Maurice Druon — Regii blestemati 1 — Regele de fier

MAURICE DRUON 


MAURICE DRUON 


Regii blestemaţi 
Vol. 1 - REGELE DE FIER 


„Istoria e un roman care a fost...” 
Edmond şi Jules de Goucourt 


„Ie ia groaza când te gândeşti câte cercetări trebuie făcute 
pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat 
amănunt.” 

Stendhal 


PERSONAJELE PRINCIPALE: 

Regele Franţei: 

FILIP al IV-lea, zis CEL. FRUMOS, 46 de ani, nepot al 
sfântului Ludovic. 

Fraţii săi: 

MONSENIORUL CHARLES, conte de Valois, împărat cu 
numele al Constantinopolei, conte de Romagne, 44 de ani. 
MONSENIORUL LUDOVIC, conte d'Evreux, în vârstă de 

vreo 40 de ani. 

Fiii săi: 

LUDOVIC, rege al Navarei, 25 de ani. 

FILIP, conte de Poitiers, 21 de ani. 

CHARLES, 20 de ani. 

Fiica sa: ISABELLE, regina Angliei, 22 de ani, soţia regelui 
Eduard al II-lea. 

Nurorile sale: 

MARGUERITE DE BURGUNDIA, de vreo 21 de ani, soţia 
lui Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a 
sfântului Ludovic. 

JEANNE DE BURGUNDIA, de vreo 21 de ani, fiică a 
contelui palatin al Burgundiei, soţia lui Filip. 


BLANCHE DE BURGUNDIA, sora sa, ca la vreo 18 ani, 
soţia lui Charles. 

Miniştrii şi consilierii săi: 

ENGUERRAND LE PORTIER DE MARIGNY, 49 de ani, 
locţiitor al regelui şi, cum ar veni azi, prim-ministru. 

GUILLAUME DE NOGARET, 54 de ani, păstrătorul 
sigiliilor statului, adică ministru de justiţie. 

HUGUES DE BOUVILLE, mare şambelan. 

Spiţa d'Artois, coborâtoare dintr-un frate al sfântului 
Ludovic: 

ROBERT al III-lea D'ARTOIS, senior de Conches, conte de 
Beaumont-le-Roger, 27 de ani. 

MAHAU'TI, mătuşa sa, de vreo 40 de ani, văduva contelui 
palatin al Burgundiei, contesă d'Artois, pair al Franţei, 
mama prinţeselor Jeanne şi Blanche de Burgundia şi vară a 
Margueritei de Burgundia. 

Templierii: 

JACQUES DE MOLAY, 71 de ani, mare maestru al 
Ordinului templierilor. 

GEOFFROY DE CHARNAY. instructor al templierilor din 
Normandia. 

EVRARD, fost cavaler templier. 

Zarafii: 

SPINELLO TOLOMEI, bancher din Sienna, aşezat la Paris 
GUCCIO BAGLIONI, nepotu-său, de vreo 18 ani. 

Fraţii d'Aunay: 

GAUTIER, fiul cavalerului d'Aunay, de vreo 23 de ani, 
scutier al contelui de Poitiers. 

FILIP frate-său, de vreo 21 de ani, scutier al contelui de 
Valois. 

Familia Cressay: 

DOAMNA ELIABEL, văduva seniorului de Cressay, de vreo 
40 de ani. 

PIERRE şi JEAN, fiii săi, de 20 şi 22 de ani. 

MARIE, fiica sa, de 16 ani. 

Alţii: 


JEAN DE MARIGNY, arhiepiscop de Sens, frate mai mic al 
lui Enguerrand de Marigny. 

BEATRICE D'HIRSON, primă domnişoară de onoare a 
contesei Mahaut, de vreo 20 de ani. 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

La începutul secolului al XIV-lea, Filip al IV-lea, rege de o 
frumuseţe legendară, domnea peste Franţa ca stăpân 
absolut. Biruise trufia războinică a marilor feudali, biruise 
pe flamanzii răzvrătiți, biruise pe englezi în Aquitania, 
biruise până şi papalitatea, pe care o adusese cu de-a sila la 
Avignon. Înaltele curţi de judecată erau la porunca lui, 
sinoadele în solda lui. 

Avea trei fii ca să-i dea urmaşi. Fiică-sa era măritată cu 
regele Angliei, Eduard al II-lea. Număra alţi şase regi 
printre vasalii săi, iar reţeaua alianțelor sale se întindea 
până la hotarele Rusiei. 

Nici o bogăţie nu scăpa de mâna lui. Rând pe rând, pusese 
biruri pe moşiile bisericii, îi jecmănise pe evrei, îi storsese 
pe bancherii lombarzi. Ca să facă faţă nevoilor vistieriei 
călpuia banii de aur, ciupind din greutatea lor. De la o zi la 
alta galbenii trăgeau mai puţin la cântar şi costau mai 
scump. Dările erau strivitoare, iscoadele poliţiei mişunau în 
tot locul. Crizele economice dădeau naştere sărăciei şi 
foametei care, la rândul lor, iscau răzmeriţe înecate în 
sânge. Răscoalele sfârşeau pe spânzurătoare. Toţi trebuiau 
să se plece, să se încovoaie şi să se supună autorităţii 
regale. 

Ideea naţională sălăşluia în capul regelui acestuia liniştit şi 
crud. Sub domnia lui, Franţa era mare şi francezii 
nenorociţi. O singură putere îndrăznise să-l înfrunte: 
Ordinul suveran al cavalerilor templieri. Această uriaşă 
organizaţie, totodată militară, religioasă şi financiară, îşi 
trăsese gloria şi bogăţia din cruciade. 


Independenţa templierilor îl neliniştea pe Filip cel Frumos, 
iar averile lor uriaşe îi aţâţau lăcomia. Puse la cale 
împotrivă-le cel mai mare proces de care îşi aminteşte 
istoria, căci procesul acesta cuprinse aproape cincisprezece 
mii de acuzaţi şi, în cei şapte ani cât ţinu, fură săvârşite 
toate ticăloşiile. 

Ne aflăm la capătul celui de al şaptelea an al acestui 
proces când începe povestirea noastră. 

PARTEA ÎNTÂI. 

BLESTEMUL. 

[. 

REGINA FĂRĂ DRAGOSTE. 

Un trunchi întreg, culcat pe un strat de jeratic încins, 
ardea în cămin. Vitraliile verzui, în ramă de plumb, lăsau să 
străbată lumina zgârcită a unei zile de martie. 

Într-un jilţ înalt de stejar, pe a cărui spetează se vedeau 
sculptați cei trei lei ai stemei Angliei, şedea regina Isabelle, 
soţia lui Eduard al II-lea, cu bărbia sprijinită în palmă, 
ţinându-şi picioarele pe o pernă roşie, şi privea dusă la 
pâlpâirile focului din vatră, fără să vadă ceea ce privea. 

Avea douăzeci şi doi de ani, o faţă frumoasă, cu pielea 
albă, minunat de netedă, şi părul, auriu, răsucit în cosiţe 
lungi aduse în sus, ca două toarte de amforă, de fiecare 
parte a obrazului. 

Regina asculta pe una din doamnele franceze de la curte, 
care îi citea un poem al ducelui Guillaume d'Aguitaine(1): 

De dragoste nu pot vorbi de bine, Că nici puţină nu e 
pentru mine, lar care-mi place mie nu mai vine... 

Vocea cântătoare a doamnei care citea se pierdea în 
această încăpere, prea mare pentru ca nişte femei să poată 
trăi acolo fericite. 

Curând m-oi duce în surghiun, Cu mari primejdii, groază-n 
sân... 

Regina fără dragoste scoase un oftat. 

— Frumoase cuvinte, zise ea, şi auzindu-le ai crede că 
anume pentru mine au fost făcute. Ah! s-au dus vremurile 


când marii seniori de felul acestui duce Guillaume erau tot 
aşa de iscusiţi într-ale poeziei ca şi în ale războiului. Când 
îmi spuneai c-a trăit? Acum două sute de ani! Să juri că le-a 
scris ieri. 

Şi repetă pentru ea însăşi: 

De dragoste nu pot vorbi de bine, Că nici puţină nu e 
pentru mine... 

O clipă rămase îngândurată. 

— Să citesc mai departe, doamnă? întrebă lectora, cu 
degetul pe slovele înflorate ale paginii. 

— Nu, draga mea, răspunse regina. Mi-a plâns destul 
inima pentru astăzi... 

Îşi înălţă capul şi urmă pe alt ton: 

— Vărul meu Robert d'Artois mi-a anunţat sosirea sa. Aveţi 
grijă să fie adus la mine de îndată ce-o veni. 

— Vine din Franţa? Atunci veţi fi bucuroasă, doamnă. 

— Doresc să fiu... dacă veştile pe care mi le aduce sunt 
bune. 

O uşă se deschise şi o altă doamnă franceză intră gâfâind 
şi ridicându-şi fustele ca să poată alerga mai iute. Ea se 
numea de acasă Jeanne de Joinville şi era soţia lui sir Roger 
Mortimer. 

— Doamnă, doamnă, strigă ea, a vorbit! 

— Adevărat? întrebă regina. Şi ce a spus? 

— A izbit în masă, doamnă, şi a spus: „Vreau 

O expresie de mândrie trecu pentru o clipă pe frumosul 
chip al Isabellei. 

— Aduceţi-l înaintea mea, zise dânsa. 

Lady Mortimer ieşi, tot în fugă, după cum venise, şi se 
întoarse după o clipa, ducând în braţe un copil de 
cincisprezece luni, dolofan, trandafiriu şi rotunjor, pe care îl 
depuse la picioarele reginei. Era îmbrăcat într-o rochiţă 
roşie, cu broderii în fir de aur, mai grea ca dânsul. 

— Aşadar, domnia-ta, fiule, ai zis: „Vreau!” i se adresă 
Isabelle aplecându-se ca să-l mângâie pe obraz. Mă bucură 
că acesta ţi-a fost întâiul cuvânt: aşa vorbeşte un rege. 


VW 


Copilul îi zâmbea legănându-şi capul. 

— Şi pentru ce a rostit vorba asta? se întoarse regina spre 
lady Mortimer. 

— Pentru că n-am vrut să-i dau şi lui o bucăţică din 
plăcinta pe care tocmai o mâncam, răspunse aceasta. 

Isabelle avu un surâs fugar care se şterse numaidecât. 

— Deoarece începe să vorbească, zise ea, doresc să nu fie 
îmboldit să gângăvească şi să rostească nerozii, aşa cum se 
face de obicei cu copiii. Puțin îmi pasă dacă ştie să zică 
„tăticu” şi „mămica”. Mi-ar plăcea mai curând să cunoască 
cuvintele „rege” şi „regină”. 

Glasul ei vădea o autoritate firească. 

— Ştii bine, draga mea, urmă Isabelle, ce anume m-a 
îndemnat să-ţi încredinţez creşterea fiului meu. Eşti 
strănepoata marelui Joinville 42 |, care-l însoţi la cruciade 
pe străbunicul meu, sfântul Ludovic. Vei şti să-l înveţi pe 
acest copil că el este al Franţei şi al Angliei deopotrivă. 

Lady Mortimer făcu o plecăciune. Chiar în clipa aceea 
cealaltă doamnă franceză se întorcea, anunțând pe 
monseniorul conte Robert d'Artois. 

Isabelle se rezemă de speteaza jilţului, ţinându-se foarte 
dreaptă, şi îşi încrucişă mâinile albe pe piept, într-o 
atitudine de idol, cu acea grijă de a arăta întotdeauna ca o 
regină, ceea ce totuşi nu reuşea s-o îmbătrânească. 

Un pas de o sută de ocale zgudui duşumeaua. 

Bărbatul care intră era înalt de şase picioare, avea nişte 
pulpe cât trunchiul de stejar, mâini ca nişte ghioage. Pe 
cizmele lui roşii din piele de Cordova se vedeau urmele 
noroiului curăţat de mântuială; mantaua care îi atârna pe 
umeri era destul de largă, să acoperi un pat cu ea. 
Jungherul prins la şold, atât îi mai lipsea ca să pară gata de- 
a porni la luptă. De cum se ivea într-un loc, toate câte se 
aflau în jurul său păreau deodată nevolnice, fărâmicioase, 
pieritoare. Era fălcos, cu bărbia rotundă, nasul scurt şi avea 
pieptul lat. Ca să respire îi trebuia mai mult aer decât 
celorlalţi oameni. Uriaşul acesta avea douăzeci şi şapte de 


ani, dar vârsta i se pierdea în grămada de muşchi, şi ai fi 
putut să-i dai tot aşa de bine treizeci şi cinci. 

Îşi scoase mănuşile, se apropie de regină, puse un 
genunchi jos cu o sprinteneală surprinzătoare la asemenea 
matahală, şi se ridică mai înainte ca ea să fi avut vreme să-l 
poftească. 

— Ei, iubite vere, zise Isabelle, ai trecut cu bine marea? 

— Ticăloasă călătorie, doamnă, groaznică, răspunse 
Robert d'Artois. Ne-a prins o furtună, să-ţi verşi maţele şi 
sufletul, nu alta. Credeam că mi-a sunat ceasul de pe urmă 
şi m-am apucat să-mi spovedesc lui Dumnezeu păcatele. 
Norocul meu că erau aşa de multe, şi până să ajungem abia 
am avut vreme să mărturisesc jumătate din ele. Mai am 
destule pentru când m-oi întoarce. 

Izbucni în râs, ceea ce făcu să se cutremure vitraliile. 

— Dar, ducă-se dracului, urmă el, unul ca mine e făcut să 
bată drumurile pe pământ mai curând decât să călărească 
apa sărată. Şi de n-ar fi fost dragostea ce-ţi port, iubita 
verişoară, şi treburile despre care am a-ţi vorbi fără nici o 
zăbavă... 

— Îngăduie-mi, vere, să isprăvesc, îi tăie vorba Isabelle, 
arătându-i copilul. Fiul meu a început să vorbească astăzi. 

Apoi, întorcându-se către lady Mortimer: 

— Vreau să fie deprins cu numele stirpei sale şi să ştie de 
îndată ce se va putea că bunicul său Filip cel Frumos este 
regele Franţei. Începeţi prin a spune în faţa lui Tatăl Nostru 
şi rugăciunea Maicii Domnului, precum şi rugăciunea către 
dumnealui, sfântul Ludovic. Acestea trebuie să i le vârâţi în 
inimă mai înainte chiar ca mintea lui să le priceapă. 

Nu era nemulțumită să arate unei rude din Franţa, el 
însuşi coborâtor dintr-un frate al sfântului Ludovic, în ce 
chip veghea ea la educaţia fiului său. 

— Frumoasă învăţătură văd că-i dai acestui flăcău, spuse 
Robert d'Artois. 

— Nu e niciodată prea devreme ca să înveţi să domneşti, 
răspunse Isabelle. 


Fără a bănui că e vorba de dânsul, copilul se amuza făcând 
câţiva paşi cu băgare de seamă şi clătinându-se, aşa cum 
umblă ţâncii. 

— Când te gândeşti că şi noi eram ca el! zise d'Artois. 

Regina zâmbi: 

— Mai cu seamă, vere, când te vede cineva, greu îi vine să 
creadă una ca asta. 

O clipă se gândi ce poate să simtă femeia care a dat 
naştere acestei fortărețe umane şi ce-ar putea să simtă ea 
însăşi când fiul ei va ajunge un bărbat... 

Copilul se apropia de cămin, cu mâinile întinse, ca şi cum 
ar fi vrut să prindă o flacără în pumnul său micuţ. Robert 
d'Artois îi tăie drumul întinzând cizma sa roşie. Fără să se 
sperie nicicum, prinţişorul apucă gamba aceasta pe care 
braţele sale abia ajungeau s-o cuprindă şi se aşeză de-a 
călarelea pe piciorul uriaşului, care îl ridică în aer de trei 
sau de patru ori. Încântat de joaca asta, prinţişorul râdea. 

— Ah, monseniore Eduard, zise Robert d'Artois, îndrăzni- 
voi oare mai târziu, când vei fi un rege puternic, să-ţi aduc 
aminte că te-am făcut să călăreşti pe cizma mea? 

— Vei putea să o faci, vere, răspunse Isabelle, dacă te vei 
dovedi întotdeauna prietenul nostru credincios... Lăsaţi-ne 
acum, adaugă ea, întorcându-se către însoţitoarele sale. 

Doamnele franceze ieşiră luând cu ele copilul care, dacă 
soarta îşi urma neabătută calea, avea să ajungă într-o zi 
regele Angliei, Eduard al III-lea. 

Robert d'Artois aşteptă până ce uşa se închise în urma lor. 

— Ei bine, doamnă, vorbi el, pentru a desăvârşi buna 
învăţătură pe care o dai fiului tău, ai putea în curând să-i 
spui că Marguerite de Burgundia, regina Navarei, viitoarea 
regină a Franţei, nepoată şi ea a sfântului Ludovic, va fi 
numită de poporul ei Marguerite cea dezmăţată. 

— Adevărat? întrebă Isabelle. Aşadar, ceea ce credeam noi 
e adevărat? 

— Da, verişoară. Şi-i adevărat nu numai în ce-o priveşte pe 
Marguerite, ci şi pe celelalte două cumnate ale tale. 


— Cum? Jeanne şi Blanche? 

— De Blanche sunt sigur. Cât despre Jeanne... 

Cu mâna sa uriaşă Robert d'Artois făcu un gest de 
îndoială. 

— E mai şireată ca celelalte, adăugă el, dar am toate 
motivele s-o cred şi pe ea o târfă de mâna întâi. 

Făcu trei paşi şi se proţăpi înaintea ei ca să-i arunce: 

— Cei trei fraţi ai domniei-tale sunt încornoraţi, da, 
doamnă, încornoraţi ca nişte oameni de rând! 

Regina se ridicase. Faţa i se roşise niţel. 

— Dacă ceea ce spui e adevărat, n-am să îngădui aşa ceva, 
zise dânsa. N-am să îngădui această ocară, ca familia mea 
să ajungă de râsul lumii. 

— Nici baronii Franţei nu vor îndura-o, răspunse d'Artois. 

— Ai numele, dovezile? 

D'Artois răsuflă din adânc. 

— Când ai venit anul trecut în Franţa, cu soţul tău, la 
serbările acelea ce s-au dat când am avut cinstea să 
primesc armura de cavaler o dată cu fraţii tăi, ştii doar că 
nu se precupeţesc onorurile care nu costă nimic, adăugă el 
rânjind, atunci ţi-am împărtăşit bănuielile mele şi mi le-ai 
spus pe ale tale. Mi-ai cerut să stau la pândă şi să-ţi dau de 
ştire când oi afla ceva. Îţi sunt aliat: ţi-am urmat întâia 
poruncă şi vin acum s-o împlinesc pe cealaltă. 

— Aşadar ce ai aflat? întrebă Isabelle, nerăbdătoare. 

— Ei bine, mai întâi ca unele giuvaeruri dispăreau din 
caseta blândei, cinstitei, virtuoasei tale cumnate 
Marguerite. Or, când o femeie se desparte într-ascuns de 
bijuteriile sale, o face sau pentru a răsplăti râvna vreunui 
tânăr ibovnic, sau pentru a-şi cumpăra nişte tăinuitori. E 
limpede, nu? 

— Ar putea spune că le-a dăruit bisericii. 

— Nu întotdeauna. Nu atunci când o anume broşă, de 
pildă, a fost schimbată la un neguţător lombard pe un 
pumnal de Damasc... 


— Şi ai descoperit la cingătoarea cui spânzură acest 
pumnal? 

— Vai, nu! mărturisi d'Artois. Am căutat, dar am pierdut 
urma. Sunt şirete târfele, ţi-am spus-o. Nu am vânat 
niciodată în pădurile mele de la Conches cerbi care să se 
priceapă mai bine să-l încurce pe vânător şi să scape pe căi 
ocolite. 

Isabelle nu-şi ascunse dezamăgirea. Ghicind ce are să 
spună, Robert d'Artois întinse braţele ca pentru a o opri. 

— Aşteaptă, aşteaptă, izbucni el. N-am isprăvit. Cinstita, 
nevinovata şi neprihănita Marguerite a pus de i s-a dichisit 
un apartament în vechiul turn al Palatului Nesle(3|, ca să 
aibă - zicea ea - unde să se retragă pentru a-şi face 
rugăciunile. Numai că se roagă acolo tocmai în nopţile când 
fratele tău Ludovic lipseşte de-acasă. Şi lumina arde în turn 
destul de târziu. Vară-sa Blanche, uneori şi vară-sa Jeanne 
vin să-i ţină de urât. Viclene, fâşneţele! Dacă s-ar întâmpla 
ca vreuna din ele să fie întrebată ce căuta acolo, i-ar veni 
uşor să zică: „Cum? Ce vină-mi găsiţi? Eram doar cu 
cealaltă!” O femeie păcătoasă, de una singură, e greu să se 
apere. Trei târfe înhăitate sunt însă o cetăţuie. Numai că 
iată cum se petrec lucrurile: tocmai în serile când Ludovic 
lipseşte, tocmai în serile când tumul Nesle e luminat, se 
simte jos, pe malul apei, la picioarele turnului, unde locul e 
întotdeauna pustiu, oarecare forfotă. S-au văzut ieşind 
bărbaţi care, după veşmintele lor, nu păreau să fie călugări 
şi care, dacă ar fi fost acolo ca să cânte sfânta liturghie, ar fi 
ieşit pe altă uşă. Cei de la curte îşi ţin gura, dar prostimea 
începe să trăncănească, slugile fiind mai limbute ca stăpânii 
lor. 

Tot vorbind aşa, se răsucea în loc, dădea din mâini, umbla 
încoace şi încolo, făcând să tremure duşumeaua sub el, şi îşi 
flutura mantaua furtunos. Această forţă clocotitoare pe care 
şi-o arăta era, la Robert d'Artois, un mijloc de convingere. 
Căuta să convingă cu muşchii, ca şi cu vorba. Cel care îl 
asculta se vedea prins într-un vârtej, iar felul său de a 


spune lucrurilor pe şleau, atât de potrivit cu întreaga-i 
înfăţişare, părea dovada unei aspre bune-credinţe. Totuşi, 
privindu-l mai cu luare-aminte, te puteai întreba dacă toată 
această viforoasă răbufnire nu era decât lăudăroşenie de 
măscărici şi prefăcătorie de comediant. O ură veşnic trează, 
lucea în ochii cenuşii ai uriaşului. 

— Tatălui meu i-ai vorbit despre asta? întrebă tânăra 
regină, străduindu-se să-şi păstreze stăpânirea de sine. 

— Vară dragă, pe regele Filip îl cunoşti mai bine ca mine. 
EI crede aşa de mult în virtutea femeilor, că ar trebui să i le 
arăt pe cumnatele tale culcate alături de ibovnicii lor 
pentru a-l face să mă asculte. Şi apoi, eu nu sunt atât de 
bine văzut la curte de când am pierdut procesul... 

— Ştiu, vere, că ai fost nedreptăţit, şi dacă n-ar sta decât 
în puterea mea, acest neajuns ce ţi s-a făcut ar fi îndreptat. 

Într-o pornire de recunoştinţă, Robert d'Artois se repezi să 
ia mâna reginei ca să i-o sărute. 

— Dar tocmai din pricina acestui proces, urmă încet 
Isabelle, nu s-ar putea crede oare că răzbunarea te împinge 
la ceea ce faci acum? 

Uriaşul se ridică dintr-o săritură. 

— Desigur, doamnă, o fac din răzbunare! 

Hotărât, vlăjganul ăsta de Robert te dădea gata cu 
sinceritatea lui! Gândeai să-i întinzi o capcană, să-l prinzi cu 
şoalda, şi când colo el ţi se deschidea tot, ca o fereastră. 

— Mi-au furat moştenirea domeniului meu d'Artois, 
izbucni el, ca să-l dea mătuşii mele Mahaut din Burgundia... 
căţeaua, paceaura, plesni-i-ar ochii! Mânca-o-ar lepra s-o 
mănânce, hoitul să rămână din ea! Şi pentru ce mi s-a făcut 
asta? Pentru că umblând cu vicleşuguri şi uneltiri, mituind 
cu bani grei de aur pe sfetnicii tatălui tău, a ajuns să-şi 
mărite cele două dezmăţate de fete, ca şi pe cealaltă 
dezmăţată de vară-sa, cu fraţii tăi. 

Începu s-o maimuţărească pe mătuşă-sa Mahaut, contesă 
de Burgundia şi d'Artois, aşa cum ar fi vorbit dânsa regelui 
Filip cel Frumos: 


— Iubite stăpâne, scumpul meu văr, cumetre dragă, ce-ar 
fi s-o măriţi pe drăguţa mea Jeanne cu fiul tău Ludovic? N-o 
vrea Ludovic? O găseşte niţel cam pirpirie? Nu face nimic, 
dă-i-o atunci pe Margot, iar pe Jeanne dă-i-o lui Filip, apoi 
pe drăguţa mea Blanchette, frumosului tău Charles. Ce 
bucurie pe noi să-i ştim iubindu-se toţi laolaltă! Şi apoi dacă 
mi se lasă ţinutul d'Artois, pe care-l stăpânea răposatul 
frate-meu, domeniul meu Franche-Comte din Burgundia îl 
voi da fetiţelor. Nepotu-meu Robert? Să i se arunce un os 
câinelui ăstuia! Castelul de la Couches, pământurile de la 
Beaumont sunt încă prea deajuns pentru necioplitul ăsta.” 
Şi aşa, cu o drăcovenie şuşotiră la urechea lui Nogaret, cu 
sumedenie de plocoane trimise lui Marigny, iată că am 
măritat-o pe una, am măritat-o pe a doua şi am măritat-o şi 
pe a treia. Şi de îndată ce s-au văzut căpătuite, dragele 
mele curvuliţe mi se apucă de uneltit, îşi trimit vorbă una 
alteia, îşi fac rost de ibovnici şi se ostenesc să pună nişte 
coarne arătoase pe coroana Franţei... Zău, doamnă, dacă 
le-aş şti fără pată, mi-aş stăpâni furia. Dar, pentru că se 
poartă atât de josnic după tot răul ce mi l-au căşunat, fetele 
astea din Burgundia vor plăti-o scump. Mă voi răzbuna pe 
ele de câte am suferit de la mama lor. 

Isabelle rămânea îngândurată sub această vijelie de 
cuvinte. D'Artois se apropie de dânsa şi-i spuse coborându- 
şi glasul: 

— Ele te urăsc. 

— E adevărat că, în ce mă priveşte, nu le-am iubit de fel, şi 
asta chiar de la început, fără să ştiu de ce, răspunse 
Isabelle. 

— Nu le iubeşti pentru că sunt nişte prefăcute, pentru că 
nu li-e capul decât la plăceri şi nu-şi cunosc îndatoririle. Ele 
însă, ele te urăsc pentru că te invidiază. 

— Soarta mea nu are totuşi nimic de invidiat, zise Isabelle, 
suspinând, şi viaţa lor mi se pare mai plăcută decât a mea. 

— Eşti regină, doamnă, regină în suflet şi în sânge, pe 
când cumnatele tale degeaba poartă coroană, nu vor fi 


niciodată. De aceea te vor duşmăni veşnic. 

Isabelle îşi înălţă frumoşii ei ochi albaştri spre văru-său, şi 
d'Artois simţi că de data asta ţintise bine. Isabelle trecuse 
pentru totdeauna de partea lui. 

— Ai numele acelora... în sfârşit... al bărbaţilor cu care 
cumnatele mele..., vorbi ea. 

Nu spunea lucrurilor pe nume ca văru-său şi se ferea să 
rostească anumite cuvinte. 

— Nu le ai? urmă ea. Fără asta nu pot face nimic. Cată de 
le află şi îţi jur că atunci, sub un motiv oarecare voi veni 
numaidecât la Paris spre a curma acest dezmăţ. În ce fel te 
pot ajuta? I-ai spus ceva despre asta unchiului meu, Valois? 

Vorbea iarăşi hotărât, lămurit, poruncitor. 

— M-am ferit s-o fac, răspunse d'Artois. Monseniorul de 
Valois mi-e cel mai statornic ocrotitor şi cel mai bun prieten, 
dar nu seamănă de fel tatălui tău. S-ar apuca să zbiere 
peste tot ceea ce noi vrem să ascundem, ar da alarma prea 
devreme şi, tocmai când am vrea să le prindem pe 
desfrânatele astea cu mâţa în sac, le-am găsi neprihănite ca 
nişte călugăriţe... 

— Atunci ce propui? 

— Două lucruri, zise d'Artois. Mai întâi, ar trebui ca pe 
lângă doamna Marguerite să fie chemată o nouă însoţitoare 
care să fie la cheremul nostru şi care ne va spune tot ce se 
întâmplă pe acolo. Pentru această slujbă m-am gândit la 
doamna de Comminges, care a devenit de curând văduvă şi 
căreia i se cuvine o asemenea cinste. În privinţa asta 
unchiul domniei-tale, Valois, ne-ar putea fi de folos. Fă să-i 
ajungă o scrisoare în care să-ţi arăţi dorinţa, prefăcându-te 
că-i porţi de grija acestei văduve. Monseniorul de Valois se 
bucură de multă trecere pe lângă fratele tău Ludovic şi, de 
nu s-ar osteni decât pentru a avea o trecere niţel mai mare, 
tot are s-o facă pe doamna de Comminges să intre 
numaidecât în palatul Nesle. Vom avea astfel o iscoadă a 
noastră la faţa locului, şi cum spunem de alde noi, militarii, 


un spion înlăuntrul cetăţii face mai mult ca o armată pe 
dinafară. 

— Voi scrie această scrisoare şi o vei lua cu tine, zise 
Isabelle. Şi după aceea? 

— Ar trebui totodată să adormi neîncrederea cumnatelor 
faţă de tine şi, arătându-te plină de dragoste pentru ele, să 
le trimiţi nişte daruri drăguţe, continuă d'Artois. Să fie 
lucruri dintre acelea ce pot fi purtate tot aşa de bine de 
bărbaţi sau de femei şi pe care le vei trimite într-ascuns, 
astfel ca nici tată, nici soţ să nu ştie, ca o mică taină 
prietenească între voi femeile. Marguerite îşi goleşte caseta 
de giuvaeruri de dragul unui iubit necunoscut; ar însemna, 
zău, să avem ghinion dacă dânsa, având la îndemână un dar 
de care n-ar avea de dat socoteală, n-am găsi podoaba 
noastră încopciată pe haina flăcăului. Să le dăm prilejul de 
a fi nesocotite. 

Isabelle cugetă o clipă la cele auzite, apoi se apropie de 
uşă şi bătu din palme. 

Întâia doamnă franceză apăru. 

— Draga mea, zise regina, fii bună şi caută-mi tăşcuţa 
aceea de aur pe care neguţătorul Albizzi mi-a adus-o azi- 
dimineaţă propunându-mi s-o cumpăr. 

În timpul acestei scurte aşteptări, Robert d'Artois uită în 
sfârşit de grijile şi urzelile sale şi găsi răgazul să privească 
încăperea în care se afla, frescele cu subiecte religioase 
zugrăvite pe pereţi, uriaşul tavan căptuşit cu grinzi groase 
în chip de carenă de corabie. Tot ce se vedea acolo era 
destul de nou, de trist şi de rece. Mobila era frumoasă, dar 
cam puţină. 

— Nu e prea vesel locul în care trăieşti, verişoară, zise el. 
Te-ai crede mai curând într-o catedrală decât într-un castel. 
— Dea Dumnezeu, răspunse Isabelle cu jumătate glas, ca 
palatul acesta să nu devină pentru mine o închisoare. Cât 

de mult îmi lipseşte Franţa! 

D'Artois se simţi mişcat de tonul ei, ca şi de cuvintele 
rostite. Înţelese atunci că avea în faţa lui două Isabelle: pe 


de o parte tânăra suverană, pătrunsă de rolul ei şi care se 
silea puţintel să-şi păstreze aerul maiestuos; pe de altă 
parte, în dosul acestei măşti, o femeie care suferea. 

Doamna franceză se întoarse aducând o pungă ţesută în 
fir de aur, căptuşită cu mătase şi închisă cu trei nestemate 
mari cât vârful degetului gros. 

— O minune! izbucni d'Artois. Taman ce ne trebuie. Cam 
prea greoaie ca să fie o bijuterie de femeie şi-i tocmai 
podoaba pe care un tinerel de la curte visează să şi-o agaţe 
la şold ca să aibă cu ce se făli. 

— Vei comanda neguţătorului Albizzi două tăşcuţe aidoma 
cu asta, îi spuse Isabelle slujitoarei sale, şi-i vei cere să le 
facă numaidecât. 

Apoi, după ce doamna franceză părăsi încăperea, adăugă 
pentru Robert d'Artois: 

— Aşa că vei putea să le iei cu tine în Franţa. 

— Nimeni nu va şti că ele au trecut prin mâna mea. 

Se auzi larmă afară, strigăte şi râsete. Robert d'Artois se 
apropie de o fereastră. În curte, o ceată de zidari se 
opinteau tocmai, să înalțe deasupra unei bolți o piatră 
ornamentală în care erau sculptați leii de pe stema Angliei. 
Nişte oameni trăgeau de funiile unei macarale, alţii, 
cocoţaţi pe o schelă, se pregăteau să apuce blocul de piatră, 
şi toată munca asta părea să se facă cu foarte multă voioşie. 

— Ei, după cum văd, zise Robert d'Artois, se pare că 
regelui Eduard tot îi mai place zidăria. 

Recunoscuse printre muncitori pe Eduard al II-lea, soţul 
Isabellei, un bărbat de vreo treizeci de ani, destul de 
chipeş, cu părul încârlionţat, spătos şi lat în şolduri. 
Veşmintele lui de catifea erau mânjite de ghips. 

— Au trecut mai bine de cincisprezece ani de când se tot 
reclădeşte Westminsterul! zise Isabelle cu glas mânios. 
(Rostea Westmoustiers, ca francezii.) De şase ani de când 
m-am măritat trăiesc printre mistrii şi tencuială. Nu mai 
încetează să dărâme ce au clădit cu o lună înainte. Dar nu 
zidăria o îndrăgeşte el, ci pe zidari! Crezi barem că dânşii îi 


spun „Sire”? Îi spun Eduard, îşi râd de el, iar el se arată 
încântat de asta. Ia te uită, priveşte-l! 

În curte, Eduard dădea porunci, sprijinindu-se de un tânăr 
muncitor pe care îl ţinea de gât. Domnea în jurul său o 
familiaritate ciudată. Leii Angliei erau daţi jos, fără îndoială 
pentru că regele şi zidarii săi socotiseră că nu se aflau la loc 
potrivit. 

— Credeam, vorbi mai departe Isabelle, că trăisem cele 
mai rele zile pe vremea când Eduard îl avea lângă el pe 
cavalerul de Gabaston. Bearnezul acesta obraznic şi 
lăudăros îl ducea aşa de bine de nas pe soţul meu, că se 
apucase să cârmuiască şi regatul. Eduard îi dăduse toate 
giuvaerurile din zestrea mea de mireasă. Hotărât lucru, e o 
datină în familia asta ca bijuteriile femeilor să ajungă, într- 
un fel sau altul, pe dosul bărbaţilor! 

Având în faţa ei o rudă, un prieten, Isabelle îşi deşerta în 
sfârşit sufletul de tot amarul şi de toate umilinţele îndurate. 
Năravurile regelui Eduard al II-lea erau cunoscute de toată 
Europa. 

— Anul trecut, marii vasali ai coroanei şi cu mine am 
izbutit să-l doborâm pe Gabaston; i s-a tăiat capul şi acum 
trupul său putrezeşte în pământ, la Oxford, povesti 
bucuroasă tânăra regină. 

Atâta cruzime, întipărită pe un chip aşa de frumos, nu 
păru să-l mire pe Robert d'Artois. Trebuie spus că 
asemenea omoruri erau în vremile acelea lucru obişnuit. 
Ţările se vedeau adeseori date pe mâna unor băieţandri 
ameţiţi de atotputernicia lor, ca de o joacă. Abia trecuţi de 
vârsta în care copiii petrec smulgând aripile muştelor, ei 
puteau să petreacă smulgând capetele oamenilor. Şi, prea 
tineri ca să-şi închipuie moartea şi să se teamă de ea, nu 
şovăiau s-o împrăştie în jurul lor. 

Isabelle se urcase pe tron la 16 ani şi în aceşti şase ani 
învățase multe! 

— Ei bine, urmă ea, am ajuns, vere, să-l regret pe 
cavalerul Gabaston. Căci de atunci, parcă înadins ca să se 


răzbune pe mine, Eduard aduce în palat drojdia cea mai de 
jos, bărbaţii cei mai ticăloşi din câţi se află în ţară. Îl vede 
lumea umblând prin cârciumile cele mai murdare din portul 
Londrei, stând la masă cu cerşetorii, luându-se la trântă cu 
hamalii şi întrecându-se la fugă cu rândaşii. Frumoase 
întreceri cavalereşti, n-am ce zice! Şi în vremea asta ţara o 
conduce cine vrea, numai să aibă grijă de desfătările lui şi 
să petreacă cu el. Acum, sunt baronii Despenser; tatăl nu-i 
mai breaz ca fiul, care-i ţine loc de nevastă soţului meu. În 
ce mă priveşte, Eduard nu se mai atinge de mine şi, dacă i 
se năzare uneori s-o facă, mă cuprinde o asemenea ruşine, 
că rămân de gheaţă. 

Vorbind, îşi plecase fruntea. 

— O regină e fiinţa cea mai de plâns dintre toate femeile 
regatului, când soţul ei n-o iubeşte. E de ajuns să-i fi dat un 
moştenitor, după aceea, viaţa ei nu mai contează. Care soţie 
de nobil, care soţie de târgoveţ sau de ţăran ar îndura ceea 
ce trebuie să îndur eu... pentru că sunt regină? Cea de pe 
urmă spălătoreasă din ţara asta are mai multe drepturi ca 
mine: ea poate veni să-mi ceară sprijin... 

Robert d'Artois ştia - cine nu ştia? - că Isabelle n-avea 
parte de o căsnicie fericită, dar nu-şi închipuise ca 
prăpastia între ea şi soţul ei să fie atât de adâncă, nici ca 
regina să sufere atâta de pe urma lui. 

— Verişoară, frumoasa mea verişoară, eu, eu vreau să-ţi fiu 
un reazem! zise el cu căldură. 

Isabelle înălţă trist din umeri, ca pentru a spune: „Ce poţi 
face tu pentru mine?” Se aflau faţă în faţă. El întinse 
mâinile, o apucă de coate cu toată blândeţea de care era în 
stare, murmurând: 

— Isabelle... 

Ea îşi puse mâinile pe braţele uriaşului, răspunzând: 

— Robert... 

Se uitară unul în ochii celuilalt cuprinşi de o tulburare la 
care nu se aşteptau, D'Artois avu impresia că din fiinţa ei îi 
venea o chemare tainică. Se simţi deodată zdruncinat în 


chip straniu, apăsat şi stânjenit de propria lui forţă, pe care 
se temea să n-o folosească prea stângaci. 

Văzuţi de foarte aproape, ochii ei albaştri, sub arcuitura 
sprâncenelor blonde, erau încă şi mai frumoşi, obrajii mai 
catifelaţi, mai fragezi. Îşi ţinea gura întredeschisă şi dunga 
dinţilor săi albi apărea între buze. 

D'Artois se simţi pe neaşteptate îmboldit să-şi închine 
timpul său, viaţa sa, trup şi suflet, gurii acesteia, acestor 
ochi, acestei regine plăpânde care, într-o clipă, redevenise 
o fetişcană, cum şi era; o dorea, atâta tot, cu o dorinţă 
năvalnică şi de nestăpânit, pe care nu ştia cum să şi-o arate. 
Gusturile sale nu-l duceau de obicei spre femeile de soi, iar 
farmecele unei purtări curtenitoare nu-i stăteau în fire. 

— De ce ţi-am destăinuit toate acestea? se întrebă 
Isabelle. 

Privirile lor nu se desprindeau. 

— Ceea ce un rege dispreţuieşte, neştiind să-i recunoască 
desăvârşirea, zise Robert, mulţi alţi bărbaţi ar fi fericiţi să 
aibă, mulţumind cerului în genunchi. La vârsta ta şi atât de 
fragedă, atât de frumoasă, e oare cu putinţă să fii lipsită de 
bucuriile hărăzite oamenilor? E oare cu putinţă ca buzele 
acestea dulci să nu fie niciodată sărutate? Ca braţele 
acestea, acest trup... Ah! ia-ţi un bărbat, Isabelle, şi 
bărbatul ăsta să fiu eu! 

Fără îndoială, o luase cam repede spunând pe şleau ceea 
ce voia, şi cuvintele lui nu prea semănau cu acelea din 
poemele ducelui Guillaume de Aquitania. Isabelle însă abia 
mai asculta ce-i spune. O stăpânea, o strivea cu toată 
înălţimea sa; mirosea a pădure, a piele, a cal şi a armură. 
Nu avea nici glasul, nici înfăţişarea unui cuceritor de inimi 
şi, totuşi, ea era cucerită. Avea în faţa ei un bărbat, unul 
adevărat, un mascul aspru şi aprins, şi-i auzea răsuflarea 
puternică. Isabelle simţea cum orice voinţă o părăseşte şi 
nu mai avea decât o dorinţă: să-şi lase capul pe acest piept 
de bivol şi să i se dea... să-şi potolească setea cea mare... 
Tremura niţel. 


Se desprinse dintr-o dată. 

— Nu, Robert, spuse ea, nu voi face tocmai ceea ce le 
reproşez atât de mult cumnatelor mele. Nu pot, nu trebuie 
s-o fac. Când mă gândesc însă la ceea ce-mi impun, la ceea 
ce-mi refuz, pe când ele au norocul să fie căsătorite cu soţi 
care le iubesc... Ah, nu! Trebuie să-şi primească pedeapsa, 
o pedeapsă straşnică! 

Pentru că nu-şi îngăduia ea însăşi să păcătuiască, mintea i 
se înverşuna împotriva celor care au păcătuit. Veni să se 
aşeze iar în jilţul înalt de stejar. Robert d'Artois o urmă. 

— Nu, Robert, repetă ea întinzând braţele ca pentru a se 
apăra. Nu te folosi de slăbiciunea mea; m-ai supăra. 

Ca şi măreţia, frumuseţea desăvârşită inspiră respect, şi 
uriaşul se supuse. 

Dar ceea ce se petrecuse atunci n-avea să li se şteargă 
niciodată din amintire. Vreme de o clipă orice barieră între 
dânşii căzuse. Le venea greu să-şi ia ochii unul de la 
celălalt. „Aşadar, pot fi şi eu iubită”, îşi zicea Isabelle, 
simțindu-se aproape recunoscătoare bărbatului care îi 
dăduse această certitudine. 

— Asta era tot ce aveai să-mi spui, vere, alte veşti nu mi-ai 
adus? vorbi ea, făcând o sforţare pentru a se stăpâni. 

Robert d'Artois, care se întreba dacă nu cumva greşise 
lăsând să-i scape clipa prielnică, nu răspunse îndată. 

Răsuflă din adânc. 

— Ba da, doamnă, zise, părând să-şi întoarcă gândurile de 
foarte departe. Îţi aduc şi o înştiinţare din partea unchiului 
tău, Valois. 

Discuţia dintre dânşii o luase pe alt făgaş şi fiecare cuvânt 
pe care îl rosteau acum suna altfel. 

— Demnitarii Ordinului Templierilor vor fi judecaţi în 
curând, urmă d'Artois, şi tare mi-e teamă că marele 
maestru Jacques de Molay va fi dat morţii. Unchiul tău, 
Valois, îţi cere să-i scrii regelui, îndemnându-l la îndurare. 

Isabelle nu răspunse. Şedea iarăşi cu bărbia în palmă. 

— Grozav îi mai semeni aşa! se minună d'Artois. 


— Cui? 

— Tatălui tău, regele Filip. 

— Ceea ce hotărăşte tatăl meu, regele, rămâne bine 
hotărât, vorbi rar Isabelle. Îmi pot spune cuvântul în treburi 
care ating cinstea familiei, n-am însă căderea să mă 
amestec în cârmuirea regatului Franţei. 

— Jacques de Molay e un moşneag. A fost un om deosebit, 
un om mare. Dacă a săvârşit greşeli, le-a ispăşit îndeajuns. 
Adu-ţi aminte că el te-a ţinut la cristelniţă... Crede-mă, 
verişoară, mare nelegiuire au să mai săvârşească, şi asta 
datorită încă o dată lui Nogaret şi lui Marigny! Lovind în 
templieri, oamenii aceştia ieşiţi din nimic au vrut să 
lovească în tot cinul cavalerilor şi în marea nobilime. 

Regina asculta, încurcată; se vedea numaidecât că 
afacerea o depăşea. 

— Nu-mi pot da seama despre ce-i vorba, zise ea, nu-mi 
pot da seama. 

— Ştii că îi sunt foarte îndatorat unchiului tău Valois şi el 
mi-ar fi recunoscător dacă aş căpăta această scrisoare de la 
tine. Şi-apoi, mila nu-i şade niciodată rău unei regine; e un 
simţământ de femeie şi nu ţi-ar aduce decât laude. Unii îţi 
caută cusur că ţi-e inima aspră; bun răspuns le-ai da 
acestora. Fă-o pentru tine, Isabelle, şi fă-o pentru mine. 

Rostise „Isabelle” pe acelaşi ton ca mai înainte, lângă 
fereastră. 

Ea îi surâse. 

— Iscusit mai eşti, Robert, cu toată mutra ta de urs! Bine, 
îţi voi face această scrisoare pe care o doreşti şi vei putea s- 
o iei cu tine o dată cu celelalte lucruri. Voi încerca chiar să-l 
hotărăsc pe regele Angliei să-i scrie şi el regelui Franţei. 
Când pleci? 

— Când îmi vei porunci, verişoară. 

— Tăşcuţele vor fi gata mâine, aşa cred. Ai să pleci curând. 

Era o părere de rău în glasul reginei. El o privi m ochi, şi 
Isabelle se simţi din nou tulburată. 


— Voi aştepta un mesager din partea ta ca să ştiu dacă 
trebuie să pornesc la drum spre Franţa. Cu bine, vere. Ne 
vom mai vedea la cină. 

D'Artois făcu o plecăciune şi, după ce ieşi, încăperea i se 
păru reginei ciudat de liniştită, ca o vale după ce a trecut 
furtuna. Isabelle închise ochii şi rămase o clipă nemişcată. 

„E un bărbat pe care l-a înrăit nedreptatea ce i s-a făcut, 
gândi ea. Dacă l-ar îndrăgi însă cineva, ar fi în stare să 
iubească.”. 

Oamenii chemaţi să joace un rol hotărâtor în istoria 
noroadelor habar n-au adeseori ce împliniri ale soartei 
poartă într-înşii. Cele două personaje care avură această 
lungă întrevedere, într-o după-amiază din martie 1314, în 
castelul Westminster, nu puteau să-şi închipuie că vor fi, 
prin înlănţuirea faptelor lor, aproape singurii urzitori ai 
unui război care va dura mai bine de o sută de ani între 
regatele Franţei şi Angliei. 

II. 

ÎNTEMNIŢAŢII DIN BECIUL TEMPLULUI. 

Zidurile groase erau acoperite cu silitră. O lumină tulbure, 
gălbuie, începea să coboare în încăperea boltită de la 
subsol... 

Întemniţatul care moţăia, cu braţele strânse sub bărbie, se 
scutură, străbătut de un fior, şi se ridică deodată, buimăcit, 
cu inima zvâcnindă. Rămase o clipă nemișcat, privind pâcla 
dimineţii care pătrundea prin răsunătoarea beciului. 
Asculta. Limpede, cu toate că, înăbuşită de grosimea 
zidurilor, îi ajungea în auz bătaia clopotelor din Paris, 
vestind utreniile: clopotele de la Saint-Martin, Saint-Merry, 
Saint-Germain-l'Auxerrois, Saint-Eustache şi acelea de la 
Notre-Dame; clopotele bisericilor din satele apropiate: 
Courtille, Clignancourt şi Mont-Martre. 

Întemniţatul nu desluşi nici un zgomot care să-l poată 
nelinişti. Doar spaima îl făcuse să tresară, spaima ce-l 
cuprindea în fiece dimineaţă îndată ce deschidea ochii, aşa 
cum de fiece dată, în somn, avea coşmare. 


Trase spre dânsul o strachină de lemn şi dădu pe gât o 
înghiţitură zdravănă de apă pentru a-şi mai potoli 
fierbinţeala care nu-l mai părăsea de atâta amar de vreme. 
După ce bău, lăsă apa să se liniştească şi se aplecă asupra 
ei ca peste o oglindă sau peste fundul unei fântâni. Chipul 
pe care izbuti să-l vadă, nedesluşit şi întunecat, era al unui 
moşneag de 100 de ani. Rămase aşa câteva clipe, căutând 
să descopere ce putea să mai fi rămas din înfăţişarea sa 
dinainte în acest obraz înceţoşat, în această barbă de 
pustnic, în buzele acestea înghiţite de gura ştirbă, în nasul 
subţiat, în găurile întunecoase ale privirii. Împinse deoparte 
strachina, se ridică şi făcu câţiva paşi până ce simţi 
întinzându-se lanţul care-l lega de zid. Atunci începu 
deodată să urle: 

— Jacques de Molay! Jacques de Molay! Eu sunt Jacques 
de Molay! 

Nimeni nu-i răspunse. Nimeni, o ştia, n-avea să-i răspundă, 
nici măcar un ecou. 

Simţea însă nevoia de a-şi striga propriul său nume, de a-l 
arunca stâlpilor de piatră, bolților, uşii de stejar, pentru a 
nu lăsa mintea să i se piardă în nebunie, pentru a-şi aminti 
că avea 72 de ani, că pe vremuri comandase armate, 
cârmuise provincii, că avusese o putere la fel de mare ca 
aceea a suveranilor şi că atât cât va mai păstra în el o 
pâlpâire de viaţă va continua să fie, chiar şi în această 
temniţă, marele maestru al Ordinului cavalerilor 
templului! 4). 

Şi, culme a cruzimii sau a batjocurii, aici, în încăperile de 
sub turnul cel mare al castelului templierilor, prefăcute în 
temnițe, tocmai aici l-au închis, pe el şi pe demnitarii de 
frunte ai Ordinului, în propria lor aşezare, în casa lor cea 
mai de seamă. 

— Şi când te gândeşti că eu sunt cel care am pus să se 
zidească din nou acest turn! murmură cuprins de mânie 
marele maestru, lovind cu pumnul în pereţi. 


Gestul îi smulse un țipăt, trezindu-i o durere cumplită la 
mâna al cărei policar strivit nu mai era decât o fărâmă de 
carne sângerândă. De altfel, mai rămăsese oare vreun loc 
pe trupul său care să nu fie o rană, o suferinţă? Prin 
picioarele umflate sângele abia mai trecea, şi întemniţatul 
avea junghiuri groaznice de când îndurase cazna numită a 
„butucilor”. După ce îi prinseseră picioarele între scânduri, 
simţise cum se înfig în carnea lui colții de stejar în care 
schingiuitorii izbeau cu ciocanul, pe când Guillaume de 
Nogaret, ministrul de justiţie al regatului, îi punea întrebări 
şi îl îndemna să recunoască. Să recunoască - ce?... 
Leşinase. 

Pe trupul său ciopârţit şi sfâşiat, jegul, umezeala şi lipsa de 
hrană săpaseră urme adânci. 

Afară de asta mai suferise de curând cazna „întinderii 
oaselor”, poate că cea mai groaznică din câte i-a fost dat să 
îndure. Îi legaseră de piciorul drept o greutate de optzeci 
de ocale, apoi cu ajutorul unei funii şi al unui scripete l-au 
tras până-n tavan, pe dânsul, un moşneag. Şi mereu se 
auzea glasul înfricoşător al lui Guillaume de Nogaret: „Ci 
mărturiseşte odată, messire...” Şi cum el se încăpăţâna să 
tăgăduiască, îl trăseseră, tot mai tare, tot mai iute, de la 
duşumea la tavan. Simţise cum i se rup braţele şi mâinile, 
cum i se smulg încheieturile, cum îi trosneşte trupul, şi se 
pornise să urle că mărturiseşte tot, da, orice crimă, toate 
crimele din lume. Da, e adevărat, templierii se dedau între 
dânşii la sodomie; da, pentru a intra în Ordin, trebuiau să 
scuipe crucea; da, se închinau unui idol cu cap de pisică; da, 
se îndeletniceau cu magia, cu vrăjitoria, slujeau diavolului; 
da, furau banii ce le erau încredinţaţi; da, urziseră un 
complot împotriva papei şi a regelui... Şi mai ce încă? 

Jacques de Molay se întreba cum de putuse supravieţui 
acestor chinuri. Fără îndoială pentru că tortura, aplicată cu 
măsură, nu era niciodată împinsă până acolo încât să i se 
tragă moartea din ea şi, de asemenea, pentru că trupul 
unui bătrân cavaler, deprins o viaţă întreagă să mânuiască 


spada şi călit în lupte, era mai tare decât se aştepta el 
însuşi. 

Jacques de Molay îngenunche, cu ochii la raza de lumină 
ce pătrundea prin răsuflătoarea beciului. 

— Doamne-Dumnezeule, rosti el, de ce ai dat sufletului 
meu mai puţină tărie decât trupului? Fost-am oare vrednic 
să fiu căpetenia Ordinului? Nu m-ai apărat, lăsându-mă să 
cad în mişelie, cruţă-mă acum, Doamne-Dumnezeule, fă să 
nu cad în nebunie. N-am să mai pot îndura multă vreme, n- 
am să mai pot îndura. 

Îl ţineau în fiare de şapte ani, nu-l scoteau de acolo decât 
pentru a-l târi înaintea comisiei de anchetă şi a-l supune la 
toate constrângerile şi amenințările slujitorilor legii şi ai 
bisericii. Se putea teme, pe drept, să nu înnebunească după 
asemenea încercări. Marele maestru pierdea adeseori 
noţiunea timpului. Ca să-şi mai abată gândul de la toate 
acestea, încercase să domesticească o pereche de şobolani 
care veneau în fiecare noapte să ronţăie firimiturile sale de 
pâine. Îl apuca ba mânia, ba plânsul, trecea de la gânduri 
pioase, la dorinţa răzbunării, şi după ce stătea prostit 
izbucnea în furii năprasnice. 

„Dintr-asta li se va trage moartea, dintr-asta li se va trage 
moartea”, îşi spunea el întruna. 

Cine avea să moară? Clement, Guillaume, Filip... Papa, 
ministrul de justiţie şi regele. Vor muri, Molay nu ştia cum, 
dar neîndoios în chinuri înfricoşătoare, pentru a-şi ispăşi 
crimele. Şi murmura, iar şi iar, numele lor afurisite. 

Tot în genunchi, cu barba ridicată spre răsuflătoarea 
beciului, marele maestru şopti: 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că mi-ai lăsat ura. Doar 
puterea ei mă mai ţine încă în viaţă. 

Se sculă cu greu de jos şi se întoarse la banca de piatră, 
una cu zidul, şi care îi slujea totodată de scaun şi de pat. 

Cine şi-ar fi putut închipui vreodată că va ajunge aici? 
Gândul îl întorcea mereu spre tinereţea lui, spre flăcăul ce 
fusese cu cincizeci de ani în urmă, când coborâse pentru 


întâia oară dealurile natale din Jura pentru a se avânta în 
marea aventură. 

Ca toate odraslele nobilimii din vremea aceea, visase să 
îmbrace lunga mantie albă cu cruce neagră, care era 
uniforma Ordinului templierilor. Numele de templier era pe 
atunci de ajuns ca să evoce meleaguri depărtate şi fapte de 
vitejie, corăbiile cu pânze umflate îndreptându-se spre 
Orient, ţările în care cerul e veşnic albastru, galopul 
călăreţilor prin nisip, comorile Arabiei, prizonierii 
răscumpăraţi, oraşele cucerite şi prădate, cetăţuile cu scări 
uriaşe zidite la marginea mării. Se povestea chiar că 
templierii aveau porturi tainice de unde se îmbarcau pentru 
continente necunoscute... 

Şi Jacques de Molay îşi împlinise visul; străbătuse trufaş 
oraşe depărtate, îmbrăcat în strălucitoarea mantie ale cărei 
cute îi cădeau până la pintenii de aur. 

Se ridicase în ierarhia Ordinului mai sus decât ar fi 
îndrăznit vreodată să spere, trecând prin toate demnităţile, 
pentru a fi, în cele din urmă, adus de alegerea fraţilor săi, în 
slujba supremă de mare maestru al Franţei şi al ţărilor de 
dincolo de mare, şi la conducerea celor cincisprezece mii de 
cavaleri. 

Toate acestea ca să ajungă în cele din urmă într-un beci, 
putrezind de viu, lipsit de toate cele. Puţini sunt cei cărora 
soarta le-a hărăzit o atât de uimitoare strălucire, urmată de 
o restrişte aşa de mare... 

Cu ajutorul unei verigi a lanţului, Jacques de Molay 
scrijelea tocmai în silitra zidului nişte linii care-i aminteau 
planul unei fortărețe, când auzi paşi grei şi clinchet de 
arme, pe scara ce ducea la celula sa. 

Spaima îl cuprinse din nou, dar de astă dată o spaimă 
precisă, îndreptăţită. 

Uşa grea se deschise scârţâind şi, în spatele unui temnicer, 
Molay zări patru arcaşi în tunici de piele, cu sulițe în mâini. 
Li se vedea răsuflarea, ca un abur uşor, învăluindu-le 
obrazul. 


— Venim să te luăm, jupâne, zise cel din fruntea arcaşilor. 

Molay se ridică fără să spună o vorbă. 

Temnicerul se apropie şi, cu lovituri puternice de ciocan şi 
daltă, sfărâmă capătul nituit ce lega lanţul de brăţările de 
fier, cântărind fiecare câte două ocale, în care erau 
încătuşate gleznele întemniţatului. 

Acesta îşi strânse pe umerii numai piele şi os mantia lui 
mare, vestita mantie care nu mai era acum decât o 
zdreanţă cenugşie a cărei cruce neagră atârna ferfeniţă. 

Apoi se urni din loc. În moşneagul acesta istovit, care se 
clătina urcând anevoie treptele turnului, abia ţinându-se pe 
picioarele îngreuiate de lanţuri, mai rămăsese ceva din 
comandantul oştilor care recucerise, pentru ultima oară, 
Ierusalimul din mâna păgânilor. 

„Dă-mi, Doamne, puterea să îndur, murmură el în sine, dă- 
mi un dram de putere.” Şi ca să regăsească în el această 
putere, îşi repeta cele trei nume ale vrăjmaşilor săi: 
Clement, Guillaume, Filip... 

Ceaţa umplea curtea întinsă a templului, punea glugi 
foişoarelor zidului împrejmuitor, se strecura printre 
creneluri, învăluia clopotniţa bisericii mari din dreapta 
turnului. 

Vreo sută de oşteni aşteptau cu lancea la picior, vorbind 
între dânşii pe şoptite, în jurul unui furgon deschis. 

De dincolo de ziduri se auzea larma Parisului, şi din când 
în când nechezatul unui cal se ridica în văzduh cu o tristeţe 
sfâşietoare. 

În mijlocul curţii, domnul Alain de Pareilles, căpitan al 
arcaşilor regelui, omul care era de faţă la toate execuțiile, 
care însoțea osândiţii la judecată şi la cazne, păşea încet, cu 
un aer plictisit şi nepăsător. Avea vreo 40 de ani şi părul său 
de culoarea oţelului îi cădea în şuviţe mici pe fruntea 
pătrată. Purta za uşoară, sabia la şold şi îşi ţinea coiful la 
subsuoară. 

Întoarse capul auzind paşii grei ai marelui maestru, iar 
acesta, dând cu ochii de el, se simţi pălind, dacă aşa ceva 


mai era cu putinţă. 

De obicei, pentru a-i duce la interogatorii, nu se pregătea 
asemenea alai; nu era nici carul acesta, nici mulţimea asta 
de soldaţi. Câţiva armăşei de-ai regelui veneau să-i ia pe 
acuzaţi pentru a-i trece cu barca de cealaltă parte a Senei, 
mai adeseori la căderea nopţii. 

Prezenţa lui Alain de Pareilles, ea singură, arăta îndeajuns 
ce-l aştepta. 

— Aşadar, judecata s-a rostit? întrebă Molay pe căpitanul 
arcaşilor. 

— Da, jupâne, răspunse acesta. 

— Şi ştii cumva, fiule, vorbi Molay, după o şovăire, ce 
cuprinde hotărârea? 

— Asta n-o ştiu, jupâne; am poruncă să vă duc la Notre- 
Dame ca să vă fie citită. 

Urmă o tăcere, apoi Jacques de Molay întrebă iar: 

— În ce zi suntem? 

— Lunea de după Sfântul Grigore. 

Asta însemna 18 martie, 18 martie 1314. 

„La moarte mă vor duce oare?” se întrebă Molay. 

Poarta turnului se deschise din nou şi, împresuraţi de 
paznici, trei alţi demnitari, inspectorul general, instructorul 
Normandiei şi comandirul Aquitaniei, se iviră, la rândul lor. 

Albiţi şi dânşii, cu bărbi albe şi zbârlite, bătând din 
pleoape peste ochii înfundaţi în orbitele uriaşe, cu trupuri 
ce se pierdeau în mantiile zdrenţuite, rămaseră o clipă 
nemişcaţi, asemenea unor mari păsări de noapte, pe care 
lumina le împiedică să vadă. Comandirul Aquitaniei avea, de 
altfel, albeaţă la ochiul stâng, ceea ce-l făcea să semene 
într-adevăr cu o bufniţă. Părea cu totul năucit. Inspectorul 
general, pe jumătate pleşuv, avea mâinile şi picioarele 
îngrozitor de umflate. 

Împleticindu-se în fiarele lui, instructorul Normandiei, 
Geoffroy de Charnay, se repezi înaintea celorlalţi la marele 
maestru şi îl strânse în braţe. O lungă prietenie îi lega pe 
cei doi bărbaţi. Jacques de Molay era cel care făcuse toată 


cariera lui Charnay, cu zece ani mai tânăr ca dânsul, şi în el 
văzuse pe urmaşul său în demnitatea de mare maestru. 

Charnay avea o tăietură adâncă pe frunte, rămasă dintr-o 
luptă de demult, în care o singură lovitură de spadă îi 
strâmbase şi nasul. Bărbatul acesta aspru, cu chipul 
brăzdat de greutăţile războiului, îşi îngropă fruntea în 
umărul marelui maestru, ca să-şi ascundă lacrimile. 

— Curaj, frate, curaj, îi spuse Jacques de Molay 
îmbrăţişându-l. Curaj, fraţilor, repetă el, strângându-i la 
piept şi pe ceilalţi doi demnitari. 

Văzându-se unii pe alţii, îşi puteau da seama fiecare în ce 
hal se află. 

Un temnicer se apropie. 

— Aveţi dreptul de-a fi deferecaţi, domnilor, le zise. 

Marele maestru îşi desfăcu mâinile într-un gest de 
amărăciune şi lehamite. 

— Nu am dinarul, răspunse el. 

Căci, pentru a li se scoate sau a li se pune fiarele, de câte 
ori ieşeau din temniţă - ceea ce se numea a fi ferecaţi şi 
deferecaţi - templierii trebuiau să dea un dinar din cei 
doisprezece la care aveau drept ca să-şi plătească hrana 
ticăloasă, paiele culcuşului şi spălatul cămăşii. Încă o 
chichiţă, o cruzime de-a lui Nogaret!... Erau învinuiți, nu 
osândiţi. Li se cuvenea deci o indemnizaţie pentru 
întreţinere. Doisprezece dinari, când ciozvârta de carne 
costa peste patruzeci! Cu alte cuvinte, posteau patru zile 
din opt, dormeau pe piatră şi putrezeau în murdărie. 

Instructorul Normandiei scoase dintr-o veche pungă de 
piele care-i spânzura la brâu cei doi dinari, tot ce mai avea, 
şi-i zvârli jos, unul pentru fiarele lui, celălalt pentru fiarele 
marelui maestru. 

— Frate! zise Jacques de Molay, cu un gest de refuz. 

— La ce îmi vor mai folosi acum banii ăştia... răspunse 
Charnay. Primeşte, frate; n-am nici un merit într-asta. 

În timp ce li se scoteau cârligele fiarelor, simțeau 
răsunând în oasele lor loviturile de ciocan. Dar şi mai tare 


încă simțeau zvâcniturile inimii în piept. 

— De data asta s-a zis cu noi, murmură Molay. 

Se întreba ce fel de moarte li s-a hotărât şi dacă vor mai fi 
supuşi la alte cazne, ultimele. 

— De vreme ce ne scot fiarele, poate că-i un semn bun, 
spuse inspectorul general, scuturându-şi mâinile umflate. 
Poate că papa a hotărât să ne cruţe viaţa. 

Îi mai rămăseseră câţiva dinţi rupţi în gură, cei din faţă, şi 
asta îl făcea să scoată parcă un şuierat când vorbea, iar 
temniţa îl cam adusese în mintea copiilor. 

Marele maestru înălţă din umeri, arătând pe cei o sută de 
arcaşi rânduiţi deoparte. 

— Să ne pregătim de moarte, frate, răspunse el. 

— Uitaţi-vă, uitaţi-vă ce mi-au făcut, izbucni inspectorul, 
suflecându-şi mâneca şi descoperind braţul umflat. 

— "Toţi am fost chinuiţi, spuse marele maestru. 

Îşi întoarse privirea, ca întotdeauna când i se vorbea de 
tortură. El n-a fost destul de tare ca s-o îndure până la 
capăt, semnase mărturiile mincinoase şi nu şi-o ierta. 

Cercetă din ochi uriaşa îngrădire care fusese reşedinţa şi 
simbolul puterii lor. 

„Pentru cea din urmă oară”, îi trecu prin minte. 

Pentru cea din urmă oară contempla această aşezare 
măreaţă, cu foişorul, biserica, palatele, casele, curţile şi 
livezile sale, adevărată cetate în mijlocul Parisului. 

Aici trăiseră de două veacuri templierii, aici se 
închinaseră, dormiseră, judecaseră, aici chibzuiseră şi 
hotărâseră expedițiile lor depărtate, aici, în acest foişor, 
fusese păstrat tezaurul regatului Franţei, încredinţat lor 
spre pază şi gospodărire. 

Aici, după nenorocitele expediţii ale sfântului Ludovic şi 
după pierderea Palestinei şi a Ciprului, s-au întors 
templierii, târând în urma lor scutierii, catârii încărcaţi cu 
aur, călăreţii pe cai arăbeşti şi sclavii lor negri. 

Jacques de Molay revedea această întoarcere a învinşilor, 
care mai păstra totuşi un aer de epopee. 


„Nimeni nu mai avea nevoie de noi şi noi n-o ştiam, gândea 
marele maestru. Vorbeam mereu de alte cruciade şi 
cuceriri... Poate că ne ţineam prea trufaşi, păstrând şi 
privilegii, fără a le mai justifica.” 

Dintr-o oaste recunoscută a creştinătăţii, templierii 
ajunseseră bancherii obişnuiţi ai bisericii şi ai regilor. Când 
ai mulţi datornici îţi faci repede mulţi vrăjmaşi. 

Afacerea a fost, vai, bine ticluită! Drama a început în ziua 
când Filip cel Frumos ceruse să facă parte din ordinul lor 
pentru a deveni mare maestru al templierilor. Consiliul 
Ordinului răspunsese printr-un refuz mândru şi fără apel. 

„Greşit-am oare? se întreba pentru a suta oară Jacques de 
Molay. N-am făcut-o cumva numai ca să nu împart 
autoritatea mea cu nimeni? Dar nu, nu puteam face 
altminteri! Rânduiala Ordinului e limpede: nici un cap 
încoronat la conducerea noastră.” 

Regele Filip nu uitase niciodată această înfrângere, 
această ocară. A început să-l îmbrobodească, umblând cu 
vicleşuguri, copleşindu-l cu hatârurile şi prietenia lui. 
Marele maestru nu era oare naşul fiicei sale Isabelle? 
Marele maestru nu era oare stâlpul de nădejde al 
regatului? 

Dar tezaurul regal a fost mutat de la templu la Luvru. În 
acelaşi timp, o tainică, o veninoasă urzeală se ţesea în jurul 
templierilor, pentru a asmuţi norodul împotriva lor. Se 
povestea că doseau grânele înadins ca să le vândă mai 
scump şi că erau vinovaţi de foametea ce bântuia. Că se 
gândeau mai mult cum să-şi sporească avuţiile decât să 
smulgă din mâna păgânilor mormântul lui Cristos. 
Deoarece erau răi de gură, cum sunt oştenii, îi se aducea 
învinuirea că ar fi hulitori ai celor sfinte. Umbla vorba: 
„înjură ca un templier”. De la hulitori la eretici nu era decât 
un pas. Se zicea că aveau apucături de acelea ce-s 
împotriva firii şi că sclavii lor negri ar fi vrăjitori... 

„Bineînţeles, nu toţi fraţii noştri erau nişte sfinţi şi multora 
dintr-înşii trândăvia nu le pria de fel.” 


Se spunea mai cu seamă că la ceremoniile de primire a 
noilor cavaleri, neofiţii erau siliţi să se lepede de Cristos, să 
scuipe crucea, şi că erau învăţaţi la năravuri fără de ruşine. 

Sub cuvânt că trebuie să se pună capăt acestor zvonuri, 
Filip îi propuse marelui maestru, pentru cinstea şi interesul 
Ordinului, să ceară el însuşi începerea unor cercetări. 

„Şi m-am învoit... gândea Molay. M-au tras pe sfoară, m-au 
înşelat cumplit.” 

Căci, într-una din zilele lui octombrie 1307... Ah, cum îşi 
mai amintea Molay de ziua aceea... „În ajun încă mă 
îmbrăţişa şi îmi zicea frate, dându-mi locul de frunte la 
înmormântarea cumnatei sale, contesa de Valois...” 

Într-o vineri, tocmai în treisprezece ale lunii, blestemată 
zi, fără îndoială, regele Filip, printr-o uriaşă razie 
poliţienească, pregătită cu mult înainte, îi arestă în zori pe 
toţi templierii din Franţa, învinuindu-i, în numele Inchiziției, 
de erezie. 

Nogaret însuşi venise să-l ridice pe Jacques de Molay şi pe 
alţi o sută patruzeci de cavaleri ce se aflau în lăcaşul 
templului... 

O poruncă răcnită îl făcu să tresară pe marele maestru, 
smulgându-l din noianul gândurilor lui de om care îşi 
vântură mereu nenorocirile pe dinaintea ochilor. 
Dumnealui, Alain de Pareilles, îşi alinia arcaşii. Pusese 
chivăra pe cap. Un oştean îi ţinea calul, ajutându-l să 
încalece. 

— Să mergem, spuse marele maestru. 

Prizonierii fură împinşi spre car. Molay se urcă întâiul. 
Comandirul Aquitaniei, cel cu albeaţă în ochi, omul care 
pusese pe goană oastea turcilor la Saint-Jean-d'Acre, nu se 
dezmeticise încă. Trebuiră să-l suie pe sus. Fratele 
inspector îşi mişca buzele întruna, vorbindu-şi singur. Când 
Geoffroy de Charnay se căţără la rândul său în furgon, un 
câine nevăzut începu să urle undeva dinspre grajduri, şi 
fruntea instructorului Normandiei, cu cicatricea ei, se 
încruntă deodată. 


Apoi, tras de patru cai de ham, carul greoi se urni din loc. 

Poarta cea mare se deschise şi o uriaşă larmă de glasuri îi 
întâmpină. Mai multe mii de oameni, toţi locuind în 
mahalaua templului şi prin cele dimprejur, se îmbulzeau de- 
a lungul zidurilor. Arcaşii din capul coloanei trebuiră să-şi 
croiască drum prin mulţimea care urla, izbind în grămadă 
cu coada suliţii. 

— Faceţi loc slujitorilor regelui! strigau ei. 

Ţinându-se drept pe cal, cu acelaşi aer plictisit, Alain de 
Pareilles domina hărmălaia. 

Dar când templierii se arătară, vuietul încetă dintr-o dată. 
În faţa acestor patru moşnegi prăpădiţi, pe care 
hurducăturile roţilor îi zvârleau unii într-alţii, parizienii 
avură o clipă de mută uluire, de milă neaşteptată. 

După aceea se auziră strigăte: „La moarte! La moarte cu 
ereticii!” aruncate de armăşeii regelui, amestecați în 
mulţime. Atunci, cei care sunt întotdeauna gata să strige 
într-un glas cu stăpânirea şi să facă pe grozavii când nu 
pierd nimic începură să zbiere cât îi ţinea gura: 

— La moarte! 

— Hoţi! 

— Idolatri! 

— Priviţi-i! Nu mai sunt aşa de fuduli acuma, păgânii ăştia! 
La moarte cu ei! 

Ocările, batjocurile, amenințările se încrucişau de-a lungul 
jalnicului alai. Dar furia asta rămânea neînsemnată. O bună 
parte din mulţime privea tăcută, şi tăcerea ei, chiar fără să 
fie o manifestare făţişă, era totuşi grăitoare. 

Căci, în aceşti şapte ani, lucrurile se schimbaseră. Lumea 
ştia cum se desfăşurase procesul. Poporul văzuse templieri 
în uşa bisericilor, arătându-şi oasele care le căzuseră din 
picioare în urma schingiuirilor. Se văzuseră în mai multe 
oraşe din Franţa cavaleri, cu sutele, arşi pe rug. Se ştia că 
unele tribunale ecleziastice refuzaseră să osândească, şi că 
noi episcopi, ca fratele primului ministru Enguerrand de 
Marigny, fuseseră învestiţi anume pentru a îndeplini 


această sarcină. Se zicea că papa Clement al V-lea, el însuşi, 
nu se plecase decât cu de-a sila, pentru că era în mâna 
regelui şi se temea să nu aibă aceeaşi soartă cu papa 
Bonifaciu, căruia îi urmase în scaun. Şi apoi, în aceşti şapte 
ani, grâul nu se găsea mai din belşug, preţul pâinii mai 
crescuse încă şi trebuia să recunoşti că neajunsurile 
acestea nu mai erau din vina templierilor... 

Douăzeci şi cinci de arcaşi, cu arcul agăţat în spate şi 
sulița pe umăr, mergeau înaintea carului, câte douăzeci şi 
cinci de fiecare parte, şi tot atâţia încheiau alaiul. 

„Ah, de-am mai avea barem un pic de vlagă în trup!” 
gândea marele maestru. La 20 de ani ar fi sărit asupra unui 
arcaş, i-ar fi smuls sulița şi ar fi încercat să scape fugind, 
sau poate că s-ar fi bătut aici până la moarte. Acum, însă, 
abia dacă ar fi putut trece peste loitrele carului. 

În spatele său, fratele inspector bombănea între dinţii 
rupţi: 

— N-au să ne osândească. Nu-mi vine a crede că ne vor 
osândi. Nu mai suntem primejdioşi. 

Iar bătrânul templier cu albeaţă la ochi se dezmeticise în 
sfârşit din năuceala lui ca să murmure: 

— Bun lucru e să mai umbli pe-afară; bun lucru să mai 
respiri aer proaspăt. Nu-i aşa, frate? 

„Nici măcar nu-şi dă seama unde ne duce”, gândi marele 
maestru. 

Instructorul Normandiei îi atinse braţul: 

— Cinstite frate, zise el în şoaptă, văd în această mulţime 
oameni care plâng şi alţii făcându-şi cruce. Nu suntem 
singuri în calvarul nostru. 

— Oamenii aceştia pot să ne jelească, dar nu pot face 
nimic pentru a ne scăpa, răspunse Jacques de Molay. Altele 
sunt feţele pe care le caut. 

Instructorul înţelese de care feţe anume vorbea marele 
maestru şi de care speranţă smintită se agăța în ultima 
clipă. Şi, fără să vrea, începu şi el să caute din ochi prin 
mulţime. Căci, dintre cavalerii templieri, un oarecare 


număr scăpase în 1307. Unii se adăpostiseră prin mânăstiri, 
alţii lepădaseră veşmintele Ordinului şi trăiau în afara legii, 
ascunşi pe la ţară sau prin târguri; mai erau apoi alţii care 
izbutiseră să ajungă în Spania, unde regele Aragonului, 
refuzând să se supună poruncilor regelui Franţei şi ale 
papei, lăsase templierilor dregătoriile lor, întemeind pentru 
dânşii un nou Ordin. Afară de aceştia, erau templierii care, 
după o judecată în faţa unor tribunale mai îndurătoare, 
fuseseră daţi în paza călugărilor ce aveau pe mâna lor 
azilurile şi spitalele. 'Toţi aceşti foşti cavaleri rămăseseră în 
legătură unii cu alţii, atât cât se putea, înjghebând între 
dânşii un fel de reţea tainică. 

Şi Jacques de Molay îşi zicea că poate... 

Poate că un complot se pusese la cale... Poate că la 
răspântia unei străzi, la răspântia străzii Blancs-Manteaux, 
la răspântia străzii La Bretonnerie, de după mânăstirea 
Saint-Merry, o ceată de bărbaţi aveau să se ivească pe 
neaşteptate şi, trăgându-şi săbiile ascunse sub zavelci, o să 
dea iureş în arcaşi, pe când alţii, postați la ferestre, vor 
slobozi în ei proiectile. Cu o căruţă pornită în galop, li s-ar 
putea tăia drumul şi s-ar înteţi panica... 

„Şi pentru ce ar face una ca asta foştii noştri fraţi? gândi 
Molay. Pentru a-l scăpa de la pieire pe marele maestru, care 
i-a trădat, care s-a lepădat de Ordin, care a mărturisit în 
urma schingiuirilor...” 

Şi totuşi, privirea lui scormonea prin mulţime, atât de 
departe cât putea, şi nu zărea decât părinţi care îşi 
cocoţaseră ţâncii pe grumaz ca să nu le scape nimic din 
priveliştea asta, copii care, mai târziu, când se va pomeni în 
faţa lor de templieri, nu-şi vor aminti decât de patru 
moşnegi bărboşi, tremurând de frig, împresuraţi de oşteni 
ca nişte nelegiuiţi. 

Inspectorul general continua să scuipe într-una, iar eroul 
de la Saint-Jean-d'Acre să repete că e tare plăcut să te 
plimbi dimineaţa. 


Marele maestru simţi crescând în el una din acele mânii 
vecine cu nebunia, care îl apucau atât de des în celula sa, 
făcându-l să urle şi să izbească în ziduri. Avea, fără îndoială, 
să săvârşească o faptă năprasnică, o faptă cumplită... nu 
ştia ce anume... dar trebuia neapărat s-o săvârşească. 

Îşi primea moartea, aproape ca o izbăvire, dar nu voia să 
moară pe nedrept, nici să moară cu cinstea terfelită. 
Îndelungata deprindere a războiului îi răscolea pentru o 
ultimă oară sângele lui de moşneag. Voia să moară luptând. 

Căută mâna lui Geoffroy de Charnay, vechiul său camarad, 
ultimul om tare pe care-l avusese lângă dânsul, şi strânse 
această mână. 

Ridicându-şi ochii, instructorul Normandiei văzu pe 
tâmplele brăzdate adânc ale marelui maestru arterele care 
băteau, zvâcnind ca nişte năpârci albastre. 

Alaiul ajunse la podul Notre-Dame. 

III 

NURORILE REGELUI. 

Un miros îmbietor de făină caldă, miere şi unt parfuma 
aerul în jurul tarabei. 

