Navarra, și în același timp și Liga. 
Îmi trimit trupele, pe rând, împotriva amândurora, ba chiar 
pe aceiași mareșali, o dată pe Matignon, altă dată pe 
Mayenne. Cu mai mare plăcere l-aș trimite pe Guise, ca să 
fie bătut de Navarra, dar din păcate Guise e viclean. 
Preferă să se ducă să-i alunge pe germani, lua-l-ar dracu! 
Nu-i rău, însă, căci în felul ăsta îl lasă pe Navarra în pace; 
n-aș vrea să i se întâmple ceva prietenului meu Navarra. 
Dar la fel de puţin doresc și să-mi nimicească oastea. Ei, 
lucrurile se încurcă - din vina lor, nu a mea!” Așa gândea 
sărmanul rege și-și trimitea mareșalii pe rând, când 
împotriva Ligii, când a vărului Navarra. Pe acesta din urmă 
mai degrabă l-ar fi ajutat decât să-l înfrunte, dar tocmai în 
situația aceea încurcată trebui să rabde ca Navarra să fie 
excomunicat. Ceea ce era o întâmplare prea ciudată pentru 
un protestant; Henri răspunse prin niște afișe lipite la 
Roma, orașul papilor, care-l admiră pentru asta, iar 
creștinătatea vorbi despre el. Pe de altă parte, sărmanul 
rege ar fi vrut mai degrabă să slăbească Liga decât s-o 
întărească, dar încheie cu dânsa, nici el nu știu cum, o 
alianță. Când află de ea, la Nérac, Henri veghe singur o 
noapte întreagă. 

Se gândi mult la ce avea să urmeze fără doar și poate. 
Avea să fie război, un război adevărat, pe viaţă și pe 
moarte, nu hărțuieli ușurele și întâmplătoare ca până 
acum. Sprijinindu-și capul în mâini, la flacăra lumânărilor 
aproape arse, retrăi încă o dată, în minte, totul, i se 
perindară pe dinaintea ochilor micile și surâzătoarele 
izbânzi, înfrângerile curând uitate, lungile cavalcade, 


641 


orășelele îndărătnice, oamenii ce-i stătuseră împotrivă, cei 
zece ani de munci și trude. 

Toate acestea au fost și s-au dus; Henri văzu 
deznodământul întruchipat într-o nesfârșită coloană de 
soldaţi care, ca un vierme uriaș, acoperea întreg pământul. 
Ucide-l sau crede și tu în el! Numai tu le stai în cale, numai 
tu îi împiedici să-și facă afacerile între dânșii. Nu vor să te 
lase să moștenești coroana în liniște și pace, mai întâi vor 
trebui să cadă zece mii de oameni; chiar eu voi ridica peste 
propriul meu regat movile de leșuri! 

„Vărul Valois nu s-a ţinut de cuvânt, ar fi trebuit să mă 
aștept la asta. Se supune Ligii ca să nu-l ucidă. Dar Liga o 
va face cu atât mai ușor după izbândă. Vere Valois, te bizui 
că eu am să te înfrâng și pe tine, și Liga. Ar fi scăparea ta 
și a mea. Necredinţa ta întărește alianța noastră. Cumplită 
necredinţă, disperată alianţă! Aș fi vrut să-l pot ruga pe 
domnul dumnezeul meu să nu mă pună la asemenea 
încercare sau ca ea să fi trecut acum, iar eu să acopăr cu 
trupul meu pământul regatului.” 

Această ispită o avu Henri la vârsta de treizeci și patru 
de ani, către sfârșitul verii, într-un ceas de mare istovire 
după o noapte de veghe. Lumânările erau stinse toate. În 
curând se crăpă de ziuă și atunci văzu că jumătate din 
mustață îi albise. 


ZIUA BUCURIEI 


Când nu ești un personaj de tragedie, nu toată lumea își 
poate da seama că te afli în mijlocul evenimentelor. Alţii se 
agită și se consideră cel puţin tot atât de importanţi. Guise 
de pildă vrea să fie învingătorul unei armate germane ce 


642 


vine din Elveţia în ajutorul hughenoţilor; pentru a ajunge 
vestit nu-i lipsesc decât niscai bătălii câștigate. La fel și 
Joyeuse, tânărul mareșal, se bucură ca un copil la gândul 
că-l va bate pe regele Navarrei cu nobilimea lui aleasă pe 
sprânceană. Până una-alta, mai zăbovește însă puţin într- 
unul din orașele pe care le-a cucerit în drum, și după viaţa 
de huzur de la Curte face o cură spre a-și mai spăla 
măruntaiele. Comandantul de oști va putea intra astfel în 
luptă curat și ușor. 

Dar nu numai acest nou potrivnic îl aștepta pe Henri; și 
Biron, fostul vrăjmaș necruţător din vremea când purta o 
luptă măruntă în ţinutul de baștină, se înființase fără 
întârziere și pe noile câmpuri de bătaie. Căci Henri trecuse 
din Guyenne în provincia Saintonge, dat fiind că scăparea 
lui stă în atac; trebuia să strămute războiul cât mai 
departe, să-l împingă către nord și să amenințe Parisul - 
precedat în zbor de zeița Fama sunând din trâmbiță. 
Bătrânului Biron îi trăsni prin minte să atace un anume 
ostrov, numit Marans, nu departe de ocean; Henri îl 
descrisese prietenei sale Corisande în culorile cele mai 
atrăgătoare. Panglica de apă ce înconjura această 
încântătoare insulă cu grădini se dovedi însă a fi doar o 
mlaștină, și armata dușmanului se cufundă într-însa. Biron 
fu silit să ridice asediul; era rănit și nici bani de la Curte 
nu mai primea. Firește, cum ar putea un rege care irosește 
mereu cu favoriţii săi dările adunate de la popor, când ele 
nu ajungeau în buzunarele unor jefuitori ori ale sfintei Ligi, 
cum ar putea un astfel de rege să plătească în același timp 
trei-patru armate? Așadar, deocamdată banii pentru Biron 
nu mai veniră. Pe o parte din ei puse mâna Henri: e 
adevărat, nu erau decât vreo câteva mii de taleri, dar ei 
hotărâră înfrângerea mareșalului, căci trupele i se risipiră. 

În felul acesta Henri se descotorosi nu numai de Biron, 
ci și de vărul său Conde, căci, prin contrast, pierderea 
luptelor purtate de concurentul lui devenea și mai 


643 


bătătoare la ochi. Prin victoria dobândită în ostrov, Henri îi 
câștigă pe riguroșii protestanți din La Rochelle, care 
altminteri l-ar fi preferat de bună seamă pe bunul 
coreligionar, dar slabul comandant Condé. Acum se 
vădiseră însă din plin nenumăratele stângacii ale 
tovarăşului întru credinţă. În casele celor mai severi 
hughenoți se vorbea despre el clătinând din cap. Dar mai 
întâi a fost luat peste picior în castelul din Nerac; vărul nu- 
l cruța de loc. 

Veni apoi rândul lui Joyeuse, când, în sfârșit, se simţi 
ușurat și porni la luptă. Cu acest prilej Henri deveni totuși 
un personaj de tragedie, în încleștarea cu cea mai mare și 
mai bogată oaste a regelui, în câmp deschis, în ziua 
hotărâtoare. Ba mai mult, începu să fie socotit chiar un 
apărător al credinţei, ca cei din Biblie. Îndoielile asupra lui 
se risipiră. Căci iată, regele Navarrei nu luptă pentru bani 
și bunuri și nici pentru coroană, ci pentru slava celui-de- 
sus. Fără clintire ia parte celor năpăstuiţi, celor obidiţi, și 
e binecuvântat de domnul-dumnezeu. Are privirea limpede 
ca un adevărat luptător pentru credință. Nu-i nimic 
adevărat din ce s-a zvonit atâta vreme despre iubirile, 
despre poznele lui năzdrăvane, despre moleșeala lui. Henri 
Navarra, eroul și luptătorul nostru binecuvântat de cel-de- 
sus, venim cu toţii către tine! 

Alergară astfel spre dânsul oameni din toate părțile - 
veneau atrași de faima lui și toţi se simțeau apoi fericiţi 
când îl vedeau cu ochii lor cum era: simplu și bun. Săpa 
șanțuri, mânca de-a-n picioarele, dormea înarmat - și 
râdea. Și datorită râsului său oamenii rămâneau la el fără 
a ţine seama dacă erau plătiţi ori nu, dacă mâncau ori 
ajunau. Ba Henri îi bucură până și pe pastori, noaptea însă 
îi trezea pe căpitanul Turenne, pe căpitanul Roquelaure și 
vegheau cu fitilurile gata pregătite. 

— Sire! Care-i folosul că stăm de strajă ca să nu fim luaţi 
prin surprindere de vrăjmaș? Peste zi staţi în mijlocul 


644 


primejdiei, de parcă n-ar atârna soarta tuturor de viaţa 
maiestăţii voastre; umblaţi prin smârcuri la loc deschis, 
unde cad gloanţele ca grindina și din toate părţile vă 
împroașcă apa bălților stârnită de ele. 

— Iar mâine s-ar putea să fiu chiar ucis, le răspunse 
Henri. Dar cauza mea va rămâne în picioare, căci este 
cauza lui dumnezeu. 

Așa vorbise sub cerul înstelat și așa și credea - cu tărie, 
cum e bine să crezi, fiindcă altfel credinţa lui era cu totul 
neîndreptăţită; în realitate o dată cu el s-ar fi prăbușit și 
cauza lui. Dacă dumnezeu avea de gând să scape regatul, 
atunci trebuia, de voie ori de nevoie, să-l ţină în viaţă pe 
Henri. 

Dar pe oricine îl ajunge câteodată oboseala. Nici nu se 
poate altfel, după paisprezece zile de nesomn, după atâtea 
griji în legătură cu oastea proprie și cu cea a vrăjmașului, 
care trebuie ademenită la loc potrivit. Așa se face că atunci 
când, în sfârșit, se năpustiră unul asupra altuia, ducele de 
Joyeuse și regele Navarrei, acesta din urmă se afla închis 
între două râuri și despărțit de artileria lui. A ieșit însă din 
impas mulțumită iuţelii, agilităţii și norocului său. Apoi i-a 
fost de ajutor și faptul că vrăjmașul era mult mai greoi și 
mai zăbavnic. Hughenoţii își și cântaseră psalmii în fața 
corturilor, când noaptea se îngemăna cu zorile, câtă vreme 
vrăjmașul abia făcea ochi pe îndelete. Îndată se apucară 
dar cu toţii a-l batjocori și ocări; ia priviţi domnișorii 
gingași de la Curte, ghiftuiţii, jefuitorii banilor de pe dări și 
ai nădușelii celor sărmani! 

— Te-ai ușurat destul, domnule duce? Că altminteri 
suntem noi aici, și spaima-i mai bună decât orice leac! Nu 
puteţi mistui, domnilor, prebendele, pensiile pe care le-aţi 
înghiţit, de asta nu vă puteţi mișca. Tot câmpul de luptă 
pute de apele voastre mirositoare! Dar după bătălie o să 
mirosiţi altminteri! 

Ameninţări vestitoare de nenorociri, strigăte de glasuri 

645 


răsunătoare, ajunseră până departe, dincolo, unde sclipea 
și strălucea în lumina zorilor o armată îmbrăcată în argint. 
Era armata bogaţilor: o mulțime de metal nobil, pumnale 
de aur, coifuri poleite, arme încrustate cu nestemate, 
buzunare pline de bani, capete pline de socoteli și de 
patima posesiunii; iar îndărătul fiecărei armuri de argint 
bătea nu numai inima, ci puterea, puterea vameșilor și a 
zapciilor care se îmbogăţeau pe seama văduvelor și 
orfanilor. 

— Porc de câine! se auzi glasul unui bătrân grosolan, 
care avea, însă, ochii ageri și striga până hăt departe. Ia 
întoarce-te încoace, că te-am recunoscut, tu mi-ai dat foc 
castelului, tu cu lăncierii tăi! Ești din Ligă. 

Acest cuvânt spori mânia armatei protestante. Nu 
regaliștii erau vrăjmașii cei mai urâţi, ci bandele de ucigași 
ale sfintei Ligi, care se aflau și ele de partea cealaltă. Ele 
au distrus case de rugăciuni, au ars pe rug pastori, au 
umplut pântece de femei cu praf de pușcă. Ăștia sunteţi 
voi, cei care ne alungaţi din ţară și ne prigoniţi credinţa, ca 
să nu mai existăm și să nu ne putem gândi de ce ne-a făcut 
creatorul. Dar el vrea ca astăzi să pieriţi! Căci așa îi 
încredințau pe hughenoți pastorii care forfoteau printre 
șirurile lor, purtând și ei pieptare și colerete, pentru ca 
glasul adevărului să se facă auzit până în cea din urmă 
clipă. Şi mai înainte ca pastorul să sfârșească ce avea de 
spus, căpitanul își și așeza compania în ordine de bătaie. 

Regele Navarrei era văzut pretutindeni, îmbrăcat în 
piele netăbăcită și armură; la rândul lui, nu pierdea nimic 
din vedere și mai cu seamă nici o mișcare a ducelui de 
Joyeuse. Amândoi se pregăteau, înainte de a începe lupta 
hotărâtoare. Căci la sfârșitul acesteia unul dintre ei trebuia 
să urce sus în ceruri, iar celălalt să rămână stăpân pe 
câmpul de bătălie. Amândoi sunt dibaci; de aceea se 
cercetează unul pe altul și măsoară avantajele pe care le- 
ar mai putea dobândi, înainte de a porni lupta. Joyeuse 


646 


întreprinde manevre complicate cu călărimea lui prea 
strălucitoare, fără ca cineva să-l stingherească. Intre timp, 
Navarra poate să-și aducă, în grabă, peste râu, cele din 
urmă culevrine. Și în același timp se adresează celor doi 
veri ai săi, spre a le aduce aminte că sunt din același 
sânge. E vorba de Condé și de Bourbon Soissons, iubitul 
surorii sale Catherine. 

Când Henri socoti că era, în sfârșit, gata, se înfăţișă la el 
Philippe Mornay însoţit de doi pastori. Fără ocoluri, dat 
fiind că se aflau înainte de luptă și, poate, de sacrificiul 
vieţii, Mornay reproșă stăpânului că avusese din nou o 
dragoste în La Rochelle și că aceasta apăsa în cea din 
urmă clipă asupra virtuţii hughenoţilor. Henri își 
recunoscu greșeala în faţa pastorilor. Şi le spuse: 

— Niciodată nu ne putem umili de ajuns în faţa lui 
dumnezeu și nu-i putem înfrunta de ajuns pe oameni. 

După care privi fără veste peste câmp, căci zărise un 
dezertor, un comandant care se mișca nehotărât cu trupa 
lui printre coline, la oarecare depărtare de cele două 
armate. 

— Fervaques! îi strigă Henri de la mare depărtare. Dacă 
învingem, vino la noi! 

Şi se înturnă pe dată, fără a căuta să vadă ce se 
întâmplă după chemarea lui. Oamenii ostașului drept și 
integru îl siliră, însă, pe acesta să se hotărască, căci îl 
urmară pe regele Navarrei. După soare, Henri își dădu 
seama că erau ceasurile nouă; cele două armate manevrau 
de două ore una în faţa celeilalte. În octombrie, asta nu-i o 
oră prea timpurie; lumina se strecura pieziș printre norii 
joși ce se târau alene peste câmpie, așa încât se vedea bine 
că și niște oști mari, împreună cu comandanții lor, devin 
mici, par mărunte sub niște nori foarte întinși, iar îndărătul 
acestora este cerul, care se prea poate să nici nu vrea să 
știe de noi. 

Henri, cum stă călare, se ridică în scări, privi până 

647 


departe rândurile ostașilor săi și cu o clipă înainte de a 
porni împotriva vrăjmașului le strigă: 

— Fraţilor, e în joc slava celui de sus! Le vorbea așa 
tocmai din pricina norilor joși. Onoarea noastră ne cere să 
învingem sau să ne dobândim viaţa veșnică. Drumul nostru 
e drept, înainte, în numele domnului, pentru care luptăm! 

Și în timp ce striga acestea către șirurile de ostași, își 
aduse aminte de poruncile ce trebuiau să urmeze îndată. 
Dar se întâmplă altminteri; fără un cuvânt de ordine sau 
vreo înţelegere anume, oastea protestantă îngenunche și 
se rugă: toată oastea. Ca un vuiet puternic, ca bubuitul 
tunetului sau ca un zvon de clopote dezlănțuite, răsună 
psalmul 118: „Lăudaţi pe domnul că este bun, că în veac 
ține mila lui!” 

Și inima lui Henri fu cuprinsă de un fior de bucurie, căci 
cunoscu în această întâmplare ceea ce i se vestise 
odinioară pe ţărmul mării: o armată întreagă îngenunche și 
în loc să atace se roagă, într-atâta e de încredinţată de 
menirea ei de a dobândi izbândă. Înălțându-și fruntea și 
împreunându-și mâinile pe piept, rosti și el: 

— „Toţi păgânii m-au împresurat, dar îi voi zdrobi întru 
numele domnului. Aceasta este ziua pe care a lăsat-o 
domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!” 

Și cu adevărat, Henri era bucuros, mai bucuros ca 
niciodată. Căci ziua „pe care a lăsat-o domnul” e aceea 
când ne repezim călare și izbim fără nici o grijă și îndoială. 
Jumătate de mustață n-ar putea albi într-o asemenea zi din 
pricina trădării, a neliniștii și a mâhnirii. Asta-i, negreșit, 
ziua „pe care a lăsat-o domnul”, căci iată, colo, în faţă, e 
vrăjmașul. lar noi suntem neînduplecaţi în credinţa 
noastră, căci nu avem de ales, trebuie să învingem. Așadar 
aceasta e ziua bucuriei. 

Ducele de Joyeuse văzu ce lucru ciudat se petrecea 
dincolo și strigă: 

— Regele Navarrei se teme! 

648 


Dar Jean de Montalembert îi răspunse: 

— Stăpâne, domnia-ta și curtenii domniei-tale n-aţi mai 
dat piept cu hughenoţii. Când cei de dincolo au asemenea 
chipuri, înseamnă că are să urmeze ceva de seamă. 

Dar, auzind aceste vorbe, o parte dintre oamenii avuţi în 
armuri de argint, se veseliră cu atât mai vârtos. Căci nu 
cercetaseră și nu înţeleseseră nimic. 

Acolo în față e armata celor sărmani. E oastea celor 
obidiți pentru că vor să li se facă dreptate. E o oaste în 
care câteodată  precumpănește virtutea, iar uneori 
cunoașterea. Regele ei are obrajii supţi de când a început 
războiul, poartă coif cenușiu și zale ca toţi ceilalţi, iar 
singura-i cămașă se află pe trupul lui încă jilavă de la 
spălat. A băgat tot ce au avut, el și ţărișoara lui, în această 
oaste; de aceea oamenii au venit spre el cu ceea ce le mai 
rămăsese și plini de fericire. Dacă ar pierde această luptă, 
totul s-ar sfârși pentru ei, ar trebui să plece în pribegie 
printre străini. În clipa asta, însă, mai stau încă în 
genunchi pe pământul lor de baștină, strigă, trag de funiile 
clopotelor, care atârna de nori: „Intru numele domnului voi 
zdrobi păgânii. Azi e ziua bucuriei!” 

Dar la prima ciocnire, cavalerii intrară adânc în 
rândurile archebuzierilor hughenoți. Ba chiar fugăriră o 
parte din călărimea lui Navarra, până în orașul Coutras, și 
începură a prăda bagajele. Tipau cu glas tare: „Victorie!” 
și Joyeuse socoti că nu era prea devreme spre a-și trimite 
și pedestrașii. Atunci se petrecu, însă, un lucru neașteptat. 
Din poziţii acoperite, protestanții secerară pe întrecute cu 
armele de foc laturile oastei regale, care nu putea tinti 
bine din pricină că tunurile ei se aflau prea jos. Așa încât 
pedestrașii o luară la fugă, iar călărimea fu înghesuită într- 
un loc strâmt. Se produse învălmășeală, și în mijlocul ei 
regele Navarrei prinse în braţe un gentilom vrăjmaș. 


649 


— Dă-te prins, filistene!! 

Aducea aproape cu Samson, deși mai cuminte ar fi fost 
să-l fi împușcat pe filistean de pe cal, căci era cât pe-aci să- 
și piardă viaţa din pricina mărinimiei sale. 

Când ducele de Joyeuse văzu că fusese înfrânt, se repezi 
împreună cu tânăru-i frate, domnul de Saint-Sauveur, în 
mijlocul învălmășelii și pieri, așa cum își dorise. Fusese 
doar un simplu favorit și nu-și începuse nici cariera în chip 
prea onorabil. Devenind, însă, puternic, mândria îl învățase 
să moară cu cinste. 

Abia își dădu duhul, că armata i se și împrăștie în cele 
patru vânturi. Hughenoţii o urmăriră două-trei zile, căci 
voiau să golească buzunarele frumoșilor cavaleri, să-i 
prindă și să nu le dea drumul decât pe preţ bun de 
răscumpărare. Pe câmpul de bătaie rămaseră două mii de 
morți, aproape numai catolici; altminteri era pustiu. Morţii 
zăceau printre armele și caii lor, în movilițe alcătuite de la 
sine, fără amestecul voinţei omenești, la fel cu celelalte 
ridicături din nisip și iarbă. Și numai o singură fiinţă trecea 
aplecată printre nisipuri, iarbă și morţi; cercetă feţele 
îndurerate, o cuprindea ameţeala când dădea peste vreuna 
cunoscută, cerceta fără istov, îndoită de spate, în faptul 
serii, sub norii joși. 

În catul de sus al hanului „Calul bălan” din Coutras se 
încinsese un chiolhan, în timp ce pe masa din sala de jos se 
aflau întinse trupul ducelui de Joyeuse și al fratelui său. 
Regele Navarrei se întoarse, dar nu se știa de unde; în 
zăpăceala izbânzii nimeni nu se sinchisise încă de el. Cum 
își găsise casa plină de prinși răniţi, porni către han; câţiva 
din cei aflaţi acolo băgară de seamă că avea ochii roșii. 
Îndoi mai întâi un genunchi în faţa celor doi învinși, dar 
deodată se schimbă la față cu bună-știinţă și alergă sus 


1 Conform legendei biblice filistenii au năvălit în Iudeea de unde au 
fost izgoniți de oștile comandate de Samson. 
650 


spre a sărbători marea izbândă cu cei ce râdeau și se 
ospătau. O izbândă atât de mare nu mai dobândiseră 
nicicând protestanții, nici chiar în vremea domnului amiral, 
cum își mărturiseau între dânșii vechii tovarăși de luptă. 
De aceea, când intră regele Navarrei, săriră toţi de pe 
bănci, tropăiră o dată tare și apoi își ţinură răsuflarea, ca 
să se facă liniște deplină. 

