Maurice Druon — Regii blestemati 5 — Lupoaica Frantei

Maurice Druon 


Maurice Druon 


Regii blestemați 
Vol. 5 - LUPOAICA FRANŢEI 


„La soţul tău, Lupoaică a Franţei, ai sărit 
Şi rupi cu colţi de fiară din trupul ciopârţit...” 
THOMAS GRAY 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Şi pedepsele anunţate, blestemele aruncate de la 
înălţimea rugului său de către marele maestru al 
templierilor, continuau să cadă asupra Franţei. Destinul 
năruia regii ca pe nişte figuri de şah. 

După Filip cel Frumos, răpus fulgerător, după fiul său mai 
mare Ludovic al X-lea, asasinat cu optsprezece luni mai 
târziu, al doilea fiu, Filip al V-lea, părea hărăzit unei lungi 
domnii. Dar nu trecură cinci ani şi Filip al V-lea murea la 
rândul său, înainte de a fi împlinit treizeci de ani. 

Să ne oprim o clipă la această domnie care nu ni se 
înfăţişează ca un răgaz în noianul nenorocirilor decât dacă 
ţinem scamă de dramele şi prăbugşirile ce aveau să vină. 
Domnie ştearsă, în ochii aceluia care frunzăreşte istoria cu 
un gest distrat, fără îndoială pentru că din paginile ei nu-şi 
retrage mâna pătată de sânge. Şi totuşi... Să vedem din ce 
sunt făcute zilele unui rege mare, când soarta îi este 
potrivnică. 

Căci Filip al V-lea putea să se numere printre marii regi. 
Prin forţă şi viclenie, prin justiţie şi crimă, apucase încă de 
tânăr coroana scoasă la mezatul atâtor ambiţii. Un conclav 
pus la popreală, un palat regal luat cu asalt, o lege 
succesorală născocită, o răzvrătire provincială zdrobită 


într-o campanie de zece zile, un înalt senior zvârlit în 
temniţă, un prunc regal ucis în leagăn - cel puţin după cum 
credea toată lumea - iată etapele străbătute pripit în goana 
sa spre tron. 

În acea dimineaţă de ianuarie a anului 1317, când, în 
dangătul tuturor clopotelor, ieşise din catedrala de la 
Reims, al doilea fiu al Regelui de Fier avea temeinice motive 
să se creadă triumfător şi slobod să reia marea politică pe 
care o admirase la tatăl său. Vrând-nevrând, neastâmpărata 
sa familie îşi plecase capul; baronii, cu botul pe labe, se 
resemnau să i se supună; Parlamentul asculta de porunca 
lui, iar burghezia îl aclama, strigându-şi bucuria de a avea 
iar un domnitor puternic. Soţia îi era spălată de ruşinea 
întâmplărilor din turnul Nesle; moştenirea tronului părea 
asigurată prin fiul ce i se născuse; în sfârşit, încoronarea îl 
învestise cu o intangibilă măreție. Nimic nu-i lipsea lui Filip 
al V-lea spre a se bucura de fericirea relativă a regilor, nici 
măcar înţelepciunea de a voi pacea şi de a o preţui cum se 
cuvine. 

Trei săptămâni mai târziu îi murea fiul. Era singurul său 
copil de sex bărbătesc, şi regina Jeanne, stearpă de acum 
încolo, nu-i va mai da alţii. 

Pe la începutul verii, o foamete bântuia ţara, acoperind 
ulițele oraşelor cu leşuri. 

Apoi, nu trecu mult şi un vânt de nebunie suflă asupra 
Franţei. 

Ce imbold orb şi oarecum mistic, ce visuri naive de 
sfinţenie şi de aventură, ce sărăcie cruntă, ce furie 
nimicitoare împinseră deodată flăcăi şi fete de la ţară, 
ciobani, văcari şi porcari, mărunți meşteşugari, mici 
torcătoare, mai toţi între cincisprezece şi douăzeci de ani, 
să-şi părăsească pe neaşteptate familiile şi satele, pentru a 
se strânge în cete rătăcitoare, desculți, fără bani şi fără 
hrană? Gândul tulbure al unei cruciade slujea drept pretext 
acestui exod. 


Nebunia, ce-i drept, se născuse în ruinele templului. Erau 
numeroşi foştii templieri, pe care închisorile, procesele, 
torturile, lepădarea de credinţa lor, smulsă cu fierul roşu, şi 
priveliştea fraţilor de tagmă arşi pe rug, îi scosese aproape 
din minţi. Dorul de răzbunare, nostalgia puterii lor apuse şi 
cunoaşterea câtorva formule de magie învăţate în Orient 
făcuseră din ei nişte fanatici, cu atât mai de temut cu cât se 
ascundeau sub sărăcăciosul anteriu al grămăticului sau sub 
bluza zilierului. Strângându-se din nou într-o organizaţie 
clandestină, ascultau de poruncile transmise pe căi tainice, 
ale marelui maestru neştiut de nimeni care luase locul 
marelui maestru pierit în flăcări. 

Aceştia au fost oamenii care, într-o iarnă, se prefăcură 
deodată în propovăduitori prin sate şi, asemenea 
cântăreţului din fluier al legendelor Rinului, traseră după 
dânşii tineretul Franţei. Spre Ţara Sfântă, ziceau. Dar ţinta 
lor adevărată era pieirea regatului şi nimicirea papalității. 

Iar papa şi regele rămâneau deopotrivă de neputincioşi în 
faţa acestor hoarde care băteau drumurile, în faţa acestor 
fluvii umane care se îngroşau la fiece răspântie, ca şi cum 
pământul Flandrei, al Normandiei, al Bretaniei, al ținutului 
Poitou, ar fi fost vrăjit. 

Zece mii, douăzeci de mii, o sută de mii... „ciobănaşii” se 
îndreptau spre tainice întâlniri. Popi caterisiţi, călugări 
apostaţi, tâlhari de drumul mare, hoţi, cerşetori şi curve, se 
alăturau la cetele lor. O cruce era purtată în fruntea acestor 
cortegii în care fete şi băieţi se dedau la cel mai ticălos 
dezmăţ, la cele mai ticăloase desfrânări. Când o sută de mii 
de zdrenţăroşi pătrund într-un oraş spre a cere pomană, nu 
le trebuie mult pentru a da iama prin el şi a prăda tot ce le 
iese înainte. lar crima, care la început nu e decât un 
accesoriu al furtului, ajunge în curând bucuria celor 
nărăviţi la rele. 

Ciobănaşii pustiiră Franţa vreme de un an întreg, ţinând 
seamă de un fel de regulă în dezordinea lor, fără să cruţe 
nici bisericile, nici mănăstirile. Parisul înfricoşat văzu 


această oaste de jefuitori cotropindu-i străzile şi pe regele 
Filip al V-lea vorbindu-le de la o fereastră a palatului său, 
pentru a-i potoli. Îi cereau regelui să se pună în fruntea lor. 
Luară cu asalt cetăţuia Châtelet, armăşia oraşului, îl 
răpuseră pe armaş, jefuiră mănăstirea Saint-Germain-des- 
Pres. Apoi, o nouă poruncă, tot aşa de ascunsă ca şi cea 
care-i adunase, îi porni pe drumurile dinspre miazăzi. 
Parizienii mai bâţâiau încă de spaimă când ciobănaşii se şi 
năpustiseră asupra ținutului Orleans. Ţara Sfântă era 
departe; astfel că Bourges, Limoges, Saintes, Perigord şi 
Bordeaux, Gasconia şi Agenais avură de suferit de pe urma 
furiei lor pustiitoare. 

Îngrijorat de a vedea valul apropiindu-se de Avignon, papa 
Ioan al XXII-lea îi ameninţă cu afurisenia pe cruciații 
mincinoşi. Aceştia aveau nevoie de victime: îi găsiră pe 
evrei. Din clipa aceea, norodul oraşelor privea bucuros 
masacrele, fraterniza cu ciobănaşii. Ghetourile din 
Lectoure, din Auvillar, din Castelsarrasin, din Albi, din Auch, 
din Toulouse trăiră zile de groază; ici o sută cincisprezece 
cadavre, colo o sută cincizeci şi două... N-a fost oraş din 
Languedoc să n-aibă partea sa de măcel ispăşitor. Evreii din 
Verdun-sur-Garonne se slujiră de propriii lor copii ca de 
nişte proiectile spre a se apăra, apoi se omorâră unii pe alţii 
pentru a nu cădea în mâinile nebunilor. 

Atunci papa le dădu poruncă episcopilor şi regele 
seneşalilor să-i ocrotească pe evrei, de ale căror negoţuri 
aveau nevoie. Venind în ajutorul seneşalului din 
Carcassonne, contele de Foix trebui să dea o adevărată 
bătălie după toate regulile, în care ciobănaşii, împinşi în 
mlaştinile de la Aigues-Mortes, pieriră cu miile, tăiaţi, 
străpunşi, împotmoliţi, înecaţi. Pământul Franţei îşi sugea 
propriul sânge, îşi înghiţea propriii săi copii. Clerul şi 
dregătorii regelui se uniră ca să vâneze pe cei care mai 
scăpaseră. Li se închiseră porţile oraşelor, li se refuză hrana 
şi adăpostul; îi hăitură prin trecătorile munţilor Cevennes; 
toţi cei prinşi fură spânzurați în ciorchini de douăzeci, 


treizeci, de crengile copacilor. Câteva cete mai rătăciră aşa 
vreme de aproape doi ani, apoi se pierdură pe drumurile 
Italiei fără să li se mai ştie de urmă. 

Franţa, trupul Franţei era bolnav. Abia se potolise febra 
ciobănaşilor, şi iată ivindu-se cea a leproşilor. 

Să fi fost oare toţi vinovaţi, năpăstuiţii aceştia cu trupurile 
mâncate, cu feţe de morţi, cu mâini boante, aceşti urgisiţi 
închişi în leprozeriile lor, sate de molimă şi duhoare în care 
zămisleau copii între ei şi de unde nu puteau să iasă decât 
cu clopoțel în mână, să fi fost oare într-adevăr vinovaţi de 
spurcarea apelor? Căci în vara anului 1321, izvoarele, 
pâraiele, puţurile şi cişmelele fură, în multe locuri, otrăvite. 
Şi norodul Franţei, în anul aceia, gâfâia însetat lângă apa 
îmbietoare a râurilor, sau nu mai bău din ea decât cu 
groază, aşteptând moartea după fiecare sorbitură. 
Templierii să fi pregătit cu mâna lor aceste stranii otrăvuri, 
făcute din sânge de om, din urină, din ierburi vrăjite, din 
capete de năpârcă, din labe de broască râioasă pisate, din 
prescură străpunsă şi din păr de târfă, otrăvuri pe care 
dânşii, după spusa unora, le-ar fi împrăştiat în ape? 
Împinseseră oare la revoltă poporul blestemat, insuflându-i, 
aşa cum unii leproşi mărturisiseră sub grele cazne, voinţa 
de a-i vedea pe toţi creştinii pierind sau devenind ei înşişi 
leproşi? 

Furia ucigaşă izbucni în ţinutul Poitou, unde se afla pe 
atunci regele Filip al V-lea, şi cuprinse repede ţara întreagă. 
Norodul oraşelor şi satelor se năpusti asupra leprozeriilor 
pentru a-i extermina pe bolnavii aceştia ajunşi deodată 
nişte vrăşmaşi care primejduiau viaţa obştii. Nu găseau 
cruţare decât femeile însărcinate, dar numai până ce-şi 
întăreau pruncul. După care erau date pradă flăcărilor. 
Judecătorii regelui acopereau cu sentinţele lor aceste 
măceluri, iar nobilimea îşi trimitea oştenii să ia parte la ele. 
Apoi, mulţimea se întoarse încă o dată împotriva evreilor, 
învinuiți că sunt complicii unei imense şi nelămurite 
conjuraţii pusă la cale, cum repetau mulţi, de către regii 


mauri ai Grenadei şi Tunisiei. Ai fi zis că, prin uriaşe jertfe 
omeneşti Franţa încerca să-şi potolească temerile 
nedesluşite, spaimele. 

Vântul care sufla dinspre Aquitania era încărcat de mirosul 
cumplit al rugurilor. La Chinon, toţi evreii din judeţ fură 
aruncaţi într-o groapă mare, apoi li se dădu foc; la Paris 
fură arşi pe insula aceea care purta, vai, numele lor, în faţa 
castelului regal, şi unde Jacques de Molay rostise jalnica lui 
profeție. 

Şi regele muri. Muri de friguri şi cu măruntaiele sfâşiate 
de boala pe care-o prinsese pe când se găsea la moşia 
regală din Poitou; muri pentru că băuse apa ţării lui. 

I-au trebuit cinci luni până să se stingă în cele mai 
crâncene dureri, mistuit de boală, numai piele şi oase. 

În fiecare dimineaţă poruncea să se deschidă uşile odăii 
sale, la mănăstirea din Longchamp unde ceruse să fie dus, 
lăsând să vină toţi drumeţii până la patul său, pentru a le 
spune: „Vedeţi-l aici pe regele Franţei, puternicul vostru 
stăpân, cel mai sărman om din toată ţara lui, căci nu e unul 
dintre voi cu care n-aş vrea să-mi schimb soarta. Copiii mei, 
uitaţi-vă la vremelnicul vostru domnitor, şi inima voastră 
închinaţi-o lui Dumnezeu, văzând cum găseşte el de cuviinţă 
să se joace cu făpturile sale din lumea aceasta”. 

Se duse să-şi ia locul lângă osemintele străbunilor săi, la 
Saint-Denis, a doua zi după Boboteaza anului 1322, fără ca 
nimeni, în afară de nevastă-sa, să-l fi jelit. 

Şi totuşi, fusese un rege foarte înţelept, grijuliu faţă de 
binele obştesc. Decretase că nici o parte a domeniului regal 
nu poate fi înstrăinată; unificase monedele, măsurile şi 
greutăţile, reorganizase curţile de judecată în aşa fel ca 
dreptatea să fie împărţită cu mai multă echitate, interzisese 
cumulul funcţionarilor publici, oprise feţele bisericeşti de a 
mai face parte din Parlament, dăduse finanţelor ţării o 
administraţie proprie. Tot el avea meritul de a fi înlesnit 
slobozirea şerbilor. Dorea ca şerbia să dispară cu totul din 
ţara lui; vroia să domnească peste un popor de oameni care 


să se bucure de „adevărata libertate”, aşa cum îi făcuse 
natura. 

Se ferise de ispitele războiului, desfiinţase numeroase 
garnizoane interioare pentru a le întări pe acelea de la 
hotare, şi în locul aventurilor nesăbuite preferase 
întotdeauna negocierile. Fireşte, era încă prea devreme 
pentru ca poporul să admită că justiţia şi pacea trebuie 
plătite cu grele jertfe băneşti. „Unde s-au dus, întreba 
lumea. veniturile, zeciuielile, dăjdiile şi birurile puse pe 
lombarzi şi pe evrei, de vreme ce s-au împărţit mai puţine 
pomeni, n-au avut loc cavalcade şi nici nu s-au clădit palate? 
Pe ce, dar, s-a cheltuit atâta bănet?” 

Marii baroni, vremelnic supuşi, şi care uneori, în faţa 
fierberii ce cuprindea populaţia satelor, se strânseseră de 
frică în jurul suveranului, aşteptaseră cu răbdare ceasul 
răzbunării şi contemplaseră cu o privire liniştită agonia 
acestui rege tânăr, pe care nu-l iubiseră. 

Filip al V-lea Lunganul, singuratic, premergător la vremea 
lui, murise înconjurat de neînţelegerea generală. 

Nu lăsa după dânsul decât fete; „legea bărbaţilor” pe care 
o promulgase tocmai în folosul său, le elimina de la 
moştenirea tronului. Coroana îi picase fratelui său mai 
tânăr, Charles de la Marche, pe cât de frumos la chip pe- 
atât de puţin ager la minte. Puternicul conte de Valois, 
contele Robert d'Artois, toţi verii dinspre partea spiţei 
capeţiene şi cârdăşia reacționară a baronilor se vedeau 
iarăşi biruitori. În sfârşit, puteau să vorbească iar de 
cruciade, să tragă sforile în toate intrigile imperiului, să se 
apuce de matrapazlâcuri cu schimbul monedelor şi să 
privească, făcând haz, la greutăţile prin care trecea regatul 
Engliterei. 

Acolo, un rege uşuratic, viclean, incapabil, robit pasiunii 
amoroase ce-o nutreşte pentru favoritul său, luptă 
împotriva baronilor şi episcopilor, udând şi el pământul 
regatului cu sângele supuşilor săi. 


Acolo, o prinţesă a Franţei duce un trai de soţie umilită, de 
regină batjocorită, şi tremură pentru zilele ei, unelteşte din 
umbră ca să scape cu viaţă şi visează să se răzbune. 

Se pare că Isabelle, fiica Regelui de Fier şi sora lui Charles 
al IV-lea al Franţei, dusese dincolo de Canalul Mânecii 
blestemul templierilor... 

PARTEA ÎNTÂI 

DE LA TAMISA LA GARONNE 
| 

„NIMENI NU SCAPĂ DIN TURNUL LONDREI...” 

Un corb uriaş, negru, lucios, înfricoşător, aproape cât o 
gâscă, ţopăia în faţa răsuflătorii. Se oprea uneori, lăsându-şi 
aripa în jos şi închizând viclean pleoapa peste ochiul său 
mic şi rotund, de parcă era gata să doarmă. Apoi, pe 
neaşteptate, întindea ciocul, căutând să lovească ochii 
scânteietori ai omului din dosul gratiilor de fier. Ochii 
aceştia gri ca silexul păreau să atragă pasărea. Dar 
prizonierul era iute şi îşi ferea obrazul la timp. Corbul îşi 
relua atunci plimbarea, cu sărituri scurte şi greoaie. 

Omul îşi scotea acum mâna prin răsuflătoare, o mână 
frumoasă, mare, cu degete lungi, nervoase, o întindea pe 
nesimţite, lăsând-o nemişcată ca o creangă în ţărână, 
aşteptând clipa prielnică pentru a înşfăca pasărea de gât. 

Corbul era şi el sprinten în ciuda trupului greoi; se 
depărta dintr-o săritură, croncănind răguşit. 

— la seama, Eduard, ia seama, spuse omul din dosul 
gratiilor. Într-o zi tot am să-ţi sucesc gâtul. 

Căci prizonierul îi dăduse acestui corb şiret, numele 
vrăjmaşului său, regele Angliei. 

Erau optsprezece luni de când ţinea joaca asta, 
optsprezece luni de când corbul ţintea ochii deţinutului, 
optsprezece luni de când deţinutul avea poftă să sugrume 
pasărea neagră, optsprezece luni de când Roger Mortimer, 
al optulea coborâtor din neamul baronilor de Wigmore, 
mare senior peste ţinuturile de margine ale Ţării Galilor şi 
fost locţiitor al regelui în Irlanda, se afla întemnițat într-o 


celulă din turnul Londrei, împreună cu unchiu-său Roger 
Mortimer de Chirk, fost mare judecător al Ţării Galilor. 
Datina ar fi cerut ca nişte prizonieri de asemenea rang, 
aparţinând celei mai vechi nobilimi a regatului, să fie ţinuţi 
într-o închisoare mai ca lumea. Dar, după bătălia câştigată 
la Shrewsbury împotriva baronilor săi răzvrătiți, când 
pusese mâna pe cei doi Mortimer, în ianuarie 1322, regele 
Eduard al II-lea le hotărâse această celulă strâmtă şi 
scundă, unde lumina pătrundea prin ochiul de geam la un 
nivel cu pământul de afară, sub noile clădiri ridicate din 
porunca lui în dreapta clopotniţei. Silit de stăruinţele curţii, 
ale episcopilor şi chiar ale poporului, să schimbe în temniţă 
pe viaţă pedeapsa cu moartea pe care o decretase la 
început împotriva celor doi Mortimer, regele trăgea 
nădejde că această celulă vătămătoare sănătăţii, acest beci 
în care creştetul omului atingea tavanul, va face până la 
urmă treaba călăului. 

La drept vorbind, dacă cei treizeci şi şase de ani ai lui 
Roger Mortimer de Wigmore putuseră rezista într-o 
asemenea temniţă, în schimb cele optsprezece luni de ceaţă 
groasă pătrunsă prin răsuflătoare, de ploaie prelinsă pe 
pereţi sau de zăpuşeală grea ce stăruia în fundul văgăunii 
cât ţinea vara, toate acestea păreau să fi venit de hac 
bătrânului Lord de Chirk. Pierzându-şi părul, pierzându-şi 
dinţii, cu picioarele umflate şi mâinile strâmbate de 
reumatism, cel mai bătrân dintre Mortimeri nu-şi mai 
părăsea aproape de fel scândura de stejar care-i ţinea loc 
de pat, în timp ce nepotu-său stătea lângă răsuflătoare, cu 
ochii la lumina de afară. 

Era a doua vară pe care o petreceau în această temniţă. 

De mai bine de două ceasuri, soarele se înălţase peste cea 
mai vestită fortăreață a Angliei, inima regatului şi simbolul 
puterii regilor ei, peste turnul Alb, ridicat de Wilhelm 
Cuceritorul, şi sprijinit chiar din temelii pe fostul castrum 
roman, peste uriaşul foişor pătrat, subţirel în pofida 
proporţiilor sale gigantice, peste turnurile cetăţuii şi 


zidurile cu metereze clădite de Richard Inimă de Leu, peste 
casa regelui, peste paraclisul Sfântului Petru, peste poarta 
Trădătorilor. Ziua se arăta călduroasă, zăpuşitoare chiar, 
cum fusese şi cea din ajun; asta se ghicea după soarele care 
înroşea pietrele ca şi după mirosul de nămol, cam greţos, 
venind din canalurile de scurgere şi din Tamisa foarte 
apropiată a cărei apă uda movilele de pământ de-a lungul 
şanţurilor. 

Corbul Eduard se amestecase printre ceilalţi corbi uriaşi 
pe pajiştea de tristă faimă, Green, unde se instala butucul 
călăului în zilele când se tăia capul vreunui osândit; păsările 
ciuguleau o iarbă hrănită cu sângele patrioţilor scoțieni, al 
criminalilor de stat, al favoriţilor căzuţi în dizgrație. 

Se grebla iarba din Green, se măturau potecile pietruite 
fără ca păsările să se sperie; căci nimeni n-ar fi cutezat să 
se atingă de corbii aceştia care trăiau acolo, din vremuri 
depărtate, apăraţi de o superstiție a cărei obârşie se 
pierduse. 

Oştenii gărzii ieşeau din odăile lor, încătărămându-şi în 
grabă centiroanele sau ghetrele, punându-şi chivăra de fier, 
şi se încolonau pentru parada de toate zilele care, în 
dimineaţa aceea căpăta o însemnătate deosebită, căci ne 
aflam la întâi august, hramul Sfântului Petru-în-Lanţuri 
căruia îi era închinată bisericuţa - şi aniversarea turnului. 
Zăvoarele scârţâiră la uşa scundă a celulei. Temnicerul cu 
lanţul de chei în mână deschise, aruncă o privire înăuntru 
şi-l lăsă să intre pe bărbier. Acesta, un om cu ochii mici, 
nasul mare şi o gură rotundă, venea o dată pe săptămână 
să radă barba lui Roger Mortimer cel tânăr. În lunile de 
iarnă, operaţia asta era un chin pentru prizonier, căci 
comandantul Stephen Seagrave, guvernatorul turnului, 
declarase: 

— Dacă lordul Mortimer, tot mai ţine să fie bărbierit, îi voi 
trimite bărbierul, dar nu sunt obligat să-i fac rost de apă 
caldă. 


Şi lordul Mortimer rezistase la această caznă, mai întâi 
pentru a-l sfida pe comandant, apoi fiindcă vrăjmaşul său de 
moarte, regele Eduard, se purta cu o frumoasă barbă 
blondă şi, în sfârşit, mai ales pentru el însuşi, ştiind că dacă 
cedează asupra acestui punct, s-ar lăsa încetul cu încetul 
pradă decăderii trupeşti. Avea sub ochi pilda unchiului care 
nu se mai îngrijea de fel. Cu bărbia năpădită de un păr 
încâlcit, cu şuviţele rare împrăştiate pe cap, după 
optsprezece luni de temniţă lordul de Chirk avea înfăţişarea 
unui bătrân sihastru şi se plângea necontenit de 
beteşugurile care-l copleşeau. 

— Doar durerile bietului meu trup, zicea el, îmi dovedesc 
că mai sunt încă viu. 

Aşadar, Mortimer cel tânăr primise în fiece săptămână pe 
bărbierul Ogle, chiar atunci când trebuia spartă gheaţa în 
lighean, iar briciul îi lăsa obrajii însângeraţi. Răbdarea lui 
îşi găsise răsplata, căci băgase de seamă după câteva luni 
că acest Ogle putea să-i slujească drept om de legătură cu 
lumea de afară. Bărbierul avea un suflet ciudat; era lacom 
de câştig şi totodată în stare să-ţi facă un bine; suferea 
văzându-se într-o situaţie subalternă pe care o socotea mai 
prejos de meritele lui; intriga îi oferea prilejul unei tainice 
revanşe şi un mijloc de a câştiga, împărtăşind secretele 
celor mari, o oarecare importanţă în propriii săi ochi. 
Baronul de Wigmore era negreşit bărbatul cel mai nobil, 
deopotrivă prin obârşie şi prin felul de a fi, din câţi 
cunoscuse vreodată. Şi apoi, un prizonier care se 
încăpăţânează, chiar şi pe vreme de ger, să fie bărbierit, 
asta îţi stârneşte admiraţia! 

Datorită bărbierului, Mortimer stabilise deci o legătură, 
vagă dar regulată, cu partizanii săi, şi mai ales cu Adam 
Orleton, episcopul de Hereford; prin bărbier; aflase că 
locotenentul comandant al gărzii turnului, Gerard de 
Alspaye, putea fi câştigat pentru cauza sa; şi tot prin 
bărbier urzise pe îndelete iţele unei evadări. Episcopul îi 


trimitea vorbă că la vară va fi scăpat. Şi iată că vara 
sosise... 

Prin ferestruica anume făcută în uşă, temnicerul arunca 
din când în când o uitătură, fără vreo bănuială deosebită, 
doar din nărav profesional. 

Întemniţatul, cu un castronaş de lemn sub bărbie - regăsi- 
va el vreodată ligheanul de argint cizelat de care se slujea 
odinioară? - asculta cuvintele obişnuite ale bărbierului, 
rostite înadins cu glas foarte tare pentru a-l amăgi pe 
temnicer. Soarele, vara, căldura... Era ceva vrednic de 
luare aminte, zicea el, că în ziua de sfântul Petru se 
nimerise întotdeauna vreme frumoasă... 

Aplecându-se mai mult peste briciul său, Olge suflă la 
urechea prizonierului: 

— Be ready tonight, my Lord.41) 

Mortimer nici nu tresări. Doar ochii de culoarea silexului, 
sub sprâncenele stufoase, se întoarseră spre ochii mici şi 
negri ai bărbierului. Acesta îşi întări spusele, clipind: 

— Alspaye?... Întrebă în şoaptă Mortimer. 

— He'll go with us42), răspunse bărbierul trecând la 
cealaltă parte a obrazului. 

— The Bishop?43)... mai întrebă Mortimer. 

— He'll be waiting for you outside, after dark(4), spuse 
bărbierul, şi începu iar să vorbească foarte tare de 
dogoarea soarelui, de parada ce se pregătea, de jocurile ce 
vor avea loc după-amiază... 

Odată bărbierit, Mortimer îşi spălă faţa şi se şterse cu o 
pânză, fără să-i simtă măcar asprimea. 

Iar după ce Ogle ieşi, însoţit de temnicerul şef, 
întemniţatul îşi prinse pieptul cu amândouă mâinile şi 
răsuflă adânc. Se stăpânea să nu ţipe. „Fii gata pentru astă- 
seară.” Cuvintele îi vâjâiau în cap. Se putea oare să fie, în 
sfârşit, pentru seara asta? 

Se apropie de culcuşul în care moţăia tovarăşul său de 
temniţă. 

— Unchiule, spuse el, treaba e hotărâtă pentru astă-seară. 


Bătrânul lord de Chirk se întoarse gemând, îşi ridică spre 
nepotu-său ochii spălăciţi, care străluceau cu un licăr verzui 
în întunericul celulei, şi răspunse a lehamite: 

— Nu scapă nimeni din turnul Londrei, fătul meu. 
Nimeni... Nici astă-seară şi niciodată. 

Mortimer cel tânăr avu un gest de enervare. Pentru ce 
această împotrivire încăpăţânată, acest refuz de a înfrunta 
riscul din partea unui om care, oricum, nu mai avea mult de 
trăit? Se ţinu să nu răspundă ca să nu-şi iasă din sărite. 
Deşi vorbeau franţuzeşte între dânşii, ca toată curtea şi 
nobilimea, pe când slugile, soldaţii şi poporul de rând 
vorbeau englezeşte, se temeau întotdeauna să nu-i audă 
cineva. 

Mortimer se întoarse la răsuflătoare şi privi parada de jos 
în sus, cu sentimentul bucuriei nestăpânite că o vede de 
acolo poate pentru ultima oară. 

În dreptul ochilor săi treceau necontenit ghetrele 
oştenilor; bocancii groşi de piele băteau pietrele. Şi lordul 
de Wigmore nu se putea opri să nu admire mişcările precise 
ale arcaşilor, minunaţii arcaşi englezi, cei mai iscusiţi din 
Europa, care trăgeau până la douăsprezece săgeți pe 
minut. 

În mijlocul pajiştii, locotenentul Alspaye, ţeapăn ca un par, 
îşi răcnea comenzile şi prezenta garda guvernatorului 
fortăreței. Nu puteai pricepe cum de acest tânăr înalt şi 
blond, trandafiriu la faţă, arătând atâta râvnă în slujba lui, 
punând atâta suflet în dorinţa de a-şi face pe deplin datoria, 
putuse accepta să trădeze. Trebuie să-l fi împins la asta alte 
motive decât pofta de câştig. Ca mulţi ofiţeri, şerifi, episcopi 
şi seniori, Gerard de Alspaye, locotenent al gărzii turnului 
Londrei, dorea să vadă Anglia scăpată de miniştrii ticăloşi 
care-l înconjurau pe rege; tinereţea lui visa să joace un rol 
eroic; afară de asta nutrea ură şi dispreţ pentru şeful său, 
guvernatorul Seagrave. 

Acesta din urmă, un chior cu obrajii fleşcăiţi, beţiv şi leneş, 
nu-şi datora înalta dregătorie decât protecţiei unor miniştri 


ticăloşi. Adoptând în văzul lumii năravurile pe care regele 
Eduard şi le arăta în faţa curţii, guvernatorul se slujea, 
după poftă, de garnizoana lui ca de un harem. lar gusturile 
îl împingeau mai cu seamă spre flăcăii înalţi şi blonzi; de 
aceea viaţa locotenentului Alspaye, tânăr foarte cucernic şi 
străin de tot ce-i stricăciune, ajunsese un iad. Fiindcă mai 
de mult respinsese drăgăstoasele asalturi ale 
guvernatorului, Alspaye trebuia să îndure acum 
necontenitele persecuții ale acestuia. Nu era sâcâială, nici 
ocară, pe care Seagrave să nu i-o facă. Chiorul avea bucuria 
cruzimii. Chiar acum, trecând în revistă oştenii, îşi 
batjocorea locotenentul cu glume grosolane pentru tot felul 
de fleacuri, pentru o aliniere greşită, pentru o pată de 
rugină pe lama unui cuţit, pentru o găurică neînsemnată în 
pielea vreunei tolbe de săgeți. Singurul său ochi nu căuta 
decât cusurul. 

Deşi era sărbătoare, zi în care nu se dădeau pedepse, 
guvernatorul porunci ca trei oşteni să fie biciuiţi de îndată, 
din pricina echipamentului lor neîngrijit cum se cuvine. Un 
sergent se duse să aducă vergile. Oamenii pedepsiţi 
trebuiră să-şi lase jos nădragii în faţa camarazilor aliniaţi. 
Guvernatorul păru să facă mare haz de privelişte. 

— Dacă garda nu se înfăţişează mai bine, spuse el, rândul 
viitor o vei păţi tu, Alspaye. 

Apoi, toată garnizoana, în afară de sentinele, porni spre 
bisericuţă să asculte slujba şi să cânte psalmi. 

Vocile aspre şi false ajungeau până la prizonierul care 
pândea în dosul răsuflătorii. „Fii gata pentru astă-seară, 
stăpâne...” Fostul împuternicit al regelui în Irlanda nu 
înceta să cugete că diseară va fi, poate, liber. Avea o zi 
întreagă de aşteptare, de speranţă şi de teamă. Tleamă ca 
Ogle să nu facă vreo prostie în executarea planului pregătit, 
teamă ca Alspaye să nu se răzgândească în ultima clipă, 
îmboldit iar de simţul datoriei... Să-şi frământe mintea o zi 
întreagă ca să prevadă toate piedicile neaşteptate, tot ceea 


ce întâmplarea poate scoate în cale pentru ca o evadare să 
dea greş. 

„Mai bine, îşi spuse el, să nu mă gândesc la asta, şi să cred 
că totul va merge bine. Lucrurile se întâmplă întotdeauna 
alminteri de cum ni le putem închipui.” Dar gândul i se 
întorcea la aceleaşi griji. „Vor fi oşteni de veghe pe 
drumurile dimprejur...” 

Deodată, dintr-o săritură, se trase îndărăt. Corbul se 
apropiase tiptil, de-a lungul zidului, şi de data asta era cât 
pe ce să-şi înfigă ciocul în ochiul întemniţatului. 

— A! Eduard, Eduard, acum te-ai cam întrecut cu gluma, 
scrâşni Mortimer între dinţi. Azi, unul din noi doi trebuie să 
învingă. 

Trupa ieşise tocmai din biserică şi intrase în sala de mese, 
pentru ospăţul tradiţional. 

Temnicerul se ivi iar în pragul celulei, urmat de paznicul 
însărcinat să împartă hrana deţinuţilor. Fiertura de bob era, 
ca la zile mari, îngrăşată cu un pic de carne de berbec. 

— Încearcă de te scoală în picioare, unchiule, spuse 
Mortimer. 

— Şi nu ne duce nici la liturghie de parcă am fi nişte 
afurisiţi! se plânse bătrânul lord fără să se mişte de pe 
scândura lui. 

Temnicerul şef se depărtase. Deţinuţii nu vor mai vedea pe 
nimeni până seara. 

— Aşadar, unchiule, eşti într-adevăr hotărât să nu mă 
însoţeşti? întrebă Mortimer. 

— Să te însoțesc unde, fătul meu? răspunse lordul de 
Chirk. Nimeni nu evadează din turn, ţi-am mai spus-o. 
Nimeni n-a izbutit vreodată să scape de aici. Şi nici nu se 
cade să te răzvrăteşti împotriva regelui tău. Eduard nu e 
cel mai bun rege din câţi a avut Anglia, fără îndoială, iar cei 
doi Despenser ai săi ar merita foarte bine să fie în locul 
nostru. Dar nu-ţi alegi regele, îl slujeşti şi atât. Niciodată n- 
ar fi trebuit să vă ascult, pe tine şi pe Thomas de Lancastre, 


când aţi ridicat armele. Căci Thomas a fost decapitat, iar 
noi, uite unde am ajuns... 

Era ceasul când, după câteva înghiţituri de mâncare, 
consimţea să vorbească, cu o voce monotonă şi obosită, 
repetând de altfel aceleaşi cuvinte pe care nepotu-său le 
auzea mereu de optsprezece luni. 

La şaizeci şi şapte de ani, Mortimer bătrânul nu mai avea 
nimic din bărbatul chipeş, nici din marele senior ce fusese, 
vestit pentru turnirurile minunate pe care le dădea la 
castelul din Kenilworth şi despre care trei generaţii mai 
vorbeau încă. Nepotu-său se silea zadarnic să aţâţe jarul 
stins din inima acestui moşneag istovit. 

— Mai întâi că nu mă vor ţine picioarele, adăogă el. 

— De ce nu încerci niţel? Dă-te jos din pat. Şi apoi, ţi-am 
mai spus-o, te voi duce eu în cârcă. 

— Ai spus-o! Ai să mă duci pe deasupra zidurilor şi apoi în 
apă unde eu nu ştiu să înot. Ai să-mi duci capul pe butucul 
călăului, asta e, şi pe altău o dată cu el. Poate că Dumnezeu 
e pe cale să lucreze acum la mântuirea noastră, iar tu vei 
strica totul cu încăpăţânarea ta smintită. Aşa s-a întâmplat 
întotdeauna: răzvrătirea e în sângele neamului Mortimer. 
Adu-ţi aminte de întâiul Roger din spiţa noastră, fiul 
episcopului şi al fiicei regelui Herfast. Bătuse oastea regelui 
Franţei sub zidurile castelului său de la Mortemer-en-Bray. 
Şi cu toate acestea, i-a adus atât de mare ocara lui Wilhelm 
Cuceritorul, văru-său, încât moşiile şi averile i-au fost 
luate... 

Aşezat pe scaunul fără spetează, Roger Mortimer de 
Wigmore îşi încrucişă braţele pe piept, închise ochii şi se 
lăsă puţin pe spate ca să-şi sprijine umerii de pereţi. 
Trebuia să îndure în fiecare zi pomenirea străbunilor, să-l 
asculte pe Roger Mortimer de Chirk povestind pentru a 
suta oară cum Ralph Bărbosul, fiul întâiului Roger, 
debarcase în Anglia alături de ducele Wilhelm şi cum 
primise ţinutul Wigmore drept feudă şi de ce lorzii 


Mortimer îşi întindeau de atunci încoace puterea peste 
patru comitate. 

Din sala de mese răzbeau cântecele de beţie pe care le 
răgeau oştenii la sfârşitul ospăţului. 

— 'Te rog, unchiule, izbucni Mortimer cel tânăr, lasă-i 
pentru o clipă pe strămoşii noştri. Nu-s aşa de grăbit ca tine 
să-i întâlnesc. Da, ştiu bine că ne tragem dintr-un rege. Dar 
sângele regilor n-are preţ mare într-o temniţă. Nu cumva 
paloşul lui Herfast al Danemarcii ne va scăpa de aici? Unde 
ni-s moşiile? Şi unde ni-s veniturile? Ni le aduce oare cineva 
în această celulă? Şi chiar dacă-mi vei pomeni iar numele 
străbunelor noastre: Hadewige, Melisinde, Mathilde la 
Mesquine, Walcheline de Ferrers, Madousa de Braose, sunt 
oare acestea singurele femei la care aş putea visa până la 
ultima mea suflare? 

Mortimer de Chirk rămase o clipă buimăcit, cercetându-şi 
distrat mâna umflată cu unghiile peste măsură de lungi, 
rupte pe alocuri. Apoi spuse: 

— Fiecare îşi umple temniţa cum poate, bătrânii cu 
trecutul apus pentru totdeauna, tinerii cu ziua de mâine pe 
care n-o vor apuca. Tu, fătul meu, îţi închipui că toată 
Anglia te îndrăgeşte şi se zbate pentru tine, că episcopul 
Orleton ţi-e prieten credincios, că regina însăşi luptă să te 
scoată de aici şi că vei pleca de îndată spre Franţa, spre 
Aquitania, spre Provența, mai ştiu eu unde! Şi că de-a 
lungul drumului tău clopotele bisericilor îţi vor suna de bun- 
venit. Dar ai să vezi că astă seară nu va veni nimeni. 

Îşi trecu degetele peste pleoape, cu un gest de lehamite, 
apoi se întoarse la perete. 

Mortimer cel tânăr se apropie iar de răsuflătoare, îşi vâri o 
mână între gratii şi o lăsă, ca moartă, pe pământul acoperit 
de colb. 

„Acuma, gândi el, unchiul va moţăi până diseară. Apoi, în 
ultima clipă, are să se hotărască. Ce-i drept, nu-mi va fi uşor 
cu dânsul; nu se va nărui oare tot planul din pricina lui?... 
A, iată-l pe Eduard!” 


Pasărea se oprise la mică distanţă de mâna nemişcată şi-şi 
ştergea ciocul negru cu laba. 

„Dacă o sugrum, evadarea îmi va reuşi. Dacă-mi scapă, nu 
voi ieşi de aici.” 

Nu mai era doar o joacă, ci o prinsoare cu destinul. Ca să- 
şi umple aşteptarea, să-şi amăgească neliniştea, 
întemniţatul avea nevoie să descopere semne prevestitoare, 
şi pândea cu un ochi de vânător, corbul uriaş. Acesta însă, 
ca şi cum ar fi simţit primejdia, se depărtă. 

Oştenii ieşeau din sala de mese, cu feţele aprinse. Se 
împrăştiară în cete mici prin curte, pentru jocurile, 
alergările şi luptele care ţineau de datina sărbătorii. Vreme 
de două ceasuri, dezbrăcaţi până la brâu, nădugşiră în bătaia 
soarelui, arătându-şi care mai de care puterea la trântă sau 
iscusinţa în aruncarea buzduganului într-un par. 

Se auzea glasul guvernatorului strigând: 

— Premiul regelui! Cine-l va câştiga? Un şiling(5)! 

Apoi pe la scăpătatul soarelui, se duseră să se spele la 
hârdaie şi, mai gălăgioşi de cum erau dimineaţa, tot vorbind 
între ei despre isprăvile şi înfrângerile lor, se băgară iarăşi 
în sala de mese pentru a se pune din nou pe mâncat şi pe 
băut. Care nu era beat în seara de Sân'Petru merita 
disprețul camarazilor săi! Prizonierul îi auzea năpustindu- 
se la ulcelele de vin. Întunericul se lăsa peste curtea 
temniţii, întunericul albăstriu al serilor de vară, iar mirosul 
de nămol, ce venea din şanţurile de scurgere şi din fluviu, 
se făcea tot mai pătrunzător. 

Deodată, un croncănit furios, răguşit, prelung, unul din 
ţipetele acelea de animale care-i tulbură pe oameni, sfâşie 
aerul în faţa răsuflătorii. 

— Ce-i acolo? întrebă bătrânul lord de Chirk din fundul 
celulei. 

— Mi-a scăpat, spuse nepotu-său. l-am prins aripa în loc 
să-l apuc de gât. 

Mai păstra între degete câteva pene negre pe care le 
privea mâhnit în lumina nehotărâtă a asfinţitului. Corbul 


dispăruse şi, de data asta, nu se va mai întoarce. 

„E o nerozie copilărească să dau vreo importanţă acestui 
lucru, îşi zicea Mortimer cel tânăr. Haide, ceasul se 
apropie.” Dar era bântuit de presimţiri rele. 

Tăcerea stranie care cuprinsese turnul de câteva clipe îl 
făcu să se gândească la altceva. Nici un zgomot nu mai 
venea din sala de mese; glasurile chefliilor tăcuseră: 
clinchetul farfuriilor şi urcioarelor încetase. Nu se mai 
auzea decât lătratul unui câine dinspre grădini şi strigătul 
depărtat al unul luntraş pe Tamisa... Să fi mirosit cineva 
complotul lui Alspaye, şi această tăcere a fortăreței se 
datora oare buimăcelii care urmează după descoperirea 
unei mari trădări? 

Cu fruntea lipită de gratiile ferestrei şi ţinându-şi 
răsuflarea, deţinutul iscodea întunericul şi-şi ciulea urechea 
la cel mai mic foşnet. Un arcaş străbătu curtea clătinându- 
se pe picioare şi se duse să verse lângă zid, apoi căzu lat 
fără să mai mişte. Mortimer îi desluşea trupul, nemişcat în 
iarbă. Cele dintâi stele se şi iveau pe cer. Noaptea va fi 
luminoasă. 

Din sala de mese mai ieşiră doi oşteni, ţinându-se de burtă 
şi se prăbuşiră la piciorul unui copac. Asta nu era o beţie 
obişnuită, de vreme ce dobora oamenii ca o lovitură de 
ciomag. 

Mortimer de Wigmore îşi căută cizmele pe pipăite, într-un 
ungher al celulei şi le trase în picioare; lunecau uşor căci 
pulpele i se sfrijiseră. 

— Ce faci, Roger? întrebă Mortimer de Chirk. 

— Mă pregătesc, unchiule. Clipa se apropie. Prietenul 
nostru Alspaye pare să fi pus bine la cale lucrurile. Ai putea 
zice că nu mai mişcă nimic în turn. 

— E drept că nu mi-a adus cina, spuse bătrânul lord cu un 
tremur în glas. 

Roger Mortimer îşi vâri cămaşa în nădragi, strânse 
catarama centurii în jurul tunicii sale de războinic. Hainele 
îi erau prăpădite şi boţite, căci de optsprezece luni nu voiau 


să-i dea altele, şi avea pe dânsul vesmintele de luptă, aşa 
cum se afla când i-au scos armura strâmbată, de i-au sfâşiat 
buza de jos cu apărătoarea de sub bărbie. 

— Dacă izbuteşti, voi rămâne singur aici, şi toată 
răzbunarea lor va cădea pe capul meu, mai spuse lordul de 
Chirk. 

În încăpăţânarea zadarnică cu care moşneagul încerca să- 
şi abată nepotul de la gândul evadării se simţea mai ales 
grija de propria lui piele. 

— Ascultă, unchiule, iată-i că vin. Acum, scoală-te. 

Paşi răsunau pe lespezile de piatră, apropiindu-se de uşă. 
Se auzi un glas: 

— My Lord! 

— Tu eşti, Alspaye? 

— Da, my Lord, dar nu am cheia. În beţia lui, temnicerul a 
rătăcit legătura de chei, şi acum, în halul în care se află nu-i 
chip să scoţi o vorbă de la dânsul. Am căutat peste tot. 

De pe priciul unde zăcea lordul de Chirk se auzi un râset 
scurt. 

Mortimer cel tânăr scăpă o înjurătură de ciudă. Minţea 
oare Alspaye, prins de frică în ultima clipă? Dar dacă-i aşa, 
de ce mai venise? Sau era numai întâmplarea, întâmplarea 
absurdă pe care întemniţatul încercase toată ziua să şi-o 
închipuie, şi acum i se înfăţişa sub acest chip? 

— Totul e gata, my Lord, crede-mă, continuă Alspaye. 
Pulberea episcopului pe care le-am vârât-o în vin a făcut 
minuni. Şi fără ea erau beţi turtă şi nu-şi dădeau seama de 
nimic. Acum, zac toţi în neştire, ca morţi. Funiile sunt 
pregătite, luntrea vă aşteaptă. Dar n-am cheia. 

— Câtă vreme mai avem? 

— Santinelele n-ar putea să simtă ceva încă o bună 
jumătate de ceas. Au chefuit şi ele înainte de a intra în 
schimb. 

— Cine te însoţeşte? 

— Ogle. 


— Trimite-l să aducă un baros, un ic, o pârghie şi apucaţi- 
vă să scoateţi piatra din zid. 

— Mă duc cu dânsul şi mă-ntorc îndată. 

Cei doi bărbaţi se depărtară. Roger Mortimer măsura 
timpul după bătăile inimii sale. Din pricina unei chei 
rătăcite!... Şi acum ar fi de ajuns ca o santinelă, dintr-o 
pricină oarecare, să-şi părăsească postul de veghe pentru 
ca totul să dea greş... Bătrânul lord însuşi tăcea şi i se 
auzea răsuflarea întretăiată în fundul celulei. 

Curând, o rază de lumină răzbi pe sub uşă. Alspaye se 
întorcea, cu bărbierul care aducea lumânare şi scule. Se 
apucară să desprindă piatra din peretele în care zăvorul 
intra de două degete. Se sileau să-şi înăbuşe ciocăniturile; 
dar chiar şi aşa, li se părea că ecoul răsuna în tot turnul. 
Sfărâmături de piatră cădeau pe jos. În cele din urmă, 
lespedea se surpă şi uşa se deschise. 

— Dă-i zor, my Lord, spuse Alspaye. 

Chipul trandafiriu, în licăreala lumânării, era îmbrobonit 
de sudoare, şi mâinile îi tremurau. 

Roger Mortimer de Wigmore se apropie de unchiu-său şi 
se aplecă peste dânsul. 

— Nu, du-te singur, fiule, spuse Mortimer de Chirk; 
trebuie să scapi de aici. Dumnezeu să te aibă în paza lui. Şi 
nu fi supărat pe mine pentru că-s bătrân. 

Îşi apucă nepotul de mânecă şi-l trase spre el, făcându-i 
somnul crucii pe frunte. 

— Tu să ne răzbuni, Roger, mai şopti el. 

Şi, îndoindu-şi spinarea, Roger de Wigmore ieşi din celulă. 

— Pe unde o luăm? întrebă el. 

— Pe la bucătării, răspunse Alspaye. 