— Calde, calde plăcinţele! striga negustorul, foindu-se în 
dosul plitei lui în plină stradă. N-au să ajungă pentru toată 
lumea! Poftiţi, domnilor, luaţi! Calde plăcinţele! 

Le făcea toate deodată, întindea aluatul, scotea de pe foc 
turtişoarele coapte, dădea rest, supraveghea puştii ca să 
nu-i ciordească ceva de pe tarabă. 

— Calde plăcinţele! 

Atât era de absorbit de treburi, că nici nu-l văzu pe 
muşteriul a cărui mână albă puse un dinar pe scândură, 
plătind o turtişoară. Văzu doar mâna stângă aşezând la loc 
turtişoara, din care cumpărătorul nu muşcase decât o dată. 

— Ia te uită năzurosul, zise el, aţâţând focul. Să le mai dai 
marfă bună, cu făină curată de grâu şi unt de Vaugirard... 

În clipa asta ridică ochii şi, zărind faţa muşteriului căruia i 
se adresa, încremeni cu gura căscată, şi ultima vorbă îi 
rămase în gât. Omul acesta, foarte înalt, cu ochii nespus de 


mari şi nemişcaţi, care purta pălărie albă şi tunică până 
aproape de genunchi... 

Mai înainte ca tarabagiul să fi putut schiţa o plecăciune 
sau îngâna o vorbă de iertare, omul cu pălărie albă se şi 
depărtase. În vreme ce ultimul rând de plăcinte începuse să 
se ardă, plăcintarul îşi bălăbănea braţele, privind în urma 
muşteriului care se pierdea în mulţime. 

Uliţele cu dugheni ale vechiului Paris, după spusa 
călătorilor care bătuseră drumurile Africii şi Orientului, 
aduceau grozav cu pieţele unui târg arab. Aceeaşi forfotă 
necontenită, aceleaşi magherniţe mărunte înghesuite una-n 
alta, aceleaşi mirosuri de grăsime prăjită, de mirodenii şi 
pielărie, aceeaşi scurgere înceată de muşterii şi de gură- 
cască croindu-şi anevoie drum prin îmbulzeală. Fiece 
stradă, fiece ulicioară, îşi avea îndeletnicirea ei, meşteşugul 
ei deosebit; ici ţesătorii ale căror suveici se zăreau alergând 
pe războaiele lor în odăiţele din fundul dughenii, colo 
cavafii bătând în calapoade, mai încolo şelarii mânuind sula, 
şi mai departe tâmplarii rotunjind la strung picioarele 
scaunelor. 

Era o uliţă a păsărarilor, o uliţă a precupeţilor, o uliţă a 
covacilor, unde se auzeau răsunând barosurile pe nicovală 
şi se vedea jeraticul împurpurând fundul atelierelor. 
Giuvaergiii se înşirau de-a lungul cheiului care le purta 
numele, lucrând în jurul flăcăruii din lighenuşe cu mangal. 

Se zărea câte o fâşie subţire de cer între casele de lemn şi 
de chirpici, cu crestele aşa de apropiate, că vecinii îşi 
puteau întinde mâna de la o fereastră la alta. Uliţele, mai în 
tot locul, erau acoperite cu un noroi destul de rău mirositor, 
în care oamenii îşi târau, după cum le era starea, picioarele 
desculţe, saboţii sau încălţările de piele. 

Bărbatul cel înalt cu pălăria albă mergea mai departe, prin 
îmbulzeală, călcând fără grabă, cu mâinile la spate, părând 
a nu se sinchisi că e îmbrâncit din toate părţile. Mulţi, de 
altminteri, se dădeau la o parte făcându-i loc să treacă şi îl 
salutau. El le răspundea dând uşor din cap. Era lat în spate 


şi voinic, iar părul mătăsos, de un blond bătând în roşcat, îi 
cădea în inele până aproape de guler, încadrând un obraz 
cu trăsături regulate, de o rară frumuseţe, în care nici un 
muşchi nu se clintea. 

Trei armăşei de-ai regelui, în haină albastră şi purtând la 
subsuoară ghioaga cu măciulia în formă de floare de crin, 
semnul slujbei lor, îl urmau pe plimbăreţul singuratic, 
ţinându-se la oarecare depărtare, fără să-l piardă o clipă 
din ochi, oprindu-se când se oprea şi pornind iar o dată cu 
dânsul. 

Deodată, un tânăr cu haina strânsă pe el, târât de trei 
ogari înalţi pe care îi ducea de zgardă, ţâşni dintr-o 
ulicioară ce tăia drumul şi se izbi de picioarele trecătorului 
cu pălărie albă, gata-gata să-l dea jos. Câinii se învălmăşiră, 
începură să latre. 

— Ia te uită puşlamaua! strigă tânărul, cu un vădit accent 
italian. Era cât pe ce să-mi calci câinii! Mi-ar fi părut bine să 
te muşte! 

Să fi avut 18 ani cel mult, zvelt, cu ochii negri şi bărbia 
subţire, flăcăul se proţăpise în drum şi se răţoia umflându-şi 
glasul spre a face pe grozavul. Careva îl prinse de braţ şi-i 
şuşoti o vorbă la ureche. Cât ai clipi, tânărul îşi scoase 
pălăria de pe cap şi făcu o plecăciune, însoţind-o cu un gest 
larg de respect, fără slugărnicie însă. 

— Frumoşi câini, ai cui sunt? întrebă trecătorul, lăsându-şi 
privirea ochilor săi mari şi reci pe chipul tânărului. 

— Ai unchiului meu, bancherul 'Tolomei... servitorul 
domniei-voastre! răspunse tânărul. 

Fără să mai spună nimic, bărbatul cu pălăria albă îşi văzu 
de drum. După ce se depărtase niţel, şi armăşeii care-l 
urmau de asemeni, oamenii din jurul tânărului italian 
izbucniră în râs. 

Acesta nu se clintise din loc şi părea tare necâjit de 
boroboaţa pe care o făcuse; până şi câinii lui amuţiseră. 

— Ei, acuşica nu mai e aşa de fudul dumnealui? râdeau 
unii. 


— Uitaţi-vă la el! Gata-gata să-l trântească pe rege, şi pe 
deasupra l-a mai şi înjurat. 

— Te poţi pregăti, flăcăule, să dormi în noaptea asta la 
închisoare, cu treizeci de lovituri pe cocoaşă. 

Italianul îi înfruntă pe aceşti gură-cască: 

— Ce vreţi? Nu l-am văzut niciodată, cum era să-l 
recunosc? Şi-apoi aflaţi, domnilor, că sunt dintr-o ţară unde 
nu avem rege, pentru a fi nevoie să ne lipim de ziduri 
făcându-i loc să treacă. În oraşul meu, Sienna, fiecare 
cetăţean poate fi rege la rândul său. Cine-i caută ceartă lui 
Guccio Baglioni n-are decât s-o spună! 

Îşi rostise numele ca o sfidare pe care o arunca celor 
dimprejur. Mândria ţâfnoasă a toscanilor îi lucea în privire. 
Purta la şold un pumnal cizelat. Nimeni nu mai suflă o 
vorbă; tânărul pocni din degete pentru a-şi chema câinii şi 
îşi căută de drum, nu atât de sigur de el cum voia să pară, 
întrebându-se dacă neghiobia lui n-are să aibă urmări 
supărătoare. 

Căci omul pe care-l îmbrâncise era într-adevăr regele Filip 
cel Frumos. Acestui suveran, puternic de nu-i sta alături 
nimeni altul, îi plăcea să umble aşa, prin oraşul său de 
scaun, ca un fitecine, întrebând de preţul lucrurilor, 
gustând din fructe, pipăind postăvurile, ascultând ce spun 
oamenii. Lua pulsul poporului său. Străinii care nu ştiau 
cine era îl opreau rugându-l să le arate drumul. Un oştean, 
într-una din zile, îi aţinuse calea ca să-şi ceară solda. Tot aşa 
de zgârcit la vorbă ca şi la pungă, rareori se întâmpla ca 
într-o asemenea plimbare să rostească mai mult de trei 
fraze sau să cheltuie mai mult de trei gologani. 

Regele trecea tocmai prin hala de carne când clopotul cel 
mare de la Notre-Dame se porni să sune şi în acelaşi timp 
izbucni o larmă de glasuri. 

— Iată-i! Iată-i! se auzea strigând. 

Vuietul se apropia tot mai mult; un freamăt trecu prin 
mulţime şi oamenii începură să alerge. 


Un măcelar burduhănos ieşi de după butucul său, cu 
satârul în mână, urlând: 

— La moarte cu ereticii! 

Nevastă-sa îl prinse de mânecă. 

— Eretici? Tot atât ca şi tine, zise dânsa. Mai bine ai sta 
locului şi i-ai servi pe muşterii, trântore. 

Se luară la harţă. Numaidecât se strânse lume în jur. 

— Şi-au recunoscut vina în faţa judecătorilor! urmă 
casapul. 

— Judecătorii? sări cu vorba careva. Aşa-s ei de când 
lumea. Judecă după cum le cer aceia care-i plătesc, şi mai 
cu seamă li-e frică de picioare-n c... 

Începură atunci să vorbească toţi deodată. 

— Templierii sunt oameni cucernici. Făceau întotdeauna 
pomană cum se cuvine. 

— Trebuia să li se ia banii, dar nu să fie ucişi în cazne. 

— Cel mai mult le datora regele, de aici li se trage. 

— Bine a făcut regele! 

— Regele sau templierii, zise o calfă, sunt toţi o apă. Lupii 
trebuie lăsaţi să se sfâşie între ei; în vremea asta, barem n-o 
să ne sfâşie pe noi. 

Chiar atunci o femeie întoarse capul, păli şi făcu semn 
celorlalţi să tacă. Filip cel Frumos era în spatele lor şi-i 
cerceta cu uitătura-i nemişcată şi rece. Armăşeii se 
apropiaseră pe nesimţite de dânsul, gata să intervină. Într-o 
clipă zgomotoasa ceată se împrăştie, oamenii luând-o 
repede la picior care încotro apuca, strigând în gura mare: 

— Trăiască regele! La moarte cu ereticii! 

Nici un muşchi nu se clintise pe faţa regelui. S-ar fi putut 
crede că nu auzise nimic. Îi plăcea poate să vadă oamenii 
uluiţi de ivirea lui neaşteptată, plăcerea aceasta însă nu 
voia s-o arate. 

Hărmălaia creştea întruna. Alaiul templierilor trecea acum 
pe la capătul străzii, şi regele, dintr-o fundătură între case, 
putu să-l zărească, o clipă, în carul lui, pe marele maestru 
stând în picioare, înconjurat de cei trei tovarăşi de restrişte. 


Marele maestru se ţinea drept, ceea ce era supărător 
pentru ochii regelui. Avea aerul unui martir, nu însă al unui 
învins. 

Lăsând mulţimea să se îmbulzească la spectacol, Filip cel 
Frumos se întoarse spre palatul său cu acelaşi pas liniştit, 
prin străzile golite dintr-o dată. 

Poporul n-avea decât să mârâie niţel, iar marele maestru 
să-şi înalțe bătrânu-i trup dărâmat. Într-un ceas totul va fi 
sfârşit, iar sentinţa - aşa credea regele - va fi îndeobşte 
bine primită. Într-un ceas truda acestor şapte ani va ajunge 
la capătul ei, împlinită cum se cuvine. Tribunalul episcopal 
se rostise; arcaşii erau în număr mare; armăşeii păzeau 
străzile. Într-un ceas, afacerea templierilor va fi ştearsă 
dintre grijile cârmuirii şi, oricum ai privi, puterea regală are 
să iasă crescută şi întărită. 

„Chiar şi fiică-mea Isabelle va fi bucuroasă. Voi fi ascultat 
de rugămintea ei, mulţumind astfel toată lumea. Dar era 
timpul să se isprăvească odată”, îşi zicea Filip cel Frumos, 
gândindu-se la cuvintele auzite lângă butucul măcelarului. 

Se întoarse acasă prin Galeria marchitanilor. 

Filip cel Frumos pusese să i se reclădească din temelii sau 
să i se reînnoiască palatul, fără să păstreze dintre vechile 
clădiri decât bisericuţa, rămasă din zilele bunicului său 
sfântul Ludovic. Era vremea când peste tot se clădea şi se 
înfrumuseţa. Regii se întreceau în privinţa asta; ceea ce se 
făcuse la Westminster se făcuse tot pe atâta la Paris. Palatul 
nou-nouţ, ridicat în inima cetăţii, înălţându-şi turnurile sale 
albe deasupra Senei, era impunător şi cam bătător la ochi. 

Dacă se arăta cărpânos la cheltuiala măruntă, Filip nu se 
zgârcea când voia să-şi dovedească puterea. Dar, nelăsând 
să-i scape nici un câştig, le dăduse marchitanilor, pe chirie 
grasă, privilegiul de a-şi desface marfa în marea galerie 
care străbătea palatul, numită de aceea Galeria 
marchitanilor, înainte de a i se zice Galeria negustorilor. 

Era o încăpere uriaşă, la intrarea în palat, înfăţişându-se 
ca o catedrală cu două naosuri. Prin întinderea şi înălţimea 


ei stârnea admiraţia călătorilor străini. Pe coloanele înalte 
se înşirau cele patruzeci de statui ale regilor care, de la 
Faramond şi Meroveu, se perindaseră unul după altul pe 
tronul regatului franc. În faţa statuii lui Filip cel Frumos 
fusese aşezată aceea a lui Enguerrand de Marigny, mâna 
dreaptă a regelui şi întâiul dintre marii dregători ai ţării, 
omul care inspirase lucrările şi le dusese la bun sfârşit. 

În jurul coloanelor nu erau decât galantare cu găteli şi 
dresuri femeieşti, tarabe cu tot soiul de flecuşteţe şi 
bibiluri, negustori de podoabe, de cusături şi de horboţele, 
înaintea cărora se îmbulzeau pariziencele nostime din 
burghezime şi doamnele de la curte. Deschisă oricui, 
galeria ajunsese un loc de plimbare, de întâlniri amoroase şi 
de afaceri. Freamătul atâtor glasuri care vorbeau, 
trăncăneau şi râdeau era acoperit de strigătele vânzătorilor 
ademenind muşteriii ca la iarmaroace. Mulţi erau străini, 
mai cu seamă din Italia şi Flandra şi-i cunoşteai numaidecât 
după vorbă. 

Un pehlivan ciolănos, care se hotărâse să strângă avere 
răspândind întrebuinţarea batistei, îşi lăuda marfa unui 
pâlc de cucoane simandicoase fluturându-şi pătrăţelele de 
pânză brodată. 

— Vai, frumoase doamne, nu-i oare jalnic să-ţi sufli nasul 
între degete sau să ţi-l ştergi cu mâneca, atunci când se 
găsesc batiste atât de drăguţe anume născocite pentru 
asta? Lucrurile acestea frumoase nu-s oare făcute chiar 
pentru nasurile înălţimilor-voastre? 

Alăturea, un bătrân nobil se lăsa rugat să-i cumpere unei 
damicele dantelă cu broderie englezească. 

Filip cel Frumos străbătu galeria. Obişnuiţii curţii se 
plecau înaintea lui, până-n pământ. Femeile pe lângă care 
trecea schiţau o reverență. Fără s-o arate, regelui îi plăcea 
această zarvă, râsetele acestea, ca şi semnele de respect 
care îi dovedeau puterea ce-o avea. Aici, în larma atâtor 
glasuri, bătaia clopotului mare de la Notre-Dame părea 
depărtată, mai uşoară şi mai potolită. 


Regele zărise un grup a cărui tinereţe şi strălucire 
atrăgeau atenţia şi privirile tuturor: două femei tinerele şi 
un flăcău blond, înalt şi foarte chipeş. Tinerele femei erau 
două din nurorile regelui, acelea cărora li se zicea „surorile 
burgunde”, Jeanne, contesă de Poitiers, măritată cu cel de 
al doilea fiu al regelui, şi Blanche, soră-sa mai mică, 
măritată cu mezinul. Flăcăul care le însoțea era îmbrăcat ca 
un ofiţer de curte princiară. 

Vorbeau în şoaptă, cu o tulburare stăpânită. Filip cel 
Frumos încetini pasul ca să-şi observe mai bine nurorile. 

„Fiii mei n-au a se plânge de mine, gândi Filip cel Frumos. 
Făcându-i să se însoare după cum cereau interesele 
coroanei, le-am dat în acelaşi timp neveste foarte drăguţe.” 

Cele două surori nu prea semănau între ele. Jeanne, cea 
mai mare, soţia lui Filip de Poitiers, avea douăzeci şi unu de 
ani. Înaltă, zveltă, cu părul între castaniu şi blond-cenuşiu, 
avea în înfăţişarea ei, niţel cam prea studiată, în linia 
gâtului şi în felul cum îşi pleca privirea ceva care îi amintea 
regelui de frumoşii ogari ai haitei sale. Se îmbrăca fără 
zorzoane, cu o cumpătare care părea oarecum căutată. În 
ziua aceea purta o rochie lungă din catifea de un gri- 
deschis, cu mânecile strâmte, şi deasupra o haină până în 
şolduri, tivită cu hermină. 

Soră-sa Blanche era mai scundă, mai plinuţă, mai 
trandafirie, cu o fire mai deschisă. Deşi doar cu trei ani mai 
tânără ca Jeanne, în obrazul ei râdeau încă gropiţele 
copilăriei, pe care avea să le păstreze, fără îndoială, multă 
vreme. Avea părul blond, cu reflexe calde, ochi - lucru rar - 
de un castaniu-deschis, grozav de sclipitori, şi nişte dinţi 
mici de o albeaţă străvezie. Pentru dânsa, dichisul era mai 
mult ca o joacă, o patimă. Şi se dăruia acestei patimi 
îmbrăcându-se cât mai fistichiu, ceea ce nu dovedea 
întotdeauna gustul cel mai bun. Purta pălării încreţite, 
foarte mari, şi îşi atârna la gât, la mâneci şi la cingătoare 
cât mai multe bijuterii cu putinţă. Rochiile ei erau toate 
brodate în fir de aur şi perle. Avea însă atâta farmec, că i se 


iertau toate şi părea aşa de mulţumită de ea însăşi, că îţi 
făcea plăcere s-o priveşti. 

Vorbeau despre ceva între dânşii, pomenind de cinci zile... 
„Are oare vreun rost să-ţi faci atâta sânge rău pentru cinci 
zile?” zicea contesa de Poitiers tocmai când regele se ivi de 
după o coloană care îl ascunsese privirii lor. 

— Bună ziua, fetelor, spuse el. 

Cei trei tineri tăcură deodată. Frumosul domnişor salută 
ploconindu-se adânc şi se trase cu un pas înapoi, cum cerea 
rangul său, păstrându-şi privirile în pământ. După ce făcură 
o plecăciune, cele două tinere femei rămaseră mute, 
împurpurate la faţă, niţel cam încurcate. Aveau aerul celor 
prinşi cu şoalda. 

— la spuneţi, fetelor, urmă regele, nu s-ar zice că-s de 
prisos în ciripeala voastră? Ce tot povesteaţi acolo? 

Nu era câtuşi de puţin surprins văzându-i încremeniţi. Se 
deprinsese să-i vadă pe toţi, chiar şi pe cei intimi, ca şi pe 
rudele cele mai apropiate, fâstâcindu-se în prezenţa lui. 
Adeseori se mira în faţa acestui zid de gheaţă care se punea 
între el şi toţi cei din jur... Toţi, afară de Marigny, afară de 
Nogaret... Aşa cum nu-şi putea lămuri spaima ce se 
aşternea adeseori pe chipul oamenilor necunoscuţi la 
trecerea lui. Era totuşi încredinţat că face tot ce se poate 
pentru a părea binevoitor şi simpatic. '[inea să fie temut şi 
iubit în acelaşi timp. Cerea prea mult... 

Blanche fu aceea care îşi veni mai repede în fire: 

— S-avem iertare, măria-ta, dar nu ne vine uşor să ţi-o 
spunem! 

— Cum aşa? întrebă Filip cel Frumos. 

— Pentru că... te vorbeam de rău, măria-ta, răspunse 
Blanche. 

— Zău? făcu Filip, neştiind dacă îşi râde de el şi mirat că 
îndrăzneşte cineva să-l ia peste picior. 

Arunca o căutătură tânărului care, ţinându-se mai la o 
parte, nu părea de fel la largul său, şi, arătându-l cu capul, 
întrebă: 


— Cine este? 

— E domnul Filip d'Aunay, scutier al unchiului de Valois, 
care mi l-a împrumutat ca să mă însoţească, răspunse 
contesa de Poitiers. 

Tânărul salută din nou. 

O clipă regelui îi trecu prin minte că fiii săi greşeau poate 
lăsându-şi soțiile să se plimbe cu nişte scutieri aşa de 
chipeşi; obiceiul de odinioară, care cerea ca prinţesele să 
nu fie însoţite decât de doamnele de onoare, era fără 
îndoială mai bun. 

— N-ai cumva un frate? îl întrebă pe scutier. 

— Da, sire, un frate care e în slujba monseniorului de 
Poitiers, răspunse tânărul d'Aunay, susţinând cu greu 
privirea regelui. 

— Asta e: vă iau întotdeauna pe unul drept celălalt, zise 
Filip cel Frumos. 

Apoi se întoarse iar spre Blanche: 

— Şi ce răutăţi ziceaţi pe seama mea, fetiţo? 

— Jeanne şi cu mine, amândouă într-un glas, ne plângeam 
amarnic de tine, tată, căci s-au împlinit cinci nopţi la rând 
de când soţii noştri nu-şi fac datoria faţă de noi, aşa de 
târziu îi ţii la adunările consiliului sau îi trimiţi departe cu 
treburi de-ale domniei. 

— Fetelor, fetelor, acestea nu-s lucruri care se spun în 
gura mare, zise regele. 

Era ruşinos din fire şi se zicea despre dânsul că nu se 
atinsese de vreo femeie în cei nouă ani de când rămăsese 
văduv. Dar nu putea s-o pedepsească pe Blanche pentru 
vorbele ei. Vioiciunea şi voioşia ei, îndrăzneala de-a spune 
tot ce-i venea pe limbă îi potoleau mânia. Era înveselit şi 
totodată supărat. Zâmbi, ceea ce nu i se întâmpla nici o 
dată într-o lună. 

— Şi a treia ce zice? întrebă el. 

Prin „a treia” înţelegea pe Marguerite de Burgundia, vara 
Jeannei şi a Blanchei, măritată cu fiu-său mai mare, 
Ludovic, regele Navarei. 


— Marguerite? izbucni Blanche. Se închide în casă, se 
întunecă la faţă şi spune că eşti tot aşa de rău pe cât de 
frumos. 

Şi de data asta regele rămase cam nehotărât, întrebându- 
se în ce fel trebuie să înţeleagă ultimul cuvânt. Blanche îl 
privea însă cu ochi atât de limpezi, atât de nevinovaţi! 
Numai dânsa îndrăznea să glumească cu el, şi să nu 
tremure în faţa lui. 

— Ei bine, linişteşte-o pe Marguerite, fii şi tu liniştită, 
Blanche, zise Filip cel Frumos. Ludovic şi Charles vă vor 
putea ţine tovărăşie în seara asta. Azi e o zi bună pentru 
ţară. Nu ţinem consiliu astă-seară. Cât despre soţul tău, 
Jeanne, ştiu că se întoarce mâine şi că a scos-o bine la capăt 
cu treburile noastre din Flandra. Sunt mulţumit de el. 

— Dacă-i aşa, îl voi primi de două ori mai bine, zise Jeanne 
plecându-şi gâtul minunat. 

Pentru regele Filip, cele câteva cuvinte schimbate 
însemnau o convorbire foarte lungă. Se răsuci brusc în 
călcâie, fără să dea bună ziua, şi se depărtă, pornind spre 
scara cea mare care ducea la odăile sale. 

— Uf, răsuflă Blanche, cu mâna la piept, uitându-se în 
urma lui. Am scăpat ca prin urechile acului. 

— Credeam c-o să leşin de frică, zise Jeanne. 

Filip d'Aunay se roşise până în vârful urechilor, clar nu de 
pe urma fâstâcelii, ca adineauri, ci de mânie. 

— Îţi mulţumesc, spuse tăios, întorcându-se spre Blanche. 
Plăcute lucruri, n-am ce zice, am auzit din gura dumitale. 

— Şi ce-ai fi vrut să fac? se răsti Blanche. Ai găsit ceva mai 
nimerit ca să ieşi din încurcătură? Ţi-a pierit glasul şi ai stat 
ca o curcă plouată. Ce era să fac? Dă peste noi deodată, 
fără să-l fi simţit. N-are nimeni în ţară ureche bună ca a lui. 
Dacă o fi auzit cumva ultimele noastre cuvinte, numai aşa 
puteam să-l îmbrobodesc. Şi în loc să-mi cauţi ceartă, Filip, 
ai face mai bine mulţumindu-mi. 

— Nu mai începeţi iar, zise Jeanne. Să ne urnim din loc, 
apropiindu-ne de prăvăliile acelea, şi să lăsăm mutrele 


astea de parcă am unelti ceva... 

Porniră înainte, luând un aer firesc, răspunzând celor care 
se plecau înaintea lor, salutându-i cu cinstea cuvenită. 

— Domnul meu, vorbi iar Jeanne cu jumătate glas, te rog 
să bagi de seamă că vinovat de tot ce s-a întâmplat eşti 
numai dumneata, cu gelozia dumitale prostească. Dacă nu 
începeai a te văita cât de mari îţi sunt suferinţele pe care 
regina Navarei te face să le înduri, n-am fi trecut prin 
primejdia ca regele să miroasă ceva. 

Filip d'Aunay îşi păstra aerul său posomorât. 

— Fratele dumitale, zău aşa, e mai plăcut ca dumneata, 
zise Blanche. 

— Pentru că, fără îndoială, are o soartă mai bună ca mine, 
şi mă bucur pentru dânsul, răspunse Filip d'Aunay. E 
adevărat, sunt prost, prost că mă las înjosit de o femeie 
care se poartă cu mine de parcă aş fi un servitor, o femeie 
care mă cheamă în patul ei când are chef şi mă goneşte 
când i-a trecut cheful, care mă lasă zile de-a rândul fără un 
semn de viaţă din parte-i, care se face a nu mă vedea când 
mă întâlneşte. Unde o fi vrând să ajungă cu joaca asta? 

Filip d'Aunay, scutier al monseniorului conte de Valois, 
fratele regelui, era de trei ani amantul Margueritei, cea mai 
mare dintre nurorile lui Filip cel Frumos. Şi dacă se 
încumeta să vorbească astfel în faţa contesei Blanche de 
Burgundia, soţia lui Charles, al treilea fiu al lui Filip cel 
Frumos, o făcea pentru că Blanche era iubita fratelui său 
Gautier d'Aunay, scutier al contelui de Poitiers. lar dacă 
îndrăznea să vorbească aşa înaintea Jeannei, contesă de 
Poitiers, care nu era încă amanta nimănui, o făcea pentru 
că ea înlesnea, mai din slăbiciune, mai ca să petreacă, 
legăturile de dragoste ale celorlalte două nurori regale, 
ajutându-le să-şi vadă ibovnicii şi punând la cale întâlnirile. 

Astfel, în acest ajun de primăvară a anului 1314, chiar în 
ziua când urmau să fie judecaţi templierii şi când această 
afacere gravă era grija de căpetenie a coroanei, din cei trei 
prinți ai Franţei, cel mai mare, Ludovic, şi al doilea frate al 


său, Charles, purtau coarne mulţumită celor doi scutieri, 
unul slujind la curtea unchiului, celălalt la curtea fratelui 
lor, şi aceasta sub oblăduirea cumnatei lor Jeanne, soaţă 
credincioasă dar codoaşă binevoitoare, care simţea o 
plăcere tulbure trăind dragostea altora. 

Cele spuse cu câteva zile înaintea reginei Angliei erau deci 
departe de a fi o născocire. 

— Oricum, în seara asta nici pomeneală să ne vedem în 
turn, zise Blanche. 

— Pentru mine nu va fi nici o deosebire faţă de serile 
dinainte, răspunse Filip d'Aunay. Turbez însă gândindu-mă 
că la noapte, în braţele lui Ludovic de Navara, Marguerite 
va şopti aceleaşi cuvinte... 

— Ei, prietene, mergi cam prea departe, îl întrerupse 
Jeanne, vorbindu-i foarte de sus. Adineauri o învinuiai pe 
Marguerite, fără motiv, că are alţi amanți. Acum ai vrea s-o 
împiedici de a avea un soţ. Bunăvoinţa pe care ţi-o arată 
prea te face să uiţi cine eşti. Cred că mâine am să-l sfătuiesc 
pe unchiul nostru să te trimită pentru câteva luni în 
comitatul de Valois, unde ţi-s moşiile, ca să-ţi mai vii în fire. 

Frumosul Filip se potoli dintr-o dată. 

— O, doamnă, murmură el, cred că aş muri dacă ai face-o. 

Era mult mai fermecător aşa decât mânios. Făcea să-l 
înfricoşezi înadins doar ca să vezi cum i se lasă în jos genele 
lungi şi mătăsoase, cum îi tremură uşor bărbia albă. Arăta 
deodată atât de nefericit, atât de jalnic, încât cele două 
tinere femei, uitând de spaima prin care trecuseră, nu 
putură să-şi oprească un zâmbet. 

— Să-i spui fratelui dumitale, Gautier, că diseară îi voi 
duce dorul, zise Blanche cu o rară drăgălăşie. 

Şi, din nou, nu se putea şti dacă spunea adevărul sau 
minţea. 

— N-ar trebui s-o înştiinţăm pe Marguerite despre cele ce 
aflarăm adineauri? întrebă d'Aunay cu glas şovăitor... Poate 
că s-a pregătit pentru astă-seară... 


— Facă Blanche ce-o vrea, eu una nu mai vreau să ştiu de 
nimic, spuse Jeanne. Am tras destulă spaimă. Nu mai vreau 
să fiu amestecată în treburile voastre. Se va isprăvi rău într- 
O zi şi, zău aşa, ar însemna s-o pat de florile mărului, pe 
degeaba. 

— E drept, zise Blanche, că tu nu te alegi cu nimic din 
norocul ce-a dat peste tine. Dintre noi toate, tu eşti aceea al 
cărei bărbat lipseşte cel mai des. Dacă eu şi cu Marguerite 
am avea norocul ăsta... 

— Dar n-am poftă de aşa ceva, răspunse Jeanne. 

— Sau n-ai curajul s-o faci, zise încetişor Blanche. 

— E adevărat, chiar dacă aş dori-o, eu nu am, surioară 
dragă, dibăcia ta de-a minţi, şi sunt sigură că m-aş trăda 
numaidecât. 

Zicând aceasta, Jeanne rămase o clipă gânditoare. Nu, 
hotărât, n-avea poftă să-l înşele pe Filip de Poitiers, dar îi 
era lehamite să treacă în ochii celorlalte ca o mironisiţă... 

— Doamnă, îi spuse Filip d'Aunay, n-ai putea să mă 
trimiţi... cu vreo vorbă la vara dumitale? 

Jeanne îl privi pieziş pe tânărul scutier. 

— Aşadar, nu poţi răbda nici o zi mai mult fără s-o vezi pe 
frumoasa Marguerite? întrebă ea cu o înţelegere 
înduioşată. Ei, treacă de la mine, am să fiu bună. O să 
cumpăr pentru Marguerite vreo giuvaerică pe care ai să i-o 
duci din parte-mi. Dar e ultima oară când fac asta. 

Se apropie de o tarabă. Pe când cele două tinere femei 
alegeau, Blanche punându-şi ochii pe cele mai scumpe 
lucruri; fără să se codească, Filip d'Aunay îşi întoarse 
gândul la întâlnirea cu regele. 

„De câte ori dă cu ochii de mine, mă întreabă de nume, 
gândi el. Asta s-a întâmplat pe puţin pentru a zecea oară. Şi 
întotdeauna pomeneşte de frate-meu.” 

Simţi o teamă ascunsă şi se întrebă de ce intră frica în el la 
vederea regelui. De bună seamă că frica asta i-o stârneşte 
uitătura sa, ochii aceia prea mari şi nemişcaţi, strania lor 
culoare nehotărâtă, între cenuşiu şi albastru-spălăcit, 


asemenea gheții heleşteielor în dimineţile de iarnă, ochii 
aceia care te urmăreau ceasuri întregi după ce i-ai întâlnit. 

Nici cele două tinere femei, nici însoţitorul lor nu-l 
văzuseră pe bărbatul de statură înaltă, îmbrăcat ca un 
vânător, care, la câţiva paşi, prefăcându-se că stă la 
tocmeală ca să cumpere o pafta, trăgea cu coada ochiului la 
dânşii. Bărbatul acesta era contele Robert d'Artois. 

— Filip, n-am destui bani la mine, eşti bun să plăteşti? 

Vorbise Jeanne, scoţându-l pe Filip d'Aunay din visarea lui. 
Şi Filip se grăbi să plătească. Jeanne alesese pentru 
Marguerite o cingătoare împletită cu fire de aur. 

— O! zise Blanche, aş vrea şi eu una la fel. 

Nici ea însă nu avea bani şi Filip fu cel care plăti. 

Aşa se întâmpla întotdeauna când le însoțea pe aceste 
doamne. Îl încredinţau că îi vor înapoia banii îndată, dar 
uitau întotdeauna şi el era un cavaler prea galant ca să mai 
pomenească vreodată de aşa ceva. 

— Bagă de seamă, băiatule, îi spusese într-o zi jupân 
Gautier d'Aunay-tatăl. Întotdeauna femeile cele mai bogate 
sunt cele care te costă mai scump. 

O simţise pe pielea lui. Dar puţin îi păsa de asta. Erau 
bogaţi aceşti d'Aunay şi moşiile lor de la Vemars şi d'Aunay- 
les-Bondy, între Pontoise şi Luzarches, le aduceau bani cu 
nemiluita. Filip îşi zicea că, mai târziu, strălucitele lui 
prietenii îi vor deschide drumul la dregătorii înalte. Iar 
deocamdată nimic nu i se părea prea scump ca să-şi 
potolească focul inimii. 

Avea acum pretextul, costisitor pretext, ca să dea fuga la 
palatul Nesle, unde locuiau regele şi regina Navarei, de 
cealaltă parte a fluviului. Trecând podul Saint-Michel îi mai 
rămâneau doar câteva minute de mers până acolo. 

Le lăsă pe cele două prințese şi ieşi din Galeria 
marchitanilor. 

Afară, clopotul cel mare de la Notre-Dame tăcuse, şi o 
linişte neobişnuită, tulburătoare, se lăsase peste ulițele 
Parisului vechi. Ce se petrecea la Notre-Dame? 


IV. 

CATEDRALA NOTRE-DAME ERA ALBĂ. 

Arcaşii înşiruiţi unul lângă altul alcătuiau o barieră pentru 
a ţine în loc mulţimea dincoace de piaţa catedralei. Pe la 
toate ferestrele se îmbulzeau capete curioase. 

Negura se risipise şi un soare palid lumina zidurile albe 
ale catedralei Notre-Dame de Paris. Căci catedrala nu era 
terminată decât de şaptezeci de ani şi se mai lucra 
necontenit la înfrumusețarea ei. Avea încă strălucirea 
clădirilor noi şi lumina scotea la iveala arcuitura ogivelor 
sale, trecea prin înfloriturile uriaşei ferestre colorate de la 
intrarea principală, aşternea umbre trandafirii pe mulţimea 
statuilor înşirate deasupra porticelor. 

Negustorii de păsări care, în fiece dimineaţă, îşi vindeau 
marfa în faţa bisericii, fuseseră împinşi, pentru un ceas, 
spre pereţii caselor de peste drum. Cârâitul unei păsări, 
înăbuşindu-se în cuşca ei, sfâşia tăcerea, acea tăcere 
apăsătoare care l-a izbit pe Filip d'Aunay când ieşise din 
Galeria marchitanilor; pene şi fulgi zburau prin văzduh 
până-n nasul oamenilor. 

Căpitanul Alain de Pareilles stătea nemişcat în fruntea 
arcaşilor săi. 

În capul scării care ducea din piaţă spre intrarea 
catedralei, cei patru templieri stăteau în picioare, cu 
spatele la mulţime şi faţa spre tribunalul ecleziastic, aşezat 
între canaturile deschise ale uşii celei mari. Episcopi, 
canonici, clerici erau rânduiţi în jilţuri aduse acolo pentru 
dânşii. 

Lumea îşi arăta, curioasă, pe cei trei cardinali, anume 
trimişi de papă spre a arăta limpede că sentinţa va fi fără 
apel şi fără drept la o nouă judecată în faţa sfântului scaun. 
Ochii tuturor cătau şi la Jean de Marigny, fratele primului 
ministru, tânărul arhiepiscop de Sens, care condusese tot 
procesul, şi la călugărul Renaud, duhovnicul regelui şi mare 
inchizitor al Franţei. 


Vreo treizeci de călugări, purtând unii anterie cafenii, alţii 
albe, stăteau în picioare la spatele judecătorilor. Singurul 
mirean în această adunare de feţe bisericeşti, poliţaiul 
Parisului, Jean Ployebouche, un bondoc de vreo cincizeci de 
ani, cu obrazul încruntat, nu părea prea mulţumit de a se 
afla acolo. El reprezenta puterea regală şi era însărcinat cu 
paza ordinei. Ochii îi mergeau întruna de la mulţimea 
strânsă în faţa catedralei, la căpitanul de arcaşi, şi de la 
acesta la tânărul arhiepiscop de Sens; ghiceai că nu înceta 
să-şi repete în gând: „Numai de s-ar isprăvi totul cu bine”. 

Soarele juca pe mitrele episcopilor, pe cârjele şi sfitele lor 
de culoarea ştirului, pe hermina şi catifeaua pelerinelor, pe 
veşmintele purpurii ale cardinalilor, cu crucile de aur, pe 
oţelul zalelor, pe suliţele oştenilor. Scânteierile acestea, 
culorile vii, toată strălucirea asta făcea şi mai izbitor 
contrastul cu acuzaţii pentru care se desfăşura atâta 
pompă, cei patru templieri zdrenţăroşi, strânşi unii într- 
alţii, alcătuind un grup sculptat parcă în cenuşă. 

Cardinalul arhiepiscop d'Albano, primul trimis al papei, 
citea în picioare hotărârea tribunalului. Citea cu 
încetineală, umflându-se în pene, încântat de propriul său 
glas, bucuros că are prilejul de-a se lăsa admirat de nişte 
ascultători străini. Din când în când, făcea pe omul îngrozit 
numai la auzul pomelnicului nelegiuirilor pe care trebuia să 
le înşire, apoi îşi relua mutra plină de ifos ca să amintească 
cu vocea mieroasă alte răutăţi, alte fărădelegi şi alte 
mărturii strivitoare. 

— Având în vedere că fraţii Geraud du Passage şi Jean de 
Cugny au mărturisit şi dânşii după mulţi alţii că la primirea 
lor în Ordin au fost puşi cu de-a sila să scuipe crucea, 
zicându-li-se că era o bucată de lemn şi că Dumnezeu cel 
adevărat se află în ceruri... Având în vedere că fratelui Guy 
Dauphin i s-a poruncit ca atunci când vreunul din fraţii de 
rang mai înalt e încolţit de poftele trupului şi ar vrea să şi le 
potolească asupra lui, să se supună la toate ce i se vor 
cere... Având în vedere că asupra acestui cap de acuzare 


domnul de Molay a recunoscut şi mărturisit la 
interogatoriu... 

Mulțimea trebuia să-şi ciulească urechile ca să prindă 
cuvintele pocite de accentul italian şi de rostirea umflată a 
cardinalului. Prea se răţoia trimisul papei şi prea o lungea 
din cale-afară. Norodul începea să-şi piardă răbdarea. 

La auzul incriminărilor, a mărturiilor mincinoase sau 
stoarse prin caznă, Jacques de Molay murmură pentru sine: 
„Minciună. minciună. minciună.” 

Şi vorba asta repetată, hârâită în gâtlej, stârnea un vuiet 
surd, care ajungea la tovarăşii aflaţi lângă dânsul. 

Mânia care îl apucase pe marele maestru în carul ce-l 
aducea aici, departe de a se fi potolit, creştea întruna. 
Sângele îi zvâcnea tot mai tare la tâmplele străvezii. 

Nu se întâmplase nimic din ceea ce nădăjduise, nimic în 
stare să curme coşmarul. Nici o ceată de foşti templieri nu 
ţâşnise din mijlocul mulţimii. Soarta lor părea pecetluită. 

— Având în vedere că fratele Hugues de Payraud 
recunoaşte a fi silit pe noii-veniţi în Ordin să se lepede de 
Cristos de trei ori... 

Hugues de Payraud era inspectorul general. Auzind ce i se 
pune în cârcă, el întoarse spre Jacques de Molay un chip 
strâmbat de groază şi şopti: 

— Frate, frate, am spus eu vreodată aşa ceva? 

Cei patru demnitari erau singuri, părăsiţi de Dumnezeu şi 
de oameni, prinşi ca într-un cleşte uriaş între rândurile de 
oşteni şi tribunal, între puterea regală şi cea a bisericii. 
Fiecare cuvânt al trimisului papei îi strângea şi mai tare în 
menghină şi coşmarul nu putea să sfârşească decât în 
moarte. 

Cum se face că toate comisiile de anchetă, deşi li s-a 
explicat de sute de ori, n-au înţeles că această lepădare de 
Cristos era doar o încercare impusă neofiţilor pentru a se 
vedea dacă vor avea tăria s-o repete atunci când ar fi fost 
prinşi de musulmani şi siliţi să-şi lepede credinţa? 


Marele maestru simţea o poftă sălbatică să-i sară în gât 
episcopului, să-l pălmuiască, să dea cu mitra lui de pământ, 
să-l sugrume, şi nu-l ţinea în loc decât certitudinea că toţi ar 
tăbări pe el şi l-ar opri mai înainte de-a face un gest. Apoi, 
nu numai împuternicitului papei ar fi vrut să-i scoată 
maţele, ci şi tânărului Marigny, acest îngâmfat cu mitra de 
aur în creştet, care şedea moleşit în jilţ. Dar mai ales ar fi 
vrut să-i aibă în mână pe adevărații săi vrăjmaşi, cei trei 
care nu erau aici: regele, ministrul de justiţie, papa. 

O furie neputincioasă, mai grea ca toate lanţurile, îi 
înceţoşa privirea, făcând să-i joace un văl roşu înaintea 
ochilor. Şi, totuşi, ceva trebuia să se întâmple... O ameţeală 
aşa de năprasnică îl cuprinse, că se temu să nu se 
prăbuşească pe treptele de piatră. Nu vedea nici măcar că 
o mânie asemănătoare îl încolţise pe Charnay şi că 
cicatricea instructorului Normandiei se făcuse albă de tot 
pe fruntea sa stacojie. Trimisul papei se opri o clipă din 
polologhia lui, lăsă în jos mâna care ţinea pergamentul cu 
hotărârea tribunalului, apoi îl duse iar la ochi. Făcea tot ce 
putea ca să lungească spectacolul. Motivarea hotărârii era 
terminată; începea sentinţa propriu-zisă. Împuternicitul 
papal citi iar: 

—.având în vedere că acuzaţii au mărturisit şi recunoscut, 
îi osândim la temniţă şi tăcere pe tot restul zilelor câte vor 
mai avea de trăit, pentru ca să dobândească iertarea 
greşelilor lor prin lacrimile căinţii. In nomine patris...45) 

Trimisul papei isprăvise. Nu-i mai rămânea decât să se 
aşeze, făcând sul pergamentul pe care îl întinse apoi unui 
grămătic al tribunalului. 

La început, mulţimea rămase tăcută. După un asemenea 
pomelnic de fărădelegi, pedeapsa cu moartea era atât de 
aşteptată, încât osânda la temniţă - adică închisoarea pe 
viaţă, celula, lanţurile, pâinea cu apă drept hrană - părea o 
hotărâre blândă. 

Filip cel Frumos îşi cumpănise bine lovitura. Norodul, luat 
pe neaşteptate, avea să înghită uşor, aproape fără a crâcni, 


sfârşitul acesta al unei tragedii care îl tulburase vreme de 
şapte ani. Primul împuternicit al papei şi tânărul 
arhiepiscop de Sens schimbară între dânşii un surâs, abia 
mijit, ca unii ce erau înţeleşi dinainte. 

— Fraţilor, fraţilor, îngăimă fratele inspector, auzit-am bine 
oare? Nu ne omoară! Ne-au iertat! 

Avea ochii plini de lacrimi; mâinile umflate îi tremurau şi 
gura cu dinţi rupţi i se căsca parcă pentru a râde. 

Tocmai priveliştea acestei bucurii respingătoare dezlănţui 
tot ce a urmat. Jacques de Molay zăbovi o clipă privind 
chipul pe jumătate smintit al acestui bărbat, odinioară 
curajos şi tare. 

Şi deodată, se auzi din capul scării un glas tunând: 

— Protestez! 

Şi atât de puternic răsuna acest glas, încât nu-i venea 
nimănui să creadă că putea fi al marelui maestru. 

— Protestez împotriva unei sentinţe nedrepte şi afirm că 
toate crimele de care suntem învinuiți sunt crime născocite! 
striga Jacques de Molay. 

Un murmur ca un suspin uriaş se înălţă din mulţime. 
Tribunalul începu să se frământe neliniştit. Cardinalii se 
priveau încremeniţi. Nimeni nu se aştepta la asta. Jean de 
Marigny se ridică deodată smucindu-se din jilţul său. Nu 
mai avea acum mutra moleşită de adineauri, era alb la faţă, 
încruntat, tremurând de furie. 

— Minţi! răcni el. Ai mărturisit înaintea comisiei de 
anchetă! 

Dintr-o pornire firească, arcaşii îşi strânseră rândurile, 
aşteptând o poruncă. 

— Nu sunt vinovat, urma Jacques de Molay, decât că m-am 
lăsat învins de linguşirile voastre mincinoase, de 
amenințările şi chinurile la care m-aţi supus. Afirm înaintea 
lui Dumnezeu, care ne aude, că Ordinul, al cărei mare 
maestru sunt, n-are nici o vină. 

Şi Dumnezeu părea să-l audă într-adevăr, căci strigătul 
marelui maestru, aruncat înspre interiorul catedralei şi 


răsfrânt de bolțile ei, se întorcea într-un ecou, ca şi cum un 
alt glas mai adânc, la capătul naosului, i-ar fi repetat 
cuvintele. 

— Ai mărturisit crima de sodomie! îi ţipă Jean de Marigny. 

— În chinurile torturii, răspunse Molay. 

„în chinurile torturii...”, repeta vocea care părea să 
pornească din Tabernacol. 

— Ai mărturisit erezia? 

— În chinurile torturii! 

„.în chinurile torturii...”, glăsui din nou Tabernacolul. 

— Retrag tot ce-am spus! zise marele maestru. 

„tot ce-am spus...”, răspunse vuind catedrala întreagă. 

Un nou glas izbucni. Era Geoffroy de Charnay, instructorul 
Normandiei, care, la rândul său, se răfuia cu arhiepiscopul 
de Sens. 

— V-aţi folosit de halul de slăbiciune în care ne-aţi adus, 
zicea el. Suntem victimele urzelilor voastre şi ale 
făgăduielilor voastre mincinoase. Ura şi răzbunarea voastră 
ne duc la pieire! Dar o strig la rândul meu, sus şi tare, în 
faţa lui Dumnezeu: suntem nevinovaţi, iar cei care spun 
altfel mint cu neruşinare! 

Se făcu atunci tărăboi mare. Călugării care se ţineau 
îngrămădiţi la spatele tribunalului începură să urle: 

— Ereticilor! În foc! Aruncaţi-i în foc pe eretici! 

Strigătele lor fură însă repede acoperite. Cu acea pornire 
inimoasă care împinge poporul în ajutorul celui mai slab şi 
al omului curajos aflat în restrişte, aproape toată mulţimea 
aceea trecuse de partea templierilor. 

Unii ridicau pumnii înspre judecători. Pe la colţurile pieţei 
se stârni învălmăşeală. De la ferestre se auzeau urlete. 

La o poruncă a lui Alain de Pareilles, jumătate din arcaşi 
alcătuiră un lanţ viu, apucându-se de braţ, pentru a ţine 
piept valului care ameninţa să înece piaţa şi să ia cu asalt 
treptele. Cealaltă jumătate a oştenilor îşi îndreptară vârful 
suliţelor spre mulţime. 


Cu ghioagele lor, având măciulia în chip de floare de crin, 
armăşeii regelui loveau orbeşte în grămadă. Cuştile 
negustorilor de păsări fură trântite la pământ, şi orătăniile, 
călcate în picioare, ţipau. 

Tribunalul se ridicase, înfricoşat. Jean de Marigny se 
sfătuia cu poliţaiul Parisului. 

— Fă ce ştii, monseniore, hotărăşte orice, zicea poliţaiul, 
dar osândiţii nu trebuie lăsaţi aici. Vom fi toţi măturaţi de 
mulţimea asta. Sfinţia-ta nu ştie de ce-s în stare parizienii 
când se înfierbântă. 

Jean de Marigny întinse braţele, ridicând şi cârja sa 
episcopală, ca să arate oamenilor că are să le vorbească. 
Dar nimeni nu mai voia să-l asculte. Îl împroşcau cu ocări: 

— Călăule! Episcop mincinos! Dumnezeu te va pedepsi! 

— Vorbeşte, monseniore, vorbeşte, îi spunea poliţaiul. 

Tremura pentru slujba şi pentru pielea lui; îşi amintea de 
tulburările din 1306, când fusese jefuit palatul lui Barbet, 
poliţaiul dinaintea lui. 

— Pe doi dintre osândiţii aceştia îi declarăm înrăiţi în 
nelegiuire, rosti episcopul, umflându-şi zadarnic glasul. Ei 
au căzut iar în erezia lor. S-au lepădat de judecata bisericii; 
biserica se leapădă de dânşii şi îi lasă la judecata regelui. 

Cuvintele lui se pierdură în hărmălaie. Apoi tot tribunalul, 
ca un cârd de gaiţe înfricoşate, fugi în catedrala Notre- 
Dame, a cărei uşă grea se închise numaidecât. 

La un semn al poliţaiului către Alain de Pareilles, o ceată 
de arcaşi se repezi pe scări. Carul fu adus, şi osândiţii 
împinşi înăuntru de oştenii care dădeau în ei cu coada 
suliţei. Ei se lăsau îmbrânciţi fără cea mai mică împotrivire. 
Marele maestru şi instructorul Normandiei se simțeau 
totodată istoviţi şi parcă uşuraţi. Erau, în sfârşit, cu 
conştiinţa împăcată. Ceilalţi doi nu mai pricepeau nimic. 

Arcaşii deschiseră drum carului, în vreme ce poliţaiul 
Ployebouche poruncea armăşeilor săi să curețe piaţa cât 
mai repede, să nu mai rămână picior de om acolo. Se 
răsucea în loc, nemaiştiind ce să facă. 


— Duceţi-i îndărăt la închisoare! îi strigă lui Alain de 
Pareilles. Eu alerg să-l înştiinţez pe rege. 

Luă cu el patru armăşei, să-i fie pază. 

V, 

MARGUERITE DE BURGUNDIA, REGINA NAVARE1 

În vremea asta, Filip d'Aunay ajunsese la palatul Nesle. 
Aici se văzu rugat să aştepte în anticamera iatacurilor 
reginei de Navara. Clipele acestea nu se mai sfârşeau. Filip 
se întreba dacă Marguerite era reţinută de cine ştie ce 
oaspeţi nepoftiţi, sau dacă îşi făcea numai o plăcere 
lăsându-l să tânjească. Aşa ceva ar fi fost în firea ei. Şi, cine 
ştie, după un ceas, va sfârşi prin a-i trimite vorbă că nu e 
chip s-o vadă. Turba de necaz. 

Acum trei ani, când începuse dragostea lor, nu i-ar fi făcut 
una ca asta. Sau poate că da. Nu mai ţinea minte. Prins în 
vraja unei legături care abia se înfiripa şi în care vanitatea 
îşi avea partea ei tot aşa de mare ca dragostea, ar fi 
aşteptat pe atunci şi cinci ore de-a rândul doar ca să-şi 
zărească ibovnica, să-i atingă degetele, sau să audă de la 
dânsa o vorbă şoptită chemându-l la o întâlnire. 

Vremurile se schimbaseră. Piedicile ce stau în cale, care 
dau atâta farmec unei iubiri la începuturile ei, ajung de 
nesuferit la o dragoste veche de trei ani, şi adeseori 
pasiunea moare tocmai fiindcă nu mai întâmpină greutăţile 
din care s-a născut. Veşnica incertitudine a întâlnirilor, 
uneori hotărâte şi apoi amânate, îndatoririle impuse de 
rânduielile curţii, la care se adăugau toanele ciudatei firi a 
reginei, toate sfârşiseră prin a-l întărita în aşa hal pe Filip, 
încât nu mai ştia decât să se arate năbădăios. 

Marguerite nu părea să pună prea mult la inimă lucrurile 
acestea. Ea gusta plăcerea îndoită de a-şi înşela soţul şi de 
a-şi chinui amantul. Era dintre femeile acelea care nu află 
un fior nou în dragoste decât privind la suferinţele pe care 
le stârnesc, până li se face lehamite chiar şi de această 
joacă. 


Nu trecea o zi fără ca Filip să nu-şi spună că o mare 
dragoste nu-şi găseşte împlinirea în preacurvie, nu era zi să 
nu jure că va rupe cu Marguerite. 

Se simţea slab însă şi laş, prins în mrejele ei. Asemenea 
unui cartofor care se încurcă tot mai rău în iţele jocului 
umblând să-şi recâştige miza, el alerga după visurile sale de 
odinioară, după darurile sale irosite de pomană, după 
timpul pierdut, după fericirea trecută. Nu avea tăria să se 
ridice de la masa de joc, zicând: „am pierdut destul”. 

Şi iată-l acum aici, rezemat de pervazul unei ferestre, 
aşteptând ca ea să binevoiască a-i spune să intre. 

Pentru a-şi întoarce gândul la altele, amăgindu-şi 
nerăbdarea, privea în curtea palatului la forfota rândaşilor 
care scoteau caii spre a-i duce să-i dezmorţească pe micul 
maidan de alături, numit Pre-aux-Clercs, se uita la hamalii 
care intrau pe poartă cărând în spinare ciozvârte de vită şi 
legături de zarzavat. 

Palatul Nesle era alcătuit din două clădiri deosebite: 
palatul propriu-zis, zidit nu demult, şi apoi turnul ridicat 
sub domnia lui Filip-August, pe vremea când zidul de 
apărare trecea pe aici, ca să fie şi pe malul stâng al Senei 
un turn la fel cu acela al Luvrului. Filip cel Frumos 
cumpărase palatul cu şase ani înainte, de la contele Amaury 
de Nesle, şi îl dăruise fiului sau mai mare, regele Navarei, 
să-i fie reşedinţă. 

Până atunci turnul fusese folosit drept corp de gardă şi 
magazie. Marguerite fu aceea care porunci să i se gătească 
încăperile turnului pentru dânsa, ca să aibă unde se retrage 
câteodată, zicea ea, singură cu gândurile sale şi cu cărţile 
de rugăciuni, privind de acolo la apele neodihnite ale 
fluviului. Spunea că are nevoie de singurătate şi, cum toţi ai 
săi o ştiau cam zurlie, Ludovic al Navarei nu se arătă mirat 
de această poftă. La drept vorbind, însă, ea nu râvnise la 
odăile din turn decât ca să aibă unde-l primi mai în linişte 
pe chipeşul d'Aunay. 


Tânărul scutier se ţinea grozav de mândru pentru aceasta. 
De dragul lui, o regină poruncise să se facă dintr-o cetăţuie 
un iatac al dragostei. 

Mai pe urmă, când frate-său Gautier d'Aunay ajunsese 
ibovnicul Blanchei, noua pereche de îndrăgostiţi găsise tot 
în turn un adăpost tainic. Blanche n-avea de ce să-şi bată 
capul scornind vreo pricină care o aducea acolo. Venea, 
cică, s-o vadă pe vara şi cumnata ei, iar Marguerite, inimă 
săritoare, atât aştepta s-o ajute. 

Acum însă, de câte ori privea, ca în clipa asta, zidurile 
întunecate ale marelui turn cu acoperişul ţuguiat, cu 
ferestrele înalte şi înguste care dădeau spre Sena, scutierul 
nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva şi alţi bărbaţi 
cunosc aceleaşi îmbrăţişări pe furate sau aceleaşi nopţi de 
furtunoasă dragoste... Chiar şi în ochii aceluia care credea 
că o cunoaşte mai bine ca nimeni altul, Marguerite rămânea 
o fiinţă atât de greu de înţeles! Şi aceste cinci zile fără un 
semn de viaţă din partea ei, tocmai când toate împrejurările 
ar fi fost prielnice unei întâlniri, nu erau oare o dovadă...? 

O uşă se deschise şi una dintre slujitoare îl pofti pe Filip s- 
o urmeze. Simţea o greutate pe inimă, avea buzele uscate, 
dar de astă dată era hotărât să nu se lase dus cu vorba. 
Străbătu un coridor lung, apoi slujitoarea se făcu nevăzută, 
lăsându-l să pătrundă într-o odaie joasă, înţesată de mobilă, 
unde plutea mireasma aceea ameţitoare pe care Filip o 
cunoştea bine, o esenţă de iasomie adusă din Orient de 
negustorii de parfumuri. 

Îi trebui o clipă ca să se obişnuiască cu lumina firavă şi 
căldura iatacului ei. Într-o vatră mare, pe un morman de 
jeratic, un trunchi de copac ardea cu pâlpâiri roşietice. 

— Doamnă... vorbi el. 

Un glas veni din fundul încăperii, un glas puţintel răguşit, 
somnoros parcă. 

— Apropie-te, domnule. 

Marguerite era oare singură? Îndrăznea să-l primească în 
odaia ei, fără martor, când regele Navarei putea fi prin 


preajma locului? 

Se linişti îndată, dezamăgit: regina Navarei nu era 
singură. Sta culcată pe patul ei, în timp ce o însoţitoare 
destul de bătrâioară, aproape ascunsă privirilor de pologul 
patului, şedea pe un scăunel şi-i pilea cu grijă unghiile de la 
picioare. 

Filip făcu un pas înainte şi, luând tonul obişnuit al 
slujitorilor curţii, pe care chipul său îl dezminţea, spuse că e 
trimis de contesa de Poitiers, dornică să afle veşti de la 
regina Navarei, că îi aduce o dată cu salutările contesei şi 
un dar din partea ei. 

Marguerite ascultă fără o tresărire. Îşi ţinea frumoasele ei 
braţe goale aduse sub ceafă şi ochii pe jumătate închişi. 

Mică de statură, avea părul negru şi faţa de culoarea 
chihlimbarului. Se zicea că are cel mai minunat trup din 
lume şi ea făcea tot ce se putea pentru ca acest lucru să se 
ştie. 

Filip privea gura ei rotundă, pătimaşă, bărbia scurtă, sânii 
pe jumătate dezgoliţi, picioarele fine şi plinuţe pe care 
însoţitoarea le dezvelise. 

— Pune darul pe masă, mă uit la el îndată, zise ea. 

Se întinse, căscă şi Filip îi zări limba trandafirie, cerul 
gurii, dinţii mici şi albi; căsca somnoroasa ca o pisică. 

Nu-şi întorsese ochii măcar o dată spre el. Filip se ţinu să 
nu izbucnească. Însoţitoarea îl cerceta pe furiş, cu priviri 
curioase. El se gândi că prea lăsase să i se citească mânia în 
obraz. Nu văzuse niciodată însoţitoarea asta bătrână pe 
lângă Marguerite. Era oare una nouă? 

— Trebuie să duc vreun răspuns contesei?... întrebă el. 

— Au! strigă Marguerite ridicându-se. M-ai înţepat, draga 
mea. 

Însoţitoarea îngână o scuză. Marguerite binevoi în sfârşit 
să-l privească pe Filip. Avea ochi negri minunaţi, cu priviri 
catifelate care mângâiau lucrurile şi fiinţele. 

— Spune-i cumnatei mele, contesa de Poitiers... rosti ea. 


Filip se trăsese puţin într-o parte ca să scape de uitătura 
iscoditoare a însoţitoarei. Cu un gest nervos al mâinii îi făcu 
semn amantei sale s-o îndepărteze pe bătrână. Dar 
Marguerite părea să nu priceapă, zâmbea, şi nici măcar lui 
Filip, ci aşa, în gol. 

— Sau nu, nu-i nevoie să-i spui, continuă ea. Am să-i scriu 
un bileţel pe care i-l vei da. 

Apoi, întorcându-se către însoţitoare: 

— Acum, gata. E timpul să mă îmbrac. Du-te de-mi 
pregăteşte veşmintele hotărâte pentru astăzi. 

Bătrâna doamnă trecu în odaia vecină, lăsând însă uşa 
deschisă, şi Filip văzu că ea se uita spre dânsul. 

Marguerite se dăduse jos din pat şi, trecând pe lângă el, îi 
şopti repede, aproape fără să mişte buzele: 

— Te iubesc. 

— De ce nu te-am văzut de cinci zile? întrebă Filip tot în 
şoaptă. 

— O, dar frumoasă mai e centura asta! exclamă ea, 
desfăcând cingătoarea. Ce gust are Jeanne şi ce mult îmi 
place darul ei! 

— De ce nu te-am văzut? repetă Filip, coborându-şi glasul. 

— Are să-mi vină de minune când voi agăța de ea tăşcuţa 
mea cea nouă, spuse foarte tare Marguerite. Domnule 
d'Aunay, ai timp să aştepţi până scriu un cuvânt de 
mulţumire pentru cumnată-mea? 

Se aşeză la o masă, luă o pană de gâscă şi o foaie de 
hârtie, făcându-i semn lui Filip să se apropie. 

„Prudenţă”, scrise dânsa, în aşa fel ca ibovnicul să poată 
citi peste umărul ei. 

Apoi strigă doamnei pe care o auzea cotrobăind în 
încăperea de alături: 

— Doamnă de Comminges, du-te şi adu-mi-o pe fiică-mea, 
nici n-am sărutat-o în dimineaţa asta. 

Însoţitoarea ieşi. 

— Minţi, îi spuse atunci Filip. Prudenţa e un pretext 
minunat ca să îndepărtezi un amant şi să primeşti pe alţii. 


Ea nu minţea însă pe de-a-ntregul. Întotdeauna, când o 
legătură de dragoste îşi trăieşte ultimele zile, când amanţii 
încep să se certe sau să li se urască unul de altul, se 
trădează faţă de cei din jur şi lumea descoperă atunci de 
parcă ar fi o noutate, ceea ce nu e decât sfârşitul dragostei. 
Să fi scăpat Marguerite câteva cuvinte necugetate? Să fi 
ajuns izbucnirile mânioase ale lui Filip şi la urechea altora, 
în afara cercului restrâns al celor două surori, Jeanne şi 
Blanche? De portarul şi de camerista care o slujeau în turn 
Marguerite era sigură ca de ea însăşi, căci vârâse groaza în 
aceşti doi servitori, aduşi de dânsa din Burgundia, 
ghiftuindu-i totodată cu aur. Dar, mai ştii? Se simţea pândită 
de ochi bănuitori. Regele Navarei făcuse câteva aluzii în 
legătură cu succesele ei, glume de soţ râzând cam 
chiondărâş. Şi apoi, mai era noua însoţitoare, această 
doamnă de Comminges, care îi fusese impusă de câteva 
zile, spre a se face pe placul monseniorului Charles de 
Valois. În vălurile sale de văduvă, noua însoţitoare umbla de 
colo-colo, vârându-şi nasul peste tot... Şi Marguerite se 
simţea mai puţin hotărâtă ca în trecut să înfrunte primejdia. 

— Dar ştii că devii plictisitor, îi spuse ea. După ce că eşti 
iubit, mai şi bombăneşti întruna. 

— Ei bine, diseară nu voi avea cum să te plictisesc, 
răspunse Filip. Astăzi nu se ţine sfat la curte, chiar regele 
ne-a spus-o, aşa că vei putea să-ţi linişteşti soţul după pofta 
inimii. 

Văzându-i ochii, Filip ar fi putut înţelege, dacă nu era orbit 
de mânie, că în privinţa asta, cel puţin, n-avea de ce să-şi 
facă sânge rău. 

— lar eu mă voi duce la curve, adăugă el. 

— Prea bine, zise Marguerite. Aşa îmi vei putea povesti şi 
mie cum fac dragoste fetele astea. M-ar bucura s-o aflu. 

Privirea i se aprinsese, îşi trecea vârful limbii pe buze, a 
batjocură. 

„Târfă! Târfă! Târfă!” gândi Filip. Nu ştiai cum s-o iei; orice 
i-ai fi spus, cuvintele se prelingeau pe dânsa, fără s-o 


pătrundă, ca apa pe un geam. 

Marguerite se îndreptă spre un sipet deschis, luă de acolo 
o pungă nouă ţesută în fir de aur, închisă cu trei nestemate 
mari şi pe care Filip n-o mai văzuse la dânsa. 

Primise acest dar alaltăieri de la cumnată-sa Isabelle a 
Angliei, printr-un trimis neştiut de nimeni, care adusese 
două tăşcuţe la fel pentru Jeanne şi Blanche. Un bileţel din 
partea Isabellei le cerea să nu sufle o vorbă despre asta, 
căci, scria regina Angliei, „soţul meu Eduard se uită la 
fiecare ban pe care-l cheltuiesc şi ar putea să se supere”. 
Cele trei prințese se arătaseră destul de mirate de această 
drăgălăşenie neobişnuită a cumnatei lor. „Are necazuri în 
căsnicie, vorbiră între ele, şi vrea să se apropie de noi.” 

— Îmi vine de minune, zise Marguerite, trecând 
cingătoarea prin inelele de aur şi oprindu-se, cu punga 
lipită de mijloc, în faţa unei mari oglinzi de cositor. 

— Cine ţi-a dat tăşcuţa asta? întrebă Filip. 

— Mi-a dat-o... 

Era gata să spună, cu naivitate, adevărul. Dar văzându-l 
aşa de întărâtat, aşa de bănuitor, nu se putu opri să nu-şi 
bată joc niţel de dânsul. 

— Mi-a dat-o... cineva, zise ea. 

— Cine? 

— Ghici! 

— Ludovic? 

— Bărbatul meu nu e atât de darnic! 

— Cine, atunci? 

— Caută. 

— Vreau să ştiu, am dreptul s-o ştiu, spuse Filip, 
aprinzându-se. E darul unui bărbat, al unui bărbat bogat, al 
unui bărbat îndrăgostit... şi care are, îmi închipui, pentru ce 
fi îndrăgostit. 

Marguerite continua să se privească în oglindă, punându- 
şi tăşcuţa când pe un şold, când pe celălalt şi sfârşind prin a 
o aduce la mijlocul cingătoarei. 

— Robert d'Artois, zise Filip. 


— Vai, domnule, dar prost gust îţi închipui că am, se apără 
ea. Bădăranul ăsta mătăhălos care miroase întotdeauna a 
vânat... 

Nu le putea trece prin minte nici unuia, nici altuia, cât de 
aproape de adevăr erau şi ce rol jucase Robert d'Artois în 
trimiterea acestei tăşcuţe. 

— Atunci, Gaucher de Châtillon, care-ţi dă târcoale ca şi 
tuturor celorlalte femei? stărui Filip. 

Marguerite îşi lăsă capul pe umăr, luând o poză visătoare. 

— Conetabilul46)Y? se miră ea. Nu băgasem de seamă că 
mă place. Dar fiindcă mi-o spui... Îţi mulţumesc că mi-ai 
deschis ochii. 

— Până la urmă am să aflu cine e. 

— După ce vei fi pomenit numele tuturor bărbaţilor de la 
curtea Franţei... 

Era gata să adauge: „ai să te gândeşti poate la curtea 
Angliei”, dar îşi înghiţi vorba văzând-o pe doamna de 
Comminges, care se întorcea împingând înaintea ei pe 
prinţesa Jeanne, aproape un copilaş încă. Fetiţa călca încet, 
strânsă într-o rochiţă de catifea împodobită cu perle. N- 
avea de la maică-sa decât fruntea bombată, rotundă, 
aproape îndărătnică. Era blondă însă, cu un nas subţire şi 
gene lungi care clipeau pe ochii limpezi. Putea fi tot aşa de 
bine copilul regelui Navarei ca şi al lui Filip d'Aunay. Dar 
nici în privinţa asta Filip nu putuse afla niciodată adevărul, 
iar Marguerite era prea şireată ca să-şi trădeze asemenea 
mare taină. De fiecare dată când o vedea pe micuța Jeanne, 
Filip se întreba: „să fie oare a mea?” Şi se gândea că mai 
târziu va fi nevoit să-şi plece capul primind poruncile unei 
prințese care poate că era fiică-sa şi care într-o zi va sta 
poate pe două tronuri. Căci Ludovic de Navara, 
moştenitorul Franţei, şi Marguerite, soţia sa, nu aveau 
deocamdată alţi copii. 

Marguerite ridică fetiţa, o sărută pe frunte şi, 
încredinţându-se că arată bine, o dădu iar pe mâna 
însoţitoarei, zicând: 


— Ei, acum am sărutat-o, poţi s-o duci de aici. 

Citi în privirea doamnei Comminges că aceasta îşi dădea 
bine seama că nu o trimisese să-i aducă fetiţa decât ca s-o 
îndepărteze pentru o clipă. „Trebuie să mă descotorosesc 
de bătrâna asta”, gândi Marguerite. 

O altă doamnă dădu buzna în cameră, întrebând dacă 
regele Navarei nu se afla acolo. 

— Nu la mine poate fi găsit de obicei la această oră, zise 
Marguerite. 

— E căutat peste tot, vorbi doamna. Regele porunceşte să 
vină de îndată. Se ţine sfat, care nu suferă întârziere, la 
palat. 

— Şi se ştie despre ce-i vorba? întrebă Marguerite. 

— Pe cât am înţeles, doamnă, templierii s-au răzvrătit 
împotriva judecății care-i osândeşte. Poporul se frământă în 
jurul catedralei Notre-Dame şi pretutindeni garda a fost 
îndoită. 

Marguerite şi Filip schimbară o privire. Le venise acelaşi 
gând care n-avea nici o legătură cu treburile domniei. Poate 
că împrejurările îl vor sili pe Ludovic de Navara să-şi 
petreacă o parte din noapte la palat. 

— S-ar putea ca ziua asta să nu sfârşească aşa cum era 
prevăzut, spuse Filip. 

Marguerite îl cercetă o clipă din ochi şi găsi că îl făcuse să 
sufere îndeajuns. El stătea iarăşi cu fruntea plecată, într-o 
atitudine respectuoasă şi distantă, dar privirea lui cerşea 
fericirea. Era tulburată şi simţea crescând în ea din nou 
dragostea pentru dânsul, ca în zilele dintâi. 

— Tot ce se poate, domnule, zise Marguerite. 

Şi se gândea în, acelaşi timp că nu va putea fi vreodată 
iubită mai mult. Se duse să ia hârtia pe care scrisese 
„Prudenţă” şi o aruncă în foc, adăugând: 

— Nu-mi place scrisoarea asta. Îi voi trimite alta contesei 
de Poitiers, mai târziu; sper să-i pot da ştiri mai plăcute. Cu 
bine, domnule. 


Filip, cel care ieşi din palatul Nesle, nu mai era de fel 
acelaşi Filip care intrase acolo. O singură vorbă de speranţă 
îl făcuse să-şi redobândească încrederea în ibovnica lui, în 
el însuşi, în viaţa toată, iar dimineaţa asta pe sfârşite i se 
păru numai zâmbet şi lumină. 

„Mă iubeşte tot aşa de mult; sunt nedrept cu ea”, gândi el. 

leşind din corpul de gardă se lovi piept în piept cu contele 
d'Artois, care tocmai intra. S-ar fi putut crede că uriaşul se 
ţinea de Filip, urmărindu-l pas cu pas. Nici vorbă însă de 
aşa ceva. D'Artois era deocamdată foarte absorbit de alte 
treburi. 

— Măria-sa regele Navarei se află în palatul său? îl întrebă 
pe Filip. 

— Ştiu doar că e căutat pentru a lua parte la sfatul regelui. 

— Aţi trecut pe-aici ca să-i daţi de ştire despre aceasta? 

— Da, răspunse Filip, fără să stea pe gânduri. 

Şi numaidecât îşi spuse că minciuna lui, prea lesne de 
controlat, era o nerozie. 

— Tot pentru asta îl caut şi eu, zise d'Artois. Monseniorul 
de Valois ar dori să stea de vorbă cu el înainte de-a se 
începe sfatul regelui. 

Se despărţiră. Dar întâlnirea aceasta neaşteptată trezi 
bănuiala lui d'Artois. „El să fie?” îi fulgeră prin minte, pe 
când străbătea curtea. Îl zărise pe Filip cu un ceas mai 
devreme în Galeria marchitanilor, alături de Jeanne şi de 
Blanche. Îl regăsea acum la uşa reginei Marguerite... 
„Domnişorul asta le slujeşte oare drept curier, sau e 
amantul uneia din cele trei? Dacă e aşa, n-are să treacă 
mult până s-o aflu.” 

Căci nu-şi pierduse vremea de pomană de când se 
întorsese din Anglia. Doamna de Comminges, care intrase 
în slujba reginei Marguerite, îi dădea de ştire în fiecare zi 
de toate câte le vedea pe-acolo. Avea şi un om al său pus 
anume să caşte ochii la tot ce se întâmplă noaptea prin 
împrejurimile turnului Nesle. Laţul era întins. Cu atât mai 
rău de scatiul ăsta cu pene frumoase, dacă s-o prinde în el! 


VI. 

CUM SE PETRECEAU LUCRURILE LA SFATUL REGELUI. 

Poliţaiul Parisului, alergând într-un suflet la rege, îl găsise 
pe acesta în toane bune. Filip cel Frumos admira tocmai 
trei ogari înalţi care îi fuseseră trimişi o dată cu scrisoarea 
ce urmează: 

Sire, Un nepot al meu a venit să-mi mărturisească, adânc 
ruşinat de nelegiuirea sa, că aceşti trei ogari pe care îi 
plimba s-au izbit de maiestatea-voastră, tâindu-vă drumul. 
Aşa nevrednici cum sunt pentru a vă fi dăruiţi, nu-mi găsesc 
nici cel mai mic merit ca să-i mai păstrez de acum înainte, 
după ce au atins un atât de măreț şi de puternic suveran 
cum e maiestatea-voastră. Mi-au fost aduşi alaltăieri din 
Anglia. Vă rog să-i primiţi pentru ca ei să vă amintească de 
credinţa şi supunerea umila a slugii maiestăţii-voastre. 

SPINELLO TOLOMEI 

— Mare pişicher e Tolomei ăsta, spuse Filip cel Frumos. 

El, care nu voia să primească nici un fel de plocon, nu 
putea să refuze câini. Avea cele mai frumoase haite din 
lume şi însemna să atingi singura lui coardă simţitoare 
dăruindu-i animale aşa de minunate cum erau ogarii pe 
care îi avea acum în faţa ochilor. 

În vreme ce poliţaiul îi explica ce se petrecuse la Notre- 
Dame, Filip cel Frumos continua să mângâie cei trei ogari, 
să le ridice buza pentru a le cerceta colții albi şi gura 
neagră, să le pipăie pieptul lat. 

Între rege şi animale, câini mai cu scamă, se făcea o 
înţelegere imediată, tainică, tăcută. Spre deosebire de 
oameni, câinii n-aveau frică de el. Şi de pe acum, cel mai 
mare din cei trei ogari venise, nechemat, să-şi pună capul 
pe genunchiul regelui, cătând liniştit la noul său stăpân. 

— Bouville! strigase Filip cel Frumos. 

Hugues de Bouville, primul şambelan al regelui, bărbat de 
vreo cincizeci de ani, în părul căruia şuviţele albe se 
împleteau ciudat cu cele negre, făcându-l să semene unui 
cal pag, se ivi în uşă. 


— Bouville, trimite vorbă să se adune de îndată sfatul 
restrâns, porunci regele. 

Apoi, lăsându-l pe poliţai să plece, după ce îi dăduse a 
înţelege că are să plătească cu capul dacă izbucneşte o 
tulburare cât de mică în Paris, Filip cel Frumos rămase să 
cugete înconjurat de câinii săi. 

Hotărâse ca ogarul cel mare, care părea că a şi prins 
dragoste de noul stăpân, să se numească „Lombard”, 
pentru că venea de la un bancher italian. 

Sfatul restrâns se adunase nu în sala cea mare de 
judecată, care putea să cuprindă o sută de oameni şi unde 
se ţineau adunările sfatului mare, ci într-o mică încăpere 
vecină, în care se făcuse foc. 

În jurul unei mese lungi, luaseră loc membrii acestui sfat 
restrâns, pentru a hotări soarta templierilor. Regele şedea 
în capul mesei, cu cotul sprijinit de braţul jilţului său, cu 
bărbia în palmă. La dreapta lui şedeau Enguerrand de 
Marigny, locţiitorul regelui şi întâiul dregător al ţării, 
Nogaret, păstrătorul sigiliilor statului, Raoul de Presle, 
judecător la înalta curte şi alţi doi oameni de legi care 
făceau aici pe grefierii; la stânga regelui se aflau fiul cel mai 
mare, Ludovic de Navara, pe care îl găsiseră, în sfârşit, şi 
Hugues de Bouville, marele şambelan. Două jilţuri vor 
rămâne goale: cel al contelui de Poitiers, călătorind cu 
treburi de-ale domniei, şi cel al prinţului Charles, fiul mai 
mic al regelui, care plecase de dimineaţă la vânătoare şi nu 
mai putuse fi ajuns din urmă. Lipsea şi monseniorul de 
Valois, pe care trimiseseră să-l caute la el acasă, unde se 
vede că uneltea cu ai săi, cum făcea întotdeauna înainte de 
a se duce la sfatul regelui. Filip cel Frumos hotărâse să 
înceapă fără dânsul. 

Enguerrand de Marigny vorbi cel dintâi. Cu şase ani mai în 
vârstă ca regele, nu aşa de înalt ca dânsul, dar la fel de 
arătos, acest mare senior nu era de viţă nobilă. Burghez 
normand, el se numea Enguerrand Le Portier mai înainte 
de-a ajunge domnul de Marigny; cariera sa uimitoare îi 


adusese tot atâta pizmă cât şi respect, iar titlul de locţiitor 
al suveranului, anume înfiinţat pentru dânsul, făcuse din el 
un alter ego al regelui. Avea 52 de ani, era spătos, cu bărbia 
lată, cu pielea noduroasă şi ducea un trai plin de măreție 
din uriaşa avere pe care şi-o strânsese. Trecea drept omul 
cel mai bun de gură din ţară şi avea o inteligenţă politică cu 
mult mai presus decât a celor din vremea lui. 

I-au trebuit doar câteva minute ca să înfăţişeze cum stau 
lucrurile în toate privinţele, după un raport pe care i-l 
făcuse frate-său, arhiepiscopul de Sens. 

— Marele maestru şi instructorul Normandiei au fost lăsaţi 
pe mâna măriei-tale de către tribunalul bisericii, zise el. Poţi 
face cu ei ce pofteşti. Nu e oare tot ce nădăjduiam? 

