Alexandre Dumas — Pajul Ducelui De Savoia

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


PAJUL DUCELUI DE SAVOIA 


PARTEA ÎNTÂI. 

CE-AR FI PUTUT VEDEA UN OM COCOŢAIT PE CEL MAI 
ÎNALT TURN DIN HESDIN-FERI, ÎN ZIUA DE 5 MAI 1555, 
PE LA ORELE DOUĂ DUPĂ-AMIAZĂ. 

Să strămutăm dintr-o dată, fără prefaţă, fără prealabile 
consideraţii, pe acei dintre cititorii noştri care nu se tem să 
facă, împreună cu noi, un salt de trei secole În trecut, 
pentru a-i pune În prezenţa unor oameni cu care trebuie să 
le facem cunoştinţă şi În mijlocul unor evenimente la care îi 
vom face să asiste. 

Suntem În 5 mai, anul 1555. 

Henric al II-lea domneşte În Franţa; 

Maria 'Tudor, în Anglia; 

Carol-Quintul stăpâneşte Spania, Germania, Flandra, Italia 
şi cele două Indii, adică a şasea parte a lumii. 

Scena se deschide În apropierea orăşelului Hesdin-Fert, 
pe care îl termină de reclădit Emmanuel-Philibert, prinţul 
de Piemont, pe temeliile fostului Hesdin-leVieux, cucerit de 
el şi ras de pe suprafaţa pământului cu un an înainte. 

— Deci, călătorim În acea regiune a vechii Franţe care se 
chema pe atunci Artois şi care astăzi se numeşte 
deparmentul Pas-de-Calais. 

Am spus a vechii Franţe, deoarece pentru un moment 
Artois-ul a fost alipit la patrimoniul regilor noştri de către 
Philippe-Auguste, învingătorul de la Saint-Jean-d'Acre şi de 
la Bouvines; dar după ce a fost ataşat, în 1180, domeniului 
regal al Franţei şi dăruit apoi de Ludovic cel sfânt În 1237 
fratelui său mezin Robert, se înstrăinează În mâinile a trei 
femei, Mahaud, Ioana I-a şi Ioana a Il-a, trecând la trei case 


diferite. Apoi, cu Margareta sora Ioanei a II-a şi fiica loanei 
I-a, ajunge În stăpânirea contelui Ludovic de Mâle, a cărui 
fiică îl trece odată cu comitatele Flandrei şi Nevers, casei 
ducilor de Burgundia. În sfârşit, Carol Temerarul murind, 
Maria de Burgundia, ultimă moştenitoare a numelui colosal 
şi a avuţiilor imense ale tatălui ei, avea să adauge În ziua 
căsătoriei sale cu Maximilian, fiul împăratului Frederic al 
III-lea, renume şi bogății domeniului casei de Austria, unde 
dispărură mistuindu-se asemeni unui fluviu ce se pierde În 
apele oceanului. 

Asta însemna o mare pierdere pentru Franţa, căci Artois- 
ul era o provincie frumoasă şi bogată. Aşa că, de trei ani de 
zile, cu noroc schimbător şi soartă capricioasă, Henric al II- 
lea şi Carol-Quintul luptau într-o vajnică încleştare corp la 
Corp, picior la picior, frunte la frunte; Carol-Quintul ca s-o 
păstreze, Henric al II-lea ca s-o recucerească. 

În timpul acestui război înverşunat, în care fiul regăsea pe 
vechiul duşman al tatălui său şi, la fel ca acesta, avea să 
aibă Marignanul şi Pavia sa, fiecare avusese parte de zile 
bune şi zile rele, victorii şi înfrângeri. Franţa văzuse armata 
lui Carol-Quintul părăsind În dezordine Metz-ul asediat şi 
cucerise Marienbourg, Bouvines şi Dinant; Imperiul, la 
rândul său, luase cu asalt Therouanne şi Hesdin şi furios de 
înfrângerea suferită la Metz dăduse foc unuia şi răsese de 
pe suprafaţa pământului pe celălalt. 

Am comparat Metz-ul cu Marignanul şi nu exagerăm. O 
armată de cincizeci de mii de infanterişti, paisprezece mii 
de cai, decimată de frig, de molime şi, să mai adăugăm, de 
curajul ducelui Francisc de Guise şi a garnizoanei franceze, 
se mistui ca un abur, dispăru ca un fum, lăsând drept 
singură urmă a existenţei sale zece mii de morţi, două mii 
de corturi şi o sută douăzeci de tunuri. 

Descurajarea era atât de mare, încât fugarii nici măcar nu 
încercau să se apere. Carol de Bourbon urmărea un corp de 
cavalerie spaniolă; căpitanul care comanda acel corp se 
opri şi se duse de-a dreptul la căpetenia duşmană: 


— Orice-ai fi, prinţ, duce sau simplu gentilom, îi spuse el, 
orice-ai fi, dacă lupţi pentru glorie, caută altă ocazie; căci 
astăzi ai ucide oameni prea slăbiţi, nu numai să-ţi stea 
împotrivă, ba chiar s-o ia la fugă. 

Carol de Bourbon îşi vâri spada în teacă, poruncind 
oamenilor lui să facă la fel, şi căpitanul spaniol cu trupa sa 
îşi continuară retragerea fără să mai fie hărțuit de ei. 

Carol-Quintul nu se arătase nici pe departe atât de 
îndurător. Therouanne cucerit, poruncise ca oraşul să fie 
jefuit, ras până la temelii; să se distrugă nu numai edificiile 
civile, dar chiar şi bisericile, mănăstirile şi spitalele; să nu 
mai lase, în sfârşit, nici o urmă de zid; şi, ca să nu mai 
rămână nici piatră de piatră, chemă pe locuitorii Flandrei şi 
Artois-ului să împrăştie rămăşiţele. 

Chemarea la distrugere fusese auzită. Populaţia din Artois 
şi Flandra, căreia garnizoana din Therouanne îi pricinuia 
mari pagube, alergase înarmată ca cazmale, ciocane, sape 
şi târnăcoape, şi oraşul dispăruse ca Sagonta sub picioarele 
lui Hannibal, ca şi Cartagina la suflul lui Scipion. 

Hesdin avusese aceeaşi soartă ca Therouanne. 

Dar, între timp, Emmanuel-Philibert fusese numit 
comandant-şef al armatelor Imperiului în 'Ţările-de-]Jos; şi el, 
dacă nu putuse salva Therouanne obținuse, cel puţin, să 
reclădească Hesdin. 

Izbutise în câteva luni să săvârşească o muncă colosală şi 
un nou oraş se ridicase ca prin farmec la un sfert de leghe 
de cel vechi. Acest nou oraş, aşezat în mijlocul mlaştinilor 
din Mesnil, pe râul la Canche, era aşa de bine fortificat, că 
după o sută cincizeci de ani încă mai stârnise admiraţia lui 
Vauban, deşi în cursul acelor o sută cincizeci de ani sistemul 
de fortificaţii se schimbase cu totul. 

Fondatorul lui îi dăduse numele Hesdin-Fert; adică, 
adăugase numelui, pentru a sili noul oraş să-şi amintească 
de origina lui, aceste patru litere: F. E. R. I. date împreună 
cu crucea albă de împăratul Germaniei, după asediul de la 
Rodos lui Amedeu cel Mare, al treisprezecelea conte de 


Savoia şi care însemnau: Fortitudo ejus Rhodum tenuit, 
adică: curajul său a salvat Rodos. 

Dar nu era singurul miracol săvârşit de înaintarea în grad 
a tânărului general, căruia Carol-Quintul îi încredinţase 
conducerea armatei sale. Datorită disciplinei riguroase pe 
care ştiuse s-o impună, nenorocitul ţinut care de patru ani 
era un câmp de luptă începea să respire; cele mai severe 
ordine fuseseră date de el ca să împiedice jaful şi chiar 
furtul; orice comandant care încălca ordinele era dezarmat 
şi pus la arest, mai lung ori mai scurt, în cortul lui şi în văzul 
întregii armate; orice soldat prins asupra faptului era 
spânzurat. 

Drept urmare, cum iarna din 1554-1555 făcuse să 
înceteze aproape de tot ostilitățile din amândouă părţile, 
locuitorii Artois-ului petrecuseră vreo patru sau cinci luni 
care, în comparaţie cu cei trei ani scurşi între asediul 
Mertz-ului şi reconstruirea oraşului Hesdin, li se păruse ca 
o întrezărire a epocii de aur. 

Se mai auzea totuşi din când în când, pe ici pe colo, de 
câte un castel incendiat, vreo fermă jefuită, vreo casă 
prădată, fie de francezii care ocupau Abbeville, Doullens şi 
Montreuil-sur-Mer, şi care încercau incursiuni în teritoriul 
duşmanului, fie de jefuitorii înrăiţi, cavalerişti, pedestraşi, 
mercenari şi vagabonzi, care se ţineau după armata 
imperială; dar Emmanuel-Philibert îi urmărea cu atâta 
străşnicie pe francezi, şi-i pedepsea atât de aspru pe cei din 
armata imperială, că urgiile acelea deveneau din zi în zi mai 
rare. 

lată deci care era situaţia în provincia Artois şi mai cu 
seamă în împrejurimile oraşului Hesdin-Fert, în ziua în care 
începe povestirea noastră, adică la 5 mai 1555. 

Dar, după ce le-am oferit cititorilor noştri o privire 
generală asupra stării morale şi politice a ținutului, ne mai 
rămâne, pentru a completa tabloul, să le dăm şi o idee 
despre aspectul material, aspect care s-a schimbat cu 


desăvârşire, din acea epocă, datorită răspândirii industriei 
şi ameliorării aduse culturii pământului. 

Să spunem deci, pentru a ajunge la acest anevoios rezultat 
pe care ni-l propunem şi care are drept ţel redarea unui 
trecut aproape dispărut, să spunem deci, ce-ar fi văzut, în 
acea zi de 5 mai 1555, câtre orele două după amiază, un om 
cocoţat pe cel mai înalt turn din Hesdin, şi care, cu spatele 
întors spre mare, ar fi cuprins cu privirile orizontul ce se 
întindea în semicerc înaintea ochilor săi, de la extremitatea 
nordică a micului lanţ de coline, în spatele căruia se 
ascunde Bethune, până la ultimele deluşoare sudice ale 
aceluiaşi lanţ, la poalele cărora se ridică Doullens. 

Mai întâi, ar fi avut drept în faţă, înaintând în unghi ascuţit 
către țărmurile râului Canche, codrul des şi întunecos de la 
Saint-Pol-sur-lernoise, al cărui imens covor verde, aruncat 
ca o mantie pe umerii colinelor, cobora până în josul 
povârnişului opus să-şi înmoaie poalele la izvoarele râului 
Scarpe, care-i pentru Escaut ceea ce-i Sâone pentru Rh6ne, 
ori Moselle pentru Rhin. 

La dreapta acestui codru, şi prin urmare la stânga 
observatorului pe care-l presupunem plasat pe cel mai înalt 
turn din Hesdin-Fert, în fundul câmpiei, la adăpostul 
aceloraşi coline care închid zarea, burgurile Enchin şi 
Fruges, pierdute în mijlocul fumurilor albăstrii ale ho- 
geagurilor, fumuri ce le învăluiau ca un abur transparent, 
ca un voal diafan, arătau că friguroşii locuitori ai acelor 
provincii nordice, cu toată apariţia primelor zile de 
primăvară, nu-şi luaseră rămas bun cu adevărat de la foc, 
acel credincios şi vesel prieten al zilelor de iarnă. 

În faţa celor două orăşele, asemeni unei santinele care ar 
fi îndrăznit să iasă din pădure, dar care încă nesigură n-ar fi 
vrut să părăsească cu totul liziera ei, se ridica o mică şi 
încântătoare aşezare, jumătate fermă, jumătate castel, 
numită Parcqg. 

Se vedea, unduind ca o panglică pe veşmântul verde al 
câmpiei, drumul unic la început care pornea de la poarta 


fermei şi se despărţea îndată în două ramuri, dintre care 
una se ducea direct la Hesdin, şi cealaltă, înconjurând 
pădurea, vădea relaţiile dintre locuitorii din Parcqg şi satele 
Frevent, Auxy-le-Chateau şi Nouvion în Ponthieu. 

Câmpia, ce se întindea de la cele trei burguri până la 
Hesdin, forma bazinul din partea opusă celui descris mai 
înainte, adică era situată la stânga regiunii pădurii Saint-Pol 
şi prin urmare, la dreapta spectatorului închipuit care se 
serveşte de cicerone, sau mai degrabă de pivot. 

Era partea cea mai interesantă a peisajului, nu din cauza 
variațiilor naturale ale terenului, ci dimpotrivă, a 
împrejurării deosebite care îl însufleţea în acel moment. 

Într-adevăr, pe când valea cealaltă era acoperită numai de 
holde înverzite, aceasta era aproape în întregime ocupată 
de tabăra împăratului Carol-Quintul. 

Această tabără, împrejmuită de şanţuri şi întărită ca 
palisade, închidea un întreg oraş, nu de case, ci de corturi. 

În centrul acestor corturi, ca Notre-Dame în inima 
Parisului, ca palatul Papilor în mijlocul Avignon-ului, ca o 
corabie cu trei punți pe valurile înspumate ale Oceanului, se 
înălța marele cort imperial al lui Carol-Quintul, având la 
cele patru colţuri patru stindarde fluturând, când de obicei 
unul singur ajungea pentru a mulţumi ambiția umană. Erau 
stindardele Imperiului, Spaniei, Romei şi Lombardiei, căci 
acel cuceritor, viteaz, victorios, fusese încoronat de patru 
ori: la Toledo cu coroana de diamante ca rege al Spaniei şi 
al Indiilor, la Aix-la-Chapelle cu coroana de argint, ca 
împărat al Germaniei, în sfârşit, la Bolonia cu coroana de 
aur, ca rege al Romanilor şi cu coroana de fier, ca rege al 
Lombarzilor. Şi, la încercările de împotrivire la hotărârea 
de a se încorona la Bolonia, în loc de a se duce el, cum era 
obiceiul, să fie încoronat la Roma şi la Milano, când i se 
aminti de bula Papei Ştefan, care oprea ca acea coroană de 
aur să părăsească Vaticanul şi de decretul împăratului 
Carol cel Mare care interzicea scoaterea coroanei de fier 
din Monza, el răspunse trufaş, acest învingător al lui 


Francisc I, al lui Soliman şi al lui Luther, că era obişnuit să 
vină coroanele la el, nu să alerge el după coroane. 

Şi luaţi bine aminte că aceste patru stindarde erau 
dominate de stindardul propriu, pe care figurau coloanele 
lui Hercule, nu ca margine de hotar ale lumii vechi, ci ca 
porţile lumii noi, făcând să fluture în cele patru vânturi 
ambiţioasa deviză a cărei măreție sporise prin mutilare: 
Plus ultra! 11) 

La vreo cincizeci de paşi depărtare de marele cort pătrat 
al împăratului, se găsea cortul generalului şef, Emmanuel- 
Philibert, cort ce nu se deosebea întru nimic de al celorlalţi 
căpitani, în afara unui drapel dublu pur-tând, unul stema 
Savoiei - o cruce de argint pe un fond roşu, cu acele patru 
litere al căror înţeles l-am explicat mai înainte: F. E.R. 1; - 
şi celălalt stema particulară a lui Emmanuel, reprezentând 
o mână ridicând spre cer un trofeu compus din lănci, săbii 
şi pistoale, cu deviza: Spo-liatis arma supersunt, adică: 
celor despuiaţi le rămân armele. 

Tabăra dominată de cele două corturi, era împărţită în 
patru cvartire. Prin mijlocul lor şerpuia râul peste care se 
construiseră trei poduri. 

Primul cvartir era destinat germanilor, al doilea spaniolilor, 
al treilea englezilor. În cel de al patrulea se afla parcul de 
artilerie, complet reînnoit după înfrângerea de la Metz şi 
care, prin adăugarea pieselor franceze capturate la 
Therouanne şi Hesdin, ajunsese la o sută douăzeci de tunuri 
şi cincisprezece bombarde. 

Pe chiulasa fiecărei piese luată de la francezi, împăratul 
pusese să se graveze cele două cuvinte favorite ale sale: 
Plus ultra! 

Îndărătul tunurilor şi ale bombardelor erau aliniate pe trei 
rânduri chesoanele şi căruțele încărcate cu muniții; 
santinele, cu sabia în mână, fără archebuze ori pistoale, 
vegheau ca nimeni să nu se apropie de acei vulcani cărora 
nu le trebuia decât o scânteie ca să izbucnească în flăcări. 

Alte santinele stăteau de strajă în afara incintei. 


Pe străzile acestei tabere, orânduite ca într-un oraş, 
circulau mii de oameni a căror vie activitate militară era 
temperată totuşi de gravitatea germană, de trufia spaniolă 
şi de sângele rece englez. 

Soarele se reflecta pe toate acele arme, care-i întorceau 
razele în fulgerări; vântul se zbenguia printre toate 
stindardele, toate flamurile, toate steguleţele, înfăşurând 
sau desfăşurând, după capriciul lui, pliurile mătăsoase şi 
culorile strălucitoare. 

Acea forfotă şi hărmălaie care plutesc întotdeauna 
deasupra mulțimilor şi a oceanelor, făceau un contrast 
izbitor cu tăcerea şi singurătatea din cealaltă parte a 
câmpiei, unde soarele nu lumina decât mozaicul mişcător al 
holdelor, care începeau pe rând a da în pârg şi unde vântul 
înfiora doar florile de câmp pe care fetele se distrau să le 
împletească pentru găteala de duminică în cununiţe de 
purpură şi azur. 

Şi acum, după ce am consacrat primul capitol al cărţii 
noastre ca să arătăm ce ar fi descoperit privirea unui om 
cocoţat pe cel mai înalt turn din Hesdin-Fert, în ziua de 5 
mai 1555, să consacram al doilea capitol ca să spunem ce ar 
fi scăpat privirii lui, oricât de pătrunzătoare ar fi fost. 

II. AVENTURIERII. 

Ceea ce-ar fi scăpat privirilor acelui om, oricât de 
pătrunzătoare ar fi fost ele, este ceea ce se petrece în 
regiunea cea mai deasă şi, prin urmare, cea mai 
întunecoasă a pădurii Saint-Pol-sur-Ternoise, în fundul unei 
peşteri ascunsă în umbra arborilor, învăluită în iederă ca 
într-o reţea, pe când, ca să asigure cea mai desăvârşită 
pază celor ce ocupau această grotă, o strajă ascunsă în 
mărăciniş, culcată pe burtă, la fel de nemişcată ca 
trunchiurile arborilor ce o înconjurau, veghea ca nici o 
persoană străină să nu tulbure importanta consfătuire la 
care, în calitatea mea de romancier, adică de magician 
căruia toate uşile îi sunt deschise, îi vom face să asiste pe 
cititorii noştri. 


Să profităm de scurta clipă în care, distrată de zgomotul 
pe care îl face săltând prin ferigi un căprior speriat, această 
santinelă, care nu ne-a văzut şi pe care noi am descoperit-o, 
întoarce ochii înspre partea de unde vine zgomotul, pentru 
a ne strecura neobservaţi în peşteră şi a urmări în cele mai 
mici amănunte ceea ce se petrece acolo, fiind adăpostiţi 
după un colţ de stâncă. 

Peştera este ocupată de opt oameni, cu chipuri, costume şi 
caractere diferite, deşi, după armele pe care le au asupra 
lor sau sunt aruncate pe jos la îndemână, par să fi ales 
aceeaşi carieră. 

Unul dintre ei, cu degetele pătate de cerneală, cu o faţă 
fină, vicleană, muindu-şi pana. 

— Din vârful căreia extrage din când în când câte un fir 
din acelea ce se găsesc pe suprafaţa hârtiilor de proastă 
calitate. 

— Muindu-şi pana, după cum spuneam, într-una din acele 
călimări de corn pe care le poartă la cingătoare grămăticii, 
notarii şi portăreii, scrie pe un fel de masă de piatră aşezată 
pe două picioare masive, în timp ce altul care ţine în mână, 
cu răbdarea şi neclintirea unui candelabru de metal, o 
ramură de brad aprinsă, luminează nu numai pe scriitor, 
masa şi hârtia, dar cu pete de lumină mai puternice ori mai 
slabe, după poziţia mai apropiată sau mai îndepărtată, mai 
întâi pe el însuşi şi apoi pe cei şase tovarăşi. 

Este vorba, fără nici o îndoială, de un act ce interesează 
întreaga societate, lucru uşor de văzut după ardoarea cu 
care participă fiecare la întocmirea lui. 

Totuşi, trei dintr-înşii par mai puţin preocupaţi decât 
ceilalţi de această grijă cu totul materială. 

Primul este un tânăr frumos de vreo douăzeci şi patru - 
douăzeci şi cinci de ani, elegant, îmbrăcat cu un fel de 
platoşă din piele de bivol rezistentă, dacă nu la gloanţe, cel 
puţin la o lovitură de spadă sau de pumnal. O tunică 
ajustată de catifea cafenie, cam decolorată e-adevărat, dar 
încă foarte prezentabilă, după ce îşi arăta, prin deschiderile 


de la umeri, mânecile despicate după moda spaniolă, adică 
croite după ultima modă, se prelungea cu patru degete pe 
sub marginea de jos a platoşei şi cădea în falduri destul de 
largi peste nişte pantaloni bufanţi de postav verde având 
acelaşi sistem de tăieturi şi care intrau într-o pereche de 
cizme destul de înalte pentru a proteja coapsele când eşti 
călare şi destul de suple pentru a se răsfrânge până sub 
genunchi, când mergi pe jos. 

Fredonează un rondel de Clement Marot, în timp ce-şi 
răsuceşte mustaţa-i fină, neagră, cu o mână şi-şi piaptănă 
cu cealaltă pletele, pe care le poartă puţin mai lungi decât 
este moda la această epocă, fără îndoială pentru a nu 
pierde avantajul ondulaţiilor suple cu care l-a înzestrat 
natura. 

Al doilea este un om de treizeci şi şase de ani abia; dar are 
faţa atât de plină de cicatrice care o crestează în toate 
sensurile, că este cu neputinţă să-i dai o vârstă. Are braţul 
şi o parte a pieptului descoperite şi, pe acea porţiune 
vizibilă a trupului, se observă o colecţie de cicatrice tot atât 
de bogată ca cea care îi împodobegşte chipul. Tocmai îşi 
pansează o rană care i-a jupuit o parte a bicepsului; din 
fericire rana este la braţul stâng şi, prin urmare, nu va fi 
atât de supărătoare cum ar fi fost la braţul drept. Ţine între 
dinţi capătul unei făşii de pânză, cu ajutorul căreia fixează 
pe rană un pumn de scamă pe care tocmai l-a muiat într-un 
anumit balsam, a cărui reţetă o are de la un ţigan şi care, 
pretinde el, îi face foarte bine. Altfel, nu scoate un geamăt şi 
pare atât de insensibil la durere, de parcă membrul pe care 
îl oblojeşte ar fi de stejar ori de brad. 

Al treilea este un om de patruzeci de ani, înalt şi subţire, 
cu obraz palid şi înfăţişare ascetică. Stă îngenunchiat într- 
un colţ, deapănă un şir de mătănii între degete şi 
expediază, cu o volubilitate de care numai el este în stare, o 
duzină de Pater şi o duzină de Ave. Din când în când mâna 
lui dreaptă lasă mătăniile şi-şi repede în piept o lovitură 
care răsună ca ciocanul unui dogar într-un butoi gol; dar, 


după ce omul rosteşte de două-trei ori mea culpa cu voce 
tare, se întoarce la mătăniile lui care încep a i se învârti iar 
în mâini, la fel de repede ca mătăniile mari în mâinile unui 
călugăr sau un combolio între degetele unui derviş. 

Celelalte trei personaje ce ne mai rămân de descris au, 
slavă Domnului! Un caracter la fel de diferit ca cele cinci pe 
care am avut deja cinstea de a le înfăţişa ochilor cititorilor 
noştri. 

Unul dintre aceştia trei se reazămă cu amândouă mâinile 
chiar de masa la care scriitorul îşi îndeplineşte misiunea; 
urmăreşte, fără a pierde o trăsătură, toate învârtecuşurile 
şi şerpuirile penei sale; el a făcut cele mai multe observaţii 
asupra actului ce se întocmeşte şi, trebuie să recunoaştem, 
observaţiile lui, deşi puţin impregnate de egoism, au 
aproape întotdeauna multă fineţe şi lucru ciudat, sunt pline 
de bun simţ, cu toate că cele două calităţi sunt atât de 
opuse. Are patruzeci şi cinci de ani, ochi isteţi, mici şi 
înfundaţi sub sprâncene groase, blonde. 

Altul stă culcat la pământ; a găsit o grezie bună de ascuţit 
săbiile şi pumnalele şi profită de ocazie pentru a face cu-n 
mare consum de salivă şi multă frecătură pe grezie, un nou 
vârf jungherului său complet tocit. Limba ce şi-o strânge 
între dinţi şi care îi iese prin colţul gurii, arată câtă atenţie 
şi, am putea spune chiar, cât interes poartă acţiunii pe care 
o îndeplineşte. Totuşi atenţia nu-i chiar atât de totală, încât 
să nu tragă cu urechea la discuţie. Dacă redactarea este pe 
placul lui, se mulţumeşte să încuviinţeze din cap; dacă, 
dimpotrivă, răneşte simţul lui moral ori îi strică socotelile, 
se ridică, se apropie de scrib, pune vârful pumnalului pe 
hârtie, rostind următoarele trei cuvinte: „Mă rog... Cum?... 
şi nu-şi ridică pumnalul decât atunci când e perfect 
mulţumit de explicaţie, pe care o exprimă apoi printr-o 
salivaţie şi mai abundentă şi printr-o frecătură şi mai 
înverşunată a jungherului pe grezie, frecătură datorită 
căreia plăcutul instrument promite să-şi recapete în curând 
ascuţimea-i de odinioară. 


LLA 


Ultimul. 

— Şi începem prin a ne recunoaşte greşeala pe care am 
săvârşit-o aşezându-l în categoria celor preocupaţi de 
interesele materiale care se discută la această oră între 
scrib şi cei de faţă. 

— Ultimul, cu spatele rezemat de peretele grotei, cu 
braţele atârnând, cu ochii spre cer, sau mai degrabă spre 
bolta umedă şi sumbră pe care se joacă, ca nişte flăcări 
misterioase, luminile mişcătoare ale făcliei de răşină, 
ultimul, spunem, pare totodată un visător şi un poet. Ce 
caută el în momentul acesta? Să fie oare soluţia vreunei 
probleme de felul celor rezolvate de Cristofor Columb ori 
Galileu? Să fie forma vreunui terţet asemeni celor făcute de 
Dante, sau vreunui octet cum le cânta Tasso? Asta n-ar 
putea să ne-o spună decât demonul ce veghează în el, şi 
care se preocupă atât de puţin de cele lumeşti - absorbit 
cum este în contemplarea lucrurilor abstracte - încât lasă 
să se prefacă în zdrenţe toată partea veşmintelor 
onorabilului poet care nu-s de fier, de aramă ori de oţel. 

De bine de rău, iată portretele schiţate. Să punem nume 
sub fiecare dintre ele. 

Cel care ţine pana se numeşte Procope; este de origine 
normand, aproape jurist prin educaţie. Îşi împănează 
conversaţia cu axiome scoase din dreptul roman şi aforisme 
împrumutate din Capitularele 42) lui Carol cel Mare. Odată 
ce ai făcut un act cu el, trebuie să te aştepţi la un proces. 
Ce-i drept, dacă te mulţumeşti cu cuvântul lui, cuvântul lui e 
de aur; numai că nu-i totdeauna de acord cu morala, în 
înţelesul obişnuit al cuvântului, în felul cum îşi ţine cuvântul 
dat. Nu vom cita decât un exemplu, chiar acel care îl 
aruncase în viaţa aventuroasă unde îl întâlnim. Un nobil 
senior de la curtea lui Francisc I venise într-o zi să-i 
propună o afacere, lui şi altor trei tovarăşi; ştia că 
vistiernicul regal trebuia să aducă chiar în seara aceea, de 
la Arsenal la Luvru, o mie de scuzi de aur; afacerea consta, 
din oprirea vistiernicului la colţul străzii Saint-Paul şi 


uşurarea lui de cei o mie de scuzi, pentru a-i împărţi astfel: 
cinci sute marelui senior, ce va aştepta în piaţa Regală să se 
dea lovitura şi care pretindea în calitatea lui de mare senior 
jumătate din sumă; cealaltă jumătate rămânea lui Procope 
şi celor trei tovarăşi ai lui, care se alegeau astfel fiecare cu 
o sută douăzeci şi cinci de scuzi. Afacerea se încheie pe 
cuvânt din amândouă părţile şi treaba făcută după cum 
fusese convenit; numai că, după ce vistiernicul fu cum se 
cuvine jefuit, stilat şi aruncat în râu, cei trei tovarăşi ai lui 
Procope îşi dădură cu părerea s-o apuce spre Notre-Dame, 
în loc să se ducă în piaţa Regală, şi să păstreze cei o mie de 
scuzi de aur, în loc să înmâneze cinci sute marelui senior. 
Dar Preocope le aminti de cuvântul dat. 

— Domnilor, rosti el cu gravitate, uitaţi că ar însemna 
nerespectarea unei înţelegeri, că ar însemna să înşelăm un 
client!... Cinstea înainte de toate. Vom preda ducelui (căci 
marele senior era un duce) cei cinci sute de scuzi de aur 
care i se cuvin, până la ultimul ban. Dar, urmă el observând 
că propunerea stârnea unele murmure, distinguimus: după 
ce îi va încasa şi va recunoaşte că suntem oameni cinstiţi, 
nimic nu ne împiedică să ne aşezăm la pândă în cimitirul 
Saint-Jean, pe unde sunt sigur că trebuie să treacă; este un 
loc pustiu şi foarte potrivit de pândă. Vom proceda cu 
ducele ca şi cu vistiernicul şi cimitirul Saint-Jean nefiind 
prea departe de Sena, ar putea fi găsiţi mâine amândoi în 
plasele de la Saint-Cloud. Aşa, în loc de o suită douăzeci şi 
cinci de scuzi, vom avea fiecare două sute cincizeci, de care 
douăsute cincizeci de scuzi ne vom putea bucura şi cheltui 
fără remuşcări, dat fiind că ne-am ţinut foarte corect de 
cuvânt faţă de onorabilul duce! 

Propunerea fiind acceptată cu entuziasm, zis şi făcut. Din 
nefericire, în graba lor de a-l arunca în râu, cei patru 
asociaţi nu observară că ducele mai respira încă; răcoarea 
apei îl făcu să-şi revie şi, în loc să se ducă până la Saint- 
Cloud, cum spera Procope, abordă la cheiul Gevres, se târi 
până la Châtelet şi dădu prefectului Parisului, care la acea 


epocă era domnul d'Estourville, semnalmentele atât de 
exacte ale celor patru bandiți, încât chiar de a doua zi, 
aceştia socotiră mai nimerit să părăsească Parisul, de frica 
unui proces în care, cu toate cunoştinţele temeinice ale lui 
Procope în materie de drept, ar fi putut foarte bine să-şi 
piardă lucrul la care, oricât de filosof ai fi, ţii întotdeauna 
mai puţin ori mai mult, adică viaţa. 

Cei patru voinici ai noştri părăsiseră deci Parisul, 
răzleţindu-se în cele patru puncte cardinale. Lui Procope îi 
fu sortit nordul. Astfel se face că avem plăcerea să-l regăsim 
mânuind pana în peştera din Saint-Pol-sur-Ternoise, 
întocmind, la alegerea noilor săi tovarăşi care îi 
recunoscuseră astfel meritele, actul important de care ne 
vom ocupa îndată. 

Cel care îl luminează pe Procope se numeşte Heinrich 
Scharfenstein. Este un netrebnic adept al lui Luther, pe 
care asprele persecuții ale lui Carol-Quintul faţă de hu 
ghenoţi l-au silit să intre în rândurile armatei franceze cu 
nepotul său Frantz Scharfenstein, ce se află în momentul de 
faţă de strajă afară. Sunt doi uriaşi ce par animați de 
acelaşi suflet şi conduşi de o singură minte. Mulţi pretind că 
acea minte unică nu e deajuns pentru două trupuri de şase 
picioare fiecare; ei însă nu-s de aceeaşi părere şi găsesc că 
totul e bine aşa cum este. În viaţa obişnuită rar catadixesc 
să recurgă la vreun auxiliar oarecare, fie om, instrument, 
ori maşină, ca să-şi ajungă scopul propus. Dacă acest scop 
este să mişte o greutate oarecare, în loc să caute ca savanții 
noştri moderni, prin ce mijloace dinamice şi-a transportat 
Cleopatra corăbiile din Mediterana în Marea Roşie, sau cu 
ajutorul căror maşinării a ridicat Titus blocurile gigantice 
ale circului lui Flavius, ei înşfacă voiniceşte cu cele patru 
braţe obiectul care trebuie mutat, înoadă neînfrântul lanţ al 
degetelor de fier, fac o sforţare simultană cu precizia care 
le caracterizează toate mişcările, şi obiectul îşi părăseşte 
locul pe care îl ocupa pentru cel unde trebuie să stea. Dacă 
este vorba să sară peste vreun zid, sau să ajungă la vreo 


fereastră, în loc să care, cum fac tovarăşii lor, o scară grea 
care-i stânjeneşte la mers când expediţia reuşeşte, sau pe 
care trebuie s-o părăsească ca pe un corp delict când 
afacerea dă greş, ei se duc cu mâinile goale la locul unde au 
treabă. Unul din ei, n-are importanţă care, se reazămă de 
zid, celălalt se suie pe umerii lui sau, la nevoie, în mâinile 
ridicate deasupra capului. Cu ajutorul braţelor al doilea 
atinge astfel o înălţime de vreo optsprezece, douăzeci de 
picioare, înălţime aproape totdeauna suficientă pentru a 
ajunge pe coama unui zid, sau la balconul unei ferestre. 
Acelaşi sistem de asociaţie fizică îl folosesc şi în luptă: merg 
unul lângă altul, cu pas egal; doar că unul loveşte şi celălalt 
pradă; când cel ce loveşte s-a săturat de lovit, trece foarte 
simplu tovarăşului său spada, ghioaga sau barda, rostind 
doar atât: „E rândul tău!” Atunci, rolurile se schimbă: cel 
care lovea, pradă şi cel care pradă, loveşte. De altfel, felul 
de-a lovi, al amândurora, este cunoscut şi foarte prețuit; 
dar, cum am spus, în general se pune mai mult preţ pe 
braţul lor decât pe creierul lor, pe forţa lor decât pe 
inteligenţa lor. Iată de ce unul a fost însărcinat să facă pe 
straja afară şi celălalt pe candelabru înăuntru. 

Cât despre tânărul cu mustăcioară neagră şi păr buclat, 
care-şi răsuceşte mustaţa şi-şi piaptănă pletele, numele lui 
este Yvonnet; parizian de origine şi francez ca suflet. 
Calităţilor fizice pe care le-am remarcat deja la el, trebuie 
să mai adăugăm mâini şi picioare de femeie. În timp de 
pace, se plânge mereu. Ca sibaritul din antichitate, petala 
îndoită a unei roze îl răneşte; e leneş când trebuie să 
meargă; are amețeli când trebuie să urce; are nevricale 
când trebuie să cugete. Impresionabil şi nervos ca o fată, 
sensibilitatea lui pretinde cele mai mari menajamente. Ziua, 
are oroare de păianjeni, îi este scârbă de broaşte, îi vine 
leşin la vederea unui şoarece. Ca să se aventureze în bezna 
pe care n-o poate suferi trebuie să-l scoată din minţi o mare 
pasiune. Dealtfel, să-i recunoaştem asta, are mereu câte o 
mare pasiune; dar mai întotdeauna, dacă i s-a dat întâlnire 


noaptea, ajunge la iubita lui înspăimântat şi tremurând şi 
are nevoie ca să-şi revină de tot atâtea cuvinte de 
îmbărbătare, de mângâieri pasionate şi de îngrijiri atente, 
câte îi dăruia Hero lui Leandru, când acesta intra în turnul 
ei, ud leoarcă din apele Dardanelelor! Adevărat, că de cum 
aude trompeta; adevărat, că de cum simte praful de puşcă; 
adevărat, că îndată ce vede drapelele, Yvonnet nu mai este 
acelaşi om; se întâmplă în el o completă transformare: s-a 
sfârşit cu lenea, cu ameţelile, cu nevricalele! Tinerica se 
prefăcea într-un soldat feroce, împungând şi tăind cu sabia, 
adevărat leu cu gheare de fier şi dinţi de oţel. El, care 
şovăia să urce nişte trepte ca să ajungă la dormitorul unei 
femei frumoase, se caţără pe o scară, se agaţă de o 
frânghie, se atârnă de un fir ca să ajungă primul pe zid. 
Cum s-a sfârşit lupta, îşi spală mâinile şi faţa cu cea mai 
mare grijă, îşi schimbă cămaşa şi hainele; apoi treptat, se 
transformă din nou în tinerelul pe care îl vedem în 
momentul de faţă, răsucindu-şi mustaţa, pieptănându-şi 
pletele şi scuturând cu vârful degetelor praful impertinent 
lipit de haine. 

Pe cel care-şi pansează rana de la bicepsul braţului stâng 
îl cheamă Malemort. E o fire posomorâtă şi melancolică, 
care n-are decât o pasiune, o dragoste, o bucurie: războiul! 
Pasiune nenorocită, dragoste prost răsplătită, bucurie 
scurtă şi fatală; de abia a simţit pe buze gustul măcelului, 
că datorită înflăcărării oarbe şi vijelioase cu care se aruncă 
în încăierare şi lipsei de grijă de a nu fi lovit când loveşte pe 
alţii, se alege ori cu vreo straşnică împunsătură de suliță, 
ori cu vreo teribilă salvă de flinte care-l întinde la pământ, 
unde rămâne gemând jalnic, nu de durerea pricinuită de 
rană, ci de suferinţa pe care o îndură când vede pe ceilalţi 
continuând petrecerea fără el. Din fericire, e bun la carne şi 
oasele i se refac uşor. În prezent are la activ douăzeci şi 
cinci de răni, cu trei mai mult ca Cezar şi trage nădejde, 
dacă războiul continuă, să mai capete încă douăzeci şi cinci 


înaintea celei care, inevitabil, va pune capăt acestei cariere 
de glorie şi de suferinţă. 

Personajul uscăţiv care se roagă într-un colţ numărându-şi 
mătăniile în genunchi, se numeşte Lactance. Este un catolic 
înfocat care cu greu îndură apropierea celor doi 
Scharfenstein, căci se teme mereu să nu-l spurce erezia lor. 
Silit, de profesia pe care o are, să se lupte împotriva fraţilor 
lui întru Hristos şi să ucidă cât mai mulţi, se supune celor 
mai aspre privaţiuni pentru a echilibra această crudă 
necesitate. Poartă drept îmbrăcăminte, în clipa de faţă, un 
fel de haină de postav, fără vestă nici cămaşă, pusă direct 
pe piele, căptuşită cu o za uşoară, dacă nu cumva zaua este 
faţa şi postavul căptuşeala. Oricum ar fi, în luptă poartă 
zaua pe dinafară, care devine astfel o cuirasă; după 
sfârşitul bătăliei poară zaua pe dinăuntru şi atunci se 
preface în cămaşă de penitent. De altfel, este o plăcere să 
mori ucis de el; cel pe care cucernicul nostru îl trimite cu 
mâna lui pe lumea cealaltă, este sigur cel puţin că nu va 
duce lipsă de rugăciuni. În ultima încăierare a omorât doi 
spanioli şi un englez şi, cum e în urmă faţă de ei, mai ales 
din cauza ereziei englezului care nu se poate mulţumi cu un 
De profundis obişnuit, turuie, cum am mai spus, o droaie de 
Pater şi de Ave, lăsându-și tovarăşii să se ocupe pentru el de 
trecătoarele interese care se discută în acest moment. 
După ce îşi va pune în ordine afacerile cu cerul, va cobori 
iar pe pământ, va face observaţiile pe care le va crede de 
cuviinţă lui Procope şi va semna trimiterile şi ştersăturile pe 
care tardiva-i intervenţie le va socoti necesare la actul ce se 
întocmeşte. 

Cel care se reazămă cu amândouă mâinile de masă şi care, 
cu totul opus lui Lactance, urmăreşte cu atenţie încordată 
fiecare trăsătură a penei lui Procope, se numeşte Maldent. 
Născut la Noyon dintr-un tată originar din Mans şi o mamă 
din Picardia, a avut o tinereţe svăpăiată şi risipitoare. Ajuns 
acum la o vârstă matură, vrea să recâştige timpul pierdut 
şi-i grijuliu în afaceri. I s-au întâmplat o droaie de aventuri 


pe care le povesteşte cu o naivitate ce nu-i lipsită de 
farmec; dar, trebuie să remarcăm, acea naivitate dispare 
complet de îndată ce începe cu Procope o discuţie pe 
chestiuni de drept. Atunci parcă reînvie legenda celor doi 
Gasparzi, fiind poate chiar eroii ei, unul din Mans, celălalt 
normand. Altfel, Maldent dă şi primeşte cu vitejie loviturile 
de sabie şi, cu toate că-i departe de-a avea forţa lui 
Heinrich ori Frantz Scharfenstein, curajul lui Yvonnet, 
înflăcărarea lui Malemort, la nevoie este un tovarăş pe care 
poţi conta şi care, la un caz, nu-şi va părăsi prietenul într-o 
încurcătură. 

Tocilarul care-şi ascute pumnalul, cercându-i apoi ascuţişul 
pe vârful unghiei, se numeşte Pilletrousse. Este jefuitorul 
pur sânge. A servit rând pe rând la spanioli şi la englezi. 
Dar englezii se târguiesc prea mult, iar spaniolii plătesc 
prost; aşa că s-a hotărât să lucreze pe cont propriu. 
Pilletrousse stă la pândă la drumul mare; noaptea mai ales, 
drumurile sunt pline de jefuitori de toate naţiile. 
Pilletrousse jefuieşte pe jefuitori; numai că respectă pe 
francezi, semi-compatrioţii lui, căci Pilletrousse este 
provensal. Pilletrousse are chiar suflet bun: dacă sunt 
săraci, îi ajută; dacă sunt slabi îi ocroteşte; dacă-s bolnavi îi 
îngrijeşte; dar dacă întâlneşte un adevărat compatriot, 
adică cineva născut între muntele Viso şi gurile Ronului, 
între Comtat şi Frejus, acelui om Pilletrousse i se devotează 
cu trup şi suflet, sânge şi bani, mii de trăsnete, şi tot 
Pilletrousse pare că rămâne cel îndatorat. 

În sfârşit, al nouălea şi ultimul, cel care stă rezemat de zid 
cu braţele atârnând şi ochii rdicaţi spre cer, se numeşte 
Fracasso. Este, cum am mai spus, un poet şi un visător. 
Departe de a semăna cu Yvonnet, care nu poate suferi 
întunericul, iubeşte minunatele nopţi luminate numai de 
stele, iubeşte malurile râpoase ale fluviilor, iubeşte plajele 
sonore ale mării. Din nefericire, silit să urmeze armata 
franceză oriunde se îndreaptă - căci, deşi italian, şi-a pus 
sabia în slujba lui Henric al II-lea. 


— Nu-i liber să hoinărească după cheful său. Dar ce-are a 
face! Pentru poet, totul este prilej de inspiraţie; pentru 
visător, orice e-un motiv de visare. Numai că specificul 
visătorilor şi poeţilor este să fie distraţi şi distracţia este 
fatală în cariera aleasă de Fracasso. De aceea, adesea în 
mijlocul încăierării Fracasso se opreşte deodată ca să 
asculte o trâmbiţă ce sună, să privească un nor ce trece, să 
admire cum se săvârşeşte o frumoasă ispravă vitejească. 
Atunci duşmanul care se află în faţa lui Fracasso profită de 
acel moment de distracţie ca să-i tragă după pofta inimii o 
lovitură straşnică, care-l trezeşte pe visător din visare, pe 
poet din extaz. Dar vai de acel duşman dacă, cu toate 
avantajele ce i s-au oferit, n-a avut destulă grijă să-l 
ameţească dintr-odată pe Fracasso! Fracasso îşi va lua 
revanşa, nu pentru a se răzbuna de lovitura primită, ci 
pentru a pedepsi pe nepoftitul care l-a făcut să se coboare 
din al şaptelea cer, unde plutea purtat pe aripile multicolore 
ale fanteziei şi imaginaţiei. 

Şi acum, după ce am făcut, în maniera divinului orb, 
enumerarea aventurierilor. 

— Dintre care câţiva poate nu-s cu totul necunoscuţi 
acelora dintre prietenii noştri care au citit Ascanio şi Cele 
două Diane. 

— Să spunem ce întâmplare i-a adunat în grotă şi ce este 
actul misterios pe care se silesc să-l întocmească cu atâta 
grijă. 

III. UNDE CITITORUL FACE CUNOŞTINŢĂ MAI BINE CU 
EROII PE CARE TOCMAI I-AM PREZENIAL. 

În dimineaţa acelei zile de 5 mai 1555, o mică trupă de 
patru oameni - care păreau să facă parte din garnizoana 
din Doulens - părăsise oraşul strecurându-se afară prin 
poarta Arras, de îndată ce poarta fusese, nu vom spune 
deschisă, ci numai întredeschisă. 

Acei patru oameni, înfăşuraţi în mantale mari ce le puteau 
sluji la fel de bine să le ascundă armele cât şi să-i apere de 
vântul rece al dimineţii, urcaseră cu multă fereală pe cursul 


micuţului râu Authie, până la izvoarele lui. De acolo 
ajunseseră la şirul de coline despre care am mai pomenit în 
câteva rânduri şi înaintaseră, mereu cu aceleaşi precauţii, 
pe coasta dinspre apus şi, după două ore de mers, 
ajunseseră în sfârşit la marginea pădurii Saint-Pol-sur- 
Ternoise. Acolo, unul dintre ei ce părea mai familiarizat cu 
împrejurimile, preluase conducerea micului grup şi apoi, 
când orientându-se după un copac mai stufos ori mai 
despuiat de crengi decât alţii, când recunoscând drumul 
după o stâncă ori o baltă, ajunsese, fără prea multă 
şovăială, la intrarea acelei peşteri unde i-am condus chiar 
noi pe cititorii noştri la începutul capitolului precedent. 

Atunci, făcând semn însoţitorilor să aştepte o clipă, privise 
cu oarecare nelinişte la nişte ierburi ce păreau de curând 
călcate, la câteva ramuri proaspăt rupte, se lungise apoi pe 
burtă şi, târându-se ca un şarpe, dispăruse înăuntru. 

În curând, camarazii lui rămaşi afară îi auziră vocea 
răsunând; dar intonaţia acelei voci n-avea nimic 
îngrijorător. Întreba adâncurile grotei şi, cum adâncurile 
grotei nu-i întoarseră răspuns decât tăcerea şi 
singurătatea, neauzind cu toată tripla-i chemare decât 
ecoul triplu al propriei sale voci, nu întârzie să reapară 
făcând semn camarazilor că puteau să-l urmeze. 

Cei trei îl urmară şi, după câteva obstacole uşor învinse, se 
pomeniră înăuntrul subteranei. 

— Ah! Murmură acel care făcuse cu atâta dibăcie pe 
călăuza, slobozind un oftat de mulţumire, tandem at 
terminum eamus! 

— Asta înseamnă?... Întrebă unul din cei trei aventurieri, 
cu un accent picard din cele mai pronunţate. 

— Asta înseamnă, dragă Maldent, că ne apropiem, ori mai 
degrabă că suntem foarte aproape de ţinta expediției 
noastre. 

— Erdare, tomnul Brogobe, spuse un alt aventurier, tar nu 
înţeles pine... Tar tu, Heinrich? 

— Nigi eu nu inţelez pine. 


— Şi de ce, naiba, vreţi voi să înţelegeţi? Le răspunse 
Procope (căci cititorul a şi ghicit că cel pe care Frantz 
Scharfenstein îl ascundea cu accentul lui teuton sub 
pseudonimul Brogobe, era juristul nostru), bine că înţeleg 
eu şi cu Maldent, nu vi-e deajuns asta? 

— la, răspunseră cu filosofie cei doi Scharfenstein, 
atefarat ca e teazuns. 

— Dacă-i aşa, zise Procope, să ne aşezăm, să îmbucăm 
ceva şi să tragem câte o duşcă ca să mai treacă timpul şi în 
timp ce îmbucăm şi-i tragem câte o duşcă, am să vă explic 
planul meu. 

— la! la! Exclamă Frantz Scharfenstein, sa impucam cefa, 
sa tracem o ţuşca şi intre timp, el ne lămureşte blanul zău. 

Aventurierii priviră în jur şi, cum ochii lor începuseră a se 
obişnui cu întunecimea, mai puţin mare de altfel în gura 
peşterii decât în adâncul ei, zăriră trei pietroaie pe care le 
apropiară, ca să poată sta la sfat mai în taină. 

Cum nu găsea un al patrulea pietroi, Heinrich 
Scharfenstein i-l oferi politicos pe al său lui Procope, care n- 
avea pe ce sta; Procope însă îi mulţumi cu aceeaşi 
curtoazie, îşi întinse mantaua jos şi se culcă pe ea. 

Apoi scoaseră din desagii pe care-i purtau cei doi uriaşi 
pită, friptură rece şi vin; le aşezară pe toate în mijlocul 
semicercului, al cărui arc îl formau cei trei aventurieri 
aşezaţi şi a cărui coardă era Procope culcat la pământ; 
după care prinseră a înfuleca prânzul improvizat, atacându- 
| cu o înverşunare ce dovedea că plimbarea matinală pe 
care o făcuseră nu rămăsese fără efect asupra poftei 
comesenilor. 

Vreme cam de vreo zece minute nu se auzi decât zgomotul 
fălcilor, măcinând cu o regularitate care ar fi făcut cinste 
unor maşinării pâinea, carnea şi chiar oasele păsărilor 
împrumutate de pe la fermele vecine şi care alcătuiau felul 
cel mai ales al dejunului. 

Maldent îşi regăsi cel dintâi graiul. 


— Vra să zică, dragă Procope, spuneai că în timp ce-om 
îmbuca, ai să ne explici planul tău... Dinspre partea mea, 
cel puţin, mi-am cam mâncat porţia. Hai, dă-i drumul cu 
explicaţiile. Ascult. 

— Ia! Zise Frantz cu gura plină, noi azgultam. 

— Ei bine? 

— Ei bine, iată chestiunea... Ecce res judicanda, cum se 
spune la palat. 

— Tăcere, Scharfensteinilor, făcu Maldent. 

— Eu nu spuz nigi un guvind, răspunse Frantz. 

— Nigi eu, adaugă Heinrich. 

— A! Mi s-a părut că aud... 

— Şi mie la fel, spuse Procope. 

— Ei, vrei vulpe pe care am stârnit-o din vizuina ei. Hai, 
Procope, zi-i. 

— Ei bine, repet deci, iată chestiunea: la un sfert de leghe 
de aici se află o mică fermă drăgălaşă... 

— Ne-ai făgăduit un castel! Observă Maldent. 

— Of Doamne, cât eşti de tipicar, spuse Procope. Bine, fie, 
revin... La un sfert de leghe de aici se află un micuţ castel 
drăgălaş. 

— Ferma ori gazdel, spuse Heinrich Scharfenstein, n-are a 
fage, numai brada sa vie! 

— Bravo, Heinrich, asta zic şi eu vorbă! Dar diavolul! Ăsta 
de Maldent mă sâcâie ca un procuror... Continui. 

— Ta, gondinuă, zise Frantz. 

— Deci, la un sfert de milă de aici se află un încântător 
conac, locuit numai de proprietar şi o pereche de slujitori, 
bărbat şi femeie... E adevărat că în comună locuiesc 
fermierul şi oamenii lui. 

— Chite zund imbreuna? 

— Cam zece persoane, răspunse Procope. 

— Noi afem griza te cele zege bersone ale dale, eu gu 
Frantz... Nu aşa nebode? 

— Ia, unghiule, răspunse Frantz cu laconismul unui 
spartan. 


— Ei bine, urmă Procope, iată deci afacerea. Aşteptăm aici 
până se lasă noaptea, mâncând, bând şi sporovăind... 

— Mai alez band zi mangand, spuse Frantz. 

— Apoi, după ce se face noapte, continuă Procope, ieşim 
de aici fără zgomot, la fel cum am venit; ajungem la 
marginea pădurii, de la marginea pădurii ne strecurăm pe 
un drumeag desfundat, pe care îl cunosc, până sub zid. 
Ajunşi sub zid, Frantz se urcă pe umerii lui unchiu-său, sau 
Heinrich pe-ai lui nepotu-său; cel care-i pe umerii celuilalt 
sare peste zid şi vine să ne deschidă poarta... Odată poarta 
deschisă... 

— Înţelegi, Maldent? 

— Odată poarta deschisă. 

— Înţelegeţi Scharfensteinilor? 

— Odată poarta deschisă. Intrăm. 

— Dar sper că nu fără noi! Rosti la doi paşi în spatele 
grupului de aventurieri o voce atât de răspicată, încât făcu 
să tresară nu numai pe Procope, nu numai pe Maldent ci 
chiar şi pe cei doi coloşi. 

— Trădare! Strigă Procope, sărind în picioare şi făcând un 
pas înapoi. 

— Trădare! Strigă Maldent, cercând să străpungă cu 
privirea întunericul, dar rămânând locului. 

— Trădare! Urlară într-un glas cei doi Scharfenstein, 
trăgându-şi săbiile din teacă şi făcând un pas înainte. 

— Aha! Luptă? Făcu aceeaşi voce; vreţi luptă?... Bine, fie. 
La mine, Lactance! La mine, Fracasso! La mine, Malemort! 
Un întreit urlet răsună în fundul cavernei, arătând că cei 

pe care vocea îi chemase erau gata să sară într-ajutor. 

— O clipă! O clipă, Pilletrousse! Rosti Procope, care 
recunoscuse după voce pe al patrulea aventurier; ce naiba! 
Doar nu suntem nici turci nici vagabonzi ca să ne 
înjunghiem aşa în toiul nopţii, mai-nainte de a fi cercat să 
ne înţelegem. Să facem mai întâi lumină, fiecare în parte; să 
ne privim bine ochi în ochi, ca să ştim cu cine avem de-a 


face; să ne înţelegem, dacă-i cu putinţă... Şi dacă nu ne 
putem înţelege, ei bine, atunci să ne batem! 

— Întâi să ne batem, răsună o voce lugubră din 
profunzimile grotei, venind parcă din adâncurile iadului. 

— 'Tăcere, Malemort! Spuse Pilletrousse; cred că Procope 
ne face o propunere cât se poate de rezonabilă. 

— Tu ce spui, Lactance? 

— Dar tu, Fracasso? 

— Eu, zic, răspunse Lactance, că dacă propunerea asta 
poate salva viaţa unuia din fraţii noştri, o accept. 

— Ar fi fost totuşi poetic să lupţi într-o peşteră ce-ar fi 
slujit de mormânt celor răposaţi; dar cum nu trebuie să 
sacrifici poeziei interesele materiale, continuă cu 
melancolie Fracasso, mă alătur părerii lui Pilletrousse şi-a 
lui Lactance. 

— Ba, eu vreau să mă bat! Urlă Malemort. 

— Ascultă, pansează-ţi mai bine braţul şi lasă-ne în pace, 
zise Pilletrousse, suntem trei contra ta, şi Procope, care-i un 
jurist, îţi poate spune că trei au totdeauna dreptate 
împotriva unuia singur. 

Malemort scoase un răget de regret, văzând că-i scapă un 
prilej atât de frumos de a se alege cu o nouă rană; dar, 
urmând sfatul dat de Pilletrousse, cedă, deşi părerea lui nu 
se potrivea cu a majorităţii. 

Între timp, Lactance dintr-o parte şi Maldent din cealaltă, 
scăpăraseră amnarele şi, cum fiecare bandă îşi luase 
măsurile pentru cazul când ar fi avut nevoie să vadă bine, 
două făclii de brad alcătuite din câlţi îmbibaţi cu smoală 
pâlpâiră în acelaşi timp, luminând cu flacăra lor dublă grota 
şi locuitorii ei. 

Pe una am explorat-o şi cu ceilalţi am făcut cunoştinţă; nu 
mai avem deci nevoie să descriem scena şi să prezentăm 
personajele, ci numai să descriem şi să prezentăm felul cum 
erau grupaţi. 

În fundul peşterii se aflau Pilletrousse, Malemort, Lactance 
şi Fracasso. 


La intrare, cei doi Scharfenstein, Maldent şi Procope. 

Pilletrousse îşi păstrase poziţia avansată; în urma lui, 
Malemort scrâşnea din dinţi de furie; lângă Malemort, 
Lactance, cu torţa în mână, cercând să-şi potolească 
războinicul tovarăş; Fracasso, în genunchi ca Agnis de pe 
mormântul lui Leonida, îşi lega ca şi el sandala pentru a fi 
gata de luptă, deşi se declara partizan al păcii. 

În partea opusă, cei doi Scharfenstein formau, cum am 
mai spus, avangarda; la un pas în urma lor sta Maldent şi la 
un pas în urma lui Maldent sta Procope. 

Cele două făclii luminau toată partea circulară a grotei. O 
singură adâncitură aproape de gura peşterii în care era 
îngrămădit un maldăr de ferigi destinat, fără îndoială, să fie 
patul viitorului pustnic căruia îi va veni chef s-o locuiască, 
rămânea în penumbră. 

O rază de lumină, strecurându-se prin deschizătura grotei, 
cerca zadarnic ca palidă-i culoare să lupte împotriva razelor 
aproape sângerii pe care le aruncau cele două torţe. 

Toate împreună formau un ansamblu sumbru şi 
ameninţător care s-ar fi potrivit minunat pentru punerea în 
scenă a unei drame moderne. 

Cei mai mulţi dintre aventurierii noştri se cunoşteam deja; 
se mai văzuseră în acţiune pe câmpul de luptă, dar luptând 
împotriva unui duşman comun, nu gata să se căsăpească 
între ei. 

Oricât de neiînfricate vor fi fost inimile lor, nu puteau să 
nu-şi dea seama, fiecare în parte, de situaţie. 

Dar cel care cumpănea în mintea lui, cu cea mai mare 
claritate şi nepărtinire, loviturile de dat şi de primit, era, 
fără îndoială, juristul Procope. 

— Aşa că înaintă spre adversari, fără însă a depăşi linia 
marcată de cei doi Scharfenstein. 

— Domnilor, zise el, de comun acord am dorit să ne vedem 
şi iată că ne vedem... Tot e ceva, căci văzânduc-te îţi poţi 
cântări şansele. Suntem patru contra patru; dar noi avem 
de partea noastră pe aceşti domni pe care-i vedeţi... (şi 


arătă spre Frantz şi Heinrich Scharfenstein) ceea ce mă 
îndreptăţeşte aproape să spun că suntem opt contra patru. 

Această imprudentă fanfaronadă fu imediat întâm-pinată 
nu numai de strigătele ce izbucniră din piepturile lui 
Pilletrousse, Malemort, Lactance şi Fracasso, ba chiar de 
tragerea săbiilor din teacă. 

Procope îşi dădu seama că abilitatea lui o cam scrân-tise 
de data asta şi că apucase pe un drum greşit. 

Încercă s-o dreagă. 

— Domnilor, reluă el, nu pretind că fiind chiar opt contra 
patru, victoria ar fi sigură, când cei patru se numesc 
Pilletrousse, Malemort, Lactance, Fracasso... 

Acest soi de post-scriptum păru să mai calmeze puţin 
spiritele; numai Malemort continua să mai mârâie înfundat. 

— Să revenim la subiect, spuse Pilletrousse. 

— Da, răspunse Procope, ad eventum festina... Ei bine, 
domnilor, spuneam deci că, lăsând deoparte şansele 
întotdeauna neprevăzute ale unei lupte, e mai bine să 
încercăm a ajunge la o înţelegere. Ori, între noi este un fel 
de proces pendinte, jacens sub judice lis est; cum vom 
termina procesul acesta? Mai întâi, prin expunerea clară şi 
simplă a situaţiei din care va apărea dreptul nostru. Cui i-a 
venit ieri ideea de a pune mâna la noapte pe fermuliţa ori 
castelaşul Parcg, cum vreţi să-i spuneţi? Mie şi acestor 
domni. Cine a plecat azi dimineaţă din Doullens ca să pună 
planul în aplicare? Tot eu şi aceşti domni. Cine a venit aici în 
peşteră ca să se pregătească pentru noaptea ce vine? lar 
eu şi aceşti domni. Şi apoi, cine a închegat planul, cine l-a 
expus înaintea dumneavoastră şi cine v-a dat astfel dorinţa 
de a vă asocia asociaţiei? Tot eu şi aceşti domni. 

— Răspunde la asta, Pilletrousse, şi spune dacă 
conducerea unei acţiuni nu revine de drept şi fără nici o 
îndoială celor ce au avut în acelaşi timp prioritatea ideii şi-a 
execuţiei... Dixi! 

Pilletrousse începu a râde, Fracasso ridică din umeri, 
Lactance îşi agită torţa! Malemort, bombăni: „la luptă!” 


— Ce te face să râzi, Pilletrousse? Întrebă cu gravitate 
Procope, neluând în seamă pe ceilalţi şi binevoind a discuta 
numai cu cel care părea, pentru moment, că-şi atribuise 
rolul de şef al trupei. 

— Ce mă face să râd, dragă Procope, răspunse 
aventurierul căruia i se adresase întrebarea, este deplina 
încredere cu care ai făcut expunerea drepturilor voastre, 
expunere care, dacă ne raportăm la concluziile trase de 
dumneata, vă scoate din cauză imediat pe dumneata şi pe 
tovarăşii dumitale... Da, sunt de acord cu dumneata că 
conducerea unei acţiuni revine de drept şi fără nici o 
îndoială celor care au avut prioritatea ideii şi-a execuţiei 
totodată... 

— Aha! Făcu Procope c-un aer triumfător. 

— Da, adaug însă: ideea de a pune stăpânire pe fermuliţa 
sau castelul Parcg, cum vrei să-i spui, ţi-a venit ieri, nu-i 
aşa? Ei, nouă, ăstorlalţi, ne-a venit alaltăieri. Aţi plecat azi- 
dimineaţă din Doullens pentru a o pune în aplicare? Noi, am 
plecat în acelaşi scop, ieri seară, din Montreuil-sur-Mer. Aţi 
sosit acum o oră în peşteră? Noi, eram sosiți de patru ore. 
Aţi înjghebat şi aţi pus la punct planul înaintea noastră? Dar 
noi îl înjghebasem şi-l pusesem la punct înaintea voastră. 
Aveaţi de gând să atacați ferma în noaptea asta? Noi 
socoteam să punem stăpânire pe ea în astă seară! 
Pretindem deci prioritatea de idee şi execuţie şi, prin 
urmare, dreptul de a conduce această afacere fără 
neînţelegeri şi fără de nici o piedică. 

Şi, parodiind maniera clasică cu care Procope îşi isprăvise 
discursul: 

— Dixi! Adăugi Pilletrousse la fel de îndrăzneţ şi de 
pompos ca şi juristul. 

— Dar, întrebă Procope, puţin descumpănit de 
argumentarea lui Pilletrousse, cine mă asigură că ai spus 
adevărul? 

— Cuvântul meu de gentilom! Zise Pilletrousse. 

— Aş prefera o altă garanţie. 


— Onoarea mea de aventurier, atunci! 

— Hm! Făcu imprudent Procope. 

Atmosfera era foarte încordată; îndoiala exprimată de 
Procope în privinţa cuvântului lui Pilletrousse exasperă pe 
cei trei aventurieri ce erau cu el. 

— Ei bine, să ne batem, strigară într-un glas Fracasso şi 
Lactance. 

— Da, la luptă, la luptă, la luptă, urlă Malemort. 

— Să ne batem deci! Dacă vreţi aşa, spuse Procope. 

— Să ne batem, zise şi Maldent. 

— Să ne padem! Repetară Frantz şi Heinrich 
Scharfenstein pregătindu-se de luptă. 

Şi cum asta era părerea tuturor, fiecare îşi scoase sabia 
sau pumnalul, înşfăcă barda sau ghioaga, îşi alese din ochi 
adversarul şi, cu ameninţarea pe buze, cu chipul plin de 
furie şi moartea în mână, se pregăti să se năpustească 
asupră-i. 

Dintr-odată văzură mişcându-se mormanul de ferigi din 
adâncitura aflată la intrarea peşterii; un tânăr îmbrăcat 
elegant ieşi din ea şi, avântându-se din întunecime, apăru în 
cercul de lumină întinzând braţele, ca Hersilia în tabloul 
Sabinele, şi strigând: 

— Hei, jos, armele, camarazi! Mă însărcinez să aranjez 
totul spre mulţumirea tuturor. 

Toţi ochii se îndreptară spre noul personaj care intrase în 
scenă într-un fel atât de brusc şi neaşteptat şi toţi strigară 
într-un glas: 

— Yvonnet! 

— De unde naiba ai apărut? Întrebară în acelaşi timp 
Pilletrousse şi Procope. 

— Vreţi să ştiţi, făcu Yvonnet; dar mai întâi săbiile şi 
pumnalele în teacă... Vederea atâtor tăişuri amenințătoare 
mă enervează teribil. 

Toţi aventurierii îl ascultară, în afară de Malemort. 

— Haide, haide, i se adresă Yvonnet, ce înseamnă asta, 
camarade? 


— Of, se văită Malemort, scoțând un suspin din adâncul 
rărunchilor, care n-are să se poată niciodată schimba în 
tihnă o sărmană micuță lovitură de sabie? 

Şi îşi vâri sabia în teacă cu un gest înciudat şi dezamăgit. 

IV. ACTUL DE ASOCIAŢIE. 

Yvonnet aruncă o privire în juru-i şi dându-şi seama că, 
deşi mânia nu se potolise în inimi, cel puţin săbiile şi 
pumnalele intraseră în tecile lor, se întoarse pe rând spre 
Pilletrousse şi Procope care, după cum vă amintiţi, îi 
făcuseră onoarea de a-i pune amândoi aceeaşi întrebare. 

— De unde am apărut? Repetă el. Ei drăcie! Ce mai 
întrebare! Am ieşit din mormanul ăsta de ferigi, sub care 
mă ascunsesem când i-am văzut întâi intrând pe 
Pilletrousse, Lactance, Malemort şi Fracasso şi unde am 
socotit că-i mai cuminte să rămân, văzându-i apoi intrând 
pe Pricope, Maldent şi cei doi Scharfenstein. 

— Dar ce făceai tu în peştera asta la asemenea oră din 
noapte? Căci am sosit aici înainte de revărsatul zorilor. 

— Ah! Răspunse Yvonnet, ăsta-i secretul meu, şi-o să vi-l 
spun îndată dacă sunteţi cuminţi; dar mai întâi să ne 
ocupăm de ce-i mai grabnic. 

Şi adresându-se lui Pilletrousse: 

— Vra să zică, dragul meu Pilletrousse, spuse el, aţi venit 
cu intenţia de a face o mică vizită fermei sau castelului 
Parcqg, cum vreţi să-i spuneţi? 

— Da, zise Pilletrousse. 

— Şi voi la fel? Întrebă Yvonnet pe Procope. 

— Şi noi la fel, răspunse Procope. 

— Şi eraţi gata să vă bateţi pentru a dovedi prioritatea 
drepturilor voastre? 

— Eram gata să ne batem, răspunseră într-un glas 
Pilletrousse şi Procope. 

— Ptiu! Făcu Yvonnet, camarazi sunteţi voi! Francezi, sau 
măcar, să spunem, oameni care slujesc cauza Franţei! 

— De! N-aveam încotro, deoarece domnii aceştia nu voiau 
să renunţe la planul lor, spuse Procope. 


— Nu puteam face altfel, deoarece domnii aceştia nu voiau 
să ne cedeze locul, spuse Pilletrousse. 

— N-aveaţi încotro! Nu puteaţi face altfel! Repetă Yvonnet 
imitând vocea celor doi întrebaţi. Trebuia numaidecât să vă 
căsăpiţi între voi, nu-i aşa? Altfel nu se putea decât să vă 
ucideţi, hai? Şi dumneata, Lactance, erai aici, ai văzut 
pregătirile de măcel şi inima dumitale creştinească n-a scos 
nici un geamăt? 

— Ba da, spuse Lactance, cum să nu geamă, şi cât de tare! 

— Şi asta-i tot ce ţi-a insuflat sfânta dumitale religie: un 
geamăt? 

— După luptă, adaugă Lactance cam umilit de reproşurile 
lui Yvonnet, reproşuri pe care le simţea îndreptăţite: după 
luptă, m-aş fi rugat pentru cei morţi. 

— Ia te uită! 

— Ce-ai fi vrut să fac, dragă domnule Yvonnet? 

— Ei! Drace! Ceea ce fac eu, care nu sunt un evlavios, un 
sfânt, un hulpav de rugăciuni ca dumneata. Ce-aş vrut? Să 
te fi aruncat între spade şi săbii, inter gladios et enses, ca 
să vorbesc ca juristul nostru Procope şi să fi spus fraţilor tăi 
rătăciţi, cu acel aer evlavios care-ţi stă aşa de bine, ce am 
să le spun eu acum: camarazi, când este pentru patru, este 
şi pentru opt: dacă prima afacere nu ne aduce profitul la 
care ne aşteptăm, vom întreprinde a doua. Oamenii se nasc 
ca să se ajute unii pe alţii, pe trudnicele căi ale vieţii şi nu 
ca să-şi pună bețe în roate pe drumurile şi aşa destul de 
anevoioase pe care le au de străbătut. În loc să ne 
învrăjbim, să ne asociem: ce nu putem întreprinde în patru 
fără de riscuri enorme, vom îndeplini în opt aproape fără 
primejdie. Să păstrăm pentru duşmanii noştri ura, 
pumnalele şi spadele noastre şi între noi să nu fie decât 
vorbe bune şi-o bună conduită. Dumnezeu, care ocroteşte 
Franţa când n-are altceva mai bun de făcut, va zâmbi 
văzând frăţia noastră şi o va răsplăti! 

— lată vorbele pe care ar fi trebuit să le rosteşti, dragă 
Lactance şi pe care nu le-ai rostit. 


— Ai dreptate, răspunse Lactance lovindu-se cu pumnul în 
piept: Mea culpa! Mea culpa! Mea maxima culpa! 

Şi, stingându-şi făclia ce-i slujea în scop dublu, 
îngenunchie şi începu a se ruga cu înfocare. 

— Ei bine, atunci spun eu în locul dumitale, urmă Yvonnet, 
şi adaug: răsplata divină pe care v-ar fi făgăduit-o Lactance, 
v-o aduc eu, camarazi. 

— Tu, Yvonnet! Zise Procope cu un aer neîncrezător. 

— Da, eu... Eu care am avut aceeaşi idee ca voi şi înaintea 
voastră. 

— Cum! Făcu Pilletrousse, şi ţie la fel ţi-a venit ideea să 
pătrunzi în castelul la care jinduim? 

— Nu numai că am avut ideea, zise Yvonnet, dar această 
idee am şi pus-o în aplicare. 

— Asta-i! Exclamară toţi cei de faţă devenind deodată mult 
mai atenţi la cele ce spunea Yvonnet. 

— Da, am relaţii tainice acolo, răspunse acesta: o micuță 
cameristă încântătoare, pe care o cheamă Gertrude, 
adăugă el răsucindu-şi mustaţa, care pentru mine e în stare 
să se lepede de tată, mamă, de stăpân şi stăpână. Un suflet 
pe care-l mân spre pierzanie. 

Lactance scoase un suspin. 

— Şi spui că ai intrat în castel? 

— Am ieşit de acolo astă noapte; voi ştiţi cât de urâte îmi 
sunt marşurile de noapte, mai ales când trebuie să le fac 
singur. Decât să merg trei leghe ca să ajung înapoi la 
Doullens, sau şase leghe ca să ajung la Abbeville sau 
Montreuil-sur-Mer, am mers un sfert de leghe şi m-am 
aciuat în peştera asta, pe care o cunoşteam, căci aici am 
avut primele întâlniri cu zâna mea. Am găsit pe bâjbâite 
patul de ferigi pe care-l ştiam aici şi eram gata să adorm, cu 
gândul ca a doua zi să propun lovitura primilor dintre voi pe 
care-i voi întâlni, când Pilletrousse a sosit ca banda lui, apoi 
Procope cu a lui. Fiecare venea cu acelaşi scop; această 
năzuinţă spre acelaşi ţel a stârnit discuţia care avea să aibă, 
fără îndoială, un sfârşit tragic, când am socotit că era 


timpul să intervin, şi am intervenit. Acum, vă spun: în loc să 
ne batem, nu vreţi să ne asociem? În loc să intrăm cu forţa, 
nu vreţi să intrăm prin viclenie? În loc să sfărâmăm porţile, 
nu vreţi să vi se deschidă? În loc să căutaţi la întâmplare 
aurul, juvaerurile, vesela, argintăria, nu vreţi să fiţi conduşi 
de-a dreptul la ele? Atunci, să batem palma, sunt omul 
vostru! Şi ca dovadă a dezinteresării şi prieteniei mele, cu 
tot serviciul pe care vi-l fac, nu pretind decât o parte egală 
cu a celorlalţi... Dacă este cineva care are o propunere mai 
bună, să vorbească la rândul lui... Îi dau cuvântul şi ascult. 

Un murmur general de admiraţie se ridică. Lactance, 
întrerupându-şi rugăciunea, se apropie de Yvonnet şi-i 
sărută umil poala mantalei. Procope, Pilletrousae, Maldent 
şi Fracasso îi strânseră mâna. Cei doi Scharfenstein cât pe 
ce să-l înăbuşe îmbrăţişându-l. Numai Malemort bombăni în 
colţul lui: 

— Să vedeţi că n-o să fie rost nici măcar de-o lovitură de 
sabie, cât de mică... Parcă-i un blestem! 

— Ei atunci, spuse Yvonnet, care visa de mult asemenea 
asociaţie şi văzând acum norocul trecând pe lângă el, nu 
voia să-i scape ocazia de-al înhăţa de chică; ei atunci, să nu 
mai pierdem o clipă! lată-ne deci, adunaţi laolaltă, nouă 
tovarăşi care nu se tem nici de Dumnezeu, nici de dracu... 

— Mă rog, îl întrerupse Lactance făcându-şi cruce, de 
Dumnezeu ne temem! 

— Adevărat, adevărat!... E un fel de-a vorbi, Lactance... 
Precum spuneam, ne aflăm aici nouă tovarăşi pe care 
întâmplarea i-a adunat... 

— Providența, Yvonnet! Îl corectă Lactance. 

— Providența, fie... Din fericire s-a întâmplat să avem între 
noi pe Procope, un jurist; tot din fericire acest jurist are la 
brâu cerneală şi pană şi, sunt sigur, că în buzunarul lui se 
află hârtie cu timbrul bunului nostru rege Henric al II-lea... 

— Într-adevăr, aşa-i, făcu Procope, am de toate, din 
fericire, cum bine spune Yvonnet. 


— Atunci să ne grăbim... Să înjghebăm o masă şi să 
întocmim actul nostru de asociaţie, pe când unul dintre noi 
va face de santinelă în pădure, aproape de intrarea peşterii, 
veghind ca să nu fim deranjaţi. 

— Eu voi face de santinelă, zise Malemort, şi câţi spanioli, 
englezi sau germani vor da târcoale prin pădure, atâţia 
morţi vor fi! 

— Tocmai asta-i ceea ce nu trebuie, dragă Malemort spuse 
Yvonnet. În situaţia noastră, adică la două sute de paşi de 
tabăra Maiestăţii-Sale Împăratul Carol-Quintul, având a ne 
teme de un om cu o ureche atât de fină şi un ochi atât de 
ager ca monseniorul Emmanuel-Philibert de Savoia, nu 
trebuie să ucizi decât atunci când n-ai încotro, dat fiind că, 
oricât ai fi de sigur de lovitură, nu omori întotdeauna; şi 
dacă nu omori, înseamnă că răneşti; că răniții strigă ca 
nişte vulturi; că la strigătele răniților vor veni într-ajutor şi 
odată pădurea ocupată, Dumnezeu ştie ce s-ar întâmpla cu 
noi! Nu, dragă Malemort, vei rămâne aici şi va sta de strajă 
unul dintre Scharfensteini. Amândoi sunt nemți; dacă cel 
care va veghea este descoperit va putea să se dea drept un 
pedestraş de-al ducelui de Aremberg, sau un mercenar al 
contelui de Waldeck. 

— 'Te al contelui te Faltec ezde mai pine, spuse Heinrich 
Scharfenstein. 

— Uriaşul ăsta e deştept foc! Zise Yvonnet. Da, viteazule, 
te al contelui te Faltec ezde mai pine, fiindcă contele de 
Waldeck este un jefuitor. Asta ai vrut să spui, nu-i aşa? 

— Ia, eu frut spus azta. 

— Şi că nu-i lucru de mirare ca un jefuitor să se ascundă în 
pădure? 

— Nein... Te loc te mirare. 

— Numai că Sharfenstein-ul care va face de pază să bage 
bine de seamă, ca nu cumva cu asemenea titlu de jefuitor să 
cadă în mâinile monseniorului duce da Savoia... Care nu 
glumeşte când e vorba de jecmăneală! 

— Ta, spuse Heinrich, toi zoltaţi el zbânzurat ghiar ieri! 


— Drei! Interveni Frantz. 

— Ei, care dintre voi doi îşi ia răspunderea să facă de 
strajă? 

— Eu, răspunseră într-un glas unchiul şi nepotul. 

— Prieteni, le spuse Yvonnet, devotamentul pe care-l 
arătaţi este apreciat de camarazii voştri; dar o singură 
strajă ajunge. Trageţi deci la sorţi... Celui care rămâne aici i 
se rezervă un post de onoare. 

Cei doi Scharfenstein se consultară un moment. 

— Frantz, el are oghi puni şi ureghi pune... Pendru noi 
face el zantinela, zise Heinrich. 

— Bine! Încuviinţă Yvonnet; atunci Frantz să se ducă la 
postul său. 

Cu calmu-i obişnuit Frantz se îndreptă spre gura peşterii. 

— Pricepi, Frantz? Zise Yvonnet, dacă te laşi prins de 
ceilalţi, nu-i nimic; dar dacă eşti prins de ducele de Savoia, 
eşti spânzurat! 

— Eu nu lăsat prinz te nimeni, fi fara grişa, răspunse 
Frantz. 

Şi ieşi din peşteră ca să se aşeze la postul său. 

— Zi bostul te onoare, întrebă Heinrich, unte-i? 

Yvonnet luă făclia din mâinile lui Maldent şi i-o prezentă 
lui Heinrich: 

— Uite, zise el, aşează-te aici... Luminează pe Procope şi 
nu te mişca. 

— Nu ma foi mişga! Spuse Heinrich. 

Procope se aşeză, îşi scoase hârtia din buzunar, călimara 
din cingătoare şi penele din câlimară. 

L-am văzut la lucru în clipa când am intrat în grota din 
Saint-Pol-sur-Ternoise, atât de solitară de obicei şi, printr- 
un concurs de ciudate împrejurări, atât de vizitată în acea 
Zi. 

Noi am atras atenţia că nu era uşor de întocmit pentru a 
satisface pe toţi, lucrarea la care se angajase Procope, între 
orele unsprezece dimineaţa şi trei după amiază ale acelei 
faimoase zile de 5 mai 1555. 


Astfel, cum s-ar putea spune de un proiect de lege într-un 
parlament modern, fiecare îşi adusese, după interesele ori 
priceperea lui, amendamentele şi subamendamentele. Aşa 
zisele amendamente şi subamendamente fuseseră trecute 
cu majoritate de voturi şi, trebuie să recunoaştem spre 
lauda aventurierilor noştri, fuseseră votate cu multă 
chibzuinţă, calm şi nepărtinire. 

Se găsesc o seamă de firi sucite, bârfitori neruşinaţi ai 
legislatorilor, ai judecătorilor şi ai justiţiei, care pretind că 
un cod redactat de către toţi ar fi mult mai complet şi, mai 
ales, mult mai echitabil decât un cod redactat de oameni 
cinstiţi. 

Îi plângem pe acei nenorociţi de orbirea lor, cum plân-gem 
pe calvinişti şi pe luterani de rătăcirea în care se află, şi 
rugăm pe bunul Dumnezeu să-i ierte, şi pe unii şi pe alţii. 

În fine, în clipa când ceasul lui Yvonnet arăta ora trei şi un 
sfert. 

— Oricât de rar va fi fost la acea epocă un astfel de juvaer, 
constatăm aici că cochetul nostru aventurier îşi procurase 
un ceas. 

— În fine, repetăm, la ora trei şi un sfert, Procope ridică 
capul, puse pana jos, apucă cu amândouă mâinile hârtia 
privind-o cu un aer satisfăcut şi scoase o exclamaţie de 
bucurie: 

— Ei! Făcu el, cred că s-a terminat, şi destul de bine... 
Exegi monumentum! 13) 

La această vestire, Heinrich Scharfenstein, care ţinea 
torţa de trei ore şi douăzeci de minute, făcu o mişcare să-şi 
întindă braţul, ce începuse a obosi; Yvonnet îşi întrerupse 
cântecul, dar continuă să-şi răsucească mustaţa; Malemort 
termină de bandajat braţul stâng şi îşi fixă legătura cu un 
bold; Lactance expedie un ultim Ave; Maldent, sprijinit cu 
pumnii de masă, se îndreptă; Pilletrousse îşi vâri în teacă 
pumnalul îndeajuns de ascuţit şi Fracasso se trezi din 
visarea-i poetică, mulţumit că pusese la punct un sonet pe 
care îl rumega de mai bine de o lună. 


Toţi se apropiară de masă, afară de Frantz care, bizu-indu- 
se pe unchiul său în privinţa discutării intereselor lor 
comune, se postase, sau mai exact, cum am spus, făcea de 
strajă culcat la douăzeci de paşi de intrarea peşterii, ferm 
hotărât nu numai să-şi păzească tovarăşii cu străşnicie, dar 
nici să nu se lase prins de nimeni şi mai cu seamă de 
Emmanuel-Philibert de Savoia, neînduplecatul jude. 

— Domnilor, zice Procope, aruncând o privire satisfă-cută 
asupra cercului care se formase în jurul lui, la fel de 
regulat, ba chiar mai regulat decât cel ce se formează în 
jurul ofițerului care-şi cheamă soldaţii la ordin; domnilor, 
toată lumea este de faţă? 

— Da, răspunseră în cor aventurierii. 

— Toată lumea, urmă Procope, este pregătită să asculte 
lectura celor optsprezece articole din care se compune 
actul pe care l-am sfârşit de redactat împreună şi care s-ar 
putea numi act de asociaţie? Căci, de fapt, noi întemeiem, 
stabilim şi regularizăm un fel de asociaţie. 

Răspunsul fu afirmativ şi general, Heinrich Scharfenstein 
răspunzând, bineînţeles, pentru el şi pentru nepot. 

— Ascultaţi deci, zise Procope. 

Şi, după ce tuşi şi scuipă, începu: „Între subsemnaţii...” 

— Un moment, întrerupse Lactance, vedeţi, eu nu ştiu să 
semnez. 

— Nu, zău! Făcu Procope, parcă-i mare scofală! Ai să-ţi pui 
crucea. 

— Aha, murmură Lactance, cu atât mai sacre îmi vor fi 
obligaţiile... Continuă, frate. 

Procope reluă: „Între subsemnaţii”: „Jean-Chrysostome 
Procope...” 

— Dar nu te prea jenezi, spuse Yvonnet, te-ai pus singur în 
frunte! 

— Oricum, trebuia să încep cu cineva, răspunse cu 
nevinovăție Procope. 

— Bun, bun, zise Maldent, urmează. 


Procope urmă: „Jean-Chrysostome Procope, fost procuror 
la baroul din Caen, delegat pe lângă cele din Rouen, 
Cherbourg, Valognes...” 

— Ei, drăcia dracului, exclamă Pilletrousse, atunci nu mă 
mai mir că redactarea a durat trei ore şi jumătate, dacă ai 
făcut pentru fiecare ca pentru tine, înşirând toate titlurile şi 
rangurile... Dimpotrivă, ce mă uimeşte este că ai şi 
terminat! 

— Nu, zise Procope, v-am pus tuturor acelaşi titlu şi am 
dat fiecăruia un singur şi unic rang; dar am socotit că 
pentru mine, redactor al actului, înşirarea titlurilor şi 
rangurilor era un lucru potrivit, ba chiar de absolută 
necesitate. 

— Atunci e perfect, spuse Pilletrousse. 

— Dă-i drumul odată! Urlă Malemort. Nu mai sfârşim 
niciodată, dacă-i întrerupt aşa la fiecare cuvânt... Eu sunt 
grăbit să mă bat. 

— De! Făcu Procope, doar nu mă întrerup eu singur, 
paremi-se. 

Şi urmă: „Între subsemnaţii: Jean-Chrysostome Procope, 
etc., Honor6-Joseph Maldent, Victor-Felix Yvonnet, Cyrille- 
Nepomucene Lactance, Cesar-Annibal Malemort, Martin 
Pilletrousse, Vittorio-Albani Fracasso şi Heinrich şi Frantz 
Scharfenstein... 

— Toţi căpitani în slujba regelui Henric al II-lea.” 

Un murmur de satisfacţie îl întrerupse pe Procope şi 
nimeni nu se mai gândi să-i conteste titlurile şi rangurile pe 
care şi le dăduse, ocupat fiind fiecare să-şi aranjeze 
simbolul - eşarfă, şervet, batista, zdreanţă sau cârpă - ce 
justifica rangul de căpitan în serviciul Franţei, cu care 
tocmai fusese învestit. 

Procope lăsă timp murmurului de satisfacţie să se 
liniştească, apoi urmă: „s-a hotărât cele ce urmează...” 

— S-avem iertare, zise Maldent, dar actul este nul. 

— Cum nul? Întrebă Procope. 

— Un singur lucru ai uitat la actul tău. 


— Care? 

— Data. 

— Data-i pusă la urmă. 

— A! Zise Maldent, asta-i altceva... Totuşi, ar fi mai bine să 
fie pusă la început. 

— Început ori sfârşit este acelaşi lucru, îi întoarse cuvântul 
Procope. Institutele (4) lui Iustinian spun categoric: 

Omne actun quo tempore scriptum sit, indicato: seu initio, 
seu fine, ut paciscentibus libuerit. 

Adică: „Este obligatoriu ca orice act să poarte o dată; însă 
contractanţii vor fi liberi să pună data la sfârşitul sau 
începutul sus-numitului act.” 

— Ce limbaj oribil, limbajul de procuror! Spuse Fracasso, 
şi cât de departe-i latina aceasta de latina lui Virgiliu şi 
Oraţiu! 

Şi începu a scanda cu duioşie următoarele versuri din a 
treia eglogă a lui Virgiliu: 

Malo me Galatea petit, lasciva puella, Et fugit ad salices, et 
se cupit ante videri... 45) 

— Tăcere, Fracasso! Zise Procope. 

— Tăcere, cât vrei, răspunse Fracasso; totuşi adevărul 
este că oricât de mare împărat ar fi Iustinian întâi, îl prefer 
pe Homer al doilea, şi mi-ar plăcea mai mult să fiu autorul 
Bucolicelor, Eglogelor şi chiar al Eneidei, decât al 
Digestelor, Pandectelor, Institutelor şi a întregului Corpus 
juris civilis. 

Fără îndoială că o discuţie era pe cale să se pornească 
între Fracasso şi Procope asupra acestui important punct. 

— Şi Dumnezeu ştie unde i-ar fi condus pe cei doi 
palavragii! 

— Când un fel de strigăt înăbuşit se auzi în afara grotei, 
atrăgând într-acolo atenţia aventurierilor. 

Îndată ziua de-afară dispăru aproape complet, indi-când 
că un corp opac se aşezase între lumina artificială şi 
efemeră a făcliei şi lumina divină şi nestinsă a soarelui, în 
sfârşit, o făptură care nu se putea desluşi de ce soi este, 


atât de bizară părea forma-i ce se zvârcolea în penumbră, 
apăru şi înaintă în mijlocul cercului care se deschise 
spontan înaintea ei. Abia atunci, la flacăra torţei ce lumina 
momâia fără formă, recunoscură pe Frantz Scharfenstein 
ţinând în braţe o femeie şi astupându-i gura cu laba lui 
mare în chip de capac ori de căluş. 

Toţi aşteptau explicaţia acestui nou incident. 

— Gamarazi! Rosti uriaşul, iată o femeiujga gare ta 
târcoale la indrarea grodei; am brinz-o şi o aduc la foi... Ce 
trebue să fac cu ea? 

— Ei drăcie! Exclamă Pilletrousse, dă-i drumul... Doar n-o 
să ne mănânce pe toţi nouă, sper. 

— Eh! Nu am frigă c-o za ne manange pe tozi noua, zise 
Frantz izbucnind într-un hohot de râs zgomotos; mai 
tecrapa o manang întrega eu zingur!... la wohl! 

Şi, la invitaţia lui Pilletrousse, depuse femeia în picioare, 
drept în mijlocul cercului, retrăgându-se iute înapoi. 

Femeia, care era tânără şi drăguță şi, după costum, părea 
să facă parte din onorabila clasă a bucătăreselor de casă 
mare, aruncă în jurul ei, circular, o privire speriată, voind 
parcă să-şi dea seama în ce fel de societate se află, societate 
care la prima aruncătură de ochi i se părea poate cam 
amestecată. 

Dar privirea-i, fără a mai isprăvi de făcut întregul înconjur, 
se opri asupra celui mai tânăr şi mai elegant aventurier: 

— Vai! Domnule Yvonnet, strigă ea, pentru numele lui 
Dumnezeu, ocroteşte-mă, apără-mă! 

Şi tremurând toată se aruncă la gâtul tânărului. 

— Ia te uită! Zise Yvonnet, domnişoara Gertrude! Pe toţi 
sfinţii! Spuse el strângând pe tânără la piept ca s-o 
liniştească; aflaţi domnilor, că vom avea veşti proaspete de 
la castelul Parcq; căci iată o fermecătoare copilă ce vine de 
acolo. 

Ori, cum veştile făgăduite de Yvonnet prin gura 
domnişoarei Gertrude interesau pe toată lumea în cel mai 
înalt grad, aventurierii noştri, părăsind, cel puţin pentru 


moment, lectura actului lor de asociaţie, se îngrămădiră în 
jurul celor doi tineri aşteptând cu nerăbdare ca tulburarea 
ce pusese stăpânire pe domnişoara Gertrude să se mai 
potolească, ca să poată vorbi. 

V. CONTELE DE WALDECK. 

Urmară încă vreo câteva minute de tăcere, după care 
domnişoara Gertrude, îndeajuns de liniştită de lămuririle pe 
care i le şoptea Yvonnet, îşi începu în sfârşit istorisirea. 

Dar, cum istorisirea aceasta, adesea întreruptă când de o 
urmă de emoție, când de întrebările aventurierilor, s-ar 
putea să nu apară îndeajuns de limpede cititorilor noştri, le 
vom cere voie să înlocuim cu proza noastră pe cea a 
povestitoarei şi, luând în mână situaţia, să istorisim cât mai 
clar cu putinţă întâmplarea tragică care silise pe tânăra 
fată să părăsească castelul Parcqg şi o adusese în mijlocul 
aventurierilor noştri. 

Două ore după plecarea lui Yvonnet, în clipa când 
domnişoara Gertrude, puţin cam obosită fără îndoială de 
conversaţia nocturnă cu frumosul parizian, se hotărâse în 
sfârşit să părăsească patul şi să coboare la stăpâna ei care o 
chema pentru a treia oară, feciorul fermierului, un tânăr de 
vreo şaisprezece, şaptesprezece ani, numit Philippin, intra 
înspăimântat în camera castelanei şi o vestea că o trupă de 
patruzeci, cincizeci de oameni ce, socotea el, după eşarfele 
galbene şi negre, aparţineau armatei împăratului Carol- 
Quintul, se îndrepta spre castel, după ce îl luaseră prizonier 
pe tatăl său pe când lucra la câmp. 

Philippin, care lucra şi el la câteva sute de paşi de fermier, 
văzuse pe conducătorul trupei înhăţându-l şi ghicise, după 
gesturile soldaţilor şi ale prizonierului, că vorbeau despre 
castel. Atunci târându-se pe brânci se strecurase până la un 
drumeag adâncit, şi de acolo, ob-servând că dispoziţia 
topografică a terenului ascundea fuga lui de toate privirile, 
alergase într-un suflet ca să-şi vestească stăpâna de cele ce 
se petreceau, dându-i astfel timp să ia o hotărâre. 


Castelana se sculă şi ducându-se la fereastră văzu într- 
adevăr trupa la o depărtare abia de-o sută de paşi de 
castel; era formată din vreo cincizeci de oameni, cum 
spusese Philippin, şi părea comandată de trei căpetenii. 
Lângă calul unuia din cei trei şefi mergea fermierul, cu 
mâinile legate la spate; ofiţerul lângă care mergea ţinea 
capătul frânghiei, fără îndoială pentru ca prizonierul să nu 
încerce să scape, sau, dacă ar fi încercat să scape, să poată 
fi oprit de la început. 

Acea privelişte nu era deloc liniştitoare. Totuşi, deoarece 
cavalerii care veneau să viziteze castelul purtau, cum am 
mai spus, eşarfa imperială; deoarece cei trei şefi care 
mergeau în frunte purtau coroane pe creasta coifurilor şi 
blazoane pe pieptul armurilor; deoarece ordinele ducelui 
Emmanuel-Philibert în privinţa jafului şi furtişagului erau 
categorice; deoarece în sfârşit, pentru o femeie nu exista 
nici un mijloc de fugă, castelana se hotărâse să-i primească 
pe cei ce soseau cât va putea mai bine. Drept care ieşise din 
camera ei şi, coborând scările, se dusese, ca semn al cinstei 
ce le-o făcea, să-i aştepte în capul scărilor de la intrare. 

Cât despre domnişoara Gertrude, la vederea acelor 
oameni, se înspăimântase atât de cumplit, că în loc să 
meargă în urma stăpânii sale, cum ar fi fost poate de 
datoria ei, se agăţase cu disperare de Philippin, rugându-l 
să-i arate vreun cotlon sigur unde să se poată ascunde tot 
timpul cât soldaţii vor rămâne la castel şi unde el, Philippin, 
ar putea veni, din când în când, să-i aducă veşti cum merg 
treburile cu stăpâna ei, treburi ce păreau a lua o 
întorsătură cam urâtă. 

Deşi în ultima vreme domnişoara Gertrude îl cam repezise 
pe Philippin şi deşi acesta, căutând zadarnic pricina acestei 
schimbări de atitudine faţă de el, îşi permisese să se poarte 
mai aspru când ea avea nevoie de serviciile lui, domnişoara 
Gertrude era aşa de frumoasă când se speria şi atât de 
seducătoare când se ruga încât Philippin se lăsă înduplecat 
şi pe o scară dosnică o conduse pe Gertrude în curte şi din 


curte în grădină; acolo o ascunse într-un colţ al unui 
rezervor unde tatăl lui şi cu dânsul ţineau de obicei uneltele 
de grădinărie. 

Era puţin probabil ca nişte soldaţi, a căror intenţie era, 
fără îndoială, să se ocupe de castel, de cămări şi de pivniţă, 
să vie s-o caute într-un loc unde, cum spunea în glumă 
Philippin, nu era decât apă de băut. 

Domnişoara Gertrude ar fi fost bucuroasă să-l poată ţine 
lângă ea pe Philippin şi poate, la rândul său, şi Philippin ar 
fi fost încântat să rămână lângă domnişoara Gertrude; dar 
încântătoarea copilă era încă şi mai curioasă decât fricoasă, 
astfel că dorinţa de-a afla veşti birui frica de-a rămâne 
singură. 

Pentru mai multă siguranţă de altfel, Philippin vâri cheia 
rezervorului în buzunar, lucru care o cam nelinişti la 
început pe domnişoara Gertrude, dar care, după o clipă de 
gândire, i se păru din contra o măsură de siguranţă. 

Domnişoara Gertrude asculta cu foarte mare atenţie 
ţinându-şi respiraţia; auzi mai întâi o mare larmă de arme şi 
cai, de strigăte şi nechezături; dar, aşa cum prevăzuse 
Philippin, nechezăturile şi strigătele păreau că se 
concentrează în Castel şi în curţi. 

Prizoniera tremura de nerăbdare şi ardea de curiozitate. 
În mai multe rânduri se dusese la uşă, încercând s-o 
deschidă. Dacă ar fi izbutit, ar fi căutat bineînţeles, ris-când 
ce ţi se poate întâmpla rău în asemenea împrejurări, să 
audă ce se spunea, sau să vadă ce se petrecea, ascul-tând la 
uşi şi privind pe deasupra zidurilor. 

În sfârşit, paşi ce atingeau pământul tot atât de uşor ca 
paşii animalelor nocturne ce dau târcoale coteţelor şi 
stânelor, se apropiară de rezervor, o cheie vârâtă cu grijă în 
broască scrâşni uşor şi uşa se deschise încet şi se închise cu 
iuţeală, după ce-l lăsă să treacă pe jupân Philippin. 

— Ei bine? Întrebă Gertrude chiar înainte de a se închide 
uşa. 


— Ei bine, domnişoară, zise Philippin, se pare că sunt într- 
adevăr nobili cavaleri, după cum îi recunoscuse doamna 
baroană; dar ce mai gentilomi, Doamne sfinte? Dacă i-ai 
auzi cum înjugă şi blestemă, ai spune că-s adevăraţi păgâni. 

— Dumnezeule! Ce spui, domnule Philippin! Strigă plină 
de spaimă fata. 

— Adevărul, domnişoară Gertrude, adevărul adevărat! 
Dovadă că sfinţia-sa preotul nostru a încercat să le facă 
mustrări şi ei i-au răspuns că dacă nu-şi ţine gura o să-l 
silească să spună liturghia spânzurat de frânghia clopotului 
cu capul în jos şi picioarele în sus, pe când preotul lor, un 
soi de puşlama cu barbă şi mustăţi, va urmări slujba pe 
liturghier, ca să nu sară nici o întrebare şi nici un răspuns. 

— Dar, atunci, întrebă domnişoara Gertrude, nu sunt 
adevăraţi gentilomi? 

— Ba da, fir-ar al naibii! Şi încă din cei mai mari din 
Germania! Nu le-a fost ruşine să-şi spună numele; ceea ce 
este, trebuie să recunoşti, o mare cutezanţă, după felul cum 
se poartă. Cel mai bătrân, un om cam la cincizeci de ani, se 
numeşte contele de Waldeck şi comandă patru mii de 
mercenari în armata Maiestăţii sale Carol-Quintul. Ceilalţi 
doi, ce par să aibă, primul, douăzeci şi patru - douăzeci şi 
cinci de ani şi al doilea, între nouăsprezece şi douăzeci, sunt 
feciorii lui, unul legitim şi celălalt bastard. Numai că, după 
cât am putut observa. 

— Lucru de altfel destul de obişnuit. 

— Pare să-şi iubească mai puţin feciorul legitim decât 
bastardul. Fiul legitim este un tânăr frumos, cu chipul 
smead şi ochi mari castanii, cu plete şi mustăţi negre şi îmi 
face impresia că ar fi om de înţeles. Dar n-aş putea spune la 
fel de celălalt, bastardul cel roşcat, care are nişte ochi de 
huhurez... Acela, vai! Domnişoară Gertrude, e diavolul în 
persoană! Ferească Dumnezeu să-l întâlneşti!... Se uita la 
doamna baroană... Ştii, să te treacă fiorii, nu alta! 

— A! Adevărat? Zise domnişoara Gertrude, care era, 
bineînţeles, tare curioasă să ştie cum ar putea fi o privire 


care să te înfioare. 

— Vai, Doamne! Chiar aşa, răspunse Philippin drept 
comentariu, şi iată unde au ajuns lucrurile... Acum mă 
întorc să mai aflu noutăţi şi îndată ţi le aduc. 

— Da, da, zise Gertrude, du-te! Şi întoarce-te repede; dar 
bagă de seamă să nu ţi se întâmple vreo nenorocire. 

— Fii liniştită, domnişoară, îi răspunse Philippin, nu mă 
arăt niciodată decât cu câte o sticlă în fiecare mână, şi cum 
ştiu unde stau sorturile bune, bandiții îmi arată o deosebită 
consideraţie. 

Philippin ieşi şi o încuie pe domnişoara Gertrude, pe care 
îndată începu a o frământa gândul cum ar putea fi ochii în 
stare să arunce asemenea priviri încât să te înfioare. 

Nu izbutise încă să-şi lămurească bine acest fenomen, deşi 
trecuse mai bine de o oră de când cugeta la asta, când 
cheia se răsuci din nou în broască şi mesagerul reapăru. 

Nu era cel din arcă şi nici vorbă să ţină vreo ramură de 
măslin în mână. Contele de Waldeck şi fiii lui siliseră pe 
baroană, prin ameninţări şi chiar prin brutalităţi, să le dea 
juvaerurile, argintăria şi tot ce era de aur în castelul ei. Dar 
nu se mulţumiseră cu asta, şi după această primă 
răscumpărare plătită, biata femeie, în clipa când se credea 
scăpată de nobilii bandiți care veniseră să-i ceară 
ospitalitatea, biata femeie, dimpotrivă, fusese legată de 
piciorul patului şi încuiată în iatacul ei, făgăduindu-i-se că în 
două ore vor da foc castelului, dacă între timp nu va găsi, 
fie în punga ei, fie într-a prietenilor, două sute de taleri. 

Domnişoara Gertrude deplânse după cum se cuvenea 
soarta stăpânei sale; dar neavând două sute de taleri să-i 
împrumute pentru a o salva din încurcătură, cercă să se 
gândească la altceva şi întrebă pe Philippin ce făcea 
ticălosul acela de bastard al lui Waldeck, cu plete roşcate şi 
ochi înfiorători. 

Philippin răspunse că bastardul lui Waldeck se pornise pe 
beţie, ocupaţie la care era foarte sârguincios ajutat de tatăl 
său. Numai vicontele de Waldeck era singurul care-şi 


păstra, pe cât era cu putinţă, sângele rece în mijlocul jafului 
şi al orgiei. 

Domnişoara Gertrude avea o dorinţă nestăpânită de a-şi 
da seama chiar cu ochii ei ce era o orgie. Cât despre jaf, îl 
cunoştea prea bine, fiindcă văzuse jefuirea oraşului 
Therouanne; - dar, de orgie, habar n-avea. 

Philippin îi explică că este o adunare de oameni ce beau, 
mănâncă, spun necuviinţe şi batjocoresc în fel şi chip 
femeile care le cad în mână. 

Curiozitatea domnişoarei Gertrude spori mult la acest 
tablou care ar fi făcut să se înfioare totuşi o inimă mai puţin 
curajoasă ca a ei. Rugă deci pe Philippin s-o lase să iasă 
măcar pentru zece minute; acesta însă îi repetă de atâtea 
ori şi atât de serios că ieşind îşi punea viaţa în primejdie, 
încât se resemnă să rămână în ascunzătoare şi să aştepte a 
treia vizită a lui Philippin ca să ia o hotărâre definitivă. 

Dar hotărârea era deja luată înaintea reîntoarcerii lui 
Philippin. 

Trebuia, să încerce cu orice preţ să ajungă la castel, 
strecurându-se prin coridoare tainice şi scări ferite, pentru 
a vedea cu ochii ei cele ce se petreceau. O povestire, oricât 
de vie, este întotdeauna mai prejos decât spectacolul pe 
care încearcă să-l descrie. 

Aşa că de îndată ce auzi pentru a treia oară cheia 
răsucindu-se în broască, se pregăti să se repeadă afară din 
rezervor, cu sau fără aprobarea lui Philippin; - dar, zărindu- 
l pe tânăr, se dădu înapoi îngrozită. 

Philippin era palid ea un mort; buzele-i bolboroseau 
cuvinte fără şir, iar ochii păstrau expresia aceea rătăcită pe 
care o întipăreşte teroarea în privirea omului care a văzut 
de curând cine ştie ce sumbră şi teribilă întâmplare. 

Gertrude voi să-i pună întrebări, dar în faţa acestei spaime 
simţi că îngheaţă; paloarea ce acoperea obrajii lui Philippin 
trecu pe chipul ei şi în faţa acelei muţenii înspăimântătoare, 
amuţi şi ea. 


Tânărul, fără a-i spune nimic, dar cu acea putere pe care 
ţi-o dă o spaimă împotriva căreia nici nu mai încerci să 
rezişti, o apucă de mână şi o trase spre portiţa grădinii ce 
dădea în câmpie, bolborosind doar atât: 

— Moartă... Asasinată. Înjunghiată! 

Gertrude se lăsă condusă; Philippin o părăsi pentru o clipă 
ca să închidă poarta grădinii în urma lor; precauţie inutilă, 
căci nimeni nu se gândea să-i urmărească. 

Dar şocul fusese atât de violent pentru Philippin, încât 
impulsul pe care i-l declanşă n-avea să se oprească decât 
atunci când bietul băiat avea să ajungă la capătul puterilor. 
După cinci sute de paşi, părăsindu-l puterile, căzu cu 
răsuflarea tăiată, bolborosind cu o voce răguşită, ca a unui 
om în agonie, acele groaznice cuvinte, singurele, de altfel, 
pe care le rostise: 

— Moartă... Asasinată. Înjunghiată! 

Atunci, Gertrude privise în jurul ei: se afla numai la două 
sute de paşi de poala pădurii; cunoştea pădurea, cunoştea 
peştera; era un dublu refugiu. Pe lângă asta poate că în 
peşteră îl va găsi pe Yvonnet. 

Avea oarecum remuşcări să-l lase pe bietul Philippin astfel 
în nesimţire pe marginea unui şanţ; dar vedea venind spre 
dânsa patru sau cinci oameni călări. Poate că erau 
mercenari din trupele contelui de Waldeck; nu mai avea nici 
o secundă de pierdut dacă voia să le scape. O luă la fugă 
spre pădure şi, fără să mai privească înapoi, alergă ca o 
nebună, disperată, cu părul despletit, până ce intră în 
pădure. De abia acolo se opri şi, rezemându-se de un copac 
ca să nu cadă jos, îşi aruncă privirile spre câmpie. 

Cei cinci sau şase cavaleri ajunseseră la locul unde îl 
lăsase pe Philippin leşinat, îl ridicaseră; dar văzându-l că nu 
putea să se ţină pe picioare, unul dintr-înşii îl pusese de-a 
curmezişul pe şea şi urmat de camarazii lui îl duceau spre 
tabără. 

De altfel, oamenii aceia păreau să aibă doar intenţii bune, 
şi în Gertrude se înfiripă credinţa că pentru Philippin fusese 


o întâmplare fericită să cadă în mâinile unor oameni ce 
păreau atât de milostivi. 

Atunci, liniştită în privinţa tovarăşului ei, mai odih-nindu-se 
puţin în această haltă, Gertrude o luă din nou la fugă în 
direcţia, sau mai degrabă spre punctul ce credea ea că se 
află în direcţia grotei; dar era atât de năucită încât nici nu 
mai vedea semnele după care recunoştea de obicei drumul. 
Aşa că se rătăci, şi de abia după o oră, numai din 
întâmplare, printr-un noroc, ori din instinct, ajunse în 
vecinătatea peşterii şi la îndemâna lui Frantz Scharfenstein. 

Restul este uşor de ghicit: Frantz întinse o mână cu care 
cuprinse talia Gertrudei, cu cealaltă îi astupă gura, ridică 
fata ca pe un fulg, intră cu ea în peşteră şi o depuse 
înspăimântată în mijlocul aventurierilor, cărora, liniştită de 
vorbele încurajatoare ale lui Yvonnet, le povesti 
întâmplarea pe care v-am spus-o, şi care fu primită cu un 
strigăt general de indignare. 

Dar, să nu ne înşelăm, indignarea aceasta avea o pricină 
cu totul egoistă. Aventurierii nu erau indignaţi de lipsa de 
moralitate pe care o dovediseră jefuitorii faţă de castelul 
Parcqg şi locuitorii săi. Nu, erau indignaţi fiindcă contele de 
Waldeck şi fiul lui jefuiseră dimineaţa un castel pe care ei 
plănuiseră să-l jefuiască seara. 

Indignarea stârni o mare larmă, urmată de hotărârea, 
luată în unanimitate, de a pleca în recunoaştere, ca să afle 
ce se petrece totodată înspre partea taberei, unde fusese 
transportat Philippin, şi înspre partea castelului Parcqg, 
unde se petrecuse drama pe care Gertrude o povestise cu 
toată însufleţirea şi energia pe care ţi-o insuflă groaza. 

Dar aventurierii, chiar indignaţi, nu uitau de prudenţă; aşa 
că fu hotărât ca un voluntar să înceapă explorarea pădurii, 
venind apoi să facă un raport aventurierilor asupra 
situaţiei. Se va acţiona potrivit motivelor de siguranţă sau 
de teamă ce vor rezulta din explorare. 

Yvonnet se oferi să cerceteze pădurea. Era de altfel tocmai 
omul potrivit pentru aşa ceva: cunoştea toate cărările şi 


cotloanele pădurii; era sprinten ca un căprior şi viclean ca o 
vulpe. 

Gertrude protestă cu indignare, opunându-se ca amantul 
ei să îndeplinească o misiune atât de primejdioasă; dar fu 
lămurită în câteva cuvinte că momentul era prost ales din 
partea ei să dea frâu liber unor susceptibilităţi amoroase 
care nu puteau fi decât prost preţuite de societatea cam 
materialistă în care se afla. Era o fată cu bun simţ, în fond; 
aşa că se calmă văzând că vaietele şi lacrimile ei, nu numai 
că nu erau de nici un folos, ba chiar puteau să se întoarcă în 
contra ei. De altfel, Yvonnet îi explică în şoaptă că amanta 
unui aventurier nu trebuie să manifeste o sensibilitate 
nervoasă ca de prinţesă de roman şi, după ce o dădu în 
grija prietenului, său Fracasso şi în paza specială a celor doi 
Scharfenstein, ieşi din peşteră pentru a îndeplini 
importanta misiune pe care şi-o luase. 

După zece minute, era înapoi. 

Pădurea era complet pustie şi părea a nu ascunde nici o 
primejdie. 

Cum, la povestirea domnişoarei Gertrude, aventurierii 
ardeau acum în grota lor de-o curiozitate aproape la fel de 
nestăpânită ca a domnişoarei Gertrude în cisterna ei la 
povestirea lui Philippin, şi cum nişte vechi prădalnici de 
teapa lor e de la sine înţeles că nu puteau avea aceleaşi 
motive de prudenţă ca cele ce conduc acţiunile unei 
frumoase şi timide fete, ieşiră din subterană, lăsând actul 
de asociaţie al lui Procope în paza duhurilor pământului, îl 
poftiră pe Yvonnet să treacă în fruntea lor, şi, călăuziţi de el, 
se îndreptară spre marginea pădurii, nu însă înainte ca 
fiecare în parte să se fi asigurat că pumnalul ori sabia nu i 
se ruginise în teacă. 

VI. JUDELE. 

Pe măsură ce aventurierii noştri înaintau spre acel punct 
al pădurii pe care l-am descris alungându-se, ca un vârf de 
suliță, până la un sfert de leghe de Hesdin, despărţind cele 
două văi ale câmpiei cunoscute deja cititorilor noştri, o sihlă 


deasă luă locul codrului bătrân, astfel că înghesuiala 
trunchiurilor, încâlceala ramurilor, oferea o siguranţă 
sporită celor ce se strecurau pe sub umbra ei. Mica ceată 
ajunse deci, fără a fi văzută de vreo fiinţă vie, până sub 
poala pădurii. 

Cam la vreo cincisprezece paşi înainte de şanţul 
despărțitor dintre pădure şi câmpie, şanţ ce înconjura 
drumul asupra căruia am atras atenţia cititorului chiar din 
primul capitol al cărţii şi care stabilea o legătură între 
castelul Parcqg, tabăra împăratului şi satele învecinate, 
aventurierii noştri se opriră. 

Locul era bine ales pentru popas: un stejar uriaş, rămas cu 
încă vreo câţiva arbori de aceeaşi esenţă şi aceeaşi talie, 
pentru a aminti cum arătau în vremuri străvechi giganţii ce 
se prăvăliseră sub loviturile topoarelor, îşi întindea bolta-i 
stufoasă deasupra capetelor, pe când, înaintând doar câţiva 
paşi puteau, fără a fi văzuţi, să cerceteze cu privirile 
câmpia. 

Toţi în acelaşi timp îşi ridicară ochii spre falnicul frunziş al 
copacului secular. Yvonnet înţelese ce aşteptau din nou de 
la dânsul; făcu un semn de încuviinţare cu capul, 
împrumută caietul lui Fracasso ce mai conţinea doar o 
ultimă foaie albă, pe care poetul i-o arătă recomandându-i 
să respecte pe celelalte, păstrătoare ale visătoarelor sale 
elucubraţii. Îl propti pe unul din Scharfensteini de coloana 
zgrunţuroasă pe care n-o putea cuprinde cu braţele, se 
urcă în mâinile împreunate ale colosului, din mâini i se 
căţără pe umeri iar de pe umeri pe primele ramuri ale 
arborelui şi într-o clipă se aşeză călare pe una dintre 
crengile lui puternice, cu tot atâta îndemânare şi siguranţă 
ca un matelot pe verga trinchetului sau pe vârful 
bompresului. 

Gertrude îl urmărise tot timpul ascensiunii cu priviri 
îngrijorate; dar începuse a învăţa să-şi ascundă îngrijorările 
şi să-şi stăpânească strigătele. De altfel, văzând 
dezinvoltura cu care Yvonnet se aşezase pe creangă, 


uşurinţa cu care îşi răsucea capul ba la dreapta, ba la 
stânga, înţelese că în afară doar de vreuna din acele 
amețeli ce-l apucau pe Yvonnet când nu-l vedea nimeni, nu 
era nici un pericol pentru amantul ei. 

De altfel, Yvonnet, cu mâna streaşină la ochi, privind când 
spre nord, când spre sud, părea că îşi împarte atenţia între 
două spectacole la fel de interesante. 

Numeroasele-i mişcări de cap stârneau teribil curiozitatea 
aventurierilor care, afundaţi în desimea hăţişului, nu 
puteau vedea nimic din cele ce vedea Yvonnet din regiunile 
înalte unde îşi stabilise domiciliul. 

Aşa că Yvonnet le înţelese nerăbdarea pe care şi-o 
manifestau prin semne, ridicând capul, întrebându-l cu 
privirile şi chiar îndrăznind să-i strige încetişor: „Dar ce se 
întâmplă?” 

Şi, printre întrebătorii cu gestul şi cu vocea, trebuie să 
recunoaştem că domnişoara Gertrude nu era dintre cei mai 
puţin agitaţi. 

Yvonnet făcu cu mâna un semn de făgăduială tovarăşilor 
săi, dându-le a înţelege că în câteva secunde vor şti tot atât 
cât şi el. Deschise caietul lui Fracasso, rupse ultima pagină 
albă, scrise cu creionul câteva rânduri pe acea pagină, 
răsuci hârtia pe degete, ca să n-o ia vântul, şi-i dădu drumul 
Jos. 

Toate mâinile se întinseră ca s-o primească, chiar 
mânuţele albe ale domnişoarei Getrude; dar hârtia căzu 
între labele mari ale lui Frantz Scharfenstein. 

Uriaşul începu a râde de norocul lui şi, dând hârtia 
vecinului. 

— Cinste ezte a tumitale, tomnule Brogobe, rosti el; eu nu 
ştii getit vranceza. 

Procope, la fel de curios ca ceilalţi să afle ce se petrecea, 
despături hârtia şi, în mijlocul atenţiei generale, citi 
următoarele rânduri: „Castelul Parcq este în flăcări. 

„Contele de Waldeck, cei doi fii şi cei patruzeci de 
mercenari ai săi au pornit din nou şi merg pe drumul care 


duce de la castelul Parcg spre tabără. 

„Se află aproape la două sute de paşi de locul din pădure 
unde suntem ascunşi. 

„lată ce văd în dreapta mea. 

„Acum, altă trupă mică înaintează pe drum dinspre tabără, 
spre castel. 

„Irupa aceasta se compune din şapte oameni, un 
comandant, un scutier, un paj şi patru oşteni. 

„După cât îmi pot da seama de aici, comandantul este 
ducele Emmanuel-Philibert. 

„Trupa lui se află aproape la aceeaşi distanţă în stânga 
noastră ca cea a contelui de Waldeck în dreapta. 

„Dacă amândouă trupele merg cu acelaşi pas, ele trebuie 
să se întâlnească drept la vârful pădurii şi să se 
pomenească faţă în faţă pe neaşteptate. 

„Dacă ducele Emmanuel a fost prevenit, cum este 
probabil, de către domnul Philippin de cele întilmplate la 
castel, vom vedea ceva ciudat. 

„Atenţie, camarazi! Este chiar ducele.” 

Aici se termina biletul lui Yvonnet; dar ar fi fost greu să 
spui mai multe lucruri în mai puţine cuvinte şi să 
făgăduieşti cu mai multă simplitate un spectacol care într- 
adevăr avea să fie dintre cele mai curioase, dacă 
aventurierul nu se înşela asupra identităţii şi intenţiei 
persoanelor. 

Aşa că întreaga bandă se apropie cu precauţie de 
marginea pădurii ca să asiste cât mai din plin şi cu cât mai 
puţine riscuri la spectacolul promis de Yvonnet, căruia 
întâmplarea îi rezervase cel mai bun loc. 

Dacă cititorul vrea să urmeze exemplul aventurierilor 
noştri, nu ne vom mai interesa de contele Waldeck şi de fiii 
lui, pe care îi cunoaştem deja din povestirea domnişoarei 
Gertrude, ne vom strecura şi noi spre marginea stângă a 
pădurii şi vom lua legătura cu noul personaj anunţat de 
Yvonnet şi care nu-i altul decât eroul istoriei noastre. 


Yvonnet nu se înşelase. Căpetenia care înainta între pajul 
şi scutierul său, conducând, ca şi cum ar fi fost vorba de o 
simplă patrulă de zi, o mică trupă de patru oşteni, era într- 
adevăr ducele Emmanuel-Philibert, generalisimul trupelor 
împăratului Carol-Quintul în Ţările-de-Jos. 

Şi era uşor de recunoscut, mai cu seamă că, după cum 
obişnuia, mai întotdeauna pe ploaie ori pe soare şi uneori 
chiar în timpul bătăliei îşi avea coiful atârnat în partea 
stângă a şeii în loc să-l poarte pe cap; de asta se spunea că 
soldaţii, văzând nepăsarea lui la frig, la căldură şi la lovituri, 
îl porecliseră Cap-de-fier. 

La epoca în care ne aflăm, era un tânăr frumos de 
douăzeci şi şapte de ani, de statură mijlocie, dar bine legat, 
cu părul tăiat foarte scurt, fruntea înaltă, descoperită, cu 
sprâncene castanii frumos arcuite, ochii albaştri vii şi 
pătrunzători, nas drept, mustăţi bogate, barbă tăiată 
ascuţit şi, în sfârşit, cu gâtul cam îndesat între umeri, cum 
au mai întotdeauna descendenţii neamurilor războinice ai 
căror străbuni au purta coiful timp de mai multe generaţii. 

Când vorbea, vocea-i era nespus de dulce şi în acelaşi timp 
surprinzător de hotărâtă. Lucru ciudat! Putea să ajungă la 
exprimarea celei mai violente ameninţări, fără să ridice 
glasul mai mult de-un ton sau două; gama ascendentă a 
mâniei rămânea ascunsă în nuanțele aproape insesizabile 
ale accentului. 

Din pricina asta, numai persoanele intime puteau să 
ghicească la ce pericole se expuneau imprudenţii care 
stârneau şi înfruntau acea mânie, mânie atât de bine 
stăpânită într-însul, că nu-i puteai înţelege importanţa şi 
măsura forţa decât în clipa în care, precedată de fulgerul 
ochilor săi, izbucneau, lovind şi pulverizând totul, ca 
trăsnetul; apoi, întocmai cum după trăsnet furtuna se 
linişteşte şi timpul se înseninează, după explozie fizionomia 
ducelui îşi regăsea calmul şi seninătatea obişnuite, ochii 
privirea flegmatică şi pătrunzătoare, gura zâmbetul 
binevoitor şi măreț. 


Scutierul care mergea în dreapta sa şi purta viziera 
ridicată, era un tânăr bălan cam de aceeaşi vârstă şi exact 
de statura ducelui. Ochii lui de-un albastru deschis, plini de 
forţă şi cutezanţă, barba şi mustăţile-i de un blond mai 
auriu decât pletele, nasul cu nări dilatate ca de leu, buzele, 
ce se întrezăreau printre perii mustăţilor, roşii şi cărnoase, 
tenul colorat în acelaşi timp de fardul soarelui şi al 
sănătăţii, totul în el arăta forţa fizică ajunsă la apogeu. 
Prinsă, nu la şold, ci bălăbănindu-se pe spate, zăngănea o 
spadă teribilă pentru două mâini, la fel cu cele trei rupte de 
Francisc 1 la Marignan, care din cauza lungimii lor nu se 
trăgeau din teacă decât peste umăr, iar la oblâncul şeii 
atârna un fel de bardă având pe o parte un tăiş, de cealaltă 
parte un ciocan şi în vârf un fier triunghiular ascuţit, astfel 
că numai cu ea singură putea, după cum era cazul, să taie 
ca o secure, să lovească ca o ghioagă şi să străpungă ca un 
pumnal. 

La stânga ducelui mergea pajul său. Era un adolescent 
frumos, la vreo şaisprezece sau optsprezece ani abia, cu 
părul atât de negru încât bătea în albăstrui, tăiat nemţeşte, 
cum poartă cavalerii lui Holbein şi îngerii lui Raphael. Ochii 
lui, umbriţi de gene lungi, catifelate, erau înzestrați cu acea 
nuanţă de nedescris ce vibrează de la castaniu spre violet, 
pe care o întâlneşti numai la ochii arabi ori sicilieni. Tenul 
smead, având acea frumoasă paliditate caracteristică 
ținuturilor nordice ale peninsulei italiene, părea al unei 
statui de marmoră de Carrara căreia soarele roman i-ar fi 
sorbit îndelung şi drăgăstos paloarea. Mâinile mici, albe şi 
subţiri, conduceau cu o îndemânare remarcabilă un căluţ 
tunisian, ce-avea în loc de şea un valtrap dintr-o piele de 
leopard cu ochi de smalţ, dinţi şi ghiare de aur şi în loc de 
hăţuri, un şnur fin de mătase. Îmbrăcămintea-i era simplă, 
dar deosebit de elegantă; se compunea dintr-o vestă scurtă 
de catifea neagră pusă peste o tunică ajustată vişinie, cu 
tăieturi dublate de satin alb de-a lungul mânecilor, încinsă 
la talie cu un cordon de aur de care atârna un pumnal 


având mânerul făcut dintr-o singură piatră de agat. Picioru- 
i, grațios modelat, era strâns într-o cizmă de marochin 
înaltă până la genunchi, în care intra pantalonul bufant din 
aceeaşi catifea ca vesta. 

În sfârşit, pe frunte purta o tocă din aceeaşi stofă şi 
aceeaşi culoare cu întregu-i veşmânt de deasupra şi în jur, 
prinsă în frunte cu o agrafă de diamant, se înfăşura o pană 
vişinie, al cărui vârf, agitându-se uşor la cea mai mică 
adiere de vânt, îi fâlfâia grațios între umeri. 

Acum, după ce am prezentat şi-am introdus în scenă noile 
noastre personaje, să ne reîntoarcem la acţiunea, un 
moment întreruptă, care începe a spori în intensitate şi 
vigoare. 

Într-adevăr, în timpul acestei descrieri, ducele Emmanuel- 
Philibert, cu cei doi tovarăşi şi cu cei patru oameni din 
escortă îşi continuau drumul fără să grăbească ori să 
încetinească pasul cailor. Numai că, cu cât se apropiau de 
capătul pădurii, chipul ducelui se posomora ca şi cum se 
aştepta dinainte la spectacolul jalnic ce avea să-i apară 
dinaintea ochilor, după ce va fi depăşit acel vârf al pădurii. 
Dar, dintr-odată, ajunşi în acelaşi timp la extremitatea 
unghiului, după cum prevăzuse Yvonnet, cele două trupe se 
pomeniră faţă în faţă şi, ciudat lucru! Tocmai cea mai 
numeroasă din ele se opri, ţintuită locului de un simţământ 
de surprindere în care se amesteca vădit şi puţină teamă. 

Dimpotrivă, Emmanuel-Philibert, fără a arăta prin cea mai 
mică tresărire a trupului, prin vreun gest al mâinii sau 
schimbare a chipului, sentimentul, oricare ar fi fost, ce-l 
stăpânea, îşi continuă drumul, mergând drept spre contele 
de Waldeck care-l aştepta între cei doi feciori ai lui. 

La zece paşi de conte, Emmanuel făcu un semn 
scutierului, pajului şi celor patru soldaţi ai lui, care se 
opriră cu o supunere şi disciplină adevărat ostăşească, 
lăsându-l să-şi continue drumul. 

Când ajunse la un pas de vicontele de Waldeck, ce se afla 
postat ca un zid de apărare între el şi tatăl său, ducele se 


opri la rându-i. 

Cei trei gentilomi îşi duseră mâna la coif în semn de salut; 
numai că bastardul de Waldeck, când îşi ridică mâna îşi 
dădu în jos viziera, ca pentru a fi pregătit în orice 
împrejurare. 

Ducele răspunse întreitului salut înclinându-şi capul 
descoperit. 

Apoi, cu o voce atât de melodioasă încât vorba-i părea un 
cântec, se adresă vicontelui de Waldeck: 

— Domnule viconte de Waldeck, rosti el, eşti un brav şi 
merituos gentilom, cum îmi place mie şi cum îi place şi 
augustului meu stăpân, împăratul Carol-Quintul. De multă 
vreme mă gândeam să fac ceva pentru dumneata; ocazia s- 
a prezentat acum un sfert de oră şi am profitat de ea. Am 
primit vestea că o companie de o sută douăzeci de lănci, 
care am poruncit să fie ridicată, în numele maiestăţii sale 
împăratul, de pe malul stâng al Rinului, este adunată la 
Spire; te-am numit căpitan al acestei companii. 

— Monseniore... Îngână tânărul uimit, îmbujorându-se de 
plăcere. 

— Iată brevetul dumitale, semnat de mine şi purtând 
pecetea împărăției, urmă ducele scoțând de la piept un 
pergament pe care-l prezentă vicontelui; ia-l şi pleacă 
imediat, fără a mai întârzia o clipă... Probabil vom reîncepe 
ostilitățile şi voi avea nevoie de dumneata şi de oamenii 
dumitale. Pleacă, domnule viconte de Waldeck; arată-te 
demn de favoarea ce ţi s-a acordat şi Dumnezeu să te aibă 
în pază! 

Favoarea era mare, într-adevăr. Aşa că tânărul, su- 
punându-se fără comentariu poruncii ce i se dăduse dea 
pleca fără întârziere, îşi luă imediat rămas bun de la tatăl şi 
fratele său şi, întorcându-se către Emmanuel: 

— Monseniore, spuse el, sunteţi un adevărat jude, aşa cum 
vi se spune, şi pentru rău şi pentru bine, pentru cei de 
treabă ca şi pentru cei ticăloşi... Aţi avut încredere în mine; 
această încredere va fi justificată. Adio, monseniore. 


Şi, pornind în galop, tânărul dispăru după cotitura pădurii. 

Emmanuel-Philibert îl urmări cu privirea până nu-l mai 
văzu. 

Apoi, înturnându-se şi aţintindu-l cu-o privire severă pe 
contele de Waldeck: 

— şi acum, e rândul dumitale, domnule conte, spuse el. 

— Monseniore, îl întrerupse contele, îngăduiţi-mi mai întâi 
să mulţumesc Alteţei Voastre de favoarea ce aţi acordat-o 
fiului meu. 

— Favoarea pe care am acordat-o vicontelui de Waldeck, 
răspunse cu răceală Emmanuel, n-are nevoie de mulţumiri, 
fiindcă-i meritată... Dar aţi auzit ce-a spus el: sunt un jude 
drept şi pentru rău şi pentru bine, pentru cei cumsecade ca 
şi pentru cei ticăloşi. Predă-mi sabia, domnule conte! 

Contele tresări şi cu un ton ce arăta că nu se va supune 
uşor ordinului primit: 

— Eu, să vă predau sabia? Şi pentru ce? 

— Cunoştri decretul meu ce interzice jaful şi prădarea, 
pedepsite cu bătaie şi spânzurătoarea pentru ostaşi şi cu 
arest sau închisoare pentru căpetenii. Ai încălcat decretul 
meu pătrunzând cu forţa, cu toată împotrivirea fiului 
dumneavoastră mai mare, în castelul Parcq şi furând aurul, 
juvaerurile şi argintăria castelanei ce-l locuia... Eşti un 
jefuitor şi un prădalnic; predă-mi sabia dumitale, domnule 
conte de Waldeck! 

Ducele rostise cuvintele acestea fără ca tonul vocii să fi 
părut schimbat decât scutierului şi pajului său care, 
începând a înţelege despre ce era vorba, se priviră cu 
oarecare îngrijorare. 

Contele de Waldeck păli; dar, cum am mai spus, era greu 
ca un străin să poată bănui după tonul vocii lui Emmanuel- 
Philibert, în ce măsură îl ameninţa judecata sau mânia lui. 

— Sabia mea, monseniore? Repetă Waldeck. Ah! Voi fi 
săvârşit poate vreo altă fărădelege... Un gentilom nu-şi 
pradă sabia pentru atât de puţin! 

Şi cercă să râdă dispreţuitor. 


— Da, domnule, răspunse Emmanuel, da, aţi mai făcut 
ceva; dar, pentru onoarea nobleţei germane, am trecut sub 
tacere cele ce-ai făptuit... Vrei să vorbesc? Fie; ascultă 
atunci. După ce ai furat aurul, argintăria, bijuteriile, nu ţi-a 
fost deajuns: ai legat pe stăpâna casei de piciorul patului şi 
i-ai spus: „Dacă în două ore nu-mi pui în palmă suma de 
două sute de taleri, voi da foc castelului!” Aşa ai spus şi 
după două ore, cum biata femeie, care vă dăduse până la 
ultimul ban, n-avea cum să facă rost de cei două sute de 
taleri ceruţi, cu toată rugăminţile fiului dumitale mai mare, 
aţi dat foc fermei pentru ca nenorocita victimă să aibă timp 
de gândire până când focul va cuprinde castelul... Şi uite, 
nu poţi spune că nu-i adevărat: se văd de aici flăcările şi 
fumul. Eşti un incendiator; predă-mi sabia, domnule conte! 

Contele scrâşni din dinţi, căci începea să înţeleagă, câtă 
hotărâre cuprindeau cuvintele calme, dar neînduplecate ale 
ducelui. 

— Deoarece sunteţi atât de bine informat despre început, 
monseniore, zise el, cunoaşteţi probabil tot atât de bine 
sfârşitul? 

— Ai dreptate, domnule, ştiu totul; voiam doar să te cruţ 
de funia pe care o meriţi. 

— Monseniore! Strigă Waldeck pe-un ton ameninţător. 

— Tăcere, domnule! Rosti Emmanuel-Philibert; respectă 
pe acuzator şi tremură în faţa judecătorului dumitale. 
Sfârşitul! i-l voi spune. Văzând flăcările ce începeau să se 
înalțe în văzduh, bastardul dumitale care avea cheia 
iatacului unde fusese legată prizoniera, a intrat în acea 
încăpere. Nenorocita nu strigase la vederea focului ce se 
apropia de dânsa, căci nu însemna decât moartea... Dar 
începu să strige văzându-l pe bastardul dumitale 
apropiindu-se şi înşfăcând-o în braţe, căci însemna 
dezonoarea! Vicontele de Waldeck îi auzi strigătele şi 
alergă în grabă. Îi strigă fratelui său să redea libertatea 
celei pe care o necinstea; el însă, fără a ţine seamă de acel 
apel la simţul onoarei, îşi aruncă prizoniera, aşa cum era 


legată, pe pat şi trase sabia. Vicontele de Waldeck scoase şi 
el la rându-i sabia din teacă, hotărât s-o salveze pe femeie 
chiar cu riscul vieţii. Cei doi fraţi se atacară cu înverşunare, 
căci se urau de multă vreme. Atunci ai intrat dumneata şi 
crezând că feciorii se luptau pentru posedarea acelei femei 
ai spus: „Nici cea mai frumoasă femeie din lume nu merită 
măcar o picătură din sângele ce curge în vinele unui soldat. 
Lăsaţi armele, băieţi! Am să vă împac pe amândoi...” Atunci, 
la glasul dumitale, cei doi fraţi îşi aplecară săbiile; ai trecut 
printre ei; amândoi te urmăreau cu privirea, căci nu ştiau 
ce voiai să faci. le-ai apropiat de femeia legată şi răsturnată 
pe pat şi, înainte ca vreunul din fiii dumitale să aibă timp de 
a se opune acelei ticăloşii, ai scos jungherul şi i l-ai 
împlântat în piept... Să nu-mi spui că faptele nu s-au 
petrecut aşa; să nu-mi spui ca asta nu-i adevărat: junghierul 
ţi-i încă umed şi mâinile însângerate. Eşti un asasin; predă- 
mi sabia dumitale, conte de Waldeck! 

— Uşor de spus, monseniore, răspunse contele; dar un 
Waldeck nu ţi-ar preda sabia, poţi fi domnia-ta prinţ 
încoronat sau descoronat, chiar de-ar fi singur contra 
şapte; d-apoi când are pe fiul său la dreapta şi patruzeci de 
ostaşi în spate. 

— Atunci, rosti Emmanuel cu o voce puţin schimbată, dacă 
nu vrei să mi-o dai de bunăvoie, trebuie să ţi-o iau eu cu 
forţa. 

Şi, silind calul să facă o săritură, se află într-o clipă alături 
de contele de Waldeck. 

Acesta, prea înghesuit ca să-şi poată trage sabia, duse 
mâna la buzunarul oblâncului; dar înainte de a putea 
desface nasturele ce-l închidea, Emmanuel-Philibert îşi şi 
vârâse mâna într-al său, deschis dinainte, scoțând un pistol 
gata armat. 

Mişcarea fu atât de rapidă, încât nici bastardul de 
Waldeck, nici scutierul, nici pajul ducelui, nici chiar contele 
de Waldeck n-o putură vedea. Emmanuel-Philibert cu o 
mână calmă şi sigură ca cea a dreptăţii, slobozi pistolul 


chiar în faţa lui, arzându-i obrazul cu pulberea şi, 
zburându-i creierii cu glonţul. 

Contele abia avu vreme să scoată un strigăt; desfăcând 
braţele în lături se răsturnă cu încetul pe crupa calului, ca 
un atlet pe care un luptător nevăzut îl apleacă pe spate. 
Scăpă piciorul stâng din scară, apoi pe cel drept şi se 
rostogoli greoi la pământ. 

Judele făcuse dreptate; contele fusese ucis pe loc. 

Tot timpul cât durase această scenă, Waldeck, bastardul, 
acoperit în întregime de armura-i de fier, rămăsese drept şi 
nemişcat ca o statuie ecvestră; văzând însă că tatăl lui cade, 
scoase un răcnet de furie care ieşi ca un scrâşnet prin 
viziera coifului. 

Apoi, înturnându-se către mercenarii înmărmuriţi şi 
îngroziţi: 

— După mine, camarazi! Le strigă el în nemţeşte; omul 
acesta nu-i de-al nostru... La moarte! La moarte cu ducele 
Emmanuel! 

Dar mercenarii nu răspunseră decât cu o clătinare din 
cap, în semn de negaţie. 

— Aşa! Răcni tânărul cuprins de o furie tot mai 
nestăpânită; aşa! Vra să zică nu mă ascultați! Aşa! Nu vreţi 
să răzbunaţi pe cel ce vă iubea ca pe copiii lui, vă încărca de 
aur, vă ghiftuia de pradă!... Atunci, am să-l răzbun eu 
singur, fiindcă voi sunteţi nişte nerecunoscători şi nişte laşi! 

Şi îşi trase sabia, gata să se arunce asupra ducelui; dar doi 
mercenari se repeziră la armura ce proteja capul calului şi 
apucară hăţurile de amândouă părţile zăbalei, în timp ce un 
al treilea îl înşfăcă strâns în braţe. 

Tânărul se zbătea furios, acoperind de insulte pe cei ce-l 
ţineau încătuşat. 

Ducele privea spectacolul acela cu oarecare milă: 
înţelegea disperarea unui fiu ce-şi vede tatăl căzând la 
picioarele lui. 

— Alteță, întrebă ostaşii, ce hotărâți cu omul acesta şi ce 
să facem cu el? 


— Să-l lăsaţi liber, răspunse ducele. Deoarece m-a 
ameninţat, dacă l-aş aresta, ar putea crede că-mi este frică. 

Soldaţii smulseră sabia din mâinile bastardului şi-i dădură 
drumul. 

Tânărul dădu pinteni calului, care dintr-un singur salt 
străbătu distanţa ce-l despărţea de Emmanuel-Philibert. 

Acesta îl aştepta cu mâna pe patul celui de-al doilea pistol. 

— Emmanuel-Philibert, duce de Savoia, prinţ de Piemont, 
strigă bastardul de Waldeck întinzând mâna spre dânsul în 
semn de ameninţare, înţelegi, nu-i aşa, că în-cepând de 
astăzi, între mine şi tine s-a iscat o ură de moarte?... 
Emmanuel-Philibert, mi-ai ucis tatăl! (şi îşi ridică viziera 
coifului). Uită-te bine la chipul meu, şi oricând îl vei 
revedea, fie noaptea, fie ziua, la vreo petrecere, ori într-o 
bătălie, va fi vai de tine, Emmanuel-Philibert! 

Şi, întorcându-şi în loc calul, porni în galop, făcând un gest 
cu mâna, ca şi cum ar fi aruncat un blestem ducelui şi 
strigându-i încă odată: „va fi vai de tine!” 

— Mizerabile! Strigă scutierul lui Emmanuel, dând pinteni 
calului pentru a se avânta în urma lui. 

Dar ducele făcu un semn poruncitor cu mâna: 

— Rămâi pe loc, Scianca-Ferro! Rosti el; nu-ţi îngădui! 

Apoi, întorcându-se către pajul său care, palid ca un mort, 
părea că-i gata să alunece din şa: 

— Ce înseamnă asta, Leone? Îi spuse el apropiindu-se şi 
întinzându-i mâna. Spun drept, văzându-te în starea asta, 
palid şi tremurând, cineva ar putea crede că eşti o femeie! 

— O! Prea-iubitul meu duce, murmură pajul, mai spune-mi 
odată că nu eşti rănit, altfel mă pierd... 

— Copilule! Zise ducele, nu mă aflu oare sub mâna lui 
Dumnezeu? 

Apoi, se adresă mercenarilor. 

— Prieteni, rosti el, arătându-le cadavrul contelui de 
Waldeck, găsiţi un lăcaş de veci creştinesc acestui om şi 
pedeapsa care i-am dat-o, după dreptate, să vă fie dovadă 


că pentru mine, ca şi pentru Cel de Sus, nu există nici mari, 
nici mici. 

Şi, făcând un semn din cap lui Scianca-Ferro şi lui Leone, 
porni cu ei înapoi spre tabără, fără ca faţa-i să fi păstrat altă 
urmă a teribilei întâmplări petrecute, decât obişnuita dungă 
a gândirii de pe frunte, ce părea acum mai adâncită. 

VII. ISTORIE ŞI ROMAN. 

Pe când aventurierii, martori nevăzuţi ai tragicei în- 
tâmplări povestite, după o ultimă şi melancolică privire 
aruncată ruinelor fumegânde ale castelului Parcg, se întorc 
la grota lor unde trebuie să facă ultimele completări la actul 
de asociaţie devenit deocamdată nefolositor, dar care, fără 
îndoială, în viitor va oferi cele mai minunate roade abia 
născutei asociaţii; pe când mercenarii germani, ascultând 
de porunca dată, sau mai degrabă de sfatul de a găsi un 
lăcaş de veci creştinesc stăpânului lor, se duc să sape într- 
un colţ al cimitirului din Hesdin o groapă pentru cel care, 
primind pe pământ pedeapsa crimei, odihneşte acum 
sperând îndurarea divină; pe când Emmanuel-Philibert se 
întoarce la cortul său între scutierul Scianca-Ferro şi pajul 
Leone; părăsind tot ceea ce n-a fost până acum decât 
prolog, punere în scenă şi personajele secundare ale 
dramei noastre, ca să trecem la acţiunea adevărată şi 
personajele principale, care şi-au făcut în sfârşit apariţia, să 
încercăm - pentru a da prilej cititorului să facă o cunoştinţă 
mai temeinică cu caracterele şi situaţia lor morală şi politică 
- să facem o expediţie în acelaşi timp istorică pentru unii şi 
romantică pentru alţii în domeniul trecutului, minunată 
împărăție a poetului şi a istoricului, pe care nici o revoluţie 
nu le-o poate răpi. 

Al treilea fiu al lui Carol al III-lea, numit Cel Bun şi al 
Beatricei de Portugalia, Emmanuel-Philibert, se născuse în 
castelul Chambery, la 8 iulie 1528. 

Primise dublul nume Emmanuel-Philibert, Emmanuel în 
amintirea strămoşului său după mamă, Emmanuel rege al 


Portugaliei, şi Philibert, datorită unui legământ ce făcuse 
tatăl său sfântului Philibert din Tournus. 

Se născuse la ora patru după amiază, şi apăruse atât de 
plăpând la porţile vieţii, încât respiraţia pruncului nu putu fi 
menţinută decât de suflul pe care i-l introduse în plămâni 
una din femeile mamei sale şi până la vârsta de trei ani 
rămase cu capul aplecat pe piept, fără să se poată ţine pe 
picioare. De aceea când horoscopul, care se întocmea pe 
atunci la naşterea oricărui fiu de prinţ, vesti că cel care 
venise pe lume va fi un mare războinic şi va face să 
strălucească casa de Savoia de un renume şi mai mare 
decât acel pe care i-l adusese Pierre, supranumit Micul 
Carol-Cel-Mare, ori Amedeu al V-lea numit Cel Mare, ori 
Amedeu al VI-lea poreclit de popor contele Verde, maica lui 
nu-şi putu stăpâni lacrimile, iar tatăl său, prinţ evlavios şi 
resemnat, spuse clătinând din cap cu o ede îndoială 
matematicianului care-i făcuse această prezicere: 

— Să te audă Dumnezeu, prietene! 

Emmanuel-Philibert era nepotul lui Carol al V-lea prin 
mama sa Beatrice de Portugalia, cea mai frumoasă şi mai 
înzestrată dintre toate prinţesele acelui timp, şi vărul lui 
Francisc I, prin mătuşa sa, Luise de Savoia, sub perna 
căreia conetabilul de Bourbon pretindea că lăsase cordonul 
Sfântului-Duh 16), pe care Francisc L i-l cerea înapoi. 

Tot mătuşă îi era şi acea spirituală Margareta de Austria 
care lăsă în manuscris o culegere de cântece ce se poate 
vedea şi astăzi la biblioteca naţională franceză şi care, 
surprinsă de o furtună pe când se ducea în Spania ca să se 
căsătorească cu infantele, fiul lui Ferdinand şi al Isabellei, 
după ce fusese logodită cu delfinul Franţei şi cu regele 
Angliei, îşi făcuse ei însăşi, crezând că va muri, acel curios 
epitaf: 

O! Plângi Amor! Frumoasa cea de-odinioară, Căci de trei 
ori promisă, Margot muri fecioară. 

Cât despre Emmanuel-Philibert, era atât de plăpând, cum 
am mai spus, încât cu toate că astrologul îi menise că va 


ajunge un vestit războinic, părintele său îl hărăzi Bisericii. 
aşa că, la vârsta de trei ani, îl trimise la Bolonia, ca să 
sărute picioarele Papii Clement al VII-lea ce venise să 
încoroneze pe unchiul său împăratul Carol-Quintul. La 
recomandarea acestuia tânărul prinţ obţinu de la papă 
făgăduiala unei pălării de cardinal. De aici i se trăgea şi 
porecla de Cardinalin pe care o căpătase în copilărie şi care 
îl înfuria grozav. 

Oare de ce porecla asta îl înfuria aşa de tare pe copil? O să 
vă spunem. 

Vă amintiţi de femeia, sau mai degrabă de acea prietenă a 
ducesei de Savoia, care aflându-se lângă dânsa în clipele 
naşterii îl înviorase cu suflul ei pe micul Emmanuel- 
Philibert, aproape leşinat. Cu şase luni înainte născuse un 
fiu care venise pe lume atât de voinic şi viguros, pe cât era 
de salb şi de lânced fiul ducesei. Şi văzând ducesa cum îi 
salvase fiul, îi spusese: 

— Dragă Lucreția, pruncul acesta este de acum încolo tot 
atât al tău cât şi-al meu, ţi-l dau; ia-l, hrăneşte-l cu laptele 
tău, cum l-ai hrănit şi cu suflarea ta şi îţi voi datora mai mult 
chiar decât îţi va datora el, căci el nu-ţi va datora decât 
viaţa, pe când eu pe copilul meu! 

Lucreția primi pruncul, căruia trebuia să-i fie mamă, ca pe 
un odor sacru. Numai că moştenitorul ducelui părea că 
avea nevoie să prindă puteri şi să se înzdrăvenească în 
dauna micului Rinaldo. 

— Aşa îl chema pe fiul ei. 

— Deoarece porţia de hrană pe care o va cere micuțul 
Emmanuel va micşora în aceeaşi măsură pe cea a fratelui 
său de lapte. 

Dar Rinaldo la şase luni era voinic cât altul la un an. De 
altfel natura face uneori minuni şi, fără ca izvorul laptelui 
matern să sece o clipă, cei doi copii sorbiră viaţa la acelaşi 
sân. 

Ducesa surâdea privind cum stăteau atârnaţi, ca două 
roade pe acea ramură vie, copilul străin aşa de voinic şi 


propriul ei copil atât de plăpând. 

De altfel, ai fi spus că micuțul Rinaldo înţelegea 
slăbiciunea fratelui său şi-l compătimea. Ades capriciosul 
prunc ducal voia mamela la care sugea celălalt copil. Atunci 
acesta, surâzând cu buzele albe de lapte, ceda locul 
pretenţiosului sugar. 

Cei doi crescură astfel pe genunchii Lucreţiei. La trei ani 
Rinaldo părea de cinci; la trei ani, cum am mai spus, 
Emmanuel-Philibert abia începea a merge şi nu-şi putea 
ridica decât anevoie capul aplecat pe piept. 

La acea vârstă fu dus în călătorie până la Bolonia şi papa 
Clement al VII-lea îi făgădui pălăria de cardinal. 

Ai fi zis că făgăduiala aceea îi purta noroc şi că porecla de 
Cardinalin îl punea sub ocrotirea lui Dumnezeu, căci de la 
vârsta de trei ani începu a se însănătoşi şi a se înzdrăveni. 

Dar felul cum se dezvolta Rinaldo era într-adevăr ca o 
minune. Jucăriile cele mai rezistente se făceau ţăndări între 
degetele lui; nu putea să atingă pe niciuna fără s-o strice. 
Se gândiră atunci să i le facă din fier, dar el le sfărâmă ca şi 
cum ar fi fost de faianţă. Aşa că bunul duce Carol al III-lea, 
care se amuza ades privind joaca celor doi copii, nu-i 
spunea tovarăşului lui Emmanuel decât Scianca-Ferro, 
adică, în dialectul piemontez, Sfarmă-Fier. 

Şi aşa îi rămase numele. 

Dar cel mai interesant lucru era că Scianca-Ferro nu se 
slujea de forţa-i miraculoasă decât pentru a-l proteja pe 
Emmanuel, pe care-l adora, în loc să fie gelos, cum s-ar fi 
întâmplat poate cu un alt copil. 

Pe de altă parte, tânărul Emmanuel admira grozav forţa 
aceea a fratelui său de lapte şi ar fi schimbat bucuros 
porecla lui de Cardinalin cu cea de Scianca-Ferro. 

Totuşi, se părea că începea a prinde şi el oarecare putere 
în contact cu acea forţă mai mare decât a lui. Scianca- 
Ferro, măsurându-şi puterile cu ale tânărului prinţ, se lupta 
cu el, alerga cu el şi pentru a nu-l descuraja, se lăsa uneori 
întrecut la fugă şi învins în luptă. 


Toate exerciţiile le făceau împreună: călăritul, înotul, 
scrima. La toate, Scianca-Ferro era deocamdată superior; 
totuşi era de la sine înţeles că asta era numai o chestiune 
de timp şi că, deşi rămas în urmă, Emmanuel nu-şi spusese 
ultimul cuvânt. 

Cei doi copii erau nedespărţiţi şi se iubeau ca fraţii. 
Fiecare se arăta gelos pentru celălalt, ca o amantă pentru 
iubit, dar se apropia momentul când un al treilea tovarăş, 
adoptat de amândoi cu o dragoste egală, avea să ia parte la 
jocurile lor. 

Într-o zi, pe când curtea ducelui Carol al III-lea se afla la 
Verceil din cauza unor tulburări ce izbucniseră la Milano, 
cei doi tineri ieşind călare, cu maestrul de călărie, făcură o 
cursă lungă pe malul stâng al râului Sesia, trecură de 
Novare, aventurându-se aproape până în Tessin. Calul 
tânărului duce Emmanuel mergea în frunte, când dintr- 
odată un taur, înţărcuit într-o păşune, rupând şi dărâmând 
gardul unde era închis, sperie calul prinţului care o rupse la 
goană în câmpie, sărind peste pâraie, tufişuri şi garduri. 
Emmanuel fiind un călăreț desăvârşit, nu era nici un motiv 
de îngrijorare; totuşi Scianca-Ferro se avântă după el, 
urmând acelaşi drum, trecând ca şi el peste aceleaşi 
obstacole care-i ieşeau în cale. Maestrul de călărie, mai 
prudent, făcu un ocol care avea să-l ducă, printr-o linie 
curbă, la locul spre care se îndreptaseră cei doi tineri. 

După un sfert de oră de goană nebunească, Scianca-Ferro, 
nemaivăzându-l pe Emmanuel şi temându-se să nu i se fi 
întâmplat ceva, începu a-l striga din toate puterile. Două 
dintre chemările lui rămaseră fără răspuns; în sfârşit i se 
păru că aude vocea prinţului din direcţia satului Oleggio. Se 
avântă cu calul într-acolo şi îndată, într-adevăr, călăuzit de 
vocea lui Emmanuel, îl găsi pe malul unui pârâu, afluent al 
Tessinului. 

La picioarele lui zăcea o femeie moartă, iar în braţe ţinea 
un băieţel de vreo patru cinci ani, ce abia mai respira. 


Calul, care se potolise, păştea liniştit mlădiţe tinere, pe 
când stăpânul lui cerca să-l readucă la viaţă pe copil. În 
privinţa femeii, nu mai era nimic de făcut, se vedea bine că- 
şi dăduse sufletul. 

Părea că se prăpădise din pricina oboselii, a mizeriei şi a 
foamei. Copilul, care fără îndoială îndurase aceleaşi oboseli 
şi aceeaşi mizerie ca şi mama lui, părea şi el pe punctul de-a 
muri de inaniţie. 

Satul Oleggio se afla numai la o milă depărtare. Scianca- 
Ferro porni în galop, dispărând în direcţia satului. 

Emmanuel ar fi preferat să se ducă chiar el, în loc să-şi 
trimită fratele, dar copilul se agăţase de dânsul şi parcă 
simțind că de acolo avea să-i revie viaţa ce era pe punctul 
de a-l părăsi, nu voia să-i dea drumul. 

Sărmanul micuţ îl atrăsese până lângă femeie şi-i spunea, 
cu tonul acela sfâşietor al copilăriei ce nu poate înţelege 
nenorocirea ce s-a abătut asupră-i: 

— Haide! Trezeşte-o odată pe mama! Trezeşte-o odată pe 
mama! 

Emmanuel plângea. Ce putea să facă şi el, un biet copil 
care vedea pentru prima oară spectacolul morţii? Ce-i 
putea oferi altceva decât lacrimile? 

Scianca-Ferro reveni; aducea pâine şi o butelie cu vin de 
Asti. 

Încercă să toarne câteva picături de vin în gura mamei; 
zadarnic, nu mai era decât un trup lipsit de viaţă. 

Trebuiau deci să se ocupe numai de copil. 

Micuţul, tot plângându-şi mama care nu voia să se 
trezească, bău, mâncă şi mai prinse puţină vlagă. 

Atunci sosiră şi nişte ţărani ce fuseseră înştiinţaţi de 
Scianca-Ferro. Întâlniseră pe maestrul de călărie, speriat 
că-şi pierduse pe cei doi elevi şi-l aduseseră cu ei la locul 
indicat de Scianca-Ferro. 

Ştiau deci că aveau de-a face cu tânărul prinţ de Savoia şi, 
cum ducele Carol era adorat de supuşii săi, se arătară 
numaidecât bucuroşi să îndeplinească poruncile pe care va 


binevoi să le dea Emmanuel în privinţa nenorocitului orfan 
şi a maicii sale. 

Emmanuel alese dintre ţărani pe-o femeie ce i se păru 
bună şi miloasă; îi dădu toţi banii pe care-i aveau el şi 
Scianca-Ferro, îşi însemnă numele femeii şi o rugă să aibă 
grijă de funerariile mamei şi să facă rost de cele 
trebuincioase copilului. 

Apoi, cum se lăsa înserarea, maestrul de călărie îşi 
îndemnă elevii să se întoarcă la Verceil. Micuţul orfan 
plângea amarnic; nu voia să se despartă de bunu-i prieten 
Emmanuel, căruia îi ştia numele, dar nu şi rangul. 
Emmanuel îi făgădui să se întoarcă, promisiune ce-l mai 
linişti puţin; pe când se îndepărta însă nu înceta de-a 
întinde mereu braţele spre salvatorul pe care i-l trimisese 
întâmplarea. 

Şi într-adevăr, dacă ajutorul trimis de întâmplare, sau mai 
degrabă de Providenţă bietului copil ar fi întârziat numai 
două ore, ar fi fost găsit mort lângă maică-sa. 

Oricât îi grăbi la întors maestrul de călărie, elevii săi n- 
ajunseră la castelul Verceil decât seara târziu. Erau cu toţii 
foarte îngrijoraţi, trimiseseră după el pretutindeni şi ducesa 
tocmai se pregătea să-i certe, dar Emmanuel îi povesti 
întâmplarea, cu glasu-i dulce, plin încă de mâhnirea ce-i 
lăsase în suflet acea tristă întâmplare. La sfârşitul povestirii, 
ducesa nici nu se mai gândi să-i certe pe copii ci, 
dimpotrivă, îi lăudă şi simțind acelaşi interes ca şi fiul ei faţă 
de orfan, declară că peste două zile, adică imediat după 
sfârşirea funerariilor mamei, se va duce chiar ea în 
persoană să-i facă o vizită. 

Într-adevăr, peste două zile porniră spre satul Oleggio, 
ducesa în litieră, cei doi tineri întovărăşind-o călare. 

Ajunşi în apropierea satului, Emmanuel nu se mai putut 
stăpâni; îşi înfipse pintenii în burta calului şi o porni în 
goană ca să revadă mai degrabă pe micuțul orfan. 

Sosirea lui fu o mare bucurie pentru nefericitul copil. 
Trebuiseră să-l smulgă de pe trupul maicii lui, căci nu voia 


să creadă că era moartă şi striga fără încetare: 

— N-o vârâţi în pământ, n-o vârâţi în pământ... Vă 
făgăduiesc că are să se trezească! 

De când mama lui fusese scoasă din casă, trebuiseră să-l 
ţină închis, căci voia să se ducă după dânsa. 

Apariţia salvatorului îi mai alină deznădejdea. Emmanuel îi 
spuse că mama lui voise să-l vadă şi că sosea. 

— A! Tu o ai pe mama ta! Îl întrebă orfanul. Am să-l rog 
atunci pe bunul Dumnezeu, ca ea să n-adoarmă şi să nu se 
mai trezească niciodată! 

Era un mare eveniment pentru ţărani vestea pe care le-o 
adusese Emmanuel, că ducesa sosea în casa lor. Aşa că 
alergaseră în întâmpinarea ei şi cum străbătând ulițele 
spuneau tuturor unde se duc, întregul sat îi urmase în fugă. 

În sfârşit cortegiul sosi, precedat de Scianca-Ferro care 
din politeţe rămăsese să-i servească de scutier ducesei. 

Emmanuel îşi prezentă protejatul mamei sale. Ducesa îl 
întrebă pe copil ceea ce Emmanuel uitase să-l întrebe, adică 
cum îl cheamă şi cine era mama lui. 

Copilul răspunse că se numeşte Leone şi că pe maică-sa o 
chema Leona, dar nu mai voi să dea alte amănunte, 
răspunzând la toate întrebările ce i se puneau: „Nu ştiu”. 

Dar ciudat lucru! Se simţea că se preface şi că asta 
ascundea o taină. 

Fără îndoială că înainte de a muri, maica lui îi 
recomandase să nu răspundă altceva decât ceea ce 
răspundea acum. Într-adevăr, numai ultimul sfat al unei 
mame pe moarte poate face o asemenea impresie asupra 
unui copil de patru ani. 

Atunci, ducesa îl cercetă pe orfan cu o curiozitate specific 
femeiască. Deşi îmbrăcat cu haine grosolane, avea mâini 
fine şi albe; se vedea că atenţia unei mame, a unei mame 
elegante şi distinse, avusese grijă de acele mâini. Totodată 
limbaju-i era aristocratic şi, la patru ani, vorbea la fel de 
bine italiana şi franceza. 

Ducesa ceru să vadă hainele mamei; erau ţărăneşti. 


Dar ţărăncile ce-o dezbrăcaseră îi mărturisiră că nu 
văzuseră niciodată o piele mai albă, mâini mai delicate şi 
picioare mai mici şi mai frumoase. 

De altfel, un amănunt trăda din ce clasă părea să fi făcut 
parte biata femeie: la costumul țărănesc, fustă de molton, 
corsaj de aba şi încălțări grosolane, purta ciorapi de 
mătase. 

Fără îndoială, fugise deghizată şi din hainele pe care le 
lepădase ca să fugă nu-şi păstrase decât acei ciorapi de 
mătase, ce-o trădau după moarte. 

Ducesa se întoarse la micuțul Leone, întrebându-l despre 
toate acestea, dar el răspundea mereu: „Nu ştiu”. Ducesa 
nu putu scoate altceva de la el. Ca să întărească 
recomandările lui Emmanuel, dădu din nou în grijă pe 
micuțul orfan acelor ţărani de treabă ce-l găzduiseră până 
atunci, le lăsă o sumă de bani de două ori mai mare decât 
cea pe care o primiseră deja şi-i însărcină să facă prin 
împrejurimi cercetări despre mamă şi copil, făgăduindu-le o 
recompensă bună dacă izbuteau să descopere ceva despre 
ei. 

Micul Leone voia cu orice chip să-l urmeze pe Emmanuel, 
iar Emmanuel tare ar fi dorit s-o roage pe maică-sa să-l ia 
cu el, fiindu-i foarte milă de orfan. Aşa că-i promise lui 
Leone să revină cât mai curând şi chiar ducesa anunţă că-i 
va mai face o vizită. 

Din nefericire, chiar în acea epocă se petrecură 
evenimente care o împiedicară pe ducesă să-şi ţie 
făgăduiala. Francisc 1 declară pentru a treia oară război lui 
Carol-Quintul, din pricina ducatului Milan al cărui 
moştenitor se pretindea prin drepturile Valentinei Visconti, 
soţia lui Ludovic de Orleans, fratele lui Carol al VI-lea. 

Prima dată, Francisc câştigase bătălia de la Marignan. A 
doua oară, pierduse bătălia de la Pavia. 

După tratatul de la Madrid, după închisoarea din To-ledo, 
mai ales după jurământul făcut, s-ar fi putut crede că 
Francisc I renunţase la orice pretenţie asupra acelui 


nenorocit ducat care, dacă i-ar fi fost restituit, ar fi făcut pe 
regele Franţei vasalul Imperiului; dar dimpotrivă, el n- 
aştepta decât un prilej să-l revendice din nou, aşa că se 
agăţă de prima ocazie. 

Şi era bună. 

— Întâmplător! 

— Dar chiar să fi fost proastă, tot n-ar fi lăsat-o să-i scape. 

Francisc I, se ştie, n-avea scrupule în privinţa 
sensibilităţilor prosteşti ce ţin în sclavie pe acea rasă de 
nerozi numită a oamenilor cinstiţi. 

lată, de altfel, ocazia care i se prezentase: 

Maria-Francesco Sforza, fiul lui Ludovic Maurul, domnea 
în Milano; numai că domnea sub tutela absolută a 
împăratului, de la care cumpărase ducatul în ziua de 23 
decembrie 1529 cu o sumă de patru sute de mii de ducați, 
plătibili în primul an al domniei şi alta de cinci sute de mii, 
plătibilă în următorii zece ani. 

Pentru a se asigura de acele plăţi, castelele din Milano, 
Como şi Pavia rămâneau în mâna Imperiului. 

Ori, se întâmplă că pe la 1534 Francisc I acredită pe lângă 
ducele de Sforza un gentilom milanez care-i datora lui 
Francisc Il rangul şi situaţia lui. 

Gentilomul acela se numea Francesco Maraviglia. 

Devenind foarte bogat la curtea Franţei, Francesco 
Maraviglia fusese fericit şi mândru totodată că se întoarce 
în oraşul său natal cu toată pompa unui ambasador. 

Îşi adusese cu el soţia şi fiica, în vârstă de trei ani, lăsând 
la Paris printre pajii regelui Francisc I, pe fiul lui, Odoardo, 
de doisprezece ani. 

De ce nu i-o fi convenit oare ambasadorul acesta lui Carol- 
Quintul? De ce l-o fi îndemnat pe ducele Sforza să se 
debaraseze de el cu prima ocazie? Asta nu se ştie, şi nu se 
va putea afla decât dacă s-ar găsi corespondenţa secretă a 
împăratului cu ducele Milanului, aşa cum s-a găsit 
corespondenţa lui secretă cu Cosmo de Medicis. Dar 
întâmplarea făcu ca slujitorii lui Maraviglia, luându-se la 


harţă cu nişte oameni din partea locului şi având nenorocul 
să ucidă în această ceartă doi oameni de-ai ducelui Sforza, 
acesta îl arestă pe Maraviglia şi-l trimise la castelul Milano 
care era, după cum am mai spus, în stăpânirea oamenilor 
împărăției. 

Ce s-a întâmplat cu Maraviglia? Nu s-a ştiut bine niciodată. 
Unii spuneau că a fost otrăvit; alţii că, îm-piedicindu-se, 
căzuse în tainiţele castelului, de vecinătatea cărora 
neglijaseră să-l prevină. În sfârşit, versiunea cea mai 
probabilă şi mai răspândită, era că fusese executat, sau mai 
degrabă asasinat în închisoare. 

— Fapt sigur era că dispăruse şi că, aproape odată cu el, 
dispăruseră, fără să se mai afle vreodată ceva, soţia şi fiica 
lui. 

Evenimentele acestea se petrecuseră de curând, abia cu 
câteva zile înainte de întâlnirea lui Emmanuel cu copilul 
acela pierdut şi femeia găsită moartă pe malul unui pârâu şi 
aveau să aibă o înrâurire teribilă asupra destinului ducelui 
Carol. 

Francisc I prinse ocazia din zbor. 

Dar ceea ce a făcut ca balanţa să se încline spre partea 
războiului n-a fost nici vaietele copilului rămas lângă el, 
care cerea răzbunare pentru uciderea tatălui său, nici 
maiestatea regală insultată în persoana unui ambasador şi, 
în sfârşit, nici drepturile omului, violate printr-un asasinat, 
ci o veche drojdie a răzbunării ce fermentase în inima 
învinsului de la Pavia şi a prizonierului din Toledo. 

Se hotărî a treia expediţie în Italia. 

Momentul era bine ales. Carol al V-lea se războia în Africa 
cu vestilul Khair-Eddin, supranumit Barbă-Roşie. 

Numai că pentru a izbuti această nouă invazie, trebuia să 
treacă prin Savoia. Dar Savoia era sub stăpânirea lui Carol- 
cel-Bun, tatăl lui Emmanuel-Philibert, unchiul lui Francisc |, 
cumnatul lui Carol-Quintul. 

De partea cui se va declara Carol-cel-Bun? Oare de partea 
cumnatului? Ori de partea nepotului? Asta era important de 


ştiut. 

Dealtfel, era de bănuit: toate arătau că ducele de Savoia 
era un aliat al Imperiului şi un duşman al Franţei. 

Într-adevăr, ducele de Savoia dăduse lui Carol-Quintul, 
drept zălog al credinţei sale, pe fiul cel mare, Ludovic, prinţ 
de Piemont; refuzase să primească de la Francisc | 
cordonul Sfântului Mihail şi o companie de cavalerie 
împreună cu o pensiune de douăsprezece mii de taleri; 
ocupase nişte pământuri ale marchizatului Saluce, un fief 
schimbător al Dauphine-ului; refuzase să-şi recunoască 
vasalitatea faţă de coroana Franţei pentru ţinutul Faucigny; 
îşi arătase prin scrisori către împărat bucuria de 
înfrângerea de la Pavia; în sfârşit, împrumutase bani 
conetabilului de Bourbon, când acesta străbătuse ţinuturile 
sale şi se dusese să fie ucis la asediul Romei de Benvenuto 
Cellini. 

Totuşi, trebuia să se asigure că acele bănuieli erau 
întemeiate. 

În acest scop, Francisc 1 îl trimise la Torino pe Guillaume 
Poyet, preşedintele parlamentului din Paris, care era 
însărcinat să ceară ducelui Carol al III-lea două lucruri: 

Primul era trecerea armatei franceze prin Savoia şi 
Piemont. 

Al doilea, cedarea ca puncte de siguranţă a fortăreţelor 
Montmeillan, Veillane, Chivas şi Verceil. 

Îi propunea în schimb ducelui Carol să-i dea ţinuturi în 
Franţa şi s-o căsătorească pe fiica sa Margareta cu prinţul 
Ludovic, fratele mai mare al lui Emmanuel-Philibert. 

Carol al [II-lea îl delegă pe Purpurat, preşedintele 
piemontez, să discute cu Guillaume Poyet, preşedintele 
parlamentului din Paris. Purpurat avea aprobarea să 
îngăduie trecerea trupelor franceze prin cele două 
provincii, Savoia şi Piemont; dar trebuia să răspundă prin 
felurite amânări la început şi apoi, dacă Poyet insista, 
printr-un refuz categoric la cedarea celor patru cetăţi. 


Discuţia se înfierbântă într-atât între cei doi 
plenipotenţiari, că până la urmă Poyer, învins de motivele 
serioase pe care i le servea Purpurat, exclamă: 

— Va fi aşa, pentru că aşa vrea regele! 

— S-avem iertare, răspunse Purpurat, dar nu găsesc 
această lege printre legile Piemontului. 

Şi ridicându-se, abandonă viitorul în seama atotputernicei 
voințe a regelui Franţei şi a înţelepciunii Celui-de-Sus. 

Conferinţele fură întrerupte şi în cursul lunii februarie a 
anului 1535, pe când ducele Carol se afla la castelul din 
Verceil, un herald se înfăţişă înaintea lui declarându-i război 
din partea regelui Francisc |. 

Ducele îl ascultă liniştit; apoi, după ce heraldul îşi isprăvi 
războinica solie, îi răspunse cu glas liniştit: 

— Prietene, niciodată n-am făcut decât servicii regelui 
Franţei şi credeam că titlurile de aliat, prieten, de slujitor şi 
de unchi meritau procedee cu totul diferite. Am făcut tot ce- 
am putut ca să trăiesc în bună înţelegere cu el; n-am scăpat 
nici un prilej pentru a-l face să înţeleagă cât de mare 
greşeală săvârşeşte că s-a supărat pe mine. Ştiu prea bine 
că puterile mele nu se pot nici pe departe asemui cu ale 
sale; dar, deoarece nu vrea cu nici un chip să fie înţelegător 
şi deoarece pare hotărât să pună mâna pe ţinuturile mele, 
spune-i că mă va găsi la hotar şi că, ajutat de prietenii şi 
aliaţii mei, sper să pot ţine piept şi să-mi apăr ţara. Regele, 
nepotul meu, îmi cunoaşte de altfel deviza: Nimic nu-i 
lipseşte celui cu credinţă în Dumnezeu! 

Şi îl trimise înapoi pe herald, dăruindu-i un veşmânt foarte 
bogat şi o pereche de mănuşi pline de taleri. 

După un astfel de răspuns, nu le mai rămânea decât să se 
pregătească de război. 

Prima hotărâre pe care o luă Carol al III-lea fu să-şi pună 
în siguranţă, în fortăreaţa din Nisa, soţia şi copilul. 

Aşa că se anunţă plecarea neîntârziată de la Verceil la 
Nisa. 


Atunci, Emmanuel Philibert socoti că sosise momentul să 
obţie de la mama lui o favoare pe care tot amânase până 
atunci să i-o ceară: de a-l lua pe Leone din casa aceea de 
ţărani unde, de altfel, nu fusese lăsat decât provizoriu, 
pentru a-l face, lucru deja hotărât, ca pe Scianca-Ferro, un 
copil din anturajul prinţului. 

Ducesa Beatrice, cum am mai spus, era o femeie c-o minte 
ageră. Tot ceea ce observase la orfan, gingăşia trăsăturilor, 
fineţea mâinilor, distincţia limbajului o făceau să bănuiască 
că îmbrăcămintea grosolană a mamei şi a copilului 
ascundeau o mare taină. Pe lângă asta, ducesa era o femeie 
cu suflet pios: ea văzu mâna lui Dumnezeu în acea întâlnire 
a lui Emmanuel în urma accidentului cu taurul, întâmplare 
aproape providenţială, deoarece n-avusese alt rezultat 
decât să-l conducă pe tânărul prinţ lângă femeia moartă şi 
copilul pe cale de a-şi da sufletul. Se gândi că în acele clipe, 
când totul îi părăsea, când nenorocirea se apropia de casă, 
când îngerul zilelor întunecate îi arăta soţului, ei şi copilului 
calea tainică a pribegiei, nu era momentul să-l respingă pe 
orfan care, ajuns om, poate le va fi într-o zi prieten, îşi 
aminti de trimisul lui Dumnezeu înfăţişându-se ca un simplu 
călător în pragul tristei case a lui Tobie orbul, căruia prin 
mâinile fiului său, îi redase mai târziu bucuria şi lumina 
ochilor; de aceea în loc să se opună cererii lui Emmanuel, 
chiar de la primele cuvinte îi îndeplini dorinţa şi, cu 
încuviințarea ducelui, îi îngădui fiului să-şi aducă pe micul 
protejat la Verceil. 

De la Verceil la Nisa, Leone va călători cu ceilalţi doi copii. 

Emmanuel abia putu aştepta până a doua zi dimineaţă 
pentru a se repezi să-i anunţe lui Leone vestea cea bună. 
Cobori la grajduri în revărsatul zorilor, îşi înşeuă singur 
căluţu-i arab şi, lăsând toate celelalte în grija lui Scianca- 
Ferro, porni în cea mai mare goană spre Oleggio. 

Îl găsi pe Leone tare mâhnit. Bietul orfan auzise de 
nenorocirea ce se abătuse asupra bogaţilor şi puternicilor 
lui protectori. Se vorbea despre plecarea curţii la Nisa, 


adică într-o ţară de care Leone nici măcar nu auzise; iar 
când sosi Emmanuel, înfierbântat de alergătură şi cu chipul 
luminat de bucurie, găsi pe Leone plângând de parcă îşi 
pierduse pentru a doua oară mama. 

Mai ales printre lacrimi zăresc copiii pe îngeri. Nu 
exagerăm dacă spunem că Emmanuel îi apăru, printre 
lacrimi, un înger lui Leone. 

În câteva cuvinte se spuse, se lămuri şi se aranjă totul şi 
lacrimile se preschimbară în zâmbete. Există, în viaţa 
omului o epocă - şi asta-i vârsta de aur - când lacrimile şi 
zâmbetele se ating, îngânându-se ca noaptea cu zorile. 

La două ore după Emmanuel, sosi Scianca-Ferro cu primul 
scutier al prinţului şi doi suliţaşi, aducând de frâu chiar iapa 
de călărie a ducesei. Dădură o sumă frumoasă de bani 
ţăranilor care timp de şase săptămâni avuseseră grijă de 
Leone. Acesta îi îmbrăţişă lăcrimând din nou; dar plânsul lui 
era amestecat acum cu lacrimi de bucurie. Emmanuel îl 
ajută să se aburce în şa şi, de teamă să nu i se întâmple 
ceva scumpului său protejat, hotări că va conduce el însuşi 
iapa de frâu. 

În loc să fie gelos de noua prietenie, Scianca-Ferro galopa 
nespus de vesel, când înainte când înapoi, con-ducându-i ca 
un adevărat căpitan, zâmbind cu zâmbetul acela frumos de 
copil ce-şi arată şi inima odată cu strălucirea dinţilor, către 
prietenul prietenului său. Ajunseseră astfel la Verceil. 
Ducesa şi ducele îl îmbrăţişară pe Leone şi din clipa aceea 
Leone făcu parte din familie. 

Porniră chiar a doua zi spre Nisa, unde ajunseră cu bine. 

VIII. SCUTIERUL ŞI PAJUL.. 

Nu avem intenţia - Doamne fereşte! Căci au făcut-o alţii 
mult mai bine decât am putea-o face noi - nu avem intenţia, 
spunem, să istorisim războaiele din Italia şi să scriem istoria 
marii rivalități ce a umbrit începutul secolului al XVI-lea. 
Nu; din fericire ne-a fost hărăzită, cel puţin în această 
împrejurare, o sarcină mai umilă dar în acelaşi timp, 
trebuie să recunoaştem, mai pitorească pentru noi şi mai 


distractivă pentru cititorii noştri. Astfel că-n povestirea ce 
va urma nu vom vedea decât culmile marilor evenimente, 
asemeni înaltelor piscuri ale Alpilor ce îşi ridică deasupra 
norilor vârfurile lor acoperite de zăpezi veşnice. 

Francisc 1 trecu prin Savoia, străbătu Piemontul şi se 
revărsă asupra Italiei. 

Timp de trei ani tunurile Imperiului şi ale Franţei bubuiră, 
când în Provence, când în ducatul Milanului. 

Mândre câmpii ale Lombardiei şi Piemontului, numai 
îngerul morţii ştie câte cadavre au trebuit pentru a vă dărui 
rodnicia voastră nesecată! 

În acest timp, sub cerul minunat al Nişei, numai azur ziua, 
numai flăcări noaptea, unde până şi gâzele întunericului 
sunt scântei zburătoare, copiii creşteau sub privirile 
prinţesei Beatrice şi sub ochiul lui Dumnezeu. 

Leone devenise un tovarăş nedespărţit al acelei vesele 
trinităţi; lua parte la toate jocurile, dar nu la toate 
exerciţiile. Practicile prea violente ale meşteşugului de 
războinic nu se potriveau cu mânuţele lui, iar braţele-i 
păreau prea plăpânde maeştrilor acestei arte ca să poată 
purta vreodată în chip falnic lancea sau scutul. Este 
adevărat că Leone era cu trei ani mai tânăr decât camarazii 
lui; dar în realitate între ei părea a fi o diferenţă de zece 
ani, mai ales de când - fără îndoială prin graţia lui 
Dumnezeu, care-l destina unor fapte mari - Emmanuel 
prinsese a creşte în putere şi sănătate, ca şi cum îşi pusese 
în gând să recupereze avansul pe care, în privinţa asta, îl 
câştigase faţă de fratele său de lapte Scianca-Ferro. 