Locotenentul, bărbierul şi întemniţatul urcară câteva 
trepte, merseră de-a lungul unui coridor, străbătură mai 
multe încăperi întunecoase. 

— Eşti înarmat, Alspaye? şuşoti deodată Mortimer. 

— Am la mine pumnalul. 

— E cineva, acolo! 


Lângă zid, stătea un om pe care Mortimer îl zărise 
înaintea celorlalţi. Bărbierul acoperi cu palma flacăra palidă 
a lumânării, locotenentul îşi trase jungherul din cingătoare, 
şi tustrei încetiniră pasul. 

În întuneric, omul rămânea nemişcat. Cu umerii şi braţele 
lipite de zid, cu picioarele răscăcărate, părea că abia se 
poate ţine să nu cadă. 

— E Seagrave, spuse locotenentul. 

Înţelegând că fusese drogat împreună cu oştenii săi, 
guvernatorul chior izbutise să se târâie până acolo şi lupta 
cu o toropeală de neînvins. Vedea cum prizonierul său o 
şterge; îşi vedea locotenentul care-l trădase: dar gura lui nu 
reuşea să scoată un sunet, picioarele refuzau cea mai mică 
mişcare, iar în singurul său ochi, sub o pleoapă ce se lăsa 
greoaie, puteai citi spaima de moarte. Locotenentul îi trase 
un pumn drept în obraz; capul guvernatorului se ciocni de 
piatra zidului, şi trupul căzu mototol. 

Cei trei oameni trecură pe lângă uşa deschisă a sălii de 
mese în care făcliile fumegau; toată garnizoana era acolo, 
adormită. Lungiţi pe mese, prăbuşiţi pe bănci, întinşi pe jos, 
arcaşii sforăiau cu gura căscată, în poziţii caraghioase, de 
parcă un vrăjitor i-ar fi cufundat într-un somn de o sută de 
ani. Aceeaşi privelişte la bucătăriile luminate de jăratecul ce 
scânteia roşiatic sub cazanele de mâncare, şi unde plutea 
un miros greu de untură arsă. Cantinierii gustaseră şi 
dânşii din vinul de Aquitania în care bărbierul Ogle băgase 
somniferul; şi zăceau, care sub butucul de tăiat carne, care 
lângă raftul de pâine, care printre urcioarele golite, cu 
burta în sus şi braţele desfăcute. Doar un cotoi mai mişca, 
ghiftuit de carne crudă, călcând cu băgare de seamă 
printre mese. 

— Aici, my Lord, spuse locotenentul ducându-l pe prizonier 
spre o cămară folosită drept latrină şi totodată hârdău în 
care se vărsau apele murdare din bucătarii. 

Încăperea avea o ferestruică, singura deschizătură în zid 
dinspre partea asta, prin care ar fi putut trece un om. 


Ogle aduse o scară de frânghie pe care o ascunsese într-o 
ladă, şi trase mai aproape un scaun. Scara fu prinsă de 
pervazul ferestruicii; locotenentul trecu cel dintâi, apoi 
Roger Mortimer, apoi bărbierul. Şi după câteva clipe erau 
tustrei agăţaţi de scară, lunecând de-a lungul zidului, la 
treizeci de picioare deasupra apei lucioase a şanţurilor. 
Luna nu se înălţase încă pe cer. 

„Într-adevăr, gândi Mortimer, unchiu-meu n-ar fi putut 
niciodată s-o şteargă astfel.” 

O mogâldeaţă neagră se mişcă lângă dânsul, cu un foşnet 
de pene. Cuibărit într-un meterez, era un corb mare sculat 
din somn. Instinctiv, Mortimer întinse mâna, scotoci prin 
penele calde şi dădu de gâtul pasării care scoase un țipăt 
lung, dureros, aproape omenesc; evadatul strânse din toate 
puterile, răsucindu-şi mâna până simţi cum trosnesc oasele 
corbului printre degete. 

Stârvul animalului căzu în apă cu un pleoscăit. 

— Who goes there(6Y? răcni numaidecât o santinelă. 

Şi o chivără se aplecă dintr-un meterez, în vârful turnului 
clopotniţei. 

Cei trei fugari, agăţaţi de scara de frânghie, se lipiră de 
zid. 

„De ce am făcut asta? se întrebă Mortimer. Ce ispită 
neroadă m-a împins? Ne pândeau şi aşa destule primejdii, 
de ce să mai stârnesc altele?” 

Dar santinela, căreia îi venise inima la loc, văzând tăcerea 
din jur, îşi continuă rondul de noapte, şi o vreme i se auziră 
paşii depărtându-se în întuneric. 

Fugarii începură iar să coboare. În acest anotimp, apa din 
şanţurile cetăţuii nu era prea adâncă. Cei trei bărbaţi îşi 
dădură drumul în apă, afundându-se până la umeri, şi o 
luară de-a lungul temeliilor fortăreței. Ţinându-se cu mâna 
de pietrele zidului roman, ocoliră turnul clopotniţei, apoi 
trecură şanţul silindu-se să nu facă prea mult zgomot. 
Taluzul era lunecos, acoperit de nămol. Fugarii începură să- 
l urce căţărându-se de-a buşilea, ajutându-se unul pe altul, 


apoi, o dată ajunşi sus, alergară, îndoiţi de spate, până la 
malul fluviului. Acolo, o luntre îi aştepta, pitită în ierburi. 
Doi luntraşi stăteau gata, cu mâinile pe vâsle; un om 
înfăşurat într-o mantie de culoare închisă, purtând pe cap o 
pălărie cu urechiere, şedea în spatele lor; acesta fluieră 
încetişor de trei ori; fugarii săriră în luntre. 

— My Lord Mortimer, spuse bărbatul în mantie, întinzând 
mâinile. 

— My Lord Bishop, răspunse evadatul făcând acelaşi gest. 

Degetele sale atinseră nestemata unui inel spre care îşi 
plecă buzele. 

— Go ahead, guickly417)! porunci prelatul celor doi vâslaşi. 

Şi vâslele tăiară apa. 

Adam Orleton, episcop de Hereford, numit de papă în 
scaunul său împotriva voinţei regelui şi cap al opoziţiei 
clerului, reuşise să înlesnească evadarea celui mai de 
seamă senior al regatului. Orleton e cel care pusese totul la 
cale, pregătise totul, îl ademenise pe Alspaye, 
încredinţându-l că are să-şi câştige dintr-o dată o înaltă 
situaţie în lumea asta şi un loc în rai dincolo; tot el făcuse 
rost de narcoticul care cufundase în somn toată garda 
turnului Londrei. 

— Treaba a mers bine, Alspaye? întrebă episcopul. 

— Cum nu se poate mai bine, my Lord, răspunse 
locotenentul. Cât timp au să doarmă ăia? 

— Două zile bune, fără îndoială... Am aici ceea ce 
făgăduisem fiecăruia din voi, spuse prelatul, arătând o 
pungă grea pe care o ţinea sub mantie. Şi pentru domnia- 
ta, my Lord, am de asemenea banii de cheltuială, barem cât 
e nevoie pentru câteva săptămâni. 

În clipa aceea se auzi o santinelă răcnind: 

— Sound the alarm!48) 

Dar luntrea se şi depărtase pe fluviu, şi toate strigătele 
santinelei nu izbutiră să trezească oştenii din turn. 

— Îţi datorez totul, şi mai cu seamă viaţa, îi spuse 
Mortimer episcopului. 


— Stai să te vezi mai întâi în Franţa, răspunse acesta, şi 
numai atunci vei putea să-mi mulţumeşti. Caii ne aşteaptă 
pe celălalt mal, la Bermondsey. O corabie e tocmită, lângă 
Dover, gata să ridice ancora. 

— Pleci cu mine? 

— Nu, my Lord, n-am nici un motiv să fug. De îndată ce te 
voi vedea îmbarcat, mă întorc în eparhia mea. 

— Nu ţi-e teamă de ce ţi s-ar putea întâmpla, după cele ce 
ai făcut...? 

— Sunt slujitor al bisericii, răspunse episcopul cu un pic de 
ironie. Regele mă urăşte, dar nu va îndrăzni să se atingă de 
mine. 

Prelatul acesta cu vocea potolită, care flecărea în mijlocul 
Tamisei, tot aşa de liniştit de parcă ar fi fost în palatul său 
episcopal, avea un curaj deosebit, şi Mortimer îl admiră 
sincer. 

Vâslaşii stăteau la jumătatea bărcii: Alspaye şi bărbierul se 
instalaseră în faţă. 

— Şi regina? întrebă Mortimer. Văzut-o-ai în ultima 
vreme? E tot aşa de chinuită? 

— Regina se află deocamdată în Yorkshire, unde regele 
face o călătorie, ceea ce de altminteri ne-a uşurat mult 
treaba. Soţia domniei tale... 

Episcopul rosti ceva mai apăsat ultimele cuvinte. 

— Soţia domniei tale mi-a trimis deunăzi veşti din partea 
ei. 

Mortimer se simţi roşind şi fu recunoscător întunericului 
care-i ascundea tulburarea. Îşi arătase îngrijorarea pentru 
soarta reginei, chiar înainte de a se fi interesat de ai săi şi 
de propria sa nevastă. În aceste optsprezece luni de 
temniţă, nu se gândise oare decât la regina Isabelle? 

— Regina îţi doreşte tot binele, urmă episcopul. Din banii 
ei, din puţinii bani pe care bunii noştri prieteni Despenserii 
consimt să-i lase reginei, mi-a dat ceea ce-ţi voi preda 
domniei tale ca să poţi trăi în Franţa. Cât despre celelalte, 


pentru Alspaye, pentru bărbier, pentru caii şi corabia care 
te aşteaptă, eparhia mea a făcut faţă cheltuielilor. 

Îşi pusese mâna pe braţul fugarului. 

— Dar eşti ud leoarcă! adaogă el. 

— Nu-i nimic, spuse Mortimer, aerul libertăţii are să mă 
usuce repede. 

Se ridică, lepădă tunica şi cămaşa de pe dânsul, şi rămase 
în picioare, gol până la brâu, în mijlocul bărcii. Avea trupul 
frumos, bine legat, cu umeri zdraveni, cu spinarea lungă şi 
vânjoasă; temniţa îl slăbise, fără să scadă însă impresia de 
vlagă pe care ţi-o dădea făptura lui. Luna care se ivise 
deodată, îl scălda într-o lumină de aur şi-i scotea în relief 
pieptul. 

— Prielnică îndrăgostiţilor şi funestă pentru fugari, rosti 
episcopul, arătând luna. Bine că am plecat la timp. 

Pe pielea şi în părul său ud, Roger Mortimer simţea cum 
pătrunde aerul nopţii, plin de mirosul ierburilor şi apei. 
Netedă şi neagră, Tamisa gonea de-a lungul bărcii, iar 
vâslele stârneau stropi de aur. Malul celălalt se apropia. 
Marele senior se întoarse spre a privi pentru ultima oară 
turnul înalt, uriaş, rezemat de fortificațiile, de meterezele, 
de rambleurile sale. „Nimeni nu evadează din Turn...” De 
mai multe veacuri, era întâiul prizonier care scăpase de 
acolo; îşi dădea seama cât de însemnată îi era fapta şi cât 
de mare ocara ce-o aducea puterii regilor. 

În urma lor, oraşul adormit se profila în întuneric. De-a 
lungul celor două maluri şi până la podul vegheat de 
turnurile sale înalte, se legănau încet catargele înghesuite, 
numeroase, ale corăbiilor Hansei din Londra, Hansei 
teutonice, Hansei pariziene a negustorilor pe apă, ale 
corăbiilor venite din toată Europa, care aduceau 
postăvurile fabricate la Bruges, arama, catranul, smoala, 
cuţitele, vinurile de Aquitania, şi din Saintonge peştele 
uscat, şi încărcau acolo pentru Flandra, pentru Rouen, 
pentru Bordeaux, pentru Lisabona grâul, pielea, cositorul, 
brânzeturile, şi mai cu seamă lâna oilor englezeşti, cea mai 


bună din lume. Se recunoşteau după forma şi poleiala lor 
marile galere venețiene. 

Dar de pe acum Roger Mortimer de Wigmore se gândea la 
Franţa. Se va duce mai întâi să ceară adăpost în Artois, 
vărului său Jean de Fiennes... Îşi desfăcu larg braţele, cu un 
gest de om liber. 

Iar episcopul de Orleton, căruia îi părea rău că nu se 
născuse nici frumos, nici mare senior, contempla cu un fel 
de invidie acest trup voinic, gata să sară-n şa, torsul acesta 
sculptat, bărbia mândră, straşnicul păr încreţit, toată 
făptura aceasta care va duce cu dânsa în exil destinul 
Angliei. 

II. 

REGINA JIGNITĂ. 

Perna de catifea roşie pe care regina Isabelle îşi ţinea 
picioarele mici era roasă până la urzeală. În cele patru 
colţuri, ciucurii de aur atârnau spălăciţi; crinii Franţei şi leii 
Engliterei, brodaţi pe catifea, se destrămau. Dar la ce bun 
să schimbi perna asta, poruncind să ţi se facă alta, de 
vreme ce şi cea nouă, de îndată ce va fi adusă, are să treacă 
sub pantofii brodaţi cu perle ai lui Hugh Le Despenser, 
iubitul regelui! Regina privea perna veche care se tăvălise 
pe lespezile tuturor castelelor regatului, un anotimp în 
Dorset, altul în Norfolk, iarna la Warwick, iar astă-vară la 
Yorkshire, fără ca regele şi curtea să fi rămas vreodată mai 
mult de trei zile în acelaşi loc. La 1 august, nici cu o 
săptămână înainte, se aflau la Cowick; ieri, se opriseră la 
Eserick; astăzi poposeau în grabă la Stăreţia din Kirkham; 
poimâine vor porni iar spre Lockton, spre Pickering. Cele 
câteva tapiserii prăfuite, farfuriile şi cănile lucrate în 
zarfuri, rochiile cam prea purtate care alcătuiau garderoba 
de călătorie a reginei Isabelle, vor fi din nou îngrămădite în 
cufere; patul cu polog va fi desfăcut pentru a fi aşezat iar 
într-altă parte, aşa de prăpădit în urma prea deselor mutări 
dintr-un loc într-altul încât părea gata să se năruie, patul în 
care regina dormea când cu însoţitoarea ei, lady Jeanne 


Mortimer, când cu fiu-său mai mare, prinţul Eduard, de 
teamă să nu fie omorâtă, dacă ar rămâne singură. Oricum, 
Despenserii n-ar îndrăzni s-o înjunghie sub ochii prinţului 
moştenitor... Şi plimbarea continua în lungul şi-n latul ţării, 
prin câmpiile ei înverzite şi castelele mohorâte. 

Eduard al II-lea ţinea să-l cunoască până şi vasalii săi cei 
mai mărunți; îşi închipuia că le face mare cinste venind să-i 
vadă şi că-şi câştigă, prin câteva cuvinte prieteneşti, 
sprijinul lor credincios împotriva scoţienilor sau împotriva 
partidului celor din Ţara Galilor. La drept vorbind, mai în 
câştig ar fi fost dacă s-ar fi arătat mai puţin. Firea sa 
bicisnică aducea dezordinea peste tot unde călca; uşurinţa 
cu care vorbea de treburile cârmuirii, şi pe care el o 
socotea o atitudine de nepăsare regească, îi nemulţumea pe 
seniori, pe preoţi şi pe cetăţenii de vază, veniţi să-i 
înfăţişeze problemele locale; intimitatea ce-o arăta faţă de 
atotputernicul său şambelan căruia îi mângâia mâna în plin 
consiliu sau în timpul liturghiei, râsetele sale ascuţite, 
darurile ce se revărsau netam-nisam pe vreun grămătic 
tinerel sau pe vreun băieţandru de la grajduri, năucit de 
norocul ce dăduse peste dânsul, întărea poveştile 
scandaloase care circulau până-n cele mai depărtate 
târguri, unde soţii îşi înşelau, fireşte, nevestele, ca oriunde 
aiurea, dar cu femei: şi ceea ce se şuşotea înainte de 
venirea regelui, se zicea cu glas tare după plecarea lui. Era 
de ajuns ea bărbatul acesta chipeş, cu barbă blondă dar 
suflet moleşit, să se arate undeva, cu coroana pe cap, 
pentru ca tot prestigiul maiestăţii regale să se topească 
numaidecât. Iar curtenii nesăţioşi din jurul său le puneau 
vârf la toate făcându-l să fie urât de toţi. Inutilă, 
neputincioasă, regina privea la această decădere a 
regalității, plimbată de ici, colo. Simţăminte care se băteau 
cap în cap o sfâşiau: pe de o parte firea ei cu-adevărat 
regească, moştenită de la străbunii capeţieni, se necăjea, se 
mânia, suferea văzând această năruire neîntreruptă a 
autorităţii capului încoronat; dar în acelaşi timp soţia 


jignită, ocărâtă, ameninţată, se bucura în taină la fiecare 
nou vrăjmaş pe care şi-l făcea regele. Nu înţelegea cum de 
putuse iubi odinioară, sau se silise să iubească o fiinţă atât 
de vrednică de dispreţ, şi care se purta cu dânsa aşa de 
mârşav. De ce o sileau să ia parte la călătoriile acestea, de 
ce o arătau, regină batjocorită, întregii ţări? Regele şi 
favoritul său îşi închipuiau că prin prezenţa ei amăgesc pe 
cineva şi pot da legăturii lor un aer nevinovat? Sau poate 
vroiau s-o aibă sub ochi? Cum ar fi vrut ea să rămână la 
Londra sau la Windsor sau chiar în vreunul din castelele 
acelea ce i-au fost, chipurile, dăruite, ca să aştepte acolo o 
soartă mai bună sau numai bătrâneţile! Şi ce rău îi părea că 
Thomas de Lancastre şi Roger Mortimer de Wigmore, aceşti 
mari seniori, cu adevărat bărbaţi, n-au putut duce la 
izbândă răzvrătirea lor, anul trecut... 

Regina îşi înălţă spre contele de Bouville, trimisul curţii 
Franţei, minunaţii săi ochi albaştri, şi spuse aproape în 
şoaptă: 

— De o lună încoace vezi ce viaţă duc, domnule Hugues. 
Nici măcar nu-ţi cer să povesteşti aceste necazuri fratelui 
meu, nici unchiului meu Valois. lată, patru regi au urmat 
unul după altul, pe tronul Franţei: tatăl meu, regele Filip, 
care m-a măritat pentru interesele coroanei... 

— Dumnezeu să-i odihnească sufletul, doamnă, Dumnezeu 
să i-l odihnească! rosti din toată inima, dar fără să ridice 
glasul, burduhănosul Bouville. Nu-i om în lume pe care să-l 
fi iubit mai mult, nici pe care să-l fi slujit cu mai multă 
bucurie. 

—...apoi frate-meu Ludovic, care domni puţină vreme, apoi 
frate-meu Filip, cu care nu mă înţelegeam prea bine, dar 
căruia nu-i lipsea înţelepciunea... 

Faţa lui Bouville se posomori niţel, ca întotdeauna când se 
vorbea în prezenţa lui despre regele Filip cel Lung. 

—...în sfârşit, frate-meu Charles, care domneşte acum, 
urmă regina. "Toţi au fost înştiinţaţi de starea în care mă 
aflu, şi n-au putut face nimic, sau n-au vrut să facă nimic. 


Anglia nu-i interesează pe regii Franţei decât când e vorba 
de Aquitania. O prinţesă a Franţei pe tronul englez, pentru 
că devine totodată şi ducesă de Aquitania, e în ochii lor o 
chezăşie a păcii. lar dacă Guyenne rămâne o provincie 
liniştită, puţin le pasă că fiica sau sora lor de dincolo de 
mare piere în ruşine şi delăsare. De le spui sau nu asta, 
totuna e. Dar zilele pe care le-ai petrecut lângă mine au fost 
plăcute, căci am putut vorbi în faţa unui prieten. Şi ai văzut 
cât de puţini am. Fără draga mea lady Jeanne, căreia îi 
trebuie mult curaj spre a împărtăşi restriştea mea, n-aş 
avea nici măcar unul. 

Rostind ultimul cuvânt, regina se întorsese spre doamna ei 
de companie, aşezată lângă dânsa, Jeanne Mortiraer, 
strănepoată a vestitului seneşal de Joinville, o femeie înaltă, 
de treizeci şi şapte de ani, cu trăsături regulate într-o faţă 
sinceră şi cu mâini frumoase. 

— Doamnă, răspunse lady Jeanne, mai mult face măria-ta 
pentru a-mi întări curajul, decât fac eu pentru a-l spori pe al 
măriei-tale. Şi ai înfruntat mari primejdii ca să mă mai poţi 
ţine lângă măria-ta, de când soţul meu se află în temniţă. 

Regina, însoţitoarea ei şi Bouville vorbiră mai departe, cu 
jumătate de glas, căci şoapta, conversaţia pe furiş, 
ajunseseră o deprindere necesară la această curte unde nu 
erai niciodată singur şi unde regina trăia înconjurată de 
răuvoitori. 

Chiar în clipa aceasta, într-un ungher al încăperii, trei 
cameriste ale reginei brodau o cuvertură de pat pentru lady 
Alienor Le Despenser, soţia favoritului, care, lângă o 
fereastră deschisă, juca şah cu prinţul moştenitor. Ceva mai 
încolo, al doilea fiu al reginei, care împlinise de trei 
săptămâni şapte ani, îşi făcea un arc dintr-o nuia de alun; 
iar cele două fetiţe, Isabelle şi Jeanne, una de cinci şi 
cealaltă de doi ani, aşezate jos, se jucau cu nişte păpuşi din 
cârpe. 

În timp ce mişca figurile pe tabla de fildeş, soţia lui 
Despenser nu înceta să se uite într-ascuns la regină, silindu- 


se să tragă cu urechea la ce vorbeşte. Cu fruntea netedă 
dar uimitor de îngustă, cu ochii aprinşi, foarte apropiaţi 
unul de altul, cu buza de jos ironică, femeia aceasta, fără a 
fi ceea ce se cheamă urâtă, avea sluţenia care vine dintr-un 
suflet ticălos. Coborâtoare din neamul de Clare, făcuse o 
carieră destul de stranie, căci, cumnată a fostului ibovnic al 
regelui, cavalerul de Gaveston, executat cu unsprezece ani 
mai înainte, în 1312, de către baronii răsculați, era acum 
soţia ibovnicului de azi al suveranului. Afla o plăcere 
bolnăvicioasă să ajute la amorurile bărbaţilor între dânşii 
pentru a-şi sătura pofta de bani ca şi ambițiile de putere. Pe 
deasupra, mai era şi proastă: avea să piardă partida de şah 
doar pentru plăcerea de a spune cu glas provocator: 

— Şah la regină... şah la regină! 

Prinţul moştenitor, Eduard, copil de unsprezece ani cu 
obraz fin şi prelung, o fire mai curând ascunsă decât 
sfioasă, şi care-şi ţinea aproape întotdeauna ochii în 
pământ, profita de cele mai mărunte greşeli ale partenerei 
sale şi-şi clădea silinţa să învingă. 

Vântuleţul de august aducea prin fereastra îngustă, 
boltită, pale de pulbere caldă; dar îndată ce soarele va fi 
apus, o răcoare jilavă se va lăsa din nou între zidurile 
groase şi întunecate ale vechii stăreţii de la Kirkham. 

O larmă de glasuri amestecate venea din sala cea mare de 
adunări a canonicilor unde regele îşi ţinea sfatul său 
ambulant. 

— Doamnă, vorbi mai departe contele de Bouwville, ţi-aş 
închina bucuros toate zilele pe care le mai am de trăit dacă 
ele ţi-ar putea fi de vreun folos. Ar fi o plăcere pentru mine, 
crede-mă. Ce alta mai îmi rămâne de făcut pe lumea asta de 
când sunt văduv decât să-i slujesc din toate puterile pe 
urmaşii regelui care a fost binefăcătorul meu? Şi lângă 
măria-ta mă văd mai aproape de dânsul. Ai, Doamnă, toată 
tăria lui sufletească şi felul său de a vorbi, când binevoia să 
vorbească, şi toată frumuseţea lui, neştirbită de vreme. 
Când moartea îl răpuse, la patruzeci şi şase de ani, abia 


dacă părea mai mult de treizeci. Aşa vei fi şi măria-ta. Ar 
zice oare cineva că ai avut aceşti patru copii... 

Un surâs lumină trăsăturile reginei. Înconjurată de atâta 
ură, îi făcea bine să vadă un om devotat gata s-o slujească; 
umilită cum era în sentimentele ei de femeie, găsea o dulce 
alinare ascultând lauda adusă frumuseţii sale, chiar dacă 
venea din gura unui bărbat burduhănos cu părul sur şi ochi 
de bătrân câine credincios. 

— Am şi împlinit treizeci şi unu de ani, spuse dânsa, din 
care cincisprezece au trecut aşa cum vezi. Asta poate că nu 
lasă urme pe obraz; dar sufletul poartă zbârciturile... şi eu, 
Bouville, te-aş păstra bucuros pe lângă mine, dacă s-ar 
putea. 

— Vai, doamnă! Văd că misiunea mea a ajuns la capătul ei, 
şi fără mare succes. Regele Eduard m-a şi făcut să înţeleg, 
de două ori, că nu mai am ce căuta, prefăcându-se mirat că 
mai sunt aici, de vreme ce l-a predat pe lombard 
Parlamentului regelui Franţei. 

Căci pretextul oficial al soliei lui Bouville era cererea de 
extrădare a unui oarecare Thomas Henry, făcând parte din 
importanta întreprindere financiară a fraţilor Scali de la 
Florenţa. Bancherul acesta, după ce luase în arendă unele 
moşii ale coroanei Franţei, încasase veniturile considerabile 
fără a plăti vreodată ceea ce datora vistieriei, şi în cele din 
urmă fugise în Anglia. Afacerea era serioasă, fireşte, dar i s- 
ar fi putut veni de hac prin scrisoare, sau prin trimiterea 
vreunui dregător al Curţii de judecată, fără a mai pune pe 
drumuri un fost mare şambelan care făcea parte din sfatul 
restrâns al regelui. De fapt, Bouville fusese însărcinat să 
ducă mai departe o altă negociere, mai anevoioasă. 

Monseniorul Charles de Valois, unchiul regelui Franţei şi al 
reginei Isabelle, îşi pusese în cap, mai an, să-şi mărite una 
din ultimele sale fete încă necăpătuite, Maria, cu prinţul 
Eduard, moştenitorul Angliei. Monseniorul de Valois - cine 
nu ştia asta în Europa? - era tatăl unui cârd de şapte fete al 
căror măritiş fusese întotdeauna o pricină de mari griji 


pentru dânsul. Cele şapte fete îi veneau din trei căsătorii, 
deoarece de-a lungul zbuciumatei sale vieţi, monseniorul 
Charles avusese nenorocirea de a rămâne de trei ori văduv. 

Trebuia să ai mintea limpede ca să nu te pierzi în 
încâlceala asta de urmaşi, şi să ştii, bunăoară, când se 
pomenea de doamna Jeanne de Valois, că era vorba de 
contesa de Hainaut sau poate de contesa de Beaumont, 
adică de soţia, de cinci ani încoace, a monseniorului Robert 
d'Artois. Căci două fete, ca să fie şi mai mare încurcătura, 
purtau acelaşi nume. Cât despre Catherine, moştenitoarea 
tronului fantomă al Constantinopolei, şi care era dintr-a 
doua căsătorie, ea se nimerise a fi luat drept soţ, în 
persoana lui Filip de Tarente, prinţ de Achaia, pe un frate 
mai mare al primei neveste a tatălui ei. O adevărată halima! 

Acum, monseniorul Charles îi propunea strănepotului său 
din Anglia pe prima născută din cea de a treia căsătorie a 
sa. La începutul anului, monseniorul de Valois trimisese o 
solie alcătuită din contele Henry de Sully, din Raoul Sevain 
de Jouy şi din Robert Bertrand, zis „cavalerul cu Leu 
Verde”. Ca să câştige bunăvoința regelui Eduard al II-lea, 
solii aceştia îl însoţiseră într-o expediţie împotriva 
scoţienilor; dar iată că în bătălia de la Blackmore, englezii 
dăduseră dosul, lăsând ca solii francezi să cadă în mâna 
vrăjmaşului. A trebuit să se negocieze eliberarea lor, să se 
plătească un tribut de răscumpărare pentru dânşii iar când, 
în cele din urmă, după atâtea peripeții neplăcute, s-au văzut 
slobozi, Eduard le răspunse pe ocolite, vorbind într-o doară, 
că însurătoarea fiului său nu poate fi făcută cât ai bate din 
palme, că problema e de prea mare însemnătate pentru a 
se lua o hotărâre fără a cere părerea Parlamentului, că 
Parlamentul va fi de altfel chemat în iunie să se rostească. 
Eduard vroia să lege această cerere în căsătorie de 
jurământul de credinţă pe care-l datora regelui Franţei 
pentru ducatul de Aquitania... Şi în cele din urmă, când 
Parlamentul fu adunat, nici nu i se ceru măcar să dezbată 
propunerea franceză. 


De aceea, nerăbdător, monseniorul de Valois se folosise de 
întâiul prilej spre a-l trimite pe contele de Bouville al cărui 
devotament faţă de familia capeţienilor nu putea fi pus la 
îndoială şi care, fără a fi grozav de deştept, avea o bună 
experienţă în acest soi de treburi. Bouville negociase 
odinioară la Neapoli, şi atunci tot după sfaturile lui Valois, a 
doua căsătorie a lui Ludovic al X-lea cu Clemence a 
Ungariei; fusese epitrop al pruncului acestei regine încă 
înainte de a se fi născut, după moartea Aiuritului. Dar 
despre cele petrecute pe vremea aceea nu-i prea plăcea să 
vorbească. Împlinise de asemenea tot felul de misiuni la 
Avignon, pe lângă Sfântul Scaun; iar memoria sa era fără 
greş pentru tot ce privea legăturile de rudenie, încuscririle 
nespus de încâlcite ale familiilor regale. Bunul Bouville se 
simţea tare necăjit la gândul că se va întoarce de data asta 
cu mâinile goale. 

— Monseniorul de Valois, spuse el, va fi grozav de furios, el 
care a şi cerut Sfântului Părinte dispensa cuvenită pentru 
această căsătorie... 

— Am făcut ce-am putut, Bouville, întrerupse regina, şi ţi- 
ai dat singur seama de câtă trecere mă bucur... Dar nu-mi 
pare aşa de rău ca dumitale; nu doresc de fel unei alte 
prințese din familia mea să îndure ce îndur eu aici. 

— Doamnă, răspunse Bouville coborându-şi glasul şi mai 
mult, te îndoieşti de fiul măriei-tale? Pare, slavă Domnului, 
să-ţi semene mai curând măriei-tale decât tatălui său!... Te 
am înaintea ochilor ia vârsta lui, în grădina Palatului din 
Paris, sau la Fontainebleau... 

Un zgomot îi tăie vorba. Uşa se deschise pentru a-l lăsa să 
treacă pe regele Angliei. Acesta intră călcând iute, cu capul 
dat pe spate, mângâindu-şi barba blondă cu un gest nervos 
care la dânsul era semnul mâniei. Sfetnicii săi obişnuiţi îl 
urmau, adică cei doi Despenser, tatăl şi fiul, cancelarul 
Baldock, contele de Arundel şi episcopul de Exeter. Mai 
făceau parte din această suită, dar parcă în silă, cei doi fraţi 
vitregi ai regelui, conții de Kent şi de Norfolk, tineri care 


aveau în vine şi sânge francez, căci mama lor era însăşi sora 
lui Filip cel Frumos; aceeaşi silă o arăta şi Enric de 
Leicester, personaj scund şi îndesat, cu ochi mari limpezi 
ieşiţi în afară, zis şi Gât-Sucit, din pricina unui beteşug al 
cefei şi umerilor care-l făcea să-şi ţină capul strâmb şi astfel 
să dea de furcă armurierilor însărcinaţi să-i făurească 
platoşele. Se mai vedeau, înghesuindu-se în pervazul uşii, 
câteva feţe bisericeşti şi nişte dregători de prin partea 
locului. 

— Aflat-ai vestea, doamnă? izbucni regele Eduard 
adresându-se reginei. Are să te bucure fără îndoială. 
Mortimer al tău a şters-o din turn. 

Lady Despenser tresări în faţa tablei de şah şi lăsă să-i 
scape o exclamaţie indignată, ca şi cum evadarea baronului 
de Wigmore era pentru dânsa o insultă personală. 

Regina Isabelle nu se clintise din loc şi nici un muşchi al 
feţei nu trădase vreo tulburare; doar pleoapele clipiră ceva 
mai repede înaintea frumoşilor ochi albaştri, iar mâna căută 
într-ascuns, de-a lungul cutelor rochiei, mâna doamnei 
Mortimer, ca pentru a o îndemna pe aceasta să se ţină tare 
şi să nu se piardă cu firea. Burduhănosul Bouville se 
ridicase şi se trăsese deoparte, simțindu-se de prisos în 
această istorie care privea numai familia regală engleză. 

— Nu Mortimer „al meu”, sire, răspunse regina. Lordul de 
Wigmore e mai de grabă supusul tău decât al meu, aşa 
cred, şi nu-s răspunzătoare de faptele baronilor măriei-tale. 
Îl ţineai în temniţă; ela căutat să scape, oricare în locul lui 
ar fi făcut la fel. 

— A! Vra să zică îi dai dreptate. Dar nu-ţi mai ascunde 
bucuria, doamnă! Încă pe vremea când acest Mortimer 
binevoia să se arate la curtea mea, nu aveai ochi decât 
pentru dânsul, nu încetai să-i lauzi meritele, iar toate 
mişeliile pe care mi le făcea le puneai în seama sufletului 
său nobil. 

— Dar oare nu tu, domnul şi soţul meu, m-ai învăţat să-l 
iubesc atunci când cucerea, în locul tău şi primejduindu-şi 


zilele, regatul Irlandei... pe care ţi-i aşa de greu, pare-se, 
să-l păstrezi fără dânsul? Era asta o mişelie? 

O clipă descumpănit de această împunsătură, Eduard îi 
aruncă soţiei sale o uitătură răutăcioasă, neştiind ce să 
răspundă: 

— Ei bine, acum prietenul tău goneşte, şi fără îndoială că 
spre ţara ta goneşte! 

Vorbind, regele umbla în lungul şi-n latul încăperii, ca să-şi 
verse năduful. Giuvaerurile agăţate de vestmintele lui 
tresăltau cu un clinchet la fiece pas. Şi cei de faţă întorceau 
capul de la dreapta la stânga, ca după o minge aruncată, 
spre a-l urmări de colo până colo. Era, nici vorbă, un bărbat 
foarte chipeş regele Eduard, vânjos, sprinten, zvelt, şi al 
cărui trup întreţinut prin exerciţii şi jocuri, nu prindea 
burtă nici acum, la aproape patruzeci de ani; o cherestea 
de atlet. Dar privindu-l cu mai multă luare aminte, te izbea 
fruntea fără nici o cută, ca şi cum grijile cârmuirii n-ar fi 
lăsat nici o urmă acolo, pungile care începeau să se 
adâncească sub ochi, desenul şters al nărilor, forma 
prelungă a bărbiei sub barba rară şi încreţită, nu o bărbie 
energică, trădând o fire autoritară, nici măcar cu-adevărat 
senzuală, ci doar prea mare şi căzută prea jos. Vedeai de 
douăzeci de ori mai multă voinţă în bărbia mică a reginei 
decât în această falcă ovoidă căreia barba mătăsoasă nu 
reuşea să-i acopere slăbiciunea. Mâna care luneca peste 
obraz era moale, se rotea prin aer fără pricină, apoi se 
întorcea să tragă de o perlă cusută în broderia tunicii. 
Glasul care se vroia, ba chiar se credea poruncitor, nu-ţi 
dădea altă impresie decât că scotea ţipete fără noimă. 
Spinarea, o spinare lată totuşi, se înfăţişa cu nişte valuri 
urâcioase de la ceafă până-n şolduri, ca şi cum şira i-ar fi 
fost lipsită de soliditate. Eduard nu-i ierta soţiei sale că într- 
O zi îl sfătuise să se ferească de a-şi arăta spatele privirilor, 
dacă ţinea să impună respect baronilor săi. Avea genunchiul 
destul de neted, pulpa frumoasă; asta era chiar partea cea 
mai reuşită la bărbatul acesta aşa de puţin făcut pentru 


misiunea lui şi pe capul căruia căzuse o coroană printr-o 
adevărată greşeală a soartei. 

— Nu am destule necazuri, nu-s destul de hărțuit? urmă 
el. Scoţienii îmi ameninţă fără încetare hotarele, îmi 
cotropesc regatul; iar când îi înfrunt în bătălie, oştile mele o 
iau la fugă. Şi cum oare i-aş putea birui, când episcopii mei 
se înţeleg cu dânşii, fără voia mea, când am atâţia haini 
printre vasalii mei şi când baronii ținuturilor de graniţă 
ridică oşti împotrivă-mi, încăpăţânându-se să susţină că şi- 
au câştigat moşiile doar cu spada lor, atunci când de multă 
vreme, de douăzeci şi cinci de ani, ceea ce unii uită, lucrul 
acesta a fost judecat şi statornicit alminteri de către 
părintele meu regele Eduard! Dar aţi văzut la Shrewsbury, 
aţi văzut la Boroughbridge, aţi văzut ce păţesc cei care se 
răzvrătesc împotriva mea, nu-i aşa, Leicester? 

Enric de Leicester dădu din capul său mare aplecat pe 
umăr. Nu prea era drăguţ din partea regelui să-i 
amintească de moartea fratelui său Thomas de Lancastre, 
decapitat cu şaisprezece luni în urmă, pe când alţi douăzeci 
de mari seniori fuseseră spânzurați. 

— Am văzut într-adevăr, sire, soţul meu, că singurele 
bătălii pe care le-ai putea câştiga sunt cele împotriva 
propriilor tăi baroni, spuse Isabelle. 

Eduard îi aruncă din nou o privire plină de ură. „Ce curaj, 
gândea Bouville, ce curaj din partea acestei nobile regine!” 

— Şi nu-i chiar aşa cum zici, urmă dânsa, că ei ţi s-au 
împotrivit pentru stăpânirea moşiilor cucerite cu sabia. N-a 
fost mai curând pentru stăpânirea comitatului de 
Gloucester pe care ai vrut să i-l dai domnului Hugh? 

Cei doi Despenser se apropiară unul de altul ca pentru a 
ţine piept unei ameninţări. Lady Despenser cea tânără 
înălţă capul în faţa tablei de şah; ea era fiica răposatului 
conte de Gloucester. Eduard al II-lea lovi din picior 
pardoseala de piatră. Destul, prea era sâcâitoare regina, şi 
nu deschidea gura decât spre a-i arunca în faţă greşelile şi 
păcatele cârmuirii lui! 


— Dau feudele mari cui poftesc, doamnă, le dau cui mă 
iubeşte şi mă slujeşte, izbucni Eduard punându-şi mâna pe 
umărul lui Hugh cel tânăr. Pe cine alţii aş putea să mă 
reazem? Unde-mi sunt aliaţii? Frate-tău din Franţa, 
doamnă, care trebuia să se poarte ca un frate al meu, 
pentru că, la urma urmei, în nădejdea asta am fost 
îndemnat să te iau de soţie, ce ajutor îmi dă? Îmi cere să mă 
duc să-i fac închinare pentru Aquitania, iată tot ajutorul lui. 
Şi unde îmi trimite porunca asta? În Guyana? Aş, ţi-ai găsit! 
Aici, în regatul meu, mi-o trimite, parcă înadins, spre a-şi 
râde de toate datinile feudale, spre a mă face de ocară. N-ai 
zice că se crede şi suzeranul Angliei? Mai întâi că mi-am 
făcut închinarea, şi încă prea de multe ori m-am dus în 
Franţa să mi-o fac. Întâia oară am fost să mă închin tatălui 
tău, atunci când era cât pe ce să ard în focul de la 
Maubuisson, apoi iarăşi fratelui tău Filip, acum trei ani, 
când m-am dus la Amiens. Văzând cât de repede mor regii 
în familia ta, ar trebui, doamnă, să mă mut pe Continent! 

În fundul încăperii, seniorii, episcopii şi mărimile din 
Yorkshire se uitau unii la alţii, nicidecum înfricoşaţi, dar 
năuciţi de această furie neputincioasă ce se depărta aşa de 
mult de ţinta ei şi le dezvăluia o dată cu greutăţile ţării şi 
firea regelui. Acesta era deci suveranul care le cerea biruri 
pentru vistieria lui, căruia îi datorau supunere în toate şi în 
ale cărui bătălii trebuiau să-şi primejduiască viaţa? Lordul 
Mortimer avusese câteva motive temeinice de a se 
răzvrăti... 

Până şi sfetnicii de taină păreau stânjeniţi, deşi cunoşteau 
această apucătură a regelui, pe care o regăseai chiar şi în 
scrisorile lui, de a face mereu socoteala tuturor necazurilor 
domniei la fiece nouă neplăcere ce dădea peste dânsul. 

Cancelarul Baldock îşi freca maşinal omuşorul, în locul 
unde se încheia sub bărbie anteriul său de arhidiacon. 
Episcopul de Exeter, care ţinea înalta dregătorie de lord 
vistiernic, îşi rodea cu dinţii unghia policarului şi plimba o 
privire şireată asupra celor din jur. Numai Hugh Le 


Despenser cel tânăr, prea încârlionţat, prea gătit şi prea 
parfumat pentru un bărbat de treizeci şi trei de ani, nu-şi 
ascundea mulţumirea. Mâna regelui pusă pe umărul său 
dovedea tuturor puterea şi trecerea de care se bucura. Cu 
nasul cârn şi buza strâmbă, coborând şi înălţând bărbia ca 
un cal la trap, încuviinţa fiecare cuvânt al lui Eduard printr- 
un hârâit scurt din gât, iar chipul său părea să zică: „De 
data asta s-a umplut paharul, vom lua măsuri aspre!” Era 
slab, înalt, cu torsul cam îngust, şi avea piele urâcioasă care 
i se acoperea deseori de umflături. 

— Domnule de Bouville, spuse deodată regele Eduard, 
întorcându-se spre ambasador, vei răspunde monseniorului 
de Valois că această căsătorie pe care ne-a propus-o şi care 
ne-a făcut mare cinste nu se va încheia niciodată. Avem alte 
planuri pentru fiul nostru mai mare. Astfel se va isprăvi 
pentru totdeauna cu păcătoasa datină care vrea ca regii 
Angliei să-şi caute soțiile în Franţa, fără ca vreodată să le 
vină de acolo vreun folos. 

Burduhănosul Bouville păli sub ocară şi făcu o plecăciune. 
Îi aruncă reginei o privire amărâtă şi părăsi încăperea. 

Cea dintâi consecinţă, şi într-adevăr neprevăzută, a 
evadării lui Roger Mortimer: regele Angliei o rupea cu 
alianțele tradiţionale. Vroise, prin această împunsătură, s-o 
jignească pe soţia sa; dar îi jignise în acelaşi timp pe fraţii 
săi vitregi Norfolk şi Kent a căror mamă era franceză. Cei 
doi tineri îl priviră pe vărul lor Gât-Sucit, care înălţă ceva 
mai mult din umăr, cu o nepăsare resemnată. Fără să 
cugete la ce face, regele şi-l înstrăinase pentru totdeauna 
pe puternicul conte de Valois, despre care oricine ştia că, în 
numele nepotului său Charles cel Frumos, cârmuia Franţa. 

Tânărul prinţ Eduard, tot lângă fereastră, nemişcat şi 
tăcut, o cerceta din ochi pe maică-sa, îl judeca pe tată-său. 
La urma urmei, era vorba de căsătoria lui, asupra căreia 
nici nu i se cerea părerea. Dar dacă ar fi fost întrebat care 
dintre cele două obârşii ale sale îi place mai mult, cea 


engleză sau cea franceză, spre aceasta din urmă l-ar fi tras 
inima. 

Cei trei copii mai mici îşi încetaseră joaca: regina le făcu 
semn cameristelor să-i ducă de acolo. 

Apoi, pe un ton foarte liniştit şi aţintindu-şi ochii în cei ai 
regelui, spuse: 

— Când un soţ îşi urăşte soţia, e firesc s-o ţină ca vinovată 
de tot ce se întâmplă. 

Eduard nu era om să răspundă făţiş. 

— Toţi oştenii gărzii mele din turn beţi morţi, strigă el, 
locotenentul fugit cu trădătorul acesta, iar guvernatorul 
meu bolnav de-şi dă sufletul de pe urma marafetului ce i l- 
au băgat în băutură! Dacă nu cumva face pe bolnavul, 
mişelul, ca să scape de pedeapsa ce i se cuvine! Căci el 
trebuia să vegheze ca prizonierul meu să n-o şteargă; auzi, 
Winchester? 

Hugh Le Despenser tatăl, făcut de un an conte de 
Winchester, şi care era răspunzător de numirea 
guvernatorului Seagrave se îndoi sub vijelie. Avea şira 
spinării îngustă şi slabă, cu o boboaşă în parte din naştere 
şi în parte dobândită într-o lungă carieră de curtean. 
Vrăjmaşii săi îl porecliseră „nevăstuica”. Lăcomia de bani, 
invidia, laşitatea, egoismul, mişelia, şi pe deasupra toate 
desfătările izvorâte din aceste metehne, păreau să se fi 
întipărit în zbârciturile chipului şi sub pleoapele înroşite. 
Nu era totuşi lipsit de curaj; nu-şi cunoştea însă sentimente 
omeneşti decât faţă de fiu-său şi de puţinii prieteni, printre 
care se număra tocmai Seagrave. 

— Stăpâne, rosti el cu glas domol, sunt încredinţat că 
Seagrave nu e cu nimic vinovat... 

— E vinovat de nepăsare şi de lene; e vinovat că s-a lăsat 
tras pe sfoară; e vinovat că n-a simţit uneltirea ce se punea 
la cale sub nasul lui; e vinovat poate şi pentru că a avut 
ghinion... Nu-i iert pe cei cu ghinion. Deşi Seagrave e dintre 
protejaţii tâi, Winchester, el va fi pedepsit; nimeni n-are să 
mai zică atunci că nu ţin cumpăna dreaptă şi că bunăvoința 


mea nu merge decât la oamenii tăi. Seagrave îi va lua locul 
lordului de Wigmore în temniţă. Astfel, urmaşii săi vor avea 
grijă să păzească mai bine. Iată, fiule, cum se cârmuiesc 
oamenii! adăogă regele oprindu-se în faţa prinţului 
moştenitor al tronului. 

Copilul îşi înălţă ochii spre dânsul şi-i lăsă numaidecât în 
Jos. 

Hugh cel tânăr, care se cam pricepea să abată mâniile 
regelui cum vroia el, îşi dădu capul pe spate şi spuse, cu 
ochii la bârnele din tavan: 

— Cel ce-şi bate joc prea din cale afară de măria-ta, iubitul 
meu stăpân, e celălalt hain, episcopul Orleton care a urzit 
totul cu mâna lui şi pare să se teamă aşa de puţin încât nu 
şi-a dat nici măcar osteneala să fugă din ţară sau să se 
ascundă. 

Eduard îl privi pe Hugh cu recunoştinţă şi admiraţie. Cum 
puteai să nu fii mişcat la vederea acestui profil, acestor 
frumoase atitudini ale lui Hugh pe când vorbea, la auzul 
acestui glas puternic, rotunjind cuvintele, şi la felul său de a 
zice, cu dragoste şi respect totodată, „iubitul meu stăpân”, 
după moda franceză, ca odinioară drăguţul de Gaveston pe 
care baronii şi episcopii l-au omorât... Acum însă Eduard 
era un bărbat în toată firea, cunoscând răutatea oamenilor, 
ştiind că nu câştigi nimic, intrându-le în voie. Nimeni nu-l va 
despărţi de Hugh, iar toţi cei care ar vrea să-i stea 
împotrivă vor fi striviţi unul după altul, fără milă... 

— Vă dau de veste, lorzii mei, că episcopul Orleton va fi 
adus înaintea Parlamentului meu spre a fi judecat şi 
osândit. 

Eduard îşi încrucişă braţele pe piept şi aşteptă efectul 
cuvintelor sale. Arhidiaconul-cancelar şi episcopul-vistier, 
deşi erau cei mai neînduplecaţi vrăjmaşi ai lui Orleton, 
tresăriră, îmboldiţi de sentimentul de solidaritate care 
leagă între ele feţele bisericeşti. 

Enric Gât-Sucit, bărbat cuminte şi cumpănit care, 
gândindu-se la binele ţării, nu se dădea în lături să-i spună 


regelui adevărul pe şleau, observă cu glas liniştit că un 
episcop nu putea fi adus decât înaintea unui tribunal 
ecleziastic alcătuit din feţe bisericeşti de seama lui. 