Henri se amestecă vesel printre ei, strigând: 

— Ei, n-am câștigat încă viaţa veșnică, ci numai pe asta 
pământească! 

Și apucând cea mai mare cupă, o ciocni de toate 
celelalte întinse de vitezele sale căpetenii. După care 
înfulecară tot ce se afla în străchinile uriașe, iar Henri nu 
mai puţin decât alţii. 

Apoi își povestiră cu glas tare întâmplările din timpul 
luptei, și Henri le istorisi și el pe ale lui, răsunător ca o 
trompetă. În sala mare aerul se îngroșase din pricina 
fumului scos de torţe, a mirosului frigării din vatră și a 
nădușelii fierbinţi a soldaţilor. Imbrăcămintea lor de piele 
avea pete întunecate; și cine mai putea ști care erau 
datorate sângelui lor și care sângelui vrăjmașilor uciși? 
„Eu vă văd, dar voi nu băgaţi de seamă că am plâns. Dar 
destul i-am jelit pe compatrioţii mei, pe care a trebuit să-i 
jertfesc, deși mai târziu mi-ar fi slujit cu credinţă. 
Steagurile de care acum nu mai au nevoie atârnă în tavan. 
Așa e bine și drept, dar steagul regelui Franţei n-aș vrea 
să-mi cadă în mână, nici ca el să zacă colo jos pe masă în 
timp ce eu chefuiesc aici. Asta nu, o jur!” se încredinţă în 
gând, dar în același timp ciocnea vesel cu comesenii. 

Valois se aţine de-a lungul Loirei cu ultima-i oaste și 
apără regatul. „Nu-ţi fac nimic, Valois, iar luptele mele tot 
pentru regat le port. Trebuie s-o sfârșim, însă, cu Guise, 
amândoi o știm prea bine. Până una-alta n-are decât să 
alunge înapoi în Elveţia pedestrimea nemţească, dar tu ai 
să fii cel care are să intre în capitală victorios, și nu el, 


651 


dragul meu Valois. Pentru că nu-ţi fac nimic, noi ne 
înţelegem!” 

Zis și făcut; a doua zi Henri încălecă, spre a străbate 
toată provincia Guyenne până în Béarn; avea cu el 
călărime și douăzeci și două de steaguri cucerite, pe care 
le duse contesei de Gramont. Acţiona romantic, cum se 
puteau cu toţii încredința. În loc să-și continue izbânda și 
să-l înfrângă și pe rege, se lăsa furat de simțăminte și 
ducea steagurile cucerite, în felurimi de culori, la 
picioarele prietenei. Ceea ce pricinui o mare dezamăgire 
învingătorilor din ajun; ba Henri fu învinuit chiar de 
trădare de către protestanții străini, cărora le venea cu 
atât mai ușor să vorbească cu cât erau mai departe de 
regat. 

Când, în sfârșit, sosi zâna Corisande îl întâmpină pe 
treptele castelului ei, îmbrăcată în alb și acoperită de 
nestemate, sublimă, cum o visase. Steagurile fură mai întâi 
fluturate, apoi închinate înaintea ei; și, devenind parcă 
abia în felul acesta de ajuns de demn, Henri păși către 
dânsa și o conduse înăuntru, ţinând-o de mână cu braţul 
ridicat. lar Corisande nici nu putea spune cât era de 
fericită. Atât de fericită era muza, încât uită de orice nu 
era izbândă și marele drum ce i se deschidea lui în faţă. 
Uită de amărăciuni și de orice dorinţă a ei; avea în Henri o 
încredere plină de blândeţe. Il căina ca o mamă pentru cât 
se ostenise și se bucura că truda îi fusese răsplătită, deși 
ar fi trebuit mai degrabă să-și dorească să nu ajungă prea 
repede la izbândă, cum s-a și întâmplat de altfel. Căci 
numai atâta vreme cât norocul e în cumpănă își are rostul 
muza; pentru dânsa era însă ziua bucuriei. 


652 


MORALITE 


Imperceptiblement il avance. Tout le sert, et ses efforts, 
et les efforts des autres pour le refouler, ou le tuer. Un 
jour on s'aperçoit qu'il est fameux et que la chance le 
designe. Or, sa vraie chance c'est sa fermete naturelle. Il 
sait ce qu'il veut: par cela il se distingue des indecis. Il sait 
surtout ce qui est bien et sera admis par la conscience des 
hommes ses pareils. Cela le met franchement ă part. 
Personne, parmi ceux qui s'agitent dans cette ambiance 
trouble, n'est aussi sûr que lui des lois morales. Qu'on ne 
cherche pas plus loin les origines de sa renommee, qui ne 
sera plus jamais obscurcie. Les contemporains, d'alors et 
de quelques autres époques, ont pour habitude de 
s'incliner devant tout succes, même infâme, quitte à se 
récuser aussitôt traverse ce passage ou soufflait un vent de 
folie. Par contre, les succès d'Henri n'étaient pas pour 
humilier les hommes, ce que n’évitent guère la plupart des 
chefs heureux. Ils devaient plutôt les rehausser dans leur 
propre estime. On ne voit pas d'habitude l'héritier d'une 
couronne, que le parti dominant répudie violemment, 
gagner à sa cause, par des procèdes d'une honnêteté 
pathétique, le roi même que force lui est de combattre. 
Combien il voudrait aider ce roi, au lieu de devoir le 
diminuer, lui et son royaume. Il a eu ses heures de 
faiblesse et la tentation d'en finir ne lui est pas restée 
inconnue. Cela le regarde. A mesure qu'il approchait du 
trône il a fait comprendre au monde qu’on peut être fort 
tout en restant humain, et qu'on défend les royaumes tout 
en défendant la saine raison.! 


1 Pe nesimţite, câștigă teren. Totu-i netezeşte drumul, și propria-i 
strădanie, și încercările celor ce vor să-l împingă înapoi ori să-l ucidă. 
Într-o bună zi, lumea bagă de seamă că a ajuns vestit și că norocul îi 
surâde. Dar adevăratul lui noroc stă în tăria-i înnăscută. Ştie ce vrea: 


653 


IX. MORIII DIN DRUM 


și asta îl deosebește de cei nehotărâţi. Ştie mai cu seamă să 
deslușească binele și ceea ce poate găsi încuviințarea conștiinței 
oamenilor, semenii săi. E un dar care îi hărăzește un loc deosebit. 
Nimeni dintre cei care se frământă în aceste împrejurări tulburi nu e 
atât de sigur ca dânsul că de partea sa sunt legile moralei. Încât nici 
nu mai trebuie căutate în altă parte pricinile renumelui său, care-și va 
păstra de-a pururi strălucirea. Contemporanii săi, sau ai altor epoci, 
obișnuiesc să se încline în faţa oricărei izbânzi, chiar a uneia 
nelegiuite, chiar dacă mai târziu, după ce trece vântul de nebunie, se 
dezic. Dimpotrivă, izbânzile lui Henri nu aduc cu ele înjosirea 
oamenilor, cum se întâmplă cu acelea ale mai tuturor căpeteniilor 
norocoase. Ci oamenii se simt mai degrabă înălțaţi în înșiși ochii lor. 
Numai arareori se întâmplă ca moștenitorul unei coroane, hulit cu 
furie de facțiunea la putere, să câștige de partea sa, prin purtări de o 
cinste mișcătoare, chiar pe regele împotriva căruia se vede nevoit să 
se ridice. Cât de mult ar vrea să-l ajute pe acest rege, în loc să-l 
împuţineze pe el și regatul său. A avut și ceasurile lui de slăbiciune, și 
ispita de a sfârși o dată pentru totdeauna nu i-a rămas străină. Íl 
privește. Pe măsură însă ce se apropia de tron a arătat lumii că poţi fi 
puternic păstrându-ţi omenia, că poţi sta de strajă regatului apărând în 
același timp cauza sfintei raţiuni. 

654 


CARE VA ÎNDRĂZNI? 


La 9 mai 1588, ducele de Guise, cu o mică suită, se 
strecură tainic în Paris. Regele îl rugase, îl rugase plin de 
teamă să nu vină. Valois știa că simpla prezenţă a ducelui 
însemna începutul sfârșitului său, ori făcea de neînlăturat 
sfârșitul celuilalt. Care din ei va îndrăzni, sau va îndrăzni 
mai întâi? Guise a nimicit armata hughenoţilor de peste 
hotare, în timp ce oastea regelui, aflată sub comanda lui 
Joyeuse, a fost înfrântă de Navarra. Cu toate acestea, 
sărmanul rege încearcă să pară victorios, dar poporul și 
oamenii onorabili îl dispreţuiesc deopotrivă. Parlamentarii 
săi, marii judecători ai regatului, au rămas aproape 
singurii regaliști, ca niște oameni cu experienţă ce se află. 

Intr-o situaţie încurcată nu trebuie să te depărtezi de 
lege, și legea este regele. Dar cui pot s-o spună și cine 
poate să înțeleagă asta? Nici celor avuţi, cărora Guise, și 
nu cel din urmă Valois, le stă chezaș pentru banii lor, nici 
oamenilor de pe stradă, scoși din sărite, care ţipă că-i 
„foamete”. S-a mai flămânzit, însă, și alteori și nu-i nici un 
motiv să se creadă că în scurtă vreme s-ar putea întrece 
obișnuita măsură a postului. Dar când mulţimea a pornit 
pe un drum greșit, nesăbuinţele se ţin lanţ. Toţi sunt de 
partea lui Guise, a aventurierului care înșală mulțimile și 
se află în solda dușmanului. Situaţia aceasta nefirească le 
stârnește mânia și teama - dovadă că propria lor conștiință 
se împotrivește, dar ei nu-și dau seama. Din pricina 
spiritelor zdruncinate. Parisul e cuprins de groaza unei 
presupuse foamete. 

Urmat de cei cinci-șase călăreţi ai lui, Guise ajunsese 
într-o stradă populată, fără a fi încă recunoscut, deoarece 


655 


își ascundea fața sub pălărie și mantie. Orașul și, mai cu 
seamă, nenumăratele mânăstiri erau împânzite de soldaţi 
de-ai lui, pe care-i putea chema oricând. Dar ţinea să joace 
rolul unui om neînfricat, care vine în ascuns, pentru ca 
surpriza să fie cu atât mai mare. Deși avea aproape 
patruzeci de ani și o droaie de copii, se mai folosea încă de 
mijloace bătătoare la ochi, bune pentru un nechemat care 
vrea să se pună în lumină. Un paj de-al lui, anume dresat, 
smulse tainicului călăreț pălăria și mantia și - mare 
pehlivan - strigă în gura mare: 

— Seniore, faceți-vă cunoscut! 

Intru acestea, la Luvru, bătrâna, foarte bătrâna Madame 
Catherine, spunea tocmai de faţă cu regele: 

— Guise e sprijinul bătrâneţii mele. 

Regele o privi încruntat pe mamă-sa. Ea pusese la cale 
noaptea Sfântului Bartolomeu, ale cărei ultime urmări 
cădeau acum asupra lui, cum își dădea foarte bine seama, 
fără a primi vreo veste anume. Vestea veni totuși curând, 
și o dată cu sosirea ducelui de Guise se află și despre 
izbânda lui. 

— Suntem scăpaţi! strigase cea dintâi către duce o 
nobilă doamnă, cu care prilej își smulsese și masca de pe 
obraz. Preabunule prinţ, suntem salvaţi! 

Toată strada fu cuprinsă de un val de bucurie. S-a zis cu 
foametea, conducătorul va alunga spectrul foamei! Și 
lacrimi de bucurie începură să șiroiască, cizmele care 
atârnau din șa fură acoperite de sărutări. Poporul frecă de 
el mătănii, ca să le sfințească și, se înţelege, mulţi fură 
striviţi. 

Cât timp colonelul corsican Ornano îi raportă toate 
acestea, regele nu se uită de loc la el, ci își ţinu privirea 
aţintită asupra mamei sale, care o simţea, căci era 
apăsătoare. Madame Catherine murmură înăbușit: „Guise 
e sprijinul bătrâneţii mele”, dar numai ca să-și susţină 
până la capăt nerozia și s-o apere chiar împotriva ei înseși, 

656 


căci ar mai fi putut să aibă o clipă de limpezime. Spiritul ei 
se înnegurase de tot, căpătase culoarea pământului din 
cimitir, către care părea chiar că vrea să se și îndrepte, 
când se depărtă, bocănind neregulat cu bastonul, târșindu- 
și picioarele, bâjbâind, împleticindu-se, gheboșându-se, de 
îi ajunse până la urmă capul în dreptul genunchilor. 

Colonelul corsican își dezvălui părerea sa, încredințat că 
regele i-o împărtășește. Şi anume, că ducele trebuia 
înjunghiat. Un preot care se afla și el de faţă întări această 
părere cu versetul potrivit din Biblie. Mai mulţi bărbaţi 
hotărâți li se alăturară, și regele nu se împotrivi; tăcerea 
lui li se păru dar a însemna o aprobare. Se sfătuiră între ei 
spre a vedea cât mai rămăsese din puterea armată a 
regelui și dacă, după împlinirea faptei, vrăjmașul ar putea 
fi ţinut în frâu până la venirea ajutoarelor. Dar mama 
regelui se înfăţișă din nou și o dată cu dânsa și Guise. Nu 
mai era, însă, frumos și mândru. În drum spre odaia 
regelui nu căpătase nici un răspuns la vorbele lui 
frumoase, iar comandantul gărzii, Crillon, își înfundase și 
mai vârtos pălăria pe cap. Văzând aceste semne, ducele își 
dădu seama ce-l aștepta. Intră dar palid și buimăcit. Era, 
însă, întovărășit de bătrână, și regele nu dădu semnalul 
pentru mânuirea pumnalelor din pricina ei. Din toată 
stirpea lui, care era moartă ori supărată pe el, n-o avea 
decât pe dânsa în castelul Luvru; dânsa îl făcuse ceea ce 
era. Şi de aceea se temea de ea ca de ursită. In faţa ei nu 
putea hrăni nici un gând care să nu-i fie pe plac și nu găsi 
puterea să facă semn pumnalelor salvatoare. Se răsti 
numai scurt la Guise și-i întoarse spatele. 

Ducele se prăbuși pe un sipet. Un ochi îi lăcrima din 
pricina cicatricii alăturate și părea că plânge. Văzuse totul, 
spaima regelui: „E tot atât de înspăimântat ca și mine”, își 
spuse. Dar _ înţelesese bine și ce arătau trăsăturile 
schimonosite ale regelui. Hotărârea de a ucide îi lipsise 
numai de astă dată. In cel mai depărtat colț al odăii, regina 


657 


încerca să-l liniștească pe rege. Guise făcu în așa fel încât 
să poată pleca. „Ura, trăiesc încă, și, uite, poporul meu a 
intrat până în curtea Luvrului să mă scoată de aici! Sunt 
iar un erou! Ura, și acum să luăm măsuri hotărâte!” 

Așa gândești după ce-ai trecut printr-o spaimă. La drept 
vorbind, însă, un Lorena nu putea dori să ridice baricade și 
să lupte împotriva regelui în capitala sa; dar făcuse tot ce-i 
stătuse în putinţă ca să se ajungă aici. lar când voi să dea 
înapoi și să se ducă mai degrabă la culcare, primi vizita lui 
Mendeza, trimisul lui Don Filip, care-i vorbi cu glas 
poruncitor. Adevăratul său stăpân putea să-l silească la 
nevoie pe Guise. Până în trei zile, Franţa trebuia să fie în 
plin război civil, așa cerea stăpânitorul lumii. Nici nu i se 
făcu măcar cinstea de a fi pus la curent cu pricinile acestei 
cereri, dar Guise le află singur. Armada era, în sfârșit, gata 
să pornească împotriva Angliei. Flota aceasta începuse a fi 
armată cu ani de zile în urmă și era înzestrată cu toate cele 
necesare pentru ani îndelungaţi, deși traversarea se putea 
face în cel mult paisprezece zile. În drum, trebuia să poată 
intra nestingherită în toate porturile franceze. Stăpânitorul 
lumii nu voia să dea ochi cu nici unul dintre vrăjmașii săi 
francezi; căci era din fire foarte calculat și prevăzător. De 
aceea, până în trei zile, butoaiele cu nisip trebuiau clădite 
în baricade la Paris. Din Luvrul său, regele le văzuse de 
multă vreme cum urcau fluviul. lar când, spre a se apăra, 
aduse în capitală o seamă de elveţieni și de nemti, 
răzmerița avu cel mai nimerit pretext spre a se dezlănțţui. 
Străinii fură covârșiți de numărul mare al adversarilor, 
căzură în genunchi și ridicară mătăniile. Regele trebui să 
ceară îndurare pentru soldaţii săi, câţi mai erau în viaţă. 
Se adresă ducelui de Guise, care pierdu din această pricină 
curajul de a-l mai ucide pe rege, cum i-o ceruse Mendoza. 

Cum nici unul dintre ei, nici Valois, nici Guise, nu 
îndrăzneau să-l ucidă pe celălalt, se produse o clipă de 
șovăială, și străzile rămaseră zile întregi în stăpânirea 

658 


călugărilor care, în dangătul clopotelor, predicau un 
măcel. Pe de altă parte, sora lui Guise, o adevărată Furie a 
Ligii, își vedea de ale ei: ațâța din balcon la crimă ceata 
gălăgioasă a tinerimii generoase. 

— Tineret, tineretul meu, ai fost întotdeauna generos! 
strigă ea, iar viitorii avocaţi, predicatori ori zugravi o 
credeau cu multă ușurință. 

Sângele ce se aprinde iute e adesea socotit o dovadă a 
puterii convingerilor. lar în vremurile de obștească 
pripeală sângele tânăr e la mare preţ. În furia ei deșănţată, 
ducesa de Montpensier se pricepea să citească pe feţele 
oamenilor; jos, în grămada admiratorilor, văzu un chip pe 
care-l mai băgase de seamă și altădată. Cine are o 
asemenea înfățișare poate fi de folos. Și porunci ca tânărul 
călugăr să fie adus sus la dânsa. 

Nu se mulțumi, însă, cu atât, ci se pregăti și altcum; își 
învesmântă trupul mătăhălos în văluri și-și stropi odaia de 
culcare cu ape mirositoare. Părul negru ca pana corbului, 
cănit, sânii proeminenţi și toată făptura ei sclipea de 
steluțe de argint; se cercetă și hotărî că era de ajuns, în 
ciuda obrazului pustiit de patimi. „Treizeci și șase de ani... 
pentru un altul s-ar putea să fiu puţin cam răscoaptă, își 
spuse nobila doamnă. Dar nu pentru un călugăr de ţară, de 
douăzeci de ani, care vede pentru întâia oară în viaţă patul 
unei ducese.” Se mai întrebă și: „Cum să fac și până unde 
să merg?” N-are nici o însemnătate, îi răspunseră, însă, 
umerii plini și puternici, care se înălțau și coborau. „Eu, 
când vreau ceva, merg până la capăt. Bărbaţii nu sunt buni 
de așa ceva, nici chiar Guise al meu, care se va urca în 
curând pe tronul Franţei. Mai e nevoie de un pas, dar se 
teme să-l facă. Noroc de surioara lui. Până la urmă s-ar 
putea să lovească dânsa unde trebuie. Pentru că am mâini 
puternice, un trup nu mai puţin vânjos decât al fratelui 
meu, umeri largi; aș fi putut foarte bine să fiu eu eroul 
familiei dacă n-ar fi fost nimicurile care mă fac femeie; dar 


659 


tocmai cu ele am să izbândesc.” 

Făcu un semn, slujitorii alergară, îl aduseră pe călugăr, 
îl împinseră în odaie, apoi închiseră ușa. Zeița rămase 
singură cu făptura aceea de jos, pământie, care puţea 
cumplit. Apa mirositoare se dovedea neputincioasă în faţa 
duhorii de murdărie ce se împrăștie pe dată, dar doamna 
nu se dădu bătută. Se adresă călugărașului, care o mânca 
pe furiș din ochișori, lipăia cu buzele-i groase și întindea 
lăbuţele ascunse în mânecile băgate una în alta. Grozav ar 
mai fi vrut să le scoată și să-i pipăie carnea! Nici urmă de 
sfială, căci toate s-au întors cu susul în jos și toţi sunt de-o 
seamă în sfânta Ligă. N-ai decât să privești în stradă, 
îndărătul butoaielor cu nisip; zac claie peste grămadă 
colonei și cavaleri, pe care ni s-a îngăduit să-i căsăpim. 
Femeile lor sunt acum ale noastre. „Ei, tinereţe 
generoasă”, își zise ducesa. 

— Cum te cheamă? îl întrebă ea cu un glas care-l 
înfricoșă pe tinerel. 

— Păi, știți, mârâi călugărașul. Că m-aţi chemat doar pe 
nume, de sus. Aţi strigat: „Iacov, unde ești?” Iaca, sunt 
aici. Ei, și acum ce are să se întâmple? 

— Îngenunche! porunci ducesa tare. Roagă-te! 

Și din vorbele lui fără șir își dădu seama că stăpânirea și 
puterea ce le avea asupra-i erau nemărginite. Fără doar și 
poate o visase de multe ori, de când o mai văzuse vorbind 
din balcon. 

Și așa cum era, în genunchi, trebui să-i mărturisească 
soarta lui ticăloasă; din pricina unui păcat lumesc fusese 
alungat din mânăstirea sa și trimis la Paris spre a săvârși o 
faptă. lar superiorul lui de aici îi spusese: „Păcatele 
lumești pot fi îndreptate numai printr-o faptă”. 

— Dar care anume? îl întrebă ducesă. 

Asta nu mai știa tinerelul. Călugării care-l crescuseră 
nu-l lămuriseră până la capăt. Pregătesc necurmat ucigași 
ai regelui, dar până la urmă nu se folosesc de nici unul. Da 


660 


ăsta-i al meu! 

— Eşti al meu, porunci ducesă. Pot să fac cu tine tot ce 
vreau. Pot să te fac nevăzut. Scoală, întoarce-te cu fața la 
perete. Și îndreptându-se către capătul odăii, începu să-l 
caute: Iacov, unde ești? 