Uşa trântită vijelios de perete îl întrerupse. Era 
monseniorul de Valois, fratele regelui şi împărat al 
Constantinopolei, care îşi făcea astfel intrarea. Fără să-şi 
mai dea osteneala să afle ce se vorbise până atunci, noul- 
sosit izbucni: 

— Ce-mi aud urechile, frate? Domnul Le Portier de 
Marigny (rostise înadins mai apăsat Le Portier) găseşte că 
toate merg cum nu se poate mai bine? Ei, dacă-i aşa, frate, 
sfetnicii tăi se mulţumesc cu puţin. Mă întreb, când oare vor 
găsi şi ei că toate merg prost?! 

Aerul părea cuprins de un freamăt viu de îndată ce se ivea 
undeva Charles de Valois. Paşii săi stârneau un fel de vârtej. 
Cu doi ani mai tânăr ca Filip cel Frumos, căruia nu-i prea 
semăna, era atât de clocotitor, pe cât de liniştit era celălalt. 

Pe jumătate chel, cu nasul lucios şi obrajii roşii ca ai unui 
mâncău şi băutor ce era, trăit mai mult prin tabere, 
împingându-şi înainte burduhanul de pântec, monseniorul 
se îmbrăca în veşminte de o bogăţie orientală, care ar fi 
părut caraghioase pe oricare altul. Născut aşa de aproape 
de tronul Franţei şi nemângâiat că nu se urcase în el, acest 
prinţ încurcă-lume nu încetase să bată toate drumurile 
pământului pentru a găsi un alt tron pe care să se aşeze. 
Fusese o clipă doar rege al Aragonului, apoi renunţase la 


acest regat ca să umble cu limba scoasă după coroana de 
împărat al Germaniei, fiind înfrânt însă când se făcuse 
alegerea. Prin cea de-a doua soţie a sa, Catherine de 
Courtenay, era împărat cu numele al Constantinopolei, dar 
un împărat în toată legea, Andronic al II-lea Paleologul, 
domnea acum în Bizanţ. Şi toate de câte se apuca îi 
mergeau la fel. Faima cea mare i-o adusese campania fulger 
din Guiana(7) în '97, căci era bun căpitan de oşti, şi 
campania din Toscana, unde, sprijinind pe guelfi împotriva 
ghibelinilor, pustiise Florenţa şi trimisese în surghiun un 
poetaş care făcea stihuri politice, numit Dante pentru care 
lucru, papa cel dinaintea ăstuia de azi îl făcuse conte de 
Romagne. Valois ducea trai regesc, îşi avea curtea lui, 
propriul său prim-ministru şi nu-l putea suferi pe 
Enguerrand de Marigny din nenumărate motive: pentru că 
îl ştia de neam prost, pentru că era locţiitor al regelui, 
pentru că îşi avea statuia înălţată printre acelea ale regilor 
în Galeria marchitanilor, pentru că ducea o politică 
potrivnică marilor feudali, pentru tot ce era şi tot ce făcea. 
Valois nu putea să înghită nici în ruptul capului, el, nepot al 
sfântului Ludovic, ca ţara să fie cârmuită de un om ieşit din 
popor. În ziua aceea, venise îmbrăcat în albastru şi aur de la 
pălărie până la pantofi. 

— Patru moşnegi mai mult morţi decât vii, urmă el, a căror 
soartă ni s-a spus că era hotărâtă... în ce fel, vai? înfruntă 
puterea regală, şi, cică, toate merg cum nu se poate mai 
bine. Poporul scuipă în tribunalul bisericii... ce mai tribunal, 
de altminteri! dar oricum, e totuşi biserica la mijloc!... şi 
aici se spune că toate merg cum nu se poate mai bine. 
Mulțimea urlă „la moarte!”, dar împotriva ta, frate; şi aici 
auzi că toate merg straşnic. Ei bine, fie cum crezi tu, frate: 
toate merg cum nu se poate mai bine. 

Îşi ridică mâinile, pe care le avea frumoase şi încărcate cu 
inele, apoi se aşeză în primul jilţ de la celălalt capăt al 
mesei, ca pentru a arăta tuturor că, deoarece nu putea să 
şadă la dreapta regelui, are să şadă în faţa lui. 


Enguerrand de Marigny rămăsese în picioare, cu o 
strâmbătură batjocoritoare în colţul buzelor. 

— Monseniorul de Valois trebuie să fie rău informat, rosti 
el pe un ton liniştit. Din cei patru moşnegi de care vorbeşte, 
numai doi s-au ridicat împotriva sentinţei care îi osândea. 
Cât despre popor, toate rapoartele mă asigură că părerile 
lui sunt foarte împărţite. 

— Împărţite! strigă Charles de Valois. Dar cine îi cere 
poporului să aibă vreo părere? Cine îl întreabă ce crede? 
Dumneata, domnule de Marigny, şi ştim pentru ce. lată 
unde duce minunata dumitale născocire, de a-i aduna pe 
târgoveţi, pe ţărani şi pe ţopârlani spre a le cere să aprobe 
hotărârile regelui! Acum poporul crede că toate îi sunt 
îngăduite! 

În toate timpurile şi în toate ţările au fost întotdeauna 
două partide: al reacţiunii şi al progresului. Cele două 
tendinţe se înfruntau în sfatul regelui. Charles de Valois se 
socotea căpetenia firească a marilor vasali. El întrupa 
trecutul neîntrerupt, şi evanghelia lui politică se întemeia 
pe unele principii pe care le apăra cu înverşunare: dreptul 
seniorilor de a se război între dânşii, dreptul marilor feudali 
de-a bate monedă în ţinuturile lor, întoarcerea la ordinea 
morală a nobilimii războinice, supunerea faţă de sfântul 
scaun, recunoscut ca puterea cea mai înaltă îndrituită să 
judece neînțelegerile dintre prinți şi, în sfârşit, păstrarea 
neştirbită a rânduielii sociale a feudalităţii. Toate, datini 
statornicite în veacurile trecute, dar pe care Filip cel 
Frumos, îndemnat de Marigny, le desfiinţase, sau împotriva 
cărora nu înceta să lupte. 

Enguerrand de Marigny reprezenta progresul. Marile sale 
idei erau centralizarea puterii, unificarea monetară şi 
administrativă, neatârnarea puterii civile faţă de 
autoritatea bisericească, pacea la hotare prin întărirea 
oraşelor-cheie şi a garnizoanelor permanente, pacea 
înlăuntrul ţării prin supunerea tuturor faţă de puterea 
regală, creşterea producţiei şi a schimburilor, siguranţa 


drumurilor pentru circulaţia mărfurilor. Li se zicea, acestor 
măsuri „noutăţi”. Ele aveau şi partea lor rea: ca să ţii o 
poliţie care se înmulţea necontenit şi să ridici cetăţi trebuia 
bănet, nu glumă. 

Combătut aprig de partidul feudal, Enguerrand se 
străduise să-i dea regelui sprijinul unei clase care, 
dezvoltându-se, dobândea conştiinţa importanţei sale: 
burghezia. În nenumărate rânduri, fie că era vorba de 
strângerea birurilor sau de afacerea templierilor, de-o 
pildă, el îi adunase pe burghezii din Paris în faţa palatului 
cârmuirii. Făcuse acelaşi lucru în felurite alte oraşe din 
ţară. Avea în minte pilda Angliei, unde se şi înființase 
Camera Comunelor. 

Nu li se cerea încă acestor mici adunări franceze să 
discute hotărârile regelui, ci doar să ia cunoştinţă de 
pricinile care le fiinţaseră şi să le aprobe. 

Valois, aşa încurcă-lume cum o fi fost, era departe de a fi 
un neghiob. Nu lăsa să-i scape nici un prilej fără să încerce 
a-i scoate nume rău lui Marigny. Vrăjmăşia lor, ascunsă 
multă vreme, ajunsese de câteva luni la o luptă făţişă, şi 
cearta din 18 martie în sfatul regelui nu era decât un 
episod. 

Harţa luase o întorsătură aprigă şi învinuirile şfichiuiau 
usturătoare, de-o parte şi de alta. 

— Dacă feudalii cei mari, printre care domnia-ta, 
monseniore, eşti cel mai mare, zise Marigny, s-ar fi supus de 
bunăvoie legiuirilor regale, n-am fi avut nevoie să căutăm 
reazem în popor. 

— Frumos reazem, n-am ce zice! strigă Valois. Răzmeriţele 
din 1306, când regele şi dumneata însuşi aţi trebuit să vă 
adăpostiţi în cetăţuia templului de teama Parisului răsculat, 
nu v-au slujit de învăţătură! Eu vă prezic de pe acum că nu 
va trece multă vreme, dacă lucrurile sunt lăsate să meargă 
aşa mai departe, şi târgoveţii se vor lipsi de rege pentru a 
lua cârma în mâna lor, iar legile le vor face adunările pe 
care le-ai născocit dumneata. 


Regele tăcea, cu bărbia în palmă şi ochii mari deschişi 
aţintiţi drept înaintea lui. Nu clipea niciodată şi aceasta 
dădea privirii sale o fixitate stranie care îi înfricoşa pe toţi. 

Marigny se întoarse spre el, ca pentru a-i cere să-şi 
folosească autoritatea, punând capăt unei discuţii care 
ieşea din făgaşul ei. 

Filip cel Frumos îşi înălţă încet bărbia şi spuse: 

— Frate, acum de templieri e vorba. 

— Fie, zise Valois, bătând uşor cu degetele în masă. Să 
vorbim despre templieri. 

— Nogaret! şopti regele. 

Ministrul de justiţie se ridică. De când începuse 
dezbaterea, clocotea în el o mânie care nu aştepta decât o 
clipă prielnică pentru a răbufni. Fanatic al binelui obştesc şi 
al intereselor statului, socotea procesul templierilor ca o 
treabă a lui şi punea într-însa o patimă ce nu cunoştea 
margini şi nici tihnă. De altminteri, acestui proces îşi datora 
slujba înaltă, încă din 1307, când arhiepiscopul de 
Narbonne, pe atunci păstrătorul sigiliilor regale, refuzase, 
într-o dramatică şedinţă a sfatului, să pună aceste sigilii pe 
ordinul de arestare a templierilor, şi Filip cel Frumos le 
luase din mâinile arhiepiscopului pentru a le încredința lui 
Nogaret. Ciolănos, oacheş, cu faţa prelungă şi ochii 
apropiaţi unul de altul, obişnuia să-şi pipăie întruna haina 
de pe dânsul sau să-şi roadă unghia vreunuia din degetele 
sale turtite. Era aprig, neînduplecat şi crâncen ca însăşi 
coasa morţii. 

— Sire, grozăvia fără seamăn întâmplată acum, de care 
mintea noastră se cutremură şi auzul nostru se înfioară, 
începu el pe un ton în acelaşi timp umflat şi repezit, face 
dovada că orice îndurare şi orice milă arătată unor ticăloşi 
e o slăbiciune care se întoarce împotriva voastră. 

— E adevărat, zise Filip cel Frumos întorcându-se spre 
Charles de Valois, că îndurarea la care m-ai sfătuit tu, frate, 
şi pe care mi-a cerut-o printr-o scrisoare fiică-mea, regina 


Angliei, îndurarea aceasta n-a prea dat roade bune... 
Urmează, Nogaret. 

— Li se lasă acestor câini nărăviţi în rele viaţa, pe care n-o 
merită, iar ei, în loc să-şi binecuvânteze judecătorii, se 
folosesc numaidecât de viaţa ce li s-a dăruit ca să insulte 
biserica şi regele. 'Templierii sunt nişte eretici... 

— Au fost..., îi tăie vorba Charles de Valois. 

— Ai spus ceva, monseniore? întrebă Nogaret, pierzându- 
şi răbdarea. 

— Ziceam au fost, căci, dacă-mi amintesc bine, din 
cincisprezece mii câţi erau în Franţa nu-ţi mai rămân decât 
patru în mână... destul de stânjenitori, o recunosc, 
deoarece, după şapte ani de cercetări, ei îşi strigă şi acum 
nevinovăția! Se pare că odinioară, domnule de Nogaret, nu 
te lăsai pe tânjală, în vremea când, cu o singură palmă, ai 
ştiut să dai un papă peste cap. 

Pe Nogaret îl trecu un fior şi pielea obrazului i se întunecă 
sub părul albăstriu al bărbii. El era acela care se dusese să-l 
scoată din scaun pe bătrânul papă Bonifaciu al VIII-lea, om 
de 86 de ani, poruncind să fie pălmuit şi târât de barbă de 
pe jilţul său pontifical. Vrăjmaşii ministrului nu uitau 
niciodată să i-o amintească. Pentru acest exces de zel, 
Nogaret fusese izgonit din sânul bisericii, şi Filip cel 
Frumos a trebuit să folosească toată autoritatea lui pe 
lângă Clement al V-lea ca să-i ridice afurisenia. 

— Noi ştim, monseniore, răspunse el, că te-ai bucurat 
întotdeauna de sprijinul templierilor. Te bizuiai, fără 
îndoială, pe oştile lor ca să recucereşti, fie şi cu preţul 
pieirii Franţei, acel tron fantomă al Constantinopolei pe 
care, nici până astăzi, nu te-ai aşezat. 

Răspunsese cu ocară la ocară şi faţa i se însenină. 

— Asta-i prea de tot! răcni Valois, ridicându-se deodată şi 
răsturnând scaunul în spatele său. 

Un lătrat porni de sub masă, făcându-i să tresară pe cei de 
faţă, în afară de Filip cel Frumos, şi stârnind un hohot de 
râs regelui Ludovic al Navarei. Lătratul venea de la ogarul 


cel mare pe care Filip cel Frumos îl păstrase lângă dânsul şi 
care nu era încă deprins cu asemenea strigăte. 

— Ludovic... Încetează, zise Filip cel Frumos, aţintind 
asupra fiului său o uitătură îngheţată. 

Apoi pocni din degete, chemând: „Lombard... jos!” şi după 
ce aduse câinele la loc, cu capul rezemat de coapsa lui, îl 
mângâie o clipă. 

Ludovic de Navara, căruia i se zicea încă de pe atunci 
Aiuritul, adică zăbăucul şi buimacul, îşi lăsă nasul în jos ca 
să-şi înăbuşe hohotele de râs. Împlinise 28 de ani, dar minte 
n-avea decât de 17. Şi ochii lui erau limpezi, dar, spre 
deosebire de tătâne-su, avea privirea şovăitoare şi cătând 
mereu în lături, iar părul lipsit de luciu. 

— Sire, zise Charles de Valois, după ce Bouville, 
şambelanul, îi ridicase scaunul, sire şi iubite frate, martor 
mi-e Dumnezeu că n-am avut niciodată alta în gând decât 
interesele şi slava ta. 

Filip cel Frumos întoarse ochii spre el, şi Charles de Valois 
se simţi mai puţin stăpân pe ce spunea. Urmă totuşi: 

— Numai la tine mă gândesc, frate, când văd nimicindu-se 
cu uşurinţa ceea ce era tăria regatului. Fără Ordinul 
templierilor şi fără cavaleri, cum ai putea purcede la o 
cruciadă, dacă ar trebui s-o faci? 

Marigny fu acela care dădu răspunsul. 

— Sub înţeleapta domnie a regelui nostru, vorbi el, n-am 
avut nevoie de cruciade, monseniore, tocmai pentru că 
nobilimea războinică a stat liniştită şi pentru că n-a fost 
nevoie să fie dusă să-şi irosească râvna peste mări şi ţări. 

— Şi credinţa, domnule? 

— Aurul, monseniore, pe care l-am luat templierilor, a 
umplut vistieria mai mult decât tot negoţul şi toate afacerile 
ce se făceau în dosul flamurilor credinţei, iar mărfurile îşi 
croiesc tot aşa de bine drum fără cruciade. 

— Domnule, vorbeşti ca un păgân! 

— Vorbesc ca un slujitor al regatului, monseniore! 

Regele bătu încetişor în masă. 


VW 


— Frate, zise el iar, de templieri e vorba astăzi... Îţi cer 
sfatul. 

— Sfatul meu... sfatul meu? repetă Valois, luat din scurt. 

El era oricând gata să schimbe lumea întreagă, dar 
niciodată să-şi dea o părere hotărâtă. 

— Ei bine, frate, cei care au condus aşa de straşnic 
afacerea asta (arătă spre Nogaret şi Marigny) să te 
sfătuiască cum s-o duci la capăt. În ce mă priveşte... 

Şi făcu gestul lui Pilat. 

Păstrătorul sigiliilor şi locţiitorul regelui schimbară între 
dânşii o privire. 

— Ludovic... părerea ta, spuse regele. 

Ludovic de Navara tresări, lăsând să treacă o clipă până să 
răspundă, mai întâi, fiindcă habar n-avea, şi apoi, fiindcă 
sugea tocmai o bomboană de miere care i se lipise de 
măsele. 

— Ce-ar fi să-i dăm pe mâna papei? vorbi el în cele din 
urmă. 

— Destul, Ludovic, spuse regele înălţând din umeri. 

Marigny ridică şi el sprâncenele cu o expresie de 
compătimire. 

A-l trimite din nou pe marele maestru înaintea papei 
însemna să iei lucrurile de la început, să pui iarăşi totul în 
discuţie, răscolind procesul în fond şi în formă, să renunţi la 
hotărârea sinoadelor, smulsă cu atâta greutate, prin care 
recunoşteau că judecarea templierilor nu-i treaba papei, să 
te lipseşti de rodul celor şapte ani de strădanii şi să le dai 
osândiţilor prilejul de a tăgădui tot ce au mărturisit. 

„Şi când te gândeşti că nătărăul ăsta are să-mi urmeze la 
tron, îşi spunea Filip cel Frumos, uitându-se la fiu-său. Ei, să 
sperăm că până atunci îi va mai veni mintea la cap.” 

O ploaie cu băşici răpăi în geamurile plumbuite. 

— Bouville! chemă regele. 

Hugues de Bouville crezu că regele îi cere părerea. 
Marele şambelan nu era decât devotament, supunere, 
credinţă, grijă de a plăcea, dar nu-l tăia capul să ia singur 


vreo hotărâre. Se întreba deci, ca întotdeauna, cam ce ar 
dori Filip cel Frumos să audă din gura lui. 

— Mă gândesc, sire, mă gândesc... răspunse el. 

— Porunceşte să se aducă lumânări, nu se vede de loc... 
zise regele. Nogaret, părerea dumitale? 

— Cei care au căzut din nou în erezie să sufere pedeapsa 
ereticilor... şi fără amânare, răspunse păstrătorul sigiliilor. 

— Poporul ce zice? întrebă Filip cel Frumos, mutându-şi 
privirea asupra lui Marigny. 

— Fierberea lui se va potoli de îndată ce aceia care au 
pricinuit-o vor fi încetat să mai existe, grăi locţiitorul 
regelui. 

Charles de Valois făcu o ultimă încercare. 

— Frate, zise el, ia aminte că marele maestru avea rang de 
principe suveran şi că a te atinge de capul său înseamnă să 
loveşti în legea de temelie care ocroteşte capetele regeşti... 

Privirea regelui îi curmă vorba. 

Urmă o tăcere apăsătoare, apoi Filip cel Frumos rosti: 

— Jacques de Molay şi Geoffroy de Charnay vor fi arşi astă- 
seară în ostrovul jidovilor, dinaintea palatului. În văzul lumii 
s-au răzvrătit, în văzul lumii îşi vor primi pedeapsa. Am zis. 

Se sculă în picioare şi toţi ceilalţi făcură la fel. 

— Ai să întocmeşti hotărârea, domnule de Presle. Vreau, 
domnii mei, ca toţi să fiţi de faţă la pieirea lor, iar fiul nostru 
Charles să fie şi el acolo. Îl vei înştiinţa despre aceasta, tu, 
fiule, sfârşi regele, privindu-l pe Ludovic de Navara. 

Apoi chemă: 

— Lombard! 

Şi ieşi cu câinele după dânsul. 

La acest consiliu la care luaseră parte doi regi, un împărat 
şi un vicerege, doi oameni fuseseră osândiţi la moarte. 
Niciunul dintre cei de faţă n-avusese o clipă măcar 
sentimentul că era vorba de două vieţi omeneşti; nu era 
vorba decât de principii. 

— Nepoate, îi zise Charles de Valois lui Ludovic Aiuritul, 
am fost martori în această zi la sfârşitul nobilimii feudale. 


VII. 

TURNUL ÎNDRĂGOSTIŢILOR. 

Înnoptase de-a binelea. O pală de vânt ducea de ici-colo 
miresme de pământ jilav, de nămol şi de seva în fierbere, 
gonind nori grei pe un cer fără stele. 

O luntrişoară care tocmai se desprinsese de mal în dreptul 
turnului palatului Luvru înainta pe Sena, a cărei apă sclipea 
ca o platoşă veche bine unsă. 

Doi pasageri erau aşezaţi spre fundul bărcii, cu feţele 
vârâte în gulerul mantalelor largi. 

— Ciudată vreme azi, zise luntraşul, apăsând încet pe 
vâslele lui. Te scoli dimineaţa pe o negură de nu vezi la doi 
paşi, apoi deodată, când sună de zece, iaca şi soarele. Îţi 
zici: s-a pornit primăvara. Nici nu sfârşeşti vorba, încep 
iarăşi babele să-şi scuture cojoacele, şi zloata o ţine aşa 
până la toacă. Acuşica s-a stârnit vântul, care se va înteţi, 
de bună seamă... Ciudată vreme. 

— Dă-i mai iute, unchiaşule, zise unul din pasageri. 

— Fac şi eu ce pot, răspunse luntraşul. Sunt bătrân, vedeţi 
şi dumneavoastră; 53 ani să am la Sfântul Mihail. Nu mai 
am vlagă, aşa ca dumneavoastră, tinerii mei domni... 

Era îmbrăcat în zdrenţe şi părea că-i place să vorbească 
pe un ton plângăreţ. 

— Care va să zică, mergem chiar la turnul Nesle? urmă el. 
E vreun locşor acolo să tragem la mal? 

— Fireşte că e, răspunse acelaşi pasager. 

— Că nu prea merge nimeni într-acolo, e greu de trecut. 

La oarecare depărtare, în stânga, se zăreau jucând lumini 
pe ostrovul jidovilor, iar mai încolo, ferestrele luminate ale 
palatului. Mulţime de luntre roiau înspre partea aceea. 

— Care va să zică, nobilii mei domni, nu vă duceţi să vedeţi 
cum îi prăjeşte pe templieri? vorbi iar luntraşul. Se spune 
că şi regele are să fie acolo cu fiii săi. Adevărat oare? 

— Se pare, făcu pasagerul. 

— Dar prinţesele vor fi şi ele de faţă? 


— Nu ştiu... se prea poate, zise pasagerul întorcându-şi 
capul, ca să arate că nu ţine să mai lungească vorba. 

Apoi, către tovarăşul său, şopti printre dinţi: 

— Nu-mi place moşulică ăsta, prea vorbeşte mult. 

Celălalt pasager înălţă nepăsător din umeri, şi după o 
clipă, şuşoti: 

— Cum ţi-a dat ea de veste? 

— Prin Jeanne, ca întotdeauna, răspunse primul. 

— Contesa Jeanne, drăguţa de ea, cât bine ne-a mai făcut! 

Cu fiecare lovitură de vâsle turnul Nesle se apropia tot mai 
mult, înălţându-şi uriaşele sale ziduri negre spre cerul 
negru. 

Cel mai voinic dintre cei doi pasageri, cel care vorbise 
ultimul, îşi puse mâna pe braţul vecinului său, murmurând: 

— Gautier, în seara asta sunt fericit... Dar tu? 

— Eu sunt mulţumit, Filip. 

Astfel vorbeau cei doi fraţi d'Aunay, Gautier şi Filip, 
ducându-se la întâlnirea pe care Marguerite şi Blanche le-o 
dăduseră îndată ce aflaseră că soţii lor vor fi opriţi toată 
seara lângă rege. Şi o dată mai mult, tot contesa de Poitiers 
le făcuse codoşlâcul, având grijă să-i vestească pe ibovnici. 

Filip d'Aunay îşi stăpânea cu greu nerăbdarea şi bucuria. 
Toată neliniştea care îl frământase în dimineaţa aceea 
pierise, toate băânuielile lui i se păreau acum nedrepte şi 
fără noimă. 

Marguerite îl chemase; pentru dânsul Marguerite înfrunta 
toate primejdiile; peste câteva clipe o va ţine în braţele sale 
şi el se jura să fie amantul cel mai drăgăstos, mai vesel, mai 
înfocat din câţi ar fi în lume. 

Luntrea ajunse la malul pe care se sprijinea zidul uriaş al 
turnului. Creşterea din ultimele zile a fluviului lăsase acolo 
un strat de nămol. 

Vâslaşul întinse braţul celor doi tineri pentru a-i ajuta să 
coboare. 

— Aşadar, moşule, ne-am înţeles, îi zise Gautier. Ne aştepţi 
aici, fără să te depărtezi şi fără să te vadă cineva. 


— Vă aştept şi toată viaţa, dacă doriţi, tânărul meu domn, 
de vreme ce mă plătiţi pentru asta, răspunse luntraşul. 

— O jumătate de noapte va fi de-ajuns, zise Gautier. 

Îi dădu un gologan de argint, de douăsprezece ori mai 
mult cât făcea cursa, şi îi făgădui încă pe atâta la 
întoarcere. Vâslaşul mulţumi, plecându-se adânc. 

Călcând cu grijă ca să nu lunece şi nici să se murdărească 
prea tare de noroi, cei doi fraţi ajunseră din câţiva paşi la o 
uşă tainică, în care bătură într-un anume fel ştiut numai de 
dânşii. Uşa se deschise încetişor. 

— Bună seara, înălţimile-voastre, îi întâmpină slujnica pe 
care Marguerite o adusese din Burgundia. 

Ţinea în mână un căpeţel de lumânare aprinsă şi, după ce 
zăvori la loc uşa, o luă înaintea celor doi, pe o scară în 
spirală. 

Marea încăpere de la întâiul cat al turnului, unde îi pofti să 
intre, nu era luminată decât de pâlpâirile roşietice ale 
focului mare din vatra în care ardeau buşteni întregi. 
Vâlvătaia lor se pierdea într-o licăreală slabă pe tavanul 
înalt în chip de boltă, sprijinit pe douăsprezece arcade 
ogivale. 

Aici, ca şi în iatacul Margueritei, plutea o mireasmă de 
iasomie; totul era îmbibat de acest parfum, brocatele 
întinse pe perete, covoarele, blănurile de sălbăticiuni 
împrăştiate din belşug pe divanurile joase, după moda 
orientală. 

Prinţesele nu erau acolo. Slujnica ieşi zicând că se duce să 
le vestească sosirea. 

Cei doi tineri, după ce lepădară mantiile lor largi, se 
dădură mai aproape de vatră şi îşi întinseră mâinile, cu 
gândul la altceva, spre vâlvătaia roşietică. 

Cu doi ani mai mare ca frate-său, căruia îi semăna grozav, 
Gautier era însă mai scund, mai voinic şi mai blond. Avea 
grumazul lat, obrajii trandafirii şi privea viaţa ca pe o joacă. 
Nu era, ca celălalt, mistuit de dragoste. Era însurat - şi 


nimerise bine - cu una din neamul Montmorency, având şi 
trei copii de la dânsa. 

— Mă întreb mereu, zise el continuând să-şi încălzească 
mâinile, pentru ce m-a luat Blanche să-i fiu amant şi chiar 
pentru ce are un amant. La Marguerite asta e lesne de 
înţeles. E de-ajuns să-l vezi pe Ludovic de Navara, cu 
uitătura lui bleagă, cu pieptul scofâlcit şi târându-şi 
picioarele, şi să te priveşti alături, ca să înţelegi 
numaidecât. Şi apoi mai sunt şi alte lucruri pe care le ştim... 

Amintea pe ocolite, prin cuvintele acestea, de unele taine 
ale căsniciei regale, de puţintica vlagă iubăreaţă a regelui 
Navarei şi de ura surdă ce era între soţi. 

— Dar pe Blanche n-o înţeleg, urmă Gautier d'Aunay. Soţul 
ei e frumos, mult mai frumos ca mine... Ba da, aşa e, Filip, 
să nu zici că nu. E mai frumos, leit tată-său, regele... Îşi 
iubeşte soţia şi, orice ar spune Blanche, cred că şi ea îl 
iubeşte. Pentru ce, atunci? Mă întreb de fiecare dată, când 
vin s-o văd, cum de-a dat norocul ăsta peste mine. 

— Pentru că vrea să facă şi ea ca vară-sa, răspunse Filip. 

Se auzi un zgomot uşor de paşi, apoi şuşoteli în coridorul 
care ducea din palat în turn, şi cele două prințese apărură. 

Filip se repezi la Marguerite, dar se opri deodată, înainte 
de a ajunge la dânsa. Zărise la cingătoarea amantei sale 
tăşcuţa de aur şi nestemate care-i stârnise atâta furie în 
dimineaţa aceea. 

— Ce ai, frumosul meu Filip? întrebă Marguerite cu 
braţele întinse spre dânsul şi obrazul gata de sărutat. Nu 
eşti fericit în seara asta? 

— Ba da, răspunse el cu răceală. 

— Ce-ţi mai veni în minte? Ce te-a apucat... 

— Ţi-ai... pus-o înadins ca să mă necăjeşti? întrebă el 
arătând spre punga de aur. 

Marguerite simţi că o îneacă râsul. 

— Ce nătâng îmi eşti, ce gelos şi ce încântător! Aşadar, n-ai 
priceput că am glumit azi-dimineaţă? Uite, ţi-o dau, ia 


punga asta dacă numai aşa îţi vine inima la loc. Vezi bine că 
nu e un dar de dragoste. 

Desprinse tăşcuţa din şold şi o agăţă de cingătoarea lui 
Filip, care rămase uluit. El încercă să se împotrivească. 

— Ba da, ba da, vreau s-o porţi tu, zise ea. Acum e într- 
adevăr un dar de dragoste, pentru tine. Nu, primeşte-o! 
Nimic nu-i prea frumos pentru frumosul meu Filip. Dar nu 
mă mai întreba de la cine am punga asta, căci aş fi silită să 
ţi-o iau îndărăt. Pot doar să-ţi jur că nu un bărbat mi-a dat- 
o. De altminteri Blanche are una la fel. Blanche, adăugă ea 
întorcându-se spre vară-sa, arată-i punga ta lui Filip. Pe a 
mea i-am dăruit-o. 

Blanche se lungise pe unul din paturi, în partea cea mai 
întunecoasă a încăperii, iar Gautier, îngenuncheat lângă 
dânsa, îi acoperea de sărutări sânii şi mâinile. 

— Mă prind pe ce vrei, şopti Marguerite la urechea lui 
Filip, că nu va trece un minut şi frate-tău va primi acelaşi 
dar. 

Ridicându-se pe jumătate, Blanche întrebă: 

— Nu e primejdios să facem asta, Marguerite, şi avem 
oare dreptul s-o facem? 

— Fireşte că da, răspunse Marguerite. Nimeni în afară de 
Jeanne nu le-a văzut şi nu ştie că le-am primit. 

— Dacă-i aşa, izbucni Blanche, nu vreau ca frumosul meu 
amant să fie mai puţin iubit şi mai puţin împodobit ca al tău. 

Şi îşi desfăcu punga pe care Gautier o primi fără 
împotrivire, nici stânjeneală, deoarece şi frate-său primise 
una. 

Marguerite se uită la Filip cu o privire care voia să spună: 
„Ei, nu ţi-am zis eu?” Filip îi surâse. „Uimitoare 
Marguerite”, gândi el. 

Nu va fi în stare niciodată să-i ghicească gândul, nici s-o 
înţeleagă. Era oare aceeaşi femeie care se arătase 
dimineaţa crudă, cochetă, vicleană, jucându-l pe degete aşa 
cum ar fi învârtit un fazan în frigare, iar acum, făcându-i un 


dar de o sută cincizeci de livre, stătea în braţele lui, supusă, 
drăgăstoasă, aproape tremurând? 

— Cred că te iubesc aşa de mult, murmură el, pentru că 
nu te înţeleg. 

Nici un compliment nu-i putea face Margueritei mai multă 
plăcere. Îi mulţumi, îngropându-şi buzele în grumazul lui. 
Apoi, dezlipindu-se deodată şi ciulind urechea, le strigă: 

— Auziţi? Templierii. Îi aduce la rug. 

Cu privirea aprinsă în obrazul însufleţit de o curiozitate 
tulbure, îl târî pe Filip spre fereastră, un fel de pâlnie 
scobită în grosimea zidului, şi deschise vitraliul. 

Un murmur prelung de glasuri pătrunse în odaia din turn. 

— Blanche, Gautier, veniţi să vedeţi! îi chemă Marguerite. 

Dar Blanche răspunse cu un geamăt fericit: 

— Ah, nu! Nu vreau să mă mişc de aici, mă simt aşa de 
bine! 

Între cele două prințese şi amanţii lor pierise de mult orice 
ruşine şi prinseseră obiceiul de a se deda, unii în faţa altora, 
la toate desfătările dragostei. Dacă Blanche întorcea ochii 
uneori şi îşi ascundea goliciunea în ungherele mai 
întunecoase, Marguerite, dimpotrivă, găsea o plăcere 
sporită să privească la dragostea celorlalţi, precum şi de-a 
se lăsa îmbrăţişată sub ochii lor. 

Acum, însă, stătea lipită de fereastră, fără să-şi poată lua 
privirea de la spectacolul ce se desfăşura în mijlocul Senei. 
Colo jos, pe ostrovul jidovilor, o sută de arcaşi stând roată 
ridicau făclii aprinse şi flacăra legănată de vânt a tuturor 
făcliilor alcătuia o peşteră de lumină în care se vedea 
desluşit uriaşul rug înălţat şi calfele călăului căţărându-se şi 
prăvălind butucii rotunzi din stiva pregătită. Dincolo de 
arcaşi, ostrovul, care în celelalte zile nu era decât un imaş 
unde locuitorii duceau la păscut vacile şi caprele, acum 
gemea de lume, şi sumedenie de bărci brăzdau fluviul, 
încărcate de oameni care ţineau să fie de faţă la supliciul 
templierilor. 


Desprinsă de malul drept, o luntre mai grea ca toate 
celelalte şi plină de oşteni în picioare se oprise la ostrov. Din 
ea coborâră două mari umbre cenuşii, purtând pălării 
ciudate, în urma unui călugăr care ducea o cruce. Atunci, 
larma surdă a mulţimii crescu, devenind un vuiet uriaş. 
Aproape în acelaşi timp, un pridvor mare se lumină în 
turnul de apă zidit la capătul grădinii palatului. Se văzură 
umbre mişcându-se în acest pridvor. Şi vuietul mulţimii se 
stinse deodată. Regele şi sfetnicii săi luaseră loc. 

Marguerite pufni de râs, într-un chiot lung şi ascuţit care 
nu se mai sfârşea. 

— De ce râzi? întrebă Filip. 

— Pentru că Ludovic e acolo, răspunse ea, şi de-ar fi 
lumină ar putea să mă vadă. 

Îi luceau ochii; buclele negre îi jucau pe fruntea bombată. 
Dintr-o smucitură îşi trase rochia, dezvelind frumoşii săi 
umeri de culoarea chihlimbarului, apoi lăsă să-i lunece jos 
tot ce mai avea pe dânsa până rămase goală, ca şi cum ar fi 
voit, prin depărtările nopţii, să-şi bată joc de soţul pe care 
nu-l putea suferi. Atrase pe şoldurile ei mâinile lui Filip. 

În fundul iatacului Gautier şi Blanche erau culcaţi unul 
lângă altul, contopiţi într-o îmbrăţişare, iar trupul Blanchei 
avea reflexe sidefii. 

Colo jos, în mijlocul fluviului, vuietul se pornise iar. 
Templierii erau legaţi pe rugul căruia dintr-o clipă într-alta 
avea să i se dea foc. 

Marguerite se înfioră sub adierea răcoroasă a nopţii şi se 
apropie de cămin. Rămase o clipă cu ochii aţintiţi la vatră, 
lăsându-se pătrunsă de căldura mângâietoare până ce 
dogoarea jarului deveni de nesuferit. Flăcările i se 
răsfrângeau pe trup în licăreli jucăuşe. 

— Vor arde, vor arde, zise ea cu voce gâfâitoare şi 
răguşită, în vreme ce noi... 

Ochii ei căutau în inima focului vedenii cumplite pentru a- 
şi aţâţa plăcerea. 


Se întoarse deodată şi, oprindu-se în faţa lui Filip, i se 
dădu, de-a-n picioarele, aşa cum nimfele din poveste se 
dădeau faunilor cu poftele aprinse. 

La lumina focului din vatră, umbra lor se aşternea pe 
perete, uriaşă, până în ogivele tavanului. 


VIII 

„VĂ CHEM LA JUDECATA LUI DUMNEZEU...” 

Grădina palatului nu era despărțită de ostrovul jidovilor 
decât printr-un braţ subţire de apă. Rugul fusese înălţat în 
aşa fel încât să fie cu faţa spre pridvorul regal; din locul său 
Filip cel Frumos putea să vadă totul foarte bine. 

Mulțimea curioşilor nu mai contenea să se reverse pe 
amândouă malurile fluviului, şi ostrovul însuşi, negru de 
atâta lume, abia se mai desluşea. În seara asta luntraşii îşi 
umpluseră chimirul. 

Dar oşteni cu suliţele în mână făceau zid stăvilind 
îmbulzeala; armăşei împănau mulţimea; cete de arcaşi 
păzeau pe la poduri şi la capătul străzilor ce dădeau înspre 
Sena. Stăpânirea n-avea de ce se teme. 

— Marigny, poţi să-l feliciţi pe poliţai, zise regele 
locţiitorului său aflat lângă dânsul. 

Frământarea care stârnise în dimineaţa aceea teama că ar 
putea duce la o răscoală nu mai era acum decât o petrecere 
a gloatei, o zarvă voioasă de bâlci, o desfătare tragică 
hărăzită de rege capitalei sale. Totul aducea a tărăboi de 
iarmaroc. Cerşetorii de pe la uşile bisericilor se amestecau 
printre burghezii care veniseră acolo cu soaţele şi plozii, 
„dezmăţatele” năvâăliseră, vopsite şi sulemenite, de prin 
ulicioarele din dosul catedralei Notre-Dame, unde îşi făceau 
meseria. Puştii se strecurau printre picioarele oamenilor ca 
să ajungă în rândurile din faţă. Câţiva evrei, strânşi în cete 
sfioase, veniseră să privească rugul care, de data asta, nu 
era pregătit pentru ei. Şi frumoase doamne în jachete 
îmblănite, râvnind la emoţii tari, se lipeau de craii lor, 
sclifosindu-se cu ofuri şi ohuri. 


Vremea era destul de răcoroasă şi vântul sufla în vârtejuri. 
Pâlpâirea făcliilor brăzda apa fluviilor cu dungi roşietice. 

În fruntea arcaşilor săi, dumnealui Alain de Pareilles, cu 
viziera coifului ridicată, se ţinea pe cal, cu mutra-i plictisită 
de totdeauna. 

Rugul era mai înalt ca un stat de om; călăul şi calfele lui, 
îmbrăcaţi în roşu, cu glugi pe cap, se tot suceau primprejur, 
rânduind butucii, pregătind mănunchiurile de surcele, cu 
grija de-a face treaba cum se cuvine. 

În vârful rugului, marele maestru al templierilor şi 
instructorul Normandiei erau legaţi cot la cot de stâlpii lor, 
cu faţa întoarsă spre pridvorul regal. Li se pusese pe cap 
semnul ruşinii, mitra de hârtie a ereticilor. Vântul se juca cu 
bărbile lor. 

Un călugăr, cel pe care Marguerite îl zărise din turnul 
Nesle, ridica până la osândiţi o cruce mare şi îi îndemna să 
se gătească de moarte. Mulțimea din jur făcu tăcere ca să 
poată auzi ce spune: 

— Peste o clipă vă veţi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, 
striga călugărul. Mai e vreme încă să vă spovediţi păcatele 
şi să vă căiţi... Faceţi-o acum, vă conjur pentru cea din urmă 
oară! 

De-acolo sus, de pe rugul lor, încremeniţi între cer şi 
pământ, desprinşi parcă de viaţă, osândiţii nu răspunseră. 
Privirile li se lăsau în jos spre călugăr, pline de un adânc 
dispreţ. 

Un murmur trecu din gură în gură: 

— Nu vor să se spovedească, nu se căiesc... 

Tăcerea se făcu mai grea, mai adâncă. Călugărul 
îngenunchease la picioarele rugului şi bolborosea 
rugăciuni. Călăul luă din mâna uneia din calfele sale 
şomoiogul de cânepă aprinsă şi îl învârti de câteva ori prin 
aer ca să aţâţe flacăra. 

Un copil strănută şi se auzi răsunând numaidecât 
zgomotul unei palme. 


Căpitanul Alain de Pareilles se întoarse spre pridvorul 
regal, ca şi cum ar fi aşteptat o poruncă, şi toate privirile, 
capetele toate se răsuciră într-acolo. Şi în toate piepturile 
răsuflarea se opri deodată. 

Filip cel Frumos era în picioare, lângă balustradă, iar 
sfetnicii săi stăteau nemişcaţi în jurul său. Feţele lor 
alăturate se desluşeau în lumina făcliilor, semănând cu un 
basorelief de piatră trandafirie sculptat în coasta turnului. 

Chiar şi osândiţii îşi ridicaseră ochii într-acolo. Privirea 
regelui şi aceea a marelui maestru se încrucişară, 
rămânând o clipă prinse una de alta, măsurându-se. Nimeni 
nu putea să ştie ce gânduri, ce simţăminte, ce amintiri se 
frământau sub fruntea celor doi vrăjmaşi. Mulțimea înţelese 
însă, cu simţul ei înnăscut, că se petrecea acolo ceva măreț, 
ceva cumplit şi supraomenesc în această înfruntare mută 
dintre regele atotputernic, înconjurat de slujitorii gata să-i 
împlinească voinţa, şi marele maestru al cavalerilor legat de 
stâlpul infamiei, între aceşti doi oameni pe care naşterea şi 
întorsăturile istoriei îi ridicaseră deasupra tuturor celorlalţi 
semeni ai lor. 

Filip cel Frumos, într-o pornire de milă, avea oare să-i 
ierte pe osândiţi în ultima clipă? Jacques de Molay avea 
oare să se umilească cerând îndurare? 

Regele făcu semn cu mâna şi se văzu un smaragd 
scânteindu-i în deget. Alain de Pareilles repetă gestul cu 
ochii la călău, şi acesta vâri şomoiogul sub maldărul de 
crengi şi surcele ale rugului. Un suspin uriaş scăpă din mii 
de piepturi, suspin de uşurare şi de groază, de bucurie 
tulbure şi de spaimă, de nelinişte, de scârbă şi de plăcere, 
amestecate. 

Câteva femei începură să urle. Copiii îşi ascunseră capul în 
poalele părinţilor. Se auzi vocea unui bărbat, strigând: 

— Şi doar ţi-am spus să nu vii! 

Fumul începu să se înalțe în rotocoale groase pe care o 
rafală de vânt le abătu înspre pridvorul regelui. 


Monseniorul de Valois se apucă să tuşească dinadins şi se 
trase îndărăt între Nogaret şi Marigny. 

— Dacă o ţine tot aşa, zise el, ne vom înăbuşi mai înainte 
ca templierii dumneavoastră să ardă. Aţi fi putut barem 
porunci să se aducă lemne uscate. 

Nimeni nu luă în seamă spusa lui. Cu faţa încruntată şi 
ochii aprinşi, Nogaret îşi sorbea lacom izbânda. Rugul 
acesta era încununarea celor şapte ani de lupte şi de 
călătorii istovitoare, rodul miilor de cuvinte rostite pentru a 
convinge, ale miilor de pagini scrise pentru a dovedi. 
„Haide odată, ardeţi, mistuiţi-vă în flăcări, gândea el. Destul 
aţi lungit-o, ţinându-mă în loc. Dreptatea era de partea mea 
şi v-am răpus.” 

Urmând pilda regelui, Enguerrand de Marigny se silea să 
rămână nepăsător şi să privească acest supliciu ca pe o 
necesitate de stat. „Trebuia, trebuia”, îşi repeta el în gând. 
Nu putea însă, văzând oameni murind, să nu cugete la 
moarte. Cei doi osândiţi pe care îi avea sub ochi încetau să 
mai fie abstracţiuni politice. Faptul că un tribunal îi găsise 
vătămători pentru ordinea publică nu-i împiedica să fie 
nişte făpturi alcătuite din carne, gânduri, dorinţe şi dureri, 
ca oricare, ca el însuşi. „În locul lor, aş fi oare în stare de 
asemenea curaj?” se întreba Marigny, fără să se poată opri 
de a-i admira. Cuvintele „în locul lor” îi stârniră un fior prin 
şira spinării. Îşi veni însă repede în fire. „Nu zău, ce-mi 
trece prin minte! vorbi în sinea lui. Mă paşte şi pe mine 
boala sau nenorocirea, ca pe oricare, dar nimic altceva. 
Persoana mea e apărată la tot pasul. Ca şi de rege, nimeni 
nu se poate atinge de mine...” 

Marele maestru, însă, nici el n-avea să se teamă de ceva cu 
şapte ani în urmă, şi nimeni nu era atât de puternic ca 
dânsul... 

Hugues de Bouwville, vrednicul şambelan cu chica bălţată, 
murmura 0 rugăciune abia mişcând buzele. 

Vântul se înteţi, şi fumul, din clipă în clipă mai gros şi mai 
înalt, îi împrejmui pe osândiţi, ascunzându-i aproape de 


privirile mulţimii. Se auzi cum cei doi moşnegi legaţi de 
stâlpii lor tuşesc şi horcăie. 

Ludovic de Navara începu să râdă prosteşte, frecându-şi 
ochii înroşiţi. 

Frate-său Charles, mezinul lui Filip cel Frumos, întoarse 
capul. Se vedea numaidecât că priveliştea nu-l încântă. 
Avea 20 de ani; era zvelt, blond şi trandafiriu, iar cei care îl 
cunoscuseră pe tată-său la aceeaşi vârstă ziceau că îi 
seamănă leit, doar că arăta mai puţin voinic şi totodată mai 
puţin autoritar, ca o copie ştearsă a unui model mare. 
Înfăţişarea o avea, dar îi lipsea firea oţelită. 

— Văzui adineauri lumină la tine, în turn, îi spuse el lui 
Ludovic, pe şoptite. 

— Or fi paznicii care vor şi ei să privească. 

— Le-aş da bucuros locul meu, murmură Charles. 

— Cum? făcu Ludovic de Navara, nu te amuză să vezi cum 
e prăâjit naşul Isabellei? 

— E drept că Molay a fost naşul surorii noastre, şopti 
Charles. 

— Eu unul, zise Ludovic de Navara, găsesc asta foarte 
nostim. 

— Ludovic..., încetează odată! făcu regele, sâcâit de 
şuşoteala lor. 

Ca să-şi risipească neliniştea ce-l năpădise, tânărul prinţ 
Charles se sili să-şi abată gândurile înspre ceva mai plăcut. 
Şi începu să se gândească la soţia sa, Blanche, la minunatul 
ei zâmbet, la trupul ei, la braţele ei subţiri care se vor 
întinde peste câteva clipe ca să-l facă să uite priveliştea asta 
cumplită. Grozav mai ştia să-l iubească şi să împrăştie 
fericirea în jurul ei! De nu le-ar fi murit cei doi copii ai lor în 
primele luni după naştere... Vor face alţii şi viaţa nu le va 
mai fi umbrită de nici o grijă... Bucurie netulburată, 
dorinţele împlinite... Blanche îi spusese că se va duce în 
seara asta la vară-sa Marguerite, să-i ţină de urât. Acum 
trebuie să se fi întors acasă. Se îmbrăcase oare destul de 
gros, luase oare o escortă îndeajuns de numeroasă? 


Urletul mulţimii îl făcu sa tresară. Flăcările ţâşniră din 
rugul aprins. La o poruncă a lui Alain de Pareilles arcaşii îşi 
stinseră torţele în iarbă şi noaptea nu mai fu luminată decât 
de văpăile rugului. 

Vâlvătaia îl atinse mai întâi pe instructorul Normandiei. 
Acesta se dădu înapoi cu o zvâcnitură înfiorătoare când 
limbile de foc începură să-l lingă, iar gura i se deschise 
largă, parcă încercând zadarnic să tragă în piept aerul care 
se depărta. Cu toate că era legat strâns, trupul său se îndoi 
aproape în două; mitra de hârtie îi căzu de pe cap, lăsând 
să i se vadă marea cicatrice albă pe fruntea violetă. Focul se 
tot rotea în jurul său. Apoi, un val gros de fum cenuşiu îl 
înghiţi cu totul. Când se risipi fumul, Geoffroy de Charnay 
era cuprins de flăcări, urlând şi gâfâind şi încercând să se 
smulgă din stâlpul morţii, care tremura, gata să iasă din 
temelia lui de butuci. Se vedea că marele maestru îi strigă 
ceva, dar mulţimea hărmăluia acum aşa de tare ca să-şi 
biruie groaza, încât nu se putu auzi nimic, afară de cuvântul 
„frate” strigat de două ori. 

Calfele călăului alergau de colo-colo, îmbrâncindu-se; 
aruncând în văpaie alţi buşteni din stiva pregătită şi aţâţând 
focul cu vătraie lungi de fier. 

Ludovic de Navara, a cărui minte lucra întotdeauna cu 
încetineală, îl întrebă pe frate-său: 

— Zici că era lumină în turnul Nesle? 

Şi o grijă păru să-l frământe o clipă. 

Enguerrand de Marigny îşi pusese mâna streaşină 
înaintea ochilor ca pentru a se feri de lumina orbitoare a 
flăcărilor. 

— Frumoasă privelişte de iad ne dai, Nogaret! zise 
monseniorul de Valois. Oare la viaţa dumitale viitoare ţi-e 
gândul? 

Guillaume de Nogaret nu răspunse. 

Rugul devenise o vâlvătaie uriaşă, şi Geoffroy de Charnay 
nu mai era acum decât ceva care se înnegrea mereu, 


pârâia, se umfla acoperindu-se de băşici, şi se afunda încet 
în cenuşă, prefăcut el însuşi în cenuşă. 

Nişte femei leşinară. Altele dădeau fuga la mal pentru a-şi 
vărsa greaţa în apa fluviului, aproape sub nasul regelui. 
După ce urlase atâta, mulţimea se potolise, iar unii 
începuseră să vorbească de o minune, fiindcă vântul se 
încăpăţâna să sufle numai într-o parte şi marele maestru nu 
fusese încă atins de flăcări. Cum de putea el ţine atâta 
vreme? Pe locul unde se afla, rugul părea nevătămat. 

Apoi, pe neaşteptate, din jeraticul scormonit cu vătraiele, 
flăcările aţâţate izbucniră în faţa marelui maestru. 

— Gata, i-a venit şi lui de hac! exclamă Ludovic de Navara. 

Cu obrazul prelung şi gâtul întins, se scutura de râs, râsul 
acela de neînțeles care îl apuca în faţa celor mai tragice 
situaţii. 

Nici chiar în clipa asta, ochii cei mari şi reci ai lui Filip cel 
Frumos nu clipeau. 

Şi, deodată, cuvântul marelui maestru ţâşni din perdeaua 
de foc şi, ca şi cum s-ar fi adresat fiecăruia în parte, 
cuvântul acesta îl izbi pe fiecare drept în obraz. Cu o putere 
de neînvins şi un glas care de pe acum venea parcă de 
dincolo de viaţă, Jacques de Molay vorbea din nou, aşa cum 
vorbise în piaţa catedralei Notre-Dame. 

Şi striga: 

— Ruşine! Ruşine! Vă uitaţi cum mor nişte oameni 
nevinovaţi. Ruşinea să cadă asupra voastră a tuturor! 
Dumnezeu vă va judeca. 

Flacăra îi biciui faţa, îi arse barba şi îi mistui într-o clipă 
mitra de hârtie aprinzându-i părul alb. 

Mulțimea încremenită amuţise. S-ar fi zis că acolo, sub 
ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. 

Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors 
înspre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar: 

— Papă Clement... şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret... şi 
tu, rege Filip... mai înainte de un an, vă chem să vă 
înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi 


pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi 
cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea 
neam...! 

Flăcările îi pătrunseră în gură, înăbuşindu-i ultimul strigăt. 
Apoi, vreme de câteva clipe care păreau să nu se mai 
sfârşească, luptă cu moartea. 

În cele din urmă, se frânse în două. Funia se rupse. Trupul 
se nărui în flăcări şi toţi îi văzură mâna care rămase ridicată 
printre limbile de foc. Şi rămase aşa până ce se făcu toată 
neagră. 

Îngrozită de blestem, mulţimea ramase în loc, nemişcată, 
şi nu era toată decât suspin şi murmur, aşteptare, uluire şi 
teamă. Toată greutatea nopţii şi a groazei căzuse peste ea; 
întunecimile biruiau lumina din ce în ce mai slabă a rugului. 

Arcaşii împingeau lumea îndărăt, dar nimeni nu se hotăra 
să plece. 

— Nu pe noi ne-a blestemat, ci pe rege, nu-i aşa? mergea 
şoapta din gură în gură. 

Şi privirile se întorceau înspre pridvorul regal. Regele era 
tot acolo, lângă balustradă. Se uita la mâna neagră a 
marelui maestru, înfiptă în cenuşa roşie. O mână arsă, tot 
ce mai rămânea din atâta putere şi slavă, tot ce mai 
rămânea din Ordinul vestit al cavalerilor templului. Mâna 
aceasta însă era încremenită în gestul anatemei. 

— Ei bine, frate, zise monseniorul de Valois, cu un zâmbet 
răutăcios, iată-te mulţumit, nu-i aşa? 

Filip cel Frumos se întoarse: 

— Nu, frate, nu sunt mulţumit, zise el. Am săvârşit o 
greşeală. 

Valois se umflă în pene, gata să-şi soarbă triumful. 

— Da, am săvârşit o greşeală, mai spuse o dată regele. Ar 
fi trebuit să poruncesc să li se smulgă limba din gură 
înainte de a-i arde. 

Şi tot fără să clipească, urmat de Nogaret, de Marigny şi 
de şambelanul său, părăsi pridvorul spre a se întoarce la 
palat. 


Acum, rugul era cenuşiu, cu câteva stele de foc care mai 
ţâşneau şi se stingeau repede. Pridvorul regal era plin de 
fum şi de un iz amar de carne arsă. 

— Pute rău, zise Ludovic de Navara. Mi se pare într- 
adevăr că pute. Să plecăm de-aici. 

Tânărul prinţ Charles se întreba dacă, chiar în braţele 
soţiei sale Blanche, va reuşi să uite tot ce-i văzuseră ochii. 

IX 

CARAMANGIII. 

Şovăitori, fraţii d'Aunay, care tocmai ieşiseră din turnul 
palatului Nesle, bălăceau în nămol şi scrutau întunecimile. 

Luntraşul lor pierise. 

— 'Ţi-am spus doar că omul ăsta nu-mi place, zise Gautier. 
N-ar fi trebuit să mă încred în el. 

— I-ai dat prea mulţi bani, răspunse Filip. Secătura o fi 
socotit ca şi-a făcut ziua şi s-a dus să vadă cum îi arde pe 
templieri. 

— Cu atât mai bine dacă nu-i decât asta. 

— Şi cam ce alta ai mai vrea să fie? 

— Nu ştiu. Dar mie asta nu-mi miroase a bine. Moşul vine 
să ne roage să ne treacă dincoace, văitându-se că n-a 
câştigat o para toată ziulica. Îi spunem să aştepte aici şi el o 
şterge. 

— Şi ce-ai fi vrut să faci? N-aveam de ales. Era singurul 
luntraş care se afla la mal. 

— Tocmai asta îmi dă de gândit. Şi prea punea multe 
întrebări. 

Ciuli urechea, încercând să prindă un zgomot de vâsle, dar 
nu se auzea nimic altceva decât clipocitul fluviului şi 
zumzetul tot mai depărtat al Parisului, glasul celor care se 
întorceau la casele lor. Colo, pe ostrovul jidovilor, căruia 
începând de a doua zi avea să i se zică ostrovul templierilor, 
nu mai licărea nici o lumină. Un miros de fum plutea 
amestecat cu mirosul sălciu al Senei. 

— Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât s-o luăm pe 
jos spre casă, zise Gautier. O să ajungem cu nădragii plini 


de noroi până peste genunchi. Dar, la urma urmelor, merită 
osteneala... 

Porniră de-a lungul zidului care împrejmuia palatul Nesle, 
ţinându-se de braţ ca să nu lunece. Ochii li se roteau în jur, 
scormonind prin beznă. Nici urmă de luntraş. 

— Mă întreb de la cine le-au putut ele primi, vorbi deodată 
Filip. 

— Ce anume? 

— Tăşcuţele. 

— A, tot la asta ţi-e gândul, răspunse Gautier. Eu unul, 
drept să-ţi spun, nu mă sinchisesc de fel de unde le-or fi 
căpătat. Din toate darurile pe care ni le fac, nu avurăm 
niciodată altele mai frumoase. 

Vorbind, îşi mângâia punga prinsă de cingătoare şi simţea 
sub degete relieful nestematelor. 

— Nu poate fi careva de la curte, urmă Filip. Marguerite şi 
Blanche n-ar fi riscat ca juvaerurile astea să fie recunoscute 
de cineva asupra noastră. Cine, atunci? Să fie un dar din 
partea neamurilor din Burgundia?... Oricum, e ciudat că n- 
au voit să ne spună. 

— Ce-ai vrea mai mult, întrebă Gautier, să ştii, sau să ai? 

Filip voia tocmai să răspundă când, din faţa lor, se auzi un 
şuierat uşor. Tresăriră şi amândoi deodată duseră mâna la 
jungherele din şold. N-aveau altă armă asupră-le, căci nu-şi 
luaseră săbiile ca să nu-i încurce la mers. 

Oricine le-ar fi aţinut calea la ceasul acesta din noapte şi în 
asemenea loc nu putea să aibă decât gânduri rele. 

— Cine-i? întrebă Gautier. 

Se auzi un nou şuierat şi nu mai avură timp nici să se 
tragă îndărăt spre a face faţă primejdiei. 

Şase bărbaţi, ţâşniţi din beznă, tăbărâră asupra lor. Trei 
dintre năvălitori, sărind la Filip, îl lipiseră cu spatele de zid 
şi, ţinându-i braţele, îl împiedicau să se slujească de 
pumnal. Ceilalţi trei avură mai mult de furcă până să-i vină 
de hac lui Gautier. Acesta trântise la pământ pe unul din 
bătăuşi, sau, mai bine spus, unul din ei căzuse lat, ferindu- 


se de o lovitură de pumnal. Ultimii doi însă îl prinseră pe la 
spate, şi răsucindu-i mâna îl siliră să lepede arma. Filip 
simţea că încercau să-i şterpelească tăşcuţa de aur. 

Nu era cu putinţă să strige după ajutor! Oştenii de pază de 
la palatul Nesle i-ar fi putut lua la rost întrebându-i ce 
anume căutau prin locurile acestea. Într-o străfulgerare a 
minţii înţeleseră amândoi că trebuie să tacă. Ori se 
descurcă ei singuri, ori nu mai scapă de aici. 

Proptit în zid, Filip se apăra cu dârzenia deznădejdii şi, 
neputând folosi pumnalul, izbea în neştire cu picioarele. Nu 
voia să i se ia tăşcuţa. Podoaba aceasta devenise dintr-o 
dată tot ce avea mai de preţ pe lume şi era hotărât să facă 
orice pentru a o păstra. Gautier ar fi stat mai curând la 
tocmeală cu hoţii. Să-i jefuiască, dar să le lase viaţa. Barem 
de le-ar lăsa-o, dacă nu cumva, după ce îi vor fi prădat, vor 
zvârli leşurile lor în Sena. 

Chiar în clipa aceea, o nouă arătare se desprinse din 
întuneric. Gautier, care n-o văzuse apropiindu-se, nu mai 
avu vreme să-şi dea seama dacă această umbră era a unui 
alt tâlhar. 

Totul se petrecu foarte repede. 

Unul din bătăuşi scoase un strigat: 

— Păzea, fraţilor, păzea! 

Ca un leu se năpustise noul-sosit în toiul încăierării şi toţi 
văzură sclipirea de fulger a spadei sale care se învârtea 
prin aer. 

— Aha! Ticăloşilor! Mişeilor! Puşlamalelor! zbiera el cu 
glas tunător, izbind în dreapta şi-n stânga. 

Văzând cât de vijelios i se învârteşte spada, borfaşii se 
traseră în lături ca nişte muşte. Cum unul din ei trecea pe 
lângă dânsul, îl înşfăcă de guler cu mâna rămasă slobodă şi 
dădu cu el de perete. Tâlharii toţi o luară atunci la 
sănătoasa, lăsându-se păgubaşi. Zgomotul fugii lor se auzi 
tot mai de departe de-a lungul splaiului, înspre Le Petit-Pre- 
aux-Clercs, până ce pieri cu totul. 


Gâfâind, clătinându-se pe picioare şi apăsându-şi pieptul 
cu mâinile amândouă, Filip se apropie de frate-său. 

— Rănit? întrebă. 

— Nu, zise Gautier, abia trăgându-şi sufletul, în timp ce îşi 
freca umărul, dar tu? 

— Nici eu. Dar mare minune că scăparăm teferi. 

Se răsuciră amândoi deodată spre omul care, după ce se 
ţinuse câteva clipe pe urmele hoţilor, se întorcea acum, 
vârându-şi sabia în teacă. Era înalt, spătos, voinic, sufla 
năprasnic pe nări. 

— Ei bine, domnul meu, vorbi Gautier, îţi suntem adânc 
recunoscători. Fără domnia-ta acum am fi plutit pe apă cu 
burta-n sus. Cui avem cinstea de-a rămâne îndatoraţi...? 

Omul râdea cu toată faţa, un râs gros, niţel cam silit. | se 
ghiceau în întuneric dinţii de lup. Celor doi fraţi le fulgeră o 
clipă prin minte că mai auziseră râsul acesta, apoi, deodată, 
luna se ivi dintre nori şi la lumina ei recunoscură cine era 
omul care-i apărase. 

— Ei, drăcie! izbucni Filip. Domnia-ta eşti, care va să zică, 
monseniore! 

— Oho, dar ce-mi văd ochii! făcu acesta, vă recunosc şi eu, 
crailor! 

Omul care le scăpase viaţa era Robert d'Artois. 

— Fraţii d'Aunay! exclamă el. Cei mai fercheşi flăcăi de la 
curte! Al naibii să fiu dacă mă aşteptam să dau de voi... 
Treceam de-a lungul splaiului, aud tărăboi pe aici, îmi zic: 
„Ha, fără îndoială, vreun târgoveţ căruia mardeiaşii îi fac de 
petrecanie”. Căci Parisul mişună de tâlhari, iar acest 
Ployebouche de poliţai... Ployecul ar trebui să-i zicem!... În 
loc să curețe oraşul de borfaşi, n-are altă treabă decât să 
lingă cipicii lui Marigny. 

— Monseniore, vorbi Filip, nu ştim cum să vă mulţumim... 
— O nimica toată, zise Robert d'Artois, lăsându-şi laba pe 
umărul lui Filip, care se clătină sub greutatea ei. O plăcere! 
Ce poate fi mai firesc pentru un gentilom decât să sară în 
ajutorul oamenilor încolţiţi de hoţi. Plăcerea e însă îndoită 


când e vorba de nişte domni pe care îi cunoşti, şi sunt 
încântat că am putut scăpa viaţa celor mai buni scutieri ai 
verilor mei Valois şi Poitiers. Păcat numai că era aşa de 
întuneric aici. Ah, fir-ar să fie! Dacă luna se arăta mai 
devreme, mi-ar fi plăcut să spintec pe câţiva din derbedeii 
ăştia! N-am îndrăznit să intru cu şpanga-n ei de teamă să 
nu vă găuresc pe voi... Dar ia să-mi spuneţi, crailor, ce 
naiba învârtiţi prin locurile astea noroioase? 

— Ne... ne plimbam, zise Filip d'Aunay, încurcat. 

Uriaşul izbucni în râs: 

— Vă plimbaţi! Frumos loc de plimbare şi la ceas cum nu 
se poate mai potrivit! Vă plimbaţi... prin noroi până la buca 
şezutului. Auzi colo răspuns ce le trece prin cap! Ah, 
tinereţe! Daraveri de dragoste, nu-i aşa? Veşnic femeile! 
urmă el vesel, strivind încă o dată umărul lui Filip cu laba sa 
de urs. Vă sfârâie călcâiele după ele! Frumoasă e tinereţea! 

Deodată le zări tăşcuţele de aur care scânteiau în bătaia 
lunii. 

— Pe toţi dracii! strigă d'Artois. Vă sfârâie călcâiele după 
femei, dar nu pe degeaba! Frumoasă podoabă, crailor, 
frumoasă podoabă! 

Cântărea în mână tăşcuţa lui Gautier. 

— Împletitură de aur, lucru subţire... Lucru italienesc sau 
poate englezesc. Şi nou-nouţ... Nu din solda de scutier îţi 
poţi cumpăra asemenea minunăţii. Pungaşii ar fi dat o 
lovitură bună. 

Aprins la faţă în lumina palidă, se frământa, dădea din 
mâini, le ardea celor doi tineri câte un ghiont de se clătinau 
pe picioare, şi vorbea în gura mare, turnându-le toate pe 
şleau. Cei doi fraţi simțeau că începe să-i scoată din sărite. 
Dar cum să-i spui omului care adineauri ţi-a apărat viaţa să- 
şi vadă de treaba lui? 

— Dragostea îşi are răsplata ei, bobocilor, continuă el, 
mergând între dânşii. De bună seamă că ibovnicele voastre 
sunt nişte doamne de neam mare şi grozav de darnice. Ai 


dracului ştrengari îmi sunteţi, las” că vă ştiu eu! Cine ar fi 
crezut una ca asta...! 

— Înălţimea-ta se înşeală, zise Gautier, destul de rece. 
Pungile acestea le avem din familie. 

— Chiar aşa, nici nu gândeam altfel, zise d'Artois. Le aveţi 
de la o familie pe care o vizitarăţi aproape de miezul nopţii, 
sub zidurile turnului Nesle!... Bine, bine, nu suflu o vorbă 
nimănui. Cinstea înainte de orice! Vă înţeleg, bobocilor. 
Numele doamnelor cu care ne culcăm nu trebuie să intre în 
gura lumii! Ei, daţi-i drumul înainte, vă las cu bine. Şi să nu 
mai ieşiţi noaptea cu toate giuvaericalele pe voi. 

Se porni iar pe râs, îi cuprinse pe cei doi fraţi într-o 
îmbrăţişare largă, ciocnindu-i unul de altul, apoi îi lăsă 
acolo, tulburaţi şi necăjiţi, fără să le dea măcar răgazul de 
a-i mai mulţumi o dată. 

Se aflau la bariera Bucy şi, cotind la dreapta, îşi văzură de 
drum, în vreme ce d'Artois se depărta luând-o peste câmp, 
către Saint-Germain-des-Pres. 

— Ar fi mai bine dacă nu s-ar apuca să povestească tuturor 
de la curte în ce loc ne-a întâlnit, zise Gautier. Crezi că va fi 
în stare să-şi ţină fleoanca? 

— Fireşte. Nu-i băiat rău. Dovada ai avut-o. Fără fleoanca 
lui, cum zici, şi fără braţele lui de matahală, n-am fi acum 
aici. Să nu uităm asta aşa de repede. 

— E adevărat. De altminteri l-am fi putut şi noi întreba ce 
caută prin locurile acestea. 

— Umbla după târfe, aş putea s-o jur, spuse Filip. Iar 
acum, cred că se îndreaptă spre vreun bordel. 

Se înşela. Robert d'Artois nu se îndrepta spre vreun 
bordel. Făcuse un ocol prin Le Petit-Pre-aux-Clercs, apoi 
ţinând iar malul, se întorsese pe sub zidurile turnului Nesle. 

Luna se ascunsese iar. D'Artois fluieră încetişor, acelaşi 
fluierat care dăduse semnalul încăierării. 

Aceleaşi şase umbre se desprinseră din zid, şi încă una 
care se ridică dintr-o luntre. Şi umbrele stăteau într-o 
poziţie respectuoasă. 


— E în regulă, v-aţi făcut bine treaba, vorbi d'Artois, şi 
totul a mers aşa cum v-am poruncit. Ţine, Carl-Hans! 
adăugă el chemând pe mai-marele mardeiaşilor, împărţiţi 
asta între voi. 

Şi îi zvârli o pungă. 

— Mi-aţi ars o lovitură zdravănă la umăr, înălţimea- 
voastră, zise unul dintre caramangii. 

— Nu face nimic! râse d'Artois. Asta era cuprinsă în plată. 
Şi acum, ştergeţi-o. Dac-oi mai avea nevoie de voi, trimit să 
vă cheme. 

Se urcă în luntrea care aştepta acolo şi luntrea se afundă 
sub greutatea lui. Omul care apucă vâslele era tot luntraşul 
care îi adusese pe fraţii d'Aunay. 

— Aşadar, înălţimea-voastră e mulţumită? întrebă el. 

Îi pierise acum glasul plângăreţ, părea întinerit cu zece 
ani şi vâslea voiniceşte. 

— Foarte mulţumit, dragul meu Lormet! zise d'Artois. I-ai 
păcălit de minune. Acum ştiu ceea ce voiam să ştiu. 

Se trânti pe spate în barcă, îşi întinse picioarele mari cât 
stâlpii de pod şi lăsă să-i spânzure laba uriaşă în apa 
neagră. 

PARTEA A DOUA. 

PRINŢESELE ADULTERE 
| 
BANCA TOLOMEI. 

Jupân Spinello Tolomei rămase o vreme pe gânduri, apoi, 
coborând glasul ca şi cum i-ar fi fost teamă că trage careva 
cu urechea pe la uşi, zise: 

— Să vă dau o arvună de două mii de livre? Suma asta 
frumuşică v-ar conveni, monseniore? 

Îşi ţinea ochiul stâng închis; dreptul îi strălucea, liniştit şi 
nevinovat. 

Deşi se stabilise de ani îndelungaţi în Franţa, nu se putuse 
dezbăra de accentul său italienesc. Era un bărbat rotofei, 
cu bărbia dublă şi faţa oacheşă. Părul cărunt, tuns cu grijă, 
îi venea peste gulerul caftanului de postav scump, tivit cu 


blană şi strâns la brâu pe pântecul în chip de pară. Când 
vorbea, ridica nişte mâini grăsulii şi ascuţite, frecându-le 
uşurel una de alta. Vrăjmaşii lui ziceau că ochiul deschis era 
cel al minciunii şi că îşi ţinea închis ochiul adevărului. 

Bancherul acesta, unul din cei mai cu vază din Paris, avea 
apucături de episcop. Le avea cel puţin în clipa aceea, 
pentru că vorbea unei feţe bisericeşti. 

Faţa bisericească era Jean de Marigny, un tânăr subţire şi 
fercheş, aproape grațios, chiar acela care, în ajun, făcând 
parte din tribunalul episcopal adunat în piaţa catedralei 
Notre-Dame, se deosebise de ceilalţi judecători prin aerele 
sale blajine, înainte de a se zburli aşa de năprasnic 
împotriva marelui maestru. Era fratele lui Enguerrand de 
Marigny şi fusese pus anume în scaunul de arhiepiscop la 
Sens, de care ţinea eparhia Parisului, pentru a duce la bun 
sfârşit procesul templierilor. Se găsea deci vârât foarte de 
aproape în treburile cele mai de seamă ale regatului. 

— Două mii de livre? întrebă el. 

Părea niţel cam nervos şi îşi întoarse faţa ca să nu i se 
vadă surpriza plăcută pe care i-o pricinuia cifra rostită de 
bancher. Nu se aştepta la atâta. 

— Drept să-ţi spun, suma asta îmi convine, vorbi mai 
departe, prefăcându-se nepăsător. Aş vrea să isprăvim însă 
cât se poate de repede. 

Bancherul îl pândea cum pândeşte pisica o pasăre rară. 

Îi răspunse: 

— Dar putem isprăvi numaidecât. 

— Prea bine, zise tânărul arhiepiscop. Şi când vrei să ţi se 
aducă... 

Nu-şi sfârşi vorba, căci i se păru că aude zgomot după uşă. 
Se înşelase însă. Totul era liniştit în jur. Nu ajungeau până 
aici din strada Zarafilor decât zvonurile obişnuite ale 
dimineţii, strigătele tocilarilor şi sacagiilor, ale negustorilor 
de ierburi medicinale, de verdeţuri, ceapă, untişor de 
salată, brânză albă, cărbuni de lemn. „Hai la lapte, 
cumetrelor, hai la lapte... Avem brânză gustoasă adusă din 


LLA 


Champagne!... Hai la cărbune! Un dinar sacul!” Prin 
ferestrele cu trei ogive, după moda din Sienna, o lumină 
blândă cădea pe tapiseriile pereţilor, înfăţişând bătălii, pe 
policioarele de stejar ceruit, pe marea ladă de bani 
ferecată. 

— Lucrurile? întrebă Tolomei, încheind fraza 
arhiepiscopului. Când veţi dori, monseniore, când veţi dori. 

Se apropiase de o masă lungă, pe care se vedeau 
împrăştiate pene de gâscă, pergamente în suluri, tăblițe 
ceruite şi stileturi pentru scris. Dintr-un sertar, bancherul 
scoase doi săculeţi cu aur. 

— Câte o mie în fiecare, zise. Luaţi-i chiar acum dacă 
doriţi. Îi pregătisem pentru domnia-voastră. Fiţi aşa de bun, 
monseniore, şi semnaţi-mi această adeverinţă... 

Şi îi întinse lui Jean de Marigny un petec de hârtie, de 
asemeni pregătit dinainte. 

— Bucuros, zise arhiepiscopul, luând o pană de gâscă. 

Dar tocmai când să iscălească, şovăi. În adeverinţă erau 
înşirate „lucrurile” pe care trebuia să le încredinţeze lui 
Tolomei spre vânzare: odoare bisericeşti, artofoare de aur, 
cruci încrustate cu nestemate, arme scumpe, toate 
provenind din averile confiscate templierilor în eparhia de 
Sens. Acestea toate însă ar fi trebuit să ajungă în tezaurul 
regal sau să fie date ordinului călugăresc, ce vedea de 
aziluri şi spitale. Era deci o coţcărie, o prădăciune pe care 
tânărul arhiepiscop o săvârşea astfel, fără a mai pierde 
vremea. Să-şi pună iscălitura sub acest pomelnic de odoare 
jefuite, când marele maestru fusese ars pe rug chiar în 
noaptea trecută... 

— Aş vrea mai curând... zise el. 

— Ca lucrurile să nu fie vândute în Franţa? îi tăie vorba 
zaraful italian. Asta se înţelege de la sine, monseniore. Non 
sono pazzo, nu-s nebun să le vând aici... 

— Voiam să spun... această adeverinţă... 

— Nimeni în afară de mine n-are s-o vadă vreodată. În 
privinţa asta sunt tot aşa de interesat ca şi înălţimea- 


voastră, zise bancherul. Adeverinţa e doar pentru 
împrejurarea în care pe unul din noi l-ar lovi vreo 
nenorocire... ferească Dumnezeu. 

Îşi făcu cruce, apoi numaidecât, pe sub masă, îşi răşchiră 
două degete în chip de coarne. 

— N-are să vă fie prea greu să-i duceţi? vorbi el mai 
departe, ca şi cum pentru dânsul afacerea era încheiată, şi 
arătă din ochi săculeţii de aur. Doriţi să poruncesc unui om 
al meu să vă însoţească? 

— Mulţumesc, nu-i nevoie, mă aşteaptă la scară sluga mea, 
răspunse arhiepiscopul. 

— Atunci... colea, vă rog, zise Tolomei, punând degetul pe 
foaia de hârtie în locul unde arhiepiscopul urma să 
semneze. 

Acesta nu mai putea da îndărăt. Când eşti silit să-ţi iei 
părtaşi la hoţii, n-ai încotro, trebuie să-ţi pui încrederea în 
ei... 

— De altminteri, vedeţi bine, monseniore, că nu ţin de fel 
să trag vreun câştig de la înălţimea-voastră, dându-vă atâta 
bănet, spuse iar bancherul. Voi avea doar ponoasele şi 
nicidecum foloasele. Dar vreau să vă fac un hatâr pentru că 
sunteţi un om de vază, iar prietenia oamenilor de vază e 
mai de preţ ca aurul. 

Rostise cuvintele acestea pe un ton blajin, însă ochiul său 
stâng rămase tot închis. 

„La urma urmei, omul are dreptate, gândi Jean de 
Marigny. Lumea îl crede şiret, dar şiretenia lui e să spună 
verde ce gândeşte...” 

Şi îşi puse semnătura pe adeverinţă. 

— Pentru că îmi veni în minte, monseniore, zise 'Tolomei, 
poate că ştiţi cum a primit regele câinii englezeşti pe care i- 
am trimis ieri? 

— A! Cum i-a primit? Aşadar de la dumneata are ogarul 
acela mare de care nu se mai desparte şi pe care l-a botezat 
Lombard? 


— L-a botezat Lombard? Sunt bucuros s-o aflu. Regele e 
un om de duh, zise Tolomei. Închipuiţi-vă, monseniore, că 
ieri dimineaţă... 

Era gata să istorisească întâmplarea, când se auzi o bătaie 
în uşă. Un slujitor se ivi, anunțând ca a venit contele 
d'Artois şi cere să fie primit. 

— Bine, îl voi primi îndată, zise Tolomei, făcând semn 
slujbaşului să iasă. 

Jean de Marigny se întunecase la faţă. 

— Aş vrea mai degrabă... să nu-l întâlnesc, spuse el. 

— Desigur, desigur, răspunse bancherul, cu blândeţe. 
Monseniorul d'Artois e o gură spartă. S-ar duce să 
povestească peste tot că v-a văzut aici... 

Scutură un clopoțel de pe masă. O draperie se desfăcu 
îndată, şi un tânăr, purtând o haină până la genunchi, 
strânsă pe trup, pătrunse în cameră. Era flăcăul care, în 
ajun, fusese cât pe ce să-l trântească pe regele Franţei. 

— Nepoate, îi spuse bancherul, însoţeşte pe luminăţia-sa, 
fără să treci prin galerie, băgând de seamă să nu fie văzut 
de nimeni. lar acestea să i le duci până în stradă, adăugă el 
punându-i în braţe cei doi saci cu aur. Bucuros să vă mai 
văd, monseniore! 

Jupân Spinello 'Tolomei făcu o plecăciune adâncă spre a 
săruta ametistul din degetul înaltei feţe bisericeşti. Apoi, 
trase draperia. 

După ce Jean de Marigny ieşi de acolo, italianul se întoarse 
la masa lui, luă chitanţa pe care arhiepiscopul o semnase şi, 
cu mare grijă, o făcu sul. 

— Coglione! murmură el. Vanesio, ladro, ma pure coglione. 
(Înfumurat, hoţ, dar totuşi fricos.) 

Acum, ochiul său stâng se deschisese. Puse hârtia în 
sertar, apoi ieşi la rândul său, spre a-l primi pe celălalt 
vizitator. 

Străbătu marea galerie luminată de zece ferestre, unde se 
aflau tejghelele sale, căci Tolomei nu era numai bancher, ci 
aducea şi mărfuri rare de tot felul, pe care le negustorea, 


de la mirodeniile şi pieile din Cordova, până la postăvurile 
din Flandra, covoarele din Cipru ţesute în fir de aur, 
parfumurile din Arabia. 