— Toate trebuie să aibă un început, Leicester. Conspirația 
împotriva regilor nu face parte, pe cât ştiu eu, din 
învăţătura sfintelor Evanghelii. Fiindcă Orleton uită ce 
trebuie dat Cezarului, Cezarul îşi va aduce aminte de asta 
în locui său. Încă una din binefacerile pe care le datorez 
familiei tale, Doamnă, urmă regele întorcându-se spre 
Isabelle, căci fratele tău Filip al V-lea, prin acel papă 
francez şi împotriva voinţei mele, l-a pus pe Adam Orleton 
la episcopia de Hereford. Prea bine! Va fi cel dinţii prelat 
osândit de judecata regală, şi pedeapsa lui va sluji de pildă 
şi altora. 

— Orleton nu-ţi era vrăjmaş până mai ieri, dragă vere, 
stărui Gât-Sucit, şi n-ar fi avut nici un motiv să devină, dacă 
nu te împotriveai sau dacă unii din sfatul tău nu s-ar fi 
împotrivit ca Sfântul Părinte să-i dea mitra episcopală. E un 
om foarte învăţat şi plin de energie. Poate că ai putea 
astăzi, tocmai fiindcă e vinovat, să-i câştigi de partea ta 
printr-un gest de blândeţe mai curând decât printr-un 
proces care, pe lângă toate necazurile tale, va aţâţa şi 
duşmănia slujitorilor bisericii. 

— Blândeţe, milă! De fiecare dată când unii îşi bat joc de 
mine, de fiecare dată când mă înfruntă, de flecare dată 
când mă trădează, tu n-ai decât cuvintele acestea pe buze, 
Leicester! Am fost sfătuit, şi foarte rău am făcut ascultând 
aceste sfaturi, am fost rugat să-i cruţ viaţa lui Wigmore! 
Recunoşti şi tu că dacă m-aş fi purtat cu dânsul cum m-am 
purtat cu frate-tău, azi răzvrătitul acesta n-o mai lua la 
sănătoasa. 

Gât-Sucit dădu din umerii săi laţi, închise ochii şi făcu o 
strâmbătură de lehamite. Cum te scotea din sărite 
apucătura asta a lui Eduard, pe care el o credea regească, 
de a-şi chema rudele sau sfetnicii mai de seamă pe numele 
comitatelor lor, şi de a se adresa vărului său primar zicând 


„Leicester” în loc de a zice „vere” ca toţi din familia regală, 
ca regina însăşi. Şi prostul nărav ce-l avea de a pomeni la 
fiecare pas de moartea lui Thomas de Lancastre, ca şi cum 
s-ar fi mândrit cu asta! Ah, ciudat om şi păcătos rege care-şi 
închipuia că poate tăia capul celor mai apropiate rude fără 
să-şi atragă ură, care credea că o îmbrăţişare ajungea spre 
a uita un doliu, care cerea devotament chiar din partea 
celor cărora le făcuse rău, şi vroia să găsească peste tot 
credinţă când el însuşi o călca în picioare! 

— Nu-ncape îndoială că ai dreptate, măria ta, spuse Gât- 
Sucit, şi deoarece domneşti de şaisprezece ani, trebuie să 
ştii ce ai de făcut. Trimite-l deci pe episcopul tău înaintea 
Parlamentului. Nu mă voi împotrivi la aceasta. 

Şi adăogă printre dinţi, ca să nu-l audă decât tânărul conte 
de Norfolk: 

— Mi-e capul strâmb, e-adevărat, dar vreau totuşi să-l 
păstrez acolo unde se află. 

Eduard vorbea mai departe, biciuind aerul cu mâna: 

— Veţi recunoaşte că-şi bate joc de mine cel ce evadează 
spărgând zidurile unui turn clădit din porunca mea, pentru 
ca nimeni să nu poată scăpa de acolo. 

— Domnul şi soţul meu, spuse regina, poate că pe când îl 
clădeai, mintea îţi era mai mult la drăgălăşia zidarilor decât 
la trăinicia pietrei. 

Tăcerea căzu deodată peste cei de faţă. Înţepătura era 
cruntă şi neaşteptată. Fiecare îşi ţinea răsuflarea şi se uita, 
care cu respect, care cu ură, la femeia aceasta destul de 
plăpândă, dreaptă în jilţul ei, singură şi înfruntându-l astfel 
pe rege. Cu gura întredeschisă, lăsa să i se vadă dinţii 
ascuţiţi, strânşi unii de alţii, nişte dinţi mici tăioşi, făcuţi 
parcă să sfâşie. Isabelle era vădit mulţumită de lovitura pe 
care i-o dăduse. 

Hugh cel tânăr se împurpurase la faţă; Hugh tatăl se făcea 
că nu auzise. 

Fără îndoială, Eduard avea să se răzbune: dar în ce fel? 
Răspunsul său întârzia. Regina privea stropii de sudoare 


care îmbrobonau fruntea soţului ei. Nimic nu-i face mai 
mare scârbă unei femei decât sudoarea unui bărbat pe care 
a încetat să-l mai iubească. 

— Kent, strigă regele, te-am făcut paznic al celor Cinci 
Porturi şi guvernator al Doverului. Ce păzeşti în clipa asta? 
De ce nu eşti pe coastele ce le ai sub comanda ta şi de unde 
trădătorul va încerca să se îmbarce? 

— Frate, măria-ta, spuse tânărul conte de Kent uluit, tu 
mi-ai dat porunca de a te însoţi în călătoria ta... 

— Ei bine, acum îţi dau alta, şi anume să te duci în 
comitatul tău, să împânzeşti cu oştenii oraşele şi satele 
căutându-l pe fugar, şi să veghezi tu însuţi ca toate corăbiile 
ce se află în porturi să fie cercetate... 

— Să se pună iscoade la bordul corăbiilor şi numitul 
Mortimer să fie prins, viu sau mort, dacă s-ar întâmpla să 
fie acolo, spuse Hugh cel tânăr. 

— Sfatul tău e bun, Gloucester, încuviinţă Eduard. Cât 
despre tine, Stapledon... 

Episcopul de Exeter îşi scoase degetul din gură şi 
murmură: 

— Stăpâne... 

— 'Te vei întoarce în cea mai mare grabă la Londra; te vei 
duce la turn, chipurile ca să cercetezi socotelile vistieriei, 
vei lua turnul sub comanda şi supravegherea ta până voi 
pune acolo un nou guvernator. Baldock va aşterne pe hârtie 
numaidecât, pentru una şi alta, poruncile mele ca să ţi se 
dea ascultare. 

Enric Gât-Sucit, cu ochii la fereastră şi urechea pe umăr, 
părea îngândurat. Socotea în minte... Socotea că trecuseră 
şase zile de la evadarea lui Mortimer, că va fi nevoie pe 
puţin de încă opt zile până ce poruncile să înceapă a fi 
executate, şi că numai dacă nu era un zevzec, ceea ce 
fireşte nu puteai spune despre Mortimer, acesta trebuie să 
fi părăsit cu siguranţă regatul. Se felicita de asemeni şi 
pentru că se alăturase celor mai mulţi dintre episcopi şi 
seniori care, după bătălia de la Boroughbridge, obţinuseră 


de la rege ca viaţa baronului de Wigmore să fie cruţată. 
Căci, acum când acesta evadase, partidul potrivnic 
Despenserilor va avea iar conducătorul care-i lipsea de la 
moartea lui Thomas de Lancastre, un conducător mai 
vrednic, mai iscusit şi mai dârz decât fusese Thomas... 

Spinarea regelui se gheboşă; Eduard se răsuci în călcâie 
spre a se întoarce cu faţa la soţia sa: 

— Ei bine, da, doamnă! 'Te socot vinovată. Şi mai întâi lasă 
mâna asta pe care nu încetezi s-o strângi de când am intrat 
aici! Lasă mâna lui lady Jeanne! răcni Eduard lovind cu 
piciorul pardoseala. Înseamnă că dai chezăşie unui hain, 
arătând tuturor că o păstrezi pe soţia lui lângă tine. Cei 
care l-au ajutat pe Mortimer să evadeze gândeau că au 
încuviințarea reginei... Şi apoi nimeni nu evadează fără 
bani; trădările se plătesc, zidurile se străpung cu aur. De la 
regină la doamna ei de companie, de la doamna de 
companie la episcop, de la episcop la răzvrătit, calea e 
uşoară. Va trebui să cercetez mai de aproape cheltuielile 
tale. 

— Stăpâne şi soţ al meu, cred că toate cheltuielile îmi sunt 
destul de bine controlate, spuse Isabelle arătând pe lady 
Despenser. 

Hugh cel tânăr părea să nu mai urmărească discuţia. În 
sfârşit, mânia regelui se întorcea, ca de obicei, împotriva 
reginei, şi Hugh se simţea încă o dată triumfător. Luă o 
carte ce se afla acolo şi pe care lady Mortimer o citea 
reginei înainte de intrarea contelui de Bouville. Era o 
culegere de stihuri ale Mariei de France; panglicuţa de 
mătase însemna acest crâmpei: 

Nu era-n Lorena, Burgundia şi-Anjou, Şi nici ţara gasconă 
nu văzu Pe acele vremi mai nobil cavaler, Şi nicăieri nu se 
afla sub cer Vreo doamnă sau fecioară drăgăstoasă Oricât 
de mândră şi oricât de frumoasă Să nu fi vrut cu el să se 
iubească... 

„Franţa, mereu Franţa... Ele nu citesc decât ceea ce le 
aminteşte de ţara asta, îşi zicea Hugh. Şi cine e în mintea 


lor cavalerul acesta pe care-l visează? Mortimer, fireşte...” 

— Stăpâne, eu nu supraveghez pomenile măriei-sale, 
spuse Aliener Le Despenser. 

Favoritul regelui îşi înălţă ochii şi surâse. Ar fi îmbrăţişat-o 
pe nevastă-sa pentru împunsătura asta. 

— Văd că va trebui să mă lipsesc de a mai împărţi pomeni, 
spuse Isabelle. În curând nu-mi va mai rămâne nimic dintr-o 
regină, nici măcar dreptul de a face milostenii. 

— Şi va mai trebui, doamnă, urmă Eduard, pentru 
dragostea ce-mi porţi şi pe care o vede oricine, să te 
desparţi de lady Mortimer, căci nimeni în ţară n-are să 
înţeleagă cum de mai rămâne lângă tine de acum încolo. 

De data aceasta regina păli la faţă şi se chirci niţel în jilţ. 
Frumoasele mâni cu degete lungi ale Jeannei Mortimer 
începură să tremure. 

— O soţie, Eduard, nu poate fi silită să răspundă de toate 
faptele soţului ei. Chiar eu sunt o pildă pentru aceasta. 
Crede-mă, lady Mortimer e tot atât de puţin vinovată de 
greşelile soţului ei, cum sunt eu de păcatele tale, dacă se 
întâmplă să le săvârşeşti! 

De data aceasta însă lovitura dădu greş. 

— Lady Jeanne va pleca la castelul Wigmore, care va fi de 
acum înainte sub supravegherea fratelui meu Kent, şi 
aceasta până voi fi hotărât ce am să găsesc cu cale în 
privinţa averilor unui hain al cărui nume nu vreau să mai fie 
rostit în faţa mea... până ce va fi osândit la moarte. Eu cred, 
lady Jeanne, că vei socoti mai nimerit să te retragi de bună 
voie decât să te îndepărtăm cu de-a sila. 

— Ei, spuse Isabelle, văd eu că vreţi să rămân singură, să 
nu am pe nimeni lângă mine. 

— De ce vorbeşti de singurătate, doamnă? rosti Hugh cel 
tânăr cu frumosul său glas melodios. Nu-ţi suntem noi toţi 
prieteni credincioşi, fiind prietenii regelui? lar doamna 
Aliener, devotata mea soţie, nu-i oare mereu lângă măria-ta, 
ţinânduc-ţi de urât? Frumoasă mai e cartea pe care o ai aici, 


adăogă el arătând volumul, şi ce zugrăveli minunate o 
împodobesc; vei fi atât de bună să mi-o împrumuţi? 

— Dar fireşte, fireşte, regina ţi-o împrumută! spuse regele. 
Nu-i aşa, doamnă, că ne faci plăcerea de a împrumuta 
această carte prietenului nostru Gloucester? 

— I-o împrumut foarte bucuros, stăpâne şi soţ al meu, 
foarte bucuros. Şi când e vorba de prietenul nostru Le 
Despenser, ştiu ce înseamnă a împrumuta. Sunt zece ani de 
când i-am împrumutat astfel perlele mele, şi vezi că le 
poartă şi acum la gât. 

Nu se dădea bătută, dar inima îi zvâcnea să se spargă în 
piept. Va fi de acum încolo singură spre a îndura ocările 
zilnice. Dar dacă într-o zi va putea să se răzbune, n-are să 
uite nimic. 

Hugh cel tânăr puse cartea pe un scrin şi-i făcu cu ochiul 
soţiei sale. Stihurile Mariei de France vor merge acolo unde 
s-a dus agrafa de aur cu leii din nestemate, alături de cele 
trei coroane de aur, cele patru coroane împodobite cu 
smaralde şi rubine, cele o sută douăzeci de linguri de 
argint, cele treizeci de farfurii mari, cele zece cupe de aur, 
draperiile din catifea în romburi de aur, trăsura pentru şase 
cai, rufăria, lighenele de argint, hamurile, odoarele 
bisericeşti, toate acele lucruri minunate primite de la tatăl 
ei sau de la rude, darurile de nuntă ale reginei, şi care 
trecuseră în mâinile iubiţilor lui Eduard, în ale lui Gaveston 
mai întâi, în ale lui Despenser după aceea. Până şi mantia 
lungă de damasc, brodată peste tot, şi pe care o purtase în 
ziua cununiei sale, îi fusese luată! 

— Haide, domnii mei, spuse regele, bătând din palme, daţi- 
i zor spre a-mi împlini poruncile şi fiecare să-şi facă datoria. 

Era vorba lui obişnuită, tot o formulă ce i se părea 
regească, cu care îşi încheia şedinţele Sfatului domnesc. 
leşi, urmat de ceilalţi, şi încăperea se goli. 

Întunericul începu să coboare între zidurile stăreţiei de la 
Kirkham şi, o dată cu întunericul, un pic de răcoare 
pătrundea prin ferestre. Regina Isabelle şi lady Mortimer 


nu îndrăzneau să scoată o vorbă, de teamă să nu le 
podidească plânsul. Mai fi-vor vreodată iarăşi împreună, şi 
ce soartă le aştepta pe fiecare din ele? 

Tânărul prinţ Eduard, cu ochii în pământ, veni să se aşeze 
tăcut la spatele mamei sale, vrând parcă să înlocuiască 
prietena pe care i-o smulgeau reginei. 

Lady Le Despenser se apropie spre a lua cartea care 
plăcuse soţului ei, frumoasă carte, ale cărei scoarţe de 
catifea erau presărate cu pietre scumpe. De multă vreme 
cartea asta îi făcea cu ochiul. Când dădu s-o apuce, tânărul 
prinţ Eduard îşi lăsă mâna peste ea. 

— A, nu! Femeie rea, n-ai să ni le iei pe toate! 

Regina îndepărtă mâna prinţului, luă cartea şi o întinse 
vrăjmaşei sale. Apoi se întoarse spre fiu-său cu un surâs 
abia mijit care-i descoperi din nou dinţii de mic animal 
deprins să sfâşie. Un copil de unsprezece ani nu-i putea fi 
încă de mare ajutor; dar, oricum, era vorba de prinţul 
moştenitor. 

III. 

UN NOU MUŞTIERIU PENTRU JUPÂN TOLOMEI. 

În odaia sa de lucru, la întâiul cat al cădirii, bătrânul 
Spinello 'Tolomei trase la o parte poala unei draperii, şi 
împingând un mic oblon de lemn, scoase la iveală o 
deschizătură neştiută de nimeni care-i îngăduia să-şi 
supravegheze vânzătorii din galeria de la parter. Prin 
această „iscoadă” născocită de florentini, ascunsă în 
bârnele peretelui, jupân Tolomei putea să vadă tot ce se 
petrecea şi să audă tot ce se zicea în întreprinderea sa de 
bancă şi de negoţ. Deocamdată, văzu acolo semne de 
oarecare zăpăceală. Flăcările lămpilor cu trei braţe 
tremurau pe tejghele, şi slujbaşii se opriseră din lucru, 
încetând să mai împingă plăcuţele de aramă pe tăbliile de 
care se foloseau pentru socoteli. Un cot de măsurat 
postavul căzu pe pardoseală cu zgomot; cumpenile 
cântarelor se legănau pe mesele zarafilor fără ca nimeni să 
le fi atins. Mugşteriii se întorseseră spre uşă, mai-marii peste 


vânzători se şi aplecaseră cu mâna la piept, pentru o 
temenea. 

Jupân 'Tolomei zâmbi, ghicind după toată această 
frământare că monseniorul conte d'Artois intrase în 
prăvălia lui. De altminteri, nu trecu o clipă şi, prin 
„iscoadă”, văzu ivindu-se o imensă căciulă cu creasta de 
catifea roşie, o pereche de mănuşi roşii, nişte cizme roşii ai 
căror pinteni zăngăneau, o mantie purpurie care flutura pe 
umerii de uriaş. Numai monseniorul Robert d'Artois avea 
acest fel gălăgios de a intra, făcând să tremure toţi 
vânzătorii de îndată ce se arăta, acest fel de a ciupi de piept 
nevestele, fără ca soţii să îndrăznească măcar a crâcni, şi 
de a zgudui pereţii, pare-se, doar respirând. 

Toate acestea nu-l prea turburau pe bătrânul bancher. Îl 
cunoştea de prea multă vreme pe Robert d'Artois. Îl 
observase de prea multe ori; şi văzându-l astfel, de sus, 
desluşea ce anume era silit, tras de păr, şi peste măsură de 
lăudăros în gesturile acestui senior. Pentru că natura îl 
înzestrase eu proporţii fizice neobişnuite, monseniorul 
d'Artois făcea pe căpcăunul. De fapt, era un şiret, un 
pişicher. Şi apoi Tolomei îi ţinea lui Robert socotelile 
băneşti... 

Bancherul îl cercetă cu mai mult interes pe însoţitorul lui 
d'Artois, un senior învestmântat de sus până jos în negru, 
călcând sigur de el, dar cu un aer tăcut, depărtat, cam 
semeţ. 

Cei doi vizitatori se opriseră în faţa tejghelei cu arme şi 
hamuri, şi monseniorul d'Artois îşi plimba uriaşa sa mănuşă 
roşie printre pumnale, junghere, şi tot felul de mânere de 
sabie, răvăşind şeile, scările de călărie, zăbalele îndoite, 
frâiele meşterite, dantelate, brodate. Vânzătorul va avea de 
furcă pe puţin un ceas ca să-şi pună în rânduială marfa. 
Robert alese o pereche de pinteni de Toledo, cu vârfuri 
lungi şi căputa înaltă şi îndoită la spate ca să apere 
tendonul lui Achile când piciorul apăsa prea tare coasta 
calului; o născocire nimerită şi fără îndoială de mare folos în 


turniruri. Pe furca pintenului se citea printre flori şi panglici 
deviza „Să învingem” gravată cu slove ronde în oţelul aurit. 
— Ţi-i dăruiesc, my Lord, spuse uriaşul întorcându-se spre 
seniorul în negru. Nu-ţi rămâne decât să-ţi alegi iubita care 
să ţi-i prindă la picioare. Asta n-are să întârzie prea mult; 
femeile din Franţa se aprind repede după ceea ce vine de 
departe... Aici poţi găsi tot ce-ţi doreşte inima, continuă el 
arătând galeria. Prietenul meu Tolomei, meşter cămătar şi 
vulpoi în ale negoţului, îţi va face rost de toate; orice i-ai 
cere, nu l-am auzit niciodată zicând că nu are. Vrei să-i 
dăruieşti duhovnicului un patrafir? Ai de unde alege, îţi va 
înfăţişa treizeci... Un inel pentru iubită? Are lăzile pline de 
nestemate... Îţi place să parfumezi târfele înainte de a te 
culca cu ele? Tolomei îţi va da o mireasmă de mosc care 
vine de-a dreptul din târgurile Răsăritului... Cauţi vreo 
relicvă? Are trei dulapuri pline... Şi pe deasupra vinde aurul 
ca să cumperi toate acestea! Are monede bătute în toate 
colţurile Europei, al căror preţ de schimb îl vezi colo, scris 
pe tăbliţele alea. Vinde cifre, mai ales asta vinde; socoteli de 
arendă, dobânzi de împrumuturi, venituri din moşii... În 
dosul tuturor acestor uşi sunt slujbaşi care adună, care 
scad... Ce ne-am face fără acest om care se îmbogăţeşte din 
nepriceperea noastră în ale socotelilor? Haidem la dânsul. 
După câteva clipe, treptele de lemn ale scării în spirală 
tremurau sub greutatea lui Robert d'Artois. Jupân Tolomei 
împinse oblonul „iscoadei” şi lăsă să cadă la loc draperia. 
Încăperea în care intrară cei doi seniori era întunecoasă, 
somptuos decorată cu mobile grele, cu impunătoare obiecte 
de argint, iar covoare cu fel de fel de chipuri acopereau 
pereţii, înăbuşind zgomotele; mirosea a lumânare de seu, a 
tămâie, a mirodenii şi a ierburi de leac. Între bogăţiile care 
umpleau încăperea, se îngrămădiseră toate parfumurile 
unei vieţi. 
Bancherul le ieşi înainte. Robert d'Artois, care nu-l mai 
văzuse de multe săptămâni - aproape trei luni - căci 
trebuise să-l însoţească pe văru-său regele Franţei, mai 


întâi în Normandia la sfârşitul lui august, apoi în Anjou cât 
ţinuse toamna - îl găsi pe sienez îmbătrânit. Părul alb i se 
mai rărise şi cădea mai puţintel pe gulerul caftanului; 
timpul îşi înfipsese ghearele în chipul său: umerii obrajilor îi 
erau ciupiţi ca de labele unei păsări; fălcile se fleşcăiseră şi 
i se bălăbăneau sub bărbie; pieptul i se scofâlcise şi burta îi 
crescuse: unghiile, tăiate scurt, i se crăpau. 

Ochiul stâng, vestitul ochi stâng al lui jupân Tolomei, 
veşnic închis pe trei sferturi, dădea feţei o expresie de 
vioiciune şi de şiretenie; ochiul celălalt însă, ochiul deschis, 
avea uitătura cam pierdută, absentă, obosită, a unui om 
istovit şi mai puţin preocupat de lumea exterioară cât de 
tulburările şi lehamitea care s-au strâns într-un trup bătrân 
ce se apropia de sfârşit. 

— Prietene 'Tolomei, izbucni Robert d'Artois, scoţându-şi 
mănuşile şi aruncându-le - pată sângerie pe o masă, 
prietene Tolomei. Îţi aduc o nouă bogăţie. 

Bancherul îi pofti pe oaspeţi să şadă. 

— Cât are să mă coste, monseniore? întrebă el. 

— Lasă, lasă, bancherule, spuse Robert d'Artois, te-am 
adus eu vreodată la pagubă? 

— Niciodată, monseniore, niciodată, o recunosc. 
Scadenţele datoriilor au fost uneori puţintel cam întârziate, 
dar în sfârşit, deoarece Dumnezeu mi-a hărăzit o viaţă 
destul de lungă, am putut culege roadele încrederii cu care 
înălţimea-ta m-a cinstit. Dar ia închipuieşte-ţi, monseniore, 
că aş fi murit ca atâţia alţii, la cincizeci de ani? Ei bine, 
mulţumită domniei-tale, aş fi murit pe paie! 

Vorba de haz îl înveseli pe Robert d'Artois, al cărui 
zâmbet, într-o faţă lată, descoperi nişte dinţi scurţi, 
zdraveni, dar murdari. 

— Pierdut-ai vreodată un ban cu mine? răspunse el. Adu-ţi 
aminte cum te-am sfătuit odinioară să-i sprijini pe 
monseniorul de Valois împotriva lui Enguerrand de 
Marigny! Şi vezi astăzi unde e Charles de Valois şi cum şi-a 
isprăvit păcătoasele lui zile Marigny. Banii, pe care mi i-ai 


împrumutat pentru războiul meu din Artois, ţi i-am întors 
ori nu, până la o para? Îţi sunt recunoscător, bancherule, 
da, îţi sunt recunoscător că m-ai ajutat întotdeauna, şi când 
mă aflam la mare ananghie; căci eram într-o vreme înecat 
în datorii, continuă el întorcându-se spre seniorul 
învestmântat în negru; nu mai aveam moşii în afară de 
comitatul de Beaumont-le-Roger, ale cărui venituri însă 
vistieria nu mi le plătea, iar drăguţul meu văr Filip 
Lunganul - Dumnezeu să-i ţie sufletul în vreun iad! - mă 
închisese la Châtelet. Ei bine, bancherul acesta pe care-l 
vezi aici, my Lord, acest cămătar, acest meşter pungaş 
printre cei mai pungaşi din câţi a dat vreodată Lombardia, 
omul acesta care ar lua amanet şi un prunc în pântecul 
maicii lui, nu m-a părăsit niciodată! De aceea, cât o mai trăi, 
şi va trăi mult... 

Jupân 'Tolomei făcu coarnele cu degetele de la mâna 
dreaptă şi bătu în lemnul mesei. 

— Ba da, ba da, cămătar al Diavolului, ai să mai trăieşti 
mult, ţi-o spun eu... Ei bine, my Lord, omul acesta de colo va 
fi întotdeauna prietenul meu, pe cuvântul lui Robert 
d'Artois. Şi a avut dreptate ajutându-mă, căci mă vede azi 
ginere al monseniorului de Valois, cu scaun în Sfatul 
regelui, şi bucurându-mă, în sfârşit, de veniturile 
comitatului meu. Jupâne Tolomei, seniorul pe care-l ai în 
faţa ta este lordul Mortimer, baron de Wigmore. 

— Evadat din turnul Londrei de la întâi august, spuse 
bancherul, plecându-şi fruntea. Mare cinste pentru mine, 
my Lord, mare cinste. 

— Ei, cum? izbucni d'Artois. O ştiai? 

— Monseniore, lămuri 'Tolomei, baronul de Wigmore e un 
personaj prea înalt pentru ca noi să nu fim informaţi în 
privinţa sa. Mai ştiu chiar, my Lord, că atunci când regele 
Eduard a poruncit şerifilor săi de pe coastele Angliei să te 
caute şi să pună mâna pe domnia ta, erai deja îmbarcat, şi 
justiţia engleză nu te mai putea ajunge. Ştiu că atunci când 
regele a pus de au fost scotocite toate corăbiile gata să 


pornească spre Irlanda, poruncind slujitorilor săi să înhaţe 
toţi curierii venind din Franţa, prietenii domniei tale la 
Londra şi în toată Anglia fuseseră deja înştiinţaţi că ai sosit 
sănătos şi teafăr la vărul domniei tale, dumnealui Jean de 
Fiennes, în Picardia. Ştiu, în sfârşit, că atunci când regele 
Eduard i-a poruncit domnului de Fiennes să te predea, 
ameninţându-l că-i ia toate moşiile pe care le are dincolo de 
Canalul Mânecii, acest senior, partizan şi sprijinitor al 
monseniorului Robert, te-a îndreptat numaidecât spre 
dânsul. Nu pot zice că te aşteptam, my Lord, dar trăgeam 
nădejde să te văd aici, căci monseniorul d'Artois mi-e 
credincios, aşa cum ţi-a spus-o chiar el, şi nu uită niciodată 
să se gândească la mine când are un prieten la restrişte. 

Roger Mortimer îl ascultase pe bancher cu luare aminte. 

— Văd, jupâne, răspunse el, că lombarzii au bune iscoade 
la curtea Angliei. 

— Ca să vă slujească, my Lord... Ştii desigur că regele 
Eduard are o datorie mare la băncile noastre. Când ai o 
poliţă îi porţi de grijă, adică îl supraveghezi pe cel care ţi-a 
dat-o. Şi regele vostru a încetat de multă vreme să-şi mai 
cinstească pecetea, cel puţin faţă de noi. L-a pus pe 
vistiernicul său, Sfinţia Sa episcopul de Exeter, să ne 
răspundă că slabele încasări de biruri, grelele sarcini ale 
războaielor pe care le duce şi uneltirile baronilor săi, nu-i 
îngăduie să facă altfel. Totuşi, birul cu care împovărează 
mărfurile noastre, numai în portul Londrei, ar trebui să-i 
ajungă pentru a-şi plăti datoriile. 

Un valet adusese vinul îndulcit şi bomboanele ce se 
ofereau întotdeauna oaspeţilor de seamă. Tolomei umplu 
cupele, turnând într-a lui doar un deget din licoarea de 
cireaşă cu scorţişoară. 

— Vistieria Franţei pare, deocamdată, mai sănătoasă decât 
cea a Engliterei, adăogă bancherul. Se ştie deja, 
monseniore Robert, câţi bani vor rămâne anul acesta după 
toate cheltuielile cârmuirii? 


— Dacă nu s-o abate peste noi în luna ce vine vreo năpastă 
neaşteptată, ciumă, foamete, căsătoria sau înmormântarea 
vreunuia din neamurile noastre regeşti, încasările vor 
depăşi cheltuielile cu douăsprezece mii de livre, asta după 
cifrele pe care domnul Miles de Noyers, dregător al Curţii 
de Conturi, ni le-a arătat azi dimineaţă în Sfatul regelui. 
Douăsprezece mii de livre încasări! Numai pe vremea celor 
doi Filip, al IV-lea şi al V-lea... - dea Domnul ca pomelnicul 
să se încheie cu dânşii... - aveam o vistierie aşa de 
sănătoasă. 

— Cum reuşiţi, monseniore, să aveţi încasări mai mari 
decât cheltuielile? întrebă Mortimer. E oare pentru că nu 
purtaţi vreun război? 

— Pe de o parte pentru că nu purtăm război, şi totodată 
pentru că ne gătim de război fără însă a-l porni. Sau mai 
bine zis ne gătim de cruciadă. Trebuie să spun că vărul şi 
socrul meu Charles de Valois trage foloase de pe urma 
cruciadei ca nimeni altul! Să nu crezi că-l socot un creştin 
păcătos! Nu-ncape îndoială că doreşte din toată inima să 
scape Armenia de turci, aşa cum doreşte să dea iar fiinţă 
acelei împărăţii a Constantinopolei, a cărei coroană o 
purtase odinioară fără să se poată aşeza în tronul ei. Dar, 
oricum, o cruciadă nu poate fi pusă la cale într-o zi! Trebuie 
să găteşti corăbii, să făureşti arme; trebuie mai ales să 
găseşti cruciați, să intri la tocmeală cu unii din Spania, din 
Germania... Şi întâiul pas înspre aceasta e să obţii ca papa 
să pună o dijmă asupra veniturilor bisericii. Scumpul meu 
socru a obţinut dijma, şi acum, când vistieria se află la 
strâmtoare, papa e cel care plăteşte. 

— Ei, asta-i bună! spuse 'Tolomei. Mă interesează foarte 
mult ce spuseşi, monseniore. Deoarece sunt bancherul 
papei... un sfert din ce i-am dat cu împrumut sunt banii mei 
şi ai fraţilor Bardi, dar şi sfertul acesta e o sumă măricică! 
lar dacă papa ar sărăci prea mult... 

D'Artois, care tocmai dădea pe gât o duşcă de vin, pufni în 
cupa de argint şi făcu semn că se îneacă de râs. 


— Să sărăcească Prea Sfântul Părinte? exclamă el după ce 
înghiţi. Dar are sute de mii de florini! A, iată un om de la 
care ai avea de învăţat, Spinello; ce mare bancher ar fi ieşit 
din el dacă n-ar fi intrat în tagma bisericească! Căci, acum 
şase ani, a găsit vistieria papală mai deşartă ca buzunarul 
meu... 

— Ştiu, ştiu, murmură Iolomei. 

— Pentru că, vezi dumneata, popii sunt cei mai buni 
strângători de biruri din câţi a adus vreodată Dumnezeu pe 
pământ, şi-i tocmai ce a înţeles monseniorul de Valois. În loc 
să sporeşti angaralele şi să trimiţi slujbaşii vistieriei, pe 
care toţi îi urăsc, să le adune, îi pui pe popi să strângă 
dijma. La cruciadă vom porni noi... o dată şi o dată! Până 
atunci însă, papa plăteşte, din tunsoarea oilor sale! 

Tolomei îşi freca uşurel piciorul drept; de câtăva vreme 
simţea frig în piciorul acesta şi dureri când mergea. 

— Ziceai deci, monseniore, că s-a ţinut sfat în dimineaţa 
asta. Luatu-s-au ceva hotărâri de mare însemnătate? 
întrebă el. 

— Aş, ca de obicei. S-a vorbit de preţul lumânărilor şi s-au 
pus oprelişti de a se mai amesteca seul cu ceara, precum şi 
de a fierbe dulceţurile vechi împreună cu cele noi. Pentru 
toate mărfurile vândute în sac sau orice învelitoare, 
greutatea sacilor va trebui scăzută iar nu socotită în preţul 
mărfii; asta ca să-i facem pe voie norodului, arătându-i că-i 
purtăm de grijă. 

În timp ce asculta, Tolomei îşi cerceta din ochi oaspeţii. | 
se păreau şi unul şi celălalt foarte tineri: câţi ani să fi avut 
Robert d'Artois? Treizeci şi cinci, treizeci şi şase... iar 
englezul nu arăta nici el mai mult. Toţi bărbaţii sub şaizeci 
de anii se păreau uimitor de tineri! Ce de-a lucruri vor mai 
avea de făcut, ce de-a emoţii vor mai trăi, ce de-a lupte vor 
mai da, ce de-a speranţe vor urmări şi câte dimineţi vor 
vedea pe care el n-avea să le mai apuce! De câte ori încă 
aceşti doi bărbaţi se vor trezi, respirând aerul unei noi zile, 
când el va fi sub pământ! 


Şi ce fel de om o fi lordul Mortimer? Acest chip bine 
cioplit, cu sprâncenele stufoase, pleoapele acestea croite 
drept peste ochii de culoarea pietrei, şi apoi vestmântul 
negru, felul de a-şi încrucişa braţele, portul mândru şi tăcut 
ai unui bărbat care a fost în culmea puterii şi care ţine să-şi 
păstreze toată demnitatea în surghiun, chiar şi gestul, 
negândit, cu care Mortimer îşi trecea degetul peste mica 
cicatrice albă de pe buză, totul îi plăcea bătrânului sienez. 
Şi Tolomei simţi o poftă de a-l vedea pe seniorul acesta din 
nou fericit! Avea Iolomei de la o vreme plăcerea de a se 
gândi la alţii. 

— Monseniore, întrebă el, ordonanța privitoare la ieşirea 
monedelor urmează să fie promulgată în curând? 

Robert d'Artois se codi o clipă înainte de a răspunde. 

— Sau poate că n-ai fost înştiinţat despre asta... adăogă 
Tolomei. 

— Dar fireşte, fireşte că am fost înştiinţat. Ştii bine că nu 
se face nimic fără ca regele, şi mai cu seamă monseniorul 
de Valois, să-mi ceară sfatul. Ordonanţa va fi pecetluită în 
două zile: nimeni n-are să mai poată scoate din ţară 
monedă de aur sau de argint bătută cu sigiliul Franţei. 
Numai pelerinii vor avea voie să ia cu dânşii câţiva pitaci 
dintre cei ieşiţi de la tarapanaua din Iours. 

Bancherul se prefăcu a nu da acestei ştiri mai multă 
însemnătate ca preţului lumânărilor sau amestecului de 
dulceţuri. Dar se şi gândise: „Aşadar numai monedele 
străine vor fi lăsate să iasă din ţară; preţul lor va spori 
deci... De ce ajutor ne sunt, în meseria noastră, flecarii, şi 
cum ne dau lăudăroşii pe nimica ceea ce ar putea să ne 
vândă aşa de scump!” 

— Aşadar, my Lord, urmă el, întorcându-se spre Mortimer, 
socoţi să te aşezi în Franţa? Ce aşteaptă domnia-ta de la 
mine? 

Robert răspunse în locul său: 

— Ceea ce-i trebuie unui mare senior ca să-şi ţină rangul. 
Slavă Domnului, eşti deprins cu asta, Tolomei! 


Bancherul scutură un clopoțel. Îi ceru valetului care se 
arătă în uşă să-i aducă marea condică de socoteli, şi 
adăogă: 

— Dacă domnul Boccacio n-a plecat încă, spune-i să 
binevoiască a mă aştepta. 

Condica fu adusă, o condică groasă cu scoarţe de piele 
neagră roasă de vreme, şi ale cărei foi de pergament se 
ţineau laolaltă prinse de nişte agrafe. Puteai să-i adaugi foi 
câte vrei. În acest chip, jupân Tolomei, avea întotdeauna la 
îndemână socotelile marilor săi clienţi, în ordine alfabetică, 
în loc să fie nevoit a căuta hârtii împrăştiate. Bancherul 
puse condica pe genunchi, apoi o deschise cu oarecare 
ceremonie. 

— Ai să te afli, my Lord, în bună tovărăşie, spuse el. Iată: 
fiecăruia locul de cinste ce i se cuvine... Condica mea 
începe cu contele d'Artois... Ai multe file, monseniore, 
adăogă, râzând încetişor înspre Robert. Şi apoi, iată-i pe 
contele de Bar, contele de Boulogne, monseniorul de 
Bourbon... Măria-Sa regina Clemence... 

Bancherul îşi plecă niţel capul, arătându-şi respectul: 

— Ah, ea ne-a căşunat mari necazuri după moartea regelui 
Ludovic al X-lea; ai fi zis că doliul i-a stârnit o poftă 
besmetică de a cheltui fără socoteală. Prea Sfântul Părinte 
însuşi i-a scris pentru a o îndemna la cumpătare, şi ea a 
trebuit să-şi pună giuvaerurile amanet, la mine, ca să aibă 
cu ce-şi plăti datoriile. Acum, trăieşte în palatul templierilor 
pe care i l-au dat în schimbul castelului de la Vincennes; îşi 
încasează pensia regală şi pare să se fi potolit. 

Continua să întoarcă filele care foşneau sub mâna lui. Avea 
un fel foarte iscusit de a lăsa să se vadă numele scrise acolo, 
acoperind însă cifrele cu braţul. Nu era indiscret decât pe 
jumătate. 

„Acuma, eu sunt cel care face pe lăudărosul, se gândea. 
Dar trebuie să scoţi oarecum la iveală serviciile pe care le 
faci, şi să arăţi că nu eşti uluit de un nou client venit după 
împrumut.” 


Într-adevăr, toată viaţa lui era cuprinsă în această carte şi 
orice prilej i se părea nimerit ca s-o frunzărească. Fiecare 
nume, fiecare sumă plătită înfăţişa atâtea amintiri, atâtea 
intrigi şi atâtea taine ce i-au fost încredințate, atâtea 
rugăminţi adresate lui şi după care putuse să-şi măsoare 
puterea! Fiecare sumă îi aducea aminte limpede de o vizită, 
de o scrisoare, de o afacere bună, de un gest de simpatie, 
de o vorbă aspră spusă vreunui rău platnic... Erau aproape 
cincizeci de ani de când Spinello Tolomei, după ce la 
început când sosise de la Sienna, făcuse negoţ prin 
bâlciurile din ţinutul Champagne, venise să se aşeze aici, în 
uliţa Lombarzilor, spre a deschide o bancă. 

Încă o pagină, şi apoi una care i se agăţă de unghiile 
crăpate. O dungă neagră de cerneală era trasă peste 
numele scris acolo. 

— Na, iată-l şi pe Dante Alighieri, poetul... trecut cu o 
sumă măruntă când venise la Paris s-o vadă pe regina 
Clemence, după doliul acestuia. Era bun prieten cu regele 
Charles al Ungariei, tatăl doamnei Clemence. Mi-l amintesc 
pe domnul Dante, aşezat chiar în jilţul în care te afli, my 
Lord. Un bărbat nu tocmai bun la inimă. Era fiu de zaraf; 
mi-a vorbit un ceas întreg cu mare dispreţ despre meseria 
de bancher. Dar putea să fie om oricât de rău şi să meargă 
în locuri deocheate ca să se îmbete cu târfe; n-are a face! El 
a făcut să cânte limba noastră ca nimeni altul înaintea lui. Şi 
cum a mai zugrăvit Infernul! Te ia groaza gândind că s-ar 
putea să fie aşa. Domnia voastră ştiţi că la Ravena, unde 
domnul Dante a trăit ultimii săi ani, oamenii se trăgeau în 
lături cu frică din calea lui pentru că îl credeau vrăjitor, şi 
bănuind că într-adevăr coborâse în prăpăstiile iadului. Au 
trecut doi ani de când a murit. Dar şi azi încă, mulţi nu vor 
să creadă că e mort şi susţin cu tărie că se va întoarce... 
Nu-i plăcea banca, asta e sigur, şi nu-l îndrăgea nici pe 
monseniorul de Valois, care-l surghiunise din Florenţa. 

Tot timpul cât vorbise de Dante, Tolomei făcuse iar 
coarnele cu două degete şi bătuse în lemnul jilţului. 


— Iată, aici va fi locul domniei-tale, my Lord, urmă el, 
punând un semn în condică. După monseniorul de Marigny; 
nu cel spânzurat, de care monseniorul d'Artois pomenise 
adineaori, nu, fii pe pace! ci frate-său mai mic, episcopul de 
Beauvais. Începând de azi, my Lord, ai la mine un cont 
deschis pentru şapte mii de livre. Poţi să iei din suma asta 
cât vei pofti, şi să priveşti modesta mea prăvălie ca şi cum 
ar fi a domniei tale. Postavuri, arme, bijuterii, toate lucrurile 
de care ai avea nevoie, le vei putea afla în tarabele mele, pe 
datorie, cerând să-ţi fie trecute la socoteală. 

Îşi făcea meseria din obişnuinţă; le împrumuta oamenilor 
banii cu care să cumpere ceea ce avea de vânzare. 

— Şi procesul împotriva mătuşii domniei tale, ce-i cu el, 
monseniore? îl întrebă pe Robert d'Artois. Nu ai de gând să- 
Il porneşti iar, acum când eşti atât de puternic? 

— Asta se va face, asta se va face, dar când i-o veni ceasul, 
răspunse uriaşul ridicându-se. Nimic nu dă zor, şi am băgat 
de seamă că graba strică treaba. O las pe scumpa mea 
mătuşă să îmbătrânească; o las să se macine în procese 
mărunte cu vasalii, să-şi stârnească în fiecare zi alţi 
vrăjmaşi prin sâcâielile ei şi să pună rânduială în castelul pe 
care i l-am răvăşit niţel când i-am cutreierat ultima oară 
moşiile, care sunt ale mele. Începe să simtă cât de greu e 
să-mi păstreze avutul! A trebuit să-i împrumute 
monseniorului de Valois cincizeci de mii de livre pe care n- 
are să le mai vadă niciodată, căci banii aceştia au fost 
zestrea soţiei mele, din care ţi-am plătit ce-ţi datoram. Vezi 
dar că nu-i femeie aşa de hapsână cum se zice, biata 
putoare. Mă feresc însă de a o întâlni prea des, căci mă 
îndrăgeşte aşa de mult că ar putea să mă răsfeţe cu vreo 
mâncărică îndulcită din care au murit destui în jurul ei... 
Dar voi avea comitatul meu, bancherule, îl voi avea, fii fără 
grijă în privinţa asta, şi în ziua aceea te voi face vistiernicul 
meu, aşa cum ţi-am făgăduit! 

Însoţindu-şi oaspeţii, jupân Tolomei coborî pe scară în 
urma lor, călcând cu băgare de seamă, şi-i duse până la uşa 


ce dădea în uliţa Lombarzilor. Când Roger Mortimer îl 
întrebă cu ce dobândă îi împrumuta banii, bancherul 
îndepărtă întrebarea printr-un gest al mâinii. 

— Fă-mi doar bunătatea, my Lord, spuse el, când vei avea 
treabă la banca mea, de a urca să mă vezi. Voi avea fără 
îndoială multe de aflat de la domnia ta. 

Un surâs însoţi aceste cuvinte, iar pleoapa stângă se 
ridicase niţel. 

Adierea rece de noiembrie, care venea din stradă, îl făcu 
pe moşneag să se înfioare. Îndată ce se închise uşa, Tolomei 
trecu în dosul tejghelelor sale şi pătrunse într-o odăiţă unde 
aştepta signor Boccacio, asociatul fraţilor Bardi. 

— Prietene Boccacio, îi spuse, cumpără, începând chiar de 
azi şi mâine, orice monede ale Angliei, Olandei şi Spaniei, 
florini din Italia, dubloni spanioli, ducați, pe scurt, toate 
monedele ţărilor străine; plăteşte cu un ban ba chiar doi 
mai mult de bucată. În câteva zile preţul lor va spori cu un 
sfert. Toţi călătorii vor trebui să le caute la băncile noastre, 
deoarece aurul cu stema Franţei nu va mai avea voie să 
iasă. Facem afacerea asta pe din două. 

Tolomei cam ştia cât aur străin putea fi strâns de pe piaţă; 
adăugând şi cât avea în lăzile lui, bancherul îşi şi făcuse 
socoteala: afacerea îi va aduce un câştig de cincisprezece 
până la douăzeci de mii de livre. Din această sumă dăduse 
cu împrumut şapte mii, era încredinţat că are să câştige cel 
puţin de două ori pe atât şi, din banii aceştia, va mai da alte 
împrumuturi. Treaba merge de la sine. 

Cum Boccacio îl felicita pentru iscusinţa lui, şi, tălmăcindu- 
şi lauda între buzele subţiri, zicea că nu degeaba 
companiile lombarde din Paris îl aleseseră pe domnul 
Spinello 'Tolomei să le fie căpetenie, acesta răspunse: 

— Vai, după cincizeci şi atâţia ani de meserie, nu mai e nici 
un merit în asta: totul vine de la sine. lar dacă eram într- 
adevăr iscusit, ştii ce-aş fi făcut? Ţi-aş fi cumpărat rezervele 
de florini şi aş fi păstrat tot câştigul pentru mine. Dar la ce 
mi-ar fi slujit? Ai să vezi, Boccacio, eşti încă foarte tânăr... 


Celălalt avea totuşi fire albe la tâmplă. 

—...vine o vârstă când, dacă nu mai munceşti decât pentru 
tine, ai sentimentul că munceşti de pomană. Nepotu-meu 
îmi lipseşte. Oricum, necazurile lui s-au mai potolit acuma; 
sunt sigur că nu-l pândeşte nici o primejdie dacă se 
întoarce. Dar nu vrea nici în ruptul capului, afurisitul ăsta 
de Guccio; se încăpăţânează, cred, din mândrie. Aşa, casa 
asta mare, seara, când vânzătorii au plecat şi slugile s-au 
culcat, mi se pare pustie. Şi iată că în unele seri mă 
pomenesc că mi-e dor de Sienna. 

— Nepotu-tău, spuse Boccacio, ar fi trebuit să facă ceea ce 
am făcut eu însumi când m-am aflat într-o asemenea 
încurcătură cu o doamnă din Paris. Mi-am răpit fiul şi l-am 
dus în Italia. 

Jupân 'Tolomei clătina din cap şi se gândea la tristeţea unui 
cămin fără copii. Fiul lui Guccio trebuia să împlinească 
zilele acestea şapte ani; şi 'Iolomei nu-l văzuse niciodată. Se 
împotrivea maică-sa... 

Bancherul îşi freca piciorul drept pe care şi-l simţea greu 
şi rece, de parcă ar fi avut furnici în el. Aşa te trage 
moartea de picioare, încetul cu încetul, ani de-a rândul... 
Acuşica, înainte de-a se vâri în pat, va cere să i se aducă un 
lighean cu apă caldă în care-şi va băga piciorul. 

IV. 

AMĂGITOAREA CRUCIADĂ 

— Monseniore de Mortimer, voi avea mare nevoie de nişte 
cavaleri voinici şi viteji, asemenea domniei tale, spre a porni 
cruciada mea, spuse Charles de Valois. Ai să mă crezi foarte 
trufaş auzind că vorbesc de „cruciada mea”, când ea este 
de fapt a Domnului Dumnezeul nostru; dar trebuie să 
mărturisesc, şi oricine va recunoaşte că, dacă această mare 
expediţie, cea mai mare şi mai glorioasă la care pot fi 
chemate naţiile creştine, se va face, e pentru că eu, cu 
mâinile mele, o voi fi pus la cale. Aşadar, monseniore de 
Mortimer, te întreb de-a dreptul, cu sinceritatea pe care ai 
să mi-o cunoşti: vrei să fi printre oştenii mei? 