Aşa că rolurile se împărţiră în mod firesc între tovarăşii 
micului duce: Scianca-Ferro devenise scutierul său; Leone, 
mai puţin ambițios, se mulţumise să-i fie paj. 

Între timp, sosi vestea că fiul cel mare al ducelui, prinţul 
Ludovic, murise la Madrid. 

Fu o mare durere pentru ducele Carol şi ducesa Beatrice. 
La drept vorbind, pe lângă această durere, Dumnezeu le 
dădea o consolare, dacă totuşi există vreo consolare pentru 


un tată şi mai ales pentru o mamă la moartea copilului lor: 
prinţul Ludovic trăia de multă vreme departe de părinţii săi, 
pe când sub ochii ducelui şi ai ducesei, Emmanuel-Philibert, 
ca şi cum ar fi vrut să dea în fiecare zi tot mai multă 
garanţie prezicerii astrologului, înflorea ca un crin, creştea 
ca un stejar. 

Dar soarta, care nu voise, fără îndoială, decât să-i pună la 
încercare pe exilați, nu întârzie să le dea o lovitură cu mult 
mai crudă. Ducesa Beatrice căzu la pat doborâtă de o boală 
mistuitoare şi, cu toată arta medicilor, cu toate îngrijirile 
soţului, ale copilului şi ale femeilor sale, îşi dădu sufletul la 
8 ianuarie 1538. 

Durerea ducelui fu adâncă, dar religioasă; a lui Emmanuel 
atinse aproape culmea disperării. Din fericire, copilul ducal 
avea lângă el pe celălalt orfan care ştia ce înseamnă 
lacrimile! Ce s-ar fi făcut fără dulcele-i tovarăş, care nu 
cerca să-l consoleze, ci se mulțumea doar, în loc de orice 
consideraţie filosofică, să-şi amestece lacrimile cu ale lui! 

Fără îndoială că şi Scianca-Ferro suferea de pierderea 
aceasta; dacă ar fi putut s-o readucă la viaţă pe ducesă 
ducându-se să provoace pe vreun uriaş teribil dintr-un turn, 
sau să înfrunte vreun balaur de basm până în peştera lui, 
cavalerul nostru de unsprezece ani ar fi plecat pe loc şi fără 
ezitare să săvârşească, fie chiar cu preţul vieţii lui, isprava 
care ar fi redat veselia şi fericirea prietenului său! Dar la 
asta se mărgineau consolările pe care i le putea oferi; 
natura-i viguroasă nu se potrivea de loc cu plânsul 
moleşitor. O rană putea face să-i curgă sânge; o supărare 
nu ştia să-i stoarcă lacrimi. Ce îi trebuia lui Scianca-Ferro 
era să înfrunte primejdii, nu să îndure nenorociri. 

Aşa că ce făcea el, pe când Emmanuel-Philibert plângea cu 
capul rezemat de umărul lui Leone? Înşeuându-şi calul, 
încingându-şi sabia şi atârnându-şi buzduganul la oblânc, o 
lua razna peste încântătoarele şiruri de coline ce mărginesc 
Mediterana şi, asemeni unui dulău care întărâtat contra 
pietrelor şi bâtelor le sfarmă în dinţi, îşi închipuia că are de 


a face cu ereticii germani sau sarazinii din Africa, făurindu- 
şi fantasme de duşmani din lucrurile nesimţitoare şi 
neînsufleţite şi, neavând platoşe de străpuns şi coifuri de 
zdrobit, sfărâma stâncile cu buzduganul, tăia brazii şi 
stejarii tineri cu paloşul, căutând şi găsind o alinare a 
durerii în exerciţiile acelea violente spre care îl mâna 
structura lui viguroasă. 

Orele, zilele şi lunile se scurseră; lacrimile secară. 
Durerea, încă vie în adâncul inimii sub forma unui dulce 
regret şi a unei duioase amintiri, dispăru cu încetul de pe 
chipuri; ochii ce căutau zadarnic soţia, mama şi prietena 
aici jos, se ridicară ca să caute îngerul în ceruri. 

Inima ce se îndreaptă spre Dumnezeu este foarte aproape 
de consolare. 

De altminteri, evenimentele îşi urmau cursul, exer-citând 
puternica lor influenţă chiar asupra durerii. 

Tocmai se hotărâse o conferinţă între papa Paul al III-lea 
(Alexandru Farnese), Francisc 1 şi Carol-Quintul. Era vorba 
de izgonirea turcilor din Europa, totodată de crearea unui 
ducat lui Ludovic Farnese şi de retrocedarea domeniilor 
ducelui de Savoia. 

Conferinţa trebuia să aibă loc la Nisa. 

Nisa fusese aleasă de papă şi de Carol-Quintul în speranţa 
că, drept recunoştinţă a ospitalităţii oferite de unchiul său, 
regele Francisc I va fi mai generos la concesii. 

Apoi, mai trebuia de asemeni făcută un fel de împăcare 
între papa Paul al III-lea şi Carol-Quintul. Alexandru 
Farnese dăduse fiului său mai mare, Ludovic, oraşele Parma 
şi Piacenza în schimbul principatelor Camerino şi Nepi, pe 
care i le luase pentru a le da celui de al doilea fiu, Octav. 
Această învestitură îi displăcuse lui Carol-Quintul care, 
chiar atunci - Maria-Francesco Sforza murind în 1535 - 
refuzase papii, orice sumă i-ar fi oferit, vestitul ducat al 
Milanului care era, dacă nu pricina, cel puţin pretextul 
nesfârşitului război dintre Franţa şi Imperiu. 


De altfel, Carol-Quintul avea dreptate: noul duce de Parma 
şi Piacenza era acel infam Ludovic Farnese care declara că 
puţin îi pasă dacă-i iubit, ori nu, principalul este să fie 
temut, şi care dezarma nobilii, biciuia femeile şi brutaliza 
episcopii. 

Papii secolului al XVI-lea nu erau norocoşi la copii! 

Conferinţa de la Nisa avea deci ca scop să reconcilieze nu 
numai pe ducele de Savoia cu regele Franţei, ci şi pe 
împărat cu papa. 

Totuşi Carol al III-lea, pe care nenorocirea îl făcuse 
prudent, nu vedea fără o oarecare teamă instalarea 
nepotului său, a cumnatului şi a sfântului lor arbitru în ul 
timul lui loc fortificat. 

Cine-i garanta că în loc să i se redea domeniile ce i se 
luaseră, nu i se va lua şi singurul oraş ce i se mai lăsase? 

Aşa că, pentru orice eventualitate şi pentru mai multă 
siguranţă, îl închise pe Emmanuel-Philibert, ultimul lui 
moştenitor aşa cum Nisa era ultimu-i oraş, în fortăreaţa ce 
domina aşezarea, recomandând guvernatorului să nu 
deschidă castelul nici unei trupe, chiar de-ar veni acea 
trupă din partea împăratului, din partea regelui Francisc I, 
sau din partea papii. 

Apoi plecă în persoană în întâmpinarea lui Paul al III-lea 
care, după programul stabilit, trebuia să ajungă cu câteva 
zile înaintea împăratului şi a regelui Franţei. 

Papa se afla numai la o leghe de Nisa, când sosi o scrisoare 
a ducelui adresată guvernatorului, prin care îi poruncea să 
pregătească în castel Apartamentele papii. 

Scrisoarea o aducea căpitanul gărzii Sanctităţii Sale care, 
având sub comanda sa două sute de pedestraşi, cerea să fie 
primit în castel pentru a-şi îndeplini serviciul de gardă de 
onoare pe lângă suveranul său. 

Ducele Carol al III-lea vorbea de papă, dar nu amintea nici 
de căpitan şi nici de cei două sute de oameni ai lui. 

Situaţia era foarte neplăcută; papa cerea tocmai ce îi era 
strict interzis guvernatorului să acorde. 


Atunci guvernatorul ţinu un sfat. 

Emmanuel-Philibert asista la acel sfat, deşi avea numai 
unsprezece ani. Fără îndoială că fusese chemat să fie de 
faţă pentru a înflăcăra şi mai mult curajul apărătorilor săi. 

Pe când deliberau, copilul zări atârnat pe perete modelul 
în lemn al castelului care era pricina acelei grave 
neînţelegeri pe cale de a izbucni între Carol al III-lea şi 
papă. 

— Pe cinstea mea, domnilor! Se adresă el sfetnicilor care 
discutau de o oră fără să ajungă la nici un rezultat, văd că v- 
aţi încurcat rău pentru o nimica toată! Deoarece avem un 
castel de lemn şi un castel de piatră, să-l dăm pe cel de 
lemn papii şi să-l păstrăm pentru noi pe cel de piatră! 

— Domnilor, rosti guvernatorul, iată că datoria ne este 
dictată de cuvintele unui copil. Sanctitatea-sa va avea, dacă 
ţine numaidecât, castelul de lemn; dar jur pe ce am mai 
sfânt, că atât cât voi trăi eu, nu va avea pe cel de piatră! 

Răspunsul copilului şi cel al guvernatorului fură transmise 
papii, care fără să mai insiste descinse la mănăstirea 
Cordelierilor. 

Sosi şi împăratul, apoi regele Franţei. 

Fiecare se instală în corturile proprii, de o parte şi de alta 
a oraşului, papa la mijloc. 

Conferinţa se deschise. 

Din nefericire, nu dădu nicidecum rezultatele aşteptate. 

Împăratul pretindea pentru cumnatul său statele Savoia şi 
Piemont. 

Francisc I pretindea ducatul Milanului pentru cel de al 
doilea fiu al său, ducele de Orleans. 

În sfârşit, papa, care şi el voia să-şi plaseze fiul acolo, 
cerea să fie ales duce de Milano un prinţ care să nu 
aparţină nici familiei lui Francisc I, nici celei a lui Carol- 
Quintul, dar cu condiţia să primească de la împărat 
învestitura şi să plătească tribut regelui Franţei. 

Fiecare voia deci imposibilul, deoarece voia tocmai 
contrariul de ceea ce voiau ceilalţi. 


Aşa că, refuzând cu toţii să stabilească ceva definitiv, se 
ajunse la soluţia unui armistițiu. 

Toată lumea, într-adevăr, dorea acel armistițiu: 

Francisc I, pentru a da puţin răgaz oştenilor săi, aproape 
sleiţi de puteri să se odihnească, şi totodată şi finanţelor 
care erau cu desăvârşire sleite; 

Carol-Quintul, pentru a pune capăt incursiunilor turceşti 
în cele două regate ale sale, Neapole şi Sicilia; 

Paul al III-lea, ca să-şi asigure mai temeinic cel puţin fiul în 
principatele Parma şi Piacenza, deoarece nu putea să-l 
instaleze în ducatul Milanului. 

Se încheie un armistițiu de zece ani; Francisc 1 fixă el 
singur cifra. 

— Zece ani ori nimic! Spuse categoric. 

Şi i se acordară zece ani. Este adevărat că el însuşi călcă 
acest armistițiu peste patru ani. 

Carol al III-lea, care se temea ca toate conferințele acelea 
să nu se isprăvească cu sechestrarea puţinelor domenii ce-i 
mai rămâneau, privi îndepărtându-se pe iluştrii săi oaspeţi 
cu mai multă bucurie decât îi privise sosind. 

Îl părăseau aşa cum îl găsiseră, lăsându-l doar mai sărăcit 
cu toate cheltuielile făcute de ei pe domeniile sale şi pe care 
uitaseră să i le plătească. 

Papa era singurul care obținuse ceva din toate acestea, 
reuşind două căsătorii: căsătoria celui de al doilea fiu al 
său, Octave Farnese, cu Margareta de Austria, văduva lui 
Giuliano de Medici care fusese asasinat la Florenţa în 
biserica Santa-Maria-dei-Fiori şi căsătoria nepoatei lui, 
Vittoria, cu Antoine, fiul cel mai mare al lui Carol de 
Vendme. 

Scăpând de griji în privinţa lui Francisc I, Carol-Quintul se 
pregăti împotriva turcilor la Genova; pregătiri colosale ce 
durară doi ani. 

La sfârşitul acestor doi ani, cum flota era pe punctul de a 
porni, ducele Carol al III-lea se hotări să facă o vizită 


cumnatului său şi să-şi prezinte fiul, pe Emmanuel-Philibert, 
ce avea să împlinească în curând treisprezece ani. 

Este de la sine înţeles că Scianca-Ferro şi Leone făceau 
parte din suită; Emmanuel-Philibert nu pleca nicăieri fără 
ei. 

De câtva timp tânărul prinţ era foarte preocupat. Era 
vorba de compunerea unui discurs de care nu voia să 
pomenească nici monseniorului Ludovic Alardet, episcop de 
Lausanne, preceptorul său, nici profesorilor săi, Ludovic de 
Châtillon, senior de Musinens, mare scutier de Savoia, Jean- 
Baptiste Provana, senior de Leyni şi Edouard de Geneve, 
baron de Lullens. 

Se mulţumi să se destăinuiască numai scutierului şi pajului 
său. 

Era vorba să ceară împăratului Carol-Quintul îngăduinţa 
de a-l însoţi în expediţia împotriva barbarilor. 

Dar Scianca-Ferro se scuză spunând că de-ar fi vorba de 
trimis o provocare, el ar fi meşter în materie, dar se 
recunoştea nepriceput la înjghebarea unui discurs. 

Leone se scuză mărturisind că numai gândul primejdiilor 
pe care le va întâmpina desigur Emmanuel-Philibert într-o 
asemenea expediţie îi tulbura aşa de tare mintea, că nu ar 
putea lega nici măcar primele două cuvinte din asemenea 
cerere. 

Tânărul prinţ se văzu deci nevoit să se mulţumească cu 
propriile-i forţe. Atunci, cu ajutorul lui Titus Livius, 
Quintilian, Plutarh şi toţi fabricanţii de discursuri din 
antichitate, compuse discursul pe care intenţiona să-l 
adreseze împăratului. 

Împăratul locuia la prietenul său Andrea Doria, în acel 
splendid palat, ce pare regele portului Genova şi 
supraveghea înarmarea flotei plimbându-se pe minunatele 
terase de unde falnicul amiral, după ce dăduse un banchet 
ambasadorilor venețieni, pusese să se arunce în mare 
argintăria. 


Ducele Carol, Emmanuel-Philibert şi suita lor fură 
introduşi la împărat îndată ce se anunţară. Împăratul îşi 
îmbrăţişă cumnatul şi voi apoi să-şi îmbrăţişeze şi nepotul. 

Dar Emmanuel-Philibert se desfăcu respectuos din 
augusta îmbrăţişare, puse un genunchi la pământ şi cu cel 
mai grav aer din lume, având alături pe scutierul şi pajul 
său, fără ca nici tatăl lui să ştie ce voia să spună, rosti 
următorul discurs: 

— Aducând devotamentul meu în sprijinul gloriei şi cauzei 
măriei tale, ce sunt ale lui Dumnezeu şi ale sfintei noastre 
religii, vin de bună voie şi cu bucurie pentru a vă ruga, o, 
Cezar! Să fiu primit ca voluntar între puzderia de războinici 
ce sosesc din toate părţile ca să se aşeze sub stindardele 
măriei tale, fericit fiind, Cezar! Să învăţ sub conducerea 
celui mai mare dintre regi şi a nebiruitului împărat, 
disciplina ostăşească şi meşteşugul războiului. 

Împăratul îl privi, surâse şi, în timp ce Scianca-Ferro îşi 
exprima cu glas tare admiraţia pentru discursul prinţului 
său, în timp ce, pălind de teamă, Leone se ruga lui 
Dumnezeu să-i inspire împăratului gândul cel bun de a 
refuza oferta ce i se făcuse, îi răspunse cu gravitate: 

— Prinţe, îţi mulţumesc pentru această dovadă de 
devotament! Stăruie mai departe în sentimentele acestea 
frumoase, ele ne vor fi de folos la amândoi. Numai că eşti 
încă prea tânăr pentru a mă urma la război; dar, dacă vei 
păstra întotdeauna aceeaşi înflăcărare şi voinţă, fii fără 
grijă, peste câţiva ani nu-ţi vor lipsi ocaziile! 

Şi, ridicând pe tânărul prinţ, îl îmbrăţişă; apoi, pentru a-l 
consola, scoţându-şi ordinul Lânei de aur ce-l purta pe 
piept, îl petrecu pe după gâtul lui Emmanuel. 

— Ei, drace! Exclamă Scianca-Ferro, iată ceva mai preţios 
decât pălăria de cardinal! 

— Văd că ai un îndrăzneţ tovarăş, chipeşe nepoate! Spuse 
Carol-Quintul şi o să-i dăm şi lui un lanţ, până când o să-i 
atârnăm de el vreo cruce. 


Şi, luând un lanţ de aur de la gâtul unuia dintre nobilii ce 
se aflau acolo, i-l aruncă lui Scianca-Ferro. 

— E al tău, frumosule scutier! Rosti el. 

Dar oricât de rapid fusese gestul lui Carol-Quintul, 
Scianca-Ferro avu timp să pună un genunchi în pământ, 
astfel că primi darul împăratului într-o atitudine 
respectuoasă. 

— Hai, exclamă învingătorul de la Pavia ce era bine dispus, 
trebuie ca fiecare să-şi primească partea sa, chiar pajul. 

Şi, scoțând din degetul cel mic un diamant: 

— Frumosule paj, zise el, e rândul tău! 

Dar spre marea uimire a lui Emmanuel-Philibert, a lui 
Scianca-Ferro şi a întregii asistenţe, Leone păru că n-aude, 
rămânând nemişcat la locul lui. 

— O! O! Făcu Carol-Quintul, după cât se pare, avem un paj 
surd. 

Şi, ridicând vocea: 

— Haide, frumosule paj, stărui el, vino aici. 

Dar, în loc să asculte, Leone făcu un pas înapoi. 

— Leone! Strigă Emmanuel apucându-l pe băiat de mână 
şi încercând să-l conducă la împărat. 

Dar, lucru straniu! Leone îşi smulse mâna dintr-a lui 
Emmanuel şi scoțând un strigăt, se repezi afară din sală. 

— lată un paj care nu-i de loc interesat, zise Carol-Quintul, 
şi va trebui să-mi spui de unde ţi-i procuri, dragă nepoate... 
Diamantul pe care voiam să i-l dăruiesc valorează o mie de 
pistoli! 

Apoi, întorcându-se către curteni: 

— Frumoasă pildă de urmat, domnilor! Spuse Carol- 
Quintul. 

IX. LEONE-LEONA. 

Oricât stărui Emmanuel-Philibert pe lângă Leone, după ce 
se întoarse la palatul Corsi unde locuia cu tatăl său, pentru 
a afla nu numai din ce pricină refuzase diamantul, dar şi ce- 
| făcuse să zboare, am putea zice, ca un pui de şoim speriat, 


cu un strigăt de spaimă, copilul rămase mut şi nici o 
rugăminte nu-l putu face să scoată o vorbă în privinţa asta. 

Era aceeaşi încăpățânare pe care ducesa Beatrice n-o 
putuse învinge când cercase să obţină informaţii de la copil 
în privinţa mamei lui, lămuriri pe care copilul refuzase 
mereu să i le dea. 

Dar oare cum putea să fie amestecat împăratul Carol- 
Quintul în catastrofa ce lovise pe pajul orfan? Iată ce-i era 
cu neputinţă lui Emmanuel-Philibert să ghicească. Orice ar 
fi fost, decât să-l socotească o clipă pe Leone capricios şi 
uşuratec, era gata să dea vina pe oricine, chiar pe unchiul 
lui. 

Se scurseră doi ani de când se încheiase armistițiul de la 
Nisa. Cam mult pentru regele Francisc I ca să-şi ţină 
cuvântul. Aşa că toată lumea se mira şi mai ales Carol- 
Quintul, care, în timpul întrevederii avute cu cumnatul său, 
fusese mereu bănuitor cu privire la intenţiile regelui 
Franţei îndată ce el, Carol-Quintul, nu va mai fi acolo ca să-l 
ocrotească pe bietul duce. 

Într-adevăr, abia ridicase ancora împăratul că ducele de 
Savoia, reîntors la Nisa, primi o solie de la Francisc I. 

Francisc I propunea unchiului său să-i redea Savoia, dacă 
Carol al III-lea îi ceda Piemontul pentru a-l anexa la coroana 
Franţei. 

Ducele indignat de asemenea propunere trimise înapoi pe 
solii nepotului său, interzicându-le să mai apară în faţa lui. 

Cine-i dăduse lui Francisc I atâta încredere încât să 
declare pentru a patra oară război împăratului? 

Era faptul că avea doi aliaţi noi, Luther şi Soliman, 
hughenoţii din Germania şi sarazinii din Africa. Ciudaţi 
aliaţi pentru regele Prea-Creştin, pentru fiul cel mare al 
Bisericii! 

Lucru de mirare! 'Tot timpul acestei lungi lupte între 
Francisc I şi Carol-Quintul, acel căruia i se spune regele- 
cavaler nu-şi ţine niciodată cuvântul! După ce pierduse 
totul, în afară de onoare, pe câmpul de bătălie de la Pavia, 


pătează pentru totdeauna această onoare, rămasă până 
atunci neatinsă, semnând în închisoare un tratat pe care n- 
avea să-l respecte! lată regele pe care istoricii ar trebui să-l 
alunge din istorie, cum a alungat Hristos pe vânzători din 
templu; iată pe soldatul făcut cavaler de Bayard şi 
blestemat de Sfântul-Vallier! De cum şi-a călcat cuvântul 
pare că şi-a pierdut minţile; este prietenul turcului şi al 
ereticului; dă mâna dreaptă lui Soliman şi stânga lui 
Luther; păşeşte, el fiul lui Ludovic cel Sfânt, alături de fiul 
lui Mahomed! De asta, Dumnezeu, după ce i-a trimis 
înfrângerea, fiica mâniei sale, îi trimite apoi ciuma, fiica 
răzbunării! 

Asta nu împiedică cu nimic ca în cărţi, cel puţin în cele ale 
istoricilor, să poarte titlul de regele cavaler. 

E adevărat că noi ceilalţi, poeţii, îl numim regele infam, 
sperjur faţă de duşmani, sperjur faţă de prieteni, sperjur 
faţă de Dumnezeu! 

De astă dată, primind răspunsul ducelui de Savoia, el 
ameninţă Nisa. 

Ducele de Savoia lăsă Nisa în grija unui viteaz cavaler 
savoiard numit Odinet de Montfort şi, retrăgându-se prin 
pasul Tende, ajunge la Verceil unde începe să adune 
puţinele forţe de care mai putea încă dispune. 

Emmanuel-Philibert ceruse tatălui său favoarea de a 
rămâne la Nisa ca să-şi înceapă cariera armelor luptând în 
acelaşi timp contra lui Francisc I şi contra lui Soliman. Fiind 
însă singurul şi ultimul moştenitor al casei sale, ducele îl 
socotea prea preţios pentru a-i îndeplini asemenea dorinţă. 

Nu se întâmplă acelaşi lucru cu Scianca-Ferro; el căpătă 
învoirea şi o şi folosi din plin. 

Abia ajunseseră, ducele, fiul lui, Leone şi suita la câteva 
leghe de Nisa, că zăriră o flotă de două sute de corăbii, 
purtând pavilioanele turceşti şi franceze, ce debarcă în 
portul Villefranche zece mii de turci comandaţi de Khair- 
Eddin şi douăsprezece mii de francezi comandaţi de ducele 
de Enghien. 


Asediul fu teribil; garnizoana se apără pas cu pas; cu toţii, 
cetăţeni, soldaţi şi gentilomi, făcură minuni de vitejie. 
Oraşul fu străpuns în zece locuri diferite; turcii şi francezii 
intrară prin zece breşe, luptându-se apoi pentru fiecare 
stradă, pentru fiecare casă, fiecare răspântie. Focul mergea 
în pas cu asediatorii. Odinet de Montfort se retrase în 
castel, lăsând duşmanului doar un oraş în ruină. 

A doua zi, un herald îl somă să se predea. 

Dar el îi spuse scuturând din cap: 

— Prietene, mergi pe un drum greşit adresându-te mie ca 
să-mi propui asemenea laşitate... Mă numesc Montfort 47); 
emblema mea este ţeapa, şi deviza: nu ceda! 

Montfort se arătă demn de deviza, de emblema şi de 
numele său. Rezistă până când sosind pe de o parte ducele 
cu patru mii de piemontezi şi pe de alta Alphonse d'Avalos 
cu şase mii de spanioli din partea împăratului, turcii şi 
francezii fură nevoiţi să ridice asediul. 

A fost o mare sărbătoare pentru ducele Carol şi pentru 
supuşii săi, ziua când intră în Nisa, oricât de ruinat era 
oraşul; a fost o mare sărbătoare şi pentru Emmanuel- 
Philibert şi scutierul său. Scianca-Ferro îşi câştigase numele 
pe care i-l dăduse Carol al III-lea. Când fratele lui de lapte îl 
întrebă cum se descurcase când trebuise să lovească 
adevărate chiurase şi adevărate scuturi: 

— Eh! Exclamase el, nu-i mai greu decât a despica 
stejarii... Nu-i mai anevoios decât a sfărâma stâncile. 

— Ah! De ce n-am fost şi eu acolo! Murmură Emmanuel- 
Philibert, fără a observa că Leone, cramponat de braţul lui, 
se făcuse palid gândindu-se la primejdiile prin care trecuse 
Scianca-Ferro şi la cele prin care va trece într-o zi 
Emmanuel. 

Este adevărat că la puţină vreme bietul nostru paj se linişti 
cu totul, căci se încheie pacea de la Crespy, ca urmare a 
invaziei lui Carol-Quintul în Provence şi, în acelaşi timp, a 
bătăliei de la Cerisole. 

Pacea a fost semnată la 14 octombrie 1544. 


Clauzele prevedeau ca Filip de Orleans, al doilea fiu al lui 
Francisc I, să se căsătorească peste doi ani cu fiica 
împăratului şi să primească ca dotă ducatul Milanului şi 
Ţările de Jos; iar la rândul său, regele Franţei să renunţe la 
pretenţiile lui asupra regatului Neapole şi să redea ducelui 
de Savoia tot ce-i luase, cu excepţia fortăreţelor din 
Pignerol şi Montmellian care vor rămâne alipite teritoriului 
francez ca cetăţi de pază. 

Tratatul trebuia pus în aplicare peste doi ani, adică a 
căsătoria ducelui de Orleans cu fiica împăratului. 

După cum se vede, am ajuns la anul 1545. Copiii 
crescuseră: Leone, cel mai tânăr din cei trei avea 
paisprezece ani, Emmanuel împlinise şaptesprezece, 
Scianca-Ferro, cel mai mare dintre ei, avea cu şase luni mai 
mult decât Emmanuel. 

Ce se petrecea în inima lui Leone şi de ce era tânărul din 
ce în ce mai trist? lată întrebarea pe care şi-o puneau 
zadarnic Emmanuel şi Scianca-Ferro; iată ce-l întreba 
zadarnic Emmanuel pe Leone. 

Lucru ciudat, într-adevăr! Cu cât înainta în vârstă, tânărul 
paj urma tot mai puţin exemplul celor doi camarazi ai lui. 
Emmanuel, pentru a face să fie uitată cu desăvârşire 
porecla-i de Cardinalin şi scutierul, pentru a merita tot mai 
mult porecla de Scianca-Ferro, îşi petreceau zile întregi în 
lupte închipuite; veşnic cu spada, lancea sau securea în 
mână, tinerii se întreceau în forţă şi îndemânare. 
Emmanuel îşi însuşise tot ce se poate câştiga în mânuirea 
armelor; Scianca-Ferro dobândise în vigoare şi forţă 
musculară tot ce poate primi un bărbat de la Cel-a- 
totputernic. 

În timpul acesta Leone ori sta visător într-un turn, de unde 
putea să vadă exerciţiile celor doi tineri şi să-l urmărească 
din ochi pe Emmanuel; ori, dacă în furia luptelor închipuite 
ei se îndepărtau prea mult, lua o carte şi, retrăgându-se 
într-un cotlon singuratic al grădinii, se apuca să citească. 


Singurul lucru pe care-l învățase Leone cu bucurie - fără 
îndoială pentru că vedea în asta un mijloc de a-l urma pe 
Emmanuel - era călăria; dar de câtva timp, pe măsură ce 
tristeţea-i sporea, pajul se lăsa încetul cu încetul şi de acest 
exerciţiu. 

Dar ceea ce îl mira îndeosebi pe Emmanuel era că 
întotdeauna faţa lui Leone se întuneca şi mai mult la ideea 
că el va ajunge un prinţ bogat şi puternic. 

Într-o zi, ducele primi de la Carol-Quintul o scrisoare în 
care era vorba de un proiect de căsătorie între Emmanuel- 
Philibert şi fiica fratelui său, regele Ferdinand. Leone se 
afla de faţă la citirea scrisorii; neputându-şi ascunde 
impresia ce-o făcuse asupră-i, spre marea uimire a ducelui 
Carol al III-lea şi a lui Scianca-Ferro, ce căutau zadarnic 
motivele unei asemenea dureri, băiatul izbucni în plâns, 
ieşind din cameră. 

După ce ducele Carol se retrase în apartamentele sale, 
Emmanuel se repezi pe urmele pajului. Ceea ce simţea 
pentru el, era un sentiment straniu ce nu semăna deloc cu 
cel care îl avea pentru Scianca-Ferro. Ca să salveze viaţa lui 
Scianca-Ferro el şi-ar fi dat viaţa; ca să cruţe sângele 
fratelui său de lapte, şi-ar fi dat sângele; dar şi-ar fi dat şi 
viaţa şi sângele, ar fi dat totul să oprească o singură lacrimă 
ce tremura pe marginea pleoapei catifelate şi a genelor 
lungi, negre, ale lui Leone. 

Aşa că, văzându-l plângând, vru să cunoască pricina acelei 
dureri. De mai bine de un an observa tristeţea crescândă a 
micului paj şi ades îl întrebase care era pricina tristeţii sale; 
dar îndată Leone făcea o sforţare asu-pră-şi, scutura capul 
ca pentru a alunga un gând sumbru şi răspundea surâzând: 

— Sunt prea fericit, monseniore Emmanuel, şi mereu mă 
tem că asemenea fericire nu poate dura! 

La rându-i, Emmanuel clătina din cap. Dar, cum îşi dădea 
seama că o prea mare stăruinţă părea a-l face şi mai 
nenorocit pe Leone, se mulțumea să-i prindă mâinile într- 


ale sale şi să-l privească fix, ca pentru a-l întreba în acelaşi 
timp prin toate simţurile. 

Leone însă îşi ferea încet ochii şi-şi retrăgea uşor mâinile 
din mâinile lui Emmanuel. 

Atunci Emmanuel pleca mâhnit să-l găsească pe Scianca- 
Ferro, care nici nu se gândea să-l întrebe ce păs are şi 
niciodată nu i-ar fi trecut prin minte să-i cuprindă mâinile şi 
să-l întrebe cu privirea, atât de diferită era prietenia ce-l 
lega pe Emmanuel de Scianca-Ferro de cea care-l lega de 
Leone. 

Dar, în ziua aceea, zadarnic îl căută Emmanuel pe paj mai 
bine de o oră în castel şi în parc, că nu-l găsi nicăieri. 
Întrebă pe toată lumea, dar nimeni nu-l văzuse pe Leone. În 
sfârşit, se adresă unui argat de la grajduri. După spusele 
lui, Leone intrase în biserică şi probabil că se mai afla încă 
acolo. 

Emmanuel alergă la biserică, cuprinse dintr-o privire tot 
interiorul sumbrei clădiri, şi văzu într-adevăr pe Leone 
îngenunchiat în cel mai ferit colţ al celei mai tainice capele. 

Se apropie de el, aproape să-l atingă, fără ca pajul, 
cufundat în meditaţie, să-i fi simţit prezenţa. Atunci, mai 
făcu un pas şi-l atinse pe umăr, rostindu-i numele. 

Leone tresări şi-l privi pe Emmanuel cu un aer aproape 
speriat. 

— Dar ce faci tu în biserica asta, la asemenea oră, Leone? 
Îl întrebă îngrijorat Emmanuel. 

— Mă rog lui Dumnezeu, răspunse cu melancolie Leone, 
să-mi insufle puterea de a îndeplini planul la care cuget. 

— Şi care ţi-e planul, copile? Întrebă Emmanuel; n-aş 
putea să-l ştiu şi eu? 

— Dimpotrivă, monseniore, răspunse Leone, chiar domnia- 
ta îl vei şti primul. 

— Îmi juri, Leone? 

— Vai! Da, monseniore, răspunse tânărul cu un surâs trist. 

Emmanuel îl apucă de mână şi încercă să-l scoată din 
biserică. Leone însă îşi desprinse uşurel mâna, cum 


obişnuia să facă de câtva timp şi îngenunchie din nou, 
rugându-l cu un gest pe tânărul duce să-l lase singur: 

— Îndată! Spuse el; simt nevoia să mai rămân încă o clipă 
cu Dumnezeu. 

În tonul tânărului era ceva atât de solemn şi de melancolic, 
încât Emmanuel nu încercă să mai stăruie. 

leşi din biserică, dar îl aşteptă pe Leone la uşă. Leone 
tresări zărindu-l şi totuşi nu păru mirat că-l găseşte acolo. 

— Şi secretul, întrebă Emmanuel, îl voi afla curând? 

— Mâine sper că voi avea puterea să vi-l destăinuiesc, 
monseniore, răspunse Leone. 

— Unde? 

— Aici, în biserică. 

— La ce oră? 

— Veniţi la aceeaşi oră ca şi azi. 

— Şi până atunci, Leone?... Întrebă, aproape rugător, 
Emmanuel. 

— Până atunci, sper că monseniorul nu mă va sili să ies din 
camera mea; am nevoie de singurătate ca să pot cugeta... 

Emmanuel se uită la paj cu o nespusă strângere de inimă 
şi îl întovărăşi până la uşa lui. Ajunşi acolo, Leone vru să ia 
mâna prinţului şi s-o sărute; Emmanuel, la rându-i îşi trase 
mâna şi întinse braţele ca să şi-l apropie pe copil şi să-l 
sărute pe obraz. Leone, însă, îl respinse blând, se desfăcu 
din îmbrăţişare şi spuse cu un accent de o neasemuită 
dulceaţă şi tristeţe: 

— Pe mâine, monseniore! 

Şi intră la el. 

Emmanuel rămase o clipă nemişcat în picioare în faţa uşii. 
Îl auzi pe Leone trăgând zăvorul. 

Răceala acelui fier scârţâind de-a lungul uşii părea a-l 
străpunge până în adâncul inimii. 

— O! Doamne! Murmură el în şoaptă, ce se întâmplă cu 
mine, şi ce simt oare? 

— Ce naiba faci acolo? Rosti în spatele lui Emmanuel o 
voce aspră, în timp ce o mână puternică i se aşeza pe umăr. 


Emmanuel scoase un suspin, îl luă pe Scianca-Ferro de 
braţ şi-l trase după el în grădină. 

Se aşezară unul lângă altul pe o bancă. 

Emmanuel îi povesti lui Scianca-Ferro toate cele petrecute 
între el şi Leone. 

Scianca-Ferro se gândi o clipă, privi în văzduh, îşi muşcă 
pumnul, apoi rosti deodată: 

— Pariez că ştiu ce este! 

— Ei, spune, ce-i? 

— Leone este îndrăgostit! 

Emmanuel simţi ca o lovitură în inimă. 

— Cu neputinţă! Îngână el... 

— Şi de ce, mă rog, cu neputinţă? Se îndârji Scianca- 
Ferro. Ce, eu parcă nu sunt? 

— Tu!... Şi de cine? Întrebă Emmanuel. 

— Ei! Asta-i! De Gervaise, fata portarului de la cas-tel... Îi 
era tare frică în timpul asediului, bietei copile! Mai ales 
după înnoptat, şi-o ţineam lângă mine ca s-o liniştesc... 

Emmanuel făcu o mişcare din umeri ce însemna că era 
absolut sigur că Leone nu iubea pe fiica vreunui portar. 

Scianca-Ferro se înşelă asupra semnificației gestului lui 
Emmanuel, luându-l drept un semn de dispreţ. 

— Ei, domnule Cardinalin! Spuse el (cu tot cordonul Lânei 
de aur, în unele momente Scianca-Ferro îi mai dădea încă 
porecla aceea lui Emmanuel) să nu-mi faci mie pe 
mofturosul!... Ei bine, eu îţi declar că o prefer pe Gervaise 
tuturor frumoaselor doamne de la curte... Şi, de-ar fi un 
turnir, aş fi gata să port culorile ei şi să-i apăr frumuseţea 
împotriva oricui s-ar prezenta! 

— Aş plânge pe cei care n-ar fi de părerea ta, dragă 
Scianca-Ferro! Răspunse Emmanuel. Ai dreptate, căci 
pentru fiica portarului aş lovi tot aşa de năprasnic ca pentru 
fiica unui rege. 

Emmanuel se ridică, strânse mâna lui Scianca-Ferro şi se 
retrase în camera lui. 


Hotărât lucru, cum spusese el însuşi, Scianca-Ferro lovea 
prea năprasnic ca să înţeleagă ce se petrecea în inima lui 
Emmanuel, să ghicească ce se petrecea în sufletul lui 
Leone. 

Cât despre Emmnuel, deşi înzestrat cu o mult mai mare 
sensibilitate de simţire şi cu o rară fineţe de spirit, zadarnic 
căuta în singurătatea camerei sale şi în tăcerea nopţii să 
descopere nu numai ce se petrecea în sufletul lui Leone, 
dar şi de ce era atât de tulburată inima lui. 

Aşteptă deci nerăbdător ziua următoare. Dimineaţa se 
scurse încet, fără ca Emmanuel să-l vadă pe Leon. Când sosi 
ora, porni tremurând de emoție spre biserică, ca şi cum 
avea să se hotărască în viaţa sa un lucru de cea mai mare 
importanţă. 

Tratatul de la Crespy, semnat cu un an înainte, care 
trebuia să-i redea sau să-i ia definitiv domeniile, i se păruse 
mult mai puţin important decât taina ce avea să i-o 
dezvăluie Leone. 

Găsi pe tânăr în acelaşi loc ca în ziua precedentă. Fără 
îndoială, se ruga de multă vreme. Pe chip i se citea o 
resemnare plină de melancolie. Cu siguranţă că hotărârea 
lui, încă şovăielnică în ajun, era acum luată. 

Emmanuel se apropie repede de el; Leone îl întâmpină cu 
un zâmbet dulce şi trist. 

— Ei bine? Întrebă Emmanuel. 

— Ei bine, monseniore, răspunse Leone, vreau să vă cer o 
favoare. 

— Anume ce, Leone? 

— V-aţi dat seama de slăbiciunea şi nepriceperea mea la 
toate exerciţiile corporale. Pentru viitorul vostru, aproape 
regal, veţi avea nevoie de oameni puternici ca Scianca- 
Ferro, nu de copii plăpânzi şi timizi ca mine, monseniore. 

Leone făcu o sforţare să se stăpânească, şi două lacrimi 
mari se rostogoliră pe obrajii lui. 

— Monseniore, vă solicit o ciudată favoare: aceea de avă 
părăsi. 


Emmanuel făcu un pas înapoi. Viaţa lui, începută între 
Scianca-Ferro şi Leone, nu şi-o închipuise niciodată lipsită 
în viitor de vreunul din cei doi prieteni. 

— Să mă părăseşti? Rosti el cu o nemărginită uimire. 

Leone îşi aplecă capul fără a răspunde. 

— Să mă părăseşti? Repetă Emmanuel cu un ton ce trăda 
cea mai profundă durere. Tu! Să mă părăseşti; pe mine? Nu 
se poate! 

— Trebuie, îngână Leone cu o voce aproape neînţeleasă. 

Emanuel, ca un om ce simte că-i pe cale să înnebunească, 
îşi duse mâna la frunte, privi altarul şi lăsă să-i cadă 
amândouă braţele lipsite de vlagă de-a lungul trupului. 
Câteva secunde se întrebase pe el însuşi. După asta îl 
întrebase pe Dumnezeu şi, neprimind răspuns nici de pe 
pământ, nici din cer, îl cuprinse din nou decurajarea. 

— Să mă părăseşti, reluă el pentru a treia oară, ca şi cum 
nu se putea deprinde cu acel cuvânt; pe mine care te-am 
găsit aproape mort, Leone! Pe mine care te-am primit ca pe 
un trimis al Providenţei! Pe mine care te-am tratat 
totdeauna ca pe un frate!... Oh! 

— Tocmai din pricina asta, monseniore; tocmai pentru că 
îţi datorez prea mult şi rămânând lângă domnia-ta, nu pot 
să-ţi înapoiez nimic din cele ce-ţi datorez. De asta aş vrea să 
mă rog toată viaţa pentru binefăcătorul meu. 

— Să te rogi pentru mine? Făcu Emmanuel din ce în ce 
mai mirat. Şi unde, mă rog? 

— În vreo sfântă mănăstire, care îmi pare un loc mai 
potrivit pentru un biet orfan ca mine, decât cel pe care l-aş 
ocupa la o curte strălucită, cum va ajunge a voastră. 

— Mamă, biată mamă! Murmură Emmanuel, tu care-l 
iubeai atât, ce-ai spune dacă ai auzi aşa ceva? 

— În faţa lui Dumnezeu care ne ascultă, zise Leone 
punând cu solemnitate mâna pe braţul tânărului prinţ, în 
faţa lui Dumnezeu care ne ascultă, ea ar spune că am 
dreptate. 


În răspunsul lui Leone era atâta sinceritate, atâta 
convingere, dacă nu a inimii, cel puţin a conştiinţei, încât 
Emmanuel fu zguduit. 

— Leone, spuse el, fă ce vrei, copile, eşti liber. Am încercat 
să te leg sufleteşte de mine, dar niciodată nu mi-a trecut 
prin cap că aş avea vreun drept asupra fiinţei tale. Totuşi îţi 
cer să nu te grăbeşti a lua o hotărâre; mai aşteaptă opt zile, 
mai aşteaptă... 

— Ah! Exclamă Leone, dacă nu plec în clipa când 
Dumnezeu îmi dă puterea de a te părăsi, Emmanuel, nu voi 
mai pleca niciodată şi să ştii, urmă copilul izbucnind în 
lacrimi, că trebuie să plec! 

— Să pleci!... Dar de ce, de ce să pleci? 

La această întrebare, Leone răspunse doar cu una din 
acele tăceri împietrite, pe care le mai manifestase încă în 
două ocazii: prima dată în satul Oleggio, când ducesa îl 
întrebase despre părinţii şi originea lui; a doua oară la 
Genova, când Emmanuel voise să ştie de ce refuzase 
diamantul lui Carol-Quintul. 

Totuşi voia să mai stăruie, când auzi în biserică un pas 
străin. 

Era unul din slujitorii tatălui său care venea repede să-i 
spună că ducele Carol voia să-l vadă fără întârziere. 

Primiseră veşti importante din Franţa. 

— După cum vezi, Leone, se întoarse Emmanuel către 
tânăr, trebuie să te părăsesc; diseară am să te revăd şi, 
dacă stărui în hotărârea ta, Leone, ei bine eşti liber, copile. 
Poţi să mă părăseşti mâine, sau chiar astă seară, dacă crezi 
că nu trebuie să rămâi mai mult timp lângă mine. 

Leone nu răspunse; căzu iar în genunchi cu un geamăt 
înăbuşit, ca şi cum i se sfâşia inima. 

Emmanuel se îndepărtă; dar, înainte de a ieşi din biserică, 
nu se putu stăpâni să nu întoarcă de două, trei ori capul ca 
să-şi dea seama dacă copilul suferea tot atâta simţindu-l că 
se îndepărtează pe cât suferea el. 


Rămas singur, Leone se mai rugă încă o oră; apoi mai 
liniştit se întoarse în camera lui. În absenţa lui Emmanuel, 
hotărârea sa, şovăielnică atât timp cât tânărul prinţ fusese 
de faţă, îi revenea călăuzită de acel înger cu inimă de 
gheaţă numit raţiunea. 

Dar ajuns în cameră, gândul că Emmanuel putea să apară 
dintr-o clipă în alta pentru a face o ultimă încercare, îl 
tulbură. 

Tresărea la orice zgomot ce se auzea pe scări; paşii care 
răsunau pe coridor păreau, trecând prin faţa uşii, că păşesc 
pe inima lui. 

Se scurseră două ore, se auzi un pas. Ah! De astădată 
Leone nu mai avu nici o îndoială: recunoscuse acel pas. 

Uşa se deschise şi Emmanuel apăru. 

Era trist, şi totuşi în privirea lui lucea o rază de bucurie pe 
care tristeţea nu izbutea s-o stingă cu totul. 

— Ei, Leone, întrebă el după ce închise uşa, ai chibzuit 
bine? 

— Monseniore, răspunse Leone, când m-ai părăsit ho- 
tărârile mele erau luate. 

— Aşa că stărui în hotărârea de a mă părăsi? 

Leone n-avu puterea să răspundă; se mulţumi să dea 
afirmativ din cap. 

— Şi asta, urmă Emmanuel cu un surâs melancolic, mai cu 
seamă pentru că voi ajunge un mare prinţ şi voi avea o 
curte strălucită? 

Leone înclină din nou capul. 

— Ei bine, spuse Emmanuel cu oarecare amărăciune, în 
privinţa asta fii fără grijă, Leone! Astăzi sunt mai sărac ca 
niciodată. 

Leone îşi ridică capul şi Emmanuel putu să vadă uimirea 
strălucind printre lacrimi în ochii lui frumoşi. 

— Al doilea fiu al regelui Franţei, ducele de Orleans, a 
murit, zise Emmanuel; astfel că tratatul de la Crespy este 
rupt. 


— Şi... Şi? Întrebă Leone, interogându-l pe Emmanuel cu 
toate trăsăturile chipului său. 

— Şi, urmă Emmanuel, cum împăratul Carol-Quintul, 
unchiul meu, nu cedează ducatul Milanului vărului meu 
Francisc I, vărul meu Francisc I nu restituie domeniile 
tatălui meu. 

— Dar, întrebă Leone cu o nespusă îngrijorare; căsătoria 
cu fiica regelui Ferdinand, căsătoria aceea propusă chiar de 
împărat... Căsătoria, se mai face? 

— Ei! Dragă Leone, zise tânărul; cel pe care împăratul 
voia să-l căsătorească cu nepoata lui era contele le Bresse, 
prinţul de Piemont, ducele de Savoia, era un soţ încoronat, 
ştii, nu sărmanul Emmanuel-Philibert, care nu mai are din 
toate domeniile sale decât oraşul Nisa, valea Aosta şi vreo 
trei-patru cetăţi ca vai de lume împrăştiate prin Savoia şi 
Piemont. 

— Ah! Exclamă Leone cu o bucurie pe care nu şi-o putu 
înăbuşi. 

Dar, aproape imediat, recăpătându-şi stăpânirea de sine 
ce ameninţa să-i scape: 

— N-are importanţă! Zise el, asta nu trebuie să schimbe 
întru nimic cele hotărâte, monseniore. 

— Vra să zică, întrebă Emmanuel, mai trist şi mai 
întunecat de hotărârea aceea a copilului decât fusese la 
vestea pierderii domeniilor sale, totuşi mă părăseşti, Leone? 

— Cum trebuia neapărat ieri, la fel trebuie neapărat şi 
astăzi, Emmanuel. 

— Ieri, Leone, eram bogat, eram puternic, aveam pe cap o 
coroană ducală; astăzi sunt sărac, sunt despuiat, nu mi-a 
mai rămas decât o sabie în mână. Părăsindu-mă ieri, Leone, 
nu erai decât crud; părăsindu-mă azi, eşti 
nerecunoscător!... Adio, Leone! 

— Nerecunoscător? Strigă Leone. O! Doamne, auzi-l, 
spune că sunt nerecunoscător! 

Apoi, cum tânărul prinţ, cu privirea înnegurată şi sprân- 
cenele încruntate, pornea spre uşă: 


— O! Emmanuel, Emmanuel! Strigă Leone, dacă mă 
părăseşti astfel, voi muri! 

Emmanuel se răsuci în loc şi-l văzu pe copil cu braţele 
întinse spre el, palid, clătinându-se, gata să leşine. 

Se repezi, îl prinse în braţe şi, mânat de o pornire 
spontană, fără să-şi dea seama ce face, îşi apăsă buzele pe 
buzele lui Leone. 

Leone scoase un strigăt atât de dureros ca şi cum l-ar fi 
ars un fier înroşit, căzu pe spate şi leşină. 

Agrafa vestei strângându-i pieptul, Emmanuel o desfăcu, 
apoi, cum copilul se sufoca din pricina gulerului plisat şi 
scrobit, i-l rupse şi-n acelaşi timp, pentru a-i da putinţă să 
respire, îi descheie toţi nasturii pieptarului. 

Atunci însă, fu rândul lui să scoată un strigăt, nu de 
durere, ci de surpriză, de uimire, de bucurie. 

Leone era femeie! 

Revenindu-şi din leşin, Leone nu mai exista; în schimb 
Leona era amanta lui Emmanuel-Philibert. 

Din acel moment, nu mai putu fi vorba pentru biata copilă 
să se despartă de iubitul ei căruia, fără un cuvânt de 
lămurire, îi explicase totul, tristeţe, singurătate, dorinţa de 
fugă. Dându-şi seama că-l iubeşte pe Emmanuel-Philibert, 
Leona voise să se îndepărteze de el, dar din clipa din care 
tânărul îi cucerise dragostea, Leona îi dăruise viaţa. 

Pentru toată lumea, pajul urma să fie un tânăr cu numele 
Leone. 

Numai pentru Emmanuel-Philibert, Leone era o frumoasă 
copilă pe care-o chema Leona. 

Ca prinţ, Emmanuel-Philibert pierduse Bresse, Piemontul 
şi Savoia, rămânându-i numai Nisa, Valea Aosta şi oraşul 
Verceil. 

Ca om însă, nu pierduse nimic, pentru că Dumnezeu îi 
dăduse pe Scianca-Ferro şi pe Leona, cele mai nepreţuite 
daruri, pe care Cel de Sus în mărinimia-i fără de margini le 
poate oferi unuia din aleşii săi: 

Devotamentul şi iubirea! 


X. CELE TREI VEŞII. 

Să spunem acum în câteva rânduri ce se petrecuse în 
timpul scurs între perioada aceea şi epoca în care ne aflăm. 

Emmanuel-Philibert spusese lui Leone că nu-i mai 
rămânea decât spada. 

Liga protestanților din Germania înfiinţată de Jean- 
Frederic, elector de Saxa, ce era neliniştită de încălcările 
repetate ale Imperiului, intrând cu violenţă în acţiune îi 
dădu tânărului prinţ ocazia să-şi ofere spada lui Carol- 
Quintul. 

De astădată împăratul acceptă. 

Prinții protestanți pretextau că atâta vreme cât trăia 
împăratul, fratele lui, Ferdinand, nu putea fi rege al 
romanilor. 

Liga se întemeie în orăşelul Smalkalde situat în comitatul 
Hennecery ce aparţinea landgravului de Hesse: de acolo îşi 
trage şi numele de Liga de la Smalkalde, cum a rămas 
cunoscută. 

Henric al VIII-lea din scrupul se abţinuse; Francisc | 
dimpotrivă, i se alăturase din toată inima. Situaţia asta dura 
de multă vreme: de la 22 decembrie 1530, ziua primei 
întruniri. 

Şi Soliman făcea parte din ligă. De fapt îi şi dăduse ajutor 
venind să asedieze Messina, în 1532. 

Dar Carol-Quintul pornise împotrivă-i cu o armată de 
nouăzeci de mii de pedestraşi şi treizeci de mii de cai, 
silindu-l să ridice asediul. Apoi, ajutat şi de ciumă, zdrobise 
armata lui Francisc I în Italia. Astfel, pe de o parte 
intervenise tratatul de la Cambray din 5 august 1529 şi pe 
de alta, tratatul de la Nurenberg din 23 iulie 1532 care, 
pentru puţin timp, adusese pacea în Europa. 

Cunoaştem durata tratatelor încheiate cu Francisc I. 
Tratatul de la Nurenberg fu călcat şi liga din Smalkalde, 
care avusese timp să-şi adune toate forţele, intră cu 
violenţă în acţiune. 


Împăratul în persoană porni împotriva smalkaldezilor. 
Ceea ce se petrecea în Germania părea întotdeauna că-l 
atingea în chip deosebit faţă de ceea ce se petrecea în altă 
parte. 

Asta din pricină că împăratul înţelegea că de când 
papalitatea decăzuse, cea mai mare putere din lume era 
imperiul. 

Astfel stăteau lucrurile când la 27 mai 1545 Emmanuel- 
Philibert plecă spre Worms, unde se afla împăratul. Tânărul 
prinţ era întovărăşit, ca întotdeauna, de Scianca-Ferro şi de 
Leone. 

Patruzeci de gentilomi îl urmau. 

Era toată armata pe care o putuse ridica de pe domeniile 
rămase, cel ce mai purta încă titlurile de duce de Savoia, de 
Chablais şi de Aosta; prinţ de Piemont, de Achaia şi de 
Moreea; conte de Geneva, de Nisa, de Asti, de Bresse şi de 
Romont; senior de Verceil, de Beaufort, de Bugey şi de 
Fribourg; prinţ şi vicat permanent al Sfântului-Imperiu; 
marchiz de Italia şi rege al Ciprului, ca s-o trimită 
cumnatului său. 

Carol-Quintul îşi primi nepotul cu toată cinstea cuvenită, 
îngăduind să i se dea în prezenţa lui titlul de Maiestate, din 
cauza acelui regat al Ciprului asupra căruia tatăl său 
pretindea că are drepturi. 

Emmanuel-Philibert răspunse acestei primiri frumoase 
făcând minuni de vitejie la bătălia de la Ingolstadt şi de la 
Muhlberg. 

Aceasta din urmă încheie lupta. Zece din cei patruzeci de 
gentilomi ai lui Emmanuel-Philibert lipsiră seara la apelul 
şefului lor, fiind morţi sau răniţi. 

Cât despre Scianca-Ferro, recunoscând în mijlocul bătăliei 
pe electorul Jean-Frederic după voinicu-i cal frizon, după 
statura-i uriaşă şi loviturile-i teribile, se ţinuse cu 
încăpățânare după el. 

Cu siguranţă că tânărul şi-ar fi câştigat aici numele de 
Scianca-Ferro, dacă nu şi l-ar fi cucerit demult. 


Cu dosul teribilei sale barde dăduse o lovitură ce 
sfărâmase braţul drept al prinţului, apoi cu tăişul îi dăduse 
altă lovitură care-i tăiase coiful şi obrazul, astfel că atunci 
când prizonierul îşi ridicase viziera ciuntită a coifului în faţa 
împăratului, trebuise să-şi spună numele; întreg obrazul 
era o înspăimântătoare rană. 

Francisc | murise cu o lună înainte. Pe patul de moarte 
spusese fiului său că toate nenorocirile Franţei se trag de la 
alianţa lui cu protestanții şi cu turcii şi, recunoscând că 
atotputernicul era de partea lui Carol-Quintul, povăţuise pe 
viitorul rege al Franţei să rămână în termeni paşnici cu el. 

Urmă un răstimp de linişte, în care Emmanuel-Philibert se 
duse să-şi vadă tatăl la Verceil. Revederea fu duioasă căci îi 
unea o mare dragoste; fără îndoială, ducele de Savoia avea 
presimţirea că-şi îmbrăţişa fiul pentru ultima oară! 

Sfatul dat de Francisc 1 lui Henric al II-lea nu lăsă urme 
adânci în inima acestui rege lipsit de geniu militar, dar cu 
porniri războnice şi războiul se aprinse din nou în Italia cu 
ocazia asasinării ducelui de Piacenza, acel Paul-Ludovic 
Farnese, fiul mai mare al lui Paul al III-lea, despre care am 
mai vorbit. Muri la Piacenza în 1548, asasinat de către 
Palavicini, Landi, Anguisuola şi Gonfalonieri care predară 
apoi imediat oraşul lui Ferdinand de Gonzague, 
guvernatorul ducatului Milano din partea lui Carol-Quintul. 

Pe de altă parte, Octave Farnese, al doilea fiu al papei Paul 
al III-lea, pusese stăpânire pe Parma şi pentru a nu fi silit s- 
o dea înapoi ceruse protecţia regelui Henric al II-lea. 

Ori, chiar de pe când trăia Paul-Ludovic, Carol-Quintul 
revendicase mereu Parma şi Piacenza, ca oraşe ce făceau 
parte din ducatul Milanului. 

Ne amintim de discuţiile pe care le avusese la Nisa în 
privinţa asta cu papa Paul al III-lea. 

Asta fu deajuns ca să reaprindă războiul care izbucni în 
acelaşi timp în Italia şi în Ţările de Jos. 

Ca de obicei, în Flandra îşi concentră Carol-Quintul forţele 
lui cele mai mari; deci natural că ochii noştri, care căutau 


pe Emmanuel-Philibert, s-au îndreptat spre nord chiar de la 
începutul acestei cărţi. 

Am povestit cum, după asediul Metz-ului şi cucerirea 
localităţilor Therouanne şi Hesdin, împăratul, însărcinând 
pe nepotul său să reclădească oraşul din urmă, îl numise 
comandantul suprem al armatelor din Flandra şi 
guvernator al Ţărilor-de-]Jos. 

Atunci, ca pentru a compensa această deosebită onoare, o 
mare durere se abătu asupra lui Emmanuel-Philibert, 
sfâşiindu-i inima. 

La 17 septembrie 1553, tatăl său, ducele de Savoia, muri! 

În această calitate de comandant suprem şi cu doliul 
morţii părintelui său, dacă nu păstrat în îmbrăcăminte, ci, 
ca al lui Hamlet, întipărit numai pe chip, l-am văzut ieşind 
din tabăra imperială şi-l vedem acum reîntorcându-se, după 
ce făcuse să-i fie respectată autoritatea, aşa cum făcuse 
altădată Romulus. 

Un curier al lui Carol-Quintul îl aştepta în faţa cortului: 
împăratul dorea să-i vorbească imediat. 

Emmanuel descălecă numaidecât, aruncă frâul calului în 
mâinile unuia dintre oamenii săi, făcu un semn din cap 
către scutier şi paj dându-le a înţelege că nu se îndepărta 
de ei decât atât cât îl va reţine Carol-Quintul, desfăcu 
cureaua sabiei, puse sabia sub braţ, cum avea obiceiul să 
facă când mergea pe jos - pentru ca mânerul să-i fie 
întotdeauna la îndemână în cazul când ar fi trebuit s-o 
scoată din teacă; - după care se îndreptă spre cortul 
modernului Cezar. 

Santinela îi prezentă arma şi el intră precedat de curier, 
ce trebuia să vestească împăratului sosirea lui. 

Cortul de campanie al împăratului era împărţit în patru 
compartimente, în afară de un fel de anticameră, ori mai 
degrabă de portic susţinut de patru stâlpi. 

Cele patru compartimente ale cortului imperial slujeau, 
unul de sufragerie, al doilea de salon, al treilea de dormitor 
şi ultimul de cameră de lucru. 


Fiecare era mobilat prin donațiile unui oraş şi împodobit 
cu trofeele unei victorii. 

Singurul trofeu din camera de culcare a împăratului era 
spada lui Francisc I, atârnată la căpătâiul patului. Era un 
trofeu simplu, după cum vedeţi; dar pentru Carol-Quintul, 
care a luat-o cu el chiar şi la mănăstirea Saint-Just, preţuia 
mai mult decât toate trofeele din celelalte trei încăperi. 

Cel ce scrie rândurile de faţă adesea, cu o tristă şi 
melancolică privire spre trecut, a ţinut şi a tras această 
sabie purtată de Francisc Il care o predase, de Carol-Quintul 
care o primise şi de Napoleon care o redobândise. 

Stranie nimicnicie a lucrurilor pământeşti! Ajunsă aproape 
singura zestre a unei frumoase prințese decăzute, ea este 
astăzi proprietatea unui servitor al Caterinei a II-a. 

O, Francisc I! O, Carol-Quintul! O, Napoleon! 

Deşi numai traversă anticamera, Emmanuel-Philibert. 

— Cu ochiul ager al comandantului care vede totul dintr-o 
privire şi într-o secundă. 

— Emmanuel-Philibert, repetăm, observă un om cu mâinile 
legate la spate, păzit de patru soldaţi. 

Omul legat era îmbrăcat ţărăneşte; dar cum avea capul 
descoperit, lui Emmanuel-Philibert i se păru că nici pletele 
şi nici tenul nu i se potriveau cu hainele. 

Se gândi că ar putea fi un spion francez pe care tocmai îl 
prinseseră şi că împăratul îl chemase în legătură cu asta. 

Carol-Quintul se afla în camera lui de lucru; ducele intră la 
împărat imediat ce fu anunţat. 

Carol-Quintul, născut odată cu secolul al XVI-lea, era pe 
atunci un om de cincizeci de ani, scund de statură, dar 
voinic; ochiu-i ager scânteia sub sprâncene, când suferinţa 
nu-i umbrea strălucirea. 

Părul îi cărunţise, dar barba, mai mult deasă decât lungă, 
rămăsese de un roşu aprins. 

Stătea întins pe un fel de divan turcesc acoperit cu stofe 
orientale capturate din cortul lui Soliman, în faţa Vienei. 


Aproape, la îndemână, strălucea un trofeu de hangere şi 
iatagane arabe. Era înfăşurat într-o haină de casă lungă de 
catifea neagră căptuşită cu jder. Chipu-i era mohorât şi 
părea că aşteaptă cu nerăbdare pe Emmanuel-Philibert. 

Totuşi, când i se anunţă sosirea ducelui, expresia de 
nerăbdare dispăru într-o clipă, cum dispare la suflarea 
crivăţului un nour ce întunecă lumina zilei. 

În timpul celor patruzeci de ani de domnie împăratul 
avusese timp să înveţe cum să-i dea chipului său o anumită 
expresie şi, trebuie să spunem, nimeni nu era mai abil ca el 
în această artă. 

De cum îşi aruncă ochii asupra împăratului, Emmanuel- 
Philibert înţelese totuşi că acesta avea de discutat cu el 
lucruri grave. 

Carol-Quintul, zărindu-şi nepotul, întoarse capul spre el şi, 
făcând o sforţare ca să-şi schimbe poziţia, îi adresă un salut 
amical cu mâna şi capul. 

Emmanuel-Philibert se înclină respectuos. 

Împăratul începu convorbirea în limba italiană. El, care 
regretase toată viaţa că nu putuse niciodată învăţa latina şi 
greaca, vorbea la fel de bine cinci limbi vii: italiana, 
spaniola, engleza, flamanda şi franceza. Chiar el singur 
explica cum foloseşte cele cinci limbi. 

— Am învăţat italiana, spunea el, ca să vorbesc cu papa; 
spaniola ca să vorbesc cu mama mea loana; engleza ca să 
vorbesc cu mătuşa mea Ecaterina; flamanda ca să vorbesc 
cu compatrioţii şi prietenii mei; şi în sfârşit, franceza ca să- 
mi vorbesc mie însumi. 

Oricâtă grabă ar fi avut să vorbească despre treburile lui 
cu cei pe care îi chema la el, împăratul începea întotdeauna 
cu câteva vorbe despre ale lor. 

— Ei, întrebă el în italiană, ce noutăţi mai sunt din tabără? 

— Sire, răspunse Emmanuel-Philibert folosind aceeaşi 
limbă de care se servise Carol-Quintul şi care de altfel era 
limba lui maternă, o noutate pe care Maiestatea Voastră nu 
va întârzia s-o afle dacă nu i-aş spune-o eu însumi. Vestea 


că, pentru a face respectat titlul meu şi autoritatea voastră, 
am fost silit să aplic o pedeapsă, exemplară. 

— O pedeapsă exemplară! Repetă distrat împăratul care 
se întorsese iar la gândurile lui; anume ce? 

Emmanuel-Philibert începu povestirea celor întâmplate 
între el şi contele de Waldeck; dar oricât de importantă era 
povestirea, se vedea bine că Carol-Quintul n-o asculta decât 
cu-o ureche iar gândul lui era aiurea. 

— Bine! Spuse pentru a treia oară împăratul când 
Emmanuel-Philibert sfârşi. 

Însă cufundat în sinea lui, probabil că nu auzise nici un 
cuvânt din raportul făcut de generalul său. 

Într-adevăr, pentru a-şi ascunde preocuparea, tot timpul 
povestirii împăratul îşi privise degetele mâinii drepte, sucite 
şi deformate de gută, mişcându-le cu greutate. 

Asta era adevărata duşmancă a lui Carol-Quintul, 
duşmancă mult mai înverşunată împotrivă-i decât Soliman, 
Francisc I şi Henric al II-lea! Guta şi Luther erau cei doi 
demoni care nu-l lăsau o clipă în pace. 

Aşa că îi punea pe amândoi în aceeaşi oală. 

— Ah! Fără Luther şi fără guta mea, spunea el uneori, 
strângându-şi în pumn barba-i roşie când descăleca frânt 
de oboseală după un drum lung sau după efortul unei 
bătălii crâncene - ah! Fără Luther şi fără guta mea, ce somn 
aş mai trage la noapte! 

Urmă un minut de tăcere după povestirea lui Emmanuel- 
Philibert până când împăratul reluă conversaţia. 

În sfârşit acesta întorcându-se către nepotul său rosti: 

— Şi eu am a-ţi spune noutăţi, chiar noutăţi neplăcute! 

— De unde, auguste împărate? 

— De la Roma. 

— A fost ales Papa! 

— Da. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Petru Caraffa... Cel pe care îl înlocuieşte avea exact 
vârsta mea, Emmanuel, era născut în acelaşi an cu mine: 


Marcel al II-lea... Bietul Marcel! Moartea lui nu-mi spune 
oare că şi eu trebuie să mă pregătesc să mor? 

— Sire, zise Emmanuel, cred că gândul vostru n-ar trebui 
să stăruie asupra acestui eveniment şi să privească moartea 
papii Marcel ca pe o moarte obişnuită. Cardinalul Marcel 
Cervino era sănătos, voinic şi ar fi putut trăi până la o sută 
de ani; cardinalul Marcel Cervino, ajuns papa Marcel al II- 
lea, moare în douăzeci de zile! 

— Da, ştiu bine, răspunse Carol-Quintul gânditor; dar şi el 
prea era grăbit să ajungă papă. S-a încoronat cu tiara în 
vinerea mare, adică chiar în ziua când Mântuitorul a purtat 
coroana de spini. Poate asta să-i fi purtat nenoroc... Aşa că 
mă preocupă mai puţin moartea lui, decât alegerea lui Paul 
al IV-lea. 

— Totuşi, dacă nu mă înşel, sire, zise Emmanuel, Paul al IV- 
lea este napolitan, adică un supus al Măriei Tale? 

— Da, fără îndoială; dar întotdeauna mi s-au făcut 
raporturi defavorabile despre acest cardinal şi tot timpul 
cât a stat la curtea Spaniei eu personal am avuta mă 
plânge de el. Ah! Urmă Carol-Quintul cu o expresie de 
oboseală, va trebui să reîncep cu dânsul lupta pe care o duc 
de douăzeci de ani cu predecesorii lui şi am ajuns la capătul 
puterilor! 

— Vai! Sire! 

Carol-Quintul căzu într-un fel de visare de care însă se 
scutură îndată. 

— De altfel, adăugă cu un suspin ca pentru sine, poate că 
şi acesta mă va înşela cum m-au înşelat şi ceilalţi papi; 
aproape întotdeauna se comportau exact contrariu decât 
atunci când erau cardinali. L-am crezut pe Medici, Clement 
al VII-lea, un om paşnic, hotărât şi constant; bun! Iată-l 
numit papă şi mă pomenesc că m-am înşelat în toate 
privinţele, că-i o fire neliniştită, un încurcă-lume şi un 
nestatornic! Dimpotrivă, îmi închipuisem că Iuliu al III-lea 
îşi va neglija treburile pentru plăceri, că nu se va ocupa 
decât de distracţii şi serbări: peccato! N-a existat niciodată 


un papă mai harnic şi mai conştiincios, pe care să-l 
intereseze mai puţin plăcerile lumeşti ca el! Ce ne-a mai dat 
de furcă, el şi cu cardinalul lui, Polus, când cu căsătoria lui 
Filip al II-lea cu vara lui, Maria Tudor! Dacă nu l-am fi oprit 
pe turbatul acela de Polus la Augsburg, cine ştie dacă s-ar 
mai fi făcut până azi căsătoria?... Ah! Sărmane Marcel! 
Spuse împăratul scoțând încă un suspin mai expresiv ca 
primul, nu din pricină că te-ai încoronat în Vinerea Mare n- 
ai supravieţuit decât douăzeci de zile întronării tale, ci 
fiindcă erai prietenul meu! 

— Să lăsăm asta în grija timpului, auguste împărate, rosti 
Emmanuel-Philibert; Maiestatea Voastră mărturiseşte 
singur că s-a înşelat asupra lui Clement al VII-lea şi a lui 
Iuliu al III-lea, poate se înşeală şi asupra lui Paul al IV-lea. 

— Să dea Dumnezeu! Mă îndoiesc însă. 

Se auzi un zgomot la uşă. 

— Ce este, întrebă Carol-Quintul iritat. Am spus să nu ne 
deranjeze nimeni. Vezi despre ce este vorba, Emmanuel. 

Ducele ridică draperia din faţa uşii, avu un schimb de 
vorbe cu persoanele ce se aflau în încăperea vecină şi 
întorcându-se spre împărat: 

— Sire, spuse el, a sosit un curier din Spania, de la 
Tordesillas. 

— A! Lasă-l să intre, copilul meu; fără îndoială, aduce veşti 
de la mama! 

Curierul se înfăţişă. 

— Nu-i aşa, se adresă Carol-Quintul în spaniolă curierului, 
ai veşti de la mama mea? 

Curierul, fără să răspundă, întinse o scrisoare lui 
Emmanuel-Philibert care i-o luă din mână. 

— Dă-mi-o, Emmanuel! Dă-mi-o! Zise împăratul. Este 
sănătoasă, nu-i aşa? 

Curierul păstră înainte tăcerea. Pe de altă parte, 
Emmanuel ezita să-i dea lui Carol-Quintul scrisoarea cu 
pecete neagră. Carol-Quintul văzu pecetea şi se înfioră. 


— Ei! Făcu el, iată că alegerea lui Paul al IV-lea îmi poartă 
nenoroc!... Dă-o, copilul meu, urmă el întinzând mâna spre 
Emmanuel. 

Emmanuel se supuse; ar fi fost copilăresc să mai întârzie. 

— Măria-ta, zise el oferind scrisoarea lui Carol-Quintul, 
aminteşte-ţi că eşti om! 

— Da, răspunse Carol-Quintul, aşa li se spunea 
victorioşilor de altă dată... 

Şi tremurând de emoție deschise scrisoarea. 

Nu cuprindea decât câteva rânduri şi totuşi ca s-o citească 
trebui s-o reia de două, trei ori de la capăt. 

Lacrimile îi tulburau vederea; ochii săi palizi, secătuiţi de 
ambiţii, erau parcă ei înşişi miraţi de asemenea minune; că 
mai puteau să plângă. 

După ce-o sfârşi, o întinse lui Emmanuel-Philibert care i-o 
luă din mână, apoi se lăsă pe divan. 

— Moartă! Zise el, moartă la 13 april 1555, chiar în ziua în 
care Petru Caraffa era numit papă!... Ei! Fiule, nu-ţi 
spuneam eu că omul acesta îmi va aduce nenoroc! 

Emmanuel îşi aruncase privirea pe scrisoare. Era semnată 
de notarul regal din Tordesillas. Vestea, într-adevăr, 
moartea Ioanei de Castilia, mama lui Carol-Quintul, 
cunoscută în istorie mai mult sub denumirea de Ioana cea 
Nebună. 

Rămase o clipă nemişcat în faţa acelei mari dureri, pe care 
nu ştia cum s-o aline căci Carol-Quintul îşi adora mama. 

— Măria-ta, murmură el după un timp, aminteşte-ţi de 
toate vorbele pe care, în bunătatea ta, mi le-ai spus acum 
doi ani, când şi eu am avut nefericirea să-l pierd pe tatăl 
meu. 

— Da, se spun asemenea vorbe, îi răspunse împăratul. 
Găsim motive frumoase când e vorba să mângâiem pe alţii, 
dar când ne vine rândul suntem neputincioşi să ne 
consolăm pe noi singuri! 

— De asta nici nu te consolez, Măria-Ta, zise Emmanuel; 
dimpotrivă, îţi spun: „Plângi, plângi, căci nu eşti decât un 


— Ce viaţă dureroasă a avut, Emmanuel! Suspină Carol- 
Quintul. În 1496 s-a căsătorit cu tatăl meu, Filip-cel-Frumos 
pe care îl adora. În 1506 soţul îi moare otrăvit dintr-un 
pahar cu apă pe care-l bea la jocul cu mingia şi ea 
înnebuneşte de durere! Zece ani aşteaptă învierea soţului 
ei pe care i-o făgăduise un călugăr pentru a o consola şi de 
zece ani nu ieşise din Tordesillas decât în 1516 ca să mă 
întâmpine la Villa-Viciosa şi să-mi pună pe cap, cu mâna ei, 
coroana Spaniei. Nebună din dragostea cc-o purtase 
soţului, nu-şi venea în fire decât atunci când se ocupa de 
fiul ei! Biata mamă! Cel puţin, întreaga-mi domnie este o 
mărturie a respectului ce i-l purtam. Nu s-a înfăptuit în 
Spania nici un lucru însemnat de patruzeci de ani fără săi 
se ceară părerea - deşi n-o putea da întotdeauna, dar era 
datoria mea de fiu să procedez astfel şi mi-o îndeplineam. 

— Ştii tu că deşi era spaniolă, adevărată spaniolă, s-a dus 
să nască în Flandra numai ca să pot ajunge într-o zi împărat 
în locul bunicului meu Maximilian? Ştii tu, că împotriva 
dragostei ei de mamă, a renunţat să mă alăpteze de teamă 
că aş putea fi învinuit că sunt prea spaniol, numai fiindcă 
am supt laptele ei? Şi, în adevăr, prunc de sân al Anei Sterel 
şi cetăţean al Gand-ului, sunt cele două principale titluri 
cărora le datorez coroana imperială. Ei bine, chiar înainte 
de naşterea mea, mama prevăzuse toate astea! Ce-aşi 
putea face acum pentru ea moartă? Funerarii frumoase? Le 
va avea. Dar, când te gândeşti, să fii împăratul Germaniei, 
regele Spaniei, al Neapolului, al Siciliei şi al celor două 
Indii, să ai un imperiu în care soarele nu apune niciodată, 
cum spun cei care mă linguşesc şi să nu poţi face nimic 
altceva pentru mama ta moartă, decât nişte funerarii 
frumoase!... Ah! Emmanuel, cât de mărginită este puterea 
celui mai puternic dintre stăpânitori! 

În acel moment draperia de la intrarea cortului se dădu 
într-o parte şi prin deschizătură zăriră un ofiţer plin de praf 
care părea şi el purtător de veşti grabnice. 


Chipul împăratului arăta atâta suferinţă, încât uşierul 
care-şi luase răspunderea, dată fiind importanţa veştilor pe 
care le aducea cel de al treilea curier, să încalce consemnul 
intrând în camera de lucru a lui Carol-Quintul, se opri 
deodată. 

Dar Carol-Quintul văzuse pe ofiţerul plin de praf. 

— Intră! Se adresă în flamandă curierului; ce este? 

— Auguste împărate, spuse acesta înclinându-se, regele 
Henric al II-lea a pornit războiul cu trei corpuri de armată: 
primul, sub comanda lui, având în subordine pe conetabilul 
de Montmorency; al doilea comandat de mareşalul de Saint- 
Andre şi al treilea comandat de ducele de Nevers. 

— Ei, şi mai departe? Îl întrebă împăratul. 

— După asta, sire, regele Franţei a asediat Marienburg şi 
l-a cucerit; la ora aceasta înaintează spre Bouvines. 

— În ce zi a început asedierea Marienburgului? 

— La 13 april, sire! 

Carol-Quintul se întoarse spre Emmanuel-Philibert. 

— Ei, îl întrebă el în franceză, ce spui de dată, Emmanuel? 

— Fatală, într-adevăr, răspunse Emmanuel. 

— Bine, domnule, se adresă Carol-Quintul curierului, poţi 
pleca. 

Apoi, către uşier: 

— Aveţi grijă ca domnul căpitan să fie tratat ca şi cum ar fi 
adus o veste bună, rosti împăratul. Du-te! 

De astădată Emmanuel-Philibert n-aşteptă să-l întrebe 
împăratul; luă cuvântul înainte de a se lăsa portiera. 

— Din fericire, spuse el, dacă nu putem face nimic 
împotriva alegerii lui Paul al IV-lea, auguste împărate, dacă 
nu putem face nimic împotriva morţii iubitei voastre mame, 
cel puţin putem face ceva împotriva cuceriri 
Marienburgului. 

— Şi ce-am putea face? 

— Să-l recucerim, la naiba! 

— Tu da, eu însă nu, Emmanuel. 

— Cum aşa, Măria Ta, nu? Exclamă prinţul de Piemont. 


Carol-Quintul făcu o mişcare alunecând de-a lungul 
divanului şi ridicându-se anevoie în picioare încercă să 
meargă; dar nu putu face decât câţiva paşi şchiopătând. 

Dădu din cap şi, întorcându-se către nepot: 

— Vezi, uită-te la picioarele mele, rosti el; nu mă mai ţin 
acum nici pe jos, nici călare; uită-te la mâinile mele: nu mai 
pot strânge spada. Este un avertisment, Emmanuel: cel ce 
nu mai poate ţine spada, nu mai poate ţine nici sceptrul. 

— Ce spuneţi, sire? Exclamă înmărmurit Emmanuel. 

— Un lucru la care m-am gândit adesea şi la care voi mai 
cugeta încă, Emmanuel; totul îmi dă de veste că a sosit 
timpul să las locul meu altuia: surpriza de la Inspruck, de 
unde am fost silit să fug pe jumătate gol; retragerea de la 
Metz, unde am lăsat o treime din oastea mea şi jumătate 
din reputaţia mea şi, mai mult decât toate, vezi tu, boala 
asta pe care forţele omeneşti n-o pot îndura mult timp, răul 
ce mă chinuie, pe care medicina nu-l poate vindeca, boala 
îngrozitoare, necruțătoare, crudă, care cuprinde întregul 
trup, din vârful capului până în tălpi, care nu lasă nici o 
părticică sănătoasă, care zgârceşte nervii stârnind dureri 
insuportabile, care pătrunde în oase, care îţi îngheaţă 
măduva, care preface într-un fel de cretă solidă uleiul 
binefăcător pe care natura îl răspândeşte în articulațiile 
noastre pentru a le uşura mişcările; un rău ce-l schilodeşte 
pe om bucată cu bucată, cu mai multă cruzime şi mai sigur 
decât o poate face fierul, decât o poate face focul, decât o 
poate face pustiirea războiului, care îţi nimiceşte 
seninătatea, forţa şi libertatea sufletească sub torturile 
materiei; boala asta care-mi strigă neîncetat: „Destul ai 
dominat, destul ai cârmuit, destul ai fost puternic până 
acum! Intră în neantul vieţii, înainte de a intra în neantul 
mormântului! Carol, prin graţia divină, împărat al 
romanilor, Carol mereu preaslăvit, Carol rege al Germaniei, 
al Castiliei, al Leonului, al Grenadei, al Aragonului, al 
Neapolului, al Siciliei, al Majorcăi, al Sardiniei, al insulelor 


şi a Indiilor din marea Oceanului şi din marea Atlantică, lasă 
locul tău altuia! Lasă locul tău altuia!” 

Emmanuel vru să vorbească. 

Împăratul îl opri cu un gest. 

— Şi apoi, apoi, urmă Carol-Quintul, mai este un lucru pe 
care am uitat să ţi-l spun! Ca şi cum descompunerea acestui 
biet trup ar fi prea înceată după dorinţa duşmanilor mei, ca 
şi cum nu îmi erau deajuns înfrângerile, ereziile, guta, iată 
că se mai amestecă şi pumnalul. 

— Cum, pumnalul? Strigă Emmanuel. 

Chipul lui Carol-Quintul se întunecă. 

— Azi cineva a încercat să mă asasineze, rosti el. 

— O tentativă de asasinat asupra Maiestăţii Voastre? Rosti 
Emmanuel înspăimântat. 

— De ce nu, răspunse Carol-Quintul cu un surâs. Nu mi-ai 
spus chiar tu mai înainte să-mi amintesc că sunt om? 

— Oh! Strigă Emmanuel, care nu-şi revenise încă din 
emoția pricinuită de acea veste, şi cine-i mizerabilul?... 

— Ei! Asta-i, zise împăratul, cine-i mizerabilul?... Am 
pumnalul, dar nu şi mâna! 

— Într-adevăr, spuse Emmanuel, omul acela pe care l-am 
văzut legat mai înainte în anticameră. 

— Da, mizerabilul acela, cum îi spui tu, Emmanuel. Numai 
că, cine-i cel care mi l-a trimis? Să fie turcul? Nu-mi vine a 
crede: Soliman este un duşman leal. Henric al II-lea? Nici 
prin minte nu-mi trece să-l bănuiesc. Paul al IV-lea? E de 
prea puţină vreme ales şi apoi papii... Ei preferă în general 
otrava în locul pumnalului: Ecclesia abhorret a sanguine 
18). Octav Farnese? E un adversar prea mic ca să mă atace 
pe mine, pasăre imperială pe care Maurice nu îndrăznea s- 
o prindă, necunoscând, spunea el, o colivie destul de mare 
în care s-o închidă! Să fie luteranii din Augsburg, calviniştii 
din Geneva? Nu mai înţeleg! Şi totuşi tare aş vrea să ştiu... 
Ascultă, Emmanuel, omul acesta a refuzat să răspundă la 
întrebările mele; ia-l, du-l în cortul tău, i-ai interogatoriul la 
rândul tău, fă ce vrei cu el: ţi-l dau; dar, mă înţelegi? 


Trebuie să vorbească! Cu cât duşmanul este mai puternic şi 
mai aproape, cu atât este mai important să-l cunosc. 

Apoi, după un moment de tăcere, îşi aţinti privirea asupra 
lui Emmanuel-Philibert care, gânditor, îşi ţinea ochii 
aplecaţi spre pământ. 

— Ştii, rosti el, vărul tău Filip al II-lea a sosit la Bruxelles. 

Trecerea fusese atât de bruscă, încât Emmanuel tresări. 

Ridică capul şi privirea lui întâlni pe-a împăratului. 

De astădată se înfioră. 

— Şi-atunci? Întrebă el. 

— Şi-atunci, răspunse Carol-Quintul, voi fi fericit să-mi 
revăd fiul!... Parcă ar fi ghicit, nu-i aşa, că momentul este 
favorabil şi a sosit clipa să-mi urmeze? Dar înainte de a-l 
revedea, ai grijă Emmanuel de asasinul meu. 

— Într-o oră, răspunse Emmanuel, Maiestatea voastră va 
şti tot ce doreşte să ştie. 

Şi, înclinâdu-se în faţa împăratului care-i întinse mâna 
schiloadă, Emmanuel-Philibert se retrase, convins că 
subiectul pe care Carol-Quintul îl atinsese doar ca un adaus 
la conversaţie era, din toate evenimentele acelei zile, cel 
căruia în realitate îi dădea cea mai mare importanţă. 

XI. ODOARDO MARAVIGLIA. 

leşind, Emmanuel-Philibert aruncă o nouă privire 
prizonierului, care-i întări prima impresie, că va avea de-a 
face cu un gentilom. 

Făcu un semn şefului celor patru soldaţi să se apropie de 
el. 

— Prietene, îi spuse, din ordinul împăratului îmi vei aduce 
peste cinci minute pe omul acesta în cortul meu. 

Emmanuel n-ar fi avut nevoie să se servească de numele 
lui Carol-Quintul. Se ştia că împăratul îi dăduse toate 
împuternicirile şi în general soldaţii, care îl adorau, îl 
ascultau la fel ca pe împărat. 

— Ordinul alteţei voastre va fi executat, răspunse 
sergentul. 

Ducele se îndreptă către locuinţa sa. 


Cortul lui Emmanuel nu era, ca cel al împăratului, un 
splendid pavilion împărţit în patru încăperi; era un cort 
soldăţesc despărţit în două printr-o simplă pânză. 

Scianca-Ferro sta la intrare. 

— Pentru ce? Întrebă Scianca-Ferro. 

— Un om care a încercat să asasineze pe împărat va fi 
adus aici. Vreau să-i iau interogatoriul între patru ochi. 
Uită-te la el când va intra şi dacă nu-şi va ţine cuvântul pe 
care mi-l va da fără îndoială, încercând să fugă, prinde.-l, 
dar viu, auzi? Trebuie să rămână viu! 

— Atunci, zise Scianca-Ferro, n-am nevoie de arme, 
braţele mi-s deajuns. 

— Fă cum crezi; eu te-am prevenit. 

— Fii fără grijă, răspunse Scianca-Ferro. 

Scianca-Ferro continua să-l tutuiască pe fratele său de 
lapte, sau mai degrabă acesta, credincios tradiţiilor sfinte 
ale copilăriei, pretinsese lui Scianca-Ferro să continuie a-l 
tutui. 

Prinţul intră în cort şi îl găsi pe Leone, ori mai bine zis pe 
Leona, aşteptându-l. 

Cum intra singur, iar perdeaua cortului se lăsase în urmă- 
i, Leona veni în întâmpinarea lui cu braţele deschise. 

— Iată-te, în sfârşit, prietene! Zise ea. Doamne, la ce 
teribilă scenă am asistat! Şi câtă dreptate ai avut să-mi spui 
că emoția şi paloarea m-ar fi putut trăda că sunt femeie. 

— Ce poţi face, Leona? Sunt întâmplările obişnuite ale 
vieţii ostăşeşti şi ar fi trebuit să te obişnuieşti până acum. 

— Rămâi aici, îi spuse Emmanuel, însă ia-ţi o armă. 

— Uită-te la Scianca-Ferro şi ia exemplu de la el, adăugă el 
surâzând. 

— Cum poţi rosti asemenea vorbe, chiar în glumă, 
Emmanuel? Scianca-Ferro este un bărbat; te iubeşte atât 
cât poate iubi un bărbat pe alt bărbat, ştiu bine; pe când eu, 
Emmanuel, nici nu-mi pot exprima prin cuvinte dragostea 
mea, căci te iubesc ca pe ceva fără de care nu pot trăi! Te 
iubesc cum iubeşte floarea roua dimineţii, cum iubeşte 


pasărea pădurea, cum iubeşte aurora soarele... Cu tine 
trăiesc, exist, iubesc! Fără tine nu sunt nimic! 

— Scumpa mea, spuse Emmanuel, tu pentru mine 
întruchipezi farmecul, devotamentul şi iubirea; ştiu că 
mergi alături de mine, dar că în realitate tu trăieşti în mine, 
de asta n-am faţă de tine nici o rezervă, nici un secret. 

— De ce-mi spui asta? 

— Pentru că va fi adus aici un om; pentru că omul acesta 
este un mare vinovat şi trebuie să-l cercetez; pentru că îmi 
va destăinui poate lucruri importante, cine ştie? Care ar 
putea compromite persoanele cele mai sus-puse. Treci în 
cealaltă parte a cortului. Ascultă dacă vrei, n-are 
importanţă! Ce voi auzi, ştiu bine că nu voi auzi decât eu 
singur. 

Leona ridică uşor din umeri. 

— În afară de tine, spuse ea, ce-mi pasă de restul lumii? 

Şi fata, făcând cu mâna un gest drăgăstos iubitului ei, 
dispăru după perdea. 

Era şi timpul căci cele cinci minute trecuseră şi, cu o 
punctualitate militărească, sergentul sosea aducând 
prizonierul. 

Emmanuel îl primi stând jos, pe jumătate învăluit în 
umbră. Din acea penumbră putu să arunce pentru a treia 
oară o privire mai profundă şi mai lungă asupra ucigaşului. 

Părea un om între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Era 
înalt de statură şi avea un chip atât de distins încât cu tot 
deghizamentul, cum am spus, Emmanuel-Philibert putu 
recunoaşte că-i nobil. 

— Lasă-l singur cu mine, se adresă prinţul sergentului. 

Pentru sergent nu exista decât ordinul, aşa că ieşi cu cei 
trei oameni. 

Prizonierul îşi aţinti privirea-i vioaie, pătrunzătoare asupra 
lui Emmanuel-Philibert. 

— Domnule, spuse Emmanuel ridicându-se şi apropiindu- 
se de dânsul, oamenii aceia nu ştiau cu cine au de-a face şi 


v-au legat. Îmi vei da cuvântul dumitale de gentilom că nu 
vei încerca să fugi şi-ţi voi dezlega mâinile. 

— Nu-s gentilom, sunt ţăran, spuse ucigaşul; aşa că nu pot 
să vă dau cuvântul meu de gentilom. 

— Dacă eşti ţăran, cuvântul de gentilom nu te obligă cu 
nimic, aşa că mi-l poţi da, deoarece este singura garanţie pe 
care ţi-o cer. 

Prizonierul nu răspunse. 

— Atunci, zise Emmanuel, îţi voi dezlega mâinile fără 
cuvânt de onoare. Nu mă tem să stau singur cu un om, 
chiar dacă n-are cuvânt de onoare de dat! 

Şi prinţul începu să dezlege mâinile necunoscutului. 

Acesta făcu o mişcare înapoi. 

— Staţi, zise el: pe cuvântul meu de gentilom că nu voi 
încerca să fug! 

— Ei, vezi, spuse zâmbind Emmanuel-Philibert, ce naiba! 
Doar ne pricepem la câini, la cai şi la oameni. 

Şi termină de dezlegat frânghia. 

— Aşa! lată-te liber; acum să stăm de vorbă. 

Prizonierul privi cu indiferenţă mâinile-i învineţite şi le lăsă 
în jos. 

— Să stăm de vorbă! Repetă el ironic; şi despre ce? 

— Bineînţeles, despre pricina care te-a făcut să săvârşeşti 
crima, răspunse Emmanuel-Philibert. 

— N-am spus nimic, reluă necunoscutul; deci, n-am nimic 
de spus. 

— Că n-ai spus nimic împăratului, pe care ai vrut să-l ucizi, 
este uşor de înţeles; că n-ai spus nimic soldaţilor care te-au 
prins, asta iarăşi pricep; dar mie, gentilom, care te tratează 
nu ca pe un asasin de rând, ci ca pe un gentilom, mie îmi vei 
spune totul. 

— La ce bun? 

— La ce bun? Îţi voi spune, domnule: pentru că nu te socot 
un om plătit de vreun laş care foloseşte braţul dumitale în 
locul mâinii lui, neîndrăznind să lovească el însuşi. La ce 


bun? Ca să nu fii spânzurat ca un hoţ, ca un asasin de 
drumul mare, ci decapitat ca un nobil şi ca un senior. 

— Am fost ameninţat cu tortura ca să vorbesc, rosti 
prizonierul, deci să fiu supus torturii! 

— Tortura ar fi o cruzime inutilă: o vei îndura şi nu vei 
vorbi, vei fi schilodit dar nu vei fi învins şi vei păstra taina, 
lăsându-ţi umiliţi călăii. Nu, nu vreau asta. Vreau o 
mărturisire, vreau adevărul; vreau să-mi spui mie, gentilom, 
general şi prinţ, ce-ai spune unui preot şi, dacă mă socoţi 
nedemn de a-mi vorbi, înseamnă că eşti unul dintre ticăloşii 
cu care nu voiam să te confund, înseamnă că ai fost mânat 
de vreo pasiune josnică pe care nu îndrăzneşti s-o 
mărturiseşti, înseamnă că... 

Prizonierul îşi înălţă capul, întrerupându-l: 

— Mă numesc Odoardo Maraviglia, domnule! Caută să-ţi 
aminteşti şi încetează de a mă insulta. 

La numele Odoardo Maraviglia, lui Emmanuel i se păru că 
aude un strigăt înăbuşit în cealaltă încăpere a cortului; dar 
ceea ce cu siguranţă nu i se păruse era mişcarea ce 
însufleţise pânza despărţitoare. 

În acelaşi timp Emmanuel simţi vibrând adânc în amintirile 
lui acel nume. 

Într-adevăr acel nume servise de pretext războiului care-l 
despuiase de domeniile sale. 

— Odoardo Maraviglia! Exclamă el. Eşti poate fiul 
ambasadorului Franţei la Milan, al lui Francesco 
Maraviglia? 

— Sunt fiul lui. 

Emmanuel îşi întoarse gândurile către îndepărtata-i 
copilărie. Numele era bine întipărit acolo, dar nu lămurea 
cu nimic situaţia prezentă. 

— Numele dumitale, spuse Emmanuel, este într-adevăr 
numele unui gentilom, dar nu-mi aminteşte nici un fapt care 
să aibă legătură cu crima de care eşti învinuit. 

Odoardo surâse dispreţuitor. 


— Întreabă pe prea măritul împărat, zise el, dacă în 
amintirile lui dăinuie aceeaşi întunecime ca într-ale voastre. 

— Iartă-mă, domnule, spuse Emmanuel; pe vremea când a 
dispărut contele Francesco Maraviglia eram încă un copil, 
aveam abia opt ani; nu-i de mirare deci că nu cunosc 
amănuntele unei dispariţii care, după cât îmi amintesc, a 
rămas un mister pentru toată lumea. 

— Ei bine, monseniore, acest mister îl voi lămuri eu... Ştiţi 
ce prinţ infam a fost cel din urmă Sforza, înclinând mereu 
când spre Francisc ÎI, când spre Carol-Quintul, după cum 
geniul victoriei favoriza pe unul sau pe altul. Tatăl meu, 
Francesco Maraviglia, era trimisul extraordinar al regelui 
Francisc I pe lângă el. Asta s-a întâmpla în anul 1534. 
Împăratul era ocupat în Africa; ducele de Saxa, aliatul lui 
Francisc I, tocmai încheiase pacea cu regele romanilor; 
Clement al VII-lea, alt aliat al Franţei, excomunicase pe 
Henric al VIII-lea, regele Angliei; totul în Italia se întorcea 
în contra împăratului. Sforza se întoarse şi el contra, ca toţi 
ceilalţi, abandonându-l pe Carol-Quintul căruia trebuia să-i 
mai plătească patru sute de mii de ducați şi puse întreaga-i 
soartă politică în mâinile trimisului extraordinar al lui 
Francisc I. Era un mare triumf; Francesco Maraviglia făcu 
imprudenţa să se laude. Cuvintele pe care le spusese 
trecură mările şi ajunseră în faţa Tunisului, făcându-l pe 
Carol-Quintul să tresară. 

— Vai! Norocul este schimbător! Două luni mai târziu, 
Clement al VII-lea, care era forţa francezilor în Italia, muri. 
Tunisul fu cucerit de Carol-Quintul şi împăratul, cu armata-i 
victorioasă, debarcă în Italia. Era nevoie de o victimă 
ispăşitoare; destinul alese ca victimă pe Francesco 
Maraviglia. În urma unei încăierări cu nişte oameni de 
rând, doi milanezi fură ucişi de slujitorii contelui Maraviglia. 
Ducele nu aştepta decât un pretext pentru a-şi îndeplini 
angajamentul luat faţă de augustul împărat; omul care de 
mai bine de un an era mai stăpân în Milan decât însuşi 
ducele fu arestat ca un răufăcător de rând şi dus în 


citadelă. Mama mea se afla acolo, având cu dânsa pe sora 
mea, copilă de patru ani. Eu eram la Paris, la Luvru; făceam 
parte din pajii lui Francisc 1. Îl smulseră pe conte din 
braţele mamei mele; îl luară fără să spună bietei femei nici 
ce voiau de la dânsul, nici unde îl duceau. Trecură opt zile, 
timp în care, cu toate demersurile făcute de ea, contesa nu 
putu descoperi nimic despre soarta soţului ei. Maraviglia 
avea bogății imense, era lucru ştiut şi soţia lui putea să-i 
răscumpere c-un preţ oricât de mare libertatea. Într-o 
noapte, un om bătu la poarta palatului mamei; i se deschise 
şi el ceru să vorbească fără martori contesei. În 
împrejurările în care se afla, orice avea importanţă. Cu 
ajutorul prietenilor şi cu al francezilor, mama dăduse de 
veste în tot oraşul că va răsplăti cu cinci sute de ducați pe 
cel ce i-ar putea spune precis unde se afla soţul ei. Probabil 
că omul acela care dorea să-i vorbească fără martori venise 
să-i aducă veşti din partea contelui şi, temându-se să nu fie 
trădat, voia să-şi păstreze taina vorbind între patru ochi. 

Mama nu se înşelase: omul acela era un temnicer de la 
fortăreaţa Milanului, unde fusese dus tatăl meu; venise să-i 
spuie nu numai unde se afla tatăl meu, ba chiar îi aducea şi 
o scrisoare de la el. Recunoscând scrisul soţului, mama plăti 
omului cei cinci sute de ducați promişi. 

Scrisoarea tatii o înştiinţa că era arestat şi ţinut la secret, 
dar altfel nu arăta prea mare îngrijorare. Mama îi răspunse 
că-i gata la orice sacrificiu pentru el; viaţa ei ca şi averea, îi 
aparţineau. Trecură încă cinci zile. La miezul nopţii, acelaşi 
om bătu în poarta palatului; i se deschise şi cum fu 
recunoscut după semnalmentele date, îl duseră imediat în 
faţa contesei. Situaţia prizonierului se agravase; fusese 
transportat în altă carceră şi ţinut la cel mai mare secret. 

Viaţa lui, spunea temnicerul, era în primejdie. 

Omul acela voia să stoarcă de la contesă vreo sumă mare 
de bani, ori spunea adevărul? Una sau alta din cele două 
ipoteze putea fi adevărată. Frica din inima mamii învinse. 
De altfel, îi puse întrebări temnicerului şi răspunsurile lui, 


deşi lăsau să se întrevadă lăcomia de bani, aveau totuşi un 
ton de sinceritate. 

Mama îi dădu aceeaşi sumă de bani ca întâia oară şi-i 
spuse să se gândească numaidecăât la un mijloc de a-l face 
să evadeze pe conte. Când va fi stabilit planul de evadare, 
temnicerul va primi în mână cinci mii de ducați şi odată 
contele în afară de pericol, i se vor plăti încă douăzeci de 
Mii. 

Era o avere! 

— Temnicerul plecă făgăduindu-i contesei că are să se 
gândească la cele propuse. În acelaşi timp contesa se 
interesă de situaţia contelui. Având prieteni pe lângă duce, 
află de la dânşii că situaţia era şi mai gravă decât o 
informase temnicerul. 

— Era vorba să i se facă contelui un proces de spionaj. 
Aşteptă nerăbdătoare vizita paznicului pe care nici măcar 
nu ştia cum îl cheamă şi chiar de l-ar fi ştiut, n-ar fi 
însemnat pierzania lui şi a ei dacă ar fi întrebat de un 
temnicer din partea contesei de Maraviglia? Totuşi, un 
lucru o mai liniştea puţin: procesul de care era vorba. De ce 
ar fi putut fi acuzat tatăl meu? De moartea celor doi 
milanezi? Fusese o încăierare între slujitori şi ţărani, în care 
nu putea avea nici un amestec un gentilom, un ambasador. 
Însă, se şoptea pe ici, pe colo, că nu va fi proces şi acele 
şoapte erau mai sinistre decât toate, deoarece dădeau a 
înţelege că soţul ei nu va scăpa totuşi de condamnare. În 
sfârşit, într-o noapte mama tresări auzind zgomotul 
ciocanului în poartă; începea a recunoaşte felul de a lovi al 
vizitatorului ei nocturn. Îl aştepta în pragul iatacului. Cu un 
aer şi mai misterios ca de obicei, o înştiinţă că găsise un 
mijloc de evadare şi venise să-l propuie contesei. lată care 
era planul: 

Carcera prizonierului era despărțită de locuinţa 
temnicerului printr-o singură celulă care comunica cu 
carcera contelui printr-o uşă de fier cu un grilaj în partea 
de sus. Temnicerul avea cheia de la a doua celulă, ca şi de la 


prima. Propunea să spargă zidul camerei sale îndărătul 
patului, într-un loc se putea rămâne ferit privirilor. Prin 
această deschizătură se va putea intra în celula goală, iar 
din celula goală în carcera contelui. Îndată ce cătuşele 
contelui vor fi desfăcute, acesta va trece din încăperea lui în 
celula alăturată şi-apoi în camera temnicerului. 

Acolo va găsi o scară de frânghie cu ajutorul căreia va 
cobori în şanţul castelului, în locul cel mai întunecat şi mai 
singuratec al zidului. O trăsură va aştepta pe conte la o sută 
de paşi de şanţ şi-l va scoate de pe domeniile ducelui în 
goana cea mai mare a cailor. 

— Planul era bun şi contesa îl acceptă; numai că de teamă 
să nu fie înşelată în privinţa contelui, spunându-i-se că-i 
salvat, când în realitate el va rămâne închis, pretinse să fie 
şi ea de faţă când va fugi. Paznicul obiectă că era greu s-o 
introducă în fortăreață, dar cu un singur cuvânt contesa 
înlătură acea piedică. Obţinuse pentru ea şi fiica ei o învoire 
de a-şi vedea soţul, pe care încă nu o folosise; învoirea era 
deci încă valabilă. În ziua hotărâtă pentru evadarea 
contelui, ea va intra în fortăreață spre înserat; îl va vedea 
pe conte, apoi la plecare în loc să iasă din fortăreață, va 
profita de întuneric ca să intre la paznic. Va aştepta acolo 
clipa evadării prizonierului. lemnicerul, pierind cu contele, 
va primi chiar de la el restul sumei convenite. În trăsura 
care-l va aştepta pe conte vor fi o sută de mii de ducați. 

Deoarece făcuse propunerea fiind de bună credinţă, 
paznicul căzu la învoială. Hotărâră fuga pentru a doua 
noapte. Înainte de a pleca, temnicerul primi cei cinci mii de 
ducați şi indică locul unde trebuia să aştepte trăsura. Paza 
trăsurii contesa avea s-o încredinţeze unuia dintre slujitorii 
ei, un om foarte devotat. 

— Dar vă cer iertare, monseniore, spuse Odoardo oprindu- 
se; uitam că vorbesc unui străin şi că toate amănuntele 
acestea, atât de vii şi de emoţionante pentru mine, nu pot 
interesa pe cel care ascultă. 


— Te înşeli, domnule, răspunse Emmanuel; doresc, 
dimpotrivă, să încerci a-ţi aminti cât mai bine, ca să pot 
participa şi eu la toate amintirile dumitale... Te ascult. 

Odoardo urmă: 

— Cele două zile se scurseră în îngrijorarea care de obicei 
precede executarea unui asemenea plan. Doar un lucru o 
mai liniştea puţin pe contesă: interesul pe care îl avea 
temnicerul la reuşita acestei evadări. O sută de ani de 
credinţă nu puteau aduce acestui om ceea ce câştiga într- 
un sfert de oră de trădare. De zeci de ori se întrebă contesa 
de ce amânase atâta fixând fuga peste patruzeci şi opt de 
ore, în loc s-o fixeze peste douăzeci şi patru. I se părea că 
ultimele douăzeci şi patru de ore nu se vor scurge 
niciodată, sau că între timp se va întâmpla vreo catastrofă şi 
planul, oricât de bine ticluit şi de ingenios ar fi, va da greş... 
Timpul se scurse, măsurat de mâna eternității. Orele sunară 
cu indiferența lor obişnuită. În sfârşit, sosi ora plecării la 
închisoare. Chiar în prezenţa contesei trăsura fu încărcată 
cu toate lucrurile necesare pentru fuga contelui, scutindu-i 
astfel de orice oprire în drum; doi cai fuseseră trimişi 
dincolo de Pavia, pentru a putea face astfel vreo treizeci de 
leghe cu cea mai mare iuţeală. La ora unsprezece caii vor fi 
înhămaţi şi la miezul nopţii trăsura va aştepta la locul ştiut. 

Îndată ce va fi în afară de orice primejdie, fugarul va 
înştiinţa pe contesă, care va veni să-l întâlnească, oriunde s- 
ar afla. Ora sună. Acum, când sosise clipa executării 
planului, contesei i se părea că timpul trecuse prea repede! 
Luându-şi fetiţa de mână, porni spre închisoare. În timp ce 
mergea, o teamă o cuprinse: dacă cumva, permisul fiind 
mai vechi de opt zile, n-o să-i mai dea voie să intre la soţul 
ei? 

Contesa se înşela; fără nici o dificultate fu introdusă în 
celula prizonierului. Nu i se exagerase nimic căci după felul 
cum era tratat un om de rangul contelui, nu-şi mai putea 
face nici o iluzie asupra soartei ce-l aştepta. Ambasadorul 
regelui Franţei avea lanţuri la picioare, ca un ocnaş de 


rând. Întrevederea ar fi fost nespus de dureroasă dacă n-ar 
fi ştiut că fuga lui era atât de apropiată şi de sigură. În 
timpul întrevederii puseră la punct tot ce nu fusese definitiv 
hotărât. 

Contele era gata la orice; ştia că nu se putea aştepta la 
nici o îndurare: că împăratul ceruse condamnarea lui, 
moartea lui. 

Emmanuel-Philibert făcu un gest. 

— Eşti sigur de ceea ce spui, domnule? Întrebă el cu 
severitate. Îţi dai seama cât de gravă este învinuirea pe 
care o aduci împotriva unui prinţ atât de mare ca împăratul 
Carol-Quintul! 

— Alteța voastră îmi porunceşte să mă opresc, ori îmi 
îngăduie să urmez? 

— Urmează! Dar de ce să nu răspunzi întâi la întrebarea 
mea? 

— Pentru că urmarea povestirii mele cred că va face inutil 
răspunsul. 

— Atunci urmează, domnule, zise Emmanuel-Philibert. 

XII. CE SE PETRECEA ÎNTR-O CARCERĂ A FORTĂREŢEI 
DIN MILAN ÎN NOAPTEA DE LA 14 SPRE 15 NOIEMBRIE 
1534 

— La ora nouă fără câteva minute, reluă povestirea 
Odoardo, temnicerul veni s-o înştiinţeze pe contesă că era 
timpul să plece. Urma să fie schimbată paza şi era bine ca 
santinela care o văzuse intrând s-o vadă ieşind. Despărțirea 
fu dureroasă, deşi trebuiau să se revadă peste trei ore şi în 
curând să fie reuniți pentru a nu se mai despărţi. Copilul 
scotea strigăte disperate, nevrând să se deslipească de tatăl 
lui şi contesa trebui să-l ia aproape cu de-a sila. Trecură 
prin faţa santinelei şi temnicerul, femeia şi copilul se 
pierdură în afundurile cele mai întunecoase ale curţii. Din 
locul unde se aflau izbutiră, cu cele mai mari precauţii, să 
ajungă fără a fi zăriţi la casa temnicerului. Odată ajunşi 
acolo, paznicul închise pe contesă şi pe fetiţă într-o 
cămăruţă, dându-le în grijă să nu rostească nici un cuvânt şi 


să nu facă nici o mişcare, căci în orice clipă putea să intre la 
el vreo inspecţie. Contesa şi copilul stătură mute şi 
nemişcate; o simplă mişcare, un cuvânt rostit cu jumătate 
de voce, ar fi putut să curme viaţa unui soţ şi-a unui tată. 

Cele trei ore care o mai despărţeau încă de miezul ropţii i 
se părură la fel de lungi contesei ca şi cele patruzeci şi opt 
de ore de când aştepta. În sfârşit, temnicerul deschise uşa. 

— Haideţi, rosti el aşa de încet încât contesa şi fetiţa doar 
bănuiră la suflul acelei voci, nu ce spusese omul, ci ceea ce 
voia să le înştiinţeze. 

Mama refuzase să se despartă de copilă, ca tatăl înainte 
de-a fugi s-o mai poată săruta încă odată. De altfel, există în 
viaţă clipe când nici pentru toate bogăţiile lumii nu te-ai 
despărţi de cei dragi. Ştia oare ce avea să se întâmple biata 
mamă ce încerca să smulgă călăilor viaţa soţului ei? Nu va fi 
oare silită şi ea să fugă, ori cu contele, ori singură? Şi dacă 
trebuia să fugă, ar fi fost cu putinţă că plece fără copilul ei? 

Temnicerul trase la o parte patul: în zid era făcută o 
deschizătură înaltă de două picioare şi jumătate şi largă de 
două. 

Era mai mult decât ar fi fost nevoie ca să poată evada unul 
după altul toţi prizonierii din fortăreață. 

— Precedate de temnicer, mama şi copila intrară în prima 
celulă. După asta, soţia temnicerului împinse înapoi la 
perete patul în care dormea un băieţel de patru ani. 
Temnicerul, cum am mai spus, avea cheia primei carceri; 
deschise cu ea uşa, ce avea balamalele şi broasca unse cu 
grijă de el şi intrară în carcera contelui. Cu o oră înainte, 
acesta primise o pilă pentru a-şi tăia lanţul; dar, 
neîndemânatec la asemenea treabă şi de altfel temându-se 
să nu fie auzit de santinela ce umbla pe coridor, era de abia 
la jumătatea lucrului. Temnicerul luă la rându-i pila şi, în 
timp ce contele îşi îmbrăţişa soţia şi copilul, se apucă să taie 
lanţul. Deodată înălţă capul şi rămase într-un genunchi, cu 
corpul aplecat pe mâna ce ţinea pila şi cu cealaltă mână 
întinsă în direcţia uşii, ascultând. Contele voi să-l întrebe. 


— Tăcere! Zise el, se petrece ceva neobişnuit în fortăreață. 

— O! Doamne! Murmură contesa înspăimântată. 

— Tăcere! Repetă temnicerul. 

Rămaseră cu toţii muţi; până şi respiraţia părea că li se 
oprise pentru totdeauna. Cele patru personaje arătau ca un 
grup de bronz, reprezentând toate nuanțele fricii, de la 
mirare până la groază. Se auzea un zgomot înăbuşit şi 
prelung ce se apropia; era zgomotul unui grup de persoane 
în mers şi după felul cadenţat al paşilor se cunoştea că 
printre cei ce veneau, o parte erau soldaţi. 

— Haideţi! Rosti paznicul, înşfăcând în braţe pe contesă şi 
pe fetiţă şi trăgându-le cu el, haideţi! Fără îndoială că-i vreo 
inspecţie de noapte, vreun rond al guvernatorului. În orice 
caz, nu trebuie să fiţi văzute După ce vizitatorii vor ieşi din 
temniţa domnului conte. 

— Dacă vor intra cumva aici - ne vom relua lucrul de unde 
l-am lăsat. 

Contesa şi fetiţa nu se împotriviră prea mult; de altfel 
chiar şi prizonierul le împingea spre uşă. Păşiră pragul 
urmate de temnicer care încuie uşa după ele. După cum am 
mai spus Alteţii Voastre, a doua celulă avea o deschizătură 
cu gratii ce dădea spre prima şi prin care, datorită 
întunericului şi apropierii dintre bare, puteai să vezi totul 
fără să fii văzut. 

Contesa ţinea fetiţa în braţe. Mama şi copilul abia 
respirând îşi lipiră obrazul de gratii ca să vadă ce se va 
petrece. 

Speranţa de o clipă că noii veniţi n-aveau nimic de-a face 
cu contele se spulberă. Cortegiul se oprise la uşa carcerii şi 
se auzi cheia scrâşnind în broască. Uşa se deschise. La 
priveliştea ce i se oferi ochilor, contesa fu cât pe ce să 
sloboadă un strigăt de groază; dar temnierul ca şi cum ar fi 
presimţit acel strigăt: 

— Nici un cuvânt, doamnă! Nici o şoaptă! Nici o mişcare, 
orice s-ar întâmpla, că de nu... O clipă se opri pentru a găsi 
o ameninţare cu care să impună contesei tăcere, apoi 


scoțând de la piept un stilet îngust şi ascuţit încheie: că de 
nu, îţi înjunghii copila! 

— Mizerabile!... Îngăimă contesa. 

— Ei! Răspunse temnicerul, acum fiecare îşi apără pielea 
lui şi viaţa unui sărman temnicer valorează în ochii acelui 
sărman temnicer cât şi viaţa unei nobile contese! 

Contesa astupă cu mâna gura fetiţei, ca s-o facă să tacă. 
Căci ea, după asemenea ameninţare, era sigură că nu va 
scoate o şoaptă! 

lată ce văzuse contesa de cealaltă parte a uşii şi care o 
făcuse să scoată acel strigăt, înăbuşit de ameninţarea 
temnicerului. 

Întâi, doi oameni îmbrăcaţi în negru, purtând fiecare câte 
o torţă în mână; după ei, un om ţinând un pergament 
desfăcut, în josul căruia atârna o pecete mare de ceară 
roşie; în spatele lui, alt om mascat înfăşurat într-o mantie 
cafenie; după omul mascat un preot... Intrară unul după 
altul în celulă, fără ca mama să-şi trădeze emoția printr-un 
cuvânt ori printr-un gest şi totuşi, pe măsură ce intrau, 
biata femeie vedea apărând în penumbra coridorului un 
grup şi mai sinistru! În faţa uşii sta un om purtând o haină 
jumătate neagră, jumătate roşie, cu amândouă mâinile 
rezemate pe mânerul unei săbii lungi, late şi drepte, fără 
teacă; în spatele lui şase călugări din ordinul Mizericordiei 
înveşmântaţi în rase cu glugi negre, cu găuri în dreptul 
ochilor, purtau pe umeri un sicriu; în sfârşit, mai în fund se 
zăreau lucind ţevile muschetelor purtate de vreo zece 
oşteni înşiruiţi de-a lungul zidului. Cei doi oameni cu torţe, 
omul ce ţinea documentul, omul mascat şi preotul intrară, 
cum am mai spus, în celulă, apoi uşa se închise, lăsând afară 
pe călău, pe călugări şi pe oşteni. 

Contele sta în picioare rezemat de zidul mohorât ai 
închisorii, pe care se detaşa chipul lui palid. Ochii căutau 
după gratiile uşii să întâlnească o privire înspăimântată pe 
care n-o vedea, dar o simţea fixându-l de dincolo. Apariţia 
aceea, deşi neaşteptată şi tăcută, nu-i mai lăsa nici o 


îndoială asupra soartei ce-l aştepta. De altminteri, dacă din 
fericire ar fi avut vreo îndoială, îndoiala n-ar fi fost de lungă 
durată. 

Oamenii ce purtau făcliile se aşezară unul la dreapta şi 
altul la stânga lui; omul mascat şi preotul rămaseră lângă 
uşă; omul ce ţinea pergamentul înaintă. 

— Conte, întrebă el, te crezi ocrotit de Dumnezeu? 

— Atât cât poate fi cineva, răspunse contele cu voce 
liniştită, care n-are nimic a-şi reproşa... 

— Cu atât mai bine! Reluă omul cu pergamentul, căci eşti 
condamnat şi am venit să-ţi citesc sentinţa de moarte. 

— Hotărâtă de care tribunal? Întrebă ironic contele. 

— De atotputernica justiţie a ducelui. 

— Sub a cui acuzare? 

— Sub acuzarea prea-măritului împărat Carol-Quintul 

— Bine... Sunt gata să ascult sentinţa. 

— În genunchi, conte! În genunchi se cuvine să asculte 
omul ce va trebui să moară, sentinţa care-l condamnă. 

— Când e vinovat, da, nu însă când e nevinovat. 

— Conte, nu eşti mai presus de legea obişnuită; în 
genunchi! De nu, vom fi siliţi să întrebuinţăm forţa. 

— Încercaţi! Spuse contele. 

— Lasă-l în picioare, rosti omul mascat; numai să-şi facă 
semnul crucii ca să se pună sub ocrotirea Domnului! 

La auzul acelei voci contele tresări. 

— Duce Sforza, zise el întorcându-se spre omul mascat, îţi 
mulţumesc. 

— Ah! Dar dacă e ducele, murmură contesa, poate s-ar 
putea obţine graţierea. 

— Tăcere, doamnă, dacă ţii la viaţa copilului, îi şopti 
temnicerul. 

Contesa scoase un geamăt pe care contele îl auzi şi-l făcu 
să tresară. 

Schiţă cu mâna un gest ce voia să spună: curaj; apoi, 
ascultând îndemnul omului mascat, rosti cu voce tare, 
îicându-şi semnul crucii: 


— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. 

— Amen! Murmurară cei de faţă. 

Atunci, omul cu pergamentul începu să citească sen-inţa. 
Era redactată în numele ducelui Francesco-Maria Sforza, la 
cererea împăratului Carol-Quintul, şi îl condamna pe 
Francesco Maraviglia, agent al regelui Franţei, să fie 
executat noaptea în temniţă, ca trădător, spion şi divulgator 
de secrete de stat. 

Un alt geamăt ajunse la urechea contelui, dar un geamăt 
atât de slab că numai el singur putea, nu să-l audă, ci să-l 
ghicească. 

Îşi întoarse privirea spre partea din care venea acel suflu 
dureros. 

— Oricât de nedreaptă este sentinţa ducelui, o primesc, 
spuse el, fără tulburare şi fără mânie; totuşi, cum omul care 
nu-şi mai poate apăra viaţa, trebuie totuşi să-şi apere 
onoarea, fac apel împotriva sentinţei ducelui. 

— Către cine? Întrebă omul mascat. 

— Către stăpânul şi regele meu, Francisc I, mai întâi, şi 
apoi, către viitor şi Dumnezeu! Către Dumnezeu de care 
depind toţi oamenii şi mai cu seamă prinții, regii şi 
împărații. 

— Este singurul tribunal în care îţi pui nădejdea? Întrebă 
omul mascat. 

— Da, răspunse contele, şi te somez să te prezinţi în faţa 
acestui tribunal, duce Francesco-Maria Sforza! 

— Şi când va fi asta? Întrebă iar omul mascat. 

— Când se va împlini acelaşi termen pe care l-a fixat şi 
Jacques de Molay, marele maestru al templierilor 
judecătorului său, adică peste un an şi o zi. Ne aflăm astăzi 
în 15 noiembrie 1534; aşa că la 16 noiembrie 1535, duce 
Francesco-Maria Sforza, înţelegi? 

Şi întinse mâna către omul mascat în semn totodată de 
somaţie şi de ameninţare. Fără masca ce-i acoperea 
obrazul, s-ar fi observat desigur paloarea ducelui, căci fără 
îndoială, el era cel ce venise să asiste la agonia victimei 


sale. O clipă triumfă condamnatul şi cel ce tremura înaintea 
lui era judecătorul. 

— Bine, spuse ducele, mai ai un sfert de oră de stat cu 
acest om sfânt înainte de a-ţi primi pedeapsa. 

Şi arătă înspre preot. 

— Vezi de termină într-un sfert de oră, căci nu ţi-e îngăduit 
un minut în plus. 

Apoi întorcându-se către omul bisericii: 

— Părinte, zise, fă-ţi datoria. 

Şi ieşi luând cu el pe cei doi purtătorii de făclii şi pe omul 
cu pergamentul. 

Dar lăsă uşa larg deschisă în urmă pentru ca el şi soldaţii 
să poată privi înăuntrul celulei şi să observe fiecare mişcare 
a condamnatului, de care se îndepărtase numai din respect 
faţă de spovedanie, atât doar cât să nu le audă vocile. 

Un nou suspin trecu printre gratii şi veni să atingă inima 
palpitândă a osânditului. Contesa sperase că uşa se va 
închide lăsându-l singur cu preotul şi, cine ştie? Poate 
atunci, prin rugăminţi şi lacrimi, văzând la picioarele sale o 
femeie cerând îndurare pentru soţul ei, un copil rugân-du- 
se pentru tatăl său, poate că omul lui Dumnezeu ar fi 
consimţit să întoarcă capul şi să-l lase pe conte să fugă. 

Era ultima speranţă a bietei mele mame, şi o pierdu... 

Emmanuel-Philibert tresări. Uneori uita că întâmplarea 
era istorisită de un fiu care îi povestea ultimele clipe ale 
părintelui său. 1 se părea că citeşte câteva pagini dintr-o 
îngrozitoare legendă. 

Apoi deodată un cuvânt îl readucea la realitate, făcân-du-l 
să înţeleagă că povestirea nu era născocirea penei unui 
istoric indiferent, ci cronica vie a agoniei unui tată povestită 
de fiu. 

— Era ultima speranţă a bietei mele mame şi o pierdu! 
Repetă Odoardo care, văzând mişcarea făcută de 
Emmanuel, se oprise o clipă din povestire. Căci, urmă el, de 
cealaltă parte a uşii, luminat de cele două torţe şi de 
lămpile fumegânde ale coridorului, spectacolul funebru 


stăruia în faţa ochilor ei teribil ca o vedenie, ucigător ca 
realitatea. Numai preotul rămăsese lângă conte, cum v-am 
spus. Contele, fără să-i mai pese din partea cui venea 
ultimu-i consolator, îngenunchie în faţa lui. Apoi începu 
spovedania; stranie spovedanie, în care cel care avea să 
moară nu părea că se gândeşte la el, ci avea numai grija 
celorlalţi; în care cuvintele ce păreau adresate preotului 
erau în realitate adresate soţiei şi copilului şi nu se înălţau 
spre Dumnezeu decât după ce trecuseră prin inima mamei 
şi a fiicei! Numai sora mea, dacă mai trăieşte încă, ar putea 
spune cu câte lacrimi a fost primită confesiunea aceea, căci 
eu nu eram acolo. Eu, copil zglobiu, neştiind ce se petrecea 
la trei sute de leghe de mine, zburdam, râdeam, cântam 
poate chiar în momentul când tatăl meu, în pragul morţii, 
vorbea despre fiul lui absent mamii şi sorei mele 
înlăcrimate. 

Apăsat de acea amintire, Odoardo se întrerupse o clipă; 
apoi reîncepu înăbuşindu-şi un suspin: 

— Sfertul de oră trecu îndată. Omul mascat urmărea cu 
ceasul în mână desfăşurarea spovedaniei pe chipurile 
preotului şi a osânditului; apoi, când cele cincisprezece 
minute se sfârşiră, rosti: 

— Conte, timpul care ţi-a fost sortit să rămâi printre cei vii 
a expirat. Preotul şi-a sfârşit misiunea; e rândul călăului să 
şi-o îndeplinească. 

Preotul îl împărtăşi pe conte şi se ridică. Apoi, arătându-i 
crucifixul, se retrase spre uşă, pe când în acelaşi pas cu el 
se apropia călăul. Contele rămăsese în genunchi. 

— Ai vreo ultimă rugăminte să adresezi ducelui Sforza sau 
împăratului Carol-Quintul? Întrebă omul mascat. 

— N-am a adresa vreo rugăminte decât lui Dumnezeu, 
răspunse contele. 

— Atunci, eşti pregătit? Întrebă acelaşi om. 

— Vezi bine, deoarece sunt în genunchi. 

Într-adevăr contele era în genunchi, cu faţa întoarsă spre 
gratiile porţii întunecoase prin care îl priveau soţia şi 


copilul său. Buzele, ce păreau că se roagă mai departe le 
trimetea vorbe de iubire; era tot ca o ultimă rugă. 

— Dacă nu vreţi ca mâna mea grosolană să vă atingă, 
conte, rosti o voce în spatele osânditului, răsfrângeţi-vă 
singur gulerul cămâşii. Sunteţi nobil şi n-am dreptul să vă 
ating decât cu tăişul săbiei. 

Contele, fără să răspundă, îşi desfăcu cămaşa până pe 
umeri şi rămase cu gâtul descoperit. 

— Cere îndurare lui Dumnezeu! Zise călăul. 

— Doamne bun şi milostiv, spuse contele, Doamne a-tot- 
puternic, îţi încredinţez sufletul meu! 

Nici nu apucase bine să sfârşească ultimul cuvânt, că sabia 
gâdelui şuieră şi luci în întunecime ca un fulger, capul 
osânditului desprins de pe umeri zbură, ca într-un ultim 
elan de dragoste, şi rostogolindu-se izbi partea de jos a uşii 
cu gratii. 

Un strigăt surd se auzi odată cu zgomotul unui trup ce se 
prăbuşea la pământ. 

Dar cei de faţă crezură că acel strigăt era ultimul horcăit 
al osânditului; zgomotul căderii unui trup îl luară drept cel 
al cadavrului căzând pe lespezile carcerii. 

— Iertaţi-mă, monsenioare, zise Odoardo întrerupân-du- 
se, dar dacă vreţi să ştiţi urmarea, mi-ar trebui un pahar cu 
apă, căci simt că-mi vine să leşin. 

Emmanuel-Philibert văzând că într-adevăr cel care-l 
povestise întâmplarea aceea teribilă pălise şi se clătina, se 
repezi să-l susţină şi îl aşeză pe nişte perne, dându-i el 
însuşi paharul cu apă pe care-l cerea. 

Fruntea prinţului era îmbrobonată de sudoare şi, cu toate 
că era oştean călit pe câmpul de bătălie, părea şi el gata să 
leşine ca şi nenorocitul căruia îi dădea ajutor. 

După vreo cinci minute Odoardo îşi reveni. 

— Vreţi să ştiţi ce-a mai urmat, monseniore? Întrebă el. 

— Vreau să ştiu tot, domnule, zise Emmanuel; asemenea 
povestiri sunt învățături foarte bune pentru prinții ce vor 
domni într-o zi. 


— Fie! Spuse tânărul; de altfel, ce-a fost mai groaznic a 
trecut. 

Îşi şterse cu palma mâinii fruntea plină de sudoare şi 
poate totodată ochii umezi de lacrimi. 

— Când mama îşi reveni, urmă el, totul dispăruse ca o 
vedenie şi ar fi putut să creadă că n-avusese decât un vis 
urât, dacă nu s-ar fi trezit culcată pe patul portarului. Cu 
atâta disperare o implorase mama pe sora mea să nu 
plângă, de spaimă că hohotele ei ar putea fi auzite încât, 
deşi biata copilă credea că-şi pierduse totodată cu tatăl şi 
mama, sta tăcută privind-o cu ochi mari înspăimântați din 
care şiroiau lacrimile; lacrimi ce curgeau la fel de tăcute din 
ochii fetiţei cum curseseră şi pentru tată. lemnicerul nu se 
afla acolo, era numai soţia lui. Făcându-i-se milă de contesă, 
femeia îi dădu să-şi pună nişte haine de-ale ei, o îmbrăcă şi 
pe fetiţă cu straie de-ale băiatului şi în zorii zilei ieşind cu 
ele, le conduse până la drumul către Novară; acolo dădu 
contesei doi ducați, spunându-i să plece cu Dumnezeu. 

Biata mamă părea obsedată de o viziune groaznică. 

Nu îndrăznea să se întoarcă la palat ca să ia bani, ori să se 
intereseze de trăsura cu care trebuia să fugă contele, fiind 
înnebunită de spaimă. N-avea decât un singur gând, să 
fugă, să treacă graniţa, să părăsească pământurile ducelui 
Sforza. Dispăru cu copilul spre Novară şi de atunci nu s-a 
mai auzit nimic de ea... Ce s-a întâmplat cu mama? Ce s-a 
întâmplat cu sora mea? Nu ştiu nimic! 

— Ştirea morţii tatălui meu ajunse la Paris. Chiar regele 
mi-o aduse la cunoştinţă, asigurându-mă că mă pot bizui pe 
ocrotirea lui şi că un război va răzbuna asasinatul contelui. 

Am cerut voie regelui să-l întovărăşesc. La început norocul 
surâse armatei franceze, am străbătut provinciile ducelui, 
tatăl domniei tale, pe care regele puse stăpânire şi 
ajunserăm la Milano. 

Ducele Sforza se refugiase la Roma, la papa Paul al III-lea. 

Se făcură cercetări cu privire la uciderea tatălui meu; dar 
n-a fost cu putinţă să regăsească pe vreunul din cei care 


asistaseră la acel omor, sau chiar participaseră. Călăul 
murise subit la trei zile după execuţie. Nimeni nu ştia 
numele grefierului care citise sentinţa. Preotul care îl 
spovedise pe condamnat era necunoscut. lemnicerul, soţia 
şi fiul lor fugiseră. 

Astfel, cu toate cercetările mele, n-am putut nici măcar să 
descopăr unde odihnea trupul tatălui meu. 

— Trecuseră douăzeci de ani de la cercetările mele 
zadarnice, când am primit o scrisoare de la Avignon. 

Un om care nu semna decât cu o iniţială mă poftea să vin 
imediat la Avignon, dacă voiam dezvăluiri sigure şi complete 
despre moartea tatălui meu, contele Francesco Maraviglia. 
Îmi da numele şi adresa preotului care avea misiunea de a 
mă conduce la el, dacă acceptam invitaţia lui. 

Ceea ce-mi oferea scrisoarea aceea era dorinţa întregii 
mele vieţi; aşa că am plecat fără întârziere. M-am dus de-a 
dreptul la preotul care mă aştepta şi care mă conduse la 
omul ce-mi scrisese. Era temnicerul fortăreței din Milano. 
Văzându-l pe tatăl meu mort şi cunoscând locul unde 
aştepta trăsura cu cei o sută de mii de ducați, duhul rău îl 
ispiti. O întinsese pe mama pe pat, lăsând-o în grija soţiei lui 
şi coborâse cu ajutorul scării de frânghie. Se dusese să-l 
găsească pe vizitiu, care aştepta pe capră, se furişase până 
la el spunându-i că venea în numele tatălui meu, îl 
înjunghiase şi după ce îl aruncase într-un şanţ, plecase cu 
trăsura. 

Ajuns la frontieră, luase poştalionul până la Avignon, 
vânduse trăsura şi, cum nimeni nu venise să reclame 
comoara din ea, îşi însuşise cei o sută de mii de ducați şi 
scrisese soţiei şi fiului să vină la el. 

Dar pedeapsa lui Dumnezeu îl ajunse. Întâi îi muri femeia, 
apoi după zece ani de suferinţă, fiul se duse după mamă. În 
sfârşit, simţise că în curând îi va veni şi lui rândul să se 
înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, pentru a da seamă de cele 
făptuite cât timp trăise pe acest pământ. Simţind acea 


chemare de sus, îl cuprinseseră remuşcările şi se gândise la 
mine. Aşa că înţelegeţi acum de ce dorea să mă vadă. 

Voia să-mi povestească totul şi să-mi ceară iertare, nu 
pentru moartea tatii, căci n-avea nici un amestec în acea 
crimă, ci pentru asasinarea vizitiului şi pentru furtul celor o 
sută de mii de ducați. În privinţa omului asasinat, nu mai 
era nimic de îndreptat, omul fiind mort. 

Cât despre cei o sută de mii de ducați, cumpărase cu ei, la 
Villeneuve-lez-Avignon, un castel şi o moşie minunată din 
venitul căreia trăia. 

Mai întâi, l-am pus să-mi povestească moartea tatii cu 
toate amănuntele, nu odată, ci de zece ori. De altfel, 
noaptea aceea i se păruse şi lui atât de groaznică, încât nu-i 
scăpase nici un detaliu şi îşi amintea cele mai mici 
amănunte ale sinistrei întâmplări, ca şi cum s-ar fi petrecut 
în ajun. Din nefericire, despre mama şi sora mea nu ştia 
nimic, în afară de ce-i povestise soţia care le văzuse 
dispărând pe drumul spre Novară. Vor fi murit de oboseală 
ori de foame! 

Eram bogat şi n-aveam nevoie să-mi mai sporesc avutul, 
dar se putea întâmpla ca într-o zi să apară mama, ori sora 
mea. Nevoind să-l dezonorez pe omul acela printr-o 
mărturisire publică a crimei, l-am pus să doneze castelul şi 
moşia contesei de Maraviglia şi fiicei sale; apoi, atât cât mi- 
a fost cu putinţă şi-mi îngăduia Cel de sus, l-am iertat. 

Dar la atât s-a mărginit iertarea mea. Francesco-Maria 
Sforza murise în 1535, la un an şi o zi după somaţia făcută 
de tatăl meu de a se înfăţişa înaintea judeţului lui 
Dumnezeu. Deci, de acela n-aveam a mă mai ocupa; fusese 
pedepsit măcar pentru slăbiciunea, dacă nu pentru crima 
lui. 

Dar rămânea împăratul Carol-Quintul, la apogeul puterii, 
în culmea gloriei şi a prosperității! Numai el rămăsese 
nepedepsit şi pe acesta m-am hotărât să-l lovesc. 

Ai să-mi spui că oamenii care poartă sceptru şi coroană nu 
pot fi judecaţi decât de Dumnezeu; dar uneori Dumnezeu 


pare a uita. 

Atunci e datoria oamenilor să-şi amintească; eu mi-am 
amintit, asta-i tot. Numai că nu ştiam că împăratul purta 
sub haină cămaşă de zale. El de asemeni îşi amintea! 

— Aţi vrut să ştiţi cine sunt şi de ce am făptuit crima. Sunt 
Odoardo Maraviglia şi am vrut să-l ucid pe împărat pentru 
că datorită lui tatăl meu a fost asasinat în noaptea aceea, 
iar mama şi sora mea au murit de oboseală şi de foame! 

lată ce-am avut de sus. Acum, monseniore, cunoaşteţi 
adevărul. Am vrut să ucid, merit să fiu ucis; dar sunt 
gentilom şi cer să mor ca un gentilom. 

Emmanuel-Philibert înclină capul în semn de aprobare. 

— E drept, zise el, şi cererea îţi va fi acordată. Doreşti să 
rămâi liber până la ora execuţiei? Înţeleg prin a rămâne 
liber, să nu fii legat. 

— Ce-ar trebui să fac pentru asta? 

— Să-mi dai cuvântul dumitale că nu vei încerca să fugi. 

— Vi l-am şi dat. 

— Atunci mai dă-mi-l odată. 

— Vi-l mai dau; dar grăbiţi-vă... Crima este cunoscută, 
mărturisirea completă... De ce m-aţi face să mai aştept? 

— Nu hotărăsc eu ora morţii unui om. În privinţa asta se 
va proceda după cum va binevoi împăratul Carol-Quintul. 

Apoi, chemându-l pe sergent. 

— Condu-l pe domnul într-un cort separat, spuse 
Emmanuel, şi vezi să nu-i lipsească nimic. Ca pază este 
deajuns o singură santinelă: am cuvântul său de gentilom. 
Plecaţi! 

Sergentul ieşi, luând cu dânsul pe prizonier. 

Emmanuel-Philibert îl urmări cu privirea până când ieşi 
din cort. 

Apoi, părându-i-se că aude un uşor zgomot în spate, se 
întoarse. 

Leona sta în picioare pe pragul celei de a doua încăperi şi 
draperia despărţitoare tocmai se lăsase în urmă-i. 


Zgomotul care atrăsese atenţia lui Emmanuel îl făcuse 
draperia căzând. 

Leona ţinea mâinile împreunate; pe chip i se vedeau 
armele lacrimilor vărsate fără îndoială la povestirea 
prizonierului. 

— Vrei ceva? Întrebă prinţul. 

— Vreau să-ţi spun, Emmanuel, îi răspunse Leona, vreau 
să-ţi spun că este cu neputinţă ca omul acesta să moară! 

Chipul lui Emmanuel-Philibert se întunecă. 

— Leona, rosti el, nu-ţi dai seama ce-mi ceri. Tânărul a 
săvârşit o crimă îngrozitoare, dacă nu cu fapta, cel puţin cu 
intenţia. 

— N-are a face, zise Leona înlănţuindu-i gâtul cu braţele, 
îţi repet că tânărul acela nu va muri! 

— Împăratul va hotări soarta lui, Leona. Tot ce pot face şi 
singurul lucru pe care-l pot face, este să raportez totul 
împăratului. 

— Iar eu, îţi spun, dragă Emmanuel, că de-ar fi ca 
împăratul să-l condamne pe tânăr la supliciul suprem, tu ai 
putea obţine graţierea lui, nu-i aşa? 

— Leona, îţi închipui că am asupra împăratului o putere pe 
care n-o am. lrebuie ca justiţia imperială să-şi urmeze 
cursul. Dacă ea osândeşte... 

— Chiar de-ar fi să-l osândească, trebuie ca Odoardo 
Maraviglia să trăiască, înţelegi? Trebuie, iubitul meu 
Emmanuel! 

— Şi de ce trebuie numaidecât? 

— Pentru că, rosti Leona, pentru că este fratele meu...! 

Emmanuel scoase un strigăt de uimire. 

Femeia pe moarte, doborâtă de oboseală şi de foame pe 
malul râului Sesia, copilul ce păstrase cu îndârjire secretul 
naşterii şi sexului său, pajul ce refuzase diamantul lui Carol- 
Quintul, toate i se lămureau acum datorită celor trei cuvinte 
care-i scăpaseră Leonei despre Odoardo Maraviglia: „Este 
fratele meu!” 

XIII. DEMONUL SUDULUI. 


Pe când în cortul lui Emmanuel-Philibert se petrecea scena 
pe care v-am povestit-o, un mare eveniment, vestit de 
fanfara trompetelor şi uralele oştenilor, punea în mişcare 
toată tabăra imperială. 

O mică trupă de călăreţi fusese semnalată dinspre 
Bruxelles; se trimiseseră ştafete în întâmpinarea ei iar 
ştafetele întorcându-se în galop făceau semne de mare 
bucurie, vestind că şeful cavalcadei era chiar Filip, fiul unic 
al prea măritului împărat, prinţul de Spania, regele 
Neapolului şi soţul reginei Angliei. 

La sunetul fanfarelor, la uralele celor dintâi care-l zăriseră 
pe prinţ, toată lumea ieşi din corturi repezindu-se în 
întâmpinarea augustului oaspete. 

Filip călărea pe un frumos cal alb, pe care-l strunea cu 
destulă eleganţă. Era înveşmântat într-o mantie violetă şi 
purta o vestă neagră - dublă culoare de doliu la regi - 
pantaloni bufanţi violeţi ca şi mantia, cizme înalte din piele 
de bivol, iar pe cap o tocă mică neagră, cum se purta la 
acea epocă, având în jurul calotei un şnur de mătase 
împodobit cu o pană neagră. 

La gât purta colierul ordinului Lânei de aur. 

Era pe atunci un om de douăzeci şi opt de ani, de statură 
mijlocie, mai mult gras decât slab, cu obrajii puţin buhăiţi şi 
barbă blondă, cu buzele strânse, rareori surâzătoare, nasul 
drept şi ochii având un fel de tremur sub pleoape ca la 
iepuri. Deşi era un om mai degrabă frumos, ansamblul 
fizionomiei lui n-avea nimic simpatic şi se simţea că 
îndărătul acelei frunţi de timpuriu încreţite se frământau 
mai mult gânduri mohorâte decât vesele. 

Împăratul avea o mare afecţiune pentru el. Îşi iubea fiul 
aşa cum o iubise şi pe mama lui; dar întotdeauna când o 
mângâiere i-ar fi putut apropia, simţise că inima prinţului 
de Spania rămâne învăluită în acea pojghiţă de gheaţă pe 
care nici o îmbrăţişare n-o putuse vreodată topi. 

Uneori, după ce nu-şi văzuse mult timp fiul, când mai uita 
de gândurile ascunse în dosul privirii tulburi şi 


tremurătoare a tânărului prinţ, se întreba îngrijorat în ce 
direcţie întunecatul mâner, veşnic preocupat de intrigi 
subterane, îşi îndrepta cazmaua ambițiilor sale. Împotriva 
duşmanilor lor comuni? Sau chiar împotriva lui? Şi, cu 
îndoiala aceasta în inimă, lăsa atunci să-i scape vorbe 
teribile, ca acelea pe care le spusese lui Emmanuel- 
Philibert chiar în dimineaţa aceea când vorbiseră de 
prizonier. 

Naşterea tânărului prinţ fusese sumbră, aşa cum avea să-i 
fie şi viaţa. Există uneori aurori sinistre ce se răsfrâng 
asupra unei zile întregi. Împăratul primise ştirea naşterii 
fiului său care venise pe lume marţi 31 mai 1527, odată cu 
cea a morţii conetabilului de Bourbon, a jefuirii Romei şi a 
captivităţii papii Clement al VII-lea. Fusese oprită orice 
petrecere cu ocazia acestei naşteri, de teamă că ar putea să 
pară o impietate faţă de doliul creştinităţii. 

Abia după un an vlăstarul imperial a fost recunoscut prinţ 
de Spania. Avuseseră loc atunci mari serbări, dar pruncul, 
care ajuns om avea să fie pricina atâtor lacrimi vărsate, 
plânsese fără întrerupere tot timpul acelor petreceri. 

Împlinise şaisprezece ani când împăratul, voind să-l 
încerce la război, l-a însărcinat cu despresurarea oraşului 
Perpignan asediat de Francezi sub comanda delfinului; dar, 
pentru a înlătura orice risc în această acţiune, îl trimisese 
însoţit de şase granzi de Spania, paisprezece baroni, de opt 
sute de gentilomi, două mii de cai şi cinci mii de pedestraşi. 

Împotriva unui asemenea ajutor de trupe proaspete nu era 
nimic de făcut. Francezii ridicară asediul şi infantul de 
Spania debută în cariera militară printr-o victorie. 

Dar, după rapoartele pe care le ceruse în privinţa acestei 
campanii, împăratul Carol-Quintul îşi dădu numaidecât 
seama că fiul său n-avea stofă de războinic; îşi luă deci 
asupra lui riscurile războaielor şi soarta schimbătoare a 
bătăliilor, lăsând moştenitorului împărăției sale studiul 
politicii, pentru care părea să aibă mai multă înclinare. 


La şaisprezece ani, tânărul prinţ făcuse asemenea 
progrese în marea artă de a guverna, încât Carol-Quintul 
nu ezită să-l numească guvernator al tuturor regatelor 
Spaniei. 

În 1543 se căsătorise cu dona Maria de Portugalia, vara lui 
dreaptă, născută în acelaşi an, în aceeaşi zi şi în aceeaşi oră 
cu el. 

Avusese un fiu, don Carlos, eroul unei jalnice povestiri şi a 
două, trei tragedii; fiu care se născuse în 1545. 

În sfârşit, în 1548, voind să viziteze Italia, plecase din 
Barcelona în toiul unei furtuni îngrozitoare care îm- 
prăştiase flota lui Doria şi-o silise să se întoarcă pentru 
moment în port; apoi, cu un vânt potrivnic încercase din 
nou să plece, debarcase la Genova, de la Genova ajunsese la 
Milano, cercetase câmpul de bătălie de la Pavia, ceruse săi 
se arate locul exact unde Francisc I îşi predase sabia, 
măsurase cu ochii adâncimea şanţului unde fusese în 
primejdie de a fi îngropată, monarhia franceză; apoi, la fel 
de posac şi tăcut, părăsise Milano, străbătuse Italia centrală 
şi venise să-l întâlnească pe împărat la Worms. 

Atunci, Carol-Quintul, flamand cu trup şi suflet, îl 
prezentase compatrioţilor din Namur şi din Bruxelles. 

La Namur, îl întâmpinase şi-i făcuse onorurile oraşului 
Emmanuel-Philibert. Cei doi veri se îmbrăţişaseră afectuos 
întâlnindu-se. După aceea Emmanuel îi oferise spectacolul 
unui mic război, la care, bineînţeles, Filip nu participase. 

Serbările fură la fel de somptuoase la Bruxelles ca şi la 
Namur. Şapte sute de prinți, baroni şi gentilomi ieşiră în 
afara porţilor ca să-l primească pe moştenitorul celei mai 
mari monarhii din lume. Apoi, după ce moştenitorul a fost 
văzut şi recunoscut cum se cuvine, tatăl lui îl primise în 
Spania. 

Emmanuel-Philibert îl însoţi până la Genova. În timpul 
acestei călătorii îl văzu prinţul de Piemont pentru ultima 
oară pe tatăl său. 


Trei ani după întoarcerea lui Filip în Spania, regele 
Eduard al VI-lea al Angliei muri, lăsând coroana sorei sale 
Maria, fiica Caterinei, mătuşa împăratului, pe care 
împăratul o iubea atât de mult încât învățase engleza, 
spunea el, numai ca să poată vorbi cu ea. 

Noua regină era grăbită să-şi aleagă un soţ: avea 
patruzeci şi şase de ani, deci n-avea timp de pierdut. Carol- 
Quintul îi propuse pe fiul său Filip. 

De la moartea încântătoarei Maria de Portugalia, care nu 
trăise decât până la vârsta înfloririi, Filip rămăsese văduv. 
Patru zile după naşterea lui don Carlos femeile reginei, 
curioase să vadă un măreț auto-da-fe de hughenoți, o 
lăsaseră pe lehuză singură lângă o masă plină de fructe, de 
care bolnava nu avea voie să se atingă. Fiică a Evei în toate 
privinţele, biata prinţesă n-ascultă de sfaturile medicului: se 
sculă, muşcă cu poftă nu dintr-un măr, ci dintr-un pepene şi 
peste douăzeci şi patru de ore muri! 

Nimica nu-l împiedica deci pe infantul don Filip să ia în 
căsătorie pe Maria Tudor, să lege Anglia de Spania şi, între 
insula din Nord şi peninsula din Sud, să înăbuşe Franţa. 

Era scopul cel mare al acestei uniri. 

Filip avea doi concurenţi la mâna verişoarei lui: 

Pe cardinalul Polus, cardinal fără să fie preot - fiul lui 
George, ducele de Clarence, frate cu Eduard al IV-lea - văr 
prin urmare cu regina, aproape de acelaşi grad ca şi Filip; 

Şi pe prinţul de Courtenay, nepotul lui Henric al VIII-lea, 
adică rudă la fel de apropiată ca ceilalţi doi cu regina 
Maria. 

Carol-Quintul îşi asigură mai întâi sprijinul reginei Maria 
şi, după ce se asigură de acest sprijin, pe care îl cucerise 
datorită influenţei părintelui Henric, duhovnicul reginei 
văduve, trecu fără şovăire la acţiune. 

Prinţesa Maria era o înflăcărată catolică. Mărturie stă 
titlul de Maria cea sângeroasă, pe care i l-au dat, unii după 
alţii, toţi istoricii englezi. 


Împăratul începu deci prin a îndepărta de lângă ea pe 
prinţul de Courtenay, un tânăr de treizeci şi doi de ani, 
frumos ca un arhanghel, viteaz ca un Courtenay, învinuindu- 
l că ar fi un înflăcărat ocrotitor al ereziei; într-adevăr regina 
Maria observase că miniştrii ei care o îndemnau la această 
căsătorie făceau parte dintre cei pe care-i bănuia molipsiţi 
de falsa religie al cărei papă se proclamase tatăl ei, Henric 
al VIII-lea, ca să nu mai aibă de furcă cu episcopii de la 
Roma, cum le spunea el. 

Odată ce regina era convinsă de asta, prinţul de 
Courtenay nu mai era de temut. 

Rămânea cardinalul Polus, poate mai puţin viteaz decât 
Courtenay, dar tot aşa de frumos ca el şi cu siguranţă un 
politician mult mai abil, crescut fiind la şcoala papilor. 

Cardinalul Polus era cu atât mai de temut cu cât Maria 
Tudor, înainte de a fi încoronată scrisese, cu sau fără 
intenţie, papii Iulius al III-lea să i-l trimită pe cardinalul 
Polus în calitate de legat apostolic, ca să lucreze împreună 
cu ea la sfânta operă de restabilire a religiei. Din fericire 
pentru Carol-Quintul, papa care ştia cât de mari neplăceri 
avusese Polus sub Henric al VIII-lea şi prin ce primejdii 
trecuse, ezită la început să trimită în mijlocul frământărilor 
din Anglia un prelat de asemenea valoare. Aşa că trimise 
înaintea lui pe cardinalul Jean-Frangois Commendon, mare 
şambelan. Dar Maria îl ceruse pe Polus, nu pe Commendon, 
aşa că îl trimise pe acesta înapoi, rugându-l să grăbească 
venirea cardinalului. 

Polus plecă; dar împăratul avea la Roma spionii lui, aşa că 
fu informat de plecare şi, cum legatul a latere 197 trebuia 
să străbată Germania şi să treacă de la Insbruck, Carol- 
Quintul dădu ordin lui Mendoza, care comanda un corp de 
cavalerie în oraş, să-l aresteze pe cardinalul Polus când va 
trece, sub pretextul că era rudă prea apropiată cu regina 
ca să-i poată da sfaturi dezinteresate în problema căsătoriei 
ei cu infantul don Filip. 


Mendoza era un adevărat căpitan, aşa cum le trebuie 
prinților în asemenea împrejurări. Pentru el nu exista decât 
ordinul primit. Ordinul spunea să-l aresteze pe cardinalul 
Polus; îl arestă şi-l ţinu prizonier până fură semnate toate 
articolele contractului de căsătorie dintre Filip al Spaniei şi 
Maria a Angliei. 

După semnarea articolelor, i se dădu drumul. Polus, om 
înţelept, acceptă situaţia şi îşi îndeplini misiunea de legat a 
latere nu numai pe lângă Maria, ci şi pe lângă Filip. 

Unul dintre articole specifica că Maria Tudor, regină a 
Angliei, nu se putea căsători decât cu un rege. Asta nu era o 
problemă pentru Carol-Quintul; îl făcu pe fiul său Filip, rege 
al Neapolului. 

Succesul acesta îl mai consolă puţin pe împărat, întristat 
de cele două eşecuri pe care le suferise, unul la Insbruck 
unde surprins în toiul nopţii de ducele Maurice, fugise atât 
de grabnic încât nu observase că-şi pusese numai 
centironul, uitând sabia; al doilea în faţa oraşului Metz, 
unde fusese silit să ridice asediul, lăsând în no-roaiele unui 
dezgheţ tunurile, chesoanele, materialele de război şi o 
treime din armată. 

— Aha! Exclamase el, deci mi se întoarce roata norocului! 

În sfârşit, la 24 iulie 1554, adică cu nouă luni înainte de 
epoca la care am ajuns, chiar de sărbătoarea sfântului 
Iacob, ocrotitorul Spaniei, Maria a Angliei se unise cu Filip 
al II-lea. Cea care putea fi numită Tigresa Nordului se 
căsătorise cu cel care avea să fie numit Demonul Sudului. 

Filip plecase din Spania însoţit de douăzeci şi două de vase 
de război în care se aflau şase mii de oameni. Dar înainte de 
a intra în portul Hampton, expediase înapoi toate corăbiile 
lui, ca să nu debarce în Anglia decât cu cele pe care i le 
trimisese în întâmpinare logodnica lui, regina Maria. 

Acele vase, în număr de optsprezece, erau precedate de 
cea mai mare corabie construită vreodată de englezi, care 
fusese lansată la apă cu prilejul acesta. 


Corăbiile înaintară în întâmpinarea prinţului de Spania 
până la trei leghe în largul mării şi acolo, în zgomotul 
salvelor de artilerie, a duruitului tobelor şi a fanfarei 
trompetelor, Filip trecu de pe vasul lui pe cel ce i-l trimitea 
logodnica. 

Era însoţit de şaizeci de gentilomi, dintre care doisprezece 
erau granzi de Spania. Patru dintre ei, amiralul de Castilia, 
ducele de Medina-Coeli, Ruy Gomez de Silva şi ducele de 
Alba aveau fiecare câte patruzeci de paji şi valeţi. 

În sfârşit, lucru minunat şi nemaivăzut vreodată, spune 
Gregorio Leţi, istoricul lui Carol al V-lea, s-a socotit că acei 
şaizeci de seniori aveau cu ei o mie douăsute treizeci de paji 
şi valeţi armaţi. 

Cununia avu loc la Wincester. Cei care ar vrea să ştie cum 
a venit regina Maria Tudor în întâmpinarea logodnicului ei, 
cu ce rochie era îmbrăcată, cu ce podoabe era gătită, ce 
formă avea amfiteatrul dominat de cele două tronuri care 
aşteptau pe cei doi soţi; cei care ar vrea să cunoască şi mai 
multe, să afle cum a fost oficiată liturghia, cum s-au aşezat 
la masă şi, în sfârşit, cum Maiestăţile lor: „se sculară de la 
masă cu atâta iscusinţă că, deşi aveau înaintea lor mulţime 
de nobili şi doamne, dispărură în iatacul lor nevăzuţi printr- 
o uşă mascată”, vor găsi toate amănuntele acestea şi încă 
multe altele în istoricul pe care l-am citat. 

În ce ne priveşte, oricât de interesante şi mai cu seamă de 
pitoreşti ar fi asemenea amănunte, ele ne-ar duce prea 
departe, aşa că ne întoarcem la regele Angliei şi al 
Neapolului, Filip al II-lea, care după nouă luni de căsnicie 
reapărea pe continent şi, într-un moment când nimeni nu se 
aştepta, îşi făcea apariţia, după cum am mai spus, la 
intrarea în tabără, salutat de duruitul tobelor, fanfara 
trompetelor şi de uralele oştenilor germani şi spanioli ce-l 
însoțeau cu alai. 

Carol-Quintul fusese unul dintre primii anunţaţi de sosirea 
neaşteptată a fiului său şi bucuros că Filip n-avea nici un 
motiv (cel puţin aşa părea) să-i ascundă prezenţa lui în 


Flandra, deoarece venea să-l viziteze în tabără, făcu o 
sforţare şi sprijinindu-se pe braţul unui ofiţer se târi până la 
uşa cortului. 

De abia ajunsese că îl şi zări pe don Filip înaintând spre el 
în mijlocul uralelor, tobelor şi trompetelor, ca şi cum era 
deja domn şi stăpân. 

— Ei, ce să-i faci, murmură Carol-Quintul, aşa vrea 
Dumnezeu! 

Dar Filip cum îşi zări părintele struni calul şi descălecă, 
apoi, apropiindu-se cu braţele întinse, capul descoperit şi 
aplecat, se aruncă la picioarele împăratului. 

Această umilinţă alungă toate gândurile rele din mintea lui 
Carol-Quintul. Îl ridică pe Filip, îl strânse în braţe şi 
întorcându-se către cei ce-l urmaseră cu alai pe prinţ: 

— Mulţumesc, domnilor, rosti el, că aţi ghicit bucuria ce-o 
voi avea la vederea fiului meu prea iubit şi că mi-aţi vestit-o 
dinainte cu strigăte şi urale! 

— Don Filip, zise el apoi prinţului, sunt aproape cinci ani 
de când nu ne-am văzut. Vino! Avem multe să ne spunem. 

Şi, salutând toată acea mulţime de oşteni şi ofiţeri adunaţi 
în faţa cortului, se sprijini de braţul fiului şi intră în pavilion 
în strigătele entuziaste: „Trăiască regele Angliei!” şi 
„Trăiască împăratul Germaniei!”, „Trăiască don Filip!” şi 
„Irăiască Carol-Quintul!” repetate de mii de ori. 

Într-adevăr, cum prevăzuse împăratul, el şi Filip aveau 
multe a-şi spune. 

Şi totuşi, după ce Carol-Quintul se instală pe divan iar 
Filip, refuzând onoarea de a sta alături de părintele său, se 
aşeză pe un scaun, urmă un moment de tăcere. 

Carol-Quintul rupse primul tăcerea pe care Filip o păstra, 
poate din respect faţă de tatăl său. 

— Fiule, zise împăratul, a. fost deajuns prezenţa ta atât de 
mult dorită ca să împrăştie impresia neplăcută pe care mi- 
au pricinuit-o veştile primite astăzi. 

— Una din aceste veşti, cea mai tristă din toate o şi cunosc, 
cum poţi observa după îmbrăcămintea mea, tată, răspunse 


Filip; am avut durerea de a pierde domnia-ta mama, eu o 
bunică! 

— Vestea ai aflat-o în Belgia, fiule? 

Filip se înclină. 

— În Anglia, sire; putem comunica direct cu Spania, pe 
când curierul pe care l-a primit Maiestatea-Voastră, a 
trebuit să vină de la Geneva aici pe uscat, ceea ce desigur |- 
a făcut să întârzie. 

— Într-adevăr, încuviinţă Carol-Quintul, aşa trebuie să fie; 
dar, în afară de această durere, fiule, mai am şi un alt motiv 
de îngrijorare. 

— Maiestatea-Voastră se referă la alegerea papii Paul al 
IV-lea şi la liga pe care ela propus-o regelui Franţei 
semnată probabil la ora aceasta? 

Carol-Quintul privi uimit pe don Filip. 

— Fiule, spuse el, nu cumva tot un vas englez te-a informat 
atât de bine? Totuşi e cale lungă de la Civita-Vecchia până la 
Portsmouth! 

— Nu, sire, vestea ne-a sosit prin Franţa; de asta am 
putut-o afla înaintea voastră. Trecătorile Alpilor şi Tirolului 
sunt încă închise de zăpezi şi l-au întârziat pe curierul 
Maiestăţii-Voastre, pe când al nostru a venit de-a dreptul de 
la Ostia la Marsilia, de la Marsilia la Boulogne şi de la 
Boulogne la Londra. 

Carol-Quintul se încruntă; multă vreme crezuse că el avea 
dreptul să fie informat primul de orice eveniment de seamă 
petrecut în lume şi iată că fiul lui nu mai că aflase înainte de 
moartea reginei loana şi alegerea lui Paul al IV-lea, dar îi şi 
anunţa un lucru neştiut de el: liga semnată între Henric al 
II-lea şi noul papă. 

Dar Filip păru că nu observă uimirea tatălui său. 

— De altfel, urmă el, familia Caraffa şi partizanii lor şi-au 
luat atât de bine toate măsurile, că tratatul a fost trimis 
regelui Franţei chiar în timpul conclavului 410). Asta 
explică şi îndrăzneala cu care Henric al II-lea a înaintat 


spre Bouvines şi Dinant, după ce cucerise Marienburg, fără 
îndoială cu scopul de a vă tăia retragerea. 

— O! O! Făcu Carol-Quintul, să fie el oare chiar atât de 
avansat cum spui, şi s-ar putea să fiu ameninţat de o nouă 
surpriză în genul celei de la Insbruck? 

— Nu, răspunse Filip, deoarece sper că Maistatea-Voastră 
nu va refuza să încheie un armistițiu cu regele Henric al II- 
lea. 

— Pe cuvântul meu! Strigă împăratul, ar fi o nebunie să 
refuz aşa ceva, ba chiar să n-o propun eu! 

— Sire, zise Filip, un armistițiu propus de domnia-ta l-ar 
face prea orgolios pe regele Franţei. lată de ce, regina 
Maria şi cu mine, am avut ideea să ne ocupăm de această 
afacere în interesul demnităţii Voastre. 

— Şi vii să-mi ceri învoirea de a trece la acţiune? Fie! 
Începe şi nu pierde timpul; trimite în Franţa cei mai abili 
ambasadori; cu cât ajung mai repede, cu atât mai bine. 

— Aşa ne-am gândit şi noi, Sire, şi, lăsând Maiestăţii- 
Voastre libertatea de a ne desmânţi, am şi trimis pe 
cardinalul Polus la regele Franţei pentru a cere un 
armistițiu. 

Carol-Quintul dădu din cap. 

— N-are să ajungă la timp, spuse el şi Henric va ajunge la 
Bruvelles înainte ca Polus să fi debarcat la Calais. 

— De asta cardinalul Polus a venit prin Ostende şi l-a ajuns 
pe regele Franţei la Dinant. 

— Oricât de priceput diplomat ar fi, zise Carol-Quintul cu 
un suspin, mă îndoiesc că va izbuti în asemenea tratative. 

— Sunt fericit atunci că pot vesti Maiestăţii-Voastre că a 
izbutit, răspunse Filip. Regele Franţei primeşte, dacă nu un 
armistițiu, măcar o încetare a luptelor până când se vor 
stabili condiţiile armistiţiului. Regele a ales ca loc de 
conferinţă mănăstirea Vocelles, de lângă Cambray şi 
cardinalul Polus când a venit să-mi anunţe la Bruxelles 
rezultatul misiunii, mi-a spus că a socotit mai înţelept să nu 
facă dificultăţi în privinţa asta. 


Carol-Quintul îl privi pe don Filip cu un fel de admiraţie: 
iată că îi anunţa cu cea mai mare modestie fericitul 
deznodământ al unei negocieri pe care el, Carol-Quintul, o 
socotise cu neputinţă. 

— Şi armistițiul, întrebă el, ce durată va avea? 

— Cea adevărată sau cea stabilită? 

— Cea stabilită. 

— Cinci ani, Sire! 

— Şi cea adevărată? 

— Cât va fi voia Celui de Sus. 

— Şi cât timp crezi, don Filip, că va dura voia Celui de 
Sus? 

— Ei, zise regele Angliei şi al Neapolului cu un zâmbet 
abia simţit, doar timpul necesar să aduceţi din Spania o 
întărire de zece mii de spanioli şi eu să pot trimite din 
Anglia un ajutor de zece mii de englezi. 

— Fiule, zise Carol-Quintul, armistițiul acesta era dorinţa 
mea cea mai vie, şi... Şi, cum tu ai obținut-o, ei bine, îţi 
făgăduiesc că tu îl vei ţine, ori rupe, după placul tău. 

— Nu înţeleg ce vrea să spună măritul împărat, replică 
Filip, care nu se putu stăpâni îndeajuns pentru a împiedica 
străfulgerarea de speranţă şi lăcomie ce străluci o clipă în 
ochii săi. 

Întrevăzuse foarte aproape de el sceptrul Spaniei şi al 
Ţărilor de Jos şi cine ştie? Poate şi coroana imperială. 

Opt zile mai târziu se semnă un armistițiu în următorii 
termeni: „Se încheie un armistițiu pe cinci ani, atât pe mare 
cât şi pe uscat, de care se vor bucura în egală măsură toate 
popoarele, statele, regatele şi provinciile atât ale 
împăratului cât şi ale regelui Franţei şi al regelui Filip”. 

„Pe durata celor cinci ani vor fi oprite orice acţiuni armate 
şi, totuşi, fiecare din aceşti stăpânitori va păstra tot ce a 
cucerit în timpul războiului”. 

„La acest armistițiu participă şi Sanctitatea Sa Paul al IV- 
lea.” 


Chiar Filip prezentă tratatul împăratului, care aruncă o 
privire aproape speriată pe chipul neclintit al fiului său. 

Tratatului nu-i mai lipsea decât semnătura lui Carol- 
Quintul. 

Carol-Quintul semnă. 

Apoi, după ce trasă cu mare dificultate cele cinci litere ale 
numelui său: 

— Sire, spuse el, dând pentru prima oară acest titlu fiului, 
întoarceţi-vă la Londra şi fiţi gata să reveniţi la Bruxelles la 
primul meu ordin. 

XIV. UNDE CAROL-QUINTUL ÎŞI ŢINE FĂGĂDUIALA 
FĂCUTĂ FIULUI SĂU DON FILIP 

Vineri 25 octombrie anul 1555, străzile oraşului Bruxelles 
mişunau de popor adunat nu numai din capitala 
Brabantului meridional, dar şi din alte state flamande ale 
împăratului Carol-Quintul. 

Toată gloata aceea se grămădea câtre palatul regal, care 
astăzi nu mai există şi pe-atunci se ridica în partea de sus a 
oraşului, aproape de culmea Caudenberg-ului. 

O mare adunare convocată din motive încă necunoscute şi 
care mai fusese odată amânată de împărat trebuia să aibă 
loc în ziua aceea. 

În scopul acesta interiorul sălii mari fusese împodobit şi 
tapisat spre partea de apus, adică spre intrare, unde se 
construise un fel de tribună înaltă de vreo şase, şapte 
trepte, acoperită de covoare splendide, având deasupra un 
baldachin cu stema imperială sub care se aflau trei fotolii 
goale, destinate bineînţeles, cel din mijloc împăratului, cel 
din dreapta regelui Filip, sosit în ajun şi cel din stânga 
reginei văduve a Ungariei, Maria de Austria, sora lui Carol- 
Quintul. 

O serie de bănci paralele aşezate în continuarea celor trei 
fotolii formau împreună un fel de semicerc. 

Alte scaune erau aşezate înaintea estradei, ca băncile în 
faţa scenei unei săli de spectacol. 


Regele Filip, regina Maria, regina Eleonora, văduva lui 
Francisc I, Maximilian regele Boemiei, Cristina, ducesa de 
Lorraine se instalaseră în palat. 

Numai Carol-Quintul rămăsese mai departe în căsuţa lui 
din Parc, cum îi spunea el. 

La ora patru după amiază ieşi din căsuţă, încălecă pe un 
catâr al cărui mers domol îl făcea să sufere mai puţin decât 
oricare alt mijloc de locomoţie. De mers pe jos nici nu putea 
fi vorba; accesele de gută erau tot mai violente şi împăratul 
nu ştia dacă va putea merge din pragul uşii până la tribuna 
sălii mari, ori va trebui să fie purtat acei câţiva paşi. 

Regii şi prinții urmau pe jos catârul împăratului. 

Împăratul era înveşmântat cu mantia imperială, toată 
ţesută în fir de aur, peste care atârna marele cordon al 
Lânii de aur. Purta coroana, dar sceptrul, pe care mâna lui 
nu mai avea puterea să-l ţină, era dus înaintea lui pe o 
pernă de catifea roşie. 

Personajele care trebuiau să ocupe băncile aşezate în cele 
două laturi ale fotoliilor şi în faţa estradei fuseseră dinainte 
introduse în sală. 

La dreapta fotoliilor stăteau cavalerii Lânei de aur pe o 
bancă tapiţată. 

Pe banca din stânga la fel tapiţată se aflau prinții, granzii 
de Spania şi seniorii. 

În spatele lor, pe alte bănci netapiţate, se aflau cele trei 
consilii: Consiliul de Stat, consiliul privat şi consiliul de 
finanţe. 

În sfârşit, pe alte bănci plasate în faţă, erau mai întâi 
reprezentanţii Brabantului, apoi reprezentanţii Flandrei şi 
toţi ceilalţi reprezentanţi, după rangul ce-l aveau. 

Balcoanele ce înconjurau sala erau de dimineaţă tixite cu 
spectatori. 

Împăratul intră către orele patru şi un sfert; se rezema de 
umărul lui Whilhelm de Orania, cel supranumit mai târziu 
Taciturnul. 


Lângă Wilhelm de Orania mergea Emmanuel-Philibert 
însoţit de scutier şi de paj. 

De cealaltă parte, înaintea regilor şi a părinţilor, la câţiva 
paşi în dreapta împăratului, înainta un om de treizeci, 
treizeci şi cinci de ani, necunoscut tuturor şi care părea tot 
aşa de mirat că se află acolo ca şi spectatorii care-l priveau. 

Era Odoardo Maraviglia ce fusese scos din închisoare, 
îmbrăcat într-un splendid costum şi adus în acel loc, fără să 
ştie unde va merge şi nici ce voiau să facă cu el. 

La apariţia împăratului şi a strălucitei suite ce venea după 
el, toată lumea se ridică. 

Împăratul Carol-Quintul înaintă pe tribună păşind cu 
foarte mare greutate, deşi era susţinut. Se vedea bine că-i 
trebuia un curaj nemaipomenit şi mai cu seamă o mare 
obişnuinţă a suferinţei ca să nu scoată un geamăt la fiecare 
pas ce-l făcea. 

Se aşeză, având la dreapta pe don Filip şi la stânga pe 
regina Maria. 

Apoi, la un semn al lui, toată lumea făcu la fel, afară de 
prinţul de Orania, Emmanuel-Philibert şi cele două 
persoane care formau suita lui într-o latură iar în cealaltă 
Odoardo Maraviglia care liber, înveşmântat, cum am mai 
spus, în haine scumpe, privea cu uimire spectacolul. 

După ce toată lumea se aşeză, împăratul făcu semn 
consilierului Philibert Brussellius să ia cuvântul. 

Toţi aşteptau cu nelinişte. Numai chipul lui Filip rămânea 
calm şi nepăsător. Privirea-i învăluită părea că nu vede 
nimic. Aproape nu-ţi venea a crede că putea circula sângele 
sub pielea aceea palidă şi neînsufleţită. Vorbitorul explică în 
puţine cuvinte că regii, prinții, granzii de Spania, cavalerii 
Lânei de aur, reprezentanţii Flandrei prezenţi în sală au 
fost convocați să fie de faţă la abdicarea împăratului Carol- 
Quintul în favoarea fiului său don Filip, căruia, începând din 
acel moment, îi trecea titlurile lui de rege al Castiliei, al 
Leonului, al Granadei, al Navarei, al Aragonului, al 
Neapolului, al Siciliei, al Majorcăi, al insuleleor, a Indiilor şi 


a pământurilor din marea Oceanică şi Atlantică, precum şi 
cele de arhiduce de Austria, duce de Burgundia, de Lothier, 
de Brabant, de Luisburg, de Luxemburg, de Queliere; conte 
de Flandra, de Artois; de Burgundia: palatin de Hainaut, de 
Zelande, de Olanda, de Feurette, de Haguenau, de Namur, 
de Zutphen; în sfârşit şi cele de prinţ de Zwane, marchiz al 
Sfântului-Imperiu, senior de Frize, de Salmi, de Malines, şi 
a cetăților, oraşelor şi regiunilor Utrecht, Overyssel şi 
Groeningen. 

Coroana imperială era rezervată lui Ferdinand, regele 
romanilor. 

La acest punct numai o umbră lividă trecu pe faţa lui don 
Filip şi un uşor tremur îi înfioră muşchii obrajilor. 

Abdicarea, ce tăiase tuturor răsuflarea de uimire, oratorul 
o atribuie dorinţei împăratului de a revedea Spania, pe care 
n-o mai văzuse de doisprezece ani şi mai ales suferințelor 
ce le îndura din pricina gutei, suferinţe sporite şi mai mult 
de clima aspră a Flandrei şi Germaniei. 

Sfârşi rugând în numele împăratului pe reprezentanţii 
Flandrei să privească cu bunăvoință această cedare a ţării 
lor lui don Filip. 

După ce sfârşi discursul cu o peroraţie în care ruga pe 
Dumnezeu să-l ţină mai departe pe măritul împărat sub 
ocrotirea lui divină, Philibert Brussellius tăcu şi îşi reluă 
locul. 

Atunci împăratul se ridică la rândul său; era palid şi 
năduşeala suferinţei îi umezea chipul; voia să vorbească şi 
ţinea în mână o hârtie pe care era scris discursul lui, pentru 
cazul când nu l-ar ajuta memoria. 

La primul semn prin care-şi arătă dorinţa de a vorbi, 
murmurul general ce se ridicase în sală când îşi sfârşise 
discursul consilierul Brussellius, încetă ca prin farmec şi 
oricât de slabă era vocea împăratului, nu se pierdu nici o 
silabă din clipa când începu a vorbi. E drept că pe măsură 
ce-şi rostea discursul şi, aruncând o privire asupra vieţii 
sale trecute, îşi amintea de munca, primejdiile, activitatea şi 


planurile sale, vocea-i creştea, gesturile deveneau tot mai 
largi, ochiul căpăta o vioiciune ciudată şi accentul găsea 
acele solemne inflexiuni pe care le au ultimele cuvinte ale 
muribunzilor. 

— Dragi prieteni, începu el, (11) aţi auzit care sunt 
motivele ce m-au hotărât să renunţ la sceptru şi la coroană 
în favoarea regelui Filip, fiul meu. Daţi-mi voie să adaug 
câteva vorbe care vă vor lămuri mai bine hotărârea şi 
gândul meu. Dragi prieteni, mulţi dintre cei care mă ascultă 
astăzi trebuie să-şi aducă aminte că în ziua de cinci ianuarie 
trecut s-au împlinit exact patruzeci de ani de când bunicul 
meu, prea slăvitul Maximilian, m-a eliberat de sub tutela lui 
şi, chiar în această sală şi la aceeaşi oră, având eu abia 
cincisprezece ani, mă lăsă stăpân pe toate drepturile mele. 
În anul următor, murind regele Ferdinand Catolicul, bunicul 
meu după mamă, primii coroana, nefiind în vârstă decât de 
şaisprezece ani. 

„Mama mea trăia; dar, deşi atât de tânără şi în putere, 
rămăsese aşa de zguduită de moartea soţului ei, după cum 
ştiţi, încât nu era în stare să conducă ea însăşi regatele 
părinţilor şi a trebuit la şaptesprezece ani să-mi încep 
călătoriile peste mări ca să iau în stăpânire regatul Spaniei. 
În sfârşit, când bunicul meu, împăratul Maximilian muri, 
acum treizeci şi şase de ani - aveam atunci nouăsprezece - 
am râvnit la coroana imperială pe care o purtase, nu din 
dorinţa de a stăpâni un cât mai mare număr de ţări, ci 
pentru a putea apăra mai bine interesele Germaniei, a 
celorlalte regate ale mele şi mai ales a Flandrei mele iubite. 
În scopul acesta am plănuit şi dus la bun sfârşit atâtea 
călătorii; să le numărăm şi veţi fi surprinşi de numărul şi de 
amploarea lor. 

„Am fost de nouă ori în Germania de nord, de şase ori în 
Spania, de şapte ori în Italia, de zece ori în Belgia, de patru 
ori în Franţa, de două ori în Anglia şi de două ori în Africa; 
ceea ce face în total patruzeci de călătorii ori expediţii. 


„Şi în aceste patruzeci de călătorii ori expediţii, n-am pus 
la socoteală drumurile de importanţă mai mică făcute 
pentru vizitarea insulelor şi a provinciilor cucerite. 

„Ca să săvârşesc toate acestea am trecut de opt ori Marea 
Mediterană şi de trei ori Marea Occidentului, pe care mă 
pregătesc s-o traversez astăzi pentru ultima oară. 

„Voi trece sub tăcere călătoria mea în Franţa, pe care am 
traversat-o venind din Spania ca să mă duc în Ţările de Jos; 
călătorie impusă, după cum ştiţi, de motive grave. 112) 
„Am fost silit, din cauza numeroaselor şi deselor absenţe să 
dau în grija sorei mele regina, aici de faţă, guvernarea 
acestor provincii. Dar eu ştiu, cum ştiu şi diferitele 
organizaţii ale statului la fel de bine ca mine, cum şi-a 
îndeplinit această sarcină. 

„Odată cu aceste călătorii am avut şi multe războaie; toate 
au fost provocate sau acceptate împotriva voinţei mele şi 
astăzi ceea ce mă întristează părăsindu-vă, dragi prieteni, 
este că nu pot lăsa o pace mai durabilă, o linişte mai 
sigură... Asemenea treburi nu se fac, cum vă daţi bine 
seama, decât cu multă pregătire şi mare osteneală şi se 
vede prea bine, după paliditatea şi slăbiciunea mea, cât de 
mistuitoare sunt acele osteneli şi cât de anevoioase acele 
lucrări. Aşadar, să nu vă închipuiţi că nu mă cunosc într- 
atâta încât, măsurând sarcina ce mi-o impuneau 
evenimentele cu forţa pe care mi-a hărăzit-o Dumnezeu, să 
nu-mi dau seama că nu sunt la înălţimea misiunii ce mi-era 
dată. Dar am socotit că din pricina nebuniei de care suferea 
mama şi a vârstei fragede a fiului meu, ar fi fost o crimă să 
mă lepăd înainte de vreme de sarcina, oricât de grea ar fi 
fost, cu care Providența, dându-mi coroana şi sceptrul, mi-a 
împovărat capul şi braţul. 

