Maurice Druon — Regii blestemati 6 — Crinul si Leul

Maurice Druon 


Maurice Druon 


Regii blestemaţi 
Vol. 6 - CRINUL ŞI LEUL 


„Politica se întemeiază pe voinţa de cucerire şi de păstrare 
a puterii; ea cere prin urmare o acţiune de constrângere 
sau de amăgire exercitată asupra minţii oamenilor... 
Spiritul politic sfârşeşte întotdeauna prin o fi silit să 
falsifice...” 

PAUL ALERY 


PARTEA ÎNTÂI. 

NOII REGI 
CUNUNIA DIN IANUARIE. 

Din toate parohiile oraşului, de o parte ca şi de alta a 
râului, de la Saint-Denys, Saint-Cuthbert, şi Saint-Martin- 
cum-Gregory, Saint-MarySenior şi Saint-Mary Junior, 
dinspre Shambles, dinspre Tanner Row, de peste tot, 
poporul din York se îndrepta de două ceasuri în şiruri 
neîntrerupte către Minster, către uriaşa catedrală cu aripa 
ei dinspre apus încă neisprăvită, şi care ocupa, înaltă, 
întinsă, impunătoare, creasta cetăţii. 

În Stonegate şi Deangate, cele două uliţe întortocheate 
care duceau la Yard, mulţimea era oprită. Copilandrii 
cocoţaţi pe ulucii din faţa caselor nu zăreau decât capete, 
nimic alta decât capete, o mulţime de capete, acoperind 
piaţa toată. Burghezi, neguţători, gospodine cu droaia de 
plozi după ele, betegi pe cârjele lor, slujnice, calfe de 
meşteşugari, grămătici cu capul vârât sub glugă, oşteni în 
platoşe uşoare, cerşetori zdrenţăroşi, toţi erau amestecați 
laolaltă ca paiele strânse în snop. Hoţii cu degete agere îşi 


făceau treburile pentru un an întreg. La ferestrele ieşite în 
afara se iveau ciorchini de capete. 

Dar era oare o lumină de nămiezi această palidă zi 
fumurie şi umedă, acest abur rece, norii aceştia de vată 
învăluind uriaşa clădire şi mulţimea care tropăia în noroi? 
Oamenii se înghesuiau unii într-alţii ca să-şi păstreze 
propria căldură. 

24 ianuarie 1328. În faţa monseniorului William de Melton, 
arhiepiscop de York şi primat al Angliei, regele Eduard al 
III-lea, care nu avea încă şaisprezece ani, o lua de soţie pe 
doamna Filipa de Hainaut, vară-sa, care abia împlinise 
paisprezece. 

Nu mai era nici un loc în catedrala rezervată marilor 
dregători ai ţării, înaltelor feţe bisericeşti, membrilor 
Parlamentului, celor cinci sute de cavaleri invitaţi, celor o 
sută de nobili scoțieni în fuste cadrilate veniţi să ratifice, cu 
acest prilej, tratatul de pace. Peste puţin timp va fi 
celebrată slujba solemnă, cântată de o sută douăzeci de 
cântăreţi. 

Deocamdată însă, întâia parte a ceremoniei, cununia 
propriu zisă, se desfăşura în faţa uşii de miazăzi, în afara 
bisericii şi sub ochii norodului, după rânduiala veche şi 
datinile deosebite ale arhiepiscopiei de York. Pâcla aşternea 
dâre umede pe catifeaua roşie a baldachinului înălţat lângă 
portic, se strângea pe mitrele episcopilor, lipea mantiile de 
blană pe umerii familiei regale adunate în jurul tinerei 
perechi. 

— Bere 1 take thee, Filipa, to my wedded wife, to have and 
to hold at bed and at board... Aici, te iau, Filipa, ca să-mi fi 
soaţă, ca să te am şi să te păstrez în patul şi în casa mea. 

Venind de pe aceste buze fragede, de la acest chip de 
copilandru, glasul regelui stârni mirarea tuturor prin 
puterea, limpezimea şi vibrația sa. Regina-mamă Isabelle fu 
uimită, şi dumnealui Jean de Hainaut, unchiul miresei, de 
asemenea, şi toţi cei de faţă din primele rânduri, printre 
care conții Edmond de Kent şi de Norfolk, şi contele de 


Lancastre zis Gât-Sucit, capul consiliului de regență şi 
epitropul regelui. 

— for fairer for fouler, for better for worse, în sickness and 
în health... pentru zile frumoase şi zile urâte, la bine şi la 
rău, în boală şi în sănătate. 

Freamătul de şoapte în mulţime se stingea încetul cu 
încetul. Tăcerea se aşternea ca o undă circulară şi 
răsunetul tânărului glas regesc se împrăştia pe deasupra 
miilor de capete în aşa fel încât era auzit aproape până la 
marginea pieţei. Regele rostea rar lunga formulă a 
legământului pe care o învățase în ajun; dar s-ar fi zis că o 
născocea atunci, atât de răspicate îi erau cuvintele, atât de 
mult le gândea pentru a le da înţelesul lor cel mai adânc şi 
mai grav. Erau parcă cuvintele unei rugăciuni menită să nu 
fie spusă decât o dată şi pentru toată viaţa. 

Prin gura aceasta de adolescent se exprima un suflet de 
bărbat în toată puterea, de om pătruns de legământul făcut 
în faţa Cerului, de prinţ care-şi cunoaşte rolul ce-i este 
sortit între poporul său şi Dumnezeu. Noul rege lua martori 
ai dragostei pe care o jura doamnei Filipa toate neamurile 
sale, pe toţi din jurul său, marii dregători, baronii şi înaltele 
feţe bisericeşti, populaţia Yorkului şi Anglia toată. 

Proorocii mistuiţi de râvna întru Domnul, conducătorii de 
popoare susținuți de o singură convingere, ştiu să impună 
noroadelor propriul lor crez. Dragostea afirmată în auzul şi 
văzul lumii are şi ea această putere, stârneşte această 
adeziune a tuturor la emoția unui singur om. 

Nu era femeie în mulţimea din jur, şi oricare i-ar fi fost 
vârsta, nici o tânără de curând măritată, nici o soţie 
înşelată, nici o văduvă, nici o fecioară, nici o bunică, care să 
nu se fi simţit în clipa aceea în locul miresei; nici un bărbat 
care să nu se simtă în pielea tânărului rege. Eduard al III- 
lea se unea cu tot ce era feminin în poporul său; şi tot 
regatul său o alegea pe Filipa ca soaţă. Toate visurile 
tinereţii, toate dezamăgirile anilor de maturitate, toate 
regretele bătrâneţii se îndreptau spre dânşii ca tot atâtea 


ofrande ţâşnite din fiecare inimă. În seara aceea, prin 
ulițele întunecoase ochii logodnicilor aveau să lumineze 
bezna, şi chiar soţii de multă vreme învrăjbiţi aveau să-şi 
caute iar mâinile după cină. 

Dacă din cele mai depărtate timpuri noroadele se 
îmbulzesc la nunțile prinților, e pentru că vor să trăiască 
astfel prin delegaţie o fericire care, fiindcă li se înfăţişează 
de aşa de sus, pare desăvârşită. 

—...till death us do part... până ce moartea ne va despărţi. 
Fiecare simţi un nod în gât; mulţimea din piaţă scăpă un 
lung suspin de mirată întristare şi parcă de dojană. Nu, nu 
trebuia să pomenească de moarte în această clipă; nu era 
cu putinţă ca aceşti doi tineri să aibă soarta oamenilor de 

rând; nu te puteai împăca cu gândul că ar fi muritori. 

—...and there to I plight thee my troth., şi pentru toate 
acestea mă leg de tine cu jurământ. 

Tânărul rege simţea respirând mulţimea, dar n-o privea. 
Ochii lui de un albastru şters, aproape verzui, cu genele 
lungi ridicate, nu se dezlipeau de pe fetiţa roşcată şi 
dolofană, încotoşmănită în catifelele şi vălurile ei, căreia îi 
jura credinţă. 

Căci doamna Filipa nu aducea de fel cu o prinţesă de 
basm, şi nu era nici măcar prea drăguță. Arăta ca o 
grăsană, asemenea fetelor din neamul Hainaut, cu un nas 
cârn, un gât scurt, un obraz acoperit de pistrui. Înfăţişarea 
ei nu avea vreun farmec deosebit, dar cel puţin era simplă 
şi nu căuta să-şi dea un aer de măreție care nici nu i s-ar fi 
potrivit. Să nu fi avut pe dânsa podoabele regeşti, ar fi 
putut trece drept o fată roşcovană ca oricare alta de 
aceeaşi vârstă; semenele ei puteau fi întâlnite cu sutele prin 
toate naţiile de la miazănoapte. Şi tocmai asta făcea să 
sporească dragostea mulţimii pentru dânsa. Era aleasă de 
ursită şi de Dumnezeu, dar fără a se deosebi prin fire de 
femeile asupra cărora avea să domnească. Ioate 
roşcovanele ceva mai durdulii se simțeau ridicate la mare 
cinste. 


Ea însăşi tulburată de nu-şi putea stăpâni un tremur, îşi 
încreţea pleoapele de parcă n-ar fi fost în stare să înfrunte 
privirea pătrunzătoare a soţului. Prea era frumos ceea cei 
se întâmpla. Atâtea coroane în jurul ei, atâtea mitre 
episcopale, şi doamnele acestea, şi cavalerii aceştia pe care 
îi zărea înăuntrul catedralei, rânduiţi în dosul lumânărilor 
aprinse ca aleşii în Paradis, şi tot norodul acesta de jur 
împrejur... Regină, avea să fie regină, şi aleasă din 
dragoste! 

Ah, cum îl va mai răsfăţa, şi sluji, şi adora pe acest frumos 
prinţ blond, cu gene lungi şi mâini fine, sosit ca prin minune 
cu douăzeci de luni înainte la Valenciennes, însoţind o 
mamă în surghiun care venea să ceară ajutor şi adăpost! 
Părinţii lor îi trimisese să se joace în livadă, cu ceilalţi copii; 
se îndrăgostise de dânsa, şi dânsa de el. Acum era rege şi n- 
o uitase. Cu ce bucurie îi închina viaţa ei! Se temea doar că 
nu e deajuns de frumoasă ca să-i placă mereu, nici destul de 
învățată pentru a-l sprijini cum se cuvine. 

— Întinde, doamnă, mâna-ţi dreaptă, îi spuse arhiepiscopul 
primat. 

Ea îşi ridică o mână plinuţă, şi i-o înfăţişă hotărât, cu 
palma înainte şi degetele răşchirate. 

Eduard avu o privire încântată pentru această stea 
trandafirie care i se dăruia. 

Arhiepiscopul luă de pe tipsia ţinută de un al doilea prelat 
inelul de aur încrustat cu rubine, pe care îl binecuvântase, 
şi-l întinse regelui. Inelul era umed, ca tot ce atingea mâna 
pe această ceaţă. Apoi, arhiepiscopul apropie încetişor cele 
două mâni ale soţilor. 

— În numele Tatălui, rosti Eduard punând inelul în vârful 
policarului Filipei, fără să-l vâre însă. În numele Fiului... Al 
Sfântului Duh... continuă el, repetând gestul asupra 
arătătorului, apoi asupra degetului mijlociu. 

În cele din urmă îi lunecă verigheta pe al patrulea deget, 
zicând: 

— Amin! 


Era soţia lui. 

Ca orice mamă care-şi însoară fiul, regina Isabelle avea 
lacrimi în ochi. Se silea să-l roage pe Dumnezeu să-i 
hărăzească fiului ei toate fericirile, dar se gândea mai ales 
la dânsa, şi suferea. Zilele s-au scurs una după alta, până au 
adus-o aici, la clipa aceasta când înceta să mai fie prima în 
inima acestui fiu şi în neamul ei. Nu, fără îndoială, nici în ce 
priveşte trecerea ce-o avea la curte, nici în privinţa 
frumuseţii n-ar fi avut de ce să se teamă de această mică 
piramidă de catifea şi de broderii pe care soarta i-o dăduse 
să-i fie noră. 

Dreaptă, subţire şi blondă, cu frumoasele ei cosiţe aduse 
pe tâmple de fiecare parte a chipului luminos, la treizeci şi 
şase de ani Isabelle abia dacă arăta treizeci. Oglinda pe 
care o consultase multă vreme chiar în dimineaţa asta, pe 
când îşi punea coroana, îi arătase că poate fi liniştită. Şi 
totuşi, începând de astăzi, înceta să mai fie pur şi simplu 
regina pentru a deveni regina-mamă. Cum de ajunsese aici 
aşa de repede? Cum trecuseră astfel douăzeci de ani de 
viaţă, şi încă străbătuţi de atâtea vijelii? 

Se gândea la propria ei cununie, erau tocmai douăzeci de 
ani de atunci, într-un sfârşit de ianuarie ca astăzi, şi tot pe o 
asemenea pâclă, la Boulogne, în Franţa. Şi ea se măritase 
sperând să fie fericită, şi ea rostise jurământul cununiei din 
adâncul inimii. Ştia oare pe atunci cu cine o măritau pentru 
a satisface interesele celor două regate? Ştia oare că drept 
răsplată a dragostei şi devotamentului pe care le aducea, 
nu va avea parte decât de umilinţă, de ură şi de dispreţ, că 
se va vedea înlocuită în patul soţului ei nici măcar de nişte 
ibovnice, ci de bărbaţi nesăţioşi de averi şi lipsiţi de ruşine, 
că zestrea ei va fi jefuită, avuţiile ei confiscate, că va trebui 
să ia calea surghiunului ca să-şi scape viaţa ameninţată şi 
apoi să ridice o oaste pentru a-l dobori chiar pe acela care-i 
pusese în deget inelul de nuntă? 

Ah! copila asta, Filipa, avea într-adevăr noroc, ea nu era 
numai luată de soţie, ci şi iubită! 


Numai primele iubiri pot fi pe de-a întregul curate şi pe 
deplin fericite. Nimic nu le poate înlocui dacă s-au 
destrămat. Cea de a doua dragoste nu ajunge niciodată la 
această desăvârşire luminoasă; chiar dacă e trainică, 
asemenea unei stânci, vezi în marmura ei nişte vine de altă 
culoare care sunt ca sângele uscat al trecutului. 

Regina Isabelle îşi întoarse ochii la Roger Mortimer, baron 
de Wigmore, amantul ei, bărbatul care, datorită ei cât şi 
vredniciei lui, cârmuia ca stăpân Anglia în numele tânărului 
rege. Cu sprâncenele împreunate şi trăsăturile aspre, 
ţinându-şi braţele încrucişate pe mantia somptuoasă, o 
privea, în aceeaşi clipă, fără bunăvoință. „Ghiceşte la ce mă 
gândesc, îşi spuse dânsa. Dar ce fel de bărbat este oare 
acest Roger ca să-ţi arate că păcătuieşti de îndată ce 
încetezi o clipă de a te gândi numai la el?” 

Isabelle îi ştia firea bănuitoare, şi-i surâse, pentru a-l 
potoli. Ce mai vroia după tot ce avea? Trăiau ca şi cum ar fi 
fost soţ şi soţie, deşi ea era regină, deşi el era căsătorit, şi 
ţara sta cu ochii la dragostea lor ştiută de toată lumea. 
Isabelle făcuse în aşa fel încât să aibă în mâna lui toată 
puterea. Mortimer îşi numea protejaţii în toate slujbele; 
poruncise ca toate moşiile favoriţilor lui Eduard al II-lea să-i 
fie date lui, iar Consiliul de regență nu făcea decât să 
întărească hotărârile sale. Mortimer izbutise chiar să obţină 
consimţământul Isabellei la executarea soţului ei detronat. 
Regina ştia că din pricina lui unii îi ziceau acum Lupoaica 
Franţei! Putea el s-o împiedice să se gândească, într-o zi de 
nuntă, la soţul ei asasinat, mai ales când făptaşul era acolo, 
în persoana lui John Maltravers, înălţat de curând la rangul 
de seneşal al Angliei, şi al cărui obraz prelung apărea, 
înfiorător, printre acelea ale marilor dregători ai ţării, ca 
pentru a reaminti crima? 

Isabelle nu era acolo singura pe care această prezenţă o 
supăra. John Maltravers, ginerele lui Mortimer, fusese 
paznicul regelui detronat; neaşteptata lui ridicare la 
demnitatea de seneşal arăta prea limpede pentru ce fel de 


servicii fusese plătit astfel. În chip oficial, Eduard al II-lea 
murise de moarte bună. Dar cine oare, la curte, credea în 
această născocire? 

Contele de Kent, fratele vitreg al mortului, se aplecă la 
urechea vărului său Enric Gât-Sucit şi-i şopti: 

— Se pare că astăzi regicidul îţi dă drept să te caţeri cât 
mai sus în familia noastră. 

Edmond de Kent bâţăia de frig. Găsea ceremonia prea 
lungă, rânduiala slujbei după datina din York prea 
complicată. De ce să nu se fi celebrat cununia în capela 
Turnului Londrei sau a vreunui castel regal, în loc de a face 
din ea un prilej de petrecere populară? Simţea o strângere 
de inimă privind mulţimea. Şi vederea lui Maltravers, pe 
deasupra... Nu era oare o necuviinţă ca omul care trimisese 
tatăl pe lumea cealaltă să fie de faţă, şi aşezat în loc de 
mare cinste, la nunta fiului? 

Gât-Sucit, cu capul culcat pe umărul drept, beteşug căruia 
îi datora porecla, murmură: 

— Prin păcat intră unii mai lesne în familia noastră. Cel 
dintâi, prietenul nostru ne dovedeşte asta... 

Acest „prietenul nostru” îl arăta pe Mortimer faţă de care 
sentimentele englezilor se schimbaseră mult de 
optsprezece luni încoace, de când debarcase în fruntea 
oştilor reginei şi fusese primit ca liberator. 

„La urma urmei mâna care execută nu-i mai rea decât 
capul care porunceşte, cugeta Gât-Sucit. Şi Mortimer e fără 
îndoială mai vinovat, şi Isabelle cu dânsul, decât Maltravers. 
Dar suntem toţi oarecum vinovaţi; am apăsat cu toţii pe 
cuţit când l-am scos din scaun pe Eduard al II-lea. Asta nu 
putea să sfârşească altfel.” 

Estimp arhiepiscopul îi întindea tânărului rege trei 
monede de aur bătute pe faţă cu stemele Angliei şi 
principatului Hainaut, şi având săpat pe dos un mănunchi 
de trandafiri, florile simbolice ale fericirii conjugale. 
Monedele acestea erau banii de măritiş, înfăţişând adică 
veniturile, castelele şi moşiile pe care mirele le făgăduia 


drept zestre pentru soaţa lui, urmând ca ea s-o primească 
după moartea acestuia. Averile acestea de danie fuseseră 
scrise cu de-amănuntul, ceea ce făcuse să-i vină inima la loc 
lui dumnealui Jean de Hainaut, unchiul, căruia tot i se mai 
datorau cele cincisprezece mii de livre pentru solda 
cavalerilor săi de pe vremea războiului din Scoţia. 

— Îngenunchează, doamnă, la picioarele soţului tău, 
pentru a primi banii, îi spuse miresei arhiepiscopul. 

Toţi locuitorii din York aşteptau clipa asta, curioşi să vadă 
dacă datina de prin părţile lor va fi respectată până la 
capăt, dacă ceea ce se cuvenea pentru oricare supusă 
credincioasă se cuvenea şi pentru o regină. 

Nimeni însă nu prevăzuse că doamna Filipa, nu numai că 
va îngenunchea, dar, într-o pornire de dragoste şi 
recunoştinţă, va cuprinde cu braţele amândouă picioarele 
soţului ei şi va săruta genunchii aceluia care o făcea regină. 
Aşadar, sub imboldul inimii, flamanda asta dolofană era în 
stare să mai adauge ceva la rânduiala străveche. 

Mulțimea o răsplăti cu o imensă ovaţie. 

— Cred că vor fi foarte fericiţi, îi spuse Gât-Sucit lui Jean 
de Hainaut. 

— Poporul are s-o îndrăgească, îi spuse Isabelle lui 
Mortimer care se apropiase de dânsa. 

Regina-mamă se simţi parcă jignită: această ovaţie nu era 
pentru dânsa. „Acum Filipa e regina, gândi ea. S-a dus 
vremea mea. Da, dar acum, poate că voi avea Franţa...” 

Căci, cu o săptămână mai înainte, o ştafetă purtând floarea 
de crin pe piept, venise în goana calului până la York spre a- 
i da de ştire că ultimul el frate, regele Franţei Charles al IV- 
lea, trăgea să moară. 

II. 

OSTENELI PENTRU O COROANĂ. 

Regele Charles al IV-lea căzuse la pat în ziua de Crăciun. 
Pe la Bobotează, vracii şi doftorii se şi rostiseră zicând că nu 
mai are zile. Pricina acestor friguri care-l mistuiau, acestei 
tuse năprasnice care-i zguduia pieptul slăbit, acestui 


scuipat cu sânge? Vracii înălţau din umeri, mărturisindu-şi 
neputinţa. 

Blestemul - iată pricina - blestemul care îi dobora pe 
urmaşii lui Filip cel Frumos. Leacurile nu au putere 
împotriva blestemului. Iar curtea şi poporul împărtăşeau 
această certitudine. 

Ludovic Aiuritul murise la douăzeci şi şapte de ani, răpus 
de o uneltire ucigaşă. Filip cel Lung îşi dăduse sufletul la 
douăzeci şi nouă de ani fiindcă băuse apa otrăvită a 
fântânilor din Poitou. Charles al IV-lea ajunsese teafăr până 
la treizeci şi trei de ani: atingea hotarul peste care n-avea 
să treacă. E doar bine ştiut că blestemaţii nu pot depăşi 
vârsta lui Cristos! 

— E ceasul nostru, frate, să apucăm cârma ţării, şi s-o 
ţinem cu mână tare, îi spusese contele de Beaumont, 
Robert d'Artois, vărului său Filip de Valois care-i era şi 
cumnat. lar de data asta, adăogase el, n-o vom lăsa pe 
mătuşă-mea Mahaut să ne-o ia înainte. De altminteri, nu 
mai are alt ginere pe care să-l împingă la tron. 

Aceştia doi se bucurau de o sănătate înfloritoare. La 
patruzeci şi unu de ani, Robert d'Artois rămăsese tot 
uriaşul care trebuia să se aplece pentru a trece pe sub o 
uşă sau putea să doboare un bou luându-l de coarne. 
Meşter în chichiţe şi urzeli ascunse, punând la cale tot felul 
de uneltiri, îşi dovedise îndeajuns dibăcia de douăzeci de 
ani încoace, atât în răzmeriţele din Artois, în dezlănţuirea 
războiului din Guyana, cât şi în multe alte prilejuri. 
Descoperirea scandalului din Turnul Nesle era niţeluş rodul 
lucrăturilor lui. Dacă regina Isabelle şi amantul ei, lordul 
Mortimer, izbutiseră să strângă o oaste în Hainaut, să 
răscoale Anglia şi să-l scoată din tron pe Eduard al II-lea, 
acestea i se datorau în parte lui. Şi nu se simţea stânjenit 
pentru că avea mâinile mânjite de sângele Margueritei de 
Bourgogne. În Consiliul bicisnicului Charles al IV-lea glasul 
său se ridica în anii din urmă mai tare decât cel al 
suveranului. 


Cu şase ani mai tânăr, Filip de Valois nu era aşa de iscusit 
ca dânsul. Dar înalt şi zdravăn, cu pieptul lat şi portul 
mândru, părând aproape un uriaş când Robert nu-i stătea 
alături, avea o frumoasă ţinută de cavaler care-l făcea 
simpatic. Şi mai cu seamă trăgea folos din amintirea lăsată 
de tătâne-său, vestitul Charles de Valois, prinţul cel mai 
zurbagiu şi mai aventuros al vremii sale, ce se ţinuse toată 
viaţa după tronuri fantomă şi cruciade neizbutite, dar mare 
căpitan de oşti, şi pe ale cărui urme se silea să calce risipind 
banii cu nemiluita şi ducând trai măreț. 

Dacă până astăzi Filip de Valois nu uluise încă Europa prin 
talentele sale, lumea îi arăta totuşi încredere. Strălucea în 
turniruri, ele fiind pasiunea lui; râvna pe care o punea în 
aceste întreceri cavalereşti nu era lucru de disprețuit. 

— Filip, tu vei fi regent, lasă-te pe mine, zicea Robert 
d'Artois. Regent, şi poate rege, dac-o vrea Dumnezeu... 
adică, dacă de aici în două luni, regina, nepoată-mea, care-i 
de pe acuma cu burta până la bărbie, nu va naşte un fiu. 
Bietul văr Charles! N-are să apuce să mai vadă copilul ăsta 
pe care-l dorea aşa de mult! Şi chiar dacă va fi un băiat, tot 
tu vei fi regent douăzeci de ani de acum încolo. Ori, în 
douăzeci de ani multe se pot întâmpla... 

Îşi prelungea gândul cu un gest larg al braţului care 
amintea de toate întâmplările posibile, cum ar fi 
mortalitatea infantilă, accidentele de vânătoare, ţelurile de 
nepătruns ale proniei cereşti. 

— Iar tu, frate cinstit cum te ştiu, continuă uriaşul, tu vei 
face în aşa chip ca să mi se înapoieze în sfârşit comitatul 
meu Artois pe care hoaţa aia, otrăvitoarea de Mahaut, îl 
ţine pe nedrept, ca şi pairia legată de acest comitat! Când 
te gândeşti că nu-s nici măcar pair! Să nu mori de râs? Mi-e 
ruşine de soră-ta care mi-e soţie! 

Filip îşi lăsase de două ori în jos năsoiul său gros, şi 
închisese pleoapele ca să arate că se învoieşte. 

— Robert, îţi voi face dreptate, dacă voi ajunge s-o împart 
eu. Te poţi bizui pe sprijinul meu. 


Cele mai bune prietenii sunt acelea care se întemeiază pe 
interese comune şi pe dorinţa de a făuri un viitor comun. 

Robert d'Artois, căruia nici o treabă nu-i făcea scârbă, luă 
asupra lui să meargă la Vincennes spre a-l face pe Charles 
cel Frumos să înţeleagă că zilele îi erau numărate şi că avea 
nişte porunci de dat, bunăoară aceea de a-i strânge 
neîntârziat pe pairii Franţei, şi de a le recomanda ca regent 
pe Filip de Valois. Ba chiar, pentru a-i lumina mai bine în 
alegerea lor, de ce nu ar încredința lui Filip, de pe acum, 
cârmuirea regatului, învestindu-l cu toate puterile? 

— Suntem toţi muritori, bunul meu văr, toţi fără deosebire, 
zicea Robert, plesnind de sănătate, şi făcând să tremure cu 
călcătura sa patul muribundului. 

Charles al IV-lea nu prea era în stare să refuze, ba găsea 
chiar o uşurare în faptul că-l scăpau de orice grijă. Nu se 
gândea decât să reţină viaţa care-i fugea printre dinţi. 

Filip de Valois primi deci împuternicirea regală şi dădu 
porunca de a se aduna pairii ţării. 

Robert d'Artois se puse numaidecât pe treabă. Mai întâi, 
pe lângă nepotu-său d'Evreux, un copilandru încă, abia 
douăzeci şi unu de ani, drăguţ la faţă, dar cam molâu. Era 
însurat cu fiica Margueritei de Bourgogne, Jeana cea Mică, 
aşa cum continua să-i zică lumea deşi avea şaptesprezece 
ani, şi care fusese înlăturată de la moştenirea tronului, la 
moartea Aiuritului. 

De fapt, legea salică fusese născocită pentru dânsa şi 
înadins ca s-o îndepărteze de la domnie, aceasta cu atât mai 
lesne cu cât relele purtări ale mamei sale aruncau o 
îndoială serioasă în ce priveşte obârşia ei şi deci dreptul de 
a urma la tron. În schimb, şi pentru a potoli familia de 
Bourgogne i se recunoscuse prinţesei Jeana cea Mică 
moştenirea Navarrei. Dar curtea nu s-a prea grăbit să-şi 
ţină această făgăduială, şi ultimii doi regi ai Franţei 
păstraseră şi titlul de rege al Navarrei. 

Era un prilej nimerit pentru Filip d'Evreux, dacă ar fi 
semănat cât de cât cu unchiu-său Robert d'Artois, să 


pornească în privinţa asta o lucrătură straşnică, tăgăduind 
legea succesorală şi cerând în numele soţiei sale cele două 
coroane. 

Lui Robert însă, cu autoritatea de care se bucura în ochii 
nepotului, nu-i fu greu să-l îmbrobodească pe acest 
pretendent posibil: 

— Navarra asta ce ţi se cuvine o vei avea, dragă nepoate, 
de îndată ce cumnatu-meu Valois va fi regent. Fac din 
aceasta o chestie de familie şi i-am pus-o lui Filip ca o 
condiţie în schimbul sprijinului meu. Vei fi rege al Navarrei! 
Nu-i o coroană de disprețuit şi, în ce mă priveşte, te 
sfătuiesc să ţi-o pui pe cap cât de curând, înainte ca unii să- 
ţi tăgăduiască dreptul de a o purta, căci, fie vorba între noi, 
mititica de Jeanne, soţia ta, ar fi mai tare pe moştenirea ei 
dacă mamă-sa n-ar fi fost aşa rea de muscă! În marea 
încăierare ce se va încinge în jurul acestei coroane, tu 
trebuie să-ţi faci rost de aliaţi gata să te ajute: sprijinul 
nostru îl ai. Şi să nu te bată cumva gândul de a-l asculta pe 
unchiu-tău de Bourgogne; vrând să-şi facă doar treburile 
lui, nu te va îndemna decât la prostii. Filip regent, iată pe ce 
te poţi bizui. 

Astfel, în schimbul Navarrei pe care o abandona pentru 
totdeauna, Filip de Valois avea de pe acum, în afară de 
propriul său vot, încă două. 

Ludovic de Bourbon fusese făcut duce cu câteva 
săptămâni mai înainte, când primise şi comitatul de la 
Marche, să-i fie moşie cât o trăi. Era cel mai vârstnic din 
familie. În cazul unei prea mari îmbulzeli în jurul regenței, 
calitatea sa de nepot al lui Ludovic cel Sfânt putea să-i 
slujească spre a strânge mai multe voturi. Într-un fel sau 
altul, hotărârea lui va cumpăni în Consiliul pairilor. Prinţul 
ăsta şchiop era însă laş. A te ridica împotriva puternicei 
partide care-l sprijinea pe Valois era o acţiune vrednică de 
un bărbat mai curajos. Afară de asta, fiu-său se însurase cu 
o soră a lui Filip de Valois. 


Robert îi dădu să înţeleagă lui Ludovic de Bourbon că, cu 
cât va trece mai repede de partea lui Filip, cu atât îi vor fi 
mai repede întărite drepturile asupra moşiilor şi titlurilor 
pe care le dobândise sub trecuta domnie. Aşadar, trei 
voturi. 

Abia sosit de la Vannes şi înainte de a apuca să-şi desfacă 
bagajele, ducele de Bretagne îl văzu pe Robert d'Artois 
ivindu-se în palatul său: 

— Îl sprijinim pe Filip, nu-i aşa? Cred că n-ai nimic 
împotrivă... În Filip, aşa de cucernic, aşa de cinstit, suntem 
siguri de a avea un rege bun... vreau să zic, un bun regent. 

Jean de Bretagne nu putea decât să fie de partea lui Filip 
de Valois. Nu luase el de soţie pe o soră a lui Filip, Isabelle? 
Aceasta murise, ce-i drept, la vârsta de opt ani, dar 
sentimentele de dragoste ce-l legaseră de dânsa erau încă 
vii. 

Ca să dea o mai mare greutate demersului său, Robert o 
adusese cu el pe maică-sa, Blanche de Bretagne, 
consângeană a ducelui, foarte bătrână, foarte mărunţică, 
foarte zbârcită la faţă, şi habar neavând de politică, dar 
fiind întotdeauna de părerea mătăhălosului ei fiu. Jean de 
Bretagne se ocupa însă mai mult de treburile ducatului său 
decât de acelea ale Franţei. Ei bine, da, să-l alegem pe Filip, 
de ce nu, de vreme ce toată lumea părea aşa de zorită să-l 
aleagă! 

Asta devenea oarecum campania cumnaţilor. Îl chemară 
într-ajutor pe Guy de Châtillon, conte de Blois, care nici nu 
era pair, ba chiar pe contele Guillaume de Hainaut, doar 
pentru că îşi luaseră de soţii alte două surori ale lui Filip. 
Toată seminţia de Valois începea să apară de pe acum ca 
adevărata familie domnitoare a Franţei. 

Guillaume de Hainaut şi-o mărita tocmai atunci pe fiică-sa 
cu tânărul rege al Angliei; fie, neamurile nu vedeau nici o 
piedică la asemenea căsătorie, ba gândeau că într-o zi s-ar 
putea să tragă niscaiva foloase din încuscrirea asta. Dar 
Guillaume judecase bine cum stau lucrurile, când hotărâse 


ca frate-său Jean să-l reprezinte la nuntă în loc de a se duce 
el însuşi, căci aici, la Paris, aveau să se petreacă 
evenimentele cele mai de seamă. Guillaume cel Bun nu 
râvnea oare de multă vreme ca ţinutul Blaton, patrimoniu al 
coroanei Franţei, cuprins în statele sale, să-i fie cedat? 1 s- 
ar da Blatonul, mai pe nimic, o răscumpărare simbolică, 
dacă Filip ar deveni regent. 

Cât despre Guy de Blois, el era unul dintre ultimii baroni 
care mai păstrau dreptul de a bate monedă. Din nefericire, 
în pofida acestui drept, nu avea bani şi era înglodat în 
datorii până-n gât. 

— Iubite vere Guy, dreptul tău de a bate monedă îţi va fi 
răscumpărat. Asta are să fie cea dintâi grijă a noastră. 

În puţine zile Robert făcuse treabă bună. 

— Vezi tu, Filip, îi spunea candidatului său, vezi cum 
căsătoriile puse la cale de tatăl tău ne ajută astăzi. Se zice 
că puzderia de fete e mare blestem la casa omului; bărbatul 
acesta înţelept, Dumnezeu să-l aibă în grija lui, a ştiut să se 
slujească de toate surorile tale. 

— Aşa e, dar va trebui să isprăvim de plătit zestrea lor, 
răspundea Filip. Câtorva nu li s-a dat decât pe sfert din ce li 
se făgăduise... 

— Începând cu zestrea cuvenită scumpei mele soţii 
Jeanne, amintea Robert d'Artois. Dar din clipa în care vom 
avea pe mâna noastră vistieria... 

Mai greu de câştigat fu contele de Flandra, Ludovic de 
Crecy şi de Nevers. Căci el nu era un cumnat şi cerea 
altceva decât o moşie sau ceva bănet. Vroia să-şi 
recucerească comitatul din care supuşii săi îl izgoniseră. Ca 
să-l convingă, d'Artois trebui să-i promită un război. 

— Vere Ludovic, Flandra ţi-o vom da îndărăt, fii pe pace. O 
vom cuceri cu armele, pentru asta ne legăm cu jurământ. 

Apoi, Robert, care se gândea la toate, dădu iar fuga la 
Vincennes spre a-i da zor lui Charles al IV-lea să-şi 
isprăvească testamentul. 


Charles nu mai era decât o umbră de rege, scuipându-şi 
ce-i mai rămăsese din plămâni. 

Totuşi, aşa muribund cum era, îşi aduse aminte în clipa 
asta de proiectul cruciadei pe care odinioară unchiu-său 
Charles de Valois i-l vârâse în cap. Proiect amânat din an în 
an; subsidiile bisericii fuseseră cheltuite în alte scopuri; 
apoi Charles de Valois murise... Boala care-l răpunea, se 
întreba Charles al IV-lea, nu era oare o pedeapsă pentru 
această făgăduială călcată, acest legământ neîmplinit? 
Sângele din piept cu care-şi mânjea aşternutul îi amintea 
crucea roşie pe care nu ajunsese să şi-o coasă pe mantie. 

Atunci, în nădejdea că va ademeni Cerul şi că va dobândi o 
supravieţuire în vreun fel, puse să i se adauge la testament 
dorinţele sale din urmă privind Ţara Sfântă... „căci gândul 
meu este de a merge acolo cât mă aflu în viaţă, dictă el, şi 
dacă asta nu se poate cât mă aflu în viaţă, vreau ca cincizeci 
de mii de livre să fie date la cea dintâi trecere a toată 
creştinătatea peste mare, ce se va face”. 

Nu i se cerea atâta, nici să încarce cu o asemenea ipotecă 
averea regală de care familia avea nevoie pentru trebuinţi 
mai urgente. Robert spumega de furie. Zevzecul ăsta de 
Charles nu se lăsa până-n ultima clipă de asemenea 
încăpăţânări prosteşti! 

I se cerea numai să-i lase trei mii de livre cancelarului Jean 
de Cherchemont, tot atâta mareşalului de Trye şi dumnealui 
Miles de Noyers, preşedintele Curţii de conturi, pentru 
râvna credincioasă cu care au slujit coroana... şi pentru că 
dregătoriile lor îi îndreptăţeau să ia parte la Consiliul 
pairilor. 

— Şi conetabilul? murmură regele pe moarte. 

Robert înălţă din umeri. Conetabilul Gaucher de Châtillon 
trecuse de şaptezeci şi opt de ani, era surd ca o oală şi avea 
bogății de nu mai ştia ce să facă cu ele. Nu la o vârstă ca a 
lui te năpădeşte pofta de aur! Îl tăiară din pomelnic pe 
conetabil. 


În schimb, cu mare luare aminte, Robert îl ajută pe 
Charles al IV-lea să întocmească lista executorilor 
testamentari, căci această listă constituia un fel de ordin de 
precădere printre mărimile regatului: contele Filip de 
Valois în cap, contele Filip d'Evreux, apoi el însuşi, Robert 
d'Artois, conte de Beaumont-le-Roger. 

Odată asta făcută, se gândiră cum să câştige de partea lor 
înaltele feţe bisericeşti care erau pairi ai coroanei. 

Guillaume de Trye, duce-arhiepiscop de Reims, fusese 
dascălul lui Filip de Valois, şi apoi, Robert îl trecuse pe 
frate-său, mareşalul, în testamentul regal cu trei mii de 
livre, aur care suna convingător. Dinspre partea asta, 
candidatul nu va fi dezamăgit. 

Ducele-arhiepiscop de Langres era câştigat de mult 
pentru cauza familiei Valois; şi la fel de devotați îi erau 
contele-episcop de Beauvais, Jean de Marigny, ultimul frate 
în viaţă al marelui Enguerrand. Vechi trădări şi căinţe vechi 
îi uneau, iar serviciile pe care şi le făcuseră ţesuseră 
legături trainice. 

Mai rămâneau episcopii de Châlons, de Laon şi de Noyon; 
se ştia că aceştia din urmă îl vor urma pe ducele Eudes de 
Bourgogne. 

— A, în ce-l priveşte pe burgund, izbucni Robert d'Artois 
desfăcând braţele într-un gest de neputinţă, asta-i treaba 
ta, Filip. Nu pot face nimic pe lângă el, suntem la cuțite. Tu 
însă ai luat-o de nevastă pe soră-sa; trebuie să ai oarecare 
putere asupra lui. 

Eudes al IV-lea nu era prea iscusit într-ale politicii. Îşi 
amintea totuşi învăţăturile primite de la răposata maică-sa, 
ducesa Agnes, ultima fată a lui Ludovic cel Sfânt şi cum el 
însuşi pentru a recunoaşte regența lui Filip cel Lung 
dobândise unirea comitatului Bourgogne la ducatul 
Bourgogne. Cu acest prilej Eudes o luase de soţie pe 
nepoata contesei Mahaut d'Artois, cu paisprezece ani mai 
tânără ca el, lucru de care nu se plângea astăzi când ea 
ajunsese la vârsta de a fi femeie. 


Cea dintâi întrebare pe care o puse când, sosind de la 
Dijon, se închise într-o încăpere cu Filip de Valois, privea 
moştenirea comitatului Artois. 

— E de la sine înţeles că în ziua când are să moară 
Mahaut, comitatul Artois va fi moştenit de fiică-sa, regina- 
văduvă Jeanne, pentru ca mai pe urmă să revină ducesei, 
soţia-mea? Ţin mult, dragă vere, să fiu lămurit asupra 
acestui lucru, căci cunosc pretenţiile lui Robert asupra 
comitatului Artois; şi le-a zbierat de ajuns până acum! 

În apărarea drepturilor lor de moştenire asupra unor 
bucăţi de ţară, prinții ăştia măreţi nu puneau mai puţină 
dârzenie ca nişte nurori care se ceartă pe moştenirea calică 
a câtorva pahare şi cearşafuri. 

— De două ori judecata a hotărât ca Artoisul să rămână al 
contesei Mahaut, răspunse Filip de Valois. Dacă nici un fapt 
nou nu vine să întărească pretenţiile lui Robert, comitatul 
va trece în stăpânirea soţiei tale, frate dragă. 

— Nu vezi nici o piedică în asta? 

— Nu văd niciuna. 

Astfel, viteazul cavaler Valois, omul de bună credinţă, eroul 
turnirurilor, dăduse celor doi veri, celor doi cumnaţi ai săi, 
două făgăduieli care se băteau cap în cap. 

Cinstit totuşi în jocul său viclean, îl înştiinţa pe Robert 
d'Artois asupra celor vorbite cu Eudes, şi Robert nu avu 
nimic împotrivă. 

— Mai întâi de toate, zise acesta, trebuie să câştigăm votul 
burgundu-lui, şi puţin ne pasă dacă el îşi vâră în cap un 
drept pe care nu-l are. Fapte noi, aşa i-ai spus? Ei, bine, 
vom aduce fapte noi, frăţioare, şi nu voi face să-ţi calci 
cuvântul. Fii pe pace, totul merge ca pe roate. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte ultima formalitate, 
decesul regelui, sperând că sfârşitul va veni destul de 
repede, câtă vreme această mândră adunare de prinți mai 
era strânsă în jurul lui Filip de Valois. 

Ultimul fiu al Regelui de Fier îşi dădu sufletul în ajunul 
întâmpinării Domnului, şi vestea morţii regelui se răspândi 


în Paris, a doua zi dimineaţa, o dată cu mirosul clătitelor 
calde. 

Totul părea să se desfăşoare după planul urzit cu de- 
amănuntul de Robert d'Artois, când, chiar în zorii zilei 
hotărâte pentru Consiliul pairilor, sosi un episcop englez cu 
chip viclean şi ochii obosiţi, dându-se jos dintr-o litieră 
acoperită de noroi, şi care venea să reprezinte drepturile 
reginei Isabelle. 

III. 

CONSILIU PENTRU UN CADAVRU. 

Nu mai avea creier în cap, nici inimă în piept, nici 
măruntaie în pântec. Un rege gol pe dinăuntru. Doftorii 
chemaţi în ajun să îmbălsămeze leşul lui Charles al IV-lea îşi 
isprăviseră treaba. Dar era oare mare deosebire între 
cadavrul său şi ceea ce acest monarh bicisnic, nepăsător şi 
trândav fusese în timpul vieţii sale? Copil întârziat, căruia 
mamă-sa îi zicea „găgăuţă”, soţ încornorat, tată nefericit 
care se încăpăţânase zadarnic de-a lungul celor trei căsnicii 
să-şi asigure urmaşi, suveran veşnic dus de nas, mai întâi de 
un unchi apoi de nişte veri, nu slujise la nimic altceva decât 
să întrupeze ideea regalității. Ideea asta o mai slujea el şi 
acum. 

La capătul marii săli cu coloane a castelului din Vincennes, 
odihnea, ţeapăn, pe catafalc, leşul îmbrăcat în tunica azurie 
sub mantia brodată cu flori de crin, cu capul strâns în 
coroană ca într-o menghine. 

Pairii şi baronii, adunaţi la celălalt capăt, vedeau lucind în 
lumina puzderiei de lumânări, picioarele încălţate în cizme 
din pânză ţesută cu fir de aur. 

Charles al IV-lea avea să prezideze ultimul său consiliu, 
căruia i se zicea „consiliu în camera regelui”, deoarece îl 
socoteau încă la cârma ţării; domnia lui nu va fi încheiată în 
chip oficial decât a doua zi, în clipa când trupul său va fi 
coborât în cripta de la Saint-Denis. 

Până să sosească întârziaţii, Robert d'Artois îl luase pe 
episcopul englez de o parte ca să-l tragă de limbă. 


— În câtă vreme ai venit? Douăsprezece zile de la York 
până aici? N-ai zăbovit, prea sfinte, cântând liturghia pe 
drum... ai gonit zdravăn, ca o ştafetă călare!... Tânărul 
vostru rege a avut o nuntă veselă? 

— Aşa cred, răspunse episcopul Orleton. Eu n-am putut 
lua parte; mă şi aflam pe drum când s-a făcut nunta. 

— Dar lordul Mortimer ce mai face? E sănătos? Bun 
prieten, lordul Mortimer, bun prieten, şi care vorbea 
adesea, pe vremea când era în surghiun la Paris, de 
monseniorul Orleton. 

Mi-a povestit cum îl făcuşi să evadeze din turnul Londrei. 
În ce mă priveşte, l-am primit bine în Franţa şi i-am dat 
mijloacele de a se întoarce acasă ceva mai înarmat de cum 
venise. Uite aşa, făcurăm fiecare jumătate din treaba ce 
trebuia făcută. 

Şi regina Isabelle? Ah, draga mea verişoară! Tot aşa de 
frumoasă este? 

Astfel, Robert făcea să treacă vremea, spre a-l împiedica 
pe Orleton să se vâre printre alte grupuri, să intre în vorbă 
cu contele de Hainaut sau cu contele de Flandra. Îl ştia pe 
Orleton din faimă, şi nu avea încredere în el. Nu era oare 
acesta omul pe care curtea de la Westminster îl folosise 
pentru ambasadele ei pe lângă Sfântul Scaun, şi autorul 
după spusele lumii, ai vestitei scrisori cu două înţelesuri: 
„Eduardum occidere nolite bonum est...” de care Isabelle şi 
Mortimer se slujiseră spre a porunci uciderea lui Eduard al 
II-lea? 

În vreme ce toţi prelaţii francezi îşi puseseră pe cap mitra, 
Orleton purta doar tichia de călătorie, din mătase violetă, 
ale cărei urechiere erau îmblănite cu hermină. Robert văzu 
bucuros acest amănunt; episcopul englez va avea mai 
puţină autoritate când va lua cuvântul. 

— Monseniorul Filip de Valois va fi regent, şopti el la 
urechea lui Orleton ca şi cum ar fi încredinţat o taină unui 
prieten. 

Celălalt nu răspunse. 


În sfârşit, ultima persoană aşteptată pentru ca Sfatul 
pairilor să fie în plinul său, intră. Era contesa Mahaut 
d'Artois, singura femeie chemată la această adunare. 
Îmbătrânise Mahaut; picioarele ei păreau să tragă anevoie 
povara trupului uriaş; se sprijinea într-un baston. Faţa îi era 
de un roşu întunecat sub părul albit cu totul. Împărţi nişte 
saluturi din cap de jur împrejur, se apropie de catafalc şi 
aghezmui mortul, apoi veni să se aşeze, lăsându-se greoi în 
jilţ, lângă ducele de Bourgogne. Cei de alături o auziră 
gâfâind. 

Arhiepiscopul-primat Guillaume de Trye se ridică şi, 
întorcându-se mai întâi spre cadavrul suveranului, făcu 
încet semnul crucii, apoi rămase o clipă îngândurat cu ochii 
la bolțile sălii, aşteptând parcă inspiraţia divină. Şuşotelile 
încetară. 

— Nobilii mei seniori, începu el, când un urmaş firesc 
lipseşte spre a primi puterea regală, această putere se 
întoarce la izvorul ei care este în consimţământul pairilor. 
Aceasta este vrerea lui Dumnezeu şi a sfintei biserici care 
ne arată pilda prin alegerea supremului ei pontif. 

Vorbea bine monseniorul de Trye, cu o frumoasă elocinţă 
de propovă-duitor. Pairii şi baronii adunaţi aici aveau să 
hotărască pe mâna cui urma să fie dată puterea temporală 
în regatul Franţei, mai întâi pentru a exercita regența şi 
apoi, căci înţelepciunea cere să prevezi totul, chiar pentru a 
purta coroana, dacă prea nobila doamnă regina nu va naşte 
un fiu. 

Pe cel mai bun dintre cei de o seamă, primus inter pares, 
pe acela trebuiau să-l aleagă, şi care să fie şi cel mai de 
aproape înrudit cu familia regală. N-au fost oare 
împrejurări asemănătoare acelea care i-au îndemnat 
odinioară pe pairii-baroni şi pe pairii-episcopi să 
încredinţeze sceptrul celui mai înţelept şi celui mai puternic 
dintre dânşii, duce de Franţa şi conte de Paris, Hugues 
Capet, întemeietorul glorioasei dinastii? 


— Răposatul nostru stăpân, astăzi încă lângă noi, urmă 
episcopul înclinându-şi uşor mitra spre catafalc, a voit să ne 
lumineze recomandând alegerii noastre, prin testament, pe 
văru-său cel mai apropiat, prinţ creştin şi viteaz, vrednic 
întru toate să ne cârmuiască şi să ne conducă, măria sa 
Filip, conte de Valois, de Anjou şi de Maine. 

Prinţul creştin şi viteaz căruia urechile îi vâjâiau de 
tulburat ce era, nu ştia ce atitudine să ia. Să-şi plece nasul 
său mare cu un aer modest ar fi arătat că se îndoieşte de el 
însuşi şi de dreptul său de a domni. Să-şi înalțe capul cu un 
aer semeţ şi mândru ar fi putut să-i supere pe pairi. Alese 
să rămână ţeapăn, fără să-şi clintească un muşchi al 
obrazului, cu privirea încremenită pe cizmele aurite ale 
cadavrului. 

— Fiecare din noi să se reculeagă în cugetul său, încheie 
arhiepiscopul de Reims, şi să spună ce gândeşte pentru 
binele tuturor. 

Monseniorul Adam Orleton se şi ridicase în picioare: 

— Cugetul meu s-a recules, spuse el. Vin aici să vorbesc 
pentru regele Angliei, duce de Guyana. 

Era hârşit în adunări de acestea unde totul e pregătit într- 
ascuns şi unde fiecare şovăie totuşi să înceapă vorba. Se 
grăbea să tragă folos, luând cel dintâi cuvântul: 

— În numele stăpânului meu, continuă el, am a vă spune 
că cea mai apropiată rudă a răposatului rege Charles al 
Franţei este regina Isabelle, soră-sa, şi de aceea regența i 
se cuvine ei. 

Afară de Robert d'Artois care se aştepta la vreo lovitură de 
acest fel, cei de faţă rămaseră câtăva vreme uluiţi. Niciunul 
nu se gândise la regina Isabelle cât ţinuseră pertractările 
preliminare, nici unuia nu-i dăduse prin minte nici o clipă că 
ea ar putea formula cea mai mică pretenţie. Uitaseră de 
dânsa, pur şi simplu. Şi iat-o că se ivea din ceţurile ei 
nordice, prin glasul unui episcop pirpiriu cu tichia 
îmblănită. Avea oare într-adevăr drepturi? Se întrebau unii 
pe alţii din ochi, se sfătuiau. Da, era limpede ca ziua, că 


dacă se ţinea seamă numai de înrudirea cu răposatul rege, 
avea drepturi; dorinţa de a se folosi de ele părea însă o 
nebunie. 

Cinci minute mai târziu Consiliul se afla într-o zăpăceală 
de nedescris. 'Toţi vorbeau deodată şi glasurile răsunau tot 
mai tare fără nici o consideraţie pentru mortul care se 
găsea acolo. Regele Angliei, duce de Guyana, în persoana 
ambasadorului său, uitase oare că femeile nu puteau domni 
în Franţa, după datina de două ori întărită de pairi în ultimii 
ani? 

— Nu-i aşa, mătuşă? întrebă cu răutate Robert d'Artois, 
amintind contesei Mahaut de vremea când se certaseră aşa 
de aprig în jurul acestei legi de succesiune anume întocmită 
pentru a-l favoriza pe Filip cel Lung, ginerele contesei. 

Nu, monseniorul Orleton nu uitase nimic; mai cu seamă nu 
uitase că ducele de Guyana nu fusese nici prezent, nici 
reprezentat - fără îndoială pentru că îl înştiinţaseră înadins 
prea târziu - la adunările pairilor în care se hotărâse aşa de 
samavolnic extinderea acelei legi, zisă salică, spre a o 
cuprinde în dreptul regal, hotărâre pe care ducele n-o 
ratificase deci niciodată. 

Orleton nu avea frumoasa elocinţă mieroasă a 
monseniorului Guillaume de Trye; vorbea o franţuzească 
niţel cam bolovănoasă cu întorsături arhaice care puteau 
stârni zâmbetul. Vădea, în schimb, o mare iscusinţă când se 
încingea o dezbatere juridică, şi răspunsurile sale veneau 
repede. 

Dumnealui Miles de Noyers, sfetnic al celor patru domnii 
din urmă şi redactorul cel mai de seamă, dacă nu chiar 
născocitorul legii salice, îi dădu replica. 

Deoarece regele Eduard al II-lea făcuse închinare regelui 
Filip cel Lung, era de la sine înţeles că-l recunoscuse pe 
acesta ca suveran legitim şi deci ratificase rânduiala 
succesiunii la tron. 

Orleton nici nu vroia să audă de asta. Nu, jupâne, lucrurile 
nu stau chiar aşa! Făcându-şi închinarea, Eduard al II-lea 


recunoscuse doar că ducatul Guyanei era vasal ai coroanei 
Franţei, ceea ce nimeni nu se gândea să tăgăduiască, deşi 
de mai bine de o sută de ani, limitele acestei vasalităţi 
rămâneau să fie lămurite. Dar închinarea nu avea nimic de- 
a face cu legea tronului. Şi mai întâi, despre ce discutăm, 
despre regență sau despre coroană? 

— De amândouă, de amândouă laolaltă, se amestecă în 
vorbă episcopul Jean de Marigny. Căci, aşa cum bine a spus 
monseniorul de Trye, înţelepciune înseamnă prevedere. Şi 
noi nu trebuie să ne expunem ca peste două luni să ne 
vedem siliţi a înfrunta aceeaşi problemă. 

Mahaut d'Artois simţea o apăsare pe inimă. Ah, ce necăjită 
era că se simţea prost şi că-i vâjâia capul de nu putea să-şi 
lege gândurile. Nu se împăca cu nimic din ce se spunea 
acolo. Era împotriva lui Filip de Valois pentru că a-l sprijini 
pe Valois însemna a-l sprijini pe Robert; era împotriva 
Isabellei căreia îi nutrea o ură veche pentru că odinioară îi 
dăduse în vileag fetele. Rosti rar cu glas tărăgănat: 

— Dacă o femeie ar avea dreptul să poarte coroana, apoi 
aceasta nu ar fi regina sfinţiei tale, ci nimeni alta decât 
doamna Jeanne cea Mică, iar regența ar trebui să-i fie dată 
soţului ei aici de faţă, monseniorul d'Evreux, sau unchiului 
ei care e lângă mine, ducele Eudes. 

Se simţi oarecare şovăială dinspre partea ducelui de 
Bourgogne, a contelui de Flandra, a episcopilor de Laon şi 
de Noyon, ba chiar şi în atitudinea tânărului conte 
d'Evreux. 

Ai fi zis că râvnita coroană era suspendată în aer între 
pardoseala şi bolta sălii, căutându-şi punctul de cădere, şi 
că mai multe capete se întindeau spre ea. 

Filip de Valois renunţase de multă vreme la ţinuta ţeapăână 
de trufaşă nepăsare şi-i tot făcea semne vărului său 
d'Artois. Acesta se ridică. 

— la te uită! izbucni el, s-ar părea că astăzi fiecare dă zor 
să se lepede de ceea ce zicea ieri. O văd pe doamna 


Mabhaut, iubita mea mătuşă, gata să recunoască doamnei de 
Navarra... 

Apăsă pe cuvântul „Navarra”, cu ochii la Filip d'Evreux, 
pentru a-i aminti învoiala lor. 

—...tocmai drepturile pe care i le tăgăduia odinioară. Îl 
văd pe nobilul episcop al Engliterei pomenind în sprijinul 
afirmațiilor sale de nişte acte ale unui rege pe care s-a 
ostenit să-l scoată din tron pentru slăbiciune, nepăsare şi 
viclenie... Nu, zău, nobile Orleton! Nu se poate schimba o 
lege de fiecare dată când trebuie s-o aplicăm, şi după bunul 
plac al fiecărei părţi. O dată serveşte unuia, o dată altuia. O 
iubim şi o respectăm pe doamna Isabelle, ruda noastră, pe 
care unii ce suntem aici am ajutat-o şi slujito. Dar cererea 
ei, pentru care ai pledat bine, mi se pare că nu poate fi 
primită. Nu e asta părerea voastră, domnii mei? îşi sfârşi el 
vorbirea, luându-i martori pe pairii de faţă. 

Mulţi răspunseră zgomotos încuviinţându-i spusele, cele 
mai călduroase cuvinte venind din partea ducelui de 
Bourbon, a contelui de Blois, a pairilor-episeopi de Reims şi 
de Beauvais. 

Dar Orleton nu-şi isprăvise toate săgețile din tolba lui. 
Chiar dacă s-ar admite că e vorba nu numai de regență, ci, 
eventual, şi de coroană, chiar dacă s-ar admite, pentru a nu 
mai aduce în dezbatere o lege aplicată, că femeile n-ar 
putea domni în Franţa, atunci nu în numele reginei Isabelle, 
ci în numele fiului ei, regele Eduard al III-lea, singurul 
urmaş de parte bărbă-tească din stirpea regală, îşi întemeia 
el cererea. 

— Dar dacă femeia nu poate domni, cu atât mai puţin ar 
putea să transmită coroana! spuse Filip de Valois. 

— Şi de ce n-ar putea, monseniore? În Franţa, regii nu se 
nasc din femeie? 

Această ripostă stârni un zâmbet pe câteva feţe. Voinicul 
Filip rămase pironit. La urma urmei avea dreptate pirpiriul 
episcop englez! Datina ceţoasă invocată la succesiunea lui 
Ludovic al X-lea era mută în privinţa asta. Şi, deoarece trei 


fraţi unul după altul au domnit, fără să lase urmaşi de parte 
bărbătească, nu ar fi drept ca puterea să revină fiului 
surorii supraviețuitoare, mai curând decât unui văr? 

Contele de Hainaut, până atunci sprijinitor hotărât al lui 
Valois, chibzuia, văzând ivindu-se deodată un viitor 
neaşteptat pentru fiică-sa. 

Bătrânul conetabil Gaucher, cu pleoapele încreţite ca de 
broască ţestoasă şi cu mâna pâlnie la ureche, îl întreba pe 
vecinul său Miles de Noyers: 

— Ce? Ce spun ăştia? 

Întorsătura prea complicată a dezbaterii îl scotea din 
sărite. În privinţa succesiunii la tron a femeilor, avea 
părerea lui, neschimbată de doisprezece ani. Într-adevăr, el 
era cel care proclamase legea bărbaţilor şi-i unise pe pairi 
în jurul vestitei formule: „Crinii nu torc lâna; şi Franţa e o 
ţară prea mândră ca s-o dăm pe mâna unei muieri”. 

Orleton îşi urmă vorbirea încercând să fie cât mai 
mişcător. Poftea pairii să ţină seamă de un prilej pe care 
veacurile nu-l vor mai oferi poate niciodată, de a uni cele 
două regate sub acelaşi sceptru. Căci aceasta era ideea 
mare care-l frământa. Să se sfârşească odată pentru 
totdeauna cu gâlcevile necontenite, cu închinările ale căror 
temeiuri nu erau prea limpezi şi cu războaiele din Aquitania 
de pe urma cărora pătimeau amândouă popoarele; să se 
isprăvească cu concurenţa comercială din care se iscau 
problemele Flandrei. Un singur şi acelaşi popor pe 
amândouă coastele mării. Nobilimea engleză nu se trăgea 
oare toată din tulpină franceză? Limba franceză nu era 
oare comună celor două curţi? Numeroşi seniori francezi 
nu aveau oare, prin jocul moştenirilor, averi în Anglia, aşa 
cum baronii englezi stăpâneau moşii în Franţa? 

— Ei bine, fie, daţi-ne Anglia, n-o refuzăm, glumi Filip de 
Valois. 

Conetabilul Gaucher asculta explicaţiile pe care Miles de 
Noyera i le sufla la ureche, şi deodată se întunecă la faţă. 
Cum? Regele Angliei cerea regența? Şi coroana după aceea 


tot lui să i-o dăm? Atunci, atâtea bătălii pe care le 
comandase el, Gaucher, sub soarele neînduplecat al 
Gasconiei, atâtea iureşuri în fruntea pâlcurilor de călăreţi 
prin noroaiele din nordul ţării împotriva acelor ticăloşi de 
postăvari flamanzi, întotdeauna sprijiniți de Anglia, atâţia 
viteji cavaleri ucişi, atâtea dăjdii şi biruri cheltuite, toate 
astea ca să ajungem aici? E o bătaie de joc! 

Fără să se ridice de pe scaun, dar cu un glas adânc de 
moşneag, răguşit de mânie, izbucni: 

— Niciodată Franţa nu va fi a englezului, şi aici nu va 
vorba de bărbat sau de muiere, nici de a şti dacă o coroană 
se transmite prin pântecul femeilor! Dar Franţa nu va fi a 
englezului pentru că baronii nu vor îndura aşa ceva. Ei, 
Bretania! Fi, Blois! Ei, Bourgogne! Ei, Nevers! Puteţi voi 
auzi una ca asta? Avem un rege de îngropat, al şaselea din 
cei pe care i-am văzut murind de când sunt în viaţă, şi care, 
toţi, au trebuit să-şi ridice oastea împotriva Angliei sau a 
celor sprijiniți de dânsa. Acela care trebuie să poruncească 
Franţei, trebuie să fie din sângele Franţei. Şi să nu mai 
ascultăm mofturile astea de care ar râde şi calul meu! 

Strigase Bretania, Blois, Bourgogne, cu glasul pe care-l 
avea odinioară în bătălie când îşi chema căpitanii de 
baniere. 

— Îmi dau votul, cu dreptul celui mai bătrân, pentru ca 
Filip, conte de Valois, cel mai apropiat de tron, să fie regent, 
păzitor şi cârmuitor al regatului. 

Şi ridică mâna pentru a-şi întări astfel votul. 

— Bine a vorbit! se grăbi să aprobe Robert d'Artois 
înălţându-şi laba uriaşă şi poftindu-i din privire pe partizanii 
lui Filip să facă la fel. 

Simţea acum, parcă o părere de rău că făcuse să fie scos 
bătrânul conetabil din testamentul regal. 

— Bine a vorbit! repetară ducii de Bourbon şi de Bretania, 
contele de Blois, contele de Flandra, contele d'Evreux, 
episcopii, înalții dregători, contele de Hainaut. 


Mahaut d'Artois întrebă din ochi pe ducele de Bourgogne 
şi, văzând că era gata să ridice mâna, se grăbi să aprobe şi 
dânsa ca să nu fie ultima. 

Numai Orleton rămase cu mâna în jos. 

Filip de Valois, care se simţea deodată istovit, îşi zicea: 
„Treaba s-a făcut, treaba s-a făcut”. Îl auzi pe arhiepiscopul 
Guillaume de Trye, fostul său dascăl, zicând: 

— Viaţă lungă regentului regatului Franţei, pentru binele 
poporului şi ai sfintei biserici. 

Cancelarul Jean de Cherchemont pregătise documentul 
care trebuia să încheie dezbaterile Consiliului şi să-i 
consfinţească hotărârea; nu mai rămânea decât să fie 
înscris numele. Cancelarul aşternu în slove mari pe acela al 
„prea puternicului, prea măreţului şi prea temutului senior 
Filip, conte de Valois”, apoi dădu cetire acestui act care, nu 
numai că atribuia regența, dar arăta de asemeni că 
regentul va deveni rege al Franţei, dacă pruncul ce avea să 
se nască va fi o fată. 

Toţi cei de faţă îşi puseră semnăturile şi pecetea lor sub 
acest document; toţi, afară de ducele de Guyana, adică 
împuternicitul său monseniorul Adam Orleton care refuză, 
zicând: 

— Nu pierzi niciodată nimic apărânduc-ţi dreptul, chiar 
dacă ştii că el nu poate să triumfe. Viitorul e mare, şi-i în 
mâna Domnului. 

Filip de Valois se apropiase de catafalc şi privea trupul 
vărului său, coroana care încadra fruntea de ceară, sceptrul 
de aur aşezat de-a lungul mantiei, cizmele sclipitoare. 

Cei din jur crezură că se roagă şi gestul acesta îi aduse 
respectul tuturor. 

Robert d'Artois veni lângă dânsul şi-i şopti: 

— Dacă tatăl tău te vede în clipa asta trebuie să fie tare 
bucuros, dragul de el... Încă două luni de aşteptare. 

IV. 

REGELE GĂSIT. 


Părinţii de pe acele vremi aveau nevoie de un pitic. 
Perechile din lumea săracă socoteau aproape că a dat 
norocul peste ele când aduceau pe lume o stârpitură de 
acest fel; aveau certitudinea că-şi vor vinde într-o zi odrasla 
vreunul mare senior, dacă nu chiar regelui. 

Căci piticul, nu-i trecea nimănui prin cap să se îndoiască 
de asta, era o făptură intermediară între om şi animalul 
domestic. Animal, pentru că i se putea pune o zgardă la gât, 
putea fi gătit ca un câine dresat, cu vestminte caraghioase, 
şi i se putea da cu piciorul la spate; om, pentru că vorbea şi 
se oferea singur pentru acest rol înjositor, cerând în schimb 
simbrie şi hrană. Slujba lui era să facă pe măscăriciul la 
poruncă, să ţopăie, să plângă sau să scâncească tot felul de 
nerozii ca un copil, şi asta chiar după ce îi albea părul. Cu 
cât era mai mărunţel cu atât făcea să iasă mai mult la iveală 
măreţia stăpânului. Proprietarii îl lăsau prin moştenire 
urmaşilor, ca orice alt lucru din averea lor. Era simbolul 
„Ssupusului”, al individului rob al altuia prin naştere şi 
zămislit anume pentru asta, ca o mărturie, pare-se, a 
împărţirii neamului omenesc în seminţii diferite, dintre care 
unele aveau putere absolută asupra celorlalte. 

Înjosirea aducea foloase; cel mai pirpiriu, cel mai nevolnic, 
cel mai pocit se afla printre cei mai bine hrăniţi şi mai bine 
îmbrăcaţi. Îi era de asemenea îngăduit, ba chiar i se 
poruncea acestei stârpituri să le spună stăpânilor din 
seminţia de sus ceea ce nimănui nu i s-ar fi tolerat. 

Batjocurile, dojenile, ocările pe care orice om, fie şi cel mai 
devotat, le adresează uneori în gând mai marelui sub a 
cărui poruncă se află, piticul le rostea pe seama tuturor, de 
parcă ar fi fost împuternicit s-o facă. 

Există două feluri de pitici: cei cu nasul lung, faţa tristă şi 
o cocoaşă dublă, şi cei cu obrazul mare, nasul cârn şi un 
tors de uriaş înfipt pe nişte picioruşe rahitice. Piticul lui 
Filip de Valois, Jean Nebunul, era din al doilea soi. Capul 
său ajungea taman până la înălţimea meselor. Purta 


zurgălăi în vârful tichiei şi pe umerii caftanelor sale de 
mătase. 

El fu acela care veni într-o zi să-i spună lui Filip, 
învârtindu-se ca o sfârlează şi rânjind: 

— Ştii, măria ta, cum îţi zice poporul? Îţi zice „regele 
găsit”. 

Căci în ziua de 1 aprilie a anului 1328, în vinerea Mare, 
doamna Jeanne d'Evreux, văduva lui Charles al IV-lea, 
născuse. Rareori în Istorie sexul unui prunc fu cercetat cu 
mai multă luare aminte în clipa când ieşi din pântecul 
maică-si. Şi când se văzu că se născuse o fată, fiecare 
recunoscu că voinţa divină se exprimase şi toţi simţiră că li 
se ia o piatră de pe inimă. 

Baronii nu trebuiau să mai revină asupra alegerii pe care 
o hotărâseră în ziua întâmpinării Domnului. Într-o adunare 
ce se ţinu de îndată şi în care numai trimisul Angliei făcu să 
se audă, din principiu, un glas potrivnic, baronii îi întăriră 
lui Filip dreptul la coroană. 

Poporul răsuflă uşurat. Blestemul marelui maestru Jacques 
de Molay părea să fi ajuns la capăt. Ramura bătrână a 
neamului capeţienilor se isprăvea cu trei vlăstare uscate. 

În orice familie lipsa băieţilor fusese privită de întotdeauna 
ca o năpastă sau ca un semn de inferioritate. Cu atât mai 
vârtos când era vorba de un neam regesc. Această 
neputinţă a fiilor lui Filip cel Frumos de a zămisli urmaşi de 
parte bărbătească părea într-adevăr manifestarea unei 
pedepse. Acum copacul avea să înflorească iar. 

Noroadele sunt cuprinse pe neaşteptate de nişte năbădăi 
a căror pricină ar trebui căutată în mişcarea aştrilor, într- 
atât scapă ele oricărei alte explicaţii: valuri de isterie 
cumplită, cum fuseseră cruciada ciobâănaşilor şi măcelul 
leproşilor, sau valuri de bucurie delirantă cum fu aceea care 
însoţi urcarea pe ton a lui Filip de Valois. 

Noul rege era înalt şi chipeş, având şi acea măreție a 
tuturor mădularelor de care au nevoie întemeietorii de 
dinastie. Întâiul său născut era un fiu de pe acum în vârstă 


de nouă ani şi care părea voinic; mai avea de asemenea o 
fată, şi se ştia, curţile nu fac o taină din lucrurile acestea, că 
o cinstea aproape în fiece noapte pe şchioapa de nevastă-sa 
cu o râvnă pe care anii nu o potoleau. 

Înzestrat cu un glas puternic şi sonor, nu era un bâlbâit ca 
verii săi Ludovic Aiuritul şi Charles al IV-lea, nici un tăcut ca 
Filip cel Frumos sau Filip al V-lea. Cine putea să i se 
împotrivească, pe cine puteau nemulţumiţii să i-l ridice 
împotrivă? Cine se gândea să dea ascultare, în toiul acestei 
veselii obşteşti, care cuprinsese Franţa, glasului câtorva 
învăţaţi într-ale legii plătiţi de Anglia spre a formula, fără 
convingere, mustrări din vârful buzelor? 

Filip al VI-lea venea la tron înconjurat de consimţământul 
tuturor. 

Şi totuşi, el nu era decât un rege adus de o întâmplare 
fericită, un nepot, un văr al regelui cum se găseau atâţia un 
om norocos printre neamurile sale, nu un rege ales de 
Dumnezeu la naştere, nu un rege primit, ci un rege „găsit” 
în ziua când ţara nu avea niciunul. 

Vorba asta născocită de omul de pe stradă nu scădea cu 
nimic încrederea şi bucuria; nu era decât una din vorbele 
acelea de haz prin care mulțimile ţin să-şi nuanţeze 
pasiunile, dându-şi iluzia unei familiarităţi cu stăpânirea. 

Când repetă această vorbă în faţa lui Filip, Jean Nebunul 
se alese cu o chelfăneală zdravănă ale cărei urmări 
dureroase le exageră frecându-şi coastele şi scoțând nişte 
ţipete piţigăiate; rostise totuşi cuvântul hotărâtor al unui 
destin. 

Căci Filip de Valois, ca orice parvenit, vroia să facă dovada 
că era vrednic, prin însuşirile sale înnăscute, de coroana ce- 
i picase din senin: şi că poate să corespundă în toate 
privinţele imaginii pe care oamenii şi-o fac despre un rege. 

Pentru că regele are pe deasupra tuturor puterea de-a 
face dreptate, în primele trei săptămâni de la înscăunarea 
sa, trimise la spânzurătoare pe vistiernicul ultimei domnii, 
Pierre Remy, despre care se zicea că săvârşise multe 


matrapazlâcuri. Un ministru de finanţe legănându-se în 
ştreang e ceva care face întotdeauna plăcere poporului; 
francezii se bucuraseră foarte; ţara avea un rege drept. 

Domnitorul este, prin slujba şi îndatoririle sale, apărătorul 
credinţei. Filip semnă un edict care întărea pedepsele 
împotriva hulitorilor şi sporea puterea inchiziţiei. Aşa că 
înaltele feţe bisericeşti şi popimea de rând, nobilimea 
măruntă şi enoriaşii prea cucernici îşi văzură temerile 
potolite: ţara avea un rege pios. 

Un suveran se cade să răsplătească pe cei care i-au făcut 
vreun bine. Câţi l-au slujit însă, câţi au trebuit să-l sprijine 
pe Filip ca să-şi asigure alegerea! Dar un rege se cuvine de 
asemenea să vegheze spre a nu-şi face vrăjmaşi printre cei 
care s-au dovedit, sub regii dinaintea lui, buni slujitori ai 
treburilor obşteşti. De aceea, în timp ce erau păstraţi în 
dregătoriile lor aproape toţi foştii demnitari şi lefegii ai 
curţii, noi slujbe fură create, sau înmulţite de două ori pe 
atât cele în fiinţă, pentru a se face locuri sprijinitorilor 
domniei noi şi a mulţumi pe cei recomandaţi de marii 
electori. Şi deoarece familia de Valois dusese şi înainte trai 
regesc, acest trai pe picior mare se adaogă aceluia al fostei 
dinastii, şi se stârni astfel o îmbulzeală grozavă la slujbe şi 
gheliruri. "Ţara avea un rege mărinimos. Un rege maie 
dator să aducă propăşirea supuşilor săi. Filip al VI-lea se 
grăbi să scadă, ba în unele privinţe, să şi desființeze taxele 
cu care Filip al IV-lea şi Filip al V-lea împovăraseră negoţul, 
dijmuind vânzările în pieţe şi contractele încheiate de 
străini, taxe care, după părerea celor siliţi, să le plătească, 
împiedicau bâlciurile şi comerţul. 

Ah, ziceau toţi, vrednic rege mai avem, care porunceşte să 
înceteze sâcâielile perceptorilor! Lombarzii, bancheri 
obişnuiţi ai tatălui său şi cărora el însuşi le mai datora atâta 
bănet, îl binecuvântaseră. Nu-i dădea nimănui prin minte că 
birurile puse de domniile dinainte îşi arătau roadele târzii şi 
că, dacă Franţa era bogată, dacă se trăia aici mai bine ca 
oriunde pe lume, dacă oamenii erau îmbrăcaţi în postav bun 


şi adeseori cu blănuri, dacă se vedeau aici băi şi feredeuri 
până şi prin cătune, toate acestea se datorau celor doi Filip 
dinainte care ştiuseră să statornicească buna rânduială în 
ţară, unitatea monedei, munca liniştită. 

Un rege... un rege se cuvine de asemenea să fie un 
înţelept, omul cel mai înţelept din poporul său. Filip începu 
să ia un ton sentenţios pentru a rosti, cu frumoasa lui voce, 
nişte adânci principii, în care se cam recunoştea felul de a 
gândi al dascălului său, arhiepiscopul Guillaume de Trye. 
„Noi care vrem să judecăm întotdeauna cu dreptate...” 
zicea de fiece dată când nu ştia ce hotărâre trebuie să ia. 

lar când se înşela, ceea ce i se întâmpla adeseori, şi se 
vedea silit să interzică ceea ce poruncise cu două zile în 
urmă, rostea pe acelaşi ton încrezut: „Cuminte lucru este 
să-ţi schimbi părerea”. 

„Oricum, e mai bine să previi întâmplările decât să te ia 
ele pe neaşteptate”, mai zicea umflându-se în pene acest 
rege care în douăzeci şi doi de ani de domnie nu va înceta 
să păşească dintr-o surpriză nenorocită într-alta! Nicicând 
vreun monarh nu rostise cu atâta măreție atâtea nerozii. 
Unii credeau că regele cugetă; adevărul este că nu se 
gândea decât la sentinţa pe care va putea s-o formuleze 
pentru a-şi da aerul că gândeşte, dar capul său era gol ca o 
nucă găunoasă. 

Un rege, un adevărat rege, să nu uităm asta, se cuvine să 
fie neînfricat, şi viteaz, şi falnic! La drept vorbind, Filip nu 
avea iscusinţă decât în mânuirea armelor. Nu pentru 
război, ci doar pentru joaca de a războiul, lupta cu lancea, 
turnirurile. Ca instructor al tinerilor cavaleri ar fi făcut 
minuni la curtea unui baron mai mărunt. Dar ca suveran, 
palatul său semăna cu vreun castel din romanele Mesei 
Rotunde care erau foarte citite pe acea vreme şi cu care îşi 
împănase imaginaţia. Se ţineau lanţ turnirurile, serbările, 
ospeţele, vânătorile, petrecerile, apoi iarăşi turniruri cu un 
dezmăţ de pene pe chivere şi cu caii mai gătiţi ca femeile. 


Filip vedea de treburile ţării, un ceas în fiecare zi, luându- 
şi o mutră foarte încruntată, după o întrecere cu lancea de 
la care venea îmbrobonit de sudoare, sau de la un ospăț de 
unde ieşea cu burta plină şi mintea tulbure. Cancelarul, 
vistiernicul, nenumăraţii săi dregători, luau hotărâri pentru 
dânsul, sau se duceau să-şi primească poruncile de la 
Robert d'Artois. De fapt, acesta cârmuia ţara mai mult 
decât suveranul. 

Şi de cum se ivea vreo greutate, Filip cerea sfatul lui 
Robert, iar mai marii curţii ascultau cu încredere de vorba 
contelui d'Artois, ştiind că orice hotărâre a sa va fi 
încuviinţată de rege. 

Astfel, curtea plecă la încoronare, unde arhiepiscopul 
Guillaume de Trye trebuia să pună coroana pe fruntea 
fostului său elev. Serbările, la sfârşitul lui mai, ţinură cinci 
zile. 

Se părea că ţara toată sosise la Reims. Şi nu numai ţara, ci 
şi o parte a Europei cu semeţul rege Jean al Boemiei, veşnic 
lefter de bani, cu contele Guillaume de Hanaut, cu 
marchizul de Namur şi ducele de Lorena. Cinci zile de 
petreceri şi chiolhanuri; o cheltuială şi o risipă cum 
târgoveţii din Reims nu mai văzuseră încă niciodată. Dânşii, 
care-şi desfăceau băierile pungii pentru aceste cheltuieli 
cerute de serbări şi care se strâmbaseră în faţa costului 
ultimelor încoronări, de data asta dădeau cu dragă inimă de 
două şi de trei ori mai mult ca atunci. De o sută de ani nu se 
mai băuse atâta în Franţa; vedeai oamenii bând de-a călare 
prin curţi şi prin pieţe. 

În ajunul încoronării, regele îl consfinţi cavaler pe Ludovic 
de Crecy, conte de Flandra şi de Nevers, cu cea mai mare 
pompă posibilă. Se luase într-adevăr hotărârea ca el, 
contele de Flandra, să fie acela care, la încoronare, va ţine 
paloşul lui Carol cel Mare şi-l va înmâna regelui. Şi unii se 
mirau că bătrânul conetabil se învoise să renunţe la această 
cinste ce-i revenea după datină. Mai trebuia ca Ludovic de 
Crecy, conte de Flandra, să fie făcut cavaler. Putea oare 


Filip al VI-lea să-şi arate mai făţiş prietenia ce-l lega de 
vărul său flamand? 

A doua zi însă, în timpul ceremoniei din catedrală, când 
Ludovic de Bourbon marele şambelan al Franţei, care îi 
încălţase regelui cizmele cu flori de crin, îl chemă pe 
contele de Flandra ca să prezinte paloşul, acesta nici nu se 
clinti. 

Ludovic de Bourbon mai strigă odată: 

— Monseniorul conte de Flandra! 

Ludovic de Crecy rămase nemişcat, în picioare, cu braţele 
încrucişate. 

— Monseniore conte de Flandra, vesti ducele de Bourbon, 
dacă eşti aici, sau cine îţi ţine locul, vino de-ţi fă datoria, şi-ţi 
poruncim să te arăţi ca să nu suferi pedeapsa pentru 
călcarea jurământului. 

O mare tăcere se făcuse sub bolțile catedralei şi o mirare 
înfricoşată se citea pe chipurile prelaţilor, baronilor, înalţilor 
dregători: regele însă rămânea nepăsător, iar d'Artois 
smiorcăia, cu nasul în sus, de parcă era absorbit de jocul 
razelor soarelui prin vitralii. 

În cele din urmă contele de Flandra consimţi să facă câţiva 
paşi, apoi se opri în faţa regelui, îşi plecă fruntea şi spuse: 

— Măria ta, dacă ar fi fost strigat contele de Nevers sau 
domnul de Crecy, m-aş fi apropiat mai curând. 

— Dar cum asta, monseniore, răspunse Filip al VI-lea, nu 
eşti conte de Flandra? 

— Măria ta, port acest nume, dar nu-i am foloasele. 

Filip al VI-lea luă atunci aerul său regesc, cel mai straşnic, 
cu pieptul umflat, privirea în gol, şi marele său nas 
îndreptat spre cel căruia îi vorbea, pentru a rosti foarte 
liniştit: 

— Ce-mi tot spui, vere? 

— Măria ta, urmă contele, oamenii din Bruges, din Ypres, 
din Poperingue şi din Cassel m-au izgonit de pe moşia mea, 
şi nu mă mai recunosc drept contele stăpânul lor; la Gand 
abia dacă mă pot duce pe furiş, atât de răzvrătită e ţara. 


Atunci Filip de Valois îşi lăsă palma lată peste braţul 
tronului, gest pe care-l văzuse de foarte multe ori la Filip 
cel Frumos şi pe care-l repeta întocmai, fără voie, atât de 
pătruns era de ideea că unchiu-său fusese întruchiparea 
adevărată a măreției regale. 

— Iubite vere Ludovic, rosti el rar şi apăsat, eu te socot 
conte de Flandra, şi astăzi, când sunt uns cu sfântul mir îţi 
făgăduiesc că niciodată nu voi avea pace nici odihnă până 
nu te voi fi aşezat iar în stăpânirea comitatului tău. 

Atunci, contele de Flandra îngenunche şi zise: 

— Măria ta, îţi mulţumesc foarte. 

Şi ceremonia îşi urmă cursul. 

Robert d'Artois făcea cu ochiul vecinilor săi, şi aceştia 
înţeleseră atunci că tot tărăboiul acesta fusese pus la cale. 
Filip al VI-lea ţinea făgăduielile făcute de Robert pentru a-i 
asigura alegerea. Filip d'Evreux apărea în aceeaşi zi sub 
mantia sa de rege al Navarrei. 

Îndată după ceremonie, regele îşi adună pairii şi baronii, 
prinții din neamul său, seniorii de dincolo de hotarele ţării 
veniţi să fie de faţă la încoronarea lui, şi, ca şi cum treaba n- 
ar fi putut să sufere nici un ceas de întârziere, se sfătui cu 
dânşii asupra zilei când va porni război împotriva 
răzvrătiţilor din Flandra. Datoria unui rege viteaz este să 
apere drepturile vasalilor săi! Câteva capete prevăzătoare, 
socotind că primăvara era aproape pe sfârşite şi că s-ar 
putea ca pregătirile să nu fie gata decât la toamnă - mai 
ţineau minte „oastea înglodată” a lui Ludovic Aiuritul - 
sfătuiră să se amâne expediţia pentru anul următor. 
Bătrânul conetabil Gaucher îi făcu de ruşine, izbucnind cu 
glas tare: 

— Pe cine-l trage inima la bătălie găseşte oricând vremea 
potrivită! 

La şaptezeci şi opt de ani ardea de nerăbdare să comande 
ultima sa campanie, şi nu pentru a tărăgăna astfel lucrurile 
se învoise să renunţe adineaori la paloşul lui Carol cel Mare. 


— Astfel, îl vom învăţa minte pe englez, care aţâţă din 
umbră această răscoală, mai bombăni el, mânios. 

Nu citiseră toţi în romanele cavalereşti isprăvile unor viteji 
de optzeci de ani, în stare să-şi doboare vrăjmaşii în luptă şi 
să le crape coiful până la osul craniului? Baronii se vor 
arăta oare mai puţin vrednici ca bătrânul veteran 
nerăbdător să pornească la război cu cel de al şaselea rege 
pe care-l slujea? 

Filip de Valois strigă, ridicându-se: 

— Care ţine cu adevărat la mine, mă va urma! 

În răbufnirea de entuziasm ce-i cuprinse pe toţi după 
această vorbă, se luă hotărârea de a chema oastea pentru 
sfârşitul lui iulie, şi la Arras, ca din întâmplare. Robert avea 
să se folosească de prilej ca să mai zgândărească niţel 
comitatul mătuşii sale Mahaut. 

Şi aşa, pe la începutul lui august, pâlcurile de oaste 
pătrunseră în Flandra. Un târgoveţ, pe nume Zannequin, 
era în capul celor cincisprezece mii de oameni de strânsură 
din Furnes, din Dixmude, din Poperingue şi din Cassel. 
Vrând să arate că ştie să se poarte după rânduieli, 
Zanneguin îi trimise regelui Franţei o provocare, 
întrebându-l în ce zi e gata de bătălie. Filip îl dispreţui însă 
pe acest bădăran care-şi dădea aere de prinţ şi porunci să 
se răspundă flamanzilor că ei fiind oameni fără de nici o 
căpetenie, vor trebui să se apere cum vor putea. Apoi îi 
trimise pe cei doi mareşali ai săi, Mathieu de Trye şi Robert 
Bertrand zis „Cavalerul Leului Verde”, să dea foc 
împrejurimilor oraşului Bruges. 

Când se întoarseră de la această treabă, mareşalii fură 
felicitaţi din toată inima; fiecare se bucura privind în zare 
nişte biete case mistuindu-se în flăcări. Cavalerii îşi 
lepădaseră armele şi, îmbrăcaţi în caftane bogate, îşi făceau 
vizite între dânşii umblând de la un cort la altul, mâncau 
sub şarte de mătase brodată şi jucau şah cu prietenii lor. 
Tabăra franceză semăna întru totul cu tabăra regelui 


Arthur din cărţile cu poze, şi baronii se credeau fiecare un 
Lancelot, un Hector sau un Galaad. 

Se întâmplă însă că viteazul rege care prefera s-o ia el 
înaintea altora în loc de-a fi luat pe neaşteptate de alţii, se 
ospăta voios în tovărăşia prietenilor, când cei cincisprezece 
mii de oameni ai Flandrei dădură năvală în tabăra lui. 
Fluturau nişte steaguri zugrăvite cu un cocoş sub care era 
scris: 

În ziua când cocoşul acesta va cânta Regele găsit aicea va 
intra. 

Nu le trebui mult ca să pustiiască o jumătate din tabără, 
tăind funiile corturilor, trântind la pământ tablele de şah, 
răsturnând mesele de ospăț şi omorând o mulţime de 
cavaleri. 

Pedestrimea franceză dădu dosul; spaima avea s-o împingă 
într-o răsuflare până la Saint-Omer, la patruzeci de leghe 
îndărăt. 

Regele abia mai avu timp să îmbrace o tunică brodată cu 
stema Franţei, să-şi pună în cap un coif de piele albă şi să 
sară pe armăsarul său pentru a da fuga să-şi strângă vitejii. 
În această bătălie, cele două oşti, mânate de o mândrie 
deşartă, săvârşiseră fiecare câte o mare greşeală. Cavalerii 
francezi priviseră dispreţuitor pe târgoveţii din Flandra, iar 
aceştia, ca să arate că şi dânşii sunt nişte războinici de o 
seamă cu seniorii, îşi puseseră armuri; ori, ei veneau pe jos! 

Contele de Hainaut şi frate-său Jean, ale căror corturi se 
aflau ceva mai departe, se avântară cei dintâi pentru a-i lua 
pe flamanzi din spate şi a-i împrăştia. Cavalerii francezi, pe 
care regele îi băgase iar în luptă, putură atunci să se 
năpustească asupra acestei gloate de tălpaşi împovăraţi de 
mândre armuri, să-i dea peste cap, să-i terciuiască sub 
potcoavele cailor şi să-i taie. Lanceloţii şi Galaanţii se 
mulţumeau să spintece şi să doboare, lăsându-şi oştenii de 
rând să-i sfârşească cu cuțitul pe învinşi. Care încerca să 
scape cu fuga era trântit jos de un cal gonind după dânsul; 
care ridica mâinile să se lase prins era numaidecât ucis. 


Rămaseră pe câmpul de bătălie treisprezece mii de 
flamanzi care alcătuiau o uriaşă grămadă de fier şi de 
leşuri, şi nu era chip să atingi nimic, iarbă, armură, om sau 
cal, să nu fie năclăit de sânge. 

Bătălia de la poalele muntelui Cassel, începută în 
învălmăşeală, se încheia cu o izbândă desăvârşită pentru 
Franţa. Se şi vorbea de ea ca de o nouă bătălie de la 
Bouvines. 