Roger Mortimer se îndreptă în jilţul său; faţa i se posomori 
niţel, iar pleoapele i se lăsară pe jumătate peste ochii de 
culoarea pietrei. 1 se oferea oare să comande un steag de 
douăzeci de scuturi, ca unui mărunt castelan de provincie 
sau ca unui ostaş lefegiu împins aici de o soartă nenorocită? 
Propunerea asta e o pomană! 

Era întâia oară când contele de Valois îl primea pe 
Mortimer, deoarece până acum fusese prins de îndatoririle 
sale în Sfatul regelui, reţinut de recepţiile ambasadorilor 
străini sau în călătorii prin ţară. Mortimer îl vedea în sfârşit 
pe omul care cârmuia Franţa şi care înscăunase chiar în 
ziua aceea pe unul din protejaţii săi, Jean de Cherchemont, 
ca nou cancelar al regatului. Mortimer se afla în situaţia de 
invidiat, fireşte, pentru un fost osândit la temniţă pe viaţă, 
dar supărătoare pentru un mare senior, a surghiunitului 
care vine să ceară, nu are nimic de dat şi aşteaptă totul. 

Întrevederea avea loc în palatul regelui Siciliei, pe care 
Charles de Valois îl primise de la întâiul său socru, Charles 
Şchiopul al Neapolei ca dar de nuntă. În marea sală anume 
orânduită pentru audienţe, o duzină de persoane, scutieri, 
curteni, grămătici, vorbeau pe şoptite, împărţiţi în grupuri 
mici, întorcându-şi mereu privirile spre stăpânul care 
primea, asemenea unui adevărat suveran, stând într-un fel 
de tron sub un baldachin. Monseniorul de Valois era 
îmbrăcat într-un caftan larg din catifea albastră, brodat cu 
o sumedenie de V-uri şi flori de crin, deschis în faţă şi lăsând 
să se vadă căptuşeala de blană. Mâinile îi erau încărcate de 
inele; purta sigiliul familiei sale, gravat într-o nestemată, 
spânzurat de un lanţ de aur la brâu, iar pe cap avea un fel 
de tichie de catifea ţinută de un cerc de aur dăltuit, o 
coroană de casă. Se aflau lângă dânsul fiu-său mai mare 
Filip de Valois, un flăcău năsos, bine legat, care se sprijinea 
pe speteaza tronului, şi Robert d'Artois, ginere-său, aşezat 
pe un scăunel, şi întinzându-şi cizmele de piele roşie spre 
focul din vatră. 


— Monseniore, vorbi rar Mortimer, dacă ajutorul unui 
bărbat care e primul dintre baronii Ţinuturilor de margine 
ale Ţării Galilor, care a cârmuit regatul Irlandei şi a 
comandat oastea în mai multe bătălii, îţi poate fi de vreun 
folos, cu dragă inimă îţi voi da acest ajutor întru apărarea 
creştinătăţii, iar sângele meu îţi aparţine chiar din clipa 
asta. 

Valois înţelese că cel care vorbea de domeniile sale din 
Ținuturile de margine ca şi cum le-ar mai avea în mână era 
un bărbat mândru. Un bărbat pe care trebuia să-l iei cu 
binişorul, ca nu cumva să-i atingi onoarea, dacă ţineai să te 
foloseşti de el. 

— Am bucuria, domnule baron, răspunse Valois, de a 
vedea adunându-se sub steagul regelui Franţei, adică al 
meu, căci de pe acum e lucru hotărât că nepotu-meu va 
cârmui mai departe ţara în vreme ce eu voi comanda 
cruciada, de a vedea, zic, adunându-se cei mai de seamă 
prinți suverani al Europei: ruda mea Jean de Luxembourg, 
rege al Boemiei, cumnatu-meu Robert al Neapolei şi Siciliei, 
văru-meu Alfons al Spaniei, în timp ce republicile Genovei şi 
Veneţiei, la cererea Prea Sfântului Părinte, ne vor sprijini cu 
galerele lor. Nu vei fi deci în proastă tovărăşie, şi voi avea 
grijă ca fiecare să respecte şi să cinstească în domnia ta pe 
marele senior ce eşti. Franţa, de unde străbunii domniei- 
tale au purces, va şti să-ţi recunoască meritele mai bine 
decât pare s-o facă Anglia. 

Mortimer îşi înclină capul, tăcut. De bine, de rău, era o 
făgăduială; va veghea ca ea să nu rămână doar o vorbă. 

— Căci iată cinzeci de ani şi mai bine, continuă 
monseniorul de Valois, de când în Europa nu se face nimic 
măreț întru slava lui Dumnezeu; chiar de pe vremea 
bunicului meu Sfântul Ludovic, care, dacă a ajuns în Cer, şi- 
a dat viaţa în cruciadă. Păgânii, încurajați de absenţa 
noastră, au ridicat capul şi se cred peste tot stăpâni; 
pustiesc țărmurile, pradă corăbiile, pun piedici negoţului şi, 
numai prin prezenţa lor, pângăresc Locurile Sfinte. Noi ce- 


am făcut? An de an, ne-am retras din toate posesiunile 
noastre, din toate aşezările noastre; am părăsit fortărețele 
pe care noi le-am construit, n-am avut grijă să apărăm 
drepturile sfinte ce ni le câştigasem. Vremurile acestea au 
trecut. La începutul anului, deputaţii trimişi în Armenia 
Mică(9) au venit să ne ceară ajutor împotriva Turcilor. Îi 
sunt recunoscător nepotului meu Charles al IV-lea pentru 
că a înţeles toată însemnătatea cererii lor şi pentru că a 
sprijinit urmarea ce i-am dat-o; a înţeles atât de bine încât 
acuma pretinde că el, cel dintâi, a avut acest gând! Dar, în 
sfârşit, n-are decât s-o creadă. Astfel, nu va trece mult şi, cu 
oştile noastre strânse laolaltă, vom porni spre ţinuturi 
depărtate spre a face război păgânilor. 

Robert d'Artois, care auzea spusele acestea pentru a suta 
oară, dădea din cap cu un aer convins, făcând haz în sinea 
lui de râvna înflăcărată pe care o punea socru-său când 
înfăţişa cauzele frumoase. Căci Robert cunoştea dedesubtul 
jocului. Ştia că plănuiau într-adevăr să pornească împotriva 
turcilor, dar izbindu-i niţel şi pe creştini în treacăt; căci 
împăratul Andronic Paleologul, care domnea în Bizanţ, nu 
era pe cât se ştie, apărătorul lui Mahomet, nu-i aşa? Fără 
îndoială, Biserica lui nu era chiar cea bună, şi cei de prin 
părţile acelea îşi făceau cruce de-a-ndoaselea; dar oricum, 
tot cruce era! Monseniorul de Valois urmărea însă mereu 
gândul de a reconstitui în folosul său vestita împărăție a 
Constantinopolei, întinsă nu numai asupra pământurilor 
bizantine, ci şi asupra Ciprului, Rodosului, Armeniei, a 
tuturor fostelor regate ale lui Courtenay şi ale lui Lusignan. 
Iar când contele Charles va ajunge acolo cu toate oştile 
sale, Andronic Paleologul, pe cât se putea şti despre el, nu 
va fi în stare să-i ţină piept. Monseniorul de Valois frământa 
în mintea lui visuri de Cezar... 

Să nu se uite, de altminteri, că folosea destul de bine un 
tertip al său şi anume, de a cere întotdeauna cât de mult ca 
să se aleagă cu ceva. Astfel, încercase să renunţe la 
căpetenia cruciadei şi la pretenţiile sale asupra tronului 


Constantinopolei ca să primească în schimb micul regat 
Arles, de pe Rh6ne, cu condiţia să se adauge la el ţinutul 
Vienne. 'Târguiala, pornită pe la începutul anului cu Jean de 
Luxembourg, nu izbutise datorită împotrivirii contelui de 
Savoia, şi mai ales a regelui Neapolei, care nu ţinea de fel 
să-l vadă pe neastâmpăratul său cumnat înjghebându-şi un 
regat independent la hotarul pământurilor sale din 
Provența. Atunci, monseniorul de Valois se întorsese cu şi 
mai multă râvnă la sfânta expediţie. Era pesemne scris ca 
această coroană care-i scăpase în Spania, în Germania, 
până şi în Arles, va trebui să meargă s-o caute la celălalt 
capăt al pământului! 

— Fireşte, toate piedicile n-au fost încă înlăturate, vorbi 
mai departe monseniorul de Valois. Mai stăm încă la 
tocmeală cu Sfântul Părinte în privinţa numărului 
cavalerilor şi a soldelor cu care să-i plătim. Noi vrem opt mii 
de cavaleri şi treizeci de mii de oşteni tălpaşi, iar fiece 
baron să primească douăzeci de scuzi pe zi, fiece cavaler 
zece; şapte gologani şi şase parale pentru scutieri şi doi 
gologani de fiece tălpaş. Papa loan vrea să mă facă să-mi 
restrâng oastea la patru mii de cavaleri şi cincisprezece mii 
de oameni de gloată; îmi făgăduieşte însă douăsprezece 
galere înarmate. Ne-a învoit să strângem dijma, dar se 
zgârceşte să ne dea cele douăsprezece sute de mii de livre 
pe care le cerem pentru cinci ani cât va ţine cruciada, şi 
mai ales cele patru sute de mii de livre de care regele 
Franţei are nevoie pentru cheltuieli... 

„Din care trei sute de mii puşi deoparte de pe acum 
pentru cinstitul Charles de Valois însuşi, îşi zicea Robert 
d'Artois. La preţul ăsta cred şi eu că-ţi dă mâna să comanzi 
o cruciadă! N-ar fi cuminte să fac pe supăratul, de vreme ce 
o parte din banii aceştia trebuie să intre în buzunarul meu!” 

— Ah, izbucni Valois, să fi fost eu la Lyon în locul 
răposatului meu nepot Filip, când cu ultimul conclav, aş fi 
ales, fără a vorbi de rău pe prea sfântul nostru părinte, un 


cardinal care să înţeleagă mai limpede interesul 
creştinătăţii şi să nu se lase rugat atâta! 

— Mai cu seamă de când l-am spânzurat pe nepotu-său la 
Montfaucon, în mai trecut, adăogă Robert d'Artois. 

Mortimer se răsuci în jilţ şi, privindu-l mirat pe Robert 
d'Artois, întrebă: 

— Un nepot al papii? Care nepot? 

— Cum, vere, nu ştii? spuse Robert d'Artois, folosindu-se 
de prilej ca să se ridice, căci suferea stând multă vreme 
nemişcat; şi se duse să împingă cu vârful cizmei buştenii 
care ardeau în vatră. 

Mortimer încetase de a mai fi pentru dânsul „my Lord” şi 
devenise „vere”, datorită unei îndepărtate înrudiri prin 
familia Fiennes pe care şi-o descoperiseră; n-are să treacă 
mult şi va fi „Roger”, fără alte mofturi. 

— Ei, nu, la drept vorbind cum puteai s-o afli? continuă 
Robert. Erai în temniţă prin bunăvoința prietenului 
dumitale Eduard... E vorba de un baron gascon, Jourdain 
de l'Isle, căruia sfântul părinte îi dăduse o nepoată a sa ca 
soţie, şi care săvârşi câteva potlogării mărunte, adică 
niscaiva hoţii, omoruri, femei siluite, fecioare dezvirginate, 
şi pe deasupra nişte spurcăciuni asupra unor băieţandri. 
Aduna în jurul său hoţi, ucigaşi şi alte pramatii de ticăloşi 
care jefuiau pentru dânsul popi şi mireni deopotrivă. 
Deoarece papa îl ocrotea, a fost iertat pentru păcatele astea 
mărunte, după ce făgăduise că se va îndrepta. Pentru a-şi 
dovedi pocăinţa, Jourdain al nostru n-a ştiut să facă altceva 
mai bun decât să pună mâna pe un armăşel al regelui care 
venise să-i aducă o somaţie, şi să-l tragă în ţeapă... Din ce 
făcu ţeapa? Din bastonul împodobit cu floare de crin pe 
care-l purta armăşelul! 

Robert d'Artois izbucni într-un hohot de râs care trăda 
simpatia lui pentru cei ce se ţin de ticăloşii. 

— La drept vorbind n-aş putea spune care era nelegiuirea 
mai mare, aceea de a fi omorât un slujitor al regelui sau de 
a fi pângărit florile de crin vârându-le în şezutul unui 


armăşel. Păcătosul Jourdain fu pus în ştreang la 
spânzurătoarea din Montfaucon, unde poţi să-l mai vezi şi 
acum, dacă întâmplarea te poartă într-acolo. Corbii au lăsat 
puţină carne pe dânsul. De atunci, prietenia noastră cu 
Avignonul s-a cam răcit. 

Şi Robert se puse iar pe râs, hohotind cât îl ţinea gura, cu 
degetele vârâte în cingătoare; şi aşa se veselea din toată 
inima încât până şi Mortimer începu să râdă, molipsit de 
voioşia lui. Râdea şi Valois, şi fiu-său Filip... 

Râzând laolaltă, se pomeniră mai prieteni ca înainte. 
Mortimer se simţi deodată primit în grupul lui Valois şi mai 
uită de necazurile sale. Privea cu simpatie faţa 
monseniorului Charles, o faţă lată şi rumenă de mare 
mâncău şi de om căruia dregătoriile înalte nu-i lăsau vreme 
să facă destulă mişcare. Mortimer nu-l mai văzuse pe Valois 
de la întâlnirile scurte ce le avusese cu el, o dată în Anglia, 
când cu serbările de nuntă ale reginei Isabelle, apoi, a doua 
oară, în 1313, când îi însoţise pe suveranii Angliei la Paris, 
unde Eduard venise să-şi facă întâia sa închinare. Şi toate 
acestea care păreau abia de ieri, erau foarte departe. Zece 
ani! Monseniorul de Valois, un bărbat încă tânăr pe atunci, 
devenise acest personaj greoi, impunător... Haide! Să nu 
pierdem vremea bună de trăit, nici să lăsăm să treacă 
prilejul unei aventuri. La urma urmei, această cruciadă 
începea să-i placă lui Roger Mortimer. 

— Şi când vor ridica ancora corăbiile măriei-tale? întrebă 
el. 

— De azi în optsprezece luni, aşa cred, răspunse Valois. Voi 
trimite la Avignon o a treia solie spre a hotărî o dată pentru 
totdeauna câţi bani trebuie să mi se dea, câte bule de 
iertarea păcatelor vom putea vinde şi ordinea de bătaie. 

— Şi va fi o plimbare frumoasă, monseniore de Mortimer, 
în care e nevoie de bărbăţie, iar domnişorii vor trebui să 
arate altceva decât ceea ce fac de obicei când se iau la 
întrecere, spuse Filip de Valois, care nu deschisese gura 
până atunci, împurpurându-se niţel la faţă. 


Fiul lui Charles de Valois îşi închipuia de pe acum pânzele 
umflate ale galerelor, debarcările pe coastele îndepărtate, 
steagurile, scuturile, semiluna terfelită sub potcoava cailor 
mari din Franţa năvălind asupra necredincioşilor, fetele 
maure capturate în fundul palatelor, frumoasele sclave 
goale aduse înlănţuite unele de altele... Şi nimeni nu l-ar 
mai împiedica pe Filip de Valois să-şi sature poftele cu 
aceste baldâze... 1 se umflau de pe acum nările adulmecând 
prada. Căci soaţă-sa, Jeanne cea Şchioapă, a cărei gelozie 
răbufnea în scene furioase de cum îl vedea privind pieptul 
altei femei, va rămâne în Franţa. A, nu era o fiinţă cu care 
să te poţi împăca lesne sora Margueritei de Burgundia! 
Pentru că se poate să-ţi iubeşti femeia şi totodată o vlagă 
prea mare să te împingă a râvni şi altele. Măcar pentru asta 
ar fi nevoie de o cruciadă, ca voinicul Filip să îndrăznească 
a o înşela pe Şchioapă. 

Mortimer îşi înălţă puţin capul şi-şi îndreptă tunica neagră 
pe dânsul. Vroia să aducă vorba la cele ce-l frământau, 
altele decât cruciada. 

— Monseniore, îi spuse lui Charles de Valois, mă poţi socoti 
ca un oştean gata să te urmeze. Venisem însă şi pentru a 
stărui pe lângă măria-ta... 

Rostise cuvântul. Fostul înalt judecător al Irlandei rostise 
cuvântul acesta fără de care nici un solicitator nu obţine 
nimic, fără de care nici un om puternic nu-şi acordă 
sprijinul. Să stărui, să ceri, să te rogi... De altminteri nu era 
nevoie să mai adauge ceva. 

— Ştiu, ştiu, răspunse Charles de Valois; ginerele meu 
Robert mi-a spus despre ce-i vorba. Doreşti ca eu să sprijin 
pricina domniei tale pe lângă regele Eduard. Dar 
credinciosul meu prieten, vezi că... 

Dintr-o dată, pentru că „se rugase” cerând ajutor, 
devenise un prieten. 

— Vezi că, n-am s-o pot face, fiindcă asta n-ar sluji la 
nimic... afară doar că mi-ar atrage vreo nouă jignire! Aflat- 
ai răspunsul pe care regele vostru Eduard mi l-a trimis prin 


contele de Bouville? L-ai aflat, desigur... şi aceasta, după ce 
cerusem sfântului părinte dispensa de căsătorie! Drept cine 
mă ia? Şi să-i cer acuma să-ţi înapoieze moşiile, să te 
înscăuneze iar în dregătoriile ce le-ai avut şi să-i gonească 
pe Despenserii săi care-l fac de ruşine? 

— Şi totodată să-i dea reginei Isabelle... 

— Biată nepoată-mea! izbucni Valois. Ştiu, credinciosul 
meu prieten, ştiu tot! Crezi oare că aş putea, sau că regele 
Franţei ar putea, să-l facă pe regele Eduard să-şi schimbe 
năravurile şi miniştrii? Nu trebuie totuşi să uiţi că atunci 
când l-a trimis pe episcopul de Rochester să ne ceară să te 
dăm în mâna lui, am refuzat; am refuzat măcar să-l primim 
pe episcop! E întâia palmă pe care i-o întorc lui Eduard 
drept răspuns la cea primită de la dânsul. Suntem legaţi, 
domnia ta şi cu mine, monseniore de Mortimer, prin ocările 
ce ne-au fost făcute amândurora. lar dacă unuia sau altuia 
dintre noi i se înfăţişează prilejul să se răzbune, ai cuvântul 
meu, scumpe domn, că ne vom răzbuna împreună. 

Fără să arate nimic, Mortimer simţi că-l cuprinde 
deznădejdea. Robert d'Artois îl făcuse să aştepte o minune 
de pe urma acestei convorbiri: „Socrul meu Charles poate 
orice; dacă-i devii simpatic, şi nu mă îndoiesc de asta, 
izbânda ţi-e asigurată...” Convorbirea părea ajunsă la 
capătul ei. Şi cu ce se alegea? Cu nimic. Făgăduiala unui 
comandament oarecare peste optsprezece luni, în ţara 
turcească. Roger Mortimer se şi gândea să părăsească 
Parisul, să se ducă la papa; iar dacă nici acolo nu căpăta 
nimic, să meargă la împăratul Germaniei... Ah, amarnice 
erau dezamăgirile surghiunului. Unchiu-său Roger de Chirk 
i le prevestise. 

În tăcerea apăsătoare ce se lăsase, vorbi Robert d'Artois: 

— Charles, de ce n-am face noi să se ivească prilejul 
răzbunării de care pomeneai? 

Numai el, la Curte, îi zicea contelui de Valois pe numele de 
botez, aşa cum se obişnuise încă din vremea când nu erau 


decât veri; apoi, statura, spătoşenia, grosolănia lui, îi 
dădeau nişte drepturi pe care nu le avea nimeni. 

— Robert are dreptate, spuse Filip de Valois. Am putea, 
bunăoară, să-l poftim pe regele Eduard la cruciadă, şi 
acolo... 

Îşi sfârşi vorba, arătându-şi gândul printr-un gest nu 
tocmai lămurit. Hotărât lucru, avea imaginaţie voinicul de 
Filip! Vedea trecerea unui vad, sau şi mai nimerit o 
încăierare în plin deşert cu o ceată de păgâni. Îl îndemnau 
pe Eduard să se bage în luptă, apoi îl părăseau fără să se 
sinchisească, lăsându-l în mâna turcilor... Ce altă răzbunare 
putea fi mai frumoasă! 

— Niciodată, rosti Charles de Valois, niciodată Eduard nu- 
şi va alătura oştile de ale mele! Şi mai întâi, se poate oare 
vorbi de el ca de un rege creştin? Numai maurii au 
asemenea năravuri! 

În ciuda acestei izbucniri mânioase, Mortimer simţi în el o 
teamă. Ştia prea bine cât preţ puteai pune pe vorba 
prinților, şi cum vrăjmaşii de azi pot cădea mâine la o 
învoială, fie şi strâmbă, dacă interesul lor o cere. Dacă, 
pentru a-şi îngroşa oştirea, monseniorului de Valois i-ar veni 
poftă să-l cheme la cruciadă pe Eduard, şi dacă Eduard s-ar 
preface că primeşte... 

— Chiar dacă ai face asta, monseniore, spuse Mortimer, 
sunt puţine şanse ca regele Eduard să răspundă la 
chemarea măriei tale; îi plac jocurile în care trupul îşi arată 
vlaga şi sprinteneala, dar nu poate suferi armele, şi crede- 
mă, nu dânsul e cel ce m-a învins la Shrewsbury. Ca să nu 
vină, va spune, şi pe bună dreptate, că trebuie să facă faţă 
primejdiilor care-l ameninţă din partea scoţienilor... 

— Dar eu îi vreau pe scoțieni în cruciada mea, întrerupse 
Valois. 

Robert d'Artois îşi lovea încetişor pumnii uriaşi unui de 
altul. Nu se sinchisea de cruciadă, ba chiar, la drept 
vorbind, nu-l trăgea inima de fel să ia parte la ea. Mai întâi 
că, de cum ajungea pe mare, îl apucau greţurile şi 


vărsăturile. Pe pământ, oriunde şi oricât pofteşti! Nu însă 
pe apă. Acolo şi un prunc era mai tare ca dânsul! Şi apoi, 
înainte de orice se gândea să-şi apuce iar moşia, comitatul 
Artois, şi o goană de cinci ani la capătul lumii nu l-ar 
apropia de acest ţel. Tronul Constantinopolei nu era în 
moştenirea lui, şi nu-l încânta de fel gândul de a se vedea 
într-o zi mai mare peste vreo insulă stearpă din cine ştie ce 
mări depărtate. Nu-l interesa nici negoţul de mirodenii, nu-i 
dădea ghes nici nevoia de a merge să răpească femei de la 
turci; Parisul era plin de cadâne a cincizeci de soli bucata şi 
de femei măritate care costau încă şi mai puţin; iar doamna 
de Beaumont, soaţa lui, fiica monseniorului de Valois, aici de 
faţă, închidea ochii la toate poznele sale. Aşadar, mai presus 
de orice, Robert ţinea să amâne cât de mult sorocul acestei 
cruciade; deşi se prefăcea că-i dă zor, n-avea altă grijă 
decât s-o întârzie. Frământa în minte ceva şi nu degeaba îl 
adusese pe Roger Mortimer la socru-său. 

— Stau şi mă-ntreb, Charles, spuse el, dacă ar fi cuminte 
să lăsăm multă vreme Regatul Franţei fără bărbaţi, lipsit de 
nobilime şi de cârmuirea ta, la cheremul regelui Angliei 
care dovedeşte îndeajuns că nu ne vrea binele. 

— Castelele vor avea cine să le apere, Robert; şi vom lăsa 
în ele destui oşteni, răspunse Valois. 

— Dar fără nobilime, fără cea mai mare parte din cavaleri 
şi fără tine, care eşti, nu voi înceta s-o spun, marele nostru 
căpitan hârşit în războaie. Cine va apăra ţara în lipsa 
noastră? Conetabilul, care se apropie de şaptezeci şi cinci 
de ani, şi-i mare minune că se mai ţine pe cal? Regele 
nostru Charles? Dacă lui Eduard, cum ne spune lordul 
Mortimer, nu-i prea plac bătăliile, drăguţul nostru văr se 
pricepe la ele şi mai puţin. De altfel, la ce se pricepe, dacă 
nu să se arate, fercheş şi zâmbitor, în faţa poporului său? Ar 
fi curată nebunie să lăsăm ţara vraişte pentru ca Eduard să- 
şi facă mendrele, fără să-l fi slăbit mai întâi, biruindu-l într-o 
bătălie. 


— Dacă-i aşa, să-i ajutăm pe scoțieni, propuse Filip de 
Valois. Să debarcăm pe coastele lor şi să-i sprijinim în lupta 
ce o duc împotriva lui Eduard. În ce mă priveşte, sunt gata 
să pornesc. 

Robert d'Artois îşi lăsă ochii în jos, ca să nu arate ce 
gândea. Ce boroboaţă ar mai ieşi dacă Filip ar lua comanda 
unei campanii nesăbuite în Scoţia! Moştenitorul prinților de 
Valois făcuse dovada însuşirilor sale, în Italia, unde fusese 
trimis să-l sprijine pe legatul papii împotriva cardinalilor 
Visconti de la Milano. Sosit acolo semeţ în fruntea 
steagurilor lui, Filip se lăsase aşa de bine îmbrobodit şi tras 
pe sfoară de Galeazzo Visconti, încât cedase în toate 
privinţele, închipuindu-şi că va câştiga totul, şi se întorsese 
în Franţa fără să fi dat cea mai mică bătălie. 

Cât despre Roger Mortimer, el păru oarecum jignit de 
propunerea lui Filip de Valois. Căci dacă era vrăjmaşul 
regelui Eduard, Anglia rămânea totuşi patria lui! 

— Deocamdată, vorbi el, scoţienii stau destul de liniştiţi şi 
par hotărâți să respecte tratatul pe care ni l-au impus anul 
trecut. 

— Şi apoi Scoţia, Scoţia..., îi veni în ajutor Robert, ca să 
ajungi la ea trebuie să străbaţi marea! Să ne păstrăm deci 
corăbiile pentru cruciadă. Dar poate că avem un teren mai 
potrivit ca să-l înfruntăm pe ticălosul ăsta de Eduard. Nu şi- 
a făcut închinarea pentru Aquitania. Dacă l-am sili să vină 
să-şi apere drepturile în Franţa, în ducatul său, şi dacă, 
folosindu-se de prilej, l-am zdrobi, mai întâi am fi toţi 
răzbunaţi, şi, pe deasupra, ar sta liniştit cât vom lipsi noi. 

Valois îşi sucea inelele pe degete şi chibzuia. Încă o dată 
Robert se dovedea a fi un sfetnic priceput. Ideea pe care 
acesta o rostise era încă tulbure, dar Valois îi şi întrezărea 
toate urmările. Mai întâi, Aquitania nu i se înfăţişa ca o ţară 
necunoscută; purtase război pe acolo, dând şi întâia sa 
bătălie încununată de izbândă, în 1294. 

— Pentru cavalerii noştri care nu s-au mai războit cu- 
adevărat de multă vreme, spuse el, ar fi fără îndoială un 


bun mijloc de a se mai dezmorțţi, iar pentru noi un prilej de 
a încerca tunurile alea cu pulbere pe care italienii încep să 
le folosească. Vechiul nostru prieten Tolomei se arată gata 
să ne facă rost de ele. Fireşte, regele Franţei poate pune 
ducatul Aquitaniei sub mâna lui, când regele Eduard nu 
vine să-şi facă închinarea... 

Rămase o clipă îngândurat. 

— Dar asta n-are să ducă neapărat la război, încheie 
dânsul. Vor începe târguieli ca de obicei; tocmeala va 
ajunge o treabă a parlamentelor şi ambasadelor. Şi în cele 
din urmă, cu de-a sila, închinarea va fi făcută. Nu e un bun 
prilej de a le căuta pricină englezilor. 

Robert d'Artois se aşeză iar, cu coatele pe genunchi şi 
pumnii sub bărbie. 

— Se poate găsi, spuse el, altă pricină de ceartă mai tare 
decât aceea a închinării pe care regele Eduard o amână. 
Nu-i nevoie, vere Mortimer, să afli de la mine, că doar le ştii, 
toate greutăţile, sâcâielile, bătăliile ce s-au iscat de pe urma 
Aquitaniei, de când ducesa Alienor, după ce împodobise cu 
nişte coarne foarte zdravene fruntea întâiului ei soţ, regele 
nostru Ludovic al VII-lea, îşi duse prin a doua cununie, 
trupul fără astâmpăr şi ducatul ei regelui Angliei Enric al II- 
lea. Nici n-am să-ţi amintesc de tratatul prin care regele 
Ludovic cel Sfânt, vârându-şi în cap să rânduiască toate 
lucrurile cu dreptate, vru să pună capăt unui război de o 
sută de ani. Dar dreptatea n-are ce căuta în răfuielile dintre 
ţări. Tratatul din 1259 nu era decât un ghem de 
încurcături. O pisică nu şi-ar fi găsit pisoii în încâlceala 
aceea. Până şi seneşalul de Joinville, unchiul soţiei domniei 
tale, vere Mortimer, pe care toţi îl ştiau aşa de credincios 
sfântului rege, îl sfătuise să nu-l iscălească niciodată. Nu, să 
spunem lucrurilor pe nume, tratatul acela era o nerozie! De 
la moartea lui Ludovic cel Sfânt şi până azi n-au fost decât 
certuri, zâzanii, tratate iscălite, tratate încălcate, închinări 
făcute dar cu gând ascuns, judecăţi în faţa parlamentelor, 
jăluitori rămaşi de lege, jăluitori osândiţi, răscoale pe moşii, 


apoi alte şi alte judecăţi. Dar când tu însuţi, Charles, întrebă 
Robert întorcându-se spre Valois, ai fost trimis de frate-tău 
Filip cel Frumos în Aquitania unde ai făcut aşa de minunată 
rânduială, sub ce cuvânt ai fost trimis? 

— O mare răscoală ce avusese loc la Bayonne, unde 
corăbierii din Franţa s-au încăierat cu cei din Anglia şi s-a 
făcut vărsare de sânge. 

— Ei bine, strigă Robert, trebuie să născocim un prilej de 
nouă răscoală la Bayonne. Trebuie să aţâţăm vrajba în 
vreun loc, pentru ca slujitorii celor doi regi să se bată destul 
de tare şi să se omoare niţel între dânşii. Şi cred că ştiu 
care ar fi locul cel mai potrivit pentru asta. 

Îşi îndreptă arătătorul uriaş spre cei cărora le vorbea, şi 
urmă: 

— În tratatul de ia Paris, întărit prin pacea din anul 1303, 
revăzut la Perigueux în 1311, a fost mereu pomenit cazul 
unor domenii cărora li se zice privilegiate, şi care, deşi fac 
parte din pământul Aquitaniei, rămân sub ocrotirea 
nemijlocită a regelui Franţei. Aceste domenii însă au ele 
însele la rândul lor nişte moşii în Aquitania, ce le sunt 
supuse. Şi niciodată nu s-a luat vreo hotărâre în privinţa 
acestor pământuri vasale, spre a se şti dacă ele ţin de-a 
dreptul de regele Franţei, sau de ducele de Aquitania. 
Pricepi? 

— Pricep, spuse monseniorul de Valois. 

Fiul său Filip nu pricepea. Căsca ochii mari, albaştri, şi se 
vedea aşa de bine că nu pricepea, încât tată-său simţi 
nevoia să-l lămurească: 

— Dar e foarte limpede, fiule. Să zicem că-ţi dau, ca şi cum 
ţi s-ar cuveni, tot palatul ăsta. Îmi rezerv însă dreptul deplin 
de a face ce poftesc din această încăpere în care ne aflăm. 
Ei bine, încăperea asta e legată de sala de trecere prin uşa 
de colo. Care dintre noi e îndreptăţit să folosească sala şi e 
dator să aibă grijă de mobila şi de curăţenia ei? Totul este, 
adaogă Valois întorcându-se spre Robert, să găsim o moşie 


destul de însemnată pentru ca răzmeriţa ce o vom pune la 
cale acolo să-l silească pe Eduard a i se împotrivi. 

— Ai pentru aşa ceva, răspunse uriaşul, o moşie cum nu se 
poate mai nimerită, şi anume cea de la Saint-Sardos, care 
ţine de stăreţia din Sarlat, în eparhia de Perigueux. 

Situaţia ei a mai fost dezbătută o dată atunci când Filip cel 
Frumos a încheiat cu stareţul de la Sarlat o învoială care 
făcea din regele Franţei copărtaş la stăpânirea acestor 
domenii. Eduard I-ul ceruse parlamentului din Paris să 
judece pricina, dar nu s-a luat nici o hotărâre. Dacă regele 
Franţei, copărtaş la stăpânirea Sarlatului, aşează un pâlc 
de oaste pe locurile acelea de la Saint Sardos şi se apucă să 
ridice o fortăreață oarecum amenințătoare, ce va face 
atunci regele Angliei, duce de Aquitania? Va porunci 
seneşalului său să se împotrivească la aceasta şi să-şi 
trimită acolo oştenii. La cea dintâi încăierare între doi 
arcaşi, de îndată ce un slujitor al regelui va fi ciomăgit de 
ceilalţi sau doar ocărât... 

Robert îşi desfăcu braţele, ca şi cum se-nţelegea de la sine 
ce-ar putea să urmeze... lar monseniorul de Valois, în 
catifelele sale albastre brodate cu fir de aur, se ridică de pe 
tron. Se şi vedea călare în fruntea steagurilor sale; pornea 
spre acea Guiană unde, încă cu treizeci de ani înainte, 
dusese la izbândă oştile regelui Franţei! 

— Mă minunez, frate, zău aşa, izbucni Filip de Valois, cum 
de un cavaler atât de vrednic ca tine să cunoască toate 
chichiţele, de parcă ai fi un notar. 

— Ei, frate, n-am cine ştie ce merit în asta. Nu din plăcere 
am căutat să mă dumiresc asupra tuturor datinilor Franţei 
şi a hotărârilor judecătoreşti, ci ca să mă descurc în 
procesul meu din Artois. Şi pentru că până azi aceasta nu 
mi-a folosit de fel, cel puţin să le fie de folos prietenilor mei! 
încheie Robert d'Artois, făcând o plecăciune în faţa lui 
Roger Mortimer, de parcă uriaşa uneltire pe care o puneau 
la cale nu avea alt motiv, nici alt ţel, decât să-i facă plăcere 
surghiunitului. 


— Venirea domniei tale ne este de mare ajutor, domnule 
baron, se întrecu să-i cânte în strună Charles de Valois, căci 
cauzele noastre sunt strâns legate şi nu vom lipsi să-ţi 
cerem sfaturile, pas cu pas, în această luptă pe care 
Dumnezeu să ne ajute s-o ducem la bun capăt! Poate că nu 
va trece multă vreme şi vom porni împreună spre Aquitania. 

Mortimer se simţea descumpănit, buimac. Nu făcuse 
nimic, nu spusese nimic, nu dăduse nici o idee; prezenţa sa 
a fost doar un prilej pentru ceilalţi ca să-şi dea în vileag 
năzuinţele lor ascunse. Şi acum îl chemau la un război 
împotriva propriei sale ţări, fără să-i lase libertatea de a 
alege. 

Astfel, şi cu voia lui Dumnezeu, francezii aveau să facă 
război, în Franţa, împotriva unor supuşi francezi al regelui 
Angliei, cu sprijinul unui mare senior englez şi folosind 
ajutoarele băneşti pe care papa le dădea pentru a scoate 
Armenia de sub jugul turcilor. 

V. 

AŞTEPTARE. 

Se scurse toamna, apoi toată iarna, veni primăvara şi 
începutul verii. Lordul Mortimer văzu trecând cele patru 
anotimpuri peste Paris, noroiul îngrămădindu-se în ulițele 
strâmte, apoi zăpada albind livezile de la Saint-Germain, 
apoi mugurii plesnind în crengile copacilor de pe malurile 
Senei, şi soarele strălucind pe turnul pătrat al Luvrului, pe 
cupola rotundă a turnului Nesle, pe vârful ascuţit al 
clopotniţei de la Sainte-Chapelle. 

Un surghiunit aşteaptă. E rolul său, şi aproape că-ţi vine 
să zici, îndeletnicirea sa. Aşteaptă ca soarta rea să treacă; 
aşteaptă ca oamenii din ţara în care şi-a aflat adăpost să-şi 
isprăvească propriile lor treburi. După ce au trecut clipele 
sosirii, când restriştea lui trezeşte curiozitatea tuturor, 
când fiecare vrea să pună mâna pe el ca pe o dihanie 
nemaiintâlnită, nu mai e mult până ce tuturor li se face 
lehamite de prezenţa lui. Pare să poarte veşnic în privire o 


dojană mută. Dar nu se pot ocupa de el tot timpul; la urma 
urmei, e doar cel care vine să ceară, să aibă deci răbdare! 

Aşa că, Roger Mortimer aştepta, cum aşteptase două luni 
în Picardia, la văru-său Jean de Fiennes, până ce familia 
regală a Franţei se întorsese la Paris, cum aşteptase ca 
monseniorul de Valois să găsească o clipă de răgaz spre a-l 
primi... 

Acum aştepta un război în Guyana, singurul lucru care ar 
putea să-i schimbe soarta. 

Fireşte, monseniorul de Valois nu întârziase să dea 
poruncile. Aşa cum sfătuise Robert, slujitorii regelui Franţei 
se apucaseră să pună temeliile unei fortărețe la Saint- 
Sardos, pe acareturile domeniului de la Sarlat care mai 
erau încă pricină de proces; o fortăreață însă nu se înalţă 
într-o zi, nici chiar în trei luni, iar oştenii regelui Angliei nu 
păreau, cel puţin la început, să se sperie din cale afară. Nici 
un prilej de ceartă nu se ivise încă. 

Roger Mortimer profita de împrejurarea că nu avea nimic 
de făcut pentru a străbate această capitală abia întrezărită 
în timpul unei scurte călătorii şi pentru a descoperi marele 
popor al Franţei pe care-l cunoştea destul de puţin. Ce 
nație puternică şi numeroasă, şi cât de deosebită de Anglia! 
Ai crede că neamurile aşezate de o parte şi de cealaltă a 
mării se aseamănă pentru că în amândouă ţările nobilimea 
avea aceeaşi obârşie; dar câte nepotriviri când vezi 
lucrurile mai de aproape! Întreaga populaţie a regatului 
Angliei, cu cele două milioane de suflete, nu ajungea nici la 
a zecea parte din totalul supuşilor regelui Franţei. Trebuia 
să socoţi ca la vreo douăzeci şi două de milioane numărul 
francezilor. Parisul, el singur, număra trei sute de mii de 
suflete pe când Londra nu avea decât patruzeci de mii. Şi 
ce forfotă în străzile sale, ce de-a dugheni şi ateliere, ce de- 
a bănet cheltuit! Ca să-ţi dai seama de asta e de ajuns să te 
plimbi pe podul Zarafilor sau de-a lungul cheiului Aurarilor, 
şi să auzi vâjâind în fundul tarabelor toate ciocănaşele care 
bat aurul; să străbaţi, astupânduc-ţi niţel nasul, cartierul 


Căsăpiei Mari, în dosul cetăţuii Châtelet, unde lucrează 
parlagiii care jupoaie vitele şi pregătesc bojocii şi 
măruntaiele; să apuci pe strada Saint-Denis unde se găseau 
marchitanii; să te duci să pipăi stofele în marea hală a 
Postăvarilor... În uliţa Lombarzilor, mai tăcută, şi pe care 
Mortimer o cunoştea bine acum, se puneau la cale marile 
afaceri. 

Aproape trei sute cincizeci de corporaţii şi frăţii de meşteri 
juraţi orânduiau viaţa tuturor acestor bresle: fiecare din ele 
avea legile, datinile şi sărbătorile ei, căci, la drept vorbind, 
nu era zi pe an în care, după liturghii şi după o dezbatere în 
sala isnafului, un mare ospăț să nu adune laolaltă meşteri şi 
calfe, azi pălărierii, mâine lumânărarii sau tăbăcarii... Pe 
dealul Sainte-Genevieve, o sumedenie de cărturari, de 
învăţaţi cu tichie, se ciondăneau pe latineşte, şi ecourile 
discuţiilor încinse în jurul apologeticei şi a principiilor lui 
Aristotel vor fi sămânţa din care au să rodească alte discuţii 
în toată creştinătatea. 

Baronii cei mari, înaltele feţe bisericeşti, şi mulţi regi 
străini îşi aveau în oraş o casă unde strângeau pe lângă 
dânşii un fel de Curte. Nobilimea bătea des ulițele din inima 
Parisului, se îmbulzea în galeria Marchitanilor ce se afla 
chiar în Palatul regal, dădea târcoale caselor unor de Valois, 
de Navarra, d'Artois, de Bourgogne, de Savoia. Fiecare din 
palatele acestea era parcă sediul unei reprezentanţe 
permanente a marilor domenii feudale; acolo se concentrau 
interesele fiecărei provincii. Şi oraşul creştea necontenit, 
întinzându-şi mahalalele peste grădini şi ogoare dincolo de 
zidurile împrejmuitoare de pe vremea lui Filip-August care 
începeau să dispară, pierdute în mijlocul noilor clădiri. 

Dacă-ţi purtai paşii ceva mai încolo, în afara Parisului, 
vedeai că satele erau înfloritoare. Oamenii de rând, porcarii 
sau bivolarii, aveau adeseori o vie sau o bucată de pământ a 
lor. Femeile, întrebuințate la muncile câmpului sau la alte 
îndeletniciri, nu lucrau niciodată sâmbăta după-amiază, 
deşi ziua le era plătită; de altminteri peste tot se lăsa lucrul 


sâmbăta la a treia toacă de vecernie. Sărbătorile bisericeşti, 
numeroase, erau de asemenea ţinute, ca şi acelea ale 
breslelor. Şi totuşi, oamenii aceştia se jeluiau. Care le erau 
însă păsurile? Se plângeau de biruri şi de angarale, fireşte, 
ca în toate vremurile şi în toate ţările, dar şi de faptul că se 
aflau întotdeauna sub vrerea cuiva care sta deasupra lor. 
Aveau sentimentul de a nu fi niciodată cu-adevărat stăpâni 
pe ei înşişi, nici pe roadele trudei lor. În ciuda ordonanţelor 
lui Filip al V-lea, cărora nu li s-a prea dat ascultare, existau 
în Franţa mai mulţi şerbi decât avea, faţă de populaţia ei, 
Anglia, unde cei mai mulţi ţărani erau oameni liberi, de 
altminteri datori să se gătească de război pe cheltuiala lor 
şi având putinţa de a-şi spune păsurile în adunările regale. 
Aceasta te făcea să înţelegi de ce poporul Angliei ceruse 
suveranilor săi legi prin care să i se consfinţească 
drepturile. 

În schimb, nobilimea Franţei nu era învrăjbită ca cea din 
Anglia; se găseau şi aici destui nobili care, mânaţi de 
interesele lor, îşi juraseră unii altora pieirea, ca Robert 
d'Artois şi mătuşă-sa Mahaut; se înjghebau clici şi clanuri, 
dar toată nobilimea asta ştia să se unească de îndată ce se 
aflau în joc interesele tuturor sau apărarea regatului. Ideea 
de naţiune era aici mai limpede şi mai puternică. 

Singura adevărata asemănare care exista pe vremea 
aceea între cele două ţări, privea doar persoana regilor. La 
Londra ca şi la Paris, coroana ajunsese pe fruntea unor 
nevolnici cărora le era străină veritabila grijă faţă de 
treburile obşteşti, fără de care un domnitor nu e domnitor 
decât cu numele. 

Mortimer fusese prezentat regelui Franţei şi-l mai văzuse 
pe acesta de câteva ori după aceea; nu-şi putuse face o 
părere prea bună despre acest bărbat de douăzeci şi nouă 
de ani, căruia seniorii săi îi ziceau Charles cel Frumos, iar 
poporul Charles cel Chipeş, dar care, sub înfăţişarea-i 
nobilă, n-avea un dram de minte. 


— Găsit-ai o locuinţă potrivită, domnule de Mortimer? 
Adusuc-ţi-ai şi soţia aici? Nu? A, cât de mult trebuie să-i simţi 
lipsa! Câţi copii ai cu dânsa? 

Cam acestea erau toate cuvintele pe care regele le 
adresase surghiunitului; şi de fiecare dată, îl întreba iar: 
„Adusu-ţi-ai şi soţia aici? Câţi copii ai cu dânsa?” deoarece, 
între două întrevederi, uitase răspunsul. Grijile sale păreau 
să fie numai de ordin domestic şi conjugal. Nefericita 
căsătorie cu Blanche de Bourgogne, ce-i lăsase o rană 
nelecuită, fusese desfăcută printr-o hotărâre de divorţ în 
care el nu apărea într-o lumină prea frumoasă. Îl însuraseră 
numaidecât din nou, dându-i de soţie pe Marie de 
Luxembourg, surioara regelui Boemiei cu care, tocmai 
atunci, monseniorul de Valois ţinea să se înţeleagă în 
privinţa regatului Arles. Şi iată că Marie de Luxemburg era 
acum însărcinată, iar Charles cel Frumos îi purta o grijă 
cam neroadă arătându-se foarte drăguţ cu dânsa. 

Nepriceperea regelui nu împiedica Franţa să se ocupe de 
treburile lumii întregi. Sfatul regal cârmuia în numele 
regelui, iar monseniorul de Valois în numele sfatului. Franţa 
dădea poveţe papii; mai mulţi olăcari, plătiţi cu opt livre şi 
câţiva gologani de fiece drum - o adevărată avere! - n- 
aveau alta de făcut decât să ducă scrisorile la Avignon. Şi 
alţii la fel, spre Neapole, spre regatul Aragonului, spre 
Germania. Căci Curtea de la Paris supraveghea de aproape 
treburile Germaniei, unde Charles de Valois şi cumnatu-său 
Jean de Luxembourg puseseră la cale să fie afurisit de papă 
ca eretic împăratul Ludovic al Bavariei, astfel încât coroana 
Sfintei Împărăţii să fie oferită... - cui credeţi? - dar 
bineînţeles că monseniorului de Valois însuşi care ţinea 
morţiş să-şi vadă împlinit vechiul său vis. De fiecare dată 
când scaunul Sfintei Împărăţii era vacant, monseniorul de 
Valois se arăta gata să-l apuce. Ce falnică strălucire ar 
dobândi cruciada plănuită, dacă el, marele ei căpitan, s-ar 
alege împărat! 


Dar urmându-şi țelul, nu trebuia să piardă din ochi 
Flandra, acea Flandră care pricinuia veşnice griji coroanei, 
fie că poporul de acolo se răscula împotriva contelui pentru 
că acesta se dovedea credincios regelui Franţei, fie că 
însuşi contele se răzvrătea împotriva regelui spre a fi pe 
placul poporului. Şi apoi, trebuia să se ocupe de Anglia, şi 
Roger Mortimer era chemat la Valois ori de câte ori se ivea 
vreo încurcătură în legătură cu ea. 

Mortimer îşi luase locuinţă lângă palatul lui Roger 
d'Artois, pe strada Saint-Germain-des-Pres şi în faţa 
palatului familiei de Navarra. Gerard d'Alspaye, care îl 
însoțea de când evadase din turn, îi ţinea casa şi vedea de 
slugi, printre care bărbierul Ogle făcea pe feciorul; numărul 
celor din jurul lui Mortimer sporea încetul cu încetul prin 
sosirea altor refugiaţi siliţi şi dânşii de ura Despenserilor să 
apuce calea surghiunului. Sosise mai cu seamă John 
Maltravers, senior englez din partidul lui Mortimer şi 
coborâtor ca dânsul dintr-un tovarăş de luptă al lui Wilhelm 
Cuceritorul. Acest Maltravers avea faţa lungă şi 
posomorâtă, părul căzut peste ochi şi dinţii uriaşi; semăna 
cu calul său. Nu era un tovarăş prea plăcut şi-i făcea pe cei 
din jur să tresară când se pornea pe râs, cu hohote scurte, 
nechezând parcă, fără ca nimeni să poată ghici ce-l 
apucase. Dar în exil, nu-ţi alegi prietenii; restriştea comună 
ţi-i impune. Prin Maltravers află Mortimer că soţia sa fusese 
dusă la castelul Skipton din comitatul York, având drept 
slujitori doar o doamnă de companie, un scutier, o 
spălătoreasă, un fecior şi un paj, şi că primea treizeci şilingi 
şi patru gologani pe săptămână pentru hrana ei şi a 
slugilor; aproape ca la puşcărie... Cât despre regina 
Isabelle, soarta ei devenea din zi în zi mai grea. Despenserii 
o prădau, îi luau tot, o umileau, punând în cruzimea lor o 
pricepere plină de răbdare. „Nu mai am nimic al meu, nu- 
mi rămâne decât viaţa, îi trimitea ea vorbă lui Mortimer, şi 
tare mă tem că se pregătesc să mi-o ia. Dă-i zor lui frate- 
meu să mă scape.” 