„Totuşi, chiar de când am părăsit ultima oară Flandra ca 
să mă duc în Germania, aveam intenţia să pun în aplicare 
planul pe care-l îndeplinesc astăzi; dar văzând cât de jalnică 
era situaţia, simțind că mai am în mine un pic de forţă şi 
considerându-mă obligat de frământările ce tulburau 


republica creştină, atacată în acelaşi timp de turci şi de 
luterani, am crezut că este de datoria mea să las odihna 
pentru mai târziu şi să sacrific popoarelor mele ce-mi mai 
rămânea din forţă şi din viaţă. Eram pe drumul cel bun, 
gata să ajung la ţintă, când prinții germani şi regele 
Franţei, călcându-şi cuvântul dat, mă aruncară iar în 
vâltoarea tulburărilor şi a bătăliilor. Unii se îndârjiră chiar 
împotriva mea, cât pe ce să mă facă prizonier la Insbruck; 
alţii ocupară oraşul Metz, care făcea parte din Imperiu. 
Atunci m-am dus grabnic eu însumi ca să-l asediez cu o 
armată numeroasă. Am fost învins, armata mea nimicită, 
dar nu de oameni ci de forţele naturii. În schimbul Metz- 
ului, pierdut am luat francezilor burgurile Therouanne şi 
Hesdin. Am făcut mai mult: am pătruns până la 
Valenciennes înaintea regelui Franţei şi l-am silit să se 
retragă, făcând tot ce-am putut la bătălia de la Renty, 
disperat că nu puteam face mai mult. 

„Dar astăzi, în afară de lipsurile pe care întotdeauna mi le- 
am recunoscut, iată că boala se înrăutăţeşte şi mă doboară. 
Din fericire, în momentul când Dumnezeu îmi ia mama, îmi 
dă în schimb un fiu ajuns la vârsta când poate domni. Acum 
când puterile m-au părăsit şi mă apropii de moarte, nu mai 
preget să renunţ la dragostea şi pasiunea de a domni 
pentru binele şi liniştea supuşilor mei. În locul unui 
moşneag infirm, ajuns cu un picior în groapă, vă dau un 
prinţ voinic, preferabil prin tinereţea şi virtutea-i 
înfloritoare. Juraţi-i deci lui dragostea şi credinţa pe care 
mi-aţi jurat-o mie şi pe care mi-aţi păstrat-o cu atâta 
loialitate. Mai ales, luaţi seama ca nu cumva ereziile ce vă 
împresoară să se strecoare printre voi tulburând frăţia ce 
trebuie să vă unească şi dacă vedeţi cumva că ele prind 
rădăcini, grăbiţi-vă să le stârpiţi, să le smulgeţi din pământ 
şi să le aruncaţi departe de voi. 

„Şi acum, ca să închei cu încă câteva cuvinte tot ce am 
spus despre mine, voi adăuga că am făcut multe greşeli, fie 
din neştiinţă în tinereţe, fie din orgoliu la maturitate, fie din 


oricare altă slăbiciune inevitabilă firii omeneşti. În acelaşi 
timp, declar aici că niciodată n-am făcut cuiva înadins, cu 
bună ştiinţă, vreo ofensă sau violenţă, sau de s-a făcut fără 
ştirea mea ofensă sau violenţă şi am aflat, întotdeauna am 
îndreptat greşeala, aşa cum voi face îndată în faţa tuturor 
unei persoane aici prezente pe care o rog să aştepte cu 
răbdare şi îndurare. 

Apoi, se întoarse către don Filip care la sfârşitul 
discursului venise să îngenuncheze la picioarele lui. 

— Fiule, rosti el, dacă numai prin moartea mea ai fi intrat 
în stăpânirea atâtor regate şi provincii, tot aş fi meritat fără 
îndoială ceva din partea ta, pentru că ţi-am lăsat o 
moştenire atât de bogată, mărită de mine cu atâtea avuţii. 
Dar, deoarece această mare moştenire nu-ţi revine astăzi 
prin moartea mea, ci numai prin voinţa mea; deoarece 
părintele tău a vrut să moară înainte ca trupul lui să 
pogoare în mormânt, ca să te poţi bucura, el fiind în viaţă, 
de avantajele moştenirii sale, îţi cer - şi am dreptul să cer 
asta - îţi cer să-ţi dăruieşti popoarelor tale toată grija şi 
dragostea ce crezi că mi-o datorezi mie, pentru că ţi-am dat 
dinainte dreptul de a te bucura de împărăție. 

„Ceilalţi regi se bucură să aducă pe lume copii şi să le lase 
regatele; eu am vrut să smulg morţii satisfacția de a-ţi face 
acest dar, închipuindu-mi că voi avea o îndoită bucurie 
dacă, aşa cum te văd trăind datorită mie, te văd dominând 
datorită mie. Puţini se vor găsi care să-mi urmeze pilda, 
cum puţini am găsit dintre cei din veacurile trecute a căror 
pilde să fie bune de urmat; dar măcar vor lăuda intenţia 
mea când se va dovedi că ai meritat să fie făcută cu tine 
prima experienţă; şi vei obţine într-adevăr meritul, fiule, 
dacă vei păstra aceeaşi înţelepciune pe care ai dovedit-o 
până acum, dacă vei purta mereu în suflet frica de cel 
atotputernic, dacă vei lua apărarea religiei catolice şi vei 
proteja justiţia şi legile, care sunt forţa cea mai mare şi 
sprijinul cel mai temeinic al împărăţiilor. În sfârşit, îmi mai 
rămâne să-ţi urez ca pruncii tăi să crească şi să ajungă 


oameni atât de vrednici, încât să le poţi trece împărăţia şi 
puterea de bună voie, tot atât de nesilit ca mine! 

Rostind acele cuvinte, fie că erau într-adevăr sfârşitul 
discursului, sau că emoția îi curmase şirul vorbelor, vocea 
lui Carol-Quintul se stinse şi, punând mâna pe capul fiului 
său îngenunchiat înaintea lui, rămase un minut neclintit, 
mut, în timp ce lacrimile îi curgeau tăcute de-a lungul 
obrajilor. 

După un minut de tăcere, mai grăitor chiar decât discursul 
rostit, cum părea că forţele îl părăsesc, întinse mâna spre 
sora lui, în timp ce don Filip care stătuse încovoiat în 
genunchi se ridică şi-l cuprinse cu braţul de mijloc, ca să-l 
sprijine. 

Atunci regina Maria scoase din buzunar o sticluţă de 
cristal ce conţinea un lichid roz, pe care vărsându-l într-un 
mic potir de aur îl prezentă împăratului. 

În timp ce împăratul sorbea băutura, întreaga adunare se 
lăsă în voia emoţiei. Printre persoanele de faţă, mai 
depărtate sau mai apropiate ca rang de tron, puţine erau 
cele a căror inimă nu fusese mişcată, ai căror ochi nu se 
aburiseră de lacrimi. 

Într-adevăr, era măreț spectacolul oferit lumii de acel 
suveran, de acel războinic, de acel Cezar care, după 
patruzeci de ani de o dominație pe care soarta a hărăzit-o 
doar câtorva aleşi, cobora de pe tron de bunăvoie şi, cu 
trupul sleit de puteri, cu sufletul împovărat, recunoştea sus 
şi tare zădărnicia măririlor lumeşti în faţa urmaşului căruia 
i le ceda. 

Dar era aşteptat un spectacol şi mai măreț, făgăduit chiar 
de împărat. Era vorba de un om ce recunoştea în faţa 
tuturor o greşeală săvârşită şi cerea iertare celui căruia îi 
făcuse un rău. 

Împăratul înţelese că asta aşteptau cu toţii şi, adu-nându- 
şi puterile, îl îndepărtă cu blândeţe pe don Filip. 

Era limpede că voia să vorbească din nou, aşa că se făcu 
tăcere. 


— Dragi prieteni, începu împăratul, am făgăduit mai 
înainte că voi da satisfacţie în faţa tuturor unui om căruia i- 
am făcut o nedreptate. Să fiţi deci cu toţii martori că după 
ce m-am lăudat cu ce-am crezut că sunt faptele mele bune, 
m-am învinuit de cele rele. 

Atunci, întorcându-se spre necunoscutul îmbrăcat în haine 
strălucitoare, pe care toţi îl remarcaseră, rosti cu voce 
hotărâtă: 

— Odoardo Maraviglia, apropie-te. 

Tânărul căruia i se adresa acea invitaţie solemnă păli şi se 
apropie de Carol-Quintul cu paşi şovăielnici. 

— Conte, rosti împăratul, ţi-am făcut un mare rău, cu voia 
ori fără voia mea, lăsând ca tatăl dumitale să sufere o 
moarte crudă în temniţele din Milano. Adesea această faptă 
mi-am reamintit-o sub semnul îndoielii. Astăzi îmi apare ca 
o fantasmă învăluită în linţoliul remuşcării. Conte 
Maraviglia, în faţa tuturor, sub privirea oamenilor şi a Celui 
de Sus, în clipa când scot mantia imperială care îmi apasă 
umerii de treizeci şi şase de ani, mă umilesc în faţa ta şi te 
rog, nu numai să mă ierţi, ci să ceri lui Dumnezeu izbăvire 
pentru mine, căci se va îndura mai uşor la stăruinţele 
victimei decât la ruga fierbinte a ucigaşului. 

Odoardo Maraviglia, scoțând un strigăt, căzu în genunchi. 

— Mărite împărate, zise el, pe bună dreptate ţi-a dat 
lumea titlul de August. Da! Da! Te iert în numele meu şi al 
părintelui meu! O! Da, Dumnezeu te va ierta! Dar eu, eu 
auguste împărate, cui să-i cer o iertare pe care nu mi-o mai 
acord nici eu? 

Apoi ridicându-se: 

— Domnilor, rosti Maraviglia întorcându-se spre adunare, 
domnilor, aveţi în faţa domniilor voastre un om care a vrut 
să-l asasineze pe împărat şi împăratul nu numai că-l iartă, 
dar îi şi cere iertare. 

— Rege don Filip, adăugă el făcând o plecăciune în faţa 
aceluia care de atunci înainte avea să se numească Filip al 
II-lea, ucigaşul se predă în mâinile voastre. 


— Fiule, zise Carol-Quintul, cuprins pentru a doua oară de- 
o mare slăbiciune, las în grija ta pe omul acesta. Viaţa lui să- 
ţi fie sacră! 

Şi căzu în fotoliu aproape leşinat. 

— O, Emmanuel, iubitul meu! Spuse pajul ducelui de 
Savoia, care profitând de mişcarea stârnită de cele 
întâmplate împăratului, se strecurase până la stăpânul său, 
cât eşti de bun! Cât eşti de mărinimos! Ce bine te recunosc 
după cele petrecute acum! 

Şi, înainte ca Emmanuel să se poată împotrivi, ca inima 
plină de emoție, cu ochii în lacrimi, Leone-Leona îi sărută 
mâna, aproape cu tot atâta respect cât şi dragoste. 

Ceremonia, o clipă întreruptă de incidentul pe care l-am 
povestit, unul dintre cele mai mişcătoare ale acelei zile 
solemne, trebuia să se desfăşoare mai departe, căci pentru 
îndeplinirea completă a abdicării, după ce Carol-Quintul 
dăruise, trebuia ca Filip al II-lea să primească. 

Filip care răspunsese cu un semn de făgăduială la 
recomandarea tatălui său se înclină din nou cu umilinţă 
înaintea lui şi spuse în spaniolă, limbă pe care mulţi dintre 
cei de faţă n-o vorbeau, dar aproape toţi o înțelegeau, cu un 
glas în care pentru întâia oară poate se strecura o uşoară 
emoție: 

— N-am meritat nicicând, prea victoriosule împărat şi 
bunule părinte şi n-am crezut niciodată că aş fi vrednic de o 
dragoste părintească atât de mare, cum desigur n-a mai 
fost vreodată pe lumea asta, niciodată cel puţin care să se 
arate în felul acesta, fapt care mă tulbură adânc, gândindu- 
mă la puţinul merit pe care-l am, copleşindu-mă de 
recunoştinţă şi respect în faţa mărinimiei voastre. Dar, 
fiindcă aţi binevoit să vă purtaţi faţă de mine cu atâta 
dragoste şi generozitate, datorită augustei voastre 
bunătăţi, folosiţi înainte aceeaşi bunătate, scumpul meu 
părinte, rămânând încredinţat că şi eu, dinspre partea mea, 
voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca hotărârea ce aţi luat-o 
în favoarea mea să fie binevenită şi plăcută tuturor, cercând 


să guvernez în aşa fel ca statele să poată fi convinse de 
afecțiunea pe care le-am purtat-o întotdeauna. 

Sfârşind astfel, sărută de mai multe ori mâna tatălui său, 
pe când împăratul, strângându-l la piept, îi spunea: 

— Îţi urez, iubitul meu fiu, ca Cel de Sus să te 
binecuvânteze cu cele mai de preţ haruri şi să te aibă în 
paza lui. 

Atunci don Filip îşi apăsă pentru ultima oară buzele pe 
mâna părintelui său, îşi şterse o lacrimă, probabil absentă 
de pe pleoapă, se ridică, se întoarse către dregători, îi 
salută şi, cu pălăria în mână, la fel cum stăteau toţi cei care 
îl ascultau, în afară de împărat, singurul ce sta jos şi cu 
capul acoperit - rosti în franceză cele câteva cuvinte ce 
urmează, pe care le redăm întocmai pentru a nu le ştirbi 
înţelesul: 

— Domnilor, mult aş fi vrut să fi ştiut mai bine limba ţării 
acesteia decât o ştiu, pentru a vă putea face să înţelegeţi 
mai uşor dragostea sinceră şi bunăvoința ce v-o port; dar 
cum n-o cunosc atât de bine pe cât ar fi de trebuinţă, voi 
apela la episcopul de Arras, care va vorbi în numele meu. 

Numaidecât Antoine Perrenot de Granvelle, cel care avea 
să fie mai târziu cardinal, servind de interpret 
sentimentelor prinţului, luă cuvântul lăudând zelul lui don 
Filip pentru binele supuşilor său şi arătând hotărârea lui de 
a se conforma cu fidelitate poveţelor bune şi înțelepte pe 
care i le dăduse împăratul. 

Apoi, regina Maria, sora împăratului, ce guvernase timp 
de douăzeci şi şase de ani provinciile Ţărilor-de-]Jos, se 
ridică la rându-i şi, în câteva cuvinte, trecu nepotului 
regența cu care fusese învestită de fratele ei. 

După asta, regele Filip depuse jurământul că va păstra 
drepturile şi privilegiile supuşilor săi şi toţi membrii 
adunării, prinții, granzii de Spania, cavalerii Lânei de aur, 
delegaţii statelor, îi jurară credinţă, unii în numele lor, alţii 
în numele acelora pe care îi reprezentau. 


După ceremonia depunerii jurămintelor, Carol-Quintul se 
ridică, aşezându-l pe tron în locul lui pe regele Filip, îi puse 
coroana pe cap şi rosti cu voce tare: 

— Doamne, fă ca această coroană să nu fie pentru alesul 
tău o coroană de spini! 

Apoi făcu un pas spre uşă. 

Numaidecât don Filip, prinţul de Orania, Emmanuel- 
Philibert şi ceilalţi prinți şi nobili, toţi câţi se aflau acolo, se 
repeziră ca să-l ajute pe împărat să meargă; el însă făcu un 
semn lui Maraviglia care se apropie şovăind, căci nu putea 
înţelege ce voia de la el împăratul. 

Împăratul nu voia să aibă alt sprijin în clipa retragerii 
decât al acelui Maraviglia pe al cărui tată îl condamnase la 
moarte şi care drept ispăşire a sângeroasei fapte, încercase 
să-l asasineze. 

Dar, cum celălalt braţ al împăratului atârna lipsit de vlagă: 

— Sire, spuse Emmanuel-Philibert, îngăduie ca pajul meu 
Leone să fie al doilea sprijin pe care să se reazeme 
Maiestatea-Voastră şi cinstea care i-o veţi face lui e ca şi 
cum mi-aţi fi făcut-o mie. 

Şi îl împinse pe Leon către împărat. 

Carol-Quintul se uită la paj şi-l recunoscu. 

— A! A! Făcu el ridicând braţul ca tânărul să-i poată oferi 
umărul, e tânărul cu diamantul... Aşadar, vrei să te împaci 
cu mine, frumosule paj? 

Apoi împăratul îşi privi mâna; nu mai purta inele din 
pricina durerilor, numai la degetul cel mic mai păstrase un 
singur inel de aur. 

— Aşteptarea nu ţi-a fost cu folos, frumosule paj, urmă el; 
în loc de diamant, nu vei avea decât acest inel simplu. E 
drept că poartă inițialele mele; cred că asta ar putea să fie 
o compensație pentru tine. 

Şi scoţându-şi inelul din degetul mic, îl trecu în degetul 
mare al lui Leone, fiind singurul destul de gros ca să-l poată 
purta gingaşa-i mână. 


leşi după asta din sală sub privirile şi în mijlocul ovaţiilor 
adunării; dar cu cât mai curioase ar fi fost privirile şi cu cât 
mai entuziaste aclamaţiile, dacă cei de faţă ar fi putut ghici 
că împăratul acela, ce cobora singur de pe un tron, 
creştinul ce pornea spre singurătate, păcătosul ce-şi 
încovoia umil spinarea cerând iertare, înainta spre 
apropiatu-i mormânt, sprijinindu-se nu numai pe fiul, dar şi 
pe fiica nefericitului Francesco Maraviglia, ucis din porunca 
lui cu douăzeci de ani în urmă pe o întunecată noapte de 
septembrie într-una din carcerile fortăreţii din Milano. 

Era pocăinţa susţinută de rugăciune; cea mai plăcută 
privelişte din câte se află pe pământ în ochii Domnului, dacă 
ar fi să credem în vorbele lui Hristos. 

Ajuns însă la poarta drumului singuratec unde-l aştepta 
catârul ce-l adusese, împăratul nu îngădui niciunuia din cei 
doi tineri să facă un pas mai departe, trimiţându-l pe 
Odoardo la noul lui stăpân, don Filip, şi pe Leone la vechiu-i 
stăpân, Emmanuel-Philibert. 

Apoi, fără altă gardă, fără alt alai, fără altă escortă decât 
slujitorul ce ţinea frâul blândului animal, porni pe acelaşi 
drum spre căsuţa-i din Parc, aşa că nimeni dintre cei care-l 
vedeau umblând astfel în întunecime nu putea bănui că 
umilul pelerin era chiar cel a cărui abdicare făcea atunci 
vâlvă la Bruxelles şi în curând avea să stârnească vâlvă în 
lumea întreagă. 

Carol-Quintul ajungând la poarta căsuţei din Parc, care se 
afla atunci pe locul unde se ridică astăzi palatul Adunării 
Naţionale, găsi poarta deschisă. 

Slujitorul doar împinse grilajul ca să poată intra ca-târul, 
cavalerul şi el. 

Apoi, la porunca împăratului, ducând catârul cât mai 
aproape de a doua poartă, astfel ca după ce va descăleca 
drumul până la uşa salonului să fie cel mai scurt cu putinţă, 
omul îl luă pe împărat în braţe şi-l puse pe prag. 

Şi această poartă era deschisă ca şi prima. 


Împăratul nu luă în seamă amănuntul acela, cufundat fiind 
în gânduri pe care mai uşor le vine cititorilor noştri să le 
înţeleagă decât nouă să le descriem. Sprijinindu-se cu o 
mână pe bastonul regăsit în acelaşi loc unde-l lăsase cu 
două ore înainte, adică după uşă - şi cu cealaltă pe braţul 
slujitorului, ajunse în salonul cu pereţii căptuşiţi de draperii 
călduroase, cu covoare groase aşternute pe jos şi cu un foc 
mare arzând în cămin. 

Salonul nu era luminat decât de strălucirea flăcărilor care 
se răsuceau cu lăcomie în jurul tăciunilor, devorân-du-i; dar 
în starea de spirit în care se afla împăratul, semi- 
obscuritatea aceea îi convenea mai mult decât o mare 
iluminare. 

Se întinse pe o canapea şi trimițând la grajd pe slujitor, 
începu să-şi amintească fiecare fază a acelei vieţi plină de 
evenimentele unei jumătăţi de veac, şi ce jumătate de veac! 
Cea în care a trăit Henric al VIII-lea, Maximilian, Clement al 
VII-lea, Francisc I, Soliman şi Luther! Îşi sili memoria să 
parcurgă din nou drumul făcut de-a lungul anilor săi, ca un 
călător care la sfârşitul vieţii ar urca de-a lungul râului cu 
maluri înflorite şi parfumate pe care-l coborâse în tinereţe. 

Era o călătorie colosală, falnică, minunată, însoţită de 
adoraţia curtenilor, de aclamaţiile lumii întregi şi de 
mulţimea popoarelor ce alergau să îngenuncheze înaintea 
acestui neasemuit destin. 

Deodată, în mijlocul visării care era mai mult a unui zeu 
decât a unui om, un tăciune din cămin se rupse în două şi o 
bucată căzu în cenuşă, pe când cealaltă se rostogoli pe 
covorul din care numaidecât începu să se ridice un fum 
gros. 

Acea întâmplare, oricât de prozaică era, sau poate chiar 
din cauză că era atât de prozaică, avu darul să-l aducă la 
realitate pe Carol-Quintul. 

— Hei! Chemă el; hei! Cine-i de serviciu aici? Repede, să 
vină cineva la mine! 

Nimeni nu răspunse. 


— Cum, nu-i nimeni în anticamere? Strigă ex-împăratul 
pierzându-şi răbdarea şi lovind cu bastonul în pardoseală. 

Nimeni nu răspunse nici la a doua chemare. 

— Haide, să vină cineva să aranjeze focul, şi cât mai 
repede! Strigă Carol-Quintul tot mai enervat. 

Aceeaşi tăcere. 

— Ah! Murmură el târându-se de la o mobilă la alta ca să 
ajungă la cămin - deja singur, părăsit... Dacă Soarta m-a 
îndemnat să mă pocăiesc de cele săvârşite, lecţia a venit 
cam repede. 

El singur atunci, cu mâinile-i îndurerate, apucă cleştele şi 
cu multă caznă potrivi focul pe care nimeni nu venea să-l 
aşeze. 

Toţi, de la prinți până la valeţi, se aflau în jurul noului rege, 
don Filip. 

Împăratul împingea cu piciorul ultimii cărbuni ce fumegau 
pe covor, când un pas răsună în anticameră şi o formă 
omenească se ivi în pragul uşii, conturându-se în penumbră. 

— În sfârşit! Murmură împăratul. 

— Sire, zise noul venit, dându-şi seama că împăratul se 
înşeală asupra identităţii lui, cer iertare Maiestăţii Voastre 
că mă prezint astfel înaintea sa; dar găsind toate uşile 
deschise şi nevăzând în anticamere pe nimeni care să mă 
anunţe, am îndrăznit să intru pentru a mă anunţa singur. 

— Anunţă-te atunci, domnule, răspunse Carol-Quintul, 
care-şi făcea repede, după cum se vede, ucenicia de simplu 
particular. Ei bine, cine eşti? 

— Sire, răspunse necunoscutul cât se poate de respectuos 
şi înclinându-se până la pământ, sunt Gaspard de Châtillon, 
senior de Coligny, amiral al Franţei şi trimis extraordinar al 
Maiestăţii Sale, regele Henric al II-lea. 

— Domnule trimis extraordinar al Maiestăţii Sale regele 
Henric al II-lea, zise Carol-Quintul surâzând cu oarecare 
amărăciune, aţi greşit uşa. Misiunea pe care o aveţinu mă 
mai priveşte pe mine, ci pe regele Filip al II-lea, urmaşul 


meu la tronul Neapolului de două luni şi la tronul Spaniei şi 
al Indiilor de douăzeci de minute. 

— Sire, spuse Coligny la fel de respectuos şi încli-nindu-se 
a doua oară, oricare ar fi evenimentele ce au aduso 
schimbare în soarta regelui Filip al II-lea, de nouă luni sau 
de douăzeci de minute, pentru mine; veţi rămâne 
întotdeauna alesul Germaniei, preamăritul, preasfântul şi 
augustul împărat Carol al V-lea şi cum scrisoarea regelui 
este adresată Maiestăţii Voastre, îngăduiţi-mi s-o înmânez 
Maiestăţii Voastre. 

— În cazul acesta, domnule amiral, replică Carol-Quintul, 
ajutaţi-mă să aprind lumânările, deoarece urcarea pe tron a 
fiului meu Filip al II-lea mă lipseşte, după cât se pare, până 
şi de ultimul lacheu. 

Şi împăratul, ajutat de amiral, se apucă să aprindă 
lumânările de ceară pregătite în candelabre, ca să poată 
citi scrisoarea ce-i adresa regelui Henric al II-lea şi totodată 
fiind nerăbdător poate să-l vadă pe omul care timp de trei 
ani îi fusese un adversar atât de dârz. 

Gaspard de Châtillon, senior de Coligny, era, la epoca unde 
am ajuns, un om de treizeci şi opt - treizeci şi nouă de ani, 
cu ochi ageri, cu înfăţişare de războinic, înalt de statură şi 
bine legat. Fire leală şi cutezătoare, fusese tot atât de 
prețuit de regele Francisc I, pe cât îl preţuia şi regele 
Henric al II-lea şi avea să-l preţuiască regele Francisc al II- 
lea. 

Oricât de groaznic a fost masacrul din 24 august 
15724113), a trebuit ura ereditară a lui Henric, duce de 
Guise, împreună cu ipocrizia Caterinei de Medici şi cu 
slăbiciunea lui Carol al IX-lea, ca să poată fi asasinat 
mişeleşte un asemenea om. 

Acea ură care, în ziua când introducem în scenă pe vestitul 
amiral, începuse să-l îndepărteze de vechiul său prieten, 
Francisc de Guise, încolţise pe câmpul de bătălie de la 
Renty. În tinereţe, aceşti doi mari căpitani care cu geniul lor 
ar fi putut săvârşi atâtea fapte minunate împreună, 


fuseseră foarte buni prieteni; nu existau plăceri, munci, 
exerciţii pe care să nu le împărtăşească. Când studiaseră 
antichitatea îşi luaseră ca model nu numai oamenii care au 
lăsat pilde frumoase de curaj, ci şi pe cei care au lăsat 
frumoase exemple de frăţie. 

Cei doi tineri ţineau atât de mult unul la altul încât purtau, 
spune BrantOme, aceleaşi podoabe şi aceleaşi costume. 
Dacă regele Henric al II-lea trimitea un sol împăratului 
Carol-Quintul şi dacă solul nu era conetabilul de 
Montmorency, atunci nu putea fi decât amiralul de Coligny 
ori ducele de Guise. 

Împăratul îl privi pe amiral cu oarecare admiraţie. Nu era 
cu putinţă, ne asigură toţi istoricii contemporani, ca cineva 
să întruchipeze mai bine ca el ideea de mare căpitan. 

Dar, în aceeaşi clipă, lui Carol-Quintul îi veni în minte că 
Coligny fusese trimis la Bruxelles, nu chiar pentru a-i preda 
scrisoarea pe care o ţinea în mână, ci mai degrabă pentru a 
informa curtea Franţei despre cele petrecute la palatul din 
Bruxelles în acea vestită zi de 25 octombrie 1555. Aşa că 
iată ce întrebare îi puse împăratul lui Coligny, după ce o 
lungă privire asupra trimisului lui Henric al II-lea îi 
satisfăcu curiozitatea: 

— De când aţi sosit, domnule amiral? 

— De azi dimineaţă, Sire, răspunse Coligny. 

— Şi îmi aduceţi...? 

— Această scrisoare a Maiestăţii Sale regele Henric al II- 
lea. 

Şi prezentă împăratului scrisoarea. 

Împăratul o luă şi făcu câteva încercări zadarnice de a 
rupe pecetea, atât de dureroase şi deformate de gută îi 
erau mâinile. 

Atunci amiralul se oferi să-l ajute. 

Carol-Quintul îi întinse scrisoarea, râzând. 

— Ce zici, domnule amiral, mai sunt eu un bun cavaler, ca 
să alerg şi să rup o lance, când nu sunt în stare nici să rup o 
pecete? 


Amiralul înapoie lui Carol-Quintul scrisoarea deschisă. 

— Nu, nu, spuse împăratul, citiţi, domnule amiral; vederea 
mi-i tot atât de slabă ca şi mâna. Cred deci că veţi 
recunoaşte ca şi mine că am făcut bine să renunţ la tot, la 
forţă şi putere, încredinţându-le în mâinile cuiva mai tânăr 
şi mai abil. 

Împăratul accentuă ultimul cuvânt. 

Amiralul nu răspunse şi începu să citească scrisoarea. În 
timpul lecturii, Carol-Quintul, care pretindea că nu mai 
vede, îl aţintea pe Coligny cu privirea-i vulturească, 
arzătoare. 

Mesajul nu era decât o scrisoare de înştiinţare a regelui 
Franţei către împărat, în care primul îl anunţa pe al doilea 
că trimite lucrările definitive ale armistiţiului; lucrările 
pregătitoare fiind deja terminate de cinci-şase luni. 

După ce sfârşi scrisoarea, Coligny scoase din haină 
pergamentele semnate de plenipotenţiari şi pecetluite cu 
sigiliul regal al Franţei. 

Era schimbul ce se făcea cu documentele asemănătoare 
trimise mai înainte de Carol-Quintul lui Henric al II-lea, 
semnate de plenipotenţiarii spanioli, germani, englezi, 
purtând pecetea imperială. 

Împăratul aruncă o privire asupra acelor contracte politice 
şi, ca şi cum ar fi presimţit că nu se va scurge mai mult de 
un an până la încălcarea lor, le puse pe o masă mare 
acoperită cu o stofă neagră şi luându-l de braţ pe amiral ca 
să-l ajute să se întoarcă la locul lui, îi spuse: 

— Domnule amiral, nu ţi se pare o minune a soartei ca eu, 
slab şi retras din lume, să mă sprijin astăzi pe braţul celui 
care era cât pe ce să mă doboare în epoca mea cea mai 
glorioasă? 

— Sire, răspunse amiralul, nu exista decât un om care ar fi 
putut să-l învingă pe Carol-Quintul: însuşi Carol-Quintul. Şi 
dacă ne-a fost dat nouă, celorlalţi pigmei, să luptăm 
împotriva unui uriaş, asta-i din pricină că Dumnezeu a vrut 


să dovedească cu prisosinţă lumii slăbiciunea noastră şi 
puterea Maiestăţii Voastre. 

Carol-Quintul zâmbi. Se vedea bine că nu-i displăcea 
asemenea compliment venind din partea unui om ca 
amiralul. 

Totuşi, aşezându-se şi făcând un semn cu mâna, lui 
Coligny, să se aşeze şi el, îi răspunse: 

— Destul, destul amirale! Nu mai sunt împărat, nu mai 
sunt rege, nu mai sunt prinţ: am sfârşit cu vorbele 
măgulitoare. Să schimbăm deci conversaţia. Cum îi merge 
fratelui meu Henric? 

— Minunat, Sire! Răspunse amiralul supunându-se 
invitaţiei de a se aşeza, pe care împăratul o repeta pentru a 
treia cară. 

— Ah! Cât sunt de mulţumit! Zise Carol-Quintul; atât de 
mulţumit că-mi tresaltă inima, şi pe bună dreptate, căci mă 
simt mândru să mă trag dinspre partea mamii din aceeaşi 
ramură care poartă cea mai celebră coroană din lume. Dar, 
urmă el prefăcându-se că întoarce conversaţia către 
lucrurile mărunte ale vieţii, mi s-a spus, totuşi, că prea- 
iubitul meu frate începe a încărunţi, iar mie mi se pare că 
au trecut abia trei zile de când era un copil căruia nici nu 
începuse a-i creşte barba şi se afla în Spania. Ah! Totuşi, 
curând se împlinesc douăzeci de ani de atunci! 

Şi Carol-Quintul scoase un suspin, ca şi cum fusese 
deajuns acele câteva cuvinte rostite ca să-i redeschidă 
vastul orizont al trecutului. 

— De fapt, Sire, reluă amiralul răspunzând întrebării 
împăratului, Maiestatea Sa regele Henric începe a-şi 
număra firele albe, dar cel mult câte două, trei. Ori, cine nu 
are, chiar dintre cei mai tineri ca el, câteva fire albe? 

— Ah! Ce adevărate sunt cele ce-mi spui, dragă amirale! 
Exclamă împăratul. Eu te întreb de firele albe ale fratelui 
meu Henric, dar să-ţi povestesc cum au apărut ale mele. 
Aveam aproape aceeaşi vârstă ca el: treizeci şi şase sau 
treizeci şi şapte de ani abia; asta s-a întâmplat la 


întoarcerea mea de la Goulette şi sosind la Neapole... 
Cunoşti farmecul Neapolului, oraşul acela minunat, 
domnule amiral, frumuseţea şi graţia doamnelor de acolo? 

Coligny se înclină zâmbind. 

— Sunt şi eu om, urmă Carol-Quintul, şi am vrut să câştig 
bunăvoința unei doamne, ca şi ceilalţi. Astfel, chiar a doua zi 
după sosire am chemat pe bărbierul meu să mă frizeze şi să 
mă parfumeze. Omul acela îmi prezentă o oglindă ca să pot 
urmări operaţia în timp ce elo îndeplinea. De mult timp nu 
mă mai privisem. Aspru război a fost cel pe care l-am purtat 
împotriva turcilor, aliaţii bunului meu frate Francisc I! Şi 
deodată am strigat: „Ei, bărbierule, ei prietene, ce 
înseamnă asta? 

— Sire, răspunse el, nu sunt decât două, trei fire albe”. 
Dar trebuie să-ţi mărturisesc că linguşitorul acela minţea, 
n-aveam două, trei cum pretindea el, ci o duzină. „Hai, 
repede! Repede! Meştere, am strigat la el, smulge-mi firele 
albe şi bagă de seamă ca nu care cumva să mai rămână 
vreunul”. Şi mi le-a scos. Dar ştii ce s-a întâmplat apoi? 
După un timp, vrând eu să mă privesc iar în oglindă, am 
băgat de seamă că în locul unui fir argintiu scos, crescuseră 
zece în loc; aşa că dacă le-aş fi tot smuls pe rând, până a nu 
se împlini anul aş fi ajuns alb coliliu! Spune deci fratelui 
meu Henric, domnule amiral, să-şi păstreze cu sfinţenie 
cele trei fire albe şi să nu îngăduie nici măcar frumoaselor 
mâini ale doamnei de Valentinois să i le smulgă. 

— Nu voi uita, Sire, răspunse Coligny râzând. 

— Şi, fiindcă veni vorba de doamna de Valentinois, urmă 
Carol-Quintul, dovedind prin acea paranteză că nu-i străin 
de bârfelile curţii lui Henric al II-lea, cum o mai duce 
amiralul, unchiul domniei tale, marele conetabil? 

— Cât se poate de bine, răspunse amiralul, deşi-i alb la 
cap, ca neaua. 

— Da, rosti Carol-Quintul, are capul alb; e ca şi prazul, are 
capul alb, dar restul e verde. Şi are nevoie de asta, ca să 
poată fi galant şi acuma cu frumoasele doamne de la 


curte... Ei! la spune - căci nu te las să pleci, dragă amirale, 
fără să-ţi cer veşti despre toată lumea - ce mai face fiica 
vechiului nostru prieten Francisc I? 

Şi Carol-Quintul apăsă surâzând pe cuvintele vechiul 
nostru prieten. 

— Maiestatea voastră întreabă de doamna Margareta de 
Franţa? 

— Tot i se mai spune a patra graţie, a zecea muză? 

— Desigur, sire, şi pe zi ce trece îşi merită tot mai mult 
acest titlu dublu, prin protecţia ce o acordă marelor noastre 
talente, domnilor de l' Hospital, Ronsard Dorat. 

— Ei! Ei! Făcu Carol-Quintul, pare-mi-se că fratele nostru 
Henric al II-lea e gelos pe regii, vecinii lui şi vrea să 
păstreze numai pentru el perla asta minunată; n-aud încă 
vorbindu-se de o călătorie pentru doamna Margareta, şi 
trebuie să aibă... (Carol-Quintul se prefăcu că încearcă să-şi 
amintească) cam pe-aproape de treizeci şi doi de ani. 

— Da, sire; dar pare abia de douăzeci şi din zi în zi e tot 
mai fragedă şi mai frumoasă. 

— Trandafirului îi este menit să înverzească şi să 
îmbobocească în fiecare primăvară, îi replică Carol-Quintul. 

— Dar fiindcă veni vorba de trandafiri şi de boboci, ia 
spune-mi dragă amirale, ce au de gând la curtea Franţei cu 
tinerica regină a Scoției? Nu v-aş putea fi de ajutor să-i 
aranjaţi situaţia cu nora mea, regina Angliei? 

— A! Sire, nu-i nici o grabă, răspunse amiralul, şi 
Maiestatea Voastră, care cunoaşte aşa de bine vârsta 
prinţeselor noastre, ştie că regina Maria Stuart are de abia 
treisprezece ani; ori, ea este - nu cred că dezvălui un secret 
de stat spunând confidenţial Maiestăţii Voastre. 

— Destinată delfinului Francisc al II-lea şi căsătoria nu 
poate şi nu trebuie să se facă decât peste un an, doi. 

— Stai, stai puţin, dragă amirale, să-mi aduc aminte, îl 
întrerupse Carol-Quintul, căci parcă aş păstra undeva, în 
fundul memoriei mele, ceva ca un sfat bun pe care aş vrea 
să-l dau fratelui meu Henric al II-lea, deşi nu-i decât o 


simplă presupunere a ştiinţei cabalistice... A! Mi-am 
amintit. Dar mai întâi, poţi să-mi spui, dragă amirale, ce se 
mai aude despre un tânăr senior numit Gabriel de Lorges, 
conte de Montgomery? 

— Da, desigur: se află la curte, are mare trecere pe lângă 
rege şi ocupă postul de căpitan în garda lui scoțiană. 

— Are mare trecere, aha! Zise Carol-Quintul gânditor. 

— Aveţi ceva de spus împotriva acestui tânăr senior, sire? 
Întrebă respectuos amiralul. 

— Nu... Dar, ascultă o întâmplare. 

— Ascult, sire. 

— Când am străbătut Franţa, cu învoirea fratelui meu 
Francisc I, pentru a mă duce să pedepsesc revolta prea- 
iubiţilor mei compatrioți şi supuşi gantezii, regele Franţei 
mă primi - cum desigur îţi aminteşti, deşi la vremea aceea 
erai un tinerel cu barba abia mijind - regele Franţei mă 
primi cu mari onoruri. De pildă, trimise înaintea mea la 
Fontainebleau pe delfin cu o mulţime de tineri seniori şi de 
paji. Îţi mărturisesc, dragă amirale, că numai fiindcă n- 
aveam încotro traversam regatul Franţei şi aş fi preferat să 
iau oricare alt drum. Fusesem prevenit insistent din toate 
părţile să nu pun nici un temei pe lealitatea regelui 
Francisc I şi eu singur, îţi mărturisesc, aveam puţină teamă 
(neîntemeiată, cum au dovedit-o evenimentele) ca fratele 
meu din Franţa să nu profite de ocazie să-şi ia revanşa 
pentru tratatul de la Madrid. Aşa că luasem cu mine, ca şi 
cum ştiinţa omenească avea vreo putere împotriva 
hotărârilor divine, un om foarte iscusit, un astrolog foarte 
lăudat, care de la prima cercetare a chipului omenesc 
judeca, după liniile figurii, dacă era primejduită libertatea 
ori viaţa celui care-şi risca viaţa şi libertatea în faţa acelor 
oameni. 

Amiralul zâmbi. 

— Era o bună măsură de precauţie, zise el, demnă de un 
împărat înţelept ca Maiestatea Voastră; dar aţi văzut că 
uneori măsurile de precauţie se pot dovedi inutile. 


— Aşteaptă puţin şi ai să vezi... Ne aflam, aşadar, pe 
drumul de la Orleans spre Fontainebleau când deodată 
văzurăm venind în întâmpinarea noastră un cortegiu măreț. 
Era, cum ţi-am mai spus, delfinul Franţei cu o numeroasă 
suită de seniori şi paji. 

— La început, nevăzând în depărtare decât colbul ce se 
ridica de sub copitele cailor, am crezut că era o trupă de 
oşteni şi ne-am oprit; îndată însă, prin acel nor cenuşiu de 
pulbere, întrezărirăm lucind satinul, sclipind catifelele şi 
strălucind aurul. Era limpede că trupa aceea era o escortă 
de onoare, nu o trupă ostilă. Ne-am urmat deci drumul, 
plini de încredere în cuvântul lui Francisc ÎI. Curând 
cavalcadele se întâlniră şi delfinul, înaintând spre mine, îmi 
ură bun venit din partea tatălui său. Urarea era atât de 
măgulitoare şi venea la un moment atât de potrivit pentru a 
linişti, nu îndoielile mele - Dumnezeu, căruia îi închin de 
acum înainte viaţa mea, mi-e martor că n-am bănuit o clipă 
pe iubitul meu frate! 

— Urarea, spun, era atât de măgulitoare încât am dorit să 
îmbrăţişez pe loc pe tânărul prinţ care o rostise. Ori, pe 
când îl îmbrăţişam cu atâta drag, încât cred că a durat o 
minută lungă, cele două trupe se amestecaseră, iar tinerii 
nobili şi pajii din suita delfinului, curioşi fără îndoială să mă 
vadă, fiindcă stârnisem şi eu puţină vâlvă în lume, mă 
înconjuraseră cu toţii, înghesuindu-se cât mai aproape. 
Atunci am observat că astrologul meu, pe care în chema 
Angelo Policastro, un italian din Milano, îşi împinsese calul 
în aşa fel încât îmi închidea tot flancul stâng. Mi s-a părut 
cam prea îndrăzneţ din parte-i să se amestece astfel în acea 
splendidă şi bogată nobilime. 

— Ei! Signor Angelo, i-am spus, ce faci aici? 

— Sire, mi-a răspuns el, sunt la locul meu. 

— N-are a face! Dă-te mai la o parte, signor Angelo. 

— Nu pot şi nici nu trebuie, prea mărite stăpâne, îmi 
răspunse. 


Atunci am bănuit că ceva care pe el îl supăra strica bunul 
mers al călătoriei; aşa că temându-mă să nu asculte de 
primul meu ordin: 

— Rămâi atunci, signor Angelo, am adăugat, rămâi, 
deoarece te-ai aşezat aici având bune motive. Numai că, 
după ce vom intra în castel, îmi vei spune de ce te-ai aşezat 
aici, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, sire, fiind de datoria mea să vă spun; dar 
întoarceţi capul spre stânga şi priviţi cu atenţie pe tânărul 
blond de lângă mine ce poartă plete lungi. 

Am tras cu coada ochiului; tânărul era foarte uşor de 
remarcat şi ar fi fost cu neputinţă ca privirea mea să nu-l 
descopere, dat fiind că avea un aer străin, de englez şi era 
singurul ce purta plete lungi. 

— Bine, îl văd, i-am răspuns. 

— Asta-i tot... Cel puţin pentru moment, zise astrologul; 
voi vorbi mai târziu despre el Maiestăţii Voastre. 

Într-adevăr, cum am intrat în castel, m-am retras în 
apartamentul meu sub motiv că trebuie să-mi schimb 
costumul; îl signor Angelo mă urmă. 

— Ei, l-am întrebat, ce ai a-mi spune despre tânărul acela! 

— Aţi observat, sire, cuta pe care o are între sprâncene, 
deşi-i tânăr? 

— Nu, pe cinstea mea! Am exclamat, căci nu l-am privit 
atât de aproape ca dumneata. 

— Să ştiţi că această cută, noi, oamenii cabalei, o numim 
linia morţii... Sire, tânărul acesta va ucide un rege. 

— Un rege sau un împărat? Am întrebat. 

— N-aş putea spune, dar va lovi un cap ce poartă coroană. 

— Ah! Ah! Şi nu există vreun mijloc ca să afli dacă acel cap 
pe care-l va lovi este al meu? 

— Ba da, sire, dar pentru asta mi-ar trebui o şuviţă din 
părul lui. 

— Aha, din părul lui; şi cum să facem rost? 

— Nu ştiu, dar de asta am nevoie. 


Am început să mă gândesc. Tocmai atunci intră fata 
grădinarului, purtând în braţe un splendid buchet de flori 
din grădină, pe care venea să le aşeze în vazele de pe cămin 
şi de pe console. După ce sfârşi, am luat-o de mână şi am 
tras-o spre mine; apoi am scos din buzunar şi i-am dat doi 
maximilieni de aur noi nouţi şi frumoşi. Ea îmi mulţumi, iar 
eu, sărutând-o pe frunte, i-am spus: 

— Frumoaso, nu vrei să câştigi de zece ori pe-atâta? 

Ea îşi aplecă ochii şi se înroşi. 

— A! Nu, i-am spus, nu-i asta... Nu-i vorba de asta... 

— Despre ce-i vorba, atunci, slăvite împărate? Mă întrebă 
ea. 

— Uite, i-am spus eu ducând-o la geamul ferestrei şi 
arătându-i pe tânărul cu părul bălai ce se distra făcând 
exerciţii cu lancea la manechin: vezi pe acel tânăr senior? 

— Da, îl văd. 

— Cum ţi se pare? 

— Mi se pare foarte frumos şi foarte elegant îmbrăcat. 

— Ascultă, trebuie să-mi aduci o şuviţă din părul lui mâine 
dimineaţă şi în loc de doi maximilieni de aur, vei primi 
douăzeci! 

— Dar cum să fac pentru a căpăta o şuviţă din părul lui? 
Întrebă ea, privindu-mă cu naivitate. 

— De! Frumugşico, asta nu mă priveşte; e treaba ta să 
găseşti mijlocul... 'Tot ce pot face eu, este să-ţi dau o biblie. 

— O biblie? 

— Da, ca să vezi cum a procedat Dalila ca să taie părul lui 
Samson... 

Frumoasa roşi iar, dar păru că pricepuse povaţa mea, căci 
ieşi cam pe gânduri şi totodată foarte zâmbitoare. A doua zi 
veni cu o buclă de păr bălai ca aurul. 

— Ah! Cea mai naivă femeiuşcă este mai iscusită decât cel 
mai şmecher dintre noi, domnule amiral! 

— Dar Maiestatea Voastră nu sfârşeşte povestirea? 

— Ba da, desigur! Am dat bucla de păr blond al signor 
Angelo, care făcu experienţele-i cabalistice cu ea şi-mi 


spuse că horoscopul nu mă ameninţa pe mine, ci pe un prinţ 
ce-avea pe blazon o floare de crin. Ei bine, dragă amirale, 
tânărul blond ce are între sprâncene linia morţii este 
seniorul de Lorges, contele de Montgomery, căpitanul gărzii 
scoțiene a fratelui meu Henric. 

— Cum! Maiestatea Voastră ar putea să bănuiască...? 

— Eu, zise Carol-Quintul ridicându-se pentru a-i arăta 
amiralului că audiența se sfârşise, eu nu bănuiesc nimic, 
ferească Dumnezeu! Îţi repet numai cuvânt cu cuvânt 
horoscopul lui signor Angelo Policastro, ca ceva ce ar putea 
să-i fie de folos fratelui meu Henric al II-lea şi previn pe 
Maiestatea Sa prea-credincioasă să bage bine de seamă la 
linia aceea dintre sprâncenele căpitanului gărzii sale 
scoțiene care se numeşte linia morţii, amintindu-i că 
ameninţă mai cu seamă un prinţ purtând floare de crin pe 
blazon. 

— Sire, răspunse Coligny, sfatul acesta bun va fi transmis 
regelui Franţei din partea voastră. 

— Şi iată, ca să nu uiţi de asta, dragă amirale, zise Carol- 
Quintul scoţându-şi de la gât şi punând ambasadorului 
splendidul lanţ de aur de care atârna acea stea de diamante 
denumită steaua asfinţitului, în amintirea posesiunilor 
apusene ale regilor Spaniei. 

Coligny voi să primească darul în genunchi, dar Carol- 
Quintul nu-i îngădui acel semn de respect şi, luându-l în 
braţe, îl sărută pe amândoi obrajii. 

La uşă se întâlniră cu Emmanuel-Philibert care, de îndată 
ce se isprăvise ceremonia, lăsase totul pentru a veni să-şi 
depună omagiile la picioarele acelui împărat care era şi mai 
mare în ochii săi de când renunţase la orice mărire. 

Cei doi căpitani se salutară curtenitor; amândoi se 
văzuseră pe câmpul de luptă şi se apreciau foarte mult unul 
pe altul. 

— Maiestatea Voastră, zise Coligny, n-are nimic altceva să 
comunice stăpânului meu, regele? 

— Nu, nimic... 


Privi pe Emmanuel-Philibert şi surâse. 

— Atât doar, dragă amirale, că dacă grija mântuirii noastre 
ne va lăsa o clipă de răgaz, ne vom ocupa să căutăm un soţ 
pentru doamna Margareta de Franţa. 

Şi, sprijinindu-se pe braţul lui Emmanuel: 

— Vino, scumpul meu Emmanuel! Îi spuse intrând 
împreună cu el în salon; mi se pare că a trecut un veac de 
când nu te-am văzut! 

XV. DUPĂ ABDICARE. 

Pentru acei dintre cititorii noştri care vor să cunoască 
orice lucru până la capăt şi sensul fiecărui eveniment, ne- 
am hotărât să scriem prezentul capitol care împiedică poate 
pentru câteva momente mersul acţiunii noastre, dar 
înlesneşte privirii, deocamdată oprită asupra împăratului 
Carol-Quintul, să urmărească acest destin măreț, pierdut în 
obscuritatea vieţii lui noi, din ziua abdicării până într-a 
morţii, adică de la 25 octombrie 1555 până la 21 
septembrie 1558. 

După ce învingătorul lui Francisc I va fi dus în lăcaşul de 
veci, la nouă ani după rivalul său, ne vom întoarce la viaţă, 
la lupte, la serbări, la dragoste şi ură, la imensul zumzet 
care străbate până în adâncul mormintelor, tulburând până 
şi pe cei ce-aşteaptă judecata de apoi. 

Diferitele afaceri politice pe care Carol-Quintul trebuia să 
le termine în 'Ţările-de-Jos, abdicarea imperiului în favoarea 
fratelui său Ferdinand - abdicare care trebuia să urmeze 
după cea a statelor ereditare în favoarea lui don Filip, fiul 
lui - reţinură aproape un an întreg pe fostul împărat la 
Bruxelles. Astfel abia în primele zile ale lui septembrie 1556 
putu să părăsească oraşul şi să plece spre Gând, escortat 
de toţi granzii, ambasadorii, nobilii, magistraţii, 
comandanții şi ofiţerii din Belgia. 

Regele don Filip ţinuse numaidecât să-l conducă pe tatăl 
lui până la locul îmbarcării, adică până la Flessingue, fostul 
împărat călătorind în lectică, întovărăşit de cele două 
regine, surorile sale, cu doamnele lor de onoare, regele 


Filip cu întreaga-i curte şi Emmanuel-Philibert cu cei doi 
tovarăşi nedespărţiţi, Leone şi Scianca-Ferro. 

Despărțirea fu lungă şi tristă; omul acela care cuprinsese 
în braţele lui întreaga lume se despărţea nu numai de cele 
două surori, de fiul lui şi de un nepot recunoscător şi 
devotat, ci şi de lume, aproape chiar de viaţă, hotărârea lui 
fiind ca îndată ajuns în Spania să se retragă la o mănăstire. 

De asta, fostul împărat dori să-şi ia rămas bun în ajunul 
plecării, spunând că dacă despărţirea ar avea loc a doua zi, 
la ora când trebuia să se îmbarce, n-ar mai avea curajul să 
pună piciorul pe corabie. 

Carol-Quintul îşi luă rămas bun mai întâi de la fiul său, don 
Filip - poate fiindcă în adâncul inimii lui era cel pe care îl 
iubea mai puţin. După ce primi sărutul părintelui său, 
regele Spaniei îngenunche şi-i ceru binecuvântarea. 

Carol-Quintul i-o dădu cu acea măreție pe care ştia s-o 
arate în asemenea împrejurări, recomandându-i pacea cu 
puterile aliate şi mai ales, dacă era cu putinţă, cu Franţa. 

Don Filip îi făgădui că va ţine seamă de sfaturile lui, deşi 
se îndoia că asemenea lucru ar fi cu putinţă în privinţa 
Franţei, jurând totuşi că, dinspre partea lui, va respecta cu 
stricteţe armistiţiile atâta timp cât regele Henric al II-lea, 
vărul lui, nu le va încălca. 

Apoi Carol-Quintul îl îmbrăţişă pe Emmanuel-Philibert, 
ţinându-l îndelung strâns în braţe, neputându-se hotări să 
se despartă de el. 

În sfârşit, cu lacrimi în ochi şi în glas, îl chemă pe don 
Filip: 

— Dragul meu fiu, îi spuse, ţi-am dăruit multe lucruri... Ţi- 
am dăruit Neapole, Flandra şi cele două Indii; m-am 
despuiat pentru tine, în sfârşit, de tot ce-mi aparţinea; dar 
ţine minte un lucru: nici Neapole cu palatele lui, nici Ţările- 
de-Jos cu comerţul lor, nici cele două Indii cu minele de aur, 
de argint şi de nestemate nu valorează cât comoara pe care 
ţi-o dau lăsându-ţi pe vărul tău Emmanuel-Philibert, om 
deştept şi de acţiune, bun diplomat şi mare comandant! le 


povăţuiesc deci să nu-l tratezi ca pe un supus, cicape un 
frate şi în felul acesta, crede-mă, abia dacă-l tratezi cum 
merită. 

Eunmanuel-Philibert voi să sărute genunchii unchiului său, 
care însă îl mai ţinu încă un moment îmbrăţişat, apoi îl 
împinse cu blândeţe în braţele lui don Filip: 

— Plecaţi, rosti el, plecaţi! E ruşinos pentru nişte bărbaţi 
să se vaiete şi să lăcrimeze aşa, din pricina unei scurte 
despărţiri în lumea asta! Să facem astfel ca prin fapte bune, 
purtări frumoase şi o viaţă creştinească să ne putem regăsi 
într-o zi în cealaltă; numai atât contează! 

Apoi, întorcându-se pentru a se duce la surorile sale şi 
făcând semn cu mâna celor doi tineri să se îndepărteze, 
rămase cu spatele la ei până când ieşiră din apartament. 

Don Filip şi Emmanuel-Philibert încălecară pe cai şi 
porniră imediat spre Bruxelles. 

Iar fostul împărat se îmbarcă a doua zi, la 10 septembrie 
1556, pe un vas „cu adevărat regesc ca măreție şi 
podoabe”, spune Gregorio Leţi, cronicarul lui Carol al V-lea; 
dar abia ieşit în larg fu acostat de o navă engleză. Corabia 
aducea pe contele d'Arondel, trimis de regina Maria la 
socrul ei pentru a-l ruga să nu treacă atât de aproape de 
țărmurile Marii Britanii fără a-i face o vizită. 

La care poftire, Carol-Quintul ridică din umeri şi răspunse 
contelui cu un ton ce nu era lipsit de oarecare amărăciune. 

— Ei! Ce plăcere ar putea găsi o regină atât de mare să se 
vadă nora unui simplu gentilom? 

Cu tot răspunsul acela, contele d'Arondel persevera prin 
stăruinţi atât de curtenitoare şi rugi atât de respectuoase, 
încât Carol-Quintul, nemaiştiind cum să se mai apere de 
insistenţele lui, îi spuse: 

— Domnule conte, totul va depinde de vânt. 

Cele două regine se îmbarcaseră împreună cu fratele lor. 
Şaizeci de corăbii escortau vasul imperial şi, văzând că 
împăratul trecea fără să oprească pe lângă Yarmouth, pe 
lângă Londra şi pe lângă Portsmouth, cu toate că vântul nu 


era deloc potrivnic, contele d'Arondel nu mai stărui, ci 
alăturându-se respectuos suitei vasului imperial îl întovărăşi 
până la Loredo, port în golful Biscaia, unde Carol-Quintul fu 
primit de către marele conetabil de Castilia. 

Dar cum ajunse în acel ţinut al Spaniei unde dominase cu 
atâta strălucire, fără să mai aştepte discursul pregătit de 
marele conetabil, se aşeză numaidecât în genunchi şi sărută 
pământul acelei ţări pe care o socotea de acum încolo a 
doua sa patrie: 

— Cu adâncă umilinţă mă închin ţie, o mamă a tuturor! 
Rosti el, şi despuiat cum am ieşit din pântecele maicii mele 
pentru a primi de la lume atâtea comori, la fel voiesc să mă 
întorc în sânul tău, prea iubită mamă! lar dacă atunci n-a 
fost decât o datorie a naturii, astăzi graţia divină îmi 
călăuzeşte voinţa. 

Nici nu apucase să-şi isprăvească ruga, că vântul începu a 
sufla şi o furtună atât de îngrozitoare se porni, că întreaga 
flotă ce-l întovărăşea pieri în port împreună cu vasul 
imperial încărcat cu toate bogăţiile şi darurile minunate pe 
care împăratul le aducea din Belgia şi Germania ca să le 
facă danie bisericilor spaniole. Asta făcu pe un personaj din 
suita lui Carol-Quintul să spună că vasul imperial, 
prevăzând că niciodată o asemenea glorie nu-i va mai fi 
hărăzită, se cufundase în mare ca să-şi arate astfel 
respectul, regretul şi durerea. 

De fapt, nu era rău ca măcar lucrurile neînsufleţite să dea 
asemenea dovezi de respect, de regret şi de durere lui 
Carol-Quintul, căci oamenii se arătau destul de reci în faţa 
acelei glorii apuse. La Burgos, de pildă, fostul împărat 
străbătu oraşul fără să fie întâmpinat de nici o delegaţie şi 
fără ca orăşenii să-şi dea măcar osteneala de-a alerga până 
în pragul uşii ca să-l privească trecând; lucru pe care 
văzându-l, împăratul clătină din cap murmurând: 

— Într-adevăr, se pare că locuitorii din Burgos m-au auzit 
când spuneam la Loredo că intru despuiat în Spania! 


În aceeaşi zi, venind totuşi un mare senior, pe nume don 
Bartolomeo Mirande, să-i facă o vizită şi spunându-i: „Chiar 
azi se împlineşte anul, sire, de când Maiestatea Voastră 
imperială a părăsit lumea pentru a se putea dărui cu totul 
lui Dumnezeu...” 

— Da, răspunse Carol, şi chiar azi se împlineşte exact un 
an de când am regretat-o amarnic! 

Carol-Quintul îşi amintea de seara aceea tristă şi 
însingurată a abdicării lui, când nu avusese pe nimeni şi 
trebuise să-l ajute amiralul Coligny ca să arunce înapoi în 
cămin tăciunii ce se rostogoliseră de pe grătar pe covor. 

De la Burgos, împăratul se duse la Valladolid, care era pe 
vremea aceea capitala Spaniei. La o jumătate de oră de 
oraş întâlni un cortegiu ce venea înaintea lui: erau nobilii şi 
seniorii, conduşi de nepotul său don Carlos, în vârstă de 
unsprezece ani pe atunci. 

Copilul mânuia cu multă măiestrie calul şi mergea la 
portiera stângă a lecticii împăratului. Era prima dată când 
îşi vedea bunicul şi acesta îl cerceta cu o atenţie care ar fi 
intimidat pe oricine. Dar don Carlos nici măcar nu-şi aplecă 
ochii ci, de fiecare dată când privirea bătrânului împărat se 
aţintea asupră-i, îşi scotea numai respectuos toca, pe care 
şi-o punea la loc de îndată ce Carol-Quintul nu-l mai privea. 

Aşa că de cum intră în apartamentul său, împăratul trimise 
să-l cheme pentru ca să-l vadă mai îndeaproape şi să stea 
de vorbă cu el. 

Copilul se prezentă într-o atitudine foarte respectuoasă, 
dar fără pic de timiditate. 

— Frumos din partea ta, nepoate, spuse Carol-Quintul, c-ai 
venit să mă întâmpini. 

— Era de datoria mea, răspunse copilul, fiind de două ori 
supusul Vostru, căci sunteţi şi bunicul, şi împăratul meu. 

— Ah! Ah! Făcu Carol-Quintul mirat să găsească atâta 
siguranţă şi îndrăzneală la o vârstă aşa de fragedă. 

— De altfel, chiar de n-ar fi trebuit să vin din datorie 
înaintea Maiestăţii Voastre imperiale, urmă copilul, tot aş fi 


venit din curiozitate. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că am auzit adesea spunându-se că sunteţi un 
vestit împărat şi că aţi săvârşit fapte măreţe. 

— A! Adevărat? Zise Carol-Quintul, pe care îl amuza 
curioasa naturaleţe a copilului, şi vrei poate să-ţi povestesc 
acele mari isprăvi? 

— Ar fi o mare plăcere şi o neasemuită cinste pentru mine, 
răspunse tânărul prinţ. 

— Atunci, aşează-te aici. 

— Cu îngăduinţa Maiestăţii Voastre, răspunse copilul, voi 
asculta în picioare. 

Atunci Carol-Quintul îi povesti toate războaiele pe care le 
purtase cu regele Francisc [, cu turcii şi cu protestanții. 

Don Carlos îl ascultă foarte atent şi, când bunicul lui 
isprăvi, spuse, ca să arate că povestirea nu era nouă pentru 
el: 

— Da, întocmai aşa. 

— Da, urmă împăratul, stimate nepoate, nu-mi spui cum ţi 
se par aventurile mele şi dacă socoţi că m-am purtat 
vitejeşie. 

— Ah! Făcu tânărul prinţ, sunt destul de mulţumit de tot 
ce-aţi înfăptuit; un singur lucru nu v-aş ierta... 

— Asta-i! Exclamă mirat împăratul; şi ce lucru, mă rog? 

— Că aţi fugit de la Insbruck într-o noapte, pe jumătate 
gol, dinaintea ducelui Maurice. 

— O! Cât despre asta, zise-împăratul râzând, s-a în- 
tâmplat fără voia mea, fiule, crede-mă... M-a surprins şi n- 
aveam decât pe curtenii mei. 

— Ba eu, n-aş fi fugit, spuse don Carlon. 

— Cum, n-ai fi fugit? 

— Nu. 

— Dar trebuia să fug, deoarece nu puteam să-i ţin piept. 

— Ba eu n-aş fi fugit, repetă prinţul. 

— Vra să zică trebuia să mă las prins? Ar fi fost o mare 
imprudenţă, care ar fi fost şi mai aspru judecată. 


— N-are a face! Eu n-aş fi fugit, repetă pentru a treia oară 
copilul. 

— Spune-mi atunci ce-ai fi făcut în asemenea împrejurare, 
şi ca să-ţi ajut să-mi răspunzi, ce-ai face acuma, de pildă, 
dacă aş pune vreo treizeci de paji să te atace? 

— N-aş fugi, se mulţumi să răspundă copilul. 

Împăratul se încruntă şi, chemând pe preceptorul 
prinţului, îi spuse: 

— Domnule, poţi să-l iei pe nepotul meu. Vă felicit pentru 
educaţia ce i-o daţi; dacă continuă la fel, va ajunge cel mai 
mare războinic al familiei noastre! 

În aceeaşi seară, îi spunea sorei lui, regina Eleonora, pe 
care o lăsa la Valladolid: 

— Mi se pare, dragă soră, că regele Filip nu-i norocos la 
urmaşi, cu un fiu ca don Carlos; atitudinea şi felu-i de a se 
purta, la acest început de tinereţe, nu-mi place, nefiind 
fireşti vârstei lui. Nu ştiu ce-ar putea să se întâmple mai 
târziu, când va avea douăzeci şi cinci de ani. Fii atentă la 
cuvintele şi purtările copilului şi spune-mi sincer părerea ta 
despre el când îmi vei scrie. 

Peste două zile Carol-Quintul plecă spre Palencia şi, în ziua 
următoare, regina Eleonora îi scria: „Frate, dacă purtările 
nepoţelului nostru Carlos ţi-au displăcut, deşi nu l-ai văzut 
decât o zi, mie, care i-am văzut trei, mi-au displăcut şi mai 
mult.” 

Omuleţul acela, care n-ar fi fugit la Insbruck, era acelaşi 
don Carlos pe care tatăl lui, Filip al II-lea, îl condamnă la 
moarte doisprezece ani mai târziu, sub pretextul că ar fi 
conspirat cu răzvrătiţii din Ţările-de-]Jos. 

La Valladolid împăratul îşi concediase toată curtea, în 
afară de doisprezece slujitori şi doisprezece cai, nemai- 
păstrându-şi decât câteva mobile rare şi preţioase, dăruind 
tot restul gentilomilor ce-l întovărăşiseră, după care îşi 
luase rămas bun de la cele două regine, plecând spre 
Palencia. 


Palencia era aşezată numai la optsprezece mile depărtare 
de mănăstirea Sfântul-lustin ce ţinea de ordinul 
hieronimiţilor, pe care Carol-Quintul o alesese ca loc de 
retragere. Cu un an înainte, trimisese acolo un arhitect 
însărcinat să-i construiască şase camere la acelaşi nivel: 
patru dintre ele asemeni celulelor călugăreşti şi două ceva 
mai înalte. În afară de asta, artistul trebuia să-i traseze o 
grădină după un desen făcut chiar de mâna împăratului. 

Grădina era partea plăcută a lăcaşului de retragere 
împărătesc; pe două laturi mărginită de un râuşor cu apă 
limpede, şopotitoare, era plantată cu portocali, lămâi şi 
cedri, a căror ramuri umbreau şi înmiresmau ferestrele 
ilustrului pustnic. 

În 1542, Carol-Quintul vizitase mănăstirea Sfântul-lustin şi 
spusese la plecare: 

— lată un adevărat loc de pustnicie pentru un al doilea 
Dioclețian. 

Împăratul se instală în apartamentul său din mănăstirea 
Sfântul-lustin la 24 februarie 1557. Era aniversarea zilei lui 
de naştere, zi în care totdeauna îi mersese bine. 

— Vreau, spuse el trecând pragul mănăstirii, să renasc 
pentru cer în aceeaşi zi în care am venit pe lume. 

Din cei doisprezece cai pe care şi-i păstrase, trimise înapoi 
unsprezece, ultimul folosindu-l la plimbările pe care le făcea 
uneori în încântătoarea vale Serandilla, numai la o milă 
depărtare, supranumită şi paradisul din Extramadura. 

De la acea dată, nu mai păstră decât puţine legături cu 
lumea de afară, nemaiprimind decât arareori vizite de la 
vechii lui curteni şi, odată ori de două ori pe an, scrisori de 
la regele Filip, de la împăratul Ferdinand şi de la cele două 
regine, surorile lui. Singurele-i distracţii erau plimbările 
despre care am vorbit, mesele pe care le oferea întâmplător 
unora dintre gentilomii ce veneau să-l vadă şi pe care îi 
reţinea până seara spunându-le; 

— Prieteni, rămâneţi să gustaţi împreună cu mine viaţa 
monahală” şi plăcerea de a îngriji păsărele de toate felurile 


pe care le ţinea închise în voliere. 

Viaţa asta dură un an; după un an însă începu să ise pară 
totuşi cam mondenă augustului anahoret şi în ziua 
aniversării naşterii sale, care după cum vă amintiţi era şi a 
intrării împăratului în mănăstire, pe când arhiepiscopul de 
Toledo venise în vizită spre a-l felicita, îi spuse: 

— Domnule, am trăit cincizeci şi şapte de ani pentru lume, 
un an pentru prietenii şi slujitorii mei cei mai apropiaţi în 
locul acesta pustiu şi de-acum vreau să închin Celui-de-Sus 
puţinele luni ce mi-au mai rămas de trăit. 

Aşa că, mulţumind prelatului pentru vizita lui, îl rugă să nu 
se mai ostenească să vină la el decât atunci când îl va 
chema pentru mântuirea sufletului său. 

Într-adevăr, cu începere de la 25 februarie 1558, 
împăratul duse o viaţă austeră aproape la fel ca a 
călugărilor, mâncând cu ei, făcând penitenţă, ducându-se cu 
stricteţe la toate slujbele, nemaiingăduindu-şi nici o 
distracţie în afară de liturghiile pe care punea să le facă 
pentru nenumăraţii soldaţi, marinari, ofiţeri şi comandanţi, 
morţi în serviciul său în diferitele bătălii duse de el, sau în 
numele lui, în cele patru părţi ale lumii. 

Ţinea un registru foarte exact cu data morţii tuturor 
generalilor, sfetnicilor, miniştrilor şi ambasadorilor săi, 
punând să li se ridice altare speciale şi să se ţină slujbe în 
numele fiecăruia; s-ar fi spus că după ce în trecut îşi făcuse 
o glorie în a domni peste cei vii, îşi folosea acum toată 
credinţa ca să domnească peste cei morţi. 

În sfârşit, la începutul lunii iulie a aceluiaşi an 1558, 
săturându-se să asiste la funerariile altora şi blamat de 
distracţia aceea funebră, Carol-Quintul hotări să asiste la 
propriile-i funerarii. Totuşi îi trebui câtva timp ca să se 
obişnuiască cu această idee cam bizară; se temea să nu fie 
învinuit de orgoliu sau de originalitate cedând acelei dorinţi 
care pusese însă într-atâta stăpânire pe dânsul, încât se 
destăinui unui călugăr din mănăstire, pe nume părintele 
Jean Regola. 


Aproape tremurând de emoție îndrăzni Carol-Quintul să se 
mărturisească, atât de tare se temea ca lumea să nu 
privească defavorabil îndeplinirea acelui plan; dar, spre 
marea bucurie a împăratului, călugărul, dimpotrivă, îi 
răspunse că deşi era o faptă extraordinară şi nemaivăzută, 
el nu găsea într-asta nici un rău, considerând-o chiar pioasă 
şi bună de dat drept pildă. 

Totuşi aprobarea unui simplu călugăr, într-o împrejurare 
atât de gravă, nu i se păru satisfăcătoare împăratului. 
Atunci părintele Regola se oferi să ceară părerea 
arhiepiscopului de Toledo. 

Carol-Quintul găsi că sfatul era bun şi numindu-l pe 
călugăr ambasador la prelat, îl trimise călare pe un catâr, 
însoţit de o escortă, ca să-i aducă încuviințarea atât de mult 
râvnită. 

Niciodată în zilele-i de glorie temporară, oricât de 
însemnată ar fi fost ştirea, nu aşteptase Carol-Quintul 
întoarcerea unui mesager cu atâta nerăbdare. 

În sfârşit, după cincisprezece zile, călugărul se întoarse. 
Răspunsul era favorabil: arhiepiscopul de 'Toledo socotea 
dorinţa împăratului prea-sfântă şi prea-creştină. 

Din clipa acelei întoarceri, care fu o adevărată sărbătoare, 
nimeni nu se mai ocupă în întreaga mănăstire decât de 
pregătirea ceremoniei funebre, ca să fie demnă de marele 
împărat ce avea să fie înmormântat viu. 

Primul lucru de care s-au ocupat a fost construirea unui 
măreț mausoleu în mijlocul bisericii; părintele Var-gas, care 
era inginer şi sculptor, făcu desenul şi împăratul îl găsi pe 
gustul său, afară de câteva amănunte pe care le corectă. 

Desenul fiind aprobat, au fost aduşi de la Palencia 
douăzeci de meşteri dulgheri şi pictori care, timp de cinci 
săptămâni, lucrară la construirea mausoleului. După cinci 
săptămâni, datorită îndemnului pe care îl dădea fiecăruia 
prezenţa şi încurajările împăratului, monumentul era gata. 
Lung de patruzeci de picioare, înalt de cincizeci şi lat de 
treizeci, avea de jur-împrejur galerii unde te urcai pe 


diferite scări; puteau fi văzute acolo o serie de tablouri 
reprezentând pe cei mai iluştri împărați ai casei de Austria 
şi principalele bătălii ale lui Carol-Quintul. În sfârşit, chiar 
sus era aşezat sicriul, fără capac, având la stânga lui 
Renumele şi la dreapta Nemurirea. 

Totul fiind gata, se fixă pentru acele false funerarii ziua de 
24 august, dimineaţa. 

De la ora cinci, adică o oră şi jumătate după răsăritul 
soarelui, patru sute de lumânări mari, vopsite în negru, fură 
aşezate şi aprinse pe sarcofag, în jurul căruia erau înşiraţi 
toţi slujitorii fostului împărat, îmbrăcaţi în doliu, cu capul 
descoperit, ţinând câte o făclie în mână. La ora şapte intră 
Carol-Quintul, înveşmântat într-o haină lungă de doliu, 
având de fiecare parte, adică la dreapta şi la stânga sa, câte 
un călugăr înveşmântat în doliu ca şi el. Înaintă, ţinând de 
asemeni o făclie în mână, şi se aşeză pe un jilţ ce i se 
pregătise în faţa altarului. Acolo, nemişcat, cu făclia 
sprijinită în pământ ascultă, viu fiind, toate cântecele 
destinate celor morţi, de la Requiem până la Requiescat, în 
timp ce şase călugări din diferite ordine rosteau cu voce 
scăzută şase liturghii în cele şase capele laterale ale 
bisericii. 

Apoi, la un moment dat, ridicându-se, se duse, tot însoţit 
de cei doi călugări, să se închine înaintea altarului mare şi 
îngenunchie în faţa stareţului. 

— Îţi cer şi te rog, o! Arbitru şi monarh al vieţii şi morţii 
noastre, rosti el, ca aşa cum preotul primeşte în mâinile lui 
din mâinile mele, făclia aceasta pe care i-o ofer cu toată 
umilinţa, binevoieşte şi tu a primi sufletul meu, pe care-l 
încredinţez milei tale divine; să mi-l iei, când vei binevoi, în 
sânul bunătăţii şi îndurării tale cea fără de sfârşit. 

Atunci, stareţul aşeză lumânarea într-un sfeşnic de argint 
masiv, pe care fostul răposat îl dăruise mănăstirii pentru 
această extraordinară ceremonie. 

După asta, Carol-Quintul se ridică şi, însoţit tot de cei doi 
călugări ce-l urmau ca umbra lui, se întoarse şi se aşeză din 


nou în jilţ. 

La sfârşitul slujbei, împăratul socoti că-i mai rămânea ceva 
de făcut şi că uitaseră cel mai important lucru al 
ceremoniei; puse deci să se ridice o lespede din faţa 
altarului şi, în fundul unei gropi anume săpată, porunci să 
se aştearnă o cuvertură de catifea neagră, cu o pernă tot 
din catifea drept căpătâi. Apoi, ajutat de cei doi călugări, 
cobori în groapă şi se întinse ţeapăn cu mâinile pe piept şi 
ochii închişi, cercând să facă pe mortul cât putea mai bine. 

Numaidecât, preotul ce slujea intonă De profundis clamavi 
şi, în timp ce corul continua să cânte, toţi călugării aceia 
înveşmântaţi în negru, toţi gentilomii şi toţi slujitorii în 
straie de doliu, cu lumânări în mână, începură a defila 
plângând în jurul răposatului, cu preotul în frunte, fiecare 
pe rând stropindu-l cu agheazmă şi rugându-se pentru 
odihna sufletului său. 

Ceremonia dură mai mult de două ore, atât de numeroşi 
erau cei ce-l stropeau cu agheazmă, aşa că împăratul ud 
până la piele de apa ce răzbise prin haina-i neagră şi 
datorită şi suflului rece şi funebru ce se ridica printre 
crăpăturile pietrelor din cavourile mortuare ale mănăstirii, 
tremura tot când, rămas singur în biserică numai cu cei doi 
călugări, se ridică pentru a se întoarce în chilia lui 

— Prea cuvioşilor fraţi, le spuse el atunci, simțindu-se 
peste seamă de înţepenit şi de înfiorat de frig; nu ştiu dacă 
merită, într-adevăr, să mă mai scol de aici. 

Şi adevărat că înapoindu-se în chilie, Carol Quintul trebui 
să se culce numaidecât în pat, şi odată culcat nu se mai 
ridică de acolo. Astfel, în mai puţin de o lună de la 
ceremonia de repetiţie, se celebră ceremonia adevărată şi 
tot ce se pregătise pentru prefăcuta moarte sluji celei 
adevărate. 

La 21 septembrie 1558 împăratul Carol-Quintul îşi dădea 
sufletul în braţele arhiepiscopului de Toledo ce se afla din 
fericire la Palencia şi pe care-l chemase pentru ultima oară 


după făgăduiala făcută cu şase luni în urmă, că-l va chema 
în ceasul morţii. 

Trăise cincizeci şi şapte de ani, şapte luni şi douăzeci şi 
unu de zile; domnise patruzeci şi patru de ani, condu-sese 
Imperiul treizeci şi opt şi, la fel cum se născuse într-o zi 
când se serbează un apostol, de Sfântul Matias, Matei, 
adică la 21 septembrie. 

Părintele Strada povesteşte în cartea lui, Istoria 
Flandrelor, cum chiar în noaptea morţii lui Carol-Quintul a 
înflorit un crin în grădina mănăstirii Sfântului Iustin; fapt de 
care fiind înştiinţaţi călugării, acel crin a fost depus la 
altarul mare, ca dovadă sigură de nevinovăția sufletească a 
împăratului. 

Cât de frumos lucru este istoria! Drept care, socotin-du- 
mă nedemn de a fi istoric, m-am făcut romancier. 

PARTEA A DOUA. 

I. CURTEA FRANȚEI. 

La un an şi ceva după abdicarea lui Carol-Quintul la 
Bruxelles, cam la epoca când fostul împărat se închidea în 
mănăstirea Saint-Just, la vremea când de pe colinele Saint- 
Germain se zăreau în depărtări aurind holdele câmpiilor şi 
ultimele zile ale lui iulie îşi rostogoleau norii de flăcări pe un 
cer de azur, o strălucită cavalcadă ieşea din vechiul castel, 
înaintând în parcul cu arbori mari şi înalţi ce începeau să se 
înveşmânteze în acele tonuri calde, atât de îndrăgite de 
pictori. 

Şi cum să nu fie strălucită acea cavalcadă, când o 
alcătuiau regele Henric al II-lea, doamna Margareta de 
Franţa, sora lui, frumoasa ducesă de Valentinois, amanta 
lui, delfinul Francisc, fiul lui cel mare, fiica lui, Elisabeta de 
Valois, tânără regină a Scoției, Maria Stuart şi cele mai de 
seamă doamne şi mai mari seniori ce formau la acea epocă 
podoaba şi faima casei de Valois, ajunsă la tron prin 
Francisc I mort, cum am mai spus, la 31 mai 1547. 

În afară de asta, pe balconul de sus al castelului, rezemată 
de un fel de dantelă de fier minunat lucrată, sta regina 


Caterina cu cei doi prinți ce aveau să se numească mai 
târziu, unul regele Carol al IX-lea şi celălalt regele Henric al 
III-lea. Prinţul Carol avea şapte ani, prinţul Henric şase, iar 
micuța Margareta, ce avea să ajungă regina Navarei, n- 
avea încă decât cinci ani. Toţi trei prea mici, după cum se 
vede, pentru a-l însoţi pe tatăl lor, regele Henric, la 
vânătoarea cu goană ce se pregătea. 

Cât despre regina Caterina de Medici, pretextase o uşoară 
indispoziţie pentru a nu lua parte la vânătoare şi cum 
regina Caterina era din acele femei care nu fac nimic fără 
un motiv întemeiat, dacă indispoziţia nu era reală, cu 
siguranţă că avea alt motiv să fie indispusă. 

Toate personajele prezentate având a juca roluri 
principale în povestea pe care ne-am pus în minte s-o 
istorisim, cititorul ne va îngădui, ca înainte de a relua firul 
rupt al evenimentelor contemporane, să le înfăţişăm 
portretul fizic şi moral al fiecăreia dintre ele. 

Să începem cu regele Henric al II-lea, care mergea în 
fruntea alaiului, având la dreapta pe doamna Margareta, 
sora lui şi la stânga pe ducesa de Valentinois. 

Era pe atunci un cavaler chipeş de treizeci şi nouă de ani, 
cu sprâncene negre, ochi negri, barbă neagră, oacheş la 
piele, cu nas acvilin şi dinţi albi frumoşi; nu atât de masiv şi 
de muşchiulos ca părintele său, era mai înalt de statură 
decât un bărbat mijlociu şi admirabil proporţional. Îi plăcea 
aşa de mult războiul, încât dacă nu-l avea cu adevărat în 
ţară sau pe la vecini, voia să aibă măcar iluzia lui la curte şi 
în mijlocul plăcerilor. 

De asta, chiar în timp de pace regele Henric al II-lea - 
neavând pricepere în ale literaturii decât atât cât trebuia ca 
să răsplătească generos poeţii, despre care primea părerile 
gata făcute ale surorii lui, doamna Margareta, ale amantei 
lui, frumoasa Diana, sau ale încântătoarei lui pupile, micuța 
Maria Stuart - astfel, chiar în timp de pace, spunem, regele 
Henric al II-lea era omul cel mai ocupat din ţară. 

lată cum îşi împărțea timpul zilei: 


Dimineţile şi serile, adică scularea şi culcarea, erau 
consacrate afacerilor şi de obicei două ore dimineaţa îi erau 
deajuns ca să le rezolve. Apoi asculta slujba religioasă cu 
multă cucernicie - căci era un bun catolic, cum o dovedise 
declarând că ar vrea să vadă cu ochii lui arzând pe 
consilierul parlamentului Anne Dubourg, plăcere ce nu i-a 
fost hărăzită, murind cu şase luni înainte ca bietul hughenot 
să fie ars pe rug. 

— La douăsprezece fix prânzea, după care împreună cu 
seniorii curţii făcea o vizită Caterinei de Medici unde găsea, 
cum spune BrantOme, o mulţime de zeițe pământeşti, unele 
mai frumoase ca altele. Şi acolo, pe când sta de vorbă cu 
regina, cu sora lui, cu micuța regină-delfină Maria Stuart, 
ori cu prinţesele fiicele-i mai mari, fiecare senior sau 
gentilom făcea la fel ca regele, stând de vorbă cu doamna 
care-i plăcea mai mult. Asta dura cam două ore; apoi regele 
trecea la jocurile lui. 

În timpul verii erau jocul cu palma (14), jocul cu mingea 
şi jocul cu ciocanul (15). 

Henric al II-lea avea o adevărată pasiune pentru jocul cu 
palma şi era un jucător foarte bun; nu conducea niciodată 
jocul, ci era secund sau terţ, adică alegea întotdeauna, din 
pricina firii sale aventuroase, poziţiile cele mai primejdioase 
şi mai dificile; astfel era cel mai bun secund şi cel mai bun 
terţ din tot regatul, cum se spunea pe atunci. De altfel, cu 
toate că nu conducea jocul, îşi lua totdeauna asupră-şi 
cheltuielile jocului: când câştiga, lăsa câştigul partenerilor 
lui; dacă aceştia pierdeau, plătea pentru ei. 

Partidele erau de obicei de cinci-şase sute de scuzi, nu ca 
la regii succesori, de patru, şase, ori zece mii de scuzi. „Dar, 
spune BrantOme, pe timpul regelui Henric al II-lea, se 
plătea frumos şi pe loc, pe când în zilele noastre eşti silit să 
apelezi la tot felul de onorabile tertipuri”. 

Celelalte jocuri favorite ale regelui, după jocul cu palma, 
erau balonul şi ciocanul, exerciţii la care era de asemeni 
unul dintre cei mai abili. 


În timpul iernii, dacă era ger şi îngheţa, se duceau la 
Fontainebleau ca să se dea pe gheaţă pe aleile parcului, ori 
pe lacuri; dacă era prea multă zăpadă pentru gheţuş, 
înălţau redute şi se băteau cu bulgări de zăpadă; în sfârşit, 
dacă în loc să îngheţe sau să ningă, ploua, se împrăştiau 
prin sălile de jos ca să se antreneze la scrimă. 

La un astfel de antrenament i se întâmplase un accident 
domnului de Boucard: pe când era delfin, regele exersându- 
se cu el îi scoase un ochi, întâmplare pentru care îşi ceruse 
cuviincios iertare, spune autorul de la care împrumutăm 
amănuntele acestea. 

Doamnele de la curte asistau la toate exerciţiile de vară şi 
de iarnă, părerea regelui fiind că prezenţa doamnelor nu 
putea dăuna în nici o privinţă ci, dimpotrivă, 
înfrumuseţează totul. 

Seara, după cină, se întorceau la regină şi când nu era bal 
- distracţie de altfel destul de rară la acea epocă - se sta de 
vorbă două ore. Atunci era momentnl când primeau pe 
poeţi şi literaţii adică pe domnii Ronsard, Morat şi Muret, 
nişte prea savanţi limousini ce n-au tras niciodată mâţa de 
coadă, cum spune BrantOme şi pe domnii Danesius şi 
Amyot, preceptorii, unul al prinţului Francisc şi celălalt al 
prinţului Carol, având loc între aceşti iluştri rivali în 
întreceri de ştiinţă şi poezie ce încântau foarte pe doamne. 

Un singur lucru - când întâmplător îşi aminteau de el - 
arunca un văl sumbru peste nobila curte: o prezicere 
nefastă făcută în ziua urcării pe tron a regelui Henric. 

Un ghicitor chemat la castel ca să-i compună horoscopul 
prevestise, în faţa conetabilului de Montmorency, că regele 
avea să moară într-un duel, la care regele, foarte bucuros 
că i se promitea asemenea moarte, se întorsese spre 
conetabil, spunându-i: 

— Auzit-ai, frăţioare, ce-mi făgăduieşte omul acesta? 

Conetabilul, crezând că regele s-a speriat de prezicere, îi 
răspunse cu obişnuita-i brutalitate: 


— Ei! Sire, nu te potrivi la ticăloşii aceştia, sunt nişte 
mincinoşi şi nişte flecari! Lasă-mă să arunc prezicerea 
caraghiosului ăstuia într-un foc bun, cu el cu tot, ca să se 
înveţe minte să ne mai spună altădată asemenea baliverne! 

Dar regele răspunse: 

— Ba deloc, frăţioare; uneori se întâmplă dimpotrivă, că 
tocmai oameni de soiul acesta spun adevărul. Şi, de altfel, 
prezicerea nu-i rea, după părerea mea. Îmi convine mai 
mult să mor de asemenea moarte decât de alta, numai să 
pier de mâna unui leal şi viteaz gentilom şi să-mi rămână 
neatinsă faima. 

Şi, în loc să arunce în foc prezicerea cu astrolog cu tot, îl 
răsplăti pe acesta cu multă dărnicie, dând în păstrare 
profeția domnului d'Aubespine, unul dintre sfetnicii lui de 
ispravă, de care se slujea mai cu seamă în afacerile 
diplomatice. 

Acea prezicere fusese pentru un moment reluată în 
discuţie când domnul de Châtillon se întorsese de la 
Bruxelles; căci vă amintiţi cum, în căsuţa-i din Parc, 
împăratul Carol-Quintul îi dăduse în grijă să-l prevină pe 
frumosu-i văr, că Gabriel de Lorges, conte de Montgomery, 
căpitanul gărzii sale scoțiene, avea între ochi un anumit 
semn nefast ce prezicea moartea unui prinţ purtând floare 
de crin pe blazon. 

Dar cugetând la asta, regele Henric al II-lea ajunsese la 
convingerea că era cu neputinţă să aibă vreodată un duel 
cu căpitanul gărzii sale şi, după ce clasase prima profeție 
între lucrurile posibile şi care merită să le dai atenţie, clasă 
pe a doua printre cele imposibile şi nevrednice de luat în 
seamă. Aşa că în loc să-l îndepărteze pe Gabriel de Lorges, 
cum ar fi făcut un prinţ mai puţin cutezător, el, dimpotrivă, 
îi arătă mai multă prietenie şi preţuire. 

Am spus că la dreapta regelui călărea doamna Margareta 
de Franţa, fiica regelui Francisc 1. 

Să dăm atenţie un moment acestei prințese, una din cele 
mai desăvârşite din acea vreme şi care joacă un rol mai 


mare ca toate celelalte în povestirea noastră. 

Prinţesa Margareta de Franţa se născuse în ziua de 5 
iunie 1523, în acelaşi castel Saint-Germain, de unde am 
văzut-o mai înainte ieşind pe poartă, ceea ce înseamnă că în 
clipa când am făcut-o să treacă prin faţa cititorului avea 
treizeci şi trei de ani şi nouă luni. 

Cum se poate ca o prinţesă de un rang atât de înalt şi atât 
de frumoasă să rămână până la acea vârstă fără soţ? 
Existau două motive care puteau explica asta: unul, pe care 
îl mărturisise cu glas tare şi în faţa tuturor; al doilea, pe 
care poate nu îndrăznea să şi-l mărturisească nici măcar în 
taină ei însăşi. 

Regele Francisc I voise s-o căsătorească de foarte tânără 
cu domnul de Vendme, primul ca rang dintre prinții de 
sânge; dar ea, mândră până la dispreţ, răspunsese că nu se 
va căsători niciodată cu un om care va fi într-o zi supusul 
fratelui ei. 

Iată motivul invocat cu glas tare ca să rămână fecioară şi 
să nu-şi piardă rangul de prinţesă de Franţa. 

Să vedem acum motivul ascuns, care era probabil 
adevărata pricină a refuzului ei. 

Când avusese loc la Nisa întrevederea dintre papa Paul al 
III-lea şi regele Francisc I, regina de Navarra, din îndemnul 
regelui, se dusese să-l vadă pe răposatul duce de Savoia, 
tatăl, la castelul din Nisa, luând-o şi pe nepoata ei, doamna 
Margareta. Bătrânul duce, găsind-o încântătoare pe tânără 
prinţesă, vorbise despre o căsătorie între ea şi Emmanuel- 
Philibert. Cei doi tineri se văzuseră deci; dar Emmanuel- 
Philibert, preocupat numai de exerciţiile vârstei lui, de 
tandreţa lui pentru Leona şi de prietenia cu Scianca-Ferro, 
aproape n-o băgase în seamă pe tânăra prinţesă. Cu dânsa 
însă nu se întâmplase acelaşi lucru: chipul tânărului prinţ i 
se întipărise adânc în inimă şi când negocierile s-au rupt 
între regele Franţei şi ducele de Savoia, fusese cuprinsă de 
o mare disperare, disperare de copil căreia nimeni nu-i 
dăduse atenţie, dar care, multă vreme nutrită cu lacrimi se 


prefăcuse într-o dulce melancolie, susţinută de o vagă 
speranţă care nu părăseşte niciodată inimile simţitoare şi 
încrezătoare. 

Douăzeci de ani se scurseseră de atunci şi, sub felurite 
pretexte, prinţesa Margareta refuzase toate partidele ce i 
se oferiseră. 

Aşteptând ca hotărârile Providenţei sau capriciile soartei 
să-i favorizeze dorinţele tainice, crescuse, înaintase în 
vârstă şi devenise o încântătoare prinţesă plină de graţie, 
de blândeţe şi de bunătate, cu păr frumos auriu ca spicul 
grâului, cu ochi castanii, nasul puţin cam mare, gura 
cărnoasă şi-o piele albă ca laptele, cu nuanţe roz. 

De cealaltă parte a regelui călărea, cum am spus, Diana de 
Poitiers, contesă de Breze, fiica acelui domn de Saint-Valier 
care, fiind complicele conetabilului de Bourbon, fusese 
condamnat la decapitare în piaţa Greve şi, aflându-se pe 
eşafod sub sabia călăului, obținuse graţierea - dacă se 
poate numi grațiere aşa ceva - comutându-i-se pedeapsa 
capitală în închisoare pe viaţă, închisoare alcătuită din 
patru pereţi de piatră cioplită, vârtos legată cu mortar, 
neavând decât o singură ferestruică prin care să i se treacă 
băutura şi hrana. 

Totul era mister şi minune la Diana care, născută în 1499, 
avea la epoca în care am ajuns cincizeci şi opt de ani şi 
totuşi, prin tinereţea-i aparentă şi frumuseţea-i adevărată, 
umbrea pe cele mai tinere şi mai fermecătoare prințese de 
la curte; astfel că regele o iubea mai mult ca pe oricare alta 
şi înaintea tuturor. 

lată ce lucruri misterioase şi uimitoare se povesteau 
despre acea frumoasă Diana, pe care regele Henric o 
făcuse ducesă de Valentinois în 1548: 

Mai întâi, un lucru se ştia sigur, că descindea din zâna 
Melusine şi că dragostea ce i-o purta regele şi ciudata-i 
frumuseţe pe care şi-o păstrase erau urmarea acelei 
înrudiri. Diana de Saint-Vallier moştenise de la străbuna ei, 


vestita vrăjitoare, îndoitul secret, rar şi magic, de a rămâne 
mereu frumoasă şi mereu iubită. 

Frumuseţea veşnică, Diana o datora, se spunea, unor 
fierturi ce conţineau aur lichid. 

— Se ştie rolul pe care l-a avut aurul lichid în toate 
elixirele evului mediu. 

Acea dragoste fără de sfârşit o datora unui inel magic, pe 
care regele îl primise în dar de la dânsa şi care avea 
puterea s-o facă iubită de rege cât timp îl va purta la deget. 
Zvonului din urmă i se dădea, mai ales, multă crezare, căci 
doamna de Nemours povestea, oricui voia s-o asculte, 
anecdota pe care o vom povesti la rândul nostru. 

Regele îmbolnăvindu-se şi căzând la pat, regina Caterina 
de Medici spusese doamnei de Nemours: 

— Dragă ducesă, regele ţine foarte, mult la dumneata; du- 
te să-l vizitezi în camera lui, aşează-te lângă pat şi, în timp 
ce veţi sta de vorbă, cearcă să-i scoţi inelul ce-l poartă în 
degetul al treilea de la mâna stângă, care-i un talisman 
dăruit de doamna de Valentinois pentru a se face iubită de 
el. 

La curte nimeni n-avea prea mare simpatie pentru 
doamna de Valentinois, nu din pricină că ar fi fost rea, dar 
cele tinere n-o iubeau, cum am mai spus, pentru că se 
încăpăţâna să rămână tânără, iar cele bătrâne n-o puteau 
suferi fiindcă nu voia să îmbătrânească. Aşa că doamna de 
Nemours primi cu plăcere să-i facă acel serviciu. Intrând în 
camera regelui şi aşezându-se lângă pat, izbuti în joacă să 
scoată din degetul lui Henric inelul a cărui putere el n-o 
cunoştea; dar de abia i-l scosese că bolnavul o rugă pe 
doamna de Nemours să fluiere pe valetul de cameră. 

— Se ştie că până la doamna de Maintenon care a introdus 
clopoţelul, fluierele mici de argint şi de aur erau folosite de 
regi, prinți şi marii seniori ca să-şi cheme slujitorii. 

— Bolnavul o rugase deci pe doamna de Nemours să 
fluiere pe valetul de cameră, care intrând numaidecât primi 
poruncă de la rege să nu mai lase pe nimeni să intre. 


— Nici pe doamna de Valentinois? Întrebase valetul de 
cameră mirat. 

— Nici pe doamna de Valentinois, la fel ca pe ceilalţi, 
răspunsese regele cu voce acră; ordinul nu admite excepţii. 

După un sfert de oră, doamna de Valentinois prezentându- 
se la uşa regelui, i se refuză intrarea. 

Reveni peste o oră; acelaşi refuz; în sfârşit, după două ore, 
deşi refuzată pentru a treia oară, intrase de astă dată cu 
forţa şi ducându-se de-a dreptul la rege îi luase mâna şi 
văzând că-i lipseşte inelul, izbutise să-i smulgă mărturisirea 
celor petrecute. Atunci pretinse pe loc lui Henric să ceară 
înapoi de la doamna de Nemours inelul. Porunca regelui de 
a-i înapoia preţioasa bijuterie era atât de drastică, încât 
doamna de Nemours, care nu-l dăduse încă reginei 
Caterina temându-se de ce s-ar putea întâmpla, trimisese 
înapoi inelul. Cum îşi puse regele inelul în deget, zâna 
căpătă iarăşi asupră-i putere care, de altfel, din acea zi a 
mers tot crescând. 

Cu toată marea competenţă a celor ce ne transmit 
povestirea - şi luaţi aminte, că în privinţa fierturilor de aur 
lichid este vorba chiar de mărturia unuia ca BrantOme, iar 
pentru întâmplarea cu inelul de afirmaţiile unora ca domnul 
de Thou şi Nicolas Pasquier - noi suntem înclinați să 
credem că nu exista nici o vrăjitorie în miracolul frumoasei 
Diana de Poitiers, ce avea să se repete o sută de ani mai 
târziu cu Ninon de Lenclos; ba chiar suntem dispuşi să 
acceptăm ca singură şi adevărată magie reţeta pe care o da 
ea însăşi, dacă i-o cerea cineva şi anume: pe orice fel de 
vreme, chiar pe gerurile cele mai aspre, o baie cu apă de 
fântână. Pe lângă asta, în fiecare dimineaţă ducesa se scula 
în zorii zilei şi făcea o plimbare călare de două ore, apoi se 
întorcea şi se aşeza în pat, unde rămânea până la amiază 
citind ori stând de vorbă cu femeile ei. 

Şi asta nu era tot; orişice devenea subiect de discuţii când 
era vorba de frumoasa Diana şi cei mai serioşi istorici par, 


în privinţa asta, a fi uitat că prima condiţie a istoriei este să 
aibă întotdeauna pregătită dovada îndărătul acuzaţiei. 

Mezeray povesteşte - şi nu ne pare deloc rău că-l prindem 
pe Mezeray cu o greşeală - Mezeray povesteşte că Francisc 
I ar fi acordat graţierea lui Jean de Poitiers, tatăl Dianei, 
numai după ce luase de la fiică ce avea ea mai preţios; ori, 
asta se petrecea în 1523. Diana, născută în 1499, avea 
douăzeci şi patru de ani şi era măritată de zece ani cu Louis 
de Breze! Nu pretindem că Francisc I, obişnuind adesea 
asemenea manevre, n-ar fi impus anumite condiţii 
frumoasei Diana; dar nu le impunea unei fetişcane de 
paisprezece ani, cum spune Mezeray, şi numai dacă am 
vrea să-l calomniem fără milă pe bietul domn de Breze, 
căruia văduva i-a ridicat un măreț monument admirat încă 
şi astăzi la Rouen, n-am putea logic presupune că l-a lăsat 
pe rege să ia femeii de douăzeci şi patru de ani ceea ce 
avusese mai preţios fetişcana de paisprezece ani. 

De altfel, tot ce-am spus până acum n-are ca scop decât un 
singur lucru: să dovedim frumoaselor noastre cititoare că 
mai mult valorează istoria scrisă de romancieri decât istoria 
scrisă de istorici, mai întâi fiindcă-i mai adevărată şi, în al 
doilea rând, pentru că este mai amuzantă. 

Într-un cuvânt, la acea epocă, rămasă de douăzeci şi şase 
de ani văduvă şi fiind amanta lui Henric al II-lea de 
douăzeci şi unu de ani, Diana, în ciuda celor cincizeci şi opt 
de ani împliniţi, avea cel mai frumos şi mai neted ten cu 
putinţă, un splendid păr negru, bucilat, statură admirabil 
proporţionată, gâtul şi pieptul fără cusur. 

Asta era cel puţin părerea bătrânului conetabil de 
Montmorency care, deşi în vârstă de şaizeci şi patru de ani, 
pretindea că se bucură pe lângă frumoasa ducesă de 
favoruri cu totul deosebite ce l-ar fi făcut foarte gelos pe 
rege, dacă nu s-ar fi adeverit şi de astă dată zicala că cei 
interesaţi să ştie primii un lucru, îl află totdeauna cei din 
urmă, ba uneori nu-l mai află deloc. 


Să ni se ierte lunga digresiune istorico-critică, dar dacă 
exista la acea curte atât de elegantă, de instruită şi de 
galantă o femeie care într-adevăr merita abaterea noastră, 
era cea care-l făcuse pe regalul ei amant să-i poarte culorile 
de văduvă, alb şi negru şi care cu numele ei păgân, Diana, îi 
inspirase ideea să-şi pună pe emblemă o semilună cu 
deviza: Donec totum impleat orbem! (16) Am spus că în 
spatele regelui Henric al II-lea, care avea la dreapta lui pe 
doamna Margareta de Franţa şi la stânga pe ducesa de 
Valentinois, se afla delfinul Francisc, având şi el la dreapta 
pe sora lui Elisabeta şi la stânga pe logodnica lui, Maria 
Stuart. 

Delfinul avea paisprezece ani; Elisabeta treisprezece; 
Maria Stuart treisprezece; - toţi trei împreună patruzeci de 
ani. 

Delfinul era un adolescent slăbuţ şi bolnăvicios, cu faţa 
palidă, părul castaniu, cu privirea lâncedă şi-o expresie 
nehotărâtă, în afară de momentele când se uita la tânăra 
Maria Stuart; căci atunci ochii lui se însufleţeau, căpătând o 
expresie de dorinţă ce transforma pe adolescent în om 
tânăr. De altfel, neavând înclinare pentru exerciţiile 
violente, atât de apreciate de tatăl său regele, părea veşnic 
stăpânit de o slăbiciune a cărei cauză zadarnic căutau s-o 
descopere medicii şi pe care, îndrumați de pamfletele 
timpului, ar fi găsit-o poate în capitolul Cei doisprezece 
Cezari, unde Suetoniu povesteşte plimbările în litieră ale lui 
Nero cu mama sa Agripina. Totuşi, ne grăbim să adăugăm 
că în dubla calitate de străină şi catolică, Caterina de 
Medici era foarte urâtă de mulţi şi că nu trebuie să credem 
fără a cerceta tot ce spuneau despre ea epigramele, 
cântecele şi satirele timpului, aproape toate ieşite de sub 
tiparele presei calviniste. Moartea prematură a tinerilor 
prinți Francisc şi Carol, pe care mama lor nu-i iubea ca pe 
Henric, preferatul ei, contribui şi ea îndeajuns pentru a da 
crezare tuturor acelor zvonuri urâte care au străbătut 


secolele, ajungând până la noi, înveşmântate într-o 
autenticitate aproape istorică. 

Prinţesa Elisabeta, deşi cu un an mai mică decât delfinul, 
arăta mai mult a tânără domniţă decât el a tânăr cavaler. 
Naşterea ei fusese o bucurie în familie şi o desfătare 
publică, deoarece în clipa când venea pe lume se semna 
pacea dintre regele Francisc I şi regele Henric al VIII-lea. 
Astfel că cea care, măritându-se, avea să aducă pacea cu 
Spania, adusese, născându-se, pacea cu Anglia. De altfel 
tatăl ei, Henric al II-lea, îi preţuia atât de mult frumuseţea 
şi caracterul că atunci când căsătorise înaintea ei pe sora 
mai mică, doamna Claude, cu ducele de Lorraine, 
răspunsese cuiva care-l ţinea de rău că o măritase înaintea 
sorei mai mari: 

— Fiica mea Elisabeta nu-i dintr-acele ce se mulţumesc să 
aibă dotă un ducat; ei îi trebuie un regat, şi nu din cele mai 
mici, ci din cele mai mari şi mai nobile, atâta măreție şi 
nobleţe are în caracter! 

A avut regatul promis şi odată cu el nenorocirea şi 
moartea. Vai! O soartă mai bună n-aştepta nici pe frumoasa 
Maria ce mergea la stânga delfinului, logodnicul ei! 

Sunt nefericiri care au un asemenea răsunet, încât trezesc 
ecouri în întreaga lume şi după ce au atras privirile 
contemporanilor asupra celor pe care îi lovea, atrag încă 
asupra lor, peste veacuri, ochii posterităţii, de fiecare dată 
când un nume rostit le aminteşte. 

Aşa sunt nenorocirile, meritate într-o măsură, a frumoasei 
Maria, nenorociri care au întrecut într-atât măsura, încât 
greşelile şi chiar crimele vinovatei dispar în faţa pedepsei 
exagerate. Dar pe atunci, cum am spus, micuța regină a 
Scoției îşi urma veselă calea într-o viaţă umbrită de tristeţe 
la început din pricina morţii tatălui ei, regele cavaler Iacob 
al V-lea. Mama copilei purta în numele ei acea coroană a 
Scoției plină de spini care, cum spusese tatăl ei pe patul de 
moarte, aşa cum de o fată a fost adusă, tot de o fată va fi 
luată! 


La 20 august 1548 sosise la Morlaix, păşind pentru prima 
oară pe pământul Franţei, unde îşi petrecu singurele zile 
fericite ale vieţii. Aducea cu ea acea cunună de trandafiri 
scoțieni, numită cele patru Marii, toate de aceeaşi vârstă, 
născute în acelaşi an şi în aceeaşi lună cu ea, care se 
numeau Maria Fleming, Maria Seaton, Maria Livingston şi 
Maria Beaton. La acea epocă Maria Stuart era o copilă 
încântătoare şi încetul cu încetul, crescând devenise o 
tânără încântătoare. Unchii ei din familia Guise, ce-şi 
închipuiau că îţi vor realiza prin ea vastele lor planuri 
ambiţioase, căci nemulţumindu-se să-şi întindă dominaţia 
lor asupra Franţei, credeau că prin Maria o vor putea 
întinde şi asupra Scoției, ba poate şi asupra Angliei, o 
înconjurau cu un adevărat cult. lată ce scria cardinalul de 
Lorraine surorii sale Maria de Guise: „Fiica ta a crescut şi 
creşte zi de zi tot mai frumoasă, mai bună şi mai virtuoasă; 
regelui îi place să stea la taifas cu ea, căci se pricepe să 
vorbească despre lucruri interesante şi înțelepte, aidoma 
unei femei de douăzeci şi cinci de ani.” 

De fapt, era bobocul înfocatului trandafir ce-avea să se 
deschidă amorului şi voluptăţii. Nepricepându-se să facă 
ceea ce nu-i plăcea, făcea, dimpotrivă, cu pasiune tot ce-i 
plăcea: când dansa, nu se oprea până nu cădea sleită de 
puteri, când călărea, nu se oprea din galop până când nu 
dădea gata chiar pe cel mai bun armăsar, când asista la un 
concert, muzica o făcea să vibreze toată. Sclipind de pietre 
preţioase, dezmierdată, răsfăţată, adorată, la vârsta de 
treisprezece ani era una dintre minunile acelei curţi a casei 
de Valois, ea însăşi atât de minunată. Caterina de Medici, 
care nu prea iubea altceva în afară de fiul ei Henric, 
spunea: „Reginuţa noastră scoțiană n-are nevoie decât de 
un surâs pentru a suci capul tuturor francezilor.” 

Ronsard spunea: 

Născută între crini în miez de primăvară, Văzându-i trupul 
alb crinii se-ntunecară, Şi roza ce Adonis cu sânge a- 
mpurpurat Lângă roz-albu-i chip, trist s-a decolorat, Amor îi 


făuri ochii aidoma cu-ai lui, lară cele trei graţii din naltul 
cerului, Cu strălucite haruri prinţesa-mpodobiră. 

Şi ca s-o aibă-n pază, azurul părăsiră. 

Iar copilul regal putea înţelege fineţea acelor laude 
încântătoare; proza şi versurile nu mai aveau secrete 
pentru ea. Vorbea greaca, latina, italiana, engleza, spaniola 
şi franceza. Încununată astfel de poezie şi ştiinţă, celelalte 
arte veneau la rândul lor să-i ceară încurajare, în călătoriile 
ei cu curtea, plimbându-se din reşedinţă în reşedinţă, 
ducându-se de la Saint-Germain la Chambord, de la 
Chambord la Fontainebleau, de la Fontainebleau la Luvru, 
înflorea în mijlocul plafoanelor lui Primatice, a tablourilor 
lui Tiţian, a frescelor lui Rosso, a capodoperelor lui 
Leonardo da Vinci, a statuilor lui Germain Pilon, a 
sculpturilor lui Jean Goujon, a monumentelor, porticurilor, 
capelelor lui Philibert Delorme; aşa că îţi venea să crezi, 
văzând-o atât de poetică, de fermecătoare, de perfectă, în 
mijlocul acestor minuni ale geniului, că nu era o făptură 
omenească, ci vreo metamorfoză ca cea a Galateei, vreo 
Venus desprinsă dintr-un tablou, vreo Hebe coborâtă de pe 
piedestal. 

Şi acum, deoarece nouă ne lipseşte pensula pictorului, să 
încercăm, cu pana romancierului, să ne făurim o imagine a 
acestei tulburătoare frumuseți. 

Curând trebuia să împlinească paisprezece ani, cum am 
mai spus. Tenul ei se înrudea cu crinul, cu piersica şi cu 
trandafirul, poate mai mult cu crinul decât cu celelalte. 
Fruntea înaltă, bombată în partea de sus, da impresia unei 
demnități orgolioase, în acelaşi timp - ciudată îmbinare! 

— Plină de blândeţe, de inteligenţă şi de cutezanţă. Se 
vedea că voinţa, ascunsă îndărătul acelei frunţi, ce tindea 
către dragoste şi plăceri, va izbucni depăşind pasiunile 
obişnuite şi, dacă va fi nevoie pentru a-şi mulţumi 
instinctele voluptoase şi despotice, va merge până la crimă. 
Nasul fin, delicat, având totuşi o linie fermă, era acvilin ca a 
tuturor din familia Guise. Urechea-i mică părea o scoică de 


sidef irizată în tonuri roz, sub tâmpla-i palpitândă. Ochii 
căprui, aveau acea nuanţă schimbătoare între cafeniu şi 
violet, de o transparenţă umedă, şi totuşi arzători sub 
genele-i castanii şi sprâncenele desenate cu o puritate 
antică. În sfârşit, două cute fermecătoare la colţurile gurii 
cu buze purpurii, întredeschise şi fremătânde care atunci 
când surâdeau păreau că răspândesc în juru-i numai 
veselie, o bărbie rotundă, albă, fragedă, îmbinându-se cu 
rotunjimile ce se pierdeau în contururile unui gât catifelat şi 
mlădios ca de lebădă, întregeau tabloul. 

lată cum arăta cea pe care Ronsard şi Du Bellay o numeau 
a zecea lor muză; astfel era capul ce avea să se aşeze, 
treizeci şi unu de ani mai târziu, pe butucul de la 
Fotheringay, pentru a fi despărţit de trup de către barda 
călăului Elisabetei. 

Vai! Dacă ar fi venit atunci un magician care să spună 
norodului adunat să privească strălucita cavalcadă ce 
dispărea sub arborii uriaşi ai parcului Saint-Germain soarta 
ce-i aştepta pe acei regi, prinți, prințese, mari seniori şi 
doamne de elită, s-ar fi găsit oare vreo haină de pânză sau 
vreo rochie de aba care ar fi vrut să-şi schimbe soarta cu 
cea a mândrilor gentilomi în mătăsuri şi catifele, ori cu a 
frumoaselor doamne în corsaje brodate cu perle şi fuste de 
brocart ţesut cu fir de aur? 

Să-i lăsăm să dispară sub bolta întunecoasă a castanilor şi 
fagilor şi să ne reîntoarcem la castelul Saint-Germain unde, 
cum am spus, Caterina de Medici rămăsese sub pretextul 
unei uşoare indispoziţii. 

II. VÂNĂTOAREA REGELUI. 

Îndată ce pajii şi scutierii ce formau ultimele rânduri ale 
cortegiului dispărură pe sub bolta bătrânilor arbori în 
desişul crângurilor ce înconjurau ca o centură în acea 
vreme parcul Saint-Germain, Caterina se retrase de pe 
balcon, luând cu ea pe Carol şi Henric şi trimițând pe cel 
mai mare la profesor, iar pe cel mic la slujitoarele ei, 
rămase cu micuța Margareta, care era încă prea copil 


pentru a-i fi teamă că ar putea pricepe ceva din cele ce 
vedea şi auzea. 

Îndată cum îndepărtă pe cei doi prinți, valetul ei de 
încredere intră, anunțând că cele două persoane pe care le 
aştepta se aflau la ordinele ei, în cabinet. 

Atunci, se ridică îndată, şovăi un minut gândindu-se dacă 
n-ar fi mai bine s-o trimită şi pe prinţesă ca pe cei doi prinți 
dar, considerând fără îndoială inofensivă prezenţa fetiţei, o 
luă de mână şi se îndreptă spre cabinetul său. 

Caterina de Medici era pe-atunci o femeie de treizeci şi 
opt de ani, înaltă, voinică, cu o înfăţişare foarte 
maiestuoasă. Avea o figură plăcută, gât foarte frumos şi 
mâini minunate. Ochii ei negri păstrau aproape întotdeauna 
o privire puţin voalată, afară de cazul când voia să citească 
în adâncul sufletului unui adversar: atunci privirea lor 
căpăta îndoita strălucire şi îndoita ascuţime a două săbii 
trase din teacă şi înfipte în acelaşi timp în acelaşi piept, 
unde rămâneau împlântaţi, să zicem aşa, până ce explorau 
ultimele adâncuri. 

Suferise mult şi zâmbise mult ca să-şi ascundă suferinţele. 
Mai întâi, în primii zece ani de căsătorierămaşi sterili şi în 
timpul cărora de douăzeci de ori se pusese problema să fie 
repudiată şi să se dea delfinului altă soţie - numai 
dragostea acestuia o ocroti luptând cu înverşunare 
împotriva celei mai teribile şi mai neînduplecate dintre 
toate motivele, raţiunea de stat. În sfârşit, în 1544, după 
unsprezece ani de căsătorie, născu pe prinţul Francisc. 

Dar deja, de nouă ani, soţul ei era amantul Dianei de 
Poitiers. 

Poate, dacă de la începutul căsătoriei ar fi fost o mamă 
fericită, o soţie fecundă, poate că atunci ar fi luptat, ca 
femeie şi ca regină, împotriva frumoasei ducese, dar 
sterilitatea o cobora sub rangul unei metrese; în loc să 
lupte îşi încovoie spinarea şi prin umilinţă îşi câştigă 
protecţia rivalei sale. 


Pe lângă asta, toată acea faimoasă nobilime de spadă, toţi 
acei străluciți războinici care nu apreciau noblețea decât 
atunci când era o floare crescută în sânge şi culeasă pe 
câmpul de bătălie, făceau puţin caz de neamul negustoresc 
al Medicilor. Se făceau glume pe socoteala numelui şi a 
emblemei: strămoşii lor fuseseră medici, medici; emblema 
nu reprezenta ghiulele de tun, cum pretindeau ei, ci nişte 
pilule. Chiar şi Maria Stuart, ce mângâia cu drăgălaşa-i 
mână de copil pe ducesa de Valentinois, uneori o prefăcea 
într-o gheară ca s-o zgârie pe Caterina. 

— Vii cu noi la negustoreasa florentină? Spunea ea 
conetabilului de Montmorency. 

Caterina înghiţea toate insultele şi aştepta. Ce aştepta? Nu 
ştia desigur nici ea singură. Henric al II-lea, măritu-i soţ, 
era de o vârstă cu ea şi avea o sănătate ce promitea o viaţă 
lungă. N-avea a face, ea aştepta cu încăpăţânarea geniului 
care simte şi-şi apreciază propria valoare, înțelegând că 
Dumnezeu nu face nimic fără rost şi că viitorul va trebui să-i 
dea satisfacţie. 

Se apropiase atunci de familia Guise. 

Henric, fire slabă, nu putea să conducă niciodată singur: 
când conducea cu ajutorul conetabilului şi familia Guise era 
înlăturată; când conducea cu familia Guise şi atunci era în 
disgrație conetabilul. 

Aşa că ieşise pe seama regelui Henric al II-lea următorul 
catren: 

Sire, dacă pe Carol orice îl laşi să-ţi ceară, Şi de dorinţa 
Dianei te laşi călăuzit, Muiat, topit, boţit, sucit şi răsucit, 
Află atuncea, Sire, că nu eşti de ceară. 117) 

Ştim cine era Diana; iar Carol era cardinalul de Lorena. 

De altfel, nobilă şi mândră familie erau acei de Guise. Într- 
o zi când ducele Claude venise la Luvru cu cei şase feciori 
pentru a-şi prezenta omagiul la scularea regelui, Francisc | 
îi spusese: „Ie socot un om foarte fericit, vere, când te văd 
renăscând înainte de a muri, în aşa de numeroşi şi frumoşi 
urmaşi.” 


Într-adevăr, ducele Claude murind, lăsa în urma lui familia 
cea mai bogată, cea mai abilă şi mai ambițioasă din regat. 
Cei şase fraţi, prezentaţi de tatăl lor lui Francisc I, aveau 
împreună un venit de vreo opt sute de mii de franci, adică 
mai mult de patru milioane, în moneda noastră actuală 
118). 

Cel mai renumit era fratele mai mare, numit ducele 
Francisc, le Balafre 119! adică marele duce de Guise. 
Rangul lui la curte era aproape egal cu al unui prinţ de 
sânge. Avea un preot, un vistiernic, opt secretari, douăzeci 
de paji, optzeci de funcţionari sau oameni de serviciu, o 
haită de vânătoare cu câini neîntrecuţi decât de rasa 
cenuşie a regelui, numită rasă regală; grajduri pline de cai 
arabi aduşi din Africa, din Turcia şi din Spania; mulţime de 
ereţi şi şoimi de mare preţ, trimişi de Soliman şi de toţi 
prinții necredincioşi drept omagiu faimei sale. Regele 
Navarei îi scria pentru a-i vesti naşterea fiului său, cel care 
a fost mai târziu Henric al IV-lea. Chiar conetabilul de 
Montmorency, cel mai orgolios baron al timpului, îi scria, 
începând scrisoarea cu Monseniore şi sfârşind cu Prea 
umilul şi supusul dumneavoastră servitor; iar Francisc îi 
răspundea: Domnule conetabil: Prea bunul dumneavoastră 
prieten, ceea ce, de altfel, nu era adevărat, căci casa Guise 
şi casa Montmorency erau veşnic în război. 

Trebuie să fi citit cronicile timpului, fie că se deapănă sub 
pana aristocratică a domnului Brantâme, fie că sunt 
consemnate oră cu oră de marele funcţionar al cancelariei 
regale Pierre de l'Estoille, ca să-ţi faci o idee de puterea 
acelui neam privilegiat şi tragic, dominând cu aceeaşi forţă 
strada ca şi câmpul de bătălie, la fel ascultată la răspântiile 
pieţelor ca şi în cabinetele Luvrului, ale Windsor-ului ori ale 
Vaticanului, mai ales când interpretul lor era ducele 
Francisc. Dacă vă duceţi la Muzeul Artileriei cereţi să vi se 
arate platoşa purtată de acest Guise la asediul Metz-ului şi 
veţi observa pe ea urma celor cinci gloanţe, dintre care trei 


ar fi fost cu siguranţă mortale, dacă nu le-ar fi oprit 
blindajul acela de oţel. 

Aşa că, fiind mai cunoscut şi mai popular chiar decât 
regele, era o adevărată desfătare pentru populaţia 
pariziană când ieşea el din palatul Guise, călare pe Floare- 
de-crin ori Berbece - cei doi cai favoriţi ai lui - cu vesta şi 
pantalonii de mătase stacojie, cu mantie de catifea şi toca 
împodobită cu o pană la culoarea vestei, urmat de patru 
sute de gentilomi, ca să străbată străzile capitalei. Toţi 
alergau atunci în calea lui, unii rupând ramuri, alţii 
smulgând flori ca să le arunce sub copitele calului său, 
strigând: 

— Trăiască ducele nostru! 

Iar el, înălțându-se în scări cum făcea în bătălii, ca să vadă 
cât mai departe şi să atragă asupră-i loviturile, ori 
aplecându-se la dreapta sau la stânga, salutând cu politeţă 
pe femei, bărbaţi şi bătrâni, zâmbind fetelor, mângâind 
copiii, el era adevăratul rege, nu cel de la Luvru, de la 
Saint-Germain, de la Fontainebleau sau de la Tournelles, el 
era regele străzilor, a răspântiilor, a pieţelor; adevăratul 
rege, fiind regele inimilor! 

De asta, cu riscul de a încălca armistițiul da care Franţa 
avea aşa de mare nevoie, când papa Paul al III-lea - din 
pricina unui conflict personal cu cei din familia Colonna, 
care, sperând în sprijinul lui Filip al II-lea, deveniseră atât 
de cutezători, încât se ridicaseră cu oaste împotriva 
Sfântului-Scaun. 

— Când papa, repetăm, cu ocazia acestui conflict îl declară 
pe regele Spaniei înlăturat de la tronul Neapolului şi oferi 
acest regat lui Henric al II-lea, regele nu şovăi o clipă să 
numească pe ducele Francisc de Guise general şef al 
armatei ce-o trimitea în Italia. 

Este adevărat că în această împrejurare, pentru prima 
dată poate, familiile Guise şi Montmorency erau de acord. 
Francisc de Guise plecat din Franţa, Anne de Montmorency 
rămânea primul personaj al regatului; şi, în timp ce marele 


comandant îşi urmărea dincolo de munţi planurile de glorie, 
celălalt, care se credea un mare om politic, îşi urmărea la 
curte planurile ambiţioase, dintre care cel mai important 
pentru moment era să-şi căsătorească fiul cu doamna 
Diana, fiica legitimă a ducesei de Valentinois şi văduvă a 
ducelui de Castro, din familia Farnese, ucis la asediul 
Hesdin-ului. 

Domnul duce Francisc de Guise se afla deci la Roma, 
războindu-se cu ducele de Alba. 

După ducele Francisc de Guise, urma cardinalul de 
Lorena, înalt prelat bisericesc, aproape tot aşa de mare 
personaj ca fratele său şi pe care Pius al V-lea îl numea 
papa de peste munţi. Era, cum spune autorul cărţii Istoria 
Mariei Stuart, un diplomat cu două tăişuri, mândru ca un 
Guise şi subtil ca un italian. Mai târziu el avea să 
născocească, să urzească şi să pună în aplicare ideea aceea 
remarcabilă a Ligii, care îl ridică pe nepotul lui treaptă cu 
treaptă pe scările tronului, până când unchiul şi nepotul 
fură loviți de sabia celor patruzeci şi cinci. Când cei şase 
fraţi Guise erau la curte, cei patru mai tineri, ducele 
d'Aumale, marele egumen, marchizul d'Elbeuf şi cardinalul 
de Guise, nu lipseau niciodată de la ceremonialul sculării 
cardinalului Carol; apoi toţi cinci se duceau la scularea 
ducelui Francisc care îi conducea la rege. 

Astfel amândoi, unul ca războinic, celălalt ca om al 
bisericii, îşi pregăteau terenul pentru viitor: ducele 
Francisc, punând stăpânire pe rege, cardinalul Carol 
izbutind să ajungă amantul reginei. Seriosul l'Estoille 
povesteşte aceasta în aşa fel, încât cel mai neîncrezător 
cititor să nu mai poată avea nici o îndoială, „Un prieten, 
spune el, mi-a povestit cum, fiind el culcat împreună cu 
valetul cardinalului într-o cameră ce dădea în cea a reginei- 
mame, văzu către miezul nopţii pe numitul cardinal, numai 
cu un halat pe umeri, trecând s-o vadă pe regină şi că 
prietenul lui îi spusese că de va dezvălui cele văzute, îşi va 
pierde viaţa”. 


Cât despre ceilalţi patru prinți ai casei de Guise, care nu 
joacă aproape nici un rol în povestirea noastră, portretele 
lor ne-ar abate prea mult. 

Să ne mulţumim deci cu cele pe care le-am schiţat ducelui 
Francisc şi cardinalului Carol, aşa incomplete cum sunt. 

Cel care aştepta pe Caterina de Medici în cabinet era 
cardinalul Carol, ce fusese văzut noaptea, ducându-se la 
regină numai cu un halat pe umeri. 

Caterina ştia că se afla acolo, nu însă că venise cu cineva. 

Într-adevăr, era însoţit de un tânăr de douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani, elegant îmbrăcat deşi se vedea că-i 
în haină de călătorie. 

— A! Dumneata eşti, domnule de Nemours! Exclamă 
regina zărindu-l pe tânăr; soseşti din Italia... Ce noutăţi 
aduci de la Roma? 

— Proaste, doamnă! Răspunse cardinalul, în timp ce 
ducele de Nemours se înclina în faţa reginei. 

— Proaste!... Scumpul nostru văr, ducele de Guise, a 
suferit cumva o înfrângere? Întrebă Caterina! Fii atent! 
Chiar de mi-ai spune da, aş răspunde nu, atât de imposibil 
mi se pare asemenea lucru! 

— Nu, doamnă, răspunse ducele de Nemours, domnul de 
Guise n-a fost învins; după cum aţi spus, aşa ceva este cu 
neputinţă! Dar este trădat de familia Caraffa, părăsit chiar 
de papă şi m-a trimis la rege să-i spun că pentru gloria lui şi 
a Franţei nu mai poate rămâne mult timp în asemenea 
situaţie şi că cere ori întăriri, ori rechemarea. 

— Şi, după înţelegerea noastră doamnă, zise cardinalul, |- 
am adus întâi aici pe domnul de Nemours. 

— Dar rechemarea domnului de Guise, zise Caterina, 
înseamnă că regele renunţă la pretenţiile sale asupra 
regatului Neapole şi eu la pretenţiile mele asupra ducatului 
Toscana. 

— Da, răspunse cardinalul; dar, luaţi aminte doamnă, s-ar 
putea să avem curând război în Franţa şi atunci nu va mai fi 


vorba de recucerit Neapolul şi Florenţa, ci de apărat 
Parisul. 

— Cum, Parisul? Glumeşti, domnule cardinal! Cred că 
Franţa poate apăra Franţa şi că Parisul se apără singur. 

— Mă tem că vă faceţi iluzii, doamnă, răspunse cardinalul. 
Bizuindu-se pe armistițiu, floarea armatei noastre a trecut 
în Italia cu fratele meu şi, cu siguranţă, fără purtarea 
echivocă a cardinalului Caraffa, fără trădarea ducelui de 
Parma care a uitat ce datorează regelui Franţei trecând de 
partea împăratului, progresele ce le-am fi făcut spre 
Neapole, silind pe regele Filip al II-lea să se lipsească la 
rândul său de o parte a armatei ca să protejeze Neapolul, 
ne-ar fi ferit de un atac. Dar astăzi, când Filip al II-lea este 
sigur că are în Italia oaste îndestulătoare ca să ne ţină în 
loc, îşi va întoarce ochii spre Franţa şi nu va scăpa prilejul 
să profite de slăbiciunea ei; fără să mai ţinem seama că 
nepotul domnului conetabil a făcut o escapadă care va da 
încălcării armistiţiului de către regele Spaniei o aparenţă 
de dreptate. 

— Vorbeşti despre atacul lui asupra cetăţii Douai? Întrebă 
Caterina. 

— Întocmai. 

— Ascultă, spuse regina, ştii că nu-l iubesc pe amiral, cum 
nu-l iubeşti nici dumneata; atacă-l cât poţi, n-am să te 
împiedic, ci dimpotrivă, te voi ajuta din toate puterile. 

— Deocamdată, ce hotărâți? Zise cardinalul. 

Şi văzând-o pe Caterina că ezită: 

— A! Urmă el, poţi vorbi în faţa domnului de Nemours; şi 
el este din Savoia, dar prieten devotat, nu duşman ca vărul 
prinţului Emmanuel-Philibert. 

— Hotărăşte singur, dragă cardinale, răspunse Caterina 
aruncând prelatului o privire piezişă; nu-s decât o femeie cu 
minte slabă ce nu se prea pricepe la politică... Aşa că, 
hotărăşte. 

Cardinalul înţelese privirea aruncată de Caterina: pentru 
ea nu existau prieteni, ci numai complici. 


— N-are a face, spuse Carol de Guise, spuneţi-vă totuşi o 
părere, doamnă, şi îmi voi permite s-o combat dacă va fi în 
contradicţie cu a mea. 

— Ei bine, cred, zise Caterina, că regele fiind singurul 
conducător al statului, este primul care trebuie informat de 
orice lucru important... Aşa că, după părerea mea, dacă 
domnul duce nu este prea obosit, ar fi bine să ia un cal şi să- 
l ajungă pe rege oriunde ar fi, pentru a-i transmite înaintea 
tuturor ştirile pe care binevoitoarea dumitale prietenie faţă 
de mine dragă cardinale, mi le-a făcut cunoscute înaintea 
lui, spre marea mea părere de rău. 

Cardinalul se întoarse spre ducele de Nemours cu un aer 
întrebător. 

— Nu sunt niciodată obosit, monseniore, spuse acesta 
înclinându-se, când este vorba de serviciul regelui. 

— În cazul acesta, zise cardinalul, voi porunci să vi se dea 
un cal şi, pentru orice eventualitate, voi preveni pe 
secretari că regele va ţine consiliu după întoarcerea de la 
vânătoare... Vino, domnule de Nemours. 

Tânărul duce salută respectuos pe regină şi se pregătea 
să-l urmeze pe domnul cardinal de Lorena, când Caterina 
atinse uşor braţul acestuia din urmă. 

— Treceţi înainte, domnule de Nemours, zise Carol de 
Guise. 

— Monseniore..., ezită Jacques de Nemours. 

— Vă rog. 

— Iar eu, interveni regina întinzând spre el mâna-i 
frumoasă, eu îţi ordon, domnule duce. 

Ducele înțelegând, fără îndoială, că regina mai avea de 
spus ceva cardinalului, se supuse fără a mai insista şi, 
sărutând mâna reginei, ieşi primul, lăsând intenţionat să 
cadă în urma lui draperia. 

— Ce voiai să-mi spui, scumpa mea regină? Întrebă 
cardinalul. 

— Voiam să-ţi spun, îi răspunse Caterina, că bunul rege 
Ludovic al unsprezecelea care, în schimbul sumei de cinci 


sute de mii de scuzi împrumutaţi de la bunicul meu 
Laurenţiu de Medici, i-a dat învoirea să pună pe stema 
noastră trei flori de crin, avea obiceiul să repete: „Daca 
scufia mea de noapte mi-ar şti taina, as arunca-o în foc!” 
Cugetă la această maximă a bunului rege Ludovic al 
unsprezecelea, dragă cardinale. Eşti prea încrezător! 

Cardinalul surâse auzind sfatul acela; el care trecea drept 
diplomatul cel mai neîncrezător din vremea sa, descoperise 
pe cineva mai neîncrezător decât el. 

Este adevărat că era florentina Caterina de Medici. 

Cardinalul trecu şi el stavila tapiţeriei şi văzu că prudentul 
tânăr, pentru a nu fi acuzat de curiozitate, îl aştepta la zece 
paşi mai departe pe coridor. 

Amândoi coborâră în curte, unde Carol de Guise dădu 
ordin unui paj de la grajduri să aducă imediat un cal 
înşeuat. 

Pajul se întoarse peste cinci minute cu calul. Nemours 
încalecă cu eleganța unui cavaler desăvârşit şi se avântă în 
galop pe aleea cea mare din parc. 

Tânărul se informase de direcţia în care pornise 
vânăroarea şi i se răspunsese că sălbăticiunea trebuia să fie 
atacată în apropiere de drumul spre Poissy. 

Aşa că se îndreptase în acea parte, sperând că odată ajuns 
în locul unde fusese stârnit animalul, sunetul cornului îl va 
călăuzi spre punctul unde se afla regele. 

Dar în apropierea drumului spre Poissy nu văzu şi nu auzi 
NIMIC. 

Un tăietor de lemne pe care îl întrebă îi spuse că 
vânătoarea o luase înspre Conflans. 

Îşi întoarse imediat calul în direcţia arătată. 

După un sfert de oră, la o răscruce de drumuri zări în 
mijlocul altei răspântii un călăreț ce se înălţase în scări ca 
să vadă mai departe şi care îşi ducea mâna la ureche ca să 
audă mai bine. 

Călărețul era desigur un vânător ce încerca să se 
orienteze. 


Oricât de rătăcit ar fi fost vânătorul acela, trebuia să ştie 
mai bine locul probabil unde s-ar afla regele decât tânărul 
duce, sosit din Italia abia de o jumătate de oră. 

Aşa că domnul de Nemours se duse de-a dreptul la 
vânător. 

Acesta, văzând un călăreț apropiindu-se de el şi gân- 
dindu-se că dăduse peste cineva care l-ar putea informa de 
mersul vânătorii, înaintă şi el câţiva paşi. 

Dar amândoi deodată, cu aceeaşi mişcare, dădură pinteni 
cailor: se recunoscuseră. 

Vânătorul rătăcit, care încerca să se orienteze ridicân-du- 
se în scări pentru a vedea mai departe şi ducându-şi mâna 
la ureche pentru a prinde un sunet, era comandantul gărzii 
scoțiene. 

Cei doi călăreţi intrară în vorbă cu familiaritatea aceea 
curtenitoare, caracteristică tinerilor seniori ai epocii. Unul 
din ei, ducele de Nemours, descindea, este adevărat, dintr- 
o casă princiară; celălalt însă, contele de Montgcmery, se 
trăgea din cea mai veche nobleţe normandă, fiind urmaş al 
aceluiaşi Roger de Montgomery care îl însoţise pe Wilhelm 
Bastardul la cucerirea Angliei. 

Căci la acea epocă existau în Franţa câteva nume vechi ce 
se socoteau egale cu cele mai de vază şi mai vestite nume, 
deşi purtau titluri inferioare. Astfel erau Montmorency, ce 
n-aveau decât titlul de baroni; Rohan, ce nu erau decât 
seniori; Coucy, ce purtau doar titlul de sire 1207 şi 
Montgomery ce erau numai conți. 

Cum bănuise ducele de Nemours, Montgomery se rătăcise 
de vânătoare şi încerca să se orienteze. 

De altfel, locul era bine ales pentru asta, aflându-se la o 
răspântie şi pe-o înălţime către care urcau uşor zgomotele 
şi totodată domina cinci ori şase căi pe unde trebuia 
numaidecât să treacă animalul hăituit. 

Cei doi tineri, care nu se văzuseră de mai bine de şase 
luni, aveau a-şi pune unul altuia mii de întrebări 
importante: Montgomery despre armată şi despre 


faimoasele isprăvi războinice pe care, fireşte, trebuie să le fi 
săvârşit domnul de Guise; iar celălalt despre curtea Franţei 
şi despre aventurile galante ce se mai petrecuseră. 

Tocmai se aflau în toiul acestei interesante conversații, 
când contele de Montgomery puse mâna pe braţul ducelui. 
I se păruse c-a auzit lătratul îndepărtat al haitei de câini. 

Ascultară amândoi. Contele nu se înşelase; tocmai în 
capătul îndepărtat al unei alei imense văzură deodată, 
trecând ca o săgeată, un mistreţ enorm, iar după el, la 
cincizeci de paşi mai în urmă, goneau cei mai înverşunaţi 
câini, apoi venea grosul haitei şi în sfârşit codaşii. 

Numaidecât Montgomery duse cornul la gură, dând 
semnalul că vânatul a fost văzut, pentru a-i aduna pe cei ce, 
la fel ca şi dânsul, se răzleţiseră şi care păreau a fi 
numeroşi, deoarece pe urmele fiarei trecuseră numai trei 
persoane, un bărbat şi două femei. 

După îndârjirea cu care bărbatul îşi zorea calul, cei doi 
ofiţeri bănuiră că era regele; dar de la o distanţă atât de 
mare nu putură recunoaşte cine erau cele două îndrăzneţe 
amazoane care-l urmau atât de aproape. 

Toţi ceilalţi vânători păreau că se rătăciseră. 

Ţinând seama de direcţia în care o luase animalul, ducele 
de Nemours şi contele de Montgomery se avântară pe o 
alee ce tăia drumul vânătorii în unghiul drept. 

Într-adevăr, în apropierea drumului spre Poissy regele 
atacase fiara, care era un solitar, cum se spune în termeni 
vânătoreşti. Mistreţul izbucnise la loc deschis cu acel avânt 
caracteristic animalelor mature şi se năpustise drept spre 
Conflans. Regele pornise imediat pe urmele lui sunând 
urmărirea şi toată curtea se luase după rege. 

Dar mistreţii n-au deloc stofă de curteni: cel cu care aveau 
de-a face în momentul de faţă, în loc să aleagă codrul 
bătrân şi potecile frumoase, se repezise în cele mai dese 
hăţişuri şi în cele mai încâlcite mărăcinişuri drept care, 
după un sfert de oră, nu se mai aflau în urma regelui decât 
vânătorii cei mai înfocaţi şi dintre toate doamnele numai 


trei nu se dăduseră bătute: doamna Margareta, sora 
regelui, Diana de Poitiers şi mica reginuţă Maria Stuart, 
cum îi spunea Caterina. 

Cu tot curajul iluştrilor vânători şi vânătoriţe despre care 
am vorbit, dificultăţile terenului, desimea pădurii ce silea pe 
călăreţi să facă ocoluri, înălţimea mărăcinişurilor cu 
neputinţă de trecut lăsaseră timp mistreţului şi câinilor să 
se piardă în depărtare; dar la capătul pădurii sălbăticiunea 
dăduse de zid, fiind astfel forţată să se întoarcă. 

Regele, depăşit pentru un moment, dar sigur de rasa lui 
de câini cenuşii, se oprise. Asta îngăduise câtorva vânători 
să-l ajungă; dar îndată lătrăturile se auziră din nou. 
Porțiunea de pădure spre care se îndrepta animalul era mai 
puţin deasă ca cealaltă, aşa că de data aceasta regele îşi 
putu continua urmărirea cu şanse de-a o duce la bun 
sfârşit. 

Numai că se întâmplă iar ce se întâmplase cu zece minute 
mai înainte: fiecare rezistă numai cât îl ţinură puterile şi 
curajul. De altfel, la acea curte formată din chipeşi seniori şi 
cochete doamne, mulţi rămâneau poate în urmă fără a fi 
numaidecât siliţi de lenevia cailor, de desimea pădurii sau 
de obstacolele terenului; asta o dovedea prea bine 
grupurile celor rămaşi locului pe la colţurile aleilor şi pe la 
răspântii, care păreau mai atenţi la conversațiile în care 
erau antrenați, decât la lătratul câinilor sau la cornul 
însoţitorilor. 

Iată de ce, când animalul fusese văzut de Montgomery şi 
de Nemours, era urmărit numai de un singur călăreț care li 
se păruseră tinerilor a fi regele şi de două doamne pe care 
nu le recunoscuseră. 

Era într-adevăr regele care, cu pasiunea-i cunoscută voia 
să ajungă primul la înfruntare, adică în momentul când 
mistrețul, văzându-se încolţit, se va propti cu spatele de un 
arbore, mărăciniş ori stâncă ca să înfrunte câinii. Cele două 
amazoane care-l urmau erau doamna de Valentinois şi 


micuța regină Maria, una cea mai bună, alta cea mai 
îndrăzneață dintre toate călăreţele de la curte. 

De altfel, mistrețul începea să obosească şi era limpede că 
în curând nu va mai putea rezista. Câinii cei mai înverşunaţi 
erau gata, gata să-l ajungă. 

Totuşi, încă un sfert de oră mai încercă să scape cu fuga de 
duşmani; simțind însă că era din ce în ce mai încolţit, se 
hotări să moară cel puţin frumos, ca un adevărat mistreţ şi, 
găsind o rădăcină de copac ce-i convenea, se propti cu 
spatele de ea grohăind şi clămpănind din fălci. 

Abia luă poziţia că întreaga haită se repezi asupră-i, dând 
de ştire prin lătrături şi mai întărâtate că sălbăticiunea îi 
înfrunta. 

La acea larmă se adăugă îndată şi cornul regelui. Henric 
sosise şi el, căci se ţinuse tot aşa de aproape de câini ca şi 
aceştia de mistreţ. 

În timp ce suna din corn se uita în jur căutându-şi 
archebuzierul; dar lăsase în urmă pe cei mai înverşunaţi 
hăitaşi, chiar pe aceia care aveau datoria să nu-l părăsească 
niciodată, astfel că nu văzu decât pe Diana şi pe Maria 
Stuart venind în goana mare a cailor, fiind, cum am mai 
spus, singurele care rezistaseră. 

Nici o buclă din pieptănătura frumoasei ducese de 
Valentinois nu se desfăcu, iar toca de catifea era aşezată pe 
cap la fel de bine ca în momentul plecării. 

Cât despre micuța Maria, îşi pierduse şi voalul şi toca, iar 
frumosu-i păr castaniu, fluturând în vânt, dovedea, la fel ca 
şi încântătorii bujori din obraji, pasiunea cu care alergase. 

La sunetele prelungi ce le scotea regele din corn, 
archebuzierul sosi cu o archebuză în mână şi cu alta la 
oblâncul şeii. 

În urma lui, prin desimea pădurii, se zăreau sclipind, tot 
mai aproape, broderiile de aur, culorile vii ale rochiilor, 
vestelor şi mantiilor; vânătorii soseau din toate părţile. 

Animalul se apăra din toate puterile; atacat de şaizeci de 
câini deodată, ţinea piept tuturor duşmanilor. Adevărat că 


pe când cei mai ascuţiţi dinţi cercau zadarnic să pătrundă 
prin blana-i aspră, fiecare lovitură de colţi dată de mistreţ 
făcea o rană adâncă adversarului atins. Dar, deşi răniţi 
mortal, pierzându-şi sângele, cu măruntaiele scoase, 
cenuşiii regelui, cum li se spunea, erau de o rasă atât de 
vitează încât se aruncau şi mai înverşunaţi la atac, 
neputându-se deosebi răniții decât după petele de sânge 
din ce în ce mai numeroase ce împestriţau covorul acela 
mişcător. 

Regele îşi dădu seama că era timpul să pună capăt 
măcelului, dacă nu voia să-şi piardă cei mai buni câini. 

Zvârli cornul şi făcu semn să i se dea archebuza. 

Fitilul fusese aprins, aşa că archebuzierul putu prezenta 
imediat arma regelui. 

Henric era un trăgător de elită şi rareori greşea ţinta. 

Cu archebuza în mână se apropie până la vreo douăzeci şi 
cinci de paşi de mistreţ, ai cărui ochi scăpărau ca doi 
cărbuni încinşi. 

Ţinti între ochii animalului şi trase. 

Animalul primi încărcătura în cap; dar din pricina mişcării 
pe care o făcu chiar în momentul când regele apăsa pe 
trăgaci, glonţul nimeri pieziş fruntea şi ricoşând ucise unul 
din câini. 

Se putea observa pe căpăţâna mistreţului, între ochi şi 
ureche, urma însângerată lăsată de glonte. 

Henric rămase o clipă mirat că lovitura nu doborâse 
animalul, pe când calul înfricoşat, lăsându-se pe picioarele 
dândărăt, bătea în loc cu cele de dinainte. 

Întinse archebuzierului arma descărcată cerând pe 
cealaltă. 

A doua era gata amorsată şi aprinsă: slujitorul i-o întinse. 

Regele o luă şi duse patul la umăr. 

Dar, înainte de a avea timpul să ochiască, mistrețul, 
nevrând fără îndoială să mai înfrunte riscul altui glonte, cu 
o teribilă scuturătură se eliberă de câinii ce-l înconjurau, 
deschise o dâră sângeroasă prin mijlocul haitei şi, 


fulgerător de iute, trecu pe sub calul regal care se ridică pe 
picioarele de dinapoi scoțând un nechezat de durere, 
lăsând să se vadă pântecele deschis, din care curgea sânge 
şi maţe şi se prăbuşi imediat, prinzând pe rege sub el. 

Totul se petrecuse atât de năprasnic că niciunul dintre 
spectatori n-avu vreme să se repeadă înaintea mistreţului 
care se întorsese asupra regelui, înainte ca acesta să aibă 
vreme să-şi scoată cuțitul de vânătoare. 

Henric îl căută cu mâna, dar era cu neputinţă să ajungă la 
el, căci şi cuțitul era prins sub partea stângă a regelui. 


Oricât de viteaz era, regele deschisese gura ca să strige 
după ajutor - căci căpăţâna hidoasă a mistreţului, cu ochii 
arzători, râtul însângerat şi colții ascuţiţi era numai la 
câteva palme. 

— Când deodată auzi o voce pe care o recunoscu imediat 
după tonul ei hotărât: 

— Nu vă mişcaţi, sire; lăsaţi pe mine! 

Apoi simţi cum o mână îi ridica braţul şi văzu, ca într-o 
străfulgerare, o lamă lată şi ascuţită care, trecându-i pe 
lângă umăr, se înfipse până la gardă în trupul mistreţului. 

În acelaşi timp, două mâini voinice îl trăgeau înapoi, 
lăsând să înfrunte loviturile animalului pe moarte numai pe 
noul adversar ce-i străpunsese inima. 

Cel care-l trăgea pe rege înapoi, era ducele de Nemours. 

Cel care, cu un genunchi în pământ şi braţul întins, 
străpunsese inima mistreţului, era contele de Montgomery. 

Contele de Montgomery scoase sabia din trupul 
animalului, o şterse de pajiştea verde şi deasă, o vâri în 
teacă şi, apropiindu-se de Henric al II-lea ca şi cum nimic 
extraordinar nu s-ar fi întâmplat: 

— Sire, rosti el, am onoarea să prezint regelui pe domnul 
duce de Nemours, care soseşte de peste munţi aducând 
regelui veşti despre domnul duce de Guise şi viteaza-i 
armată din Italia. 

III. CONETABIL ŞI CARDINAL. 

La două ore de la scena pe care am descris-o, după ce 
emoţiile intime sau oficiale se liniştiseră în inima celor 
prezenţi, iar Gabriel de Lorges, conte de Montgomery şi 
Jacques de Savoia, duce de Nemours, cei doi salvatori ai 
regelui, fuseseră felicitaţi pentru curajul şi dibăcia pe care 
o arătaseră în această împrejurare, iar distribuirea 
măruntaielor vânatului la câini - ceremonie însemnată ce 
nu se cuvenea să fie neglijată nici când se iveau treburi 
foarte importante - fiind îndeplinită în prezenţa regelui, 
reginei şi tuturor seniorilor şi doamnelor ce se aflau la 
Saint-Germain, Henric al II-lea, cu chipul surâzător, ca al 


omului scăpat dintr-o primejdie de moarte, care se simte cu 
atât mai plin de viaţă şi de sănătate cu cât a fost primejdia 
mai mare, Henric al II-lea, repetăm, intra în cabinetul său, 
unde îl aşteptau, în afară de sfetnicii lui obişnuiţi, cardinalul 
Carol de Lorena şi conetabilul de Montmorency. 

Am mai amintit de vreo două, trei ori de conetabilul de 
Montmorency, dar am neglijat să facem pentru el ce am 
făcut pentru ceilalţi eroi ai istoriei noastre, adică să-l 
dezgropăm şi să-l punem să pozeze în faţa cititorilor, ca pe 
marele conetabil de Bourbon, pe care oştenii lui l-au dus 
după moarte la un pictor pentru a-i face portretul în 
picioare, cu armură, ca şi cum ar fi fost viu. 

Anne de Montmorency era, atunci, şeful acelei vechi familii 
de baroni creştini, ori baroni de Franţa, cum se intitulau, ce 
se trăgeau din Bouchard de Montmorency care a dat 
regatului zece conetabili. 

Îşi spunea şi se intitula Anne de Montmorency, duce, pair, 
mareşal, mare-maestru, conetabil şi întâiul baron al 
Franţei, cavaler al ordinelor Saint-Michel şi al Jaretierei; 
şeful celor o sută de aghiotanţi regali, guvernator şi 
locotenent-general al Languedocului, conte de Beaumont, 
de Dammartin, de la Fere-en-Tardenois şi de Châteaubriant, 
viconte de Melun şi de Montreuil, baron de Am-ville, de 
Preaux, de Montbron, de Offemont, de Mello, de 
Châteauneuf, de Rochepot, de Dangu, de Meru, de Thore, 
de Savoisy, de Gourville, de Derval, de Chanceaux, de 
Rouge, de Aspremont, de Maintenay; senior de Ecouen, de 
Chantilly, de Isle-Adam, de Conflans-Sainte-Honorine, de 
Nogent, de Valmondois, de Compiegne, de Gandelu, de 
Marigny, de Thourout. 

După cum se vede din înşiruirea titlurilor, regele putea fi 
rege în Paris, dar Montmorency era duce, conte, baron, de 
jur-împrejurul Parisului, astfel că regalitatea părea 
prizoniera ducatelor, comitatelor şi baroniilor sale. 

Născut în 1493, era, la epoca în care ne aflăm, un bătrân 
de şaizeci şi patru de ani, care, deşi nu arăta mai tânăr 


decât vârsta, avea forţa şi vigoarea juvenilă a unui om de 
treizeci. Violent şi brutal, avea toate calităţile primitive ale 
soldatului: curajul orb, nepăsarea în faţa primejdiei, 
rezistenţa la oboseală, la foame şi la sete. Peste seamă de 
orgolios, plin de vanitate, nu recunoştea altă superioritate 
decât a ducelui de Guise, dar numai ca prinţ de Lorena, căci 
ca general şi comandant de campanii militare se credea 
mult superior apărătorului de la Metz şi învingătorului de la 
Renty. Pentru el, Henric al II-lea nu era decât micul stăpân; 
Francisc I fusese marele stăpân şi nu voia să mai 
recunoască un altul. Curtean ciudat, ambițios îndărătnic, 
obținea prin batjocură şi grosolănie, în folosul avuţiilor şi 
onorurilor sale, ceea ce altul ar fi izbutit să capete prin 
supleţe şi măguliri. De altfel, Diana de Valentinois îl ajuta 
mult la asemenea treburi unde fără ea ar fi dat greş, 
intervenind în urma lui cu vocea-i dulce, privirea-i galeşă şi 
chipu-i gingaş, dregând tot ce stricase mânia nepotolită a 
soldăţoiului. Luase parte până acum la patru mari bătălii şi 
la fiecare se arătase vrednic luptător, dar în niciuna nu 
dăduse dovada unui conducător inteligent. Prima din cele 
patru bătălii fusese cea de la Ravena; avea pe atunci 
opsprezece ani şi urmase de plăcere, ca amator, ceea ce se 
chema pe timpuri stindardul general şi care nu era altceva 
decât fanionul voluntarilor; a doua, cea de la Marignan, 
unde comandase o companie de o sută de oşteni şi s-ar fi 
putut lăuda că cele mai straşnice lovituri de sabie şi de 
ghioagă el le dăduse, dacă n-ar fi avut alături, şi adesea 
înainte-i, pe marele lui stăpân Francisc I, gigantul acela cu 
o sută de mâini, care ar fi cucerit lumea, dacă ar fi fost 
hărăzită aceluia care lovea cel mai zdravân şi mai cu spor, 
cum se spunea în acele vremuri; a treia, cea de la Bicoque, 
unde, fiind colonel al Elveţienilor, s-a luptat cu sulița în 
mână, şi-a fost lăsat drept mort pe câmpul de luptă; în 
sfârşit a patra, cea de la Pavia, când ajunsese prin moartea 
cumnatului său, domnul de Châtillon, mareşal de Franţa. 
Fără să aibă bănuieli că bătălia s-ar putea da a doua zi, 


plecase noaptea într-o recunoaştere; la bubuitul tunului se 
întoarse şi căzu prizonier ca şi ceilalţi, zise Brant6me. Într- 
adevăr, la înfrângerea aceea dezastruoasă de la Pavia, toţi 
fură prinşi, chiar şi regele. 

Spre deosebire de domnul de Guise care avea mari 
simpatii în burghezie şi magistratură, conetabilul nu putea 
suferi pe burghezi şi avea mare aversiune pentru cei ce 
purtau roba. Nu scăpa nici un prilej să-i bruftuiască pe unii 
şi pe alţii. Astfel, într-o zi de mare zăpuşeală venind la el un 
preşedinte să-i vorbească despre treburile serviciului, 
domnul de Montmorency îl primise cu boneta în mână 
spunându-i: 

— Hai, domnule preşedinte, dă-i drumul mai repede la ce 
vrei să-mi spui, şi acoperă-te. 

Dar preşedintele, crezând că domnul de Montmorency sta 
cu capul descoperit din consideraţie pentru el, răspunsese: 

— Domnule, fiţi încredinţat că nu-mi voi pune pălăria în 
cap înainte de a vă acoperi domnia voastră. 

Atunci, conetabilul: 

— Dar prost mai eşti, domnule! Nu cumva crezi că stau cu 
capul gol de dragul dumitale? Nicidecum, ci ca să mă simt 
eu mai bine, amice, fiindcă mor de căldură... le ascult, 
spune. 

La asemenea vorbe, preşedintele zăpăcit cu totul, începu a 
se bâlbâi. 

— Eşti un imbecil, domnule preşedinte! Îi spuse atunci 
domnul de Montmorency. Du-te acasă, învaţă-ţi bine lecţia şi 
când ai s-o ştii, să vii la mine, nu înainte. 

Şi îi întoarse spatele. 

Când locuitorii din Bordeaux se răzvrătiră şi îşi omo-râră 
guvernatorul, conetabilul fu trimes în contra lor. Ei, aflând 
că vine şi temându-se că represaliile vor fi teribile, îi ieşiră 
în întâmpinare la două zile depărtare, oferindu-i cheile 
oraşului. 

— Plecaţi, domnilor din Bordeaux, plecaţi cu cheile 
voastre, n-am ce face cu ele, le răspunse el stând călare şi 


înarmat. 

Şi arătându-le tunurile: 

— Vedeţi, iată cele pe care le aduc cu mine şi care vor 
deschide altfel porţile decât ale voastre... Aha! Vă învăţ eu 
minte să vă răsculați împotriva regelui şi să-i ucideţi 
guvernatorul şi locotenentul! Să ştiţi că am să vă spânzur 
pe toţi! 

Şi se ţinu de cuvânt. 

La Bordeaux, domnul de Strozzi, care în ajun făcuse 
manevre cu trupa în faţa conetabilului, veni să-l vadă ca să-i 
prezinte respectele sale, deşi era rudă cu regina. Cum îl 
zări, domnul de Montmorency îi strigă: 

— Ei, bun venit Strozzi! Oamenii dumitale au făcut minuni 
ieri, şi-a fost într-adevăr o încântare să-i priveşti, aşa că 
astăzi vor primi bani. Am şi dat dispoziţie. 

— Mulţumesc, domnule conetabil, răspunse domnul de 
Strozzi, mă bucur nespus de mult că sunteţi mulţumit de 
dânşii, căci am să vă fac o rugăminte din partea lor. 

— Ce rugăminte, Strozzi? Spune! 

— Ştiţi, lemnele de foc sunt scumpe în oraş şi cu frigul 
ăsta, îşi cheltuiesc toţi banii pe ele. Aşa că vă roagă să le 
daţi o corabie numită Le Montreal ce se află pe țărm şi care 
nu mai face două parale. Vor s-o desfacă şi să se încălzească 
cu ea. 

— Cum să nu! De acord, zise conetabilul. Să se ducă cât 
mai repede, să-şi ia şi ordonanţele, ca s-o facă bucățele şi să 
se încălzească bine. Asta-i voinţa mea. 

Dar iată că în timp ce conetabilul prânzea, domnii notabili 
şi cinstiţii consilieri ai oraşului se prezentară la el. Ori că 
domnul de Strozzi nu observase bine, ori că se încrezuse în 
spusele soldaţilor, sau nu se pricepea dacă o corabie este 
veche ori nouă, cea pentru care ceruse distrugerea era în 
stare să servească încă mult şi bine. De asta prea cinstiţii 
notabili veneau să-i arate conetabilului pagubele ce ar 
aduce desfacerea unui vas atât de frumos, care nu făcuse 


decât vreo două trei călătorii şi avea o capacitate de trei 
sute de tone. 

Dar conetabilul îi întrerupse de la primele cuvinte cu tonul 
lui obişnuit: 

— Bine!... Bine! Bine! Dar mă rog, cine sunteţi 
dumneavoastră, domnilor neghiobi, îi întrebă el, ca să mă 
controlaţi pe mine? Isteţi viței mai sunteţi de îndrăzniţi să 
mă învăţaţi ce trebuie să fac! Dacă m-aş potrivi - şi nu ştiu 
ce mă opreşte - aş trimite pe loc să vă facă bucățele casele, 
în locul corăbiei; şi chiar aşa voi face dacă n-o ştergeţi 
imediat de aici. Hai, duceţi-vă acasă şi vedeţi-vă de afacerile 
voastre şi nu de ale mele! 

Şi, în aceeaşi zi, corabia a fost făcută bucățele. 

De când se încheiase pacea, domnul conetabil îşi descărca 
mâniile cele mai violente asupra pastorilor religiei 
reformate, împotriva cărora nutrea o ură feroce. Una din 
distracţiile lui era să intre în templele Parisului şi să-i 
alunge din amvon. Într-o zi, aflând că regele le îngăduise să 
aibă un consistoriu, se duse la Popincourt, intră în adunare, 
răsturnă amvonul, strică toate băncile şi aprinse cu ele un 
foc mare; de la acea ispravă i s-a tras şi porecla de 
căpitanul Arde-Bănci. 

Astfel de brutalităţi conetabilul le săvârşea mormăind 
rugăciuni, mai ales Tatăl Nostru, rugăciunea lui favorită, pe 
care o împăna în chipul cel mai grotesc cu poruncile 
barbare pe care le da, asupra cărora nu revenea niciodată. 

Aşa că era jale când îl auzeau prinzând a mormăi 
rugăciunea! 

— Tatăl Nostru carele eşti în ceruri, rostea el; - ia prindeţi- 
mi pe cutare! 

— Sfinţească-se numele tău; - spânzuraţi-mi pe cutare de 
copacul de colo! 

— Vie împărăţia ta; - trageţi-mi în ţeapă pe celălalt; facă- 
se voia ta; - împuşcaţi-i pe netrebnicii ăştia în faţa mea! 

— Precum în cer, aşa şi pre pământ; - tăiaţi bucățele pe 
ticăloşii care au vrut să reziste în clopotniţă împotriva 


regelui! 

— Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; - 
daţi foc satului! 

— Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm 
greşiţilor noştri; - daţi foc din cele patru colţuri, şi să nu 
scape nici o casă! 

— Şi nu ne duce pe noi în ispită; - dacă ţărănoii strigă, 
aruncaţi-i în foc! 

— Şi ne izbăveşte de cel viclean. Amin! 

Asta se chema tatăl nostru al conetabilului. 

lată ce fel era omul pe care Henric al II-lea, intrând în 
cabinetul său, îl găsi instalat în faţa rafinatului, spiritualului, 
aristocratului cardinal de Lorena, cel mai curtenitor 
gentilom bisericesc şi cel mai abil diplomat dintre toţi 
prelaţii timpului său. 

Se înţelege cât de tare se ciocneau cele două firi, atât de 
opuse între ele, atât de contrare una alteia şi tulburările pe 
care le stârneau în stat ambițiile lor rivale. 

Şi asta cu atât mai mult, cu cât familia de Montmorency 
era şi ea la fel de numeroasă ca şi familia de Guise, 
conetabilul având de la soţia sa, doamna de Savoia fiica 
monseniorului Rene bastard de Savoia şi mare-maestru în 
Franţa, cinci fii: domnii de Montmorency d'Amyville, de 
Meru, de Montbron şi de 'Thore, şi cinci fiice, dintre care 
patru fuseseră căsătorite cu domnii de la Tremouille, de 
Tourenne, de Ventadour şi de Candale, iar a cincea, cea mai 
frumoasă dintre toate, ajunsese stareță la Saint-Pierre din 
Rheims. 

Ori, trebuia să-şi căpătuiască tot neamu-i numeros şi 
conetabilul era prea cărpănos ca să-i înzestreze el, când 
avea pe rege la îndemână. 

Văzându-l pe Henric, toţi se sculară şi se descoperiră. 

Regele îl salută pe Montmorency cu un gest amical, 
aproape soldăţesc, pe când lui Carol de Lorena îi adresă o 
înclinare din cap plină de consideraţie. 


— V-am chemat, domnilor, rosti el, deoarece chestiunea în 
care vreau să vă cer sfatul este gravă: domnul de Nemours 
a sosit din Italia, unde treburile merg prost din pricina 
lipsei de cuvânt a Sanctităţii-Sale şi a trădării celor mai 
mulţi dintre aliaţii noştri. Totul a mers la început minunat: 
domnul de Strozzi cucerise Ostia; este devărat că am 
pierdut în şanţurile oraşului pe domnul le Montluc, un brav 
şi merituos gentilom, domnilor, pentru sufletul căruia vreau 
să vă rugaţi... Apoi, domnul duce de Alba, aflând de 
apropiata sosire a ilustrului vostru frate, dragă cardinale, s- 
a retras la Neapole. Drept care, toate poziţiile din jurul 
Romei au fost pe rând ocupate de noi. Într-adevăr, după ce 
traversase regiunea Milanului, ducele a înaintat spre 
Reggio, unde îl aştepta socrul său, ducele de Ferrara, cu 
şase mii de infanterişti şi opt sute de cai. Acolo s-a ţinut sfat 
între cardinalul Caraffa şi Jean de Lodeve, ambasadorul 
regelui. Unii erau de părere că trebuia atacată Cremona 
sau Pavia, în timp ce mareşalul de Brissac va ţine pe 
duşman în stare de alarmă; alţii arătară că înainte de-a fi 
avut timpul să cucerească cele două cetăţi, cele mai 
puternice din Italia, ducele de Alba va avea răgaz să-şi 
dubleze ostile, făcând recrutări în Toscana şi în regatul 
Neapolului. Cardinalul Caraffa era de altă părere; 
propunea să intre prin provincia de graniţă Ancona trecând 
prin ţinutul Labour, unde toate localităţile, prost fortificate, 
se vor preda, pretindea el, de la prima somaţie. Ducele de 
Ferrara, însă, arătă că apărarea Sfântului-Scaun fiind 
scopul principal al campaniei, ducele de Guise trebuia să 
înainteze direct spre Roma. Ducele de Guise se hotări 
pentru soluţia din urmă, vrând să ia cu el cei şase mii de 
infanterişti şi cei opt sute de cai ai domnului de Ferrara; 
dar acesta nu se învoi, argumentând că putea fi atacat în 
orice moment de marele duce Cosimo de Medici, ori de 
ducele de Parma care trecuse de partea Spaniei. Domnul 
duce de Guise, domnilor, a fost silit să-şi urmeze drumul cu 
puţina oaste ce-l însoțea, nemaiavând altă speranţă decât în 


trupele care, după spusele cardinalului Caraffa, aşteptau la 
Bolonia să se alăture armatei franceze. Ajuns la Bolonia cu 
domnul cardinal nepotul, ducele căută zadarnic trupele 
adunate. Trupele adunate nu existau. Fratele domniei tale, 
dragă cardinale, urmă regele, protestă cu energie; dar i se 
răspunse că va găsi în provincia Ancona zece mii de oameni 
de curând adunaţi de Sanctitatea-Sa. Ducele s-a încrezut în 
această făgăduială şi şi-a urmat drumul prin Romagna. 

Acolo nu-l aştepta nici o întărire. Lăsă acolo oştirea 
noastră sub comanda ducelui de Aumale şi porni direct spre 
Roma, ca să afle chiar de la sfântul-părinte ce avea de gând. 
Papa, strâns cu uşa de domnul de Guise, a răspuns că într- 
adevăr datora un contingent de douăzeci şi patru de mii de 
oameni pentru războiul acela, dar că în cei douăzeci şi 
patru de mii de oameni se cuprindeau şi ostaşii ce păzeau 
fortărețele Bisericii; ori, pentru asta erau repartizaţi în 
diferite cetăţi optsprezece mii de ostaşi papali. Domnul de 
Guise şi-a dat seama că nu putea conta decât pe oamenii ce- 
i adusese cu el; dar, după spusele papii, oastea pe care o 
avea era îndestulătoare, deoarece francezii nu pierduseră 
campaniile lor împotriva Neapolului, decât din pricină că 
suveranul pontif fusese împotriva lor. Ori, de data asta, în 
loc să fie împotriva francezilor, suveranul pontif era de 
partea lor şi datorită acestei alianţe, deşi numai pe plan 
moral şi spiritual, francezii nu puteau fi învinşi... Domnul de 
Guise, dragă conetabile, urmă Henric, în privinţa asta îţi 
seamănă puţin; nu se îndoieşte niciodată de izbânda lui, 
câtă vreme are viteaza-i spadă la şold şi câteva mii de 
oameni destoinici ce-l urmează. Grăbi venirea oastei sale şi 
cum sosi, ieşi din Roma, atacă Campli, luând oraşul cu asalt 
şi trecu prin tăişul săbiei pe toţi, bărbaţi, femei şi copii! 

La vestea acelei execuţii, conetabilul dădu primul semn 
vizibil de aprobare. 

Cardinalul rămase nepăsător. 

— De la Campli, urmă regele, ducele s-a dus să asedieze 
Civitella, care-i zidită, se pare, pe o înălţime abruptă şi 


prevăzută cu fortificaţii solide. A început cu bombardarea 
oraşului, dar înainte ca spărtura să fie îndeajuns de mare, 
armata noastră, cu nerăbdarea ei obişnuită, a încercat 
asaltul. Din nefericire, locul pe unde voia să pătrundă era 
apărat din toate părţile de bastioane; drept urmare oamenii 
noştri au fost respinşi cu o pierdere de două sute de morţi 
şi trei sute de răniţi! 

Un zâmbet de bucurie flutură pe buzele conetabilului: 
invincibilul eşuase în faţa unei amărâte cetăţui! 

— În timpul acesta, continuă regele, ducele de Alba, 
adunându-şi trupele la Chieti, a pornit în ajutorul ase- 
diaţilor cu o oştire de trei mii de spanioli, şase mii de 
germani, trei mii de italieni şi trei sute de calabrezi. Era 
mai mult decât dublul armatei ducelui de Guise! Văzând 
inferioritatea în care se afla, ducele s-a hotărât să ridice 
asediul, ducându-se să aştepte inamicul în câmp deschis, 
între Fermo şi Ascoli. 

— Spera ca ducele de Alba să accepte bătălia ce i-o 
propunea; dar ducele de Alba sigur fiind că armata noastră 
este de la sine sortită pierzaniei, continuă campania fără să 
accepte nici întâlnire, nici încăierare, nici bătălie; sau le 
acceptă, dar în asemenea poziţii că nu ne lăsă nici o şansă 
de reuşită. În situaţia asta, fără nici o speranţă de a primi 
de la papă oameni ori bani, domnul de Guise îmi trimete pe 
domnul duce de Nemours să-mi ceară întăriri considerabile, 
sau învoirea de a părăsi Italia şi de a se întoarce. Ce părere 
aveţi, domnilor? Să facem o ultimă sforţare, trimițând prea- 
iubitului nostru duce de Guise oamenii şi banii de care are 
neapărată nevoie, sau e mai bine să-l rechemăm lângă noi; 
şi rechemându-l să renunţăm la orice pretenţie cu privire la 
frumosul regat al Neapolului pe care, bazându-mă pe 
promisiunea Sanctităţii-Sale, îl şi destinasem fiului meu 
Carol? 

Conetabilul făcu un gest de a cere cuvântul, dar arătând 
totodată că era gata să cedeze întâietatea cardinalului de 


Lorena; însă acesta, cu o uşoară mişcare a capului, îi dădu a 
înţelege că putea vorbi. 

De altfel, tactica obişnuită a cardinalului era de a-l lăsa pe 
adversar să vorbească întâi. 

— Sire, zise conetabilul, părerea mea este că nu trebuie să 
abandonăm o afacere atât de bine pusă pe roate şi că nici o 
sforţare nu poate fi prea mare pentru Maiestatea Voastră 
când e vorba să-şi sprijine armata şi generalul din Italia. 

— Dar dumneata, domnule cardinal? Întrebă regele. 

— Eu, răspunse Carol de Lorena, cer din suflet iertare 
domnului conetabil, dar părerea mea este absolut contrară 
cu a domniei sale. 

— Asta nu mă miră, domnule cardinal, răspunse pe un ton 
acru conetabilul! Ar fi însemnat să fim pentru întâia oară de 
aceeaşi părere. Deci, după părerea dumitale, domnule, 
fratele domniei-tale trebuie să se întoarcă? 

— Cred că, din punct de vedere diplomatic, ar fi mai bine 
să-l rechemăm. 

— Singur, ori cu armata? Întrebă conetabilul. 

— Cu toată armata, până la ultimul om! 

— Şi la ce bun? Găseşti că nu sunt şi aşa destui bandiți de 
drumul mare? Eu găsesc că sunt prea din belşug! 

— Poate că sunt destui bandiți de drumul mare, domnule 
conetabil, ba chiar din belşug! Cum spuneţi, dar ceea ce n- 
avem din belşug sunt oşteni destoinici şi mari comandanţi. 

— Uitaţi, domnule cardinal, că suntem în timp de pace şi 
că, în timp de pace, n-avem ce face cu cuceritori atât de 
grozavi. 

— Rog pe Maiestatea Voastră, se întoarse cardinalul către 
rege, să-l întrebe pe domnul conetabil dacă crede serios 
într-o pace durabilă. 

— Ei drăcie! Dacă cred, spuse conetabilul, ce mai 
întrebare! 

— Ei bine, sire, zise cardinalul, eu nu numai că nu cred, 
dar sunt convins că dacă Maiestatea Voastră nu vrea să lase 


regelui Spaniei gloria de a-l ataca, trebuie să se grăbească 
el să-l atace pe regele Spaniei. 

— Cu tot jurământul solemn al armistiţiului? Strigă 
conetabilul cu aşa pornire încât ai fi crezut că-i de bună 
credinţă. Dar uitaţi, domnule cardinal, că este o datorie să- 
ţi ţii jurământul? Şi cuvântul regilor trebuie să fie mai sfânt 
decât oricare cuvânt dat şi că Franţa n-a încălcat niciodată 
această îndatorire, nici chiar faţă de turci şi de sarazini? 

— Atunci, dacă-i aşa, întrebă cardinalul, de ce nepotul 
dumneavoastră, domnul de Châtillon, în loc să stea liniştit în 
Picardia, provincia pe care o guvernează, a făcut asupra 
oraşului Douai o tentativă de escaladare prin surpriză, în 
care ar fi izbutit dacă o babă, care trecea întâmplător pe 
lângă locul unde se aşezau scările, n-ar fi dat de ştire 
santinelelor? 

— De ce a făcut nepotu-meu asta? Exclamă conetabilul 
căzând în cursă. 

— Uite, am să-ţi spun de ce a făcut asta! 

— Ascultăm, zise cardinalul. 

Apoi, întorcându-se spre rege cu vizibilă intenţie: 

— Ascultaţi, sire. 

— A! Maiestatea-Sa ştie la fel de bine ca mine, ce naiba! 
Făcu conetabilul; căci, deşi pare foarte ocupat cu amorurile 
sale, aflaţi, domnule cardinal, că-l ţinem pe rege 
întotdeauna la curent cu afacerile de stat. 

— Ascultăm, domnule conetabil, repetă cu răceală 
cardinalul. Urma să ne spuneţi ce pricină putea să motiveze 
incursiunea domnului amiral la Douai. 

— Motivele! Pot să vă dau zece, nu unul, ce naiba! 

— Spuneţi, domnule conetabil. 

— Mai întâi, urmă acesta, încercarea făcută chiar de 
domnul conte de Megue, guvernatorul Luxemburgului, prin 
intermediul intendentului său care corupse, făgăduindu-le 
trei mii de scuzi în mână şi o pensie de aceeaşi valoare, pe 
trei soldaţi din garnizoana oraşului Metz, care să-i predea 
oraşul. 


— Încercare pe care fratele meu a respins-o atât de 
vitejeşte, asta-i adevărat, zise cardinalul; am auzit de 
această tentativă care, din fericire, n-a izbutit, ca şi cea a 
nepotului dumneavoastră, amiralul... Dar asta-i numai o 
scuză şi ne-ai promis zece, domnule conetabil. 

— Ei! Aşteptaţi... N-aţi aflat încă, domnule cardinal, că 
acelaşi conte de Megue mituise un soldat provensal al 
garnizoanei din Marienbourg care se obligase, în schimbul 
unei mari sume de bani, să otrăvească toate fântânile din 
oraş, şi că planul n-a reuşit chiar din pricina contelui care, 
temându-se că un singur om n-ar putea face toată treaba 
aceea, s-a adresat şi altora şi că aceştia au dat în vileag 
totul? Ei drăcie! N-o să-mi spuneţi că întâmplarea nu-i 
adevărată, domnule cardinal, deoarece soldatul a fost tras 
pe roată! 

— Asta n-ar fi pentru mine un motiv destul de convingător; 
aţi pus să fie traşi pe roată şi spânzurați în viaţa 
dumneavoastră, domnule conetabil, destui oameni pe care 
eu îi socot la fel de nevinovaţi şi de martiri ca cei ucişi în 
circurile acelor împărați păgâni ce se numeau Nero, 
Comodiu şi Domițian. 

— La naiba! Domnule cardinal, poţi să negi cumva 
încercarea domnului conte de Megue de-a otrăvi fântânile 
din Marienbourg? 

— Dimpotrivă, domnule conetabil, v-am spus doar că o 
admit; dar ne-aţi promis zece scuze pentru tentativa 
nepotului dumneavoastră şi nu ne-aţi dat până acum decât 
două! 

— Vi le găsesc, ei drăcie! Vi le găsesc! Ştiţi, de pildă, că 
domnul conte de Berlaimont, intendentul finanţelor din 
Flandra, a urzit cu doi soldaţi gasconi un complot, cei doi 
luându-şi angajamentul ca, ajutaţi de domnul de Veze, 
căpitanul unei trupe de pedestraşi, să predea regelui 
Spaniei oraşul Bordeaux, însă cu condiţia să li se pună la 
dispoziţie cinci sau şase sute de oameni? Să văd dacă puteţi 
nega şi acest nou complot al regelui catolic şi am să vă 


răspund că unul din cei doi ostaşi, arestaţi la Saint-Quentin 
de guvernatorul oraşului, a spus totul, ba chiar a ajuns să 
mărturisească că primise recompensa făgăduită, de faţă 
aflându-se Antoine Perrenot, episcopul de Arras. Ei, drăcia 
naibii! Spune că nu-i aşa, domnule cardinal, spune că nu-i 
aşa! 

— Să mă ferească sfântul! Zise cardinalul zâmbind, 
deoarece într-adevăr aşa este, domnule conetabil şi nu mi- 
ar conveni să-mi pun în primejdie sufletul pentru o 
minciună atât de mare. Dar asta nu face decât trei încălcări 
a tratatului de la Vaucelles, din partea Maiestăţii-Sale 
regele Spaniei şi ne-aţi făgăduit zece. 

— Vă mai spun odată că vi se vor da toate zece, ei drăcie! 
Şi, de-i nevoie, vom ajunge chiar la o duzină!... A! De 
exemplu, meşterul Jacques de la Fleche, unul din cei mai 
buni ofiţeri de geniu ai regelui Filip al II-lea, n-a fost 
surprins pe când sonda vadurile râului Oise şi n-a fost dus 
în la Fere unde a mărturisit că ducele de Savoia, 
Emmanuel-Philibert, i-a dat o sumă de bani prin intermediul 
domnului de Berlaimont ca să întocmească planurile 
cetăților Montreuil, Roye, Doulens, Saint-Quentin şi 
Mezieres; toate puncte pe care spaniolii vor să le 
cucerească pentru a încercui Boulogne şi Ardres, 
împiedicând astfel aprovizionarea Marienbourg-ului? 

— Totul e cât se poate de exact, domnule conetabil, dar n- 
am ajuns la zece. 

— Ei! Drăcie! Este neapărat nevoie să ajungem la zece 
pentru a ne da seama că, în realitate, armistițiul este rupt 
de spanioli şi dacă nepotul meu, domnul amiral, a făcut o 
încercare la Douai, avea cu prisosinţă dreptul s-o facă. 

— Dar nici n-am avut intenţia de a vă face să spuneţi 
altceva, domnule conetabil, aşa că îmi sunt îndeajuns cele 
patru dovezi pentru a fi convins că armistițiul este rupt de 
regele Filip al II-lea. Deci, armistițiul fiind încălcat nu odată, 
ci de patru ori, regele Spaniei este acela care nu şi-a ţinut 
cuvântul şi a rupt armistițiul, aşa că nu regele Franţei este 


cel ce nu-şi ţine cuvântul dacă-şi recheamă din Italia oştirea 
şi generalul pentru a se pregăti de război. 