Adevăratul învingător însă nu era regele, nici bătrânul 
conetabil Gaucher, nici Robert d'Artois, oricât de mare 
vitejie arătaseră năpustindu-se ca o avalanşă în rândurile 
vrăjmaşe. Cel care salvase totul era contele Guillaume de 
Hainaut. Dar recolta biruinţei o strânse cumnatu-său, Filip 
al VI-lea. 

Un rege atât de puternic cum era Filip nu putea îngădui 
nici o abatere din partea vasalilor săi. I se trimise deci o 
somaţie regelui englez, duce de Guyana, să vină spre a-şi 
face închinarea, şi cât mai de grabă. 

Nu există înfrângeri prielnice, dar există victorii 
nenorocite. Puţine zile aveau să coste Franţa aşa de scump 
ca ziua de la Cassel, căci ea făcu să încolţească în mintea 
unora câteva idei amăgitoare şi anume: mai întâi că noul 
rege era de neînvins, şi apoi că pedestrimea nu era bună de 
nimic la război. Înfrângerea de la Crecy, douăzeci de ani 
mai târziu, va fi urmarea acestei amăgiri. 

Deocamdată însă, cine avea un steag de oaste, cine purta 
lance, şi chiar cel mai mărunt scutier, se uita cu milă, de la 
înălţimea şeii sale, la oamenii de rând care umblau pe jos. 

În toamna aceea, pe la mijlocul lui octombrie, doamna 
Clemence a Ungariei, nenorocoasa regină care fusese a 
doua soţie a lui Ludovic Aiuritul, muri la treizeci şi cinci de 
ani în fostul palat al Templierilor, reşedinţa ei. Lăsa atâtea 
datorii încât o săptămână întreagă după moarte, toată 
averea, inele, coroane, giuvaere, mobilă, rufărie, argintărie, 
ba până şi sculele de bucătărie, fu scoasă la mezat, după 


cererea bancherilor italieni care o împrumutaseră cu bani 
pe răposată, de alte Bardi şi Iolomei. 

Bătrânul Spinello Tolomei, târându-şi piciorul, şi 
împingându-şi burta înainte, cu un ochi deschis şi celălalt 
închis, fu nelipsit de la această licitaţie, unde şase 
giuvaergii-preţuitori împuterniciţi de rege, făcură preţurile. 
Şi toate câte se dăruiseră reginei Clemence într-un an de 
fericire trecătoare fură împrăştiate. 

Vreme de patru zile se auzi glasul preţuitorilor Simon de 
Clokettes, Jean Pascon, Pierre de Besancon şi Jean de Lille, 
strigând: 

— O coroană frumoasă de aur având patru mari rubine 
roşii, patru smaralde mari, şaisprezece rubine mici roşii, 
şaisprezece smaralde mici şi opt rubine de Alexandria, 
preţuită la şase sute de livre. Vândută regelui! 

— Un inel cu patru safire din care trei pătrate şi unul 
şlefuit dar netăiat, prețuit la patruzeci de livre. Vândut 
regelui! 

— Un inel cu şase rubine din Orient, trei smaralde-pătrate 
şi trei diamante de smarald, prețuit la două sute de livre. 
Vândut regelui! 

— Un castron de argint aurit, douăzeci şi cinci de cupe 
mari cu picior, două tipsii şi un lighean, preţuite la două- 
sute de livre. Vândute monseniorului d'Artois, conte de 
Beaumont! 

— Douăsprezece cupe mari de argint aurit cu stemele 
Franţei şi Ungariei, o solniţă mare de argint aurit purtată 
de patru maimuțe, toate pentru patru sute şi cincisprezece 
livre. Vândute monseniorului d'Artois, conte de Beaumont! 

— O punguţă ţesută din fir de aur, presărată cu 
mărgăritare şi bănuţi de argint, iar înăuntrul punguţei 
aflându-se un safir din Orient. Preţuită la şaisprezece livre. 
Vândută regelui! 

Compania fraţilor Bardi cumpără piesa cea mai scumpă: 
un inel în care era încrustat cel mai mare rubin al reginei 
Clemence a Ungariei, prețuit la o mie de livre. Nu trebuiau 


să-i plătească, căci mia de livre urma să fie scăzută din banii 
împrumutaţi, şi erau siguri că-l vor putea vinde la rândul lor 
papei care, odinioară datornicul lor, avea acum o bogăţie 
ca-n basme. 

Vrând parcă să arate că nu-i cu mintea numai la cupe şi 
alte de acestea pentru băut, Robert d'Artois mai cumpără şi 
o biblie în franţuzeşte, pentru treizeci de livre. 

Vestmintele preoţeşti cu care regina îşi înzestrase capela, 
sfite şi patrafire, fură cumpărate de către episcopul de 
Chartres. Un giuvaergiu, Guillaume Le Flament, dobândi cu 
preţ ieftin tacâmul din aur al reginei răposate. 

Vânzarea cailor din grajd mai aduse şase sute nouăzeci şi 
două de livre. Trăsura doamnei Clemence şi aceea a 
domnişoarelor ei de onoare fură şi ele scoase la mezat. 

Iar când toate au fost duse din palatul Ilemplierilor, cei de 
pe acolo avură impresia că închid o casă blestemată. 

Se părea într-adevăr în anul acela că trecutul se stingea ca 
de la sine pentru a face loc noii domnii. Episcopul de Arras, 
Thierry d'Hirson, cancelarul contesei Mahaut, muri în 
noiembrie. Fusese vreme de treizeci de ani sfetnicul 
contesei, puţintel şi amantul ei, şi omul care o slujise în 
toate uneltirile. Singurătatea se aşternea în jurul contesei 
Mahaut. Robert d'Artois făcu să fie pus în scaunul 
episcopiei de Arras un călugăr din tabăra familiei de Valois, 
pe nume Pierre Roger. 

Toate i se arătau potrivnice contesei Mahaut, toate îi erau 
prielnice lui Robert, a cărui vază nu înceta să crească şi 
care ajungea la cele mai înalte demnități. 

În luna ianuarie a anului 1329, Filip al VI-lea ridica la 
pairie comitatul Beaumont-le-Roger; Robert devenea pair al 
regatului. 

Fiindcă regele Angliei întârzia să-şi facă închinarea, curtea 
hotări să pună iar mâna pe Guyana. Dar înainte de a trece 
de la ameninţare la faptă, Robert d'Artois fu trimis la 
Avignon spre a obţine intervenţia papei loan al XXII-lea. 


Robert petrecu pe malul Ronului două săptămâni 
fermecătoare. Căci Avignonul, către care se revărsa tot 
aurul creştinătăţii, era, pentru cine îndrăgea masa bună, 
jocurile de noroc şi fâşneţele frumoase, un oraş, de 
petreceri fără pereche sub un papă octogenar şi ascet, 
absorbit de problemele de gospodărire financiară, de 
politică şi de teologie. 

Proaspătul pair al Franţei avu mai multe audienţe la 
sfântul părinte; un ospăț se dădu în cinstea lui la palatul 
pontifical, şi, luându-şi un aer de om învăţat, intră în vorbă 
cu o seamă de cardinali. Dar, credincios apucăturilor din 
anii furtunoasei sale tinereţi, se înhăita şi cu inşi de un soi 
mai îndoielnic. Oriunde ar fi fost, Robert atrăgea spre 
dânsul, şi fără a-şi da nici o osteneală, fata uşurică, flăcăul 
hârşit în rele, ocnaşul scăpat din mâinile stăpânirii. Să nu fi 
trăit în oraş decât un singur tăinuitor de hoţi şi el îl 
descoperea într-un sfert de ceas. Călugărul izgonit din 
tagma lui pentru vreo faptă ticăloasă, notarul învinuit de 
potlogării sau de jurământ mincinos se îmbulzeau în tinda 
lui pentru a-i cere ocrotire. Pe stradă, era adeseori salutat 
de unii trecători cu nişte mutre de puşlamale pe care 
încerca zadarnic să-şi amintească în ce bordel din ce oraşîi 
întâlnise. Era vădit că inspira încredere oamenilor fără 
căpătâi, şi faptul că el ajunsese azi al doilea domnitor al 
ţării nu schimba nimic în privinţa asta. 

Sluga sa veche, Lormet le Dolois, prea bătrân acuma 
pentru călătorii lungi, nu-l însoțea. Un voinic mai tânăr, dar 
de aceeaşi teapă, Gillet de Nelle, îndeplinea acelaşi rol şi se 
însărcina cu treburi asemănătoare. Gillet fu acela care i-l 
aduse monseniorul lui Robert pe un anume Maciot 
I'Allemant, armăşel fără slujbă, dar gata la orice, şi care era 
de fel din Arras. Acest Maciot îl cunoscuse bine pe episcopul 
Thierry d'Hirson. Or, în anii săi din urmă, episcopul Thierry 
avea o ibovnică de inimă şi de aşternut, una de-i zicea 
Jeanne de Divion, cu douăzeci de ani pe puţin mai tânără ca 
dânsul, şi care acum se plângea destul de tare de răutăţile 


ce i le făcea contesa Mahaut de când murise episcopul. 
Dacă monseniorul vroia s-o asculte pe femeia asta Jeanne 
de Divion... 

Robert d'Artois se convinsese încă o dată că mai mult 
înveţi de la oamenii care nu prea sunt uşi de biserică. 
Fireşte, mâinile armăşelului Maciot nu erau dintre acelea 
cărora putea să le încredinţeze liniştit punga; dar omul ştia 
multe lucruri foarte interesante. Înţolit în straie noi şi 
încălecat pe un cal zdravăn, el fu trimis în spre nordul ţării. 

Întors la Paris în martie, Robert îşi freca mâinile şi zicea că 
iar se va întâmpla ceva în Artois. Vorbea de nişte 
documente regale şterpelite odinioară de episcopul Thierry, 
pe seama contesei Mahaut. O femeie cu chipul ascuns sub 
glugă trecu de mai multe ori pragul odăii sale de lucru, şi 
avu cu dânsa lungi convorbiri în taină. Cei din jur îl vedeau 
din săptămână în săptămână tot mai încrezător, mai voios, 
şi-l auzeau anunțând cu mai multă certitudine ruşinoasa 
înfrângere a vrăjmaşilor săi. 

În luna aprilie, ascultând de sfaturile papei, Anglia îl 
trimise din nou la Paris pe episcopul Orleton, cu o suită de 
şaptezeci şi două de persoane, seniori, feţe bisericeşti, 
învăţaţi, grămătici şi slugi, pentru a negocia formula de 
închinare. Se arătau gata să încheie un adevărat tratat. 

Treburile Angliei nu stăteau prea bine. Lordul Mortimer 
nu-şi sporise de fel prestigiul făcând să i se confere pairia şi 
silind Parlamentul să-şi ţină adunările sub ameninţarea 
trupelor sale. Fusese nevoit să înăbuşe o răscoală armată a 
baronilor uniţi în jurul lui Enric de Lancastre zis Gât-Sucit, 
şi întâmpina mari greutăţi în cârmuirea ţării. 

Pe la începutul lui mai muri viteazul Gaucher de Châtillon, 
în pragul celui de al optzecilea an al vieţii. Se născuse sub 
domnia lui Ludovic cel Sfânt şi în slujba de conetabil ţinuse 
douăzeci şi şapte de ani căpetenia oştirii. Glasul său aspru 
schimbase adeseori soarta bătăliilor şi fusese hotărâtor în 
consiliile regale. 


La 26 mai, tânărul rege Eduard, după ce împrumutase, 
cum făcuse şi tatăl său, cinci mii de livre de la bancherii 
lombarzi ca să-şi acopere cheltuielile călătoriei, se îmbarca 
la Dover pentru a veni să-şi facă închinarea faţă de vărul 
său din Franţa. 

Nici maică-sa Isabelle, nici lordul Mortimer nu-l însoțeau, 
fiindcă le era mare teamă ca nu cumva în lipsa lor, puterea 
să încapă pe alte mâini. Un suveran de şaisprezece ani, 
încredinţat supravegherii celor doi episcopi, avea să 
înfrunte cea mai uimitoare curte a lumii. 

Căci Anglia era slabă şi învrăjbită, iar Franţa era totul. Nu 
exista nație mai puternică în universul creştin. Acest regat 
înfloritor, cu populaţie numeroasă, cu meşteşugari de tot 
felul şi o agricultură care-i umplea grânarele, condus de o 
administraţie pe atunci încă pricepută şi de o nobilime încă 
activă, părea cel mai vrednic de invidie; iar regele găsit 
care-l cârmuia de un an, recoltând numai succese, era într- 
adevăr cel mai pizmuit dintre toţi regii pământului. 

V, 

URIAŞUL CU OGLINZI. 

Voia să se arate altora, dar să se vadă şi el însuşi. Vroia ca 
frumoasa lui soţie, contesa, ca şi cei trei fii ai săi Jean, 
Jacques, şi Robert, dintre care cel mai mărişor, la opt ani, 
promitea de pe acum să ajungă înalt şi voinic, să-l 
privească, vroia ca scutierii, feciorii săi de casă şi toate 
slugile pe care le adusese cu el de la Paris să-l contempleze 
în toată strălucirea şi măreţia lui; dar dorea să se vadă el 
însuşi şi să se admire. De aceea, ceruse să i se aducă toate 
oglinzile ce se aflau în bagajele escortei sale, oglinzi de 
argint lustruit, rotunde ca farfuriile, oglinzi cu mâner, 
oglinzi de sticlă pe o foaie de cositor, tăiate octogonal într-o 
ramă de argint aurit, şi pusese să fie agăţate, unele după 
altele, pe tapiseria odăii în care locuia. Episcopul de Amiens 
va fi într-adevăr încântat când îşi va vedea frumosul său 
covor cu figuri străpuns de cuiele înfipte în el! Dar ce area 
face! Un prinţ al Franţei putea să-şi permită aşa ceva. 


Monseniorul Robert d'Artois, senior de Conches şi conte de 
Beaumont-le-Roger, dorea să se contempleze în costumul 
său de pair, pe care şi-l pusese pentru întâia oară. 

Se învârtea, se rotea, făcea doi paşi înainte, se trăgea 
îndărăt, dar nu reuşea să-şi vadă propria sa imagine decât 
în crâmpeie, ca bucăţile tăiate ale unui vitraliu; la stânga 
mânerul de aur al săbiei şi, ceva mai sus, la dreapta, o parte 
a pieptului unde, pe tunica de mătase era brodată stema lui 
Robert d'Artois; aici umărul de care atârna prinsă într-o 
agrafă sclipitoare mantia rară de pair, şi aproape de 
pardoseală ciucurii caftanului lung, tras în sus ca să se vadă 
pintenii de aur; apoi, tocmai în creştet, coroana de pair, 
monumentală, cu opt spiţe în chip de flori, pe care pusese 
să fie încrustate toate rubinele cumpărate la licitaţia 
răposatei regine Clemence. 

— Ei, sunt îmbrăcat frumuşel, rosti el. Ar fi fost păcat, zău 
aşa, să nu fiu pair, căci caftanul îmi stă bine. 

Contesa de Beaumont, ea însăşi gătită ca de zile mari, 
părea să nu împărtăşească decât pe jumătate veselia 
trufaşă a soţului. 

— Eşti sigur, Robert, întrebă cu glas îngrijorat, că femeia 
aceea va veni la timp? 

— Dar fireşte, fireşte, răspunse el. Şi chiar dacă nu vine în 
dimineaţa asta, tot îmi voi spune cu glas tare păsul, iar 
dovezile le voi înfăţişa mâine. 

Un singur lucru îl supăra pe Robert şi anume că trebuia 
să-şi poarte frumosul costum pe căldura acestei veri 
timpurii. Asuda sub vestmintele de aur, de catifea şi de 
mătăsuri grele, şi deşi se îmbăiase de dimineaţă la feredeu, 
începea să împrăştie un miros tare de sălbătăciune. 

Prin fereastra deschisă spre un cer strălucitor, se au 
clopotele catedralei bătând din toate puterile şi acoperind 
tărăboiul pe care-l poate face într-un oraş alaiul de slugi şi 
de trăsuri ce însoţeşte cinci regi şi curților lor. 

Într-adevăr, în această zi de 6 iunie a anului 1329, cinci 
regi se aflau la Amiens. De când lumea şi pe cât îşi putea 


aduce aminte vreun cancelar, nimeni nu mai pomenise 
asemenea întâlnire. Pentru a primi închinarea tânărului său 
văr din Anglia, Filip al VI-lea ţinuse să-şi poftească 
rubedeniile sau aliaţii, regii Navarrei, Boemiei şi Majorcăi, 
precum şi pe contele de Hainaut, pe ducele de Atena şi pe 
toţi pairii, ducii, conții, episcopii, baronii şi mareşalii. 

Şase mii de cai de partea franceză şi şase sute de partea 
engleză. Ah! Charles de Valois n-ar fi avut nimic de reproşat 
fiului său, nici ginerelui său Robert d'Artois, dacă ar fi putut 
să vadă această adunare! 

Noul conetabil, Raoul de Brienne, ca unul ce-şi luase în 
primire dregătoria, avusese sarcina să încartiruiască toată 
ospeţimea asta. O scosese foarte bine la capăt, dar slăbise 
cu cinci livre. 

Regele Franţei, ocupa, cu familia, palatul episcopal unde i 
se păstrase o aripă lui Robert d'Artois. 

Regele Angliei era instalat la Malmaison, iar ceilalţi regi 
prin casele orăşenilor mai de vază. Slugile dormeau pe 
coridoare, scutierii îşi încropiseră tabăra în jurul oraşului, 
cu caii şi carele de bagaje. 

Norod mult de nici nu puteai să-l numeri venise din 
târgurile de primprejur, din comitatele vecine, şi chiar de la 
Paris. O mulţime de gură-cască îşi petrecea nopţile pe sub 
porticele palatelor. 

În vreme ce cancelarii celor două regate discutau pentru 
ultima oară termenii omagiului, ca să recunoască la 
sfârşitul convorbirilor că nu era chip să ajungă la ceva 
limpede, toată nobilimea Apusului, de şase zile încoace 
petrecea numai în întreceri cu lancea şi turniruri, se 
veselea la comedii, la boscării şi dansuri, şi trăgea nişte 
chiolhanuri de pomină în livezile palatelor, mesele începând 
de la nămiezi şi ţinând aşa până la ivirea stelelor. 

Flori de prin toate grădinile ținutului Amiens soseau, 
aduse cu luntrele joase împinse de prăjini pe canalurile 
strâmte, mormane de stânjenei, de gălbenele, de zambile şi 
de crini care erau descărcate pe splaiurile pieţii de apă 


pentru a fi apoi împrăştiate prin străzile, curţile şi sălile pe 
unde urmau să treacă regii. Oraşul era pătruns tot de 
mireasma tuturor acestor flori strivite, acestui polen care se 
lipea de tălpi şi se amesteca cu duhoarea cailor şi a 
mulţimii. 

Şi ce de-a merinde! Ce de-a vinuri! Ce de-a carne! Ce de-a 
făină! Ce de-a mirodenii! Vedeai cum erau mânate cirezi de 
vite, turme de oi şi de porci spre abatoarele care lucrau 
necontenit ziua şi noaptea; nesfârşite şiruri de căruţe 
aduceau în cuhniile palatelor căprioare, cerbi, mistreți, 
iepuri, şi toţi peştii mării, nisetri, somoni, bari, şi peşte de 
râu, ştiuci lunguieţe plătici, lini şi raci, şi toate păsările, cei 
mai aleşi claponi, cele mai grase gâşte, fazanii cu pene 
colorate, lebedele, bâtlanii albi, păunii cu aripele rotunde ca 
nişte ochi. Peste tot se dădea cep butelor de vin. 

Oricine se arăta în livreaua vreunui senior, să fi fost şi 
sluga cea mai de jos, făcea pe grozavul. Fâşneţele oraşului 
parcă-şi ieşiseră din minţi. Neguţătorii italieni veniseră de 
pretutindeni la acest iarmaroc nemaipomenit pe care îl 
organiza regele. Fațada caselor din Amiens nu se mai vedea 
sub mătăsurile, brocartele şi covoarele spânzurate la 
ferestre pentru a le da o înfăţişare sărbătorească. 

Erau acolo prea multe clopote, fanfare şi ţipete, prea mulţi 
cai de paradă şi câini, prea multă mâncare şi băutură, prea 
mulţi prinți, prea mulţi hoţi, prea multe târfe, prea mult lux 
şi aur, prea mulţi regi! Îţi pleznea capul de larma ce-o 
făceau. 

Ţara se îmbăta contemplându-şi puterea cum se îmbăta 
Robert d'Artois în faţa oglinzilor sale. 

Lormet, bătrânul său servitor, şi el gătit în ţoale noi, dar 
bombănind totuşi supărat în mijlocul acestei sărbători... o, 
nu pentru cine ştie ce lucru mare, doar pentru că Gillet de 
Nelle dobândea o prea mare trecere în casă, pentru că se 
iveau necontenit feţe noi în jurul stăpânului... Lormet se 
apropie de Robert şi-i spuse în şoaptă: 

— Femeia pe care o aştepţi e aici. 


Uriaşul se întoarse deodată: 

— Ad-o la mine. 

Clipi lung din ochi către nevastă-sa, contesa, apoi, cu 
gesturi mari îi împinse pe cei ce se aflau acolo spre uşă, 
strigând: 

— Ieşiţi toţi, rânduiţi-vă frumos în curte şi fiţi gata. 

Rămase o clipă singur în faţa ferestrei, privind la mulţimea 
cu greu zăgăzuită de un cordon de arcaşi, ce se îmbulzea în 
jurul catedralei ca să-i admire pe cei care intrau. 

Clopotele, colo sus, îşi continuau larma lor; un miros de 
plăcintele calde, venind de la o tarabă, se amestecase 
deodată cu aerul; ulițele dimprejur gemeau de lume; şi abia 
de se mai zărea lucind canalul Hicquet, atât de multe erau 
bărcile care-i brăzdau apa. 

Robert d'Artois se simţea triumfător, şi se va simţi încă şi 
mai mult peste câteva clipe, în catedrală, când, 
îndreptându-se spre văru-său Filip, va rosti anumite cuvinte 
care îi vor face să tremure uimiţi pe regii, ducii şi baronii 
adunaţi. 

Şi nu toţi vor pleca de acolo tot aşa de veseli cum veniseră. 
Începând cu scumpa lui mătuşă Mahaut şi cu ducele 
burgund. 

Ah! desigur, Robert îşi va inaugura frumos costumul său 
de pair! Douăzeci de ani şi mai bine de luptă aprigă îşi vor 
primi în ziua asta răsplata. Şi totuşi, în această mare 
bucurie trufaşă care-l cuprindea, descoperea parcă o 
crăpătură, o părere de rău. De unde putea veni acest 
sentiment acum, când toate îi surâdeau, când toate 
răspundeau dorințelor sale? Deodată înţelese: mirosul 
plăcintelor. Un pair al Franţei, care va cere peste câteva 
clipe să i se înapoieze comitatul străbunilor săi, nu poate 
cobori în stradă, purtând coroana cu opt spiţe, ca să 
mănânce o plăcintă. Un pair al Franţei nu mai poate face pe 
golanul, amestecându-se cu mulţimea şi ciupind fetele de 
sân, iar seara, nu mai poate să zbiere între patru 
dezmăţate, aşa cum făcea pe când era calic şi avea 


douăzeci de ani. Această nostalgie îi spori încrederea în 
viitor. „Haida! îşi zise, sângele nu s-a stins încă!” 

Vizitatoarea stătea lângă uşă, intimidată şi neîndrăznind 
să tulbure gândurile unui senior cu o coroană aşa de mare 
pe cap. 

Era o femeie ca la vreo treizeci şi cinci de ani, cu faţa 
triunghiulară şi pomeţii ascuţiţi. Gluga unei pelerine de 
călătorie ii ascundea pe jumătate părul împletit în cosiţe, şi 
răsuflarea îi sălta pieptul, foarte rotund şi plin, sub dantela 
de în alb. „A, ia te uită! Nu se plictisea de loc episcopul!” 
gândi Robert când dădu cu ochii de ea. 

Femeia îşi îndoi genunchiul, făcând o plecăciune. El întinse 
mâna mare înmănuşată şi încărcată cu rubine. 

— Dă-le încoace, spuse. 

— Nu le am, monseniore, răspunse femeia. 

Faţa lui Robert se întunecă deodată. 

— Cum, nu ai hârtiile? izbucni el. Mi-ai spus hotărât că mi 
le vei aduce astăzi! 

— Viu de la castelul Hirson, monseniore, unde m-am 
furişat ieri împreună cu armăşelul Maciot. Ne-am dus la 
lada de fier zidită în perete, ca s-o deschidem cu chei 
potrivite. 

— Ei, şi? 

— Umblase cineva la ea înaintea noastră. Am găsit-o goală. 

— Foarte bine, bună veste mi-ai adus! spuse Robert pălind 
niţel la faţă. Uite, o lună întreagă de când mă tot duci cu 
vorba: „Monseniore, pot să-ţi dau nişte acte care te vor 
pune iar în stăpânirea comitatului domniei tale! Ştiu unde-s 
ascunse. Dăruieşte-mi o moşie şi nişte venituri şi ţi le aduc 
săptămâna viitoare”. Pe urmă săptămâna trece şi după 
aceea încă una... „Hirsonii stau toată vremea la castel; nu 
mă pot arăta când sunt ei acolo...” Sau: „Acum am fost la 
castel, monseniore, dar cheia pe care o aveam nu era cea 
bună... Ai niţică răbdare”. Şi tocmai în ziua când trebuie să 
înfăţişez regelui cele două dovezi scrise... 


— Trei, monseniore: tratatul de căsătorie al contelui Filip, 
tatăl domniei tale, scrisoarea contelui Robert, bunicul 
domniei tale, şi aceea a monseniorului Thierry. 

— Şi mai bine! Trei! Tocmai când le aşteptam, vii să-mi 
spui prosteşte: „Nu le am, lada era goală!” Şi nu cumva 
gândeşti că am să te cred? 

— Dar întreabă-l pe armăşelul Maciot care mă însoțea! Nu 
vezi, monseniore, că dintr-asta eu mă aleg cu o pagubă şi 
mai mare ca a domniei tale? 

O umbră de bănuială luci în privirea lui Robert d'Artois 
care, schimbând tonul, întrebă: 

— la spune-mi, femeie, nu cumva te-ai apucat să mă joci pe 
degete? Vrei să-mi storci mai mult, sau m-ai vândut contesei 
Mahaut? 

— Monseniore! Ce-ţi trece prin minte? izbucni femeia 
gata-gata să plângă. Când tot chinul şi toată sărăcia în care 
mă aflu mi se trag de la contesa Mahaut fiindcă m-a prădat 
de tot ce scumpul meu stăpân Thierry îmi lăsase prin 
testament! Ah, îi doresc şi eu tot atâta rău cât îi doreşte 
domnia ta! la, gândeşte-te, monseniore: doisprezece ani 
fusei ibovnica lui Thierry, din care pricină mulţi mă arătau 
cu degetul. Un episcop însă e un bărbat ca oricare altul. 
Dar oamenii sunt răi... 

Femeia Divion lua iar de la capăt povestea pe care Robert 
o auzise până atunci de cel puţin trei ori. Vorbea repede: 
sub nişte sprâncene orizontale privirea ei părea întoarsă 
înăuntru ca la făpturile care rumegă necontenit propriile 
lor necazuri şi nu-s atente la nimic altceva. 

Nici vorbă, zicea, nu putea să aştepte nimic de la bărbatu- 
său de care se despărţise pentru a trăi în casa episcopului 
Thierry. Recunoştea că soţul ei se arătase destul de 
înţelegător, poate fiindcă încetase de timpuriu să mai fie un 
bărbat... Monseniorul înţelegea ce vroia să spună. Ca să o 
pună la adăpost de nevoi, drept mulţumire pentru toţi anii 
frumoşi pe care dânsa îi dăruise, episcopul Thierry o 
trecuse în testamentul său cu câteva case, nişte bănet în 


aur şi venituri din moşii. Dar se ferea de doamna Mahaut pe 
care era silit s-o numească executoare testamentară. 

— S-a uitat întotdeauna chiorâş la mine, fiindcă eram mai 
tânără ca ea, şi fiindcă mai înainte vreme Thierry, asta chiar 
din gura lui am auzit-o, trebuise să se culce cu dânsa. Ştia 
bine că Mahaut mă va trage pe sfoară când el n-o mai fi în 
viaţă, şi că toţi Hirsonii, care sunt împotriva mea, începând 
cu Beatrice, cea mai ticăloasă dintre ei, aia de este 
domnişoară de onoare a contesei Mahaut, se vor înţelege ca 
să mă izgonească din casă şi să-mi ia tot. 

Robert n-o mai asculta pe guraliva asta care nu mai 
contenea cu flecăreala ei. Îşi pusese coroana grea pe o ladă 
şi chibzuia la cele auzite, trecându-şi degetul prin părul 
roşcovan şi scărpinându-se. 'Tot ce pusese la cale aşa de 
bine se năruia. „Adu-mi cea mai mică dovadă scrisă, frate 
dragă, şi voi încuviinţa de îndată rejudecarea proceselor din 
1309 şi 1318, îi spusese Filip al VI-lea. Înţelege şi tu că nu 
pot face nimic, oricât aş vrea să-ţi fiu de folos, fără să apar 
în ochii lui Eudes de Bourgogne ca unul ce încalcă o 
hotărâre judecătorească, ceea ce ar avea urmările pe care 
le poţi ghici.” Şi nu era vorba de o dovadă măruntă, ci de 
nişte dovezi grele ca nişte lovituri de măciucă. Se lăudase 
că va aduce chiar actele pe care Mahaut le făcuse să 
dispară ca să pună mâna prin vicleşug pe moştenirea 
ținutului d'Artois! 

— Şi în câteva minute, spuse el, trebuie să fiu la catedrală 
pentru ceremonia închinării. 

— Ce închinare? 

— A regelui Angliei, vezi bine! 

— Ah, de aceea e aşa de mare îmbulzeală în oraş că nici nu 
puteam răzbi până aici. 

Nu vedea deci nimic năroada asta, absorbită numai de 
necazurile ei până-ntr-atât că nu-şi dădea seama de nimic 
din ce se întâmplă şi nici nu vroia să afle nimic! 

Robert se întrebă dacă nu fusese prea uşuratic punând 
temei pe spusele femeii acesteia, şi dacă dovezile, lada de la 


Hirson, mărturisirea episcopului au existat vreodată altfel 
decât în închipuire. Şi Maciot l'Allemant o fi fost şi el 
păcălit, sau e înţeles cu dânsa? 

— Spune adevărul, femeie! N-ai văzut niciodată scrisorile 
acelea. 

— Ba da, monseniore! izbucni Jeanne de Divion 
cuprinzându-şi cu palmele amândouă pomeţii ascuţiţi. Le- 
am văzut la castelul Hirson în ziua când Thierry se simţi 
bolnav, înainte de a cere să fie dus la palatul său din Arras. 
„Jeaneta mea, îmi spuse, vreau să te apăr împotriva 
doamnei Mahaut, aşa cum eu însumi m-am apărat. Hârtiile 
sigilate pe care dânsa a pus să fie smulse din catastife ca să- 
Il poată jefui pe monseniorul Robert, ea le crede toate arse. 
Dar numai pe acelea din catastifele de la Paris le-a mistuit 
focul, sub ochii ei. Cât despre copiile ce s-au păstrat în 
catastifele din Artois”... sunt chiar cuvintele lui Thierry, 
monseniore... „Am încredinţat-o că am poruncit să fie arse, 
dar le-am ascuns aici, şi am adăogat la ele o scrisoare a 
mea...” Şi Thierry m-a dus la lada de fier vârâtă într-o 
scobitură a peretelui din odaia sa de lucru şi mi-a dat să 
citesc filele încărcate peste tot cu peceţi, de nici nu-mi 
venea să cred ochilor că asemenea mârşăvii ar fi fost cu 
putinţă. Mai erau acolo, în ladă, şi opt sute de livre în 
monede de aur. Şi mi-a dat cheia pentru cazul că i s-ar 
întâmpla vreo nenorocire. 

— Şi când te-ai dus întâia oară la Hirson... 

— Luasem altă cheie în locul aceleia; am pierdut-o fără 
îndoială. Într-adevăr, nenorocirea se ţine de mine! Când 
totul începe să-ţi meargă rău... 

Şi zăpăcită, pe deasupra! Se vedea că spune adevărul. Nu 
poţi face aşa de bine pe prostul când vrei să înşeli. Robert 
ar fi gâtuit-o bucuros, dacă asta ar fi folosit la ceva. 

— Vizita mea la Hirson trebuie să fi trezit bănuieli, adăogă 
ea; au descoperit lada de fier şi au spart lacătele. Beatrice, 
nici vorbă, ea a făcut asta... 


Uşa se crăpă niţel şi Lormet îşi vâri capul. Robert îi făcu 
semn să plece. 

— Dar, la urma urmei, monseniore, urmă Jeanne de Devion 
ca şi cum ar fi încercat să-şi răscumpere greşeala, scrisorile 
ar putea fi lesne refăcute, nu crezi, monseniore? 

— Să le refacem? 

— Vezi bine! De vreme ce se ştie ce era în ele! Eu una le 
ştiu pe din afară, şi pot să-ţi repet, aproape vorbă cu vorbă, 
scrisoarea monseniorului Thierry. 

Cu privirea în gol şi arătătorul întins pentru a întări 
cuvintele, începu să recite: 

— Mă simt foarte vinovat că am tăinuit atâta vreme că 
stăpânirea comitatului Artois aparţine monseniorului 
Robert, prin învoielile ce s-au făcut la căsătoria 
monseniorului Filip d'Artois şi a doamnei Blanche de 
Bretagne, învoieli cuprinse în două perechi de scrisori 
sigilate, din care am eu o pereche, iar cealaltă a fost scoasă 
din catastifele curţii de către unul din marii noştri seniori... 
Şi întotdeauna am voit ca după moartea doamnei contese, 
căreia spre a-i face pe plac i-am urmat poruncile, dacă 
Dumnezeu ar chema-o la el înaintea mea, îi voi înapoia mai 
sus pomenitului monsenior Robert ceea ce păstram...” 

Femeia Divion rătăcea cheile, dar putea să-şi amintească 
un text pe care-l citise o singură dată. Sunt şi creiere 
construite astfel. Şi-i propunea lui Robert, ca lucrul cel mai 
firesc din lume, să facă nişte falsuri. Era vădit că nu avea 
nici un simţ al binelui şi răului, că nu făcea nici o deosebire 
între moral şi imoral, între ce e voie şi ce e oprit. Moral era 
ceea ce-i convenea. În patruzeci şi doi de ani de viaţă, 
Robert săvârşise mai toate păcatele cu putinţă; omorâse, 
minţise, pârâse, prădase, siluise femei. Dar să se folosească 
de acte false, asta nu i se întâmplase încă. 

— Mai e şi fostul judeţ de la Bethune, Guillaume de la 
Planche, care trebuie să-şi amintească şi ar putea să ne 
ajute, căci era pe vremea aceea grămătic la monseniorul 
Thierry. 


— Unde e acest fost judeţ? 

— În temniţă. 

Robert înălţă din umeri. Din ce în ce mai bine! Ah! făcuse o 
greşeală, grăbindu-se prea tare. Ar fi trebuit să aştepte 
până va avea în mână actele, iar nu să se mulţumească cu 
făgăduieli. Dar mai era şi prilejul acesta al ceremoniei 
omagiului, pe care însuşi regele îl sfătuise să nu-l scape... 

Bătrânul Lormet îşi vâri din nou capul prin deschizătura 
uşii. 

— Da! Ştiu! îi strigă Robert pierzându-şi răbdarea. Doar să 
trec piaţa şi sunt acolo. 

— Regele e gata să coboare, stărui Lormet pe-un ton de 
dojană. 

— Bine, vin îndată. 

Regele, la urma urmei, nu era decât cumnatu-său, şi rege 
pentru că el, Robert, făcuse tot ce trebuia pentru asta. Şi ce 
zăpuşeală! Se simţea leoarcă de sudoare sub mantia de 
pair. 

Merse la fereastră şi privi catedrala cu cele două turnuri 
inegale şi dantelate. Soarele bătea pieziş în marea rozacee 
a vitraliilor. Clopotele îşi continuau dangătul lor, acoperind 
larma mulţimii. 

Ducele de Bretagne, urmat de escorta lui, urca treptele 
spre porticul cel mare din mijloc. 

După el, la o depărtare de douăzeci de paşi, venea 
şchiopătând ducele de Bourbon, cu doi scutieri ce-i ţineau 
trena mantiei. 

Apoi se apropie alaiul contesei Mahaut d'Artois. Putea să 
calce astăzi cu pas tare doamna Mahaut! Mai înaltă decât 
aproape toţi bărbaţii şi cu faţa foarte roşie, saluta norodul, 
plecându-şi uşor capul, cu un aer împărătesc. Ea era hoaţa, 
mincinoasa, otrăvitoarea de regi, nelegiuita care şterpelea 
actele sigilate din catastifele regale! Atât de aproape de ao 
înfunda, de a dobândi în sfârşit asupra ei izbânda la care 
lucra de douăzeci de ani, va fi oare silit Robert d'Artois să 
renunţe... Şi pentru ce? Pentru o cheie rătăcită de ibovnica 


unui episcop? Nu e oare drept ca împotriva ticăloşilor să te 
foloseşti de aceleaşi ticăloşii? Trebuie oare să te arăţi prea 
grijuliu în alegerea mijloacelor, când e vorba să faci ca 
dreptatea să iasă biruitoare? 

Gândindu-te bine la aceasta, dacă Mahaut avea acum în 
mâna ei actele regăsite în lada de fier spartă din castelul 
Hirson - şi presupunând că nu le-a nimicit de îndată cum 
era de aşteptat - ea nu putea să le dea vreodată în vileag 
sau să pomenească de existenţa lor, fiindcă aceste acte 
făceau dovada vinovăţiei sale. Ar cădea într-adevăr în laţ, 
Mahaut, dacă cineva i-ar arunca în faţă nişte scrisori 
aidoma actelor dispărute! Ah, de-ar avea înaintea lui o zi 
întreagă ca să poată chibzui, şi să afle mai multe... Trebuia 
ca până într-un ceas să ia o hotărâre, şi s-o ia el singur. 

— Mai vorbim noi, spuse Robert. Dar să-ţi ţii gura, femeie. 

Să te apuci de acte false, oricum, era lucru primejdios... 

Îşi luă coroana monumentală şi şi-o puse pe cap, mai 
aruncă o privire oglinzilor care îi retrimiseră chipul său 
rupt în treizeci de bucăţi. Apoi porni spre catedrală. 

VI. 

ÎNCHINARE ŞI JURĂMINTE MINCINOASE 

„Fiul de rege nu poate îngenunchia în faţa fiului de conte!” 

Era un suveran de şaisprezece ani cel care găsise formula 
asta şi o impusese sfetnicilor săi, pentru ca ei înşişi s-o 
impună praviliştilor Franţei. 

— Ascultă, monseniore Orleton, spusese tânărul Eduard al 
III-lea sosind la Amiens; anul trecut veniseşi aici ca să susţii 
că aveam mai multe drepturi la tronul Franţei decât vărul 
meu Valois, şi acum te-ai învoi ca eu să mă arunc la pământ 
înaintea lui? 

Poate pentru că suferise în copilărie văzând tulburările 
datorite nehotărârii şi slăbiciunii tatălui său, Eduard al III- 
lea vroia acum, când putea face cum îl tăia capul, ca 
rânduielile să se întoarcă la principii clare şi sănătoase. Şi 
în cele şase zile petrecute la Amiens făcuse ca totul să fie 
pus iar în discuţie. 


— Dar lordul Mortimer ţine mult la pacea cu Franţa, zicea 
John Maltravers. 

— Domnule seneşal, îi tăie vorba Eduard, te afli aici ca să 
mă păzeşti, aşa cred, iar nu ca să-mi porunceşti. 

Simţea o pornire de ură abia ascunsă împotriva baronului 
cu faţa prelungă care fusese temnicerul şi, fără îndoială, 
ucigaşul lui Eduard al II-lea. Faptul că trebuia să îndure 
supravegherea, ba chiar, pentru a spune lucrurilor pe 
nume, pânda iscoditoare a lui Maltravers, îl necăjea grozav 
pe tânărul suveran, care-şi urma vorba începută: 

— Lordul Mortimer este marele nostru prieten, dar el nu e 
regele, şi nu dânsul e cel care va face închinarea. Iar 
contele de Lancastre, care se află în capul Consiliului de 
regență, şi prin aceasta e singurul care poate lua o 
hotărâre în numele meu, nu m-a înştiinţat, înaintea plecării 
mele, că trebuie să fac orice fel de închinare, fără 
deosebire. Nu voi face o închinare de supunere oarbă. 

Episcopul de Lincoln, Enric de Burghersh, cancelar al 
Angliei, el însuşi din tabăra lui Mortimer, dar mai puţin 
legat de acesta ca Maltravers şi cu mintea mai ageră, nu 
putea, în ciuda încurcăturii pricinuite, să nu aprobe această 
grijă a tânărului rege de a-şi apăra demnitatea, şi totodată 
interesele ţării sale. 

Căci închinarea oarbă nu numai că-l silea pe vasal să se 
înfăţişeze fără arme, nici coroană, dar mai avea drept 
urmare, prin jurământul rostit în genunchi, că vasalul 
devenea slujitorul preaplecat al suzeranului său, aceasta 
fiind întâia sa datorie. 

— Auziţi, întâia sa datorie, stăruia Eduard. Atunci, lorzii 
mei, dacă s-ar întâmpla ca în vreme ce noi purtăm război în 
Scoţia, regele Franţei să mă cheme pentru războiul său, în 
Flandra, în Lombardia sau aiurea, va trebui să las totul 
pentru a merge să mă alătur oştilor lui, alminteri ar avea 
dreptul să-mi ia ducatul. Aceasta nu se poate. 

Unul dintre baronii escortei, lordul Montaigu, fu apucat de 
o mare admiraţie pentru un domnitor care arăta o 


înţelepciune aşa de timpurie şi o dârzenie nu mai puţin 
timpurie. Montaigu avea douăzeci şi opt de ani. 

— Cred că vom avea un rege vrednic, spuse ei. Sunt 
încântat că-l slujesc. 

De aici încolo lumea îl văzu mereu în preajma lui Eduard al 
III-lea, dându-i sfat şi ajutor. 

Şi în cele din urmă se făcu după voia regelui de 
şaisprezece ani. Sfetnicii lui Filip de Valois vroiau şi dânşii 
pacea, şi mai presus de orice să se isprăvească cu aceste 
târguieli. Lucrul cel mai de seamă nu era oare că regele 
Angliei venise? Doar nu se adunase regatul şi o jumătate a 
Europei pentru ca întâlnirea să se încheie fără nici o 
urmare. 

— Fie. Să facă închinarea obişnuită, îi spusese Filip al VI- 
lea cancelarului său, ca şi cum n-ar fi fost vorba decât de-a 
hotări o figură de dans sau o intrare la turnir. Îi dau 
dreptate; în locul lui aş face fără îndoială la fel. 

lată de ce, în catedrala plină de seniori până-n ungherul 
cel mai din fund al capelelor mărginaşe, Eduard al III-lea 
păşea acum cu sabia la şold, în mantia brodată cu lei, 
căzându-i din umeri în falduri lungi şi cu genele blonde 
lăsate în jos sub coroană. Emoţia sporea paloarea obişnuită 
a feţei. Tinereţea lui de neînchipuit era mai izbitoare sub 
aceste podoabe grele. Veni o clipă când toate femeile ce se 
aflau acolo, cu inima strânsă de duioşie, se simţiră 
îndrăgostite de dânsul. 

Doi episcopi şi zece baroni îl urmau. 

Regele Franţei, în mantie presărată cu crini, era aşezat în 
strană, ceva mai sus decât ceilalţi regi, regine şi prinți 
suverani care-l înconjurau, alcătuind parcă o piramidă de 
coroane. Se ridică, măreț şi binevoitor, ca să-l întâmpine pe 
vasalul său care se opri la trei paşi de dânsul. O lungă rază 
de soare, străbătând vitraliile, îi atingea ca o spadă 
cerească. 

Dumnealui Miles de Noyers, şambelan, judecător la înalta 
Curte şi la Curtea de conturi se desprinse dintre pairii şi 


marii dregători şi se aşeză între cei doi suverani. Era un 
bărbat de vreo şaizeci de ani, cu înfăţişare serioasă şi pe 
care nici slujba, nici vestmintele sale de zile mari nu păreau 
să-l impresioneze. 

Cu glas tare şi bine cumpănit spuse: 

— Măria ta Eduard, regele, stăpânul nostru şi puternicul 
senior nu înţelege să te primească aici pentru toate moşiile 
câte le stăpâneşte şi e dator a le stăpâni în Gasconia şi în 
Agenais, precum le stăpânea şi dator era să le stăpânească 
regele Carol al IV-lea, şi care moşii nu sunt de fel cuprinse 
în închinare. 

Atunci, Enric de Burghersh, cancelarul lui Eduard, se 
apropie spre a fi faţă-n faţă cu Miles de Noyers, şi rosti: 

— Măria ta Filip, stăpânul şi seniorul nostru regele Angliei, 
sau oricine altul pentru el sau prin el, nu înţelege să 
renunţe la nici un drept ce i se cuvine în ducatul Guyanei şi 
pământurile megieşe, şi înţelege că nici un drept nou nu 
este dobândit de regele Franţei prin această închinare. 

Acestea erau formulele de compromis, cu înţelesuri câte 
pofteşti, la care ajunseseră după multe tocmeli şi asupra 
cărora căzură la învoială; nelămurind nimica, ele nu 
statorniceau nimic. Fiecare cuvânt avea un subînţeles. 

Dinspre partea franceză, vroiau să spună că pământurile 
de margine, luate sub domnia trecută, când cu războiul dus 
de Charles de Valois, vor rămâne nemijlocit unite la coroana 
Franţei. Nu era decât recunoaşterea unei stări de fapt. 

Pentru Anglia, cuvintele „oricare altul pentru el sau prin 
el” erau o aluzie la vârsta minoră a regelui şi la existenţa 
Consiliului de regență; dar vorba „prin el” putea 
deasemeni, în viitor, să privească atribuţiile seneşalului în 
Guyana, sau ale oricărui locţiitor al regelui. Cât despre 
cuvintele „nici un drept nou” ele păreau să fie o întărire a 
drepturilor dobândite până în ziua aceea, adică şi cele 
cuprinse în tratatul din 1327. Dar lucrul nu era spus pe 
şleau. 


Aceste declaraţii, ca îndeobşte cele înscrise în toate 
tratatele de pace sau de alianţă de la începutul veacurilor şi 
între toate naţiile, depindeau în întregime în ceea ce 
priveşte aplicarea lor de buna sau reaua voinţă a 
guvernelor. Până una-alta, prezenţa celor doi prinți faţă-n 
faţă arăta dorinţa amândurora de a trăi în pace. 

Cancelarul Burghersh desfăcu un sul de pergament de 
care atârna pecetea Angliei şi citi în numele vasalului: 

— Măria ta, începând de astăzi îţi sunt slujitor în ducatul 
Guyanei şi în pământurile megieşe, şi spun tare să audă toţi 
că ţinuturile acestea le am de la măria ta ca duce de 
Guyana şi pair al Franţei, după cum a fost orânduit în 
scrisorile de pace făcute între înaintaşii tăi şi ai mei şi după 
cum eu şi străbunii mei, regi ai Angliei şi duci ai Guyanei, 
am făcut pentru acelaşi ducat către înaintaşii măriei tale, 
regi ai Franţei.” 

Şi episcopul întinse lui Miles de Noyers hrisovul pe care-l 
citise, şi al cărui cuprins era mult prescurtat faţă de o 
închinare oarbă. 

Miles de Noyers rosti atunci drept răspuns: 

— Măria ta, începând de astăzi eşti slujitor regelui Franţei, 
stăpânul meu, pentru ducatul Guyanei şi pământurile 
megieşe pe care recunoşti că le ai de la dânsul, ca duce de 
Guyana şi pair al Franţei, după scrisorile de pace făcute 
între înaintaşii săi, regi ai Franţei, şi ai tăi şi după cum 
măria ta şi străbunii măriei tale, regi ai Angliei şi duci ai 
Guyanei aţi făcut pentru acelaşi ducat faţă de înaintaşii 
măriei sale regelui Franţei. 

Toate acestea ar putea aduce multă apă la moara legiştilor 
cârciocari în ziua când cei doi domnitori vor înceta de a mai 
fi de acord. 

Eduard al III-lea spuse atunci: 

— Aşa este. 

Miles de Noyers întări cu aceste cuvinte: 

— Regele, stăpânul nostru, te primeşte măria ta, cu 
făgăduielile şi condiţiile mai sus rostite. 


Eduard făcu cei trei paşi care-l despărţeau de suzeranul 
său, îşi scoase mănuşile, le dădu lordului Montaigu, şi, 
întinzându-şi mâinile fine şi albe, le puse în palmele late ale 
regelui Franţei. După care, cei doi regi se sărutară pe gură. 
Toţi îşi dădură seama atunci că Filip al VI-lea nu trebuia să 
se aplece prea mult ca să ajungă la obrazul tânărului său 
văr. Se deosebeau între dânşii mai cu seamă prin aceea că 
regele Franţei era spătos şi trupeş. Eduard, care avea să 
mai crească, va fi negreşit tot aşa de înalt. 

Clopotele se porniră iar să bată în turla cea mai înaltă a 
catedralei. Şi fiecare se simţi bucuros. Pairi şi înalţi 
dregători îşi făceau între dânşii semn din cap spre a-şi arăta 
mulţumirea. Regele Ioan al Boemiei, cu frumoasa-i barbă 
castanie care-i acoperea pieptul, avea o ţinută de nobilă 
îngândurare. Contele Guillaume cel Bun şi frate-său Jean de 
Hainaut schimbau zâmbete cu seniorii englezi. Într-adevăr, 
o treabă bună se săvârşise. 

La ce bun să se certe, să se întărite, să se amenințe, să 
umble pe la judecăţi, să-şi apuce unii altora moşiile, să 
împresoare oraşele, să se bată crâncen, să cheltuiască aur, 
oboseala şi sângele cavalerilor, când, cu un pic de 
bunăvoință, fiecare lăsând să mai treacă de la dânsul, se 
puteau aşa de bine înţelege? 

Regele Angliei luase loc pe tronul pregătit pentru el, ceva 
mai jos de acela al regelui Franţei. Nu le mai rămânea 
decât să asculte liturghia. 

Filip al VI-lea părea totuşi să mai aştepte ceva şi, 
întorcându-şi capul spre pairii săi, căuta din ochi pe Robert 
d'Artois a cărui coroană întrecea cu mult pe toate celelalte. 
Robert îşi ţinea ochii închişi pe jumătate. Îşi ştergea cu 
mănuşa sa roşie sudoarea ce-i îmbrobonise tâmplele, deşi 
se simţea în catedrală o răcoare plăcută. Dar inima îi bătea 
repede în clipa asta. Şi fiindcă nu băgase de seamă că 
mănuşa lui îşi pierduse vopseaua; avea acum parcă o dâră 
de sânge pe obraz. 

Deodată se ridică din jilţ. Hotărârea sa era luată. 


— Măria ta, izbucni, oprindu-se în faţa tronului lui Filip, 
deoarece vasalii tăi sunt adunaţi aici... 

Cu câteva clipe mai înainte, Miles de Noyers şi episcopul 
Burghersh vorbiseră cu glas tare şi răspicat de se auzise în 
toată clădirea. Acum însă, când Robert deschise gura, li se 
păru ascultătorilor că înaintea lui ciripiseră nişte păsărele. 

—... şi deoarece trebuie să faceţi dreptate tuturor, urmă 
el, dreptate vin să vă cer. 

— Monseniore de Beaumont, iubite vere, cine anume te-a 
păgubit? Întrebă Filip al VI-lea pe un ton grav. 

— Am fost păgubit, măria ta, de către vasala măriei tale, 
doamna Mahaut de Bourgogne care ţine pe nedrept, prin 
vicleşug şi înşelăciune, titlurile şi moşiile comitatului Artois 
ce mi se cuvin ca dreaptă moştenire a străbunilor mei. 

Se auzi atunci un glas aproape tot aşa de puternic 
strigând: 

— Hai, dă-i drumul! Mă aşteptam la una ca asta! 

Era Mahaut d'Artois care vorbise. 

Se stârnise printre cei de faţă parcă un foşnet, arătând 
mirare, dar nimeni nu era uluit de cele auzite. Robert făcea 
întocmai ceea ce făcuse şi contele de Flandra în ziua 
încoronării. Se părea că se statornicise acum obiceiul ca un 
pair, dacă se socotea păgubit de drepturile sale, să-şi spună 
păsul în aceste ceremonii solemne, bineînţeles, după ce 
căpăta învoirea regelui. 

Ducele Eudes de Bourgogne o întreba din ochi pe soră-sa, 
regina Franţei, care-i răspundea în acelaşi fel, şi cu un gest 
al mâinilor deschise, spre a-l face să priceapă că dânsa era 
mai nedumerită ca oricine şi că habar nu avea de nimic. 

— Dragă vere, spuse Filip, poţi aduce acte şi mărturii 
pentru a-ţi dovedi drepturile? 

— Pot, rosti hotărât Robert. 

— Nu poate s-o facă, minte! strigă Mahaut părăsindu-şi 
locul şi venind lângă nepotu-său în faţa regelui. 

Cât de bine se asemănau, Robert şi Mahaut, sub coroanele 
şi mantiile lor la fel, însufleţiţi de aceeaşi furie, şi cu cefele 


de taur umflate de sânge! Mahaut purta şi dânsa la şoldul ei 
de namilă războinică paloşul mare de pair al Franţei, cu 
mâner de aur. Să fi fost mamă şi fiu, tot n-ar fi arătat mai 
neîndoielnic înrudirea lor. 

— Mătugşă, vorbi Robert, aşadar tăgăduieşti că tratatul de 
căsătorie al nobilului conte Filip d'Artois, tatăl meu, mă 
făcea pe mine, întâiul său născut, moştenitor al ținutului 
Artois, şi că te-ai folosit de împrejurarea că eram copil când 
tatăl meu muri, ca să mă despoi de această moştenire? 

— Tăgăduiesc tot ce spui, nepot mişel care vrei să mă faci 
de ocară. 

— Tăgăduieşti că a existat un tratat de căsătorie? 

— O tăgăduiesc! urlă Mahaut. 

Atunci, un uriaş murmur de reprobare străbătu adunarea, 
ba chiar se auzi limpede glasul bătrânului conte de Bouville 
scoțând un „Oho”! indignat. Fără ca fiecare să fi avut 
aceleaşi motive ca Bouville, epitrop ce veghease asupra 
pântecului reginei Clemence la naşterea lui Jean 1 
Postumul, spre a cunoaşte până unde era în stare să 
meargă Mahaut cu minciuna şi îndrăzneala în nelegiuire, 
tuturor li se păru vădit că dânsa tăgăduia adevărul. O 
căsătorie între un fiu al familiei d'Artois, prinţ de neam 
regesc, şi o fiică a ducelui de Bretagne, nu se putea face 
fără un contract întărit de pairii vremii şi de rege. Ducele 
Jean de Bretagne o spunea celor din jurul său. De data asta 
Mahaut întrecea orice margine. Că ţinea morţiş, aşa cum 
făcuse la celelalte două procese, să-şi întemeieze drepturile 
pe vechea datină din Artois, care-i era prielnică în urma 
morţii timpurii a fratelui ei, fie! - dar nu să tăgăduiască în 
faţa tuturor că ar fi existat un contract de căsătorie. 
Adeverea prin aceasta toate bănuielile, şi mai întâi aceea că 
făcuse să dispară actele doveditoare. 

Filip al VI-lea se întoarse spre episcopul de Amiens: 

— Monseniore, fii bun să ne aduci aici Sfintele Evanghelii 
şi să le înfăţişezi jăluitorului... 

Se opri o clipă înainte de a adăoga: 


—...şi pârâtei. 

Iar când se făcu după cum ceruse, urmă: 

— Sunteţi gata şi unul şi altul, tu vere şi tu verişoară, să 
întăriţi spusele voastre cu jurământ rostit pe Sfintele 
Evanghelii, înaintea mea, suveranul vostru, şi a regilor 
rudele noastre, şi a tuturor seniorilor de o seamă cu voi, 
adunaţi aici? 

Era într-adevăr măreț, Filip, glăsuind astfel, şi fiu-său, 
tânărul prinţ Jean, în vârstă de zece ani, se zgâia la el, 
lăsându-şi puţintel bărbia în piept, cu o admiraţie 
neţărmurită. Dar regina Franţei, Jeanne cea Şchioapă, îşi 
strâmbase urât gura în două zbârcituri răutăcioase de 
fiecare parte, iar degetele îi tremurau. Faţa contesei 
Mahaut, Janne, soaţa lui Filip cel Lung, slabă şi uscată, se 
făcuse tot aşa de albă la faţă ca rochia ei albă de regină- 
văduvă. Îngălbenise şi nepoata contesei Mahaut, tânăra 
ducesă de Bourgogne, ca şi ducele Eudes, soţul ei. Ai fi zis 
că vor să se repeadă la Mahaut spre a o împiedica să jure. 
Toate capetele se întindeau într-acolo, într-o mare tăcere. 

— Sunt gata să jur! izbucniră într-un glas şi Mahaut şi 
Robert. 

— Scoateţi-vă mănuşile, le spuse episcopul de Amiens. 

Mahaud purta mănuşi verzi care de asemenea începuseră 
să-şi lepede vopseaua din pricina căldurii, aşa că cele două 
mâini uriaşe ce se întinseră peste Sfânta Scriptură erau 
una roşie ca sângele şi cealaltă verde ca fierea. 

— Jur, rosti Robert, că ţinutul Artois e al meu şi că voi 
înfăţişa scrisori şi mărturii care vor dovedi drepturile şi 
proprietăţile mele. 

— Cum, nepoate dragă, sări cu gura Mahaut, îndrăzneşti 
să juri că ai văzut sau ai avut vreodată asemenea scrisori? 

Ochi verzi în ochi verzi, bărbii pătrate şi pline de grăsime, 
şi aproape obraz lângă obraz, mătuşa şi nepotul se 
înfruntau. „Iârfă, gândi Robert, aşadar tu le-ai furat.” Şi 
acum, în asemenea împrejurări, trebuie să fii hotărât, 
răspunse răspicat: 


— Da, jur. Dar tu, mătuşă dragă, îndrăzneşti să juri că 
asemenea scrisori nu au existat şi că nu ai ştiut de ele şi nu 
le-ai avut niciodată în mână? 

— Aceasta o jur, răspunse ea cu hotărâre tot aşa de 
nestrămutată ca a lui, şi privindu-l pe Robert cu o ură tot 
aşa de crâncenă. 

Niciunul nu izbutise cu adevărat să-l înfunde cât de cât pe 
celălalt. Cumpăna rămânea nemişcată, fiecare taler având 
greutatea jurământului mincinos pe care se siliseră unul pe 
altul să-l rostească. 

— Chiar de mâine, vor fi numiţi dregători pentru a duce la 
capăt cercetările şi a lumina pe judecătorii mei. Cine a 
minţit va fi pedepsit de Dumnezeu; cine a spus adevărul va 
fi aşezat în dreptul său, încheie Filip făcând semn 
episcopului să ia de acolo Evanghelia. 

Dumnezeu nu e dator să se amestece nemijlocit pentru a 
pedepsi jurământul mincinos, iar Cerul poate rămâne mut. 
Sufletele păcătoase ascund în ele sămânţa necesară 
propriei lor nefericiri. 

PARTEA A DOUA. 

UNELIIRILE DIAVOLULUI. 

I 
MARTORII. 

Foarte tinerică, şi nu mai mare încă decât degetul gros, o 
pară atârna de creanga desprinsă de pe palier. 

Pe banca de piatră şedeau trei personaje: în mijloc, 
bătrânul conte de Bouville, căruia i se lua interogatoriul, în 
dreapta sa cavalerul de Villebresme, împuternicitul regelui, 
şi de cealaltă parte notarul Pierre 'Tesson care aşternea pe 
hârtie mărturia contelui. 

Notarul Tesson purta tichia de scrib judecătoresc pe o 
uriaşă scăfârlie în chip de turlă de unde cădeau nişte şuviţe 
de păr lins; avea nasul ascuţit, bărbia peste măsură de 
lungă şi colţoasă, iar profilul îţi amintea de întâiul pătrar de 
lună. 


— Monseniore, spuse el cu mare respect, pot acum să-ţi 
citesc mărturia? 

— Dă-i drumul, jupâne, dă-i drumul, răspunse Bouville. 
Şi-şi îndreptă mâna şovăitoare spre mica pară verde pe 
care o simţi vârtoasă la pipăit. „Grădinarul ar fi trebuit să 

aibă grijă de a lega creanga la loc”, se gândi el. 

Notarul se aplecă asupra tăbliei de lemn aşezată pe 
genunchi, unde alături de pană şi călimară se afla foaia de 
pergament, şi începu: 

— Azi, în a şaptesprezecea zi a lunii iunie din anul 1329, 
noi Pierre de Villebresme, cavaler... 

Regele Filip al VI-lea nu lăsase lucrurile să tărăgăneze. 
Două zile după tărăboiul de la Amiens şi jurămintele rostite 
în catedrală, numise o comisie pentru a lămuri afacerea, iar 
la mai puţin de o săptămână după întoarcerea curţii la 
Paris, cercetările şi începuseră. 

—...Şi noi, Pierre Tesson, notar al regelui, am venit să-l 
ascultăm... 

— Jupâne 'Tesson, întrebă Bouville, dumneata eşti acelaşi 
Tesson care se afla mai înainte în slujba monseniorului 
Robert d'Artois? 

— Acelaşi, monseniore... 

— Şi acum iată-te notar al regelui! Foarte bine, foarte 
bine, te felicit pentru asta... 

Bouville îşi îndreptă niţel spinarea şi-şi încrucişă mâinile 
peste burta rotundă. Era îmbrăcat într-un caftan verde de 
catifea, prea lung şi demodat, cum se purta pe vremea lui 
Filip cel Frumos, şi pe care-l folosea în grădină. 

Îşi răsucea degetele, de trei ori într-o parte, de trei ori în 
cealaltă. Ziua va fi frumoasă şi caldă, dar dimineaţa mai 
păstra ceva din răcoarea nopții... 

—...am venit să-l ascultăm pe înaltul şi puternicul senior 
contele Hugues de Bouville, şi ascultându-l în livada 
palatului său aflat nu departe de locul numit Pre-aux- 
Clercs... 


— Cât de mult s-au schimbat împrejurările de când tatăl 
meu a pus de s-a clădit casa asta, spuse Bouville. Pe vremea 
aceea, de la mănăstirea Saint-Germain-des-Pres până la 
Saint-Andre-des-Arts, nu mai erau mai mult de trei palate: 
cel al familiei Nesle, pe marginea râului, cel al seniorilor de 
Navarra, mai la fund, şi cea de a doua reşedinţă a conților 
d'Artois care le era şi casă de ţară, căci de jur împrejur nu 
se vedeau încă decât livezi şi ogoare... Şi uitaţi-vă acum ce 
de-a clădiri peste tot!... Toate neamurile proaspăt 
îmbogăţite au vrut să se aşeze prin partea asta; drumurile 
de pe atunci s-au făcut străzi. Odinioară, pe deasupra 
gardului meu nu vedeam decât păşuni, iar astăzi, cu puţina 
lumină ce-o au încă ochii mei, nu mai zăresc decât 
acoperişuri. Şi ce larmă! Ce larmă se face în cartierul ăsta! 
Te-ai crede chiar în inima oraşului. Dacă aş mai avea câţiva 
ani de trăit, aş vinde această casă şi mi-aş ridica una în altă 
parte. Dar nici vorbă nu poate fi de aşa ceva... 

Şi mâna i se înălța din nou, şovăitoare, spre mica pară 
verde deasupra lui. Să apuce ziua când s-o coace un fruct, 
iată ce mai putea să spere, atât mai putea îndrăzni să ceară 
vieţii, şi era cel mai lung proiect pe care şi-l îngăduia. 
Începuse să-şi piardă vederea de mai multe luni. Lumea, 
făpturile, copacii nu-i mai apăreau decât ca printr-un 
perete de apă. Ai fost sârguincios şi important, ai luat parte 
la mari evenimente; şi isprăveşti în grădina ta, cu mintea 
mai greoaie şi vederea înceţoşată, singur şi aproape uitat, 
afară de zilele rare când cei mai tineri sunt nevoiţi să 
recurgă la amintirile tale... 

Meşterul Pierre 'Tesson şi cavalerul Villebresme schimbară 
între dânşii o privire de lehamite. Ah, nu era un martor 
comod bătrânul conte de Bouville a cărui vorbă se rătăcea 
mereu prin banalităţi vagi; era însă un bărbat prea nobil şi 
prea bătrân ca să-l poţi lua repede. Notarul citi mai 
departe: 

—...carele ne-a spus, cu glasul său, cele aici mai jos scrise 
şi anume: că atunci când era şambelan al stăpânului nostru 


Filip cel Frumos, înainte ca el să ajungă rege, avusese 
cunoştinţă de tratatul de căsătorie încheiat între răposatul 
monsenior Filip d'Artois şi doamna Blanche de Bretagne, şi 
că avusese mai sus pomenitul tratat în mâinile sale, şi că în 
acest tratat era scris lămurit că stăpânirea comitetului 
d'Artois va trece prin drept de moştenire la sus zisul 
monsenior Filip d'Artois, iar după dânsul, la urmaşii de 
parte bărbătească născuţi din acea căsătorie...” 

Bouville îşi flutură mâna în aer: 

— Nu am afirmat asta. Am avut tratatul în mână, aşa cum 
v-am spus-o şi cum a arătat Robert d'Artois însuşi când a 
venit dăunăzi să mă vadă, dar într-adevăr nu-mi aduc 
aminte să-l fi citit. 

— Şi pentru ce, monseniore, ai fi ţinut în mână acest 
tratat, dacă nu pentru a-l citi? întrebă cavalerul de 
Villebresme. 

— Pentru a-l duce cancelarului de pe atunci al stăpânului 
meu, ca să-i pună pecetea, căci tratatul a fost prevăzut, de 
asta mi-aduc bine aminte, cu sigiliul tuturor pairilor, printre 
care era şi stăpânul meu Filip cel Frumos ca întâiul prinţ al 
coroanei. 

— Aceasta e bine s-o ştim, Tesson, spuse Villebresme. Toţi 
pairii şi-au pus pecetea... Dar, monseniore, chiar, fără să fi 
citit actul, nu ştiai că moştenirea comitatului d'Artois era 
lăsată contelui Filip şi urmaşilor săi de parte bărbăteasca? 

— Am auzit vorbindu-se de asta, şi nu pot adeveri nimic 
altceva. 

Tânărul Villebresme, cu felul său de a-l face să spună mai 
mult decât vroia, îl cam scotea din sărite. Nici nu se născuse 
încă flăcăul ăsta, iar tătâne-său nu gândea încă să-l 
zămislească pe vremea când se petrecuseră lucrurile 
despre care întreba! Aşa sunt dregătorii ăştia mărunți ai 
regelui, nu-şi mai încap în piele de îndată ce se văd într-o 
slujbă nouă. Într-o zi, se vor vedea şi dânşii bătrâni şi 
singuri, lângă spalierul grădinii lor... Da, Bouville îşi aducea 
aminte de lucrurile acestea înscrise în tratatul de căsătorie 


al lui Filip d'Artois. Dar când auzise întâia oară vorbindu-se 
de ele? Chiar în ziua cununiei, la 1282, sau când contele 
Filip murise de pe urma rănilor cu care se alesese în bătălia 
de la Furnes? Sau poate după ce bătrânul conte Robert al 
II-lea fusese ucis în bătălia de la Courtray, în 1302, căci mai 
trăise patru ani în urma morţii fiului său, de unde se iscase 
procesul între fiică-sa Mahaut şi nepotu-său Robert al III- 
lea, cel de azi. 

I se cere lui Bouville să-şi amintească fără greş de o 
anumită zi pe care putea s-o caute de-a lungul unei 
perioade de mai bine de douăzeci de ani. Dar nu numai 
notarul 'Tesson şi acest cavaler de Villebresme veniseră să-i 
stoarcă creierii, dar şi monseniorul Robert d'Artois însuşi, 
foarte plicticos şi cu plecăciuni, ce-i drept, vorbind însă 
tare, umblând neastâmpărat de colo-colo şi strivind florile 
din grădină sub cizmele lui. 

— Atunci să schimbăm astfel, spuse notarul după ce 
îndreptase pe alocuri ceea ce scrisese mai înainte.:... „şi că 
avusese pomenitul tratat în mâinile sale, dar nu-l ţinuse 
decât puţină vreme, şi astfel îşi aducea aminte că fusese 
pecetluit cu pecetea celor doisprezece pairi; şi mi-a mai 
spus contele de Bouville că a auzit vorbindu-se atunci că în 
acel tratat era scris lămurit cum că moştenirea comitatului 
d'Artois... 

Bouville încuviinţă din cap. Ar fi vrut mai degrabă să se 
scoată acel cuvinţel „atunci”, „a auzit vorbindu-se atunci”, 
pe care notarul îl strecurase în fraza lui. Dar îi era silă să se 
mai ciorovăiască. Şi, la urma urmei, are atâta însemnătate 
un cuvânt? 

—...va trece la urmaşii săi de parte bărbătească născuţi 
din acea căsătorie; şi iarăşi mi-a adeverit că tratatul fusese 
trecut în codicele curţii, şi că socotea lucru adevărat 
precum că a fost sfeterisit mai târziu prin uneltiri viclene şi 
din porunca doamnei Mahaut d'Artois... 

— Nici acesta n-am spus-o, îi tăie vorba contele de 
Bouville. 


— Nu ai spus-o întocmai cu acesta cuvinte, monseniore, 
răspunse Villebresme, dar aşa se înţelege din mărturia 
domniei tale. Să luăm de la capăt aceea ce ai adeverit: mai 
întâi că tratatul de căsătorie a existat, în al doilea rând, că 
domnia ta l-ai văzut, în al treilea că a fost trecut în codicele 
curţii... 

—...prevăzut cu pecetea pairilor... 

Villebresme schimbă iar o privire plictisită cu notarul. 

—... prevăzut cu pecetea pairilor, repetă el ca să facă 
plăcere martorului. Mai adevereşti, monseniore, că acest 
tratat o dădea deoparte astfel că nu poate fi adus la 
procesul pornit de monseniorul Robert d'Artois împotriva 
mătuşii sale. Cine l-o fi sfeterisit, după părerea domniei 
taie? Crezi că regele Filip cel Frumos e cel care a poruncit 
să se facă una ca asta? 

Întrebarea era vicleană. Nu se spusese adeseori că Filip 
cel Frumos, de hatărul soacrei celor doi fii ai săi, dăduse o 
judecată părtinitoare în folosul ei? Nu va trece mult şi vor 
ajunge să spună că Bouville însuşi fusese însărcinat să 
şterpelească actele! 

— Nu amesteca, domnule, memoria regelui Filip cel 
Frumos, stăpânul meu, într-o faptă aşa de mârşavă, 
răspunse el cu demnitate. 

Pe deasupra acoperişurilor şi a frunzişului, clopotele 
sunară la clopotniţa mănăstirii Saint-Germain-des-Pres. 
Bouville îşi aminti că era ceasul când i se aducea o 
strachină de lapte covăsit; doftorul său îi recomandase să ia 
de trei ori pe zi. 

— Aşadar, stărui Villebresme, nu-ncape îndoială că tratatul 
a fost scos de acolo fără ştirea regelui... Şi cine putea să 
aibă interes ca el să fie furat, dacă nu contesa Mahaut? 

Tânărul anchetator ciocăni cu vârful degetelor în banca de 
piatră; nu arăta să fie nemulţumit de felul cum lămurise 
lucrurile. 

— A, nici vorbă, recunoscu Bouville, Mahaut e în stare de 
orice. 


Asupra acestui punct, convingerea lui nu era de ieri, de 
alaltăieri. O ştia pe Mahaut vinovată de două crime, şi mult 
mai grave decât furtul unor hrisoave. Îl omorâse, cu 
siguranţă, pe regele Ludovic al X-lea; omorâse, sub ochii lui, 
Bouville, un prunc de cinci zile pe care-l credea a fi micul 
rege postum... şi toate acestea ca să poată păstra comitatul 
ei Artois. 

Nu, zău, era o prostie să se lase muncit de îndoieli, ca nu 
cumva să spună vreun neadevăr! Mahaut furase, fără dor şi 
poate, actul de căsătorie al fratelui său, acest act a cărei 
existenţă avea neobrăzarea s-o tăgăduiască; şi încă cu 
jurământ! Cumplită femeie... Din pricina ei, adevăratul 
moştenitor al regilor Franţei creştea departe de ţara lui, 
într-un târg din Italia, la un neguţător lombard care-l 
credea fiul său... Gata! Nu trebuia să se mai gândească la 
asta. Bouville suflase odinioară această taină pe care numai 
el o ştia, la urechea papei. Să nu se mai gândească 
niciodată la asta... de teamă că ispita l-ar pune să scape o 
vorbă. Şi apoi, de-ar pleca odată anchetatorii ăştia, şi cât 
mai repede! 

— Aveţi dreptate, lăsaţi aşa cum aţi scris, spuse. Unde 
trebuie să iscălesc. 

Notarul îi întinse lui Bouville pana. Acesta abia dacă vedea 
marginea hârtiei. Semnătura lui ieşi niţel din foaia scrisă. Îl 
mai auziră mormăind: 

— Până la urmă Dumnezeu o va face să-şi ispăşească 
păcatele, înainte de a o da în paza diavolului. 

Un pic de pulbere de uscat fu împrăştiată pe iscălitură. 
Notarul îşi vâri foile, pana şi călimara în geanta lui de piele 
neagră; apoi cei doi anchetatori se ridicară pentru a-şi lua 
rămas bun. Bouville îi salută cu mâna fără să se ridice. Nu 
făcuseră nici cinci paşi şi nu mai erau pentru el decât două 
umbre vagi pierind în dosul peretelui de apă. 

Fostul şambelan scutură un clopoțel pus lângă dânsul, 
pentru a-şi cere laptele covăsit. Tot felul de gânduri îl 
sâcâiau. Cum de veneratul său stăpân, regele Filip cel 


Frumos, când şi-a rostit hotărârea în procesul iscat pentru 
ţinutul Artois, putuse să uite actul pe care-l consfinţise mai 
înainte, cum de nu se arătase îngrijorat de dispariţia acestei 
hârtii? Ah! chiar şi cei mai buni regi nu săvârşesc numai 
fapte frumoase... 

Bouville îşi mai zicea că se va duce într-o zi apropiată să-l 
vadă pe bancherul Tolomei, ca să afle ceva despre Guccio 
Baglioni... şi despre copil dar fără să stăruie, ci doar 
aruncând o întrebare politicoasă în timpul unei discuţii. 
Bătrânul Tolomei aproape că nu se mai dădea jos din pat. 
La dânsul, picioarele erau acelea care se betegiseră. Aşa se 
duce viaţa: unuia i se închide urechea, altuia i se sting ochii 
sau îi înţepenesc mădularele. Oamenii ajunşi aici îşi numără 
trecutul în ani, dar nu îndrăznesc să-şi închipuie viitorul 
decât în luni sau săptămâni. 

„Mai trăi-voi oare când fructul acesta va fi copt, şi putea- 
voi să-l culeg?” se întreba contele de Bouville privind para 
ce spânzura pe spalier. 

Dumnealui Pierre de Mahaut, senior de Montargis, era un 
om care nu ierta nici morţilor, dacă-i făcuseră vreodată un 
rău. Moartea vrăjmaşilor săi nu ajungea ca să-i potolească 
ura. 

Tatăl său, căpătuit cu o mare dregătorie sub domnia 
Regelui de Fier, se văzuse scos din slujbă de către 
Enguerrand de Marigny, şi averea familiei suferise greu de 
pe urma asta. Prăbuşirea atotputernicului Enguerrand 
fusese pentru Pierre de Machaut o revanşă; ziua mare a 
vieţii sale rămânea aceea în care, ca scutier al regelui 
Ludovic Aiuritul, îl dusese pe monseniorul de Marigny la 
spânzurătoare. „Îl dusese” era un fel de a vorbi; mai curând 
îl însoţise, şi nu fiind în fruntea alaiului, ci de-a valma cu 
mulţi alţi dregători mai mari ca dânsul. Totuşi, cu trecerea 
anilor, aceşti seniori muriseră unul după altul, ceea ce-i 
îngăduia domnului Pierre de Machaut, de fiece dată când 
istorisea acest drum de neuitat, să se tot vâre mai înainte în 
ierarhia cortegiului. 


La început se mulţumise să se laude că-l sfidase din ochi 
pe domnul Enguerrand în picioare pe căruţa lui şi că îi 
arătase numai din uitătură că oricine vatămă interesele 
familiei Machaut, oricât de sus ar fi, ajunge curând la mare 
restrişte. 

Mai târziu, amintirea înfrumuseţând lucrurile, domnul 
Machaut povestea că Marigny, în acest drum al său de pe 
urmă, nu numai că-l recunoscuse dar îi şi vorbise, zicându-i 
cu tristeţe: 

— A, dumneata eşti, Machaut! Te bucuri acum; ţi-am făcut 
rău şi mă căiesc. 

Astăzi după ce trecuseră paisprezece ani, se părea, dacă 
te luai după spusele lui, că Enguerrand de Marigny în drum 
spre ştreang, nu avusese cuvinte decât pentru Pierre de 
Machaut şi, de la temniţă până la Montfaucon, nu-i 
ascunsese nici un gând din câte îi frământau cugetul. 

Mărunţel, cu sprâncenele cărunte împreunate deasupra 
nasului, cu piciorul înţepenit dintr-o afurisită cădere de pe 
cal într-un turnir, Pierre de Machaut poruncea să i se ungă 
bine cuirasele pe care nu şi le va mai pune niciodată. Era pe 
cât de fudul pe atât de pizmătăreţ, şi Robert d'Artois ştia 
bine asta când se ostenise să meargă la dânsul de două ori 
pentru a-i vorbi tocmai de acel vestit drum pe care îl făcuse 
călărind alături de căruţa domnului Enguerrand. 

— Ei bine, povesteşte-le toate acestea dregătorilor regelui 
care vor veni să-ţi ceară mărturia în procesul meu, îi 
spusese Robert. Părerile unui bărbat aşa de viteaz ca 
domnia ta vor cădea greu în cumpănă; vei lumina judecata 
regelui şi vei dobândi mare recunoştinţă din partea lui şi a 
mea. Datu-ţi-s-a vreodată răsplata cuvenită pentru slujba 
credincioasă pe care tatăl domniei tale şi domnia ta însuţi 
le-aţi făcut ţării? 

— Niciodată. 

Ce nedreptate! În vreme ce atâţia intriganţi, atâţia 
burghezi şi parveniţi au izbutit în timpul ultimelor domnii să 
se vâre pe lista donațiilor curţii, cum de-a putut fi uitat un 


om cu merite aşa de mari ca domnul de Machaut? Uitare 
voită, nu mai încape vorbă, şi inspirată de contesa Mahaut 
care întotdeauna a fost în cârdăşie cu Enguerrand de 
Marigny! 

Robert d'Artois va avea el grijă să se pună capăt acestei 
nedreptăţi. 

Astfel că, atunci când cavalerul de Villebresme, mereu cu 
notarul Tesson alături, se înfăţişă fostului scutier, acesta 
dovedi tot atâta râvnă în a răspunde cât şi anchetatorul în a 
întreba. 

Interogatoriul avu loc în grădina vecină, aşa cum cerea 
rânduiala proceselor, mărturiile trebuind să fie făcute în loc 
deschis şi sub cerul liber. 

Auzindu-l pe Pierre de Machaut ai fi crezut că Marigny 
fusese spânzurat mai ieri, alaltăieri. 

Aşadar, întrebă Villebresme, domnia ta te aflai în faţa 
căruţei când domnul Enguerrand a fost dat jos din ea, lângă 
ştreang? 

— M-am suit în căruţă, răspunse Machaut, şi din porunca 
regelui Ludovic al X-lea l-am întrebat pe osândit de care 
răutăţi săvârşite în vremea cât cârmuise ţara se recunoaşte 
vinovat înainte de a se înfăţişa lui Dumnezeu. 

Adevărul este că Thomas de Marfontaine fusese cel 
însărcinat cu aceasta, dar Thomas de Marfontaine murise 
de mult... 

— Şi Marigny nu încetă să repete că nu era vinovat de 
greşelile ce i s-au pus în seamă la procesul său; recunoscu 
totuşi... acestea sunt chiar spusele lui în care îi vezi 
numaidecât mişelia... „că, pentru pricini drepte săvârşise 
nedreptăţi”. L-am întrebat atunci care erau aceste 
nedreptăţi, şi el pomeni câteva dintre ele, cum ar fi 
bunăoară că-l scosese din slujbă pe tatăl meu, domnul de 
Montargis, şi că şterpelise din condicile regale tratatul de 
căsătorie al răposatului conte d'Artois pentru a sluji 
interesele doamnei Mahaut şi ale fiicelor sale, nurorile 
regelui. 


— A! Care va să zică el a pus de s-au scos hârtiile acelea? 
izbucni Villebresme. Şi-a recunoscut vina! Aceasta e de 
mare însemnătate. Scrie, 'Tesson, scrie. 

Notarul nu avea nevoie să mai fie îmboldit astfel şi scria de 
zor. Aşa martor ca domnul de Machaut mai zic şi eu! 

— Şi nu cumva ştii, domnule, întrebă 'Tesson la rândul său, 
dacă domnul Enguerrand fusese plătit pentru această 
nelegiuire a lui? 

Machaut se codi niţel şi-şi încruntă sprâncenele cărunte. 
— Fireşte că a fost plătit, răspunse el. Căci l-am întrebat 
apoi dacă e adevărat că primise, cum se zicea, patruzeci de 

mii de livre de la doamna Mahaut pentru a o ajuta să 
câştige procesul ce se judeca în faţa regelui. lar 
Enguerrand, plecându-şi capul în semn de mare ruşine şi că 
aşa este, mi-a răspuns: „Domnule Machaut, roagă-te lui 
Dumnezeu pentru mine”, ceea ce era într-adevăr o 
recunoaştere. 

Şi Pierre de Machaut îşi încrucişă braţele pe piept cu un 
aer de dispreţ falnic. 

— Acuma totul e foarte limpede, spuse Villebresme, 
mulţumit. 

Notarul aşternea pe hârtie ultimele cuvinte ale mărturiei. 

— Aţi ascultat mulţi martori până acum? întrebă fostul 
scutier. 

— Paisprezece, domnule, şi ne mai rămân de ascultat încă 
de două ori pe atâţia, lămuri Villebresme. Dar suntem opt 
anchetatori şi doi notari la treaba asta. 

II. 

JĂLUITORUL TRAGE IŢELE. 

Camera de lucru a monseniorului d'Artois era împodobită 
cu patru mari fresce pioase, în care ocrul şi albastrul 
dominau, zugrăvite cam searbăd şi înfăţişând patru chipuri 
de sfinţi, „pentru a inspira încredere”, cum zicea stăpânul 
casei. În dreapta, sfântul Gheorghe doborând balaurul; în 
faţă sfântul Mauriciu, alt patron al cavalerilor, se vedea 
împlătoşat şi cu tunică albăstruie; pe peretele din fund, 


sfântul Petre scotea din mare năvoadele sale pline de peşte; 
sfânta Magdalena, patroana femeilor care au păcătuit, 
îmbrăcată numai în părul ei auriu, ocupa ultimul perete. 
Într-acolo mai cu seamă îi plăcea monseniorului să-şi 
îndrepte privirea. 

Bârnele tavanului erau de asemenea vopsite în ocru, 
galben şi albastru, având din loc în loc stemele neamurilor 
d'Artois, de Beaumont şi de Valois. Mese acoperite cu 
brocarte, lăzi în care zăceau arme scumpe şi făcliere grele 
de fier aurit umpleau încăperea. 

Robert se ridică din jilţul său cu speteaza înaltă şi-i înapoie 
notarului textele mărturiilor pe care le cercetase. 

— Foarte bine, foarte bune hârtii, spuse el, mai cu seamă 
declaraţia domnului de Machaut, care pare foarte sinceră, 
şi întregeşte cum nu se poate mai nimerit pe aceea a 
contelui de Bouville. Hotărât lucru, eşti om dibaci, meştere 
Tesson Chichiţă, şi nu-mi pare rău de fel că te-am ridicat 
acolo unde te afli. Sub mutra ta de mironosiţă flămânzită de 
post, se ascunde mai multă şiretenie ca-n capul găunos al 
multor judecători de la înalta Curte. E adevărat că 
Dumnezeu te-a dăruit cu loc destul în care să-ţi adăposteşti 
mintea. 

Notarul avu un zâmbet slugarnic şi-şi plecă scăfârlia peste 
măsură de mare, acoperită cu o tichie care amintea o uriaşă 
varză neagră. Complimentele batjocoritoare ale 
monseniorului d'Artois ascundeau poate vreo făgăduială de 
dregătorie mai înaltă. 

— Asta-i toată recolta? întrebă Robert. Mai ai şi alte 
noutăţi pentru astăzi? Cum stăm cu fostul ispravnic de la 
Bethune? 

Procesomania este o patimă ca şi jocul de noroc. Robert 
d'Artois nu mai trăia decât pentru procesul său, nu gândea, 
nu făcea nimic decât ceea ce avea vreo legătură cu judecata 
apropiată. În aceste două săptămâni, singura lui grijă era 
să-şi procure mărturii. Îşi frământa mintea din zori şi până 
seara, ba chiar noaptea se trezea, smuls din vis de vreo 


inspiraţie neaşteptată, ca să-l sune pe valetul său Lormet 
care sosea cu ochii lipiţi de somn şi bombănind, spre a-l 
întreba: 

— Bătrân somnoros, nu mi-ai vorbit deunăzi de un 
oarecare Simon Dourin sau Dourier, care a fost grămătic la 
bunicu-meu? Ştii cumva dacă omul mai trăieşte? Încearcă 
mâine de află. 

La liturghie, pe care o asculta în fiece zi de ochii lumii, se 
pomenea rugându-se lui Dumnezeu să-l ajute să câştige 
procesul. De la rugăciune, se întorcea în chipul cel mai 
firesc la uneltirile sale, şi îşi zicea pe când se citea din 
Evanghelie: „Dar acel Gilles Flamand care a fost odinioară 
scutier al mătuşii Mahaut şi pe care ea l-a izgonit din 
pricina unui matrapazlâc... lată un om ce ar putea depune 
mărturie pentru mine. Nu trebuie să uit asta.” 

Nimeni până atunci nu-l văzuse încă aşa de sârguitor la 
lucrările Consiliului; îşi petrecea în fiecare zi câteva ceasuri 
la Palat şi părea să vadă temeinic de treburile regatului; dar 
asta era numai pentru a nu-l scăpa din mână pe cumnatu- 
său Filip al VI-lea, a-i arăta acestuia că nu s-ar putea lipsi de 
dânsul şi a veghea să nu fie puşi în slujbe decât oameni de 
ai săi. Urmărea foarte de aproape hotărârile judecătoreşti 
ca să poată scoate din ele vreun tertip ce i-ar prinde bine. 
De toate celelalte nici nu se sinchisea. 

Că în Italia guelfii şi ghibelinii nu încetau să se sfâşie între 
dânşii, că Azzo Visconti a pus de l-a omorât pe unchiu-său 
Marco şi a înconjurat oraşul Milano cu şanţuri de apărare 
împotriva oştilor împăratului Ludovic al Bavariei, în timp ce 
Verona, Vicenţe, Padova, 'Trevisa se sustrăgeau de sub 
domnia unui papă ocrotit de Franţa, toate acestea 
monseniorul d'Artois le ştia, le auzea, dar abia dacă se 
gândea la ele. 

Că în Anglia tabăra reginei se afla la ananghie, şi că ura 
împotriva lui Roger Mortimer se făcea zi de zi tot mai 
simțită, monseniorul d'Artois ridica din umeri. În zilele 
acestea puţin îi păsa de Anglia, ca şi de postăvarii din 


Flandra care, pentru a trage foloase cât mai mari din 
negoţul lor, înmulţeau legăturile cu companiile engleze. 

Dar că dumnealui Andrieu de Florence canonicul-vistiernic 
de la Bourges fusese căpătuit cu încă un ghelir din 
veniturile bisericii, sau că domnul de Villebresme trecea 
într-o slujbă mai înaltă la Curtea de conturi, acestea da! 
aveau mare însemnătate şi nu sufereau amânare! Deoarece 
canonicul Andrieu şi cavalerul de Villebresme erau dintre 
cei opt anchetatori puşi să cerceteze plângerea contelui 
d'Artois. 

Pe anchetatorii aceştia, Robert îi propusese lui Filip al VI- 
lea şi, la drept vorbind el îi alesese... „Dacă l-am lua pe 
Bouchart de Montmorency? Ne-a slujit totdeauna cu 
credinţă... Dacă l-am lua pe Pierre de Cugnieres? E un om 
cu scaun la cap şi toată lumea îl respectă...” 'Tot aşa alesese 
şi notarii, printre care acest Pierre Tesson, slujind de 
douăzeci de ani mai întâi la Palatul Valois, apoi la Robert 
d'Artois. 