Dar regele Franţei... „Ţi-e soţia aici, cu domnia ta? Băieți 
ai...?” atâta ştia să întrebe şi aştepta sfaturile 
monseniorului de Valois care la rândul său aştepta totul de 
la rezultatul uneltirilor sale în Aquitania. 

Dar dacă până atunci Despenserii o vor ucide pe regină? 

— Nu vor îndrăzni, răspundea Valois. 

Mortimer se ducea să culeagă alte veşti la bancherul 
Tolomei care-l ajuta să-şi trimită mesajele peste Canalul 
Mânecii prin oamenii săi. Lombarzii aveau o reţea de poştă 
mai bună decât curtea, iar voiajorii lor erau mai iscusiţi în a 
dosi scrisorile. Aşa că între Mortimer şi episcopul Orleton 
exista o legătură aproape neîntreruptă. 

Episcopul plătise scump îndrăzneala de-a fi pus la cale 
evadarea lui Mortimer; dar era curajos şi ţinea piept 
regelui. Întâiul prelat din Anglia adus vreodată înaintea 
unui tribunal laic refuzase să răspundă acuzatorilor săi, 
sprijinit de altminteri de toţi arhiepiscopii regatului care-şi 
vedeau privilegiile amenințate. Eduard hotărâse ca 
judecata să aibă loc, făcuse ca Orleton să fie osândit şi 
poruncise confiscarea averii acestuia. Îi scrisese totodată 
papii, cerându-i să-l scoată din scaun pe episcop, ca 
răzvrătit; monseniorul de Valois trebuia acum să stăruie pe 
lângă papa Ioan al XXII-lea spre a împiedica o asemenea 
măsură care ar fi dus capul lui Orleton pe butucul călăului. 

Pentru Enric Gât-Sucit, situaţia era încurcată. Eduard îl 
făcuse în martie conte de Lancastre, dându-i înaltele 
dregătorii şi averile fratelui său decapitat, printre care şi 
marele castel din Kenilworth. Apoi, îndată după aceea, 
aflând de o scrisoare de îmbărbătare şi prietenie adresată 
lui Orleton, Eduard îl învinuise pe Gât-Sucit de înaltă 
trădare. 

De fiecare dată când Mortimer venea la dânsul, Tolomei nu 
uita să-i spună surghiunitului: 

— Deoarece domnia ta îi vezi adeseori pe monseniorii de 
Valois şi d'Artois şi deoarece le eşti prieten, aminteşte-le, 
rogu-te, de tunurile alea cu pulbere ce-au fost încercate în 


Italia şi urmează să slujească la asediul oraşelor. Nepotu- 
meu la Sienna şi de alde Bardi la Florenţa ar putea să se 
ocupe de furnizarea lor; sunt nişte tunuri mai uşor de 
manevrat decât greoaiele catapulte cu cumpănă, şi care fac 
pagube mai mari. Monseniorul de Valois ar trebui să-şi 
înarmeze cruciada cu aceste guri de foc... 

Dintru început, femeile îl cam plăcuseră pe Mortimer, 
străinul zvelt, îmbrăcat de sus până jos în negru, încruntat 
la faţă şi care-şi muşca întruna cicatricea albă ce-o avea pe 
buză. Îl făcuseră să-şi istorisească de douăzeci de ori 
evadarea: pe când vorbea, sânii ascultătoarelor zvâcneau 
sub străveziile corsaje de in. Vocea sa gravă, aproape 
răguşită, apăsând în chip neaşteptat pe unele cuvinte, 
tulbura inimile tânjitoare. De mai multe ori, Robert d'Artois 
vroise să-l împingă pe baronul englez în braţele acestea 
care nu aşteptau decât să se deschidă, aşa cum se arătase 
gata să-i rostuiască nişte fete de petrecere, câte două sau 
trei deodată, ca să-l mai abată de la grijile lui. Dar Mortimer 
nu se lăsase prins de nici o ispită, astfel că unii se întrebau 
de unde-i venea această virtute rar întâlnită şi dacă nu 
cumva avea năravurile regelui său. 

Nimeni nu-şi putea închipui realitatea, anume că bărbatul 
acesta, aşa cum îşi legase printr-o prinsoare evadarea din 
turn de moartea corbului, jurase să rămână cast până ce 
soarta îi va surâde iar. Făgăduise să nu atingă trup de 
femeie înainte de a fi regăsit pământul Angliei şi înaltele lui 
demnități şi puterea de odinioară. Un legământ de cavaler, 
cum l-ar fi putut rosti un Lancelot, un Amadis, un tovarăş de 
luptă al regelui Arthur. Dar după atâtea luni, Roger 
Mortimer trebuia să recunoască în sinea lui că făcuse 
această prinsoare cam cu uşurinţă şi asta îl cătrănea şi mai 
Tău... 

În sfârşit, veşti mulţumitoare sosiră din Aquitania. 
Seneşalul regelui Angliei, domnul Basset, bărbat cu atât 
mai fudul cu cât numele lui îţi stârnea râsul, începu să 
privească îngrijorat fortăreaţa ce se înălța la Saint-Sardos. 


Văzu în asta o încălcare a drepturilor stăpânului său şi o 
ocară adusă propriei sale persoane. Strângând ceva oşti, 
intră pe neaşteptate în Saint-Sardos, dădu iama în târg, 
puse mâna pe slujitorii însărcinaţi să supravegheze 
lucrările şi-i spânzură de stâlpii încrustaţi cu flori de crin 
care arătau că te afli într-un ţinut al cărui suzeran era 
regele Franţei. Domnul Ralph Basset nu pornise de unul 
singur în această expediţie; mai mulţi seniori de prin partea 
locului îi dăduseră o mână de ajutor. 

În ziua când fu înştiinţat despre cele întâmplate, Robert 
d'Artois se duse îndată să-l caute pe Mortimer şi-l luă cu 
dânsul la Charles de Valois. Nu-şi mai încăpea în piele de 
bucurie şi de mândrie; Monseniorul d'Artois râdea mai tare 
ca de obicei şi-i pocnea pe cunoscuţi cu câte un ghiont 
prietenesc în burtă de se duceau ca nişte mingi în pereţi. 
Monseniorul de Valois avea în sfârşit prilejul căutat, 
născocit de mintea lui Robert d'Artois! 

Afacerea fu adusă în dezbaterea Sfatului restrâns; se 
făcură mustrările obişnuite, şi cei vinovaţi de jefuirea 
târgului Saint-Sardos se văzură trimişi în judecata 
parlamentului din Toulouse. Se vor înfăţişa oare, îşi vor 
recunoaşte vina, vor face act de supunere? Valois şi ai săi se 
temeau de una ca asta. 

Noroc însă că unul dintre dânşii, unul singur, Raymond 
Bernard de Montpezat, refuză să se înfăţişeze. Nu era 
nevoie de mai mult. Procesul se judecă în lipsa acestuia, şi 
Jean de Roye, care-i urmase lui Pierre-Hector de Galard în 
demnitatea de mare căpitan al arcaşilor, fu trimis în Guyana 
însoţit de o mică escortă spre a pune mâna pe domnul de 
Montpezat, a-i lua averea şi a supraveghea dărâmarea 
castelului său. Se întâmplă însă ca domnul de Montpezat să 
iasă biruitor. Îl făcu prizonier pe Jean de Roye şi ceru preţ 
de răscumpărare pentru a-i da drumul. Regele Eduard n- 
avea nici un amestec în toată tărăşenia asta, dar prin firea 
lucrurilor se pomeni într-o mare încurcătură; şi Robert 
d'Artois nu mai putea de bucurie. Căci o căpetenie a 


arcaşilor nu era un om pe care să-l poţi face prizonier fără 
ca aceasta să aibă urmări grave! 

Noi proteste fură adresate regelui Angliei, de astă dată lui 
de-a dreptul, şi întărite cu ameninţarea că i se va confisca 
ducatul. La începutul lui aprilie, Parisul îl văzu sosind pe 
contele de Kent, fratele vitreg al regelui Eduard, însoţit de 
arhiepiscopul de Dublin: spre a pune capăt neînțelegerilor 
dintre cei doi regi, veneau să-i propună lui Charles al IV-lea 
să renunţe pur şi simplu la închinarea pe care Eduard era 
ţinut să i-o facă. Mortimer, care-l întâlni pe Kent cu acest 
prilej - raporturile lor rămaseră politicoase deşi se aflau 
într-o situaţie grea - se strădui să-i dovedească zădărnicia 
acestei încercări. De altminteri, tânărul conte de Kent era el 
însuşi convins de asta; îşi îndeplinea misiunea fără plăcere. 
Plecă acasă ducând cu el refuzul regelui Franţei, transmis 
în cuvinte dispreţuitoare de Charles de Valois. Războiul 
urzit de către Robert d'Artois părea gata să izbucnească. 

Dar iată că tot atunci muri pe neaşteptate la Issoudun 
noua regină Maria de Luxemburg, pe când dădea naştere, 
înainte de vreme, unui copil care nu avea zile. 

Nu era cuviincios să declari războiul în timpul doliului, cu 
atât mai mult cu cât regele Charles părea într-adevăr foarte 
abătut şi aproape că nu se mai simţea în stare să-şi ţină 
Sfatul restrâns. Hotărât lucru, soarta haină îl urmărea în 
viaţa lui de soţ. Mai întâi înşelat, apoi văduv... Trebuia ca 
Valois, lăsând toate grijile deoparte, să se ostenească a-i 
găsi o a treia soţie regelui, care îşi pierdea răbdarea, 
devenea arţăgos şi scotea pe oricine vinovat că ţara nu avea 
moştenitor. 

Lordul Mortimer trebui deci să aştepte până se va lua o 
hotărâre în această privinţă... 

Monseniorul de Valois ar fi propus bucuros pe vreuna din 
ultimele sale fiice nemăritate, dacă vârstele s-ar fi putut 
potrivi; din nefericire, chiar cea mai mare dintre ele, aceea 
care fusese oferită nu de mult prinţului moştenitor al 


Angliei, n-avea încă nici doisprezece ani. Şi Charles cel 
Frumos nu prea era dispus să aştepte. 

Rămânea o altă vară primară, fiică a monseniorului 
Ludovic d'Evreux, acum răposat, şi nepoată a lui Robert 
d'Artois. Această Jeanne d'Evreux nu strălucea prin cine 
ştie ce frumuseţe, dar era bine făcută şi, mai cu seamă, 
avea vârsta cuvenită pentru a fi mamă. Decât să se vâre în 
lungi şi anevoioase tocmeli peste hotare, monseniorul de 
Valois îndemnă toată curtea să-l împingă pe Charles la 
această căsătorie. Trei luni după moartea Mariei de 
Luxemburg, o nouă dispensă era cerută papii. 

Cununia se făcu la 5 iulie. Cu patru zile înainte, Charles 
hotărâse să pună sub stăpânirea lui Aquitania şi ţinutul 
Ponthieu, drept pedeapsă pentru răzvrătire şi pentru că 
regele Angliei nu se înfăţişase să-şi facă închinăciunea. Aşa 
cum socotea de a sa datorie, ori de câte ori izbucnea o 
ceartă între doi suverani, papa loan al XXII-lea îi scrise 
regelui Eduard, îndemnându-l să vină să-şi plece genunchii 
în faţa regelui Franţei, pentru ca măcar una din pricinile 
neînţelegerii să fie înlăturată. Dar oastea Franţei se şi 
ridicase şi acum se strângea la Orleans, în vreme ce, prin 
porturi, o flotă se pregătea să atace coastele engleze. 

Estimp, regele Angliei poruncise să fie aduşi sub steag o 
seamă de oameni în Aquitania, iar domnul Ralph Basset îşi 
aduna pâlcurile; contele de Kent se întorcea în Franţa, de 
astă dată venind pe Ocean, pentru a ţine locul fratelui său 
vitreg la cârma ducatului, aşa cum acesta îl însărcinase. 

Francezii aveau să pornească oare războiul? Nu, căci mai 
era nevoie ca Monseniorul de Valois să dea fuga la Bar-sur- 
Aube spre a se înţelege cu Leopold de Habsburg în ce 
priveşte alegerea suveranului Sfântului Imperiu şi a încheia 
un tratat prin care Habsburg se lega să nu fie candidat, în 
schimbul unor sume de bani, pensii şi venituri de pe acum 
hotărâte, dacă Valois ar fi ales împărat. Roger Mortimer 
aştepta mereu... 


În sfârşit, la întâi august, pe o căldură înăbuşitoare în care 
cavalerii fierbeau ca într-o oală sub cuirasa lor, Charles de 
Valois, superb, greoi, purtând coif cu creastă împodobită şi 
tunică brodată în fir de aur peste zaua lui, încălecă. Se aflau 
lângă dânsul cel de al doilea fiu al său, contele d'Alenqon, 
nepotu-său Filip d'Evreux, proaspătul cumnat al regelui, 
conetabilul Gaucher de Châtillon, lordul Mortimer de 
Wigmore şi, în sfârşit, Robert d'Artois care, având sub elun 
cal pe măsura lui, putea să supravegheze toată oştirea. 

Pornind la acest război, al doilea război al său în Guyana, 
pe care-l voise, îl hotărâse, şi aproape că-l născocise, 
monseniorul de Valois, se simţea oare bucuros, fericit sau 
măcar mulţumit? Nicidecum. Era morocănos, pentru că 
regele Charles al IV-lea refuzase să semneze învestitura sa 
de locţiitor al regelui cu depline puteri în Aquitania. Dacă i 
se cuvenea cuiva acest titlu nu era oare el, Charles de 
Valois”? Şi ce obraz avea faţă de contele de Kent, acest 
domnişor, acest ţângău, care primise învestitura de locţiitor 
al regelui Eduard! 

Regele Charles cel Frumos care nu era în stare să ia nici o 
hotărâre, avea toane de acestea stranii şi neaşteptate, când 
se încăpăţâna să refuze lucrurile cele mai necesare ce i se 
cereau. Charles de Valois înjura de mama focului în ziua 
aceea şi nu ascundea faţă de cei din jur că-l socotea pe 
nepotul şi regele său un om de nimic. Nu, zău, nătângul 
ăsta încoronat, zevzecul ăsta, merita oare să-ţi dai atâta 
osteneală spre a cârmui ţara pentru dânsul? 

Bătrânul conetabil Gaucher de Châtillon, care comanda de 
drept oştirea, fiindcă Valois nu avea vreo învestitură 
oficială, îşi încreţea pleoapele de broască-ţestoasă sub 
chivăra sa de modă veche. Era cam tare de o ureche, dar la 
şaptezeci şi patru de ani se ţinea încă bine pe cal. 

Lordul Mortimer îşi cumpărase armele la prăvălia lui 
Tolomei. Sub viziera ridicată a coifului, i se vedeau 
strălucind ochii cu licăriri aspre, de aceeaşi culoare ca 
oţelul nou. Deoarece mergea, din vina regelui său, 


împotriva ţării sale, purta o tunică de catifea neagră, în 
semn de doliu. Ziua acestei plecări n-o va uita niciodată: era 
întâi august 1324, sărbătoarea Sfântului Petre Înlănţuitul, 
şi trecuse un an, zi cu zi, de când evadase din turnul 
Londrei. 

VI 

TUNURILE. 

Alarma îl surprinse pe tânărul conte Edmond de Kent 
lungit pe pardoseala de lespezi a unei încăperi din castelul 
în care căuta zadarnic un pic de răcoare. Se dezbrăcase pe 
jumătate şi zăcea acolo, în nişte nădragi de pânză, gol până 
la brâu, cu braţele date în lături, nemişcat, doborât de vara 
fierbinte a Aquitaniei. Ogarul său favorit gâfâia lângă 
dânsul. 

Câinele auzi mai întâi clopotul de alarmă. Se ridică pe 
labele dinainte, cu nasul în sus şi ciulind urechile 
tremurătoare. Tânărul conte de Kent se trezi din piroteala 
lui, îşi întinse braţele şi picioarele spre a se dezmorţi şi 
pricepu deodată că acest tărăboi venea de la toate clopotele 
din La Role, trase de zor. Într-o clipă fu în picioare, îşi 
apucă repede cămaşa subţire de în trântită pe un scaun şi 
şi-o trase peste cap. 

Se şi auzeau nişte paşi grăbindu-se spre uşă. Dumnealui 
Ralph Basset, seneşalul, intră urmat de câţiva seniori de 
prin partea locului, domnul de Bergerac, baronii de Budoz 
şi de Mauvezin şi domnul de Montpezat din pricina căruia - 
cel puţin aşa credea dânsul, fălindu-se cu asta - se iscase 
războiul acesta. 

Seneşalul Basset era într-adevăr foarte mărunţel de 
statură: tânărul conte de Kent se mira de câte ori îl vedea 
ivindu-se. Pe deasupra mai era şi rotund ca un poloboc, şi 
veşnic pradă unei mânii care făcea să i se umfle gâtul şi să i 
se holbeze ochii. 

Ogarul nu-l putea suferi pe seneşal şi mârâia de cum îl 
zărea. 


— Ce se întâmplă, domnule seneşal, a izbucnit vreun foc 
undeva sau vin francezii? întrebă contele de Kent. 

— Francezii, monseniore, francezii! strigă seneşalul 
aproape supărat de întrebare. Vino repede, au şi început să 
se arate. 

Contele de Kent se aplecă spre o oglindă de cositor pentru 
a-şi aranja buclele blonde ce-i veneau peste urechi, apoi îl 
urmă pe seneşal. În cămaşa albă, deschisă la piept şi care i 
se umfla în jurul cingătoarei, fără pinteni la cizme, cu capul 
gol, printre baronii îmbrăcaţi în zale, îţi dădea o stranie 
impresie de bărbăţie şi de graţie, părând însă şi lipsit de 
seriozitate. 

Larma înteţită a clopotelor îl întâmpină la ieşirea din 
donjon, şi soarele de august, cu lumina lui puternică. Îl orbi. 
Ogarul începu să latre. 

Se urcară până-n vârful marelui turn rotund, de i se zicea 
Tomasa, construit de Richard Inimă de Leu. Ce nu clădise 
acest străbun? Zidul împrejmuitor al Turnului Londrei, 
Château-Gaillard în Normandia, fortăreaţa din Reole... 

Lat, strălucitor ca oglinda, Garonul curgea la picioarele 
dealului parcă înfipt drept în apă, şerpuind de-a curmezişul 
întinsului şes acoperit de lanuri bogate în care privirea se 
pierdea până la depărtata dungă albastră a munţilor din 
Agenois. 

— Nu văd nimic, spuse contele de Kent care se aştepta să 
vadă avangărzile franceze la marginea oraşului. 

— Ba da, monseniore, sunt acolo, îi răspunse unul dintre 
însoțitori, strigând ca să acopere dangătul clopotelor. Acolo, 
de-a lungul fluviului, în sus, către Sainte-Bazeille! 

Încreţindu-şi pleoapele şi ducând mâna streaşină la ochi, 
contele de Kent zări în cele din urmă o panglică 
strălucitoare, alături de cea a fluviului. I se spuse că era 
soarele oglindit în zalele oştenilor şi în cioltarele cailor. 

Şi mereu dangătul de clopote care spărgea văzduhul! 
Clopotarii trebuie să fi avut braţele frânte de atâta tras. În 
ulițele târgului, prin jurul palatului comunal mai cu seamă, 


norodul forfotea fără astâmpăr. Ce mici păreau oamenii 
văzuţi de pe meterezele unei cetăţi! Nişte gângănii. Pe 
toate drumurile ce duceau la târg, se îmbulzeau ţărani 
înfricoşaţi, care trăgându-şi vaca după ei, care 
îndemnându-şi caprele, care îmboldindu-şi boii înjugaţi la 
căruţă. Fugeau, părăsindu-şi ogoarele; curând vor sosi 
locuitorii târgurilor învecinate, cu gioarsele pe spinare sau 
îngrămădite în cotiugi. Tot norodul acesta se va adăposti pe 
unde va putea, într-un oraş în care s-a şi strâns atâta oaste 
şi atâţia cavaleri din Guyana. 

— Nu vom putea să ne dăm bine seama de numărul 
francezilor decât peste două ceasuri, rosti seneşalul, şi nu 
vor ajunge pe sub zidurile cetăţii înainte de căderea nopţii. 

— Ah, păcătoasă vreme pentru a face război, spuse cu 
năduf domnul de Bergerac care trebuise să fugă din Sainte- 
Foy-la-Grande cu câteva zile mai înainte în faţa năvalei 
francezilor. 

— Şi pentru ce nu-i bună vremea? întrebă contele de Kent 
arătând cerul senin şi frumoasa câmpie ce se întindea sub 
ochii lor până departe. 

Era cam prea cald, fireşte, dar nu-i mai bine aşa decât pe 
ploaie şi pe noroi? De-ar fi apucat ăştia din Aquitania 
războaiele purtate în Scoţia, nu s-ar mai fi plâns atâta. 

— Pentru că mai e o lună până la culesul viilor, 
monseniore, vorbi domnul de Montpezat; pentru că ţăranii 
vor ţipa văzându-şi recoltele nimicite sub copitele cailor şi 
ni se vor arăta duşmănoşi. Contele de Valois ştie bine ce 
face; tot aşa a procedat şi în 1294, pustiind totul în calea lui 
pentru ca ţării să i se urască mai repede cu războiul. 

Ducele de Kent înălța din umeri. Ţara Aquitaniei nu se 
prăpădea pierzând câteva balerci de vin şi, cu sau fără 
război, oamenii de pe aici vor continua să bea tămâioasă. În 
vârful turnului bătea un vântuleţ neaşteptat care pătrundea 
prin cămaşa deschisă a tânărului prinţ şi-i luneca foarte 
plăcut pe piele. Cum e de ajuns uneori doar să trăieşti ca să 
simţi o plăcere minunată! 


Cu coatele pe piatra călduţă a meterezului, contele de 
Kent se lăsa dus de gânduri. La douăzeci şi trei de ani era 
locţiitor al regelui pentru un ducat întreg, adică învestit cu 
toate privilegiile regale şi înfăţişând în persoana sa pe 
însuşi regele. Era cel care zicea: „Vreau!” şi căruia i se 
supuneau toţi. Putea să poruncească: „Spânzuraţi...!” De 
altminteri, nici nu-i trecea prin minte s-o spună, dar putea 
s-o facă. Şi apoi, mai presus de orice, era departe de Anglia, 
departe de curtea de la Westminster, departe de toanele, de 
mâniile, de bănuielile fratelui său vitreg Eduard al II-lea, 
departe de tot neamul Despenserilor. Aici se găsea în sfârşit 
singur cu el însuşi, singurul său stăpân, şi stăpân a toate 
câte îl înconjurau. O oaste venea asupra lui, o oaste pe care 
o va ataca şi învinge, de asta nu se îndoia. Un cititor în stele 
îi prevestise că între cel de al douăzeci şi patrulea şi al 
douăzeci şi şaselea an al vieţii, va săvârşi cele mai de seamă 
isprăvi ale sale, care-i vor aduce mare faimă... Pe 
neaşteptate, visurile copilăriei se împlineau aievea... O 
câmpie întinsă, oşteni în zale, şi el având putere de rege... 
Nu, hotărât lucru, nu se simţise de când trăia mai bucuros 
de viaţă ca în clipa asta. I se învârtea niţel capul, cuprins de 
o ameţeală care nu venea decât din el însuşi, şi de la 
această adiere ce-i mângâia pieptul, şi de la această zare 
nemărginită... 

— Care-s poruncile, monseniore! întrebă domnul Basset, 
începând să-şi piardă răbdarea. 

Contele de Kent se întoarse şi-l privi pe seneşalul mărunţel 
cu o mirare plină de dispreţ. 

— Poruncile mele? spuse el. Dar nu mai sta, domnule 
seneşal, pune trâmbiţele să sune şi comandă oştenilor 
dumitale să încalece. Vom porni numaidecât la atac. 

— Dar cu cine, monseniore? 

— Ei, asta-i buna! Cu oştile noastre, Basset! 

— Monseniore, am adunat aici, cu mare greutate, două 
sute de armuri, iar împotriva noastră vin mai bine de o mie 


cinci sute, pe cât ni s-a dat de ştire. Nu-i aşa, domnule de 
Bergerac? 

Dumnealui Reginald de Pons de Bergerac încuviinţă dând 
din cap. Seneşalul bondoc avea gâtul mai umflat şi mai roşu 
ca de obicei; era neliniştit de-a binelea şi gata să 
răbufnească faţă de atâta nesocotită uşurinţă. 

— Şi despre întăriri, nici o veste? întrebă contele de Kent. 
— Nimic, monseniore! Nimic şi iar nimic! Regele, fratele 
măriei tale, iertată fie-mi vorba, prea ne lasă în voia soartei. 

Erau patru săptămâni de când tot aşteptau acele faimoase 
întăriri din Anglia. Iar conetabilul de la Bordeaux, care avea 
nişte pâlcuri de oaste, nu se mişca, zicând că primise 
poruncă răspicată din partea regelui Eduard să nu 
pornească decât atunci când vor sosi întăririle. Tânărul 
conte de Kent nu era chiar aşa de puternic pe cât i se 
părea... 

Ca urmare a acestei aşteptări şi a lipsei de oameni - te 
puteai întreba dacă întăririle anunţate fuseseră barem 
îmbarcate! - i se îngăduise monseniorului de Valois să se 
plimbe prin tot ţinutul, de la Agen la Marmande şi de la 
Bergerac la Duras, ca pe moşia lui. Nici acum, când Valois 
era acolo, sub ochii lor, cu toată panglica aceea lungă de 
oţel după dânsul, tot nimic nu puteau face. 

— Acesta e şi sfatul domniei tale, Montpezat? întrebă 
contele de Kent. 

— Cu părere de rău, monseniore, trebuie să zic da, cu 
mare părere de rău, răspunse Montpezat muşcându-şi 
mustaţa neagră. 

— Şi domnia ta, Bergerac? mai întrebă Kent. 

— Îmi vine să plâng de furie, spuse Pons de Bergerac cu 
rostirea cântată pe care o aveau toţi seniorii de prin părţile 
acelea. 

Edmond de Kent renunţă să-i mai întrebe pe baronii de 
Budos şi de Fargues de Mauvezin; aceştia nu vorbeau nici 
franţuzeşte, nici englezeşte, ci numai graiul gascon, şi Kent 


nu pricepea o iotă din spusele lor. Pe chipurile lor se citea 
de altfel destul de limpede răspunsul. 

— Dacă aşa stau lucrurile, porunceşte să se închidă 
porţile, domnule seneşal, şi să ne aşezăm aici aşteptând să 
fim împresuraţi din toate părţile. Apoi, când vor sosi oştile 
ce ni se trimit în ajutor, ele vor cădea în spatele francezilor, 
şi poate că va fi mai bine aşa, spuse contele de Kent pentru 
a-şi mai uşura inima. 

Scărpină cu vârful degetelor fruntea ogarului său, apoi îşi 
puse iar coatele pe piatra călduţă spre a cerceta valea. O 
vorbă din bătrâni zicea: „Cine ţine Cetatea La Reole, ţine 
Guyana.” O vor ţine cât timp va fi nevoie. 

* 

O înaintare prea uşoară e aproape tot aşa de istovitoare 
pentru o armată, ca şi o retragere. Neîntâmpinând nici o 
împotrivire care să-i îngăduie să se oprească, fie şi numai 
pentru o zi, ca să mai răsufle, armata Franţei mărşăluia, 
mărşăluia, fără răgaz, de mai bine de trei săptămâni, de 
douăzeci şi cinci de zile numărate. Marea oaste - pâlcuri de 
călăreţi, oşteni în zale, gloată, arcaşi, căruţe, potcovari, 
bucătării şi, la coadă, negustorii şi carele cu târfe - se 
înşiruia pe mai mult de o leghe. Grebănul cailor sângera, şi 
nu trecea un sfert de ceas fără ca vreunul să-şi piardă 
potcoavele. Mulţi cavaleri trebuiseră să-şi lepede zalele 
care, încinse de căldură, le făceau răni şi buboaie pe la 
încheieturi. Cetele de tălpaşi abia îşi mai târau bocancii lor 
țintuiţi. Afară de asta, frumoasele prune negre din Agen, 
care păreau coapte în crengile lor, îi cufuriseră năprasnic 
pe oştenii pleşcari şi chinuiţi de sete; îi vedeai părăsindu-şi 
mereu coloana pentru a se duce să-şi lase jos nădragii de-a 
lungul drumului. 

Conetabilul Gaucher de Châtillon moţăia pe cal cât de mult 
putea. Aproape cincizeci de ani de când slujea în oştire şi 
opt războaie sau expediţii îl oţeliseră. 

— Am să trag un pui de somn, le spuse celor doi scutieri ai 
săi. 


Aceştia, potrivindu-şi pasul cailor, trecură de o parte şi de 
cealaltă a conetabilului, în aşa fel ca să-i poată fi sprijin 
dacă ar luneca într-o rână, şi bătrânul căpitan de oşti, 
rezemat în oblâncul şeii, începu să sforăie sub chivăra lui. 

Robert d'Artois, asuda fără să slăbească şi împrăştia la 
douăzeci de paşi depărtare un miros de sălbătăciune. 
Legase prieteşug cu unul dintre englezii ce-l însoțeau pe 
Mortimer, lunganul acela de baron Maltravers, care semăna 
a cal, ba chiar îl poftise să mărşăluiască sub steagul său 
pentru că englezul era jucător grozav şi veşnic gata, la 
popasuri, să dea cu zarurile. 

Charles de Valois clocotea de mânie. Înconjurat de fiu-său 
d'Alencon, de nepotu-său d'Evreuzx, de cei doi maregşali, 
Mathieu de Trye şi Jean de Barres, şi de văru-său Alfons al 
Spaniei, îşi vărsa năduful pe tot şi toate, spumega împotriva 
climei de nesuferit, împotriva zăpuşelii nopţilor şi arşiţei 
zilelor, împotriva muştelor, împotriva mâncării prea grase. 
Ţipa că vinul ce i se dădea la masă nu era decât poşircă 
bună pentru ţopârlani. Ne aflăm totuşi într-o ţară cu vinuri 
vestite, nu? Unde naiba îşi ascundeau oamenii ăştia 
balercile cu vinul de soi? Ouăle îi miroseau rău, laptele era 
acru. Monseniorul de Valois se trezea uneori cu greţuri, iar 
de câtăva vreme simţea în piept o durere ascunsă care-l 
îngrijora. Şi-apoi pedestrimea nu se mişca destul de repede, 
ca şi tunurile mari cu pulbere furnizate de italieni ale căror 
tălpi de lemn păreau să se lipească de şosele. Ah, de s-ar fi 
putut face războiul numai cu cavaleria! 

— Se pare că sunt sortit să-mi duc războaiele pe arşiţă, 
zicea Valois. Întâia mea expediţie, când aveam 
cincisprezece ani, am făcut-o aşa, vere Alfons, pe o căldură 
dogorâtoare, în Aragonul vostru sterp, căruia îi fusei o 
vreme rege, împotriva bunicului domniei tale. 

Îi vorbea lui Alfons al Spaniei, moştenitorul tronului 
aragonez, amintindu-i fără ocoluri luptele care învrăjbiseră 
familiile lor. Dar putea să-şi îngăduie asta, căci Alfons era o 
fire blajină, gata să înghită orice pentru a mulţumi pe 


fiecare, gata să pornească în cruciadă fiindcă fusese rugat, 
şi să se bată cu englezii pentru a se pregăti de cruciadă... 

— Ah, continuă Valois, luarea Geronei! Am s-o ţiu minte cât 
voi trăi. Ce arşiţă! Neavând coroană la îndemână pentru 
încoronarea mea, cardinalul de Cholet mi-a pus în cap 
pălăria lui. Mă înăbuşeam sub pălăria aceea roşie, prea 
mare pentru mine. Da... Aveam cincisprezece ani... 
Vrednicul meu părinte, regele Filip cel Viteaz, muri la 
Perpignan, răpus de frigurile de care se molipsise acolo... 

Se posomorâse la faţă vorbind de tată-său. Se gândea că 
acesta murise la patruzeci de ani. Frate-său mai mare, Filip 
cel Frumos răposase la patruzeci şi şase, iar fratele vitreg 
Ludovic d'Evreuzx la patruzeci şi trei. El însuşi avea acum 
cincizeci şi patru, împliniţi în martie; se dovedise cel mai 
zdravăn din neamul lui. Dar câtă vreme îl va mai ţine în 
viaţă pronia cerească? 

— Şi războaiele pe care le-am purtat în Campania, şi în 
Romagnia, şi în Toscana, alte ţinuturi unde arde soarele! 
urmă el. Să străbaţi toată Italia în toiul verii, de La Neapole 
până la Sienna şi Florenţa ca să-i izgoneşti pe gibelini... 
cum am făcut-o eu, acum... stai să socotesc... 1301... da, 
acum douăzeci şi trei de ani! 

Şi chiar aici, în Guyana prin anul '94, tot vara se nimerise! 
Mereu vara. 

— Ia spune-mi, Charles, i-o întoarse batjocoritor Robert 
d'Artois, cum o s-o scoatem la capăt cu cruciada, pe-o 
căldură încă şi mai năprasnică? Ne vezi mergând călare 
prin deşert împotriva Sudanului Egiptean? Şi acolo, pare- 
se, viţa-de-vie e cam rară. Vom linge nisipul. 

— O, cruciada, cruciada... făcu Valois necăjit, cu o mare 
lehamite în glas. Ştie barem cineva dacă va porni vreodată 
cruciada asta, după toate piedicile ce mi se scot în cale! E 
frumos să-ţi pui viaţa în slujba ţărilor şi a bisericii, dar până 
la urmă ţi se urăşte să-ţi tot risipeşti puterile pentru nişte 
nerecunoscători. 


Nerecunoscătorii, adică papa loan al XXIII-lea, care se 
calicea să dea ajutoarele băneşti, de parcă ar fi vrut cu tot 
dinadinsul să le taie pofta expediției; şi mai ales regele 
Charles al IV-lea care, nu numai că tot amâna să-i trimită lui 
Charles de Valois investitura de locţiitor, ceea ce începea să 
semene a ocară, dar pe deasupra se folosise de lipsa 
acestuia din urmă spre a se înfăţişa el însuşi candidat la 
tronul Sfântului Imperiu. Şi papa, fireşte, dăduse sprijinul 
său oficial acestei candidaturi. Astfel toată urzeala pusă la 
cale de Valois cu Leopold de Habsburg se destrăma. Îl 
socoteau un nătărău pe măria-sa Charles cel Frumos şi la 
drept vorbind aşa era; dar se pricepea destul de bine să 
lovească şi să folosească viclenia... Valois primise vestea 
chiar în ziua aceea, douăzeci şi cinci august: hramul 
Sfântului Ludovic. Urâtă sărbătoare, ce mai încolo! Era aşa 
de cătrănit şi aşa de ocupat să-şi gonească muştele de pe 
obraz, că nici nu-i mai ardea să privească peisajul. Nu văzu 
oraşul La Role decât atunci când ajunse în faţa cetăţii la 
câteva aruncături de arbaletă. 

Clădit pe un pinten stâncos şi înconjurat de un brâu de 
coline verzi, oraşul L.a Reole se înălța deasupra fluviului 
Garone. Profilându-se pe cerul ce începuse să pălească, 
strâns în meterezele sale de piatră roşiatică pe care 
amurgul o aurea, arătându-şi bisericile, turnurile castelului, 
clădirea înaltă a primăriei cu mica ei clopotniţă dantelată şi 
toate acoperişurile de ţiglă roşie înghesuite unele într- 
altele, La Reole amintea miniaturile care înfăţişau 
Ierusalimul în cărţile de rugăciuni. Frumos oraş, într- 
adevăr. Afară de asta, poziţia ridicată făcea din el o cetate 
desăvârşită; contele de Kent nu era prost că-l alesese 
pentru a se închide acolo... Nu va fi uşor să cucereşti 
asemenea cetate. 

Oastea se oprise, aşteptând poruncile. Dar monseniorul de 
Valois nu le dădea. Umbla îmbufnat. Dumnealor, mormăia 
el, conetabilul, mareşalii n-au decât să ia hotărârile ce li se 


par nimerite. Cât despre dânsul, nefiind locţiitor al regelui, 
nu-şi mai lua nici o răspundere. 

— Vino, Alfons, hai să tragem o duşcă, îi spuse vărului său 
din Spania. 

Conetabilul îşi întorcea capul ba într-o parte ba într-alta 
sub chivăra lui, ca să audă ce-i ziceau căpitanii de steaguri. 
Îl trimise pe contele de Boulogne în recunoaştere. Boulogne 
se întoarse după un ceas şi povesti ce văzuse dând ocol 
cetăţii, dinspre dealuri. Toate porţile erau închise şi 
garnizoana nu dădea nici un semn că ar vrea să iasă. Luară 
deci hotărârea de a tăbări acolo, şi pâlcurile se aşezară 
fiecare cam pe unde le venea la socoteală. Bolţile de viţă îşi 
întindeau curmeiele între pomi şi aracii înalţi, alcătuind 
nişte adăposturi plăcute în chip de umbrare. Oastea era 
frântă de oboseală şi adormi în amurgul senin, o dată cu 
ivirea celor dintâi stele. 

Tânărul conte de Kent nu se putu împotrivi ispitei de a-şi 
dovedi vitejia. După o noapte de nesomn pe care o petrecu 
jucând zaruri cu scutierii săi pentru a-şi astâmpăra 
nerăbdarea, îl chemă pe seneşalul Basset, îi porunci să-şi 
strângă cavaleria şi, înainte de revărsatul zorilor, fără să 
sune trâmbiţele, ieşi tiptil din cetate printr-o poartă 
dosnică. 

Francezii, sforăind în bolțile de viţă, nu se deşteptară 
decât atunci când iureşul călăreţilor gasconi dădu peste 
dânşii. Îşi înălţară capetele uluite pentru a şi le pleca 
numaidecât şi a vedea copitele cailor trecând pe deasupra 
lor. Edmond de Kent şi oştenii lui se năpusteau nestingheriţi 
printre cetele acestea adormite, tăind cu sabia, izbind cu 
buzduganul, repezind ghioagele lor plumbuite peste 
picioarele desculţe, peste coastele care nu erau apărate nici 
de platoşe, nici de zale. Se auzeau oasele trosnind, şi o 
potecă de urlete se deschidea în tabăra franceză. Corturile 
câtorva mari seniori se năruiau. Dar curând un glas aspru 
se ridică deasupra învălmăşelii, strigând: „Aici Châtillon! 
După mine!” Şi steagul conetabilului cu stema sa, un scut 


din smalţ roşu cu trei benzi de singeap în chenar auriu, şi 
împodobit cu un zmeu ţinut de doi lei de aur, flutură în 
bătaia soarelui. Era bătrânul Gaucher care, din tabăra lui 
aşezată cuminte într-un loc mai ferit, venea în ajutor cu 
vasalii săi. Alte strigăte răspunseră în dreapta şi în stânga: 
„Înainte, Artois!... Aici Valois! După mine!” Pe jumătate 
îmbrăcaţi, unii călări, alţii pe jos, cavalerii năvăleau asupra 
vrăjmaşului. 

Tabăra era prea întinsă, prea împrăștiată, şi cavalerii 
francezi prea numeroşi pentru ca tânărul conte de Kent să- 
şi poată continua multă vreme isprava, pustiind totul în 
cale. Gasconii vedeau că în faţa lor se şi înfiripase o mişcare 
de învăluire, tinzând să-i prindă ca într-un cleşte. Kent nu 
avu decât timpul s-o ia la fugă şi să ajungă în goana calului 
la porţile cetăţii, unde pieri din ochii urmăritorilor; apoi, 
după ce avu o vorbă de laudă pentru fiecare oştean, îşi 
lepădă zaua şi se duse la culcare, onoarea fiind salvată. 

Jale mare domnea în tabăra franceză unde se auzeau 
gemetele răniților. Printre morţi, al căror număr se ridica la 
şaizeci, se găseau Jean des Barres, unul din mareşali, şi 
contele de Boulogne, comandantul avangărzii. Le părea rău 
tuturor că aceşti doi seniori, căpitani viteji hârşiţi în 
războaie, îşi aflaseră o moarte aşa de neaşteptată şi de 
neghioabă. Răpuşi pe când se trezeau din somn! 

Dar isprava lui Kent fu privită cu respect. Însuşi Charles 
de Valois care, abia în ajun spunea că pentru dânsul n-ar fi 
decât o joacă să-i vină de hac acestui flăcău, dacă şi-ar pune 
mintea cu el la o întrecere, luă un aer convins, aproape 
măreț, ca să zică: 

— Ehei, monseniori, e nepotul meu, să vă intre asta în cap! 
Şi uitând îndată ocările aduse mândriei sale, slăbiciunile 
ce-l încercau din când în când şi căldura apăsătoare a verii, 

se apucă, după ce mareşalul des Barres fu îngropat cu 
mare cinste, să pregătească asediul oraşului. Dovedi în asta 
tot atâta râvnă cât şi iscusinţă, căci, deşi grozav de lăudăros 


din fire, era totuşi un strălucit conducător de oşti, priceput 
la războaie. 

Toate drumurile ce duceau spre La Reole au fost tăiate, 
regiunea supravegheată de posturi de pază, aşezate în 
adâncime. Şanţuri fură săpate la mică depărtare de ziduri 
şi cu pământul scos din ele se înjghebară întărituri spre a-i 
pune pe arcaşi la adăpost. Începură să construiască, în 
locurile cele mai prielnice, platforme, pe care să aşeze 
tunurile. În acelaşi timp se înălţau nişte schele de unde 
urmau să tragă arcaşii care mânuiau arbaletele. 
Monseniorul de Valois se arăta pe toate şantierele, cerceta, 
poruncea, îndemna oamenii să dea zor. Ceva mai depărtişor, 
în amfiteatrul colinelor, cavalerii îşi ridicaseră corturile 
rotunde în vârful cărora fluturau steagurile. Cortul lui 
Charles de Valois, aşezat în aşa fel încât să domine tabăra şi 
cetatea asediată, părea un adevărat castel din pânză 
brodată. 

La 30 august, Valois primi în sfârşit învestitura pe care o 
aşteptase atât de mult. Din clipa aceea starea sa de spirit se 
schimbă de-a binelea şi se păru că pentru dânsul nu mai 
încăpea îndoială că războiul era ca şi câştigat. 

Două zile mai târziu, Mathieu de Trye, mareşalul 
supravieţuitor, împreună cu Pierre de Cugnieres şi Alfons al 
Spaniei, având înaintea lor trâmbiţaşi şi steagul alb al 
solilor, înaintară până la piciorul zidurilor cetăţii spre a-l 
soma pe contele de Kent, din porunca înălţimii sale, 
puternicul senior Charles, conte de Valois, locţiitor al 
regelui Franţei în Gasconia şi Aquitania, să se predea şi să 
pună sub mâna lor tot ducatul pentru necredinţa arătată, 
ca şi pentru refuzul regelui Angliei de a veni să-şi facă 
închinarea. 

La care seneşalul Basset, săltându-se în vârful picioarelor 
pentru a i se vedea capul pe metereze, răspunse, în numele 
înălţimii sale, puternicul senior Edmond, conte de Kent, 
locţiitor al regelui Angliei în Aquitania şi Gasconia, că 
somaţia nu putea fi primită şi că înălţimea sa contele nu va 


părăsi oraşul şi nici nu va preda ducatul, decât dacă îl vor 
scoate de acolo cu forţa. 

O dată făcută declaraţia de asediu, după rânduielile ştiute, 
fiecare se întoarse la ale lui. 

Monseniorul de Valois îi puse la treabă pe cei treizeci de 
mineri care-i fuseseră trimişi de către episcopul de Metz. 
Minerii aceştia trebuiau să sape nişte galerii subterane 
până sub zidurile cetăţii, apoi să aşeze acolo butoiaşe de 
pulbere cărora li se va da foc. Ingeniatorul Hugues, aflat în 
slujba ducelui de Lorena, făgăduia o minune de pe urma 
acestui marafet. Zidul se va deschide ca o floare primăvara. 

Asediaţii însă, alarmaţi de ciocăniturile surde ce se 
auzeau, aşezară nişte găleți pline cu apă pe drumurile 
dimprejur. Şi acolo unde văzură suprafaţa apei încreţindu- 
se, ştiură că francezii săpau dedesubt o galerie. Se apucară 
să sape şi dânşii dinspre partea lor, lucrând noaptea, în 
timp ce minerii din Lorena lucrau ziua. Într-o dimineaţă, 
cele două şanţuri unindu-se, se petrecu sub pământ, la 
lumina unor feştile, un măcel cumplit din care cei scăpaţi cu 
viaţă ieşiră acoperiţi de sudoare, de colb negru şi de sânge, 
cu privirea înfricoşată de parcă se întorceau din iad. 

Atunci, platformele de tragere fiind gata, Monseniorul de 
Valois hotări să folosească tunurile. 

Erau nişte ţevi groase de bronz, strânse în cercuri de fier 
şi aşezate pe nişte afeturi de lemn, fără roţi. Trebuiau zece 
cai ca să tragă fiecare din aceste dihănii de bronz şi 
douăzeci de oameni ca să le îndrepte spre ţintă, să le fixeze, 
să le încarce. În jurul lor construiau un fel de lădoi făcut din 
scânduri groase de stejar, în care să se adăpostească 
tunarii dacă ţeava ar face explozie. 

Tunurile acestea veneau de la Piza. Servanţii italieni le 
ziceau bombarda din pricina zgomotului pe care-l făceau. 

Toţi marii seniori, toţi căpitanii de steaguri, se adunaseră 
să vadă cum trag bombardele. Conetabilul Gaucher înălța 
din umeri şi bombănea că nu crede în puterea de 
distrugere a acestor marafeturi. De ce întotdeauna să ne 


bizuim pe „noutăţi”, când ne putem sluji de balimezuri, 
pivale şi ţăcăluşe care de veacuri, şi-au dovedit însuşirile? 
Pentru a supune oraşele pe care le-a cucerit, Châtillon, 
avut-a el nevoie de turnătorii din Lombardia? 

Războaiele se câştigau prin vitejia sufletelor şi puterea 
braţelor, iar nu umblând cu pulbere de alchimişti care prea 
miros a pucioasa Satanei! 

Servanţii aprinseseră lângă fiecare tun o sobiţă în care se 
înroşea un cleşte de fier. Apoi, după ce băgaseră pulberea 
cu ajutorul unor linguroaie de tinichea, încărcară fiecare 
bombardă, mai întâi cu un dop de câlţi, apoi cu o ghiulea de 
piatră cântărind ca la vreo treizeci de ocale, toate acestea 
vârâte prin gura ţevii. Un pumn de pulbere fu introdus în 
gâtul anume pregătit deasupra culasei şi care comunica 
printr-o găurică cu încărcătura dinlăuntru. 

Toţi cei de faţă fură poftiţi să se tragă cu cincizeci de paşi 
îndărăt. Tunarii se lungiră jos, cu palmele pe urechi; câte 
unul singur rămase în picioare lângă fiecare bombardă 
pentru a da foc pulberii cu ajutorul cleştilor lungi roşite în 
foc. De îndată ce făcu asta, tunarul se trânti la pământ, 
lipindu-se de lădoiul afetului. 

Flăcări roşii ţâşniră şi pământul se zgudui. Bubuitura 
răsună în valea Garonului şi se auzi de la Marmande până 
la Langon. Aerul se făcuse negru în jurul tunurilor, iar 
partea lor dindărăt se afundase în pământul răscolit de 
zvâcnitură. Conetabilul tuşea, scuipa şi înjura. După ce 
colbul se mai risipi niţel, văzură că una din ghiulele căzuse 
la francezi; în oraş, un acoperiş părea găurit de-a binelea. 

— Mult zgomot pentru un fleac de stricăciuni, spuse 
conetabilul. Cu vechile baliste din care bolovanii porneau ca 
din praştie, toate ghiulelele ar fi ajuns la ţintă fără să ne 
înăbuşe praful pentru atâta lucru. 

În oraşul La Role însă, la început nimeni nu înţelese 
pentru ce, din acoperişul maestrului Delpuch, notarul, o 
ploaie de ţigle căzuse deodată în stradă. Nimeni nu înţelese 
nici de unde venea acest tunet într-un cer fără nori, şi care 


se auzi după o clipă. Apoi, maestrul Delpuch ieşi glonţ din 
casă, urlând că o ghiulea mare de piatră căzuse în 
bucătăria lui. 