Conetabilul îşi muşcă mustaţa-i albă; mintea vicleană a 
adversarului îl condusese la o concluzie exact contrară 
intenţiilor sale. 

De altfel de abia sfârşise cardinalul de vorbit şi conetabilul 
să-şi muşte mustăţile, că răsună în curtea castelului Saint- 
Germain glasul unei trompete intonând o arie străină. 

— Ei! Ei! Făcu regele, cine-i pajul obraznic ce-mi sparge 
urechile cu o arie englezească? Interesează-te, domnule de 
|' Aubespine, şi vezi ca mica puşlama să primească câteva 
bune la spate pentru o astfel de glumă. 

Domnul de l'Aubespine ieşi pentru a îndeplini ordinul 
regelui. Peste cinci minute se întoarse. 

— Sire, zise el, cel care a cântat din trompetă mai înainte 
nu-i nici paj, nici scutier şi nici valet; este un adevărat 
trompetist englez ce întovărăşeşte pe un herald trimis de 
vara MaiestăţiiVoastre, regina Maria. 

Nici nu sfârşise bine acele vorbe domnul de l'Aubespine, 
că o altă arie răsună, şi cu toţii recunoscură o vestire 
spaniolă. 

— A! A! Exclamă regele, după soţie, iată acum, se pare şi 
pe soţ! 

Apoi, cu acel aer măreț pe care vechii regi ai Franţei ştiau 
aşa de bine să-l arate în anumite ocazii: 

— Domnilor, rosti el, în sala tronului! Anunţaţi-i pe ofiţeri; 
eu voi preveni curtea. Oricare ar fi mesajul trimis de vara 
noastră Maria şi vărul nostru Filip, trebuie să-i primim cu 
cinstea cuvenită pe solii lor! 

IV. RĂZBOIUL. 

Îndoita vestire a trompetelor engleze şi spaniole răsunase, 
nu numai în sala sfatului, ci în întregul palat, ca un dublu 
ecou din nord şi din sud. 

Astfel că regele găsi pe toţi ai curţii aproape preveniţi; 
toate doamnele erau pe la ferestre, aţintind cu priviri 
curioase pe cei doi heralzi şi suita lor. 


La uşa sălii de consiliu conetabilul fu oprit de un tânăr 
ofiţer, trimis al nepotului său amiralul, cel pe care l-am 
văzut întrând la împăratul Carol-Quintul în seara abdicării 
lui. 

Domnul amiral era, credem că am mai spus, guvernatorul 
Picardiei; deci avea să fie primul atacat în cazul unei invazii. 

— A! Dumneata eşti, Theligny? Rosti cu voce scăzută 
conetabilul. 

— Da, monseniore, răspunse tânărul ofiţer. 

— Mi-aduci veşti de la domnul amiral? 

— Da, monseniore. 

— N-ai văzut încă pe nimeni şi n-ai spus nimănui nimic? 

— Veştile sunt pentru rege, monseniore, răspunse ofiţerul; 
dar mi s-a recomandat să vi le comunic întâi 
dumneavoastră. 

— Bine, spuse conetabilul, urmează-mă. 

Şi la fel cum dusese cardinalul de Lorena pe ducele de 
Nemours la Caterina de Medici, conetabilul îl duse pe 
domnul de Theligny la ducesa de Valentinois. 

În timpul acesta toată curtea se aduna în sala de recepţie. 

După un sfert de oră, regele - având la dreapta pe regină, 
pe treptele tronului pe marii ofiţeri ai coroanei, în jurul lui, 
în fotolii, pe doamna Margareta, doamna Eli-sabeta a 
Franţei, Maria Stuart, ducesa de Valentinois şi cele patru 
Marii; în sfârşit, toată strălucita curte a casei de Valois; - 
regele dădu poruncă să fie introdus heraldul englez. 

Cu mult înainte de a-şi face apariţia, răsună în camera 
alăturată zgomotul pintenilor săi şi ai oştenilor care îl 
escortau. În sfârşit, trecu pragul sălii înveşmântat în mantia 
cu stema Angliei şi a Franţei şi înaintă cu capul acoperit, 
fără a se opri, până la zece paşi de tronul regelui. 

Dar ajuns acolo, se descoperi şi, punând un genunchi în 
pământ, rosti cu voce tare următoarele cuvinte: 

— Maria, regina Angliei, a Irlandei şi a Franţei, lui Henric, 
regele Franţei, salut! Pentru relaţiile şi prietenia cu 
protestanții englezi, duşmanii persoanei noastre, a religei 


noastre şi statului nostru şi pentru făgăduiala de ajutor şi 
ocrotire împotriva îndreptăţitelor măsuri luate împotriva 
lor, noi, Guillaume Norry, herald al coroanei Angliei, îţi 
declarăm război pe uscat şi pe mare şi, în semn de 
provocare, îţi aruncăm aici mănuşa de luptă. 

Şi heraldul aruncă la picioarele regelui mănuşa-i de fier ce 
căzu pe parchet cu un zgomot surd. 

— Bine, răspunse regele fără să se ridice, primesc această 
declaraţie de război; dar vreau să ştie toată lumea că am 
respectat cu toată sinceritatea faţă de regina voastră ceea 
ce datoram bunei prietenii ce ne unea; şi, deoarece ea 
atacă Franţa pentru un motiv atât de nedrept, nădăjduiesc 
că Dumnezeu mă va ajuta ca ea să nu câştige, aşa cum n-au 
izbutit nici înaintaşii ei când i-au atacat pe ai mei. De altfel, 
îţi răspund blând şi politicos, dat fiind că eşti trimisul unei 
regine; dacă ar fi fost vorba de un rege, ţi-aş fi vorbit pe alt 
ton! 

Şi, întorcându-se către Maria Stuart: 

— Graţioasă regină a Scoției, zise el, deoarece războiul 
acesta te priveşte tot atât cât şi pe mine şi deoarece ai tot 
attâea drepturi la coroana Angliei, dacă nu chiar mai multe 
decât are sora noastră Maria la coroana Franţei, ridică te 
rog mănuşa şi dă în dar bravului Sir Guillaume Norris lanţul 
de aur pe care îl porţi la gât, lanţ de aur pe care scumpa 
mea ducesă de Valentinois va binevoi să-l înlocuiască cu 
şiragul de mărgăritare ce-l are la gât, pe care îl voi înlocui 
chiar eu, în aşa fel ca să nu rămână în pierdere. Haide! 
Pentru a ridica o mănuşă de femeie trebuiesc mâini de 
femeie! 

Maria Stuart se ridică şi cu graţia ei fermecătoare 
desfăcându-şi lanţul de la gâtu-i frumos îl trecu la gâtul 
heraldului; apoi, cu aerul acela mândru ce i se potrivea atât 
de bine: 

— Ridic această mănuşă, spuse ea, nu numai în numele 
Franţei, ci şi în numele Scoției! Herald, spune asta sorei 
mele Maria. 


Heraldul se ridică cu capul uşor înclinat şi răspunse, 
retrăgându-se la stânga tronului: 

— Se va îndeplini totul după dorinţa regelui Henric al 
Franţei şi-a reginei Maria a Scoției. 

— Să intre heraldul fratelui nostru Filip al II-lea, spuse 
Henric. 

Se auzi din nou acelaşi zgomot de pinteni, vestind pe 
heraldul spaniol care intră şi mai semeţ decât colegul lui şi 
înaintă, răsucindu-şi mustaţa-i castiliană, până la zece paşi 
de rege, unde oprindu-se, fără a pune un genunchi în 
pământ ci numai înclinându-se, spuse: 

— Filip, prin mila lui Dumnezeu, rege al Castiliei, Leonului, 
Grenadei, Navarei, Aragonului, Neapolelui, Siciliei, 
Majorcăi, Sardiniei, al insulelor, al Indiilor şi-a pământurilor 
mării Oceanice; arhiduce de Austria; duce de Burgundia, 
Lothier, Brabant, Limburg, Luxemburg şi Gueldre; conte de 
Flandra şi de Artois; marchiz al Sfântului Imperiu; senior de 
Frise, Salmi, Malines, a cetăților, a oraşelor şi ținuturilor 
Utrecht, Overyssel şi Groeningen; stăpânitor în Asia şi 
Africa. 

— 'Ţie, Henric al Franţei, îţi facem cunoscut că din cauza 
atacurilor încercate asupra oraşului Douai şi a jefuirii 
oraşului Sens, ce au fost săvârşite din porunca şi sub 
conducerea guvernatorului tău din Picardia, socotind 
armistițiul jurat de noi la Vaucelles rupt, îţi declarăm război 
pe uscat şi pe apă şi în semn de provocare, în numele 
regelui, prinţului şi seniorului meu, eu Guzman d'Avila, 
herald de Castilia, Leon, Grenada, Navara şi Aragon, arunc 
aici mănuşa mea de luptă. 

Şi, într-adevăr, scoţându-şi mănuşa din mâna dreaptă o 
aruncă cu insolenţă la picioarele regelui. 

Atunci se putu observa cum sub stratul de pârleală, faţa 
bărbătească a lui Henric al II-lea păli. 

— Fratele nostru Filip al II-lea, răspunse el cu vocea puţin 
schimbată, ne-o ia înainte şi ne adresează reproşurile care i 
se cuvin lui; dar ar fi făcut mai bine, deoarece are atâtea 


nemulțumiri personale împotriva noastră, să ne facă o 
provocare personală. Am fi primit bucuroşi o luptă corp la 
corp pentru faptele noastre şi atunci Cel-de-Sus ar fi fost 
judecător între noi doi. Spune-i din partea mea, don 
Guzman d'Avila, că primim totuşi din toată inima războiul 
pe care ni-l declară, dar, dacă se răzgândeşte şi se învoieşte 
să înlocuiască întâlnirea armatelor noastre printr-o 
întâlnire personală, o voi primi cu şi mai multă plăcere. 

Şi, cum conetabilul îi atinse braţul ca să-i atragă atenţia: 

— Şi vei adăuga, urmă Henric, că la propunerea pe care v- 
o făceam, ai văzut că prietenul meu, domnul conetabil, mi-a 
atins braţul ştiind că o prezicere a spus că voi muri într-un 
duel... Ei bine, riscând împlinirea prezicerii, îmi menţin 
propunerea, deşi mă îndoiesc că această prezicere este de 
ajuns de convingătoare pentru fratele meu, pentru a-l 
hotări s-o accepte. 

— Domnule de Montmorency, în calitate de conetabil al 
Franţei, ridică, te rog, mănuşa regelui Filip. 

Apoi către Herald: 

— Iată, prietene, zise el luând de la spate un săculeţ 
anume pregătit plin cu aur, e cale lungă de aici până la 
Valladolid şi deoarece ai venit să-mi aduci o veste atât de 
bună, nu-i drept să cheltuieşti în călătoria asta lungă banii 
stăpânului ori ai dumitale. Ia deci aceşti o sută de scuzi de 
aur pentru cheltuielile de călătorie. 

— Sire, răspunse heraldul, stăpânul meu şi cu mine 
suntem din ţara în care aurul creşte şi n-avem decât să ne 
aplecăm ca să-l culegem când avem nevoie. 

Şi, salutându-l pe rege, făcu un pas înapoi. 

— A! A! Trufaş ca un castillian! Murmură Henric. 

— Domnule de Montgomery, ia sacul şi aruncă banii în dar 
pe fereastră. 

Montgomery luă sacul şi deschizând fereastra, aruncă 
aurul lacheilor ce umpleau curţile şi care îl primiră cu urale 
de bucurie. 


— Domnilor, urmă Henric ridicându-se, este obiceiul ca 
regele Franţei să sărbătorească ziua când un rege vecin îi 
declară război; în seara asta va fi o îndoită petrecere 
deoarece am primit în acelaşi timp declaraţia unui rege şi a 
unei regine. 

Apoi, întorcându-se către cei doi heralzi care stăteaa unul 
la stânga şi altul la dreapta: 

— Sir Guillaume Norry, don Guzman d'Avila, le spuse el, 
deoarece domniile voastre sunteţi pricina petrecerii ca 
reprezentanţi ai reginei Maria, sora mea şi ai regelui Filip, 
fratele meu, sunteţi invitaţi de drept. 

— Sire, se adresă conetabilul în şoaptă regelui, n-aţi vrea 
să aflaţi ultimele ştiri din Picardia, trimise de nepotul meu 
printr-un locotenent din compania delfinului, numit 
Theligny? 

— Cum să nu! Zise regele, adă-mi-l pe ofiţer, vere, îl 
primesc cu plăcere. 

După cinci minute, tânărul introdus în sala armelor se 
înclina în faţa regelui, aşteptând apoi respectuos să fie 
întrebat. 

— Ei bine, domnule, i se adresă regele, ce veşti ne aduci 
despre sănătatea, domnului amiral? 

— În privinţa asta, sire, foarte bune; domnul amiral este 
mai sănătos ca oricând. 

— Atunci, Dumnezeu să-l ţină mai departe sănătos şi toate 
vor fi bune! Unde l-ai lăsat? 

— În la Pere, sire. 

— Şi ce veşti te-a însărcinat să-mi transmiţi? 

— Sire, m-a însărcinat să spun MaiestăţiiVoastre să se 
pregătească de război greu. Duşmanul a adunat mai mult 
de cincizeci de mii de oameni şi domnul amiral crede că 
toate incursiunile de până acum n-au fost decât false 
demonstraţii pentru a-şi ascunde intenţiile adevărate. 

— Şi ce-a făcut inamicul până acum? Întrebă regele. 

— Ducele de Savoia, care-i comandantul suprem, răspunse 
tânărul locotenent, a înaintat întovărăşit de ducele 


d'Aerschott, de contele de Mansfeld, de contele d'Egmond 
şi de principalii ofiţeri ai armatei sale, până la Givet, unde 
era întâlnirea generală a trupelor inamice. 

— Am aflat asta prin ducele de Nevers, guvernatorul din 
Champagne, zise regele; ba chiar adăuga, în depeşa pe 
care mi-a scris-o cu privire la asta, că, după părerea lui, 
Emmanuel-Philibert acea ca ţintă principală Rocroy sau 
Mezieres şi socotind că Rocroy, fortificată de curând, n-ar 
putea susţine un asediu mai lung, am recomandat ducelui 
de Nevers să vadă dacă n-ar fi mai bine s-o abandonăm. De 
atunci n-am mai primit veşti de la el. 

— Le aduc eu MaiestăţiiVoastre, zise Theligny. Sigur de 
tăria cetăţii, domnul de Nevers s-a închis înăuntru şi la 
adăpostul zidurilor a ţinut piept atât de bine inamicului că, 
după mai multe încăierări în care a pierdut câteva sute de 
oameni, acesta a fost silit să se retragă prin valul de la 
Houssu între satele Nismes şi Hauteroche. De acolo a luat-o 
prin Chimay, Glayon şi Montreuil-aux-Dames, a trecut apoi 
pe aproape de la Chapelle, pe care a jefuit-o, şi pe lângă 
Vervins, pe care a prefăcut-o în cenuşă; în sfârşit, a înaintat 
până la Guise şi domnul amiral este încredinţat că are de 
gând să asedieze fortăreaţa în care s-a închis domnul de 
Vasse. 

— Ce trupe comandă domnul duce de Savoia? Întrebă 
regele. 

— Trupe flamande, spaniole şi germane, sire. Patruzeci de 
mii de infanterişti şi cam vreo cincisprezece mii de cai. 

— Şi câţi oameni pot să adune domnul de Châtillon şi 
domnul de Nevers? 

— Adunându-i pe toţi, de abia pot ajunge la optsprezece 
mii de pedestraşi şi cinci, şase mii de cai, fără a mai ţine 
socoteala, sire, că printre cei din urmă, o mie cinci sute sau 
două mii sunt englezi, pe care nu te prea poţi bizui în cazul 
unui război cu regina Maria. 

— Aşa că, ţinând seama şi de garnizoanele care trebuiesc 
numaidecât lăsate în oraşe, nu vă putem da decât cel mult 


douăsprezece până la paisprezece mii de oameni, dragă 
conetabile, zise Henric întorcându-se spre Montmorency. 

— Ce să-i faci, sire! Cu puţinul care mi-l daţi voi încerca să 
fac tot ce se poate. Am auzit că un vestit general din 
vechime, pe care îl chema Xenofon, n-avea decât zece mii 
de oşteni sub comanda lui când a izbutit o strălucită 
retragere pe o distanţă de aproape o sută cincizeci de 
leghe, iar Leonida, regele Spartei, avea o oaste de cel mult 
o mie de oameni când a oprit la Termopile timp de opt zile 
oştirea regelui Xerxes, care era cu mult mai numeroasă 
decât a ducelui de Savoia! 

— Vra-să-zică, nu te descurajezi, dragă conetabile? Zise 
regele. 

— Ba, dimpotrivă, sire! Ei, drăcie! N-am fost în viaţa mea 
atât de vesel şi de plin de speranţe! Aş vrea numai să am un 
om care să mă poată informa în ce stare se află oraşul 
Saint-Quentin. 

— De ce, conetabile? Întrebă regele. 

— Fiindcă cheile Saint-Quentin-ului deschid porţile 
Parisului, sire; asta-i zicala unui om cu experienţă. 

— Cunoşti Saint-Quentin-ul, domnule de Theligny? 

— Nu, monseniore; dar dacă aş îndrăzni... 

— Îndrăzneşte, ce naiba! Îndrăzneşte! Regele îţi îngăduie. 

— lată ce este, domnule conetabil: am cu mine un fel de 
scutier dat de domnul amiral, care ar putea, dacă vrea, să 
informeze foarte bine pe Senioria Voastră despre starea în 
care se află oraşul. 

— Cum adică, dacă vrea? Izbucni conetabilul. Trebuie să 
vrea, de voie de nevoie! 

— Fără îndoială, spuse Theligny, n-ar îndrăzni să nu 
răspundă întrebărilor demnului conetabil; numai că, fiind 
un şmecher fără pereche, va răspunde după placul său. 

— După placul său? Vrei să spui după placul meu, domnule 
locotenent! 

— A! Tocmai în această privinţă aş ruga pe Senioria 
Voastră să nu-şi facă iluzii. Va răspunde cum îi va conveni 


lui, nu dumneavoastră, căci monseniorul necunoscând 
Saint-Quentin-ul nu-şi va putea da seama dacă a spus 
adevărul ori nu. 

— Dacă n-a spus adevărul, îl spânzur! 

— Da, este un mijloc de a-l pedepsi, dar nu un mijloc de a-l 
folosi. Credeţi-mă, domnule conetabil, este un băiat fin, abil 
şi foarte viteaz când vrea... 

— Cum când vrea? Nu-i viteaz întotdeauna? Îl întrerupse 
conetabilul. 

— Este brav, monsenioare, când se ştie privit; când nu-i 
privit este brav numai dacă-i în interesul lui să se bată. Nu 
poţi cere altceva unui aventurier. 

— Scumpul meu conetabil, zise regele, scopul scuză 
mijloacele. Omul acesta ne poate fi de folos; deoarece 
domnul de Theligny îl cunoaşte, lasă-l pe domnul de 
Theligny să conducă interogatoriul. 

— Fie, consimţi conetabilul; dar te încredinţez, sire, că eu 
am o metodă de a vorbi oamenilor... 

— Da, monseniore, răspunse surâzând Theligny, 
cunoaştem acea metodă; are latura ei bună, dar cu 
meşterul Yvonnet, ar avea drept rezultat că ar trece, cu 
prima ocazie, de partea inamicului, căruia i-ar da împotriva 
noastră toate informaţiile pe care ni le poate da nouă 
împotriva lui. 

— De partea duşmanului, ei drăcie! De partea duşmanului, 
auzi ticăloşie? Răcni conetabilul. Dacă-i aşa, trebuie 
spânzurat numaidecât! Înseamnă că-i un pungaş, înseamnă 
că-i un bandit, înseamnă că-i un trădător scutierul dumitale, 
domnule de Theligny? 

— Este pur şi simplu un aventurier, monseniore. 

— A! A! Şi nepotul meu se slujeşte de asemenea 
netrebnici? 

— Aşa-i în război, monseniore, zise râzând Theligny. 

Apoi, întorcându-se spre rege: 

— Pun pe bietul meu Yvonnet sub ocrotirea 
MaiestăţiiVoastre, şi cer ca orice ar zice şi orice ar face, să-l 


iau înapoi, teafăr, sănătos, aşa cum l-am adus. 

— Ai cuvântul meu, domnule, zise regele. Du-te şi-l caută 
pe scutier. 

— Dacă regele îngăduie, urmă Theligny, i-aş putea face 
numai un semn şi ar urca numaidecât. 

— Să vie. 

Theligny se apropie de fereastra ce da spre pajiştea 
parcului, o deschise şi făcu un gest de chemare. 

După cinci minute, meşterul Yvonnet apăru în pragul uşii 
purtând aceeaşi platoşă din piele de bivol, aceeaşi haină 
ajustată de catifea cafenie şi aceleaşi cizme de piele pe care 
le avea când l-am prezentat cititorului. 

În mână ţinea aceeaşi tocă împodobită cu aceeaşi pană. 

Atâta doar, că toate îmbătrâniseră cu doi ani. 

Un lanţ de aramă, aurit pe vremuri, îi atârna la gât 
legănându-se cu eleganţă pe piept. 

Dintr-o singură ochire tânărul îşi dădu seama cu cine avea 
de-a face şi fără îndoială că recunoscuse pe rege, ori pe 
conetabil, poate chiar pe amândoi, căci se opri respectuos 
lângă uşă. 

— Înaintează, Yvonnet! Înaintează, prietene, îi spuse 
locotenentul şi află că te găseşti în faţa Maiestăţii-Sale 
Henric al II-lea şi a domnului conetabil care, în urma 
elogiilor aduse de mine meritelor tale, au dorit să te vadă. 

Spre marea uimire a conetabilului, meşterul Yvonnet nu 
păru absolut de loc mirat că datorează asemenea favoare 
meritelor sale. 

— Vă mulţumesc, domnule locotenent, rosti Yvonnet 
făcând trei paşi şi oprindu-se pe jumătate din prudenţă, pe 
jumătate din respect; meritele mele, oricât de neînsemnate 
ar fi, le depun la picioarele Maiestăţii-Sale şi la dispoziţia 
domnului conetabil. 

Regele observă diferenţa pe care tânărul se pricepuse s-o 
arate între omagiul adus maiestăţii regale şi supunerea 
oferită domnului de Montmorency. 

Fără îndoială, diferenţa aceea o simţi şi conetabilul. 


— Bine, bine, zise el, să lăsăm frazele domnule filfizon! Şi 
să-mi răspunzi pe şleau, că de nu... 

Yvonnet aruncă domnului Theligny o privire ce părea că 
spune: „Mă ameninţă cumva o primejdie? Ori mi se face o 
onoare?” 

Dar, bazându-se pe promisiunea regelui, Theligny luă 
iniţiativa interogatoriului. 

— Dragul meu Yvonnet, îi spuse el, regele ştie că eşti un 
cavaler galant, foarte îndrăgit de femeile frumoase, şi că 
jertfeşti toaletei toate veniturile pe care le obţii cu 
inteligenţa şi curajul dumitale. Ori, cum regele vrea să-ţi 
pună la încercare inteligenţa imediat şi curajul mai târziu, 
m-a însărcinat să-ţi ofer zece scuzi de aur, dacă consimţi să- 
i dai, de asemeni şi domnului mareşal, câteva informaţii 
importante despre oraşul Saint-Quentin. 

— Domnul locotenent a binevoit să informeze pe rege că 
fac parte dintr-o asociaţie de oameni cinstiţi care au jurat 
să verse jumătate din câştigurile realizate de fiecare, fie 
prin inteligenţă, fie prin forţă, la un fond comun; astfel că 
din cei zece scuzi de aur ce mi se oferă, numai cinci îmi 
aparţin, ceilalţi cinci fiind partea asociaţiei? 

— Şi cine te împiedică să-i păstrezi pe toţi zece, nătărăule! 
Interveni conetabilul, şi să nu crâcneşti o vorbă de norocul 
ce-a dat peste tine? 

— Cuvântul dat, domnule conetabil! Ce vreţi! Suntem 
oameni prea mici ca să ne călcăm cuvântul! 

— Sire, zise conetabilul, n-am de loc încredere în cei care 
nu lucrează decât pentru bani. 

Yvonnet se înclină în faţa regelui. 

— Cer Maiestăţii-Sale îngăduinţa să spun două cuvinte. 

— Ei asta! Dar puşlamaua... 

— Conetabile, spuse regele, te rog... 

Apoi, surâzând: 

— Vorbeşte, prietene, se adresă el lui Yvonnet. 

Conetabilul ridică din umeri, făcu trei paşi înapoi şi începu 
să se plimbe încolo şi încoace, ca cineva care nu mai vrea să 


ia parte la conversaţie. 

— Sire, rosti Yvonnet cu un respect şi o politeţe care ar fi 
făcut cinste şi unui curtean rafinat, rog pe Maiestatea- 
Voastră să binevoiaiscă a-şi aminti că n-am fixat nici un preţ 
serviciilor mici ori mari, pe care nu numai că pot, dar chiar 
sunt dator, ca un umil şi ascultător supus, să ile pun la 
dispoziţie; locotenentul meu, domnul de Theligny, a vorbit 
de zece scuzi de aur. Maiestatea-Sa bineînţeles că n-avea 
cum să ştie despre asociaţia mea cu alţi opt camarazi intraţi 
şi ei în serviciul domnului amiral. Am crezut de datoria mea 
s-o previn pe Maiestatea-Sa că oferindu-mi zece scuzi de 
aur, mie nu-mi dădea decât cinci, ceilalţi cinci revenind 
asociaţiei. Acuma Maiestatea-Sa să binevoiască a mă 
întreba: sunt gata să-i răspund fără să mai fie vorba de 
cinci, zece ori douăzeci de scuzi de aur, ci pur şi simplu de 
respectul, supunerea şi devotamentul pe care le datorez 
regelui meu. 

Şi aventurierul făcu lui Henric o plecăciune atât de plină 
de demnitate, de parcă ar fi fost ambasadorul vreunui prinţ 
italian sau conte al Sfântului Imperiu. 

— Minunat! Exclamă regele; ai dreptate meştere Yvonnet, 
să nu ne facem socotelile dinainte şi va fi spre binele 
dumitale. 

Yvonnet avu un zâmbet ce spunea: „A! Ştiu eu cu cine am 
de-a face!” 

Dar, cum toate aceste mici întârzieri iritau firea-i 
nerăbdătoare, conetabilul se apropie şi postându-se în faţa 
tânărului spuse, bătând din picior: 

— Haide, acum că sunt stabilite condiţiile, îmi spui odată 
ce ştii despre Saint-Quentin, secătură? 

Yvonnet îl privi pe conetabil cu expresia aceea 
zeflemitoare pe care n-o au decât parizienii: 

— Saint-Quentin, monseniore? Zise el, Saint-Quentin este 
un oraş situat pe malurile râului Somme, la şase leghe 
depărtare de la Fere, la treisprezece leghe de Laon, la 
treizeci şi patru de leghe de Paris; are douăzeci de mii de 


locuitori, un sfat administrativ compus din douăzeci şi cinci 
de funcţionari municipali şi anume: un primar de drept, un 
primar ales, unsprezece juraţi şi doisprezece pârgari. 
Aceşti funcţionari numesc şi instruiesc ei singuri succesorii, 
pe care-i aleg dintre cetăţeni, după o decizie a 
Parlamentului din 16 decembrie 1335 şi o cartă a lui Carol 
al VI-lea din anul 1412. 

— Ta, ta, ta, ta, ta! Strigă conetabilul, cu ce dracu ne 
împuiază urechile cobea asta?... Te întreb ce ştii despre 
Saint-Quentin, animalule! 

— Mă rog, eu vă spun ce ştiu, şi vă pot garanta 
informaţiile; le ştiu de la prietenul meu Maldent, care-i 
originar din Noyon şi care a stat trei ani în Saint-Quentin în 
calitate de secretar de procuror. 

— Vedeţi, sire, zise conetabilul, credeţi-mă, nu vom scoate 
nimic de la puşlamaua asta, până nu-l vom aşeza pe un cal 
bun de lemn cu câte patru ghiulele de douăsprezece la 
fiecare picior. 

Yvonnet rămase nepăsător. 

— Nu sunt tocmai de părerea dumitale, conetabile; cred 
că n-o să obţinem nimic de la el cât timp îl vom sili să 
vorbească; dar cred că ne va spune tot ceea ce dorim să 
aflăm, dacă îl lăsăm pe domnul de Theligny să-l întrebe. 
Dacă ştie cele ce ne-a spus. 

— Şi care-i tocmai ceea ce n-ar trebui să ştie. 

— Fii sigur că mai ştie şi alte lucruri... Nu-i aşa, meştere 
Yvonnet, că n-ai studiat numai geografia, populaţia şi 
organizarea oraşului Saint-Quentin şi că mai ştii şi starea în 
care se află meterezele şi starea de spirit a locuitorilor? 

— Dacă locotenentul meu binevoieşte să-mi pună 
întrebări, ori dacă regele mi-ar face onoarea să-mi adreseze 
întrebările la care doreşte un răspuns, voi face tot ce-mi stă 
în putinţă ca să-l mulţumesc pe locotenentul meu ori să mă 
supun regelui. 

— Secătura-i numai miere, bombăni conetabilul. 


— Haide, Yvonnet, zise Theligny, dovedeşte Maiestăţii-Sale 
că nu l-am indus în eroare când i-am lăudat inteligenţa ta şi 
spune-i, ca şi domnului conetabil, în ce stare se află în 
prezent întăriturile oraşului. 

Yvonnet clătină din cap. 

— Ai zice că secătura se pricepe! Mormăi conetabilul. 

— Sire, răspunse Yvonnet fără să ia în seamă replica 
domnului de Montmorency, am onoarea să informez pe 
Maiestatea-Voastră că oraşul Saint-Quentin, neştiind că-i 
ameninţat de vreo primejdie şi prin urmare neavând 
pregătit nici un mijloc de apărare, nu ar putea rezista 
niciunui atac prin surprindere. 

— Dar, oricum, întrebă regele, are metereze de apărare? 

— Da, fără îndoială, răspunse Yvonnet; prevăzute cu 
turnuri rotunde şi pătrate legate între ele prin ziduri şi 
două bastioane în colţ, dintre care unul apără cartierul Isle; 
dar bulevardul n-are nici măcar parapet şi nu-i protejat 
decât de un şanţ săpat în afară. Nivelul oraşului, care nu se 
ridică deasupra împrejurimilor, este dominat în multe locuri 
de înălțimile vecine şi chiar de mai multe case situate pe 
marginea şanţului exterior şi, la dreapta drumului spre 
Guise, între râul Somme şi poarta Isle, zidul cel vechi - aşa 
se cheamă în acel punct meterezul - zidul vechi este aşa de 
stricat, încât orice om ceva mai sprinten îl poate escalada 
cu uşurinţă. 

— Atunci, strigă conetabilul, dacă eşti inginer, de ce n-ai 
spus de la început, ticălosule? 

— Nu sunt inginer, domnule conetabil. 

Yvonnet îşi aplecă ochii cu prefăcută modestie. 

— Şi ce eşti atunci, mă rog? 

— Yvonnet este amorezat, monseniore, zise Theligny, şi ca 
să ajungă la drăguţa lui în cartierul Isle, lângă poarta cu 
acelaşi nume, a fost silit să studieze părţile tari şi slabe ale 
zidului. 

— A! A! Mormăi conetabilul, ăsta-i într-adevăr un motiv! 


— Haide, urmează, zise regele, şi-ţi voi dărui o cruce 
frumoasă de aur s-o dai iubitei tale prima oară când te vei 
duce s-o vezi la întoarcere. 

— Şi niciodată o cruce de aur nu va străluci pe un gât mai 
frumos ca al Gudulei, sire! 

— Ei, ia te uită că acuma animalul are de gând să ne facă 
portretul amantei sale! Spuse conetabilul. 

— Şi de ce nu, dacă-i frumoasă, vere? Răspunse regele 
rizând. 

— Vei avea crucea, meştere Yvonnet. 

— Mulţumesc, sire! 

— Şi acum spune-mi, există măcar o garnizoană în oraşul 
Saint-Quentin? 

— Nu, domnule conetabil. 

— Nu! Exclamă Montmorency; cum adică, nu? 

— Pentru că oraşul este scutit de găzduirea militarilor, iar 
apărarea oraşului este un drept pe care cetăţenii ţin foarte 
mult să-l păstreze. 

— Cetăţenii! Drepturi!... Sire, ascultaţi-mă pe mine: 
lucrurile or să meargă tot anapoda câtă vreme burghezia, 
comunele, se vor prevala de nu ştiu ce drepturi pe care cică 
le-ar avea de la nu ştiu cine! 

— De la cine? Să-ţi spun eu, vere: de la regii, predecesorii 
mei. 

— Ei, atunci să-mi dea împuternicire Maiestatea-Voastră 
de-a lua înapoi burgheziei acele drepturi şi rezolv 
chestiunea cât ai bate din palme. 

— Vom discuta despre asta mai târziu, dragă conetabile. 
Deocamdată să ne ocupăm de Spaniol, asta-i principalul. Ar 
trebui o garnizoană bună la Saint-Quentin. 

— Tocmai în privinţa asta ducea tratative domnul amiral în 
momentul când am plecat, zise Theligny. 

— Şi trebuie să fi reuşit până acum, îşi dădu cu părerea 
Yvonnet, deoarece avea de partea lui pe jupân Jean 
Pauquet. 

— Cine-i jupân Jean Pauquet? Întrebă regele. 


— Este unchiul Gudulei, sire, răspunse Yvonnet cu un ton 
în care se simţea oarecare îngânfare. 

— Cum, secătură! Strigă conetabilul, faci curte nepoatei 
unui demnitar? 

— Jean Paugquet nu este un demnitar, domnule conetabil. 

— Atunci, cine-i acest Jean Paugquet al tău? 

— Este sindicul tuturor ţesătorilor. 

— Doamne sfinte! Exclamă conetabilul, în ce timpuri trăim, 
să fii silit să duci tratative cu un sindic al ţesătorilor când 
vrea regele să pună o garnizoană într-un oraş de-al său!... 
Să-i spui lui Jean Pauquet al tău că pun să-l spânzure dacă 
nu deschide, nu numai porţile oraşului, dar şi porţile casei 
lui, ostaşilor pe care voi avea chef să-i trimit. 

— Poate ar fi mai bine ca domnul conetabil să-l lase pe 
domnul de Châtillon să ducă tratativele, zise Yvonnet 
clătinând din cap; ştie mai bine decât Senioria Voastră cum 
trebuie să-i vorbeşti lui Jean Pauquet. 

— Mi se pare că vrei să dai sfaturi? Strigă conetabilul, cu 
un gest ameninţător. 

— Dragă vere, zise Henric, lasă-ne, te rog, să sfârşim ce- 
am început cu băiatul acesta vrednic. Vei putea judeca 
singur adevărul afirmațiilor sale, deoarece armata este sub 
comanda dumitale şi vei pleca acolo cât mai curând cu 
putinţă. 

— A! Făcu conetabilul, chiar mâine! Sunt nerăbdător să 
pun la locul lor pe toţi burghezii aceia!... Un sindic al 
ţesătorilor, ei drăcie, grozav personaj ca să ducă tratative 
cu un amiral!... Ptiu! 

Şi se duse să-şi roadă unghiile în pervazul ferestrii. 

— Şi acuma, întrebă regele, spune-mi, împrejurimile 
oraşului sunt uşor de trecut? 

— Din trei părţi, da, Sire: dinspre cartierul Isle, dinspre 
Remicourt şi dinspre capela Epargnemaille. Dar dinspre 
Tourrival, trebuie să treci bălțile de la Grosnard, pline de 
gropi şi de mlaştini. 


Conetabilul se apropiase cu încetul ca să asculte 
amănuntele acele care îl interesau. 

— Şi în caz de nevoie, întrebă el, ţi-ai putea lua 
răspunderea să conduci prin bălțile acele o ceată de oşteni 
care ar intra sau ar ieşi din oraş? 

— Fără îndoială; dar, după cum am mai spus domnului 
conetabil, unul dintre asociaţii mei, pe care îl cheamă 
Maldent, ar fi mult mai indicat, deoarece a locuit trei ani la 
Saint-Quentin, pe când eu nu m-am dus decât noaptea şi am 
mers întotdeauna foarte repede. 

— Şi de ce foarte repede? 

— Pentru că noaptea, când sunt singur, mă tem. 

— Cum, exclamă conetabilul, te temi? 

— Desigur că mă tem. 

— Şi mărturiseşti asta, caraghiosule? 

— De ce nu, dacă-i aşa? 

— Şi de ce te temi? 

— Mă tem de flăcările mişcătoare, de strigoi şi de 
vârcolaci. 

Conetabilul izbucni în râs. 

— Aha! Ţi-e frică de flăcări mişcătoare, de strigoi şi de 
vârcolaci? 

— Da, sunt îngrozitor de nervos! 

Şi tânărul se schimbă la faţă, ca şi cum l-ar fi trecut fiorii. 

— A! Dragă Theligny, se întoarse spre acesta conetabilul, 
te felicit pentru scutierul dumitale. Bine că ştiu; nu l-aş 
folosi drept curierul meu de noapte. 

— Adevărat că-i mai bine să mă folosiţi ziua. 

— Da, şi să te las noaptea să te duci la Gudule, nu-i aşa? 

— După cum vedeţi, domnule conetabil, vizitele mele n-au 
fost zadarnice, aşa crede şi regele deoarece a avut 
bunătatea să-mi făgăduiască o cruce. 

— Domnule conetabil, ai grijă să i se plătească tânărului 
patruzeci de scuzi de aur pentru informaţiile preţioase ce ni 
le-a dat şi pentru serviciile ce se oferă să ni le aducă. 


Adaugă încă zece scuzi ca să cumpere o cruce domnişoarei 
Gudule. 

Conetabilul ridică din umeri. 

— Patruzeci de scuzi, bombăni el; patruzeci de vergi! 
Patruzeci de bețe! Patruzeci de lovituri cu coada halebardei 
pe spinare! 

— M-ai înţeles, vere? Mi-am dat cuvântul; nu mă face să 
mi-l calc! 

Apoi, către Theligny: 

— Domnule locotenent, domnul conetabil are să vă dea 
învoire să luaţi cai din grajdurile mele de la Luvru şi de la 
Compiegne, ca să puteţi merge mai repede. Nu te gândi să-i 
menajezi şi cearcă să ajungi mâine în la Fere. Domnul 
amiral trebuie prevenit cât mai repede că războiul a fost 
declarat. 

— Călătorie bună, domnule, şi succes! 

Locotenentul şi scutierul salutară respectuos pe regele 
Henric al II-lea şi îl urmară pe conetabil. 

Zece minute mai târziu porneau în galop pe drumul 
Parisului, iar conetabilul se întorcea la rege care rămăsese 
în cabinetul lui. 

V UNDE CITITORUL REGĂSEŞTE CHIPURI 
CUNOSCUTE. 

Henric al II-lea aştepta pe conetabil pentru a da 
neîntârziat ordine de cea mai mare importanţă. 

Domnul de Montgomery, care mai comandase cu câţiva ani 
înainte nişte trupe franceze trimise în ajutor reginei Scoției, 
primi însărcinarea să plece la Edinburgh pentru a cere, 
conform tratatului semnat între acest regat şi Franţa, ca 
Scoţienii să declare război Angliei şi seniorii din consiliul 
regenţii să trimită în Franţa delegaţi având împuternicire 
să încheie căsătoria dintre tânăra regină Maria şi delfin. 

În acelaşi timp se întocmea un act prin care Maria Stuart, 
cu consimţământul familiei Guise, transmitea regelui 
Franţei regatul Scoției şi drepturile pe care le avea, sau ar 


putea să le aibă, asupra regatului Angliei, în cazul când ar 
muri fără moştenitor de parte bărbătească. 

Imediat după căsătorie, Maria Stuart trebuia să capete 
titlul de regină a Franţei, a Scoției şi a Angliei. Între timp se 
grava pe vesela tinerei suverane triplul blazon al casei de 
Valois, a Stuarţilor şi Tudorilor. 

Seara, cum hotărâse regele Henric al II-lea, avu loc o 
splendidă serbare la castelul Saint-Germain şi când cei doi 
heralzi se întoarseră, unul la stăpâna şi altul la stăpânul lor, 
le putură spune cu ce manifestări de bucurie se primeau 
declaraţiile de război la curtea Franţei. 

Dar cu mult înainte ca prima fereastră a castelului Saint- 
Germain să se lumineze, doi cavaleri, călărind pe nişte cai 
minunaţi, se avântau pe poarta Luvrului şi ajungând la 
bariera de la Villette o luau în trap grăbit, pe drumul ce 
ducea spre la Fere. 

În satul Louvres se opriră o clipă pentru a-şi odihni puţin 
caii, pe care-i schimbară la Compiegne, cum fusese aranjat; 
apoi, cu toată ora înaintată a nopţii şi puţina odihnă pe care 
şi-o îngăduiseră, porniră din nou la drum şi ajunseră la 
Noyon în zorii zilei. După ce se odihniră acolo o oră, plecară 
în grabă spre la Fere, unde intrară la orele opt dimineaţă. 

Nu se întâmplase nimic nou de la plecarea lui Theligny şi a 
lui Yvonnet. 

Deşi cel din urmă nu stătuse decât foarte puţină vreme la 
Paris, găsise timp să-şi reînnoiască garderoba la o 
cunoştinţă a sa, negustor de haine vechi, ce locuia pe strada 
Pretres-Saint-Germain-L'Auxerrois. Tunica-i ajustată şi 
pantalonii bufanţi cafenii fuseseră înlocuiţi cu vestă şi 
pantaloni scurţi de catifea verde, garnisiţi cu fireturi de aur 
şi o tocă vişinie, împodobită cu o pană albă. Ciorapi ajustaţi, 
vişinii, asortaţi cu toca şi cizme, aproape ireproşabile, 
înarmate cu nişte uriaşi pinteni de aramă, completau 
costumul. Dacă îmbrăcămintea nu era chiar nouă, fusese 
probabil purtată atât de puţin timp şi de un stăpân atât de 
îngrijit, că ar fi trebuit să fii prea de rea credinţă ca să poţi 


observa şi mai ales să-ţi poţi închipui că ieşea din dugheana 
unui negustor de haine vechi şi nu din atelierul unui croitor. 

Cât despre lanţ, după ce Yvonnet îl sucise în toate felurile 
hotărâse că mai rămăsese pe el destul aur ca să dea o iluzie 
celor ce-l priveau de la o distanţă de câţiva paşi. N-avea 
decât să nu îngăduie nimănui să-l privească prea de 
aproape. 

Dar ne grăbim să spunem că Yvonnet fusese foarte 
conştiincios la cumpărarea crucii de aur; numai că nimeni 
n-a ştiut vreodată dacă darul oferit nepoatei lui Jean 
Pauquet de Maiestatea-Sa Henric al II-lea îl costase într- 
adevăr pe Yvonnet toţi cei zece scuzi de aur. 

Părerea noastră este că din răzuiala acelei cruci Yvonnet 
izbutise să-şi croiască nu numai vesta şi pantalonii scurţi de 
catifea verde, toca vişinie şi pana albă, cizmele de bivol şi 
pintenii de aramă, dar şi o elegantă platoşă agăţată de şa 
pe crupa calului, care la fiecare mişcare scotea un uşor 
zăngănit de fierărie foarte războinic. 

Dar cum toate acestea avuseseră drept scop împodobirea 
şi apărarea persoanei sale şi cum persona sa aparţinea 
domnişoarei Gudule, trebuie să recunoaştem că Yvonnet, 
chiar să fi folosit răzuiala de la crucea iubitei sale, nu 
însemna că deturnase de la destinaţia lor banii Maiestăţii- 
Sale regele Franţei. 

De altfel abia intrase pe poarta din la Fere că-şi putu da 
seama de senzaţia pe care o stârnea noua lui toaletă. 
Frantz şi Heinrich Scharfenstein, în calitatea lor de 
achizitori ai asociaţiei, erau ocupați cu mânarea spre tabără 
a unui bou pe care îl cumpăraseră şi care, cu acel instinct 
de conservare ce îndepărtează pe animale de măcelărie, 
refuza să meargă, atât cât îi sta în putinţă, căci Heinrich 
Scharfenstein îl trăgea de un corn, pe când Frantz îl 
împingea de la spate. 

La zgomotul făcut de potcoavele cailor ce răsunau pe 
pavaj, Heinrich ridică capul şi, recunoscând pe scutier, 
strigă: 


— O, Frantz, prifeste la tom Yfonnet, ce formoz este el! 

Şi, de admiraţie, scăpă cornul boului care, profitând de 
libertatea ce i se da, făcu stânga-mprejur şi ar fi ajuns la 
grajd dintr-o suflare dacă Frantz care, cum am mai spus, 
staţiona în vecinătatea cozii, n-ar fi înhăţat acel apendice şi 
încordându-se cu forţa-i herculeană, n-ar fi oprit pe loc 
animalul fugar. Yvonnet făcu din mână un salut protector şi 
trecu mai departe. 

Sosiră la Coligny. 

Tânărul locotenent arătă cine este şi intră imediat în 
cabinetul amiralului, urmat de Yvonnet care, cu tactu-i 
obişnuit şi cu toată schimbarea ce se petrecuse în aspectul 
persoanei sale, rămase respectuos lângă uşă. 

Domnul de Chatillon, aplecat asupra unei hărţi geografice 
incomplete cum se făceau în acea vreme, încerca s-o 
întregească cu informaţiile ce i le da un om cu o figură fină, 
cu nasul ascuţit şi ochi inteligenţi, ce sta în picioare înaintea 
lui. Acel om era prietenul nostru, picardul Maldent care, 
după cum afirmase Yvonnet, cunoştea oraşul şi 
împrejurimile ca pe buzunarul său, deoarece fusese trei ani 
secretar de procuror la Saint-Quentin. 

Domnul amiral, la zgomotul pe care îl făcu Theligny 
intrând, îşi înălţă capul şi-şi recunoscu trimisul. 

Maldent întoarse discret ochii spre uşă şi recunoscu pe 
Yvonnet. 

Domnul amiral întinse mâna lui Theligny; Maldent schimbă 
o privire cu Yvonnet care trase din buzunar şnurul de la 
gura unei pungi, dând a înţelege asociatului său că voiajul 
nu fusese fără folos. 

În câteva vorbe, Th6ligny raportă domnului amiral 
întrevederea cu regele şi cu domnul conetabil, apoi înmână 
guvernatorului Picardiei scrisorile unchiului său. 

— Da, zise Coligny pe când citea, şi eu sunt de aceeaşi 
părere; Saint-Quentin este într-adevăr un oraş important 
de păstrat. Aşa că de ieri, dragă Theligny, compania 


dumitale a şi intrat acolo. Chiar de astăzi te vei duce la ea şi 
vei anunţa apropiata mea sosire. 

Apoi, concentrându-şi toată atenţia asupra informaţiilor pe 
care i le da Maldent, se aplecă din nou asupra hărții, 
continuându-şi adnotările. 

Theligny ştia că amiralul, om serios şi spirit pătrunzător, 
nu trebuia tulburat din lucrul său şi cum foarte probabil, 
după ce îşi va nota totul, va avea noi ordine de dat cu 
privire la Saint-Quentin, se apropie de Yvonnet. 

— Du-te şi aşteaptă-mă în tabără, îi spuse el în şoaptă; voi 
trece să te iau după ce domnul amiral îmi va da ultimele 
instrucţiuni. 

Yvonnet se înclină în tăcere şi ieşi. 

Îşi regăsi calul la poartă şi cât ai clipi părăsi oraşul. 

Tabăra domnului amiral, care fusese la început aşezată la 
Pierrepont, lângă Marle, fusese apoi mutată lângă la Fere. 
Prea slab ca să poată ţine piept în câmp deschis, cu cei o 
mie cinci sute, sau o mie optsute de oameni de sub 
comanda sa, amiralul, de teama unei surprize, se instalase 
în apropierea unui oraş fortificat, chibzuind că oricât de 
neîndestulătoare ar fi trupele sale, dacă se retrag îndărătul 
unor ziduri bune vor putea rezista. 

Intrând în tabără, Yvonnet se ridică în scări ca să zărească 
pe vreunul din prietenii săi şi să ştie unde îşi stabiliseră 
domiciliul. Numaidecât privirea-i fu atrasă de un grup în 
mijlocul căruia i se păru că îl recunoaşte pe Procope, 
instalat pe un pietroi şi scriind pe un genunchi. 

Procope îşi folosea ştiinţa juridică: în momentul când 
primejdia de a da piept cu inamicul ameninţa în orice clipă, 
făcea testamente cu douăzeci şi cinci de bani parizieni 
bucata. 

Yvonnet înţelese că se petrece acelaşi lucru cu fostul 
portărel ca şi cu domnul amiral şi că nu trebuie să-l 
deranjeze din acea gravă ocupaţie. Aruncă din nou o privire 
în jurul lui şi zări pe Heinrich şi Frantz Scharfenstein care, 
renunțând să-l mai tragă pe bou în tabără, îi legaseră 


picioarele şi-l aduceau cu ajutorul unei oişti de căruţă, 
ţinând fiecare câte un capăt pe umăr. 

Un om, ce nu era altul decât Pilletrousse, le făcea semne 
din uşa unui cort în stare destul de bună. 

Yvonnet recunoscu domiciliul din care îi revenea a noua 
parte şi cât ai bate din palme fu lângă Pilletrousse; acesta, 
în loc să-i ureze bun sosit tovarăşului său, începu să se 
învârtă odată, apoi încă odată şi încă odată în jurul lui 
Yvonnet care rămăsese ca o statuie ecvestră, privindu-l cu 
un zâmbet de satisfacţie cum îşi execută turneul. 

După altreilea tur, Pilletrousse se opri şi, cu un plescăit 
din limbă prin care îşi exprima admiraţia, exclamă: 

— Drace! Dar straşnic cal, şi care face cel puţin patruzeci 
de scuzi de aur! De unde naiba l-ai furat? 

— Sst! Făcu Yvonnet, vorbeşte cu respect de animal; este 
din grajdurile Maiestăţii-Sale şi nu-l am decât cu împrumut. 

— Păcat! Zise Pilletrousse. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că aveam un cumpărător. 

— A! Exclamă Yvonnet; şi cine-i cumpărătorul acela? 

— Eu, răsună o voce în spatele lui Yvonnet. 

Yvonnet se întoarse şi aruncă o privire iute asupra celui ce 
se prezenta cu monosilaba aceea trufaşă care, o sută de ani 
mai târziu, avea să asigure succesul tragediei Medea. 

Amatorul calului era un tânăr de vreo douăzeci şi trei, 
douăzeci şi patru de ani, uşor înarmat, cum aveau obiceiul 
să umble oştenii când se aflau în tabără. 

Yvonnet n-avu nevoie să-şi arunce decât o clipă privirea 
asupra umerilor laţi, a capului încadrat de plete şi barbă 
roşii, a ochilor albaştri deschis plini de încăpățânare şi de 
cruzime, ca să recunoască imediat pe cel ce-i adresase 
cuvântul. 

— Domnul meu, zise el, aţi auzit ce-am spus: calul aparţine 
într-adevăr Maiestăţii-Sale regelui Franţei, care a binevoit 
să mi-l împrumute pentru a reveni în tabără. Dacă îl cere, 
se cuvine să i-l înapoiez; dacă mi-l lasă, este la dispoziţia 


domniei tale, preţul, bineînţeles, fiind dinainte discutat şi 
stabilit între noi. 

— Aşa înţeleg şi eu, răspunse gentilomul; deci păs-trează- 
mi-l; sunt bogat şi om de înţeles. 

Yvonnet făcu un salut. 

— De altfel, urmă gentilomul, nu-i singura afacere care 
vreau s-o discut cu voi. 

Yvonnet şi Pilletrousse salutară împreună. 

— Câţi sunteţi în banda voastră? 

— În trupa noastră, vreţi să spuneţi domnul meu, răspunse 
Yvonnet puţin jignit de expresie. 

— În trupa voastră, dacă asta vă face plăcere. 

— Dacă, în lipsa mea, nu s-a întâmplat o nenorocire 
vreunuia din camarazii mei, răspunse Yvonnet întor-cându- 
se întrebător spre Pilletrousse, suntem nouă. 

Cu o privire Pilletrousse îl linişti pe Yvonnet, presupunând 
că Yvonnet ar fi fost îngrijorat. 

— Şi nouă viteji? Întrebă gentilomul. 

Yvonnet zâmbi. 

Pilletrousse ridică din umeri. 

— De fapt aveţi acolo o faimoasă mostră, spuse gentilomul 
arătând spre Frantz şi Heinrich, dacă cei doi viteji fac parte 
din trupă. 

— Fac parte, răspunse laconic Pilletrousse. 

— Atunci, vom putea discuta... 

— Scuzaţi, zise Yvonnet, dar noi aparţinem domnului 
amiral. 

— În afară de două zile pe săptămână când putem lucra pe 
cont propriu, observă Pilletrousse. Procope a introdus 
această clauză în convenţie, prevăzând două cazuri: primul, 
când am vrea să întreprindem ceva pentru noi înşine; al 
doilea, când vreun onorabil gentilom ne-ar face o 
propunere de felul aceleia pe care domnul pare dispus să 
ne-o facă. 

— Nu-i vorba decât de o zi, ori de o noapte, aşa că se 
potriveşte de minune! Dar, în caz că am nevoie, unde vă pot 


găsi? 

— La Saint-Quentin, probabil, răspunse Yvonnet; eu 
personal ştiu că voi fi acolo chiar astăzi. 

— Şi doi de-ai noştri, urmă Pilletrousse, Lactance şi 
Malemort, sunt deja acolo. Cât despre restul trupei... 

— Cât despre restul trupei, repetă Yvonnet, nu poate 
întârzia să ne urmeze, deoarece domnul amiral, după cum i- 
am auzit chiar pe el spunând, trebuie să sosească acolo 
peste două, trei zile. 

— Bine! Zise gentilomul. Va să zică la Saint-Quentin, vitejii 
mei! 

— La Saint-Quentin, domnule! 

Necunoscutul dădu uşor din cap şi se îndepărtă. 

Yvonnet îl urmări din ochi până se pierdu în mulţime; apoi, 
chemând ordonanța ce îi servea pe cei nouă asociaţi şi care 
în schimbul serviciului primea de la comunitate hrană 
pământească şi spirituală, îi aruncă frâiele calului. 

Primul impuls al lui Yvonnet fusese să se apropie de 
Pilletrousse pentru a-i împărtăşi amintirile sale în le-gătură 
cu necunoscutul; dar, fără îndoială, gândindu-se că 
Pilletrousse era făcut dintr-un material prea grosolan ca să 
i se încredinţeze o taină atât de importantă, îşi înghiţi 
cuvintele care îi veniseră pe buze şi se prefăcu că-şi 
concentrează toată atenţia asupra isprăvii ce-o săvârşeau 
Heinrich şi Frantz Scharfenstein. 

Heinrich şi Frantz după ce aduseseră, cum am mai spus, 
boul îndărătnic până în mijlocul taberei cu ajutorul unei 
oişti de căruţă petrecută printre cele patru picioare legate, 
îl depuseseră gâfâind şi cu ochii injectaţi în faţa cortului lor. 

Apoi Heinrich intrase în cort după ghioaga lui, pe care însă 
cu greu o putu găsi căci Fracasso, apucat de o inspiraţie 
poetică şi întinzându-se pe o saltea ca să poată visa în voie, 
şi-o pusese sub cap, drept pernă. 

Ghioaga, rudimentară ca formă şi modestă ca material, 
era pur şi simplu o ghiulea de doisprezece, fixată de o bară 


de fier; împreună cu o spadă uriaşă pentru două mâini, era 
arma obişnuită a celor doi Scharfenstein. 

Heinrich izbutise s-o găsească până la urmă şi cu toate 
gemetele lui Fracasso, pe care îl deranja tocmai în cele mai 
înflăcărate clipe ale creaţiei sale, o trăsese j de sub capul 
poetului şi se întorsese la Frantz care îl aştepta. 

Abia apucă Frantz să dezlege picioarele dinainte ale 
boului, că vita făcând imediat o sforţare se sculă pe 
jumătate. Heinrich profită de acel moment; ridicând 
ghioaga şi, dând-o pe spate de-i ajunse aproape de şale, o 
repezi din toate puterile între coarnele boului. 

Animalul, se opri brusc din mugetul pe care începuse a-l 
scoate şi căzu ca trăsnit. 

Pilletrousse ce pândea momentul acela cu ochi ageri, ca 
un câine în arest, se repezi la boul doborât şi-i deschise 
artera de la gât. Apoi îl despică de la buza de jos până la 
coadă, şi începu să-l taie în bucăţi. 

Pilletrousse era măcelarul asociaţiei; Heinrich şi Frantz se 
ocupau cu aprovizionarea, cumpărând şi omorând animalul; 
Pilletrousse îl jupuia, îl tăia bucăţi, punea deoparte pentru 
asociaţie partea cea mai bună, apoi pe un fel de tejghea 
aşezată la câţiva paşi de cortul lor expunea, aranjate cu 
toată arta ce-l caracteriza, diferitele bucăţi de care n-aveau 
nevoie. 

Dar Pilletrousse se pricepea să decupeze cu atâta 
meşteşug şi era aşa de iscusit negustor, încât rar se 
întâmpla ca după ce punea deoparte provizia asociaţiei pe 
două, trei zile, să nu scoată din cele trei sferturi ce 
rămăseseră din animal vreun scud, doi mai mult decât îl 
costase. 

Din astfel de treburi reieşea un câştig pentru asociaţie 
care, după cum se vede, nu făcea afaceri proaste, dacă 
fiecare dădea o mână de ajutor, aşa cum am văzut mai 
înainte. 

Tăierea cărnii se isprăvise şi tocmai începuse vânzarea la 
licitaţie, când un călăreț apăru în mijlocul acestei îmbulzeli 


din faţa tejghelii meşterului Pilletrousse, unde fiecare, după 
punga sa, cumpăra de la muşchi până la măruntaie. 

Cavalerul era Theligny care având la el scrisorile domnului 
amiral către primar, guvernatorul oraşului şi Jean Pauquet 
sindicul ţesătorilor, venea să-şi caute scutierul, pe Yvonnet. 

Mai aducea şi vestea că de îndată ce domnul amiral va 
aduna în jurul lui toate trupele pe care le aştepta şi se va 
sfătui cu unchiul său, domnul conetabil, va pleca însoţit de 
cinci, şase sute de oameni spre Saint-Quentin. 

Maldent, Procope, Fracasso, Pilletrousse şi cei doi 
Scharfenstein vor face parte din garnizoană şi vor găsi în 
oraş pe Malemort şi Lactance care se aflau acolo, iar 
Yvonnet, ce trebuia să plece cu domnul de Theligny, va sosi 
şi el în două, trei ore. 

Despărțirea fu scurtă: Fracasso, cu sonetul încă 
neterminat străduindu-se zadarnic să găsească o rimă la 
verbul a pierde; cei doi Scharfenstein care ţineau mult la 
Yvonnet fiind din fire puţin expansivi şi, în sfârşit, 
Pilletrousse, aflându-se aşa de ocupat cu vânzarea cărnii, 
încât strângând mâna tânărului îi spusese doar atât: 

— Cearcă să-ţi rămână calul! 

VI. SAINT-QUENTIN. 

După cum spusese Yvonnet conetabilului, Saint-Quentin se 
află la şase leghe depărtare de la Fere. 

Caii făcuseră un drum destul de lung din seara 
precedentă, fără altă oprire decât o oră la Noyon. E 
adevărat că se odihniseră două ceasuri, dar cum nimic 
deosebit nu grăbea pe călăreţi, decât doar dorinţa lui 
Yvonnet de a revedea pe Gudule, le trebuiră aproape trei 
ore ca să facă cele şase leghe ce-i despărţea de ţinta 
călătoriei. 

După ce traversară bulevardul exterior şi lăsară la dreapta 
drumul spre Guise care se bifurcă la o sută de paşi de 
vechiul zid şi spuseră la poartă cine sunt, trecând apoi pe 
sub bolta ce se afundă sub meterez, cei doi cavaleri 
ajunseră în cartierul Isle. 


— Domnule locotenent, n-aţi vrea să-mi îngăduiţi o 
permisie de zece minute? Întrebă Yvonnet, sau poate că 
vreţi să faceţi un ocol de câţiva paşi ca să aflaţi ce mai e nou 
în oraş? 

— Ha! Ha! Făcu Theligny râzând, mi se pare că ne aflăm 
pe aproape de locuinţa domnişoarei Gudule? 

— Chiar aşa, domnule locotenent, spuse Yvonnet. 

— N-ar fi indiscret?... Întrebă Theligny. 

— Nicidecum! Ziua sunt faţă de domnişoara Gudule o 
simplă cunoştinţă care schimbă cu ea un bună-ziua şi 
câteva cuvinte. Am avut totdeauna ca principiu să nu stric 
reputaţia fetelor frumoase. 

Şi, luând-o la dreapta, înaintă pe o ulicioară mărginită de o 
parte cu un zid lung de grădină şi de cealaltă de mai multe 
case, dintre care una singură avea o fereastră împodobită 
cu zorele şi conduraşi. 

Ridicându-se în scări, Yvonnet ajungea numai bine la 
fereastra sub care se afla înfiptă o bornă ce oferea 
pietonilor, cu intenţii amoroase sau de afaceri, aceeaşi 
înlesnire pe care o avea Yvonnet călare. 

În clipa când tânărul ajunse sub fereastră, aceasta se 
deschise ca prin farmec şi un cap drăgălaş, îmbujorat de 
bucurie, apăru în mijlocul florilor. 

— Ah! Tu eşti, Gudule! Zise Yvonnet. Cum de-ai ghicit că 
sosesc? 

— N-am ghicit; mă aflam la cealaltă fereastră de unde pot 
vedea, pe deasupra zidului, drumul spre la Fere. Am zărit în 
depărtare doi cavaleri şi cu toate că nu prea credeam că ai 
putea fi unul din ei, n-am putut să-mi întorc privirile de la 
cei doi călători. Dar în timp ce te apropiai, te-am 
recunoscut. Atunci am alergat aici tremurând de frică, căci 
mă temeam să nu treci fără să te opreşti, mai întâi fiindcă 
nu erai singur şi apoi, mi-era frică să nu te fi îmbogăţit, 
văzându-te cât de semeţ şi de frumos eşti. 

— Persoana pe care am cinstea s-o însoțesc, draga mea 
Gudule, şi care mi-a permis să stau de vorbă cu tine o clipă, 


este domnul de Theligny, locotenentul meu, care vrea să-ţi 
pună, ca şi mine, câteva întrebări despre situaţia din oraş. 

Gudule aruncă o privire timidă locotenentului care-i 
adresă un salut prietenos, la care fata îi răspunse cu voce 
mişcată: „Dumnezeu să vă aibă în pază, monseniore!” 

— Cât despre costumul cu care mă vezi îmbrăcat, Gudule, 
urmă Yvonnet, îl datorez mărinimiei regelui care, aflând că 
am fericirea să te cunosc, a binevoit chiar să mă însărcineze 
să-ţi predau din partea sa această cruce frumoasă de aur. 

Şi, în acelaşi timp, scoțând crucea din buzunar o întinse 
Gudulei care, ezitând s-o ia, exclamă: 

— Ce vorbe sunt astea, Yvonnet! Cum poţi să-ţi bati joc de 
o biată fată? 

— Nici prin gând nu-mi trece să glumesc, Gudule, 
răspunse Yvonnet; uite, domnul locotenent îţi va confirma 
că nu-ţi spun decât adevărul. 

— Aşa este, frumoasă copilă, zise Theligny, mă aflam de 
faţă când regele l-a însărcinat pe Yvonnet să-ţi facă darul 
acesta. 

— Nici prin gând nu-mi trece să glumesc, Gudule. 

— De ieri, Gudule, şi de ieri regele te cunoaşte pe tine ca 
şi pe cinstitul tău unchi, Jean Pauquet, căruia locotenentul 
meu îi aduce o scrisoare din partea domnului amiral. 

Locotenentul făcu din nou un semn afirmativ şi Gudule, 
care ezitase la început, cum am mai spus, întinse printre 
flori o mână ce tremura puţin şi pe care Yvonnet o sărută 
dându-i crucea. 

— Şi acum, dragă domnule Yvonnet, spuse Theligny 
apropiindu-se, vrei s-o întrebi pe frumoasa Gudule unde se 
află unchiul ei şi în ce dispoziţie îl vom găsi? 

— Unchiul este la primărie, domniule, zise fata ne- 
putându-şi deslipi ochii de la cruce şi cred că este hotărât 
să apere oraşul din toate puterile. 

— Mulţumesc, fermecătoare copilă! 

— Haidem, Yvonnet. 


Gudule făcu un mic semn de rugăminte, înroşindu-se până 
în albul ochilor: 

— Atunci, domnule, se adresă ea lui Theligny, dacă tata mă 
întreabă de unde am crucea... 

— Poţi să-i spui că ţi-a trimis-o Maiestatea-Sa, răspunse 
râzând tânărul ofiţer care înţelese teama fetei; ţi-a fost 
dăruită de rege drept recompensă pentru serviciile aduse şi 
pe care le va mai aduce fără îndoială unchiul tău Jean şi 
tatăl tău Guillaume. În sfârşit, dacă nu vrei cumva să 
pomeneşti de domnul Yvonnet, poţi să adaugi că eu, 
Theligny, locotenent din compania Delfinului, ţi-am predat 
crucea. 

— Vai! Mulţumesc! Mulţumesc! Exclamă Gudule, bătând 
din palme de bucurie; altfel n-aş fi îndrăznit s-o port! 

Apoi, repede, în şoaptă lui Yvonnet: 

— Când te mai văd? Îl întrebă. 

— Când eram la trei, patru leghe de tine, Gudule, mă 
vedeai în fiecare noapte; poţi să-ţi închipui, că acum când 
locuiesc în acelaşi oraş... 

— Sst! Făcu Gudule. 

Apoi şi mai încet: 

— Vino devreme! Spuse ea; cred că tata va rămâne toată 
noaptea la primărie. 

Îşi retrase capul care dispăru îndărătul perdelei de 
verdeață şi flori. 

Tinerii o luară pe drumul care trecea între râul Somme şi 
fintâna Ferree. La jumătatea lui lăsară la stânga mănăstirea 
şi biserica Saint-Quentin-en-Isle şi trecură pe un prim pod 
ce ducea la capela unde aveau să fie regăsite rămăşiţele 
sfântului martir, un al doilea pod ce da în trecătoarea Saint- 
Pierre, în sfârşit un al treilea, după care ajunseră în faţa 
celor două turnuri ce străjuiau poarta Isle. 

Poarta era păzită de un ostaş din regimentul lui Theligny şi 
de un cetăţean al oraşului. 

De data aceasta Theligny n-avu nevoie să spună cine este; 
oşteanul veni la el ca să-l întrebe de noutăţi. Se spunea că 


inamicul ar fi foarte aproape şi compania mică de acolo, o 
sută cincizeci de oameni, sub comanda unui locotenent 
secund, era cam izolată în mijlocul acelor cetăţeni ce 
alergau speriaţi încolo şi încoace, ori îşi pierdeau vremea cu 
întrunirile la primărie, întruniri unde se discuta mult şi se 
făcea puţină treabă. 

Într-adevăr, Sainit-Quentin era cuprins de o agitaţie 
teribilă. Artera principală - care taie în lung două treimi din 
oraş şi în care se vărsau, ca nişte râuri într-un fluviu, la 
dreapta, strada Wagner, strada Cordeliers, strada 
Issenghien, strada Ligniers, şi la stânga, strada Corbeaux, 
strada Truie-qui-file şi strada Brebis - forfotea de lume; şi 
îmbulzeala, mai mare încă în strada Sellerie, ajungea în 
piaţa mare atât de compactă, încât era ca un zid de 
nepătruns chiar pentru călăreţi. 

Este adevărat că atunci când Yvonnet punându-şi toca în 
vârful săbiei şi înălțându-se în scări strigă: „Loc, loc, pentru 
oamenii domnului amiral!” mulţimea, sperând că se va 
anunţa sosirea unui ajutor, se înghesui atât de tare în lături, 
încât izbuti să deschidă celor doi călăreţi o cale de la 
biserica Saint-Jacques până la scara de intrare a primăriei, 
în capul căreia îi aştepta primarul, messire Varlet de 
Gibercourt. 

Cei doi cavaleri soseau tocmai la timp: se ţinuse o 
întrunire şi datorită patriotismului locuitorilor, aţâţat de 
elocvenţa meşterului Jean Pauquet şi a fratelui său 
Guillaume, se hotărâse în unanimitate că oraşul Saint- 
Quentin, credincios regelui său şi ocrotit de sfanţu-i patron, 
se va apăra până la ultima suflare. 

Ştirea pe care o aducea Theligny de apropiata sosire a 
amiralului cu întăriri, spori până la maximum entuziasmul. 
Chiar atunci, pe loc, cetăţenii se organizară în companii, 

numindu-şi şefii. 

— Fiecare companie era de cincizeci de oameni. 

Primarul deschise arsenalul primăriei care din nefericire 
era slab înzestrat. Găsiră cincisprezece tunuri, jumătate 


mijlocii şi jumătate mici, dintre care câteva în stare destul 
de proastă şi numai cincisprezece archebuze obişnuite şi 
douăzeci şi unu cu suport, dar halebarde şi suliţi câte 
pofteai! 

Jean Pauquet fu numit căpitanul unei companii şi fratele 
lui, Guillaume Pauquet, locotenentul alteia. După cum se 
vede, ploua cu onoruri în familie; onoruri însă cam 
primejdioase. 

Totalul trupelor se ridica deci, pentru moment, la o sută 
douăzeci, sau o sută treizeci de oameni ai companiei 
Delfinului comandată de Theligny, aproape o sută de 
oameni ai companiei domnului de Breuil, guvernatorul 
Saint-Quentin-ului, care sosise de opt zile din Abbeville, în 
sfârşit, din două sute de cetăţeni organizaţi în patru 
companii a câte cincizeci de oameni fiecare. 

— Trei dintre companii erau alcătuite din arbaletieri, 
suliţaşi şi halebardieri, a patra era înarmată cu archebuze. 

Deodată, pe neprevăzute, apăru a cincea care, din cauza 
apariţiei ei neaşteptate şi a elementelor din care era 
alcătuită, provocă strigăte entuziaste. 

Sosea pe strada Croix-Belle-Porte şi era formată dintr-o 
sută de călugări iacobini înarmaţi toţi cu suliţi ori cu 
halebarde. 

Un om îmbrăcat cu o rasă sub care se zăreau zalele unei 
platoşe îi conducea cu sabia în mână. 

La strigătele ce izbucneau în calea lor, Yvonnet întoarse 
capul şi, uitându-se atent la căpitanul lor, exclamă: 

— Să fiu afurisit, dacă nu-i Lactance! 

Într-adevăr era Lactance. Bănuind că lupta va fi grea, se 
retrăsese la iacobinii din strada Rosiers ca să se 
spovedească şi să capete, pe cât era cu putinţă, ierta- 
păcatelor. Milostivii călugări îl primiseră cu braţele 
deschise, iar Lactance, în timp ce se spovedea şi se îm- 
părtăşea, băgând de seamă patriotismul ce-i însufleţea, 
chibzuise că ar fi bine să-l folosească. Drept urmare, le 
vorbi, ca de o inspiraţie de la Cel-de-Sus, de ideea ce-i 


venise să-i organizeze în companie militară; călugării 
acceptară. Lactance căpătase învoire de la stareţ să ia o oră 
de la utrenie şi o jumătate de oră de la vecernie ca să facă 
instrucţie, aşa că după trei zile, socotindu-şi oamenii 
îndeajuns de instruiți în manevrele militare, îi scosese din 
mănăstire şi, cum am spus, îi aducea în entuziastele 
aclamații ale mulţimii în piaţa Primăriei. 

Saint-Quentin se putea bizui, deocamdată, pe o sută 
douăzeci de oameni din compania Delfinului, pe o sută de 
oameni din compania guvernatorului oraşului, pe două sute 
de cetăţeni şi pe o sută de călugări iacobini. În total cinci 
sute douăzeci de combatanți. 

De-abia sfârşiseră primarul, guvernatorul oraşului şi 
ceilalţi demnitari de făcut socoteala forţelor, că strigăte 
puternice se auziră dinspre metereze şi se văzu venind, de 
pe strada Orfevrerie şi de pe Strada Saint-Andre, oameni ce 
ridicau cu disperare braţele spre cer. 

Se puseră întrebări, se cerură lămuriri, explicaţii. 
Văzuseră venind în goană, pe câmpia ce se întindea între 
Homblieres şi Mesnil-Saint-Laurent, o droaie de ţărani ce 
alergau de-a dreptul prin holde, dând semne vădite de 
mare spaimă, pe cât se putea observa la depărtarea la care 
erau încă de oraş. 

Imediat se dădu ordin ca porţile să fie închise şi să se 
pregătească apărarea pe metereze. 

Lactance, care în mijlocul primejdiei îşi păstra sângele 
rece al unui adevărat creştin, porunci numaidecât 
iacobinilor lui să se înhame la tunuri şi să ducă opt pe zidul 
dintre poarta Isle şi turnul Dameuse, două pe zidul de la 
Vieux-Marche, trei între turnul cel mare şi poarta secretă 
de la podul mic şi două pe zidul vechi din cartierul Isle. 

Theligny şi Yvonnet, care erau călări şi îşi dădeau seama 
că, în ciuda goanei nebuneşti pornită din seara precedentă, 
caii aveau încă picioare bune şi destulă rezistenţă, ieşiră pe 
poarta Remicourt, traversară râul prin vad şi porniră la 
galop pe câmpie ca să afle ce pricinuia fuga acelei populaţii. 


Primul individ pe care îl întâlniră îşi ţinea nasul şi o parte 
din obraz cu mâna dreaptă, cercând astfel să-şi păstreze, 
de bine de rău, cele două obiecte preţioase la locul lor, în 
timp ce cu mâna stângă făcea semne disperate lui Yvonnet. 

Yvonnet se îndreptă spre el şi recunoscu pe Malemort. 

— Hei! Urlă acesta din răsputeri, la arme! La arme! 

Yvonnet îşi zori calul şi, văzându-şi asociatul plin de sânge, 
sări jos şi cercetă rana. 

Era îngrozitoare din punctul de vedere al ravagiilor ce le- 
ar fi pricinuit unei feţe neatinse; dar cea a lui Malemort, era 
în aşa hal brăzdată de cicatrice în toate sensurile, că asta 
nu însemna decât o tăietură în plus şi atât. 

Yvonnet îşi împături batista în patru, făcu o gaură la mijloc 
prin care să poată trece nasul lui Malemort, după care, 
întinzând rănitul la pământ şi sprijinindu-i capul de 
genunchii lui, îi bandajă faţa tot atât de repede şi 
îndemânatec ca cel mai priceput chirurg. 

În acest timp Theligny aduna informaţii. 

lată ce se întâmplase: 

Dimineaţă, inamicul apăruse în apropiere de Origny- 
Sainte-Benoâte. Malemort, care se afla acolo, mirosind cu 
instinctu-i obişnuit că din acea parte aveau să vină 
atacurile, îi îndemnase pe locuitori să se apere. Drept 
urmare, se retrăseseră în castel cu toate armele şi muniţiile 
pe care reuşiseră să le adune. Acolo putură rezista aproape 
patru ore. Dar fiind atacat de toată avangarda spaniolă, 
castelul fusese luat cu asalt. Malemort făcuse minuni de 
vitejie, totuşi trebuise să se hotărască la o retragere. 
Urmărit prea îndeaproape de trei sau patru spanioli, se 
întorsese, ucise pe unul împungându-l cu sabia şi pe al 
doilea cu o lovitură de tăiş; dar pe când ataca pe al treilea, 
un al patrulea, dându-i o lovitură de revers, îi tăiase obrazul 
puţin mai jos de ochi. Atunci Malemort, înțelegând că-i era 
cu neputinţă să se apere cu o rană ce-l orbea, scosese un 
strigăt puternic şi îşi dăduse drumul pe spate, ca şi cum ar 
fi fost ucis pe loc. Spaniolii îl scotociseră şi după ce îi 


luaseră cei câţiva bănuţi de aramă pe care-i avea, plecaseră 
să-şi găsească tovarăşii ocupați cu o jefuială mai profitabilă. 
Atunci Malemort se ridicase, îşi aşezase nasul şi obrazul în 
poziţia lor naturală şi ţinându-le cât putea mai bine cu 
mâna, o luase la fugă spre oraş ca să dea alarma. lată de ce 
Malemort, care era deobicei primul la atac şi ultimul la 
retragere, se afla de data asta, împotriva obiceiurilor sale, 
în fruntea fugarilor. 

Theligny şi Yvonne aflaseră ce voiau să afle. Yvonnet îl luă 
pe Malemort pe crupa calului şi toţi trei se întoarseră în 
oraş strigând: „La arme!” 

Tot oraşul îi aştepta. Cât ai clipi se află că duşmanul nu era 
decât la patru, cinci leghe depărtare, dar îndâărjirea era aşa 
de mare încât vestea, în loc să-i descurajeze, îi exaltă. 

Din fericire pentru cei o sută de oameni aduşi de domnul 
de Breuil, se aflau patruzeci de tunuri; fură împărţiţi la cele 
cincisprezece tunuri pe care fraţii iacobini le târâseră pe 
parapete. Lipseau câte trei servanţi de tun; călugării se 
oferiră să complecteze bateriile şi fură acceptaţi. După o 
oră de instrucţie ai fi spus că nu făcuseră altceva toată viaţa 
lor. 

Era şi timpul, căci după o oră începură a se zări primele 
coloane spaniole. 

Sfatul oraşului hotărî să trimită un curier amiralului, ca să- 
| informeze de situaţie; dar cine ar fi vrut să părăsească 
oraşul în momentul primejdiei? 

Yvonnet propuse pe Malemort. 

Malemort protestă cu vehemenţă: de când fusese pansat, 
spunea el, se simţea mai vesel ca înainte. De cincisprezece 
luni nu se mai bătuse şi sângele îl înăbuşea; puţinul pe care- 
| pierduse îl uşurase mult. 

Dar Yvonnet îi atrase atenţia că i se va da un cal; că va 
putea păstra calul; că în trei, patru zile se va întoarce în 
oraş cu trupele domnului amiral şi că, datorită acestui cal, 
va putea în atacurile viitoare să ajungă mult mai departe 
decât pedestraşii. 


Acesl ultim argument îl convinse pe Malemort. 

De altfel, mai adăugăm că Yvonnet avea asupră-i influenţa 
pe care o exercită întotdeauna oamenii mai deli-caţi şi mai 
nervoşi asupra celor tari. 

Malemort încălecă şi porni în galop spre la Fere. 

Puteau fi liniştiţi; după iuţeala cu care îşi mâna calul, 
domnul amiral avea să fie înştiinţat în mai puţin de o oră şi 
jumătate. 

Între timp deschiseseră porţile ca să primească pe bieţii 
locuitori din Origny-Sainte-Benoâte, şi toţi cetăţenii oraşului 
se grăbeau să le ofere ospitalitate. Apoi fuseseră trimişi 
oameni în toate satele învecinate, la Harly, Remicourt, 
Chapelle, Rocourt şi Abbiette, ca să rechiziţioneze toată 
făina şi grânele pe care le vor putea găsi. 

Inamicul înainta pe un front foarte larg şi cu o adân-cime 
care arăta că vor avea de-a face cu întreaga armată 
spaniolă, germană şi valonă, adică cincizeci, şaizeci de mii 
de oameni. 

Ca atunci când lava coboară din craterul Vezuviului şi al 
Etnei, iar casele se prăbuşesc şi copacii se aprind înainte 
chiar de a fi atinşi de torentul fierbinte la fel se vedeau, 
înaintea acelei linii negre ce avansa, casele luând foc şi 
satele arzând. 

Întreg oraşul privea spectacolul de pe meterezele 
Remicourt, de pe terasa bisericii colegiale ce domină 
oraşul, din turnul Saint-Jean, din turnul Roşu şi din turnul 
Apelor, şi la fiecare nou pojar ce izbucnea un concert de 
blesteme se ridica către cer, ca un nor de păsări rău- 
prevestitoare ce-şi luau zborul pentru a se abate asupra 
duşmanului. 

Dar duşmanul înainta mereu, alungând din cale-i locuitorii, 
la fel cum spulberă vântul fumul incendiilor. Un timp porţile 
oraşului rămaseră încă deschise fugarilor; curând însă 
trebuiră să se închidă, atât de aproape ajunsese inamicul. 
Văzură atunci pe bieţii ţărani din satele aprinse siliţi să 


ocolească oraşul şi să-şi caute adăpost spre Vermond, 
Pontru şi Caulaincourt. 

Îndată bătură şi tobele. 

Era semnalul ca toţi acei care nu erau combatanți să 
părăsească meterezele şi turnurile. 

În sfârşit, nu mai rămaseră pe poziţie decât luptătorii, 
tăcuţi cum sunt totdeauna oamenii adunaţi la apropierea 
primejdiei. 

Începea să se observe foarte clar avangarda. 

Era alcătuită din călăreţi cu pistoale, care, după ce trecură 
râul Somme între Rouvroy şi Harly, se împrăştiară cu 
iuţeală de jur împrejurul oraşului, ocupând împrejurimile 
de la porţile Remicourt, Saint-Jean şi Ponthoille. 

În spatele călăreţilor, vreo trei-patru mii de oameni care, 
după regularitatea marşului se cunoştea că fac parte din 
vechile bande spaniole ce aveau faima că sunt cele mai 
bune trupe din lume, treceau la rândul lor râul Somme, 
îndreptându-se spre cartierul Isle. 

— După cât socot eu, dragă domnule Yvonnet, spuse 
Theligny, pare-mi-se că muzica va porni dinspre partea 
unde se află casa drăguţei dumitale. Dacă vrei să vezi felul 
cum se cântă melodia aceea, vino cu mine. 

— Bucuros, domnule locotenent, zise Yvonnet, simțind cum 
încep a-l furnica prin tot corpul fiorii nervoşi care la el 
anunțau întotdeauna apropierea luptei. 

Şi, cu buzele strânse, cu obrazul palid, se îndreptă către 
poarta Isle, spre care Theligny îşi conducea cam jumătate 
din oamenii săi, lăsând restul să-i ajute pe cetăţeni şi la 
nevoie să le dea exemplu. 

Vom vedea mai târziu că în loc să înveţe de la ei, cetăţenii 
dădură soldaţilor exemplu. 

Sosiră în cartierul Isle. Yvonnet o luase cu vreo sută de 
paşi înaintea trupei, aşa că avu timp să bată la fereastra 
domnişoarei Gudule care alergă tremurând de frică, 
sfătuind-o să coboare în încăperile de jos, deoarece, foarte 


probabil, ghiulele nu vor întârzia să joace popice ca 
hornurile caselor. 

Nici nu isprăvise bine, şi ca pentru a-i adeveri vorbele, un 
glonţ mare trecu şuierând şi răsturnă un fronton, ce se făcu 
ţăndări căzând ca o ploaie de meteoriți în jurul tânărului. 

Yvonnet sări din stradă pe bornă, se apucă cu amân-două 
mâinile de marginea ferestrei, căută cu buzele printre flori 
buzele tremurânde ale fetei, o sărută cu multă tandreţe, şi- 
şi dădu apoi iar drumul în stradă. 

— Dacă mi se întâmplă o nenorocire, Gudule, îi spuse el, să 
nu mă uiţi prea repede, iar dacă mă uiţi, să nu fie pentru 
vreun spaniol, german sau englez! 

Şi, fără să mai aştepte asigurările fetei că-l va iubi 
întotdeauna, porni mai departe spre zidul vechi şi ajunse în 
spatele parapetului la câţiva paşi de locul pe care îl 
escalada de obicei în plimbările-i nocturne. 

Cum prevăzuse Theligny care, de altfel, sosea pe câmpul 
de luptă în urma scutierului său, acolo. Într-adevăr începea 
muzica. 

O muzică zgomotoasă ce făcu de multe ori să se aplece 
capetele celor ce o ascultau; dar încetul cu încetul orăşenii, 
care la început dăduseră prilej de râs soldaţilor, se 
obişnuiră cu ea şi, odată obişnuiţi, deveniră mai îndârijiţi ca 
ceilalţi. 

Spaniolii însă înaintau în rânduri atât de numeroase că 
până la urmă orăşenii trebuiră să părăsească bulevardul 
exterior pe care încercaseră la început să-l apere, dar care 
neavând parapet şi fiind dominat din toate părţile de 
înălțimile învecinate, nu avea şanse să fie păstrat. Ocrotiţi 
de cele două tunuri şi de archebuzierii de pe zidul vechi, se 
retraseră în bună rânduială, lăsând trei oameni ucişi, dar 
luându-şi răniții. 

Yvonnet târa un spaniol, căruia îi străpunsese trupul cu 
sabia lui fină şi-i luase apoi archebuza; dar cum n-avusese 
vreme să-i ia mortului totodată şi cartuşele atârnate la 
centiron, îl trăgea cu totul după el, sperând de altfel că 


truda nu-i va fi zadarnică şi că buzunarele vor fi tot atât de 
bine garnisite ca şi centironul. 

Speranţele nu-l înşelară: în afară de solda pe trei luni, 
distribuită în ajun spaniolilor pentru a le da mai mult curaj, 
fiecare dintre ei mai jefuise câte puţin în cele cinci, şase zile 
de când porniseră campania. Nu v-am putea spune dacă 
spaniolul lui Yvonnet prădase mai mult ori mai puţin decât 
ceilalţi; dar, după vizitarea buzunarelor, Yvonnet păru 
foarte satisfăcut de ce găsise în ele. 

În urma oştenilor lui Theligny şi-a cetăţenilor oraşului, cei 
doi comandanţi spanioli, Julien Romeron şi Carondelet 
puseră stăpânire pe bulevarul exterior şi ocupară toate 
casele din marginea şoselei Guise şi a şoselei la Fere, ce 
formau aşa-zisul cartier de sus; dar când voiră să 
traverseze spaţiul ce despărţea bulevardul exterior de zidul 
vechi, fură primiţi cu o ploaie de gloanţe atât de violentă că 
trebuiră să se retragă din nou în case, urmând a trage de la 
ferestre, până când întunericul, lăsându-se de tot, puse 
capăt luptei. 

De abia la acea oră Yvonnet socoti că-i este îngăduit să 
întoarcă capul. Atunci, la zece paşi în urmă, abia depăşind 
povârnişul meterezului, zări căpuşorul palid al unei 
drăgălaşe fete care sub pretextul că vrea să ştie dacă tatăl 
ei era acolo, intrase, cu toată opreliştea, în zona de luptă. 

Îşi întoarse privirea de la fată spre locotenentul său. 

— Dragă demnule Yvonnet, îi spuse acesta, cum se 
împlinesc aproape două zile şi două nopţi de când eşti în 
campanie, trebuie să fii obosit; mai poţi lăsa şi altora grija 
de a veghea pe meterez şi dumneata cearcă să-ţi găseşti 
până mâine un loc de odihnă bun şi plăcut. Mă vei găsi 
acolo unde se va da lupta. 

Yvonnet n-aşteptă să i se spună de două ori; salută pe 
locotenent, aruncă o privire spre partea unde se afla 
Gudule şi, părând că n-o bagă în seamă, o apucă pe şosea 
ca şi cum se ducea în oraş. 


Dar, fără îndoială, din cauza întunecimii se rătăci în 
cartier, căci zece minute mai târziu se afla într-o anumită 
ulicioară, în faţa unei anumite ferestruici, cu un picior pe 
borna de pe care se puteau face atâtea lucruri. 

Ce făcu Yvonnet? Se agăţă de două mânuţe albe care 
ieşiră imediat pe fereastră şi-l traseră înăuntru cu atâta 
uşurinţă şi dexteritate, încât îţi puteai uşor da seama că nu 
făceau exerciţiul acela pentru întâia oară. 

Întâmplările pe care le-am povestit se petreceau la 2 
august 1557. 

VII. AMIRALUL ÎŞI ŢINE CUVÂNTUL. 

Aşa cum era de prevăzut, Malemort străbătuse cu 
rapiditate cele şase leghe ce separă Saint-Quentin de 
tabăra din la Fere. 

Nici nu se împlinise bine o oră jumătate, că el se şi afla la 
uşa domnului amiral. 

Văzându-l pe omul acela ce sosea într-o goană 
nebunească, cu hainele însângerate şi faţa ascunsă sub 
bandaje, era cu neputinţă să-l recunoşti pe Malemort, căci 
de sub mască nu i se zăreau decât ochii şi gura, în schimb 
se cunoştea de-o poştă că-i un aducător de veşti proaste. 

Fu deci introdus imediat la Coligny. 

Amiralul era cu unchiul său, conetabilul, ce abia sosise. 

Malemort povesti cucerirea localităţii Origny- 
SainteBenoâte, măcelărirea celor ce încercaseră să apere 
castelul, incendierea tuturor satelor de pe linia de înaintare 
a armatelor spaniole, ce lăsa în urmă-i o dâră de foc şi fum. 

Într-o clipă unchiul şi nepotul îşi împărţiră rolurile. 

Coligny cu cinci, şase sute de oameni va pleca imediat să 
se închidă în Saint-Quentin, unde va rezista până la capăt. 

Conetabilul cu restul oştenilor din tabără se va duce să se 
alăture armatei ducelui de Nevers care, având numai opt, 
nouă mii de oameni şi fiind astfel prea slabă ca să atace 
armata spaniolă ce număra mai mult de cincizeci de mii de 
luptători, îi da numai târcoale, o observa, gata să profite de 
prima greşeală. 


Acea oaste mică manevra la hotarele regiunilor Lyon-nars 
şi Thierache. 

Amiralul porunci să sune imediat trompetele înşeua-rea 
cailor şi să bată tobele plecarea; dar, după sfatul lui 
Maldent pe care îl alesese călăuză, se hotări să ia drumul 
spre Ham, în loc să meargă pe drumul direct. După 
informaţiile culese se aştepta ca spaniolii să atace Saint- 
Quentinul pe la Remicourt, cartierul Saint-Jean şi cartierul 
Isle. 

Prin urmare planul lui Coligny va întâmpina rezistenţă pe 
cele trei laturi. 

Singurul drum care, după spusele lui Maldent, mai avea 
şansă să fie încă liber, era drumul de la Ham la Saint- 
Quentin, ce străbătea mlaştini cu neputinţă de a fi trecute 
decât de cunoscătorii anumitor poteci. 

Amiralul luă cu el trei cete de pedestraşi. 

Aceste cete erau comandate de căpitanii Saint-Andre, 
Rambouillet şi Louis Poy. 

Dar a treia, sosită din Gasconia în aceeaşi zi, era atât de 
trudită încât se opri pe drumul dintre la Fere şi Ham. 

În momentul când conetabilul şi amiralul ieşeau din la 
Fere. 

— Amiralul plecând la Ham şi conetabilul condu-cându-l, 
găsiră în mijlocul drumului, împiedicându-le trecerea, un 
dulău mare, negru, care stând pe picioarele de dinapoi 
începu a scoate urlete prelungi. Îl alungară din cale, dar 
câinele, după ce se îndepărtă la vreo sută de paşi, se aşeză 
iar ca întâia oară în mijlocul drumului, scoțând urlete şi mai 
sinistre. Alungat din nou, el repetă pentru a treia oară 
aceeaşi manevră, urlând din ce în ce mai tare şi mai jalnic. 

Atunci conetabilul se uită la domnul de Coligny: 

— Ce dracu o fi însemnând asta, nepoate? Întrebă el. 

— Ce să fie, răspunse amiralul, decât o muzică foarte 
displăcută, domnule; şi cred că noi vom juca comedia. 

— Da, ba poate chiar şi tragedia 121|), răspunse 
conetabilul. 


Şi după această profeție, unchiul şi nepotul se îmbrăţişară, 
amiralul continuându-şi drumul spre Ham, conetabilul 
întorcându-se în la Fere, pe care îl părăsi chiar în acea 
seară. 

La ieşirea din oraş însă, îl aştepta şi pe el o prevestire. 
Abia făcuse o leghe pe drumul ce ducea spre Laon, când 
un fel de pelerin purtând o haină lungă şi o barbă lungă se 

repezi apucând frâul calului şi strigându-i: 

— Montmorency! Montmorency! Te vestesc că peste trei 
zile toată faima ta se va preface în pulbere! 

— Fie, spuse conetabilul, dar eu te vestesc că mai întâi 
falca ta se va preface în mii de fărâme! 

Şi-i repezi un pumn atât de zdravăn, că bietul profet căzu 
leşinat într-adevăr sub lovitură cu falca strămutată din loc. 
122) 

Conetabilul îşi urmă drumul la fel ca amiralul, fiecare 
ducând cu sine o prevestire funestă. 

Amiralul ajunse la Ham câtre orele cinci seara. 

Era hotărât să-şi urmeze drumul fără să se oprească până 
la Saint-Quentin. Drept care, după ce lăsă soldaţilor o oră 
de odihnă, plecă mai departe cu călăreţii lui şi numai două 
companii de pedestraşi. 

La Ham, domnii de Jarnac şi de Luzarches cercaseră în fel 
şi chip să-l reţină, arătându-i cât de mare ajutor ar putea 
aduce în câmp deschis şi oferindu-se să se închidă ei în locul 
lui la Saint-Quentin, dar el le răspunse: 

— Mai bine să-mi pierd toţi vitejii decât să nu dau ajutorul 
făgăduit acelor oameni curajoşi ce sunt atât de hotărâți să- 
şi apere oraşul! 

Şi, cum am spus, plecă fără întârziere la ora hotărâtă. 

La porţile Ham-ului întâlni pe abatele de Saint-Prix, un 
foarte distins prelat care se numea Jacques de la Motte. Era 
în acelaşi timp canonic de Saint-Quentin, de Chartres, de 
Paris şi de Mans; mai conducea, în afară de asta, două 
stăreţii şi până când muri fu canonic sub cinci regi, 
începând cu Francisc |. 


Coligny, bănuind că ilustrul călător venea de la Saint- 
Quentin, se duse la el; războinicul şi preotul se prezentară 
unul altuia. 

Abatele, când începuseră primele lovituri de tun la poarta 
Isle, părăsise oraşul prin cartierul Ponthoille şi se ducea în 
mare grabă să informeze pe rege de situaţia în care se afla 
Saint-Quentin-ul şi să-i ceară ajutoare. Astfel, după cum 
prevăzuse amiralul, ultimul drum rămas liber era cel pe 
care îl urma. 

— Domnule abate, zise amiralul câtre prelat, fiindcă te 
duci la rege, fii atât de amabil şi spune-i Maiestăţii-Sale că 
m-ai întâlnit în fruntea unei trupe bune, nădăjduind, de va 
vrea Dumnezeu, să intru în noaptea asta în Saint-Quentin, 
unde sper să fiu de mare ajutor. 

Şi, salutând pe abate, îşi continuă drumul. 

La o leghe mai departe, începu să zărească fugarii din 
Origny-Sainte-Benoăâte şi din celelalte sate mai apropiate de 
Saint-Quentin care, nemaiputându-se refugia în oraş, 
fuseseră siliţi să fugă mai departe. Nenorociţii erau sleiţi de 
puteri, unii abia mai putându-se târî, alţii lungiţi pe sub 
copaci aproape morţi de foame şi de oboseală. 

Amiralul le distribui ceva ajutoare şi îşi continuă drumul. 

Mad avea două leghe până la Saint-Quentin când se lăsă 
noaptea; dar Maldent era acolo: el răspundea de toţi cei 
care voiau să-l urmeze şi, în speranţa unei frumoase 
recompense la capătul drumului, se oferi, ca să dovedească 
buna-i credinţă, să meargă înaintea calului domnului amiral 
cu o frânghie legată de gât. 

Ceata căpitanului Rambouillet o luă pe drumul indicat, 
însă căpitanul Saint-Andre pretinzând că are o călăuză 
bună ceru învoială să meargă prin altă parte. 

Fiecare risca atât de mult în acele momente, încât amiralul 
nu îndrăzni să pretindă ca toată lumea să se bizuie, ca el, 
pe Maldent. 

Domnul de Saint-Andre apucă deci într-o direcţie şi 
amiralul în alta. 


Pe drumul spre Saint-Quentin nu dădură de nici o piedică. 
Oraşul nu fusese complet încercuit; una din laturi, aceea 
dinspre cartierul Ponthoille, era rezervată armatei engleze 
care trebuia să sosească dintr-un moment într-altul şi 
tocmai către această parte se îndrepta amiralul. 

De pe colina Savy, adică la trei sferturi de leghe depărtare 
de Saint-Quentin, cercetară cu precauţie împrejurimile şi 
zăriră focurile armatei inamice întinzându-se de la capela 
Epargnemaille până la păşunile Gaillard; ai fi spus că fusese 
lăsat anume un drum pentru mica trupă a amiralului. 

Atât de ciudat i se păru acestuia, încât se nelinişti, 
temându-se de vreo capcană. 

Procope, pe care frecventele consfătuiri cu Maldent îl 
obişnuiseră cu dialectul picard, se oferi să se ducă în 
recunoaştere. 

Amiralul primi şi făcu o haltă ca să-l aştepte. 

După trei sferturi de oră aventurierul se întoarse; drumul 
era complet liber şi se putuse apropia atât de mult de 
ziduri, că văzuse santinela care patrula de la poarta 
Ponthoille până la turnul din faţa păşunelor Oisons. 

Atunci, peste micul braţ de râu ce curgea în vremea aceea 
pe lângă zid, Procope fluierase pe santinelă, care se oprise, 
cercând să străpungă întunericul cu privirea. 

Procope fluierase încă o dată şi asigurându-se că fusese 
văzut, vesti cu voce scăzută apropierea domnului amiral. 

În felul acesta postul de la poarta Ponthoille va fi prevenit 
şi amiralul va putea intra înăuntru imediat ce va ajunge. 

Coligny îl lăudă pe Procope pentru inteligenţa lui, aprobă 
tot ce făcuse şi, mai liniştit, porni la drum călăuzit tot de 
Maldent. 

La treizeci de paşi de poartă un om se ridică dintr-un şanţ. 
Ţinea un pistol în mână, gata să tragă dacă trupa care se 
apropia în loc să fie prietenii aşteptaţi ar fi fost o trupă 
inamică. 

Se vedea pe metereze ca o umbră mai deasă: o sută de 
oameni fuseseră chemaţi în acel punct pentru cazul când 


destăinuirile lui Procope către santinelă ar fi ascuns vreo 
surpriză. 

Omul cu pistolul, care ţâşnise ca să zicem aşa din şanţ, era 
locotenentul Theligny. 

— Franţa şi Theligny! Rosti el înaintând. 

— Franţa şi Coligny! Răspunse amiralul. 

Astfel se recunoscură; era într-adevăr ajutorul promis care 
sosise şi porţile se deschiseră. 

Amiralul şi cei o sută douăzeci de oameni intrară. 

Imediat se zvoni în tot oraşul sosirea lor şi locuitorii ieşiră 
pe jumătate îmbrăcaţi din case, scoțând strigăte de bucurie. 
Mulţi voiau să facă mare iluminaţie; câţiva chiar începuseră. 
Dar amiralul porunci să se facă tăcere şi să se stingă 
luminile. 

Se temea ca armata duşmană să nu prindă de veste şi să 
sporească supravegherea. De altfel, Saint-Andre şi trupa lui 
nu sosiseră încă. 

Se făcuse orele trei dimineaţa şi încă nu se ştia nimic de ei. 

Atunci, cum nu mai era mult până la revărsatul zorilor şi 
era pericol ca trupa să dea peste vreun grup de spanioli, 
Lactance se prezentă cu vreo şase, opt iacobini de ai lui. 

Cuvioşii călugări, pe care haina îi punea la adăpostul 
oricărei bănuieli, se ofereau să se împrăştie în câmpie pe o 
lăţime de o leghe, două, şi să aducă compania rătăcită. 

Propunerea lor fu primită, aşa că plecară, unii prin poarta 
Ponthoille, alţii prin portiţa Sainte-Catherine. 

Între orele patru şi cinci dimineaţa apăru o primă trupă de 
şaizeci de oameni condusă de doi călugări iacobini. 

Apoi, pe la şase, sosi încă o trupă de cincizeci, şaizeci de 
soldaţi conduşi de asemeni de un călugăr. 

Căpitanul Saint-Andre se afla cu a doua trupă. 

Călăuza lor se rătăcise, rătăcindu-i şi pe ei. 

Ceilalţi călugări se înapoiară pe rând şi Dumnezeu care-i 
ocrotea îngădui ca de astădată nici unuia să nu i se 
întâmple vreo nenorocire. 


Îndată cum intrară ultimii oameni în oraş, Coligny făcu 
apelul. 

Se constată că, datorită lui, garnizoana se întărise cu două 
sute cincizeci de oameni. Din punct de vedere numeric 
ajutorul era destul de slab, dar prezenţa celui care-l aducea 
dând curaj şi celor mai timizi, ridicase extraordinar moralul 
tuturor. 

Theligny, primarul şi guvernatorul oraşului dădură 
amiralului un raport exact despre cele petrecute în ajun. 
Mai convins ca întotdeauna că trebuia să apere cartierul 
Isle cu orice preţ, Coligny se îndreptă mai întâi într-acolo. 
De pe înălţimea vechiului zid, în mijlocul gloanţelor ce 
şuierau în juru-i, hotărî ca îndată ce se va înnopta, chiar în 
seara aceea, să facă o ieşire ca să incendieze casele vecine, 
dinăuntrul cărora spaniolii amenințau necontenit pe soldaţii 
ce păzeau zidurile. Dacă izbuteau şi luau înapoi 
asediatorilor bulevardul pe care îl ocupaseră cu o zi înainte, 
s-ar fi putut săpa atunci o tranşee în faţa zidului vechi care 
să-l protejeze şi să pună la adăpost de focul duşmanilor 
tranşeele zidite dintre cele două bastioane. 

Până atunci, ca să concentreze în acel punct toate 
mijloacele posibile de apărare, amiralul dădu ordin să se 
facă la fiecare capăt al meterezului câte o deschizătură în 
care se aşezară două tunuri. 

Apoi, odată luate aceste prime măsuri de urgenţă. Coligny 
se gândi că sosise timpul să cerceteze calitatea şi cantitatea 
inamicilor cu care avea să se măsoare. 

De altfel, după drapelele corturilor era uşor să se 
recunoască națiunea căreia aparţineau soldaţii şi pe prinții 
ce îi comandau. 

Din locul unde se afla, adică din unghiul cel mai avansat al 
zidului vechi, amiralul zărea la dreapta sa trei tabere 
perfect distincte, aşezate fiecare pe câte o colină. 

Cea mai îndepărtată era o contelui de Schwartzburg. 

Tabăra de la mijloc era o contelui de Egmond şi a contelui 
de Horn, cei doi nedespărţiţi pe care nici moartea nu i-a 


putut separa. 

Cea mai apropiată tabără era a lui Emmanuel-Philibert. 

Chiar în faţa lui, amiralul avea trupele spaniole, împotriva 
cărora se dăduse lupta din ajun şi care erau conduse de 
don Julien Romeron şi de căpitanul Carondelet. 

În sfârşit, la stânga se vedea punctul cel mai avansat al 
taberii principale. 

Acea tabără, ce se întindea aproape pe-o jumătate de 
leghe şi unde mai târziu ducele de Savoia veni să-şi aşeze 
corturile, era aproape în întregime mărginită de râul 
Somme, care formează un semicerc de la izvoare până când 
ajunge între Saint-Quentin şi cartierul Isle. 

Era aşezată de-a lungul unei laturi a zidului, de la râu 
până la cartierul Saint-Jean. 

În această tabără îşi aveau cvartirele feldmareşalul de 
Binincourt, margravul de Berg, margravul de Valle, ducele 
de Saimona, contele de Schwartzburg, contele de Mansfeld, 
Bernard de Mendoza, Ferdinand de Gonzague, episcopul de 
Arras, contele de Feria, contele Rinago, mareşalul de 
Carcheris, ducele Eric de Brunswick, ducele Ernest de 
Brunswick, don Juan Manrique, monseniorul de Bossu, 
monseniorul de Berlaimont, contele de Megue, seniorul 
Lazori de Schwendy; în sfârşit, cvartirul cavaleriei grele, 
cvartirul halebardierilor şi cvartirul răzvrătiţilor. 4123) 

De la turnul Saint-Jean până la turnul cel mare, adică în 
partea opusă cartierului Isle, se întindea tabăra flamandă şi 
era aşezată o baterie de tunuri atât de cumplită, că din ziua 
aceea, drumului de unde trăgea i-a rămas numele de uliţa 
Iadului. 

În sfârşit, mai rămânea latura oraşului ce se întinde de la 
Ponthoille de Tourival care, cum am mai spus, rămăsese 
complet neocupată în aşteptarea armatei engleze, căreia i 
se păstrase acea poziţie. 

După ce amiralul termină acest fel de trecere în revistă 
pregătitoare, se întoarse la primărie. Acolo dădu ordin să i 
se dea o listă a tuturor oamenilor valizi; să se caute toate 


armele ce se mai puteau găsi prin oraş; să se deschidă un 
registru de înscriere pentru lucrătorii bărbaţi şi femei care 
ar vrea să participe la întărituri; să se facă o percheziţie în 
scopul de a aduna toate uneltele, coşurile de spate, lopeţile, 
panerele, târnăcoapele, sapele şi cazmalele; să se facă o 
socoteală a tuturor grânelor, făinii, vinului, vitelor şi 
proviziilor de toate soiurile ce se aflau atât în magazinele 
publice, cât şi în casele particulare, ca să se raţionalizeze 
consumul şi să se evite jaful. În sfârşit, ceru un raport exact 
nu numai despre situaţia artileriei, ci şi de cantitatea de 
pulbere, de ghiulele şi a numărului de servanţi de la tunuri. 

În inspecția pe care o făcuse, amiralul nu văzuse decât 
două mori: una de vânt în capătul străzii Billon, lângă 
turnul Roşu şi una de apă pe Somme, în cartierul de jos din 
Isle. Nu erau deajuns acele două instalaţii ca să macine 
grâul necesar consumului unui oraş de douăzeci de mii de 
suflete. 

Îşi arătă îngrijorarea. 

Dar, numaidecât, consilierii comunali îl liniştiră lămurindu- 
i că în oraş s-ar găsi până la cincisprezece, şaisprezece mori 
de mână, care pot funcţiona cu ajutorul cailor şi că, dacă 
vor merge fără oprire, vor asigura alimentarea oraşului şi a 
garnizoanei. 

Apoi Coligny organiză găzduirea companiilor, hotărând 
împărţirea oraşului în patru cartiere, dar subîmpărţind cele 
patru cartiere în şaisprezece părţi, supravegheate de 
şaisprezece cetăţeni şi şaisprezece ofiţeri, astfel ca toate 
hotărârile să se ia de comun acord. Armata fu repartizată la 
apărarea zidurilor împreună cu miliția cetăţenească, fiecare 
având de apărat cartierul respectiv. Se formă un consiliu 
municipal permanent pentru a fi gata să facă fără întârziere 
orice rechiziţie necesară. 

Amiralul prezentă apoi conducerii oraşului pe gentilomii 
care formau ceea ce s-ar numi astăzi statul său major şi 
care trebuiau să fie mediatorii săi pe lângă dregători. 


Pe lângă asta, şi în afară de ofiţerii săi, mai numi pe 
căpitanul Languetot intendent-şef al artileriei, cu zece 
oşteni la dispoziţie, ce aveau misiunea să verifice zilnic 
cantitatea de praf de puşcă folosită de tunari şi fiind mai cu 
seamă însărcinat să vegheze ca preţioasa pulbere să fie la 
adăpost de orice pericol. 

Cercetând zidurile, Coligny observase în apropiere de 
poarta Saint-Jean, la o depărtare cel mult de o sută de paşi 
de zid, o mulţime de grădini pline de pomi fructiferi 
împrejmuite cu garduri înalte şi stufoase de mărăcini; 
gardurile şi pomii aceia ofereau inamicului un adăpost care 
i-ar fi îngăduit să se apropie de metereze. Cum livezile 
aparţineau conducătorilor oraşului, amiralul ceru Sfatului 
învoirea să le taie, ceea ce i se acordă fără nici o dificultate 
şi pe loc fură mobilizați toţi dulgherii din oraş ca să dea la 
pământ toţi arborii şi hăţişurile. 

Tot ceea ce doborau era destinat la facerea fascinelor. 

După ce văzu că întreaga adunare, nobili, cetăţeni şi 
militari, era la fel de însufleţită, dacă nu de acelaşi 
entuziasm cel puţin de aceeaşi energie, Coligny se retrase 
în casa guvernatorului, unde avea întâlnire cu ofiţerii 
tuturor companiilor. Acea casă se afla pe strada de la 
Monnaie, între la 'Templerie şi Jacobini. 

Acolo, ofiţerii fură puşi la curent cu tot ce se făcuse. 
Amiralul le vorbi despre moralul ridicat al locuitorilor 
oraşului şi hotărârea lor de a se apăra cu orice preţ până la 
capăt, îndemnându-i să se poarte cât mai blând cu ei în 
acea gravă situaţie, pentru a păstra astfel buna înţelegere 
între cele două puteri ce cad de acord atât de greu şi de 
rar, armata şi burghezia. 

Pe lângă asta, fiecare căpitan trebui să dea pe loc situaţia 
companiei sale, ca amiralul să ştie cu precizie de câţi 
oameni dispune şi cifra gurilor pe care le avea de hrănit. 

În sfârşit, urcându-se cu un inginer pe terasa bisericii 
Collegiale, îi arătă din acel punct înalt, de unde cu-prindeai 


cu privirea tranşeele din jurul oraşului, gropile ce trebuiau 
umplute şi movilele ce trebuiau nivelate. 

După ce sfârşi de dat ordinele, rămas singur cu ofiţerul pe 
care voia să-l trimită la conetabil ca să obţină un ajutor de 
trupe, cât mai era cu putinţă de-a aproviziona oraşul, hotări 
că drumul spre Savy, adăpostit de vii şi ieşind lângă capela 
Epargnemaille după ce traversează un lanţ de coline, era 
calea cea mai favorabilă pe unde s-ar putea apropia de oraş 
trupele. 

Într-adevăr, căpitanul Saint-Andre sosise din partea aceea, 
în plină zi, fără a fi văzut. 

Apoi după ce termină de dat ordine şi dispoziţii, Coligny, 
amintindu-şi în sfârşit că era şi el om, se duse să sc 
odihnească câteva ore. 

VIII. CORTUL AVENTURIERILOR. 

În timp ce toate măsurile acestea de siguranţă erau luate 
de Coligny, pe umerii căruia apăsa toată răspunderea 
apărării oraşului şi care fiind acum ceva mai liniştit, cum am 
spus, de înflăcărarea oştenilor şi curajul cetăţenilor, se 
dusese în palatul guvernatorului să se odihnească în sfârşit 
şi el o clipă, aventurierii noştri, gata şi ei să lupte pentru 
oraş - căci Coligny îi luase în soldă, cu condiţiile puse de 
Procope - aventurierii noştri, fără să le pese de nimic, 
aşteptând liniştiţi primul semnal al trompetei şi al tobei, îşi 
aşezaseră cortul la vreo sută de paşi de poarta Isle, 
stabilindu-şi domiciliul pe un loc viran ce se întindea în faţa 
mănăstirii Cordelierilor, începând din capătul străzii Wager 
până la taluzul zidului. 

În urma intrării lui Coligny în Saint-Quentin, se aflau 
reuniți cu toţii. 

Făceau socotelile. 

Yvonnet, ce sta în picioare, tocmai vărsase corect la casă 
jumătatea sumei obţinută prin dărnicia regelui Henric al II- 
lea; Procope, jumătatea onorariilor încasate ca notar; 
Maldent, jumătate din suma primită când fusese călăuză; 
Malemort, jumătate din gratificaţia pe care o meritase 


ducându-se, rănit cum era, să-l prevină pe Coligny de 
sosirea Spaniolilor; Pilletrousse, în sfârşit, jumătate din ce 
câştigase vânzând carnea boilor aduşi de cei doi 
Scharfenstein. 

Cât despre aceştia din urmă, cum nu se dăduse încă nici o 
luptă, n-aveau nimic de adus comunităţii şi erau ocupați, 
fără să le pese de viitoarea criză de alimente ce-o va aduce 
blocada oraşului, să frigă restul din sfertul de bou ce le 
rămăsese din carnea vândută de Pilletrousse. 

Lactance aducea doi saci mari de grâu şi un sac de fasole, 
pe care le oferi comunităţii în loc de bani, dar trimis 
aventurierilor noştri de mănăstirea lacobinilor, a cărei 
călugări înregimentaţi aleseseră căpitan, după cum se ştie, 
pe Lactance. 

Fracasso continua să caute, fără s-o găsească, rima la 
verbul a pierde. 

Sub un fel de hangar înjghebat în pripă, cei doi cai, al lui 
Yvonnet şi-al lui Malemort, îşi mestecau fânul şi-şi savurau 
ovăzul. 

Sub hangar era aşezată o moară portabilă, nu ca să stea în 
apropierea cailor, ci ca să fie la adăpost; de în-vârtitul ei 
aveau grijă Heinrich şi Frantz. 

Afacerile băneşti ale societăţii mergeau bine şi patruzeci 
de scuzi de aur, numărați cu grijă de Procope, mai numărați 
o dată de Maldent şi aşezaţi în teancuri de Pilletrousse, 
erau gata să intre în casa comună. 

Dacă asociaţia mai dura încă un an în asemenea condiţii, 
Procope plănuia să-şi cumpere o funcţie de notar sau de 
procuror; Maldent să-şi ia o fermuliţă pe drumul de la Ham 
spre la Fere, pe care o cunoştea de mult deoarece, cum am 
mai spus, era din partea locului; Yvonnet să se însoare cu o 
moştenitoare bogată, la mâna căreia va avea îndoit dreptul 
atât prin eleganța cât şi prin averea sa; Pilletrousse, să 
preia o măcelărie mare, fie în capitală, fie într-un oraş 
important din provincie; Fracasso, să-şi tipărească poeziile, 
la fel ca domnul Ronsard ori domnul Jodelle; în sfârşit, 


Malemort, să se bată pe cont propriu, cât va avea chef şi să 
scape de reproşurile prietenilor şi a celor în serviciul cărora 
se înrola, ce-l ţineau veşnic de rău că n-avea de loc grijă de 
păstrarea persoanei sale. 

Cât despre cei doi Scharfenstein, nu-şi făceau nici un fel 
de plan, neavând nici o idee. 

În momentul când Maldent isprăvea de verificat 
numărarea scuzilor şi Pilletrousse alinia ultimul teanc, o 
umbră căzu asupra aventurierilor, vestind că un corp opac 
se aşezase între ei şi lumină. 

Instinctiv, Procope întinse mâna spre aur, dar Maldent, mai 
iute, îl acoperi cu pălăria. 

Yvonnet se întoarse. 

Acelaşi tânăr care voise să cumpere calul în tabăra din la 
Fere, sta în pragul cortului. 

Oricât de iute acoperise Maldent banii cu pălăria, 
necunoscutul îi văzuse şi, cu privirea ageră a unui om 
obişnuit să aprecieze astfel de lucruri, calculase că suma pe 
care se grăbiseră s-o ascundă de el, putea să se ridice cam 
la cincizeci de scuzi de aur. 

— A! A! Exclamă el, se pare că recolta n-a fost proastă!... 
Am căzut la un moment nepotrivit pentru a vă propune o 
afacere. O să fiţi al naibii de neînduplecaţi, meşterilor! 

— Depinde de gravitatea afacerii, zise Procope. 

— Sunt multe feluri de afaceri, completă Maldent. 

— Mai sunt şanse de câştig şi în afară de propunerile 
dumitale? Întrebă Pilletrousse. 

— Dacă-i vorba şi de ceva lovituri de sabie, n-o să ne 
târguim prea mult, zise Malemort. 

— Dacă nu-i un atac împotriva vreunei biserici sau 
mănăstiri, ne vom putea înţelege, spuse Lactance. 

— Mai ales dacă va avea loc pe o noapte cu lună, zise 
Fracasso; eu sunt pentru expedițiile de noapte; sunt 
singurele poetice şi pitoreşti. 

Yvonnet nu spuse nimic; îl cerceta cu ochii pe străin. 


Cei doi Scharfenstein erau absorbiți cu frigerea hălcii de 
carne. 

Toate observaţiile precedente, fiecare descriind caracterul 
persoanei care o făcea, ţâşniseră aproape simultan de pe 
buzele aventurierilor. 

Tânărul zâmbi. 

Răspunse dintr-o dată la toate întrebările, privind pe rând 
la cel căruia i se adresa fracțiunea din răspuns. 

— Da, afacerea este gravă, zise el, chiar cât se poate de 
gravă! Şi cu toate că sunt şanse de câştig în plus de 
propunerea mea, precum şi destule lovituri de dat şi de 
primit, am de gând să vă ofer o sumă rezonabilă care să 
mulţumească şi pe cei mai pretenţioşi... Cât despre 
sufletele pioase, se pot linişti căci nu-i vorba nici de 
mănăstire, nici de biserică şi-i probabil că pentru mai multă 
siguranţă vom acţiona numai noaptea; trebuie să spun însă 
că aş prefera o noapte întunecoasă unei nopţi cu lună. 

— Atunci, spuse Procope care de obicei avea însărcinarea 
de a susţine interesele asociaţiei, prezentaţi propunerea şi 
vom vedea dacă este acceptabilă. 

— Este vorba, răspunse tânărul, să vă angajaţi a mă urma 
într-o expediţie nocturnă, sau o încăierare, o luptă ori o 
bătălie în plină zi. 

— Şi ce va trebui să facem, urmându-te pe dumneata în 
această expediţie nocturnă, în această încăierare, luptă ori 
bătălie? 

— Va trebui să atacați pe cel pe care îl voi ataca eu, să-l 
înconjurați şi să-l loviți până îl veţi ucide. 

— Şi dacă se predă? 

— Vă previn de la început că nu va obţine de la mine nici o 
îndurare. 

— Drace! Făcu Procope, e vorba de o ură de moarte, 
atunci? 

— De moarte! Ai rostit tocmai cuvântul, prietene. 

— Bun! Mormăi Malemort frecându-şi mâinile, asta zic şi 
eu că-nseamnă a vorbi! 


— Totuşi, interveni Maldent, dacă preţul răscumpărării 
este bun, socot că-i mai avantajos pentru noi să-l acceptăm 
decât să ucidem. 

— Aşa că voi discuta cu voi, în acelaşi timp, şi de 
răscumpărare şi de moarte, ca să fie prevăzute amândouă 
cazurile. 

— Vrei să spui, îi luă vorba Procope, că ne cumperi omul 
mort sau viu? 

— Mort sau viu, aşa este. 

— Cât pentru mort? Cât pentru viu? 

— Acelaşi preţ. 

— Bine! Zise Maldent, dar mi se pare că un om viu 
valorează totuşi mai mult decât un om mort? 

— Nu, căci nu-l cumpăr viu decât ca să-l prefac într-unul 
mort, atâta tot. 

— Să vedem, zise Procope, cât daţi? 

— O clipă, Procope! Îl întrerupse Yvonnet; mai trebuie ca 
domnul de Waldeck să binevoiască a ne spune de cine este 
vorba. 

Tânărul făcu o săritură îndărăt. 

— Ai rostit un nume... Spuse el. 

— Care este al dumneavoastră, domnule, urmă Yvonnet, 
pe când aventurierii schimbau priviri între ei, începând a 
pricepe că trebuia să lase în seama amantului domnişoarei 
Gudule apărarea intereselor obşteşti. 

Tânărul îşi încruntă sprâncenele groase, roşcate. 

— Şi de unde mă cunoşti? Întrebă el. 

— Vreţi să vă spun? Răspunse Yvonnet. 

Waldeck ezită. 

— Amintiţi-vă de castelul Parcqg, continuă aventurierul. 

Waldeck se făcu palid. 

— Amintiţi-vă de pădurea din Saint-Pol-sur-lernoise. 

— Tocmai fiindcă mi-o amintesc, mă aflu aici, spuse 
Waldeck, şi vă fac propunerea pe care o discutăm. 

— Asta înseamnă că cel pe care trebuie să-l ucidem este 
ducele Emmanuel-Philibert, rosti liniştit Yvonnet. 


— Drace! Exclamă Procope; ducele de Savoia! 

— Vedeţi că-i bine să lămurim cum stau lucrurile, se 
întoarse Yvonnet spre tovarăşii lui, făcându-le un semn cu 
ochiul. 

— Şi adică de ce nu l-am omori pe ducele de Savoia? 
Strigă Malemort. 

— N-am spus că nu trebuie să-l ucidem pe ducele de 
Savoia, îi răspunse Procope. 

— Perfect! Zise Malemort. Ducele de Savoia este duşmanul 
nostru deoarece suntem în solda domnului amiral şi nu văd 
de ce nu l-am omori pe ducele de Savoia ca pe oricare altul. 

— Ai perfectă dreptate, Malemort, îi răspunse Procope; 
poţi ucide pe ducele de Savoia ca pe oricare altul... Numai 
că, este mai scump decât altul! 

Maldent făcu un semn de aprobare. 

— Mult mai scump! Repetă el. 

— Fără a mai pune la socoteală, adăugă Lactance, că la 
asemenea joc îţi pui în primejdie sufletul. 

— Eh! Făcu Waldeck cu zâmbetu-i crud; crezi tu că 
Benvenuto Cellini, dacă a ajuns în infern, asta-i numai 
pentru că l-a ucis pe conetabilul de Bourbon? 

— Conetabilul de Bourbon era un rebel, distinguo, zise 
Procope. 

— În plus, luptând în contra papii Clement al VII-lea, era 
excomunicat, adăugă Lactance, şi era o faptă pioasă să-l 
omori. 

— Ba mai este şi prieten cu papa Paul al IV-lea, ducele de 
Savoia al vostru! Spuse Waldeck ridicând din umeri. 

— Staţi puţin, nu-i vorba despre asta, zise Pilletrousse; 
este vorba de preţ. 

— Aşa-i! Aprobă Waldeck, cum s-ar spune, să ne întoarcem 
la subiect. Ei, ce spuneţi de cinci sute de scuzi de aur, o sută 
acont şi patru sute după ce terminaţi treaba? 

Procope clătină din cap. 

— Eu socot că suntem încă departe de preţ. 


— Îmi pare rău, replică Waldeck, deoarece, ca să nu 
pierdem timp, am spus ultimul meu cuvânt şi ultimul preţ... 
Am cinci sute de scuzi de aur şi nici un carolus (24) în plus; 
dacă refuzaţi voi fi silit să mă adresez în altă parte. 

Aventurierii se priviră; cinci din şapte dădură din cap. 
Numai Malemort era pentru acceptare văzând un prilej de 
a da şi a primi lovituri. Fracasso se pierduse iar în visările-i 
poetice. 

— De altfel, zise Waldeck, nu-i nici o grabă... Mai gândiţi- 
vă. Vă cunosc, mă cunoaşteţi şi locuim în acelaşi oraş. Ne 
putem regăsi uşor. 

Şi făcând un uşor salut din cap aventurierilor, se întoarse 
şi se îndepărtă. 

— Să-l rechemăm? Zise Procope. 

— De! Făcu Maldent, cinci sute de scuzi de aur nu se 
găsesc pe toate drumurile. 

— Şi apoi, spuse Yvonnet, dacă asta-i tot ce are, chiar şi 
cea mai frumoasă fată din lume nu poate dărui decât ceea 
ce are. 

— Fraţilor, interveni Lactance, vieţile prinților de pe acest 
pământ sunt sub ocrotirea directă a cerului; atingându-te 
de ei rişti să-ţi pierzi sufletul. Nu putem deci să ne atingem 
decât pentru o sumă care să permită fiecăruia să-şi 
cumpere indulgenţele de care are nevoie, fie că reuşim, ori 
că nu reuşim. Intenţia, fraţilor - cum îmi spunea chiar ieri 
cinstitul stareţ al iacobinilor - intenţia, fraţilor, este socotită 
la fel ca fapta. 

— E drept, zise Pilletrousse, că aşa ceva valorează mai 
mult decât ne propune... Dar, dacă am da lovitura pe cont 
propriu... Hai? 

— Da, aprobă Malemort, să dăm lovitura. 

— Domnilor, îi întrerupse Procope, ideea este a domnului 
de Waldeck; să i-o luăm când ela venit să ne-o 
destăinuiască ar însemna un furt... Cunoaşteţi principiile 
mele în materie de drept. 


— Atunci, răspunse Yvonnet, dacă ideea este a lui, cum 
spui tu, şi dacă-i proprietarul ideii, eu sunt de părere a 
trebuie să acceptăm cei cinci sute de scuzi de aur. 

— Da, să acceptăm şi să ne batem, strigă Malemort. 

— Ei, să nu ne pripim, zise Maldent. 

— Şi dacă se învoieşte cu alţii? Zise Yvonnet. 

— Da, dacă se învoieşte cu alţii? Repetă Procope. 

— Să primim, şi la luptă! Urlă Malemort. 

— Da, da, să primim! Strigară toţi în cor. 

— Za brimim! Spuseră cei doi Scharfenstein, care intrau în 
clipa aceea aducând pe o scândură halca de carne friptă şi 
care, fără a şti despre ce e vorba, se alăturau părerii 
majorităţii, arătându-se ca întotdeauna oameni de înţeles. 

— Atunci, să alerge careva după el şi să-l aducă înapoi, 
spuse Procope. 

— Eu! Zise Malemort. 

Şi se repezi spre uşă. 

Dar chiar în clipa aceea auzi răsunând dinspre cartierul 
Isle câteva focuri de armă care numaidecât se prefăcură 
într-un tir violent. 

— Ha! La luptă! La luptă! Strigă Malemort scoţându-şi 
sabia şi luând-o la goană spre zgomotul ce se auzea din-tr-o 
direcţie cu totul opusă celei pe care apucase bastardul 
Waldeck, adică spre turnul Apelor. 

— Ei! Ei! A început lupta în partea cartierului Isle! Trebuie 
să văd ce se întâmplă cu Gudule! Strigă Yvonnet. 

— Şi afacerea? Strigă la rându-i Procope. 

— Isprăveşte-o, zise Yvonnet; fă cum crezi tu şi are să fie 
bine... Îţi dau procură. 

Şi se avântă pe urmele lui Malemort care deja trecuse 
primul pod şi punea piciorul pe insula ce forma trecătoarea 
Saint-Pierre. 

Să-i urmărim, la rândul nostru, pe Malemort şi Yvonnet, ca 
să vedem ce se întâmplă în cartierul Isle. 

IX. BĂTĂLIA. 


Vă amintiţi că intrând în palatul guvernatorului, amiralul 
dăduse ordin ca spre seară să se facă o ieşire în scopul 
incendierii caselor de pe marginile bulevardului exterior, de 
la adăpostul cărora Spaniolii trăgeau asupra apărătorilor 
oraşului care, aşezaţi pe un platou interior, primeau focul 
fără să se poată feri. 

Ordinul fusese dat domnilor de Theligny, de Jarnao şi de 
Luzarches. 

Drept care, la ora şase seara, cei trei ofiţeri adunaseră 
vreo sută de oameni din companiile lor respective şi o sută 
douăzeci de cetăţeni voluntari, conduşi de Guillaume şi Jean 
Pauquet. 

Cei două sute douăzeci de oameni aveau să atace două 
Mii. 

La treizeci de paşi numai de zidul vechi drumul se bifurcă, 
cum am mai spus. 

Una din ramificații duce spre Guise şi cealaltă spre la 
Fere. 

Casele ce urmau a fi distruse se aflau pe cele două laturi 
ale drumului principal şi pe fiecare ramificaţie. 

Mica trupă trebuia ca odată ajunsă în afara zidului vechi 
să se despartă în două grupe: una atacând la dreapta, 
cealaltă la stânga, incendiind amândouă odată. 

Guillaume şi Jean Pauquet, care cunoşteau locurile, îşi 
luaseră însărcinarea să conducă fiecare una din grupe. 

La orele şase şi jumătate seara poarta cartierului Isle se 
deschise şi mica trupă păşi în pas alergător. 

Deşi adunarea trupei se făcuse în cea mai mare taină şi 
ieşirea fusese atât de rapidă, santinelele totuşi semnalaseră 
adunarea trupei, iar Carondelet şi don Julien Romeron 
prevăzuseră ieşirea. 

Aşa că la capătul fiecărei străzi Francezii găsiră câte un 
pluton de spanioli de două ori mai numeros ca al lor, şi de la 
fiecare fereastră moartea cobora asupra lor. 

Totuşi, atât de violentă fu ciocnirea încât plutoanele 
spaniolilor care apărau cele două străzi fură străpunse şi, 


cu toată ploaia de gloanţe de la ferestre, atacanţii 
pătrunseră în cinci sau şase case. 

Se înţelege că Malemort, strigând, urlând, blestemând şi 
mai cu seamă lovind, izbutise să se strecoare în fruntea 
uneia din cele două coloane şi să intre primul într-o casă. 

Ajuns în casă, uită că intrase numai pentru a da foc şi 
repezindu-se în sus pe scări ajunse la etaj. 

Pe de altă parte, cei care pătrunseră după el, uitară că el 
intrase înaintea lor şi, nemaigândindu-se decât la misiune, 
îngrămădiră legături de nuiele în sălile de jos şi mai ales la 
capătul scării. 

Apoi dădură foc. 

Izbutiră astfel în două, trei case de pe marginea 
bulevardului. 

Spaniolii crezuseră întâi că-i un atac obişnuit; dar îndată, 
după valurile de fum ce ieşeau pe ferestrele de la partere, 
ghiciră intenţia francezilor. 

Atunci, unindu-şi toate forţele, căzură de zece ori, mai 
numeroşi asupra micii trupe care fu respinsă. 

Dar ea, chiar dacă nu izbutise, măcar în parte îşi 
îndeplinise misiunea, căci flăcările începuseră a străbate 
prin acoperişurile a două, trei case. 

Ne amintim că Yvonnet, nefiind ales printre cei ce făceau 
ieşirea, avusese ideea să-şi întrebuinţeze timpul ducându-se 
la domnişoara Gudule, dându-şi toată silinţa să-i potolească 
spaima; fata era foarte înspăimântată căci, după cum am 
mai spus, tatăl şi unchiul ei erau călăuzele celor două 
coloane de atac. 

La un moment dat, strigătele, larma, zgomotul 
împuşcăturilor fură atât de puternice, încât chiar şi 
Yvonnet, curios să ştie ce se petrece, se urcă în pod, urmat 
de fată ce se ţinea ca o umbră de el, puţin de frică, dar mai 
mult din dragoste. 

Uitându-se prin lucarnă, îşi putu da seama de cele ce se 
petreceau. 


Archebuzele trăgeau fără încetare şi în acelaşi timp 
zăngănitul fierului lovit de fier arăta că pe străzi continua 
lupta corp la corp. 

Şi asta nu era totul. Cum am spus, fumul ieşea pe 
ferestrele de la patru, cinci case şi prin mijlocul fumului se 
vedeau fiinţe omeneşti zbătându-se încolo şi încoace 
înspăimântate. 

Erau spaniolii surprinşi de incendiu ce nu puteau să 
coboare de la etaje din pricina scărilor aprinse. 

În toate casele acelea se iscase o mişcare de spaimă uşor 
de observat; dar într-una mai ales, spaima părea că sporise 
până la groază. 

Era casa unde opera Malemort care, fără a se sinchisi de 
incendiu, ataca, lovea, se lupta în mijlocul fumăriei. 

În clipa când Yvonnet scotea nasul pe ferestruică, scena se 
petrecea la primul etaj. 

Cei mai prudenţi dintre spaniolii ce apărau acel etaj 
văzând că trebuie să lupte în acelaşi timp contra 
incendiului, şi împotriva acelui om ce părea diavolul în 
persoană, săriră pe ferestre. 

Ceilalţi, instinctiv, se urcară la al doilea etaj. 

Malemort nu se mai ocupă de cei care săriseră pe ferestre, 
dar urmări la etajul doi pe fugari, slobozind strigătu-i 
preferat: „La luptă!” 

În timp ce incendiul îşi urma opera lui de distrugere, 
Malemort îi urmărea pe spanioli şi focul îl urmărea pe 
Malemort. 

Fără îndoială, de data asta aventurierul datora 
invulnerabilitatea sa neobişnuită puternicului aliat ce venea 
în urma lui şi căruia părea că nu-i dă nici o atenţie. 

Curând fumul întunecă etajul al doilea, la fel ca pe întâiul 
şi incendiul străpunse pardoseala cu limbile-i de flăcări. 

Unul ori doi spanioli, înfruntând pericolul căderii, săriră 
atunci de la ferestrele etajului doi, cum săriseră şi 
camarazii lor de la etajul întâi. 

Ceilalţi încercară să fugă pe acoperiş. 


Se văzu ieşind printr-o lucarnă doi şi o jumătate dintr-un 
al treilea; am spus jumătate dintr-un al treilea, pentru că 
acesta păru dintr-odată că se opreşte din mişcare, arătând 
prin strâmbături ale feţei ce nu mai lăsau nici o îndoială, că 
i se întâmplau în partea trupului rămas în casă cele mai 
dezagreabile lucruri. 

Era Malemort care lucra din toate puterile cu sabia asupra 
acestei părţi prea leneşe. 

Spaniolul, după zădarnice încercări de a-şi urma camarazii 
ce alergau pe creasta acoperişurilor, căzu înapoi şi cu toată 
sforţarea lui de a se agăța de cerceveaua ferestrii, până la 
urmă dispăru de tot. 

Cinci secunde mai târziu în locul spaniolului apărea la 
lucarnă capul lui Malemort, uşor de recunoscut după masca 
de bandaje care-i proteja ultima lui rană. 

Văzu pe cei doi duşmani care fugeau şi se luă după dânşii. 

Ai fi zis că Malemort fusese cândva meşter ţiglar sau 
dansator pe sârmă, aşa de sigur înainta pe drumul îngust. 

Dacă ar fi fost musulman, umbra lui în ceasul morţii ar fi 
putut trece fără ajutorul unui balansier acel pod al 
paradisului lui Mahomed, ce duce de la pământ la cer şi 
care nu-i mai lat decât tăişul unui brici. 

Cei doi fugari văzură curând ce primejdie îi ameninţa. 

Unul dintre ei se hotări, cu riscul de a-şi rupe oasele, să-şi 
dea drumul la vale pe panta acoperişului şi agăţându-se de 
marginea unei lucarne dispăru prin ea în casă. 

Acea casă, aşezată între două incendii, scăpase până 
atunci de foc. 

Malemort fără să ia în seamă pe spaniolul care izbutise 
acea periculoasă alunecare, continuă să-l urmărească pe 
celălalt. 

Din observatorul lor, Yvonnet şi Gudule urmăreau cu 
privirile gimnastica aceea aeriană; Yvonnet cu toată 
plăcerea pe care o poate simţi un bărbat la asemenea 
spectacol, Gudule cu toată spaima pe care-o poate provoca 
unei femei. 


Cei doi acrobaţi ajunseră astfel, de pe acoperiş, la ultima 
casă ce părea, ca multe din casele noastre vechi, că se 
înclină să privească în râu. 

Casa era de lemn şi focul o cuprinsese de jur împrejur. 

Ajuns la capătul acoperişului şi dându-şi seama că nu 
putea merge mai departe - decât în cazul când sfântul 
Iacob, patronul spaniolilor, i-ar fi împrumutat o pereche de 
aripi. 

— Fugarul, care fără îndoială nu ştia să înoate, se întoarse 
hotărât să-şi vândă scump viaţa. 

Lupta începu; dar în clipa când ajunseseră la cea mai mare 
înverşunare, terenul pe care se da bătălia începu a se crăpa 
lăsând să treacă fumul şi îndată după fum, flăcările; 
acoperişul se clătină, apoi se prăbuşi, antrenând pe cei doi 
combatanți în crateru-i înspăimântător. 

Unul din ei dispăru complet. 

Celălalt se agăţă de o bârnă aprinsă, dar încă solidă, îşi 
recăpătă echilibrul, porni arzând spre capătul bârnei şi 
aruncându-se de la etajul al doilea, căzu în apele râului 
Somme ca să se stingă. 

Gudule scoase un țipăt ascuţit, iar Yvonnet era cât pe ce să 
iasă cu totul prin lucarnă; rămaseră amândoi o clipă 
ţinându-şi respiraţia... Îndrăzneţul ce se azvârlise în râu 
fusese înghiţit pentru totdeauna, ori avea să reapară? Apoi, 
a doua întrebare: era spaniolul? Era Malemort? 

Curând suprafaţa apei păru că începe a fierbe şi un cap 
apăru, apoi nişte braţe şi un trup care începură a înota la 
vale, ca să iasă la mal în dosul zidului vechi. 

Deoarece înotătorul lua direcţia aceea, aproape sigur că 
era Malemort. 

Yvonnet şi Gudule coborâră în grabă şi alergară spre locul 
unde, fără îndoială, înotătorul avea să iasă la țărm. Şi într- 
adevăr, ajunseră tocmai la timp ca să tragă afară din apă, 
jumătate ars şi jumătate înecat, pe vajnicul combatant care, 
la capătul puterilor, leşină în braţele lor, mai vânturându-şi 
încă sabia şi strigând cu voce sugrumată: 


— La luptă! La luptă! 

Oricât de rău fusese aranjat Malemort, nu toată lumea 
scăpase atât de uşor ca el. Respinşi, cum am spus, de 
vechile trupe spaniole ale lui Carondelet şi don Julien, 
soldaţii şi cetăţenii, după ce izbutiseră să incendieze vreo 
două, trei case, neputând să se retragă în bună rânduială, 
se buluciră cu toţii la poarta zidului vechi, dând astfel 
prilejul spaniolilor să-şi ia revanşa. 

Treizeci de soldaţi şi douăzeci de cetăţeni căzură acolo şi 
duşmanii erau cât pe ce să intre în cartier de-a valma cu cei 
pe care îi fugăreau. Yvonnet auzi strigătele spaniolilor care 
şi începuseră a urla: „Oraşu-i cucerit!” Alergă până la cortul 
aventurierilor în timp ce da prin strigăte alarma şi se 
întoarse cu întăriri de vreo sută de oameni, din care o parte 
se răspândi pe metereze, iar cealaltă ţinu piept inamicului 
care intrase deja sub boltă. 

Dar în fruntea celor care alergau în ajutorul cartierului se 
aflau cei doi Scharfensteini, înarmaţi unul cu ghioaga şi 
celălalt cu spada de două mâini. Loviturile căzură asupra 
spaniolilor repezi şi dese, ca îmblăciul la treier, astfel că 
fură siliţi să dea înapoi în faţa celor doi uriași. 

Odată spaniolii respinşi de sub boltă, se punea problema 
închiderii porţilor, treabă ce nu era de loc uşoară căci 
atacanţii se împotriveau din toate puterile, unii împingând 
poarta cu mâinile ori cu patul archebuzii, alţii, în sfârşit, cu 
bârne; cei doi Scharfenstein însă izbutiră să se strecoare 
între cele două uşi şi zid şi, proptindu-se în mâini şi în 
picioare, începură a împinge porţile cu o mişcare lentă, dar 
regulată şi irezistibilă, până ce se împreunară şi se putu 
pune drugul de fier. 

După ce sfârşiră treaba asta, răsuflară zgomotos şi atât de 
precis la unison, încât ai fi spus că cele două corpuri n- 
aveau decât un singur piept. 

Dar nici nu sfârşiseră bine gâfâitul lor zgomotos că un 
strigăt de spaimă răsună: 

— La ziduri! La ziduri! 


Într-adevăr, în zid fuseseră făcute două spărturi, câte una 
de fiecare parte a porţii, cu scopul de a transporta pământ 
pentru platformele artileriei; aceste spărturi erau înfundate 
cu împletituri de nuiele şi baloturi de lână. 

Asediatorii, respinşi de la poartă, descoperiseră acele 
spărturi şi încercau să le folosească pentru a cuceri oraşul 
prin surprindere. 

Cei doi Scharfenstein, avântându-se de sub boltă, n-avură 
nevoie decât de-o singură privire în jurul lor ca să-şi dea 
seama de gravitatea pericolului. Cu tot obiceiul lor de a 
lupta împreună, separarea forţelor se vădea de data asta 
atât de necesară încât după ce schimbară câteva vorbe cu 
acea sobrietate de limbaj ce-i caracteriza, alergară, unchiul 
la spărtura din dreapta şi nepotul la cea din stânga. 

Inamicul, înarmat cu lungile suliţi care pe vremea aceea 
erau arma infanteriei spaniole, dădea un asalt dublu, 
împingând înainte cetăţeni şi soldaţi, siliţi să dea înapoi în 
faţa acelui lan de oţel pe care suflul războiului îl apleca 
împotriva lor. 

Heinrich Scharfenstein, pentru moment proprietarul 
ghioagei, înţelese că nu putea face mare lucru cu arma 
aceea scurtă şi grea împotriva suliţelor spaniole lungi de 
zece picioare; agăţându-şi atunci ghioaga de centiron în 
timp ce fugea, ridică o bucată de stâncă ce se afla pe zid şi, 
fără ca fuga să-i fie încetinită de greutatea enormă pe care 
o căra, ajunse la spărtură strigând: 

— Păzea! Păzea!... 

Era tocmai spărtura unde lupta Yvonnet. Zărindu-l, acesta 
îi înţelese intenţia şi făcând o mişcare cu spada deschise un 
fel de drum spaniolilor care începură a urca; dar în clipa 
când ajunseră la jumătatea zidului, uriaşul apăru în partea 
de sus a spărturii, ridică deasupra capului stânca pe care o 
purtase până atunci pe umeri şi unind impulsul forţei lui cu 
greutatea proiectilului, îl aruncă asupra primului rând de 
spanioli cu o violenţă ce făcea concurenţă chiar celei mai 
puternice catapulte. 


Stânca se prăvăli, săltând peste coloana îngrămădită, 
turtind, zdrobind, sfărâmând totul! Apoi, pe acea cale 
deschisă, Heinrich se avântă, pălind în dreapta şi-n stânga, 
dând gata cu teribila-i ghioagă pe cei cruţaţi ori numai 
puţin atinşi de uriaşul bolovan. 

În mai puţin de zece minute, spărtura din acea parte era 
curățată. 

Frantz făcuse şi el minuni de vitejie. 

Şi el strigase „Păzea”, iar la glasul lui rândurile de oşteni 
şi cetăţeni se desfăcură în lături; atunci, cu spada cea mare 
purtată cu două mâini, începuse a cosi lanul acela de lăncii, 
retezând câte cinci, şase cu fiecare lovitură, la fel de uşor 
ca Tarquinius când tăiase capetele macilor în grădina din 
Gabii înaintea solului fiului său. Apoi, când nu mai avu în 
faţă decât oameni înarmaţi cu bețe, se năpusti în rândurile 
spaniolilor şi prinse a cosi oamenii, cu aceeaşi înverşunare 
cu care cosise lăncile. 

În punctul acela de asemeni, spaniolii dădură înapoi. 

Dar o întâmplare neprevăzută era cât pe ce să-i răpească 
bravului Frantz tot profitul vitejescului ajutor adus celor din 
Saint-Quentin. 

Un om şi mai înflăcărat ca el la măcelăritul oamenilor i se 
strecură sub braţ, răcnind: „La luptă! La luptă!” şi se repezi 
în urmărirea spaniolilor. 

Era Malemort care, după ce îşi venise în simţiri şi dăduse 
de duşcă o sticlă de vin primită de la Gudule, se întorcea la 
atac. 

Din nefericire, vreo doi, trei dintre cei urmăriţi de 
aventurierul nostru, băgând de seamă că nu-s fugăriţi decât 
de un singur om se întoarseră şi, cu toate că nu mai aveau 
ca arme decât nişte cozi de sulițe, unul dintre ei, cu o 
lovitură de băţ îl ameţi pe Malemort culcându-l la pământ. 

Cetăţenii şi ostaşii scoaseră strigăte de părere de rău, 
crezând că viteazul aventurier murise. Din fericire Frantz 
avea date precise despre grosimea craniului tovarăşului 
său. Alergă la el, despică în două, cu o lovitură a înfri- 


coşătoarei sale spade, pe spaniolul care se pregătea să-i 
dea lovitura de graţie cu pumnalul, îl înşfăcă pe Malemort 
de un picior şi, socotind că nu mai era timp de pierdut, se 
întoarse tot în fugă la spărtură, unde îl aruncă pe Malemort 
- care începuse a deschide ochii bolborosind: „la luptă!” - în 
braţele lui Lactance ce sosea în grabă cu iacobinii lui. 

În urma călugărilor venea amiralul, conducând o mică 
trupă de archebuzieri de elită care deschiseră un foc atât 
de puternic asupra bulevardului exterior şi asupra caselor 
rămase în picioare, încât spaniolii se potoliră, pitindu-se în 
adăposturi. 

Amiralul se informă de cele petrecute. Pierderile erau 
mari şi puţin lipsise ca sectorul Isle să fie luat cu asalt. Mulţi 
dintre căpitani insistau pe lângă amiral să abandoneze acel 
punct care costase deja îndoitei garnizoane cetăţeneşti şi 
militare vreo şaizeci de oameni. Dar Coligny se încăpăţână; 
el vedea în păstrarea acestui cartier, dacă nu chiar 
siguranţa oraşului, măcar prelungirea asediului. 

Dădu ordin deci ca, profitând de noaptea ce se apropia, să 
se repare cele două spărturi şi să se repună totul în bună 
rânduială. 

Iacobinii, care cu rasele lor mohorâte erau mai puţin 
vizibili în întunecime, fură însărcinaţi cu această treabă, de 
care se apucară cu netulburatul devotament al curajului 
monahal. 

Temându-se de un atac nocturn, archebuzierii stătură de 
strajă pe metereze, iar pentru a da alarmă, în cazul când 
duşmanul ar avea intenţia să ocolească zidul vechi, 
santinelele fură aşezate din douăzeci în douăzeci de paşi pe 
toată linia mlaştinilor dinspre Somme. 

Groaznică a fost pentru oraşul Saint-Quentin noaptea 
aceea din 3 spre 4 august, noaptea în care şi-a plâns primii 
ei morţi! 

Aşa că fiecare îşi veghea casa şi vecinătatea, la fel cum 
vegheau santinelele cartierul Isle. 


Bieţii locuitori ai cartierului, înțelegând că acolo avea să 
fie punctul cel mai înverşunat al atacului şi al apărării, îşi 
părăseau casele trăgând după ei în cărucioare, ori ducând 
pe tărgi, ce aveau mai de preţ. Printre emigranții ce-şi 
părăseau locuinţele ca să-şi caute un refugiu în oraş era şi 
Guillaume Pauquet, căruia fratele său Jean îi oferise 
ospitalitate în casa lui, ce se afla chiar în colţul de unde 
începeau străzile Vieux-Marche şi Arbaletriers. 

Sprijinindu-se de braţul lui, fiica sa, Gudule, încă zăpăcită 
de evenimentele acelei zile, intra în oraş întorcând din când 
în când capul, sub pretextul că-i cuprinsă de mare jale la 
gândul că părăseşte pradă unei distrugeri sigure casa în 
care se născuse, dar în realitate, pentru a se asigura că 
frumosul Yvonnet n-o scăpa din ochi. 

Într-adevăr Yvonnet urmărea la o distanţă potrivită pe tată 
şi fiică urmaţi de lucrătorii ţesători trimişi de Jean Pauguet 
fratelui său ca să-l ajute la transportul mobilei şi care se 
achitau conştiincios de această treabă. 

Aşa că sărmana Gudule simţi o mare mulţumire văzând că 
tânărul străbate tot Saint-Quentinul de-a lungul, taie de-a 
curmezişul piaţa primăriei, o ia pe strada Sainte- 
Marguerite, apoi pe strada Vieux-Marche şi din colţul străzii 
Pourceausx îl vedea intrând la unchiul ei, proprietarul 
clădirii purtând cunoscuta firmă Suveica încoronată. 

Sub pretext că-i foarte obosită - pretext foarte firesc după 
o asemenea zi - Gudule ceru voie să se retragă imediat în 
camera ei; ceea ce i se îngădui fără nici o discuţie. 

Gudule începu să creadă că exista într-adevăr un zeu al 
amanţilor când văzu că unchiul ei le pusese la dispoziţie, ca 
locuinţă pentru ea şi tatăl ei, un fel de pavilion mic în colţul 
grădinii, cu faţa spre drumul de strajă al meterezelor. 

Aşa că imediat ce rămase singură în nou-i domiciliu, prima 
ei grijă fu să stingă lampa, ca şi cum s-ar fi culcat, şi să 
deschidă fereastra ca să cerceteze împrejurimile şi să-şi 
dea seama ce posibilităţi de căţărare existau până la 
fereastră. 


Situaţia era foarte favorabilă: porţiunea de meterez dintre 
poarta Vieux-Marche şi turnul Dameuse era cu siguranţă 
cea mai pustie din oraş. O scară înaltă de opt, zece picioare 
sprijinită de fereastră va face pavilionului din strada 
Arbaletriers, acelaşi serviciu pe care-l făcuse borna la casa 
din cartierul Isle. 

E adevărat că pereţii ce despărţeau camera Gudulei de a 
lui Guillaume erau foarte subţiri, şi că cel mai uşor zgomot 
din camera ei putea da alarma urechilor părinteşti; dar ce-o 
împiedica pe Gudule ca odată scara aşezată, în loc să urce 
Yvonnet în odaie, să coboare ea pe meterez? 

În felul acesta îndrăgostiţii n-aveau a se teme decât doar 
de vreun mare ghinion, căci camera rămânând goală va fi 
silită să fie mutată. 

Fata era cufundată în tot soiul de combinaţii strategice 
care, pentru moment, o făceau un tactician aproape la fel 
de iscusit ca domnul amiral, când deodată zări o umbră 
strecurându-se de-a lungul grădinii. 

Yvonnet se ocupa şi el cu aceleaşi explorări, ieşind în 
recunoaştere pe noul teren unde avea de făcut manevre. 

Nu era cine ştie ce scofală să asediezi casa meşterului 
Pauquet, mai ales pentru un om care, ca aventurierul 
nostru, avea complici înăuntru. 

Aşa că în două cuvinte, totul se aranjă pentru noaptea 
următoare. 

Apoi, cum se auzea pe scară pasul lui Guillaume Pauquet, 
puţin mai greoi din cauza oboselii acelei zile, Gudule închise 
fereastra iar Yvonnet dispăru pe strada Saint-Jean. 

X. DOMNUL DE THELIGNY. 

Zorii zilei îl găsiră pe amiral pe metereze. 

În loc să fie descurajat de înfrângerea din ajun, Gaspard 
de Coligny luase hotărârea de a face o nouă tentativă. 

După părerea lui, inamicul ştia că intraseră ajutoare în 
cetate, dar nu şi cât de însemnate; trebuia deci făcut să 
creadă că întăririle primite erau mult mai mari decât în 
realitate. 


Îl va hotări astfel pe ducele Emmanuel-Phillibert să 
organizeze un asediu de durată, făcându-l să-şi piardă 
speranţa de-a cuceri oraşul prin surprindere. Ori, un asediu 
de durată însemna zece zile, cincisprezece zile, o lună 
poate de răgaz, în care timp conetabilul va întreprinde vreo 
acţiune şi regele va avea vreme să ia măsuri. 

Chemă deci pe tânărul locotenent al companiei Delfinului, 
domnul de Theligny. 

Locotenentul se prezentă imediat. Luptase vitejeşte în 
seara trecută în cartierul Isle, dar scăpase teafăr, 
nevătămat din luptă; drept care soldaţii care-l văzuseră în 
mijlocul ploii de gloanţe, al săbiilor şi lâncilor, regăsindu-l 
fără nici o zgârietură, îl botezaseră Invulnerabilul. 

Tânărul se apropie de amiral, vesel şi surâzător, ca un om 
ce şi-a făcut datoria şi-i gata să şi-o facă mai departe. 
Amiralul îl duse în dosul unui parapet de turn. 

— Domnule de Theligny, îi spuse el, vezi bine de aici postul 
acela spaniol? 

Theligny făcu semn că-l vedea perfect. 

— Ei bine, mi se pare uşor de luat prin surprindere cu 
treizeci ori patruzeci de călăreţi... Alege deci treizeci ori 
patruzeci de oameni din compania dumitale, dă-le 
conducător un om de nădejde, şi cucereşte-mi vitejeşte 
postul! 

— Şi de ce n-aş fi eu, domnule amiral, întrebă râzând 
Theligny, omul acela de nădejde care trebuie să conducă 
atacul? Vă mărturisesc că sunt sigur de ofiţerii mei, dar 
sunt şi mai sigur de mine. 

Amiralul îi puse mâna pe umăr. 

— Dragă Theligny, îi spuse el, oamenii de soiul dumitale 
sunt rari, de asta nu trebuie să riscăm a-i pierde 
aventurându-i în felurite încăierări şi hărţuieli. Dă-mi 
cuvântul dumitale de onoare că nu vei conduce ieşirea, că 
de nu, aşa mort de oboseală cum sunt, rămân pe metereze. 

— Dacă-i aşa, domnule amiral, zise Theligny încli-nându- 
se, duceţi-vă să vă odihniţi şi lăsaţi-mi mie grija acestei 


acţiuni. Vă dau cuvântul meu că nu voi ieşi pe poarta 
ceasului. 

— Mă încred în cuvântul dumitale, domnule, îi spuse cu 
gravitate amiralul. 

Apoi, ca şi cum ar fi vrut să-i dea a înţelege că severitatea 
chipului şi a vocii sale se refereau numai recomandării de a 
nu părăsi oraşul, adăugă: 

— Cât despre mine, dragul meu Theligny, nici nu mă mai 
întorc la locuinţa guvernatorului, care mi se pare prea 
departe. Mă duc la domnul de Jarnac, mă trântesc pe un 
pat şi dorm vreo oră, două... Mă vei găsi acolo. 

— Dormiţi liniştit, domnule amiral, răspunse Theligny; 
veghez eu. 

Amiralul cobori de pe meterez în dreptul turnului Guise şi 
intră într-a doua casă de pe strada Remicourt, unde locuia 
domnul de Jarnac. 

Theligny îl urmări cu privirea, apoi se întoarse către un 
ofiţer: 

— Treizeci ori patruzeci de voluntari din compania 
Delfinului! Ordonă el. 

— Îi veţi avea imediat, domnule locotenent, răspunse 
ofiţerul. 

— Cum aşa? N-am dat încă nici un ordin. 

— E drept; dar vorbele domnului amiral au fost prinse din 
zbor de unul din apropiere, ce mi-a făcut semn că a înţeles 
şi a luat-o la goană spre cazarmă strigând: „Delfini! Delfini! 
Fiţi gata de luptă!” 

— Şi cine-i omul acela care execută atât de bine ordinele 
înainte de a fi date? 

— Drept să spun, domnule locotenent, răspunse râzând 
ofiţerul, mi s-a părut mai degrabă un diavol decât un om: 
are o jumătate din figură acoperită cu un pansament 
însângerat, părul ars până la piele, platoşa boţită şi în faţă 
şi în spate, iar straiele numai zdrenţe! 

— A! Foarte bine! Zise Theligny, ştiu cu cine avem de-a 
face... Ai dreptate, acela nu-i om, e dracul în persoană! 


— A! Uite-l că vine, domnule locotenent, zise ofiţerul 
arătând lui Theligny un călăreț ce sosea în galop dinspre 
poarta Isle. 

Era Malemort care, deşi în ieşirea din ajun fusese aproape 
ars, înecat şi doborât, se simţea în plină formă, cerând să 
iasă din nou la atac. 

În acelaşi timp, din direcţie opusă, adică dinspre strada 
Billon, în capătul căreia se afla o cazarmă, apăru o mică 
trupă de patruzeci de călăreţi. 

Cu hărnicia ce-l caracteriza când era vorba de dat ori de 
primit lovituri, Malemort izbutise să alerge până la 
comandament ca să transmită hotărârea amiralului, să se 
ducă la poarta Isle, să pună şaua pe cal şi să se întoarcă la 
poarta Remicourt, unde ajungea, după cum vedem, odată 
cu călăreţii din compania Delfinului. 

Drept răsplată a zelului şi a activităţii desfăşurate, 
Malemort ceru învoirea de a face parte din expediţie, 
favoare ce-i fu acordată. 

De altfel, declarase că dacă nu-l primeau la atacul 
principal, va face o ieşire personală; că dacă nu-i 
deschideau porţile, va sări de sus de pe metereze afară. 

Însă Theligny, care-l cunoştea fiindcă îl văzuse la lucru în 
ajun, îi atrase atenţia să nu se îndepărteze de corpul 
principal şi să atace în rând cu ceilalţi. 

Malemort făgădui tot ce i se cerea. 

Poarta se deschise şi mica trupă ieşi. 

Dar, cum se îndepărtă de poartă, Malemort, clocotind de o 
furie oarbă, nemaiputându-se stăpâni, în loc să urmeze 
drumul ales de mica trupă, care la adăpostul arborilor şi 
favorizat de anumite neregularități ale terenului trebuia să- 
i scoată pe cei patruzeci de călăreţi chiar lângă postul 
spaniol, se repezi de-a dreptul peste câmp într-un galop 
nebun răcnind: „La luptă! La luptă!” 

În timpul acesta, amiralul, după cum îşi anunţase intenţia, 
se retrăsese la domnul de Jarnac şi se lungise pe un pat; 
dar, frământat de un fel de presimţire şi neputând dormi cu 


toată oboseala, se ridică după o jumătate de oră şi cum i se 
păru că aude strigăte dinspre metereze, îşi luă în mână 
sabia cu tot cu teacă şi ieşi în grabă. 

Abia făcuse douăzeci de paşi pe strada Remicourt, că-i 
văzu pe domnii de Luzarches şi de Jarnac alergând spre el. 
După chipurile lor înspăimântate se vedea limpede că se 

întâmplase ceva grav. 

— Ah! Exclamă domnul de Jarnac întâmpinându-l pe 
amiral, vra să zică aţi şi aflat...? 

— Ce? Întrebă Coligny. 

Cei doi ofiţeri se priviră. 

— Atunci dacă nu ştiţi, zise domnul de Luzarches, cum de 
aţi ieşit? 

— Nu puteam dormi; aveam parcă un fel de presimţire... 
Auzind strigăte, m-am sculat şi am ieşit. 

— Haideţi, atunci! 

Şi cei doi ofiţeri se repeziră după amiral pe metereze. 

Meterezele erau pline de privitori. 

lată ce se întâmplase: 

Atacul prematur al lui Malemort dăduse alarma. Postul 
spaniol era mai numeros decât se crezuse; oştenii şi ofiţerul 
din compania Delfinului care credeau că-l vor lua prin 
surprindere pe inamic, găsiră pe inamic călare şi de două 
ori mai numeros decât ei. La această constatare atacul se 
domoli, câţiva călăreţi îşi întoarseră în loc caii, cei mai laşi 
abandonară pe cei mai viteji, care trebuiau să se măsoare 
acum cu forţe prea mari pentru a le putea ţine piept dacă 
nu le sosea imediat un ajutor. Theligny uită de cuvântul dat 
amiralului; înarmat numai cu sabia, sări pe primul cal găsit 
la îndemână şi se repezi în afara zidurilor, chemând cu 
strigăte mari în ajutorul camarazilor pe acei care o luaseră 
la fugă îndărăt. Câţiva i se alăturară atunci şi cu vreo opt, 
zece oameni, nădăjduind să poată face o diversiune, năvăli 
furios drept în mijlocul spaniolilor. 

O clipă mai târziu, se putu vedea ce se alesese din cei 
patruzeci de călăreţi ai companiei Delfinului întoarsă în loc 


cu iuţeală. 

Se împuţinaseră cu o treime şi domnul de Theligny nu se 
afla printre ei. 

Atunci domnii de Jarnac şi de Luzarches, socotind că era 
necesar să-l previe pe amiral de noul eşec, porniseră spre 
casa unde se retrăsese acesta pentru a se odihni o oră şi-l 
întâlniseră la jumătatea drumului. 

Am văzut cum se repeziseră toţi trei pe meterezele ce 
dominau scena catastrofei. 

Coligny îi interogă acolo pe fugari, care povestiră cele 
relatate de noi mai înainte. 

Nu puteau însă afirma nimic în privinţa domnului de 
Theligny; îl văzuseră căzând ca trăsnetul asupra inamicului 
repezind o lovitură cu vârful săbiei în obrazul ofițerului 
spaniol, dar numaidecât fusese înconjurat şi, cum nu avea 
nici o armă ofensivă, după câteva secunde căzuse străpuns 
de lovituri. 

Un singur oştean susţinea că, despuiat şi străpuns de 
lovituri cum era, viteazul ofiţer nu-şi dăduse încă sufletul, 
deoarece îl văzuse făcând un gest de ajutor în clipa când 
trecea în galop pe lângă el. 

Deşi nu era decât foarte puţină speranţă, amiralul dădu 
ordin ofiţerilor din compania Delfinului, să încalece şi să-l 
aducă cu orice preţ pe domnul de Theligny, mort ori viu. 

Ofițerii, dornici să-şi răzbune camaradul, o şi luaseră la 
fugă spre cazarmă când din mulţime ieşi un fel de Goliat, 
care îşi ridică mâna la coif rostind: 

— Erdazi, mein herr amiral; nu ezte nefoie te gompanie 
bentru merz la căutat zarman tiafol te logotenent... Tacă 
frea mein herr amiral, ma ţuc eu cu nepod al meu Frantz şi 
atucem pe el mort ori fiu! 

Amiralul se întoarse spre cel ce făcea inimoasa propunere: 
era unul dintre aventurierii pe care îi angajase în serviciul 
lui, fără să-şi pună prea mare nădejde în ei şi care, după 
cum ştim, numai în puţinele ciocniri de până atunci îşi 
făcură mai mult decât datoria. 


Îl recunoscu pe Heinrich Scharfenstein, iar la patru paşi în 
urma lui, în aceeaşi atitudine, ca o umbră a unchiului său, 
sta Frantz. 

În ajun îi văzuse pe amândoi la treabă, apărând fiecare 
câte o spărtură din cartierul Isle; îi fusese deajuns o privire 
ca să-şi dea seama cât preţuiau. 

— Da, voinicule, zise amiralul, primesc... Ce ceri pentru 
asta? 

— Freau un cal bentru mine, şi un cal bentru nepod 
Frantz. 

— Dar n-am întrebat asta. 

— "Tar, azteptazi inca... Am nefoie inca toi oameni care 
merce în zbate la noi pe cal. 

— Fie; şi altceva? 

— Altgefa! Azta tot... Numai trepue toi cai grazi şi toi 
oameni zlabi. 

— Bine, ai să-ţi alegi singur oamenii şi caii. 

— Pun! Făcu Heinrich. 

— Dar voiam să vorbesc în privinţa banilor... 

— A! Panii, azta ezte treaba lui Brogobe. 

— Nu-i nevoie de Procope pentru asta, zise amiralul, 
promit recompensă cincizeci de scuzi pentru Theligny adus 
viu şi douăzeci şi cinci dacă e mort. 

— Ha! Ha! Râse Heinrich cu glasu-i gros, la acezt prez eu 
merge se gaut ori unte! 

— Dacă-i aşa, du-te, zise amiralul, fără întârziere! 

— Îndată, mein herr amiral, îndată! 

Şi într-adevăr, Heinrich se apucă imediat să aleagă caii. 

Cei pe care îi preferă fură doi cai de escadron, voinici, 
spătoşi, cu picioare solide. 

Apoi începu cercetarea oamenilor. 

Deodată scoase un strigăt de bucurie: zărise într-o parte 
pe Lactance şi în cealaltă pe Fracasso. Bunul Heinrich nu 
cunoştea pe lumea asta ceva mai sfrijit decât un pocăit şi un 
poet. 


Amiralul nu prea ştia ce să creadă de toate pregătirile 
acestea, dar le lăsa în seama instinctului, dacă nu a 
inteligenţii celor doi uriaşi. 

Cei patru aventurieri coborâră taluzul meterezului, 
dispărând sub bolta porţii Remicourt, apoi un moment mai 
târziu, poarta fiindu-le deschisă, reapărură câte doi pe 
fiecare cal, dar de astădată folosiră cu cea mai mare 
precauţei umbra şi locurile ferite ce fuseseră neglijate de 
Malemort. 

Apoi se făcură nevăzuţi după o mică ridicătură ce se afla în 
dreapta morii de la Couture. 

Ne-ar fi imposibil să redăm interesul stârnit de expediţia 
celor patru oameni ce se duceau să înfrunte o armată 
întreagă pentru un cadavru, căci până şi cei mai puţin 
pesimişti erau de părere că domnul de Theligny era mort. 

Aşa că tăcerea ce se aşternuse asupra celor trei, patru 
sute de oameni îngrămădiţi pe metereze, atât timp cât cei 
patru aventurieri puteau fi văzuţi, continuă şi după ce 
dispărură în dosul colinei. 

Ai fi spus că toată mulţimea aceea se temea ca printr-un 
murmur, o vorbă, o mişcare, să nu trezească bănuiala 
inamicului. 

După un moment se auzi o salvă de vreo opt ori zece 
archebuze. 

Toate inimile tresăriră. 

Aproape în acelaşi timp Frantz Scharfenstein reapăru pe 
jos, purtând în braţe nu un om, ci doi. 

În urma lui, cavaleria şi infanteria expediției proteja 
retragerea. 

Cavaleria nu se mai compunea decât dintr-un cal şi un om; 
fără îndoială unul din cei doi cai fusese ucis de salva care se 
auzise. 

Infanteria se compunea din Fracasso şi Lactance, fiecare 
cu archebuza în mână. 

Vreo opt, zece călăreţi spanioli le hărţuiau retragerea. Dar 
când infanteria era prea încolţită, Heinrich efectua un atac 


şi o elibera cu lovituri puternice de ghioagă, iar când 
cavaleria la rândul ei era prea înghesuită, două focuri de 
archebuză trase în acelaşi timp cu o deosebită exactitate şi 
precizie, punea la pământ doi spanioli şi lăsa timp lui 
Heinrich să mai răsufle. 

Între timp Frantz câştiga teren şi în câteva secunde, 
datorită pasului său gigantic, scăpă de primejdia 
urmăritorilor. 

Un strigăt de bucurie şi de admiraţie îl întâmpină când 
urcă taluzul ducând în braţe cele două trupuri, oameni ori 
cadavre, cum ar fi purtat o doică doi prunci. Depuse 
jumătate din sarcină la picioarele amiralului. 

— lată pe al tumneavoastra, zise el, nu este mort chiar te 
tot! 

— Şi celălalt? Întrebă Coligny arătând spre al doilea rănit. 

— A! Acest, zise Frantz, nu este nimic... Este Malemort. 
Inca un minut şi el sculat tin nou! Este un tiavol, pe elnu 
poate nimeni omori! 

Şi, începu a râde cu râsul acela caracteristic unchiului şi 
nepotului, care ar fi putut fi numai râsul Scharfenstein. 

În acel moment, în aclamaţiile privitorilor, ceilalţi trei 
aventurieri, cavaleria şi infanteria, îşi făcură intrarea în 
oraş. 

Într-adevăr, cum spusese Frantz Scharfenstein, Theligny 
nu murise încă, deşi străpuns de şapte lovituri de sabie şi 
de trei gloanţe; era uşor de văzut asta, căci spaniolii îl 
despuiaseră chiar şi de cămaşă şi îl lăsaseră în locul unde 
căzuse, convinşi că nu se va mai scula niciodată. 

Îl duseră imediat la domnul de Jarnac, culcându-l pe 
acelaşi pat pe care amiralul, cu o oră înainte, nu se putuse 
odihni, chinuit de o presimţire rea. 

Acolo, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât momentul acela, 
rănitul deschise ochii, se uită împrejur şi recunoscu pe 
amiral. 

— Un medic! Un medic! Strigă repede Coligny agăţându- 
se de o speranţă pe care o pierduse de tot. 


Dar Theligny întinse mâna: 

— Mulţumesc, domnule amiral, zise el, Dumnezeu îmi 
îngăduie să deschid ochii şi să-mi regăsesc vocea pentru a 
vă cere umilit iertare că v-am călcat ordinul. 

Amiralul îl opri. 

— Ah! Dragul meu Theligny, îi spuse el, nu mie trebuie să- 
mi ceri iertare, căci dacă mi-ai călcat ordinul, ai făcut asta 
din exces de zel în serviciul regelui; dar dacă eşti într-o 
stare aşa de gravă cum ţi se pare şi ai ceva de cerut, cere-o 
Celui-de-Sus! 

— Nu, domnule, răspunse Theligny, din fericire n-am de 
cerut iertare lui Dumnezeu decât pentru fapte pe care un 
bun gentilom le poate mărturisi... pe când, călcând ordinul 
dumneavoastră, am comis o gravă abatere de la disciplină... 
lertaţi-mă deci, domnule amiral, ca să pot muri liniştit! 

Domnul de Coligny, care ştia să preţuiască curajul 
adevărat, simţi că-i vin lacrimi în ochi văzând cum acel 
tânăr ofiţer, pe punctul de a părăsi o viaţă plină de 
făgăduinţi, părea că nu regretă decât momentul când se 
abătuse de la ordinul generalului său. 

— Pentru că ţii neapărat, zise el, îţi iert o faptă de care 
orice brav oştean ar fi mândru şi, dacă asta-i tot ce 
frământă în clipa din urmă, mori liniştit şi împăcat, cum a 
murit cavalerul Bayard, care-i pentru noi toţi întruchiparea 
eroului! 

Şi se aplecă pentru a-şi pune buzele pe fruntea 
muribundului. 

Dar acesta făcând o sforţare se ridică. 

Buzele amiralului atinseră fruntea tânărului ofiţer, care 
murmură numai: 

— Mulţumesc! 

Şi căzu înapoi, scoțând un suspin. 

Ultimul. 

— Domnilor, spuse Coligny ştergându-şi o lacrimă şi 
adresându-se celor din jur, iată că ne-a părăsit încă un 


viteaz gentilom. Dea Dumnezeu să avem cu toţii parte de 
asemenea moarte! 

XI. DEŞTEPTAREA DOMNULUI CONETABIL. 

Oricât de glorioase fuseseră cele două eşecuri suferite de 
amiral, rămâneau totuşi eşecuri care îl făceau să-şi dea 
seama că, faţă de o armată atât de numeroasă şi o vigilenţă 
atât de activă, avea nevoie de un ajutor cât mai grabnic. 

Drept urmare, se hotări să profite de faptul că armata 
engleză încă nu sosise, lăsând descoperită astfel o latură a 
oraşului şi să trimită curieri unchiului său conetabilul 
pentru a obţine de la el cât mai mult ajutor cu putinţă. 

Pentru asta chemă la el pe Yvonnet şi Maldent: Yvonnet 
care fusese călăuza sărmanului Theligny şi Maldent care 
fusese călăuza lui. 

Conetabilul trebuia să fie în Ham sau în la Fere, aşa că cei 
doi curieri vor porni unul spre Ham şi celălalt spre la Fere, 
ducând ştiri şi explicând conetabilului mijlocul de a face să 
ajungă un ajutor până la Saint-Quentin. 

Planul acela, care în absenţa armatei engleze era uşor de 
realizat, consta pur şi simplu în a trimite o coloană 
puternică pe drumul de la Savy care dă în cartierul 
Ponthoille, iar la ora când va fi zărită din oraş, Coligny prin 
partea opusă va simula un atac care, atrăgând asupra 
punctului presupus ameninţat armata inamică, va îngădui 
coloanei franceze să ajungă cu bine până în oraş. 

Cei doi curieri plecară chiar în seara aceea, ducând 
fiecare cu el câte o stăruitoare rugăminte, una din partea 
bietului Malemort, cealaltă de la întristata Gudule. 

Malemort, care primise o lovitură de sabie între coaste, 
lovitură ce din fericire trecuse printr-o veche cicatrice - 
lucru ce i se întâmplă de altfel întotdeauna, atât era de 
ciuruit! 

— Malemort îl rugase pe Maldent să-i aducă anumite 
ierburi care-i erau de trebuinţă pentru a-şi pregăti acel 
vestit balsam al lui Ferragus din care folosea cantităţi 
impresionante. 


Gudule, a cărei inimă fusese străpunsă de o lovitură cu 
mult mai dureroasă şi mult mai primejdioasă decât cea a lui 
Malemort, îl implora pe Yvonnet să fie foarte prudent şi să 
cruţe o viaţă de care era legată viaţa ei. Îl va aştepta pe 
iubitul ei Yvonnet, stând noapte de noapte la fereastra ce 
da spre meterezul de la Vieux-Marche. 

Aventurierii noştri ieşiră pe poarta Ponthoille şi când 
ajunseră la o jumătate de leghe pe drumul spre Ham, 
Yvonnet o luă de-a dreptul peste câmp, ca să iasă în drumul 
spre la Fere, pe când Maldent îşi continua drumul către 
Ham. 

Yvonnet trecu râul Somme între Gauchy şi Gruois şi la 
Cerisy dând în drumul spre la Fere. 

Să-l urmăm mai degrabă pe Yvonnet decât pe Maldent, 
deoarece conetabilul se afla la Fere. 

La ora trei dimineaţa Yvonnet bătea în poarta oraşului ce 
refuza cu îndărătnicie să se deschidă; cu toate acestea, 
când portarul află că nocturnul musafir sosea de la Saint- 
Quentin, o întredeschisese lăsându-l să intre. 

Conetabilul dăduse ordin ca solii venind din partea 
nepotului său să fie imediat introduşi la dânsul la orice oră 
din zi sau din noapte, aşa că îl treziră din somn la orele trei 
şi jumătate. 

Bătrânul oştean dormea într-un pat, lux pe care nu şi-l 
permitea decât rare ori în campanie; sub căpătâi avea însă 
spada-i de conetabil, iar pe un scaun lângă pat armura şi 
coiful, lucru ce arăta că era pregătit să atace ori să se apere 
la cea mai mică alarmă. 

Subalternii lui, de altfel, erau obişnuiţi să fie chemaţi la 
orice oră din zi sau din noapte, pentru vreo consfătuire ori 
pentru a primi ordine. 

Yvonnet fu introdus în camera neobositului bătrân care, 
ştiind că sosise un curier, îl aştepta ridicat într-un cot. 

Cum auzi paşii lui Yvonnet, se răsti, după obiceiul lui: 

— Hai, gogomane, vmo încoace! 


Nefiind momentul să facă pe susceptibilul, Yvonnet 
înainta. 

— Mai aproape, ţopârlane, zise conetabilul, mai aproape 
ca să te pot privi drept în ochi! Îmi place să văd bine pe cei 
cu care vorbesc. 

Yvonnet înaintă până la marginea patului. 

— lată-mă, monseniore, rosti el. 

— A! lată-te... Mare scofală! 

Ridică lampa şi-l privi pe aventurier clătinând din cap, ca 
şi cum examenul n-ar fi fost favorabil curierului. 

— Am mai văzut undeva pe filfizonul ăsta, bombăni 
conetabilul către el însuşi; apoi lui Yvonnet: 

— Nu cumva ai de gând să mă laşi să-mi amintesc singur 
unde te-am văzut, nătăfleţule? Hai, spune-mi repede; tu, 
desigur că trebuie să-ţi aminteşti! 

— Şi de ce mi-aş aminti eu mai bine, decât domnia voastră, 
monseniore, spuse Yvonnet, neputându-şi stăpâni dorinţa 
de a pune şi elo întrebare conetabilului. 

— Pentru că, răspunse bătrânul oştean, tu vezi o singură 
dată din întâmplare pe un conetabil de Franţa, pe când eu 
văd zilnic o droaie de nătărăi ca tine! 