Niciodată Pierre 'Tlesson nu se simţise atât de important; 
niciodată nu fusese tratat cu atât de familiară prietenie, 
dăruit cu atâtea bucăţi de stofă pentru rochiile nevesti-si şi 
săculeţe cu aur pentru el însuşi. 

Era însă obosit, căci Robert îşi hărţuia slujitorii, iar vlaga 
acestui om îi istovea pur şi simplu. 

Mai întâi că Robert era aproape întotdeauna în picioare. 
Nu sta locului o clipă, umblând de colo colo prin odaia sa de 
lucru între chipurile sfinţilor zugrăviți. Buna-cuviinţă îl 
oprea pe meşterul Tesson să se aşeze de faţă cu un 
personaj atât de mare cum era un pair al Franţei. Or, 
notarii sunt deprinşi să lucreze şezând. Meşterul Tesson se 
chinuia deci să-şi ţină în mână geanta lui de piele neagră, 
neîndrăznind s-o pună pe brocarte, şi să scoată din ea 
actele unul după altul; se temea că până va isprăvi procesul 
acesta să nu se aleagă cu o boală de şale pe toată viaţa. 

— L-am văzut, spuse el răspunzând la întrebarea lui 
Robert, pe fostul ispravnic Guillaume de la Planche, care se 


află închis la Châtelet. Femeia Divion se dusese să-l vadă 
mai înainte; a dat o mărturie bună, aşa cum ne aşteptam. El 
roagă să nu uiţi, monseniore, a vorbi domnului de Noyers 
pentru graţierea lui, căci i se aduc învinuiri grele şi-l paşte 
primejdia de a fi spânzurat. 

— Voi avea grijă să i se dea drumul; să doarmă liniştit. Dar 
pe Simon Dourier l-ai ascultat? 

— Nu l-am ascultat încă, monseniore, dar am vorbit cu el. 
E gata să declare înaintea anchetatorilor că a fost de faţă în 
ziua aceea din 1302 când contele Robert al II-lea, bunicul 
măriei-tale, puţin înainte de a-şi da sufletul, a dictat 
scrisoarea care consfințea dreptul măriei tale la moştenirea 
comitatului Artois. 

— A, foarte bine, foarte bine. 

— Şi lui i-am făgăduit că-şi va primi iar slujba în casa 
măriei tale şi că va căpăta o pensie. 

— Pentru ce anume a fost dat afară? întrebă Robert. 

Notarul făcu din mână gestul rotund al unuia care-şi vâră 
nişte bani în buzunar. 

— Pleacuri! hohoti Robert. Acum e bătrân şi a avut destulă 
vreme să se căiască! Am să-i dau o sută de livre pe an, casă 
şi îmbrăcăminte. 

— Manessier de Lannoy va depune mărturie că scrisorile 
au fost arse de doamna Mahaut... Casa lui, după cum ştii, 
urma să fie vândută pentru a-şi plăti datoriile către 
lombarzi; e foarte recunoscător măriei tale că i-ai lăsat un 
adăpost. 

— Sunt om bun, spuse Robert, şi asta nu se ştie îndeajuns. 
Dar nu-mi pomeneşti nimic de Juvigny, fostul valet al lui 
Enguerrand? 

Notarul îşi lăsă nasul în jos cu un aer vinovat. 

— Nu pot scoate nimic de la dânsul, răspunse; zice că nu 
ştie, că nu-şi mai aduce aminte. 

— Cum! răbufni mânios Robert, m-am dus eu însumi la 
Luvru, unde are simbrie fără să facă mare lucru, şi i-am 
vorbit! Şi se încăpăţânează să nu-şi amintească? Ia vezi 


dacă nu poate fi pus niţel la cazne. Când o vedea cleştele 
înroşit la foc are să-şi dezlege limba să spună adevărul. 

— Monseniore, răspunse mâhnit notarul, îi putem pune la 
caznă pe pârâţi, dar nu încă şi pe martori. 

— Spune-i atunci că, dacă nu-şi aduce aminte, îi tăiem 
leafa. Sunt om bun, dar bunătatea mea are o margine. 

Apucă un sfeşnic de bronz care cântărea pe puţin 
cincisprezece livre şi-l aruncă, din mers, dintr-o mână într- 
alta. 

Notarul se gândi la nedreptatea soartei care hărăzeşte 
atâta vlagă unora, ca s-o folosească la joacă, şi atât de 
puţină bieţilor notari care trebuie să-şi ducă geanta lor 
grea de piele neagră. 

— Nu ţi-e teamă, monseniore, că dacă-i tai leafa lui 
Juvigny, ar putea primi alta din mâna contesei Mahaut? 

Robert se opri. 

— Mahaut? izbucni el, dar ea nu mai poate face nimic; se 
ascunde, bâţâie de frică. Văzut-o-a cineva la curte în ultima 
vreme? Nu mişcă, nu mai scoate capul, ştie că e pierdută. 

— Dumnezeu să te audă, monseniore, Dumnezeu să te 
audă. Fireşte, vom câştiga procesul: dar asta n-o să meargă 
aşa de uşor, vom mai avea ceva de furcă... 

Tesson se codi să urmeze, nu atât fiindcă se temea de ceea 
ce avea de spus, cât din pricină că abia mai putea ţine în 
mână geanta încărcată. Şi mai erau cinci sau zece minute 
de stat în picioare. 

— Am fost înştiinţat, vorbi el iarăşi, că în Artois 
anchetatorii noştri au iscoade pe urmele lor, iar martorii 
noştri sunt vizitaţi şi de alţii decât noi. Afară de asta, în 
ultima vreme, a fost o alergătură de curieri între palatul 
doamnei Mahaut şi Dijon. Unii au văzut trecând pragul 
palatului ei ştafete în livreaua familiei de Bourgogne... 

Era limpede că Mahaut încerca să strângă şi mai mult 
legăturile cu ducele Eudes. Or, tabăra burgunzilor se 
bucura la curte de sprijinul reginei. 


— Da, dar eu îl am pe rege, spuse Robert. Paceaura va 
pierde procesul, ascultă ce-ţi spun eu, lesson. 

— Va trebui totuşi să înfăţişăm dovezile, monseniore, căci 
fără dovezi... Întotdeauna la spusele unora pot fi aduse 
împotrivă spusele altora... Cu cât vom strânge mai curând 
dovezile, cu atât va fi mai bine. 

Avea motive personale ca să stăruie în această privinţă. Un 
notar poate ajunge sus de tot punând la cale atâtea 
mărturii, ba chiar storcându-le prin mituire sau ameninţări, 
dar îl paşte şi puşcăria Châtelet sau chiar pieirea pe roată... 
Tesson nu ţinea de fel să ia locul fostului ispravnic de la 
Bethune. 

— Vor veni dovezile, vor veni, fii pe pace! Îţi spun eu că le 
vom avea! Crezi că e uşor să le capeţi?... Şi fiindcă veni 
vorba, Tesson, spuse deodată Robert arătând cu degetul 
geanta de piele neagră, ai trecut în mărturia contelui de 
Bouville că tratatul de căsătorie a fost sigilat de cei 
doisprezece pairi. Pentru ce ai scris asta? 

— Pentru că martorul a spus-o, monseniore. 

— A, da... făcu Robert îngândurat. E un lucru de mare 
însemnătate. 

— De ce, monseniore? 

— De ce? Pentru că aştept cealaltă copie a tratatului, 
aceea rămasă în condicile din Artois, care îmi va fi adusă... 
şi mă ţine bani grei, de altminteri... Dacă numele celor 
doisprezece pairi nu sunt înscrise acolo, înseamnă că hârtia 
nu e bună. Cine erau pairii pe atunci? În ce-i priveşte pe 
duci şi conți, e lesne de aflat; dar pairii bisericii cine erau? 
Vezi cum trebuie să fii cu ochii în patru la cel mai mic lucru? 

Notarul îl privi pe Robert cu un amestec de nelinişte şi de 
admiraţie. 

— Dar ştii, monseniore, că dacă nu ai fi un domn aşa de 
mare, puteai fi cel mai bun notar din câţi sunt în ţară? Spun 
asta fără gând rău, să nu-ţi fie cu supărare, monseniore! 

Robert sună o slugă ca să-l însoţească pe vizitator până la 
poarta palatului. Nici n-apucă bine notarul să treacă pragul, 


şi Robert ieşi printr-o uşă anume meşterită între şoldurile 
Magdalenei din perete - o joacă a tâmplarului de care făcea 
mare haz - şi alergă la iatacul soţiei sale. După ce goni 
doamnele ei de onoare, îi spuse: 

— Draga mea Jeanne, scumpa mea contesă, dă-i de veste 
acelei Divion să întrerupă scrierea tratatului de căsătorie; 
trebuiesc băgate acolo numele celor doisprezece pairi din 
anul 82. Îi ştii? Nu? Ei bine, nici eu. Unde putem afla 
numele lor fără să trezim bănuieli? Ah, ce de-a vreme 
pierdută! Ce de-a vreme pierdută! 

Contesa de Beaumont îşi cerceta soţul cu frumogşii ei ochi 
de un albastru limpede; un surâs abia mijit îi lumina chipul. 
Uriaşul ei aflase iar vreo pricină ca să se frământe. Cu glas 
foarte liniştit îi spuse: 

— La Saint-Denis, iubitul meu, la Saint-Denis, în condicile 
mănăstirii. Vom găsi în ele fără îndoială numele pairilor. Îl 
voi trimite acolo pe fratele Enric, duhovnicul meu, ca şi cum 
ar avea de făcut vreo cercetare cărturărească... 

O lucire de dragoste înveselită, de recunoştinţă voioasă, 
trecu peste faţa lată a lui Robert. 

— Ştii, draga mea, spuse el plecându-se cu o graţie 
greoaie, că dacă nu erai o atât de înaltă doamnă, ai putea fi 
cel mai bun notar al ţării? 

Îşi zâmbiră, şi contesa de Beaumont născută Jeanne de 
Valois, citi în ochii lui Robert făgăduiala că deseară va veni 
în patul ei. 

III 
FALSIFICATORII. 

Când apuci pe calea minciunii, crezi întotdeauna că 
drumul va fi scurt şi ca-n palmă; treci cu uşurinţă, ba chiar 
cu un fel de plăcere peste cele dintâi piedici; dar curând 
pădurea se face deasă, drumul se şterge, se împarte în 
poteci care se vor pierde prin mlaştini; te poticneşti la fiece 
pas, piciorul ţi se afundă sau se împotmoleşte; îţi ieşi din 
sărite; te zbaţi zadarnic încolo şi încoace şi dai din lac în 
puț. 


La întâia vedere, nimic nu e mai simplu decât să 
plăsmuieşti un vechi document. O piele de vițel îngălbenită 
la soare şi frecată cu cenuşă, mâna unui grămătic plătit, 
câteva peceţi aplicate pe nişte şnururi de mătase: iată o 
treabă pentru care s-ar părea că nu-i nevoie nici de multă 
vreme, nici de mare cheltuială. 

Cu toate acestea, Robert trebui să renunţe, deocamdată, 
la reconstituirea contractului de căsătorie al tatălui său. Şi 
asta, nu numai din pricina că trebuia să afle numele celor 
doisprezece pairi, dar şi pentru că trebuia ca actul să fie 
scris în latineşte şi nu orice grămătic era în stare să 
cunoască formula folosită odinioară în tratatele căsătoriilor 
regale. Călugărul care ţinuse slujba pomenilor pe lângă 
regina Clemence a Ungariei, priceput în de-alde astea, 
întârzia să aducă începutul şi sfârşitul scrisorii; nu 
îndrăzneau să-i dea zor de teamă că, cerându-i să se 
grăbească, ar trezi bănuieli. 

Mai era şi problema peceţilor. 

— Puneţi un gravor de sigilii să le copieze după nişte 
pecetluită cu un sigiliu plăsmuit. 

Gravorii de sigilii erau însă legaţi cu jurământ; cel al curții, 
întrebat, răspunse că nimeni nu putea să imite aidoma o 
pecete, că două sigilii nu erau niciodată la fel, şi că ochii 
unor experţi recunosc numaidecât o ceară pecetluită cu un 
sigiliu plăzmuit. 

Cât despre sigiliile originale, ele erau întotdeauna distruse 
la moartea proprietarului. 

Aşadar, trebuiau să facă rost de acte vechi, purtând 
peceţile de care aveau nevoie, să le desprindă, ceea ce nu 
era treabă uşoară, şi să le mute apoi pe hârtia falsificată. 

Robert o sfătui pe femeia Divion să-şi dea toate silinţele 
pentru a meşteri un document mai lesne de plăsmuit, dar 
care să aibă aceeaşi greutate în ochii judecătorilor. 

Era vorba de scrisoarea prin care bătrânul conte Robert al 
II-lea îşi întărea hotărârea de a lăsa nepotului său 
moştenirea comitatului Artois, scrisoare întocmită la 28 


iunie 1302, când îşi pusese treburile în ordine, înainte de a 
porni la războiul din Flandra, unde avea să piară străpuns 
de douăzeci de lovituri de lance. 

— Şi hârtia asta e adevărată, toţi martorii o recunosc! îi 
zicea Robert soţiei sale. Simon Dourier îşi aminteşte până şi 
ce vasali ai bunicului meu erau de faţă şi ale căror 
isprăvnicii au fost peceţile ce s-au pus pe hârtie. Nu vom 
face nimic alta decât să scoatem la iveală adevărul! 

Simon Dourier, fost notar al contelui Robert al II-lea, le 
spuse ce cuprindea diata răposatului, atât cât putea el să-şi 
aducă aminte. Scrisul fu prefăcut de un grămătic al 
contesei de Beaumont, pe nume Dufour, dar textul acestuia 
avea prea multe ştersături, şi apoi i se recunoştea scrisul. 

Femeia Divion plecă în Artois să comunice cuprinsul 
scrisorii unui anume Robert Rossignol, care fusese grămătic 
al lui Thierry d'Hirson, şi care o aşternu din nou pe hârtie, 
nu cu o pană de gâscă ci cu un condei de bronz ca să-şi 
prefacă mai bine scrisul. 

Acest Rossignol, căruia i se înlesni drept răsplată o 
călătorie la Saint-Jacques-de-Compostelle unde se legase să 
meargă împlinind o făgăduială făcută lui Dumnezeu pe când 
zăcuse bolnav, acest Rossignol, zic, avea un ginere numit 
Jean Oliette care se cam pricepea să desprindă peceţile. 
Hotărât lucru, familia aceasta era plină de talente! Oliette o 
învăţă pe femeia Divion meşteşugul său. 

Aceasta se întoarce la Paris, se închide într-o odaie cu 
doamna Beaumont şi o singură slujnică, Jeanette cea 
Pirpirie, şi iată-le pe tustrele, cu ajutorul unui brici fierbinte 
şi a unui păr din coadă de cal muiat într-o zeamă anume 
pregătită spre a nu se rupe, apucându-se să desprindă 
peceţile de ceară de pe nişte acte vechi. Tăiau pecetea în 
două; apoi încălzeau una din jumătăţi şi o puneau peste 
cealaltă, prinzând între ele şnururile de mătase sau capătul 
sulului de pergament al documentului proaspăt plăsmuit. În 
sfârşit încălzeau niţel marginea peceţii de ceară ca să 
şteargă astfel orice urmă a tăieturii. 


Jeanne de Beaumont, Jeanne de Divion şi Jeanne cea 
Pirpirie îşi făcură astfel de treabă cu mai bine de patruzeci 
de peceţi, nu lucrau niciodată de două ori în acelaşi loc, 
ascunzându-se fie într-o încăpere a palatului Artois, fie în 
palatul Vulturului, ba chiar şi prin conace de la ţară. 

Robert intra uneori în odaie, ca să arunce o privire asupra 
operaţiei. 

— la te uită, cele trei Jeanne ale mele lucrează de zor! le 
striga el voios. 

Contesa de Beaumont din câteşitrele era cea mai iscusită. 

— Degete de femeie, degete de zână, zicea Robert 
sărutând curtenitor mâna soţiei sale. 

Nu era totul să ştii cum să desprinzi peceţile; mai trebuia 
să-ţi faci rost de acelea care se potriveau. 

Pecetea lui Filip cel Frumos putea fi găsită uşor; aflai peste 
tot acte regale. Robert îl convinse pe episcopul d'Evreux să- 
i încredinţeze o scrisoare privind moşia lui de la Conches, 
zicând că vrea s-o cerceteze, dar n-o mai dădu îndărăt 
niciodată. 

În Artois, femeia Divion îi puse pe prietenii săi, Rossignol şi 
Oliette, precum şi pe alte două slujnice, Maria cea Albă şi 
Maria cea Neagră, să caute vechile sigilii ale isprăvniciilor 
şi moşiilor de prin părţile acelea. 

După puţină vreme peceţile fură adunate, afară de una, 
cea mai însemnată, aceea a răposatului conte Robert al II- 
lea. Lucrul putea să pară de necrezut, dar aşa era: toate 
actele familiei se aflau cuprinse în condicile comitatului 
Artois, sub paza grămăticilor contesei Mahaut, iar Robert, 
copil pe vremea când murise bunicu-său, nu avea niciunul 
din ele. Printr-o verişoară de-a ei, Divion întră în vorbă cu 
un anume Ourson Chiorul, care avea o adeverinţă de la 
răposatul conte, sigilată cu „şnururi înnodate” alcătuind 
două mâni ce se strâng, ca într-o stemă, şi pe care Ourson 
Chiorul părea gata s-o vândă pe trei sute de livre. Doamna 
Jeanne de Beaumont spusese ce-i drept să fie cumpărată 
hârtia cu orice preţ, însă femeia Divion nu avea atâta bănet 


în Artois, iar dumnealui Ourson Chiorul, bănuitor, nu vroia 
să dea din mână adeverinţa numai pe făgăduieli. 

Nemaiştiind ce să facă, Divion îşi aduse aminte că avea un 
soţ care trăia destul de liniştit în acareturile castelului de la 
Bethune. El nu-i arătase niciodată o gelozie prea aprigă, 
darmite astăzi după ce episcopul Thierry murise... Divion îi 
ceru s-o ajute. Fără îndoială, se înmulţiseră acum cei care 
cunoşteau taina; nu se putea însă altfel. Soţul nu vru să-i 
împrumute bani, dar se învoi să dea un cal bun cu care 
luase parte la turniruri, şi Divion se ţinu de capul domnului 
Ourson până ce acesta primi calul pentru a împlini suma 
cerută, şi mai lăsându-i dânsa pe deasupra şi nişte 
giuvaeruri ce avea asupra ei. 

Ah, ce se mai zbătea Divion! Nu-şi cruța nici timpul, nici 
oboseala, nici alergăturile, nici călătoriile. Dar nici gura. Şi 
apoi, era cu ochii în patru ca nu cumva să mai piardă iarăşi 
ceva; dormea cu capul pe cheile ei. 

Cu mâna chircită de teamă, tăie cu briciul pecetea 
răposatului conte Robert. O pecete care costa trei sute de 
livre! Şi cum să găseşti alta la fel, dacă din nenorocire s-ar 
rupe? 

Monseniorul Robert îşi cam pierdea răbdarea, pentru că 
toţi martorii fuseseră acum ascultați, iar regele îl întreba, 
foarte drăguţ, şi arătând că-i vrea binele, dacă dovezile de a 
căror existenţă jurase, vor fi înfăţişate curând. 

Încă două zile, încă o zi să mai aibă răbdare; monseniorul 
Robert va fi mulţumit. 

IV 
MUSAFIRII DE LA REUILLY. 

În lunile de vară, şi când slujba ţării sau grijile procesului 
său îi lasă un răgaz, lui Robert d'Artois îi place să petreacă 
sfârşitul săptămânii la Reuilly, într-un castel care aparţine 
soţiei sale, provenit din moştenirea familiei Valois. 

Livezile şi pădurile întreţin o răcoare plăcută în jurul 
acestei reşedinţe. Robert îşi păstrează aici şoimii săi de 
vânătoare. Curtea e numeroasă, căci mulţi tineri de neam 


nobil, înainte de a ajunge în rândul cavalerilor, se bagă la 
Robert, ca scutieri, chelari sau feciori de casă. Cel care nu 
izbuteşte să intre în slujba regelui se dă peste cap să fie 
primit în casa contelui d'Artois, folosind recomandaţii din 
partea rudelor cu trecere, şi, odată intrat acolo, caută să se 
ridice în ochii stăpânului prin râvna sa. A-i ţine frâul calului, 
a-i întinde mănugşa de piele pe care va veni să se aşeze 
şoimul său falnic, a-i aduce tacâmul la masă, a-i turna din 
ibric apă ca să-şi spele mâinile zdravene, toate acestea îl 
ajută să se salte niţel în ierarhia Statului; a veni să-i zgâlţâie 
perna, dimineaţa, ca să-l trezească, e aproape ca şi cum ar 
zgâlţâi perna Bunului Dumnezeu, deoarece monseniorul, 
oricine ştie asta, taie şi spânzură la curte. 

În această sâmbătă de la începutul lui septembrie, Robert 
d'Artois a poftit la Reuilly pe câţiva seniori dintre prietenii 
săi, printre care domnul de Brecy, cavalerul de Hangest şi 
arhidiaconul d'Avranches, ba chiar şi bătrânul conte de 
Bouville, pe jumătate orb, căruia îi trimisese o litieră să-l 
aducă. Celor care vroiau să se scoale dis-de-dimineaţă, le-a 
oferit o scurtă vânătoare cu şoimi. 

Acum, oaspeţii sunt adunaţi în sala dreptăţii unde el însuşi, 
îmbrăcat simplu, şade ca între prieteni, în jilţul său cu 
spetează înaltă. Contesa de Beaumont, soţia sa, e de faţă, 
ca şi notarul 'Tesson care şi-a pus pe o masă călimara şi 
penele de scris. 

— Domnii mei, prieteni, începe el, am ţinut să veniţi aici 
pentru a vă cere sfatul. 

Oamenii sunt întotdeauna măguliţi când li se cere 
părerea... Tinerii scutieri de neam nobil aduc oaspeţilor 
băuturile dinainte de masă, vinurile cu scorţişoară, alunele 
tăvălite în sare şi piper, migdalele curățate în pocale de 
argint aurit. Umblă cu băgare de seamă ca să nu facă nici 
zgomot, nici vreo greşeală în slujba lor; deschid ochii mari 
la tot ce văd, îşi pregătesc de pe acum amintiri; vor spune 
mai târziu: „Eram în ziua aceea la monseniorul Robert; se 


afla acolo contele de Bouville, care fusese şambelan al 
regelui Filip cel Frumos...” 

Robert vorbeşte fără grabă, răspicat: o anume doamnă de 
Divion, pe care abia o cunoaşte, i s-a înfăţişat zicând că 
poate să-i dea o scrisoare ce se află în mâna ei, împreună cu 
altele, căpătate de la episcopul Thierry d'Hirson... a cărui 
iubită fusese, adăogă el, coborându-şi niţel glasul. Pomenita 
Divion cere bani, fireşte; femeile astea sunt toate de aceeaşi 
teapă! Dar documentul pare să fie de oarecare 
însemnătate. Totuşi, înainte de a-l cumpăra, Robert vrea să 
se încredinţeze că nu e tras pe sfoară, că scrisoarea e 
adevărată, că poate fi adusă ca dovadă în procesul său şi că 
nu e lucrătura vreunui plăsmuitor făcută înadins pentru a-l 
stoarce de bani. lată pentru ce şi-a poftit prietenii, care 
sunt oameni cu judecată şi mai pricepuţi ca dânsul în ale 
scrisului, spre a cerceta hârtia. 

Din când în când Robert aruncă o privire spre nevastă-sa, 
pentru a se încredința că vorbise cum trebuie. Jeanne îşi 
înclină foarte uşor capul; admiră marea şiretenie a soţului 
ei şi se minunează cum uriaşul ăsta frecat cu toate alifiile 
ştie să facă pe prostul, când vrea să înşele. Îşi ia o mutră de 
om neliniştit, bănuitor... Ceilalţi nu vor întârzia să găsească 
bună scrisoarea aceasta; după ce o vor aproba, n-au să-şi 
mai schimbe părerea, şi printre cei de la palatul regal şi de 
la înalta curte de judecată se va răspândi ştirea că Robert 
are în mână dovada dreptului său. 

— Chemaţi-o aici pe această doamnă Divion, spune Robert 
încruntându-se. 

Jeanne de Divion se iveşte, cu un aer foarte provincial, 
foarte modest; de sub broboada de în i se vede faţa 
triunghiulară, cu ochii încercănaţi. Nu are nevoie să facă pe 
speriata, căci este. Scoate dintr-o pungă mare de postav un 
sul de pergament din care atârnă mai multe peceţi, şi i-l 
întinde lui Robert; acesta îl desface şi după ce-l priveşte o 
clipă, îl trece notarului. 

— Uită-te bine la peceţi, meştere 'Tesson. 


Notarul cercetează nodul şnururilor de mătase, îşi apleacă 
peste pergament uriaşa sa tichie neagră şi profilul în chip 
de pătrar de lună. 

— E într-adevăr pecetea răposatului conte, bunicul măriei 
tale, se rosteşte el pe un ton convins. 

— Vedeţi şi dumneavoastră, domnilor, spune Robert. 

Documentul trece din mână în mână. Domnul de Brecy 
adevereşte că peceţile isprăvniciilor din Bethune şi Arras 
sunt foarte bune. Contele de Bouville apropie hârtia de 
ochii săi obosiţi, nu zăreşte decât pata verde din partea de 
jos a documentului; pipăie ceara catifelată sub deget, şi 
lacrimile îi podidesc pleoapele. 

— Ah, oftează el, e pecetea de ceară verde a bunului meu 
stăpân Filip cel Frumos! 

Şi se lasă o clipă de mare duioşie, o clipă de tăcere în care 
adunarea respectă amintirile de demult ale acestui bătrân 
slujitor al coroanei. 

Femeia Divion care stă ceva mai deoparte, lângă un 
perete, schimbă o privire discretă cu contesa de Beaumont. 

— Acum, citeşte-ne asta, meştere Tesson, porunceşte 
Robert. 

Şi notarul, după ce apucă iar pergamentul, începe: 

— Noi, Robert al Franţei, pair şi conte d'Artois... 

Formulele de introducere au întorsătura obişnuită; 
oaspeţii ascultă liniştiţi. 

—...Şi o spunem aici de faţă cu seniorii de Saint-Venant, de 
Saint-Paul, de Waillepayelle, cavaleri care îşi vor pune 
peceţile lor, şi cu meşterul Thierry d'Hirson, grămăticul 
nostru... 

Câteva priviri se îndreaptă spre Divion care-şi lasă nasul în 
jos. 

„Dibaci, foarte dibaci am adus-o din condei, pomenindu-l 
pe episcopul Thierry, îşi zice Robert; asta adevereşte 
mărturiile în privinţa lui; toate se leagă bine între ele”. 

—... că atunci când s-a făcut cununia fiului nostru Filip, l- 
am învestit cu stăpânirea comitatului nostru, păstrând 


pentru noi veniturile câte zile vom mai avea, iar fiica 
noastră Mahaut s-a învoit la aceasta şi a renunţat la mai sus 
pomenitul comitat... 

— A, dar asta e de cea mai mare însemnătate! izbucneşte 
Robert. E mai mult decât mă aşteptam! Nimeni nu mi-a 
spus vreodată că Mahaut s-ar fi învoit la aceasta! Vedeţi 
acum, prieteni, cât de ticăloasă este!... Urmează, meştere 
Tesson. 

Oaspeţii sunt foarte impresionați. Clatină din cap, se 
privesc unul pe altul... Da, documentul e de mare 
însemnătate. 

—... iar acum când Dumnezeu l-a chemat la dânsul pe mult 
iubitul nostru fiu contele Filip, îl rugăm pe stăpânul nostru 
regele, dacă ni s-o întâmpla la război ca Dumnezeu să-şi 
împlinească vrerea curmându-ne zilele, ca stăpânul nostru 
regele să vegheze asupra urmaşilor fiului nostru pentru ca 
de nimenea să nu fie dezmoştenit. 

Toţi continuă să încuviinţeze dând din cap cu demnitate; 
cavalerul de Hangest, care-şi are scaunul la înalta curte de 
judecată, îşi desface mâinile înspre Robert, într-un gest 
grăitor, vrând să zică: „Ai câştigat procesul. monseniore”. 

Notarul îşi încheie citirea: 

—... şi am sigilat aceasta cu sigiliul nostru, în palatul 
nostru de la Arras astăzi în a douăzeci şi opta zi din luna 
iunie a anului de la Cristos o mie trei sute douăzeci şi doi. 

Robert nu-şi poate stăpâni o tresărire. Contesa de 
Beaumont păleşte la faţă. Femeia Divion, lipită de perete, 
simte că moare. 

Nu-s numai dânşii care au auzit trei sute douăzeci şi doi. 
Capetele ascultătorilor s-au întors cu mirare spre notarul 
care dă şi el semn de spaimă. 

— Ai citit trei sute douăzeci şi doi? întreabă cavalerul de 
Hangest. Vrei să zici trei sute şi doi, anul morţii contelui 
Robert? 

Meşterul Iesson ar vrea mult să poată cere iertare 
învinuindu-se că-l luase gura pe dinainte; dar textul e acolo, 


sub ochii lui, arătând negru pe alb trei sute douăzeci şi doi. 
Şi nobilii domni vor cere să vadă iar hârtia. Cum de s-a 
putut una ca asta? Aoleu, ce supărat va fi monseniorul 
Robert! Şi el însuşi, Tesson, în ce boroboaţă se băgase? La 
Châtelet... la temniţa Châtelet au să-l ducă toate acestea! 

Face şi el ce poate ca să dreagă nenorocirea; 
bolboroseşte: 

— E aici o greşeală de scris... Dar fireşte, bineînţeles, 
trebuie citit o mie trei sute şi doi... 

Şi la iuţeală îşi înmoaie pana în cerneală, şterge, face 
câteva litere, scrie data corectă. 

— E oare dreptul dumitale de a face asemenea îndreptări? 
îl întreabă cavalerul de Hangest pe un ton oarecum 
supărat. 

— Dar fireşte, domnule, spune notarul; sunt aici două 
puncte puse sub cuvântul scris greşit şi e obiceiul notarilor 
de a îndrepta cuvintele scrise greşit sub care s-au pus nişte 
puncte... 

— Aceasta aşa este, întăreşte arhidiaconul d'Avranches. 

Dar întâmplarea asta neprevăzută a distrus frumoasa 
impresie pe care o făcuse citirea. 

Robert cheamă un scutier, îi porunceşte la ureche să dea 
fuga la bucătărie pentru a zori prânzul, apoi încearcă să 
învioreze conversaţia: 

— Pe scurt, meştere 'Tesson, pentru dumneata scrisoarea e 
bună? 

— Desigur, monseniore, desigur, se grăbeşte să răspundă 
Tesson. 

— Şi domnia ta, ce zici, domnule arhidiacon? 

— O socot bună. 

— Poate că, spune domnul de Brecy cu glas prietenos ar 
trebui să pui scrisoarea asta alături de altele ale răposatului 
conte d'Artois, din acelaşi an, ca să-ţi dai seama dacă se 
aseamănă... 

— Şi cum să fac, dragul meu, răspunde Robert, cum să fac 
aceasta, când mătuşă-mea Mahaut ţine toate hârtiile în 


condicile ei! Eu cred că actul e adevărat. Nimeni nu 
născoceşte asemenea lucruri! Eu însumi nu ştiam atâtea 
câte sunt scrise acolo, şi mai cu seamă că Mahaut 
renunţase la drepturile ei. 

În clipa aceea nişte chemări din corn răsună în curte. 
Robert bate din palme: 

— Sună că s-a pregătit apa, Domnilor! Să mergem să ne 
spălăm pe mâini, şi haidem la masă! 

Spumega de furie, măsurând în lung şi-n lat odaia 
contesei, nevastă-sa, iar pardoseala tremura sub paşii lui. 

— Şi tu ai citit-o! Şi Tesson a citit-o! Şi Divion a citit-o! Şi 
nimeni, nimeni din voi n-a fost în stare să vadă acest 
nenorocit două zeci şi doi, din pricina căruia se poate nărui 
tot ce-am clădit! 

— Dar tu însuţi, dragul meu, răspunde liniştit Jeanne de 
Beaumont, ai citit şi răscitit această scrisoare, şi pare-mi-se 
că erai foarte mulţumit de ea! 

— Ei, da! Am citit-o şi eu însumi nu am văzut această 
greşeală! A citi cu ochii şi a citi cu glas nu e totuna. Şi cum 
era să-mi treacă prin cap că vor face o asemenea prostie! 
Trebuia ca dobitocul ăsta de notar să-şi dea seama... Şi 
dobitocul celălalt care a scris actul... cum îi zice ăluia? 
Rossignol?... Unul ca ăsta pretinde că poate întocmi o 
scrisoare şi te stoarce de mai mulţi bani decât ar fi nevoie 
pentru a clădi o casă, şi nu-i în stare nici să pună data 
cuvenită! Am să poruncesc să mi-l aducă pe acest Rossignol 
şi să-l biciuiască până la sânge! 

— Ar trebui, iubitule, să trimiţi după dânsul la Saint- 
Jacques, unde se află în pelerinaj cu gologanii tăi. 

— Bine, atunci când s-o întoarce! 

— Nu ţi-e teamă că va vorbi ceva cam prea tare în timp ce- 
l vor biciui? 

Robert înalţă din umeri. 

— Avem încă mare noroc că asta s-a întâmplat aici, iar nu 
pe când scrisoarea ar fi fost citită în faţa înaltei curţi de 
judecată! Va trebui, draga mea, să fii cu mai mare băgare 


de seamă la celelalte scrisori, pentru ca asemenea greşeli 
să nu se mai facă. 

Doamna de Beaumont găsea că nu e drept ca mânia 
soţului său să se reverse asupra ei. Îi părea tot aşa de rău 
ca şi lui de greşeala asta, era şi dânsa mâhnită, dar după 
toată osteneala ce-şi dăduse, după ce-şi jupuise mâinile 
tăind ceara atâtor peceţi, socotea că Robert ar fi putut să se 
stăpânească şi să n-o judece ca pe o vinovată. 

— La urma urmei, Robert, de ce te ţii cu atâta înverşunare 
de procesul ăsta? De ce te vâri tu, târându-mă şi pe mine ca 
şi pe atâţia alţii din jurul tău în primejdia de a fi într-o zi 
dovediţi că am umblat cu minciună şi cu falsuri? 

— Nu sunt minciuni şi nu sunt falsuri! urlă Robert. 
Adevărul, iată ce vreau să scot la iveală în ochii tuturor, 
după ce unii s-au încăpățânat să-l ascundă! 

— Pie cum zici, e adevărul, vorbi dânsa; dar mărturiseşte 
că e un adevăr cu înfăţişare urâtă. Tleme-te că sub 
asemenea haine n-ar putea să-l recunoască cineva! Ai de 
toate, dragul meu, eşti pair al regatului, fratele regelui prin 
mine care-i sunt soră, şi atotputernic în Consiliul din 
fruntea ţării; veniturile ţi-s mari, iar ceea ce ţi-am adus ca 
zestre şi moştenire face din tine stăpânul unei averi 
pizmuite de toţi. De ce nu renunţi la Artois! Nu te gândeşti 
că am jucat îndeajuns un joc primejdios care poate să ne 
coste grozav de scump? 

— Draga mea, judeci foarte rău şi mă mir auzind că tu, aşa 
de înţeleaptă de obicei, vorbeşti astfel. Sunt întâiul baron al 
Franţei, dar un baron fără ţară. Micul meu comitat de 
Beaumont, care nu mi-a fost dat decât ca o despăgubire e 
domeniu al coroanei; nu eu strâng acolo recoltele şi 
birurile, ci mi se varsă doar veniturile. Am fost făcut pair, ai 
spus-o chiar tu, pentru că regele e fratele tău; dar, 
Dumnezeu să ni-l ţie multă vreme, un rege nu e veşnic. Am 
văzut destui murind! Dacă se întâmplă ca Filip să moară, 
sunt eu oare cel care va avea regența? Dacă afurisita de 
şchioapă, nevastă-sa, care mă urăşte şi te urăşte, se sprijină 


pe Burgundia ca să fie regentă, fi-voi oare tot atât de 
puternic, iar Vistieria are să-mi plătească mereu veniturile 
de până acum? Nu am o cârmuire a mea, nu împart eu 
dreptatea, nu am ceea ce se cheamă cu adevărat mari 
vasali, nu pot scoate din comitatul meu oameni care să fie ai 
mei, să-mi datoreze toată supunerea şi pe care să-i pot 
căpătui eu. Cui se dau astăzi slujbele? Unora veniţi din 
Valois, din Anjou, din Maine de pe moşiile şi acareturile 
bunului Charles, tatăl tău. De unde îmi iau chiar eu 
slujitorii? Dintre dânşii. Îţi mai spun o dată, nu am nimic. 
Nu pot strânge steaguri de oaste destul de mari ca să 
tremure cineva în faţa mea. Puterea adevărată nu se 
socoteşte decât după numărul moşiilor de seniori pe care le 
ai sub porunca ta şi de unde poţi scoate oşteni. Averea mea 
nu se reazămă decât pe mine, pe braţele mele, pe locul ce-l 
am în Consiliul regelui. Trecerea mea nu se întemeiază 
decât pe bunăvoința Curţii, şi bunăvoința asta ţine numai 
cât vrea Dumnezeu. Avem fiii noştri; ei bine, gândeşte-te la 
dânşii, draga mea, şi cum nu e prea sigur că mi-ar fi 
moştenit creierul, aş vrea să le las coroana comitatului 
Artois... care e partea lor de dreaptă moştenire! 

Nu vorbise niciodată atâta despre gândurile ascunse ce-l 
frământau, şi contesa de Beaumont, uitând de supărarea ei 
de adineaori, îşi vedea soţul înfăţişându-se într-o lumină 
neaşteptată, nu numai ca o namilă vicleană ale cărui 
uneltiri o amuzau, nu numai sub chipul zurbagiului în stare 
de toate blestemăţiile, al curvarului care se ţine după toate 
femeile, fie nobile, burgheze sau slujnice, dar ca un mare 
senior pătruns de îndatoririle rangului său. Şi Charles de 
Valois odinioară, când alerga după un regat sau o coroană 
împărătească şi căuta pentru fetele lui soţi de neam regesc, 
îşi explica faptele zicând că e muncit de griji asemănătoare. 

Tocmai atunci un scutier bătu în uşă: doamna de Divion 
cerea să-i vorbească de îndată contelui. 

— Asta ce mai vrea de la mine? Nu se teme că am s-o 
strivesc? Spune-i să intre. 


Divion se ivi în prag, cu ochii rătăciţi, aducând o veste 
foarte rea. Cele două prăpădite de slujnice ale ei din Artois, 
Maria cea Albă şi Maria cea Neagră, care ajutaseră la 
cumpărarea mai multor peceţi de pe scrisoarea plăsmuită, 
se găseau în temniţă, înhăţate de armăşeii contesei Mahaut. 

V, 

MAHAUT ŞI BEATRICE 

— Să vă ia dracul pe toţi şi să vă pună măruntaiele la 
uscat, slugi ticăloase ce sunteţi! ţipa contesa Mahaut. Cum? 
Poruncesc să fie prinse aceste două femei de la care se 
putea afla totul, şi nici nu le-aţi apucat bine că le şi daţi 
drumul? 

În castelul ei de la Conflans pe Sena, lângă Vincennes, 
contesa Mahaut tocmai aflase că cele două slujnice ale 
femeii Divion, arestate din porunca ei de către ispravnicul 
din Arras, fuseseră puse în libertate. Clocotea de mânie şi 
„Slugile ticăloase” pe care le blestema erau deocamdată 
înfăţişate acolo numai de Beatrice d'Hirson, domnişoara ei 
de onoare, pe capul căreia îşi vărsa năduful. Ispravnicul din 
Arras era un unchi al Beatricei, un frate mai mic al 
răposatului episcop Thierry. 

— Amărâtele acestea, doamnă... n-au fost scoase din 
temniţă decât cu o poruncă a regelui, adusă de doi armăşei, 
răspunse liniştit Beatrice. 

— Ei, asta-i acum! Că-i pasă regelui de două slujnice care 
ţin un birt într-o mahala din Arras! Li s-a dat drumul din 
porunca lui Robert al meu care a alergat la rege ca să 
obţină eliberarea lor. Luatu-s-a măcar numele armăşeilor? 
Încredinţatu-s-a cineva că erau cu-adevărat dregători ai 
regelui? 

— Îi cheamă Maciot l'Allemant şi Jean Le Servoisier, 
doamnă... răspunse Beatrice cu acelaşi glas potolit şi 
tărăgănat. 

— Doi armăşei ai lui Robert! Îl ştiu pe acest Maciot 
I'Allemant; e dintre aceia pe care afurisitul de nepotu-meu îi 
foloseşte la toate răutăţile lui. Şi mai întâi, cum de a aflat 


Robert că slujnicele acelei Divion au fost închise? întrebă 
Mahaut, aruncând domnişoarei sale de onoare o uitătură 
plină de bănuială. 

— Monseniorul Robert şi-a păstrat multe legături în 
Artois... ştii bine asta, doamnă. 

— Doresc, spuse Mahaut, să nu fi găsit şi printre cei care 
sunt în preajma mea... Dar tot trădare este când mă 
slujeşte rău cineva, şi simt că sunt trădată din toate 
părţile... Ah, de la moartea lui Thierry s-ar zice că nu vă mai 
pasă de mine. Nişte nerecunoscători, asta sunteţi toţi! V-am 
ghiftuit cu daruri, iar de cincisprezece ani mă port cu tine 
de parcă ai fi fata mea... 

Beatrice d'Hirson îşi lăsă în jos genele negre şi privi cu 
gândul dus lespezile pardoselii. Obrazul ei chilimbariu, 
neted, cu buzele răsfrânte, nu lăsa să i se vadă vreun 
sentiment, nici umilinţă, nici revoltă, ci doar o oarecare 
prefăcătorie în genele plecate, nemaipomenit de lungi, sub 
care se ascundea privirea. 

— Unchiu-tău Denis, din care am făcut vistiernicul meu ca 
să-i fac plăcere lui Thierry, îmi toacă averea şi mă pradă! 
Unde-i socoteala cireşelor din livada mea pe care le-a 
vândut vara asta în piaţă la Paris? Va veni o zi când voi cere 
să i se cerceteze catastifele! Aveţi de toate, moşii, case, 
castele cumpărate cu ce-aţi strâns de la mine! Unchiu-tău 
Pierre, un zevzec pe care l-am pus ispravnic gândind că 
dacă-i aşa de prost are să-mi fie barem credincios, uite că 
nu e în stare nici măcar să ţină închise uşile temniţelor 
mele! lese de acolo care cum vrea, ca dintr-un han sau de la 
bordel! 

— Dar cum putea unchiu-meu să se împotrivească, 
doamnă... când i s-a arătat sigiliul regelui? 

— Şi în cele patru zile pe care le-au petrecut în închisoare, 
ce au spus slujnicele astea de curvă păcătoasă? Făcutu-le-a 
cineva să vorbească? Unchiu-tău pusu-le-a la cazne ca să-şi 
dezlege limba? 


— Dar, doamnă, răspunse Beatrice tot cu glasul acela 
tărăgănat, nu putea s-o facă fără porunca unui judecător. 
Vezi ce a păţit ispravnicul măriei tale de la Bethune... 

Cu un gest al uriaşei sale mâini plină de pete, Mahaut 
mătură acest argument. 

— Nu, nu mă mai slujeşti din inimă, se plânse ea, sau mai 
bine spus, întotdeauna m-ai slujit rău! 

Mahaut îmbătrânea. Anii lăsaseră urme pe trupul 
mătăhălos; fire aspre de păr alb îi năpădeau obrajii care se 
împurpurau la cea mai măruntă nemulţumire; valul de 
sânge i se vedea atunci ca o pestelcuţă roşie sub gât. Anul 
trecut bolise de-a binelea de mai multe ori. În toate 
privinţele vremea aceea îi adusese numai nenorociri. 

De când cu jurământul ei mincinos de la Amiens şi cu 
alcătuirea comisiei de anchetă, firea i se acrise până a 
ajunge de nesuferit. Afară de asta, mintea îi cam slăbea; 
amesteca toate lucrurile alandala. Grindina îi prăpădise 
trandafirii pe care-i sădea cu miile în grădinile ei, sau vreo 
stricăciune se întâmplase la maşinile hidraulice care 
alimentau cascadele artificiale de la castelul din Hesdin? 
Mânia ei se abătea, ca o vijelie, pe capul grădinarilor, al 
inginerilor, al scutierilor şi al Beatricei. 

— Şi zugrăvelile acestea, nici zece ani nu-s de când s-au 
făcut! strigă ea arătând frescele galeriei de la Conflans... 
Patruzeci şi opt de livre pariziene am plătit iconarului pe 
care unchiu-tău l-a chemat de la Bruxelles, şi el mi-a 
garantat că va folosi vopselele cele mai fine! N-au trecut 
nici zece ani şi vezi în ce hal au ajuns! Argintul de pe 
chivere s-a şi spălăcit iar partea de jos a zugrăvelii e toată 
scorojită. Te întreb, e treabă cinstită asta? 

Beatrice murea de urât. Slujitorimea contesei Mahaut era 
numeroasă, dar alcătuită numai din oameni mai vârstnici. 
Mahaut se ţinea acum cam departe de Curtea Franţei unde 
Robert tăia şi spânzura. Acolo, la Paris, la Saint-Germain, în 
jurul regelui găsit, erau necontenite întreceri cu lancea, 
turniruri şi serbări ba pentru ziua de naştere a reginei, ba 


pentru plecarea regelui Boemiei sau chiar fără nici un 
prilej, doar pentru ca lumea să petreacă. Mahaut nu se 
ducea de fel, sau făcea scurte apariţii când demnitatea ei de 
pair al regatului o silea la aceasta. Nu mai era tânără ca să 
danseze carola şi nici nu avea chef să se uite cum alţii 
petrec, mai cu seamă la o curte care se purta aşa de rău cu 
dânsa. Nu-i mai făcea plăcere nici să se aşeze pentru o 
vreme la Paris, în palatul ei de pe strada Mauconseil; trăia 
retrasă între zidurile înalte ale castelului de la Conflans sau 
la Hesdin pe care pusese să-l refacă după ce Robert îl 
pustiise în 1316. 

Tiranică de când nu mai avea amant - ultimul fusese 
episcopul Thierry d'Hirson care se împărțea între ea şi 
Divion, de unde ura contesei Mahaut împotriva femeii 
acesteia - şi trăind cu groaza ca nu cumva să i se facă rău 
noaptea, o silea pe Beatrice să doarmă într-un ungher al 
iatacului ei unde stăruiau tot felul de mirosuri îngrămădite 
de bătrâneţe, de spiţerie şi de mâncare. Căci Mahaut 
înfuleca tot aşa de zdravăn, la orice oră o apuca foamea ei 
năprasnică; draperiile şi covoarele miroseau a ostropel de 
iepure, a friptură de mistreţ sau tocană cu usturoi. 1 se 
apleca adeseori şi era nevoită să cheme vraci, doftori, 
spiţeri şi bărbieri; după hălcile de pastramă înghiţea 
doftorii cu lingura şi zeamă de ierburi de leac. Ah, unde 
erau frumoasele vremi când Beatrice o ajuta pe Mahaut să 
otrăvească regii! 

Chiar şi Beatrice începea să simtă povara anilor. Tinereţea 
ei era pe sfârşite. Treizeci şi trei de ani e vârsta când toate 
femeile, chiar şi cele mai stricate, măsoară amândouă 
povârnişurile vieţii lor, gândindu-se cu nostalgie la 
anotimpurile ce s-au dus, şi cu nelinişte la cele care vor 
veni. Beatrice era tot frumoasă şi asta o citea în ochii 
bărbaţilor, oglinzile ei preferate. Dar ştia de asemeni că nu 
mai avea faţa aceea de poamă aurită care-i fusese farmecul 
la douăzeci de ani; ochii foarte negri şi care aproape că nu 
lăsau loc albului dintre gene, erau mai puţin strălucitori 


când se trezea din somn; şoldurile i se îngroşaseră niţel. 
Sosise acum vremea când zilele nu mai trebuiau irosite de 
pomană. 

Dar cum, cu această Mahaut care o silea să doarmă în 
odaia ei, cum să scape pentru a întâlni un amant 
întâmplător sau pentru a se duce, la miezul nopţii, în vreo 
casă tainică, spre a lua parte la o liturghie zadarnică şi a 
găsi, în marafeturile vrăjitoreşti, gustul plăcerii? 

— La ce visezi? îi strigă deodată Mahaut. 

— Nu visam, doamnă, răspunse ea lăsându-şi iar asupra 
contesei privirea limpede; mă gândesc doar că ai putea să 
ai o fată mai bună ca mine pentru a te sluji... Gândesc să mă 
mărit. 

Era o răutate dibaci ticluită al cărei efect se văzu 
numaidecât. 

— Frumos are să-ţi mai stea măritată! Ah, mare noroc pe 
capul celui care te va lua de soţie şi va umbla să-ţi caute 
fecioria în patul tuturor scutierilor mei, înainte de a porni 
să-şi dobândească tot acolo şi coarnele! 

— La vârsta mea, doamnă, şi cum m-ai ţinut aici 
nemăritată ca să te slujesc... fecioria e mai curând năpastă 
decât virtute. În orice caz, e lucru mai puţin important 
decât casele şi moşiile pe care le voi aduce unui soţ. 

— Dacă le vei păstra, fetiţo! Dacă le vei păstra! Căci le-ai 
strâns toate pe spinarea mea! 

Beatrice zâmbi, şi privirea neagră i se posomori din nou. 
— Vai, doamnă, rosti ea cu o nespusă blândeţe, doar n-ai 
să iei îndărăt darurile făcute cui te-a slujit în lucruri aşa de 

tainice... şi pe care le-am săvârşit împreună? 

Mahaut o privi cu ură. 

Beatrice ştia să-i amintească de leşurile regale care 
dormeau între ele, de bomboanele otrăvite ale Aiuritului, de 
otrava strecurată pe buzele micului Jean 1... şi mai ştia cum 
se va sfârşi scena asta, printr-o năvală de sânge în obrajii 
contesei, prin pestelcuţa roşie ce se va ivi la gâtul ei bovin. 


— N-ai să te măriţi! Na, uite ce rău îmi faci înfruntându- 
mă astfel! Acum poţi fi mulţumită, spuse Mahaut lăsându-se 
într-un jilţ. Mi se urcă tot sângele la cap şi-mi ţiuie urechile; 
va trebui iar să mi se lase sânge. 

— Nu cumva, doamnă, pentru că mănânci prea mult 
trebuie să ţi se scoată atâta sânge? 

— Voi mânca ce-mi place, urlă Mahaut, şi când îmi place! 
Nu am nevoie de o proastă ca tine pentru a hotări ce-mi 
prieşte şi ce nu. Du-te de-mi caută nişte brânză 
englezească! Şi vin! Dar nu zăbovi prea mult! 

Nu se mai găsea brânză englezească în cămară; ultima 
bucată sosită din Anglia se isprăvise. 

— Cine a mâncat-o? Mă fură toţi! Să mi se aducă atunci o 
plăcintă cu coaja rumenită! 

„Ei, da! Ăsta ţi-e leacul! îndoapă-te şi crapă!” îşi zicea 
Beatrice punând tava pe masă. 

Mahaut apucă o felie groasă şi muşcă din ea. Dar 
trosnitura, pe care o auzi răsunându-i în cap, nu era numai 
a coajei de plăcintă; îşi rupsese un dinte, încă unul. 

Ochii ei verzi şi înroşiţi de sânge se căscară niţel. Rămase 
câteva clipe nemişcată, cu felia de plăcintă într-o mână şi un 
pahar de vin în cealaltă, cu gura deschisă în care se vedea 
un dinte din faţă rupt deasupra rădăcinii, căzut de-a latul, 
lângă buză. Puse jos paharul şi desprinse cu uşurinţă 
partea ruptă a dintelui. Măsura cu vârful limbii locul gol sub 
gingie şi pipăia suprafaţa zgrunţuroasă, dureroasă, a 
rădăcinii. În acelaşi timp cercetă din ochi, între degetele ei 
noduroase, fărâma de fildeş gălbejit, neagră la marginea, 
unde se rupsese, această părticică din ea însăşi care o 
părăsea. 

Mahaut îşi înălţă privirea pentru că Beatrice, în faţa ei, era 
gata să pufnească de râs. Cu braţele încrucişate pe pântec 
şi umerii zgâlţâiţi de râs, domnişoara de onoare nu-şi mai 
putea stăpâni hohotul. Înainte însă de a avea vreme să se 
tragă îndărăt, Mahaut se şi năpustise la ea arzându-i două 
palme zdravene. Râsul Beatricei se opri brusc; în dosul 


genelor lungi, ochii negri scânteiară cu o lucire răutăcioasă, 
apoi se stinseră numaidecât. 

În seara aceea, când Beatrice o ajută pe Mahaut să se 
dezbrace, părea că pacea se restabilise între ele. 

Contesa, absorbită iar de gândurile care o frământau, îi 
explica Beatricei: 

— Înţelegi tu de ce ţineam atât de mult ca femeile alea 
două să fie silite să vorbească? Sunt sigură că acea Divion îl 
ajută pe Robert să fabrice hârtii false, şi aş vrea să fie 
prinsă asupra faptului. 

Îşi sugea, fără voie, colţul de măsea pe care bărbierul i-l 
pilise. 

De când primise cele două palme, Beatrice cocea un plan. 

— Aş putea, doamnă, să-ţi dau un sfat? Vrei să-l auzi? 

— Dar, bineînţeles, fetiţo, vorbeşte, spune ce ai de spus. 
Sunt eu cam repezită şi iute de mână, dar am încredere în 
tine, ştii bine asta. 

— Ei bine, doamnă, află că tot răul se trage de la 
moştenirea unchiului meu Thierry... şi de acolo că n-ai vrut 
să plăteşti ce-i lăsase el acelei Divion. O muiere netrebnică, 
fireşte, şi care nu merita atâta! Dar ţi-ai făcut în ea o 
duşmancă, una care aflase niscaiva taine din gura unchiului 
meu... şi care e pe cale să le vândă monseniorului Robert. 
Am avut încă mare noroc că am putut goli la timp lada de 
fier din castelul Hirson..., în care unchiu-meu ţinea unele 
din hârtiile domniei tale! Vezi bine ce-ar fi putut să facă cu 
ele ticăloasa aceea... Ceva bani şi un petec de pământ să-i fi 
dat... şi-i închideai cloanţa. 

— Ei, da! făcu Mahaut, poate că am greşit. Recunoşti însă 
că-i prea de tot ca dezmâăţata asta care se ducea să se 
încălzească în aşternutul unui episcop să fie trecută în diata 
sa, ca şi cum i-ar fi fost soaţă cu cununie... Ei, da! poate că 
am greşit... 

Beatrice o ajuta pe Mahaut să-şi scoată cămaşa de zi. 
Namila de femeie îşi ridica braţele uriaşe, lăsând să i se 
vadă la subsuori un smoc de peri albi; grăsimea îi făcea o 


cocoaşă pe grumaz, ca pe spinarea boilor; ţâţa era grea, 
fleşcăită, monstruoasă. 

„E bătrână, gândea Beatrice, are să moară... dar când? 
Până în ultima ei zi voi îmbrăca şi dezbrăca acest trup hâd 
şi-mi voi pierde nopţile lângă el... lar când are să moară, ce 
se va alege de mine? Monseniorul Robert va câştiga fără 
îndoială procesul său, cu sprijinul regelui... Casa Mahaut se 
va risipi...” 

După ce îi petrecu stăpânei cămaşa de noapte, Beatrice îşi 
urmă vorba începută: 

— Dacă ai trimite să i se spună acestei Divion că-i plăteşti 
darurile testamentare pe care le cere... şi chiar ceva pe 
deasupra, ai aduce-o fără îndoială în tabăra domniei tale; 
iar dacă l-a slujit pe nepotul domniei tale la rele, ai putea să 
afli care anume... şi să tragi foloase din asta. 

— Poate că e cuminte ceea ce spuseşi, răspunse Mahaut. 
Face să cheltui o mie de livre pentru comitatul meu, chiar 
dacă plătesc o păcătoasă. Dar cum să dau de târfa asta? 
Locuieşte în palatul lui Robert care trebuie s-o 
supravegheze foarte de aproape... ba chiar s-o şi mângâie 
niţel când îi vine la îndemână, căci nu prea are scârbă de 
asemenea putori. N-ar trebui ca întâlnirea să trezească 
bănuieli. 

— Sunt gata, doamnă, să merg şi să-i vorbesc. Fiind 
nepoata lui Thierry, s-ar putea ca el să-mi fi încredinţat vreo 
dorinţă pentru dânsa... 

Mahaut privi cu luare-aminte faţa liniştită, aproape 
surâzătoare, a domnişoarei sale de companie. 

— Te bagi într-o mare primejdie, vorbi ea. Dacă află cumva 
Robert... 

— Ştiu, doamnă... cunosc primejdia, dar pe mine nu mă 
sperie asta, spuse Beatrice trăgând pătura brodată peste 
contesa care se culcase. 

— Ei, văd că eşti o fată bună, spuse Mahaut. Falca nu te 
ustură prea tare? 

— Ba da, doamnă, mă ustură... dacă vrei să ştii... 


VI. 

BEATRICE ŞI ROBERI. 

Lormet o întâmpinase la portiţa din dos a palatului, aceea 
prin care intrau furnizorii, ca şi cum vizitatoarea ar fi fost 
vreo teleleică sau vreo brodeză venită să aducă o comandă. 
De altminteri, îmbrăcată într-o pelerină de postav cenuşiu a 
cărei glugă îi acoperea părul, Beatrice d'Hirson nu se 
deosebea cu nimic de o negustoreasă oarecare. 

Recunoscuse numaidecât pe bătrânul servitor al 
monseniorului d'Artois, dar nu se arătase mirată, cum nu 
dădu vreun semn de mirare când trecu prin cele două curţi, 
prin clădirile slugărimii, şi se văzu condusă spre odăile 
stăpânului. 

Lormet păşea înainte, răsuflând cam zgomotos, şi se 
întorcea din când în când ca să arunce peste umăr o privire 
bănuitoare asupra acestei fete prea frumoase, cu mersul 
lunecos şi legănat, şi care nu părea nicidecum intimidată. 

„Ce caută aici slugile contesei Mahaut? bombănea în sinea 
lui Lormet. Ce fel de mâncare pe gustul ei vine să gătească 
târfa asta în bucătăria noastră? Ah! Monseniorul Robert nu 
face bine lăsând-o să-i treacă pragul! Doamna Mahaut ştie 
să-şi facă treburile; nu i-o trimite pe cea mai urâtă dintre 
femeile ei!” 

Un coridor boltit, o draperie, o uşă scundă care se 
deschise pe nişte ţâţâni bine unse, şi Beatrice văzu, când 
ridică ochii la cei trei pereţi, pe sfântul Gheorghe izbind cu 
lancea, pe sfântul Mauriciu sprijinit în paloşul său şi pe 
sfântul Petre trăgându-şi din apă năvoadele cu peşte. 

Monseniorul Robert stătea în picioare la mijlocul odăii, cu 
picioarele răscrăcărate, cu braţele încrucişate pe piept şi 
bărbia lăsată pe guler. 

Beatrice îşi plecă genele ei lungi şi se simţi străbătută de 
un dulce fior de teamă şi de plăcere deopotrivă. 

— Cred că nu te aşteptai să mă vezi, spuse Robert d'Artois. 

— O, ba da, monseniore... răspunse Beatrice cu glasul ei 
tărăgănat; chiar pe domnia ta speram să te întâlnesc. 


Făcuse tot ce era nevoie pentru asta şi ascunzându-se aşa 
de puţin, îşi trimisese emisarii o săptămână întreagă pe 
lângă Divion, încât tot palatul trebuie să fi aflat. 

Răspunsul îl cam descumpăni pe Robert. 

— Atunci, pentru ce ai venit? Să-mi anunţi moartea 
mătuşei mele Mahaut? 

— Vai, nu, monseniore... Doamna Mahaut şi-a rupt doar un 
dinte. 

— Bună veste, spuse Robert, dar nu mi se pare că merita 
să te deranjezi pentru atâta. Trimisu-te-a să-mi spui ceva 
din partea ei? Vede că a pierdut procesul şi acum vrea să 
trateze cu mine? Nu voi trata! 

— O, nu, monseniore... Doamna Mahaut nu vrea să trateze 
pentru că ştie că va câştiga procesul. 

— Va câştiga? Nu, zău! Împotriva celor cincizeci şi cinci de 
martori, recunoscând toţi într-un glas hoţiile şi înşelăciunile 
săvârşite faţă de mine? 

Beatrice zâmbi: 

— Doamna Mahaut va avea poate şaizeci, monseniore, 
pentru a dovedi că martorii domniei tale spun minciuni şi că 
au fost plătiţi cu acelaşi preţ... 

— Ei, asta-i bună! Nu cumva ai venit aici ca să-ţi baţi joc de 
mine? Martorii stăpânei tale nu fac doi bani pentru că ai 
mei vin să întărească nişte acte grăitoare pe care le voi 
arăta. 

— Ah, adevărat, monseniore? se miră Beatrice cu un 
respect prefăcut. Dacă-i aşa, doamna Mahaut se înşeală în 
ce priveşte marea goană după peceţi care s-a pornit prin 
Artois, în ultima vreme... pentru casa domniei tale. 

— Sunt căutate peceţi, spuse Robert scos din sărite, 
pentru că-s căutate toate documentele vechi, şi pentru că 
noul meu cancelar are grijă să facă rânduială în condicile 
mele. 

— Ah, adevărat, monseniore... repetă Beatrice. 

— Dar nu tu trebuie să-mi pui întrebări! Eu te întreb ce 
cauţi aici. Ai venit să-mi mituieşti slugile? 


— Nu-i nevoie, monseniore, de vreme ce am ajuns până la 
domnia ta. 

— Dar ce vrei de la mine, ca să isprăvim? izbucni el. 

Beatrice cercetă din ochi încăperea. Văzu uşa pe unde 
intrase, şi care se deschidea în pântecul sfintei Magdalena.: 
Râse încetişor: 

— Prin gaura asta trec întotdeauna femeile pe care le 
primeşti? 

Uriaşul începu să-şi piardă răbdarea. Glasul acesta 
batjocoritor, râsul acesta scurt, privirea asta neagră care 
lucea o clipă şi se stingea numaidecât în dosul genelor lungi 
arcuite, toate acestea îl cam tulburau. 

„Bagă de seamă, Robert, îşi zicea, ai înaintea ta o târfă 
straşnică şi nu ţi-au trimis-o spre binele tău!” 

O ştia el de multă vreme pe domnişoara Beatrice! Nu era 
pentru întâia oară când venea să-l aţâţe! Îşi amintea cum la 
mănăstirea de la Châlis, pe când ieşea dintr-un consiliu ce 
se ţinuse noaptea în jurul regelui Charles al IV-lea în 
legătură cu treburile Angliei, o găsise pe Beatrice 
aşteptându-l sub bolțile trapezăriei. Şi de multe alte ori... 
La fiecare întâlnire, afla aceeaşi privire aţintită în ochii lui, 
aceeaşi legănare a şoldurilor, aceeaşi zvâcnire a sânilor. 
Robert nu era omul pe care să-l lege fidelitatea conjugală; 
un trunchi de copac îmbrăcat într-o fustă l-ar fi făcut să se 
abată din calea sa. Dar fata asta care era sluga mătuşii 
Mahaut, şi pentru toate treburile, trezise întotdeauna în el 
un sentiment de prudenţă. 

— Frumoasa mea, eşti fără îndoială o mare ticăloasă, dar 
poate că eşti şi prevăzătoare. Mătuşă-mea crede că va 
câştiga procesul; tu însă, care vezi mai bine, ţi-ai şi spus că 
are să-l piardă. Te gândeşti, fireşte, că vântul cel bun va 
înceta să mai bată înspre Conflans, şi că a sosit de mult 
vremea de a te pune bine cu acest monsenior Robert, atât 
de bârfit, căruia i s-a căşunat atâta rău şi a cărui mână 
poate fi grea în ziua răzbunării. Nu-i aşa că am ghicit? 


Umbla în lung şi lat prin odaie după obiceiul său. Purta o 
tunică scurtă atât de strânsă că-i scotea pântecul afară; 
muşchii zdraveni ai coapselor se umflau de plesnea pe el 
postavul nădragilor. Printre genele ei, Beatrice nu înceta 
să-l cerceteze, de la chica roşcovană până la pantofi. 

„Ce greu trebuie să fie!” îşi zicea. 

— Dar află că nimeni nu poate să câştige bunăvoința mea 
cu un surâs, urmă Robert. Afară numai dacă nu cumva ai 
mare nevoie de bani şi vreo taină pe care să mi-o vinzi! 
Răsplătesc pe cel ce mă slujeşte, dar sunt necruţător cu 
cine vrea să mă tragă pe sfoară! 

— Nu am nimic să-ţi vând, monseniore. 

— Atunci, domnişoară Beatrice, ca să ştii pe ce cale să 
apuci şi ca să scapi teafără îţi spun că ai face bine s-o iei din 
loc, cât mai departe de porţile palatului meu şi să nu mai 
născoceşti vreun motiv pentru a te apropia de ele. 
Bucătăriile mele sunt bine păzite, felurile mele de mâncare 
sunt gustate, vinul meu e încercat înainte de a mi se turna 
în pahar. 

Beatrice îşi linse buzele cu vârful limbii, ca şi cum ar fi 
sorbit o licoare minunată. 

„Se teme să nu-l otrăvim”, gândi ea. 

Ah, cum se mai amuza, şi totodată ce frică îi era. Şi 
Mahaut, în vremea asta, care credea că ea nu are altă 
treabă decât s-o păcălească pe acea Divion! Ah, 
fermecătoare clipă! Beatrice avea impresia că ţine în palma 
ei mai multe laţuri nevăzute şi ucigaşe. Mai trebuia doar să 
le strângă bine. 

Îşi dădu gluga deoparte, desfăcu şnurul de la gât şi-şi 
scoase pelerina. Părul ei negru şi des era răsucit în cosiţe 
după urechi. Rochia ei dintr-o mătase dungată ca marmora, 
foarte decoltată, lăsa să se vadă începutul promiţător al 
sânilor. Robert, căruia îi plăceau femeile mai pline, se gândi 
fără să vrea că Beatrice câştigase în frumuseţe de la ultima 
lor întâlnire. 


Beatrice îşi aşternu pelerina pe pardoseală în aşa chip 
încât acoperi jumătatea unui cerc de lespezi. Robert ridică 
o privire mirată. 

— Ce faci acolo? 

Ea nu răspunse şi scoase din punga atârnată la brâu trei 
pene negre pe care le puse peste partea de sus a pelerinei, 
încrucişându-le ca pentru a alcătui o stea; apoi începu să se 
rotească, descriind cu arătătorul un cerc imaginar şi 
murmurând cuvinte de neînțeles. 

— Dar ce faci? repetă Robert. 

— Îţi fac farmece... monseniore, răspunse liniştit Beatrice, 
de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume, sau cel 
puţin lucrul cel mai obişnuit pentru dânsa. 

Robert pufni de râs. Beatrice se uită la el, apoi îl prinse de 
mână ca pentru a-l aduce înlăuntrul cercului. Robert îşi 
trase mâna îndărăt. 

— 'Ţi-e frică, monseniore? îl întrebă Beatrice zâmbind. 

Vezi, asta e puterea femeilor! Care senior ar fi cutezat să-i 
spună contelui Robert d'Artois că se teme, fără să fi primit 
un pumn zdravăn în obraz sau o spadă grea de douăzeci de 
livre de-a curmezişul scăfârliei? Şi iată că o vasală, o fată în 
casă, vine să dea târcoale palatului său, reuşeşte să ajungă 
până la el, îi toacă vremea stând să-i povestească tot felul 
de mofturi... „Mahaut a pierdut un dinte... Nu am nicio 
taină să-ţi vând...”, îşi aşterne mantia pe lespezile de piatră 
şi-i spune de la obraz că e un fricos! 

— S-ar părea că întotdeauna ţi-a fost teamă să te apropii 
de mine, urmă Beatrice. În ziua când te văzui întâia oară, e 
mult de atunci, în palatul doamnei Mahaut... când ai venit 
să-i dai de veste că fetele ei vor fi judecate... poate că nu-ţi 
mai aduci aminte... ai şi început să te fereşti de mine. Şi 
încă de multe ori de atunci încoace... Nu, monseniore, nu 
mă face să cred că ţi-ar fi frică! 

Să-l sune pe Lormet, poruncindu-i s-o îndepărteze pe 
zurlia asta, nu era oare ceea ce înţelepciunea îl povăţuia pe 
Robert să facă, fără a mai pierde vremea? 


— Şi pe cine-l cauţi cu pelerina ta, cu cercul tău şi cu cele 
trei pene ale tale? întrebă el. Nu cumva vrei să-l chemi aici 
pe Diavol? 

— Ba da, monseniore... spuse Beatrice. 

Robert înălţă din umeri în faţa acestei ştrengării şi, din 
joacă, pătrunse în cerc. 

— lată că s-a făcut, monseniore. E tocmai ceea ce vroiam. 
Pentru că domnia ta eşti Diavolul... 

Care bărbat rezistă la acest compliment? Robert râse de 
astă dată de-a binelea, un râs din toată inima. Apucă bărbia 
Beatricei între policar şi arătător. 

— Ştii că aş putea face să fii arsă pe rug ca vrăjitoare? 

— Vai, monseniore... 

Se lipea de dânsul, cu capul ridicat spre fălcile lui mari 
acoperite de peri roşii; îi simţea mirosul de mistreţ asmuţit. 
Se înfiora tulburată de primejdie, de trădare, de dorinţă şi 
de vrăjile ei diavoleşti. 

O târfă, o târfă adevărată, aşa cum îi plăceau lui Robert. 
„Ce pierd?” îşi zise. O prinse de umeri şi o trase spre 
dânsul. 

„E nepotul doamnei Mahaut, nepotu-său care-i vrea atâta 
rău”, gândi Beatrice în timp ce-şi pierdea răsuflarea sub 
gura lui. 

VII 
CASA BONNEFILLE. 

Pe când trăia, episcopul Thierry d'Hirson avea la Paris, în 
strada Mauconseil, un palat chiar lângă cel al contesei 
d'Artois, şi pe care îl mărise cumpărând casa unuia dintre 
vecinii săi numit Julien Bonnefille. Această casă, pe care o 
moştenise, i-o propuse Beatrice lui Robert d'Artois ca 
adăpost pentru întâlnirile lor. 

Gândul că va petrece în tovărăşia domnişoarei de onoare a 
contesei Mahaut, alături de palatul contesei Mahaut, într-o 
casă plătită din banii contesei Mahaut, şi care, pe deasupra, 
mai păstra numele de casa Bonnefille, toate acestea 


satisfăceau gustul înnăscut al lui Robert pentru farsă... 
Soarta pune la cale uneori petreceri de acestea... 

Totuşi, la început, Robert se înfruptă din ele cu foarte 
mare băgare de seamă. Deşi era el însuşi proprietar pe 
aceeaşi stradă al unui palat în care nu locuia dar venea să-l 
vadă din când în când, ţinea să nu se ducă la casa Bonnefille 
decât după căderea nopţii. În cartierele acestea din 
preajma Senei, unde o mulţime deasă se mişca alene pe 
străzi, un senior ca Robert d'Artois, a cărui statură se vedea 
de la o poştă, şi escortat de scutieri, nu putea să treacă 
neobservat. Robert aştepta deci până se lăsa înserarea. Îl 
însoțeau întotdeauna Gillet de Nesle şi trei slujitori, aleşi 
printre cei care ştiau mai bine să-şi ţină gura şi erau mai 
voinici ca ceilalţi. Gillet era creierul acestei gărzi, iar cei 
trei feciori cu pumni de bătăuşi se aşezau la intrările casei 
Bonnefille, fără să poarte livreaua, ca nişte gură cască 
oarecare. 

În timpul primelor întâlniri, Robert refuză să bea vinul cu 
scorţişoară pe care Beatrice i-l turna. „Se prea poate ca 
damicela asta să fi fost pusă să mă trimită pe lumea 
cealaltă”, îşi zicea. Nu-şi lepăda decât cu părere de rău 
haina căptuşită cu o plasă subţire de fier, şi cât ţinea 
plăcerea nu-şi lua ochii de la scrinul pe care-şi pusese 
pumnalul. 

Beatrice se desfăta în sinea ei văzându-i astfel de temeri. 
Aşadar, ea, o mică burgheză din Artois, fată nemăritată la 
treizeci de ani trecuţi, şi care se tăvălise în tot felul de 
aşternuturi, putea să trezească teamă la un asemenea 
zdragon şi un atât de puternic pair al Franţei? 

Aventura avea pentru Beatrice, mai mult decât pentru 
Robert, tot gustul picant al perversităţii. În casa unchiului 
ei, episcopul! Şi cu vrăjmaşul de moarte al doamnei Mahaut 
căreia, pentru a-şi scuza absenţele, Beatrice trebuia să-i 
toarne mereu tot alte bazaconii... Femeia Divion se codea... 
Nu vroia să cedeze dintr-o dată şi ar fi nebunie curată să-i 
dai o sumă mare de bani ca să nu-ţi vândă decât o minciună 


gogonată... Nu, Beatrice trebuia s-o vadă adeseori, să-i 
smulgă cu ţârăita tot ce ştie despre uneltirile hainului 
monsenior Robert, s-o facă să dea în vileag numele 
martorilor cumpăraţi, şi apoi tot dânsa, Beatrice, trebuia să 
verifice spusele ei, să-l caute pe de-alde Juvigny, la Luvru, 
sau pe Michelet Gueroult, feciorul de casă al notarului 
Tesson. Ah, toate astea nu se fac bătând din palme, ele cer 
osteneală, timp şi bani. 

„Ar fi nimerit, doamnă, să-i dăruim o bucată de postav 
acestui grămătic, pentru nevastă-sa; asta îi va dezlega 
limba... Îmi dai voie să iau din banii domniei tale câteva 
livre?” 

Şi plăcerea de a o privi pe doamna Mabhaut drept în ochi, 
de a-i surâde şi de a gândi: „Nu-s nici douăsprezece ceasuri 
de când mă dădeam despuiată până la piele domnului 
Robert, nepotul domniei tale!” 

Văzându-şi domnişoara de onoare zbătându-se atâta 
pentru a o sluji, Mahaut o bruftuia mai puţin, arătându-i din 
nou dragoste şi răsfăţând-o în fel şi chip. Pentru Beatrice 
era un prilej minunat de a o înşela pe Mahaut şi în acelaşi 
timp de a-l cuceri pe Robert. Căci o femeie nu poate 
pretinde că a cucerit un bărbat pentru că a petrecut cu el 
un ceas în acelaşi pat, aşa cum nu eşti stăpânul unei fiare 
pentru că ai cumpărat-o şi pentru că te uiţi la ea prin 
gratiile cuştii. 

Posesiunea nu înseamnă putere. 

Nu eşti cu adevărat stăpânul decât după ce ai dresat aşa 
de bine fiara încât să se culce la porunca ta, să-şi strângă 
ghearele, iar o uitătură s-o ţină în loc întocmai ca nişte 
gratii de fier. 

Bănuielile lui Robert erau pentru Beatrice tot atâtea 
gheare pe care trebuia să le pilească. De-a lungul întregii 
sale cariere de vânătoriţă, nu avusese niciodată prilejul să 
prindă în capcană un vânat aşa de mare şi crâncen de i se 
dusese vestea. 


În ziua când Robert se învoi să primească un pahar cu vin 
negru din mâna ei, Beatrice cunoscu întâia izbândă. „Aş fi 
putut deci băga otravă în vin şi el ar fi băut-o...” 

Şi când în sfârşit Robert adormi, asemenea căpcăunului 
din poveste, ea trăi sentimentul triumfului. Pe gâtul 
uriaşului se vedea limpede locul unde se închidea caftanul 
sau cuisara; pielea cărămizie a obrazului pârlit de soare şi 
de vânt se oprea brusc, iar dedesubt începea pielea albă, 
pistruiată şi acoperită la umeri cu peri roşiatici ca de porc. 
Această dungă despărţitoare i se părea Beatricei semnul 
dinainte trasat pentru tăişul unei securi sau ascuţişul unui 
pumnal. Părul de culoare arămie, adus în cârlionţi pe obraji, 
se trăsese deoparte, lăsând să se vadă o ureche mică, 
gingaş tivită, copilăroasă. Înduioşătoare. „În această ureche 
mică, se gândi Beatrice, s-ar putea vâri un cuţit până la 
creier...” 

Robert se trezi după câteva minute cu o tresărire de 
nelinişte. 

— Ei bine, monseniore... după cum vezi, nu te-am ucis, 
spuse ea râzând. 

Râsul îi descoperea o gingie de un roşu închis. 

Ca pentru a-i mulţumi, Robert o răsturnă în aşternut, 
luând joaca de la capăt. Trebuia să recunoască în sinea lui 
că ea era o parteneră bună, inventivă, vicleană, care nu se 
cruța de fel, nu arăta scârbă pentru nimic şi îşi ţipa tare 
bucuria. 

Robert, care se credea meşter iscusit într-al dezmăţului 
fiindcă ridicase tot felul de fuste, de mătase, de lână sau de 
cânepă, trebuia să recunoască în sfârşit că-şi găsise naşul. 

— Puicuţa mea, îi zicea el, dacă ai învăţat la soborul 
vrăjitorilor toate marafeturile astea ale dragostei, ar trebui 
trimise acolo cât mai multe fecioare! 

Căci Beatrice îi vorbea adeseori de soborul vrăjitorilor şi 
de Diavol. Această fată molatecă la înfăţişare şi mişcându-se 
alene, cu mersul legănat şi vocea tărăgănată, nu-şi dădea în 
vileag firea aprinsă decât în pat, aşa cum opusa ei devenea 


iute şi însufleţită numai când venea vorba de demoni sau de 
vrăjitorie. 

— De ce oare nu te-ai măritat niciodată? o întrebă Robert. 
Soții nu trebuie să fi lipsit să te ceară, mai cu seamă dacă 
le-ai dat să guste mai înainte din dulceaţa căsătoriei... 

— Pentru că cununia se face la biserică, şi biserica mi-e 
nesuferită. 

Îngenuncheată pe pat, cu mâinile la genunchi, lăsând să se 
vadă un petec de umbră în scobitura pântecului, cu genele 
foarte ridicate, Beatrice zicea: 

— Înţelegi, monseniore, preoţii şi papii de la Roma şi de la 
Avignon nu ne învaţă adevărul. Nu există un singur 
Dumnezeu; sunt doi, cel al luminii şi cel al beznelor, Domnul 
Binelui şi Domnul Răului. Înainte de facerea lumii neamul 
beznelor s-a răzvrătit împotriva neamului luminii: şi supuşii 
Răului, ca să existe cu adevărat, deoarece Răul este neantul 
şi moartea, au înghiţit o parte din principiile Binelui. Şi 
pentru că amândouă puterile, ale Binelui şi Răului erau în 
ei, au putut făuri lumea şi zămisli oamenii în care cele două 
puteri sunt amestecate şi veşnic în luptă, şi în care Răul 
conduce, pentru că el este elementul neamului de obârşie. 
Şi se vede limpede că sunt două principii pentru că există 
bărbatul şi femeia, făcuţi ca tine şi ca mine, în chip 
deosebit, adăogă Beatrice cu un surâs pofticios. Şi Răul e 
acela care gâdilă pântecele noastre şi le împinge să se 
împreuneze. Or, oamenii în care natura Răului e mai tare ca 
natura Binelui trebuie să-l cinstească pe Diavol şi să facă 
legământ cu el pentru a fi fericiţi şi a izbândi în treburile 
lor; şi ei nu trebuie să facă nimic pentru Domnul Binelui 
care le este vrăjmaş. 

Această stranie filosofie, care puţea cât colo a pucioasă 
vrăjitorească, şi în care se găseau urme prost digerate de 
manicheism11), elemente amestecate din învăţăturile 
catare, rău transmise şi rău înţelese, avea mai mulţi adepţi 
decât îşi închipuiau marii dregători de la cârma ţării. 
Beatrice nu era un caz izolat; dar lui Robert, a cărui minte 


nu frământase vreodată nici în treacăt o asemenea 
problemă, ea îi întredeschidea porţile unei lumi tainice; se 
minuna grozav mai cu seamă că aude astfel de vorbe din 
gura unei femei. 

— Eşti mai deşteaptă decât aş fi crezut. De la cine învăţaşi 
toate acestea? 

— De la foştii templieri, răspunse dânsa. 

— Aha! Templierii! Fără îndoială, ăia ştiau multe lucruri... 

— Domniile voastre i-aţi nimicit... 

— Nu eu, nu eu! izbucni Robert. Asta a făcut-o Filip cel 
Frumos şi Enguerrand, prietenii mătuşii mele Mahaut... 
Dar Charles de Valois şi eu însumi eram împotriva nimicirii 
lor. 


— Templierii au rămas însă puternici prin magie; toate 
nenorocirile ce s-au abătut de atunci încoace asupra 
regatului, se trag de la legăturile pe care templierii le-au 
făcut cu Satana, pentru că papa i-a osândit. 

— Nenorocirile regatului, nenorocirile regatului... repeta 
Robert nu prea convins. Unele nu-s oare mai curând rodul 
lucrăturilor mătuşii mele decât ale Diavolului? Căci dânsa e 
aceea care l-a trimis în lumea cealaltă pe văru-meu Aiuritul, 
şi apoi pe fiu-său. N-ai fi dat cumva şi tu o mână de ajutor la 
treaba asta? 

Întorcea vorba adeseori la cele două omoruri ale mătuşii 
Mahaut, dar de fiecare dată Beatrice ocolea cu dibăcie 
răspunsul. Sau surâdea, parcă cu gândul aiurea, ca şi cum 
n-ar fi auzit, sau răspundea de pe lături: 

— Mabhaut nu ştie... nu ştie că am făcut legământ cu 
Diavolul... De-ar afla, nu-ncape îndoială că m-ar izgoni... 

Şi se pornea numaidecât să vorbească repede despre 
subiectele ei preferate, despre liturghia neagră, potrivnică, 
negarea liturghiei creştine, şi care trebuia slujită la miezul 
nopții, într-un beci, şi dacă se poate în apropierea unui 
cimitir. Idolul avea un cap cu două feţe; se folosea prescură 
neagră care era sfinţită rostindu-se de trei ori numele lui 
Belzebut. Dacă slujba putea fi făcută de un preot care se 
lepădase de biserică sau de un călugăr izgonit din tagma 
lui, cu atât mai bine. 

— Dumnezeu din cer e falit; a promis bucurie netulburată 
făpturilor care-l slujesc şi nu le dă decât nenorocire; trebuie 
să ne supunem Dumnezeului întunecimilor. Uite, 
monseniore, dacă vrei ca dovezile scrise ale procesului tău 
să fie întărite de Diavol, să le străpungi cu un fier înroşit în 
colţul hârtiei, aşa încât să rămână acolo o gaură niţeluş arsă 
pe margini. Sau şi într-altfel, vezi de mânjeşte hârtia cu o 
mică pată de cerneală în chip de cruce al cărei vârf să fie 
întocmai ca o mână... Ştiu cum trebuie făcute astea. 

Dar nici Robert nu-şi dădea pe faţă chiar tot ce avea în 
minte; şi cu toate că Beatrice trebuie să fi fost cea dintâi să 


ştie că documentele cu care el se lăuda erau plăsmuite, 
niciodată Robert nu s-ar fi lăsat să-l ia gura pe dinainte şi să 
recunoască acest lucru. 

— Dacă vrei să dobândeşti toată puterea asupra unui 
vrăjmaş şi ca dânsul să-şi sape singur groapa din vrerea 
Necuratului, îi destăinui ea într-o zi, trebuie să pui pe 
cineva să-l frece la subsuori, pe dosul urechilor şi pe talpa 
piciorului cu o alifie făcută din fărâme de prescură şi 
pulbere de os al unui prunc nebotezat, aceasta amestecată 
cu sămânță de bărbat împrăştiată pe spinarea unei femei în 
timpul liturghiei negre, şi cu sângele femeii acesteia când e 
la soroc... 

— Aş fi mai sigur, răspunse Robert, dacă unei afurisite de 
vrăjmaşe pe care o am, i-ar da cineva şoricioaică sau vreo 
pulbere de omorât dihorii... 

Beatrice se prefăcu că nu înţelege. Dar ideea o înfioră, 
făcând să-i treacă parcă nişte unde calde pe sub piele. Nu 
trebuia să-i răspundă numaidecât lui Robert. Nu trebuia ca 
el să ştie că dânsa era de pe acuma gata să-i împlinească 
dorinţa... Există oare legământ mai tare care să lege doi 
amanți pe totdeauna, decât o crimă? 

Căci Beatrice îl iubea. Nu-şi dădea seama că vrând să-i 
întindă o capcană, căzuse singură în ea. Nu mai trăia decât 
pentru clipa întâlnirii cu dânsul, spre a nu mai trăi după 
aceea decât aducându-şi aminte şi aşteptând din nou. 
Aşteptând această greutate de două sute de livre, şi acest 
miros de fiară pe care-l împrăştia Robert, mai cu seamă în 
zbenguielile dragostei, şi acest mârâit de tigru ce-i ieşea din 
gât când ea îl băga în călduri. 

Sunt mult mai numeroase femeile care au o slăbiciune 
pentru monştri. Piticii curţii, Jean Nebunul şi ceilalţi ştiau 
bine asta, ei, care nu mai pridideau să facă faţă atâtor femei 
cucerite! Până şi un beteşug trecător e obiect de curiozitate 
şi, prin urmare, de dorinţă. Un cavaler chior, bunăoară, le 
atrage, chiar de n-ar fi decât pentru pofta de a-i scoate 


pătrăţelul de postav negru care-i acoperă o parte a feţei. În 
felul său, Robert avea ceva de monstru. 

Ploaia de toamnă se scurgea pe acoperişuri. Beatrice se 
juca, urmărind cu degetele zvâcnirile unui pântec uriaş. 

— Mai întâi, monseniore, zicea dânsa, tu nu ai nevoie de 
nimic pentru a dobândi ceea ce vrei, nici să te înveţe cineva 
vreo ştiinţă... Tu eşti chiar Diavolul. Diavolul nu ştie că ele 
Diavolul... 

Robert zăcea îngândurat, sătul, cu bărbia în sus, 
ascultând-o... 

Diavolul are ochi care ard ca jeraticul, nişte gheare imense 
în vârful degetelor ca să sfâşie trupurile, o limbă despărțită 
în două, iar din gură îi iese o răsuflare de cuptor încins. Dar 
Diavolul putea să aibă de asemenea greutatea şi mirosul lui 
Robert. Ea era îndrăgostită de Satana. Era muierea 
Diavolului şi nimeni nu-i va despărţi vreodată. 

Într-o seară, când Robert d'Artois se întorsese în palatul 
său, venind de la casa Bonnefille, soţia lui îi întinse faimosul 
tratat de căsătorie, în sfârşit aşternut pe pergament, şi 
căruia nu-i mai lipseau decât peceţile. 

După ce cercetase documentul, Robert se apropie de vatră 
şi, cu un gest nepăsător, vâri vătraiul în jeratic; apoi, când 
vârful i se înroşi, străpunse colţul unei foi care începu să 
pârâie. 

— Ce faci, dragă? întrebă Doamna de Beaumont. 

— Vreau numai să mă încredinţez că e un pergament bun. 

Jeanne de Beaumont îl privi o clipă pe bărbatu-său, apoi îi 
spuse cu blândeţe, aproape ca o mamă grijulie: 

— Ar trebui, Robert, să pui să ţi se taie unghiile... Ce-i 
moda asta nouă de le porţi aşa de lungi? 

VIII. 

REÎNTOARCERE LA MAUBUISSON. 

Se întâmplă ca o uneltire urzită pe îndelete să fie dintru 
început sortită înfrângerii din pricina unui amănunt de care 
nu se ţinuse seamă. 


Robert înţelese deodată că, deşi gătise aşa de bine 
catapultele, acestea se puteau sparge în clipa când trebuia 
sa tragă, fiindcă nu se gândise la o şurubărie foarte 
însemnată. 

Îi spusese cumnatului său, regele, şi jurase solemn pe 
Sfânta Scriptură că actele sale de moştenire existau; plătise 
să se întocmească hârtii cât se poate de asemănătoare celor 
dispărute; pusese la cale mărturii numeroase pentru a 
adeveri că documentele erau aşa cum le cerea legea. Toate 
şansele păreau deci adunate pentru ca dovezile sale să fie 
primite fără discuţie. 

Exista însă o persoană care ştia, neîndoios, că actele erau 
plăsmuite: Mahaut d'Artois. Ştia pentru că ea arsese actele 
adevărate, mai întâi pe acelea din condicile de la Paris, 
şterpelite cu vreo douăzeci de ani mai înainte datorită unor 
binevoitori din jurul lui Filip cel Frumos, şi apoi, mai zilele 
trecute, copiile scoase din lada de fier a lui Thierry 
d'Hirson. 