Atunci, populaţia alergă la metereze ca să-şi dea seama că 
în tabăra francezilor nu era niciuna din maşinile acelea 
uriaşe care alcătuiau armamentul folosit de obicei în asediu. 
La a doua detunătură, oamenii se văzură nevoiţi să 
recunoască în sfârşit că zgomotul şi ghiulelele ieşeau din 
ţevile acelea lungi culcate pe deal, şi deasupra cărora se 
înălța o trâmbă de fum. Fiecare fu cuprins de spaimă, iar 
femeile năvăliră în biserici spre a se ruga împotriva acestei 
născociri a diavolului. 

Întâia lovitură de tun din războaiele Occidentului fusese 
trasă. 

La 22 septembrie, dimineaţa, contele de Kent fu rugat să-i 
primească pe dumnealor Ramon de Labison, Jean de Miral, 
Imbert Esclau, fraţii Doat şi Barsan de Pins, notarul Helie 
de Malenat, toţi şase pârgari ai comunei L.a Reole, 
împreună cu mai mulţi orăşeni de vază care-i însoțeau. 
Pârgarii vorbiră îndelung, înfăţişând locţiitorului regelui 
Angliei nişte plângeri, pe un ton care nu mai arăta 
supunerea şi respectul cuvenit. Oraşul, ziceau ei, era fără 
hrană, fără apă, fără acoperişuri. Se vedea fundul 
cisternelor, se mătura pământul în hambarele goale, şi 
populaţia nu mai putea să îndure această ploaie de ghiulele 
din sfert în sfert de ceas, care ţinea de trei săptămâni şi mai 
bine. Spitalul era ticsit de bolnavi şi de răniţi. În criptele 
bisericilor se îngrămădeau leşurile oamenilor ucişi în 
stradă, ale copiilor striviţi în patul lor. Clopotele bisericii 
Sfântul Petru se prăbuşiseră într-o larmă de parcă era 
sfârşitul lumii, ceea ce dovedea îndeajuns că Dumnezeu nu 
ţinea cu englezii. Afară de asta, culesul strugurilor nu mai 
putea să întârzie, barem în podgoriile pe care francezii nu 
le pustiiseră, şi nu trebuia lăsată recolta să putrezească. 
Îndemnată de proprietari şi de negustori, populaţia se 


gătea de răscoală, hotărâtă să se bată cu oştenii 
seneşalului, dacă va fi nevoie, spre a-i sili să se predea. 

Pe când pârgarii vorbeau, o ghiulea şuieră în văzduh şi se 
auzi năruindu-se o schelărie. Ogarul contelui de Kent 
începu să urle. Stăpânu-său îl potoli cu un gest de nespusă 
lehamite. 

Edmond de Kent ştia de mai multe zile că va trebui să se 
predea. Se încăpăţâna să reziste fără a putea spune de ce. 
Oştenii săi, o mână de oameni, istoviţi de asediu, nu mai 
erau în stare să ţină piept unui asalt. Să încerce o nouă 
ieşire împotriva unui vrăjmaş acum temeinic întărit, ar fi 
fost curată nebunie. Şi iată că locuitorii din La Reole 
amenințau să se răscoale. 

Kent se întoarse spre seneşalul Basset. 

— Ce zici, domnule Ralph, întrebă el, mai crezi în 
ajutoarele de la Bordeaux? 

Seneşalul nu mai credea în nimic. Ajuns la capătul 
puterilor, nu şovăia să-l învinovăţească pe regele Eduard şi 
pe Despenserii săi de a fi lăsat apărătorii oraşului La Reole 
în voia soartei, cu o nepăsare care cam semăna a trădare. 

Domnii de Bergerac, de Budos şi de Montpezat nu aveau 
nici ei mutre mai vesele. Nimeni nu ţinea să moară pentru 
un rege care arăta atât de puţină grijă celor mai vrednici 
slujitori ai săi. Prea le era prost răsplătită credinţa. 

— Ai un steag alb, domnule seneşal? întrebă contele de 
Kent. Atunci, porunceşte să fie înălţat în vârful castelului. 

După câteva minute, bombardele tăcură şi în tabăra 
franceză se lăsă acea mare tăcere mirată care întâmpină 
evenimentele de multă vreme aşteptate. Nişte soli ieşiră din 
La Reole şi fură conduşi la cortul mareşalului de Trye, care 
le înfăţişă în linii mari condiţiile de predare. Căci oraşul va fi 
predat, fireşte; dar contele de Kent va trebui totodată să 
semneze şi să proclame că întregul ducat trece sub mâna 
locţiitorului regelui Franţei. Oastea învingătoare nu va da 
iama prin casele locuitorilor şi nici nu se vor lua prizonieri, 
ci numai ostateci, iar oraşul are să plătească o despăgubire 


care rămânea să fie hotărâtă. Afară de asta, contele de 
Valois îl ruga pe contele de Kent să poftească a lua masa cu 
dânsul. 

Un mare ospăț fu pregătit în cortul de pânză brodată cu 
crinii Franţei, acolo unde monseniorul Charles trăia de 
aproape o lună. Contele de Kent sosi învestmântat 
sărbătoreşte, purtând armele sale cele mai strălucitoare, 
dar palid la faţă şi silindu-se să-şi ascundă, sub o înfăţişare 
demnă, umilinţa şi restriştea. Era însoţit de seneşalul 
Basset şi de mai mulţi seniori gasconi. 

Cei doi locţiitori regali, învingătorul şi învinsul, îşi vorbiră 
cu oarecare răceală, dar zicându-şi unul altuia „măria ta 
nepoate” „măria ta unchiule”, ca nişte oameni între care 
legăturile de rudenie sunt destul de tari pentru ca nici 
războiul să nu le poată rupe. 

La masă, monseniorul de Valois îl aşeză pe contele de Kent 
în faţa lui. Cavalerii gasconi începură să se îndoape pe 
ruptele, cum nu mai avuseseră prilejul să mănânce de 
câteva săptămâni. 

Îşi dădeau toţi silinţa să se arate politicoşi, aducându-şi 
unii altora laude pentru vitejia lor. Contele de Kent fu 
felicitat pentru avântata sa încercare de-a sparge 
încercuirea, care-i costase pe francezi viaţa unui mareşal. 
Kent răspunse arătându-şi marea stimă ce-o purta unchiului 
său atât pentru felul cum orânduise asediul cât şi pentru 
întrebuinţarea artileriei cu pulbere. 

— Auziţi domnule conetabil, şi voi monseniori, izbucni 
Valois, auziţi ce spune vrednicul meu nepot... că fără 
bombardele cu ghiulele, oraşul ar fi putut ţine patru luni? 
Să ţineţi minte asta! 

Pe deasupra farfuriilor, a cupelor, a cănilor, Kent şi 
Mortimer se cercetau din ochi. 

Îndată ce se isprăvi ospăţul, căpeteniile de frunte se 
închiseră să întocmească actul de armistițiu ale cărui 
paragrafe erau numeroase. La drept vorbind, Kent era gata 
să cedeze în toate privinţele, afară de unele formule care 


tăgăduiau legitimitatea puterilor regelui Angliei, cât şi 
asupra înscrierii domnilor Basset şi Montpezat în capul 
listei ostatecilor. Căci, deoarece arestaseră şi spânzuraseră 
pe slujitorii regelui Franţei, nu mai încăpea îndoială că 
soarta acestora era pecetluită. Valois însă cerea stăruitor 
să-i fie predat seneşalul împreună cu cel vinovat de răscoala 
de la Saint-Sardos. 

Lordul Mortimer lua şi el parte la tratative. Propuse să 
stea de vorbă între patru ochi cu contele de Kent. 
Conetabilul Gaucher se împotrivi; nu pui un dezertor din 
tabăra vrăjmaşă să discute un armistițiu! Dar Robert 
d'Artois şi Charles de Valois spuseră că au încredere în 
Mortimer. Cei doi englezi se retraseră deci într-un ungher 
al castelului. 

— 'Ţii aşa de mult, my Lord, să te întorci numaidecât în 
Anglia? întrebă Mortimer. 

Kent nu răspunse. 

— Ca să dai ochi cu regele Eduard, fratele domniei tale, 
nedrept cum îl ştii şi gata să te scoată vinovat de o 
înfrângere pe care Despenserii ţi-au pregătit-o? Căci ai fost 
trădat, my Lord, nu se poate să nu ştii asta. Ştiam că ţi-au 
fost făgăduite întăriri care nici n-au pornit din Anglia. Şi în 
porunca dată seneşalului de la Bordeaux de a nu-ţi veni în 
ajutor înainte de sosirea acestor întăriri nu vezi trădarea? 
Nu te mira văzând că le ştiu pe toate cu de-amănuntul; 
datorez asta numai bancherilor lombarzi... Dar întrebatu- 
te-ai care-i pricina acestei nepăsări haine faţă de domnia 
ta? Nu vezi unde vor s-ajungă? 

Kent tăcea mereu, cu capul niţel aplecat, şi privindu-şi 
degetele. 

— Biruitor aici, continuă Mortimer, deveneai primejdios 
pentru Despenseri, my Lord, şi dobândeai prea mare 
greutate în treburile ţării. Au găsit că-i mai bine să te facă 
să suferi ruşinea unei înfrângeri, fie şi cu preţul Aquitaniei 
de care puţin le pasă oamenilor mânaţi doar de grija de a 
jefui, una după alta, baroniile ținuturilor de margine. 


Pricepi de ce a trebuit, acum trei ani, să mă răzvrătesc 
pentru Anglia împotriva regelui ei, sau chiar pentru rege 
împotriva lui însuşi? Cine-ţi poate spune că o dată ajuns 
acasă, n-ai să fii şi domnia ta învinuit de viclenie şi zvârlit în 
temniţă? Eşti încă tânăr, my Lord, şi nu ştii de ce sunt în 
stare ticăloşii aceştia. 

Kent îşi dădu îndărăt cu o smucitură a capului pletele 
blonde după ureche şi răspunse în sfârşit: 

— Încep s-o aflu, my Lord, pe pielea mea. 

— Ţi-ar fi neplăcut să rămâi aici ca cel dintâi ostatec, 
bineînţeles cu chezăşia că te vei bucura de tratamentul 
cuvenit unui prinţ? Acum, când Aquitania e pierdută, mă 
tem că pentru totdeauna, ceea ce trebuie să salvăm e însăşi 
ţara, şi numai de aici putem face asta mai bine. 

Tânărul conte înălţă spre Mortimer o privire mirată. 

— Acum două ceasuri, spuse el, mai eram încă locţiitorul 
fratelui meu, regele, şi mă şi îndemni să mă răzvrătesc 
împotriva lui? 

— Pe nesimţite, my Lord, pe nesimţite!... Faptele mari se 
hotărăsc repede. 

— Ce răgaz îmi dai pentru asta? 

— Nu-i nevoie de nici un răgaz, deoarece te-ai şi hotărât. 

Nu fu mică izbânda pentru Roger Mortimer când tânărul 
conte Edmond de Kent, întorcându-se la masa armistiţiului, 
anunţă că se oferă ca primul dintre ostateci. 

Aplecându-se peste umărul său, Mortimer îi spuse: 

— Acum trebuie să ne punem pe lucru ca s-o scăpăm pe 
cumnata şi vara domniei tale, regina. E vrednică de 
dragostea noastră, iar nouă ne poate fi de cel mai mare 
ajutor. 

PARTEA A DOUA. 

ISABELLE ÎN VÂLTORILE DRAGOSTEI. 

| 

MASA PAPII IOAN. 

Biserica Saint-Agricol fusese de curând reclădită din 

temelii. Catedrala Dominicanilor, biserica Fraţilor 


Cordelieri, acelea ale Fraţilor Propovăduitori şi ale 
Augustinilor, fuseseră mărite şi reînnoite. Călugării cinului 
spitalicesc al Sfântului Ioan din Ierusalim îşi zidiseră o 
măreaţă stăreţie. Dincolo de piaţa Zarafilor se înălța o nouă 
capelă a Sfântului Anton şi se săpau temeliile viitoarei 
biserici a Sfântului Didier. 

De o săptămână, contele de Bouville cutreiera Avignonul 
fără să-l recunoască, fără să afle niciuna din amintirile pe 
care le lăsase acolo. De câte ori ieşea să se plimbe, la tot 
pasul găsea prilej să se mire şi să se minuneze. Cum putea 
un oraş să-şi schimbe în opt ani toată înfăţişarea? 

Căci nu numai bisericile ieşiseră ca din pământ, sau aveau 
acum alte faţade, şi-şi arătau, de oriunde le-ai fi privit, 
turnurile ascuţite, ogivele, vitraliile rotunde, broderiile lor 
de piatră albă, pe care le aurea niţel soarele de iarnă iar 
vântul dinspre fluviul RhOne cânta printre ele. 

Peste tot se înălţau palate princiare, reşedinţele înaltelor 
feţe bisericeşti, edificii comunale, locuinţele orăşenilor 
înstăriți, clădirile companiilor lombarde, mari depozite, 
prăvălii. Peste tot răsuna bătaia plină de răbdare, 
necontenită şi aidoma ploii, a ciocanului ciopliturilor de 
piatră, acele milioane de izbituri scurte ale fierului în piatra 
gingaşă, prin care se înalţă capitalele. Peste tot mulţimea 
deasă, şi uneori împrăştiată de alaiul vreunui cardinal, 
peste tot forfota mulţimii harnice, vioaie, zorite, călcând în 
moloz, în rumeguş, în praful de var. E semnul vremilor de 
bogăţie să vezi pantofi brodaţi ai celor mari mânjindu-se cu 
rămăşiţele muncii zidarilor. 

Nu, Hugues de Bouville nu mai recunoştea nimic. Mistralul 
îi arunca în ochi, o dată cu colbul şantierelor, câte o 
privelişte care-l înmărmurea la fiece clipă. Prăvăliile, care 
se făleau, toate, că sunt furnizoare ale prea sfântului 
părinte sau ale luminatelor feţe din sfântul colegiu, erau 
ticsite cu cele mai strălucitoare mărfuri ale pământului, 
catifelele cele mai grele, mătăsuri, pânze ţesute în fir de 
aur şi cele mai scumpe podoabe de ceaprazerie. Odoarele 


bisericeşti, cruci pentru pieptul episcopilor şi cardinalilor, 
cârje, inele artofoare, chivoturi şi farfurioare pentru ostii. 
apoi şi farfurii de masă, linguri, pahare fără picior, cupe 
înalte pe care se vedeau încrustate armoriile papii sau ale 
cardinalilor, toate se îngrămădeau în rafturile sienezului 
Tauro, ale neguţătorului Corboli şi ale meşterului Cachette, 
tustrei argintari. 

Trebuiau pictori pentru a decora toate aceste naosuri, 
aceste bolți, aceste galerii ale mănăstirilor, aceste săli de 
audienţă; cei trei Pierre: Pierre de Puy, Pierre de Carmelere 
şi Pierre Godrac, ajutaţi de numeroşii lor ucenici, aşterneau 
aurul, azurul, carminul, şi zugrăveau semnele Zodiacului în 
jurul unor scene din cele două Testamente. Trebuiau 
sculptori; meşterul Macciolo din Spoleto cioplea în gorun şi 
nuc efigiile sfinţilor, pe care apoi le zugrăvea sau le 
acoperea cu aur. Şi lumea saluta pe străzi cu plecăciuni 
foarte adânci, un bărbat care nu era cardinal, dar umbla 
însoţit de o numeroasă suită de oameni de ai lui şi slugi 
încărcate cu măsurători şi suluri de pergament; bărbatul 
acesta era dumnealui Guillaume de Coucouron, mai-marele 
tuturor arhitecţilor pontificali care, începând din anul 1317, 
reclădeau oraşul Avignon pentru cheltuiala nemaiauzită de 
cinci mii de fiorini de aur. 

În această metropolă religioasă, femeile se îmbrăcau mai 
frumos ca în orice alt loc din lume. Era o încântare a privirii 
să le vezi ieşind de la biserică, trecând de pe o parte a 
străzii în cealaltă, umblând prin prăvălii, adunându-se mai 
multe în plină stradă, friguroase şi zâmbitoare, în mantiile 
lor îmblănite, printre cavaleri săritori şi dieci foarte 
dezgheţaţi. Unele călcau chiar uşurel la braţul vreunui 
canonic sau unui episcop, şi amândouă vestmintele, rochia 
şi sutana, înaintau într-un pas, măturând colbul alb al 
străzii. 

Vistieria bisericii făcea să propăşească toate îndeletnicirile 
oamenilor. A fost nevoie să se construiască bordeluri noi şi 
să fie mărită vechea mahala a fâşneţelor, căci toţi aceşti 


călugări, călugăraşi, dieci, diaconi şi sub-diaconi care roiau 
prin Avignon nu erau neapărat nişte sfinţi. Dregătorii 
oraşului puseseră să se afişeze pe tăblițe porunci aspre: 
„Este interzis femeilor publice şi codoaşelor de a locui în 
străzile de oameni cumsecade, de a se îmbrăca cu aceleaşi 
găteli ca şi femeile cinstite, de a purta văl în public şi de a 
atinge cu mâna pâinea şi fructele în prăvălii, sub pedeapsa 
de a fi silite să cumpere marfa pe care au pipăit-o. 
Curtezanele măritate vor fi izgonite din oraş, iar dacă s-ar 
întoarce aici, vor fi aduse în faţa judecătorilor.” 

Dar în ciuda opreliştilor, curtezanele se purtau cu cele mai 
frumoase vestminte, cumpărau cele mai frumoase fructe, 
agăţau muşterii în străzile locuite de lume aleasă şi se 
măritau fără nici o greutate, atât de bine le mergeau 
treburile şi de aşa mare căutare se bucurau. Ele se uitau de 
sus la femeile zise cinstite dar care nu prea aveau purtări 
mai bune, cu singura deosebire că soarta le hărăzise amanți 
mai simandicoşi. 

Nu numai Avignonul, ci şi tot ţinutul dimprejur îşi schimba 
înfăţişarea. De cealaltă parte a podului Saint-Benezet, pe 
malul râului Villeneuve, cardinalul Arnaud de Via, un nepot 
al papii, pusese să se înalțe o uriaşă biserică episcopală; şi 
de pe acum oamenii numeau turnul lui Filip cel Frumos 
„vechiul turn” pentru că trecuseră treizeci de ani de când 
fusese zidit. Dar fără Filip cel Frumos care silise papalitatea 
să se aşeze la Avignon, ar mai fi existat oare toate acestea? 
La Bedarrides, la Châteanneuf, la Noves, alte biserici, alte 
castele, ieşeau ca din pământ. 

Văzându-le, Bouville simţea oarecare mândrie personală. 
Nu numai pentru că vreme de ani îndelungaţi avusese 
slujba de mare şambelan pe lângă Filip cel Frumos şi că se 
simţea părtaş la toate faptele acestui rege, dar şi pentru că 
se credea oarecum răspunzător de înscăunarea actualului 
papă. Nu era oare el, Bouville, cel care, cu nouă ani în 
urmă, după o istovitoare goană în căutarea unor cardinali 
împrăştiaţi între Carpentras şi Orange, propusese cel dintâi 


pe cardinalul Dueze drept candidat al curţii Franţei? 
Ambasadorii se cred lesne singurii născocitori ai misiunilor 
îndeplinite, când ele reuşesc. Iar Bouville, ducându-se la 
ospăţul pe care papa Ioan al XXII-lea îl dădea în cinstea lui, 
îşi umfla burta, închipuindu-şi că-şi umflă pieptul, îşi 
scutura părul alb pe gulerul de blană, şi vorbea cam tare cu 
scutierii săi pe străzile Avignonului. 

Oricum, un lucru părea hotărât: Sfântul-Scaun nu se va 
întoarce în Italia. Se isprăvise cu iluziile pe care unii le 
nutreau pe vremea celuilalt papă. Patricienii romani n- 
aveau decât să se răzvrătească împotriva lui loan al XXII- 
lea şi să-l amenințe că dacă nu se va întoarce în Oraşul 
Etern, vor face o schismă alegând un alt papă care va ocupa 
cu adevărat tronul Sfântului Petru (10). Fostul burghez din 
Cahors se pricepuse să le răspundă prinților Romei, 
acordându-le numai patru pălării de cardinal din cele 
şaisprezece câte împărţise de la înscăunarea sa. Toate 
celelalte pălării de purpură le dăduse unor francezi. 

— Vezi dumneata, domnule conte, îi spuse papa Ioan lui 
Bouville cu câteva zile mai înainte, când îl primise întâia 
oară, şi vorbind cu glasul acela firav cu care poruncea ca 
stăpân creştinătăţii... vezi dumneata, domnule conte, 
trebuie să cârmuieşti cu prietenii împotriva vrăjmaşilor. 
Domnitorii care-şi irosesc zilele şi puterile ca să-şi apropie 
duşmanii, îşi nemulţumesc pe adevărații lor sprijinitori şi 
nu-şi câştigă decât prieteni prefăcuţi, totdeauna gata să-i 
trădeze. 

Pentru a te convinge de voinţa papii de a rămâne în 
Franţa, era de ajuns să vezi castelul ce-şi zidise pe locul 
fostului palat episcopal, şi care domina oraşul cu 
meterezele, turnurile şi foişoarele sale. Interiorul era 
împărţit între galerii lungi şi înalte, săli de primire şi 
apartamente bogat împodobite sub nişte tavane de azur 
presărate cu stele, întocmai ca cerul. Erau doi uşieri la 
întâia uşă, doi la a doua, cinci la a treia, şi paisprezece la 


celelalte uşi. Mareşalul palatului avea sub porunca lui 
patruzeci de ştafete şi şaizeci şi trei de armaşi. 

„loate acestea arată că nu-i vorba de-o aşezare 
vremelnică”, îşi zicea Bouville, călcând în urma mareşalului 
venit să-i întâmpine la poartă şi care-l ducea de-a lungul 
sălilor. Iar pentru a şti cu cine alesese papa să cârmuiască îi 
ajungea lui Bouville să audă strigându-se numele 
demnitarilor ce luaseră loc în sala ospăţurilor, îmbrăcată în 
mătase, la masa pe care sclipea vesela de aur şi argint. 


Cardinalul arhiepiscop de Avignon, Arnaud de Via era fiul 
unei surori a papii. Cardinalul cancelar al bisericii romane, 
adică primul-ministru al creştinătăţii, bărbat spătos şi 
voinic, căruia îi şedea bine sutana de purpură, era Gaucelin 
Dueze, fiul lui Pierre Dueze, chiar acel frate al papii pe care 
regele Filip cel Frumos îl înnobilase. Tot nepot al papii şi 
cardinalul Raymond Le Roux. Alt nepot, Pierre de Vicy, 
gospodărea palatul pontifical, hotăra în privinţa 
cheltuielilor, poruncea celor doi pitari, celor patru chelari, 
rândaşilor şi potcovarilor, celor şase feciori de casă, celor 
treizeci de capelani, celor şaisprezece duhovnici pentru 
pelerinii în trecere, clopotarilor, măturătorilor, sacagiilor, 
spălătoreselor, doftorilor spiţeri şi bărbieri. Fireşte, cel mai 
neînsemnat dintre „nepoţii” aşezaţi la masă nu era 
cardinalul Bertrand du Pouget, împuternicitul itinerant al 
papii pentru Italia, şi despre care se şoptea. dar cine nu 
şoptea aici? că era un fiu natural al lui Jacques Dueze, de pe 
vremea când, deşi trecuse de patruzeci de ani, nu părăsise 
încă târgul Quercy, locul său de naştere. Toate rubedeniile 
papii loan, până la verii de-al doilea, şedeau în palatul său şi 
luau masa cu dânsul: doi dintre ei locuiau chiar în odăile 
tainice de sub sufragerie. Toţi erau ghiftuiţi cu slujbe, ăsta 
printre cei o sută de cavaleri nobili ai gărzii papale, ăstălalt 
ca împărţitor de pomeni, un altul ca mare cămăraş apostolic 
având pe mâna lui toate veniturile bisericeşti, dăjdii, 
zeciuieli, cutii de milostenii, părţile cuvenite din avutul 
morţilor şi amenzile hotărâte de Tribunalul ecleziastic de pe 
lângă Sfântul-Scaun. Mai bine de patru sute de persoane 
alcătuiau această curte a cărei cheltuială trecea de patru 
mii de florini pe an. 

Cu opt ani în urmă, când conclavul de la Lyon pusese în 
tronul Sfântului Petru un moşneag istovit, străveziu, pe care 
toţi aşteptau, ba chiar nădăjduiau, să-l vadă dându-şi 
sufletul după o săptămână, în vistieria papală nu era para 
chioară. În opt ani, acelaşi moşneag mărunţel, care mergea 
ca o pană suflată de vânt, chivernisise aşa de bine finanţele 


bisericii, taxase aşa de bine pe cei dovediţi de preacurvie, 
de sodomie, pe incestuoşi, pe hoţi şi pe ucigaşi, pe preoţii 
nevrednici şi pe episcopii vinovaţi de a fi răstălmăcit legea, 
vânduse atât de scump parohiile, pusese să se controleze 
atât de amănunţit câştigurile şi averile ecleziastice încât îşi 
asigurase cele mai mari venituri din lume şi avea mijloacele 
ce se cereau pentru a reclădi un oraş. Putea să şi-i ţină pe 
ai săi în belşug, şi să domnească prin ei. Nu se arăta zgârcit 
nici în pomenile pentru săraci, nici în darurile pentru cei 
bogaţi, oferind oaspeţilor săi giuvaere şi iconiţe de aur cu 
care îl aproviziona furnizorul său obişnuit, evreul Boncoeur. 
Mai curând pitit decât aşezat într-un jilţ cu speteaza uriaşă, 
ţinându-şi picioarele pe două perne groase îmbrăcate în 
mătase aurie, papa loan prezida această masă lungă care 
aducea deopotrivă a înalt sfat bisericesc şi a cină de familie. 
Şezând la dreapta lui, Bouville se minuna privindu-l. Cum se 
schimbase sfântul părinte, de la alegerea sa până azi! Nu la 
înfăţişare: timpul părea să treacă fără a lăsa urme pe acest 
obraz plăpând, ascuţit, zbârcit, schimbăcios, cu creştetul 
vârât într-o tichie îmblănită, cu ochii mici de şoarece, fără 
gene, nici sprâncene, cu buzele foarte subţiri din care cea 
de sus trasă puţintel înăuntru sub gingia ştirbă. loan al 
XXIII-lea arăta la optzeci de ani ai săi mai bine decât mulţi 
alţii la cincizeci; mâinile sale o dovedeau, prin pielea 
netedă, doar niţel uscată, şi ale căror încheieturi se mişcau 
cu multă uşurinţă. Dar după atitudine, după felul cum se 
rostea, după spusele sale, puteai să-ţi dai seama cât de mult 
se schimbase. Omul acesta, care-şi datorase pălăria de 
cardinal unei scrisori regale plăsmuită de el, apoi tiara 
papală celor doi ani de uneltiri ascunse, de voturi dobândite 
cu mită, şi în cele din urmă şireteniei cu care făcuse o lună 
întreagă pe bolnavul fără leac, omul acesta părea să fi 
primit un suflet nou, o dată cu înscăunarea sa ca locţiitor al 
lui Christos. Ajuns în vârful la care poate visa ambiția 
omenească, nemaiavând nimic de dorit pentru el însuşi, îşi 
folosea toate puterile, toată acea straşnică maşinărie a 


minţii ce-l ajutase să atingă culmea, numai spre binele 
bisericii, aşa cum îl înţelegea el, cu o totală uitare de sine. 
Şi ce râvnă punea în asta! Printre cei care-l aleseseră, 
crezând că va dispărea repede şi că va lăsa Curia să 
cârmuiască în numele său, câţi se căiau acum! loan al XXII- 
lea le făcea zile fripte. Într-adevăr, un mare suveran al 
bisericii. 

Se ocupa de toate, toate le hotăra el. Nu şovâise să-l 
afurisească, în martie trecut, pe împăratul Germaniei, 
Ludovic al Bavariei, destituindu-l totodată şi deschizând 
succesiunea la tronul Sfântului Imperiu pentru care regele 
Franţei şi contele de Valois se zbăteau atâta. Se amesteca în 
certurile dintre suveranii creştini, amintindu-le, aşa cum îi 
impunea misiunea sa de păstor al lumii, îndatoririle lor de a 
păstra pacea. Acum, se apleca asupra conflictului din 
Aquitania, şi în audienţele date lui Bouville, îi şi spusese 
acestuia ce hotărâse să facă spre a împăca lucrurile. 

Suveranii Angliei şi Franţei vor fi rugaţi să prelungească 
armistițiul semnat de contele de Kent, în cetatea La Reole, 
şi care lua sfârşit în decembrie. Monseniorul de Valois nu-i 
va folosi pe cei patru sute de oşteni şi pe cei o mie de 
arbaletieri noi care-i fuseseră trimişi zilele acestea la 
Bergerac. Regele Eduard, însă, va fi rugat stăruitor să vină 
cât mai repede spre a-şi face închinarea regelui Franţei. Cei 
doi suverani vor trebui să le dea drumul seniorilor gasconi 
pe care-i ţineau fiecare, şi să nu le caute pricină pentru că 
trecuseră de partea duşmanului. În sfârşit, papa are să-i 
scrie reginei Isabelle, cerându-i cu mare rugăminte să facă 
tot ce-i stă în putere spre a aduce iar buna înţelegere între 
soţul şi fratele ei. Ca şi Bouville, papa loan nu-şi făcea nici o 
iluzie în privinţa asta, ştiind de câtă ascultare se bucura 
nefericita regină. Dar faptul că Sfântul Părinte i s-ar adresa 
ei, n-ar întârzia să-i aducă din nou o oarecare trecere, iar 
vrăjmaşii reginei ar şovăi s-o mai chinuiască. Apoi, loan al 
XXII-lea ar sfătui-o să meargă la Paris, tot ca împăciuitoare: 
spre a veghea la redactarea tratatului care nu i-ar lăsa 


Angliei, din ducatul Aquitaniei, decât o fâşie subţire de-a 
lungul coastei, cuprinzând Saintes, Bordeaux, Dax şi 
Bayonne. Astfel, ţelurile politice ale contelui de Valois, 
uneltirile lui Robert d'Artois, dorinţele tainice ale lordului 
Mortimer aveau să capete un foarte mare sprijin din partea 
sfântului părinte. 

O dată dusă la bun capăt întâia parte a misiunii sale, 
Bouville putea să mănânce cu mare poftă ghiveciul de 
țipari, gustos, gras, dres cu mirodenii, care-i umplea 
castronul de argint. 

— 'Ţiparii ne vin de la balta Martigues, îi spuse papa Ioan 
lui Bouville. Îţi plac? 

Cu gura plină, mătăhălosul Bouville nu putu să răspundă 
decât din ochi, arătându-se încântat. 

Bucătăria pontificală era bogată, şi chiar felurile ce se 
serveau vinerea alcătuiau un ospăț împărătesc. Ton 
proaspăt, batog din Norvegia, lamprete şi nisetri, gătiţi în 
douăzeci de feluri şi tăvăliţi în douăzeci de sosuri, veneau 
una după alta, pe tipsii sclipitoare. Vinul de Arbois curgea 
ca aurul în cupele de argint, iar cel de Bourgogne, din 
podgoriile de pe valea Lotului sau a Ronului însoțeau 
brânza. 

Despre partea lui, sfântul părinte se mulțumea să molfăie 
între gingii o bucăţică de plăcintă de ştiucă şi să soarbă o 
căniţă de lapte. Îşi vârâse în cap că papa nu trebuia să 
mănânce decât alimente albe. 

Bouville mai avea să discute o a doua problemă, şi tot aşa 
de gingaşă, din însărcinarea monseniorului de Valois. Un 
ambasador se simte obligat s-o ia pe de departe când e 
vorba de probleme spinoase; de aceea Bouville se crezu 
mare pişicher, zicând: 

— Prea sfinte părinte, curtea Franţei a urmărit cu mare 
atenţie conciliul de la Valladolid, ţinut acum doi ani, de 
împuternicitul sfinţiei tale şi unde s-a poruncit ca slujitorii 
bisericii să-şi părăsească ţiitoarele... 


—...iar dacă nu făceau asta, îi luă vorba din gură papa 
Ioan, cu glăsciorul său repezit şi înfundat, îi aştepta 
pedeapsa de-a fi lipsiţi în primele două luni de o treime a 
veniturilor şi două luni după aceea de o altă treime, iar 
după încă două luni de orice venit. Într-adevăr, domnule 
conte, omul e păcătos chiar dacă e preot, şi ştim bine că nu 
vom izbuti să înlăturăm orice păcat. Dar cel puţin, aceia 
care se vor încăpăţâna vor umple lăzile de bani ale vistieriei 
noastre, şi astfel vom avea cu ce face binele. De asemenea, 
mulţi se vor feri ca desfrânările lor să ajungă în văzul şi 
gura lumii. 

— Şi astfel episcopii vor înceta de a se mai arăta la botezul 
sau cununia copiilor lor nelegiuiţi, cum luaseră obiceiul s-o 
facă. 

Zicând aceasta, Bouville se făcu deodată roşu la faţă. Era 
oare cuminte să pomenească de copii nelegiuiţi tocmai 
înaintea cardinalului de Pouget? Călcase-n străchini. Dar 
nimeni nu păru să fi băgat de seamă. Bouville se grăbi deci 
să urmeze: 

— Dar de unde vine, prea sfinte, că o pedeapsă mai aspră 
a fost hotărâtă împotriva preoţilor ale căror ţiitoare nu sunt 
creştine? 

— Motivul e foarte simplu, domnule conte, răspunse papa 
loan. Decretul are în vedere tocmai Spania care numără o 
mulţime de mauri... şi unde preoţii noştri îşi găsesc mai 
uşor ţiitoare pe care nimic nu le împiedică să se curvească 
cu slujitorii altarului. 

Se răsuci uşurel în jilţul său mare şi un surâs abia mijit îi 
flutură pe buzele subţiri. Văzuse încotro bate ambasadorul 
regelui Franţei. Şi acum aştepta, bănuitor şi înveselit 
deopotrivă, ca domnul de Bouville, după ce va mai trage o 
duşcă spre a prinde curaj, să-şi ia un aer de nepăsare 
prefăcută ca să zică: 

— Nu-ncape îndoială, Înalt prea sfinte, că acest conciliu a 
luat înțelepte măsuri care ne vor fi de mare folos în timpul 
cruciadei. Căci vom avea mulţi preoţi şi călugări care vor 


însoţi oştile noastre şi vor merge departe în ţările arabe; ar 
fi rău ca tocmai dânşii să dea pilda stricăciunii. 

După care Bouville răsuflă uşurat: rostise cuvântul 
cruciadă. 

Papa Ioan îşi încreţi pleoapele şi-şi împreună degetele. 

— Ar fi de asemenea rău, răspunse el vorbind rar, dacă 
acelaşi desfrâu s-ar răspândi printre popoarele creştine în 
timp ce oştile lor ar purta război peste mări şi ţări. Căci s-a 
văzut întotdeauna, domnule conte, că atunci când oştile 
sunt duse departe spre a se război şi când li s-au luat 
popoarelor luptătorii cei mai viteji, în ţările acestea 
înfloreşte dezmăţul sub toate chipurile, ca şi cum o dată cu 
vlaga bărbătească s-ar depărta şi respectul cuvenit 
rânduielilor lui Dumnezeu. Războaiele sunt prielnice 
păcatului... Monseniorul de Valois e tot aşa de hotărât în 
privinţa acestei cruciade cu care vrea să cinstească 
pontificatul nostru? 

— Ei bine, înalt prea sfinte, iată cum stau lucrurile: 
deputaţii din Armenia Mică... 

— Ştiu, ştiu, îi tăie vorba papa loan răşchirându-şi 
degetele uscate şi aducându-le la loc. Eu însumi i-am trimis 
aceşti deputaţi monseniorului de Valois... 

— Ne vin veşti de pretutindeni că maurii, pe țărmurile 
mării... 

— Ştiu. Rapoartele ce se aduc monseniorului de Valois 
ajung în acelaşi timp şi la mine... 

De-a lungul mesei, conversațiile celorlalţi încetaseră. 
Episcopul Pierre Mortemart, care-l însoțea pe Bouville în 
misiunea sa şi despre care se zicea că va fi făcut în curând 
cardinal, ciulea urechea, iar toţi nepoţii şi verii, prelați sau 
mari dregători, făceau la fel. Lingurile lunecau pe fundul 
farfuriilor ca pe catifea. Vorba uimitor de hotărâtă, dar fără 
sunet, care ieşea din gura sfântului părinte era greu de 
desluşit, şi trebuia să te fi deprins demult cu ea, ca să-i 
prinzi înţelesul stând ceva mai departe. 


— Monseniorul de Valois pe care-l iubesc cu o dragoste 
părintească, ne-a făcut să încuviinţăm dijma; dar până azi 
această dijmă nu i-a folosit decât pentru a pune mâna pe 
Aquitania şi a-şi sprijini candidatura la tronul Sfântului 
Imperiu. Sunt isprăvi foarte nobile, dar care nu se numesc 
cruciade. Nu-s de fel hotărât să încuviinţez din nou anul 
viitor această dijmă şi mai puţin încă, domnule conte, să 
încuviinţez alte ajutoare băneşti ce mi se cer pentru 
expediţia plănuită. 

Bouville înghiţi greu lovitura. Dacă asta era tot ce avea să 
raporteze la Paris, îl şi vedea pe Charles de Valois 
spumegând de furie. 

— Înalt prea sfinte, răspunse el silindu-se să-şi ascundă 
tulburarea, i s-a părut contelui de Valois, ca şi regelui 
Charles, că preţuiai marea cinste pe care creştinătatea ar 
putea-o dobândi... 

— Cinstea creştinităţii, dragă fiule, este de a trăi în pace, i- 
o curmă scurt papa, dându-i uşurel peste mână. 

— Înseamnă oare că loveşti în pacea creştină dacă vrei să-i 
readuci pe necredincioşi la adevărata credinţă şi mergi să 
lupţi împotriva ereziei chiar în ţara lor? 

— Erezia! Erezia! răspunse papa loan într-un şuşuit. Să 
încercăm mai întâi s-o smulgem pe cea care înfloreşte în 
popoarele noastre şi să nu dăm fuga spre a stoarce 
buboaiele din obrazul vecinului când lepra ni-l mănâncă pe 
al nostru! Erezia cade în grija mea, şi mă pricep, cred, 
destul de bine să-i dau de urmă. Tribunalele mele nu stau 
degeaba, şi am nevoie de ajutorul tuturor slujitorilor mei, ca 
şi de acela al prinților creştini, pentru a-i veni de hac. Dacă 
nobilimea Europei ia calea Răsăritului, diavolul îşi va putea 
face mendrele nestingherit în Franţa, în Spania şi în Italia. 
Câtă vreme a trecut de când catarii, albigeţii, iconoclaştii, s- 
au mai potolit? Pentru ce am împărţit marea dieceză de 
Toulouse, care era bârlogul lor, şi am înfiinţat şaisprezece 
episcopii noi în ţinuturile de miază-zi ale Franţei? Dar 
„păstoraşii” voştri ale căror cete s-au revărsat până la 


zidurile noastre acum câţiva ani, nu erau mânaţi de erezie? 
Nu ajunge vremea unei singure generaţii ca să smulgi din 
rădăcină o asemenea pacoste. Trebuie să aştepţi până vor 
veni nepoţii nepoților noştri ca să-i pună capăt. 

Toţi prelaţii de faţă puteau să adeverească cu ce asprime 
stârpea loan al XXIII-lea erezia. Dacă tribunalele lui aveau 
poruncă să se arate milostive, când păcătosul plătea şi când 
era vorba de păcatele mărunte ale firii omeneşti, în schimb 
rugurile îi ardeau neînduplecat pe cei ce se abăteau de la 
dreapta credinţă. Unii repetau cu plăcere vorba lui Bernard 
Delicieux, călugăr franciscan care pornise lupta împotriva 
inchiziţiei dominicane, împingând îndrăzneala până acolo 
încât venise s-o propovăduiască în Avignon. „Sfântul Petru 
şi sfântul Pavel, zicea dânsul, n-ar putea nici ei să nu cadă în 
erezie, dacă s-ar întoarce în lumea asta şi ar fi prigoniţi de 
acuzatorii Tribunalului ecleziastic.” Delicieux fusese 
condamnat la închisoare pe viaţă. În acelaşi timp însă, 
sfântul părinte lăsa să se răspândească unele idei stranii, 
ieşite din mintea lui ageră, şi care, venind de la înălţimea 
tronului pontifical stârneau vâlvă mare printre învățații 
facultăţilor de teologie. Astfel se rostise împotriva 
Neprihănitei Zămisliri a Fecioarei Maria, care nu era, 
fireşte, o dogmă, dar trecea drept un principiu îndeobşte 
admis. Papa loan admitea cel mult că Mântuitorul o 
purificase pe Fecioară înainte de naşterea lui, dar, zicea el, 
e greu de precizat când anume făcuse asta. Pe de altă parte 
Ioan al XXII-lea nu credea în Fericita arătare, adică în 
făgăduiala că Dumnezeu îşi va arăta chipul celor aleşi, în 
orice caz nu credea că aceasta s-ar putea întâmpla înainte 
de ziua Judecăţii de apoi, tăgăduind astfel că ar exista 
vreun suflet în rai, prin urmare, şi în iad. 

Pentru mulţi teologi asemenea cuvinte miroseau niţel a 
blasfemie diavolească. De aceea, chiar la această masă 
şedea un vestit călugăr din cinul întemeiat la Citeaux, pe 
nume Jacques Foumier, fost stareţ al mănăstirii de la 
Fontfroide, căruia i se zicea „cardinalul alb”, şi care-şi 


folosea toată agoniseala de ştiinţă apologetică pentru a 
susţine şi da temeiuri tezelor îndrăzneţe ale sfântului 
părinte. 

Acesta vorbea mai departe: 

— Fii deci aşa de bun, domnule conte, şi nu-ţi mai face 
sânge rău pentru erezia maurilor. Să ne apărăm coastele 
împotriva corăbiilor lor, dar să-i lăsăm în seama judecății 
Domnului atotputernic ale cărui făpturi sunt, la urma 
urmei, şi care o fi având fără îndoială vreun gând cu dânşii. 
Cine din noi poate spune ce se întâmplă cu sufletele care n- 
au fost încă atinse de harul sfânt? 

— Se vor duce în iad, aşa cred, rosti cu naivitate Bouville. 

— Iadul, iadul! şuieră pirpiriul papă înălţând din umeri. 
Mai bine nu vorbi de ceea ce nu cunoşti. Şi nici să nu-mi 
îndrugi la baliverne... suntem doar prea vechi prieteni, 
domnule de Bouville... cum că monseniorul de Valois cere 
vistieriei mele ajutoare de un milion două sute de mii de 
livre pentru a porni să mântuiască sufletele 
necredincioşilor. De altminteri, contelui de Valois, am aflat 
asta, i-a mai trecut pofta de cruciadă... 

— Ca să spun drept, înalt prea sfinte, vorbi Bouville, cam 
codindu-se... fără a le şti pe toate ca sfinţia ta, mi se pare 
totuşi... 

„Ah, prost ambasador! îşi zise papa Ioan. Să fi fost în locul 
lui, m-aş sili să cred eu însumi că Valois şi-a şi strâns 
steagurile de oaste, şi nu m-aş mulţumi cu mai puţin de trei 
sute de mii de livre.” 

Îl lăsă pe Bouville să se-ncurce de-a binelea. 

— Îi vei spune monseniorului de Valois, rosti el în cele din 
urmă, că renunţăm la cruciadă; şi cum îl ştiu pe monsenior 
un fiu foarte ascultător de hotărârile sfintei biserici, sunt 
încredinţat că se va supune. 

Bouville se simţi grozav de nenorocit. Fireşte, toţi erau 
gata să lase baltă cruciada plănuită, dar nu aşa, cu una, cu 
două, şi fără a primi nimic în schimb. 


— Nu mă îndoiesc, înalt prea sfinte, răspunse Bouville, că 
monseniorul de Valois va da ascultare poruncii sfinţiei tale; 
dar pe lângă că şi-a pus obrazul său în joc, s-a mai băgat şi 
în mari cheltuieli. 

— Cât îi trebuie monseniorului de Valois ca să nu sufere 
prea mult că şi-a pus obrazul în joc? 

— Nu ştiu, înalt prea sfinte, spuse Bouville roşindu-se la 
faţă, monseniorul de Valois nu m-a însărcinat să răspund la 
asemenea întrebare. 

— Ba da, ba da! Îl cunosc îndeajuns ca să ştiu că a 
prevăzut-o. Cât? 

— Le-a împrumutat o grămadă de bani cavalerilor de pe 
propriile sale domenii ca să-şi echipeze steagurile de oaste. 

— Cât? 

— S-a ocupat mult de această nouă artilerie cu pulbere... 

— Cât, Bouville? 

— A dat mari comenzi de arme de toate felurile... 

— Nu mă pricep într-ale războiului şi nu-ţi cer socoteala 
arbaletelor. Atâta îţi cer, să-mi spui suma cu care 
monseniorul de Valois s-ar socoti despăgubit. 

Zâmbea că-şi pusese interlocutorul pe jăratec. Şi Bouville 
însuşi nu se putu opri să surâdă văzându-şi toate şireteniile 
cusute cu aţă albă destrămându-se ca o spumă. 

N-avea încotro, trebuia să rostească cifra! Cu un glas tot 
aşa de şuşuit ca al papii, îngână: 

— O sută de mii de livre... 

Ioan al XXII-lea dădu din cap. 

— E suma pe care o cere de obicei contele Charles, spuse 
el. Mi se pare chiar că odinioară florentinii, ca să scape de 
ajutorul pe care venise să-l aducă, au trebuit să-i dea mai 
mult. Sienezii scăpaseră ieftin, plătindu-i ceva mai puţin ca 
să părăsească oraşul lor. Cu alt prilej, regele care domnea 
atunci în Anjou, trebui să sângereze la pungă, vărsându-i 
cam tot atât ca să-i mulţumească pentru un ajutor pe care 
nu i-l ceruse! E un mijloc ca oricare altul de a stoarce 
bani... Ştii, Bouville, Valois al dumitale e un hoţoman şi 


jumătate! Haide, dă fuga de-i spune vestea bună... Îi vom da 
cele o sută de mii de livre şi binecuvântarea noastră 
apostolică! 

La urma urmei, era destul de mulţumit că scăpase cu 
atâta. Şi Bouville, despre partea lui, răsufla uşurat: îşi 
dusese la capăt misiunea. l-ar fi venit greu să se tocmească 
cu suveranul pontif cum s-ar târgui cu un neguţător 
lombard! Dar sfântul părinte avea porniri de acestea, care 
poate că nu izvorau din mărinimie, ci dovedeau doar că ştie 
să aprecieze cât are de plătit pentru puterea lui. 

— Îţi mai aduci aminte, domnule conte, urmă papa, de 
vremea când îmi aduceai, chiar aici, cinci mii de livre din 
partea contelui de Valois pentru a asigura alegerea unui 
cardinal francez? Ce-i drept, banii aceştia i-au adus 
dobândă bună! 

Bouville se înduioşa întotdeauna când i se răscoleau 
amintirile. Avea înaintea ochilor livada aceea ceţoasă în plin 
câmp, mai sus de Avignon, islazul acela din Pontet, şi păstra 
în auz convorbirea stranie pe care o avuseseră. aşezaţi 
amândoi pe o surpătură de zid. 

— Da, mi-aduc aminte, sfinţia ta, spuse el. Ştii că atunci 
când te-am văzut apropiindu-te, deoarece nu ne întâlnisem 
niciodată, crezui că am fost tras pe sfoară, că nu erai 
cardinal, ci un preot tânăr căruia un prelat îi împrumutase 
vestmântul spre a-l trimite în locul său? 

Complimentul îl făcu să zâmbească pe papa Ioan. Şi el îşi 
aducea aminte. 

— Dar tânărul acela sienez, Guccio Baglioni, care lucra 
pentru o bancă şi te însoțea pe atunci, ce s-a făcut? întrebă 
prea sfântul. Mi l-ai trimis pe urmă la Lyon, unde mi-a fost 
de mare folos, în timpul conclavului ce s-a ţinut cu uşile 
zidite. Făcusem din el pajul meu. Îmi închipuiam că am să-l 
mai văd. E într-adevăr singurul om care m-a ajutat 
odinioară şi n-a venit să-mi ceară un hatâr sau vreo slujbă! 

— Nu ştiu, prea sfinte, nu ştiu. S-a întors în Italia lui de 
baştină. Nici eu n-am mai avut vreo ştire de la el. 