— Aveţi dreptate, monseniore, răspunse Yvonnet. Dacă 
vreţi să ştiţi, m-aţi văzut la rege. 

— Cum aşa, zise conetabilul, la rege? Ce, tu te duci la 
rege? 

— Am fost totuşi în ziua când am avut cinstea deavă 
vedea acolo, domnule conetabil, răspunse Yvonnet cu cea 
mai desăvârşită politeţe. 

— Hm! Făcu conetabilul. De fapt, acum îmi amintesc: erai 
cu un tânăr ofiţer ce venea să vorbească cu regele din 
partea nepotului meu. 

— Cu domnul de Theligny. 

— Întocmai! Zise conetabilul. Şi toate merg bine acolo? 

— Dimpotrivă, monseniore, toate merg rău. 

— Cum, toate merg rău? Bagă de seamă la cele ce ai să-mi 
spui, gogomane! 


— Am să vă spun adevărul, monseniore. Alaltăieri, făcând 
o ieşire din cartierul Isle, ne-am ales cu şaizeci de oameni 
scoşi din luptă. Ieri, cercând să cucerim un post spaniol din 
faţa porţii Remicourt am pierdut cincisprezece călăreţi din 
oompania Delfinului şi pe locotenentul ei, domnul de 
Theligny... 

— Theligny! Îl întrerupse conetabilul, care se credea 
invulnerabil fiindcă supravieţuise atâtor lupte, bătălii şi 
încăierări; Theligny s-a lăsat ucis? Imbecilul!... Şi după 
asta? 

— După asta, domnule conetabil, iată o scrisoare de la 
domnul amiral, care cere un ajutor grabnic. 

— Cu asta trebuia să începi, nătăfleţule! Strigă conetabilul 
smulgând scrisoarea din mâinile aventurierului. 

Şi o citi, întrerupându-se după obiceiul lui, pentru a da 
ordine: „Voi încerca să apăr cât voi putea mai mult cartierul 
Isle...” 

— Şi bine va face, pe toţi dracii!... Să mi-l aducă careva pe 
domnul Dandelot! 

„. Căci de pe colinele cartierului o baterie de artilerie 
poate acoperi pe toată lungimea meterezul de la Remicourt, 
între turnul Apelor şi turnul Roşu...” 

— Să fie chemat mareşalul de Saint-Andre! 

„. Dar, pentru a apăra cartierul Isle şi celelalte puncte 
amenințate, mi-ar trebui întăriri de cel puţin două mii de 
oameni, neavând, în realitate, decât cinci, şase sute de 
oameni sub ordinele mele...” 

— La naiba! Am să-i trimit patru mii!... Să fie che-domnul 
duce d'Enghien!... Cu ce drept dorm domnii aceia când eu 
sunt treaz?... Domnul duce d'Enghien, imediat...! 

„. N-am decât şaisprezece tunuri; n-am decât patruzeci de 
tunuri; n-am decât vreo cincizeci ori şaizeci de arhebuze şi, 
în sfârşit, nu mai am muniții decât pentru cincisprezece zile 
şi hrană pentru trei săptămâni.” 

— Cum, este adevărat tot ce-mi spune aici? Strigă 
conetabilul. 


— Este perfect adevărat, monseniore, răspunse politicos 
Yvonnet. 

— Într-adevăr, aş vrea să văd pe un filfizon ca tine 
îndrăznind să-l desmânta pe nepotul meu... Hm! 

Şi conetabilul îl privi pe Yvonnet cu un aer fioros. Yvonnet 
se înclină şi făcu trei paşi înapoi. 

— De ce te dai îndărăt? Întrebă conetabilul. 

— Pentru că socoteam că monseniorul nu mai are ce mă 
întreba. 

— Te înşeli... Vină aici! 

Yvonnet îşi reluă locul. 

— Şi cetăţenii, cum se comportă? Întrebă conetabilul. 

— Minunat, monseniore! 

— Nătângii!... Numai să îndrăznească să se poarte altfel! 

— Până şi călugării au pus mâna pe halebarde. 

— Prefecţii!... Şi spui că se luptă...? 

— Ca nişte lei! Cât despre femei, monseniore... 

— Gem, plâng şi tremură? Proastele, de atâta-s bune. 

— Dimpotrivă, monseniore, încurajează pe luptători, 
îngrijesc de răniţi şi înmormântează morţii. 

— Afurisitele...! 

În acel moment uşa se deschise şi în prag apăru un 
gentilom complet înarmat, purtând însă pe cap o tocă de 
catifea. 

— Aha! Vino încoace domnule Dandelot îi spuse 
conetabilul. Uite, fratele dumitale strigă aşa de tare din 
oraşul lui, Saint-Quentin, de parcă i-ar tăia cineva beregata. 

— Monseniore, răspunse râzând domnul Dandelot, cred 
că-l cunoaşteţi destul de bine pe fratele meu, nepotul 
dumneavoastră, ca să ştiţi că nu de frică strigă aşa de tare. 

— Ei, comedie, desigur! Ştiu că-i la mare ananghie... Şi 
tocmai asta mă supără... De aceea te-am chemat pe 
dumneata, pe mareşalul de Saint-Andr€... 

— Iată-mă, monseniore, îl întrerupse mareşalul apărând la 
rându-i în pragul uşii. 


— Bine!... Bine! Mareşale! Şi pe domnul d'Enghien care 
nu mai vine. 

— Iertaţi, monseniore, spuse ducele intrând şi el la rândul 
lui, iată-mă. 

— Ei, porcăria naibii, domnilor, explodă conetabilul dând 
drumul înjurăturii lui vulgare, cu atât mai răstit, cu cât 
vedea pe toată lumea la datorie, neştiind cum să-şi mai 
descarce veşnica-i proastă dispoziţie ce era baza firii sale; 
porcăria naibii, domnilor! Doar nu suntem la Capua ca să 
dormim buştean, cum faceţi dumneavoastră. 

— Asta nu mi se poate adresa mie, monseniore, spuse 
mareşalul, căci eu eram deja sculat. 

— Iar eu, zise ducele d'Enghien, nici nu mă culcasem încă. 

— Eh, mă adresam domnului Dandelot. 

— Eu! Exclamă domnul Dandelot; monseniorul să mă ierte, 
dar eu făceam o inspecţie şi dacă am ajuns aici înaintea 
dumnealor este din pricină că eram călare când am fost 
găsit şi am venit în galop. 

— Atunci, asta-i pentru mine, zise Montmorency. Pare-se 
că am îmbătrânit şi numai sunt bun de nimic, deoarece eu 
singur sunt în pat... Fir-ar să fie! 

— Dar cine, naiba, spune asta, conetabile? Întrebă domnul 
Dandelot râzând. 

— Nimeni, sper; căci celui ce ar îndrăzni să spună aşa 
ceva, i-aş strămuta fălcile din loc, cum i-am făcut cobei de 
profet pe care l-am întâlnit mai zilele trecute pe drum... Dar 
să lăsăm asta, de altceva e vorba acum; trebuie să-i 
trimitem ajutor amărâtului acela de Coligny care are 
cincizeci de mii de oameni în spinare. Cincizeci de mii de 
oameni! Ce ziceţi de asta? Tare îmi vine a crede că 
dumnealui, nepotul meu, de frică vede dublu. 

Cei trei ofiţeri z] mbiră toţi odată, având aceeaşi expresie 
pe faţă. 

— Dacă fratele meu spune cincizeci de mii de oameni, 
răspunse Dandelot, înseamnă că sunt cincizeci de mii, 
monseniore. 


— Ba chiar mai degrabă şaizeci de mii decât cincizeci de 
mii, adăugă mareşalul de Saint-Andre. 

— Şi părerea dumitale care-i, domnule d'Enghien? 

— Eu, domnule conetabil, sunt exact de aceeaşi părere ca 
dumnealor. 

— Vra să zică, sunteţi, ca întotdeauna, de altă părere ca 
mine? 

— Nu, domnule conetabil, interveni Dandelot; suntem doar 
de părere că amiralul spune adevărul. 

— Şi-atunci, vă încumetaţi să faceţi ceva ca să-l ajutaţi pe 
amiral? 

— Sunt gata să-mi risc viaţa, răspunse Dandelot. 

— Şi noi la fel, răspunseră într-un glas mareşalul de Saint- 
Andre şi ducele d'Enghien. 

— Atunci, toate-s bune! Rosti conetabilul. 

Apoi, întorcându-se spre anticameră unde se auzea un 
mare scandal: 

— Ce dracu! Zise el, ce-i hărmălaia asta? 

— Monseniore, spuse unul din subofiţerii de gardă, este un 
om ce a fost arestat chiar acum la poarta Ham. 

— Să-l bage la închisoare! 

— Se crede că-i un militar deghizat în ţăran. 

— Să fie spânzurat! 

— Dar se foloseşte de numele domnului amiral şi pretinde 
că vine din partea lui. 

— Are vreo scrisoare sau bilet de liberă trecere? 

— Nu, tocmai asta ne-a făcut să bănuim că avem de-a face 
cu un spion. 

— Să fie tras pe roată! 

— O clipă! Strigă o voce în anticameră, nu se trage un om 
pe roată cât ai bate din palme, fie chiar din porunca 
domnului conetabil. 

Şi, în urma unui zvon brusc de glasuri şi a unei mişcări ce 
dovedea o luptă, un om se repezi din anticameră în cameră. 

— Staţi! Strigă Yvonnet, băgaţi de seamă ce vreţi să faceţi, 
monseniore; este Maldent! 


— Ce-o mai fi şi asta, Maldent? Întrebă conetabilul. 

— Este al doilea curier trimis de domnul amiral, care a 
plecat odată cu mine din Saint-Quentin şi soseşte, 
bineînţeles, la două ore după mine, deoarece a trecut prin 
Ham. 

Într-adevăr era Maldent, care negăsindu-l pe domnul 
conetabil la Ham, luase de acolo un cal şi o ţinuse numai 
într-o goană până în la Fere, de teamă ca vreun obstacol să 
nu-l fi oprit pe Yvonnet în drum. 

Dar, cum se face că Maldent, ce plecase în haine soldăţeşti 
cu o scrisoare din partea amiralului, sosea îmbrăcat 
ţarăneşte şi fără scrisoare? lată ce vor descoperi cititorii 
noştri cu obişnuita lor agerime, într-unul din capitolele 
următoare. 

XII. ESCALADAREA. 

Cititorii noştri să nu se mire că redăm, cu o exactitate ce s- 
ar potrivi mai degrabă unui istoric decât unui romancier, 
toate amănuntele atacului şi apărării vestitului asediu de la 
Saint-Quentin - asediu la fel de glorios pentru atacant ca şi 
pentru cel care i-a ţinut piept. 

De altfel, după părerea noastră, măreţia unei ţări se 
făureşte şi din înfrângeri, nu numai din victorii; triumfurile 
apar şi mai strălucitoare prin contrast cu clipele de 
restrişte. 

Într-adevăr, care popor ar mai fi dăinuit după un Crecy, un 
Poitiers, un Azincourt, o Pavie, un Saint-Quentin, un 
Waterloo? Dar mâna ocrotitoare a Celui-de-Sus era întinsă 
asupra Franţei şi după fiecare prăbuşire ea, dimpotrivă, s-a 
ridicat mai măreaţă ca înainte. 

N-a mântuit oare Isus lumea după ce s-a prăbuşit de şapte 
ori sub greutatea crucii? 

Privită astfel, să ni se îngăduie a spune că Franţa ar putea 
fi socotită drept un Hristos al noroadelor, iar Saint-Quentin 
este una din căderile ei în timp ce-şi purta crucea. 

Crucea a fost monarhia. Din fericire, îndărătul monarhiei 
se afla poporul. 


Şi de astă-dată, înapoia monarhiei căzute vom vedea 
poporul rămânând în picioare. 

În prima noapte după plecarea lui Yvonnet şi a lui 
Maldent, amiralul fu prevenit că santinelele ce făceau de 
strajă în cartierul Isle auzeau parcă un fel de zgomot ca de 
săpătură. 

Coligny se sculă şi se duse în grabă la locul ameninţat. 
Amiralul era un comandant cu experienţă. Descălecă, se 
culcă pe meterez, îşi lipi urechea de pământ şi ascultă. Apoi 
spuse, ridicându-se: 

— Nu-i zgomot de săpătură, e huruit de tunuri trase... 
Inamicul îşi adună artileria ca să tragă cu toate tunurile 
împreună. 

Ofițerii se priviră. 

Apoi Jarnac înaintă: 

— Domnule amiral, rosti el, ştiţi că părerea tuturor este că 
oraşul nu poate rezista? 

Amiralul surâse. 

— Asta-i şi părerea mea, domnilor, răspunse el; şi totuşi 
vedeţi bine că de cinci zile rezistăm... Dacă m-aş fi retras 
când m-aţi îndemnat, cartierul Isle ar fi de cinci zile în 
mâinile Spaniolilor şi pregătirile ce le rămâneau de făcut 
pentru atacarea oraşului din partea asta ar fi fost 
terminate. Dar să nu uităm un lucru, domnilor: fiecare zi pe 
care o câştigăm ne este tot atât de folositoare cum sunt 
cerbului urmărit ultimele gâfâieli. 

— Atunci părerea voastră, monseniore? 

— Socot că am făcut în regiunea asta tot ce era omeneşte 
cu putinţă de făcut şi că trebuie să ducem în altă parte 
forţele, devotamentul şi vigilenţa noastră. 

Ofițerii se înclinară în semn de aprobare. 

— În zorii zilei, urmă Coligny, tunurile spaniole vor fi 
aşezate în baterie şi focul va porni; trebuie ca în zori toată 
artileria, muniţia, bombele pe care le avem aici, toţi sacii de 
lână, roabele, tărgile, cazmalele şi uneltele de săpat să fie 
vârâte în oraş. O parte din oamenii noştri se vor ocupa de 


asta, iar ceilalţi vor îngrămădi în case legăturile de nuiele, 
mănunchiurile pe care le-am pregătit şi le vor da foc... Voi 
veghea chiar eu la retragere şi voi da dispoziţie ca podurile 
să fie stricate în urma soldaţilor noştri. 

Apoi, văzând că în jurul lui nenorociţii proprietari ai 
caselor îi ascultau ordinele cu-n aer jalnic: 

— Prieteni, le spuse el, casele cruţate de noi vor fi 
dărâmate de spanioli care vor avea nevoie de lemne şi 
pietre pentru a-şi construi măştile de apărare şi tranşeele; 
mai bine sacrificaţi-le chiar voi pentru rege şi ţară. Vă 
însărcinez să le daţi foc voi singuri. 

Locuitorii cartierului Isle se priviră, schimbară câteva 
cuvinte în şoaptă şi unul din ei rosti, păşind înainte: 

— Domnule amiral, mă numesc Guillaume Paugquet; casa 
mea se poate vedea de aici, uitaţi-vă, e cea mai mare din 
cartier... Îmi iau misiunea să dau foc casei mele şi iată şi pe 
vecinii mei gata să facă la fel. 

— Adevărat, copiii mei? Spuse amiralul cu lacrimi în ochi. 

— Ce ne cereţi acum nu-i pentru binele regelui şi al ţării, 
domnule amiral? 

— Rezistaţi alături de mine numai cincisprezece zile încă, 
prieteni, şi salvăm Franţa! Zise Coligny. 

— Şi ca să mai puteţi rezista încă zece zile trebuie să ne 
dăm foc caselor? 

— Prieteni, cred că este absolut necesar. 

— Atunci, dacă ne ardem casele, vă luaţi răspunderea să 
rezistaţi? 

— Îmi iau răspunderea, prieteni, să fac tot ce-i în stare să 
facă un gentilom devotat pentru rege şi ţară, zise amiralul. 
Pe cel ce ar îndrăzni să vorbească de predarea oraşului îl 
voi zvârli jos de pe culmea zidurilor; iar dacă propun eu aşa 
ceva şi mie să mi se facă la fel. 

— Atunci aşa rămâne, domnule amiral, rosti unul dintre 
cetăţenii cartierului, când veţi porunci să ne ardem casele, 
le vom arde. 


— Dar trag nădejde, se auzi o voce, că măcar mănăstirea 
Saint-Quentin-en-lIsle va fi cruţată. 

Amiralul se întoarse spre partea de unde venea vocea şi-l 
recunoscu pe Lactance. 

— Ba, Saint-Quentin-en-Isle mai puţin decât celelalte, 
răspunse amiralul. De pe platforma ei se vede tot meterezul 
din Remicourt şi o baterie de tunuri instalată pe ea ar face 
imposibilă apărarea meterezului. 

Lactance ridică ochii la cer şi scoase un suspin adânc. 

— De altfel, urmă amiralul zâmbind, sfântul Quentin este 
înainte de toate ocrotitorul oraşului şi n-are să vă ţină de 
rău că împiedicaţi duşmanul să-şi facă din mănăstirea ce-i 
aparţine o unealtă de pieire a protejaţilor săi. 

Şi profitând de momentul de bună înţelegere ce părea că 
inspira tuturor acel devotament, dădu ordin să înceapă 
transportarea tunurilor spre oraş şi să se care diferitele 
lucruri hotărâte de el, totul în cea mai mare linişte cu 
putinţă. 

Se apucară de treabă cu acelaşi curaj, trebuie să spunem, 
şi cei care duceau mănunchiurile de nuiele în case ca şi cei 
înhămaţi care trăgeau tunurile şi căruțele în oraş. 

La ora două noaptea totul era vârât înăuntru şi nu mai 
rămăsese în spatele vechiului zid decât numărul de 
archebuzieri necesari pentru a da impresia că era încă 
apărat şi oamenii ce stăteau cu făclii în mână gata să 
incendieze casele. 

În zori, cum prevăzuse amiralul, spaniolii traseră prima 
salvă de tun. În timpul nopţii instalaseră o baterie de breşă 
şi ceea ce auzise amiralul fusese într-adevăr lucrarea ce se 
făcea pentru instalarea ei. 

Acea primă salvă era semnalul convenit pentru 
incendierea cartierului. Nici un locuitor nu şovăi; fiecare cu 
eroism apropie torţa de fascine şi după câteva clipe se văzu 
ridicându-se spre cer o perdea de fum ce curând fu 
înlocuită cu o perdea de flăcări. 


Cartierul ardea de la biserica Saint-Eloi până la biserica 
Saint-Pierre-au-Canal; dar în mijlocul acelui uriaş pojar, ca 
şi cum o putere supranaturală ar fi îndepărtat de ea 
incendiul, mănăstirea Saint-Quentin rămânea neatinsă. 

De trei ori, străbătând focul şi trecând peste poduri 
improvizate, căci celelalte fuseseră stricate - întâi cetăţeni, 
apoi soldaţi şi în sfârşit artificieri, încercară s-o incendieze 
şi de trei ori încercarea nu izbuti. 

În timp ce amiralul de pe înălţimea porţii Isle urmărea 
progresele distrugerii, Jean Pauquet, îndepărtându-se de 
grupa lui, se apropie cu boneta de lână în mână: 

— Monseniore, spuse el, avem aici în oraş un moşneag 
care pretinde că a auzit pe cineva povestind lui taică-său că 
există un depozit de pulbere într-unul din cele două turnuri 
care mărginesc poarta Isle, ba poate chiar în amândouă. 

— Bun, făcu amiralul, să cercetăm... Unde sunt cheile? 

— A! Cheile, zise Jean Paugquet, cine mai ştie? Or fi poate 
vreo sută de ani de când porţile n-au mai fost deschise! 

— Atunci luaţi pârghii şi cleşti ca să le deschideţi. 

— Nu ezte nefoie te bârghii şi gleste, se auzi o voce. Eu 
îmbing porta şi porta deschis! 

Şi Henrich Scharfenstein urmat de nepotul său Frantz 
făcu trei paşi spre Coligny. 

— Ah! Tu eşti, viteazul meu uriaş? Zise amiralul. 

— Ta, zunt eu şi nepod al meu Frantz. 

— Dacă-i aşa, împinge, prietene! Împinge! 

Cei doi Scharfenstein se apropiară fiecare de câte o 
poartă, se sprijiniră cu spatele de ea şi ca întotdeauna, 
asemenea unui dublu mecanism ascultând de acelaşi 
impuls, după ce se proptiră bine numărară: 

— Ein! Zwei! Drei! 

Şi la cuvântul drei, care pe limba noastră înseamnă trei, 
opintindu-se în acelaşi timp dărâmară canaturile uşilor de 
care erau proptiţi, cu un succes atât de mare încât se 
prăbuşiră amândoi odată cu ele. 


Dar cum uşile nu opuseseră aceeaşi rezistenţă, Frantz 
Scharfenstein căzu cât era de lung pe spate, pe când 
Heinrich, ceva mai norocos, căzu numai pe şezut. 

Totuşi amândoi se ridicară cu seriozitatea lor obişnuită, 
rostind: 

— Bovdim! 

Intrară în turnuri. În unul din ele, cum spusese Jean 
Pauquet, se aflau vreo două, trei tone de pulbere; dar cum 
mai spusese tot el, pulberea aceea stătea acolo de atâta 
vreme, încât când se apucară să ridice butoaiele, acestea se 
făcură ţândări. 

Atunci amiralul dădu ordin să se aducă cearşafuri în care 
să transporte pulberea la arsenal. 

Apoi după ce văzu că începuse transportul, se duse acasă 
ca să prânzească şi să se mai odihnească puţin, căci era în 
picioare de la miezul nopţii şi nu mâncase nimic din ajun. 
Abia se aşezase la masă când fu anunţat că unul dintre 
curierii pe care îi trimisese conetabilului se întorsese şi 
cerea să-i vorbească fără întârziere. 

Era Yvonnet. 

Yvonnet venea să-l anunţe pe amiral că ajutoarele cerute 
vor sosi a doua zi, sub comanda fratelui său, domnul 
Dandelot, a mareşalului de Saint-Andre şi a ducelui de 
Enghien. 

Ajutorul avea să fie de patru mii de pedestraşi care, după 
indicaţiile date de amiral, vor veni pe drumul de la Savy şi 
vor intra prin cartierul Ponthoille. 

Maldent rămăsese în la Fere pentru a servi de călăuză 
domnului Dandelot. 

Yvonnet ajunsese aici cu povestirea şi tocmai ridica un 
pahar de vin ce i se oferise pentru a bea în sănătatea 
amiralului, când dintr-odată pământul se cutremură, 
zidurile se clătinară, geamurile ferestrelor se făcură ţândări 
şi un zgomot formidabil, de parcă ar fi tras deodată o sută 
de tunuri, izbucni. 


Amiralul se ridică iar Yvonnet, cuprins de un tremur 
nervos, puse paharul plin înapoi pe masă. 

În acelaşi timp, mânat de vântul dinspre apus, un nour 
trecu peste oraş şi un puternic miros de pucioasă intră în 
încăpere prin geamurile sparte. 

— Vai! Nenorociţii! Rosti amiralul, te pomeneşti că n-au 
luat precauţiile necesare şi depozitul de pulbere a sărit în 
aer! 

Imediat, fără să mai aştepte veşti, ieşi din casă şi o luă la 
fugă spre poarta Isle. 

Toată populaţia alerga în aceeaşi direcţie. Amiralul n-avea 
cui să ceară informaţii, căci toţi oamenii aceia fugeau înspre 
zgomot fără să ştie ce-l pricinuise. 

Coligny nu se înşelase: văzu turnul spart şi fumegând ca 
un crater de vulcan. O scânteie din formidabilul incendiu 
ce-l înconjura intrase printr-o ferestruică şi aprinsese 
teribilul combustibil. 

Vreo patruzeci, cincizeci de persoane pieriseră, iar cei 
cinci ofiţeri ce dirijau operaţia dispăruseră. 

Turnul oferea duşmanului o spărtură prin care puteau 
intra în front douăzeci şi cinci de asediatori. 

Din fericire, perdeaua de flăcări şi fum ce se întindea între 
cartier şi oraş ascundea Spaniolilor spărtura; - 
devotamentul locuitorilor care îşi incendiaseră casele 
salvase deci oraşul. 

Coligny îşi dădu seama de primejdie. Făcu un apel către 
toată lumea, dar numai cetăţenii oraşului răspunseră la 
acea chemare. Oştenii retraşi din cartier se duseseră să 
îmbuce câte ceva şi să se odihnească. 

Printre cei care se duseseră să îmbuce câte ceva şi să se 
odihnească erau şi cei doi Scharfenstein; dar cum cortul lor 
se afla numai la vreo cincizeci de paşi de locul dezastrului, 
răspunseră printre primii la apelul amiralului. 

Unchiul Heinrich şi nepotul Frantz erau două preţioase 
ajutoare în asemenea împrejurări; cu forţa lor herculeană şi 


statura lor uriaşă erau buni la orice. Îşi scoaseră vestele, îşi 
suflecară mânecile şi se făcură zidari. 

Trei ore mai târziu, fie că duşmanul nu aflase nimic despre 
catastrofă, fie că pregătea vreo altă acţiune, reparaţiile 
erau terminate fără nici o împotrivire şi turnul era iarăşi 
aproape la fel de rezistent ca înainte. 

Toată ziua aceea de 7 august se scurse fără ca inamicul să 
facă cea mai mică demonstraţie; părea că se mulţumeşte cu 
o simplă blocadă. Fără îndoială că aştepta sosirea armatei 
engleze. 

Seara, străjile observară oarecare mişcare dinspre 
cartierul Isle. Spaniolii lui Carondelet şi ai lui Julien 
Romeron, profitând de potolirea incendiului, începură a 
apărea în cartier, apropiindu-se de oraş. 

Toată supravegherea se concentră deci în partea aceea. 

Seara, la ora zece, amiralul convocă la el pe principalii 
ofiţeri ai garnizoanei, anunţându-i că, după toate 
probabilitățile, ajutorul aşteptat va sosi în timpul nopții. 
Trebuia deci întărită în secret paza pe zid, de la Tourival 
până la poarta Ponthoille, pentru a fi gata, la nevoie, să sară 
în ajutorul lui Dandelot şi a oamenilor săi. 

Yvonnet care în calitatea-i de curier fusese pus la curent, 
se bucurase văzând că se luau asemenea măsuri şi pe cât îi 
stătuse în putinţă - căci datorită unei cunoaşteri cu totul 
speciale a locurilor, avea oarecare trecere - înşiruise 
străjerii de noapte până spre poarta Remicourt, poarta Isle 
şi poarta Ponthoille. 

Acea orânduire - în afară de câteva santinele - lăsa 
complet descoperit meterezul de la Vieux-Marche, unde se 
afla, după cum ne amintim, casa lui Jean Pauquet şi mai ales 
micuțul pavilion locuit de domnişoara Gudule. 

Astfel că spre orele unsprezece, pe una din acele nopţi 
întunecoase atât de preţuite şi de binecuvântate de 
îndrăgostiţii care se duc să-şi vadă iubitele şi de războinicii 
ce pregătesc o surpriză, aventurierul nostru, urmat de 
Heinrich şi Frantz înarmaţi până în dinţi, înainta cu 


precauţie pe străzile Rosiers, la Fosse şi Saint-Jean, pe unde 
- cam la o sută de paşi de turnul Dameuse - ajungi la 
meterezul de la Vieux-Marche. 

Cei trei aventurieri urmau drumul acela ştiind că pe toată 
porţiunea dintre turnul Dameuse şi poarta de la Vieux- 
Marche nu se afla nici ţipenie de santinelă, deoarece 
inamicul nu făcuse încă nici o încercare în partea aceea. 

Aşa că bulevardul era întunecat şi pustiu. 

De ce grupul acela, care în ciuda aparenţei formidabile n- 
avea nici o intenţie agresivă, se compunea pe de o parte din 
Heinrich şi Frantz şi Yvonnet pe de alta? 

Pentru că există o lege a naturii care hotărăşte că pe 
lumea asta slăbiciunea trebuie să caute forţa şi forţa să 
iubească slăbiciunea. 

De cine, dintre cei opt tovarăşi, se apropiase mai mult 
Yvonnet? De Heinrich şi de Frantz. De ce? Fiindcă ei erau 
cei mai puternici şi el era cel mai slab. 

A cui tovărăşie se grăbeau s-o caute cei doi Scharfenstein 
cum aveau o clipă de răgaz? A lui Yvonnet. 

La fel şi Yvonnet, cui se ducea să ceară sprijinul când avea 
nevoie de ajutor? Celor doi Scharfenstein. 

În costumul lui întotdeauna îngrijit, întotdeauna cochet, 
întotdeauna elegant, contrastând cu îmbrăcămintea 
grosolană, ostăşească a celor doi uriaşi, Yvonnet, urmat de 
cei doi, părea un copil de casă mare ducând în lesă doi 
dulăi. 

Aşa că datorită acestei atracţii pe care am explicat-o, a 
slăbiciunii căutând forţa, a simpatiei forţei pentru 
slăbiciune, şi în seara aceea Yvonnet se adresase celor doi 
Scharfenstein, întrebându-i dacă vor să meargă cu el şi, ca 
de obicei, aceştia se ridicaseră şi înarmându-se pe dată 
răspunseseră: 

— Gu blagere, mein herr Ifonnet. 

Căci Sharfenstein-ii i se adresau lui Yvonnet cu domnule, 
distincţie pe care n-o acordau nici unuia dintre ceilalţi 
tovarăşi. 


Asta pentru că în prietenia lor pentru Yvonnet se amesteca 
un profund respect. Nu şi-ar fi îngăduit, doamne fereşte, 
nici unchiul nici nepotul, să ia cuvântul în faţa tânărului 
aventurier; nu, îl ascultau vorbind despre femei frumoase, 
isprăvi frumoase, costume frumoase, mulţu-mindu-se să 
aprobe din cap şi din când în când - la spiritele lui, 
bineînţeles - să râdă cu râsul lor gros, răsunător, ce-i 
caracteriza. 

Unde se ducea Yvonnet când Yvonnet le spunea: „Haideţi 
cu mine!” nu-i interesa; le spusese: „Haideţi!” asta le era 
deajuns şi urmau acea încântătoare flacără a minţii lor, cum 
urmează doi sateliți o planetă. 

În seara aceea Yvonnet se ducea la o întâlnire amoroasă; 
spusese celor doi Sharfenstein: „Haideţi!” şi, după cum 
vedeţi, îl urmaseră. 

Dar care din ce pricină îi luase Yvonnet cu dânsul pe cei 
doi uriaşi, dacă era vorba de o întâlnire unde prezenţa 
altora este întotdeauna supărătoare? 

Mai întâi, ne grăbim a spune că vitejii noştri germani nu 
erau martori incomozi; închideau un ochi, închideau doi, 
închideau trei, închideau patru, la un cuvânt, la un gest, la 
un semn al tovarăşului lor şi îi ţineau cu sfinţenie închişi 
atâta timp cât un semn, un gest sau un cuvânt de-al lui nu le 
îngăduia să-i redeschidă. 

Yvonnet îi luase cu el deoarece - vă amintiţi - pentru a 
ajunge la fereastra de la pavilionul Gudulei avea nevoie de o 
scară, şi în loc să ia o scară găsise că-i mai simplu să-i ia pe 
cei doi Sharfenstein, căci era exact acelaşi lucru. 

Tânărul avea, bineînţeles, o întreagă colecţie de semnale, 
zgomote şi strigăte diferite, cu ajutorul cărora vestea 
amantei lui că era acolo; dar în seara aceea n-avu nevoie 
nici de strigăte, nici de zgomot, nici de semnal, căci Gudule 
era la fereastră şi-l aştepta. 

Totuşi, văzând apropiindu-se trei oameni în loc de unul, se 
retrase prudentă. 


Atunci Yvonnet păşi înainte pentru a fi recunoscut şi fata, 
tremurând încă, dar fără să se mai teamă, reapăru în cadrul 
întunecos al ferestrei. 

În două cuvinte Yvonnet îi explică iubitei primejdiile la 
care se expune un soldat plimbându-se cu o scară în spate 
printr-un oraş asediat: o patrulă ar putea crede că ducea 
scara cu intenţia de a intra în legătură cu asediatorii. 
Bănuiala odată trezită în mintea patrulei, trebuie să urmezi 
pe comandantul patrulei la un ofiţer, la un căpitan, la 
guvernator poate, şi acolo să explici rostul acelei scări, 
explicaţie care oricât de delicat ar fi condusă, ar 
compromite onoarea domnişoarei Gudule. 

Era mai bine deci să se bizuie pe doi prieteni de a căror 
discreţie era sigur, aşa cum era Yvonnet de cei doi tovarăşi. 

Dar cum puteau doi prieteni înlocui o scară? Iată ce nu 
putea înţelege domnişoara Gudule. 

Yvonnet se hotări să nu mai piardă timp cu dezvoltarea 
teoriei şi să aplice imediat demonstraţia. 

Pentru asta îi chemă pe cei doi Sharfenstein, care 
deschizând compasul enorm al picioarelor din trei paşi fură 
lângă el. 

Lipindu-l atunci pe unchi cu spatele de zid, făcu un semn 
nepotului. 

În mai puţine clipe decât ne trebuie nouă ca să povestim, 
Frantz puse un picior între mâinile împreunate ale 
unchiului, altul pe umărul lui şi ajungând la înălţimea 
ferestrei o apucă de talie pe domnişoara Gudule ce privea 
curioasă şi care, înainte de a avea timpul să facă o mişcare 
de apărare - mişcare ce poate nici n-ar fi făcut-o, chiar să fi 
avut vreme - se pomeni ridicată din cameră şi depusă pe 
bulevard, lângă Yvonnet. 

— Aşa! Zise Frantz râzând, iada tânără torita! 

— Mulţumesc, îi spuse Yvonnet. 

Şi, luând-o pe Gudule la braţ, o conduse pe frumoasa 
copilă spre locul cel mai întunecos al meterezului. 


Locul acesta, cel mai întunecos, se afla pe platforma 
circulară a unuia dintre turnuri, platformă protejată de un 
parapet înalt de trei picioare. 

Cei doi Scharfenstein se duseră să se aşeze pe un fel de 
bancă de piatră rezemată de curtină. 

N-avem pretenţia să destăinuim aici conversaţia dintre 
Yvonnet şi domnişoara Gudule. Erau tineri, îndrăgostiţi, de 
trei zile şi trei nopţi nu mai stătuseră de vorbă şi aveau 
atâtea lucruri a-şi spune, că tot ce-şi spuseră într-un sfert 
de oră, cu siguranţă că n-ar încăpea în acest capitol. 

Spunem un sfert de oră, pentru că după un sfert de oră, 
deşi conversaţia era atât de înflăcărată, Yvonnet se 
întrerupse şi, punând mâna pe drăgălaşa gură a celei cu 
care sta de vorbă, îşi aplecă capul înainte şi trase cu 
urechea. 

Ascultând, i se păru că distinge un zgomot ce semăna a 
fâşâit de iarbă călcată de numeroase picioare. 

Privind, i se păru că vede un fel de şarpe uriaş, negru, 
târându-se jos de-a lungul zidului. 

Dar noaptea era atât de întunecoasă şi zgomotul atât de 
slab, că nu-ţi puteai da bine seama dacă-i iluzie ori realitate, 
mai ales că zgomotul şi mişcarea încetară brusc. 

Yvonnet privi, ascultă, dar nu mai văzu şi nu mai auzi 
NIMIC. 

Urmând a o ţine strâns îmbrăţişată la piept pe fată, 
rămase totuşi cu ochii ficşi, cu capul scos afară printre două 
creneluri. 

Curând i se păru că vede cum giganticul şarpe îşi ridică 
capul pe zidul cenugşiu şi începe a se ridica de-a lungul lui ca 
să ajungă la parapetul curtinei. 

Apoi, ca o hidră cu mai multe capete, şarpele îşi înălţă un 
al doilea cap lângă primul şi un al treilea lângă al doilea. 

Atunci totul i se lămuri lui Yvonnet; fără să mai piardă o 
clipă o luă pe Gudule în braţe şi, îndemnând-o să nu facă 
nici un zgomot, o aruncă în mâinile lui Frantz care cu 
ajutorul unchiului său, cât ai clipi, prin acelaşi procedeu ca 


la scoatere, o reintegrară în camera ei. Apoi alergând la 
scara cea mai apropiată, tânărul ajunse drept în momentul 
când primul spaniol punea piciorul pe parapetul curtinei. 

Cu tot întunericul adânc, se zări o străfulgerare lucind în 
umbră, urmată de un strigăt şi spaniolul, cu măruntaiele 
străpunse de sabia fină a lui Yvonnet se prăbuşi pe spate, 
cu capul în jos. 

Zgomotul căderii lui se pierdu într-o groaznică pârâială: 
era a doua scară încărcată de oameni ce aluneca de-a 
lungul zidului, împinsă de braţul încordat al lui Heinrich. 

Frantz, la rându-i, găsind în cale o grindă uitată pe jos, o 
ridică deasupra capului şi-i dădu drumul peste cea de a 
treia scară. 

Scara se rupse cam la două treimi din lungime şi grindă, 
scară şi oameni căzură de-a valma în şanţ. 

Rămăsese numai Yvonnet care se lupta cu înverşunare 
strigând din răsputeri: 

— Alarmă! Alarmă! 

Cei doi Scharfenstein alergară în ajutorul lui chiar în clipa 
când vreo doi, trei spanioli ce apucaseră să pună piciorul pe 
meterez îl încolţiseră pe Yvonnet. 

Unul din atacanţi căzu despicat în două de spada uriaşă a 
lui Heinrich, pe când altul se rostogoli zdrobit de ghioaga 
lui Frantz; al treilea care se pregătea să-l lovească pe 
Yvonnet, fu înşfăcat de centură de către unul din coloşi şi 
zbură prin aer pe deasupra parapetului. 

Atraşi de strigătele celor trei aventurieri apărură atunci, 
în capătul străzii Vieux-Marche, Jean şi Guillaume Pauquet 
cu facle şi barde în mâini. 

Asta însemna că luarea prin surprindere nu izbutise şi la 
strigătele reunite ale cetăţenilor şi aventurierilor un îndoit 
ajutor sosi dinspre turnul Saint-Jean şi dinspre turnul cel 
mare ce se afla în apropierea cartierului Ponthoille. 

În acelaşi timp, ca şi cum toate atacurile fuseseră 
chibzuite ca să izbucnească împreună, se auzi, la o jumătate 
de leghe depărtare în câmpie spre Savy, în dosul capelei 


Epargnemaille, bubuitul a o mie de archebuze şi se văzu 
înălțându-se între cer şi pământ fumul acela roşiatic ce 
rămâne în văzduh după un tir violent. 

Amândouă operaţiile - cea a spaniolilor de a lua prin 
surprindere oraşul şi cea a lui Dandelot de a-i veni în ajutor 
- fuseseră dejucate. 

Am văzut cum hazardul făcuse să eşueze tentativa 
spaniolilor; să arătăm cum acelaşi hazard zădărnicise pe a 
francezilor. 

XIII. DESPRE ÎNDOITUL AVANTAJ PE CARE ÎL POŢI AVEA 
CÂND VORBEŞTII ÎN DIALECTUL PICARD. 

Până în prezent ne-am îndreptat atenţia numai asupra 
asediatorilor; este timpul să trecem puţin - fie chiar numai 
pentru a-l vizita - sub cortul asediatorilor. 


În momentul când Coligny împreună cu grupul de ofiţeri, 
pe care astăzi l-am numi statul său major, făcea înconjurul 
zidurilor pentru a-şi da seama de mijloacele de apărare ale 
oraşului, un alt grup nu mai puţin important făcea 
înconjurul lui exterior pentru a-şi da seama de posibilităţile 
de atac. 

Grupul se compunea din Emmanuel-Philibert, contele de 
Egmont, contele de Horn, contele de Schwartzbourg, 
contele de Mansfeld Şi ducii Eric şi Ernest de Brunswick. 

Printre ceilalţi ofiţeri ce veneau în grup în urma lor, 
călărea ca de obicei nepăsător la toate, în afară de viaţa şi 
onoarea scumpului său Emmanuel, vechiul nostru prieten 
Scianca-Ferro. 

Emmanuel îi hotărâse Leonei să rămână la Cambray cu 
restul curţii sale. 

Din examinare reieşise că oraşul, apărat de ziduri proaste 
şi lipsit de o garnizoană şi o artilerie suficientă, nu putea 
rezista mai mult de cinci sau şase zile; era tocmai timpul 
cerut de ducele Emmanuel lui Filip al II-lea care şi el 
rămăsese la Cambray, dar nu dintr-un ordin superior, ci 
dintr-o supremă prudenţă. 

De altfel numai vreo şase, şapte leghe despărţeau cele 
două oraşe şi Emmanuel alesese pentru Leona reşedinţa 
regală, deoarece calculase că necesitatea de a comunica 
prin viu grai cu Filip al II-lea ca generalisim al armatei 
spaniole, silindu-l să se ducă din timp în timp la Cambray, îi 
va da prilejul ca la fiecare călătorie s-o vadă pe Leona. 

Cât despre Leona, consimţise la acea despărţire, mai întâi 
şi înainte de toate, fiindcă în viaţa-i de dragoste, sacrificiu şi 
abnegaţie pe care o alesese, o dorinţă a lui Emmanuel 
însemna pentru ea o poruncă; apoi fiindcă acea distanţă de 
şase, şapte leghe, deşi provocase o despărţire adevărată, 
era iluzorie sub raportul depărtării, deoarece la cel mai mic 
motiv de îngrijorare ce l-ar fi avut, cu libertatea de acţiune 
ce-o lăsa tinerei fete taina sexului ei necunoscută de nimeni 


- în afară de Scianca-Ferro - putea ajunge într-o oră şi 
jumătate în tabăra lui Emmanuel-Philibert. 

De altminteri, de la începutul campaniei, Emmanuel, cu 
toată bucuria pe care i-o pricinuia reluarea ostilităţilor - 
reluare la care contribuise prin tentativele făcute asupra 
oraşelor Metz şi Bordeaux cel puţin cât şi amiralul cu 
tentativa lui de la Blois - de la începutul campaniei, 
repetăm, Emmanuel-Philibert părea, ca moral cel puţin, 
îmbătrânit cu zece ani. Tânăr şef de treizeci şi unu de ani 
abia, se afla în fruntea unei oşti trimise să invadeze Franţa, 
comandând tuturor vechilor căpetenii ale lui Carol-Quintul 
şi punându-şi în joc propria-i soartă odată cu soarta 
Spaniei. 

De rezultatul campaniei întreprinse avea să depindă într- 
adevăr nu numai viitorul lui ca mare general, ci şi ca prinţ 
suveran; venise în Franţa pentru a cuceri Piemontul. 
Emmanuel-Philibert, chiar comandant şef al armatelor 
spaniole, nu rămânea decât tot un fel de con-dottiere regal; 
nu eşti într-adevăr cineva în balanţa destinului decât atunci 
când ai dreptul de a trimete la moarte oameni pe cont 
propriu. 

Totuşi, n-avea de ce se plânge: Filip al II-lea, ascultând cel 
puţin în privinţa asta de sfaturile primite de la tatăl său 
Carol-Quintul la abdicare, dăduse ducelui de Savoia mână 
liberă în afacerile privitoare la pace şi război, punând sub 
ordinele lui toată lista aceea lungă de prinți şi căpetenii pe 
care i-am enumerat când am arătat aşezarea topografică a 
fiecăruia în jurul oraşului. 

Toate acele gânduri şi mai cu seamă răspunderea ce apăsa 
pe umerii săi îi dădeau lui Emmanuel-Philibert un aer grav 
şi preocupat, bătrânesc. 

Ştia prea bine că de reuşita asediului de la Saint-Quentin 
depindea succesul campaniei. Saint-Quentin cucerit, nu mai 
rămâneau între acel oraş şi Paris decât treizeci de leghe de 
străbătut şi de ocupat oraşele Ham la Fere şi Soissons. 
Saint-Quentin-ul însă trebuia cucerit repede pentru a nu da 


Franţei timp să-şi adune oştile acelea ce parcă răsăreau 
întotdeauna ca din pământ, prin nu ştiu ce minune, şi care, 
tot ca printr-o minune, îşi puneau piepturile ca un zid de 
carne, înlocuind pe cele de piatră distruse de duşman. 

Aţi văzut de altfel cu ce rapiditate stăruitoare zorise 
Emmanuel-Philibert desfăşurarea asediului şi ce strictă 
supraveghere organizase în jurul oraşului. 

De la început părerea lui fusese că partea slabă a oraşului 
era poarta Isle şi că acela era locul prin care va putea 
cuceri oraşul la cea mai mică imprudenţă a asediaţilor. 

De asta, lăsând pe toate căpeteniile de oşti să-şi aşeze 
corturile în faţa zidului de la Remicourt, care în cazul unui 
asediu regulat era punctul cel mai atacabil al aşezării, el se 
instalase, cum am mai spus, de cealaltă parte, între o moară 
ce se ridica pe vârful unui deluşor şi Somme. 

De acolo supraveghea râul, peste care construise un pod şi 
toată vasta întindere dintre Somme şi vechea şosea ce 
ducea spre Vermand, spaţiu ce avea să-l ocupe 
campamentul armatei engleze imediat ce acea oştire se va 
alătura armatelor spaniole şi flamande. 

Am văzut cum a fost respinsă tentativa de cucerire prin 
surprindere a cartierului Isle. 

Atunci Emmanuel-Philibert se hotărâse să încerce o 
escaladare. Acea operaţie trebuia să aibă loc în noaptea din 
7 spre 8 august. 

Ce motiv îl făcuse pe Emmanuel-Philibert să aleagă pentru 
executarea acelui atac noaptea din 7 spre 8 au-gust şi nu 
alta? Vom spune îndată. 

În dimineaţa de 6, pe când asculta raportul diferiților şefi 
de patrulă, fusese adus la el un ţăran din satul Savy, care de 
altfel ceruse chiar el să-i vorbească. 

Emmanuel, ştiind că un comandant militar nu trebuie să 
treacă cu vederea nici cea mai neînsemnată sursă de 
informaţii, dăduse ordin ca oricine ar cere să-l vadă să fie 
adus imediat la dânsul. 


Aşa că ţăranul nu aşteptase decât timpul necesar lui 
Emmanuel să asculte sfârşitul raportului. 

Aducea generalului oştirii spaniole o scrisoare pe care o 
găsise într-o tunică soldăţească. 

Tunica aceea soldăţească o găsise sub patul femeii lui. 

Scrisoarea era duplicatul scrisorii amiralului către 
conetabil. 

Tunica era a lui Maldent. 

Dar cum ajunsese tunica lui Maldent sub patul ne-vestii 
unui ţăran din Savy? Nu se poate să nu povestim un lucru 
care arată că destinul unei ţări atârnă uneori de un fir mai 
subţire decât al unui funigel ce zboară prin văzduh, 
destrămat din caerul Fecioarei. 

După ce se despărţise de Yvonnet, Maldent îşi urmase 
drumul. 

Ajuns la Savy, la cotitura unei străzi dădu peste o patrulă 
de noapte. 

Să fugă era cu neputinţă, căci fusese văzut şi apoi ar fi 
trezit bănuieli; de altfel ar fi fost deajuns ca vreo doi, trei 
călăreţi s-o ia la galop, ca să-l ajungă imediat. 

Se dosi iute în pervazul unei uşi. 

— Cine-i? Strigă o voce. 

Maldent cunoştea obiceiurile picarde; ştia că ţăranii 
arareori îşi încuie uşa casei cu zăvorul; apăsă pe clanţă şi 
uşa se deschise. 

— Neaţa erai, bărbatele, întrebă o voce de femeie. 

— Iaca! Eu mi-s, răspunse Maldent care vorbea un foarte 
pur dialect picard, fiind originar din Noyon, una din 
capitalele Picardiei. 

— Ai! Rosti femeia, credeam că te-i fi prăpădit! 

— Asta-i! Răspuse Maldent, vezi bine că nu! 

Şi trăgând zăvorul uşii se apropie de pat. 

Oricât de repede se făcuse nevăzut Maldent când se 
strecurase în casă, unul dintre călăreţi îl văzuse dispărând 
dar fără să-şi poată da bine seama pe ce uşă intrase. 


Cum omul acela putea foarte bine fi vreun spion ce 
urmărea patrula, călăreţul şi încă vreo trei, patru camarazi, 
începuseră deja a bate în uşa vecină cu o hărnicie ce arăta 
lui Maldent că nu mai era timp de pierdut. 

Cum însă nu prea cunoştea bine locurile, dădu buzna 
peste o masă plină cu oale şi ulcele. 

— Da' ce-i omule? Întrebă femeia speriată. 

— Ce să fie, iaca m-am împiedicat şi eu, răspunse Maldent. 

— Ce rău ai mai îmbătrânit, de te-ai prostit aşa, bombăni 
femeia. 

Cu toată apostrofarea puţin măgulitoare, aventurierul se 
sili să răspundă cu câteva cuvinte drăgăstoase mormăite 
printre dinţi şi, în timp ce se dezbrăca, se apropie de pat. 

Nu mai avea nici o îndoială că foarte curând se vor auzi 
bătăi în uşa pe care o deschisese, la fel cum urmăritorii 
bocăneau acum la uşa vecină şi ţinea foarte mult să nu se 
observe că era străin acolo în casă. 

Ori, mijlocul de a nu fi recunoscut că-i străin în casă era să 
ocupe locul stăpânului casei. 

Obişnuinţa pe care o avea Maldent de-a despuia pe alţii îl 
făcuse foarte ager să se despoaie şi pe el însuşi; cât ai bate 
din palme îşi azvâărli hainele jos, le împinse cu piciorul sub 
pat, ridică plapuma şi se vâri sub ea. 

Dar Maldent chibzui că asta nu era deajuns pentru a fi 
socotit de străini drept stăpânul casei; mai era nevoie ca 
apriga femeie ce-l apostrofase atât de nepoliticos pentru 
stângăcia lui să nu poată spune că nu-i omul ei. 

Maldent îşi încredinţă sufletul Celui de Sus şi, fără să ştie 
cu cine are de-a face, se grăbi să dovedească tinerei ori 
bătrânei gazde că nu se prăpădise aşa cum crezuse ea, ori 
mai degrabă se prefăcuse a crede. 

Era un fel de a-şi dovedi vrednicia, cum ar spune domnul 
d'Hozier, foarte pe placul cumetrii; astfel că ea se plânse 
cea dintâi când călăreţii, după ce scotociseră casa vecină 
locuită numai de o bătrână de şaizeci de ani şi de-o nepoţică 
de vreo nouă sau zece, vrând numaidecât să afle cine era 


omul întrezărit care dispăruse cu atâta repeziciune veniră 
să bată la casa unde într-adevăr intrase Maldent. 

— Of! Doamne-Sfinte, zise femeia, cine să fie, Gosseu? 

— Bun, îşi zise în sinea lui Maldent; se pare că mă cheamă 
Gosseu... Asta nu-i rău de ştiut. 

— Cine să fie? Se întoarse apoi el spre gazdă. Du-te de 
vezi singură. 

— Văleu! Să ştii că fac fărâme uşa, strigă femeia. 

— Ei, iaca, n-au decât s-o fărâme! Răspunse Maldent. 

Şi fără a se sinchisi de soldaţi, aventurierul îşi continuă 
conversaţia de unde o întrerupsese; astfel că atunci când 
uşa cedă sub loviturile de picior ale călăreţilor, nimeni n-ar 
fi putut - şi în acea clipă gazda mai puţin ca oricine - să-i 
conteste titlul de stăpân al casei. 

Soldaţii intrară înjurând şi blestemând; însă cum ei înjurau 
şi blestemau în spaniolă, iar Maldent le răspundea în 
picardă, curând dialogul deveni atât de confuz că soldaţii 
socotiră că ar fi mai nimerit să aprindă o lumânare, ca cel 
puţin să se poată vedea la faţă dacă nu era de fel chip să se 
înţeleagă. 

Sosise momentul critic; de aceea în timp ce unul dintre 
oşteni scăpăra amnarul, Maldent socoti mai prudent să 
lămurească gazdei în câteva cuvinte situaţia. 

Trebuie să spunem, spre lauda femeii, că primul ei impuls 
fu să refuze colaborarea. 

— Vai de mine! Strigă ea, vra să zică nu eşti bietul meu 
Gosseu!... Piei de aici în clipă, găliganule! 

— Uşurel! Făcu Maldent; ba-s Gosseu, că doar îs în patul 
lui! 

Argumentul lui Maldent păru hotărâtor căci gazda nici nu 
mai crâcni şi după ce aruncă o privire iute, la lumina 
flăcăruiei ce se aprinsese, către soţul improvizat, murmură: 

— Orice păcat îşi are iertarea! Nu se cade a dori moartea 
păcătosului, cum zice Evanghelia Domnului nostru. 

Şi se întoarse cu nasul la perete. 


Maldent profită de lumina ce se făcuse în cameră ca să 
arunce şi el o privire în juru-i. 

Se afla în casa unui ţăran înstărit: masă de stejar, dulap de 
nuc, perdele de serj; pe un scaun erau aşezate straiele de 
duminică pe care gospodina avusese grijă să le pregătească 
pentru ca adevăratul Gosseu să le găsească la întoarcere. 

Soldaţii priveau şi ei cu ochi la fel de ageri şi iscoditori, dar 
cum nu exista nici cel mai mic indiciu care să le poată trezi 
bănuieli în privinţa lui Maldent, începură a vorbi între ei în 
spaniolă, însă fără a pune la cale ceva primejdios; lucru de 
care Maldent şi-ar fi dat uşor seama, chiar să nu fi înţeles 
spaniola aşa de bine cum ştia picarda. 

Era vorba doar să-l ia cu ei călăuză, soldaţii temându-se să 
nu se rătăcească pe drumul de la Savy la Dallon. 

Văzând că asta era toată primejdia ce-l ameninţa şi că 
tocmai primejdia aceea îi oferea toate şansele de scăpare, 
Maldent deschise chiar el conversaţia. 

— Ia ascultați, domnilor soldaţi, zise el, nu vă mai învârtiţi 
atâta limba în gură... Spuneţi ce pofitiţi. 

Atunci şeful care vorbea franceza ceva mai bine decât 
ceilalţi, înțelegând aproximativ apostrofa lui Maldent, se 
apropie de pat şi îl făcu să înţeleagă că ceea ce doreau de la 
el era mai întâi să se scoale. 

Dar Maldent dădu din cap. 

— Nu pot, zise el. 

— Cum nu poţi? Întrebă şeful. 

— Ba! 

— Şi de ce, ba? 

— Pen-că trecând pe potecuţa de la Bourbatrie, am căzut 
de-a rostogolul în carieră şi m-am ales cu piciorul scrântit. 

Şi Maldent imită cu coatele şi partea de sus a trupului 
mersul unui om care şchioapătă. 

— Bine! Zise sergentul, dacă-i aşa, îţi vom da un cal. 

— Mulţam frumos! Răspunse Maldent. Da nu ştiu să 
încalec pe-un cal; pe-un căluţ, mai merge! 

— Atunci, ai să înveţi, zise sergentul. 


— Ba, ba, ba! Spuse Maldent scuturând din cap din ce în 
ce mai tare, nu mă sui cu nici un chip pe cal! 

— Aha! Nu te sui cu nici un chip pe cal! Rosti spaniolul 
apropiindu-se de Maldent şi ridicând biciul; vedem noi 
îndată! 

— Mă sui pe cal! Mă sui pe cal! Strigă Maldent sărind jos 
din pat şi ţopăind într-un picior, ca şi cum într-adevăr nu-l 
putea pune jos pe celălalt. 

— Aşa mai merge! Zise spaniolul. Şi acum să ne îmbrăcăm 
repede. 

— Bine, bine, făcu Maldent, dar nu mai strigaţi aşa că mi-o 
treziţi pe biata Catherine, care are fierbinţeli că-i iese o 
măsea de minte... Dormi, biată Catherine, dormi! 

Şi Maldent, tot ţopăind într-un picior, aruncă pătura peste 
capul bietei Catherine care neavând încotro trebui să se 
prefacă că doarme. 

Nu fără rost acoperise Maldent cu pătura capul 
Catherinei; ochise pe scaun hainele de duminică, nou-nouţe 
ale lui jupân Gosseu şi-i venise ideea nu prea generoasă de 
a şi le însuşi în locul uniformei cazone zdrenţăroase pe care 
o împinsese prudent sub pat. 

Substituirea asta avea pentru el un dublu avantaj: mai 
întâi, pantaloni şi vestă noi în locul unei veste vechi şi a 
unor pantaloni uzaţi, şi apoi, o îmbrăcăminte ţărănească în 
locul uniformei militare, ceea ce-i da o mai mare siguranţă 
pentru restul călătoriei. 

Începu deci să se îmbrace cu straiele de sărbătoare ale 
bietului Gosseu, atât de calm de parcă i-ar fi fost făcute pe 
măsură şi le-ar fi plătit din propria-i pungă. 

De altfel, se înţelege că gospodinei nu-i ardea deloc să 
privească ce se petrece; nu mai avea decât o dorinţă, ca 
falsul ei soţ să plece cât mai repede. 

Iar Maldent, care se temea că ar putea să apară în orice 
clipă în pragul uşii adevăratul Gosseu, se grăbea cât se 
putea. 


Până şi soldaţii, grăbiţi să ajungă la Dallon îl ajutau pe 
Maldent să-şi pună boarfele lui Gosseu. 

În zece minute, operaţia fu isprăvită. Era minunat cât de 
bine îi veneau lui Maldent straiele lui Gosseu. 

După ce se văzu îmbrăcat, Maldent luă lumânarea sub 
pretext că-şi caută pălăria; dar lovindu-se de un taburet, 
lăsă să-i cadă din mână lumânarea care se stinse. 

— Îra! Bombăni el ca pentru sine, nu se află făptură mai 
nătângă pe lumea asta ca un ţărănoi lipsit de glagore. 

Şi, ca pentru propria-i satisfacţie, adăugă în şoaptă: 

— În afară de-un anume soldat care crede că are prea 
multă. 

Apoi rosti cu voce jalnică: 

— Rămâi cu bine, puicuţă dragă! Eu am luat-o din loc. 

Şi sprijinindu-se de braţul unui soldat, falsul Gosseu ieşi 
şchiopătând. 

La uşă găsi un cal gata înşeuat. A fost o întreagă comedie 
să-l urce pe Maldent pe cal; striga din răsputeri să-i dea un 
măgar sau o măgăriţă şi trebuiră să-l ridice trei oameni 
pentru a izbuti să se aşeze în şea. 

Odată încălecat, treaba a mers şi mai prost! Cum voia calul 
s-o ia la trap, Maldent prindea a scoate strigăte jalnice 
agăţându-se cu disperare de oblâncul şeii, trăgând aşa de 
tare de hăţuri că bietul cal zăpăcit făcea tot ce-i sta în 
putinţă ca să se descotorosească de un călăreț atât de 
neplăcut. 

Drept care, la colţul unei străzi, calul, profitând de faptul 
că sergentul îi arsese una bună cu biciul peste crupă şi că în 
acelaşi timp Maldent îi lăsa frâul liber şi-i înfingea pintenii 
în burtă, o luă la goană, nebuneşte. 

Maldent striga din toate puterile ajutor, dar înainte ca 
cineva să-l poată opri, cal şi călăreț se făcură nevăzuţi. 

Comedia fusese atât de bine jucată că abia după ce se 
stinse zgomotul galopului începură spaniolii să înţeleagă că 
fuseseră traşi pe sfoară de călăuza lor care, după cum se 
vede, nu-i călăuzise mult timp. 


Astfel ajunsese Maldent în la Fere cu un cal de escadron şi 
în straie de ţăran şi era cât pe ce să fie întemnițat, 
spânzurat ori tras pe roată din pricina nepotrivirii dintre cal 
şi costum. 

Acum ne mai rămâne să lămurim cum ajunsese scrisoarea 
lui Coligny în mâinile lui Emmanuel-Philibert, ceea ce va fi 
totodată mai puţin picant şi mai scurt de povestit. 

Două ore după plecarea falsului Gosseu, adevăratul 
Gosseu se întorsese acasă; găsise întregul sat în mare 
tulburare şi pe nevastă-sa plângând. Biata Catherine 
povestea la toată lumea cum intrase la ea un banditcăci din 
pricină că-şi aştepta bărbatul făcuse imprudenţa să-şi lase 
uşa descuiată - care, cu pistolul în mână, o silise să-i dea 
hainele lui Gosseu de care fără îndoială ticălosul avea 
nevoie pentru a scăpa de urmărirea justiţiei; - căci un om în 
stare să se poarte atât de crunt cu o biată femeie nu putea 
fi decât un mare criminal! 

— Atunci, oricât de mânios era adevăratul Gosseu 
văzându-se jefuit cu atâta neruşinare de boarfele-i nou- 
nouţe, dar văzându-şi femeia cuprinsă de o disperare atât 
de mare se grăbi mai întâi s-o consoleze; apoi îi venise 
ideea fericită că poate scotocind prin buzunarele hainelor 
flenduroase lăsate în locul frumoaselor straie noi, va găsi 
vreun indiciu care îl va ajuta să-l descopere pe ticălosul de 
hoţ. Şi, într-adevăr, găsise scrisoarea adresată de amiral 
unchiului său, domnul de Montmorency, scrisoare uitată de 
aventurier în vestă; treabă de care acesta nu se prea 
sinchisise, ştiind-o pe de rost şi fiind gata să spună prin viu 
grai conetabilului conţinutul ei. 

S-a văzut, de altfel, că lipsa acelei scrisori era să-i fie 
fatală. 

Primul gând al adevăratului Gosseu care în fond era om de 
treabă, fusese să ducă scrisoarea la adresă; dar chibzuind 
că, în loc de-al pedepsi pe hoţ, îi aducea un serviciu, 
deoarece îi făcea comisionul pe care acesta neglija să-l 
îndeplinească, ura, acea proastă sfătuitoare, îi şoptise ideea 


s-o ducă la Emmanuel-Philibert, adică la duşmanul 
conetabilului. 

În felul acesta curierul nu va avea bucuria de a-şi vedea 
misiunea îndeplinită, ci dimpotrivă, va fi poate biciuit, 
întemnițat, executat, bănuit fiind de conetabil că a trădat. 

Trebuie să spunem că Gosseu stătu câtva timp în cumpănă 
între primul impuls şi al doilea; dar, ca şi cum ar fi cunoscut 
axioma pe care avea s-o formuleze domnul de Talleyrand 
trei secole mai târziu, luptă cu succes împotriva primei 
intenţii, care era cea bună şi cedă glorios celei de a doua 
care era cea rea. 

Aşa că, îndată ce se făcu ziuă, cu toate rugăminţile femeii 
lui care avea o inimă deajuns de miloasă, ca să ceară lui 
bărbatu-său îndurare pentru netrebnicul mişel, porni la 
drum spunându-i: 

— Las' Cath'reine, nu-mi mai împuia urechile cu golanul 
acela... Nu, nu, am terminat. Mi-a intrat în cap c-o să fie 
spnâzurat şi aşa are să fie. Fir-ar să fie! 

Şi îndârjit în hotărârea lui, încăpăţânatul Picard dusese 
într-adevăr scrisoarea lui Emmanuel-Philibert, care 
bineînţeles că o deschise fără nici un scrupul şi văzuse 
itinerarul trasat de domnul de Coligny conetabilului pentru 
întăririle ce se ruga să i le trimeată. 

Emmanuel-Philibert îl răsplăti generos pe Gosseu şi-l 
trimise acasă făgăduindu-i că va fi răzbunat cum se cuvine. 

Totuşi, în timpul zilei ducele de Savoia nu făcu nici o 
mişcare care ar fi putut da de bănuit că descoperise planul 
conetabilului; dar, presupunând că amiralul nu se 
mulţumise să trimită un singur curier unchiului său şi că 
acesta primise probabil cel puţin încă doi sau trei, cum se 
înseră trimise cincizeci de pionieri să taie în văile Raucourt 
şi Saint-Phal drumurile spre Savy şi Ham prin şanţuri 
adânci flancate de baricade. 

Apoi aşeză la pândă acolo pe cei mai buni archebuzieri 
spanioli. 

Noaptea trecu fără să se întâmple nimic. 


Emmanuel-Philibert se aşteptase la asta, presupunând că-i 
trebuise timp conetabilului pentru a-şi face pregătirile şi că 
comedia, cum spunea amiralul, va avea loc a doua zi. 

Aşa că în a doua seară, archebuzierii spanioli erau la 
posturile lor. 

Dar nu era destul să împiedice de a ajunge în oraş 
ajutorul. Emmanuel-Philibert se gândise că pentru a înlesni 
intrarea francezilor în Saint-Quentin, întreaga garnizoană 
se va deplasa în cartierul Ponthoille, slăbind astfel apărarea 
celorlalte puncte; că meterezul de la Vieux-Marche mai cu 
seamă nemaifiind de două zile sub ameninţarea focului 
bateriilor flamande va fi şi mai lipsit de apărare decât 
celelalte şi ordonase un atac prin surprindere în aceeaşi 
noapte. 

Am văzut cum hazardul, care-l adusese pentru interese 
personale pe Yvonnet întovărăşit de cei doi Scharfenstein 
pe meterezul de la Vieux-Marche, făcuse să eşueze acel 
atac prin surprindere. 

Dar ca o compensație, în timp ce surpriza eşua, 
ambuscada reuşea, şi cumplit încă pentru bieţii asediați, 
căci acea izbândă a inamicului le răpea ultima speranţă. 

De trei ori Dandelot revenind la atac încercă să străpungă 
zidul de foc care-l despărţea de oraş, de trei ori fu respins, 
fără ca asediaţii, în bezna nopţii ignorând dispoziţiile luate 
de ducele de Savoia, să îndrăznească a ieşi din oraş pentru 
a le da ajutor. Până la sfârşit, decimaţi de gloanţe, cei trei 
sau patru mii de oameni conduşi de Dandelot se împrăştiară 
pe câmpie, iar el, numai cu cinci ori şase sute de oameni se 
întoarse a doua zi, 8 august, la conetabil căruia îi povesti 
eşecul. Acesta, după ce îl ascultă bombănind, se jură, 
fiindcă spaniolii îl forţau şi pe el să intre în joc, că avea să le 
arate el un şiretlic de vechi războinic. 

Aşa că din acel moment se hotări să ducă chiar el în 
persoană cu întreaga-i oaste - care de altfel nu era nici cât 
a cincea parte din armata spaniolă - ajutor de oameni şi 
provizii oraşului Saint-Quentin. 


A fost o teribilă lovitură pentru asediați când aflară a doua 
zi dimineaţă de cele două veşti, a atacului prin surprindere 
de care scăpaseră şi a eşecului suferit de ajutorul adus de 
fratele amiralului. 

Nu se mai puteau deci bizui decât pe propriile lor forţe şi 
s-a văzut care erau forţele lor. 

După ce Maldent primi chiar din gura lui Dandelot 
aprobarea pentru felul cum se comportase, se strecură prin 
zona primejdioasă şi la orele trei dimineaţa, sosind pe 
vechea şosea dinspre Vermand, bătu la poarta Ponthoille. 

Ultimele cuvinte rostite de Dandelot erau un mesaj către 
fratele său pe care îl îndemna să nu dispereze şi să-i 
transmită ştire prin Maldent de îndată ce va găsi vreun alt 
mijloc de a aproviziona oraşul. 

Era o promisiune, dar o promisiune prea vagă ca să poţi 
întemeia vreo speranţă pe dânsa. Din cauza asta a doua zi 
Coligny, pe când expunea consilierilor comunali şi 
primarului situaţia mai mult decât gravă în care se aflau, 
socoti mai cuminte să nu sufle nici o vorbă despre acea 
făgăduială. 

Cetăţenii, spune Coligny în Memoriile sale, la început se 
cam tulburară; curând însă se adunară şi amiralul putu, cu 
ajutorul lor, să ia noi măsuri. 

Mulţi oameni necăjiţi de prin împrejurimi, de frica jafului - 
sport în care Spaniolii aveau faima că-s neîntrecuţi - se 
refugiaseră în oraş, cum am mai spus, aducând cu ei ce 
aveau mai de preţ. Între cei care veniseră să ceară 
ospitalitate în Saint-Quentin se aflau şi doi nobili de neam 
mare, încercaţi în război; seniorii de Caulaincourt şi 
d'Amerval. 

Coligny îi chemă la el şi-i pofti să-şi ridice fiecare câte un 
drapel în Piaţa Primăriei ca să facă înrolări, făgăduind că 
fiecare om ce se va înrola va primi un scud gratificaţie şi un 
sfert de soldă avans. 

Cei doi gentilomi acceptară; fiecare îşi ridică câte un 
drapel militar şi în vreo patru, cinci ore izbutiră să înroleze 


două sute douăzeci de oameni care erau, cum mărturiseşte 
însuşi Coligny, destul de bine înarmaţi şi bine echipați 
pentru împrejurarea asta. 

Amiralul îi trecu în revistă chiar în seara aceea şi ordonă 
să li se dea gratificaţia şi sfertul de soldă promis. 

Apoi, socotind că sosise momentul de a lua măsuri 
drastice, cum puţinele alimente ce mai rămăseseră în oraş îl 
sileau să înlăture toate gurile nefolositoare, puse să sune 
trompetele şi să dea de veste că toţi oamenii, bărbaţi şi 
femei, veniţi în bejenie la Saint-Quentin de prin satele 
vecine, vor fi înrolați pentru a lucra la reparaţii şi care nu 
se vor supune, vor fi biciuiţi pe la răspântii la prima abatere 
de la datorie şi spânzurați la a doua; „iar cei cărora nu le 
convenea asta, adăuga strigarea, să se adune cuooră 
înainte de înnoptat la poarta Ham, care li se va deschide 
pentru a-i lăsa să plece”. 

Din nefericire pentru acei oameni, din care majoritatea 
dintre ei ar fi preferat plecarea în locul muncii, în timpul 
zilei se auziră tobe bătând, trompete sunând şi se zări o 
nouă trupă îmbrăcată în albastru sosind dinspre Cambray. 

Era armata engleză alcătuită din douăsprezece mii de 
oameni care venea să se alăture oştirii ducelui de Savoia şi 
să ocupe tabăra ce i se pregătise; în două ore întregi 
blocada oraşului, închizând cea de a patra latură şi 
întinzându-se de la cartierul Isle până la Florimont. 

Cei trei generali care o comandau erau Pembroke, Clinson 
şi Grey. 

Aducea douăzeci şi cinci de tunuri, dispunând astfel ea 
singură de o artilerie de două ori mai numeroasă decât cea 
pe care amiralul fusese nevoit s-o împrăştie pe toată 
circumferința meterezelor. 

De pe înălţimea zidurilor, locuitorii priveau uluiţi cea de a 
treia oştire care venea să se unească cu celelalte două; dar 
amiralul trecea prin mulţime spunând: 

— Haideţi, oameni buni, curaj! Doar nu vă închipuiţi că am 
venit la voi şi am adus atâţia bărbaţi vrednici fiindcă mi-ar fi 


venit chef să plec pe lumea cealaltă şi să-i iau şi pe dânşii cu 
mine?... Dacă va trebui să ne bizuim numai pe puterile 
noastre, vă dau cuvântul meu că de mă veţi sprijini ca şi 
până acum, garnizoana este destul de tare ca să ţină piept 
duşmanilbr noştri! 

Şi în urma lui frunţile se înălţau, ochii începeau să 
sclipească şi chiar cei mai abătuţi îşi spuneau unii altora: 

— Să prindem curaj, fraţilor! N-o s-o păţim mai rău decât 
domnul amiral şi dacă domnul amiral îşi ia răspunderea, să 
ne bizuim pe cuvântul lui. 

Dar nu era acelaşi lucru pentru sărmanii ţărani străini în 
Saint-Quentin care nevrând să-şi expună vieţile lucrând sub 
focul duşmanului se pregătiseră să iasă din oraş; sosirea 
armatei engleze le închidea porţile şi primejdia fiind la fel 
de mare dacă plecau, mulţi se hotărâră s-o înfrunte 
reparând zidurile. 

Ceilalţi, ţinând cu orice preţ să părăsească oraşul, fură 
scoşi afară prin poarta Ham. Erau peste şapte sute. 

Timp de douăzeci şi patru de ore, nenorociţii aceia 
rămaseră pitiţi în şanţuri, neîndrăznind să treacă prin 
mijlocul armatelor engleze ori spaniole; dar până la urmă, 
foamea silindu-i, în seara zilei a doua porniră doi câte doi, 
cu capetele plecate şi mâinile împreunate, înspre liniile 
inamice. 

A fost un spectacol teribil pentru cei din oraş să privească 
pe acei nenorociţi, înconjurați de oştenii spanioli şi englezi, 
împinşi brutal cu cozile suliţelor în tabără pe când cereau 
zadarnic îndurare. 

Toată lumea în jurul amiralului plângea. „Totuşi, 
comentează acesta, a fost o mare uşurare pe de o parte, 
căci aş fi fost silit ori să-i hrănesc, ori să-i las să moară de 
foame”. 

Seara, Coligny ţinu sfat cu vrednicii cetăţeni ai Saint- 
Quentin-ului. Acum, când oraşul era complet blocat, trebuia 
găsită o nouă trecere pe unde conetabilul să mai încerce o 


tentativă de a-i ajuta. Se alese trecerea peste Somme, prin 
mlaştinile Grosnard. 

Mlaştinile erau foarte periculoase din pricina turbăriilor şi 
a puţurilor de scurgere, dar vânătorii obişnuiţi cu locurile 
acelea socotite de nestrăbătut declarară că dacă li se 
dădeau cincizeci de oameni cu fascine, vor încerca chiar în 
acea noapte să înjghebe o trecere lată de vreo zece 
picioare, ca un fel de drum prin mijlocul mlaştinilor, până la 
Somme. 

În privinţa malului stâng, nu aveau nici o grijă căci era 
uşor de străbătut. 

Amiralul trimise şi pe Maldent odată cu lucrătorii, 
încredinţându-i o scrisoare pentru unchiul său în care îi 
schiţa conetabilului un plan al împrejurărilor, atrăgându-i 
atenţia să nu se înşele asupra punctului unde trebuia să 
aibă loc îmbarcarea; îi mai recomanda să facă rost de bărci 
cu fundul plat, deoarece el nu avea decât patru luntre mici 
în bună stare şi că în cea mai mărişoară dintre ele nu 
puteau încăpea decât cel mult patru oameni. 

Dacă izbuteau să deschidă drum peste noapte, Maldent 
trebuia să treacă râul înot şi să ajungă la conetabil. Dacă 
răspunsul era urgent, îl va aduce în acelaşi chip. 

Pe la orele două de noapte, vânătorii şi lucrătorii se 
întoarseră înştiinţând că întocmiseră un drum pe care 
puteau să treacă şase oameni în front. 

Treaba se făcuse fără nici o piedică, deoarece specialiştii 
ce sondaseră mlaştinile pentru ducele de Savoia 
raportaseră că ar fi o nebunie să rişte a le străbate vreo 
trupă. 

Maldent trecuse râul înot şi o luase de-a dreptul peste 
câmp spre la Fere. 

În privinţa asta toate mergeau cât se poate de bine şi se 
întrezărea, e adevărat, o rază de speranţă care cu ajutorul 
celui Atotputernic putea să crească. 

În zorii zilei amiralul se afla pe platforma mănăstirii 
Collegiale. Era în dimineaţa zilei de 9 august. Din punctul 


acela înalt putea vedea bine cele trei tabere inamice şi 
toate lucrările asediatorilor. 

În douăzeci şi patru de ore, de când Coligny nu se mai 
urcase în observatorul său, spaniolii progresaseră grozav şi 
se vedea, după movilele de pământ proaspăt ce se ridicau 
spre Remicourt, că pionierii lor lucrau de zor. 

Amiralul trimise imediat după un priceput miner englez, 
numit Lauxfort, şi-l întrebă ce credea despre săpăturile ce 
le făcea inamicul. Omul era de părere că spaniolii 
începuseră a săpa o mină, dar îl linişti pe amiral explicându- 
i că, printr-o fericită întâmplare, şi el începuse de vreo 
două, trei zile o contraminare atât de potrivită, încât îşi 
asuma răspunderea să zădărnicească lucrările duşmanului 
ce-l îngrijorau pe amiral. 

Dar, în acelaşi timp cu lucrările de minare, spaniolii mai 
efectuau şi altă operaţiune la fel de îngrijorătoare: săpau 
tranşee care - înaintând încet, adevărat, dar fără a putea fi 
oprite - se apropiau de oraş. 

Se făceau trei tranşee, toate amenințând meterezul de la 
Remicourt, spre care înaintau în zigzag: una în faţa turnului 
Apelor, a doua în faţa porţii Remicourt şi a treia în faţa 
turnului Roşu. 

Amiralul n-avea cum se împotrivi construirii acelor 
tranşee. I-ar fi trebuit oameni mai mulţi pentru a putea 
efectua ieşiri ca să le distrugă şi suficienţi archebuzieri 
pentru a susţine acele atacuri şi a le proteja retragerea; ori, 
după cum am văzut, dispunea acum, cu adausul noilor 
recruți, de şase, şapte sute de oameni abia şi adunând toate 
armele nu izbutise să facă rost decât de vreo patruzeci de 
archebuze; astfel că, aşa cum spunea chiar el, nu putea cu 
nici un chip să împiedice acele lucrări, fapt de care se 
necăjea foarte. 

Tot ceea ce putea face amiralul era deci să repare mereu, 
cât de cât, ceea ce distrugeau Spaniolii. 

Curând însă, nici acele reparaţii nu mai fură posibile. În 
ziua de 9 se auzi bubuind o nouă baterie care, instalată pe 


platforma mănăstirii Saint-Quentin-en-Isle şi bătând pieziş 
asupra meterezului Remicourt de la turnul Apelor până la 
turnul Roşu, făcea imposobilă orice reparaţie, căci nici un 
lucrător nu mai îndrăznea să se apropie. Totuşi, cum 
reparaţiile deveneau cu atât mai urgente cu cât ravagiile 
artileriei inamice erau mai importante, amiralul întâi folosi 
bătaia, dar văzând că mijlocul acesta, atât de eficace în alte 
împrejurări nu era destul de convingător în acest caz, se 
întocmi o listă de pionieri cărora li se promise un scud pe zi 
şi hrană bună. Acele râvnite trufandale, cum spune 
amiralul, hotărâră pe vreo sută de lucrători să se angajeze. 

Pe de altă parte, Maldent sosise teafăr în la Fere şi imediat 
ce conetabilul luase cunoştinţă de cumpăna în care se afla 
nepotul său şi de lucrările efectuate prin mlaştini, ce-i 
dădeau posibilitatea de a-i veni într-ajutor, se hotărâse să 
viziteze chiar el acele locuri fără întârziere. 

Aşa că, la o oră după sosirea lui Maldent în la Fere, plecă 
în fruntea unei trupe de două mii de călăreţi şi patru mii de 
pedestraşi, mergând până la Essigny-le-Grand, unde se 
opri. 

Acolo, după ce îşi aşeză armata în poziţie de luptă, trimise 
înainte trei ofiţeri să cerceteze poziţia spaniolilor şi ce 
distanţă era de la avanposturile lor până la oraş şi râu; apoi, 
în urma lor, chiar el împreună cu cei mai încercaţi 
comandanţi se apropie cât putu de mlaştinile râului Somme, 
adică până la satul Gruois. 

Cei trei ofiţeri trimişi în recunoaştere putură înainta până 
la Abbiette, depăşind un post spaniol de archebuzieri; şi 
după ce văzură mlaştinile de la Gauchy şi cercară malurile 
râului Somme, se întoarseră la conetabil, confirmând tot ce 
spusese Maldent. 

Imediat acesta primi de la conetabil o scrisoare care 
vestea pe Coligny să nu mai aibă altă grijă decât să reziste 
încă o zi, două şi că ajutoarele cerute îi vor sosi dintr-o clipă 
în alta. 


Îl poftea deci pe amiral să fie cu mare grijă că la orice oră 
din zi ar sosi ajutorul, să nu fie lăsat să aştepte în afara 
zidurilor. 

Si cum în orice caz ajutorul trebuia să sosească dinspre 
Tourival, amiralul dublă străjile în partea aceea şi ordonă să 
se aducă un mare număr de scări sub hangarele magaziei 
cu praf de puşcă, pentru ca cei ce soseau să poată, în 
acelaşi timp, intra pe portiţa Sainte-Catherine şi trece peste 
zid. 

Conetabilul îşi regăsi armata la Essigny-le-Grand, cam în 
acelaşi timp când Maldent intra în oraş. 

Hotărârea conetabilului era să dea ajutor Saint-Quentin- 
ului făţiş şi-n plină zi. Întunericul şi şiretlicurile fuseseră 
atât de neprielnice primei încercări, încât voia de astădată 
să se bizuie pe cele două susținătoare ale curajului, lumina 
soarelui şi lupta pe faţă. 

Conetabilul se întoarse deci în la Fere, îşi adună infanteria, 
cavaleria, artileria cu cincisprezece tunuri şi trimise ordin 
mareşalului de Saint-Andre, care se afla la Ham, să-l 
întâlnească în ziua de 10 august dis-de-dimineaţă pe 
drumul ce duce din la Fere spre Saint-Quentin. 

După ce înmână lui Coligny mesajul, Maldent se duse de-a 
dreptul la cortul aventurierilor. 

Găsi pe fiecare la postul său; toate chipurile erau 
surâzătoare. Afacerile lui Yvonnet mergeau minunat. 
Fracasso abandonase infinitivul verbului a ruina în favoarea 
participiului său, ruinat, la care găsise imediat rima, 
spânzurat. Cei doi Scharfenstein inventaseră o mică afacere 
ce le aducea un câştig destul de frumuşel: făceau împreună 
ieşiri nocturne, stând la pândă pe la trecerile dintre tabere 
şi, cu un soi de umblăciu născocit de ei cu care ajungeau la 
o distanţă de douăsprezece picioare, aşteptau trecătorii 
care primeau în ceafă o lovitură repezită, fie de Frantz, fie 
de Heinrich şi cădeau, bineînţeles, fără să aibă timp să 
spună măcar „of”! Şi cum spaniolii şi flamanzii de abia 
primiseră solda din urmă, împreună cu o gratificaţie de 


începere a campaniei, cei doi giganţi îl trăgeau spre ei pe 
omul mort ori leşinat, jefuindu-l. Dacă era mort, trecătorul 
nu se mai trezea; dacă era numai leşinat, se trezea legat 
cobză, cu un căluş în gură, cu încă vreo trei, patru camarazi 
lângă el, legaţi şi cu gura astupată, întocmai ca dânsul. 
Apoi, când sosea vremea culcării, Scharfensteinii luau în 
cârcă pe cei trei, patru prizonieri şi oricât de modeste erau 
preţurile răscumpărării, nemţii noştri, oameni ai ordinei, le 
aliniau la avutul asociaţiei. Procope îşi continua activitatea 
de notar clandestin şi de procurist în partibus; nu mai 
prididea cu întocmirea testamentelor, din care pricină 
dublase preţul şi făcea numai cu şase livre bucata. Lactance 
muta încetul cu încetul pivniţa iacobinilor, renumită ca cea 
mai bună din întreaga regiune, aducând-o sub cortul 
aventurierilor, Pilletrousse se întorcea cu pungi pe care, 
pretindea că le găsise pe urmele cailor şi mantale 
descoperite pe borne. 

— Afacerile băneşti mergeau deci la fel de strălucit ca şi 
cele amoroase; aurul curgea din toate părţile şi, cu toate că 
sosea în râuleţe mici, acestea promiteau să formeze un râu 
mare, astfel că de-ar mai fi durat războiul încă un an, doi, 
toţi aventurierii noştri s-ar fi putut retrage cu un avut onest 
câştigat, pentru a-şi urma în tihnă şi cinste înclinările 
înăscute ce-i îndemna, pe unul către dragoste, pe altul 
către poezie. 

Toţi erau deci cu surâsul pe buze, în afară doar de bietul 
Malemort. 

Malemort gemea jalnic; niciodată nu-l mai auziseră 
văicărindu-se în asemenea hal. Nu că-i mergea mai rău - 
dimpotrivă; Malemort însă, după preceptul lui Socrate 
(cunoaşte-te pe tine însuţi), făcuse un studiu, nu psihologic 
ci anatomic al fiinţei sale şi se cunoştea perfect. Simţea 
apropiindu-se o acţiune hotărâtoare şi cu oricâtă hărnicie 
se vindecau rănile răscusute, îşi dădea bine seama că-i va fi 
cu neputinţă să-şi joace rolul şi să se aleagă cu vreo nouă 
ciopârţeală pe faţă. 


Maldent, vestind confidenţial apropiata sosire a 
conetabilului, făcu să sporească la culme disperarea 
camaradului său. 

Era ora cinei; aventurierii se aşezară la masă. Bine-teles 
că datorită infinitelor resurse ale imaginaţiei lor, pe ea se 
aflau feluri mai alese decât pe masa amiralului. Mai cu 
seamă vinul adus, cum am mai spus, de fratele Lactance era 
din belşug şi straşnic de gustos. 

Aşa că nu mai isprăveau cu toasturile. 

Se bău întâi pentru întoarcerea lui Maldent, apoi în 
cinstea sonetului lui Fracasso pe care, în sfârşit, îl izbutise, 
în sănătatea lui Malemort, apoi a regelui, a amiralului, a 
domnişoarei Gudule şi la urmă - trebuie să spunem că asta 
era o amintire de-a lui Maldent - în sănătatea bietei 
Catherine Gosseu. 

Numai ce doi Scharfenstein care, neavând prea mare 
uşurinţă de exprimare, băuseră, ba chiar băuseră mai mult 
ei doi decât ceilalţi şapte împreună, nu ridicaseră încă 
paharul în cinstea nimănui. 

În sfârşit, Heinrich se ridică cu paharul plin în mână, cu 
gura zâmbitoare sub mustaţa groasă, cu ochii sclipitori sub 
sprâncenile late. 

— Gamarazi, rosti el, brobun o înghinare. 

— Tăcere, domnilor! Strigă aventurierii, Heinrich vrea să 
închine un pahar! 

— Şi eu, zise Frantz. 

— Şi Frantz vrea! Strigară aventurierii. 

— Ta! 

— În sănătatea cui, Frantz? Vorbeşte tu întâi; dăm 
cuvântul celui mai tânăr. 

— A gelui be gare îl brobune unghiul. 

— A! Bravo strigară aventurierii; nepot respectuos, ca 
întotdeauna!... Hai, spune Heinrich, în sănătatea cui? 

— Brobun za bem în zanatate tinerului videaz gare ne-a 
overit gângi zute scuzi de aur bentru miga avagere 
gunozguta, ştiţi foi... 


Şi făcu gestul cam brutal al unui om ce omoară un iepure. 

— A! Da, zise Yvonnet, bastardul de Waldeck... Mă rog! Nu 
l-am mai zărit de atunci; nu ne-a dat arvună şi nici nu ne-a 
spus în ce zi are nevoie de noi. 

— N-are avage, zise Heinrich, a dat guvintul, şi un german 
are un singur guvint; fa feni, fa da arfuna şi ne la fixa ora. 

— Îţi mulţumesc, Heinrich, că ai încredere în mine, spuse o 
voce la intrarea cortului. 

Aventurierii se întoarseră într-acolo. 

— Domnilor, spuse bastardul de Waldeck înaintând, iată 
cei o sută de scuzi de aur pe care vi i-am promis drept 
acont şi îmi veţi aparţine trup şi suflet mâine toată ziua, sau 
mai degrabă astăzi, căci este ora unu după miezul nopţii. 

Şi aruncă pe masă cei o sută de scuzi de aur, apoi, luând 
paharul pe care Malemort, spre marea-i părere de rău, îl 
lăsase plin: 

— Acum, domnilor, zise el, să bem în cinstea propunerii 
bravului Heinrich... Să bem bentru reuzita migei avageri! 

Şi aventurierii băură voioşi pentru reuştia micii afaceri 
adică, cu alte cuvinte, pentru moartea lui Emmanuel- 
Philibert. 

XIV. BĂTĂLIA DE LA SAINT-LAURENT. 

Să ne întoarcem la conetabil. 

În aceeaşi zi - căci după cum observase, pe bună dreptate, 
bastardul de Waldeck, prima oră a zilei de 10 august 1557 
tocmai sunase în clipa când închina paharul - în aceeaşi zi, 
pe la orele şapte dimineaţa, trupele mareşalului de Saint- 
Andre, venind de la Ham sub conducerea contelui de 
Larochefoucauld, făcură joncţiunea cu armata 
conetabilului. 

Cele două armate, ori mai bine zis fracțiuni de armată, 
astfel reunite formau, pentru a ne exprima în termeni 
militari, un efectiv de nouă sute de cavaleri în armură, o 
mie de călăreţi şi archebuzieri călări, cincisprezece 
companii franceze de infanterie şi douăzeci şi două 
germane; în total vreo nouă sau zece mii de oameni. 


În fruntea acestei oşti slabe pornea conetabilul să atace o 
armată care prin adăugarea trupelor engleze se ridica la 
aproape şaizeci de mii de oameni! 

Aşa că la consfătuirea din ajun, când îşi arătase ho-tărirea 
de a porni cu zece mii de oameni în ajutorul unui oraş 
asediat de şaizeci de mii, mareşalul de Saint-Andre îi 
atrăsese luarea aminte cât de primejdioasă era asemenea 
expediţie şi cât de temut putea fi un duşman atât de 
întreprinzător ca ducele de Savoia în cazul unei retrageri 
de şase leghe pe o câmpie unde nu găseai nicăieri un 
adăpost. 

Doar conetabilul răspunse cu bine cunoscuta-i delicateţă: 

— Ei drăcie! Poţi lăsa în seama mea, domnule, să hotărăsc 
ce-i de făcut pentru binele Statului. E multă vreme de când 
am învăţat când şi cum trebuie dată ori evitată o bătălie; 
nu-ţi fă griji în privinţa aslta. 

Conetabilul plecase în timpul nopţii. Spera să ajungă la 
moara din Gauchy pe la patru dimineaţa, dar n-ajunse decât 
la zece, marşul fiind încetinit de bagaje şi tunuri. 

Cu toate acestea, ducele de Savoia, prost informat de 
spionii lui fu surprins de armata franceză ce apăru deodată 
pe înălțimile de la Gauchy. 

Ba conetabilul avu chiar vreme să pună mâna pe două 
companii de şase sute de oameni ce ocupau posturi 
avansate. 

Ajunsă acolo, armata franceză se afla în faţa armatei 
spaniole; dar râul Somme şi mlaştinile de la Abbiette 
despărţeau cele două oşti care n-aveau alt mijloc de a se 
întâlni decât o şosea situată în partea de jos a taberei 
spaniole şi pe care nu puteau înainta decât cel mult patru 
oameni în front. 

După toate câte am povestit despre asediu, câteva cuvinte 
vor fi deajuns pentru a arăta situaţia conetabilului şi a 
scoate în evidenţă greşelile pe care le-a săvârşit în acea zi 
fatală. 


Întreaga oştire spaniolă, flamandă şi engleză ocupa malul 
drept al râului Somme. 

Cele paisprezece steaguri ale lui Julien Romeron şi 
Carondelet, ocupau ele singure cartierul Isle, iar cele două 
companii pe care le surprinsese la început conetabilul 
ocupau moara de la Gauchy, amândouă fiind plasate, cartier 
şi moară, pe malul stâng al râului. 

Ori, odată ajuns la moara de la Gauchy şi cele două 
companii luate, manevra de executat era foarte simplă: 
trebuiau blocate în cartier cele paisprezece steaguri 
împreună cu cei doi comandanţi spanioli, punând şase 
tunuri în baterie spre şosea, singura trecere posibilă pentru 
armata inamică, apoi trimişi în linişte la Saint-Quentin câţi 
oameni erau necesari şi, odată oraşul aprovizionat, să se 
retragă sacrificând două tunuri şi o sută de oameni care ar 
fi continuat tirul asupra şoselei şi care erau suficienţi 
pentru a păzi trecerea. 

Conetabilul făcu prizoniere cele două companii, blocă cele 
paisprezece steaguri în cartierul Isle şi, neglijând complet 
şoseaua, dădu ordin să se lase pe Somme cele paisprezece 
bărci pe care le adusese în urma avertizării asediaţilor că ei 
n-aveau decât vreo trei, patru bărci mici. 

Dar atunci se observă că în loc să fi fost aşezate în fruntea 
coloanei, căruțele ce trăgeau bărcile fuseseră orânduite la 
coadă. 

Pierdură două ore ca să le aducă şi o oră ca să le împingă 
până la marginea apei; apoi, după ce bărcile fură coborâte, 
soldaţii se buluciră cu atâta grabă în ele, încât fiind 
supraîncărcate se înămoliră în eleşteul Abbiette. 

Între timp, unul dintre arcaşii făcuţi prizonieri dimineaţă 
la moara de la Gauchy arăta conetabilului cortul ducelui de 
Savoia. 

Conetabilul instală imediat o baterie având drept ţintă 
cortul acela. 

După zece minute bateria începu să tragă, şi se putu 
vedea după mişcarea iscată în jurul cortului că ghiulelele nu 


fuseseră trase zadarnic. Totodată bărcile, pe care izbutiseră 
în sfârşit să le scoată din nămol, începură să urce în susul 
râului, răspândind un fum gros cu ajutorul unor materii 
răşinoase; acesta fiind semnalul convenit între conetabil şi 
Coligny. 

La primul strigăt ce semnalase apariţia conetabilului, 
Coligny alergase pe cortina de la Tourival ce domina tot 
ţinutul până la moara de la Gauchy. Aşa că văzu de departe 
cum înaintau bărcile încărcate cu oameni; ordonă imediat o 
ieşire prin portiţa Sainte-Catherine, ieşire având ca scop 
sprijinirea debarcării. Totodată puse să fie cobo-râte şi 
rezemate de ziduri scări, pentru a înlesni intrarea în oraş a 
oamenilor, oricât ar fi fost de numeroşi. 

Isprăvise de dat toate dispoziţiile acestea şi urmărea cu 
ochii fumul bărcilor care se apropiau din ce în ce, când 
Procope, apropiindu-se de amiral, îi aminti de contractul 
încheiat cu aventurierii şi-i ceru o permisie de o zi, 
deoarece aventurierii aveau intenţia să întreprindă o 
acţiune pe cont propriu. 

Era chiar clauza contractului. Amiralul nu numai că n-avea 
motiv, dar nici dreptul să se opună acelei fantezii. Aşa că 
dădu deplină libertate lui Procope şi tovarăşilor săi. 

Aceştia însoţiră deci pe oamenii hotărâți pentru ieşire şi 
îndată se aflară în afară de oraş. 

Bastardul de Waldeck, în armură şi cu viziera de la coif 
lăsată, era în fruntea lor. 

Calul lui Yvonnet, cei doi cai ai lui Maldent şi un al 
patrulea cal adus de Waldeck formau cavaleria. 

Cavaleria aceasta era alcătuită din Yvonnet, Maldent, 
Procope şi Lactance. 

Pilletrousse, Fracasso şi cei doi Scharfenstein formau 
infanteria. 

Totuşi cum drumul avea să fie lung, pentru a ajunge mai 
uşor Pilletrousse şi Fracasso trebuiau să se urce pe crupele 
cailor lui Yvonnet şi Lactance. Cu cei doi Scharfenstein nu 


era nici o problemă: nu oboseau niciodată şi urmau cu 
uşurinţă galopul calului. 

Numai bietul Malemort, după cum se vede, lipsea de la 
expediţie; cum nu se putea încă ţine nici pe picioare, nici pe 
cal, îl lăsaseră să păzească cortul. 

Aventurierii se îndreptară spre podul unde trebuiau să 
acosteze bărcile. 

Într-adevăr, curând ajunseră la țărm; dar şi debarcarea se 
făcu în aceeaşi grabă şi dezordine ca şi plecarea. Fără să 
ţină seamă de semnele şi de vorbele celor trimişi de amiral 
pentru a supraveghea debarcarea şi a le arăta drumul de 
urmat pe şoseaua improvizată în mijlocul mlaşlinilor, 
soldaţii săriră pe țărm înămolindu-se până la mijloc; apoi 
zăpăciţi de acel accident, în mijlocul unei zarve atât de 
înspăimântătoare încât nu se mai putea auzi nici o 
îndrumare, începură a se împinge unii pe alţii la dreapta şi 
la stânga, unii scufundându-se în nămol şi turbă, alţii 
rătăcindu-se înspre tabăra inamicului. 

Numai Dandelot cu vreo patru suite de oameni urmară 
drumul întărit cu fascine şi ajunseră pe pământ tare. 

De pe înălţimea meterezului, Coligny disperat vedea 
împuţinându-se şi prăpădindu-se ajutorul atât de mult 
aşteptat, strigând zadarnic spre oamenii aceia ce se 
zbăteau cu sutele în mlaştinile în care-i zvârlise propria lor 
încăpățânare şi unde dispăreau încetul cu încetul fără ali 
se putea veni în ajutor. 

Totuşi Dandelot, după ce mai adună o parte din cei rătăciţi 
ori în primejdie, ajunse la poarta ascunsă cu o trupă de 
cinci sute de soldaţi şi cu cincisprezece, şaisprezece 
comandanţi - la care trebuie să mai adăugăm câţiva 
gentilomi, veniţi acolo de plăcerea lor, cum spune Coligny. 

Gentilomii aceia erau vicontele de Mont-Notre-Dame, 
seniorul de La Curee, seniorul Matas şi seniorul de Saint- 
Remy, urmaţi de un ofiţer de artilerie şi trei tunari. 

După ce îşi văzu fratele care sosea ud leoarcă din apele 
râului Somme, Coligny mărturiseşte că cea mai mare 


plăcere i-a făcut-o apariţia celor trei tunari, deoarece n- 
avea alţi artilerişti decât artilerişti improvizaţi dintre 
cetăţeni care - fiind vorba nu de curaj, ci de experienţă şi 
dexteritate - nici pe departe nu puteau răspunde cerinţelor 
unui oraş asediat şi încă asediat într-un mod atât de 
formidabil. 

Bastardul de Waldeck aşteptă liniştit împreună cu 
aventurierii până ce soldaţii debarcară, se rătăciră sau se 
înămoliră; atunci luă una din bărcile lor şi, urmat de cei opt 
oameni, cobori pe râu şi acostă lângă o pădurice de arini ce 
se întindea ca o perdea argintie într-un capăt al iazului 
Abbiette. 

Ajuns aicolo, dădu fiecăruia câte o eşarfă spaniolă, ce- 
rându-le deocamdată numai să stea liniştiţi la adăpost, gata 
să răspundă la primul ordin. 

Planul lui era uşor de înţeles. 

Ştiuse din ajun planul conetabilului de-a veni chiar el cu 
armata să dea ajutor Saint-Quentin-ului. Cunoscându-l pe 
ducele de Savoia, judecase bine că, la apariţia armatei 
franceze, Emmanuel-Philibert nu va rămâne îndărătul 
liniilor, ci dimpotrivă va ieşi la atac şi se va angaja într-o 
luptă pe malul stâng al râului Somme. Din cauza asta venise 
să se aşeze la pândă în mlaştinile de la Abbiette în preajma 
cărora, credea el, se va da bătălia şi distribuise 
aventurierilor eşarfe roşii şi galbene, căci la acea vreme nu 
existau încă uniforme, pentru a putea fi luaţi drept 
cercetaşi spanioli şi să ajungă în preajma lui Emmanuel- 
Philibert fără să trezească bănuieli, înconjurându-l. 

Odată Emmanuel-Philibert încercuit, se ştie ce voia să facă 
cu el bastardul de Waldeck. 

Vom vedea dacă se înşelase în presupunerile sale. 

Emmanuel-Philibert tocmai se ridicase de la masă când 
veniră în grabă să-l anunţe de prezenţa armatei franceze 
de cealaltă parte a râului Somme. Cortul lui era instalat pe 
o înălţime aşa că n-avu nevoie decât să iasă afară şi să se 
întoarcă în direcţia localităţii la Fere ca să vadă toată 


armata franceză aşezată în linie de bătaie pe înălțimile de la 
Abbiette; apoi aplecându-şi ochii văzu sub el, însă în afara 
bătăii archebuzelor, îmbarcarea lui Dandelot şi a oamenilor 
săi. În aceeaşi clipă auzi deasupra capului o şuierătură bine 
cunoscută războinicilor, urmată de încă vreo două, trei şi o 
ghiulea căzu la picioarele lui împroşcându-l cu nisip şi 
pietre. 

Emmanuel-Philibert făcu un pas înainte ca să ajungă într-o 
poziţie de unde să poată urmări cu ochii întreg cursul 
râului; dar în clipa când păşea, ca să spunem aşa, în 
întâmpinarea focului, simţi o mână viguroasă apucân-du-l 
de braţ şi trăgându-l înapoi. 

Era mâna lui Scianca-Ferro. 

În clipa aceea o ghiulea trecu prin cort găurindu-l din 
parte în parte. 

A rămâne mai departe în locul acela, ce era limpede că 
devenise ţinta artileriei conetabilului, însemna a se expune 
unei morţi sigure. În timp ce da ordine să i se aducă armele 
şi să i se pună şeaua pe cal, Emmanuel-Philibert se îndreptă 
spre o capelă mică, se sui pe platforma clopotniţei şi de 
acolo putu vedea că armata franceză nu se întindea decât 
până la Saint-Lazare şi că satul acela nu era păzit decât de 
un neînsemnat corp de cavalerie. 

După ce făcu acele observaţii cobori, îşi puse repede 
armura chiar sub bolta de la intrarea micii capele, chemă la 
el pe conții de Horn şi de Egmont, trimise un curier ducelui 
de Brunswick şi contelui de Mansfeld cu ordin să facă o 
recunoaştere înspre armata franceză şi mai ales să se 
asigure că şoseaua spre Rouvroy nu era ameninţată de vreo 
baterie în câmp deschis ori ascunsă, dându-le întâlnire la 
cartierul feld-mareşalului de Binincourt. 

Peste un sfert de oră sosi şi el la întâlnire. Făcuse jumătate 
din înconjurul oraşului, trecând prin Florimont şi pe drumul 
care se cheamă astăzi uliţa Infernului - care dădea la liniile 
tranşeelor ce înconjurau oraşul începând de la Saint-Pierre- 
au-Canal şi sfârşindu-se în cartierul Saint-Jean. 


Cercetaşii ducelui de Brunswick şi ai contelui de Mansfeld 
se şi întorseseră: şoseaua Rouvroy era complet liberă şi 
capătul extrem al armatei franceze nu ajungea până la 
Neuville. 

Emmanuel-Philibert dădu ordin ca imediat două mii de 
oameni să încalece şi pornind în fruntea acelei trupe de 
cavalerie, traversă primul şoseaua Rouvroy, cu cei două mii 
de călăreţi după el şi-i aşeză apoi în linie de luptă ca să 
protejeze la rândul lor trecerea infanteriei. 

Apoi, pe măsură ce soseau trupele, le îndrepta spre Mesnil 
prin Harly, evitând prin acest înconjur să fie văzute de 
armata franceză. 

Trecuseră mai mult de cincisprezece mii de oameni şi 
conetabilul se mai distra încă să tragă asupra cortului gol al 
lui Emmanuel-Philibert. 

Deodată, ducele de Nevers trimis de conetabil cu 
companiile de cavaleri în armuri şi companiile Curton şi 
d'Aubigne ca să cerceteze câmpia de la Neuville, ajungând 
pe o înălţime descoperi tot dispozitivul armatei spaniole. 

O uriaşă coloană inamică protejată de cei două mii de 
călăreţi ai ducelui de Savoia înainta dincolo de Harly şi se 
desfăşura sumbră şi compactă îndărătul localităţii Mesnil- 
Saint-Laurent, închizând deja armata conetabilului într-un 
semicerc. 

Ducele de Nevers, deşi comanda o trupă atât de slabă, se 
gândi o clipă să trimită ştire conetabilului că rămâne pe loc 
să se lupte până la moarte cu oamenii săi, pentru a da timp 
armatei franceze să bată în retragere; dar conetabilul îi 
ordonase cu străşnicie să nu se angajeze în vreo luptă, ori 
asta însemna să-i calce ordinul şi ştia cât de neînduplecat 
era conetabilul în privinţa disciplinei militare. Nu îndrăzni 
să-şi ia răspunderea unei astfel de acţiuni şi se retrase în 
ordine până la un corp de cavalerie uşoară comandat de 
prinţul de Conde, ce se lupta la moara de la Gratte-Panse, 
pe drumul spre Mesnil şi, luând-o la galop, se duse să-l 
prevină el singur pe mareşal de cele ce se întâmplau. 


Conetabilul chemă numaidecât la el pe domnul de Saint- 
Andre, pe contele de Rochefoucauld, pe ducele de Enghien 
şi pe căpeteniile oştirii sale pentru a-i înştiinţa că mulţumit 
de izbânda introducerii în Saint-Quentin a ajutoarelor 
cerute de nepotul lui, socotea potrivit să se retragă cu 
demnitate, însă cât mai grabnic cu putinţă. Aşa că poftea pe 
toţi comandanții să-şi reia locurile, să-şi îmbărbăteze 
oamenii şi să se retragă odată cu el, evitând pe cât posibil 
orice ciocnire. 

Dar conetabilul, ce se pricepea atât de bine să recomande 
altora precauţii strategice, n-avu grijă nici măcar să aşeze 
în ambuscadă câte o sută de archebuzieri în fiecare din 
morile de vânt aşezate în preajma localităţilor Urvilliers, 
Essigny-le-Grand şi a locului ce se cheamă astăzi la 
Manufacture, ca să rupă frontul inamic şi să-l ţină ocupat 
printr-un foc susţinut. 

În fruntea retragerii se afla infanteria franceză care 
înainta cu un pas rapid, dar în bună ordine, spre pădurile 
din Jussy, singurele care le puteau oferi un adăpost 
împotriva atacurilor cavaleriei. 

Era însă prea târziu; mai aveau de parcurs încă un drum 
de vreo trei sferturi de oră, când apărură la cinci sute de 
paşi depărtare de armata franceză escadroanele şi 
batalioanele armatei spaniole, formând un cerc larg în juru- 
i 

Se aflau faţă în faţă. 

Conetabilul se opri, îşi aşeză tunurile în baterie şi aşteptă. 
Superioritatea numerică a cavaleriei duşmane nu-i mai lăsa 
nici o speranţă să ajungă la pădure. 

Atunci, Emmanuel-Philibert îşi împărţi armata în trei 
corpuri mari, dând contelui de Egmont comanda aripei 
drepte, ducilor Ernest şi Eric de Brunswick comanda aripei 
stângi, le explică planul lui, le întinse mâna, primi din 
partea lor încredințarea că nu vor întreprinde nimic fără 
ordinul lui, iar el preluă comanda corpului din mijloc. 


Între armata franceză şi armata spaniolă se afla acea 
mulţime de vivandieri, de ordonanţe fără stăpâni, toată 
droaia de nenorociţi care se ţineau ca nişte paraziți de 
oştile acelor vremuri. Emmanuel-Philibert dădu ordin să se 
tragă câteva salve de tun asupra acelei ticăloase gloate. 

Asta avu efectul pe care îl aştepta: se iscă panică; vreo mie 
de bărbaţi şi femei se repeziră ţipând în rândurile soldaţilor 
conetabilului. 

Încercară să-i respingă, dar teroarea e uneori mai tare 
decât curajul. 

Ridicându-se în scări, Emmanuel-Philibert văzu 
dezordinea pe care o provoca acea năvală în rândurile 
armatei franceze. 

Atunci se întoarse spre Scianca-Ferro: 

— Contele de Egmont să atace imediat ariergarda 
franceză cu toată cavaleria flamandă... Acum e momentul! 
Zise el. 

Scianca-Ferro porni ca fulgerul. 

Apoi Emmanuel spuse ducelui Ernest ce rămăsese lângă 
el: 

— Duce, în timp ce Egmont atacă ariergarda cu cavaleria 
lui flamandă, domnia-ta împreună cu fratele luaţi fiecare 
câte două mii de archebuzieri călări şi atacați capul 
coloanei... Mijlocul rămâne în seama mea. 

Ducele Ernest plecă în galop. 

Emmanuel-Philibert urmări un timp cu privirea pe cei doi 
trimişi şi când îi văzu pe amândoi ajunşi la destinaţie şi că 
începe mişcarea ordonată de el, îşi trase sabia şi ridicând-o 
în sus, strigă: 

— Să sune trompetele! Acum e momentul...! 

Ducele de Nevers ce comanda aripa stângă a armatei 
franceze avea misiunea să înfrunte atacul contelui de 
Egmont. Prins în flanc de cavaleria flamandă pe când 
traversa valea Grugies, se întoarse şi făcu faţă inamicului cu 
companiile sale de cavalerie grea; dar două catastrofe îi 
împiedicară apărarea: un val de vivandieri ce se rostogolise 


de-a lungul mijlocului oştirii, respins rând pe rând, apăru în 
vârful dealului şi coborând ca o avalanşă, dădu buzna în 
picioarele cailor, pe când o companie de călăraşi englezi în 
solda Franţei se întoarse în loc şi se alătură cavaleriei 
flamande, împreună cu care reveni imediat să atace 
companiile ducelui de Nevers cu atâta înverşunare, încât 
urmăriră până în valea Oise o bună parte din cavaleria 
noastră care fugea într-acolo. 

În vremea asta, cu toate sforţările supraomeneşti ale 
ducelui de Nevers, care în acea zi făcu minuni de vitejie, în 
aripa stângă începuse totuşi debandada. Ducii Eric şi 
Ernest de Brunswick, executând ordinul dat unuia şi 
transmis celuilalt, atacau capul coloanei franceze pe când 
aceasta, ieşind din Essigny-le-Grand, îşi făcea apariţia pe 
şoseaua Gibercourt. 

Dar capul acelei coloane, neavând împotrivă năvala vi- 
vandierilor şi trădarea călăraşilor englezi, rezistă cu dâr- 
zenie şi-şi urmă marşul, respingând atacul archebuzierilor 
călări, dând timp conetabilului şi grosului armatei - care se 
alungise în trecerea prin Essigny-le-Grand - să-şi reia 
poziţia de luptă în mijlocul acelei vaste câmpii care se 
întinde între Essigny-le-Grand, Montescourt-Lizeroles şi 
Gibercourt. 

Acolo, conetabilul simțind că nu putea merge mai departe, 
se opri pentru a doua oară ca mistrețul încolţit ce se 
hotărăşte să ţină piept câinilor şi în timp ce spunea Tatăl 
Nostru îşi aşeză iar armata în careu şi îşi reinstală tunurile 
în baterie. 

Era a doua oprire; acum erau complet încercuiți. Trebuiau 
să învingă ori să moară. 

Bătrânul oştean nu se temea de moarte; speră deci că va 
învinge. 

Într-adevăr, vechea infanterie franceză pe care se bi-zuise 
conetabilul se arăta demnă de faima ei, rezistând şocului 
întregii armate duşmane, în timp de germanii din solda 


noastră numai la apropierea ei îşi aruncau suliţele şi îşi 
ridicau mâinile cerând îndurare. 

Pe de altă parte, ducele de Enghien, tânăr şi plin de 
ardoare, alergă cu cavaleria sa uşoară în ajutorul ducelui 
de Nevers, îl găsi pe acesta căzut de pe cal pentru a doua 
oară şi urcându-se iar în şea, deşi o primă lovitură de pistol 
îl rănise în pulpă; spunem o primă lovitură, pentru că spre 
sfârşitul zilei avea să mai primească încă una. 

Totuşi conetabilul rezista cu îndârjire. Infanteria lui 
respingând cu un nemaipomenit curaj atacul cavaleriei 
flamande, Emmanuel-Philibert aduse atunci tunuri ca să 
dărâme acele metereze vii. 

Zece tunuri traseră odată începând să deschidă o breşă în 
armată. 

Atunci ducele de Savoia trecu chiar el în fruntea unui 
escadron de cavalerie, atacând ca un simplu căpitan. 

Ciocnirea fu puternică şi decisivă; conetabilul, înconjurat 
din toate părţile, se apără cu curajul disperării - spunând, 
după obiceiul lui, Tatăl Nostru şi dând la fiecare verset al 
rugăciunii o lovitură de sabie ce dobora un om. 

Emmanuel-Philibert îl văzu de departe, îl recunoscu şi se 
repezi spre el strigând: 

— Prindeţi-l viu! Este conetabilul! 

Era timpul: Montmorency tocmai primise o lovitură de 
suliță care-i făcuse sub braţul stâng o rană pe unde i se 
scurgea sângele şi puterea. Baronul de Batenbourg şi 
Scianca-Ferro care auziseră strigătul lui Emmanuel se 
avântară într-acolo, făcând conetabilului un zid cu trupurile 
lor şi-l scoaseră din încăierare, strigându-i să se predea, 
căci nu mai avea nici un rost să reziste. 

Dar conetabilul în semn că se predă nu-şi dădu decât 
pumnalul: numai ducelui de Savoia în persoană, spunea el, 
îi va înmâna spada. 

Acea sabie, care purta pe ea floarea de crin, era doar a 
conetabilului de Franţa! 


Emmanuel-Philibert se apropie repede şi prezentându-se 
primi sabia chiar din mâna lui Montmorency. 

Acea zi fusese victorioasă pentru ducele de Savoia, dar nu 
se sfârşise încă. Lupta continuă până se făcu noapte; mulţi 
nu voiră să se predea şi muriră luptând. 

Printre aceştia erau Jean de Bourbon, duce de Enghien - 
care avu în două rânduri calul ucis şi trupul străbătut de un 
glonte pe când încerca să-l elibereze pe conetabil, Francisc 
de la 'Tours, viconte de Turenne şi încă opt sute de gentilomi 
care rămaseră culcaţi pe câmpul de bătălie. 

Cei mai de vază prizonieri, în afară de conetabil, erau 
ducele de Montpensier, ducele de Longueville, mareşalul de 
Saint-Andre, Ringravul 425), baronul de Curton, contele de 
Villiers, bastard de Savoia, fratele ducelui de Mantua, 
seniorul de Montbron, fiul conetabilului, contele de la 
Rochefoucauld, ducele de Bouillon, contele de la Roche- 
Guyon, seniorul de Lansac, seniorul de Estrees, seniorul de 
la Roche du Maine; în sfârşit, seniorii de Chaudenier, de 
Poudormy, de Vasse, de Aubigne, de Rochefort, de Brian şi 
de la Chapelle. 

Ducele de Nevers, prinţul de Conde, contele de Sancerre 
şi fiul cel mai mare al conetabilului izbutiră să se retragă în 
la Fere. 

Domnul de Bordillon îi ajunse acolo aducând singurele 
două tunuri ce scăpaseră din acea mare înfrângere, în care 
Franţa, dintr-o armată de unsprezece mii de oameni, avu 
pierderi şase mii de morţi, trei mii de prizonieri, trei sute de 
chesoane, şaizeci de drapele, cincizeci de stegari, întregul 
baraj, corturile şi toate proviziile de hrană! 

Nu rămăsese nici zece mii de oameni pentru a închide 
armatei inamice drumul spre capitală. 

Emmanuel-Philibert dădu trupelor ordin de întoarcere în 
tabără. 

Noaptea se lăsase şi Emmanuel-Philibert, cu gândul fără 
îndoială nu la ceea ce făcuse, ci la cele ce-i mai rămăsese de 
făcut, însoţit numai de câţiva ofiţeri, mergea pe şoseaua ce 


duce de la Essigny către Saint-Lazare, când vreo opt, zece 
oameni, unii călări, alţii pe jos, ieşiră din moara de la 
Gauchy şi se strecurară pe nesimţite printre gentilomii 
escortei sale. 

Merseră un timp în tăcere; deodată însă, cum trece ra pe 
lângă o pădurice ce umbrea şi mai mult drumul, calul 
ducelui scoase un nechezat dureros, făcu un salt şi se 
prăbuşi. 

Se auzi atunci un zgomot, ca de fier ce se freacă de fier, 
apoi din tenebre se auzi un strigăt, cu atât mai fioros, cu cât 
era rostit încet: 

— Pe el! Pe el! Pe duce! 

Dar abia fuseseră rostite acele cuvinte, abia avuseseră cei 
din jur timp să-şi dea seama că prăbuşirea calului nu era 
firească şi călăreţul era ameninţat de o primejdie, când un 
om, răsturnând totul în cale, izbind prieteni şi duşmani cu 
ghioaga, se repezi în mijlocul acelei sumbre şi aproape 
invizibile tragedii, răcnind: 

— Nu te lăsa, frate Emmanuel! Sunt aici! 

Dar Emmanuel n-avea nevoie de încurajarea lui Scianca- 
Ferro; fără a-şi pierde cumpătul, deşi era trântit la pământ, 
înşfăcase pe unul din agresori şi strângându-l bine în braţe 
îl culcase peste el, făcându-şi astfel un scut. 

Pe de altă parte, calul, deşi avea gamba unui picior tăiată, 
ca şi cum ar fi vrut să-şi apere stăpânul cu cele trei picioare 
sănătoase, zvârlea furios din copite şi cu o lovitură dobori 
pe unul din spectrele necunoscute ce răsăriseră ca din 
pământ în jurul învingătorului acelei zile. 

În timpul acesta, Scianca-Ferro, dând mereu lovituri 
striga: 

— Săriţi în ajutorul ducelui, domnilor! Săriţi în ajutorul 
ducelui! 

Dar nu era nevoie. Toţi gentilomii escortei îşi trăseseră 
săbiile şi se repeziseră, lovind la întâmplare, în mijlocul 
acelei crâncene încăierări în care nu se auzea decât 


LIA 


strigătul „ucide! Ucide!” fără a se şti nici pe cine ucideau şi 
nici cine ucidea. 

În sfârşit se auzi galopul unei cete de vreo douăzeci de 
călăreţi şi la pâlpâirile de lumină ce se răsfrângeau pe 
frunzişul arborilor îşi dădură seama că purtau făclii. 

Văzând asta şi auzind zgomotul, doi din oamenii călări 
ieşiră din învălmăşeală şi o rupseră la goană peste câmp, 
fără ca cineva să se gândească a-i urmări. 

Alţi doi se năpustiră pe jos în pădure, unde dispărură 
înainte ca cineva să încerce a pune mâna pe ei. 

Orice urmă de împotrivire încetase. 

După câteva secunde, douăzeci de torţe luminau acel nou 
câmp de luptă. 

Fără a zăbovi o clipă, Scianca-Ferro se repezi să vadă cei 
se întâmplase ducelui. 

Chiar dacă era rănit, ducele n-avea decât câteva zgârieturi 
uşoare, căci omul pe care îl ţinuse în braţe îl apărase, 
primind o parte din loviturile destinate lui. 

De altfel acesta părea leşinat. 

Vina o purta Scianca-Ferro care, pentru mai multă 
siguranţă, îi repezise o lovitură de ghioagă în ceafă. 

Cât despre cei trei oameni întinşi la pământ ce păreau ori 
morţi, ori grav răniţi, nimeni nu-i cunoştea. 

Cel pe care ducele îl apucase în braţe şi-l trântise peste el, 
purta un coif cu vizieră şi viziera era lăsată. 

Când îi dezlegară apărătorile urechilor şi-i scoaseră coiful, 
zăriră chipul palid al unui tânăr de vreo douăzeci şi patru, 
douăzeci şi cinci de ani. 

Pletele roşcate şi barba arămie îi erau pline de sângele ce- 
i curgea din gură, din nas şi dintr-o lovitură primită la 
ceafă. 

Cu toate că era atât de palid şi plin de sânge, fără îndoială 
că Emmanuel-Philibert şi Scianca-Ferro îl recunoscueră pe 
rănit în acelaşi timp, căci schimbară o privire rapidă. 

— Aha! Murmură Scianca-Ferro, vra să zică tu erai, şarpe! 

Apoi se întoarse spre duce: 


— Precum vezi, Emmanuel, îi spuse, e numai leşinat... 
Dacă l-aş da gata? 

Dar Emmanuel ridică mâna în semn de poruncă şi tăcere, 
apoi luându-l el singur pe cel leşinat din mâinile lui Scianca- 
Ferro îl târi de cealaltă parte a şanţului ce mărginea 
drumul, îl sprijini de un copac şi-i puse coiful alături. 

Apoi, încălecând pe cal se întoarse spre ceilalţi: 

— Domnilor, le spuse el, numai Dumnezeu poate judeca 
cele ce s-au petrecut între mine şi tânărul acesta şi, după 
cum vedeţi, Dumnezeu este de partea mea. 

Văzând însă că Scianca-Ferro mormăie şi priveşte spre 
rănit clătinând din cap, îi spuse: 

— Te rog, frate... A plătit deajuns tatăl! 

— Domnilor, se adresă el celorlalţi, doresc ca bătălia pe 
care am dat-o astăzi, 10 august, şi care s-a sfârşit atât de 
glorios pentru oştile spaniole şi flamande, să poarte numele 
de bătălia de la Saint-Laurent, în amintirea zilei când a avut 
loc. 

Şi se întoarseră în tabără, schimbând tot felul de 
comentarii despre bătălie, dar fără a spune un singur 
cuvânt despre încăierarea ce-i urmase. 

XV. CUM A AFLAT AMIRALUL VEȘTI DESPRE BĂTĂLIE. 

Cel-Atot-Puternic se arătase încă odată împotriva Franţei, 
sau mai bine zis - dacă vrem să sondăm tainele Providenţei 
mai profund decât o fac istoricii obişnuiţi - Dumnezeu 
pregătea, cu Pavia şi Saint-Quentin, opera lui Richelieu, la 
fel cum pregătise, cu Poitiers, Crecy şi Azincourt, opera lui 
Ludovic al XI-lea. 

Şi apoi, mai voia poate să dea o mare pildă cu un regat 
pierdut de nobilime şi salvat de popor. 

Oricum, lovitura fusese teribilă şi rănise crunt inima 
Franţei, în timp ce bucura nespus pe marele ei duşman, 
Filip al II-lea. 

Bătălia avusese loc în ziua de 10; abia în ziua de 12 regele 
Spaniei, încredinţat că într-adevăr toată nobilimea aceea 


culcată pe câmpiile de la Gibercourt nu va mai reînvia, se 
duse în tabăra lui Emmanuel-Philibert. 

Ducele de Savoia, care cedase armatei engleze tot terenul 
deluros dintre Somme şi capela d'Epargnemaille, se 
întorsese să-şi instaleze cortul în faţa meterezului de la 
Remicourt, punct asupra căruia era hotărât să-şi continue 
lucrările de asediu dacă, împotriva aşteptărilor, la vestea 
bătăliei pierdute - şi pierdută în condiţii atât de groaznice! 

— Saint-Quentin nu se preda. 

Acest campament de-al doilea, aşezat pe un deluşor între 
râu şi corturile contelui de Megue - era cel mai apropiat de 
metereze, aflându-se la mai puţin de o bătaie de tun de 
oraş. 

Filip al II-lea, după ce luă de la Cambray o escortă de o 
mie de oameni, şi-l preveni pe Emmanuel-Philibert de 
sosirea lui pentru ca acesta să-i dubleze sau să-i tripleze 
escorta, dacă socotea necesar, cu trupe trimise din tabără, 
Filip al II-lea sosi în faţa Saint-Quentin-ului la 12 august, 
orele unsprezece dimineaţa. 

Emmanuel-Philibert îl aştepta la marginea taberii. Acolo îl 
ajută pe rege să descalece şi cum voia, după eticheta 
stabilită chiar între prinți şi regi, să-i sărute mâinile, Filip îi 
spuse: 

— Nu, nu, vere; eu ar trebui să-ţi sărut mâinile ce mi-au 
adus o victorie atât de importantă, de glorioasă şi care ne-a 
costat atât de puţină vărsare de sânge! 

Într-adevăr - după spusele cronicarilor care au istorisit 
acea ciudată bătălie - spaniolii nu pierduseră decât şaizeci 
şi cinci de oameni şi flamanzii numai cincisprezece. 

Cât priveşte armata engleză, nici nu avusese nevoie să ia 
parte, ci doar privise din tabără înfrângerea noastră. 

Am mai spus că înfrângerea aceea fusese groaznică; 
cadavrele acopereau întreaga câmpie ce se întinde între 
Essigny, Montescourt-Lizeroles şi Gibercourt. 

Era o privelişte atât de jalnică, încât o prea milostivă 
doamnă se îndureră nespus văzând-o. Catherine de Laillier, 


mama seniorului Ludovic Varlet de Gibercourt, primarul din 
Saint-Quentin, alese şi sfinţi un câmp numit Vieux-Moustier 
şi puse să se sape nişte gropi enorme în care depuse şi 
îngropă toate cadavrele. 

De atunci, câmpul de la Vieux-Moustier îşi schimbă numele 
în Cimitirul Milostivirei. 

Pe când miloasa doamnă îndeplinea fapta aceea cucernică, 
Emmanuel-Philibert îşi număra prizonierii; am spus cât de 
mulţi erau. 

Regele Filip al II-lea îi trecu în revistă, apoi intră în cortul 
ducelui Emmanuel, pe când de-a lungul tranşeei se înfigeau 
drapelele franceze cucerite în timpul luptei şi în semn de 
bucurie se trăgeau salve de tun în taberele spaniole şi 
engleze. 

Filip al II-lea, din pragul cortului ducelui de Savoia, asista 
la acea sărbătorire. 

Îl chemă pe Emmanuel ce sta de vorbă cu conetabilul şi 
contele de la Rochefoucauld. 

— Dragă vere, i se adresă el, nu mă îndoiesc că mai ai şi 
alte intenţii în afară de petrecerile acestea atât de 
zgomotoase. 

Şi, cum în momentul acela se ridica stindardul regal al 
Spaniei pe cortul unde se afla Filip al II-lea, Emmanuel îi 
răspunse: 

— Da, sire, socot că duşmanul, dându-şi seama că nu mai 
are nici o şansă de a primi ajutor, se va preda fără să ne mai 
silească să ajungem la asalt, ceea ce ne-ar permite să 
înaintăm imediat asupra Parisului şi să ajungem acolo odată 
cu vestea înfrângerii de la Saint-Laurent: iar stindardul pe 
care îl ridicăm are ca scop să vestească pe domnul Coligny 
şi pe fratele său domnul Dandelot că Maiestatea Voastră se 
află în tabără, sporindu-le astfel dorinţa de a se preda, în 
speranţa că clemenţa voastră regală va fi mai mare decât 
oricare alta. 

Dar nici nu isprăvise bine vorba ducele de Savoia, că drept 
răspuns la toate acele vesele detunări de artilerie ce 


învăluiau oraşul într-un nour de fum, un singur fulger 
străluci, o singură detunătură se auzi de pe metereze şi o 
ghiulea trecu şuierând la trei picioare pe deasupra capului 
lui Filip al II-lea. 

Filip al II-lea se făcu galben ca ceara. 

— Ce-a fost asta? Întrebă el. 

— Sire, zise râzând conetabilul, este un parlamentar pe 
care vi-l trimite nepotul meu. 

Filip nu mai întrebă nimic; dădu pe loc ordin să i se ridice 
un cort în afara bătăii tunurilor franceze şi, ajuns la acel 
cort, făcu un legământ când se văzu în siguranţă, să ridice 
în cinstea sfântului Laurent, pentru a-i mulţumi de protecţia 
vădită acordată spaniolilor în ziua de 10, cea mai frumoasă 
mănăstire ce s-a zidit vreodată. 

Legământul acela avu ca rezultat construirea palatului 
Escurial, sumbra şi magnifica construcţie, aidoma cu geniul 
autorului său; ea reprezintă în ansamblu forma unui grătar, 
instrumentul de tortură a martiriului sfântului Laurent. 
Este o clădire gigantică, la care au lucrat trei sute de 
lucrători douăzeci şi doi de ani şi s-a cheltuit treizeci şi trei 
de milioane de lire - care, la acea epocă valorau o sută de 
milioane din zilele noastre - în care lumina pătrunde prin 
unsprezece mii de ferestre, în care se intră şi se circulă prin 
paisprezece mii de uşi, ale căror chei numai, cântăresc cinci 
sute de chintale. 126) 

În timp ce Filip al II-lea punea să i se ridice un cort la 
adăpost de bătaia tunurilor franceze, să vedem ce se 
petrece în oraşul care nu era încă dispus să se predea, cel 
puţin după spusele parlamentarului domnului de Coligny. 

Amiralul auzise toată ziua bubuind tunurile dinspre 
Gibercourt, dar nu ştia rezultatul bătăliei. De asta, la 
culcare, dăduse dispoziţie ca orice aducător de veşti sosind 
de afară să fie imediat adus la dânsul. 

Fusese trezit cam pe la unu după miezul nopţii; trei 
oameni se prezentaseră la portiţa ascunsă Sainte-Catherine 
spunând că puteau da amănunte despre cele petrecute. 


Amiralul îi primi numaidecât; erau Yvonnet şi cei doi 
Scharfenstein. 

Cei doi Scharfenstein nu puteau spune mare lucru, căci, 
precum se ştie, uşurinţa de exprimare nu era principalul lor 
merit; nu se putea spune însă acelaşi lucru despre Yvonnet. 

Tânărul aventurier povesti tot ceea ce ştia: că bătălia 
fusese pierdută şi că o mulţime de oameni pieriseră şi 
căzuseră prizonieri. Nu putea da nume, dar parcă auzise pe 
spanioli spunând că ar fi fost rănit şi prins conetabilul. De 
altminteri, veşti mai complete vor aduce Procope şi 
Maldent, care probabil scăpaseră şi ei. 

Amiralul îl întrebă pe Yvonnet prin ce întâmplare el şi 
tovarăşii lui, făcând parte din garnizoană, se aflau pe 
câmpul de luptă. La asta Yvonnet răspunse că, după cât 
ştia, aveau un drept al lor stabilit de Procope în contractul 
încheiat cu amiralul. 

Nu numai că aveau acel drept, dar în plus amiralul fusese 
şi prevenit; deci punea acea întrebare numai din interesul 
ce-l purta aventurierilor. De altfel, nu mai încăpea nici o 
îndoială asupra participării lor la luptă; Yvonnet purta în 
eşarfă braţul stâng străpuns de un pumnal, Heinrich 
Scharfenstein avea obrazul tăiat de-o lovitură de sabie şi 
Frantz şchiopăta rău, deoarece primise o izbitură de copită 
care ar fi putut rupe piciorul unui elefant sau unui rinocer 
şi care-i pricinuise o contuzie gravă. 

Amiralul recomandă celor trei aventurieri să ţină secretă 
vestea. Voia ca oraşul să afle cât mai târziu de înfrângerea 
conetabilului. 

Yvonnet şi cei doi Scharfenstein se duseră şontâc-şon-tâc 
la cortul lor, unde-l găsiră pe Malemort zbătându-se într-un 
coşmar îngrozitor: visa că se da o bătălie şi că vedea 
bătălia, dar înfundat până la brâu într-o mlaştină nu putea 
ieşi din ea ca să ia parte şiel. 

Nu era chiar un vis, după cum ştim; de aceea, după ce 
tovarăşii îl treziră, gemetele în loc să se potolească, sporiră. 
Ceru să-i povestească cu de-amănuntul întreaga încăierare 


ce se sfârşise atât de prost şi la fiecare amănunt, care altuia 
i-ar fi trezit dorinţa de a se afla la o sută de leghe depărtare 
de asemenea încleştare, repeta cu tristeţe: 

— Şi eu nu eram acolo...! 

Pe la ora cinci seara apăru şi Maldent. Rămăsese în 
nesimţire pe câmpul de luptă şi-l crezuseră mort; re- 
venindu-şi în fire, izbutise să scape cu bine datorită 
cunoaşterii dialectului Picard. 

Condus la amiral nu putuse să spună nimic în plus de cele 
povestite de Yvonnet, deoarece rămăsese ascuns o parte 
din zi în trestiile iazului Abbiette. 

În noaptea următoare sosi Pilletrousse. El era unul dintre 
cei doi care o şterseseră în pădure şi pe care nimeni nu se 
gândise să-l urmărească. 

Pilletrousse vorbea aproape la fel de bine spaniola ca 
Maldent dialectul Picard; datorită eşarfei lui roşu cu galben 
şi a corectului accent castilian, Pilletrousse se alăturase în 
zorii zilei unei trupe spaniole trimisă de Emmanuel- 
Philibert să caute printre morţi pe ducele de Nevers, ce-şi 
riscase viaţa de atâtea ori şi cu atâta îndârjire, încât nu era 
de crezut că putuse supravieţui acelei teribile zile. 
Pilletrousse şi detaşamentul spaniol rătăciră deci toată ziua 
pe câmpul de luptă, sucind şi răsucind mereu morţii în 
trista speranţă că vor găsi printre aceştia pe ducele de 
Nevers. Este de la sine înţeles că nu-i suceau şi-i răsuceau 
pe morţi fără a le scotoci buzunarele. Aşa că Pilletrousse în 
afară că îndeplinise o misiune pioasă, mai făcuse în plus şi o 
afacere bună: se întorcea fără nici o rană şi cu buzunarele 
doldora. 

După cum era ordinul, fusese condus la amiral, căruia îi 
dăduse amănunte cât se poate de precise despre morţi şi 
vii, aflate toate de la tovarăşii săi de cercetare. 

Astfel află domnul de Coligny de la Pilletrousse de moartea 
ducelui de Enghien şi a vicontelui de Turenne, de prinderea 
conetabilului, a fiului său Gabriel de Montmorency, a 


contelui de la Rochefoucauld şi a tuturor celorlalţi nobili pe 
care i-am amintit mai înainte. 

Domnul amiral îi recomandă şi mai insistent ca celorlalţi să 
nu le sufle o vorbă şi-l concedie, informându-l că patru din 
tovarăşii lui se întorseseră. 

Spre ziuă, călugării iacobini fură înştiinţaţi că doi ţărani 
din Gruois aduceau pe un cuvios frate de-al lor mort. 
Cadavrul era închis într-un cosciug şi pe acesta se afla 
aşezat ciliciul de fier pe care cucernicul îl purtase pe piele 
în timpul vieţii. 

În drum purtătorii fuseseră opriţi de vreo cinci, şase ori de 
spanioli; dar de fiecare dată îi făcuseră pe aceştia să 
înţeleagă prin gesturi pioasa misiune ce-o îndeplineau, 
aducând la mănăstirea iacobinilor trupul bietului călugăr 
răposat pe când îşi îndeplinea un serviciu religios şi de 
fiecare dată spaniolii, făcând semnul crucii, îi lăsaseră să 
treacă. 

Cum amiralul ordonase să i se aducă viii, nu morţii, 
transportară de-a dreptul mortul la mănăstire, depunân-du- 
l în mijlocul capelii. 

Şi pe când cucernicii fraţi împresurau cosciugul, în- 
trebând tulburaţi de numele celui din lăuntru, din sicriu se 
auzi o voce rostind: 

— Eu sunt, prea iubiții mei fraţi, eu nevrednicul vostru 
căpitan, fratele Lactance!... Deschideţi repede, că mă 
înăbuş aici. 

Călugării nu aşteptară să li se spună de două ori; e drept 
că o seamă se speriară grozav, dar cei mai curajoşi 
pricepură că era vreun savant şiretlic de război pe care 
trebuise să-l folosească pentru a intra în oraş respectabilul 
lor căpitan, fratele Lactance şi deschiseră degrabă sicriul. 

Nu se înşelaseră; fratele Lactance se sculă, se duse să 
îngenuncheze în faţa altarului şi după ce mulţumi Celui-de- 
Sus se întoarse să le povestească cum, după o expediţie 
neizbutită la care luase parte, găsise azil la nişte oameni 
cumsecade, dar acei oameni temându-se de o percheziţie 


spaniolă, Dumnezeu îi inspirase ideea de-ai pune să-l 
închidă într-un sicriu bătut bine în cuie şi să-l ducă în oraş 
ca pe un mort. 

Stratagema fusese şi mai uşor de realizat deoarece 
nimerise tocmai în casa unui tâmplar. 

S-a văzut cât de bine a reuşit stratagema. 

Cuvioşii părinţi, veseli că-şi revăd destoinicul lor căpitan, 
nu se târguiră pentru preţul sicriului şi al transportării lui, 
dând un scud pentru coşciug şi doi scuzi purtătorilor, care-l 
rugară pe fratele Lactance să-i prefere tot pe ei înaintea 
altora când îi va mai veni iar chef să dea ortul popii. 

Prin fratele Lactance, care nu primise nici o recomandare 
din partea amiralului, începu a se zvoni în mănăstire de 
înfrângerea conetabilului şi de acolo zvonul se răspândi în 
oraş. 

Pe la unsprezece dimineaţa, jupân Procope se anunţă la 
amiral, ce se afla pe metereze în apropiere de turnul 
Apelor. 

Jupân Procope sosea ultimul, dar asta nu din vina 
onorabilului procurist. Făcuse tot ce-i stătuse în putinţă şi 
sosea cu o scrisoare din partea conetabilului. 

Cum de avea jupân Procope o scrisoare de la domnul 
conetabil? 

Vom lămuri îndată. 

Procope se prezentase pur şi simplu în tabăra spaniolă, 
dându-se drept un biet mercenar ce îndeplinea pe lângă 
domnul conetabil funcţia de lustruitor al armelor domniei 
sale. 

Cerea să fie dus lângă stăpânul său; era o pretenţie atât 
de modestă încât i se acordă îndată. 

Îi arătară locuinţa ce-i fusese destinată domnului conetabil 
şi Procope se duse acolo. 

Printr-o ochiadă, dădu a înţelege conetabilului că avea 
ceva a-i spune. 

Conetabilul îi răspunse şi el cu altă ochiadă şi tot 
bodogănind, blestemând şi înjurând, izbuti să-i trimită afară 


pe toţi cei ce se aflau acolo. 

Apoi, când rămase între patru ochi cu Procope, i se 
adresă: 

— Haide, şmechere, zise el, am înţeles că vrei să-mi spui 
ceva; dă-i drumul repede la morişcă şi să-mi vorbeşti 
limpede, că de nu, te denunţ ducelui de Savoia că eştiun 
spion şi te spânzură cât ai clipi. 

Atunci Procope îi îndrugă conetabilului o întreagă poveste 
ce-l arăta într-o lumină cât se poate de favorabilă. 

Domnul amiral care avea toată încrederea în el îl trimisese 
la unchiul lui ca să afle ştiri de la el şi Procope se folosise de 
pretextul pe care l-am arătat ca să ajungă până la domnul 
conetabil. 

Domnul conetabil putea deci să-i încredinţeze un răspuns 
scris sau verbal pentru nepotul său; va găsi el cum să intre 
în oraş; asta îl privea. 

Domnul de Montmorency n-avea alt răspuns de dat 
nepotului decât recomandarea de a rezista cât mai mult cu 
putinţă. 

— Daţi-mi recomandarea în scris, spuse Procope. 

— Dar bine, tâlharule! Strigă conetabilul, dacă eşti prins 
cu asemenea recomandare, ştii tu ce păţeşti? 

— Voi fi spânzurat, răspunse liniştit Procope; dar fiţi 
liniştit, nu mă las eu prins. 

Gândindu-se că, la urma urmei, îl privea pe Procope dacă 
era spânzurat ori nu şi că n-ar putea găsi un mijloc mai bun 
de-a trimite veşti lui Coligny, conetabilul scrise răvaşul pe 
care Procope îl ascunse cu multă grijă în căptuşeala vestei. 

Apoi, apucându-se cu mare hărnicie să lustruiască coiful, 
platoşa, brasardele şi cuirasele coapselor care nu fuseseră 
niciodată atât de strălucitoare cum ieşeau din mâinile lui 
Procope, aşteptă o ocazie favorabilă să se întoarcă în oraş. 

În ziua de 12 dimineaţa se ivi un prilej bun. Filip al II-lea 
sosind în tabără, cum am mai spus, se iscă o mişcare atât de 
mare, încât nimeni nu se mai gândi să dea atenţie unui 
personaj aşa de mic ca lustruitorul domnului conetabil. 


Lustruitorul domnului conetabil izbuti deci s-o şteargă, 
ajutat în fuga lui de fumul salvelor de tun ce se trăgeau în 
semn de mare bucurie şi venise liniştit să bată la poarta 
Remicourt ce i se deschisese. 

Amiralul, am spus că era pe meterez, aproape de turnul 
Apelor, poziţie de unde domina întreg câmpul spaniol. 

Alergase acolo auzind tămbălăul şi marea petrecere ce 
avea loc în tabăra inamică, zgomot şi petrecere a cărei 
cauză n-o cunoştea. 

Procope îl puse la curent cu situaţia, îi dădu scrisoarea 
conetabilului şi-i arătă unde era aşezat cortul lui 
Emmanuel-Philibert. 

Apoi adăugă că acel cort fusese pregătit să-l primească pe 
regele Filip al II-lea, afirmaţie de care amiralul nici nu se 
mai îndoi când văzu cortul pavoazându-se cu stindardul 
regal spaniol. 

Mai mult, Procope ce avea o vedere excelentă, o vedere de 
procuror, pretindea că omul îmbrăcat în negru ce se zărea 
în pragul cortului era regele Filip al II-lea. 

Atunci îi veni lui Coligny ideea să răspundă la tot zgomotul 
şi fumăria aceea cu o singură lovitură de tun. 

Procope ceru să-l lase pe el să ochiască. Coligny socoti că 
nu putea refuza o satisfacţie atât de mică omului care 
tocmai îi adusese o scrisoare de la unchiul său. 

Procope ochi cât putu de bine şi dacă ghiuleaua trecu la 
trei picioare deasupra capului lui Filip, de vină a fost 
desigur ochiul aventurierului, nu dorinţa sa. 

Dar, oricum, am văzut că Montmorency recunoscuse 
răspunsul lui Coligny care, convins că Procope făcuse ce-i 
stătuse în putinţă, dădu ordin să i se numere zece scuzi 
pentru osteneala lui. 

Procope se întâlni către orele unu cu tovărăşii lui, ori mai 
bine zis, cu o parte din tovarăşii lui, adică Yvonnet, cei doi 
Sharfenstein, Maldent, Pilletrouss, Lactance şi Malemort. 

Pe poetul Fracasso însă zadarnic îl aşteptară, căci nu mai 
reapăru. Nişte ţărani întrebaţi de Procope susțineau că 


văzuseră un cadavru spânzurat de un copac chiar în locul 
unde se petrecuse încăierarea din seara zilei de 10 şi 
Procope se gândi, pe bună dreptate, că acel cadavru nu 
putea fi decât al lui Fracasso. 

Bietul Fracasso! Rima lui îi purtase nenoroc! 

XVI. ASALTUL. 

Deoarece cu toată victoria de la Saint-Laurent şi sosirea 
lui Filip al II-lea în faţa Saint-Quentin-ului, oraşul nu se 
predase; deoarece în loc să depună armele, Coligny, fără 
respect faţă de maiestatea sa regală, îl silise pe Filip al II- 
lea să se retragă trimițând la augustele urechi o ghiulea 
impertinentă, se vedea bine că oraşul era decis să reziste 
până la capăt. 

Se luă deci hotărârea de-a spori presiunea asupra-i, ne 
mai lăsându-i o clipă de răgaz. 

Se împlineau zece zile de la începerea asediului; destulă 
vreme se pierduse şi aşa în faţa unor biete ziduri. Trebuiau 
să zdrobească cât mai repede cu putinţă îndărătnicia acelor 
neruşinaţi orăşeni care îndrăzneau să mai reziste încă după 
ce pierduseră orice speranţă de a fi ajutaţi şi nu mai aveau 
altă perspectivă decât un oraş luat cu asalt şi toate 
nenorocirile ce urmează de obicei unui asemenea 
eveniment. 

Cu toate măsurile luate de Coligny pentru a ascunde 
locuitorilor înfrângerea conetabilului, ştirea se răspândi în 
tot oraşul; dar, lucru ciudat! Mărturiseşte chiar amiralul, 
faptul acesta impresionă mai mult pe militari decât pe civili. 

De altfel, problema cea mai dificilă ce i se prezenta 
amiralului şi care, după cum am văzut, îl necăjise chiar de 
la început, era să găsească lucrători pentru a repara 
stricăciunile pricinuite de tunuri. Era bătut mai cu seamă 
meterezul de la Remicourt şi, de la sosirea armatei engleze 
care trimisese la Carondelet şi Julien Romeron vreo 
douăsprezece tunuri, zidul nu mai putea rezista. Într- 
adevăr o primă baterie fusese aşezată, cum am mai spus, pe 
platforma mănăstirii Saint-Quentin-en-lIsle şi o a doua, 


etajată pe două rânduri, pe înălțimile cartierului. Cele două 
baterii măcinau meterezul de la Remicourt pe toată 
lungimea lui, de la poarta Isle până la Turnul Roşu; aşa că 
lucrătorii complet descoperiţi şi expuşi focului celor două 
baterii, engleze şi spaniole, nu mai îndrăzneau să se 
apropie de zidul ce ameninţa să se dărâme într-o bună zi de 
la un capăt la altul. 

Dandelot găsi mijlocul de a preîntâmpina primejdia. 

Avu ideea să aducă pe meterez toate bărcile vechi ce 
putură fi găsite de-a lungul râului Somme şi să facă din ele 
apărători. 

Într-o seară, după ce se lăsă întunericul, începură lucrul. 

Frantz şi Heinrich, purtând câte o barcă pe cap, ca o 
uriaşă pălărie, se apucară de acea anevoioasă treabă. Pe 
măsură ce o barcă era aşezată de-a curmezişul pe meterez, 
pionierii o umpleau cu pământ. 

În felul acesta, într-o noapte fură aşezate pe zid cinci bărci 
pline cu pământ ce ofereau un adăpost lucrătorilor. 

După care soldaţii îşi făcură din nou apariţia pe bulevard 
şi lucrătorii îşi reluară treaba. 

Între timp, asediatorii construiseră două drumuri 
acoperite: primul înspre turnul Apelor, al doilea în faţa 
morii de la Remicourt. 

Amiralul, pentru a hărţui pionierii spanioli, puse să se 
desfacă caldarâmul străzilor, iar pietrele duse în turnuri să 
fie aruncate de la înălţime în tranşee; dar fascinele care-i 
mascau pe săpători îi ocrotea îndeajuns de primejdia 
proiectilelor, îngăduindu-le să-şi continue operaţia de 
distrugere. 

Filip al II-lea, pentru a-i îndemna pe tunarii spanioli să-i 
dea zor cu aşezarea bateriilor, venea uneori să-i viziteze în 
timp ce lucrau. Într-o zi însă, pe când asista la instalarea 
unui tun, amiralul îl recunoscu şi, chemând el pe cei mai 
dibaci archebuzieri, le arătă ţinta regală. Imediat o ploaie 
de gloanţe şuieră în jurul regelui care din precauţie, în caz 


de accident, îşi luase cu el duhovnicul, pentru a avea la 
îndemână în extremis izbăvirea. 

La zgomotul gloanţelor, Filip al II-lea se întoarse spre 
călugăr. 

— Părinte, îl întrebă el, ce zici de muzica asta? 

— O găsesc foarte neplăcută, sire, răspunse călugărul 
clătinând din cap. 

— Asta-i şi părerea mea, zise Filip al II-lea. Nu pricep 
deloc cum putea găsi o desfătare în asemenea lucruri tatăl 
meu, împăratul Carol-Quintul... Să plecăm de aici! 

Şi regele Spaniei împreună cu duhovnicul său plecară într- 
adevăr pentru a nu se mai întoarce. 

Totuşi lucrările nu se putură termina în mai puţin de nouă 
zile; asta însemna nouă zile câştigate pentru regele Franţei 
care, fără îndoială, nu pierdea zadarnic timpul câştigat de 
amiral şi de vitejii cetăţeni ai oraşului său Saint-Quentin. 

În sfârşit, în ziua de 21 bateriile fură scoase la iveală şi la 
22 începură a trage. De abia atunci cei din Saint-Quentin îşi 
putură da seama de pericolul ce-i ameninţa. 

În cele nouă zile Filip al II-lea adusese de la Cambray toată 
artileria disponibilă, aşa că întreg spaţiul dintre turnul 
Apelor şi turnul Saint-Jean era o colosală baterie de 
cincizeci de tunuri bătând asupra unor ziduri lungi abia de 
vreo mie de metri. 

De cealaltă parte, bateriile flamande din Uliţa Infernului 
îşi reluaseră tirul, bătând zidul de legătură de la Vieux- 
Marche şi de la corpul de gardă Dameuse. 

În acelaşi timp, bateriile engleze separate în două dădeau 
ajutor într-o parte bateriilor spaniole ale lui Corondelet şi 
Julien Romeron şi în cealaltă parte, sub comanda lordului 
Pembroke, trimiteau ghiulele de pe înălțimile de la Saint- 
Prix în cartierul Ponthoille şi în turnul Sainte-Catherine. 

Saint-Quentin era încercuit de un brâu de foc. 

Din nefericire, vechile ziduri din dreptul Remicourt-ului, 
adică a punctului atacat cu cea mai mare înverşunare n- 
aveau decât o îmbrăcăminte de gresie şi nu puteau opune 


decât o slabă rezistenţă. La fiecare nouă salvă de artilerie, 
zidul întreg se cutremura aşa de tare încât părea că în orice 
moment toată căptuşeala zidului se va desprinde de-a 
lungul de pe meterez, ca o coajă de pe un enorm pateu. 

Din momentul acela, parcă un imens vulcan erupea de jur 
împrejurul oraşului. Saint-Quentin părea antica salamandră 
închisă într-un cerc de flăcări; fiecare ghiulea smulgea o 
piatră din zid, sau zdruncina o casă. Cartierele Isle şi 
Remicourt arătau ca nişte vaste ruine. Cercară mai întâi să 
proptească casele; dar abia propteau una din ele, că cea 
vecină, dărâmându-se, dobora casa cu proptele cu tot. 
Locuitorii celor două cartiere devastate se retrăgeau pe 
măsură ce li se dărâmau gospodăriile, fugind către cartierul 
Saint-Thomas care era cel mai puţin expus focului dintre 
toate; şi aşa de mare e dragostea omului pentru avutul său, 
că nu-şi părăseau pereţii dărăpănaţi decât în clipa când îi 
vedeau pe punctul de a se prăbuşi complet; ba unii aveau o 
aşa de mare inerție de a se îndepărta, încât au rămas 
îngropaţi sub dărâmături. 

Totuşi, din mijlocul acelei pustiiri, acelor ruine, nici o voce 
nu se auzi vorbind de predare. Fiecare era convins de 
misiunea-i sacră şi părea a-şi spune: „Vom pieri cu toţii, 
oraşe, case, ziduri, cetăţeni, oşteni; dar pierind, vom salva 
Franţa!” 

Acea vijelie de foc, acel uragan de fier dură de la 22 până 
la 26 august. În ziua de 26 meterezele nu mai erau decât o 
vastă dantelă de piatră în care tunurile flamande, engleze şi 
spaniole scobiseră opt breşe, toate practicabile. 

Deodată, pe la orele două după amiază, ca la un semnal, 
bateriile inamice amuţiră; o tăcere de moarte urmă 
cumplitelor detunături ce nu încetaseră timp de nouăzeci şi 
şase de ore şi se zăriră asediatorii apropiindu-se în mare 
număr prin tranşeele acoperite. 

Crezură că sosise clipa asaltului. 

O ghiulea aprinsese chiar atunci câteva colibe de lângă 
mănăstirea iacobinilor şi oamenii dădeau zor la stingerea 


focului, când răsună deodată prin tot oraşul strigătul: „La 
ziduri!” 

Coligny alergă acolo, cerând locuitorilor să-şi lase casele 
pradă focului şi să vină la apărarea meterezelor. 

Oamenii îşi părăsiră pompele şi găleţile fără să murmure şi 
înşfăcând suliţele şi archebuzele se repeziră la ziduri. Doar 
femeile şi copiii rămaseră să-şi privească locuinţele 
prefăcându-se în cenuşă. 

Fusese însă o alarmă falsă; asaltul nu era hotărât pentru 
ziua aceea. Asediatorii se apropiau ca să aprindă minele 
aşezate la baza zidurilor. Fără îndoială că rampa nu li se 
părea încă destul de accesibilă. Minele făcură explozie 
adăugând noi spărturi şi noi ruine la cele vechi, după care 
asediatorii se retraseră. 

Între timp pojarul, lăsat în voia lui, mistuise treizeci de 
case! 

Lucrară seara şi noaptea întreagă ca să repare pe cât era 
cu putinţă breşele frontului de atac şi să înjghebe pe ziduri 
noi parapete. 

Cât despre aventurierii noştri, datorită legistului Procope 
îşi luară cu multă chibzuinţă şi loialitate măsurile de 
precauţie. 

Fondul comun se compunea din patru sute de scuzi în aur; 
însemna că fiecăruia îi revenea, ţinând seama de 
moştenirea ce rămăsese prin moartea lui Fracasso, 
cincizeci de scuzi de aur. Fiecare luă la el douăzeci şi cinci 
de scuzi şi lăsă la comun ceilalţi douăzeci şi cinci, care fură 
îngropaţi în pivnițele mănăstirii iacobinilor, după ce jurară 
cu toţii să nu se atingă de acel fond de rezervă decât peste 
un an, începând din ziua aceea şi în prezenţa tuturor 
supravieţuitorilor. Cu cei douăzeci şi cinci de scuzi pe care îi 
aveau asupra lor, fiecare putea face ce poftea, după nevoi şi 
împrejurări. 

— Bineînţeles că partea celor care vor muri între timp va 
aparţine supravieţuitorilor. 


— Malemort care avea mai puţine şanse de fugă decât 
ceilalţi, îşi ascunse deoparte cei douăzeci şi cinci de scuzi ai 
lui, gândindu-se, pe bună dreptate, că dacă îi păstra asupra 
lui, erau pierduţi. 

A doua zi, 27 august, în zori, tunurile începură iar să 
bubuie şi breşele aproape reparate în timpul nopţii se 
redeschiseră din nou. 

Am spus că erau unsprezece spărturi principale. lată care 
era poziţia lor şi cum puteau fi apărate. Prima, deschisă în 
turnul de la poarta Saint-Jean, era păzită de contele de 
Breuil, guvernatorul oraşului. A doua era păzită de 
compania scoţienilor contelui de Haran, care erau cei mai 
veseli şi mai harnici oşteni ai garnizoanei. A treia, deschisă 
în turnul Couture, era păzită de compania Delfinului, ce 
avusese mai înainte locotenent pe domnul de Theligny, 
această companie avea comandant pe domnul de Cuisieux, 
urmaşul său. A patra, care spărsese turnul Roşu era 
străjuită de compania căpitanului Saint-Andre şi de 
Lactance cu iacobinii lui, turnul Roşu aflându-se numai la 
cincizeci de paşi depărtare de mănăstire. A cincea, din faţa 
palatului guvernatorului, era păzită chiar de Coligny cu 
compania lui, având lângă el pe Yvonnet, Procope şi 
Maldent. La a şasea, deschisă în turnul din stânga porţii 
Remicourt, se afla jumătate din compania amiralului 
comandată de căpitanul Rambouillet; acolo se încorporase 
Pilletrousse, având prieteni în acea companie. A şaptea era 
păzită de căpitanul de Jarnac despre care am mai spus 
câteva cuvinte; era foarte bolnav dar cu toate astea în 
dimineaţa zilei de 27 poruncise să fie purtat până la acea 
spărtură, unde aştepta asaltul întins pe o saltea. A opta, 
prin care se putea intra în turnul Sainte-Perine, era păzită 
de trei căpitani pe care n-am avut ocazia să-i prezentăm 
cititorilor şi care se numeau Forces, Oger şi Soleil; acestora 
li se mai alăturase al patrulea, domnul de Vaulpergues. Toţi 
patru comandau oşteni de diferite arme. La a noua breşă se 
afla Dandelot cu treizeci şi cinci de cavaleri în armură şi cu 


vreo douăzeci şi cinci, treizeci de archebuzieri. A zecea, 
deschisă în turnul Apelor era apărată de căpitanul Sallevert 
şi compania la Fayette, la care se alăturaseră cei doi 
Scharfenstein şi Malemort care nu trebuise să facă decât 
vreo treizeci de paşi de la cort ca să ajungă la breşă. 

Toţi războinicii aceia, repartizaţi la diferitele breşe, 
alcătuiau vreo opt sute de oameni; cetăţenii amestecați 
printre ei erau cam de două ori mai numeroşi. 

Cum am mai spus, în ziua de 27 august tunul începu a 
bubui din revărsatul zorilor şi nu se opri o clipă până la 
orele două după amiază. Era inutil să ripostezi unui 
asemenea foc ce sfărâma meterezele, dărâma casele şi 
ajungea până în cele mai dosite ulicioare, lovind pe 
locuitori. 

Astfel că rămaseră în aşteptare; dar pentru a nu lăsa nici 
unui om în stare de-a purta armă vreo urmă de îndoială 
asupra nevoii urgente de cooperare, din zori pândarul din 
clopotniţă trăgea fără încetare clopotul, oprindu-se numai 
ca să strige printr-o pâlnie din înaltul turnului: 

— La arme, cetăţeni! La arme! 

La dangătul clopotului şi la strigătele lugubre neîncetat 
repetate, chiar cei mai nevolnici deveneau puternici, cei 
mai timizi căpătau curaj. 

La ora două focul încetă şi Emmanuel-Philibert înălţă un 
drapel pe o ridicătură a drumului acoperit. Era semnalul de 
asalt. 

Trei coloane fură lansate spre trei puncte: una spre 
mănăstirea iacobinilor, alta spre turnul Apelor şi, în sfârşit, 
a treia spre poarta Isle. Cea care mergea spre mănăstirea 
iacobinilor era alcătuită din vechile trupe spaniole conduse 
de Alonzo de Cazieres şi din o mie cinci sute de germani 
sub ordinele colonelului Lazăre Swendy; cea care mergea 
spre turnul Apelor se compunea din şase batalioane 
spaniole comandate de colonelul Navarez şi din şase sute 
de walloni ai contelui de Megue; în sfârşit, cea care înainta 
către poarta Isle era condusă de căpitanii Carondelet şi 


Julien Romeron, având sub comanda lor trei steaguri 
burgunde şi două mii de englezi. 

Nu-i cu putinţă de ştiut durata timpului, oricât de scurtă 
va fi fost ea, ce s-a scurs între momentul când asediatorii s- 
au repezit din tranşee şi până la ciocnirea cu asediaţii; în 
asemenea împrejurări parcă ai trăi ani întregi într-o 
singură minută. 

Şocul se produse în cele trei puncte amenințate. Timp de 
un sfert de oră nu se putu desluşi în acele locuri decât o 
teribilă învălmăşeală şi o larmă asurzitoare de răcnete, 
urlete şi blesteme. Apoi, suspendat un moment în vârful 
falezei, valul ce se înălţase gata să se prăvale cobori 
respins, lăsând talazul acoperit de morţi. 

Toţi făcuseră minuni de vitejie; cele trei puncte atacate cu 
înverşunare fuseseră apărate cu disperare. Lactance şi 
iacobinii lui dăduseră dovadă de mare vrednicie. Inamicul 
se rostogolise din turnul Roşu în şanţuri, dar peste douăzeci 
de călugări rămăseseră morţi de-a valma cu bătrânii oşteni 
spanioli ai lui Alonzo de Cazieres şi germanii lui Swendy. Nu 
fuseseră mai norocoşi nici wallonii contelui de Megue 
împreună cu spaniolii lui Navarez care, siliţi să se retragă 
până în tranşee, se reorganizau acum pentru a ataca a 
doua oară. În sfârşit, la turnul porţii Isle, prezenţa lui 
Malemort şi a celor doi Scharfenstein se simţise din plin: 
Carondelet se alesese cu mâna dreaptă străpunsă de un 
glonte tras de Malemort, iar Julien Romeron, răsturnat cu o 
lovitură de ghioagă şi aruncat din înaltul meterezului de 
către Heinrich Scharfenstein, îşi rupsese în cădere 
amândouă picioarele. 

Urmă apoi un moment de pauză pe tot frontul. Îşi trăgeau 
sufletul. Doar dangătul clopotului mai urma să răsune în 
văzduh şi din când în când vocea pândarului ce striga în 
cele patru laturi ale turnului: 

— La arme, cetăţeni! La arme! 

Acel strigăt nu era lipsit de rost căci, cum am mai spus, 
asaltul se reorganiza cu o întărire de trupe proaspete şi 


revenea la atac pe acelaşi drum presărat cu morţi, pe care 
îl mai străbătuse odată. 

Ce făcea sublimă acea apărare era faptul că şi 
conducătorii şi oştenii şi cetăţenii ştiau prea bine că lupta 
era inutilă şi că nu putea avea un sfârşit fericit; era însă o 
datorie de îndeplinit şi fiecare şi-o îndeplinea cu gravitate, 
cu sfinţenie, cu nobleţe! 

Neînchipuit de sumbru, de teribil - spune chiar Coligny - a 
fost cel de al doilea atac, neînsoţit nici de fanfare, nici de 
trompete, nici de duruitul tobelor. Asediatori şi asediați se 
înfruntară în tăcere şi singurul zgomot ce se auzea era 
zăngănitul fierului lovit de fier. 

Breşa pe care o apăra nefiind asaltată, Coligny putea 
urmări cu privirea desfăşurarea luptei, pentru a se îndrepta 
într-acolo unde va crede că-i necesară prezenţa lui. Zări 
atunci o ceată de stegari spanioli ce alungaseră pe 
archebuzierii din turnul Roşu şi care, profitând de avantajul 
acela, înaintau până la parapetul meterezului, strecurându- 
se unul câte unul chiar înăuntrul turnului. 

La început acel atac nu-l îngrijoră pe Coligny; drumul pe 
care apucaseră spaniolii era atât de strâmt şi de dificil că, 
fără îndoială, asediatorii aveau să fie respinşi dacă cei din 
compania Delfinului îşi făceau datoria; dar spre marea 
uimire a lui Coligny, spaniolii urmau să se perinde unii după 
alţii pe acelaşi drum, fără să pară a întâlni înaintea lor vreo 
piedică. 

Deodată, un oştean înspăimântat veni să vestească 
amiralului că breşa de la turnul Roşu era străpunsă. 

Din pricina unei bărci umplute cu pământ ce se ridica 
între ei şi turnul Roşu, Coligny nu putuse vedea nimic din 
cele ce se petreceau în acel punct; înțelegând însă că lucrul 
cel mai important era să alerge acolo unde i se vestise că 
inamicul este victorios, chemă la el vreo cinci, şase oameni 
şi cobori de pe meterezul pe care intenţiona să-l urce iar de 
cealaltă parte a obstacolului, strigând: 


— După mine, prieteni; aici trebuie să luptăm până la 
moarte! 

Şi alergă din răsputeri spre turnul Roşu. Dar n-ajunsese 
nici la jumătatea drumului când văzu, dincolo de platforma 
morii de vânt, pe stegarul companiei Delfinului fugind în 
direcţia mănăstirii lacobinilor împreună cu alţi oşteni, pe 
când călugării şi cetăţenii ţineau piept înainte duşmanului 
cu preţul vieţii lor. 

Coligny socoti atunci că prezenţa lui era şi mai urgentă la 
turnul Roşu, dacă luptătorii îl abandonau şi îşi iuți fuga; dar 
urcându-se pe meterez îşi dădu seama că acesta era cucerit 
şi că dăduse buzna în mijlocul coloanei de atac spaniole şi 
germane, deja în stăpânirea nu numai a breşei ci şi a 
zidului. 

Amiralul privi în juru-i: un singur paj, aproape un copil, îl 
urmase, împreună cu un gentilom şi un valet de cameră. 

În clipa aceea doi oameni îl atacară, unul cu sabia şi altul 
ochindu-l cu archebuza drept în faţă. Amiralul pară 
loviturile de sabie cu dosul braţului său împlătoşat şi 
îndepărtă cu sulița pe care o avea în mână ţeapa 
archebuzei, ce se descărcă în aer. 

Atunci micul paj speriat strigă în spaniolă: 

— Nu-l ucideţi pe domnul amiral! Nu-l ucideţi pe domnul 
amiral! 

— Sunteţi într-adevăr amiralul? Întrebă soldatul ce-l 
atacase pe Coligny cu sabia. 

— Dacă-i amiralul, este al meu! Strigă omul cu archebuza 
şi întinse mâna spre Coligny. 

— Nu-i nevoie să mă atingi, rosti acesta lovindu-l cu coada 
suliţei peste mână; mă predau şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
voi găsi pentru răscumpărare destul bânet ca să vă 
mulţumească pe amândoi. 

Atunci cei doi oşteni schimbară pe şoptite câteva vorbe pe 
care amiralul nu le putu auzi, dar care erau, fără îndoială, o 
înţelegere, căci încetară de a se mai certa şi îl întrebară pe 
Coligny dacă oamenii ce-l însoțeau erau ai lui şi cine erau. 


— Unul este pajul meu, celălalt valetul meu de cameră, iar 
al treilea un gentilom din suita mea, răspunse amiralul. 
Răscumpărarea lor vi se va plăti odată cu a mea. Un singur 
lucru vă cer: feriţi-mă din calea germanilor, căci nu vreau 
să am de-a face cu ei. 

— Urmaţi-ne, spuseră cei doi războinici, şi o să vă ducem 
într-un loc sigur. 

După ce-i cerură amiralului sabia, îl întoarseră la breşa 
care nu fusese escaladată şi, ajutându-l să coboare, îl 
conduseră în şanţ la intrarea într-o mină. 

Acolo întâlniră pe don Alonzo de Cazieres, cu care 
schimbară câteva vorbe. 

Atunci don Alonzo se apropie de Coligny, salutându-l 
curtenitor şi, arătându-i cu mâna un grup de gentilomi ce 
ieşeau din tranşee şi înaintau spre zid conducând pe 
generalisimul armatei spaniole, îi spuse: 

— lată-l pe monseniorul Emmanuel-Philibert; dacă doriţi 
să cereţi ceva, adresaţi-vă lui. 

— N-am nimic a-i spune, îi răspunse amiralul, decât că 
sunt prizonierul acestor bravi oşteni şi doresc ca ei să 
primească preţul răscumpărării mele. 

Emmanuel auzi vorbele lui Coligny şi-i răspunse în 
franceză, zâmbind: 

— Domnule amiral, dacă prizonierul va fi răscumpărat 
după valoarea sa, aceşti doi şmecheri vor fi mai bogaţi 
decât anume prinți pe care-i cunosc eu. 

Şi lăsându-l pe Coligny în seama lui don Alonzo de 
Cazieres, Emmanuel-Philibert se urcă pe meterez chiar prin 
breşa ce fusese apărată de amiral. 

XVII. UN FUGAR. 

Locuitorii din Saint-Quentin ştiau prea bine ce crân-cenă 
soartă îi aştepta pentru că îndrăzniseră să înfrunte cu atâta 
dârzenie întreita oştire, spaniolă, flamandă şi engleză, ce le 
înconjurase zidurile, dârzenie pe care destinul norocos al 
lui Filip al II-lea izbutise s-o răpună. 


Aşa că nici măcar nu le trecu prin minte că ar putea cere 
îndurare, după cum probabil nici învingătorului nu-i veni în 
gând să le acorde iertarea. 

Aşa erau războaiele acelei epoci, antrenau după ele 
groaznice represalii. În oştirile de pe atunci, alcătuite din 
oameni de toate naţiile, unde condottieri de acelaşi neam 
luptau de multe ori unii împotriva altora, în care 
angajamentele băneşti se plăteau în general destul de 
prost, jaful era dinainte pus la socoteală ca un supliment al 
soldei, ba uneori, în caz de înfrângere, devenea chiar unica 
soldă, numai că în acel caz în loc de duşmani erau jefuiţi 
prietenii. 

De asta, cum am văzut, asediaţii se apăraseră pretutindeni 
cu disperare afară de punctul unde compania Delfinului 
slăbise. Inamicul ocupase deja turnul Roşu, amiralul fusese 
prins, Emmanuel-Philibert se şi urcase pe meterez, iar lupta 
tot mai continua - nu pentru a mai salva oraşul, ci pentru a 
ucide sau a fi ucis - la încă trei breşe: una apărată de 
căpitanul Soleil, alta de compania domnului de la Fayette şi 
a treia de domnul Dandelot, fratele amiralului. 

Acelaşi lucru se întâmpla în mai multe puncte ale oraşului: 
spaniolii pătrunzând în interior prin strada Billon, dăduseră 
peste grupuri de cetăţeni înarmaţi ce apărau răspântia de 
la Cepy şi intrarea în strada la Fosse. 

Totuşi, la strigătele „Oraş cucerit!” la vâlvătăile flăcărilor, 
la vederea fumului, acele focare de rezistenţă se stinseră; 
breşa căpitanului Soleil fu străpunsă, după ea urmă cea a 
domnului de la Fayette şi în sfârşit ultima, cea a domnului 
Dandelot. 

De fiecare dată când se cucereau acele spărturi, 
izbucneau strigăte mari urmate de o tăcere grea; erau 
strigătele victoriei, urmate de tăcerea morţii. 

Breşa străpunsă, apărătorii ucişi ori făcuţi prizonieri - 
dacă erau socotiți după înfăţişare destul de avuţi pentru a 
se răscumpăra - învingătorii năvăleau în zona oraşului cea 


mai apropiată de meterezul peste care trecuseră şi 
începeau a jefui. 

Cinci zile dură jaful. 

Cinci zile incendiul, violul şi omorul, oaspeţii devastatori ai 
oraşelor cucerite prin asalt, se plimbară pe toate ulițele. 
Întârziind pe pragurile caselor pustii ori dărâmate, 
lăfăindu-se până şi pe lespezile însângerate ale bisericilor. 

Nimeni nu găsi cruţare, nici măcar femeile, pruncii, 
bătrânii, călugării şi călugărițele. Dintr-o pietate pentru 
pietre, ce nu o avea faţă de oameni, Filip al II-lea dăduse 
ordin ca edificiile sacre să fie respectate, temându-se, fără 
îndoială, să nu cadă asupră-i vina sacrilegiilor săvârşite; 
ordin zadarnic, căci nimeni nu putea opri pe învingători din 
iureşul lor nimicitor. Biserica Saint-Pierreau-Canal a fost 
dărâmată ca de-un cutremur; mănăstirea Collegiale, toată 
găurită de ghiulele, cu minunatele vitralii colorate sparte de 
salvele artileriei, a fost despuiată de potirele aurite, de 
vasele şi candelabrele de argint; spitalul cel mare a fost 
incendiat, iar din spitalele Belles-Portes, Notre-Dame, 
Lembay, Saint-Antoine, schitul grânarilor şi casa 
Seminarului, nu mai rămăsese după cinci zile decât un 
morman de ruine. 

După escaladarea meterezelor şi zdrobirea rezistenţei, de 
pe străzi, nimeni nu mai avusese alt gând decât să se 
supună soartei, ori să încerce a scăpa de ea, unii aple- 
cându-şi grumazul în faţa cuţitului ori a halebardei, alţii 
refugiindu-se prin beciuri şi subterane, unde sperau să se 
poată ascunde de ochiul duşmanului; în sfârşit, o seamă îşi 
dăduseră drumul din înaltul meterezelor cercând să treacă 
printre rămăşiţele necomplet unite ale celor trei armate; - 
dar mai toţi cei care cercaseră mijlocul acesta de fugă 
serviseră drept ţintă archebuzierilor spanioli, ori arcaşilor 
englezi şi prea puţini scăpaseră de gloanţele unora ori de 
săgețile celorlalţi. 

Astfel, erau măcelăriți nu numai în oraş, ci şi afară; nu 
numai pe metereze, ci şi în şanţuri, pe câmpuri ba chiar şi 


în râul pe care câţiva disperaţi cercau să-l treacă înot. 

Dar până la urmă se înoptă şi zgomotul împuşcăturilor 
încetă. 

Cam la trei sferturi de oră după lăsarea întunericului, la 
vreo douăzeci de minute după ultimul pocnet de archebuză, 
un uşor freamăt înfioră trestiile pe lângă malul râului 
Somme, ce se află între izvoarele Grosnard şi tăietura 
făcută în dreptul Tournivalului pentru a lăsa apele râului să 
pătrundă în şanţurile din jurul oraşului. 

Era un freamăt atât de uoşr încât ar fi fost cu neputinţă 
chiar celui mai ager ochi şi celei mai ascuţite urechi să 
desluşească, de la zece paşi depărtare, dacă era pricinuit 
de primele adieri ale nopţii, ori de mişcările unei vidre ce se 
ocupa cu pescuitul nocturn. Tot ceea ce s-ar fi putut 
observa, era că se apropia nesimţit de curentul apei, nu 
prea adâncă în acea parte. Ajuns la marginea trestiilor, 
freamătul încetă pentru câteva minute, după care se auzi 
un zgomot ca un trup ce se cufundă, pe când bule de aer se 
ridicau din fundul apei la suprafaţă. 

Peste câteva secunde în mijlocul curentului apăru un 
punct negru care însă nu rămase vizibil decât timpul 
necesar unui animal ce trăieşte în atmosferă să tragă aer în 
plămâni şi dispăru imediat. 

Încă de vreo două, trei ori, la distanţe egale, fără a se 
apropia de vreunul din maluri, urmând neabătut firul apei, 
acelaşi obiect apăru şi dispăru iar. 

În sfârşit înotătorul - căci pe măsură ce se îndepărta de 
oraşul urlând de durere şi o îndoită privire aruncată în 
dreapta şi-n stânga îl asigura că cele două maluri ale râului 
erau pustii, individul pe care îl urmărim părea că nu se mai 
fereşte atât de tare să arate că aparţine acelei specii 
animale ce s-a declarat, din proprie autoritate, ca fiind cea 
mai nobilă din lume; - în sfârşit, spunem iar, înotătorul 
devie intenţionat de la linia dreaptă şi după câteva mişcări 
voiniceşti cu braţele, având grijă să n-apară decât creştetul 
capului la suprafaţa apei, ajunse la malul stâng al fluviului, 


drept în locul unde un buchet de sălcii făcea întunecimea şi 
mai mare decât în părţile descoperite. 

O clipă se opri şi, ţinându-şi răsuflarea, rămase la fel de 
mut şi nemişcat ca şi trunchiul zgrunţuros de care se 
rezemase, cercetând cu toate simţurile, devenite mai 
ascuţite la gândul primejdiei de care scăpase şi care îl mai 
ameninţa încă, văzduhul, pământul şi apa. 

Toate păreau tăcute şi liniştite; numai oraşul acoperit de 
un panaş de fum, din mijlocul căruia ţâşneau din când în 
când limbi de flăcări, părea, cum am mai spus, că se zbate 
în chinurile unei dureroase agonii. 

Atunci fugarul, tocmai pentru că se simţea acum aproape 
în siguranţă, păru cuprins de un regret şi mai mare că 
părăseşte astfel un oraş în care lăsa, fără îndoială, preţioase 
amintiri de prietenie sau de dragoste scumpe inimii sale. 
Dar oricât de vii ar fi fost acele regrete, nu părură a-i trezi 
nici o clipă dorinţa de a se reîntoarce; aşa că, mulţumindu- 
se doar să suspine şi să murmure un nume, după ce se 
asigură că pumnalul - singura armă ce şi-o păstrase şi pe 
care o purta la gât atârnată de un lanţ căruia în timpul zilei 
i s-ar fi putut contesta valoarea, dar care noaptea putea fi 
foarte bine luat drept aur - după ce se asigură, spunem, că 
pumnalul ieşea uşor din teacă şi că o centură de piele 
pentru care părea să aibă o deosebită grijă îi strângea pe 
sub vestă talia-i subţire şi mlădioasă cu care îl înzestrase 
natura, se repezi către mlaştinile Abbiette cu mersul acela 
între pas alergător şi pas obişnuit, pe care strategia 
modernă l-a botezat cu numele de pas gimnastic. 

Pentru cineva nefamiliarizat cu înprejurimile oraşului, 
drumul apucat de fugar poate n-ar fi fost lipsit de pericole. 
În vremurile când se petreceau evenimentele ce le 
povestim, toată partea aceea stângă a malului pe care se 
aventurase alergătorul nostrn nocturn era plină de mlaştini 
şi bălți ce nu puteau fi traversate decât prin nişte cărărui 
înguste; dar ceea ce putea fi o primejdie pentru un om 
neexperimentat oferea, dimpotrivă, o şansă de salvare 


pentru cel ce cunoştea trecătorile noroiosului labirint şi 
dacă un prieten nevăzut ar fi urmărit cu privirea pe omul 
nostru, teama că ar putea păţi ceva rău s-ar fi spulberat 
numaidecât. 