Dacă însă nişte hârtii plăsmuite pot trece drept adevărate 
în ochii unor oameni dinainte înclinați s-o creadă, şi care nu 
au cunoscut originalele, nu se întâmplă acelaşi lucru cu cel 
ce ştie că s-a săvârşit un fals. 

Fireşte, Mahaut nu se va duce să spună: „Hârtiile acestea 
sunt nişte falsuri pentru că eu le-am aruncat în foc pe cele 
adevărate”; dar ştiind că documentele sunt plăsmuite, ea va 
pune totul la bătaie ca să demonstreze acest lucru; şi în 
privinţa asta puteai să te bizui pe dânsa! Arestarea 
slujnicelor acelei Divion trebuia privită ca un semnal de 
alarmă care dovedea că Mahaut nu stătea degeaba. Prea 
multe persoane luaseră parte până atunci la fabricarea 
hârtiilor pentru ca să nu se găsească vreuna gata să 
trădeze de frică, sau din poftă de câştig. 

Dacă o greşeală se strecurase, ca nenorocitul „1322” în 
loc de „1302” în scrisoarea de la Reully, Mahaut nu va 
întârzia s-o dea în vileag. Peceţile puteau să pară 
desăvârşite, dar Mahaut va cere ca ele să fie din nou 


cercetate mai amănunţit. Şi apoi, răposatul conte Robert al 
II-lea, ca toţi prinții, avea obiceiul să pună pe grămăticul 
care-i întocmea actele oficiale să-şi scrie numele dedesubt. 
Bineînţeles, cei care le falsificaseră s-au ferit de această 
precizare. Or, o asemenea omisiune într-o singură hârtie 
mai mergea, dar în cele patru ce urmau să fie prezentate? 
Mabhaut îi va înfunda uşor cerând să se deschidă condicile 
din Artois: „la puneţi aici alături actele, va zice, şi vedeţi 
dacă prin toate scrisorile pecetluite de tatăl meu se află 
scriitura vreunuia dintre grămăticii săi care să semene cu 
cele ce vi se înfăţişează!” 

Robert ajunsese la convingerea că aceste documente, care 
în mintea lui aveau greutatea adevărului, nu ar putea fi 
folosite decât atunci când persoana care făcuse să dispară 
originalul ar fi dispărut ea însăşi. Cu alte cuvinte, procesul 
nu era câştigat decât dacă Mahaut murea. Nu mai era doar 
o dorinţă, ci o necesitate. 

— Dacă Mahaut ar muri, îi spuse el într-o zi Beatricei, 
stând lungit cu amândouă mâinile sub cap şi privind tavanul 
casei Bonnefille... da, dacă dânsa ar muri, aş putea foarte 
uşor să te aduc în palatul meu ca doamnă de onoare a soţiei 
mele... Deoarece voi primi moştenirea comitatului Artois, 
lumea va înţelege că iau la mine unele slugi din casa mătuşii 
mele. Şi astfel aş putea să te am întotdeauna lângă mine... 

Era mare cârligul cu momeala, dar îl zvârlise unui peşte 
care avea gura deschisă. 

Beatrice nu mângâia speranţă mai dulce ca asta. Se şi 
vedea locuind în palatul lui Robert, urzind acolo intrigile ei, 
ibovnică de taină la început, apoi în văzul lumii, căci acestea 
sunt lucruri pe care vremea le aşează la locul lor... Şi cine 
ştie? Doamna de Beaumont, ca orice făptură omenească, nu 
era veşnică. Fireşte, avea şapte ani mai puţin ca Beatrice şi 
se bucura de o sănătate care părea zdravănă, clar tocmai 
de aceea, ce triumf pentru o femeie mai în vârstă de a lua 
locul uneia mai tinere! Niscaiva farmece săvârşite cum 
trebuie n-ar putea oare, în câţiva ani să facă din Robert un 


văduv? Dragostea lasă mintea să alerge fără frâu, înlătură 
orice piedică din calea închipuirii. Beatrice se visa uneori 
contesă d'Artois, în mantie de soaţă a unui pair... 

Iar dacă regele, pentru că şi aceasta se poate întâmpla, ar 
muri, şi Robert ar ajunge regent? În fiece veac există femei 
din neam de jos care se ridică astfel până la cea mai înaltă 
treaptă, prin dorinţa ce-o răscolesc în vreun prinţ, şi pentru 
că au o frumuseţe a trupului şi o agerime a minţii, datorită 
cărora, prin legea firii, sunt mai presus ca toate celelalte. 
Doamnele împărătese ale Romei şi Constantinopolei, după 
cum povestesc baladele menestrelilor, nu erau toate 
născute pe treptele vreunui tron. În lumea puternicilor 
lumii acesteia, o femeie se ridică mai repede când stă 
lungită în aşternut... 

Spre a putea fi convinsă, Beatrice lăsă să treacă tocmai 
atâta vreme cât era nevoie ca să pună stăpânire pe cel care 
vroia s-o aibă. Ca s-o câştige pentru planurile lui, Robert 
trebui să făgăduiască multe, şi să-i repete de zece ori că va 
intra în palatul Artois, şi să-i spună cu de-amănuntul 
drepturile şi hatârurile de care se va bucura, şi ce moşie 
anume îi va fi dată. Da, dacă-i aşa, poate că ar putea să-i 
arate vreun om priceput la vrăji care, prin chip de ceară 
bine lucrat, cu ace înfipte şi descântece, să-i facă rău 
contesei Mahaut. Dar Beatrice tot se mai prefăcea că este 
muncită de şovăieli şi de îndoială; nu era oare Mahaut 
binefăcătoarea ei şi a tuturor neamurilor din familia 
Hirson? 

Agrafe şi copci din pietre scumpe se iviră curând la gâtul 
Beatricei; Robert învăţa obiceiurile amanţilor darnici. 
Mângâind cu mâna bijuteria pe care o căpătase, Beatrice 
zicea că, dacă vroiau ca farmecele să reuşească, mijlocul cel 
mai sigur şi mai rapid era să ia un copil mai mic de cinci ani, 
căruia să i se dea să înghită o fărâmă de prescură albă, apoi 
să i se taie capul şi să i se stoarcă sângele pe o prescură 
neagră care trebuia dată după aceea, prin vreun tertip, s-o 
mănânce femeia supusă farmecelor. Un copil mai mic de 


cinci ani e oare aşa de greu de găsit? Câte familii sărace, 
împovărate de o droaie de ţânci, s-ar fi învoit să vândă unul! 

Robert cam strâmba din nas; prea multe încurcături 
pentru un rezultat nu tocmai sigur. Prefera o otravă bună, 
fără mofturi, pe care o vâri pe gură şi aştepţi apoi să-şi facă 
treaba. 

În cele din urmă, Beatrice păru să se dea bătută, din 
devotament faţă de acest diavol pe care îl adora, din 
nerăbdarea de a trăi lângă el în palatul Artois, din speranţa 
de a-l vedea de mai multe ori pe zi. Pentru dânsul ar fi în 
stare de orice... Ea se şi aprovizionase, de o săptămână, cu 
o asemenea cantitate de arsenic alb încât ar fi putut să 
extermine tot cartierul, când Robert crezu că şi-a atins ţinta 
convingând-o să primească cincizeci de livre pentru a 
cumpăra otrava. 

Trebuiau acum să aştepte un prilej prielnic. Beatrice îi 
arăta lui Robert că Mahaut era înconjurată de doftori care 
dădeau fuga de îndată ce doamna simţea cea mai mică 
indispoziţie; bucătăriile erau supravegheate, iar paharnicii 
nu lăsau să se apropie cineva de vinul contesei... Treaba nu 
era uşoară. 

Şi deodată, pe neaşteptate, Robert îşi schimbă părerea. 
Avusese o lungă convorbire cu regele. Văzând raportul 
anchetatorilor care lucraseră aşa de bine sub îndrumarea 
reclamantului, şi mai convins ca oricând de dreptatea 
cumnatului său, Filip al VI-lea nu vroia decât să-l servească 
pe acesta din urmă. Ca să evite un proces cu un sfârşit atât 
de neîndoielnic, dar al cărui răsunet nu putea face rău 
curţii şi regatului, regele hotărâse s-o cheme la dânsul pe 
Mahaut şi s-o convingă să renunţe la comitatul Artois. 

— Nu se va învoi niciodată, spuse Beatrice, şi tu o ştii tot 
aşa de bine ca mine, monseniore... 

— Să încercăm totuşi... Dacă regele izbuteşte s-o facă să- 
nţeleagă de vorbă, nu ar fi oare cel mai bun mijloc de a 
isprăvi odată cu tărăşenia asta? 

— Nu... Cel mai bun mijloc e otrava. 


Căci eventualitatea unei înţelegeri prin bună învoială nu se 
împăca de fel cu ţelurile Beatricei; clipa intrării ei în palatul 
lui Robert se îndepărta... Beatrice trebuia să rămână 
doamnă de onoare a contesei până ce aceasta îşi va da 
ultima suflare, Dumnezeu ştie când! Acum dânsa era aceea 
care vroia să zorească lucrurile; piedicile, greutăţile pe 
care ea însăşi le pomenise, n-o mai înspăimântau. Prilejul 
prielnic? Avea câteva în fiecare zi; de n-ar fi fost decât 
atunci când îi aducea contesei Mahaut ceaiul de sunătoare 
sau doftoriile pe care le lua... 

— Dar de vreme ce regele o cheamă peste trei zile la 
Maubuisson? stărui Robert. 

Cei doi amanți se înţeleseră astfel: sau Mahaut se învoieşte 
cu propunerea regală de a se lepăda singură de stăpânirea 
comitatului Artois, şi atunci îi vor cruța viaţa; sau refuză, şi 
atunci, chiar în ziua aceea, Beatrice îi va da otrava. Ce 
împrejurare mai potrivită se poate găsi? Contesa Mahaut să 
simtă că-i vine rău tocmai când se ridică de la masa regelui! 
Cine oare l-ar putea bănui pe acesta că pusese să fie 
omorâtă? Şi chiar având bănuiala, cine ar îndrăzni s-o 
spună? 

Filip al VI-lea îi propusese lui Robert să fie de faţă la 
întrevederea de împăcare, dar Robert se împotrivi. 

— Mărite frate, cuvintele tale vor trage mai greu în 
cumpănă, dacă eu nu voi fi acolo; Mahaut mă urăşte grozav, 
şi vederea mea ar face-o mai curând să se încăpăţâneze 
decât s-o îndemne la supunere. 

Aşa gândea într-adevăr, dar afară de asta vroia ca prin 
absenţa lui să curme orice învinuire ce i s-ar putea aduce. 

Trei zile mai târziu, la 23 octombrie, hurducată în marea 
ei litieră aurită şi împodobită cu stema familiei Artois, 
contesa Mahaut venea pe şoseaua dinspre Pontoise. 
Singura ei odraslă încă în viaţă, regina Jeanne, văduva lui 
Filip cel Lung, călătorea cu dânsa. Beatrice şedea în faţa 
stăpânei sale pe un scăunaş tapiţat. 


— Ce anume crezi, doamnă... că vrea regele să-ţi 
propună? întrebă Beatrice. Dacă e vorba de o învoială... dă- 
mi voie să-ţi dau un sfat... te povăţuiesc să refuzi. Peste 
puţină vreme îţi voi aduce dovezi bune împotriva 
monseniorului Robert; de data aceasta, Divion e gata să ne 
dea la mână cu ce să-l înfundăm. 

— De ce nu mi-o aduci niţel pe Divion asta cu care te ai aşa 
de bine, şi pe care eu n-o văd niciodată? 

— Aceasta nu se poate, doamnă... se teme pentru viaţa ei. 
Dacă monseniorul Robert ar afla, dânsa n-ar mai apuca să 
audă liturghia în dimineaţa următoare. Nici pe mine nu vine 
să mă vadă decât noaptea în casa Bonnefille... şi 
întotdeauna însoţită de câţiva servitori care o păzesc... Dar 
să refuzi, doamnă, să refuzi! 

Jeanne, văduva în rochie albă, privea peisajul ce se 
desfăşura în goana litierei, şi tăcea. Abia când se iviră în 
depărtare acoperişurile ascuţite de la Maubuisson, 
deasupra frunzişului roşiatic al pădurii, Jeanne deschise 
gura ca să spună: 

— Îţi aduci aminte, mamă, acum cincisprezece ani... 

Erau cincisprezece ani de când, pe acelaşi drum, în rochie 
grosolană din lână neagră şi cu capul ras, ea îşi urla 
nevinovăția în căruţa neagră care o ducea spre Dourdan. O 
altă căruţă neagră ducea pe soră-sa Blanche şi pe vară-sa 
Marguerite de Bourgogne la Château-Gaillard. 
Cincisprezece ani... 

Jeanne fusese iertată de restul pedepsei şi regăsise 
dragostea soţului ei. Marguerite murise. Ludovic al X-lea 
murise şi el... Niciodată Jeanne n-o întrebase pe Mahaut în 
ce împrejurări pieriseră Ludovic Aiuritul şi micul rege Jean 
întâiul... Şi Filip cel Lung ajunsese rege pentru şase ani, 
apoi, la rândul său, murise. 1 se părea Jeannei că trăise trei 
vieţi deosebite una de alta; cea dintâi se sfârşea, departe în 
trecut, cu ziua cumplită de la Maubuisson; în a doua, era 
încoronată regină a Franţei la Reims, cu Filip alături; apoi, 
în a treia ei viaţă, devenea această văduvă înconjurată de 


respect dar ţinută departe de cârma ţării, aşezată acum în 
marea litieră. Trei vieţi; şi impresia stranie de a fi fost 
întrupată în trei persoane deosebite care numai cu greu se 
puteau pune la unison. Nu simţea propria ei continuitate 
decât prin prezenţa acestei mame impunătoare, deprinsă a 
porunci, care o dominase întotdeauna şi faţă de care, încă 
din copilărie, îi era frică să deschidă gura. 

Mahaut îşi aducea aminte şi dânsa... 

— Şi tot din pricina acestui ticălos de Robert, vorbi ea; ela 
urzit toată mişelia împreună cu căţeaua aceea de Isabelle 
ale cărei treburi, pe cât mi se spune, nu prea merg bine 
deocamdată, şi nici ale lui Mortimer a cărui curvă este. Toţi 
îşi vor primi pedeapsa într-o zi! 

Fiecare îşi depăna propriul său gând. 

— Acum am păr pe cap... dar am şi zbârcituri în obraz, 
murmură regina văduvă. 

— Vei avea comitatul Artois, fetiţo, spuse Mahaut lăsându- 
şi mâna pe genunchiul ei. 

Beatrice privea câmpul şi surâdea norilor. 

Filip al VI-lea o primi curtenitor pe Mahaut, dar nu fără 
oarecare semeţie, şi vorbi cum se cuvine să vorbească un 
rege. Vroia pacea între marii săi baroni; pairii, stâlpi ai 
coroanei, nu trebuiau să dea pilda zâzaniei, nici să se facă 
de ruşine în ochii poporului. 

— Nu vreau să judec ceea ce s-a săvârşit sub domniile 
dinaintea mea, spuse Filip ca şi cum arunca un văl de 
indulgentă uitare peste vechile uneltiri ale contesei Mahaut. 
Asupra stărilor de astăzi vreau să fac rânduială. Dregătorii 
mei care au cercetat lucrurile şi-au isprăvit treaba; 
mărturiile, vară dragă, nu-ţi sunt de fel favorabile, nu pot 
să-ţi ascund asta. Robert are să-şi înfăţişeze actele... 

— Mărturii plătite şi hârtii plăsmuite, bombăni Mahaut. 

Prânzul avu loc în sala cea mare, chiar aceea în care 
odinioară Filip cel Frumos le judecase pe cele trei nurori 
ale sale. Pesemne că toţi cei de aici se gândesc la asta, îşi 
zicea regina văduvă Jeanne; şi pofta de mâncare îi pieri 


amintindu-şi de ziua aceea. Or, în afară de maică-sa şi de ea 
însăşi nimeni nu se mai gândea la această întâmplare de 
demult ai cărei martori dispăruseră aproape toţi. Poate că 
peste câteva clipe, când se vor ridica de la masă, vreun 
bătrân scutier va spune altuia: 

— Îţi aduci aminte, domnule, eram aici când doamna 
Jeanne s-a urcat în căruţă... şi iat-o că se întoarce ca regină 
văduvă... 

Şi amintirea se va şterge numaidecât. 

E o greşeală pe care o fac toţi oamenii închipuindu-şi că 
semenii dau persoanei lor tot atâta importanţă cât îşi dau ei 
singuri; ceilalţi, afară numai dacă au vreun interes anume 
ca să-şi amintească, uită repede ce ni s-a întâmplat; şi chiar 
dacă nu au uitat, amintirea lor nu acordă întâmplărilor 
însemnătatea pe care ne-o închipuim noi. 

Poate că într-alt loc, Mahaut s-ar fi arătat mai 
înţelegătoare faţă de propunerile lui Filip al VI-lea. Monarh 
care se vroia arbitru, încerca să împace lucrurile. Dar 
Mahaut, pentru că se găsea la Maubuisson, şi toată ura din 
suflet i se trezise, nu se simţea dispusă să cedeze. Va face 
ca Robert să fie osândit ca falsificator, va dovedi că jurase 
strâmb, acesta era singurul ei gând. 

Silită să-şi măsoare cuvintele, mânca în schimb straşnic, 
înfulecând tot ce i se punea în farfurie şi golindu-şi cupa de 
îndată ce i se umplea. Mânia şi vinul îi împurpuraseră faţa. 
Regele nu se apucase oare s-o sfătuiască, uite aşa, să-şi dea 
comitatul lui Robert, acesta legându-se să-i verse mătuşii 
sale patruzeci de mii de livre pe an? 

— Iau asupră-mi să obţin consimţământul nepotului 
domniei tale la această învoială, zicea Filip. 

Mahaut se gândi: „Dacă Robert a ajuns să-mi propună asta 
prin gura cumnatului său, înseamnă că nu mai e prea sigur 
de drepturile lui şi că preferă să-mi plătească o rentă de 
patruzeci de mii de livre decât să-şi arate dovezile 
plăsmuite!” 


— Refuz, măria ta, vere, să mă despoi astfel de ce-i al meu, 
spuse dânsa; şi deoarece comitatul Artois e al meu, 
dreptatea măriei tale are să mi-l lase. 

Filip al VI-lea îi aruncă o căutătură pe deasupra nasului 
său mare. Poate că încăpăţânarea asta de a refuza i-o 
poruncea contesei Mahaut mândria, sau poate teama că, 
cedând, ar da temei învinuirilor... Filip propuse o altă 
învoială: Mahaut îşi va păstra comitatul, titlurile şi 
drepturile, coroana ei de pair, cât va fi în viaţă, şi-l va 
orândui, în faţa regelui şi printr-un act întărit cu 
semnăturile pairilor, pe nepotu-său Robert ca moştenitor al 
ținutului Artois. Cinstit vorbind, dânsa nu avea nici un motiv 
să se împotrivească acestei înţelegeri; pe singurul ei fiu i-l 
luase de mic Dumnezeu; fiică-sa aici de faţă era căpătuită 
cu averea lăsată de bărbatu-său, fostul rege, iar nepoatele 
erau măritate, una în Burgundia, alta în Flandra, şi a treia 
cu prinţul de Vienne. Putea oare Mahaut să-şi dorească mai 
mult? Cât despre comitatul Artois, acesta urma să se 
întoarcă într-o zi la moştenitorul său firesc. 

— Căci dacă fratele domniei tale, contele Filip, nu ar fi 
murit înaintea tatălui său, poţi tăgădui, vară dragă, că 
nepotu-tău ar fi azi stăpânitorul comitatului? Astfel, ieşiţi 
amândoi cu faţa curată, iar eu pun capăt certei care vă 
învrăjbeşte printr-o hotărâre dreaptă. 

Mahaut îşi încleştă fălcile şi făcu semn din cap că nu se 
învoieşte. 

Atunci arătându-şi oarecum supărarea, Filip al VI-lea 
porunci să se dea zor mesei. De vreme ce Mahaut se purta 
astfel, făcându-i ocara de-a respinge hotărârea lui, n-are 
decât să se judece cât pofteşte! 

— Nu te ţin să înnoptezi aici, vară dragă, îi spuse îndată 
ce-şi spălă mâinile; nu cred că şederea la curtea mea îţi va 
face plăcere. 

Era dizgraţia, şi încă arătată pe şleau. 

Înainte de a porni iar la drum, Mahaut se duse să verse 
câteva lacrimi pe mormântul fiicei sale Blanche din capela 


mănăstirii. Ea însăşi lăsase vorbă prin testament să fie 
îngropată aici. 

— Ah, oftă dânsa, Maubuisson nu e locul despre care s-ar 
putea spune că ne-a purtat noroc. Nu e bun decât ca să-ţi 
dormi somnul de veci. 

Cât ţinu drumul la întors, nu încetă să-şi verse mânia. 

— Auzitu-l-aţi pe prostovanul ăsta de ni l-a dat soarta să ne 
fie rege? Să mă despoi de Artois, cu binişorul, doar ca să-i 
fac lui plăcere! Să-l las moştenitor pe burduhănosul ăla 
împuţit de Robert! Dar mai curând să mi se usuce mâna 
decât să iscălesc una ca asta! Trebuie să fie între dânşii o 
veche cârdăşie de mişei şi pesemne că-şi datorează mult 
unul altuia... Şi când te gândeşti că fără mine, dacă eu nu 
aş fi curăţat odinioară căile care duc la tron... 

— Mamă... şopti încetişor regina văduvă Jeanne. 

Dacă ar fi îndrăznit să-şi dea pe faţă gândul, dacă nu s-ar fi 
temut de o bruftuială furioasă, Jeanne ar fi sfătuit-o pe 
maică-sa să primească propunerile regelui. Dar aceasta n- 
ar fi slujit la nimic. 

— Niciodată, repetă Mahaut, niciodată nu vor obţine asta 
de la mine. 

Cu aceste cuvinte îşi semnase fără să ştie sentinţa de 
moarte, şi executorul sentinţei se afla în faţa ei, acolo, în 
litieră, privind-o printre genele negre. 

— Beatrice, spuse deodată Mahaut, ajută-mă să-mi desfac 
niţel corsetul; mi-e burta umflată. 

Furia îi stricase digestia. Trebuiră să oprească litiera 
pentru ca doamna Mahaut să meargă în cea mai apropiată 
poiană ca să-şi deşerte stomacul. 

— Deseară, spuse Beatrice, îţi voi da, doamnă, o lingură de 
peltea de gutui. 

Noaptea, când ajunse la Paris, în palatul de pe strada 
Mauconseil, Mahaut mai avea încă nişte greţuri, dar se 
simţea mai bine. Mâncă fără a pune carne în gură şi se 
culcă. 

IX 


SIMBRIA CRIMELOR. 

Beatrice aşteptă până ce toate slugile adormiră. Se 
apropie atunci de patul contesei Mahaut şi trase perdeaua 
brodată care închidea noaptea culcuşul stăpânei. Candela 
spânzurată deasupra patului împrăştia o firavă lumină 
albăstruie. Beatrice era în cămaşă de noapte şi ţinea o 
lingură în mână. 

— Doamnă, ai uitat să-ţi iei pelteaua de gutui... 

Somnoroasă, şi cu mintea tulbure luptând între furie şi 
oboseală, Mahaut spuse doar atâta: 

— A, da... Eşti o fată bună că te-ai gândit la asta. Şi o dădu 
pe gât. 

Mai erau două ceasuri până a se crăpa de zi când deşteptă 
toată casa ţipând şi sunând din clopoțel. O găsiră vărsând 
deasupra unui lighean pe care i-l ţinea Beatrice. 

Thomas le Miesier şi Guillaume du Venat, doftorii ei, 
chemaţi numaidecât, cerură să li se povestească cu de- 
amănuntul tot ce făcuse în ajun contesa, câte şi ce feluri 
mâncase, apoi se rostiră fără greutate: doamnei i se 
aplecase şi, afară de asta, îi plesnise o vână din pricină că 
avusese o mare supărare. 

Trimiseră să-l aducă pe bărbierul Thomas care, pentru cei 
cincisprezece gologani ce-i primea de obicei, îi lăsă sânge 
contesei, iar femeia Mesgniere, negustoreasa de ierburi de 
leac din Petit Pont, îi vându de acestea pentru a i se face o 
spălătură cu clistirul. 

Sub cuvânt că se duce să ia nişte hapuri cu miere de la 
jupân Palin, băcanul, Beatrice se furişă seara în casa 
Bonnefille, a treia poartă după palatul Mahaut, ca să-l vadă 
pe Robert. 

— S-a făcut, îi spuse dânsa. 

— A murit? izbucni Robert. 

— O, nu... Va suferi încă multă vreme! răspunse Beatrice 
cu o lucire neagră în privire. Dar va trebui să fim cu băgare 
de seamă, monseniore, şi să ne vedem mai rar zilele 
acestea. 


Mahaut boli o lună întreagă până să moară. Seară după 
seară, picurându-i otrava cu ţârâita, Beatrice o împingea 
spre mormânt, şi asta fără nici o teamă, pentru că Mahaut 
nu avea încredere decât în ea şi nu lua doftoriile decât din 
mâna ei. 

După vărsăturile care o ţinură trei zile, Mahaut fu atinsă 
de o troahnă care-i prinse gâtul şi bronşiile; nu înghiţea 
decât cu mare durere. Doftorii spuseră că răcise pe când îi 
era stomacul stricat. Apoi, când pulsul începu să slăbească, 
gândiră că i se luase prea mult sânge; după aceea, o 
spuzeală de bube şi buboaie îi acoperi toată pielea trupului. 

Prevenitoare, atentă, nelipsită de la căpătâiul contesei, şi 
arătând acea linişte surâzătoare care le face aşa de bine 
bolnavilor, Beatrice se desfăta contemplând înfiorătoarele 
progrese ale isprăvii sale. Aproape că nici nu se mai ducea 
să-l vadă pe Robert; dar grija de a căuta zi de zi în ce 
mâncare sau în ce doftorie să bage otrava îi stârnea destulă 
plăcere. 

Când Mahaut văzu cum îi cade părul, în smocuri cărunte 
ca de fân veştede, atunci înţelese că s-a zis cu ea. 

— Am fost otrăvită, spuse dânsa întorcând o privire plină 
de spaimă la domnişoara ei de onoare. 

— Vai, doamnă, doamnă, nu rosti asemenea cuvinte. Uiţi că 
la masa regelui ai mâncat ultima oară înainte dea te 
îmbolnăvi. 

— Ei, tocmai la asta mă gândesc, stărui Mahaut. 

Rămânea tot aşa de clocotitoare de mânie ca întotdeauna, 
gata să-şi verse năduful, ocărându-şi doftorii pe care îi 
învinuia că sunt nişte dobitoci. Nu dădea vreun semn că se 
întoarce la cele sfinte şi arăta mai multă grijă treburilor 
comitatului ei decât mântuirii sufletului. Dictă o scrisoare 
către fiică-sa: „Dacă se întâmplă să mor, îţi poruncesc să te 
duci numaidecât la rege, cerându-i să-ţi primească 
închinarea pentru Artois mai înainte ca Robert să fi putut 
face ceva...” 


Durerile pe care le îndura n-o îndemnau nicidecum să 
cugete la suferinţele stârnite odinioară de dânsa altora; 
rămânea până la capăt un suflet egoist şi neînduplecat în 
care, până şi apropierea morţii nu făcea să apară vreo urmă 
de căinţă şi de milă omenească. 

I se păru totuşi că trebuie să se spovedească, mărturisind 
că omorâse doi regi, ceea ce nu destăinuise niciodată 
duhovnicilor ei obişnuiţi. Alese pentru asta un călugăr de 
rând din tagma sfântului Francise şi trimise după dânsul. 
Când călugărul ieşi, alb ca varul, din iatacul contesei, fu luat 
în primire de doi armăşei care aveau poruncă să-l ducă la 
castelul din Hesdin. Poruncile doamnei Mahaut fuseseră 
înţelese greşit; dânsa spusese că franciscanul trebuie să fie 
ţinut acolo până la moartea ei; ispravnicul castelului crezu 
că era vorba de moartea călugărului şi-l aruncă într-o celulă 
din beciurile Hesdinului. A fost ultima nelegiuire, aceasta 
fără voie, a contesei Mahaut. 

În sfârşit, bolnava fu apucată de junghiuri cumplite mai 
întâi la degetele picioarelor, apoi la pulpe, apoi îi înţepeniră 
braţele. Moartea se apropia. 

La 27 noiembrie, ştafetele porniră, spre mănăstirea de la 
Poissy, unde locuia pe atunci regina văduvă Jeanne, spre 
Bruges, pentru a-l vesti pe contele de Flandra, şi trei, unul 
după altul, în cursul zilei, către Saint-Germain unde se afla 
regele în tovărăşia lui Robert d'Artois. Fiecare din ştafetele 
îndreptate spre Saint-Germain era, în ochii Beatricei, 
purtătorul unui mesaj de dragoste trimis lui Robert: 
contesa Mahaut primise sfânta împărtăşanie, contesa nu 
mai putea vorbi, contesa era gata să-şi dea sufletul... 

Folosindu-se de o clipă în care se găsea singură la 
căpătâiul muribundei, Beatrice se aplecă spre capul chel, 
spre faţa buboasă în care nu păreau să mai trăiască decât 
ochii, şi rosti foarte încet: 

— Ai fost otrăvită, doamnă... de mine... şi din dragostea ce- 
o am pentru monseniorul Robert. 


Muribunda avu mai întâi o privire care spunea că nu crede 
ce auzise, apoi una plină de ură; în făptura asta din care 
viaţa fugea, ultimul sentiment fu dorinţa de a ucide. O, nu, 
n-avea de ce se căi pentru vreuna din faptele ei; avusese 
dreptate arătându-se rea, căci lumea e plină de oameni răi! 
Nici nu-i trecu prin minte că-şi primea acum, în ultima clipă, 
simbria pentru crimele ei. Era un suflet de neizbăvit. 

Când fiică-sa sosi de la Poissy, Mahaut arăta spre Beatrice 
cu un deget ţeapăn şi rece pe care abia îl mai putea mişca; 
gura i se zgârci; dar nici un cuvânt nu putea să iasă, şi 
Mahaut îşi dădu sufletul în această sforţare. 

Înmormântarea avu loc în ziua de 30 noiembrie, la 
Maubuisson, unde Robert se arătă cu o mutră îngândurată 
şi posomorâtă care-i miră pe toţi. După firea lui, te-ai fi 
aşteptat să-şi dea pe faţă bucuria. Atitudinea lui nu era 
totuşi o prefăcătorie. Când pierzi un vrăjmaş împotriva 
căruia ai luptat douăzeci de ani, ai parcă sentimentul că ţi- 
ar lipsi ceva. Ura e o legătură foarte puternică care-ţi lasă, 
când s-a rupt, o oarecare melancolie. 

Ascultând de ultima voinţa a mamei sale, regina văduvă 
Jeanne îi ceru chiar a doua zi regelui Filip al VI-lea ca 
stăpânirea comitatului Artois să fie dată pe mâna ei. Înainte 
de a-i răspunde, Filip al VI-lea ţinu să se explice, fără 
ocoluri, cu Robert: 

— Nu pot face altminteri decât să încuviinţez cererea 
verişoarei tale Jeanne, căci după tratatele şi judecăţile ce s- 
au făcut ea este moştenitoarea legitimă. Voi da însă o 
încuviinţare doar pe hârtie, şi vremelnică, până ce vom 
ajunge ia o învoială sau până ce se va judeca procesul... Te 
sfătuiesc să-mi aduci cât mai curând întâmpinarea ta... 

Ceea ce Robert se şi grăbi să facă, printr-o scrisoare 
întocmită astfel: „Prea scumpul şi temutul meu stăpân, 
deoarece eu, Robert d'Artois, al măriei tale smerit conte de 
Beaumont am fost vreme îndelungată dezmoştenit 
împotriva drepturilor şi împotriva oricărui bun simţ, prin 
felurite şiretlicuri, înşelăciuni şi vicleşuguri, de la 


stăpânirea comitatului Artois, care al meu este şi al meu 
trebuie să fie pentru mai multe pricini bune, drepte, ce din 
nou au ajuns la cunoştinţa mea, îţi cer smerit să binevoieşti 
a da ascultare dreptului meu...” 

Întâia oară când Robert veni din nou în casa Bonnefille, 
Beatrice crezu că-i serveşte o mâncare aleasă istorisindu-i, 
clipă cu clipă, ultimele ceasuri ale contesei Mahaut. El 
ascultă, dar fără să arate vreo bucurie. 

— S-ar zice că-ţi pare rău de ea..., spuse Beatrice. 

— Nicidecum, nicidecum, răspunse Robert îngândurat, şi-a 
primit răsplata. 

Mintea îi era de pe acum îndreptată spre piedica 
următoare. 

— Acum pot să fiu doamnă de onoare a soţiei tale. Când 
voi intra în palatul tău? 

— Atunci când voi avea comitatul Artois, răspunse Robert. 
Fă în aşa fel ca să rămâi lângă fiica răposatei Mahaut; 
acuma dânsa e cea pe care trebuie s-o înlături din calea 
mea. 

Când doamna Jeanne, regina văduvă, dând iar de gustul 
măririlor pe care nu-l mai simţise de la moartea soţului ei 
Filip cel Lung şi scăpată, în sfârşit, la treizeci şi şapte de 
ani, de înăbugşitoarea epitropie maternă, porni cu alai mare 
la drum, ducându-se să ia în primire stăpânirea comitatului 
Artois, făcu popas la Roye-en-Vermandois. Acolo îi veni poftă 
să bea un pahar de vin rubiniu. Beatrice d'Hirson îl trimise 
îndată pe paharnicul Huppin să caute băutura. Huppin era 
mai mult cu gândul la ochii Beatricei decât la îndatoririle 
slujbei sale; de patru săptămâni se topea de dragoste. 
Beatrice fu aceea care îi aduse reginei paharul. Deoarece 
de data asta era zorită să sfârşească odată, nu mai băgă în 
vin arsenic ci sare de mercur. 

Şi călătoria doamnei Jeanne se opri acolo. 

Cei care au fost de faţă la agonia reginei văduve povestiră 
că i se făcu rău pe la miezul nopţii, că veninul îi curgea din 
ochi, din gură şi din nas, şi că trupul tot i se acoperi de pete 


albe şi negre. N-o duse aşa nici două zile şi se stinse, fără să 
fi supravieţuit decât două luni mamei sale. 

Atunci, ducesa de Bourgogne, nepoata doamnei Mahaut, 
ceru după lege comitatul d'Artois. 

PARTEA A TREIA. 

PRĂBUŞIRILE. 

I 

COMPLOTUL FANTOMEI. 

Călugărul spusese că-l cheamă Thomas Dienhead. Avea 
fruntea îngustă sub o tonsură care-i lăsase doar câteva fire 
de păr de culoarea berei, şi îşi ţinea mâinile vârâte în 
mânecile lungi. Anteriul său de frate propovăduitor era de 
un alb cam terfelit. Privea în dreapta şi în stânga, după ce 
întrebase de trei ori dacă „my Lord” era singur, şi dacă nici 
o altă ureche nu putea să audă. 

— Fireşte, nu-i nimeni aici, haide spune odată ce ai de 
spus, vorbi contele de Kent din fundul jilţului sau, mişcându- 
şi piciorul cu un pic de nerăbdare plictisită. 

— My Lord, bunul nostru suveran, regele Eduard al II-lea 
trăieşte. 

Edmond de Kent nu tresări cum ar fi fost de aşteptat, mai 
întâi pentru că nu era el om să-şi dea pe faţă emoţiile, şi 
apoi pentru că această uluitoare veste îi mai fusese adusă 
cu câteva zile înainte de un alt emisar. 

— Regele Eduard este ţinut în taină la castelul din Corfe, 
continuă călugărul; l-am văzut şi viu să adeveresc aceasta 
înaintea luminăţiei tale. 

Contele de Kent se ridică, sări peste ogarul tolănit la 
picioarele lui şi se apropie de fereastra cu gemuleţe şi 
stinghii de plumb prin care cercetă o clipă cerul posomorât 
de deasupra conacului său din Kensington. 

Kent avea douăzeci şi nouă de ani; nu mai era flăcăul 
plăpând care comandase apărarea engleză pe vremea 
nenorocitului război din Guyana, în 1324, şi neavând oaste 
destulă, trebuise să se predea, în cetatea împresurată 
Reole, unchiului său Charles de Valois. Dar deşi se mai 


îngrăşase niţel, avea mereu aceeaşi blondă paloare şi 
aceeaşi nepăsare mândră care ascundea mai curând o 
pornire spre visare decât spre meditaţie adevărată. 

Nu auzise niciodată ceva mai uimitor! Aşadar frate-său 
vitreg Eduard al II-lea, a cărui moarte fusese anunţată cu 
trei ani înainte, care-şi avea mormântul la Gloucester - şi pe 
ai cărui ucigaşi, unii prin ţară nu se sfiau acum să-i 
numească - să mai fi fost în viaţă? 

Întemniţarea lui în castelul de la Berkeley, omorul cumplit, 
scrisoarea episcopului Orleton, întreita vinovăţie a reginei 
Isabelle, a lui Mortimer şi a seneşalului Maltravers, în 
sfârşit înmormântarea pe ascuns, toate acestea să nu fi fost 
decât o poveste născocită de cei care aveau interes ca 
lumea să-l creadă mort şi îngropat pe fostul rege, o poveste 
îngroşată după aceea de închipuirea norodului? 

Pentru a doua oară în mai puţin de cincisprezece zile 
cineva venea să-i facă această destăinuire. Întâia oară 
refuzase să creadă. Acum însă începea să fie tulburat. 

— Dacă ştirea e adevărată, poate aduce multe schimbări în 
ţară, spuse el fără a i se adresa de-a dreptul călugărului. 

Căci de trei ani încoace Anglia avusese timp să se 
trezească din visurile ei. Unde erau libertatea, dreptatea, 
prosperitatea, pe care unii şi le închipuiau legate de paşii 
reginei Isabelle şi ai slăvitului lord Mortimer? Din 
încrederea ce li se arătase, din nădejdile puse în ei, nu mai 
rămânea nimic decât amintirea unei uriaşe dezamăgiri. 

Pentru ce să-l fi izgonit, detronat, întemnițat pe 
netrebnicul Eduard al II-lea, robit unor favoriţi odioşi, apoi, 
lăsat, după cum se credea până mai deunăzi, să fie omorât, 
dacă era pentru a-l înlocui cu un rege copil, încă şi mai 
nevolnic, şi despuiat de orice putere de câtre amantul 
mamei sale? 

Pentru ce să-i fi tăiat capul contelui Arundel, să-l fi ucis pe 
cancelarul Baldock, să-l fi sfâşiat în patru bucăţi pe Hugh Le 
Despenser, când astăzi lordul Mortimer cârmuia cu acelaşi 
despotism, storcea ţara cu aceeaşi lăcomie, îi ocăra, 


asuprea, înfricoşa pe toţi şi nu îngăduia nimănui să-i pună 
în discuţie autoritatea? 

Cel puţin, Hugh Le Despenser, făptură desfrânată şi 
nesăţioasă, avea unele slăbiciuni prin care putea fi strunit. | 
se întâmpla să cedeze de frică sau de pofta banilor. El însă, 
Roger Mortimer, era un baron neînduplecat şi aprig. 
Lupoaica Franţei, cum i se acea reginei-mame, avea ca 
amant un lup. 

Puterea îi strică repede pe cei care o apucă fără să fie 
împinşi, înainte de orice, de grija binelui obştesc. 

Curajos, viteaz chiar, bucurându-se de faimă pentru o 
evadare cum n-a fost alta, Mortimer întrupase, în anii de 
surghiun, năzuinţele unui popor urgisit. Oamenii îşi 
aduceau aminte că el cucerise odinioară regatul Irlandei 
pentru coroana engleză; uitau însă că acolo îşi dăduse 
arama pe faţă, dovedindu-se un asupritor. 

Adevărul este că niciodată Mortimer nu se gândise la 
naţiune în întregul ei, nici la nevoile poporului său. Nu se 
făcuse apărătorul interesului obştesc decât în măsura în 
care acest interes se afla contopit pentru o vreme cu al său 
propriu. El nu întruchipa, la drept vorbind, decât păsurile 
unei anumite părţi din nobilime. Ajuns stăpânul ţării, se 
purta ca şi cum Anglia toată s-ar fi băgat slugă la dânsul. 

Şi mai întâi îşi însuşise cu japca aproape un sfert de ţară, 
devenind conte al Ţinuturilor de Margine, titlu şi domeniu 
pe care şi le crease anume. La braţul reginei-mame, ducea 
trai de rege şi se purta cu tânărul Eduard al III-lea de parcă 
acesta nu i-ar fi fost suzeran ci moştenitor. 

În octombrie 1328, când Mortimer ceruse Parlamentului 
adunat la Salisbury să consfinţească înălţarea sa la rangul 
de pair, Enric de Lancastre, zis Gât-Sucit, prinţul cel mai 
vârstnic din familia regală, nu se arătă acolo. În cursul 
aceleiaşi sesiuni, Mortimer îşi băgase pâlcurile înarmate în 
incinta Parlamentului, pentru a-şi impune hotărârile. De 
când lumea, acest fel de constrângere n-a fost pe placul 
adunărilor parlamentare. 


Aproape fără voie, aceeaşi coaliţie, înjghebată nu de mult 
spre a-i răsturna pe Despenseri, se refăcuse în jurul 
aceloraşi prinți de sânge, în jurul lui Enric Gât-Sucit, al 
conților de Norfolk şi de Kent, unchii tânărului rege. 

Două luni după istoria de la Salisbury, folosindu-se de o 
absenţa a lui Mortimer şi a Isabellei, Gât-Sucit strânse în 
taină la Londra, în biserica Sfântul Paul, o mulţime de 
episcopi şi baroni, pentru a pune la cale o răscoală armată. 
Dar Mortimer întreținea iscoade pretutindeni. Coaliția nici 
nu apucase să se gătească de bătălie când el pustiise cu 
propriile sale oşti oraşul Leicester, domeniul cel mai de 
seamă al familiei Lancastre. Enric vroia să continue lupta; 
Kent însă, socotind că afacerea pornise prost, dădu îndărăt, 
în chip nu prea glorios. 

Dacă Lancastre scăpase ieftin din această încurcătură, 
fără altă pagubă decât o amendă, de-altminteri neplătilă, de 
unsprezece mii de livre, el datora asta faptului că era întâiul 
membru al Consiliului de Regenţă şi epitropul regelui, şi că, 
printr-o logică absurdă, Mortimer avea nevoie să păstreze 
ficţiunea juridică a acestei epitropii ca să poată osândi cu 
legea în mână, pentru răzvrătire împotriva regelui, pe nişte 
vrăjmaşi ai săi ca Lancastre însuşi! 

Acesta din urmă fusese trimis în Franţa, chipurile ca să 
negocieze căsătoria surorii tânărului rege cu fiul mai mare 
al lui Filip al VI-lea. Această îndepărtare era o dizgrație 
bine gândită; misiunea lui Lancastre va dura multă vreme. 

Gât-Sucit absent, Kent se găsi deodată, şi aproape fără 
voia lui, în fruntea nemulţumiţilor. Toţi se întorceau spre el; 
şi el însuşi încerca să şteargă din amintirea celorlalţi că 
anul trecut dăduse bir cu fugiţii. Nu, nu laşitatea îl 
îndemnase să părăsească lupta... 

Toate acestea îi treceau alandala prin minte, stând în faţa 
ferestrei castelului său din Kensigton. Călugărul se afla tot 
acolo, nemişcat, cu mâinile vârâte în mâneci. Faptul că 
acesta era un frate propovăduitor, ca şi întâiul mesager 
care-i adusese vestea că Eduard al II-lea nu murise, îi 


dădea de asemeni de gândit contelui de Kent, şi-l îmboldea 
să ia ştirea în serios, căci tagma călugărilor dominicani avea 
faima de a fi potrivnică lui Mortimer. Or, vestea, dacă era 
adevărată, făcea să cadă toate bănuielile de regicid care-i 
apăsau pe Mortimer şi pe Isabelle. În schimb, ele schimbau 
cu totul situaţia regatului. 

Căci acum poporul îl jelea pe Eduard al II-lea şi, trecând 
de la o extremă la alta, nu era departe de a face un mucenic 
din acest domnitor desfrânat putea foarte bine să revină 
asupra hotărârilor sale din trecut, declarând că i-au fost 
smulse cu de-a sila, şi să-l pună iar în tron pe fostul suveran. 

La urma urmei, ce dovezi existau despre moartea lui? 
Mărturia locuitorilor din Berkeley care defilaseră prin faţa 
rămăşiţelor sale pământeşti? Dar câţi dintre dânşii îl 
văzuseră înainte pe Eduard al II-lea? Cine putea să jure că 
nu li se arătase leşul altuia? Nici un membru al familiei 
regale nu fusese de faţă la înmormântarea tainică în 
mănăstirea din Gloucester; afară de asta, era un leş vechi 
de o lună, într-o ladă acoperită cu o pânză neagră, cel pe 
care-l coborâseră în groapă. 

— Şi zici, frate Dienliead, că l-ai văzut într-adevăr, cu ochii 
tăi? întrebă Kent întorcându-se spre călugăr. 

Thomas Dienliead privi iar în jurul său, ca un adevărat 
conspirator, şi răspunse pe şoptite: 

— Starețul cinului nostru m-a trimis acolo; am câştigat 
încrederea capelanului care m-a pus să îmbrac haine de 
mirean ca să pot intra. O zi întreagă am stat ascuns într-o 
căsuţă, în stânga corpului de gardă; seara m-au lăsat să 
pătrund în sala cea mare, şi acolo l-am văzut pe rege stând 
la masă, înconjurat de slujitori după cinstea cuvenită. 

— I-ai vorbit? 

— Nu m-au lăsat să mă apropii de dânsul, răspunse 
călugărul; dar capelanul mi l-a arătat, din spatele unui 
stâlp, şi mi-a spus: „El este”. 

Kent rămase o clipă tăcut, apoi întrebă: 


— Dacă am nevoie de tine, pot trimite să te aducă de la 
mănăstirea Fraţilor Propovăduitori? 

— Nicidecum, my Lord, căci stareţul meu m-a sfătuit să nu 
rămân în mănăstire, deocamdată. 

Şi lămuri că e în gazdă la un grămătic din Londra, în 
cartierul Sfântul Paul. 

Kent îşi desfăcu punga de la brâu şi-i întinse trei monede 
de aur. Călugărul refuză; nu avea dreptul să primească nici 
un dar. 

— Ia-le pentru milosteniile cinului vostru, spuse contele de 
Kent. 

Atunci, fratele Dienhead scoase o mână din mânecile lui, 
făcu o plecăciune adâncă şi părăsi încăperea. 

În aceeaşi zi, Edmond de Kent se hotări să-i înştiinţeze 
despre toate acestea pe cei doi prelați mai de seamă părtaşi 
nu de mult la conjuraţia ce dăduse greş, Graveson, 
episcopul Londrei, şi arhiepiscopul de York, William de 
Melton, chiar cel care-l cununase pe Eduard al III-lea cu 
Filipa de Hainaut. 

„Mi se afirmă de două ori şi din izvoare care par 
întemeiate...” le scrise el. 

Răspunsurile nu se lăsară aşteptate, Graveson îi garanta 
contelui de Kent sprijinul său la orice treabă acesta ar voi 
să purceadă; cât despre arhiepiscopul de York, primatul 
Angliei, el îşi trimise propriul său duhovnic, Allyn, să aducă 
făgăduiala că-i va expedia cinci sute de oşteni, şi chiar mai 
mulţi dacă era nevoie, pentru a-l scoate din închisoare pe 
fostul rege. 

Kent intră atunci în vorbă şi cu alţii, cum ar fi bunăoară 
lordul de Zouche, şi mai mulţi seniori, ca lordul Eeaumont şi 
sir Thomas Rosslyn, care se refugiaseră la Paris, pentru a 
scăpa de răzbunarea lui Mortimer. Căci, în Franţa, se 
strânsese iarăşi un partid al emigranților. 

Ceea ce urni însă lucrurile din loc fu o comunicare secretă 
şi personală a papei loan al XXII-lea către contele de Kent. 
Aflând şi dânsul că regele Eduard al II-lea mai trăia, sfântul 


părinte îi recomanda contelui de Kent să facă totul pentru 
a-l scoate din mâna vrăjmaşilor săi, iertându-i dinainte pe 
cei care ar lua parte la această ispravă „ah omni paenn et 
culpa”... Se putea oare spune mai limpede că toate 
mijloacele ar fi bune?... ba chiar ameninţându-l pe contele 
de Kent cu afurisenia dacă ar uita de această datorie 
deosebit de pioasă. 

Dar acesta nu mai era un mesaj prin viu grai, ci o scrisoare 
latinească în care un eminent prelat al Sfântului Scaun, a 
cărui semnătură anevoie se putea citi, reproducea întocmai 
cuvintele rostite de Ioan al XXII-lea într-o convorbire 
privitoare la cele mai sus pomenite. Scrisoarea fusese 
îndrumată printr-un dregător din suita cancelarului 
Burghersh, episcop de Lincoln, care se întorcea de la 
Avignon unde fusese să negocieze, şi dânsul, căsătoria nu 
tocmai sigură a surorii lui Eduard al III-lea cu moştenitorul 
tronului Franţei. 

Foarte mişcat, contele de Kent se hotări atunci să meargă 
el însuşi spre a verifica la faţa locului ştirile aşa de 
asemănătoare, şi a cerceta în ce chip s-ar putea evada de 
acolo. 

Trimise după călugărul Dienhead la adresa pe care acesta 
i-o dăduse, şi, cu o escortă alcătuită din oameni puţini dar 
siguri, porni Spre Dorset. Era în februarie. 

Sosit la Corfe pe o vreme urâtă în care talazurile sărate 
măturau peninsula pustiită, Kent porunci să fie chemat 
guvernatorul fortăreței, sir John Daverill. Acesta i se înfăţişă 
contelui de Kent, în singurul han din Corfe, peste drum de 
biserica Sfântul Eduard Mucenicul, după numele regelui 
omorât al dinastiei saxone. 

Înalt, cu umerii înguşti, fruntea încreţită şi buza 
dispreţuitoare, cu un fel de regret în vorba politicoasă, aşa 
cum îi stă bine unui om al datoriei, John Daverill se scuză că 
nu-l poate primi pe nobilul lord la castel. Avea porunci 
răspicate. 


— Regele Eduard al II-lea trăieşte sau e mort? îl întrebă 
Edmond de Kent. 

— Nu pot să ţi-o spun, my Lord. 

— E fratele meu! Pe dânsul îl păzeşti aici? 

— Nu am voie să vorbesc. Un prizonier mi-a fost 
încredinţat; nu-i pot da în vileag nici numele, nici rangul. 

— Ai putea să mă laşi să-l văd măcar o clipă? 

John Daverill făcu nu din cap. Un zid, o stâncă, acest 
guvernator, tot aşa de nepătruns ca uriaşul turn sinistru, 
apărat de trei împrejmuiri groase, care se înălța pe creasta 
dealului, deasupra cătunului cu acoperişuri de piatră 
netedă. Ah! Se pricepea bine Mortimer să-şi aleagă 
slujitorii! 

Dar există un fel de a tăgădui care e întocmai ca o 
afirmaţie. Daverill s-ar fi închis într-o astfel de tăcere, ar fi 
arătat el o asemenea neînduplecare, dacă nu-l păzea chiar 
pe fostul rege? 

Edmond de Kent îşi folosi tot farmecul, şi avea mult 
farmec, precum şi alte argumente la care firea omenească 
nu-i întotdeauna nesimţitoare. Puse pe masă o pungă plină 
de aur: 

— Aş vrea, rosti el, ca prizonierul acesta să fie bine tratat. 
Asta e pentru a-i îndulci soarta; sunt în ea o sută de lire 
sterline. 

— Pot să te încredinţez, my Lord că e bine tratat, spuse 
Daverill în şoaptă, cu o nuanţă de complicitate. 

Şi fără nici o stânjeneală înşfăcă punga. 

— Aş da bucuros de două ori pe atât, vorbi Edmond de 
Kent, numai ea să-l zăresc. 

Daverill îşi clătină mâhnit capul, ca să răspundă că nu se 
poate. 

— Înţelege, my Lord, că două sute de arcaşi stau de pază 
în castelul ăsta... 

Edmond de Kent se crezu un mare căpitan de oşti, 
notându-şi în minte un astfel de amănunt; ar trebui să ţină 
seamă de asta când va pregăti evadarea. 


—...iar dacă vreunul din ei ar sufla o vorbă care să ajungă 
la urechea reginei-mamă, doamna ar porunci să mi se taie 
capul. 

Putea oare să se trădeze mai bine şi să mărturisească ceea 
ce vroia să ascundă? 

— Dar pot face să ajungă la el o scrisoare, spuse mai 
departe guvernatorul, căci asta va rămâne între noi. 

Bucuros de a vedea că treaba merge strună, Kent scrise 
bileţelul de mai jos, în timp ce vijelia de afară izbea cu 
stropii de ploaie în ferestrele hanului: „Credinţă şi 
supunere iubitului meu frate, primeşte rogu-te. Îl rog pe 
Dumnezeu din toată inima să te ţină sănătos căci măsurile 
au fost luate ca să ieşi curând din temniţă şi să fii izbăvit de 
suferinţele ce te copleşesc. Fii încredinţat că am sprijinul 
celor mai mari baroni ai Angliei şi al tuturor puterilor ce le 
stau la îndemână, adică oştile şi bănetul lor. Vei fi din nou 
rege; prelați şi baroni au jurat aceasta pe Evanghelie.” 

Întinse guvernatorului foaia de hârtie, doar împăturită. 

— Te rog s-o pecetluieşti, my Lord, spuse acesta; nu ţin de 
fel să-i ştiu cuprinsul. 

Kent ceru unuia dintre însoțitori să-i aducă ceara, îşi puse 
sigiliul, şi Daverill vâri scrisoarea sub tunică, spunând: 

— Un bileţel de afară va ajunge sub ochii prizonierului 
care, aşa cred, îl va distruge îndată. Astfel... 

Şi mâinile lui făcură un gest pentru a da de înţeles că nu 
va rămâne nici o urmă, că a şi uitat totul. 

„Dacă ştiu să-l iau cum trebuie, când va veni ziua 
aşteptată, omul acesta ne va deschide toate porţile, gândea 
Edmond de Kent. Nici nu va mai fi nevoie să luptăm.” 

După trei zile, scrisoarea sa era în mâinile lui Roger 
Mortimer care o citea în Consiliul de Regenţă, la 
Westminster. 

Regina Isabelle se întoarse numaidecât spre tânărul rege, 
cu glas sfâşietor: 

— Fiule, fiule, te rog să te ridici împotriva celui mai hain 
vrăjmaş al tău care vrea să împrăştie în ţară minciuna că 


tatăl tău mai trăieşte ca să te poată scoate din tron şi să-ţi 
ia locul. Dă, te rog, poruncă să fie pedepsit acest trădător, 
cât mai e vreme. 

De fapt, porunca se şi dăduse, şi zbirii lui Mortimer 
goneau călare spre Winchester pentru a-l aresta pe contele 
de Kent, în drumul său de întoarcere. Dar ceea ce vroia 
Mortimer nu era numai o arestare; el cerea hotărât o 
condamnare în văzul şi auzul lumii. Avea el câteva motive 
de a da asemenea zor. 

De aici într-un an Eduard al [II-lea va atinge majoratul; de 
pe acum dădea multe semne că era nerăbdător să apuce în 
mâinile lui cârma regatului. Înlăturându-l pe Kent, după ce 
îl îndepărtase pe Lancastre, Mortimer decapita opoziţia şi-i 
tăia regelui orice poftă de a se sustrage înrâuririi sale. 

În ziua de 19 martie, Parlamentul se aduna la Winchester 
pentru a-l judeca pe unchiul regelui. 

După o şedere de mai bine de o lună în închisoare, contele 
de Kent apăru slăbit, cu faţa răvăşită şi ochii rătăciţi, parcă 
fără să înţeleagă nimic din ceea ce i se întâmpla. Hotărât 
lucru, nu era el om făcut să îndure restriştea. Nu mai avea 
nimic din nepăsarea mândră de odinioară. Sub acuzaţiile lui 
Robert Howell, procurorul casei regale, Kent se prăbuşi, 
recunoscu tot, îşi povesti aventura de la un capăt la altul, 
dezvălui numele informatorilor şi complicilor săi. Dar ce fel 
de informatori? Tagma Dominicanilor nu cunoştea nici un 
călugăr cu numele de Dienhead; era o născocire a 
învinuitului, pentru a încerca să scape. Tot o născocire şi 
scrisoarea papei loan al XXII-lea; nimeni dintre însoțitorii 
episcopului de Lincoln, în timpul misiunii sale la Avignon, nu 
vorbise despre fostul rege, nici cu sfântul părinte, nici cu 
vreunul dintre cardinalii sau sfetnicii săi. Edmond de Kent 
se încăpăţâna. Vroiau oare să-l facă să-şi piardă minţile? 
Totuşi, doar le vorbise acestor fraţi propovăduitori! Doar 
avusese în mâinile lui acea scrisoare „ab omni paena et 
culpa”... 


Kent descoperea în sfârşit înfiorătoarea capcană ce-i 
fusese întinsă de aceia care se folosiseră de fantoma regelui 
mort. Un complot urzit de-a fir a păr de către Mortimer şi 
oamenii săi: falşi emisari, falşi călugări, false scrisori, şi, mai 
fals decât toţi şi toate, acest Daverill de la castelul din 
Corfe! Kent căzuse în capcană. 

Procurorul regal ceru pedeapsa cu moartea. 

Aşezat pe estradă, în faţa lorzilor, Mortimer îi ţinea pe toţi 
sub privirea lui; iar Lancastre, poate că singurul care ar fi 
îndrăznit să vorbească în apărarea învinuitului, era departe 
de ţară. Mortimer dăduse zvon că nu va trage în judecată 
pe niciunul din complicii lui Kent, feţe bisericeşti sau mireni, 
dacă acesta va fi osândit. Prea mulţi dintre baroni se 
găseau, într-un fel sau altul, vârâţi în istoria asta; se 
lepădară - chiar şi Norfolk, frate bun al acuzatului - de cel 
de al doilea prinţ al familiei regale, lăsându-l pradă urii lui 
Mortimer, contele 'Ținuturilor de Margine. Un ţap ispăşitor, 
la urma urmelor. 

Şi cu toate că el, Kent, umilindu-se în faţa adunării şi 
recunoscându-şi rătăcirea, se arătase gata să meargă la 
rege spre a-şi face supunerea, în cămaşă, desculţ şi cu funia 
la gât, lorzii, cu părere de rău, dădură sentinţa ce se 
aştepta de la dânşii. Ca să-şi potolească mustrarea de 
cuget, şopteau între ei: 

— Regele are să-l ierte; regele se va folosi de dreptul său 
de grațiere... 

Era de necrezut ca Eduard al III-lea să lase să i se taie 
capul unchiului său, pentru o vină mare, fireşte, dar în care 
uşurinţa îşi avea partea ei, iar provocarea sărea în ochi. 

Mulţi dintre cei care votaseră moartea aveau de gând să 
meargă a doua zi pentru a cere graţierea. Camera 
Comunelor refuză să ratifice sentinţa lorzilor; ea ceru să se 
întreprindă noi cercetări pe lângă cele făcute. 

Mortimer însă, de îndată ce obţinu votul Adunării Lorzilor, 
dădu fuga la palat unde regina Isabelle se afla tocmai la 
cină. 


— S-a făcut, îi spuse el; îl putem trimite pe Edmond la 
butucul călăului. Dar mulţi dintre cei ce se prefac a ne fi 
prieteni socot că fiu-tău îi va scăpa capul. De aceea te rog 
să-i împiedici, şi asta fără zăbavă. 

Avuseseră grijă să-i dea tânărului rege o treabă care să-l 
ţină toată ziua, trimiţându-l la colegiul din Winchester, unul 
dintre cele mai vechi şi mai vestite din Anglia, unde avea loc 
o festivitate. 

— Guvernatorul oraşului, adăogă Mortimer, îţi va executa 
porunca, iubita mea, ca şi cum ar veni din partea regelui. 

Isabelle şi Mortimer se priviră în ochi; nu se mai aflau la 
întâia lor crimă, nici la întâiul lor abuz de putere. Lupoaica 
Franţei iscăli porunca de a i se tăia capul numaidecât 
cumnatului şi vărului ei. 

Edmond de Kent fu iarăşi scos din temniţa lui, şi dus, în 
cămaşă şi cu mâinile legate sub paza unei cete de arcaşi, 
într-o curte interioară a castelului. Acolo, rămase un ceas, 
două ceasuri, trei ceasuri, în ploaie, până începu să se 
întunece. Pentru ce această nesfârşită aşteptare în faţa 
butucului? Kent trecea ba prin clipe de cruntă descurajare, 
ba prin clipe de speranţă nebună. Nepotu-său regele, îşi 
zicea el, era fără îndoială pe cale să semneze ordonanța de 
iertare. Această tragică aşteptare era pe semne pedeapsa 
impusă osânditului pentru a-l îndemna mai bine la căinţă şi 
a-l face să preţuiască şi mai mult mărinimia îndurării 
regale. Sau poate că au izbucnit tulburări şi răzmeriţe; 
poate că poporul se răsculase. Sau poate că Mortimer 
fusese asasinat. Kent se ruga lui Dumnezeu, şi deodată 
cuprins de spaimă, începea să plângă. Tremura de frig sub 
cămaşa udă; ploaia şiroia pe butucul gâdelui şi pe coifurile 
arcaşilor. Când se vor sfârşi chinurile acestea? 

Singura explicaţie care nici prin minte nu-i putea trece 
contelui de Kent era că vrăjmaşii săi căutau în tot 
Winchesterul un călău şi nu găseau. Cel al oraşului, ştiind 
că Adunarea Comunelor respinsese sentinţa, iar regele nu 
avusese cum să se rostească, refuză cu încăpățânare să-şi 


facă meseria asupra unui prinţ regal. Calfele gâdelui se 
solidarizau cu dânsul; preferau să-şi piardă slujba. 

Oamenii lui Mortimer se adresară ofiţerilor din garnizoană 
pentru ca ei să numească un oştean de al lor, afară numai 
dacă s-ar înfăţişa vreunul de bunăvoie căruia i s-ar da o 
răsplată mare. Auzind asta, ofiţerii strâmbaseră din nas cu 
scârbă. Erau gata să menţină ordinea, să stea de pază în 
jurul Parlamentului, să-l însoţească pe osândit până la locul 
execuţiei; dar nu trebuia să li se ceară mai mult, nici lor, 
nici oştenilor lor. 

Mortimer fu apucat de o cruntă şi rece mânie împotriva 
guvernatorului: 

— Nu ai cumva în închisorile tale vreun ucigaş, vreun 
falsificator sau vreun tâlhar care ar vrea să i se dăruiască 
viaţa în schimb”? Haide, grăbeşte-te, dacă nu vrei să-ţi 
sfârşeşti tu însuţi zilele în temniţă! 

Umblând prin celule, dădură în cele din urmă peste omul 
dorit; furase nişte odoare bisericeşti şi trebuia să fie 
spânzurat în săptămâna următoare. Îi puseră în mână 
securea, dar el ceru să aibă o mască pe faţă. 

Se lăsase noaptea. La lumina făcliilor ce tremurau sub o 
ploaie cu găleata, contele de Kent văzu apropiindu-se călăul 
său, şi înţelese că lungile sale ceasuri de speranţă nu 
fuseseră decât o ultimă şi jalnică amăgire. Scoase un țipăt 
înfiorător; trebuiră să-l îngenuncheze cu de-a sila în faţa 
butucului. 

Călăul de ocazie era mai mult fricos decât crud, şi bâţâia 
mai rău ca victima. Abia putea să ridice securea. Lovi 
alături, şi fierul lunecă pe părul osânditului. Trebui s-o ia de 
la capăt, izbind de patru ori într-un înfiorător terci roşu. 
Bătrânii arcaşi, primprejur, simțeau că îi se întorc maţele pe 
dos şi vărsau. 

Aşa muri, înainte de a fi împlinit treizeci de ani, contele de 
Kent, prinţ plin de farmec şi de naivitate. lar hoţul, care 
furase un artofor, a fost redat familiei sale. 


Când tânărul rege Eduard al III-lea se întoarse la palat 
după ce ascultase o dispută în latineşte asupra învățăturilor 
profesorului Occam, i se spuse ca unchiu-său fusese 
decapitat. 

— Fără porunca mea? întrebă el. 

Trimise după lordul Montaigu care nu-l mai părăsea din 
ziua când îl însoţise la Amiens pentru serbările închinării, şi 
de a cărui credinţă faţă de dânsul avusese de mai multe ori 
prilejul să se convingă. 

— My Lord, i se adresă ei, erai la Parlament în ziua aceea. 
Aş vrea să ştiu adevărul... 

II 

SECUREA DIN NOTIINGHAM. 

Crima de stat are întotdeauna nevoie să fie acoperită cu o 
aparenţă de legalitate. 

Obârşia legii este în suveran, iar suveranitatea aparţine 
poporului care o exercită fie prin mijlocirea unei adunări de 
deputaţi aleşi, fie printr-o delegaţie de puteri încredinţată 
în chip ereditar unui monarh, şi uneori prin amândouă 
instituţiile laolaltă, cum era rânduiala în Anglia. 

Orice act legal în această ţară trebuia deci să aibă 
deopotrivă consimţământul monarhului şi al poporului, fie 
că acest consimţământ era subînţeles ori exprimat. 

Executarea contelui de Kent îmbrăca forme legale 
deoarece puterile regelui erau exercitate de Consiliul de 
regență, iar în lipsa contelui de Lancastre, epitrop al 
suveranului, semnătura revenea reginei-mame; dar această 
execuţie nu avea nici consimţământul adevărat al unui 
parlament ce-şi ţinea şedinţele sub pază, nici încuviințarea 
regelui căruia i se ascunsese o poruncă dată în numele său; 
un asemenea act nu le putea căşuna autorilor lui decât 
nenorociri. 

Eduard al III-lea îşi arătă dezaprobarea pe cât putu, 
cerând să se facă unchiului său o înmormântare princiară. 
Deoarece nu mai era vorba decât de un leş, Mortimer se 
învoi să-i facă pe plac tânărului rege. Dar Eduard n-avea să- 


i ierte niciodată că, odată mai mult, luase fără ştirea lui o 
hotărâre privind viaţa unui membru al familiei sale; aşa 
cum nu avea să-i ierte nici leşinul doamnei Filipa la vestea 
neaşteptată a execuţiei unchiului Kent. Tânăra regină era 
însărcinată în a şasea lună, şi cei din jur ar fi trebuit s-o 
cruţe, pomenindu-i de soarta unchiului mai pe ocolite. 
Eduard o dojeni pe maică-sa pentru aceasta, şi, deoarece 
Isabelle răspunse supărată că doamna Filipa se arăta prea 
simţitoare faţă de vrăjmaşii regatului şi că trebuie să ai 
sufletul tare când te-ai hotărât să fi regină, Eduard i-o 
întoarse: 

— Nu orice femeie, doamnă, are inima aşa de împietrită ca 
tine. 

Întâmplarea aceasta nu avu pentru doamna Filipa alte 
urmări, şi pe la jumătatea lunii iunie, dânsa născu un fiu. 
Eduard al III-lea trăi atunci acea bucurie simplă, adâncă şi 
gravă, a oricărui bărbat la întâiul copil pe care i-l da femeia 
iubită şi de care este iubit. Afară de asta, ca rege, se simţea 
maturizat dintr-o dată. Avea un fiu care să-i urmeze la tron. 
Sentimentul dinastiei, al propriului său loc între străbunii 
lui şi odrasla sa, încă plăpândă dar de pe acum prezentă 
într-un leagăn îmbrăcat în dantelă ca o spumă, îi absorbea 
gândurile şi-i făcea din ce în ce mai puţin suportabilă 
incapacitatea juridică în care era ţinut. 

Se simţea totodată încolţit de îndoieli; nu ajută la nimic să 
răstorni o gaşcă de cârmuitori, dacă nu ai oameni mai buni 
pentru a-i înlocui, nici principii mai sănătoase pentru a le 
aplica. 

„Şti-voi într-adevăr că domnesc, şi sunt oare pregătit 
pentru asta?” se întreba el adeseori. În mintea lui stăruia 
pilda jalnică pe care o dăduse tătâne-său, dus de nas de 
neamul Despenserilor, şi pilda tot aşa de jalnică a mamei 
sale sub dominaţia lui Roger Mortimer. 

Silit să stea degeaba, nu înceta să observe şi să cugete la 
tot ce se întâmpla în jur. Nimic nu se putea face în ţară fără 
Parlament, fără o încuviinţare izvorâtă din voinţa lui sau 


care îi era cerută. Însemnătatea ce-o dobândise în ultimii 
ani această adunare menită doar să dea sfaturi cârmuirii, şi 
care se întrunea acum tot mai des, oricând şi în orice loc, 
era urmarea proastei administrații, a expedițiilor militare 
prost conduse, a destrăbălărilor din familia regală şi a stării 
de necurmată vrăjmăşie între puterea centrală şi coaliția 
marilor feudali. 

Trebuia să se pună capăt acestor deplasări ruinătoare a 
celor două Camere, a Lorzilor şi a Comunelor, ba la 
Winchester, ba la Salisbury, ba la York, unde trebuiau să 
alerge spre a ţine nişte sesiuni al căror singur ţel era să-i 
îngăduie lordului Mortimer de a strânge mai tare chingile 
în care ţinea ţara. 

„Când voi fi rege cu-adevărat, Parlamentul se va aduna în 
zile dinainte hotărâte, şi pe cât va fi cu putinţă la Londra... 
Armata?... Armata nu este astăzi o armată a regelui; sunt 
armate ale baronilor, care nu ascultă de rege decât atunci 
când le convine. Ar trebui o armată recrutată pentru a sluji 
ţara şi comandată de nişte şefi care să-şi datoreze puterea 
numai regelui... Justiţia?... Justiţia urmează a fi concentrată 
în mâna suveranului care trebuie să-şi dea silinţa de ao 
face egală pentru toţi. În regatul Franţei, orice s-ar zice, 
domneşte o mai bună rânduială. Trebuie de asemeni făcute 
înlesniri negoţului, deoarece se aud plângeri că vânzările s- 
au rărit din pricina opreliştilor şi a taxelor pe piei şi pe lână 
care sunt bogăţia noastră...” 

Acestea erau nişte idei care puteau să pară foarte simple, 
dar încetau să mai fie aşa de simple când te gândeai că ele 
frământă mintea unui rege, nişte idei aproape 
revoluţionare, într-o vreme de anarhie, de despotism şi de 
cruzime cum rareori i-a fost dat unei naţiuni să cunoască. 

Tânărul rege luat în râs de unii împărtăşea astfel 
năzuinţele poporului său asuprit. El nu-şi dezvăluia 
planurile decât unui număr mic de persoane, soţiei sale 
Filipa, lui Guillaume de Mauny, scutierul pe care-l adusese 


din Hainaut odată cu dânsa, lordului Montaigu mai ales, 
care-i înfăţişa sentimentele tinerilor lorzi. 

Adeseori un om îşi formulează la douăzeci de ani cele 
câteva principii care se va osteni toată viaţa să le aplice. 
Eduard al III-lea avea o însuşire foarte însemnată pentru un 
cârmuitor: era un om fără pasiuni şi fără năravuri rele. 
Avusese norocul să-şi ia de soţie o prinţesă pe care o iubea; 
şi avea norocul de a o iubi mereu. Aflai la dânsul acea formă 
neîntrecută a orgoliului care izvora din sentimentul că 
poziţia sa de rege era firească. Cerea respectul cuvenit 
persoanei şi funcţiei sale; dispreţuia slugărnicia pentru că 
ea nu se împăca bine cu sinceritatea. Nu putea să sufere 
solemnităţile şi alaiurile inutile pentru că vedea în ele o 
insultă adusă sărăciei şi pentru că erau potrivnice măreției 
adevărate. 

Cei care petrecuseră pe vremuri la Curtea Franţei ziceau 
că semăna în multe privinţe cu regele Filip cel Frumos; îi 
găseau chiar aceeaşi formă şi aceeaşi paloare a feţei, 
aceeaşi căutătură rece a ochilor albaştri când îşi ridica 
uneori genele lungi. 

Eduard era mai vorbăreţ şi mai înflăcărat, fireşte, ca 
bunicu-său după mamă. Dar cei care vorbeau astfel nu-l 
cunoscuseră pe Regele de Fier decât în anii săi din urmă, la 
sfârşitul unei lungi domnii; nimeni nu-şi aducea aminte, 
cum fusese Filip cel Frumos la douăzeci de ani. Stirpea 
franceză, în Eduard al III-lea, se vădise mai tare decât cea a 
Plantageneţilor, şi se părea că adevăratul Capeţian era pe 
tronul Angliei. 

În octombrie al aceluiaşi an 1330, Parlamentul fu convocat 
din nou, de astă dată la Nottingham, în nordul ţării. 
Adunarea se arăta a fi furtunoasă; cei mai mulţi lorzi îi 
păstrau pică lui Mortimer pentru execuţia contelui de Kent, 
care le apăsa greu cugetul. 

Contele de Lancastre zis Gât-Sucit, căruia toţi îi spuneau 
acum bătrânui Lancastre pentru că izbutise, adevărată 
minune, să-şi păstreze pe umeri, până la cincizeci de ani, 


căpăţâna sa aplecată, Lancastre, curajos şi cuminte, se 
întorsese în sfârşit din Franţa. Atins de o boală a ochilor 
care, după ce îl supărase multă vreme, se înrăutăţise 
deodată până a-l face pe jumătate orb, ajunsese să aibă 
nevoie de un scutier ca să-i călăuzească paşii; dar tocmai 
beteşugul acesta îi aducea încă şi mai multă trecere în ochii 
tuturor, iar sfaturile i se cereau cu şi mai mare respect. 

Camera Comunelor era îngrijorată de noile subsidii pentru 
care avea să i se ceară încuviințarea, şi de noile taxe pe 
lână. Unde s-or fi ducând banii? 

Ce întrebuințare a dat Mortimer celor treizeci de mii de 
livre din tributul Scoției? Oare în folosul său ori în al ţării 
fusese purtat acel cumplit război, cu trei ani în urmă? Şi 
pentru ce fusese căpătuit păcătosul de baron Maltravers, în 
afara de slujba lui de seneşal, cu o mie de livre drept 
simbrie pentru paza răposatului rege, adică pentru omorul 
săvârşit? Căci toate se ştiu, sau sfârşesc prin a se afla, şi 
socotelile Visteriei nu pot rămâne veşnic ascunse. Iată deci 
la ce slujeau birurile! lar Ogle şi Gournay, ajutoarele lui 
Maltravers, şi Daverill, guvernatorul cetăţuii din Corte, 
primiseră tot atâta. 

Mortimer care mergea pe drumul spre Nottingham, cu un 
alai atât de falnic încât însuşi tânărul rege părea să facă 
parte din suita lui, Mortimer nu mai era sprijinit cu 
adevărat decât de vreo sută de partizani care-i datorau 
toată situaţia lor, nefiind puternici decât atâta vreme cât îl 
slujeau şi ştiind că îi aşteaptă dizgraţia, surghiunul sau 
ştreangul dacă s-ar întâmpla ca el să cadă. 

Credea că toţi îi dau ascultare, pentru că o reţea de 
iscoade, până şi prin preajma regelui, în persoana lui John 
Wynyard, îl informa despre tot ce se vorbea şi-i făcea să 
şovăie pe cei care unelteau împotriva sa. Se credea 
puternic pentru că pâlcurile sale băgau spaima în lorzi şi în 
deputaţii Camerei Comunelor. Dar uita că pâlcurile acestea 
de oaste pot asculta şi de alte porunci, şi că iscoadele pot 
trăda. 


Fără consimţământul acelora asupra cărora este 
exercitată, puterea e o amăgire care nu poate ţine multă 
vreme, un echilibru cum nu se poate mai şubred între frică 
şi revoltă, şi care se rupe deodată atunci când un număr 
îndeajuns de mare de oameni capătă împreună conştiinţa 
că împărtăşesc aceleaşi gânduri. 

Ţinându-se în şaua brodată cu aur şi argint, înconjurat de 
scutieri îmbrăcaţi în stacojiu şi purtând steagul său în vârful 
lănciilor, Mortimer înainta pe un drum desfundat. 

În timpul călătoriei, Eduard bagă de seamă că mamă-sa 
părea bolnavă, că avea faţa trasă şi palidă, ochii încercănaţi 
de oboseală, privirea mai posomorâtă. Călătorea în litieră şi 
nu pe iapa ei albă, cum îi era obiceiul; adeseori trebuiau să 
oprească litiera al cărei zdruncin îi stârnea greață. 
Mortimer se învârtea pe lângă dânsa, plin de grijă şi 
stânjenit. 

Poate că Eduard n-ar fi luat în seamă aceste semne, dacă 
n-ar fi avut prilejul să le vadă aidoma, la începutul anului, 
pe chipul doamnei Filipa, soţia sa. Şi apoi, la drum, slugile 
flecăresc mai mult ca de obicei; femeile reginei-mame 
vorbeau cu acelea ale doamnei Filipa. Când ajunseră la 
York, unde făcură popas două zile, Eduard nu mai putea să 
aibă vreo îndoială: mamă-sa era însărcinată. 

Se simţea copleşit de scârbă şi de ruşine. Gelozia de 
asemenea, o gelozie de fiu mai mare, îi sporea necazul. Nu 
mai regăsea frumoasa şi nobila imagine pe care o avea 
despre maică-sa în copilărie. 

„Pentru dânsa l-am urât pe tata, din pricină că o făcea de 
ruşine. Şi iată că ea însăşi mă face acum de râsul lumii! La 
patruzeci de ani mama unui bastard care va fi mai tânăr 
decât propriul meu fiu!” 

Ca rege, se simţea umilit în ochii ţării, şi ca soţ în ochii 
soţiei sale. 

În odaia din castelul de la York, tot sucindu-se pe o parte şi 
pe alta în aşternut, fără să-şi găsească somnul, îi zicea 
Filipei: 


— Îţi aduci aminte, draga mea, aici, în locul acesta, ne-am 
căsătorit... Ah! La tristă domnie te-am poftit! 

Blajină şi chibzuită, Filipa privea întâmplarea cu mai 
puţină patimă; dar o judeca totuşi, cam făcând pe 
mironosiţa. 

— Asemenea lucruri, spuse dânsa, n-ai putea să vezi la 
curtea Franţei. 

— Vai, draga mea... Şi adulterele verişoarelor tale din 
neamul Bourgogne?... Şi regii voştri otrăviţi? 

Familia capeţiană devenea deodată aceea a Filipei, de 
parcă nu s-ar fi tras şi dânsul din ea. 

— În Franţa oamenii sunt mai curtenitori, răspunse Filipa, 
mai puţin făţiş în dorinţele lor, mai puţin cruzi în ura lor. 

— Sunt mai prefăcuţi, mai vicleni. Se slujesc mai curând 
de otravă decât de pumnal... 

— Voi, voi englezii, sunteţi mai aprigi... 

El nu răspunse. Filipa se temu să nu-l fi jignit şi întinse 
spre dânsul un braţ rotund şi moale. 

— Mi-eşti tare drag, iubitule, spuse ea, căci tu nu le 
semeni... 

— Şi nu e numai ruşinea, se întoarse Eduard la vorba 
începută, mai e şi primejdia. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Mortimer e într-adevăr în stare să ne 
facă pe toţi să pierim, apoi să se căsătorească cu mama 
pentru a fi recunoscut ca regent şi a-şi împinge bastardul 
spre tron... 

— E o nebunie să te gândeşti la aşa ceva! spuse Filipa. 

Fireşte, o astfel de răsturnare care presupunea încălcarea 
tuturor principiilor, religioase şi dinastice deopotrivă, ar fi 
fost la drept vorbind, de neînchipuit într-o monarhie tare; 
dar orice e cu putinţă, şi chiar aventurile cele mai smintite, 
într-o ţară sfâşiată şi lăsată pradă luptelor dintre partidele 
potrivnice. 

— Voi vorbi mâine despre asta cu Montaigu, spuse tânărul 
rege. 


Sosind la Nottingham, lordul Mortimer se arătă foarte 
nerăbdător, aspru şi nervos, pentru că John Wynyard 
surprinsese nişte convorbiri, fără să le poată pătrunde 
miezul, între rege, Montaigu şi mai mulţi lorzi tineri, în 
ultima etapă a călătoriei. 

Mortimer îşi vărsă năduful pe capul viceguvernatorului 
cetăţuii, sir Eduard Bohun care, însărcinat cu găzduirea 
oaspeţilor, şi nefăcând decât cum cerea rânduiala de 
totdeauna, prevăzuse să-i adăpostească pe marii seniori 
chiar în castel. 

— Cu ce drept, izbucni el, ai împărţit unora nişte odăi de 
lângă acelea ale reginei-mame, fără să mă întrebi pe mine? 

— Credeam, my Lord, că luminăţia sa contele de 
Lancastre... 

— Contele de Lancastre, ca toţi ceilalţi, va trebui să 
locuiască ia depărtare de cel puţin o milă de castel. 

— Şi luminăţia, my Lord? 

Mortimer încruntă din sprâncene, ca şi cum această 
întrebare era o jignire: 

— Odăile mele vor fi alături de ale reginei-mame, iar 
dumneata vei porunci căpitanului gărzii să-i înmâneze ei 
cheile castelului în fiece seară. 

Eduard Bohun se supuse fără a mai crâcni. 

Uneori o măsură prevăzătoare îţi iese de-a-ndoaselea. 
Mortimer vroia să evite ca lumea să vorbească de starea 
reginei-mame; vroia mai cu seamă să-l izoleze pe rege, ceea 
ce le înlesni tinerilor lorzi să se strângă şi să se sfătuiască 
mult mai slobod, departe de castel şi de iscoadele lui 
Mortimer. 

Lordul Montaigu îi adună pe aceia dintre prietenii săi care 
i se păreau a fi mai hotărâți, nişte flăcăi între douăzeci şi 
treizeci de ani: lorzii Molins, Hufford, Stafford, Clinton, 
precum şi John Nevil de Horneby, şi cei patru fraţi Bohun, 
Eduard, Humphrey, William şi John, acesta din urmă fiind 
conte de Hereford şi Essex. Tinerii alcătuiau partidul 


regelui. Aveau binecuvântarea lui Enric de Lancastre, şi 
chiar mai mult decât o binecuvântare. 

Cât despre Mortimer, el îi adunase la castel în jurul său pe 
de alde cancelarul Burghersh, Simon Bereford, John 
Monmouth, John Wynyard, Hugh Turplington şi Maltravers, 
sfătuindu-se asupra mijloacelor de a împiedica înfiriparea 
vreunei noi conspirații. 

Episcopul Burghersh simţea de unde bate vântul şi se 
arăta mai puţin pornit spre asprime: punându-se la 
adăpostul demnităţii sale de slujitor al bisericii, 
propovăduia buna înţelegere. Ştiuse el odinioară să se 
strecoare la timp din partidul Despenserilor în partidul 
Mortimer. 

— Destule arestări, destule procese şi destul sânge, zicea. 
Poate că i-am potoli pe nemulţumiţi cu niscaiva moşii, cu 
nişte bani sau dregătorii... 

Mortimer îl întrerupse dintr-o uitătură; ochiul său, cu 
pleoapa croită drept, sub sprinceana stufoasă, tot mai băga 
spaima în cei din jur; episcopul de Lincoln tăcu. 

Or, chiar în ceasul acela, lordul Montaigu izbutea să stea 
de vorbă între patru ochi cu Eduard al III-lea. 

— 'Te rog din suflet, slăvitul meu rege, îi spunea el, să nu 
mai îngădui de acum încolo obrăzniciile şi uneltirile unui om 
care a pus să-ţi fie omorât tatăl, să se taie capul unchiului 
măriei tale, şi care ţi-a târât mama la stricăciune. Noi, lorzii, 
am jurat să ne vărsăm sângele până la ultima picătură ca să 
te scăpăm de dânsul. Suntem gata de orice; ar trebui chiar 
să ne punem pe treabă neîntârziat. şi pentru aceasta să 
putem pătrunde destui în castel, unde niciunul din noi nu e 
găzduit. 

Tânărul rege chibzui o clipă. 

— Acum, William, răspunse el, ştiu bine că te iubesc. 

Nu spusese „că mă iubeşti”. Sentiment cu adevărat 
regesc; nu se îndoia că aceştia vroiau să-l slujească; cel mai 
de seamă lucru pentru dânsul era să-şi dăruie după 
dreptate încrederea şi dragostea. 


— Aşadar, spuse Eduard, vă veţi duce să-l căutaţi pe 
căpitanul gărzii castelului, sir William Eland, rugându-l în 
numele meu şi din porunca mea să dea urmare la tot ce-i 
veţi cere. 

— Atunci, măria ta, Doamne ajută! 

Totul depindea acum de acest Eland, dacă trecuse de 
partea lor, şi dacă li se dovedea credincios, căci dacă dădea 
în vileag stăruinţele lui Montaigu, conjuraţii erau pierduţi, 
ba poate că şi regele însuşi. Dar sir Eduard Bohun garanta 
că va merge cu dânşii, de n-ar face-o decât pentru a 
răzbuna felul cum se purtase Mortimer cu el, de la sosirea 
la Nottingham, tratându-l ca pe o slugă. 

William Eland nu-l dezamăgi pe Montaigu, făgăduindu-i să 
se supună poruncilor cât îi va sta în puteri, şi jurând să 
păstreze taina. 

— Deoarece eşti cu noi, îi spuse Montaigu, dă-mi deseară 
cheile, castelului... 

— Află, my Lord, răspunse căpitanul gărzii, că porţile şi 
uşile sunt încuiate în fiece seară cu nişte chei pe care le 
încredinţez reginei-mame, iar dânsa le ascunde sub pernele 
ei până dimineaţa. Mai află că garda castelului a fost scoasă 
din posturile de pază şi înlocuită cu patru sute de oşteni ai 
pâlcurilor care ascultă numai de lordul Mortimer. 

Montaigu văzu năruindu-se toate speranţele lui. 

— Dar ştiu o cale ascunsă care duce din câmp şi până la 
castel, urmă Eland. E un drum pe sub pământ săpat de 
regii saxoni, ca să scape de danezi, când aceştia pustiau 
toată ţara. Regina Isabelle, lordul Mortimer şi oamenii lor 
nu cunosc acest drum subpământean pe care nu aveam de 
ce să i-l arăt; el duce în inima castelului, la turn, şi de acolo 
poţi pătrunde fără ca nimeni să te vadă. 

— Cum vom da de intrarea tunelului în câmp? 

— De vreme ce voi fi cu dumneavoastră, my Lord... 

Lordul Montaigu avu o nouă şi scurtă convorbire cu 
regele; apoi, când se făcu seară, însoţit de fraţii Bohun, de 
ceilalţi conjuraţi şi de căpitanul Eland, încălecă şi părăsi 


oraşul, zicând destul de tare ca să-l audă cât mai mulţi, că 
nu prea se simt în siguranţă la Nottingham. 

Această plecare, care semăna mult a fugă, îi fu adusă la 
cunoştinţă numaidecât lui Mortimer. 

— Se ştiu descoperiţi, şi se dau singuri pe faţă. Voi pune 
mâine să-i prindă şi-i voi trimite la judecată înaintea 
Parlamentului. Haide la culcare, draga mea, vom avea o 
noapte liniştită, îi spuse el reginei Isabelle. 

Către miezul nopţii, de cealaltă parte a turnului, într-o 
odaie cu pereţii de granit, luminată doar de o candelă, 
doamna Filipa îşi întreba soţul de ce nu se culcă şi stă 
aşezat la marginea patului, cu o za pe dânsul sub platoşa de 
rege, şi cu o spadă scurtă alături. 

— S-ar putea întâmpla lucruri mari în noaptea asta, 
răspunse Eduard. 

Filipa rămase netulburată şi liniştită la înfăţişare, dar 
inima îi bătea să se spargă în piept; îşi aducea aminte de 
ceea ce vorbiseră odată la York. 

— Crezi că ar veni să te ucidă? 

— Şi aceasta se poate. 

Se auzi un zvon de glasuri şoptite în încăperea vecină, 
apoi Gautier de Mauny, pe care regele îl alesese să stea de 
pază în anticamera lui, bătu încetişor la uşă. Eduard se 
duse să deschidă. 

— Căpitanul gărzii e aici, măria ta, şi ceilalţi cu dânsul. 

Eduard se întoarse să-şi pună buzele pe fruntea Filipei; 
dânsa îi luă degetele, le ţinu o clipă strâns în mâna ei, şi 
murmură: 

— Dumnezeu te aibă în paza lui! 

Gautier de Mauny întrebă: 

— Trebuie să te urmez, măria ta? 

— Închide bine uşile şi ai grijă de doamna Filipa. 