El o auzi întrebând de mai multe ori, dar nu răspunse. Ci 
își spuse numai: „Sunt cu adevărat nevăzut”, și nu se mai 
gândi la altceva. Dar pentru atâta lucru nu-i bătu inima 
mai iute. 

— Iacov, vino și atinge-mi tivul rochiei; ai să poti fi din 
nou văzut. 

— Nu vreau să pot fi văzut, se îmbufnă el, decât dacă pot 
apuca mai mult decât tivul. 

Se apropie totuși târșind târlicii, dar, înainte de a atinge 
vesmântu-i străveziu, ducesa rosti cu jumătate de glas și, 
în același timp, înfricoșător: 

— Iacov! Să-l ucizi pe rege! 

Oricât de tont era, călugărul se clătină totuși, obrazul i 
se scofâlci, rămase multă vreme mut și abia într-un târziu 
scoase un geamăt de frică. În timp ce tăcuse, văzuse prea 
bine cum din gura diavoliţei ieșeau spaimele pierzaniei, 
lucitoare ca niște flăcări. Și deodată, sub vălul ei, zări cum 
nu se poate mai deslușit piciorul de cal! 

— Să asculţi de mine, Iacov, și are să-ţi fie bine. Dacă-l 
ucizi pe rege, ţi se vor împlini trei dorinţe: ai să poţi cere 
pălărie de cardinal, ai să fii bogat, iar a treia dorință am să 
ţi-o împlinesc chiar eu, zise ducesa oferindu-și fără 
înconjur grațiile. 

Glasul ei aducea acum cu un uguit, care îl înnebuni cu 
totul: tremura ca frunza plopului și îi curgeau balele. În 
starea aceasta află idiotul din gura ei că regele este și el 
un om. Moare și el o singură dată și după aceea e mereu 
mort. 

— Pe tine, însă, n-au decât să te caute mult și bine, ești 
nevăzut. Iacov, unde ești? 


661 


— Aici, lângă tine! îi răspunse el gungurind de fericire, 
căci acum pricepuse și nu mai avea nici o grijă. 

— Numai după ce-l ucizi pe rege și devii cardinal. Numai 
un cardinal poate să vină la mine. 

Aceste din urmă vorbe le rostise rece și de sus, în timp 
ce-l măsura cu privirea. „E prea gras gugumanul ca să-l 
poată înjunghia iute pe Valois. Va trebui să postească, iar 
ca să se mai lumineze la minte, să i se adauge niște prafuri 
în mâncare, cu toate că și așa vede și aude numai ce i se 
spune. La mânăstire au să-i îndruge verzi și uscate despre 
draci de foc, în caz că măgarul se va înţepeni pe picioarele 
dinapoi. Dar n-are s-o facă, îl am în mână.” Și trase de 
clopoțel. 

— Afară cu puturosul și aerisiţi! 

Dat fiind că se apropiase de fereastră, pe jumătate goală 
cum era, tinerimea generoasă de jos o întâmpină cu un 
vuiet de furtună. Se lăsă admirată în toată voia, căci 
fereastra ajungea până la dușumea. Şi măreaţă, prin 
patima mândriei ei, se uită la cer, la ochiul lui de foc, dar 
acesta n-o orbi. 

— Eu îndrăznesc. 


O NOAPTE CU UCIGAȘUL 


Când cel din urmă Valois fugi din Luvru, castelul său, se 
gândi la vărul Navarra și-și spuse că ar fi fost bine să-l fi 
avut acolo. „Dacă l-aș fi avut aici, Parisul ar fi devenit ceva 
mai mic, căci am fi doborât multe capete. Orașul ăsta e 
prea mare, cere să i se ia sânge. Eu ar trebui s-o fac, eu, 
singurul rege care a locuit necurmat în el și l-am îmbogăţit 
cu Curtea mea. Vreau ca execuţia publică a lui Guise să fie 


662 


o sărbătoare pentru popor.” 

Înfierbântat și îndârjit, sărmanul rege își mai putea 
totuși depăna gândurile pe îndelete. Guise îi lăsase în 
ascuns o cale de ieșire, și el fugise cu încuviințarea 
vrăjmașului său, care scăpase astfel de dânsul și pusese 
mâna pe capitală. Înaintea trăsurii regelui pășea garda lui, 
regele se îndrepta la pas către viitoarea reședință, dar 
gândurile i se întorceau mereu către vărul Navarra. „Dacă 
aș fi trimis înaintea lui pe Joyeuse cu cea mai frumoasă 
armată a mea, nu pentru ca s-o bată, ci spre a se uni cu 
dânsa, ar fi pornit împreună asupra Parisului să mă 
elibereze!” 

Dar când se adâncea mai mult în gânduri, își dădea 
seama că lucrul nu fusese cu putință. „Oastea catolică n-ar 
fi dat ascultare ordinului. Pe de altă parte, dacă vărul 
protestant ar fi ajuns până la Paris, s-ar fi zis cu tronul 
meu”, conchidea Valois, deși nu cu toată convingerea. Era 
însă prea nefericit pentru ca tocmai acum să se poată 
dezbăra de neîncredere. Și se agăţă de dânsa, ca de 
singura lui putere. „S-ar fi zis și cu viaţa mea”, își spuse el 
îndărătnic. 

La rândul lui, Henri se temea și el grozav să nu fie 
otrăvit, și asta de vreo două luni, de la moartea vărului 
Condé. Prinţul de Condé fusese otrăvit - chiar de nevasta 
lui, cum credea Henri. Şi de atunci o socotea în stare de 
așa ceva și pe Margot, scoasă din minţi cum era, pradă 
dușmăniei ei smintite. Dintr-o dată, mâncăul de Henri, care 
mai înainte se poftea la masă fără nici o grijă în casa 
orișicui, porunci să i se gătească într-o bucătărie încuiată, 
păzită. Vărul Conde vărsase o noapte întreagă. 

A doua zi dimineaţa se sculase totuși, mâncase și poftise 
să joace șah, dar se simţise din nou rău și murise; pielea i 
se făcuse neagră-neagră. „Îl plâng pentru ceea ce ar fi 
putut să fie pentru mine. Pentru ce-a fost, însă, nu-mi pare 
rău de el.” 


663 


În vremea asta, împotriva regelui Navarrei fură trimiși 
douăzeci și patru de ucigași. Căci alţii se temeau și voiau 
să împiedice tocmai ceea ce bietul Valois dorea în ascuns, 
anume ca Henri să-i sară în ajutor. Umbla vestea că și 
murise, fusese răspândită fără îndoială, cum se întâmplă 
de obicei, de cei care ar fi tras foloase de pe urma unei 
asemenea întâmplări, apoi unii știau chiar câte ceva în 
această privință. Ducele de Guise se interesase îndată la 
regele Franţei dacă era adevărat, regele nu putu, însă, 
decât să tragă nădejde că vărul său Navarra trăiește; după 
moartea prințului de Condé îi trimisese soli, mai ales pe 
domnul de Montmorency. Fu la drept vorbind ultima lui 
încercare de a dobândi trecerea la religia catolică a 
singurei căpetenii protestante rămase în viaţă. Acum Henri 
era unicul moștenitor incontestabil al coroanei. Nimeni nu 
mai credea că protestanții săi s-ar putea dezice de dânsul, 
după moartea celuilalt pretendent la conducerea lor. Şi 
totuși: Henri îi cunoaște. Şi știe că trebuie să meargă și 
mai departe pe drumul drept, atâta vreme cât o abatere ar 
însemna un semn de slăbiciune din parte-i. Tăria lui 
lăuntrică nu poate suferi necredinţa și se împotrivește unei 
râvne pretimpurii. După ce va cuceri regatul prin luptă și-l 
va uni, după ce va trece prin toate încercările care-l mai 
așteaptă, după ce va încărunţi aflându-se la putere, când 
nu va mai trebui să o dobândească mergând la liturghie, 
atunci da, se va duce de bunăvoie. Până atunci, însă, nu. 
Doar ca să arate bunăvoință nu o va face niciodată. 

Dar viteazul Henri se temea de otravă și de cuţit, pentru 
că împotriva lor nu te poţi apăra așa cum se apără un 
soldat sau o conștiință. „Cuţitul e și mai înfricoșător decât 
otrava, pentru că amenință nu numai în timpul mesei. 
Oricând sunt printre oameni poate să mă înjunghie careva 
pe la spate, dat fiind că nu pot să văd ce anume scoate din 
mânecă îndărătul meu. Un cuţit mic poate fi ușor ascuns în 
mâneca largă a unui călugăr. Într-un rând a venit la mine 


664 


un nobil gentilom care nu cunoștea limba, nici măcar 
latinească, iar suplica o avea înscrisă pe un pergament 
înfășurat, pe care l-a scos din tocul lui; pumnalul i-a 
alunecat de-a dreptul în mână. A trebuit să-l înșfac repede 
și să-i sucesc braţul! Pe căpitanul Sacremore l-au prins 
oamenii mei. Există dovezi care arată că a fost pus să mă 
urmărească. Altminteri nici n-aş fi crezut, nu m-aș fi 
așteptat la una ca asta din partea unui ofiţer atât de 
curajos. Căci ucigașii sunt lași - de ce să mă tem mereu de 
ei? Vreau să stau odată la un pahar de vin cu unul dintr- 
înșii și să mă obișnuiesc cu felul de a fi și cu înfățișarea 
lui.” N 

Asta se întâmpla în castelul din Nerac. În seara aceea îi 
depărtă dar pe toţi, porunci ca prizonierul să fie adus în 
faţa lui, să fie dezlegat și rămase singur cu ucigașul, 
despărțiți numai de masă. 

— Căpitane Sacremore, aș vrea să știu de la dumneata 
cum e când ucizi. Cum e când ești ucis am să aflu poate și 
asta, dar nu prin dumneata. Vorbește-mi despre omorul 
laș, ca un soldat și un viteaz. Ce zici? 

Omul avea ochi răi, altminteri era frumos, deși arăta ca 
un drumeţ istovit. Ședea într-o atitudine plină de curtenie 
și aducea cu un gentilom italian: chiar numai adânca ironie 
a trăsăturilor l-ar fi putut caracteriza ca atare. Nu 
răspunse nimic. Henri îl întinse niște vin, pentru care 
mulțumi ca un om binecrescut și goli paharul. 

— Ar putea să fie otrăvit, căpitane Sacremore. 

Auzind aceasta, ucigașul se miră politicos: 

— Sire! Doar nu vă lipsesc mijloacele de a mă ucide. 

— Şi pe care anume crezi că am să le folosesc? 

— Pe cel mai onorabil, sire; lupta în doi, rosti ucigașul, 
ascunzându-și viclenia sub ușurătate. 

— Domnule Charles de Birague, eu nu glumesc. Ai venit 
în ţară o dată cu fostul cancelar, care-i sugruma în temniţă 
pe cei ce aveau pământuri, pentru ca bătrâna regină să-i 


665 


poată moșteni. Pentru cazul că m-ai ucide, îţi sunt 
făgăduiți mulţi pistoli de aur, de provenienţă spaniolă. Ca 
un soldat norocos ce-ai fost, ai cucerit în luptă numele de 
Sacremore, dar ai rămas tot un Birague. 

— Sire, vreţi să mă baţjocoriţi. Eu, dimpotrivă, vă 
propun să ne batem cinstit. Ca ucigaș al vostru, v-am 
devenit egal și de aceea și staţi cu mine aici, în noaptea 
tăcută ca mormântul. N 

— Ştiu, îi dădu răspuns Henri. În clipa asta ești egalul 
meu. Dar ce-ai fi făcut dacă ai fi izbutit? 

— Aș fi rămas în slujba regelui Franței, care m-a și 
trimis. 

— Minţi, și ai minţi chiar dacă aurul din buzunare n-ar fi 
fost spaniol. 

— Da, încuviință Birague. Dar în acest regat aș fi rămas, 
căci e cel mai slab și cel mai bun pentru cei de-o seamă cu 
mine. Când locuitorii sunt certaţi cu toată lumea și chiar 
între dânșii, atunci devin cu adevărat concetăţenii mei, şi- 
mi pot face mendrele. Sire, știu că veţi schimba toate 
acestea dacă rămâneţi în viaţă. Tocmai de asta am încercat 
să vă ucid și aș fi făcut-o chiar și fără răsplată. 

Astfel, prin mijlocirea ticăloșiei, Henri văzu calea 
dreaptă pe care urma să meargă și înţelese că trebuia să 
rămână statornic; era un lucru pe care nu și l-ar fi putut 
închipui niciodată înainte. 

— Sacremore, ţi-ai meritat sau aproape meritat numele 
pe care l-ai dobândit. Şi spunând asta, își împinse 
pumnalul în mijlocul mesei. Cine apucă mai repede, 
Sacremore! 

Abia  sfârșise de rostit aceste vorbe, că mâna 
criminalului se și grăbi, dar dădu peste aceea a lui Henri. 
Și amândouă mâinile vrăjmașe se retraseră îndărăt, până 
sub marginea mesei. Dar ochii le rămaseră neclintiţi, se 
supravegheau unul pe altul, gata să se repeadă, înfioraţi și 
cu o nespusă plăcere. Întru acestea Henri se gândi cum să- 


666 


l ia prin surprindere. 

— Sacremore, nu mai aștepta nici un ban din Spania. Am 
dat de veste acolo că ai trădat și că pe viitor ai să lucrezi 
pentru mine. 

Auzind asta, criminalul scrâșni din dinţi, și din pricina 
urii care-l stăpânea se urâţi. Chipul lui pocit și aprins 
trezea spaima, poate că de aceea se și numea cum se 
numea; avu așadar timp să tragă spre el pumnalul. Henri 
nu mai putu decât să răstoarne masa, ceea ce și făcu. Fiind 
grea, criminalul trebui să se ferească cu amândouă 
mâinile, ca să nu fie prins sub ea, și scăpă pumnalul. De 
aceea, cum se ridică de jos, o zbughi pe ușă și fugi prin 
galeria deschisă, ușor ca o ciută. 

— Sacremore! Stai, poţi să câştigi bani pe lângă mine! 

Deodată se auzi însă „tiu, ţiu” și un trup se rostogoli de 
pe trepte. Trăsese sentinela din curte: Sacremore nu mai 
era. 

Păcat! Ce flăcău viteaz, l-aș fi făcut și cinstit. Să mori din 
întâmplare, după o asemenea noapte! Henri uita că el 
fusese învingătorul din noaptea și din încercarea aceea. 
Căci nu-i îngăduit să tremuri nici chiar în fața ucigașului. 


CHEMAREA 


La rândul lui, Valois avea și el de-a face cu ucigașii 
regatului și ai săi; ședea cu ei la masă și trăia cu groaza în 
sân. Tocmai ţinea la Blois Adunarea Statelor Generale. 
Regele se refugiase acolo; dar curând l-au urmat Guise și 
celelalte căpetenii ale Ligii, cei șaisprezece - care 
comandau fiecare câte un cartier al Parisului. Ba a fost 
adus chiar și popor de rând din capitală, ca o ameninţare 


667 


pentru deputaţii moderați ai provinciilor, pe care Valois s- 
ar putea bizui la nevoie, căci acum raţiunea n-are nume 
bun și este pusă la respect. Regele e asaltat de o bandă de 
flagelanţi, pe care trebuie să-i primească, întrucât a luat și 
el parte la reprezentațiile lor, mânat de dorinţa de a se 
costuma. 

Un frate al răposatului său favorit Joyeuse face pe Isus, 
și în refugiul sărmanului rege năvălește un val de patimi 
dezlănţuite. Hristos sângerează cu adevărat, soldaţii 
romani își zăngănesc armele ruginite și, fără veste, se 
reped în mijlocul mulţimii aţâţate. Femeile sfinte sunt de 
fapt niște călugări capucini, care astfel deghizați pot cu 
atât mai ușor să urle, să bocească și să se zvârcolească. Și 
iată că sub loviturile flagelanţilor se prăbușește chiar fiul 
omului. Ridică-l, Valois! Dacă te codești, înseamnă că 
trădezi religia. Oricum, ești aici prins în gloată și un singur 
cuţit e de ajuns. Dar la drept vorbind și flagelanţii se 
temeau unii de alţii și de orgia lor nelegiuită. 

Ce poate gândi despre toate acestea, de pildă, un jurist 
învăţat și membru al parlamentului regal, căci și astfel de 
domni fuseseră aduși cu sila la acest dezmăţ. Știința nu 
poate fi ușor dată uitării, și un cuget curat nu se tulbură la 
poruncă. Totuși, o schimbare bruscă e mai ușoară pentru 
cel care se alătură zvârcolirilor gloatei; se cufundă într- 
însa până când nu i se mai vede nici capul și dacă, cu alt 
prilej, ar fi gândit prea mult, acum învaţă - din dorinţa de a 
simţi cu gloata și din prietenie pentru popor - să zbiere „ca 
un vițel”. Iar președintele de Neuilly o făcu chiar atât de 
bine, încât izbuti să-l miște și pe tiranul Valois, deși tocmai 
împotriva lui aţâţa poporul cu lacrimile sale, în timp ce 
predicatorul Boucher dobândea același rezultat făcând 
spume la gură. Fiecare în felul lui; ducele de Guise 
strângea, de pildă, multe mâini murdare, ceea ce-i 
producea o scârbă nespusă. 

De altminteri, ducele de Guise începea să se cam 


668 


scârbească de toate, de rolul lui de erou popular, de zelul 
lui în prietenia cu Spania, de anturajul alcătuit din ticăloși 
spanioli buni de spânzurat care-l spionau, de împrejurarea 
că era nevoit să-și trădeze prințul preaputernicilor soli ai 
lui Don Filip, trebuind să spună: „Regele, stăpânul 
domniilor-voastre, ne va veni în ajutor dacă suveranul 
nostru se va sluji de hughenoți”. Guise ar fi dorit să devină 
mai degrabă el însuși hughenot decât să trebuiască a mai 
repeta de multe ori asemenea vorbe. 

Infumurarea și îngăduinţa arătate pentru o cinstire 
nemeritată, lucruri care sunt tot atâtea slăbiciuni, îl 
făcuseră să apuce pe o cale greșită. Și era de o prea bună 
obârşie spre a nu o ști. Numai oamenii mărunți se socotesc 
bărbaţi însemnați când o mișcare populară, smintită și 
întemeiată pe minciună, îi suie pe culmi ce nu sunt pe 
măsura lor. Când un duce de Guise aude: „Ura, trăiască 
conducătorul!” îi vine să se ascundă ori să alunge 
mulțimea înapoi în dughenile ei. Dorinţa lui cea mai 
scumpă ar fi să se împace cu regele. Acesta ar trebui să-l 
numească locotenentul său pentru întreg regatul, mai 
înainte ca Armada să se înapoieze victorioasă din Anglia și 
spaniolii să ajungă la culmea nerușinării lor. Guise ar vrea 
să li se împotrivească înainte de a se ajunge aici. Pentru 
asta e nevoie, însă, de un singur lucru, iar Statele Generale 
s-au adunat la Blois tocmai spre acest sfârșit. 

Regele fusese nevoit să le făgăduiască că-i va nimici pe 
eretici; acum trebuie să-l declare pe regele Navarrei 
decăzut din drepturile sale de moștenitor al coroanei. Și 
încearcă să găsească o cale de ieșire. Navarra adresează 
adunării un memoriu, cu toate acestea adunarea proclamă 
solemn că a pierdut dreptul de a fi moștenitor. Ba îi 
tăgăduiește chiar și drepturile de cel dintâi prinţ de sânge. 

Cum află de asta, Henri uită pe dată de ucigașii săi, de 
muză și, o dată cu romantismul, și de spaima sa. Începu 
războiul. De ce? Regele și Liga s-au dezlănțuit asupră-i și 

669 


se dedau, cu urlete și alaiuri, la o destrăbălare a cugetului 
pe care, prin firea lui, o disprețuiește mai mult decât pe 
orice Sacremore. E drept, viața cere nedreptăţi și crime, 
dar nu vrea ca pentru asta să recurgi la prefăcătorii și să 
te lepezi de rațiune. Henri porni dar războiul în Bretania, 
departe, în nord, prin regatul ai cărui reprezentanţi tocmai 
îl detronau și-l respingeau. Se lupta cu trupe ale regelui și 
cu altele ale Ligii și nu făcea nici o deosebire între ele, căci 
era mânios. Se aflase pe drumul ce ducea drept către tron, 
și iată că trebuia să se dea din nou la fund, ca la început, 
când fusese un necunoscut. După marea izbânda de la 
Coutras, acum iar mlaștini, orășele și capcane, un biet 
gentilom moare, o sută de vrăjmași se dau prinși, grindină, 
furtună, o fortăreață cucerită pe ţărmul mării. Ei, dacă 
tunul nostru ar fi ajuns mai devreme! Prost lucru să ai dea 
face cu marea, cu vânturile! 

În focul luptei uită totuși de supărarea și de furia lui; ba 
se bucura chiar de a fi acolo, de a răsufla, cu toate că nu i- 
o prea îngăduiau s-o facă și nici pământ nu-l lăsau să 
cucerească, decât doar pe nesimţite. Intr-o zi, către 
amiază, singur la adăpostul unui pom, abia trăgându-și 
sufletul de atâta fugă, tocmai scăpat de moarte, se 
pregătea să prânzească și căta în jur cu privirea pierdută. 
Câmpia întinsă ajunge până la cer și în tăcerea ei lasă să 
se reverse asupră-i vuietul mării. Dar pe el nu-l vrea, nu-l 
cunoaște, și dacă n-ar fi însufleţit de bunul lui curaj 
lăuntric, ar putea să se teamă că mereu va trebui să ia 
totul de la început ca acum. Aceleași priveliști se repetă la 
nesfârșit: mlaștini și capcane, o sută de prizonieri, colo în 
față cade un biet gentilom, s-a pornit furtuna, bate 
grindina, dar castelul de pe ţărmul mării trebuie neapărat 
să-l iau, numai tunul nostru să ajungă mai repede! Toată 
mâncarea de prânz îi încape în palma neagră de pulbere: o 
coajă de pâine și un măr. 