Într-adevăr, păstrând acelaşi pas, fără a se abate o clipă de 
pe linia terenului solid ce trebuia s-o urmeze pentru a nu se 
înfunda în vreuna din turbăriile în care conetabilul avusese 
ghinionul să-şi înămolească oştenii, fugarul străbătu 
mlaştina şi nu după multă vreme ajunse la primele înălţimi 
ale câmpiei presărate cu colinele ro-tunjite, ce se întinde 
între satul Abbiette şi moara de la Gauchy, câmpie care, 
atunci când e acoperită de spice şi suflul vântului o 
unduieşte, pare o mare agitată. 

Totuşi cum începea să fie cam greu de păstrat acelaşi pas 
în mijlocul holdelor pe jumătate câopârţite de armatele 
duşmane ce foloseau paiele la făcutul bivuacelor sau pentru 
hrana cailor, cel pe care ne-am luat sarcina de a-l urma în 
aventuroasa-i cursă se abătu spre stânga, luând-o la picior 
pe o potecă bătătorită ce părea că-i principala sa ţintă, cea 
pe care sperase s-o descopere când executase savanta-i 
cursă. 

Cum se întâmplă de câte ori îţi atingi țelul, hoinarul 
nostru, simțind sub picioare nisipul drumului în locul 
miriştii câmpului, se opri câteva clipe să arunce o privire în 
jur şi totodată să-şi mai tragă sufletul: după asta îşi urmă 
drumul luând o direcţie ce-l îndepărta de oraş şi mai rapid 
decât toate drumurile pe care le urmase până atunci. 
Alergă astfel aproape un sfert de oră, apoi se opri din nou, 
cu privirea fixă, cu gura întredeschisă, cu urechea atentă. 

Spre dreapta, la o sută de paşi de câmpie, se înălța moara 
de la Gauchy cu uriaşele-i braţe scheletice; în întuneric, 
silueta-i imobilă o făcea să pară de două ori mai mare decât 
era. 

Dar ceea ce oprise brusc pe fugar nu era apariţia morii, ce 
nu părea a-i fi necunoscută şi care, fără îndoială, nu i se 
înfăţişa ca lui Don Quijote sub chipul unui uriaş ci sub 


adevărata ei formă - ceea ce-l oprise brusc din mers pe 
fugar era o rază de lumină ce se strecura pe sub uşa morii 
şi zgomotul unei trupe de călăreţi pe care îl auzea limpede 
în timp ce distingea tot mai precis o pată compactă şi 
mobilă apropiindu-se de el. 

Nu mai avea nici o îndoială că era o patrulă spaniolă care 
făcea o razie prin ţinut. 

Fugarul se orientă. 

Se afla exact în locul unde se petrecuse încăierarea dintre 
bastardul de Waldeck şi Emmanuel-Philibert, încăierare în 
care anumiţi aventurieri bine cunoscuţi nouă fuseseră atât 
de maltrataţi şi care avusese urmări atât de jalnice pentru 
bietul Fracasso mai cu seamă. La stânga se întindea 
păduricea prin care o şterseseră doi dintre atacanţi. Părea 
că omul nostru cunoştea crângul acela; cu iuţeala unui 
căprion speriat se repezi înăuntru şi nimeri într-un desiş de 
copaci tineri, de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, presărat 
ici colo cu arbori mari ce păreau străbunii acelei sihle 
mărunte. 

Era şi timpul: trupa trecea pe drum la cincisprezece paşi 
de el chiar în clipa când dispărea în pădurice. 

Fie că şi-o fi închipuit că simţu-i auditiv va spori la 
contactul cu solul, ori că se credea mai în siguranţă lungit 
pe jos decât în picioare, fugarul nostru se trânti la pământ 
cu faţa în jos, rămânând la fel de nemişcat şi de tăcut ca 
trunchiul copacului lângă care se culcase. 

Omul nostru nu se înşelase: era într-adevăr o trupă de 
călăreţi inamici care cerceta drumurile, ba poate înştiinţată 
de cucerirea oraşului de vreun mesager sau de fumul şi 
pălălaia ce se înălţau în zare, se ducea să-şi reclame partea 
sa de pradă. 

Câteva cuvinte spaniole rostite de călăreţi în timp ce 
treceau prin dreptul fugarului nu-i mai lăsară nici o îndoială 
acestuia asupra identităţii lor. 

Se sforţă să stea mai împietrit şi mai mult ca până atunci. 


lar după ce, astfel nemişcat şi tăcut, lăsă timp acelor 
vagabonzi nocturni să se îndepărteze, după ce larma de 
glasuri se stinse cu desăvârşire, când tropotul cailor 
aproape nu se mai auzi, atunci abia îşi înălţă capul şi fie din 
pricină că se gândea pe ce drum să apuce ca să evite 
asemenea întâlniri, fie că aştepta să i se potolească bătăile 
inimii ce arăta prin violentele-i zvâcnituri intensitatea 
emoţiilor, se ridică încet întâi în genunchi, apoi în mâini, se 
târi astfel câţiva paşi şi când simţi, după asprimea 
rădăcinilor noduroase ce ieşeau din pământ, că era ocrotit 
de umbra unuia din bătrânii arbori răspândiţi ici colo prin 
desişul crângului despre care am mai vorbit, se răsuci 
locului şi se pomeni aşezat cu spatele aproape sprijinit de 
trunchiul copacului, cu faţa îndreptată spre drum. 

Abia atunci îşi îngădui fugarul să respire liber şi, cu toate 
că straiele erau încă ude pe el de apa râului Somme, îşi 
şterse fruntea îmbrobonată de sudoare şi îşi trecu mâna 
fină şi elegantă prin buclele pletelor lungi. 

Dar nici nu sfârşise bine acea operaţie, ce-l făcuse să 
scoată un suspin de satisfacţie, când deodată avu impresia 
că un obiect mişcător ce plana deasupra capului său îi 
mângâie la rându-i, la fel cum făcuse şi el, încântătoarele 
plete, pe care le îngrijea cu atâta atenţie în viaţa de toate 
zilele. 

Curios să afle ce era acel obiect însufleţit sau neînsufleţit 
ce-şi permitea faţă de dânsul acea drăgăstoasă 
familiaritate, tânărul - era uşor de ghicit după supleţea şi 
elasticitatea mişcărilor că fugarul era tânăr - tânărul, deci, 
se aplecă pe spate sprijinindu-se în coate şi încercă să 
desluşească prin întunecimea oarbă forma lucrului ce-l 
preocupa pentru moment. 

Dar totul era atât de sumbru în jurul lui, că nu putu 
distinge decât o formă dreaptă şi îngustă ce se afla cu o 
clipă înainte vertical deasupra capului său, şi-acum 
deasupra pieptului, legănându-se ţeapănă la adierea nopţii 
care scotea din arborii învecinaţi acele nelămurite 


murmure nocturne ce-l fac să se înfioare fără voie pe 
călătorul predispus să le ia drept vaietele sufletelor 
chinuite. 

Se ştie că simţurile noastre arareori izbutesc, dacă-s 
izolate, să ne dea o idee precisă asupra obiectelor cu care 
sunt puse în contact şi că ele se completează unele pe 
altele. Aşa că fugarul nostru hotărându-se să adauge 
văzului, pipăitului şi ochiului, mâna, întinse într-adevăr 
mâna şi rămase nemişcat, ori mai bine zis, împietrit; apoi 
deodată, ca şi cum uitase că situaţia precară în care se afla 
îl obliga la imobilitate şi muţenie, slobozi un răcnet şi se 
repezi afară din pădure, cuprins de-o spaimă nebună. 

Acel ceva ce-i mângâiase drăgostos pletele negre nu era o 
mână, era un picior şi piciorul acela era al unui spânzurat! 

Cred că este inutil să mai spunem că spânzuratul era 
vechea noastră cunoştinţă, poetul Fracasso care, cum se 
zvonise, după nefericita încăierare provocată de fiul 
bastard al contelui de Waldeck găsise, dar la participiul 
trecut, rima pe care o căutase zadarnic atâta vreme la 
infinitiv. 

XVIII. DOI FUGARI. 

Mai iute ca cerbul gonit de câini, când ţâşneşte afară din 
pădure săgetând în salturi suple de-a lungul câmpiei, fugea 
tânărul nostru cu plete negre, căruia spânzuraţii - soi de 
oameni cu mult mai puţin de temut înainte decât după 
operaţie - păreau a-i provoca o extraordinară reacţie 
nervoasă. 

Singura măsură de precauţie pe care o luă când ieşi la 
marginea crângului fu să întoarcă spatele Saint-Quentin- 
ului şi să alerge în direcţie opusă; singura-i dorinţă părea să 
fie de a se îndepărta cât mai repede cu putinţă de locul 
acela. 

Drept care, fugarul izbuti, în mai puţin de trei sferturi de 
oră, să facă o cursă pe care n-ai fi crezut c-o poate realiza 
nici un alergător de profesie, reuşind să parcurgă, în acele 
trei sferturi de oră, aproape două leghe. 


După cele două leghe ajunse dincolo de Essigny-leGrand, 
în apropiere de Gibercourt. 

Două motive îl siliră atunci pe tânăr la o scurtă haltă: mai 
întâi, îşi pierduse suflul; şi în al doilea rând, terenul era 
acum atât de plin de hârtoape, încât nu mai era chip de 
alergat, ba chiar trebuia să păşească cu cea mai mare 
băgare de seamă pentru a nu se poticni la fiecare pas. 

Dându-şi seama că era cu neputinţă să meargă mai 
departe, se lungi jos pe o movilă, gâfâind ca un cerb hăituit. 

De altminteri chibzuise, fără îndoială, că depăşise de mult 
linia ocupată de avanposturile spaniole; cât despre 
spânzurat, dacă ar fi coborât din copacul lui ca să alerge 
după dânsul, n-ar fi aşteptat trei sferturi de oră pentru a-şi 
satisface acea mică plăcere de dincolo de mormânt. 

Tânărul nostru ar fi putut face asupra acestei de a doua 
chestiuni o reflecţie şi mai justă: că, în general, dacă 
spânzuraţii ar putea cobori din spânzurătoarea ce-şi întinde 
la răspântii de drumuri braţul gol şi uscat, ori îşi alungeşte 
creanga-i înfrunzită şi plină de sevă în pădure, situaţia nu 
era pentru ei atât de agreabilă încât să nu coboare chiar 
din prima zi, Ori, dacă socotim exact, din ziua bătăliei de la 
Saint-Quentin până în ziua cuceririi oraşului se scurseseră 
douăzeci de zile şi, deoarece Fracasso stătuse douăzeci de 
zile atârnat de frânghia lui, era firesc să mai rămână atâta 
timp cât frânghia nu se va rupe. 

În timp ce fugarul îşi mai trăgea sufletul, cugetând fără 
îndoială la cele spuse de noi mai înainte, orologiul 
clopotniţei din Gibercourt sună orele unsprezece şi trei 
sferturi, iar luna se ivi deasupra pădurii de la Remigny. 

Astfel că ridicând capul, după ce îşi termină reflecţiile, 
fugarul putu recunoaşte, în razele tremurătoare ale lunii, 
peisajul în care el era punctul cel mai însufleţit. 

Se afla chiar în mijlocul câmpului de bătălie, în cimitirul 
improvizat de Caterina de Laillier, mama seniorului de 
Gibercourt, iar moviliţa pe care îşi găsise odihna de-o clipă 


era doar ţărâna aruncată peste o groapă în care vreo 
douăzeci de oşteni francezi îşi dormeau somnul de veci. 

Parcă era un făcut să nu mai poată ieşi din cercul acela 
macabru ce părea că-l înconjoară de când părăsise Saint- 
Quentinul. 

Totuşi, se vede că pentru unele firi cadavrele ce dorm la 
trei picioare sub pământ sunt mai puţin fioroase decât cele 
care se leagănă la trei picioare deasupra, aşa că fugarul 
nostru de astă dată se mulţumi să se lase pradă unui 
tremur nervos pe care îl însoţi cu acel vaiet surd ce vesteşte 
fiorii de gheaţă străbătând pe sub pielea bietului animal, cel 
mai lesne de înspăimântat după iepure - adică omul. 

Gâfâind încă uşor de oboseala pricinuită de nebu-neasca-i 
cursă, fugarul nostru rămase un timp ascultând strigătul 
cucuvaiei ce răsuna jalnic şi la intervale regulate dintr-un 
buchet de arbori verzi, rămaşi în picioare pentru a indica 
parcă centrul cimitirului. 

Curând însă, deşi întreaga-i atenţie păruse captivată de 
acel cântec sinistru, îşi încruntă sprâncenele şi îşi întoarse 
încet capul de la dreapta spre stânga, ca şi cum era 
preocupat de un alt zgomot ce se adăuga celuilalt. 

Zgomotul acesta era mai real decât primul; pe când cel 
dintâi părea că coboară din cer pe pământ, al doilea părea 
că se ridică de la pământ spre cer. Era tropotul îndepărtat 
al unui galop de cal, atât de bine imitat în limba latină, după 
părerea profeților, încât rămân extaziaţi de două mii de ani 
în faţa versului lui Virgiliu: 

Quadrupedante puterem sonitu quatit ungula campum. 
127) 

Nu m-aş încumeta să afirm că fugarul nostru cunoştea 
versul acela, dar cunoştea, cu siguranţă, galopul unui cal, 
căci înainte ca zgomotul tropotului să poată fi desluşit de-o 
ureche obişnuită, tânărul nostru era în picioare scrutând 
orizontul cu privirea; cum însă calul nu galopa pe o şosea 
bună ci pe un sol prăfos, desfundat de marşurile şi contra- 
marşurile armatelor spaniole şi franceze, cum solul acela, 


sfârtecat de ghiulele şi acoperit de rămăşiţele holdelor, n- 
avea decât o sonoritate foarte redusă, în realitate calul şi 
călăreţul se aflau cu mult mai aproape de fugar decât îşi 
închipuise el la început. 

În primul moment tânărului nostru îi fulgeră prin minte 
gândul că spânzuratul peste care avusese ghinionul să dea 
mai înainte, neputându-se bizui pe picioarele-i ţepene, 
împrumutase din grajdurile Morţii vreun cal năzdrăvan cu 
care se pornise în urmărirea lui; şi marşul rapid al 
călăreţului, înaintarea aproape neauzită a calului, făceau 
posibilă acea presupunere, ţinând seamă de firea-i 
nervoasă, surexcitată la maximum de evenimentele 
petrecute şi de aspectul într-adevăr lugubru al scenei pe 
care se desfăşuraseră. 

Din toate acestea, un lucru era sigur; că cel ce se apropia 
ajunsese acum la cinci sute de paşi numai de tânărul care 
începea să distingă calul şi călăreţul, atât cât este cu 
putinţă să deosebeşti, în lumina plăpândă a ultimului pătrat 
de lună, fantasmele unui călăreț şi a unui cal. 

Poate, dacă fantastica cursă a centaurului ar fi depăşit 
locul în care se afla fugarul la depărtare de douăzeci de 
paşi în stânga sau în dreapta lui, acesta ar fi rămas 
neclintit, în loc să fugă, şi s-ar fi pitit în umbră într-un făgaş 
dintre două morminte, lăsând să treacă apocaliptica 
apariţie; dar se afla drept în linia pe care înainta noul sosit 
şi trebuia s-o ia la sănătoasa fără întârziere, dacă nu voia să 
fie tratat de cavalerul infernal la fel ca Heliodor de către 
călăreţul ceresc, cu douăzeci de secole înainte. 

Aruncă deci o privire rapidă în direcţia opusă celei pe 
unde apăruse primejdia şi zări, numai la trei sute de paşi 
depărtare, ca o perdea de umbră, poalele pădurii de la 
Remigny. 

Se gândi o clipă să se repeadă în satul Gibercourt ori în 
satul Ly-Fontaines, căci se afla plasat la jumătatea drumului 
între cele două cătune, unul în dreapta şi altul în stânga lui; 
apreciind însă din ochi distanţa, îşi dădu seama că se afla la 


cel puţin cinci sute de paşi depărtare de amândouă, pe 
când marginea pădurii era numai la trei sute. 

Aşa că se avântă spre pădure, sprinten ca un cerb căruia 
haita de câini rămasă în urmă i-a dat răgaz să-şi odihnească 
o clipă picioarele sleite de puteri; dar în clipa când se punea 
în mişcare i se păru că acel cavaler slobozea un chiot de 
bucurie ce n-avea nimic omenesc. Strigătul ajuns la 
urechile fugarului pe aripile vaporoase ale nopţii dădu un 
nou imbold cursei lui şi cum zgomotul acelei curse sperie 
cucuvaia ascunsă în buchetul de arbori, iar pasărea îşi luă 
zborul, scoțând un ultim vaiet şi mai lugubru decât 
celelalte, îl cuprinse invidia pe aripile rapide şi tăcute cu 
ajutorul cărora sumbra pasăre de noapte se pierdu într-o 
clipă în desişul pădurii ce se întindea înaintea lui. 

Dar, dacă fugarul n-avea aripile cucuvaei, calul ce-l purta 
pe urmăritorul său părea să aibe aripile Himerei; în timp ce 
sărea peste morminte, tânărul se tot uita în urmă şi vedea 
apropiindu-se şi mărindu-se cu o rapiditate 
înspăimântătoare cal şi cavaler. 

În plus, calul necheza şi călăreţul urla. 

Dacă sângele nu i-ar fi zvâcnit aşa de tare în tâmple, 
fugarul şi-ar fi dat seama că nechezatul calului era cât se 
poate de natural iar urletele cavalerului erau, pur şi simplu, 
repetiţia cuvântului Opreşte! Rostit pe toate tonurile, 
începând de la cel de rugă, până la cel de ameninţare. Dar 
cum, cu toată acea gamă ascendentă, fugarul în loc să se 
oprească îşi spori sforţările ca să ajungă în pădure, 
cavalerul şi el îşi spori viteza pentru a-l ajunge pe fugar. 

De altfel, gâfâia acuma aproape la fel de tare ca şi 
patrupedul ce-l urmărea; nu mai avea decât cincizeci de 
paşi până la marginea pădurii, dar calul şi călăreţul se aflau 
numai la o sută de paşi de el. 

Acei ultimi cincizeci de paşi însemnau pentru fugar ceea 
ce înseamnă pentru un naufragiat rostogolit de valuri 
ultimele cincizeci de sforţări ale braţelor pe care le mai are 
de numărat ca să ajungă la țărm; dar cel puţin naufragiatul 


mai are şansa, dacă puterile-l părăsesc, ca fluxul să-l ducă 
poate viu pe pietrişul țărmului, pe când fugarul nostru nu 
se putea mângâia cu nici o speranţă de acest fel, dacă - 
ceea ce era aproape sigur - picioarele nu-l vor mai ţine 
până la fericitul adăpost în care cucuvaia îl precedase şi 
unde părea acum că-şi bate joc cu glasu-i sinistru de ultima- 
i sforţare neputincioasă. 

Cu braţele întinse, cu bustul aplecat înainte, cu gâtul uscat 
şi răsuflarea şuierătoare, cu un huruit ca de furtună în 
urechi şi un val de sânge pe ochi, fugarul nostru nu mai 
avea decât douăzeci de paşi de făcut pentru a ajunge sub 
poala pădurii când, întorcând capul, văzu cum calul 
nechezând într-una şi călăreţul strigând mereu mai aveau 
doar zece paşi de făcut ca să-l ajungă! 

Atunci voi şi el să-şi sporească viteza, dar vocea i se stinse 
în gâtlej, picioarele i se înţepeniră; auzi ca un bubuit de 
tunet în spatele lui, o răsuflare de foc îl arse pe umăr, simţi 
o izbitură de parcă l-ar fi lovit un pietroi aruncat de o 
catapultă şi se rostogoli aproape leşinat în şanţul din 
marginea păduricii. 

Apoi, ca printr-o pâclă de flăcări, îl văzu pe cavaler 
descălecând, ori mai degrabă azvârlindu-se jos de pe cal, 
repezindu-se la el, înşfăcându-l, ridicându-l, aşezându-l pe 
pajişte, privindu-l la lumina lunii şi apoi strigând deodată: 

— Să mă afurisească Luther, dacă nu-i scumpul nostru 
Yvonnet! 

La acele cuvinte aventurierul care începea să-şi dea seama 
că fantasma era o fiinţă omenească, cercă să se 
desmeticească, aţintind cu ochi rătăciţi pe cel ce, după o 
urmărire atât de înverşunată, îi adresa acum vorbe atât de 
liniştitoare şi îngână cu o voce care din pricina uscăciunii 
gâtlejului părea horcăitul cuiva pe moarte! 

— Să mă afurisească Papa, dacă nu-i seniorul Dandelot! 

Ştim de ce fugea Yvonnet de monseniorul Dandelot! Ne 
rămâne să lămurim de ce îl urmărea seniorul Dandelot pe 
Yvonnet. Pentru asta este de ajuns să aruncăm o privire în 


urmă şi să reluăm firul evenimentelor de unde l-am părăsit, 
adică din clipa în care Emmanuel-Philibert punea piciorul 
pe breşa de la Saint-Quentin. 

XIX. AVENTURIER ŞI CĂPITAN. 

Am spus cum Yvonnet, Maldent şi Procope apărau 
împreună cu Coligny aceeaşi breşă. 

Breşă ce nu era greu de apărat nefiind atacată. 

Am mai povestit şi cum spărtura învecinată fusese luată 
prin surprindere de stegarii spanioli şi cum compania 
Delfinului o lăsase în chip atât de jalnic să fie cucerită. 

Am mai spus, în sfârşit, cum văzând cele ce se petreceau la 
stânga lui, Coligny se repezise chemând după el pe toţi cei 
din jur şi cum după ce silit, să ocolească obstacolul, se 
urcase din nou pe meterezul invadat deja de Spanioli, 
strigase: 

— Aici trebuie să luptăm până la moarte! 

Fără îndoială că amiralul rostise din tot sufletul acea 
eroică hotărâre şi fără îndoială că făcuse tot ce-i stătuse în 
putinţă pentru a o îndeplini, deşi nu murise la breşă, fie că 
era sub ocrotirea divină, ori urmărit de răzbunarea 
cerească - după felul cum avea să fie privit asasinatul lui 
din ziua sfântului Bartolomeu: din punct de vedere 
protestant, sau din punct de vedere catolic. 

Dar acel principiu, rostit cu atâta curaj de un brav general 
ce purta pe umeri întreaga responsabilitate politică şi 
militară - că trebuie să mori în ziua când eşti învins - acel 
principiu nu era acceptat fără îndoială şi de cei trei 
aventurieri care îşi închiriaseră braţele, prin intermediul 
procurorului Procope, pentru apărarea oraşului. 

Văzând deci că oraşul era cucerit şi că nu mai exista nici 
un mijloc de a-l apăra, socotiră contractul de la sine reziliat 
şi fără să mai comunice acea părere asociaţilor, fiecare o 
luă la fugă spre partea în care spera să-şi găsească 
salvarea. 

Maldent şi Procope dispărură după cotitura de la 
mănăstirea iacobinilor şi cum pentru moment n-avem 


treabă cu dânşii, îi lăsăm în seama soartei lor bune ori rele 
ca să putem urmări pe cea a tovarăşului lor Yvonnet. 

Primul lui gând, trebuie s-o recunoaştem, fusese să apuce 
spre Vieux-Marche, pentru a-şi oferi sabia şi pumnalul 
drăguţei lui, Gudule Pauquet; dar fără îndoială se gândise 
că, oricât de temute erau armele acelea în mâna-i 
experimentată, în împrejurarea de faţă nu puteau fi decât 
de un foarte mediocru folos unei fete pe care frumuseţea şi 
graţia firească o apărau cu mult mai bine împotriva mâniei 
învingătorilor decât toate săbiile şi pumnalele din lume. 

De altfel ştia că tatăl şi unchiul Gudulei îşi pregătiseră în 
pivnițele caselor pentru lucrurile lor cele mai de preţ - 
printre care întâietate o avea, bineînţeles, fiica şi nepoata 
lor - tânărul ştia, cum am spus, că tatăl şi unchiul Gudulei 
pregătiseră o ascunzătoare pe care o socoteau cu neputinţă 
de găsit şi unde îşi adunaseră, pentru orice împrejurare, 
provizii pe vreo zece zile. Căci oricât de înverşunat va fi 
jaful, era probabil că la porunca şefilor ordinea se va 
restabili în nefericitul oraş până într-a zecea zi şi când se va 
potoli totul, Gudule va scoate nasul din ascunzătoare şi va 
apare în lumina soarelui la timpul potrivit. 

Aşa că, datorită precauţiilor luate, jaful oraşului va trece, 
după toate probabilitățile destul de liniştit pentru tânăra 
fată care va auzi, la fel ca primii creştini din catacombele 
unde erau ascunşi, urlând masacrul şi crima deasupra 
capului său. 

Odată convins că prezenţa lui, în loc să-i fie de folos 
domnişoarei Gudule, dimpotrivă nu putea decât să-i 
dăuneze, Yvonnet, prea puţin doritor de altfel să stea opt, 
zece zile vârât sub pământ ca un bursuc sau ca o marmotă, 
Yvonnet, cu riscul de-a o păţi, se hotări să rămână la lumina 
zilei şi, în loc să se ascundă în vreun cotlon din oraşul 
asediat, se grăbi să facă tot posibilul ca, de la înserat până 
dimineaţă, să pună cea mai mare distanţă posibilă între 
oraş şi el. 


Părăsind pe Procope şi Maldent care, cum am mai spus, 
dispărură după cotitura de la mănăstirea iacobinilor, o luă 
întâi pe strada Ligniers, traversând spre capătul ei strada 
Sellerie, apucă pe strada Brebis, urcă până la răspântia 
Campions, cobori iar până la uliţa Brassette, o luă de-a 
lungul străzii Canonniers şi trecând prin strada Poterie, pe 
la biserica Sainte-Catherine, ajunse pe meterez între turnul 
şi portiţa cu acelaşi nume. 

În timp ce fugea, fără a se opri pentru dubla operaţie ce-o 
avea de efectuat, Yvonnet îşi desfăcuse centironul săbiei şi 
curelele platoşei, căci sabia şi platoşa nu-i mai puteau fi de 
nici un folos în planu-i de fugă improvizat şi aruncase sabia 
peste un zid în strada Brassette, iar platoşa după o bornă 
din strada Poterie. Pumnalul însă, dimpotrivă, şi-l legase 
bine de lanţul de aramă aurită ce-i atârna trufaş la gât şi 
mai strânsese cu o gaură centura în care se aflau cei 
douăzeci şi cinci de scuzi de aur ce reprezentau jumătatea 
averii lui; căci, dacă Malemort, neputând fugi şi-i îngropase 
pe ai săi, Yvonnet care se putea bizui pe agilitatea 
picioarelor pentru a-şi salva viaţa şi banii, nu voise să se 
despartă de ceea ce era dreptul său din comoară şi de care 
era liber să dispună după placul său. 

Ajuns la meterez, Yvonnet încălecă cu hotărâre parapetul 
şi se aruncă, ţeapăn şi cu braţele lipite de trup, în groapa 
plină de şuvoiul rapid ce şerpuia la baza zidurilor. Trecuse 
atât de iute, încât santinelele aproape nu-l zăriseră; de 
altfel strigătele ce răsunau în acelaşi timp în celălalt capăt 
al oraşului li se păreau mult mai interesante decât omul sau 
pietroiul pe care-l auziseră rostogolindu-se în şanţ şi care 
nu mai reapărea la suprafaţa apei, pe care rămăseseră doar 
cercurile ce se lărgeau mereu până ce se frângeau într-o 
parte de ziduri, iar în cealaltă parte de taluzul înverzit al 
mlaştinilor Grosnard. 

Individul ce pricinuise în căderea lui acele cercuri 
concentrice se ferise să mai apară şi, înotând pe sub apă, se 
dusese să se pitească în mijlocul unei familii de nuferi a 


căror frunze ocrotitoare ascundeau de privirile celor din jur 
capu-i cufundat în apă până la gură. 

De acolo asistase la un spectacol capabil cu vârf şi îndesat 
să-i aducă nervii în starea de surexcitare în care l-am văzut 
că ajunsese. 

Mulţi dintre combatanți, după cucerirea oraşului 
urmaseră aceeaşi cale ca şi el, unii sărind din înaltul 
meterezului, alţii fugind de-a dreptul prin portiţa Sainte- 
Catherine; toţi însă avuseseră nefericita idee de-a cerca să 
fugă imediat, în loc să aştepte lăsarea nopţii. Ori, era cu 
neputinţă să fugă imediat, deoarece englezii formaseră 
paralel cu acea faţă a zidului o centură ce se întindea de la 
vechea şosea Vermand până la malurile râului Somme. 

Toţi fugarii fură deci întâmpinați cu focuri de archebuză şi 
săgeți şi împinşi în mlaştini unde oferiră englezilor - după 
cum se ştie excelenți ţintaşi - plăcerea tragerii la ţintă. 

În timp ce băteau în retragere, câteva cadavre în cădere 
ajunseră chiar lângă Yvonnet, pornind apoi la vale pe 
curentul apei pentru a ajunge în Somme. 

Asta îi dădu tânărului aventurier o idee: să facă pe mortul 
şi, ţinându-se ţeapăn şi nemişcat, să ajungă viu la 
binecuvântatul curent de apă ce-i purta pe morţi. 

Totul merse bine până la locul unde apa din şanţuri se 
varsă în Somme; ajuns însă acolo, când îşi înclină capul pe 
spate şi îşi deschise cu precauţie ochii, Yvonnet văzu postați 
pe amândouă malurile râului două şiruri de englezi care, 
neavând oameni vii de împuşcat, se distrau trăgând în 
morţi. 

Atunci tânărul nu-şi mai păstră ţepeneala cadaverică ce-l 
ţinea la suprafaţa apei şi se făcu ghem, lăsându-se să cadă 
la fund şi acolo se târi în patru labe până în trestiile ce 
formau ca un fel de pădurice, în mijlocul căreia rămase 
ascuns fără să i se întâmple nimic şi de unde l-am văzut 
apărând pentru a se urca pe celălalt mal. 

Cum, începând din momentul în care călătorul apăruse în 
umbra sălciilor, l-am urmărit pas cu pas până când, gâfâind 


căzuse în marginea pădurii de la Remigny, este de prisos, 
cel puţin deocamdată, să ne mai ocupăm de el. Îl vom 
abandona deci pentru a-l urma la rându-i, cu de-amănuntul 
în toate aventurile prin care trecuse, pe monseniorul 
Dandelot, fratele amiralului, al cărui chip cunoscut îl făcuse 
pe Yvonnet să scoată un strigăt atât de voios de 
recunoştinţă. 

Am mai spus că breşa apărată de Dandelot fusese ultima 
cucerită. 

Dandelot nu era numai un general, ci şi un oştean; se 
luptase cu halebarda şi cu spada ca oricare alt mercenar 
din armată. Cum nimic nu-l deosebea de ceilalţi decât 
curajul său, fusese respectat pentru acest curaj care cedase 
în faţa superiorității numerice; vreo doisprezece oameni se 
aruncaseră asupra-i, dezarmându-l, trântindu-l jos şi 
luându-l prizonier în tabără, fără să ştie cine era căpitanul, 
nu vom spune care se predase, ci care fusese prins de ei. 

Ajuns în tabără, fusese recunoscut de conetabil şi de 
amiral care, tăinuind numele şi deosebitul interes ce i-l 
purtau ca unchi şi frate, garantaseră pentru el celor ce-l 
prinseseră cu suma de o mie de scuzi pe care cei doi iluştri 
captivi aveau s-o plătească odată cu propria lor 
răscumpărare. 

Dar lui Emmanuel-Philibert nu avuseseră cum să-i ascundă 
rangul prizonierului; aşa că invitându-l pe Dandelot să 
cineze cu el, la fel cum făcuse cu conetabilul şi cu amiralul, 
Emmanuel-Philibert dăduse ordin, cum procedase şi pentru 
ceilalţi doi, ca acest de al treilea prizonier, pe care îl 
socotea la fel, dacă nu chiar mai important decât ceilalţi doi, 
să fie păzit cu cea mai mare străşnicie. 

Cina se prelungise până la orele zece şi jumătate seara, 
într-o atmosferă de curtenie demnă de frumoasele timpuri 
cavalereşti. Emmanuel-Philibert se purtase în aşa fel ca 
toată nobilimea aceea franceză, prizonieră la fel ca a doua 
zi după Poitiers, Crecy şi Azincourt, să nu aibă impresia că 
se afla la masa învingătorului şi se vorbise cu mult mai mult 


tot timpul serii despre asediul Metz-ului şi de bătălia de la 
Renty decât despre bătălia de la Saint-Laurent şi cucerirea 
Saint-Quentin-ului. 

Cum am spus, la orele zece şi jumătate se sculară de la 
masă; se pregătiseră corturi pentru nobilii prizonieri chiar 
în centrul taberii, într-un loc închis de palisade unde nu se 
putea pătrunde decât printr-o deschizătură strâmtă, păzită 
de două santinele. 

În plus, un cerc de străjeri veghea în afara acelei incinte 
înconjurată de palisade. 

Adesea, în timpul lungilor nopţi ale asediului, îşi aruncase 
privirile Dandelot din înaltul zidurilor asupra acelei uriaşe 
tabere ce se întindea la picioarele sale. Cunoştea cvartirul 
fiecărei căpetenii, aşezarea corturilor, spaţiul ce despărţea 
pe oamenii de naţiuni diferite şi chiar denivelările terenului 
ce dădeau o înfăţişare unduioasă acelei cetăţi cu flamuri 
fluturânde. 

De când era prizonier - şi se ştie că nu trecuse multă 
vreme - un singur gând ciocănea în amândouă tâmplele lui 
Dandelot, ca o bătaie de pendul. 

Era gândul fugii. 

Nici un cuvânt dat nu-l reţinea şi, după cum am arătat, nu 
se predase ci fusese prins se gândea deci, pe bună 
dreptate, că planu-i de fugă cu cât era pus în aplicare mai 
repede, cu atât avea mai multe şanse de a izbuti. 

Aşa că nu-i de mirare când vom spune că abia ieşit din 
tabăra lui Emmanuel-Philibert pentru a se duce într-a 
prizonierilor, ochiul său începu a scotoci lacom toate 
obiectele ce-i ieşeau în cale, în dorinţa de a folosi la 
momentul potrivit cel mai inutil şi mai neînsemnat poate 
dintre lucruri la salvarea sa. 

Un ofiţer trebuia trimis de Emmanuel-Philibert la Cambray 
să anunţe cucerirea oraşului şi să ducă lista prizonierilor de 
seamă ce fuseseră prinşi. 

Acea listă fusese sporită în timpul cinei şi ofiţerul, după ce 
Emmanuel-Philibert se despărţise de oaspeţi, intrase în 


cortul generalului şef pentru ca acesta să adauge la listă 
numele noi cu care trebuia mărită. 

Un cal din grajdurile lui Emmanuel, ales dintre cei mai 
iuți, aştepta la zece paşi de cvartirul prinţului cu frâul 
agăţat de oblânc şi un grăjdar îl ţinea de zăbală. 

Dandelot se apropie de cal ca un amator atras de vederea 
unui animal de rasă; apoi, justificând renumele pe care îl 
avea ca unul dintre cei mai iscusiţi călăreţi ai armatei 
franceze, se avântă dintr-un salt în şea, înfipse pintenii în 
pântecele calului şi răsturnând pe rândaş porni în galop. 

Rândaşul trântit strigă „Alarmă!” dar Dandelot se şi afla la 
douăzeci de paşi depărtare. Trecu ca o nălucă prin faţa 
corturilor contelui de Megue; străjerul îl ochi, dar fitilul 
archebuzei era stins. Un altul, înarmat cu o flintă cu amnar, 
pricepând că acel cavaler ce trecea ca o vijelie era pricina 
strigătelor ce se înălţau de pretutindeni, trase asupra-i fără 
a-l nimeri; vreo cinci, şase oşteni cercară să-i aţină calea cu 
halebardele, dar el răsturnă vreo doi, sărind peste ceilalţi, 
trecu mai departe şi ajungând la Somme dintr-un singur 
elan ajunse aproape în mijlocul apei şi în loc să încerce a 
traversa şuvoiul, se lăsă dus în derivă. În vreme ce focurile 
de archebuze plouau în juru-i, neizbutind decât să-i dea jos 
pălăria din cap şi să-i găurească pantalonii bufanţi fără a-i 
zgâria măcar pielea, el ajunse pe malul celălalt. Acolo se 
socoti aproape salvat. 

Ca un călăreț experimentat ce era, îşi dădea prea bine 
seama de valoarea calului pe care îl strângea între pulpe ca 
să se mai teamă de urmărirea altor cai, faţă de care avea un 
avans de cinci, şase minulte; singura primejdie ce-l 
ameninţa era vreun glonte ce putea să-l doboare ori să-i 
rănească calul atât de grav încât să nu mai poată continua 
cursa. 

Aşa că ieşind din Somme, Dandelot avu o clipă de 
îngrijorare care trecu însă imediat când, după cinci, şase 
salturi îşi dădu seama că armăsarul scăpase la fel de teafăr 
ca şi el. 


Fugarul nu cunoştea ţinutul, dar ştia cum sunt situate 
oraşele principale ce înconjoară Saint-Quentin-ul, for-mând 
centura franceză, Laon, la Fere şi Ham; instinctiv bănuia 
direcţia în care se afla Parisul, la douăzeci şi cinci, douăzeci 
şi şase de leghe dincolo de acele oraşe. Ceea ce-l interesa 
era să se îndepărteze de pericol, aşa că se avântă drept 
înainte luând-o bineînţeles pe direcţia Gauchy, Gruios şi 
Essigny-le-Grand. 

Numai când ajunse în apropierea ultimului sat şi luna se 
ridicase pe cer, călăreţul îşi putu da seama, nu de drumul 
pe care-l parcursese, nici de locul unde se afla, ci de 
priveliştea din juru-i şi de aspectul ei. 

După cum vă amintiţi, Dandelot nu luase parte la bătălie, 
aşa că nu putea fi impresionat de aspectul timpului de luptă 
ce-l tulburase într-atât de pe Yvonnet. 

Îşi continuă drumul încetinind totuşi pasul calului, depăşi 
satul Benay, trecu printre cele două mori de la Hinocourt, 
aruncând în dreapta, în stânga, înainte, priviri scrutătoare. 

— Ceea ce căuta cavalerul era vreun om singuratec, vreun 
ţăran din împrejurimi care să-l poată informa despre locul 
în care se afla şi să-i servească de călăuză, ori măcar să-l 
îndrepte pe drumul cel bun. lată de ce se ridica mereu în 
scări cercând să ajungă cu privirea cât mai departe cu 
putinţă. 

Deodată i se păru că vede ridicându-se în mijlocul 
terenului răscolit al cimitirului Milostivirei o umbră 
omenească; se avântă de-a dreptul spre acea umbră, dar 
umbra părea tot aşa de doritoare să fugă de dânsul, pe cât 
era el de dornic s-o ajungă. Umbra o luase deci la 
sănătoasa; Dandelot o urmărise; umbra se îndreptase către 
pădurea de la Remigny. Dandelot îi ghicise intenţia şi prin 
toate mijloacele de care se putea servi un călăreț adică cu 
pintenii, cu genunchii, cu vocea, sporise viteza calului, 
silindu-l să sară peste movile, tufişuri, pâraie, ca să poată 
ajunge la acea blestemată pădure înaintea umbrei urmărite 
care avea picioare atât de agere încât ai fi putut spune că 


sunt ale lui Ahile, dacă groaza ce părea că o stăpâneşte n-ar 
fi făcut-o nedemnă de gloriosul nume al lui Ahile. Umbra nu 
mai avea decât douăzeci de paşi până la desiş, Dandelot nu 
mai avea decât treizeci de paşi până la umbră; dar făcu un 
ultim efort al cărui rezultat l-am văzut: umbra - care pe 
măsură ce cavalerul se apropia de dânsa luase aspectul 
unui corp omenesc - umbra se rostogolise la picioarele lui, 
lovită de pieptul calului. Atunci sărise jos pentru a da ajutor 
fugarului ce putea să-i dea informaţii atât de preţioase şi în 
bietul nenorocit, gâfâind, aproape leşinat, pe jumătate mort 
de spaimă, recunoscuse, spre marea-i uimire şi în acelaşi 
timp spre marea-i bucurie, pe aventurierul Yvonnet. 

Cât priveşte pe Yvonnet, recunoscuse şi el cu aceeaşi 
uimire, dar cu o bucurie mult mai intensă, pe fratele 
amiralului, monseniorul Dandelot de Coligny. 

XX. AŞTEPTAREA. 

Vestea înfrângerii în bătălia de la Saint-Quentin căzuse pe 
neaşteptate ca un trăsnet, zguduind întreaga Franţă, şi 
ecoul ei avusese un deosebit răsunet în castelul de la Saint- 
Germain. Niciodată conetabilul de Montmorency, soldăţoiul 
acela bătrân, hărţăgos şi ignorant, n-avusese mai mare 
nevoie, pentru a nu cădea cu totul în disgrație, de sprijinul 
inexplicabil ce-l avusese întotdeauna pe lângă regele Henric 
al II-lea, datorită favorurilor constante şi stăruitoare ale 
Dianei de Poitiers. 

Într-adevăr lovitura era teribilă: o jumătate de nobilime, 
împreună cu ducele de Guise, era ocupată să cucerească 
Neapole, iar cealaltă jumătate nimicită! Câţiva gentilomi ce 
scăpaseră, stâlciţi, abia mai trăgându-şi sufletul, din acel 
mare măcel, grupaţi în jurul ducelui de Nevers, rănit la 
coapsă - era toată forţa activă rămasă în Franţa! 

Vreo patru, cinci biete oraşe slab apărate de ziduri în 
proastă stare, slab aprovizionate cu muniții şi hrană, cu 
garnizoane slabe, Ham, la Fere, Laon, Catelet şi, ca o 
santinelă rătăcită în mijlocul focului, Saint-Quentin, cel mai 
slab, cel mai prost apărat, cel mai puţin rezistent din toate. 


Trei oştiri duşmane, una spaniolă, una flamandă şi una 
engleză, primele două exasperate de prelungitul şir al 
victoriilor şi înfrângerilor alternative, a treia, nouă, 
proaspătă, ademenită de precedentele succese de la 
Poitiers, Crecy şi Azincourt, dornică să vadă acest vestit 
Paris ale cărui ziduri o altă armată engleză le zărise pe 
timpul lui Carol al VI-lea, adică cu un veac şi jumătate în 
urmă. 

Un rege izolat, fără calităţi deosebite, viteaz, având însă 
acea vitejie tipică francezului, capabil de a fi un excelent 
soldat, incapabil de a fi măcar un mediocru general. 

Singurii lui sfătuitori, cardinalul de Guise şi Caterina de 
Medici, adică vicleana politică italiană aliată cu şiretenia 
franceză şi orgoliul loren. 

În afară de asta, o curte frivolă de regine şi prințese, de 
femei uşuratece şi cochete: mica regină Maria, mica 
prinţesă Elisabeta, doamna Margareta de Franţa, Diana de 
Poitiers şi fiica ei - aproape logodită cu unul din fiii 
conetabilului de Montmorency, Frangois-Charles-Henri - în 
sfârşit, micuța prinţesă Margareta. 

Dar nefericita veste a pierderii bătăliei de la Saint-Quentin 
sau Saint-Laurent, cum vreţi să-i spuneţi, părea să fie, după 
toate posibilităţile, doar prevestitoarea altor două veşti nu 
mai puţin teribile: cucerirea oraşului Saint-Quentin şi 
marşul spre Paris a întreitei armate spaniole, flamande şi 
engleze. 

Aşa că regele dădu mai întâi porunca secretă să se 
înceapă pregătiri pentru o retragere la Orleans, acea veche 
fortăreață a Franţei care, recucerită de o fecioară, servise 
cu o sută de ani mai înainte drept tabernacol pentru sfânta 
arcă a monarhiei. 

Regina, cei trei prinți, micuța prinţesă şi toate doamnele 
curţii trebuiau să fie pregătite de plecare la orice oră din zi 
sau noapte, la primul ordin dat. 

Cât despre rege, trebuia să plece pentru a-şi găsi 
rămăşiţele armatei oriunde ar fi fost şi să lupte alături de 


ele până îşi va da şi ultima picătură de sânge. 

Se luaseră toate măsurile pentru ca, în caz de moarte, 
delfinul Francisc să-i urmeze la tron, având ca regentă pe 
Caterina de Medici iar pe cardinalul de Lorena, sfetnic. 

În afară de asta, cred că am mai spus înainte, fuseseră 
trimişi curieri ducelui Francisc de Guise să-şi grăbească 
întoarcerea şi să aducă cu eltot ce putea aduce din armata 
aflată în Italia. 

Acele dispoziţii luate, Henric al II-lea aşteptase plin de 
îngrijorare, cu urechea întoarsă spre drumul Picardiei. 

Apoi aflase că, împotriva tuturor aşteptărilor, când nu mai 
rămăsese nici o speranţă, Saint-Quentin-ul rezista încă. 
Cincisprezece mii de oameni fuseseră nimiciţi sub zidurile 
lui; eroicul oraş lupta în contra triplei armate victorioase cu 
patru, cinci sute de oşteni de toate armele. Este adevărat că 
în afară de garnizoană, Saint-Quentin-ul mai poseda acea 
vitează populaţie pe care am văzut-o la lucru. 

Aşteptară la fel de îngrijoraţi două zile, trei zile, vestea 
cuceririi oraşului. 

Dar vestea aşteptată nu sosi. Aflară dimpotrivă că 
Dandelot izbutise să intre în oraş cu un ajutor de câteva 
sute de oameni şi că amiralul împreună cu el juraseră să 
rămână îngropaţi sub ruinele oraşului. Ori, se ştia că atunci 
când Coligny şi Dandelot făceau asemenea jurăminte, le 
ţineau; regele se mai linişti deci: pericolul tot exista, dar nu 
mai era atât de iminent. 

După cum se vede, Franţa îşi punea toată speranţa în 
Saint-Quentin. 

Henric al II-lea se ruga cerului ca oraşul să poată rezista 
opt zile; în aşteptare şi ca să poată fi ţinut la curent cu 
veştile, plecă la Compiegne; acolo se afla numai la câteva 
leghe depărtare de câmpul de luptă. 

Caterina de Medici îl însoţi. 

Când era vorba să ceară un sfat înţelept, Henric al II-lea 
apela la Caterina de Medici; dacă era vorba să petreacă 
câteva clipe plăcute, o căuta pe Diana de Poitiers. 


Cardinalul de Guise rămânea la Paris pentru a-i 
supraveghea şi încuraja pe Parizieni. 

În caz de urgenţă, regele se va duce să-şi găsească 
armata, dacă mai exista vreo armată, pentru a o încuraja cu 
prezenţa sa; Caterina se va întoarce la Saint-Germain 
pentru a lua conducerea supremă a retragerii. 

Henric găsi poporul mult mai puţin speriat decât se 
temuse; obiceiul armatelor din secolele XIV, XV şi XVI de a 
nu se hazarda nici un pas mai departe în cuceririle lor, 
decât după ce se asigurau de ocuparea oraşelor pe care le 
întâlneau în drum, mai da puţin răgaz Compiegne-ului 
protejat de Ham, Catelet şi la Fere. 

Henric se instală la castel. 

Numaidecât fură trimişi spre Saint-Quentin spioni care să 
se informeze de starea în care se afla oraşul şi curieri către 
Laon şi Soisson, pentru a se informa ce se întâmplase cu 
armata. 

Spionii se întoarseră raportând că Saint-Quentin rezista 
foarte bine şi nu părea deloc c-ar avea de gând să se 
predea; curierii se întoarseră spunând că vreo două, trei 
mii de oameni - era tot ce mai rămăsese din armată - se 
adunaseră la Laon în jurul ducelui de Nevers. 

De altfel, pe cei două, trei mii de oameni ducele de Nevers 
îi folosise cât se poate de bine. 

Cunoştea încetineala războiului de asediu pe care avea să- 
| adopte probabil armata spaniolă. 

— După ce va lua Saint-Quentin-ul —, aşa că nu se 
preocupă decât să în-tărească oraşele ce puteau să întârzie 
înaintarea inamicului. Îl trimise pe contele de Sancerre de 
Guise cu steagul său de cavalerie, cu al prinţului de la 
Roche-sur-Yon şi cele două companii ale lui Estrees şi 
Cuisieux. Trimise pe căpitanul Bordillon la la Fere cu cinci 
trupe de pedestraşi şi cu tot atâtea companii de cavalerie. 
În sfârşit, baronul de Polignac plecă la Catelet, domnul de 
Humieres la Peronne, domnul de Chausnes la Corbie, 
domnul de Sesois la Ham, domnul Clermont d'Amboise la 


Saint-Dizier, Bouchavannes la Couchy şi Montigny la 
Chauny. 

El avea să rămână în Laon cu o armată de o mie de 
oameni; acolo trebuia să-i trimită regele noile trupe ce le va 
putea ridica şi ajutoarele pe care va izbuti să le adune din 
alte părţi ale Franţei. 

Se punea astfel un prim pansament pe rană; dar nu se ştia 
încă dacă rana nu era mortală. 

Ar fi greu să-ţi închipui ceva mai trist ca vechiul castel din 
Compiegne, şi aşa destul de sumbru, acum şi mai întunecat 
prin prezenţa celor doi oaspeţi regali. Când Henric al II-lea 
venea la această reşedinţă - de obicei asta se întâmpla de 
trei, patru ori pe an - era pentru a umple castelul, oraşul şi 
cetatea cu strălncita-i curte de tinere doamne şi tineri 
seniori, ce-l însoțea întotdeauna pentru a face să răsune 
coridoarele şi sălile gotice de sunetele instrumentelor de 
petrecere; în sfârşit, pentru a face să răsune pădurea de 
sunetul cornului şi lătratul câinilor. 

De astă dată lucrurile se petrecuseră cu totul altfel. Pe 
înserate, o căruţă grea se opri la poarta castelului, fără să fi 
stârnit cât de puţin curiozitatea locuitorilor oraşului pe care 
îl străbătuse. Paznicul elveţian nu dăduse nici o atenţie 
acelui eveniment atât de neînsemnat în aparenţă; un om de 
vreo patruzeci de ani, negricios aproape ca un african, cu 
barba neagră şi ochii înfundaţi în orbite, împreună cu o 
femeie de vreo treizeci şi şase de ani, cu ten alb, fin, ochi 
vioi, dinţi minunaţi şi păr negru, coborâră din acel vehicul 
împreună cu câţiva ofiţeri de serviciu. Portarul îi privi plin 
de uimire şi strigă de două ori: „Regele! Regina!” dar la un 
semn de tăcere pe care i-l făcu Henric, îi conduse în curtea 
interioară, închise poarta în urma lor şi asta a fost totul. 

A doua zi se răspândi vestea în Compiegne că regele şi 
Caterina de Medici sosiseră în ajun mai trişti şi mai 
mohorâţi decât noaptea ce-i însoţise şi că vor locui la castel. 

Îndată, întreg poporul se tulburase şi adunându-se, 
pornise spre reşedinţa princiară strigând: „Trăiască regele! 


V 


Trăiască regina 

Henric a fost întotdeauna foarte iubit, iar Caterina nu 
ajunsese încă să fie urâtă de popor. 

Regele şi regina apărură în vechiul balcon de fier. 

— Prieteni, rosti regele, am venit eu însumi în cetatea 
voastră pentru a fi apărătorul graniţelor Franţei. De aici voi 
rămâne neîncetat atent cu ochii şi cu urechile spre Saint- 
Quentin. Trag nădejde că duşmanul nu va ajunge până aici; 
dar, în orice caz, ca măsură de prevedere, cum au făcut şi 
vitejii noştri din Saint-Quentin, fiecare cetăţean să se 
pregătească de apărare. Oricine va afla veşti, bune ori rele, 
despre cetatea asediată va fi binevenit la castel aducându- 
mi-le. 

Strigătele: „Irăiască regele!” răsunară din nou. Henric şi 
Caterina, ducându-şi mâna la inimă, gest regesc ce-a înşelat 
atâta vreme noroadele, se retraseră de-a-ndăra-telea din 
balcon. În urma lor ferestrele se închiseră. Fiecare se 
apucase să-şi ia toate măsurile de apărare şi regele nu mai 
apăruse. 

Grădinarii întrebaţi, spuseră că regele se plimba gân-ditor 
pe aleile cele mai întunecoase din parc, uneori până la unu, 
două noaptea, oprindu-se din când în când brusc şi 
ascultând neclintit, adesea chiar lipindu-şi de pământ 
urechea ca să simtă bubuitul îndepărtat al tunului... Dar se 
ştie că orice atac încetase pentru moment spre a da timp lui 
Emmanuel-Philibert să-şi pregătească atacul cel mare. 

Apoi regele se întorcea la castel, la fel de îngrijorat, 
neştiind nimic şi se suia într-un fel de turn, de unde se 
putea vedea până în depărtare drumul dinspre Saint- 
Quentin, în care dădeau şi celelalte două care veneam 
dinspre Ham şi Laon. Ochiul lui scruta atent fiecare călător 
ce apărea pe acel drum, temător şi doritor totodată de-a 
descoperi pe curierul aşteptat. 

Regele sosise în ziua de 15 august şi zilele treceau una 
câte una, fără să se audă nici un zgomot, fără să se vadă 


nici un mesager; singurul lucru pe care-l ştia, era că Saint- 
Quentin continua să reziste. 

În ziua de 24, Henric se plimba ca de obicei prin parc, 
când deodată un bubuit îndepărtat îl făcu să tresară. Se 
opri ascultând; dar îşi dădu numaidecât seama, fără a mai fi 
nevoie să-şi lipească urechea de pământ, că erau nişte 
teribile salve de artilerie ce se repetau fără încetare. 

Timp de trei zile acelaşi zgomot se auzi neîntrerupt până 
noaptea târziu şi cu mult înainte de ivirea zorilor; Henric 
ascultând acele formidabile ecouri, înţelegea că nu mai era 
cu putinţă să mai rămână o singură casă în picioare din 
Saint-Quentin. 

În ziua de 27, la orele două după-amiază, zgomotul 
amuţise. 

Ce se întâmplase? Ce însemna tăcerea aceea după 
înspăimântătoarea larmă de mai înainte? 

Fără îndoială, Saint-Quentin, mai puţin privilegiat decât 
fabuloasele salamandre ce şi le pusese pe stemă Francisc |], 
sucombase într-nu cerc de foc. 

Aşteptă până pe la şapte, opt seara, ascultând dacă 
zgomotul nu se pornea iar. Mai nădăjduia că asediatorii 
obosiţi fuseseră siliţi să acorde un răgaz de linişte oraşului. 

Totuşi, pe la nouă seara, nemaiputând îndura aşteptarea, 
expedie câţiva curieri, dându-le ordin să apuce pe drumuri 
diferite, pentru ca în caz că vreunul din ei va cădea în 
mâinile duşmanului, să aibă cel puţin ceilalţi şansa de a 
scăpa. 

Rătăci prin parc până la miezul nopţii; apoi intră în castel, 
se culcă cercând zadarnic să doarmă în aşternutu-i 
fierbinte şi neputând închide ochii se ridică din pat în 
revărsatul zorilor ca să se urce în observatorul său. Cum 
ajunse, zări numaidecât în depărtare, pe drumul atât de 
ades cercetat de privirile sale şi acum aurit de primele raze 
ale soarelui, un nour de praf stârnit de un cal în galop ce 
aducea doi călăreţi spre oraş. 


Henric nu mai avu nici o îndoială că cei doi călăreţi erau 
mesageri ce soseau cu veşti de la Saint-Quentin. Trimise 
oameni în întâmpinarea lor ca să nu fie reţinuţi nici o clipă 
la poarta Noyon. Un sfert de oră mai târziu calul se opri în 
faţa grilajului de la castel şi Henric scoase un strigăt de 
uimire recunoscând pe Dandelot şi zărind în urma lui, 
rămas respectuos în pragul uşii, a doua persoană, al cărui 
chip i se păru cunoscut, deşi nu-şi putea aminti deocamdată 
unde îl mai văzuse. 

Cititorul nostru, ce are probabil o memorie mai bună decât 
Henric al II-lea, căruia de altfel îi vom veni astfel în ajutor, 
îşi aminteşte că asta se întâmplase în castelul Saint- 
Germain, când aventurierul nostru servea de scutier 
nefericitului Theligny, ucis în primele zile ale asediului. 

Văzându-i pe Dandelot şi pe Yvonnet sosind călare pe 
acelaşi cal, fără îndoială că nimeni nu va pretinde să 
povestim, după întâlnirea ce avusese loc în marginea 
pădurii de la Remigny, cum se stabilise pe loc cea mai 
perfectă armonie între fugarul ce fugea şi fugarul ce 
urmărea; cum Yvonnet ce cunoştea ţinutul cu ochii închişi, 
fiindcă îl cercetase ziua şi noaptea în toate sensurile, se 
oferise ca ghid lui Dandelot şi cum, în schimbul acestui 
serviciu, fratele amiralului îl invitase pe iubitul domnişoarei 
Gudule să urce pe crupă în spatele său, aranjament ce avea 
îndoitul avantaj de a nu obosi pe aventurier şi de a nu 
întârzia pe comandant. 

Calul ar fi preferat poate un alt aranjament; dar era un 
animal nobil, focos şi viteaz şi după cum se vede, îşi dăduse 
toate silinţele şi izbutise până la urmă să parcurgă în trei 
ore şi jumătate distanţa ce desparte Gibercourt de 
Compiegne, adică să facă aproape unsprezece leghe! 

XXI. PARIZIENII. 

Veştile aduse de cei doi soli erau dintre cele ce se spun 
îndată, dar sunt multă vreme comentate. După ce Dandelot 
povesti mai întâi pe scurt cucerirea oraşului, regele ceru 
amănunte şi află, jumătate de la comandant, jumătate de la 


aventurier, aproape tot ceea ce am povestit cititorilor 
noştri. 

Pe scurt, oraşul era cucerit, conetabilul şi Coligny, cei mai 
de seamă comandanţi ai regatului în absenţa ducelui de 
Guise, erau amândoi prizonieri şi nu se ştia încă dacă 
armata victorioasă va avea chef să se mai hărţuiască cu 
nişte amărâte cetăţi ori va înainta direct asupra Parisului. 

Să se hărţuiască cu nişte biete cetăţi era un gen de război 
pe potriva firii fricoase şi prudente a lui Filip al II-lea. 

Să înainteze de-a dreptul asupra Parisului, era o hotărâre 
ce se armoniza bine cu temperamentul aventuros al lui 
Emmanuel-Philibert. 

Pe care din aceste două alternative o vor alege 
învingătorii? 

Asta n-o ştiau nici Dandelot, nici Yvonnet. 

Dandelot era de părere că prinţul de Savoia şi regele 
Spaniei vor porni imediat asupra Parisului. 

Acea întrebare însă depăştea cu mult nivelul cunoştinţelor 
strategice ale lui Yvonnet, dar cum regele voia cu orice preţ 
părerea lui, o adoptă pe a lui Dandelot. 

Majoritatea era astfel de acord asupra acelui punct, că 
învingătorii nu vor pierde timpul şi că, prin urmare, învinşii 
n-aveau timp de pierdut. 

Se hotărî deci pe loc ca după câteva minute de odihnă cei 
doi mesageri să pornească, Dandelot într-o direcţie şi 
Yvonnet într-alta, însărcinaţi amândoi cu câte o misiune 
potrivită cu rangul social şi militar al fiecăruia dintre ei. 

Dandelot va întovărăşi pe Caterina de Medici la Paris; 
Henric care nu voia să plece din preajma inamicului o 
trimetea pe regină să facă apel la patriotismul burghezilor 
parizieni. 

Yvonnet va pleca spre Laon, va preda ducelui de Nevers 
scrisorile regelui şi va cerca, sub o deghizare oarecare, să 
dea târcoale armatei spaniole şi să descopere ce plan avea 
de gând să urmeze regele Spaniei. Puţine şanse avea cel 
însărcinat cu asemenea primejdioasă misiune de a nu fi 


prins şi spânzurat; dar gândul acela, care prin amintirile ce 
i le trezea, l-ar fi cutremurat pe Yvonnet în beznă, nu mai 
avea nici o putere asupra tânărului, acum la lumina zilei. 
Aşa că Yvonnet primi, deoarece n-avea nervi decât noaptea; 
atuncea însă, precum am văzut, avea, nu glumă. 

Regele îl autoriză pe domnul Dandelot să se înţeleagă cu 
cardinalul de Lorena, ce mânuia finanţele, în privinţa 
nevoilor băneşti pe care le-ar putea avea el şi fratele său în 
situaţia dificilă în care se găseau. 

Yvonnet primi douăzeci de scuzi de aur pentru vestea 
adusă şi misiunea ce-o avea de îndeplinit; în plus, regele îl 
autoriză, la fel ca şi prima oară, să-şi aleagă cel mai bun cal 
din grajdurile sale. 

La ora zece dimineaţa, adică după ce se odihniseră vreo 
şase ore, cei doi mesageri plecară, fiecare către destinaţia 
sa: aşa că la poartă amândoi îşi întoarseră spatele, unul 
luând-o spre răsărit şi celălalt spre soare-apune. 

Îl vom regăsi mai târziu pe Yvonnet, cel mai puţin 
important dintre cele două personaje ale noastre, ori de nu- 
| vom regăsi, cum vom şti cel puţin din auzite ce s-a 
întâmplat cu el, să mergem pe urmele domnului Dandelot, 
ce sunt şi cele ale reginei Caterina de Medici care, păzită şi 
întovărăşită de el, înaintează pe drumul Parisului cât de 
repede îngăduia greutatea caretei trasă de patru cai ce-o 
duce spre capitală. 

În virtutea axiomei ce spune că primejdia pare cu mult mai 
înspăimântătoare văzută de departe decât de aproape, la 
început spaima fusese poate mai mare la Paris decât la 
Compiegne. Niciodată, de pe vremea când englezii ajunşi în 
câmpia Saint-Denis putuseră zări turnurile catedralei 
Notre-Dame şi clopotniţa Sfintei Capele, niciodată, spunem, 
asemenea spaimă nu-i cuprinsese pe parizieni. În aşa hal, 
că a doua zi, după ce vestea bătăliei de la Saint-Quentin 
ajunsese de pe malurile râului Somme pe malurile Senei, 
privind căruțele înhămate şi încărcate cu mobilă, caii 
purtând călăreţi şi călăreţe în şea, ai fi putut crede că eşti 


într-una din acele zile de mutare în care o treime din Paris 
îşi schimbă domiciliul. Dar era mai mult decât o schimbare 
de locuinţă, era o fugă; capitala se revărsa spre provincie. 

Este adevărat că încetul cu încetul, mai ales când se văzu 
că veştile nu deveneau mai alarmante, datorită acelei 
preţioase calităţi pe care o posedă, dintre toate popoarele, 
numai poporul francez şi care constă în a lua totul în 
zeflemea, cei rămaşi la Paris râdeau acum de cei care 
fugiseră; aşa că pe nesimţite fugarii se întorseseră şi acum 
tocmai ei, întăriţi de zeflemelele încasate, păreau cei mai 
hotărâți să reziste până la capăt. 

lată starea de spirit în care îi găsi Caterina şi Dandelot pe 
Parizieni, trecând bariera în după-amiaza zilei de 25 august 
1557, aducându-le o ştire şi mai teribilă decât pierderea 
bătăliei de la Saint-Laurent, anume cucerirea Saint- 
Quentin-ului. 

Efectul produs de o veste depinde uneori de modul în 
care-i lansată. 

— Prieteni, se adresă Dandelot celui dintâi grup de 
cetăţeni care-i ieşiră în cale; slavă locuitorilor oraşului 
Saint-Quentin! Căci au rezistat aproape o lună într-o cetate 
unde chiar cei mai viteji ar fi ezitat să promită că ar putea 
rezista opt zile, iar ei, ţinând piept duşmanului, au dat timp 
domnului de Nevers să adune o oaste câtre care regele 
Henric al II-lea trimite mereu noi întăriri şi iată că acum 
vine la voi şi Maiestatea Sa regina Caterina pentru a apela 
la patriotismul vostru şi la dragostea ce-o purtaţi regilor 
voştri. 

După acele vorbe, regina Caterina scoțând capul pe 
portiera trăsurii strigă: 

— Aşa-i, dragi prieteni, am venit eu însămi, în numele 
regelui Henric al II-lea, pentru a vă aduce vestea că toate 
oraşele sunt gata să lupte din răsputeri, la fel ca Saint- 
Quentin. Aşa că faceţi mare iluminaţie drept semn al 
încrederii ce-o are regele Henric în voi şi a dragostei pe 
care i-o purtaţi. Şi în astă-seară, la primărie, voi discuta cu 


dregătorii voştri, cu domnul cardinal de Lorena şi domnul 
Dandelot, asupra măsurilor ce trebuiesc luate pentru a 
respinge duşmanul care-i descurajat de lungul asediu 
susţinut înaintea primului dintre oraşele noastre. 

Felul cum fusese anunţată una din cele mai îngrozitoare 
veşti aduse vreodată populaţiei unei capitale, vădea o mare 
cunoaştere a mulțimilor, aşa că Dandelot fusese cel care 
pregătise amândouă incursiunile, al lui şir al reginei 
Caterina. 

Drept rezultat, tot norodul acela care dacă i s-ar fi spus 
pur şi simplu: „Saint-Quentin-ul a fost cucerit şi spaniolii 
înaintează spre Paris”! S-ar fi împrăştiat în debandadă şi ar 
fi luat-o la fugă pe străzi şi prin pieţe urlând: „lotul este 
pierdut! Fugiţi!” începu, dimpotrivă, să strige din toate 
puterile: „Trăiască regele Henric al II-lea! Trăiască regina 
Caterina! Trăiască cardinalul de Lorena! Trăiască domnul 
Dandelot!” şi tălăzuindu-se în mare număr, împresurară 
trăsura Caterinei şi calul ilustrului gentilom, făcându-le o 
gălăgioasă şi aproape voioasă escortă de la bariera Saint- 
Denis până la palatul Luvru. 

Ajuns la poartă, Dandelot se înălţă din nou în scări pentru 
a domina marea mulţime înghesuită în piaţă, pe ulițele 
alăturate, până pe cheiuri şi rosti cu voce puternică: 

— Prieteni, Maiestatea-Sa regina mă însărcinează să vă 
amintesc că peste o oră se va duce la primărie, unde vor fi 
convocați dregătorii voştri; se va duce călare pentru a fi mai 
aproape de voi şi va socoti dragostea voastră după cât de 
mulţi veţi fi prezenţi acolo. Nu uitaţi de torţe şi iluminaţii. 

Un colosal vivat izbucni, şi din acea clipă regina se 
convinse că tot norodul acela pe care îl cucerise cu câteva 
vorbe era gata, ca şi cel din Saint-Quentin, la orice 
sacrificiu, chiar al vieţii. 

Caterina de Medici intră în Luvru însoţită de Dandelot; 
imediat cardinalul de Lorena, convocat, primi ordin de a 
întruni pe toţi dregătorii oraşului, primarii, consilierii 


comunali, starostii neguţătorilor, sindicii breslelor, şefii 
adunărilor legislative, la primărie pentru orele nouă seara. 

S-a văzat până acum că Dandelot era un abil regizor; 
alesese anume acea oră ca să aibă cel mai mare efect. 

Cei mai mulţi dintre oamenii adunaţi la poarta Lu-vrului se 
hotărâră, pentru a fi siguri că vor face parte din cortegiul 
regal şi totodată ca să nu le ia altcineva primele locuri, să 
nu se mişte de unde se aflau; doar câţiva trimişi ai mulţimii 
se îndepărtară pentru a cumpăra torţe. 

Pe de altă parte, acei heralzi populari care la toate marile 
evenimente îşi iau singuri misiunea de crainici publici, 
umblau pe străzile ce duceau de la Luvru la primărie, 
strigând: 

— Cetăţeni ai Parisului, aprindeţi lumini la ferestre; regina 
Caterina de Medici va trece spre primărie! 

Şi la acea chemare, care nu era obligatorie ci, dimpotrivă, 
le lăsa cetăţenilor liberul arbitru, în toate casele aflate în 
drumul pe care avea să treacă regina, ca într-un imens 
stup, fiecare începu să se agite, să alerge după lampioane, 
lanterne, lumânări şi pe fiecare fereastră, iluminoasă 
alveolă, să-şi exprime entuziasmul ce putea fi apreciat după 
numărul lumânărilor de ceară şi de seu aprinse. 

Am spus că vestitorii umblau pe străzi, căci, cu inteligenţa 
lor instinctivă, pricepuseră că regina va merge pe străzi, nu 
pe cheiuri; cortegiile care aleg cheiurile îşi greşesc 
itinerarul dacă au nevoie de entuziasm: de-a lungul 
cheiurilor entuziasmul îi urmează, dar şchiopătând ca 
justiţia, căci partea dinspre râu rămâne bineînţeles mută. 

Aşa că la ora hotărâtă, regina, călare între Dandelot şi 
cardinalul de Lorena, însoţită de o modestă şi puţin 
numeroasă suită potrivită unei regine ce cere ajutor 
pooprului său într-un moment când soarta regalității era în 
mare primejdie, regina, cum am spus, intră pe strada Sain- 
Honore pe la castelul Apelor, străbătu strada Saint-Honore 
până la strada Fourreurs, merse până la strada Jean-Pain- 
Mollet şi ajunse în piaţa Gr&ve prin strada Epine. 


Acea procesiune care, datorită evenimentelor ar fi trebuit 
să fie mai degrabă un marş funebru, deveni un marş 
triumfal ce amintea oarecum de faimoasele proclamaţii ale 
patriei în primejdie, puse în scenă de artistul Sergent; dar 
acolo totul era pregătit dinainte pe când acum, pentru 
Caterina, totul era improvizat. 

De la ora patru până la nouă seara, avusese timp să 
trimeată la Saint-Germain după tânărul delfin Francisc; 
copilul palid şi bolnăvicios era tocmai cel potrivit dramei: 
era fantoma acelei dinastii Valois pe cale să se stingă, deşi 
nici un rege n-a mai fost vreodată atât de bogat în urmaşi, 
cu excepţia regelui Priam. Patru fraţi! Este drept că trei au 
fost probabil otrăviţi şi al patrulea asasinat! 

Dar în acea seară pe care încercăm s-o descriem, tainicul 
viitor era încă ascuns în fericita beznă ce-l fereşte de 
privirile omeneşti. Fiecare se ocupa numai de prezent şi 
prezentul într-adevăr oferea destule preocupări pentru a 
mulţumi chiar pe cei mai avizi de senzaţii şi agitaţie. 

Zece mii de oameni însoțeau pe regină; o sută de mii erau 
înşiruiţi de-a lungul drumului ei; două sute de mii o priveau 
de la ferestre cum trece. Cei care o însoțeau şi cei înşiruiţi 
purtau torţe a căror flăcări, adăugându-se iluminaţiilor, 
dădeau o lumină mai puţin strălucitoare decât a zilei, e 
adevărat, dar mult mai fantastică. Oamenii ce-o urmau ori o 
însoțeau pe regină îşi vânturau torţele, iar cei de la ferestre 
fluturau batistele sau aruncau flori. 

Toţi strigau: „Irăiască regele! Trăiască regina! Trăiască 
delfinul!” 

Apoi, din când în când, ca un suflu de ameninţare şi de 
moarte trecea peste acea mulţime şi se auzea un vuiet, ca o 
voce mânioasă acompaniată de săbii ce se lovesc între ele, 
fulgerări de cuțite amenințătoare şi detunături de 
archebuze. 

Era un strigăt ce apărea nu se ştie de unde şi dispărea 
apoi în neant: 

— Moarte englezilor şi spaniolilor! 


Chiar şi cel mai viteaz era străbătut de un fior la acel 
strigăt, căci era al urei înrădăcinate într-un întreg popor. 

Regina, delfinul şi cortegiul lor, plecaţi la ora nouă de la 
Luvru, ajunseră abia la ora zece şi jumătate la primărie; tot 
timpul trebuiseră să-şi deschidă drum prin mulţime şi de 
data aceasta expresia era literală, căci nici o gardă, nici un 
soldat călare sau pe jos nu se afla acolo pentru a face un 
prost serviciu auguştilor călăreţi. Orişicine, dimpotrivă, 
putea să atingă calul, veşmintele şi chiar mâinile reginei şi 
moştenitorului coroanei. 

— Poporul era foarte avid să atingă acei cai ce amenințau 
să-i strivească, acele veşminte bogate ce constrastau atât 
de ciudat cu zdrenţele lor, acele mâini ce aveau să le 
răpească până la ultimul ban: atingerea aceea îi făcea să 
scoată strigăte de bucurie, când ar fi trebuit să urle de 
durere! 

Astfel, deci, în mijlocul strigătelor de bucurie şi a 
manifestaţiilor de devotament a întregei populaţii, cortegiul 
regal ajuns în piaţa Greve unde abia se construise primăria, 
juvaer al Renaşterii, sluţit mai târziu din ordinul lui Ludovic- 
Filip, ca de altfel toate monumentele pe care le-a atins 
mâna-i lipsită de gust. 

Toţi dregătorii municipali, prefecţii, sindicii, şefii 
corporațiilor, aşteptau pe treptele de la intrarea primăriei, 
revărsaţi până în piaţă, înghesuiți până în fund sub bolțile 
întunecoase. 

Le trebuiră un sfert de oră reginei, delfinului, domnului 
cardinal de Lorena şi lui Dandelot, ca să traverseze piaţa. 

Nici circurile Neroniene n-au fost vreodată atât de 
strălucitor luminate, chiar în nopţile când se ardeau creştini 
tăvăliţi prin pucioasă şi răşină: luminile străluceau la toate 
ferestrele, torţele ardeau pretutindeni, lucind până departe 
pe cheiuri şi sus pe galerii până la vârful turnurilor de la 
Notre-Dame. Râul părea că duce cu el la vale un foc lichid! 

Regina şi delfinul, abia dispăruţi sub arcadele intrării 
primăriei, reapărură aproape imediat pe balcon. 


În public se repetau cu entuziasm cuvintele pe care le 
rostise sau nu le rostise Caterina: „Dacă tatăl îşi dă viaţa 
apărându-vă, bravi cetăţeni ai Parisului, vă aduc pe fiul 
său.” 

Şi văzându-l pe acel fiu, pe bietul şi neînsemnatul Francisc 
al II-lea de mai târziu, ce avea să lase o atât de jalnică 
amintire, mulţimea aplauda, striga, urla. 

Regina rămase pe balcon pentru a întreţine entuziasmul, 
lăsând cardinalului de Lorena şi lui Dandelot grija de a se 
înţelege cu dregătorii oraşului. Şi avea dreptate, căci se 
pricepeau să aranjeze lucrurile şi le aranjau bine. 

„Asigurându-i, spune abatele Lambert în cartea sa Istoria 
lui Henric al II-lea, pe conducătorii şi cetăţenii cei mai de 
seamă ai Parisului de dragostea şi grija regelui care era 
gata să-şi dea viaţa pentru a îndepărta primejdia ce părea 
că-i ameninţă, îi încredința că oricât de dureroasă era 
pierderea pe care o suferise Franţa, nu era o pierdere 
ireparabilă, dacă Maiestatea Sa găsea totuşi, în credincioşii 
săi supuşi zelul de care dăduseră totdeauna dovadă pentru 
gloria şi interesele Statului. Mai adăugară că regele, pentru 
a nu împovăra poporul, îşi ipotecase fără a sta la îndoială 
domeniile sale, dar pierzând această resursă, Maiestatea Sa 
nu mai putea conta decât pe ajutoarele benevole ce le 
aştepta de la dragostea supuşilor săi şi cu cât era mai 
urgentă nevoia, cu atât poporul francez trebuia să facă 
eforturi mai mari pentru a da posibilitate regelui său să 
înfrunte pe duşman cu forţe egale.” 

Discursul îşi făcu efectul: oraşul Paris votă pe loc suma de 
trei sute de mii de livre pentru primele cheltuieli de război, 
invitând principalele oraşe ale regatului să facă la fel. 

În privinţa mijloacelor de apărare imediată - şi se ştie că 
nu era timp de pierdut - iată ce propunea Dandelot: mai 
întâi rechemarea domnului de Guise şi a armatei sale din 
Italia, lucru de altfel, după cum se ştie deja hotărât, 
ordinele privitoare la întoarcerea sa fiind plecate de mult; 
apoi o recrutare de treizeci de mii de soldaţi francezi şi 


douăzeci de mii de străini; în sfârşit, cavaleria grea şi 
cavaleria uşoară trebuiau dublate. 

Pentru a putea face faţă acelor cheltuieli enorme, într-un 
moment când tezaurul public era secătuit şi domeniile 
regelui ipotecate, iată ce propunea Dandelot: 

Clerul va fi rugat să ofere regelui, ca donaţie, venitul 
întreg pe un an, fără a-şi reţine nimic. 

Nobilii, deşi aveau privilegiul scutirii de orice contribuţie, 
se vor impune fiecare după posibilităţi. 

Şi Dandelot, dând pildă, declară că nu-şi reţine pentru 
întreţinerea sa şi a fratelui său decât suma de două mii de 
scuzi, dând regelui restul veniturilor amiralului şi a familiei 
sale. 

În sfârşit, cardinalul de Lorena, administratorul finanţelor, 
va stabili o impunere a oamenilor de rând, potrivit 
veniturilor fiecăruia. 

Bieţii oameni de rând! Se feriseră să-i impună cu venitul 
de pe un an, sau să-i lase să se impună singuri! 

O parte din aceste măsuri fură votate pe loc, cu entuziasm, 
celelalte amânate. Este de la sine înţeles că măsurile 
amânate erau cele care puneau la contribuţie clerul şi 
nobilimea pentru cheltuielile recrutării şi de întreţinere a 
trupelor. 

Se hotărî însă imediat recrutarea a patrusprezece mii de 
elveţieni, înrolarea a opt mii de germani şi alcătuirea în 
fiecare provincie a regatului de companii din toţi tinerii în 
stare să poarte arme. 

De fapt, se făcuse multă treabă într-o singură seară; la 
miezul nopţii totul era sfârşit şi hotărât. 

Puțin după miezul nopţii, regina cobori peronul ţi-nând de 
mână pe delfin, care, deşi dormea în picioare, saluta grațios 
mulţimea cu mica-i tocă de catifea. 

La ora unu şi jumătate regina intră în Luvru, putând 
spune, exact cu o sută de ani înaintea compatriotului său 
Mazarin: „Au strigat, vor plăti!” 


O! Poporule! Poporule! Tocmai această slăbiciune arăta 
forţa ta; tocmai această dărnicie a sângelui şi a aurului tău 
dovedea bogăţia ta! Cei ce te stăpâneau aveau nevoie de 
tine în acel moment solemn în care regele cel mai trufaş şi 
regina cea mai mândră îţi cereau de pomană sângele şi 
aurul tău în toca de catifea a moştenitorului coroanei! 

XXII. ÎN TABĂRA SPANIOLĂ. 

Am văzut ce făcea domnul duce de Nevers la Laon; am 
văzut ce făcea regele Henric la Compiegne; am văzut, în 
sfârşit, ce făcea regina Caterina, delfinul şi cardinalul de 
Lorena la Paris. Vom vedea acum ce făceau Filip al II-lea şi 
Emmanuel-Philibert în tabăra spaniolă atât de bine în altă 
parte. 

Mai întâi, cum am spus, oraşul Saint-Quentin, îndu-rând 
consecinţele eroismului său, fusese abandonat jafului cinci 
zile. Oraşul acesta care, viu, salvase Franţa, urma s-o 
salveze şi în agonie, căci armata ce se înverşuna asupra 
bietului oraş mort uita că restul Franţei trăia şi că, 
exasperat de spectacolul acela, organiza o apărare 
disperată. 

Vom trece deci peste acele cinci zile, zile de incendiu, de 
doliu, de jale, pentru a ajunge la 1 septembrie şi cum într- 
un capitol precedent am descris aspectul pe care îl 
prezenta oraşul, vom încerca acum să descriem cu aceeaşi 
exactitate aspectul taberei. 

De dimineaţă aproape totul reintrase în ordine. Fiecare îşi 
număra prizonierii, îşi cerceta prada, îşi inventaria avutul, 
bucurându-se de câştig sau supărându-se de pierdere. 

La ora unsprezece dimineaţa trebuia să aibă loc un 
consiliu în cortul regelui Spaniei. 

Cortul era aşezat tocmai la extremitatea taberei, am 
explicat din ce pricină: muzica ghiulelelor franceze îi suna 
deosebit de neplăcut la ureche lui Filip al II-lea, cum 
mărturisise el singur. 

Să începem cu personajele sus-puse şi să vedem ce se 
petrecea în acel cort. 


Regele ţinea în mână o scrisoare desfăcută pe care i-o 
adusese un curier plin de praf ce sta acum pe banca de 
piatră de la uşa cortului regal. Unul din valeţii regelui turna 
mesagerului într-un pahar de cârciumă un vin auriu, a cărei 
culoare vădea originea lui meridională. 

Scrisoarea aceea, ce purta o pecete mare de ceară roşie 
având un blazon cu o mitră deasupra şi două cârje 
episcopale pe laturi, părea să-l preocupe ciudat de mult pe 
Filip al II-lea. 

În momentul când sfârşise de citit pentru a treia, ori a 
patra oară importanta misivă, galopul unui cal oprindu-se 
brusc la uşa cortului său îl făcu să ridice capul şi, de sub 
pleoapele tremurătoare, privirea-i ştearsă păru că cearcă 
să descopere pe cel atât de grăbit să ajungă în prezenţa sa. 
După câteva clipe, tapiseria ce servea drept uşă cortului se 
dădu la o parte şi unul din slujitorii ce mențineau chiar şi în 
mijlocul taberei eticheta palatelor din Burgos şi Valladolid, 
anunţă: 

— Excelenţa sa don Luis de Vargas, secretarul 
monseniorului duce de Alba. 

Filip scoase o exclamaţie de bucurie; apoi, ca şi cum i-ar fi 
fost ruşine faţă de el însuşi că se lăsase în voia primului 
îndemn, îşi impuse oarecum un moment de tăcere şi cu o 
voce în care era cu neputinţă să bănuieşti vreo urmă de 
emoție, plăcută ori neplăcută, spuse: 

— Pofteşte-l înăuntru pe don Luis de Vargas. 

Don Luis intră. 

Solul era plin de praf şi năduşeală; paloarea frunţii vădea 
oboseala unui drum lung; spuma de care era acoperit calul 
şi care îi umezea partea dinlăuntru a cizmelor, arăta graba 
cu care venise. Şi totuşi, după rostirea anunţului se opri în 
picioare, nemişcat şi cu pălăria în mână, la zece paşi de 
regele Filip al II-lea, aşteptând ca acesta să-i adreseze 
cuvântul, pentru a spune veştile ce le aducea. 

Această respectare a legii etichetei - cea mai importantă 
dintre toate legile în Spania - păru că-l mulţumeşte pe rege 


şi cu un surâs palid ca o rază de soare pâlpâind pe pământ 
printr-un nor cenuşiu de toamnă, rosti: 

— Domnul să te aibă în pază, don Luis de Vargas! Ce veşti 
aduci din Italia? 

— Bune şi rele totodată, Sire! Răspunse don Luis. Suntem 
stăpâni pe situaţie în Italia; dar domnul de Guise se 
reîntoarce în mare grabă în Franţa cu o parte din armata 
franceză. 

— Ducele de Alba te trimite să-mi anunţi vestea asta, don 
Luis? 

— Da, Sire, şi mi-a poruncit să viu pe drumul cel mai scurt 
şi să mă grăbesc cât mai mult ca să pot sosi în Franţa 
înaintea domnului de Guise măcar cu vreo douăsprezece 
zile. Aşa că m-am îmbarcat pe o galeră la Ostia şi am 
debarcat la Genova; am venit apoi prin Elveţia, Strasbourg, 
Metz şi Mezieres şi sunt fericit că am făcut călătoria asta 
mare în paisprezece zile, deoarece sunt sigur că ducelui de 
Guise îi vor trebui de două ori mai multe zile ca să ajungă la 
Paris. 

— Într-adevăr că te-ai grăbit tare, don Luis, şi recunosc că 
n-ai fi putut veni mai repede. Dar n-ai nici o scrisoare 
specială de la ducele de Alba pentru mine? 

— Monseniorul, de teamă că aş putea fi prins, n-a 
îndrăznit să-mi încredinţeze nimic în scris, dar mi-a ordonat 
să vă repet următoarele cuvinte: „Maiestatea Sa regele 
Spaniei să-şi amintească de regele Tarquinius re-tezând 
tulpinele cele mai înalte ale macilor din grădina sa; nimic 
nu trebuie să crească prea înalt în grădina regilor, nici 
chiar prinții!” Maiestatea voastră, a adăugat el, va înţelege 
perfect ce înseamnă aceste cuvinte şi la a cui faimă fac 
aluzie. 

— Da, murmură regele Spaniei; da, recunosc prudenţa 
credinciosului meu Alvarez... Am înţeles într-adevăr, don 
Luis, şi-i mulţumesc. lar dumneata du-te şi te odihneşte şi 
cere oamenilor mei să-ţi dea tot ce-ţi trebuieşte. 


Don Luis de Vargas se înclină, ieşi şi tapiseria căzu în urma 
lui. 

Să-l lăsăm pe Filip al II-lea să cugete în voie la scrisoarea 
cu blazonul episcopal şi la mesajul verbal al ducelui de Alba 
şi să trecem sub alt cort ce se află numai la o bătaie de 
puşcă depărtare de al său. Cortul este al lui Emmanuel- 
Philibert. 

Emmanuel-Philibert stă aplecat asupra unui pat de 
campanie pe care zace un rănit; un medic scoate 
pansamentul de pe o rană ce pare că nu-i decât o contuzie 
în partea stângă a pieptului şi totuşi, după paloarea şi 
slăbiciunea rănitului, poate fi socotită destul de gravă. 
Chipul medicului pare însă a se mai lumina după cercetarea 
teribilei vânătăi ce parcă ar fi fost pricinuită de un pietroi 
aruncat de o catapultă antică. 

Rănitul, nu-i altul decât vechiul nostru prieten Scianca- 
Ferro pe care nu l-am mai putut urmări în acest mare asalt 
despre care am vrut să dăm o idee. Îl regăsim, în sfârşit, pe 
bravul scutier sub cortul ducelui de Savoia pe acel pat de 
suferinţă pe care ostaşul a fost învăţat să-l socoată un pat al 
gloriei. 

— Cum merge? Întrebă îngrijorat Emmanuel-Philibert. 

— Mai bine! Mult mai bine! Monseniore! Răspunse 
medicul, acum rănitul este în afară de primejdie. 

— Nu ţi-am spus eu, Emmanuel! Îl întrerupse Scianca- 
Ferro silindu-se să dea un ton ferm vocii sale care cu toate 
sforţările rămânea şuierătoare. Spun drept că mă umileşti 
când te văd cum mă tratezi ca pe o babă, pentru o biată 
lovitură! 

— O biată lovitură care ţi-a rupt o coastă, ba ţi-a mai 
dislocat încă două şi care de şase zile te face să scuipi sânge 
la fiecare răsuflare! 

— E adevărat că a fost o lovitură straşnică, răspunse 
rănitul cercând să zâmbească. Dă-mi, te rog, maşinăria cu 
pricina, Emmanuel. 


Emmanuel căută cu privirea ceea ce Scianca-Ferro 
denumise maşinăria cu pricina şi se duse să ridice dintr-un 
colţ al cortului un obiect ce într-adevăr era o adevărată 
maşinărie, ba chiar o maşinărie de război. 

Oricât de voinic era prinţul, ridică cu greutate obiectul şi-l 
aduse pe patul lui Scianca-Ferro. Era o ghiulea de 
doisprezece fixată de un drug de fier, cântărind cu totul 
cam vreo douăzeci şi cinci, treizeci de livre. 

— Corpo din Bacco! Exclamă vesel rănitul, trebuie să 
recunoşti, Emmanuel, că-i nostimă jucăria! Ce i-au făcut 
celui ce se juca cu ea? 

— Ascultându-ţi porunca, nu i s-a făcut nimic. I s-a cerut 
doar cuvântul că nu va fugi şi el l-a dat. Acum probabil că se 
află, ca de obicei, pe aproape de cort, sus-pinând şi 
lăcrimând cu capul în mâini. 

— Da, bietul om!... După câte mi-ai spus, i-am despicat 
până la urechi căpăţâna lui nepotu-său, un brav german ce 
înjura straşnic, dar care lovea şi mai straşnic!... Al naibii! Să 
fi fost numai câte zece voinici ca ei doi la fiecare breşă şi s- 
ar fi încins o bătaie ca cea faimoasă a titanilor, pe care mi-o 
povesteai când cercai să-mi vâri în cap biata greacă ce-mi 
era atât de urâtă că mai bucuros aş fi escaladat Pelion sau 
Ossa 128)! 

Apoi, trăgând cu urechea: 

— Ei, drace! Emmanuel, nu cumva îi caută careva ceartă 
bravului meu neamţ... Îi aud vocea... Trebuie să fie ceva din 
cale afară de grav căci, după cum mi s-a spus, de cinci zile 
n-a descleştat dinţii! 

În adevăr, larma unei încăierări ajungea până la urechile 
bolnavului şi a celor din juru-i, odată cu un întreit 
acompaniament de înjurături în spaniolă, picardă şi 
germană. 

Emmanuel îl lăsă pe Scianca-Ferro în grija medicului şi, 
pentru a face plăcere bolnavului, apăru în pragul cortului 
informându-se de pricina acelei încăierări care în câteva 
secunde degenerase într-o adevărată bătălie. 


lată - în momentul când, asemeni lui Neptun din Vergiliu, 
Emmanuel-Philibert rostea acel quos ego 1297 ce avea să 
liniştească talazurile înfuriate - iată, spuneam, cum se 
înfăţişa câmpul bătăliei. 

Mai întâi cerem iertare cititorilor - dar, cum spun ţăranii 
picarzi cu care vom avea din nou de-a face, să nu le fie cu 
bănat, personajul principal al tămbălăului era un măgar. 

O splendoare de măgar, e adevărat, încărcat cu varză, 
morcovi şi salată, ce zvârlea din copite şi răgea, să te 
minunezi nu alta, scuturând cât ce putea încărcătura-i 
legumicolă pe care o împrăştia în jur. 

După măgar, actorul cel mai important, fără îndoială, era 
amicul nostru Heinrich Scharfenstein, lovind în dreapta şi 
în stânga cu un par de cort pe care îl smulsese din pământ 
şi cu ajutorul căruia răsturnase până acum vreo şapte, opt 
oşteni flamanzi. O profundă melancolie îi umbrea ca un văl 
chipul dar, după cum se vede, acea melancolie nu-i scădea 
deloc vigoarea braţului. 

După Heinrich urma o tânără şi frumoasă ţărancă, fragedă 
şi voinică, ce dădea cât se putea cu pumnii într-un soldat 
spaniol care, după cât se părea, îşi permisese faţă de ea 
anumite familiarităţi pe care pudoarea fetii nu le putea 
îngădui. 

În sfârşit, se mai afla acolo şi presupusul proprietar al 
măgarului ce-şi culegea de pe jos bombănind sălăţile, 
morcovii şi varza pe care soldaţii din juru-i păreau că le 
apreciază grozav. 

Cum am mai spus, apariţia lui Emmanuel-Philibert avu 
asupra asistenţei efectul capului Meduzei: soldaţii lepădară 
verzele, morcovii şi sălăţile pe care puseseră stăpânire, fata 
cea frumoasă dădu drumul oşteanului spaniol care o rupse 
la fugă cu mustaţa pe jumătate smulsă şi cu nasul 
sângerând, iar măgarul conteni cu zbieretele şi zvârlitul din 
picioare. 

Singur Heinrich Scharfenstein mai urmă să dea, ca o 
maşină pornită cu prea mare forţă pentru a se opri la 


primul semnal, vreo două, trei lovituri cu parul, lungind la 
pământ vreo doi, trei oameni. 

— Ce se întâmplă aici? Întrebă Emmanuel-Philibert; şi de 
ce sunt oropsiţi gospodarii aceştia cumsecade? 

— Io-te şi Măria-Sa, taman bine să şpun toate cum o fo', 
spuse ţăranul apropiindu-se de prinţ cu braţele încărcate 
de varză, morcovi şi salată, ţinându-şi în dinţi borul pălăriei, 
parcă într-adins ca să facă mai de neînțeles dialectu-i 
picard. 

— Drace! Murmură Emmanuel-Philibert, cred că o să-mi 
fie cam greu să înţeleg ce vrei să-mi spui, prietene! Vorbesc 
curat italiana, bine spaniola, destul de bine franceza şi 
puţin germana; dar habar n-am de dialectul picard. 

— Nu-i bai, eu tot oi şpune cum o fo', că mare pacoste a 
căjut pe capul meu, ba şi pe-a urechietului şi pe-a fi-mii! 

— Prieteni, zise Emmanuel-Philibert, care dintre voi poate 
să-mi traducă în franceză, spaniolă, italiană sau germană 
necazurile acestui om? 

— Pe fran'jeşte?... D-apoi fi-mea, Yvonette, n-o fo' la 
panşion pe strada Şomme-Rouche la Şaint-Quentin şi nu-i 
traje pe fran'jeşte mai dihai ca popa nost'... Eh! De-atâta-i 
baiul, ce mai calea-valea, agrăieşte, Yvonette! Agrăieşte! 

Fata înaintă sfioasă, cercând să roşească. 

— Monseniore, zise ea, iertaţi-l pe tatăl meu... Dar e din 
satul Savy unde nu se vorbeşte decât în dialect şi... 
Înţelegeţi? 

— Da, spuse Emmanuel zâmbind, înţeleg că nu înţeleg 
NIMIC! 

— Îra, bombăni ţăranul, d-apoi iriticii ăştia şe vede că-s 
mai nătânji ca javrele de nu pricep o iot' din vorovirea 
noastră! 

— Sst! Tată! Făcu tânăra fată. 

Apoi întorcându-se spre prinţ: 

— Iată ce s-a întâmplat, monseniore. Ieri am auzit 
vorbindu-se în satul nostru că din pricina marilor stricăciuni 
care s-au făcut pe ogoarele din împrejurimi cu războiul şi 


luptele ce s-au dat... şi din pricină că cetatea Catelet, ce a 
rămas încă de partea regelui Henric, împiedică sosirea 
convoaielor de la Cambray, în tabără este lipsă de hrană 
proaspătă şi mai cu seamă de legume, chiar la masa regelui 
Spaniei şi la a voastră, monseniore. 

— A, perfect, spuse Emmanuel-Philibert, iată ce înseamnă 
a vorbi!... E adevărat, frumoasă copilă; nu sân-tem cu totul 
lipsiţi de hrană, dar nu avem ce dorim şi mai ales de legume 
ducem lipsă. 

— Întocmai, îi luă vorba ţăranul ce părea că nu vrea să 
lase pe seama fetei explicaţiile, taman ieri o agrăiesc eu pe 
fi-mea: Fat-ăi! Zic... 

— Prietene, îl întrerupse prinţul, las-o să vorbească pe 
copila ta, dacă nu te superi; nu avem amândoi decât de 
câştigat. 

— Aşa! Agrăieşte fat-ăi! Agrăieşte! 

— Aşa că, ieri, tatăl meu şi-a zis: „la te uită, dacă aş lua 
măgarul şi l-aş încărca cu varză, morcovi şi sălăţi ca să le 
ducem în tabără? Poate că le-ar face plăcere regelui 
Spaniei şi prinţului de Savoia să mănânce iarbă proaspătă.” 

— Păi cum, jău aşa! 'bucură ea şi Joiana noastră să 
mănânce iarb-verde, d-apoi craiul şi princhipii? 

— Dacă mai vorbeşti mult, prietene, spuse surâzind 
Emmanuel-Philibert, cred că am să sfârşesc prin a te 
înţelege; dar n-are a face, prefer să mă înţeleg cu fiica 
dumitale... Urmează, frumoaso, urmează! 

— Aşa că, azi dimineaţă în zori, urmă fata, eu şi cu tata am 
coborât în grădină, am cules cele mai proaspete şi mai 
frumoase legume pe care le-am găsit, le-am încărcat pe 
măgar şi am venit... Oare am făcut rău, monseniore? 

— Dimpotrivă, copila mea, aţi avut o idee foarte bună! 

— De! Aşa credem şi noi, monseniore... Dar cum am ajuns 
în tabără soldaţii au şi dat năvală pe bietul nostru măgar. 
Zădarnic le spunea tata: „Dar sunt pentru Maiestatea Sa 
regele Spaniei! Dar sunt pentru monseniorul prinţ de 
Savoia!” că n-au vrut să ştie de nimic. Atunci am început a 


striga şi măgarul nostru a început a zbiera. Dar cu toate 
răcnetele noastre şi ale lui Cadet, eram pe cale să fim 
prădaţi... Fără să mai spun ce mi s-ar fi putut întâmpla 
mie... Când omul acela cumsecade, ce s-a dus să se aşeze 
acolo, a sărit în ajutorul nostru şi a făcut isprava pe care o 
vedeţi. 

— Da, straşnică ispravă! Zise Emmanuel-Philibert 
clătinând din cap; doi oameni ucişi şi vreo patru, cinci 
răniţi, pentru câteva nenorocite de legume!... Dar n-are a 
face, intenţia lui a fost bună. De altfel, se află sub ocrotirea 
unui prieten de-al meu; totul este deci în regulă. 

— Atunci, monseniore, nu vom păţi nimic că am venit în 
tabără? Întrebă cu sfială cea pe care tatăl ei o numise 
Yvonnette. 

— Nu, drăguţa mea, nu, dimpotrivă! 

— Vedeţi, monseniore, urmă ţărăncuţa, suntem osteniţi 
căci am făcut cinci leghe până la tabără şi n-am vrea să ne 
pornim la drum până nu se domoleşte căldura. 

— Veţi pleca când veţi voi, zise prinţul, şi cum intenţia 
bună trebuie răsplătită la fel de bine ca şi fapta, ba chiar 
mai bine ca fapta, dacă-i cu putinţă, iată trei monede de aur 
pentru povara măgarului. 

Întorcându-se apoi spre câţiva oameni ce se adunaseră de 
curiozitate în jurul său: 

— Gaetano, spuse el, vei duce proviziile acestea la cantina 
regelui Spaniei; şi vei ospăta cât vei putea mai bine cu 
mâncare şi băutură pe aceşti oameni de treabă, având grijă 
să nu le facă nimeni vreun rău. 

Apoi, cum ora întrunirii consiliului ce trebuia să aibă loc în 
cortul regelui Spaniei se apropia şi cum din toate direcţiile 
taberei comandanții începuseră a se îndrepta spre cortul 
acela, Emmanuel-Philibert intră într-al lui pentru a se 
asigura că pansarea prietenului său Scianca-Ferro se 
sfârşise şi nu observă - atât de preocupat era de asta - 
zâmbetul ironic pe care ţăranul şi fiica lui îl schimbau cu un 
individ având o înfăţişare foarte suspectă, ce se apropia 


lustruind cu înverşunare brasardele armurii conetabilului 
de Montmorency. 

XXIII. UNDE YVONNET ADUNĂ TOATE INFORMAŢIILE 
DORITE. 

Pretextul ales de ţăranul picard şi fiica lui pentru a intra în 
tabăra spaniolă, presupunând că fusese un pretext, era 
perfect ales; de altfel s-a văzut că Emmanuel-Philibert 
apreciase atenţia zarzavagiului de a-i aduce lui şi regelui 
Spaniei legume proaspete. 

Într-adevăr, după spusele lui Mergey, unul din curtenii 
domnului de la Rochefoucauld luat prizonier în bătălia de la 
Saint-Laurent şi dus chiar în acea seară în tabăra spaniolă, 
nu era belşug de bucate la masa ducelui de Savoia; mai 
întâi că fusese pus la regim de apă, ceea ce era împotriva 
obiceiului său, lucru care-l întristă foarte. E-adevărat că nici 
stăpânul său, domnul conte de la Rochefoucauld, nu era mai 
bine tratat: „Drept hrană n-aveau toţi şapte câţi erau la 
masă - spune acelaşi Mergey, atât de întristat că era ţinut la 
regim de apă - decât un boţ de carne de vacă mare cât 
pumnul pe care îl puneau într-o oală plină cu apă, fără sare, 
fără slănină, fără verdeţuri şi când se aşezau la mâncare 
aveau dinainte nişte străchinuţe de tablă pe care le 
umpleau cu fiertura aceea, iar bucăţica de vacă era tăiată 
în atâtea aşchioare, câţi oameni se aflau la masă, şi o 
mâncau cu o fărâmă de pâine.” Dacă şefii erau constrânşi la 
asemenea abstinenţă, nu este deloc de mirare că soldaţii şi 
mai puţin favorizați tăbărâseră pe măgarul încărcat cu 
alimente pe care l-ar fi despuiat poate, cu toate sforţările lui 
Heinrich Scharfenstein, ale ţăranului şi ale fiicei sale, dacă 
Emmanuel-Philibert atras de zgomot n-ar fi ieşit din cort, ca 
un împăciuitor, pentru a restabili ordinea în acea 
încăierare. 

Deşi se aflau sub protecţia specială a lui Gaetano, ţăranul 
şi mai ales fiica lui păreau că nu-şi pot veni în fire din 
spaima pe care o trăseseră; numai măgarul, ce se vede că 
avea o fire mai puţin impresionabilă, când se văzu liber se 


apucă voios să culeagă legumele de tot felul împrăştiate pe 
jos în focul bătăliei. 

Aşa că abia după ce-l văzură pe Emmanuel-Philibert ieşind 
a doua oară din cort, depărtându-se şi dispărând în direcţia 
aşezării regelui Spaniei, ţăranul şi fata lui părură că se mai 
liniştesc puţin - deşi, după cele petrecute, prinţul fiind 
ocrotitorul lor, ar fi trebuit, dimpotrivă, în mod normal să-i 
prefere prezenţa în loc de absenţa; dar nimeni nu-şi dădu 
seama de această ciudăţenie. În afară de lustruitorul 
armurii conetabilului care îl privea pe prinţ îndepărtându- 
se cu aceeaşi atenţie cu care păreau că-l urmăresc în acea 
acţiune ţăranul şi fata. Cât despre Heinrich Sharfenstein se 
întorsese să se aşeze din nou pe banca părăsită când sărise 
în ajutorul celor două victime ale brutalităţii soldaţilor 
spanioli şi căzuse din nou în profunda tristeţe ce părea că-l 
mistuie. 

Câţiva curioşi se mai învârteau încă în jurul ţăranului şi-a 
fetei, părând a-i stânjeni foarte mult cu prezenţa lor, dar 
Gaetano veni să-i scoată din încurcătură poftindu-i să intre, 
împreună cu măgarul, în locul împrejmuit cu palisade aflat 
lângă cortul prinţului de Savoia. 

Trebuiau să descarce acolo de pe măgar preţioasele 
provizii şi să primească hrana pe care generosul prinţ, ca 
toată lipsa ce domnea, poruncise să le fie servită. 

După ce descărcă legumele, ţăranul primi de la Gaetano o 
pâine, o bucată de friptură rece şi un ulcior de vin. 1 se da, 
după cum se vede, mai mult decât porţia la care aveau 
dreptul contele de la Rochefoucauld şi cei şase gentilomi, 
prizonieri împreună cu el. 

Aşa că - fără îndoială pentru a nu se mai expune la alte 
neajunsuri stârnind poftele soldaţilor - ţăraniii şi fata ieşiră 
cu multă fereală, privind la dreapta şi la stânga, pentru a se 
asigura că nedoriţii şi curioşii se împrăştiară şi dispăruseră. 

Nu mai rămăsese pe câmpul de bătălie, de unde morţii şi 
răniții fuseseră ridicaţi în prezenţa lui Emmanuel-Philibert, 
decât lustruitorul conetabilului ce lustruia brasardele mai 


înverşunat ca niciodată şi Heinrich Scharfenstein, ce nu 
făcuse nici o mişcare cât lipsise ţăranul şi fata. 

Yvonnette se îndreptă spre un mic hambar izolat, în vreme 
ce tatăl ei, recunoscător pentru binele ce i-l făcuse uriaşul, 
se apropia de Heinrich Scharfenstein pentru a-l pofti să le 
onoreze cina oferită cu atâta mărinimie de ducele de 
Savoia; dar Heinrich clătină doar din cap, îngânând cu un 
oftat: 

— Te cant Frantz ezte mort, eu nu avut te loc foame: 

Țăranul se uită cu tristeţe la Heinrich şi, după ce schimbă 
o privire cu lustruitorul, se duse după fiică-sa care între 
timp aranjase masa pe o ladă de ovăz şi instalată pe un 
maldăr de paie aştepta pe autorul zilelor ei. 

Abia începuseră să îmbuce când o umbră se lăsă peste 
masa improvizată; era umbra neobositului lustruitor. 

— Ei drăcie! Rosti el, ce lux! Îmi vine să-l aduc pe domnul 
conetabil să prânzească cu voi. 

— Ba nicidecum! Răspunse ţăranul într-o franceză 
perfectă; ar înfuleca el singur tot tainul nostru! 

— Fără să mai pui la socoteală, adăugă ţărăncuţa, că o fată 
cinstită o poate păţi rău, după cât se spune, dacă se 
nimereşte în tovărăşia bătrânului soldăţoi. 

— Da, mai cu seamă că tu tare te mai temi de soldăţoi, 
bătrâni ori tineri! Ei, fir-ar să fie! Ce pumn straşnic i-ai 
repezit Spaniolului care voia să te sărute! Începusem eu a 
bănui cine erai, dar abia după acel pumn magistral te-am 
recunoscut... la spuneţi, ce interes aşa grozav vă face să 
riscaţi spânzurătoarea ca spioni, venind în tabăra golanilor 
ăstora de Spanioli? 

— În primul rând voiam să aflăm ştiri despre tine, dragă 
Procope, precum şi despre ceilalţi camarazi ai noştri, zise 
ţăranca. 

— Sunteţi prea amabilă domnişoară Yvonnette, şi dacă 
binevoiţi a umple cel de al treilea pahar care se pare că l-aţi 
adus anume pentru mine, să bem mai întâi în sănătatea 
slugii domniei-voastre ce se prezintă, după cum se vede, 


foarte bine, apoi în sănătatea celorlalţi prieteni ai noştri 
care din nefericire n-o duc toţi aşa de bine ca noi. 

— Iar eu, zise Yvonnet (căci, fără îndoială, aventurierul 
nostru a fost recunoscut, cu tot costumul sub care se 
ascundea şi silaba ce şi-o adăugase numelui) îţi voi spune, la 
rândul meu, ce mă aduce aici; iar tu ai să mă ajuţi cât poţi 
să-mi îndeplinesc misiunea. 


Şi turnându-i cu generozitate lui Procope un pahar plin 
ochi cu vin, Yvonnet aşteptă cu oarecare nelinişte veştile 
cerute. 

— Ah! Făcu Procope cu un plescăit din limbă care la 
băutorii inteligenţi înseamnă întotdeauna discursul funebru 
al paharului de vin pe care l-au dat pe gât, mai ales când 
vinul este bun; ah! Ce plăcere să-ţi regăseşti un vechi 
prieten! 

— Vorbeşti de vin, ori de mine? Întrebă Yvonnet. 

— De amândoi... Dar să ne reîntoarcem la camarazii 
noştri; Maldent care-i aici ţi-a şi dat probabil toate 
informaţiile ce le doreşti despre Pilletrousse, Lactance şi el, 
căci, adăugă Procope, am auzit că aţi fost înmormântați 
împreună. 

— Da, răspunse Maldent, şi trebuie să mai adaug că, spre 
marea noastră îngrijorare, am rămas în mormânt cu două 
zile mai mult ca Domnul Nostru Isus Hristos! 

— Dar aţi ieşit cu bine de acolo, asta-i principal! Vrednici 
iacobini! Şi cum vă hrăneau în timpul decesului? 

— Cât puteau de bine, trebuie să recunosc spre lauda lor, 
şi niciodată vreun mort, nici chiar soţul matroanei din Efes 
n-a fost îngrijit cu atâta râvnă. 

— Şi Spaniolii nu v-au vizitat în cavou? 

— I-am auzit de vreo două, trei ori coborând scările, dar 
văzând şirul acela lung de sicrie luminate de o singură 
lampă s-au retras şi cred că dacă ar fi intrat şi ne-ar fi 
trăsnit prin cap să ridicăm capacul sicrielor în care ne 
aflam, s-ar fi înspăimântat mai tare decât noi. 

— Bun! lată ce s-a întâmplat cu trei, ba chiar cu patru, 
deoarece te văd pe picioare şi lustruind armura 
conetabilului. 

— Da, şi ghiceşti, nu-i aşa? Deoarece cunosc limba 
spaniolă am fost luat drept prieten al învingătorilor; apoi m- 
am strecurat până la cortul monseniorului şi mi-am reluat 
treaba întreruptă cincisprezece zile înainte şi la fel cum 


nimeni nu s-a sinchisit de plecarea mea, nimeni nu s-a 
sinchisit nici de întoarcere. 

— Dar Frantz? Dar Malemort? 

— Uite colo la bietul Heinrich care plânge şi ai să-ţi dai 
seama ce s-a întâmplat cu Frantz. 

— Cum naiba a putut fi ucis de un om asemenea uriaş 
întrebă Yvonnet cu un suspin adânc, căci vă amintiţi ce 
caldă prietenie se legase între cei doi germani şi cel mai 
tânăr dintre aventurieri. 

— De asta, răspunse Procope, nici n-aş spune că a fost ucis 
de un om, ci de un diavol împieliţat căruia i se spune 
Sfarmă-Fier; un scutier care-i frate de lapte şi prieten cu 
ducele de Savoia. Unchiul şi nepotul se aflau la douăzeci de 
paşi unul de altul, apărând a unsprezecea breşă, mi se 
pare. Acest Sfarmă-Fier, căruia i se mai spune Scianca- 
Ferro, l-a atacat pe nepot. Bietul Frantz mai ucisese până 
atunci vreo douăzeci de oameni, era puţin obosit şi a 
întârziat să pareze; spada i-a tăiat casca şi i-a despicat 
capul până la ochi! Şi trebuie să spun, spre lauda lui, că 
ţeasta era aşa de tare încât, cu toate sforţările 
blestematului, Sfarmă-Fier n-a izbutit să smulgă spada din 
rană. Pe când se înverşuna s-o recapete, unchiul a observat 
ce se petrece şi, dându-şi seama că nu mai are timp să vină 
în ajutorul nepotului, a aruncat cu toată puterea ghioaga să 
facă treaba în locul lui. Ghioaga a nimerit drept la ţintă 
armura, carnea şi chiar coastele, după cât am auzit. Dar era 
prea târziu: Frantz căzuse într-o parte şi Sfarmă-Fier în 
cealaltă. Numai că Frantz căzuse fără să rostească o vorbă, 
pe când Sfarmă-Fier căzând avusese timp să spună: „Să nu 
i se facă nici un rău celui ce m-a pocnit cu ghioaga în 
coaste... Dacă scap, doresc să fac cunoştinţa acestei 
vrednice catapulte!” Apoi a leşinat, dar dorinţa i-a fost 
respectată. L-au prins pe Heinrich Scharfenstein viu, treabă 
ce n-a fost deloc grea deoarece, când l-a văzut pe nepotul 
său căzând, s-a dus de-a dreptul la el şi aşezându-se pe 
breşă i-a tras afară din ţeastă spada, i-a scos coiful şi i-a 


aşezat capul pe genunchii lui, fără să-i mai pese de cele ce 
se petreceau în jur. Ori, cum el cu nepotul său eram ultimii 
apărători ai breşei, dacă nepotul murise şi unchiul se 
aşezase jos, lupta încetase. Îl înconjurară deci pe bietul om 
şi-l somară să se predea, avertizându-l totodată că nu i se 
va face nici un rău. „Am za viu dezbarţit de gobil al meu?” a 
întrebat el. 

— Nu, i s-a răspuns. - „Ei pine, adungi ma bredau; vageţi 
gu mine ge freţi.” Într-adevăr s-a predat şi luând în braţe 
trupul lui Frantz a urmat pe cei ce-l duceau la cortul 
ducelui de Savoia. Pe mort l-a păstrat o zi şi o noapte, apoi i- 
a săpat o groapă pe malul râului, l-a îngropat şi, ţinându-şi 
făgăduiala că nu va fugi, s-a reîntors la locul lui, pe banca 
unde l-aţi văzut... Se zice, însă, că de la moartea lui Frantz 
n-a mai mâncat şi n-a mai pus strop de apă în gură. 

— Bietul Heinrich! Murmură Yvonnet, pe când Maldent, 
ori că era mai puţin sensibil, ori că voia, dimpotrivă, să 
împiedice conversaţia de a aluneca spre sentimentalism, 
întrebă: 

— Dar Malemort, sper că de astă dată a avut un sfârşit 
demn de el? 

— Baiată că te înşeli, răspunse Procope; Malemort s-a ales 
cu încă două răni, ceea ce face, împreună cu cele vechi, 
douăzeci şi şase exact şi cum a fost luat drept mort ca toţi 
morţii, l-au aruncat în râu; se pare însă că răceala apei l-a 
făcut să-şi vină în simţiri, căci ducându-mă să adăp calul 
domnului conetabil la Somme, am auzit gemetele unui biet 
nenorocit. Apropiindu-mă, l-am recunoscut pe Malemort. 

— Care nu mai aştepta decât un prieten pentru a-şi da 
sufletul în braţele lui? 

— Nicidecum!... Care n-aştepta decât un umăr de care să 
se sprijine pentru a se înălța spre viaţă, cum ar fi spus 
poetul nostru Fracasso, singurul despre care nu-ţi pot da 
veşti. 

— Aflaţi atunci, rosti Yvonnet încă înfiorându-se, că a 
binevoit să mi le dea, mie, chiar el în persoană. 


Şi pălind, deşi era ziua în amiaza mare, Yvonnet le povesti 
ce i se întâmplase în noaptea din 27 spre 28 august. 

Tocmai îşi termina istorisirea, când o mare mişcare vesti 
sfârşitul conferinţei ce avusese loc în cortul regelui Spaniei. 

Toate căpeteniile oştirilor spaniole, flamande şi engleze se 
întorceau într-adevăr la locuinţele lor respective, che- 
mindu-şi, ca nişte oameni grăbiţi să transmită ordinele 
primite, soldaţii ori oamenii suitei pe care-i întâlneau în 
drum, şi toţi păreau cam indispuşi. 

Un moment mai târziu reapăru la rândul său şi Emmanuel- 
Philibert; ieşea ca şi ceilalţi din cortul regelui Spaniei, 
numai că el părea mult mai prost dispus decât ceilalţi. 

— Gaetano, strigă el de departe majordomului cum îl zări, 
dă ordin să se strângă corturile, să se încarce bagajele şi să 
se pună şeile pe cai. 

Acea poruncă arăta că plecau, dar îi lăsa pe aventurierii 
noştri cu totul nelămuriţi asupra drumului pe care vor 
porni. Foarte probabil că Parisul era ameninţat, dar pe ce 
cale va porni spre Paris armata inamică? Va înainta prin 
Ham, Noyon şi Picardia, urmând cursul râului Somme, sau 
prin Laon, Soissons şi Ile-de-France, ori, în sfârşit, prin 
Châlons şi Champagne? Pe cele trei drumuri, după cum se 
ştie - în afară de cele câteva trupe grupate în jurul ducelui 
de Nevers la Laon şi fortărețele Ham şi la Fere, ce puteau fi 
uşor ocolite - armata spaniolă n-avea de înfruntat nici o 
piedică. 

Să afle pe care din cele trei drumuri va înainta armata 
spaniolă era foarte important pentru Yvonnet. 

Procope înțelegând că asta trebuie rezolvat cât mai 
grabnic, înşfăcă ulciorul cu vin, aproape pe trei sferturi gol 
şi, ducându-l la gură ca să nu mai piardă timpul, îl goli până 
la fund, după care o luă la goană spre cortul conetabilului, 
sperând să afle acolo vreo noutate. 

Presupusul ţăran şi presupusa ţărancă, sub pretext că vor 
să-şi scoată măgarul din învălmăşeală pentru a nu fi luat din 
greşeală odată cu celelalte animale de povară ale armatei 


princiare, intrară din nou în curte şi aşteptară - Maldent 
ţinând pe Cadet de căpăstru şi Yvonnet călare pe samar cu 
câte un picior în fiecare paner - ca din vreo vorbă 
indiscretă scăpată de slujitori să afle ceea ce voiau să ştie. 

Indiscreţia nu se lăsă aşteptată. 

Gaetano ieşi foarte agitat pentru a transmite 
conducătorilor de catări, rândaşilor şi grăjdarilor poruncile 
primite şi dădu cu ochii de ţăran şi de fiică-sa. 

— A! Sunteţi încă aici, oameni buni? Întrebă el. 

— Da, răspunse Yvonnette, considerată ca singura ce ştia 
limba franceză; tata aşteptă să afle unde va trebui să aducă 
legumele de-acum înainte. 

— Hm-da! Îi convine clientela, după cât se pare! Ei bine, să 
vină la Catelet pe care îl vom asedia. 

— Mulţam, băetane! Da ştiu că are ce trepăda gloaba 
noastr'! Necum, om mere şi pân' la Catelet. 

— La Catelet! Repetă Yvonnette cu voce scăzută. Drace! 
Întorc spatele Parisului! Iată o veste mare de anunţat 
regelui Henric al II-lea! 

Cinci minute mai târziu, cei doi aventurieri apucând-o pe 
şosea ajungeau pe malul stâng al râului Somme; o oră mai 
târziu, Yvonnet, descotorosit de hainele de ţăran şi 
îmbrăcat cu costumul pe care i-l cunoaştem, galopa spre la 
Fere. 

La orele trei după-amiază intra în castelul de la 
Compiegne fluturându-şi toca şi strigând: 

— Veste bună, veste mare! Parisul este salvat! 

XXIV. DUMNEZEU OCROTEŞTE FRANȚA. 

Într-adevăr, din momentul în care Filip al II-lea şi 
Emmanuel-Philibert se hotărâseră să nu mai meargă 
imediat asupra Parisului, Parisul era salvat. 

Cum se putuse face o asemenea greşeală? Din cauza 
caracterului nehotărât şi bănuitor al regelui Spaniei, ori 
mai degrabă era consecinţa acelei deosebite bunăvoinţi pe 
care a acordat-o întotdeauna Dumnezeu Franţei în clipele 
de mare cumpănă? 


Vă amintiţi de scrisoarea pe care o ţinea în mână regele 
Filip al II-lea, atunci când sosise de la Roma don Luis de 
Vargas, secretarul ducelui de Alba. Scrisoarea era de la 
episcopul de Arras, unul din sfetnicii lui Filip al II-lea în care 
acest prinţ atât de bănuitor avea cea mai mare încredere. 

Filip al II-lea trimisese un mesager care să-i ceară sfatul 
asupra măsurilor de luat după bătălia de la Saint-Laurent şi 
a hotărârilor ce vor trebui luate după cucerirea Saint- 
Quentin-ului, dacă Saint-Quentin, cum era de prevăzut, va 
cădea în mâinile Spaniolilor. Episcopul, aşa cum era de 
aşteptat, răspunsese ca un om al bisericii, nu ca un ostaş. 

Cardinalul Granvelle, în colecţia documentelor sale de 
stat, ne-a păstrat acea scrisoare ce a jucat un rol atât de 
important în destinul Franţei. 

Ne vom mulţumi să extragem fragmentul următor, chiar 
cel pe care îl citea cu atâta atenţie Filip al II-lea, când 
intrase don Luis de Vargas. 

„N-ar fi prudent să se mai încerce vreo acţiune împotriva 
Francezilor până la sfârşitul anului, sezonul precum şi 
regiunea fiind nefavorabile; ar putea compromite 
avantajele obţinute şi reputaţia armatei spaniole. Cel mai 
bun lucru ar fi să ne mărginim a hărţui pe inamic, 
incendiind şi pustiind regiunea de dincolo de Somme.” 

Episcopul de Arras era deci de părere că, deşi fuseseră 
obţinute două victorii, a bătăliei de la Saint Laurent şi a 
cuceririi Saint-Quentin-ului, regele Spaniei nu trebuia să 
pătrundă mai adânc în inima Franţei. 

Deşi mai neclar pentru ceilalţi, avizul ducelui de Alba era 
la fel de limpede pentru Filip al II-lea. 

„Sire, amintiţi-vă de regele Tarquinius doborând cu băţul 
macii cei mai înalţi din grădina sa!” 

Acesta era sfatul acelui comandant-ministru al cărui 
sumbru geniu se potrivea atât de bine cu caracterul teribil 
al urmaşului lui Carol al V-lea, încât părea că mânia 
cerească îl crease pe Filip al II-lea pentru ducele de Alba şi 
pe ducele de Alba pentru Filip al II-lea. 


Ori, macul al cărui cap se înălța atât de repede nu era 
oare Emmanuel-Philibert? 

E adevărat, crescând pe câmpurile de bătălie şi udat de 
glorie, se înălța foarte repede; dar, cu cât era mai mare 
prestigiul pe care îl căpăta prinţul de Savoia, cu atât mai de 
temut era acel prestigiu. 

Dacă, după victoria de la Saint-Laurent şi cucerirea Saint- 
Quentin-ului, s-ar merge asupra Parisului şi Parisul ar cădea 
la rându-i în mâinile lui Emmanuel-Philibert, ce răsplată ar 
putea fi demnă de asemenea serviciu? Ar fi deajuns oare să- 
i redea fiului ducelui Carol ţinuturile ce-i fuseseră răpite? 
De altfel, era oare în interesul lui Filip al II-lea, care 
stăpânea o parte din ele, să i le redea? După ce i se va da 
Piemontul, cine putea garanta că nu va lua Milano şi după 
Milano, regatul Neapolelui, cele două posesiuni ale 
coroanei Spaniei din Italia care, din pricina pretențiilor pe 
care le avea Franţa asupra lor, costaseră atâta sânge pe 
Ludovic al XII-lea şi pe Francisc I, fără ca aceştia să fi putut, 
nu spunem să le cucerească, ci să le păstreze. De ce nici 
Ludovic al XII-lea, nici Francisc I, primul după ce ocupase 
Neapolul şi celălalt după ce ocupase Milano, nu le putuseră 
păstra? Din pricină că niciunul, nici celălalt n-aveau 
rădăcini în Italia; din pricină că erau siliţi să-şi aducă 
ajutoare de dincolo de munţi. 

— Dar va fi acelaşi lucru cu un prinţ ce, dimpotrivă, se va 
bizui pe versantul oriental al Alpilor şi va vorbi aceeaşi 
limbă cu Milanezii şi Napolitanii? Acel om, în loc să fie 
pentru Italia un cuceritor, nu va fi oare un eliberator? 

lată uriaşa fantasmă care, asemenea colosului de la Capul 
Furtunilor, se ridicase între Saint-Quentin şi Paris. 

Drept urmare, împotriva părerii tuturor şi mai ales a lui 
Emmanuel-Philibert care propunea să se meargă direct 
asupra capitalei fără a-i lăsa timp să răsufle lui Henric al II- 
lea, Filip declarase că armata victorioasă nu va mai face nici 
un pas înainte, mulţumindu-se în această campanie să 
asedieze Catelet, Ham şi Chauny, în timp ce se vor reface 


zidurile Saint-Quentin-ului, pentru ca acest oraş să devină 
bulevardul cuceririlor armatei Spaniole. 

lată ştirea - nu în toate detaliile ei, dar cu toate 
probabilitățile - pe care o aducea Yvonnet regelui Henric al 
II-lea, făcându-l să strige cu atâta încredere: „Parisul este 
salvat!” 

La acea veste, aproape de necrezut pentru Henric, noi 
ordine se încrucişară în toate direcţiile de la Compiegne la 
Laon, de la Laon la Paris şi de la Paris în Alpi. 

Se dădu un decret prin care toţi soldaţii, nobili, sau toţi cei 
care au mai fost sub arme, sau erau în stare să poarte 
arma, să se prezinte la Laon, la domnul de Nevers, 
locotenent-general al regelui, de nu, vor fi sancţionaţi cu 
pedeapsă corporală ori cu pierderea titlului de nobleţe. 

Dandelot primi ordin să plece în micile cantoane şi să 
grăbească înrolarea celor patru mii de elveţieni, aşa cum 
fusese hotărât. 

Doi colonei germani, Rockrod şi Reiffenberg, aduseră prin 
Alsacia şi Lorena patru mii de oameni recrutaţi de ei de pe 
malurile Rinului. 

Se ştia că opt mii de oameni ai armatei din Italia trecuseră 
Alpii şi soseau în marş forţat. 

În acelaşi timp - parcă pentru a-l linişti pe Henric care, 
deşi inamicul făcuse o incursiune până la Noyon, nu 
părăsise Compiegne - se află că se iviseră mari neînţelegeri 
între englezi şi spanioli la asediul oraşului Catelet. 

Englezii, jigniţi de atitudinea trufaşă a spaniolilor ce-şi 
atribuiau toată gloria bătăliei de la Saint-Laurent şi tot 
succesul asediului de la Saint-Quentin, cereau să se 
retragă. În loc să încerce o apropiere între cele două 
popoare, Filip al II-lea, părtinitor faţă de spanioli, dădu 
dreptate acestora, îngăduind englezilor să plece, ceea ce şi 
făcură chiar în ziua când primiră permisiunea. Peste opt 
zile se revoltară şi germanii, jigniţi că regele Filip al II-lea şi 
Emmanuel-Philibert profitaseră numai ei de răscumpărarea 
prizonierilor de la Saint-Quentin. Ca urmare a acestei certe, 


trei mii de germani dezertară din armata spaniolă şi, 
angajaţi imediat de ducele de Nevers, trecură din serviciul 
regelui Spaniei într-al regelui Franţei. 

Toate trupele aveau să se întâlnească în oraşul 
Compiegne, pe care domnul de Nevers îl fortificase cu cea 
mai mare grijă, construind la adăpostul artileriei o tabără 
întărită atât de spațioasă, că ar fi putut adăposti o sută de 
mii de oameni. 

În sfârşit, în ultimele zile ale lui septembrie se zvoni dintr- 
odată în Paris că ducele Francisc de Guise sosise cu cai de 
poştă din Italia. 

A doua zi, o strălucită cavalcadă condusă chiar de duce, 
având la dreapta sa pe domnul cardinal de Lorena, la 
stânga pe domnul de Nemours şi în urmă două sute de 
gentilomi purtând culorile lui, ieşi din palatul Guise, o luă 
pe bulevarde şi întorcându-se pe cheiuri şi pe la primărie 
stârni entuziasmul parizienilor care crezură că nu mai au 
de ce se teme dacă ducele lor prea-iubit se întorsese. 

În aceeaşi seară se vesti în sunet de trompete, pe la toate 
răspântiile Parisului, că domnul duce Francisc de Guise era 
numit locotenent-general al regatului. 

Poate că regele Henric al II-lea săvârşise cu asta o mare 
greşeală, uitând de sfatul pe care i-l dăduse părintele său 
pe patul de moarte, să aibă grijă mai întâi de toate să nu 
ridice prea sus casa de Guise; dar situaţia era disperată şi 
sfatul acesta înţelept fu neglijat. 

A doua zi, la 29 septembrie, ducele plecă spre Compiegne 
şi în aceeaşi zi începu activitatea noii lui funcțiuni, trecând 
în revistă trupele adunate ca prin minune în tabăra întărită. 

În seara de 10 august nu mai rămăseseră poate în tot 
regatul - socotind şi garnizoanele oraşelor - nici zece mii de 
oameni în stare să poarte arme; în plus, acei zece mii de 
oameni erau aşa de descurajaţi, că la prima lovitură de tun 
erau gata, cei care se aflau în câmp deschis să fugă, cei 
care păzeau oraşele să deschidă porţile; la 30 septembrie, 
ducele de Guise trecea în revistă o armată de aproape 


cincizeci de mii de oameni, adică cu o treime mai puternică 
decât armata regelui Spaniei după cearta cu englezii şi 
despărţirea de germani. Oastea era frumoasă, plină de 
entuziasm şi cerea insistent să pornească asupra 
inamicului. 

Fericită ţară cea în care nu-i nevoie decât să baţi cu 
piciorul în pământ, în numele monarhiei ori în numele 
naţiunii, pentru a face să răsară armate! 

În sfârşit, la 26 octombrie, se află că regele Filip, urmat de 
ducele de Savoia şi întreaga curte, părăsise Cambray 
pentru a se întoarce la Bruxelles, socotind campania 
terminată. 

Atunci, toată lumea putu spune nu numai cum stri-gase 
Yvonnet intrând în curtea de la Compiegne: „Veste mare! 
Parisul este salvat!” ci mai mult: „Veste mare! Franţa este 
salvată!” 

PARTEA A TREIA. 

I. O AMINTIRE ŞI O FĂGĂDUIALĂ. 

Se scursese un an de când regele Filip al II-lea, 
retrăgându-se de la Cambray la Bruxelles şi declarând 
terminată campania din 1557, făcuse pe douăzeci şi cinci de 
milioane de oameni să scoată strigătul de bucurie: „Franţa 
este salvată!” 

Am spus ce meschine socoteli îl opriseră, după cât se pare, 
să-şi continue cuceririle; vom găsi îndată la curtea regelui 
Henric al II-lea o nenorocită situaţie asemănătoare 
hotărârii egoiste care, după cum am văzut, îl mâhnise într- 
atât pe Emmanuel-Philibert. 

Supărarea ce-l cuprinsese pe ducele de Savoia, văzân-du- 
se oprit pe malul drept al râului Somme, fusese sporită de 
faptul că bănuise cu uşurinţă pricina acelei hotărâri 
ciudate, rămasă tot atât de inexplicabilă pentru unii istorici 
moderni, cum fusese pentru istoricii antici vestita oprire a 
lui Hanibal la Capua. 

De altfel, mari evenimente cu care suntem siliţi să-l punem 
la curent pe cititor, se petrecuseră în anul acela. 


Cel mai însemnat dintre ele a fost, fără îndoială, reluarea 
oraşului Calais englezilor de către ducele Francisc de 
Guise. După dezastruoasa bătălie de la Crecy, care adusese 
Franţa tot atât de aproape de marginea prăpastiei ca cea 
de la Saint-Quentin, Eduard al III-lea venise să atace Calais 
pe mare şi pe uscat; pe mare, cu o flotă de optzeci de 
corăbii şi pe uscat cu o armată de treizeci de mii de oameni. 
Deşi apărată de o garnizoană puţin numeroasă, dar sub 
comanda lui Jean de Vienne, unul din cei mai viteji 
comandanţi din timpul său, Calais nu se predase decât după 
un an de asediu şi după ce locuitorii mâncaseră şi ultima 
bucăţică de piele din oraş. 

Din acele vremuri, adică de două sute zece ani, englezii, 
cum fac şi astăzi cu Gibraltarul, n-avuseseră grijă decât de 
un lucru: să facă oraşul Calais de necucerit şi credeau că 
reuşiseră atât de bine, încât spre sfârşitul secolului 
precedent puseseră să se graveze deasupra porţii 
principale a oraşului o inscripţie ce se putea traduce prin 
următoarele patru versuri: 

Trei sute optzeci de zile Calais asediat, De la Valois 
învinsul englezii l-au luat. 

Când fierul ca şi pluta pe apă va veni, Atunci Valois Calais 
îl va recuceri. 

Ori, oraşul acesta pe care englezii l-au cucerit în trei sute 
optzeci de zile de la Filip de Valois şi pe care urmaşii 
învingătorului de la Cassel şi învinsului de la Crecy n-aveau 
să-l poată recuceri decât atunci când plumbul va merge pe 
apă ca pluta, ducele de Guise îl ocupase - nu printr-un 
asediu obişnuit, ci printr-un fel de atac prin surprindere - în 
opt zile. 

Apoi, după Calais, ducele de Guise recucerise Guines şi 
Ham, iar ducele de Nevers Herbeumont; în aceste patru 
cetăţi, în care se cuprinde şi Calais, englezii şi spaniolii 
lăsaseră trei sute de tunuri de fontă şi două sute nouăzeci 
de tunuri de fier. 


Poate cititorii noştri, când vorbim despre acei viteji ce 
luptau cu înverşunare pentru a repara eşecurile din anul 
precedent, se vor mira că nu aud pomenindu-se, nu numele 
conetabilului şi al lui Coligny - se ştie că amândoi erau 
prizonieri - dar pe al lui Dandelot, nu mai puţin ilustru, nu 
mai puţin francez, mai ales. 

Numele lui Dandelot era într-adevăr singurul care ar fi 
putut umbri pe al ducelui de Guise, rivalizând ca geniu şi 
curaj cu-al său. 

Este ceea ce înţelesese cardinalul de Lorena, atât de 
preocupat de faima familiei sale, toată aşezată deocamdată 
pe umerii fratelui său, încât era în stare de orice, chiar de o 
crimă, pentru a îndepărta un om ce-ar sta în calea faimei 
lor. 

Ori, a împărţi prietenia regelui şi recunoştinţa Franţei cu 
ducele de Guise însemna, pentru cardinalul de Lorena, să te 
aşezi în calea ascensiunii trufaşei case a cărei reprezentanţi 
în curând aveau să pretindă că sunt pe picior de egalitate 
cu regii Franţei şi care poate nici nu s-ar fi mulţumit numai 
cu acea egalitate, dacă peste treizeci de ani, Henric al III- 
lea n-ar fi dărâmat, cu pumnalul celor Patruzeci-şi-Cinci, 
acea faimă imprudent înălţată de Henric al II-lea. 

Conetabilul şi amiralul prizonieri, un singur om, cum am 
mai spus, îngrijora pe cardinalul de Lorena; omul acela era 
Dandelot, aşa că Dandelot trebuia să dispară. 

Dandelot aparţinea religei reformate şi cum voia să-l 
atragă şi pe fratele său, încă şovăitor, de partea credinţei 
noi, îi trimisese la Anvers, unde-l ţinea prizonier regele 
Spaniei, câteva cărţi de la Geneva, cu o scrisoare în care îl 
îndemna să părăsească erezia papală pentru învăţătura 
luminată a lui Calvin. 

Acea scrisoare a lui Dandelot din nefericire căzu în mâinile 
cardinalului de Lorena. 

Era tocmai epoca în care Henric al II-lea lua cele mai 
aspre măsuri împotriva protestanților. De mai multe ori îi 
fusese denunţat Dandelot ca fiind întinat de erezie; el însă 


nu voise să creadă acea învinuire, ori se prefăcuseră că nu 
crede, atât de mult îl costa să îndepărteze de lângă dânsul 
un om crescut la curtea sa de la vârsta de şapte ani şi care 
îşi plătise cu servicii atât de mari şi adevărate prietenia pe 
care i-o arăta regele. 

Dar faţă de acea dovadă de erezie nu se mai putea preface 
că se îndoieşte. 

Totuşi Henric declară că în această privinţă nici o dovadă, 
fie chiar scrisă de Dandelot, nu putea fi convingătoare 
pentru el şi că nu va pune temei decât pe însăşi 
mărturisirea învinuitului. 

Drept care se hotări să-l întrebe pe Dandelot, în faţa 
întregii curţi, despre noua lui credinţă. 

Nevoind însă a-l lua prin surprindere, pofti pe cardinalul 
de Chatillon, fratele lui şi pe Francisc de Montmorency, 
vărul lui, să-l aducă pe Dandelot la casa de agrement a 
reginei, unde locuia atunci, lângă Meauzx, îngăduindu-i să 
răspundă în aşa fel încât să se poată dezvinovăţi în public. 

Aşa că Dandelot a fost invitat de Francisc de Montmorency 
şi de Chatillon să se ducă la Monceausx - aşa se chema casa 
aceea de la ţară a reginei - şi să-şi pregătească apărarea, 
dacă nu găsea că-i nepotrivit pentru demnitatea lui să se 
apere. 

Regele era la masă când i se anunţă că Dandelot sosise. 

Henric îl primi foarte frumos, începând prin a-l asigura că 
nu va uita niciodată remarcabilele servicii pe care i le 
făcuse, apoi atacând chestiunea zvonurilor ce ieşiseră pe 
seama lui, îi spuse că era învinuit nu numai de-a gândi ci şi 
de-a vorbit de rău sfintele taine ale religiei catolice; apoi 
vorbind chiar mai deschis: 

— Dandelot, îţi poruncesc să-mi spui aici părerea pe care o 
ai despre liturghie. 

Dandelot care ştia dinainte ce durere va pricinui regelui, şi 
având pentru Henric foarte mare respect şi totodată o 
adâncă prietenie, îi răspunse cu umilinţă: 


— Sire, n-aţi putea scuti pe un supus atât de profund 
devotat regelui său ca mine de a răspunde unei întrebări de 
pură credinţă, în faţa căreia, oricât de mare şi de puternic 
aţi fi, nu sunteţi decât un om de aceeaşi mărime şi forţă cu 
ceilalţi oameni? 

Dar Henric nu se ostenise atâta ca să dea acum înapoi, aşa 
că-i ordonă lui Dandelot să-i răspundă precis. 

Văzând atunci că nu-i chip să scape de întrebare, Dandelot 
răspunse: 

— Sire, stăpânit de simţămintele celei mai vii recunoştinţe 
pentru toate binefacerile cu care a avut plăcere Maiestatea 
Voastră să mă copleşească, sunt gata să-mi dau viaţa şi să- 
mi sacrific averea în slujba sa; dar, deoarece mă siliţi să vă 
fac o mărturisire în privinţa religiei, nu recunosc alt stăpân 
decât pe Dumnezeu şi conştiinţa nu mă lasă să vă ascund 
simţămintele mele. Drept care, Sire, nu mă tem a spune sus 
şi tare că liturghia nu numai că-i un lucru pe care nu l-a 
recomandat nici Domnul nostru Isus, nici apostolii săi, ci-i 
numai o nevrednică născocire a oamenilor. 

La acea oribilă hulire, pe care cei mai habotnici hughenoți 
o socoteau un adevăr ce nu se poate mărturisi în gura 
mare, regele tresări uimit, apoi trecând de la uimire la 
mânie: 

— Dandelot! Strigă el, până astăzi te-am apărat împotriva 
celor ce te atacau, dar după o atât de mârşavă erezie, îţi 
ordon să pleci din faţa mea, declarându-ţi că dacă n-ai fi 
într-o măsură elevul meu, te-aş străpunge pe loc cu sabia. 

Dandelot rămânând de un calm desăvârşit, se înclină 
respectuos fără a răspunde teribilei apostrofe regale, apoi 
ieşi. 

Dar Henric al II-lea nu-şi putuse păstra la fel sângele rece. 
Cum căzu draperia de la uşa sufrageriei în urma lui 
Dandelot, porunci ofițerului şef al garderobei regale, la 
Bordaisiere, să-l aresteze imediat pe vinovat şi să-l ducă 
prizonier la Meaux. 


Ordinul a fost executat; dar asta nu era deajuns 
cardinalului de Lorena, care ceru regelui să-i fie luat lui 
Dandelot postul de colonel general al infanteriei franceze 
pe care îl avea şi să i se dea lui Blaise de Montluc, ce era 
foarte devotat casei Guise, deoarece fusese pajul lui Rene al 
II-lea, duce de Lorena. 

Asta a fost răsplata primită de Dandelot pentru imensele 
servicii aduse regelui şi pe care regele promisese să nu le 
uite niciodată! 

Se ştie cea care îl aştepta mai târziu pe fratele său, 
amiralul Coligny. 

lată de ce numele lui Dandelot nu era rostit printre toate 
acele nume ce răsăreau la tot momentul din lumina vreunei 
victorii. 

De altfel, nici Emmanuel-Philibert nu rămăsese inactiv, ci 
luptase cu înverşunare împotriva acelui suprem efort al 
Franţei. 

Bătălia de la Gravelines, câştigată de contele Lamoral 
d'Egmont împotriva mareşalului de Termes, fusese una din 
zilele pe care Franţa trebuia s-o înscrie printre cele 
nenorocite. 

Apoi, ca în acele dueluri în care doi adversari la fel de 
viteji, după ce s-au luptat cu arme egale, simțindu-se 
vlăguiţi de aceeaşi oboseală, fără a-şi spune nimic, fac un 
pas înapoi şi fără a se pierde din ochi se odihnesc rezemaţi 
de mânerul spadei, Franţa şi Spania, Guise şi Emmanuel- 
Philibert se opriseră să mai răsufle: ducele de Guise la 
Thionville, Emmanuel-Philibert la Bruxelles. 

Cât despre regele Filip al II-lea, comanda în persoană 
armata Ţărilor-de-]Jos, compusă din treizeci şi cinci de mii 
de oameni şi patrusprezece mii de cai, aşezată în 
campament pe râul Anthee. 

— Acolo află de moartea reginei Angliei, soţia sa, ce se 
sfârşise din pricina unei hidropizii pe care se încăpăţânase 
s-o creadă sarcină. 


lar armata principală a Franţei se retrăsese dincoace de 
Somme şi, la fel ca armata spaniolă şi şefii ei, sta pentru 
moment inactivă. Era alcătuită, în afară de şaisprezece mii 
de francezi, din optsprezece mii de mercenari, douăzeci şi 
şase de mii de infanterişti germani şi şase mii de eleveţieni. 
Desfăşurată în linie de bătaie - ne informează Montluc - 
ocupa o leghe şi jumătate de teren şi trebuiau trei ore 
pentru a o înconjura. 

În sfârşit, Carol-Quintul, cum am spus în prima parte a 
acestei cărţi, murise la 21 septembrie 1558, în mănăstirea 
Saint-Just, în braţele arhiepiscopului de 'Toledo. 

Şi cum evenimentele pământeşti nu sunt decât o înlănţuire 
de contraste, tânăra regină Maria Stuart, în vârstă de 
cincisprezec ani, se căsătorise cu delfinul Francisc, ce avea 
şaptesprezece. 

lată cum se prezentau afacerile politice şi particulare ale 
Franţei, Spaniei şi Angliei, prin urmare ale lumii, când într- 
o dimineaţă a lunii octombrie 1558, Emmanuel - îmbrăcat 
în cernitul strai de care vorbeşte Hamlet, doliu ce se întinde 
de la veşmânt la inimă, pe când dădea câteva ordine 
militare lui Scianca-Ferro, acum complet însănătoşit de 
rana lui, şi pe care se pregătea să-l trimită curier la regele 
Filip - văzu intrând în biroul său pe Leona care, la fel de 
frumoasă şi zâmbitoare în costumu-i obişnuit, nu-şi putea 
ascunde un aer de adâncă melancolie ce-i umbrea surâsul. 

Am văzut că în toiul teribilei campanii din Franţa ce 
avusese loc în anul precedent, frumoasa fată dispăruse. 
Într-adevăr, pentru a nu fi expusă oboselii taberilor, luptelor 
şi asediilor, Emmanuel-Philibert stăruise ca Leoana să 
rămână la Cambray; dar după terminarea campaniei cei doi 
amanți se regăsiseră cu o fericire mai mare cu o iubire mai 
adâncă ca niciodată şi cum, fie din oboseală, fie din dezgust, 
Emmanuel-Philibert nu prea luase parte la campania din 
1558 pe care o dirijase de la Bruxelles, cei doi amanți nu se 
mai despărţiseră. 


Deprins să citească pe obrazul Leoanei cele mai ascunse 
gânduri din sufletul ei, Emmanuel-Philibert fu izbit de aerul 
melancolic ce stingea zâmbetul aproape silit al fetei. 

Scianca-Ferro însă, mai puţin iscusit ca prietenul lui în 
descoperirea misterioaselor taine ale inimii, nu văzu în 
intrarea Leonei decât obişnuita ei apariţie zilnică în biroul 
prinţului şi după ce schimbă cu frumosul paj, al cărui sex nu 
mai era demult o taină pentru el - o strângere de mână, 
jumătate respectoasă, jumătate prietenească, luă din mâna 
lui Emmanuel-Philibert depeşa pregătită şi se îndepărtă, 
sunându-şi zgomotos pintenii şi fredonând nepăsător un 
cântec picard. 

Emmanuel-Philibert îl urmări cu ochii până la uşă şi după 
ce tânărul dispăru îşi întoarse spre Leona privirea 
îngrijorată. 

Leona continua să surâdă; sta în picioare, rezemată de un 
fotoliu ca şi cum fără sprijin picioarele-i nesigure n-ar fi 
putut-o ţine. Avea obrajii palizi, iar ochii îi străluceau de o 
ultimă lacrimă neştearsă bine. 

— Ce are în dimineaţa asta copila mea iubită? O întrebă 
Emmanuel-Philibert cu tonul acela de tandreţe părintească 
pe care îl adaugă iubirii bărbaţii, când trec de la tinereţe la 
vârsta matură. 

În adevăr, la 8 iulie 1558, Emmanuel-Philibert împlinise 
treizeci de ani. Ocrotit de nenorociri care-l siliseră să 
ajungă un om mare - ceea ce nu s-ar fi întâmplat poate 
dacă ar fi moştenit în linişte domeniile tatălui său, ducele, şi 
ar fi domnit nestingherit - Emmanuel-Philibert îşi câştigase 
de la acea vârstă tânără de treizeci de ani o faimă 
războinică ce rivaliza cu cele mai mari ale timpului său, 
adică cu a conetabilului, cu a ducelui de Guise, cua 
amiralului şi cu a bătrânului mareşal Strozzi, care murise 
de curând atât de glorios la asediul oraşului Thionville. 

— Am a-ţi aminti ceva şi totodată a-ţi cere ceva, rosti cu 
voce melodioasă Leona. 


— Leona ştie că dacă memoria mă înşeală, inima mi-e 
credincioasă. Să vedem mai întâi care-i amintirea, vom 
cunoaşte apoi şi cererea. 

Şi pe când suna pentru a da poruncă uşierului să nu lase 
pe nimeni înăuntru, făcu semn Leonei să se aşeze pe un 
maldăr de perne de lângă el ce era întotdeauna locul fetei 
când sta între patru ochi cu iubitul ei. 

Leona se aşeză la locul ei obişnuit şi rezemându-şi coatele 
pe piciorul lui Emmanuel-Philibert şi capul în palme, îşi 
aţinti în ochii ducelui o privire nespus de dulce în care se 
putea citi iubire, ba chiar mai mult, un devotament fără de 
margini. 

— Ei? Întrebă dulce cu un zâmbet în care se vădea 
îngrijorarea, după cum într-al Leonei se vădea melancolia. 

— În ce zi a lunii suntem astăzi, Emmanuel? Întrebă 
Leona. 

— În 17 noiembrie, dacă nu mă înşel, răspunse ducele. 

— Data nu aminteşte prea iubitului meu prinţ nici o 
aniversare ce merită să fie sărbătorită? 

Emanuel zâmbi mai sincer decât prima oară, căci memoria 
lui, mai bună decât o socotise, întorcându-se în urmă îi 
reconstituise în toate amănuntele evenimentul la care fădea 
aluzie Leona. 

— Se împlinesc astăzi, zise el, douăzeci şi patru de ani de 
când, cam pe la ora când ne aflăm acum, dus de calul 
speriat la vederea unui taur furios, am găsit la câteva sute 
de paşi de satul Oleggio, pe malul unui pârâu afluent al 
Tessinului, o femeie moartă şi un copil aproape mort. 
Copilul acela, căruia am avut fericirea să-i salvez viaţa, era 
iubita mea Leona! 

— Ai avut de atunci vreo clipă prilejul să regreţi întâlnirea 
aceea, Emmanuel? 

— Dimpotrivă, am mulţumit cerului de fiecare dată când 
amintirea acelui eveniment mi s-a înfăţişat în gând, 
răspunse prinţul; căci copilul acela a ajuns îngerul păzitor 
al fericirii mele! 


— Şi dacă, în ziua asta solemnă, pentru întâia oară în viaţa 
mea ţi-aş cere să-mi făgăduieşti ceva, ţi s-ar părea, 
Emmanuel, că cer prea mult şi mi-ai refuza cererea? 

— Mă îngrijorezi, Leona! Spuse Emmanuel. Ce vrei să-mi 
ceri, ceva ce nu eşti sigură că ţi-aş îndeplini pe dată? 

Leona păli şi rosti cu glas tremurător, părând că ascultă 
atentă un zgomot îndepărtat: 

— Jură-mi, Emmanuel, pe gloria numelui tău, pe deviza 
familiei tale: Dumnezeu rămâne celui ce a pierdut totul, pe 
făgăduielile solemn făcute tatălui tău pe patul de moarte, 
jură-mi să-mi acorzi ce-ţi voi cere! 

Ducele de Savoia clătină din cap ca cineva care se 
pregăteşte să facă un mare sacrificiu necunoscut, dar care 
în acelaşi timp este convins că acel sacrificiu se va face spre 
binele onoarei şi carierei sale. 

Ridicând deci solemn mâna rosti: 

— Tot ce-mi vei cere, Leona, în afară de a nu te mai vedea, 
îţi voi acorda. 

— O! Murmură Leona, bănuiam eu că nu vei jura fără 
condiţii. Mulţumesc, Emmanuel! lată ce cer, ce pretind 
chiar, pe baza jurământului ce l-ai făcut: să nu te opui 
personal la pacea dintre Franţa şi Spania, ale cărei 
propuneri vine să ţi le prezinte fratele meu, în numele 
regelui Filip şi al regelui Henric. 

— Pacea! Fratele tău!... Cum de ai aflat, Leona, ceea ce eu 
nu ştiu? 

— Un prinţ puternic a socotit că are nevoie pe lângă tine 
de umila-i slugă, Emmanuel; iată cum ştiu ceea ce tu nu 
cunoşti încă, dar vei afla curând. 

Apoi, cum un tropot mare de cai se auzi în piaţa primăriei, 
chiar sub ferestrele de la biroul prinţului, Leona se sculă şi 
ieşi pentru a porunci uşierului în numele ducelui de Savoia, 
să lase înăuntru pe şeful cavalcadei. 

O clipă mai târziu, în timp ce Emmanuel-Philibert o reţinea 
de braţ pe Leona care voia să se îndepărteze, uşierul 
anunţă: 


— Excelenţa sa contele Odoardo de Maraviglia, trimisul 
Maiestăţii Lor, regii Spaniei şi Franţei. 

— Să intre, rosti Emmanuel-Philibert cu un glas aproape la 
fel de tremurător ca şi al Leonei cu câteva clipe mai înainte. 

II. TRIMISUL MAIESTĂŢILOR LOR, REGII FRANŢEI ŞI 
SPANIEI. 

Auzind numele rostit mai înainte, cititorii noştri au 
recunoscut pe fratele Leonei, tânărul osândit la moarte 
fiindcă cercase să asasineze pe ucigaşul părintelui său şi 
totodată pe gentilomul recomandat fiului său, Filip al II-lea, 
de Carol-Quintul chiar în ziua abdicării. 

Cititorii noştri îşi vor mai aminti, în afară de asta, că deşi 
Leona descoperise că Odoardo Maraviglia era fratele ei, 
acesta habar nu avea că Leona, pe care numai o zărise în 
cortul lui Emmanuel-Philibert la tabăra din Hesdin, ar putea 
fi sora lui. 

Aşa să numai ducele cu pajul său ştia taina ce salvase viaţa 
lui Odoardo. 

Dar cum de-a ajuns Odoardo totodată împuternicitul lui 
Filip şi al lui Henric? Asta o vom lămuri în câteva cuvinte. 

Fiu de ambasador al regelui Francisc I, crescut printre 
paji în intimitatea delfinului Henric al II-lea, adoptat public 
de împăratul Carol-Quintul în ziua abdicării, Odoardo se 
bucura de-o egală favoare la curtea regelui Spaniei. Se mai 
ştia, în afară de asta, fără a se cunoaşte amănuntele acelei 
întâmplări, că-i datora viaţa lui Emmanuel-Philibert. 

Era deci cât se poate de natural ca unei persoane 
doritoare de pace să-i vină ideea de a folosi pentru 
demersuri la ambele părţi pe omul care avea în acelaşi timp 
încrederea regelui Franţei şi a regelui Spaniei şi odată 
principalele puncte ale păcii stabilite între cei doi suverani, 
acelaşi om să fie trimis la Emmanuel-Philibert pentru a-l 
face să accepte aceleaşi condiţii; mai ales că, după cum am 
spus, se răspândise zvonul că la intervenţia ducelui de 
Savoia, Odoardo Maraviglia fusese nu numai grațiat, ci şi 


copleşit de onoruri şi recomandat de împăratul Carol- 
Quintul regelui Filip al II-lea. 

Omul care avusese ideea de a-i da un rol însemnat lui 
Odoardo Maraviglia nu se înşelase deloc. 

Pacea, deopotrivă dorită de Filip al II-lea şi de Henric de 
Valois, avusese preliminariile stabilite mai prompt decât era 
de aşteptat într-o problemă de asemenea însemnătate; şi cu 
toate că nu cunoşteau pricinile simpatiei lui Emmanuel- 
Philibert pentru fiul ambasadorului lui Francisc I, se mai 
gândiseră că el era unul dintre cei mai agreaţi soli ce-i 
puteau trimite. 

Ducele se ridică deci şi, cu impresia că exista o durere 
personală ascunsă pentru el în adâncul acelui mare 
eveniment politic, îi întinse mâna lui Odoardo pe care 
trimisul extraordinar o sărută respectuos. 

— Monseniore, rosti el, aveţi în faţă un om foarte fericit, 
deoarece cred că am dovedit în trecut, precum voi dovedi în 
viitor Alteţei Voastre, că aţi salvat viaţa unui om 
recunoscător. 

— Ceea ce ţi-a salvat în primul rând viaţa, dragă Odoardo, 
a fost generozitatea nobilului împărat căruia îi purtăm doliu 
cu toţii. Eu, faţă de domnia ta, n-am fost decât umilul 
intermediar al bunătăţii sale. 

— Fie, monseniore; pentru mine aţi fost solul întrupat al 
îndurării cereşti. Aşa că pe Alteţa Voastră vă divinizez, ca 
vechii patriarhi pe arhanghelii ce le aduceau voinţa 
Domnului... De altfel şi eu, monseniore, sunt la rându-mi un 
ambasador al păcii pentru domnia voastră. 

— Aşa mi-ai şi fost anunţat, Odoardo; aşa erai aşteptat, aşa 
te şi primesc. 

— V-am fost anunţat? Mă aşteptaţi?... lertaţi-mă, 
monseniore, dar credeam că sunt primul care să vă 
vestească prezenţa mea prin prezenţa mea însăşi; iar în 
privinţa propunerilor pe care sunt însărcinat a vi le 
transmite, ele sunt atât de secrete... 


— Nu vă neliniştiţi, domnule ambasador, reluă ducele de 
Savoia silindu-se să surâdă. N-aţi auzit spunându-se că unii 
oameni au demonii lor personali, care-i vestesc despre cele 
mai tainice lucruri? Eu sunt unul dintre acei oameni. 

— Atunci ştiţi motivul vizitei mele? Întrebă Odoardo. 

— Da, dar numai motivul. Mai sunt amănuntele. 

— Când Alteţa Voastră va dori, sunt gata să-i transmit 
acele amănunte. 

Şi Odoardo, înclinându-se făcu lui Emmanuel un semn prin 
care îi arăta că nu erau singuri. 

Observând semnul, Leona făcu un pas ca să se retragă, 
dar prinţul o apucă de mână. 

— În tovărăşia acestui tânăr sunt întotdeauna singur, căci 
el este demonul personal de care vorbeam mai înainte. 
Rămâi, Leone, rămâi! Adăugă ducele. Trebuie să ştim tot ce 
ni se propune... Ascult; vorbiţi, domnule ambasador. 

— Ce-aţi spune, monseniore, îl întrebă zâmbind Odoardo, 
dacă aş anunţa pe Alteța Voastră că în schimbul oraşelor 
Ham, Catelet şi Saint-Quentin, Franţa vă redă o sută 
nouăzeci şi opt de oraşe? 

— Aş spune că aşa ceva nu-i cu putinţă, îi răspunse 
Emmanuel. 

— Şi totuşi aşa este, monseniore. 

— Iar între oraşele pe care le cedează, Franţa a pus şi 
Calais? 

— Nu. Noua regină a Angliei, Elisabeta, care sub pretextul 
unei conştiinţe religioase a refuzat căsătoria cu Filip al II- 
lea, văduv al sorei sale Maria, a fost puţin cam sacrificată în 
aranjamentul acesta. Totuşi Franţa păstrează numai cu 
anumite condiţii Calais şi celelalte oraşe ale Picardiei, 
recucerite de domnul de Guise de la englezi. 

— Şi care sunt acele condiţii? 

— După opt ani, regele Franţei va fi obligat să le restituie, 
dacă nu-i convine să-i plătească cincizeci de mii de scuzi 
Angliei. 


— Îi va plăti, dacă nu-i sărac ca Baudouin care a amanetat 
coroana Mântuitorului! 

— Da, dar e ca o satisfacţie pe care au voit s-o dea reginei 
Elisabeta şi cu care ea, din fericire, s-a mulţumit, fiind 
foarte ocupată în prezent cu Papa. 

— N-a declarat-o Papa bastardă? Întrebă Emmanuel. 

— Ba da, dar îşi va pierde suzeranitatea asupra Angliei. 
Elisabeta pe de altă parte a declarat că toate edictele 
publicate de răposata regină Maria în favoarea religiei 
catolice erau abolite şi că restabilea în schimb toate actele 
îndreptate în contra Papei sub Eduard şi Henric al VIII-lea 
şi, la fel ca cei doi regi, adăuga prerogativele sale titlul de 
şef suprem al bisericii anglicane. 

— Şi în mijlocul acestei mari neînţelegeri, ce face Franţa 
cu micuţa-i regină a Scoției? 

— Henric al II-lea a declarat-o pe Maria Stuart regină a 
Scoției şi a Angliei, ca moştenitoare a răposatei regine 
Maria Tudor, fiind singura descendentă a lui lacob al V-lea, 
nepotul lui Henric al VII-lea, rege al Angliei, ţinând seamă 
de nelegitimitatea Elisabetei, declarată bastardă printr-un 
act ce n-a fost niciodată revocat. 

— Da, spuse Emmanuel-Philibert; totuşi există un 
testament al lui Henric al VIII-lea ce-o declară pe Elisabeta 
moştenitoarea coroanei, prin lipsa lui Eduard şi a Mariei, şi 
pe acest act s-a bazat parlamentul ca s-o proclame regină 
pe Elisabeta. Dar, dacă binevoiţi, să ne întoarcem la 
afacerile noastre, domnule ambasador. 

— Ei bine, monseniore, iată principalele condiţii ale 
tratatului, bazele propuse pentru stabilirea lui: „Cei doi regi 
- al Spaniei şi al Franţei - să colaboreze pentru a reda 
Bisericii pacea, convocând o întrunire a conciliului general. 

„Să se dea o amnistie pentru cei ce au trecut de partea 
unuia sau altuia dintre regi, excepţie făcând totuşi 
surghiuniţii din Neapole, Sicilia şi Milan care nu vor intra în 
iertarea generală. 


„Se prevede apoi ca toate oraşele şi toate castelele luate 
de Franţa de la regele Spaniei şi mai cu seamă Thionville, 
Marienbourg, Ivoy, Montmedy, Damyvilliers, Hesdin, 
comitatul de Charolais, Valence în Lomenie, să fie restituite 
regelui Spaniei; „Fortificațiile oraşului Ivoy să fie dărâmate 
drept compensație pentru distrugerea oraşului 
Therouanne; „Regele Filip se va căsători cu prinţesa 
Elisabeta de Franţa, cerută de el mai înainte ca soţie pentru 
fiul său don Carlos şi odată cu această prinţesă i se va mai 
da şi o dotă de patru sute de mii de scuzi de aur. 

„Fortăreaţa Bouillon să fie restituită episcopului de Liege. 

„Să i se restituie infantei de Portugalia bunurile ce i se 
cuvin din partea reginei Eleonora, mama sa, văduva lui 
Francisc 1. 

„În sfârşit, cei doi regi să dea înapoi ducelui de Mantua 
ceea ce au cucerit în Montferrat, neavând dreptul de a 
dărâma citadelele pe care le-au construit acolo”. 

— Şi toate condiţiile acestea sunt acceptate de regele 
Franţei? Întrebă Emmanuel. 

— 'Toate!... Ce spuneţi? 

— Spun că-i minunat, domnule ambasador şi dacă asta se 
datoreşte influenţei domniei tale, a avut dreptate împăratul 
Carol-Quintul să te recomande fiului său regele Spaniei 
atunci când a abdicat. 

— Vai! Nu, monseniore, răspunse Odoardo: cei doi agenţi 
principali ai acestei ciudate păci sunt doamna de 
Valentinois, care este îngrijorată văzând cum sporeşte 
faima familiei Guise şi influenţa reginei Caterina, şi domnul 
conetabil, ce simte că de când este captiv, Lorenii 
subminează puterea casei sale. 

— A! Făcu Emmanuel, asta lămureşte desele permisii 
solicitate de domnul conetabil regelui Filip al II-lea pentru a 
trece în Franţa şi cererea pe care mi-o adresează de a se 
răscumpăra el şi amiralul cu două sute de mii de scuzi, 
cerere pe care am trimis-o regelui prin scutierul meu 


Scianca-Ferro, ce a plecat cu o clipă înainte de sosirea 
domniei-tale. 

— Regele va aproba cererea, dacă nu-i peste seamă de 
nerecunoscător, răspunse ambasadorul. 

Apoi, după o clipă de tăcere, privindu-l pe prinţ, adăugă: 

— Dar monseniorul nu mă întreabă ce se prevede pentru 
Alteţa-Sa? 

Emmanuel simţi fremătând mâna Leonei ţinută într-a lui. 

— Pentru mine? Răspunse prinţul. Vai! Speram c-am fost 
uitat. 

— Ar fi trebuit pentru asta ca regii Filip şi Henric să 
aleagă alt negociator decât cel ce vă datorează viaţa, 
monseniore. A! Nu, nu, slavă Domnului, providenţa a fost 
dreaptă de astădată şi învingătorul de la Saint-Quentin va 
fi, sper, din plin răsplătit. 

Emmanuel schimbă o privire îndurerată cu pajul său şi 
aşteptă. 

— Monseniore, zise Odoardo, toate localităţile ce au fost 
luate ducelui, părintele vostru şi vouă, atât dincolo cât şi 
dincoace de Alpi, vă vor fi înapoiate afară de Torino, 
Pignerol, Chieri, Chivas şi Villeneuve ce vor rămâne în 
stăpânirea Franţei până în ziua când Alteța Voastră va avea 
un moştenitor de sex bărbătesc. În afară de asta, până în 
ziua naşterii moştenitorului, zi ce va curma marele proces 
al Luizei de Savoia şi a Piemontului, regele Spaniei va avea 
dreptul să menţină garnizoane în oraşele Asti şi Verceil. 

— Dar dacă nu mă căsătoresc?... Se grăbi să întrebe 
Emmanuel-Philibert. 

— Pierdeţi cinci oraşe atât de minunate, monseniore, încât 
ele singure ar fi de ajuns pentru coroana unui prinţ! 

— Dar monseniorul duce de Savoia se va căsători, 
interveni repede Leona. Aşa că excelența voastră să 
binevoiască a sfârşi propunerea, spunând prinţului ce 
ilustră alianţă îi este hărăzită. 

Odoardo privi cu mirare pe tânăr, apoi îşi întoarse ochii 
spre duce, pe al cărui chip se putea citi cea mai chinuitoare 


nelinişte. 

Negociatorul, oricât de fin era, se înşelă asupra acelei 
expresii. 

— Ah! Liniştiţi-vă monseniore, îi spuse el, femeia ce v-a fost 
destinată este demnă de un rege. 

Şi fiindcă buzele palide ale lui Emmanuel rămâneau mute, 
în loc să rostească întrebarea pe care o aştepta Odoardo, 
acesta adăugă: 

— Este doamna Margareta de Franţa, sora regelui Henric 
al II-lea şi în afara întregului ducat de Savoia, aduce dotă 
fericitului soţ trei sute de mii de scuzi de aur. 

— Doamna Margareta de Franţa, murmură Emmanuel, 
este o mare prinţesă, ştiu; dar mi-am spus întotdeauna, 
domnule, că-mi voi recuceri ducatul prin victorii, nu printr-o 
căsătorie. 

— Dar doamna Margareta de Franţa, zise Odoardo, este 
demnă, monseniore, să fie răsplata victoriilor voastre şi 
puţini sunt prinții ce-au plătit câştigul unei bătălii şi 
cucerirea unui oraş cu sora unui rege, fiică de rege. 

— O! Îngână Emmanuel, de ce nu mi-am frânt spada la 
începutul campaniei! 

Apoi, cum Odoardo îl privea cu uimire: 

— N-ar vrea, Excelenţa Voastră, să mă lase o clipă singur 
cu prinţul? Rosti Leona. 

Odoardo rămase tăcut, urmând a-l întreba cu privirea pe 
Emmanuel-Philibert. 

— Numai un sfert de oră, stărui Leona; peste un sfert de 
oră Excelenţa Voastră va primi de la prinţ răspunsul pe care 
îl doreşte. 

Ducele făcu o mişcare de împotrivire, oprită în aceeaşi 
clipă de gestul mut, rugător, al Leonei. 

Odoardo se înclină şi ieşi; înţelesese că numai pajul 
misterios avea puterea să învingă inexplicabila împotrivire 
ce părea că vrea s-o manifeste ducele de Savoia faţă de 
dorinţele regilor Franţei şi Spaniei. 


După un sfert de oră Odoardo Maraviglia, chemat de uşier, 
se întoarse în biroul ducelui de Savoia. 

Emmanuel-Philibert era singur. 

Îi întinse diplomatului mâna, trist dar resemnat. 

— Odoardo, spuse el, te poţi întoarce la cei ce te-au trimes, 
spunându-le că Emmanuel-Philibert primeşte cu 
recunoştinţă partea pe care regii Franţei şi Spaniei au 
binevoit să i-o hărăzească ducelui de Savoia. 

III. LA REGINĂ. 

Datorită iscusinţii negociatorului, înzestrat cu tot 
rafinamentul diplomatic ce-i socotit ca fiind unul din 
apanajele rasei florentine sau milaneze, graţie mai ales 
interesului pe care-l aveau cei doi regi ca secretul să fie cu 
străşnicie păstrat, nimic, în afară de acele vagi zvonuri ce 
întovărăşesc întotdeauna marile evenimente, nu se aflase 
încă la curte despre importantele proiecte pe care le 
expusese Odoardo de Maraviglia ducelui de Savoia şi a 
căror realizare o costa pe Franţa atât de scump. 

Nespusă a fost deci mirarea celor doi cavaleri ce soseau 
din direcţii opuse, fiecare urmat de un scutier, când la patru 
zile după întrevederea povestită, se întâlniră la porţile 
Luvrului, deoarece unul era conetabilul de Montmorency 
socotit prizonier la Anvers, iar celălalt ducele de Guise, ce 
ar fi trebuit să fie în tabăra de la Compiegne. 

Complimentele nu ţinură mult între aceşti înverşunaţi 
duşmani. 

— În calitatea lui de prinţ imperial, ducele de Guise avea 
întâietate asupra întregii nobleţi a Franţei, aşa că domnul 
de Montmorency dădu calul cu un pas înapoi şi domnul de 
Guise cu un pas înainte, încât s-ar fi putut crede că domnul 
conetabil era doar scutierul vreunui gentilom din suita 
prinţului dacă la intrarea în Luvru - unde regele avea 
reşedinţa de iarnă - n-ar fi apucat unul la dreapta şi altul la 
stânga. 

Unul din ei, ducele de Guise, se ducea la regina Caterina 
de Medici, iar celălalt, conetabilul, la Diana de Poitiers, 


favorita. Amândoi erau aşteptaţi cu egală nerăbdare de una 
şi de alta. 

Să nu fie îngăduit a-l însoţi pe cel mai important dintre 
cele două personaje la cea mai importantă, cel puţin în 
aparenţă, dintre cele două femei amintite, adică pe ducele 
de Guise la regină. 

Caterina de Medici era florentină, familia de Guise era 
lorenă; nu era deci deloc de mirare că cei doi, în momentul 
când fatala veste a bătăliei de la Saint-Quentin se răspândi 
în Franţa, Caterina şi cardinalul de Lorena văzându-şi 
autoritatea scăzând din pricina influenţei pe care o căpăta, 
se înţelege, conetabilul ca şef al armatei, să n-aibă decât un 
gând: nu că pierderea acelei bătălii ducea Franţa pe 
marginea prăpastiei, ci că luarea ca prizonieri a domnului 
conetabil şi a unuia din fiii săi de către spanioli discredita 
reputaţia familiei Montmorency. Ori, reputaţia familiei 
Montmorency nu putea scade decât dacă creştea, printr-un 
joc natural de echilibru politic şi militar, reputaţia familiei 
Guise. 

Aşa cum am mai spus, întreaga administraţie civilă a 
regatului fusese încredinţată cardinalului de Lorena, pe 
când ducele Francisc de Guise, aşteptat să vină din Italia ca 
un salvator, la sosire luase în mână întreaga putere militară 
în calitate de loeotenent-general al regatului. 

De altfel, am văzut cum folosise ducele de Guise acea mare 
putere: armata reorganizată, Calais înapoiat Franţei, 
Guines, Ham şi Thionville luate cu asalt şi Arlon prin 
surprindere - acestea erau rezultatele unei singure 
oampanii. 

Ducele de Guise trăia într-o fericită iluzie a unei imense 
ambiţii pe cale de a se înfăptui, adică trăia cel mai dulce vis 
pe care-l putea spera un Guise, când nişte zvonuri vagi îl 
treziră. Se vorbea despre întoarcerea conetabilului la Paris, 
întoarcere care, dacă se realiza, putea fi privită ca 
preliminariile unui tratat de pace. 


Au fost de ajuns acele zvonuri ca ducele să şi plece din 
tabăra de la Compiegne, iar la jumătatea drumului, adică în 
satul Louvres, se întâlnise cu un curier special trimis de 
cardinalul de Lorena pentru a-l chema cât mai grabnic la 
Paris. Curierul n-avea alte instrucţiuni, dar ducele fiind deja 
prevenit, bănuia în ce scop era chemat. 

Când îl întâlni pe domnul de Montmorency la porţile 
Luvrului, nu mai avu nici o îndoială: domnul de 
Montmorency era liber şi, după toate probabilitățile, pacea 
avea să fie consecinţa acelei eliberări neaşteptate. 

Domnul de Guise îşi închipuise captivitatea conetabilului 
veşnică, ca cea a regelui loan; dezamăgirea era crudă. 

Domnul de Guise îşi închipuie captivitatea conetabilului. 
Guise salvase totul şi totuşi învinsul avea să reapară la curte 
pe picior de egalitate cu victoriosul. Ba, cine ştie dacă nu va 
fi mai bine răsplătit învinsul, graţie potecţiei doamnei de 
Valentinois? 

Acestea erau gândurile ce întunecau chipul ducelui de 
Guise în timp ce urca scara ce ducea la regina Caterina, pe 
când conetabilul, dimpotrivă, suia cu o figură veselă, de 
cealaltă parte a curţii, scara ce ducea la doamna Diana. 

Bineînţeles că ducele era aşteptat, deoarece imediat ce-i 
fusese rostit numele văzu ridicându-se draperia de la 
camera reginei şi auzi vocea Caterinei care-i strigă cu 
accentul ei aspru, florentin: 

— Intraţi, domnule duce! Intraţi! 

Regina era singură. Ducele Francisc privi în jur, ca şi cum 
se aştepta să mai găsească pe cineva acolo. 

— A! Da, zise regina, îl cauţi pe fratele domniei tale? 

— Ştie Maiestatea Voastră, răspunse ducele de Guise 
lăsând la o parte toate complimentele protocolare, cum era 
cazul într-o situaţie atât de gravă; ştie Maiestatea Voastră 
că fratele meu mi-a trimis un curier ca să mă cheme fără 
întârziere la Paris? 

— Da, zise Caterina, dar cum curierul a plecat abia la ora 
unu după amiază, nu vă aşteptam decât în astă seară, ba 


chiar destul de târziu la noapte. 

— A! Numai că trimisul m-a întâlnit la jumătatea drumului. 

— Şi ce vă aducea la Paris? 

— Îngrijorarea. 

— Duce, zise Caterina renunțând de data asta la obişnuita- 
i şiretenie, aveţi dreptate să fiţi îngrijorat; căci niciodată o 
îngrijorare n-a fost mai îndreptăţită. 

În clipa aceea se auzi zgomotul unei chei scârţâind într-o 
broască, pe urmă într-a doua. Uşa unei intrări particulare 
ce da pe coridoarele reginei se deschise şi cardinalul apăru. 

Fără a-şi mai pierde timpul să-şi salute fratele, ca şi cum ar 
fi intrat la o prinţesă de rangul său, sau chiar de un rang 
inferior, se apropie repede de Caterina şi Francisc, rostind 
cu o voce schimbată ce arăta câtă importanţă acorda acelei 
veşti: 

— Ştiţi că a sosit? Aţi aflat? 

— Da, răspunse ducele Francisc înțelegând despre cine 
vorbea cardinalul, l-am întâlnit la poarta Luvrului. 

— Pe cine? Întrebă Caterina. 

— Pe conetabil, răspunseră într-un glas ducele şi 
cardinalul de Guise. 

— O! Făcu Caterina, de parcă ar fi primit o lovitură de 
pumnal în piept. Dar poate că a venit, ca şi în celelalte dăţi, 
doar cu o învoire de câteva zile. 

— Nicidecum! Răspunse cardinalul. S-a întors definitiv. A 
izbutit prin mijlocirea ducelui de Savoia să se răscumpere, 
el şi amiralul, cu suma de două sute de mii de scuzi, pe care 
veţi vedea că va găsi mijlocul să-l facă pe rege s-o plătească. 
Pe crucea de Lorena! Urmă cardinalul muşcându-şi mânios 
mustaţa, prostia a fost într-adevăr prea mare ca să poată fi 
plătită de un simplu gentilom; şi dacă ar fi fost preţuită la 
valoarea ei, tot neamul Montmorency, Damville, Coligny şi 
Dandelot s-ar fi ruinat plătind. 

— În definitiv, întrebă Caterina, ce-ai aflat în plus de cele 
ce ştim? 


— Mai nimic, dar îl aştept din clipă în clipă pe vechiul 
nostru mesager, domnul duce de Nemours, zise Carol de 
Lorena întorcându-se către fratele său. Domnul de 
Nemours este din casa de Savoia; nimeni nu bănuieşte că 
ne este devotat şi, cum vântul suflă în prezent dinspre 
Piemont, poate ne va spune noutăţi. 

În acel moment se auziră bătăi uşoare respectuoase la uşa 
pe unde intrase mai înainte cardinalul şi pe care o încuiase 
apoi cu cheia. 

— Aha! Zise Carol de Lorena, cred că el este. 

— Atunci deschide, îi spuse Caterina. 

Şi, fără să-i pese de ce s-ar putea crede văzându-se cheia 
unei uşi ce da în camera ei în mâna cardinalului de Lorena, 
îl împinse pe cardinal spre acea uşă. 

Într-adevăr, era acelaşi duce de Nemours pe care l-am mai 
văzut introdus de cardinalul de Lorena în apartamentul 
Caterinei cu un an şi jumătate înainte, în dimineaţa când 
regele şi o parte din curte se aflau la vânătoare în pădurea 
Saint-Germain. 