Dar Bouville se tulburase răspunzând, şi tulburarea lui nu- 
i scăpase papii. 

— Avusese, dacă-mi aduc bine aminte, o încurcătură 
privind căsătoria lui, sau căsătoria nelegiuită cu o fată din 
nobilime căreia îi făcuse un copil. Fraţii fetei îl urmăreau. 
Aşa este? 

A, negreşit, sfântul părinte avea o memorie straşnică! 

— Sunt într-adevăr mirat, stărui el, că acest Baglioni, 
protejat de dumneata, protejat de mine şi îndeletnicindu-se 
cu meseria de bancher, n-a tras foloase din asta spre a face 
avere. Copilul care trebuia să i se nască, s-a născut? A trăit? 

— Da, da, s-a născut, răspunse cu marc grabă Bouville. 
Trăieşte pe undeva la tară, lângă maică-sa. 

Părea din ce în ce mai stânjenit. 

— Mi s-a spus, ia stai, cine mi-a spus-o? urmă papa, că 
această domnişoară, sau doamnă, fusese doica micului rege 
pe care-l născu doamna Clemence a Ungariei, după 
moartea soţului ei, în timpul regenței contelui de Poitiers. 
Aşa e? 

— Da, da, înalt prea sfinte, cred că ea este. 

Un fior trecu prin miile de zbârcituri ce brăzdau chipul 
papii. 

— Cum adică, crezi? Nu erai epitropul care veghea la 
sarcina doamnei Clemence? Şi cel mai apropiat de dânsa 
când avu nenorocirea să-şi piardă fiul? Trebuia să ştii cine 
era doica, sau nu? 

Bouville se simţi roşind până-n vârful urechilor. Ar fi 
trebuit să bănuiască ceva când sfântul părinte rostise 
numele lui Guccio Baglioni, şi să-şi spună că o capcană se 
ascundea în dosul acestei amintiri. Tertipul papii era mai 
iscusit ca ale lui, când o lua pe ocolite, vorbind de conciliul 
de la Valladolid pentru a ajunge la daraverile băneşti ale 
contelui de Valois. Mai întâi că sfântul părinte trebuia fără 
îndoială să aibă veşti despre Guccio, deoarece bancherii săi, 
de alde Bardi, lucrau cu Tolomei din Sienna. 


Ochişorii cenuşii ai papii nu se dezlipeau de ochii lui 
Bouville, şi întrebările continuau: 

— Doamna Mahaut d'Artois avusese un mare proces la 
care a trebuit să depui mărturie? Ce-a fost adevărat, dragă 
domnule conte, în tărăşenia asta? 

— O, înalt prea sfinte, nimic în afară de ceea ce judecata a 
lămurit. Flecăreli rău-voitoare, vorbe deşarte de care 
doamna Mahaut a vrut să se dezvinovăţească. 

Masa se apropia de sfârşit şi slujitorii, trecând cu ibricele 
şi lighenele, turnau apă pe degetele comesenilor. Doi 
cavaleri nobili se apropiau pentru a trage jilţul sfântului 
părinte. 

— Domnule conte, spuse acesta, am fost foarte bucuros să 
te revăd. Nu ştiu, la anii mei, dacă voi mai avea vreodată 
parte de această bucurie... 

Bouville, care se ridicase, răsuflă uşurat. Clipa despărțirii 
părea să nu mai întârzie, punând capăt acestui 
interogatoriu. 

— De aceea, înainte de a pleca, adăogă papa, vreau să-ţi 
fac cea mai mare cinste pe care o pot arăta unui creştin. le 
voi spovedi eu însumi. Însoţeşte-mă în odaia mea. 

II. 

PEDEAPSA E PENTRU SFÂNTUL PĂRINTE 

— Păcate ale trupului? Fireşte, pentru că om eşti. Păcate 
ale lăcomiei? Ajunge să te vadă cineva: eşti gras. Păcatul 
trufiei? Eşti mare senior... Dar însăşi înalta dregătorie în 
care te afli, te obligă să-ţi respecţi obligaţiile religioase; 
aşadar, toate păcatele acestea care ţin ele însăşi firea 
omenească, le recunoşti deschis şi dezlegat de ele ori de 
câte ori te apropii de altarul sfintei cuminecături. 

Ciudată spovedanie în care locţiitorul lui Cristos pe 
pământ rostea laolaltă întrebările şi răspunsurile. Glasul 
său catifelat era din când în când acoperit de ţipete de 
păsări, căci papa ţinea în odaia lui un papagal înlănţuit şi, 
zburdând într-o colivie mare, alţii mai mititei, apoi nişte 


canari şi câteva păsări mici roşii, de peste mări, cărora li se 
zice cardinali. 

Încăperea era pardosită cu lespezi vopsite care în parte 
dispăreau sub nişte covoare aduse din Spania. Pereţii şi 
scaunele erau îmbrăcate în verde, iar perdelele patului şi 
ale ferestrelor făcute tot dintr-un în verde. Pe acest verde 
de pădure, păsările fără astâmpăr puneau pete colorate ca 
nişte flori. Într-un ungher era baia, cu o cadă de marmoră. 
În dulapurile din fundul odăii, de-a lungul peretelui, 
spânzurau de cuiere mantii albe, pelerine de un roşu 
aprins, odoare sacerdotale. 

Intrând acolo, mătăhălosul Bouville vru să îngenuncheze; 
sfântul părinte îl pofti însă cu un gest foarte simplu să se 
aşeze lângă dânsul într-unul din jilţurile verzi. Într-adevăr, 
nici un duhovnic nu putea să arate mai multă cinste unui 
om venit la spovedanie. Fostul şambelan al lui Filip cel 
Frumos era de-a dreptul năucit şi totodată îşi simţea 
sufletul împăcat, căci înţelesese că avea să-şi 
mărturisească, el, marele dregător, şi chiar Capului 
bisericii, tot noroiul unei vieţi, toată zgura, dorinţele 
păcătoase, faptele urâte, toată drojdia care cade în fundul 
sufletului cu zilele şi anii. Sfântul părinte părea să vadă însă 
în toate aceste păcate nişte fleacuri sau cel mult să le 
socoată de resortul unor preoţi mai mărunți. Dar Bouville 
nu văzuse, când se ridicase de la masă, privirea schimbată 
între cardinalii Gaucelin Dueze, din Pouget şi „cardinalul 
alb”. Aceştia cunoşteau bine şiretlicul papii loan: 
spovedania de după prânz, de care se folosea pentru a sta 
de vorbă într-adevăr între patru ochi cu vreun interlocutor 
de seamă şi care-i îngăduia să afle multe secrete de stat. 
Cine putea să reziste acestei invitaţii neaşteptate, pe cât de 
măgulitoare pe atâta de înspăimântătoare? Toate se uneau 
pentru a moleşi cugetul omului, surpriza, teama religioasă 
şi o digestie care începea. 

— Cel mai de seamă lucru pentru un bărbat, vorbi iar 
papa, este de a-şi fi îndeplinit cum se cuvine slujba ce i-a 


fost rânduită de Dumnezeu pe lumea asta, şi tocmai în 
împlinirea acestor rosturi păcatele îi sunt socotite cu mai 
mare străşnicie. Ai fost, fiule, şambelan al unui rege, iar sub 
alţi trei ţi s-au dat cele mai înalte sarcini. Îndeplinitu-ţi-ai 
întotdeauna în chip cu-adevărat cinstit îndatoririle? 

— Cred, părinte, înalt prea sfinte, vreau să zic, că mi-am 
îndeplinit sarcinile cu râvnă şi că am fost, pe cât am putut, 
slugă credincioasă stăpânilor mei. 

Se opri deodată, dându-şi seama să nu se afla acolo spre a- 
şi aduce singur laude. O luă de la început, schimbând placa: 

— Trebuie să-mi recunosc vina de a nu fi izbutit în unele 
din misiunile mele pe care le-aş fi putut duce la bun capăt... 
Iată, înalt prea sfinte: n-am avut întotdeauna mintea destul 
de ageră şi câteodată mi-am dat seama prea târziu de 
greşelile pe care le-am săvârşit. 

— Nu e un păcat să ai oarecare încetineală în judecată; 
asta ni se poate întâmpla tuturora şi e tocmai ceea ce 
împiedică duhul rău să ne ducă în ispită. Dar săvârşit-ai în 
misiunile dumitale, sau ca urmare a lor, păcate mari cum 
sunt mărturia mincinoasă... omorul... 

Bouville clătină din cap, de la dreapta la stânga, arătând 
astfel că nu săvârşise unele ca acestea. Dar ochişorii cenuşii 
fără gene nici sprâncene, sclipitori şi luminoşi în obrazul 
zbârcit, rămâneau aţintiţi asupra lui. 

— Eşti sigur de asta? Iată prilejul, dragă fiule, să-ţi cureţi 
sufletul de-a binelea! Mărturie mincinoasă n-ai adus 
niciodată? întrebă papa. 

Bouville se simţi iar foarte stânjenit. Ce însemna această 
stăruinţă? Pe stinghia lui, papagalul scoase un țipăt răguşit, 
şi Bouville tresări. 

— Ca să spun drept, înalt prea sfinte, ceva îmi apasă 
sufletul, dar nu ştiu dacă e într-adevăr un păcat, nici ce 
nume de păcat să-i dau. N-am săvârşit omor, cu mâna mea, 
crede-mă, n-am putut însă odată să-l împiedic. Şi după 
aceea, am fost nevoit să aduc mărturie mincinoasă; dar nu 
puteam face altminteri. 


— Atunci istoriseşte-mi cum s-a întâmplat, domnule conte. 

Fu rândul său să-şi îndrepte vorba: 

— Încredinţează-mi, fiule, această taină care te apasă aşa 
de greu! 

— Mă apasă, fireşte, spuse Bouville, şi mai tare încă de la 
moartea vrednicei mele soţii Marguerite, cu care 
împărtăşeam această taină. Şi adeseori mă munceşte ghidul 
că dacă aş muri fără s-o fi încredinţat nimănui... 

Îl podidiră deodată lacrimile. 

— Cum de nu mi-a dat prin cap mai de vreme, înalt prea 
sfinte, să ţi-o dezvălui?... Îţi spuneam doar: adeseori mi-e 
mintea cam înceată... Aceasta s-a întâmplat după moartea 
regelui Ludovic al X-lea, fiul mai mare al stăpânului meu 
Filip cel Frumos... 

Bouville îşi ridică ochii la papă şi se şi simţi parcă uşurat. 
Va putea în sfârşit să-şi descarce sufletul de această povară 
pe care o purta de opt ani. Cel mai greu ceas din viaţa lui, 
fără îndoială, şi de pe urma căruia remuşcarea îl chinuia 
fără răgaz. De ce nu venise mai curând să mărturisească 
totul papei? 

Lui Bouville i se dezlegase acum limba. Povestea cum, fiind 
numit epitrop de veghe la pântecul reginei Clemence, după 
moartea lui Ludovic Aiuritul, se temuse ca Mahaut d'Artois 
să nu încerce vreo ticăloşie cu gând ucigaş împotriva 
reginei şi a pruncului pe care dânsa urma să-l nască. În 
vremea aceea, monseniorul Filip de Poitiers, fratele 
răposatului rege, cerea să fie el regent cu toată 
împotrivirea contelui de Valois şi a ducelui de Burgundia... 

La această amintire, loan al XXII-lea îşi înălţă ochii spre 
grinzile zugrăvite ale tavanului, şi pe chipul său sfrijit trecu 
o expresie îngândurată. Revăzu dimineaţa aceea din 1316, 
când el însuşi, la Lyon, venise să-i anunţe lui Filip de 
Poitiers moartea fratelui său Ludovic al X-lea, după ce aflase 
vestea de la Baglioni, tânărul lombard de care tocmai 
pomenise adineaori... 


Aşadar, Bouville se temea de o crimă pusă la cale de 
contesa d'Artois, o nouă crimă căci mulţi ziceau că dânsa îl 
omorâse pe Ludovic Aiuritul, cu ierburi otrăvite. Avea cele 
mai bune motive să-l urască fiindcă tocmai îi luase din mână 
comitatul. Dar avea şi cele mai bune motive, odată Ludovic 
dispărut, să dorească a-l vedea pe ginere-său, contele de 
Poitiers, urcându-se pe tron. Singura piedică în calea lui era 
pruncul din pântecul reginei, care se născu şi fu un băiat. 

— Nefericită regină Clemence... spuse papa. 

Aleasă să-i fie naşă, contesa Mahaut trebuia să-l aducă pe 
copilul rege baronilor adunaţi anume pentru ceremonia de 
prezentare, după datină. Bouville era încredinţat, şi 
doamna de Bouville la fel, că dacă temuta contesă vroia să 
săvârşească vreo nelegiuire, nu va şovăi s-o facă în timpul 
ceremoniei, singurul prilej pentru dânsa de a ţine pruncul. 
Bouville şi nevastă-sa hotărâseră deci să ascundă copilul 
regesc cât va dura prezentarea şi în locul lui să pună în 
braţele contesei Mahaut pe fiul unei doici care nu avea 
decât vreo câteva zile mai mult. Nimeni nu-şi putea da 
seama că sub scutecele pompoase se afla alt prunc, fiindcă 
nimeni nu văzuse încă odrasla reginei, nici chiar dânsa, 
greu bolnavă de friguri şi aproape gata să-şi dea sufletul. 

— Şi într-adevăr, înalt prea sfinte, spuse Bouville, copilul 
pe care i l-am dat contesei Mahaut şi care era sănătos tun 
cu un ceas înainte, muri în câteva clipe sub ochii tuturor 
baronilor. Această mică făptură nevinovată am dat-o eu 
morţii. Şi nelegiuirea se săvârşi aşa de repede şi aşa eram 
de tulburat, încât nu mi-a venit în minte să strig 
numaidecât: „Acest copil nu este regele!” După aceea, a 
fost prea târziu. Cum să zic... 

Puțin aplecat înainte şi cu mâinile împreunate pe sutana 
lui, papa asculta fără să scape o iotă din această istorisire. 

— Atunci, celălalt prunc, micul rege, ce-a devenit, 
Bouville? Ce-ai făcut cu el? 

— Trăieşte, înalt prea sfinte, trăieşte. L-am încredinţat, eu 
şi răposata nevastă-mea, doicii. O, n-a fost de loc uşor! Căci 


nenorocita ne ura, îţi închipui, şi ţipa de durere. După multe 
rugăminţi şi ameninţări, am făcut-o să jure cu mâna pe 
Evanghelie că-l va păzi pe micul rege ca pe copilul ei şi că 
nu va destăinui niciodată şi nimănui nimic din cele 
întâmplate, nici chiar la spovedanie. 

— Vai, vai... murmură sfântul părinte. 

— Astfel că regele loan, adevăratul rege al Franţei, creşte 
acum într-un conac din Île-de-France, fără a şti cine e, fără 
ca nimeni s-o ştie, afară de femeia aceasta pe care toată 
lumea o crede mama lui... şi afară de mine... 

— Şi femeia asta, cine e? 

— E Maria de Cressay, soţia tânărului lombard Guccio 
Baglioni. 

Acum totul devenea limpede în mintea papei. 

— Şi el, Baglioni, nu ştie nimic? 

— Nimic, sunt sigur de asta, înalt prea sfinte, căci, pentru 
a-şi ţine jurământul, doamna de Cressay a refuzat să-l mai 
vadă, aşa cum îi poruncisem. Flăcăul s-a întors numaidecât 
în Italia. Crede că fiul său trăieşte. Se arată uneori 
îngrijorat de soarta acestuia în scrisorile către unchiu-său, 
bancherul Tolomei... 

— Dar pentru ce, Bouville, pentru ce, de vreme ce aveai 
dovada crimei şi o dovadă aşa de lesne de făcut, nu ai dat-o 
în vileag pe contesa Mahaut?... Când mă gândesc, adăogă 
papa loan, că tocmai în vremea aceea, îşi trimitea 
cancelarul la mine ca s-o ajut împotriva nepotului ei 
Robert... 

Papa îşi aminti deodată că Robert d'Artois, uriaşul acela 
zurbagiu, semănătorul acela de zâzanii, şi dânsul un ucigaş 
fără îndoială - căci părea să fie amestecat în omorârea 
Margueritei de Bourgogne la Chateau-Gaillard - 
înfricoşătorul baron era poate mai cumsecade, dacă stai să 
judeci, decât cumplita lui mătuşă, şi pe semne că, în lupta 
dintre ei, nu toată vina o avea el. O lume de lupi mari 
această lume a curților regale! Şi în fiecare ţară lucrurile 
mergeau aidoma. Oare pentru a cârmui, a potoli, a mâna 


această haită de fiare îi suflase Dumnezeu, lui, plăpândul şi 
neînsemnatul burghez din Cahors, pofta de a râvni tiara 
papală pe care o purta acum, şi care, uneori, îl apăsa aşa de 
greu...? 

— Am tăcut, înalt prea sfinte, urmă Bouville, ascultând mai 
cu seamă de sfatul răposatei mele soţii. Deoarece scăpasem 
clipa potrivită pentru a o da în vileag pe ucigaşă, soţia mea 
îmi înfăţişase limpede că dacă spunem adevărul, Mahaut se 
va înverşuna împotriva micului rege şi chiar împotriva 
noastră. Trebuia s-o lăsăm să creadă că crima ei izbutise. 
Aşa că pruncul îngropat la Saint-Denis printre regii Franţei, 
a fost cel al doicii. 

Papa se gândea la tot ce auzise. 

— Aşadar, în procesul ce i se făcu după un an doamnei 
Mahaut, învinuirile erau întemeiate? întrebă el. 

— Fireşte, fireşte că erau! Monseniorul Robert reuşise să 
pună mâna pe o otrăvitoare, o femeie care ghicea chemând 
duhul morţilor, pe nume Isabelle de Feriennes; ea îi dăduse 
unei domnişoare de la curtea contesei Mahaut otrava cu 
care dânsa îl ucise mai întâi pe regele Ludovic, şi apoi 
copilul prezentat baronilor. Această Isabelle de Feriennes, 
împreună cu fiu-său Jean, fură aduşi la Paris ca să-şi facă 
mărturiile. Îţi închipui, înalt prea sfinte, cât de mult îl ajuta 
pe monseniorul Robert istoria asta! Li se luă mărturia, şi 
din ea reieşea limpede că erau furnizorii contesei, căci îi 
mai făcuse rost înainte de o licoare prin care dânsa se lăuda 
că o împăcase pe fiică-sa Jeanne cu ginere-său contele de 
Poitiers... 

— Farmece, vrăjitorie! murmură papa. Aveţi pentru ce s-o 
perpeliţi pe contesă în flăcările rugului. 

— Atunci nu se mai putea, înalt prea sfinte, atunci nu se 
mai putea. Căci contele de Poitiers ajunsese rege şi o 
ocrotea mult pe doamna Mahaut, aşa de mult chiar încât 
sunt convins în fundul cugetului meu, că era părtaş cu 
dânsa, cel puţin la a doua crimă. 


Obrazul pirpiriu al papii se zbârci şi mai rău sub tichia lui 
îmblănită. Ioan al XXII-lea ţinea mult la regele Filip al V-lea 
căruia îi datora tiara, şi cu care se înţelesese foarte bine în 
toate treburile ce priveau cârmuirea. Ultimele cuvinte ale 
lui Bouville îl mâhneau adânc. 

— Asupra ei şi asupra lui, a căzut pedeapsa grea a lui 
Dumnezeu, Bouville, căci şi-au pierdut fiecare în anul acela 
pe singurul lor moştenitor de parte bărbătească. Contesa 
şi-a văzut murind singurul fiu, care avea şaptesprezece ani, 
iar tânărul rege Filip pe al său, care i se născuse doar de 
câteva luni; şi n-a mai avut niciodată altul... Dar în ce 
priveşte învinuirea ce i s-a adus, contesa ştiu să se apere. 
Susţinu că procesul ei nu putea să aibă loc în faţa 
Parlamentului, că cei care o învinuiau erau nişte ponegritori 
ticăloşi, şi arătă că după datină, rangul ei de pair al Franţei 
cerea să nu dea seamă nimănui decât Adunării Baronilor. 
Totuşi, zicea dânsa, pentru a face ca nevinovăția ei să iasă la 
lumină, îl ruga pe ginere-său... - a fost o frumoasă scenă de 
prefăcătorie jucată de ochii lumii! - să continue cercetările 
şi să-i dea astfel prilejul de a-şi înfunda vrăjmaşii. 
Ghicitoarea Isabelle de Feriennes şi fiu-său fură ascultați 
din nou, dar după ce îi puseră la cazne. Nu arătau frumos 
când i-a adus la judecată, şi sângele li se închegase pe trup. 
Tăgăduiră tot ce spuseseră înainte, recunoscură că primele 
lor mărturisiri au fost mincinoase, arătând că au fost 
împinşi la aceasta prin momeli, rugăminţi, făgăduieli şi 
silnicii din partea unor persoane al căror nume, cum zicea 
actul grefierilor, e mai bine să nu fie pomenit deocamdată. 
Apoi regele Filip cel Lung se aşeză el însuşi în scaunul 
judecății şi chemă să se înfăţişeze înaintea lui toţi cunoscuţii 
şi toate neamurile, şi toţi cunoscuţii răposatului său frate, 
contele de Valois, contele d'Evreux, monseniorul de 
Bourbon, monseniorul Gaucher, conetabilul, domnul de 
Beaumont, mai-marele peste slugărimea palatului, şi regina 
Clemence, ea însăşi, întrebându-i, sub prestare de 
jurământ, dacă ştiau sau credeau că regele Ludovic şi fiul 


său loan muriseră altfel decât de moarte bună. Deoarece 
nici o dovadă nu putea fi adusă, deoarece judecata avea loc 
de faţă cu toţi, iar contesa Mahaut şedea la dreapta regelui, 
fiecare răspunse, deşi mulţi o făcură împotriva convingerii 
lor, că aceste morţi s-au petrecut după rânduiala firii, fără 
de altceva. 

— Dar dumneata însuţi, fost-ai la judecată? 

Mătăhălosul Bouville îşi plecă fruntea. 

— Am adus mărturie mincinoasă, înalt prea sfinte, spuse 
el. Dar cum altfel puteam face, când toată curtea, pairii, 
unchii regelui, cei mai credincioşi slujitori, şi însăşi regina 
văduvă, adevereau sub jurământ nevinovăția doamnei 
Mahaut? Pe mine m-ar fi învinuit atunci de minciună şi 
scornitură; şi m-ar fi trimis să mă legăn în ştreang la 
Montfancon. 

Părea aşa de nefericit, aşa de abătut, aşa de trist, că îţi 
închipuiai deodată, pe obrazul său mare şi plin, trăsăturile 
băieţaşului ce fusese cu o jumătate de veac în urmă. Papa 
avu o pornire de milă. 

— Potoleşte-te, Bouville, spuse el aplecându-se şi punându- 
i mâna pe umăr. Şi nu-ţi mai căuta vină că te-ai purtat rău. 
Dumnezeu ţi-a pus o problemă cam grea pentru tine. Taina 
ţi-o iau în seama mea. Viitorul va arăta dacă ai făcut bine! Ai 
vrut să scapi de la pieire o viaţă pe care îndatoririle 
dregătoriei tale ţi-au încredinţat-o, şi ai scăpat această 
viaţă. Câte altele ai fi pus în primejdie dacă vorbeai! 

— Ah! Înalt prea sfinte, da, acum sunt cu cugetul împăcat! 
rosti fostul şambelan. Dar micul rege ascuns ce va deveni? 
Ce trebuie să facem cu el? 

— Să aşteptăm fără a schimba nimic. Mă voi gândi ce-i de 
făcut şi-ţi voi da de ştire. Du-te liniştit, Bouville... Cât despre 
monseniorul de Valois, o sută de mii de livre îl aşteaptă, nici 
un florin mai mult. Să mă lase-n pace cu cruciada lui, şi să 
se împace cu Anglia. 

Bouville puse jos un genunchi, duse la buze, plin de 
recunoştinţă mâna sfântului părinte, apoi se ridică şi porni 


de-a-ndărătelea spre uşă, deoarece audiența părea să se fi 
isprăvit. 

Papa îl chemă înapoi cu un gest. 

— Şi iertarea păcatelor, fiule? Nu vrei s-o primeşti? 

După o clipă, rămas singur, papa loan umbla de colo colo 
parcă lunecând cu paşii săi mici prin camera de lucru. 
Vântul dinspre Rh6ne trecea pe sub uşi, suflând prin 
frumoasele încăperi ale palatului nou. Micii papagali piuiau 
în colivia lor. Jeraticul din vatră se stingea. 

loan al XXIII-lea cugeta la greaua problemă, de conştiinţă 
şi de stat deopotrivă, care i se punea. Moştenitorul adevărat 
al coroanei Franţei era un copil neştiut de nimeni, ascuns în 
curtea unei ferme. Numai două persoane, sau mai curând 
trei în clipa de faţă, cunoşteau taina. Frica le oprea pe cele 
două dintâi să vorbească. Ce trebuia să facă, ce hotărâre să 
ia, când, de la naşterea acestui copil, doi regi se şi 
perindaseră pe tron, doi regi încoronați după datină, unşi 
cu sfântul mir? Să dea lucrurile în vileag, aruncând Franţa 
în cea mai cumplită dezordine dinastică? Iar sămânță de 
zâzanii, iar război! 

Un alt sentiment îl îndemna de asemeni pe papă să 
păstreze tăcerea, şi acest sentiment privea amintirea 
regelui Filip cel Lung. Da, loan al XXII-lea ţinuse mult la 
acest tânăr şi-l ajutase în toate chipurile. Era chiar singurul 
suveran pe care-l admirase vreodată şi căruia îi purta 
recunoştinţă. Să-i terfelească amintirea însemna pentru 
loan al XXII-lea să se terfelească pe sine însuşi; căci, fără 
Filip cel Lung ar fi ajuns el vreodată papă? Şi iată că Filip se 
dovedea a fi fost un ucigaş, sau cel puţin complicele unei 
ucigaşe... Dar era oare papa Ioan, era oare Jacques Dueze 
cel îndreptăţit să arunce întâia piatră, el care-şi datora tiara 
şi purpura unor coţcării aşa de mari? Şi dacă i-ar fi fost de 
neapărată nevoie, pentru a-şi asigura alegerea, să închidă 
ochii la săvârşirea unui omor... 

„Doamne, Doamne, îţi mulţumesc că m-ai cruțat de o 
asemenea ispită... Dar trebuia oare să fiu tocmai eu cel care 


să poarte de grijă făpturilor tale?... Şi dacă cumva doica 
vorbeşte într-o zi, ce se va întâmpla? Poţi avea încredere în 
limba unei femei? Ar fi bine, Doamne, să mă luminezi 
câteodată! L-am spălat pe Bouville de păcatele lui, dar 
pedeapsa e pentru mine!” 

Îngenunchease pe perniţa verde şi-şi rezemase coatele de 
braţele scăunelului de rugăciune: rămase acolo, multă 
vreme, ţinându-şi fruntea îngustă, brăzdată de zbârcituri, în 
mâinile uscăţive. 

III 

DRUMUL PARISULUI. 

Limpede mai suna, sub potcoava cailor, pământul şoselelor 
franceze! Ce muzică plăcută stârnea scârţâitul prundului! 
Şi aerul pe care-l respirai, aerul străveziu al dimineţii 
străpuns de razele soarelui, ce înmiresmat era, ce iz 
îmbătător avea! Mugurii începeau să se deschidă şi 
frunzuliţe verzi, gingaşe şi încreţite, veneau până-n mijlocul 
drumului să caute fruntea drumeţilor pentru o mângâiere. 
Iarba taluzurilor şi a păşunelor din Île-de-France nu era, 
fără îndoială, aşa de bogată, nici aşa de deasă, ca iarba din 
Anglia; dar pentru regina Isabelle era, în sfârşit, iarba 
libertăţii, a speranţei. 

Coama iepei albe se legăna în ritmul trapului. O litieră, 
trasă de două catârci, venea la câţiva paşi în urmă. Prea 
bucuroasă, prea nerăbdătoare ca să stea închisă în această 
luntrişoară, regina preferase să încalece iapa; aproape că-i 
venea să pornească în galop prin iarbă! 

Boulogne, unde se cununase cu cincisprezece ani înainte, 
apoi Montreuil, Abbeville, Beauvais, fuseseră popasurile 
călătoriei sale. Petrecuse noaptea din ajun la Maubuisson, 
lângă Pontoise, în conacul regal unde-l văzuse pentru cea 
din urmă oară pe tatăl ei Filip cel Frumos. Drumul acesta 
era ca un pelerinaj de-a lungul propriului ei trecut. 1 se 
părea că face cale întoarsă, străbătându-şi viaţa pentru a 
ajunge acolo de unde plecase. Dar cincisprezece ani 
nenorociţi pot fi oare daţi uitării? 


— Frate-tău Charles ar fi primit-o înapoi, fără îndoială, 
zicea Robert d'Artois care mergea lângă dânsa, şi ne-ar fi 
impus-o ca regină, aşa de mult o regreta şi aşa de nehotărât 
se arăta în a-şi alege o altă soţie. 

De cine vorbea Robert? A, da! de Blanche de Bourgogne. 
Îşi amintise de ea trecând pe la Maubuisson unde, mai 
adineaori, un alai de călăreţi alcătuit din Henri de Sully, 
Jean de Roye, contele de Kent, Lordul Mortimer şi Robert 
d'Artois însuşi, împreună cu o întreagă ceată de seniori, 
ieşiseră în întâmpinarea călătoarei. Isabelle se bucurase 
mult văzându-se din nou tratată ca regină. 

— Zău aşa, cred că Charles găsea un fel de tainică plăcere 
să-şi mângâie coarnele pe care dânsa i le pusese, continuă 
Robert. Din nenorocire, sau mai degrabă spre norocul 
nostru, cu un an înainte ca Charles să devină rege, în celula 
ei dulcea Blanche rămase însărcinată de pe urma 
temnicerului! 

Uriaşul călărea în stânga, în partea dinspre soare, şi pe 
calul său mare rotat era ca un perete ce-i ţinea umbră 
reginei. Aceasta îşi zorea buestraşa, silindu-se să rămână în 
bătaia luminii. Robert trăncănea întruna, grozav de 
încântat că o întâlnea iar, şi căutând, chiar de la primele 
leghe străbătute, să reînnoade legăturile de rudenie şi ale 
unei vechi prietenii. 

Isabelle nu-l mai văzuse de unsprezece ani; nu prea se 
schimbase. Glasul îi era tot aşa de tunător, iar din trupul 
său hurducat de goana calului te trăsnea acelaşi miros de 
mare mâncău de vânat, miros pe care vântul îl împrăştia de 
jur împrejur. Avea mâna roşcată şi păroasă până-n unghii, 
privirea răutăcioasă chiar când credea că se uită galeş, 
burta umflată de parcă ar fi înghiţit un clopot. Dar vorbirea 
plină de încredere trufaşă ca şi gesturile lui, nu mai erau 
doar o prefăcătorie, ci ţineau acum de firea lui; zbârcitura 
din jurul gurii se săpase mai adânc în grăsime. 

— lar Mahaut, târfa de mătuşă-mea, n-a avut încotro, a 
trebuit să înghită divorţul fetei. O, nu fără să se zbată şi s-o 


apere în faţa episcopilor! Până la urmă însă au înfundat-o. 
De data asta, frate-tău Charles se încăpăţânase. Pentru că 
nu ierta istoria aceea cu temnicerul care o făcuse borţoasă 
pe Blanche. Şi când îi intră ceva în cap slăbănogului, nu i-o 
mai poţi scoate. La procesul de divorţ, li s-au pus martorilor 
treizeci şi una de întrebări, niciuna mai puţin. A fost 
dezgropată dispensa pe care o dăduse papa Clement al V- 
lea, îngăduindu-i lui Charles să se însoare cu una din rudele 
sale, fără a i se spune pe nume. le întreb însă, cine din 
familiile noastre se însoară altfel decât luând o vară sau o 
nepoată? Atunci, monseniorul Jean de Marigny, foarte 
dibaci, aduse înainte altă pricină de despărţire, şi anume că 
la cununie nu se ţinuse seamă de înrudirea sufletească. 
Mahaut era naşa lui Charles. Ea zicea că nu, bineînţeles, şi 
că nu fusese la botez decât ca ajutoare a naşilor şi cumătră. 
Au fost aduşi atunci toţi cei ce se aflaseră de faţă la botez, 
baroni, cămăraşi, feciori, dieci, cântăreţi de biserică, 
orăşeni din Creil, unde se făcuse botezul, şi toţi au răspuns 
că ea ţinuse pruncul spre a-l întinde apoi lui Charles de 
Valois, şi că nu se puteau înşela în privinţa asta, deoarece 
Mahaut era cea mai înaltă femeie ce se găsea în biserică, 
de-i întrecea pe toţi cu un cap. Au dat-o de gol pe 
mincinoasă! 

Isabelle se silea să asculte, dar de fapt nu se gândea decât 
la dânsa şi la o atingere neobişnuită care o tulburase cu o 
clipă mai înainte. Ce straniu e să simţi deodată sub degetele 
tale părul unui bărbat! 

Regina înălţă ochii spre Roger Mortimer care venise să-şi 
ia locul în dreapta ei, cu un gest autoritar şi totodată firesc, 
de parcă i-ar fi fost ocrotitor şi paznic. Privea părul lui des 
care-i ieşea de sub gluga neagră. Nu-ţi venea a crede că 
buclele acestea puteau fi aşa de mătăsoase la pipăit! Asta se 
petrecuse întâmplător în prima clipă a întâlnirii. Isabelle 
era mirată văzându-l ivindu-se pe Mortimer lângă contele 
de Kent. Aşadar, în Franţa, răzvrătitul, evadatul, proscrisul 
Mortimer, mergea cot la cot cu fratele regelui Angliei, şi 


aproape că părea să se bucure de mai mare trecere ca 
dânsul. 

Şi Mortimer, sărind de pe cal, se repezise la regină spre a-i 
săruta poala rochiei; dar iapa trăgându-se îndărăt, buzele 
lui Roger atinseseră genunchiul Isabellei. Ea însăşi, fără a 
se gândi, îşi pusese mâna pe capul acestui prieten regăsit. 
Iar acum când călăreau alături pe şoseaua cu dungile de 
umbră ale crengilor, atingerea mătăsoasă se prelungea, ca 
şi cum ar mai simţi-o încă, închisă sub catifeaua mănuşilor. 

— Dar cel mai întemeiat motiv pentru desfacerea 
căsătoriei, în afară de faptul că cei doi contractanţi nu 
aveau vârsta canonică spre a se împreuna, a fost acela că 
lui frate-tău Charles, când l-au însurat, îi lipsea şi 
priceperea de a-şi alege soţie şi voinţa de a-şi arăta 
alegerea, deoarece era becisnic, sărac cu duhul şi nătărău, 
şi ca atare, căsătoria nu avea nici o valoare. Inhabilis, 
simplex et imbecillus!... Şi toţi, de la unchiu-tău Valois până 
la ultima slujnică, s-au rostit într-un glas, sub jurământ, că 
Charles era într-adevăr întocmai cum s-a spus, amintind, 
drept cea mai bună dovadă, că însăşi răposata regină, 
maică-sa, îl socotea aşa de prost încât îl poreclise zevzecul! 
lartă-mă, verişoară, că-ţi vorbesc astfel de frate-tău, dar la 
urma urmei, ăsta-i regele pe care-l avem. Băiat bun de 
alminteri, şi frumos la chip, dar cam molâu. Vei înţelege 
deci că trebuie să cârmuim ţara în locul lui. Să nu te aştepţi 
la vreun sprijin din parte-i. 

Astfel, în stânga Isabellei bubuia glasul neobosit al lui 
Robert d'Artois şi plutea mirosul său de fiară. La dreapta, 
regina simţea uitătura lui Roger Mortimer, lăsată asupra ei 
cu o stăruinţă tulburătoare, Dânsa îşi ridica din când în 
când privirea spre ochii aceia de culoarea silexului, spre 
chipul bine cioplit unde o dungă adâncă tăia bărbia în două. 
Era mirată că nu-şi amintea de cicatricea albă care-i brăzda 
buza de jos. 

— "Tot aşa de neprihănită ai rămas, frumoasa mea 
verişoară? întrebă deodată Robert d'Artois. 


Regina se făcu roşie şi-şi înălţă ochii pe furiş spre Roger 
Mortimer ca şi cum întrebarea o arăta de pe acum puţintel 
vinovată, şi într-un chip inexplicabil, faţă de dânsul. 

— N-am avut încotro, răspunse Isabelle. 

— Îţi mai aduci aminte, verişoară, de întâlnirea noastră de 
la Londra? 

Isabelle se roşi mai tare. De ce-i amintea asta, şi ce o să 
creadă Mortimer? O clipă de slăbiciune pe când îşi luau 
rămas bun... nici măcar un sărut, doar o frunte care se 
reazămă de un piept de bărbat, şi caută un refugiu... 
Aşadar, Robert se mai gândea la ea, după unsprezece ani? 
Se simţi măgulită, dar nicidecum tulburată. Să fi luat 
Robert drept mărturisirea unei dorinţe ceea ce n-a fost 
decât o clipă de zăpăceală? La urma urmei, poate că în ziua 
aceea, dar numai în ziua aceea, şi dacă nu ar fi fost regină, 
şi dacă el nu ar fi fost aşa de zorit să se întoarcă spre a le da 
în vileag pe prinţesele de Bourgogne... 

— În sfârşit, dacă-ţi dă cumva prin gând să-ţi schimbi 
obiceiul... stăruia Robert pe un ton vesel. Întotdeauna când 
mă gândesc la tine, mi se pare că aş avea o poliţă pe care 
nu am încasat-o... 

Se opri deodată, întâlnind privirea lui Mortimer, privirea 
unui bărbat gata să tragă sabia dacă ar auzi o vorbă mai 
mult. Regina simţi înfruntarea şi ca să se arate liniştită, 
începu să mângâie coama iepei. Dragul de Mortimer! Câtă 
nobleţe şi cavalerism la omul acesta! Şi ce plăcut e să 
respiri aerul Franţei, şi ce frumoasă era şoseaua, cu petele 
ei de lumină şi umbră! 

Robert d'Artois avea un început de zâmbet batjocoritor 
încremenit în grăsimea obrajilor. Trebuia să-şi scoată din 
cap istoria aceea cu poliţa neplătită, pe care o spusese 
crezând că-i o vorbă de duh. Era limpede că lordul 
Mortimer o iubea pe regina Isabelle şi că Isabelle îl iubea 
pe Mortimer. 

„Ei bine, gândi el, are să petreacă, drăguţa de vară-mea, 
cu călugărul ăsta.” 


IV 
REGELE CHARLES. 

Le-a trebuit aproape un sfert de ceas ca să străbată 
oraşul, de la barieră până la palatul regal. Regina Isabelle 
simţi că o podidesc lacrimile când puse piciorul în curtea 
acestei case pe care o văzuse ridicându-se din porunca 
tatălui ei şi căreia vremea îi şi înnegrise zidurile. 

Uşile se deschiseră sus în faţa scării principale, şi Isabelle 
se opri fără să vrea, ca şi cum dintr-o clipă într-alta avea să 
se arate chipul rece, impunător, măreț, al regelui Filip cel 
Frumos. De câte ori îl văzuse astfel pe tatăl ei, în capul 
scării, gata să coboare spre oraşul său de scaun? 

Tânărul care se ivi îmbrăcat într-o tunică scurtă, cu pulpa 
strânsă în nădragi albi, şi urmat de şambelani, cam semăna 
la statură şi chip cu monarhul răposat, dar nici o forţă, nici 
o maiestate nu se simţea în făptura lui. Nu era decât o copie 
palidă, un tipar de ghips după o statuie culcată pe un 
mormânt regesc. Şi totuşi, pentru că umbra Regelui de Fier 
rămânea prezentă în dosul acestui personaj neînsufleţit şi 
pentru că regalitatea Franţei se întrupa în el, Isabelle vroi, 
de câteva ori, să îngenuncheze; şi de fiecare dată frate-său 
o opri cu mâna, spunând: 

— Bun venit, scumpa mea soră, bun venit. 

După ce o sili să se ridice şi ţinând-o mereu de mână, o 
conduse în încăperea destul de mare unde obişnuia să-şi 
petreacă vremea, întrebând-o cu de-amănuntul cum 
călătorise. O primise bine la Boulogne căpitanul oraşului? 
Se grăbi să întrebe dacă şambelanii aveau grijă de bagaje 
şi-i sfătui să umble binişor cu ele, să nu trântească cuferele. 

— Căci stofele se mototolesc, explică el, şi am văzut cu 
prilejul ultimei mele călătorii în Languedec, cum mi s-au 
boţit vestmintele. 

Vroia oare să-şi ascundă o tulburare, o stânjeneală, de se 
ocupa de asemenea mărunţişuri? 

După ce se aşezară, Charles cel Frumos întrebă: 

— Ei, cum îţi merge, soră dragă? 


— Nu tocmai bine, frate, răspunse ea. 

— Ce te-aduce aici? 

Pe chipul Isabellei se aşternu o mirare întristată. Cum, 
frate-său nu ştia despre ce era vorba? Robert d'Artois care- 
o însoţise aici împreună cu ceilalţi mari seniori ai escortei, îi 
aruncă Isabellei o privire ca pentru a-i aminti: „Ce ţi-am 
spus?” 

— Am venit, frate, spre a mă înţelege cu tine în privinţa 
tratatului pe care cele două ţări ale noastre trebuie să-l 
încheie, dacă vor să înceteze de a-şi mai face rău una alteia. 

Charles cel Frumos rămase tăcut o clipă. Părea să 
chibzuiască; în realitate însă nu se gândea la nimic precis. 
Aşa cum făcuse cu Mortimer, de câte ori îl primise, aşa cum 
făcea cu oricine, punea întrebări şi nu mai asculta 
răspunsurile. 

— Tratatul... rosti el în sfârşit. Da, sunt gata să primesc 
închinarea soţului tău Eduard. Vorbeşte cu unchiul Charles, 
pe care l-am însărcinat cu treburile astea. Marea nu ţi-a 
făcut rău? Ştii că cu n-am fost niciodată pe mare? Ce simţi 
când te vezi pe apa asta mişcătoare? 

Trebui să mai asculte câteva nerozii de acestea până să-i 
poată prezenta pe episcopul de Norwich, care avea să ducă 
negocierile, şi pe lordul de Cromwell, care comanda garda 
ce-o însoțea. Regele îi salută cu politeţe, dar se vedea cât 
colo că nu se sinchisea de niciunul din ei. 

Charles al IV-lea nu era, fără îndoială, mult mai prost decât 
miile de bărbaţi de aceeaşi vârstă, care, în regatul său, 
grăpau ogoarele în lung şi lat, rupeau suveicile la 
războaiele lor de ţesut, vindeau smoală ori seu, înşelându- 
se la socoteală; nenorocirea vroia ca el să fie rege, având 
aşa de puţine însuşiri pentru asta. 

— Altă pricină care m-aduce la tine, frate, spuse Isabelle, e 
să-ţi cer ajutor şi să mă pun sub ocrotirea ta, căci toate 
averile mi-au fost luate, şi acum la urmă comitatul 
Cornouailles ce se află înscris în foaia mea de zestre. 


— Ai să-ţi spui păsurile unchiului Charles; el te poate 
sfătui, soră dragă, iar eu voi încuviinţa tot ce are să 
hotărască spre binele tău. Te voi însoţi acum la odăile tale. 

Charles al IV-lea îi lăsă acolo pe toţi şi plecă împreună cu 
soră-sa, ca să-i arate încăperile în care avea să şadă, cinci 
odăi la rând cu o scară aparte. 

— Asta să fie pentru slugile tale, crezu nimerit s-o 
lămurească. 

Îi atrase de asemenea atenţia asupra mobilierului nou, a 
tapiseriilor de pe pereţi. Se arăta grijuliu ca o bună 
gospodină, pipăia cuvertura de pat, o ruga pe soră-sa să 
ceară, fără a se sfii, atâta jăratec cât va avea nevoie pentru 
mangalul patului. Nu putea fi cineva mai atent, nici mai 
drăguţ. 

— Cât despre locuinţa însoţitorilor tăi, domnul de 
Mortimer se va înţelege cu şambelanii mei. Doresc ca 
fiecare să fie bine tratat. 

Rostise numele lui Mortimer fără vreun gând anume, doar 
pentru că atunci când era vorba de treburile englezeşti 
auzea adesea numele acesta. I se părea deci firesc ca 
Mortimer să aibă grijă de însoțitorii reginei Angliei. Uitase 
desigur că regele Eduard îi cerea capul surghiunitului. 

Continua să se învârtească prin odăi, ba netezind cuta 
unei perdele, ba încercând zăvorul obloanelor. Apoi, 
oprindu-se deodată cu mâinile la spate şi fruntea puţintel 
aplecată, spuse: 

— N-am fost, soră, prea fericiţi în căsniciile noastre. 
Crezusem că voi fi mai bine servit de Dumnezeu în 
persoana scumpei mele Marie de Luxembourg decât 
fusesem cu Blanche... 

Aruncă spre Isabelle o privire în care dânsa ceti că frate- 
său îi mai păstra pică pentru că dăduse pe faţă relele 
purtări ale primei sale soţii. 

— Apoi moartea mi-a luat-o pe Marie, o dată cu 
moştenitorul pe care se pregătea să mi-l nască. Şi acum, m- 
au pus să mă însor cu vara noastră d'Evreux, pe care ai s-o 


vezi îndată; e o soaţă drăguță, care mă iubeşte mult, aşa 
cred. Dar ne-am cununat anul trecut în iulie; iată-ne în 
martie şi ea nu dă semne că e însărcinată. Ar trebui să-ţi 
vorbesc de unele lucruri pe care nu le pot spune decât unei 
surori... Cu păcătosul tău de soţ căruia nu-i plac femeile, ai 
avut totuşi patru copii. lar eu, cu cele trei neveste ale 
mele... Îmi fac totuşi destul de des, crede-mă, datoria de 
soţ, şi aflu plăcere în asta. Atunci, te întreb, soră, ce-o fi? Nu 
crezi că totul se trage de la blestemul acela care apasă, 
cum zice poporul, pe semiţia şi familia noastră? 

Isabelle îl privea mâhnită. Îi apărea deodată înduioşător 
prin îndoielile care-i încolţeau sufletul, şi care trebuie să fi 
fost grija lui de fiece clipă. Dar grădinarul cel mai sărman n- 
ar fi vorbit altfel pentru a se plânge de nenorocirile sale, 
sau de stârpiciunea nevesti-si. Ce dorea acest biet rege? Un 
urmaş la tron sau un copil în casă. 

Şi ce era regesc, de asemenea, în această Jeanne d'Evreux 
care veni după câteva clipe s-o salute pe Isabelle? Cu 
obrazul cam fleşcăit şi uitătura supusă, se înfăţişa umilită în 
situaţia ei de a treia soţie, luată ca una ce se afla mai la 
îndemână în familie, fiindcă Franţa avea nevoie de o regină. 
Era abătută. Nu-şi lua nici o clipă ochii de la chipul soţului 
ei, pândind obsesia pe care o ştia bine, care trebuie să fi 
fost singurul lor subiect de discuţie în toate nopţile. 

Pe adevăratul rege, Isabelle îl găsi în Charles de Valois. 
Dând fuga la palat îndată ce aflase de sosirea nepoatei sale, 
o strânse în braţe şi o sărută pe obraji. Isabelle recunoscu 
numaidecât că puterea era în braţele acestea, şi nicăieri 
aiurea. 

Cina care adună în jurul suveranilor pe conții de Valois şi 
d'Artois cu soțiile lor, alături de contele de Kent, de 
episcopul de Norwich, de lordul Mortimer, fu scurtă. Regele 
Charles cel Frumos obişnuia să se culce devreme. 

Englezii se strânseră apoi toţi în apartamentul reginei 
Isabelle spre a se sfătui. Când plecară de acolo, Mortimer 


se nimeri cel din urmă în pragul uşii. Isabelle îl opri, pentru 
o clipă, zicea dânsa; avea să-i înmâneze o scrisoare. 

V, 

CRUCEA DE SÂNGE. 

Nu-şi dădeau seama câtă vreme trecuse. În urciorul de 
cristal, vinul dulce, parfumat cu rozmarin, cu trandafir şi cu 
rodie, era pe jumătate isprăvit; buştenii arşi se năruiau în 
vatră. 