Îi e foame, dar nu-i supărat. Căci drumul vieţii l-a învăţat 

670 


să fie așa, mai întâi au fost munţii însoriţi, iar el râdea și 
trecea pârâiașe zglobii. Apoi, intrat de tânăr la școala 
necazurilor, a învățat să gândească, până când în fața 
întorsăturilor  cugetului gura a început să i se 
schimonosească - ori, poate, numai câteodată. Intors 
acasă, s-a dedat obișnuitelor trude ale vieţii, ca orice om 
cu mădulare înfometate și cu o piele ce prea ușor poate fi 
ciuruită. La început aceste trude au fost mărunte; dar lasă- 
te numai în voia lor și să vezi cum cresc. Acum e cunoscut, 
dușmănit, dorit, temut; află și cum trudele vieţii se pot 
întoarce la ceea ce au fost odinioară; și sub un pom, în 
picioare, își mestecă prânzul. 

Chiar la același ceas, regele Franţei îl primea pe 
ambasadorul Mendoza. Acesta căpătase vești despre 
izbânda Armadei și poruncise să fie imediat tipărite și 
împrăștiate. Apoi plecase de la Paris la Chartres, unde cel 
dintâi drum îl făcu la preacinstita catedrală spre a aduce 
mulțumiri sfintei fecioare. Și numai după aceea se duse la 
rege, care locuia atunci chiar în palatul episcopal. 
„Victorie!” se adresa falnic ambasadorul oricui îi ieșea în 
faţă, apoi intră la rege și-i înfăţișă scrisoarea pe care o 
primise. Dar acesta îi arătă o alta, mai nouă; englezii 
bombardaseră Armada, scufundaseră cincisprezece din 
vasele ei și uciseseră cinci mii de oameni. Nici nu mai 
putea fi vorba despre o debarcare în Anglia. 

Mendoza încercă să tăgăduiască totul, dar chiar dacă 
lucrurile ar fi stat așa, încă n-avea de ce să fie mai puţin 
semeț. Cincisprezece vase scufundate, dar Armada număra 
o sută cincizeci, numai vase uriașe, adevărate turnuri de 
lemn. Cinci mii de morți - asta abia dacă slăbea cu ceva 
armata de debarcare, ca să nu vorbim de întăririle care se 
aflau în drum. 

Numai că întăririle nu se apropiau de fel, ci erau blocate 
în Olanda. Regele Franţei admiră politicos turnurile 
plutitoare, pe care Don Filip le construise cu cea mai mare 


671 


grijă. Din păcate, din cauza înălțimii lor, tunurile aflate în 
ele puteau să ţintească numai la mare depărtare, iar și mai 
supărător era că amiralul Drake găsise foarte repede 
punctul vulnerabil al acestei flote măreţe. Așa încât țâșnise 
din portul Plymouth cu bărcile lui, se strecurase până sub 
trupurile uriașilor și îi găurise. Apoi, ca o osândă, însuși 
cerul se mâniase împotriva părții ce nu avea dreptate. Şi 
chiar acum, în timp ce noi vorbim, furtuna împrăștie vasele 
spaniole și le duce pe câte unele până în Oceanul îngheţat, 
unde se sfărâmă. 

Un spaniol nu râde niciodată, altminteri ambasadorul ar 
fi trebuit să izbucnească în hohote auzind despre asalturile 
copilărești ale furtunilor ori ale Angliei împotriva puterii 
mondiale. Tăcu dar și dispreţui în sinea lui. Iar regele nu-l 
împiedică s-o facă; stăteau unul în faţa altuia, în sala de 
piatră, amândoi cu pălăriile în cap. Cei dintâi se 
obrăzniciră câțiva domni de la curte. 

— Regina Angliei triumfă! rosti Crillon destul de tare. 

Iar un altul adăugă: 

— Elisabeta s-a arătat poporului ei pe un cal alb. 

— E un popor mare, declară cu hotărâre colonelul 
Ornano. 

— E un popor fericit, căci acum e scăpat, e liber și-și 
iubește strălucitoarea regină. Cei patruzeci și cinci de ani 
ai ei sunt neputincioşi în faţa frumuseţii unei regine care a 
ieșit învingătoare. 

lar Biron, vechiul vrăjmaș al lui Henri de Navarra, își 
dădu cu părerea în legătură cu cele de mai sus: 

— E un popor unit. Și noi trebuie să fim uniţi. 

Şi pe dată adunarea fu cuprinsă de un freamăt, și un 
nume începu să treacă din gură în gură, mai întâi în 
ascuns. 

Regele părăsi sala, urmat de ambasador. Străbătu 
coridoarele boltite, și mersul îi era maiestuos, cum se 
cuvenea unui Valois. În fața unei ferestre din spatele 


672 


clădirii se opri și arătă spre curte. Ambasadorul recunoscu 
vreo trei sute de ocnași turci, din cei folosiți pe corăbiile 
spaniole ca sclavi de galere. Întrebă de unde erau. 

— De pe o corabie eșuată a Armadei, îi dădu răspuns 
regele. 

Atunci ambasadorul ceru să-i fie predaţi. Dar în loc să-i 
răspundă, regele se arătă la fereastră în toată făptura lui. 
Văzându-l, sclavii căzură în genunchi și strigară în sus 
către el: 

— Îndurare! 

Regele îi privi o clipă și apoi se înturnă. 

— Va trebui să ne sfătuim ce să facem ca ei. 

Dar mai mulţi domni de la Curtea lui își îngăduiră a 
observa: ă 

— Lucrul e ca și hotărât. În Franţa nu există sclavie. 
Cine ajunge pe pământul nostru e liber. Regele îi va preda 
de bună seamă aliatului său, sultanul. 

Valois se prefăcu însă că nu aude nimic și-l conduse pe 
ambasador, ca un semn de mare cinstire, până la scară; 
dar până să ajungă acolo, ambasadorul mai trebui să rabde 
multe vorbe care-i răneau mândria. Înaintea și îndărătul lui 
se vorbea despre prinșii de toate neamurile, pe care 
Spania îi silise a vâsli pe vasele ei; chiar și francezi 
fuseseră vârâţi în acest jug. 

— Soldaţii și compatrioţii noștri! Dar la urma urmei asta 
vrea să facă Spania din noi toţi! Același lucru ca din toate 
popoarele: robi! 

Pentru prima oară, asemenea vorbe se făcură auzite la 
Curtea Franţei în ziua când se află despre sfârșitul 
Armadei. 

Ambasadorul plecase, dar regele nu se retrase; părea să 
aștepte ceva, nimeni nu știa ce anume, și mulţi credeau că 
se cufundase din nou în visarea lui deșartă. Drept care își 
dădură și mai mult frâu slobod gurii și repetară și mai 
apăsat că toţi cei din regat trebuie să-și apere împreună 

673 


libertatea, după chipul Angliei. Tara scăpase de o 
primejdie înfricoșătoare; toate instrumentele de tortură ale 
Inchiziției fuseseră îmbarcate pe corăbiile spaniole. Curtea 
catolică a Franţei cuprindea și protestanți, ascunși ori 
făţiși, și unul dintre ei - cine știe care! - se încumetă a 
spune: 

— Libertatea de gândire, asta-i temelia; numai ea ne 
poate chezășui dreptul și unitatea noastră. 

Și în loc să-i închidă gura, curtenii își trecură din unul în 
altul un nume, același ca mai înainte, dar acum cu mai 
multă îndrăzneală; iar Biron, din nou Biron, se adresă 
regelui: 

— Sire! Regele Navarrei e mai bun decât credeam. Nu 
se întâmplă de multe ori ca un om să vadă că a greșit. Dar, 
în ce mă privește, eu o recunosc. 

În clipa aceea se arătă Guise; îl trimisese Mendoza ca 
să-l pună la locul lui pe rege. Era pregătit și ameninţă 
imediat cu cei treizeci de mii de spanioli care se aflau în 
Flandra. Un glas rosti însă: 

— Dar regele Navarrei unde-i? 

Guise așteptă zadarnic o intervenţie a regelui. Ar fi putut 
să răspundă și singur, dar după o supărare aprinsă 
urmează o stare de descurajare și omul dă înapoi. Și iar se 
auzi un glas: 

— Sire! Chemaţi-l pe regele Navarrei! 

Nici o împotrivire, nici o pedeapsă. De aceea, în scurt 
timp, Guise și Liga lui vor preda spaniolilor o fortăreață de 
la hotarul către Flandra, vor ajuta și mai departe 
vrăjmașului și-l vor încolţi pe rege. Ziua aceasta e astfel 
hotărâtoare pentru ducele de Guise, căci înfrângerea 
Armadei îl face să-și dea seama și mai bine de propria lui 
situaţie. Un glas strigă: 

— Regele Navarrei! 

La oarecare depărtare de armata lui, Henri stă în 
picioare sub un pom. Câmpia e întinsă, ajunge până la cer, 

674 


tace, și marea își azvârle asupră-i vuietele. Henri aude cum 
i se strigă numele. 


DANSUL MORIILOR 


E dus pe gânduri și aude limpede. Treburile sale de fiece 
zi merg înainte, dar în curând se va ivi o misiune mult mai 
mare. Işi vede de treburi cu picioarele bine înfipte în 
pământ. Totodată își așteaptă însă misiunea cu inima 
înălţată, transportat, în clipa aceea îndoielnică, Henri se 
află și acolo unde duce războiul, și în altă parte: mai 
aproape de dumnezeu. „Spun și eu ca David: «Dumnezeu, 
care m-a sprijinit până acum să-mi înfrâng vrăjmașii, mă va 
ajuta și mai departe».” Așa vorbi Henri și mai adăugă: 
„Sunt mai bun decât credeţi voi”, ceea ce erau vorbe noi la 
el. 

În La Rochelle, o adunare bisericească se ocupa de 
păcatele sale; Henri dădu dovadă de răbdare, îi ascultă 
spășit pe pastori și nu răspunse de loc așa cum ar fi putut 
s-o facă: „Oameni buni, suflete mărunte, cine a trecut prin 
școala nenorocirii, prin încercările vieţii și nu s-a lăsat 
înfrânt de ispitele duhului? Chiar numai ceea ce aţi 
dezvăluit despre preaiubita-mi mamă ar fi putut să-i 
descurajeze fiul; eu mi-am păstrat însă dârzenia pe care o 
am din născare!” Dar nu suflă nici o vorbă despre asta 
pastorilor și nici nu se lăudă în faţa prietenei sale, contesa 
de Gramont. Ci-i împărtăși numai fapte împlinite, izbânzile 
sale asupra armatei regelui Franţei și mai apoi că regele îl 
omorâse pe ducele de Guise, că până la urmă îl omorâse 
totuși. 

Henri se așteptase de mult la asta; veștile pe care le 


675 


primea de la Curte erau exacte, dar și mai exacte erau 
reprezentările sale despre oameni. Îl vedea pe Valois în 
adunarea Statelor Generale, înconjurat aproape numai de 
partizani ai Ligii, urmare a terorii din timpul alegerilor, 
stăpâniţi cu toţii de o ură nerușinată și deșănţată, cu care 
nu știu ce să mai facă. Desfiinţează în doi timpi și trei 
mișcări toate dările așezate de rege în cei paisprezece ani 
ai domniei sale și îi răpesc astfel ultimele puteri, și nu 
numai lui, ci și regatului, și chiar lor înșile. Asta-i rezultatul 
unei necurmate ațâţări de paisprezece ani și al unei false 
mișcări populare. Căci orice poate să izbândească până la 
urmă dacă minciuna a împuiat de ajuns capetele; adevărul 
se mlădiază și se preface în prostie, iar minciuna predicată 
timp îndelungat varsă sânge adevărat. Și apoi unde mai 
pui că sunt și niște burtă-verzi plini de neștiinţă în tot ce 
privește religia, statul și ceea ce e omenesc. Pe 
binevoitorul Valois îl socotesc un tiran, iar statul lui 
civilizat îl numesc infam. În schimb despre organizaţia lor 
întemeiată pentru jefuirea și trădarea regatului jură că 
slujește și aduce „libertatea”. Să se mai desființeze și 
dările, și întreg programul pe care l-au zbierat ani 
îndelungaţi pe tot cuprinsul ţării va fi împlinit. 

Nevestele acestor droghiști și tinichigii, mai înstăriți și 
mai descuiaţi la minte dansează despuiate pe străzile 
Parisului. Ideea e a ducesei de Montpensier, sora lui Guise. 
Furia Ligii, care socoate că alaiurile acesteia vor avea mai 
mult farmec prin nebunia dezgolită. Dar lucrurile au mers 
prea departe; burghezi mărunți sunt mulţi și nu vor să 
alerge toţi o dată cu capetele înfierbântate spre pierzanie 
și nici să-și lase nevestele sălbăticite să se arunce într-însa. 
E adevărat, nu vor să plătească; altminteri, însă, ridică în 
fiece zi tot soiul de obiecţiuni. De aici o stare de trecătoare 
răscoală împotriva bandei de aventurieri lacomi, care a 
adus Parisul în halul în care se află. Din care pricină și 
Guise a ajuns la încheierea că trebuie să lucreze în așa fel, 


676 


încât nimeni să nu mai poată da îndărăt, să grăbească 
deznodământul, să provoace moartea regelui. 

Regele era atunci atât de sărac, cum nici chiar Henri de 
Navarra nu fusese vreodată. Curtea i se împrăștiase, iar 
cei din urmă patruzeci și cinci de gentilomi ai săi erau în 
căutarea unor stăpâni care să-i poată plăti. Ba Henri află 
chiar că Valois nu avea nici ce mânca. În bucătăria lui nu 
se mai aprindea focul. „Nu l-am stins cumva chiar eu, când 
i-am distrus ultima armată la Coutras? Trebuie să-i sar în 
ajutor. Acum se roagă de Guise. Și Guise cerșește pentru el 
la Ligă. Dar nu-i nimic de făcut cu burtă-verde ăștia; sunt 
cei mai proști oameni din țară și numai un conducător fără 
conștiință se poate bizui pe ei. Ar face bine, însă, să nu 
împingă lucrurile prea departe. El crede că regele nu mai e 
bărbat; dar Guise nu-i rege și nu ne cunoaște. Când 
ambasadorii raportează că suntem la capătul puterilor, din 
veacurile apuse ne curg în vine forțe vechi. Vreau să-l ajut 
pe Valois.” 

În același timp Henri află că Guise se obrăznicise de tot. 
Începuse să uite de orice prevedere, se mutase chiar în 
castelul regelui, la Blois, ca să-l aibă mai sigur în mână. 
Dar de ce nu Valois pe el? Guise are toate cheile; totuși nu 
mai află nimic, căci, destul de târziu, regele a pierdut 
încrederea în maică-sa, i-a îndepărtat pe oamenii pe care 
se bizuia, așa încât regina nu mai poate să facă ce-a făcut o 
viață întreagă, să spioneze și să trădeze. Noroc bun, 
Valois, în pregătirile tale tainice! Dar ești prea singur 
pentru hotărâri atât de însemnate. Guise nu vrea să știe de 
nimic; în ciuda tuturor avertizărilor, câte cinci pe zi, nu ia 
nici o măsură de prevedere, și asta din mai multe pricini. 
Henri își dă seama care sunt. Mai întâi și întâi, Guise e 
trufaș. Se înconjoară ca și mai înainte de o suită 
impunătoare și în același timp leapădă orice gând despre 
vreo primejdie ce l-ar putea pândi. De aceea, se ivesc 
prilejuri când nu e de fel acoperit, iar o clipă poate fi de- 


677 


ajuns câteodată. Trufia îl va pierde - și asta nu numai din 
pricină că-l face neprevăzător. Se socoate și prea bun 
pentru rolul pe care-l joacă. Henri îl cunoaște bine pe 
fostul său tovarăș de joc. „De atâta trufie i se face scârbă, 
nu mai poate răbda răsuflarea oamenilor lui. Eu, dacă aș fi 
Guise și ticălos, aș răbda izul lor de usturoi, de vin și de 
picioare. Dar nu pot să rabd mirosul Spaniei, asta nu. Şi 
apoi Guise e și caraghios.” 

In meditaţiile lui, noaptea, la lumina focurilor de tabără 
ori sub un pom, singur numai cu el, Henri ajungea de 
asemeni și la partea veselă a lucrurilor. Guise aruncă cu 
banii. Nu vrea să se plictisească, a rechemat Curtea, 
ospătează și întreţine toată nobila societate, inclusiv pe 
Valois, în loc să-l ucidă. Are mai multe femei decât îl ţine 
cureaua; și noi cunoaștem doar plăcerea, ne-am 
încredinţat singuri că înlesnește îndoiala și înmulțește 
supărările. Toate astea sleiesc, mai ales pe un Goliat ca el, 
pentru că ăștia mai cu seamă obosesc. Dar cine știe, poate 
că nici nu vrea altceva decât să ostenească. Truifia, 
supărarea, plăcerea ar putea fi până la urmă un pretext 
spre a închide ochii și a aștepta lovitura. Chiar noi ne-am 
ferit nu demult de o ispită. Atunci ne-a albit jumătate de 
mustață. 

De aceea, când veni un călăreț și-l vesti că ducele de 
Guise fusese ucis în odaia regelui și că acesta privise de 
după perdeaua patului său cum era omorât, Henri nu se 
miră și fu bucuros. Ascultă liniștit amănuntele întâmplării, 
cum fiecare lovitură de pumnal fusese dată de un alt 
ucigaș, furioși cu toţii și atât de zăpăciţi, de parcă nici ei n- 
ar fi crezut în fapta lor. Henri putea să plângă pe câmpul 
de bătaie, dar cu un asemenea prilej, nu. Criminalii se 
agăţaseră de picioarele muribundului, dar acesta îi târâse 
prin toată încăperea până în fața patului lui Valois, care 
tremura, turba, se înfiora de bucurie, iar până la urmă 
puse piciorul pe obrazul lui Guise, așa cum făcuse și acesta 


678 


odinioară, când murise amiralul de Coligny. De unde Henri 
văzu că dumnezeu nu iartă nimic. Chiar dacă toate legile 
ar fi sfărâmate, a lui rămâne în picioare. 

Cea din urmă noapte Guise o petrecu cu Sauves, femeia 
cu care se culcase și Henri înainte de a fugi. Deși nu-l 
iubea, îl ajutase să simtă mai puţin marea-i singurătate. Pe 
unicul ei domn și stăpân fusese însă cea din urmă care-l 
istovi de puteri, încât de dimineaţă i se făcu frig în mătasea 
lui cenușie, până când alţii îl lăsară rece pe veci. Ei, drum 
bun, Guise, și salut-o pe Sauves! Acum regele triumfă. Pe 
cardinalul de Lorena l-a sugrumat în temniță; pe cel de-al 
treilea frate, Mayenne, îl mai caută încă, și ar fi bine să-l 
găsească! Tot anul ăsta 88 a fost un dans al morţilor, iar 
celor mai cilibii! le-a venit rândul chiar cu o zi înainte de 
Crăciun. Spânzură-i în Paris, dragul meu Valois! De 
douăzeci și patru de ore atârnă în ștreang președintele de 
Neuilly, care știa să ragă «ca un vițel» și starostele 
negustorilor. Un gentilom pe care Guise îl proteja a făcut 
negoţț de sclavi. Spânzură, Valois! Dansul morţilor a 
început cu otrăvirea vărului nostru Condé, iar ucigașii ne 
pândesc și pe noi, atât pe unul, cât și pe celălalt. Dar nu 
noi am făcut negoţ cu carne de om. Spânzură, Valois!” 

Așa vorbește cel care i-a făcut scăpaţi pe mulţi dintre 
propriii lui „ucigași” și a vrut chiar să se obișnuiască a 
petrece noaptea cu ei. Odată și odată însă ia sfârșit și 
resemnarea față de răutatea firii omenești. Această 
resemnare își are partea ei bună, de care își dă seama: 
face răutatea de neiertat. De când există omenirea, pildele 
bune în sprijinul raţiunii și al păcii au condus o luptă 
nerăsplătită. „Eauze sau omenia a fost un lucru de râs; 
cuvinte ca «luptători ai spiritului» sună ca o batjocură dacă 
ei sunt grosolani și proști și vor să rămână astfel. Acum, 
însă, aveţi de-a face cu un rege, Henri pe nume, care poate 


1 grațios, frumos; politicos, galant. 
679 


trage pe roată și spânzura cât poftiţi; și l-aţi pus într-o 
astfel de dispoziție, bătându-vă joc de raţiunea lui 
sănătoasă. Singurul lucru cu care i-aţi răspuns la 
bunăvoința lui de o viaţă întreagă au fost nelegiuirile 
făptuite de nebunie. Dansul morţilor poate să continue! 
Până la sfârșitul anului mai e o săptămână! Aștept doar să 
mi se aducă la cunoștință că regina Navarrei a fost 
sugrumată. Pentru o asemenea faptă, la care s-ar mai 
putea adăuga și moartea mamei ei, aș cânta și eu imnul de 
mulțumire al lui Simon: «Acum slobozește pe robul tău, 
stăpâne».” 

Așa vorbea și scria Henri, căci chiar așa gândea după 
masacrele de la Blois. Nădăjduia că Valois o va ucide și pe 
preabuna-i soră Margot și pe și mai buna-i mamă, Madame 
Catherine. Aceasta muri, însă, între timp, fără ajutor 
străin, numai din pricina zdruncinului pricinuit făpturii ei 
firave de săvârșirea din viaţă a lui Guise și pentru că 
nimeni nu credea că ar putea fi străină de o crimă. Să fie 
învinuită de un lucru pe care nu-l mai poate face era o 
cumplită încercare pentru o bătrână ucigașă. Așa încât nu-i 
rămase decât să părăsească acest pământ. Să fi murit 
chiar cu adevărat? Aflând această veste, Henri simţi că 
amețește. Fusese prea bun profet, nu-i plăcea să ucidă. Şi 
fu cuprins de îngrijorare pentru Margot, aceea de 
odinioară. Să înceteze odată dansul morţilor! 


NĂZUIND UNUL CĂTRE ALTUL 


Dar dansul morţilor de mult nu mai poate fi oprit. În 
războiul lui de hărțuire, Henri e mereu călare, pe un ger 
de crapă pietrele și amorţțește în cuirasă; din când în când 


680 


descalecă și face mișcări repezi ca să se încălzească. Într-o 
zi, după masă, fu cuprins însă de o răceală cumplită și 
neobișnuită. Își dădu seama îndată că-i venise și lui rândul 
să fie tras în hora morţii. Și cu adevărat i se găsi o 
aprindere la plămâni. Asta se întâmpla într-un sătuc, și 
boala se vădi atât de cruntă, încât trebuiră să-l lase în 
hanul de acolo. Afară scârțâia zăpada, fierbințeala creștea, 
până când se crezu că nu mai putea fi nici o nădejde de 
scăpare; doar el nădăjduia. Și își spunea: „Vreau să 
izbândesc! Nu se poate ca totul să fi fost în zadar!” I se 
părea că vorbește tare, dar șușotea numai: „Facă-se voia 
ta!” Iar voia domnului-dumnezeu era desigur ca Henri să 
lupte și să izbândească, chiar dacă în clipa aceea i se 
schimbau cearșafurile ca lui Lazăr; așa încât criza, care 
singură putea să-l mântuie, nu mai fu decât o chestiune de 
ceasuri. 