O droaie de vânzători se ocupau de muşteriii care intrau şi 
ieşeau necontenit; contabilii îşi făceau socotelile cu ajutorul 
unor tăblii anume întocmite, pe ale căror pătrăţele 
îngrămădeau nişte fise de aramă; şi galeria toată zumzăia 
într-un freamăt înăbuşit. 

Călcând grăbit, burduhănosul italian saluta pe câte unul, 
îndrepta o cifră în treacăt, lua la rost vreun slujbaş sau 
poruncea cu un „niente” rostit între dinţi să fie refuzată 
vreo cerere de împrumut. 

Robert d'Artois sta aplecat peste o tejghea cu arme aduse 
din Asia Mică şi cumpănea în mână un pumnal greu, 
încrustat cu aur şi nestemate. 

Uriaşul se întoarse dintr-o dată când bancherul îi puse 
mâna pe braţ şi îşi luă aerul acela bădărănesc şi vesel pe 
care-l avea mai totdeauna. 

— Aşadar, îi spuse 'Tolomei, aveţi nevoie de mine? 

— Drace! făcu matahala. Două lucruri vreau să-ţi cer. 

— Întâiul dintre ele mi-l închipui, nişte bani, nu-i aşa? 

— Mai încet! mormăi d'Artois. Oare tot Parisul trebuie să 
ştie că-ţi datorez averi, cămătar care storci şi maţele din 
mine? Hai să stăm de vorbă în biroul tău... 

leşiră din galerie. O dată ajunşi acolo şi uşa închisă, 
Tolomei zise: 

— Monseniore, dacă aţi venit pentru un nou împrumut, mi- 
e teamă că nu mai e cu putinţă. 

— De ce? 

— Dragă domnule Robert, vorbi rar Tolomei, când aţi 
pornit procesul împotriva mătuşii domniei-voastre Mahaut, 
pentru moştenirea comitatului d'Artois, cheltuielile eu le-am 
plătit. Procesul acesta l-aţi pierdut. 

— Dar l-am pierdut datorită unei ticăloase lucrături, o ştii 
prea bine! izbucni d'Artois. L-am pierdut din pricina 
uneltirilor acestei căţele de Mahaut... Vedea-o-aş moartă 


pentru câte mi-a făcut! S-au înţeles pe spinarea mea! Târg 
de coţcari! I s-au dat moşiile mele din Artois, pentru ca în 
schimb fiică-sa să aducă zestre coroanei ţinutul Franche- 
Comte. Dar dacă este o dreptate pe lume, ar trebui să fiu 
pair al regatului şi cel mai bogat baron al Franţei. Şi voi fi, 
mă auzi tu, lolomei, voi fi! 

Pumnul său uriaş izbi în masă. 

— V-o doresc din inimă, domnul meu, zise Iolomei pe 
acelaşi ton liniştit. Dar deocamdată procesul l-aţi pierdut. 

Lăsase deoparte izmenelile sale ceremonioase şi-i vorbea 
lui d'Artois cu mult mai multă familiaritate decât 
arhiepiscopului. 

— Am primit totuşi comitatul Beaumont-le-Roger cu un 
venit de cinci mii de livre şi castelul de la Conches unde 
locuiesc, răspunse uriaşul. 

— Aşa e, recunoscu Ioâomei. Dar dintr-asta nu mi-aţi 
putut întoarce datoria. Dimpotrivă. 

— Nu reuşesc să pun mâna pe veniturile mele. Vistieria îmi 
datorează câştigurile pe mai mulţi ani... 

— Asupra cărora v-am împrumutat o sumă frumuşică. V-au 
trebuit bani ca să reparaţi acoperişurile şi grajdurile de la 
Conches... 

— Le mistuise focul, spuse Robert d'Artois. 

— Se poate. Şi apoi v-au trebuit iarăşi bani ca să-i ţineţi pe 
cei care vă sprijină în Artois. 

— Şi ce m-aş face fără dânşii? Mulțumită lor, unui Fiennes 
şi altora, îmi voi atinge țelul într-o zi, cu spada în mână dacă 
va fi nevoie... Şi apoi, ia spune-mi, jupâne bancher... 

Şi uriaşul schimbă deodată tonul, ca şi cum s-ar fi săturat 
să facă pe şcolarul care se lasă dojenit. Îl apucă pe Tolomei 
de caftan, numai cu degetul gros şi arătătorul, şi începu să-l 
salte uşurel... 

— la să-mi spui... mi-ai plătit procesul, grajdurile şi toată 
şandramaua, recunosc, dar n-ai făcut oare câteva învârteli 
bunicele datorită mie? Cine oare ţi-a dat de veste că 
templierii urmează a fi arestaţi şi cine te-a sfătuit să 


împrumuţi de la dânşii bani pe care n-a trebuit să-i mai 
înapoiezi niciodată? Cine oare te-a înştiinţat că banii de aur 
vor fi călpuiţi, ceea ce ţi-a îngăduit să-ţi bagi tot aurul în 
mărfuri pe care le-ai vândut după aceea cu preţ îndoit? Hai, 
ia spune, cine? 

Căci Tolomei, urmând o tradiţie pe care marii bancheri n- 
au uitat-o nici până azi, avea iscoadele sale în sfaturile 
cârmuirii, şi iscoada sa cea mai de seamă era Robert 
d'Artois, ca unul ce se afla prietenul şi comeseanul lui 
Charles de Valois, care îi povestea tot ce ştia. 

Tolomei se desprinse din strânsoarea degetelor lui 
d'Artois, îşi netezi boţitura caftanului, surâse şi spuse, 
ţinându-şi mereu ochiul stâng închis: 

— Recunosc, monseniore, recunosc. Mi-aţi dat uneori câte 
o ştire care mi-a prins bine, dar, vai...! 

— Ce vai? 

— Vai! Câştigurile ce le-am avut astfel nu ating nici pe 
departe banii pe care vi i-am dat eu. 

— Adevărat? 

— Adevărat, monseniore, întări Tolomei, cu mutra cea mai 
nevinovată. 

Minţea, şi ştia bine că putea s-o facă fără teamă, căci 
Robert d'Artois, oricât de iscusit ar fi fost în lucrături 
viclene, rămânea un ageamiu în ce priveşte socotelile 
băneşti. 

— Ah! făcu acesta, înciudat. 

Se scărpină în obraz, clătinând din cap de la dreapta la 
stânga. 

— Oricum, templierii... Cred că eşti destul de mulţumit în 
dimineaţa asta? întrebă el. 

— Da şi nu, monseniore, da şi nu. De multă vreme ei nu 
mai vătămau negoţul nostru. De cine se va lua acum 
stăpânirea? De noi ăştia, lombarzii, cum ni se zice. Meseria 
de zaraf nu e de loc uşoară. Şi totuşi, fără noi nimic nu s-ar 
putea face... Şi fiindcă veni vorba, adăugă Tolomei, aflarăţi 


cumva de la domnul de Valois dacă e plănuită o nouă 
schimbare a preţului livrei bătute la Paris, aşa cum auzii? 

— Nu, răspunse d'Artois, absorbit de un gând al său. Dar 
de data asta o am în mână pe Mahaut. O am pentru că le 
am în mâna mea pe fetele ei şi pe nepoată-sa. Şi am să le 
sucesc gâtul... haţ... uite aşa! 

Ura îi înăsprea trăsăturile, punându-i pe faţă o mască 
aproape frumoasă. Se apropiase iarăşi de Iolomei. Zaraful 
îşi zicea: „Omul acesta, cu scrânteala lui, e în stare de 
orice... Oricum, sunt hotărât să-i mai împrumut cinci sute 
de livre... Ce-i drept, adulmecă vânatul.” Apoi întrebă: 

— Despre ce-i vorba? 

Robert d'Artois cobori glasul. Ochii îi luceau. 

— Curvuliţele au ibovnici, zise el, şi de azi-noapte ştiu cine 
sunt aceştia. Dar nici o vorbă, auzi! Nu vreau să se ştie... nu 
încă... 

Italianul rămase pe gânduri. | se mai vorbise de aşa ceva, 
dar nu crezuse. 

— Şi la ce vă poate sluji asta? întreba el. 

— La ce? se răsti d'Artois. Dar unde ţi-e mintea, zarafule? 
Nu vezi ruşinea? Viitoarea regină a Franţei prinsă ca o târfă 
cu nişte flăcăi... Dar dintr-asta o să iasă un tămbălău 
grozav, apoi divorţul! 'Toate muierile din neamul Burgundiei 
sunt vârâte până-n gât în mocirla asta, Mahaut îşi pierde 
orice trecere Ia curte, moştenirile râvnite de coroană se 
spulberă, eu cer redeschiderea procesului şi îl câştig! 

Umbla în lungul şi-n latul încăperii, şi paşii săi făceau să se 
cutremure duşumeaua, mobilele, tot ce era acolo. 

— Şi cine va dezvălui ruşinea, domnia-voastră? întrebă 
Tolomei. Vă veţi duce să-i vorbiţi regelui... 

— Nu, jupâne, nu eu. Pe mine nu m-ar asculta. Altcineva 
are să-i vorbească... cineva mai în măsura s-o facă... dar 
care nu se află în Franţa... Şi-i tocmai al doilea lucru pe 
care venisem să ţi-l cer. Aş avea nevoie de un om de 
nădejde şi nu prea bătător la ochi, care să meargă în Anglia 
spre a duce o scrisoare. 


— Cui? 

— Reginei Isabelle. 

— Ei... ia te uită!... murmură bancherul. 

Urmă apoi o tăcere în care se auziră nişte zgomote din 
stradă şi strigătele vânzătorilor ambulanți lăudându-şi 
marfa. 

— E drept că, pe cât se spune, regina Isabelle nu-şi prea 
îndrăgeşte cumnatele sale din Franţa, zise într-un târziu 
Tolomei, care n-avea nevoie să audă mai mult pentru a 
înţelege cum îşi urzise planul d'Artois. Îi sunteţi bun 
prieten, cred, şi aţi fost în Anglia acum câteva zile? 

— M-am întors de acolo vinerea trecută şi m-am pus pe 
treabă fără a mai pierde o clipă. 

— Dar de ce nu trimiteţi la regina Isabelle un om al 
domniei-voastre, sau poate vreun olac al monseniorului de 
Valois? 

— Pe slujitorii mei îi ştie toată lumea, iar pe cei ai 
monseniorului de asemenea, în ţara asta unde fiecare e cu 
ochii la celălalt, aşa că n-ar trece mult şi tot ce-am plănuit s- 
ar nărui. M-am gândit ca un negustor, dar un negustor pe 
care să te poţi bizui, ar fi mai potrivit. Dumneata ai mulţi 
oameni care călătoresc pentru treburile dumitale... De 
altminteri, scrisoarea nu va cuprinde nimic de care să aibă 
a se teme cel ce o va duce... 

Tolomei se uită drept în ochii uriaşului, cumpăni o clipă 
lucrurile în gând şi, în cele din urmă, scutură clopoţelul său 
de bronz de pe masă. 

— Voi încerca să vă fiu încă o dată de folos, zise el. 

Draperia se dădu deoparte şi acelaşi tânăr care-l însoţise 
pe arhiepiscop se arătă din nou. Bancherul îl prezentă: 

— Nepotu-meu, Guccio Baglioni, de puţină vreme sosit de 
la Sienna. Nu cred că ispravnicii şi armăşeii prietenului 
nostru Marigny să-l cunoască încă bine... deşi ieri dimineaţă 
- 'Tolomei cobori glasul şi-l privi pe flăcău cu o prefăcută 
asprime - a făcut una boacănă de tot faţă de regele 
Franţei... Cum îl găsiţi? 


Robert d'Artois îl cercetă din ochi pe Guccio. 

— Drăguţ băiat, zise el; bine croit, subţirel, cu pulpe tari, 
ochi de trubadur şi destulă viclenie în privire... drăguţ 
băiat. Pe el l-ai trimite, jupân Tolomei? 

— Sunt eu leit, zise bancherul... doar mai zvelt şi mai 
tânăr. Am fost ca dânsul, închipuiţi-vă, dar nimeni afară de 
mine n-ar crede asta văzându-mă acum. 

— Dacă-l vede regele Eduard, riscăm să nu se mai întoarcă 
niciodată. 

Şi, zicând acestea, uriaşul se porni pe un râs cu hohote, 
căruia unchiul şi nepotul îi ţinură isonul. 

— Guccio, vorbi 'Tolomei, curmându-şi râsul, vei cunoaşte 
Anglia. Mâine în zori vei pleca spre Londra la vărul nostru 
Albizzi, şi acolo, cu ajutorul său, te vei duce la 
Wesmoustiers, să-i dai reginei, şi numai ei, scrisoarea pe 
care înălţimea-sa o va scrie. Îţi voi spune de îndată, pe 
îndelete, ce anume va trebui să faci. 

— Mi-ar plăcea mai curând să dictez, zise d'Artois: mai 
uşor mânuiesc o ţepuşă decât afurisitele voastre pene de 
gâscă. 

Tolomei gândi: „Şi bănuitor, pe deasupra, voinicul! Nu 
vrea să lase urme.” 

— Cum doriţi, monseniore. 

Şi se aşeză să scrie cu mâna lui următoarea scrisoare: 
„Lucrurile pe care le ghicisem sunt pe de-a-ntregul 
adevărate şi mai ruşinoase încă decât am fi crezut. Îi cunosc 
pe cei cu pricina, şi atât de bine i-am dibuit, că n-ar mai 
putea să scape dacă dăm zor. Dar numai măria-ta ai putere 
îndeajuns de mare spre a împlini ceea ce am chibzuit 
împreună şi a pune capăt, venind aici, la atâta mârşăvie 
care terfeleşte grozav cinstea celor mai apropiate rude ale 
măriei-tale. N-am altă dorinţă decât aceea de a fi în toate cu 
trup şi suflet sluga măriei-tale. , 

— Semnătura, monseniore? întrebă Guccio. 

— Iat-o, răspunse d'Artois, întinzând tânărului un inel de 
fier. Vei înmâna asta reginei Isabelle... Are să ştie despre 


ce-i vorba... Dar eşti oare sigur că ai să poţi ajunge la dânsa 
de cum vei sosi acolo? adăugă el parcă ros încă de-o 
îndoială. 

— Vai, monseniore, zise lolomei, dar nu suntem chiar nişte 
necunoscuţi pentru suveranii Angliei. Când regele Eduard a 
venit anul trecut cu regina Isabelle la marile serbări în care 
aţi primit spada de cavaler o dată cu fiii regelui Filip, ei 
bine, grupul nostru de negustori lombarzi i-a împrumutat 
regelui Eduard douăzeci de mii de livre, bani strânşi între 
noi mână de la mână şi pe care nici până azi nu nii-a 
înapoiat. 

— Aşadar nici el nu-şi plăteşte datoriile? exclamă d'Artois. 
Fiindcă ai pomenit de asta, zarafule, cum rămâne cu... ceea 
ce te-am rugat la început? 

— Ah, monseniore, văd că nu-i chip să mă împotrivesc 
vreodată do-rinţelor domniei-voastre! zise 'Tolomei oftând. 

Şi se duse să aducă un săculeţ de cinci sute de livre, pe 
care i-l dădu adăugând: 


— Vă vom trece şi asta la socoteală, ca şi cheltuielile cu 
drumul la Londra al trimisului domniei-voastre. 

— Ah! zarafule, zarafule, izbucni d'Artois, zâmbind cu 
toată gura şi luminându-se la faţă. Văd că-mi eşti prieten. 
Când voi pune iar mâna pe comitatul părintesc, am să te fac 
vistiernicul meu. 

— Mă bizui mult pe asta, monseniore, spuse celălalt, 
făcând o plecăciune. 

— Iar de nu, am să te iau cu mine în iad. Altminteri, prea o 
să-ţi duc lipsa! 

Şi uriaşul, prea lat pentru uşa camerei, ieşi jucând în 
palma săculeţul cu aur ca pe o minge. 

— Iar i-ai dat bani, unchiule? spuse Guccio, clătinând din 
cap a dojană. Şi doar tu ziceai că... 

— Guccio mio, Guccio mio, răspunse blând zaraful (şi avea 
acum amândoi ochii bine deschişi), aminteşte-ţi întotdeauna 
de asta: tainele mărimilor acestei lumi sunt dobânda banilor 
ce le împrumutăm. Chiar în dimineaţa asta, monseniorul 
Jean de Marigny şi monseniorul d'Artois mi-au dat nişte 
poliţe asupra lor, care preţuiesc mai mult decât aurul şi pe 
care vom şti, când le va veni sorocul, să le prefacem în bani 
buni. Cât despre aurul împrumutat... vom mai scoate câte 
ceva din pagubă. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi urmă: 

— Întorcându-te din Anglia, vei face un ocol. Ai să te abaţi 
pe la Neauphle-le-Vieux. 

— Bine, unchiule, răspunse Guccio, fără tragere de inimă. 

— Împuternicitul nostru de acolo nu izbuteşte să pună 
mâna pe banii ce ni-i datorează castelanii de la Cressay. 
Tatăl a murit de curând. Moştenitorii nu vor să plătească. 
Se pare că nu mai au o leţcaie. 

— Şi ce-i de făcut, dacă nu mai au o leţcaie? 

— Ei, asta-i acum! Au o casă, au o moşie, poate că or fi 
având rude. N-au decât să se împrumute de aiurea ca să ne 
plătească. De nu, te duci să-l vezi pe ispravnic, pui 
sechestru, scoţi la mezat. E nemilos, e trist, o ştiu. Un 


bancher însă trebuie să se obişnuiască a fi neînduplecat. 
Nici o îndurare faţă de datornicii mărunți, altminteri nu 
vom mai putea fi de folos celor mari. Nu e numai banul 
nostru în joc. La ce te gândeşti, figlio mio?48) 

— La Anglia, unchiule, răspunse Guccio. 

Întoarcerea prin Neauphle i se părea o corvoadă, pe care 
o primea însă cu voie bună; toată curiozitatea, toate visurile 
sale de băietan se şi îndreptau spre Londra. Pentru întâia 
oară va călători pe mare... Hotărât lucru, viaţa de negustor 
lombard era o viaţă plăcută şi-i pregătea surprize frumoase. 
Să călătorească, să bată drumurile, să ducă regilor scrisori 
tainice... 

Bătrânul îşi privea nepotul cu o adâncă duioşie. Guccio era 
singura slăbiciune a inimii acesteia hârşită în vicleşuguri. 

— Vei face o călătorie frumoasă şi te pizmuiesc, îi spuse el. 
Puţini oameni la vârsta ta au prilejul să vadă atâtea ţări. Tu 
învaţă, scormonegşte, scotoceşte, deschide ochii la toate, fă-i 
pe alţii să vorbească, iar tu vorbeşte cât de puţin. la seama 
la cine te cinsteşte cu băutură; nu da fetelor mai multe 
parale decât merită şi nu uita niciodată să-ţi scoţi pălăria 
când vezi trecând vreun alai cu prapuri şi icoane... lar dacă 
întâlneşti vreun rege în calea ta, poartă-te în aşa fel încât să 
nu mă mai coste, de data aceasta, un cal sau un elefant. 

— Să fie oare adevărat, unchiule, întrebă Guccio, 
surâzând, că regina Isabelle e aşa de frumoasă cum se 
spune? 

II 

DRUMUL LONDREI. 

Unora li-e mereu gândul la călătorii şi isprăvi minunate ca 
să aibă cu ce se viteji în ochii altora şi chiar în ai lor. Apoi, 
când au intrat în horă şi când o primejdie se arată, încep să 
cugete: „Unde mi-a fost mintea de m-am lăsat împins şi ce 
nevoie aveam să mă vâr singur unde sunt?” Era tocmai 
ceea ce i se întâmplă tânărului Guccio Baglioni. N-avusese 
dorinţă mai fierbinte decât sa cunoască marea. Acum însă, 


când plutea pe valurile ei, ar fi dat orice ca să fie oriunde 
aiurea. 

Era în toiul mareelor echinoxului şi puţine corăbii 
ridicaseră ancora în ziua aceea. Făcând niţel pe grozavul 
de-a lungul cheiului de la Calais, cu sabia în şold şi mantaua 
dată peste umăr, Guccio găsise până la urmă un stăpân de 
corabie care binevoi să-l îmbarce. Plecaseră pe înserat şi 
furtuna se pornise aproape în clipa când ieşeau din port. 
Închis într-un soi de cabină înjghebată sub punte, lângă 
catargul cel mare - „e locul unde te zgâlţâie cel mai puţin”, 
spusese corăbierul - şi unde o scândură îi ţinea loc de pat, 
Guccio petrecea cea mai afurisită noapte din viaţa lui. 

Valurile izbeau corabia ca nişte lovituri de berbece, şi 
Guccio simţea lumea clătinându-se în jurul său. Se 
rostogolea de pe scândură pe podea şi se zbătea într-o 
beznă de nepătruns. ciocnindu-se ba de pereţii de lemn, ba 
de ghemurile de frânghie întărite de apă sau de lăzile rău 
prinse care se rostogoleau cu zgomot, şi încerca să se agaţe 
de lucruri nevăzute care îi fugeau de sub degete. Carcasa 
corăbiei părea gata-gata să se facă ţăndări. Între două 
vâjâituri ale furtunii, Guccio auzea pânzele pocnind şi 
talazurile spărgându-se pe punte. Se întreba dacă nu 
cumva întregul echipaj fusese măturat şi dacă nu era 
singurul supravieţuitor la bordul unei corăbii părăsite pe 
care valurile o zvârleau spre cer ca s-o repeadă numaidecât 
îndărăt spre hăuri, în nişte căderi care păreau fără de 
sfârşit. 

„De bună seamă că am să mor, îşi zicea Guccio. Ticăloasă 
soartă, să pieri aşa, la vârsta mea, înghiţit de valuri. N-am 
să-l mai văd niciodată pe unchiu-meu, niciodată n-am să mai 
văd soarele. Să fi aşteptat barem o zi sau două la Calais! Ce 
prostie am făcut! Dacă scap însă cu zile, mă jur pe Maica 
Precista, rămân la Londra, mă fac sacagiu, orice mă fac, dar 
cât oi trăi nu mai pun piciorul pe o corabie.” 

În cele din urmă, cuprinse cu amândouă braţele piciorul 
marelui catarg şi, în genunchi, agăţat, bâţâind, gata să-şi 


verse maţele, ud leoarcă, rămase aşa, în întuneric, 
aşteptându-şi sfârşitul şi făgăduind de ceasul morţii că va 
dărui icoane bisericilor Santa Maria delle Nevi, Santa Maria 
della Scala, Santa Maria del Servi, Santa Maria del Carmine 
- adică tuturor bisericilor din Sienna pe care le cunoştea. 

Cu ivirea zorilor furtuna se potoli dintr-o dată. Sleit de 
puteri, Guccio privi în jurul său: lăzile, pânzele, coviltirile, 
ancorele şi parâmele zăceau unele peste altele într-o 
harababură de nedescris, iar în fundul corăbiei, sub 
pardoseala cu scândurile dezlipite, o pânză de apă clipocea. 

Chepengul care ducea spre punte se deschise şi un glas 
aspru strigă: 

— Hei! Signor! Ai putut să dormi? 

— Să dorm? răspunse Guccio, înciudat. Aş fi putut tot aşa 
de bine să mor. 

Îi zvârliră o scară de frânghie şi-l ajutară să se caţere pe 
punte. O adiere de vânt rece îl învălui, făcându-l să se 
înfioare sub veşmintele ude. 

— Nu puteai oare să-mi spui de la început că vom avea 
furtună? îl întrebă Guccio pe stăpânul corăbiei. 

— Ei, asta-i! E drept, domnul meu, că am avut o noapte 
păcătoasă. Dar păreai aşa de zorit... Şi-apoi, pentru de-alde 
noi furtuna e lucru obişnuit, răspunse acesta. Acum suntem 
aproape de coastă. 

Era un moşneag zdravăn, cu nişte ochi mici, negri, care îl 
priveau pe Guccio într-un fel cam batjocoritor. 

Întinzând braţul spre o dungă alburie ce ieşea din ceaţă, 
bătrânul corăbier adăugă: 

— Acolo e Douvres. 

Guccio suspină, înfăşurându-se mai bine în mantaua lui. 

— Cât mai avem până s-ajungem? 

Celalalt răspunse înălţând din umeri: 

— Patru sau cinci ceasuri, nu mai mult, căci vântul suflă 
din răsărit. 

Pe punte, trei marinari dormeau, rupţi de oboseală. Un 
altul, agăţat de cârmă, mugşca dintr-o halcă de pastramă, cu 


ochii ţintă la prora corăbiei şi la coasta Angliei. 

Guccio se aşeza lângă bătrânul corăbier, adăpostindu-se 
după un mic perete de scânduri care-l ferea de bătaia 
vântului şi, în ciuda luminii, a frigului şi a hulei, adormi 
îndată. 

Când se deşteptă, portul Douvres îi înfăţişa înaintea 
ochilor bazinul său dreptunghiular şi zidurile necioplite ale 
şirurilor sale de case scunde cu acoperişuri de piatră. La 
ieşirea din port, în dreapta, se vedea locuinţa şerifului, 
păzită de oşteni înarmaţi. Pe cheiul înţesat de mărfuri 
adăpostite sub streşini, roia o mulţime gălăgioasă. Vântul 
aducea miasme de peşte, de păcură, de lemn putrezit. 
Forfoteau pescari târând năvoadele şi ducându-şi pe umăr 
vâslele grele. Copiii împingeau pe caldarâm saci mai mari 
ca dânşii. 

Cu pânzele lăsate, corabia intră în bazin, mânată de 
vâslaşi. 

Tinereţii nu-i trebuie mult ca să-şi recapete vlaga şi 
iluziile. Primejdiile depăşite nu fac decât să-i dea şi mai 
multă încredere în puterile ei şi să-i dea brânci spre alte 
isprăvi. Lui Guccio i-a fost de ajuns acest somn de câteva 
ceasuri ca să uite spaimele nopţii. Puțin mai lipsea să se 
umfle în pene ca unul ce ar fi biruit furtuna; vedea în 
întâmplarea aceasta un semn că nu-l părăsise steaua sa 
norocoasă şi o dovadă că ştiuse să-şi aleagă corăbieri 
iscusiţi. Stând în picioare pe punte, falnic de parcă era un 
cuceritor, cu mâna strânsă pe o parâmă, privea cu o aprinsă 
curiozitate cum venea spre dânsul împărăţia Isabellei. 

Scrisoarea lui Robert d'Artois cusută în căptuşeala hainei 
şi inelul de fier din degetul său i se păreau chezăşia unui 
viitor strălucit. Avea să pătrundă în dedesubturile cârmuirii 
statelor, avea să cunoască regi şi regine, să afle cuprinsul 
celor mai tainice tratate. Îmbătat de aceste visări, sărea 
peste ani: se şi vedea un ambasador cu mare trecere, 
confident ascultat al mărimilor lumii acesteia, în faţa căruia 
se plecau cei mai înalţi demnitari. Va fi sfetnicul regilor... N- 


avea oare pilda compatrioţilor Biccio şi Musciato Guardi, cei 
doi vestiți financiari toscani, cărora francezii le ziceau Biche 
şi Mouche, şi care fuseseră mai bine de zece ani vistiernicii, 
ambasadorii, intimii neînduplecatului Filip cel Frumos? El 
are să se arate mai ceva ca dânşii, iar într-o zi oamenii îşi 
vor istorisi viaţa ilustrului Guccio Baglioni, care, la 
începuturile sale, era cât pe ce să-l trântească pe regele 
Franţei la un colţ de stradă... 

Larma portului îi suna în urechi de pe acum ca uralele 
unei mulţimi ieşite să-l întâmpine. Bătrânul corăbier aruncă 
o scândură care uni corabia cu cheiul. Guccio plăti preţul 
călătoriei şi părăsi marea coborând pe uscat, dar picioarele, 
deprinse cu legănarea valurilor, i se fleşcăiseră şi mergea 
clătinându-se, gata-gata să se prăbuşească pe pământul 
lunecos. 

Deoarece nu aducea mărfuri, nu avu de ce să treacă pe la 
„Mulgători”, adică pe la vameşi. Ceru primului băieţaş care 
sări să-i ducă bagajul să-l însoţească la lombardul de prin 
partea locului. 

Zarafii şi neguţătorii italieni de pe acea vreme îşi aveau 
propria lor organizaţie de poştă şi cărăuşie. Uniţi în mari 
„companii” care purtau numele întemeietorului lor, ei aveau 
contoare în toate oraşele de seamă şi în porturi; contoarele 
acestea erau ca sucursalele băncilor de astăzi, dacă li s-ar fi 
adăugat un birou poştal al lor şi un serviciu de voiaj. 

Împuternicitul contorului din Douvres ţinea de „compania” 
Albizzi. Fu bucuros să-l primească pe nepotul patronului 
„companiei” Tolomei şi făcu pentru dânsul tot ce-i stătea în 
putere. Guccio găsi în casa lui cele de trebuinţă ca să se 
spele, hainele îi fură uscate şi călcate, îi schimbară dinarii 
săi franţuzeşti pe livre englezeşti şi i se servi un prânz 
îmbelşugat, pe când rândaşii îi pregăteau un cal. 

În timp ce mânca, Guccio povesti prin ce furtună trecuse, 
grozăvindu-se în ochii ascultătorilor. 

Se afla acolo un bărbat sosit în ajun, pe nume Boccaccio, 
care călătorea pentru treburile „companiei” Bardi. Fusese 


de faţă cu patru zile înainte la arderea pe rug a lui Jacques 
de Molay, auzise cu urechile sale blestemul şi se folosea, ca 
să descrie tragedia asta, de cuvinte şfichiuitoare, pline de 
un duh îndrăcit, spre încântarea comesenilor italieni. Era 
om de vreo 30 de ani - îi părea deci lui Guccio destul de 
bătrâior - avea un obraz vioi şi ager, cu buze subţiri, şi o 
privire care-şi râdea parcă de toate. Deoarece se ducea şi el 
la Londra, se învoiră să facă drumul împreună. 

Plecară pe la amiază, luând cu dânşii un servitor. 

Amintindu-şi de poveţele unchiului, Guccio îl îmbie la 
vorbă pe însoţitorul său care, de altminteri, nici nu aştepta 
altceva. Signor Boccaccio părea să fi văzut multe. Umblase 
peste tot, prin Sicilia, Veneţia, Spania, Flandra, Germania, 
până hăt în Răsărit, şi răzbise cu pricepere, ieşind teafăr 
din destule încurcături; cunoştea obiceiurile tuturor acestor 
neamuri, ştia să judece cu capul său cât preţuieşte o religie 
faţă de alta, îi dispreţuia îndeajuns pe călugări şi ura 
inchiziţia. De asemenea, femeile păreau să-i placă foarte, şi 
lăsa a se înţelege că se avusese bine cu multe, cunoscând 
despre o grămadă dintre ele, vestite sau neştiute, tot felul 
de istorioare stranii. Nu punea mare preţ pe virtutea 
femeilor şi, vorbind de ele, găsea cuvinte piperate ca să le 
înfăţişeze, ceea ce-l îngândura pe Guccio. Afară de asta, 
părea să aibă tot atâta îndrăzneală câtă şiretenie. Era un 
cuget liber acest signor Boccaccio şi întru totul mai presus 
ca muritorii de rând. 

— Mi-ar fi plăcut, îi spuse lui Guccio, să aştern pe hârtie 
toată recolta asta de poveşti şi de idei pe care am adunat-o 
de-a lungul călătoriilor mele. 

— De ce n-o faci, signor? întrebă Guccio. 

Celălalt oftă, mărturisind parcă vreun vis neîmplinit. 

— Troppo tardi19!, zise el, nu devii scriitor la vârsta mea. 
Când te-ai apucat de meseria de-a câştiga bănet, după ce ai 
trecut de 30 de ani, nu mai poţi face alta. Şi apoi, dacă aş 
scrie tot ce ştiu, aş risca să fiu ars pe rug. 


Drumul acesta cot la cot cu un tovarăş care ştia atâtea, 
prin mijlocul unei frumoase câmpii înverzite, îl încântă pe 
Guccio. Trăgea bucuros aerul prevestitor al primăverii: 
potcoavele cailor păreau să le însoţească mersul cu un 
cântec voios, iar Guccio se ţinea aşa de mândru, de parcă ar 
fi luat parte şi el la toate isprăvile vecinului său. 

Pe înserat, se opriră la un han. Popasurile călătoriei sunt 
prielnice mărturisirilor. Stând în faţa vetrei şi dând pe gât 
ulcele de bere tare dreasă cu ienupăr, cu ardei iute şi 
cuişoare, în vreme ce li se pregătea o cină şi un pat, signor 
Boccaccio îi povesti lui Guccio că avea o ibovnică 
franţuzoaică şi că ea îi născuse mai an un copil, un băiat 
botezat Giovanni. 

— Se spune că ţâncii ăştia născuţi în afara căsniciei sunt 
mai ageri şi mai voinici decât ceilalţi, observă pe un ton plin 
de ifos Guccio, care avea întotdeauna câteva cuvinte de-a 
gata ca să întreţină conversaţia. 

— Fără îndoială că Dumnezeu i-a dăruit cu minte şi cu 
vlagă pentru a-i despăgubi de moştenirea şi respectul de 
care i-a lipsit, răspunse signor Boccaccio. Sau poate că i-a 
înzestrat astfel numai fiindcă vor trebui să se bată în viaţă 
ceva mai crâncen decât ceilalţi, ştiind că nu pot ajunge 
nimic decât prin ei înşişi. 

— Oricum ar fi, al dumitale va avea un tată de la care va 
putea să înveţe multe. 

— Dacă nu cumva are să-i poarte pică lui tată-său că l-a 
adus pe lume în împrejurări atât de vitrege, zise voiajorul 
comercial, dând uşor din umeri. 

Dormiră în aceeaşi încăpere, amândoi pe acelaşi crivat. Pe 
la ceasurile cinci dimineaţa porniră iar la drum. Ici-colo, 
petice de negură mai acopereau pământul. Signor 
Boccaccio tăcea; nu era el om deprins a se scula cu noaptea 
în cap. 

Vremea se arăta răcoroasă şi, curând, cerul se lumină de-a 
binelea. Guccio descoperi în jurul său o câmpie a cărei 
frumuseţe îl fermeca. Arborii erau încă desfrunziţi, dar în 


aer se simţea mireasma sevei colcăind în plante, iar o iarbă 
proaspătă şi fragedă îşi şi aşternuse covorul ei verde pe 
pământ. ledera se căţăra pe zidurile caselor scunde şi ale 
conacelor cu turnulețe de un fel toate. Nenumărate garduri 
de mărăcini tăiau câmpurile şi dealurile. Peisajul vălurit şi 
tivit cu păduri, sclipirea albastră-verzuie a Tamisei, 
întrezărită din vârful unui dâmb, o ceată de vânători ce le 
ieşi înainte cu haita lor la marginea unui sat, toate îl 
încântau pe Guccio. „Frumoasă ţară are regina Isabelle”, îşi 
repeta el. 

Cu fiecare leghe străbătută, regina aceasta, în faţa căreia 
va sta curând, lua tot mai mult loc în gândurile lui. 
Împlinindu-şi misiunea, de ce n-ar încerca să-i şi placă? 
Poate că datorită bunăvoinţei ce i-o va arăta Isabelle, va 
răzbi Guccio la culmile acelea pentru care se simţea sortit. 
Istoria atâtor capete încoronate şi atâtor împărăţii aducea 
pilde cu duiumul de întâmplări încă şi mai uimitoare. „Deşi 
regină, ea nu e mai puţin femeie, îşi zicea Guccio; are 22 de 
ani şi soţul ei n-o iubeşte. Curtenii englezi nu se pot 
încumeta să-i facă curte, de teamă să nu-l supere pe rege. 
lată însă că sosesc eu, sol tainic; pentru a ajunge la ea am 
înfruntat furtuna... Îmi pun un genunchi jos, o salut până la 
pământ, îi sărut poala rochiei...” 

În mintea lui şlefuia de pe acum cuvintele cu care îşi va 
pune inima, deşteptăciunea şi braţul în slujba tinerei regine 
blonde... „Doamnă, nu-s de neam mare, dar sunt cetăţean 
liber al republicii Sienna şi nu-s mai prejos de oricare nobil. 
Am 18 ani şi nu-mi ştiu altă dorinţă mai fierbinte decât să 
privesc la frumuseţea măriei-voastre şi să vă închin sufletul 
şi sângele meu...” 

— Încă puţin şi iată-ne sosiți, zise signor Boccaccio. 

Fără ca Guccio să fi băgat de seamă, ajunseseră în 
mahalalele mărginaşe ale Londrei. Casele se făceau tot mai 
dese, înşirându-se de-a lungul drumului. Mireasma plăcută 
a crângurilor pierise, în aer se simţea turba arsă. 


Guccio căsca ochi miraţi în jurul său. Unchiul Tolomei îi 
vorbise de un oraş minunat şi el nu vedea decât un nesfârşit 
şir de sate alcătuite din cocioabe, cu pereţii înnegriţi şi 
ulicioare murdare, pe care treceau femei sfrijite cărând 
poveri grele în spinare, copii zdrenţăroşi şi oşteni cu 
înfăţişare jalnică. 

Deodată, într-o mare îmbulzeală de oameni, de cai şi 
căruţe, călătorii noştri se pomeniră înaintea podului 
Londrei. Două turnuri pătrate vegheau la un capăt, iar între 
ele se întindeau seara lanţuri şi se închideau porţi uriaşe. 
Cel dintâi lucru pe care-l văzu Guccio fu un cap de om, plin 
de sânge, înfipt într-una din suliţele înălțate deasupra 
acestei porţi. Corbii se roteau în jurul chipului omenesc cu 
ochii scoşi. 

— Dreptatea regelui englezilor s-a făcut azi-dimineaţă, 
zise signor Boccaccio. Astfel sfârşesc aici nelegiuiţii sau cei 
pe care stăpânirea îi scoate vinovaţi ca să scape de dânşii. 

— Ciudată firmă pentru a-i întâmpina pe străini, vorbi 
Guccio. 

— E un mijloc de a-i înştiinţa că n-au sosit într-un oraş de 
vorbe dulci şi gingăşie. 

Pe atunci, acesta era singurul pod aruncat peste Tamisa, 
alcătuind o adevărată stradă construită deasupra apei şi ale 
cărei case de lemn, îngrămădite unele într-altele, 
adăposteau dugheni de tot soiul. 

Douăzeci de arcade înalte de şaizeci de picioare sprijineau 
acest pod uimitor. Trebuiseră aproape o sută de ani pentru 
a-l clădi, şi londonezii se mândreau grozav cu el. 

O apă tulbure spumega primprejurul arcadelor, pe la 
ferestre se vedeau rufe puse la uscat, femei veneau să 
deşerte găleți în fluviu. 

Pe lângă podul Londrei, Ponte Vecchio de la Florenţa nu 
părea decât o jucărie în amintirea lui Guccio, iar fluviul 
Arno nu era decât o gârlă pe lângă Tamisa. Îşi spuse gândul 
tovarăşului său de drum. 


— Cu toate acestea, ei de la noi le învaţă pe toate, 
răspunse signor Boccaccio. 

Le trebui mai bine de un sfert de ceas până să străbată de 
cealaltă parte a fluviului, aşa de deasă era mulţimea şi aşa 
de îndărătnici milogii care se ţineau scai de dânşii, 
apucându-i de cizme. 

Ajungând pe celălalt mal, Guccio zări în dreapta turnul, a 
cărui uriaşă clădăraie se înălța înfricoşătoare pe cerul 
posomorit; apoi, urmându-l pe signor Boccaccio, pătrunse 
în inima oraşului vechi. Hărmălaia şi forfota de pe străzi, 
larma glasurilor străine sub un cer plumburiu, mirosul greu 
de turbă care plutea în tot oraşul, ţipetele ce se auzeau din 
cârciumi, îndrăzneala paţachinelor care agăţau muşterii cu 
vorbe neruşinate, bădărănia gălăgioasă a soldaţilor, toate i 
se păreau lui Guccio stranii şi în acelaşi timp apăsătoare. 
Parisul i se înfăţişa deodată în amintire ca un oraş luminos, 
pe când Londra părea să intre în noapte ziua-n amiaza 
mare. 

Cei doi călători mai făcură trei sute de paşi, apoi cotiră la 
stânga în Lombard Street, unde toate băncile italiene îşi 
aveau aşezările, după cum arătau firmele cu slova turnată 
în fier şi zugrăvită. Erau nişte clădiri nu tocmai arătoase, cu 
unu sau cel mult două caturi, dar îngrijite straşnic, cu uşi 
lustruite şi gratii la ferestre. Signor Boccaccio îl lăsă pe 
Guccio în faţa băncii Albizzi. Cei doi tovarăşi de drum îşi 
luară rămas bun unul de la celălalt, cu multă căldură, 
arătându-se amândoi bucuroşi de prietenia ce se înfiripase 
între ei şi făgăduindu-şi să se revadă cât de repede la Paris. 
Acestea sunt vorbe pe care omul le spune deseori în 
călătorie şi apoi uită de ele... 

III 
LA WESTMINSTER. 

Jupân Albizzi era un bărbat înalt, uscăţiv, cu obraz prelung 
şi oacheş, sprâncene stufoase şi un păr care-i scăpa de sub 
tichie în smocuri negre. Îl primi pe Guccio cu o politeţe 
liniştită şi o bunăvoință de mare senior. Vorbea de „casa” 


lui, cu un gest nepăsător al mâinii, ca şi când nici nu s-ar fi 
sinchisit de bogăţia pe care această locuinţă o vădea totuşi 
îndeajuns. Stând în picioare lângă masa lui de lucru, cu 
trupul slab înfăşurat într-un caftan de catifea de un 
albastru-închis, împodobit cu nasturi de argint, Albizzi arăta 
ca un prinţ toscan. 

Pe când schimbau între dânşii bineţe, după obicei, Guccio 
îşi plimba privirea de la jilţurile înalte de stejar la pereţii 
îmbrăcaţi în mătase de Damasc, de la taburetele de lemn 
scump încrustate cu sidef la covoarele bogate care 
acopereau pardoseala în întregime, de la căminul 
monumental la sfeşnicele de argint masiv. Şi flăcăul nu se 
putu opri să facă repede în mintea lui o socoteală: 
„covoarele astea... pe puţin şaizeci de livre fiecare... 
sfeşnicele de două ori pe atât... Casa toată, dacă şi celelalte 
odăi sunt la fel cu asta, face de trei ori mai mult decât aceea 
a unchiului meu”. Căci, deşi se visa ambasador secret şi 
cavaler îndrăgostit de o regină, Guccio continua totuşi să fie 
negustor, fiu, nepot şi strănepot de negustor. 

— Ar fi trebuit, vere, să te îmbarci pe una din corăbiile 
mele... căci noi suntem şi armatori... şi să porneşti prin 
Boulogne, zise jupân Albizzi, şi astfel ai fi făcut o călătorie 
mai plăcută. 

Porunci să se servească hypocras, un vin dres cu 
mirodenii, care era băut cu migdale zaharisite. Guccio îi 
spuse atunci ce anume îl aducea la Londra. 

— Vrei să ai o audienţă la regină? întrebă Albizzi, jucându- 
se cu rubinul mare ce-i strălucea la mâna dreaptă. Unchiul 
tău, Tolomei, pe care-l preţuiesc mult, s-a gândit bine 
trimiţându-te la mine. N-are rost să-ţi mai ascund că mi-e 
uşor să obţin lucrul acesta, altora cu neputinţă. Unul din cei 
mai de seamă muşterii ai mei, care mi-e şi îndatorat, se 
numeşte Hugh le Despenser. 

— Drăguţul regelui Eduard? întrebă Guccio. 

— Nu. Hugh-tatăl. Puterea lui e mai ascunsă, dar e mare. 
Se slujeşte în chip iscusit de trecerea fiului sau şi, dacă 


lucrurile merg înainte cum au pornit, e pe cale să ajungă la 
cârma ţării. Aşadar, nu e tocmai de partea reginei... 

— Păi atunci, vorbi Guccio, este el oare omul care mă 
poate ajuta? 

Albizzi surâse: 

— Dragă vere, îmi pari încă foarte tânăr. Aici, ca oriunde 
aiurea, se găsesc oameni care, nefiind în cârdăşie nici cu un 
clan, nici cu altul, trag foloase de pe urma amândurora, 
cântând ba în struna unuia, ba a celuilalt. Pentru asta e de 
ajuns să-ţi drămuieşti zâmbetul şi vorba şi să ştii să-i ai la 
mână pe cei mari prin slăbiciunile lor, într-un cuvânt, să-i 
cunoşti mai bine decât se cunosc ei înşişi. În ce mă priveşte 
ştiu ceea ce pot face. 

Îşi chemă secretarul, aşternu în grabă pe o hârtie câteva 
rânduri şi pecetlui scrisoarea. 

— Vei fi la Westminster chiar astăzi după prânz, dragă 
vere, spuse el îndată ce secretarul părăsi încăperea, şi 
regina are să te primească. Vei trece în ochii tuturor drept 
un negustor de pietre scumpe şi argintărie, venit anume din 
Italia şi recomandat de mine. Ca toate femeile, Isabellei îi 
plac lucrurile frumoase. În timp ce ai să-i înfăţişezi 
giuvaericalele, vei putea să-ţi împlineşti misiunea cu care ai 
fost trimis. 

Se apropie de o ladă, o deschise şi scoase de acolo o cutie 
de catifea roşie împodobită cu ferecături aurite. 

— lată scrisorile tale de introducere, adăugă el. 

Guccio ridică repede capacul: inele cu pietre sclipitoare, 
salbe grele de perle, o oglindă cercuită cu smaralde şi 
diamante amestecate zăceau pe fundul cutiei. 

— Şi dacă reginei i-ar veni poftă să cumpere vreuna din 
giuvaericalele acestea, ce mă fac? 

Albizzi surâse: 

— Regina n-o să cumpere nimic de-a dreptul de la 
dumneata, căci nu are bani pe mâna ei şi i se ţine socoteală 
de tot ce cheltuieşte. Dacă va dori vreun lucru, are să-mi 


dea de ştire. Am pus de i s-au făcut, luna trecută, trei 
tăşcuţe de aur ce nici până azi nu mi-au fost plătite. 

După un prânz vrednic de cele mai alese ospeţe ale celor 
mari, deşi Albizzi se scuză că e o masă obişnuită, Guccio 
încălecă iar spre a se duce la Westminster. Îl însoțea un 
slujitor al băncii, îmbrăcat în cazacă neagră, un fel de 
huidumă cât un bivol, anume ca să-i fie de pază, şi care 
ducea lădiţa legată cu lanţ la brâu. 

Lui Guccio îi bătea inima de mândrie şi mergea ţinându-şi 
bărbia în sus, umflându-se în pene şi privind oraşul de 
parcă a doua zi urma să-i fie moşie. 

Palatul, măreț prin proporţiile sale uriaşe, dar prea 
încărcat de toate ornamentaţiile gotice, îi păru cam de 
prost-gust faţă de ce se construia în anii aceia prin Toscana 
şi mai ales la Sienna. „Ăştia, gândi el, după ce că şi aşa le 
lipseşte soarele, fac pare-se tot ce pot ca să împiedice 
sărăcăcioasele raze pe care le au să ajungă la ei.” 

Sosi acolo, la porţile prin care intră oaspeţii de seamă, şi 
descălecă sub o boltă unde oştenii gărzii se încălzeau în 
jurul unui foc zdravăn de buşteni. Un scutier se apropie. 

— Signor Baglioni? întrebă el în franţuzeşte. Sunteţi 
aşteptat. Vă voi însoţi. 

Având mereu alături pe servitorul băncii, care ducea lădiţa 
cu giuvaericale, Guccio îl urmă pe scutier. După ce 
străbătură o curte împrejmuită de arcade, apoi alta la fel, 
porniră în sus pe o scară largă de piatră şi pătrunseră în 
încăperile palatului. Bolţile erau foarte înalte şi ecoul 
repeta straniu cel mai mic zgomot; lumina se prelingea 
zgârcită. Pe măsură ce înainta de-a lungul unui şir de săli 
îngheţate şi de galerii mohorâte, Guccio se silea zadarnic 
să-şi păstreze încrederea şi se simţea parcă făcându-se tot 
mai mic. Într-asemenea loc nu era mare lucru să mori fără a 
lăsa vreo urmă. În sfârşit, la capătul unui coridor lung de 
douăzeci de stânjeni, Guccio văzu o ceată de bărbaţi ale 
căror costume bogate şi mantii garnisite cu blană se 


deosebeau lesne; la şoldul stâng al fiecăruia licărea 
mânerul unei săbii. Era garda reginei. 

Scutierul îi spuse lui Guccio să aştepte şi-l lăsă acolo, 
printre curtenii care-l cercetau cu un aer destul de 
răutăcios, vorbind despre dânsul în englezeşte, fără ca el să 
înţeleagă. 

Se simţi deodată năpădit de o spaimă nedesluşită. Dacă se 
va ivi acum ceva neprevăzut? Dacă aceşti curteni, pe care îi 
ştia împărţiţi în clici potrivnice şi sfâşiate de uneltiri tainice, 
vor intra la bănuială? Dacă, mai înainte de a apuca s-o vadă 
pe regină, vor pune mâna pe el, îl vor scotoci şi vor da de 
scrisoarea lui Robert d'Artois? Toate temerile care pot 
naşte într-o minte înfricoşată îl încolţiră, mărite de grija de 
a nu-şi arata cumva tulburarea care să-l dea în vileag. 

Când, întorcându-se să-l ia, scutierul îi atinse braţul, 
Guccio tresări. Luă lădiţa din mâinile servitorului lui Albizzi, 
dar, în graba sa, uită că era legată cu un lanţ de 
cingătoarea acestui om care, deodată, se pomeni smucit din 
loc. Lanţul se încâlci, lacătul nu se lăsă descuiat. Se auziră 
râsete, şi Guccio simţi că se face de batjocură. În aşa hal, 
încât intră la regină umilit, fâstăcit şi ruşinat, pomenindu-se 
în faţa ei mai înainte chiar s-o fi văzut. 

Isabelle şedea, foarte dreaptă, într-un jilţ care i se păru lui 
Guccio un tron, în aceeaşi sală unde cu câtăva vreme 
înainte îl primise pe Robert d'Artois. O femeie tânără, cu 
obrazul îngust, se ţinea ţeapănă pe un taburel, lângă dânsa. 
Guccio puse un genunchi jos şi căută în minte o vorbă 
plăcută care nu-i veni de fel. Îşi închipuise - prin ce neroadă 
amăgire? - că regina va fi singură. Prezenţa unei a treia 
fiinţe izbuti să-i pună pe goană toate frumoasele sale 
speranţe cu care venise. 

Regina fu aceea care vorbi. 

— Lady Despenser, zise ea, să vedem giuvaerurile pe care 
ni le aduce acest tânăr italian. Mi s-a trimis vorbă că ar fi 
adevărate minuni. 


Numele de Despenser sfârşi prin a-l tulbura cu totul pe 
Guccio şi a-i stârni neliniştea. Care putea fi rolul unei 
Despenser, pe lângă regină? 

Ridicându-se la un semn al Isabellei, deschise lădiţa şi o 
înfăţişă ochilor acesteia. Lady Despenser abia îşi aruncă o 
privire şi rosti scurt, cu voce tăioasă: 

— Giuvaerurile astea sunt într-adevăr tare frumoase, dar 
n-avem nevoie de ele. Nu le putem cumpăra, doamnă. 

Regina avu un gest de necaz şi, stăpânindu-şi mânia, 
răspunse: 

— Ştiu, doamnă, că dumneata, soţul dumitale şi toate 
rubedeniile voastre purtaţi atâta grijă de banii ţării, încât s- 
ar putea crede că sunt ai voştri. Aici, însă, îmi veţi îngădui 
să fac ce poftesc cu banii mei... De altminteri sunt 
încântată, doamnă, că atunci când vine la palat vreun străin 
sau neguţător, doamnele mele franceze sunt îndepărtate ca 
din întâmplare, pentru ca soacra dumitale sau chiar 
dumneata să-mi ţineţi o tovărăşie care se aseamănă mai 
degrabă cu o pază. Îmi închipui că, dacă soţul meu şi al 
dumitale vedeau giuvaericalele acestea, le-ar fi dat uşor de 
rost ca să se împodobească unul pe altul, aşa cum femeile 
nu îndrăznesc s-o facă. 

Oricâtă silinţă îşi dădea pentru a se stăpâni, din gura 
Isabellei răbufnea ura împotriva acestei familii ticăloase, 
care făcea de râsul lumii coroana şi în acelaşi timp jefuia 
vistieria ţării. Căci nu numai că Despenserii, tatăl şi mama, 
trăgeau foloase în chip josnic din dragostea regelui pentru 
fiul lor, dar însăşi soaţa acestuia închidea ochii, foarte 
binevoitoare, la mârşăvia ştiută de toţi, ba dădea şi o mână 
de ajutor. Lady Despenser, cea tânără, pe numele ei de 
acasă Eleanor de Clare, era de altminteri chiar cumnata 
răposatului cavaler de Gabaston, cu alte cuvinte, regele 
Eduard al II-lea îşi măritase rubedenia cea mai apropiată a 
fostului său iubit, cel căruia i s-a tăiat capul, cu prietenul 
său de astăzi. 


Simţindu-se jignită de această bruftuială, Eleanor 
Despenser se ridică şi se duse să-şi facă de lucru într-un 
ungher al uriaşei încăperi, fără însă a înceta s-o urmărească 
din ochi pe regină şi pe tânărul italian. 

Regăsindu-şi un pic din curajul ce-i stătea de altfel în fire 
şi care îl părăsise aşa de straniu astăzi, Guccio îndrăzni în 
sfârşit s-o privească pe Isabelle în faţă. Acum ori niciodată 
sosise clipa s-o facă să priceapă că el, Guccio, era de partea 
ei, că o compătimea şi că nu dorea decât s-o slujească. 
Întâlni însă la dânsa o asemenea răceală, o asemenea 
nepăsare faţă de persoana sa, că-şi simţi inima sloi. 

Era frumoasă, fireşte, dar de o frumuseţe care făcea să 
tacă în Guccio orice dorinţă de dragoste, de duioşie sau 
măcar de tainică înţelegere. Îi amintea mai degrabă o 
statuie din vreo biserică decât o femeie. Minunaţii săi ochi 
albaştri aveau aceeaşi privire îngheţată ca şi ochii lui Filip 
cel Frumos. Cum să te apuci să-i spui unei astfel de femei: 
„Doamnă, suntem cam de aceeaşi vârstă, suntem tineri 
amândoi şi vreau să te iubesc!”? Părea că sângele 
strămoşilor, îndeletnicirea de regină, credinţa că Dumnezeu 
îi pusese coroana pe cap, toate acestea făcuseră din ea o 
fiinţă ruptă de restul seminţiei omeneşti, o fiinţă pentru 
care timpul avea altă măsură şi trupul se supunea altor 
porunci. 

Atâta fu în stare Guccio, să-şi scoată din deget inelul de 
fier al lui Robert d'Artois şi, stând aşa ca să nu-l vadă lady 
Despenser, să-i zică reginei: 

— Doamnă, îmi veţi face oare cinstea de a cerceta acest 
inel, oprindu-vă privirea la lucrătura lui? 

Regina încuviinţă din cap, se uită la inel, fără ca vreun 
muşchi al feţei să-i tresară. 

— Îmi place să văd asta, răspunse ea. Ai, îmi închipui, şi 
alte lucruri ieşite din aceeaşi mână? 

Guccio se prefăcu a scotoci în lădiţă, jucă în palme perlele, 
apoi, scoțând din haină scrisoarea, spuse: 

— Preţurile sunt scrise aici. 


— Să mergem la lumină ca să văd mai bine perlele 
acestea, vorbi Isabelle. 

Se ridică şi, însoţită de Guccio, se apropie de fereastră, 
unde putu să citească în voie scrisoarea. 

— Te întorci în Franţa? întrebă în şoaptă. 

— De îndată ce mi-o veţi porunci, doamnă, răspunse pe 
acelaşi ton Guccio. 

— Să-i spui atunci monseniorului d'Artois că nu peste 
multă vreme voi fi în Franţa şi totul se va face aşa cum ne- 
am înţeles. 

Se mai însufleţise puţin la faţă, dar toată atenţia îi era 
absorbită de scrisoarea primită, şi nicidecum de cel care i-o 
adusese. O grijă într-adevăr regească, de a-i plăti cum se 
cuvine pe cei ce o slujeau, o făcu totuşi să adauge: 

— Am să-i spun monseniorului d'Artois să te răsplătească 
pentru osteneala dumitale mai bine decât aş putea s-o fac 
eu acum. 

— Cinstea de a vă vedea şi de a vă urma poruncile îmi 
este, doamnă, cea mai frumoasă răsplată. 

Isabelle mulţumi din cap, cum ar fi răspuns la 
complimentul obişnuit al unui servitor, şi Guccio înţelese că 
între strănepoata sfântului Ludovic şi nepotul unui zaraf 
toscan era o distanţă de netrecut. 

Cu glas tare, pentru ca lady Despenser să audă, Isabelle 
rosti: 

— 'Te voi înştiinţa prin Albizzi ce-am hotărât în privinţa 
perlelor. Cu bine, domnule. 

Şi, cu un gest al mâinii, îi făcu semn să plece. 

Guccio puse iar genunchiul jos, apoi se retrase, uşurat că 
îşi îndeplinise misiunea, dar foarte dezamăgit în visurile 
sale. 

IV. 

POLIŢA. 

Cu toată bunăvoința lui Albizzi, care îl poftise să mai 
rămână câteva zile, Guccio părăsi Londra a doua zi dis-de- 
dimineaţă, foarte necăjit pe el însuşi. Nu-şi ierta că el, 


cetăţean liber al republicii Sienna, şi socotindu-se ca atare 
de-o seamă cu oricare nobil de pe lume, se lăsase tulburat 
în aşa hal de prezenţa unei regine. Căci orice ar face, 
degeaba, nu va putea niciodată să-şi ascundă că glasul îi 
pierise, inima îi bătuse prea tare, iar picioarele i se 
muiaseră când se pomenise în faţa reginei Angliei, care n- 
avusese pentru dânsul nici măcar un surâs. „E o femeie ca 
oricare alta, la urma urmelor! Ce m-a făcut deci să tremur 
aşa de tare?” îşi repeta el cu năduf. Dar acestea şi le spunea 
când se depărtase de-a binelea de Westminster. 

Neîntâlnind vreun tovarăş de drum, ca la dus, mergea 
singurel, rumegându-şi ciuda împotriva altora şi a lui însuşi. 
Supărarea asta nu-l părăsi nici o clipă cât ţinu călătoria de 
întoarcere, ba se făcu şi mai amarnică pe măsură ce 
străbătea leghe după leghe. 

Pentru că nu se bucurase la curtea Angliei de primirea la 
care nădăjduise, pentru că nu i se arătase, de dragul 
ochilor lui, cinstea cuvenită unui prinţ, Guccio îşi făcuse 
părerea, când puse iar piciorul în Franţa, că englezii erau 
nişte barbari. Cât despre regina Isabelle, dacă era 
nefericită, dacă soţul ei îşi bătea joc de dânsa, n-avea decât 
ceea ce merita. „Cum? Treci marea, îţi primejduieşti viaţa şi 
nu ţi se mulţumeşte pentru asta mai mult decât unui 
servitor! Ăştia de sus or fi făcând ei pe grozavii, aşa cum au 
învăţat, dar nu se pricep să vorbească inimilor şi-i scârbesc 
până şi pe oamenii cei mai devotați. N-au de ce să se mai 
mire că nimeni nu-i iubeşte şi toţi îi trădează.” 

Bătând aceleaşi drumuri pe unde săptămâna trecută se şi 
văzuse ambasador şi amant regal, Guccio începea să 
priceapă că norocul nu se arata tinerilor ca în basmele cu 
zâne. Se va răzbuna însă. Pe cine şi pe ce anume, asta n-o 
ştia încă, dar simţea că trebuie să se răzbune. 

Şi mai întâi, deoarece soarta şi disprețul regilor voiau ca el 
să nu fie decât un bancher lombard, ei bine, va şti să se 
arate un bancher cum rareori s-a văzut. Unchiul său, 
Tolomei, îl însărcinase să treacă pe la sucursala din 


Neauphle-le-Vieux pentru a încasa o poliţă? Ei bine, 
datornicii nici nu bănuiau ce trăsnet stă să se abată pe 
capul lor! 

Apucând pe la Pontoise, ca să taie apoi drumul prin Ile-de- 
France, Guccio, care simţea întotdeauna nevoia de-a se 
închipui în pielea vreunui personaj, se pregătea acum să 
facă pe cămătarul nemilos. Cămătarul acela din Veneţia, 
care, după legendă, cerea o livră de carne din trupul 
datornicului pentru o livră de aur, avea să pară pe lângă 
dânsul o inimă duioasă. 

Tot frământându-se aşa, sosi la Neauphle în dimineaţa zilei 
de Saint-Hugues. Sucursala lui Tolomei ocupa o clădire prin 
preajma bisericii, în piaţa târgului, pe coasta unui deal. 

Guccio vâri groaza în slujbaşii băncii, ceru să i se arate 
toate catastifele, îi scărmănă pe toţi de le merse fulgii. La ce 
era bun şeful sucursalei? Trebuia oare ca el, Guccio 
Baglioni, însuşi nepotul directorului companiei, să se pună 
pe drumuri ori de câte ori va fi de încasat o poliţă de trei 
sute de livre? Mai întâi, cine erau castelanii ăştia de la 
Cressay, care datorau trei sute de livre? Îl lămuriră. Tatăl 
murise, asta, ce-i drept, o ştia Guccio. Şi apoi? Erau doi fii, 
de 20 şi 22 de ani. Cu ce se îndeletniceau? Vânau... Nişte 
pierde-vară, e limpede. Mai era şi o fată, 16 ani... Slută, 
fără îndoială, hotărî Guccio... Şi mama, care ducea greul 
casei după moartea seniorului de Cressay. Oameni de neam 
bun, dar ajunşi în sapă de lemn. Câte parale făceau castelul 
şi pământul lor? Ca la vreo mie cinci sute de livre. Aveau o 
moară şi vreo sută de iobagi pe moşie. 

— Şi când au toate acestea, nu-i puteţi sili să vă plătească 
datoria? izbucni Guccio. O să vedeţi voi, acuma, dacă asta o 
să mai dureze! Cu mine nu merge! Unde şade 
ispravnicul...?La Montfort-l'Amaury? Bine. Cum îi zice...? 
Portefruit? Foarte bine. Dacă până diseară n-au plătit, mă 
duc să-l iau pe ispravnic şi le pun sechestru. Asta e! 

Încălecă iar şi porni spre Cressay, de parcă s-ar fi dus să 
cucerească o cetate de unul singur. „Banii mei, ori 


sechestrul... banii mei, ori sechestrul, îşi repeta într-una. N- 
au decât să se plângă lui Dumnezeu sau sfinţilor săi.” 

Numai că cineva avusese acelaşi gând înaintea lui, şi 
acesta era tocmai ispravnicul Portefruit. 

Cressay, la o jumătate de leghe de Neauphle, e un cătun 
aşezat în coasta unei vâlcele, la malul Mauldrei, gârlă ce 
putea fi trecută dintr-o săritură de cal. 

Castelul pe care îl zări Guccio nu era, la drept vorbind, 
decât un conac mare, destul de prăpădit, cu nişte turnulețe 
scunde şi noroaie de jur împrejur, fără şanţ împrejmuitor, 
deoarece gârla îi ţinea de apărare. Sărăcia şi paragina se 
vedeau peste tot. Acoperişurile se prăbuşeau în mai multe 
locuri. Coteţul de porumbei părea cam goluţ; pereţii 
acoperiţi cu muşchi erau crăpaţi, iar în pădurile vecine câte 
o rarişte adâncă lăsa să se vadă sute de trunchiuri tăiate de 
la rădăcină. 

Când Guccio pătrunse în curte, era mare tărăboi acolo. 
Trei vătăşei de-ai regelui, învârtind în mână ghioagele cu 
floarea de crin, înfricoşau pe nişte şerbi zdrenţăroşi, 
silindu-i să strângă toate vitele, să lege boii doi câte doi şi să 
aducă de la moară saci de grâne pe care îi aruncau într-o 
căruţa a stăpânirii. Strigătele vătăşeilor, goana ţăranilor 
înspăimântați, behăitul celor vreo douăzeci de oi, cârâitul 
orătăniilor făceau laolaltă o hărmălaie nemaipomenită. 

Nimeni nu se sinchisi de Guccio; nimeni nu veni să-i ia 
calul, pe care-l priponi singur, prinzându-i frâul într-un inel 
de fier. Un ţăran bătrân, trecând pe lângă dânsul, zise doar 
atât: 

— A dat mare urgie pe casa asta. Să fi fost aici stăpânul, 
murea a doua oară. Nu-i dreptate! 

Uşa conacului era deschisă şi venea dintr-acolo larma unei 
ciorovăieli aprige. 

„N-am picat, pare-se, la vreme potrivită”, gândi Guccio, a 
cărui supărare nu înceta să crească. 

Urcă treptele pragului şi, luându-se după glasurile acelea, 
pătrunse într-o încăpere lungă şi întunecoasă, cu pereţi de 


piatră şi tavanul din grinzi. 

O fată tânără, pe care nici nu-şi dădu osteneala s-o 
privească, îi ieşi în întâmpinare. 

— Vin pentru nişte treburi şi aş vrea să stau de vorbă cu 
cineva de-al casei, zise el. 

— Sunt Marie de Cressay. Fraţii mei sunt colo, şi mama de 
asemeni, răspunse tânăra fată, cu glas şovăitor, arătând 
spre fundul odăii. Sunt tare prinşi deocamdată... 

— N-are a face, am să aştept, zise Guccio. 

Şi, ca să-şi arate hotărârea, se duse de se proţăpi în faţa 
căminului, întinzându-şi cizmele spre focul din vatră, deşi 
nu-i era frig de fel. 

La celălalt capăt al încăperii, răcneau toţi. Stând între cei 
doi fii ai săi, unul bărbos, altul spân, dar amândoi înalţi şi 
roşcovani, doamna de Cressay se silea să ţină piept unuial 
patrulea personaj, pe care-l ghici numaidecât Guccio ca 
fiind ispravnicul Portefruit. 

Doamna de Cressay - cucoana Eliabel pentru cei de prin 
partea locului - avea ochi lucioşi, pieptul mare şi în 
veşmintele cernite de văduvă arăta foarte trupeşă la cei 40 
de ani ai săi. 

— Domnule ispravnic, striga ea, bărbatul meu s-a înfundat 
în datorii, gătindu-se pentru războiul regelui, din care s-a 
ales cu mai multe răni decât cu foloase, în vreme ce moşia, 
fără stăpân, se ducea de râpă. Biruri şi angarale am plătit 
întotdeauna, iar pomană la biserică am dat. Cine a făcut 
mai mult în judeţul ăsta, ia să aud?! Şi pentru a îmbuiba 
nişte oameni de teapa dumitale, jupâne Portefruit, ai căror 
bunici umblau desculți prin băltoacele de pe la noi, vine 
acum stăpânirea să ne jecmănească. 

Guccio privi în jurul său. Câteva taburele ţărăneşti, două 
scaune cu spetează, nişte laviţe lipite de perete, nişte sipete 
şi, într-o despărţitură, un pat cu polog, din care se vedea 
mindirul de paie, acestea alcătuiau toată mobila. Deasupra 
vetrei era agăţat un vechi scut spălăcit, pesemne scutul ce-l 
purtase prin bătălii răposatul senior de Cressay. 


— Am să mă plâng contelui de Dreux, urmă doamna 
Eliabel. 

— Contele de Dreux nu e regele, iar eu poruncile regelui 
le împlinesc, răspunse ispravnicul. 

— Nu te cred, jupâne ispravnic. Nu pot să cred că regele 
porunceşte să fie căzniţi ca nişte tâlhari oameni care au 
hrisoave de nobleţe, vechi de două sute de ani. Ori poate că 
ţara nu e cârmuită cum se cuvine. 

— Lăsaţi-ne barem un răgaz! zise fiul cel bărbos. Vom plăti 
cu ţârâita. Nu ne puteţi strânge de gât aşa. 

— Destulă vorbărie! i-o tăie ispravnicul. V-am dat destule 
răgazuri şi n-aţi plătit. 

Avea braţele scurte, faţa rotundă şi glasul tăios. 

— Slujba mea nu e să stau să v-ascult păsurile, ci să vă fac 
să plătiţi datoriile, urmă el. Mai datoraţi vistieriei trei sute 
douăzeci de livre şi opt gologani. Dacă nu le aveţi, cu atât 
mai râu. Sechestrez şi vă scot la mezat. 

Guccio se gândi: „Hoţomanul ăsta vorbeşte întocmai cum 
mă pregăteam să vorbesc eu, iar după trecerea lui pe aici 
n-are să mai rămână nimic de luat. Hotărât lucru, în 
călătoria asta toate mi-au ieşit de-a-ndoaselea. Să intru de 
îndată şi eu în joc?” 

Şi se simţi pornit împotriva acestui ispravnic care picase 
tocmai atunci şi îi tăia craca de sub picioare, furându-i rolul 
pe care îşi făgăduise să-l joace el. 

Tânăra fată care îl întâmpinase rămăsese la câţiva paşi. O 
privi mai cu luare-aminte. Era blondă, cu minunate şuviţe 
de păr auriu care-i ieşeau de sub testemel, avea o piele 
foarte bălaie, ochi mari întunecaţi şi un trup subţire, zvelt şi 
bine legat. Părea foarte stânjenită că un necunoscut e 
martor la asemenea scenă. Nu se întâmpla să treacă în 
fiecare zi, prin paraginile acelea, un tânăr cavaler cu chipul 
plăcut şi ale cărui veşminte vădeau îndeajuns bogăţia; era 
curat ghinion să se nimerească acolo tocmai când familia ei 
se arăta în lumina cea mai jalnică. 


Ochii lui Guccio zăboviră asupra Mariei de Cressay. Oricât 
de necăjit era, trebui să recunoască că o vorbise de rău fără 
s-o fi văzut. Nu te puteai aştepta să dai peste o fată aşa de 
frumoasă în asemenea loc. Privirea lui Guccio lunecă de la 
piept spre mâini; le avea albe, subţiri, cu pielea netedă, şi 
se potriveau de minune cu faţa ei. 

Colo, în celălalt capăt al sălii, harţa era în toi. 

— Nu e oare deajuns că mi-am pierdut soţul, trebuie să 
mai plătesc şi şase sute de livre pentru a-mi păstra casa? 
Am să mă plâng contelui de Dreuzx, o ţinea întruna cucoana 
Eliabel. 

— Am şi vărsat trei sute, zise fiul cel bărbos. 

— Să ne pui sechestru înseamnă să ne osândeşti la foame, 
iar să ne scoţi la mezat înseamnă să ne omori, se vâri în 
vorba al doilea fiu. 

— Rânduielile sunt rânduieli, le-o întoarse ispravnicul. Îmi 
cunosc legile şi voi face vânzarea după cum pun şi 
sechestrul. 

Încă o dată Guccio auzi din gura ispravnicului chiar 
cuvintele pe care le pregătise el. 

— Ispravnicul acesta mi-e tare nesuferit. Ce vrea de la 
dumneavoastră? întrebă el în şoaptă. 

— Habar n-am şi fraţii mei nu ştiu nici ei mai mult; nu prea 
ne pricepem la lucrurile astea, răspunse Marie de Cressay. 
E vorba de birul pe moştenire... 

Guccio se încruntă: 

— Şi pentru asta cere el şase sute de livre? 

— Ah, domnule, a dat năpasta peste noi, murmură ea. 

Privirile li se întâlniră, reţinându-se o clipă, şi Guccio crezu 
că fata va izbucni în plâns. Dar nu; înfrunta dârz restriştea 
şi numai dintr-un sentiment de ruşine feciorelnică îşi 
întoarse frumoşii săi ochi de un albastru-întunecat. 

Guccio se frământa. Mânia lui era gata să se reverse 
asupra ispravnicului, tocmai fiindcă omul acesta îi înfăţişa 
urâciosul personaj pe care se pregătise el însuşi să-l joace. 


Deodată, întorcându-se brusc, Guccio străbătu sala cu paşi 
iuți şi, proţăpindu-se înaintea împuternicitului stăpânirii, îi 
zvârli în obraz: 

— Dă-mi voie, jupâne ispravnic! Nu cumva te-ai pornit 
niţel pe hoţie? 

Încremenit, ispravnicul îl înfruntă, întrebându-l cine este. 
— Asta nu te priveşte, răspunse Guccio, şi roagă-te să n-o 
afli prea curând dacă, din nenorocire, socotelile pe care le- 
ai făcut sunt strâmbe. Am însă şi eu oarecare drept deamă 
amesteca în moştenirea seniorului de Cressay. Eşti bun să- 

mi spui la cât preţuieşti această moşie? 

Văzând că celălalt încearcă să-l ia de sus şi ameninţă să-şi 
cheme vătăşeii, Guccio urmă: 

— Bagă de seamă! Vorbeşti unui om care mai alaltăieri era 
oaspele maiestăţii-sale regina Angliei şi căruia îi stă în 
putere să-l înştiinţeze mâine pe domnul Enguerrand de 
Marigny despre felul cum se poartă ispravnicii săi. Aşadar, 
răspunde, jupâne: cât face moşia? 

Cuvintele acestea stârniră mare impresie. La auzul 
numelui lui Marigny, ispravnicul o băgase pe mânecă; 
familia tăcea cu sufletul la buze, uluită, iar lui Guccio i se 
păru că mai crescuse cu două şchioape. 

— Cressay e prețuit în condica dăjdiilor de la dregătoria 
de plasă la trei mii de livre, răspunse în cele din urmă 
ispravnicul. 

— Nu zău, trei mii de livre? sări Guccio. Trei mii de livre 
casa asta de ţară, când palatul Nesle, unul dintre cele mai 
frumoase din câte sunt la Paris şi reşedinţă a regelui 
Navarei, e înscris pentru cinci mii de livre în condica 
birurilor? Le preţuiţi cam scump aicea, în plasa voastră. 

— Mai sunt şi pământurile. 

— 'Toate laolaltă nu fac decât o mie cinci sute de livre, cel 
mult, şi asta o ştiu din loc sigur. 

Ispravnicul avea pe frunte, deasupra ochiului stâng, 
meteahnă din născare, o pată ca o fragă care, la necaz, 
dădea în vioriu. Şi Guccio, tot vorbindu-i, nu-şi lua ochii de 


la fraga ispravnicului, ceea ce sfârşi prin a-l face să-şi 
piardă cumpătul. 

— Vrei să-mi spui acuma, întrebă iar Guccio, care e birul 
pe moşteniri? 

— Patru gologani de fiecare livră în plasa noastră. 

— Minţi cu neruşinare, jupân Portefruit. Birul este de doi 
gologani pentru nobili în toate plăşile. Nu eşti singurul care 
cunoşti legea, mai sunt şi eu aici. Omul acesta se foloseşte 
de neştiinţa voastră ca să vă tragă pe sfoară, ca un coţcar 
ce este, zise Guccio, întorcându-se spre familia Cressay. 
Căci vine să vă îmbrobodească vorbindu-vă în numele 
regelui, dar nu vă spune că ţine birurile şi angaralele în 
arendă, că are să verse la vistieria regelui numai atât cât 
scrie legea, şi tot ce o trece peste asta va merge în 
buzunarul său. lar dacă vă scoate la mezat, cine altul va 
cumpăra castelul Cressay, şi nu pentru trei mii, ci pentru o 
mie cinci sute sau şi mai puţin, ori chiar numai pentru 
datoria aceea? Nu cumva chiar dumneata ţi-ai pus asta în 
gând, jupâne ispravnic? 

Toate supărările lui Guccio, tot năduful şi toată mânia ce 
se adunase în el cât ţinuse călătoria găseau acum pe capul 
cui să se reverse. Se înfierbânta vorbind. Aflase în sfârşit 
prilejul de a-şi da ifose, de a se face respectat şi de-a face 
pe omul de vază. Trecând fără să-şi dea seama în tabăra pe 
care venise s-o atace, lua apărarea celor năpăstuiţi, 
înfăţişându-se ca un cavaler al dreptăţii. 

Cât despre ispravnic, pe obrazul său mare şi rotund, din 
care fugise sângele, numai fraga viorie de deasupra 
ochiului făcea o pată mai închisă. Îşi vântura braţele scurte, 
zbătându-se ca un răţoi. Se jura pe toţi sfinţii că e de bună 
credinţă. Nu el făcuse socotelile. Se prea poate să fie o 
greşeală... a slujbaşilor săi sau chiar a celor de la 
dregătoria de plasă. 

— Ei, atunci, o să luăm socotelile de la capăt; zise Guccio. 

În câteva clipe, îi dovedi că familia Cressay nu datora mai 
mult de o sută cincizeci de livre pariziene. 


— Aşa! Haide acuma să porunceşti vătăşeilor dumitale să 
dezlege boii, să ducă îndărăt grâul la moară şi să lase în 
pace nişte oameni de treabă! 

Şi, înşfăcându-l pe ispravnic de mânecă, îl duse până la 
uşă. El se supuse şi le strigă vătăşeilor că e o greşeală la 
mijloc, că trebuie făcută din nou socoteala, că vor veni altă 
dată şi că, până una-alta, toate trebuie să fie lăsate la locul 
lor. Credea că isprăvise cu asta, dar Guccio îl aduse iarăşi în 
mijlocul încăperii, zicându-i: 

— Şi acum, înapoiază-ne o sută cincizeci de livre. 

Căci Guccio ţinuse partea familiei Cressay cu atâta patimă, 
încât începuse să zică „noi” când îi apăra drepturile. 

La aceasta, ispravnicul simţi că furia îl înăbuşă, dar Guccio 
mi-l potoli numaidecât. 

— N-a fost vorba mai adineauri, întrebă el, ca ai şi apucat 
să le iei trei sute de livre? 

Cei doi fraţi arătară că aşa este. 

— Atunci, jupâne ispravnic... haide, scoate o sută cincizeci 
de livre, spuse Guccio întinzând mâna. 

Burtosul Portefruit vru să mai chiţibuşească. Ceea ce luase 
era bun luat. Ar trebui să mai vadă socotelile, aşa cum sunt 
trecute în condicile lui. De altminteri, nici nu avea la dânsul 
atâta bănet. Are să mai treacă pe acolo. 

— Ar fi mai bine dacă ai avea banii aceştia la dumneata, 
vorbi Guccio. Eşti într-adevăr sigur că n-ai adunat ceva bani 
astăzi?... Anchetatorii domnului de Marigny umblă repede 
şi ar fi mai bine pentru dumneata să închei socoteala asta 
de îndată. 

Ispravnicul şovăi o clipă. Să-şi cheme vătăşeii? Dar tânărul 
acesta părea să fie nemaipomenit de iute şi purta o spangă 
straşnică la şold. Afară de asta, mai erau şi cei doi fraţi 
Cressay, înalţi şi vânjoşi, ale căror ţepuşe de vânătoare le 
stăteau la îndemână pe un sipet. Ţăranii, de bună seamă, 
vor sări şi dânşii de partea stăpânilor lor. Afurisită belea în 
care era mai bine să nu se bage, mai ales că îi atârna şi 
numele acesta de Marigny deasupra capului. Se dădu bătut 


şi, scoțând un pungoi de sub haină, numără pe capacul 
sipetului banii luaţi cu japca. Abia atunci Guccio îl lăsă să 
plece. 

— Ne vom aminti de numele dumitale, jupâne Portefruit, îi 
strigă el din uşă. 