Acesta, nefiind nici îngrijorat ca ducele de Guise, nici 
familiar ca fratele său cardinalul, voi s-o salute pe Caterina 
după toate regulile celei mai stricte etichete; ea însă nu-i 
lăsă timp. 

— Domnule duce, îi spuse, uite că scumpul nostru cardinal 
ne anunţă că aveţi probabil noutăţi a ne spune. Vorbiţi... Ce 
ştiţi despre nenorocita asta de pace? 

— Desigur, răspunse domnul de Nemours, că vă pot pune 
la curent, şi chiar din sursă directă. Mai înainte m-am 
despărţit de negociatorul Odoardo Maraviglia care abia s-a 
întors de la ducele Emmanuel de Savoia. 

— Atunci trebuie să fii bine informat, zise cardinalul de 
Lorena, căci ducele Emmanuel de Savoia este cel mai 
interesat în afacerea asta, deoarece este în joc principatul 
lui. 

— Ei bine, lucru de mirare! Zise domnul de Nemours; căci, 
fie din nepăsare faţă de onoruri, fie lucru mult mai probabil 


- din vreo pricină misterioasă, cum ar fi vreun amor secret 
sau o logodnă cu altă femeie, prinţul Emmanuel-Philibert a 
primit propunerile ce i s-au făcut mai mult cu tristeţe decât 
cu bucurie. 

— Poate că şi el a fost prost plătit de recunoştinţa regală, 
spuse ducele de Guise cu amărăciune. Aşa ceva n-ar fi deloc 
de mirare, deoarece şi el este unul dintre învingători. 

— În acest caz, replică ducele de Nemours, este peste 
seamă de pretenţios, deoarece i se redau ţinuturile aproape 
în întregime, în afară de cinci oraşe şi chiar acele cinci 
oraşe îi vor fi înapoiate atunci când va avea un moştenitor 
de parte bărbătească de la soţia sa. 

— Şi soţia... Cine va fi soţia? Întrebă repede cardinalul de 
Lorena. 

— A! Într-adevăr, răspunse Nemours, încă nu se ştie 
noutatea. Soţia sa va fi doamna Margareta de Franţa. 

— Sora regelui! Exclamă Caterina. 

— Îşi va vedea visul cu ochii, zise ducele Francisc; nu voia 
de soţ decât un prinţ suveran. 

— Numai că, rosti Caterina cu acea asprime specifică 
femeilor când vorbesc unele de altele - numai că a aşteptat 
cam mult, drăguţa de ea! Căci, de nu mă înşel, în curând 
împlineşte treizeci şi şase de ani; dar, în sfârşit, se pare că 
n-a aşteptat pe degeaba. 

— Şi cum a primit Emmanuel-Philibert vestea acestei 
alianţe regale? 

— La început foarte rece. Contele Maraviglia pretinde că o 
clipă a văzut cum ducele se pregătea să refuze; după un 
sfert de oră de gândire însă, a primit. Apoi seara, când l-a 
văzut pe ambasador, prinţul i-a spus că în privinţa 
căsătoriei ar dori să nu fie definitiv angajat până n-o va 
vedea pe prinţesa Margareta. Dar, înţelegeţi prea bine că 
ambasadorul n-a spus nimic de acea ezitare ci, dimpotrivă, 
a prezentat regelui Henric al II-lea pe prinţul Emmanuel- 
Philibert ca pe cel mai bucuros şi mai recunoscător om din 
lume. 


— Şi ce provincii i se înapoiază? Întrebă ducele Francisc 
de Guise. 

— Toate, răspunse tânărul, în afară de oraşele Turin, 
Pignerol, Chieri, Chivas şi Villeneuve d'Asti, care îi vor fi 
redate la primul moştenitor de parte bărbătească. De altfel, 
regele Franţei ar fi făcut o greşeală să se târguiască la 
oraşe şi castele când cedează atâtea reginei Angliei şi 
regelui Spaniei; vreo sută nouăzeci şi opt, mi se pare. 

— Aşa! Exclamă ducele de Guise făcându-se deodată palid; 
şi n-ai auzit cumva întâmplător dacă printre acele oraşe şi 
castele regele ar ceda şi Calais? 

— Nu ştiu nimic despre aşa ceva, răspunse ducele de 
Nemours. 

— La naiba! Exclamă ducele de Guise, asta ar fi ca şi cum 
mi-ar spune că nu mai are ce face cu spada mea; m-aş duce 
s-o ofer atunci unui alt suveran ce ar folosi-o mai bine... 
Dacă totuşi, adăugă el printre dinţi, nu mi-o voi păstra 
pentru mine. 

În clipa aceea un valet al cardinalului, aşezat ca strajă de 
Eminenţa Sa, ridică grăbit draperia strigând: 

— Regele! 

— Unde-i? Întrebă Caterina. 

— În capătul galeriei mari, răspunse valetul. 

Caterina se uită la ducele Francisc ca şi cum l-ar fi 
întrebat ce socotea că-i de făcut. 

— Îl voi aştepta, zise ducele. 

— Aşteptaţi-l monseniore, îi spuse ducele de Nemours; 
sunteţi un cuceritor de oraşe şi un învingător în bătălii, aşa 
că puteţi aştepta cu fruntea sus pe toţi regii din lume. Nu 
credeţi însă că Maiestatea Sa, întâlnind pe cardinalul de 
Lorena şi pe ducele de Guise, va găsi că sunt destui aici, 
chiar fără mine? 

— Într-adevăr, încuviinţă Caterina, este de prisos să te văd 
aici. 

— Cheia, dragă cardinale. 


Cardinalul, ce ţinea cheia gata pregătită pentru orice 
împrejurare, o trecu repede reginei. Uşa se deschise 
înaintea ducelui de Nemours şi tocmai se închisese discret 
în urma aducătorului de veşti, când, în cadrul uşii opuse, 
apăru Henric de Valois cu chipul întunecat şi sprânceana 
încruntată. 

IV. LA FAVORITĂ. 

Dacă l-am urmărit întâi pe ducele de Guise, în loc pe 
conetabil, nu înseamnă că ceea ce avea să se petreacă la 
doamna de Valentinois era mai puţin interesant decât ceea 
ce-am văzut întâmplându-se la Caterina de Medici, ci 
fiindcă, după cum am spus, ducele de Guise era un personaj 
mai important decât domnul de Montmorency şi Caterina o 
doamnă mai mare decât ducesa de Valentinois. Fiecăruia 
după meritul său. 

Dar acum, după ce am dat cinstea cuvenită supremaţiei 
regale, să vedem ce se petrecuse la frumoasa Diana de 
Poitiers, ca să aflăm de ce se prezentase Henric al II-lea la 
soţia sa cu chipul mohorât şi sprânceana încruntată. 

Sosirea conetabilului nu era o taină pentru ducesa de 
Valentinois, la fel cum nu era taină nici pentru regina 
Caterina de Medici întoarcerea ducelui de Guise; în numele 
Franţei şi sub egida regalității, fiecare din ele îşi urmărea 
interesele, Caterina strigând: „Guise!” şi ducesa de 
Valentinois: „Montmorency!” 

După cum umblau vorbe îndrăzneţe pe socoteala reginei şi 
a cardinaluluil, la fel pălăvrăgeau limbile rele, cred că am 
mai spus-o, despre favorită şi conetabil. Dar, oare cum ar fi 
putut un bătrân de şaizeci şi opt de ani, morocănos, 
grosolan şi arţăgos, să fie rivalul unui rege de patruzeci de 
ani, atât de elegant şi de curtenitor? Este un mister a cărui 
lămurire o lăsăm în seama iscusiţilor anatomişti ce pretind 
că nici o fibră a inimii nu scapă cercetării lor. 

Fapt real, de netăgăduit şi limpede tuturor ochilor, era 
supunerea aproape pasivă a frumoasei Diana, acea favorită 


mai regină decât regina, nu numai la dorinţele, ci chiar la 
capriciile conetabilului. 

Este adevărat că asta dura de douăzeci de ani, adică de 
când frumoasa Diana avea vârsta de treizeci de ani, iar 
conetabilul numai patruzeci şi opt. 

Aşa că ducesa întâmpină cu un strigăt de bucurie anunţul: 

— Monseniorul conetabil de Montmorency. 

Nu era totuşi singură; într-un colţ al apartamentului, 
tolăniţi pe nişte perne, doi copii frumoşi încercau viaţa în 
care intraseră prin poarta dragostei: erau tânăra regină 
Maria Stuart şi micul delfin Francisc căsătoriţi de şase luni 
şi mai îndrăgostiţi poate decăt în ajunul nunţii. 

Tânăra regină aranja pe capul soţului o tocă de catifea 
cam prea mare pentru dânsa şi care, pretindea ea, n-ar fi 
fost prea mică pentru el. 

Erau atât de cufundaţi în acea gravă ocupaţie că oricât de 
important, politiceşte vorbind, era anunţul acela ce arăta 
întoarcerea ilustrului prizonier la Paris, nici n-o auziră, ori 
dacă o auziră, nu-i dădură nici cea mai mică atenţie. 

Dragostea la cincisprezece şi şaptesprezece ani este un 
lucru atât de frumos, încât un an de dragoste face cât 
douăzeci de ani de viaţă! Francisc al II-lea murind la 
nouăsprezece ani, după doi ani de fericire cu frageda şi 
frumoasa Maria, n-a fost oare mai fericit decât cea care a 
trăit treizeci de ani mai mult ca el, dar dintre aceştia 
petrecându-şi trei ani ca fugară şi optsprezece ani în 
temniţă? 

Aşa că, fără a se sinchisi de încântătorul grup ce-şi trăia 
într-un ungher viaţa-i excepţională şi favorizată, Diana păşi 
în întâmpinarea conetabilului cu braţele deschise, oferind 
fruntea-i frumoasă spre sărutare. 

EI însă, mai prudent, se opri chiar în clipa când voia să-şi 
apropie buzele. 

— Hei! Încântătoarea mea ducesă, făcu el, pare-mi-se că 
nu eşti singură? 

— Ba sunt, dragă conetabile, răspunse ea. 


— Ei, asta-i! Oricât de bătrân oi fi, ochii îmi sunt încă 
destul de buni ca să văd că mişună ceva pe acolo. 

Diana începu a râde. 

— Acel ceva care mişună pe acolo este regina Scoției şi a 
Angliei şi moştenitorul coroanei Franţei. 

— N-avea însă nici o grijă, sunt atât de ocupați cu treburile 
lor încât nu se amestecă într-ale noastre. 

— Ei, zău! Treburile merg aşa de prost de cealaltă parte a 
mării încât desfăşurarea evenimentelor preocupă minţile 
lor tinere? 

— Dragă conetabile, chiar să ajungă scoţienii la Londra 
sau englezii la Edinbourg - asta fiind în amândouă cazurile 
un mare eveniment - şi de s-ar striga vestea la fel de tare 
cum s-a strigat sosirea domniei-tale, mă îndoiesc că vreunul 
din aceşti doi copii ar întoarce măcar capul. A! Nu, slavă 
Celui-de-Sus! Sunt preocupaţi de altfel de lucruri 
importante: se iubesc, dragă conetabile! Ce importanţă are 
regatul Angliei şi al Scoției faţă de cuvântul a iubi, ce 
deschide împărăţia cerului celor ce-l rostesc între două 
sărutări! 

— Ah! Sirenă ce eşti! Murmură bătrânul conetabil. 

— Dar ia să vedem, cum stăm cu afacerile noastre? 

— Cred că afacerile noastre merg minunat, răspunse 
Diana, deoarece sunteţi aici... Pacea este încheiată, sau ca 
şi încheiată; domnul Francisc de Guise va fi silit să-şi vâre 
spada lui mare în teacă. Cum nu mai este nevoie de 
locotenent-general, însă cum este nevoie întotdeauna de un 
conetabil, scumpul meu conetabil va ieşi la suprafaţă şi se 
va vedea iarăşi primul om din regat, în loc să fie al doilea. 

— Ei comedie! Dar ştii că nu-i deloc prost ticluită treaba! 
Zise conetabilul. Mai rămâne problema răscumpărării. Află 
frumoasa mea Diana, că sunt eliberat pe cu-vânt şi că 
datorez două sute de mii de scuzi de aur. 

— Ei şi? Întrebă ducesa zâmbind. 

— Ei, drăcia dracului! Răscumpărarea asta n-am da gând 
s-o plătesc. 


— Când ai fost prins, dragă conetabile, pentru cine luptai? 

— Ei, la naiba! Pentru rege, mi se pare, deşi rana cu care 
m-am ales a fost numai a mea. 

— Ei, atunci cel care va plăti va fi regele. Dar parcă te-am 
auzit spunând, dragă conetabile, că de voi izbuti să închei 
cu bine negocierile de pace, ducele Emmanuel care-i un 
prinţ generos te va ierta de aceşti două sute de mii de scuzi. 

— Am spus eu asta? Întrebă conetabilul. 

— Nu mi-ai spus-o, mi-ai scris-o. 

— Drace, drace! Zise conetabilul râzând, va trebui deci să 
te iau părtaş cu ceva la speculație. Ei, dacă-i aşa, să dăm 
cărţile pe faţă. Da, domnul duce de Savoia îmi înapoiază cei 
două sute de mii de scuzi; cum însă nepotul meu amiralul 
este un cavaler prea trufaş ca să accepte asemenea 
restituire, n-am să-i spun nimic. 

— Perfect! Astfel că-ţi va număra cei o sută de mii de scuzi 
ai lui ca şi cum ar trebui să-i plăteşti ducelui Emmanuel- 
Philibert? 

— Exact. 

— Astfel că, urmă Diana, regele îţi va număra cei două 
sute de mii de scuzi ai dumitale, ca şi cum ar trebui să-i 
plăteşti ducelui Emmanuel-Philibert? 

— Iarăşi exact. 

— Astfel că vei avea trei sute de mii de scuzi pe care nu-i 
datorezi nimănui? 

— Întocmai! Şi care datorează plăcerea de a se afla în 
mâinile frumoasei mele ducese de Valentinois... Dar - cam 
orice muncă merită o plată - iată ce vom face cu aceşti trei 
sute de mii de scuzi... 

— Mai întăi, îi luă vorba ducesa, vom rezerva două sute de 
mii ca să-l despăgubim pe scumpul nostru conetabil de 
cheltuielile de campanie şi de pagubele şi prejudiciile 
pricinuite de optsprezece luni de închisoare. 

— Crezi că este prea mult? 

— Scumpul nostru conetabil este un leu şi-i drept să-şi ia 
partea leului. 


— Iar cele o sută de mii care rămân? 

— Iată cum le vom împărţi: jumătate, adică cincizeci de 
mii, pentru a cumpăra pompoanele şi agrafele ce-o vor 
împodobi pe frumoasa mea ducesă şi cincizeci de mii pentru 
înzestrarea sărmanilor noştri copii care ar fi tare lipsiţi 
dacă regele n-ar adăuga şi el ceva zestrei pe care un 
nenorocit părinte o dă feciorului, cu atât de mari sacrificii! 

— Este adevărat că fiica noastră Diana are averea lăsată 
de soţ ca ducesă de Castro şi că acea avere este de o sută 
de mii de scuzi... Dar înţelegi prea bine, dragă conetabile, 
că dacă în dărnicia sa regele găseşte că nu este îndeajuns 
pentru soţia unui Montmorency şi fiica unui rege, nu eu voi 
fi cea care-i voi strânge baierele pungii când le va deschide 
pentru a dărui. 

Conetabilul privi pe favorită cu un fel de admiraţie. 

— Aşa! Rosti el, vra-să-zică regele nostru tot mai poartă 
inelul magic pe care i l-ai pus în deget? 

— Tot îl mai poartă, răspunse zâmbind ducesa; şi cum mi 
se pare că aud pasul Maiestăţii Sale, cred că vei avea singur 
dovada. 

— A! A! Făcu conetabilul, tot pe coridorul acesta continuă 
să vină regele şi tot mai are cheia ce deschide uşa? 

Într-adevăr regele avea cheia de la uşa secretă a Dia-nei, 
după cum cardinalul avea cheia de la uşa secretă a 
Caterinei. 

Existau multe uşi secrete la Luvru şi toate aveau câte o 
cheie, dacă nu chiar două. 

— Ei asta! Spuse ducesa privind cu o indefinibilă expresie 
de ironie pe bătrânu-i adorator, nu cumva ai să începi acum 
a fi gelos pe rege? 

— Poate că aş avea de ce, bombăni bătrânul soldăţoi. 

— A! Bagă de seamă, zise ducesa neputându-se stăpâmi de 
a nu face aluzie la proverbiala zgârcenie a lui Montmorency, 
ar însemna gelozie plasată cu două sute la sută în pierdere 
şi nu-i dobânda cu care obişnuieşti să-ţi plasezi... 

Era să spună: „dragostea” dar îşi puse lacăt gurii. 


— Ce? Întrebă conetabilul. 

— Banii dumitale, spuse ducesa. 

În clipa aceea intră regele. 

— O! Sire, exclamă Diana alergând înaintea lui, venţi! Căci 
tocmai era să trimit pe cineva să vă caute... lată pe scumpul 
nostru conetabil care ne soseşte la fel da tânăr şi de falnic 
ca zeul Marte. 

— Da, răspunse regele, folosind şi el limbajul mitologic a 
acelor vremuri; şi prima lui vizită a fost la zeiţa Venus... Are 
dreptate; eu nu spun: „fiecăruia după meritele sale,” ci: 
„frumuseţii toate onorurile”. 

— Dă-mi mâna dragă conetabile. 

— Ei drăcie! Sire, bombăni Montmorency al cărui chip îşi 
reluase expresia morocănoasă, mă gândesc dacă că v-o dau. 

— Asta-i! Şi pentru ce mă rog? Zise regele râzând. 

— Pentru că am impresia că m-aţi cam uitat pe acolo, 
răspunse conetabilul tot mai îmbufnat. 

— Eu, să te uit, dragă conetabile? Exclamă regele 
începând a se apăra când era într-o situaţie atât de bună de 
atac. 

— Ei! E drept că domnul de Guise a trâmbiţat atâta la 
urechea Maiestăţii Voastre! Zise conetabilul. 

— De, făcu Henric neputându-se stăpâni de-a răspunde ca 
o lovitură directă fentei cu care îl atacase Montmorency, nu 
poţi împiedica pe un victorios să sune din trâmbiţă... 

— Sire, zise Montmorency ţănţoşindu-se ca un cocoş, se 
cunosc înfrângeri la fel de glorioase ca şi o victorie! 

— Da, însă mai puţin avantajoase, trebuie s-o re-conoşti, i- 
o întoarse regele. 

— Mai puţin avantajoase... Mai puţin avantajoase, bombăni 
conetabilul, se înţelege! Dar războiul este un joc în care 
chiar cel mai iscusit poate pierde partida; părintele vostru 
regele ştia ceva în privinţa asta! 

Henric se înroşi uşor. 

— Cât despre oraşul Saint-Quentin, urmă conetabilul, mi 
se pare că dacă s-a predat... 


— Mai întâi, îi tăie iute vorba Henric, că oraşul Saint- 
Quentin nu s-a predat; oraşul Saint-Quentin a fost cucerit şi 
cucerit, ştii bine, după o apărare eroică! Oraşul Saint- 
Quentin a salvat Franţa, pentru care... 

Henric şovăi. 

— Da, sfârşiţi: pentru care bătălia de la Saint-Laurent 
fusese un dezastru, nu-i aşa? Asta voiaţi să spuneţi)... 
Merită să fii schilodit, să suferi, să fii luat prizonier pen-tru 
un rege, ca la urmă acel rege să te răsplătească cu un 
compliment atât de dulce! 

— Nu, dragă conetabile, spuse Henric pe care o privire a 
Dianei îl făcea să regrete cele spuse, nu, n-am spus asta! 
Din contră... Am remarcat doar că Saint-Quentin s-a apărat 
admirabil. 

— Da, desigur! Unde mai pui că Maiestatea Voastră s-a 
purtat atât de frumos cu apărătorul oraşului! 

— Cu Coligny? Ce puteam face mai mult, dragă conetabile, 
decât să-i plătesc răscumpărarea împreună cu a domniei 
tale? 

— Să nu vorbim despre asta, Sire... Parcă despre 
răscumpărarea lui Coligny ar fi vorba! Este vorba de 
întemnițarea lui Dandelot. 

— A! A! Făcu regele, să mă ierţi, dragă conetabil dar 
Dandelot este un eretic! 

— Ca şi cum noi ceilalţi n-am fi cu toţii, mai mult sau mai 
puţin, eretici! Aveţi cumva pretenţia, sire, să intraţi în 
paradis? 

— De ce nu? 

— Asta-i! O să vă duceţi cum s-a dus şi bătrânul vostru 
mareşal Strozzi, care a murit ca un renegat. Întrebaţi-l 
puţin pe prietenul vostru domnul de Vieilleville ce-a spus 
mareşalul când şi-a scuipat sufletul. 

— Ce-a spus? 

— A spus: „Reneg pe Dumnezeu; petrecerea mea s-a 
sfârşit!” Iar când domnul de Guise i-a răspuns: „Bagă de 


seamă, mareşale, chiar astăzi te vei înfăţişa înaintea lui 
Dumnezeu pe care îl renegi! 

— Ei! Făcuse muribundul pocnind din degete, astăzi voi fi 
acolo unde-s toţi cei morţi de şase mii de ani...!” Atunci, 
dacă-i aşa, de ce nu pui să-l dezgroape şi nu-i arzi leşul în 
piaţa Greve? Ai avea şi un motiv în plus: că ela murit 
pentru Maiestatea Voastră, pe când ceilalţi n-au fost decât 
răniţi! 

— Conetabile, protestă regele, eşti nedrept! 

— Nedrept? Asta-i! Atunci unde-i domnul Dandelot? 
Inspectează cavaleria Maiestăţii Voastre cum îi cere funcţia, 
ori se odihneşte în castelul lui după vestitul asediu de la 
Saint-Quentin, unde aţi recunoscut singur că a săvârşit 
minuni de vitejie? Nu! Este întemnițat în castelul Melun. Şi 
pentru ce mă rog? Pentru că şi-a spus sincer părerea 
despre liturghie!... Ei! Drăcie! Nu ştiu ce mă opreşte să mă 
fac şi eu hughenot, sire, şi să-mi ofer sabia domnului de 
Condes! 

— Conetabile! 

— Şi când mă gândesc că sărmanul, scumpul meu 
Dandelot tot domnului de Guise îi datoreşte probabil 
închisoarea... 

— Conetabile, spuse regele, îţi jur că domnii de Guise n-au 
nici un amestec în afacerea asta. 

— Cum! Vreţi să-mi spuneţi că nu-i o maşinaţie a 
infernalului vostru cardinal? 

— Conetabile, ai o dorinţă? Spuse regele ocolind 
întrebarea. 

— Ce anume? 

— Ca în cinstea şi bucuria întoarcerii cu bine a domniei 
tale, domnul Dandelot să fie pus în libertate? 

— Ei, drăcia naibii! Strigă conetabilul, cred şi eu că doresc 
asta! Ba chiar spun mai mult: vreau asta! 

— Conetabile şi vere, obiectă regele cu un zâmbet, ştii că 
însăşi regele spune doar: „Voim!” 


— Dacă-i aşa, sire, interveni Diana, spuneţi: „Voim ca 
destoinicul nostru slujitor Dandelot să fie pus în libertate 
pentru a putea lua parte la căsătoria iubitei noastre fiice 
Diana de Castro cu Francisc de Montmorency, conte de 
Damyville.” 

— Da, bombâni şi mai morocănos conetabilul, dacă totuşi 
căsătoria asta se va face... 

— Şi de ce nu s-ar face? Întrebă Diana; găseşti că viitorii 
soţi sunt prea săraci pentru a încerca să-şi dureze un 
cămin? 

— A! Dacă numai asta-i problema, zise regele, încântat 
întotdeauna când putea să scape dintr-o încurcătură cu 
preţul banilor, vom găsi noi o sută de mii de scuzi într-un 
colţ al vistieriei domniilor noastre. 

— Parcă de asta ar fi vorba! Replică conetabilul. La dracu! 
Cine vorbeşte aici de bani? Mă îndoiesc că se va face 
căsătoria, însă din alt motiv. 

— Şi care anume? Întrebă regele. 

— Ei, iată, pentru că această căsătorie displace bunilor 
noştri prieteni, domnii de Guise. 

— Văd, conetabile, că vrei să te lupţi cu nişte năluci. 

— Nişte năluci! Şi de ce credeţi, mă rog, că se află domnul 
Francisc de Guise la Paris, dacă nu pentru a împiedica 
căsătoria asta care poate da o nouă strălucire casei mele... 
Deşi, dacă ne gândim bine, adăugă cu insolenţă conetabilul, 
doamna de Castro nu-i decât o bastardă. 

Regele îşi muşcă buzele, iar Diana se înroşi. 

Dar, nevrând să răspundă ultimei fraze, regele zise: 

— Mai întâi, dragă conetabile, te înşeli: domnul de Guise 
nu-i la Paris. 

— Şi-atunci unde este? 

— În tabăra de la Compiegne. 

— Bine! Sire... Şi o să-mi spuneţi că nu i-aţi dat permisie? 

— Pentru ce să-i dau? 

— Ei, ca să vină aici. 

— Eu? N-am dat nici o permisie domnului de Guise. 


— Dacă-i aşa, sire, domnul de Guise a venit la Paris fără 
permisie, asta-i tot. 

— Eşti nebun, conetabile! Domnul de Guise ştie prea bine 
tot ce îmi datorează, pentru a părăsi tabăra fără învoirea 
mea! 

— Este adevărat, sire, că ducele vă datorează mult, vă 
datorează enorm de mult, numai că a uitat ce vă datorează. 

— În sfârşit, conetabile, interveni şi Diana la timp, sunteţi 
sigur că domnul de Guise a săvârşit... Nu ştiu cum să 
spun... Ce cuvânt se întrebuinţează pentru o încălcare a 
disciplinei? A săvârşit această necuviinţă? 

— Să fiu iertat, zise conetabilul; dar l-am văzut. 

— Când? Întrebă regele. 

— Chiar mai înainte. 

— Unde? 

— La poarta Luvrului; ne-am întâlnit acolo. 

— Dar cum se face că eu nu l-am văzut? 

— Pentru că în loc să cotească la stânga, va fi cotit poate la 
dreapta şi în loc să ajungă la rege va fi ajuns la regină? 

— Susţii că domnul de Guise este la regină? 

— O! Maiestatea Voastră poate fi sigură, zise conetabilul. 
Pun pariu că nu-i singur şi că se mai află acol în plus şi 
domnul cardinal. 

— Aha! Strigă regele, vom vedea noi asta... Aşteaptă-mă 
aici, conetabile; nu lipsesc decât o clipă. 

Şi regele ieşi furios în timp ce Diana şi conetabilul 
schimbau o privire răzbunătoare, iar delfinul Francisc şi 
micuța regină Maria, ce nu văzuseră şi nu auziseră nimic, 
schimbau o sărutare de dragoste. 

lată de ce regele Henric al II-lea intra la regina Caterina 
de Medici cu chipul mohorât şi sprânceana încruntată. 

V. ÎN CARE, DUPĂ CE ÎNVINSUL A FOST TRATAT CA UN 
ÎNVINGĂTOR, ÎNVINGĂTORUL ESTE TRATAT CA UN 
ÎNVINS. 

Atitudinea celor trei personaje era diferită, exprimând 
destul de bine starea sufletească a fiecăruia. 


Regina Caterina se afla tot lângă uşa tainică, rezemată de 
draperie şi cu mâna în care ţinea cheia ascunsă la spate; se 
făcuse cam palidă şi tremura toată, atât de mult seamănă 
misterioasele emoţii ale ambiţiei cu cele ale dragostei. 

Cardinalul, în picioare, în simplu-i costum de prelat, 
jumătate eclesiastic, jumătate militar, sta lângă o masă 
încărcată cu tot felul de hârtii şi găteli femeieşti, 
sprijinindu-se cu pumnalul de masă. 

Ducele Francisc se afla singur izolat în faţa uşii; părea un 
campion intrat în arenă pentru a sfida pe oricare nou venit 
şi a-i înfrunta toate loviturile. În costumul său aproape 
militar - doar coiful şi platoşa lipsindu-i - cu cişmele lungi 
pline de noroi, cu spada mare încinsă la brâu, alipită de 
şoldu-i ca o neînduplecată şi credincioasă prietenă, avea 
aceeaşi înfăţişare pe care ştia s-o ia pe câmpul de bătălie, 
când valurile duşmanilor veneau să se sfarme de pieptul 
calului său aşa cum se sfărâmă pe furtună talazurile 
înfuriate de colţul unei stânci. Descoperit înaintea 
maiestăţii regale, îşi ţinea în mână pălăria de fetru 
împodobită cu pană cireşie, dar statura-i înaltă şi falnică ca 
a unui stejar nu-şi pierduse nimic din impunătoarea-i ţinută 
în faţa regelui. 

Henric se izbi de acea demnitate victorioasă ce-o făcuse să 
spună pe nu ştiu care mare doamnă a timpului că în 
prezenţa ducelui de Guise toţi ceilalţi gentilomi păreau 
oameni de rând. 

Regele se opri, cum se opreşte piatra ce loveşte un zid, ca 
glonţul ce ricoşează pe fier. 

— A! Dumneata eşti, vere! Rosti el; sunt mirat că te văd 
aici, te credeam la comanda taberei din Compiegne. 

— La fel ca şi mine, sire, răspunse ducele de Guise; am fost 
cât se poate de mirat întâlnindu-l pe conetabil la poarta 
Luvrului, căci îl credeam prizonier la Anvers. 

La acest răspuns tăios Henric îşi muşcă buzele. 

— Este adevărat, domnule, zise el; căci am plătit 
răscumpărarea şi pentru două sute de mii de scuzi am avut 


plăcerea de a revedea pe un prieten credincios şi vechi 
slujitor. 

— Maiestatea Voastră nu preţuieşte decât la două sute de 
mii de scuzi oraşele pe care le cedează, după cât se aude, 
Spaniei, Angliei şi Piemontului? Cum cedează aproape vreo 
două sute, asta n-ar însemna decât o mie de scuzi de oraş. 

— Cedez acele oraşe, domnule, zise Henric, nu pentru a-l 
răscumpăra pe domnul de Montmorency, ci pentru a câştiga 
pacea. 

— Am crezut până acum, că în Franţa cel puţin, pacea se 
câştigă prin victorii. 

— Asta din pricină că în calitatea dumitale de prinţ Loren, 
nu cunoşti bine istoria Franţei... Ai uitat, printre altele, 
tratatele de la Bretigny şi de la Madrid? 

— Nu, sire! Dar nu credeam că situaţiile ar putea fi 
identice sau măcar asemănătoare... După bătălia de la 
Poitiers, regele Ioan se afla prizonier la Londra; după 
bătălia de la Pavia, regele Francisc I se afla prizonier la 
Toledo. Astăzi, regele Henric al II-lea în fruntea unei falnice 
oştiri se află atotputernic în palatul său, Luvru! La ce bun să 
mai reînviem, în plină prosperitate, dezastrele epocilor 
nefericite ale Franţei? 

— Domnule de Guise, îi spuse cu trufie regele, îţi dai 
seama ce împuterniciri ţi-am acordat numindu-te 
locotenent-general al regatului? 

— Da, sire! După dezastruoasa bătălie de la Saint-Laurent, 
după eroica apărare de la Saint-Quentin, când duşmanul se 
afla la Noyon, când domnul de Nevers nu mai avea decât 
vreo două, trei sute de gentilomi în jurul lui, când Parisul 
alarmat fugea peste barierele sfărâmate; când regele, din 
vârful celui mai înalt turn al castelului de la Compiegne, 
cerceta drumul Picardiei, pentru a se retrage cel din urmă 
în faţa inamicului - nu ca un rege ce nu trebuie să se 
expună loviturilor, ci ca un general, ca un comandant, ca un 
oştean ce protejează retragerea - m-aţi chemat, sire, şi m- 
aţi numit locotenent-general al regatului. Datoria mea, din 


clipa aceea, a fost să salvez Franţa pe care domnul de 
Montmorency o dusese la dezastru. Ce-am făcut atunci, 
sire? Am adus în Franţa armata din Italia, am eliberat 
oraşul Bourg, am smuls cheile regatului vostru de la 
centura reginei Maria Tudor reluându-i Calais, am recucerit 
Guines, Ham şi Thionville, am luat prin surprindere Arlon, 
am reparat dezastrele de la Gravelines şi, după un an de 
război înverşunat, am adunat în tabăra de la Compiegne o 
armată de două ori mai puternică decât în clipa când i-am 
luat comanda. Aveam datoria să fac toate astea, sire? 

— Desigur, desigur, îngână Henric încurcat. 

— Ei, atunci, să-mi îngăduie Maiestatea Voastră a-i spune 
că nu înţeleg deloc întrebarea pe care mi-a pus-o: „Îţi dai 
seama ce împuterniciri ţi-am acordat numindu-te 
locotenent-general al regatului?” 

— Voiam să-ţi spun, domnule duce, că printre drepturile 
pe care un rege le acordă unui supus, rareori se află şi cel 
al reproşului. 

— Mai întâi, răspunse ducele Francisc înclinându-se cu o 
politeţă atât de exagerată încât devenea impertinentă, îmi 
voi permite să atrag atenţia Maiestăţii Voastre că de fapt nu 
am cinstea de a fi supusul ei. După moartea ducelui Albert, 
împăratul Henric al III-lea a dat ducatul Lorenei de Sus lui 
Gerard de Alsacia, primul duce ereditar şi strămoş al casei 
noastre; am primit ducatul acesta de la tatăl meu care îl 
primise de la al său... Prin mila lui Dumnezeu, aşa cum l-am 
primit de la părintele meu, îl voi lăsa moştenire fiului meu! 
Este ceea ce face şi Maiestatea Voastră, într-o măsură mai 
mare, pentru regatul Franţei. 

— Ştii vere, răspunse Henric cercând să dea un ton ironic 
discuţiei, că cele ce mi-ai spus mi-au trezit o teamă? 

— Ce teamă, Sire? Întreba ducele. 

— Ca nu cumva, într-o zi, Franţa să se războiască cu 
Lorena. 

Ducele îşi muşcă buzele. 


— Sire, îi întoarse el cuvânt, nu cred că aşa ceva ar fi cu 
putinţă, dar dacă totuşi s-ar întâmpla şi în calitatea mea de 
duce suveran ar trebui să-mi apăr patrimoniul împotriva 
Maiestăţii Voastre, vă jur că numai pe breşa ultimei mele 
fortărețe aş semna un tratat de pace atât de dezastruos ca 
cel pe care l-aţi încheiat. 

— Domnule duce! Spuse regele înălţându-şi capul şi 
ridicând tonul. 

— Sire, răspunse domnul de Guise, îngăduiţi-mi să spun 
Maiestăţii Voastre ceea ce gândesc şi ceea ce gândim noi 
toţi cei care suntem nobilimea. Se spune că autoritatea unui 
conetabil este atât de mare încât într-o situaţie extrem de 
gravă poate dispune de o treime a regatului. Ei bine, 
domnul conetabil, fără un motiv mai grav decât că vrea să 
iasă dintr-o închisoare unde se plictiseşte, vă costă mai mult 
de o treime a regatului, sire!... Da, o treime a regatului, 
căci socot că aparţine regatului vostru, sire, tot Piemontul 
cucerit, pentru care coroana Franţei a cheltuit mai mult de 
patruzeci de milioane în aur, iar pământul Franţei a pierdut 
peste o sută de mii de fii! Căci socot că aparţin regatului 
vostru minunatele parlamente din Torino şi Chambery pe 
care răposatul rege, stăpânul şi părintele vostru, le 
întemeiase, ca şi în alte state, după modelul francez! Căci 
regatului vostru aparţin toate frumoasele oraşe transalpine, 
în care atâţia supuşi de ai voştri şi-au întemeiat neam şi 
descendență, încât încetul cu încetul locuitorii abandonau 
italiana lor stricată, începând a vorbi o franceză tot atât de 
curată ca cea care se vorbeşte la Lyon sau la Tours! 

— Şi mă rog, întrebă Henric, ne prea ştiind ce să răspundă 
unor asemenea argumente, pentru cine am renunţat la 
toate acestea? Pentru fiica tatălui meu, pentru sora mea 
Margareta. 

— Nu, Sire, aţi renunţat în favoarea ducelui Emmanuel- 
Philibert, soţul ei, adică a celui mai crunt duşman al vostru, 
a celui mai înverşunat adversar! Odată căsătorită, prinţesa 
Margareta nu mai este fiica tatălui vostru, regele; prinţesa 


Margareta nu mai este sora voastră; prinţesa Margareta 
este ducesă de Savoia. Şi vreţi să vă spun ce se va întâmpla, 
sire? Cum va intra în stăpânirea pământurilor sale, ducele 
de Savoia va smulge tot ce a fost plantat acolo de regele, 
tatăl vostru, şi de Maiestatea Voastră, astfel că întreaga 
glorie câştigată de Franţa în Italia în timp de douăzeci şi 
şase, treizeci de ani, se va stinge cu desăvârşire şi niciodată 
nu veţi mai putea spera să recuceriţi ducatul Milanului. Şi 
nu asta îmi tulbură cel mai mult mintea şi îmi sfâşie inima, 
ci că această favoare o acordaţi locotenentului-general al 
regelui Filip, reprezentantul acelei case de Spania, 
duşmana noastră de moarte! Gândiţi-vă, Sire, prin Alpi, a 
căror trecători le stăpâneşte ducele de Piemont, Spania se 
află la porţile Lyonului! A Lyonului care astăzi a ajuns oraş 
de frontieră! 

— A! În privinţa asta, răspunse Henric, te sperii degeaba 
vere! Printr-o înţelegere făcută împreună, domnul duce de 
Savoia trece de fapt din slujba Spaniei într-a noastră. Dacă 
domnul conetabil moare, spada sa este făgăduită ducelui 
Emmanuel-Philibert. 

— Şi, fără îndoială, din pricina asta i-a luat-o mai devreme, 
la Saint-Quentin? Replică cu amărăciune ducele de Guise. 

Apoi, fiindcă regele făcea un gest de enervare, ducele 
urmă: 

— lertaţi-mă, Sire, am greşit, asemenea probleme 
trebuiesc discutate mai serios... A! Ducele Emmanuel- 
Philibert va moşteni funcţia domnului de Montmorency? A! 
Domnul de Savoia va ţine în mână spada împodobită cu flori 
de crin? Ei bine, sire, în ziua când îi vei încredința acea 
spadă, teme-te să n-o întrebuinţeze la fel ca şi contele de 
Saint-Paul ce era un străin ca şi ducele de Savoia fiind din 
casa de Luxembourg. Regele Ludovic al XI-lea şi ducele de 
Burgundia au încheiat şi ei într-o zi pacea, aşa cum vreţi s-o 
faceţi, ori cum aţi şi făcut-o, cu regele Spaniei. Una din 
condiţiile acelei păci era ca funcţia de conetabil al Franţei 
să fie dată contelui de Saint-Paul şi i-a fost dată; dar cum a 


ajuns conetabil, îl favoriză în ascuns pe ducele de 
Burgundia, primul lui stăpân, şi după cum se poate vedea în 
Memoriile lui Filip de Comines, de atunci a mers numai din 
trădare în trădare. 

— Atunci, spuse regele, dacă mă trimiţi la Memoriile lui 
Filip de Comines, îţi voi răspunde cu Memoriile lui Filip de 
Comines. Care a fost rezultatul tuturor trădărilor contelui 
de Saint-Paul? Că i s-a tăiat capul, nu-i aşa? Atunci, ascultă 
ce-ţi spun, vere: la prima trădare a ducelui Emmanuel, îţi 
jur - şi asta ţi-o spun eu - că va pâţi de la mine acelaşi lucru 
pe care l-a pâţit contele de Saint-Paul de la predecesorul 
meu Ludovic al XI-lea... Dar cu voia Celui-de-Sus nu se va 
întâmpla aşa! Urmă regele. Ducele Emmanuel-Philibert nu 
va uita nici când ce ne datorează, având totdeauna înaintea 
ochilor situaţia pe care i-am făcut-o. De asta păstrăm în 
mijlocul ținuturilor sale marchizatul de Saluces, în semn de 
cinstire pentru coroana Franţei şi pentru ca ducele de 
Savoia, copiii şi urmaşii săi să nu uite niciodată că regii 
noştri au cucerit şi au stăpânit altădată tot Piemontul şi 
toată Savoia, dar de dragul unei fiice a Franţei căsătorită în 
familia lor, li s-a restituit, ba mai degrabă li s-a dat gratuit 
tot ceea ce stăpâniseră dincoace şi dincolo de munţi, pentru 
a-i face, datorită acestei dărnicii nemărginite, mai supuşi şi 
mai devotați coroanei Franţei. 

Dar regele, văzând că ducele de Guise nu părea să 
preţuiască la justa valoare posesia marchizatului de Saluces 
pe care şi-o rezerva Franţa, adăugă: 

— De altfel, dacă ai vrea să te gândeşti mai bine, domnule 
duce, ai spune ca mine că a fost o uzurpare foarte silnică 
din partea răposatului rege, stăpânul şi părintele meu, 
săvârşită împotriva bietului prinţ, tatăl actualului duce de 
Savoia; căci nu avea nici un drept acolo şi n-a fost o faptă de 
bun creştin să alunge pe un fiu din ducatul părintelui său, 
despuindu-l de toate. Şi chiar de n-aş avea alt motiv decât 
de a uşura sufletul regelui, tatăl meu, de acest păcat, aş 
dori să-i restitui la Emmanuel-Philibert ceea ce-i aparţine. 


Ducele se înclină. 

— Ei! Domnule de Guise, întrebă regele, nu răspunzi 
nimic? 

— Ba da, Sire... Deoarece însă Maiestatea Voastră este 
atât de pornită în momentul de faţă încât îl acuză pe 
părintele său, regele, de tiranie, socot - eu care îl consider 
pe regele Francisc I un rege mare şi nu un tiran - socotcă 
nu regelui Henric al II-lea, ci regelui Francisc 1 trebuie să-i 
dau seamă de purtarea mea. Aşa cum îl judecaţi pe tatăl 
vostru, sire, tatăl vostru mă va judeca; şi cum cred că 
judecata morţilor este mai fără greş decât a celor vii, 
condamnat de cel viu, fac apel la cel mort. 

Şi apropiindu-se de minunatul portret al lui Francisc | 
pictat de Titzian, astăzi unul din principalele podoabe ale 
muzeului Luvru, dar care era atunci principala podoabă a 
camerei în care avea loc discuţia pe care o relatăm - chiar 
de ar fi numai pentru a dovedi cititorilor noştri că nu vârful 
săbiei spaniole, ci ochii frumoşi ai unei femei au hotărât 
semnarea nefericitului tratat de la Cateau-Cambresis - 
ducele rosti: 

— O rege Francisc I! Tu care ai primit sabia de la Bayard 
şi ai fost numit regele cavaler, pentru a avea un renume 
care să cuprindă toate titlurile glorioase ce au fost date 
regilor predecesorii tăi, ai iubit prea mult, cât ai fost în 
viaţă, asediile şi bătăliile şi ţineai prea mult la frumosul 
regat al Franţei, ca să nu fi privit, de acolo de sus, ce se 
petrece la noi! Tu ştii ce-am înfăptuit şi ce voiam să mai 
înfăptuiesc încă; dar sunt oprit în drum, regele meu! Şi se 
preferă o pace care ne costă, semnându-se, mai mult decât 
ne-ar costa treizeci de ani de grele încercări! Sabia mea de 
locotenent-general al regatului este deci inutilă şi cum nu 
vreau să se spună că o asemenea pace a fost încheiată cât 
timp ducele de Guise avea sabia la şold, eu, Francisc de 
Lorena, care nu mi-am predat niciodată sabia, ţi-o predau 
ţie, regele meu, primul pentru care am tras-o din teacă, şi 
care ştii cât valorează! 


La aceste vorbe, desfăcându-şi sabia şi centironul, ducele 
le agăţă pe amândouă, ca pe un trofeu, de rama ta-bloului 
se înclină şi ieşi, lăsând pe regele Franţei furios, pe cardinal 
încremenit şi pe Caterina triumfătoare. 

Într-adevăr, răzbunătoarea florentină nu vedea în toate 
acestea decât un singur lucru: insulta adusă de ducele de 
Guise rivalei sale Diana de Valentinois şi duşmanului ei, 
conetabilul. 

VI. NEGUŢĂTORUL AMBULANT. 

Între aceste două grupări de ambiţii potrivnice care, sub 
pretextul demnităţii regelui sau a măreției Franţei, îşi 
urmăreau interesele casei lor şi încercau să zădărnicească 
pe cele ale caselor rivale, se mai afla un al treilea grup cu 
totul devotat poeziei, artei, frumosului, adevărului şi 
binelui; grupul era alcătuit din tânăra prinţesă Elisabeta, 
fiica lui Henric al II-lea, din văduva lui Horaţiu Farnese, 
Diana de d'Angouleme, ducesă de Castro, din cei doi tineri 
soţi pe care i-am întrezărit la doamna de Valentinois şi, în 
sfârşit, era dominat de graţiosul şi seninul chip al doamnei 
Margareta de Franţa, fiica lui Francisc I, pe care pacea 
tocmai o logodise cu Emmanuel-Philibert. 

În jurul acestor încântătoare figuri se învârteau, ca nişte 
fluturi în jurul unui boschet de flori, toţi poeţii timpului: 
Ronsard, Du Bellay, Jodelle, Daurat, Remy Belleau; apoi mai 
serioşi decât aceştia, deşi la fel de cultivați, simpaticul 
Amyot, traducătorul lui Plutarc, dascălul prinţului Carol şi 
cancelarul de l'Hospital, secretarul particular al doamnei 
Margareta. 

Erau intimii, având dreptul la ceea ce s-a numit din timpul 
lui Ludovic al XIV-lea marile şi micile intrări, adică se 
puteau prezenta la orice oră din zi la doamna Margareta, 
protectoarea lor; erau însă de preferinţă primiţi la ea după 
dejun, între orele unu şi două după amiază. 

Vestea păcii ce căpăta din ce în ce mai mult temei 
vorbindu-se chiar că lucrările preliminare fuseseră 
semnate, lăsase, trecând cu aripile ei mari, albe, să cadă 


asupra grupului pe care l-am prezentat cititorilor noştri, 
pentru unii zâmbete, pentru alţii lacrimi. 

Ne putem închipui că în această distribuire de tristeţe şi 
bucurie, Maria Stuart şi Francisc al II-lea n-aveau nimic de 
aşteptat; destinul le dăduse deja partea lor şi am văzut că 
niciunul nici altul n-aveau a se plânge de partea primită. 

Nici frumoasa văduvă a lui Horaţiu Farnese n-avea de ce 
să se plângă: se căsătorea cu un nobil şi frumos gentilom de 
treizeci, treizeci şi doi de ani, bogat, purtând un nume 
mare. Viitorul nu mai avea pentru dânsa decât misterul 
acelei fericiri, mai mari sau mai mici pe care o dă soţilor 
armonia gusturilor sau opoziţia caracterelor. 

Prințesei Margareta, frumoasa zeiţă numită Pacea îi 
dăruise din cornul abundenţii cele mai multe speranţe. Se 
ştie amintirea ce-o păstrase, atunci când făcuse călătoria la 
Nisa, despre tânărul prinţ de vreo doisprezece, paisprezece 
ani; acum după şaisprezece ani de deziluzii, piedici şi 
situaţii imposibile, iată că, dintr-odată, visul inimii ei 
devenea realitate, că fantasma lua o formă şi că speranţa se 
schimba într-o fericire sigură. 

Una din condiţiile acestei păci, despre care se spunea că 
este semnată, sau aproape semnată, era căsătoria cu acel 
prinţişor de Savoia ajuns acum, sub numele de Emmanuel- 
Philibert, unul din primii comandanţi ai timpului său. Aşa 
că, repetăm, doamna Margareta era nespus de fericită. 

Vai! Nu se întâmplase la fel pentru biata Elisabeta! 
Logodită întâi cu tânărul prinţ don Carlos, care-i trimisese 
portretul, primind în schimb pe al ei, văzuse cum moartea 
neaşteptată a Mariei Tudor îi distrusese dintr-odată 
planurile de fericire, pe care le credea în afară de orice 
primejdie. Văduv prin moartea Mariei, respins de Elisabeta 
a Angliei, Filip al II-lea se întorsese spre Elisabeta de 
Franţa şi în condiţiile tratatului de pace nu trebuiseră 
schimbate decât două cuvinte, ce aveau să nenorocească 
două fiinţe, ba chiar trei. 


În locul celor două cuvinte: „Prinţul Carlos se va căsători 
cu prinţesa Elisabeta de Franţa” se puseseră alte două 
cuvinte noi: „Regele Filip se va căsători cu prinţesa 
Elisabeta de Franţa”. 

Ori se înţelege ce lovitură teribilă dăduseră cele două 
cuvinte în inima bietei logodnice, căreia i se schimba astfel 
logodnicul fără a fi consultată. La cincisprezece ani, în loc 
să se căsătorească cu un tânăr prinţ de şaisprezece ani, 
frumos, curtenitor, îndrăgostit, era condamnată să se 
mărite cu un rege tânăr încă, dar îmbătrânit înainte de 
vreme, întunecat, bănuitor, fanatic, ce avea s-o încătuşeze 
în legile etichetei spaniole, cea mai severă dintre toate 
etichetele, care în locul întrecerilor cavalereşti, a balurilor, 
a serbărilor, a spectacolelor, a turnirelor, îi va da din când în 
când oribila distracţie a unui autodafe. 

Diferitele personaje pe care le-am amintit se aflau, ca de 
obicei, întrunite după dejun, adică între orele unu şi două, 
la doamna Margareta, visând fiecare la bucuria sau la 
mâhnirea sa: doamna Margareta lângă fereastra 
întredeschisă prin care se strecura o palidă rază de soare 
ce părea că se încălzeşte în păru-i auriu; Elisabeta culcată 
alături, cu capul rezemat de genunchii ei; Diana de Cas-tro 
întinsă într-un fotoliu mare citind poeziile maestrului 
Ronsard şi Maria Stuart cântând la un fel de epinetă, 
adevărată bunică a clavecinului şi străbună a pianului, o 
melodie italiană căreia îi potrivise cuvinte compuse de ea. 

Deodată, doamna Margareta, a cărei ochi albaştri păreau 
a căuta pe cer un colţ de azur care să le amintească de 
patria lor, se trezi din visarea în care era cufundată şi, 
binevoind a-şi cobori către pământ privirea-i de zeiţă, păru 
oarecum interesată de o scenă ce se petrecea într-o curte 
comunicând printr-o portiţă, ori mai degrabă printr-o 
poartă dosnică, cu acea limbă de pământ ce cobora pe 
atunci în pantă până la malul Senei, pe care îl vom numi 
impropriu cheiul, neştiind cum să-i spunem altfel. 


— Ce este? Întrebă doamna Margareta cu vocea-i 
fermecătoare, cântată de toţi poeţii timpului şi care 
devenea şi mai dulce când vorbea slujitorilor ei, decât 
atunci când se adresa egalilor. 

O altă voce de jos îi răspunse câteva cuvinte pe care ea le 
auzi, fiind aplecată în afara ferestrei, dar care n-ajunseră la 
urechile celor patru persoane, cu preocupări atât de 
diferite, ce se aflau în apartament. 

Cu toate acestea, Maria Stuart, dând drumul ultimei note 
a cupletului pe care îl cânta, se întoarse spre prinţesa 
Margareta, ca pentru a-i cere explicaţia acelui dialog 
vertical din care nu auzise decât câteva vorbe, adică numai 
cele rostite de prinţesă. 

— Micuța mea regină, răspunse Margareta acelei întrebări 
mute, cere iertare pentru mine prea iubitului meu nepot, 
delfinul, pentru fapta nechibzuită pe care am săvârşit-o. 

— Ei! Scumpă mătuşă, spuse Francisc înainte ca Maria 
Stuart să aibă timpul de a rosti un cuvânt, ştim că faptele 
domniei tale nechibzuite sunt întotdeauna încântătoare 
fantezii, aşa că îţi sunt de dinainte iertate, presupunând că 
aflându-ne la domnia-ta am avea dreptul de dojană ori de 
iertare. 

— Dar ce-aţi făcut, doamnă? Întrebă Diana de Castro 
ridicând ochii de pe carte cu o expresie atât de languroasă, 
încât se vedea bine că nu numai cartea era pricina 
reveriilor ei ci şi amintirile ori speranţele pe care le nutrea. 

— Am îngăduit ca doi neguţători ambulanți italieni care nu 
voiau, ziceau ei, să ne arate decât nouă comorile închise în 
cuferele lor, să fie aduşi aici. După cât se pare, unul vinde 
juvaeruri şi celălalt stofe. 

— Ah! Strigă micuța regină Maria bătând din palme ca un 
copil, ce bine ai făcut, mătuşică! Se aduc bijuterii aşa de 
frumoase de la Florenţa şi stofe aşa de minunate de la 
Veneţia! 

— Dacă ne-am duce s-o căutăm pe doamna de Valentinois? 
Întrebă Diana de Castro făcând o mişcare să plece. 


Prinţesa Margareta o opri. 

— N-ar fi mai bine, scumpă Diană, îi spuse ea, să-i facem o 
surpriză iubitei noastre ducese? Să alegem mai întâi câteva 
lucruri pe care să i le trimitem în dar - presupunând că 
negustorii aceştia ar fi atât de bine asortaţi cum pretind ei - 
apoi îi vom trimite chiar pe negustori. 

— Aveţi întotdeauna dreptate, doamnă, spuse Diana de 
Castro sărutând mâna prinţesei. 

Aceasta se întoarse spre Elisabeta. 

— Şi tu, draga mea copilă, îi spuse ea, hai, nu vrei să 
surâzi puţin? 

— De ce aş surâde? Întrebă tânăra prinţesă întorcând spre 
Margareta frumoşii ei ochi înlăcrimaţi. 

— Chiar de ar fi numai pentru cei ce te iubesc, copila mea! 

— Zâmbesc văzând că sunt încă în mijlocul celor ce mă 
iubesc, dar plâng gândindu-mă că va trebui să-i părăsesc... 

— Eh! Puţin curaj, surioară! Spuse delfinul Francisc. Ce 
naiba! Regele Filip n-o fi aşa de îngrozitor cum se spune, şi 
apoi, când te gândeşti la el îţi închipui un bătrân; gândeşte- 
te însă că este chiar tânăr, n-are decât treizeci şi doi de ani, 
exact vârsta lui Francisc de Montmorency care se va 
căsători cu surioara Diana... Şi, după cum vezi, surioara 
Diana, ea nu se plânge! 

Elisabeta suspină. 

— Nu m-aş plânge, spuse ea, de-ar fi să mă căsătoresc cu 
unul din neguţătorii ce vor intra acum, dar mă plâng că mă 
căsătoresc cu regele Filip al II-lea. 

— Ei, lasă! Spuse micuța regină Maria, să vezi ce-o să-ţi 
bucure ochii stofele cele frumoase pe care o să ni le arate... 
Numai că ştergeţi-i, surioară dragă, ca să le poţi vedea mai 
bine. 

Şi apropiindu-se de Elisabeta îi şterse mai întâi ochii cu 
batista, apoi îi sărută. 

— Uite, zise ea, aud venind neguţătorii. 

Elisabeta încercă să zâmbească. 


— Dacă printre toate stofele lor se află una neagră cu fire 
de argint, să ştiţi că vreau s-o opresc pentru rochia mea de 
nuntă; mi-o veţi, lăsa, nu-i aşa, surioarelor? 

În clipa aceea uşa se deschise şi se zăriră în anticameră 
doi oameni în straie de negustori ambulanți, purtând 
fiecare în spinare câte o cutie mare dintr-acele în care 
negustorii de la bâlciuri îşi ţin marfa şi pe care le numesc 
cufere. 

— Iertaţi-mă, Alteță, rosti uşierul adresându-se prinţesei 
Margareta, dar poate cei de jos n-au înţeles bine... 

— N-au înţeles bine?... Cum aşa? Întrebă prinţesa. 

— Spun că aţi autorizat pe aceşti doi oameni să urce. 

— Spun adevărul, răspunse Margareta. 

— Atunci, oamenii aceştia pot intra? 

— Desigur. 

— Intraţi oameni buni, spuse uşierul întorcându-se către 
cei doi colportori şi nu uitaţi unde vă aflaţi! 

— Ei, fii liniştit, cinstite jupâne! Răspunse cel ce părea mai 
tânăr, un băiat frumos, blond cu ten roz, cu mustăţi şi barbă 
roşcate; nu intrăm prima dată la prinşi şi prinşeşe. 

— Bun! Spuse delfinul Francisc, nu mai este nevoie să-i 
întrebăm de unde vin! 

Apoi, cu voce scăzută: 

— Mătuşă Margareta, spuse el râzând, probabil că sunt 
nişte ambasadori deghizați care au venit să vadă dacă 
ducele lor n-a fost înşelat când i s-a spus că sunteţi cea mai 
încântătoare prinţesă din lume. 

— În orice caz, răspunse Margareta, sunt dintre viitorii 
mei supuşi şi cred că nu găseşti nepotrivit să-i tratez ca 
atare. 

Apoi, întorcându-se spre ei: 

— Intraţi, prieteni, zise ea. 

— Hai, intră şi tu! N-auji că frumoasa doamnă, Dumnejeu 
ş-o aibă în pajă, ne pofteşte să intrăm? 

Şi, pentru a da exemplu tovarăşului său, neguţătorul 
blond, cu pielea roză şi barba roşcată, intră. Camaradul lui 


intră după dânsul. 

Era un bărbat de vreo treizeci, treizeci şi doi de ani, 
voinic, cu ochii negrii barbă neagră şi care, cu toate hainele 
grosolane de stofă închisă la culoare, avea un aer deosebit 
de distins. 

Zărindu-l, prinţesa Margareta abia îşi putuse stăpâni un 
strigăt şi făcu o mişcare atât de bruscă, încât neguţătorul 
blond băgă de seamă. 

— Ce aveţi, frumoasa mea doamnă? Întrebă el aşe-zându- 
şi cufărul pe parchet. V-a alunecat cumva piciorul? 

— Nu spuse zâmbind Margareta; dar văzând că tovarăşul 
dumitale se cam necăjea să-şi dea jos cufărul, am făcut un 
gest ca să-l ajut. 

— Aha! Făcu acelaşi interlocutor, ce părea că-şi luase 
deocamdată sarcina de a susţine el singur toată 
conversaţia, ar fi prima oară când nişte mâini de prinşesă 
ar atinge cufărul unui biet negustor ambulant. Trebuie să 
vă şpun că băiatul e numai de câteva jile în meserie; şi-i 
încă stângaci... Nu-i aşa, Beppo? 

— Eşti italian, prietene? Întrebă Margareta. 

— Si, signora, răspunse în italiană neguţătorul cu barbă 
neagră. 

— Şi de unde vii...? 

— De la Veneţia, prin Florenţa, Milano şi Torino... Dar 
sosind la Paris şi aflând că vor avea loc mari serbări în 
capitală cu prilejul păcii şi căsătoriei a două strălucite 
prințese, ne-am zis, camaradul meu şi cu mine, că dacă am 
putea ajunge la Alteţele lor, ar da norocul peste noi. 

— Ei! Vedeţi? Când poate pălăvrăji în dialectul ţării şale, o 
scoate la capăt aproape tot aşa de bine ca mine! 

— Mi s-a spus, într-adevăr, urmă neguţătorul brunet, că s- 
ar afla aici vreo două, trei prințese ce vorbesc italiana la fel 
de bine ca limba maternă. 

Margareta surâse; părea să-i placă nespus de mult 
conversaţia cu omul acela, în gura căruia dialectul 


piemontez, adică limba ţărănească, era rostit cu o 
desăvârşită eleganţă. 

— lată, spuse ea, pe micuța şi scumpa mea nepoată Maria 
ce vorbeşte toate limbile şi mai ales limba lui Dante, a lui 
Petrarca şi a lui Ariosto... Apropie-te, Maria! Apropie-te! Şi 
cerei acestui om de treabă veşti despre frumoasa ţară, 
unde, cum spune poetul Infernului, răsună cuvântul si. 

— Şi eu, întrebă neguţătorul blond, n-aş putea găsi şi eu 
vreo prinşeşă frumoasă care să vorbească savoiarda? 

— Eu! Zise Margareta. 

— Vorbeşte, Alteţa-Voaştră, savoiarda?... Nu, asta nu eşte 
adevărat! 

— N-o vorbesc, spuse Margareta, dar vreau s-o învăţ. 

— Ah! Aveţi dreptate, căci eşte o limbă frumoasă! 

— Dar, rosti micuța regină Maria în cea mai pură toscană 
ce s-a vorbit vreodată între Pisa şi Arezzo, ne-ai promis 
lucruri minunate căci, deşi suntem prințese, tot femei 
rămânem... Aşa că nu ne faceţi să aşteptăm prea mult. 

— Asta-i! Zise delfinul Francisc, se vede bine că nu-i 
cunoaşteţi încă pe toţi palavragiii aceştia ce ne sosesc de 
dincolo de munţi! Dacă te-ai potrivi lor, ai crede că duc în 
spate cele şapte minuni ale lumii; dar când îşi deschid cutia, 
nu găseşti decât inele din cristal de stâncă, diademe în 
filigrană şi perle de Roma. 

— Hai, grăbeşte-te puţin prietene, altfel n-are să-ţi 
convină, căci cu cât ai să ne faci să aşteptăm, cu atât vom fi 
şi noi mai pretenţioşi. 

— Ce spune seniorul prinţ! Întrebă neguţătorul brun, ca şi 
cum n-ar fi înţeles. 

Prinţesa Margareta repetă în italiană cuvântele tânărului 
delfin, îndulcind pe cele ce puteau să pară cam aspre 
neguţătorului brun pe care, ca Piemontez, părea că-l luase 
sub ocrotirea ei. 

— Aştept, răspunse neguţătorul, ca tânăra şi frumoasa 
doamnă ce se află în balcon, şi care pare atât de tristă, să se 
apropie şi ea. Am observat întotdeauna că există în pietrele 


preţioase o puternică magie care seacă lacrimile din ochii 
frumoşi, oricât de amare ar fi ele. 

— Auzi, dragă Elisabeta? Spuse prinţesa Margareta. Hai, 
scoală-te! Vino! Ia pildă de la sora ta Diana care a şi început 
a sorbi din ochi, chiar prin capacul cutiei, juvaerurile 
dinăuntrii. 

Elisabeta se sculă a lene şi veni să-şi reazeme de umărul 
fratelui ei Francisc capul palid şi melancolic. 

— Şi acum, spuse în glumă Francisc, pregătiţi-vă să 
închideţi ochii ca să nu vă orbească cele ce veţi vedea! 

Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât invitaţia aceea, 
neguţătorul cu barba neagră îşi deschise cufărul şi, aşa cum 
prezisese delfinul, femeile, oricât de obişnuite ar fi fost cu 
pietrele preţioase şi juvaerurile scumpe, se dădură înapoi 
ca orbite, scoțând un strigăt de bucurie şi admiraţie. 

VII. PODOABELE ŞI ROCHIILE DE NUNTĂ. 

Într-adevăr, ai fi zis că mâna unui duh al pământului 
deschisese înaintea prinţeselor poarta unei mine de la 
Golconda sau Visapour, atât de tare scânteiau cele patru 
rafturi, ce formau cele patru etaje ale cufărului, de sclipirea 
diamantelor, de flacăra albastră, verde şi roşie a safirelor, 
smaraldelor şi rubinelor, printre care perle de toate 
mărimile şi de toate formele îşi arătau strania lucire a 
catifelatei lor palori. 

Prinţesele se priviră mirate, întrebându-se din ochi dacă 
erau destul de bogate ca să poată plăti podoabele oferite de 
un simplu neguţător italian. 

— Ce spui de asta, Francisc? Întrebă Maria Stuart pe 
delfin. 

— Eu? Răspunse tânărul prinţ uimit. Nu spun nimic: 
admir! 

Neguţătorul cu barbă neagră se prefăcu că n-aude şi ca şi 
cum ar fi ghicit ce se spusese în legătură cu ducesa de 
Valentinois în clipa când intrase, ca şi cum ar fi putut şti 
influenţa pe care frumoasa Diana de Poitiers o avea asupra 


acelei lumi princiare şi regale în mijlocul căreia se afla, 
spuse: 

— Să avem mai întâi grijă de cei absenţi; este un gest de 
respect de care cei aici de faţă nu se pot supăra, iar cei 
care sunt departe vă sunt recunoscători. 

Spunând asta, neguţătorul vâri mâna în cutia fermecată şi 
scoase un fel de diademă care ieşind în lumină făcu pe 
spectatori să scoată un strigăt de surpriză. 

— lată, spuse neguţătorul, o diademă foarte simplă, dar 
care tocmai prin simplitatea ei, datorită mâinii ilustrului 
giuvaergiu ce a cizelat-o, îmi pare demnă de persoana 
căreia îi este destinată. După cum vedeţi, sunt trei semiluni 
înlănţuite ca un nod al dragostei; în deschizătură stă culcat 
şi doarme frumosul păstor Endymion; şi iată pe zeiţa Diana 
în caru-i de sidef cu roţi de diamant, venind să-l viziteze în 
timpul somnului... Una din măritele prințese pe care le am 
în faţă, urmă neguţătorul, nu se numeşte Diana de Castro? 

Diana, uitând că cel ce vorbea nu era decât un simplu 
negustor de bâlci, se apropie atât de grăbită şi, am putea 
spune, atât de politicoasă ca şi cum ar fi avut de-a face cu 
un prinţ, într-atât vederea unei opere de artă, a unui juvaer 
preţios, a unui lucru având o valoare princiară, face un 
prinţ din posesor. 

— Eu sunt, prietene, zise ea. 

— Mărită prinţesă, răspunse neguţătorul înclinându-se, 
iată un juvaer ce a fost cizelat de Benvenuto Cellini din 
ordinul ducelui Cosimo 1 al Florenței. Treceam prin 
Florenţa şi cum bijuteria era de vânzare, am cumpărat-o 
sperând s-o pot desface cu un câştig la curtea Franţei, unde 
ştiam că voi găsi două Diane, nu una. Spuneţi-mi, n-ar veni 
minunat pe fruntea de marmură a doamnei ducese de 
Valentinois? 

Diana de Castro scoase o exclamaţie de plăcere. 

— O! Mamă! Scumpă mamă! Rosti ea; ce plăcere o să-i 
facă! 


— Diana, interveni delfinul, să-i spui că-i un dar din partea 
copiilor ei, Francisc şi Maria. 

— Fiindcă monseniorul a rostit aceste două nume ilustre, 
urmă neguţătorul, să binevoiască a-mi îngădui să-i prezint 
ceea ce, în umila-mi dorinţă de a fi agreabil acelor care le 
vor purta, am pregătit să le ofer. Priviţi, monseniore, iată o 
besactea din aur curat care a aparţinut Papii Leon al X-lea 
şi în loc de relicve obişnuite păstrează în ea o bucată din 
adevărata cruce; desenul ei a fost făcut de Michel-Angelo şi 
a fost executată de Nicolas Braschi, din Ferrara; rubinul 
încrustat deasupra tăieturii destinate pentru sfânta azimă a 
fost adus din India de vestitul călător Marco Polo. Acest 
minunat juvaer - să am iertare monseniore - era destinat, 
după chibzuiala mea, tinerei, frumoasei şi măritei regine 
Maria Stuart. Îi va aminti neîncetat, în ţara de eretici în 
care va domni într-o zi, că nu există altă credinţă decât cea 
catolică şi că-i mai bine să mori pentru credinţa aceasta, ca 
Omul-Dumnezeu, din a cărui prețioasă cruce o aşchie este 
închisă în această besactea, decât s-o renegi pentru a-ţi 
pune pe cap întreita coroană a Scoției, Irlandei şi Angliei. 

Maria Stuart întinsese mâinile pentru a primi acea 
splendidă moştenire papală, dar Francisc, şovâitor, o opri. 

— Să băgăm de seamă, Maria! Caseta trebuie să coste cât 
răscumpărarea unui rege. 

Un surâs flutură pe buzele ironice ale neguţătorului; poate 
ar fi vrut să spună: „Răscumpărarea unui rege nu-i scumpă, 
când n-o plăteşti ca bunicul vostru Francisc 1”, dar se 
stăpâni şi zise: 

— Am luat-o pe credit, monseniore, şi cum am deplină 
încredere în cumpărător, o vând şi eu pe credit. 

Şi besacteaua trecu din mâinile neguţătorului ambulant 
într-ale reginei Maria Stuart care se duse s-o aşeze pe o 
masă, în faţa căreia îngenunchie, nu pentru a se ruga, ci ca 
s-o poată admira în voie. 

Francisc, umbra acelui trup fermecător, voi s-o urmeze 
dar neguţătorul îl opri. 


— Iertaţi-mă, monseniore, îi spuse el, dar iată un lucru pe 
care l-am procurat gândindu-mă la dumneavoastră... Vreţi 
să-mi faceţi cinstea de a vă uita la această armă? 

— Oh! Ce pumnal minunat! Strigă Francisc smulgând 
jungherul din mâinile neguţătorului, ca Achile sabia din 
mâinile lui Ulise. 

— Minusat obiect de armurărie, nu-i aşa, monseniore? Este 
un pumnal destinat lui Laurenţiu de Medici, prinţ paşnic ce 
era de mai multe ori să fie ucis, dar care n-a ucis niciodată 
pe nimeni. A fost cizelat de giuvaergiul Ghirlandajo ce are 
prăvălia pe Ponte Vecchio, la Florenţa. Se spune că partea 
asta (şi neguţătorul arătă garda) a fost modelată de Michel- 
Angelo la vârsta de cincisprezece ani. Laurenţiu a murit 
înainte ca pumnalul să fie complet terminat; timp de şaizeci 
şi şapte de ani a rămas proprietatea urmaşilor lui 
Ghirlandajo. Cum aveau nevoie de bani când am trecut eu 
prin Florenţa, am luat minunea asta pentru o nimica toată, 
aşa că n-are să vă coste mai mult, monseniore, decât 
cheltuielile mele de drum. Luaţi-l fără nici o grijă, delfinul 
Franţei n-are să se ruineze pentru asemenea bagatelă! 

Tânărul prinţ scoase o exclamaţie de plăcere, trase 
pumnalul din teacă şi, pentru a se asigura că lama nu era 
mai prejos de montură, puse un ban de aur pe masa de 
stejar sculptat în faţa căreia se afla Maria îngenunchiată şi 
cu o lovitură mai sigură decât te-ai fi putut aştepta de la o 
mână atât de plăpândă, străpunse moneda de aur. 

— Ei! Strigă el foarte încântat, arătând banul de aur prin 
care ieşea vârful lamei; ai putea face la fel şi dumneata? 

— Monseniore, răspunse cu umilinţă neguţătorul, nu sunt 
decât un biet negustor de bâlci şi nu prea iscusit la jocurile 
prinților şi comandanților. Vând pumnale, dar nu mă slujesc 
de ele. 

— Ah! Spuse delfinul Francisc, îmi faci impresia, prietene, 
că eşti un voinic care la nevoie poate folosi sabia şi 
jungherul la fel de bine ca un om de lume! Cearcă să faci ca 


mine şi dacă din neîndemânare rupi lama, ei bine, paguba o 
voi suporta eu. 

Neguţătorul zâmbi. 

— Dacă vreţi neapărat, monseniore, am să încerc, zise el. 

— Bun! Făcu Francisc căutând în buzunar un al doilea 
scud de aur. 

Între timp, însă, negustorul scosese din punguliţa de piele 
atârnată la brâu o monedă de aur spaniolă, de trei ori mai 
groasă decât banul de aur pe care-l străpunsese delfinul, şi 
O aşezase pe masă. 

Apoi, fără sforţare, ca şi cum ar fi ridicat şi ar fi lăsat doar 
braţul să-i cadă, repetă experienţa tânărului prinţ, dar cu 
un rezultat foarte diferit: căci lama, după ce găuri moneda 
de aur ca pe-un carton, se înfipse de vreo două-trei degete 
în masa de stejar străpungând-o dintr-o parte în cealaltă, 
aşa cum străpunsese delfinul banul. Lovitura nimerise, de 
altfel, atât de precis în mijlocul monedei spaniole, de parcă 
centrul ei ar fi fost măsurat cu compasul. 

Neguţătorul îl lăsă pe tânărul prinţ să smulgă cum va 
putea pumnalul din masă şi se întoarse la juvaerurile lui. 

— Dar pentru mine, prietene, întrebă văduva lui Horaţiu 
Farnese, pentru mine nu ai nimic? 

— lertaţi-mă, doamnă, răspunse neguţătorul. lată o 
brățară arabă de-o mare valoare şi de-o neasemuită ori- 
ginalitate; a fost luată la Tunis din vistieria haremului, când 
în veci slăbitul împărat Carol-Quintul a intrat acolo 
triumfător în anul 1535. Am cumpărat-o de la un bătrân 
condotier care-l urmase pe împărat în campania aceea şi 
am pus-o deoparte anume pentru dumneavoastră; dacă nu 
vă convine, puteţi alege altceva. Slavă Domnului! După cum 
vedeţi, n-am ajuns încă la fundul lăzii. 

Şi, într-adevăr, ochii uimiţi ai tinerei văduve coborâră ca 
într-un strălucitor abis până în fundul lăzii neguţătorului. 

Dar brăţara, aşa cum spusese străinul, era totodată prea 
originală şi prea valoroasă ca să nu mulţumească dorinţele 
Dianei de Castro, oricât ar fi fost de capricioase. Frumoasa 


văduvă luă brăţara şi nu mai păru preocupată decât de un 
singur lucru, anume dacă-i va fi cu putinţă să plătească o 
bijuterie atât de splendidă. 

Mai rămăseseră prinţesa Elisabeta şi prinţesa Margareta. 
Prinţesa Elisabeta ce aştepta să-şi primească partea cu 
melancolia indiferenţei şi prinţesa Margareta cu liniştea 
siguranţei. 

— Doamnă, se adresă atunci neguţătorul către logodnica 
regelui Filip al II-lea, deşi am rezervat ceva ca să ofer şi 
Alteţii Vastre, n-aţi prefera să alegeţi singură dintre toate 
bijuteriile acestea? S-ar părea că inima vă este atât de 
puţin doritoare de toate preţioasele mele nimicuri, încât mi- 
e teamă să nu fi ales pe gustul vostru şi aş prefera să 
alegeţi singură. 

Elisabeta păru că se trezeşte dintr-o adâncă visare. 

— Cum? Zise ea; ce-mi ceri? Ce doreşti? 

Atunci Margareta, luând din mâinile neguţătorului un 
minunat colier de perle în cinci şiraguri, a cărui 
închizătoare era făcută dintr-un singur diamant mare cât o 
alună şi valorând un milion, îi răspunse: 

— Eşti rugată, dragă nepoţică, să încerci colierul acesta ca 
să vedem cum se potriveşte la gâtul tău, sau mai degrabă 
cum i se potriveşte la gâtul tău. 

Şi prinse la gâtul Elisabetei colierul, împingând-o spre o 
mică oglindă de Veneţia ca să-şi poată da seama singură 
dacă perlele dădeau strălucire gâtului ei, ori dacă gâtul ei 
umbrea strălucirea perlelor. 

Ea însă, cufundată înainte în suferinţă, trecu distrată, fără 
a se opri în faţa oglinzii şi se duse lângă fereastră, 
aşezându-se pe locul unde stătuse la intrarea neguţătorului. 

Margareta o urmări întristată din ochi şi observă, când se 
întoarse, că ochii neguţătorului erau aţintiţi în aceeaşi 
direcţie, cu o expresie de tristeţe la fel de sinceră. 

— Vai! Şopti ea, toate perlele orientului n-ar putea 
însenina fruntea asta! 


Întorcându-se apoi către neguţător şi scuturându-şi vălul 
de melancolie ce i se aşezase pe faţă: 

— Dar eu? Spuse ea, sunt deci singura uitată? 

— Doamnă, răspunse neguţătorul, hazardul, ori mai 
degrabă norocul meu, a făcut să-l întâlnesc în cale pe 
prinţul Emmanuel-Philibert. Cum sunt din Piemont şi prin 
urmare supusul său, i-am spus scopul călătoriei mele şi că 
râvneam la cinstea de-a ajunge până la Alteța Voastră... 
Atunci mi-a încredinţat, pentru cazul că mi-aş ajunge ţinta, 
dându-mi misiunea să-l depun la picioarele voastre, acest 
cordon care a fost dăruit de tatăl său Carol al II-lea mamei 
sale Beatrix de Portugalia în ziua căsătoriei lor. După cum 
vedeţi, este un şarpe de aur smălţuit cu azuriu, ce ţine în 
gură un lănţug de care atârnă cinci chei din acelaşi metal; 
sunt cheile oraşelor Torino, Chambery, Nisa, Verceil şi 
Villeneuve d'Asti, având pe ele gravate stemele acestor 
oraşe care sunt cele cinci podoabe ale coroanei voastre. 
Fiecare cheie deschide în palatul de la Torino câte un dulap 
pe care îl veţi deschide singură în ziua intrării în palat ca 
ducesă suverană a Piemontului. Pe lângă această centură, 
ce v-aş mai fi putut prezenta eu, doamnă, care să fie demn 
de Alteța Voastră? Nimic, în afară poate de câteva stofe 
scumpe pe care tovarăşul meu va avea cinstea să vi le 
arate. 

Atunci al doilea neguţător îşi deschise şi el cufărul, 
desfăşurând în faţa ochilor încântați ai prinţeselor o 
strălucitoare colecţie de splendide eşarfe din Alger, Tunis 
sau Smirna, ce păreau brodate cu razele soarelui din Africa 
şi Turcia; un asortiment de stofe scumpe cu flori ţesute din 
fire de aur şi argint, asemeni celor pe care Paul Veronese le 
aruncă pe umerii aristocratici ai dogilor şi duceselor sale şi 
a căror somptuoase falduri după ce au alunecat în lungul 
trupurilor, mătură în urma lor treptele palatelor sau 
bisericilor; în sfârşit o serie de bucăţi lungi de satin, între 
acele ce călătoresc din Orient în Occident, făcând pe atunci 
o scurtă oprire la Veneţia, ducându-se apoi să se înfăţişeze 


ochilor frumoaselor doamne din Anvers, Bruxelles şi Gând, 
imens şi întreit caravanserai de unde plecau iarăşi ca să 
ducă Angliei, Franţei şi Spaniei o uimitoare dovadă a 
râbdării indienilor şi chinezilor care desenaseră cu acul pe 
fiecare, în culori mai strălucitoare chiar decât ale naturii, o 
lume întreagă de păsări fantastice, de flori necunoscute şi 
tot soiul de fantasmagorii! 

Prinţesele îşi împărţiră comorile cu graba febrilă care le 
cuprinde pe femei, de orice condiţie ar fi ele, la vederea 
obiectelor de găteală care, după rânduielile cochetăriei, 
trebuie să mai sporească farmecele primite de la natură; 
astfel, într-un sfert de oră neguţătorul blond cu barba 
roşcovană făcuse o vânzare tot atât de completă a stofelor 
ca şi neguţătorul brun cu barbă neagră a bijuteriilor şi 
nestematelor. 

Rămâneau de făcut socotelile. Fiecare avea o resursă la 
care să apeleze pentru a ajunge să primească chitanţă de la 
cei doi neguţători ambulanți: Diana de Castro conta pe 
ajutorul ducesei de Valentinois; Maria Stuart pe al unchilor 
ei de Guise; delfinul pe al tatălui său, Henric al II-lea; 
doamna Margareta pe al ei însăşi. Numai prinţesa 
Elisabeta, rămasă aproape străină de toate cele petrecute, 
nu se preocupa nici de plată, cum nu se preocupase nici de 
cumpărare. 

Dar, în momentul când frumoasele cumpărătoare se 
pregăteau unele să caute în punguţa de la cingătoare, iar 
altele să scotocească în pungi mai bine garnisite decât ale 
lor, cei doi negustori declarară că nu puteau să spună 
atunci pe loc preţurile juvaerurilor şi ale stofelor, obligaţi 
fiind, pentru a nu face greşeli, să consulte facturile şi 
registrele de cumpărături. 

Drept care, cerură voie ilustrei lor clientele să se 
reîntoarcă a doua zi la aceeaşi oră - ceea ce avea îndoitul 
avantaj de a da vânzătorilor timpul de a-şi stabili preţurile 
şi cumpărătorilor de a face rost de bani. În urma acestei 
propuneri care convenea tuturor, cei doi neguţători 


ambulanți îşi aruncară din nou în spate cuferele cu destulă 
neîndemânare şi unul în savoiardă, celălalt în piemonteză, 
îşi luară rămas bun de la augusta societate cu multe 
ploconeli şi mulţumiri. 

Dar pe când se pregăteau de plecare, Margareta dispăru 
şi piemontezul căută zadarnic cu privirea pe prinţesă în 
clipa când se închidea în urma lui uşa salonului unde se 
petrecuse ciudata scenă pe care tocmai am povestit-o. 

În anticameră însă, îl întâmpină un paj care, punându-i 
vârful degetului pe umăr, îi făcu semn să-şi lase povara 
lângă bancheta de lemn sculptat aşezată de jur-împrejurul 
camerei şi să-l urmeze. 

Neguţătorul ascultă, îşi lăsă cufărul la locul arătat şi-l 
urmă pe paj de-a lungul unui coridor în care dădeau mai 
multe uşi. 

La zgomotul paşilor o uşă se deschise; omul întorcând 
capul se pomeni în faţa prinţesei Margareta. În acelaşi timp 
pajul dispăru după o draperie. 

Neguţătorul se opri surprins. 

— Frumosule vânzător de juvaeruri! Îi spuse prinţesa cu 
un surâs încântător, să nu te mire că te-am chemat la mine; 
de teamă că nu te voi mai revedea mâine, n-am vrut să 
amân singura plată care poate fi demnă de dumneata şi de 
mine. 

Şi cu acea desăvârşită graţie ce-i întovărăşea toate 
mişcările, prinţesa întinse neguţătorului mâna. 

Acesta, de asemeni, cu curtenia unui gentilom, puse un 
genunchi în pământ, prinse cu vârful degetelor mâna cea 
albă lipindu-şi de ea buzele cu un suspin pe care prinţesa îl 
puse pe seama emoţiei, dar care, poate, nu exprima altceva 
decât un regret. Apoi, după o clipă de tăcere: 

— Doamnă, zise neguţătorul, exprimându-se de data într-o 
franceză desăvârşită, Alteţa Voastră îmi face o mare onoare; 
dar ştie ea bine cine-i omul căruia îi face această onoare? 

— Monseniore, i se adresă Margareta, acum 
şaptesprezece ani am intrat în castelul din Nisa şi ducele 


Carol de Savoia mi-a prezentat pe fiul său ca pe viitorul 
meu soţ; din ziua aceea m-am socotit logodnica prinţului 
Emmanuel-Philibert şi am aşteptat, plină de încredere în 
Dumnezeu, ora când Providența va binevoi să ne reunească. 
Dumnezeu a răsplătit încrederea pe care am avut-o într- 
însul, făcându-mă astăzi cea mai fericită şi mai mândră 
prinţesă de pe pământ! 

Socotind apoi că spusese cu asta îndeajuns, prinţesa, cu o 
îndoită mişcare iute ca gândul, aruncă cu o mână pe după 
gâtul lui Emmanuel-Philibert lanţul de aur împodobit cu 
nestemate de la gâtul ei, pe când cu cealaltă lăsă în jos 
draperia ce-o despărţea de cel cu care îşi schimbase 
darurile de logodnă. 

A doua zi şi în zilele următoare cei de la Luvru aşteptară în 
zadar pe acei doi neguţători ambulanți; şi cum prinţesa 
Margareta nu destăinui nimănui cele petrecute după 
ieşirea lor din salon, cei care se apropiară mai mult de 
adevăr crezură că generogşii distribuitori de bijuterii şi 
rochii erau doi trimişi ai prinţului, însărcinaţi de dânsul cu 
darurile de nuntă, dar nimeni nu-şi putu închipui că unul 
din ei fusese chiar prinţul şi celălalt credinciosul şi 
nedespărţitul Scianca-Ferro. 

VIII. CE SE PETRECEA LA CASTELUL TOURNELLES ŞI 
PE STRĂZILE PARISULUI ÎN PRIMELE ZILE ALE LUI 
IUNIE 1559 

În ziua de 5 iunie a anului 1559, o splendidă cavalcada 
alcătuită din zece gornişti, comandantul heralzilor cu patru 
heralzi, o sută douăzeci de paji atât de la curte cât şi de la 
grajdurile regale, de la vânătoare, de la crescătoria de 
şoimi şi din alte părţi şi din vreo treizeci, patruzeci de 
scutieri ce încheiau procesiunea, ieşi din palatul regal 
Tournelles, aflat aproape de Bastilia, apucă pe strada Saint- 
Antoine, urmată de puzderie de norod care nu mai văzuse 
asemenea măreție şi se opri în piaţa Primăriei. 

Acolo, trompetele sunară de trei ori, pentru a da timp 
ferestrelor să se deschidă şi celor ce se aflau departe să se 


apropie; apoi când locul fu tixit de mulţime şi când toţi ochii 
acelei gloate fură bine aţintiţi şi urechile bine deschise, 
comandantul heralzilor desfăşură un pergament mare 
pecetluit cu sigiliul regal şi după ce ceilalţi patru heralzi 
strigară de trei ori: „lăcere!... Ascultaţi ce se va spune!” 
comandantul heralzilor începu să citească următoarea 
proclamaţie: 

Din partea regelui, „După ce, într-un lung, crâncen şi 
furtunos război, armele au fost întrebuințate în multe părţi 
cu vărsare de sânge omenesc, mai săvârşindu-se şi alte 
fapte vătămătoare pe care le iscă războiul, când Dumnezeu, 
prin graţia sa divină, prin îndurarea şi bunătatea sa, a 
binevoit să dea întregei creştinătăţi, năpăstuită de atâtea 
nenorociri, tihna unei păci bune şi temeinice, cel mai 
potrivit lucru este acum ca fiecare să se pregătească a slăvi 
şi a sărbători, prin demonstraţii de bucurie, plăcere şi 
entuziasm, un bine atât de mare ce a schimbat toate 
duşmăniile şi nemulţumirile în blândeţe şi prietenie, 
datorită strânselor alianţe de înrudire ce se fac prin 
căsătoriile stabilite de tratatul amintitei păci, şi anume: „Al 
prea-slăvitului, prea-puternicului şi prea-milostivului prinţ 
Filip, rege catolic al Spaniei, cu prea-slăvita şi strălucita 
prinţesă, doamna Elisabeta, fiica cea mare a prea-slăvitului, 
prea-puternicului şi prea-milostivului prinţ Henric al doilea, 
cu acest nume, prea-creştin rege al Franţei, stăpânul şi 
suveranul nostru. 

„Şi de asemeni al prea-slăvitului şi prea-puternicului prinţ 
Emmanuel-Philibert, duce de Savoia, cu prea-slăvita şi 
strălucita prinţesă doamna Margareta de Franţa, ducesă de 
Berry, sora unică a sus-numitului rege prea-creştin, 
stăpânul şi suveranul nostru. 

„Care, socotind că armele, în loc să fie întrebuințate 
pentru cruzimi şi violenţe, datorită ocaziilor ce se prezintă 
şi se oferă, pot şi trebuie să fie mânuite cu plăcere şi folos 
de către cei care doresc să se pună la încercare şi să 
îndeplinească fapte şi acţiuni frumoase şi lăudabile. 


„Face cunoscut, ca urmare, tuturor prinților, seniorilor, 
gentilomilor, cavalerilor şi scutierilor pricepuţi în mânuirea 
armelor şi doritori să-şi arate iscusinţa pentru a trezi vitejia 
în cei tineri şi a le recomanda isprăvile celor cu experienţă, 
că în oraşul capitală Paris, turnirul va fi deschis de 
Maiestatea Sa prea-creştină şi de prinții Alphonse, duce de 
Ferrara, Francisc de Lorena, duce de Guise, pair şi mare 
şambelan de Franţa şi lacob do Savoia, duce de Nemours; 
toţi cavaleri ai Ordinului, care vor lupta împotriva oricui se 
va prezenta, calificat după toate regulile, începând dintr-a 
şaisprezecea zi a lunii prezente, iunie, şi continuând până la 
terminare, supusă fiind la reprizele şi regulile ce urmează: 
„Prima repriză, călare, în arenă, în doi, va cuprinde patru 
lovituri de lance, şi una pentru doamnă. 

„A doua repriză, lupta cu sabia, călare unu contra unu, sau 
doi contra doi, după voinţa arbitrilor. 

„A trei repriză, pe jos, trei lovituri de suliță şi şase lovituri 
de spadă. 

„Şi dacă, din fugă, careva loveşte calul în loc să lovească 
pe cavaler, va fi scos din rânduri, fără drept de întoarcere, 
dacă regele nu porunceşte. 

„Şi pentru toate cele de mai sus vor fi orânduiţi patru 
arbitri care să aibă grijă de -toate. 

„Şi acela dintre atacanţi care va rupe mai multe lănci şi va 
combate mai bine, va căpăta premiul a cărui valoare va fi 
hotărâtă de judecători. 

„La fel, cel care va lupta cel mai bine cu spada şi sulița, va 
căpăta de asemeni premiu care va fi hotărât de aceiaşi 
judecători. 

„Toţi atacanţii, atât din regat cât şi străini, vor fi obligaţi să 
se ducă să atingă unul din scuturile ce vor fi atârnate la 
peronul din capătul arenei, arătând astfella ce repriză vor 
să participe; vor putea atinge, la alegere, mai multe dintre 
ele, sau chiar pe toate, de voiesc; acolo vor găsi un ofiţer 
care-i va înrola după scuturile pe care le-au atins. 


„Toţi atacanţii vor fi deasemeni obligaţi să aducă, sau să 
trimită printr-un gentilom, numitului ofiţer, scutul lor 
purtând pe el blazonul personal, pentru ca acest scut să fie 
atârnat la peron timp de trei zile înainte de începutul 
acestui turnir. 

„Şi în caz că, în timpul hotărât, nu vor aduce sau nu-şi vor 
trimite scuturile, nu vor fi primiţi în amintitul turnir fără 
învoirea cavalerilor campioni. 

„Şi, pentru adeverire, noi Henric, prin graţia lui 
Dumnezeu, rege al Franţei, am semnat prezenta vestire cu 
mâna noastră.” „Semnat; Henric” 

După citirea acestei proclamaţii, cei patru heralzi strigară 
de trei ori: 

— Tăiască regele Henric, Domnul să-i dea zile lungi şi 
glorioase! 

Apoi întreaga trupă - comandantul heralzilor cu cei patru 
heralzi, pajii şi scutierii - scoaseră acelaşi strigăt, la care 
norodul răspunse printr-o aclamaţie generală. 

După asta, cavalcada, tot în sunet de goarne, porni iar, 
traversă râul, străbătu în lung Insula până la Piaţa Notre- 
Dame şi acolo oprindu-se cu acelaşi ceremonial dădu citire 
aceleiaşi vestiri, urmată apoi de aceleaşi strigăte şi fanfare. 

În sfârşit, pe acelaşi pod pe care venise, cavalcada se 
întoarse în oraş, trecu strada Saint-Honore, ajunse în Piaţa 
Luvru unde avu loc o nouă citire, tot în mijlocul aclamaţiilor 
şi-a aceloraşi urale ale mulţimii, ce parcă ar fi presimţit că 
spectacolul făgăduit avea să fie ultimul de acest fel ce-i va 
mai fi dat să privească. 

De acolo, pe bulevardele exterioare, cavalcada se întoarse 
la palatul 'Tournelles, unde îşi mutase regele curtea. 

Într-adevăr, cu opt zile înainte, regele primise înştiinţare 
că ducele de Alba, ales să reprezinte pe regele Filip la 
ceremonia căsătoriei şi la serbările ce trebuiau să-i urmeze, 
se apropie de Paris cu o suită de trei sute de gentilomi 
spanioli. 


Imediat, regele evacuase Luvrul, retrăgându-se la palatul 
Tournelles, unde intenţiona să locuiască cu întreaga curte 
cât timp vor dura serbările, rezervând palatul său, Luvru, 
ducelui de Alba şi iluştrilor oaspeţi ce-i aducea cu dânsul. 

La această primă veste, regele trimisese pe conetabil în 
întâmpinarea ducelui de Alba, poruncindu-i să nu se 
oprească până nu-l întâlneşte. 

Conetabilul îl întâlnise la Noyon pe reprezentantul regelui 
Filip al II-lea şi continuase împreună cu acesta călătoria 
spre Paris. Ajunşi la Saint-Denis, conetabilul şi ducele de 
Alba văzură venind spre ei pe domnul mareşal de 
Vieilleville, şeful intendenţei, ce era trimis de rege pentru a 
veghea ca spaniolii să fie trataţi cu toate onorurile. 

Două ore mai târziu, într-o frumoasă dimineaţă a ultimii 
duminici din mai, întregul alai, odihnit şi înviorat, îşi făcu 
intrarea în Paris - intrare măreaţă, acel alai cuprinzând cu 
totul, prinți, seniori, gentilomi, scutieri şi paji, mai mult de 
cinci sute de cavaleri. 

Domnul de Vieilleville îi conduse pe spanioli dintr-un capăt 
până în celălalt al Parisului, de la bariera Saint-Denis până 
la bariera Sergents; apoi îi găzdui, după cum fusese 
orânduit, pe ducele de Alba şi principalii seniori spanioli la 
palatul Luvru şi pe simplii gentilomi în strada Saint-Honore. 

Aşa că, atunci când avu loc citirea proclamaţiei în Piaţa 
Luvrului, se aflau acolo s-o asculte aproape tot atâţia 
spanioli cât şi francezi şi când se isprăvi, uralele izbucniră 
în două limbi. 

Acum, dacă cititorul care a însoţit proclamația regală de la 
castelul Tournelles până în Piaţa Primăriei, din Piaţa 
Primăriei până în Piaţa Notre-Dame şi din Piaţa Notre- 
Dame în Piaţa Luvru, vrea s-o urmeze înapoi la castelul 
Tournelles de unde-i plecată de două ore, vom profita de 
bunăvoința sa pentru a cerceta împreună marile lucrări 
hotărâte de rege să fie executate cu ocazia luptelor 
cavalereşti anunţate în proclamația, pe care am rezut de 
cuviinţă că trebuie s-o redăm în întregime, oricât de lungă 


ar fi, nu numai ca un document interesant şi autentic, ca un 
exemplu al moravurilor acelei epoci în care s-a atins ultimul 
suflu cavaleresc al Franţei, dar şi pentru că regulile acestor 
întreceri ne vor ajuta să înţelegem mai uşor faptele ce se 
vor petrece sub ochii noştri. 

Arena exterioară - prin această denumire înţelegem 
conturul întreg al construcţiei - fusese ridicată pe un loc 
viran ce se întindea de la palatul Tournelles până la Bastilia; 
avea două sute de paşi lungime pe o sută cincizeci lăţime. 
Scheletul oval al acestei arene era construit din scânduri şi 
acoperit cu pânză la fel ca cea de cort, numai că era mai 
bogat vărgată, adică cu azur şi aur, cele două culori de pe 
stema Franţei. 

Pe cele două prelungiri laterale, se construiseră tribunele 
pentru spectatori şi pentru gentilomii şi doamnele de la 
curte. 

Înspre castel se deschideau trei porţi, imitând oarecum 
forma celor trei porţi ale unui arc de triumf, cea din mijloc 
fiind mai înaltă decât celelalte două. 

Acea poartă din mijloc înainta în arenă cu douăsprezece 
ori cincisprezece picioare, formând intrarea şi ieşirea unui 
bastion în care trebuiau să stea cei patru cavaleri campioni, 
gata oricând să răspundă celor ce ar veni să-i provoace. În 
faţa acestui bastion se afla o barieră transversală pe care 
scutierii o deschideau la strigătul: „Laissez aller! 4130) 

Cei patru cavaleri campioni, după cum se ştie, erau: 

Regele Franţei Henric al II-lea; 

Prinţul de Ferrara, Alphons d'Este; 

Francisc de Lorena, duce de Guise; 

Iacob de Savoia, duce de Nemours. 

Patru stâlpi cu banderole în vârf aveau fiecare câte o 
pavăză cu emblema unuia din iluştrii campioni; atacanţii, ce 
intrau prin partea opusă a arenei - unde fusese construită o 
sală mare în care se puteau îmbrăca şi dezbrăca - trebuiau 
să vină şi să atingă cu lemnul lăncii lor scutul cavalerului 
campion pe care doreau să-l combată, pentru a arăta că nu 


cereau decât o simplă alergare în onoarea doamnelor, o 
întrecere cu arme neascuţite. În partea aceasta, ca şi în cea 
dinspre castel, o barieră, deschizându-se, lăsa să treacă 
calul şi cavalerul. 

Fără îndoială că în ciuda acestor rândmeli se putea 
întâmpla ceea ce se întâmplă aproape întotdeauna în 
asemenea împrejurări: să se dea pe faţă deodată o ură 
înverşunată şi vreun cavaler necunoscut să ceară regelui în 
loc de o întrecere cu arme neascuţite, o luptă adevărată 
fără de cruţare şi, căpătând acea învoire de la Henric al II- 
lea care n-ar avea curajul să i-o refuze, va veni să atingă 
scutul adversarului cu fierul şi nu cu coada lăncii sale. 

Atunci, în locul unui simulacru de luptă, va avea loc o luptă 
adevărată în care adversarii în loc de un joc obişnuit îşi vor 
pune în joc viaţa. 

Arena interioară - cea în care trebuiau să aibă loc cursele 
- era lată de cincisprezece paşi sau de patruzeci şi cinci de 
picioare, îngăduind campionilor şi atacanţilor să alerge unu 
contra unu, doi contra doi şi chiar patru contra patru. 

Acea arenă era închisă în lungime cu o balustradă de lemn 
înaltă de trei picioare şi acoperită cu aceeaşi stofă care 
tapiţa tot interiorul cortului. Câte două bariere ce se 
deschideau la fiecare capăt, îngăduiau judecătorilor de 
câmp să intre în arenă, sau atacanţilor - dacă unii din ei, cu 
învoirea regelui, obțineau dreptul de a se întrece cu un 
judecător de câmp în loc cu vreunul dintre campionii aleşi - 
să treacă din arenă în spaţiosul patrulater rezervat la 
dreapta şi la stânga judecătorilor de câmp şi tribunelor, ca 
să poată atinge cu lemnul ori cu fierul lăncii scutul aceluia 
cu care voia să aibă de-a face. 

Erau tot atâţia judecători de câmp cât şi cavaleri campioni, 
adică patru judecători. 

Cei patru judecători erau: 

Prinţul de Savoia Emmanuel-Philibert; 

Conetabilul de Montmorency; 


Domnul de Boissy, mare scutier - căruia i se spunea în mod 
obişnuit Monsieur la Grand 431); 

În sfârşit, domnul de Vieilleville, mare şambelan şi mareşal 
de Franţa. 

Fiecare din ei aveau la un colţ al patrulaterului câte un 
mic bastion purtând în vârf blazonul său. 

Două din aceste bastioane - cel al domnului duce de 
Savoia şi al conetabilului - erau alipite de faţada palatului 
Tournelles. Celelalte două - ale domnilor de Boissy şi de 
Vieilleville - de clădirea construită pentru atacanţi. 

Partea de sus a bastionului campionilor constituia balconul 
rezervat pentru regină, prinți şi prințese; era îmbrăcat tot 
numai în brocart şi se aranjase un fel de tron pentru regină, 
fotolii pentru prinți şi prințese şi taburete pentru doamnele 
de la curte. 

Totul era încă pustiu, vizitat însă zilnic de rege ce număra 
cu nerăbdare clipele, aşteptând pe campioni şi atacanţi, pe 
judecători şi spectatori. 

IX. ŞTIRI DIN SCOŢIA. 

La 20 a lunii iunie, un al doilea alai, nu mai puţin 
strălucitor ca al ducelui de Alba, sosea de la Bruxelles pe 
acelaşi drum şi intra în Paris pe aceeaşi poartă. În fruntea 
lui se afla Emmanuel-Philibert, viitorul soţ al doamnei 
Margareta de Franţa, ducesă de Berry. 

Se făcuse o haltă la Ecouen. Acolo se observase că prinţul 
intrase cu pajul său într-o casă unde păreau aşteptaţi, 
deoarece se deschisese la sosirea lor. 

Acea casă ascunsă sub o boltă de verdeață se afla în afara 
oraşului şi era aşezată într-un loc singuratec, la o sută de 
paşi de drum. 

Escorta, fără a se arăta neliniştită de dispariţia prinţului, 
făcu popas de cealaltă parte a drumului şi aşteptă. 

După două ore prinţul apăru singur; avea pe buze tristul 
zâmbet al celor ce-au săvârşit un mare sacrificiu. 

Se făcu doar în şoaptă remarca că pajul lui, ce era în 
totdeauna lângă dânsul, acum lipsea. 


— Haidem, domnilor, zise Emmanuel, suntem aşteptaţi la 
Paris... Să plecăm! 

Întorcându-şi apoi capul cu un suspin, ca şi cum ar fi cerut 
la ceea ce lăsa în urma lui o ultimă încurajare pentru a 
îndeplini o îndatorire neplăcută, porni în galop şi ajunse în 
fruntea escortei ce se desfăşura pe drumul spre Paris. 

La Saint-Denis, Emmanuel-Philibert îl întâlni pe vechiul lui 
prizonier, conetabilul, ce-i venea în întâmpinare cum venise 
şi înaintea ducelui de Alba, din partea regelui şi pentru a-l 
felicita. 

Emmanuel primi complimentele conetabilului cu o 
expresie curtenitoare, dar totodată gravă şi tristă. Se putea 
simţi în el omul ce-şi urma calea spre Paris, dar care îşi 
lăsase inima pe drum. 

Între Paris şi Saint-Denis, prinţul zări venind spre ei un 
măreț cortegiu; era limpede că venea să-l întâmpine. Îl 
trimise pe Robert de Rovere, căpitanul gărzii lui, în 
recunoaştere. Cortegiul se compunea din două sute de 
gentilomi savoiarzi şi piemontezi, toţi îmbrăcaţi în catifea 
neagră, purtând fiecare un lanţ de aur la gât şi era condus 
de contele de Raconis. 

Grupul se orândui în urma escortei lui Emmanuel- 
Philibert. Ajuns la barieră, cei din alai văzură un scutier, 
care fără îndoială îi aştepta, căci porni în galop 
îndreptându-se spre cartierul Saint-Antoine. Era un curier 
al regelui ce se ducea să-i vestească sosirea prinţului. 

Din bulevard, cortegiul coti la stânga şi înaintă spre 
Bastilia. 

Regele îl aştepta pe prinţ în faţa scărilor de la palatul 
Tournelles, ţinând de mână pe sora sa, doamna Margareta; 
în spatele lui, pe prima treaptă se afla regina Caterina cu 
cei cinci copii; pe celelalte trepte erau aranjaţi în amfiteatru 
prinţesele precum şi gentilomii şi doamnele lor de curte. 

Emmanuel-Philibert opri calul la zece paşi de peron şi sări 
jos din şea; apoi înaintă spre rege şi vru să-i sărute mâna, 
dar acesta îl cuprinse în braţe, spunându-i! 


— Îmbrăţişează-mă, scumpul meu frate! 

După aceea îl prezentă doamnei Margareta. 

Doamna Margareta purta o rochie de catifea stacojie, cu 
tăieturi albe la mâneci; nu avea drept podoabă decât 
splendidul cordon smălţuit, cu cinci chei de aur, pe care i-l 
oferise în dar la Luvru neguţătorul ambulant, din partea 
viitorului soţ. 

La apropierea lui Emmanuel, tot roşul de pe rochie păru 
că trece pe obrajii ei. 

Îi întinse mâna şi prinţul făcu la Tournelles întocmai ca 
neguţătorul la Luvru, puse un genunchi în pământ şi sărută 
frumoasa mână regească. 

Apoi regele îl prezentă pe rând reginei, prinților şi 
prinţeselor. 

În cinstea lui, fiecare se gătise cu podoaba scoasă din 
cufărul neguţătorului piemontez, juvaer ce fusese socotit 
drept un cadou al logodnicului, deoarece niciunul din cei 
doi neguţători ambulanți nu venise să încaseze banii. 

Doamna de Valentinois purta diadema cu întreita semilună 
de diamante, doamna Diana de Castro brăţara arabă, 
doamna Elisabeta colierul de perle, mai puţin palid decât 
gâtul ei şi delfinul Francisc frumosul pumnal florentin, pe 
care izbutise să-l scoată din masa de stejar în care îl 
împlântase voinicul neguţător. 

Numai Maria Stuart nu se putuse găti cu preţioasă-i 
besactea, ce era acum cea mai scumpă podoabă a 
paraclisului ei şi care avea să primească, treizeci de ani mai 
târziu, în noaptea din ajunul morţii sale la castelul din 
Fotheringay, cuminecătura sfântă sosită de la Roma, cu care 
s-a împărtăşit chiar în ziua execuţiei. 

La rândul său, Emmanuel-Philibert prezentă regelui pe 
seniorii şi gentilomii ce-l însoțeau. 

Erau conții de Horn şi de Egmont, cei doi eroi, unul de la 
Saint-Laurent şi celălalt de la Gravelines, care peste nouă 
ani aveau să moară ca martiri ai aceleiaşi credinţe, pe 
acelaşi eşafod, condamnaţi de ducele de Alba care în urma 


regelui Franţei le surâdea acum şi aştepta să-i vină rândul 
să le strângă mâna. 

Era Wilhelm de Nassau, tânăr chipeş de douăzeci şi de ani, 
umbrit deja de acea tristeţe care avea să-i aducă mai târziu 
porecla Taciturnul şi care purta titlul de prinţ de Orania, 
pentru că în 1545 moştenise principatul de Orania de la 
unchiul său Rene de Nassau. 

Mai erau, în sfârşit, ducii de Brunswick şi conții de 
Schwartzbourg şi de Monsfeld care, mai norocoşi decât 
celelalte personaje amintite, n-aveau să adauge morţii lor 
sinistra strălucire a eşafodului ori a asasinatului. 

Apoi, deodată, ca şi cum nimic nu trebuia să lipsească 
acestei adunări de bărbaţi şi femei, însemnați de la început 
de către destin, ca şi cum era adus de fatalitate, se văzu 
sosind pe bulevard un cavaler alergând în mare galop şi 
care, zărind strălucita societate adunată la poarta palatului, 
îşi opri calul, descălecă, aruncă frâiele în mâna scutierului 
său şi aşteptă ca regele să-i adreseze un cuvânt. 

Cavalerul putea fi liniştit: sosise atât de repede, oprise cu 
atâta măiestrie calul şi cu atâta eleganţă descălecase, încât 
Henric, şi el un călăreț desăvârşit, nu s-ar fi putut să nu-i 
dea atenţie. 

Astfel că, ridicând capul deasupra acelei adunări fastuoase 
ce-l înconjura, zise: 

— A! Lorges! Lorges! Căpitanul gărzii noastre scoțiene pe 
care îl trimisesem în ajutorul mamei voastre cu trei mii de 
oameni, dragă Maria, şi care, pentru a nu ne lipsi nimic în 
ziua asta frumoasă, vine să ne aducă veşti din regatul 
vostru, din Scoţia! 

— Haide, urmă regele, apropie-te, Montgomery! Apropie- 
te! Şi cum vom avea mari serbări şi mari distracţii, bagă de 
seamă la tăciuni! Este un proverb care spune că nu trebuie 
să te joci niciodată cu focul. 

Ar fi poate necesar să explicăm cititorilor că regele Henric 
făcea aluzie la accidentul provocat de Iacob de 
Montgomery, tatăl lui Gabriel, care la asediul simulat al 


palatului Saint-Paul pe care îl apăra împotriva regelui 
Francisc [, îl atinsese pe acesta în bărbie cu un tăciune 
aprins, rană care a adus, pentru mai bine de o sută de ani, 
moda bărbii lungi şi a părului scurt. 

Montgomery înainta spre Henric fără a putea bănui că un 
accident cu mult mai grav decât cel săvârşit de de tatăl său 
asupra lui Francisc 1 îi era sortit şi lui să săvârşească 
asupra fiului, în timpul serbărilor pe care regele Henric le 
aştepta cu o bucurie atât de mare. 

Aducea din Scoţia bune ştiri politice şi sumbre ştiri 
religioase. Elisabeta a Angliei nu plănuia nimic împotriva 
vecinii sale, frontierele erau liniştite; dar înăuntru Scoţia 
luase foc. 

Incendiul era reforma, iar incendiatorul John Knox. 

În Franţa acel nume teribil era foarte puţin cunoscut 
atunci când îl rosti Gabriel de Lorges, conte de 
Montgomery. Într-adevăr, ce o interesa pe acea elegantă 
curte a dinastiei Valois care trăia în castelele ei din Luvru, 
Tournelles şi Fontainebleau; ce-l interesa pe Francisc 1 ca 
ducesa-i d'Etampes, Leonardo da Vinci, Andrea del Sarto, 
Benvenuto Cellini, Bosso, Primatice, cu Rabelais, Bude, 
Lascaris şi Marot; ce-l interesa pe Henric al II-lea cu ducesa 
lui de Valentinois, cu Ronsard, Philibert Delorme, 
Montaigne, de Beze, du Bellay, Amyot, cancelarul de 
I' Hospital, Jean Goujon, Serlio, Germain Pilon, Caterina de 
Medici cu doamnele ei de onoare; ce-o interesa pe toată 
această lume strălucitoare, frivolă, bravă, atee, în vinele 
căreia curgea, ca dintr-un îndoit izvor, sângele francez şi 
italian, ce îmbina mereu istoria cu romanul, cavalerismul cu 
politica şi care avea pretenţia să facă din Paris totodată 
Roma, Atena şi Cordoba; ce-i interesa pe toţi acei regi, 
prinți, prințese, gentilomi, sculptori, pictori, scriitori, 
arhitecţi iluminaţi de curcubeul gloriei, artei şi poeziei, ce-i 
interesa ce se petrece într-un colţ al globului pământesc pe 
care îl socoteau la hotarele lumii civilizate, la un popor 
sărac, neştiutor, brutal, privit ca o anexă a regatului 


Franţei, ca unul din acele juvaeruri mai deosebite ca metal, 
decât ca lucrătură, pe care o regină îl adaugă la paftaua 
lânţugului ce-l poartă la cordon? Ţinutul acela avea să se 
răscoale într-o zi împotriva tânărului său rege Francisc, sau 
împotriva tinerei sale regine Maria Stuart? Ei, atunci vor 
pleca pe câteva nave aurite, cum a făcut Wilhelm când a 
cucerit Anglia, sau Roger când a cucerit Sicilia! Vor lua 
Scoţia şi o vor pune, cu o brățară de aur la picior în chip de 
lanţ, la genunchii nepoatei lui Eduard şi a fiicei lui Iacob al 
V-lea! 

Dar Gabriel de Lorges schimba ideile de la curtea Franţei 
în privinţa Scoției; îi făcea cunoscută Mariei Stuart, uimită, 
că principalul ei duşman nu era vestita regină a Angliei, 
Elisabeta, ci un biet preot renegat de la curtea pontificală 
numit John Knox. 

El însă îl văzuse pe acest John Knox în mijlocul unei revolte 
populare şi păstrase o amintire cumplită pe care încerca 
încă s-o mai mărească în faţa viitoarei regine a Scoției, până 
la proporţiile la care îi rămăsese în minte. 

Îl urmărise în timpul acelei răscoale, despre care chiar 
Knox vorbeşte în următorii termeni: „Am văzut idolul Dagon 
132) sfărâmat pe caldarâm, iar preoţii şi călugării luând-o 
la sănătoasa, cârjele episcopale aruncate, mitrele stricate, 
stiharele pe jos, calotele flenduri, călugări cenuşii de 
căscatul gurii, călugări negri de umflatul obrajilor, 
ţârcovnici gâfâind şi împrăştiindu-se ca ciorile şi fericit cel 
ce ajungea mai repede la adăpost căci nu s-a mai pomenit 
vreodată asemenea spaimă în generaţia asta a lui 
Antecrist...!” 

Cel din gura căruia sufla vântul ce dezlănţuise furtună, 
trebuia să fie, şi chiar era, un titan. Într-adevăr, John Knox 
era unul din acele elemente cu înfăţişare omenească care 
apar în momentul marilor revoluţii politice sau religioase. 

Dacă se nasc în Scoţia sau în Anglia în timpul relor-mei 
presbiteriene, se numesc John Knox ori Cromwel. 


Dacă se nasc în Franţa în timpul reformei politice, se 
numesc Mirabeau ori Danton. 

John Knox se născuse în Lothian-ul răsăritean, în 1505; 
aşa că la epoca în care ne aflăm avea cincizeci şi patru de 
ani. Tocmai urma să se călugărească când cuvântul lui 
Luther răsună de la Worms până în Edinbourg; pe dată 
John Knox se şi apucase să predice, cu toată violenţa 
temperamentului său, împotriva Papei şi a liturghiei. Numit 
în 1552 capelan al regelui Angliei Eduard al VI-lea, fusese 
silit să părăsească Marea-Britanie la suirea pe tron a 
sângeroasei Maria şi se retrăsese la Geneva, lângă Calvin. 
Maria murind şi Elisabeta urcându-se pe tron, socotise 
momentul favorabil şi se întorsese în Scoţia, aducând cu el 
mii de exemplare din pamfletul pe care îl tipărise la Geneva 
şi care era în acelaşi timp un atac împotriva regenței 
actuale a Mariei de Lorena şi împotriva viitoarei domnii a 
Mariei Stuart. 4133) 

În lipsa lui, arborele reformei, plantat de el, crescuse şi 
adăpostea la umbra lui trei sferturi din Scoţia. 

Părăsise o patrie catolică şi regăsea o patrie protestantă. 

Acesta era omul de care trebuia să se teamă Maria. 

Cum aşa? Maria avea a se teme de ceva? 

Pentru ea, Scoţia exista nu numai în depărtările spaţiului 
dar şi într-ale viitorului. 

Ce legătură avea ea cu Scoţia, ea, soţia delfinului Franţei; 
era, nora unui socru de patruzeci şi unu de ani abia, voinic, 
rezistent, înflăcărat ca un tânăr; ea, soţia unui bărbat de 
nouăsprezece ani? 

Care era cea mai proastă prezicere ce i s-ar putea face? 
Douăzeci de ani de domnie a regelui socru şi patruzeci de 
ani de viaţă a regelui, soţul său. 

— Încă nu se ştia că mureau atât de tineri în familia Valois! 

Ce-i trebuia ei trandafirul acela sălbatic, crescut printre 
stânci, care se numea coroana Scoției, când avea în 
perspectivă coroana Franţei care, spunea împăratul 


Maximilian, Dumnezeu ar da-o celui de-al doilea fiu al său, 
dacă ar avea doi fii? 

Mai era, se înţelege, horoscopul acela pe care îl alcătuise 
un ghicitor în ziua naşterii regelui Henric al II-lea, horoscop 
atâta luat în bătaie de joc de conetabil, încredinţat de rege 
în mâinile domnului de l'Aubespine şi care spunea că regele 
Henric al II-lea va fi ucis în duel sau într-o luptă în doi. Mai 
era, într-adevăr, şi semnul acela fatal pe care-l purta între 
sprâncene Gabriel de Lorges şi care îl îngrijorase atât de 
tare pe împăratul Carol-Quintul până ce astrologul său îi 
spusese că acel semn nu ameninţa decât pe un prinţ 
purtând pe blazon floarea de crin. 

Se putea oare ca unul din cei mai vestiți prinți ai 
creştinătăţii să se bată vreodată în duel? Se putea oare de 
asemeni ca Gabriel de Lorges, conte de Montgomery, unul 
dintre cei mai devotați seniori ai lui Henric al II-lea, 
căpitanul gărzii sale scoțiene care-i salvase aproape viaţa” 
la vânătoarea de mistreți din pădurea Saint-Germain, la 
care au asistat şi cititorii noştri, să ridice vreodată o mână 
paricidă împotriva regelui a cărui moarte îi ruina cariera? 

Nici realitatea, nici prezicerea, nici prezentul, nici viitorul 
nu puteau decât întrista, măcar instinctiv, frumoasele 
chipuri ale acestei curţi voioase, când clopotul cel mare de 
la Notre-Dame îi vesti că totul era pregătit, chiar şi 
Dumnezeu, pentru prima dintre nunțile ce trebuiau 
celebrate, cea a regelui Filip al II-lea, reprezentat de ducele 
de Alba, cu Elisabeta de Franţa, ce fusese numită Elisabeta 
Păcii, din pricina înrâuririi pe care o avea căsătoria ei 
asupra păcii în lume. 

X. TURNIRUL DIN STRADA SAINT-ANTOINE. 

Era ziua de 27 iunie 1559 când clopotul cel mare de la 
Notre-Dame, cutremurând vechile turnuri ale lui Filip- 
August, vesti ceremonia căsătoriei regelui Spaniei cu fiica 
regelui Franţei. 

Ducele de Alba, însoţit de prinţul de Orania şi de contele 
de Egmont, reprezenta, cum am mai spus, pe regele Filip al 


II-lea. 

Ajunsă în piaţă catedralei, biata Elisabeta nu se mai putu 
ţine pe picioare aşa că trebuiră s-o susţină de subsuori şi s- 
o ducă aproape pe sus până în naos. Acel trist serviciu îl 
îndepliniră contele de Egmont şi Wilhelm de Orania, 
amândoi însemnați de fatalitate, unul pentru eşafodul 
ducelui de Alba, celălalt pentru glonţul lui Baltha-sar 
Gerard. 

Emmanuel o privea cu un zâmbet de simpatie, căruia 
numai Scianca-Ferro, singurul care ştia ce lăsase prinţul la 
Ecouen, îi putea înţelege semnificaţia. 

După ceremonie reveniră la castelul Tournelles, unde îi 
aştepta un mare banchet. Petrecură toată ziua cu muzici, 
iar seara Emmanuel-Philibert deschise balul cu tânăra 
regină a Spaniei care n-avea altă consolare decât absenţa 
soţului ei regal, de care mai rămânea despărțită încă vreo 
câteva zile; Iacob de Nemours dansă cu prinţesa 
Margareta, Francisc de Montmorency cu Diana de Castro şi 
delfinul, pe care ar fi trebuit să-l amintim la început, cu 
regina Maria Stuart. 

Pentru un moment erau adunaţi acolo prieteni şi duşmani; 
toate acele teribile duşmănii păreau, dacă nu stinse, măcar 
aţipite. 

Numai că prietenii şi duşmanii formau două grupe foarte 
distincte. 

Conetabilul cu toţi fiii lui, Coligny, Dandelot şi gentilomii 
lor. 

Francisc de Guise cu toţi fraţii lui: Cardinalul de Lorena, 
ducele d'Aumale, ducele d'Elbeuf... Nu se mai cunosc 
numele celor şase fraţi Guise. 

Primii, surâzători, triumfători, veseli. 

Ceilalţi, întunecaţi, gravi, ameninţători. 

Se vorbea în şoaptă că dacă a doua zi în arenă vreunul 
dintre Montmorency se va înfrunta cu un Guise, se va isca 
în loc de o întrecere, o adevărată luptă. 

Dar Henric îşi luase toate precauţiile. 


Dăduse poruncă ca Coligny şi Dandelot să nu atingă alte 
scuturi decât al său, ori ale lui lacob de Nemours şi 
Alphonse d'Este. 

Aceeaşi oprelişte i se făcuse lui Damyville şi lui Francisc de 
Montmorency. 

Cei din familia Guise voiseră la început să se îndepărteze 
de acele serbări. Ducele Francisc pretinsese că era nevoit 
să facă o călătorie în principatul său, dar Caterina de 
Medici şi Cardinalul de Lorena îl convinseseră să renunţe la 
acea hotărâre, imprudentă ca toate cele izvorâte din ciudă 
şi orgoliu. 

Aşa că rămăsese, iar evenimentele dovediră că făcuse bine 
să rămână. 

La miezul nopţii toată lumea se retrase. Ducele de Alba o 
conduse pe Elisabeta până în camera ei, îşi aşeză piciorul 
drept în pat şi îl acoperi cu cearşaful, iar după câteva 
secunde, îl scoase de sub cuverturi, salută şi ieşi. Căsătoria 
era săvârşită. 

A doua zi toată curtea se trezi în sunetele fanfarei, afară 
de regele Henric care nu dormise deloc, atât de nerăbdător 
era să sosească clipa întrecerilor, a căror desfătare o 
aştepta de atâta vreme! 

Deşi turnirul trebuia să înceapă abia după amiază, din 
zorii zilei Henric al II-lea se tot agita din arenă la grajduri, 
cercetându-şi minunata-i herghelie, la care Emmanuel- 
Philibert tocmai adăugase - strălucit dar! 

— Nouăsprezece cai gata înşeuaţi şi îmbrăcaţi în 
valtrapuri. 

La ora prânzului cavalerii campioni şi judecătorii de câmp 
mâncară deoparte, la o masă rotundă, pentru a aminti pe 
cea a regelui Artur, şi fură serviţi de doamne. 

Cele patru servante ale iluştrilor comeseni erau regina 
Caterina, prinţesa Margareta, mica regină Maria şi ducesa 
de Valentinois. 

După prânz, fiecare trecu în apartamentul său pentru a se 
înarma. 


Regele avea o splendidă platoşă de Milano, toată 
damaschinată cu aur şi argint; casca, având deasupra 
coroana regală, închipuia o salamandră cu aripile întinse; 
scutul, la fel cu cel atârnat pe bastion, avea pe el o semilună 
strălucind pe un cer senin, purtând deviza: 

DONEC TOTUM IMPLEAT ORBEN! 

Culorile sale erau albul şi negrul - cele pe care, de altfel, şi 
le alesese Diana de Poitiers la moartea domnului de Breze, 
soţul ei. 

Domnul de Guise îşi pusese platoşa de luptă, aceeaşi pe 
care o purtase la asediul Metz-ului; pe ea se vedeau bine 
semnele - ce se pot observa încă şi astăzi la muzeul 
artileriei din Paris unde-i păstrată - a celor cinci gloanţe pe 
care le-a primit la asediul de la Metz şi care s-au turtit de 
oţelul salvator. 

Scutul său, ca şi al regelui Henric, reprezenta un cer; 
numai că un cer mai puţin limpede, căci un nour alb 
acoperea ca un văl o stea de aur. 

Avea deviza: 

PREZENTĂ, DAR ASCUNSĂ. 

Culorile sale erau albul şi stacojiul; „culorile, spune 
BrantOme, unei doamne pe care aş putea s-o numesc şi 
căreia i-a fost devotat pe când ea era domnişoară de onoare 
la curte”. 

Din nefericire, BrantOme nu spune cine-i doamna şi 
suntem siliţi, lăsaţi astfel în ignoranță, să fim la fel de 
discreţi ca şi el. 

Domnul de Nemours avea o platoşă milaneză dăruită de 
regele Henric al II-lea; scutul reprezenta un înger sau un 
amoraş - era greu să-ţi dai seama care din doi este - ţinând 
un buchet de flori cu următoarea deviză: 

ÎNGER SAU AMOR, VINE DIN CER! 

Deviza făcea aluzie la cele întâmplate frumosului prinţ în 
oraşul Neapoli în ziua de Joia Verde (34|. 

Cum mergea după procesiune împreună cu alţi seniori 
francezi, un înger, alunecând de-a lungul unei sârme întinse 


anume, cobori de la o fereastră, prezentându-i un splendid 
buchet din partea unei doamne. 

De aici se trăgea deviza: înger sau amor, vine din cer. 

Culorile sale erau galbenul şi negrul; culori care, după 
spusele lui Brantâme, ar însemna: Plăcere şi statornicie 
sau; Statornic în plăcere; „căci se bucura, se spune, de una 
din cele mai frumoase femei din lume, drept care, pe bună 
dreptate, trebuia să-i fie statornic şi fidel, căci alta 
asemenea n-ar mai putea întâlni şi avea.” 

În sfârşit, ducele de Ferrara - acel tânăr prinţ aproape 
necunoscut încă la acea epocă şi care avea mai târziu să-şi 
adauge numelui trista celebritate de a fi ţinut închis pe 
Torquato Tasso timp de şapte ani într-un spital de nebuni - 
purta o minunată platoşă venețiană. Scutul lui reprezenta 
pe Hercule doborând leul din Nemea, cu deviza: 

CINE ESTE TARE ESTE ZEU. 

Culorile sale erau galbenul şi roşul. 

La amiază porţile fură deschise. Cât ai clipi, locurile 
rezervate în tribune se ocupară de doamnele, seniorii şi 
gentilomii cărora numele le dădea dreptul de-a asista la 
serbări. 

Apoi balconul regal se umplu la rându-i. 

În ziua întâia, premiul trebuia să fie oferit de doamna de 
Valentinois. 

Acest premiu era un splendid lanţ, strălucind de safire, 
rubine şi smaralde despărțite prin semiluni de aur, 
înlănţuite câte trei. 

Semilunile erau, după cum se ştie, emblema frumoasei 
ducese de Valentinois. 

În ziua a doua, învingătorul trebuia să primească răsplata 
din mâna doamnei Margareta. 

Premiul era o bardă turcească de o lucrătură minunată, ce 
fusese dăruită de Soliman regelui Francisc |. 

A treia zi —- zi de onoare - era rezervată Caterinei de 
Medici. 


Premiul era o spadă al cărei mâner şi gardă fuseseră 
cizelate de Benvenuto Cellini. 

La amiază, muzicanţii aşezaţi într-un balcon situat în faţa 
balconului prinților şi prinţeselor, începură a suna din 
trompete. 

Sosise ora întrecerii. 

În arenă intrară mai întâi pajii, ca un stol de păsări. 

Fiecare campion având câte doisprezece paji, erau în total 
patruzeci şi opt, purtând costume de catifea şi mătase în 
culorile stăpânilor. 

Apoi sosiră câte patru scutieri de fiecare campion; rolul lor 
era să adune lăncile rupte şi să dea ajutor combatanţilor la 
nevoie. 

Apoi, în sfârşit, ieşiră la rândul lor cei patru judecători de 
câmp, din cap până în picioare în armură, cu viziera lăsată, 
pe caii lor de asemeni în armură şi îmbrăcaţi în valtrapuri 
lungi până la pământ. 

Fiecare, cu bastonul în mână, se aşeză în faţa uneia dintre 
barierele laterale, rămânând acolo neclintit, ca o statuie 
ecvestră. 

Atunci trompeţii celor patru campioni apărură la cele 
patru porţi ale bastionului şi sunară provocarea spre cele 
patru puncte cardinale. 

O altă trompetă răspunse şi se văzu sosind pe poarta 
atacanţilor un cavaler în armură, cu viziera lăsată şi cu 
lancea la scară. 

La gât îi atârna lanţul Lânei de aur; după acel ordin pe 
care îl primise în 1546 de la Carol-Quintul, odată cu 
împăratul Maximilian, Cosimo de Medici, mare duce de 
Florenţa, Albert, duce de Bavaria, Emmanuel-Philibert, 
duce de Savoia, Octave Farnese, duce de Parma şi Fer- 
dinand Alvares, duce de Alba, îl recunoscură pe Lamoral, 
conte de Egmont. 

Avea la cască pene albe şi verzi: erau culorile Sabinei, 
contesa palatină, ducesă de Bavaria, cu care se căsătorise 
cu cinci ani în urmă la Speyer în prezenţa împăratului 


Carol-Quintul şi a lui Filip al II-lea, regele Neapolelui şi pe 
care a iubit-o cu multă duioşie şi credinţă până la moarte. 

Înainta mânuindu-şi calul cu acea desăvârşită graţie, 
datorită căreia ajunsese unul dintre cei mai vestiți călăreţi 
ai armatei spaniole, faimă atât de mare încât regele Henric 
al II-lea, care în privinţa asta se spunea că ar fi neîntrecut, 
era gelos. 

După ce străbătu trei sferturi din arenă, salută cu lancea 
şi cu capul balconul reginei şi al prinţeselor, aplecându-şi 
fierul lăncii până la pământ, iar panaşul căştii până pe gâtul 
calului şi se duse să atingă cu lemnul lâncii scutul regelui 
Henric al II-lea. 

Apoi, în timp ce trompetele răsunau, îşi sili calul să 
străbată de-a-ndăratelea în lung toată arena, ducându-se să 
se aşeze, cu lancea pregătită, de cealaltă parte a barierei. 

Cum întrecerea era cavalerească, nu era voie, după 
datină, să se dea lovituri decât de la gât până în partea de 
jos a trunchiului, sau, cum se spunea pe vremea aceea între 
cele patru membre. 

În clipa când Egmont îşi punea lancea în poziţie de luptă, 
apăru regele călare şi în armură. 

Chiar să nu fi fost Henric regele, aplauzele ar fi fost la fel 
de entuziaste la apariţia sa. Nu era cu putinţă să stea 
cineva mai bine pe cal, să fie mai bine înfipt în scări în 
sfârşit, să arate mai sigur şi mai elegant decât regele 
Franţei. 

Ca şi contele de Egmont, îşi ţinea lancea în mână, gata 
pregătită. După ce făcu o piruetă cu calul pentru a saluta 
pe regină şi pe prințese, se întoarse spre adversarul său şi 
îşi rezemă lancea în suportul armurii. 

Numaidecât scutierii ridicară barierele şi judecătorii, 
văzând că luptătorii erau gata, strigară într-un glas: 

— Laissez aller! 

Cei doi cavaleri n-aşteptau decât clipa aceea pentru a se 
repezi unul asupra altuia. 

Amândoi se loviră drept în piept. 


Regele şi contele de Egmont erau călăreţi prea desăvârşiţi 
pentru a cădea de pe cal şi totuşi la acea teribilă izbitură 
contele scăpă un picior din scară, iar lancea încă zbârnâind 
îi sări din mână şi căzu la câţiva paşi de el, pe când lancea 
regelui zbura în vreo trei patru bucăţi, lăsându-i în mână 
numai un ciomp nefolositor. 

Cei doi cai, înspăimântați parcă de ciocnire şi de zgomotul 
zdruncinăturii, se opriră tremurând, proptiţi pe picioarele 
de dinapoi. 

Henric aruncă departe de el rămăşiţa lăncii. 

Atunci, pe când arena răsuna de aplauzele spectatorilor, 
doi scutieri, se avântară pe deasupra barierelor, unul ca să 
ridice lancea contelui de Egmont şi să i-o dea, celălalt ca să 
ofere regelui o lance nouă. 

Amândoi îşi reluară locurile şi îşi aşezară lăncile în poziţie 
de luptă. Trompetele sunară din nou, barierele se 
reaeschiseră şi judecătorii strigară a doua oară: 

— Laissez aller 1. 

De data asta, amândouă lăncile se sfărâmară; Henric se 
îndoi pe spate, ca un arbore aplecat de vânt, până pe crupa 
calului, iar Egmont scăpă amândouă picioarele din scări şi 
trebui să se agaţe de oblâncul şeii. 

Regele se îndreptă, contele dădu drumul oblâncului şi cei 
doi cavaleri, ce păruseră dezrădăcinaţi de acea izbitură 
grozavă, fură din nou văzuţi în şea, bine proptiţi în scări. 

Aşchiile lăncilor zburaseră în jurul lor. Lăsară pe scutieri 
să ridice sfărâmăturile lăncilor şi se întoarseră, fiecare 
după bariera lui. 

Acolo li se dădură lănci noi mai solide decât primele. 

Şi caii şi călăreţii păreau la fel de nerăbdători; caii 
nechezau cu spume la gură; se vedea bine că nobilele 
animale, aţâţate de alergare şi de trompete mai mult decât 
de pinteni, luau şi ele parte la luptă. 

Goarnele sunară. Ioţi spectatorii scoteau strigăte de 
bucurie şi băteau din mâini, la fel ca o sută de ani mai 


târziu, când Ludovic al XIV-lea apăru pe scenă, inter- 
pretând rolul Soarelui în baletul Cele patru anotimpuri. 

Numai că fiecare întruchipa Franţa epocii lor, Henric ca 
un războinic al evului mediu, Ludovic al XIV-lea ca un 
comediant al tuturor timpurilor; primul reprezentând 
Franţa cavalerească, al doilea Franţa galantă. 

Abia se auzi în mijlocul aclamaţiilor strigătul Laissez aller! 

Această de-a treia ciocnire fu şi mai formidabilă decât 
celelalte două. Henric scăpă un picior din scară sub lovitura 
lăncii contelui de Egmont, care se rupse în bucăţi, pe când 
lancea regelui rămase întreagă. 

Lovitura fusese atât de cumplită, încât calul contelui ridică 
picioarele din faţă şi chinga şeii rupându-se de puterea 
izbiturii, contele de Egmont alunecă pe spatele înclinat al 
calului, aşa că, lucru de mirare! Fără a fi azvârlit din şea, 
cavalerul se pomeni la pământ. 

Dar cum căzu în picioare, acea cădere, cu neputinţă de 
evitat, sluji minunatului călăreț să-şi arate îndemânarea şi 
măiestria. 

Totuşi contele, salutându-l pe Henric, se declară învins, 
punându-se curtenitor la dispoziţia învingătorului. 

— Conte, îi spuse regele, sunteţi prizonierul ducesei de 
Valentinois. Puneţi-vă la dispoziţia ei: ea, nu eu, va decide 
de soarta dumitale. 

— Sire, răspunse contele, dacă mi-aş fi închipuit că-mi este 
sortită o atât de dulce sclavie, m-aş fi lăsat învins de prima 
dată când am luptat împotriva Maiestăţii Voastre! 

— Şi ar fi fost o mare economie de oameni şi de bani 
pentru mine, domnule conte, îi întoarse vorba regele, 
hotărât să nu se lase mai prejos în curtoazie; căci m-ai fi 
cruțat de Saint-Laurent şi Gravelines! 

Contele se retrase şi după cinci minute apăru în balcon 
pentru a îngenunchia la picioarele ducesei de Valentinois 
care-i legă mâinile cu un splendid colier de perle. 

În timpul acesta, regele, care îşi făcuse cele trei curse, se 
odihnea, lăsând locul ducelui de Guise, al doilea campion. 


Ducele de Guise se întrecu cu contele de Horn; cele trei 
curse se desfăşurară fără prea mare dezavantaj pentru 
generalul flamand, ce înfrunta un om socotit ca unul dintre 
cei mai buni luptători cu lancea ai timpului său. 

La a treia cursă, cu o politeţă la fel de mare ca a contelui 
de Egmont, se declară învins. 

Apoi veni rândul lui lacob de Nemours, care luptă cu un 
spaniol numit don Francisco Rigonnes. La prima lovitură de 
lance, spaniolul scăpă un picior din scară; la a doua fu 
răsturnat pe crupa calului; la a treia fu zvârlit din şea la 
pământ. De altfel, a fost singurul spaniol care şi-a încercat 
norocul la întreceri, căci vecinii noştri de peste Pirinei se 
recunoşteau inferiori în acest soi de lupte şi nu voiau să-şi 
rişte reputaţia deja zdruncinată de eşecul lui don Francisco 
Rigonnes. 

Rămânea ducele de Ferrara care se întrecu cu Dandelot: 
dar cu toate că şansele erau aproape egale pentru 
amândoi, vajnicul apărător al Saint-Quentin-ului mărturisi, 
retrăgându-se, că prefera o luptă adevărată cu sabia 
împotriva unui duşman al Franţei tuturor acelor jocuri ce i 
se păreau cam păgâne pentru un om ca dânsul, convertit 
abia de un an la religia reformată. 

Drept care declară că fratele său Coligny îi va lua locul, 
dată îi convenea; el nu va mai participa. 

Şi cum Dandelot era un om dintr-o bucată, îşi ţinu 
cuvântul faţă de el însuşi. 

Prima zi se sfârşi cu o întrecere de patru campioni contra 
patru atacanţi; cei patru atacanţi erau Damyville împotriva 
regelui, Montgomery împotriva ducelui de Guise, ducele de 
Brunswick contra lui lacob de Nemours şi contele de 
Mansfeld contra lui Alphonse d'Este. 

În afară de rege care, fie datorită forţei sale adevărate, fie 
curtoaziei adversarului, obţinu un avantaj însemnat contra 
lui Damyville, forţele se echilibrară. 

Henric plecă în culmea fericirii. 


Este adevărat că nu auzea ce se spunea în jurul său pe 
şoptite; lucru ce nu-i de mirare, căci regii rareori aud chiar 
şi ce se spune cu voce tare. 

Se şoptea că domnul conetabil era un curtean prea 
desăvârşit ca să nu-l fi învăţat pe fiul cel mare cum trebuie 
să-şi menajeze regele, chiar când are lancea în mână! 

XI. PROVOCAREA. 

A doua zi, regele Henric era atât de nerăbdător să 
reînceapă întrecerile, încât grăbi prânzul cu o oră, ca să 
poată intra în arenă exact la amiază. 

În momentul când trâmbiţele vesteau intrările pajilor, 
scutierilor şi judecătorilor de câmp - intrări pe care am 
încercat să le descriem în capitolul precedent - un cavaler 
purtând o pălărie cu boruri mari ce-i ascundeau partea de 
sus a figurii şi înfăşurat, cu toată căldura nelipsită pe-o zi de 
sfârşit de iunie, într-o mantie de culoare întunecată, ieşea 
din grajdurile castelului Tournelles călare pe un cal arab, a 
cărui iuţeală se vădi după ce scăpă de întreitul cerc al 
mulţimii îngrămădite în preajma castelului unde aveau loc 
întrecerile. 

Într-adevăr, ajuns la colţul străzii Minimes, o luă în buestru 
care se schimbă, către frânghieria Enfants-Rouges, într-un 
galop ce-i îngădui călăreţului să străbată într-o oră distanţa 
de la Paris la Ecouen. 

Ajuns la Ecouen, traversă oraşul cu aceeaşi iuţeală şi nu se 
opri decât la uşa căsuţei singuratice, adăpostită sub arbori 
mari, la care ne-am oprit şi noi, cu Emmanuel-Philibert, în 
drumul lui spre Paris. 

În curte catâri încărcaţi cu bagaje şi un cal gata înşeuat 
bătând în pământ cu copita, arătau pregătiri de plecare. 

Emmanuel-Philibert aruncă o privire rapidă asupra acelor 
preparative, ce-i arătau că plecarea nu avusese loc ci numai 
se pregătea, îşi legă calul la un inel, urcă scara ce ducea la 
primul etaj şi se repezi într-o cameră unde o femeie tânără 
sta pe un scaun şi cu o expresie absentă îşi sfârşea de 


încheiat ultimele agrafe ale unei rochii de călătorie de 
culoare închisă, de o extremă simplitate. 

În clipa când prinţul intră în cameră, ea înălţă capul, 
scoase un strigăt şi, neputând rezista îndemnului inimii, se 
avântă înaintea lui. 

Emmanuel o primi în braţe. 

— Leona! Îi spuse el pe-un ton mustrător, asta-i ceea ce 
mi-ai promis? 

Dar tânăra femeie, cu buzele fremătând şi ochii închişi, nu 
putu decât să îngâne numele lui Emmanuel. 

Prinţul, continuând s-o ţină în braţe, făcu câţiva paşi înapoi 
până la un fel de canapea pe care se aşeză, lăsând-o pe 
tânără să-i alunece uşor din îmbrăţişare, urmând totuşi s-o 
sprijine, astfel că ea rămase pe jumătate culcată şi cu capul 
răsturnat pe un genunchi de-al lui. 

— Emmanuel! Emmanuel! Urmă ea să murmure, nefiind în 
stare să bâiguie altceva decât numele acela drag. 

Emmanuel-Philibert o privi multă vreme în tăcere cu o 
nespusă tandreţă. 

Apoi, când în sfârşit ea deschise ochii, îi spuse: 

— A fost o întâmplare fericită că anumite cuvinte ale 
scrisorii tale de ieri mi-au dezvăluit planul ce-l aveai şi că un 
vis dureros, în care îmi apăreai cu chipul în lacrimi şi 
purtând veşmânt de călugăriţă, mi-au arătat intenţia ta... 
Altfel plecai şi nu te mai revedeam până la întoarcerea mea 
în Piemont! 

— Sau mai degrabă, Emmanuel, murmură tânăra femeie 
cu voce stinsă, sau mai degrabă nu mă mai revedeai...! 

Emmanuel păli şi un fior îl străbătu. Leona nu-i văzu 
paloarea chipului, dar îi simţi înfiorarea trupului. 

— Nu, nu! Rosti ea, făceam o greşeală!... lartă-mă, 
Emmanuel! lartă-mă! 

— Aminteşte-ţi ce mi-ai făgăduit, Leona, zise Emmanuel 
atât de grav de parcă ar fi fost vorba de o obligaţie de 
onoare a unui prieten, nu de o promisiune de dragoste a 
iubitei. La primăria din Bruxelles mi-ai promis, cu mâna 


înălţată spre o icoană sfântă, pe când fratele tău - acela 
căruia noi i-am salvat viaţa şi care, fără să ştie, ne 
nenoroceşte pe amândoi! 

— Fratele tău aştepta la uşă răspunsul favorabil pe care în 
devotamentul tău divin mă rugai să i-l dau, mi-ai jurat, 
Leona! Să rămâi veşnic a mea, să nu mă părăseşti decât în 
ajunul căsătoriei şi apoi - până ce moartea unuia dintre noi 
îl va dezlega pe celălalt de jurământ - să ne întâlnim în 
fiecare an în ziua de 17 noiembrie în căsuţa din satul 
Oleggio unde te-am dus, copil pe moarte, lângă mama ta 
moartă. Adesea mi-ai spus: „Lu mi-ai salvat viaţa, 
Emmanuel! Aşa că viaţa mea îţi aparţine; fă cu ea ce vrei.” 
Atunci, fiindcă viaţa ta îmi aparţine, fiindcă ai repetat asta 
în faţa lui Hristos, nu despărţi viaţa ta de a mea decât cel 
mai târziu cu putinţă... Şi ca să ţii cu sfinţenie promisiunea, 
fără de care sunt încă gata să refuz totul, du până la capăt 
devotamentul, virtutea asta supremă a femeii ce iubeşte, 
virtutea care o pune mai presus de un înger, deoarece 
pentru a fi devotați îngerii n-au nevoie să sacrifice pasiunile 
pământeşti, de care avem parte numai noi ceilalţi, 
nenorociţii muritori! 

— O! Emmanuel! Emmanuel! Murmură Leona, ce părea că 
revine la viaţă şi fericire sub privirea şi la glasul iubitului ei; 
nu-mi lipseşte devotamentul, ci este... 

Emmanuel-Philibert, aţinti o privire întrebătoare pe 
încântătorul chip aplecat. 

— Este?... Întrebă el. 

— Vai! Strigă Leona, este gelozia care mă chinuie! Ah! Te 
iubesc! 'Te iubesc! Te iubesc atât de mult, dragul meu 
Emmanuel! 

Şi cu o exclamaţie de fericire buzele celor doi amanți se 
atinseră. 

— Geloasă? O întrebă Emmanuel; tu, geloasă?... Şi de ce? 

— Ah! Nu mai sunt! Murmură ea; nu, o iubire ca a noastră 
este nemuritoare... Am simţit acum, sub sărutul tău, că nici 
moartea nu o poate curma pe a mea şi că ea îmi va fi 


răsplata în ceruri! Cum ar putea muri iubirea ta aici pe 
pământ? 

— Ai dreptate, Leona mea, zise prinţul cu tonul nespus de 
tandru şi de convingător pe care ştia să-l ia uneori, 
Dumnezeu a făcut o excepţie în favoarea mea: trimiţându- 
mi povara atât de grea a unei coroane, mi-a dat şi mâna 
nevăzută a unui înger de-al său care să mi-o susţină pe cap. 
Ascultă, Leona, ce va exista între noi nu va semăna întru 
nimic cu ce există între ceilalţi amanți. Vom trăi întotdeauna 
unul pentru altul, întotdeauna unul cu altul prin acea unire 
desăvârşită a inimii care poate înfrunta timpul şi chiar 
absenţa; fără prezenţa reală, fără a ne vedea în fiecare oră 
şi în fiecare clipă, viaţa noastră va rămâne la fel... Ştiu bine 
că este viaţa iernii, fără flori, fără soare, fără fructe; dar, 
oricum, este totuşi viaţa! Pământul simte că nu este mort; 
noi de asemeni vom simţi că ne iubim! 

— Emmanuel! Emmanuel! Zise tânăra, acuma tu eşti cel 
care mă încurajezi, mă mângâi, mă faci să renasc...! 

— Şi acum, spuse prinţul, hai să coborâm pe pământ, 
draga mea Leona, şi povesteşte-mi ce te-a făcut geloasă. 

— Ah! De când te-am părăsit, Emmanuel, numai patru 
leghe ne despart şi totuşi nu te-am văzut decât de două ori! 
— Îţi mulţumesc, Leona mea! Zise Emmanuel; însă după 

cum ştii, la castelul Tournelles unde locuiesc, serbările se 
ţin lanţ... Triste serbări, de altfel, pentru două inimi: cea a 
sărmanei Elisabeta şi a mea. Dar e la fel de adevărat că 
amândoi ne jucăm rolul la aceste serbări, că trebuie să fim 
de faţă şi că regele mă cheamă mereu. 

— Dar atunci, întrebă Leona, cum se face că tocmai în 
mijlocul întrecerilor, când în calitate de judecător trebuie să 
fii de faţă, ai putut părăsi totul pentru a veni să mă vezi? 

Emmanuel zâmbi. 

— "Tocmai asta mi-a dat putinţa să fiu liber! Trebuie să 
asist la întreceri; dar pot asista cu viziera lăsată... 
Presupune că un om de talia mea îmi îmbracă armura, 


încalecă pe calul meu şi îndeplineşte rolul meu de judecător 
de câmp. 

— A! Scianca-Ferro! Exclamă Leona. Inimosul Scianca- 
Ferro! Dragă Emmanuel! 

— Iar eu, cuprins de îngrijorare, chinuit de scrisoarea 
primită, urmărit de visul avut, vin să văd pe Leona mea, ca 
să-mi reînnoiască jurământul ei, pe care era gata să-l uite... 
Îmi contopesc inima şi sufletul cu al ei şi ne despărţim 
puternici ca acel uriaş ce n-avea nevoie decât să atingă 
pământul pentru a-şi recăpăta forţa. 

Şi buzele tânărului se aplecară a doua oară spre chipul 
Leonei şi atingerea buzelor îi învălui pe amândoi în norul 
acela de flăcări ce ascundea pe Marte şi Venus de privirile 
celorlalţi zei... 

Să-i lăsăm să soarbă până la fund din cupa de aur ultimele 
lor ore de fericire şi să vedem ce se petrecea între timp în 
arena de la palatul Tournelles. 

Pe când Emmanuel-Philibert se îndepărta de palat în cea 
mai mare grabă a calului, lăsându-l pe Scianca-Ferro să-i 
îmbrace armura şi să-i îndeplinească sarcina, un scutier 
bătea la uşa palatului întrebând de prinţul Emmanuel- 
Philibert. 

Prinţul Emmanuel-Philibert era, pentru moment, Scianca- 
Ferro. 

Îl înştiinţară pe tânăr că un scutier necunoscut, ce nu voia 
să aibă de-a face decât cu însuşi prinţul, stăruia cu 
încăpățânare să-i vorbească. 

Scianca-Ferro ţinea locul prinţului; de altfel Emmanuel n- 
avea secrete pentru el. 

Îşi puse coiful, singura parte a armurii ce-i mai rămânea să 
şi-o aşeze şi, plasându-se în cel mai întunecos loc al 
apartamentului, spuse: 

— Să intre. 

Scutierul apăru în pragul camerii. Era îmbrăcat în haine 
de culoare închisă şi nu purta nici blazon, nici deviză după 
care să poată fi recunoscut. 


— Am cinstea să vorbesc cu Alteța Sa prinţul Emmanuel- 
Philibert? 

— Precum vezi, răspunse Scianca-Ferro, ocolind cu acele 
două cuvinte un răspuns afirmativ. 

— Iată o scrisoare din partea stăpânului meu, care 
aşteaptă o consimţire sau un refuz. 

Scianca-Ferro luă scrisoarea, o deschise şi citi 
următoarele rânduri: „Un om ce a jurat moartea prinţului 
Emmanuel-Philibert îi propune, în timpul întrecerii care va 
avea loc astăzi, o luptă fără cruţare cu lancea, sabia, barda, 
ghioaga, pumnalul, fără să aştepte nici o cruţare de este 
învins, după cum şi prinţul nu trebuie să aştepte nici un fel 
de cruţare din partea acestui om dacă va ieşi învingător. 

„Prinţul Emmanuel este socotit un comandant viteaz; dacă 
nu-i nedemn de faima aceasta, va primi lupta propusă şi se 
va obliga să obţină garanţie completă pentru învingător de 
la regele Henric al II-lea”. 

„Un duşman de moarte”. 

Scianca-Ferro citi scrisoarea fără să arate nici o tulburare 
şi se întoarse spre scutier: 

— Spune stăpânului tău, îi răspunse, că va fi aşa precum 
doreşte şi că, îndată ce regele îşi va termina alergările cu 
lancea, n-are decât să se prezinte în arenă şi să atingă cu 
vârful lăncii scutul prinţului Emmanuel. Acel scut se află în 
dreapta bastionului, în patrulater, de aceeaşi parte cu a 
conetabilului şi în faţa scutului domnului de Vieilleville. Îmi 
dau dinainte cuvântul că va avea toată garanţia din partea 
regelui. 

— Stăpânul meu a trimis o provocare scrisă, aşa că 
doreşte o garanţie scrisă, replică scutierul. 

În momentul acela apăru în prag şi domnul de Vieilleville 
care venea să se informeze dacă Emmanuel-Philibert era 
gata. 

Scianca-Ferro îşi lăsă viziera coifului şi înaintă spre marele 
şambelan: 


— Domnule de Vieilleville, rosti el, binevoiţi a ruga din 
partea mea pe Maiestatea Sa să scrie cuvintele se 
încuviinţează în josul acestei scrisori. Rog stăruitor pe 
Maiestatea Sa să-mi facă acest hatâr care, refuzat de el mi- 
ar păta onoarea. 

Scianca-Ferro era complet îmbrăcat în armura ducelui; 
viziera lăsată nu lăsa să i se vadă părul blond ochii albaştri 
şi barba roşcată. Domnul de Vieilleville se înclină înaintea 
celui pe care-l credea prinţul şi, cum ora întrecerii se 
apropia, se grăbi să plece pentru a îndeplini misiunea 
primită. 

Peste cinci minute se întorcea cu scrisoarea. 

Cuvintele se încuviinţează erau scrise în josul ei urmate de 
semnătura regală. 

Fără a rosti o vorbă, Scianca-Ferro prezentă scrisoarea de 
garanţie scutierului care se înclină şi ieşi. 

Pretinsul prinţ, fără să mai întârzie, intră în camera lui ca 
să-şi ia sabia şi ghioaga de luptă şi trecând prin faţa 
armurierului îi porunci să ascută trei lănci. 

Apoi se duse în faţa barierii, la locul pe care îl ocupase 
prinţul în ajun. 

Trompetele dădură semnalul; heralzii strigară că arena 
era deschisă şi întrecerea începe. 

Regele alergă primul, rupse trei lănci, una contra ducelui 
de Brunswick, alta contra contelui de Horn şi a treia contra 
contelui de Mansfeld. 

După asta veni rândul ducelui de Guise, apoi al lui Iacob 
de Nemours şi apoi al ducelui de Ferrara. 

Toate acele întreceri fură adevărate minuni de măiestrie şi 
forţă, dar se vedea bine că ilustra adunare aştepta 
preocupată un mare eveniment. 

Acel mare eveniment era lupta pe care o încuviinţase 
regele, căci Henric n-avusese curajul să păstreze întreg 
secretul; fără a spune cine era cavalerul campion, anunţase 
lupta. 


Toată lumea ştia deci că, mai mult ca sigur, înainte de a se 
sfârşi ziua, sângele va înroşi acea arenă pregătită pentru 
petrecere. 

Femeile se înfiorau la gândul unei lupte cu arme ascuţite; 
dar, cu toate că se înfiorau, aşteptau poate cu mai multă 
nerăbdare decât bărbaţii acele momente de emoţii 
extraordinare. 

Ceea ce sporea şi mai mult curiozitatea era faptul că nu se 
ştia împotriva căruia dintre cei patru cavaleri campioni, ori 
dintre cei patru judecători de câmp, fusese adresată 
provocarea. 

Regele mai lăsase un lucru nelămurit: nu spusese dacă 
lupta va avea loc a doua zi ori a treia, adică în ziua aceea 
sau a doua zi. 

Ori, cum avusese loc întrecerea regelui, a ducelui de 
Guise, a ducelui de Nemours şi, la urmă, a ducelui de 
Ferarra fără să se întâmple nimic din ceea ce se aştepta, 
lumea începuse a crede sau că ştirea era neadevărată, sau 
că lupta se amânase pe a doua zi. 

După întrecerea ducelui de Ferarra trebuia, ca şi în ajun, 
să urmeze întrecerea generală. 

Trompetele dădură semnalul acelei întreceri, dar în loc ca 
cele patru trompete ale celor patru atacanţi să răspundă 
împreună, nu se auzi decât o singură trompetă sunând o 
melodie străină cu note stridente şi pline de ameninţare. 

Un freamăt strbătu mulţimea spectatorilor; un murmur de 
aşteptare împlinită şi totodată de teamă se înălţă din 
tribune, iar capetele unduiră ca un lan de grâu la suflarea 
vântului. 

În această imensă adunare numai două persoane ştiau 
pentru cine suna acea trompetă: cele două persoane erau 
regele şi Scianca-Ferro care, pentru rege, ca şi pentru 
toată lumea, era Emmanuel-Philibert. 

Regele îşi scoase capul afară din bastion ca să poată vedea 
dacă ducele era la postul său. 


Scianca-Ferro, înțelegând intenţia regelui, se înclină uşor 
pe gâtul calului. 

— Curaj, cumnate! Zise regele. 

Sub vizieră, Scianca-Ferro zâmbi, ca şi cum putea fi văzut 
şi îşi ridică capul, scuturându-şi penele de pe creasta 
coifului. 

În acea clipă toţi ochii se întoarseră spre bastionul 
atacanţilor. Un cavaler în armură completă trecea pragul şi 
intra în arenă. 

XII. LUPTA CU ARME ASCUȚITE. 

Cavalerul ţinea în sus, proptită în scară, o lance cu vârful 
ascuţit; o sabie era prinsă la unul din oblâncurile şeii, o 
bardă la celălalt. 

Scutierul său îl urma, ducând încă două lănci cu vârful 
ascuţit, ca cea a stăpânului. 

Cavalerul era îmbrăcat într-o armură neagră, penele 
coifului erau negre, calul de asemenea negru, purtând 
valtrap negru. 

Numai tăişul bardei şi vârful ascuţit al lăncii aruncau 
sticliri sinistre. 

Pe scurt nici o deviză, pe scutul mic nici o emblemă care să 
poată dezvălui cărei naţiuni şi cărei clase îi aparţinea. 

Un lanţ de aur la gât şi pinteni de aur la călcâie arătau 
totuşi că era cavaler. 

La apariţia întunecatului personaj, ce părea un trimis al 
Morţii, toţi privitorii, în afară de unul poate, simţiră un fior 
străbătându-i. 

Cavalerul negru înaintă încet până la două treimi din 
arenă, salută pe cele două regine şi pe prințese, îşi sili calul 
să meargă de-a-ndăratelea şi ajunse îndată de cealaltă 
parte a barierei, care se închise în faţa lui. 

Atunci îşi chemă scutierul care puse jos cele două lănci pe 
care le ducea pentru cazul că prima va fi ruptă, se duse s-o 
ia pe cea a stăpânului, ceru să i se deschidă bariera ce 
închidea de-a curmezişul intrarea în patrulater şi, ducându- 
se direct la bastionul ducelui Emmanuel-Philibert, atinse cu 


fierul lăncii scutul cu blazonul ducatului de Savoia purtând 
în jur deviza personală a ducelui: Spoliatis arma supersunt! 

Fierul lovit de fier scoase un sunet lugubru. 

— Emmanuel-Philibert, duce de Savoia, în faţa regelui 
Franţei, în faţa prinților, în faţa nobililor seniori, gentilomi şi 
baroni ce se află aici; în faţa reginelor, prinţeselor şi 
nobilelor doamne ce ne ascultă şi ne privesc, stăpânul meu 
te cheamă la luptă fără de cruţare, fără îndurare şi iertare, 
luând pe Dumnezeu martor al dreptăţii cauzei sale şi pe toţi 
cei aici de faţă ca judecători a felului în care se va purta. 
Dumnezeu şi victoria să fie de partea dreptăţii! 

Un strigăt slab răspunse acelei provocări; strigătul acela 
scăpase de pe buzele palide ale doamnei Margareta, pe 
cale să leşine. 

Se făcu apoi o tăcere adâncă, în timpul căreia nu se auziră 
decât următoarele cuvinte rostite de cel pe care toată 
lumea îl credea Emmanuel-Philibert. 

— Bine. Spune stăpânului tău că primesc lupta aşa cum 
mi-o propune, cu Dumnezeu ca judecător, cu regele, prinții, 
seniorii, gentilomii, baronii, reginele, prinţesele şi nobilele 
doamne aici de faţă ca martori şi că renunţ la îndurarea lui 
după cum şi el renunţă la a mea. 

— Şi acum, Dumnezeu să hotărască de partea cui este 
dreptatea! 

Şi, cu o voce liniştită de parcă şi-ar fi cerut bastonul de 
comandant ca judecător de câmp, zise: 

— Lancea! 

Un scutier înaintă ţinând trei lănci cu vârfuri ascuţite şi 
strălucitoare; Scianca-Ferro apucă, fără să aleagă, prima 
care se nimeri, îşi îndemnă calul cu mâna şi cu pintenii, 
făcându-l să sară peste bariera laterală şi intră astfel în 
arenă. 

În urma lui apăru în patrulater un cavaler în armură ce se 
duse să-i ia locul pe care îl părăsise. 

Era chiar regele ce avea să facă celor doi adversari cinstea 
de a fi judecătorul lor de câmp. 


De la intrarea cavalerului negru, tot timpul cât durase 
provocarea lui şi răspunsul pe care îl primise, în arenă 
dominase tăcere adâncă. 

Numai câteva aplauze răsplătiră uşurinţa şi îndemânarea 
cu care cavalerul îşi făcuse calul să sară peste barieră, deşi 
nobilul animal era foarte stânjenit de armura ce-o purta pe 
cap şi de armura călăreţului; dar acele aplauze se stinseră 
aproape imediat, cum se stinge de la sine, într-o biserică 
sau într-un cavou, vocea care, după ce a început pe un ton 
ridicat, îşi dă seama de sfinţenia locului său de solemnitatea 
situaţiei. 

În timpul acesta cei doi adversari se măsurau din ochi prin 
vizierele lăsate şi îşi propteau lancea în suportul armurii. 

Scutierii ridicară atunci barierele şi regele slobozi 
strigătul: Laissez aller! 

Ceilalţi trei judecători de câmp păreau că-i cedaseră acel 
drept, ca şi cum numai un rege putea da semnalul unei 
lupte în care se putea săvârşi moarte de om. 

Cum se auzi strigătul: Laissez aller! Cei doi adversari se şi 
repeziră unul asupra celuilalt. 

Se întâlniră drept în mijlocul arenei. Fiecare îşi alesese, 
pentru lovitura ce voia s-o dea, o ţintă diferită; cavalerul 
negru îşi îndreptase lancea spre viziera adversarului, iar 
acesta îl ochise în mijlocul pieptului. 

Abia la câteva secunde după ciocnire se putu aprecia 
succesul fiecăruia. 

Cavalerul negru smulsese coroana ducală de pe coiful lui 
Emmanuel-Philibert, pe când lancea celui ce lupta sub 
numele şi cu armura ducelui se rupsese în trei bucăţi de 
paltoşa de oţel a adversarului. 

Izbitura fusese atât de năprasnică, încât cavalerul negru 
răsturnat pe crupa calului scăpase un picior din scară. 

Dar într-o clipă şi-l puse la loc şi se ridică în şea. 

Amândoi combatanții se întoarseră în loc şi reveniră la 
punctele de plecare. 


Scutierul lui Scianca-Ferro îi aduse o lance nouă în locul 
celei frânte. 

Cavalerul negru luă şi el o lance nouă, deoarece vârful 
celeilalte se turtise de creasta coifului ducal. 

Nici un strigăt, nici o bătaie din palme, nici un bravo nu 
aclamase acea întâlnire; se simţea că groaza pusese 
stăpânire pe întreaga adunare. 

Într-adevăr, după înverşunarea cu care se ciocniseră cei 
doi adversari, se vedea bine că de astă dată avea loc o luptă 
adevărată, şi cum spusese cavalerul negru, o luptă pe viaţă 
şi pe moarte, fără milă şi fără cruţare. 

După ce lancea fusese aleasă şi îndreptată în poziţie de 
luptă, pe când caii jucau în loc cu înfocare, regele rosti a 
doua oară cuvântele Laissez aller! 

Un al doilea zgomot se auzi, asemenea unui bubuit de 
tunet, apoi răsună o izbitură ca şi cum ar fi căzut trăsnetul. 
Amândoi caii se lăsară pe picioarele de dinapoi, amândouă 
lăncile se frânseră; numai că platoşa ducelui păstra urma 
fierului cavalerului negru, atâta tot, pe când bucata de 
lance a lui Scianca-Ferro rămăsese înfiptă în platoşa 
adversarului. 

Crezură un moment că pieptul cavalerului negru fusese 
străpuns ca şi platoşa; se înşelau însă, căci fierul străbătând 
armura se oprise în gulerul de zale al căştii. 

Cavalerul negru apucă ciompul de lance cu amândouă 
mâinile şi cercă să-l smulgă, dar zadarnic se sforţă din 
răsputeri, aşa că trebui să recurgă la ajutorul scutierului 
care abia la a doua încercare izbuti să-l scoată. 

Nu se întâmplase încă nimic hotărâtor, se simţea totuşi că 
avantajul, dacă exista vreun avantaj, era de partea ducelui 
de Savoia. 

Reginele începeau să se liniştească, căci acel joc cumplit le 
captiva fără voia lor; la fiecare cursă numai doamna 
Margareta întoarcea capul şi ochii nu i se îndreptau spre 
arenă decât atunci când tinerele prințese şi delfinul îi 
rosteau la ureche: 


— Priveşte... Hai, priveşte! 

Regele era în culmea bucuriei; asista în sfârşit la o luptă 
adevărată! Uitase aproape cu totul că şansa era încă 
nesigură şi că sora lui putea să rămână văduvă, înainte de a 
ajunge ducesă; s-ar fi spus că nu mai avea nici o îndoială 
asupra victoriei după felul cum striga: 

— Curaj, cumnate! Victorie scutului roşu şi crucii de 
argint! 

Între timp fiecare adversar lua a treia lance şi se pregătea 
pentru a treia cursă. 

Regele abia lăsă timp armei să se rezeme în suport, că şi 
strigă pentru a treia oară: 

— Laissez aller! 

De astă dată calul cavalerului negru se prăbuşi şi chiar 
Scianca-Ferro, scăpând amândouă picioarele din scări, fu 
silit să se agaţe de oblânc; însă cu o rară îndemânare, îşi 
desprinse barda cu o mână iar cu cealaltă trase sabia, astfel 
că s-ar fi putut crede că nu făcuse mişcarea decât cu 
intenţia de-a înlocui arma ce se rupsese prin arma cu care 
avea să continuie lupta. 

Pe de altă parte, cavalerul negru abia atinse pământul; 
dintr-un salt sări în picioare lângă calul răsturnat şi, cu 
aceeaşi iscusinţă pe care o arătase adversarului lui, îşi 
smulse sabia din teacă şi barda din agăţătoare. 

Fiecare din cei doi combatanți făcu atunci câte un pas 
înapoi, pentru a avea răgaz să-şi atârne barda la 
cingătoare; apoi, cu această armă la îndemână cu o ultimă 
rezervă, cei doi duşmani, lăsând scutierilor grija să ia caii şi 
să ridice bucăţile de lance, se năpustiră unul asupra altuia 
cu atâta furie şi aţâţare, de parcă lupta de abia începea. 

Dacă tăcerea fusese mare, dacă atenţia fusese încordată în 
timpul celor trei curse, totul se schimbă când începu lupta 
cu săbiile unde toată lumea ştia de altfel că Emmanuel- 
Philibert era neîntrecut. Nimeni nu se miră deci de forţa şi 
violenţa loviturilor care începură să cadă asupra cavalerului 
negru; dar ceea ce uimi pe spectatori a fost adresa 


paradelor şi iuţeala ripostelor din partea acestuia. Oricât de 
rapid era atacul, apărarea nu era mai prejos, sau mai 
degrabă nu exista atac pe de o parte şi apărare de cealaltă 
parte; era un schimb egal de lovituri, un schimb teribil! 
Cele două săbii păreau două spade de foc şi nici un ochi, 
oricât de experimentat în acel joc al morţii, nu le putea 
urmări; se observa că atinseseră scutul, coiful sau platoşa 
după scânteile ce ţâşneau. 

În sfârşit, Scianca-Ferro repezi o asemenea lovitură în 
capul adversarului său că oricât de oţelit ar fi fost coiful, l- 
ar fi crăpat dacă cavalerul negru n-ar fi parat lovitura cu 
scutul; dar teribilul tăiş despică scutul în jumătate, de parcă 
ar fi fost de piele şi mai făcu încă o tăietură mare în armura 
braţului. Stânjenit de un scut desfăcut în două, cavalerul 
negru făcu un pas înapoi, azvârli resturile scutului departe 
de el şi apucând sabia cu amândouă mâinile, repezi la 
rândul lui o lovitură atât de furioasă în scutul ducelui, încât 
lama sabiei zbură în douăzeci de bucăţi şi-i rămase în mână 
numai mânerul! Atunci se putu auzi cum Scianca-Ferro 
scoate un răcnet de bucurie sub viziera-i lăsată: cu cât 
arma devenea mai scurtă şi mai grea, cu atât se simţea mai 
avantajat faţă de adversar. 

— Cavalerul negru îşi aruncase mânerul sabiei şi se văzu 
învârtejindu-se în mâna lui, ca o străfulgerare aurie, acea 
credincioasă bardă căreia îi datora numele de Scianca- 
Ferro. 

Din acea clipă, strigătele de admiraţie nu mai conteniră în 
arenă, în tribune şi în balcoane. Prin nici o comparaţie nu s- 
ar putea descrie iuţeala şi violenţa loviturilor. Rămaşi 
amândoi fără scut, nu mai putea fi vorba de îndemânare 
pentru cei doi combatanți, ci numai de forţă. Lovit ca 
nicovala de ciocan, cavalerul negru rămase la început 
neclintit ca nicovala şi aproape la fel nesimţitor ca ea; dar 
loviturile se succedau cu atâta străşnicie că începu să dea 
îndărăt. Atunci potrivnicul său se dădu şi el înapoi, barda 
teribilă se învârti în mâna lui ca o praştie, zbură şuierând şi- 


l izbi pe cavalerul negru drept în mijlocul vizierii! La 
asemenea lovitură, acesta deschise braţele, se clătină o 
clipă ca un copac dezbinat gata să cadă; dar înainte chiar 
de a cădea la pământ, dintr-un singur salt, dintr-un salt de 
tigru, Scianca-Ferro se năpusti asupră-i, cu pumnalul 
ascuţit în mână. Se auzi zgomotul celor două armuri ce 
cădeau hârşiindu-se una de alta, apoi strigătul tuturor 
femeilor ce repetau: „Îndurare, duce de Savoia!... Duce 
Emmanuel, milă!”Dar Scianca-Ferro răspundea scuturând 
din cap: „Nu, nici o îndurare pentru trădător; nici o milă 
pentru asasin!” şi prin deschizăturile vizierii, printr-un 
punct slab al chiurasei, prin găurile zalelor de la gât, căuta 
un loc pentru pumnal, când deodată strigătele: „Opreşte! 
Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte!” atraseră toate 
privirile asupra unui cavaler ce intra în goana mare în 
arenă şi, aruncându-se jos de pe cal, înşfăcă în braţe pe 
învingător şi cu o putere supraomenească, ridicându-l în 
sus, îl aruncă la zece paşi de învins. 

Atunci, strigătului de groază ce răsunase îi urmă un strigăt 
de surpriză: - cavalerul acela, ce sosea în goana mare a 
calului, era ducele Emmanuel-Philibert. 

— Scianca-Ferro! Scianca-Ferro! Strigă ducele, roşu de 
mânie, scutierului său, ce-ai făcut?... Ştii bine că pentru 
mine viaţa acestui om este sacră şi că nu vreau să moară! 

— Sacră ori nu, răspunse Scianca-Ferro, pe sufletul maicii 
mele! Să ştii, Emmanuel, că n-are să moară decât de mâna 
mea! 

— Din fericire, zise Emmanuel desfăcând coiful învinsului, 
nu s-a întâmplat nici de data asta! 

Într-adevăr, deşi cavalerul negru avea faţa plină de sânge, 
era numai leşinat; n-avea nici o rană gravă şi fără îndoială 
că primele îngrijiri ale medicului aveau să-l readucă la 
viaţă. 

— Domnilor, se adresă Emmanuel-Philibert către domnii 
de Vieilleville şi de Boissy, sunteţi judecători de câmp, aşa 
că pun pe omul acesta sub ocrotirea domniilor voastre! 


Când îşi va reveni în simţiri să fie liber de a pleca fără a-şi 
spune numele, fără a fi obligat să mărturisească motivul 
duşmăniei. Este dorinţa mea, este rugămintea mea şi, dacă- 
i nevoie, voi cere această favoare de la Maiestatea Sa, ca să 
fie astfel şi porunca regelui. 

Scutierii luară pe rănit în braţe şi-l duseră. 

Între timp Scianca-Ferro îşi desfăcea prinzătoarea coifului, 
de pe care dispăruseră coroana şi creasta, şi-l zvârlea 
înciudat departe de el. 

Numai atunci păru regele într-adevăr convins. 

— Cum aşa, cumnate, rosti el, nu erai domnia-ta? 

— Nu, sire, răspunse Emmanuel-Philibert; dar cum vedeţi 
era un om ce făcea cinste armurii pe care o purta. 

Şi-i întinse braţele lui Scianca-Ferro care, deşi mârâind ca 
un buldog silit să dea drumul prăzii şi totuşi ascultând de 
stăpân, veni să-şi sărute fratele de lapte din vârful buzelor. 

Aplauzele, până atunci stăvilite de groază, sau oprite de 
uimire, izbucniră de pretutindeni cu o putere ce făcu să se 
cutremure toate tribunele. Femeile îşi fluturau batistele, 
prinţesele îşi vânturau eşarfele şi Margareta ţinea în mână, 
arătând-o, barda splendidă care urma să fie răsplata 
învingătorului. 

Dar toate astea nu-l consolau pe Scianca-Ferro că îi scăpa 
viu din mână, pentru a doua oară, bastardul de Waldeck. 

Aşa că în timp ce suia, condus de rege şi de Emmanuel- 
Philibert, pentru a primi din mâinile Margaretei barda, 
murmură: 

— Dacă îmii cade a treia oară în mână şarpele, frate 
Emmanuel, îţi jur că nu va mai scăpa viu! 

XIII. PREZICEREA. 

Cele petrecute la întrecerea din 29 iunie rămăseseră o 
taină nu numai pentru mulţimea spectatorilor, dar şi pentru 
cei care prin rangul lor social mai apropiat de al ducelui, fie 
de o seamă ori mai presus, ar fi trebuit să-i cunoască 
tainele. 


Din ce pricină ducele de Savoia, care ar fi trebuit să fie 
prezent, lipsise? Din ce pricină în lipsa lui, Scianca-Ferro, 
fratele său de lapte, îi îmbrăcase armura şi cum se făcea că 
tocmai atunci, acel dublu al său, acel prieten, frate, 
trebuise, în locul lui, să dea o luptă atât de crâncenă? 

Toate întrebările puse în legătură cu asta fură zadarnice şi 
cum însuşi regele părea doritor de a afla acel mister, 
Emmanuel îl rugă, surâzând să nu încerce a ridica vălul ce 
acoperea un colţişor al vieţii sale. 

Numai doamna Margareta, cu acea curiozitate neliniştită 
ce se iartă unei dragoste adevărate, ar fi avut dreptul să-i 
ceară lămuriri; dar fusese atât de tulburată de luptă, era 
atât de fericită să-l revadă întreg şi nevătămat pe scumpul 
ei duce că nu-i mai trebui altceva şi singurul sentiment nou 
care se trezi în inima ei a fost sporirea afeeţiunei frăţeşti 
pentru Scianca-Ferro. 

În trei rânduri ceruse Emmanuel veşti despre rănit. 

Prima oară era încă leşinat; a doua oară îşi revenise în 
simţiri; a treia oară, încăleca pe cal. 

Drept orice răspuns la grija prinţului faţă de el, bastardul 
murmurase, cu un ton ameninţător, următoarele cuvinte: 

— Spuneţi ducelui Emmanuel că ne vom revedea! 

Apoi, necunoscut de toţi, plecase urmat de scutierul său 
necunoscut. 

Nu ştia bineînţeles că luptase cu Scianca-Ferro şi nu cu 
ducele. 

Episodul acesta, atât de emoţionant de altfel, avusese 
darul să dea un avânt şi mai mare plăcerilor din acea seară; 
numai că Henric la spunea doamnelor ce vorbeau despre 
evenimentul acela cu obişnuitul lor entuziasm: 

— Ce-am să vă pot oferi mâine şi ce spectacol va fi demn 
pentru ochii voştri frumoşi, după cel pe care l-aţi văzut 
astăzi? 

Sărman rege! Nu ştia că spectacolul de a doua zi avea să 
fie atât de îngrozitor, încât îi va face chiar pe istorici să uite 
de cel din ajun. 


De altfel, prevestirile nu lipsiră. 

Cam pe la opt dimineaţa, una din femeile Caterinei de 
Medici se prezentă la Henric al II-lea spunându-i că venea 
din partea reginei care-l ruga umil s-o primească. 

— Cum, s-o primesc? Ripostă regele. Voi trece eu pe la ea, 
şi chiar numaidecât... Nu-i oare regina şi doamna mea? 

Răspunsul regelui i se transmise Caterinei care clătină din 
cap. Într-adevăr, era prea puţin regină şi încă mai puţin 
doamna lui. 

Regina şi doamna lui era ducesa de Valentinois. 

Dar, intrând la regină, regele se sperie văzând-o cât era de 
palidă. 

— Ei! Doamne! Ce ai? Întrebă el, eşti cumva bolnavă şi ai 
avut o noapte proastă? 

— Da, dragul meu stăpân, răspunse Caterina, sunt 
bolnavă, dar bolnavă de frică! 

— Doamne sfinte! Exclamă regele; şi de ce îţi este frică? 

— Întâmplarea de ieri m-a tulburat, răscolindu-mi în suflet 
vechi spaime... Vă mai amintiţi, sire, de prezicerea făcută la 
naşterea voastră? 

— A! Da, zise Henric, stai puţin... Nu-i vorba de un 
horoscop ce mă ameninţă? 

— Întocmai sire. 

— Că voi muri într-un duel, într-o luptă în doi? 

— Şi atunci, sire? 

— Atunci, după cum vezi, horoscopul a greşit: cel 
ameninţat nu eram eu, era cumnatul meu Emmanuel. Dar, 
slavă cerului, a scăpat!... Adevărat că n-aş putea spune în 
ce fel şi nu prea înţeleg cum scutierul lui - acel diavol ce-a 
fost pe bună dreptate numit Rupe-Fier. 