În timp ce el crezu de mai multe ori că i-a bătut ultimul 
ceas, în regat lucrurile se petreceau în așa fel de parcă 
stăteau să se repete, înainte de venirea unor vremuri mai 
bune; străvechile grozăvii: dansul morților, convulsiile 
epileptice, cruciada copiilor, ciumă, imperiul de o mie de 
ani și ochii holbaţi care din simplă nălucire a minţii uneori 
și orbeau. Așa se întâmpla. Ehei, striga tinerimea 
generoasă asemeni lui Iacov, unde ești? Căci, până la 
urmă, poţi să faci orice cu oamenii. De aceea s-a zis și cu 
râsul prin aste meleaguri. Celui care s-a veselit în carnaval 
are să-i piară poftă s-o mai facă. Și feriţi-vă să lipsiţi de la 
biserică! Iar cine și-a auzit numele pomenit de predicator 
înseamnă că nu mai ajunge viu acasă. E vremea pârelor, a 
denunțurilor, trădărilor, spânzurării. Ca răsplată pentru 
împovărarea altuia îi iei slujba ori prăvălia, așa se cuvine 
să te porţi acuma. De aceea oamenii onorabili au devenit 
niște ticăloși. În alte vremuri vor fi iarăși foarte 
cumsecade, o întruchipare a bunăvoinţei. Acum sunt exact 
așa cum trebuie să fie, adică niște bieţi ticăloși. Dar, 

681 


ferească sfântul, nu pentru că ar fi așa din fire, nu fiindcă 
ar fi așa în străfundul sufletului. Se pune însă întrebarea: 
unde le e sufletul? 

Mai cu seamă gândirea cumpătată e urâtă de gloata cu 
ochii holbaţi. Un student căzut la examene, dar care are 
părerile ce se cer, dă buzna în clasa profesorului, îl calcă 
pe amândouă picioarele, poruncește să fie aruncat în 
temniţă și e numit în locul lui. Medicul cel tânăr îl înlătură 
pe cel mai în vârstă, care-i stă în cale: vezi bine, profesorul 
n-a salutat-o cum trebuie pe spălătoreasă. La fel face și un 
slujbaș de mâna a doua; se obrăznicește, cu atât mai tare 
cu cât era mai smerit, față de înalții magistrați ai 
parlamentului regal. Iar aceștia trebuie să-l însoţească și 
să judece în numele poporului total, dat fiind că abia după 
înlăturarea gândirii poporul poate să devină cu adevărat 
total. Nu înainte. Drept urmare, nevestele dansează numai 
în cămăși pe stradă. 

Președintele tribunalului din Toulouse fu ucis de popor. 
Mai întâi se înălţaseră baricade, apoi pentru judecătorul 
mort o spânzurătoare, în care de mai înainte atârna o 
momâie cu chipul regelui. Judecătorul se ridicase 
împotriva detronării regelui, așa încât îi spânzuraseră 
împreună. Cel din urmă Valois era un biet om nevolnic, 
chiar și în crimă. Și totuși, la capătul zilelor lui se bucură 
de cinstea de a fi dușmănit nu pentru părțile lui rele, ci din 
pricina urii unei gloate sălbăticite faţă de rațiune și de 
demnitatea omenească, fiind socotit chiar o întruchipare a 
lor, oricât de puţin adevărat ar fi fost acest lucru. 

Rătăcea ca o nălucă în haina-i violetă, culoarea doliului, 
pe care îl purta după fratele lui și după Madame 
Catherine. Cu toate că, la drept vorbind, părea să-l poarte 
mai degrabă după Guise, pe care chiar el îl omorâse. Dar 
nu era la înălțimea celui ucis. Singura faptă la care se 
încumetase îl dezarmase cu desăvârșire. Pe un altul în 
locul lui ea l-ar fi mânat mai departe. „Și acum până la 


682 


capăt, să semăn groază ca să nu-mi fie mie frică. Nu mai 
poate fi vorba de curaj, de stat pe gânduri, n-am de ales. 
Să-mi adun soldaţii și, înainte de a se împrăștia cea dintâi 
buimăcire a vrăjmașilor, să-i curăț pe toţi! Vino aici, 
Navarra!” 

Căci la nici un alt nume nu se gândea acum atât de des 
Valois, îmbrăcat în haina lui violetă, pal și tăcut. Rătăcea 
ca o nălucă prin castelul lui din Blois, singur și părăsit, 
detronat chiar de biserică; poporul nu mai era legat de el 
prin nici un jurământ de credinţă. Deputaţii Statelor 
Generale plecaseră către orașele regatului. Pe dânsul, 
însă, capitala nu l-ar fi lăsat să intre între zidurile ei, ori 
mai degrabă l-ar fi prins și ucis - și asta, după cum prea 
bine o știa, din pricină că oamenii se simțeau slabi. Dar era 
o slăbiciune furioasă. Şi din chiar cunoașterea firii lui, 
Valois se pricepea s-o deosebească de hotărârea 
sănătoasă. Aceasta se afla în altă parte. „Navarra”, își 
repetă el mereu, fără a lăsa, însă, să se vadă vreo mișcare 
a feţei; și nu-l chemă, căci nu îndrăznea. Să-l cheme pe 
hughenot împotriva capitalei sale catolice, el, omul nopţii 
Sfântului Bartolomeu! E adevărat, Navarra l-ar fi dus 
înapoi la Luvru, dar din cauza asta ar fi intrat în război cu 
puterea mondială, care e la fel de temut ca și odinioară. 

Când Armada fusese nimicită, un fulger sfâșiase pentru 
o clipă cerul întunecat al celui din urmă Valois. Dar nu-i 
mai era hărăzit să se încredinţeze și că însăși puterea 
mondială fusese rănită de moarte. Asta îl privea pe 
moștenitorul lui. La începutul domniei sale acest 
moștenitor nu va avea nici ţară, nici bani și aproape nici 
armată; va trebui, însă, să-i înfrângă numai într-o singură 
bătălie neînsemnată pe lefegiii și slugoii Spaniei, și 
minunea se va petrece. Un oftat de ușurare va străbate 
toate popoarele. 

Pentru Valois totu-i întunecat, înconjurat de o liniște de 
moarte. Nimeni dimprejurul lui nu-l mai cheamă pe 


683 


Navarra. Şi nici afară nu-i nimeni care să tremure de 
venirea lui Navarra; pentru că altfel cum s-ar fi obrăznicit 
să taie regelui și ultimele venituri? Şi asta când? După 
monstruoasa și singura lui faptă. În odaie era frig și regele 
se vâri în pat. Avea dureri, niște dureri caraghioase, 
pricinuite de hemoroizi; cei câţiva gentilomi care-i mai 
rămăseseră râdeau de el pentru că plângea. 

„Navarra! Vino! Nu, nu veni! Nu plâng din pricina 
dosului meu, ci pentru că singura mea faptă a fost 
zadarnică. Acum ar fi rândul tău să arăţi ce ești în stare. 
Dar nici asta nu va mai fi. Și totuși. Știu că tu ești omul 
potrivit și vreau să mă supun ţie. Numai pe tine te 
recunosc ca moștenitor al coroanei, chiar dacă m-aș fi 
dezis de zece ori, nu o dată. Regatul nu te mai are decât pe 
tine; am plătit destul ca s-o știu. Uită-te la mine, Navarra, 
ce nefericit sunt. Niciodată nu mi-a fost nefericirea așa de 
adâncă și mare, ca după zadarnica încercare de a mă 
elibera. După faptă am strigat: «Regele Parisului a murit, 
în sfârșit sunt regele Franţei». Dar nu-mi spune așa, 
pentru că nu sunt. Zi-mi Lazăr, dacă vii, Navarra! Dar nu, 
nu veni! Totuși, vino!” 

Despărţiţi de aproape întreaga întindere a regatului, nici 
unul dintre ei nu se simţea în largul lui. Dar Henri învinse 
criza, se înzdrăveni curând și nu mai avu vedeniile 
înfricoșătoare ce prevestiseră boala necruțătoare. Vorbea 
cu multă măsură despre sfârșitul domnilor de Guise: 

— Am prevăzut de la bun început că domnii de Guise nu 
vor putea stăpâni o asemenea întreprindere și cu atât mai 
puţin s-o ducă la capăt, fără primejdia vieţii lor. 

Acesta fu necrologul lui, iar purtarea îi era pe potrivă; 
deveni și mai prevăzător, iar unora le păru chiar prea 
modest. Cum, nu mai vrea să facă pasul cel mare și să-l 
scoată pe Valois din mijlocul dușmanilor lui, care au închis 
drumul dintre dânșii? Prietenii îl cunoscuseră ca un 
zănatic, în lucrurile mici. Şi acum așa de cumpătat, sire, 


684 


când e vorba de un lucru atât de mare?! 

Henri ghici dezaprobarea vechilor prieteni. Hughenoții 
cei mai vechi, obișnuiți din tată în fiu să moară pentru 
credinţă, cei care îngenuncheaseră pentru rugă la Coutras, 
din care pricină fusese apoi înfrânt Joyeuse, acum 
murmurau, cu toate că nici ei nu știau prea bine de ce. Ar 
fi vrut să sară în ajutorul regelui catolic, deși numai cu 
mare greutate ar fi crezut și recunoscut așa ceva. Henri 
socotea, însă, că oamenii trebuie mai întâi să fie destul de 
copţi la minte, iar după aceea se va ivi și prilejul. Intru 
acestea, Valois trebuia să joace cum i se cântă. Tristul și 
cel din urmă Valois își părăsise fostul loc de refugiu și 
fusese primit de orașul Tours, așezat pe amândouă 
malurile Loirei, între mănoase câmpii de grâne - cel mai 
liniștit centru al furtunosului său regat. Nădăjduia să poată 
zăbovi acolo până când un număr destul de mare din 
gentilomii săi își vor aduce iar aminte de dânsul. Favoritul 
care mai rămăsese în viaţă, Epernon, îi aduna între timp 
pedestrași. Se putea însă prea bine întâmpla ca vrăjmașii 
să-l surprindă și să pună mâna pe el mai înainte de asta. 
Singurul cu adevărat de nădejde era Navarra. Unde e? 
„Tu, regele catolic, își spunea Valois, căruia numai cu mare 
greutate i se strângea o armată, nu vei vedea împrăștiindu- 
ti-se trupa dacă-l chemi pe hughenot?” 

Iar Henri gândea: „Are să mă cheme când oamenii lui au 
să fie de această părere, mai înainte ar fi prea timpuriu. 
Eu, Valois, vreau să vin către tine din toată inima”. Nu se 
destăinui, însă, nimănui, dar trimise anume pentru asta 
după Mornay, în ziua aceea de 1 martie. Se aflau într-un 
orășel, pe care nu trebuise să-l cucerească, căci își 
deschisese porţile de bunăvoie. Se plimbau de colo până 
colo, printr-o galerie deschisă, în lumina soarelui de 
primăvară, și parcă niciodată soarele nu mai avusese încă 
o lucire atât de nouă și de plină de speranţă. 

Henri spunea: 


685 


— S-a schimbat ceva, acuma sunt chemat din toate 
părţile. Orașele se ceartă pentru mine, care să mi se 
predea mai întâi. Au înnebunit oamenii sau de vină-i 
primăvara? 

— Sire, s-ar putea ca la mijloc să fie numai dorinţa de a 
vă vedea irosindu-vă vremea. 

— Dar ce să fac cu ea? întrebă Henri, și inima-i bătu mai 
repede, pentru că știa ce anume trebuia să facă și încă 
foarte repede, dar în ultima clipă se codea. 

Lucrase îndelung și se apropiase de ţintă pas cu pas și în 
sudoarea frunţii. Acuma ţinta-i aproape, ar putea să sară 
ca s-o apuce; dar șovăie, ultima mișcare întârzie, siguranţa 
de odinioară a dispărut. Fericirea pare mai puţin firească 
decât înainte, când se afla departe și mai erau atâtea 
piedici de trecut. Poţi să fii prinţ de sânge, picioarele însă 
sunt grele de clisa care s-a adunat. Las’ să se rostească 
mai bine un altul, să hotărască domnul du Plessis-Mornay, 
de asta-i înţelept și plin de virtuţi! 

— Sire, nu mai puteţi pierde două luni cu mărunțţișuri 
plăcute. Acum trebuie să scăpaţi Franţa, căci altminteri se 
duce de râpă. Trebuie să înaintați spre Loira, cu toate 
forțele pe care le aveti. 

— Acolo-i regele, rosti Henri, și inima îi stă să sară din 
piept. 

— Tocmai de aceea. 

— Să-l atac, Mornay? 

— Sire, îi sunteţi prieten și el va fi prietenul vostru, după 
ce zece armate ale sale n-au putut să vă nimicească. 

— Zece au fost, Mornay? Atâta trudă și necaz? Așa-i. Și 
acum Valois nu mai are nici una iar Liga îl va înghiţi de 
viu. Vrei să spui, domnule du Plessis, să-i sar în ajutor? S- 
ar putea să-mi surâdă ideea. Am să mă mai gândesc. 

Urmarea acestei convorbiri fu că se gândi să cumpere 
un oraș ce-i stătea în drum, spre a putea străbate regatul 
cu cât mai puţine lupte, el, care-și pusese viaţa în joc de o 

686 


sută de ori, când avea foarte puţin de câștigat. Acum era, 
însă, în joc regatul. Dar între timp s-a săturat să vadă 
zidurile aruncate în aer, casele prefăcute în cenușă, morţii 
aruncaţi în drum, și-și îndreaptă privirea în altă parte. Mai 
bine cumpără orașele care nu se predau de bunăvoie, iar 
mai târziu va cumpăra chiar provincii, dar mai întâi va 
trebui să câștige încă multe bătălii și să îmbătrânească în 
cuirasă, indiferent dacă vrea sau nu. Altminteri nici cu bani 
regatul nu poate deveni stăpânit de rațiune, îmbelșugat și 
puternic. 

Cu asemenea gânduri amare se purta veselul Navarra, 
fără a se putea ști, însă, dacă era și conștient de ele ori 
numai le și bănuia. Căci era mult prea tânăr, dar temeinic 
pregătit spre a le înţelege. Ce bine că-l avea lângă dânsul 
pe Mornay, un om cucernic. E un om cu adevărat 
credincios, cu toată înţelepciunea lui și în ciuda răutăţii 
multora din cei cu care a avut de-a face. Crede în puterea 
cuvântului, căci acesta purcede de la dumnezeu. Trebuie 
să-l păzim numai, așa cum ni l-a dat el, limpede și drept; 
atunci își păstrează întreaga putere. De aceea Mornay 
întocmi, în numele prințului său, o chemare către toți 
locuitorii regatului. Francezii erau chemaţi să trăiască în 
bună înţelegere și unire. 

Și întreba în această scrisoare: La ce-au folosit 
războaiele  nenorocite, cruzimile, un milion de vieți 
pierdute și risipa nemaipomenită de aur, mai mare decât 
ar putea da o întreagă mină? După care tot el răspundea, 
lăsându-i însă, la drept vorbind, pe cititori să răspundă: La 
sărăcirea poporului. La aceea că statul e acum bolnav de 
moarte, la o nefericire fără seamăn. lar apoi întreba din 
nou: Şi ce se va întâmpla dacă lucrurile vor merge tot așa 
mai departe? Întreba mai întâi pe nobili și pe târgoveţi și 
dădea îndată și răspunsurile pe care le cereau interesele 
lor. Apoi, ridicând glasul, se adresa poporului, pe care-i 
numea jitnicerul regatului, ogorul roditor al statului, 


687 


oameni din a căror muncă se hrănesc prinții, a căror 
nădușeală le potolește setea. Unde vei afla adăpost, 
sărman popor, când nobilii te calcă în picioare? 

Mornay, și prin el Henri, scria: Te calcă în picioare. 
Despre burghezii din orașe spunea că sug sângele 
poporului. Așadar la aceste două stări nu se putea găsi 
sprijin; poporul trebuia să-și pună nădejdea numai în rege. 
Liniștea și siguranţa erau întruchipate numai de rege, iar 
printre rânduri se putea citi și de care anume. De regele 
celor obidiţi și al celor sărmani, de învingătorul cavalerilor 
înzăuațţi în argint, al arendașilor de dări. Dat fiind, însă, că 
această chemare era făcută tocmai în numele lui, Mornay 
nu uită să arate că va fi credincios regelui Franţei. Dacă, 
ocrotit de cel de sus, Henri de Navarra își va duce cândva 
la bun sfârșit planul său, el va da ascultare regelui. 
Singura răsplată pe care și-o dorea era o conștiință curată. 
Ar fi foarte mulțumit dacă toţi cei însufleţiți de gânduri 
bune și-ar dobândi libertatea. 

Astfel sună chemarea, care trecu sub tăcere, cu multă 
grijă, o singură stare din regat, încercând să n-o 
zgândărească, dar fără mare nădejde de a o potoli. Cu 
clerul nu era nimic de făcut, iar puterea oarbă a urii, pe 
nume Liga, nu putea fi stăvilită dintr-o dată, nici chiar de 
adevăr. Totuși, acesta fu recunoscut până la mari depărtări 
ca fiind aflător în vorbele chemării. Convingerea lui 
Mornay se adeveri. Adevărul împrăștie o lumină nesperată, 
ce abia putea fi înţeleasă. Cum adică, să trăim în bună 
înţelegere și unire? Așa ceva nu se mai îngăduise nicicând. 
Ce s-a întâmplat? Cei doi regi fură și ei uimiţi, oricât de 
mult năzuiau unul către altul. Căci piedicile nu erau încă 
înlăturate; Navarra nu se gândea să-și schimbe religia, ci 
numai să moștenească un regat. Valois, ca întotdeauna, 
ducea tratative cu Liga. Cu toate acestea, îi dădu de veste 
lui Mornay că n-are nimic împotrivă, iar Henri o trimise pe 
sora lui de lapte, Madame Diana. 

688 


Între cei doi regi se încheie un armistițiu de un an, dar 
amândoi se gândeau că ar trebui să fie pentru vecie. Întru 
acestea, Henri pornise la drum cu armata lui și, cum 
orașele din cale i se supuneau de bunăvoie, înaintă repede 
spre Tours. Regele își convocase acolo parlamentul. Juriștii 
erau rezonabili și, pe măsură ce Henri se apropia, deveniră 
tot mai îndrăzneţi până la urmă înscriseră acordul printre 
legiuirile regatului. Asta se întâmpla la 29 aprilie. La 30, se 
înfățișă Navarra cu armata lui. 

Era o duminică luminoasă și senină. Bietului Valois i se 
păru că înviază din morti. Pentru prima oară îi pieri spaima 
că Liga ar putea să-l prindă și să-l ducă. Se apropia doar 
fratele Navarra. Regele era la liturghie când cele două 
armate se întâlniră, pe malul unui pârâu, la trei leghe 
înaintea orașului: de o parte gentilomii regelui cu trupa 
lor, de cealaltă bătrânii hughenoți. Nu se opriră, n-ar fi fost 
bine să fi făcut așa, ci își amestecară îndată rândurile, 
scoaseră laolaltă frâiele cailor și-i adăpară în același loc. 
Aceste treburi le îngăduiră să nu vorbească mai mult decât 
s-ar fi cuvenit și să nu se uite unii la alţii fără nici un rost. 
Ar fi zărit doar feţe îmbătrânite, trupuri pline de cicatrice; 
ar fi putut să vadă urmele multor suferințe, la ceilalţi ca și 
la ei înșiși, și și-ar fi amintit de casele arse, de familiile 
ucise, de douăzeci de ani de război civil. După cum ar fi 
fost cu neputinţă să uite, cu prilejul acestei prime revederi 
pașnice, de noaptea Sfântului Bartolomeu; făptașii, ca și 
victimele. De aceea era mai cuminte să scoată frâiele și să- 
și mâne caii la adăpat. Regele Navarrei aștepta mai în 
spate, lăsându-i să-și vadă de treburi; îl trimisese înainte 
numai pe comandantul general al pedestrimii sale. 

Pe malul apei, oamenii șușotiră: „Domnul de Châtillon” 
și parcă nu le venea a crede. Cu toate acestea era o 
duminică luminoasă și senină, iar fiul amiralului Coligny se 
îndreptă singur către mareșalul d'Aumont și-l îmbrăţișă. 
Împrejurul lor se făcu un cerc larg, capetele se 

689 


descoperiră. Şi abia după asta, mișcaţi până în adâncul 
inimilor, ostașii celor două armate se înfrăţiră. 

Regii le urmară pilda. N-ar fi fost nimerit să dea ei 
armatelor pilda înfrăţirii. Dimpotrivă, acestea trebuiau s-o 
facă în primul rând și să se minuneze singure de ceea ce 
avuseseră curajul a înfăptui. În castelul Du Plessis, de 
partea cealaltă a fluviului, regele Franţei îl aștepta pe cel 
al Navarrei și-l rugă să treacă dincolo. Această pretenţie 
arăta că Valois încă nu învățase destul din nenorocirea lui 
și ar fi putut face să fie bănuit de intenţii dușmănoase. În 
faţa castelului Du Plessis apele Loirei se unesc cu cele ale 
râului Cher. Dacă trecea apa pe aici, Henri rămânea 
descoperit și putea fi lovit de glonte, din toate părțile, iar 
dacă ajungea pe limba de pământ pe care se afla castelul, 
risca să cadă fără putinţă de apărare în mâna lui Valois. 
Mai mulţi dintre oamenii săi îl sfătuiră de aceea stăruitor 
să nu se ducă; Henri nu se lăsă, însă, înduplecat, ci se urcă 
într-o barcă, împreună cu câţiva gentilomi și soldaţi din 
garda personală, arborând chiar penajul alb și manteluţa 
roșie. Așa încât oricine putea să-și dea seama de departe 
cine era. 