În curtea năpădită de iarbă a donjonului, sub lumina lunii, 
conjuraţii aşteptau adunaţi în jurul puţului, nişte umbre 
înarmate cu securi şi paloşe. 


Tinerii de seamă ai ţării îşi înveliseră picioarele în cârpe; 
regele nu avusese acest gând prevăzător şi numai pasul său 
răsuna pe lespezile coridoarelor nesfârşite. O singură făclie 
le lumina calea. 

Slugilor lungite pe jos, şi care se ridicau cu ochii lipiţi de 
somn, li se şoptea: „regele” şi ele rămâneau locului, 
chircindu-se, neliniştite de această plimbare nocturnă a 
seniorilor înarmaţi, dar fără a încerca să afle prea multe 
despre cele ce se petreceau. 

Tărăboiul izbucni doar când alaiul conjuraţilor ajunse în 
anticamera reginei Isabelle, unde şase scutieri puşi acolo 
de Mortimer se împotriviră să-i lase să treacă, deşi regele 
era cel care le-o cerea. Încăierarea foarte scurtă în care 
numai John Nevil de Horneby fu rănit cu o lovitură de suliță 
ce-i străbătu braţul; împresuraţi şi dezarmaţi, oştenii de 
pază se lipiră de pereţi; toată tărăşenia nu ţinuse decât un 
minut, dar în dosul uşii groase se auzi ţipătul ieşit din 
pieptul reginei-mame, apoi zgomotul stinghiilor împinse. 

— Lord Mortimer, ieşi de acolo! porunci Eduard al III-lea. 
E regele ţării care vine să te aresteze. 

Rostise asta cu glas bătăios, limpede şi puternic, aşa cum i- 
| auzise mulţimea din York în ziua cununiei sale. 

În loc de orice alt răspuns se desluşi un clinchet de spadă 
trasă din teacă. 

— Mortimer, ieşi de acolo! repetă tânărul rege. 

Mai aşteptă câteva clipe, apoi, deodată, apucă cea mai 
apropiată secure din mâna unui tânăr lord, o ridică 
deasupra capului, şi, din toate puterile lui, izbi în uşă. 

Această lovitură de topor era afirmarea prea mult 
aşteptată a puterii sale regale, sfârşitul umilinţelor, sorocul 
hotărârilor luate împotriva voinţei sale; era eliberarea 
Parlamentului său, onoarea redată lorzilor şi legalitatea 
restaurată în ţară. 

Mai mult decât din ziua încoronării, domnia lui Eduard al 
III-lea începea de aici, de la acest fier lucios înfipt în stejarul 
negru, de la această pocnitură, de la acest trosnet uriaş al 


lemnului răsfrângându-şi ecoul sub bolțile castelului din 
Nottingham. 

Alte zece securi izbiră uşa, şi peste câteva clipe canaturile 
ei grele căzură în lături. 

Roger Mortimer se afla în mijlocul odăii; avusese timp să-şi 
pună nişte nădragi: cămaşa albă îi era descheiată la piept, 
iar în mână îşi ţinea spada. 

Ochii de culoarea cremenii scânteiau sub sprâncenele 
stufoase, părul încărunţit şi despieptănat îi venea peste faţa 
aspră; mai era încă destulă vlagă în bărbatul acesta. 

Lângă dânsul, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, Isabelle 
tremura de frig şi de frică; picioruşele ei goale făceau o 
pată albă pe lespezile de piatră. Se zărea în odaia de alături 
un pat cu aşternutul răvăşit. 

Întâia privire a tânărului rege se opri la regina-mamă, a 
cărei cămaşă de noapte lăsa să i se vadă dedesubt pântecul 
rotunjit. Niciodată Eduard al III-lea nu-i va ierta lui 
Mortimer că o adusese pe maică-sa, care în amintirile lui 
rămăsese atât de frumoasă şi atât de vitează în restrişte, 
atât de necruțătoare în ceasurile de triumf dar întotdeauna 
de o măreție regească, în acest hal de femeiuşcă 
înlăcrimată căreia i s-a luat bărbatul caro o lăsase borţoasă, 
şi acum îşi frânge mâinile, gemând: 

— Frumosul meu fecior, dragul meu, te rog din suflet, 
cruţă-l pe nobilul Mortimer! 

Se aşezase între fiu şi amantul ei. 

— Cruţatuc-ţi-a el cinstea? întrebă Eduard. 

— Nu vă atingeri de dânsul! ţipa Isabelle. E un cavaler 
viteaz şi-i prietenul nostru drag; adu-ţi aminte că lui îi 
datorezi tronul! 

Conjuraţii şovăiau. Se va încinge oare o luptă, şi vor trebui 
să-l omoare pe Mortimer sub ochii reginei? 

— Lasă că a tras el destule foloase, împingându-mă mai 
repede la domnie! Haideţi, lorzii mei, înşfăcaţi-l, spuse 
tânărul rege dând la o parte pe maică-sa şi făcându-le semn 
însoţitorilor săi să se apropie. 


Montaigu, fraţii Bohun, lordul Molins şi John Nevil din al 
cărui braţ şiroia sângele, fără ca el să se sinchisească, se 
strânseră roată în jurul lui Mortimer. Două securi se 
ridicară în spatele lui, trei pumnale se îndreptară spre 
coaste, o mână se abătu peste braţul său pentru a-l sili să 
dea drumul săbiei pe care o ţinea. Îl îmbrânciră spre uşă. 
Înainte de a-i trece pragul, Mortimer se mai întoarse o dată. 

— Rămâi cu bine, regina mea, îi strigă el; mult ne-am iubit! 

Şi era adevărat. Cea mai mare, cea mai spectaculoasă, cea 
mai pustiitoare dragoste a veacului, începută ca o ispravă 
cavalerească, şi care tulburase toate curţile Europei, până 
şi cea a Sfântului Scaun, acea pasiune care tocmise o flotă 
şi înarmase o oaste, mistuindu-se apoi într-o cârmuire 
asupritoare şi sângeroasă, se isprăvea între securi, la 
lumina unei făclii fumegânde. Roger Mortimer, al optulea 
baron de Wigmore, fost înalt judecător al Irlandei, întâiul 
conte al Ţinuturilor de Margine, era mânat spre temniţă; 
regeasca lui ibovnică, în cămaşă, se prăbuşea la piciorul 
patului. 

Înainte de ivirea zorilor, Bereford, Daverill, Wynyard şi 
protejaţii mai de seamă ai lui Mortimer erau prinşi; oamenii 
regelui porneau pe urmele celor trei ucigaşi ai lui Eduard al 
II-lea, seneşalul Maltravers, Gournay şi Ogle, care o luaseră 
la fugă de îndată ce aflară de păţania stăpânului lor. 

Dimineaţa, mulţimea se îmbulzise pe străzile din 
Nottingham şi-şi urla bucuria la trecerea escortei care-l 
ducea într-o căruţă, ocară fără seamăn pentru un nobil, pe 
Mortimer în lanţuri. Ţinându-şi ca de obicei urechea pe 
umăr, Gât-Sucit era în rândul întâi al norodului şi, cu toate 
că ochii săi bolnavi abia vedeau alaiul, ţopăia pe loc şi-şi 
zvârlea căciula în aer. 

— Unde-l duc? 

— La Turnul Londrei. 

III. 

SPRE SPÂNZURĂTOAREA MIŞEILOR. 


Corbii din turn trăiesc foarte mult, ajungând, zice-se, la 
peste o sută de ani. Acelaşi corb uriaş, atent şi viclean, care 
cu şapte ani în urmă încerca să împungă ochii prizonierului 
prin gratiile ferestruicii, se întorsese să-şi ia locul în faţa 
celulei. 

Să fi fost oare în batjocură că-i hotărâseră lui Mortimer 
temniţa în care zăcuse odinioară? Acolo unde tatăl îl ţinuse 
închis şaptesprezece luni, îl ţinea la rândul său şi fiul. 
Mortimer îşi zicea că trebuie să fi fost în însăşi firea lui, în 
făptura lui, ceva care-l făcea de nesuferit autorităţii regale 
sau care făcea această autoritate de nesuferit în ochii săi. 
Oricum, el şi un rege nu puteau trăi alături în aceeaşi nație 
şi trebuia neapărat ca unul din doi să piară. Suprimase un 
rege; un alt rege avea să-l suprime. E o mare pacoste să te 
fi născut cu un suflet de monarh, când nu eşti sortit să 
domneşti. 

De data aceasta Mortimer nu mai avea speranţa şi nici 
măcar dorinţa de a evada. 1 se părea că murise încă la 
Nottingham. Pentru oameni ca dânsul, stăpâniţi de trufie, şi 
ale căror ambiţii, oricât de mari, fuseseră o clipă împlinite, 
căderea sau moartea tot una e. Adevăratul Mortimer era de 
acum încolo, şi pentru veşnicia omenească, înscris în 
cronicile Angliei; temniţa din turn nu conţinea decât 
învelişul său trupesc şi fără însemnătate. 

Lucru straniu, învelişul acesta de carne îşi regăsise unele 
deprinderi. Aşa cum, atunci când te întorci după o absenţă 
de douăzeci de ani în locuinţa unde ai trăit copil, apeşi cu 
genunchiul fără să-ţi dai seama şi parcă îndemnat de o 
memorie a muşchilor pe canatul uşii care odinioară se 
deschidea anevoie, sau calci la mijlocul scării ca să eviţi 
marginea unei trepte putrezite, tot aşa Mortimer regăsise 
gesturile învăţate în zilele sale de temniţă dinainte cu şapte 
ani. Putea să facă noaptea cei câţiva paşi de la ferestruică la 
perete fără a se lovi vreodată; de cum intrase în celulă 
împinsese scăunelul pe locul său dinainte; recunoştea 
zgomotele obişnuite, schimbarea gărzii, clopotele care 


vesteau liturghia la paraclisul Sfântului Petre; şi asta fără 
să-şi bată capul. Ştia ora când i se aducea prânzul. Hrana 
era cam tot aşa de păcătoasă, ca pe vremea mârşavului 
căpitan al turnului, Seagrave. 

Pentru că bărbierul Ogle îi slujise lui Mortimer ca emisar, 
întâia oară, pentru a pune la cale evadarea, acum nu mai 
vroiau să-i trimită pe nimeni ca să-l bărbierească. O barbă 
de o lună îi năpădise faţa. Dar afară de asta, toate erau la 
fel, până şi corbul pe care Mortimer îl poreclise odinioară 
„Eduard”, şi care se prefăcea că doarme, deschizându-şi 
din când în când ochiul rotund înainte de a-şi repezi ciocul 
mare printre gratii. 

Ah, ba da, lipsea ceva: tristele monologuri ale bătrânului 
lord Mortimer de Chirk, lungit pe scândura care-i ţinea de 
culcuş... Astăzi, Roger Mortimer înţelegea de ce unchiu-său 
refuzase atunci să evadeze odată cu dânsul. Nu din teama 
de primejdie, şi nici măcar din slăbiciune trupească; omul 
are întotdeauna destulă putere ca să pornească pe un 
drum, chiar dacă va trebui să cadă înainte de ajunge la 
capătul lui. Sentimentul că viaţa îi era terminată îl ţinuse în 
loc pe lordul de Chirk, şi-l hotărâse să-şi aştepte mai bine 
sfârşitul pe această scândură decât să-şi urmeze nepotul. 

Pentru unul ca Roger Mortimer, care nu avea decât 
patruzeci şi cinci de ani, moartea nu va veni de la sine. Îl 
încerca o spaimă nedesluşită când privea spre mijlocul 
pajiştii, acolo unde se aşeza de obicei butucul călăului. Dar 
te obişnuieşti cu moartea apropiată printr-un lung şir de 
gânduri foarte simple care se leagă între ele şi-ţi dau până 
la urmă sentimentul unei melancolice împăcări cu soarta. 
Mortimer îşi zicea că vicleanul corb va trăi după dânsul şi-şi 
va bate joc de alţi prizonieri; şi şobolanii vor trăi, şobolanii 
graşi care veneau noaptea uzi de pe malurile nămoloase ale 
Tamisei şi alergau pe pietrele cetăţuii; chiar şi puricele 
care-l sâcâia sub cămaşă va sări pe călău în ziua execuţiei, 
şi va continua să trăiască. Orice viaţă care se stinge iasă 
celelalte vieţi neatinse. Nimic nu e mai banal decât să mori. 


Uneori se gândea la nevastă-sa, lady Jeanne, fără nostalgie 
şi fără remuşcări. O ţinuse destul de departe de puterea lui 
pentru ca noii stăpâni să nu aibă vreun motiv de a se lega 
de dânsa. Îi vor lăsa fără îndoială veniturile moşiilor. Fiii lui? 
Fireşte, fiii lui vor avea să tragă ponoasele vrăjmăşiilor ce s- 
au strâns împotriva sa; dar cum era puţină nădejde ca 
dânşii să ajungă vreodată aşa de sus şi aşa de puternici ca 
tatăl lor, cine se va mai sinchisi dacă vor fi sau nu conți ai 
Ţinuturilor de Margine? Marele Mortimer era el, sau mai 
degrabă ceea ce fusese el. Nici pentru soţia sa, nici pentru 
fiii săi nu simţea vreo părere de rău. 

Regina?... Regina Isabelle va muri şi dânsa într-o zi, şi din 
clipa aceea nu va mai rămâne nimeni pe pământ care să-l fi 
cunoscut cu adevărat. Doar când se gândea la Isabelle, se 
mai simţea întrucâtva legat de viaţă. Murise la Nottingham, 
fără îndoială, dar dragostea lui trăia mai departe, oarecum 
ca barba care se încăpăţânează să crească după ce inima a 
încetat să bată. Iată tot ce-i mai rămânea călăului să curme 
dintr-o dată. Când îi vor despărţi capul de trup, vor nimici 
amintirea mâinilor regale care s-au aninat de acest gât. 

Ca în fiecare dimineaţă, Mortimer ceruse să i se spună 
ziua în care se afla. Era 29 noiembrie; Parlamentul trebuie 
să se fi întrunit deci şi prizonierul aştepta să fie adus în faţa 
lui. Cunoştea îndeajuns laşitatea adunărilor ca să ştie că 
nimeni nu-i va lua apărarea, ci dimpotrivă. Lorzii şi 
deputaţii camerei Comunelor aveau să se răzbune cu toată 
râvna pentru spaima ce-o vârâse în ei atâta vreme. 

Sentința se şi rostise, acolo, în odaia din Nottingham. Nu 
la o judecată aveau să-l supună, ci doar la un simulacru 
necesar, o formalitate, întocmai ca odinioară când oamenii 
erau osândiţi din porunca lui. 

Un suveran de douăzeci de ani, nerăbdător să apuce 
cârma ţării, şi nişte tineri lorzi nerăbdători să se bucure de 
favorurile regale, aveau nevoie ca el să piară pentru a fi 
siguri de puterea lor. 


„Pentru acest copilandru de Eduard, moartea mea este 
împlinirea fără de care încoronarea sa nu ar fi desăvârşită... 
Şi totuşi, ei nu vor face mai mult ca mine; poporul nu va fi 
mai mulţumit sub legea lor. Unde n-am izbutit eu, cine ar 
putea să izbuteascâ?” 

Ce atitudine trebuia să adopte la simulacrul de judecată? 
Să ceară îndurare ca Edmond de Kent? Să-şi recunoască 
vina, să se roage de iertare, să se arate gata de a merge să- 
şi facă supunerea în picioarele goale şi cu funia la gât, 
căindu-se pentru fărădelegile lui? Trebuie să ai o mare 
poftă de a trăi ca să poţi juca această comedie a înjosirii! 
„Nu am săvârşit nici o greşeală. Am fost cel mai tare, şi am 
rămas până ce alţii, mai tari ca mine, deocamdată, m-au 
doborât, Asta e tot.” 

Aşadar, să-i insulte? Să înfrunte pentru ultima oară acest 
Parlament de oi supuse şi să-i arunce de la obraz: „Am 
ridicat armele împotriva regelui Eduard al II-lea. Lorzii mei, 
care dintre dumneavoastră, cei ce mă judecaţi astăzi, nu m- 
au urmat atunci?... Am evadat din Turnul Londrei. Care 
dintre dumneavoastră, lorzii mei, episcopi, care mă judecaţi 
astăzi, nu mi-au dat ajutor şi bani pentru a-mi redobândi 
libertatea?... Am scăpat-o pe regina Isabelle să nu fie ucisă 
de favoriţii soţului ei, am strâns oşti şi am înarmat o flotă 
care v-a scăpat de Despenseri, l-am scos din scaun pe 
regele urât de voi şi am făcut să fie încoronat fiul său care 
astăzi mă judecă. Lorzii mei, voi, conți, baroni şi episcopi, şi 
voi, domnilor deputaţi ai Comunelor, care dintre voi nu mi-a 
adus laude pentru toate acestea, şi chiar pentru dragostea 
ce mi-a arătat-o regina? Nu-mi puteţi aduce nici o vină 
afară de aceea că le-am făcut pe toate în locul vostru, şi 
acum vreţi să mă sfâşiaţi în bucăţi, pentru ca, prin moartea 
unuia singur, să faceţi lumea să uite ceea ce a fost opera 
tuturor...” 

Sau mai bine tăcerea... Să nu răspundă la interogatoriu, 
să nu-şi facă nici o apărare, să nu-şi dea osteneala 
zadarnică de a se justifica. Să lase să urle câinii pe care nu-i 


mai ţinea sub bici... „Dar câtă dreptate am avut supunându- 
i cu frica!” 

Un zgomot de paşi îi smulse din gândurile lui. „lată, a sosit 
clipa”, îşi spuse. 

Uşa se deschise şi nişte armăşei se iviră în prag, trăgându- 
se însă deoparte spre a-l lăsa să treacă pe fratele 
răposatului conte de Kent, contele de Norfolk, mareşal al 
Angliei, urmat de lordul-primar şi de şerifii Londrei, precum 
şi de câţiva delegaţi ai camerei Lorzilor şi Camerei 
Comunelor. 'Toţi aceştia nu puteau să încapă în celulă, şi 
capetele unora se îmbulzeau în coridorul strâmt. 

— My Lord, vorbi contele de Norfolk, vin din porunca 
regelui să dau citire sentinţei ce s-a dat în privinţa domniei 
tale, acum două zile, de către adunarea Parlamentului. 

Cei de faţă se arătară miraţi văzând că, la auzul acestei 
veşti, Mortimer surâse. Un surâs liniştit şi dispreţuitor care 
nu li se adresa lor, ci lui însuşi. Sentința era dată de două 
zile fără să-l fi adus la judecată, fără interogatoriu, fără 
apărare... pe când el, doar cu o clipă înainte, se frământa, 
întrebându-se cum să se înfăţişeze acuzatorilor. Zadarnică 
grijă! 1 se dădea o ultimă lecţie; ar fi putut şi dânsul până 
mai ieri să se lipsească de formalităţi judiciare pentru 
Despenseri, pentru contele d'Arundel, pentru contele de 
Kent. 

Procurorul curţii începuse să citească sentinţa: Având în 
vedere că s-a poruncit de câtre Parlamentul adunat la 
Londra, îndată după încoronarea stăpânului nostru regele, 
că sfatul regelui va cuprinde cinci episcopi, doi conți şi cinci 
baroni, şi că nimic nu se va putea hotări fără a fi dânşii de 
faţă, şi că numitul Roger Mortimer, nesocotind voinţa 
Parlamentului, şi-a însuşit cârmuirea şi gospodărirea ţării, 
scoțând şi aşezând în slujbă după pofta sa pe slujitorii casei 
regelui şi a toată ţara, pentru a-şi băga prietenii după 
plac... 

În picioare, cu spatele la perete şi o mână aşezată pe o 
gratie a ferestruicii, Roger Mortimer privea pajiştea şi 


părea că abia ascultă ce i se citea. 

— Având în vedere că tatăl regelui nostru fiind adus la 
castelul de la Kenilworth precum hotărâseră pairii 
regatului, spre a rămâne acolo şi a i se purta de grijă după 
demnitatea sa de mare prinţ, numitul Roger porunci să i se 
refuze orice ar cere, apoi făcu să fie mutat la Berkeley unde 
în cele din urmă după porunca numitului Roger, fu omorât 
în chip ruşinos şi mişelnic. 

— Cară-te de-aici, pasăre uricioasă, strigă Mortimer spre 
uimirea celor de faţă, căci corbul viclean îl izbise cu ciocul 
pe dosul palmei. 

— Având în vedere că, deşi era oprit oricui, din porunca 
regelui, pecetluită cu pecetea cea mare, de a pătrunde 
înarmat în sala unde se ţinea adunarea Parlamentului la 
Salisbury, aceasta sub pedeapsa cuvenită nelegiuiţilor, 
numitul Roger şi însoțitorii săi înarmaţi pătrunseră totuşi 
acolo, încălcând astfel porunca regelui... 

Pomelnicul fărădelegilor era lung de nu se mai isprăvea. | 
se punea în cârcă lui Mortimer expediţia militară împotriva 
contelui de Lancastre; iscoadele aşezate pe lângă tânărul 
suveran şi care-l siliseră „să se poarte mai curând ca un 
prizonier decât ca rege”, hrăpirea prădalnică a unor moşii 
întinse aparţinând coroanei; jefuirea mai multor baroni 
lăsaţi în sapă de lemn şi surghiuniţi; uneltirea pusă la cale 
spre a-l face pe contele de Kent să creadă că tatăl regelui 
mai trăia, „ceea ce l-a hotărât pe pomenitul conte de Kent 
să cerceteze lucrurile prin mijloacele cele mai cinstite şi cu 
bună credinţă”, uzurparea puterilor regale pentru a-l aduce 
pe contele de Kent înaintea judecății Parlamentului şi a-l 
trimite la pieire; sfeterisirea banilor rânduiţi pentru 
războiul din Gasconia, precum şi a celor treizeci de mii de 
mărci de argint vărsate de scoțieni potrivit tratatului de 
pace; însuşirea nedreaptă a Vistieriei Regale astfel încât 
regele nu mai era în stare să facă faţă cheltuielilor potrivit 
cu rangul său. Mortimer mai era învinuit că aţâţase vrajba 
între tatăl regelui şi regina soaţă, „fiind astfel vinovat de 


faptul că regina nu se mai întoarse niciodată la domnul ei ca 
să se culce cu dânsul, spre marea necinste a regelui şi a 
întregii ţări”, şi, în sfârşit, de a o fi necinstit pe regină 
„arătându-se cu dânsa în ochii lumii ca ibovnicul ei ştiut şi 
recunoscut de toţi”. 

Cu ochii în tavan şi mângâindu-şi barba, Mortimer surâdea 
din nou; ceea ce i se citea era povestea lui, care, sub 
această formă ciudată, avea să intre pentru vecie în 
arhivele ţării. 

— Pentru toate acestea regele a lăsat în seama conților, 
baronilor şi celorlalţi, să se rostească o dreaptă judecată 
împotriva sus-zisului Roger Mortimer; la care lucru 
membrii Parlamentului s-au învoit, după ce vorbiră între 
dânşii, zicând că toate învinuirile pomenite mai înainte erau 
întemeiate, ştiute şi cunoscute de tot poporul, şi mai cu 
seamă acea parte privind moartea regelui la Berkeley. 
Pentru toate acestea dânşii au hotărât ca sus-zisul Roger, 
trădător şi vrăjmaş al regelui şi al ţării, să fie târât prin 
pietre şi apoi spânzurat... 

Mortimer avu o uşoară tresărire. Aşadar, nu mai era 
butucul călăului? Până la capăt avea să audă lucruri la care 
nu se gândise. 

—...Şi de asemenea că sentinţa va fi fără drept la o nouă 
judecată, aşa cum sus-zisul Mortimer însuşi a hotărât 
odinioară în procesele celor doi Despenseri şi a răposatului 
lord Edmond, conte de Kent şi unchi al regelui.” 

Grefierul isprăvise şi acum îşi strângea foile, făcându-le 
sul. Contele de Norfolk, fratele contelui de Kent, îl privea pe 
Mortimer drept în ochi. Ce învârtise ăsta care tăcuse mâlc 
în lunile din urmă, ca să reapară astăzi făcând pe 
răzbunătorul împărţitor al dreptăţii? Din pricina acestei 
priviri îi veni poftă lui Mortimer să vorbească... O, foarte pe 
scurt, doar ca să-i spună contelui mareşal şi, prin ei, 
regelui, sfetnicilor, lorzilor, deputaţilor, clerului, întregului 


popor: 


— Când se va ivi în regatul Angliei un bărbat în stare să 
săvârşească lucruri ca acestea pe care le-aţi pomenit, vă 
veţi supune din nou, de astă dată lui, cum mi-aţi fost supuşi 
mie. Dar nu cred că el se va naşte aşa de curând... Acum, e 
vremea să isprăvesc cu toate acestea. Mă veţi duce 
numaidecât la moarte? 

Părea să mai dea porunci şi să comande propria sa 
execuție. 

— Da, my Lord, îi răspunse contele de Norfolk, 
numaidecât. Te vom duce la Common Gallows. 

Common Gallows, adică spânzurătoarea hoţilor, tâlharilor, 
calpuzanilor, codoşilor, spânzurătoarea mişeilor de rând. 

— Bine, să mergem! spuse Mortimer. 

— Dar mai întâi, trebuie să te dezbrace ca să fii băgat în 
coteţ. 

— Prea bine, dezbrăcaţi-mă. 

Scoaseră hainele de pe dânsul, lăsându-i doar o pânză în 
jurul şalelor. leşi aşa, gol în mijlocul unei escorte îmbrăcată 
în vestminte călduroase, sub o burniţă rece de noiembrie. 
Trupul său înalt şi vânjos făcea o pată luminoasă printre 
toate caftanele negre ale şerifilor şi zalele de fier ale gărzii. 

Coteţul se afla pe pajişte, înjghebat din şipci necioplite 
puse pe două tălpoaie, la care era înhămat un cal de 
povară. 

Mortimer îşi păstră zâmbetul dispreţuitor când privi acest 
echipaj. Câtă grijă, câtă sârguinţă pentru a-l umili! Se 
întinse singur jos şi îi legară îndată mâinile şi gleznele de 
şipcile coteţului, după aceea calul porni şi coteţul începu să 
lunece, mai întâi uşurel pe iarba pajiştii, apoi râcâind 
prundul şi pietrele din drum. 

Mareşalul Angliei, lordul-primar, delegaţii Parlamentului 
căpitanul gărzii turnului veneau în urmă; o escortă de 
oşteni, cu sulița pe umăr, deschidea calea şi păzea coloana. 

Alaiul ieşi din fortăreață prin Poarta Trădătorilor, unde o 
mare mulţime aştepta, curioasă, gălăgioasă, cruntă, şi care 
sporea mereu de-a lungul drumului. 


Când ai privit mai întotdeauna mulțimile de sus, de pe cal 
sau de pe o estradă, e o impresie stranie să le vezi deodată 
de pe pământ, să observi toate bărbiile acestea agitate, 
toate gurile acestea strâmbate de ţipete, aceste mii de nări 
deschise. Bărbaţii văzuţi astfel au într-adevăr feţe boccii, şi 
femeile de asemenea, nişte feţe caraghioase şi pline de 
răutate, înfiorătoare râturi de dihănii pe care nu le-ai 
plesnit îndeajuns când erai în picioare! Şi de n-ar fi fost 
ploaia măruntă care-i cădea drept în ochi, Mortimer 
scuturat şi hurducat în coteţul lui, ar fi văzut mai bine feţele 
acestea schimonosite de ură. 

Ceva vâscos şi moale îi atinse obrazul şi se prelinse în 
barbă; Mortimer înţelese că era un scuipat. Apoi, o durere 
ascuţită, pătrunzătoare, îi străbătu tot trupul; o mână laşă îi 
zvârlise o piatră care-l izbi sub pântece. Fără suliţaşii aceia, 
mulţimea, îmbătându-se cu propriile ei urlete, l-ar fi sfâşiat 
pe loc. 

Înainta sub o boltă sonoră de ocări şi de blesteme, el care 
cu şase ani în urmă, pe toate drumurile Angliei, nu auzea 
ridicându-se decât urale. Mulţimile au două glasuri, unul 
pentru ură, altul pentru bucurie; e o minune că atâtea 
gâtlejuri urlând laolaltă pot scoate vuiete aşa de deosebite. 

Şi deodată se făcu tăcere. Să fi ajuns la spânzurătoare? 
Nicidecum; alaiul intrase în palatul Westminster, şi câţiva 
armăşei trăgeau acum încetişor coteţul pe sub ferestrele la 
care se îmbulzeau deputaţii. Aceştia priveau fără să scoată 
o vorbă cum era târât, ca un copac tăiat, cel ce atâtea luni îi 
încovoiase sub voinţa sa. 

Cu ochii uzi de ploaie, Mortimer căuta o privire. Poate că, 
dintr-o cruzime fără pereche, o siliseră pe regina Isabelle 
să fie de faţă la moartea lui? N-o zări însă. 

Alaiul se îndreptă apoi spre 'Tyburn. Ajuns la Common 
Gallows, osânditul fu dezlegat şi spovedit în grabă. Pentru 
ultima oară, Mortimer privi mulţimea de sus, de la înălţimea 
eşafodului. Nu avu mult de suferit căci ştreangul călăului, 
ridicându-l deodată, îi rupse vertebrele. 


Regina Isabelle se afla în ziua aceea la Windsor, unde îşi 
venea în fire, încetul cu încetul, după ce pierduse, odată cu 
amantul, şi copilul pe care trebuia să i-l nască. 

Regele Eduard îi trimise vorbă mamei sale că va veni să 
petreacă cu dânsa sărbătorile Crăciunului. 

IV 

ZI REA. 

Prin ferestrele casei Bonnefille, Beatrice d'Hirson privea 
ploaia care cădea în strada Mauconseil. De câteva ceasuri îl 
aştepta pe Robert d'Artois care-i făgăduise că va veni la 
dânsa în după-amiaza aceea. Dar Robert nu-şi ţinea de fel 
făgăduielile, nici cele mărunte, nici cele mari, şi Beatrice se 
socotea proastă că-i mai dădea crezare. 

În ochii unei femei care aşteaptă, un bărbat are toate 
cusururile din iunie. Robert nu-i făgăduise care, şi de 
aproape un an, că o va lua doamnă de onoare în palatul 
său? Când stai să judeci, nu era altfel decât mătuşă-sa; toţi 
ăştia din neamul Artois sunt o apă. Nişte nerecunoscători! 
Te speteşti să ie intri în voie; alergi pe la toate 
negustoresele de ierburi şi pe la toate babele care fac vrăji; 
ucizi oameni spre a le face treburile; înfrunţi primejdia de a 
pieri în ştreang sau pe rug... căci doar nu monseniorul 
Robert ar fi fost arestat dacă Beatrice era prinsă pe când 
turna arsenic în ceaiul doamnei Mahaut, sau sare de 
mercur în cupa de vin a reginei văduve Jeanne. „N-o cunosc 
pe femeia asta, ar fi spus el. Zice că a lucrat din porunca 
mea? Minciuni. Era în slujba mătuşii mele, nu în slujba mea. 
Născoceşte poveşti ca să-şi scape capul. N-aveţi decât s-o 
trageţi pe roată.” Între cuvântul unui prinţ al Franţei, 
cumnat al regelui, şi acela al unei nepoate oarecare de 
episcop, a cărei familie nu mai era nici măcar bine văzută, 
cine ar mai fi stat la îndoială? 

„Şi am făcut toate acestea, pentru ce? se întreba Beatrice. 
Ca să aştept; ca să aştept, singură-singurică în casa mea, ca 
monseniorul Robert să catadicsească a veni la mine o dată 
pe săptămână! Spusese că are să vină după slujba de după- 


amiază; iată că a bătut şi clopotul pentru vecernie. Pesemne 
că iar a chefuit, a ospătat trei baroni, şi-a povestit isprăvile, 
a vorbit de treburile ţării, de procesul său, a mângâiat 
şoldurile tuturor slujnicelor. Acuma, până şi acea Divion 
mănâncă la masa lui, ştiu bine asta! Iar eu stau aici să 
privesc ploaia. Şi va veni la noapte, greoi, râgâind tot timpul 
şi cu obrajii aprinşi; îmi va îndruga nişte nerozii, se va trânti 
pe pat ca să doarmă un ceas şi va pleca aşa cum a venit. 
Dacă vine cel puţin...” 

Beatrice se topea de urât, mai rău chiar decât la Conflans, 
în ultimele luni ale doamnei Mahaut. Dragostele ei cu 
Robert se împotmoleau. Crezuse că-l prinde în capcană pe 
uriaş, dar el se dovedise mai tare. Dragostea dezamăgită, 
călcată în picioare, se prefăcea în pică ascunsă. Să aştepte, 
veşnic să aştepte! Şi să nu poată ieşi măcar în oraş, să 
umble prin cârciumi cu vreo prietenă în căutarea aventurii, 
pentru că Robert putea să apară tocmai atunci. Şi pe 
deasupra, mai punea oameni de ai lui să n-o scape din ochi! 

Vedea ea bine că Robert se depărta de dânsa, că nu mai 
venea s-o vadă decât în silă, cum vii la o complice pe care 
trebuie s-o iei cu binişorul. Treceau uneori şi două 
săptămâni întregi fără ca el să se culce cu dânsa. „Nu vei 
câştiga tu întotdeauna, monseniore Robert!” şoptea ea. 
Neputând să-l aibă îndeajuns, în taină începea să-l urască. 

Încercase cele mai bune leacuri de dragoste: scoate-ţi 
câteva picături din sângele tău, într-o vineri de primăvară; 
pune-le să se usuce pe cuptor într-o ulcică, împreună cu 
două testicule de iepure şi un ficat de porumbiţă; pisează 
toate acestea până faci din ele o pulbere măruntă şi dă-o 
apoi s-o înghită celui pe care ţi-ai pus ochii; şi dacă efectul 
nu se simte întâia oară, repetă aceasta până la trei ori. 

Sau încă una: Ie vei duce într-o vineri de dimineaţă, 
înainte de răsăritul soarelui, într-o livadă cu pomi roditori şi 
vei culege din pom cel mai frumos măr ce vei găsi; apoi îţi 
vei scrie cu sângele tău, pe un petec de hârtie albă, numele 
şi porecla, şi, în rândul următor, numele şi porecla aceluia 


de care vrei să fii iubită; şi-ţi vei da osteneala să capeţi trei 
fire din părul lui, cărora le vei alătura trei fire dintr-al tău, 
care-ţi vor sluji ca să legi hârtiuţa ce ai scris-o cu sângele 
tău; apoi vei tăia mărul în două, vei scoate sâmburii şi, în 
locul lor, vei băga hârtiuţa legată cu firele de păr; şi cu două 
beţişoare ascuţite dintr-o ramură de mirt verde, vei 
împreuna binişor cele două jumătăţi de măr şi-l vei pune să 
se usuce bine în cuptor astfel încât să se facă tare şi fără 
nici o umezeală, cum sunt merele uscate din postul Paştilor; 
îl vei înveli după aceea în frunze de laur şi de mirt şi vei 
căuta să-l pui sub căpătâiul patului în care doarme bărbatul 
iubit, fără ca el să bage de seamă asta; şi în puţină vreme 
acesta are să-ţi dea semne de dragostea lui. 

Zadarnică încercare. Merele de vineri rămâneau fără 
efect. Vrăjile, în care Beatrice se socotea meşteră, păreau 
să nu aibă nici o putere asupra contelui d'Artois. El nu era 
totuşi Diavolul, deşi ea îi spusese asta ca să-l cucerească. 

Beatrice trăsese nădejde să rămână însărcinată. Contele 
Robert părea să-şi îndrăgească fiii, poate că din mândrie, 
dar îi îndrăgea. Erau singurele făpturi de care vorbea cu un 
pic de duioşie. Aşa că, un bastard care i-ar pica tocmai 
acum... Şi apoi, ar fi fost un mijloc de care Beatrice s-ar fi 
putut folosi; să-şi arate pântecul şi să zică: „Aştept un copil 
al monseniorului Robert...” Dar fie că îşi stricase în trecut 
născătoarea, fie că necuratul o făcuse aşa încât să nu poată 
zămisli, şi speranţa asta fusese zadarnică. Şi nu-i mai 
rămâneau Beatricei d'Hirson, fosta domnişoară de onoare a 
contesei Mahaut, decât aşteptarea, ploaia, şi visurile de 
răzbunare... 

La ora când burghezii se băgau în pat, Robert d'Artois sosi 
în sfârşit, posomorât la faţă şi scărpinându-şi barba 
ţepoasă. Abia dacă o privi pe Beatrice care avusese grijă să- 
şi pună o rochie nouă; îşi turnă un pahar mare de vin dulce 
dres cu scorţişoară. 

— E trezit, spuse el cu a strâmbătură, lăsându-se într-un 
jilţ care scoase un lung geamăt de lemn. 


Cum să nu-şi fi pierdut băutura aroma ei? Oala de vin 
fusese pregătită de patru ceasuri! 

— Speram că ai să vii mai devreme, monseniore. 

— Ei, da! Am avut însă nişte treburi care m-au împiedicat 
să viu. 

— Ca ieri şi ca alaltăieri... 

— Înţelege de asemenea că nu pot intra ziua în casa ta ca 
să mă vadă lumea, mai ales acum, când trebuie să fiu cu 
ochii în patru. 

— Bună scuză! Atunci să nu mai îmi spui că vii ziua, dacă 
nu vrei să mă vezi decât noaptea. Dar noaptea aparţine 
soţiei tale, contesa. 

Robert înălţă din umeri, plictisit: 

— Ştii bine că nu mă mai ating de dânsa. 

— "Toţi soţii spun asta ibovnicelor, cei mai mari seniori ai 
ţării ca şi cel mai de pe urmă cârpaci... şi toţi mint la fel. 
Zău, aş vrea să văd cum ar putea doamna de Beaumont să- 
ţi surâdă aşa de frumos şi să se arate aşa de drăguță cu tine 
dacă nu te-ai culca niciodată în patul ei... Cât e ziua de 
mare, monseniorul e la Consiliul regal, de parcă regele ar 
ţine sfat de când se crapă de zi şi până la apusul soarelui. 
Sau monseniorul e la vânătoare... sau monseniorul e gata 
să plece la o întrecere cu lancea... sau monseniorul e dus la 
moşia sa de la Conches. 

— Mai taci odată! strigă Robert dând cu palma în masă. 
Am alte griji în cap decât să stau şi s-ascult nişte mofturi de 
muiere. Azi am înfăţişat jalba mea la Tribunalul regelui. 

Într-adevăr acestea se petreceau la 14 decembrie, ziua 
hotărâtă de Filip al VI-lea pentru începerea procesului 
pornit de Robert d'Artois. Beatrice o ştia. Robert i-o 
spusese mai înainte; dar, sâcâită de gelozie, uitase. 

— Şi lucrurile s-au petrecut după cum doreai? 

— Nu tocmai, răspunse Robert. Am arătat scrisorile 
bunicului meu şi unii au tăgăduit că ele ar fi adevărate. 

— Dar ce, tu le credeai adevărate? întrebă Beatrice cu un 
zâmbet răutăcios. Şi cine le-a tăgăduit? 


— Ducesa de Bourgogne care a cerut să i se dea hârtiile ca 
să le vadă mai de aproape... 

— A! Ducesa de Bourgogne e la Paris... 

Genele lungi şi negre se ridicară o clipă şi în privirea 
Beatricei se ivi o lucire neaşteptată care se stinse 
numaidecât. Absorbit de grijile lui, Robert nici nu apucase 
s-o vadă. 

Lovindu-şi pumnii unul de altul şi cu fălcile încleştate, 
zicea: 

— A venit anume pentru asta cu ducele Eudes. Mahaut va 
continua deci să-mi pună beţe-n roate până şi prin urmaşii 
ei! Pentru ce naiba curge în seminţia asta un sânge aşa de 
păcătos? Tot ce se naşte fată în familia Burgundiei, e curvă, 
hoaţă şi mincinoasă! Asta care-i împinge împotriva mea pe 
nătăfleţul de bărbatu-său o de pe acum o târfă ca tot 
neamul ei. Au Burgundia; de ce mai vor să ţină şi comitatul 
pe care mi l-au furat? Dar voi câştiga. Am să ridic tot Artois- 
ul dacă va fi nevoie, cum am mai făcut-o împotriva lui Filip 
cel Lung, tatăl acestei pocitanii. Şi de data asta nu voi porni 
spre Arras, ci spre Dijon... 

Vorbea, dar fără tragere de inimă. Era o mânie chibzuită, 
fără zbierete, fără pasul acela parcă anume ca şi năruie 
pereţii, fără toată comedia aceea a furiei pe care ştia s-o 
joace aşa de bine. Pentru auzul cui să-şi fi dat această 
osteneala? 

În dragoste, deprinderea roade încetul cu încetul 
caracterele. Nu-ţi dai silinţa decât în ceea ce-i nou, şi nu ţi-e 
frică decât de ceea ce nu cunoşti. Nimeni nu e făcut numai 
din putere, iar temerile dispar odată ce taina se destramă. 
De fiecare dată când te arăţi gol, lepezi niţel din autoritatea 
ta. Beatrice nu se mai temea de Robert. 

Uita să se mai teamă de el pentru că îl văzuse prea des 
dormind, şi îşi îngăduia, faţă de acest uriaş, ceea ce nimeni 
nu ar fi îndrăznit. 

Şi aceeaşi schimbare se petrecuse în Robert, în 
sentimentele sale pentru Beatrice, devenită o amantă 


geloasă, sâcâitoare, sărindu-i ţâfna din nimic, ca orice 
femeie când o dragoste ascunsă durează prea mult 
Talentele ei de vrăjitoare nu-l mai amuzau pe Robert. 
Priceperea ei de a face farmece şi de a-l chema în ajutor pe 
Diavol cu tot felul de descântece, i se părea un meşteşug 
învăţat ca oricare altul. Nu avea încredere în Beatrice, doar 
dintr-o deprindere atavică, pentru că e ştiut de când lumea 
că femeile sunt mincinoase şi amăgitoare. Deoarece 
Beatrice îi cerşea mângâierile dragostei, nu-i mai trecea 
prin minte să se teamă de dânsa şi uita că nu i se aruncase 
în braţe decât îmboldită de plăcerea de a trăda. Până şi 
amintirea celor două omoruri săvârşite împreună nu mai 
trăgea aşa de greu şi se pierdea în pulberea zilelor, pe când 
cele două leşuri putrezeau sub pământ. 

Trăiau acea perioadă cu atât mai primejdioasă cu cât nu 
mai credeau că-i pândeşte vreo primejdie. În clipa când 
încetează de a se mai iubi, amanţii ar trebui să ştie că se 
vor regăsi faţă în faţă aşa cum erau înainte de a începe. 
Armele nu-s niciodată distruse, ci doar puse de o parte. 

Beatrice se uita la Robert în tăcere, pe când el sta 
îngândurat, cu mintea departe de dânsa, urzind alte iţe 
pentru a-şi câştiga procesul. Dar când ai făcut tot ce se 
poate, vreme de douăzeci de ani, când ai pus să se 
scormonească legile şi datinile, doar-doar vei găsi sprijin în 
ele, când ai folosit mărturia mincinoasă, hârtiile plăsmuite, 
ba chiar omorul, şi când regele ţi-e cumnat, şi tot nu ţi-ai 
atins țelul, nu ai avea oare de ce, în unele zile, să te laşi 
copleşit de deznădejde? 

Schimbându-şi atitudinea, Beatrice veni să îngenuncheze 
în faţa lui, arătându-se pe neaşteptate dezmierdătoare, 
supusă şi drăgăstoasă, de parcă ar fi vrut să-l facă să-şi uite 
necazurile şi totodată să se alinte ghemuindu-i-se la piept 

— Aşadar, când mă va lua în palatul său drăguţul meu 
stăpân Robert? Când mă va face doamnă de onoare a 
contesei sale, precum mi-a făgăduit? Vezi şi tu ce bine ar fi! 
Mereu lângă tine, mă vei putea chema când pofteşti... voi fi 


acolo ca să te slujesc şi să veghez asupra ta ea nimeni alta. 
Aşadar, când? 

— Când îmi voi fi câştigat procesul, răspunse el ca de 
fiecare dată, la această întrebare. 

— După cum merge de încet procesul ăsta, o să-mi iasă 
perl albi aşteptând până atunci. 

— Când va fi judecat, dacă ţii mult. Am spus-o, şi Robert 
d'Artois n-are decât o vorbă. Dar ai şi tu răbdare, ce naiba! 

Îi părea rău că fusese nevoit, mai de mult, s-o 
ademenească cu această făgăduială. Acum era mai hotărât 
ca oricând să nu-i dea nici o urmare. Beatrice în palatul 
Beaumont? Ce harababură, ce oboseală, ce izvor de 
necazuri! 

Ea se ridică şi se duse să-şi încălzească mâinile la focul de 
turbă care ardea în vatră. 

— Am avut destulă răbdare, aşa cred, spuse ea cu glas 
potolit. Mai întâi, era vorba să mă iei după moartea 
doamnei Mahaut, apoi, după moartea reginei văduve 
Jeanne. Ele au murit, pare-mi-se, şi curând se va face la 
biserică prohodul pentru anul ce s-a dus... Dar tu nu vrei să 
mă vezi în palatul tău. Dar o curvă ca Divion, târfa care a 
fost ibovnica unchiului meu episcopul şi ţi-a fabricat nişte 
hârtii pe care şi un orb ar vedea că-s false, ea are drept să 
şadă la masa ta, să-şi dea ifose la curtea ta... 

— Las-o pe Divion. Ştii bine că n-o ţin la mine pe neroada 
asta mincinoasa decât ca să nu trăncănească. 

Beatrice avu un zâmbet de o clipă. Să nu trăncănească!... 
Faţă de Divion, pentru că megşterise nişte pereţi, trebuia să 
se poarte cu băgare de seamă. Dar de dânsa, Beatrice, care 
trimisese două prințese pe lumea cealaltă, nu avea de ce să 
se teamă, şi putea s-o răsplătească cu nerecunoştinţa lui. 

— Haide, nu te mai văicări atâta, spuse Robert. Tu ai 
partea cea mai bună din mine. Dacă erai în casa mea, nu aş 
putea să te văd aşa de des, şi fără să-mi pese de nimeni. 

Era cam plin de el monseniorul Robert, şi vorbea de 
vizitele sale ca de nişte daruri măreţe pe care catadicsea să 


i le facă! 

— Atunci, dacă eu am partea cea mai bună din tine, de ce 
întârzii să mi-o dai... spuse Beatrice cu glasul ei tărăgănat. 
Patul e gata. 

Şi arăta uşa deschisă spre odaia de culcare. 

— Nu, micuța mea; acum trebuie să mă întorc la Palat şi 
să-l văd între patru ochi pe rege, ca să-i pun beţe-n roate 
ducesei de Bourgogne. 

— Da, fireşte, ducesa de Bourgogne... repetă Beatrice 
dând din cap că a înţeles. Atunci, trebuie să te aştept mâine 
ca să capăt partea aia bună? 

— Vai, nu, mâine trebuie să plec la Conches şi la 
Beaumont. 

— Şi cât vei rămâne acolo? 

— Foarte puţin. Două săptămâni. 

— Aşadar n-ai să fii aici de sărbătoarea Anului nou? 
întrebă dânsa. 

— Nu, pisicuţa mea; îţi voi face însă un dar frumos, o 
agrafă cu diamante, s-o porţi la gât. 

— Mă voi împodobi cu ea doar ca să-mi uimesc servitorii, 
căci ei sunt singurii oameni pe care-i văd. 

Robert ar fi trebuit să fie mai prudent. Sunt unele zile 
nenorocite. Cum era ziua aceasta de 14 decembrie, în care 
dovezile sale fuseseră tăgăduite cu atâta hotărâre de către 
ducele şi ducesa de Bourgogne încât Filip al VI-lea 
încruntase din sprâncene pe deasupra nasului său mare, şi 
privise, neliniştit spre cumnatu-său. Ar fi trebuit să se arate 
mai binevoitor, să nu jignească tocmai astăzi o femeie ca 
Beatrice şi să n-o lase, pentru două săptămâni, cu poftele 
inimii şi trupului neîmplinite. Robert se ridicase. 

— Divion te însoţeşte şi dânsa? mai întrebă ea. 

— Ei, da! Nevastă-mea a hotărât aşa. 

Frumosul piept al Beatricei zvâcni sub un clocot de ură şi 
genele i se lăsară punând o umbră rotundă pe obraji. 

— Atunci, monseniore Robert, te voi aştepta ca o slugă 
iubitoare şi credincioasă, rosti ea întinzându-i o faţă 


surâzătoare. 

Robert i-o atinse cu un sărut plictisit, apoi îşi puse mâna 
grea pe şoldurile ei; o ţinu acolo o clipă, şi gestul de 
mângâiere se isprăvi cu o palmă nepăsătoare dată în glumă, 
tot acolo. Nu, hotărât lucru, n-o mai dorea; şi asta era 
pentru dânsa cea mai dureroasă jignire. 

V 

CONCHES. 

Iarna a fost oarecum blândă în anul acela. 

Înainte de a se crăpa de zi, Lormet le Dolois venea să-l 
trezească pe Robert. Acesta căsca de câteva ori, un căscat 
uriaş de fiară, îşi uda niţel faţa în ligheanul pe care i-l ţinea 
Gillet de Nelle, apoi sărea în nişte haine de vânătoare, 
numai din piele şi căptuşite cu blană, singurele într-adevăr 
plăcute la purtat. După aceea se ducea să asculte liturghia, 
doar citită, fără cântare, în paraclisul castelului; duhovnicul 
avea poruncă să zorească slujba, dând peste cap 
Evanghelia şi grijania în câteva minute. Robert bătea din 
picior când călugărul o cam lungea cu rugăciunea; artoforul 
nici nu era bine pus la loc şi el o şi ştersese de acolo. 

Dădea pe gât o ceaşcă mare cu zeamă fierbinte de carne, 
două aripi de clapon sau o bucată grasă de porc, împreună 
cu o cupă zdravănă de vin alb din Meursault care 
dezmorţeşte omul, lunecă pe gât ca aurul şi trezeşte grijile 
adormite în timpul nopţii. Toate acestea le făcea de-a-n- 
picioarelea. Ah, dacă Burgundia n-ar fi produs decât 
vinurile sale, fără să mai aibă şi nişte duci! „Mâncarea de 
dimineaţă te ţine sănătos”, zicea Robert care continua să 
ronţăie ceva pe când se apropia de calul său. lată-i în şa, cu 
cornul de vânătoare spânzurat la gât şi cuțitul la şold, cu 
căciula din blană de lup vârâtă peste urechi. 

Haita de copoi, ţinută sub bici, lătra cumplit; caii băteau 
din copite, simțind în crupa lor înţepăturile geruleţului de 
dimineaţă. Prapurul cu stema familiei d'Artois flutura în 
turn, arătând că stăpânul se află la castel. Podul se lăsa 
peste şanţ, şi câini, cai, argaţi, gonaşi, se rostogoleau cu 


mare larmă spre baltă, în inima târgului, şi se năpusteau pe 
câmp, ţinându-se după namila de baron. 

În dimineţile de iarnă, stăruie peste câmpiile din ţinutul 
Ouche o pâclă albă, subţire, cu iz de scoarță de copac şi 
fum. Nu-ncape îndoială, Robert d'Artois îndrăgea acest 
Conches! Nu era decât un castel mic, fireşte, dar foarte 
plăcut, cu păduri dese împrejur. 

Un soare palid risipea pâcla tocmai când ceata sosea la 
locul întâlnirii unde hăitaşii, trimişi înainte să stârnească 
vânatul, îşi înfăţişau raportul: descoperiseră dâre de fiară şi 
urme de cerbi. Bătaia avea să pornească în locurile cele mai 
prielnice, însemnate de hăitaşi cu ramuri de copac. 

Pădurea de la Conches gemea de cerbi şi de mistreți. 
Câinii erau bine asmuţiţi. Dacă-l împiedicai pe mistreţ să-şi 
lepede udul, în mai puţin de un ceas era prins. Marii cerbi 
maiestoşi îi purtau pe vânătorii lor ceva mai multă vreme 
prin hăţişuri nesfârşite unde pământul zbura în snopi sub 
copitele cailor, şi se duceau, urmăriţi de lătratul cânilor, să 
se stingă, ţepeni gâfâind cu limba scoasă sub coarnele lor 
grele, în vreun heleşteu sau în vreo mlaştină. 

Contele Robert pleca la vânătoare de cel puţin patru ori pe 
săptămână. Acestea nu semănau cu marile vânători regale 
unde două sute de seniori se îmbulzeau, unde nu vedeai 
nimic, şi unde, de teamă ca nu cumva să rămâi prea 
departe de stăpân, goneai mai mult după rege decât după 
vânat. Aici, Robert petrecea într-adevăr între hăitaşii lui, 
câţiva vasali din împrejurimi foarte fuduli că fuseseră poftiţi 
şi cei doi fii ai săi pe care începea să-i deprindă cu 
meşteşugul vânătoresc, ştiut fiind că orice adevărat cavaler 
trebuia neapărat să-l cunoască. Era mulţumit de fiii lui, unul 
de zece şi altul de nouă ani, care creşteau voinici; 
supraveghea silinţa lor la mânuirea arcului şi lăncii, la 
iscusinţa de a dobori din goana calului o momâie închipuind 
un vrăjmaş. Aveau noroc flăcăii ăştia! Robert rămăsese 
orfan de tată-său pe când era încă foarte mic... 


Sfârşea el însuşi animalul încolţit, folosind cuțitul pentru 
cerb şi un ţăpuş pentru mistreţ. Dovedea în asta o mare 
dibăcie şi se bucura grozav când simţea fierul, apăsat 
tocmai unde trebuie, pătrunzând dintr-o dată în carnea 
moale. Vânatul şi vânătorul fumegau deopotrivă, scăldaţi în 
sudoare; dar animalul se prăbuşea, fulgerat, iar omul 
rămânea în picioare. 

La întoarcere, pe când toţi vorbeau de peripeţiile 
vânătorii, ţăranii de prin cătune zdrenţăroşi şi cu picioarele 
înfăşurate în otrepe, ieşeau repede din bordeiele lor, 
alergând să sărute pintenul seniorului, într-o pornire de 
extaz şi totodată de teamă; un obicei bun de care locuitorii 
oraşelor începeau să cam uite. 

La castel, de îndată ce se ivea stăpânul, se suna din corn 
să fie adusă apa pentru ca oaspeţii să se spele pe mâini 
înainte de a se apuca să prânzească. În sala cea mare, unde 
pereţii erau acoperiţi cu covoare de mătase pe care se 
vedeau stemele Franţei, ale neamurilor d'Artois, de Valois şi 
ale Constantinopolei - căci doamna de Beaumont era o 
Courtenay după mamă - Robert se aşeza la masă ca să 
înfulece vreme de trei ceasuri în şir, tot cicălindu-i pe cei 
din jur; dădea poruncă să vină bucătarul şef, cu lingura de 
lemn spânzurată la brâu şi uneori, când ciozvârta de 
scroafă de mistreţ făcută pastrama se topea în gură, îl 
lăuda, alteori îi făgăduia că are să-l spânzure dacă sosul de 
piper fierbinte cu care se stropea cerbul fript întreg la 
frigare nu era gustos. Trăgea un pui de somn, după care se 
întorcea în sala cea mare ca să-şi asculte ispravnicii şi 
dăbilarii, să cerceteze socotelile, să pună rânduială în 
treburile mogşiilor şi să împartă dreptatea. Mult îi plăcea să 
împartă dreptatea, să vadă pizma sau ura în ochii 
împricinaţilor, înşelăciunea, viclenia, răutatea, minciuna, 
într-un cuvânt, să se vadă pe el însuşi în această pleavă. 

Se bucura mai cu seamă auzind întâmplări cu neveste 
desfrânate şi soţi înşelaţi. 


— Să vină încornoratul! poruncea, şezând în jilţul său de 
stejar. 

Şi începea să pună întrebările cele mai deşucheate, în 
timp ce grămăticii care făceau pe grefierii pufneau de râs în 
dosul penelor de gâscă iar pârâşii se roşeau la faţă de 
ruşine. 

Robert avea o supărătoare pornire, pe care ispravnicii săi 
i-o reproşau, de a nu da decât pedepse uşoare hoţilor, 
pungaşilor, trişorilor la zaruri, mituitorilor, tâlharilor la 
drumul mare, codoşilor şi ciomăgaşilor, afară, bineînţeles, 
de cazurile când furtişagul sau nelegiuirea se întâmplau să 
fie săvârşite în paguba lui. O tainică înţelegere îl lega 
sufleteşte de tot ce era puşlama pe lumea asta. 

Odată isprăvită judecata, iată că şi ziua se afla aproape pe 
sfârşite. Robert cobora atunci la feredeu, într-o încăpere 
scundă a donjonului, se băga într-un hârdău de apă caldă 
parfumată cu ierburi şi mirodenii care înviorau mădularele, 
apoi punea băieşul să-l usuce în ştergare, să-l frece ca pe 
un cal, să-l pieptene, să-i mai taie din barbă şi să i-o 
încreţească. 

Între timp, scutieri, paharnici şi feciori se şi învredniciseră 
să întindă iarăşi pe nişte capre de lemn masa de seară, la 
care Robert apărea într-un uriaş caftan princiar de catifea 
argintie înflorată cu crini de aur şi nişte castele ale familiei 
d'Artois, caftan a cărui căptuşeală de blană îi acoperea 
încălţările. 

În ce o priveşte, doamna de Beaumont purta o rochie 
violetă de camohas, cu blană singeap şi având pe ea 
încolăcite literele „]” şi „R” brodate în fir de aur, şi 
înconjurate cu frunze de trifoi, acelea din fir de argint. 

Cina era alcătuită din feluri mai uşoare ca prânzul: supe 
de ierburi sau drese cu lapte, un păun, o lebădă friptă în 
mijlocul unei coroane de pui de porumbei, brânzeturi 
proaspete şi fermentate, plăcinte şi prăjituri îndulcite care 
fac să lunece mai uşor pe gât vinurile vechi turnate din 
nişte ulcele în chip de leu şi de pasăre. 


Masa se servea după moda franceză, adică un blid la doi, o 
femeie şi un bărbat mâncând din aceeaşi strachină, în afară 
de stăpânul casei. Robert avea pentru el singur o farfurie 
plină pe care o golea slujindu-se de polonic, de cuţit şi de 
degete, ştergându-se cu faţa de masă, ca toţi ceilalţi. Cât 
despre păsări de curte, găini, rațe sau gâşte, le sfărâma cu 
dinţii, carne şi oase laolaltă. 

Către sfârşitul cinei, menestrelul Watriquet de Convin era 
rugat să-şi ia harfa lui scurtă şi să zică o poveste dintr- 
acelea născocite de el însuşi. Jupânul Watriquet era de fel 
din Hainaut; cunoştea bine pe contele Guillaume şi pe 
contesă, sora doamnei de Beaumont; îşi începuse meseria la 
curtea lor, şi îşi urma cariera trecând prin casa fiecărui 
Valois pe rând. Se întreceau care mai de care să-l aibă, 
dându-i simbrie mare. 

— Watriquet, zi Balada doamnelor de la Paris! cerea 
Robert cu gura încă unsuroasă. 

Era povestea ce-i plăcea mai mult şi, cu toate că o ştia 
aproape pe dinafară, voia s-o audă mereu, asemeni în 
privinţa asta copiilor care cer să îi se spună în fiecare seară 
acelaşi basm, fără a se sări nici o vorbă din ei. Cine ar fi 
putut, privindu-l în clipa aceea pe Robert d'Artois, să-l 
creadă în stare de a săvârşi falsuri şi omoruri? 

Balada doamnelor de la Paris istorisea aventura trăită de 
două burgheze, Margo şi Marion, soţia şi nepoata lui Adam 
de Gonesse, care, ducându-se la telal, în dimineaţa de 
Bobotează, întâlnesc spre nenorocirea lor pe femeia 
Tifaigne, aia de vindea testemele, şi se lasă atrase de dânsa 
într-un han unde hangiul, zic unii, dădea pe datorie. 

Iată-le pe cele trei cumetre aşezate la masă în cârciuma 
Zurliilor, unde cârciumarul Drouin le serveşte o mulţime de 
bunătăţi: vin rubiniu, o gâscă grasă, o strachină de usturoi, 
plăcinte calde. 

La această parte a povestirii, Robert d'Artois începea să 
râdă, dinainte. lar Watriquet zicea mai departe: 

Atunci Margo-ncepea s-asude. 


Şi cupe mari de vin să bea. 

Trei oale pline le golea! 

Şi-n două ceasuri era criţă. 

„Pe Sfântul Gheorghe-ţi jur, bădiţă, Îi zice Marion cea 
mică, Mi-e amară gura de poşircă; 

Vin negru dulce vreau să beau. 

Chiar vaca dac-ar fi s-o dau. 

Să am în mână oala plină.” 

Aşezat lângă vatra cea mare în care ardea un copac 
întreg, cu capul dat pe spate, Robert d'Artois râdea în 
hohote. 

Ascultând această poveste îşi revedea toată tinereţea lui 
petrecută prin cârciumi, bordeluri şi alte asemenea locuri 
deocheate. Cunoscuse el destule târfe de acestea şezând la 
masă şi îimbătându-se turtă, fără ca bărbaţii lor să ştie pe 
unde sunt! 

La miezul nopţii, zicea cântecul lui Watriquet, cele trei 
surate, Margo, Marion şi negustoreasa de testemeluri, după 
ce băuseră din toate vinurile, de la cel de Arbois până la cel 
de Sain-Mlion, şi mâncaseră prăjituri, uscăţele, migdale 
cojite, pere, nuci, şi poame drese cu ghimber şi scorţişoară, 
mai erau încă la masă. Hangiul cere, spre a le da voie să 
plece de acolo, să-şi lase amanet tot ce au pe ele; la care 
lucru muierile se învoiesc bucuros, bete cum sunt; cât ai 
clipi, îşi lepădară rochiile şi scurteicile, zăvelcile, cămăşile, 
pungile şi curelele. 

Goale cum veniseră pe lume, iată-le pornite în noaptea de 
ianuarie, zbierând cât le ţinea gura: „Dragoste cu năbădăi 
îmi place”, clătinându-se, poticnindu-se, zgâriindu-se de 
pereţi, ţinându-se una de alta să nu cadă, ca să se 
prăbuşească în cele din urmă, bete criţă, pe nişte mormane 
de gunoaie. 

Se face ziuă, porţile se deschid. Trecătorii dau peste ele, 
terfelite şi însângerate, şi fără să mai mişte, ca „nişte baligi 
în mijlocul drumului”. Câţiva aleargă după soţii lor care, 
văzându-le lungite acolo, cred că au fost omorâte; sunt duse 


la cimitirul Sfinţilor Neprihăniţi şi aruncate în groapa 
comună. 

Una peste alta, încă vii; 

Dar vinul li se scurge prin gingii. 

Ele nu se deşteaptă din somn decât noaptea următoare, 
din groapa de oseminte, acoperite de ţărână, dar sunt încă 
mahmure, şi încep să ţipe prin cimitirul îngheţat şi adâncit 
în beznă: „Unde te-ai dus, Drouin, fârtate? 

Ci, adu trei scrumbii sărate. 

Şi-o ulcea de vin mai tare. 

Pentru a minţii-nviorare; 

Şi să-nchizi fereastra mare!” 

Când cântecul ajungea aici, monseniorul Robert scotea un 
zbieret. Numai cu greu mai putea menestrelul Watriquet 
să-şi încheie povestirea căci, vreme de câteva minute, 
hohotele de râs ale uriaşului umpleau încăperea. 

Avea ochii plini de lacrimi şi îşi bătea şoldurile cu 
amândouă mâinile. Nu se mai sătura, repetând: „Şi să- 
nchizi fereastra mare!”. Veselia lui era aşa de molipsitoare 
încât toţi cei de faţă se strâmbau de râs cu dânsul. 

— Ah! Curvele! Auzi, goale, ca păsăricile în bătaia 
vântului... „Şi să-nchizi fereastra mare!” 

Şi se pornea iar pe râs. 

Când stai să te gândeşti, plăcută viaţă ducea monseniorul 
Robert acolo, la Conches...: Doamna de Beaumont era o 
soţie vrednică, comitatul de Beaumont era o moşioară bună, 
şi ce-i păsa lui Robert că domeniul aparţinea coroanei, de 
vreme ce veniturile intrau în punga lui? Şi cu comitatul 
Artois cum rămânea? La urma urmei, era oare aşa de 
important acest comitat, merita el atâtea griji, atâtea lupte, 
atâtea necazuri?... „Pământul în care mă vor îngropa într-o 
Zi, c-o fi cel de la Conches sau cel de la Hesdin...”' 

Acestea sunt cuvinte pe care ţi le spui când ai trecut de 
patruzeci de ani, când o treabă începută nu-ţi merge 
întocmai cum doreai, şi când ai un răgaz de două 


săptămâni. Dar, în sinea ta, ştii bine că n-ai să te ţii de 
această cuminţenie trecătoare... 

Oricum, mâine, Robert se va duce să vâneze un cerb prin 
părţile acelea dinspre Beaumont, şi se va folosi de prilej ca 
să dea o raită pe la castel, să vadă dacă n-ar fi bine să-l mai 
mărească... 

Când se întorcea de la Beaumont, unde se dusese cu soţia, 
în preajma Anului nou, îşi găsi Robert d'Artois scutierii şi 
feciorii aşteptându-l, speriaţi grozav, pe podul de peste 
şanţul castelului. 

Veniseră unii în după-amiaza aceea s-o ridice pe doamna 
Divion pentru a o duce în închisoare, la Paris. 

— S-o ridice? Cine a venit s-o ridice? 

— Trei armăşei. 

— Ce fel de armăşei? Din a cui poruncă? urlă Robert. 

— A regelui. 

— Haida de! Şi voi aţi lăsat s-o ia? Sunteţi nişte zevzeci pe 
care am să-i ciomăgesc. S-o ia de aici, de la mine? Ce 
înşelătorie! Văzut-aţi barem porunca scrisă? 

— Am văzut-o, monseniore, răspunse Gillet de Nelle 
tremurând, ba am cerut chiar ca hârtia să rămână în mâna 
noastră. Numai după ce mi-au dat-o, i-am lăsat s-o ia pe 
doamna Divion. Iat-o. 

Era într-adevăr o poruncă regală, scrisă de mâna unui 
grămătic, dar pecetluită cu sigiliul lui Filip al VI-lea. Nu cu 
sigiliul cancelariei, ceea ce ar fi putut da de gândit că la 
mijloc e o şmecherie. Ceara avea relieful sigiliului personal 
al lui Filip, „pecetea mică” cum i se zicea, pe care regele o 
păstra asupra sa, în pungă, şi numai el, cu mâna lui, o 
folosea. 

Contele d'Artois nu era din fire un om care se speria lesne. 
În ziua aceea însă, cunoscu şi el ce e frica. 

VI. 

REGINA TICĂLOASĂ. 

Ca să mergi de la Conches la Paris într-o singură zi, nu era 
o glumă nici chiar pentru un călăreț încercat, şi asta cerea 


să ai un cal zdravăn. Robert d'Artois lăsă pe drum doi 
dintre scutierii săi ai căror cai începuseră să şchioapete. 
Ajunse noaptea în oraş unde găsi, cu toată ora târzie, 
străzile încă ticsite de cete vesele care sărbătoreau Anul 
nou. Văzu beţivani borând la întuneric, în pragul 
cârciumilor, femei ce se ţineau de braţ, cântând de-ţi 
spărgeau urechile şi clătinându-se pe picioare, ca în 
povestea lui Watriquet. 

Fără a lua în seamă această prostime peste care calul său 
dădea buzna, Robert merse de-a dreptul la Palat. Căpitanul 
de gardă îi spuse că regele venise în ziua aceea pentru a 
primi urările orăşenilor de vază, dar că se reîntorsese la 
Saint-Germain. 

Atunci, trecând podul, Robert merse la Châtelet. Un pair al 
Franţei îşi putea îngădui să-l trezească pe guvernatorul 
cetăţuii. Acesta însă, întrebat, răspunse că nu primise nici 
în acea zi, nici în ajun, vreo femeie care se numea Jeanne de 
Divion, sau care să semene cu dânsa, după cum i-o înfăţişa. 

Dacă nu era la Châtelet, trebuia să fie la Luvru, căci 
nimeni nu era întemnițat, din porunca regelui, decât în 
aceste două locuri. 

Robert îşi urmă deci calea până la Luvru; dar căpitanul îi 
dădu acelaşi răspuns. Atunci, unde era Jeanne de Divion? 
Să fi mers el mai repede decât armăşeii regelui şi, apucând 
pe alt drum, s-o fi luat înaintea lor? Totuşi, la Houdan, unde 
ceruse lămuriri, i se spusese limpede că trei armăşei, 
însoţind o femeie, trecuseră de câteva ceasuri pe acolo. 
Taina se făcea tot mai de nepătruns în jurul acestei istorii. 

Robert se resemna să se întoarcă în palatul său, dormi 
puţin, şi înainte de ivirea zorilor porni spre Saint-Germain. 
Promoroaca acoperea câmpiile şi livezile; ramurile 
copacilor erau îmbrăcate în chiciură, iar dealurile şi 
pădurea în jurul conacului de la Saint-Germain păreau un 
peisaj făcut din zahăr de un meşter cofetar. 

Regele tocmai se trezise. Uşile se deschiseră pentru 
Robert până la odaia lui Filip al VI-lea, care mai era în pat, 


înconjurat de şambelanii şi de hăitaşii săi, şi dădea porunci 
în vederea vânătorii din ziua aceea. 

Robert intră călcând iute, puse un genunchi pe 
pardoseală, se ridică îndată, şi vorbi: 

— Măria ta, frate, ia-mi îndărăt pairia pe care mi-ai dat-o, 
ia-mi îndărăt târgurile, moşiile, veniturile, ia-mi averea şi 
foloasele ei, goneşte-mă din Sfatul restrâns la care nu mai 
sunt vrednic să mă arăt. Nu, eu nu mai sunt nimic în ţara 
asta! 

Făcând ochi mari pe deasupra nasului gros, Filip întrebă: 

— Dar ce ai, frate? De unde-ţi vine tulburarea asta? Ce tot 
spui acolo? 

— Spun adevărul. Spun că nu mai sunt nimic în ţara asta, 
deoarece regele, fără a binevoi să mă înştiinţeze, trimite să 
ridice o persoană ce se află sub acoperişul meu! 

— Pe cine am trimis să ridice? Care persoană? 

— O oarecare doamnă de Divion, frate, slugă de a mea, 
îngrijind de rochiile soţiei mele, sora măriei tale, şi pe care 
trei armăşei, cu porunca ta, au venit s-o ridice din castelul 
meu de la Conches ca s-o ducă la temniţă! 

— Cu porunca mea? întrebă Filip, încremenit. Dar nu am 
dat niciodată o asemenea poruncă... Divion? Habar n-am de 
acest nume. Şi oricum ar sta lucrurile, frate dragă, fă-mi 
bunătatea de a crede că nu aş fi pus să ridice pe cineva de 
la curtea ta, chiar dacă aveam de ce s-o fac, fără să te 
înştiinţez, şi mai întâi să-ţi cer sfatul. 

— Aşa gândeam şi eu, frate, spuse Robert, şi totuşi 
porunca e dată de tine. 

Şi scoase din tunica sa ordinul de arestare, pe care-l 
lăsaseră armăgşeii. 

Filip aruncă o privire asupra hârtiei, recunoscu pecetea sa 
mică, şi nasul i se făcu alb ca varul. 

— Herouart, adu-mi caftanul! strigă el unuia din 
şambelani. Şi să iasă toată lumea de aici! Haide, repede! Să 
fiu lăsat singur cu monseniorul d'Artois! 


După ce aruncă de pe dânsul cuverturile brodate în fir de 
aur, sări din pat, în lunga sa cămaşă albă. Şambelanul îl 
ajută să-şi pună un caftan îmblănit şi voi să aţâţe focul în 
vatră. 

— Haide, ieşi!... Am spus să fiu lăsat singur. 

Niciodată de când îl slujea pe rege, Herouart de 
Belleperche nu fusese repezit astfel, de parcă ar fi fost doar 
un rândaş de pe la bucătării. 

— Nu, eu nu am pecetluit asta, şi nici nu am dictat ceva 
asemănător, spuse regele după ce şambelanul părăsise 
încăperea. 

Cercetă cu mare luare aminte hârtia, apropie cele două 
părţi ale peceţii rupte prin deschiderea scrisorii, apoi luă o 
lupă de cristal din sertarul unei mescioare. 

— Nu cumva, frate, întrebă Robert, ţi s-a falsificat sigilul? 

— Asta nu se poate. Meşterii de sigilii se pricep să 
preîntâmpine plăsmuirile ce s-ar putea face şi întotdeauna 
lasă înadins unele cusururi, mai ales la sigiliile regale şi ale 
marilor baroni. Priveşte acest „LI din numele meu, vezi aici 
o îndoitură, şi dincoace golul cât o gămălie de ac în 
frunzişul din margine... 

— Atunci, spuse Robert, nu au dezlipit cumva pecetea de 
pe altă hârtie? 

— Aşa ceva s-ar părea că se poate; cu un brici încălzit, sau 
într-alt fel; cancelarul meu m-a încredinţat că e cu putinţă. 
Pe faţa lui Robert se aşternu o expresie de mirare naivă, 

ca şi cum afla atunci un lucru care nici nu-i trecuse 
vreodată prin minte. Dar inima îi bătea niţel mai repede. 

— De data aceasta însă nu poate fi vorba de aşa ceva, 
urmă Filip, căci eu înadins nu folosesc sigiliul mic decât 
pentru peceţi ce urmează a fi rupte; niciodată nu-l pun pe 
foaie netedă, nici pe şnururi. 

Rămase o clipă tăcut, cu ochii la Robert, de parcă i-ar fi 
cerut o explicaţie pe care n-o căuta, de fapt, decât în 
propria sa minte. 


— Pesemne că mi s-a şterpelit pentru o clipă sigiliul, rupse 
el tăcerea. Dar cine? Dar când? Toată ziua nu iese din 
tăşcuţa pe care o port la brâu, n-o scot decât noaptea... 

Se apropie de mescioară, luă din sertar o pungă ţesută în 
fir de aur, şi după ce îi pipăi conţinutul o deschise, scoțând 
din ea micul său sigiliu, care era de aur, cu o floare de crin 
ce-i slujea ca mâner. 

—...şi dimineaţa mi-o prind iar la brâu... 

Vorbea acum mai rar; o îndoială cumplită îl cuprinse. 
Apucă iar ordinul de arestare şi-l cercetă din nou, cu mare 
luare aminte. 

— Cunosc acest scris, spuse. Nu este a lui Hugues de 
Pommard, nici al lui Jacques La Vache, nici al lui Geoffroy de 
Fleury... 

Trase clopoţelul. Pierre Trousseau, celălalt şambelan de 
serviciu, se înfăţişă. 

— Să mi-l trimiţi de îndată, dacă se afla în castel, sau ori 
unde în altă parte ar fi, pe grămăticul Robert Mulet; să vină 
aici cu penele lui de scris. 

— Mulet ăsta, întrebă Robert, nu e cel care întocmeşte 
scrisorile soţiei tale, regina Jeanne? 

— Da, Mulet slujeşte când la mine, când la Jeanne, 
răspunse Filip al VI-lea într-o doară, ca să-şi ascundă 
stânjeneala. 

Fără să-şi dea seama, începuseră să se tutuiască iarăşi ca 
pe vremuri, când Filip era foarte departe de a fi rege, când 
Robert nu era încă pair, când erau doar doi veri strâns 
legaţi unul de altul; în vremea aceea monseniorul Charles 
de Valois îl pomenea întotdeauna pe Robert, dându-l pildă 
lui Filip, pentru voinicia şi dârzenia sa, pentru iscusinţa sa 
în a-şi face treburile. 

Mulet se afla acolo. Veni în grabă, cu călimara şi penele de 
scris într-o cutie la subsoară, şi se aplecă să sărute mâna 
regelui. 

— Pune-ţi cutia jos şi scrie, spuse Filip al VI-lea care 
începu numaidecât să-i dicteze: „Din partea regelui, 


iubitului şi credinciosului nostru armaş peste Paris, Jean de 
Milon, sănătate. Îţi poruncim să te grăbeşti...” 

Amândoi verii, într-un gând, se apropiaseră şi citeau peste 
umărul grămăticului. Scrisul său era într-adevăr cel din 
ordinul de arestare. 

— „.a-i da drumul numaidecât dumneaei Jeanne de...”: 

— Divion, rosti monseniorul Robert. 

— „care a fost închisă în temniţa noastră...” De fapt, unde 
se află? întrebă Filip. 

— Nici la Châtelet, nici la Luvru, spuse Robert. 

— La Turnul de Nesle, măria ta, lămuri grămăticul 
închipuindu-şi că va fi prețuit pentru râvna şi buna ţinere 
de minte de care făcea dovadă. 

Cei doi veri se uitară unul la altul şi-şi încrucişară aidoma 
braţele pe piept. 

— Şi cum de ştii tu asta? îl întrebă regele pe grămătic. 

— Măria ta, pentru că am avut cinstea, mai alaltăieri, să 
scriu porunca măriei tale ca femeia aceasta să fie ridicată. 

— Şi cine ţi-a dictat-o? 

— Regina, măria ta, zicând că nu ai vreme pentru aceasta 
şi că ai rugat-o pe dânsa. Am scris deci poruncile 
amândouă, căci două au fost, una ca femeia să fie adusă şi 
alta ca să fie întemniţată. 

Filip îşi simţi tot sângele fugindu-i din obraz şi, zbătându- 
se între ruşine şi mânie, nu mai îndrăznea să-l privească pe 
cumnatu-său. 

„la te uită, putoarea, gândi Robert. Ştiam eu bine că mă 
urăşte, dar să fure sigiliul soţului ei ca să-mi facă rău, asta 
n-aş fi crezut-o... Dar cine oare s-o fi informat aşa de bine?” 

— Nu isprăveşti scrisoarea, maria ia? întrebă el. 

— Fireşte, fireşte, spuse Filip smulgându-se din gândurile 
lui. 

Şi dictă formula de încheiere. Grămăticul aprinse o 
lumânare la foc, picură câţiva stropi de ceară roşie pe foia 
îndoită şi o întinse regelui ca să-şi pună el însuşi sigiliul. 
Absorbit de gândurile ce-l frământau, Filip părea să dea 


propriilor sale gesturi mai puţină atenţie. Robert îi luă din 
mână hârtia, flutură un clopoțel. Tot Herouart de 
Belleperche se ivi. 

— Trimite-o armaşului chiar acum, din porunca regelui, îi 
spuse Robert întinzându-i scrisoarea. 

— Şi cheam-o numaidecât pe măria sa regina, porunci 
Filip al VI-lea din fundul încăperii. 

Grămăticul Mulet aştepta, privind pe rând la rege şi la 
contele d'Artois, şi întrebându-se dacă marea sa râvnă 
fusese aşa de bine venită. Robert îi făcu semn cu mâna s-o 
şteargă de acolo. 

După câteva clipe, regina Jeanne intră cu mersul acela al 
ei de şchioapă. Trupul i se mişca într-un sfert de cerc căruia 
piciorul mai lung îi slujea de pivot. Era o regină slăbănoagă, 
destul de chipeşă, deşi avea de pe acum dinţii stricaţi. Ochii 
îi erau mari, cu amăgitoarea seninătate a minciunii; 
degetele foarte lungi, niţel strâmbe, lăsau să vadă o 
deschizătură între ele, chiar când le ţinea lipite. 

— De când, doamnă, se trimit porunci în numele meu? 

Regina făcu o mutră mirată, căscând nişte ochi plini de 
nevinovăție: 

— O poruncă, iubitul meu stăpân? 

Avea vocea gravă, melodioasă, în care tremura un accent 
de prefăcută duioşie. 

— Şi de când mi se şterpeleşte sigiliul în timp ce eu dorm? 

— Sigiliul tău, sufleţele? Dar n-am pus mâna niciodată pe 
sigiliul tău. De care sigiliu vorbeşti? 

O palmă năprasnică veni să-i curme vorba. 

Ochii reginei Jeanne cea Şchioapă se umplură de lacrimi, 
atât de vijelioasă şi de usturătoare fusese lovitura; rămase 
încremenită cu gura întredeschisă şi-şi duse degetele lungi 
la falca brăzdată de dungi purpurii. 

Robert d'Artois nu era mai puţin mirat, dar şi bucuros de 
întâmplare. Niciodată nu l-ar fi crezut pe văru-său Filip, 
despre care oricine ştia că e sub papucul neveste-si, în 


stare să ridice mâna asupra ei. „Să fi devenit într-adevăr 
rege?” 

Filip de Valois redevenise mai cu seamă bărbat şi 
asemenea oricărui soţ, fie el senior sau cea de pe urmă 
slugă, care-şi pedepseşte nevasta mincinoasă. O altă palmă 
porni, ca şi cum cea dintâi îi magnetizase mâna; apoi o 
ploaie de palme. Înspăimântată, Jeanne îşi apăra faţa cu 
amândouă braţele ridicate. Mâna soţului cădea unde 
nimerea, în creştetul capului, pe umeri. Şi-n timp ce-şi 
dădea atâta osteneală, Filip răcnea: 

— Noaptea trecută, nu-i aşa, mi-ai jucat renghiul ăsta? Şi 
mai ai neobrăzarea să tăgăduieşti după ce Mulet mi-a 
mărturisit totul? Târfă ticăloasă care mă alintă, se 
giugiuleşte pe lângă mine, zice că nu mai poate de dragul 
meu, profită de slăbiciunea ce-o am pentru dânsa, şi-şi râde 
de mine când dorm, şi-mi şterpeleşte sigiliul de rege! Nu 
ştii că nu e faptă mai ruşinoasă, mai rea ca furtul? Că nici 
unui om din ţara mea, fie şi cel mai de seamă, nu i-aş 
îngădui să se folosească de sigiliul altuia, fără să-l 
pedepsesc? Şi tocmai de al meu te-ai folosit! Văzutu-s-a 
nelegiuită mai mârşavă care vrea să mă necinstească în faţa 
pairilor mei, în faţa vărului meu, a însuşi fratelui meu? Nu 
am dreptate, Robert? întrebă el, încetând o clipă să mai 
lovească, pentru a auzi din gura cuiva că bine face. Cum am 
mai putea noi cârmui pe supugşii noştri, dacă fiecare s-ar 
sluji după plac de sigiliile noastre pentru a porunci ceea ce 
noi n-am vrut? Asta înseamnă să ni se calce în picioare 
cinstea de rege. 

Apoi, întorcându-se la nevastă-sa cu o neaşteptată 
răbufnire a mâniei: 

— Şi frumoasă întrebuințare îi dai palatului de Nesle pe 
care ţi l-am dăruit! Ce de-a rugăminţi îmi făceai până l-ai 
căpătat! Eşti oare tot aşa de păcătoasă ca soră-ta, şi turnul 
ăsta blestemat fi-va oare veşnic un adăpost pentru 
stricăciunile neamului Burgundiei? Aşa de păcătoasă încât 
dacă nu erai regină, dacă nu mă împingea ciracul să te iau 


de soţie, pe tine te băgam astăzi în temniţă! Şi pentru că nu 
te pot pedepsi cu mâna altora, ei bine, am s-o fac eu însumi. 

Şi ploaia de palme se porni din nou. 

„Bine ar fi s-o omoare!” îşi zicea Robert. 

Jeanne se chircise acum în pat, bălăbănindu-şi picioarele 
care îi ieşiseră din rochie, şi la fiecare lovitură scotea un 
geamăt sau un urlet de durere. Apoi, deodată, sări în sus ca 
o pisică, cu unghiile înainte, şi întorcându-şi obrazul plâns 
către bărbatu-său, începu să zbiere: 

— Da, am făcut-o! Da, ţi-am şterpelit sigiliul pe când 
dormeai pentru că tu nu judeci după dreptate, şi pentru că 
vreau să-mi apăr fratele din Burgundia împotriva acestui 
mişel de Robert, aici de faţă, care întotdeauna ne-a făcut 
rău prin vicleşug şi omor şi care, în cârdăşie cu tatăl tău, a 
dus-o la pieire pe soră-mea Marguerite... 

— la seama să nu spurci amintirea tatălui meu cu gura ta! 
răcni Filip. 

Văzându-i lucirea ochilor, Jeanne amuţi, căci el era într- 
adevăr în stare s-o ucidă. 

Filip adăogă, ridicând mâna cu un gest ocrotitor până la 
umărul lui Robert d'Artois: 

— Şi ia seama, ticăloaso, nu cumva să mai faci vreun rău 
fratelui meu care mi-e cel mai bun sprijin al tronului. 

Când se duse să deschidă uşa pentru a spune 
şambelanului că vânătoarea din ziua aceea nu va mai avea 
loc, douăzeci de capete îmbulzite se traseră deodată 
îndărăt. Servitorii nu puteau s-o sufere pe Jeanne cea 
Şchioapă, căreia îi ziceau „regina ticăloasă”, pentru că îi 
sâcâia cu pretenţiile ei şi alerga să-i pârască la cea mai 
măruntă abatere. Când vor povesti ce bătaie primise, tot 
Palatul se va bucura. 

Către amiază, Filip se plimba cu Robert alături prin livada 
de la Saint-Germain, călcând agale pe zăpada ce se topea. 
Regele mergea cu capul în pământ. 

— Nu-i groaznic lucru, Robert, să fii nevoit să te fereşti de 
propria ta soţie, până şi când dormi? Ce pot face? Să-mi 


pun sigiliul sub pernă? Şi-ar vâri mâna şi acolo. Am somnul 
greu. Nu pot nici s-o închid la vreo mănăstire: e totuşi soţia 
mea! Să n-o mai las să doarmă lângă mine, asta-i tot ce pot 
face. Ce e mai rău, e că mi-e dragă, târfa! Nu te apuca s-o 
spui mai departe, dar am încercat, ca oricare, şi alte femei, 
petrecând cu ele. M-am întors după aceea cu şi mai mare 
poftă la dânsa... Dacă însă o mai prind cu de-alde astea, am 
s-o bat iar! 

Tocmai atunci, Trouillard d'Usages, vătaf al moşiilor 
episcopului de Mans şi dregător al Palatului, se apropia pe 
alee, ca să-i anunţe regelui că sosise armaşul Parisului; 
acesta se vedea în spatele său. 

Cu burdăhanul înainte, pe nişte picioare scurte, Jean de 
Milon nu avea o mutră veselă. 

— Ei, jupâne armaş, i-ai dat drumul femeii aceleia? 

— Nu, măria ta, răspunse armaşul cu o sfială în glas. 

— Cum? Porunca mea ţi s-a părut plăsmuită? Poate că n-ai 
recunoscut pecetea mea? 

— Ba nu, măria ta, dar înainte de a o împlini, am vrut să-ţi 
vorbesc despre asta, şi sunt foarte bucuros a-l găsi aici, cu 
măria ta, şi pe monseniorul d'Artois, spuse Jean de Milion 
privindu-l stânjenit pe Robert. Femeia aceea a recunoscut. 

— Ce anume a recunoscut? întrebă Robert. 

— Tot felul de nelegiuiri, monseniore, scrisori false, dovezi 
mincinoase, şi altele de acestea. 

Robert se stăpâni foarte bine, ba chiar se prefăcu a lua 
lucrul în glumă, şi spuse, dând din umeri: 

— Fireşte, dacă aţi pus-o la caznă, trebuie să fi recunoscut 
multe? Ia să te dau pe mâna schingiuitorilor, jupâne Millon 
şi ţiu rămăşag că ai să recunoşti că ai vrut să săvârşeşti cu 
mine păcatul sodomiei! 

— Vai, monseniore, spuse armaşul, dar femeia a vorbit 
înainte de-a fi pusă la caznă, de frică, doar de frica de a fi 
schingiuită. I-a înşirat pe toţi complicii ei. 

Tăcut, Filip al VI-lea îl cercetă din ochi pe cumnatu-său. 
Mintea lui frământa acum altceva. 


Robert simţi o capcană închizându-se peste dânsul. Un 
rege care-şi stâlceşte în bătaie soţia, şi în faţa unui martor, 
pentru uzurpare de sigiliu şi hârtii plăsmuite, cu greu ar 
putea da drumul din temniţă, fie chiar şi pentru a-i face pe 
plac celei mai apropiate rude, unei femei de rând care se 
recunoscuse vinovată de aceleaşi fărădelegi. 

— Ce mă sfătuieşti, frate? îl întrebă Filip, fără a-şi lua ochii 
de pe dânsul. 

Robert înţelese că scăparea lui depindea de ceea ce va 
răspunde acum; trebuia să facă pe slujitorul credincios al 
regelui. Atâta pagubă pentru Divion. Va susţine că-i 
minciună sfruntată tot ce ea spusese sau ar putea să spună 
în legătură cu dânsul. 

— Cum va hotări judecata măriei tale, slăvite frate, cum va 
hotări judecata măriei tale! rosti el. Ţine-o în temniţă pe 
femeia asta, iar dacă a umblat cu înşelăciuni faţă de mine, 
află că-ţi voi cere să-i dai osânda cea mai aspră. 