Şi se întoarse, râzând cu toată gura şi descoperindu-şi 
dinţii pe care îi avea frumoşi, albi şi strânşi. 

Familia îl înconjură îndată, copleşindu-l cu binecuvântări, 
numindu-l izbăvitorul ei. În însufleţirea care-i cuprinse pe 
toţi, frumoasa Marie de Cressay apucă mâna lui Guccio şi o 
duse la buze, apoi păru îngrozită de ceea ce îndrăznise să 
facă. 

Guccio, încântat de el însuşi, intra tot mai mult în pielea 
noului său rol. Se purtase întocmai cum se închipuia în 
visurile sale cavalereşti: era cavalerul rătăcitor sosind într- 
un castel necunoscut pentru a da ajutor tinerei fete în 
restrişte şi a ocroti văduva şi orfanii împotriva celor răi. 

— Dar, în sfârşit, cine eşti, domnule? Cui datorăm atâta? 
întrebă Jean de Cressay, cel de purta barbă. 

— Mă numesc Guccio Baglioni; sunt nepotul băncii Tolomei 
şi mă aflu aici pentru poliţa aceea a dumneavoastră. 

Tăcerea căzu în odaie şi gheaţa se aşternu pe feţele 
neamului Cressay. Se uitară unul la altul înmărmuriţi şi 
îngrijoraţi. lar Guccio se simţi parcă despuiat de o frumoasă 
armură. 

Cucoana Eliabel îşi veni în fire cea dintâi. Umflă iute aurul 
lăsat de ispravnic şi, luându-şi un zâmbet de faţadă, spuse 
pe un ton glumeţ că vor mai vorbi despre asta, dar că mai 
înainte ţinea ca binefăcătorul lor să le facă cinstea de-a cina 
cu dânşii. 

Începu să se agite, îi trimise pe copii după unele şi altele, 
apoi, strângându-i la bucătărie în jurul ei, le zise: 

— Fiţi cu băgare de seamă, oricum ar fi e totuşi un 
lombard. Trebuie să te fereşti întotdeauna de de-alde ăştia, 
mai ales când ţi-au făcut un bine. E trist că bietul vostru 
tată a fost silit să recurgă la ei. Să-i arătăm ăstuia, care are 


de altfel o înfăţişare foarte plăcută, că bani nu avem de loc, 
dar să ne purtăm aşa fel încât să nu uite că suntem nobili. 

Căci doamna de Cressay era tare fudulă de noblețea ei, 
cum au fost de când lumea micii gentilomi de la ţară, şi 
socotea că face mare cinste celui pe care îl poftea la masa 
ei, fără să fie nobil. 

Se nimerise bine, cei doi fii aduseseră în ajun de la 
vânătoare destul vânat; tăiară câteva păsări şi izbutiră 
astfel să gătească cele două rânduri de bucate a câte patru 
feluri fiecare, după cum cerea ighemoniconul nobilimii. 
Întâiul rând era alcătuit dintr-o supă nemţească cu jumări 
de ouă deasupra, o gâscă, un ostropel din iepure de casă şi 
un iepure fript, iar al doilea dintr-o coadă de mistreţ în sos, 
un clapon gras, lapte de pasăre şi blămănjele. 

Nu era cine ştie ce ospăț, dar se deosebea mult de mesele 
lor de toate zilele, când adeseori se mulţumeau, asemenea 
ţăranilor, cu o strachină de colărez şi nişte linte cu slânină. 

Trecu o vreme până ce toate acestea să fie gata. Aduseră 
vin din beci, şi masa fu aşezată pe nişte căpriori în sala cea 
mare, lângă una din laviţe. O faţă de masă albă cădea până 
la pământ, şi mesenii o ridicară pe genunchii lor, ca să-şi 
poată şterge mâinile cu ea. Se afla câte un blid de cositor 
pentru doi, şi, deosebit, unul numai pentru cucoana Eliabel, 
ceea ce arăta rangul ei. Bucatele erau puse la mijlocul 
mesei şi fiecare lua de acolo cu mâna. 

Trei ţărani care de obicei vedeau de orătăniile din ogradă 
fuseseră aduşi ca să slujească la masă. Miroseau niţel a 
cocină de porci şi a cotineaţă de iepuri. 

— Sofragiul nostru, zise cucoana Eliabel, cu o strâmbătură 
a feţei de parcă îşi cerea scuze şi lua în râs, arătând spre 
şchiopul care tăia nişte felii de pâine cât roata carului, 
ţinându-le loc şi de farfurie căci mâncau carnea pe ele. 
Trebuie să vă spun, domnule Baglioni, că el se pricepe mai 
ales la crăpatul lemnelor. Aceasta explică... 

Guccio mâncă şi bău mult. Paharnicul turna zdravăn, de s- 
ar fi zis că dă apă cailor. 


Gazdele îl îmbiară pe Guccio la vorbă, ceea ce nu fu prea 
greu. Le povesti într-aşa fel furtuna ce-l apucase pe Marea 
Mânecii, că lăsară toţi coada de mistreţ să cadă la loc în 
sosul ei. Vorbi de toate, despre întâmplările mai de seamă, 
despre starea drumurilor, despre templieri, despre podul 
din Londra, despre Italia, despre cârmuirea lui Marigny. 
Auzindu-l, ziceai că era prietenul cel mai intim al reginei 
Angliei, şi atâta stăruia asupra tainei ce învăluia misiunea 
sa, încât ai fi putut crede că dintr-asta are să iasă război 
între cele două ţări. „Nu vă pot spune mai mult în privinţa 
aceasta, căci e o taină a statului şi nu-s îndreptăţit s-o dau 
în vileag.” Fălindu-te cu isprăvile tale în faţa altuia, ajungi 
lesne să le crezi tu însuţi, şi Guccio, văzând acum lucrurile 
într-altfel de cum le văzuse în dimineaţa aceea, îşi socotea 
călătoria ca o mare izbândă. 

Cei doi fraţi Cressay, băieţi de treabă, dar nu prea ageri la 
minte şi care nu umblaseră niciodată mai departe de zece 
leghe de casa lor, se uitau cu admiraţie şi pizmă la flăcăul, 
acesta, mai tânăr ca ei, care se şi învrednicise să vadă şi să 
facă atâtea. 

Cucoana Eliabel, trupeşă de cam plesnea rochia pe dânsa 
şi căreia mâncarea bună îi trezea pofte neîmplinite în 
văduvie, începu să-l privească galeş pe tânărul toscan; se 
mira singură cum îi zvâcneşte inima făcând să-i tresalte 
pieptul plin şi, în ciuda proastei păreri ce o avea în privinţa 
lombarzilor, îi găsea mult farmec lui Guccio, părului său 
încârlionţat, dinţilor strălucitori, ochilor negri şi visători, ba 
chiar şi vorbirii sale zâzâite. Şi-i arunca cu dibăcie câte un 
cuvânt măgulitor. 

„Fereşte-te de linguşeli, îi spusese adeseori Tolomei 
nepotului său. Linguşeala e primejdia cea mai rea pentru 
un bancher. Te laşi lesne îmbrobodit plecându-ţi urechea la 
vorbele de laudă ce ţi se spun şi-i mai bine să ai de-a face cu 
un hoţ decât cu un linguşitor.” În seara aceea, însă, lui 
Guccio nici nu-i trecea prin minte una ca asta şi sorbea 
fiecare laudă, părându-i-se dulce ca miedul. 


Ce-i drept, vorbea mai mult pentru Maria de Cressay, 
pentru tânăra fată care nu-şi lua ochii de pe el, ridicând 
asupră-i frumoasele sale gene aurite. Avea ea un anume fel 
de a-l asculta, cu buzele întredeschise ca o rodie coaptă, 
ceea ce aţâţa pofta lui de a vorbi, de a vorbi mereu şi apoi 
de a muşca din rodie. 

Depărtarea îi înfrumuseţează uşor pe oameni. În ochii 
Mariei, Guccio apărea ca prinţul străin în călătorie. Era 
neprevăzutul, nesperatul, visul de neîmplinit mângâiat 
adeseori şi care bate deodată la uşă, cu chip, umeri şi nume 
de om. 

Atâta uimire şi încântare pe faţa şi în privirea Mariei de 
Cressay îl făcură pe Guccio s-o găsească în curând cea mai 
frumoasă fată văzută cândva şi cea mai vrednică de 
dragoste. Pe lângă dânsa regina Angliei i se păru rece ca 
lespedea unui mormânt. „Dacă s-ar arăta la curte, îşi zicea 
el, şi îmbrăcată cum se cuvine, nu i-ar sta nimeni alături.” 

Prânzul se prelungi atâta, încât, când se spălară pe mâini, 
toţi erau puţin chercheliţi, iar afară se întunecase. 

Cucoana Eliabel hotări că tânărul nu poate porni la drum 
în ceasul acela târziu şi îl rugă să primească a înnopta 
acolo, oricât de sărăcăcios ar fi culcuşul. 

— Vei dormi aici, zise ea arătându-i marele pat cu polog, în 
care şase inşi se puteau întinde în voie. Într-alte vremi mai 
fericite, se culcau aici oştenii gărzii; astăzi fiii mei. Vei dormi 
cu dânşii. 

Îl încredinţă de asemenea că avuseseră grijă de calul său, 
care se află la grajd. Viaţa de cavaler la voia întâmplării 
continua, şi Guccio găsea această viaţă plină de farmec. 

Nu după mult, cucoana Eliabel şi fiică-sa se retraseră în 
iatacul femeilor, iar Guccio se lungi pe salteaua încăpătoare 
din odaia mare a conacului, alături de fraţii Cressay. Se 
cufundă numaidecât în somn, gândind la o gură asemenea 
unei rodii coapte, pe care el îşi apăsa buzele şi sorbea toată 
dragostea din lume. 

V, 


LANUL DE SECARĂ. 

Îl trezi o mână care-i atingea încetişor umărul. Cât pe ce 
să prindă această mână şi s-o lipească de obrazul său... 
Deschizând ochii, văzu aplecat deasupra lui pieptul 
îmbelşugat şi chipul zâmbitor al doamnei Eliabel. 

— Dormit-ai bine, domnule? 

Era aproape de nămiezi. Niţel încurcat, Guccio răspunse 
că a dormit mai bine ca niciodată şi că voia acum să se 
îmbrace cât de repede. 

— Mi-e ruşine să stau astfel în faţa dumneavoastră, zise el. 

Cucoana Eliabel bătu din palme, şi argatul şchiop care 
slujise în ajun la masă se ivi cu o secure în mână. Doamna 
de Cressay îi porunci să aducă un lighean cu apă caldă şi 
nişte „pânze”, adică ştergare. 

— Aveam odinioară la castel o baie cu aburi, să te tot 
scalzi, vorbi ea. S-a dărăpănat însă toată, căci era de pe 
vremea bunicului dinspre bărbatu-meu răposatul şi n-am 
avut niciodată bani destui ca s-o dregem. A ajuns acum 
şopron în care ţinem lemnele. Ah, viaţa nu-i de loc uşoară 
pentru de-alde noi, oamenii de la ţară! 

„Începe să bată şaua ca să pricep că n-are cu ce plăti 
datoria”, gândi Guccio. 

Îşi simţea capul cam greu după vinul băut seara, iar 
cucoana Eliabel nu era tocmai fiinţa pe care ar fi dorit s-o 
vadă la deşteptare. Întrebă unde sunt Pierre şi Jean de 
Cressay; plecaseră la vânătoare de cum se crăpase de zi. 
Cu glas mai şovăitor întrebă de Maria. Cucoana Eliabel îl 
lămuri că fiică-sa trebuise să plece la Neauphle, unde avea 
să facă nişte cumpărături pentru casă. 

— Trebuie să mă duc acolo numaidecât, zise Guccio. Să fi 
ştiut o luam pe calul meu, cruţându-i osteneala unui drum. 

Cucoana Eliabel nu arătă mare părere de rău auzind asta, 
şi Guccio se întrebă dacă nu cumva castelana potrivise 
lucrurile înadins, îndepărtând pe toţi ai casei spre a rămâne 
singură cu el. Mai ales că atunci când şchiopul aduse 
ligheanul cu apă, din care împrăştie pe jos cam un sfert, 


cucoana Eliabel rămase acolo să încălzească prosoapele în 
faţa vetrei. Guccio aşteptă s-o vadă părăsind încăperea. 

— Ci spală-te, tânărul meu domn, zise ea. Slujnicele 
noastre sunt aşa de neîndemânatice, că te-ar jupui 
ştergându-te. Şi măcar atâta grijă să-ţi port. Haide, nu te 
uita că sunt aici; ţi-aş putea fi mamă. 

Bâlbâind o mulţumire, fără să creadă o iotă din ce spune, 
Guccio hotări să se dezbrace şi, gol până la brâu, fără s-o 
privească pe cucoană, îşi stropi cu apă călduţă capul şi 
pieptul. Era destul de slăbuţ, cum sunt cei de vârsta lui, dar 
bine croit pentru statura sa mică. „Norocul meu, îşi spuse, 
că n-a cerut să mi se aducă un hârdău în care aş fi trebuit 
să intru gol-goluţ sub ochii ei. Ciudate apucături au oamenii 
ăştia de la ţară!” 

Când isprăvi, doamna de Cressay se apropie cu prosoapele 
calde şi începu să-l şteargă. Pornind îndată spre Neauphle, 
gândea Guccio, şi dând pinteni calului, ar mai putea s-o 
ajungă din urmă pe Maria sau s-o întâlnească în târg. 

— Ce piele frumoasă ai, domnule, zise pe neaşteptate 
cucoana Eliabel parcă a glumă, dar glasul îi cam tremura. 
Femeile te-ar putea pizmui pentru o piele atât de 
catifelată... lar culoarea asta oacheşă trebuie să le pară 
multora plăcută. 

Vorbind, îi mângâia spatele, plimbându-şi vârful degetelor 
de-a lungul şirei spinării. Simţindu-se gâdilat, Guccio se 
întoarse râzând. 

Cucoana Eliabel avea privirea tulburată, pieptul îi zvâcnea 
şi un zâmbet straniu îi schimba faţa. Guccio îşi puse repede 
cămaşa. 

— Ah, frumoasă mai e tinereţea! începu iar cucoana 
Eliabel. Văzându-te, îmi pun capul că guşti zdravăn din ea şi 
că te foloseşti de toate prilejurile pe care ţi le scoate în cale. 

Guccio se îmbrăca mai departe, pe cât putea mai 
cuviincios. Doamna de Cressay tăcu o clipă şi i se auzi 
răsuflarea. Apoi, pe acelaşi ton, urmă: 


— Aşadar, drăguţul meu domn, ce-ai să faci pentru datoria 
aceea a noastră? 

„În sfârşit”, gândi Guccio. 

— Poţi într-adevăr să ne ceri ce pofteşti, urmă ea; eşti 
binefăcătorul nostru şi te binecuvântăm. Dacă vrei aurul pe 
care l-ai scos acestui ticălos de ispravnic, e al dumitale, ia-l. 
O sută de livre, dacă vrei. Dar ai văzut în ce hal suntem şi 
ne-ai arătat că eşti om de inimă. 

Zicând acestea, se uita cum el îşi prinde pantalonii, şi 
împrejurarea nu era tocmai potrivită pentru Guccio ca să 
vorbească despre afaceri. 

— Cel care ne scapă nu poate fi cel care ne gâtuie, urmă 
ea. Voi, oamenii de la oraş, nu ştiţi ce greu o ducem noi. N- 
am plătit încă datoria noastră la bancă, fiindcă nu puteam s- 
o plătim. Dregătorii regelui ne jecmănesc, de asta ţi-ai 
putut da seama şi singur. Şerbii nu mai muncesc ca pe 
vremuri. De când cu noile rânduieli n-au în cap decât 
gândul dezrobirii; nu mai scoţi nimic de la ei şi puţin ar lipsi 
ca ţopârlanii ăştia să se creadă de-o seamă cu dumneata şi 
cu mine. Căci, dumneata nu eşti nobil, adăugă ea pentru a-i 
arăta cu prisosinţă cinstea ce i-o face socotindu-l în tabăra 
ei, dar ai merita mult să fii... Unde mai pui că tot ce-ţi aduce 
recolta unui an îţi ia seceta în anul următor şi că bărbaţii 
noştri cheltuiesc în războaie puţina lor agoniseală, dacă pe 
deasupra nu-şi lasă şi ciolanele pe-acolo. 

Guccio, care nu avea în cap decât un gând, cum să dea iar 
de Maria, încercă să ocolească răspunsul: 

— Nu eu hotărăsc, ci unchiu-meu, zise el. 

Dar de pe acum se ştia învins. 

— Îi poţi arăta unchiului dumitale că aceştia nu-s bani 
pierduţi; eu îi doresc să nu aibă niciodată datornici mai 
puţin cinstiţi ca noi. Păsuiţi-ne încă un an; vă vom plăti 
dobânzile. Fă asta pentru mine şi-ţi voi fi foarte 
recunoscătoare, îl ruga cucoana Eliabel, apucându-i 
mâinile. 


Apoi, cu o uşoară stânjeneală, dar care n-o împiedica să-l 
privească drept în ochi, adăugă: 

— Ştii, simpatice domn, că de cum te-am văzut ieri - o 
doamnă n-ar trebui, poate, să spună asta, dar nu-mi pasă - 
am simţit prietenie pentru dumneata şi că nu e lucru pe 
care să mi-l ceri şi să nu vreau să-l fac pentru a te vedea 
mulţumit...? 

Lui Guccio nu-i veni atunci în minte să-i răspundă: „Dacă-i 
aşa, plăteşte datoria şi am să fiu mulţumit”. 

Nu încăpea îndoială, văduva era gata să se jertfească, şi 
puteai cel mult să te întrebi dacă se pregătea de jertfă 
pentru a amâna plata datoriei, sau dacă se folosea de 
această datorie pentru a avea prilejul să se jertfească. 

Ca un adevărat italian, Guccio se gândi că ar fi nostim să-i 
pice mama şi fata deodată. Doamna Eliabel era încă 
ispititoare pentru un bărbat căruia i-ar plăcea grăsanele 
mai coapte; avea mâini catifelate, iar sânii, aşa mari cum 
erau, păreau să fi rămas tari. Dar aceasta nu putea fi decât 
o petrecere trecătoare, în afară de fata la care râvnea. Îi 
pierea plăcerea de a se prinde în joacă la gândul că ar 
putea s-o piardă pe cea mai tânără dacă s-ar încurca cu 
mamă-sa. 

Guccio scăpă de cucoana Eliabel, prefăcându-se foarte 
mişcat de stăruinţele ei, şi o încredinţă că se va sili să-i 
împlinească rugămintea, în ce priveşte datoria, dar că 
pentru aceasta, trebuia să dea fuga îndată la Neauphle ca 
să stea de vorba cu slujbaşii băncii. 

leşi în curte şi, dând acolo de şchiop, îl zori să-i înşăueze 
calul, apoi încălecă şi porni spre târg. Pe drum, nici urmă de 
Maria. În goana calului Guccio se întreba dacă tânăra fată 
era într-adevăr aşa de frumoasă cum o văzuse în ajun, dacă 
nu se înşelase în privinţa făgăduielilor pe care crezuse că le 
citeşte în ochii ei, dacă toate acestea nu erau poate decât 
năzăreli ce-ţi umblă prin cap după o masă bună şi dacă 
meritau atâta grabă. Căci sunt femei care, când te privesc, 
par să ţi se dea din prima clipă, dar aceasta le e privirea 


obişnuită; au pentru un scaun sau un copac aceeaşi uitătură 
şi, până la urmă, nu dau nimic... 

Guccio n-o văzu pe Maria în piaţa târgului. Aruncă o 
privire prin ulițele dimprejur, intră în biserică, rămase acolo 
doar cât să-şi facă cruce, fără s-o vadă pe cea căutată, apoi 
se duse la sucursală. Aici, îi învinui pe cei trei slujbaşi că l- 
au informat greşit. Aceşti Cressay erau nişte oameni de 
vază, cinstiţi şi buni de plată. Trebuia să li se prelungească 
datoria. Cât despre ispravnic, e o adevărată secătură... Tot 
răţoindu-se aşa, Guccio nu-şi lua ochii de la fereastră. 
Slujbaşii clătinau din cap, cătând la tânărul acesta smintit 
care se răzgândea de la o zi la alta, şi îşi ziceau că ar fio 
jale dacă banca ar încăpea într-adevăr pe mâna lui. 

— Se prea poate să mai dau pe-aici de multe ori. Sucursala 
asta trebuie supravegheată de aproape, le spuse el drept 
rămas bun. 

Şi sări în şa, iar pietricelele uliţei începură sa zboare sub 
potcoavele calului său. „O fi apucat pe vreun drum mai 
scurt, îşi zicea. Dacă-i aşa, o voi vedea la castel, dar va fi 
greu s-o văd singură...” 

Puțin după ce ieşise din târg, zări o umbră care se grăbea 
înspre Cressay şi o recunoscu pe Maria. Atunci, deodată, 
auzi că păsările cântau, văzu că soarele strălucea, că era 
aprilie şi că frunzişoare fragede se iviseră în toţi copacii. 
Din pricina acestei rochii ce se depărta între pajiştile 
înverzite, primăvara, pe care Guccio nici n-o luase în seamă 
de trei zile încoace, izbucnise deodată pentru dânsul în 
toată frumuseţea ei. 

Încetini mersul calului şi ajunse în dreptul Mariei. Ea îl 
privi, nu prea mirată că-l vede acolo, şi ca şi cum ar fi primit 
atunci cel mai frumos dar din lume. Umbletul pe jos îi 
împurpurase faţa, şi Guccio găsi că era şi mai frumoasă de 
cum gândise în ajun. 

O pofti să încalece la spatele său. Ea surâse ca să-i 
răspundă că se învoieşte şi buzele i se deschiseră din nou ca 
o rodie. Guccio îşi opri calul lângă taluzul şoselei şi se 


aplecă pentru a-i da braţul şi umărul. Fata era uşoară; se 
săltă sprinten pe cal şi porniră la pas. Câtva timp merseră 
în tăcere. Lui Guccio parcă-i pierise glasul. Aşa, deodată, 
flecarul acesta nu mai găsea ce să vorbească. 

Simţea că Maria abia îndrăzneşte să-şi pună mâinile pe el 
spre a se ţine. O întrebă dacă era deprinsă să meargă astfel 
călare. 

— Cu tata sau cu fraţii mei... numai, răspunse ea. 

Niciodată încă nu umblase aşa, ţinându-se de spatele unui 
străin. Îşi luă inima în dinţi şi se strânse mai tare de umerii 
flăcăului. 

— Eşti grăbită să te întorci acasă? întrebă el. 

Fata nu răspunse, şi Guccio îşi împinse calul pe o potecuţă 
care tăia drumul, dar rămânea pe dâmbul unde se aflau. 

— Frumoase sunt meleagurile voastre, urmă el după o 
nouă tăcere; e tot aşa de frumos aici ca în Toscana. 

Credea că spusese o straşnică vorbă de îndrăgostit. Şi ce-i 
drept, niciodată încă nu simţise, ca în clipa aceea, 
frumuseţea lină a câmpiei din Ile-de-France. Privirea lui se 
pierdea până în depărtările albăstrii, până-n zarea de 
colnice şi păduri a cărei dungă era înecată într-o ceaţă 
străvezie, apoi se întorcea la iarba deasă a pajiştilor 
dimprejur, cu petele mari de un verde mai lăptos, mai firav 
ale semănăturilor de secară abia încolţite şi ale şirurilor de 
păducei în care se deschideau muguri cleioşi. 

Guccio întrebă ce fel de turnuri erau acelea care se 
desluşeau înspre miazăzi, la marginea zării, desprinzându- 
se din necuprinsa tălăzuire verde. Maria făcu o mare 
sforţare ca să răspundă că erau turnurile de la Montfort 
l'Amaury. 

Încerca un simţământ de nelinişte şi de fericire care o 
împiedica să vorbească, o împiedica să cugete. Încotro 
ducea poteca asta? Nu mai ştia. Unde o ducea călăreţul 
acesta? Nici asta n-o ştia. Se supunea unui lucru care nu 
avea încă nume, ceva mai tare ca teama de necunoscut, mai 
tare ca cele învăţate, ca sfaturile părinţilor şi poveţele 


menite să-i deschidă ochii, ale duhovnicilor. Se simţea la 
cheremul unei voinţi străine. Mâinile i se chirceau ceva mai 
strâns pe această mantie, pe spinarea bărbatului care, în 
clipa aceea când toate se scufundau, era pentru dânsa 
singura certitudine a universului. Şi, trecând prin grosimea 
veşmintelor unuia şi altuia, bătăile inimii ei răsunau în 
pieptul lui Guccio. 

Calul, care mergea cu frâul în voie, se opri singur ca să 
mănânce un firicel de iarbă. 

Guccio descălecă, întinse braţele spre Maria şi o luă jos de 
pe cal. Nu-i dădu drumul însă şi zăbovi cu mâinile petrecute 
în jurul ei, mirat că trupul fetei e aşa de gingaş, aşa de 
subţirel, aşa de tare. Ea rămase nemişcată, ostatică 
bântuită de temeri, dar fără a se împotrivi, între degetele 
care o înlănţuiau. Guccio simţi că trebuie să spună ceva, dar 
obişnuitele vorbe amăgitoare nu se lăsau rostite, iar cele 
care îi veniră pe buze fură nişte cuvinte italieneşti. 

— Ti voglio bene, ti voglio tanto bene.410) 

Fata păru să le priceapă, atât de limpede le era înţelesul în 
gura lui. 

Privind chipul Mariei în bătaia soarelui şi aşa de aproape, 
Guccio îşi dădu seama că genele nu erau aurii, cum le 
văzuse în ajun; Maria avea părul castaniu, cu sclipiri 
roşcate, pielea bălaie şi nişte ochi mari de un albastru- 
închis sub sprâncenele arcuite. De unde venea strălucirea 
aurie pe care o împrăştia făptura ei? În ochii lui Guccio, 
Maria se făcea din clipă în clipă mai adevărată, mai reală şi 
era minunat de frumoasă în această realitate. O strânse mai 
aproape, îşi strecură mâna încet, uşor, de-a lungul şoldului 
ei, apoi îi atinse mijlocul, continuând să descopere adevărul 
acestui trup. 

— Nu... murmură ea, îndepărtându-i mâna. 

Dar, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l supere, îşi răsturnă 
niţel obrazul spre dânsul. Avea buzele întredeschise şi 
pleoapele lăsate. Guccio se aplecă peste această gură, spre 
această rodie frumoasă la care râvnea atât de mult. Şi 


rămaseră aşa câteva clipe lungi, lipiţi unul de altul, 
ascultând piuitul păsărilor, lătratul depărtat al câinilor şi 
răsuflarea puternică a firii întregi, care părea să ridice 
pământul sub picioarele lor. 

Când se desprinseră din această îmbrăţişare, Guccio dădu 
cu ochii de trunchiul negru şi strâmb al unui măr gros care 
creştea acolo, şi copacul acesta i se păru uimitor de frumos 
şi de viu, cum nu mai văzuse niciodată până atunci. O 
coţofană ţopăia în secara nouă; iar băiatul crescut în oraşe 
stătea uluit de acest sărut în plin câmp. 

Cu faţa strălucitoare de fericire, Maria nu-şi mai lua ochii 
de la Guccio. 

— Ai venit, ai venit în sfârşit, şopti ea. 

S-ar fi spus că îl aştepta de la începutul veacurilor, din 
noaptea timpurilor şi că îi cunoscuse chipul de când lumea. 

E] voi s-o mai sărute o dată, dar de rândul acesta Maria îşi 
feri obrazul. 

— Nu, zise ea, trebuie să ne întoarcem acasă. 

Era pătrunsă de gândul că dragostea intrase în viaţa ei şi 
deocamdată se simţea copleşită de fericire. Nu-şi mai dorea 
NIMIC. 

Când se văzu din nou pe cal, în spatele lui Guccio, îşi 
petrecu braţele după grumazul tânărului italian, îşi puse 
capul pe umărul său şi se lăsă purtată aşa, în legănarea 
calului, legată de bărbatul pe care Dumnezeu i-l trimisese. 

Maria avea gustul miracolului şi simţul absolutului, dar îi 
lipsea darul imaginaţiei. Nici o clipă nu-i trecu prin minte că 
Guccio ar putea să fie într-o altfel de stare sufletească decât 
a ei, şi nici că sărutul lor putea să aibă pentru dânsul un alt 
înţeles decât acela pe care i-l dădea ea. 

Abia când începură să se ivească în vale acoperişurile din 
Cressay, Maria se aşeză mai drept pe cal, aşa cum îi stă bine 
unei domnişoare de familie. 

Fraţii săi se întorseseră de la vânătoare. Cucoana Eliabel 
nu se arătă bucuroasă văzând-o pe Maria venind acasă în 
tovărăşia lui Guccio. Îşi judecă fata în gând cu o asprime 


care nu-i venea atât din grija pentru rânduielile bunei- 
cuviinţe, cât dintr-o ciudă nemărturisită. Cu toată silinţa ce- 
şi dădeau de a nu se trăda prin nimic, pe faţa tinerilor se 
întipărise o fericire care-i displăcu castelanei. Nu îndrăzni 
însă vreo dojană în prezenţa tânărului bancher. 

— Am întâlnit-o pe domnişoara Maria şi am rugat-o să-mi 
arate împrejurimile moşiei dumneavoastră, vorbi Guccio. 
Mănos pământ mai aveţi. 

Apoi, adăugă: 

— Am poruncit să vi se prelungească poliţa până la anul; 
sper că unchiu-meu are să încuviinţeze hotărârea mea. 
Cum să refuzi ceva unei atât de nobile doamne! 

Rostise asta surâzând cucoanei Eliabel. Ea se sclifosi 
puţintel şi supărarea îi trecu. 

Mulţumiră în fel şi chip lui Guccio, dar când el spuse că 
trebuie să-i părăsească, nimeni nu stărui prea mult ca să 
mai rămână. Obţinuseră de la dânsul ceea ce doreau, şi era 
într-adevăr un flăcău încântător lombardul acesta care le 
făcuse un mare bine... Dar la urma urmelor habar n-aveau 
cine e. Iar cucoana Eliabel, gândind la câte zâmbre îi făcuse 
în dimineaţa aceea şi la graba neaşteptată cu care el o 
părăsise, nu se simţea prea mulţumită de ea însăşi. Poliţa 
fusese prelungită, acesta era lucrul cel mai însemnat. Şi 
cucoana Eliabel nu trebui să se ostenească prea mult ca să- 
şi vâre în cap că farmecele ei ajutaseră la asta. 

Singura fiinţă care dorea cu adevărat ca Guccio să mai 
rămână nu putea şi nu îndrăznea să sufle o vorbă. 

Pe neaşteptate se simţiră toţi destul de stingheriţi. Îl siliră 
totuşi pe Guccio să ia cu dânsul o ciozvârtă din căprioara pe 
care o vânaseră tinerii Cressay şi nu-l lăsară până nu 
făgădui că va mai veni pe la ei. Guccio făgădui, dar de data 
asta privirea lui căta, pe furiş, spre Maria. 

— Voi mai trece pe aici pentru poliţă, de asta să fiţi siguri, 
spuse pe un ton glumeţ, menit să-i ascundă gândul 
adevărat. 


Aşteptă până îi legară de oblânc sacul cu lucrurile lui, apoi 
încălecă. 

Privind cum se depărtează de-a lungul râului Mauldre, 
doamna de Cressay scoase un oftat prelung şi le spuse fiilor 
ei, vorbind însă mai mult pentru sine decât pentru dânşii: 

— Copii, mama voastră se mai pricepe încă să sucească 
mintea domnişorilor. Am învârtit-o bine cu ăsta şi aflaţi că, 
dacă nu-l luam cum ştiu eu, nu s-ar fi arătat aşa de 
binevoitor. 

De teamă să nu se trădeze, Maria se şi întorsese în casă. 

Galopând pe şoseaua spre Paris, Guccio se socotea un 
cuceritor căruia nici o fiinţă nu-i putea sta împotrivă şi care 
nu avea decât să se arate prin castele pentru a culege 
inimile. Chipul Mariei, aşa cum o văzuse în marginea lanului 
de secară, nu-l mai părăsea. Şi el îşi făgăduia să se întoarcă 
la Neauphle foarte curând, poate chiar în câteva zile... 

Acestea sunt şi ele planuri dintre acelea pe care omul şi le 
face la drum şi nu le înfăptuieşte niciodată. 

Sosi noaptea în strada Zarafilor şi rămase până târziu de 
vorbă cu unchiul său, Iolomei. Acesta se împăcă lesne cu 
lămuririle pe care i le dădu Guccio în privinţa poliţei 
amânate; avea alte griji pe cap. Păru să plece însă urechea 
mai cu luare-aminte când auzi de matrapazlâcurile 
ispravnicului Portefruit. 

Toată noaptea, în somnul său, Guccio avea impresia că n-o 
visează decât pe Maria. A doua zi se şi gândea mai puţin la 
dânsa. 

Cunoştea la Paris două neveste de negustori, nostime 
burghezoaice, din care niciuna nu trecuse de 20 de ani şi 
care n-aveau inimă să-i refuze ceva. După câteva zile uitase 
de iubita lui din Neauphle. 

Dar soarta oamenilor se ţese încet şi nimeni nu ştie care 
dintre faptele sale semănate la întâmplare are să 
încolţească pentru a îmboboci, asemenea copacilor. Nimeni 
nu-şi putea închipui că sărutul de la marginea unui lan de 


secară are să schimbe într-o zi istoria regatului Franţei şi 
are s-o ducă pe frumoasa Maria până la leagănul unui rege. 

La Cressay, Maria începu să aştepte. 

VI 
ALAI REGESC LA CLERMONI. 

Douăzeci de zile mai târziu, târgul Clermont de L'Oise 
cunoştea o forfotă nemaipomenită. De la castel şi până la 
barieră, de la biserică până la clădirea isprăvniciei era 
îmbulzeală mare de norod. Oamenii se buluceau pe uliţe şi 
prin cârciumi într-o zarvă voioasă. De dimineaţă fluturau 
flamuri la ferestre; crainicii vestiseră pe la răspântii că 
monseniorul Filip, conte de Poitiers, al doilea fiu al regelui, 
şi unchiul său, monseniorul de Valois, veneau s-o întâmpine 
în numele suveranului pe sora şi nepoata lor, regina 
Isabelle a Angliei. 

Ea pusese piciorul pe pământul Franţei cu două zile 
înainte şi acum străbătea Picardia. În dimineaţa aceea 
părăsise oraşul Amiens şi, dacă totul mergea bine, avea să 
ajungă la Clermont către sfârşitul după-amiezii. Acolo 
regina urma să înnopteze, iar a doua zi, cu escorta venită 
din Anglia şi cu cea franceză care-i ieşise înainte, avea să 
pornească înspre Pontoise, unde tată-său, Filip cel Frumos, 
o aştepta la castelul Maubuisson. 

Pe la chindii, ispravnicul, căpitanul târgului şi pârgarii, 
cărora li se vestise sosirea apropiată a prinților, trecură 
bariera Parisului pentru a pune la picioarele înalţilor 
oaspeţi cheile oraşului. Filip de Poitiers, care călărea în 
fruntea alaiului, ascultă urările lor de bun sosit şi pătrunse 
cel dintâi în Clermont. 

Îl urmau, într-o colbăraie grozavă stârnită de cai, mai bine 
de o sută de curteni, scutieri, slujitori şi suliţaşi, atât dintre 
însoțitorii săi, cât şi dintre cei ai lui Charles de Valois. 

Un cap se înălța deasupra tuturor celorlalte, al 
mătăhălosului Robert d'Artois, la trecerea căruia se zgâiau 
toţi ochii. E drept că acest senior, călare pe un perşron(11) 
mare rotat - la cogeamite călăreț, cogeamite cal - purta 


ciubote roşii, mantie roşie, cazacă de catifea roşie şi avea o 
înfăţişare de te băga în sperieţi. Pe când mulţi călăreţi 
arătau frânţi de oboseală, el se ţinea drept în şa, ca şi cum 
ar fi încălecat abia atunci. 

Într-adevăr, de când plecase din Pontoise, Robert d'Artois 
se simţea întărit şi odihnit la gândul că izbânda lui se 
apropia. Numai el singur ştia adevăratul ţel al călătoriei 
tinerei regine a Angliei, numai el singur ştia ce întâmplări, 
dezlănţuite pentru a-şi potoli setea lui de răzbunare, aveau 
să zguduie curtea Franţei. Şi se simţea cuprins de pe acum 
de o aprigă şi tainică bucurie. 

Cât ţinu drumul, nu-şi luase o clipă ochii de la Gautier şi 
Filip d'Aunay, care făceau parte din alai, primul ca scutier al 
contelui de Poitiers, iar celălalt ca scutier al lui Charles de 
Valois. Cei doi tineri erau încântați de plimbarea asta şi de 
tot fastul regesc. Ca să fie mai strălucitori, în naivitatea şi 
înfumurarea lor, îşi agăţaseră la veşmintele de paradă 
frumoasele tăşcuţe de aur primite în dar de la ibovnicele 
lor. Văzându-le aceste tăşcuţe prinse în cingătoare, Robert 
d'Artois simţea zbătându-i-se în piept valurile unei crude şi 
neţărmurite bucurii, şi abia se ţinea să nu râdă. „Haideţi, 
drăgălaşilor, bobocilor, nătăfleţilor - vorbea în sinea lui - 
hai, zâmbiţi cât mai e vreme, gândiţi-vă la frumogşii sâni ai 
iubitelor voastre. Gândiţi-vă bine la ei, căci n-o să-i mai 
atingeţi niciodată, şi bucuraţi-vă de ziua de azi, căci tare mi- 
e teamă că nu veţi mai apuca multe. Au să vă sfărâme 
capetele drăguţe şi seci ca pe nişte nuci.” 

În acelaşi timp, asemenea unui tigru care se joacă cu 
prada, ascunzându-şi ghearele, îi saluta prietenos pe fraţii 
d'Aunay sau le striga câte o vorbă de duh, râzând în hohote. 
De când îi scăpase din capcana ticluită la turnul Neste, cei 
doi fraţi îi arătau prietenie şi i se socoteau îndatoraţi. 

Îndată ce alaiul se opri în piaţa mare, ei îl poftiră pe 
d'Artois să golească împreună o bărdacă de vin roşu, foarte 
rece. Schimbară între dânşii glume, închinând paharele. 


„Beţi, frăţiorilor, beţi şi ţineţi bine minte gustul acestui 
vinişor”, îşi zicea d'Artois. 

În jurul lor, cârciuma răsuna de veselie nepăsătoare, de 
strigătele şi de vorbele aprinse ale chefliilor. 

Prin ulițele cuprinse de fierbere voioasă, tarabagiii făceau 
vânzare ca în zilele de iarmaroc, şi de la castelul regal până 
la biserică se scurgea potop de lume, încetinind mersul 
cailor. 

Marile flamuri de toate culorile, care împodobeau 
ferestrele, fluturau în adierea vântului. Un călăreț veni în 
galop, vestind apropierea reginei, şi se stârni îndată mare 
învălmăşeală. 

— Zoreşte-i pe oamenii noştri, îi zise Filip de Poitiers lui 
Gautier d'Aunay, care se apropiase de el. 

Apoi, al doilea fiu al regelui se întoarse către Charles de 
Valois: 

— Vom fi acolo la ceasul hotărât, unchiule. Regina nu va 
avea de aşteptat. 

Îmbrăcat tot în albastru, niţel aprins la faţă de oboseală, 
Charles de Valois se mulţumi să dea din cap. Nu se simţea 
în apele lui şi s-ar fi lipsit bucuros de goana asta călare. 

Clopotele bisericii începură să sune, şi dangătul lor vuia în 
văzduh, spărgându-se de zidurile târgului. Convoiul apucă 
pe drumul către Amiens. 

Robert d'Artois se apropie de prinți şi merse aşa, pinten la 
pinten, alături de Poitiers. Deşi i se răpise moştenirea 
ținutului d'Artois, Robert rămânea totuşi văr al regelui, şi 
locul său era în rând cu cele mai strălucite coroane ale 
Franţei. Privind mâna lui Filip de Poitiers, strânsă pe frâul 
roibului său, Robert gândea: „De hatărul tău, slăbănogul 
meu văr, ca să ţi se dea ţie domeniul Franche-Comte, mi s-a 
luat mie Artois. Dar mai înainte ca ziua de mâine să se fi 
sfârşit, cinstea ta de bărbat are să capete o rană care nu se 
lecuieşte uşor.” 

Filip, conte de Poitiers şi soţ al Jeannei de Burgundia, avea 
21 de ani. Înfăţişarea lui, ca şi felul său de a fi îl deosebeau 


de toţi ceilalţi din familia regală. Nu era frumos şi 
impunător ca tătâne-su, nici gras şi repezit ca unchiul de 
Valois. Înalt, slab la trup şi la faţă, cu picioare şi mâini 
stranii de lungi, avea gesturi întotdeauna măsurate, era 
zgârcit la vorbă şi cam aspru; trăsăturile, îmbrăcămintea 
fără zorzoane, politeţea socotită a cuvintelor, totul arăta o 
fire chibzuită şi hotărâtă, la care capul ţinea în frâu 
pornirile inimii. Chiar pe atunci Filip de Poitiers era o forţă 
de care trebuia să se ţină seamă. 

La o leghe de Clermont, cele două convoaie, al reginei 
Angliei şi al prinților, se întâlniră. Opt oşteni de la curtea 
Franţei se strânseră pe o parte a drumului şi scoaseră din 
trâmbiţele lor nişte sunete lungi şi monotone. Trâmbiţaşii 
englezi răspunseră suflând în cornuri asemănătoare, dar 
care sunau mai ascuţit. Apoi prinții se apropiară, iar 
Isabelle, subţire şi dreaptă pe buiestraşa-i albă, ascultă 
scurta urare de bun sosit a fratelui ei, Filip de Poitiers. 
După asta, Charles de Valois veni să sărute mâna nepoatei 
sale; apoi fu rândul contelui d'Artois, care, din felul cum îşi 
înclină capul şi din privire, îi dădu să înţeleagă tinerei 
regine că toate se petreceau aşa cum le prevăzuseră. 

În vreme ce se schimbau bineţe, întrebări şi răspunsuri, 
cele două escorte aşteptau, cercetându-se din ochi. 
Cavalerii francezi judecau costumele englezilor, iar aceştia, 
nemişcaţi şi demni, având soarele în faţă, purtau cu 
mândrie pe scuturile lor cei trei lei ai Angliei; îi simţeai 
siguri de ei înşişi şi grijulii de a arăta cât mai falnici în ţară 
străină. 

Din marea litieră albastră şi aurie care venea în urma 
reginei se auzi un țipăt de copil. 

— Surioară, l-ai luat oare şi pe nepotul nostru în această 
călătorie? întrebă Filip. Are să-i fie tare greu la vârsta lui 
fragedă. 

— N-aş fi avut linişte dacă-l lăsam la Londra fără mine, 
răspunse Isabelle. Ştii doar bine ce fel de oameni roiesc în 
jurul meu... 


Filip de Poitiers şi Charles de Valois o întrebară ce anume 
o aducea în Franţa; regina le spuse numai atât, că voia să-şi 
vadă părintele, şi ei pricepură că nu vor scoate mai mult de 
la dânsa, cel puţin deocamdată. 

Zicându-se puţintel ostenită de drum, Isabelle ceru să se 
dea jos de pe iapa ei albă şi luă loc în litiera cea mare, 
purtată de două catârce cu valtrapuri de catifea, una la 
hulubele din faţă, şi cealaltă la hulubele din spate. Cele 
două escorte se puseră din nou în mişcare către Clermont. 

Văzând că Poitiers şi Valois au trecut iar în capul 
convoiului, d'Artois îşi împinse calul lângă litiera reginei. 

— Eşti tot mai frumoasă de fiecare dată când te văd, 
verişoară, îi spuse el. 

— Nu minţi, răspunse Isabelle. Nu pot fi frumoasă după 
douăsprezece ore de drum prin colbăraia asta. 

— Când ţi-a îndrăgit cineva amintirea vreme de atâtea 
săptămâni, nu mai vede colbul, nu-ţi vede decât ochii. 

Isabelle se ghemui mai adânc în perne. Se simţea iarăşi 
cuprinsă de acea stranie slăbiciune care o apucase la 
Westminster în faţa lui Robert. „Să fie oare adevărat că mă 
iubeşte, îi trecu prin minte, sau îmi spune doar vorbe 
frumoase, cum o fi spunând oricărei alte femei?” Printre 
perdelele litierei, vedea în coasta calului rotat uriaşa cizmă 
roşie şi pintenul de aur al contelui d'Artois; vedea pulpa de 
namilă, ai cărei muşchi zvâcneau sub nădragul strâns, şi se 
întreba dacă va încerca de fiecare dată când se va găsi în 
prezenţa acestui bărbat aceeaşi tulburare, aceeaşi dorinţă 
de a i se lăsa în braţe, aceeaşi speranţă de a ajunge la nişte 
tărâmuri necunoscute... Făcu o sforţare ca să se 
stăpânească. Nu venise aici pentru ea însăşi. 

— Vere, zise regina, cât putem sta de vorbă, spune-mi 
repede ce ai să-mi spui. 

Cu mare grabă şi prefăcându-se că-i descrie priveliştea, 
d'Artois îi povesti ceea ce ştia şi ceea ce făcuse, pânda cu 
care împresurase prinţesele regale, capcana întinsă celor 
doi fraţi d'Aunay la turnul Nesle. 


— Cine sunt oamenii aceştia care necinstesc coroana 
Franţei? întrebă Isabelle. 

— Se află la douăzeci de paşi de tine. Fac parte din escorta 
care te însoţeşte. 

Şi îi dădu toate lămuririle în privinţa fraţilor d'Aunay, unde 
le sunt moşiile, din ce neam se trag şi cu cine se înrudesc. 

— Vreau să-i văd, zise Isabelle. 

Făcându-le semne cu braţele, d'Artois îi chemă pe cei doi 
tineri. 

— Regina v-a zărit printre toţi ceilalţi, le zise el cu o clipire 
şireată a ochilor, şi i-am vorbit de voi. 

Chipurile celor doi fraţi se roşiră de mândrie şi plăcere. 

Îi împinse către litieră, ca şi cum le-ar fi deschis calea 
măririlor, şi în vreme ce flăcăii salutau, plecându-se mai jos 
de grumazul cailor, uriaşul spuse cu o prefăcută voioşie: 

— Măria-ta, aceştia-s domnii Gautier şi Filip d'Aunay, cei 
mai credincioşi scutieri ai fratelui şi ai unchiului măriei-tale. 
Îi recomand bunăvoinţei măriei-tale ca pe unii ce se află 
oarecum sub oblăduirea mea. 

Isabelle îi cercetă o clipă pe cei doi tineri, întrebându-se ce 
anume aveau în înfăţişarea şi făptura lor care să poată 
abate de la datorie nişte fiice de rege. Erau frumoşi, nici 
vorbă, şi frumuseţea bărbaţilor o cam tulbura întotdeauna 
pe Isabelle. Zări apoi tăşcuţele de aur la cingătoarea celor 
doi călăreţi, şi privirea ei merse de la tăşcuţele acelea la 
ochii lui Robert. Pe faţa acestuia miji un surâs. De acum 
încolo el se putea trage din nou în umbră. Nu va mai trebui 
nici măcar să apară în faţa curţii ca pârâtor. Întâlnirea 
aceasta întâmplătoare era de-ajuns ca să-i ducă la pierzanie 
pe cei doi scutieri. „Frumos mai lucraşi, Robert, frumos mai 
lucraşi”. Îşi zicea el. 

Fraţii d'Aunay, cu capetele pline de visuri, plecară să-şi ia 
locul în convoi. 

Din oraşul Clermont în sărbătoare, se şi înălţau strigătele 
de bun sosit către această frumoasă regină de 22 de ani, 


care aducea la curtea Franţei cea mai neaşteptată dintre 
nenorociri. 

VII. 

CUM E TATA, E ŞI FATA. 

Era în seara când sosise Isabelle; regele stătea de vorbă 
cu fiică-sa între patru ochi, într-o încăpere a castelului 
Maubuisson, unde-i plăcea să rămână singur. 

— Aici mă sfătuiesc cu mine însumi, le spusese celor din 
jurul său într-o zi când se hotărâse să vorbească. 

Pe masă, un sfeşnic de argint cu trei braţe lumina un vraf 
de pergamente pe care regele îşi punea semnătura după ce 
le cerceta. Parcul foşnea în asfinţit, iar Isabelle, cu faţa 
întoarsă spre întunericul de afară, privea cum umbra 
înserării învăluia copacii unul câte unul. 

Aşezat în împrejurimile oraşului Pontoise, Maubuisson era 
reşedinţă regală de pe vremea reginei Blanche de 
Castille(12), iar Filip făcuse din el unul din locurile în care 
obişnuia să petreacă lunile de vară. Îi plăcea acest domeniu 
tăcut, împrejmuit de ziduri înalte, pentru parcul său, pentru 
grădinile sale şi mânăstirea în care călugărițele benedictine 
duceau un trai tihnit. Castelul însuşi nu era mare, dar Filip 
cel Frumos îi preţuia liniştea şi se simţea mai bine la 
Maubuisson decât în palatele sale mai încăpătoare. 

Isabelle le întâmpinase pe cele trei cumnate ale sale, 
Marguerite, Jeanne şi Blanche, cu un obraz numai zâmbet 
şi răspunsese aşa cum se cuvenea la urările lor de bună 
venire. 

Cina fusese scurtă. Şi acum Isabelle se retrăsese cu tatăl 
ei pentru a împlini fapta cumplită şi de neînlăturat la care 
se hotărâse. Regele Filip o ţinea sub uitătura aceea 
îngheţată cu care privea orice făptură omenească, fie şi 
propria sa odraslă. Aştepta s-o audă vorbind şi ea nu se 
încumeta să înceapă. „Am să-i fac atâta rău”, gândea 
Isabelle. Şi deodată, din pricina acestei prezenţe, a acestui 
parc, a acestor copaci, a tăcerii acesteia, se simţi năpădită 


de un val de amintiri ale copilăriei şi o amarnică milă de ea 
însăşi îi aduse un nod în gât. 

— Tată, izbucni ea, tată, sunt nenorocită. Ah, cât de 
departe mi se pare Franţa de când sunt regina Angliei! Şi 
cum duc dorul zilelor care nu mai sunt! 

Şi trebui deodată să lupte cu un duşman neaşteptat: 
lacrimile. 

După o tăcere, fără să se apropie de dânsa, Filip cel 
Frumos întrebă încet, dar cu glas lipsit de orice căldură: 

— Numai ca să-mi spui asta ai făcut o asemenea călătorie? 

— Şi dacă nu tatălui meu, zise ea, cui altuia să-i spun că n- 
am parte de fericire? 

Regele privi întunericul de după fereastra cu geamuri 
lucioase, apoi lumânările, apoi focul din vatră. 

— Fericirea... vorbi el rar. În ce stă oare fericirea, fata 
mea, dacă nu în a fi vrednic de soarta ce ţi-e dată, în a 
învăţa să zici întotdeauna „da” lui Dumnezeu... şi adeseori 
„nu” oamenilor? 

Erau aşezaţi faţă în faţă pe nişte jilţuri de stejar fără 
pernă. 

— Sunt regină, e adevărat, spuse ea în şoaptă. Dar e oare 
trai de regină traiul meu acolo? 

— Se poartă rău cu tine? 

Întrebarea lui nu arăta vreo mirare. Ştia prea bine ce avea 
să-i răspundă. 

— Nu ştii cu cine m-ai măritat? râăbufni Isabelle. E oare un 
soţ acela care din prima zi se ţine departe de patul meu? 
Cel căruia nici grija ce-i port, nici alintările, nici zâmbetele 
mele nu-i smulg o vorbă? Care fuge de mine de parcă aş fi 
bolnavă şi împarte, nici măcar unor ibovnice, ci unor 
bărbaţi, tată, unor bărbaţi, mângâierile ce mi se cuvin? 

Toate acestea Filip cel Frumos le cunoştea de multă 
vreme, iar răspunsul său era şi el pregătit de multă vreme. 

— Eu nu te-am măritat cu un bărbat, zise el, ci cu un rege. 
Nu te-am jertfit din greşeală. 'Ție trebuie oare să-ţi aduc 
aminte ce datorăm statelor noastre şi că noi nu suntem 


născuţi pentru a ne lăsa în voia durerilor unuia sau altuia 
dintre noi? Noi, nu vieţile noastre le trăim, ci pe acelea ale 
ţărilor noastre, şi numai într-aceasta putem să ne aflăm 
mulţumirea... dacă suntem vrednici de soarta ce ne este 
hărăzită. 

Vorbind, se apropiase puţin de dânsa şi lumina flăcărilor îi 
săpa umbre adânci pe faţă, scoţându-i la iveală şi 
frumuseţea şi aerul acela de-a voi întotdeauna să-şi biruie 
simţămintele şi de-a fi mândru că le biruie. 

Mai mult decât vorba, această înfăţişare de rege şi această 
frumuseţe o ajutară pe Isabelle să-şi înfrângă orice 
slăbiciune. „Nu aş fi putut iubi decât un bărbat care să-i 
semene, gândi ea, şi nu voi iubi vreodată, nici iubită nu voi fi 
vreodată, căci n-am să găsesc niciodată un bărbat după 
chipul său.” 

Apoi, cu glas tare: 

— Sunt bucuroasă, tată, că mi-ai reamintit care mi-e 
datoria. Nu pentru a mă tângui am venit în Franţa. Sunt 
bucuroasă de asemenea că mi-ai reamintit acel respect de 
sine pe care se cade să-l aibă cei de viţă regească, şi că 
fericirea nu trebuie să însemne nimic pentru unii ca noi. Aş 
vrea doar ca şi în jurul tău fiecare să gândească la fel în 
privinţa aceasta. 

— Pentru ce ai venit? 

Isabelle răspunse pe nerăsuflate: 

— Pentru că fraţii mei şi-au luat soţii nişte târfe, tată, 
pentru că am aflat-o şi pentru că sunt tot aşa de 
neînduplecată ca şi tine când trebuie să apăr cinstea 
noastră. 

Filip cel Frumos oftă: 

— Nu-ţi îndrăgeşti cumnatele, o ştiu, dar ceea ce te 
desparte de ele... 

— Ceea ce mă desparte de ele este ceea ce desparte o 
femeie cinstită de o curvă! rosti Isabelle cu răceală. 
Aşteaptă, tată! Ştiu lucruri care ţi-au fost tăinuite. Ascultă- 


mă, căci nu-ţi aduc doar vorbe goale. Îl cunoşti pe tânărul 
domn Gautier d'Aunay? 

— Sunt doi fraţi pe care-i iau întotdeauna unul drept altul. 
Tatăl lor a fost cu mine în Flandra. Cel de care-mi vorbeşti a 
luat-o de soţie pe Agnes de Montmorency, nu-i aşa? şi 
slujeşte la fiul meu, contele de Poitiers, ca scutier... 

— O slujeşte şi pe nora ta, Blanche, dar într-alt fel. Fratele 
său mai mic, Filip, care e la palatul unchiului meu Valois... 

— Da, făcu regele, da... 

Lucru foarte rar, o cută adâncă îi brăzdă fruntea. 

— Ei bine, acesta se ţine cu Marguerite, pe care ai ales-o 
să fie într-o zi regina Franţei. În ce-o priveşte pe Jeanne, nu 
i se cunoaşte ibovnicul pentru că, fără îndoială, şi-l ascunde 
mai bine ca celelalte. Se ştie însă atâta, că ea tăinuieşte 
desfătările soră-si şi ale verişoarei, înlesneşte vizitele 
îndrăgostiţilor la turnul Nesle şi se descurcă foarte bine 
într-o meserie al cărei nume €... Şi află că toată curtea 
vorbeşte despre asta, numai ţie nu ţi se spune nimic. 

Filip cel Frumos ridică mâna. 

— Unde ţi-s dovezile? 

Isabelle dădu atunci pe faţă istoria cu tăşcuţele de aur. 

— Le vei găsi la cingătoarea fraţilor d'Aunay. Le-am văzut 
chiar eu pe când veneam încoace. E tot ce aveam să-ţi spun. 

Filip cel Frumos îşi privi fata. I se părea că acolo, sub ochii 
lui, ea luase pe neaşteptate alt chip şi alt suflet. Rostise 
învinuirea fără să şovăie, fără să-i tremure glasul şi rămase 
nemişcată acolo, dreaptă în jilţul ei, cu buzele strânse, 
păstrând în fundul ochilor o lucire neînduplecată, ca de 
gheaţă. Nu vreun simţământ josnic sau invidia o 
îmboldiseră să vorbească, ci dreptatea. Era într-adevăr fiica 
lui. 

Regele se ridică, fără a răspunde. Rămase o clipă mai 
lungă în picioare la o fereastră, mereu cu încreţitura aceea 
care-i brăzda fruntea de la o tâmplă la alta. 

Isabelle nu mişca, aşteptând să vadă ce are să urmeze 
după ceea ce dezlănţuise, gata să dea alte lămuriri. 


— Vino, zise deodată regele. Haidem la ele. 

Deschise uşa, străbătu un lung coridor întunecos, apoi 
împinse o a doua uşă: vântul nopţii îi înfăşură dintr-o dată, 
fluturându-le în spate veşmintele largi. 

Cele trei nurori îşi aveau odăile în cealaltă aripă a 
castelului Maubuisson. Din turn, unde se afla camera de 
lucru a regelui, se putea ajunge acolo făcându-se un ocol 
prin nişte galerii acoperite. Pe lângă fiecare ferestruică a 
meterezelor moţăia câte un străjer. Scurte răbufniri de vânt 
zgâlţâiau ţiglele acoperişului. De jos venea mireasma 
pământului reavăn. 

Fără o vorbă, regele şi fiică-sa merseră de-a lungul 
galeriilor. Călcau într-un pas amândoi şi paşii lor răsunau 
pe lespezi, iar din zece în zece stânjeni câte un arcaş se 
ridica. 

Când ajunse la uşa care dădea în odăile prinţeselor, Filip 
cel Frumos se opri o clipă, trăgând cu urechea. Râsete şi 
ţipete voioase răzbeau prin uşă. O privi pe Isabelle. 

— Trebuie, zise el. 

Isabelle îşi înclină capul, fără să răspundă, şi Filip cel 
Frumos împinse uşa. 

Marguerite, Jeanne şi Blanche scoaseră un țipăt de mirare 
şi râsetele lor se curmară deodată. 

Se jucau tocmai cu nişte păpuşi şi făceau mare haz 
încercând să reconstituie o scenă născocită de ele şi care, 
meşterită de un păpugşar iscusit, le plăcuse grozav într-o zi 
la Vincennes, dar îl mâniase pe rege. 

Păpuşile erau făcute după chipul mărimilor de la curte. 
Micul decor înfăţişa camera regelui, unde acesta era culcat 
într-un pat cu baldachin ţesut în fir de aur. Monseniorul de 
Valois bătea la uşă, cerând să vorbească cu frate-său. 
Hugues de Bouville, şambelanul, răspundea că regele nu-l 
putea primi şi că poruncise ca nimeni să nu-i vorbească. 
Monseniorul de Valois o lua din loc, spumegând de mânie. 
Veneau după aceea să ciocănească în uşă păpuşile care 
întruchipau pe Ludovic de Navara şi pe frate-său Charles. 


Bouville dădea acelaşi răspuns celor doi fii ai regelui. În 
cele din urmă se arăta Enguerrand de Marigny, în faţa 
căruia mergeau trei armăşei cu ghioagele de fier în mâini; 
numaidecât i se deschidea larg uşa, zicându-i-se: 
„Monseniore, fiţi bine venit. Regele ţine foarte mult să vă 
vorbească.” 

Această satiră a obiceiurilor de la curte îl supărase rău pe 
Filip cel Frumos, care ceruse să nu mai audă de asemenea 
joacă. Cele trei tinere prințese nu luaseră însă în seamă 
porunca regelui şi, într-ascuns, se desfătau cu atât mai 
mult, cu cât era o petrecere oprită. 

Ele mai schimbau pe ici, pe colo câte o vorbă din cele 
rostite parcă de păpuşi şi se întreceau să le pună în gură 
glume batjocoritoare, mai ales când mânuiau păpuşile care 
îi înfăţişau pe soţii lor. 

La ivirea regelui şi a Isabellei, se fâstâciră ca nişte 
şcolăriţe prinse cu şoalda. 

Marguerite apucă în grabă o haină care zăcea pe un scaun 
şi şi-o puse ca să-şi acopere frumogşii sâni prea dezgoliţi. 
Blanche îşi strânse la loc părul pe care şi-l ciufulise 
maimuţărind mânia unchiului Valois. 

Jeanne, care se stăpânea mai bine, zise repede: 

— Am terminat sire, chiar acum am terminat, şi aţi fi putut 
asculta, căci nu era nimic ca să vă supere. Vom strânge 
acum totul. 

Bătu din palme, strigând: 

— Hei! Beaumont, Comminges, dragele mele... 

— Nu-i nevoie să-ţi chemi doamnele, îi tăie scurt vorba 
regele. 

Abia dacă aruncase o privire la joaca lor; era cu ochii la 
ele. 18 ani, 19 ani şi jumătate, 23 de ani; câteşitrele 
nostime, fiecare în felul ei. Le văzuse crescând, făcându-se 
tot mai frumoase din ziua când sosiseră, la doisprezece sau 
treisprezece ani fiecare, pentru a se mărita cu câte unul din 
fiii săi. Dar nu păreau să fi căpătat mai multă minte decât 
avuseseră atunci. Se mai jucau cu păpuşi ca nişte 


ştrengăriţe neascultătoare. Să fie oare adevărat ce-a spus 
Isabelle? Era oare cu putinţă ca atâta viclenie femeiască să 
se fi cuibărit în fiinţele acestea care lui i se păreau tot nişte 
copile? „Poate că nu mă pricep de fel la femei”, gândi 
regele. 

— Unde vă sunt soţii? întrebă. 

— În sala de arme, sire, răspunse Jeanne. 

— După cum vedeţi, n-am venit singur, urmă el. V-am auzit 
adeseori zicând că cumnata voastră nu vă iubeşte. Şi cu 
toate acestea mi se spune că ea v-a făcut, fiecăreia dintre 
voi, câte un dar foarte frumos... 

Isabelle văzu întunecându-se ochii prinţeselor Marguerite 
şi Blanche, ca şi cum lumina lor li s-ar fi stins deodată. 

— Vreţi să-mi arătaţi şi mie, vorbi rar Filip cel Frumos, 
tăşcuţele acelea pe care le-aţi primit din Anglia? 

Tăcerea care urmă după cuvintele lui despărţi lumea în 
două. De o parte era Filip cel Frumos, Isabelle, curtea, 
prinții, regatele; de cealaltă parte, începând să trăiască un 
coşmar înfiorător, cele trei nurori ale regelui de fier. 

— Ei, făcu regele, ce-i tăcerea asta? 

Continua să le privească, aţintind asupră-le ochii săi mari, 
ale căror pleoape nu clipeau niciodată. 

— Am lăsat-o pe a mea la Paris, spuse Jeanne. 

— Şi eu, şi eu, spuseră numaidecât celelalte două. 

Filip cel Frumos se îndreptă fără grabă spre uşa care 
dădea pe coridoare şi se auzi pardoseala de lemn trosnind 
sub paşii săi. Cele trei femei, albe ca varul, îl urmăreau din 
ochi. 

Nimeni nu se uita la Isabelle. Ea se lipise cu spatele de 
perete, ascunsă oarecum de cămin, şi i se auzea răsuflarea 
întretăiată. 

Regele spuse, fără a-şi întoarce capul: 

— Fiindcă v-aţi lăsat aceste tăşcuţe la Paris, vom ruga pe 
tinerii d'Aunay să meargă de îndată să le aducă. 

Deschise uşa, chemă un oştean de pază şi-i porunci să-i 
caute pe cei doi scutieri. 


Blanche nu se mai putu ţine. Se lăsă frântă pe un scăunel, 
cu capul din care fugise sângele, cu inima oprită, şi fruntea 
i se aplecă într-o parte, gata parcă să lunece jos. Jeanne o 
apucă de braţ şi o scutură ca s-o silească să-şi vină în fire. 

Cu micile ei mâini cafenii, Marguerite sucea în neştire 
gâtul păpuşii care îl înfăţişa pe Marigny şi cu care se jucase 
mai adineauri. 

Isabelle stătea nemişcată. Simţea pe faţa ei privirile 
Margueritei şi ale Jeannei, priviri pline de ură care îi 
spuneau îndeajuns rolul ei de pârâtoare, şi încercă deodată 
o mare sfârşeală. „Voi merge până la capăt”, gândi ea. 

Fraţii d'Aunay dădură buzna, zoriţi, fâstăâciţi, aproape 
îmbrâncindu-se în râvna lor de a sluji bine şi de a se arăta 
vrednici. 

Fără a se dezlipi de peretele de care sta rezemată, Isabelle 
întinse mâna şi spuse doar atât: 

— Tată, domnii aceştia par să-ţi fi ghicit gândul, căci iată-i 
că-ţi aduc tăşcuţele mele spânzurate de cingătoarea lor. 

Filip cel Frumos se întoarse spre nurorile sale. 

— Puteţi să mă faceţi să pricep cum de au ajuns aceşti 
scutieri să poarte podoabele care v-au fost dăruite de 
cumnata voastră? 

Niciuna nu răspunse. 

Filip d'Aunay se uită mirat la Isabelle, ca un câine care nu 
înţelege de ce e bătut, apoi îşi întoarse privirea la frate-său 
mai mare, căutându-i ocrotirea. Gautier stătea cu buzele 
întredeschise. 

— Garda? strigă regele. 

Glasul său făcu să treacă un fior rece prin spinarea tuturor 
celor de faţă şi se răsfrânse, neobişnuit, înfricoşător, în tot 
castelul şi în bezna dimprejur. De mai bine de zece ani, 
chiar din ziua bătăliei de la Mons-en-Pevele, când îşi 
reînsufleţise oştirea smulgând o izbândă gata să-i scape, 
nu-l auzise nimeni să strige vreodată şi nimeni nu-şi mai 
amintea că putea să aibă un glas aşa de puternic. De 
altminteri, acesta fu singurul cuvânt pe care-l rosti astfel. 


— Să vie arcaşii! Chemaţi-l pe căpitanul vostru, le spuse 
oştenilor care alergaseră la strigătul său. 

Se auzi tropotul greu al cailor, apoi domnul Alain de 
Pareilles se ivi în capul gol, încheindu-şi cataramele din 
mers. 

— Domnule Alain, îi zise regele, înhaţă-i pe aceşti doi 
oameni. În temniţă şi în lanţuri să-i pui. Vor avea să 
răspundă înaintea judecății mele pentru trădarea lor. 

Filip d'Aunay vru să spună ceva. 

— Sire, îngână el, sire... 

— Ajunge, zise Filip cel Frumos. Domnului de Nogaret ai 
să-i vorbeşti de acum înainte... 

Se întoarse spre căpetenia arcaşilor. 

— Domnule Alain, prinţesele vor rămâne aici sub paza 
oamenilor dumitale până la alt ordin al meu. N-au voie să 
iasă. N-are voie nimeni, oricine ar fi, nici slugile lor, nici 
rudele, nici chiar soţii lor, să pătrundă în acest loc sau să 
vorbească cu ele. Răspunzi de asta în faţa mea. 

Oricât de uluitoare ar fi fost poruncile acestea, Alain de 
Pareilles le ascultă fără a crâcni. Omul care îl arestase pe 
marele maestru al templierilor nu se mai putea mira de 
nimic. Voința regelui era singura lui lege. 

— Haideţi, domnilor, le spuse el celor doi fraţi d'Aunay, 
arătându-le uşa. 

Şi dădu arcaşilor poruncile sale, potrivit cu cele pe care le 
primise. 

leşind de acolo, Gautier îi şopti fratelui său: 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate, totul s-a sfârşit... 

Apoi, paşii lor pe lespezile de piatră se pierdură în 
tropăitul oştenilor, auzindu-se din ce în ce mai slab. 

Marguerite şi Blanche ascultară paşii aceştia care se 
depărtau. Era dragostea lor, cinstea lor, fericirea lor, viaţa 
lor toată care se depărta. Jeanne se întreba dacă va izbuti 
vreodată să se dezvinovăţească. Marguerite, pe 
neaşteptate, zvârli în foc păpuşa pe care o ţinea în mână. 

Blanche era din nou gata să leşine. 


— Vino, Isabelle, zise regele. 

leşiră. Regina Angliei câştigase; dar se simţea obosită şi 
cuprinsă de o stranie tulburare pentru că tată-său îi 
spusese: „Vino, Isabelle”. Era întâia oară când îi spunea pe 
nume, ca pe vremea depărtată a copilăriei. 

Făcură cale întoarsă, unul în urma celuilalt, de-a lungul 
galeriilor, aşa cum veniseră. Vântul de răsărit mâna pe cer 
uriaşi nori negri. Filip o lăsă pe Isabelle în uşa odăilor sale 
şi, apucând un sfeşnic de argint, porni să-şi caute fiii. 

Umbra lui mare şi zgomotul paşilor trezeau străjerii prin 
coridoarele pustii. Îi era inima grea. Nici nu simţea 
picăturile de ceară care i se prelingeau pe mână. 

VIII. 

MAHAUT, CONTESĂ DE BURGUNDIA. 

În toiul nopţii, doi călăreţi se depărtară de castelul 
Maubuisson: erau Robert d'Artois şi credinciosul, 
nedespărţitul său Lormet, în acelaşi timp argat, scutier, 
tovarăş de drum, şi omul căruia îi încredința tainele sale 
punându-l să împlinească orice treabă. 

Din ziua în care d'Artois îl alesese dintre şerbii săi de la 
Conches, luându-l pe lângă dânsul, Lormet nu-l mai 
părăsise, ca să spunem aşa, nici o clipă. le minunai 
văzându-l pe acest omuleţ rotofei şi spătos, ale cărui tâmple 
începuseră să încărunţească, purtând de grijă în orice prilej 
namilei sale de stăpân şi urmându-l pas cu pas pentru a-l 
ocroti. Şiretenia îi era tot aşa de mare şi de răzbătătoare ca 
şi devotamentul ce-l arăta lui Robert d'Artois. El făcuse pe 
luntraşul fraţilor d'Aunay în seara în care li se întinsese 
capcana. 

Se crăpa de ziuă când cei doi călăreţi ajunseră la bariera 
Parisului. Îşi puseră la pas caii, din care ieşeau aburi de 
atâta goană, iar Lormet căscă de vreo douăsprezece ori şi 
mai bine. La 50 de ani trecuţi, ţinea la drum lung călare mai 
dihai ca un tânăr scutier, dar lipsa somnului îl dădea gata. 

În piaţa Gr&ve se adunau, cum era obiceiul, zilierii în 
căutare de lucru. Contramaiştrii de pe şantierele regelui şi 


stăpânii de corăbii umblau printre cetele de muncitori şi 
tocmeau ucenici, hamali şi oameni de alergătură. Robert 
d'Artois străbătu piaţa şi apucă pe strada Mauconseil, unde 
locuia mătuşă-sa Mahaut d'Artois, contesă de Burgundia. 

— Pricepi tu, Lormet, zise uriaşul, vreau ca blestemata 
asta de căţea prea ghiftuită să-şi audă nenorocirea din gura 
mea. Asta-i una din cele mai plăcute dimineţi ale vieţii mele. 
Nu se află obraz de fată frumoasă încins de focul dragostei, 
care să-mi poată da mai multă plăcere privindu-l, decât 
mutra scârboasă a mătuşii mele când am să-i povestesc ce 
se întâmplă la Maubuisson. Şi vreau ca ea să vină la 
Pontoise şi să-şi grăbească pieirea, ducându-se să 
chelălăiască în faţa regelui, şi s-o văd crăpând de ciudă. 

Lormet mai căscă o dată până la urechi. 

— Are să crape, monseniore, spuse el, are să crape, n-aveţi 
grijă, că doar faceţi tot ce trebuie pentru asta. 

Ajunseră la măreţul palat al conților d'Artois. 

— Şi când te gândeşti că bunicul meu l-a clădit! izbucni 
Robert. Şi că eu ar fi trebuit să stau aici! 

— O să staţi aici, monseniore, o să staţi! 

— lar pe tine te-oi face portar al palatului, cu o sută de 
livre pe an leafă. 

— Mulţumesc, monseniore, răspunse Lormet, de parcă ar 
fi avut de pe acum înalta slujbă şi banii în buzunar. 

D'Artois sări de pe cal, îi aruncă lui Lormet frâul şi, 
apucând ciocanul din poartă, izbi de câteva ori în ea, mai- 
mai s-o spargă. 

Zgomotul se auzi răsunând de sus în jos prin toată casa. 
Poarta de stejar se deschise, lăsând să iasă un paznic 
zdravăn şi foarte dezgheţat, care ţinea în mână un toroipan 
să omori boul cu el. 

— Cine e? întrebă servitorul, furios de aşa tămbălău. 

Dar Robert d'Artois îl împinse deoparte şi pătrunse în 
palat. Roia argăţime multă pe coridoare şi pe scări: vreo 
duzină de valeţi şi de slujnice umblau de colo-colo, făcând 
curăţenia de dimineaţă prin încăperi. Zărindu-l pe d'Artois, 


neliniştea li se aşternu pe faţă. Dând brânci tuturor, Robert 
se urcă la catul de sus, unde erau odăile contesei Mahaut, şi 
strigă o dată „hei”! aşa de tare, că ar fi putut ridica în două 
picioare un rând întreg de cai. 

Un valet veni în fugă, înfricoşat, cu o găleată în mână. 

— Unde-i mătuşă-mea, Picard? Trebuie s-o văd pe mătuşă- 
mea numaidecât! 

Picard, cu capul turtit, aproape chel, puse jos găleata şi 
răspunse: 

— Mănâncă, monseniore! 

— Ei, puţin îmi pasă de asta! Spune-i că am venit, dar dă 
fuga repede! 

Luându-şi în grabă o mutră răvăşită de tristeţe şi de 
spaimă, Robert d'Artois îl urmă pe valet până la odaia 
mătuşii Mahaut, făcând să se cutremure duşumeaua sub 
greutatea lui. 

Contesa Mahaut d'Artois, regentă a Burgundiei, şi pair al 
regelui Franţei, era o femeie voinică, de vreo 50 de ani, cu 
cheresteaua zdravănă, trupeşă, lată în şolduri. Din chipul 
care fusese frumos mai rămăsese încă sub masca de 
grăsime o mândrie sigură de ea însăşi. Avea fruntea înaltă, 
largă şi bombată, părul încă foarte negru, un tulei de 
mustață cam prea deasă deasupra buzei, gura roşie şi 
bărbia groasă. 

Toate erau mari la femeia asta, trăsăturile, picioarele şi 
braţele, pofta de mâncare, mâinile, lăcomia de avere, 
ambițiile şi râvna de putere. Cu dârzenia unui războinic şi 
cu încăpăţânarea unui om de legi, ea alerga din Artois în 
Burgundia, de la curtea ei din Arras la cea din Dâle, 
supraveghind treburile celor două comitate, cerând 
vasalilor ei supunere oarbă, având grijă să nu-i supere pe 
cei puternici, dar lovind fără cruţare pe vrăjmaşul lipsit de 
apărare. 

Doisprezece ani de luptă cu nepotu-său o învăţaseră să-l 
cunoască bine. De câte ori se ivea vreun neajuns, de câte 
ori vasalii ei din Artois se zburleau, de câte ori un târg se 


ridica împotriva birurilor, putea fi sigură că Robert era în 
spatele acestor boroboaţe. 

„E un lup sălbatic, un lup mare, crud şi prefăcut, zicea 
vorbind despre dânsul. Dar eu sunt mai căpăţânoasă şi 
lupul va sfârşi prin a-şi frânge gâtul tot izbindu-se în mine.” 

De multe luni de zile abia dacă îşi mai vorbeau, iar de 
văzut, nu se vedeau decât atunci când rânduielile de la 
curte îi puneau faţă în faţă. 

În dimineaţa aceea, aşezată înaintea unei mesuţe, la 
piciorul patului, contesa Mahaut înfuleca bucată după 
bucată o plăcintă de iepure cu care îşi începea de obicei 
gustarea de dimineaţă. 

Aşa cum Robert se străduia să pară mâhnit şi tulburat, ea 
se sili, când îl văzu intrând, să-şi dea un aer firesc şi 
nepăsător. 

— Ei, iată-te sosind o dată cu zorile, nepoate! rosti ea, fără 
nici o mirare în glas. Şi ce năvalnic! Vii ca o furtună! De ce 
atâta grabă? 

— Mătuşică, mătuşică! izbucni Robert, totul e pierdut! 

Fără să tresară, Mahaut dădu liniştit pe gât o cupă plină 
cu rubiniu, vin care-i venea de la viile sale din Artois şi al 
cărui buchet îi plăcea mai mult ca oricare altul pentru a-şi 
începe ziua cum se cuvine. 

— Ce-ai pierdut, Robert? întrebă ea. Vreun alt proces? 

— Mătuşică, îţi jur că nu e acum vremea să ne luăm peste 
picior. Nenorocirea ce se abătu peste familia noastră e prea 
mare ca să ne mai ardă de glumă. 

— Ce fel de nenorocire pentru unul dintre noi ar putea fi o 
nenorocire şi pentru celălalt? spuse Mahaut cu o linişte 
batjocoritoare. 

— Mătuşică, suntem în mâna regelui. 

Mahaut lăsă să i se vadă în privire o umbră de îngrijorare. 
Se întreba ce capcană putea să i se întindă şi ce rost avea 
toată introducerea asta. 

Cu un gest care-i era familiar îşi suflecă mânecile până la 
coate. Apoi bătu cu palma în masă şi chemă: 


— Thierry! 

— Mătuşică, sări Robert, n-aş putea vorbi faţă de nimeni, 
afară de dumneata. Ceea ce am să-ţi spun priveşte cinstea 
noastră. 

— Ei aş! Poţi să spui orice în faţa cancelarului meu. 

Nu avea încredere în nepotu-său şi ţinea să aibă un 
martor. 

O clipă se măsurară din ochi, ea încercând să-i ghicească 
gândurile, el bucurându-se de comedia pe care o juca. „N-ai 
decât, cheamă-ţi-i pe toţi, gândea el. Cheamă-i, să audă 
fiecare.” 

Era lucru straniu să vezi cum se pândesc, se cântăresc şi 
se înfruntă aceste două fiinţe cărora firea le dăduse atâtea 
trăsături aidoma, ca doi bivoli de acelaşi neam, care se 
asemănau aşa de bine şi se urau aşa de mult. 

Uşa se deschise şi în pragul ei se ivi Thierry d'Hirson. Fost 
canonic în tagma călugărilor de pe lângă catedrala din 
Arras, cancelar al contesei Mahaut la cârmuirea provinciei 
d'Artois şi niţeluş ibovnicul ei, omuleţul acesta buhăit, cu 
faţă dolofană, nas ascuţit şi alb, îţi dădea o uimitoare 
impresie de îndrăzneală şi voinţă. Abia dacă avea buze, iar 
ochii arătau multă cruzime. Viclenia, deşteptăciunea şi 
dârzenia îi erau armele. 

Îl salută pe Robert d'Artois. 

— Daţi rar pe la noi, monseniore. 

— Nepotu-meu are, pare-se, să-mi vestească o mare 
nenorocire, zise Mahaut. 

— Aşa e, vai! oftă Robert, lăsându-se într-un jilţ. 

Tăcu înadins câteva clipe; Mahaut începea să dea semne 
de nerăbdare. 