Ajunse cu bine, pentru că așa era voia domnului și 
pentru că Valois îi ducea dorul; nu se îndoia de acest lucru, 
fiindcă judeca după propriile-i sentimente. Câţiva gentilomi 
de ai regelui îl conduseră spre castel, dar Valois îl aștepta 
în parc; ajunsese cu un ceas mai devreme și era neliniștit 
în sinea lui, deși la față arăta ca un om adormit și nu 
cuteza să întrebe: „Unde-i? Nu i s-a întâmplat cumva vreo 
nenorocire?” Când se întoarseră și-l înconjurară, nu 
întrebă pe nici unul dintre ei ceea ce îl neliniștea. Auzind 
însă că Navarra se afla în castel, își pierdu stăpânirea de 
sine și porni într-acolo fugind. Alergă astfel câţiva pași, 
dar, aducându-și aminte de maiestatea lui, o înfăţișă iar 
celor din jur. Parcul era plin de lume, curteni și popor de 
rând, care se strecurase înăuntru. Regele Franţei făcu 


690 


jumătate de drum, Navarra cealaltă jumătate. 

Cobori treptele care duceau din castel în parc. Era 
îmbrăcat soldăţește; pe umeri și pe lături pieptarul îi era 
ros tare din pricina cuirasei. Pantalonii de catifea, lipiţi de 
coapse, aveau culoarea frunzei ruginii, mantaua era 
stacojie, pe pălăria sură îi strălucea penajul mare, alb și o 
preafrumoasă medalie. Curtenii și poporul priviră cu 
atenţie la toate acestea. De altă parte, unii băgară de 
seamă, deși cu mai puţină plăcere, că barba începea să-i 
cărunţească. Nu puteau vedea dacă are lacrimi în ochi; 
lacrimile îi veneau însă cu mare ușurință, după cum bine 
știau cei ce-l cunoșteau mai demult. Dar chiar și aceștia 
abia dacă recunoșteau obrazul scofâlcit, mai slab ca de 
obicei. Cu atât mai mare îi părea de aceea nasul cu vârful 
lăsat în jos; la rădăcina lui avea o încreţitură rotundă, 
sprâncenele îi erau puternic arcuite. Nu avea un obraz 
obișnuit, și numai hotărârea care i se citea pe chip îi dădea 
o înfățișare de soldat. Nimeni nu mai putea să-și 
amintească de prizonierul amărât de la Luvru. Navarra se 
îndrepta semet în întâmpinarea regelui. 

La jumătatea drumului fură despărțiți de o năvală a 
privitorilor. Așa încât amândoi rămaseră în loc, căutându- 
se din ochi prin golurile lăsate de mulţime; se salută, întind 
braţele unul către altul. Sunt palizi și foarte gravi. În clipa 
aceasta încă mai năzuiesc unul către celălalt; în cea care 
va urma totul se va schimba. Pace! Pace! Și în sfârșit sosi 
și clipa solemnă a celui drept și bun! 

— Faceţi loc! Regele! strigă garda. 

Mulțimea se dădu deoparte și, când regele Navarrei 
ajunse în fața maiestăţii-sale, se înclină, iar regele îl 
îmbrăţișă. 


691 


SAMUIL, Cartea a Doua, Cap. I. 
versetele 19 și 25 


Într-o bună dimineaţă, Mayenne, fratele rămas în viaţă 
al lui Guise, veni cu călărime și încercă să-l prindă pe rege. 
Se înţelege, trădătorii, care mișunau mereu în juru-i, îl 
duseră pe Valois tocmai spre locul unde și-ar fi găsit 
pieirea. Dar un morar recunoscu haina violetă și rosti: 

— Sire! Încotro? Acolo-s oamenii Ligii! 

Mayenne și pornise atacul. Viteazul Crillon nu izbuti să 
apere casele de dincolo de porţi și se întoarse în oraș cu 
atât de puţini oameni, încât trebui să închidă poartă chiar 
cu mâna lui. Regele Navarrei plecase, dar nu era încă 
departe și se ceru ajutor. O mie cinci sute de archebuzieri 
hughenoți îl scăpară astfel pe rege. Oamenii Ligii crezură 
că vor putea opri atacul printr-un vicleșug și strigară: 

— Ei, hughenoți viteji, n-avem nimic cu voi, numai cu 
regele, care vă trădează! 

Drept răspuns, însă, răsună o salvă. 

Puţinii războinici trebuiră dar să se întoarcă de unde 
veniseră, și se retraseră încet, pas cu pas, trăgând mereu, 
iar a treia parte dintr-înșii căzu. Crillon, soldatul regelui, 
mărturisi de-atunci „dragostea lui pentru hughenoți”. Un 
curaj nou și nestrămutat se ivi o dată cu prietenii ce se 
alăturaseră regelui, încât chiar acesta intră în foc. Liga o 
luă din loc, cuprinsă de teamă. Iar Henri era cum nu se 
poate mai fericit că nu trebuia să mai lupte împotriva 
regelui, ci numai împotriva vrăjmașilor acestuia. Avea 
conștiința împăcată, și asta făcea mai mult decât o 
fortăreață cucerită. Înfăţișă regelui armata sa; trecu peste 
un pod cu o mie două sute de călăreţi și patru mii de 
archebuzieri, iar când ajunseră în faţa regelui, acesta 
întrebă; 


692 


— Sunt toţi odihniţi și veseli, nu mai e război? 

Și Henri îi răspunse: 

— Sire! Suntem zi și noapte călare, dar e un război 
binefăcător. 

Valois îl înţelese, și pentru prima oară râse din toată 
inima, ca Henri. 

Insufleţit de noul său curaj, regele adună până în vară 
cincisprezece mii de elveţieni, și asta fără bani. Cu soldaţii 
lui și cu cei ai lui Navarra, avea în total patruzeci și cinci 
de mii de ostași, ceea ce însemna o armată puternică, în 
stare să-i recucerească iute capitala regatului, și ar fi putut 
chiar s-o facă. Mayenne, dimpotrivă, se topea văzând cu 
ochii, încât până la urmă rămase numai cu cinci mii de 
oameni, iar spaniolii sau germanii nu se arătau de fel; și 
lucrul era ușor de înţeles, căci o mișcare falsă și mârșavă 
se destramă în faţa adierii unui curaj proaspăt și se 
trezește peste noapte fără gloate. Chiar în Parisul zăvorât 
începu să se vorbească dintr-o dată deschis. Rantiile 
cafenii nu se mai putură arăta decât înarmate. Unde mai e 
Liga? Unde-i partida atotputernică?  Monstruozitatea 
„totală” e alcătuită, de fapt, în cel mai bun caz, din câţiva 
turbaţi și câţiva lași. Iar între aceste două soiuri de oameni 
nimic. 

Bătrânii comandanti de oști ai regelui nu știau prea bine 
dacă asediul Parisului trebuie întreprins ori nu. Orașul s-ar 
putea apăra vreme îndelungată, iar armata Ligii s-ar 
îngroșa din nou dacă asediul n-ar fi încununat de izbândă. 
Dar regele Navarrei se pronunţă în favoarea lui, cu toată 
greutatea prestigiului său. 

— E vorba de soarta regatului. Trebuie să ne dăm numai 
seama că am venit să sărutăm acest oraș frumos și nu să-l 
atacăm. 

Și mai spuse ceva, care vădi că această întreprindere 
era mai glorioasă decât oricare alta. Căci îndrăzneţii sunt 
crezuţi și asta face puterea lor. La 30 iulie, armata regelui 


693 


cuceri Saint-Cloud, orașul și podul. Regele rămase în acest 
punct din împrejurimile capitalei, iar Navarra ocupă un 
altul. 

Două zile mai târziu, când tocmai călărea împreună cu 
credincioasa lui armată, un gentilom îi ieși galopând în 
întâmpinare și-i șopti câteva vorbe la ureche; imediat 
Navarra își întoarse calul și luă cu el douăzeci și cinci de 
gentilomi să-l însoţească la Saint-Cloud. 

— De ce mergem la rege, sire? 

— Pentru că a căpătat o lovitură de cuţit în burtă, 
prieteni. 

Vestea îi făcu pe toți să amuţească, erau copleșiți, și 
chiar și mai târziu vorbiră numai între dânșii și în șoaptă. 
Socoteau că la mijloc e mâna Ligii. Hotărât, această 
partidă și această mișcare nu sunt făcute pentru luptă, ci 
pentru crimă. Călugării din Paris au predicat o minune, 
știind foarte bine care anume. lar minunea s-a întâmplat, 
luând înfățișarea unui asasinat. Și la stăpânul nostru au 
venit trei tineri care juraseră să facă întocmai ca ludit! și 
să-l ucidă cu mâna lor pe noul Holofern. Da, dar vezi că el 
se pricepe să vină de hac ucigașilor. Bietul Valois! Cine l-o 
fi înjunghiat? 

Ia uite, un călugăraș de douăzeci de ani, cu buze groase, 
vreo mostră strălucită a tinerimii generoase! Gentilomii 
regelui de Navarra, care tocmai ajungeau la Saint-Cloud, îi 
văzură rămășițele teșite într-o boccea cafenie zvârlită în 
curte. Era de mirare că după făptuirea nelegiuirii nu 
fugise, ci se înturnase cu faţa către zid și murmurase: 

— Iacov, unde ești? 

Și chiar așa-l chema, Jacques Clement. 

Moștenitorul tronului intră în odaia muribundului, care 
la început nu păru lovit de moarte. Totuși Valois muri, în 


1 Conform legendei, ludit, regina Betuliei, l-a ucis pe comandantul 
asirian Holofern, care-i asediase cetatea. 
694 


timp ce moștenitorul său se afla în altă parte. Când se 
întoarse, fără să știe ce s-a întâmplat, garda scoțiană a 
regelui mort i se aruncă cea dintâi la picioare. Și strigă: 

— Ura! Sire, acum maiestatea-voastră e regele și 
stăpânul nostru! 

Mai întâi, Henri nu-i înţelese, cu toată încrederea pe 
care o avea în menirea lui. Apoi se înspăimântă și fu 
încercat de acest simțământ: „Atâta vreme am dus cu bine 
propria-mi luptă, și acum trebuie să iau locul unui înfrânt, 
care zace acolo ucis; ce are să fie și cu mine?” 

Urcă treptele cu fruntea plecată, intră în camera 
mortuară și privi mortul. Cât timp suntem pe lumea asta 
ne uităm la mulţi morți - și cu ochii spiritului vedem chiar 
mult mai mulți morţi decât vii; iar cine își dă seama de asta 
își închipuie că trăiește în aceeași lume cu ei și li se 
adresează. Henri Navarra vorbi și el către Henri Valois, cel 
trecut în veșnicie: 

— Pe dealurile tale, Israile, doborâtă a fost podoaba ta! 
O, căzut-au cei viteji! Doborât a fost Ionatan pe dealurile 
tale! 

Întru acestea, doi călugări se rugau lângă mort, căruia 
un anume domn d'Etrangues îi sprijinea bărbia. Noul rege 
are să mai aibă mult de furcă cu acest domn, ca și cu 
ceilalţi, care dădură deodată buzna în odaie, de parcă s-ar 
fi înţeles. Și în loc să-și scoată pălăriile în fața noului rege, 
și le îndesară și mai tare pe cap ori le zvârliră pe podea, 
jurând cu glas tare: „Mai bine să murim de o mie de ori, să 
ne predăm dușmanilor decât să răbdăm un rege 
hughenot!” Voiau să pară că au convingeri și păreri, dar 
vorbele le sunau a minciună, mai ales că o seamă dintre 
acești domni făgăduiseră credință moștenitorului, imediat 
după făptuirea crimei. Atunci îi îngrijorase soarta lor și 
încă nu se înţeleseseră să trădeze regatul și să meargă cu 
Liga. După o obștească chibzuială acesta li se păru, însă, a 
fi lucrul cel mai cuminte. Căci Filip al Spaniei stăpânea 


695 


încă cea mai mare parte a aurului din lume. 

Spre a nu fi ghiciţi, ar fi trebuit să se adreseze altcuiva. 
Henri nu-i socotise oricum nici o clipă ca fiind prea zeloși 
în devotamentul lor. Porunci să i se croiască un veșmânt de 
doliu din haina violetă a mortului; era grăbit și nici nu avea 
bani pentru stofă. Dar chiar micșorată, haina violetă fu 
recunoscută, și curtenii își dădură coate, arătându-și 
disprețul pentru sărăcia regelui, de la care nu se putea 
căpăta nimic. Şi fără zăbavă trimiseră la rege o delegaţie: 
să se convertească, și asta îndată. Regii Franţei se 
deosebesc de ceilalți pentru că sunt unși din potirul sfânt 
și încoronați de Biserică. Henri se făcu galben de mânie. 
Iar ei își închipuiră că de spaimă, deoarece în clipa aceea 
părea a fi în mâna lor, și ei n-aveau de unde ști că el se 
obișnuise să dea ochi cu ucigașii. 

Cu o prestanţă pe care n-o prevăzuseră, Henri se ridică 
împotriva pretenţiei lor de a-și călca în picioare sufletul și 
inima la suirea pe tron. Şi străpunse adunarea cu privirile. 
Erau de faţă seniori cu vază, dar pe cine-l împinseseră 
înainte și-l puseseră să le fie purtător de cuvânt? Pe d'0, un 
zero, care arăta chiar așa, un tânăr cu burtă, care prin 
bunăvoința fostului rege devenise un trântor și un hoţ; 
unul dintre cei care și împărțiseră ţara și veniturile ţării 
între ei, încât nu le mai trebuia rege. Acest nemernic 
îndrăznea să dea lecţii de bună purtare unui bărbat care 
luptase, și să-i vorbească de popor, cum obișnuiesc toţi 
ticăloșii. Henri îl privi drept în ochi pe tânăr, și, cum 
acesta nu-i susţinu privirea, spuse răspicat: 

— Dintre catolici sunt de partea mea toţi adevărații 
patrioţi și orice om de onoare. 

În faţa acestei batjocuri fățișe se așternu tăcere, mai 
întâi pentru că Henri arăta hotărât și în al doilea rând 
fiindcă ceea ce spusese era adevărat. 

Oamenii de soiul ăsta pot fi însă mai degrabă convinși 
dacă îndărătul ușii se aude zăngănit de arme. Tocmai 


696 


atunci ușa se deschisese și un soldat, Givry, intră bocănind 
și strigă: 

— Sire, puteţi fi rege, dacă suntem hotărâți! Numai cine- 
i laș o șterge! 

La care cei pe care-i numise o tuliră. Apoi se înfăţișă 
Biron, spre a-l încredința pe Henri că cel puţin elveţienii îi 
vor rămâne neapărat credincioși. Dar elveţienii nu erau 
mulţi, și n-ar fi fost îndestulători. „lată-l însă pe Biron, un 
om aspru și ciolănos, care la vârsta lui mai poate umbla în 
jurul mesei sprijinit numai în degetul mare; a fost 
dușmanul meu, dar are un suflet destul de mare ca să-și 
recunoască greșelile. Vine către mine, când mi-e mai 
greu.” 

— Biron! Vino la pieptul meu. Cu oameni ca domnia-ta 
sunt sigur că am să înving! 


PE PĂMÂNT ȘI PE CER 


În următoarele cinci zile, armata regelui se topi așa cum 
se întâmplase mai înainte cu aceea a Ligii. Mareșalul 
Epernon, până nu demult un stâlp al regatului, se certă 
într-adins cu Biron pentru ca să poată spune că un om ca 
el nu va lupta, ca un potlogar, sub un astfel de rege. O 
spuse și se retrase către regatul lui, regiunea Provence. 
Căci fiecare avea câte un mic regat pe care și-l croise din 
provinciile celui mare; Epernon se retrase dar într-acolo, 
luându-și cu dânsul gentilomii și toată armata. Noul rege 
nu avea nici un mijloc să-i oprească. Să se convertească? 
Dar aceiași oameni l-ar fi părăsit cu atât mai sigur. Şi ar fi 
dobândit numai disprețul tovarășilor săi, al coreligionarilor 
și al prietenilor de peste hotare. Şi n-ar mai fi primit de fel 
bani și soldaţi din Anglia și Germania. 


697 


Împreună cu Mornay alcătui în aceste zile deznădăjduite 
o declaraţie prin care chezășuia fiecăreia din cele două 
religii situaţia pe care o avusese până atunci. În ceea ce-l 
privea, își rezerva dreptul de a trece la credinţa care va fi 
împărtășită de cea mai mare parte a compatrioţilor săi. Nu 
spunea prea lămurit când, dar o știa. Când va ţine bine în 
mână regatul împreună cu capitala răzvrătită, numai 
atunci și numai de bunăvoie Stăpân necontestat al 
regatului, va chezășui vechilor săi tovarăși de credință 
libertatea conștiinței; acesta îi era planul, indiferent dacă îl 
pusese la cale de dragul lor ori din amor propriu, spre a nu 
călca în picioare ceea ce făcuse parte din viaţa lui. El este 
regele care va da Edictul de la Nantes și va apăra din toate 
puterile libertatea. Toate acestea le hotări și le prevăzu în 
cele cinci zile când cei mai mulţi dintre cei ce-l înconjurau 
îl părăsiră, când un altul în locul lui ar fi alergat după 
dânșii. 

Între timp, capitala, pe care continua s-o asedieze, se 
lăsă pradă celei mai crunte rătăciri. Se ajunse până acolo 
încât cei puţini care mai aveau minţile treze începură să-l 
regrete pe conducătorul dispărut. Căci moștenirea lăsată 
întrecea tot ce făptuise în timpul vieţii. Pus faţă în faţă cu 
sora sa, Montpensier, Guise părea acum un înţelept. 
Ducesa trăia într-o necurmată exaltare și sări de gâtul 
crainicului care-i aduse vestea morţii „tiranului”. Singurul 
lucru care o mâhni fu că pe patul lui de moarte Valois nu 
mai apucase, poate, să afle cine-l trimisese pe ucigașul în 
rantie cafenie. Din mormântul lui, Guise a întins mâna și 
te-a nimerit! 

Apoi ducesa o puse pe mama ei, mama celor doi Guise 
uciși, să vorbească de la altar poporului, și bătrâna îl 
scoase într-adevăr din minţi cu zbieretele ei. Căci prin 
glasul acestei bătrâne urla ticăloșia, lipsa de măsură și 
nebunia ascunsă, care împingea din urmă stirpea casei de 
Lorena în tot ceea ce făcea. Ducesa voise să-l proclame 


698 


neîntârziat rege pe fratele ei Mayenne, dar intră în conflict 
din pricina asta cu ambasadorul Spaniei. Stăpânul 
acestuia, Don Filip, socotea acuma Franţa o provincie 
spaniolă; trupele lui ocupau doar Parisul. Așa încât, 
mânată din spate de stăpân, Liga se cufundă în 
destrăbălare. Mama lui lacov-unde-ești fu adusă din satul 
ei de baștină și cinstită ca o sfântă fecioară. Icoana 
tânărului în cafeniu fu înfățișată obșteștii evlavii pe un 
altar, între cei doi Guise. Numai arareori în istoria lor se 
mai bucuraseră poporul, oamenii onorabili și mai cu seamă 
tinerimea generoasă de asemenea zile în care puteau face 
tot ce le trecea prin minte. Dar, cu tot abuzul de religie, nu 
credeau cu adevărat, căci altminteri nu s-ar fi dedat la 
fapte nebunești și la beţii, care, oricum, nu erau îngăduite, 
dacă stai să te gândești. 

Tot atunci, în faţa porților ferecate, Henri - de care toţi 
se depărtau - rămase nestrămutat în hotărârea lui de a 
salva rațiunea și de a apăra libertatea. În primul rând, 
regatul trebuia scăpat din ghearele stăpânitorului lumii. 
De aceea nici nu se va retrage până în Gasconia, nici nu va 
fugi peste hotar în Germania. Sunt glasuri care îl sfătuiesc 
să facă fie într-un fel, fie în altul; ele răsună ca o 
întruchipare a bunului-simţ într-o situaţie ce pare fără 
ieșire. Dar el știe una și bună: să rămână nezdruncinat. 
Indrăzneala atrage după sine încredere, încrederea dă 
putere, iar aceasta e izvorul izbânzii; toate laolaltă îi vor 
salva regatul și viaţa. A 

La 8 august ridică tabăra. Întovărăși numai o bucată de 
drum rămășițele pământești ale regelui mort; împrejurările 
nu îngăduiau încă să fie înmormântat cu pompă. Apoi își 
împărţi armata. Din patruzeci și cinci de mii de soldaţi nu 
mai rămăseseră decât zece ori unsprezece mii. Cu trei și 
respectiv patru mii de soldaţi îi trimise pe mareșalul 
d'Aumont și pe protestantul La Noue să ocupe sectoare 
diferite ale hotarului de răsărit, spre a acoperi astfel 


699 


regatul împotriva unei noi invazii a trupelor spaniole. Iar 
el, cu trei mii cinci sute de archebuzieri și șapte sute de 
călăreţi, hotări să atragă asupră-și, acolo unde îi va veni lui 
la îndemână, toate forţele pe care vrăjmașul le avea în 
țară. 

Se îndreptă dar spre nord, către Marea Mânecii, 
nădăjduind într-un ajutor al reginei care-l bătuse cea dintâi 
pe stăpânitorul lumii. Dacă sprijinul Elisabetei nu i-ar fi 
putut veni în orice clipă, nici n-ar fi crezut că orașul 
Dieppe i se va supune. În ziua de 26 se afla în faţa 
Dieppeului, care îi deschise pe dată porţile. Această 
repeziciune era un rod al spaimei. Căci uite, a apărut, venit 
de cine știe unde, căpetenia unei cete de tâlhari, pentru că 
ce alta e? S-a botezat singur rege, dar n-are ţară; își spune 
comandant de oști, dar n-are soldaţi. Până și nevasta i-a 
fugit. Totuşi, nimeni nu poate ști când vor sosi trupele 
maiestuosului Mayenne și ce se mai poate întâmpla până 
atunci. Lipsit de apărare, orașul poate fi bombardat 
dinspre mare de corăbiile engleze, iar dinspre uscat e și 
atacat de hughenoți. Așa încât se resemnă în faţa răului 
care-i părea mai mic și-și deschise porţile. Nimic nu lipsi, 
nici cheile grele întinse de pârgarii îngenuncheaţi, nici 
pâinea și sărea, oferite o dată cu pocalul care, la nevoie, 
putea fi otrăvit. Regele-tâlhar ridică, însă, de pe caldarâm 
pe un bătrân greoi, de parcă omul n-ar fi cântărit mai mult 
decât un fulg, și grăi către toţi: 

— Dragi prieteni, nu vă osteniţi! Nu cer nimic mai mult 
decât să fim cu inima deschisă. Pâine bună, vin bun și 
chipuri voioase! 