În acelaşi timp, îşi zicea în sinea lui: „Dar cine oare l-a 
înştiinţat pe ducele de Bourgogne?” Şi răspunsul, răspunsul 
neîndoielnic îi veni în minte numaidecât. Nu exista decât o 
singură persoană care ar fi putut să-i spună ducelui de 
Bourgogne, sau chiar reginei ticăloase, că Divion se găsea 
la Conches: Beatrice. 

Abia pe la sfârşitul lui martie, când Sena, umflată de 
puhoaiele primăverii, se revărsa pe maluri şi intra în 
pivnițe, abia atunci luntraşii pescuiră, înspre Châtou, un sac 
plutind între două valuri, în care găsiră un trup gol de 
femeie. 

Toată populaţia satului, bălăcind în noroi, se adunase în 
jurul jalnicei descoperiri, iar mamele îşi pălmuiau ţâncii, 
strigându-le: 

— Haide, voi ştergeţi-o de aici! Lucrurile astea nu-s de 
nasul vostru. 

Leşul era groaznic de umflat, cu înfiorătoarea piele 
verzuie a unei descompuneri care începuse de mult; trebuie 
să fi zăcut mai bine de o lună în fluviu. Se putea totuşi 


recunoaşte că moarta era tânără. Părul ei lung şi negru 
părea să mişte, pentru că băşici de apă plesneau în el. Faţa 
îi fusese sfâşiată, călcată în picioare, pocită înadins ca să nu 
mai poată fi recunoscută; iar pe gât se vedea urma unui 
ştreang. 

Luntraşii, prinşi între scârbă şi o atracţie porcoasă, 
împingeau cu vârful căngilor stârvul necuviincios. 

Deodată, vărsând din el apa ce-l umfla, trupul tresări şi 
începu să se zbată, dând pentru o clipă impresia că învie, şi 
cumetrele se traseră îndărăt, cu un țipăt. 

Ispravnicul, înştiinţat de această întâmplare, sosi, puse 
câteva întrebări, se învârti în jurul moartei, cercetă 
lucrurile scoase din sac odată cu cadavrul, şi care se uscau 
pe iarbă: un corn de ţap, o păpuşă de ceară străpunsă de 
ace şi învelită în cârpe, un artofor din cositor lucrat 
grosolan pe care se vedeau nişte semne diavoleşti. 

— E o vrăjitoare ucisă de fraţii ei întru vrăjitorie, după 
vreun sobor drăcesc sau o liturghie închinată Necuratului, 
spuse ispravnicul. 

Cumetrele îşi făcură cruce. Ispravnicul alese câţiva oameni 
de corvoadă ca să îngroape cât mai repede leşul şi lucrurile 
acelea scârboase într-o pădurice, departe de sat, şi fără nici 
o rugăciune. 

Într-un cuvânt, o crimă făcută cu meşteşug, sub înfăţişarea 
unei răfuieli între vrăjitori, în care Gillet de Nelle urmase 
învăţăturile pricepute ale lui Lormet le Dolois, şi care se 
isprăvea aşa cum doriseră ucigaşii. 

Robert d'Artois era răzbunat pentru trădarea Beatricei, 
ceea ce nu însemna însă că odată cu asta izbutise în 
planurile sale. 

După două generaţii, sătenii din Chatou nu-şi vor mai 
aduce aminte pentru ce o dumbrăvioară, în josul apei, 
fusese botezată Pădurea Vrâjitoarei. 

VII 
TURNIRUL DE LA EVREUĂX. 


Pe la jumătatea lunii mai, oamenii văzură crainici purtând 
livreaua regelui Franţei, însoţiţi de buciumaşi, oprindu-se în 
pieţele oraşelor, la răspântiile târgurilor şi la porţile 
castelelor. Buciumaşii suflau în lungile lor trâmbiţe de care 
spânzura o flamură având pe dânsa trei flori de crin, 
crainicul desfăcea un sul de pergament şi cu glas tare 
vestea: 

— Aşadar, auziţi, auziţi, aicea! Se aduce la cunoştinţa 
tuturor prinților, seniorilor, baronilor, cavalerilor şi 
scutierilor din ducatele Normandiei, Bretaniei şi 
Burgundiei, a comitatelor şi ținuturilor de graniţă din 
Anjou, Artois, Flandra şi Champagne, şi tuturor celorlalţi, c- 
or fi din acest regat sau din orice alt regat creştin, dacă nu 
sunt surghiuniţi sau vrăjmaşi ai stăpânului nostru regele, 
căruia Dumnezeu să-i hărăzească lungă viaţă, că în ziua de 
Sfânta Lucia, a şasea din luna iulie, lângă oraşul Evreux, va 
fi o măreaţă întrecere de arme şi un prea frumos turnir 
unde luptătorii se vor izbi cu buzdugane uşurele şi săbii 
fără tăiş, ei fiind în zale anume făcute pentru asta, purtând 
chivără, tunică, ciubote de călărie cu stema fiecăruia, 
întocmai ca în vremurile de demult şi cum cere datina. 

Capi ai acestui turnir sunt slăviţii şi puternicii prinți, 
temuţii mei stăpâni şi anume, mult iubitul nostru domn, 
măria sa Filip, rege al Franţei, ca unul ce va purcede la 
luptă, şi măria sa Jean de Luxembourg, rege al Boemiei, ca 
unul ce se va apăra. Şi pentru aceasta se dă de ştire 
numaidecât tuturor prinților, seniorilor, baronilor, 
cavalerilor şi scutierilor din ţinuturile mai sus pomenite, şi 
altora, de orice neam ar fi, care vor vrea şi dori să lupte 
pentru a dobândi cinste, să poarte mici steme pe care le voi 
da de îndată celor ce ar veni să le ceară, pentru ca astfel să 
vadă oricine că sunt luptători ai turnirului. lar la acest 
turnir vor fi măreţe şi bogate daruri împărţite de doamnele 
şi domnişoarele de faţă. 

Afară de aceasta, vă dau de veste vouă tuturor prinților, 
baronilor, cavalerilor şi scutierilor care aveţi de gând să vă 


întreceţi, că sunteţi datori să vă îndreptaţi spre acest loc de 
la Evreux şi să vă aşezaţi pe la gazde cu patru zile înainte 
de amintitul turnir, ca să scoateţi la ferestre stemele şi 
steagurile voastre, sub pedeapsă că altminteri nu veţi fi 
primit la pomenitul turnir. Şi aceasta mi-au poruncit să vă 
aduc la cunoştinţă mai marii mei judecători care-i vor preţui 
pe luptători, iar de la domniile voastre, rogu-vă, să am 
iertare.” 

Trâmbiţele sunau din nou, şi puştii alergau până la 
marginea târgului, însoţind pe crainicul care se ducea să 
ducă vestea mai departe. 

Unii gură-cască, înainte de a se împrăştia, ziceau: 

— Asta însă ne va costa multe parale, dacă şi castelanul 
nostru o vrea să se ducă la acest turnir trâmbiţat! 

Are să plece cu doamna lui şi cu toată slugărimea... Eio 
ţin tot în turniruri, noi ne spetim plătind la biruri. 

Dar erau şi alţii care gândeau: „Dacă seniorul ar vrea să-l 
ia cu dânsul pe fiu-meu cel mare ca argat la cai, băiatul ar 
avea de câştigat bănişori buni, şi poate că s-ar căpătui mai 
târziu în vreo slujbă. Am să vorbesc despre asta cu parohul, 
ca să pună o vorbă bună pentru Gaston al meu”. 

Vreme de şase săptămâni turnirul avea să fie 
îndeletnicirea de căpetenie şi singura grijă a castelanilor. 
Copilandrii visau să uimească lumea cu primele lor isprăvi. 

— Eşti încă prea tânăr; mai aşteaptă un an, ziceau părinţii. 
Prilejuri vor fi ele destule. 

— Dar fiul vecinilor noştri de Chambray, care e de-o vârstă 
cu mine, se va duce! 

— Dacă domnul de Chambray şi-a pierdut minţile, sau are 
bani de pierdut, asta-l priveşte. 

Bătrânii îşi depănau amintirile. Auzindu-i, ai fi putut crede 
că pe vremea lor bărbaţii erau mai voinici, armele mai 
grele, caii mai iuți: 

— La turnirul din Kenilworth, pe care-l dădu lordul de 
Chirk, unchiul ăluia de l-au spânzurat la Londra în iarna 
asta... 


— La turnirul din Conde-sur-Escaut, la monseniorul Jean 
d'Avesnes, tatăl actualului conte de Hainaut... 

Unii luau bani cu împrumut pe recolta viitoare, pe lemnele 
din pădure; îşi duceau văsăria de argint la cei mai apropiaţi 
lombarzi ca s-o prefacă în pene pentru chivăra seniorului 
sau în stofe de sandal şi de camohas pentru rochiile 
doamnei ori în cioltare pentru cai. 

Făţarnicii se văitau de ochii lumii. 

— Ah, ce de-a griji, ce de-a cheltuieli, când ar fi fost aşa de 
bine să rămânem acasă! Dar pentru cinstea familiei 
noastre, nu putem lipsi de la acest turnir... De vreme ce 
măria sa regele şi-a trimis crainicii la uşa conacului nostru, 
l-am supăra dacă nu ne-am duce. 

Peste tot se coseau vestminte, se bătea fierul, se însăila 
împletitura de oţel pe pielea platoşelor, se antrenau caii şi 
călăreţii în păşunile din care păsările îşi luau zborul, 
înfricoşate de aceste iureşuri, de aceste ciocniri de lăncii şi 
de aceste răsunătoare clinchete de săbii. Baronii tinerei 
zăboveau câte trei ceasuri tot încercând coiful scurt pe care 
şi-l puneau întâia oară. 

Pentru a se deprinde cu mânuirea armelor, castelanii 
înjghebau turniruri locale la care bărbaţii mai vârstnici 
încruntau din sprâncene, îşi umflau fălcile şi judecau 
loviturile, privind cum flăcăii lor se băteau ca chiorii. După 
asta se aşezau la masă pentru un ospăț care ţinea mai 
multe ceasuri, mâncând pe ruptele, bând zdravăn şi 
vorbind de ale lor. Întinzându-se din moşie în moşie, aceste 
jocuri războinice sfârşeau prin a cere o cheltuială tot aşa de 
mare ca bătăliile adevărate. 

În cele din urmă, porneau la drum; bunicul se hotărâse în 
ultima clipă să meargă şi el, iar fiul de paisprezece ani îşi 
văzuse visul cu ochii: va sluji ca ajutor de scutier. Caii de 
luptă, care nu trebuiau obosiţi, erau duşi de mână, fără să-i 
încalece nimeni; lăzile cu rochii şi cu zale erau încărcate pe 
catâri. Argaţii îşi târau picioarele în colbul şoselelor. 
Înnoptau prin arhondaricele mănăstirilor sau pe la vreo 


rubedenie al cărui conac se afla în drumul lor, şi care se 
ducea şi el la turnir. Iarăşi un chiolhan, udat cu vinuri din 
belşug, şi când se crăpa de ziuă porneau împreună mai 
departe. 

Aşa, din popas în popas, cetele de cavaleri se tot îngroşau 
până la întâlnirea grozav de pompoasă, cu înălţimea sa 
contele ai cărui vasali erau. Îi sărutau mâna; schimbau cu el 
câteva cuvinte neînsemnate pe care nu vor mai înceta să le 
comenteze. Doamnele puneau să li se scoată din lăzi vreo 
rochie nouă, apoi se alăturau toţi la alaiul contelui, de pe 
acum lung de o jumătate de leghe şi cu toate steagurile 
fluturând sub soarele acelui început de vară. 

Nişte oşti de faţadă, înarmate cu lăncii tocite, cu 
buzdugane fără greutate şi săbii fără tăiş treceau atunci 
Sena, Eura şi Risla, sau mergeau de-a lungul Loarei, 
ducându-se să facă un război de faţadă în care nimic nu era 
adevărat afară de înfumurarea deşartă a acestor războinici. 

Cu opt zile înainte de turnir, nu se mai găsea în tot oraşul 
Evreux odaie sau pat sub scară de închiriat. Regele Franţei 
îşi aşezase curtea în cea mai mare mănăstire, iar regele 
Boemiei, în cinstea căruia se dădeau serbările, Locuia la 
contele d'Evreux, rege al Navarrei. 

Straniu prinţ acest Jean de Luxembourg, rege al Boemiei, 
calic în toată legea, având mai multe datorii decât moşii, 
trăind pe spinarea vistieriei Franţei, dar căruia nu i-ar fi 
trecut prin minte să apară cu un alai mai puţin strălucit 
decât al gazdei de la care-şi trăgea mijloacele de trai! 
Luxemburg avea aproape patruzeci de ani, şi arăta de 
treizeci; lumea îl recunoştea după frumoasa-i barbă 
castanie, mătăsoasă şi lăsată în voie, după chipul său 
zâmbitor şi semeţ, după mâinile sale plăcute şi veşnic 
întinse. Era o minunăţie de bărbat, prin vioiciunea, voinicia, 
îndrăzneala, veselia, dar şi nerozia lui. Înalt aproape cât 
Filip al VI-lea, era într-adevăr măreț şi avea în toate 
privinţele înfăţişarea unui rege, aşa cum mintea norodului 
putea să şi-o închipuie. Ştia să se facă iubit de toată lumea, 


de prinți ca şi de oamenii de rând, fără deosebire; izbutise 
chiar să fie prieten deopotrivă cu papa loan al XXII-lea şi cu 
împăratul Ludovic al Bavariei, cei doi vrăjmaşi de 
neîmpăcat. Straşnică izbândă pentru un zevzec, căci, în 
privinţa lui toată lumea aveau o singură părere şi anume: 
Jean de Luxemburg era atât de neghiob pe cât de 
fermecător. 

Prostia nu împiedică acţiunea; din contră ea ascunde 
piedicile şi face să pară uşor ceea ce, pentru orice om cu 
scaun la cap ar părea o încercare dinainte osândită la 
înfrângere. 

Părăsindu-şi mica Boemie, unde se plictisea, Jean de 
Luxemburg se ţinea acum de nişte isprăvi nebuneşti, în 
Italia. „Luptele, dintre gibelini şi ghelfi duc de râpă această 
ţară, îşi spusese el ca şi cum ar fi făcut o mare descoperire. 
Împăratul şi papa se ceartă pentru nişte republici ai căror 
locuitori nu încetează să se omoare între dânşii. Ei bine, 
deoarece sunt prieten şi cu o tabără şi cu cealaltă, să mi se 
dea pe mână ţările acestea, şi voi face să domnească acolo 
pacea!” 

Mai uimitor era că nu lipsise mult ca să-şi atingă țelul. 
Vreme de câteva luni el fusese idolul Italiei, dacă nu ţinem 
seamă de florentini, oameni greu de păcălit, şi de regele 
Robert al Neapolei pe care acest încurcă-lume începea să-l 
supere. 

În aprilie, Jean de Luxemburg avusese o întâlnire secretă 
cu cardinalul împuternicit ai Vaticanului Bertrand du 
Pouget, rubedenie de-a papei, ba chiar, cum se şoptea, fiu- 
său natural, întâlnire prin care curtea Boemiei socotea că a 
orânduit dintr-o dată şi soarta Florenței, şi scoaterea 
provinciei Rimini de sub stăpânirea familiei Malatesta, şi 
înfiinţarea unui principat independent a cărui capitală urma 
să fie Bolonia. Or, fără ca el să ştie cum şi fără să înţeleagă 
de ce, tocmai când treburile păreau să-i meargă aşa de bine 
încât se şi gândea să-l înlocuiască pe bunul său prieten 
Ludovic al Bavariei, în tronul împărăției, iată că pe 


neaşteptate Jean de Luxemburg văzuse ridicându-se 
împotrivă-i două coaliţii grozave, în care ghelfii şi gibelinii, 
ca niciodată, se uneau, în care Florenţa şi Roma mergeau 
mână-n mână, în care regele Neapolei, sprijinitor al papei, 
ataca dinspre sud, în timp ce împăratul, vrăjmaş al papei, 
ataca dinspre nord, şi în care cei doi duci ai Austriei, 
margravul de Brandenburg, regele Poloniei şi regele 
Ungariei le săreau într-ajutor. 

Avea de ce să se mire, văzând asta, un prinţ atât de iubit, 
şi care vroia să le aducă italienilor pacea! 

Lăsând doar opt sute de călăreţi fiului său Charles pentru 
a ţine toată Lombardia, Jean de Luxemburg, cu barba în 
vânt, alergase de la Parma până-n Boemia unde pătrundeau 
oştile austriece. Căzuse în braţele lui Ludovic al Bavariei şi, 
după multe pupături pe amândoi obrajii, izbutise să 
risipească absurda neînțelegere. Coroana imperială? Dar 
nu se gândise la ea decât spre a-i face plăcere papei! 

Acum venea la Filip de Valois pentru a-l ruga să pună o 
vorbă pe lângă regele Neapolei, şi a-i stoarce totodată alţi 
bani ca să-şi poată duce mai departe planul unui regat 
paşnic. 

Putea oare Filip al VI-lea să facă mai puţin pentru acest 
oaspe cavaleresc, decât să ofere un turnir în cinstea lui? 

Astfel, în câmpia de la Evreux, pe malurile Itonului, regele 
Franţei şi regele Boemiei, prieteni la toartă, aveau să 
poarte o bătălie în joacă... cu mai mulţi oşteni decât avea 
fiul acestuia din urmă pentru a ţine piept Italiei întregi. 

Terenul de luptă, adică îngrăditura în care se desfăşura 
turnirul, era cuprins într-un bărăgan mare, alcătuind un 
dreptunghi lung de trei sute şi lat de două sute de picioare, 
închis prin două garduri, unul făcut din nişte pari ascuţiţi în 
vârf şi cam îndepărtați între ei, al doilea, înăuntru, ceva mai 
scund şi mărginit de un parmalâc gros. Între cele două 
garduri stăteau, în timpul întrecerilor, argaţii care îngrijeau 
de lăncii şi de săbii. 


În partea umbrită a terenului, fuseseră ridicate trei 
tribune mari acoperite cu pânză şi împodobite cu prapuri: 
cea din mijloc pentru arbitrii, iar celelalte două pentru 
femei. 

De jur împrejur, pe câmp, se îmbulzeau pavilioanele 
argaţilor şi grăjdarilor; acolo veneau locuitorii din Evreux 
să admire, plimbându-se, caii care luau parte la turnir; pe 
fiecare pavilion flutura stema stăpânului. 

Primele patru zile ale întâlnirii fură consacrate întrecerilor 
individuale, provocărilor pe care şi le aruncau doi câte doi 
seniorii de faţă. Unii vroiau să spele ocara vreunei 
înfrângeri suferite într-o întrecere de mai înainte; alţii, care 
nu se măsuraseră încă niciodată, doreau să-şi încerce 
vitejia; sau doi luptători vestiți erau îndemnați să se 
înfrunte. 

Tribunele se umpleau mai mult sau mai puţin, după rangul 
luptătorilor. Nişte scutieri tineri izbutiseră, cu multe 
stăruinţe, să aibă terenul pentru o jumătate de oră dis-de- 
dimineaţă. În tribune nu se vedea atunci decât puţină lume, 
doar niscaiva prieteni sau rubedenii. Dar de cum se vestea 
o întâlnire între regele Boemiei şi domnul Jean de Hainaut, 
venit anume din Olanda sa cu douăzeci de cavaleri, 
tribunele amenințau să se năruie. Abia atunci doamnele îşi 
smulgeau o mânecă a rochiei ca s-o dea cavalerului ales, 
mânecă adeseori înadins pregătită, a cărei mătase nu era 
decât însăilată peste mâneca adevărată pentru a fi 
desprinsă lesne, sau chiar o mânecă adevărată la unele 
doamne mai îndrăzneţe, cărora le plăcea să-şi arate braţul 
frumos. 

Se aflau acolo, pe trepte, oameni de tot felul: căci la 
această mare îmbulzeală care făcea din Evreux un soi de 
bâlci al nobilimii, armăşeii de pază nu prea puteau să 
aleagă între cei ce se înghesuiau pe la intrări. Astfel, câteva 
fâşneţe, umblând după muşterii de neam mare, tot aşa de 
sclivisite ca baronesele, dar mai drăguţe şi cu apucături mai 


subţiri, izbuteau să se strecoare pe cele mai bune locuri, 
făceau cu ochiul şi provocau bărbaţii la alte turniruri. 

Luptătorii care nu se aflau pe teren, sub cuvânt că vroiau 
să urmărească isprăvile vreunui prieten, veneau să se aşeze 
lângă doamne, şi se înfiripau acolo idile care continuau 
seara, la castel, între dansuri şi caroleţ2). 

Dumnealui Jean de Hainaut şi regele Boemiei, ascunşi sub 
zalele şi chiverele lor împodobite de nu li se mai vedea faţa, 
purtau la coada lăncii şase mâneci de mătase, reprezentând 
tot atâtea inimi agăţate. Trebuia ca unul din luptători să-l 
trântească pe celălalt sau ca lemnul lăncii să se rupă. Nu 
era voie să loveşti decât la piept şi pavăza era niţel scobită 
în aşa fel încât să abată loviturile. Cu pântecul apărat de 
oblâncul şeii şi capul vârât într-un coif cu viziera lăsată în 
jos, adversarii se repezeau unul împotriva celuilalt. Cei din 
tribune izbucneau în urlete şi tropăiau de bucurie. Amândoi 
luptătorii erau la fel de voinici, şi avea să rămână multă 
vreme de pomină iscusinţa cu care domnul de Hainaut băga 
lancea în cârligul prins de platoşa potrivnicului său şi felul 
cum regele Boemiei se ţinea în pinteni, drept ca săgeata şi 
rezista la lovituri până ce amândouă lăncile se îndoiau ca 
nişte arcuri, sfârşind prin a se rupe. 

Cât despre contele Robert d'Artois, venit de la Conches, ca 
vecin, şi care încăleca pe nişte cai uriaşi din Perche, 
greutatea lui îl făcea de temut. În armură roşie, cu lance 
roşie şi cu eşarfă roşie fluturând pe chivără, avea o 
iscusinţă deosebită de a prinde adversarul în goana calului, 
de a-l smulge din şa şi a da cu el de pământ. Dar în zilele 
acelea, monseniorul d'Artois se arăta posomorât, şi s-ar fi 
zis că lua parte la aceste jocuri mai curând din datorie 
decât de plăcere. 

Estimp, arbitrii, aleşi toţi printre cele mai de seamă feţe 
ale regatului, ca un Raoul de Presle, conetabilul, sau 
domnul Miles de Noyers, orânduiau cu de-amănuntul 
turnirul cel mare care avea să încheie întrecerile. 


Între vremea irosită ba cu pusul, ba cu scosul platoşei, cu 
participarea la întreceri, cu comentarea isprăvilor, cu 
străduinţele de a împăca vanitatea cavalerilor care ţineau 
morţiş să lupte sub cutare steag şi nu sub altul, şi vremea 
petrecută la masă, apoi în ascultarea menestrelilor după 
ospeţe şi în dansuri după ce auzeau cântecele, regele 
Franţei, regele Boemiei şi sfetnicii lor abia dacă mai 
prindeau un ceas în fiecare zi pentru a vorbi de treburile 
Italiei care, la urma urmei, erau adevărata pricină a acestei 
întâlniri. E însă lucru ştiut că treburile cele mai însemnate 
se pun la cale fără multă vorbă când interlocutorii sunt 
porniţi pe înţelegere. 

Ca doi adevăraţi regi din romanele Mesei Rotunde, Filip 
de Valois, măreț în caftanele sale brodate, şi Jean de 
Luxemburg, nu mai puţin arătos, îşi adresau, cu cupa în 
mână, declaraţii solemne de prietenie. Hotărau în pripă 
cuprinsul unei scrisori către papa loan al XXIII-lea sau 
trimiterea unei solii la regele Robert al Neapolei. 

— A, era să uit, măria ta, zicea Filip al VI-lea, va trebui să 
mai stăm niţel de vorbă şi în privinţa cruciadei. 

Căci se apucase iar de planul tatălui său Charles de Valois 
şi al vărului său Charles cel Frumos. Mergeau toate aşa de 
bine în regatul Franţei, vistieria era aşa de temeinic 
îndestulată iar pacea Europei, cu ajutorul regelui Boemiei, 
aşa de temeinic întocmită, încât trebuiau neîntârziat să 
vadă cum şi când să pornească, spre cinstea şi propăşirea 
naţiilor creştine, o frumoasă şi falnică expediţie împotriva 
păgânilor. 

— A, iată, măriile voastre, s-a sunat de masă, ni se aduce 
apa pentru spălatul mâinilor... 

Conferinţa era întreruptă; vor mai vorbi despre cruciadă 
după prânz, sau a doua zi. 

La masă, toţi făceau mare haz de tânărul rege Eduard al 
Angliei care, cu trei luni înainte, şi însoţit doar de lordul 
Montaigu, venise, îmbrăcat în haine de negustor, ca să stea 
de vorbă în taină cu regele Franţei. Cum vă spun, îmbrăcat 


ca oricare prăvăliaş lombard! Şi pentru ce venise? Ca să 
încheie un tratat comercial privind furniturile engleze de 
lână pentru Flandra. Un negustor în toată puterea 
cuvântului: se îndeletnicea cu vânzarea lânii! Văzutu-s-a 
vreodată rege să se ocupe de asemenea treburi, ca orice 
burghez de rând din corporaţiile negustoreşti şi 
întovărăşirile de târguri? 

— Atunci, dragi prieteni, pentru că aşa vroia, l-am primit 
negustoreşte! zicea Filip de Valois încântat de propriul său 
calambur. Fără petreceri, fără turnir, plimbându-ne pe 
aleile pădurii de la Halatte; şi i-am oferit un mic ospăț cu 
bucate de post! 

Ce-i trăsnea prin cap acestui copilandru! Nu era oare pe 
cale de a întemeia în ţara lui o oaste permanentă din 
pedestraşi, cu serviciu obligatoriu? Ce aştepta el de la 
această strânsură de tălpaşi, când se ştia bine, şi bătălia de 
pe muntele Cassel o dovedise îndeajuns, că numai pâlcurile 
de călăreţi ale nobilimii hotărau soarta luptei şi că 
pedestraşii dau dosul de-ndată ce văd ivindu-se oşteni în 
zale? 

— Se pare totuşi că în Anglia domneşte mai multă linişte 
de când lordul Mortimer a fost spânzurat, îşi dădea părerea 
Miles de Noyers. 

— Domneşte liniştea, răspundea Filip al VI-lea, fiindcă 
baronilor englezi li s-a urât pentru o vreme să se tot 
războiască între dânşii. De îndată ce-şi vor veni în fire, 
bietul Eduard va vedea ce poate face cu strânsura lui de 
tălpaşi! I se năzărise, nu de mult, drăguţul de el, să ceară 
coroana Franţei... Haide, spuneţi domnilor, vă pare rău că 
nu-l aveţi ca suveran, sau îl vreţi mai curând pe „regele 
găsit”? adăogă râzând şi bătându-se voiniceşte în piept. 

După fiecare ospăț, când să iasă, Filip îi zicea lui Robert 
d'Artois, pe şoptite: 

— Frate dragă, vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, şi 
despre nişte lucruri serioase. 

— Măria ta vere, când vei pofti. 


— Ei bine, deseară... 

Dar seara se dansa, şi Robert nu încerca să grăbească o 
convorbire al cărei obiect îl ghicea lesne; de când cu 
mărturisirile acelei Divion, care se afla tot la închisoare, mai 
fuseseră închişi alţii, ca notarul Tesson, bunăoară, iar toţi 
martorii supuşi unor noi cercetări... Nu scăpase nimănui că, 
în timpul scurtelor întrevederi cu regele Boemiei, Filip al 
VI-lea nu prea cerea sfatul lui Robert, ceea ce putea trece 
ca un semn de dizgrație. 

În ajunul turnirului, „regele luptei” însoţit de crainicii şi 
trâmbiţaşii săi, se duse la castel, la reşedinţele seniorilor 
mai de seamă, şi chiar pe terenul de întreceri, ca să 
vestească: 

— Aşadar, auziţi aici, auziţi, înalţi şi puternici prinți, duci, 
conți, baroni, seniori, cavaleri şi scutieri! Vă aduc la 
cunoştinţă din partea dumnealor judecătorii întrecerilor, că 
fiecare din voi trebuie să trimită astăzi chivăra sub care va 
lupta, şi steagurile sale de asemenea, la palatul dumnealor 
judecătorii, pentru ca luminăţiile lor să poată începe a face 
împărţirea lor; iar după ce vor fi împărţite, doamnele vor 
veni să le vadă spre a spune care le place mai mult; şi în 
ziua aceea nimic alta nu se va face decât dansuri după 
ospăţul de seară.” 

La trapezăria unde se aflau găzduiţi judecătorii, coifurile 
erau rânduite pe nişte laviţe, în tinda mănăstirii, după 
tabăra din care făceau parte luptătorii, pe măsură ce ele 
soseau, aduse de câtre argaţii cu grija armelor. S-ar fi zis că 
sunt rămăşiţele adunate pe câmpul de bătălie ale unei 
năstruşnice oşti decapitate. Căci pentru a se deosebi bine 
între dânşii, în timpul încăierării, luptătorii îşi puneau la 
chivăra lor, pe deasupra cununii de pietre scumpe sau a 
coroanei de conte, emblemele cele mai ţipătoare sau mai 
stranii: care un vultur, care un balaur, care o femeie goală, 
care o sirenă sau un inorog. Afară de aceasta, erau 
spânzurate de coifuri nişte eşarfe lungi de mătase, în 
culorile seniorului. 


Doamnele veniră după-amiază la trapezărie, şi, conduse 
de judecătorii întrecerilor şi de cele două căpetenii ale 
turnirului, adică regii Franţei şi Boemiei, fură poftite să facă 
înconjurul tindei boltite a mănăstirii, în timp ce un crainic, 
oprindu-se înaintea fiecărui coif, zicea al cui este. 

— Domnul Jean de Hainaut... Monseniorul conte de Blois... 
Monseniorul d'Evreux, regele Navarrei... 

Unele coifuri erau vopsite, ca şi săbiile sau cozile de lance, 
de unde se trăgeau şi poreclele proprietarilor respectivi: 
Cavalerul cu arme albe, Cavalerul cu arme negre. 

— Domnul mareşal Robert Bertrand, cavaler al Leului 
Verde... 

Venea apoi o chivără roşie, monumentală pe al cărei vârf 
era un turn de aur. 

— Monseniorul Robert d'Artois, conte de Beaumont-le- 
Roger. 

Regina, care mergea şontâcăind în primul rând al 
doamnelor, vru să întindă mâna, dar Filip al VI-lea o opri, 
apucând-o de încheietura braţului, şi, prefăcându-se că o 
ajută să meargă, îi spuse în şoaptă: 

— Draga mea, nu-ţi dau voie să faci una ca asta! 

Regina Jeanne avu un zâmbet răutăcios. 

— Ar fi fost totuşi un prilej bun să i-o plătesc, murmură 
dânsa la urechea vecinei şi cumnatei sale, tânăra ducesă de 
Bourgogne. 

Căci, după rânduielile turnirului, dacă o doamnă atingea 
unul din coifuri, cavalerul căruia îi aparţinea coiful, se 
găsea „recomandat”, adică nu mai avea dreptul să participe 
la luptă. Ceilalţi cavaleri se adunau pentru a-l bate cu cozile 
de lăncii, când intra pe terenul de întreceri; calul său era 
dat trâmbiţaşilor; el însuşi era cocoţat cu de-a sila, călare 
pe parmalâcul ce înconjura terenul şi obligat să stea acolo, 
de râsul lumii, tot timpul cât ţinea turnirul. I se făcea atare 
ocară celui care vorbise de rău o doamnă, sau îşi terfelise 
cinstea într-altfel, fie dând bani cu camătă, fie „călcându-şi 
cuvântul dat”. 


Gestul reginei nu-i scăpase doamnei de Beaumont, pe care 
toţi o văzură pălind la faţă. Ea se apropie de frate-său, 
regele, cu vorbe de dojană. 

— Soră dragă, îi răspunse Filip al VI-lea privind-o 
încruntat, ar trebui mai curând să-mi mulţumeşti decât să 
mi te vaieţi. 

Seara, când oaspeţii se apucaseră să danseze, fiecare din 
ei cunoştea întâmplarea. Regina încercase să-l 
„recomande” pe Robert d'Artois. Acesta avea o mutră 
posomorâtă, ca în zilele când toate îi mergeau anapoda. La 
cadril, refuză mâna ducesei de Bourgogne, în aşa fel ca 
toată lumea să vadă asta, şi merse să se proţăpească în faţa 
reginei Jeanne, care nu dansa niciodată din pricina 
beteşugului ei; rămase acolo o clipă lungă, cu braţul 
rotunjit de parcă i-l oferea ca s-o ducă la dans, ceea ce erao 
insultă răutăcioasă pentru a se răzbuna. Femeile îşi căutau 
din ochi soţii; viorile şi harfele cântau mai departe într-o 
tăcere apăsătoare. Ar fi fost deajuns o izbucnire cât de 
slabă pentru ca turnirul să aibă loc cu o noapte mai 
devreme şi ca învălmăşeala să înceapă numaidecât, în sala 
de bal. 

Intrarea regelui armelor, escortat de crainicii săi, şir care 
venea să dea cetire unei noi proclamaţii, îi scoase din 
încurcătură la timp: 

— Aşadar, auziţi, voi, înalţi şi puternici prinți, seniori, 
baroni, cavaleri şi scutieri care luaţi parte la turnir! Vă dau 
de ştire din porunca dumnealor judecătorii întrecerilor ca 
fiecare din voi să fie mâine înăuntrul terenului la ceasul 
amiezii, înarmat şi gata de luptă, căci la un ceas după- 
amiază, judecătorii vor porunci să fie tăiate funiile pentru a 
începe turnirul la care doamnele vor împărţi daruri bogate. 
În afară de aceasta vă înştiinţez că niciunul din voi nu 
trebuie să aducă înlăuntrul terenului de întreceri alţi argaţi 
călări spre a vă sluji, ci doar atâţia precum urmează: patru 
argaţi pentru prinți, trei pentru conți, doi pentru cavaleri şi 
unul pentru scutieri, iar slugi de rând fiecare după pofta lui, 


aşa cum au poruncit judecătorii întrecerilor. În afară de 
aceasta, dacă nu vă este cu supărare, veţi ridica toţi mâna 
dreaptă, sus către sfinţi şi toţi într-un glas veţi făgădui că 
niciunul dintre voi nu va lovi înadins orbeşte, nici de la brâu 
mai jos, iar pe de altă parte, dacă, din întâmplare, coiful 
cade de pe capul vreunuia dintre voi, nimeni altul nu-l va 
atinge atâta vreme cât coiful său nu va fi pus la loc şi prins 
în curele.; iar dacă veţi face altminteri, să ştiţi că vă 
aşteaptă pedeapsa de a pierde armura şi calul, şi de a fi în 
viitor izgoniți din turnir. Şi astfel să juraţi şi să făgăduiţi cu 
sfinţenie, pe cinstea voastră.” 

Toţi luptătorii de faţă ridicară mâna şi strigară: 

— Da, da, jurăm! 

— Luaţi bine seama, mâine, spuse ducele de Bourgogne 
cavalerilor săi, căci vărul nostru d'Artois ar putea să-şi 
arate răutatea şi să nu se supună tuturor acestor rânduieli. 

După care, dansul se porni din nou. 

VIII. 

CINSTE DE PAIR, CINSTE DE REGE. 

Fiecare luptător se afla în cortul de postav brodat pe care 
flutura steagul său şi acolo slugile îl îmbrăcau. Mai întâi 
nădragii din fir de oţel de care se prindeau pintenii; apoi 
plăcile de fier care acopereau pulpele şi braţele; apoi 
platoşa de piele groasă deasupra căreia i se punea zaua, un 
fel de butoiaş de fier lăsând slobode doar încheieturile, sau 
făcut dintr-o singură bucată, după placul fiecăruia. Veneau 
apoi cozorocul de piele ca să-i apere fruntea de izbiturile 
coifului, şi coiful însuşi, împodobit cu embleme, şi care se 
lega de platoşă prin nişte curele. Peste armură, îi îmbrăcau 
tunica de mătase în culori bătătoare la ochi, lungă, largă, cu 
mâneci uriaşe dantelate care spânzurau de umeri, şi cu 
stema brodată pe piept. În sfârşit, cavalerul primea spada 
cu tăişul tocit, şi scutul, mai mic sau mai mare şi rotund. 

Afară îl aştepta calul, sub un cioltar înstemat, mestecându- 
şi zăbala cu lănţişoare lungi, şi având cureaua de pe frunte 
acoperită de o tăbliță de fier pe care era prins, ca şi pe 


coiful stăpânului, un vultur, un balaur, un leu, un turn sau 
un mănunchi de pene. Argaţii care purtau grija armelor 
ţineau cele trei lăncii cu vârful tocit, cuvenite fiecărui 
luptător, şi câte-un buzdugan destul de uşurel ca izbitura 
lui să nu omoare. 

Domnii de neam se plimbau printre corturi, veneau să 
vadă cum se gătesc de luptă cavalerii, strigau prietenilor o 
ultimă vorbă de îmbărbătare. Micul prinţ Jean, fiul mai 
mare al regelui, se minuna privind la această forfotă 
dinainte de bătălie, iar Jean Nebunul, care îl însoțea, se 
strâmba caraghios sub tichia lui cu sceptru de măscărici în 
vârf. 

Oamenii de rând, veniţi în număr mare, erau ţinuţi mai 
depărtişor de un pâlc de arcaşi; ei vor vedea mai cu seamă 
colbăraia, căci, de patru zile de când luptătorii bătătoreau 
terenul, iarba pierise iar pământul, deşi stropit, se făcuse 
ţărână. 

Mai înainte chiar de a încăleca, cavalerii asudau sub 
platoşele lor, ale căror plăci de fier se încingeau în 
dogoarea soarelui de iulie. Vor pierde în ziua asta pe puţin 
patru livre din greutatea lor. 

Crainicii treceau prin faţa corturilor strigând: 

— Legaţi-vă coifurile, legaţi-vă coifurile, seniori cavaleri, şi 
înălţaţi steagurile ca să vă rânduiţi sub steagul căpeteniei 
voastre! 

Tribunele se umpluseră, iar în cea din mijloc judecătorii 
întrecerii, printre care conetabilul Raoul de Brienne, 
dumnealui Miles de Noyers şi ducele de Bourbon se găseau 
la locurile lor. 

Răsunară trâmbiţele; luptătorii, ajutaţi de argaţii lor, 
încălecară anevoie, împovăraţi cum erau, şi merseră, care 
în faţa cortului regelui Franţei, care în faţa cortului regelui 
Boemiei, pentru a alcătui cortegiul, doi câte doi, fiecare 
cavaler urmat de stegarul său până la termenul îngrădit, 
unde îşi făcură intrarea. Nişte funii despărţeau terenul în 
două, de-a latul. Cele două tabere se rânduiră faţă în faţă. 


După ce trâmbiţele sunară din nou, regele armelor făcu un 
pas înainte pentru a repeta încă o dată condiţiile întrecerii. 

În sfârşit, strigă: 

— Tăiaţi funiile, porniţi lupta când vreţi! 

Ducele de Bourbon nu putea să audă niciodată acest 
strigăt fără o strângere de inimă, căci era cel pe care-l 
scotea odinioară tatăl său, Robert de Clermont, al şaselea 
fiu al lui Ludovic cel Sfânt, în crizele de nebunie care îl 
apucau din senin în toiul unui ospăț sau în plină şedinţă a 
Sfatului regal. De aceea ducele ţinea mai de grabă să fie 
judecător al întrecerilor decât luptător. 

Oamenii puşi anume pentru asta, ridicaseră securile; 
funiile fură tăiate. Stegarii ieşiră din rânduri; argaţii călări 
înarmaţi cu frânturi de lănci nu mai mari de trei picioare se 
înşiruiră de-a lungul parmalăcului, gata să sară în ajutorul 
stăpânilor. Apoi pământul se cutremură sub potcoavele 
celor două sute de cai porniţi în galop unii împotriva altora; 
şi bătălia se încinse. 

Prin tribune, doamnele în picioare, scoteau ţipete, 
urmărind din ochi chivăra cavalerului ales. Privirile 
judecătorilor se sileau să deosebească loviturile unora şi 
altora spre a hotări cine sunt învingătorii. Zăngănitul 
lănciilor, al pintenilor, al zalelor, al tuturor acestor mormane 
de fier, stârnea o larmă ca-n iad. Colbul se înălța punând o 
perdea în faţa soarelui. 

De la întâia ciocnire, patru cavaleri fură trântiţi de pe cal, 
iar alţi douăzeci îşi văzură lănciile rupte. Argaţii, 
răspunzând chemărilor de ajutor ce răzbeau prin vizierele 
coifurilor, alergară să ducă alte lăncii luptătorilor dezarmaţi 
şi să-i ridice pe cei trântiţi la pământ care se zvârcoleau ca 
nişte crabi cu labele în sus. Unul din ei avea piciorul rupt şi 
patru oameni trebuiră să-l ducă de acolo. 

Miles de Noyers era ciufut şi, deşi judecător al întrecerilor, 
nu arăta cine ştie ce interes spectacolului. La drept vorbind, 
îl făceau să-şi piardă vremea de pomană. Trebuia să 
prezideze lucrările Camerei de conturi, să controleze 


hotărârile înaltei curţi de judecată, să vegheze la bunul 
mers al treburilor obşteşti. Şi pentru a-i face plăcere 
regelui, trebuia să stea acolo, să-i privească pe ăştia care 
urlau, rupându-şi nişte lăncii de frasin! Nu prea îşi 
ascundea gândurile. 

— Toate turnirurile acestea costă o groază de bani; eo 
risipă zadarnică, şi pe care poporul o vede cu ochi răi, le 
zicea el celor din preajmă. Regele nu aude ce vorbesc 
supuşii săi prin târguri şi sate. Când trece, el nu vede decât 
spinările plecate ale celor care-i sărută picioarele; eu ştiu 
ce-mi raportează judeţii şi ispravnicii. Bani aruncaţi pe 
deşertăciuni şi fleacuri! Şi în vremea asta nu se face nimic; 
ordonanţele rămân nesemnate câte două săptămâni; nu se 
adună Sfatul regal decât pentru a hotărî cine va fi rege al 
turnirului sau cavaler de onoare. Măreţia unei ţări nu se 
măsoară după aceste maimuţăreli ale datinilor cavalereşti. 
Regele Filip cel Frumos ştia bine asta, el care, în înţelegere 
cu papa Clement, pusese capăt turnirurilor. 

Conetabilul Raoul de Brienne, cu mâna streaşină la ochi 
pentru a urmări bătălia, răspunse: 

— Fireşte, ai dreptate în ceea ce spui, domnule, dar uiţi 
cealaltă faţă a turnirului şi anume că este un mijloc de a-i 
deprinde pe luptători cu războiul. 

— Care război? se miră Miles de Noyers. Crezi cumva că 
oamenii vor porni la război cu cozonacii ăştia de nuntă pe 
cap şi cu bibilurile astea care spânzură de doi coţi la 
mânecile lor? Întrecerile, da, o recunosc, întreţin iscusinţa 
războinică; dar turnirul, de când nu se mai face în zale de 
luptă adevărată şi cavalerul nu mai poartă pe dânsul 
greutatea adevărată, nu mai are nici un rost. Ba e chiar 
păgubitor, căci tinerii noştri scutieri care n-au slujit 
niciodată la oaste îşi vor închipui că şi în război lucrurile se 
petrec aidoma, şi că porneşti la atac numai când se strigă: 
„Lăiaţi funiile!” 

Miles de Noyers putea să vorbească astfel şi cuvântul său 
avea greutate, căci fusese mareşal al oştilor încă pe vremea 


când rubedenia sa Gaucher de Châtillon abia îşi începuse 
înalta dregătorie de conetabil iar Brienne îşi făcea ucenicia 
într-ale armelor, izbind cu lancea în momâi. 

— E deasemeni bine ca seniorii noştri să înveţe a se 
cunoaşte între dânşii în vederea cruciadei, rosti ducele de 
Bourbon cu aerul că ştie el ce spune. 

Miles de Noyers înălţă din umeri. Chiar că i se potrivea 
ducelui, acest fricos fără seamăn, să propovăduiască 
cruciada! 

Domnul Miles de Noyers i se urâse purtând grija 
treburilor Franţei sub un suveran pe care toţi într-un glas îl 
socoteau straşnic, dar pe care el, după atâţia ani de 
cârmuire, îl credea lipsit de pricepere. 'Te cuprinde un fel de 
oboseală când te străduieşti să urmezi o cale pe care 
nimeni n-o aprobă, şi Miles, care-şi începuse cariera la 
curtea Burgundiei, se întreba dacă nu va trebui în curând 
să se întoarcă iar acolo. Mai bine să cârmuieşti cuminte un 
ducat, decât nebuneşte o împărăție; or, în ajun, ducele de 
Eudes, îi făcuse o astfel de invitaţie. Îl căuta din ochi pe 
ducele în vălmăşagul luptei şi văzu că zăcea la pământ, 
trântit de Robert d'Artois. Miles de Noyers începu atunci să 
urmărească cu luare aminte turnirul. 

În timp ce ducele Eudes era pus iar pe picioare de către 
argaţii săi, Robert descăleca şi-i oferea adversarului lupta 
de-a-n-picioarelea. Cu buzduganul într-o mână şi sabia în 
cealaltă, cele două turnuri de fier păşiră unul spre altul, 
cam clătinându-se, pentru a se izbi. Miles nu-şi dezlipea 
ochii de Robert d'Artois, gata să-l declare nevrednic de a 
continua lupta la cea dintâi abatere. Dar Robert ţinea 
seamă de regulile întrecerii, nu ataca mai jos de cingătoare, 
nu lovea decât cu vârful tocit al săbiei. Buzduganul său 
ciocănea întruna chivăra ducelui de Bourgogne, sfârşind 
prin a-i strivi balaurul din vârf. Şi cu toate că buzduganul 
nu cântărea decât o livră, trebuie să-i fi zdruncinat rău 
scăfârlia celuilalt, căci începea să se apere ca vai de lume, 
iar spada lui mai mult despica aerul decât să-l atingă pe 


Robert. Vrând să evite o lovitură, Eudes de Bourgogne îşi 
pierdu cumpătul şi căzu; Robert îi puse un picior în piept şi 
vârful săbiei pe cureluşa de sub bărbie a coifului; ducele 
ceru îndurare. Se dăduse bătut şi trebuia să părăsească 
lupta. Robert încălecă iar ajutat de slugile lui şi trecu în 
galop, plin de semeţie, prin faţa tribunelor. O doamnă 
înflăcărată îşi smulse şi-i aruncă mâneca pe care Robert o 
culese cu vârful lănciei din goana calului. 

— Monseniorul Robert ar trebui să nu prea facă pe 
grozavul zilele acestea, spuse Miles de Noyers. 

— Ei aş! făcu Raoul de Brienne. Uiţi că-l ocroteşte regele. 

— Până când? i-o întoarse Miles de Noyers. Doamna 
Mahaut pare să fi murit cam prea repede, şi regina văduvă 
Jeanne la fel. Apoi, mai e acea Beatrice d'Hirson, doamna 
lor de onoare, care a pierit fără urme, şi pe care familia o 
caută zadarnic... Ducele de Bourgogne ar face bine punând 
să i se guste mâncarea înainte de a o duce la gură. 

— Văd că ţi-ai schimbat părerile în privinţa lui Robert. 
Anul trecut păreai să fi cu totul de partea sa. 

— Pentru că anul trecut nu-i cunoşteam încă pricina pe 
care acum am cercetat-o pentru a doua oară... 

— A, iată-l pe domnul de Hainaut pornind la atac, 
întrerupse conetabilul. 

Jean de Hainaut, care lupta alături de regele Boemiei, nu- 
şi cruța osteneala, avântându-se nebuneşte; nu era senior 
mai de vază în tabăra regelui Franţei, pe care el să nu-l fi 
provocat; de pe acum se ştia că va primi trofeul 
învingătorului. 

Turnirul ţinu un ceas întreg, după care judecătorii 
porunciră trâmbiţaşilor să sune din nou, de astădată ca să 
fie deschise barierele iar luptătorii să rupă rândurile. În 
pofida acestei hotărâri, cam o duzină de cavaleri şi scutieri 
din Artois păreau să nu fi auzit semnalul şi continuau să 
snopească în bătăi patru seniori burgunzi într-un colţ al 
terenului. Robert nu era printre dânşii, dar nu încăpea 
îndoială ci el îi îndemnase pe câţiva dintre ai săi la asta; 


încăierarea ameninţa să se prefacă în măcel. Regele Filip al 
VI-lea se văzu silit să-şi scoată chivăra şi, în capul gol 
pentru a fi recunoscut, merse să-i despartă pe turbaţi, ceea 
ce stârni admiraţia tuturor. 

Cu crainicii şi trâmbiţaşii în frunte, cele două cete 
alcătuiră iar un alai pentru a părăsi arena. Nu mai erau 
acolo decât armuri strâmbe, tunici făcute ferfeniţă, 
zugrăveli scorojite pe coifuri, cai şchiopi sub nişte cioltare 
sfâşiate. Întrecerea se încheia cu un mort şi câţiva schilozi 
pe viaţă. În afară de domnul Jean de Hainaut, căruia îi va fi 
înmânat premiul oferit de regină, toţi luptătorii aveau să 
primească un dar de aducere aminte, o cupă mare suflată 
cu aur, un pocal sau un castron de argint. 

În corturile lor cu perdelele de la intrare trase de o parte, 
seniorii lepădau armurile, cam fierţi la faţă, lăsând să li se 
vadă mâinile jupuite la încheietura mănuşilor de oţel, 
pulpele umflate. Se dezbrăcau, vorbind de peripeţiile luptei. 

— Coiful mi se strâmbase chiar de la început. Asta m-a 
stânjenit... 

— Dacă domnul de Courgent nu-ţi sărea în ajutor, ai fi 
păţit-o, prietene! 

— Ducele Eudes n-a putut ţine piept multă vreme 
monseniorului Robert! 

— A, Brecy s-a bătut frumos, o recunosc! 

Râsete, răbufniri mânioase, gâfâială de oameni istoviţi, 
luptătorii se îndreptau acum spre feredeul instalat într-o 
şură vecină, şi intrau în hârdaiele pregătite, prinții mai 
întâi, apoi baronii, apoi cavalerii, iar scutierii la urmă. 
Exista între dânşii acea familiaritate, prietenească şi 
temeinică, pe care o creează întrecerile sportive; dar 
ghiceai la unii şi o ură îndârjită. 

Filip al VI-lea şi Robert d'Artois bălăceau în hârdaie 
alăturate. 

— Frumos turnir, frumos turnir, zicea Filip. A, frate dragă, 
trebuie să-ţi vorbesc. 

— Frate măria ta, sunt numai urechi. 


Lui Filip, asta se vedea bine, îi venea greu să spună ceea 
ce avea de spus. Dar ca să vorbească deschis, de la inimă la 
inimă cu vărul, cumnatul şi prietenul său de tinereţe şi de 
totdeauna, ce altă clipă mai bună ar fi putut găsi decât asta, 
după ce luptaseră împreună, şi când strigătele ce răsunau 
în şură, pocniturile palmelor pe care cavalerii şi le dădeau 
unii altora peste grumaji, clipocitul apei, aburul ce se ridica 
din hârdaie, toate zgomotele acestea făceau ca spusele lor 
să nu poată fi auzite? 

— Robert, procesul tău merge prost pentru că scrisorile 
tale sunt plăsmuite. 

Robert îşi înălţă din hârdău părul roşu, faţa înroşită, ca să 
răspundă: 

— Nu, frate dragă, sunt adevărate! 

Regele făcu o mutră amărâtă: 

— Robert, te, rog, nu te încăpăţâna pe o cale aşa de 
nenorocită. Am făcut pentru tine tot ce am putut, şifără a 
ţine seamă de părerea multora din familia mea cât şi din 
Sfatul meu. Nu m-am învoit să dau comitatul Artois pe mâna 
ducesei de Bourgogne, decât după ce vor fi cercetate 
drepturile tale. L-am pus acolo să cârmuiască pe Ferry de 
Picquigny, un om ce-ţi este credincios. l-am arătat ducesei 
că sunt gata să-i răscumpăr comitatul pentru a ţi-l da ţie... 

— Nu-i nevoie să i-l răscumperi, de vreme ce este al meu! 

Faţă de atâta încăpățânare îndărătnică, Filip al VI-lea avu 
un gest de necaz. Îl strigă pe băieş: 

— Trousseau! Mai adu, rogu-te, nişte apă rece. 

Apoi, îşi urmă vorba începută: 

— Comunele din Artois n-au vrut să plătească preţul 
pentru schimbarea de stăpân; ce pot eu face? Porunca de a 
se începe judecarea procesului tău aşteaptă de o lună. Deo 
lună refuz s-o iscălesc pentru că nu vreau ca fratele meu să 
fie pus faţă în faţa unor oameni gata să-l mânjească cu un 
noroi de care nu sunt sigur că ar putea să se spele. Orice 
om e supus gregşelii; niciunul dintre noi nu se poate făli 
numai cu fapte bune. Martorii tăi au fost mituiţi sau 


ameninţaţi; notarul tău a dezvăluit totul; plăzmuitorii sunt 
în temniţă, iar mărturisirile lor de a fi scris hârtiile tale se 
află în mâna judecătorilor. 

— Ele sunt adevărate, stărui Robert. 

Filip al VI-lea oftă. Câtă bătaie de cap îţi trebuie ca să 
salvezi un om fără voia lui! 

— Eu nu zic, Robert, că tu ai fi într-adevăr vinovat de toate 
acestea. Nu zic, aşa cum pretind unii, că ai fi întocmit tu 
însuţi scrisorile. Ţi-au fost aduse, le-ai crezut bune, ai fost 
înşelat... 

În hârdăul său, Robert îşi încleştă fălcile. 

— Ba poate că, urmă Filip, chiar soră-mea, nevastă-ta, e 
cea care te-a amăgit. Femeile sunt uneori în stare de 
asemenea înşelăciuni, crezând că ne ajută. Înşelăciunea e în 
firea lor. Uite-o pe a mea, care nu s-a dat în lături să-mi 
şterpelească sigiliul. 

— Da, femeile sunt nişte prefăcute, spuse Robert cu 
mânie. Toată istoria asta e o însăilare de tertipuri femeieşti 
urzite de nevastă-ta împreună cu cumnată-sa din 
Burgundia. Habar n-am de oamenii mârşavi ale căror 
mărturii smulse cu de a sila sunt aduse împotriva mea. 

— Vreau de asemenea, vorbi iar Filip coborându-şi glasul, 
să socot o bârfeală ceea ce se spune despre moartea 
mătuşii tale... 

— Luase masa la tine! 

— Dar fiică-sa n-a cinat aici, când muri în două zile... 

— Nu eram singurul vrăjmaş pe care şi-l făcuseră în viaţa 
lor ticăloasă, răspunse Robert cu o nepăsare prefăcută. 

leşi din hârdău şi ceru prosoape ca să se usuce. Filip făcea 
la fel. Stăteau unul în faţa celuilalt, goi, cu pielea 
trandafirie, şi foarte păroşi. Slugile lor aşteptau la câţiva 
paşi, cu vestmintele de zile mari pe braţ. 

— Robert, aştept răspunsul tău, spuse regele. 

— Ce răspuns? 

— Că renunţi la Artois, ca să pot înăbuşi istoria asta... 


— Şi totodată ca să-ţi poţi lua îndărăt cuvântul pe care mi 
l-a dat înainte de a fi rege. Frate, măria ta, uitat-ai oare cine 
te-a adus pe tron, cine ţi-a câştigat bunăvoința pairilor, cine 
ţi-a cucerit sceptrul? 

Filip de Valois prinse mâinile lui Robert într-ale sale şi, 
privindu-l drept în ochi, spuse: 

— Dacă aş fi uitat, Robert, crezi tu că ţi-aş vorbi acum aşa 
cum îţi vorbesc?... Pentru ultima oară te rog, renunţă... 

— Niciodată, răspunse uriaşul clătinând din cap. 

— Refuzi asta regelui? 

— Da, măria ta, regelui pe care l-am făcut. 

Filip îi lăsă mâinile. 

— Atunci, rosti el, dacă nu vrei să-ţi salvezi cinstea de pair, 
eu voi avea grijă să-mi salvez cinstea de rege! 

IX 
TOLOMEII 

— Să-mi fie cu iertăciune monseniore, că nu pot să mă scol 
ca să te primesc cum se cuvine, spuse gâfâind Spinello 
Tolomei, când Robert d'Artois trecu pragul. 

Bătrânul bancher era lungit pe un pat adus în odaia sa de 
lucru; o pătură subţire lăsa să se ghicească forma 
pântecului burduhănos, al pieptului subţiat. O barbă de opt 
zile părea, pe obrajii săi scofâlciţi, ca un strat de sare, iar 
gura învineţită căuta aerul. Dar din spre fereastra care 
dădea în strada Lombarzilor nu venea nici o adiere. Parisul 
se perpelea sub soarele unei după-amiezi de august. 

Nu mai era multă viaţă în trupul bătrânului Tolomei, nici 
multă viaţă în privirea singurului său ochi deschis care nu 
exprima decât un dispreţ obosit, ca şi cum cei optzeci de ani 
de existenţă fuseseră doar o străduinţă zadarnică. 

În jurul patului se aflau patru bărbaţi oacheşi la faţă, cu 
buze subţiri, cu ochi lucioşi ca nişte măsline negre, tuspatru 
îmbrăcaţi la fel în caftane de culoare închisă. 

— Verii mei lolomeo 'Tolomei, Andrea Iolomei, Giaccomo 
Tolomei... spuse muribundul arătându-i. Şi nepotu-meu, 
Guccio Baglioni, pe care-l cunoşti monseniore... 


La treizeci şi cinci de ani, Guccio avea tâmplele albe... 

— Au venit toţi de la Sienna pentru a mă vedea murind... şi 
pentru alte lucruri deasemenea, adăogă încet bătrânul 
bancher. 

În pantaloni de călătorie, cu bustul niţel aplecat pe jilţul ce 
i se oferise, Robert d'Artois se uita la moşneagul din faţa lui 
cu acea prefăcută luare aminte a oamenilor munciţi de o 
grijă grozavă. 

— Monseniorul d'Artois este, îndrăznesc s-o spun, un 
prieten al nostru, urmă Tolomei, cu faţa către ai săi. Tot ce 
veţi putea face pentru dânsul, trebuie să faceţi; ne-a salvat 
adeseori, dar de data asta nu a stat în puterea lui... 

Deoarece verii sienezi nu prea înțelegeau franţuzeşte, 
Guccio le tălmăci în fugă cuvintele unchiului; verii dădură 
din cap, plecându-şi feţele posomorâte. 

— Dar dacă e nevoie de bani, monseniore, vai, vai, cu tot 
devotamentul meu pentru domnia ta, nimica nu putem face. 
Ştii foarte bine monseniore, pentru ce... 

Se simţea că Spinello Tolomei îşi cruța puterile. 

Nu avea nevoie să se întindă la vorbă. La ce bun să-şi mai 
bată gura amintind de năpasta ce dăduse de câteva luni 
peste bancherii italieni? 

În ianuarie, regele iscălise o ordonanţă prin care toţi 
lombarzii se vedeau în primejdie de a fi expulzați. Asta nu 
era ceva nou; fiecare domnie, în ceasurile ei de ananghie, 
flutura aceeaşi ameninţare şi le lua lombarzilor o parte din 
avere, silindu-i să-şi răscumpere dreptul de a rămâne în 
Franţa. Pentru a se despăgubi de pierdere, bancherii 
sporeau vreme de un an dobânzile. De data aceasta însă, 
ordonanța era însoţită de o măsură mai gravă. Toate 
datoriile pe care seniorii francezi le aveau la bancherii 
italieni erau şterse dintr-un condei, prin voinţa regelui; şi 
datornicii nu aveau voie să le plătească, chiar dacă vroiau 
sau puteau s-o facă. Armăşei regali, stând de pază la uşile 
băncilor, îi sileau să se întoarcă din drum pe muşterii cinstiţi 


care veneau să înapoieze banii împrumutaţi. Bancherii 
italieni se ţineau să nu plângă văzând una ca asta! 

— Şi aceasta fiindcă nobilimea s-a înfundat în datorii 
pentru petrecerile ei nebuneşti, pentru turnirurile în care 
vrea să se distingă în faţa regelui! Nici chiar sub domnia lui 
Filip cel Frumos n-am fost trataţi astfel. 

— Eu v-am luat apărarea, spuse Robert. 

— Ştiu, ştiu, monseniore. Ai apărat întotdeauna companiile 
noastre. Dar vezi că nu te bucuri de mai multă trecere ca 
noi, astăzi... Am fi putut nădăjdui că lucrurile se vor potoli 
cum s-a întâmplat de atâtea ori. Dar cu moartea lui Macci 
dei Macci, ne-a fost dată ultima lovitură! 

Moşneagul îşi întoarse privirea spre fereastră şi tăcu. 

Macci dei Macci, unul dintre cei mai mari bancheri italieni 
din Franţa, căruia Filip al VI-lea, urmând sfatul lui Robert, îi 
încredinţase de la începutul domniei, grija Visteriei, fusese 
spânzurat săptămâna trecută după o judecată de 
mântuială. 

Cu glas clocotind de mânie abia stăpânită, Guccio Baglioni 
spuse atunci: 

— Un om care şi-a pus toată truda, toată şiretenia în slujba 
regatului. Se simţea mai francez decât dacă s-ar fi născut 
pe malurile Senei! Se îmbogăţise oare în slujba lui mai mult 
decât cei care l-au trimis la spânzurătoare? Italienii sunt 
întotdeauna cei cărora li se dă la cap fiindcă nu au cum să 
se apere! 

Verii din Sienna prindeau şi ei cât puteau din spusele 
acestea; auzind numele lui Macci dei Macci îşi înălţară 
sprâncenele până la mijlocul frunţii, apoi lăsând pleoapele 
în jos, scoaseră tustrei acelaşi oftat din piept. 

— Tolomei, spuse Robert d'Artois, nu vin să-ţi cer bani cu 
împrumut, ci să te rog să-i primeşti pe ai mei. 

Aşa prăpădit cum era, Tolomei îşi ridică încet torsul, atât 
de uluitoare i se părea vorba auzită. 

— Da, urmă Robert, aş vrea să-ţi predau tot bănetul meu 
în schimbul unor ordine de plată în străinătate. Plec. 


Părăsesc ţara. 

— Domnia ta, monseniore? Aşa de rău îţi merge procesul? 
Judecata s-a rostit împotriva domniei tale? 

— Se va rosti de aici în patru săptămâni. Ştii tu, 
bancherule, cum se poartă cu mine acest rege a cărui soră 
am luat-o de soţie şi care niciodată, fără mine, n-ar fi ajuns 
rege? Şi-a trimis ispravnicul din Gisors să zbiere în poarta 
tuturor castelelor mele, la Conches, la Orbec, la Beaumont, 
că sunt chemat să mă înfăţişez de ziua Sfântului Mihai 
înaintea scaunului său de judecată. Judecată de ochii lumii, 
a cărei hotărâre împotriva mea a şi fost luată! Filip şi-a 
asmuţit toţi cânii pe urmele mele: Sainte-Maure, ticălosul 
său cancelar, Forget, vistiernicul hoţ, Mathieu de Trye, 
mareşalul, şi Miles de Noyers ca să le deschidă drumul. 
Aceiaşi care se încârdăşiseră împotriva voastră, aceiaşi care 
l-au spânzurat pe prietenul vostru Mache des Mache! 
Regina răutăţilor, şchioapa, e cea care a câştigat, neamul 
Burgundiei a biruit, şi mârşăvia! Au zvârlit în temniţă pe 
notarii mei, pe duhovnicul meu, şi mi-au pus martorii la 
cazne spre a-i sili să se lepede de mine, tăgăduind ce 
spuseseră mai înainte. Ei bine, n-au decât să mă judece; nu 
voi fi acolo. Mi-au furat comitatul Artois, să mă facă de 
ocară cât poftesc! "Ţara asta nu mai e nimic pentru mine, iar 
regele ei mi-e vrăjmaş; mă duc peste hotare ca să-i căşunez 
tot răul de care voi fi în stare! Mâine voi fi la Conches 
pentru a-mi trimite caii, văsăria, sculele de aur şi armele 
spre Bordeaux, şi a le încărca pe o corabie englezească! Vor 
să pună mâna pe mine şi pe avutul meu; n-au să mă prindă! 

— Mergeţi în Anglia, monseniore? întrebă Tolomei. 

— Cer mai întâi azil surorii mele, contesa de Namur. 

— Soţia domniei tale pleacă şi dânsa? 

— Soţia mea va veni după mine mai târziu. Aşadar, iată 
bancherule, despre ce-i vorba: îţi dau bănetul meu în 
schimbul unor ordine de plată asupra băncilor din Olanda şi 
Anglia. Şi păstrează pentru tine câte două livre din fiecare 
douăzeci. 


Tolomei îşi mişcă niţel capul pe pernă, şi începu cu nepotu- 
său şi cu cei trei veri o conversaţie în italieneşte din care 
Robert nu prinse decât nişte cuvinte desperechiate, ca 
debito... rimborso... deposito... Primind banii unui senior 
francez, compania 'Tolomei nu încălca ordonanța? 

Nu, pentru că nu era vorba de o plată a datoriilor, ci de un 
deposito... 

Apoi 'Tolomei îşi întoarse din nou spre Robert d'Artois 
obrazul de sare şi buzele învineţite. 

— Plecăm şi noi, monseniore; sau mai curând ei pleacă... 
spuse bancherul, arătând spre ai săi. Vor lua cu dânşii tot ce 
avem aici. Deocamdată, companiile noastre nu-s de aceeaşi 
părere. De alde Bardi, de aide Peruzzi stau la îndoială; ei 
cred că ce a fost mai rău a trecut şi că îndoindu-ne puţintel 
spinarea... Sunt ca evreii care au întotdeauna încredere în 
legi şi cred că stăpânirea îi va lăsa în pace când îşi vor fi 
plătit birul pus anume pe capul lor; plătesc birul şi după 
aceea îi duce la rug! Aşa stând lucrurile, Tolomeii părăsesc 
ţara. Plecarea asta va stârni oarecare mirare căci luăm cu 
noi în Italia tot bănetul ce ne-a fost încredinţat; cea mai 
mare parte din ela şi fost îndreptat într-acolo. Pentru că ni 
se refuză plata datoriilor, ei bine, luăm cu noi depozitele! 

O ultimă lucire de şiretenie trecu pe chipul scofâlcit al 
moşneagului. 

— Nu voi lăsa pământului Franţei decât oasele mele care 
nu-s cine ştie ce bogăţie, adăogă el. 

— Franţa, ce-i drept, nu ne-a priit, spuse Guccio Baglioni. 

— Ei, cum! Ţi-a dat doar un fiu, şi asta nu-i chiar aşa de 
rău! 

— E adevărat, se auzi Robert d'Artois, ai un fiu. A crescut 
mare? 

— Foarte mulţumesc, monseniore, răspunse Guccio. Da, e 
aproape mai înalt decât mine; are cincisprezece ani. Dar 
nu-l prea trage inima la meseria de bancher. 

— Are să-l tragă, fii pe pace, are să-l tragă, spus 
moşneagul. Aşa dar, monseniore, ne-am înţeles. 


Încredinţează-mi aurul domniei tale; îl vom scoate din ţară 
şi-ţi vom da pentru el ordine de plată, fără a opri nimic 
pentru noi. Banii peşin prind bine întotdeauna. 

— Îţi sunt recunoscător Tolomei, lăzile mele îţi vor aduse la 
noapte. 

— Când banii încep să fugă dintr-o ţară, fericirea acestei 
ţări îşi are zilele numărate. Vei fi răzbunat, monseniore; eu 
nu voi mai apuca ceasul acela, dar ascultă la ce-ţi spun, vei 
fi răzbunat! 

Ochiul stâng, de obicei închis, i se deschisese; Tolomei îl 
privea cu ochii amândoi; privirea adevărului, în sfârşit. Şi 
Robert d'Artois se simţi adânc mişcat pentru că un lombard 
bătrân, care avea să moară curând, îl privea cu luare 
aminte. 

— Tolomei, mi-a fost dat să văd bărbaţi curajoşi luptând în 
război până la capăt; tu eşti tot atât de curajos ca ei, în felul 
tău. 

Un surâs trist flutură pe buzele bancherului. 

— Nu e curaj monseniore, ci dimpotrivă. Dacă n-aş fi fost 
bancher, mi-ar fi fost frică în clipa asta! 

Mâna lui sfrijită se ridică de pe pătură şi-i făcu semn lui 
Robert să se apropie. 

Robert se aplecă parcă pentru a asculta o taină. 

— Monseniore, spuse Tolomei, dă-mi voie să-l binecuvântez 
pe ultimul meu muşteriu. 

Şi făcu din vârful degetului semnul, crucii pe creştetul 
uriaşului, aşa cum orice tată italian obişnuieşte s-o facă pe 
fruntea fiului său când acesta pleacă într-o călătorie lungă. 

X. 

SCAUNUL JUDECĂȚII. 

La mijlocul unei estrade cu trepte, pe un jilţ ale cărui braţe 
se terminau prin nişte capete de leu, Filip al VI-lea sta 
aşezat cu coroana pe cap şi purtând mantia regală. Un 
baldachin de mătase, pe care era brodată stema Franţei, se 
legăna deasupra lui; Filip se apleca din când în când, ba la 
stânga spre văru-său, regele Navarei, ba la dreapta spre 


rubedenia sa, regele Boemiei, pentru a-i lua martori, din 
privire, şi a-i face să-şi dea seama cât de îngăduitor se 
arătase răbdând atâta vreme asemenea răutăţi. 

Regele Boemiei îşi scutura barba castanie, cu un aer 
încurcat şi totodată mânios. Se putea oare ca un cavaler un 
pair al Franţei cum era Robert d'Artois, un prinţ din stirpea 
regească a florilor de crin, să se fi purtat astfel, să fi fost 
părtaş la asemenea mârşave isprăvi ca acelea înşirate 
acum, să se fi făcut de ocară înhăitându-se cu nişte ticăloşi 
de teapa celor pomeniţi? 

Printre pairii mireni luase loc pentru întâia oară 
moştenitorul tronului, prinţul Jean, peste măsură de înalt 
pentru cei treisprezece ani ai săi, copil cu uitătura grea şi 
posomorâtă, cu bărbia prea lungă, şi pe care tată-său îl 
făcuse de curând duce de Normandia. Alături de tânărul 
prinţ se aflau contele d'Alengon, fratele regelui, ducii de 
Bourbon şi de Bretagne, contele de Flandra, contele 
d'Etampes. Două scăunaşe rămăseseră goale: al ducelui de 
Bourgogne, care fiind parte în proces, nu putea să şadă 
printre judecători, şi cel al regelui Angliei, care nici măcar 
nu trimisese pe cineva în locul său. 

Printre pairii din rândul înaltelor feţe bisericeşti se vedeau 
monseniorul Jean de Marigny, conte-episcop de Beauvais şi 
Guillaume de Trye, duce-arhiepiscop de Reims. 

Pentru a da o şi mai mare solemnitate acestui scaun de 
judecată, regele îi chemase acolo şi pe arhiepiscopii de 
Sens şi de Aix, pe episcopii de Arras, de Autun, de Blois, de 
Forez, de Vendme, pe ducele de Lorraine, pe contele 
Guillaume de Hainaut şi pe frate-său Jean, precum şi pe toţi 
marii dregători ai coroanei: conetabilul, cei doi maregşali, 
Miles de Noyers, domnii de Châtillon, de Soyecourt, de 
Garencieres care făceau parte din Sfatul restrâns, şi încă 
mulţi alţii, aşezaţi la cele două capete ale estradei, de-a 
lungul pereţilor marii săli a Luvrului, unde se ţinea 
judecata. 


Aşezaţi chiar pe pardoseală, cu picioarele încrucişate pe 
nişte perniţe de postav, erau îngrămădiţi raportorii şi 
consilierii înaltei curţi, grefierii şi dregătorii mai mărunți ai 
bisericii. În picioare înaintea regelui, la şase paşi, 
procurorul general Simon de Bucy, înconjurat de 
anchetatori, citea de două ceasuri foile rechizitoriului său, 
cel mai lung pe care-l rostise în toată cariera lui. Trebuise 
să ia de-a fir-a-păr toată istoria certei pentru comitatul 
Artois, care-şi trăgea obârşia de pe la sfârşitul celuilalt 
veac, să amintească de întâiul proces din 1309, de 
hotărârea dată de Filip cel Frumos, de răzvrătirea lui 
Robert împotriva regelui Filip cel Lung în 1316, de al doilea 
proces din 1318, ca să ajungă la judecata de astăzi, la 
jurământul mincinos de la Amiens, la întâia cercetare, apoi 
la a doua, la nenumăratele mărturii adunate, la mituirea 
martorilor, la plăzmuirea scrisorilor, la arestarea 
complicilor. 


Toate faptele acestea date în vileag una după alta, 
explicate şi comentate în înlănţuirea lor, în urzeala lor 
încâlcită, alcătuiau nu numai unul din cele mai mari procese 
de drept civil, şi acum de drept penal, ce se judecase 
vreodată, dar erau nemijlocit legate de istoria regatului pe 
o perioadă de un pătrar de veac. Toţi cei de faţă ascultau 
fascinaţi şi uluiţi, uluiţi de destăinurile procurorului, 
fascinaţi pentru că descopereau viaţa ascunsă a marelui 
baron înaintea căruia, până mai ieri tremurau toţi, a cărui 
prietenie fiecare din ei se străduia s-o câştige şi care 
hotărâse atâta vreme în toate treburile naţiunii franceze! 
Dezvăluirea dezmăţurilor din turnul Nesle, întemnițarea 
Margueritei de Bourgogne, anularea căsătoriei lui Charles 
al IV-lea, războiul din Aquitania, renunţarea la cruciadă, 
sprijinul dat reginei Isabelle a Angliei, alegerea lui Filip al 
VI-lea, toate acestea erau evenimente al căror suflet fusese 
el, Robert, pe care el le stârnise sau le dirijase, dar mânat 
întotdeauna de un singur gând, de un singur interes: 
comitatul Artois, moştenirea comitatului Artois! Câţi dintre 
cei aflaţi acolo nu-şi datorau rangul lor, slujba lor, averea 
lor, acestui sperjur, acestui falsificator, acestui ucigaş..., 
începând cu însuşi regele! 

Locul acuzatului în sala de judecată era în chip simbolic 
ocupat de doi armăşei ţinând o pajură mare de mătase pe 
care era zugrăvită stema lui Robert „presărată cu crinii 
Franţei, şi o ghioagă spartă în patru, fiecare crâmpei 
purtând în vârf câte trei castele de aur”. 

Şi de fiecare dată când rostea numele lui Robert, 
procurorul se întorcea spre pajură, ca şi cum prin asta l-ar 
fi arătat pe dânsul. 

Ajunsese la fuga contelui d'Artois: 

— Cu toate că termenul de judecată i-a fost adus la 
cunoştinţă potrivit legii de către dumnealui Jean Loncle, 
portărel al judecătoriei din Gisors, pe la toate locuinţele 
sale obişnuite, numitul Robert d'Artois, conte de Beaumont, 
nu s-a înfăţişat înaintea stăpânului nostru regele şi a curţii 


sale de judecată, adunată după rânduielile statornicite în 
cea de a douăzeci şi noua zi a lunii septembrie. Or, ni s-a 
dat de ştire şi ni s-a adeverit din mai multe locuri că sus- 
zisul Robert îşi încărcase pe o corabie, la Bordeaux, caii şi 
odoarele, iar bănetul şi l-a îndreptat prin mijloace oprite de 
lege dincolo de hotarele ţării, apoi el însuşi, în loc să se 
înfăţişeze la judecata regelui, a luat calea străinătăţii. La 
şase octombrie 1331, femeia Divion, recunoscută ca 
vinovată de multe rele săvârşite pentru folosul sus-zisului 
Robert şi al ei însăşi, printre care în primul rând plăzmuire 
de scrisori şi de peceţi, a fost arsă de vie la Paris, în piaţa 
Pourceaux iar oasele ei sfărâmate, aceasta de faţă cu 
luminăţiile lor ducele de Bretange, contele de Flandra, 
dumnealui Jean de Hainaut, dumnealui Raoul de Brienne, 
conetabil al Franţei, mareşalii Robert Bertrand şi Mathieu 
de Trye, şi domnul Jean de Milon, armaş al Parisului, care a 
dat seamă regelui despre execuţie... 

Cei ale căror nume fuseseră rostite îşi plecară ochii; o mai 
aveau în minte pe Divion urlând acolo, legată de stâlp, mai 
vedeau flăcările ce-i mistuiau rochia de cânepă şi carnea 
picioarelor ce se umfla şi plesnea sub arsură, mai simțeau 
duhoarea cumplită pe care vântul de octombrie le-o aducea 
în obraz. Astfel pierise ibovnica fostului episcop de Arras. 

— În zilele de douăsprezece şi paisprezece octombrie, 
dumnealui Pierre d'Auxerre, judecător, şi Michel de Paris, 
ispravnic, i-au pus în vedere doamnei de Beaumont, soţia 
sus-zisului Robert, mai întâi la Jouy-le-Châtel, apoi la 
Conches, Beaumont, Orbec şi Quatre-mares, locuinţele sale 
obişnuite, cum că regele îi chema pe sus-zisul la judecată, în 
ziua de 14 decembrie. Or, la acea dată, numitul Robert, a 
fost pentru a doua oară lipsă. Din marea lui bunăvoință, 
stăpânul nostru regele a dat un nou termen de judecată, 
cincisprezece zile după sărbătoarea Întâmpinării Domnului, 
şi pentru ca numitul Robert să nu rămână neştiutor de 
aceasta, strigarea a fost făcută mai întâi în Marea Adunare 
a Parlamentului, apoi la Masa Marmoră din sala cea mare a 


Palatului, şi după aceea la Orbec şi Beaumont, ba şi la 
Conches de către aceiaşi Pierre d'Auxerre şi Michel de 
Paris, unde dânşii nu putură să vorbească cu doamna de 
Beaumont, însă îşi rostiră chemarea la uşa iatacului ei, şi cu 
glas aşa de tare încât ea trebuie s-o fi auzit...” 

De fiecare dată când era pomenită doamna de Beaumont, 
regele îşi trecea mâna peste faţă şi cam strâmba din nasul 
său gros. Era doar vorba de soră-sa! 

— La Curtea de judecată ţinută de rege în ziua hotărâtă, 
sus-zisul Robert d'Artois nu s-a înfăţişat, dar a trimis să 
vorbească pentru dânsul pe luminatul Henry, decanul 
avocaţilor din Bruxelles, şi pe luminatul Thiebault de 
Meaux, canonicul din Cambrai, cu împuternicirea de a se 
înfăţişa în locul său şi a lămuri din ce pricină el nu poate să 
vină. Văzând însă că termenul era pentru luni, 
cincisprezece zile după întâmpinarea Domnului, şi că în 
hârtia pe care o aveau dânşii se scria marţi, din această 
pricină împuternicirea lor n-a putut fi socotită ca având 
temei, şi Curtea a hotărât că pârâtul era pentru a treia oară 
lipsă la judecată. Or este ştiut şi cunoscut de toată lumea că 
în acest timp Robert d'Artois a vrut să-şi caute adăpost mai 
întâi pe lângă doamna contesă de Namur, soră-sa; dar 
regele, stăpânul nostru dând porunci doamnei de Namur ca 
nu cumva să-l ajute şi să-l primească pe acest răzvrătit, 
dânsa i-a pus oprelişti numitului Robert, frate-său, de a 
intra în ţinuturile sale. Şi după aceea numitul Robert a vrut 
să-şi afle adăpost la monseniorul conte Guillaume în 
ţinuturile sale din Hainaut; dar la cererea stăruitoare a 
regelui, stăpânul nostru, monseniorul conte de Hainaut l-a 
oprit de asemenea pe numitul Robert de-a se aşeza în 
ţinuturile sale. Şi a mai cerut sus-zisul Robert adăpost 
ducelui de Brabant, care duce, rugat de măria sa regele 
nostru de a nu da urmare acestei cereri, a răspuns mai întâi 
că el nefiind vasalul regelui Franţei, putea să primească pe 
cine-i place, fără a da nimănui socoteală; dar apoi, ducele 
de Brabant ascultând de dojenile ce i-au fost făcute de 


monseniorul de Luxemburg, regele Boemiei, s-a arătat 
foarte îndatoritor izgonindu-l pe Robert d'Artois din ducatul 
său.” 

Filip al VI-lea se întoarse şi spre contele de Hainaut şi spre 
regele Boemiei, făcându-le fiecăruia un semn de 
prietenească şi întristată recunoştinţă. Filip suferea, asta se 
vedea cât colo; şi nu era singurul. Oricât de vinovat era 
Robert d'Artois, cei care-l cunoscuseră şi-l închipuiau 
rătăcind de la curtea vreunui prinţişor la curtea altui 
prinţişor, azi primit, a doua zi izgonit, pornind iar mai 
departe spre a fi iar luat la goană. De ce oare se îndârjise 
cu atâta înverşunare la propria sa pieire, când regele, până 
la capăt, îi deschisese braţele? 

— Cu toate că cercetările au fost încheiate, după şaptezeci 
şi şase de martori ascultați, din care paisprezece ţinuţi în 
temniţele regelui, şi judecata regelui luminată îndeajuns, cu 
toate că învinuirile mai sus înşirate erau destul de vădite, 
stăpânul nostru regele, din veche prietenie, l-a înştiinţat pe 
numitul Robert d'Artois că-i dă hârtie la mână să poată 
intra în ţară şi ieşi după plac, fără a i se pricinui vreun 
neajuns, nici lui, nici slugilor sale, ca să poată auzi 
învinuirile ce i se aduc, să-şi înfăţişeze apărarea, să-şi 
recunoască greşelile şi să obţină iertarea. Or, numitul 
Robert, departe de a se folosi de această ofertă de 
îndurare, nu s-a întors în ţara lui, ci, în felurite locuri pe 
unde umblă, a intrat în vorbă cu tot soiul de nemernici, 
surghinuiţi şi vrăjmaşi ai regelui, şi a dezvăluit mai multor 
persoane, care au spus-o apoi altora, că are de gând să dea 
pieirii prin paloş sau farmece pe cancelar, pe mareşalul de 
Trye şi pe alţi sfetnici ai măriei sale regelui, stăpânul 
nostru, ba în cele din urmă a rostit aceleaşi ameninţări şi 
împotriva regelui însuşi”. 

Un lung murmur de mânie străbătu sala. 

— "Toate lucrurile mai sus pomenite fiind ştiute şi 
cunoscute de toată lumea, văzând că numitul Robert 
d'Artois a fost citat pentru ultima oară, prin strigări făcute 


potrivit legii, în această miercuri, opt aprilie, înainte de 
Duminica Floriilor, şi că îl chemăm să se înfăţişeze pentru a 
patra oară...” 

Simon de Bucy se întrerupse şi făcu semn unui aprod, care 
rosti cu glas tare: 

— Domnul Robert d'Artois, conte de Beaumont-le Roger, 
să se înfăţişeze! 

Toate privirile se întoarseră fără voie spre uşă, ca şi cum 
învinuitul avea să apară într-adevăr. Câteva secunde se 
scurseră într-o tăcere netulburată. Apoi aprodul lovi 
pardoseala cu ghioaga sa, şi procurorul îşi urmă vorbirea: 

—... Şi constatăm că numitul Robert e lipsă, prin urmare, 
în numele stăpânului nostru, regele, cerem: ca numitul 
Robert să fie scos din drepturile şi prerogativele de pair al 
regatului, ca şi din toate celelalte dregătorii, seniorii şi 
posesiuni; în afară de aceasta cerem ca avuţiile sale, moşii, 
castele, case şi toate lucrurile, mişcătoare sau 
nemişcătoare, ce-i aparţin să fie luate din mâna lui şi date 
Vistieriei, spre a se face cu ele după vrerea regelui; în afară 
de aceasta, cerem ca stemele sale să fie nimicite de faţă cu 
pairii şi baronii, astfel ca ele să nu se mai vadă niciodată pe 
vreun steag sau pecete, iar dânsul să fie surghiunit pe veci 
din ţinuturile regatului, cu oprelişte pusă tuturor vasalilor, 
aliaţilor, rudelor şi prietenilor măriei sale regelui nostru de 
a-i da adăpost; în sfârşit, cerem ca sentinţa de faţă să fie 
vestită cu glas tare şi cu trâmbiţe la răspântiile mai de 
seamă ale Parisului, şi trimisă spre ştiinţă judeţilor din 
Rouen, Gisors, Aix şi Bourges, precum şi seneşalilor din 
Toulouse şi Carcassone, pentru a fi adusă la îndeplinire... 
Aceasta este porunca regelui.” 

Procurorul Simon de Bucy tăcu. Regele părea îngândurat. 
Privirea lui cercetă o clipă adunarea. După care, aplecându- 
şi capul mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, rosti: 

— Pairii mei, aştept părerea voastră. Dacă niciunul din voi 
nu are nimic a spune, înseamnă că găsiţi dreaptă această 
hotărâre! 


Nici o mână nu se ridică, nici o gură nu se deschise. 
Palma lui Filip al VI-lea lovi capul de leu din braţul jilţului: 
— Judecata s-a făcut! 

Procurorul porunci atunci celor doi armăşei care ţineau 
prapurul cu stema lui Robert d'Artois să se apropie până la 
piciorul tronului. Cancelarul Guillaume de Sainte-Maure, 
unul dintre cei pe care Robert, în surghiunul său, îl 
ameninţa cu moartea, se îndreptă spre prapur, ceru unuia 
din armăşei paloşul şi izbi marginea pânzei. Apoi, cu un 
lung fâşâit de mătase, armoria fu ruptă în bucăţi. 

Pairia de Beaumont îşi trăise traiul. Cel pentru care fusese 
întemeiată, prinţul din stirpea regilor Franţei, urmaş al lui 
Ludovic al VIII-lea, uriaşul de a cărui voinicie se dusese 
vestea, uneltitorul fără pereche, nu mai era decât un 
proscris; nu mai aparţinea regatului peste care străbunii săi 
domniseră, şi nimic din acest regat nu-i mai aparţinea. 

Pentru pairii şi seniorii, pentru bărbaţii aceştia ale căror 
armurii erau parcă nu numai expresia puterii ci aproape a 
vieţii însăşi, pentru dânşii care puneau să fâlfâie aceste 
blazoane pe acoperişurile lor, pe lăncile lor pe caii lor, care 
le brodau pe piepturile lor, pe tunica scutierilor lor, pe 
livreaua argaţilor lor, care le zugrăveau pe mobila lor, le 
gravau pe văsăria lor, îşi însemnau cu ele oamenii, 
dobitoacele şi lucrurile ce se aflau într-o măsură mai mare 
sau mai mică supuse voinţei lor, sau alcătuiau averea lor, 
pentru toţi, această nimicire a stemei, un fel de afurisenie 
laică era mai ruşinoasă decât butucul călăului, plimbarea în 
cuşcă înainte de execuţie sau ştreangul. Căci moartea 
şterge păcatul şi ocara se stinge odată cu cel care a suferit- 
0. 

„Dar atâta vreme cât mai trăieşti nu e încă totul pierdut”, 
îşi zicea Robert d'Artois, rătăcind departe de patrie, pe 
drumuri vrăjmaşe, şi îndreptându-se spre nelegiuiri şi mai 
mari. 

PARTEA A PATRA. 

AŢÂŢĂTORUL LA RĂZBOI. 


| 

PROSCRISUL. 

Vreme de mai bine de trei ani, ca o dihanie rănită, Robert 
d'Artois dădu târcoale hotarelor regatului. 

Înrudit cu toţi regii şi prinții Europei, nepot al ducelui de 
Bretania, unchi al regelui Navarrei, frate al contesei de 
Namur, cumnat al contelui de Hainaut şi al prinţului de 
Tarento, văr al regelui Neapolei, al regelui Ungariei şi al 
multor altora, era, la patruzeci şi cinci de ani, un drumeţ 
singuratec în faţa căruia porţile tuturor castelelor se 
închideau. Bani avea berechet, datorită ordinelor de plată 
ale băncilor sieneze, dar niciodată un scutier nu venea la 
hanul unde trăsese, ca să-i roage să ia masa la seniorul din 
apropiere. Se făcea vreun turnir prin partea locului? 'Toţi se 
întrebau cum să facă spre a nu-l pofti pe Robert d'Artois, 
plăsmuitorul, surghiunitul, pe care odinioară l-ar fi aşezat la 
locul de cinste. Şi o poruncă îi era înmânată cu un respect 
rece de câtre căpitanul oraşului: monseniorul conte 
suzeran îl ruga să-şi poarte mai departe paşii. Căci 
monseniorul conte suzeran, sau ducele, sau margraful, nu 
vroia să se certe cu regele Franţei şi nici nu se simţea dator 
să arate vreo bunăvoință faţă de un om atât de hulit încât 
nu mai avea nici stemă, nici steag. 