— S-a aflat acolo la momentul potrivit în armura lui, ca să 
lupte în locul lui în acea cruntă întrecere cu cavalerul 
negru. 

— Monseniore, urmă regina, nu cumnatul vostru 
Emmanuel era ameninţat, ci Maiestatea Voastră... Lui, 


astrele îi făgăduiesc o viaţă lungă şi fericită, pe când vouă, 
dimpotrivă... 

Caterina se opri tremurând. 

— Draga mea doamnă, zise Henric, nu prea cred în 
preziceri, în influenţa astrelor ori horoscoape; am auzit 
dintotdeauna spunându-se că, de la cea făcută unui monarh 
din antichitate, numit Oedip, în clipa naşterii, până la cea 
făcută bunului rege Ludovic al XII-lea în ziua nunţii sale cu 
doamna Ana de Bretania, că toate măsurile ce se iau 
împotriva acestor lucruri sunt zadarnice şi că ceea ce 
trebuie să se întâmple, se întâmplă... Să ne încredem în 
bunătatea Domnului şi ajutorul îngerului nostru păzitor, şi 
să lăsăm să se desfăşoare evenimentele. 

— Sire, zise Caterina, n-aţi putea renunţa de a combate 
astăzi? 

— Cum, doamnă, să nu combat astăzi? Exclamă regele; 
dar nu ştii că astăzi, dimpotrivă, am hotărât să lupt contra 
celor trei tovarăşi de întreceri ai mei: domnul de Guise, 
domnul de Nemours şi domnul de Ferrara? Este o născocire 
ingenioasă pe care am găsit-o ca să nu părăsesc arena şi, 
deoarece este probabil ultimul turnir pe care-l vom mai 
vedea, să mă bucur cel puţin din plin. 

— Sire, spuse Caterina, sunteţi stăpânul; dar să 
nesocoteşti prevestirea aştrilor înseamnă să înfruntaţi pe 
Dumnezeu, căci aştrii sunt literele alfabetului ceresc! 

— Doamnă, îi răspunse Henric, îţi sunt cât se poate de 
recunoscător de îngrijorarea domniei-tale; dar în afară de o 
înştiinţare precisă a unei primejdii adevărate, nu voi 
schimba cu nimic programul zilei. 


— Sire, urmă Caterina, din păcate nu există nimic precis în 
afară de temerile mele, nimic temeinic decât îngrijorarea 
mea, şi ce n-aş da ca cineva care are o influenţă mai mare 
decât a mea asupra voastră să vă ceară ceea ce-mi refuzaţi 
mie. 

— Nimeni nu are o influenţă mai mare asupra mea decât 
domnia-ta, doamnă, răspunse cu demnitate Henric; şi fii 
bine încredinţată că ceea ce nu acord mamei copiilor mei, 
nu acord nimănui. 

Apoi, sărutându-i curtenitor mâna, care era socotită, de 
altfel, cea mai frumoasă din lume, adăugă: 

— Şi acum, doamnă, nu uita, te rog, că domnia-ta eşti 
astăzi regina turnirului şi că voi face tot ce-mi va sta în 
putinţă pentru a avea cinstea de a fi încoronat de mâna 
voastră. 

Caterina suspină; apoi, ca şi cum, după îndeplinirea acelei 
îndatoriri, lăsa în grija lui Dumnezeu cele ce vor urma: 

— Bine, sire, zise ea, să nu mai vorbim... La urma urmei, 
se poate ca altui prinţ să-i fie zilele amenințate. Dar, spun 
drept, m-aş teme mai puţin de un duel adevărat decât de 
această luptă simulată, căci prezicerea este clară şi 
primejdia se află într-un turnir sau o întrecere 
cavalerească: Quem Mars non rapuit, Martis imago răpit! 
Cel care-i cruțat de Marte, este secerat de imaginea lui 
Marte! 

Henric, între timp, se îndepărtase prea mult ca să mai 
audă textul prezicerii murmurat de Caterina cu voce 
înceată. 

Fie din îngrijorare, sau vreun alt motiv, Caterina nu apăru 
la masa de prânz; dar se instală printre primele în balconul 
regal. 

Se observă atunci că era îmbrăcată cu o rochie de catifea 
violetă cu tăieturi de satin alb, cum se poartă doliul la curţi. 

Când sosi momentul să-şi pună armura, regele chemă 
pentru a-i face acel serviciu pe marele şambelan, domnul de 
Boissy. 


Lucru cu totul neobişnuit, marele scutier, domnul de 
Boissy, nu era la postul său. 

Absența lui Boissy o anunţă regelui domnul de Vieilleville. 

— Atunci, fiindcă tot eşti aici, Vieilleville, spuse regele, nu-i 
cine ştie ce nenorocire: îmi vei pune dumneata armura. 

Domnul de Vieilleville se supuse; dar când ajunse la coif, în 
clipa când să-l aşeze pe capul regelui, marele şambelan 
păru că n-are curajul şi suspină adânc: 

— Dumnezeu, rosti el punând coiful pe masă, în loc să-l 
pună pe capul regelui - Dumnezeu mi-e martor, sire, că 
niciodată n-am îndeplinit o treabă cu mai puţină tragere de 
inimă decât cea pe care o fac acum! 

— Dar pentru ce, dragă prietene? Întrebă regele. 

— Pentru că de mai bine de trei nopţi, Sire, spuse domnul 
de Vieilleville, mă tot gândesc că are să vi se întâmple o 
nenorocire astăzi şi că această ultimă zi de iunie are să vă 
fie funestă! 

— Ei! Zise regele, cunosc eu povestea şi ştiu de unde bate 
vântul. 

— Nu vă înţeleg, Sire. 

— Vreau să spun că ai văzut-o pe regina Caterina azi 
dimineaţă. 

— Sire, am avut onoarea s-o văd pe regină, nu azi 
dimineaţă, ci ieri. 

— Şi ţi-a vorbit de închipuirile ei, nu-i aşa? 

— Sire, sunt trei zile de când regina Caterina nu mi-a făcut 
cinstea să-mi vorbească, şi ce mi-a spus atunci n-avea nici o 
legătură cu teama pe care am mărturisit-o Maiestăţii 
Voastre... De altfel, urmă marele şambelan puţin jignit de 
faptul că regele părea încredinţat că, în această 
împrejurare, el nu era decât ecoul altei persoane, regele 
este stăpânul şi va face cum îi va fi pe plac. 

— Ştii, reluă regele, vrei să-ţi spun de ce ţi-e frică? Fiindcă 
nu eşti mareşal decât pe cuvântul meu şi brevetul n-a fost 
încă semnat. Dar poţi fi liniştit, Vieilleville; în afară de cazul 
că aş fi ucis pe loc, vei avea brevetul. Dacă nu-l pot semna 


cu numele meu întreg, îl voi semna cu inițiala şi este acelaşi 
lucru. 

— Deoarece Maiestatea Voastră priveşte astfel lucrurile, 
nu-mi mai rămâne decât să-i cer iertare de cele ce-am 
îndrăznit să-i spun... Totuşi, dacă i s-ar întâmpla regelui o 
nenorocire, să fie regele bine încredinţat că nu-mi va părea 
rău de brevetul meu, ci de nenorocirea ce i s-ar întâmpla. 

Şi îi puse coiful de fier pe cap. 

În momentul acela intră amiralul Coligny. 

Era în armură, fără de coif, pe care un paj îl ducea în urma 
lui. 

— Vă rog să mă iertaţi, Sire, spuse el; dar mă tem să nu se 
fi schimbat ceva în programul acestei ultime zile: se 
vorbeşte de o luptă generală cu care s-ar isprăvi întrecerile. 
Aş dori să ştiu de-i adevărat zvonul, căci în cazul când ar 
avea loc o luptă generală, aş avea de spus câteva vorbe 
importante Maiestăţii Voastre în legătură cu asta. 

— Nu, răspunse regele, nu va fi o luptă generală, spune-mi 
totuşi ceea ce voiai să-mi spui, dragă amirale, în cazul când 
ar fi fost o luptă generală. 

— Sire, reluă Coligny, regele să-mi ierte o întrebare care 
jur că nu-mi este dictată de o simplă curiozitate... Cu cine a 
hotărât regele să se întreacă? 

— A! Dragă amirale, nu-i nici o taină şi se vede că eşti 
foarte cufundat în problemele dumitale teologice ca să nu 
ştii asta! Alerg întâi contra domnului de Guise, apoi contra 
domnului de Nemours şi la sfârşit contra domnului de 
Ferarra. 

— Şi Maiestatea Sa nu mai face altă alergare? 

— Nu, cel puţin aşa cred. 

Amiralul se înclină. 

— Atunci, spuse el, să-mi îngăduie regele să mă socot 
fericit şi satisfăcut de cele aflate; asta-i tot ce doream să 
ştiu. 

— Ei, dragă amirale, zise râzând regele, văd că-ţi 
trebuieşte tare puţin pentru a te simţi fericit şi satisfăcut! 


Se adresă apoi lui Vieilleville. 

— Haide, haide, spuse el, pune să sune trâmbiţele, 
Veilleville; tare mă tem c-am întârziat. 

Trâmbiţele sunară şi întrecerea începu. 

După cum spusese regele, lupta o deschise el şi domnul de 
Guise. A fost o întrecere minunată. Cei doi cavaleri îşi 
arătară întreaga lor măiestrie; totuşi, la a treia întâlnire, 
lovitura regelui fu atât de năpraznică încât domnul de Guise 
scăpă picioarele din scări şi se văzu silit să se agaţe de 
oblânc ca să nu cadă. 

Tot triumful îi reveni regelui, deşi mulţi pretindeau că nu 
domnul de Guise era de vină, ci calul său care era 
năbădăios, adică nărăvaş. 

După desfăşurarea celor trei curse, veni rândul lui Iacob 
de Savoia. Regele puse să i se mai strângă chingile calului şi 
îşi alese singur, cu multă grijă, lancea. 

Am mai vorbit despre îndemânarea, forţa şi mai ales faima 
domnului de Nemours la acel joc războinic. 

Îşi dovedi renumele, dar nici regele nu pierdu nimic din 
faima sa. La a treia întâlnire, calul lui Iacob de Savoia căzu 
şi cum în faţa lui, cal şi călăreț rămăseseră picioare, 
judecătorii de câmp îl declarară pe rege învingător. 

În sfârşit, trâmbiţele dădură semnalul ultimei întreceri. 
După cum am spus, regele trebuia să se măsoare cu ducele 
de Ferarra. 

Cu toate că era foarte priceput în acest soi de jocuri, 
Alphonse d'Este, care avea să-şi ruineze ducatul cu serbări, 
turniruri şi parade de cavalerie, nu era un adversar care să- 
l îngrijoreze pe Henric al II-lea. Regina Caterina, ce 
urmărea întrecerile cu o sinceră îngrijorare, începea să se 
mai liniştească puţin. 

Astrele îi vestiseră că dacă va trece ziua de 30 iunie, nu 
mai avea de ce se teme pentru soţul ei şi dacă în ziua aceea 
nu se mai întâmpla nici un accident, Henric va domni multe 
şi fericite zile ca rege al Franţei. 


Trompeţii sunară; ducele de Ferarra şi regele dădură cele 
trei asalturi. La ultima cursă, Alphonse scăpă amândouă 
scările, pe când regele rămase neclintit. 

Regele era deci învingătorul. 

— Dar asta nu-i era de ajuns; încă nu bătuse ora patru 
după amiază, aplauzele îl exaltaseră şi-i părea rău să 
părăsească arena. 

— Ei! Pe toţi dracii! Rosti el pe când judecătorii de câmp 
strigau că totul se sfârşise, ar însemna să-mi câştig prea 
uşor titlul de învingător! 

Şi zărindu-l pe Montgomery care în armură completă, dar 
fără coif, se afla în bastionul atacanţilor, îi strigă: 

— Hei! Montgomery, domnul de Guise mi-a spus că în 
alergarea de ieri era cât pe ce să-l răstorni de pe cal şi că n- 
a văzut niciodată un concurent mai vajnic ca tine. Ascultă, 
cât timp mă duc să beau o cupă de vin ca să mă răcoresc, 
pune-ţi repede coiful şi vom rupe o lance în cinstea 
doamnelor. 

— Sire, zise Montgomery, aş primi cu cea mai mare 
plăcere onoarea pe care binevoieşte să mi-o facă regele, 
dar nu mai sunt lănci pe aici, atât de multe s-au folosit! 

— Dacă nu mai sunt lănci în partea voastră, Montgomery, îi 
răspunse regele, au mai rămas în partea mea şi am să-ţi 
trimet trei, ca să ai de unde alege. 

Şi, întorcându-se către scutierul său: 

— Hola: France, zise el, trei lănci din cele mai solide 
pentru domnul de Montgomery. 

Descălecă apoi, intră în bastionul său, puse să i se scoată 
coiful şi ceru de băut. 

În acel moment, cum sta cu cupa în mână, intră domnul de 
Savoia. 

— O cupă pentru domnul de Savoia! Porunci regele vreau 
să bea cu mine, el în sănătatea doamnei Margareta şi eu în 
sănătatea doamnei mele. 

— Sire, spuse Emmanuel, sunt foarte încântat să vă 
îndeplinesc dorinţa, dar daţi-mi voie mai întâi să vă comunic 


un mesaj. 

— Spune, îl îndemnă regele surescitat de plăcere, te 
ascult. 

— Vin din partea reginei Caterina, sire, pentru a vă ruga 
să nu mai alergaţi. Totul s-a terminat cu bine; ar dori din 
suflet ca Maiestatea Sa să se oprească aici. 

— Eh! Făcu regele, n-ai auzit, cumnate, că l-am provocat 
pe domnul de Montgomery şi că i-am trimes lănci, să 
aleagă? Spune-i reginei că voi alerga de astă dată de dragul 
ei şi că după această cursă totul se va sfârşi. 

— Sire... Insistă ducele. 

— O cupă! O cupă pentru domnul de Savoia! Şi pentru 
închinarea care o va face surorii mele, îi voi înapoia 
marchizatul de Saluces... Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu! Nu încercaţi să mă opriţi de a rupe această 
ultimă lance! 

— Totuşi nu o veţi rupe, Sire! Se auzi o voce în spatele lui 
Henric. 

Regele întoarse capul şi îl recunoscu pe conetabil. 

— A! Tu eşti, urs bătrân! Ce treabă ai tu aici, sau poate că 
ţi-e sete? Locul tău este în arenă. 

— Regele se înşeală, îi răspunse Montmorency; locul meu 
era în arenă atâta timp cât arena era deschisă. Dar arena 
este închisă, aşa că nu mai sunt judecător de câmp. 

— Închisă? Exclamă regele. Nicidecum! Mai am de rupt o 
lance. 

— Sire, regina Caterina... 

— A! Şi tu vii din partea ei! 

— Sire, te roagă stăruitor... 

— O cupă! O cupă pentru conetabil! Îl întrerupse regele. 

Conetabilul luă cupa bombănind. 

— Sire, zise el, după ce am negociat o asemenea pace, mă 
credeam un ambasador de oarecare valoare; dar 
Maiestatea Voastră îmi arată că am avut o părere prea bună 
despre mine şi că trebuie să mă întorc la şcoală. 


— Haide, duce! Rosti regele; haide, conetabile! Să bem 
fiecare pentru doamna noastră! Dumneata cumnate în 
sănătatea Margaretei, mărgăritarul mărgăritarelor: 
dumneata conetabile pentru doamna de Valentinois, 
frumoasa frumoaselor şi eu pentru regina Caterina... Duce, 
şi dumneata conetabile, îi veţi spune că am băut această 
cupă în sănătatea ei şi că voi alerga pentru ultima oară, în 
onoarea ei. 

Împotriva unei asemenea îndărătnicii nu se putea lupta. 
Cei doi trimişi se înclinară şi ieşiră. 

— Hai, hai, Vieilleville, strigă Henric, coiful meu! 

Dar în loc de Vieilleville intră Coligny. 

— Sire, spuse el, sunt iarăşi eu... Cer iertare Maiestăţii 
Voastre! 

— Eşti iertat, amirale... Şi uite, pentru că ai intrat 
dumneata, fâ-mi un serviciu: prinde-mi catarama coifului. 

— Sire, mai întâi, un cuvânt... 

— Nu, te rog, dragă amirale... După! 

— După, sire, va fi prea târziu pentru ceea ceamavă 
spune. 

— Spune atunci, şi cât mai repede cu putinţă. 

— Sire, nu alergaţi în contra domnului de Montgomery. 

— A! Şi dumneata! Exclamă regele. În calitatea dumitale 
de parpaillot 435) n-ar trebui totuşi să fii superstiţios; aşa 
ceva i se potriveşte reginei care este catolică şi pe 
deasupra, florentină. 

— Sire, ascultaţi-mă, reluă cu gravitate Coligny. Cu atât 
mai serios este ceea ce am a vă spune cu cât sfatul vine de 
la un mare împărat, acum mort. 

— Aha! Este sfatul împăratului Carol-Quintul pe care ai 
uitat să mi-l spui când te-ai întors de la Bruxelles? 

— Regele se înşeală; i-am dat sfatul acela, dar indirect, 
îndemnându-l să-l trimită pe domnul de Montgomery în 
Scoţia. 

— A! E-adevărat, sfatul venea de la dumneata... Da, a fost 
şi mi-a făcut bune servicii acolo. 


— Ştiu asta, sire; dar poate nu v-aţi întrebat pentru ce v- 
am sfătuit să-l trimiteţi pe domnul de Montgomery în 
Scoţia? 

— Într-adevăr, nu ştiu. 

— Ei bine, fiindcă împăratul Carol-Quintul aflase de la 
astrologul său că domnul de Montgomery are între 
sprâncene un semn ce arată că într-o zi va curma viaţa unui 
prinţ purtând floarea de crin. 

— Aş! 

— Prea slăvitul împărat Carol-Quintul mă însărcinase să 
previn pe Maiestatea Voastră de acest horoscop; dar cum îl 
socoteam pe domnul de Montgomery drept unul dintre 
slujitorii noştri cei mai devotați, cum nu aveam nici o 
îndoială că de era fatal unui prinţ ce poartă floarea de crin, 
asta nu putea fi decât fără de voie; cum mă temeam că 
dezvăluirea acestei preziceri ar dăuna bunăvoinţei ce i-o 
purtaţi, m-am mulţumit doar să dau regelui sfatul de a 
trimite pe căpitanul gărzii sale scoțiene în ajutorul regentei 
Scoției. Chiar şi astăzi, sire, când am crezut că va fi o luptă 
generală, am venit la Maiestatea Voastră să mă informez, 
pentru ca în caz că ar avea loc lupta generală - să-l 
îndepărtez pe domnul de Montgomery, sau să veghez, cum 
am făcut ultima oară ca el să nu întâlnească pe Maiestatea 
Voastră. N-a avut loc lupta generală, aşa că n-am avut nimic 
de făcut, nimic de spus. Dar acum, după terminarea 
întrecerilor, când, datorită parcă unei fatalităţi, regele îl 
provoacă pe domnul de Montgomery, mă adresez regelui şi 
în speranţa de a împiedica această întrecere, îi spun: Sire 
împăratul Carol-Quintul mi-a spus chiar mie cele ce-am avut 
cinstea să vă repet cu privire la contele de Lorges! Sire, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu luptaţi contra domnului de 
Montgomery! Domnul de Montgomery e sortit să fie nefast 
unui prinţ ce poartă floarea de crin şi, dintre toţi prinții 
floarei de crin, regele este cel mai mare! 

Henric rămase o clipă gânditor, apoi, punând mâna pe 
umărul lui Coligny: 


— Amirale, îi răspunse el, dacă mi-ai fi spus azi dimineaţă 
ceea ce mi-ai spus acum, probabil că nu l-aş fi provocat pe 
domnul de Montgomery; dar în momentul de faţă, 
provocarea fiind făcută, aş avea aerul că dau înapoi de 
frică. Ori, Dumnezeu mi-e martor că nu mă tem de nimic pe 
lumea asta! Totuşi îţi mulţumesc, domnule amiral; dar chiar 
de mi s-ar întâmpla o nenorocire, este prea târziu, voi rupe 
această lance! 

— Sire, zise unul din scutieri intrând pe când se rosteau 
acele vorbe, domnul conte de Montgomery, după porunca 
voastră s-a înarmat şi aşteaptă bunul plac al regelui. 

— Bine, prietene; bunul plac al regelui este să-mi închizi 
catarama coifului şi să sune trompetele. 

Dar porunca regelui se îndeplini numai pe jumătate. 
Scutierul îi încheie coiful, însă muzicanţii, crezând că 
întrecerea s-a sfârşit, plecaseră din balconul ce le servea 
drept estradă. 

I se anunţă regelui încurcătura, spunându-i-se că 
muzicanţii erau încă destul de aproape pentru a fi chemaţi, 
dar că asta ar cere vreun sfert de oră. 

— Asta-i prea mult... Zise regele... Vom alerga fără 
fanfare, şi gata! 

Apoi încălecă şi ieşi din bastion strigând: 

— Ei, domnule de Montgomery, eşti gata? 

— Da, sire, răspunse contele ieşind şi el din bastionul opus. 

— Domnilor, se adresă regele judecătorilor de câmp, după 
cum vedeţi n-aşteptăm decât învoirea dumneavoastră. 

— Laissez aller! Spuseră domnul de Savoia şi conetabilul. 

Şi în cea mai adâncă şi mai sinistră tăcere, cei doi luptători 
avântându-se, se întâlniră în mijlocul arenei şi îşi sfărâmară 
lăncile unul de celălalt. 

Deodată, spre marea uimire a spectatorilor, se văzu cum 
regele scapă picioarele din scări şi, dând drumul frâului, 
cuprinde cu mâinile gâtul calului ce-şi opri cursa, pe când 
Montgomery împietrit parcă de groază zvârlea jos bucata 
de lance ce-i rămăsese în mână. 


În acelaşi timp, domnii de Vieilleville şi de Boissy, care 
bănuiau după atitudinea regelui că se întâmplase ceva 
extraordinar, săriră peste barieră şi apucară calul de zăbală 
strigând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat, Sire? 

— S-a întâmplat, bolborosi regele, că ai avut dreptate, 
dragă Vieilleville, să te împotriveşti acestei blestemate 
curse...! 

— Atunci, sunteţi rănit, sire? Întrebă foarte îngrijorat 
marele şambelan. 

— Cred că sunt un om mort! Murmură regele cu o voce 
atât de stinsă, încât numai acei care-l purtau îl auziră. 

Într-adevăr, ciompul lăncii lui Montgomery, alunecând de-a 
lungul armurii regelui, îi ridicase viziera şi o aşchie de lemn 
spărgându-i ochiul, îi pătrunsese până în creier. 

Apoi, adunându-şi toate puterile într-un ultim strigăt: 

— Să nu se ia nici o măsură împotriva domnului de 
Montgomery, rosti regele; n-are nici o vină... 

Un strigăt lung de groază se ridică din tribunele 
spectatorilor şi cu toţii se împrăştiară în dezordine, de 
parcă trăsnetul căzuse în mijlocul lor, fugind fiecare încotro 
vedea cu ochii şi strigând: 

— Regele a murit!... Regele a murit...! 

XIV. PE PATUL DE MOARIE. 

Între timp domnii de Boissy şi de Vieilleville îl duseseră pe 
rege în camera lui, punându-l îmbrăcat în armură pe pat. 

Nu-i puteau scoate coiful, căci aşchia de lemn rămăsese în 
rană, capătul ieşindu-i de vreo două, trei degete afară. 

Chirurgii prezenţi la turnir sosiră grabnic. Erau cinci, dar 
niciunul nu îndrăzni să-şi ia răspunderea de a scoate aşchia 
de lance din rană şi cu toate că regina Caterina, delfinul şi 
prinţesele - singurii care fuseseră admişi în camera regelui 
- îi rugau stăruitor să-i dea un ajutor rănitului, ei se uitau 
unii la alţii şi clătinând din cap, spuneau: 

— Să fie chemat cât mai repede maestrul Ambroise Pare, 
căci fără el nu încercăm nimic. 


— Să fie găsit maestrul Ambroise Pare, oriunde ar fi! Zise 
regina. 

Şi într-o clipă, slujitorii, pajii şi scutierii se repeziră în 
toate direcţiile, informându-se peste tot unde era o 
speranţă de-a da de urma celebrului chirurg. 

La acea epocă, maestrul Ambroise Pare, ajunsese într- 
adevăr la apogeul faimei sale. După ce îl urmase în Italia pe 
Rene de Montejean, colonel de infanterie, se întorsese în 
Franţa, îşi luase diploma la colegiul Saint-Edme, fusese 
numit starostele corporației chirurgilor şi de şapte ani, 
făcea serviciu la rege ca chirurg şef. 

Îl găsiră în hambarul unui biet ţiglar care căzuse de pe un 
acoperiş şi-şi rupsese piciorul. 

Strigătele „Iată-l pe maestrul Ambroise Pare! Iată-l că 
vine!” vestiră sosirea lui. 

Apoi în prag apăru un om de vreo patruzeci şi cinci, 
patruzeci şi şase de ani, cu mers impozant, frunte înclinată 
şi ochi visători. 

Zărindu-l, toţi se dădură în lături pentru a-i deschide calea 
până la patul rănitului. 

— Uitaţi-vă, maestre, îi spuseră medicii. 

Şi toţi ochii se aţintiră asupra acelui om socotit singurul 
din Franţa în stare să salveze viaţa regelui, dacă viaţa 
regelui putea fi salvată. 

Am spus din Franţa, căci exista în afara Franţei un om cu 
un renume mai mare decât al lui Ambroise Pare şi pe care 
chiar el îl numea cu plăcere maestrul său. 

Omul acela era Andre Vesale, chirurgul lui Filip al II-lea. 

Toate privirile aţintite asupra lui Ambroise Pare îl întrebau, 
mai expresiv chiar decât cuvintele, ce era de temut ori de 
sperat. 

A fost cu neputinţă să se citească ceva pe fruntea vestitului 
practician; se putu observa doar că la vederea rănii, chipul 
îi pălise puţin. 

— Ah! Maestre Ambroise! Exclamă Caterina de Medici, nu 
uita că încredinţez în mâinile dumitale pe regele Franţei! 


Ambroise Pare întinsese deja braţul spre Henric; la aceste 
vorbe îl lăsă să cadă. 

— Doamnă, rosti el, în starea în care se află regescul 
vostru soţ, adevăratul rege al Franţei nu este el, ci urmaşul 
său. Cer îngăduinţa de a-l trata, cum aş trata pe cel din 
urmă soldat din armată, căci este singura şansă pe care o 
am de a-l salva. 

— Există deci o şansă, maestre Ambroise? Întrebă regina. 

— Nu spun asta, doamnă, replică chirurgul. 

— Fă tot ce se poate, maestre! Urmă Caterina. Se ştie că 
eşti cel mai priceput om din ţară. 

Ambroise nu răspunse la compliment; sprijinindu-şi mâna 
stângă de partea de sus a coifului, apucă cu dreapta aşchia 
rămasă în rană şi cu o mişcare tot atât de sigură, de parcă 
ar fi operat, cum spusese el, pe ultimul soldat din armată, 
smulse ţandăra din rană. 

O înfiorare străbătu trupul lui Henric care scoase un 
suspin. 

— Acum, zise Ambroise, scoateţi armura şi coiful regelui, şi 
cât mai încetişor cu putinţă. 

Domnul de Vieilleville puse mâna pe coiful regelui, dar 
tremura aşa de tare încât chirurgul îl opri. 

— Lasă-mă pe mine, zise el; sunt singurul a cărui mână n- 
are dreptul să tremure. 

Şi aşezând capul regelui pe braţul lui stâng, îi desfăcu 
încet şi sigur, fără nici o smucitură, coiful. 

Odată coiful scos, restul armurii nu mai era o problemă 
atât de grea. 

Dezbrăcarea întreagă a trupului se sfârşi fără ca rănitul să 
fi făcut vreo mişcare. Pentru moment, era complet 
paralizat. 

După ce-l culcară pe rege, Ambroise Pare se apucă să-i 
facă pansamentul. 

Examinarea aşchiei pe care o aşezase cu multă grijă pe o 
masă de lângă patul regal îi arătase că acel corp străin 
intrase aproape de trei degete în cap iar resturile rămase în 


jurul lemnului că pătrunseseră până la membranele 
creierului. 

Ambroise Pare mai întâi curăţi rana, cu o spatulă îi desfăcu 
delicat marginile şi cu un stilet de argint o sondă. 

Aşa cum bănuise după bucăţica de lance ce-o scosese, 
rana era groaznică! 

Aplică apoi pe marginile rănii cărbune pisat ce se folosea 
pe vremea aceea în loc de scamă; după asta puse pe ochio 
compresă cu apă foarte rece, ce trebuia schimbată din sfert 
în sfert de oră. 

La contactul cu apa, obrazul regelui se contractă, dovadă 
că sensibilitatea nu dispăruse cu totul. 

Chirurgul păru oarecum bucuros văzând acea contracție 
nervoasă, apoi întorcându-se către familia regală în lacrimi, 
i se adresă reginei: 

— Doamnă, n-aş putea încă să mă pronunţ dacă va evolua 
spre bine sau spre rău, dar pot spune cu siguranţă 
Maiestăţii Voastre că nu este pericol de moarte pentru 
moment. Aşa că v-aşi sfătui să vă retrageţi pentru a vă 
odihni puţin şi a mai lăsa o clipă de alinare durerii. Cât 
despre mine, începând din clipa asta şi până în cea a morţii, 
ori a însănătoşirii regelui, nu voi mai părăsi căpătâiul 
patului său. 

Caterina se apropie de rănit, aplecându-se pentru a-i 
săruta mâna, dar când i-o sărută îi şi trase din deget 
faimosul inel pe care mai reuşise o dată doamna de 
Nemours să i-l sustragă regelui şi de care, se spunea, era 
legată taina acelei lungi dragoste a lui Henric pentru Diana. 

Ca şi cum ar fi simţit că i se smulge cu violenţă un 
sentiment din inimă, rănitul tresări la fel ca atunci când i se 
smulsese ţandăra de lance din rană. 

Ambroise Pare se apropie repede. 

— lertaţi-mă, doamnă, rosti el, ce i-aţi făcut regelui? 

— Nimic, domnule, zise Caterina strângând în pumn 
inelul; poate că din adâncul leşinului regele să mă fi 
recunoscut. 


După Caterina, delfinul, apoi ceilalţi prinți şi prințese 
plecară pe rând. 

leşind din camera regelui, Caterina îl întâlni pe domnul de 
Vieilleville care se dusese să-şi schimbe cămaşa, plină de 
sângele regelui. 

— Unde te duci, domnule de Vieilleville? Îl întrebă regina. 

— Sunt mare şambelan, doamnă, răspunse domnul de 
Vieilleville şi datoria mea este să nu părăsesc nici o clipă pe 
Maiestiatea Sa. 

— Datoria dumitale se potriveşte cu dorinţa mea, domnule 
de Vieilleville... Ştii că întotdeauna te-am socotit un bun 
prieten? 

Domnul de Vieilleville făcu o plecăciune. Deşi la acea 
epocă Caterina îşi trata mai puţin rău pe bunii ei prieteni 
decât mai târziu, totuşi cel căruia îi dădea acest titlu nu 
primi fără oarecare nelinişte favoarea. 

— Doamnă, zise el, mulţumesc foarte mult Maiestăţii 
Voastre pentru stima ce mi-o arată şi voi face tot ce-i cu 
putinţă pentru a nu o dezamăgi. 

— Pentru asta n-ai de făcut decât un singur lucru, domnule 
conte, şi un lucru foarte uşor: s-o împiedici pe doamna de 
Valentinois şi pe vreunul dintre ai conetabilului să ajungă 
până la rege. 

— Totuşi, doamnă, spuse Vieilleville, destul de încurcat de 
însărcinarea aceea ce-i întărea poziţia, este adevărat, dacă 
regele murea, dar care îl punea în mare cumpănă în caz de 
însănătoşire - dacă doamna ducesă de Valentinois stăruie să 
intre...? 

— Îi vei spune, dragă conte, că atâta timp cât regele 
Henric de Valois este fără cunoştinţă, domneşte în locul său 
regina Caterina de Medici şi că regina Caterina de Medici 
nu vrea să intre curtezana Diana de Poitiers în camera 
soţului ei pe moarte! 

— Drace! Drace! Făcu Vieilleville frecându-şi urechea, 
vedeţi că există, se zice, un anumit inel... 


— Te înşeli, domnule de Vieilleville, îl întrerupse regina; 
inelul acela nu mai există sau, mai degrabă, iată-l... L-am 
scos din degetul soţului nostru prea iubit, pentru a putea - 
dacă Maiestatea Sa, ferească Dumnezeu! Şi-ar da duhul - 
să pun pecetea inelului său pe brevetul dumitale de mareşal 
al Franţei, care ştii bine că nu este încă semnat. 

— Doamnă, reluă Vieilleville liniştit la vederea inelului şi 
totodată de făgăduiala Caterinei, precum aţi spus, sunteţi 
regina şi ca atare, poruncile Voastre vor fi împlinite. 

— A! Ştiam eu bine, zise Caterina, că-mi eşti prieten, 
dragă Vieilleville! 

Şi se îndepărtă ducând fără îndoială în inima ei prea 
copleşită până la sfârşit, un profund dispreţ pentru speța 
umană. 

Patru zile rămase regele neclintit şi fără simţire; în timpul 
acelor patru zile doamna de Valentinois se prezentă de mai 
multe ori, dar de fiecare dată intrarea i se refuză în mod 
categoric. 

Unii prieteni o sfătuiau să plece din palatul Iournelles şi să 
aştepte evenimentele în apartamentul ei de la Luvru, sau 
chiar în castelul ei Anet, dându-i a înţelege că dacă se 
încăpăţâna să rămână i se putea întâmpla vreo nenorocire. 

Dar ea răspundea mereu că locul ei era acolo unde se afla 
regele şi că atâta timp cât regele va mai avea un suflu de 
viaţă, era pe deplin liniştită; nici chiar cei mai înverşunaţi 
duşmani n-ar îndrăzni să atenteze la viaţa ei, ori măcar la 
libertatea ei. 

A treia zi, seara - adică la vreo şaptezeci şi două de ore 
după accident - un om plin de praf descăleca de pe un cal 
înspumat şi asudat la poarta palatului Tournelles, spunând 
că venea din partea regelui Filip şi cerând să-l vadă pe 
regele Henric, dacă se mai afla în viaţă. 

Se ştie ce ordine fuseseră date şi cu câtă străşnicie era 
păzită intrarea în camera regelui. 

— Ce nume trebuie să anunţăm Maiestăţii Sale regina? 
Întrebă uşierul de serviciu, care răspundea cu capul faţă de 


domnul de Vieilleville de orice persoană ce deschidea uşa. 

— Nu reginei trebuie să-i anunţi numele meu, răspunse 
necunoscutul, ci învățatului meu confrate Ambroise Pare... 
Mă numesc Andre Vesale. 

Uşierul intră în camera regelui ce se afla tot în nesimţire şi 
în aparenţă lipsit de viaţă şi, apropiindu-se de Ambroise 
Pare ce ţinea în mână un cap omenesc de curând tăiat 
cercetând în interiorul creierului tainele încă necunoscute 
ale inteligenţei şi vieţii umane, îi comunică numele auzit cu 
o clipă înainte. 

Ambroise Pare îl puse să-i mai repete încă odată numele, 
apoi sigur că nu se înşelase scoase o exclamaţie de bucurie. 
— A! Domnilor, veste bună!... Dacă regele poate fi salvat 

de ştiinţa omenească, un singur om este în stare să 
săvârşească asemenea miracol... Domnilor, mulţumiţi Celui- 
de-Sus; omul acela este aici! 

Şi deschizând repede uşa: 

— Intră, intră, zise el, dumneata care eşti acum singurul şi 
adevăratul rege aici! 

— Domnule conte, se adresă el apoi domnului de 
Vieilleville, fiţi bun şi anunţaţi pe regină că ilustrul Andre 
Vesale se află lângă augustul ei soţ. 

Domnul de Vieilleville, bucuros să ducă reginei iluzia unei 
veşti bune, ieşi în grabă din apartament, în pragul căruia se 
ivise, după cum am mai spus, un om de vreo patruzeci şi 
şase de ani, de statură mijlocie, cu privirea vioaie şi 
inteligentă, oacheş la piele şi cu părul şi barba creţe. 

Omul acela era într-adevăr Andre Vesale pe care regele 
Filip al II-lea, vestit de un curier al ducelui de Savoia despre 
accidentul întâmplat socrului său, îl trimisese grabnic în 
ajutorul rănitului. 

Curierul găsise pe regele Spaniei la Cambray şi cum 
medicul său Andre Vesale îl însoțea în acel moment, vestitul 
anatomist reuşise să ajungă la căpătâiul muribundului la 
sfârşitul zilei a treia. 


Se ştie de ce mare renume se bucura în vremea aceea 
Andre Vesale; nu este de mirare deci că avusese asemenea 
primire din partea unui om atât de conştiincios şi de modest 
cum era colegul său Ambroise Pare, cu mult superior lui 
Vesale în practica manuală, mult mai priceput ca el să 
scoată un glonţ sau să taie un membru, dar cu mult inferior 
în teorie şi mai cu seamă în tot ce avea legătură cu ştiinţa 
anatomiei. 

E drept că medicul din Brabant studiase cu pasiune 
anatomia o viaţă întreagă. Într-o epocă în care dogmele 
religioase socoteau sacru cadavrul uman şi se împotriveau 
să se caute chiar şi în moarte tainele vieţii, el se expusese 
urei fanaticilor ca să ajute ştiinţa ce bâjbâia în întunericul 
ignoranței, cercând să facă câţiva paşi înainte. 

Vesale studie mai întâi la Montpellier. Din anul 1376, 
doctorii acestei şcoli obţinuseră de la Ludovic de Anjou 
aprobarea, care le-a fost îngăduită apoi şi de Carol cel Rău, 
regele Navarrei, şi apoi de Carol al VI-lea, regele Franţei, 
de a lua în fiecere an cadavrul unui criminal executat 
pentru disecţie. 

Vesale studie acolo în 1532; avea atunci optsprezece ani; 
apoi veni la Paris. 

Acolo, cutezanţa cu care înfrunta pericolele inevitabile 
meseriei de hoţ de cadavre îi crease o adevărată faimă. 
Noaptea era văzut scormonind cimitirele sau adunând de 
sub spânzurători leşuri adesea în putrefacție pentru care se 
lupta cu câinii şi cu corbii. 

După trei ani petrecuţi în asemenea muncă lugubră Vesale 
obţinu catedra de la Louvain şi i se dădu voie să facă 
demonstraţii anatomice la care i-a fost de mare folos pentru 
studiul oaselor un schelet întreg pe care îl avea. 

Acel schelet trezi bănuieli magistraţilor. Chemat înaintea 
lor, Vesale a fost interogat prin ce împrejurare ajunsese 
scheletul în mâinile lui. 

— L-am adus de la Paris, zise Vesale. 


Vestitul anatomist minţea; nu socotea însă un păcat 
minciuna pusă în serviciul umanităţii. 

Cum îşi procurase Vesale scheletul? 

lată cum. 

Într-o zi, pe când hoinărea cu un prieten numit Gemma, pe 
terenul rezervat execuțiilor şi care se afla cam la un sfert 
de leghe de Louvain, Vesale văzuse un cadavru ciugulit de 
păsările de pradă şi din care nu mai rămăsese aproape 
decât scheletul. Acele oseminte strălucind de albeaţă 
atraseră privirile sublimului profanator care se hotări să-şi 
însuşească carcasa umană. Extremităţile inferioare se 
desfăcură destul de uşor; dar de teamă ca vertebrele 
gâtului rupte de greutatea călăului, care, după cum se ştie 
îşi da drumul de pe spânzurătoare pe umerii osânditului, nu 
vor putea susţine trupul, un lanţ îi fusese petrecut pe după 
mijloc şi legat de spânzurătoare. 

Trebuiră să amâne pe noapte restul furtişagului. Ciolanele 
picioarelor şi ale pulpelor fură desfăcute şi ascunse; apoi, la 
venirea nopţii, la ora când doar bufniţele şi vrăjitoarele se 
credea că ar mai bântui acele triste paragini, Vesale se 
întoarse fără prietenul său, care nu avusese curajul să-l 
întovărăşească şi numai cu ajutorul mâinilor izbuti să scoată 
scheletul din lanţ. 

În trei nopţi, diferitele fragmente din ceea ce fusese un om 
viu, ce gândise, iubise şi suferise la fel ca şi cel care punea 
stăpânire pe rămăşiţele lui, fură aduse în oraş; alte trei 
nopţi fură de ajuns pentru a le spăla, a le îmbina şi a le fixa 
cu sârme. 

lată cum îşi procurase Andre Vesale scheletul ce stârnise 
indignarea magistraţilor din Louvain şi pe care el susţinea 
că-l avea de la Paris. 

Apoi urmă războiul din Italia, dintre Carol-Quintul şi 
Francisc I. Vesale însoţi oştile spaniole după cum confratele 
lui, Ambroise Pare, însoțea armatele franceze. Numai de 
două ori - odată la Montpellier, odată la Paris - avusese 
prilejul să asiste la disecarea unor cadavre omeneşti 


neintrate încă în putrefacție, dar pe câmpul de luptă, mai 
liber, se dedică cu un fel de frenezie, deşi tot în mod 
clandestin, studiilor sale anatomice, imortalizate de penelul 
lui Rembrandt. 

Atunci Vesale a îndrăznit, pe baza multor autopsii făcute în 
public sau în cabinetul său, să-l corecteze pe Gallier care, 
deoarece nu practicase autopsii decât pe animale, era plin 
de greşeli. 

A făcut mai mult: a publicat şi a prezentat prinţului don 
Filip un Manual de Anatomie care nu era decât 
introducerea unei mari lucrări pe care intenţiona s-o 
publice mai târziu. 

Dar din clipa aceea, profesorii, rivalii lui şi prin urmare 
duşmanii lui, găsind de ce se agăța, atacară cartea 
acuzând-o de sacrilegiu şi făcură o asemenea zarvă, de la 
Veneţia până la Toledo, încât chiar şi Carol-Quintul se sperie 
de scandal şi dădu lucrarea teologilor universităţii din 
Salamanca, pentru a decide dacă au voie catolicii să 
deschidă trupuri omeneşti. 

Din fericire, călugării răspunseră prin următoarea 
hotărâre, mai înţeleaptă decât cele formulate de obicei de 
ordinele religioase: „Este folositor şi prin urmare îngăduit.” 

Văzând că faptele date la iveală nu sunt suficiente pentru 
a-l condamna pe Vesale, recurseră la calomnie. 

Se răspândi zvonul că Vesale, nerăbdător să studieze 
boala de care murise un gentilom spaniol, îi deschisese 
trupul înainte ca acesta să-şi fi dat sufletul. Moştenitorii 
mortului, se spunea, forţaseră uşa dormitorului unde se 
încuiase Vesale cu cadavrul şi ajunseseră la timp pentru a 
constata că inima, dată la iveală, încă mai palpita. 

E adevărat că nu se spunea numele gentilomului; e 
adevărat că moştenitorii interesaţi să facă un proces 
rămâneau în umbră şi muţi; dar tocmai din pricină că 
acuzaţia era lipsită de dovezi, a fost acceptată fără 
cercetare, şi rămase un fapt câştigat de duşmanii lui Vesale, 
că deschisese un om încă viu. 


De data asta scandalul luă asemenea proporţii, că numai 
încăpăţânarea lui Filip al II-lea - termenul nu este exagerat 
- a fost în stare să-l salveze pe Vesale nu de un proces 
public ci de vreo capcană în care ar fi căzut victimă furiei 
mulţimii ce-l socoteau un păgân şi un blestemat. 

Dar vai! Filip se plictisi mai târziu să-l ocrotească pe 
genialul martir. Vesale, silit să părăsească Franţa, Italia şi 
Spania, făcu un pelerinaj la mormântul lui Isus Hristos, şi la 
întoarcerea din locurile sfinte, aruncat de o furtună pe 
țărmul insulei Zante, muri acolo de mizerie şi foame! 

Însă, la epoca în care am ajuns, puternicul braţ ce-l 
ocrotea nu obosise încă şi regele Spaniei convins de geniul 
medicului său, îl trimitea, cum am spus, socrului său Henric 
al II-lea. 

XV. POLITICA FLORENTINĂ. 

Andre Vesale se apropie de rănit, îl examină, ceru 
informaţii lui Ambroise Pare despre tratamentul urmat, îl 
aprobă întru totul şi după ce se lămuri, ceru să vadă aşchia 
de lemn scoasă din ochiul regelui de iscusitul chirurg. 

Ambroise Pare trăsese pe ţandăra de lemn o linie care 
arăta până unde pătrunsese. 

Vesale întrebă în ce sens pătrunsese: orizontal, diagonal 
sau oblic. 

Ambroise Pare răspunse că intrase oblic şi luând capul pe 
care tocmai îl studia, îi înfipse în ochi aşchia până în locul 
unde pătrunsese într-al lui Henric al II-lea, dând bucăţelei 
de lemn direcţia precisă pe care şi-o amintea că o avusese 
înainte de a fi scoasă din rană. 

— Acum, zise Ambroise Pare, acesta-i capul... Tocmai să-l 
deschid ca să mai văd odată cât de mult a putut distruge 
lovitura înăuntrul creierului. 

Patru osândiţi la moarte fuseseră decapitaţi până atunci, 
pentru ca chirurgii să poată face pe captele lor experienţa 
pe care Ambroise Pare îi propunea lui Vesale s-o repete 
împreună. Dar Vesale îşi întrerupse colegul: 


— Este de prisos, îi spuse, îmi dau seama după lungimea 
bucății de lemn şi după direcţia luată, ce fel de stricăciuni a 
putut face... S-a produs fractura arcadei ochiului drept şi a 
peretelui superior al orbitei... Pătrundere cu fractura 
oaselor şi ruperea învelişurilor dura-mater, pia-mater şi 
arachnoida, a părţii inferioare a lobului anterior drept al 
creierului... cu prelungirea pătrunderii în partea 
superioară a aceluiaşi lob - de unde inflamație, apoi 
congestie ce s-a răspândit, după toate probabilitățile, în cei 
doi lobi anteriori. 

— Întocmai aşa! Exclamă Ambroise Pare uimit, asta am 
constatat şi eu pe capetele osândiţilor! 

— Da, răspunse zâmbind Vesale, în afară de răspândirea 
congestiei care nu putea să apară, rana fiind făcută pe 
morţi. 

— Atunci, întrebă Ambroise Pare, ce părere ai despre 
rană? 

— Afirm că este mortală, spuse Vesale. 

Un strigăt uşor se auzi în spatele anatomistului. 

Caterina de Medici, adusă de contele de Vieilleville, intrase 
în camera rănitului în timpul explicaţiei anatomice dată de 
Vesale confratelui său şi auzise părerea rostită de el; asta 
era pricina strigătului ce atrăsese atenţia celor doi chirurgi, 
care erau atât de absorbiți de discuţia lor ştiinţifică că 
niciunul din ei nu observase prezenţa reginei. 

— Mortală! Îngână Caterina. Aţi spus, domnule, că rana 
este mortală? 

— Cred că este de datoria mea, doamnă, răspunse Vesale, 
să repet Maiestăţii Voastre ce-am spus savantului meu 
confrate Ambroise Pare... Moartea unui rege nu este un 
eveniment obişnuit şi cei care moştenesc o împărăție 
trebuie să fie din vreme înştiinţaţi de ora exactă când acea 
împărăție scapă din mâinile celui mort pentru a trece în 
mâinile celui viu... Oricât de dureroasă ar fi sentinţa, o 
repet deci, doamnă, rana regelui este prin natura ei 
mortală. 


Regina îşi şterse cu batista fruntea şiroind de năduşeală. 

— Şi va muri, întrebă ea, fără să-şi mai vină în fire? 

Vesale se apropie de rănit, îi luă mâna şi-i numără bătăile 
pulsului. 

— Nouăzeci de bătăi, spuse el după un moment lui 
Ambroise Pare. 

— Înseamnă că febra a scăzut, răspunse acesta; pulsul 
crescuse până la o sută zece în primele două zile. 

— Doamnă, zise Vesale, dacă pulsul continuă să scadă în 
acelaşi ritm şi dacă urmează o resorbţie parţială a 
inflamaţiei, este de aşteptat ca înainte de a se stinge regele 
să-şi mai recapete odată sau de două ori vorbirea. 

— Şi când se va întâmplă asta? Întrebă îngrijorată 
Caterina. 

— A! Doamnă, îi spuse Vesale, cereţi ştiinţei umane mai 
mult decât ştie! Totuşi, înlocuind certitudinile cu 
probabilităţi, voi spune că dacă regele se va trezi din leşin, 
asta se va întâmpla mâine pe la mijlocul zilei. 

— Ai auzit, Vieilleville..., zise regina. Să fiu înştiinţată 
imediat ce-şi revine regele în simţiri. Eu trebuie să fiu aici, 
şi nimeni altcineva, ca să aud ce are regele de spus. 

A doua zi, cam pe la două după amiază, pulsul scăzând la 
şaptezeci şi două de bătăi, rănitul se mişcă puţin şi scoase 
un suspin slab. 

— Domnule de Vieilleville, spuse Vesale, anunţaţi pe 
Maiestatea Sa, regina mamă; socot că regele se va trezi din 
leşin şi va rosti câteva vorbe. 

Marele şambelan se repezi afară din cameră şi când se 
întoarse peste cinci minute cu regina, Henric începea să-şi 
revină în simţiri şoptind, abia înţeles: 

— Regina... Să fie chemată regina...! 

— Aici sunt, monseniore! Exclamă Caterina căzând în 
genunchi lângă patul lui Henric al II-lea. 

Ambroise Pare privea cu uimire pe omul acela care, dacă 
nu era stăpân pe viaţă şi pe moarte, părea cel puţin iniţiat 
în toate secretele lor. 


— Doamnă, întrebă Vesale, Maiestatea Voastră porunceşte 
ca eu şi domnul Pare să rămânem în cameră, ori să ieşim? 

Regina îl întrebă din ochi pe rănit. 

— Să rămână, murmură Henric. De altfel sunt atât de 
slăbit, încât mă tem că în orice clipă pot leşina... 

Atunci Vesale făcu un semn, scoase din buzunar o sticluţă 
plină cu un lichid roşu ca sângele, vărsă câteva picături 
într-o linguriţă de argint aurit şi strecură licoarea între 
buzele regelui. 

Henric scoase un suspin de uşurare şi chipul păru că i se 
mai înviorează puţin. 

— Ah! Rosti el, mă simt mai bine! 

Apoi, privind în jur: 

— A! Tu eşti, Vieilleville, urmă el; nu m-ai părăsit...? 

— Nu, sire! Răspunse contele plângând, nici o minută! 

— Mi-ai spus!... Mi-ai spus! Murmură Henric; dar n-am 
vrut să te cred... Am greşit... Nici pe dumneata, doamnă, nu 
te-am ascultat... Nu uita că domnul de Coligny îmi este 
adevărat prieten, căci mi-a spus mai mult decât voi toţi 
ceilalţi. Mi-a spus că Montgomery este omul care mă va 
ucide. 

— Ţi-a spus de Montgomery! Exclamă Caterina. Dar cum 
de ştia...? 

— A! De la o profeție făcută împăratului Carol-Quintul... 
Bine că mi-am amintit, sper că domnul de Montgomery este 
liber. 

Caterina nu răspunse. 

— Sper că este! Urmă Henric. Cer, şi la nevoie pretind, să 
nu i se facă nici un rău! 

— Da, sire, răspunse Vieilleville, domnul de Montgomery 
este liber; în fiece oră din zi şi din noapte trimite după veşti 
despre Maiestatea Voastră... Este disperat! 

— Să n-aibă remuşcări... Bietul de Lorges! M-a slujit 
întotdeauna cu credinţă şi chiar de curând pe lângă 
regenta Scoției. 

— Vai! Murmură Regina, de ce n-a rămas lângă ea! 


— Doamnă, nu de bună voie, ci din ordinul meu s-a întors 
din Scoţia... Nu de bună voie s-a luptat cu mine ci ordinul 
meu l-a silit să lupte... Nenorocul meu poartă vina, nu el; să 
nu ne răzvrătim deci împotriva Domnului, ci să profităm mai 
degrabă de clipa asta de viaţă ce mi-o acordă ca prin 
minune pentru a aranja afacerile noastre cele mai grabnice. 

— O! Monseniore! Murmură Caterina. 

— Şi mai întâi, urmă Henric, să ne gândim la făgăduielile 
făcute prietenilor noştri, după asta ne vom ocupa de 
tratatele încheiate cu duşmanii. Ştii, doamnă, ce s-a 
făgăduit lui Vieilleville? 

— Da, sire. 

— "Tocmai trebuia semnat brevetul său de mareşal al 
Franţei, când mi s-a întâmplat groaznicul accident, trebuie 
să fie gata pregătit. 

— Da, sire, răspunse Vieilleville, Maiestatea Voastră a 
binevoit să-mi poruncească să-l iau în alb de la domnul 
cancelar, ca să vi-l dau spre semnare la prima ocazie, şi 
iată-l... Îl aveam la mine în ziua aceea nefastă de 30 iunie şi, 
cum de atunci nu m-am mai dezbrăcat, nici nu l-am părăsit 
pe rege, se află tot la mine. 

Rostind acele vorbe, Vieilleville prezentă lui Henric 
brevetul. 

— Am mari dureri dacă mă clintesc, doamnă, spuse rănitul 
Caterinei; fii bună şi semnează pentru mine brevetul, 
datează-l cu ziua de azi, înscrie din ce pricină îl semnezi în 
locul meu şi dă-l vechiului meu prieten. 

Plângând în hohote, contele de Vieilleville se aruncă în 
genunchi sărutând mâna regelui întinsă pe pat, ce era tot 
aşa de albă ca cearşaful pe care se odihnea. 

În timpul acesta, Caterina scria în josul brevetului de 
mareşal al Franţei: „În locul regelui rănit, din ordinul său şi 
lângă patul său. 

Caterina, regină. 

4 iulie 1559.” 

Apoi citi şi arătă regelui ce scrisese. 


— E bine aşa, sire? Întrebă ea. 

— Da doamnă, răspunse Henric; şi acuma, dă-i lui 
Vieilleville brevetul. 

Caterina îi înmână acestuia brevetul, spunându-i în şoaptă: 

— Ai primit brevetul, dar să-ţi ţii mai departe promisiunea, 
dragă prietene, căci încă îţi mai poate fi retras. 

— Fiţi fără grijă, doamnă, spuse Vieilleville, aveţi cuvântul 
meu şi n-am să mi-l calc. 

Şi împăturind cu grijă brevetul, îl vâri în buzunar. 

— Altceva acum, zise regele. Domnul de Savoia şi sora 
mea s-au căsătorit? 

— Nu, Sire, răspunse Caterina; nu era momentul potrivit 
pentru o nuntă. 

— Dimpotrivă, dimpotrivă, replică regele, şi doresc să fie 
căsătoriţi cât mai repede... Vieilleville, du-te şi caută pe 
domnul de Savoia şi pe sora mea! 

Caterina zâmbi regelui în semn de încuviinţare şi, 
întovărăşindu-l pe domnul de Vieilleville până la uşă îi 
spuse: 

— Conte, să nu te duci după domnul de Savoia şi doamna 
Margareta decât atunci când voi deschide uşa şi-ţi voi da eu 
ordin. Aşteaptă aici în anticameră şi, pe libertatea, pe viaţa, 
pe sufletul dumitale, să nu sufli un cuvânt despre revenirea 
la viaţă a regelui, mai ales doamnei de Valentinois. 

— N-aveţi nici o grijă, doamnă, spuse Vieilleville. 

Şi, într-adevăr, rămase în camera alăturată unde, după ce 
se închise uşa, Caterina putu auzi zgomotul paşilor grei ce 
trădau emoția noului mareşal. 

— Unde sunteţi, doamnă, şi ce faceţi? Întrebă regele. Aşi 
dori să nu pierd timpul. 

— lată-mă, domnule. Îi spuneam domnului de Vieilleville 
unde l-ar putea găsi pe domnul de Savoia, în cazul când 
prinţul n-ar fi în apartamentul său. 

— Cum, în cazul când n-ar fi în apartamentul său? 

— Dar va fi... Domnul de Savoia nu pleacă decât seara din 
castel şi se întoarce întotdeauna în zori. 


— Ah! Suspină regele cu invidie, era o vreme când şi eu, la 
fel, băteam drumurile în nopţile frumoase pe un armăsar 
înfocat: Per amica silentia lunae, cum spune micuța mea 
Maria Stuart... Ce încântare să simţi adierea răcoroasă şi să 
vezi fremătând frunzişul în lumina pală a lunii!... Ah! Febra 
nu mă ardea ca acuma!... Doamne! Doamne! Fie-ţi milă de 
mine, căci sufăr cumplit! 

Între timp, Caterina se apropiase de pat, făcând semn 
celor doi medici să se îndepărteze. 

Ambroise Pare şi Andre Vesale răspunseră printr-o 
respectuoasă înclinare a capului şi înțelegând că cei doi 
prinți ai lumii pământene aveau de discutat vreo mare taină 
în clipa când unul din ei îl părăsea pe celălalt, se retraseră 
în firida unei ferestre până unde nu răzbăteau vocile. 

Caterina îşi reluă locul lângă Henric. 

— Ei, zise regele, au să vină, nu? 

— Da, sire, dar înainte de a sosi, îmi îngăduie Maiestatea 
Voastră a-i vorbi puţin despre treburile Statului? 

— Spuneţi, doamnă, răspunse regele, deşi mă simt tare 
obosit şi nu mai văd lucrurile de pe lumea asta decât ca 
printr-o pâclă. 

— N-are a face! N-are a face! Dumnezeu va lumina pentru 
voi negura prin care le vedeţi şi va îngădui să le judecaţi 
poate chiar mai bine decât atunci când eraţi sănătos. 

Henric se întoarse cu greu spre Caterina şi o privi c-un 
ochi strălucind de febră şi inteligenţă. Se vedea că făcea o 
sforţare supremă pentru a pune slăbiciunea lui la nivelul 
acelei inteligenţe florentine, a cărei întortochiată 
profunzime avusese de atâtea ori prilejul s-o preţuiască. 

— Vorbiţi, doamnă, rosti el. 

— lertaţi-mă, sire, reluă Caterina, nu-i nici părerea mea şi 
nici a medicilor care speră întotdeauna, ci părerea Voastră, 
nu-i aşa, că viaţa vă este în mare primejdie? 

— Sunt rănit mortal, doamnă, spuse regele, şi fără îndoială 
că Dumnezeu a îngăduit, printr-o minune, să am cu 
dumneata acest din urmă sfat. 


— Ei atunci, sire, dacă-i o minune, zise regina, să folosim 
minunea pe care Cel-de-Sus n-a făcut-o fără rost. 

— Vă ascult, doamnă. 

— Sire, vă amintiţi ce vă spunea domnul de Guise, fiind la 
mine în momentul când eraţi gata să semnaţi acel tratat 
nenorocit de la Cateau-Cambresis? 

— Da, doamnă. 

— Domnul de Guise este un mare prieten al Franţei. 

— Aş! Murmură regele, un Loren...! 

— Dar eu, sire, răspunse Caterina, eu nu sunt lorenă. 

— Nu, zise Henric, sunteţi... 

Şi se opri. 

— Terminaţi, spuse regina, sunt o florentina şi prin urmare 
o adevărată aliată a casei de Franţa... Ei bine, vă 
încredinţez, sire, că Lorenul şi Florentina au fost, în acea 
ocazie, mai Francezi decât anumiţi Francezi. 

— Nu vă contrazic, murmură Henric. 

— Lorenul şi Florentina vă spuneau: „Sire! Un asemenea 
tratat cum vi se propune, sau pe care îl propuneţi, abia 
dacă ar fi fost acceptabil a doua zi după bătălia de la Saint- 
Laurent sau cucerirea Saint-Quentin-ului; dar astăzi, când 
domnul de Guise a sosit din Italia, când a recucerit Calais, 
când ne bizuim pe cincizeci de mii de oameni bine înarmaţi 
în tabere şi treizeci de mii în garnizoanele cetăților, un 
asemenea tratat este o batjocură!” Asta vă spunea Lorenul 
şi Florentina, iar voi n-aţi vrut să-i ascultați. 

— E-adevărat, zise Henric revenindu-şi ca dintr-un vis, am 
greşit... 

— Vra să zică, mărturisiţi? Rosti Caterina cu ochii 
strălucitori. 

— Da, mărturisesc... Dar este prea târziu! 

— Niciodată nu-i prea târziu, sire! Zise Florentina. 

— Nu vă înţeleg. 

— Vreţi să-mi daţi mână liberă? Urmă Caterina; dacă vreţi 
să lăsaţi totul în seama mea, vă redau toate oraşele Franţei, 


vă redau Piemontul, Nisa, Bresse şi vă deschid drumul spre 
Milano! 

— Şi ce-i de făcut pentru asta, mă rog, doamnă? 

— Trebuie să spuneţi că, deşi delfinul este major, din 
pricina sănătăţii sale şubrede şi a lipsei de experienţă în 
treburile statului, numiţi un consiliu de regență pe un an, şi 
mai mult dacă este nevoie, alcătuit din domnul de Guise, 
domnul cardinal de Lorena şi eu, care va conduce singur 
anul acesta afacerile politice civile, religioase şi celelalte. 

— Şi ce va spune Francisc? 

— Va fi foarte încântat! Nu-l interesează decât fericirea de 
a fi soţul micuţei scoțiene, şi nu mai are altă ambiţie. 

— Da, într-adevăr, zise Henric, e o mare fericire să fii 
tânăr, să fii soţul unei femei pe care o iubeşti...! 

Şi suspină. 

— Un lucru însă strică totul, urmă el, că este rege al 
Franţei şi că un rege al Franţei trebuie să-şi pună ţara mai 
presus de dragostele lui. 

Caterina îi aruncă lui Henric o privire piezişă; ar fi avut 
mare poftă să-i spună: „O rege care dai un sfat atât de 
înţelept, de ce oare nu l-ai urmat şi tu?” 

Dar se temu să nu-i amintească cu asta de doamna de 
Valentinois, aşa că tăcu, sau mai bine zis, îndreptă 
convorbirea pe calea de la început: 

— Şi astfel, eu regentă, domnul de Guise locotenent- 
general, domnul de Lorena administratorul regatului, vom 
avea grijă de toate. 

— De toate!... Ce înţelegi prin cuvintele: „Vom avea grijă 
de toate?” 

— Să rupem totul, sire!... Să reluăm cele o sută nouăzeci şi 
opt de oraşe, Piemontul, Bresse, Nisa, Savoia, ducatul 
Milanului. 

— Da, zise regele, şi eu în timpul acesta mă voi înfăţişa 
înaintea lui Dumnezeu împovărat cu un sperjur, profitând 
de moartea mea ca să nu-mi ţin o făgăduială!... E un păcat 


prea mare, doamnă, nu risc una ca asta... Dacă aştrăi, ar fi 
altceva... Aş avea timp să mă pocăiesc! 

Apoi ridicând vocea: 

— Domnule de Vieilleville, strigă. 

— Ce vreţi să faceţi? Întrebă Caterina. 

— Îl chem pe domnul de Vieilleville, care desigur nu s-a 
dus la domnul de Savoia. 

— Şi de ce îl chemaţi? 

— Ca să se ducă! 

Într-adevăr, auzindu-se strigat, domnul de Vieilleville intră 
imediat. 

— Domnule de Vieilleville, spuse regele, ai făcut bine să 
aştepţi al doilea ordin pentru a te duce la domnul de Savoia, 
deoarece regina ţi-a spus să aştepţi; dar acum îţi dau al 
doilea ordin... Aşa că du-te pe loc şi în cinci minute domnul 
de Savoia şi doamna Margareta să fie aici! 

Simţind apoi că slăbeşte, privi în jur şi zări pe cei doi 
medici care, auzindu-l pe Henric ridicând vocea, se 
apropiaseră. 

— Mai înainte, le spuse el, mi s-a dat să beau câteva 
picături dintr-o licoare ce m-a înviorat... Trebuie să mai 
trăiesc încă o oră; mai vreau câteva picături din licoarea 
aceea. 

Vesale luă linguriţa aurită, turnă în ea vreo cinci, şase 
picături din băutura stacojie şi, în timp ce Ambroise Pare 
sălta capul muribundului petrecându-şi mâinile pe după 
perne, i le turnă în gură. 

În timpul acesta, domnul de Vieilleville, neîndrăznind să 
încalce porunca regelui, se ducea să-l caute pe domnul de 
Savoia şi pe doamna Margareta. 

Caterina, în picioare lângă pat, zâmbea regelui fierbând 
de mânie în sine! 

XVI. UN REGE AL FRANŢEI NU ARE DECÂT UN CUVÂNI. 

Cinci minute mai târziu, Emmanuel-Philibert intra pe o uşă 
şi Margareta pe alta. 


— O rază de bucurie lumină chipurile celor doi tineri, 
văzându-l pe rănit reîntors la viaţă. Într-adevăr, datorită 
băuturii din care Henric înghiţise câteva picături se 
produsese, faţă de starea de letargie în care îl lăsaseră o 
surprinzătoare ameliorare. 

Caterina făcu un pas îndărăt ca să cedeze lui Emmanuel şi 
Margaretei locul ce-l ocupa lângă patul rănitului. 

Îngenunchiară amândoi în faţa regelui pe moarte. 

— Bine, zise Henric privindu-i cu un surâs blând trist, staţi 
bine aşa, copiii mei... Rămâneţi deci aşa. 

— Ce luminoasă speranţă, Sire! Murmură Emmanuel. 

— Ce fericire, frate! Rosti Margareta. 

— Da, le răspunse Henric, este o fericire, pentru care 
mulţumesc Domnului, că mi-am recăpătat cunoştinţa... Dar 
nu este nici o speranţă. Să nu ne bizuim deci pe ceea ce nu 
poate fi şi să ne vedem de treburi ca nişte oameni grăbiţi... 
Emmanuel... la mâna surorii mele. 

Emmanuel îl ascultă; este adevărat că mâna Margaretei 
făcuse jumătate din drum spre mâna lui. 

— Prinţe, continuă Henric, am dorit căsătoria voastră cu 
Margareta pe când eram sănătos... Astăzi, când sunt pe 
moarte, nu numai că o doresc, chiar o pretind. 

— Sire! Repetă ducele de Savoia. 

— Dragă frate! Spuse Margareta sărutând mâna regelui. 

— Ascultă, murmură Henric cu un glas de o solemnitate 
impresionantă, ascultă Emmanuel: nu eşti numai un mare 
prinţ acum, datorită provinciilor pe care ţi le-am dat, un 
nobil gentilom datorită strămoşilor, ci şi un om cinstit, 
datorită judecății tale drepte şi inimii tale generoase... 
Emmanuel, omului cinstit mă adresez acum. 

Emmanuel-Philibert îşi înălţă capu-i nobil; sufletul leal îi 
strălucea în ochi în timp ce rostea cu glasul acela dulce şi 
hotărât, pe care numai el îl avea: 

— Vorbiţi, sire. 

— Emmanuel, continuă regele, s-a semnat o pace, o pace 
defavorabilă pentru Franţa... 


Prinţul făcu o mişcare. 

— Dar n-are importanţă, deoarece este semnată, reluă 
regele. Această, pace te face în acelaşi timp aliatul Franţei 
şi al Spaniei; eşti vărul regelui Filip, dar vei fi unchiul 
regelui Francisc. Astăzi sabia ta atârnă greu în balanţa cu 
care Dumnezeu cântăreşte destinele regatelor, căci este 
sabia ce a nimicit trupele de la Saint-Laurent, ce a dărâmat 
zidurile de la Saint-Quentin... Ei bine, cer acestei săbii să fie 
la fel de dreaptă pe cât e de leal stăpânul ei, la fel de 
necruțătoare, pe cât e de curajos stăpânul ei! Dacă pacea 
jurată de mine şi de Filip al II-lea este ruptă de Franţa, 
sabia aceasta să se întoarcă împotriva Franţei! Dacă pacea 
este ruptă de Spania, sabia să se întoarcă împotriva 
Spaniei!... Dacă locul de conetabil ar fi liber, Dumnezeu mi- 
e martor, duce, că ţi l-aş da, ca unui prinţ ce s-a căsătorit cu 
sora mea, ca unui cavaler ce apără graniţele regatului meu; 
din nefericire locul este ocupat de un om căruia poate ar 
trebui să i-l iau, dar care, la urma urmei, m-a slujit sau a 
crezut că mă slujeşte, leal. N-are a face! Nu te vei socoti 
legat decât de dreptate; dacă dreptatea este de partea 
Franţei, braţul şi sabia să fie de partea Franţei! Dacă 
dreptatea este de partea Spaniei, braţul şi sabia să fie 
împotriva Franţei!... Îmi juri asta, duce de Savoia? 

Emmanuel-Philibert întinse mâna spre Henric. 

— Jur pe inima leală ce face apel la lealitatea mea! Rosti el. 

Henric respiră uşurat. 

— Mulţumesc! Spuse el. 

Apoi, după un moment, în care păru că mulţumeşte în 
gând lui Dumnezeu: 

— Şi acum, reluă, când vor fi gata formalităţile necesare 
ce au întârziat până acum căsătoria voastră? 

— La 9 iulie, sire. 

— Atunci, mai jură încă ceva: că eu mort sau viu, lângă 
patul meu sau pe mormântul meu, veţi celebra căsătoria la 
9 iulie. 


Margareta aruncă asupra lui Emmanuel o privire iute în 
care se mai ascundea o fărâmă de îngrijorare. 

El însă, apropiind capul Margaretei de al său, o sărută pe 
frunte întocmai ca pe o soră. 

— Sire, zise el, primiţi al doilea jurământ aşa cum aţi 
primit şi primul... Le rostesc pe amândouă la fel de solemn 
şi Dumnezeu să mă pedepsească deci la fel dacă îmi calc 
vreunul din ele! 

Margareta se făcu palidă, părând gata să leşine. 

În clipa aceea uşa se deschise şovăitor şi cu timiditate prin 
deschizătură se ivi capul delfinului. 

— Cine intră? Întrebă regele ale cărui simţuri căpătaseră 
acea ascuţime specifică bolnavilor. 

— Ah! Tata vorbeşte! Strigă delfinul pierzându-şi 
timiditatea şi repezindu-se înăuntru. 

Chipul lui Henric se lumină. 

— Da, fiule, îi răspunse, şi eşti binevenit aici în cameră, 
căci am a-ţi spune lucruri însemnate. 

Apoi se adresă ducelui de Savoia: 

— Emmanuel, ai sărutat-o pe sora mea care îţi va fi soţie; 
sărută-l şi pe fiul meu care îţi va fi nepot. 

Ducele îl cuprinse în braţe pe băiat, îl strânse duios la 
piept şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

— Îţi vei aminti de cele două jurăminte, frate? Spuse 
regele. 

— Da, sire, de amândouă cu acelaşi devotament, vă jur! 

— Bine... Acum să fiu lăsat singur cu delfinul. 

Emmanuel şi Margareta ieşiră. 

Dar Caterina rămase pe loc. 

— Ei bine? 1 se adresă regele. 

— Şi eu, Sire? Întrebă Caterina. 

— Da, doamnă, da, şi dumneata de asemeni, răspunse 
regele. 

— Când regele va dori să mă vadă, să mă cheme, zise 
florentina. 


— După întrevederea asta puteţi intra iar, doamnă, spuse 
Henric, fie că vă chem, ori nu... Dar, adăugă el cu un surâs 
trist, s-ar putea să nu vă chem, căci mă simt tare slăbit... 
Totuşi, să veniţi. 

Caterina făcu o mişcare ca să iasă imediat; dar fără 
îndoială, chibzuind mai bine, se răsuci în loc şi veni să se 
încline în faţa patului pentru a săruta mâna regelui. 

Apoi ieşi aruncând, ca să zicem aşa, în urmă-i, în camera 
muribundului, o lungă privire plină de îngrijorare. 

Deşi regele auzise închizându-se uşa în urma Caterinei, 
mai aşteptă încă o clipă; apoi se adresă delfinului: 

— Mama ta nu mai este aici, Francisc? Îl întrebă. 

— Nu, sire, răspunse delfinul. 

— Pune zăvorul la uşă şi vino degrabă lângă patal meu, 
căci simt părăsindu-mă şi ultimele puteri. 

Francisc se grăbi să-l asculte; puse zăvorul şi se întoarse 
lângă rege. 

— Vai! Doamne! Sire, zise el, ce palid sunteţi!... Cu ce-aş 
putea să vă fiu de folos? 

— Cheamă mai întâi medicul, spuse Henric. 

— Domnilor, strigă delfinul întorcându-se spre cei doi 
specialişti, veniţi repede, regele vă cheamă! 

Vesale şi Ambroise Pare se apropiară de pat. 

— Ai văzut? Spuse Vesale confratelui său, pe care fără 
îndoială îl prevenise de apropiata criză de slăbiciune a 
regelui. 

— Domnilor, li se adresa Henric, putere! Putere! Daţi-mi 
putere. 

— Sire, răspunse Vesale ezitând. 

— Nu mai aveţi elixir? Întrebă muribundul. 

— Ba da, sire, mai am. 

— Şi atunci? 

— Sire, licoarea aceasta nu dă regelui decât o forţă 
artificială. 

— Ei! Ce importanţă are, totu-i să-mi dea putere! 

— Şi poate că abuzul ei va scurta zilele Maiestăţii Sale. 


— Domnule, urmă regele, nu se mai pune acum problema 
duratei zilelor mele... Tot ceea ce doresc este să izbutesc a 
spune delfinului ce am a-i spune, şi pot muri la ultimul 
cuvânt. 

— Sire, dacă ordonă Maiestatea Voastră... Căci am stat în 
cumpănă chiar şi a doua oară, dacă să vă mai dau. 

— Dă-mi pentru a treia oară din elixirul acela; asta-i voinţa 
mea! 

Apoi capul îi căzu pe pernă, ochiul i se închise şi o paloare 
atât de înspăimântătoare i se răspândi pe chip, încât părea 
că-şi va da sufletul. 

— Tatăl meu moare! Tatăl meu moare! Strigă delfinul. 

— Grăbeşte-te Andre, zise Ambroise; starea regelui este 
foarte gravă! 

— Regele mai are de trăit încă trei, patru zile, nu-ţi fie 
teamă, îi răspunse Vesale. 

Şi de data asta, fără a se mai de linguriţa aurită, turnă 
direct din sticluţă câteva picături de elixir pe buzele 
întredeschise ale regelui. 

Acum efectul se arătă mai târziu ca în dăţile precedente, 
dar se dovedi la fel de bun. 

Abia se scurseseră câteva secunde şi muşchii feţei 
începură a se înfiora, sângele păru că prinde iar a circula 
pe sub piele, dinţii se descleştară iar ochiul se redeschise, 
mai întâi tulbure, dar limpezindu-se treptat. 

Regele respiră, ori mai degrabă suspină. 

— Ah! Spuse el, slavă Domnului...! 

Şi-l căută cu privirea pe delfin. 

— Aici sunt, tată, zise tânărul prinţ îngenunchiat în faţa 
patului şi apropiindu-se de căpătâiul lui. 

— Pare, rosti regele, ridică-mă cu pernele şi pune-mi 
braţul pe după gâtul delfinului, ca să cobor, sprijinindu-mă 
de el, ultima treaptă a mormântului meu. 

Cei doi medici erau încă lângă rege; atunci, cu 
îndemânarea ce ţi-o dă cunoaşterea anatomică a trupului 
omenesc, Vesale, strecurând cu grijă pernele unei canapele 


sub cele de la căpătâiul regelui, îl ridică pe Henric ca să 
poată sta în capul oaselor, pe când Ambroise Pare petrecea 
pe după gâtul delfinului braţul rănitului, căruia paralizia 
începuse a-i da răceala şi greutatea morţii. 

Apoi amândoi se îndepărtară discret. 

Regele făcu o sforţare şi buzele tatălui atinseră pe ale 
fiului. 

— Tată!... Şopti copilul pe când două lacrimi mari i se 
rostogoleau pe obraji. 

— Fiule, îi spuse regele, ai şaisprezece ani, eşti acum om şi 
îţi voi vorbi ca unui om. 

— Sire...! 

— Îţi spun mai mult: eşti rege! 

— Căci mă mai pot eu socoti pe lumea asta...? 

— Şi îţi voi vorbi ca unui rege. 

— Vorbiţi, tată! Zise tânărul. 

— Fiule, urmă Henric, am săvârşit, din slăbiciune uneori, 
dar niciodată din ură sau răutate, multe greşeli în viaţa 
mea! 

Francisc făcu o mişcare. 

— Lasă-mă să spun... Se cuvine să mă mărturisesc ţie, 
urmaşul meu, ca să te fereşti de greşelile pe care le-am 
făcut eu. 

— Greşelile de care vorbiţi, tată, dacă există, răspunse 
delfinul, nu le-aţi săvârşit voi. 

— Nu, copilul meu; dar eu sunt răspunzător de ele 
înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor... Una din ultimele şi 
din cele mai mari, continuă regele, am făcut-o la îndemnul 
conetabilului şi a doamnei de Valentinois; eram legat la 
ochi, nu-mi dădeam seama... Îţi cer iertare, fiule! 

— Vai! Sire! Sire! Exclamă delfinul. 

— Acea greşeală este pacea semnată cu Spania... Este că 
am cedat Piemontul, Savoia, Bresse, Milano, o sută 
nouăzeci şi opt de fortărețe, în schimbul cărora Franţa nu 
primeşte decât Saint-Quentin, Ham şi Catelet... Mă asculţi? 

— Da, tată. 


— Mai înainte, mama ta era aici... Îmi reproşa greşeala 
asta şi îmi propunea s-o îndrepte. 

— Cum se poate, sire, spuse delfinul făcând o mişcare, 
dacă v-aţi dat cuvântul? 

— Bine, Francisc! Bine! Zise Henric. Da, greşeala este 
mare, dar cuvântul este dat!... Francisc, orice ţi s-ar spune, 
oricât s-ar stărui, oricum ar încerca să te ademenească,; 
chiar de te-ar implora în alcov o femeie, chiar de ţi-ar cere 
preotul în confesional, de ar cerca cu ajutorul magiei să 
cheme fantoma mea pentru a te face să crezi că ordinul 
vine de la mine, fiule, pe onoarea numelui meu care îi dă 
strălucire numele tău, nu schimba nimic din tratatul de la 
Cateau-Cambreâsis, oricât de dezastruos ar fi; nu schimba 
nimic tocmai pentru că-i dezastruos şi păstrează pentru 
totdeauna pe buze şi în inimă maxima regelui loan: „Un 
rege al Franţei n-are decât un cuvânt!” 

— Tată, spuse delfinul, vă jur pe onoarea numelui vostru că 
va fi aşa cum doriţi. 

— Dacă mama ta stăruie...? 

— Îi voi spune, sire, că sunt şi fiul vostru, ca şi al ei. 

— Şi dacă porunceşte? 

— Îi voi răspunde că sunt rege şi că eu sunt cel în drept să 
dea ordine şi nu să primească. 

Şi rostind acele cuvinte, tânărul prinţ luă atâtudinea 
măreaţă atât de caracteristică familiei Valois. 

— Bine, fiule! Urmă iar Henric, bine! Asta voiam să-ţi 
spun... Şi acum, adio! Simt că slăbesc, că ochiul mi se 
închide, că vocea mi se stinge... Fiule, repetă pe corpul meu 
înţepenit, acelaşi jurământ pe care l-ai făcut acum, ca să fii 
legat totdeauna şi de cel viu, şi de cel mort... Apoi, după ce 
vei jura, eu fiind leşinat, deci mort, vei putea deschide 
mamei tale... Adio, Francisc! Adio, fiul meu! Sărută-ţi tatăl 
pentru ultima oară... Sire, sunteţi regele Franţei! 

Şi Henric lăsă să-i cadă capul palid ce rămase nemişcat pe 
pernă. 


Francisc urmă cu trupul său suplu, mlădios ca o trestie 
tânără, mişcarea făcută de corpul tatălui său, apoi 
ridicându-se şi întinzând solemn mâna pe trupul ce putea fi 
socotit din acea clipă un cadavru, rosti: 

— Tată, îţi repet jurământul de a respecta pacea încheiată, 
oricât de dezastruoasă ar fi ea pentru Franţa Să nu las să 
se scoată şi nici să se adauge nimic la tratatul de la Cateau- 
Cambresis, oricât s-ar stărui pe lângă mine şi oricine ar fi 
persoana care stăruie! Dumnezeu să-mi primească deci 
jurământul, la fel cum mi l-ai primit: „Un rege al Franţei n- 
are decât un cuvânt!” 

Şi sărutând pentru ultima oară buzele palide şi reci ale 
părintelui său, uşor întredeschise de suflul agoniei, se duse 
să deschidă reginei Caterina, pe care o găsi în picioare, 
ţeapănă şi nemişcată îndărătul uşii, aşteptând cu nerăbdare 
sfârşitul acelei întrevederi la care nu-i fusese dat să asiste. 

În ziua de 9 iulie ce urmă, lângă patul regelui în care viaţa 
continua să mai pâlpâie, deşi nu se arăta decât printr-un 
suflu atât de uşor încât abia aburea oglinda, Emmanuel- 
Philibert de Savoia luă în mod solemn de soţie pe 
Margareta de Franţa, ducesă de Berry, Cardinalul de 
Lorena oficiind slujba şi toată curtea fiind de faţă la 
ceremonia ce se termină puţin după miezul nopţii, la lumina 
făcliilor, în biserica Saint-Paul. 

A doua zi, 10 iulie, către orele patru după amiază - adică 
la aceeaşi oră când, cu zece zile în urmă, avusese nenorocul 
să fie lovit de contele de Montgomery - regele îşi dădu 
ultima suflare uşor, fără nici o frământare, aşa cum 
prezisese Andre Vesale. 

Era în vârstă de patruzeci de ani, trei luni şi zece zile şi 
domnise doisprezece ani şi trei luni. 

Comparându-l cu tatăl său, a avut meritul că şi-a ţinut 
chiar după moarte faţă de Filip al II-lea cuvântul pe care 
tatăl său nu şi-l ţinuse în timpul vieţii faţă de Carol-Quintul. 

În aceeaşi zi doamna de Valentinois, care rămăsese la 
palatul Tournelles până în ultimele clipe ale regelui, plecă 


pentru a se retrage la castelul ei din Anet. 

În aceeaşi seară întreaga curte se întoarse la Luvru. 
Numai cei doi medici şi patru preoţi rămaseră lângă trupul 
neînsufleţit al regelui, cei doi medici ca să-l îmbălsămeze şi 
cei patru preoţi ca să se roage pentru el. 

La poarta ce da în drum, Caterina de Medici şi Maria 
Stuart se întâlniră. 

Caterina, deprinsă de optsprezece ani să aibă întâieatea, 
voi să iasă prima; dar se opri deodată cedând lotul Mariei 
Stuart: 

— Treceţi, doamnă, rosti ea cu un suspin, sunteţi regina! 

XVII. ÎN CARE TRATATUL ESTE ÎNDEPLINIT. 

Henric al II-lea murise ca un adevărat rege al Franţei, 
ridicându-se în patul de agonie pentru a ratifica 
promisiunile făcute. 

La 3 iulie 1559 fură expediate mesajele regale care îl 
înapoiau lui Emmanuel-Philibert Statele. 

Prinţul trimise imediat, pentru a proceda la reluarea în 
posesie, trei dintre seniorii care fuseseră cei mai devotați în 
timpul restriştei sale. Erau locotenentul-general al 
Piemontului, Amedee de Valpergue, locotenentnl-general al 
Savoiei, mareşalul de Chatam şi locotenental-general al 
Bresse-i, Philibert de la Beaume, senior de Montfalconnet. 

Dar faptul că regele Henric al II-lea îşi ţinuse atât de fidel 
de promisiunile revoltă toată nobilimea Franţei, al cărui 
exponent se face BrantOme. 

„Lucrul acesta, spune cronicarul, a fost pus în discuţie şi 
foarte dezbătut în consiliu; unii susțineau că Francisc al II- 
lea nu era obligat să respecte angajamentele jurate de tatăl 
său, mai ales faţă de o putere mai mică; alţii erau de părere 
să se aştepte majoratul tânărului rege, spunând că ducesa 
de Savoia adusese şi aşa destule avantaje soţului ei şi că 
nici înzestrarea a zece fiice de Franţa n-ar fi costat atâta 
coroana regală. 

„Căci, adăugă seniorul de Brantome, de la mare la mare 
diferenţa este neînsemnată, dar nu-i acelaşi lucru de la 


mare la mic. Celui mare îi este dat a face împărţeala, iar 
celui mic să se mulţumească cu ceea ce binevoieşte să-i 
acorde cel mai tare; iar acesta nu-i obligat să se conducă 
decât după dreptul şi interesul său.” 

Morala, după cum se vede, este superficială şi lipsită de 
scrupule; iar dacă în zilele noastre se mai practică încă în 
felul acesta, cel puţin nu se mai aprobă făţiş teoria. 

Aşa că francezii care ocupau Piemontul de douăzeci şi trei 
de ani, nu se dădură duşi decât extrem de greu şi era cât pe 
ce să se răzvrătească împotriva ordinelor curţii. 

Trebuiră să i se trimită mareşalului de Bourdillon trei 
ordine succesive ca acesta să evacueze cetăţile întărite şi 
înainte de a le preda ofiţerilor piemontezi, pretinse ca 
ordinul să fie înregistrat la parlament. 

Cât despre Emmanuel-Philibert, oricât dorea să se 
întoarcă în ţinuturile sale, era încă reţinut în Franţa de 
unele îndatoriri foarte importante. 

Trebuia să se ducă mai întâi la Bruxelles să-şi ia rămas bun 
de la Filip al II-lea şi să-i predea conducerea 'Ţărilor-de-Jos, 
pe care o primise de la el. 

În locul lui Emmanuel-Philibert, Filip al II-lea numi 
guvernatoare a Flandrelor pe sora sa naturală, Margareta 
de Austria, ducesă de Parma, apoi, deoarece lipsea de prea 
mult timp din Spania, se gândi să se întoarcă acolo cu 
tânăra-i soţie. 

Emmanuel-Philibert nu voi să-l părăsească pe Filip al II-lea 
decât atunci, după cum se exprimase el, când pământul îi va 
lipsi de sub picioare pentru a-l urma; aşa că îl însoţi până la 
Middlebourg, unde regele se îmbarcă la 25 august. 

Emmanuel-Philibert se întoarse apoi la Paris pentru a 
asista la încoronarea tânărului rege. 

Tânărul rege pleca la castelul Villers-Cotterets cu toată 
curtea sub pretextul că avea nevoie să stea retras; în 
realitate, însă, pentru a se distra în voie. 

— Părinţii care lasă moştenire un tron, rareori lasă în 
urmă lungi regrete! 


„Regele, spuse domnul de Montpleinchamp, unul din 
istoricii lui Emmanuel-Philibert, plecă să se distreze la 
castelul Villers-Cotterets şi luă cu el pe unchiul său, ducele 
de Savoia, care se îmbolnăvi acolo de febră.” 

Castelul Villers-Cotterets, început de Francisc I, abia 
fusese terminat de Henric al II-lea şi se mai pot vedea chiar 
astăzi pe faţada dinspre biserică inițialele lui Henric al II- 
lea şi a Caterinei de Medici, un H şi un K - Caterina 
scriindu-se pe atunci cu K - înconjurate de cele trei 
semiluni ale Dianei de Poitiers; ciudată alianţă, mai puţin 
ciudată totuşi la acea epocă decât într-a noastră, să-ţi 
asociezi amanta la viaţa conjugală! 

Blânda prinţesă Margareta, ce-l adora pe frumosul ei duce 
de Savoia, îşi luă rolul de infirmieră şi îl îngriji singură cu 
mâna ei. Din fericire, febra ce-l doborâse pe duce nu era 
decât o febră a oboselii sporită de sfâşietoare păreri de rău. 
Emmanuel-Philibert îşi recâştigase un ducat regal, dar 
pierduse sufletul vieţii sale; Leona se întorsese în Savoia şi 
aştepta în satul Oleggio acel 17 noiembrie ce trebuia să-i 
reunească în fiecare an. 

Până la sfârşit, atotputernica zână numită tinereţea 
învinse oboseala şi durerea. Febra îşi luă zborul pe o ultimă 
rază a soarelui de vară şi, la 21 septembrie, ducele 
Emmanuel putu să-i însoţească la Remis pe tânărul rege 
Francisc şi pe regina Maria Stuart - ce aveau împreună 
treizeci şi patru de ani - şi să asiste la ceremonia 
încoronării lor. 

În clipa când Dumnezeu îşi aplecă ochii asupra celui pe 
care mirul îl făcea alesul său, cu siguranţă că i-a fost milă 
de regele acela ce n-avea să mai trăiască decât un an, ca 
apoi să moară în chip misterios şi de acea regină ce-avea să 
rămână prizonieră douăzeci de ani, ca apoi să aibă o 
moarte sângeroasă! 

În altă carte, din care sunt scrise primele capitole (36), 
vom încerca să redăm acea domnie de patru luni şi 


douăzeci şi cinci de zile, în timpul căreia s-au petrecut 
atâtea evenimente. 

După încoronarea şi întoarcerea regelui la Paris 
Emmanuel-Philibert socotindu-şi oarecum îndeplinite 
îndatoririle faţă de cele două capete încoronate, îşi luă 
rămas bun de la nepotul său din Franţa, cum îşi luase 
rămas bun şi de la vărul său din Spania, ca să se întoarcă în 
sfârşit în statele sale, din care plecase de atâţia ani. 

Ducesa Margareta îşi conduse soţul până la Lyon; dar 
acolo se despărţi de el. Bietul ducat de Savoia trebuia să fi 
ajuns într-o stare jalnică după douăzeci şi trei de ani de 
ocupaţie străină şi ducele Emmanuel avea foarte fireasca 
cochetărie de a pune oarecare orânduială în ţinuturile sale, 
înainte de a le prezenta soţiei; - apoi, trebuie să spunem că 
luna noiembrie se apropia şi, de când Leona îl părăsise pe 
Emmanuel la Ecouen, Emmanuel rămăsese cu privirea 
aţintită asupra acelui punct luminos de 17 noiembrie, după 
cum pe o noapte întunecoasă şi apăsătoare de tristeţe, 
marinarul rămâne cu ochiul îndreptat spre singura stea ce 
străluceşte pe cer. 

Scianca-Ferro o conduse pe ducesă înapoi la Paris şi 
ducele, după ce se repezi până la Bresse, se reîntoarse la 
Lyon, se îmbarcă pe Rh6ne, unde era să piară într-o 
furtună, apoi, debarcând la Avignon, se îndreptă spre 
Marsilia unde îl aştepta un grup de seniori din Savoia aduşi 
de Andre de Provana. 

Acel grup inimos, alcătuit din gentilomi rămaşi credincioşi 
ducelui şi plini de nerăbdare, nu mai putuse aştepta în ţară 
pe tânărul suveran, aşa că alergase înainte-i, grăbit să i se 
închine. 

În mijlocul serbărilor pe care le dădu Marsilia în cinstea 
ducelui de Savoia, o atenţie regească îi sosi lui Emmanuel- 
Philibert: Francisc al II-lea îi trimetea unchiului său colierul 
ordinului Saint-Michel. De altfel nu era un dar prea 
deosebit, căci regele Franţei îl mai dăduse, cam la 
întâmplare, la încă optsprezece persoane, dintre care vreo 


doisprezece cel puţin nu prea îl meritau. „De aceea i se 
spunea colierul acela, ne informează istoricul de la care 
împrumutăm aceste amănunte, zgardă pentru orice 
animale!” Dar, cu obişnuita-i curtenie, Emmanuel îl luă şi-l 
sărută spunând: 

— Tot ce-mi vine de la nepot, îmi este scump; tot ce-mi vine 
de la regele Franţei este pentru mine de preţ! 

Şi îl puse chiar atunci la gât lângă colierul Lânei de Aur, 
pentru a arăta că nu făcea nici o deosebire între darurile 
primite de la regele Franţei şi cele primite de la regele 
Spaniei. 

La Marsilia ducele se îmbarcă pentru Nisa; - Nisa, 
singurul oraş care-i rămăsese atunci când le pierduse pe 
toate celelalte, ori când toate celelalte îl părăsiseră. 

— E drept că Nisa înseamnă Victorie; aşa se face că 
scriitorii timpului, oameni atât de spirituali, nu scăpară 
prilejul de a spune că în mijlocul tuturor nenorocirilor, 
Victoria rămăsese fidelă lui Emmanuel-Philibert. 

A fost desigur o mare bucurie şi totodată o mare 
satisfacţie a mândriei lui Emmanuel, să se întoarcă bărbat 
împlinit, prinţ şi victorios în castelul unde altădată intrase 
un copil, slab şi pribeag! Dar nu vom încerca să spunem ce 
s-a petrecut în el; ar însemna că vrem să facem o istorie a 
simţămintelor şi nu cunoaştem istoric capabil s-o 
povestească. 

Numai acolo, şi după rapoartele slujitorilor credincioşi pe 
care îi păstrase în Piemont, Bresse şi Savoia. Îşi putu da 
exact seama de situaţia celor trei provincii: ţara era o ruină. 

Provinciile transalpine, incluse în teritoriul francez, erau 
complet deschise şi tăiate în două de domeniul personal al 
ducelui de Nemours, ataşat regatului Franţei. 

Era o rămăşiţă a politicii lui Francisc 1. 

Francisc Î, ca să îndepărteze de Carol al III-lea, tatăl lui 
Emmanuel, chiar şi rudele cele mai apropiate, chemă lângă 
sine pe Filip, fratele mezin al primului, al cărui apanaj 
cuprindea aproape o jumătate din Savoia; apoi, după ce îl 


atrase la curtea Franţei, îl căsători cu Charlotte de Orleans 
şi îl investi cu ducatul Nemours. 

— Ne amintim că am văzut la Saint-Germain pe lacob de 
Nemours, fiul lui Filip, şi că se arăta foarte devotat 
intereselor Franţei. 

Pe de altă parte, cei din Berna şi din Valais contestau 
dreptul lui Emmanuel asupra ținuturilor de pe malurile 
lacului Leman, pe care ei le răpiseră tatălui său; şi cum 
pretenţiile lor erau sprijinite de Geneva, focar de erezie şi 
independenţă, era limpede că trebuia să trateze cu ei. 

În afară de asta, Piemontul, Bresse şi Savoia erau lipsite 
de cetăţi de apărare, căci francezii dărâmaseră pe cele care 
îi stânjeneau şi nu păstraseră decât fortărețele celor cinci 
oraşe unde trebuiau să ţină garnizoană până în momentul 
când ducesa de Savoia va da naştere unui fiu. De altfel 
dările fuseseră fixate şi încasate de francezi; resursele 
financiare erau deci inexistente, castele princiare fuseseră 
despuiate de mobile şi cât despre juvaerurile coroanei sau 
moştenirea părintească, era mult de când prinţul le 
prefăcuse în bani pe cele avute în posesia lui, cu intenţia să 
le răscumpere într-o zi. 

Pentru a face faţă acestei mari lipse, ducele se întorcea pe 
domeniile sale numai cu vreo cinci, şase sute de mii de scuzi 
de aur, pe care îi avea din dota prinţesei Margareta şi din 
suma de răscumpărare a lui Montmorency şi Dandelot. 

În afară de asta, absenţa şi nenorocirea, care întotdeauna 
spulberă toate îndatoririle, toate dragostele, toate 
devotamentele, îşi făcuseră efectul lor obişnuit: nobilimea 
care nu-l mai văzuse de când era copil pe Emmanuel, îşi 
uitase prinţul şi se obişnuise să trăiască într-un fel de 
confederație liberă. Aşa se petreceau lucrurile în secolele 
XV şi XVI chiar la suveranii respectaţi şi ascultați, cu atât 
mai mult la cei care, neputându-se apăra nici pe ei, nu 
puteau ocroti şi stăpâni pe ceilalţi. 

Astfel, de pildă, Filip de Comines îl părăsise pe ducele de 
Burgundia pentru a se supune lui Ludovic al XI-lea; 


Tanneguy de Châtel şi vicontele de Rohan, vasalii ducelui de 
Bretania se supuseseră Franţei şi în schimb, Durfe, supus al 
regelui Franţei, trecuse la ducele de Bretania. 

Mai mult: un mare număr din aceşti gentilomi, deşi 
rămăseseră Savoiarzi, primeau retribuţii de la regele 
Francisc, sau de la regele Filip şi purtau eşarfa Franţei, sau 
a Spaniei; în sfârşit, ca un cancer al inimii, nerecunoştinţa îi 
cuprinsese pe cei mari, indiferența şi uitarea se răspândise 
printre cei mici. 

Şi asta din pricină că, încetul cu încetul, oraşele 
Piemontului se obişnuiseră cu prezenţa Francezilor. De 
altfel, învingătorii se purtaseră destul de blând; nu ridicau 
decât impozitele strict necesare şi fără a impune o poliţie 
locală, lăsau pe fiecare să trăiască cum îi convenea. Cele 
mai multe dintre funcţii se cumpărau şi magistraţii, grăbiţi 
să-şi recupereze preţul funcţiei, nu pedepseau, sau 
pedepseau foarte uşor jaful pe care ei singuri îl practicau. 

Astfel, putem citi despre asta în Brantâme: „Pe timpul lui 
Ludovic al XI-lea şi al lui Francisc I nu se afla în Italia nici 
locotenent al regelui, nici guvernator de provincie care să 
nu merite, după ce rămăsese doi, trei ani în funcţie, a i se 
tăia capul pentru delapidări şi şantajuri. Ducatul Milanului 
ne-ar fi rămas liniştit şi asigurat, fără jignirile şi marile 
nedreptăţi ce s-au săvârşit, aşa că am pierdut tot!” 

Reieşea deci că toţi cei care rămăseseră fideli ocârmuirii 
prinților trăiau în întuneric şi oprimare, deoarece a rămâne 
credincios lui Emmanuel-Philibert, comandantul oştilor 
austriece, flamande şi spaniole împotriva Franţei însemna, 
bineînţeles, să socoteşti ocupaţia franceză drept 
asupritoare şi duşmană. 

Cele câteva zile petrecute de Emmanuel la Nisa fură zile 
de sărbătoare; nici copiii când îşi revăd tatăl după o lungă 
despărţire, nici tatăl revăzându-şi copiii pe care îi crezuse 
pierduţi nu-şi exprimă cu mai multă căldură bucuria şi 
dragostea! Aşa că Emmanuel-Philibert depuse în vistieria 
fortăreței trei sute de mii de scuzi de aur pentru refacerea 


zidurilor oraşului şi pentru construirea, pe creasta 
stâncoasă ce desparte portul Villefranche de portul Limpia, 
a castelului de Montalban care, din cauza proporţiilor sale 
reduse, făcuse pe ambasadorul venețian Lipomano să-l 
numească un model în relief de cetate. 

— Apoi plecase la Coni, oraşul care împreună cu Nisa îi 
fusese cel mai credincios şi care, neavând artilerie, îşi 
turnase tunuri pe cheltuială proprie ca să se păstreze 
pentru prinţul său. Emmanuel îl răsplăti împărţindu-i 
blazonul în patru cu crucea albă a Savoiei şi îngăduind 
locuitorilor să poarte titlul de cetăţean în locul celui de 
burghez. 

Îl mai apăsa încă o problemă dintre cele mai grave: la fel 
ca Franţa cu hughenoţii ei, ce aveau să dea lovituri 
puternice tronului pe timpul lui Francisc al II-lea şi Carol al 
IX-lea şi Emmanuel avea pe calviniştii francezi din Alpii 
Piemontezi. 

Începând din 1535 Geneva adoptase luteranismul şi 
ajunsese în puţin timp capitala discipolilor lui Calvin; dar 
Israelul Alpilor exista din secolul al X-lea. 

Într-adevăr, către mijlocul secolului al X-lea al erei noastre 
care, după tradiţie, trebuia să fie şi cel din urmă de pe 
lume, când o jumătate a lumii scotea un strigăt mare de 
groază la apropierea agoniei universale, câteva familii 
creştine, trăgându-şi obârşia de la paulicieni, sectă 
desprinsă din cea a manicheenilor şi venind din Orient, se 
răspândiseră în Italia, unde au rămas cunoscute sub 
numele de paterini, din care noi am făcut patarins, şi au 
pătruns în văile de la Pragelas, Lucerna şi Saint-Martin. 

Acolo, în adâncul strâmtorilor îndepărtate, se fixaseră ca 
nişte flori sălbatice şi trăiau curaţi, simpli, neştiutori, în 
crăpăturile stâncilor pe care le credeau inaccesibile; 
sufletul le era liber ca pasărea ce străbate azurul cerului, 
conştiinţa albă ca zăpada ce încununează muntele Rosa şi 
muntele Viso, fraţii europeni ai Thaborului şi Sinaiului. 
Paterinii nu recunoşteau ca fondator pe niciunul din ereticii 


modern şi pretindeau că ei păstrează doctrinele Bisericii 
primitive în toată curăţia lor. Arca Domnului, spuneau ei, se 
oprise pe munţii unde locuiau şi pe când Biserica romană 
era înecată în potop de greşeli, numai la ei rămăsese 
aprinsă făclia divină. De aceea nu-şi spuneau reformaţi, ci 
reformatori. 

Într-adevăr, această sectă cu obiceiuri austere, cu haină 
fără cusătură ca cea a lui Hristos, această sectă păstrase 
cu-sfinţenie spiritul, datinele şi ritualurile primilor creştini. 
Legea ei era Evanghelia; cultul ce rezulta din această lege - 
cel mai simplu dintre cultele umane - acest cult era o 
legătură frăţească, iar membrii comunităţii nu se adunau 
decât pentru iubire şi rugăciune. Vina lor - căci, pentru a-i 
persecuta, fusese nevoie să le găsească neapărat o vină! 

— Vina lor fusese să susţină că Constantin, înzestrând pe 
papi cu mari bogății, corupsese societatea creştină. Se 
bazau pe două sentinţe rostite de Hristos; prima: „Fiul 
omului n-are o casă unde să-şi odihnească capul”; a doua: 
„Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să 
intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu”. Această crimă 
atrăsese asupra lor severitatea unei instituţii de curând 
înfiinţată, ce se numea Inchiziția. 

Măcelurile şi arderile pe rug au ţinut patru secole; - căci 
din ei se trăgeau albigenzii din Languedoc, husiţii din 
Boemia şi valdensii din Pouille - dar nimic nu putuse slăbi în 
ei credinţa şi spiritul de convertire, misionarii lor călătorind 
neîncetat, nu numai pentru a vizita comunităţile religioase 
abia formate, dar şi pentru a întemeia altele noi. Principalii 
lor apostoli erau: Valdo de Lyon, de la care purtau numele 
de valdensi; vestitul Berenger; Ludovico Pacquale, 
predicator în Calabria; Gio-vanni de Lucerna, predicator la 
Genova şi, în sfârşit, mai mulţi fraţi Molines, trimişi să 
propovăduiască în Boemia, Ungaria şi Dalmația. 

Prinții de Savoia nu văzură la început în valdensi decât un 
neam de oameni retraşi, inofensivi, puţini la număr, cu 
obiceiuri blânde şi o credinţă curată. Dar când apărură acei 


mari răscolitori de idei, acei mari tulburători ai lumilor, ce 
se numeau Luther şi Calvin şi valdensii s-au unit cu ei, 
Valdensii - ramură din uriaşul arbore al Reformei - încetară 
de a mai fi o sectă religioasă şi ajunseră un partid în Stat. 

Pe timpul când nenorocirile se abăteau asupra lui Carol al 
III-lea, Valdensii, cum am spus, se răspândiseră în văile 
Pragelas, Lucerna şi Saint-Martin şi câştigaseră un număr 
mare de partizani în câmpie şi chiar în oraşele Piemontului, 
la Chieri, Avignon şi Torino; aşa că Francisc I, aliatul 
turcilor de la Constantinopol şi al protestanților germani, 
trimisese poruncă, în 1534, senatului din Torino să ia 
masuri împotriva lor, aplicând cu cea mai mare asprime 
legile, şi totodată comandanților militari de a ajuta inchiziţia 
pentru a-i sili pe Valdensi ori să asculte liturghia, ori să 
plece din ţară. Prigoana asta s-a prelungit şi sub Henric al 
II-lea. 

Astfel că domnea o mare frământare în văile valdense 
când Emmanuel-Philibert sosi, la 16 noiembrie, la Verceil, 
unul din castelele unde vă amintiţi că-şi petrecuse copilăria. 

XVIII. 17 NOIEMBRIE. 

În dimineaţa zilei de 17 noiembrie, un călăreț înfăşurat 
într-o mantie mare descăleca la uşa unei căsuțe din Oleggio 
şi cuprindea în braţe o femeie aproape leşinată de bucurie 
şi fericire. Cavalerul era Emmanuel-Philibert; femeia era 
Leona. 

Deşi se scurseseră abia cinci luni de când Emmanuel o 
părăsise pe Leona la Ecouen, tânăra femeie se schimbase 
nespus de mult. Era aceeaşi schimbare ce se petrece cu o 
floare deprinsă la aer şi la soare care-i pusă dintr-odată la 
umbră, ori cu o pasăre, liberă cântăreaţă a văzduhului, pe 
care o închizi dintr-odată în colivie; floarea îşi pierde 
culorile, iar pasărea cântecul. 

Obrajii Leonei păliseră; privirea îi era tristă, vocea gravă. 

După primul moment al fericirii de a se revedea, după 
primele vorbe schimbate cu descumpănită risipă a bucuriei, 


Emmanuel îşi privi cu îngrijorare iubita; mâna durerii îi 
atinsese chipul lăsând pe el sumbra-i pecete. 

Leona zâmbi la privirea întrebătoare a prinţului. 

— Văd ce cauţi, iubitul meu Emmanuel, spuse ea; cauţi 
pajul ducelui de Savoia, veselul tău tovarăş de la Nisa şi 
Hesdin; îl cauţi pe bietul Leone! 

Emmanuel suspină. 

— Acela, urmă ea zâmbind cu adâncă melancolie, a murit 
şi n-ai să-l mai vezi... Dar rămâne sora lui, Leona, căreia i-a 
lăsat iubirea şi devotamentul ce-l avea pentru tine! 

— Ce importanţă are! Exclamă Emmanuel; pe Leona o 
iubesc! Pe Leona o voi iubi veşnic! 

— Grăbeşte-te atunci s-o iubeşti, şi din tot sufletul, spuse 
tânăra cu acelaşi zâmbet melancolic. 

— Dar pentru ce? O întrebă Emmanuel. 

— Tatăl meu a murit tânăr, urmă ea; şi mama la fel, iar eu 
peste un an voi împlini vârsta mamei! 

Înfiorat, Emmanuel o strânse pe inima lui. 

— Dar ce spui tu, Leona? Exclamă el cu voce schimbată. 

— Nimic înfricoşător, prietene, acuma când sunt sigură că 
Dumnezeu îngăduie morţilor să vegheze asupra celor vii. 

— Nu te înţeleg, Leona, zise Emmanuel ce începea să fie 
serios îngrijorat de expresia profund visătoare întipărită în 
ochii tinerei femei. 

— Câte ore îmi poţi dărui, iubitul meu? Întrebă Leona. 

— A! Toată ziua şi toată noaptea! Nu ne-am înţeles că 
odată pe an, timp de douăzeci şi patru de ore îmi aparţii? 

— Da... Atunci, să lăsăm pe mâine ceea ce am a-ţi spune! 
Până atunci, iubitul meu, să retrăim trecutul! 

Apoi, cu un suspin: 

— Vai! Adăugă ea, pentru mine, viitorul este trecutul! 

Şi făcu semn lui Emmanuel s-o urmeze. 

Stabilită de puţină vreme în satul Oleggio, în casa aceea 
pe care o cumpărase şi o aranjase mai degrabă ca pe un 
sanctuar decât ca pe-o casă de locuit, era încă o 
necunoscută pentru toţi cei de acolo; Emmanuel-Philibert 


care nu se mai întorsese în Piemont din copilărie era şi mai 
puţin cunoscut decât ea. 

Ţăranii priviră deci trecând pe tânărul acela frumos ce 
abia dacă îi dădeau treizeci de ani şi pe frumoasa tânără ce 
părea de cel mult douăzeci şi cinci, fără a bănui că vedeau 
trecând împreună pe prinţul ce ţinea în mâinile lui soarta 
Piemontului şi pe cea care ţinea în mâini inima prinţului. 

Unde se duceau? 

Leona îl călăuzea pe Emmanuel. 

Din când în când se oprea şi se apropia de un grup. 

— Ascultă... Îl îndemna ea pe Emmanuel. 

Apoi îi întreba pe ţărani: 

— Despre ce vorbiţi, prieteni? 

lar ei răspundeau: 

— Ce-am putea vorbi altceva, gingaşă doamnă, decât 
despre întoarcerea prinţului nostru în pământnrile sale? 

Atunci Emmanuel intra în vorbă cu ei. 

— Şi ce credeţi despre el? Întreba. 

— Ce vreţi să credem? Spuneau ţăranii. Nu-l cunoaştem! 

— Dar îl cunoaşteţi din renume? Li se adresa Leona. 

— Da, ca un comandant viteaz; dar ce ne interesează pe 
noi comandanții viteji? Căpitanii viteji sunt cei care poartă 
războaiele pentru a-şi păstra faima, şi războaiele înseamnă 
pustiirea ogoarelor noastre, împuţinarea oamenilor din 
sate, doliul fetelor şi nevestelor noastre! 

Şi Leona îl privea pe Emmanuel cu ochi rugători. 

— Auzi? Şoptea ea. 

— Atunci, oameni buni, ce doriţi de la prinţul vostru?... Îi 
întreba Emmanuel. 

— Să ne scape de străin; să ne aducă pacea şi dreptatea! 

— Vă făgăduiesc, în numele ducelui, toate astea, spunea 
atunci Leona; căci ducele Emmanuel-Philibert nu-i numai, 
cum spuneaţi, un comandant viteaz, ci şi un suflet generos! 

— Dacă-i aşa, strigau ţăranii, trăiască tânărul nostru duce 
Emmanuel-Philibert! 


Atunci prinţul o strângea la pieptu-i pe Leona; căci 
asemeni unei Eregii îi arăta acestui alt Numa 137) 
adevăratele dorinţe ale poporului. 

— Ah! Iubita mea Leona, îi spunea el, de ce nu pot face 
împreună cu tine înconjurul ținuturilor mele! 

lar Leona zâmbea cu tristeţe. 

— Voi fi întotdeauna lângă tine, şoptea ea. 

Apoi, atât de încet încât numai ea şi Dumnezeu puteau 
auzi: 

— Şi mai mult decât acum, adăuga ea, mai târziu! 

leşiră din sat. 

— Aş fi vrut, iubitul meu, rosti Leona, să te conduc acolo 
unde mergem acum pe un drum numai cu flori; dar, după 
cum vezi, cerul şi pământul amintesc împreună aniversarea 
pe care o sărbătorim astăzi: pământul este trist şi despuiat 
şi reprezintă moartea - soarele este strălucitor şi blând, 
reprezintă viaţa; moartea care este trecătoare ca iarna şi 
viaţa care este eternă ca soarele!... Recunoşti locul unde ai 
găsit laolaltă moartea şi viaţa? 

Emmanuel-Philibert privi în jur şi scoase un strigăt; 
recunoştea locul unde cu douăzeci şi cinci de ani în urmă 
găsise lângă un pârâu o femeie moartă şi un copil pe 
moarte. 

— A! Aici este, nu-i aşa? Exclamă el. 

— Da, răspunse Leona surâzând, într-adevăr, aici este. 

Emmanuel îşi trase pumnalul, tăie o creangă de salcie şi o 
înfipse drept în locul unde o găsise întinsă pe mama Leonei. 

— Aici, rosti el, se va ridica o capelă a milostivei Fecioare. 

— Şi a Maicii îndurerate, adăugă Leona. 

Apoi începu a culege de pe malul pârâului câteva flori 
târzii de toamnă, pe când Emmanuel-Philibert, grav şi 
visător, rezemat de salcia din care tăiase o creangă, vedea 
perindându-se prin faţa lui viaţa-i întreagă. 

— Ah! Rosti el deodată, luând-o pe Leona în braţe şi 
strângând-o la piept, tu ai fost îngerul întruchipat care de-a 
lungul anevoioaselor căi pe care le-am urmat, m-ai călăuzit 


timp de douăzeci şi cinci de ani, de aici de unde am plecat, 
tot până aici unde mă reîntorc! 

— Iar eu, urmă Leona, îţi jur aici, iubitul meu duce! Să 
continui în lumea spiritelor, misiunea pe care am primit-o 
de la Dumnezeu pe lumea asta. 

Emmanuel o privi cu aceeaşi îngrijorare pe care o simţise 
revăzând-o. 

Leona, cu mâna întinsă, cu chipul luminat palid de stinsul 
soare tomnatec, părea de pe acuma mai mult o umbră 
decât o fiinţă vie. 

Emmanuel înclină capul şi scoase un suspin. 

— A! Începi în sfârşit să mă înţelegi, zise Leona. Dacă nu 
mai pot fi a ta, dacă nu mai am puterea să rămân pe lumea 
asta, atunci nu mai pot fi decât a lui Dumnezeu! 

— Leona! Leona! Strigă Emmanuel, nu asta mi-ai promis la 
Bruxelles şi la Ecouen! 

— Ba fac mai mult decât ţi-am promis, iubitul meu duce! 
Zise Leona. Îţi făgăduisem să te revăd şi să fiu a ta odată pe 
an şi iată că acuma nu mi se mai pare îndeajuns şi după 
multe rugăciuni, Dumnezeu mi-a îngăduit să mor repede, ca 
în sfârşit să nu te mai părăsesc deloc! 

Emmanuel se înfioră, nu de cuvintele auzite, ci ca şi cum 
aripa morţii i-ar fi atins inima. 

— Să mori! Să mori! Spuse el. Dar ştii tu oare ce este 
dincolo de viaţă? Ai coborât, ca Dante Alighieri din 
Florenţa, în marea taină a mormântului ca să vorbeşti astfel 
despre moarte? 

Leona zâmbi. 

— N-am coborât în mormânt, ca Dante Alighieri din 
Florenţa, răspunse ea; dar un înger a ieşit din el şi a stat de 
vorbă cu mine despre viaţă şi despre moarte. 

— Doamne! Leona! Exclamă Emmanuel privind-o pe 
tânăra femeie cu o expresie ce vădea un început de spaimă, 
eşti sigură că nu ţi-ai pierdut minţile? 

Leona surâse; se simţea în ea blânda şi profunda siguranţă 
a convingerii. 


— Am revăzut-o pe maica mea, spuse. 

Emmanuel o îndepărtă pe Leona de el, urmând însă a-i 
ţine mâinile şi, privind-o din ce în ce mai mirat, exclamă: 

— Pe maica ta? 

— Da, pe mama, spuse Leona cu o linişte ce-l făcu pe iubit 
să simtă un fior rece prin vine. 

— Şi când s-a întâmplat asta? Întrebă el. 

— În noaptea trecută. 

— Dar unde ai revăzut-o? Continuă ducele; la ce oră ai 
revăzut-o? 

— La miezul nopţii, lângă patul meu. 

— Şi chiar ai văzut-o? Stărui Emmanuel. 

— Da, răspunse Leona. 

— Ţi-a vorbit? 

— Prinţul îşi şterse cu o mână fruntea îmbrobonată de 
năduşeală şi cu cealaltă o strânse pe Leona la inimă, ca şi 
cum ar fi vrut să se încredinţeze că ea pe care o avea 
înaintea ochilor era într-adevăr o fiinţă vie şi nu o fantomă. 

— Mai repetă-mi asta, draga mea copilă! Urmă el; spune- 
mi ce-ai văzut, spune-mi ce s-a petrecut. 

— Mai întăi, îi răspunse Leona, de când te-am părăsit, 
dragul meu Emmanuel, în fiecare noapte am visat pe 
singurele două fiinţe ce mi-au fost dragi pe lume: pe tine şi 
pe mama. 

— Leona, rosti prinţul punându-şi buzele pe fruntea tinerei 
femei. 

— Frate! Răspunse ea ca şi cum voia să dea acelui sărut 
toată curăţia unei mângâieri frăţeşti. 

Ducele ezită o clipă, apoi spuse cu voce înăbuşită: 

— Fie şi aşa, surioară! 

— Mulţumesc! Zise Leona cu un zâmbet îngeresc! A! Acum 
sunt sigură că nu te voi mai părăsi niciodată! 

Şi pentru a doua oară, ea singură întinse fruntea pentru 
sărutul prinţului, care de astă dată îşi rezemă doar fruntea 
de a ei. 

— Te ascult, murmură el. 


— Precum îţi spuneam, iubitul meu, în fiecare noapte, din 
acea zi de la Ecouen, v-am visat, pe tine şi pe mama; dar 
acelea nu erau decât vise şi numai noaptea trecută mi-a 
apărut... 

— Hai, spune! 

— Dormeam; m-a trezit o senzaţie ca de ghiaţă şi am 
deschis ochii: o femeie îmbrăcată în alb şi voalată se afla 
lângă patul meu; femeia aceea mă sărutase pe frunte. Era 
să scot un strigăt, dar ea îşi ridică vălul şi am recunoscut-o 
pe mama! 

— Leona! Leona! Îţi dai seama ce spui? Întrebă ducele. 

Leona surâse. 

— Am întins braţele ca s-o cuprind, urmă ea, dar îmi făcu 
un semn şi braţele îmi căzură fără vlagă lângă mine. Eram 
ţintuită de pat; parcă numai ochii mei trăiau. Privirea îmi 
era aţintită spre fantomă şi buzele mele şopteau: „Mamă!” 

Emmanuel făcu o mişcare. 

— O! Nu-mi era frică; eram fericită! 

— Şi spui, Leona, că fantoma ţi-a vorbit? 

— Da... „Copila mea, mi-a spus, de când am murit nu este 
prima dată când Dumnezeu îmi îngăduie să te revăd şi 
adeseori în somn trebuie să mă fi simţit alături de tine, căci 
adesea am venit, strecurându-mă printre perdelele patului, 
ca acum, pentru a te privi dormind. Dar este prima oară 
când Dumnezeu îmi îngăduie să-ţi vorbesc. 

— Spune, mamă, i-am răspuns, te ascult. 

— Copila mea, urmă fantoma, pentru binele crucii albe de 
Savoia, căreia i-ai sacrificat dragostea, Dumnezeu nu numai 
că te iartă, dar îngăduie ca la fiecare mare primejdie ce-l va 
ameninţa pe duce, tu să-i dai sfat... 

Ducele o privi neîncrezător pe Leona. 

— Mâine, când va veni ducele să te vadă, îi vei spune ce 
misiune sfântă ai primit de la Domnul; apoi, fiindcă el se va 
îndoi...” Căci fantoma prevăzuse că ai să te îndoieşti, iubitul 
meu! 


— Într-adevăr, Leona, răspunse Emmanuel, ce-mi spui 
acum este un lucru atât de extraordinar, încât este natural 
să te îndoieşti! 

— Apoi, fiindcă el se va îndoi, urmă fantoma, îi vei spune că 
la ora când o pasăre va veni şi se va aşeza pe creanga de 
salcie pe care a tăiat-o şi va cânta, adică la 17 noiembrie, la 
orele trei după amiază, Scianca-Ferro va sosi la Verceil, 
aducând o scrisoare de la ducesa Margareta. Atunci va fi 
silit să creadă.” Şi fantoma şi-a coborât voalul şoptind: 
„Adio, copila mea! Mă vei revedea când va fi timpul!” După 
asta, s-a făcut nevăzută... 

Abia sfârşise Laona de vorbit şi o pasăre necunoscută, ce 
părea căzută din cer, se aşeză pe ramura de salcie tăiată şi 
înfiptă de duce în pământ şi începu a cânta melodios. 

Leona zâmbi. 

— Vezi bine, iubitul meu duce, rosti ea, în clipa asta 
Scianca-Ferro soseşte la Verceil, unde îl vei găsi mâine. 

— În adevăr, zise Emmanuel, dacă ceea ce-mi vesteşti se 
adevereşte, Leona, înseamnă că-i un miracol! 

— Şi-atunci, mă vei crede? 

— Da. 

— Vei face, când va fi cazul, ce-ţi voi spune? 

— Ar fi un sacrilegiu să nu te ascult, Leona, căci vei veni 
din partea lui Dumnezeu. 

— lată tot ce aveam a-ţi spune, prietene. Acum să ne 
întoarcem. 

— Biată copilă! Murmură ducele, nu-i de mirare că eşti aşa 
de palidă, dacă ai primit sărutul unei moarte... 

A doua zi, sosind la castelul Verceil, Emmanuel îl găsi pe 
Scianca-Ferro aşteptându-l. 

Vrednicul scutier intrase în ajun în curtea cea mare, pe 
când sunau orele trei, aducând o scrisoare de la ducesă! 

XIX. MORŢII ŞTIU TOTUL. 

Scrisoarea prinţesei Margareta era însoţită de o sumă de 
trei sute de mii de scuzi. 


Mareşalul de Bourdillon care, fără îndoială, se conducea 
după ordinele secrete primite de la ducele de Guise, refuza 
să părăsească garnizoanele, dacă oamenii lui nu primeau 
un rest de soldă neplătit. Văzând că francezii nu evacuau 
Piemontul atât de repede pe cât fusese înţelegea, 
Emmanuel-Philibert scrisese regelui Francisc al II-lea, 
delegând-o pe prinţesa Margareta să înmâneze nepotului 
scrisoarea. Regele Francisc al II-lea, sfătuit de cei doi 
Guise, răspunsese că oştenii nu voiau să părăsească 
Piemontul înainte de a primi suma de o sută de mii de scuzi 
ce li se datora. 

„Ori, spunea inimoasa prinţesă Margareta, cum nu mai 
încape nici o îndoială că nu domnia-ta, ci Franţa trebuie să 
plătească pe soldaţii francezi, vă trimet, prea-iubitul meu 
stăpân şi senior, această sumă de trei sute de mii de scuzi, 
preţul juvaerurilor mele de fată, pe care în mare parte le 
aveam în dar de la tatăl meu Francisc |. 

„În felul acesta, adăuga ea, cea care va plăti va fi Franţa, 
nu domnia ta.” 

Trupele franceze au fost deci plătite şi nu mai rămaseră 
garnizoane decât în cele patru oraşe prevăzute în tratat: 
Torino, Chivas, Chiri şi Villeneuved'Asti. 

Apoi Emmanuel se întoarse la Nisa cu Scianca-Ferro care 
nu rămase deloc acolo, ci plecă imediat la Paris pentru a-şi 
relua serviciul pe lângă prinţesa Margareta. 

Prinţesa avea să vină în ţinuturile ducelui numai atunci 
când orice urmă de tulburare va fi dispărut. 

Poate că ducele, din dragoste pentru Leona, cam ingrat 
faţă de prinţesa aceea atât de admirabilă, nu se grăbea s-o 
revadă aşa cum merita ea. 

Se apucă totuşi de organizarea temeinică a ținuturilor sale 
şi începu prin a da ceea ce se cuvenea credinţei, uitării şi 
nerecunoştinţei. 

Un mare număr dintre supuşii lui trecuseră de partea 
francezilor; un număr mai mic se ţinuseră deoparte, 
rămânând în mod pasiv credincioşi ducelui; în sfârşit, câţiva 


îi rămăseseră fideli în vremea de restrişte şi luaseră parte 
la apărarea intereselor lui. Acestora din urmă le dădu 
funcţii şi onoruri mai mari; celor pasivi le iertă slăbiciunea 
şi se arătă îngăduitor cu ei, ajutându-i chiar dacă se ivea 
ocazia; cât despre primii, nu le făcu nici bine, nici rău, dar îi 
lăsă departe de treburile statului, spunând: 

— N-am nici un motiv de a mă încrede în ei acum când îmi 
merge bine, deoarece m-au părăsit când eram un 
dezmoştenit. 

Apoi îşi aminti că ţăranii din Oleggio îi ceruseră magistrați 
care să le facă dreptate, nu să le-o vândă; ca urmare, numi 
ca şef al justiţiei pe Thomas de Langusque, conte de 
Stropiane, magistrat vestit prin integritatea sa şi profunda 
cunoştinţă a legilor. 

Pe lângă asta, vechile consilii de justiţie şi parlamentele 
orânduite de ocupaţia franceză fură înlocuite cu două 
senaturi. Căci pe versantul occidental al Alpilor apăruse 
următoarea zicală: „Dumnezeu să ne ferească de dreptatea 
parlamentului!” şi acea zicală făcuse la fel ca Hanibal şi 
Carol-cel-Mare şi cum avea să facă mai târziu Napoleon, 
trecuse din Alpii Occidentali în Alpii Orientali. 

Statornicirea păcii ceru mai mult timp decât a justiţiei. 

Am vorbit despre cele două pricini ale războiului, războiul 
teritorial şi războiul religios care se iscaseră chiar în inima 
Savoiei. 

Război teritorial cu Confederaţia Elveţiei, ce ocupase 
ţinutul Vaud, comitatele de Romont, Gex şi Chablais. 

Emmanuel-Philibert consimţi să cedeze Bernezilor tot 
malul drept al lacului Leman, cu condiţia să i se redea 
Chablais, Gex şi regiunile Ternier şi Gaillard. 

Pacea se stabili pe aceste baze. 

Război religios cu reformatorii din văile Pragelas, Lucerna 
şi Saint-Martin. 

Am arătat că, aliindu-se cu calviniştii din Geneva şi cu 
lutheranii din Germania, acei schizmatici deveniseră o 
forţă. 


Emmanuel-Philibert trimise împotriva lor pe bastardul de 
Achaie. 

Acesta pătrunse în văi cu o armată de vreo patru, cinci mii 
de oameni. Credeau că e de ajuns pentru a înfrânge o 
populaţie neobişnuită să lupte şi care n-avea alt mijloc de 
apărare decât uneltele de agricultură; dar cel care vrea 
într-adevăr să lupte pentru libertatea trupului şi a sufletului 
poate face din orişice o armă. 

Bărbaţii ascunseră femeile, bătrânii şi copiii în peşteri 
numai de ei ştiute; sub ameninţarea unei invazii, primiseră 
de la fraţii lor din Geneva mari cantităţi de praf de puşcă; 
minară stâncile de-a lungul căilor ce trebuiau să le urmeze 
catolicii; de abia intraţi în strâmtori, năvălitorii auzeau 
bubuind deasupra capetelor un tunet mai teribil decât cel 
ceresc şi un trăsnet cădea la fiecare fulgerare! Munţii se 
cutremurau de detunături; stâncile smulse dintr-o dată din 
temelii păreau că se înălţă întâi spre nori, apoi cădeau 
întregi sau sfărâmate, se rostogoleau pe povârnişurile 
munţilor în avalanşe de granit, lovind oamenii care, 
căutându-şi adversarii, nu vedeau decât vulturi înfricoşaţi 
planând în văzduh. 

Războiul a durat aproape un an. 

În sfârşit, valdensii şi catolicii obosind, ajunseră la 
tratative de pace; poate că, de fapt, Emmanuel-Philibert 
voise mai mult să dea o dovadă a dorinţii lui de a nimici 
erezia faţă de acei Guise care conduceau Franţa, ce înălţau 
rugurile din piaţa Greve, ce pregăteau Saint-Barthelemy şi 
faţă de Filip al II-lea ce guverna Spania şi ridica eşafoade la 
Bruxelles, Anvers şi Gând. 

Ajunseră la înţelegerea ca valdensii să îndepărteze pe cei 
mai turbulenţi barbas ai lor - aşa îi numeau sectanţii din 
munţi pe preoţii lor din cauză că purtau bărbi lungi - şi 
după ce îi vor înlătura, locuitorii vor avea dreptul să-şi 
păstreze religia pe care o aveau în acele locuri din străvechi 
timpuri. 


Dar, cum în văi exista de asemeni o populaţie catolică care, 
deşi mai puţin numeroasă, avea dreptul la libertatea 
cultului, se aleseră în fiecare vale câte două sate unde avea 
să se oficieze liturghia. 

Preoţii calvinişti îşi luară rămas bun de la familii şi de 
teamă ca nu cumva populaţia să se răzvrătească, văzându-i 
exilați, plecară îmbrăcaţi în costume de păstori şi de 
conducători de catări. 

După plecarea lor, Emmanuel construi la ieşirile văilor 
fortărețele Peyrouse, Villars şi Tours. 

Fiind acum desăvârşită pace în ducatul său, scrise ducesei 
să vină la el la Nisa; apoi, fiind 12 noiembrie a anului 1560, 
plecă la castelul său din Verceil. 

În dimineaţa de 17 se afla la Oleggio. 

De când se căsătorise, era a doua lui vizită la Leona. 

Leona îl aştepta, ca şi în primul an, în pragul căsuţei. 

În acele două inimi, în iubirea lor curată, exista asemenea 
unitate de gândire, încât Emmanuel nu-şi putea închipui că 
ar lipsi de la întâlnire, iar Leonei nu-i trecea prin minte că 
Emmanuel ar putea lipsi. 

De departe, cum o zări pe Leona aşteptându-l, Emmanuel 
se avântă în galop, fericit c-o vede, dar plin de teamă să n-o 
regăsească mai palidă şi mai aproape de mormânt decât 
ultima dată. 

Ca şi cum Leona ar fi prevăzut ce impresie va face chipul 
ei asupra iubitului, îşi acoperise faţa cu un văl. 

Văzând-o, Emmanuel se înfioră; semăna cu acea umbră 
voalată despre a cărei apariţie îi povestise la ultima lor 
întâlnire. 

Cu mâna tremurând îi ridică voalul şi două lacrimi tăcute îi 
izvorâră din ochi. 

Tenul Leonei avea acum albeaţa marmorei de Păros, 
privirea era ca o flacără pe cale de a se stinge, vocea, un 
suflu gata să înceteze. Părea într-adevăr că face o sforţare 
să trăiască. 


Revăzând pe iubitul ei duce, o uşoară roşeaţă se ivi pe 
obrajii tinerei femei. Inima îi era încă vie şi fiecare bătaie 
continua să spună: „le iubesc!” 

Era pregătită o gustare, dar Leona nici nu se atinse de ea; 
părea dezlegată de nevoile şi slăbiciunile acestei lumi. După 
dejun, îl luă de braţ pe Emmanuel şi amândoi reluară, prin 
sat, plimbarea pe care o făcuseră cu un an înainte. 

De astă dată nu se mai vedeau prin pieţe grupurile de 
ţărani îngrijoraţi, discutând despre calităţile ori defectele 
prinţului lor. Trecuse un an şi anul acela izbutise să-l facă 
cunoscut. În afară de războiul limitat la cele trei văi şi care 
nu avusese ecouri mai departe, pacea ca o mamă alinase 
totul; garnizoanele franceze plecaseră din oraşele pe care 
le împilaseră douăzeci şi trei de ani; dreptatea se împărțea 
deopotrivă celor mari ca şi celor umili. Aşa că fiecare îşi 
vedea de treaba lui, plugarii pe ogoare, meseriaşii în 
ateliere. 

Îl binecuvântau pe duce şi cu toţii mai doreau doar un 
singur lucru: ca prinţesa Margareta să dea un moştenitor 
tronului Savoiei. 

Leona zâmbea şi răspundea în locul ducelui: 

— Dumnezeu care ni l-a redat pe iubitul nostru suveran, 
va avea grijă de Savoia! 

La capătul satului, Leona apucă pe drumeagul pe care 
mersese cu un an înainte şi după un sfert de oră ajunseră 
deodată în faţa micii capele ce se ridica acum în locul în 
care ducele înfipsese în anul trecut o ramură de salcie şi 
unde pasărea necunoscută cântase atât de minunat. 

Era una din acele mici capele ale secolului al XVI-lea, 
construite cu atâta eleganţă şi cu o formă atât de sveltă, 
clădită în întregime din încântătorul granit roz ce se 
găseşte în munţii Tesinului. Într-o firidă aurită, o Fecioară 
de argint prezenta trecătorilor pe fiul ei divin ce ţinea mâna 
dreaptă întinsă, binecuvântând. 

Emmanuel, pios ca un cavaler din timpul cruciadelor, 
îngenunche şi se rugă. 


Cât timp dură ruga, Leona rămase în picioare alături cu 
mâna rezemată pe capul lui; apoi când sfârşi, îi spuse: 

— Iubitul meu duce, mi-ai promis, chiar mi-ai jurat acum 
un an, aici, că dacă la întoarcerea ta la castelul Verceil vei 
găsi, cum ţi-am vestit, pe Scianca-Ferro care îţi va aduce o 
scrisoare de la ducesa Margareta, vei crede în viitor tot ce- 
ţi voi spune, oricât de stranii ţi s-ar părea vorbele mele şi 
că-mi vei urma sfaturile, oricât ar fi de neînţelese. 

— Da, ţi-am făgăduit, răspunse ducele; fii pe pace îmi 
amintesc. 

— Scianca-Ferro era la Verceil? 

— Era acolo. 

— Ajunsese la ora pe care ţi-am spus-o? 

— Când băteau orele trei, a intrat în curte. 

— Era aducătorul unei scrisori de la prinţesa Margareta? 

— Scrisoarea aceea a fost primul lucru pe care mil-a 
înmânat de cum m-a văzut. 

— Eşti gata deci să-mi urmezi sfaturile fără a le discuta? 

— Când îmi vorbeşti, Leona mea, am impresia că prin gura 
ta vorbeşte însăşi Fecioara la al cărei chip m-am rugat! 

— Ascultă, atunci. Am revăzut-o pe mama. 

Emmanuel tresări la fel ca în celălalt an, când Leona 
rostise aceleaşi vorbe. 

— Şi când s-a întâmplat asta? Întrebă el. 

— Noaptea trecută. 

— Şi... Ce ţi-a spus? Zise ducele, începând fără voie a se 
îndoi iar. 

— Ei, vezi! Zâmbi Leona, iar ai început să te îndoieşti! 

— Nu, răspunse ducele. 

— Atunci, de data asta voi începe cu dovada. 

Emmanuel ascultă. 

— Înainte de a pleca spre Verceil ai scris prinţesei 
Margareta să vină lângă tine? 

— Este adevărat, răspunse uimit Emmanuel. 

— Îi spuneai în scrisoare că o vei aştepta la Nisa, unde ea 
va sosi pe mare de la Marsilia? 


— Ştii asta? Întrebă ducele. 

— Mai adăugai că de la Nisa o vei conduce la Genova de-a 
lungul litoralului mării, prin San-Remo şi Albenga? 

— Doamne! Murmură Emmanuel. 

— Apoi că de acolo, prin încântătoarea vale de la Bormida, 
trecând pe la Cherasco şi Asti, o vei conduce la Torino? 

— Este adevărat, Leona! Dar nimeni în afara de mine nu 
cunoaşte conţinutul scrisorii; şi am încredinţat-o unui curier 
de care sunt sigur... 

Leona zâmbi. 

— Nu ţi-am spus că am văzut-o astă-noapte pe mama? 

— Şi apoi? 

— Morţii ştiu totul, Emmanuel! 

Ducele cuprins de o spaimă subită îşi şterse cu batista 
fruntea îmbrobonată de năduşeală. 

— Trebuie să te cred! Îngână el. Apoi? 

— lată, dragă Emmanuel, ce mi-a spus mama: „Ai să-l vezi 
mâine pe duce; îl vei hotări să plece în timpul nopţii, cu 
ducesa Margareta, prin lenda şi Coni şi să trimeată pe 
drumul de pe malul mării o lectică goală escortată de 
Scianca-Ferro cu o sută de oameni bine înarmaţi. 

Emmanuel o privi cu un aer întrebător pe Leona. 

— Este în joc soarta Savoiei!” aşa mi-a spus mama, 
Emmanuel, iar eu îţi spun: ai promis, ba chiar mai mult 
decât atât; ai jurat să-mi urmezi sfaturile. Deci jură-mi ca te 
vei duce cu ducesa prin Tenda şi Coni, în timp ce Scianca- 
Ferro, cu o lectică goală şi o sută de oameni bine înarmaţi, 
vor merge pe litoralul mării. 

Ducele avu o clipă de ezitare: judecata lui de bărbat, 
mândria de soldat, luptau împotriva făgăduielii făcute, a 
cuvântului dat. 

— Emmanuel, murmură Leona clătinând cu melancolie 
din cap, cine ştie? Poate este ultimul lucru pe care ţi-l cer! 

Emmanuel întinse mâna spre capelă şi jură. 

XX. DRUMUL DE LA SAN-REMO LA ALBENGA. 


Emmanuel-Philibert îi dăduse întâlnire prinţesei 
Margareta la Nisa, mai întâi pentru a răsplăti încă odată 
credinciosul său oraş; apoi, cum călătoria prinţesei avea să 
aibă loc în luna ianuarie, voia să-i prezinte ducatul sub 
înfăţişarea lui strălucitoare, în veşnica primăvară de la Nisa 
şi Oneglia. 

Într-adevăr, ducesa Margareta sosi la 15 ianuarie şi 
debarcă în portul Villefranche; fusese reţinută mult timp de 
serbările date în cinstea ei la Marsilia. Acolo fusese 
sărbătorită totodată şi ca mătuşa regelui Carol al IX-lea, ce 
domnea atunci, şi ca ducesă de Savoia; pentru acele două 
titluri, vechiul oraş focean îi făcuse o primire fastuoasă. 

Ducele şi ducesa rămaseră patru luni la Nisa. 

Ducele folosi timpul acela pentru a grăbi construcţia 
galerelor pe care le comandase. 

— Un corsar calabrez, numit Occhiati, creştin renegat ce 
trecuse la religia musulmană, săvârşise mai multe jafuri în 
Corsica şi pe coastele toscane; se spunea chiar că fusese 
văzută o corabie suspectă în apele din regiunea Genovei. 

În sfârşit, pe la începutul lui martie, odată cu primele 
adieri ale dulcei primăveri italiene ce mângâie atât de blând 
plămânii obosiţi, Emmanuel-Philibert hotărî plecarea. 

Calea ce avea s-o urmeze era dinainte ştiută; cortegiul 
regal va merge pe drumul numit riviera Genovei, adică 
litoralul mării. Ducele şi ducesa - ducele călare şi ducesa în 
lectică - vor trece prin San-Remo şi Albenga, unde erau 
pregătite de înainte schimburi de cai. 

Plecarea se fixă la 15 martie. 

În zorii zilei cortegiul ieşi din castelul de la Nisa, ducele 
călare, cum am spus, cu viziera lăsată şi înarmat de luptă, 
călărind lângă lectica cu perdelele trase. Cincizeci de 
oameni înarmaţi mergeau înainte, cincizeci în urmă. 

În prima noapte se opriră la San-Remo. 

A doua zi plecară la drum dis-de-dimineaţă. 

Făcură o oprire la Oneglia pentru a prânzi; ducesa însă nu 
voi să coboare din lectică şi singur ducele îi duse acolo 


pâine, vin şi câteva fructe. 

Ducele mâncă fără a-şi scoate armura, ridicându-şi doar 
viziera coifului. 

Spre amiază cavalcada şi lectica porniră mai departe. 

Puțin după Porto-Maurisio drumul este înghesuit între doi 
munţi. Marea nu se mai vede şi te pomeneşti în nişte chei 
strâmte, cu stânci colţuroase pe dreapta şi pe stânga - loc 
cât se poate de potrivit pentru o ambuscadă! 

Ducele trimise douăzeci de oameni înainte. Era o 
precauţie exagerată, căci de ce s-ar fi putut teme în acele 
timpuri de pace? 

Aşa că cei douăzeci de oameni trecură netulburaţi. 

Restul trupei intră şi el în defileu. 

Dar în momentul când ducele, ce se afla tot lângă lectică, 
intra la rându-i, o teribilă salvă de archebuze răsună, 
îndreptată mai ales asupra ducelui şi a lecticei. Calul 
ducelui fu rănit, unul din caii lecticei căzu mort şi un vaiet 
slab trecu ca o suflare prin perdelele lăsate. 

Se auziră în acelaşi timp strigăte sălbatice şi se pomeniră 
atacați de o bandă de oameni în haine arăbeşti. 

Căzuseră într-o capcană de pirați. 

Ducele voi să se repeadă la lectică, când unul dintre 
atacanţi, călărind un minunat cal arab şi îmbrăcat din cap 
până în picioare cu o za turcească, se avântă spre el 
strigând: 

— Încoace, duce Emmanuel! De astă dată nu-mi mai scapi! 

— Aha! Dar nici tu! Răspunse ducele. 

Apoi, înălțându-se în scări şi ridicând spada deasupra 
capului: 

— Iar voi luptaţi din răsputeri! Strigă el către oşteni, voi 
încerca să vă dau pildă! 

În acea clipă se încăierară cu toţi. 

Dar să ni se îngăduie, ca în mijlocul învălmăşelii, să 
urmărim lupta celor doi şefi. 

Se ştie cât de priceput era ducele Emmanuel în jocul 
teribil al războiului şi că puţini oameni se puteau măsura cu 


el, dar de data asta găsise un adversar pe potriva lui. 

Mai întâi, cu mâna stângă, amândoi combatanții 
descărcară unul spre altul câte un pistol, al cărui glonţ 
alunecase pe armura ducelui şi se turtise pe cea a piratului. 

Apoi, după acel schimb de focuri care era doar un 
preludiu, lupta continuă cu spada. 

Deşi armele-i defensive erau turceşti, corsarul avea ca 
arme ofensive, în mână o spadă lungă, dreaptă şi la 
oblâncul şeii, o bardă cu coadă elastică şi tăiş foarte ascuţit. 
Acele barde, cu coadă din piele de rinocer întărită cu lame 
mici de oţel, din pricina flexibilităţii lor, aveau o izbitură 
năpraznică. 

Ducele folosea spada şi o ghioagă, ce erau, după cum se 
ştie, armele lui obişnuite; mânuite de el, amândouă erau de 
temut. 

Câţiva soldaţi voiseră să-i sară în ajutor, dar el îi 
îndepărtase răcnind: 

— Faceţi-vă datoria voastră! Cu ajutorul Domnului mi-o voi 
face pe a mea! 

Şi, cu ajutorul Domnului, într-adevăr făcea minuni. Era 
vădit că piraţii nu se aşteptaseră ca escorta să fie atât de 
mare, iar şeful lor - cel care îl atacase pe duce - sperase să- 
| atace mai pe neprevăzute şi să-l găsească mai puţin bine 
înarmat; dar, cu toate că se înşelase, nu da nici un pas 
înapoi. 

Se simţea în loviturile înfricoşătoare ce le repezea ducelui 
o ură mai cumplită chiar decât loviturile; dar sabia 
piratului, oricât de bine făurită, n-avea mare efect asupra 
armurii de Milano a ducelui, la fel cum pe zalele de Damasc 
spada ducelui se tocea. 

În timpul acelei lupte crâncene, ducele simţi cum calu-i 
rănit slăbeşte şi în curând va cădea sub el; se încordă din 
toate puterile pentru a da o lovitură adversarului: spada îi 
scânteia în mâini. Piratul înţelese ce formidabilă lovitură îl 
ameninţa; se răsturnă pe spate şi, răsturnându-se, îşi cabră 
calul. 


Şi calul primi lovitura. 

De data asta, armura de pe capul calului, dintr-un oţel mai 
puţin bun decât armura cavalerului, se despică lovit între 
urechi se prăbuşi în genunchi. 

Crezându-şi calul ucis, Maurul sări la pământ în clipa când 
şi calul ducelui cădea. 

Cei doi adversari se văzură deci amândoi în acelaşi timp, 
jos în picioare. 

Amândoi se repeziră la oblâncul şeii, unul pentru a-şi 
smulge barda, celălalt pentru a-şi lua ghioaga. 

Apoi, ca şi cum fiecare din ei ar fi socotit arma luată de 
ajuns de ucigătoare, cei doi luptători îşi aruncară spadele, 
piratul rămânând cu barda şi ducele cu ghioaga. 

Nici ciclopii din peşterile Etnei, ce-au făurit trăsnetul lui 
Jupiter pe nicovala lui Vulcan, n-au dat lovituri atât de 
înfricoşate! Fărea că însuşi Moartea, regina bătăliilor 
sângeroase, îşi oprise zborul, planând deasupra celor doi 
oameni, sigură că va lua în braţe pe unul din ei, adormit pe 
vecie. 

În scurtă vreme balanţa păru că se înclină în partea 
ducelui. Barda potrivnicului îi smulsese bucată cu bucată 
coroana câştii, dar se vedea bine că colții de oţel ai 
ghioagei, străpungând zalele piratului, îi făcuseră răni 
teribile. 

Apei, faţă de forţele nesecate ale ducelui, forţele 
adversarului său păreau că slăbesc; prin deschizăturile 
coifului străbătea o răsuflare şuierătoare, loviturile lui nu 
mai erau atât de iuți şi de puternice; nu ura, ci braţul se 
muia. 

Dimpotrivă, puterile ducelui păreau că sporesc cu fiecare 
lovitură. 

Piratul începu a da înapoi - pas cu pas, aproape pe 
nesimţite - dar da înapoi! Retragerea îl ducea spre 
marginea unei prăpăstii; însă, atent cum era să dea sau să 
pareze loviturile, parcă nu băga de seamă că se apropie cu 
încetul de abis. 


Amândoi, unul retrăgându-se şi altul urmărind, ajunseră 
astfel pe stânca ce înainta deasupra prăpastiei; încă doi 
paşi şi piratul nu mai avea pe ce pune piciorul! 

Dar, fără îndoială că aici voise să ajungă, căci deodată 
aruncă din mână barda şi înşfăcându-şi potrivnicul în braţe, 
strigă: 

— Aha! Duce Emmanuel! În sfârşit am pus mâna pe tine, 
vom muri împreună! 

Şi, cu o sforţare în stare să smulgă din pământ un stejar, 
îşi ridică duşmanul în braţe. 

Dar un formidabil hohot de râs îi răspunse. 

— Te-am recunoscut, bastarde de Waldeck! Îi spuse 
adversarul, desfăcându-se din lanţul de fier al braţelor. 

Apoi, ridicându-şi viziera coifului: 

— Nu sunt ducele Emmanuel, adăugă el, şi nu vei avea 
cinstea să mori de mâna lui. 

— Scianca-Ferro! Strigă bastardul de Waldeck. Ah! 
Blestemaţi să fiţi tu şi ducele tău! 

Şi se plecă să-şi ia înapoi barda pentru a reîncepe lupta; 
dar, cu toată iuţeala mişcării lui, ghioaga lui Scianca-Ferro, 
grea ca şi stânca pe care luptau cei doi potrivnici, căzu pe 
ceafa renegatului. 

Bastardul de Waldeck scoase un vaiet şi căzu nemişcat. 

— Ei! Frate Emmanuel exclamă Scianca-Ferro, nu mai eşti 
aici ca să mă împiedici de a zdrobi vipera! 

Şi cum în timpul luptei pumnalul de graţie îi căzuse din 
teacă, apucă un bolovan mare şi ridicându-l în mâini cu 
forţa unui titan dintre acei ce clădeau Pelion peste Ossa, 
sfărmă capul inamicului cu coif cu tot. 

Apoi rosti cu un hohot de râs mai teribil decât primul: 

— Ce mă bucură mai cu seamă la moartea ta, bastarde de 
Waldeck, este că murind în armura unui necredincios, vei 
rămâne de-a pururi blestemat! 

Amintindu-şi apoi de vaietul ce-l auzise în lectică, alergă 
acolo şi dădu în lături perdelele. 

Piraţii fugeau care încotro. 


Între timp, Emmanuel şi prinţesa Margareta înaintau 
liniştiţi pe drumul ce duce la Tenda şi Coni. Soseau în oraşul 
din urmă cam pe la aceeaşi oră când între San-Remo şi 
Albenga se dădea cumplita luptă pe care am povestit-o. 

Ducele Emmanuel era preocupat. 

Ce motiv putuse avea Leona ca să pretindă de la el 
schimbarea drumului? Ce pericol ar fi înfruntat dacă trecea 
pe riviera Genovei? Şi dacă era o primejdie, primejdia 
aceea nu-l va ameninţa pe Scianca-Ferro? 

Cine îl informase pe Scianca-Ferro de făgăduiala pe o 
făcuse el Leonei? Şi cum de se întâmplase că, în momentul 
când voise să-i spună lui Scianca-Ferro de schimbarea 
drumului, acesta i-o luase înainte, vorbind el primul? 

Cina a fost tristă. Prinţesa Margareta era obosită, iar 
Emmanuel-Philibert pretextând că are nevoie de odihnă se 
retrase pe la ora zece în camera lui. Avea impresia că dintr- 
o clipă în alta trebuia să sosească vreun sol cu veşti rele. 

Puse un om să vegheze la poartă şi altul în anticameră, ca 
să poată fi trezit la orice oră din noapte şi, dacă s-ar 
întâmpla ceva, să fie înştiinţat. 

Sună orele unsprezece; Emmanuel deschise fereastra: 
cerul era înstelat, văzduhul liniştit şi limpede. O pasăre 
cânta într-un tufiş de rodie şi ducelui i se păru că era 
aceeaşi pasăre pe care o auzise cântând la Oleggio... După 
o jumătate de oră închise fereastra şi se aşeză la masa plină 
de hârtii, rezemându-se în coate. 

Încetul cu încetul ochii i se împăinjeniră, pleoapele i se 
făcură grele; auzi nedesluşit primele bătăi ale miezului 
nopţii; apoi i se păru că vede ca printr-o pâclă cum se 
deschide uşa camerei şi înaintează un fel de umbră. Umbra 
se apropie şi aplecându-se asupră-i, îi murmură numele. 

În aceeaşi clipă simţi atingându-l pe frunte ceva ca de 
gheaţă şi un fior îi străbătu tot trupul; acea atingere rupse 
lanţurile nevăzute ce-l ţineau împietrit. 

— Leona! Leona! Strigă el. 


Într-adevăr, Leona se afla lângă dânsul, dar de astădată, 
fără suflu pe buze, fără flacără în priviri; câteva picături de 
sânge palid picurau dintr-o rană ce-o avea la piept. 

— Leona! Leona! Repetă ducele. 

Şi întinse braţele pentru a cuprinde fantoma, dar ea îi făcu 
un semn şi braţele prinţului căzură. 

— Ţi-am spus eu bine, Emmanuel, murmură umbra cu o 
voce dulce ca o adiere şi ca o mireasmă îmbălsămată, ţi-am 
spus eu bine că voi fi mai aproape de tine moartă decât vie! 

— De ce m-ai părăsit, Leona? Întrebă Emmanuel simțind 
că inima i se frânge în suspine. 

— Pentru că mi-am îndeplinit misiunea pe pământ prea- 
iubitul meu duce, răspunse umbra; dar înainte dea mă sui 
la cer, Dumnezeu îngăduie să-ţi vestesc că dorinţa supuşilor 
tăi s-a împlinit. 

— Care dorinţă? 

— Prinţesa Margareta este însărcinată şi va da naştere 
unui fiu. 

— Leona! Leona! Strigă prinţul. Cine ţi-a dezvăluit această 
taină a maternității? 

— Morţii ştiu totul! Şopti Leona. 

Şi în timp ce trupul i se destrăma într-un abur: 

— Ne vom revedea în cer, iubitul meu duce! Spuse 
fantoma cu o voce ca o părere. 

Apoi dispăru. 

Ducele, care rămăsese încremenit în jilţ cât timp umbra 
stătuse lângă el, se ridică şi alergă la uşă. 

Valetul de strajă nu văzuse pe nimeni intrând ori ieşind. 

— Leona! Leona! Strigă Emmanuel, te voi mai revedea? 

Şi i se păru că la ureche un suflu abia simţit murmura: 

— Da... 

A doua zi, în loc să-şi continue drumul, ducele rămase la 
Coni; părea sigur că va primi veşti. 

Într-adevăr, pe la orele două sosi Scianca-Ferro. 

— Leona a murit? Fură primele cuvinte pe care i le adresă 
Emmanuel. 


— Ieri, la miezul nopţii, răspunse Scianca-Ferro; dar de 
unde ştii? 

— Dintr-o rană la piept? Urmă Emmanuel. 

— Un glonţ destinat ducesei, zise Scianca-Ferro. 

— Şi cine-i ticălosul ucigaş, strigă ducele, ce umărea să 
curme viaţa unei femei? 

— Bastardul de Waldeck, răspunse Scianca-Ferro. 

— Ah! Făcu ducele, de-mi va cădea cândva în mână! 

— Ţi-am jurat, Emmanuel, că prima oară când îl mai 
întâlnesc pe şarpe, îl strivesc... 

— Şi? 

— L-am strivit. 

— Atunci nu ne mai rămâne decât să ne rugăm pentru 
Leona! Spuse Emmanuel-Philibert. 

— Nu noi trebuie să ne rugăm pentru îngeri, îi răspunse 
Scianca-Ferro, ci îngerii să se roage pentru noi! 

La 12 ianuarie 1562, după cum prezisese Leona, prinţesa 
Margareta născuse cu bine, la castelul Rivol, un prinţ care 
primi numele de Carol-Emmanuel şi care domni cincizeci de 
ani. 

Trei luni după naşterea pruncului princiar, francezii, 
potrivit condiţiilor tratatului de la Cateau-Cambresis, 
evacuară Iorino, Chieri, Chivas şi Villanova d'Asti, aşa cum 
evacuaseră mai înainte restul Piemontului. 

EPILOG. 

Într-o frumoasă dimineaţă de la începutul lui septembrie a 
anului 1580, cam la douăzeci de ani după evenimentele pe 
care le-am povestit, vreo douăzeci de gentilomi, din grupul 
celor patruzeci şi cinci cărora li se spunea Obişnuiţii regelui 
Henric al III-lea, aşteptau în curtea cea mare de la Luvru 
ora când regele, ducându-se la slujba religioasă, îi va lua în 
trecere ca el ca să-i pună, de voie, de nevoie, să-şi facă 
rugăciunile - căci era una din maniile regelui Henric al III- 
lea să aibă grijă nu numai de sufletul său, ci şi de al 
celorlalţi şi, la fel cum avea să spună cincizeci de ani mai 
târziu regele Ludovic al XIV-lea favoriţilor: „Veniţi să vă 


plictisiţi împreună cu mine”, Henric al III-lea spunea 
filfizonilor 438) săi: „Veniţi să vă pocăiţi împreună cu mine.” 

Viaţa pe care o duceau Obişnuiţii sau cei Patruzeci şi Cinci 
ai Maiestăţii Sale - la fel de bine cunoscuţi sub amândouă 
denumirile - nu prea era o viaţă de distracţie: regulile de la 
Luvru erau aproape la fel de severe ca ale unei mănăstiri şi 
regele, invocând moartea lui Saint-Megrin, a lui Bussy 
d'Amboise şi a altor câţiva gentilomi, morţi pricinuite de o 
exagerată dragoste faţă de sexul frumos, ca de pildă acele 
accidente pentru a tuna şi fulgera împotriva femeilor, 
prezentându-le favoriţilor ca pe nişte făpturi inferioare şi 
chiar primejdioase. 

Bieţii tineri erau deci nevoiţi - mai ales cei care voiau să 
rămână în grațiile regelui - să facă scrimă, să joace mingea, 
să tragă cu sarbacanele în vrăbii, să se frizeze, să 
născocească forme noi de gulere, să-şi spună rugăciunile şi 
să se biciuiască dacă într-o asemenea viaţă nevinovată 
diavolul, care nu respectă nici chiar pe sfinţi, venea să-i 
ispitească. 

Ştiind asta, nu-i lucru mirare că văzând un biet moşneag 
ce nu mai avea decât o mână, un ochi şi un picior, cerând de 
pomană unui călăraş de gardă la poarta curţii, unul din cei 
patruzeci şi cinci îi făcu semn să intre şi după ce îi dădu o 
monedă şi îi puse câteva întrebări, îşi chemă numaidecât 
camarazii, din acea naivă dorinţă de a împărtăşi totul care 
se găseşte într-o egală măsură la elevii închişi între zidurile 
unei şcoli, la călugărițele închise între zidurile unei 
mănăstiri şi la soldaţii închişi între zidurile unei fortărețe. 

Tinerii veniră în grabă şi înconjurând pe noul venit 
începură a-l examina cu multă atenţie. 

Ne grăbim să spunem că cel care avea onoarea dea 
atrage astfel atenţia generală, merita din plin să fie 
examinat. 

Era un om de vreo şaizeci de ani care, de altfel, nu mai 
arăta de nici o vârstă având în vedere strania stare fizică în 


care îl aduseseră campaniile făcute şi viaţa aventuroasă ce 
părea că o dusese. 

În afară de ochiul, braţul şi piciorul ce-i lipseau, cerşetorul 
avea figura brăzdată de lovituri de sabie, degetele mâinii 
sfărmate de gloanţele pistoalelor şi capul cârpit în mai 
multe locuri cu bucăţi de tinichea. 

Avea nasul aşa de plin de tăieturi şi împunsături, în sfârşit, 
de tot soiul de cicatrice, că semăna cu un răboj de brutar pe 
care se face o crestătură de fiecare pâine dată pe datorie. 

O asemenea momâie ciopârţită, trebuie să recunoaştem, 
era un lucru de curiozitate pentru nişte tineri care, 
neavând plăceri mai galante, socoteau duelul o distracţie. 

Aşa că întrebările căzură ca grindina asupra cerşetorului. 
„Cum te cheamă? 

— Ce vârstă ai? 

— În ce cârciumă ţi-ai pierdut ochiul? 

— În ce încăierare ţi-ai lăsat braţul? 

— Pe ce câmp de bătălie ţi-ai uitat piciorul?” 

— Staţi, domnilor, spuse unul dintre cei care îl interogau, 
să punem cu socoteală întrebările, altfel nenorocitul n-are 
să ne poată răspunde. 

— Dar ar trebui, mai întâi, să vedem dacă nu cumva îi 
lipseşte limba. 

— Nu, mulţumesc Domnului, cinstiţi seniori! Limbă am; şi, 
dacă binevoiţi a vă arăta mărinimoşi faţă de un bătrân 
căpitan aventurier, o voi folosi să vă aduc laude. 

— Căpitan aventurier, tu? Haida de! Spuse unul din tineri, 
vrei să ne faci să credem că ai fost căpitan? 

— Totuşi este titlul ce mi l-au dat nu numai odată ducele 
Francisc de Guise pe care l-am ajutat să recucerească 
Calais, amiralul Gaispard de Coligny pe care l-am ajutat să 
apere Saint-Quentin şi prinţul de Conde pe care l-am ajutat 
să intre în Orleans. 

— Ai văzut tu pe aceşti comandanţi vestiți? Întrebă unul 
dintre gentilomi. 


— l-am văzut, le-am vorbit şi mi-au vorbit... A! Fără 
îndoială că sunteţi bravi, seniorii mei; dar daţi-mi voie să vă 
spun că neamul vitejilor, a eroilor s-a stins! 

— Şi tu eşti ultimul? Întrebă o voce. 

— Nu dintr-acei de care vorbesc, urmă cerşetorul, dar 
ultimul, într-adevăr, dintr-o asociaţie de viteji... Să ştiţi, 
domnilor, că eram zece aventurieri cu care un comandant 
putea să încerce ori şi ce; dar moartea ne-a înhăţat unul 
câte unul, luându-ne cu de-amănuntul. 

— Şi care erau, întrebă unul din obişnuiţi, nu aventurile, ci 
numele celor zece viteji? 

— Aveţi dreptate să nu întrebaţi despre aventurile lor: 
numai cu aventurile lor şi s-ar putea face un întreg poem şi 
cel care l-ar fi putut scrie, bietul Fracasso, din nefericite a 
murit de o contracție a gâtului - dar în privinţa numelor, 
asta-i altceva... 

— Să auzim numele! 

— Domenico Ferrante, a fost cel care s-a dus primul. Într-o 
seară, trecând cu doica marazi pe lângă turnul Nesle, îi 
vine lui în cap să propună unui afurisit de sculptor florentin, 
pe nume Benvenuto Cellini, să-l ajute a căra un sac cu bani 
pe care acesta îl primise de la vistiernicul lui Francisc I. 
Acel Benvenuto, ce întârziase şi în clipa aceea auzea 
sunând miezul nopţii la Saint-Germain-des-Pres, îşi 
închipuie că propunerea binevoitoare este o tentativă 
hrăpăreaţă; trage sabia şi atacând fulgerător îl ţintuieşte pe 
bietul Ferrante de zid! 

— Iată ce înseamnă să fii prea îndatoritor! Se adresă unul 
dintre ascultători către altul. 

— Al doilea era Vittorio-Albani Fracasso, un mare poet 
care nu putea lucra decât la lumina lunii. Într-o seară, pe 
când căuta o rimă în apropiere de Saint-Quentin cade din 
întâmplare în mijlocul unei ambuscade pregătită în calea 
ducelui Emmanuel-Philibert. Era atât de preocupat de 
răsvrătirea acelei rime, încât uită să întrebe pe cei ce 
pândeau în ce scop se aflau acolo; asltfel că, trecând între 


timp ducele Emmanuel, Fracasso se trezeşte în mijlocul 
încăierării. Încearcă din toate puterile să scape, dar cade 
ameţit de-o lovitură de ghioagă repezită de scutierul 
ducelui, un bătăuş îndrăcit, cu numele Scianca-Ferro. Ori, 
ambuscada dând greş, Fracasso rămâne pe câmpul de luptă 
şi cum, din cauza leşinului nu poate explica prin ce 
întâmplare ajunsese acolo, îi trec un juvăţ în jurul gâtului şi- 
l atârnă de creanga unui stejar. Deşi bietul Fracasso, în 
calitatea lui de poet, era slab ca un ţâr, totuşi greutatea 
trupului face să se strângă laţul şi strângerea laţului 
pricinuieşte sugrumarea. Tocmai în momentul acela îşi 
revine în simţiri; vrea să dea lămuririle pe care le crede 
necesare în apărarea onoarei sale grav compromise, dar îşi 
revine în simţiri cu o secundă preatârziu; lămuririle nu mai 
putură trece şi rămaseră de cealaltă parte a laţului. Asta îi 
făcu pe mulţi să creadă că bietul nevinovat fusese 
spânzurat pe bună dreptate. 

— Domnilor, se auzi o voce, cinci pater şi cinci ave pentru 
nefericitul Fracasso! 

Al treilea, urmă cu melancolie cerşetorul, al treilea era un 
brav aventurier german numit Frantz Scharfenstein. Aţi 
auzit, desigur, vorbindu-se despre răposatul Briareu şi 
defunctul Hercule? Ei bine, Frantz avea forţa lui Hercule şi 
statura lui Briareu. A murit eroic pe o breşă la asediul 
Saint-Quentin-ului. Domnul aibă în pază sufletul lui şi pe cel 
al unchiului său, Heinrich Scharfenstein, care a murit idiot 
de mult ce l-a plâns! 

— Ascultă, Montaigu, întrerupse o voce, crezi că dacă ai 
muri, unchiul tău s-ar idioţi de plâns? 

— Dragul meu, răspunse cel căruia i se adresase 
întrebarea, există în drept o axiomă ce spune: Non bis în 
idem. 139) 

— Al cincilea, continuă cerşetorul, era un brav catolic 
numit Cyrille-Nepomucene Lactance. Acela este sigur de 
mântuirea lui căci, după ce a luptat douăzeci de ani pentru 
sfânta noastră religie, a murit ca un martir. 


— Martir? Ei, drăcie! Povesteşte-ne cum a fost. 

— Foarte simplu, onoraţi seniori. Se afla sub comanda 
vestitului baron des Adrets, care pe atunci era catolic. 

— Nu se poate să nu ştiţi că baronul des Adrets şi-a 
petrecut viaţa făcându-se din catolic, protestant şi din 
protestant, catolic. 

— Deci în timpul acela baronul des Adrets era catolic şi 
Lactance se afla sub comanda lui când, baronul făcând 
câţiva prizonieri hughenoți în ajun de Joia Verde şi, neştiind 
la ce fel de moarte să-i osândească, Lactance are viziunea 
unei sfinte invenţii, adică de a-i jupui, pentru a întinde 
pielea lor, ca nişte tapiserii, în casele sătucului Mornas. 
Baronului îi place grozav ideea lui şi o pune în execuţie a 
doua zi, spre gloria eternă a sfintei noastre religii! Dar se 
întâmplă că în anul următor, chiar în aceeaşi zi, baronul 
între timp făcându-se protestant şi Lactance căzând în 
mâinile lui, baronul îşi aminteşte de sfatul pe care i-l dăduse 
cuviosul meu prieten şi, cu toate protestele lui, pune să fie 
jupuit la rându-i! Am recunoscut pielea martirului după o 
aluniţă pe care o avea sub umărul stâng. 

— Poate ai s-o păţeşti şi tu la fel într-o zi, Villequier, spuse 
unul din tineri vecinului său, dar dacă te vor jupui, n-au să 
tapiseze pereţii cu pielea ta, doar, la naiba! Să fie prea 
mare belşug de tobe în Franţa! 

— Al şaselea, povesti mai departe aventurierul, era un 
fante din prea iubitul nostru Paris, tânăr, frumos, galant, 
mereu preocupat de femei... 

— Ssst! Făcu unul dintre Obişnuiţi; nu vorbi aşa de tare 
moşule: te-ar putea auzi regele Henrilc al III-lea care ţi-ar 
da aspră pedeapsă că ai trăit într-o tovărăşie aşa de 
proastă! 

— Şi cum îl chema pe şmecherul care avea asemenea 
apucături? Întrebă un alt gentilom. 

— Îl chema Victor-Felix Yvonnet, răspunse cerşetorul într- 
O zi, ori mai bine zis, într-o noapte, pe când se afla la una 
din amantele lui, soţul n-are curajul să-l aştepte bărbăteşte 


şi să-l atace cu sabia în mână: scoate din ţâţâni 
coşcogeamite poartă de stejar, ce cântărea poate vreo trei 
mii de livre şi o pune în echilibru pe balamale. Pe la trei 
dimineaţa, Yvonnet îşi ia rămas bun de la drăguţa lui şi se 
duce de-a dreptul la poartă, căci avea cheie; vâră el cheia în 
broască, o răsuceşte de două ori şi o trage spre el; dar 
poarta, în loc să se învârtă în balamale, cade cât e de grea 
peste bietul Yvonnet! Să fi fost Frantz ori Heinrich 
Scharfenstein, ar fi împins-o îndărăt ca pe o foaie de hârtie; 
dar bietul Yvonet, precum v-am spus, era un adevărat 
crăişor al dragostei, cu mâini şi picioare delicate; aşa că 
poarta îl zdrobeşte şi a doua zi este găsit mort! 

— la te uită, zise unul dintre cei Patruzeci-şi-cinci căruia i 
se spusese Montaigu, asta-i o reţetă bună de dat domnului 
de Châteauneuf; desigur, tot va mai fi încornorat, dar măcar 
nu de două ori de acelaşi. 

— Al şaptelea, urmă aventurierul, al şaptelea se numea 
Martin Pilletrousse. Era un prea cinstit gentilom, cum 
spune domnul de Brântome, care a pierit dintr-o nefericită 
încurcătură. Într-o bună zi, domnul de Montluc trece printr- 
un orăşel şi fiind salutat de toţi dregătorii în afară de 
judecători, hotărăşte să se răzbune de nepoliteţea lor. În 
scopul acela cercetează şi află că a doua zi trebuiau să fie 
judecaţi doisprezece hughenoți. Atât voia să ştie; se duce la 
închisoare şi intrând în sala mare întrebă: „Cine este aici 
hughenot!”. S-a întâmplat ca Pilletrousse, ce-l ştia pe 
domnul de Montluc hughenot înfocat şi nu aflase că-şi 
schimbase religia ca şi baronul des Adrets, era pe acolo, 
învinuit de nu ştiu ce fleac. Crede că domnul de Montluc 
întrebă care-s hughenoți ca să le dea drumul şi, când colo, 
era ca să-i spânzure! Când bietul Pilletrousse îşi dă seama 
despre ce este vorba, protestează din toate puterile; dar 
zadarnic îi sunt împotrivirile, nu se ţine seamă decât de 
prima lui declaraţie, aşa că este spânzurat în toată legea, al 
doisprezecelea! A doua zi, cine înghite hapul? Judecătorii 


care n-au mai avut pe cine judeca... Dar, între timp bietul 
Pilletrousse dăduse ortul popii. 

— Regquiescat în pace! Spuse unul dintre ascultători. 

— Este o urare creştinească, onorate domn, zise 
cerşetorul şi vă mulţumesc în numele prietenului meu. 

— Şi acum al optulea, spuse o voce. 

— Al optulea se numea Jean-Chrysostome Procope; era din 
Normandia de jos... 

— Regele, domnilor! Regele! Strigă un glas. 

— Hai, feri la o parte, şmechere! Spuseră tinerii seniori şi 
vezi de nu sta în calea Maiestăţii Sale, căci nu-i place să 
vadă decât feţe frumoase şi oameni chipeşi. 

Era într-adevăr regele ce cobora din apartamentele sale 
având pe domnul de Guise în dreapta şi pe domnul cardinal 
de Lorena în stânga. Părea foarte melancolic. 

— Domnilor, zise el către gentilomii ce stăteau înşiraţi pe 
două rânduri în calea lui, ascunzându-l cât puteau mai bine 
pe omul ce n-avea un ochi, o mână şi un picior - m-aţi auzit 
adesea vorbind de primirea strălucită ce mi-a făcut-o în 
Piemont ducele Emmanuel-Philibert de Savoia? 

Tinerii se înclinară în semn că-şi aminteau. 

— Aflaţi că în dimineaţa asta am primit dureroasa veste a 
morţii sale şi că s-a săvârşit din viaţă la Torino în ziua de 30 
august 1580. 

— Şi, fără îndoială, sire, întrebă unul din cei patruzeci şi 
cinci, că acel prinţ vestit a avut o moarte frumoasă? 

— Demnă de el, domnilor: a murit în braţele fiului său, 
spunându-i: „Fiule, învaţă din moartea mea cum trebuie să- 
ţi fie viaţa şi din viaţa mea cum trebuie să-ţi fie moartea. La 
vârsta ta eşti în stare să cârmuieşti statele pe care ţi le las. 
Ai grijă să le păstrezi urmaşilor tăi şi fii încredinţat că 
Dumnezeu te va ocroti atât timp cât vei respecta cuvântul 
lui...!” Domnilor, ducele Emmanuel-Philibert era dintre 
prietenii mei; îi voi purta doliul opt zile şi timp de opt zile 
voi asculta slujba oficială pentru el. Cine va face ca mine îmi 
va face plăcere. 


Şi regele îşi continuă drumul spre capelă; gentilomii îl 
urmară şi ascultară cu smerenie slujba împreună cu el. 

Dar cum ieşiră din biserică, îl căutară imediat din ochi pe 
cerşetor; cerşetorul însă dispăruse. 

— Odată cu el dispăruseră punga de la cingătoarea lui 
Sainte-Maline, bomboniera lui Montaigu şi lanţul de aur al 
lui Villequier. 

Aventurierul nu mai avea decât o mână, dar, după cum se 
vede, se pricepea să o folosească. 

Cei trei tineri voiră să ştie dacă se slujea la fel de bine de 
unicu-i picior ca de mâna-i desperecheată şi alergară la 
poartă pentru a întreba santinela dacă le putea spune ce s- 
a întâmplat cu cerşetorul şchiop cu care stătuseră de vorbă 
o jumătate de oră mai înainte. 

— Domnilor, le spuse călăraşul, a dispărut după hotelul 
Petit-Bourbon, dar la ieşire mi-a spus politicos: „Cavalere, s- 
ar putea ca nobilii seniori cu care am avut onoarea de a sta 
de vorbă să dorească a şti sfârşitul ultimilor mei doi 
camarazi şi cum îl cheamă pe bietul nenorocit ce le-a 
supravieţuit. Cei doi camarazi ce se numeau Procope şi 
Maldent erau, unul din Normandia de jos şi altul din 
Picardia; amândoi foarte iscusiţi în ştiinţa dreptului. Primul 
a murit procuror la Chatelet; al doilea, doctor la Sorbona. 
lar pe mine mă cheamă Cesar-Annibal Malemort, şi le-aş sta 
cu dragă inimă la dispoziţie, dacă aş fi în stare. 

Acestea sunt singurele veşti ce au ajuns până la cei 
Patruzeci-şi-Cinci şi care au ajuns şi până la noi, despre 
ultimul dintre aventurieri. 

Hazardul făcuse ca acela ce-ar fi trebuit să moară primul - 
supravieţuise - ca prin minune - tuturor... 


SFÂRŞIT 


11) Expresia completă: Nec plus ultra înseamnă nimic mai 
mult, până aici. 

12) Capitular: ordonanţă din secolul al IX-lea. 

13) Fraza completă este: Exegi monumentum aere 
perennius (Am sfârşit un monument mai trainic decât 
bronzul), din odele lui Horaţiu. 

14) Iustinian a codificat dreptul civil roman „Corpus iuris 
civilis” compus din: Institutele, Digestele, Codul lui Iustinian 
şi Novelele. 

15) Galateea zvârle-n mine, nebunateca copilă, Cu un măr 
şi fuge-n sălcii şi pândeşte: n-o zăresc? (Trad. Teodor 
Naum.). 

16) Mare decorație. 

17) Montfort: munte puternic. 

18) Ecleziaştii au groază de sânge. 

19) Cardinal însărcinat de papă cu o misiune specială. 

110) Adunarea episcopilor pentru alegerea papii. 

111) N-am schimbat nimic din discursul împăratului, pe 
care îl luăm dintr-o publicaţie apărută în 1830, la Bruxelles, 
datorită savantului director adjunct al arhivelor regale, L. P 
Gachard. (N. A.) (12) Răscoala locuitorilor din Gând. (N. 
A.). 

113) Masacrul protestanților din noaptea Sfântului 
Bartolomeu. 

114) Jeu de paume: joc asemănător cu tenisul de azi. 

115) Jeu de mail: joc în care o bilă de lemn este lovită cu 
un ciocan cu coadă lungă. 

116) Până va ajunge să fie plină (lat.). 

117) Joc de cuvinte între Sire şi cire: ceară, ce se 
pronunţă la fel în franceză. 

118) Pe la 1856. 

119) Cu cicatrice pe faţă. 

120) Titlu echivalent cu senior. 

121) Memoriile lui Jean de Mergey. (N. A.). 

14122) Memoriile lui James Melvile. (N. A.). 


123) Mercenari, nemulţumiţi din diferite pricini, ce 
formau un corp aparte. 

124) Monedă de argint. 

125) Titlul unor prinți germani. 

126) Se ştie răspunsul unui gentilom gascon care, după ce 
i se arătase mănăstirea cu de-amănuntul, fusese întrebat ce 
părere avea de acel monument. „Cred, zise el, că grozavă 
spaimă trebuie să fi tras Maiestatea Sa Filip al II-lea, ca să 
facă asemenea legământ. (N. A.). 

127) Răpăie roibii şi rupe copita cu tropote câmpul. 

128) Munţi din Grecia. 

129) Am să vă arât eu vouă. 

130) Formulă consacrată în turnire, ce înseamnă: Daţi-i 
drumul, porniţi! 

131) Domnul cel mare. 

132) Crucifixul. 

(33) Acel pamflet era intitulat: „Împotriva guvernării 
femeilor”. 

134) Sărbătoarea euharistiei. 

135) Poreclă dată reformaţilor. 

136) Horoscopul. (N. A.) 437) Al doilea rege legendar al 
Romanilor, căruia nimfa Eregia i-ar fi dictat primele legi ale 
statului. 

138) Mignon = drăguţ, filfizon, poreclă dată favoriţilor 
regelui Henric al III-lea. 

139) Nu de două ori pentru acelaşi lucru (lat.).