— Au fost între noi neînţelegeri, mătuşică... vorbi el din 
nou. 

— Ba mai mult încă, nepoate... Nişte certuri urâte care s- 
au sfârşit rău pentru dumneata... 

— Fireşte, fireşte, şi martor mi-e Dumnezeu că ţi-am dorit 
tot ce se poate mai râu. 


Folosea iar şiretlicul său obişnuit, vorbind pe şleau, 
mărturisindu-şi gândurile duşmănoase, ca să-şi ascundă 
mai bine jungherul din mână. 

— Dar asta nu ţi-aş fi dorit-o niciodată, urmă el. Mă ştii 
doar bun cavaler şi neclintit când e vorba de cinste! 

— Dar ce s-a întâmplat la urma urmelor? Ci vorbeşte 
odată! 

— Fiicele dumitale, verişoarele mele, sunt învinovăţite de 
adulter şi arestate din porunca regelui, iar Marguerite 
împreună cu ele. 

Mahaut nu-şi trădă numaidecât uluirea. Nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. 

— De la cine ai aflat scornitura asta? 

— De la mine însumi, mătuşică, şi toată curtea o ştie la fel. 
Asta s-a petrecut ieri la căderea nopţii. 

De aici încolo îşi făcu o plăcere din a o chinui pe baldâra 
de mătuşă-sa, lăsând-o să se perpelească pe frigarea 
spaimei, destăinuindu-i din toată istoria doar cât voia el, cu 
ţârâita, povestindu-i cum toată suflarea de la Maubuisson 
fusese trezită noaptea de mânia regelui. 

— Ele şi-au recunoscut vina? întrebă Thierry d'Hirson. 

— Habar n-am, răspunse Robert d'Artois. Dar tinerii 
d'Aunay se află pe mâna prietenului dumitale Nogaret şi, în 
clipa de faţă, sunt pe cale de-a recunoaşte pentru ele. 

— Nu-mi place Nogaret, zise Mahaut. Chiar de-ar fi 
nevinovate, el e în stare să le scoată mai negre ca smoala. 

— Mătuşică, vorbi iarăşi Robert, am făcut în plină noapte 
cele zece leghe de la Pontoise la Paris, ca să-ţi dau de veste, 
căci nimeni nu se gândea s-o facă. Mai crezi oare că vreun 
gând rău mă aduce la dumneata? 

În restriştea şi nehotărârea în care se afla, Mahaut înălţă 
ochii la vlăjganul de nepotu-său şi gândi: „Poate c-o fi în 
stare uneori de o faptă bună”. 

Apoi, îl întrebă cu glas morocănos: 

— Vrei să mănânci? 


Şi, numai din vorba asta, Robert pricepu că o lovise tare 
de tot. 

Înşfăcă de pe masă un fazan rece, îl rupse în două cu 
mâinile şi începu să muşte din el. Deodată o văzu pe 
mătuşă-sa făcând feţe-feţe. Mai întâi partea de sus a 
pieptului, deasupra rochiei tivite cu ermină, deveni stacojie, 
apoi gâtul, apoi obrazul, primprejurul gurii şi nasului. Se 
vedea sângele năvălindu-i în faţă, atingându-i fruntea, care 
se înroşi ca focul. Contesa Mahaut îşi duse mâna la piept. 

„Acu-i acu, gândi Robert. Are să crape. Are să crape 
îndată.” 

Se înşela însă. Contesa se ridicase şi în acelaşi timp se auzi 
un zdrăngănit puternic. Contesa trântise jos plăcinta de 
iepure, cupele şi farfuriile de argint, măturându-le de pe 
masă cu braţul. 

— Târfele! urlă ea. După tot ce-am făcut pentru ele, după 
ce le-am căpătuit măritându-le aşa cum le-am măritat... Să 
se lase prinse ca nişte putori de stradă! Ei bine, să piardă 
tot! Să le închidă, să le tragă în ţeapă, să le spânzure! 

Fostul canonic stătea ţeapăn, fără să crâcnească. Era 
deprins cu izbucnirile mânioase ale contesei. 

— Vezi, mătuşică, tocmai aşa gândeam şi eu, zise Robert, 
cu gura plină. Să-ţi facă una ca asta drept mulţumire 
pentru cât te-ai zbătut... 

— Trebuie să mă duc de-ndată la Pontoise, spuse Mahaut, 
fără să-l audă. Trebuie să le văd şi să le suflu ce să 
răspundă. 

— Mă îndoiesc să poţi ajunge la ele, mătuşică. Sunt păzite 
să nu dea ochi cu nimeni, şi nimeni nu poate... 

— Dacă-i aşa, voi vorbi cu regele. Beatrice! Beatrice! 
strigă ea bătând din palme. 

O draperie fu dată deoparte, şi o fată minunată, înaltă şi 
oacheşă, de vreo 20 de ani, cu pieptul rotund şi tare, cu 
şoldurile bine arcuite şi gambele lungi, intră călcând alene. 
De cum o zări, Robert d'Artois se simţi poftind la ea. 

— Beatrice, ai auzit tot, nu-i aşa? întrebă Mahaut. 


— Da, doamnă, răspunse fata. Eram după uşă, ca de 
obicei. 

Avea o stranie încetineală în glas, ca şi în gesturi, ca şi în 
felul de a se mişca şi de a privi. Dădea o impresie de 
moliciune unduitoare şi de nefirească linişte; s-ar fi zis că 
nici trăsnetul, trecând prin fereastră, n-ar fi făcut-o să-şi 
iuţească pasul, şi nici nu i-ar fi şters umbra de zâmbet 
liniştit ce-i flutura în colţul buzelor. O licărire ironică îi lucea 
însă în ochi între genele lungi şi negre. Nenorocirea altora, 
frământările şi suferinţele lor îi stârneau, de bună seamă, 
bucurie. 

— E nepoata lui Thierry, îi spuse Mahaut lui Robert 
d'Artois, arătând-o; am făcut din ea prima mea însoţitoare. 

Beatrice d'Hirson îşi înălţă ochii la el, privindu-l în faţă cu 
o feciorelnică neruşinare. Era curioasă, se vedea cât de 
colo, să-l cunoască pe uriaşul despre care auzise atâta 
vorbindu-se ca de un căpcăun. 

— Beatrice, urmă contesa Mahaut, vezi să mi se înhame 
şase cai la trăsură. Plecăm la Pontoise. 

Beatrice continua să se uite în ochii lui Robert şi s-ar fi 
putut crede că nu auzise. Fata asta frumoasă avea în ea 
ceva sâcâitor şi tulbure. Ea dădea bărbaţilor, din prima 
clipă, un sentiment de complicitate imediată, ca şi cum nu 
avea să li se împotrivească nici cât de cât. Totodată, te 
întrebai, văzând-o, dacă era cu desăvârşire tâmpită, sau 
dacă nu cumva, în chipul cel mai liniştit, îşi bătea joc de 
oameni. 

„Pe fata asta, gândi Robert în timp ce ea ieşea fără grabă, 
pe fata asta am s-o răstorn eu într-o zi; nu ştiu când, dar am 
s-o pun jos.” 

Din fazan nu mai rămăsese decât un os pe care-l aruncă în 
foc. Acum îi era sete. Alt vin nu mai fusese adus. Robert luă 
de pe o policioară cana din care băuse Mahaut - aşa nu 
risca să fie otrăvit - şi dădu pe gât ce mai rămăsese în ea. 

Contesa se învârtea în lung şi în lat prin cameră, îşi sufleca 
mereu mânecile şi îşi muşca buzele. 


— N-am să te las singură, mătuşică, într-o zi ca asta, zise 
d'Artois. 'Te însoțesc. E datoria mea de nepot. 

Mahaut ridică ochii la dânsul, muncită încă de o umbră de 
bănuială. Apoi se hotări în sfârşit să-i întindă mâinile. 

— Mi-ai căşunat destul rău, Robert, şi mă prind că ai să-mi 
mai căşunezi de acum încolo. Astăzi însă, trebuie s-o 
recunosc, te porţi ca un băiat de treabă. 

IX. 

SÂNGELE REGILOR. 

În încăperea unde Nogaret îi cercetase pe fraţii d'Aunay, 
un beci lung şi scund din vechiul castel de la Pontoise, 
lumina zilei începea să pătrundă. Prin răsuflătorile strâmte 
pe care tocmai le deschiseseră pentru a primeni aerul, 
intrau valuri de pâclă străvezie. Se auzi cântatul unui cocoş, 
apoi altul, şi un stol de vrăbii îşi luă zborul jos de tot, 
aproape atingând pământul. Făclia înfiptă în perete pârâia 
gata să se stingă, adăugând izul ei acru la mirosul 
trupurilor schingiuite. Lumina abia mai pâlpâia, şi Nogaret 
spuse cu glasul său aspru, cenuşiu: 

— Făclia. 

Unul din cei doi călăi îşi părăsi locul de lângă peretele de 
care stătea rezemat şi luă dintr-un colţ o făclie nouă; îi dădu 
foc la capăt lipind-o de jeraticul care roşea drugii de fier, 
acum fără întrebuințare. Apoi o vâri în inelul prins de 
perete. 

Omul se întoarse la locul său, alături de celălalt. Cei doi 
călăi - „schingiuitorii”, cum li se zicea - aveau aceleaşi 
trăsături aspre, aceeaşi uitătură prostită în ochii cu 
cearcăne roşii de nesomn. Braţele vânjoase şi păroase, care 
le spânzurau goale până la coate de-a lungul scurtei lor de 
piele, mai păstrau dâre de sânge. Duhneau cumplit. 

Nogaret le aruncă doar o privire fugară; se ridică de pe 
scăunelul pe care şezuse în timpul interogatoriului şi trupul 
său slab aşternu o umbră tremurătoare pe lespezile 
plumburii. 


Din celălalt capăt al încăperii venea un gâfâit întretăiat de 
plânsete cu sughiţuri: fraţii d'Aunay păreau să geamă 
amândoi într-un glas. Călăii îi lăsaseră acolo jos, după ce îşi 
isprăviseră treaba. Dar, fără să-l mai întrebe nimic pe 
Nogaret, se duseseră să aducă mantiile lui Gautier şi Filip şi 
le aruncaseră pe trupurile stâlcite, ca pentru a le ascunde 
de propria lor privire. 

Nogaret se aplecă; feţele celor doi aveau o stranie 
asemănare. Pielea le era la fel de învineţită, cu dâre umede, 
iar părul, năclăit de sudoare şi sânge, li se lipise de 
scăfârlie. Trupurile tresăreau la fiecare geamăt ieşit dintre 
buzele rupte, pe care se vedeau urmele lăsate de 
încleştarea dinţilor. 

Gautier şi Filip d'Aunay avuseseră parte de o copilărie şi 
apoi de o tinereţe fericită. Trăiseră pentru dorinţele şi 
plăcerile lor, pentru ambițiile şi deşertăciunile lor. 
Deprinseseră, ca toţi băieţii de neam, meşteşugul armelor, 
fără să ştie însă ce e suferinţa decât din necazuri mărunte 
sau dintr-acelea pe care şi le scorneşte mintea. Ieri încă 
făceau parte din alaiul mărimilor, şi toate nădejdile li se 
păreau îndreptăţite. Doar o singură noapte trecuse; nu mai 
erau acum nimic decât nişte dobitoace cu oasele sfărâmate, 
iar dacă mai erau în stare să-şi dorească ceva, doreau 
moartea. 

Nogaret îşi îndreptă spinarea; faţa nu i se schimbase. 
Suferinţa celorlalţi, sângele celorlalţi, ocările vrăjmaşilor 
săi, deznădejdea şi ura se prelingeau pe el, ca apa pe 
piatră. Nu trebuia să-şi dea prea mare silinţă ca să 
regăsească asprimea de care i se dusese vestea, acea 
cruzime care făcuse din el slujitorul credincios al celor mai 
tainice țeluri ale regelui. Era aşa pentru că aşa se voia: 
avea în el chemarea pentru ceea ce gândea el că este binele 
obştesc, precum alţii au chemarea dragostei. 

O chemare nu e decât numele frumos al unei patimi. Era 
în sufletul de plumb şi de fier al lui Nogaret acelaşi egoism, 
acelaşi sălbatic imbold care-l face pe îndrăgostit să 


jertfească totul făpturii râvnite. Nogaret trăia într-o lume în 
care toate se supuneau unei singure pravile, aceea a 
intereselor Statului. În ochii lui oamenii nu însemnau mare 
lucru, iar el însuşi mai nimic. 

Istoria cunoaşte o ciudată seminţie, care veşnic renaşte, 
aceea a fanaticilor interesului obştesc şi ai legii scrise. 
Neabătuţi de la ceea ce judecata lor socoate a fi drept, 
neţinând seamă de omenie, fără cruţare faţă de alţii ca şi 
faţă de ei înşişi, aceşti slujitori ai unor zei făuriţi de mintea 
lor şi ai unor pravili de neclintit primesc să fie călăi pentru 
că vor să fie cei de pe urmă călăi. Într-aceasta ei se înşeală, 
căci, după moartea lor, lumea nu le mai dă ascultare. 

Supunându-i la cazne grele pe fraţii d'Aunay, Nogaret 
credea că ajută astfel viaţa regatului. Privise feţele lui 
Gautier şi Filip, care în ochii lui aproape că nu aveau nume, 
fără să-i treacă prin cap că erau feţe omeneşti, şi pusese 
fără să vrea o umbră pe trăsăturile lor stâlcite; pentru 
dânsul ei nu erau decât nişte semne ale dezordinii. Îi 
doborâse. 

„lemplierii s-au ţinut mai tare”, atât îşi spuse. Şi nici n- 
avusese la îndemână decât nişte schingiuitori de prin 
partea locului, iar nu pe cei ai inchiziţiei de la Paris. 

Faţa i se schimonosi când îşi îndreptă trupul, căci îi 
înţepeniseră şalele şi o durere îi încolţi spinarea.,Asta-i din 
pricina frigului”, murmură el. Porunci să se închidă 
răsuflătorile şi se apropie de pirostriile sub care jeraticul 
mai mocnea încă. Întinse mâinile, frecându-le una de alta, 
apoi, bodogănind ceva, îşi trecu palmele peste şale. 

Cei doi călăi, lipiţi de perete ca mai înainte, păreau să 
moţăie de-a-n-picioarele. De jos, unde zăceau fraţii d'Aunay, 
venea un geamâăt pe care Nogaret nu-l mai auzea. 

După ce-şi mai încălzi trupul, se întoarse şi luă de pe masă 
un sul de pergament. Apoi, suspinând, porni spre uşă. 

Când ieşi, călăii se apropiară de Gautier şi de Filip, 
încercând să-i pună pe picioare. Neizbutind s-o facă, 
prinseră în braţele lor cele două trupuri pe care le 


schingiuiseră, şi le duseră pe sus, aşa cum sunt purtaţi 
copiii bolnavi, până la carcera lor. 

De la castelul vechi din Pontoise, care nu mai slujea decât 
ca închisoare şi căpitănie de arcaşi, până la reşedinţa 
regală de la Maubuisson, nu era de mers nici o jumătate de 
leghe. Domnul de Nogaret făcu drumul pe jos, cu doi 
armăşei înainte, urmat de diacul său care ducea vraful de 
pergamente, cutia cu pene de gâscă şi călimara. 

Nogaret călca iute, şi trupul său slăbănog lăsa să-i fâlfâie 
mantia în spate. Îi plăcea aerul rece al dimineţii şi 
mireasma pădurii după ploaie. 

Fără a răspunde la salutul arcaşilor de pază, străbătu 
curtea castelului Maubuisson şi trecu pragul, neluând în 
seamă nici şuşotelile, nici mutrele, ca la priveghi, ale 
şambelanilor şi curtenilor strânşi în sala de intrare şi pe 
coridoare. Un scutier se repezi să-i deschidă o uşă, şi 
păstrătorul peceţilor se găsi faţă în faţă cu familia regală. 

Filip cel Frumos era aşezat la o masă lungă acoperită cu 
un covor de mătase. Chipul său părea mai încruntat ca de 
obicei. Avea pungi albastre pe sub ochi şi îşi ţinea buzele 
încleştate. La dreapta lui se afla Isabelle, ţeapănă şi cam 
aducând a icoană de mironosiţă. O diademă uşoară de 
nestemate pe boneta încreţită şi cele două cosiţe aurii care- 
i încadrau chipul ca nişte toarte de amforă îi dădeau o 
înfăţişare şi mai aspră. Ea adusese nenorocirea. În ochii 
celorlalţi ea purta răspunderea grozăviei şi, prin acea 
stranie legătură care-l uneşte pe pârâtor de vinovat, se 
simţea aproape ca şi când ar fi fost învinuită. 

În stânga lui Filip cel Frumos, monseniorul de Valois bătea 
neastâmpărat cu degetele în masă şi scutura mereu din 
cap, de parcă l-ar fi stânjenit gulerul. Celălalt frate al 
regelui, monseniorul Ludovic d'Evreux, liniştit şi, ca de 
obicei, îmbrăcat fără strălucire, era şi el de faţă. 

Se aflau de asemenea acolo cei trei fii ai regelui, soţii 
prinţeselor, asupra cărora se abătuseră năpasta şi 
batjocura: Ludovic de Navara, cu uitătura-i prefăcută şi 


pieptul scobit, care nu înceta să se frământe; Filip de 
Poitiers, a cărui faţă de ogar părea mai subţiată şi mai 
alungită din pricina silinţii ce-şi dădea ca să pară 
netulburat, şi în sfârşit, Charles, cu trăsăturile sale 
frumoase de adolescent, răvăşite de cea dintâi durere a 
vieţii lui... 

Dar Nogaret nici nu se uită la dânşii; Nogaret nu voia să-l 
vadă decât pe rege. 

Desfăcu sulul de pergament şi, la un semn al suveranului, 
începu să citească, întocmai cum se găseau scrise acolo, 
mărturiile celor doi scutieri. Avea acelaşi glas domol ca 
atunci când îi schingiuise pe Gautier şi Filip d'Aunay. Dar în 
această sală rece, luminată de trei ferestre arcuite, glasul 
său suna înfricoşător; acum venise rândul familiei regale să 
treacă printr-o grea încercare. Nimic nu era lăsat deoparte, 
căci lui Nogaret nu-i plăcea să facă treaba pe jumătate. 
Fireşte, cei doi fraţi d'Aunay, ca nişte adevăraţi cavaleri, 
începuseră prin a tăgădui; dar avea păstrătorul peceţilor un 
fel al său de a cerceta, în faţa căruia şovăielile conştiinţei şi 
galanteria nu ţineau prea mult. Luna când începuseră 
legăturile de dragoste ale prinţeselor, zilele în care ibovnicii 
se întâlneau, nopţile din turnul Nesle, numele slugilor 
tăinuitoare, tot ceea ce fusese pentru învinuiți patimă, 
aşteptare înfrigurată şi plăcere era dat în vileag, scormonit 
şi scotocit, totul se prefăcea acum în noroi. Şi câţi or fi fost 
cei care, ştiind taina, trebuie să se fi prăpădit de râs... 

Abia dacă îndrăznea cineva să se uite la cei trei prinți, şi ei 
înşişi îşi fereau ochii unii de alţii. Vreme de peste trei ani 
fuseseră batjocoriţi, îmbrobodiţi, păcăliţi; fiecare cuvânt al 
lui Nogaret mai adăuga ceva pe deasupra la ruşinea lor. 

În mintea lui Ludovic de Navara încolţea un gând cumplit, 
născut din înşiruirea datelor: „În cei dintâi şase ani ai 
căsniciei noastre n-am avut copil. Şi am căpătat unul tocmai 
când acest Filip d'Aunay a intrat în patul Margueritei... 
Atunci, micuța Jeanne, fiică-mea... poate că nu-i a mea...” Şi 
nu mai auzea nimic pentru că îşi repeta întruna: „Fiica mea 


nu e a mea... fiica mea nu e a mea...” Îşi simţea tot sângele 
vâjâindu-i în tâmple. 

Contele de Poitiers, dimpotrivă, se silea să nu piardă o iotă 
din ce citea Nogaret Acesta, în ciuda tuturor strădaniilor 
sale, nu izbutise să-i facă pe fraţii d'Aunay să spună că 
Jeanne avusese un iubit, nici să le smulgă vreun nume. 
După câte mărturisiseră, l-ar fi dat în vileag dacă-l ştiau. Că 
jucase şi dânsa un rol destul de mârşav nu mai încăpea 
îndoială... Filip de Poitiers cugeta la cele auzite. 

Când Nogaret isprăvi şi puse pe masă hârţoagele, Filip cel 
Frumos zise: 

— Domnule de Nogaret, ne-ai lămurit limpede asupra unor 
lucruri dureroase. După ce vom fi judecat, vei nimici toate 
acestea - arătă pergamentele - pentru ca să nu rămână 
urmă decât în taina urechilor noastre. Acum poţi pleca, ai 
făcut treabă bună. 

Nogaret se înclină şi ieşi. 

Urmă o tăcere lungă, apoi, deodată, careva scoase un 
țipăt: 

— Nu! 

Era Charles. Se ridicase în picioare, strigând încă o dată: 
„Nu!”, ca şi cum i-ar fi fost peste putinţă să creadă în 
adevărul celor auzite. Bărbia îi tremura, faţa i se învineţise 
şi nu izbutea să-şi oprească lacrimile. 

— Templierii... zise el, rotind o privire rătăcită în jurul său. 

— Ei, ce este? întrebă Filip cel Frumos încruntându-se. 

Nu-i plăcea să i se zgândărească această amintire încă 
prea proaspătă. Căci acelaşi gând le trecuse tuturor prin 
cap... „Blestemaţi să fiţi până la cel de-al treisprezecelea 
neam al seminţiei voastre...” 

Dar nu de blestem îşi aduse aminte Charles. 

— În noaptea aceea, bâlbâi el, în noaptea aceea erau 
împreună. 

— Charles, zise regele, ai fost un soţ foarte slab; prefă-te 
barem că eşti un prinţ tare. 


Fu singurul cuvânt de îmbărbătare pe care tânărul 
Charles îl auzi de la tată-său. 

Monseniorul de Valois nu scosese încă nici o vorbă şi era 
adevărată pedeapsă pentru dânsul să rămână tăcut atâta 
vreme. Prinse deci prilejul ca să-şi dea drumul. 

— Pe Dumnezeul meu, izbucni el, se petrec ciudate lucruri 
în ţară, până chiar şi sub acoperişul regelui. Neamul 
cavalerilor se stinge, frate măria-ta, şi toată cinstea se duce 
o dată cu el. 

Asupra acestora se porni să-i tragă un frecuş în care, sub 
vorba-i umflată de încurcă lume, se simţea destul venin. 
Pentru Valois tot răul avea o singură pricină: sfetnicii 
regelui (nu-i spunea lui Marigny pe nume, dar în el ţintea) 
doborau cinurile cavalereşti, năruind prin aceasta şi buna- 
cuviinţă obştească. Legiuitorii „de neam prost” născoceau 
nu ştiu ce lege scoasă din pravila romană pentru a o pune 
în locul vechii rânduieli feudale, care slujise aşa de bine 
strămoşilor săi. Roadele se vedeau. Pe vremea cruciadelor 
ne puteam lăsa femeile fără grijă ani de-a rândul; ele ştiau 
să-şi păzească cinstea, şi nici un vasal nu s-ar fi încumetat 
să le-o răpească. Acum, totul nu era decât ruşine, 
stricăciune. Cum se poate? Doi scutieri... 

— Unul dintre aceşti scutieri slujeşte în palatul tău, frate, îi 
tăie vorba regele. 

— Aşa cum celălalt e al fiului tău, răspunse Valois, 
arătându-l pe contele de Poitiers. 

Acesta îşi depărtă braţele lungi, zicând: 

— Oricare dintre noi poate fi înşelat de cel căruia i-a dat 
încrederea. 

— Tocmai de aceea, sări Valois, trăgând spuza pe turta lui, 
tocmai de aceea nu poate fi mai ticăloasă nelegiuire din 
partea unui vasal decât să ademenească pe femeia 
stăpânului său, răpindu-i cinstea, mai cu seamă când e soţie 
sau fiică de rege. Scutierii d'Aunay au călcat... 

— Socoate-i deci ca şi morţi, frate, întrerupse regele, cu 
un gest scurt, nepăsător şi hotărât în acelaşi timp, care 


făcea cât cea mai lungă sentinţă şi ştergea dintre cei vii doi 
oameni. Nu despre asta e vorba. Trebuie să hotărâm soarta 
prinţeselor vinovate de preacurvie... Îngăduie, frate, 
adăugă el oprindu-l pe Valois, care dădea să mai spună 
ceva, îngăduie ca, de data aceasta, să-i întreb mai întâi pe 
fiii mei... Vorbeşte, Ludovic. 

Când să deschidă gura, Ludovic de Navara fu apucat de o 
tuse năprasnică şi două pete roşii i se iviră în obraji. Îl 
năpădise sângele mâniei. Aşteptară tăcuţi până să-i treacă 
tusea. 

— Se va spune în curând ca fiică-mea e o bastardă, rosti el 
când îşi mai veni în fire. lată ce se va spune! O bastardă! 

— Dacă tu cel dintâi ai s-o ţipi în gura mare, Ludovic, zise 
regele, nemulţumit, fără îndoială că alţii n-au să se dea în 
lături s-o spună după tine. 

— Într-adevăr, într-adevăr, făcu Charles de Valois, care nu 
se gândise încă la aceasta, şi un licăr straniu i se aprinse pe 
neaşteptate în bulbucaţii ochi albaştri. 

— Şi de ce n-aş ţipa-o, dacă e adevărat? urmă Ludovic, 
nemaiştiind ce vorbeşte. 

— Taci, Ludovic, se răsti regele Franţei, lovind cu pumnul 
în masă. Binevoieşte de ne spune numai ce pedeapsă crezi 
că i se cuvine soţiei tale. 

— Să crape! răspunse regele Navarei. Ea şi celelalte două. 
Câteşitrele! La moarte cu ele, la moarte, la moarte! 

Rosti de mai multe ori „la moarte”, scrâşnind din dinţi şi 
tăind aerul cu mâna de parcă reteza capete. 

Atunci, după ce ceru din ochi tatălui său încuviințarea de a 
vorbi, Filip de Poitiers spuse: 

— Durerea te face să-ţi pierzi judecata, Ludovic. Jeanne nu 
are pe suflet un păcat aşa de mare ca Marguerite şi 
Blanche. E foarte vinovată, nici vorbă, că le-a ajutat să-şi 
facă mendrele, în loc să mi le dea în vileag, şi pentru 
aceasta a pierdut mult în ochii mei. Dar până şi domnul de 
Nogaret, care se pricepe să smulgă multe lucruri, n-a putut 
căpăta dovezi că şi dânsa şi-ar fi trădat îndatoririle de soţie. 


— Ia să-l pui s-o strângă cu uşa şi ai să vezi dacă nu 
mărturiseşte! strigă Ludovic. Ea a ajutat să ni se terfelească 
cinstea, a mea şi a lui Charles, iar dacă zici că ţii la noi ai să 
ceri să fie pedepsită la fel ca şi celelalte două târfe. 

Filip de Poitiers avu atunci răspunsul acesta uimitor, care 
arăta îndeajuns ce fel de om era: 

— Cinstea ta mi-e scumpă, Ludovic, dar ţinutul Franche- 
Comte nu mi-e mai puţin scump. 

Cei de faţă se uitară unulla altul, şi Filip vorbi mai 
departe: 

— Tu ai în stăpânirea ta Navara, moştenită de la mama, şi 
ai să ai, facă domnul ca aceasta să fie cât mai târziu cu 
putinţă, Franţa. Cât despre mine, eu n-am decât Poitiers, pe 
care tata a avut bunăvoința să mi-l dea, şi nu sunt nici 
măcar pair al Franţei. Dar prin Jeanne sunt conte palatin al 
Burgundiei, stăpân peste pământurile de la Salins, ale căror 
ocne îmi aduc cea mai mare parte a veniturilor mele, iar 
după moartea contesei Mahaut, al meu are să fie tot ţinutul 
Comte. Asta e. Vreau ca Jeanne să fie închisă la o mânăstire 
atâta vreme cât e nevoie, până se va aşterne uitarea pe 
fapta ei, ba chiar pentru totdeauna dacă cinstea coroanei o 
cere, dar viaţa să-i fie cruţată. 

Monseniorul Ludovic d'Evreux, care tăcuse până atunci, 
încuviinţă spusele lui Filip. 

— Nepotul meu are dreptate, atât înaintea lui Dumnezeu, 
cât şi înaintea ţării, zise el. Moartea e lucru greu, care 
multă jale ne va aduce fiecăruia dintre noi, şi nu se cade s-o 
hotărâm la mânie pentru aproapele nostru. 

Ludovic de Navara îi aruncă o uitătură urâtă. 

Erau două clanuri în familie, şi asta de multă vreme. 
Unchiul Valois se bucura de dragostea nepoților săi Ludovic 
şi Charles, firi mai slabe, care se lăsau lesne duşi de nas şi 
rămâneau niţel cu gura căscată în faţa limbuţiei lui şi a 
vrăjii ce-i învăluia viaţa plină de isprăvi neobişnuite, în faţa 
tronurilor lui pierdute şi recucerite. Filip de Poitiers era de 
partea unchiului d'Evreux, om la locul său, drept şi chibzuit, 


care, dacă soarta ar fi voit, ar fi fost un rege de treabă, 
despre care nu s-ar fi vorbit prea mult. Nu râvnea să ajungă 
mai sus, mulţumindu-se foarte bine cu moşiile sale, pe care 
le gospodărea priceput. Trăsătura cea mai izbitoare a firii 
lui Ludovic d'Evreux stătea în aceea că era la fiece pas 
muncit de gândul morţii. 

Cei de faţă nu se arătară deci miraţi văzând că în această 
încurcătură familială el îşi sprijinea nepotul la care ţinea 
mai mult; se ştia că se înţeleg de minune. 

Mai uimitoare fu purtarea lui Valois, care, după ce-şi 
vărsase năduful în chip aşa de furios, schimbă foaia pe 
neaşteptate şi, lăsându-l de astă dată pe iubitul său nepot 
Ludovic de Navara fără sprijin, se rosti şi el împotriva 
osândirii la moarte a prinţeselor. De bună seamă, 
surghiunul la mânăstire era o pedeapsă prea blândă, dar 
întemnițarea pe viaţă într-o cetăţuie (apăsă mai tare: pe 
viaţă), i se părea potrivită şi acesta era sfatul său. 

La împăratul, doar cu numele, al Constantinopolei, 
blândeţea nu era o pornire a inimii. Ea trebuie să-i fi venit 
dintr-o socoteală, iar socoteala asta i se năzărise atunci 
când Ludovic de Navara rostise cuvântul bastardă. Într- 
adevăr... într-adevăr, cei trei fii ai lui Filip cel Frumos nu 
aveau urmaşi de parte bărbătească. Ludovic şi Filip aveau 
fiecare câte o fată; dar iată că de pe acum micuța Jeanne 
era atinsă de greaua bănuială de a nu fi odrasla lui tată-său, 
ceea ce putea să fie o piedică la urcarea ei pe tron, dacă 
lucrurile ar ajunge acolo. Charles avusese două fetiţe, 
moarte la naştere... Dacă soțiile vinovate ar fi date pe mâna 
călăului, cei trei prinți s-ar grăbi să se însoare din nou şi ar 
putea căpăta nişte fii. Pe când aşa, dacă prinţesele ar fi 
închise pe viaţă, ei ar rămâne căsătoriţi, fără drept de a-şi 
lua alte neveste şi lipsiţi de cine ştie ce urmaşi. Fireşte, ar 
mai putea cere divorţul, dar păcatul preacurviei nu era un 
motiv pentru a desface căsătoria. Toate astea se perindau 
foarte repede în capul prinţului acestuia cu închipuirea 
aprinsă. Asemenea căpitanilor acelora care, pornind la 


război, visează că s-ar putea întâmpla să fie ucişi toţi ofiţerii 
mai mari ca dânşii şi se şi văd ajunşi în capul oştirii întregi, 
unchiul Valois, privind pieptul scofâlcit al nepotului Ludovic, 
trupul pirpiriu al nepotului său Filip, se gândea că boala i-ar 
putea răpune pe neaşteptate. Mai sunt de asemenea cu 
putinţă accidente de vânătoare, lăncile care se frâng în 
turniruri, caii care te trântesc la pământ; şi s-au văzut 
destui unchi supraviețuind nepoților... 

— Charles! zise omul cu pleoapele nemişcate, care era 
deocamdată singurul şi adevăratul rege al Franţei. 

Valois tresări de parcă s-ar fi temut că i s-au putut citi 
gândurile pe faţă. 

Dar nu luii se adresa Filip cel Frumos, ci celui mai mic 
dintre fiii săi. 

Tânărul prinţ îşi îndepărtă mâinile, cu care îşi acoperise 
obrazul. Nu încetase o clipă să plângă. 

— Blanche, Blanche, gemu el, cum se poate, tată, cum a 
putut ea face una ca asta? Îmi spunea aşa de frumos că mă 
iubeşte şi mi-o dovedea aşa de frumos! 

Isabelle nu-şi putu stăpâni un gest de nerăbdare şi dispreţ. 
„Dragostea asta a bărbaţilor pentru trupul femeii pe care 
au avut-o, gândi ea, şi uşurinţa cu care înghit orice 
minciună numai să aibă pântecele râvnit! E aşa de 
importantă oare pentru dânşii această îmbrăţişare care mie 
îmi face scârbă şi mă jigneşte?” 

— Charles, stărui regele, ca şi cum ar fi vorbit unui 
nătâng, ce ne sfătuieşti să facem cu soţia ta? 

— Nu ştiu, tată, nu ştiu. Vreau să mă ascund, să plec, să 
intru la o mânăstire. 

S-ar fi zis că era gata să ceară să fie pedepsit el fiindcă îl 
înşelase nevastă-sa! 

Filip cel Frumos înţelese că n-are să mai scoată nimic de la 
el. Se uită la copiii lui de parcă nu i-ar fi văzut niciodată şi, 
cugetând cât de lipsită de temei e rânduiala care făcea din 
întâiul născut moştenitorul coroanei, îşi zicea că natura 
slujeşte uneori destul de prost legea tronului. Câte 


neghiobii ar putea săvârşi, ajuns în capul ţării, fiul său mai 
mare, acest Ludovic nechibzuit, repezit şi crud? Şi ce sprijin 
ar putea găsi el la Charles, cel de-al doilea frate al său, 
această zdreanţă care se prăbuşea la întâia nenorocire? 
Filip era, fără îndoială, o fire mai aşezată, şi din toţi trei cel 
mai potrivit pentru domnie, dar Ludovic nu l-ar asculta de 
fel, asta se ghicea lesne. 

— Sfatul tău, Isabelle? o întrebă regele pe fiică-sa, cu glas 
destul de scăzut, aplecându-se spre dânsa. 

— Soţia care a păcătuit, răspunse Isabelle, trebuie să fie 
oprită pentru totdeauna de a mai zămisli odrasle regeşti. 
Iar poporul trebuie să cunoască ce osândă i s-a dat, pentru 
ca toţi să ştie că nelegiuirea se pedepseşte mai straşnic 
când păcătoasa e soaţă sau fiică de rege decât atunci când 
e vorba de femeia unui şerb. 

— E bine gândit, grăi regele. 

Dintre toţi copiii lui, ea era aceea care ar fi putut fi într- 
adevăr cel mai bun suveran. Mare păcat că nu se născuse 
bărbat şi înaintea celorlalţi. 

— Judecata noastră se va rosti până la apusul soarelui, zise 
Filip cel Frumos ridicându-se. 

Şi părăsi încăperea, pentru a se duce, ca întotdeauna, să 
se sfătuiască cu Marigny şi Nogaret, înainte de a lua vreo 
hotărâre. 

X 
JUDECATA. 

Cât ţinu drumul de la Paris la Pontoise, în trăsura ei, 
contesa Mahaut nu se gândise decât în ce chip să încerce a- 
] îndupleca pe rege. Îi era însă greu să-şi adune gândurile. 
Prea îi treceau multe prin minte, prea o încolţeau temerile, 
prea era pornită împotriva smintelii fetelor ei şi a verişoarei 
Marguerite, împotriva prostiei soţilor lor, împotriva purtării 
nesocotite a ibovnicilor, împotriva tuturor celor care, din 
uşurinţă, orbire sau goană după plăceri, amenințau să ducă 
de râpă tot ceea ce ea clădise pentru a-şi întemeia puterea. 
Mamă a unor prințese izgonite de soţii lor, ce s-ar mai alege 


de Mahaut? Ea era hotărâtă să arunce toată vina pe 
Marguerite, pentru a le scăpa pe celelalte două. La urma 
urmei, Marguerite nu era fiica ei. Apoi, fiind cea mai în 
vârstă dintre ele, putea fi lesne învinuită că le târâse după 
dânsa pe cele mai tinere. 

Robert d'Artois îi tot îmboldise pe vizitii să mâne mai iute, 
de parcă ar fi vrut să-şi arate râvna plină de grijă pentru 
mătuşă-sa. Îi făcea plăcere să privească cum saltă în goana 
trăsurii frumoşii sâni ai domnişoarei Beatrice d'Hirson, dar 
mai vârtos se bucura văzându-l pe fostul canonic hurducat 
în şa sau auzind-o pe mătuşă-sa gemând. De fiecare dată 
când, pe la hopuri, din marele trup zguduit al contesei 
scăpa vreun vaiet, Robert, ca din întâmplare, iuţea şi mai 
mult goana. De aceea, ea avu un suspin de uşurare când se 
iviră, în sfârşit, peste crestele unor copaci, foișoarele 
reşedinţei regale de la Maubuisson. 

Curând, trăsura contesei pătrunse în curtea castelului. O 
mare linişte domnea acolo, întreruptă doar de paşii 
arcaşilor. 

Mahaut se dădu jos şi, întorcându-se către întâiul oştean 
de pază pe care-l văzu, întrebă: 

— Unde-i regele? 

— Împarte dreptatea în naosul mânăstirii. 

Urmată de Robert, de Thierry d'Hirson şi de Beatrice, 
Mahaut se îndreptă cu paşi iuți spre mânăstire. În ciuda 
oboselii, călca sprinten şi hotărât. 

Naosul înfăţişa ochilor în ziua aceea o privelişte 
neobişnuită: între stâlpii cenuşii, sub uriaşa boltă îngheţată, 
nu se vedeau călugărițele închinându-se, ci toată curtea 
Franţei încremenită în tăcere înaintea regelui ei. 

Când contesa Mahaut intră, câteva capete se întoarseră şi 
un murmur trecu din gură în gură. Un glas care era celal 
lui Nogaret se opri din citit, şi regele schimbă o privire cu 
neînduplecatul său sfetnic. 

Mahaut nu trebui să-şi croiască drum; înaintea ei toţi se 
trăgeau la o parte. Îl văzu pe rege, aşezat în tronul său, cu 


coroana pe cap şi sceptrul în mână; faţa îi era mai rece ca 
de obicei, privirea mai fixă. 

Filip cel Frumos părea desprins de lumea asta. În slujba 
cumplită pe care o îndeplinea, pătruns de învăţătura 
bunicului său, sfântul Ludovic, nu era el oare întruparea 
judecății lui Dumnezeu pe pământ? 

Isabelle, Enguerrand de Marigny, monseniorul de Valois, 
monseniorul d'Evreux şedeau în jilţuri, asemenea celor trei 
prinți şi câtorva mari vasali ai regelui. La picioarele 
tronului, trei tineri călugări, raşi în creştet, stăteau cu 
capetele plecate, îngenuncheaţi pe lespezi. Alain de 
Pareilles, omul care nu lipsea de la nici o execuţie, era în 
picioare, ceva mai la o parte, în faţa regelui. „Slavă 
Domnului, gândi Mahaut. Am sosit la timp. Judecă pesemne 
vreun proces de vrăjitorie sau sodomie. 

Şi se pregăti să-şi ia locul lângă tron, unde se cuvenea să 
şadă, alături de ceilalţi mari vasali ai regelui. Deodată simţi 
că i se moaie picioarele; unul din pocăiţii îngenuncheaţi îşi 
ridicase capul: era fiică-sa Blanche. Cei trei călugări erau 
cele trei prințese pe care le răseseră în cap şi le 
îmbrăcaseră în aba groasă. Mahaut se clătină, înăbuşind un 
țipăt, de parcă ar fi pocnit-o cineva în burtă. Fără voie, se 
agaţă de nepotu-său, prinzându-i braţul, pentru că el era 
mai aproape de dânsa. 

— Prea târziu, mătuşă! Vai, am sosit prea târziu, atâta 
spuse Robert d'Artois, care-şi sorbea din plin răzbunarea. 

Regele făcu semn ministrului de justiţie, şi acesta citi mai 
departe. 

Glasul aspru al lui Nogaret revărsa un val de imagini 
înjositoare peste creştetul tuns până la piele al prinţeselor 
de Burgundia. Ruşinea o atingea de asemenea pe Mahaut, 
cum la fel îi atingea pe tustrei prinții, soţii batjocoriţi, 
aşezaţi lângă tatăl lor, cu capetele plecate şi ei, ca nişte 
vinovaţi. 

— Şi pentru care pricină, văzând recunoaşterile şi 
mărturiile susnumiţilor Gautier şi Filip d'Aunay, zisele 


doamne Marguerite şi Blanche de Burgundia, fiind dovedite 
de preacurvie, vor fi întemniţate în cetăţuia de la Château 
Gaillard, şi aceasta, pentru toate zilele lor, câte le va mai da 
Dumnezeu. 

— Pe viaţă, murmură Mahaut, sunt osândite pe viaţă. 

— În ce-o priveşte pe doamna Jeanne, contesă palatină de 
Burgundia şi contesă de Poitiers, urmă Nogaret, având în 
vedere că ea nu a fost dovedită a-şi fi călcat credinţa faţă de 
soţ şi că această nelegiuire nu-i poate fi pusă în seamă, însă 
fiind vădit că a dat ajutor vinovat celorlalte la toate 
stricăciunile lor, ea va fi închisă în castelul de la Dourdan 
atâta vreme câtă va fi nevoie pentru pocăinţa ei şi cât o 
vrea regele s-o ţină. 

În tăcerea care se făcu după asta, Mahaut îşi spuse, cu 
ochii la Nogaret: „De la el, de la câinele ăsta, se trag toate, 
cu patima lui turbată de a iscodi, de a pâri şi de-a chinui. 
Mi-o va plăti. Cu pielea lui mi-o va plăti.” 

Dar ministrul de justiţie nu isprăvise de citit: 

— Numiţii Gautier şi Filip d'Aunay, călcându-şi cinstea şi 
trădând legământul de credinţă feudală faţă de persoane 
de sânge regesc, vor fi jupuiţi de vii, traşi pe roată şi scopiţi, 
după care li se va tăia capul iar trupurile vor fi înălțate în 
furci aceasta în dimineaţa zilei ce va urma celei de azi. 
Astfel a judecat preaînţeleptul, preaputernicul şi preaiubitul 
nostru rege. 

Umerii prinţeselor s-au înfiorat sub cuvintele care vesteau 
ce cazne cumplite îi aşteptau pe ibovnicii lor. Nogaret făcu 
sul pergamentul său, şi regele se ridică. Naosul începu să 
se golească într-un murmur prelung, care se înălța între 
zidurile acestea unde nu se auzeau de obicei decât 
rugăciuni. Se depărtau toţi de Mahaut şi se fereau să dea 
ochi cu ea. Simţea de jur împrejur laşitatea oamenilor. Vru 
să se apropie de fiicele ei, dar Alain de Pareilles îi aţinu 
calea. 

— Nu, doamnă, zise el. Regele nu îngăduie decât fiilor săi, 
dacă doresc aceasta, să audă cuvântul de rămas bun şi de 


căinţă al soțiilor lor. 

Mahaut încercă atunci să se întoarcă spre rege. dar acesta 
şi plecase, urmat de Ludovic de Navara, care simţea că se 
înăbuşe de ruşine şi mânie, şi de Filip de Poitiers, la fel, fără 
o privire măcar spre nevastă-sa. 

— Mamă! strigă Blanche, văzând că Mahaut se 
depărtează. susţinută de-o parte şi de alta de cancelarul ei 
şi de Beatrice. 

Din cei trei soţi înşelaţi, numai Charles rămăsese acolo. 
Veni lângă Blanche, dar nu ştiu decât să îngâne: 

— Ai făcut asta, ai făcut asta! 

Blanche se înfioră şi-şi scutură capul pleşuv, pe care briciul 
lăsase ici şi colo mici pete roşii. Parcă era o pasăre care 
năpârlise. 

— Nu ştiam... N-am vrut... Charles, bolborosi ea izbucnind 
în plâns. 

Se auzi în clipa aceea glasul aspru al Isabellei: 

— Nici o slăbiciune, Charles. Rămâi prinţ! zise ea. 

Ţeapănă sub coroana ei îngustă, rămăsese şi ea acolo, ca o 
strajă, cu o strâmbătură de dispreţ în colţul buzelor. 

Abia atunci răbufni Marguerite de Burgundia, vărsându-şi 
furia atâta vreme ţinută în frâu: 

— Nici o slăbiciune, Charles! Nici o îndurare! ţipă ea. 
Poartă-te ca soră-ta Isabelle, care nu va înţelege niciodată 
slăbiciunile dragostei. Ea n-are decât fiere şi ură în inimă. 
De n-ar fi fost ea, voi n-aţi fi ştiut nimic niciodată. Dar mă 
urăşte, te urăşte şi pe tine, ne urăşte pe toţi. 

Isabelle îşi încrucişă mâinile în poala rochiei şi se uită lung 
la Marguerite, cu o mânie rece. 

— Dumnezeu să-ţi ierte păcatele, zise ea. 

— Are să-mi ierte mie păcatele mai curând decât o să facă 
din tine o femeie fericită. 

— Sunt regină, răspunse Isabelle. Dacă nu-mi este dată 
fericirea, cel puţin am un sceptru şi un regat. 

— Eu, dacă nu mi-a fost hărăzită fericirea, cel puţin am 
avut plăcerea, aceea care face cât toate coroanele din lume, 


şi nu-mi pare rău de nimic. 

Înfruntând-o pe suverana Angliei, această femeie cu capul 
chilug, cu obrazul brăzdat de oboseală şi de lacrimi, mai 
găsea în ea putere să insulte, să rănească, să-şi apere 
trupul, care râvnise la plăceri. 

— M-am bucurat de primăvară, vorbi ea cu glas înfrigurat, 
gâfâind, m-am bucurat de dragostea unui bărbat, de 
căldura şi puterea unui bărbat, am simţit bucuria de a 
îmbrăţişa şi de a fi îmbrăţişată... Tot ceea ce tu nu cunoşti, 
ceea ce tu mori să cunoşti şi n-ai să cunoşti niciodată. Ah! 
Îmi închipui că nu prea eşti ispititoare la aşternut, dacă 
bărbatu-tău se ţine mai curând cu băieţi! 

Albă ca varul, dar nefiind în stare să-i răspundă, Isabelle îi 
făcu un semn lui Alain de Pareilles. 

— Nu, strigă Marguerite, tu n-ai să porunceşti domnului 
de Pareilles. El a fost până acum sub mâna mea şi poate că 
are să mai fie iar într-o zi. Îmi va îngădui deci încă o dată să 
pornească atunci când voi porunci eu. 

Întoarse spatele reginei şi lui Charles şi făcu semn că e 
gata. Cele trei prințese osândite ieşiră de acolo şi, 
înconjurate de arcaşi, străbătură coridoarele şi curtea până 
la odaia ce le era închisoare. 

Când Alain de Pareilles trase uşa în urma lor, Marguerite 
alergă să se trântească pe pat şi îşi înăbuşi plânsul muşcând 
cearşaful. 

— Cosiţele mele, frumoasele mele cosite, plângea cu 
sughiţuri Blanche. 

XI. 

PIAŢA DU MARTRAI. 

Zorile întârziau să se arate pentru cei care îşi trecuseră 
noaptea fără odihnă şi fără nădejde, fără uitare şi fără 
amăgire. 

Într-o chilie din beciul isprăvniciei de la Pontoise, doi 
oameni culcaţi unul lângă altul pe un maldăr de paie 
aşteptau moartea. Din porunca lui Guillaume de Nogaret, 
fraţii d'Aunay fuseseră doftoriţi, astfel că rănile nu le mai 


sângerau, inima le bătea mai bine, iar carnea lor sfâşiată, 
trupurile lor strivite prinseseră iar puteri ca să sufere mai 
crâncen şi să simtă mai vie spaima morţii în chinurile ce le 
erau hărăzite. 

Nici prinţesele osândite, nici Mahaut, nici cei trei fii ai 
regelui, nici regele însuşi nu dormiră în noaptea aceea. Şi 
nici Isabelle nu închise ochii; cuvintele cumnatei sale, 
Marguerite nu-i mai ieşeau din minte. Numai doi oameni se 
adânciseră fără habar în somn: Nogaret, pentru că îşi 
împlinise datoria, şi Robert d'Artois, pentru ca, vrând să-şi 
guste răzbunarea, făcuse douăzeci de leghe călare. 

Cu puţin înainte de utrenii se auziră pe coridoare paşi grei 
bocănind în lespezile de piatră: arcaşii domnului Alain de 
Pareilles veneau să le ia pe prințese. În curte aşteptau trei 
care îmbrăcate în negru, străjuite de şaizeci de călăreţi în 
nădragi de piele, zale şi chivere de fier. Alain de Pareilles 
porunci să fie urcate prinţesele, apoi făcu din mână semn să 
se pornească, şi convoiul osânditelor se urni din loc în 
lumina trandafirie a dimineţii. 

La o fereastră a castelului, contesa Mahaut sta în picioare, 
cu fruntea lipită de geam, şi umerii săi încovoiaţi tresăreau, 
zguduiţi de plâns. 

— Plângeţi, doamnă? o întrebă Beatrice d'Hirson. 

— Mi se întâmplă şi mie câteodată, răspunse Mahaut, cu 
glas răguşit. 

Beatrice se şi îmbrăcase din cap până-n picioare. 

— leşi în oraş? zise Mahaut. 

— Da, doamnă, mă duc să văd... cu voia dumneavoastră. 

În vremea asta, piaţa din Pontoise, căreia i se zicea du 
Martrai, unde urma să aibă loc execuţia fraţilor d'Aunay, se 
şi umpluse, neagră de atâta lume. Târgoveţi, ţărani şi ostaşi 
nu mai încetau să curgă într-acolo de la revărsatul zorilor. 
Proprietarii caselor care dădeau spre piaţă îşi închiriaseră 
pe preţ bun ferestrele; pe la toate pervazurile se 
îngrămădeau privitorii. Faptul că cei daţi morţii erau nişte 
nobili, că erau tineri şi mai cu seamă că erau seniori de prin 


partea locului, înzecea curiozitatea. Apoi, însăşi natura 
crimei pe care o săvârşiseră, vâlva uriaşă ce se stârnise în 
jurul dragostei lor cu nurorile regelui, aţâţau închipuirea 
oamenilor. 

Cam la un stânjen deasupra pământului fusese înjghebată 
în timpul nopţii podeaua de unde se înălţau cele două 
spânzurători care atrăgeau toate privirile. 

Cei doi călăi sosiră, recunoscuţi de departe după tichia 
roşie şi tunica de aceeaşi culoare, urmaţi de calfele lor 
ducând lăzile negre în care erau rânduite sculele. Călăii se 
urcară pe podea şi o tăcere se lăsă deodată peste mulţimea 
strânsă acolo. Apoi unul din călăi se apucă să învârtească o 
roată care scârţâi. Şi mulţimea începu să râdă ca la o 
boscărie de bâlci. Privitorii făceau haz, îşi dădeau cu 
coatele, iar o ulcică de vin trecu din mână în mână până la 
călăi, care băură, în timp ce lumea de jur împrejur bătea 
din palme. 

Când se ivi căruţa care-i aducea pe fraţii d'Aunay, un vuiet 
de glasuri se înălţă în văzduh, crescând pe măsură ce se 
desluşeau mai bine cei doi tineri. Nici Gautier, nici Filip nu 
mişcau. Fără funiile care îi legau de loitrele căruţei, n-ar fi 
fost în stare să se ţină în picioare. 

Un preot venise în temniţa lor, să le primească spovedania 
îngăimată şi ultimele cuvinte pe care ţineau să le spună 
celor de-acasă. Istoviţi, cu respiraţia gâfâitoare, năuciţi, nu 
aveau nici o tresărire de revoltă, aproape că nu-şi mai 
dădeau seama ce se întâmplă cu ei şi nu doreau nimic alta 
decât moartea, care să le curme cât mai repede coşmarul. 

Călăii îi săltară sus pe podea şi îi despuiară până la piele 
de veşmintele lor. 

Văzându-i goi, ca două mari păpuşi trandafirii, gloata fu 
apucată de o veselie bezmetică de iarmaroc. Un val de 
glume bădărăneşti şi de măscări se rostogoli în piaţă, pe 
când osândiţii erau legaţi pe roată, cu faţa întoarsă spre 
cer. Apoi, urmă o aşteptare. Călăii stăteau rezemaţi de 
stâlpii celor două spânzurători, cu braţele încrucişate. 


Câteva minute trecură aşa. Mulțimea începea să-şi piardă 
răbdarea, să pună întrebări, să se frământe neliniştită. 
Deodată, înţeleseră toţi pe cine anume aşteptau. Trei care 
îmbrăcate în zăbranice negre soseau la un capăt al pieţei. 
Ca o culme a cruzimii, pentru a face şi mai cumplită 
pedeapsa, Nogaret, în înţelegere cu regele, poruncise ca 
prinţesele să fie de faţă la supliciu. 

Zărind cele două trupuri goale întinse pe roţi, cu mâinile şi 
picioarele în cruce, Blanche leşină. 

Jeanne, agăţată de zăbrelele căruţei, cu obrazul 
înlăcrimat, urla norodului: 

— Spuneţi-i soţului meu, spuneţi-i monseniorului Filip, că 
sunt nevinovată! 

Până aici ea se ţinuse bine, dar acum, nervii sleiţi îi 
veniseră de hac, şi mulţimea făcea haz de restriştea ei. 

Singură Marguerite de Burgundia avea tăria să privească 
eşafodul, iar cei care i se aflau în preajmă putură o clipă să 
se întrebe dacă dânsa nu încerca o crâncenă, o năprasnică 
plăcere văzându-l expus în ochii tuturor, trandafiriu sub 
lumina soarelui, pe bărbatul care trebuia să moară fiindcă 
se culcase cu ea. 

Când călăii ridicară ghioagele de fier pentru a sfărâma 
oasele condamnaților, Marguerite scoase un țipăt „Filip!” cu 
un glas care nu era nicidecum al durerii. 

Apoi, ghioagele se abătură peste ei; se auziră pârâituri şi, 
pentru fraţii d'Aunay, cerul se stinse deasupra lor. Călăii 
smulgeau cu cângi de fier pielea de pe cele două trupuri 
care nu mai simțeau acum nimic; sângele şiroia pe 
scândurile eşafodului. 

Un val de isterie cuprinse lumea îngrămădită acolo, când 
amândoi meşterii călăi apucară nişte cuțite lungi de 
măcelărie şi începură să ciopârţească pe cei doi ibovnici 
vinovaţi, zvârlind în sus, amândoi deodată, cu o mişcare 
dibace de jongleri, mădularele păcatului. 

Se îmbulzeau toţi ca să vadă mai bine. Femeile ţipau către 
bărbaţii lor: 


— Are să-ţi treacă acum pofta să faci ca ei, curvar bătrân 
ce eşti! 

— Vezi ce te aşteaptă! 

— Ai merita şi tu una ca asta! 

Trupurile fură date jos de pe roţi şi securile scânteiară în 
lumină pentru a le tăia capul. Apoi, ceea ce mai rămase din 
Gautier şi Filip d'Aunay, din cei doi frumoşi scutieri care mai 
alaltăieri se fâţâiau călări pe şoseaua către Clermont, fu 
înălţat - grămezi stâlcite amestecate cu sânge - pe furcile 
spânzurătorii în jurul cărora corbii bisericilor din vecinătate 
începeau să se rotească. 

Atunci, cele trei căruţe negre porniră iar; armăşeii 
căpităniei se apucară să golească piaţa şi fiecare se întoarse 
la dugheana, la potcovăria, la căsăpia sau la grădina lui, cu 
acea stranie linişte sufletească a oamenilor pentru care 
moartea altuia nu e decât un spectacol. 

Căci, în veacurile acelea când mulţi prunci mureau în 
leagăn, iar dintre femei, o jumătate în durerile facerii, când 
molimile secerau oamenii în floarea vârstei, când rănile nu 
se vindecau decât rareori, când plăgile nu se închideau de 
fel, când biserica te învăţa să fii mereu cu gândul la moarte, 
când statuile din altare arătau cadavre mâncate de viermi, 
şi când fiecare simţea de-a lungul întregii vieţi că-şi duce 
propriul său leş, ideea morţii era obişnuită, familiară, 
firească; privind la omul ce-şi dă sufletul, cei de pe atunci 
nu vedeau în aceasta, ca noi, un tragic semn care să le 
aducă aminte că şi dânşii sunt muritori. 

În vreme ce pe şoseaua Normandiei, o femeie cu creştetul 
ras, într-o căruţă cernită, nu înceta să strige: „Spuneţi-i 
monseniorului Filip că sunt nevinovată! Spuneţi-i că nu l-am 
înşelat!”, în piaţa du Martrai, călăii îşi împărțeau, în faţa 
câtorva gură-cască, veşmintele victimelor. Aşa o cerea într- 
adevăr datina, ca tot ce se găsea asupra osândiţilor, „de la 
brâu în jos”, să le rămână călăilor. Astfel că frumoasele 
tăşcuţe ale reginei Angliei căzură în mâna lor. Fiecare 


dintre ei luă câte una; era o pleaşcă rară, un chilipir cum nu 
le pica decât o dată în toată viaţa lor de călăi. 

Se aflau tocmai asupra acestei împărţeli când o frumoasă 
făptură oacheşă, arătând după îmbrăcăminte mai degrabă 
a domnişoară de neam mare decât a orăşancă de rând, se 
apropie de ei, şi cu glas şoptit, puţintel şovăitor, îi rugă să-i 
dea limba unuia dintre cei ciopârţiţi. Frumoasa fată era 
Beatrice d'Hirson. 

— Se zice că face bine la durerile de stomac, spuse ea. 
Limba oricăruia dintre cei doi. Mi-e totuna. 

Călăii se uitară unul la altul, bănuitori, întrebându-se dacă 
nu era cumva vrăjitorie la mijloc. Căci era lucru ştiut că 
limba unui spânzurat, mai cu seamă a unui spânzurat din 
ziua de vineri, slujea la chemarea diavolului. Dar limba unui 
osândit căruia i se tăiase capul putea oare să aibă aceeaşi 
întrebuințare? 

Deoarece Beatrice ţinea în palmă un galben de aur 
strălucitor, ei se învoiră şi făcură în aşa fel încât să-i dea, 
fără ca nimeni să vadă, ceea ce dorea. 

XII. 

CĂLĂREŢUL DIN AMURG. 

În vreme ce sângele fraţilor d'Aunay se usca pe pământul 
galben al pieţei du Martrai, unde câinii aveau să vină zile 
de-a rândul să adulmece mârâind, cei de la castelul 
Maubuisson se trezeau încetul cu încetul din coşmarul lor. 

Fiii regelui nu se arătară până seara. Nimeni nu intră în 
odăile lor, în afară de curtenii care-i slujeau; nimeni nu se 
apropie de uşile în dosul cărora mânia, umilinţa sau 
durerea sfârşeau să sape urme adânci în sufletul celor trei 
bărbaţi. 

Pe la amiază, însoţită de suita ei restrânsă, Mahaut pornise 
îndărăt spre Paris. Măcinată de ură şi amărăciune, 
încercase să pătrundă la rege, dar Nogaret veni să-i spună 
că regele are de lucru şi doreşte să nu fie tulburat. „El, 
dulăul ăsta, îmi taie drumul şi mă împiedică să ajung la 
stăpânu-său”, îşi zise contesa Mahaut. Totul o întărea în 


gândul că păstrătorul peceţilor fusese singurul care urzise 
pierzania fetelor şi propria ei urgisire. Totul o îndreptăţea 
să creadă asta. Nogaret nu era doar la întâia lui uneltire 
mişelească. 

— Gândeşte-te la judecata lui Dumnezeu, jupâne Nogaret, 
îi spuse dânsa pe un ton ameninţător, părăsindu-l. 

Alte patimi, alte interese îi frământau pe cei de la 
Maubuisson. Oamenii de casă ai prinţeselor surghiunite 
căutau să reînnoade iţele nevăzute ale puterii şi ale intrigii, 
fie şi lepădându-se de prieteniile cu care se făleau în ajun. 
Suveicile mânate de frică, de vanitate, de ambiţie porneau 
iar să se învârtească spre a ţese la loc, pe o canava nouă, 
pânza sfâşiată cu atâta furie. 

Prevăzător, Robert d'Artois avea dibăcia să-şi ascundă 
triumful, aşteptând să-i culeagă roadele. De pe acum, însă, 
toţi aceia care până mai ieri roiau în jurul clanului 
prinţeselor de Burgundia se îmbulzeau spre el. 

Seara, la cina regelui, în afară de cei doi fraţi ai acestuia şi 
de fiică-sa, se mai aflau în jurul lui Filip cel Frumos Marigny, 
Nogaret, Bouville şi, în sfârşit, Robert d'Artois, a cărui 
prezenţă arăta îndeajuns că începe iar să se bucure de 
bunăvoința suveranului. 

Cină fără pompă; aproape o cină de doliu. În încăperea 
lungă şi strâmtă de lângă odaia regelui, unde li se servi 
masa, domnea o tăcere apăsătoare. Până şi monseniorul de 
Valois tăcea, iar ogarul Lombard, ca şi cum ar fi simţit 
stinghereala comesenilor, îşi părăsise locul său obişnuit, de 
la picioarele stăpânului, şi se lungise în faţa căminului. 

În clipa când slujitorii, între două tacâmuri, schimbau 
feliile de pâine, intră Lady Mortimer, purtându-l în braţe pe 
micul prinţ Eduard; îl aducea să dea mamei sale sărutul 
dinainte de culcare. 

— Doamnă de Joinville, zise regele, chemând-o pe Lady 
Mortimer cu gloriosul ei nume de naştere, adu-l la mine pe 
nepotu-meu. 

„Singurul meu nepot...”, adăugă în sinea lui. 


Luă copilul şi îl ţinu câtva timp în faţa ochilor săi, 
cercetând obrăjorul nevinovat, rotunjor şi trandafiriu, în 
care gropiţele făceau umbre. „Al cui copil te vei dovedi că 
eşti?” avea poftă să-l întrebe Filip cel Frumos. „Al 
schimbăciosului şi desfrânatului tău tată, dus de nas de alţii, 
sau al fiicei mele Isabelle? Pentru cinstea neamului meu mi- 
ar place să-i semeni mamei tale, dar pentru fericirea 
Franţei, facă cerul ca tu să fii doar fiul bicisnicului tău de 
tată!” 

— Eduard! Zâmbegşte-i măriei-sale bunicului tău! 

Ţâncul nu părea să aibă nici o frică de privirea nemişcată 
aţintită asupră-i. Deodată, întinzându-şi pumnişorul, îl vâri 
în chica cu răsfrângeri aurii a suveranului şi trase o şuviţă 
încreţită. 

Filip cel Frumos zâmbi. Atunci toţi comesenii avură un 
suspin de uşurare şi fiecare se grăbi să râdă, iar limbile se 
dezlegară în sfârşit. 

O dată copilul scos de acolo şi cina sfârşită, regele le dădu 
voie tuturor să se retragă, afară de Marigny şi de Nogaret, 
cărora le făcu semn să rămână. Lăsă să treacă o clipă mai 
lungă fără a scoate o vorbă, şi sfetnicii săi îi respectară 
tăcerea. 

— Câinii sunt şi ei făpturile lui Dumnezeu? întrebă el pe 
neaşteptate, fără să se poată înţelege la ce se gândise 
punând această întrebare. 

Se ridicase şi îşi puse mâna pe ceafa caldă a ogarului, care 
înălţă capul la apropierea stăpânului, continuând să se 
întindă în faţa focului. 

— Sire, răspunse Nogaret, ştim multe despre oameni 
pentru că suntem oameni noi înşine, dar cunoaştem prea 
puţine despre celelalte taine ale firii... 

Filip cel Frumos se apropie de o fereastră şi rămase acolo, 
privind afară, unde nu se vedeau decât ziduri negre şi 
umbra întunecată a frunzişului. Aşa cum celor ce stau la 
cârma statelor li se întâmplă adeseori în serile zilelor în 
care s-au împovărat cu tragice răspunderi, mintea lui dădea 


târcoale unor întrebări tainice şi nedesluşite, căutând 
temeiurile unei rânduieli universale care să-i 
îndreptăţească viaţa, domnia şi faptele. 

Într-un târziu se întoarse şi zise: 

— Enguerrand, ceea ce trebuia făcut s-a făcut, şi urma 
focului şi a fierului nu se poate şterge. Vinovaţii sunt acum 
în faţa lui Dumnezeu. Dar încotro merge ţara? Fiii mei nu 
au moştenitori. 

— Vor avea, sire, dacă au să-şi ia alte soţii, spuse Marigny 
fără să ridice capul. 

— În faţa lui Dumnezeu ei sunt căsătoriţi. 

— Dumnezeu poate desface... zise Marigny. 

— Dumnezeu nu se supune stăpânilor lumii acesteia. 
Dumnezeu nu vede împărăţia mea, ci numai pe a lui. Nu 
prin rugăciuni am să-mi slobod eu fiii din legăturile lor! 

— Stă în puterea papii să desfacă aceste legături, adăugă 
Marigny. 

Privirea regelui se întoarse atunci spre Nogaret. 

— Adulterul nu este un motiv pentru desfacerea căsătoriei, 
rosti cu glasul său tăios ministrul de justiţie. 

— N-avem totuşi altă speranţă astăzi decât să obţinem 
consimţământul lui Clement, zise Filip cel Frumos. Şi nu-s 
ţinut a lua în seamă legea făcută pentru ceilalţi oameni, 
chiar dacă legea e în mâinile papii. Un rege trebuie să 
prevadă că poate muri la tot ceasul. Cui deci, Nogaret, şi 
dumneata, Enguerrand, cui vă veţi duce să-i vestiți că m-am 
întors la Dumnezeu, dacă aceasta s-ar întâmpla acum? Lui 
Ludovic. El e întâiul meu născut, el deci trebuie să fie 
divorţat mai întâi. 

Nogaret ridică mâna lui ciolănoasă, luminată de flacăra 
din vatră. 

— Nu văd, într-adevăr, de ce monseniorul de Navara ar 
putea dori vreodată să-şi aducă îndărăt soţia şi nici nu cred 
că acest lucru ar fi de dorit pentru ţară. 

— Vei şti deci, zise Filip cel Frumos, să convingi cancelaria 
pontificală şi pe papa Clement că interesele unui rege nu 


sunt interese omeneşti, ci interese de stat. 

— Mă voi strădui cu toată râvna, sire, răspunse Nogaret. 

Se auzi un tropot de cal. Marigny se ridică de la locul său 
şi se apropie de fereastră, în timp ce Nogaret îi spunea 
regelui: 

— Ducesa de Burgundia se va sili fără îndoială din toate 
puterile să ne facă greutăţi pe lângă sfântul scaun. 
Monseniorul Ludovic trebuie strunit ca nu cumva să se 
apuce, prin ciudăţeniile ce-i stau în fire, să strice tot ce 
punem la cale pentru dânsul. 

— Aşa e, zise Filip cel Frumos. Am să-i vorbesc chiar 
mâine, iar dumneata vei pleca cât mai curând la papa. 

Tropotul iute al calului, care îl atrăsese pe Marigny la 
fereastră, se opri pe caldarâmul curţii. 

— O ştafetă, sire, zise Marigny. Pare să fi străbătut un 
drum lung, căci veşmintele îi sunt tare prăfuite şi calul său 
abia mai suflă. 

— De unde vine? întrebă regele. 

— Nu ştiu; nu-i pot desluşi armoariile. 

Într-adevăr, se lăsase noaptea, şi întunericul cotropise 
împrejurimile castelului. Marigny plecă de la fereastră şi se 
întoarse lângă vatră. 

Apoi, numaidecât, se auziră paşi grăbiţi pe coridor, şi 
Bouville, întâiul şambelan, se arătă în uşă: 

— Sire, o ştafetă soseşte de la Carpentras şi cere să fie 
primită chiar de măria-ta. 

— Să vie! 

Cel care intră era un flăcău de vreo 25 de ani, înalt şi 
spătos. Tunica lui lungă până-n genunchi, galbenă, cu 
mâneci negre, era toată prăfuită, crucea brodată a 
curierilor papali îi strălucea în piept. Îşi ţinea în mâna 
stângă pălăria, mânjită şi ea de noroi şi de praf, precum şi 
bastonul sculptat, semn al slujbei sale. Ştafeta făcu câţiva 
paşi spre rege, puse jos genunchiul drept, apoi, 
desprinzând de la cingătoare cutia de abanos ferecată cu 
argint, în care se afla mesajul, zise: 


— Sire, papa Clement a murit. 

Regele şi Nogaret tresăriră amândoi deodată, şi feţele lor 
păliră. Tăcerea care urmă acestei veşti fu grozavă. Regele 
deschise cutia de abanos, scoase un sul şi, rupându-i 
peceţile, ceti cu luare-aminte, vrând parcă să se 
încredinţeze că ştirea e adevărată. 

— Papa pe care îl făcurăm noi s-a dus la Dumnezeu, 
murmură el, întinzând pergamentul lui Marigny. 

— Când a murit? întrebă Nogaret. 

— Acum şase zile. În noaptea de nouăsprezece spre 
douăzeci, răspunse curierul papal. 

— Patruzeci de zile... zise regele. 

Nici nu era nevoie să spună mai mult, căci tustrei miniştrii 
săi făceau tocmai aceeaşi socoteală. Patruzeci de zile 
trecuseră, nu mai mult, de când, pe ostrovul jidovilor, glasul 
marelui maestru al templierilor strigase în mijlocul 
flăcărilor: „Papă Clement, cavaler de Nogaret, rege Filip, 
înainte de a se împlini anul, vă chem să vă înfăţişaţi la 
judecata lui Dumnezeu...” Nu trecuseră nici şase săptămâni 
şi iată că blestemul se şi abătuse asupra celui dintâi. 

— Spune-mi, vorbi iarăşi regele, întorcându-se către 
curierul papal şi făcându-i semn să se scoale de jos, cum a 
murit sfântul nostru părinte şi ce căuta la Carpentras? 

— Sire, mergea înspre Cahors, şi se oprise acolo simţindu- 
se rău. Suferea de friguri şi-l chinuiau spaime nelămurite 
de mai multe zile. Zicea că vrea să se întoarcă spre a muri 
acolo unde se născuse. Doctorii au încercat de toate ca să-l 
vindece, dându-i chiar să mănânce pulbere de smaragde 
pisate, care e leacul cel mai bun, pare-se, la boala ce-o 
avea. Dar nimic nu i-a ajutat. A simţit că se înăbuşe. 
Cardinalii erau în jurul lui. Nu ştiu nimic alta. 

Tăcu. 

— Du-te, zise regele. 

Ştafeta ieşi. Nu se mai auzea în încăperea aceea alt 
zgomot decât respiraţia celor patru bărbaţi, încremeniţi în 


locul unde îi aflase vestea, şi răsuflarea unui ogar mare, 
care dormea, moleşit de căldură. 

Regele şi Nogaret se uitau unul la altul. „Căruia dintre noi 
doi îi vine rândul acum?” se întrebau. Ochii lui Filip cel 
Frumos păreau încă şi mai mari şi mai nemişcaţi ca de 
obicei. Faţa îi era de-o paloare grozavă, iar trupul său, 
înfăşurat în lunga haină regească, avea ceva din 
înţepeneala îngheţată a statuilor de pe morminte. 

PARTEA A TREIA. 

MÂNA LUI DUMNEZEU. 

I 

ULIŢA VRĂJITOARELOR. 

Opt zile după supliciul fraţilor d'Aunay şi condamnarea 
prinţeselor, poporul Parisului îşi şi însuşise o legendă în 
care cruzimea, ruşinea şi dragostea aveau fiecare partea 
lor. 

Fără să mai stea să judece, scornitorii acestei legende o 
socoteau pe Marguerite de Navara capul răutăţilor. Nu i se 
mai punea în seamă doar un ibovnic, ci zece, ba chiar 
cincizeci. Şi oamenii priveau cu groază înspre turnul Nesle, 
unde, de cum se înnopta, străjeri cu sulița în mână vegheau 
pe lângă ziduri, gata să-i ia la goană pe cei care, mânaţi de- 
o curiozitate nesocotită, s-ar fi abătut către locul acela 
blestemat. Căci povestea nu se sfârşise. Şopteau unii pe la 
răspântii lucruri ciudate. Cică fuseseră scoase din apă în 
zilele din urmă cam prea multe leşuri prin părţile acelea, şi 
se zicea că monseniorul Ludovic Aiuritul, închis în palatul 
său, îi căznea de moarte pe aceia dintre slujitorii ce 
putuseră s-o ajute pe nevastă-sa la desfrânările ei, şi că, 
după ce mureau, îi zvârlea în Sena. 

În dimineaţa aceea, frumoasa B6atrice d'Hirson părăsise 
dis-de-dimineaţă palatul contesei Mahaut. Era pe la 
începutul lui mai, şi razele jucăuşe ale soarelui băteau în 
toate geamurile caselor. Beatrice mergea fără să se 
grăbească, bucuroasă că simte vântul călduţ mângâindu-i 
fruntea. Tot trupul ei îndrăgea căldura; adulmeca mireasma 


primăverii născânde şi afla o plăcere în a stârni privirile 
bărbaţilor, mai cu seamă când aceştia erau din lumea de 
jos. „Dacă ar şti ei ce am de gând să fac! Dacă ar şti ce duc 
în tăşcuţa mea!” gândea Beatrice, înveselită. 

Merse aşa până la mahalaua Saint-Eustache şi ajunse 
curând în rue des Bourbonnais, o ulicioară stranie, 
însufleţită de o viaţă ascunsă. Aici îşi aveau magherniţele 
lor jălbarii, precum şi negustorii de ceară, pentru că 
aceştia, în afară de făclii, lumânări şi vopsele de tot felul, 
făceau şi tăbliţele pentru scris. În odăiţele din dosul multor 
dugheni, însă, negustorii din rue des Bourbonnais se 
îndeletniceau cu ciudate matrapazlâcuri. Ţi se vindeau 
acolo pe bani grei, şi cu straşnică fereală, leacurile tainice 
din care trăiau toţi cei ce se ţineau de vreo vrăjitorie: praf 
de şarpe, pilitură de broască râioasă, creieri de pisică, 
limbă de spânzurat, păr de curvă, precum şi tot felul de 
buruieni din care se făceau băuturile pentru farmece de 
dragoste sau otrăvuri menite să te scape de vrăjmaşi, 
grăbind adică să le „crească iarba deasupra”. Şi aceasta le 
dădea dreptate celor ce botezaseră „uliţa vrăjitoarelor” 
ulicioara asta în care diavolul făcea negustorie cu ceară, 
materie primă la farmece, căci din ea puteai scoate un 
omuleţ după chipul duşmanului şi, străpungându-i inima cu 
acul, să-i curmi astfel zilele. 

Cu nasul în sus, dându-şi un aer nepăsător şi rotind o 
privire iscoditoare, Beatrice d'Hirson pătrunse într-o 
dugheană, pe a cărei tăbliță de afară se putea citi în slove 
zugrăvite: 

ENGELBERI de la care cumpără făclii şi lumânări curtea 
regală, precum şi multe biserici şi paraclise. 

Dugheana, înghesuită între două case, era lunguiaţă, 
scundă şi întunecoasă. În tavan atârnau făclii de toate 
grosimile, iar pe rafturi late prinse de perete se vedeau 
rânduite lumânări în legături de câte o duzină fiecare, 
alături de o sumedenie de turtişoare roşii, galbene sau verzi 
pentru peceţi. De cum intrai te întâmpina mirosul tare de 


ceară, şi toate câte se aflau acolo îţi cam lunecau printre 
degete de unsuroase ce erau. 

Negustorul, un moşneguţ cu o tichie de lână neiînălbită în 
cap, aţâţa tocmai jeraticul din plită şi supraveghea tiparele 
de turnat lumânări. Dând cu ochii de Beatrice, gura lui 
ştirbă se căscă într-un zâmbet larg. 

— Meştere Engelbert, îi spuse Beatrice, venii să-ţi plătesc 
ce ţi se cuvine pentru lumânăritul palatului d'Artois. 

— E o faptă bună, frumoasa mea domnişoară, căci 
negustoria nu merge de fel. Birul cel nou - adevărată 
născocire a diavolului - pe care ni-l stoarce acuma ne 
omoară. Zău, nu ştiu dacă voi mai putea ţine încă multă 
vreme taraba asta a mea! 

Vorbind, meşterul Engelbert îşi ştergea de şorţul său 
mâinile înnegrite, apoi se îndreptă spre un ungher ascuns 
al dughenii, de unde se întoarse cu o tăbliță de ceară, pe 
care era scris ce avea de primit. 

— la să vedem dacă ni se potrivesc socotelile! zise el 
încruntând din sprâncene. 

— De bună seamă că se potrivesc, rosti încet Beatrice şi 
vâri în palma negustorului câţiva pitaci de argint. 

— Aha! Iaca un bun obicei cum ar trebui să fie multe! râse 
înviorat moşneguţul, după ce numără gologanii. 

Apoi, făcând o mutră ca pentru o taină ce-i lega pe 
amândoi, adăugă: 

— Am să-l chem îndată pe omul dumitale. Sunt foarte 
mulţumit de el, căci nu se dă în lături de la treabă şi-i 
zgârcit la vorbă... Ei, meştere Evrard! 

Cel care intră, venind din cămăruţa de la spatele dughenii, 
era un bărbat de vreo 30 de ani, ciolănos, dar voinic. Tras la 
faţă, avea ochii înfundaţi şi întunecoşi, cu cearcăne groase 
sub pleoape, şi buzele subţiri. 

Şchiopăta şi şchiopătura asta îl sâcâia, făcându-l din când 
în când să se strâmbe. 

Era un fost cavaler al templului, ţinând de căpitănia 
d'Artois. După douăsprezece ceasuri de schingiuiri, scăpase 


din mâna călăilor săi, dar noaptea aceea de chinuri 
neomeneşti, pe care piciorul rupt i-o amintea mereu, îl 
smintise niţel. Atunci îşi pierduse el credinţa în Dumnezeu; 
atunci învățase să urască. Nu mai trăia decât rumegând 
visuri de răzbunare. 

Să nu fi avut strâmbătura care-i pocea deodată chipul şi 
strălucirea neliniştitoare a ochilor, n-ar fi fost lipsit de 
oarecare aspră frumuseţe. Venise să se ascundă într-o zi, ca 
o fiară hăituită, în grajdurile palatului d'Artois. Beatrice îl 
dusese la Engelbert, care îl hrănea, îi dădea un culcuş, dar, 
mai cu seamă, îl punea la adăpost faţă de bănuielile 
stăpânirii. În schimb, pe lângă muncile grele, fostul cavaler 
vedea de socotelile negoţului, având şi grijă ca muşteriii să 
plătească marfa luată pe datorie. 