Şi Robert pornea mai departe, încotro îl duceau ochii, 
însoţit de singurul său argat Gillet de Nelle, o pramatie 
care, fără osteneală ar fi meritat să se legene în ştreang, 
dar care-şi slujea stăpânul, ca Lormet odinioară, cu o 
credinţă nemărginită. Robert îi dădea, în schimb, acea 
mulţumire mai de preţ ca o simbrie grasă: viaţa laolaltă cu 
un mare senior ajuns în restrişte. Câte seri, în vremea 
acestei pribegii, n-au petrecut împreună, aşezaţi la un colţ 
de masă din vreo cârciumă deocheată, jucând zaruri! Iar 
când li se făcea de muieri, intrau împreună în vreunul din 
bordelurile acelea care erau pe toate drumurile Flandrei şi 
unde găseai başoldine grase câte pofteai. 


Prin asemenea locuri, din gura negustorilor care se 
întorceau de la iarmaroace sau auzind spusele codoaşelor 
care trăseseră de limbă drumeţii, afla Robert veşti din 
Franţa. 

În vara anului 1332, Filip al VI-lea şi-l însurase pe fecioru- 
său Jean, duce de Normandia, cu fiica regelui Boemiei, 
Bonne de Luxemburg. „lată, aşadar, pentru ce Jean de 
Luxemburg a cerut rudei sale din Brabant să mă expulzeze, 
îşi zicea Robert; iată cu ce preţ i-au fost plătite serviciile.” 
După câte se povestea, petrecerile de nuntă, la Melun, 
întrecuseră în strălucire oricare alte serbări de mai înainte. 

Şi Filip al VI-lea se folosise de această adunare de prinți şi 
de nobilime pentru a pune să i se coasă în chip solemn, 
crucea pe mantia sa regală. Căci cruciada, de data asta, era 
hotărâtă. Pierre de la Palud, patriarhul Ierusalimului o 
propovăduise la Melun, storcând lacrimi celor şase mii de 
nuntaşi, printre care se aflau o mie opt sute de cavaleri 
germani. Episcopul Pierre Roger o propovăduia la Rouen a 
cărei eparhie o primise chiar atunci, după acelea din Arras 
şi din Sens. Trecerea mării fusese hotărâtă pentru 
primăvara anului 1334. Se dădea zor la construirea unei 
mari flote în porturile din Provence, la Marsilia, la Aigues- 
Mortes. lar episcopul Marigny se şi afla pe o corabie, 
ducând Sultanului din Egipt provocarea la luptă! 

Dar dacă regii Boemiei, Navarrei, Majorcăi şi Aragonului, 
care trăiau la masa lui Filip, dacă ducii, conții şi marii 
baroni, ca şi o anumită nobilime dornică de întreprinderi 
îndrăzneţe, urmaseră cu entuziasm pilda regelui Franţei, 
nobilimea măruntă de la ţară se arăta mai puţin grăbită de 
a-şi împodobi pieptul cu crucea de postav roşu pe care i-o 
întindeau predicatorii, şi de a se îmbarca pentru nisipurile 
Egiptului. Cât despre regele Angliei, el zorea pregătirea 
militară a poporului său, dar nu dădea nici un răspuns 
privind planurile expediției spre Ţara Sfântă. Iar bătrânul 
papă loan al XXIII-lea, de altminteri în ceartă mare cu 
Universitatea din Paris şi cu rectorul ei Buridan asupra 


problemelor fericitei arătări, făcea pe surdul. El nu dăduse 
cruciadei decât o binecuvântare într-o doară şi se calicea 
când era vorba să contribuie la cheltuielile ei... În schimb, 
negustorii de mirodenii, de tămâie, de mătăsuri, de relicve, 
fabricanţii de armuri şi constructorii de corăbii dădeau 
ghes expediției. 

Filip al VI-lea se şi îngrijise de regență, pentru câtă vreme 
va lipsi, şi ceruse pairilor, baronilor, episcopilor să jure că 
dacă el are să piară dincolo de mare, se vor supune întru 
totul fiului său Jean şi-i vor pune coroana în cap fără a 
crâcni. 

„Aşadar Filip nu-i prea sigur că e îndreptăţit să 
domnească, gândea Robert d'Artois, de vreme ce stăruie ca 
fiul său să fie recunoscut de pe acum ca urmaş la tron”. 

Cu coatele pe masă în faţa unei căni de bere, Robert nu 
îndrăznea să spună informatorilor săi întâmplători că el 
cunoştea mărimile de care îi vorbeau; nu îndrăznea să 
spună că luptase într-un turnir împotriva regelui Boemiei, 
că îl căpătuise pe Pierre Roger cu mitra de episcop, că 
regele Angliei îi era nepot şi că-l hâţânase pe genunchii săi, 
şi că şezuse la masă cu papa. Dar băga în minte tot ce 
auzea pentru ca într-o zi să tragă folos din asta. 

Ura îi da puteri. Atâta vreme cât va mai avea viaţă în el, 
atâta vreme va mai avea ura. În orice han ar fi înnoptat, ura 
îl trezea cu întâia rază de lumină care pătrundea prin 
obloanele unei odăi necunoscute. Ura era sarea meselor 
sale, cerul drumului său. 

Zic unii că oamenii tari sunt aceia care ştiu să-şi 
recunoască greşelile. Poate că sunt însă printre cei mai tari 
care nu şi le recunosc niciodată. Robert era din seminţia 
acestora. El arunca toate păcatele asupra altora, morţi sau 
vii, ca Filip cel Frumos, Enguerrand, contesa Mahaut, Filip 
de Valois, Eudes de Bourgogne, cancelarul Sainte-Maure. Şi 
cu cât trecea vremea, mai adăuga la pomelnicul vrăjmaşilor 
săi ba pe soră-sa, contesa de Namur, ba pe cumnatu-său din 
Hainaut, pe Jean de Luxemburg şi pe ducele de Brabant. 


La Bruxelles, tocmi un pungaş de notar cu numele de Huy 
şi pe secretarul acestuia Berthelot; strângea iar în jurul său 
slujitori, începând cu oameni hârşiţi în toate chichiţele 
proceselor. La Louvain, notarul Huy îi găsi un călugăr cu 
mutră de puşlama care ducea un trai deocheat, fratele 
Henry de Sagebran, mai priceput în farmece şi marafeturi 
vrăjitoreşti decât în rugăciuni şi milostenii. Împreună cu 
fratele Henry de Sagebran, şi amintindu-şi de cele învăţate 
de la Beatrice d'Hirson, fostul pair al Franţei boteză nişte 
păpuşi de ceară şi le străpunse cu ace, numindu-le Filip, 
Sainte-Maure sau Mathieu de Trye. 

— Şi pe asta, o vezi, ai grijă de ea, străpunge-o de la cap 
până-n tălpi pe tot trupul, căci o cheamă Jeanne, regina 
şchioapă a Franţei. Nu e cu-adevărat regina, e o diavoliţă! 

Îşi făcu rost de o cerneală al cărei scris rămânea nevăzut, 
ca să aştearnă pe pergament nişte descântece care 
aduceau somnul cel veşnic. Dar trebuia ca pergamentul să 
fie vârât în patul celui de care vroiai să te scapi! Fratele 
Henry de Sagebran, încărcat cu ceva parale şi cu multe 
făgăduieli, porni spre Franţa, luând chipul nevinovat al unui 
călugăr cerşetor, dar căptuşit pe dedesubtul anteriului cu o 
mulţime de pergamente pentru somnul veşnic. 

Despre partea sa, Gillet de Nelle năâimea ucigaşi cu 
simbrie, hoţi din născare, răufăcători fugiţi din temniţă 
nişte huidume cu mutre scârboase, pentru care omorul era 
floare la ureche şi-i speria mai puţin decât munca zilierului. 
Iar când Gillet făcuse din toţi ăştia o mică ceată, bine 
muştruluită, Robert îi trimise în regatul Franţei dându-le 
sarcina de a se apuca de treabă mai cu seamă în timpul 
marilor adunări sau petreceri. 

— Spinările sunt ţinte uşoare pentru cuţit când toţi ochii 
sunt întorşi spre terenul de întreceri, sau când toate 
urechile sunt ciulite ca să audă vreo faţă bisericească 
propovăduind cruciada. 

Bătând atâta drumurile, Robert slăbise; zbârciturile i se 
săpau mai adânc în muşchii feţei, iar gândurile rele ce-l 


frământau din zori şi până-n seară, ba chiar şi în vis, 
dăduseră pentru totdeauna trăsăturilor sale o expresie 
crâncenă. Dar, în acelaşi timp, aventura pe care o trăia îi 
întinerea inima. Se bucura înfruptându-se, în ţările acestea 
noi, din noi feluri de mâncare, din femei noi de asemenea. 

Dacă oraşul Liege îl izgoni, asta nu se datora nelegiuirilor 
sale mai vechi, ci pentru că Gillet al său şi el însuşi făcuseră 
dintr-o casă luată cu chirie de la un oarecare d'Argenteau 
un adevărat cuib de curviştine şi pentru că larma ce venea 
de acolo tulbura somnul vecinilor. 

Erau zile bune, dar şi rele, ca aceea în care află că fratele 
Henry de Sagebran, împreună cu pergamentele sale pentru 
somn veşnic, fusese prins la Cambrai, şi altă zi în care unul 
din ucigaşii săi cu simbrie se întoarse aducând vestea că 
ceilalţi complici nu putuseră trece mai departe de Reims şi 
acum putrezeau în temniţele „regelui găsit”. 

Apoi Robert căzu bolnav, într-un chip cum nici că se putea 
mai prostesc. Aflându-se într-o casă la malul unui canal pe 
apa căruia se desfăşurau nişte întreceri cu lancea, 
curiozitatea îl împinse să-şi vâre capul până la gât printr-un 
năvod care acoperea fereastra. Îl vâri aşa de bine că nu-l 
mai putea trage îndărăt decât după mult zbucium, 
jupuindu-şi pielea obrajilor în împletitura aspră a năvodului. 
Infecția se întinse prin rănile feţei şi curând îl apucară 
frigurile care-l zgâlţâiră patru zile, cât pe ce să-şi dea 
sufletul. 

Scârbit de târgurile flamande, plecă la Geneva. Târându-şi 
nădragii de-a lungul lacului, acolo, la Geneva, află el de 
arestarea soţiei sale, contesa de Beaumont şi a celor trei 
copii ai lor. Ca să se răzbune împotriva lui Robert, Filip al 
VI-lea nu şovăise să-şi închidă propria soră, mai întâi în 
castelul de la Nemours, apoi la Château-Gaillard. Temniţa 
Margueritei de Burgundia îşi lua într-adevăr revanşa. 

De la Geneva, călătorind sub un nume de împrumut şi 
îmbrăcat ca un orăşean oarecare, Robert ajunse la Avignon. 
Rămase acolo două săptămâni, încercând să pună ceva la 


cale pentru cauza lui. Găsi capitala creştinătăţii înotând în 
bogăţie şi din ce în ce mai desfrânată. Aici ambițiile, 
vanităţile, stricăciunile nu îmbrăcau o za de turnir, ci se 
ascundeau sub sutanele prelaţilor; semnele puterii nu se 
înfăţişau în harnaşament de argint sau în chivere 
împodobite cu pene, ci în mitre episcopale încrustate cu 
pietre scumpe, în artofoare de aur mai grele decât cupele 
regelui. Aici, bărbaţii nu se înfruntau în bătălii, ci se urau în 
sacristie. Nimeni nu era sigur că spovedania rămânea o 
taină; iar femeile se arătau mai necredincioase, mai rele, 
mai gata să se vândă ca oriunde aiurea, pentru că nu se 
puteau făli decât cu desfrâul. 

Şi totuşi nimeni nu vroia să se compromită pentru fostul 
pair al Franţei. Unii abia îşi aduceau aminte să-l fi cunoscut. 
Chiar şi în această mocirlă Robert apărea ca un ciumat. Şi 
pomelnicul urilor sale se tot lungea. 

Îşi află însă o mângâiere auzind de la cei din jur că 
treburile vărului său Valois nu mergeau aşa de strălucit 
cum s-ar fi putut crede. Biserica încerca să descurajeze 
cruciada. Odată Filip al VI-lea şi aliaţii săi ajunşi pe corăbiile 
expediției, care ar fi situaţia Apusului lăsat la cheremul 
împăratului german şi al regelui Angliei? Dacă vreodată 
aceşti doi suverani s-ar uni... Trecerea mării se şi amânase 
cu doi ani. Primăvara lui 1334 trecuse fără să se fi făcut 
nimic. Se vorbea acum de anul 36. 

Cât despre Filip al VI-lea, prezidând el însuşi o adunare a 
cărturarilor din Paris pe dealul Sainte-Genevieve, flutura 
ameninţarea unui decret de erezie împotriva bătrânului 
papă în vârstă de nouăzeci de ani dacă acesta nu-şi 
retrăgea tezele sale teologice. De altminteri, se zicea că 
loan al XXIII-lea trăgea să moară; dar asta se auzea de 
optsprezece ani! 

„Să trăieşti, îşi repeta Robert, aici e totul; să trăieşti ca să 
apuci ziua când vei câştiga”. 

De pe acum, moartea câtorva dintre vrăjmaşii săi trezise 
din nou în el speranţa. Vistiernicul Forget murise pe la 


sfârşitul anului trecut; cancelarul Guillaume de Sainte- 
Maure murise de curând şi el. Ducele Jean de Normandia, 
moştenitorul Franţei, era greu bolnav; şi chiar Filip al VI- 
lea, după spusa unora, avea necazuri cu sănătatea. Poate că 
farmecele lui Robert nu fuseseră întru totul zadarnice... 

Pentru a se întoarce în Flandra, Robert luă vestmânt de 
călugăr. Stranie, într-adevăr, această namilă, a cărei glugă 
se vedea peste capetele mulţimii, acest călugăr care intra 
cu pas războinic în mănăstiri şi cerea găzduirea cuvenită 
slujitorilor lui Dumnezeu cu glas poruncitor de parcă ar fi 
cerut unui scutier să-i aducă lancea. 

În trapezăria unei mănăstiri din Bruges, cu capul vârât în 
strachina lui, la capătul mesei lungi pătată de grăsime, 
prefăcându-se că bolboroseşte nişte rugăciuni din care nu 
ştia o iotă, asculta pe călugărul anagnost, aşezat într-o 
firidă boltită, citind viaţa sfinţilor. Glasul monoton se lovea 
de bolți şi ecoul se întorcea peste masa monahilor; şi Robert 
îşi zicea: „De ce n-aş isprăvi viaţa astfel? În pacea, adânca 
pace a mănăstirilor, scăpat de orice grijă, renunțând la 
toate, culcuşul asigurat, traiul orânduit, sfârşitul 
pribegiei...” 

Care om, fie şi cel mai neastâmpărat, cel mai ambițios, cel 
mai crunt, n-a simţit această ispită a repaosului, a lepădării 
de toate? La ce bun atâtea lupte, atâtea isprăvi zadarnice, 
de vreme ce totul trebuie să sfârşească în ţărâna 
mormântului? Robert se gândea la asta, aşa cum, înainte cu 
cinci ani, se gândise să se retragă, cu soţia şi fiii săi, într-o 
viaţă liniştită de moşier. Acestea sunt însă gânduri care nu 
ţin mult. lar în mintea lui Robert, ele se înfăţişau 
întotdeauna prea târziu, chiar în clipa când vreun 
eveniment avea să-l arunce îndărăt spre adevărata sa 
chemare, adică spre faptă şi luptă. 

Două zile mai târziu, la Gand, Robert d'Artois îl întâlnea pe 
Jakob Van Artevelde. 

Omul era cam de-o vârstă cu Robert; se apropia de 
cincizeci de ani. Avea faţa pătrată, pântecul mare şi 


şoldurile bine înfipte pe picioare; era mâncău straşnic şi 
băutor zdravăn, fără să se cherchelească vreodată. În anii 
tinereţii făcuse parte din suita lui Charles de Valois la 
Rodos, şi călătorise de mai multe ori prin tot felul de locuri; 
îşi cunoştea bine Europa. Acest mare fabricant de bere, 
acest mare negustor de postavuri se însurase, de a doua 
oară, luându-şi o soţie de neam nobil. 

Semeţ şi aspru, cu o minte scormonitoare, dobândise o 
mare putere mai întâi asupra oraşului său Gand, unde tăia 
şi spânzura, apoi asupra celorlalte comune flamande. Când 
dârstarii, postăvarii, fabricanţii de bere, care alcătuiau 
adevărata bogăţie a ţării, vroiau să se plângă contelui sau 
regelui Franţei, se întorceau spre Jakob Van Artevelde 
pentru ca dânsul să înfăţişeze păsurile sau dojenile lor cu 
glas tare şi vorbă răspicată. Nu avea nici un titlu de 
nobleţe; era jupân Van Artevelde, în faţa căruia se plecau 
toţi. Vrăjmaşii nu-i lipseau, şi nu mergea nicăieri decât 
însoţit de şaizeci de slugi înarmate care îl aşteptau la uşa 
caselor unde lua masa. 

Artevelde şi Robert d'Artois se măsurară şi se cântăriră 
dintr-o privire, dându-şi seama numaidecât că sunt oameni 
din aceeaşi seminţie, neînfricaţi, iscusiţi, ageri la minte, 
însufleţiţi de pofta de a stăpâni pe alţii. 

Puțin îi păsa lui Artevelde că Robert era un proscris; 
dimpotrivă, întâlnirea cu acest fost mare senior, cumnat de 
rege, până mai ieri atotputernic şi astăzi vrăjmaş al Franţei, 
putea să fie un neaşteptat prilej de câştig pentru negustorul 
din Gand. Iar în ochii lui Robert, burghezul acesta ambițios 
apărea de douăzeci de ori mai vrednic de stimă decât 
plevuşca nobilimii care nu vroia să-l primească în conacele 
ei. Artevelde era un duşman al contelui de Flandra, deci al 
Franţei, şi se bucura de mare trecere printre concetăţenii 
săi; pentru planurile lui Robert aceasta trăgea în cumpănă. 

— Nu-l iubim pe Ludovic de Nevers care a rămas contele 
nostru doar fiindcă la muntele Cassel regele ne-a măcelărit 
milițiile. 


— Ştiu, căci eram şi eu acolo. 

— Contele nu se arată printre noi decât pentru a ne cere 
banii pe care-i cheltuieşte la Paris. Nu înţelege nimic din 
plângerile noastre şi nici nu vrea să le înţeleagă; nu 
porunceşte nimic din capul său şi nu face decât să ne aducă 
la cunoştinţă poruncile ticăloase ale regelui Franţei. Acuma 
ne-au silit să-i izgonim pe negustorii englezi. Nu avem nimic 
noi aceştia împotriva negustorilor englezi şi puţin ne pasă 
de neînțelegerile pe care regele găsit poate să le aibă cu 
vărul său din Anglia în legătură cu cruciada sau cu tronul 
Scoției! Ca răspuns la aceasta, Anglia ne ameninţă acum că 
nu ne va mai vinde lânurile ei. În ziua aceea aici şi în toată 
Flandra, dârstarilor şi ţesătorilor noştri nu le va mai 
rămâne decât să-şi sfărâme daracele şi războaiele de ţesut 
şi să-şi închidă dughenile. Dar chiar în ziua aceea, 
monseniore, ei vor pune mâna iar pe cuţitele lor... şi 
Hainautul, Brabantul, Olanda şi Zeelanda vor fi cu noi, căci 
ţările acestea nu-s legate de Franţa decât prin căsătoriile 
prinților lor, poporul însă nu-i are nici la inimă, nici la 
stomac; nu poţi domni multă vreme peste nişte oameni pe 
care-i aduci la foamete. 

Robert îl asculta pe Artevelde cu mare luare aminte. În 
sfârşit, iată un om care vorbea limpede, care-şi cunoştea 
pricina şi care părea să se sprijine pe o forţă adevărată. 

— Dacă tot trebuie să vă răzvrătiți, de ce să nu vă aliaţi pe 
faţă cu regele Angliei? întrebă Robert. Şi de ce n-aţi intra în 
vorbă cu împăratul Germaniei care este vrăjmaşul papei, 
deci vrăjmaşul Franţei, care-l ţine pe papă în mâna ei? 
Milițiile voastre sunt curajoase, dar nu-s în stare decât de 
hărţuieli mărunte pentru că le lipseşte o oaste călare. 
Chemaţi în sprijinul lor un pâlc de călăreţi englezi, un pâlc 
de călăreţi germani, şi năvăliţi în Franţa pe drumul ce duce 
spre Artois. Acolo, aveţi cuvântul meu că voi aduna încă şi 
mai mulţi oameni pentru oastea voastră... 

Coaliția aceasta el o şi vedea înjghebată, şi pe el însuşi 
călărind în fruntea unei oştiri. 


— Crede-mă, monseniore, m-am gândit adeseori la una ca 
asta, răspunse Artevelde, şi că ar fi uşor să stau de vorbă cu 
regele Angliei, ba chiar cu împăratul Ludovic al Bavariei, 
dacă târgoveţii noştri ar fi gata pentru aşa ceva. Oamenii 
din oraşele noastre îl urăsc pe contele Ludovic, dar când e 
la o adică, tot spre regele Franţei se întorc spre a li se face 
dreptate. Au jurat credinţă regelui Franţei. Chiar atunci 
când ridică armele împotrivă-i, el rămâne stăpânul lor. 
Afară de aceasta, şi aici e lucrătura iscusită a Franţei, 
oraşele noastre au fost constrânse să dea în scris că vor 
plăti două milioane de florini papei dacă s-ar răzvrăti 
împotriva suzeranului lor, şi asta sub pedeapsa afuriseniei, 
dacă nu plătim. Familiile de pe la noi se tem să nu fie lipsite 
de preoţi şi de slujba bisericească. 

— Într-alte cuvinte papa a fost silit să vă amenințe cu 
afurisenia sau cu ruina, pentru ca oraşele voastre să stea 
liniştite cât va ţine cruciada. Dar cine ar putea să vă 
silească la plată, când oastea Franţei va fi în Egipt? 

— Ştii cum sunt oamenii de rând, monseniore, spuse 
Artevelde; ei nu-şi cunosc puterea decât după ce clipa 
prielnică pentru a o folosi a trecut. 

Robert goli halba de bere care era în faţa lui; hotărât 
lucru, berea începea să-i placă. Rămase o clipă tăcut, cu 
ochii aţintiţi la blana de lemn a pereţilor. Casa lui Jakob 
Artevelde era frumoasă şi confortabilă; vasele de aramă şi 
de cositor lustruite, mobilele de stejar luceau în întuneric. 

— Aşadar jurământul faţă de regele Franţei vă împiedică 
să încheiaţi alianţe şi să reîncepeţi lupta? 

— Întocmai, recunoscu Artevelde. 

Mintea lui Robert născocea mereu alte planuri. De trei ani 
şi jumătate îşi amăgea setea de răzbunare cu mici sorbituri: 
farmece, păpuşi de ceară ciopârţite înfăţişând pe vrăjmaşii 
săi, ucigaşi cu simbrie care nu ajungeau până la victimele 
alese. Şi iată că pe neaşteptate, nădejdea lui prindea din 
nou viaţă; un gând mare, în sfârşit vrednic de un om ca 
dânsul, îi încolţea în minte. 


— Dar dacă regele Angliei ar deveni rege al Franţei? 
întrebă el. 

Artevelde îl privi pe Robert bănuitor, de parcă nu-i venea 
să creadă ceea ce auzise. 

— Te întreb, jupâne: dacă regele Angliei ar fi rege al 
Franţei? Dacă ar cere coroana, dacă ar căuta să i se 
recunoască drepturile, dacă ar dovedi că regatul Franţei e 
al său, dacă s-ar înfăţişa ca suzeranul vostru legiuit? 

— Monseniore, acesta e un vis pe care domnia ta îl ţese! 

— Un vis? izbucni Robert. Dar cearta asta pe coroana 
Franţei n-a fost nicicând judecată, şi procesul n-a fost 
nicicând pierdut! Când văru-meu Valois a fost adus pe 
tron... când eu l-am adus pe tron, şi vezi ce recunoştinţă îmi 
arată pentru asta!... deputaţii Angliei veniră să înfăţişeze 
drepturile reginei Isabelle şi ale fiului său Eduard. Nu e 
prea mult de atunci; nici şapte ani. N-au fost ascultați 
fiindcă nu vroiau să-i asculte, iar eu am poruncit să fie 
reconduşi la corabia lor. Voi îi ziceţi lui Filip regele găsit; de 
ce n-aţi găsit pe un altul? Şi ce-aţi gândi, dacă ne-am apuca 
iar de asta, luând-o de la capăt şi am spune dârstarilor, 
ţesătorilor, negustorilor, târgoveţilor voştri: „Contele vostru 
nu-şi are drepturile din mâna celui ce se cuvine; închinarea 
nu trebuie să şi-o facă regelui Franţei. Suzeranul vostru e 
cel din Londra!” 

Un vis, într-adevăr, dar care îl fermeca pe Jakob Van 
Artevelde. Lâna care sosea pe mare din nord-vest, 
postăvurile, groase sau subţiri, care porneau apoi spre 
aceeaşi cale, traficul porturilor, toate îndemnau Flandra să- 
şi întoarcă privirile către regatul Angliei. Dinspre Paris 
nimic nu venea, afară de dăbilarii care strângeau birurile. 

— Dar crezi într-adevăr, monseniore, că vreun om din 
lumea asta ar putea fi convins de ceea ce spui, şi s-ar putea 
învoi la o asemenea treabă? 

— Un singur om, jupâne, e de ajuns ca un singur om să fie 
convins: regele Angliei însuşi. 


Câteva zile mai târziu, la Anvers, înarmat cu un paşaport 
de negustor postăvar şi însoţit de Gillet de Nelle care, 
ducea, de ochii lumii, câţiva coţi de stofă la subsuoară, 
monseniorul Robert d'Artois se îmbarca pentru Londra. 

II 
WESTMINSTER HALL. 

Din nou un rege şedea în jilţ, cu coroana pe cap şi sceptrul 
în mână, înconjurat de pairii săi. Din nou, înalte feţe 
bisericeşti, conți şi baroni erau înşiraţi de o parte şi de alta 
a tronului său. Din nou, grămătici, cărturari, legişti, sfetnici 
şi dregători se îmbulzeau în rânduri strânse sub ochii lui. 

Dar nu crinii Franţei erau presăraţi pe mantia regală, ci 
leii Plantageneţilor. Nu bolțile Palatului de la Paris revărsau 
asupra mulţimii ecoul propriei sale larme, ci minunata 
clădire cu tavan şi pereţi de stejar, cu arcade sculptate, a 
marii săli de la Westminster. Şi erau şase sute de cavaleri 
englezi, veniţi din toate comitatele, împreună cu mărunţii 
nobili de la ţară şi ispravnicii oraşelor, care acopereau 
marile lespezi pătrate, alcătuind Parlamentul Angliei în 
şedinţa plenară. 

Totuşi, ca să asculte un glas francez, fusese chemată 
această adunare. 

În picioare, îmbrăcat în mantie purpurie, pe treapta de la 
mijlocul scării de piatră din fundul sălii, şi parcă tivit cu aur 
de lumina care cădea în spatele său prin uriaşul vitraliu, 
contele Robert d'Artois vorbea delegaților poporului Marii 
Britanii. 

Căci în cei doi ani ce s-au scurs de când Robert părăsise 
ţinuturile Flandrei, roata destinului făcuse un sfert din 
drumul ei rotund. Şi mai întâi de toate, papa murise. 

Către sfârşitul anului 1334, plăpândul moşneag fără pic de 
sânge în obrajii supţi, care în timpul uneia dintre cele mai 
lungi domnii pontificale, hărăzise bisericii o administraţie 
puternică şi o vistierie bine chivernisită, era silit, din fundul 
patului său, în odaia verde a marelui palat de la Avignon, să 
se lepede în faţa întregii lumi de singurele teze pe care 


mintea lui le apărase cu convingere. Ca să evite schisma cu 
care Universitatea din Paris îl ameninţa, ca să se supună 
poruncilor acestei Curți a Franţei de hatârul căreia luase 
hotărâri părtinitoare în atâtea afaceri deocheate şi păstrase 
tăcerea în atâtea altele, se lepăda acum de scrierile, de 
predicile şi de enciclicile sale. Rectorul Buridan dicta ceea 
ce se cuvenea să creadă tot creştinul în ce priveşte dogma: 
iadul exista, plin de suflete ce-şi aşteptau rândul la frigare, 
pentru a asigura şi mai bine prinților lumii acesteia 
dictatura asupra supuşilor; paradisul era deschis, ca un han 
primitor, cavalerilor cinstiţi, care măcelăriseră zdravăn în 
numele regelui lor, prelaţilor cuminţi care binecuvântaseră 
frumos cruciadele, şi drepţii aceştia nu mai aveau nevoie să 
aştepte judecata de apoi pentru a se bucura văzând faţa 
Domnului ce li se arăta numai lor. Ioan al XXII-lea îşi mai 
dădea oare seama de ce se petrecea în jurul său când iscăli 
această hârtie prin care se lepăda de credinţele sale? Avea 
să moară a doua zi. Se găsiseră destui teologi răutăcioşi, pe 
dealul Sainte-Genevieve ca să zică în bătaie de joc: 

— Acum trebuie să fi aflat el dacă iadul există! 

Conclavul se adunase după aceea, într-o urzeală de intrigi 
încâlcite care amenințau să facă alegerea asta şi mai lungă 
decât cele dinainte. Franţa, Anglia, împăratul german, 
zurbagiul rege al Boemiei, regele cărturar al Neapolei, 
regii Majorcăi şi Aragonului, nobilimea romană, şi de alde 
Visconti din Milano, şi Republicile Italiene, toate puterile 
căutau să-şi impună voinţa lor cardinalilor. 

Aceştia, că să câştige timp şi ca să nu dea nici cea mai 
mică şansă vreunei candidaturi, de îndată ce se văzură 
închişi pentru alegere, îşi făcură fiecare aceeaşi socoteală: 
„Am să votez pentru acela dintre noi care nu are nici o 
şansă de a fi ales”. 

Ciudate sunt căile Domnului! Cardinalii erau aşa de bine 
înţeleşi, pe tăcute, asupra aceluia care avea şansele cele 
mai mici, asupra aceluia care nu putea fi papă, încât toate 
buletinele ieşiră cu acelaşi nume: a lui Jacques Fournier, 


„cardinalul alb” cum i se zicea, pentru că tot mai purta rasa 
călugărilor de la mănăstirea Citeaux. Cardinalii, ca şi 
poporul când i se vesti cine e noul papă, ca şi alesul însuşi, 
rămaseră la fel de uluiţi. Întâiul cuvânt al noului papă a fost 
pentru colegii săi, ca să le spună că alegerea lor căzuse 
asupra unui zevzec. 

Era prea multă modestie. 

Ales din greşeală, Benoât al XII-lea se arătă curând ca un 
papă al păcii. Dintru început se strădui să pună capăt 
luptelor care însângerau Italia, şi să restabilească, dacă se 
putea, buna înţelegere între Sfântul Scaun şi împărăţia 
Germană. Or, asta se putea face. Ludovic al Bavariei 
răspunsese foarte binevoitor propunerilor care veneau de 
la Avignon, şi se pregăteau tocmai să meargă mai departe 
pe această cale, când Filip de Valois sări ca ars. Cum! 
Treceau peste capul său, întâiul monarh al creştinătăţii, 
pentru a începe nişte negocieri atât de însemnate? Altă 
înrâurire decât a lui se va face simțită asupra Sfântului 
Scaun? lubita sa rudă, regele Boemiei, va trebui să-şi ia 
gândul de la nobilele sale planuri asupra Italiei? 

Filip al VI-lea îi trimisese lui Benoât al XII-lea porunca sa, 
cerându-i să-şi recheme ambasadorii şi să curme 
convorbirile, şi aceasta sub ameninţarea că le va lua 
cardinalilor toate moşiile din Franţa. 

Apoi, pe la începutul lui 1336, însoţit mereu de iubitul rege 
al Boemiei, de regele Navarrei şi de un mare alai de baroni 
şi de cavaleri, de-ai fi zis că-i de pe acum o oaste, Filip al VI- 
lea venise să petreacă sărbătorile Paştilor la Avignon. 
Dăduse întâlnire acolo regelui Neapolei şi regelui 
Aragonului. Era un fel de a-i aminti noului papă care-i sunt 
îndatoririle, şi de a-l face să priceapă mai bine ce aşteptau 
de la dânsul. 

Or, Benoât al XII-lea avea să arate, printr-o şiretenie de a 
lui, că nu era chiar aşa de zevzec cum vroia să pară, şi că 
un rege dornic să pornească o cruciadă avea oarecare 
interes să-şi păstreze prietenia papei. 


În Vinerea mare, Benoât se urcă la amvon pentru a vorbi 
de patimile Mântuitorului şi a recomanda cruciada. Putea 
oare să nu facă asta când patru regi cruciați şi două mii de 
lăncieri tăbărau în jurul oraşului său? Dar în Dumineca 
Tomei, plecat spre coastele Provansei ca să-şi inspecteze 
marea flotă, Filip al VI-lea avu surpriza de a primi o 
frumoasă scrisoare în latineşte care îl dezlega de 
făgăduinţa făcută lui Dumnezeu şi de jurămintele sale. 
Deoarece starea de război continua să domnească între 
neamurile creştine, sfântul părinte nu vroia să-i lase pe cei 
mai buni apărători ai bisericii să plece departe spre ţările 
păgânilor. 

Cruciada întreprinsă de Valois şi rubedeniile sale avea să 
se oprească la Marsilia. 

Degeaba regele cavaler îl lua de sus pe papă; fostul 
călugăr de la Citeaux vorbea şi mai de sus. Mâna lui care 
binecuvânta putea tot aşa de bine să afurisească şi era greu 
să-ţi închipui o cruciadă lovită de afurisenie din clipa 
plecării! 

— Pune capăt, fiule, neînțelegerilor tale cu Anglia, 
greutăților pe care le ai cu ţinuturile Flandrei, lasă-mă să te 
împac cu împăratul; adu-mi dovada că bună pace, 
netulburată şi trainică, va domni în ţările noastre, şi după 
aceea vei putea merge să converteşti păgânii la virtuțile pe 
care tu însuţi le vei fi arătat. 

Fie! Deoarece papa i-o cerea, Filip va încerca să pună 
capăt neînțelegerilor. Şi mai întâi celor cu Anglia... silindu-l 
pe tânărul Eduard să se supună îndatoririlor sale de vasal, 
şi poruncindu-i să-l predea neîntârziat pe hainul acela de 
Robert d'Artois, căruia îi dădea adăpost. Aşa zisele suflete 
mari, când sunt rănite, îşi caută astfel răzbunări ticăloase. 

Când porunca de extrădare, trimisă prin seneşalul 
Guyanei, ajunse la Londra, Robert îşi câştigase deja mare 
trecere la Curtea Angliei. Spătoşenia lui, apucăturile şi 
vorbăria lui îi atrăseseră multe prietenii; bătrânul Gât-Sucit 
îi aducea laude. Tânărul rege avea mare nevoie de un 


bărbat cu experienţă care să cunoască bine treburile 
Franţei. Or, cine altul le cunoştea mai bine ca Robert 
d'Artois? Pentru că putea fi de folos, nenorocirile sale 
trezeau compâătimirea tuturor. 

— Vere, măria ta, îi spunea lui Eduard al III-lea, dacă 
socoti că şederea mea în ţara ta poate să-ţi aducă vreo 
primejdie sau pagubă, predă-mă urii lui Filip, regele găsit 
spre nenorocirea noastră. Nu voi avea a mă plânge de tine, 
care mi-ai făcut o atât de strălucită primire; nu voi arunca 
vina decât pe mine, pentru că, împotriva dreptăţii, i-am dat 
tronul acestui mişel de Filip în loc să fi făcut astfel încât să-l 
capeţi tu însuţi pe care nu te cunoşteam îndeajuns. 

Şi vorbele acestea erau rostite cu mâna larg răşchirată pe 
inimă, şi cu bustul încovoiat. 

Eduard al III-lea îi răspunsese liniştit: 

— Vere, eşti oaspetele meu şi pun mare preţ pe sfaturile 
tale. Predându-te regelui Franţei, mi-aş călca în picioare nu 
numai cinstea, ci şi interesul meu. Şi apoi, te afli în regatul 
Angliei şi nu în ducatul Guyanei... Suzeranitatea Franţei nu 
se întinde până aici. 

Cererea lui Filip al VI-lea rămase fără răspuns. Şi zi de zi 
Robert putea să-şi vadă mai departe de planurile sale, 
vârându-le în capul celor de la Curte. Turna otrava ispitei în 
urechea lui Eduard sau în cea a sfetnicilor săi. Intra la 
tânărul suveran, zicând: 

— Mă închin adevăratului rege al Franţei... 

Nu lăsa să treacă un prilej fără să demonstreze că legea 
salică nu fusese decât o născocire impusă de împrejurări şi 
că drepturile lui Eduard la coroana lui Hugo Capet erau 
cele mai întemeiate. 

Când i se făcu cea de-a doua somaţie de a-l preda pe 
Robert, Eduard al III-lea nu răspunse într-un alt chip decât 
dăruind surghiunitului trei castele să le stăpânească câte 
zile va trăi, şi o mie două sute de lire pensie. 

Era de altminteri vremea când Eduard îşi arăta 
recunoştiinţa faţă de toţi aceia care îl slujiseră cu credinţă, 


când îl făcea conte de Salisbury pe prietenul său William 
Montaigu, şi împărțea titluri şi rente tinerilor lorzi care-l 
ajutaseră în lovitura de la Nottingham. 

Pentru a treia oară, Filip al VI-lea îl trimise pe marele 
căpitan al arcaşilor săi la seneşalul Guyanei, cu poruncă să-i 
pună în vedere regelui Angliei că trebuie să-l predea pe 
Robert d'Artois, vrăjmaş de moarte al Franţei că de nu, 
peste cincisprezece zile ducatul va fi sechestrat. 

— Mă aşteptam la una ca asta! izbucni Robert. Prostovanul 
de Filip n-are alta în cap decât să repete ceea ce născocii eu 
odinioară, mărite Eduard, împotriva tatălui tău: să se dea o 
poruncă în care să se vadă o batjocură a dreptăţii, apoi să 
se purceadă la sechestru pentru neîndeplinirea poruncii, şi 
din aceasta să nu mai fie altă ieşire decât sau umilinţa sau 
războiul. Numai că astăzi Anglia are un rege care domneşte 
cu adevărat, iar Franţa nu-l mai are pe Robert d'Artois! 

Uitase să adaoge: „Şi odinioară se afla în Franţa un 
surghiunit care juca întocmai rolul pe care-l joc eu aici, şi 
acela era Mortimer!” 

Robert izbutise mai mult decât sperase: devenea însăşi 
pricina conflictului pe care visa să-l vadă izbucnind; 
persoana sa lua o însemnătate de căpetenie; şi pentru a 
începe acest conflict, el propunea doctrina lui: regele 
Angliei să revendice coroana Franţei. 

lată pentru ce în acea zi de septembrie a anului 1337, pe 
treptele de la Westminster Hall, fluturându-şi mânecile, ca o 
pasăre a furtunii cu aripile desfăcute, în faţa ciubucelor 
marelui vitraliu, Robert d'Artois se adresa, la cererea 
regelui, Parlamentului britanic. Hârşit în treizeci de ani de 
procese, vorbea fără documente sau notițe. 

Aceia dintre deputaţi care nu înțelegeau prea bine 
franţuzeşte îşi plecau urechea să asculte unele pasagii 
tălmăcite de vecinii lor. 

Pe măsură ce contele d'Artois îşi rostea cuvântarea, 
tăcerile în sală se făceau mai apăsătoare, sau şoaptele mai 
tari, când vreo destăinuire a vorbitorului îi uluia pe 


ascultători. Ce de-a lucruri uimitoare! Două neamuri 
trăiesc, despărțite doar de un subţire braţ de mare; părinţii 
şi prinţesele celor două curţi se căsătoresc între dânşii; 
baronii de aici au moşii acolo; negustorii umblă de la o nație 
la alta... şi totuşi, când stai să te gândeşti, nu ştii nimic din 
ceea ce se întâmplă la vecin! 

Astfel, ascultătorii aflară că legea care zicea: „Franţa nu 
poate fi dată pe mână de femeie şi nici lăsată moştenire de 
o femeie” nu era nicidecum scoasă din vechile datini ci doar 
o vorbă aruncată la necaz de un bătrân conetabil care 
îndruga vrute şi nevrute, acum douăzeci de ani, pe când se 
vorbea de urmaşul la tron al unui rege asasinat. Da, 
Ludovic al X-lea, Aiuritul, fusese asasinat. Robert d'Artois o 
spunea sus şi tare, dând şi numele ucigaşei. 

— O cunoşteam bine, era mătuşă-mea, şi mi-a furat 
moştenirea! 

Istoria crimelor săvârşite de prinții francezi, peripeţiile 
scandalurilor de la curtea Capeţilor, toate le folosea Robert 
pentru a-şi face discursul mai pipărat, iar deputaţii din 
Parlamentul Angliei fremătau de mânie şi de spaimă 
auzindu-l, ca şi cum grozăviile petrecute în propria lor ţară 
de propriii lor părinţi ar fi fost nişte fleacuri. 

Şi Robert îşi continua demonstraţia, apărând tezele exact 
contrarii celor pe care le susţinuse odinioară în favoarea lui 
Filip de Valois, şi cu aceeaşi convingere. 

Aşadar, zicea el, la moartea regelui Charles al IV-lea, 
ultimul fiu al lui Filip cel Frumos, chiar dacă cineva ar fi voit 
să ţină seamă de scârba baronilor francezi de a vedea o 
femeie domnind, coroana Franţei trebuia să revină, pe bună 
dreptate, prin regina Isabelle, singurului urmaş de parte 
bărbătească al stirpei regeşti... 

Uriaşa mantie roşie se roti sub ochii englezilor 
înmărmuriţi; Robert se întorsese spre rege. Deodată se lăsă 
jos, cu genunchiul pe lespedea de piatră. 

—...să-ţi revină ţie, mărite domn Eduard, regele Angliei, în 
care eu recunosc pe adevăratul rege al Franţei căruia mă 


închin! 

De la cununia din York, cei de faţă nu mai trăiseră o 
asemenea clipă de emoție. Li se spunea englezilor că 
suveranul lor putea să revendice un regat de două ori mai 
mare ca al lor şi de trei ori mai bogat! Era ca şi cum averea 
fiecăruia, demnitatea fiecăruia ar fi sporit tot pe atâta. 

Robert ştia însă că entuziasmul mulțimilor nu trebuie lăsat 
să se răcească. Se şi ridicase ca să le aducă aminte că 
îndată după moartea lui Charles al IV-lea, regele Eduard 
trimisese, pentru a-şi înfăţişa drepturile la coroană, nişte 
înalţi şi respectaţi episcopi, bunăoară monseniorul Adam 
Orleton, care ar fi putut depune mărturie prin viu grai 
despre cele petrecute atunci, dacă n-ar fi fost acum la 
Avignon, tot în legătură cu aceasta şi pentru a obţine 
sprijinul papei. 

Şi trebuia oare să treacă sub tăcere rolul pe care-l jucase 
el, Robert, la alegerea lui Filip al VI-lea? De-a lungul întregii 
sale vieţi, nimic nu-l ajutase mai mult pe acest uriaş decât 
sinceritatea prefăcută. În ziua aceea o folosi încă o dată. 
Cine deci refuzase să-i asculte pe prelaţii englezi? Cine se 
împotrivise cererii lor? Cine îi împiedicase să-şi înfăţişeze 
temeiurile înaintea baronilor Franţei? Cu pumnii săi peste 
măsură de mari, Robert se bătu în piept: 

— Eu, nobilii mei lorzi şi trimişi ai oraşelor, eu care stau în 
faţa voastră am făcut-o, şi crezând că lupt pentru bine şi 
pace l-am ales pe cel nedrept în locul celui drept, eu care n- 
am ispăşit îndeajuns această greşeală cu toate urgiile ce s- 
au abătut asupra mea. 

Glasul său răsfrânt prin bolțile de stejar, răzbătea până-n 
fundul sălii Westminster. 

Putea cineva să aducă în sprijinul spuselor sale un 
argument mai convingător? Se învinuia că făcuse totul 
pentru a-l alege pe Filip al VI-lea, împotriva dreptăţii; se 
recunoştea vinovat, dar se apăra, arătând ce anume îl 
îndemnase s-o facă. Înainte de a fi rege, Filip de Valois îi 
făgăduise că toate treburile vor fi orânduite cum se cuvine, 


că o pace trainică va fi statornicită, lăsând regelui Angliei 
stăpânirea Guyanei întregi, că Flandrei i se vor lăsa acele 
libertăţi care vor aduce propăşirea negoţului, iar lui însuşi îi 
va fi înapoiat comitatul Artois. Împăcarea şi fericirea 
obştească erau deci ţelurile pe care le urmărise Robert 
atunci când lucrase astfel. Dar acum se vedea limpede că 
nu te poţi bizui decât pe dreptate, iar nu pe amăgitoarele 
făgăduieli ale oamenilor, căci astăzi moştenitorul 
comitatului Artois era un proscris, Flandra înfometată, şi 
Guyana ameninţată de sechestru! 

Aşadar, dacă vor trebui să pornească război, de data 
aceasta nu-l vor mai face pentru deşarte certuri privind 
închinarea regelui Angliei, de supunere oarbă sau nu, nici 
în legătură cu senioriile lăsate regelui Franţei sau cu 
înţelesul termenului de vasalitate; războiul trebuie purtat 
acum pentru adevăratul, marele, unicul ţel: stăpânirea 
coroanei Franţei. lar în ziua când regele Angliei şi-o va fi 
pus pe cap, nu va mai exista vreo pricină de vrajbă nici în 
Guyana, nici în Flandra. Aliaţii nu-i vor lipsi regelui Angliei 
în Europa; de-a valma, prinți şi popoare i se vor alătura. 

lar dacă, pentru a săvârşi toate acestea, pentru a sluji 
marii aventuri care va schimba soarta popoarelor, nobilul 
rege Eduard avea nevoie de sânge, Robert d'Artois, 
întinzând braţele din mânecile de catifea către rege, către 
lorzi, către Parlament, către întreaga Anglie, şi-l oferea pe- 
al său. 

III 
PROVOCAREA DIN TURNUL NESLE. 

Când episcopul Henry de Burghersh, vistiernicul Angliei, 
însoţit de William Montaigu, noul conte de Salisbury, de 
William Bohun, noul conte da Northampton, de Robert 
Ufford, noul conte de Suffolk, înfăţişă la Paris, în ziua 
Tuturor Sfinţilor, scrisorile de provocare pe care Eduard al 
IIl-iea Plantagenetul le adresa lui Filip al VI-lea de Valois, 
acesta, aidoma regelui lerihonului în faţa lui Iosua, începu 
prin a râde. 


Auzise bine? Tinerelul său văr Eduard îl soma să-i predea 
coroana Franţei? Filip întoarse privirea spre regele 
Navarrei şi ducele de Bourbon, rudele sale. Se ridicase 
tocmai de la masă împreună cu dânşii şi era în toane bune; 
acum obrajii blonzi şi nasul său mare i se împurpurară uşor; 
începu iar să pufnească. Dacă acest episcop, sprijinit cu 
măreție în cârja lui, dacă aceşti trei seniori englezi, ţepeni 
în tunicile lor, ar fi venit să-i aducă o înştiinţare mai la locul 
ei, bunăoară refuzul stăpânului lor de a-l preda pe Robert 
d'Artois, sau chiar un protest împotriva decretului de 
sechestrare a Guyanei, nu încape îndoială că Filip s-ar fi 
supărat. Dar să-i ceară coroana, tot regatul său? Solia asta 
era într-adevăr caraghioasă. 

Chiar aşa spusese, nu-l înşelase auzul: legea salică nu 
exista, încoronarea sa era deci făcută cu încălcarea 
rânduielilor şi datinelor... 

— Dar faptul că pairii m-au ales rege după vrerea lor, că 
arhiepiscopul de Reims m-a încoronat acum nouă ani, nici 
aceasta, jupâne episcop, nu există? 

— Mulţi dintre pairii şi baronii care te-au ales au murit de 
atunci încoace, răspunse Burghersh, iar ceilalţi se întreabă 
dacă ceea ce făcură pe vremea aceea a avut încuviințarea 
lui Dumnezeu! 

Nemaiputându-se ţine de râs, Filip îşi dădu capul pe spate 
de i se văzu tot gâtlejul până la omuşor. 

Dar când regele Eduard venise să i se închine la Amiens, 
nu-l recunoscuse ca rege? 

— Pe atunci, regele nostru era un copil. Închinarea ce ţi-o 
făcu, ca să fie întemeiată, ar fi trebuit să aibă încuviințarea 
Consiliului de regență. Ea nu fusese însă hotărâtă decât din 
porunca trădătorului Mortimer care a fost spânzurat între 
timp. 

A, ia te uită! Nu-i lipsit de îndrăzneală acest episcop făcut 
cancelar de către Mortimer, căruia îi slujise ca întâiul dintre 
sfetnici, apoi îl însoţise pe regele Eduard la Amiens şi citise 
el însuşi, în catedrală, formula închinării! 


Ce zicea acum cu acelaşi glas? Că Filip trebuia, ca unul ce 
nu era decât conte de Valois, să se închine lui Eduard! Căci 
regele Angliei îi recunoştea bucuros vărului său din Franţa 
stăpânirea provinciilor Valois, Anjou, Maine, şi chiar titlul de 
pair... Câtă mărinimie, zău aşa! 

Dar unde ne aflăm, Dumnezeule din ceruri, ca să auzim 
asemenea bazaconii? 

Ne aflam la palatul Nesle, căci între două popasuri la 
Saint-Germain şi la Vincennes, regele îşi petrecea ziua în 
această reşedinţă dăruită soţiei sale. Căci, tot aşa cum unii 
seniori mai mărunți ziceau: „Vom lua loc în sala cea mare”, 
sau „în odăiţa cu papagali” sau „vom lua masa în camera 
verde”, regele hotăra: „Astăzi voi cina în Palatul Regal” sau 
„la Luvru” sau „la fiu-meu, ducele de Normandia, în palatul 
care a fost mai înainte al lui Robert d'Artois”. 

Astfel bătrânele ziduri ale palatului Nesle şi turnul încă şi 
mai vechi ce se zărea prin ferestre erau martorii acestei 
farse. Se pare că unele locuri sunt sortite a fi scena pe care 
să se desfăşoare drama popoarelor sub o mască de 
comedie. În acest palat, unde Marguerite de Bourgogne se 
desfătase aşa de bine înşelându-l pe Aiurit în braţele 
cavalerului d'Aunay, fără să-şi poată închipui că această 
joacă avea să schimbe cursul monarhiei franceze, regele 
Angliei îşi prezenta provocarea regelui Franţei, şi regele 
Franţei râdea! 

Râdea aşa de tare încât îi dădură lacrimile; căci 
recunoştea, în această solie trăsnită, inspiraţia lui Robert. 
Demersul acesta nu putea fi născocit decât de dânsul. 
Hotărât lucru, zurbagiul îşi pierduse minţile. Găsise un alt 
rege, mai tânăr, mai naiv, care să-i facă pe plac, urmându-l 
în uriaşele sale năzbâtii. Dar unde se va opri? Provocarea 
unui regat de către alt regat. Înlocuirea unui rege prin alt 
rege... Nu-i poţi judeca pe oameni cu prea mare asprime 
pentru trăsnăile care sunt în firea lor, când ele trec de un 
anume grad de sminteală. 


— Unde locuieşti, preasfinte episcop? întrebă binevoitor 
Filip al VI-lea. 

— La hanul Castelul de Paie, pe strada Sertarului. 

— Ei, bine, întoarce-te acolo! Petrece câteva zile în 
primitorul nostru Paris şi vino să mă mai vezi, dacă doreşti, 
dar cu vreo propunere mai chibzuită. Drept să spun, nu-ţi 
port nici o pică; ba chiar, pentru că ai fost însărcinat cu o 
asemenea solie şi, cum văd, o îndeplineşti fără să râzi, te 
socot cel mai bun ambasador din câţi am primit vreodată... 

Nu ştia ce bine o nimerise cu vorba asta, căci Enric de 
Burghersh, înainte de a sosi la Paris, trecuse prin Flandra. 
Avusese nişte întâlniri tainice cu contele de Hainaut, socrul 
regelui Angliei, cu contele de Gueldre, cu ducele de 
Brabant, cu marchizul de Juliers, cu Jakob Van Artevelde şi 
cu dregătorii aleşi ai oraşelor Gand, Ypres şi Bruges. Îi şi 
trimisese pe câţiva dintre însoțitorii săi la împăratul Ludovic 
al Bavariei. Filip al VI-lea habar n-avea încă de unele vorbe 
ce fuseseră rostite, de unele înţelegeri la care se ajunsese. 

— Măria ta, îţi înmânez scrisorile de provocare. 

— Foarte bine, dă-le încoa, spuse Filip. Vom păstra foile 
acestea ca să le mai citim uneori spre a goni astfel tristeţea, 
dacă ne-o încolţi vreodată. Şi acum, vi se va aduce de băut. 
După atâta vorbărie, trebuie să vi se fi uscat gâtlejul. 

Şi bătu din palme spre a chema un scutier. 

— Ferească Dumnezeu, izbucni episcopul Burghersh, să 
ajung un trădător şi să beau vinul vrăjmaş căruia sunt 
hotărât din fundul inimii să-i fac tot răul de care voi fi în 
stare! 

Auzind asta, Filip de Valois începu iar să râdă cu hohote şi 
fără să-i mai pese de ambasador, nici de cei trei lorzi, îl luă 
de umăr pe regele Navarrei şi se întoarse în odăile sale. 

IV 

ÎN JURUL CASTELULUI WINDSOR. 

În jurul castelului Windsor, câmpia e verde, brăzdată de 
văi largi, prietenoasă, care-l înfăşoară, şi privind zidurile 


sale rotunde te gândeşti la braţele unei femei uriaşe 
adormită în iarbă. 

În jurul Windsorului, priveliştea seamănă cu a Normandiei, 
prin părţile acelea dinspre Evreux, Beaumont sau Conches. 

În dimineaţa aceea, Robert d'Artois umbla pe acolo călare, 
la pas. Pe pumnul său stâng ţinea un şoim de vânătoare ale 
cărui gheare erau înfipte în pielea groasă a mănuşii. Un 
singur scutier mergea înaintea lui, pe partea dinspre râu. 

Robert se plictisea. Războiul cu Franţa stătea pe loc. Se 
mulţumiseră, către sfârşitul anului trecut, şi parcă spre a 
întări printr-o ispravă războinică provocarea din turnul 
Nesle, să cotropească o insuliţă care aparţinea contelui de 
Flandra, în largul portului Bruges şi a orăşelului Sluis. Ca 
răspuns, francezii veniseră să ardă câteva târguri de pe 
coasta de sud a Angliei. Papa se grăbi să impună un 
armistițiu acestui război care nici nu începuse, şi amândouă 
taberele se învoiseră cu asta, din motive ciudate. 

Deşi nu izbutea să ia în serios pretenţiile lui Eduard la 
coroana Franţei, Filip al VI-lea fusese totuşi foarte 
impresionat de un sfat al unchiului său, regele Robert al 
Neapolei. Acest prinţ, atât de învăţat încât devenea uneori 
pisălog, unul din singurii doi suverani de pe pământ cu un 
străbun ce domnise în Bizanţ, şi care îşi câştigase pentru 
vecie porecla de „Astrologul”, cercetase zodiacul lui Eduard 
şi pe cel al lui Filip; ce citise în ele îl tulburase într-atâta 
încât îşi dădu osteneala să-i scrie regelui Franţei „să se 
ferească de a se război vreodată cu regele englez, pentru 
că acesta va fi mult prea norocos în toate isprăvile de care 
s-ar apuca”. Asemenea prorociri îţi cam potolesc avânturile 
şi, oricât de mare luptător ai fi, stai la îndoială înainte de a 
porni să dai cu lancea în stele. 

Cât despre Eduard al III-lea, el părea oarecum înfricoşat 
de propria sa îndrăzneală. Aventura în care se băgase 
putea să apară, în multe privinţe, ca peste puterile lui. Se 
temea că oastea nu-i era destul de mare, nici îndeajuns de 
pregătită; trimitea în grabă solie după solie spre Flandra şi 


spre Germania, pentru a-şi întări coaliția. Enric Gât-Sucit, 
pe jumătate orb acum, îl îndemna să fie cu băgare de 
seamă, iar Robert d'Artois, dimpotrivă, îl împingea să 
purceadă numaidecât la luptă. Ce mai aştepta Eduard ca să 
înceapă războiul? Ca prinții flamanzi pe care izbutiseră a-i 
strânge în jurul lor să moară? Ca Jean de Hainaut, izgonit 
acum de la Curtea Franţei, după ce se bucurase acolo de o 
trecere aşa de mare, şi care trăia din nou la cea a Angliei, 
să nu mai aibă braţul destul de tare spre a-şi ridica sabia? 
Ca dârstarilor din Gand şi din Bruges să li se urască tot 
aşteptând şi să vadă că au mai puţine foloase din 
făgăduielile neîmplinite ale regelui Angliei decât din 
supunerea faţă de regele Franţei?... Eduard ţinea să 
primească asigurări din partea împăratului; dar împăratul 
nu vroia să înfrunte primejdia de a se vedea pentru a doua 
oară lovit de afurisenia papei mai înainte ca oştile engleze 
să fi pus piciorul pe continent! Se vorbea, se schimbau 
propuneri de o parte şi de alta, se bătea pasul pe loc; le 
lipsea curajul, pentru a spune lucrurilor pe nume. 

Robert d'Artois avea de ce se plânge? În aparenţă, 
nicidecum. Era dăruit cu castele şi pensii; mânca la masa 
regelui, bea cu regele, se bucura de toată cinstea la care 
putea să râvnească. Dar îi era lehamite să se tot zbată, de 
trei ani încoace, pentru nişte oameni care nu vroiau să-şi 
pună pielea în joc, pentru un domnişor căruia îi întindea o 
coroană - şi ce coroană! - iar el nu se grăbea s-o apuce. 
Afară de asta, se simţea singur. Surghiunul, fie şi aurit, îl 
apăsa. Ce alta avea să-i spună tinerei regine Filipa, decât 
să-i vorbească de bunicul său Charles de Valois, de bunică- 
sa d'Anjou-Sicilia. Uneori i se părea că el însuşi e un 
strâmoş. 

Ar fi dorit s-o vadă pe regina Isabelle, singura făptură din 
Anglia de care îl legau amintiri comune. Regina-mamă nu se 
mai arăta însă la curte; trăia la Castle-Rising, în Norfolk, 
unde fiu-său mergea din când în când s-o vadă. De la 


executarea lui Mortimer, nimic din lumea asta n-o mai 
interesa... 

Robert simţea dorurile exilatului. Se gândea la nevasă-sa, 
doamna de Beaumont; cum va arăta oare după atâţia ani de 
închisoare, când are s-o revadă, dacă le va fi dat să mai fie 
vreodată împreună? Îşi va mai recunoaşte el fiii? Mai vedea- 
va el vreodată palatul său de la Paris, castelul său de la 
Conches, mai vedea-va el Franţa? Aşa cum mergea războiul 
acesta pe care se ostenise aşa de mult să-l stârnească, ar 
trebui să aştepte până va ajunge la o sută de ani ca să aibă 
vreo şansă de a se întoarce în patria lui! 

Aşadar, în dimineaţa aceea, nemulţumit, enervat, plecase 
să vâneze de unul singur, ca să-şi treacă vremea şi să mai 
uite. Dar iarba, moale sub copitele calului, iarba deasă, 
englezească, era încă şi mai stufoasă şi mai pătrunsă de apă 
ca iarba de prin părţile ţării Ouche-ului. Cerul era de un 
albastru palid, cu nişte norişori ciopârţiţi plutind foarte sus; 
adierea dulce de mai mângâia şirurile de Gheorghini 
înfloriţi şi merii albi, aidoma ghiorghinilor şi merelor din 
Normandia. 

Robert d'Artois avea să împlinească în curând cincizeci de 
ani, şi ce făcuse cu viaţa lui? Băuse, mâncase, vânase, 
curvise, călătorise, trudise pentru el însuşi şi pentru 
cârmuirea statelor, se întrecuse în turniruri şi se ţinuse de 
judecăţi mai mult ca orice om din vremea lui. Nici o 
existenţă nu cunoscuse mai multe schimbări ale soartei 
nestatornice, nu iscase mai multă larmă şi nu îndurase mai 
multe necazuri. Dar niciodată nu se bucurase de prezent. 
Niciodată nu se oprise cu adevărat la ceea ce făcea, pentru 
a trăi clipa. Mintea îi era veşnic îndreptată spre a doua zi, 
spre viitor. Vinul i se acrise de când îl tot ţinea, cu gândul că 
într-o zi are să-l bea la dânsul, în Artois; din patul 
dragostelor sale gândurile îi fugeau la înfrângerea contesei 
Mahaut; în toiul celui mai voios turnir, grija alianțelor sale îl 
făcea să-şi domolească avânturile. În pribegia lui de 
surghiunit ciorba popasurilor şi berea clipelor de răgaz 


aveau întotdeauna izul amar al pizmei şi urii. Şi chiar astăzi, 
la ce se gândeşte? L.a mâine, la mai târziu. O nerăbdare 
aţâţată de furie îl împiedica să se bucure de această 
dimineaţă frumoasă, de zarea minunată, de aerul plăcut, de 
această pasăre sălbatică şi în acelaşi timp supusă pe care o 
simţea încleştată de pumnul său... 

Era oare asta ceea ce se cheamă a trăi, şi din cei cincizeci 
de ani petrecuţi pe pământ nu rămânea decât această 
cenuşă a speranţelor? Îl smulseseră din aceste amare 
gânduri, strigătele scutierului său postat înainte pe o 
măgură: 

— Dă-i drumul să zboare, monseniore, dă-i drumul să 
zboare! O pasăre deasupra noastră, o pasăre! 

Robert se îndreptă în şea, îşi încreţi pleoapele. Şoimul, cu 
capul vârât într-o glugă de piele din care se vedea numai 
ciocul, zvâcnise pe pumnul lui; cunoştea şi el înţelesul 
strigătelor. Se auzi un foşnet de trestii, apoi un bâtlan se 
ridică de pe malul râului. 

— Dă-i drumul, monseniore, dă-i drumul! răcnea mai 
departe scutierul. 

Uriaşă pasăre, zburând la mică înălţime, plutea împotriva 
vântului şi venea înspre Robert. Acesta o lăsă să treacă, şi 
când pasărea ajunse la o depărtare de vreo trei sute de 
picioare, scoase gluga şoimului şi, cu un gest larg, îi făcu 
vânt în văzduh. 

Şoimul se roti de trei ori în jurul capului stăpânului său, 
apoi cobori, atinse pământul, şi zărind prada ce i se oferea, 
se avântă ca o săgeată pornită din arc. Văzându-se urmărit, 
bâtlanul îşi lungi gâtul spre a lepăda peştii pe care abia îi 
înghiţise în râu, şi a se mai uşura astfel. Dar şoimul se 
apropia; zbura în sus, rotindu-se de parcă ar fi urmărit o 
spirală. Celălalt, bătând iute din aripi, se ridica spre cer, 
pentru ca hrăpitorul să nu ajungă deasupra lui. 

Se înălța, se înălța, mereu, devenea tot mai mic, dar 
distanţa dintre el şi urmăritor scădea pentru că se ridicase 
împotriva vântului, şi propria sa mărime îi încetinea zborul. 


Trebui să-şi schimbe direcţia, făcând cale întoarsă; şoimul 
descrise iar un cerc în văzduh şi se năpusti asupra lui. 
Bâtlanul se ferise, trăgându-se în lături, şi ghearele nu 
izbutiră să-l apuce. Năucit totuşi de izbitură, stârcul veni în 
jos ca un pietroi, vreo cincizeci de picioare, apoi începu iar 
să fugă. Şoimul tăbări din nou asupra lui. 

Robert şi scutierul sau urmăreau, cu capetele ridicate, 
această bătălie în care sprinteneala biruia greutatea, 
iuţeala venea de hac forţei, cruzimea războinică se dovedea 
mai tare ca instinctele paşnice. 

— Vezi-l pe bâtlanul ăsta, striga Robert întărâtat, e într- 
adevăr cea mai mişelnică pasăre din câte sunt! E de patru 
ori mai mare ca şoimuleţul meu; ar putea să-l omoare cu o 
singură lovitură a ciocului său lung; şi când colo fuge, 
fricosul, fuge! Haide, micuțul meu viteaz, izbeşte! Ah! 
viteazul meu şoimuleţ! Uite! Uite! Celălalt nu-i mai poate 
ţine piept; l-a prins! 

Dădu galop calului ca să ajungă la locul unde păsările erau 
gata să se prăbuşească. Bâtlanul avea gâtul strâns în 
ghearele şoimului; pesemne că se înăbuşea; bătea tot mai 
slab din aripile mari şi, în căderea lui, îşi târa după dânsul 
învingătorul. La câteva picioare de pământ, pasărea de 
pradă îşi desfăcu ghearele pentru a lăsa victima să cadă 
singură, apoi să se arunce iar asupra ei şi s-o isprăvească 
cu lovituri de cioc în ochi şi în cap. Robert şi scutierul său se 
şi aflau acolo. 

— Zvârle-i momeala! porunci Robert. 

Scutierul desprinse din şeaua lui un porumbel mort şi-l 
aruncă şoimului, pentru a-l „momi”. Ce-i drept, momeală pe 
jumătate; un şoim bine dresat trebuia să se mulţumească cu 
această răsplată fără a atinge prada. Şi viteazul şoimuleţ, 
cu ciocul mânjit de sânge, rupse în bucăţi şi înfulecă 
porumbelul mort, fără a-şi lua însă gheara de pe bâtlan. Din 
cer ningeau încet câteva pene cenuşii smulse în timpul 
luptei. 


Scutierul sări de pe cal, ridică stârcul şi-l aduse lui Robert; 
un stârc măreț şi care, ţinut astfel în mâni, avea de la 
gheare la cioc aproape lungimea unui om. 

— E o pasăre într-adevăr prea fricoasă! repetă Robert. 
Aproape că nici n-ai plăcere s-o vânezi. Bâtlanii ăştia sunt 
nişte gureşi care fac larmă mare dar se sperie de propria 
lor umbră şi încep să ţipe când o văd. Ar trebui să lăsăm 
oamenilor de rând asemenea vânat. 

Sătul, şi ascultând de fluierul stăpânului, şoimul venise să 
se odihnească pe pumnul lui Robert; acesta îi puse iar 
gluga. Apoi o luară în trap mărunt spre castel. 

Deodată, scutierul îl auzi pe Robert d'Artois râzând de 
unul singur, cu un hohot scurt care părea să-i fi venit fără 
nici o pricină şi-i făcu pe cai să se poticnească. 

Cum se apropiau de Windsor, scutierul întrebă: 

— Ce trebuie să fac cu bâtlanul, monseniore? 

Robert îşi ridică ochii la flamura regală care flutura pe 
turnul castelului Windsor, şi chipul său luă o expresie 
batjocoritoare şi răutăcioasă: 

— Ia-l şi însoţeşte-mă la bucătării, răspunse. Apoi te vei 
duce să-mi cauţi un menestrel sau doi printre cei care se 
află la castel. 

V, 

LEGĂMINTELE BÂTLANULUI. 

Prânzul ajunsese la al patrulea din cele şase feluri, şi locul 
contelui d'Artois, la stânga reginei Filipa, rămăsese gol. 

— Vărul nostru Robert nu s-a întors încă? întrebă Eduard 
al Ill-lea care-şi mai arătase o dată mirarea, aşezându-se la 
masă, faţă de această lipsă. 

Unul dintre numeroşii scutieri care se foiau în spatele 
comesenilor, aducând bucatele şi băutura, răspunse că 
monseniorul conte Robert, întors de la vânătoare, fusese 
zărit cu două ceasuri mai înainte. 

Ce însemna această necuviinţă? Chiar dacă era obosit sau 
bolnav, Robert ar fi putut trimite vreo slugă ca să-şi 
prezinte regelui scuzele sale. 


— Robert se poartă la curtea ta, iubite nepoate, întocmai 
cum ar face-o la un han, spuse Jean de Hainaut, unchiul 
reginei Filipa. De altminteri, din partea lui aceasta n-are de 
ce să ne mire. 

Jean de Hainaut, care se fălea că el cunoaşte ca nimeni 
altul rânduielile cavalereşti în ce priveşte politeţea, nu prea 
ţinea la Robert, în care vedea totuşi un sperjur, izgonit de la 
Curtea Franţei pentru că plăsmuise peceţi; şi îl dojenea pe 
Eduard al III-lea că-i arăta atâta încredere. Afară de asta, 
Jean de Hainaut fusese îndrăgostit odinioară de regina 
Isabelle, ca şi Robert, şi fără mai mult succes; dar se simţea 
jignit de felul cam slobod în care Robert vorbea între patru 
ochi de regina-mamă. 

Fără să răspundă, Eduard îşi lăsă în jos genele lungi şi 
rămase aşa până îi trecu supărarea. Îşi stăpânea o 
răbufnire de necaz despre care unii ar fi putut spune după 
aceea: „Regele a vorbit fără să-şi dea seama; regele a rostit 
cuvinte nepotrivite”. Apoi îşi ridică ochii la contesa de 
Salisbury, care era fără îndoială doamna cea mai 
atrăgătoare din toată Curtea. 

Înaltă, purtându-şi părul în minunate cosiţe negre de o 
parte şi de alta a feţei ovale, cu pielea netedă şi palidă, cu 
nişte ochi prelungiţi de o umbră violetă în colţul pleoapelor, 
contesa de Salisbury părea întotdeauna că visează. Femeile 
acestea sunt primejdioase căci sub aparenţa lor de vis, ele 
cugetă. Ochii cu cearcăne violete întâlneau adeseori ochii 
regelui. 

William Montaigu, conte de Salisbury, nu se prea sinchisea 
de acest schimb de priviri, mai întâi pentru că socotea 
virtutea soţiei sale tot aşa de sigură ca şi sinceritatea 
regelui, prietenul său, dar şi pentru că în clipa aceea era el 
însuşi fermecat de râsetele, de vorbirea vioaie, de ciripitul 
vecinei sale de masă, fiica contelui de Derby. Demnităţile 
plouau pe capul lui Salisbury; de curând fusese făcut 
păzitor al celor Cinci Porturi şi mareşal al Angliei. 


Ea însă, regina Filipa, era neliniştită. O femeie se simte 
întotdeauna neliniştită când dânsa e însărcinată şi vede 
ochii soţului ei întorcându-se prea des spre obrazul alteia. 
Or, Filipa era din nou borţoasă şi nu primea de la Eduard 
toate acele dovezi de recunoştinţă, de bucurie plină de 
încântare, pe care i le arătase în timpul primei sale sarcini. 

Eduard avea douăzeci şi cinci de ani; lăsase să-i crească 
de câteva săptămâni nişte tuleie bălaie care nu acopereau 
decât bărbia. O făcuse oare ca să-i placă contesei de 
Salisbury? Sau doar ca să dea mai multă bărbăţie feţei sale 
care rămânea aceea a unui copilandru? Cu această barbă, 
tânărul rege începea să-i cam semene lui tată-său; 
Plantagenetul vroia parcă să se arate în el şi să lupte cu 
Capeţianul. Un bărbat, doar pentru că trăieşte, se strică şi 
pierde din puritate tot atâta cât câştigă în putere. Un izvor, 
fie el oricât de cristalin, când ajunge fluviu, nu poate evita 
să care la vale noroaiele şi nămolul. Doamna Filipa avea de 
ce să fie neliniştită... 

Deodată, un zvon de cobze şi un zdrăngănit de lăute 
răsunară în dosul uşii ale cărei canaturi se deschiseră. Două 
cameriste foarte tinere, să tot fi avut paisprezece ani, se 
iviră cu fruntea încinsă de cununi de frunze, în lungi cămăşi 
albe, şi aruncând înaintea lor stânjenei, margarete şi flori 
de măceş pe care le scoteau dintr-un coş. Aruncau florile şi 
cântau: „Mă duc la iarbă verde căci dragostea mă cheamă”. 
Doi menestreli se ţineau după elt, însoţindu-le cântecul din 
dible şi lăute. Robert d'Artois venea în urma lor, întrecând 
cu o jumătate de trup micul taraf, şi ducând în braţe 
bâtlanul său fript pe o tipsie mare de argint. 

Toată curtea surâse, apoi râse de-a binelea de această 
intrare hazlie. Robert d'Artois făcea pe scutierul care 
slujeşte la masă. Nu putea născoci ceva mai nostim şi mai 
vesel pentru a i se ierta întârzierea. 

Slugile îşi întrerupseră serviciul şi, care cu o cană, care cu 
un cuţit în mână, se pregăteau să se înşire la spatele 
contelui Robert spre a intra şi ei în joacă. 


Dar deodată glasul uriaşului se ridică, acoperind cântec, 
lăută şi cobză: 

— Daţi-vă la o parte, păcătoase neamuri de mofluji! 
Regelui vostru să i se aducă darul. 

Râsetele nu mai conteneau. Vorba asta „păcătoase 
neamuri de mofluji” părea o glumă bună. Robert se oprise 
lângă Eduard al III-lea şi, schiţând o plecăciune, îi înfăţişă 
tipsia cu pasărea friptă. 

— Măria ta, rosti el, am aici un bâtlan prins de şoimul meu. 
E cea mai fricoasă pasăre de pe lume, căci fuge din faţa 
tuturor celorlalte. După a mea părere, oamenii din ţara 
măriei tale ar trebui să i se închine, şi ea s-ar potrivi mai 
bine decât leii pe stema Angliei. Ţie, rege Eduard, vreau să- 
ţi aduc prinos acest bâtlan, căci el i se cuvine celui mai 
mişel şi mai fricos prinţ din lumea asta, căruia i s-a răpit 
moştenirea regatului Franţei şi căruia îi lipseşte curajul de 
a cuceri ce-i al lui. 

Amuţiseră toţi. O tăcere, înfricoşată la unii, mânioasă la 
ceilalţi, luase locul râsetelor. Ocara era neîndoielnică. 
Salisbury, Suffolk, Guillaume de Mauny, Jean de Hainaut se 
şi ridicaseră pe jumătate din, jilţurile, lor şi aşteptau un 
gest al regelui ca să se năpustească asupra contelui 
d'Artois. Robert nu părea beat. Căpiase? Negreşit, trebuie 
să-şi fi pierdut minţile căci nu se mai pomenise de când 
lumea la nici o curte cineva care să se poarte astfel, şi cu 
atât mai mult un străin surghiunit din ţara lui de baştină. 

Tânărul rege se împurpurase la faţă. Îl privea pe Robert 
drept în ochi. Avea să-l izgonească din sală, să-l izgonească 
din regatul său? 

Eduard lăsa întotdeauna să treacă vreo câteva clipe 
înainte de a vorbi, ştiind că orice cuvânt al regelui 
cântăreşte greu, chiar de n-ar spune decât „bună seara” 
scutierului. Închizând cu de-a sila o gură nu înlături ocara 
pe care a rosţit-o. Eduard judeca cuminte, şi era cinstit. Nu- 
ţi arăţi curajul luând îndărăt, într-o clipă de mânie, 
binefacerile dăruite rudei pe care ai primit-o în casa ta, şi 


care te slujeşte; nu-ţi arăţi curajul poruncind să fie zvârlit în 
temniţă un om singur, pentru că te-a învinuit de slăbiciune. 
Îţi arăţi curajul dovedind că învinuirea nu-i adevărată. 
Regele se ridică: 

— Fiindcă mă faci fricos în faţa doamnelor şi a baronilor 
mei, e mai bine să-ţi spun ce cred despre asta; ca să te 
încredinţez, iubite vere, că m-ai judecat greşit, şi că nu frica 
mă mai ţine-n loc, îţi jur că înainte de a se sfârşi anul voi fi 
trecut apa spre a-l înfrunta pe regele care-şi zice al Franţei, 
şi a mă lupta cu el, chiar de m-aş găsi unul contra zece. Îţi 
sunt recunoscător pentru acest bâtlan pe care l-ai prins 
pentru mine, şi-l primesc, mulţumindu-ţi din toată inima. 

Comesenii rămaseră tăcuţi; dar sentimentele lor erau 
acum altele şi mai puternice ca adineaori. Piepturile li se 
umflau de parcă fiecare din ei simţea nevoia să tragă mai 
mult aer. În această tăcere o lingură care căzu jos stârni 
parcă un clincht uriaş. Robert avea în ochi o lucire de 
triumf. Făcu o plecăciune şi spuse: 

— Măria ta, tânărul şi viteazul meu văr, nu aşteptam alt 
răspuns de la tine. Inima-ţi nobilă a vorbit. Mă bucur foarte 
pentru slava ta; cât despre mine, mărite Eduard, trag mare 
nădejde că mulţumilă ţie, voi putea să-mi revăd soţia şi 
copiii. Pe Dumnezeu care ne aude, îţi jur să merg înaintea 
ta oriunde va fi bătălie, şi mă rog Lui să-mi fie hărăzită o 
viaţă îndeajuns de lungă pentru a te sluji îndeajuns şi a mă 
răzbuna îndeajuns. 

Apoi, întorcându-se spre toţi ceilalţi aşezaţi la masă: 

— Nobilii mei lorzi, nu-i dă inima ghes fiecăruia din voi să 
jure aşa cum a făcut mult iubitul vostru rege? 

Purtând mereu tipsia cu bâtlanul fript, în aripile şi în 
târtiţa căruia bucătarul înfipsese la loc câteva din penele 
sale, Robert se apropie de Salisbury: 

— Nobile Montaigu, spre domnia-ta mă întorc mai întâi! 

— Conte Robert, sunt gata să fac precum doreşti, spuse 
Salisbury care abia cu câteva clipe mai înainte era gata să 
sară asupra lui. 


Şi ridicându-se, rosti: 

— Deoarece stăpânul nostru, regele, şi-a numit vrăjmaşul, 
mi-l aleg acum pe al meu; şi fiindcă sunt mareşal al Angliei, 
mă leg cu jurământ să n-am odihnă până nu-l voi fi înfrânt 
în luptă pe mareşalul lui Filip, aşa-zisul rege al Franţei. 

Cuprinşi de entuziasm, comesenii toţi aplaudară. 

— Şi eu, vreau şi eu să jur, izbucni bătând din palme 
domnişoara de Derby. De ce doamnele nu ar avea şi ele 
dreptul de-a se lega cu jurământ? 

— Dar doamnele pot face asta, drăguță contesă, îi 
răspunse Robert, şi încă cu mare folos: bărbaţii şi-ar ţine şi 
mai straşnic jurământul lor. Haide, fetiţelor, adăugă el, 
vorbind celor două copile încoronate, faceţi cântare în 
cinstea doamnei care vrea să jure. 

Menestreli şi fecioare începură iar: „Mă duc la iarbă verde 
căci dragostea mă cheamă”. Apoi, cu ochii la tipsia de 
argint în care zăcea bâtlanul a cărui zeamă se sleise, 
domnişoara de Derby spuse cu glas piţigăiat: 

— Făgăduiesc şi jur în faţa lui Dumnezeu, stăpânul raiului, 
că nu voi avea bărbat, fie el prinţ, conte sau baron, până ce 
jurământul făcut de nobilul lord de Salisbury nu va fi 
împlinit. lar când el se va întoarce, dacă o să scape cu viaţă, 
trupul meu i-l voi dărui, şi din toată inima. 

Această făgăduială stârni oarecare uimire, şi Salisbury se 
roşi la faţă. 

Nici un fir de păr din frumoasele cosiţe negre ale contesei 
nu se clinti; doar buzele i se ţuguiară într-un surâs oarecum 
batjocoritor iar ochii cu cearcăne violete încercară să 
prindă privirea regelui Eduard, ca pentru a-l face să 
înţeleagă: „Nu prea avem de ce să ne sfiim”. 

Robert se opri astfel în faţa fiecărui comesean, făcând 
semne menestrelilor să-i zică din diblă, iar fetiţelor să 
cânte, pentru a lăsa fiecăruia răgazul de a pregăti 
jurământul şi de a-şi alege vrăjmaşul. Contele de Derby, 
tatăl domnişoarei care făcuse un legământ aşa de 
îndrăzneţ, făgădui să-l înfrunte pe contele de Flandra; noul 


conte de Suffolk şi-l alese pe regele Boemiei. Junele Gautier 
de Mauny, grozav de înflăcărat pentru că primise de curând 
spada de cavaler, îi mişcă adânc pe toţi jurând să prefacă în 
cenuşă toate oraşele din jurul provinciei Hainaut care 
aparţineau lui Filip de Valois, chiar de ar trebui pentru asta 
să chiorască şi să nu mai vadă lumina decât cu un ochi. 

— Ei bine, precum zici, aşa să fie, spuse vecina sa de masă, 
contesa de Salisbury, punându-i două degete pe ochiul 
drept. Iar când îţi vei fi împlinit făgăduiala, dragostea mea 
va fi a aceluia care mă iubeşte mai mult; acesta mi-o 
legământul. 

Vorbind astfel, îl privea pe rege. Dar prostănacul Gautier 
care credea că această făgăduială era pentru dânsul, îşi 
ţinu mai departe pleoapa închisă, după ce doamna îşi luase 
degetele de pe ochiul său. Apoi, scoţându-şi batista care era 
roşie, tânărul cavaler şi-o înnodă pe frunte ca să rămână cu 
ochiul acoperit. 

Clipa de curată măreție trecuse. Câteva râsete se şi 
amestecau în această întrecere de vitejie cu gura. Bâtlanul 
ajunsese în faţa domnului Jean de Hainaut, care sperase că 
provocarea avea să ia o altă întorsătură pentru cel căruia i 
se năzărise s-o facă. Nu-i plăcea să-l înveţe cineva pe dânsul 
ce e cinstea, şi chipul său dolofan nu prea ştia să-şi ascundă 
ciuda. 

— Când suntem la cârciumă, după ce am băut zdravăn, îi 
spuse lui Robert, ni-e foarte uşor să facem jurăminte pentru 
ca doamnele să se uite la noi, minunându-se. Fiecare e 
atunci un Olivier, un Roland, un Lancelot. Dar când suntem 
la război, pe caii noştri în goană, cu scutul de gât şi lănciile 
în mână, şi când un fior rece ne îngheaţă văzând vrăjmaşul 
apropiindu-se, atunci câţi flăcăi ar vrea mai degrabă să se 
afle în vreo pivniţă! Regele Boemiei, contele de Flandra şi 
Bertrand mareşalul sunt cavaleri tot aşa de vrednici ca noi, 
vere Robert, o ştii bine; căci surghiuniţi cum suntem şi unul 
şi celălalt de la Curtea Franţei, dar fiecare din altă pricină, 
i-am cam cunoscut; ei nu sunt încă la cheremul nostru, ca 


să-i jupuim după plac! În ce mă priveşte, făgăduiesc doar 
atât: dacă regele nostru Eduard vrea să treacă prin 
Hainaut, mă voi afla întotdeauna lângă dânsul pentru a-l 
ajuta din toate puterile. Şi va fi cel de al treilea război în 
care-l voi sluji. 

Robert se apropia acum de regina Filipa. Îşi plecă 
genunchiul. Regina bondoacă întoarse spre Eduard obrazul 
ei pistruiat. 

— Nu pot face legământ, spuse dânsa, fără învoirea 
stăpânului meu. 

Dădea astfel o lecţie cuminte doamnelor de la curtea ei. 

— Făgăduieşte ce-ţi va plăcea, draga mea, rosti regele, 
făgăduieşte din toată inima; îţi întăresc dinainte jurământul, 
şi Dumnezeu să te ajute! 

— Atunci, iubitul meu stăpân, dacă pot face jurământul pe 
care-l vreau, vorbi iar Filipa, pentru că sunt însărcinată şi 
simt chiar pruncul mişcând, mă jur că el nu va ieşi din 
trupul meu până nu mă vei lua cu tine dincolo de mare când 
te vei duce să-ţi împlineşti legământul... 

Glasul îi tremura uşor, ca în ziua cununiei. 

—... dar dacă s-ar întâmpla, adăogă Filipa, să mă laşi aici şi 
să pleci peste mări cu altele, atunci mă voi omori cu un 
mare cuţit de oţel ca să-mi pierd deodată şi sufletul şi 
pruncul! 

Spusese asta fără emfază, dar foarte răspicat, pentru ca 
fiecare să priceapă. Se fereau toţi s-o privească pe contesa 
de Salisbury. Regele îşi plecă genele sale lungi, luă mâna 
reginei, o duse la buze şi rosti pentru a rupe tăcerea 
apăsătoare: 

— Iubita mea, ne-ai arătat tuturor calea datoriei. După 
tine, nimeni n-are să mai facă jurăminte. 

Apoi, întorcându-se spre Robert: 

— Vere d'Artois, ia-ţi locul lângă măria sa regina. 

Un scutier împărţi bâtlanul a cărui carne era tare, fiindcă 
fusese fript prea proaspăt, şi rece, fiindcă aşteptase atât de 
mult până să fie adus la masă. Fiecare luă totuşi o 


îmbucătură. Robert găsi că vânatul său avea un gust 
minunat: războiul, în ziua aceea, începuse de-a binelea. 

VI. 

ZIDURILE CETĂŢII VENUS. 

Şi legămintele făcute la Windsor fură ţinute. 

La 10 iulie a aceluiaşi an 1338, Eduard al III-lea pornea pe 
mare din portul Yarmouth, cu o flotă de patru sute de 
corăbii. A doua zi, punea piciorul pe uscat, la Anvers. 
Regina Filipa făcea şi dânsa această călătorie, iar numeroşi 
cavaleri, ca să-l imite pe Gautier de Mauny, aveau ochiul 
drept ascuns sub un romb de postav roşu. 

Nu era încă vremea bătăliilor, ci aceea a întrevederilor. În 
ziua de 5 septembrie, Eduard îl întâlnea la Coblenz pe 
împăratul Germaniei. 

Pentru această ceremonie, Ludovic al Bavariei îşi 
înjghebase un costum straniu, jumătate de împărat, 
jumătate de papă, patrafir de pontif pe o tunică de rege şi 
coroană împodobită cu pietre scumpe strălucind în jurul 
unei tiare. Într-o mână ţinea sceptrul, în cealaltă globul 
pământesc cu o cruce deasupra. Astfel ţinea el să se arate 
ca domn stăpânitor a toată creştinătatea. 

De la înălţimea tronului său, după ce-l învinui pe Filip al 
VI-lea că-şi călcase jurământul de credinţă, îl recunoscu pe 
Eduard ca rege al Franţei şi-i înmână topuzul de aur care-l 
înfăţişa ca locţiitor împărătesc. Şi asta era o născocire a lui 
Robert d'Artois, care-şi amintise cum Charles de Valois, 
înaintea fiecăreia din expedițiile sale, avea grijă să fie 
proclamat vicar papal. Ludovic al Bavariei jură să apere, 
vreme de şapte ani, drepturile lui Eduard, şi toţi prinții 
germani veniţi cu împăratul întăriră acest jurământ. 

În vremea asta, Jakob Van Artevelde continua să îndemne 
la răscoală popoarele din comitatul Flandrei, de unde 
Ludovic de Nevers fugise pentru totdeauna. Eduard umbla 
din oraş în oraş ţinând mari adunări în care izbutea să fie 
recunoscut rege al Franţei. Făgăduia să unească la Flandra 
ţinuturile Douai, Lille, chiar şi Artois, pentru a înjgheba din 


toate aceste teritorii cu interese comune o singură nație. 
Provincia Artois fiind pomenită în acest mare plan, se putea 
ghici lesne cine îl inspirase şi urma, sub ocrotire engleză, 
să-i tragă foloasele. 

În acelaşi timp, Eduard hotăra să sporească privilegiile 
comerciale ale cetăților flamande; în loc să ceară contribuţii 
băneşti, el acorda asemenea ajutoare, şi îşi pecetluia 
făgăduielile cu un sigiliu pe care stemele Angliei şi Franţei 
erau gravate laolaltă. 

La Anvers, regina Filipa dădea naştere celui de al doilea 
fiu al ei, Lionel. 

La Avignon, papa Benoât al XII-lea îşi înmulţea zadarnic 
străduinţele de pace. Se împotrivise cruciadei ca să 
împiedice războiul dintre Franţa şi Anglia, şi iată că 
războiul acesta era acum gata să izbucnească. 

Între avangărzile engleze şi garnizoanele franceze se şi 
iscaseră grele hărţuieli în Vermandois şi Thierache la care 
Filip al VI-lea răspundea trimițând nişte cete de oşteni, 
unele în Guyana şi altele până-n Scoţia pentru a aţâţa acolo 
răscoala în numele tânărului David Bruce. 

Eduard al III-lea umbla de colo-colo între Flandra şi 
Londra, zălogind la băncile italiene giuvaerurile coroanei 
sale ca să facă faţă cheltuielilor de întreţinere ale trupelor 
şi pretențiilor băneşti ale proaspeţilor săi vasali. 