Pocalul nu-l bău, ceea ce ei nu băgară, însă, de seamă, 
uimiți cum erau să-l vadă nepăsător și zâmbitor. Erau 
normanzi, în vinele lor curgea un sânge mai gros decât al 
lui. Orașul lor se afla în calea primejdiilor, și orășenii erau 
obișnuiți să întâmpine nenorocirile dese cu un curaj 
neabătut. Şi uite, ăstuia îi ardea de glumă? li mai ardea să 


700 


ia din mâna unei fete trandafirul, să glumească și să 
făgăduiască fiecăruia câte ceva. La drept vorbind, ce are 
de dăruit? Și, în gând, îi numărau puţinii oșteni: câţiva 
călăreţi, pedestrașii dezbrăcaţi. După care se întrebau unii 
pe alţii; „Nu zău, cu ăștia vrea să cucerească ducatul 
Normandiei?” Adevărul era însă că da, „cu ăștia” Henri 
voia să cucerească regatul, întreg regatul, și pentru 
totdeauna. Din care pricină oamenii nici nu voiră să-l 
asculte când le-o spuse sus și tare; căci contrastul era mult 
prea bătător la ochi pentru capetele lipsite de imaginaţie. 

Iar la fel cu cetăţenii din Dieppe gândea și cea mai mare 
parte a locuitorilor regatului - neprevăzând nici unele din 
cele ce aveau să se întâmple în realitate chiar în ceasul 
următor, și totuși vrând să treacă drept oameni ce stau cu 
picioarele bine înfipte în pământ. Nici în ceasul al 
doisprezecelea nu-și dădură seama că urzeala gândurilor 
lor era venită din amăgiri și nu din adevăruri, căci oricât 
de atotputernică își dădea aerul de a fi Liga, acţiona ca o 
nălucă ce așteaptă doar prima rază a soarelui spre a 
dispărea. Ciudat, dar marea mulțime nu vedea asta; 
dimpotrivă, primea cu frunţile încreţite de îngrijorare 
adevărul ce sta să se ridice și care era noul ei rege. 
Oricum, însă, oamenii simțeau mai degrabă neîncredere 
decât ură, și lucrul era adevărat nu numai pentru cei din 
Dieppe, ci pentru toţi locuitorii. Fără îndoială, în sufletele 
lor se cuibărise și spaima, o presimţire ce-și făcea drum, 
tainic: poate că era chiar conștiința. Cum? „Cu ăștia” vrea 
el să cucerească ducatul Normandiei? Cu neputinţă. lar 
când izbândi totuși, după ce își birui numai o singură dată 
dușmanul, cu toţii își dădură seama: al lui va fi regatul. Și 
chiar și cei de la celălalt capăt al regatului își dădură 
seama că se iviseră zorile de mult așteptate. 

— Ce Dieppe! exclamă Agrippa d'Aubigne, simțind că 
inspiraţia nu e departe. Nu ne aflăm doar în fața 
Dieppeului, pe șesul ăsta înecat în ceţuri, între colinele 


701 


împădurite și râul Béthune, unde săpăm șanțuri și m-am 
descălţat de înfierbântat ce sunt de muncă. E drept că aici 
ne aflăm cu trupurile. Ca niște cârtițe, scormonim, goi, 
lutul, săpând două șanțuri, unul în spatele celuilalt, ca să 
putem ţine piept vrăjmașului necruţător ce s-ar năpusti 
asupra noastră, din faţă, peste șes. Ne-am pus în gând să 
ne apărăm după toate regulile artei și să ne agățăm de 
acest petic de pământ. În spatele nostru se află satul 
Arques și deasupra lui cetățuia. lar mai departe, în spate, 
ne poate da adăpost, dacă va trebui să ne retragem, orașul 
Dieppe, și ne mai punem nădejdea și în corăbiile engleze. 

— Ce tot spui, Agrippa? îl opri Rosny. Nici vorbă să ne 
retragem! 

Și Du Bartas interveni: 

— Poate că nici n-o vom mai putea face, fiindcă 
picioarele noastre vor încremeni în șesul ăsta. 

— Domnilor! îi mustră Roquelaure. 

Dar Agrippa nu renunţă la gândurile sau la versurile 
sale. 

— Trupurile noastre se află, e drept, pe șesul ăsta de 
lângă satul Arques; în stânga e râul, în dreapta sunt 
dealurile cu tufișuri, totul e cenușiu din pricina ceţii, și în 
acest peisaj e înfipt cătunul Martinglise. 

— Cu o cârciumă în care se află vin bun. Mi-e sete, zise 
Roquelaure. 

— Fiindcă picioarele noastre vor rămâne aici 
încremenite, repetă Du Bartas numai pentru sine și 
numărând în gând silabele. 

Iar Agrippa reluă: 

— Dar unde e spiritul nostru? Nici la cârciumă, nici pe 
lumea cealaltă, laolaltă cu morţii. Spiritul nostru trăiește 
clipa ce va urma bătăliei, ce va urma izbânzii. Pentru că 
cine nu știe că vom învinge? Chiar și dușmanul a aflat de 
asta. Mayenne şi trupele lui, care ne întrec ca număr, se 
află în marș, înaintează repede, dar nu doresc decât să fie 


702 


înfrânte de noi. 

— Bine ar fi! observă Rosny, calm și potolit. Nu de asta, 
însă, se ostenește Mayenne să vină către noi, ci pentru a 
pune mâna pe regele nostru; chiar el a spus-o; și e 
încredinţat că are și destulă putere, și destulă dibăcie. 

— Şi totuși, interveni Agrippa, într-un colţișor al 
sufletului și el dorește ceea ce toată lumea vrea, nu numai 
cei din Dieppe, ci și din restul regatului rătăcit. Iar noi îi 
vom scăpa de spanioli și de ei înșiși. Noi suntem leacul 
împotriva stăpânitorului lumii. Noi nu luptăm împotriva 
concetăţenilor noștri. 

— Ci împotriva orbirii și ticăloșiei lor, întregi Du Bartas. 

Iar Agrippa rosti cu glas puternic: 

— Prieteni! Întreaga lume așteaptă izbânda noastră, toţi 
cei ce suferă asuprirea, până în cele mai depărtate 
unghere ale pământului, își aţintesc privirile asupra 
noastră. Pentru noi se roagă oropsiţii, dezmoșteniţii; de 
partea noastră cată conștiința celor ce știu să gândească. 

Şi Rosny adeveri: 

— Suntem înţeleși cu umaniștii din întreaga lume. Dar 
asta încă n-ar fi mare lucru dacă umaniștii ar ști numai să 
gândească și nu să și poarte arme și să se bată. 

— Ba pot chiar foarte bine, întăriră într-un glas 
Roquelaure și Du Bartas. 

Și Rosny continuă să povestească: 

— Mornay a dat de știre în toate regatele și republicile 
că noi vom fi aceia care vom dobori pe stăpânitorul lumii. 
El face să ne meargă vestea prin toate ţările că luptăm 
pentru dreptate și libertate, care sunt sfinţii noștri, că ne 
ridicăm pentru virtute, rațiune și moderație, care sunt 
îngerii noștri. 

Roquelaure îl înfruntă: 

— Şi n-o credeţi, domnule de Rosny? 

La care acesta răspunse: 

— Ba de crezut sunt gata să cred toate astea și încă 


703 


multe altele. De avut, însă, aș vrea să am câteva mii de 
livre din casa grăsanului de Mayenne. 

Du Bartas începu a vorbi cu glas ciudat, de parcă ar fi 
exprimat adevăruri numai de dânsul știute, de parcă ar fi 
fost un oaspete aducând vești din alte lumi și pregătindu- 
se să plece din nou, repede, într-acolo: 

— Nu pe acest șes îmi vor rămâne înţepenite picioarele. 
Așa e scris. Cu toţii vom zări prin ceața ce acoperă 
pământul o părticică a cerului. După ce vom fi înfrânt 
dușmanul înzecit de puternic, aud răsuflând ușurate 
popoarele și văd punându-se în mișcare solii republicilor ca 
să prezinte omagii regelui nostru și să încheie prieteșug cu 
el. 

Rosny era gata să se împotrivească: „Ei, astea sunt 
exagerări. O mică biruinţă, da; dar patru mii de soldaţi 
care abia rezistă în colţul cel mai depărtat al regatului și al 
continentului nu pot dobândi, după toate socotelile unei 
minţi omenești, o izbândă hotărâtoare. Oare asta ar face 
din regele nostru mai mult decât un rege fără ţară? Oare 
solii ar grăbi către el? Cam greu de crezut. Dar faima! își 
zise apoi tot el. Dar așteptările întregii lumi! Dar regele 
acesta!” Privirea sa o întâlni pe aceea a domnului 
Roquelaure, care încuviinţă, fără a scoate o vorbă, 
încredinţat că așa stau lucrurile. Pentru acești oameni, 
pentru aceste cârtiţe, cum se numiseră ei înșiși, pentru 
acești răscolitori ai pământului pe care-l călcau cu 
picioarele lor goale, adevărul devenise deodată limpede, 
deși privirile lor nu puteau străbate ceața. Cei dintâi, și 
deocamdată singurii în întreaga lume, înţeleseseră ce va 
aduce viitorul cel mai apropiat. 

Erau pregătiţi: Agrippa n-avea decât să spună versurile 
care, între timp, i se închegaseră în minte: 


„O, te-arată! Între domnul și-ntre noi, norii joși 
dispar, 
704 


Doar lumina ni-o aruncă; iară cerul de cleștar 

De-al cântării val răsună, stol de îngeri se 
coboară 

Într-o fâlfâire albă, negrăită de ușoară.” 


Când ajunse aici, poetul se opri, căci, cu adevărat, 
deasupra capetelor lor ceața se risipi, lăsând să se vadă un 
petic oval de cer luminos, și cu ochii lor zăriră un lucru pe 
care nici unul dintre ei nu mai voi să-l mărturisească 
vreodată. Erau sfinţii și îngerii al căror nume îl pomeniseră 
mai înainte. Se aflau cu toţii acolo, în peticul oval de cer 
luminos. După înfățișare, îmbrăcăminte și armuri semănau 
cu cei mai frumoși, cei mai viteji zei ai antichităţii. Dar din 
mijlocul lor se ivi trupul neacoperit al domnului Isus 
Hristos, se ivi însuși Omul. 


PSALMUL LXVIII 


În șanțul din faţa satului Arques, Henri îi reproșă 
mareșalului Biron că trupele sale așteaptă de o săptămână 
atacul dușmanului. Mayenne se afla în faţa lor, dincolo de 
pădure, și nici un fel de hărțuială nu-l momea să iasă din 
poziţiile ocupate, căci nu voia să lupte pe ceaţă. Ceaţa ar fi 
avantajat, însă, armata mai puţin numeroasă. Și Henri ar fi 
vrut să-și silească vrăjmașul să primească bătălia. Dar 
bătrânul îl sfătui să n-o facă. 

— Sire! M-aţi ascultat și nu v-aţi închis în fortăreața 
Dieppe. E o fortăreață mică și slabă. 

— Şi trădătorii mișună într-însa, întregi Henri. 

Iar mareșalul urmă: 

— Cunoașteţi oamenii, după cum mi-am putut da seama 
din proprie experienţă. În schimb, eu mă pricep mai bine 


705 


pe câmpul de luptă. Nu părăsiţi, de dragul nici unei ceţe, 
acest patrulater apărat din toate părțile. Aici sunteţi sigur 
că veţi rezista. Aveţi de partea voastră toate avantajele pe 
care le poate oferi natura, cetăţuia în spate, la stânga râul 
cu malul lui mlăștinos, de netrecut pentru cavaleria 
dușmanului și cu atât mai puţin pentru artileria lui. Iar de 
departe vrăjmașul nu poate tinti prin ceaţă, cu tunurile lui. 

— Ale noastre, însă... murmură Henri. Unde sunt? Vezi, 
ăsta-i secretul. Asta va fi surpriza. 

Biron privi în jur și tăcură o clipă. Apoi mareșalul înălță 
din umeri. 

— Nici flancul drept nu poate fi atacat de Mayenne, 
dealurile sunt apropiate unul de altul și acoperite de 
tufișuri. Nu-i rămâne decât să pornească dinspre pădure 
peste șes. Sire! Il puteţi aștepta la adăpostul celor două 
rânduri de întărituri. În cel dintâi aveţi cinci sute de vechi 
hughenoți, și eu m-am izbit de ei pe vremuri. A fost lăsat, 
însă, și un interval prin care să puteţi trimite înainte 
cincizeci de călăreţi în front. 

— Te-ai gândit la toate, Biron. Asta o știu și oamenii 
noștri. Trupele mele sunt destul de puţin numeroase ca 
orice soldat să-și poată da seama de situaţie și să poată 
judeca. Dorul de luptă se bizuie dar pe înţelegerea 
situaţiei. Tocmai în asta stă avantajul nostru, că nu suntem 
prea numeroși. 

— Sire! Ceaţa deasă nu lasă să se vadă om cu om; nu pot 
să știu dacă râdeţi ori nu. 

Henri îi șopti la ureche: 

— Ceaţa va împiedica dușmanul să vadă cât de puţini 
suntem. Şi cât de bine sunt împărțite forţele noastre, 
încheie el și întinse mâna arătând când un punct, când 
altul: șase puncte în total, pe care le știa prea bine și le 
regăsi prin ceaţă. 

Nici Henri, nici Biron nu amintiseră un lucru care se 
înțelegea de la sine: ceața îi apăra, dar și punea în 

706 


primejdie atât pe unii, cât și pe ceilalți. Toată ziua, iscoade 
nevăzute se strecurară încolo și încoace. În uriașa armată 
a Ligii se produse în câteva rânduri, fără vreo pricină, 
panică. Soldaţii regelui puneau urechea la pământ și 
ascultau. În dimineața următoare, Mayenne renunţă să mai 
adaste ridicarea ceţii și porni atacul. Mayenne era dibaci, 
făcu o manevră surprinzătoare sau cel puţin crezu că 
produsese surpriză. Nu porni de la început de-a dreptul 
peste șes, ci trimise ceva pedestrime, numai vreo trei sute 
de lefegii germani, în coasta trupelor regale, peste dealuri. 
Dacă informaţiile sale erau bune, regele se afla în flancul 
drept al celei de a două linii de întărituri. Mayenne socotea 
dar că va câștiga dintr-o lovitură bătălia, învăluind poziţiile 
regelui pe după tufișuri, prin ceaţă, și făcându-l prizonier 
pe rege. După ce l-ar fi prins, lefegiii germani ar fi trebuit 
să sară în a doua linie de întărituri și să atace din spate 
prima linie, în care urma să fi pătruns între timp cavaleria 
Ligii. După ce toate întăriturile ar fi fost luate cu asalt, 
ceea ce ar mai fi rămas din trupele regale n-ar mai fi fost 
decât niște cete răzleţite pe câmpul deschis. Asta era 
planul de luptă, așa cum îl concepuse dușmanul. Dar 
bătăliei îi era hărăzit cu totul alt sfârșit. 

În flancul primei linii de tranșee se afla Biron, Henri se 
afla în flancul celei de a doua. Se sprijinea pe o bisericuță 
pe care voia s-o apere cu orice preţ. Bătrânul avea numai 
șaizeci de călăreţi, dar și niște ochi care văzură lefegiii 
târându-se printre tufișuri. Trimise dar o ștafetă călare 
regelui. Când cei trei sute de germani, gâfâind de oboseala 
mersului pe brânci, ajunseră la poziţiile armatei regale, se 
pomeniră așteptați și nu mai avură altceva de făcut decât 
să ridice mâinile în sus, privind spăsit. 

Arătară că la drept vorbind inima lor bătea pentru cauza 
regelui, drept care fură ajutaţi să treacă peste șanțuri, li se 
lăsară armele și regele le atinse mâinile. Dar nu-și 
spuseseră gândul întreg. Lucru care se dovedi atunci când 


707 


cavaleria și pedestrimea Ligii porniră, în număr covârșitor, 
să-i atace pe apărătorii primei linii, pe cei cinci sute de 
archebuzieri hughenoți, printre care nu pătrundeai atât de 
lesne. Cavaleria ușoară a dușmanului izbuti însă să răzbată 
între cele două linii de întărituri. Dar aici fu întâmpinată de 
douăzeci și șase de gentilomi călări ai regelui, apărând din 
ceaţă, care nu puteau fi deci numărați și care-i goniră pe 
călăreţii vrăjmași spre bisericuță; acolo se ciocniră și de 
Biron cu cei șaizeci de oameni ai lui. 

Lefegiii aflaţi în cea de-a doua linie de întărituri își 
simțeau din ce în ce mai puţin bătând inima pentru cauza 
regelui. Băgaseră de seamă că trupele Ligii pătrunseseră 
în locul închis dintre întărituri. Dar ce se mai întâmplase 
după aceea nu mai văzuseră ori înţeleseseră prea târziu, în 
orice caz se preschimbară fără veste din nou în dușmani, 
pricinuind astfel o mare neorânduială. Biron, care alergă 
spre ei, fu răsturnat din șa. Şi același german, care îl 
doborâse pe mareșal, își îndreptă sulița și spre pieptul 
regelui, cerându-i să se dea prins. Flăcăul ar fi scăpat de 
griji pentru toată viaţa dacă ar fi izbutit să-l facă prizonier 
pe regele Franţei. Din păcate, se trezise prea târziu, căci ai 
lui fuseseră înfrânți în locul închis dintre întărituri; zelul îl 
împiedicase să vadă ce se petrecea acolo. Se pomeni dar 
pe neașteptate înconjurat de călăreţi întrecându-se care 
mai de care să-l răpună. Din care pricină făcu o mutră și 
mai neghioabă ca de obicei; regele râse și porunci să fie 
lăsat să-și vadă de drum. 

Dar Biron se mânie. Înţepenit din pricina căzăturii, se 
cățără totuși pe cal: nimeni nu-l mai văzuse încă până 
atunci căzând de pe cal. Și tocmai acum fusese de faţă și 
regele, care însă nu prea lua în serios accidentul, ci râdea 
de el. Treaba lui dacă voia să vadă sulița germanului 
îndreptându-i-se spre piept. 

— Sire! Nu mă fălesc nici cu blândeţea, nici cu 
seninătatea cugetului. Daţi-mi omul în seama mea! 


708 


Era ciolănos ca armăsarul pe care-l încălecase și avea 
din nou privirea aspră cunoscută lui Henri de pe vremea 
vrăjmășiei lor. Vechiul dușman, lung și slab, se clătina în 
șa; larma și învălmășeala bătăliei nu-i puteau scoate din 
cap conștiința dreptului de a se răzbuna. 

— Biron, te știu cum ești. Și văd și câte parale face 
lefegiul. Eu trebuie să trăiesc însă în mijlocul multor 
oameni. 

Regele vorbise liniștit, gata să se depărteze. Era pe jos, 
în șanț; din înălțimea calului, călărețul îl vedea mărunţel, 
în armura-i cenușie, cu penajul mare, alb, al coifului. Cu 
atât mai puternic simţi însă, de aceea, distanța care-i 
despărţea și care nu se datora numai deosebirii de rang. 
Părea că de-acolo, de jos, urcă spre el însuși spiritul și 
puterea adâncurilor, atingându-l într-un chip neplăcut, pe 
el, cel numit „moartea călare”. Un simplu ghiduș, cel de 
colo? Un jucător pe orice miză și un miorlăit? Scoate 
pălăria, Biron, e regele, mai rege decât l-am socotit 
vreodată. Faţă de el, eu, mareșalul Biron, nu fac mai multe 
parale decât lefegiul german. Se spune: „Are inimă bună”. 
Se vede: e vesel. Tot ce se poate. La fel zboară și păsările 
albe peste pământul întunecat. Incât totul e așa cum 
trebuie să fie: blândeţea, seninătatea cugetului și, mai cu 
seamă, să ne băgăm bine în cap, îndreptăţitul dispreţ 
pentru oameni. 

Și Biron își întoarse calul și galopă spre bisericuţă; acolo 
era acum centrul bătăliei pe care, mai mult ca oricând, se 
încăpățâna să n-o cedeze, ci s-o câștige pentru un 
asemenea rege. 

Marea armată a Ligii nu izbutise să facă nimic împotriva 
lagărului întărit dintre șanțuri. Și se lăsă împinsă printre 
dealurile din dreapta până către cătun. Biron apăra 
bisericuţa, și, oricât de mult s-ar fi prelungit bătălia, până 
la urmă vrăjmașul tot trebuia să nimerească în mlaștinile 
din stânga. Acolo pătrunseră în rândurile sale mai mulţi 


709 


soldaţi de-ai regelui decât ar fi bănuit că există. Nimeni nu- 
și dădu însă seama că era vorba de tot aceiași soldaţi. Un 
detașament al regelui, condus de el însuși în galop, 
măturând întreaga întindere a câmpului de bătaie, nimicea 
companii întregi împreună cu comandanții lor și dispărea 
apoi repede în ceaţă. Dușmanul, care încerca să se ia după 
el, pierdea direcţia. Încotro? Împotriva cui? Vrăjmașul îl 
căuta pe rege; acesta zburase, însă, de mult în ajutorul 
cuiva în altă direcţie. lar asupra dușmanului se năpusteau 
alte trupe, care, de fapt, erau aceleași de mai înainte. 
Coloanele vrăjmașe fură hărţuite astfel una câte una, fără 
a li se lăsa timp să-și aducă aminte că toate la un loc 
alcătuiau o mare armată. Apoi, o bună parte din aceasta fu 
împinsă în mlaștinile care musteau sub greutatea mulțimii. 
Învălmășeală, panică, mulţi se împotmoliră. Iar cei din 
rândurile din față dădură peste elveţienii regelui. 

Într-o strungă, adăpostiţi după niște garduri vii, de-a 
lungul râului, elveţienii regelui închideau drumul spre 
satul Arques și s-ar fi lăsat mai bine tăiaţi în bucăţi decât 
să îngăduie vreunui vrăjmaș să treacă. Se aflau ei între ei, 
pe un petic de pământ străin, bărbaţi din Solothurn și din 
Glarus, având și un colonel de al lor, pe Gallaty. Işi 
întinseră sulițele, căci acolo era locul lor, locul unde 
trebuiau să-și înfigă picioarele grele și să nu dea un pas 
înapoi în faţa vrăjmașului superior ca număr, chiar dacă ar 
fi murit cu toţii. La un moment dat zăriră prin ceață 
penajul alb al regelui. Henri li se adresă: 

— Elveţieni! De data asta mă apăraţi voi pe mine! Dar va 
veni și rândul meu să vă scot din încurcătură! 