Aşa cum o potrivea de fiecare data când venea Beatrice, 
meşterul Engelbert spuse că are de făcut un drum 
neîntârziat şi ieşi. Plecă liniştit. Muşteriii puteau să vină în 
lipsa lui, ştia că Evrard nu dădea marfa până nu lua banii. 
Cât despre negustoria cu ceara pentru farmece, Engelbert 
ţinea ca asta să nu se facă sub ochii săi şi nici pe a sa 
răspundere. Nu voia să ştie de nimic, mulţumindu-se să 
bage banii în buzunar. 

De îndată ce rămaseră singuri, fostul templier o prinse pe 
Beatrice de mâini. 

— Vino, îi zise. 

Fata îl urmă şi, trecând pe sub o perdea, se pomeni în 
magazioara în care meşterul Engelbert păstra turtele de 
ceară nelucrată, butoiaşele de seu, grămezile de feştile. 
Aici, pe un mindir îngust vârât între o ladă veche şi peretele 
scorojit, dormea Evrard. 

— lată-mi castelul şi moşiile, iată averile cavalerului 
Evrard, vorbi el pe un ton de amară batţjocură, rotind braţul 
de jur împrejur ca să-i arate mohorâta şi urâcioasa lui 
locuinţă. Dar, adăugă îndată, oricum ar fi, îmi place mai 
mult decât moartea. 

Apoi, apucând-o de umeri, o trase pe Beatrice spre dânsul. 


— Iar tu, îi şuieră la ureche, tu îmi placi mai mult ca 
veşnicia. 

Pe cât era de tărăgănat şi de potolit glasul ei, pe atât era 
al lui de repezit. 

Privind fruntea fostului templier, Beatrice zâmbea, cu 
aerul pe care-l avea întotdeauna când îşi râdea oarecum de 
întâmplări şi de oameni. Încerca o plăcere crudă simțind că 
poate face ce vrea cu dânşii. lar pe omul acesta îl ştia de 
două ori la cheremul ei, mai întâi pentru că era un fugar, 
trăind într-ascuns, şi pe care îl putea da oricând pe mâna 
urmăritorilor, apoi pentru că îl simţea cu totul robit 
tainicelor sale ispite. În vreme ce degetele lui îi pipăiau 
trupul, cu o nerăbdare înfrigurată, iar dânsa, liniştită ca 
întotdeauna, îl lăsa să facă asta, o auzi spunând: 

— Trebuie să fii mulţumit. Papa Clement e mort. 

— Da... da... făcu Evrard cu o bucurie sălbatică în ochi. 
Doctorii săi i-au dat să înghită smaragde pisate. E un leac 
bun, care taie maţele. Oricine-ar fi, doctorii ăştia s-au 
dovedit prietenii mei. Blestemul începe să se împlinească, 
Beatrice. Unul a şi crăpat. Mâna lui Dumnezeu loveşte 
repede, mai cu seamă când oamenii dau şi ei o mână de 
ajutor. 

— Şi diavolul de asemeni, zise ea zâmbind. 

Beatrice părea să nu bage de seamă că el îi ridicase fusta. 
Degetele lustruite de ceară ale fostului templier mângâiau 
frumoasa ei coapsă tare, netedă şi caldă. 

— Vrei să-i ajuţi lui Dumnezeu să-i lovească şi pe ceilalţi? 

— Pe care dintre ei? 

— Pe omul căruia îi datorezi piciorul tău rupt. 

— Nogaret... murmură Evrard. 

Se trase puţin îndărăt şi strâmbătura lui obişnuită îi 
schimonosi de trei ori faţa. 

Beatrice veni iar lângă dânsul. 

— 'Te poţi răzbuna dacă o doreşti, zise. Nu aici, la voi, 
trimite Nogaret după lumânări? 

Evrard o privea fără să priceapă. 


— Voi sunteţi cei care faceţi lumânările pentru el? stărui 
Beatrice. 

— Da, noi le facem, zise fostul templier, şi sunt de un fel cu 
acelea pe care le vindem pentru odaia de lucru a regelui. 

— Cum sunt făcute? 

— Lumânări foarte lungi de ceară albă, cu feştile spălate în 
ce ştim noi ca să nu fumege prea tare. Nogaret îşi mai 
luminează palatul cu nişte făclii mari, galbene. Lumânările 
le foloseşte însă numai când îşi petrece noaptea scriind - 
cam două duzini pe săptămână. 

— Eşti sigur de asta? 

— O ştiu de la portarul său, care vine să ia câte 
douăsprezece duzini deodată. Căci nu noi i le ducem; nu se 
intră aşa de uşor la el. E bănuitor câinele şi-şi păzeşte bine 
pielea. 

Arătă cu capul nişte legături de lumânări rânduite pe un 
raft. 

— Uite acolo, viitoarea lui provizie e de pe acum gata şi, 
alături, cea a regelui... Şi când te gândeşti că eu, adăugă el 
cuprins deodată de mânie şi lovindu-se în piept, eu trebuie 
să pregătesc lumânările care să-i lumineze toate fărdelegile 
ce-i încolţesc în cap. De fiecare dată când văd plecând de- 
aici vrafurile lui de lumânări, îmi vine sa torn peste ele 
veninul diavolului. 

Beatrice zâmbea mereu. 

— Îţi pot da eu ce să-i torni, zise ea. Nu-i câtuşi de puţin 
nevoie să ajungi până la Nogaret, dacă vrei să-l loveşti. 
Cunosc eu mijlocul să otrăveşti o lumânare. 

— Se poate una ca asta? întrebă Evrard. 

— Cel care îi respiră flacăra vreme de un ceas nu mai vede 
niciodată alta, afara de cea a iadului. E un mijloc care nu 
lasă urmă şi nici leac nu are. 

— De unde l-ai aflat? 

— Ei, asta-i! făcu Beatrice, legănându-şi umerii şi lăsând în 
jos pleoapele, ca şi cum ar fi voit să se alinte, făcând nazuri. 
E un praf pe care e de-ajuns să-l amesteci cu ceara... 


— Şi pentru ce vrei tu să... şopti Evrard. 

Beatrice îl apucă de umăr şi, trăgându-l spre dânsa, îşi 
apropie gura de urechea lui, vrând parcă să-l sărute. 

— Pentru că şi alţii, afară de tine, vor să se răzbune, îi 
şuieră ea. Crede-mă, n-are de ce să-ţi fie teamă. 

Evrard chibzui o clipă. 1 se auzea respiraţia iute şi 
zgomotoasă. Privirea i se făcu mai ascuţită, mai lucitoare. 

— Atunci, n-ar trebui să mai pierdem vremea, rosti el pe 
nerăsuflate. S-ar putea ca eu să plec de-aici curând. Să n-o 
mai spui însă nimănui... Dar nepotul marelui maestru, 
dumnealui Jean de Longwy, a început să ne numere. A jurat 
şi dânsul să-l răzbune pe domnul de Molay. N-am pierit cu 
toţii, în ciuda câinelui de care vorbirăm. A fost la mine 
deunăzi unul din foştii mei fraţi întru tagmă, Jean du Pre, 
dându-mi de ştire să fiu gata de a porni înspre Langres. 
Frumos ar fi să-i duc în dar domnului de Longwy sufletul lui 
Nogaret... Când aş putea căpăta pulberea aceea? 

— Iat-o, făcu Beatrice, vârând mâna în tăşcuţa prinsă de 
cingătoare. 

Îi întinse lui Evrard un săculeţ, pe care el îl deschise cu 
băgare de seamă. Săculeţul conţinea două prafuri 
amestecate de mântuială, unul cenuşiu, celălalt sticlos şi 
alburiu. 

— Asta e cenuşă, zise Evrard, arătând pulberea cenuşie. 

— Aşa e, răspunse ea. Cenuşă din limba unui om ucis de 
Nogaret... ca să asmuţim mânia diavolului asupră-i şi 
treaba să meargă fără greş. Astălaltă, spuse Beatrice, cu 
ochii la pulberea albă, e din viperă de Faraon(13). Nu-ţi fie 
teamă. Omoară numai când arde. Când te apuci să faci 
lumânarea? 

— Chiar acum, zise Evrard. 

— Ai timp destul? Engelbert nu se va întoarce? 

— Nu mai devreme de un ceas. Tu ai să stai la pândă, ca şi 
cum ai fi un muşteriu intrat în dugheană. 

Plecă să aducă ceaunul pe care îl duse în cămăruţă şi 
începu să aţâţe cărbunii aprinşi sub el. Scoase apoi o 


lumânare dintre cele pregătite pentru păstrătorul peceţilor, 
o vâri într-un tipar şi o puse să se înmoaie la foc, după care 
o despică în lungime cu o custură şi vărsă acolo pulberea 
din săculeţ. 

În dugheană, Beatrice părea o cumpărătoare care 
aşteaptă să i se aducă ce a cerut, dar prin crăpătura 
perdelei îl urmărea pe Evrard, cu faţa luminată de 
pâlpâirile jeraticului, şontâcăind de colo-colo în jurul 
ceaunului. Se uita la el şi bolborosea cuvinte de făcătură, 
printre care se auzi de trei ori Guillaume, numele de botez 
al lui Nogaret. Apoi, Evrard se duse să răcească luminarea 
într-un hârdău plin cu apă. 

— Uite-o, e gata, zise el. Poţi veni încoace. 

Lumânarea era făcută la loc şi lucrătura nu lăsase nici o 
urmă. 

— Pentru un om deprins mai curând să mânuiască spada, 
nu e prea rău, rosti Evrard mulţumit, cu o lucire de cruzime 
în ochi. 

Şi se duse să pună la loc lumânarea de unde o luase, 
adăugând: 

— Să nădăjduim că e o bună vestitoare a somnului veşnic. 

Lumânarea otrăvită în mijlocul legăturii, şi fără să poată fi 
deosebită de celelalte, era acum ca lozul cel mare al unei 
loterii. În ce zi oare valetul însărcinat să pună lumânări în 
sfeşnicele ministrului de justiţie o va trage din vraf pe asta? 
Privind la cele de alături, pregătite pentru palatul regelui, 
Beatrice avu un râs curmat repede. Dar Evrard se şi 
întorsese la dânsa, apucând-o cu braţele amândouă. 

— Poate că te văd pentru ultima oară... 

— Poate că da... poate că nu, răspunse ea, închizând ochii 
pe jumătate. 

Evrard o duse aşa, fără ca ea să se împotrivească cât de 
puţin, şi o culcă pe saltea. 

— Cum făceai când erai templier ca să te ţii neprihănit? 
întrebă ea. 


— Nu m-am putut ţine niciodată, răspunse Evrard, cu glas 
înăbuşit. 

Atunci, frumoasa Beatrice închise pleoapele; buza de susi 
se ridică în chip curios, descoperindu-i dinţii mici şi albi. Se 
lăsă în voia lui, pătrunsă de gândul straniu că face dragoste 
cu diavolul. 

De altminteri, Evrard nu era şchiop? 

II 
TRIBUNALUL UMBRELOR. 

Nogaret lucra noapte de noapte, aşa cum făcuse toată 
viaţa. Şi în fiecare dimineaţă contesa Mahaut stătea la 
pândă, doar-doar i s-o aduce vestea mult dorită care putea 
să-i redeschidă uşa regelui. Zadarnică aşteptare. Domnul 
de Nogaret era sănătos tun, şi Beatrice trebui să îndure 
furiile năbădăioasei contese. Fata mai trecu o dată pe la 
meşterul lumânărar Engelbert. Aşa cum se aştepta, Evrard 
dispăruse pe neaşteptate. Începu să se îndoiască de el ca şi 
de puterea „viperei Faraonului”; afară numai dacă în pofida 
sau tocmai din pricina limbii prefăcute în cenuşă a unuia 
dintre fraţii d'Aunay, diavolul nu-şi îndreptase loviturile în 
altă parte. 

Într-o dimineaţă din cea de a treia săptămână a lunii mai, 
împotriva obiceiului, Nogaret sosi cu oarecare întârziere la 
sfatul de taină şi pătrunse în sală îndată după rege, 
atingându-l în treacăt pe Lombard. 

Erau acolo toţi sfetnicii obişnuiţi şi, pentru întâia oară, cei 
doi fraţi şi cei trei fii ai regelui se aflau adunaţi laolaltă. 

Afacerea care le dădea zor mare era alegerea papei. 
Marigny primise tocmai un raport de la Carpentras, unde 
cardinalii care ţineau acolo conclav după moartea lui 
Clement al V-lea se luptau între dânşii, prinşi într-o harţă al 
cărei sfârşit nu se întrezărea de fel. 

Se împliniseră acum patru săptămâni de când scaunul 
pontifical stătea gol, şi situaţia cerea ca regele Franţei să 
arate limpede ce are de gând. 


Toţi cei de faţă ştiau care era gândul regelui: el voia ca 
papalitatea să rămână la Avignon, pentru a o avea cât mai 
la îndemână; voia să-l aleagă el, dacă nu pe faţă, cel puţin 
de fapt, pe viitorul cap al creştinătăţii şi să-l ţină astfel la 
cheremul său, tocmai pentru că noul papă avea să-i 
datoreze alegerea; voia ca uriaşa organizaţie politică pe 
care o înfăţişa biserica să nu poată unelti împotriva 
regatului Franţei, aşa cum făcuse adeseori. 

Dar cei douăzeci şi trei de cardinali adunaţi la Carpentras, 
cardinalii aceştia care veneau de pretutindeni, din Italia, 
din Franţa, din Spania, din Sicilia şi din Germania, şi care 
îşi datorau demnitatea lor unor merite foarte inegale, erau 
împărţiţi în tot atâtea tabere câte pălării se aflau acolo. 

Certurile teologice, părerile care se băteau cap în cap, 
ciocnirile de interese, duşmăniile de familie, toate acestea 
aţâţau lupta lor. Pe cardinalii italieni, mai cu seamă, de-alde 
Caetani, Colonna, Orsini, îi măcina o ură de neîmpăcat. 

— Aceşti opt cardinali italieni, zise Marigny, nu se înţeleg 
decât în privinţa unui lucru, şi anume, să mute iarăşi 
papalitatea la Roma. Din fericire, nu pot cădea la înţelegere 
asupra numelui aceluia pe care ar putea să-l facă papă. 

— Cu timpul poate că se vor înţelege, îşi spuse gândul 
monseniorul de Valois. 

— "Tocmai de aceea nu trebuie să le dăm timp să se 
înţeleagă, răspunse Marigny. 

Urmă o scurtă tăcere, şi Nogaret simţi atunci parcă o 
greață care-i apăsa stomacul şi-i îngreuia răsuflarea. Vru 
să-şi îndrepte trupul chircit în jilţ şi-i fu greu să-şi mişte 
încheieturile înţepenite. Apoi, deodată, îi pieri orice 
oboseală: răsuflă din adânc şi îşi şterse fruntea 
îmbrobonită. 

— Pentru mulţi creştini Roma este oraşul papii, vorbi 
Charles de Valois. În ochii lor Roma este buricul 
pământului. 

— Lucru care-i convine, fără îndoială, împăratului 
Constantinopolei, dar nu şi regelui Franţei, zise Marigny. 


— Nu poţi totuşi schimba ceea ce au făcut veacurile, 
domnule Enguerrand, şi să împiedici ca tronul sfântului 
Petru să rămână acolo unde l-a întemeiat el. 

— Dar de câte ori papa vrea să se aşeze la Roma, nu poate 
niciodată să rămână acolo, spuse tare Marigny. E silit să 
fugă dinaintea clicilor care sfâşie oraşul şi să-şi caute 
adăpost în vreun castel, sub ocrotirea unui oraş sau altuia, 
păzit de oşteni ce nu sunt ai lui. Cred că se simte mult mai 
bine în paza gărzii noastre de la Villeneuve, aşezată de 
cealaltă parte a Rh6nului. 

— Papa va rămâne în reşedinţa sa de la Avignon, rosti 
regele. 

— Îl cunosc bine pe Francesco Caetani, urmă Charles de 
Valois. E un om foarte învăţat şi de mare vrednicie, la care 
pot avea trecere. 

— Să nu aud de acest Caetani, zise regele. E din neamul 
lui Bonifaciu şi are să calce pe urmele acestuia în privinţa 
bulei „Unam Sanctam”(14). 

Filip de Poitiers, care nu spusese încă nimic, se amestecă 
în vorbă, aplecându-şi înainte trupul deşirat. 

— În afacerea asta sunt destule urzeli ascunse, pentru ca 
ele să se destrame unele pe altele, spuse el. Şi dacă nu vom 
pune lucrurile la locul lor, ne aşteaptă iarăşi o tărăgăneală 
de un an, cât va ţine conclavul. În împrejurări mult mai 
grele domnul de Nogaret a dovedit de ce e în stare. E 
rândul nostru să fim acum cei mai statornici şi cei mai dâri. 

După o clipă de tăcere, Filip cel Frumos se întoarse spre 
Nogaret. Acesta, cu obrazul foarte palid, respira greu. 

— Părerea dumitale, Nogaret? 

— Da, sire, bolborosi anevoie ministrul de justiţie. 

Îşi trecu o mână tremurătoare pe frunte. 

— Să-mi fie cu iertare. Căldura asta groaznică... 

— Dar nu e cald aici, zise Hugues de Bouville. 

Cu limba împleticită şi cu glas parcă venind de departe, 
Nogaret izbuti să rostească: 


— Interesul ţării şi cel al credinţei ne poruncesc să facem 
astfel. 

După aceea tăcu şi nimeni nu înţelese de ce a vorbit atât 
de puţin. 

— Părerea dumitale, Marigny? 

— Eu propun ca, sub cuvânt că urmează a fi duse la 
Cahors rămăşiţele pământeşti ale răposatului papă, aşa 
cum a cerut-o el însuşi, să arătăm din nou conclavului că 
trebuie să se grăbească. Bertrand de Got, nepotul lui 
Clement, ar putea fi însărcinat cu această pioasă misiune. 
Domnul de Nogaret va călători împreună cu el, având 
împuternicirile ce sunt de trebuinţă şi o bună escortă 
înarmată, aşa cum se cuvine. Escorta ar da greutate 
împuternicirilor. 

Charles de Valois întoarse capul, nemulţumit; nu vedea cu 
ochi buni o asemenea silnicie făcută conclavului. 

— Şi cu divorţul meu cum rămâne? întrebă Ludovic de 
Navara. 

— Taci, Ludovic, îl repezi regele. 'Tocmai la aceasta lucrăm. 

— Da, sire, zise Nogaret, fără măcar a-şi da seama că 
vorbise. 

Glasul îi era scăzut şi răguşit. Gândurile i se învălmăşeau 
în minte într-un iureş tulbure, şi lucrurile din jur începură 
să ia alt chip în ochii lui. Bolile încăperii se făceau înalte, 
aidoma celor de la biserica Sainte-Chapelle, apoi, pe 
neaşteptate, se lăsau în jos până a ajunge tot aşa de scunde 
ca tavanul beciurilor în care el obişnuia să-i cerceteze pe 
arestaţi. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Nogaret, încercând să-şi 
descheie haina. 

Deodată, se zgârci tot, cu genunchii lipiţi de burtă, cu 
capul căzut şi mâinile chircite pe piept. Regele se ridică şi 
toţi câţi erau acolo făcură la fel. Nogaret scoase un țipăt 
înăbuşit şi se rostogoli din jilţ, cuprins de vărsături. 

Hugues de Bouville, marele şambelan, îl duse acasă, unde 
veniră numaidecât să-l vadă doctorii regelui. 


Aceştia se sfătuiră îndelung înainte de a veni să dea 
socoteală suveranului. Nimic nu fu dat în vileag din raportul 
lor. Curând însă, la curte şi în tot oraşul, se vorbi de o boală 
necunoscută. Otravă? Se zicea că fuseseră încercate 
leacurile cele mai tari împotriva otrăvurilor. 'Toate treburile 
mari ale cârmuirii fură lăsate deoparte în ziua aceea. 

Când contesa Mahaut află vestea din gura domnişoarei 
Beatrice, spuse doar atât: „Nogaret plăteşte”, şi se aşeză la 
masă. 

Nogaret plătea. De câteva ceasuri nu mai recunoştea pe 
nimeni în jurul său. Culcat pe o parte în patul răvăşit, cu 
trupul scuturat de spasme, scuipa sânge. 

La început, încercase să stea aplecat deasupra unui 
lighean. Acum nu mai avea putere să se ţină aşa, şi sângele 
îi curgea din gură pe un cearşaf gros, împăturit, care era 
schimbat din vreme în vreme de un valet. 

Încăperea gemea de lume; curieri se schimbau pentru a 
duce veşti regelui, roiau valeţi, majordomi, secretari, iar 
într-un colţ, alcătuind o mică gaşcă, făţarnică şi limbută, 
rubedeniile lui Nogaret, cu gândul la împărţirea prăzii, 
socoteau în minte preţul mobilierului. 

Dar toţi aceştia erau pentru Nogaret nişte arătări de 
nerecunoscut, care se frământau undeva, foarte departe de 
el, fără noimă şi fără ţintă, într-un vălmăşag de glasuri 
nedesluşite. Alţi strigoi, pe care numai el singur îi vedea, 
începeau să-l împresoare. 

Căci, în ceasul acesta când îl năpădeau spaimele morţii, 
Nogaret se gândea pentru întâia oară la moartea celorlalţi 
şi se simţea frate al tuturor celor pe care îi urmărise, 
hăituise, căznise şi executase. Morți în toiul cercetărilor, 
morţi în temniţă, morţi pe rug, morţi pe roată, ieşeau toţi 
din mintea lui chinuită de vedenii şi veneau aşa de aproape 
de el, mai să-l atingă. 

Nogaret scoase un urlet înfricoşat: 

— Înapoi! Înapoi! 


Doctorii dădură fuga în jurul său. Buimac, se răsucea în 
aşternut, cu ochii daţi peste cap, împingând îndărăt 
stafiile... lar mirosul sângelui care-i venea pe gură i se 
părea a fi mirosul sângelui victimelor lui. 

Se ridică în capul oaselor, apoi căzu pe spate. Cei de faţă 
se trăseseră la o parte şi priveau cum se cufundă în noapte 
cel care era unul din stăpânii ţării. 

Cu mâinile la gât, se silea să smulgă fiarele înroşite în foc 
care arseseră sub ochii lui atâtea piepturi goale. Îşi simţi 
deodată picioarele străpunse parcă de ace şi în prada 
acestei dureri cumplite începu să ţipe: 

— Cleştele! Fie-vă milă, scoateţi-mi cleştele! 

Întocmai cum ţipaseră fraţii d'Aunay în temniţa lor din 
Pontoise... 

Coşmarul în care se zbătea Nogaret nu era nimic altceva 
decât propria lui viaţă, aşa cum ea asuprise viaţa altora. 

— N-am făcut nimic din vrerea mea! Regele! El singur! L- 
am slujit pe rege! 

În faţa tribunalului morţii, acest om de legi mai încerca o 
ultimă chiţibuşărie. 

Pe la unsprezece noaptea încăperea se goli. Nu rămaseră 
lângă Nogaret decât un doctor, un bărbier şi un vechi 
slujitor al său. Curierii regelui, înfăşuraţi în mantiile lor, 
dormeau pe jos în odaia de alături. Neamurile muribundului 
plecaseră, nu fără părere de rău. Una din aceste rubedenii 
îi strecurase o pungă de gologani unui valet, zicându-i: 

— Să-mi dai de ştire de-ndată ce-o fi gata. 

Bouville, care venea să afle cum îi mai merge bolnavului, îl 
întrebă pe doctorul rămas de veghe. 

— Nimic nu i-a putut ajuta, spuse acesta în şoaptă. 
Vărsăturile l-au mai lăsat, dar aiurează întruna. Nu ne mai 
rămâne alta decât să aşteptăm ca Dumnezeu să-l ia! Afară 
doar dacă vreo minune... 

Numai Nogaret, horcăind pe patul său, ştia că templierii 
morţi îl aşteaptă în fundul întunecimilor. Treceau pe 
dinaintea lui, unii călări, în zale de fier, alţii înălţându-şi 


trupul stâlcit în cazne grele; se înşirau de-a lungul unui 
drum pustiu, mărginit de prăpăstii şi luminat de pâlpâirea 
rugurilor. 

— Aymon de Barbonne... Jean de Furne... Pierre Suffet... 
Brintinhiac... Guillaume Bocelli... Ponsard de Gizy... 

Îşi strigau oare strigoii numele, sau le şoptea chiar 
muribundul care nu-şi mai recunoştea propriile cuvinte? 

— Fiu de Cathar(15)! strigă un glas, acoperind deodată 
pe toate celelalte. 

Şi, ivindu-se dintr-o şi mai neagră noapte, statura înaltă a 
lui Bonifaciu al VIII-lea se ridică în acel spaţiu nemărginit 
pe care Nogaret îl purta într-însul, tărâm brăzdat de munţi 
şi de văi, prin care mulţimi fără număr mergeau la judecata 
de apoi. 

— Fiu de Cathar! 

La glasul lui Bonifaciu învia marea dramă a vieţii sale. 
Nogaret se vedea, într-o zi de septembrie, sub soarele 
orbitor al Italiei, urcând în capul unui pâlc de şase sute de 
călăreţi şi o mie de pedestraşi spre stânca de la Anagni; 
Sciarra Colonna, vrăjmaşul de moarte al lui Bonifaciu, omul 
care ţinuse mai curând să vâslească trei ani înlănţuit pe o 
galeră arăbească decât să se lase recunoscut şi să fie dat pe 
mâna papii, călărea alături. Thierry d'Hirson făcea şi el 
parte din expediţie. Orăşelul îşi deschisese porţile, fără 
împotrivire; palatul Caetani fu luat şi, trecând prin 
catedrală, cotropitorii dădură năvală în încăperile 
episcopale. Acolo, bătrânul papă de 86 de ani, cu mitra pe 
cap şi crucea în mână, singur într-o uriaşă sală de unde 
fugiseră toţi, privea cum se năpusteşte această hoardă în 
chivere şi zale, cu sulițe şi şpăngi. Când strigară la el 
cerându-i să abdice, Bonifaciu le răspunse: „lată gâtul meu, 
iată-mi capul, tăiaţi-l; voi muri, dar voi muri papă”. Sciarra 
Colonna îl pălmui cu mănuşa-i de fier. 

— N-am lăsat să-l omoare, striga Nogaret din fundul 
agoniei sale. 


Năvălitorii dăduseră iama în oraş, făcând jaf cumplit. A 
treia zi, însă, locuitorii întoarseră foaia, căzură peste oştile 
franceze şi-l răniră pe Nogaret, silindu-l să fugă. Dar ţinta 
şi-o atinsese totuşi. Frica, mânia şi ruşinea suferită îi veniră 
de hac moşneagului, tulburându-i minţile. Când îl scoaseră 
din mâna oamenilor lui Nogaret, Bonifaciu plângea ca un 
copil. Îl duseră îndărăt la Roma, dar acolo se sminti de-a 
binelea şi, spumegând de furie, ocăra pe oricine se apropia 
de dânsul, refuza mâncarea ce i se aducea şi se târa în 
patru labe prin odaia unde îl ţineau. O lună după aceasta, 
regele Franţei era biruitor, papa murise hulind cele sfinte şi 
zbierând ca turbat că nu are nevoie de grijanie. 

Aplecat asupra lui Nogaret, doctorul privea la trupul care 
tresărea din ce în ce mai slab, luptând împotriva unei 
afurisenii de multă vreme ridicată. 

— Papă Clement... şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret... şi 
tu, rege Filip... 

Buzele lui Nogaret rosteau abia auzit blestemul, ca un 
ecou al glasului marelui maestru, care îi răsuna tunător în 
cap. 

— Mă arde, mai apucă el să şoptească. 

În zori, pe la ceasurile patru, episcopul Parisului veni să-l 
grijească. Slujba fu simplă. O rugăciune fu rostită deasupra 
trupului istovit şi pentru cei îngenuncheaţi, care bâţâiau 
pătrunşi de oboseală şi de o frică nelămurită. 

Episcopul rămase o clipă la căpătâiul patului, 
bolborosindu-şi ruga. Vârât în cearşafurile lui, Nogaret nu 
mai mişca, de parca o lespede grea îl apăsa de pe acum. 
Văzând că pleacă episcopul, cei de faţă îşi închipuiră că 
totul se sfârşise. Doctorul se apropie: Nogaret mai sufla 
încă. 

În licărul sfios al zorilor, geamurile se făcură alburii şi un 
clopot începu să sune voios, de cealaltă parte a Senei, de 
cealaltă parte a lumii. Bătrânul servitor întredeschise o 
fereastră şi trase în piept cu nesaţ un pic de aer proaspăt. 


Parisul mirosea a primăvară şi a frunze. Oraşul se deştepta 
într-o larmă înăbuşită. 

Se auzi o şoaptă: 

— Îndurare! 

Toţi se întoarseră într-acolo. Nogaret murise. Un firicel de 
sânge i se usca sub nări. Doctorul zise: 

— L-a luat Dumnezeu! 

Atunci, bătrânul servitor se duse să scoată două lungi 
lumânări albe din ultima legătură luată de la meşterul 
Engelbert, le înfipse în sfeşnice şi le aşeză lângă pat, ca să 
lumineze priveghiul păstrătorului sigiliilor Franţei. 

III 
DOCUMENTELE UNEI DOMNII. 

Abia îşi dăduse sufletul marele dregător, şi domnul Alain 
de Pareilles, în numele regelui, pătrunse în locuinţa lui 
Nogaret pentru a pune mâna pe toate documentele, 
hârţoagele şi dosarele care se găseau acolo. Puse să i se 
deschidă sipetele şi sertarele. Câteva scrinuri, ale căror 
chei Nogaret le păstra într-un loc neştiut, fură sparte. 


După un ceas, Alain de Pareilles se întorcea la palat cu un 
vraf de hrisoave, de acte, de pergamente şi de tăblițe de 
ceară, aşezându-le pe toate, cum îi spusese Hugues de 
Bouville, pe masa mare de stejar care ocupa o latură 
întreagă a odăii de lucru a regelui. 

Apoi, regele însuşi veni să-l vadă pentru cea din urmă oară 
pe Nogaret. Nu zăbovi mult în faţa trupului neînsufleţit. 
Spuse o rugăciune abia mişcând buzele. Nu-şi luă ochii de 
pe chipul mortului, ca şi cum ar mai fi vrut să-i pună o 
întrebare celui care îi împărtăşise toate tainele şi îl slujise 
atât de bine. 

Când se întoarse la palat, cu trei armăşei după dânsul, 
Filip cel Frumos mergea puţin adus de spate. În dimineaţa 
luminoasă se auzeau strigătele băieşilor chemându-i pe 
locuitori la baia de aburi. Parisul îşi începea viaţa de toate 
zilele iar cete de copii voioşi se şi apucaseră de joacă, 
fugărindu-se de-a lungul străzilor. 

Filip cel Frumos străbătu galeria negustorilor şi intră în 
palat. Împreună cu secretarul său particular Maillard, se 
puse numaidecât să cerceteze documentele ridicate din 
locuinţa lui Nogaret; moartea neaşteptată a ministrului de 
justiţie lăsa multe şi însemnate treburi neisprăvite. 

Pe la ceasurile şapte, Enguerrand de Marigny intră la 
rege. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul fără a spune o 
vorbă şi secretarul ieşi. 

— Papa, zise deodată regele. Şi acum Nogaret... 

În cuvintele lui se simţea o teamă, aproape o deznădejde. 
Marigny veni lângă masă şi se aşeză în jilţul pe care i-l arătă 
suveranul. Rămase tăcut o clipă, apoi vorbi: 

— Ei, da! Acestea, măria-ta, nu sunt decât potriviri stranii 
pe care le brodeşte întâmplarea. Asemenea lucruri se 
petrec în toate zilele, dar nu ne uimesc pentru că habar n- 
avem de ele. 

— Îmbătrânim, Marigny. 

EI] avea 46 de ani, iar Marigny, 49. Puţini oameni pe 
vremurile acelea ajungeau la 50. 


— Trebuie să cercetăm toate acestea, urmă regele, 
arătând dosarele de pe masă. 

Şi, fără a mai adăuga ceva niciunul, nici celălalt, se 
apucară să dea deoparte ceea ce trebuia ars, să rânduiască 
ceea ce Marigny trebuia să păstreze, ori să împartă unora 
sau altora dintre praviliştii săi. 

În odaia de lucru era o tăcere tulburată doar când şi când 
de strigătele depărtate ale tarabagiilor, de larma obişnuită 
a Parisului care trudea. Fruntea palidă a regelui se aplecă 
peste vrafurile de hârtii desfăcute, dintre care cele mai 
însemnate se aflau în scoarţe de piele cu cifrul lui Nogaret 
deasupra. 

Filip îşi vedea astfel perindându-i-se pe dinainte toată 
domnia, douăzeci şi nouă de ani în care ţinuse în mâinile 
sale soarta a milioane de oameni şi impusese vrerea sa 
Europei. 

Şi deodată înşiruirea aceasta de întâmplări i se păru 
străină de viaţa lui, de propriul său destin. Toate îi apăreau 
sub o altă lumină şi cu alte umbre. 

Aflând acum ce gândeau şi ce scriau alţii despre dânsul, 
regele se putea vedea dinafară. Nogaret păstrase 
rapoartele iscoadelor sale, ciornele interogatoriilor, 
puzderie de scrisori, o adevărată arhivă de poliţie. Din toate 
aceste rânduri ieşea o imagine a regelui, pe care acesta nu 
o recunoştea de fel, imaginea unei făpturi îndepărtate, a 
unui om aspru, străin de suferinţa oamenilor, neştiind ce-i 
mila. Citea, uimit la culme, două fraze ale lui Bernard de 
Saisset, episcopul acela care dezlănţuise cu aţâţările sale 
dihonia dintre rege şi Bonifaciu al VIII-lea. Două fraze 
crâncene şi îngheţate: „O fi el bărbatul cel mai frumos de 
pe lume, dar nu ştie decât să privească oamenii, fără să 
spună nimic. Nici om nu e, nici dihanie, e o statuie.” 

Şi mai erau aceste cuvinte ale altui martor al domniei lui: 
„Nimic n-are să-l facă să se încovoaie, e un rege de fier”. 

— Un rege de fier, repetă în şoaptă Filip cel Frumos. Ştiut- 
am deci să-mi ascund aşa de bine slăbiciunile? Ce puţin ne 


cunosc ceilalţi şi ce rău mă va judeca viitorimea! 

Deodată, un nume întâlnit îl făcu să-şi amintească de o 
solie neobişnuită pe care o primise la începuturile domniei. 
Rabban Kaumas, episcop nestorian416) chinez, venise în 
Franţa, trimis de marele han al Persiei, coborâtor al lui 
Gingis Han, ca să-i propună regelui Franţei alianţa sa, o 
armie de o sută de mii de oameni şi războiul împotriva 
turcilor. 

Filip cel Frumos avea pe atunci 20 de ani. Ce ispită pentru 
un crai tânăr, visul acesta al unei cruciade la care ar lua 
parte Europa şi Asia, ce faptă vrednică de Alexandru! În 
ziua aceea, totuşi, Filip alesese o altă cale: să nu mai audă 
de cruciade şi de isprăvi războinice. 'Toate strădaniile lui 
voia să le închine Franţei şi păcii. Judecase oare bine? Care 
ar fi fost acum puterea Franţei dacă primea alianţa cu 
hanul Persiei? Visă o clipă la o uriaşă campanie de 
recucerire a locurilor sfinte, care i-ar fi dus slava numelui 
până departe prin veacuri... Apoi se întoarse la grijile lui şi 
apucă un nou teanc de pergamente prăfuite. 

Şi, deodată, îşi încovoie umerii. De data aceasta, doar 
dând cu ochii de anul înscris pe ele: 1305! Era anul morţii 
soţiei sale Jeanne, care adusese regatului provincia Navara, 
iar lui, singura dragoste a vieţii. Nu râvni-se niciodată altă 
femeie, şi de nouă ani, de când o pierduse, nu se mai uitase 
la alta şi nici nu se va mai uita. N-apucase să iasă din anul 
cernit decât pentru a intra în vâltoarea tulburărilor din 
1306 când, în faţa Parisului răsculat împotriva rânduielilor 
sale cu privire la greutatea şi preţul banilor, trebuise să 
caute adăpost în cetăţuia templierilor. Cu un an mai târziu 
poruncea să fie puşi în lanţuri cei care îl primiseră şi 
apăraseră... Mărturiile templierilor erau păstrate aici, în 
aceste mari suluri de pergament, pe care Nogaret le 
şnuruise şi sigilase. Regele nu le desfăcu. 

Şi acum? După atâţia alţii, iată că venise şi rândul lui 
Nogaret. Chipul său îşi pierduse lumina şi căldura. Mintea 
sa neobosită, voinţa sa, sufletul înfocat şi aspru, totul 


pierise. Doar faptele sale rămâneau. Căci viaţa lui Nogaret 
nu fusese o viaţă de om care păstrează sub înfăţişarea 
marelui dregător toate acele mărunte necazuri intime şi 
dureroase pe care un om le lasă în urmă, fără ca alţii să le fi 
bănuit vreodată... El, Nogaret, era într-adevăr aşa cum îl 
arăta chipul. Viaţa lui şi-o contopise cu aceea a statului. 
Tainele îi erau toate aici, înscrise în aceste mărturii ale 
trudei sale. 

„Câte întâmplări uitate dorm aici, gândi regele. Atâtea 
procese, atâtea cazne, atâţia morţi. Un fluviu de sânge... De 
ce? Ce fel de ogor a hrănit tot sângele acesta?” 

Cu ochii aţintiţi în gol, regele cugeta. 

„Pentru ce? se mai întreba el. În vederea cărui ţel? Unde- 
mi sunt izbânzile? Nu văd niciuna care să-mi 
supravieţuiască...” 

Simţea marea zădărnicie a oricărei fapte, aşa cum o 
încearcă omul năpădit de gândul propriei sale morţi şi 
pătruns de acea nepăsare faţă de tot ce-l aşteaptă, ca şi 
cum lumea nici n-ar fi existat. 

Marigny şedea încremenit, tulburat de aerul grav al 
regelui. Făcuse întotdeauna faţă, cu destulă uşurinţă, 
îndatoririlor sale tot mereu mai mari, tuturor sarcinilor şi 
demnităţilor sale, dar de un singur lucru nu fusese în stare, 
să înţeleagă tăcerile suveranului său. Nu era niciodată 
sigur că-i ghiceşte într-adevăr gândul. 

— Noi am cerut papii Bonifaciu să-l treacă în rândul 
sfinţilor pe regele Ludovic, dar fost-a el oare cu adevărat un 
sfânt? întrebă pe neaşteptate Filip cel Frumos cu glas 
înăbuşit. 

— Aceasta era spre folosul statului, măria-ta, răspunse 
Marigny. 

— Dar trebuia oare, după aceea, să-i facem silnicie lui 
Bonifaciu? 

— Era gata să rostească afurisenia asupra măriei-tale, 
pentru că nu urmai în ţara ta politica pe care o voia el. Nu 
ţi-ai nesocotit îndatoririle de rege. Ai rămas pe tronul ce ţi l- 


a hărăzit Dumnezeu şi ai spus limpede în auzul tuturor că 
ţara o ai de la Dumnezeu şi de la nimeni altcineva. 

Filip cel Frumos arătă cu degetul un sul de pergament: 

— Dar evreii? Nu cumva am ars cam prea mulţi? Sunt şi ei 
făpturi omeneşti, supuse la suferinţă şi muritoare, la fel ca 
noi. Dumnezeu nu cerea asta. 

— Sfântul Ludovic îi ura, măria-ta, iar statul avea nevoie 
de avuţiile lor. 

Statul, statul pentru fiecare faptă a noastră, nevoia 
statului... „Trebuia s-o facem pentru stat... Suntem datori 
să facem aşa pentru stat...” 

— Sfântul Ludovic iubea credinţa şi slava lui Dumnezeu. 
Eu, însă, ce-am iubit oare? vorbi în şoaptă Filip cel Frumos. 

— Dreptatea, spuse Marigny, dreptatea pe care se 
întemeiază binele tuturor şi loveşte în toţi cei care nu calcă 
la rând cu obştea. 

— Cei care nu calcă la rând cu obştea au fost numeroşi de- 
a lungul domniei mele, şi vor mai fi şi de acum înainte dacă 
toate veacurile se aseamănă între ele. 

Ridica dosarele lui Nogaret şi le lăsa să cadă pe masă, 
unul după altul. 

— Amarnic lucru e cârmuirea statelor, rosti el. 

— Toată fapta cu adevărat mare îşi are partea ei de fiere, 
măria-ta, răspunse Marigny, şi domnul nostru Isus Cristos 
ştia asta. Ai domnit ca un rege mare. Aminteşte-ţi că ai unit 
sub schiptrul tău atâtea ţinuturi, Chartres, Beaugency, 
Champagne, Bigorre, Angouleme, la Marche, Douai, 
Montpellier, la Comte-France, Lyon şi o parte din Guyenne. 
Ai întărit oraşele, aşa cum o dorea tatăl măriei-tale, Filip al 
III-lea, pentru ca ele să nu mai fie la cheremul oricui... Ai 
dat ţării o nouă pravilă scoasă din legile Romei de 
odinioară. Ai pus rânduială temeinică la curtea de judecată 
ca ea să poată împărţi mai bine dreptatea. Ai dăruit multora 
dintre locuitorii ţării pitacul de burghezi ai regeluiţ17), 
luându-i sub oblăduirea măriei-tale. Ai slobozit şerbii din 
multe ţinuturi şi judeţe. Nu, măria-ta, n-aia te teme că ai 


greşit. Dintr-o ţară fărâmiţată ai făcut un regat care începe 
să aibă o singură inimă. 

Filip cel Frumos se ridică. Auzind cu câtă neşovăitoare 
convingere vorbea locţiitorul său, se simţea întărit, şi în ea 
îşi căuta un sprijin ca să lupte cu o slăbiciune ce nu-i stătea 
în fire. 

— Poate că e aşa cum spui, Enguerrand. Dar dacă eşti 
mulţumit privind îndărăt, ce zici despre cele ce se întâmplă 
azi? Ieri, pe strada Saint-Merri, arcaşii au trebuit să ţină în 
frâu o mulţime de oameni. Citeşte ce-mi scriu judeţii din 
Champagne, din Lyon şi din Orleans. Pretutindeni oamenii 
ţipă, pretutindeni se plâng de scumpirea grânelor şi de 
lefurile prea mici. lar cei care ţipă, Enguerrand, nu vor şti 
niciodată că tot ceea ce dânşii cer şi ceea ce aş vrea să le 
dau nu stă în puterea mea, ci doar cu vremea se va face. 
Izbânzile mele ei le vor da uitării şi nu-şi vor aduce aminte 
decât de birurile mele. Au să mă judece aspru că n-am avut 
grijă de hrana lor cât am trăit... 

Marigny asculta, mai neliniştit acum de cuvintele regelui 
decât de tăcerile lui. Niciodată nu-l auzise vorbind atâta, 
nici mărturisind îndoieli de acestea, nici lăsând să i se vadă 
o asemenea deznădejde. 

— Măria-ta, rosti el, trebuie să luăm hotărâri în mai multe 
privinţe. 

Filip cel Frumos zăbovi o clipă cu ochii la documentele 
anilor săi de domnie, împrăştiate pe masă. Apoi îşi înălţă 
deodată capul, de parcă şi-ar fi poruncit să uite de suferinţa 
şi de sângele oamenilor, redevenind rege. 

— Da, Enguerrand, zise el, trebuie. 

IV. 

ZILE DE VARĂ ALE REGELUI. 

Cu moartea lui Nogaret, Filip cel Frumos pătrunsese 
parcă într-un tărâm unde nimeni nu putea să-l urmeze. 
Primăvara domnea pe pământ şi peste casele oamenilor; 
Parisul se încălzea la soare, dar regele trăia parcă 


surghiunit într-o iarnă lăuntrică. lar prorocirea marelui 
maestru nu-i mai ieşea din minte. 

Adeseori pleca la vreuna din reşedinţele sale, de unde 
pornea la vânători lungi care îl mai făceau să uite, 
abătându-l de la gândurile negre. Rapoarte neliniştitoare îl 
rechemau însă în grabă la Paris. Starea satelor şi oraşelor 
era jalnică. Preţul bucatelor creştea: ţinuturile mănoase nu 
lăsau să se scurgă nimic din belşugul lor asupra celor 
sărace. Auzeai tot mai des: „Armăşei cât broaşte-n-lac, iar 
făină nici de leac”. Oamenii nu mai voiau să plătească 
dăjdiile şi se sculau împotriva ispravnicilor şi perceptorilor. 
Folosindu-se de această ananghie în care se afla cârmuirea, 
marii feudali din Burgundia şi Champagne se încârdăşeau 
iar şi ridicau capul, cerând privilegii tot mai mari. În Artois, 
Robert se folosea de vâlva stârnită în jurul prinţeselor 
osândite şi de nemulţumirea obştească, apucându-se iar de 
aţâţări. 

— Urâtă primăvară pentru ţară, se pomeni zicând Filip cel 
Frumos în faţa monseniorului de Valois. 

— Suntem în cel de-al paisprezecelea an al veacului, 
răspunse Valois, un an pe care soarta l-a hărăzit să aducă 
năpastă. 

Amintea prin aceasta o tulburătoare învăţătură trasă din 
întâmplările trecutului: 714, năvălirea musulmanilor din 
Spania; 814, moartea lui Carol cel Mare; 914, năvălirea 
ungurilor şi foametea cea mare; 1114, pierderea Bretaniei; 
1214, bătălia de la Bouvines... o izbândă la marginea 
prăpastiei, plătită scump. Numai anul 1014 lipsea din 
pomelnicul acesta de jale şi nenorociri. 

Filip cel Frumos se uită la frate-său, parcă fără să-l vadă. 
Îşi lăsă mâna pe gâtul lui Lombard, mângâindu-l în răspăr. 

— Toate necazurile domniei, frate, îţi vin de la cei care te 
sfătuiesc rău, zise Charles de Valois. Marigny nu mai 
cunoaşte nici o măsură. Se foloseşte de încrederea ce i-o 
arăţi ca să te înşele şi să te atragă tot mai mult pe calea 


apucată de dânsul. Dacă m-ai fi ascultat pe mine când cu 
încurcăturile acelea din Flandra... 

Filip cel Frumos înălţă din umeri, vrând să zică: „În 
privinţa asta nu pot face nimic”. Problema Flandrei se ridica 
în anul acela iarăşi înaintea lor, cum se ridicase adeseori ca 
un val ameninţător. Bruges, cetatea nebiruită, ţinea în loc 
toate străduinţele regelui; comitatul Flandrei scăpa mereu 
din mâinile care voiau să-l apuce. Nici prin vorbe de pace, 
nici prin lupte nu li se venise de hac flamanzilor. Când li se 
impunea un tratat, îi înlăturau urmările cu vicleşuguri, şi 
problema flamandă rămânea ca o rană fără leac în coasta 
regatului. Ce mai rămânea din jertfele de la Furnes şi de la 
Courtrai, ce mai rămânea din izbânda de la Mons-en- 
Pevele? Iarăşi va trebui să poarte război împotriva 
flamanzilor. 

Dar ca să ridici oaste e nevoie de bănet. lar dacă ar fi fost 
să pornească războiul, cheltuiala ar depăşi fără îndoială 
bugetul din 1299, rămas în amintirea tuturor ca cel mai 
ridicat din câte pomenise ţara: 1.642.649 de livre, cu un 
deficit care atingea 70.000 de livre. Or, de câţiva ani, 
încasările obişnuite ale vistieriei ajungeau cam pe la 
500.000 de livre. De unde să iei restul? 

Fără a ţine seama de părerea lui Charles de Valois, 
Marigny puse la cale o adunare obştească pentru ziua de 1 
august 1314. De două ori până atunci se folosise acest 
mijloc, dar şi într-un rând şi într-altul, cu prilejul 
neînțelegerilor dintre rege şi papalitate; mai întâi, când 
începuse răfuiala cu Bonifaciu, apoi cealaltă cu templierii. 
Astfel, ajutând puterea statului să se rupă de supunerea 
faţă de puterea bisericească, şi-a cucerit burghezia dreptul 
de a-şi spune şi ea cuvântul la treburile obşteşti. Acum, 
lucru nou, cârmuirea avea să se sfătuiască cu norodul în 
privinţa orânduielilor băneşti ale statului. 

Marigny pregătise cu deosebită grijă această adunare, 
trimițând prin oraşe slujitori de-ai lui, stând de vorbă cu 
oamenii mai des ca înainte şi împărțind făgăduieli. Geniul 


său era acela al unui mare diplomat: vorbea fiecăruia pe 
limba lui. 

Adunarea se ţinu în galeria marchitanilor, unde, în ziua 
aceea, dughenile rămaseră închise. Cele patruzeci de statui 
ale regilor, şi a lui Marigny printre ele, păreau să vegheze 
din vârful coloanelor. Fusese ridicată o podea, pe care luară 
loc regele, sfetnicii săi şi marii feudali ai ţării. 

Marigny vorbi cel dintâi. Îşi ţinu cuvântarea, stând la 
picioarele statuii sale de marmură, şi glasul său părea mai 
hotărât ca de obicei, mai convins că ţara însăşi se rosteşte 
prin el. Purta veşminte strălucite, iar înfăţişarea 
impunătoare şi gestul îi erau ale unui orator. Sub el, în 
uriaşa sală cu două bolți, câteva sute de oameni ascultau. 

Marigny le arătă că dacă bucatele se făceau tot mai rare, 
deci mai scumpe, aceasta nu trebuia să mire pe nimeni. 
Pacea pe care o păstrase regele Filip înlesnea creşterea 
populaţiei. „Mâncăm acelaşi grâu, dar suntem mai mulţi la 
împărţeală”, zise el. Trebuia deci semănat mai mult. Începu 
apoi să învinovăţească oraşele Flandrei, care amenințau 
pacea. Or, fără pace, nu era chip să scoţi recolte mai mari, 
nu găseai braţe să desţelenească pământurile rămase în 
paragină. lar fără veniturile şi bogăţiile ce veneau din 
Flandra, birurile vor apăsa tot mai greu celelalte provincii. 
Flandra trebuia să-şi plece capul; o vor sili la aceasta 
făcându-i război. Pentru a-l face, însă, era nevoie de bani, 
nu regele avea nevoie, ci ţara, iar toţi aceia care se aflau 
acolo trebuiau să priceapă că înseşi liniştea şi propăşirea 
lor erau amenințate. 

— Acum se vor vedea cei care sunt gata să ajute la lupta 
împotriva flamanzilor, îşi încheie Marigny cuvântarea. 

Un murmur se înălţă din sală, întrerupt numaidecât de 
glasul tunător al lui Pierre Barbette. 

Îmbogăţit de pe urma negoţului de pânzeturi şi de cai, 
Barbette, burghez din Paris, recunoscut de semenii săi 
drept cel mai destoinic în a sta de vorbă cu stăpânirea în 
privinţa drepturilor şi taxelor, era omul lui Marigny şi aliatul 


acestuia. Amândoi puseseră la cale tot ce avea să spună 
negustorul. În numele celui dintâi oraş al ţării, Barbette 
făgădui ajutorul cerut. El însufleţi toată adunarea, şi 
deputaţii celor patruzeci şi trei de „vrednice oraşe” 
aclamară într-un singur glas pe rege, pe Marigny şi pe 
Barbette, credinciosul lor slujitor. 

Dacă adunarea fusese o izbândă a lui Marigny, pentru 
vistierie rezultatele atât de aşteptate se dovediră îndată 
neîndestulătoare. Oastea era însă pe picior de război mai 
înainte ca ajutorul bănesc să fi fost vărsat în întregime. 

Trupele regelui năvăliră în Flandra, iar Marigny, doritor să 
obţină cât mai repede un succes, se grăbi să intre în vorbă 
cu flamanzii şi să încheie, pe la începutul lui septembrie, 
înţelegerea de la Marquette. De îndată însă ce oastea 
părăsi ţara, Ludovic de Nevers, conte de Flandra, rupse 
această învoială, şi tulburările începură din nou. 
Monseniorul de Valois şi clanul lui de mari feudali îl 
învinuiră pe Marigny că se lăsase mituit de flamanzi. 
Cheltuiala campaniei trebuia plătită, şi perceptorii regelui 
continuau să strângă, spre marea nemulţumire a 
provinciilor, ajutorul de război care nu mai avea de acum 
încolo nici un rost. Vistieria era tot mai sleită, şi Marigny se 
văzu iarăşi silit să caute bani în afară de veniturile 
obişnuite. 

Evreii fuseseră jumuliţi în două rânduri, şi a-i tunde din 
nou însemna să scoţi prea puţină lână. Templierii nu mai 
existau, iar aurul lor se topise de mult. Rămăseseră 
lombarzii. 

Încă în 1311, trebuiseră să-şi răscumpere pe bani grei 
dreptul de a rămâne în ţară. De data aceasta nu mai putea 
fi vorba de răscumpărare: să le ia tot avutul şi să-i 
izgonească din Franţa, asta le-o cocea Marigny. Negoţul lor 
cu Flandra putea sluji ca pretext, precum şi sprijinul bănesc 
pe care-l dădeau cârdăşiilor de nobili paraponisiţi. 

Să te apuci de ei nu era lucru uşor. Lombarzii, burghezi ai 
regelui, se ţineau strâns unii de alţii, erau organizaţi 


straşnic şi aveau în fruntea lor o căpetenie de care ascultau 
toţi. Se aflau pretutindeni, negoţul era în mâna lor, 
domneau peste zărăfie. Dădeau bani cu împrumut marilor 
feudali, oraşelor şi regelui. La nevoie îşi desfăceau băierile 
pungii, făcând şi milostenii. 

Aşa stând lucrurile, i-au trebuit lui Marigny câteva 
săptămâni ca să-şi întocmească planul şi să-l convingă pe 
rege. 

Nevoile statului găseau în Marigny un avocat îndărătnic şi, 
pe la jumătatea lui octombrie, totul era gata pentru o 
vânătoare uriaşă a cărei desfăşurare urma să fie aidoma 
aceleia cu care, şapte ani mai înainte, începuse zdrobirea 
templierilor. 

Dar lombarzii din Paris erau oameni bine informaţi; hârşiţi 
cu necazurile de acest fel, ştiau să plătească scump pentru 
a afla tainicele hotărâri din sfatul regelui. 

Tolomei, cu ochiul său deschis, veghea. 

V, 

PUTEREA ŞI BANII. 

Charles de Valois ajunsese să-l urască până într-atâta pe 
Marigny, încât ar fi dorit să se abată o nenorocire asupra 
ţării, dacă această nenorocire l-ar fi doborât pe locţiitorul 
regelui. De aceea, de câte ori Marigny punea la cale ceva, el 
făcea tot ce-i sta în putere ca să-i vâre bețe în roate. Robert 
d'Artois îl ajuta în felul său: ca să-l îndulcească pe Tolomei, 
căruia îi cerea din ce în ce mai mulţi bani, îi dezvăluia 
bancherului tot ce afla asupra planurilor lui Marigny. 

Într-o seară, de pe la jumătatea lui octombrie, se 
strânseseră acasă la Tolomei vreo treizeci de bărbaţi care 
întrupau una din cele mai mari puteri ale vremii aceleia. 

Cel mai tânăr dintre ei, Guccio Baglioni, avea 18 ani, iar 
cel mai bătrân, 75: era Boccanegra, căpetenia tuturor 
societăţilor lombarde. Oricât ar fi fost de deosebiți ca vârstă 
şi trăsături, între aceşti oameni era totuşi o asemănare 
ciudată: toţi purtau veşminte la fel de scumpe, vorbeau cu 
aceeaşi stăpânire de sine, aveau aceeaşi vioiciune în priviri 


şi în gesturi, îşi aplecau urechea cu aceeaşi luare-aminte ca 
să nu scape nimic din spusele lui Iolomei. 

În lumina făcliilor înfipte de-a lungul pereţilor, bărbaţii 
aceştia oacheşi, cu feţele lor vioaie, alcătuiau o familie cu 
acelaşi grai, şi totodată un trib gata de luptă, tot atât de 
puternic - deşi erau puţini la număr - cât toate cârdăşiile 
nobilimii sau toate adunările de burghezi. 

Se aflau acolo de-alde Peruzzi, Albizzi, Guardi, Bardi, 
Pucci, Casinelli, toţi din Florenţa, ca şi bătrânul Boccanegra 
sau signor Boccaccio, întâiul voiajor comercial al domnilor 
Bardi. Erau de asemenea de faţă unii ca Salimbene, 
Buonsignori, Allerani şi Zaccaria din Genua, alături de 
Scotti din Piazenca şi de clanul bancherilor din Sienna, 
condus de Tolomei. Între toţi aceşti oameni existau rivalități 
de prestigiu, zăzanii stârnite de concurenţa negustorească, 
vreo râcă veche moştenită în familie sau o vrajbă din pricina 
femeilor sau a cine ştie căror năravuri. Dar, în faţa 
primejdiei, se regăseau cot la cot, ca fraţii. 

Mai întâi vorbi Tolomei, arătându-le cum stau lucrurile, 
fără a încerca câtuşi de puţin să însenineze culorile 
tabloului. 

Când toţi lombarzii fură astfel pregătiţi pentru ce e mai 
rău: să părăsească Franţa, să-şi desfacă prăvăliile, să 
pornească peste tot procese împotriva nobililor 
nerecunoscători pentru datoriile neplătite, să aţâţe în 
capitală, zvârlind bani cu nemiluita, cele mai grozave 
dihonii... când totul începu să fiarbă, şi fiecare se gândea cu 
mânie la ceea ce era silit să lase în urmă, unul locuinţa sa 
bogată, altul logodnica cu care avea să se însoare, celălalt 
câteşitrele ibovnicele - atunci Tolomei zise: 

— Am în mâna mea un mijloc pentru a-l opri pe locţiitorul 
regelui să ne lovească sau chiar pentru a-l dobori. 

— Atunci, nu şovăi: doboară-l! strigă Buonsignori, capul 
clanului genovez. Ne-am săturat să-i ghiftuim cu averi pe 
porcii ăştia, care se îngraşă din munca noastră. 


— Nu ne vom mai întinde spinarea ca să fim bătuţi! sări 
unul din neamul Albizzilor. 

— Şi care ţi-e mijlocul de care vorbeşti? întrebă Scotti. 

Tolomei clătină din cap: 

— Nu vi-l pot spune... 

— Să le dăm bani cu împrumut, nu-i aşa? spuse Zaccaria. 
Ei şi? Datoriile i-au stânjenit oare vreodată pe parveniţii 
ăştia? Dimpotrivă! Dacă plecăm, vor avea un bun prilej ca 
să uite ce ne datorează... 

În cuvintele lui Zaccaria răzbătea amărăciunea: el 
reprezenta o societate cu clientelă măruntă şi îi pizmuia pe 
cei care aveau muşterii barosani. 'Tolomei se întoarse cu 
faţa la el şi, pe un ton în care se simţea totodată cuminţenia 
prevăzătoare şi forţa, îi zise: 

— Ceva mai mult decât nişte datorii, Zaccaria. O armă 
veninoasă de care Marigny habar nu are, iar eu, vă rog să 
am iertare, sunt silit să nu v-o dau în vileag... Ca s-o pot însă 
folosi, am nevoie de dumneavoastră. Căci trebuie să stau de 
vorbă cu locţiitorul regelui de la putere la putere: ţin într-o 
mână ameninţarea, aş vrea să am în cealaltă o propunere 
ispititoare... pentru ca Marigny să aibă de ales între 
înţelegere sau luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Îşi dezvălui planul. Dacă voiau să-i despoaie pe lombarzi, 
asta era pentru că regele se afla la strâmtoare şi nu avea cu 
ce plăti cheltuiala războiului său din Flandra. Marigny 
trebuie cu orice preţ să umple vistieria: însăşi soarta lui era 
în joc. Lombarzii se vor arăta vrednici supuşi ai regelui, 
propunând de bunăvoie un împrumut uriaş cu dobândă 
foarte mică. Dacă Marigny refuza, lolomei avea să tragă 
sabia din teacă. 

— 'Tolomei, trebuie să ne lămureşti, zise Bardi. Ce fel de 
armă e aceea de care vorbeşti atâta? 

După o clipă de şovăire, Iolomei răspunse: 

— Dacă vreţi, asta i-o pot destăinui lui Boccanegra, numai 
lui. 


Un murmur străbătu sala, şi cei de faţă se sfătuiră din 
ochi. 

— Si... va bene... faciamo cosi1187. se auzi. 

Tolomei se trase într-un colţ împreună cu Boccanegra, 
căpetenia lor, şi îi vorbi în şoaptă. Ceilalţi pândeau chipul cu 
nas subţire, buze strânse şi ochi osteniţi ai bătrânului 
florentin. 

Tolomei îi destăinui hoţiile săvârşite de Jean de Marigny cu 
averea templierilor şi-i spuse că are în mână chitanţa 
iscălită de tânărul arhiepiscop. 

— Două mii de livre bine plasate, adăugă încetişor Tolomei. 
Ştiam eu că au să-mi folosească într-o zi. 

Boccanegra îşi stăpâni un hohot scurt care-i gâlgâi în 
fundul gâtlejului, apoi îşi reluă locul şi le spuse în două 
cuvinte celorlalţi că pot avea încredere în Tolomei. Acesta 
începu atunci, cu tăbliţa şi stiletul în mână, să însemneze 
cât înţelegea fiecare să verse la împrumutul regal, dacă vor 
cădea la învoială cu Marigny. 

Boccanegra se înscrise cel dintâi cu o sumă destul de 
mare: zece mii şi treisprezece livre. 

— Pentru ce aceste treisprezece livre? îl întrebară. 

— Ca să le aducă nenorocire. 

— Peruzzi, tu cât poţi da? 

Peruzzi socotea, zgâriind în grabă pe tăbliţele lui. 

— 'Ţi-oi spune..., îndată, răspunse el. 

— Şi tu, Guardi? 

Aveau toţi mutra unor oameni cărora li se smulge o bucată 
de carne din trup. Genovezii, în jurul lui Salimbene şi al lui 
Zaccaria, se sfătuiau. Îi ştiau toţi că sunt aprigi în daraverile 
băneşti. Se zicea despre dânşii: „Când un genovez se uită la 
punga ta, ea s-a şi golit”. Totuşi, nu se dădură în lături, iar 
unii din ei murmurau: „Dacă izbuteşte să ne scoată dintr- 
asta, el este cel care îi va urma într-o zi lui Boccanegra în 
fruntea noastră”. 

Tolomei se apropie de fraţii Bardi, care vorbeau cu 
Boccaccio în şoaptă. 


— Cât, Bardi? 

Cel mai vârstnic dintre Bardi surâse: 

— Cât tine, Tolomei. 

Ochiul stâng al bancherului din Sienna se deschise: 

— Dacă-i aşa, voi da de două ori cât gândeai tu. 

— Paguba ar fi cu mult mai mare dacă am pierde tot, zise 
Bardi, înălţând din umeri. Non € vero119), Boccaccio? 

Acesta dădu din cap că aşa e. Dar se ridică şi îl luă 
deoparte pe Guccio. Întâlnirea lor pe drumul Londrei 
statornicise între dânşii un fel de prietenie. 

— Unchiul tău are într-adevăr mijlocul de a-i suci gâtul lui 
Enguerrand? 

Guccio îşi luă aerul său cel mai serios ca să răspundă: 

— Caro Boccaccio120), eu nu l-am auzit niciodată pe 
unchiu-meu zicând că face un lucru pe care să nu-l poată 
face. 

Când lombarzii isprăviră de vorbit, vecernia se sfârşise la 
toate bisericile, şi noaptea se lăsase asupra Parisului. Cei 
treizeci de zarafi părăsiră palatul Tolomei, ieşind prin 
portiţa care dădea spre schitul Saint-Merri. Înconjuraţi de 
slugile lor cu facle în mână, ei alcătuiau, în întunericul 
brăzdat de flăcări roşii, un alai straniu al averilor 
amenințate, alaiul celor osândiţi să-şi apere bogăţiile. 

În odaia sa de lucru, singur cu Guccio, Tolomei făcea 
socoteala banilor făgăduiţi, aşa cum un cap de oaste îşi 
număra pilcurile. Când isprăvi de socotit, zâmbi. Cu ochiul 
jumătate închis şi cu mâinile împreunate pe şale, privind la 
focul în care buştenii se mistuiau prefăcându-se în cenuşă, 
Tolomei murmură: 

— N-ai învins încă, domnule de Marigny. 

Apoi, către Guccio: 

— Dacă izbutim, vom cere noi privilegii în Flandra. 

Căci, aşa cum se găsea în pragul nenorocirii; Tolomei 
gândea totuşi fără voie să tragă foloase de pe urma spaimei 
şi primejdiei prin care trecea. Împingându-şi burta înainte, 


se apropie de o ladă de fier, o deschise şi scoase din ea un 
calăf de piele. 

— Chitanţa iscălită de arhiepiscop, zise el. Cu ura ce i-o 
poartă monseniorul de Valois, şi cu ceea ce se povesteşte pe 
seama celor doi Marigny, şi cu zvonul că Enguerrand ar fi 
luat mită de la flamanzi, e de ajuns ca să-i ducă la 
spânzurătoare şi pe unul şi pe celălalt... Vei lua acum calul 
cel mai bun şi vei pleca de îndată la Neauphle, unde ai să 
pui pergamentul acesta la loc sigur... 

Îl privi pe Guccio drept în ochi şi urmă, apăsând pe fiecare 
cuvânt: 

— Dacă mi s-ar întâmpla vreo nenorocire, Guccio mio, 
pergamentul acesta îl vei înmâna ducelui d'Artois. El va şti, 
fără îndoială, să-l folosească aşa cum se cuvine... Fii cu 
ochii-n patru, prăvălia din Neauphle n-are să fie nici ea 
cruţată de năvala arcaşilor... 

În faţa primejdiei spre care pornea, Guccio îşi aminti 
deodată de Cressay, de frumoasa Maria şi de sărutul din 
marginea lanului de secară. 

— Unchiule, unchiule, izbucni el, iată la ce mă gândii. Voi 
face întocmai cum doreşti. Dar nu mă voi duce la Neauphle, 
ci la Cressay, ai cărui stăpâni ne sunt îndatoraţi. Le-am 
făcut, nu demult, un bine, iar poliţa ce-o avem e un mijloc 
destul de convingător. Afară de asta îmi închipui că fata, 
dacă lucrurile nu s-au schimbat, n-are să se dea în lături 
când i-oi cere să mă ajute. 

— E bine gândit, zise 'Tolomei cu căldură. Te-ai copt, 
flăcăule! La un bancher şi inima bună trebuie să slujească 
la ceva... Fă, aşadar, precum zici. Fiindcă ai însă nevoie de 
oamenii aceia, trebuie să le aduci daruri. la deci pentru 
femeile de acolo câţiva coţi din stofa brodată cu fir de aur şi 
din dantela pe care am primit-o ieri de la Bruges. Sunt şi 
doi băieţi, parcă aşa îmi spuseşi? 

— Da, zise Guccio, doi băieţi care îndrăgesc vânătoarea, şi 
nimic altceva. 


— Minunat! Atunci să iei cu tine cei doi şoimi pe care i-am 
adus pentru contele d'Artois. Aşteaptă el până-i voi aduce 
alţii... A proposito(21). 

Tolomei începu să râdă încetişor, dar se opri: un gând îi 
fulgerase prin minte. 

Se aplecă din nou peste lada de fier şi scoase de acolo alt 
pergament. 

— lată socoteala banilor pe care ni-i datorează 
monseniorul d'Artois, urmă el. Nu va refuza să te ajute, 
dacă are să fie nevoie de asta. Mai sigur sunt însă de 
sprijinul său, dacă i te vei înfăţişa cu jalba într-o mână şi 
socoteala datoriilor în cealaltă... Uite şi poliţa asta a regelui 
Eduard... Nu ştiu, nepoate, dacă ai să te îmbogăţeşti cu 
toate aceste înscrisuri, dar ştiu că vei putea face cu ele 
destul rău! Haide, nu mai pierde vremea! Du-te de-ţi 
înşeuază calul. 

Îşi puse o mână pe umărul tânărului şi sfârşi ce avea de 
spus: 

— Soarta societăţilor noastre e în mâinile tale, Guccio, să 
nu uiţi asta. Înarmează-te şi ia doi oameni cu tine. Ia de 
asemenea săculeţul ăsta de o mie de livre. E o armă care 
face cât zece săbii. 

Guccio îşi îmbrăţişă unchiul cu o emoție pe care n-o 
simţise niciodată până atunci. Nu mai era vorba de data 
aceasta să intre în pielea unui personaj imaginar şi nici să-şi 
născocească rolul conspiratorului hăituit; acum rolul venea 
singur. Bărbat e acela care ştie să înfrunte primejdii, şi 
Guccio era pe cale să devină bărbat în toată firea. 

Nici nu se împlinise un ceas, şi doi slujitori îl însoțeau 
mergând la trap alături de el, către bariera Saint-Honore. 

Atunci, jupân Spinello Tolomei îşi puse mantaua-i 
îmblănită, căci octombrie era friguros, apoi chemă doi 
servitori înarmaţi cu facle şi hangere şi, înconjurat astfel, 
porni spre palatul lui Enguerrand de Marigny pentru a da 
marea bătălie. 


— Spune-i monseniorului Enguerrand că bancherul 
Tolomei vrea să-l vadă neîntârziat, îi zise uşierului. 

Tolomei aşteptă o clipă mai lungă într-o anticameră 
somptuoasă; ducea trai regesc locţiitorul. 

— Vino, jupâne, îi spuse un secretar, deschizându-i o uşă. 

Tolomei străbătu trei încăperi mari şi se pomeni în faţa lui 
Enguerrand de Marigny, care, singur în cabinetul său, îşi 
sfârşea cina, fără a se opri din lucru. 

— lata o vizită neprevăzută, zise Marigny cu răceală, 
făcându-i semn bancherului sa se aşeze. Ce te aduce? 

Tolomei înclină uşor capul, se aşeză şi răspunse cu glas 
liniştit: 

— O problemă de stat, monseniore. Umblă zvon de câteva 
zile în privinţa unei anumite măsuri pe care sfatul regelui ar 
fi pregătit-o, măsură care atinge negoţul meu şi, trebuie s-o 
spun, îmi căşunează mari pagube. Oamenii nu mai au 
încredere, muşteriii se răresc, furnizorii cer să fie plătiţi, iar 
cât despre cei care au cu noi alte daraveri... datorii 
bunăoară... aceştia amână într-una scadenţele. Dintr-asta ni 
se trag mari necazuri. 

— Care nu sunt nicidecum o problemă de stat, răspunse 
Marigny. 

— Rămâne de văzut, zise 'Tolomei, rămâne de văzut. Dacă 
n-ar fi vorba decât de mine, aş dormi liniştit. Dar e un lucru 
care-i atinge pe mulţi, aici şi aiurea. Pretutindeni oamenii îşi 
arată îngrijorarea, în prăvăliile mele... 

Marigny îşi frecă bărbia lată şi noduroasă. 

— Dumneata eşti un om cu judecată, jupâne 'Tolomei, îl 
întrerupse el pe bancher, şi nu trebuie să dai crezare 
acestor zvonuri. Ai cuvântul meu că ele nu sunt adevărate, 
adăugă îndată, privind netulburat pe unul din oamenii 
cărora le pregătea pieirea. 

— Desigur, desigur, cuvântul domniei-voastre... Dar, pe cât 
ştiu, războiul a costat ţara mult bănet, vorbi Tolomei. 
Ajutoarele făgăduite nu-s vărsate aşa de repede pe cât ar fi 


fost de dorit, iar vistieria s-ar putea să aibă nevoie de aur 
sunător. De aceea, am plănuit şi noi la rândul nostru... 
— Ce anume? Negustoria voastră, ţi-o repet, nu mă 


priveşte... 

Tolomei ridică mâna ca pentru a zice: „Răbdare, domnule 
locţiitor, nu ştii unde vreau să ajung...”, şi îşi sfârşi vorba 
începută: 


— Dorim să facem o mare sforţare pentru a veni în 
ajutorul multiubitului nostru rege. Suntem în măsură de a 
oferi vistieriei un împrumut însemnat, la care şi-ar da 
partea lor toate băncile lombarde, mulţumindu-ne cu o 
dobândă foarte mică. Mă aflu aici ca să vă înştiinţez despre 
aceasta. 

Tolomei se aplecă spre focul din vatră şi murmură o cifră 
atât de mare, încât Marigny avu o tresărire. Dar 
numaidecât îi trecu prin minte: „Dacă ei sunt gata să se 
lipsească de o asemenea sumă, înseamnă că le putem lua de 
douăzeci de ori pe atâta”. 

Pentru că citea mult şi lucra adeseori până târziu noaptea, 
Marigny avea ochii obosiţi şi pleoapele roşii. 

— Bun gând aţi avut şi vrednic de laudă e ceea ce aţi 
plănuit, iar eu vă sunt recunoscător, zise el după o clipă de 
tăcere. Trebuie, totuşi, să vă arăt mirarea mea... Mi-a ajuns 
la ureche, jupâne, că unele din societăţile voastre au scos 
mult aur din ţară, trimiţându-l în Italia... Aurul acesta nu 
poate fi în acelaşi timp şi aici şi acolo... 

Tolomei îşi închise de-a binelea ochiul stâng. 

— Domnia-voastră sunteţi un om cu judecată, monseniore, 
şi nu trebuie să daţi crezare acestor zvonuri. Aveţi cuvântul 
meu că nu-i nimic adevărat în ele, rosti bancherul apăsând 
batjocoritor pe ultimele cuvinte. Propunerea mea nu-i oare 
o dovadă că suntem de bună-credinţa? 

— Aveţi noroc, răspunse cu răceală locţiitorul, că iau drept 
bune spusele dumitale. Dacă ar fi altfel, regele n-ar putea 
îngădui asemenea ştirbire a avutului Franţei şi s-ar vedea 
nevoit să-i pună capăt... 


Tolomei nici nu clipi. Fuga aurului lombard începuse din 
pricina amenințării că lombarzii vor fi jecmăniţi, şi tocmai 
această fugă a capitalurilor urma să-i slujească lui Marigny 
pentru a da o îndreptăţire măsurii plănuite. Era un cerc 
vicios. 

— Ne-am spus, aşa cred, tot ce trebuia, jupâne Tolomei, 
vorbi iar Marigny. 

— Fireşte, monseniore, răspunse bancherul, ridicându-se. 
Dar nu uitaţi propunerea noastră... dacă împrejurările o vor 
face folositoare. 

Apoi, luând-o spre uşă, rosti deodată, ca şi cum şi-ar fi 
adus aminte de ceva: 

— Mi se spune că fratele domniei-voastre, monseniorul 
arhiepiscop, se află de câteva zile în Paris... 

— E adevărat. 

Tolomei clătină din cap, gânditor. 

— Nu cutez a supăra o atât de înaltă faţă bisericească, zise 
el, chiar dacă îmi datorează ceva. Aş fi însă fericit să ştie că- 
i stau la dispoziţie începând de astăzi, dacă binevoieşte, la 
orice oră. Înştiinţarea mea are să-l intereseze. 

— Ce ai să-i spui? 

— Monseniore, zâmbi 'Tolomei, cea dintâi virtute a unui 
bancher e să ştie să tacă. 

Apoi, pe când se pregătea să iasă, mai spuse o dată, cu 
mare răceală în glas: 

— Începând de astăzi, dacă binevoieşte. 

VI. 

TOLOMEI CÂŞTIGĂ. 

În noaptea aceea Tolomei nu închise ochii, ca să zicem aşa, 
de loc. Se întreba dacă-i va mai rămâne vreme să 
întrebuinţeze, împotriva lui Marigny, mijlocul de 
constrângere pe care-l avea. 

Ar fi de ajuns semnătura lui Filip cel Frumos în josul unui 
pergament pe care i l-ar înfăţişa Enguerrand de Marigny, şi 
s-a zis cu lombarzii. Enguerrand nu va da oare zor să 
isprăvească cu ei mai repede? „Lo fi prevenit pe frate- 


său?” se întreba Tolomei. „Şi arhiepiscopul i-o fi mărturisit 
oare ce armă a lăsat în mâinile mele? Nu va obţine încă în 
noaptea asta iscălitura regelui, ca să mi-o ia înainte? Sau nu 
cumva cei doi fraţi se vor înţelege pentru a mă omori?” 

Răsucindu-se în aşternut, muncit de nesomn, 'Iolomei se 
gândea cu amărăciune la aceasta a doua patrie pe care 
socotea că o slujise atât de bine cu munca şi banii lui. 
Pentru că strânsese avere în Franţa, ţinea la ea mai mult 
decât la 'Toscana, în care se născuse. Şi iubea cu adevărat 
Franţa, în felul său. Să nu mai simtă sub tălpi caldarâmul 
străzii lombarzilor, să nu mai audă clopotul mare de la 
Notre-Dame, să nu se mai ducă la sfatul fruntaşilor 
oraşului, să nu mai respire mirosul Senei, al primăverii, 
gândul la toate aceste renunţări îi sfâşia inima. Fără să 
bage de seamă, devenise un adevărat parizian, unul dintre 
parizienii aceia născuţi foarte departe de Franţa şi care nu 
mai vor să ştie de alt oraş. „Să mă duc s-o iau de la capăt 
aiurea, la vârsta mea... şi asta, dacă mi-or lăsa viaţa ca s-o 
iau de la capăt!” 

Nu adormi decât în zori şi fu deşteptat aproape 
numaidecât de un tropăit de paşi în curte şi de lovituri de 
ciocan în poartă. Tolomei gândi că veneau să-l aresteze şi îşi 
aruncă în grabă hainele pe dânsul. Un servitor înfricoşat se 
ivi în uşă: 

— Monseniorul episcop vrea să vă vorbească de îndată. 

Se auzea, venind de jos, un zgomot învălmăşit de 
tropăituri şi clinchetul suliţelor pe lespezile cu care erau 
pardosite încăperile de dedesubt. 

— Ce-i tămbălăul ăsta? întreba Tolomei. Arhiepiscopul nu e 
singur? 

— Are şase oşteni ai gărzii sale cu dânsul, signor, lămuri 
servitorul. 

Tolomei se bosumflă; privirea i se înăspri. 

— Deschide obloanele la odaia mea de lucru, porunci el. 

Monseniorul Jean de Marigny o şi pornise în sus, urcând 
treptele. 'Tolomei îl aşteptă în capul scării. Subţirel, cu 


crucea de aur bălăbănindu-i-se la piept, arhiepiscopul îl luă 
la rost pe bancher de cum dădu cu ochii de el: 

— Ia ascultă, jupâne! Ce înseamnă vorba ciudată pe care 
mi-ai trimis-o azi-noapte prin frate-meu? 

Tolomei îşi ridică mâinile grase cu degete ascuţite, într-un 
gest liniştitor: 

— Nimic, monseniore, care să vă tulbure, nici care să 
merite osteneala de a veni până aici. M-aş fi dus eu, dacă 
mă pofteaţi, la palatul episcopal... Sunteţi aşa de bun să 
intraţi la mine? Vom fi mai la largul nostru aici spre a vorbi 
de afacerile noastre. 

Cei doi bărbaţi pătrunseră în odaia unde bancherul lucra 
de obicei. Servitorul dădea tocmai deoparte obloanele 
dinlăuntru, împodobite cu zugrăveli. După aceea, aruncă 
nişte surcele peste jeraticul care mai mocnea în vatră şi, 
într-o clipă, focul se încinse duduind. Tolomei făcu semn 
servitorului să iasă. 