Ridicându-şi oastea, Filip al VI-lea luă flamura la Saint- 
Denis şi înaintă până dincolo de Saint-Quentin, apoi, când 
nu mai avea decât o zi de marş ca să dea ochii cu englezii, 
porunci întregii sale oştiri, să facă la stânga-mprejur şi 
merse să pună flamura la loc pe altarul bisericii Saint- 
Denis. Care putea fi pricina acestei stranii retrageri a 
regelui dornic de turniruri? Asta se întreba fiecare. Socotea 
Filip că vremea e prea ploioasă pentru a începe lupta? Sau 
prezicerile nenorocite ale unchiului său Robert Astrologul îi 
veniseră deodată iar în minte? Spunea că se hotărâse 
pentru alt plan de război. O noapte de zbucium îl făcuse să 
ticluiască acest nou plan. Va porni să cucerească regatul 


Angliei. Nu va fi pentru întâia oară când francezii puneau 
piciorul acolo; un duce de Normandia, cu trei veacuri în 
urmă, nu cucerise oare Britania cea Mare? Ei bine, el, Filip, 
se va ivi pe aceleaşi ţărmuri ale Hastingsului; un duce de 
Normandia, fiu-său, va fi alături de dânsul! Aşadar, fiecare 
din cei doi regi râvnea să cucerească regatul celuilalt. 

Dar pentru a atinge acest ţel, trebuia mai întii să 
dobândeşti stăpânirea mării. Deoarece Eduard îşi avea cea 
mai mare parte a oştilor pe Continent, Filip hotărî să-i taie 
orice legătură cu bazele din Anglia, pentru a-l împiedica să- 
şi aprovizioneze aceste oşti sau să şi le întărească aducând 
altele. Va nimici flota engleză. 

La 22 iunie 1340, în faţa micului port Sluis din largul 
estuarului care desparte Flandra de Zeelanda, două sute de 
corăbii înaintau, cu stindardul Franţei fluturând în vârful 
celui mai înalt catarg, şi împodobite cu cele mai frumoase 
nume; Pelerine, Nef-dieu, Miquolette, Amoureuse, Faraude, 
Sainte-Marie-Porte-]oye... Corăbiile acestea duceau 
douăzeci de mii de marinari şi soldaţi, la care se adăuga un 
întreg corp de arcaşi; dar printre ei nu se numărau mai 
mult de o sută cincizeci de cavaleri. Nobilimii franceze nu-i 
plăcea marea. 

Căpitanul Barbavera, care comanda cele cincizeci de 
galere genoveze luate cu chirie de regele Franţei, îi spuse 
amiralului Behuchet: 

— Monseniore, iată-l pe regele Angliei şi flota lui venind 
asupra noastră. leşi în larg cu toate corăbiile domniei tale, 
căci dacă rămâneţi aici, închişi cum sunteţi între marile 
diguri, englezii, care au de partea lor vântul, soarele şi 
fluxul, vă vor înghesui aşa de rău că nu veţi mai putea face 
nimic. 

Ar fi trebuit să-l asculte; avea treizeci de ani de experienţă 
navală şi, cu un an în urmă, plătit de Franţa, îndrăznise să 
intre în portul Southampton, dându-i foc şi prădâdu-l. 
Amiralul Behuchet fost dregător al apelor şi pădurilor 
regale, îi răspunse fudul: 


— Ruşine să-i fie cui s-o mişca de aici! 

Îşi aşeză corăbiile pe trei rânduri; mai întâi luntraşii de pe 
Sena, apoi cei din Picardia şi Dieppe, iar la urmă oamenii de 
la Caen şi de prin Cotentin; porunci să fie legate corăbiile 
între ele cu funii groase şi îşi aşeză oştenii pe punți ca în 
nişte metereze de cetăţi. 

Regele Eduard, pornit cu două zile înainte din Londra, 
comanda o flotă cam tot atât de mare. Nu avea luptători 
mai mulţi decât aveau francezii; dar pe corăbiile sale îşi 
împărţise două mii de nobili printre care se afla şi Robert 
d'Artois, deşi acesta simţea mare scârbă de a călători pe 
apă. 

Din această flotă nu lipsea, păzită de opt sute de oşteni, o 
corabie plină cu doamne de onoare care s-o slujească pe 
regina Filipa. 

Până-n seară, Franţa spusese adio stăpânirii mărilor. 

Nimeni nu băgase de seamă că se făcuse noapte atât de 
multe erau corăbiile franceze care ardeau luminând 
întinderea apelor. 

Pescari normanzi şi picarzi, luntraşi de pe Sena, fuseseră 
sfârtecaţi de arcaşii Angliei şi de flamanzii veniţi în ajutor 
pe bărcile lor late, din fundul estuarului, ca să cadă în 
spatele cetăţuilor cu pânze. Nu se auzeau decât trosnete de 
catarge, zăngănit de arme, urlete de oameni spintecaţi. Se 
băteau cu paloşul şi cu securea pe un câmp de epave. 
Supraviețuitorii care încercau să scape la sfârşitul 
măcelului se aruncau în mare printre cadavre şi nu mai 
ştiau dacă înoată în apă sau în sânge. Sute de mâini tăiate 
pluteau pe valuri. 

Leşul amiralului Behuchet spânzura de varga unei 
vântrele pe corabia lui Eduard. De mai multe ceasuri, 
Barbavera o ştersese de acolo, pornind în larg cu galerele 
sale genoveze. 

Englezii erau prăpădiţi dar biruitori. Cea mai mare 
pierdere pe care o suferiseră: corabia femeilor se dusese la 


fund în mijlocul unor ţipete înfiorătoare. Rochii pluteau pe 
apă printre leşuri, ca nişte păsări moarte. 

Tânărul rege Eduard fusese rănit la coapsă şi sângele îi 
curgea peste cizma de piele albă: luptele însă vor continua 
de acum încolo pe pământul Franţei. 

Eduard al III-lea îi trimise numaidecât lui Filip al VI-lea noi 
scrisori de provocare: „Pentru a cruța popoarele şi ţările de 
grele pierderi, şi a nu împrăştia multă moarte printre 
creştini, ceea ce orice prinţ trebuie să împiedice cu toată 
hotărârea”, regele englez îi propunea vărului său din 
Franţa să se înfrunte într-o luptă numai ei doi, deoarece 
neînţelegerea privitoare la tronul Franţei era treaba lor 
personală. lar dacă Filip de Valois nu vroia „acest duel între 
trupurile lor”, îi propunea să-l înfrunte cu numai o sută de 
cavaleri de o parte şi de alta, în câmp închis; cum s-ar zice 
un turnir, dar cu lăncii şi paloşuri, netocite, unde nu vor fi 
arbitri să supravegheze încăierarea şi unde răsplata 
învingătorilor nu va fi o broşă de nestemate sau un şoim de 
vânătoare, ci coroana lui Ludovic cel Sfânt. 

Regele îndrăgostit de turniruri răspunse însă că 
propunerea vărului său nu poate fi primită, deoarece fusese 
adresată lui Flip de Valois iar nu regelui Franţei faţă de 
care Eduard nu era decât vasalul hain şi răzvrătit. 

Papa puse la cale un nou armistițiu. Împuterniciţii săi nu-şi 
cruţară ostenelile, fălindu-se cu meritul unei păci firave, la 
care cei doi prinți nu se învoiseră decât pentru a-şi da un 
răgaz ca să mai răsufle. 

Acest al doilea armistițiu avea oarecare şanse de-a ţine 
mai multă vreme, când iată că muri ducele de Bretania. El 
nu lăsa nici fiu legitim, nici moştenitor direct. Ducatul fu 
revendicat în acelaşi timp de contele de Montfort-l'Amaury, 
ultimul frate al răposatului şi de Charles de Blois, nepotu- 
său; o altă tărăşenie aidoma celei iscate de moştenirea 
Artois, şi care, judecând lucrurile după lege, se înfăţişa cam 
la fel. Filip al VI-lea sprijinea pretenţiile rudei sale Charles 
de Blois, un Valois după mamă. Numaidecât Eduard al III- 


lea trecu de partea lui Jean de Montfort. Astfel că Franţa 
avea doi regi, fiecare cu ducele său de Bretania, aşa cum şi 
până atunci fiecare ţinea câte un rege al Scoției. 

Bretania îl privea de aproape pe Robert, pentru că era, 
prin maică-sa, cobori tor din neamul ducilor ei. Eduard al 
III-lea nu putea face nimic alta decât să-i încredinţeze 
uriaşului căpetenia oştirii care urma să debarce acolo. 

Ceasul cel mare al lui Robert d'Artois sosise. 

Robert are cincizeci şi şase de ani. În jurul muşchilor feţei, 
înăspriţi într-o lungă viaţă de ură, părul său a luat acea 
stranie culoare de cidru tăiat cu apă pe care o capătă 
bărbaţii roşcovani când încărunţesc. Nu mai e zurbagiul 
care îşi închipuia că face război când prăda castelele 
mătuşii sale Mahaut. Acuma, ştia ce-i războiul; îşi 
pregăteşte cu grijă expediţia; se bucură de autoritatea pe 
care ţi-o dau vârsta şi toate învăţămintele dobândite de-a 
lungul unei vieţi furtunoase. E înconjurat de respectul 
tuturor. Cine-şi mai aduce aminte acum că fusese 
falsificator, ucigaş, sperjur şi niţel vrăjitor? Cine s-ar 
încumeta să i-o amintească? El e monseniorul Robert, 
uriaşul care a început să îmbătrânească, dar tot de o forţă 
uimitoare, tot îmbrăcat în roşu, şi tot sigur de sine, care 
înaintează pe pământul francez în fruntea unei oştiri 
engleze. Dar are oare vreo însemnătate în ochii lui faptul că 
trupele sale sunt străine? Şi are oare vreun înţeles cuvântul 
acesta pentru vreunul din conți, baroni şi cavaleri? 
Expediţiile lor sunt afaceri de familie şi bătăliile lor lupte 
pentru moştenire; vrăjmaşul este un văr, dar şi aliatul este 
alt văr. Doar pentru popor, ale cărui case vor fi arse, ale 
cărui coşare vor fi prădate, ale cărui femei vor fi 
batjocorite, cuvântui „străin” înseamnă „vrăjmaş”; nu şi 
pentru prinții care-şi apără titlurile şi-şi păzesc moşiile. 

Pentru Robert, acest război între Franţa şi Anglia era 
războil său: l-a vrut, l-a propovăduit, l-a urzit; războiul 
acesta reprezintă zece ani de străduinţe necontenite. S-ar 
părea că nu s-a născut, că n-a trăit decât pentru el. Se 


plângea odinioară că nu putuse niciodată să guste clipa de 
faţă; în sfârşit, de data asta o trăieşte din plin. Trage aerul 
în piept, de parc-ar fi o băutură minunată. Fiecare clipă e o 
fericire. De la înălţimea uriaşului său roib, cu capul gol în 
vânt şi chivăra spânzurată de oblâncul şeii, le strigă celor 
din jur nişte măscări care-i fac să tremure. Are douăzeci şi 
două de mii de cavaleri şi oşteni sub mâna lui şi, când se 
întoarce, îşi vede lănciile clătinându-se până-n zare 
asemenea unui seceriş cumplit. Bieţii bretoni fug din faţa 
lui, unii în căruţe, cei mai mulţi pe jos, cu picioarele vârâte 
în târlici din pânză sau din scoarță de copac, femeile 
târându-şi după ele copiii, iar bărbaţii ducând pe umăr o 
desagă de hrişcă. 

Robert d'Artois are cincizeci şi şase de ani, dar tot aşa cum 
mai poate merge călare cincisprezece leghe fără să 
obosească, continuă să viseze ca înainte... Mâine va lua 
Brestul; apoi va lua Vannes, apoi va lua Rennes; de acolo va 
pătrunde în Normandia, şi va pune mâna pe Alencon, unde 
stăpân e fratele lui Filip de Valois; de la Alengon goneşte 
spre Evreux, spre Conches, dragul său Conches! Dă fuga la 
Château-Gaillard, o scoate din temniţa ei pe doamna de 
Beaumont. Apoi se năpusteşte, fără ca nimeni să-i poată sta 
împotrivă, asupra Parisului; e la Luvru, la Vincennes, la 
Saint-Germain, îl alungă din tron pe Filip de Valois şi-i dă 
coroana lui Eduard care-l face pe el, Robert, locţiitor al său 
peste tot regatul Franţei. I-a fost sortit să trăiască ceasuri 
de mărire şi ceasuri de restrişte mai de necrezut ca astea, 
atunci când nu avea după dânsul, stârnind colbul 
drumurilor, o oaste întreagă. 

Şi într-adevăr, Robert ia Brestul, unde o scapă de 
urmăritori pe contesa de Montfort, suflet războinic într-un 
trup vârtos, care, în vreme ce bărbatul ei e prizonier în 
mâinile regelui Franţei, continuă lupta, cu spatele la mare, 
apărând ultimul petec de pământ al ducatului. Şi într- 
adevăr Robert străbate, biruitor, Bretania, şi într-adevăr 
împresoară cetatea Vannes; pune să se ridice zvârlitoare de 


pietre şi catapulte care trag cu bolovani mari, să se 
îndrepte spre cetate ţevile bombardelor cu pulbere a căror 
fumărie se risipeşte în norii de noiembrie, şi face o spărtură 
în ziduri. Garnizoana din Vannes e numeroasă dar nu pare 
prea hotărâtă; aşteaptă primul asalt ca să se poată preda, 
scăpând cu faţa curată. Va fi nevoie, de o parte şi de alta, să 
se jertfească câţiva oameni pentru ca această formalitate să 
fie îndeplinită. 

Robert cere să i se strângă sub bărbie cureaua chiverei de 
oţel, îşi încăleca roibul care se încovoie niţel sub greutatea 
lui, îşi strigă ultimele porunci, lăsă în jos obrăzarul prins de 
chivără şi-şi roteşte deasupra capului buzduganul greu de 
vreo trei ocale. Crainicii care-i flutură stindardul urlă cât îi 
ţine gura: „La luptă, Artois!” 

Tălpaşi aleargă pe lângă cai, ducând nişte scări lungi, câte 
şase inşi una; alţii au la capătul unui băț şomoioage de câlţi 
aprinse; şi vuietul se rostogoleşte spre sfărâmăturile de 
piatră, în locul unde zidul a fost spart; şi tunica 
monseniorului d'Artois fâlfiic sub norii plumburii, ca o dâră 
roşie de fulger... 

O săgeată de arc ţintită din meterez, străbate tunica de 
mătase, zaua, pielea platoşei, pânza cămăşii. Izbitura n-a 
fost mai tare decât a unei lăncii la întreceri; Robert d'Artois 
îşi smulse singur săgeata şi, câţiva paşi mai departe, fără să 
înţeleagă ce i se întâmpla, nici pentru ce deodată cerul se 
făcuse aşa de negru, nici pentru ce picioarele lui nu mai 
strângeau calul, se prăbuşi în noroi. 

În vreme ce oştile sale cucereau cetatea Vannes, uriaşul 
căruia i se scosese chivăra, întins pe o scară, era purtat 
până-n tabăra lui; sângele curgea sub scară. 

Robert nu mai fusese rănit niciodată înainte. Două 
campanii în Flandra, propria sa expediţie în Artois, războiul 
din Aquitania... Robert trecuse teafăr prin toate acestea, 
fără să se aleagă măcar cu o zgârietură. Nici o lance ruptă 
în cincizeci de turniruri, nici un colţ de mistreţ nu-i atinsese 
vreodată pielea. 


De ce aici, înaintea oraşului Vannes, înaintea acestei cetăţi 
care nu i se împotrivea cu adevărat, care nu era decât un 
popas de mâna a doua în drumul epopeii sale? Nici o 
prezicere rea, privind Vannes sau Bretania, nu-i fusese 
făcută lui Robert d'Artois. Braţul care întinsese arbaleta era 
al unui necunoscut care nici nu ştia măcar în cine trăgea. 
Patru zile se zbătu Robert; acum însă nu mai lupta 
împotriva prinților şi Parlamentului, nici împotriva legilor 
moştenirii, nici cu datinile comitatelor, cu ambițiile sau 
lăcomia familiilor regale; lupta cu însăşi carnea lui. Moartea 
pătrundea în el printr-o rană cu buzele negricioase, 
deschisă între această inimă care bătuse atât de tare şi 
acest stomac care mâncase atât de mult; nu moartea care 
îngheaţă, ci aceea care aprinde. O flacără îi alerga prin 
vine. Moartea trebuia să ardă în patru zile toată vlaga ce 
mai era în acest trup, pentru douăzeci de ani. 

Se împotrivi să facă un testament, ţipând că a doua zi îşi 
va încăleca roibul. Trebuiră să-l lege de pat ca să i se poată 
da grijania, căci voia să omoare duhovnicul în care credea 
că-l recunoaşte pe Thierry d'Hirson. Aiura. 

Robert d'Artois nu suferise niciodată marea; o corabie îşi 
întinse pânzele ca să-l ducă în Anglia. O noapte întreagă, în 
legănarea valurilor, pledă înaintea unui tribunal, straniu 
tribunal în care se adresa baronilor Franţei zicându-le 
„Nobilii mei lorzi”, şi-i cerea regelui Filip cel Frumos să 
poruncească sechestrarea tuturor averilor lui Filip de 
Valois, mantie, sceptru şi coroană, aducând la îndeplinire o 
bulă papală de excomunicare. De la puntea din spate, glasul 
său răzbea până în fundul corăbiei, ajungea până sus, la 
oamenii de veghe pe catarguri. 

Înainte de ivirea zorilor, se potoli niţel şi ceru ca mindirul 
pe care se afla să fie tras lângă uşă; vroia să privească 
ultimele stele. Dar nu mai apucă să vadă răsăritul soarelui. 
În clipa când îşi dădu sufletul, tot mai credea că se va 
vindeca. Ultimul cuvânt pe care buzele sale mai putură să-l 


LLA 


rostească fu: „Niciodată!” fără să se ştie dacă se adresa 
regilor, mării sau lui Dumnezeu. 

Venind pe lume, fiecare om e învestit cu o misiune 
măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobşte neştiută 
de el însuşi, şi pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, 
întâmplările neprevăzute ale vieţii sale îl împing s-o 
îndeplinească, fără ştirea lui, dar cu iluzia că e slobod să 
facă ce vrea. Robert d'Artois dăduse foc Apusului: îşi 
împlinise misiunea. 

Când regele Eduard al III-lea află, în Flandra, de moartea 
lui, genele i se umeziră, şi-i trimise reginei Filipa o scrisoare 
în care zicea: „Sufleţelule, vărul meu Robert d'Artois a fost 
chemat la Domnul; pentru dragostea ce i-o purtăm şi 
pentru cinstea mea, am scris cancelarului şi vistiernicului, 
poruncindu-le să-l înmormânteze în a mea cetate a Londrei. 
Vreau, iubită, să porţi tu de grijă ca dânşii să facă după cum 
am poruncit. Dumnezeu să te aibă în paza lui. Am dat 
această scrisoare, cu pecetea mea personală în oraşul 
Grandchamp, ziua Sfintei Caterina, în cel de-al 
şaisprezecelea an al domniei mele în Anglia, iar în Franţa al 
treilea.” 

La începutul lui ianuarie 1343, cripta catedralei Sfântul 
Paul din Londra primi cel mai greu sicriu care a fost coborât 
vreodată acolo. 

IAR AICI AUTORUL, CONSTRÂNS DE ISTORIE SĂ-ŞI 
UCIDĂ PERSONAJUL SĂU PREFERAT, CU CARE A TRĂIT 
ŞASE ANI, ÎNCEARCĂ O TRISTEŢE TOT AŞA DE MARE CA 
ACEEA A REGELUI EDUARD AL ANGLIEI; PANA, CUM 
SPUN VECHII CRONICARI, Il SCAPĂ DINTRE DEGETE, ŞI 
NU MAI ARE POFTĂ SĂ CONTINUE, CEL PUŢIN 
DEOCAMDATĂ, DECÂT PENTRU A-L. FACE PE CITITOR SĂ 
AFLE SFÂRŞITUL CÂTORVA DINTRE EROII MAI DE 
SEAMĂ Al POVESTIRII ACESTEIA. 

SĂ SĂRIM UNSPREZECE ANI, ŞI SĂ TRECEM ALPII. 

EPILOG. 

JEAN ÎI, REGELE NECUNOSCUT 


DRUMUL CARE DUCE LA ROMA. 

Luni 22 septembrie 1354, în palatul Tolomei din Siena, 
unde familia sa îşi făcea negoţul de bancă, Giannino 
Baglioni, cetăţean de vază al acestui oraş, primi o scrisoare 
din partea vestitului Cola de Rienzi care apucase în mâinile 
sale cârmuirea Romei, luându-şi străvechiul titlu de tribun. 
În această scrisoare datată de joia trecută şi din Capitoliu, 
Carlo de Rienzi îi scria bancherului: „Preaiubite prietene, 
am trimis după domnia ta nişte curieri cu porunca să te 
roage, dacă te-ar întâlni, să binevoieşti a veni la Roma să 
mă vezi. Dânşii mi-au spus că te-au găsit într-adevăr la 
Siena, dar nu te-au putut hotări să vii la mine. Deoarece nu 
eram sigur că te vor afla, nu ţi-am scris; acum însă când ştiu 
unde eşti, te rog să vii cât mai degrabă, îndată ce vei primi 
această scrisoare, şi în cea mai mare taină, pentru ceva 
care priveşte regatul Franţei.” 

Pentru ce anume tribunul, crescut într-o cârciumă din 
Trastevere dar care afirma că este fiul nelegitim al 
împăratului Enric al VII-lea al Germaniei - deci frate vitreg 
cu regele Ioan al Boemiei - şi în care Petrarca slăvea pe 
restauratorul vechilor măriri ale Italiei, pentru ce anume 
Cola de Rienzi vroia să stea de vorbă şi atât de repede, şi în 
taină, cu Giannino Baglioni? Acesta nu înceta să-şi pună 
întrebarea în zilele următoare, pe când mergea spre Roma, 
însoţit de prietenul său, notarul Angelo Guidarelli, căruia îi 
ceruse să-l întovărăşească, mai întâi fiindcă un drum făcut 
în doi parcă n-ar fi aşa de lung. şi apoi fiindcă notarul era 
un flăcău deştept care se pricepea în toate treburile de 
bancă. 

În septembrie văzduhul e cald încă deasupra câmpiei 
sieneze, şi miriştile acoperă ogoarele ca o blană roşcată. E 
una dintre cele mai frumoase privelişti din lume; Dumnezeu 
a trasat acolo cu mărinimie curba colinelor şi a împrăştiat o 
vegetaţie bogată şi felurită, în care chiparosul e împărat. 
Omul a ştiut să muncească pământul acesta şi să-şi presare 
peste tot casele care, de la cea mai princiară vilă până la 


cea mai umilă câşlărie, au toate, cu fațadele lor de culoarea 
lutului şi cu olanele rotunde ale acoperişului, aceeaşi 
frumuseţe şi aceeaşi armonie. Drumul nu-i niciodată otova, 
ci şerpuieşte, se înalţă, coboară spre alte văi, printre terase 
semănate şi livezi milenare de măslini. La Siena, Dumnezeu 
şi omul au deopotrivă geniu. 

Despre ce fel de treburi ale Franţei vroia tribunul să-i 
vorbească în taină bancherului din Siena? De ce încercase 
în două rânduri să-l vadă, şi-i trimisese această scrisoare 
grabnică în care îi zicea „preaiubite prietene? Avea de gând 
să-i ceară, fără îndoială, noi împrumuturi pentru regele de 
la Paris, sau poate bani de răscumpărare pentru niscaiva 
mari seniori prizonieri în Anglia? Giannino Baglioni habar 
n-avea că tribunul Cola de Rienzi se sinchisea atât de mult 
de soarta francezilor. 

Şi chiar aşa să fi fost, pentru ce tribunul nu se adresa 
celorlalţi asociaţi ai băncii, celor mai vechi, lui 'Tolomeo 
Tolomei, lui Andrea, lui Giaccomo, care cunoşteau mult mai 
bine daraverile astea, şi fuseseră odinioară la Paris pentru a 
încheia socotelile moştenirii bătrânului unchi Spinello, când 
trebuiseră să închidă sucursalele din Franţa? E adevărat că 
Giannino se născuse dintr-o mamă franceză, o tânără şi 
frumoasă doamnă niţel cam tristă, pe care o revedea în 
mijlocul amintirilor sale din copilărie într-un conac prăpădit 
sub un cer ploios. Şi-i adevărat că tatăl său, Guccio 
Baglioni, mort de paisprezece ani, dragul de el, în timpul 
unei călătorii prin Campania... şi Giannino, legănat de 
mersul calului, duse mâna discret la piept şi-şi făcu cruce... 
tatăl său pe vremea când locuia în Franţa, se pomenise 
foarte amestecat în nişte istorii ale curților regale, între 
Paris, Londra, Neapole şi Avignon. Cunoscuse de aproape 
regi şi regine, ba fusese de faţă şi la vestitul conclav de la 
Lyon... 

Dar lui Giannino nu-i plăcea să-şi amintească de Franţa, 
tocmai din pricina mamei sale pe care n-o mai întâlnise 
niciodată şi nici nu ştia dacă mai trăieşte sau murise; din 


pricina naşterii sale, legitimă după tată-său, nelegitimă în 
ochii celorlalţi membri ai familiei, a tuturor acestor rude 
descoperite pe neaşteptate când avea nouă ani: bunicul 
Mino Baglioni, unchii 'Tolomei, nenumăraţii veri... Multă 
vreme Giannino se simţise străin printre dânşii. Făcuse totul 
pentru a şterge trăsăturiie care-l deosebeau de ceilalţi, 
pentru a se integra în obşte, pentru a deveni un sienez, un 
bancher, un Baglioni. 

După ce se specializase în negoţul de lână, poate fiindcă 
ducea dorul turmelor de oi, a păşunilor verzi şi a 
dimineţelor brumate, îşi luase soţie, la doi ani după moartea 
tatălui său, o fată de neam bun sienez, Giovanna Vivoli, 
care-i născuse trei fii, trăind foarte fericit cu dânsa şase ani 
până ce aceasta muri pe vremea molimii de ciumă neagră, 
în 43. Însurându-se de a doua oară, în anul următor cu o 
altă moştenitoare bogată, Francesca Agazzano, încă doi fii îi 
mai înveseleau acum căminul, iar un al treilea era aşteptat. 

Preţuit de compatrioţii săi, îşi conducea treburile cu cinste 
şi, datorită trecerii de care se bucura în ochii tuturor, 
căpătase şi slujba de epitrop al spitalului Maica Domnului 
cea Milostivă... 

Cei doi drumeţii străbătură Quirico d'Orcia, Radicofani, 
Acquapendente lacul din Bolsona, Montefiascone; înnoptau 
în hanuri cu portice groase, şi dimineaţa porneau mai 
departe... Giannino şi Guidarelli ieşiseră din Toscana. Pe 
măsură ce se apropia de Roma, Giannino se simţea tot mai 
hotărât să-i răspundă tribunului Cola, cu toată politeţea, că 
nu vroia să facă afaceri în Franţa. Notarul Guidarelli îi 
dădea dreptate; companiile italiene păstrau o amintire prea 
urâtă a jecmănelilor suferite, şi, de când începuse războiul 
cu Anglia, prea se ducea de râpă regatul Franţei, ca să te 
mai încumeţi a băga bani acolo. Era mai bine să trăieşti 
într-o mică republică aşezată, cum e Siena, cu meşteşuguri 
şi negustorii înfloritoare, decât în ţările acelea mari, 
cârmuite de nişte nebuni! 


Căci din palatul Tolomei, Giannino urmărise de aproape 
treburile franceze în ultimi ani; banca lor avea acolo o 
mulţime de poliţe care nu vor fi plătite, fără îndoială, 
niciodată! Nişte căpiaţi, zău aşa, francezii ăştia, începând 
cu regele lor Valois, care reuşise să piardă mai întâi 
Bretania şi Flandra, după aceea Normandia, după aceea 
Saintonge, apoi se lăsase fugărit prin hăţişuri de către 
oştile englezeşti ca o căprioară încolţită, până în jurul 
Parisului. 

Acest erou de turnir, care vroia să tragă după dânsul 
lumea toată, la cruciadă, refuza provocarea vrăjmaşului 
englez de a se bate pe câmpia de la Vaugirard, aproape în 
poarta Palatului său; apoi închipuindu-şi că englezii au luat- 
o la fugă fiindcă se retrăgeau spre miazănoapte... dar 
pentru ce anume ar fi fugit când erau învingători?... Filip al 
VI-lea porni deodată, sleindu-şi oastea prin nişte marşuri 
forţate, în urmărirea regelui Eduard, ajungându-l din spate 
dincolo de râul Somme; şi acolo slava lui pieri pentru 
totdeauna. 

Ecourile bătăliei de la Crecy se împrăştiaseră până la 
Siena. Se aflase cum regele Franţei îşi silise pedestrimea să 
atace, înainte de a-şi fi venit în fire după un marş de cinci 
leghe, şi cum cavaleria franceză, întărâtată de această 
gloată de tălpaşi care nu înainta destul de repede, dăduse 
iureş prin propria infanterie, dând-o peste cap, trântind-o la 
pământ, strivind-o sub potcoavele cailor, ca să fie până la 
urmă ea însăşi nimicită de tirul încrucişat al arcaşilor 
englezi. 

— Au spus, ca să-şi explice înfrângerea, că săgețile zvârlite 
de puştile cu pulbere, vândute de Italia englezilor, au 
semănat dezordinea şi groaza în rândurile lor, datorită 
bubuitului. Dar nu, Guidarelli, nu puştile cu pulbere i-au 
dus la înfrângere, ci neghiobia lor. 

Ah, ce minuni de vitejie se săvârşiseră acolo! Nimeni nu 
putea să tăgăduiască asta. A fost văzut, bunăoară, loan al 
Boemiei, ajuns orb pe la cincizeci de ani, cerând să fie dus 


totuşi în luptă, cu roibul legat la dreapta şi la stânga de caii 
unor cavaleri de ai săi; şi regele orb se avântase în bătălie, 
învârtindu-şi buzduganul în aer spre a-l repezi asupra cui? 
Asupra capului celor doi nenorociţi care-l înconjurau de o 
parte şi de alta. L-au găsit mort, aşa legat cum fusese de cei 
doi însoțitori omorâţi, simbol desăvârşit al acestei caste 
cavalereşti închisă în bezna chiverelor sale, care, 
dispreţuind poporul, se nimicea singură parcă dinadins. 

În seara bătăliei de la Cr&cy, Filip al VI-lea rătăcea pe 
câmp, nemaiavând decât şase oameni cu dânsul, şi se ducea 
să bată la uşa unui conac, gemând: 

— Deschideţi, deschideţi năpăstuitului rege al Franţei! 

Nu trebuie să uităm că domnul Dante blestemase 
odinioară seminţia regilor de Valois, din pricina întâiuiui din 
neamul lor, contele Charles, pustiitorul Sienei şi Florenței. 
Toţi vrăjmaşii acelui divino poeta o isprăveau cam rău. 

Iar după Crecy, ciuma adusă de genovezi. Nici de la ăştia 
nu trebuie să te aştepţi vreodată la ceva bun! Corăbiile lor 
căraseră din Orient cumplita molimă care, pătrunzând mai 
întâi în Provance, se abătuse după aceea asupra 
Avignonului, asupra acestui oraş putred până-n măduva 
oaselor de atâta desfrânare şi stricăciune. Era de ajuns să fi 
auzit repetându-se cuvintele domnului Petrarca asupra 
acestui nou Babilon, ca să înţelegi că duhnitoarea lui 
ticăloşie şi păcatele ce se petreceau acolo în văzul lumii 
trebuiau să-i atragă răzbunătoare nenorociri. 

Toscanul nu-i niciodată mulţumit de nimic şi de nimeni, în 
afară de el însuşi. De n-ar putea bârfi, n-ar putea să 
trăiască. Şi Giannino, în privinţa asta, se dovedea adevărat 
toscan. Ajunseseră la Viterbo şi încă nu isprăviseră, el şi cu 
Guidarelli, să foarfece lumea toată şi să-i caute nod în 
papură. 

Mai întâi, ce făcea papa la Avignon în loc să şadă la Roma, 
în locul hotărât de sfântul Petru? Şi pentru ce se aleg 
întotdeauna papi francezi, cum e acest Pierre Roger, fostul 
episcop de Arras care îi urmase lui Benoât al XII-lea şi 


domnea acum sub numele de Clement al VI-lea? Pentru ce, 
la rândul său, acesta nu numea decât cardinali francezi şi 
refuza să se întoarcă în Italia? Îi pedepsise Dumnezeu pe 
toţi. Într-un singur anotimp s-au închis la Avignon şapte mii 
de case ai căror locuitori fuseseră seceraţi de ciumă; se 
adunau leşurile cu carul. Apoi năpasta se întinse spre 
miazănoapte, peste o ţară sleită de război. Ciuma sosea la 
Paris, unde făcea mii de morţi în fiecare zi; mari sau mici, 
nu cruța pe nimeni. Soţia ducelui de Normandia, adică fata 
regelui Boemiei, murise de ciumă. Regina Janne de 
Navarra, fiica Margueritei de Bourgogne, murise de ciumă. 
Chiar şi nemernica regină a Franţei, Jeana cea Şchioapă, 
sora Margueritei de Bourgogne, pierise de ciumă; francezii, 
care nu puteau s-o sufere, ziceau că moartea ei nu era 
decât o pedeapsă dreaptă pentru răutăţile ei. 

Dar pentru ce o răpise moartea şi pe Giovanna Baglioni, 
întâia soţie a lui Giannino, Giovanna cu frumoşii ochi 
migdalaţi, cu gâtul asemenea unui şip de alabastru? 
Dreptate e asta? Era drept ca Siena să fie pustiită de 
ciumă? Dumnezeu dovedea într-adevăr că nu prea ştia să 
aleagă şi prea de multe ori îi punea pe cei buni să plătească 
păcatele celor răi. 

Fericiţi cei care scăpaseră de ciumă. Fericit domnul 
Giovanni Boccaccio, fiul unui prieten al Tolomeilor, născut 
dintr-o mamă franceză, ea şi Giannino, şi care se putuse 
adăposti, oaspe al unui bogat senior, într-o frumoasă vilă 
din marginea Florenței! Cât bântuise molima, ca să-i mai 
înveselească pe refugiații din vila Palmieri, făcându-i să uite 
că moartea dă târcoale porţilor, Boccaccio scrisese acele 
frumoase şi nostime povestiri pe care acum şi le repeta 
Italia toată. Curajul arătat în faţa morţii de oaspeţii contelui 
Palmieri şi de domnul Boccaccio nu era oare mai înţelept 
decât vitejia neroadă a cavalerilor Franţei? Notarul 
Guidarelli era întru totul de această părere. 

Regele Filip se însurase însă din nou numai după treizeci 
de zile de la moartea reginei nemernice. Şi în asta, 


Giannino găsea o pricină să cârtească, nu chiar în faptul că 
regele se însurase a doua oară, pentru că şi dânsul făcuse 
la fel, dar socotea necuviincioasă graba regelui Franţei de 
a-şi lua o nouă soţie. Treizeci de zile! Şi pe cine alesese Filip 
al VI-lea? Tocmai aici începea nostimada. O răpise fiului său 
mai mare pe principesa cu care acesta trebuia să se însoare 
din nou, vară-sa Blanche, fiica regelui Navarei, căreia i se 
zicea Înţelepciune Frumoasă. 

Orbit de ivirea la curte a acestei fecioare de optsprezece 
ani, Filip îi ceruse fiului Jean să i-o cedeze, iar Jean se 
lăsase cununat cu contesa de Boulogne, o văduvă de 
douăzeci şi patru de ani de care nu se prea simţea atras, ca 
de altfel de nici o altă femeie, căci se părea că moştenitorul 
Franţei avea mai curând slăbiciune pentru scutieri. 

Regele de cincizeci şi şase de ani regăsise atunci, în 
braţele Înţelepciunii Frumoase, focul tinereţii. Curat 
Înţelepciune Frumoasă! Numele i se potrivea de minune; 
Giannino şi Guidarelli se strâmbau de râs pe caii lor. 
Înţelepciune Frumoasă! Domnul Boccaccio ar fi putut face 
din asta o poveste de a lui. În trei luni fetişcana îi venise de 
hac regelui turnirurilor, şi curtea îl ducea la gropniţa 
mănăstirii Saint-Denis pe acest falnic neghiob care nu 
domnise o treime de veac decât pentru a-şi duce regatul de 
la bogăţie la prăpăd. 

Jean al II-lea, noul rege, acum în vârstă de treizeci şi şase 
de ani, şi căruia i se zicea cel Bun, fără a se şti prea bine de 
ce, avea întocmai, cum spuneau călătorii sosiți din Franţa, 
aceleaşi însuşiri temeinice ca şi tătâne-său şi acelaşi noroc 
în treburile de care se apuca. Era doar niţel mai risipitor, 
mai nestatornic şi mai uşuratec; o amintea însă şi pe maică- 
sa prin viclenie şi cruzime. Crezându-se mereu trădat, se şi 
grăbise să-i taie capul conetabilului său. 

Pentru că regele Eduard al III-lea, cu tabăra în oraşul 
Calais, cucerit de el, întemeiase Ordinul Jaretierei, într-o zi 
când avusese plăcerea să prindă cu mâna lui ciorapul 
amantei sale frumoasa contesă de Salisbury, regele Jean al 


II-lea nevrând să rămână mai prejos în privinţa decoraţiilor 
cavalereşti, înființase Ordinul Stelei pentru a-l cinsti pe 
favoritul său spaniol, junele Charles de la Cerda. Isprăvile 
sale vitejeşti se opreau aici. 

Poporul crăpa de foame; ca urmare a ciumei şi a 
războiului, muncile câmpului ca şi atelierele meşteşugăreşti 
duceau lipsă de braţe; bucatele se răriseră şi preţurile 
crescuseră peste măsură; slujbele se împuţinau; toate 
vânzările erau supuse unui bir de un sol pe livra de marfă. 

Cete rătăcitoare, asemenea ciobănaşilor de odinioară, dar 
şi mai smintite, străbăteau ţara, mii de bărbaţi şi de femei 
în zdrenţe care se flagelau unii pe alţii cu frânghii sau cu 
lanţuri, urlând nişte psalmi jalnici de-a lungul drumurilor, şi 
deodată, cuprinşi de furie, măcelăreau, ca întotdeauna, 
evreii şi italienii. 

În vremea asta curtea Franţei îşi ducea mai departe traiul 
într-un lux sfidător, cheltuind pentru un singur turnir cât ar 
fi fost de ajuns ca să hrăneşti un an întreg toată sărăcimea 
unui comitat şi îmbrăcându-se în chip nu tocmai creştinesc, 
bărbaţii mai împopoţonaţi cu giuvaericale decât femeile, 
purtând tunici strânse în talie, aşa de scurte că li se vedeau 
bucile, şi nişte pantofi cu vârful lung aşa de ascuţit că se 
poticneau la mers. 

O bancă cât de cât serioasă ar fi putut oare consimţi să 
dea unor astfel de oameni noi împrumuturi sau să le vândă 
lâna pe datorie? Fireşte că nu. Şi Giannino Baglioni, intrând 
în Roma la 2 octombrie, prin Ponte Milvio, era foarte 
hotărât să i-o spună tribunului Cola de Rienzi. 

II 

NOAPTEA LA CAPITOLIU. 

Călătorii poposiră într-o osteria din Campo dei Fiori, la 
ceasul când florăresele, ţipând cât le ţinea gura, îşi vindeau 
mai ieftin ultimele maldăre de trandafiri şi goleau piaţa de 
covorul lor multicolor şi înmiresmat. 

Luându-l călăuză pe hangiu, la căderea nopţii Giannino 
Baglioni se îndreptă spre Capitoliu. 


Minunat oraş Roma, unde nu venise niciodată, şi pe care-l 
descoperea acum, regretând că nu se poate opri la fiece 
pas! Uriaş, dacă-l pui alături de Siena şi de Florenţa, chiar 
mai întins, pare-se, decât Parisul sau Neapole, pe cât îşi 
amintea Giannino din ce-i povestise tată-său. Prin 
ulicioarele întortocheate ajungeai deodată în faţa unor 
palate măreţe, ale căror portice şi curţi erau luminate de 
făclii şi felinare. Cete de băieţi mergeau ţinându-se de braţ 
prin mijlocul străzilor, cântând. Trecătorii te cam 
îmbrânceau, dar fără gând rău, şi zâmbeau străinilor: 
cârciumile erau la tot pasul şi răzbeau din ele ispititoare 
mirosuri de ulei cald, de şofran, de peşte prăjit şi de carne 
friptă. Viaţa nu părea să se oprească odată cu noaptea. 

Giannino urcă dealul Capitoliului la lumina stelelor. Iarba 
creştea în faţa unui portic de biserică; nişte coloane 
răsturnate, o statuie, înălţându-şi un braţ ciuntit, adevereau 
trecutul străvechi al cetăţii. August, Neron, Titus, Marc- 
Aureliu călcaseră pământul acesta... 

Cola de Rienzi îşi lua cina împreună cu o seamă de oaspeţi, 
într-o sală mare clădită chiar pe temeliile fostului templu al 
lui Jupiter. Giannino se îndreptă spre dânsul, puse jos un 
genunchi şi-şi rosti numele. Numaidecât tribunul, 
apucându-i mâinile, îl ridică şi porunci să fie condus într-o 
încăpere de alături unde, după câteva clipe, veni şi ei. 

Rienzi îşi luase titlul de tribun, dar avea mai curând chipul 
şi portul unui împărat. Purpura era culoarea lui: îşi 
petrecea mantia pe dânsul, ca o togă. Gulerul caftanului 
cuprindea un gât gros şi rotund; cu nişte ochi mari limpezi, 
cu părul tuns mărunt şi o bărbie care vădea dârzenie, 
această faţă lată părea menită să ia loc alături de busturile 
Cezarilor. Tribunul avea o meteahnă, un tremur al nării 
drepte, care-i dădea o expresie de nerăbdare. Călca hotărât 
ca unul ce nu îngăduie să-i stea cineva în cale. Bărbatul 
acesta arăta într-adevăr, doar ivindu-se undeva, că era 
născut să poruncească, şi că nutrea planuri mari pentru 
poporul său, iar cei din jur trebuiau să-i înţeleagă 


numaidecât gândurile şi să i le împlinească. Îl rugă pe 
Giannino să se aşeze lângă dânsul, porunci slugilor să 
închidă uşile şi să stea de pază ca nimeni să nu-i tulbure; 
apoi, fără a mai pierde vremea, începu să pună întrebări 
care nu aveau nici o legătură cu treburile obişnuite ale unui 
bancher. 

Negoţul de lână, împrumuturile de bani, ordinele de plată, 
cu nici unele din aceste daraveri nu-şi bătea capul. 

Numai Giannino, persoana lui Giannino îl interesa. La ce 
vârstă sosise Giannino din Franţa? Unde îşi petrecuse 
primii ani? Cine îl crescuse? Purtase întotdeauna acelaşi 
nume? 

După fiecare întrebare, Rienzi aştepta răspunsul, asculta, 
dădea din cap, şi punea altă întrebare. 

Aşadar, Giannino văzuse lumina zilei într-o mănăstire din 
Paris. Maică-sa, Maria de Cressay, îl crescuse până la vârsta 
de nouă ani, în Île-de-France, lângă un târg numit 
Neauphle-le-Vieux. Ce ştia despre vremea pe care mamă-sa 
o petrecuse la curtea Franţei? În privinţa asta, sienezul îşi 
amintea spusele tatălui său, Guccio Baglioni: puţin timp 
după ce-l născuse pe Giannino, Maria de Cressay fusese 
chemată la curte ca doică, pentru fiul nou-născut al reginei 
Clemence a Ungariei; dar nu rămăsese mult acolo, 
deoarece copilul reginei murise după câteva zile, otrăvit, 
cum ziceau unii. 

Şi Giannino începu să surâdă. Supsese la acelaşi sân cu 
regele Franţei; era ceva la care nu se gândea aproape 
niciodată şi care i se părea pe neaşteptate de necrezut, 
aproape de râs, acum când se vedea ajuns aproape la 
patruzeci de ani, în tihnita sa viaţă de burghez italian. 

Pentru ce îi punea însă Rienzi toate întrebările acestea? 
Pentru ce tribunul cu ochii mari, limpezi, bastardul 
penultimului împărat german, îl privea cu această 
îngândurată luare aminte? 

— Domnia ta eşti cu adevărat, spuse în cele din urmă Cola 
de Rienzi, domnia ta eşti cu adevărat... 


Giannino nu pricepea ce anume vroia să spună cu asta. Fu 
şi mai mirat când îl văzu pe măreţul tribun punându-și jos 
un genunchi şi plecându-se până a-i săruta piciorul drept. 

— Eşti regele Franţei, rosti Rienzi, şi aşa trebuie să ţi se 
închine toată lumea de azi încolo. 

Luminile se clătinară niţel în jurul lui Giannino. 

Când casa în care şezi liniştit la masă se crapă deodată 
pentru că pământul de sub ea începe să lunece, când 
corabia în care dormi se izbeşte în toiul nopţii de nişte 
stânci, nici atunci nu înţelegi din prima clipă ce se întâmplă. 

Giannino Baglioni şedea în jilţ, într-o încăpere a 
Capitoliului; stăpânul Romei îngenunchea la picioarele lui, 
zicând că era regele Franţei. 

— În iunie s-au făcut nouă ani de când doamna Maria de 
Cressay a murit. 

— Mama mea a murit? izbucni Giannino. 

— Da, prea mărite domn... mai bine zis aceea pe care o 
credeai mama domniei tale. Şi cu două zile înainte de a 
închide ochii s-a spovedit... 

Era întâia oară când Giannino auzea spunându-i-se „prea 
mărite domn” şi rămase cu gura căscată, mai uluit chiar 
decât de pupatul piciorului. 

Aşadar, simțind că i se apropie sfârşitul, Maria de Cressay 
chemase la căpătâiul ei un călugăr augustin de la o 
mânăstire vecină, Fratele Jourdain Spaniolul, şi i se spovedi 
acestuia. 

Gândul lui Giannino se întorcea la primele sale amintiri. 
Vedea odaia de la Cressay şi pe maică-sa, blondă şi 
frumoasă... Murise de nouă ani, şi el nu ştia asta. Şiiată că 
acum nu mai era mama lui. 

La cererea muribundei, fratele Jourdain aşternuse pe 
hârtie această spovedanie care era dezvăluirea unui grozav 
secret de stat şi a unei nu mai puţin grozave crime. 

— Îţi voi arăta spovedania, precum şi scrisoarea fratelui 
Jourdain; şi una şi alta se află în mâna mea, spuse Cola de 
Rienzi. 


Tribunul vorbi patru ceasuri întregi. Atâta vreme i-a 
trebuit, mai întâi ca să-l pună în cunoştinţă pe Giannino 
asupra întâmplărilor, vechi de patruzeci de ani, care făceau 
partea din istoria regatului Franţei: moartea Margueritei 
de Bourgogne, a doua căsătorie a regelui Ludovic al X-lea 
cu Clemence a Ungariei. 

— Tatăl meu fusese şi dânsul cu solia care s-a dus s-o 
aducă pe regină de la Neapole, spuse Giannino; mi-a 
povestit-o de mai multe ori; făcea parte din suita unui 
oarecare conte de Bouville... 

— Contele de Bouville, zici? Totul se potriveşte atunci! E 
acelaşi Bouville care era epitropul pântecului reginei 
Clemence, mama domniei tale, prea luminate, şi care merse 
s-o aducă, pentru a te alăpta, pe doamna de Cressay, de la 
mănăstirea unde tocmai născuse un băiat. Ea a povestit 
aceasta cuvânt cu cuvânt. 

Pe măsură ce tribunul vorbea, oaspele său simţea că-şi 
pierde minţile. Toate erau de-a-ndoaselea; întunecimile se 
făceau luminoase, lumina se întuneca. Giannino îl silea 
mereu pe Rienzi să ia povestea de la început, ca atunci când 
iei de la capăt o socoteală prea încâlcită. Afla dintr-o dată că 
tatăl său nu era tatăl său, că mamă-sa nu era mamă-sa, şi că 
adevăratul său tată, un rege al Franţei, ucigaşul primei sale 
soţii, sfârşise prin a fi el însuşi ucis. Înceta să mai fie fratele 
de lapte al unui rege al Franţei mort în leagăn; era chiar 
acest rege reînviat deodată. 

— ȚŢi s-a spus întotdeauna Jean, nu-i aşa? întrebă Rienzi. 
Mama măriei tale, regina, ţi-a dat acest nume din pricina 
unui legământ ce făcuse. Jean sau Giovanni, de unde vine 
Giovannino, sau Giannino... Eşti Jean I-ul cel Postum. 

Cel Postum! Un nume rău prevestitor, unul din cuvintele 
acelea care evocă cimitirul, şi pe care toscanii nu pot să-l 
audă fără a face coarnele cu mâna stângă spre a îndepărta 
piaza rea. 

Pe neaşteptate, contele Robert d'Artois, contesa Mahaut, 
numele acestea care aparţineau marilor amintiri ale tatălui 


său... nu, nu ale tatălui său; în sfârşit, ale celuilalt, Guccio 
Baglioni... apăreau în povestirea tribunului, împovărate de 
roluri cumplite. Contesa Mahaut, după ce îl otrăvise pe tatăl 
lui Giannino..., da, pe regele Ludovic!... pusese la cale şi 
pieirea noului-născut. 

— Dar contele de Bouville, prevăzător, schimbase copilul 
reginei cu cel al doicii, care se chema de altfel tot Jean. 
Acesta e cel care a fost ucis, şi apoi înmormântat la Saint- 
Denis... 

Şi Giannino simţi parcă o şi mai mare strângere de inimă, 
pentru că nu se putea dezobişnui aşa de repede că ele 
Giannino Baglioni, copilul negustorului sienez, şi pentru că 
trăia o senzaţie ciudată, ca şi cum cineva îl anunţa că 
încetase să mai respire la vârsta de cinci zile şi că, de 
atunci, viaţa lui, toate gândurile lui, toate faptele lui, trupul 
său chiar, nu erau decât o nălucire. Se simţea pierind, 
umplându-se de întuneric, schimbându-se în propria sa 
fantomă. Unde se găsea cu-adevărat, sub o lespede în 
cripta de la Saint-Denis, sau aici, la Capitoliu? 

— Îmi zicea uneori „prinţişorul meu”, şopti el. 

— Cine? 

— Mama... vreau să spun, doamna de Cressay... când nu 
era nimeni de fată. Credeam că e o vorbă, aşa cum mamele 
din Franţa îşi alintă copiii; şi-mi săruta mânile şi începea să 
plângă... O, câte îmi vin în minte acum... Şi pensia aceea pe 
care o trimitea contele de Bouville, şi cum unchii Cressay, 
bărbosul şi celălalt, se purtau mai drăguţ cu mine în zilele 
când soseau banii... 

Ce s-a ales din toţi aceştia? Cei mai mulţi muriseră de 
mult: Mahaut, Bouville, Robert d'Artois... Fraţii Cressay îşi 
căpătaseră spada de cavaleri în ajunul bătăliei de la Crecy, 
dând prilej lui Filip al VI-lea să facă un joc de cuvinte. 

— Trebuie să fi fost destul de bătrâni... 

Dar dacă Maria de Cressay nu vroise niciodată să-l revadă 
pe Guccio Baglioni, nu era pentru că l-ar fi urât, aşa cum 
acesta spunea plin de amărăciune, ci pentru a-şi ţine 


jurământul ce-i fusese smuls cu de-a sila, când i se 
încredinţase pruncul regal scăpat de la pieire. 

— Şi de frica unor represalii împotriva ei sau a soţului ei, 
adăogă Rienzi. Căci erau cununaţi, în taină dar de- 
adevăratelea, de către un călugăr. Şi asta a spus-o în 
spovedania ei. Apoi, într-o zi, Baglioni a venit să te răpească 
de acolo, pe când aveai nouă ani. 

— Mi-amintesc bine de plecarea aceea... Şi dânsa, ma... 
doamna de Cressay nu s-a mai măritat din nou niciodată? 

— Niciodată, pentru că se legase pe viaţă. 

— Nici el nu s-a mai însurat. 

Giannino rămase o clipă îngândurat, cu mintea la moarta 
de la Cressay, la mortul din Campania romană, căznindu-se 
să şi-i închipuie ca pe nişte părinţi adoptivi. 

Apoi întrebă deodată: 

— Aş putea avea o oglindă? 

— Fireşte, spuse tribunul oarecum mirat. 

Bătu din palme şi dădu o poruncă unei slugi. 

— Am văzut-o pe regina Clemence, o singură dată... chiar 
atunci când fusesem luat de la Cressay şi am rămas câteva 
zile la Paris, la unchiul Spinello. Tatăl meu... adoptiv, cum 
spui... m-a dus la dânsa. Mi-a dat bomboane. Aşadar, ea era 
mama mea? 

Îl podidiră lacrimile. Îşi vârî mâna sub gulerul caftanului 
său şi scoase o răcliţă spânzurată de o sfoară de mătase: 

— Aceste moaşte ale sfântului loan le am de la dânsa... 

Căuta cu o deznădăjduită înfrigurare trăsăturile chipului 
reginei, cel puţin aşa cum se vor fi întipărit în memoria sa 
de copil. Îşi amintea numai ivirea unei femei de o minunată 
frumuseţe, toată înveşmântată în albul de doliu al reginelor 
văduve, şi care-i pusese pe frunte o mână distrată cu 
degete trandafirii... „Şi nu ştiam că eram în faţa mamei 
mele. lar dânsa, până în ultima ei zi, şi-a crezut fiul mort...” 

Ah! Această contesă Mahaut era o mare ticăloasă, nu 
numai fiindcă a omorât un prunc nevinovat, dar şi fiindcă a 
aruncat atâtea vieţi în zbucium şi nenorocire! 


Impresia de mai înainte că făptura lui e doar o nălucire 
dispăruse din mintea lui Giannino spre a face loc unei 
senzaţii, tot aşa de îngrijorătoare, şi anume că din el se 
desprindea o nouă fiinţă, neştiută. Era el însuşi dar şi un 
altul, fiul unui bancher sienez şi fiul regelui Franţei. 

Şi soţia sa, Francesca? Îşi aminti deodată de Francesca. 
Cu cine se măritase ea? Şi propriii săi copii? Ei se trăgeau 
deci din Hugues Capet, din Ludovic cel Sfânt, din Filip cel 
Frumos? 

— Papa loan al XXII-lea trebuie să fi aflat ceva din istoria 
asta, urmă Cola de Rienzi. Mi s-a spus că unii cardinali din 
jurul său şopteau că el nu era sigur că fiul regelui Ludovic 
al X-lea ar fi murit. Doar o bănuială, se zicea, cum umblă 
atâtea, şi care nu prea părea întemeiată, până la această 
spovedanie în extremis a mamei tale adoptive, mărite domn, 
a doicii, care îi ceru călugărului augustin să-i promită că te 
va căuta şi-ţi va destăinui adevărul. Toată viaţa se supusese, 
prin tăcerea ei, oamenilor; dar în clipa când trebuia să se 
înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, şi deoarece aceia care îi 
impuseseră această tăcere muriseră fără s-o dezlege de 
jurământ, ea vru să-şi uşureze inima de taina ei. Şi fratele 
Jourdain Spaniolul, credincios cuvântului dat, pornise în 
căutarea lui Giannino; dar războiul şi ciuma îl împiedicaseră 
să meargă mai departe de Paris. Tolomeii nu mai aveau 
sucursală acolo. Fratele Jourdain nu se mai simţea în stare 
să întreprindă călătorii lungi. 

— Îşi încredinţă deci povestirea şi spovedania, continuă 
Rienzi, unui alt călugăr din tagma lui, fratele Antonie, om 
de o mare sfinţenie care făcuse de câteva ori pelerinajul la 
Roma, şi venise să mă vadă mai înainte. Acest frate Antonie 
e cel care, aflându-se cu două luni în urmă bolnav la Porto- 
Venere, mi-a înlesnit să cunosc tot ce-ţi povestii acum, 
trimiţându-mi dovezile şi propria sa relatare. O clipă am 
stat la îndoială, ţi-o mărturisesc, dacă trebuie să dau 
crezare acestor lucruri. Dar, gândindu-mă mai bine, ele mi 
s-au părut prea stranii şi prea uluitoare ca să fi fost 


născocite; închipuirea omenească n-ar putea merge până 
acolo. Adeseori, tocmai adevărul ni se pare de necrezut. Am 
poruncit să se cerceteze date, să se culeagă tot felul de 
mărturii, şi am pus oameni să te caute; ţi-am trimis mai 
întâi pe acei tainici curieri care, neavând nimic scris asupra 
lor, nu au putut să te convingă să vii la mine; şi în cele din 
urmă te-am poftit prin acea scrisoare datorită căreia, prea 
mărite domn, te afli aici. Dacă vrei să ţi se recunoască 
drepturile la coroana Franţei, sunt gata să te ajut. 

Un slujitor adusese o oglindă de argint. Giannino o apropie 
de marile policandre şi se privi îndelung. Chipul său nu-i 
plăcuse niciodată; această faţă rotundă şi cam moale, nasul 
acesta drept dar fără a se deosebi de oricare altul, ochii 
aceştia albaştri sub nişte sprâncene prea şterse, era oare 
acesta un obraz de rege al Franţei? 

Giannino căuta, în fundul oglinzii, să destrame fantoma, să 
se reconstituie... 

Tribunul îi puse mâna pe umăr. 

— Şi naşterea mea, spuse el pe-un ton grav, a fost multă 
vreme învăluită de o mare taină. Am crescut într-o cârciumă 
din acest oraş; am turnat vinul la masa salahorilor. N-am 
aflat decât destul de târziu al cui fiu eram. 

Frumosul său chip de împărat, în care doar nara dreaptă 
tremura, se cam fleşcăise. 


III 

„NOI, COLA DE RIENZI...” 

Părăsind Capitoliul la ceasul când cele dintâi licăriri ale 
zorilor începeau să tivească printr-o dungă arămie ruinele 
Palatinului, Giannino nu se întoarse să doarmă în hanul de 
la Campo dei Fiori. O gardă de onoare, poruncită de tribun, 
îl însoţi pe celălalt mal al Tibrului, la castelul San-Angelo 
unde un apartament îi fusese pregătit. 

A doua zi, căutând ajutorul lui Dumnezeu ca să-şi 
potolească adânca tulburare ce-l frământa, petrecu câteva 
ceasuri într-o biserică din împrejurimi; apoi porni îndărăt 


spre castelul San-Angelo. Ceruse să fie chemat prietenul 
său Guidarelli, dar fu rugat să nu stea de vorbă cu nimeni 
înainte de a-l vedea iar pe tribun. Rămase singur până 
seara, aşteptând să vină cineva după dânsul. Se părea că 
tribunul Cola de llienzi nu se ocupa de treburile sale decât 
noaptea. 

Giannino merse deci iar la Capitoliu, unde tribunul îl primi 
cu şi mai mult respect ca în ajun şi se închise din nou cu el. 

Cola de Rienzi avea planul său de bătălie pe care şi-l arăta 
amănunţit; va face de îndată scrisori papei, împăratului, 
tuturor suveranilor creştinătăţii, poftindu-i să-şi trimeată 
ambasadori pentru a le da o veste de cea mai mare 
însemnătate, dar fără a lăsa să se ghicească ce fel de veste 
ar putea să fie; apoi, în faţa tuturor ambasadorilor adunaţi 
într-o audienţă solemnă, urma să apară Giannino, purtând 
însemnele regeşti, iar Rienzi avea să-l prezinte ca pe 
adevăratul rege al Franţei... Bineînţeles, dacă măritul domn 
se învoia cu asta. 

Giannino era rege al Franţei din ajun, dar bancher sienez 
de douăzeci de ani; şi se întreba ce interes putea să aibă 
Rienzi de a-i ţine partea, cu atâta nerăbdare, aproape cu o 
înfrigurare care scutura tot trupul voinic al potentatului. 
Pentru ce, când de la moartea lui Ludovic al X-lea patru regi 
se succedaseră pe tronul Franţei, vroia să ridice o 
asemenea contestaţie? Făcea asta, aşa cum spunea, numai 
pentru a da în vileag o nedreptate monstruoasă şi a 
restabili un prinţ despuiat de dreptul său? Tribunul îşi dădu 
repede pe faţă gândul ascuns: 

— Adevăratul rege al Franţei ar putea să-l readucă pe 
papă la Roma. Regii falşi au şi papi falşi. 

Rienzi vedea departe. Războiul între Franţa şi Anglia, care 
începea să fie războiul unei jumătăţi a Apusului împotriva 
celeilalte jumătăţi, avea, dacă nu ca obârşie, cel puţin ca 
temei juridic o ceartă dinastică pentru succesiune. Făcând 
să apară titularul adevărat şi legitim al tronului Franţei, îi 
dezumfla pe ceilalţi doi regi de pretențiilor lor. Atunci, 


suveranii Europei, barem cei paşnici, adunându-se la Roma, 
îl detronau pe regele Jean al II-lea şi-i dădeau coroana lui 
Jean I-ul. Iar Jean I-ul hotăra întoarcerea sfântului părinte 
în Cetatea Eternă. Se isprăvea cu planurile hrăpăreţe ale 
Franţei asupra ținuturilor imperiale din Italia; se isprăvea 
cu luptele dintre ghelfi şi gibelini; Italia, în unitatea ei 
regăsită, putea să năzuiască la măreţia ei de odinioară; în 
sfârşit, papa şi regele Franţei, dacă o doreau, puteau chiar 
să facă din făuritorul acestei măreţii şi acestei păci din Cola 
de Rienzi, fiu de împărat, un împărat, şi nu un împărat după 
chipul celui german, ci unul asemenea împăraţilor 
străvechi! Mama lui Cola era din Trastevere, unde umbrele 
lui August, Titus şi Traian, se plimbă mereu, chiar prin 
cârciumi, dând visurilor aripi... 

A doua zi, 4 octombrie, în cursul unei a treia întrevederi, 
asta însă la lumina zilei, Rienzi îi înmână lui Giannino, 
căruia începuse să-i zică Giovanni di Francia, toate dovezile 
aflate în uimitorul său dosar: spovedania mamei 
neadevărate, povestirea fratelui Jourdain Spaniolul, 
scrisoarea fratelui Antonie; apoi, chemând pe unul din 
grămăticii săi, începu să dicteze actul care adeverea toate 
acestea: 

— Noi, Cola de Rienzi, cavaler din mila scaunului apostolic, 
ilustru senator al Cetăţii Sfinte, judecător, căpitan şi tribun 
al poporului roman, am cercetat îndeaproape dovezile ce 
mi-au fost aduse de fratele Antonie, şi le-am dat crezare cu 
atât mai vârtos cu cât, după cele ce-am auzit şi aflat, e 
neîndoios că din vrerea lui Dumnezeu regatul Franţei a 
fost, vreme de mulţi ani, prada războiului şi a urgiilor de tot 
felul, lucruri pe care, toate, Dumnezeu le-a rânduit, aşa 
credem, drept ispăşire a înşelăciunii ce s-a săvârşit faţă de 
acest om, şi care a făcut ca el să rămână vreme îndelungată 
în umilinţă şi sărăcie... 

Tribunul părea mai nervos ca în ajun; se oprea din dictare 
de fiecare dată, când un zgomot neobişnuit îi ajungea la 
ureche, sau dimpotrivă când se făcea o tăcere ceva mai 


lungă. Ochii săi mari se întorceau adeseori spre ferestrele 
deschise; s-ar fi zis că pândea ce se întâmplă pe afară. 

— Giannino ni s-a înfăţişat, la poftirea noastră, joi, în 2 
octombrie. Înainte de a-i spune ceea ce aveam a-i vorbi, 1- 
am întrebat cine este, ce stare are, ce nume poartă, numele 
tatălui său, şi toate cele în legătură cu dânsul. După 
răspunsurile pe care mi le-a dat, am găsit că spusele lui se 
potriveau cu ceea ce ziceau scrisorile fratelui Antonie; ceea 
ce văzând, i-am destăinuit cuviincios tot ce aflasem în 
această privinţă. Deoarece însă ştim că o răscoală se 
pregăteşte la Roma împotriva noastră... 

Giannino avu o tresărire. Cum! Cola de Rienzi, atât de 
puternic încât vorbea de ambasadorii pe care îi va trimite 
papei şi tuturor suveranilor lumii, se temea... Ridică 
privirea la tribun; acesta îşi întări spusele, plecându-şi încet 
pleoapele peste ochii albaştri; nara dreaptă îi tremura. 

— Prinții de Colonna, rosti el posomorât. 

Şi dictă mai departe: 

— Deoarece ni-e teamă că vom pieri înainte de a-i fi dat 
vreun sprijin sau vreun mijloc spre a-şi redobândi regatul, 
am pus de s-au scris din nou pe curat toate aceste scrisori şi 
i le-am încredinţat cu mâna noastră, astăzi, sâmbătă 4 
octombrie 1334, după ce le-am pecetluit cu sigiliul nostru, 
având o stea mare înconjurată de opt stele mărunte şi 
cercul mic la mijloc, precum şi stemele sfintei biserici şi 
poporului roman, pentru ca adevărurile ce-s cuprinse în ele 
să primească o mai mare chezăşie şi pentru ca să fie 
cunoscute de toţi credincioşii. 

Facă preasfinţia şi preamilostivul nostru domn Isus Cristos 
să avem parte de o destul de lungă viaţă ca să putem vedea 
biruitoare în lumea aceasta o atât de dreaptă pricină. Amin, 
amin! 

Când isprăvi asta, Rienzi se apropie de fereastra deschisă 
şi, luându-l de umăr pe Jean I-ul cu un gest aproape 
părintesc, îi arătă la o sută de picioare dedesubt, trântite 
una peste alta, ruinele forumului antic, arcurile de triumf şi 


templele năruite. Asfinţitul îşi aşternea aurul roşiatic peste 
această fabuloasă carieră de unde vandalii şi papii luaseră 
marmura, vreme de aproape zece veacuri, şi care nici acum 
nu era sleită. Din templul lui Jupiter se zărea casa 
vestalelor, şi un dafin care creştea în templul Venerei... 

— Acolo, spuse tribunul arătând locul fostei Curii romane, 
acolo a fost asasinat Cezar... Vrei să-mi faci un mare bine, 
mărite domn? Nimeni nu te cunoaşte încă, nimeni nu ştie 
cine eşti, şi poţi umbla în voie ca un burghez de rând din 
Siena. Vreau să te ajut din toate puterile; pentru asta însă e 
nevoie ca să fiu în viaţă. Ştiu că o conspirație se urzeşte 
împotriva mea. Ştiu că vrăjmaşii mai vor să-mi curme zilele. 
Ştiu că ştafetele pe care le trimit în afara Romei sunt 
urmărite. Pleacă la Montefiascone, înfăţişază-te din partea 
mea cardinalului Albornez, şi spune-i să-mi trimită nişte 
oşti, fără de nici o zâbavă. 

În ce aventură se găsea prins Giannino, doar după câteva 
ore de la sosirea lui la Roma? Să revendice tronul Franţei! 
Şi abia ajuns prinţ pretendent la coroană, să plece ca 
emisar al tribunului pentru a-i chema oşti în ajutor. Nu 
spusese da la nimic din toate acestea şi la nimic nu putea să 
zică nu. 

A doua zi, 5 octombrie, după o goană de douăsprezece 
ceasuri, intra în acelaşi Montefiascone prin care trecuse cu 
cinci zile înainte, ponegrind aşa de rău Franţa şi pe 
francezi. Vorbi cardinalului Albornez, şi acesta hotări 
numaidecât să pornească asupra Romei, cu oştenii pe care 
îi avea la îndemână; era însă prea târziu. 

Marţi, în 7 octombrie, Cola de Rienzi fusese omorât. 

IV 
REGELE POSTUM. 

Şi Giovannini di Francia se întoarse la Siena, unde îşi văzu 
mai departe de bancă şi de negoţul său de lână, tăcând 
mâlc vreme de doi ani. Atâta doar că se privea adeseori în 
oglindă. Şi nu adormea fără a se gândi că era fiul reginei 
Clemence a Ungariei, rudă a suveranului Neapolei şi 


strănepot al lui Ludovic cel Sfânt. Dar nu avea curajul s-o 
spună cuiva; nu poţi ieşi deodată din Siena, la patruzeci de 
ani, strigând: „Eu sunt regele Franţei”, fără a risca să fii 
luat drept nebun. Uciderea lui Cola de Rienzi, ocrotitorul 
său de trei zile, îl pusese pe gânduri. Şi mai întâi, la cine s- 
ar fi putut duce? 

Totuşi, nu-şi ţinea taina aşa de ascunsă încât să nu fi vorbit 
niţel despre asta cu nevastă-sa Francesca, curioasă ca toate 
femeile, cu prietenul său Guidarelli, curios ca orice notar, şi 
mai ales cu Fra Bartolomeo, din tagma Fraţilor 
propovăduitori, curios ca orice duhovnic. 

Fra Bartolomeo era un călugăr italian, entuziast şi limbut, 
care se şi vedea capelan al regelui. Giannino îi arătase 
hârtiile pe care i le dăduse Rienzi: se apucă să vorbească de 
ele prin oraş. Şi foarte curând sienezii începură să-şi 
şoptească între dânşii această minune: adevăratul rege al 
Franţei era printre concetăţenii lor! Lumea se îmbulzea în 
faţa palatului 'Tolomei: cei care veneau să cumpere lână de 
la Giannino, îi făceau plecăciuni adânci; se simțeau onoraţi 
iscălindu-i o poliţă; toţi îl arătau când umbla prin ulicioarele 
oraşului. Slujbaşii firmelor comerciale care fuseseră în 
Franţa te încredinţau că Giannino semăna leit cu prinții de 
acolo, blond ca dânşii, cu pomeţii laţi şi sprâncenele cam 
depărtate între ele. 

Şi iată-i pe neguţătorii sienezi împrăştiind noutatea asta 
printre împuterniciţii lor de la sucursalele italiene din 
Europa. Şi iată, ieşind la iveală că fraţii Jourdain şi Antonie, 
cei doi călugări augustini pe care toată lumea îi credea 
morţi, atât de bătrâni şi de bolnavi se ziceau singuri în 
scrisorile lor, mai trăiau încă, pregătindu-se chiar să plece 
spre Ţara Sfântă. Şi iată că cei doi călugări scriu Consiliului 
Republicii Siena pentru a adeveri toate mărturiile lor 
dinainte; ba fratele Jourdain îi scrie chiar lui Giannino, 
vorbindu-i de nenorocirile Franţei şi îndemnându-l să 
treacă la fapte! 


Nenorocirile Franţei erau într-adevăr mari. Regele Jean al 
II-lea, „falsul rege” cum îi spuneau acum sienezii, îşi arătase 
toată măsura geniului său într-o mare luptă ce se dăduse în 
apusul ţării, prin părţile dinspre Poitiers. 

Pentru că la Crecy, tătâne-său Filip al VI-lea mâncase 
bătaie de la nişte oşti de tălpaşi, la Poitiers, Jean al II-lea 
hotărâse să-şi descalece cavalerii, dar fără să-i lase să-şi 
scoată armurile, şi-i puse să pornească aşa împotriva unui 
vrăjmaş care-i aştepta pe creasta unui deal. Acolo au fost 
măcelăriți în zalele lor ca nişte glotaşi de rând. Fiul mai 
mare al regelui, prinţul Charles, care comanda una din oşti, 
se depărtase de locul bătăliei, după cum îi poruncise tată- 
său, ziceau unii, dar arătând mare grabă în împlinirea 
acestei porunci. Se mai spunea că prinţul avea mâinile 
umflate şi din pricina asta nu putea ţine multă vreme o 
sabie. Oricum ar fi fost, prudenţa lui scăpase de la pieire 
câţiva cavaleri ai Franţei, în vreme ce Jean al II-lea, încolţit 
cu mezinul său Filip care-i striga: „Iată, păzea la dreapta, 
tată, păzea la stânga!” când avea să se apere de o oaste 
întreagă, sfârşi prin a se preda unui cavaler picard trecut în 
slujba englezilor. 

Acum regele Valois era prizonierul regelui Eduard al III- 
lea. Nu se vorbea oare de cifra nemaiauzită de un milion de 
florini, ca preţ al răscumpărării sale? A, nu trebuia nimeni 
să-şi pună nădejdea în bancherii sienezi pentru a contribui 
la suma asta! 

Se comentau tocmai aceste ştiri, cu multă însufleţire, într- 
o dimineaţă a lui octombrie 1356, în faţa Primăriei oraşului 
Sienna din frumoasa piaţă în chip de amfiteatru, mărginită 
de palate cu ziduri galbene şi roşiatice, vorbeau toţi făcând 
gesturi mari care înfricoşau porumbeii, când deodată, Fra 
Bartolomeo, în anteriul său alb, se apropie de ceata cea mai 
numeroasă, şi, dovedindu-şi faima de frate propăvăduitor, 
începu să vorbească de parcă ar fi fost la amvon. 

— Se va vedea în sfârşit cine este acest rege prizonier şi 
care sunt drepturile lui la coroana lui Ludovic cel Sfânt! 


Ceasul dreptăţii a sosit; nenorocirile ce se abat de douăzeci 
şi cinci de ani asupra Franţei nu sunt decât pedeapsa unei 
mişelii, iar Jean de Valois nu-i decât un uzurpator... 
uzurpatore, uzurpatore! răcnea Fra Bartolomeo în faţa 
mulţimii care sporea întruna. El nu are nici un drept la 
tronul pe care-l ocupă. Regele legitim, adevăratul rege al 
Franţei, se afla la Siena şi toată lumea îl ştie: i se zice 
Giannino Baglioni. 

Degetul său arata, pe deasupra acoperişurilor, spre 
palatul Tolomei. 

—...mulţi îl cred fiul lui Guccio, fiu al lui Mino; dar 
adevărul este că s-a născut în Franţa, din regele Ludovic şi 
regina Clemence a Ungariei. 

Această predică stârni o asemenea tulburare în oraş încât 
Consiliul Republicii se adună numaidecât la Primărie, îi ceru 
fratelui Bartolomeo să-i aducă dovezile, le cercetă, şi după 
ce chibzui îndelung, hotări să-l recunoască pe Giannino ca 
rege al Franţei. Siena îl va ajuta să-şi redobândească 
regatul; se va numi un sfat alcătuit din şase cetăţeni aleşi 
printre cei mai înţeiepţi şi mai bogaţi care să vadă de 
interesele lui, şi să dea de ştire papei, împăratului, 
suveranilor, Parlamentului din Paris, că exista un fiu al lui 
Ludovic al X-lea, despuiat de drepturile sale în chip ruşinos 
dar neîndoielnic, şi care îşi cerea moştenirea. Şi până una 
alta i se votă o gardă personală şi o pensie. 

Speriat de această frământare, Giannino începu prin a 
refuza totul. Dar Consiliul stăruia; Consiliul îi flutura sub 
ochi propriile sale documente şi-i cerea să fie convins de 
adevărul lor. În cele din urmă, Giannino povesti 
întrevederile sale cu Cola de Rienzi, a cărui moarte nu 
înceta să-l obsedeze, şi atunci entuziasmul tuturor nu mai 
cunoscu margini; cei mai nobili dintre tinerii sienezi se 
certau pentru cinstea de a face parte din garda lui; mai-mai 
să se încaiere între ele cartierele ca în ziua de Palio. 

Această înfrigurare ţinu doar o lună, timp în care Giannino 
străbătea oraşul cu un alai de prinţ. Soţia lui nu prea ştia ce 


atitudine să ia şi se întreba dacă o burgheză de rând ca 
dânsa ar putea fi încoronată la Reims. Cât despre copii, ei 
umblau îmbrăcaţi toată săptămâna în straiele lor de 
sărbătoare. Cel mai mare, născut din prima căsătorie, 
Gabriel, trebuia să fie socotit ca moştenitor al tronului? 
Gabriel Primo, rege al Franţei... asta suna ciudat. Sau nu 
cumva... şi biata Francesca Agazzano tremura la gândul 
acesta... papa va fi silit să anuleze o căsătorie atât de puţin 
potrivită cu augusta persoană a soţului, spre a-i îngădui 
acestuia să se însoare din nou luând o fată de rege? 

Negustorii şi bancherii se potoliră repede după ce primiră 
ştiri de la oamenii lor de prin alte părţi. Treburile nu 
mergeau şi aşa destul de rău în Franţa ca să mai fie nevoie 
acolo de încă un rege? Puțin le păsa fraţilor Bardi de la 
Florenţa că suveranul legitim era sienez! Franţa avea un 
rege Valois, prizonier la Londra, unde trăia ca într-o colivie 
de aur, în palatul Savoia de pe Tamisa, şi-şi alina, în 
tovărăşia unor tineri scutieri, durerea pricinuită de 
asasinarea scumpului său La Cerda. Franţa mai avea şi un 
rege englez care ţinea sub mâna lui cea mai mare parte a 
ţării. lar acum, noul rege al Navarrei, nepot al Margueritei 
de Bourgogne, căruia i se zicea Carol cel Rău, revendica şi 
el tronul. Şi toţi erau înglodaţi în datorii la băncile italiene... 
Ah! Atâta le mai lipsea sienezilor, să-l sprijine pe Giannino al 
lor în pretenţiile sale la tron! 

Consiliul Republicii nu trimise nici o scrisoare suveranilor, 
nici un ambasador papei, nici un protest Parlamentului din 
Paris. Şi în curând i se retrase lui Giannino şi pensia şi 
garda de onoare. 

Acum însă, el era cei ce vroia să continuie această 
aventură în care se băgase aproape împotriva voinţei sale. 
Era vorba de cinstea lui, iar ambiția, trezită târziu, îl 
chinuia. Nu se mai împăca cu gândul că cineva n-ar ţine 
seamă de faptul că fusese primit la Capitoliu, că dormise la 
Castelul San-Angello şi că mersese asupra Romei alături de 
un cardinal. Se plimbase o lună cu o escortă de prinţ şi nu 


putea să îndure auzind pe unii şoptind, dumineca, atunci 
când intra în Domul a cărui faţadă albă şi neagră abia 
fusese isprăvită: „Ştiţi, ăsta e cel de-şi zice moştenitorul 
Franţei!” De vreme ce atâţia hotărâseră că va fi rege, va 
continua să fie. Şi, de unul singur, îi scrise papei Inocent al 
VI-lea, care-i urmase în 1352 lui Pierre Roger; scrise 
regelui Angliei, regelui Navarrei, regelui Ungariei, 
trimiţându-le în copie documentele şi cerându-le să fie 
restabilit în drepturile sale. Demersul s-ar fi oprit poate aici, 
dacă Ludovic al Ungariei, singurul dintre rubedenii, nu i-ar 
fi răspuns. Acesta era nepotul direct al reginei Clemence; în 
scrisoarea sa îi dădea lui Giannino titlul de rege şi-l felicita 
pentru naşterea lui ilustră! 

Atunci, la 2 octombrie 1357, trei ani în cap după întâia 
întrevedere cu Cola de Rienzi, luând cu dânsul tot dosarul 
de acte, precum şi două sute cincizeci de scuzi de aur şi 
două mii şase sute de ducați cusuţi în căptuşeala 
veştmintelor, Giannino porni spre Buda pentru a cere 
ocrotire acestui văr de departe care se învoia să-l 
recunoască. Era însoţit de patru scutieri care credeau în 
steaua lui. 

Dar două luni mai târziu, când sosi la Buda, Ludovic al 
Ungariei nu se afla în oraş. Giannino aşteptă toată iarna, 
cheltuindu-şi ducaţii. Descoperi acolo un sienez, Francesco 
del Contado, care ajunsese episcop. 

În sfârşit, prin martie, vărul din Ungaria se întoarse în 
capitala lui, dar nu-l primi pe Giovanni di Francia. Puse mai 
mulţi seniori să-l întrebe de toate şi aceştia se arătară la 
început convinşi de drepturile lui, dar apoi, după opt zile, 
schimbându-şi părerea, susţinură că aceste pretenţii nu 
erau decât o înşelătorie. Giannino protestă; se împotrivi să 
părăsească Ungaria. Îşi alcătui un consiliu, prezidat de 
episcopul sienez; izbuti chiar să strângă, din nobilimea 
maghiară cu închipuirea aprinsă şi întotdeauna gata de 
aventuri, cincizeci şi şase de cavaleri care se legară să-l 
urmeze cu patru mii de arcaşi, împingând oarba mărinimie 


până a-i oferi să-l slujească pe cheltuiala lor atâta vreme cât 
nu va fi în stare să-i răsplătească. 

Le trebuia însă, pentru a găti oastea şi a porni, învoirea 
regelui Ungariei. Acesta, care cerca să i se zică „cel Mare”, 
dar nu părea să strălucească prin deşteptăciune, vru să 
cerceteze el însuşi din nou hârtiile lui Giannino, le găsi 
adevărate, şi spuse sus şi tare că va da sprijin şi bani pentru 
treaba asta, apoi, în săptămâna următoare, anunţă că, după 
ce chibzuise bine, lăsa baltă proiectul. 

Cu toate acestea, la 15 mai 1359, episcopul Francesco del 
Contada îi înmâna pretendentului o scrisoare datată din 
aceeaşi zi, pecetluită cu sigiliul Ungariei, prin care Ludovic 
cel Mare „în sfârşit luminat de soarele adevărului” 
adeverea că seniorul Giannino di Guccio, crescut în oraşul 
Sienna, se trăgea într-adevăr din neamul regesc al 
străbunilor săi, şi era fiul regelui Ludovic al Franţei şi al 
reginei Clemence a Ungariei, binecuvântată le fie 
amintirea. Scrisoarea mai adeverea că pronia cerească, 
slujindu-se de ajutorul doicii regale, vroise ca printr-un 
schimb, locul tânărului prinţ să fie luat de un alt copil, 
morţii căruia îşi datora Giannino scăparea, „precum 
odinioară Fecioara Maria, fugind din Egipt, îşi scăpa 
pruncul lăsând să se creadă că nu mai trăia...” 

Totuşi, episcopul Francesco îl sfătuia pe pretendent să 
plece cât mai repede, înainte ca regele Ungariei să se 
răzgândească, cu atât mai mult cu cât nimeni nu era sigur 
că scrisoarea ar fi fost dictată de dânsul, nici că pecetea ar 
fi fost pusă din porunca lui... 

A doua zi, Giannino părăsea Buda, fără să fi avut vreme să- 
şi adune toate oştile care se arătaseră gata să-i slujească, 
totuşi cu o suită destul de frumoasă pentru un prinţ care 
avea aşa de puţine moşii. 

Giovanni di Francia merse atunci la Veneţia, unde puse săi 
se croiască vestminte regeşti, apoi la Trevisa, la Padua, la 
Ferrara, la Bolonia, şi în cele din urmă, după o călătorie de 


şaisprezece luni se întoarse la Siena, spre a se prezenta la 
alegerile pentru Consiliul Republicii. 

Or, deşi numele său ieşi al treilea la numărătoarea bilelor, 
Consiliul declară nulă şi neavenită alegerea sa, tocmai 
fiindcă era fiul lui Ludovic al X-lea, tocmai fiindcă era 
recunoscut ca atare de către regele Ungariei, tocmai 
fiindcă nu era născut în Siena. Şi îi luară cetăţenia sieneză. 

Se nimeri să treacă prin Toscana marele seneşal al 
regatului Neapolei, în drum spre Avignon. Giannino dădu 
fuga să-l vadă; nu era Neapole leagănul familiei sale 
dinspre mamă? Cântărindu-şi fiecare vorbă, seneşalul îl 
sfătui să se adreseze papei. 

De data asta fără escortă, nobilii unguri săturându-se să-l 
mai urmeze, sosi în primăvara anului 1360, purtând doar 
un anteriu de pelerin, în cetatea papală. Inocent al VI-lea 
refuză cu îndărătnicie să-l primească. Franţa îi pricinuia 
sfântului părinte destule necazuri ca să-i mai treacă prin 
cap să se ocupe de acest straniu rege postum. 

Jean al II-lea cel Bun era tot prizonier; Parisul mai suferea 
încă de pe urma răscoalei în care starostele negustorilor, 
Etienne Marcel, pierise ucis în încercarea de-a aşeza o 
cârmuire populară. Răzmeriţa se întinsese şi la sate unde 
sărăcia îi ridica pe cei cărora li se zicea „ţopârlanii”. 
Oamenii se omorau peste tot unii pe alţii, de nu mai ştia 
nimeni care-i prieten şi care-i duşman. Prinţul moştenitor 
cu mâinile umflate, fără oşti şi fără bani, lupta împotriva 
englezilor, lupta împotriva navarezilor, lupta chiar împotriva 
parizienilor, ajutat de bretonul du Guesclain, căruia îi 
înmânase spada pe care el nu putea s-o ţină. 

Afară de asta, se ostenea să adune banii pentru 
răscumpărarea tatălui său. 

Domnea o zăpăceală grozavă în taberele învrăjbite şi la fel 
de sleite toate; cete care-şi ziceau de oşteni, dar nu erau 
decât de tâlhari, jefuiau călătorii la drumul mare şi omorau 
doar din pofta de a ucide. 


Şederea la Avignon devenea pentru capul bisericii tot aşa 
de puţin sigură ca şi la Roma, chiar dacă ţinea seamă de 
duşmănia celor din neamul Colonna. Trebuia să mijlocească 
pacea, şi asta cât de repede, să impună pacea acestor 
luptători istoviţi, convingând pe regele Angliei să renunţe la 
coroana Franţei, chiar de ar fi să păstreze ca drept al 
cuceritorului o jumătate de ţară, iar regele Franţei să fie 
pus la loc peste cealaltă jumătate pentru a aduce acolo o 
brumă de rânduială. Ce să mai faci şi cu un pelerin zăpăcit 
care cerea regatul, fluturând mărturia de necrezut a unor 
călugări necunoscuţi şi o scrisoare a regelui Ungariei pe 
care acesta o tăgăduia? 

Atunci Giannino începu să pribegească încolo şi încoace, 
căutând ceva bani, încercând să intereseze la istoria lui 
nişte comeseni de han care aveau un ceas de pierdut între 
două ulcioare de vin, încrezându-se în oameni lipsiţi de 
orice trecere, intrând în vorbă cu tot soiul de intriganţi, de 
amărâţi, de tâlhari de drumul mare, de capi ai unor bande 
englezeşti care, ajunse până acolo, prădau prin Provance. 
Toţi ziceau că e nebun şi, la drept vorbind, începea să fie. 

Mărimile oraşului Aix îl arestară într-o zi din ianuarie 1361 
pentru că aţâţa târgul la tulburări. Se descotorosiră de el, 
dându-l pe mâna ispravnicului din Marsilia care-l băgă la 
închisoare. Fugi de acolo după opt luni ca să fie prins iar 
numaidecât; şi pentru că se lăuda în gura mare cu familia 
lui din Neapole, pentru că susţinea cu atâta tărie că e fiul 
doamnei Clemence a Ungariei, ispravnicul îl trimise la 
Neapole. 

Tocmai atunci se mijlocea căsătoria reginei Jeanne, 
moştenitoarea lui Robert Astrologul cu fiul mai mic al lui 
Jean cel Bun. Acesta, abia întors din vesela lui captivitate, 
după pacea de la Bretigny încheiată de prinţul moştenitor, 
alergă la Avignon unde papa Inocent al VI-lea murise de 
curând. Şi regele Jean al II-lea îi propunea noului pontif 
Urban al V-lea un plan măreț, vestita cruciadă pe care nici 


tată-său Filip de Valois, nici bunicu-său Charles, nu 
izbutiseră s-o pornească. 

La Neapole, Jean cel Postum, Jean Necunoscutul fu închis 
la château d'Oeuf; prin răsuflătoarea celulei sale, putea să 
vadă Castelul Nou, acel Maschio Angioino, de unde maică- 
sa plecase aşa de fericită, cu patruzeci şi şase de ani în 
urmă, ca să ajungă regină a Franţei. 

Acolo muri chiar în acel an, împărtăşind şi el, prin cele mai 
stranii întorsături, soarta Regilor Blestemaţi. 

Când Jacques de Molay îşi aruncase blestemul, din 
înălţimea rugului său, cunoştea el oare dinainte viitorul 
făgăduit seminţiei lui Filip cel Frumos? Pătrunsese el oare 
prin Ştiinţa vrăjitorească a ghicitului, de care unii ziceau că 
se folosesc templierii, acest viitor? Sau doar fumul în care 
murea îi deschisese mintea asupra unei vedenii profetice? 

Popoarele poartă povara blestemelor mai multă vreme 
decât regii care le-au stârnit. 

Dintre urmaşii de parte bărbătească ai Regelui de Fier, 
niciunul nu scăpase ursitei tragice, niciunul nu mai trăia, 
afară de Eduard al Angliei care nu izbutise să domnească în 
Franţa. 

Dar el, poporul, nu ajunsese la capătul suferințelor. Va mai 
trebui să cunoască încă un rege înţelept, un rege nebun, un 
rege nevolnic, şi şaptezeci de ani de urgii, înainte ca 
flăcările unui alt rug, aprins pentru jertfirea unei fiice a 
Franţei, să risipească în apele Senei blestemul marelui 
maestru al templierilor. 


SFÂRŞIT 


(1) Învățătura eretică a lui Manes 
12) Dans asemănător cu cadrilul de mai târziu