Îl înțelegeau, cu toate că vorbea altfel decât ei, nici 
măcar în franceza pe care o cunoșteau. li numea 
„souisses”. Era prietenul lor și făgăduise colonelului 
Gallaty că, o dată ajuns stăpânul regatului său, se va socoti 
îndatorat să dea ajutor liberei  Elveţii împotriva 
asupritorilor ei. Era un legământ despre care atât el, cât și 


710 


dânșii știau că va fi ţinut. Căci voia lui era ca, o dată ajuns 
rege, să se alieze numai cu popoarele libere. Elveţienii săi 
erau din aluatul confederaţilor care, în ziua uciderii 
amiralului Coligny, îi apăraseră scara până când cel din 
urmă dintre ei își dăduse ultima suflare. 

Elveţienii apărau dar strunga. Călăreţii regelui, cincizeci 
în front, porneau mereu la atac dintre liniile de întărituri; 
pedestrimea sa se apăra cu furie în șase locuri, iar Biron 
ţinea cu dârzenie bisericuţa. Luptau cu toţii fără istov, în 
timp ce vrăjmașii se împrospătau mereu, având răgazul de 
a-și trage sufletul din când în când. Lupta corp la corp, 
pistoale descărcate din imediata apropiere și de-abia 
atunci când se deosebea limpede culoarea uniformei. 
Lancea înfiptă sub șezutul călăreţului, jos din șa cu el, la 
pământ cu el. Un mare senior din armata Ligii, trântit la 
pământ, îl înjura de zor pe un tânăr protestant, 
învingătorul său: „Îl vezi pe dracul, fârtate!” și-și frânse 
gâtul. Iar lângă bisericuță căzu un La Rochefoucauld, 
purtând prenumele biblic de Iosua. Caii lui Rosny și Biron 
pieriră sub ei. Din păcate, numărul cailor era mai mare 
decât trebuia, deoarece călăreţii zăceau sub copitele lor, 
scoțând câte un oftat pe care numai pământul îl auzea, 
deasupra muribunzilor treceau, ca totdeauna, valurile 
vieţii, și zgomotul lor amintea de acela al unei bătălii. 

Regele cu penajul lui fu văzut lângă bisericuţă, în 
strunga de lângă râu, în tranșee, în câmp deschis, 
pretutindeni, de către oricine și de toţi laolaltă. Îi îndemna, 
în ceaţă și în ceasul morţii, să se ţină bine și să nu dea 
îndărăt. Strigă marile nume ai căror purtători își legaseră 
soarta de a lui, iar dacă vreunul dintre aceste nume nu 
fusese încă până atunci destul de mare, își căpătă măreţia 
prin gura lui. Trecu călare pe lângă tânărul comandant 
general al cavaleriei sale ușoare, un fiu al lui Carol al 
nouălea cu o femeie din popor. „Valois! Te știu și n-am să 
te uit nici pe tine, nici familia ta. Vă am în sufletul meu 


711 


pentru vecie!” Şi mai departe. „Montgomery, Richelieu! 
Am o surpriză! Rosny, La Force! Când primejdia-i mai 
mare, și dumnezeu e mai aproape. Biron! Nu vezi că ceața 
se ridică? Se risipește, trebuie să se risipească, așa să ne 
ajute dumnezeu, a noastră are să fie izbânda! La 
Rochefoucauld, am o surpriză pentru tine, ai s-o auzi 
tunând îndată!” 

Și de pe cal îl prinse de umăr, dar omul se prăbuși, fără 
viaţă. Îi sprijiniră trupul neînsufleţit, încătușat în armură, 
de gardul bisericuţei. 

— Iosua? Tu? întrebă Henri ca pentru sine însuși, 
nevoind a-și crede ochilor. „Va tuna curând, dar el nu va 
mai auzi. Tunurile din cetățuia Arques ne vor scăpa, de 
îndată ce se va ridica ceața și se va putea ţinti. Inapoia 
tranșeelor am un pirat normand care știe exact când se 
ridică ceața. Ascultă ce-ţi spun, Iosua, ascultă-mă pentru 
ultima oară!” 

Dar La Rochefoucauld zăcea neînsufleţit în drumul lui, 
ca odinioară un alt purtător al aceluiași nume, în palatul 
Luvrului, la capătul nopţii Sfântului Bartolomeu. Căci 
drumul îi e semănat cu morți. Și regele se depărtă, plecă 
mai departe. 

Ajunse la elveţieni. Ţineţi-vă bine până la urmă! Dar 
lucrul nu mai era cu putință, pentru că fuseseră covârșiţi 
de numărul dușmanilor. Strunga de lângă râu fusese 
părăsită, și până la urmă la fel se întâmplă și cu bisericuța. 
Rămășițele armatei regale mai ţineau doar capul de pod, 
gândindu-se însă la retragerea spre Arques și Dieppe. 

— Cumetre, se adresă regele colonelului elveţian. 
Cumetre, sunt aici! Lângă voi și alături de voi vreau să mor 
sau să mă acopăr de glorie. 

În timp ce rostea aceste vorbe vedea, însă, cum vedeau 
și toţi ceilalţi din jur, rândurile dese ale dușmanului 
revărsându-se unele după altele înainte, amenințând să-i 
covârșească și să acopere ca sub o lespede de mormânt pe 


712 


rege și regatul lui. Și el se cutremură. 

„Înainte, înainte, cine râde la urmă râde mai bine, 
hughenoți!” Cu acest îndemn îi ridică pe apărătorii 
neclintiţi ai primei linii de întărituri, pe bătrânii de la 
Jarnac și Montcontour, pe tovarășii de luptă ai domnului 
amiral, pe supraviețuitorii a douăzeci de ani de lupte 
pentru libertatea conștiinței. Hughenoţii îi ascultară 
chemarea, îi zăriră penajul, săriră din tranșee, din prima 
tranșee, pe care o apărau neclintiți de dimineaţă. 

Fuseseră cinci sute la număr și se repeziră acum de 
parcă ar fi fost încă tot atâţia. Căci împreună cu ei pășeau 
morţii. Iar în fruntea lor mărșăluia pastorul Damours. Așa-l 
chema: Damours. 

— Domnule pastor, intonaţi psalmul, rosti regele, și cu 
toţii începură să cânte. 

În bătălii din vremi de mult apuse se văzuseră vrăjmași 
încolţiți tocmai când erau mai tari și mai făloși, și la fel se 
întâmplase și la Coutras. Și nici unui vrăjmaș nu-i priise; 
așa încât și puternica armată a Ligii se înfricoșă când auzi 
psalmul; se opri în loc, se zăpăci 


E FIFEEFE 


O dată de-o apare slăvită faţa Ta, 

O, Doamne, și dușmanul prin fugă va scăpa 

Şi tabere și corturi s-or mistui în zare, 

Precum fumul părelnic când șovăie și moare 
Bătut de-un vânt năprasnic de zor ce-l risipește, 
Pieri-va tot dușmanul și cel ce ne urăște. 


Ce mai rămâne oare din bălăria toată, 
Otrava de-i pătrunsă de flacăra curată? 

Ce mai rămâne oare din facla cea de ceară 
Când tainic se topește sub cuvioasa pară? 


713 


Așa se va topi în părinteasca-ţi mână 
Puterea celor răi, vrăjmașă și păgână. 


Atunci se risipi ceața: imediat, tunurile din cetăţuia 
Arques începură să bubuie. Ghiulele sfârtecară și spârcuiră 
rândurile din faţă ale vrăjmașului. Era izbânda și aceasta 
chezășuia stăpânirea regatului. Dumnezeu ori nu dă de loc, 
ori dă din plin ceea ce numai el poate dărui: stăpânirea, 
puterea, măreţia. Lucru pe care Henri îl află așijderi în 
acea zi, cuprins de evlavie. 

Coligny, fiul amiralului, veni la el din Dieppe, care acum 
era în afară de primejdie, în fruntea a șapte sute de 
oameni, așa încât pe lângă bătrânii archebuzieri ai Religiei 
se adăugau alţi șapte sute. 

— Dumnezeu te trimite, Coligny! 

Henri nu se câinase și nu se rugase atâta timp cât îi 
mersese rău, cât se aflase într-o situaţie disperată. În clipa 
izbânzii își înălță, însă, ruga către dumnezeu, în clipa 
izbânzii își plecă fruntea. Răscolise câmpul de bătălie cu 
copitele calului său ceasuri întregi, ceasuri pline de 
primejdii, dăduse pretutindeni o mână de ajutor, oricare 
dintre micile lui detașamente avusese prilejul să se 
încredinţeze că fusese mereu lângă ele. Chemase în ceaţă, 
cu inima sfâșiată de neputinţa de a ști ce avea să se 
întâmple, câteva mari nume și făcuse aceste nume și mai 
mari. Oriunde se ivise penajul lui, micile-i detașamente 
prinseseră mai mult curaj și se simţiseră îmbărbătate. 
Făgăduise credință elveţienilor în schimbul credinţei lor. 
Vorbise cu morţii ce-i apăruseră în cale. li arătase 
mareșalului Biron ce-i poate osul. Şi avusese noroc. De 
mult venise ziua lui, dar abia după ce se împrăștiase ceața 
se văzu cât de strălucită era această zi. În curând are să 
aibă treizeci și șase de ani, până acum și-a trăit numai 
tinereţea. Pe chipul lui, luminat mai degrabă de focul 
luptei și de suferinţa îndurată decât de bucurie, curg, o 


714 


dată cu nădușeala, lacrimile. 

Din amândouă laturile, vechii lui războinici, luptători 
pentru libertate, pentru conștiință, strâng în cleşte 
vrăjmașul. Puterea dușmanului e zdrobită, iar ei cântă. 
Strigăte aspre de bucurie, luptătorii credinţei trag parcă 
de funiile nevăzute ale clopotelor cerești. 


E FI FIE 


Iar ceata celor drepţi pe dată va sălta 

În cântece de slavă spre nemurirea Ta. 

Căci mare-i bucuria și-i mulţumirea sfântă 
Să vezi papistășeasca armată că-i înfrântă. 
Să dănţuim, prieteni, așa cum știm prea bine 
Când dușmanu-i pe fugă, în hulă și rușine. 


Cântaţi așa cu toţii, un slavă, slavă Tie! 

Și psalmul să se urce în sus înspre tărie, 
Sus, sus departe tare, până la tron de nori, 
Să cânte tot alaiul de flaute, viori, 

Căci El e împăratul de-a pururea slăvit 

Și numele Lui sacru mereu e pomenit. 


MORALITE 


„Le triomphe final ne sera pas seulement achete par ses 
propres sacrifices: Henri assiste à l'immolation d'êtres 
qu’il aurait voulu conserver. Déjà il avait dû faire ses 
adieux à sa compagne des années difficiles. Il faut encore 
que le Valois, son prédécesseur, s’en aille, et pourtant 
Henri, l'ayant sauvé de la main de ses ennemis, 


715 


l'affectionnait d'une maniere très personnelle. Son esprit y 
était plus content, préférant se mettre d'accord avec le 
passé, que de le renier. Avec le sens de la vie, on se plie à 
bien des nécessités. La moins acceptable, pour un esprit 
bien fait, est celle de voir s'accumuler les desastres. Trop 
de personnages ayant été mêlés à son existence viennent 
d’être emportés par les catastrophes, et la mort a voulu 
trop bien lui déblayer le chemin. Sur le champ de bataille 
d'Arques le roi Henri, en nage d’avoir tant combattu, 
pleure pendant que résonne le chant de la victoire. Ses 
larmes, c'est la joie qui en cause quelques-unes. D'autres, 
il les verse sur ses morts, et sur tout ce qui finit avec eux. 
C'est sa jeunesse qui, ce jour là, prit fin.! 


1 Izbânda finală va fi răscumpărată nu numai cu sacrificiile lui; Henri e 
martor la jertfirea unor ființe pe care ar fi vrut să le știe nevătămate. A 
și trebuit să se despartă de tovărășia din anii cei mai grei. Şi iată acum 
că și cel din urmă Valois, înaintașul său, se stinge. Henri, care-l 
scăpase din mâna vrăjmașilor săi, îl îndrăgise într-un chip care era 
numai al lui. Cugetul său, care prefera renegării acestuia împăcarea cu 
trecutul, se simţea mai mulţumit astfel. Înţelegând mai adânc viaţa, 
începi să te supui multor porunci ale ei. Iar lucrul cu care un cuget 
drept se împacă cel mai greu este îngrămădirea dezastrelor. Prea 
multe personaje a căror viaţă se împletise cu a lui au căzut jertfă 
catastrofelor și moartea prea se hărnicește să-i curețe drumul. Pe 
câmpul de bătălie de la Arques, regele Henri, cu sudoarea șiroind după 
încordarea bătăliei, plânge în timp ce răsună imnul biruinţei. O seamă 
din lacrimile sale sunt pricinuite de bucurie. Altele, le varsă însă 
pentru morţii săi și pentru tot ce se sfârșește odată cu ei. 
În ziua aceea luă sfârșit și tinereţea lui. 

716 


CUPRINS 


5 UI NNE ÎN moi ata radoi ied a A tie i aa la 4 
OBARSIA ie aie atat inedita asi 5 
CĂLĂTORIA. como anemie e ai at d a et a 12 
PRIMELE ÎNTÂLNIRI... eee nn 15 
ARCA) NA A SEE avant ati iu ada a oala cd dan tit ia 21 
O DRAGOSTE ST INSA; pai anion ai iii lied 24 
O, DOAMNE, ARATĂ-ȚI FAȚA!...... en nenea nenea 28 
CEA DINTÂI DESPARȚIRE ss, stea dog aa i dia 34 
LA MOARTEA TATĂLUI mei tei ia ia e it i 41 
O VIZITĂ CIUDAȚĂ. sn catia ta tă iti e e can ta ai 44 
ÎI ALINIA în ec pa ca ani it in acra 47 
MORA UT Ecrane ent annn eiTe a AE R AREE iai aa ir 51 

I JEANNE eea oala EE EA ni a a di a in pt 52 
FORTĂREAȚA DE PE ŢĂRMUL OCEANULUI... nene 53 
PREȚUL LUPTELOR. opera isa ea ln nica eg alia 58 
SCENA DE FAMILIE: aur cainii ceia a ci a a anni ac 68 
ANGLA i ca ta a al a ati ca dl a a a 74 


URZELI, CAPCANE ȘI UN CUGET CURAT... eee eee 79 


SFATUL CELOR TREI io ti oa dădu el data E Aa d 83 
CU ADEVARAT SINGURĂ scie stana vata od da tal ala 87 
O DRAPERIE FLORENTINĂ.... cnn 90 
SCRISORILE accesat eee io a odc a ad deal aa a 97 
CA SĂ DISPARĂ PALOAREA.. case ca e e căi ua aaa aaa ta că 103 
ÎN ACELAȘI CEAS AL DIMINEȚII... eee eee 105 
SUS ooooian i aul fosta via notată Aba aoleu ae a aa sa 108 
NOUA El INFAȚIȘARE sont aatieaa iei aere ie aaa a ea etitaă 114 
CEL DIN URMĂ SOL etate eta De oala aa iată 120 
MORALIT E sistat ta e Eat pă Ga ana Ein a a ai 125 
MELOVR Ulea enin n E E AE 126 
STRAZILE PUSTII a a a a a a Capa a 127 
SURIOARA a) 530 ata anann late Oa nai 130 
PALATUL REGAG eoo n tn adi 9 tra 132 
ZANA CEA REA emra aa anion ata oii da tona da a da iată 135 
DOI OAMENI ÎN NEGRU ie coaie o tea di aa edi 139 
APROAPE DE VICTORIE. ennerien 142 
O CONSTIINTA INCARCATA 3 ae atat datoare dat ao a 146 
LABIRINTUL oaie ge aaa ca aa ia it dă, a 149 


O PRIMIRE ÎN PAȘI DE DANS... nenea 155 


MASA: REGEASCA sotii dana iat datzi ela eee data dle d a 162 
O CÂRCIUMĂ DE RÂND ca cai a cca a ral ata aa 172 
CEASUL DE GREA CUMPĂNA... isa cioaca sueta atace al ta 178 
MORAU E 3 e a aa cau ata ani ua ala aa 187 
IV MARCO „oi scuza E NE NEE la a 0 ana OEE AE TEE sa 189 
UN SPECTACOL GRATUIT PE ESTRADA ÎNALTĂ... cecene 190 
SUB SEMNUL LUI MENU SE ae iesi esua ate acută aaa să a aa 196 
CASA DE AUSTRIA acts ceai aaa iată aaa tata Cota aa 8 ue all dit 201 
OC CATRE sos ae de oaia za a ae dat ala Că oua caz 208 
AVERTISMENȚUL 5 acc ata 00 ca e aaa ad ata a a na 212 
VSU coco a A uta a aa d d te 220 
MANTUIREA size a ai alu tt 222 
SEMNE sai ata e Sau pata Sia a a ala lil da la otita 230 
MINUNI asn ta a A n acea iată 239 
PANSA accea se aia Seaca aa aaa EAE A 9 CR A aa a a at RR 247 
SAID e AEE e LAEE E EAE a A (EA Ca data fane Di asa. e Dei ada cota 250 
PIINE za cra ae tus ta Ana og e Pasa ai Ace AA ee e co e e ea 259 
UNDE-I FRATELE MEU?.....m ceea eee ea ana aane 263 
MARTURISIREA arca ace aicea aice ta garii e ui E 268 


URLETELE UCIGAȘILOR; scite ta aaa it date a bac e ea a ut 272 


REVEDEREAs dansi ae fagi Penda aid aut aaa tt d Aa al Enae 280 
SFARSI DI ee aia A tea aa nina e o ada Ra at 288 
MORALE: st ae pia e tata ia iii 292 

V. ŞCOALA NEFERICIRII. ice cocă ae aa ata d ati 294 
NU ȘTIAM ÎNCĂ CE E INFERNUL.... enma 295 
FACIUNTQUE DOLOREM...... cena nenea nenea nea nenea 298 
AU PUS MÂNA PE MINE... ceea eee unea ana aaee 303 
O NEIZBANDA oastea ia ata 83 tea dan 830 eta eta a a aaa a uta 312 
[FA a  arbent A ez e este E aa ed croate, O 319 
ÚN OLA Sase aia ar aa atac alu ant 00 ae e ada 2 ud 326 
LIRAAPRIO PIE sinea bal za aa a câ ta iata 330 
CE SE ALEGE DIN IUBIRE... cecene anaeee ea 337 
CONVORBIREA DE PE ŢĂRMUL MĂRII... eee nene 340 
ANAPODA A e ois ness li E a aS 349 
MOARTEA SI /DOICA cass sasa daia aaa ie dopat i at Bai 359 
MORALITE sa sii idea dietă sa dei e fii dA futai RU Opt e 364 

VI. GÂNDURI DEȘARTE... cecene nenea aan enunta 367 
O ALIANŢA NEASTEPTATA: eerren 368 
A DOUA MISIUNE e canoe ae aaa ta dea ai a at aa ua 373 


NOVA CURTE iinta tirion tn AA ăla apa barat a da a lea 377 


CE ÎNSEAMNĂ: A URI sua iati 5 e ia ia daia ate da Sai tu 385 
SCENA CELOR TREI HENRI... nenea eee nenea ea 395 
PĂȚANIA UNUI BURGHEZ... cena 401 
PLACERE Aosta tau iati da del a pu a tale 408 
ÎNTORSĂTURĂ pc e dez e ada ist a o oaia a 417 
Sehe AOI sees a A is Pama deal Ad ana accea cae Slade Gta aaa carta 425 
PLECAREA ue ia ac ratati O if a 435 
PRINȚ DE SÂNGE: e ceeace nai ada taia aaa aa dă Daia 446 
MORALE ss stă la T A 3 a 7 a da 454 
AIIs:OSTENELILEAE Ilas ee acasa a 330 ae la aie aaa 456 
„MICA MEA LUPTĂ” case Aa za fa Si a Attra 457 
CASTELUL DE LA GRANGE. sic a ia aaa că a dă 466 
ÎN: RADINA ie scos bit lea oa leii edu daf an nuca lic zi 468 
SFATUL DE: DA INA size ati a ii a a 473 
MORNAY SAU VIRTUTEA... eee nenea 480 
OANA MARE ae câte fade sedii caile A 490 
MOARA Aa a La i a Data detin cat oa 0 0 ai 496 
VRAM ASUL ae aceea E aaa a uda a poi Ioa e aa 502 
EAUZE SAU-OMENIA: tz cacat scoată aa da balul da asia 512 


OASPEȚI DE SEAMĂ sot cat intaaandeaă aaă alea Dualitatea 519 


MORALE: sa ice dea ocazie doze Da o a în ecua do 527 
VIII. CALEA SPRE TRON ete gloata ea a aid i il 530 
AȘA NU MAI POATE SĂ MEARGĂ... nenea an 531 
(O ELE NINE Ali cola mud tou) nada a a ana aa ale d 534 
FAMA copi ein ue esec oua at e, a tota da 0 a ial 541 
DESPĂRȚIREA DE MARGOT..... cena 545 
INMORMANTARE Asa contine mat ia aia a e Aaa 557 
DAL ZA stana IE (aaa a dusă EEEE, 561 
ÎN :GOANAIMAREG 44 cca aaa e i aa i of du d oa tt 567 
MOȘTENITOR AL TRONULUI... nenea nana 570 
OSPITA icoana aa ud lao 577 
ZIVA BUCURIEI as issa aa i a a Ei Tit dl 585 
MORATE tt sot e so a aul dal datul e da oa ana aia dara 594 
IX. MOR TIND BCM tie aceste aie sie tati co anca 99 al 596 
CARE VA ÎNDRAZNI isi a saca gaze aaa pa da ae arta ua at 597 
O NOAPTE CU UCIGASII a se sarite fisa dei tei ete Sita aa 604 
CHEMAREA sei anecdota 608 
DANSUL MORȚILOR; cuc ata aa 0 ata tt 7 615 
NĂZUIND UNUL CĂTRE ALTUL... nea naaaeeaaa 620 


SAMUIL, Cartea a Doua, Cap. |. versetele 19 și 25................ 630 


PE PĂMÂNT ŞI PE CER spa oi fina Sat aa ap gi 635 
PSALMUL | XA lac sait ai a aa ie da cai 642 
MORALITE 3552 00 iad să ai Doga aaa ul ea a i al 651 


723