— Aţi venit înconjurat de soldaţi, monseniore, vorbi el. Era 
oare nevoie? N-aveţi încredere în mine? Gândiţi că vă 
pândeşte vreo primejdie aici? M-aţi deprins, trebuie s-o 
spun, cu altfel de apucături... 

Glasul încerca să fie binevoitor, dar, semn de nelinişte, 
rostirea toscană i se simţea mai tare ca de obicei. 

Jean de Marigny se aşeză în faţa vetrei, întinzându-şi mâna 
inelată spre foc. 

„Omul acesta nu e sigur de el şi nu ştie cum să mă ia, îşi 
spuse Tolomei. Soseşte aici cu tărăboi mare de oşteni 
înarmaţi, de parcă ar veni să sfărâme totul, şi acum stă de- 
şi priveşte unghiile.” 

— Graba dumitale de a mă înştiinţa că vrei să-mi vorbeşti 
mi-a dat de gândit, zise într-un târziu arhiepiscopul. Eram 
hotărât să vin să te văd, însă aş fi vrut să aleg eu când 
anume. 

— Dar sfinţia-voastră aţi ales, monseniore, sfinţia-voastră 
aţi ales... Ceea ce am spus seniorului Enguerrand nu era 
decât o vorbă de politeţe... Vă rog să credeţi... 


Arhiepiscopul aruncă o privire spre Tolomei. Bancherul 
părea cum nu se poate mai liniştit şi aţintea asupra lui 
singurul său ochi deschis. 

— Ce-i drept, jupâne 'Tolomei, am a-ţi cere ceva... zise el. 

— Sunt întotdeauna gata să împlinesc dorinţele sfinţiei- 
voastre, răspunse 'Tolomei cu glas moale. 

— Lucrurile... acelea pe care ţi le-am... încredinţat..., 
începu Marigny. 

— lucruri de mare preţ, şi care erau luate din averea 
templului, preciză 'Tolomei, fără a schimba tonul. 

— Vândutu-le-ai? 

— Nu ştiu, monseniore, nu ştiu. Eu le-am trimis peste 
graniţă, aşa cum ne-am înţeles, căci nu puteam să le vând 
aici... Îmi închipui că o parte din ele a găsit cumpărători. Voi 
fi înştiinţat despre aceasta pe la sfârşitul anului. 

Burduhănos şi voinic, Tolomei îşi încrucişase mâinile pe 
pântec şi clătina din cap cu un aer plin de bunăvoință. 

— Şi chitanţa aceea pe care ţi-am iscălit-o? întrebă Jean de 
Marigny. Mai ai nevoie de ea? 

Îşi ascundea teama, dar o făcea cu stângăcie. 

— Nu cumva vă este frig, monseniore? V-aţi făcut tare alb 
la faţă, zise Tolomei, aplecându-se pentru a vâri o buturugă 
în foc. 

Apoi, ca şi cum ar fi uitat întrebarea pusă de arhiepiscop, 
urmă: 

— Ce părere aveţi, monseniore, despre măsura pe care 
sfatul regelui a dezbătut-o în mai multe rânduri săptămâna 
asta? Este oare cu putinţă să fim jefuiţi de averile noastre, 
să fim aduşi în sapă de lemn şi împinşi la surghiun, la 
moarte? 

— N-am nici o părere, spuse arhiepiscopul. Acestea-s 
treburi de-ale statului. 

Tolomei scutură din cap. 

— l-am înfăţişat ieri monseniorului frate al sfinţiei-voastre 
o propunere a cărei însemnătate mi-e teamă că nu a văzut- 
o. Păcat. Cârmuirea pune la cale, zic unii, să ne despoaie 


pentru nevoile statului. Noi însă, monseniore, suntem gata 
să venim în ajutorul statului cu un foarte mare împrumut, 
iar fratele sfinţiei-voastre tace, de parcă n-ar fi auzit. Nu v-a 
pomenit nimic despre asta? Păcat, mare păcat, zău aşa! 

Jean de Marigny se ridică. 

— Nu am a discuta, jupâne, hotărârile regelui, zise el cu 
asprime. 

— Nu este încă o hotărâre a regelui, i-o întoarse 'Tolomei. 
N-aţi putea oare să-i amintiţi locţiitorului că lombarzii, 
încolţiţi să-şi dea viaţa, care e a regelui, credeţi-mă, şi aurul 
lor, care e de asemeni al regelui, ar dori, dacă se poate, să- 
şi păstreze viaţa? Ei îşi dau aurul de bunăvoie, pe când 
cârmuirea vrea să i-l ia cu japca. De ce să nu fie ascultați? 

Se făcu o tăcere. Încremenit, Jean de Marigny părea să 
privească undeva, dincolo de pereţi. 

— Ce vrei să faci cu pergamentul pe care ţi l-am iscălit? 
întrebă el. 

Tolomei îşi trecu vârful limbii peste buze. 

— Sfinţia-voastră ce-aţi face cu el, în locul meu? Închipuiţi- 
vă o clipă... nu-i decât o stranie închipuire, fireşte... dar 
închipuiţi-vă că sunteţi ameninţat de o năpastă şi că aveţi în 
mână... ceva... un talisman, asta e, un talisman! care poate 
să vă ajute să înlăturați această năpastă... 

Se apropie de o fereastră, căci auzise zgomot în curte. 
Veneau hamali, cărând în spinare lăzi şi baloturi de postav. 
Tolomei socoti în gând preţul mărfurilor care îi sosiseră în 
ziua aceea şi oftă. 

— Da... un talisman împotriva nenorocirii, murmură el. 

— Doar nu vrei să spui că această chitanţă... 

— Ba da, monseniore, vreau să spun şi-o şi spun, rosti 
aspru Iolomei. Această chitanţă dovedeşte că v-aţi însuşit 
averi ale templierilor, aflate sub sechestru regal. Ea 
dovedeşte că aţi prădat, că l-aţi prădat pe rege. 

Îl privea pe arhiepiscop drept în ochi. „Acuma, gândi el, 
am făcut-o. Să vedem care din noi se va da bătut.” 


— Vei avea de dat socoteală ca unul ce m-ai ajutat la 
aceasta! zise Jean de Marigny. 

— Atunci, ne vom legăna împreună în ştreang la 
Montfaucon, ca doi tâlhari, îi răspunse Tolomei cu răceală. 
Dar nu mă voi legăna singur... 

— Eşti un ticălos fără pereche! strigă Jean de Marigny. 

Tolomei înălţă din umeri. 

— Nu-s arhiepiscop, monseniore, şi nu eu am şterpelit 
raclele de aur în care templierii înfăţişau trupul 
Mântuitorului. Nu-s decât un negustor, şi în clipa asta 
facem un târg, fie că vă place ori nu. lată singurul adevăr 
din toate spusele noastre. Să nu-i despoaie pe lombarzi, şi 
atunci nu vor ieşi la iveală matrapazlăcurile sfinţiei-voastre. 
Dar dacă eu cad, monseniore, cădeţi cu mine odată. Şi 
cădeţi de mai sus. Iar pe locţiitorul regelui, căruia prea îi 
merg toate din plin ca să n-aibă vrăjmaşi, îl veţi târî după 
sfinţia-voastră... 

Jean de Marigny apucă braţul bancherului. 

— Dă-mi chitanţa, scrâşni el. 

Tolomei îl privi pe arhiepiscop. Buzele îi erau albe; bărbia, 
mâinile, trupul tot îi tremura. 

Tolomei se desprinse binişor din degetele care-l strângeau. 

— Nu, zise el. 

— Îţi înapoiez cele două mii de livre pe care mi le-ai dat, 
vorbi arhiepiscopul, şi vei păstra toţi banii din vânzarea 
lucrurilor. 

— Nu. 

— Cinci mii. 

— Nu. 

— Zece mii! Zece mii de livre pentru chitanţa aceea! 

Tolomei surâse. 

— Şi de unde le veţi lua? Vă ştiu averea mai bine ca sfinţia- 
voastră! Ar trebui ca tot eu să vi le împrumut! 

— Zece mii de livre! mai spuse o dată Jean de Marigny 
strângând pumnii. Am să-i găsesc. Frate-meu mă va ajuta. 


— Monseniore, sunt gata să dau vistieriei, numai partea 
mea, şaptesprezece mii de livre! 

Arhiepiscopul pricepu că trebuia să schimbe tactica. 

— Şi dacă obţin de la frate-meu ca dumneata să fii cruțat 
de măsura care se va lua? Să fii lăsat să-ţi iei toată averea şi 
să reîncepi negoţul într-altă parte... 

Tolomei chibzui o clipă. I se dădea prilejul să scape singur. 
Împotriva acestei făgăduieli, să-şi mai încerce oare norocul 
pentru a-i izbăvi pe ceilalţi? 

— Nu, monseniore, răspunse el. Voi urma şi eu soarta 
tuturor. Nu vreau să reîncep viaţa într-altă parte şi nu văd 
pentru ce aş face-o. Eu sunt de-aici, acuma, din Franţa, tot 
atâta ca şi sfinţia-voastră. Sunt burghez de-al regelui. 
Vreau să rămân la Paris, în casa asta pe care eu mi-am 
ridicat-o. Aici mi-am petrecut treizeci şi doi de ani din viaţă, 
monseniore, şi, dac-o vrea Dumnezeu, tot aici îmi voi sfârşi 
zilele... 

Tonul său şi hotărârea pe care o arăta nu erau lipsite de 
măreție. 

— De altminteri, adăugă, să fi vrut să vă înapoiez chitanţa 
aceea, şi n-aş putea s-o fac; nu mai e aici. 

— Minţi! se răsti arhiepiscopul. 

— Se află la Sienna, monseniore, la vărul meu Tolomei, 
care mi-e tovarăş în multe afaceri. 

Jean de Marigny nu răspunse. Se duse cu paşi iuți la uşă şi 
strigă: 

— Souillard! Chauvelot! 

Bancherul îşi zise: „Acum ţin'te bine, 'Tolomei 

Doi vlăjgani înalţi de şase picioare se iviră în uşă, cu 
suliţele în mână. 

— Păziţi-l pe omul acesta. Să nu se mişte din loc! porunci 
arhiepiscopul. Şi închideţi uşa... Tolomei, dumneata mă 
sileşti la asta şi ai să te căieşti! Voi scotoci peste tot până am 
să dau de hârtia aceea! Nu plec de-aici fără ea! 

— N-am să mă căiesc de nimic, monseniore, iar sfinţia- 
voastră n-are să găsească nimic, spuse Tolomei. Veţi pleca 


LLA 


aşa cum aţi venit, fie că mă lăsaţi aici mort sau viu. Dar 
dacă din întâmplare aş muri, aflaţi că aceasta nu v-ar aduce 
nici un câştig, căci vărul meu din Sienna ştie ce are de 
făcut. Dacă mi se întâmplă să dau ortul popii prea curând, 
are el grijă ca această chitanţă să ajungă sub ochii regelui 
Filip. 

În trupul său gros inima bătea să se spargă şi o sudoare 
rece îi curgea pe şale, dar, adunându-şi toate puterile, 
proptit într-un perete nevăzut, se silea să rămână neclintit. 

Arhiepiscopul scotocea prin lăzile de fier, întoarse cu dosu- 
n sus sertarele mescioarelor, împrăştiind pe jos vrafurile de 
hârtii şi sulurile de pergament. În răstimpuri trăgea cu 
coada ochiului la bancher ca să-şi dea seama dacă izbutise 
cu acest tertip să bage frica-n el. Trecu apoi în odaia lui 
Tolomei, şi toscanul îl auzi dând iama prin dulapurile de 
haine. 

„Bine că Nogaret e mort, gândea Tolomei. Se pricepea mai 
bine în treburi de-astea şi ar fi găsit el ac de cojocul meu.” 

Arhiepiscopul se arătă iar. 

— Duceţi-vă, spuse el celor doi oşteni ai săi. 

Era învins. 'Tolomei nu se lăsase doborât de frică. Trebuia 
să cadă la învoială cu el. 

— Ei, ce zici? întrebă Marigny. 

— Ce să zic, monseniore, răspunse 'Tolomei, cu glas liniştit, 
n-am de adăugat nimic la ceea ce v-am spus adineauri. 
Toată harababura asta n-avea nici un rost. Vorbiţi-i 
locţiitorului şi zoriţi-l să primească propunerea ce i-am 
făcut, atât cât mai e vreme. De nu... 

Fără să-şi spună gândul până la capăt, bancherul se duse 
la uşă şi o deschise. Jean de Marigny ieşi, fără o vorbă. 

Scena care, în aceeaşi zi, îl aduse pe arhiepiscop să se 
înfrunte cu frate-său, fu cumplită. Puşi deodată faţă-n faţă, 
în goliciunea firii lor adevărate, fraţii Marigny, care până 
atunci călcaseră într-un pas amândoi, se sfâşiau aprig. 

Locţiitorul regelui îl copleşi pe frăţâne-său mai mic, 
aruncându-i în obraz toate dojenile şi tot disprețul, iar 


acesta se apără cum putu, ca un mişel ce era. 

— Tu ai mutră să mă judeci pe mine?! strigă el. De unde ţi 
se trage bogăţia? De la care evrei jupuiţi? De la care 
templieri arşi pe rug? N-am făcut decât ce făceai şi tu. Te- 
am ajutat destul în uneltirile tale, ajută-mă la rândul tău. 

— Să fi ştiut cine erai, nu te făceam arhiepiscop, zise 
Enguerrand. 

— N-ai fi găsit altul afară de mine ca să-i osândească pe 
templieri, o ştii prea bine. 

Da, locţiitorul ştia că cei care stau la cârma statelor sunt 
siliţi la tot soiul de cârdăşii josnice. Dar se simţea deodată 
strivit văzând urmările chiar în familia lui. Un om care 
primeşte să-şi vândă conştiinţa pentru o mitră episcopală 
poate tot aşa de bine să fure, să trădeze... Şi omul acesta 
era fratele său... 

Enguerrand de Marigny apucă vraful de hârtii în care se 
afla pregătită legea împotriva lombarzilor şi, cu un gest de 
furie, îl zvârli în foc. 

— Atâta trudă de pomană, zise el, atâta trudă! 

VII 
TAINELE LUI GUCCIO. 

Scăldat în lumina primăverii, cu frunzele străvezii ale 
copacilor săi şi cu clipocitul argintiu al râului Mauldre, 
Cressay rămăsese în amintirea lui Guccio ca o arătare 
minunată. Dar, în dimineaţa aceea de octombrie, când 
ajunse pe colinele de la Cressay, tânărul toscan, care 
întorcea mereu capul pentru a se încredința că arcaşii nu-s 
pe urmele lui, se întrebă o clipă dacă nu cumva se înşelase. 
Toamna părea să fi micşorat conacul, îndesându-l în 
pământ. „Să fi fost oare turnuleţele aşa de joase cum par 
acum?” îşi zicea Guccio. „E de ajuns pare să treacă o 
jumătate de an pentru ca în mintea noastră totul să se 
schimbe până într-atâta?” Ograda desfundată de ploi 
ajunsese o băltoacă noroioasă, în care caii se împotmoleau 
până peste chişiţă. „Aici barem nu e primejdie să vină 


cineva după mine,” gândi Guccio. Aruncă hăţul argatului 
şchiop care-i ieşi înainte, poruncindu-i: 

— Să-mi ţesălaţi caii şi să le daţi fân! 

Uşa conacului se deschise, şi în prag apăru Maria de 
Cressay. 

— Domnul Guccio! exclamă ea. 

De uluită ce era se făcu albă la faţă şi trebui să se sprijine 
de pervaz. 

„Frumoasă mai e, îşi zise Guccio, şi n-a încetat să mă 
iubească.” Într-o clipă, crăpăturile zidurilor se şterseră şi 
turnurile conacului se făcură din nou pentru Guccio tot aşa 
de înalte ca în amintirea lui. 

Dar Maria se şi pornise să strige prin uşa deschisă: 

— Mamă! S-a întors domnul Guccio! 

Cucoana Eliabel făcu oaspelui o primire straşnică, 
sărutându-l pe obraji şi strângându-l la pieptu-i zdravăn. 
Chipul tânărului tulburase adeseori nopţile ei de vădană. Îl 
prinse de mână şi-l duse astfel, să-l aşeze într-un jilţ, apoi 
porunci să i se aducă vin şi plăcinte. 

Guccio se arătă încântat de această primire şi explică, aşa 
cum chibzuise dimineaţa, că venea la Neauphle pentru a 
pune rânduială în treburile zărăfiei lor care era prost 
gospodărită. Slujbaşii nu izbuteau să încaseze la timp 
datoriile... Auzind aceasta, cucoana Eliabel se nelinişti. 

— Ne-aţi păsuit un an întreg, zise ea, dar iarna vine după o 
recoltă destul de păcătoasă şi nu putem încă... 

Guccio răspunse într-o doară, lăsând să se înţeleagă însă 
că stăpânilor de la Cressay, fiind prietenii săi, nu va îngădui 
să li se facă neplăceri. Cucoana Eliabel îl pofti pe Guccio să 
rămână la conac. Nicăieri în oraş, stărui dânsa, n-are să se 
simtă mai la largul său şi n-are să aibă mai plăcută 
societate. Guccio se învoi şi ceru să i se aducă bagajele. 

— Am acolo, spuse el, nişte stofe care vă vor plăcea, aşa 
sper, şi nişte dantele... Cât despre Pierre şi Jean, lor le-am 
adus doi şoimi bine dresați, care îi vor ajuta, dacă se poate, 
să vâneze mai cu spor. 


Stofele, dantelele, şoimii îi minunară pe toţi ai casei, şi 
darurile acestea fură primite cu strigăte de bucurie. Pierre 
şi Jean, întorşi de la vânătoarea de toate zilele, cu mirosul 
acela de pământ şi de sânge ce se lipise parcă de pielea lor, 
ca o haină, nu-l mai slăbiră pe Guccio cu întrebările. 
Prietenul acesta ivit ca prin minune, tocmai când ei se 
pregăteau de lungile şi urâcioasele luni ale iernii, li se păru 
încă şi mai vrednic de dragostea lor ca la întâia lui trecere 
pe-acolo. S-ar fi zis că se cunoşteau de când lumea. 

— Dar cunoştinţa noastră, ispravnicul Portefruit, ce s-a 
făcut? întrebă Guccio. 

— Fură cât poate, ca şi până acum, nu însă de la noi, slavă 
Domnului... şi mulţumită dumitale. 

Maria luneca prin odaie, îndoindu-şi trupul ba ca să aţâţe 
focul din vatră, ba ca să aştearnă paie proaspete pe crivatul 
cu polog. Nu vorbea, dar nu-şi lua ochii de la Guccio. 
Acesta, nimerindu-se pe înserate singur cu ea, o prinse 
uşurel de braţe şi o trase spre dânsul. 

— Nu vezi nimic în ochii mei ca să-ţi amintească de 
fericire? vorbi el, împrumutând cuvintele acestea dintr-o 
poveste cu cavaleri pe care o citise de curând. 

— O, ba da, domnule! răspunse Maria, cu glas tremurător, 
mărind ochii. N-am încetat să te văd mereu aici, oricât de 
departe erai. N-am uitat nimic, şi nimic nu s-a schimbat în 
inima mea. 

Guccio căuta să se dezvinovăţească pentru că nu mai 
trecuse de şase luni pe acolo şi nu dăduse nici un semn de 
viaţă. Spre mirarea lui, însă, departe de a-i face vreo vină 
dintr-asta, Maria îi mulţumi că se întorsese mai curând de 
cum se aştepta. 

— Ziceai că vei veni iar pe aici spre sfârşitul anului ca să 
strângi dobânzile, spuse ea. Nu trăgeam nădejde să te văd 
mai devreme. Şi chiar dacă nu veneai de fel, eu te-aş fi 
aşteptat toată viaţa. 

Guccio plecase de la Cressay, ducând cu el amintirea unei 
fete frumoase şi supuse şi regretul unei aventuri 


neîmplinite la care, ce-i drept se gândise puţin în toate 
lunile acestea. Regăsea acum o făptură minunată, orbită de 
dragoste, şi care crescuse asemenea unei plante, din 
primăvară până-n toamnă. „Mare noroc am! îşi zicea. S-ar fi 
putut să mă uite şi să se mărite...” 

Aşa cum se întâmplă adeseori cu bărbaţii fluşturatici din 
fire, flăcăul acesta, oricât de încrezut şi plin de el, era 
destul de modest în dragoste, pentru că şi-i închipuia pe 
ceilalţi la fel cu dânsul. Nici prin minte nu-i trecuse că putea 
să inspire, fără să-şi dea mare osteneală, un sentiment atât 
de puternic şi atât de rar. 

— Maria, spuse el punând în glas o căldură cu totul nouă, 
pentru a nu lăsa să se vadă minciuna cea mai obişnuită care 
iese din gura bărbaţilor, şi eu te-am avut mereu înaintea 
ochilor şi nimic nu m-a putut despărţi de tine. 

Stăteau faţă în faţă, la fel de fâstâciţi, la fel de tulburaţi de 
propriile lor cuvinte şi gesturi. 

— Lanul de secară... murmură Guccio. 

Şi îşi apropie buzele de ale Mariei, care se întredeschiseră 
ca o rodie coaptă. 

— Maria, vorbi el, socotind că această clipă era într-adevăr 
potrivită pentru a-i cere sprijinul de care avea nevoie, pe 
mine nu m-au adus aici nici treburile tarabei noastre, nici 
vreo poliţă neplătită la timp. Ţie însă nu vreau şi nu pot să-ţi 
ascund nimic. Ar fi să jignesc dragostea ce-o am pentru 
tine. Taina pe care ţi-o voi dezvălui acum e o nouă legătură 
între noi, şi-i o taină de mare însemnătate, căci de ea atârnă 
viaţa multor oameni şi a mea de asemeni... Unchiul meu şi 
câţiva prieteni de vază ai săi m-au însărcinat să ascund în 
loc sigur nişte documente care privesc statul, iar lor le ajută 
să scape de o mare primejdie. Chiar în clipa când îţi 
vorbesc, arcaşii sunt fără îndoială pe urmele mele, adăugă 
Guccio, care, din obişnuinţă, începea iar să-şi cam dea aere. 
Aveam douăzeci de locuri unde să-mi găsesc adăpost, dar 
eu la tine am venit Maria. Viaţa mea de aci înainte depinde 
de tăcerea ta. 


— Eu sunt aceea care depind de tine, stăpâne, zise Maria. 
Nu cred decât în Dumnezeu şi în cel care, întâiul, mi-a ţinut 
în braţele sale. Viaţa mea a lui este. 

Pătruns de propriile sale cuvinte, Guccio simţea pentru 
dânsa o pornire de recunoştinţă şi de duioşie, o dată cu 
imboldul puternic al dorinţei. Oricât de îngâmfat era, se 
mira singur cum de inspirase o atât de mare şi trainică 
dragoste, gata să-i sară într-ajutor. 

— Viaţa mea e a ta, mai spuse o dată Maria. laina ta ea 
mea. Neştiut de nimeni va rămâne ceea ce vrei să rămână 
neştiut, tăcerea mea va pecetlui ceea ce vrei să fie 
pecetluit, iar taina va muri o dată cu mine. 

Îi veneau lacrimi în ochii de un albastru-întunecat. 
„Seamănă acum unei dimineţi de primăvară când cade o 
ploaie cu soare”, gândi Guccio. 

Apoi, întorcându-se la grija ce-l frământa, spuse: 

— Ceea ce trebuie să ascund se află într-o lădiţă de plumb, 
nu mai mare ca mâinile mele lipite una de alta. Ştii vreun 
loc aici? 

— În capelă, răspunse Maria după ce chibzui o clipă. Vom 
merge acolo mâine când s-o crăpa de zi. Fraţii mei pleacă la 
vânătoare înainte de revărsatul zorilor. Mama va ieşi şi ea 
ceva mai târziu, ducându-se în târg după cumpărături. 
Numai de n-ar voi să mă ia cu dânsa! Dacă o fi aşa, însă, am 
să spun că mă doare în gât. 

Guccio mai apucă să-i şoptească „mulţumesc”; se auzeau 
pe aproape paşii cucoanei Eliabel. 

De data aceasta, deoarece Guccio urma să rămână mai 
multă vreme la dânşii, îl găzduiră la catul de sus, într-o 
odaie mare şi curată, dar friguroasă. Se culcă acolo, cu 
jungherul în şold şi lădiţa de plumb, care conţinea chitanţa 
arhiepiscopului, sub căpătâi. Era hotărât să nu doarmă. Nu 
ştia că în ceasul acela fraţii Marigny se şi luaseră de păr, 
înghioldindu-se crâncen, şi că legea pregătită împotriva 
lombarzilor se şi prefăcuse în cenuşă. 


Luptând să-şi ţină ochii deschişi, Guccio făcea socoteala 
femeilor cu care se culcase până atunci (nu împlinise încă 
19 ani şi încheie socoteala destul de repede), se gândea la 
cele două tinere neveste de negustori pe care le ajuta în 
zilele acelea să-şi încornoreze bărbaţii şi, punându-le 
alături de Maria, găsea că li-e sufletul cam de rând şi trupul 
cu destule cusururi. 

Nici nu simţi când îl fură somnul. Un nechezat îl trezi, 
făcându-l să sară în sus; crezu că veneau să-l aresteze şi 
alergă la fereastră. Pierre şi Jean de Cressay, însoţiţi de doi 
ţărani, şi cu şoimii pe mână, ieşeau tocmai din curte. Se 
auziră apoi uşi trântite, şi o iapă sură destul de prăpădită îi 
fu adusă cucoanei Eliabel, care plecă la rândul ei, urmată 
de argatul cel şchiop. Guccio îşi trase în picioare cizmele şi 
rămase să aştepte. 

După câteva clipe, auzind-o pe Maria chemându-l de jos, 
îşi ascunse lădiţa de plumb sub manta şi cobori scara. 

Capela era o încăpere mică, boltită, chiar înlăuntrul 
conacului, înspre partea de răsărit, şi avea pereţii văruiţi. 

Maria aprinse o lumânare de la candela care ardea în faţa 
unei statui de lemn a sfântului loan Evanghelistul, cioplită 
cam din topor. În neamul Cressay, pe întâiul născut îl 
botezau întotdeauna cu numele acestui sfânt. 

— Am dat de ascunzătoarea asta când eram mică, 
jucându-mă aici cu fraţii mei, povesti Maria. Vino. 

Îl duse pe Guccio într-o parte a altarului. 

— Aici, împinge lespedea, zise ea, aplecând făclia pentru a 
lumina locul arătat. 

Guccio apăsă cu mâinile, dar piatra nu se clinti. 

— Nu, nu aşa, Maria îi întinse făclia şi apăsă dânsa într-un 
anume fel care făcu piatra să se întoarcă parcă în loc, 
lăsând să se vadă un scorb sub altar. La lumina flăcării, 
Guccio zări o tidvă omenească şi un pumn de oase. 

— Cine e? întrebă el. 

Era superstiţios şi se grăbi să ducă mâna la spate, făcând 
coarnele cu două degete. 


— Nu ştiu, răspunse Maria, nimeni nu ştie. 

Guccio aşeză lângă craniul albicios cutia de plumb 
conţinând petecul de pergament care putea duce la pieire 
pe cel mai de seamă ierarh al Franţei. 

Lespedea fu pusă la loc şi nimeni n-ar fi putut spune că 
vreo mână de om umblase pe-acolo. 

— Taina noastră e acum pecetluită în faţa lui Dumnezeu. 

Guccio o prinse în braţe şi voi s-o sărute. 

— Nu, aici nu, se apără ea cu glas tremurând de teamă, nu 
în capelă. 

Se întoarseră în odaia cea mare, unde o slujnică sfârşise 
tocmai de pus pe masa laptele şi pâinea întâiului prânz al 
zilei. Guccio se opri în faţa vetrei până ce Maria, văzând-o 
pe slujnică ieşind, veni lângă dânsul. 

Atunci, mâinile lor se întâlniră; Maria îşi lăsă capul pe 
umărul lui Guccio şi rămase aşa o vreme, lipită de el, 
descoperind pentru întâia oară, mai mult ghicindu-l, acest 
trup de bărbat, întâiul pe care îl ţinuse în braţele sale şi 
singurul pe care avea să-l ţină vreodată. 

— 'Te voi iubi întotdeauna, chiar dacă ar fi să nu mă mai 
iubeşti. 

Apropiindu-se apoi de masă, turnă laptele în blide şi frânse 
pâinea. Fiecare gest al ei exprima fericire. Guccio se 
gândea la tidva albicioasă, întrezărită sub lespedea 
altarului... 

Patru zile trecură. Guccio îi însoţi pe cei doi fraţi la 
vânătoare, dovedindu-se destul de îndemânatic. Trecu de 
mai multe ori pe la prăvălia din Neauphle ca să dea un rost 
şederii sale acolo. Într-un rând îl întâlni pe ispravnicul 
Portefruit, care, recunoscându-l, îi făcu o temenea 
slugarnică. Plecăciunea asta risipi temerile lui Guccio. Dacă 
s-ar fi luat vreo măsură împotriva lombarzilor, jupânul 
Portefruit nu s-ar fi ostenit să fie aşa de politicos. „lar dacă 
el trebuie să vină într-o zi să mă aresteze, îşi zise Guccio, 
cele o mie de livre pe care le-am luat cu mine au să-mi 
prindă de minune ca să-l pot şpăgui.” 


Cucoana Eliabel, aşa se părea, nu bănuia de fel ceea ce se 
petrecea între fiică-sa şi tânărul toscan. Guccio se convinse 
de aceasta trăgând cu urechea la ce vorbeau într-o seară 
cinstita cucoană şi mezinul ei. Guccio era în odaia lui de la 
etaj. Doamna Eliabel şi Pierre de Cressay stăteau de vorbă 
lângă foc în sala cea mare de jos şi glasurile lor ajungeau 
până la dânsul prin coşul căminului. 

— Păcat că Guccio nu e de neam nobil, zicea Pierre. Ar fi 
un soţ potrivit pentru soră-mea. E arătos, ştie multe, şi s-a 
căpătuit binişor... Mă întreb dacă n-ar trebui să ne gândim 
la asta. 

Cucoana Eliabel sări ca picată cu foc auzind ce-i dă prin 
minte: 

— Niciodată! strigă ea. Banii te-au zăpăcit, băiatule. 
Suntem săraci acum, e adevărat, dar stirpa noastră ne 
îndreptăţeşte la cea mai aleasă încuscrire şi n-am să-mi dau 
eu fata unui june de neam prost care, pe deasupra, nicinu e 
măcar de la noi, din Franţa. Nu zic, e nostim domnişorul, 
dar să n-aud că dă târcoale Mariei. L-aş pune îndată la locul 
lui... Un zaraf! Fiică-mea măritată cu un zaraf! De 
altminteri, lui nici prin cap nu-i trece aşa ceva, iar dacă 
vârsta nu m-ar opri să mă laud, ţi-aş mărturisi că flăcăul şi-a 
pus ochii mai curând pe mine decât pe soră-ta şi că tocmai 
asta l-a făcut să se lipească de noi ca altoiul de un copac. 

Guccio surâse de ceea ce i se năzărea cucoanei, dar se 
simţi atins de disprețul cu care vorbise de neamul său prost 
şi de îndeletnicirea sa. „Oamenii aceştia îţi iau bani cu 
împrumut ca să aibă ce mânca, nu-ţi plătesc ce-ţi datorează 
şi apoi se mai şi uită la tine de parcă ai fi un şerb de-al lor, şi 
nici măcar atâta. Şi ce te-ai face, cucoană dragă, fără zaraf? 
îşi vorbea Guccio, întărâtat la culme. N-ai decât, ia încearcă 
numai de-ţi mărită fata cu vreun nobil de viţă veche şi ai să 
vezi dacă ea se învoieşte.” 

Dar se simţea totodată destul de mândru că izbutise să 
cucerească o domnişoară de neam mare, şi chiar în seara 
aceea se hotări s-o ia de soţie, în ciuda tuturor piedicilor ce 


i s-ar pune, ba tocmai fiindcă i se puneau aceste piedici. În 
sprijinul hotărârii sale afla tot felul de motive, unele mai 
temeinice ca altele, afară de singurul motiv adevărat: o 
iubea. 

La prânzul următor o privea pe Maria, repetând în sinea 
lui: „E a mea, ea mea!” Iar din chipul Mariei, toate, şi 
frumoasele ei gene ridicate, şi ochii cu luciri aurii, şi buzele 
întredeschise, toate păreau să-i răspundă: „a ta sunt”, ceea 
ce-l făcea pe Guccio să se întrebe: „dar cum de nu văd 
ceilalţi?” 

A doua zi, găsi la Neauphle un răvaş prin care unchiul său 
îi dădea de ştire că, deocamdată, primejdia trecuse şi că 
urma să se întoarcă numaidecât acasă. 

Tânărul se văzu deci nevoit să anunţe gazdele că treburi 
însemnate îl chemau îndărăt la Paris. Cucoana Eliabel şi fiii 
săi primiră vestea cu mare părere de rău. Maria nu spuse 
nimic, văzându-şi mai departe de ghergheful la care lucra. 
Dar, când rămase singură cu Guccio, îşi dădu pe faţă 
spaima. Se întâmplase o nenorocire? Îl ameninţa pe Guccio 
vreo primejdie? 

EI o linişti. Dimpotrivă, zicea, datorită lui, datorită ei, 
datorită acelor documente ascunse în capelă, oamenii care 
voiau să-i nimicească pe bancherii italieni fuseseră învinşi. 

La gândul că Guccio are să plece, Maria izbucni în plâns. 

— Mă părăseşti, zise ea, e ca şi cum aş muri. 

— Mă voi întoarce de îndată ce-oi putea, o încredinţă 
Guccio, şi, vorbind, îi acoperea faţa de sărutări. Simţea în el 
o furie neaşteptată împotriva împrejurărilor care se puneau 
de-a curmezişul dorințelor sale. Că toţi bancherii lombarzi 
scăpaseră de nenorocire, asta nu-l bucura de fel, ci 
dimpotrivă! Ar fi voit să se mai afle în primejdie şi să aibă 
pentru ce rămâne la Cressay. Nu-şi ierta că nu ştiuse să 
folosească la timp prilejul, bucurându-se de acest trup 
minunat care i se lăsa în braţe fără să mai ştie de nimic, 
gata să i se dea. „Şovăiala asta nu-i vrednică de un bărbat”, 
gândi el. 


— Mă voi întoarce, frumoasa mea Maria, repetă el, ţi-o jur, 
căci nu-i fiinţă în lume pe care s-o doresc mai mult. 

Şi, de data aceasta, o spunea din inimă. Venise aici sa 
caute un adăpost şi acum pleca ducând o dragoste în suflet. 
Deoarece unchiul nu pomenea în răvaşul său de chitanţa 
arhiepiscopului, Guccio se prefăcu a înţelege că trebuia s-o 
lase în capela din Cressay, ca să aibă de ce să se întoarcă 
curând pe acolo. Alte întâmplări însă aveau să se ivească, 

schimbând dintr-o dată ursita fiecăruia dintre ei. 

VIII. 

ÎNTÂLNIREA DE LA PONT SAINTE-MAXENCE. 

La 4 noiembrie, regele urma să vâneze în pădurea de la 
Pont Sainte-Maxence. Împreună cu primul său şambelan, 
Hugues de Bouville, cu grămăticul său de taină, Maillard şi 
alţi câţiva oameni de-ai lui, regele înnoptase în castelul din 
Clermont, la două leghe de locul întâlnirii. 

Filip cel Frumos părea odihnit şi arăta o bună dispoziţie, 
cum nu i se văzuse de multă vreme. Treburile statului îi 
dădeau oarecare răgaz. Împrumutul luat de la lombarzi 
înzdrăvenise vistieria. Iarna avea să-i potolească pe nobilii 
paraponisiţi din Champagne şi pe burghezii din Flandra. 

Ninsese toată noaptea, întâia zăpada a anului, timpurie, 
aproape neobişnuită; îngheţul de dimineaţă pusese o 
chiciură peste omătul subţire, făcând din tot câmpul o 
uriaşă mare albă. Şi oamenii se minunau, găsind culorile 
lumii de-a-ndoaselea, lucru care se întâmplă la un an o dată, 
adică lumină acolo unde de obicei e întuneric, iar cerul mai 
negru ca pământul, ziua nămiaza mare. 

Oamenii, câinii şi caii scoteau pe gură aburi, care se 
ridicau în faţa lor desfăcându-se în văzduh ca nişte flori 
mari de vată. 

Câinele Lombard mergea la pas lângă calul regelui. Deşi 
ogar, deprins să încolţească iepurele, lua parte şi la 
vânătoarea de cerbi sau de mistreți, gonind cam de unul 
singur şi punând adeseori haita pe urmele vânatului. Căci 
ogarilor le merge de obicei faima că au ochi ageri şi că-s iuți 


de picior, dar că nu simt nimic; Lombard însă avea miros ca 
un câine din Poitou. 

Pe cât de rece şi de nepăsător era Filip cel Frumos cu 
oamenii, pe atât de bine se înţelegea cu animalele. Le arăta 
mai multă prietenie decât rudelor sale celor mai apropiate. 
În fundul sufletului, oricare dintre capeţieni rămânea un om 
de la ţară, legat de pământ. Printre copaci, plante şi 
dobitoace, regele Filip se simţea împăcat şi la largul său. 

În mijlocul poienii unde se făcea adunarea, într-o 
hărmălaie iscată de ropotul cailor şi tropotul oamenilor, de 
nechezuri şi lătrături, regele rămase o bucată de vreme să 
privească la haita sa minunată, să întrebe cum se simte 
cutare căţea care nu era acolo fiindcă fătase şi să vorbească 
câinilor săi. 

— Oho! Feciorii mei! Oho! Frumoşii mei! Staţi, 
frumuşeilor! le zicea el. 

Maestrul de vânătoare însoţit de mai mulţi bătăiaşi se 
apropie de rege pentru a-i da raportul. În zori, gonacii 
urmăriseră până în vizuina lor mai mulţi cerbi, şi printre ei 
unul mare de şapte ani, care, după spusa hăitaşilor, avea 
douăsprezece ramuri, de i se zicea cerb regesc, căci era 
vietatea cea mai de soi din câte se află în pădure. Acest 
cerb era, pe deasupra, unul din cei porecliţi „drumeţi”, care 
umblă fără ceată, din pădure în pădure, mai puternici şi mai 
sălbăticiţi tocmai fiindcă-s aşa de singuratici. 

— Să înceapă bătaia, porunci regele. 

Dezlegară câinii şi-i scoaseră pe urmele vânatului, iar 
vânătorii se împrăştiară, aşezându-se la pândă în locurile de 
unde putea să sară cerbul. 

După câteva clipe izbucniră strigăte: 

— Şo pe el! Şopeel! 

Zăriseră cerbul. Pădurea toată răsună de lătratul câinilor, 
de sunete de corn, de ropotul cailor şi de trosnetul 
crengilor rupte. 

Cerbii se lasă de obicei goniţi câtăva vreme prin preajma 
bârlogului din care au fost scoşi de hăitaşi, se rotesc în 


pădure şi, umblând cu şiretlicuri pentru a li se pierde urma, 
caută vreun cerb mai tânăr pe lângă care aleargă o clipă ca 
să înşele mirosul câinilor, apoi se întorc în locul împresurat 
de vânători. 

Acesta însă îi uimi pe toţi, zbughind-o drept înainte spre 
miazănoapte. Simţind primejdia, un imbold ascuns îl mâna 
îndărăt către codrul depărtat al Ardenilor, de unde fără 
îndoială că venise. 

Regele se avântă cu mare vioiciune, apucând de-a 
curmezişul ca s-o ia mult înaintea cerbului, să ajungă la 
marginea pădurii şi să-l aştepte când o ieşi la şes. 

Nicăieri însă nu te poţi rătăci mai uşor ca la vânătoare. Te 
crezi la o sută de stânjeni înaintea câinilor şi a celorlalţi 
gonaci pe care îi auzi, dar numai după o clipă te pomeneşti 
învăluit de o tăcere ca la începutul lumii, de o singurătate 
desăvârşită, în mijlocul unei catedrale de copaci, fără să ştii 
unde o fi pierit haita care lătra aşa de tare, nici ce zână şi 
ce vrăjitorie i-a făcut pe toţi însoțitorii tăi să se topească, 
parcă intraţi în pământ. Afară de asta, în ziua aceea 
sunetele răzbeau greu prin aerul îngheţat, iar câinii trebuie 
să se fi ţinut anevoie pe urmele vânatului, din pricina 
chiciurii care răcea mirosurile. 

Regele se rătăcise. Privind valea largă şi albă, unde, cât 
vedeai cu ochii, păşunile, gardurile de nuiele, stogurile de 
paie rămase pe mirişti, acoperişurile unui sat şi tălăzuirea 
depărtată a altei păduri din vecinătate, toate erau acoperite 
de acelaşi scânteietor văl neîntinat, un fel de ameţeală îl 
cuprinse pe Filip cel Frumos. Soarele, care străpungea 
negura, făcea să sclipească această privelişte; regele se 
simţi deodată foarte obosit şi cu totul străin, parcă, de toate 
câte ţin de lumea asta. Nu se sinchisi prea tare, căci era 
zdravăn şi puterile nu-l lăsaseră niciodată. Gândi că se cam 
încălzise gonind atâta. Absorbit numai de cerbul său, vrând 
să ştie dacă ţâşnise de undeva sau nu, îşi lăsă calul să 
meargă la pas, pe marginea pădurii, iar el căta cu ochii în 
pământ, doar o da de vreun semn că trecuse cerbul pe 


acolo. „În chiciura asta, îşi zise, ar trebui să i se vadă uşor 
urmele.” Zări nu departe un ţăran care umbla pe câmp. 

— Hei, omule! 

Țăranul se întoarse şi veni spre dânsul. Era un mocofan de 
vreo 50 de ani, spătos şi îndesat, cu faţa oacheşă, brăzdată 
de zbârcituri; purta în picioare nişte pâslari de pânză 
groasă şi ţinea o bâtă în mâna dreaptă. Îşi scoase căciula, 
lăsând să se vadă părul încărunţit. 

— N-ai văzut un cerb mare fugind pe aici? îl întrebă 
regele. 

— Ba da, măria-ta. O vietate întocmai cum zici mi-a trecut 
pe sub nas, cu o ţâră înainte. Fugise bune două ceasuri, 
căci se cocoşase alergând şi avea limba scoasă de un cot. 
De bună seamă că era cerbul domniei-tale. Nu mai ai mult 
de umblat, căci, aşa cum arăta, căuta apa. N-are s-o 
găsească decât la eleşteul Fântânii. 

— Se ţineau câinii după el? 

— Nici pomeneală de câini, măria-ta. Dar ai să afli 
călcătura picioarelor, depărtate unul de altul, cam pe lângă 
mesteacănul alb de colo. Cu sau fără câini, la eleşteu cerbul 
îţi cade în mână. 

Regele se arătă mirat. 

— Pari să ştii meleagurile astea şi te pricepi la vânătoare, 
zise el. 

Faţa oacheşă se lumină de un zâmbet vesel. Nişte ochi mici 
căprui sclipiră şiret, aţintindu-se asupra regelui. 

— Meleagurile astea le ştiu şi mă pricep niţel în ale 
vânătoarei, vorbi ţăranul, şi nu doresc alta decât ca un rege 
aşa de mare cum e măria-ta să-şi afle pentru multă vreme 
bună petrecere pe la noi, cât o vrea Dumnezeu. 

— Aşadar, m-ai recunoscut? 

Celălalt înălţă iarăşi capul şi spuse cu mândrie: 

— Sunt om slobod, mulţămită măriei-tale, iar nu şerb, cum 
m-am născut. Ştiu să număr şi să ţiu stiletul pentru a socoti 
când e nevoie. L-am văzut o dată pe monseniorul de Valois 
când a dezrobit şerbii de pe moşiile sale, şi acum văzânduc-ţi 


chipul şi aducându-mi aminte ce se spune de măria-ta, am 
înţeles numaidecât că eşti fratele lui. 

— Eşti bucuros de-a fi slobod? 

— Bucuros... de bună seamă. Adică ne simţim altfel, nu 
mai suntem toată viaţa noastră ca nişte morţi. Şi ştim bine, 
noi ăştia, că măriei-tale îi datorăm legea pe care 
monseniorul de Valois a pus slujitori de ne-au cetit-o, aceea 
de o spunem adeseori pe de rost, ca rugăciunea noastră, 
cât om fi pe lume: „Având în vedere că oricare făptură 
omenească e plăsmuită după chipul şi asemănarea 
Mântuitorului nostru, şi de aceea trebuie să fie îndeobşte 
slobodă, cum o cere dreptatea firii...” E bine să auzi una ca 
asta când te credeai, nici mai mult, nici mai puţin, ca 
dobitoacele... 

— Cât ai plătit pentru slobozenia ta? 

— Şaptezeci şi cinci de livre. 

— Le aveai? 

— Truda unei vieţi, măria-ta. 

— Care ţi-e numele? 

— Andrei... Andrei din pădure, aşa mi se zice, pentru că 
locuiesc pe acilea. 

Regele, care nu era mărinimos de felul său, simţi nevoia 
să-i dea ceva omului. Nu o pomană, ci un dar. 

— Fii întotdeauna bun slujitor al ţării, Andrei din pădure, îi 
spuse el, şi păstrează asta ca să-ţi aducă aminte de mine. 

Îşi desprinse cornul şi-l întinse ţăranului. Era un corn de 
fildeş dăltuit, cu cercuri de argint, şi care făcea mai mulţi 
bani decât plătise omul ca să-şi răscumpere libertatea. 
Mâinile ţăranului tremurau de mândru şi de tulburat ce 
era. 

— Vai, dar frumos mai e... murmură el. Am să-l pun sub 
icoana Maicii Domnului, ca să-mi apere casa de rele. 
Dumnezeu să te ţie, măria-ta. 

Regele se depărtă, plin de o bucurie cum nu mai simţise 
de multe luni. Un om îi vorbise în singurătatea pădurii, un 
om care, datorită lui, era slobod şi fericit. Apăsătoarea 


povară a cârmuirii şi a anilor i se păru deodată mai uşoară. 
„Ştii întotdeauna când loveşti, îşi zicea, dar nu ştii niciodată 
din înălţimea tronului, dacă binele pe care ai vrut să-l faci e 
făcut într-adevăr, şi nici cui l-ai făcut.” Această încuviinţare 
care-i venea de la talpa ţării îi era mai de preţ şi mai 
plăcută decât toate laudele curtenilor. Când frate-meu a 
avut nevoie de bani, i-am spus: „Nu mai pune noi biruri pe 
capul oamenilor, fără să le dai nimic în schimb. Sloboade 
şerbii de pe moşiile tale, aşa cum am făcut eu cu cei din 
Agenais, din Rouergue, din Gasconia şi cu cei din ţinuturile 
Carcassonne şi Toulouse. S-ar fi cuvenit să întind slobozenia 
peste ţara toată... Din omul acesta pe care-l văzui 
adineauri, dacă de mic era dat la carte, se putea scoate un 
ispravnic sau un căpitan de oraş mai bun decât mulţi alţii.” 

Se gândea la toţi Andreii din păduri, de prin creierii 
munţilor sau de la şes, la toţi iobagii de pe ogoare, la toţi 
pârliţii cătunelor şi la argaţii curților, ai căror copii, ieşiţi 
din starea de şerbie, vor fi mâine o mare mulţime de 
oameni la care ţara va găsi reazem şi izvor de putere. „Am 
să întind şi asupra altor plaiuri legea în privinţa iobagilor”, 
hotări în sinea lui regele. 

Întâlnirea aceasta îi potolea temerile, gonind gândurile 
negre, care nu-i mai dădeau pace de la moartea papii şi a 
lui Nogaret. 1 se părea că Dumnezeu se slujise de cel mai 
umil glas din ţară pentru a încuviinţa strădaniile sale de 
rege. 

În clipa aceea auzi un „ham-ham!” scurt şi răguşit la 
dreapta lui şi recunoscu hămăitul lui Lombard. 

— Aşa, băiatule, aşa! Nu te lăsa! Nu te lăsa! îi strigă 
regele. 

Lombard era pe urmele vânatului, gonind întins, cu 
sărituri mari şi cu nasul la câteva degete de pământ. Nu 
regele se rătăcise, ci toţi ceilalţi vânători, şi Filip cel Frumos 
se bucura ca un tinerel gândind că el singur cu câinele sau 
cel mai iubit va răpune şi va prinde marele cerb cu 
douăsprezece ramuri. 


Dădu pinteni calului şi, vreme de aproape un ceas încă, se 
ţinu după Lombard prin câmpii şi vâlcele, sărind peste 
şanţuri şi garduri de mărăcini. Se încălzise şi sudoarea îi 
şiroia de-a lungul spinării. 

Deodată, când să iasă dintr-un lăstăriş, văzu o dihanie 
neagră care fugea. 

— Şo pe el! strigă regele. La cap, Lombard, la cap! 

Era chiar cerbul fugărit, o vietate mare şi neagră, cu 
pântecul gălbui. Nu mai alerga uşor ca la începutul 
vânătorii; călca împleticit, oprindu-se din când în când să 
privească îndărăt şi pornind iar cu o săritură greoaie. Se 
îndrepta într-adevăr spre eleşteul de care pomenise 
ţăranul. Căuta apa în care să se răcorească, apa în care-şi 
găsesc moartea animalele încolţite, prinzându-le picioarele, 
şi de unde nu mai pot ieşi. 

Lombard lătra tot mai tare văzând vânatul şi se apropia tot 
mai mult de el. Dar toţi, şi regele şi calul şi câinele şi cerbul, 
erau la capătul puterilor. 

Coarnele rămuroase ale cerbului îl nelinişteau pe rege; 
sclipea ceva acolo în răstimpuri, apoi se stingea. Nu avea 
totuşi nimic din animalele acelea fabuloase de care 
legendele erau pline, dar nu le văzuse nimeni vreodată, 
asemeni vestitului cerb al sfântului Hubert, cu crucea sa de 
aur înfiptă în frunte. Cel din faţa regelui nu era decât un 
cerb mare, istovit de o goană nedibace, fugind drept înainte 
peste câmp, mânat de frica lui şi care, în curând, nu va mai 
avea scăpare. 

Cu Lombard după el, cerbul se vâri într-o pădurice de fag 
şi nu mai ieşi de-acolo. Regele îl auzi îndată pe Lombard 
scoțând un lătrat mai prelung, mai ascuţit, furios şi sfâşietor 
totodată, aşa cum latră câinii atunci când animalul pe care-l 
vânează e încolţit. 

La rândul său, regele pătrunse în pădure; printre crengile 
copacilor se strecurau razele unui soare fără căldură, 
aşternând o lumină de un trandafiriu palid pe chiciura care 
trosnea sub picioare. 


Regele se opri în Ioc şi duse mâna la mânerul paloşului. 
Lombard urla într-una. Cerbul cel mare era acolo, rezemat 
de un copac, ţinându-şi capul plecat şi botul aproape în 
pământ, gata să înfrunte primejdia; din blana lui scăldată 
de sudori ieşeau aburi. Între coarnele uriaşe avea într- 
adevăr o cruce, mare cât una de altar, şi care strălucea. 
Vedenia asta se arătă regelui doar o clipă, căci numaidecât 
uimirea lui se prefăcu în cumplită spaimă: trupul ţeapăn nu- 
| mai asculta. Vru să se dea jos de pe cal, dar piciorul nu 
ieşea din scară; pulpele îi atârnau în coastele calului ca 
două cizme de marmură. Cuprins de groază, regele vru 
atunci să-şi apuce cornul ca să cheme în ajutor; unde-i era 
cornul? Nu-l mai avea, nu mai ştia unde-l pierduse, iar 
braţele, lăsând să scape frâiele, nu mai mişcau. Încercă să 
strige, dar nici un sunet nu-i ieşi din gâtlej. 

Cerbul îşi ridicase capul şi sta cu limba scoasă, cercetând 
din ochii săi mari şi îndureraţi pe călăreţul acesta de la care 
aştepta moartea şi care încremenise deodată. Pe fruntea lui 
rămuroasă crucea strălucea din nou. Copacii, pământul şi 
toate câte erau acolo se clătinară pe neaşteptate şi se 
oglindiră strâmb în ochii regelui. Simţi o groaznică 
detunătură în cap, apoi se făcu în el noapte neagră. 

Câteva clipe mai târziu, când ceilalţi vânători ajunseră în 
pădurice, dădură acolo peste trupul regelui Franţei întins la 
picioarele calului său. Lombard lătra mereu în faţa marelui 
cerb drumeţ, şi toţi văzură atunci că ducea în coarne două 
crăci uscate ce i se agăţaseră în vreun hăţiş şi, aşezându-se 
în chip de cruce, luceau la soare sub poleiul lor de chiciură. 
Nu era însă vreme de pierdut cu cerbul; de altfel, când 
gonacii chemară haita, el o luă la fugă, căci mai prinsese 
puteri, urmat doar de câţiva câini asmuţiţi care aveau să se 
ţină pe urmele lui până-n noapte sau până s-o îneca în 
eleşteu. 

Hugues de Bouville sosise cel dintâi în faţa trupului 
amorţit al lui Filip cel Frumos. Văzu că suveranul mai 
răsufla încă şi se întoarse la ceilalţi, strigând: 


— Regele trăieşte! 

Doborâră cu săbiile doi copaci crestaţi de pădurari pentru 
tăiere, şi, cu cingătorile şi mantăile lor, încropiră de 
mântuială un fel de năsălie pe care îl culcară. Regele nu 
dădu alt semn de viaţă decât atunci când începu să verse 
din el, deşertându-se pe toate părţile ca o rață înăbuşită. 
Avea ochii sticloşi, pe jumătate închişi. Unde mai era 
voinicul care odinioară făcea să se încovoaie doi oşteni, 
doar apăsându-le umerii cu palmele lui? 

Îl duseră aşa până la Clermont, unde în timpul nopţii îşi 
recăpătă oarecum graiul. Doctorii, aduşi numaidecât, îi 
luară sânge. 

Întâia vorbă, rostită anevoie, i-o auzi Bouvilâe, care-l 
veghea: 

— Crucea... Crucea... 

Iar Bouville, gândind că regele vrea să se roage, se duse 
să-i caute un crucifix. 

Apoi Filip cel Frumos zise: 

— Mi-e sete. 

În zori, ceru, cu limba împleticită, să fie dus la 
Fontainebleau, unde se născuse. N-au lipsit unii să-şi aducă 
aminte că şi papa Clement al V-lea, simțindu-se pe moarte, 
vroise să se întoarcă la locul său de naştere şi că murise în 
drum. 

Au hotărât să-l călătorească pe apă ca să nu-l hurduce 
prea tare şi, aşezându-l într-o luntre cu fundul drept, au 
pornit pe râul Oise la vale. Curtenii, slujitorii şi arcaşii de 
pază veneau în urmă într-alte bărci sau călări de-a lungul 
malurilor. 

Vestea mergea mai repede decât acest straniu convoi, şi 
ţărmurenii dădeau fuga să vadă trecând marea statuie 
doborâtă. Ţăranii îşi scoteau căciula, cum făceau când 
procesiunea cu prapuri şi icoane din ajunul Înălţării 
Domnului străbătea ogoarele lor. În fiecare sat arcaşii se 
duceau să caute lighene cu jeratic, pe care le aşezau în 
luntrea regelui, ca să-i ţie de cald. El sta culcat, cu ochii în 


sus, privind cerul plumburiu, din care atârnau nori grei de 
zăpadă. 

Seniorul de Vaureal cobori din castelul său ce se înălța 
deasupra unui cot al râului Oise şi veni să-l salute pe rege, a 
cărui faţă i se păru ca de mort. Regele nu-i răspunse decât 
cu o clipire a pleoapelor, dar începea să-şi mai mişte mâinile 
şi picioarele. 

Se întuneca devreme. Au aprins la botul bărcilor făclii 
mari, a căror lumină roşie se răsfrângea, jucăuşă, pe 
maluri, de ai fi zis că o peşteră luminată de flăcări trece 
prin noapte. Şi aşa au ajuns la locul unde Oise se varsă în 
Sena, iar de acolo la Poissy. L-au dus pe rege la castelul în 
care se născuse bunicu-său, sfântul Ludovic. Călugării din 
tagma dominicanilor şi de la cele două mânăstiri, ctitorii 
regale, începură să facă rugăciuni pentru vindecarea lui. 

Rămase acolo vreo zece zile, după care păru mai 
înzdrăvenit. Îşi dobândise graiul. Putea să se ţină pe 
picioare, dar mişcările îi erau încă greoaie şi măsurate. 
Stărui să-şi urmeze drumul spre Fontainebleau, ceea ce 
părea să fie ideea lui fixă, şi, adunându-şi toată voinţa, ceru 
să fie aşezat pe cal. Merse astfel, cu băgare de seama, până 
la Essonnes. Acolo însă, oricât se opinti din toate puterile, 
trebui să se dea bătut: trupul regesc nu mai asculta de 
vrerea lui. Trebuiră să-l culce într-o lectică, şi aşa îşi sfârşi 
călătoria. Ninsoarea se pornise iar, şi paşii cailor se 
înfundau în zăpadă. Olăcarii trimişi înainte puseseră să se 
facă foc în toate încăperile castelului, iar o bună parte a 
curţii şi sosise acolo. 

Când intră, regele şopti abia auzit: 

— Soarele, Bouville, soarele... 

IX. 

UN ÎNTUNERIC MARE SE LASĂ PESTE ŢARĂ. 

Vreme de douăsprezece zile regele se zbătu, închis în el 
însuşi, ca un drumeţ rătăcit. Deşi obosea foarte repede, din 
când în când părea să se întoarcă la îndeletnicirile lui, arăta 
grijă pentru treburile statului, cerea să vadă cu ochii lui 


socotelile vistieriei, poruncea cu o nerăbdare ce nu suferea 
împotriviri să i se aducă la iscălit toate scrisorile şi 
ordonanţele: n-avusese niciodată aşa poftă de iscălit. Apoi, 
deodată, cădea într-o stranie năuceală, rostind puţine 
cuvinte; şi acelea fără şir şi fără noimă. Îşi trecea peste 
frunte o mână moleşită, ale cărei degete le îndoia cu greu. 

La curte se şoptea că regele nu mai ştie ce-i cu el. 
Adevărul este că începuse să nu mai ştie de nimic. 

Din omul acesta de 46 de ani, boala făcuse în aşa de puţină 
vreme un moşneag cu faţa răvăşită, care nu mai trăia decât 
pe jumătate în fundul unei mari încăperi a castelului de la 
Fontainebleau. 

Şi setea, aceeaşi sete care îl chinuia într-una, silindu-l să 
ceară mereu de băut! 

Celor dinafară care doreau să ştie cum îi merge li se 
răspundea că regele căzuse de pe cal şi că un cerb îl luase 
în coarne. Adevărul însă începea să se răspândească şi se 
şuşotea că mâna lui Dumnezeu îl lovise la cap. 

Doctorii ziceau că nu va mai scăpa din asta, iar astrologul 
Martin, rostindu-se pe ocolite şi cântărindu-şi cuvintele, 
vesti o cumplită năpastă care se va abate către sfârşitul 
lunii peste un puternic monarh al Apusului şi care năpastă 
are să fie o dată cu o eclipsă de soare. „Se va lăsa în ziua 
aceea, scria meşterul cetitor în stele, Martin, un mare 
întuneric peste ţară...” 

Şi deodată, într-o seară, Filip cel Frumos simţi din nou în 
cap trosnitura aceea groaznică şi acea neagră rostogolire în 
beznă pe care le simţise în pădurea de la Pont Sainte- 
Maxence. De data asta nu mai vedea nici un cerb şi nici o 
cruce. Regele nu mai era decât un mare trup țintuit într-un 
pat, fără să ştie măcar de îngrijirile ce i se dădeau. 

Când ieşi din această noapte a conştiinţei, de care nu-şi 
putea da seama dacă ţinuse un ceas ori două zile, cel dintâi 
lucru pe care-l desluşi regele fu o arătare albă ce sta 
aplecată asupra lui. Auzi şi un glas vorbindu.-i. 


— Ah, frate Renaud, zise foarte încet regele, te recunosc 
bine... Dar parcă te-ar împresura o ceaţă. 

Şi adăugă îndată: 

— Mi-e sete. 

Călugărul Renaud, de la mânăstirea dominicanilor din 
Poissy, mare inchizitor al Franţei, umezi buzele bolnavului 
cu niţică agheazmă. 

— Chematu-l-aţi pe episcopul Pierre? E aici? întrebă 
atunci regele. 

Printr-una din acele tresăriri ale minţii, cum le au adeseori 
muribunzii, purtându-i îndărăt către cele mai depărtate 
amintiri, gândul care nu-i mai dădea pace regelui în zilele-i 
de pe urmă acesta era, să-l aibă la căpătâiul său pe Pierre 
de Latille, episcopul de la Châlons, unul dintre prietenii săi 
din anii copilăriei. De ce tocmai Pierre de Latille? Cei din jur 
se întrebau de ce această dorinţă, căutându-i vreo pricină 
ascunsă, în loc să vadă că nu era decât o răbufnire din 
străfundurile amintirii. Şi tocmai dorinţa asta care-l muncea 
îi veni pe buze când se trezi din somnul greu ce-l 
cuprinsese după a doua izbitură a boalei. 

— Da, măria-ta, am trimis să-l aducă, răspunse fratele 
Renaud, şi chiar mă mir că nu-i încă aici. 

Minţea, căci trimisese într-adevăr un olăcar la episcopia 
din Châlons, dar, în înţelegere cu monseniorul de Valois, îl 
pornise la drum în aşa fel ca episcopul să fie înştiinţat prea 
târziu. 

Fratele Renaud avea un rol de jucat şi nu putea să se 
învoiască a-l împărţi cu vreo altă faţă bisericească. Într- 
adevăr, duhovnicul regelui trebuia să fie neapărat marele 
inchizitor al Franţei. Erau prea multe taine între ei pentru 
ca tainele acestea, în clipa morţii suveranului, să fie lăsate 
să ajungă la alte urechi. Astfel, monarhul atotputernic nu 
putea să obţină ca prietenul ales de dânsul să-l grijească 
pentru marea călătorie. 

— Îmi vorbeai de mult, frate Renaud? întrebă regele. 


Cu bărbia înecată în grăsime, cu ochi mici şi negri, doar cu 
o cunună de păr ţepos şi gălbejit în jurul creştetului pleşuv, 
fratele Renaud era însărcinat, sub cuvânt că împlineşte 
porunca dumnezeiască, să-i arate regelui ceea ce oamenii 
mai aşteptau încă de la dânsul. 

— Măria-ta, vorbi călugărul, dacă Dumnezeu te-ar chema 
îndărăt la el, aşa cum poate s-o facă în orice minută cu 
fiecare dintre noi, îţi va fi recunoscător că ai lăsat în bună 
rânduială treburile ţării. 

Regele rămase o clipă fără să răspundă, apoi întrebă: 

— Frate Renaud, spoveditu-m-ai? 

— Cum să nu, măria-ta, alaltăieri, răspunse dominicanul. 
Măria-ta ai făcut o frumoasă spovedanie, care mult ne-a 
minunat pe noi şi are să-i minuneze pe toţi supuşii măriei- 
tale. Ai mărturisit că te căieşti de a fi apăsat cu prea multe 
dăjdii poporul tău şi mai ales biserica, dar că nu aia cere 
iertare pentru cei ce-ar fi murit din vrerea măriei-tale, căci 
credinţa şi dreptatea trebuie să meargă mână în mână. 

Marele inchizitor îşi ridicase glasul pentru ca toţi cei de 
faţă sa-l audă. 

— Spus-am eu aceasta? se miră regele. Spus-am într- 
adevăr aceasta? 

Nu mai ştia. Rostise cu adevărat asemenea cuvinte, sau 
fratele Renaud era pe cale să născocească un sfârşit 
pilduitor, aşa cum se cuvine să aibă orice mărime a lumii? 
„Morţii...”, murmură Filip cel Frumos, dar nu mai avu 
putere să-şi sfârşească vorba. Ştia că peste puţin se va duce 
după ei. 

— Ar trebui ca măria-ta să ne spună care-i sunt ultimele 
hotărâri, stărui fratele Renaud, răbdător. 

Se trase puţin mai la o parte dinaintea privirii regelui, şi 
acesta îşi dădu seama deodată că odaia era plină. 

— Ah, făcu el, vă recunosc bine pe toţi care sunteţi aici. 

Şi părea el însuşi mirat că mai putea recunoaşte feţele 
oamenilor. 


Erau toţi acolo în jurul patului, cei trei fii ai săi, cei doi 
fraţi, doctorii cu lighenele şi lanţetele lor, şi marele 
şambelan, şi Enguerrand de Marigny. În fundul încăperii se 
vedeau pairii Franţei, nobilii cei mai de frunte ai ţării şi alţii 
mai mărunți care se găseau acolo, fie aduşi de nevoile 
dregătoriei lor, fie din întâmplare. Toţi aceştia şuşoteau 
între dânşii. 

— Da, da, mai spuse o dată regele, vă recunosc bine. 

Dar îi vedea ca prin ceaţă. 

Cine o fi uriaşul de colo, rezemat de perete, al cărui cap se 
ridică deasupra tuturor celorlalte? A, da, e Robert d'Artois, 
acel încurcă-lume de la care i s-au tras atâtea griji... Dar 
femeia cea voinică, nu departe de el, care-şi suflecă 
mânecile cu un gest de moaşă? O recunoaşte şi pe dânsa: e 
vară-sa, temuta contesă Mahaut. 

Regele se gândi la toate câte le lăsa încurcate, la toate 
acele interese potrivnice care alcătuiau viaţa unui popor. 

— Papa nu e încă ales, şopti el. 

Alte probleme se îmbulzeau, veneau unele peste altele în 
mintea lui istovită. Soarta prinţeselor nu era încă hotărâtă; 
fiii săi nu mai aveau soţii, fără să-şi poată lua altele. În 
Flandra buba nu era spartă... 

Tot omul crede niţel că lumea s-a născut o dată cu dânsul, 
iar în clipa când trebuie s-o părăsească suferă că lasă 
universul neisprăvit. 

Regele îşi întoarse capul ca să-l privească pe Ludovic de 
Navara, care, cu braţele spânzurate de-a lungul trupului şi 
pieptul sfrijit, părea să nu-şi mai ia ochii de la tată-său, dar 
nu se gândea decât la el însuşi. 

— Cugetă bine, Ludovic, cugetă bine ce înseamnă să fii 
rege al Franţei! murmură Filip cel Frumos. Vezi de învaţă 
cât mai curând cum stau lucrurile în ţara ta. 

Contele de Poitiers se silea să se ţină tare, iar Charles, cel 
de al treilea fiu, abia îşi stăpânea lacrimile. 

Fratele Renaud schimbă cu monseniorul de Valois o privire 
ce voia să zică: „Monseniore, dă-ne o mână de ajutor, căci 


LIA 


altminteri nu vom mai avea vreme 

În zilele acestea din urmă, marele inchizitor se lipise cu 
dibăcie de cel care avea să fie stăpânitorul adevărat al ţării. 
Filip cel Frumos avea să moară. Ludovic de Navara îi va 
urma la tron, iar monseniorul de Valois era atotputernic pe 
lângă moştenitor, care nu ieşea din vorba lui. De aceea, în 
tot ce făcea, marele inchizitor cerea părerea lui de Valois şi- 
i arăta o supunere din ce în ce mai mare. 

Valois se apropie de muribund şi-i spuse: 

— Iubite frate, nu crezi că ai avea ceva de schimbat în 
testamentul tău din 1311? 

— Nogaret a murit, răspunse regele. 

Fratele Renaud şi Valois se uitară unul la altul, gândind că 
regele nu mai ştie ce spune şi ca aşteptaseră prea mult. Dar 
Filip cel Frumos îşi urmă vorba începută: 

— Pe el îl însărcinasem să-mi împlinească vrerile. 

Valois făcu numaidecât un semn lui Maillard, grămăticul 
de taină al regelui, care se apropie cu călimara şi penele 
sale. 

— Ar fi nimerit, iubite frate, să faci o adăugire pentru a 
arăta din nou cine să le săvârşească toate după voia ta, zise 
Valois. 

— Mi-e sete, şopti Filip cel Frumos. 

Îi umeziră din nou buzele cu câţiva stropi de agheazmă. 

Valois spuse iarăşi: 

— Doreşti, aşa cred, ca eu să veghez la împlinirea întocmai 
a vrerilor tale. 

— Fireşte, zise regele. Şi tu de asemenea, fratele meu 
Ludovic, adăugă el întorcând capul spre monseniorul 
d'Evreux, care nu cerea nimic, nu spunea nimic şi se 
gândea la moarte. 

Maillard începuse să scrie. Pleoapele regelui nu se mai 
mişcau. Uitătura îi era şi acum tot aşa de neclintită, dar în 
locul acelei străluciri care băgase spaima în contemporanii 
săi, marii ochi albaştri păreau acoperiţi de o pânză 
spălăcită. 


După numele lui Ludovic d'Evreux, buzele regelui mai 
şoptiră şi alte nume, pe măsură ce privirea i se oprea la 
chipurile celor din jur. Numi astfel pe un canonic de la 
Notre-Dame, Filip le Convers, care se afla acolo ca să-i fie 
de ajutor fratelui Renaud, apoi pe Pierre de Chambly, om de 
casă al fiului sau mai mare, şi pe Hugues de Bovwville, 
marele şambelan. 

Enguerrand de Marigny se apropie atunci şi făcu în aşa fel 
ca să acopere feţele celorlalţi cu spătoşenia sa. 

Marigny ştia că în ultimele zile monseniorul de Valois nu 
încetase să-l sape în ochii regelui cu mintea slăbită. 
Locţiitorul aflase învinuirile pe care monseniorul i le punea 
în cârcă. „Boala ta, iubite frate, spuse de Valois, ţi se trage 
din toate grijile pricinuite de acest rău slujitor. El i-a 
îndepărtat de tine pe toţi acei care te iubesc şi, ca să-şi facă 
mendrele, a adus ţara în halul jalnic de astăzi. Şi tot el, 
iubite frate, te-a sfătuit să-l arzi pe marele maestru al 
templierilor.” 

Filip cel Frumos avea oare să-l numească pe Marigny 
printre împlinitorii diatei sale, dându-i, chiar numai prin 
aceasta, o ultimă dovadă de încredere? 

Maillard, cu pana ridicată, aştepta. Dar Valois zise de 
îndată: 

— Cred că suntem câţi trebuie, iubite frate. 

Şi-i făcu semn lui Maillard sa încheie lista. Se auzi atunci 
glasul lui Marigny: 

— i-am slujit întotdeauna cu credinţă, măria-ta. Te rog să 
mă dai în grija fiului măriei-tale. 

Între aceste două voințe care se ciocneau în mintea lui, 
între Marigny şi Valois, între fratele său şi primul său 
ministru, regele avu o şovăială. Cum se gândeau în clipa 
asta fiecare numai la ale lui şi ce puţin se gândeau la el! 

— Ludovic, zise Filip cel Frumos cu lehamite, să nu vă 
atingeţi de Marigny dacă dovedeşte că ne-a fost credincios. 

Marigny înţelese atunci că învinuirile prinseseră în mintea 
regelui. 


Dar Marigny se ştia tare. Avea în mâinile sale toată 
dregătoria statului, vistieria, oştirea; avea până şi biserica - 
în afară de fratele Renaud. Era încredinţat că ţara nu poate 
fi cârmuită fără dânsul. Îşi încrucişă braţele pe piept şi, 
privind la Valois şi la Ludovic de Navara, de cealaltă parte a 
patului în care suveranul său lupta cu moartea, păru să 
înfrunte domnia cea nouă. 

— Măria-ta mai are şi alte dorinţi? întrebă fratele Renaud. 

În clipa aceea Hugues de Bouville îndreptă o lumânare 
gata să cadă din marele policandru care dădea de pe acum 
acestei încăperi înfăţişarea unei odăi mortuare. 

— De ce e aşa de întuneric aici? întrebă regele. E încă 
noapte afară? Nu s-a crăpat de zi încă? 

Cei de faţă se întoarseră fără voie spre fereastră. Într- 
adevăr în ziua aceea soarele umbrit de eclipsă nu se arăta 
de fel şi era întuneric pe tot pământul Franţei. 

— Îi las fiicei mele Isabelle, spuse deodată regele, inelul pe 
care îl am în dar de la dânsa, cu rubinul cel mare căruia i se 
zice cireaşă. 

Se opri o clipă, apoi întrebă: 

— Pierre de Latille a sosit? 

Cum nimeni nu răspundea, adăugă: 

— Îi las frumosul meu smarald. 

Apoi începu să înşire daniile pe care le lăsa cu limbă de 
moarte unor biserici. Aceleia din Boulogne, pe nume Notre- 
Dame, pentru că acolo se cununase fiică-sa, bisericilor 
Saint-Martin-de-lour şi Saint-Denis, le lăsa nişte flori de 
crin turnate în aur „preţ de o mie de livre”, cum ţinea să 
arate amănunţit de fiecare dată. Omul acesta care fusese 
toată viaţa aşa de zgârcit la cheltuială îşi mai cântărea 
greutatea daniilor sale, de parcă ar fi aşteptat ca ele să-i 
aducă vreo iertare a păcatelor. 

Fratele Renaud se aplecă şi-i spuse la ureche: 

— Să nu uiţi, măria-ta, stăreţia noastră de la Poissy... 

Pe chipul răvăşit al lui Filip cel Frumos văzură toţi o umbră 
de supărare. 


— Frate Renaud, vorbi el, las mânăstirii tale frumoasa 
Biblie pe care sunt însemnări făcute de mâna mea. Are să-ţi 
fie de mare folos, ţie şi tuturor duhovnicilor regilor Franţei. 

Marele inchizitor, care se aştepta la mai mult, ca unul ce 
dăduse rugului atâţia eretici şi uneltise în atâtea rânduri cu 
cârmuirea, plecă ochii pentru a-şi ascunde dezamăgirea. 

— Iar călugăriţelor tale dominicane de la Poissy, adăugă 
regele, le las marea cruce a templierilor. La voi se va păstra 
mai bine ca oriunde. 

Cei de faţă simţiră un fior rece. Valois îi făcu semn 
poruncitor lui Maillard să încheie şi-i ceru să citească cu 
glas tare adăugirile ce s-au adus testamentului. Când 
grămăticul ajunse la cuvintele „scrisu-s-au acestea din 
porunca regelui”, Valois îl atrase spre dânsul pe nepotu-său 
Ludovic şi, strângându-i tare braţul, zise: 

— Adaugă acolo: „şi cu consimţământul regelui Navarei”. 

Atunci Filip cel Frumos îl privi pe fiul său care-i urma la 
tron şi înţelese că din clipa aceea domnia lui se sfârşise. 

Trebuiră să-i ţină mâna ca să poată iscăli pergamentul. 
Apoi, întrebă în şoaptă: 

— Asta-i tot? 

Dar nu, nu era tot, şi ultima zi de viaţă a unui rege al 
Franţei nu se încheiase încă. 

— Măria-ta, acum urmează să încredinţezi fiului măriei- 
tale regeasca minune, zise fratele Renaud. 

Şi le ceru tuturor să părăsească odaia, pentru ca regele să 
încredinţeze fiului său, după datină, tainica putere de a 
lecui gâlcile. 

Cu capul dat pe spate, Filip cel Frumos gemu: 

— Frate Renaud, vezi cât fac măririle acestei lumi. Iată ce 
a ajuns regele Franţei! 

În clipa morţii, i se mai cerea o ultimă strădanie ca să-i 
arate urmaşului sau cum să aline o suferinţă neînsemnată. 

Nu regele fu acela care-l învăţă gesturile şi cuvintele 
orânduite de biserică: le uitase. Fratele Renaud o făcu 
pentru dânsul. Iar Ludovic de Navara, îngenuncheat lângă 


tată-său, cu mâinile fierbinţi lipite de mâinile îngheţate ale 
regelui, primi taina ca moştenire. 

O dată isprăvită ceremonia asta, Curtea fu din nou invitată 
să intre în odaia suveranului, iar fratele Renaud începu să 
zică rugăciuni, pe care toţi câţi erau acolo le repetau cu 
jumătate glas. 

Rosteau tocmai versetul „In manus tuas. Domine... „, „În 
mâinile tale, Doamne, îmi dau sufletul...” când o uşă se 
deschise: era Pierre de Latille. Privirile se îndreptară spre 
noul-sosit şi, o clipă, în timp ce buzele continuau să 
bolborosească fără voie, ochii tuturor rămaseră aţintiţi 
asupră-i. 

— In manus tuas, Domine, zise episcopul, luând-o de la 
capăt o dată cu ceilalţi. 

Apoi se întoarseră cu faţa spre pat. Toate rugile li se opriră 
în gâtlej: regele de fier murise. 

Fratele Renaud se apropie ca să-i închidă ochii. Dar 
pleoapele care nu clipiseră niciodată se ridicară singure. De 
două ori încercă zadarnic marele inchizitor să i le coboare. 
Au trebuit să acopere cu un văl privirea acestui monarh 
care intra cu ochii deschişi în veşnicie. 


SFÂRŞIT 


11 )YGuillaume al IX-lea, duce de Aquitania (1071-1127), 
unul dintre primii poeţi francezi. 

12) Jean de Joinville (1224-1317), cronicar francez, 
autorul celebrelor Memorii în care sunt înfăţişate faptele de 
arme din timpul cruciadelor, conduse de Ludovic al IX-lea. 

13) Veche construcţie din Parisul medieval, pe malul stâng 
al Senei. 

14) Ordin înfiinţat în 1118, în timpul cruciadelor, de 
Hugues de Payns, având drept misiune paza locurilor aşa- 


zise sfinte. Ordinul devine în scurtă vreme o puternică 
organizaţie militară şi economică, având sediul la Paris şi 
nedepinzând direct decât de papă. 

15) În numele tatălui (lat.) 

16) Comandantul suprem al armatei până la Richelieu. 

17) Guiana (Aquitania), provincie din sud-vestul Franţei, a 
constituit, începând din 1154 - când devine posesiune 
engleză - o sursă de numeroase conflicte între Franţa şi 
Anglia. La sfârşitul războiului de o sută de ani (sec. al XV- 
lea) rămâne definitiv în posesiunea Franţei. 

18) Fiul meu (în lb. ital.) 

19] Prea târziu (în lb. ital.). 

110) Te iubesc, te iubesc nespus de mult. 

111) Cal din ţinutul Perche. 

112) Regină şi regentă a Franţei (1185-1252), mama lui 
Ludovic al IX-lea. 

113) Sulfo-cianură de mercur. 

114) Bulă prin care papa Bonifaciu al VIII-lea decreta că 
orice fiinţă omenească este supusă papalității, aceasta 
constituind însăşi chezăşia salvării sufletului său. 

115) Părinţii lui Nogaret aparținuseră sectei religioase a 
catharilor, existentă în sudul Franţei la sfârşitul sec. al XII- 
lea, sectă declarată eretică de către papalitate. 

116) Adept al doctrinei patriarhului Nestorius (sec. IV-V) 
din Constantinopol. 

(17) Începând din mijlocul sec. al XIII-lea, regalitatea, 
pentru a-şi asigura sprijinul burgheziei împotriva marilor 
feudali, instituie aşa-numita categorie de burghezi ai 
regelui; reprezentanţii burgheziei, în schimbul unei taxe, se 
puteau sustrage autorităţii senioriale, depinzând numai de 
puterea regală centrală. 

118) Da. e bine... să facem aşa. 

119) Nu-iaşa? 

120) Dragă Boccaccio 

121) Apropo