N-auziseră nici măcar strigătele îndepărtate ale 
pândarilor care, din ceas în ceas, sfâşiau noaptea. Nu se 
mai săturau vorbind, mai cu seamă regina care, pentru 
întâia oară de mulţi ani încoace, nu se temea că un spion e 
ascuns în dosul draperiei spre a raporta cuvintele ei cele 
mai neînsemnate. N-ar fi putut să spună dacă i se mai 
întâmplase vreodată să-şi deschidă inima cu atâta libertate. 
Pierduse până şi memoria libertăţii. Dar niciodată nu se 
găsise în faţa unui bărbat care s-o fi ascultat cu mai mult 
interes, să-i fi răspuns cu mai multă limpezime şi a cărui 
privire aţintită asupra ei să fie încărcată cu mai multă 
înţelegere! Deşi aveau înaintea lor zile şi zile în care le-ar fi 
fost lesne să stea de vorbă, nu-şi puteau întrerupe orgia lor 
de tainice mărturisiri. Aveau totul să-şi spună, despre 
starea celor două regate, despre tratatul de pace, despre 
scrisorile papii, despre vrăjmaşii lor comuni, şi Mortimer să- 
şi povestească zilele de temniţă, evadarea, surghiunul, şi 
regina să-şi mărturisească chinurile şi ocările îndurate. 

Isabelle socotea să rămână în Franţa până ce Eduard ar 
veni el însuşi pentru a-şi face închinarea; episcopul Orleton, 
cu care avusese o întrevedere tainică între Londra şi 
Dower, o sfătuise astfel. 

— Nu poţi să te întorci în Anglia, doamnă, până ce 
Despenserii nu vor fi izgoniți, spuse Mortimer. Nu poţi şi 
nici nu trebuie. 

— Ceea ce urmăreau ei în ultima vreme, chinuindu-mă cu 
atâta cruzime, era limpede. Aşteptau să săvârşesc vreo 
faptă de necugetată răzvrătire, ca să mă închidă în vreo 


mănăstire sau în vreun castel depărtat aşa cum au făcut cu 
soţia ta. 

— Biata mea Jeanne, spuse Mortimer. Mult a mai pătimit 
pentru mine. 

Şi se duse să pună un buştean în vatră. 

— Ei îi datorez că am aflat ce fel de om erai, continuă 
Isabelle. Multe nopţi o chemam să doarmă cu mine, de 
teamă ce-mi era să nu fiu ucisă. Şi îmi vorbea de tine, 
mereu de tine... Aşa am aflat de pregătirile pentru 
evadarea ta, şi am putut da o mână de ajutor. Te cunosc mai 
bine decât îţi închipui, lord Mortimer. 

Urmă o clipă de aşteptare parcă, de o parte şi de alta, şi 
amândoi părură stânjeniţi. Mortimer rămânea aplecat spre 
vatra ale cărei pâlpâiri îi luminau bărbia despicată adânc şi 
sprâncenele stufoase. 

— Fără acest război din Aquitania, vorbi mai departe 
regina, fără scrisorile papii, fără această misiune pe lângă 
frate-meu, sunt sigură că mă păştea o mare nenorocire. 

— Ştiam, doamnă, că era singurul mijloc de a te scăpa. Nu- 
mi făcea nici o plăcere, crede-mă, acest război împotriva 
regatului. Dacă am primit să iau parte la el şi să apar în 
ochii tuturora sub chipul unui trădător... căci a te răzvrăti 
ca să-ţi aperi dreptul e un lucru, dar a trece în tabăra 
vrăjmaşă e cu totul altceva... 

Campania sa în Aquitania îi apăsa inima şi vroia să se 
dezvinovăţească. 

—...am făcut-o pentru că ştiam că nu era alt chip să te scot 
din mâna lor decât slăbindu-l pe regele Eduard. Şi venirea 
ta în Franţa, doamnă, tot eu am pus-o la cale; m-am străduit 
fără răgaz până a te vedea aici. 

Vocea lui Mortimer era însufleţită de o vibraţie adâncă. 
Pleoapele Isabellei se închiseră pe jumătate. Mâna ei 
îndreptă cu un gest maşinal una din cosiţele blonde care-i 
încadrau obrazul ca nişte toarte de amforă. 

— Ce e această tăietură la buză pe care nu ţi-o ştiam? 
întrebă dânsa. 


— Un dar din partea soţului tău, doamnă, o lovitură de 
ghioagă pe care mi-au tras-o cei din tabăra lui când mă 
doborâră strâns în armură cum eram, la Shewsbury, unde 
am fost foarte nenorocit. Şi nenorocit, doamnă, nu atât de 
soarta mea, nu atât fiindcă văzusem moartea cu ochii şi 
îndurasem temniţa, ci fiindcă nu izbutisem să-ţi aduc 
capetele Despenserilor, după o bătălie ce-o dădusem pentru 
tine. 

Nu era chiar adevărul adevărat: voinţa de a-şi păstra 
moşiile şi drepturile cântărise cel puţin tot aşa de greu în 
hotărârea baronului ținuturilor de margine de a se război 
cu regele cât şi râvna sa de a o sluji pe regină. Dar în clipa 
aceea era sincer convins că se luptase ca s-o apere. Şi 
Isabelle credea la fel: dorise aşa de mult să poată crede una 
ca asta! Sperase aşa de mult că se va ridica într-o zi cineva 
să lupte pentru dânsa! Şi iată că acest apărător era acolo, 
în faţa ei, cu mâna sa mare osoasă care ţinuse spada, şi cu 
urma aceea pe obraz a unei răni uşoare dar de neşters. În 
vesmintele lui negre părea să iasă de-a dreptul dintr-un 
roman cu cavaleri şi domniţe. 

— Îţi mai aduci aminte, prietene Mortimer... Îţi mai aduci 
aminte de balada cavalerului de Graelent? 

Mortimer îşi încruntă sprâncenele stufoase. Graelent? Un 
nume pe care-l auzise, dar nu-şi amintea povestea. 

— E dintr-o carte scrisă de Marie de France, care mi-a fost 
furată, ca tot ce aveam, continuă Isabelle. Acest Graelent 
era un cavaler atât de voinic, atât de cinstit, şi faima lui atât 
era de mare încât regina de pe vremea aceea se îndrăgosti 
de dânsul fără să-l cunoască; şi poruncind să fie adus în faţa 
ei, îi spuse de cum îl văzu aceste cuvinte: „Prietene 
Graelent, nu mi-am iubit niciodată soţul, dar pe tine te 
iubesc din tot sufletul şi sunt a ta.” 

Isabelle era mirată de propria ei îndrăzneală, şi că 
memoria o slujise la ţanc, aducându-i cuvintele care-i 
tălmăceau întocmai sentimentele. Vreme de câteva secunde 
sunetul glasului ei părea să i se prelungească în urechi. 


Aştepta, neliniştită şi tulburată, răscolită de ruşine şi de 
patimă, răspunsul acestui nou Graelent. „Pot oare acum să-i 
mărturisesc că mi-e dragă?” se întreba Roger Mortimer, de 
parcă n-ar fi fost singurul lucru pe care trebuia să i-l spună. 
Dar sunt şi arene în care bărbaţii cei mai viteji la războaie 
se dovedesc de-o stranie neiîndemânare. 

— L-ai iubit vreodată pe regele Eduard? întrebă, ca 
răspuns la povestea ei. 

Şi se simţiră amândoi dezamăgiţi. Trebuia oare, în clipa 
asta, să pomenească de Eduard? Regina se îndreptă niţel în 
jilţul ei. 

— Crezusem că-l iubesc, spuse dânsa. M-am silit să-l 
iubesc, împinsă de ideile în care fusesem crescută; apoi, 
foarte curând, mi-am dat seama cu ce fel de bărbat mă 
cununaseră! Acum îl urăsc, şi cu o ură aşa de aprigă încât 
nu se poate stinge decât o dată cu mine... sau cu dânsul. 
Ştii că vreme de ani de zile am crezut că Eduard fuge de 
mine din pricina vreunui cusur al trupului meu? Află deci, 
dacă trebuie să-ţi mărturisesc totul... de altfel soţia ta ştie 
asta... că ultima dată când se culcă în silă de câteva ori cu 
mine, atunci când o zămislirăm pe fata noastră mai mică, 
îmi ceru ca Hugh cel tânăr să-l însoţească până la patul 
meu; se giugiulea şi se mângâia cu el înainte de a putea să- 
şi împlinească datoria de soţ, zicând că trebuia să-l iubesc 
pe Hugh ca pe el însuşi, deoarece erau aşa de legaţi că nu 
făceau decât unul. Atunci l-am ameninţat că-i voi scrie papii 
de toate acestea... 

Furia împurpurase faţa lui Mortimer. Se simţea jignit 
deopotrivă în onoarea şi dragostea sa. Eduard era într- 
adevăr nevrednic de a fi rege. Când oare vor putea striga 
tuturor vasalilor săi: „Aflaţi în sfârşit cine vă este stăpânul şi 
luaţi-vă îndărăt jurămintele de credinţă!” Nu era oare 
nedrept ca un asemenea om să-şi fi luat o soţie aşa de 
virtuoasă, când lumea e plină de femei necinstite? N-ar fi 
meritat ca dânsa să se fi dat primului venit spre a-l face de 
ocară?... Dar îi rămăsese ea oare într-adevăr credincioasă? 


Vreo dragoste tainică n-o fi răscolit această singurătate 
cumplită? 

— Şi niciodată nu te-ai lăsat cuprinsă de alţi bărbaţi? 
întrebă el cu un glas, de pe acum, al unui bărbat gelos, 
glasul care le place atât de mult femeilor la începutul unei 
dragoste şi de care li se face atâta lehamite la sfârşitul ei. 

— Niciodată, răspunse dânsa. 

— Nici de ale vărului tău, Robert d'Artois, care părea să 
arate azi-dimineaţă că era îndrăgostit de tine? 

Isabelle înălţă din umeri. 

— Îl cunoşti pe văru-meu d'Artois; pentru el orice vânat e 
bun. Regină sau cerşetoare, tot una îi este. Într-o zi, de 
demult, la Westminster, când îi destăinuiam amarul vieţii 
mele singuratice, se oferi să mă consoleze. Atât a fost. De 
altminteri nu l-ai auzit: „Eşti tot aşa de neprihănită, 
verişoară...?”. Nu, prietene Mortimer, inima mi-e tristă şi 
pustie... şii s-a urât să mai rămână aşa. 

— Ah, doamnă, izbucni Mortimer, de ce n-am îndrăznit să- 
ţi spun de atâta vreme că erai singura femeie a gândurilor 
mele! 

— E adevărat, scumpe prietene? De mult vroiai să mi-o 
spui? 

— Cred, doamnă, că de atunci când te-am văzut întâia 
oară. Şi am înţeles ce simt într-o zi, la Windsor, când ţi-au 
dat lacrimile în ochi după nu mai ştiu ce ocară pe care ţi-o 
făcuse regele Eduard... Să-ţi mai spun că în temniţa mea, n- 
a fost dimineaţă, nici seară în care să nu mă gândesc la tine, 
iar întâia mea întrebare când am scăpat din turn... 

— Ştiu, prietene Mortimer, ştiu; episcopul Orleton mi-a 
spus-o. Şi am fost bucuroasă că dădusem din banii mei 
pentru a te ajuta să-ţi recapeţi libertatea; bucuroasă nu 
pentru aurul ce l-am dat, care n-avea nici o însemnătate, ci 
pentru primejdia mare ce mă pândea dacă vrăjmaşii mei 
aflau asta. Evadarea ta i-a făcut să mă chinuiască şi mai 
Tău... 


Mortimer se plecă foarte adânc, aproape îngenunchind, 
spre a-şi arăta recunoştinţa. 

— Ştii doamnă, urmă el pe un ton şi mai grav, că de când 
am pus piciorul pe pământul Franţei, am jurat să port 
numai haina cernită până mă voi întoarce în Anglia... şi să 
nu ating trup de femeie până nu te voi fi scăpat din mâinile 
vrăjmaşilor tăi? 

O cam sucea, potrivindu-şi termenii jurământului cum îi 
venea mai bine, şi începea să confunde regina cu regatul. 
Dar în ochii Isabellei aducea tot mai mult a Graglent, a 
Perceval, a Lancelot... 

— Şi ţi-ai ţinut jurământul? întrebă ea. 

— Te îndoieşti? 

Regina îi mulţumi cu un surâs, cu o privire umedă a 
ochilor ei albaştri şi cu o mână întinsă, o mână plăpândă 
care se aşeza ca o pasăre în mâna marelui baron. Apoi 
degetele li se deschiseră, se strânseră, se împletiră între 
ele... 

— Crezi că avem dreptul să facem asta? vorbi ea după o 
tăcere. Am jurat credinţă unui soţ, oricât de rău ar fi. lar tu, 
tu ai o nevastă neprihănită. Amândoi ne-am legat în faţa iui 
Dumnezeu... Şi am fost aşa de neînduplecată cu păcatele 
altora... 

Încerca oare să se apere de ea însăşi, sau vroia ca dânsul 
să ia păcatul asupra lui? 

Mortimer şedea în jilţ. Se ridică. 

— Nici tu, nici eu, regina mea, nu am fost căsătoriţi cu 
voinţa noastră. Am rostit jurământul, dar fără să ne fi făcut 
noi înşine alegerea. Ne-am supus unor hotărâri ale 
familiilor noastre, iar nu ale inimii noastre. Unor suflete ca 
ale noastre... 

Se opri parcă şovăind. Dragostea care se teme să-şi spună 
pe numele adevărat te împinge la faptele cele mai stranii; 
dorinţa ia căile cele mai ocolite spre a-şi cere dreptul. 
Mortimer stătea în picioare înaintea Isabellei, iar mâinile 
lor rămâneau împreunate. 


— Vrei, regina mea, urmă el, să ne legăm pe totdeauna? 
Vrei să schimbăm sângele nostru pentru ca să-ţi fiu veşnic 
sprijin, iar tu să rămâi în veci doamna mea? 

Glasul îi tremura sub apăsarea gândului neaşteptat, 
covârşitor, care-i trecuse prin minte; şi umerii Isabellei se 
înfiorară. Căci în ceea ce-i propusese era vrăjitorie, patimă 
şi credinţă, şi toate lucrurile divine şi diabolice amestecate, 
imbolduri cavalereşti şi ispite ale trupului laolaltă. Era 
legământul de sânge al fraţilor de arme şi acela al 
amanţilor legendari, legământul templierilor, adus din 
Răsărit pe vremea cruciadelor, şi legământul de dragoste 
care unea soţia măritată cu de-a sila de alesul inimii sale, şi 
uneori făcut chiar în faţa soţului, cu condiţia ca dragostea 
să rămână neprihănită... sau îndrăgostiţii să creadă că va 
rămâne astfel. Era jurământul trupurilor, mai tare decât cel 
al cuvintelor şi pe care nu-l puteai nici rupe, nici lua 
îndărăt, nici desface. Cele două făpturi omeneşti care-l 
rosteau, se legau mai strâns ca gemenii; avutul fiecăruia 
devenea avutul celuilalt; îşi datorau ocrotire şi nu vroiau să- 
şi supravieţuiască unul altuia. „Parc-ar fi uniţi prin 
legământ de sânge”, se şoptea cu un tremur de teamă şi 
totodată de invidie despre unele perechi. 

— Aş putea să-ţi cer orice? întrebă Isabelle pe şoptite. 

El răspunse, lăsându-şi pleoapele în jos: 

— Mă dau pe mâna ta. Poţi să-mi ceri orice şi să nu-mi dai 
decât ce-o să-ţi placă. Dragostea mea va fi aşa cum o vei 
dori. Mă pot lungi gol lângă tine goală, şi să nu te ating 
dacă mă vei fi oprit s-o fac. 

Nu exprimau prin asta dorinţa lor adevărată, ci 
îndeplineau ritul unui ceremonial pe care trebuiau să-l 
îndeplinească, potrivit cu datinile cavalereşti. Amantul se 
lega să facă dovada tăriei sale sufleteşti şi a respectului său 
faţă de fiinţa iubită. Se oferea să îndure „încercarea 
dragostei curate” a cărei durată urma s-o hotărască 
amanta; de ea depindea dacă încercarea va ţine veşnic sau 
va fi curmată numaidecât. 


— 'Te învoieşti, regina mea? o întrebă el. 

Răspunse la rândul ei, plecându-şi pleoapele. 

— La deget? La frunte? La inimă? întrebă din nou 
Mortimer. 

Puteau să-şi facă o înţepătură la deget, lăsându-şi sângele 
să picure într-un pahar, amestecându-l apoi şi bând din el 
pe rând. Puteau să-şi facă o tăietură pe frunte, la rădăcina 
părului şi, lipindu-se cap lângă cap, să-şi schimbe gândurile 
între dânşii... 

— La inimă, răspunsese Isabelle. 

Era răspunsul pe care-l aştepta. 

Cântecul unui cocoş în împrejurimi sfâşie noaptea tăcută. 
Isabelle se gândi că ziua care sta să se ivească, va fi întâia zi 
de primăvară. 

Roger Mortimer îşi descheie tunica, o lepădă jos, şi smulse 
cămaşa de pe dânsul. Apăru, cu pieptul gol, bombat, în ochii 
Isabellei. 

Regina îşi desfăcu corsajul; cu o mişcare mlădioasă a 
umerilor îşi scoase din mâneci braţele subţiri şi albe şi-şi 
descoperi sânii cu sfârcul trandafiriu, pe care cei patru 
copii alăptaţi nu-i ofiliseră; pusese în gestul ei o mândrie 
hotărâtă, aproape sfidătoare. 

Mortimer îşi luă pumnalul din cingătoare. Isabelle trase 
acul de păr, lung, cu o perlă în capăt, care-i ţinea cosiţele, şi 
cele două toarte de amforă căzură lin pe umeri. Fără să-şi ia 
ochii de la ochii reginei, cu o mână neşovăitoare, Mortimer 
îşi crestă pielea; sângele se ivi ca un pârâiaş roşu prin puful 
castaniu. Isabelle făcu la fel, împungându-se cu acul de păr 
deasupra sânului stâng, şi sângele ţâşni ca zeama unui 
fruct. Teama de durere, mai mult decât durerea însăşi îi 
aduse pentru o clipă o strâmbătură a gurii. Apoi făcu 
ultimul pas care o despărţea de Mortimer şi-şi lipi sânii de 
pieptul voinic brăzdat de o dâră purpurie, înălțându-se în 
vârful picioarelor astfel încât cele două răni să se acopere 
una pe alta. Fiecare simţi atingerea acestui trup de care se 
apropia întâia oară şi a acestui sânge călduţ al amândurora. 


— Iubitule, spuse ea, îţi dau inima mea şi o iau pe a ta care 
mă face să trăiesc. 

— Iubito, răspunse Mortimer, o iau, făgăduindu-ţi s-o 
păstrez în locul inimii mele. 

Nu se dezlipeau, prelungind la nesfârşit acest straniu 
sărut al unor buze pe care şi le deschiseseră singuri în 
piepturile lor. Inimile le zvâcneau în acelaşi ritm aprig, 
fiecare bătaie a uneia răsunând în cealaltă. Trei ani de 
castitate la dânsul, cincisprezece ani de aşteptare a 
dragostei la dânsa... 

— Strânge-mă tare, iubitule, şopti Isabelle. 

Gura ei se ridică spre cicatricea albă care brăzda buza lui 
Mortimer, şi dinţii de mică fiară se întredeschiseră ca să 
muşte. 

Răzvrătitul din Anglia, evadatul din Turnul Londrei, 
marele senior al inuturilor de margine ale Galiei, fostul 
Mare judeţ al Irlandei, lordul Mortimer de Wigmore, de 
două ceasuri amant al reginei Isabelle, plecase de acolo pe 
scara din dos, biruitor, în culmea fericirii şi cu capul plin de 
visuri. 

Regina nu putea să doarmă. Poate că mai târziu o va 
răpune oboseala; deocamdată stătea uluită, fără să-şi poată 
veni în fire, de parcă o cometă i se rotea în suflet. Privea cu 
o nespusă recunoştinţă patul răvăşit. Îşi sorbea fericirea 
neaşteptată pe care n-o cunoscuse până atunci. Nu-şi 
închipuise niciodată că poţi ajunge să-ţi striveşti gura de 
umărul unui bărbat, ca să-ţi înăbuşi un țipăt. Stătea în 
picioare lângă fereastră, după ce-i dăduse deoparte 
obloanele zugrăvite. Zorile se iveau, ceţoase şi feerice, 
deasupra Parisului. Sosise oare într-adevăr abia aseară? 
E.xistase ea oare până-n noaptea aceasta? Acesta era oare 
oraşul pe care-l cunoscuse în copilăria ei? Lumea se năştea 
dintr-o dată, pentru dânsa. 

Sena curgea, cenuşie, la picioarele Palatului, iar colo, pe 
celălalt mal, se înălța bătrânul turn Nesle. Isabelle îşi aminti 
deodată de cumnată-sa, Marguerite de Bourgogne. O 


cuprinse groaza: „Ce-am făcut atunci? se gândi. Ce-am 
făcut? Dacă aş fi ştiut...” 

Toate femeile îndrăgostite, de pretutindeni şi de când 
lumea, i se păreau surorile ei, nişte făpturi alese... „Am avut 
plăcerea care face cât toate coroanele lumii, şi nu mă 
căiesc...!”. Cuvintele acestea, ţipătul pe care răposata 
Marguerite i-l aruncase, după judecata de la Maubuisson, 
de câte ori Isabelle şi-l repetase, fără să înţeleagă! Dar în 
dimineaţa aceasta, care aducea o nouă primăvară, forţa 
unui bărbat, bucuria de a strânge în braţe şi de a fi strânsă, 
înţelegea în sfârşit! „Astăzi, fără îndoială, n-aş da-o în 
vileag!” Şi gândindu-se la actul de dreptate regală pe care 
crezuse odinioară că-l face, simţi deodată ruşine şi câinţă, 
ca de singurul păcat săvârşit în viaţa ei. 

VI. 

FRUMOSUL AN 1325 

Pentru regina Isabelle, primăvara anului 1325 fu o 
încântare. Se minuna de dimineţile însorite în care 
scânteiau acoperişurile oraşului; păsări cu miile fremătau în 
grădini; clopotele tuturor bisericilor, tuturor schiturilor, 
tuturor mănăstirilor, până la clopotul cel mare de la Notre- 
Dame, păreau să sune ceasurile fericirii. Mireasma liliacului 
îmbălsăma nopţile, sub un cer înstelat. 

Fiecare zi aducea mănunchiul ei de plăceri: întreceri cu 
lancea, serbări, turniruri, partide de vânătoare şi plimbări 
la ţară. O adiere de prosperitate străbătea capitala, şi o 
mare poftă de petreceri. Cârmuirea cheltuia o groază de 
bani cu desfătările norodului, deşi bugetul vistieriei arătase 
în ultimul an o pagubă de treisprezece mii şase sute de livre 
a cărei pricină, o recunoşteau toţi într-un glas, era războiul 
din Aquitania. Dar, ca să-şi facă alte venituri, cârmuirea 
lovise pe episcopii de Rouen, de Langres şi de Lisieux cu 
amenzi ce se ridicau, pentru fiecare din ei, la douăsprezece, 
cincisprezece şi cincizeci de mii de livre, drept pedeapsă că 
făcuseră silnicii de tot felul împotriva eparhiilor sau a 
slujitorilor regelui; averea acestor prelați prea autoritari 


acoperise deficitele militare. Apoi şi lombarzii fuseseră încă 
o dată somaţi să-şi răscumpere dreptul de a locui în oraşele 
ţării şi de a-şi vedea de negustoriile lor. 

Astfel se găseau banii pentru huzurul curţii; şi fiecare 
gonea după plăceri, oferindu-şi-o pe cea dintâi, şi anume de 
a scoate ochii celuilalt cu risipa ce făcea. Şi burghezia, ba 
chiar norodul de jos, călcau pe urmele nobilimii, fiecare 
cheltuind ceva mai mult peste puterile lui, spre a nu 
dobândi nimic alta decât bucuria de a trăi. S-au văzut ani 
de aceştia, când soarta pare să surâdă: o pauză, un răgaz în 
care lumea mai răsuflă sub apăsarea vremurilor. Oamenii 
vând şi cumpără lucruri cărora li se zice de prisos, ca şi 
cum ar fi de prisos să pui podoabe pe tine, să seduci, să 
cucereşti, să-ţi dai dreptul la dragoste, să te răsfeţi cu 
lucrurile rare care sunt rodul iscusinţei omeneşti, să profiţi 
de tot ceea ce providenţa sau natura au dăruit omului spre 
a se bucura de excepţionala sa condiţie în univers. 

Fireşte, mulţi se plângeau, dar nu pentru că erau cu 
adevărat săraci, ci mai curând pentru că nu puteau să-şi 
sature toate poftele. Se plângeau că sunt mai puţin bogaţi 
decât cei bogaţi, că nu aveau cât aceia care aveau totul. 
Anotimpul era nemaipomenit de blând, negoţul mergea de 
minune. Stăpânirea renunţase la cruciada plănuită; nu mai 
era vorba să se ridice oastea, nici să se micşoreze preţul 
livrei faţă de vechiul ban de aur bătut pe vremea lui Ludovic 
cel Sfânt; în Sfatul Restrâns al regelui se discutau măsuri 
pentru a împiedica împuţinarea peştelui în râuri; iar 
pescarii cu undiţa, înşiraţi pe amândouă malurile Senei se 
încălzeau la soarele dulce de mai. Se simţea dragostea în 
aerul acelei primăveri. Se făcură atunci mai multe cununii, 
dar şi puzderie de bastarzi, cum de multă vreme nu se 
pomenise. Fetele erau zâmbitoare, iar flăcăii îndrăzneţi şi 
lăudăroşi se ţineau după ele. Călătorii nu aveau ochi destul 
de mari ca să descopere toate minunăţiile oraşului, nici 
gâtlejuri destul de încăpătoare ca să soarbă vinul ce li se 


turna la hanuri, nici nopţi destul de lungi ca să se înfrupte 
din atâtea plăceri ce le stăteau la îndemână. 

Ah, cum au să-şi amintească oamenii de primăvara aceea! 
Fără îndoială, erau boli, dolii, mame care-şi duceau pruncul 
la groapă, damblagii, bărbaţi înşelaţi care puneau păţania 
lor în seama stricăciunii vremilor, negustori prădaţi care-şi 
învinuiau vânzătorii că nu-s cu ochii-n patru, incendii care 
lăsau familii fără adăpost, câteva omoruri; dar de toate 
acestea nu putea fi vinovată decât soarta, nu regele sau 
sfetnicii săi. 

Într-adevăr, trebuia să te socoţi norocos că trăieşti în 
1325, că eşti tânăr sau în puterea vârstei, sau doar sănătos. 
Şi era mare prostie să nu preţuieşti îndeajuns acest noroc şi 
să nu aduci mulţumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce-ţi 
dădea. Cum s-ar fi bucurat, încă şi mai vârtos, poporul 
Parisului, de vara anului 1325, dacă ar fi putut ghici în ce 
chip avea să îmbătrânească! Un adevărat basm cu zâne pe 
care mai târziu, când cineva li-l va povesti, le va veni greu 
să-l creadă, copiilor zămisliţi în lunile acestea încântătoare 
pe cearşafuri parfumate cu levănţică. Una mie trei sute 
douăzeci şi cinci! Frumoasă epocă! Şi ce puţină vreme va 
trebui să treacă pentru ca anul acesta să devină „vremea 
bună de odinioară”. 

Dar regina Isabelle? Regina Isabelle părea să întrunească 
în făptura ei toate farmecele şi toate bucuriile. Oamenii 
întorceau capul după dânsa, nu numai fiindcă era suverana 
Angliei, nu numai fiindcă era fiica marelui rege ale cărui 
biruri grele, ruguri şi procese înfricoşătoare lumea le 
uitase, pentru a nu-şi mai aduce aminte decât de 
ordonanţele sale înțelepte, dar şi fiindcă era frumoasă şi 
părea fericită. În popor se zicea că i-ar fi stat mai bine 
coroana decât fratelui ei Charles cel Frumos, prinţ simpatic 
dar caraghios, şi unii se întrebau dacă era bună legea 
întocmită de Filip cel Lung, care înlătura femeile de la tron. 
Englezii se dovedeau a fi nişte proşti, pricinuindu-i griji unei 
regine aşa de drăgălaşe! 


La treizeci şi trei de ani, Isabelle plimba o strălucire cu 
care nu era fetişcană, oricât de fragedă, să se fi putut 
măsura. Cele mai vestite dintre frumuseţile tinere ale 
Franţei păreau a se trage în umbră când regina Isabelle 
trecea. Şi toate domnişoarele, visând să-i semene, se luau 
după dânsa, îi copiau rochiile, gesturile, cosiţele împletite 
aduse în creştet, felul ei de a privi şi de a surâde. 

Poţi recunoaşte o femeie îndrăgostită după umblet şi chiar 
privind-o din spate; umerii, şoldurile, pasul Isabellei 
exprimau fericirea. Era mai totdeauna însoţită de lordul 
Mortimer care, de când sosise regina lui, câştigase brusc 
simpatia tuturor. Oamenii care, anul trecut, îl socoteau 
posomorât, trufaş, cam prea fudul pentru un surghiunit, şi 
care găseau virtuţii sale un aer de reproş la adresa lor, 
aceiaşi oameni, deodată, descoperiseră în Mortimer un 
bărbat de mare caracter, foarte seducător şi vrednic de 
admiraţie. Încetaseră să mai vadă o ţinută de înmormântare 
în vesmintele sale negre, înviorate doar de câteva copci de 
argint; acum nu mai vedeau în asta decât înfăţişarea 
mândră şi elegantă a unui bărbat care poartă doliul patriei 
sale. 

Dacă nu era învestit cu vreo dregătorie oficială pe lângă 
regină, ceea ce ar fi fost o provocare prea vădită faţă de 
regele Eduard, de fapt însă Mortimer conducea din umbră 
negocierile. Episcopul de Norwich asculta de cuvântul său; 
John de Cromwell nu se dădea în lături să spună că se 
făcuse o nedreptate baronului de Wigmore, că un rege 
care-şi înstrăina un senior atât de vrednic se dovedea a fi 
cam neprevăzător; contele de Kent prinsese mare dragoste 
de Mortimer şi nu lua nici o hotărâre fără a-i cere părerea. 

Era lucru ştiut şi înţeles că lordul Mortimer rămânea după 
masa de seară la regină, care avea nevoie de „sfatul său”. Şi 
în fiecare noapte, ieşind din apartamentul Isabellei, 
Mortimer îl scutura de umăr pe Ogle, fostul bărbier din 
Turnul Londrei, ridicat la slujba de valet, care-l aştepta 
moţăind pe o ladă. Călcau peste servitorii adormiţi pe 


lespezile coridoarelor, şi care nici nu-şi mai înălţau capul de 
sub pulpana mantiei lor, deprinşi cum erau cu paşii aceştia 
cunoscuți. 

Trăgând în piept voiniceşte aerul proaspăt al zorilor, 
Mortimer se întorcea la locuinţa lui din Saint-Germaindes- 
Pres, întâmpinat de blondul, trandafiriul şi săritorul 
Alspaye, pe care el îl credea - naivi sunt îndrăgostiţii! - 
singurul confident al dragostei sale regale. 

Regina, acum lucrul era hotărât, nu se va putea întoarce în 
Anglia decât atunci când şi el se va putea întoarce. 
Legătura dintre ei, pecetluită cu jurământ, se făcea zi de zi, 
noapte de noapte, tot mai strânsă, mai trainică; şi mica 
urmă albă pe pieptul Isabellei, unde el îşi punea buzele, 
parcă împlinind un ritual, înainte de a o părăsi, rămânea 
urma vizibilă a voinţei lor de a fi mereu împreună. 

O femeie poate fi regină, amantul este întotdeauna 
stăpânul ei. În stare să înfrunte, singură, neînțelegerile 
conjugale, trădările unui rege, ura unei curţi, Isabelle a 
Angliei se înfiora toată când Mortimer îi punea mâna pe 
umăr, simţea că i se topeşte inima când el părăsea odaia ei 
şi ducea lumânări la biserică spre a mulţumi lui Dumnezeu 
că-i hărăzise un păcat aşa de dulce. Când Mortimer lipsea, 
fie şi numai un ceas, regina îl aşeza cu gândul înaintea ei, în 
cel mai frumos jilţ, şi-i vorbea pe şoptite. În fiecare 
dimineaţă, când se trezea, până să-şi cheme femeile, se 
strecura în aşternut pe locul părăsit de iubitul ei cu câteva 
clipe înainte. Învăţase de la o babă unele taine de mare 
folos pentru doamnele care caută plăceri în afara patului 
conjugal. Şi cei de la curte, fără să vadă însă în asta vreun 
păcat, căci părea mai de grabă o dreaptă despăgubire a 
soartei, şuşoteau că regina e în vâltorile dragostei, ca şi 
cum ar fi spus că e în prada mâniei, sau şi mai potrivit, că e 
în al nouălea cer! 

Preliminariile tratatului, a cărui încheiere o tărăgănaseră 
la nesfârşit, fură semnate la 31 mai de Isabelle şi frate-său, 
cu învoirea dată cam în doi peri de Eduard, care-şi 


recâştiga domeniul din Aquitania, dar ciuntit de ţinuturile 
Agenais şi Bazadais, adică de regiunile ocupate anul trecut 
de armata franceză, şi având să plătească, pe deasupra, 
şaizeci de mii de livre... În privinţa asta, Valois se arătase 
neînduplecat. A fost nevoie ca însuşi papa să mijlocească 
spre a se ajunge la o înţelegere, legată însă de condiţia de 
neînlăturat ca Eduard să vină să-şi facă închinarea, lucru la 
care nu-l trăgea inima, acum nu numai din motive de 
prestigiu, dar şi pentru că o asemenea călătorie era 
primejdioasă. Căzură atunci la învoială asupra unui tertip 
care să-i mulţumească pe toţi. Se va hotări ziua când regele 
Angliei urma să-şi facă această închinare de pomină; apoi, 
în ultima clipă, Eduard va face pe bolnavul, ceea ce de 
altminteri aproape că nu era o minciună - căci acuma, de 
câte ori venea vorba să pună piciorul în Franţa, îl treceau 
sudori reci şi spaima îi tăia răsuflarea, pălea la faţă, simţea 
cum inima bătea să i se spargă în piept şi trebuia, gâfâind, 
să stea culcat un ceas. Aşa că, îi va încredința fiului său mai 
mare, tânărul Eduard, titlurile şi drepturile de duce al 
Aquitaniei, şi-l va trimite în locul său să depună jurământul. 

În învoiala asta fiecare se credea câştigător. Eduard scăpa 
de obligaţia unei călătorii primejdioase. Despensorii evitau 
riscul de a-l scăpa din mână pe rege. Isabelle avea să-şi 
regăsească fiul preferat, căruia îi ducea dorul de când era 
despărțită de dânsul. Mortimer vedea tot folosul pe care L- 
ar putea trage pentru ţelurile sale viitoare din prezenţa 
prinţului moştenitor în tabăra reginei. 

Tabăra asta nu înceta să crească, până şi în Franţa. Regele 
Eduard se mira de nevoia ce-i apucase, în acest sfârşit de 
primăvară, pe mai mulţi baroni ai săi, de a se duce să-şi 
vadă moşiile din Franţa, şi se arăta tot mai îngrijorat că 
niciunul nu se întorcea de acolo. Pe de altă parte, 
Despenserii nu uitaseră să întreţină la Paris câteva iscoade 
care-l informau pe Eduard despre atitudinea contelui de 
Kent, despre prezenţa lui Maltravers pe lângă Mortimer, 
despre toată această opoziţie care se strângea la curtea 


Franţei în jurul reginei. De formă, corespondenţa între cei 
doi soţi rămânea politicoasă, şi Isabelle, în lungile ei scrisori 
prin care explica încetineala negocierilor, îi zicea lui Eduard 
„sufleţelul meu”. Eduard dăduse însă poruncă amiralilor şi 
şerifilor din porturi să pună mâna pe toţi curierii, oricine ar 
fi, care ar duce oricui scrisori trimise de regină, de 
episcopul de Norwich sau de oricare altul din jurul lor. 
Curierii aceştia trebuiau să fie aduşi în faţa regelui, sub 
pază bună. Dar puteau fi opriţi toţi lombarzii care umblau 
cu poliţe şi ordine de plată? 

La Paris, într-o zi pe când străbătea mahalaua Templului, 
însoţit numai de Alspaye şi de Ogle, Roger Mortimer fu 
atins în treacăt de un bolovan uriaş prăvălit de pe zidul unei 
clădiri ce se înălța acolo. Îşi datoră norocul de a nu fi strivit 
zgomotului pe care-l făcu bolovanul lovindu-se de o 
scândură a schelei. Mortimer nu văzu în asta decât o 
întâmplare obişnuită cum vezi adeseori pe stradă; dar trei 
zile mai târziu, pe când ieşea de la Robert d'Artois, o scară 
se abătu în faţa calului său. Mortimer se duse să vorbească 
despre aceasta cu Tolomei care îşi cunoştea Parisul tainic 
mai bine ca oricine altul. Sienezul chemă la dânsul o calfă 
de zidar dintre templierii care-şi păstraseră drepturile în 
ciuda împrăştierii cavalerilor ordinului, şi atentatele 
împotriva lui Mortimer încetară. Ba chiar, din vârful 
schelelor, zidarii îşi scoteau căciula şi-l salutau cu plecăciuni 
adânci pe seniorul englez învestmântat în negru, de cum îl 
zăreau. Mortimer luă totuşi obiceiul de a nu mai umbla 
decât înconjurat de oameni de ai săi şi de a pune să i se 
încerce vinul înainte de a-l duce la gură, cu un corn de 
inorog, spre a se feri de otrăvire. Haimanalele care trăiau 
din punga lui Robert d'Artois fură rugate să-şi deschidă 
bine ochii şi să-şi desfunde urechile. Primejdiile care-l 
înconjurau pe Mortimer nu făcură decât să sporească 
dragostea reginei pentru dânsul. 

Apoi, pe neaşteptate, la începutul lui august, cu puţin 
înainte de ziua hotărâtă pentru închinarea regelui Angliei, 


monseniorul de Valois, care ţinea aşa de tare în mâna lui 
cârma ţării, de-i ziceau toţi „al doilea rege”, se prăbuşi 
dintr-o dată, la cinzeci şi cinci de ani. De mai multe 
săptămâni devenise foarte arţăgos şi din orice îi sărea 
muştarul; o furie grozavă îl apucase mai cu seamă când 
primi propunerea regelui Eduard de a-şi cununa copiii lor 
cei mai mici, Ludovic de Valois şi Jeanne a Angliei, care 
aveau fiecare vreo şapte anişori. Să fi înţeles în sfârşit 
Eduard prostia ce-o făcuse cu doi ani înainte rupând 
negocierile privitoare la căsătoria fiului său mai mare, şi se 
gândea să-l câştige astfel pe Valois de partea sa? Într-o 
ciudată răbufnire, monseniorul de Valois luă această ofertă 
drept o a doua ocară şi se înfurie aşa de rău încât sparse tot 
ce se găsea pe masa lui. În aceiaşi timp dădea zor grozav 
treburilor cârmuirii, se arăta nerăbdător faţă de încetineala 
Parlamentului în a lua hotărâri, se ciorovăia cu Miles de 
Noyers asupra socotelilor făcute de Curtea de Conturi, 
după care se plângea de oboseala pricinuită de toate 
îndatoririle acestea. 

Într-o dimineaţă, pe când se afla împreună cu sfetnicii săi 
şi era gata să-şi pună semnătura sub un act, lăsă să-i cadă 
pana de gâscă ce i se întindea, şi care stropi cu cerneală 
tunica albastră de pe dânsul. Mâna spânzura de-a lungul 
piciorului şi degetele îi înţepeniră, ca de piatră. Fu mirat de 
tăcerea ce se făcea în jur, şi nu-şi dădu seama că se 
prăvălea din jilţ. 

Îl ridicară, cu ochii holbaţi spre stânga, în adâncul 
orbitelor, cu gura strâmbată tot într-acolo, şi fără să mai 
ştie de nimic. Faţa îi era foarte roşie, aproape viorie, şi 
văzându-l aşa, trimiseră în grabă după un doftor să-i lase 
sânge. Ca şi frate-său Filip cel Frumos, cu unsprezece ani în 
urmă, contele de Valois fusese lovit de dambla, tot la cap, în 
maşinăria tainică a voinţei. Unii credeau că-şi va da sufletul 
şi, în palatul său unde-l duseră, cei mulţi ai casei, rude şi 
slugi, luară înfăţişarea înlăcrimată a doliului. 


Totuşi, după câteva zile, când, mai de grabă răsuflarea 
decât cugetul arăta că mai trăieşte încă, păru pe jumătate 
viu. Îşi recăpătase graiul, dar vorba era şovăitoare, rostită 
anevoie, limba împleticindu-se în unele cuvinte, fără să mai 
aibă nimic din tonul acela umflat şi poruncitor pe care i-l 
cunoşteau toţi înainte; piciorul drept rămânea ţeapăn, ca şi 
mâna care scăpase pana de gâscă. 

Nemişcat într-un jilţ, toropit de căldură sub păturile cu 
care credeau că-i bine să-l înfofolească, fostul rege al 
Aragonului, fostul împărat al Constantinopolei, conte de 
Romagne, pair al Franţei şi veşnic candidat la tronul 
împărătesc al Germaniei, stăpânitorul de odinioară al 
Florenței, biruitorul din Aquitania, strângătorul oştilor de 
cruciați, îşi dădea seama deodată că toate onorurile pe care 
un om le poate culege nu mai sunt nimic atunci când boala 
se cuibăreşte în trupul său. El care, încă din copilărie, nu 
avusese decât grija de a cuceri avuţiile lumii acesteia, îşi 
descoperi pe neaşteptate alte griji mai apăsătoare. Ceru să 
fie dus la castelul său de la Perray, lângă Rambouillet, unde 
nu se prea ducea, şi care-i deveni dintr-o dată drag, printr- 
una din acele pofte stranii ce-i apucă pe bolnavi pentru 
anume locuri unde îşi închipuie că vor putea redobândi 
sănătatea. 

Faptul că boala era aidoma aceleia care-l doborâse pe 
frate-său mai mare îi frământa mintea slăbită dar încă în 
stare să judece limpede. Căuta în faptele sale din trecut 
pricina acestei pedepse pe care i-o trimitea Atotputernicul. 
Slăbit, devenea cucernic. Se gândea la Judecata de apoi. 
Dar cei trufaşi se cred lesne cu cugetul curat; Valois nu 
descoperea mai nimic, nici o faptă de care să se căiască. În 
toate războaiele lui, în toate jafurile şi măcelurile pe care le 
poruncise, în toate silniciile cu care storsese de bani 
provinciile cucerite şi eliberate de dânsul, socotea că se 
purtase întotdeauna cum se cuvine, fără să abuzeze de 
puterile sale de mare căpitan şi de prinţ. O singură amintire 
îi apăsa cugetul, de la o singură faptă a lui credea că i se 


trage ispăşirea de azi, un singur nume i se oprea pe buze 
când îşi cerceta trecutul: Marigny. Căci niciodată nu urâse 
cu adevărat pe nimeni, afară de Marigny. Cât despre toţi 
ceilalţi pe care îi beştelise, pedepsise, chinuise, trimisese la 
moarte, era încredinţat că nu făcuse niciodată nimic decât 
pentru binele obştesc pe care-l confunda cu propriile sale 
ambiţii. Dar în lupta sa împotriva lui Marigny adusese toată 
îndârjirea pătimaşă a omului care se bate pentru propriile 
sale interese. Minţise cu bună ştiinţă, învinuindu-l pe 
Marigny, depusese mărturie mincinoasă împotriva lui şi 
pusese la cale alţi martori mincinoşi; nu se dăduse în lături 
de la nici o mârşăvie spre a-l trimite pe fostul locţiitor al 
regelui şi cârmuitor al regatului, mai tânăr pe atunci decât 
era el însuşi acum, să se legene în ştreang, la Montfaucon. 
Nimic nu-l împinsese la asta decât setea de răzbunare şi 
invidia de a fi văzut, zi de zi, pe un altul având în Franţa mai 
multă putere ca dânsul. 

Şi iată că acum, aşezat în curtea conacului său de la 
Perray, privind zborul păsărilor, văzând cum rândaşii 
scoteau din grajd frumogşii cai pe care el nu-i va mai 
încăleca niciodată, Valois începuse. cuvântul îl mira pe el 
însuşi, dar nu era altul mai potrivit! începuse să-l 
îndrăgească pe Marigny, să-i fie dragă amintirea lui. Ar fi 
vrut ca vrăşmaşul său să mai fi fost în viaţă ca să se poată 
împăca cu dânsul şi să-i vorbească de toate lucrurile pe 
care le cunoscuseră şi trăiseră împreună, şi asupra cărora 
se certaseră atât de aprig. Frate-său mai mare Filip cel 
Frumos, celălalt frate Ludovic d'Evreux, ba chiar şi cele 
două soţii dintâi ale sale, toţi aceşti dispăruţi îi lipseau mai 
puţin decât fostul său vrăşmaş; şi în clipele când credea că 
nu-l vede nimeni, îl auzeai mormăind câteva fraze dintr-o 
conversaţie cu un mort. 

Trimitea în fiecare zi pe unul dintre şambelanii săi, 
înarmat cu un sac de parale, să împartă pomană săracilor 
din vreo mahala a Parisului, parohie după parohie; şi 
şambelanii aveau poruncă să zică, punând gologanii în 


mâinile jegoase: „Rugaţi-vă, oameni buni, rugaţi-vă lui 
Dumnezeu pentru monseniorul Enguerrand de Marigny şi 
pentru monseniorul Charles de Valois.” I se părea că şi-ar 
atrage îndurarea Cerului dacă în aceeaşi rugăciune numele 
i-ar fi legat de cel al victimei sale. Şi norodul Parisului se 
mira că puternicul şi slăvitul senior de Valois cerea să fie 
pomenit după acela pe care îl arătase odinioară vinovat de 
toate nenorocirile regatului şi-l făcuse să piară în ştreang. 

În Sfatul regelui, puterea trecuse în mâinile lui Robert 
d'Artois care, prin îmbolnăvirea socrului său, se vedea 
înălţat dintr-o dată la cea mai înaltă dregătorie. Uriaşul 
străbătea foarte des, în goana calului, drumul spre Perray, 
ducându-se să ceară vreun sfat bolnavului. Căci fiecare îşi 
dădea seama, şi d'Artois cel dintâi, de golul ce se căsca pe 
neaşteptate la conducerea treburilor Franţei. Fireşte, 
monseniorul de Valois era cunoscut ca un prinţ cam 
încurcă-lume, hotărând în toate adeseori fără a chibzui 
îndeajuns, şi cârmuind mai de grabă după cum i se năzărea 
decât cu înţelepciune; dar ca unul ce umblase numai pe la 
curţile regale, de la Paris în Spania, şi din Spania la 
Neapole, ca unul ce sărise să apere interesele sfântului 
părinte în Toscana, luase parte la toate războaiele din 
Flandra, uneltise pentru a dobândi tronul Sfântului imperiu, 
şi fusese vreme de mai bine de treizeci de ani sfetnic al 
coroanei sub patru regi ai Franţei, căpătase deprinderea de 
a aşeza la locul cuvenit orice nevoie a regatului, în 
ansamblul treburilor Europei. Aceasta se făcea în mintea lui 
aproape de la sine. 

Robert d'Artois însă, mare cunoscător într-ale datinelor 
moştenite şi mare chiţibuşar, nu avea vederi aşa de largi. 
De aceea, vorbind de Valois, unii ziceau că era „ultimul”, 
fără să poată spune limpede ce înțelegeau prin asta, dacă 
nu că era ultimul reprezentant, al unui stil măreţ de a 
cârmui lumea, şi care, fără îndoială, avea să piară o dată cu 
el. 


Regele Charles cel Frumos se plimba nepăsător de la 
Orleans la Saint-Maixent şi Châteauneuf-sur-Loire, tot 
aşteptând ca nevastă-sa de a treia să-i dea vestea bună că e 
însărcinată. 

Regina Isabelle devenise, ca să zicem aşa, stăpâna 
palatului din Paris, şi era o a doua curte a Angliei care se 
aduna acolo. 

Ziua închinării fusese hotărâtă pentru 30 august. Eduard 
aşteptă deci ultima săptămână a lunii spre a porni la drum, 
apoi spre a face pe bolnavul, zicând că nu poate părăsi 
stăreţia de la Sandown, lângă Dower. Episcopul de 
Winchester fu trimis la Paris pentru a adeveri, sub jurământ 
dacă va fi nevoie, ceea ce însă nu i se ceru, că regele era 
într-adevăr bolnav, şi a propune ca fiul să vină în locul 
tatălui, rămânând lucru hotărât că prinţul Eduard, făcut 
duce de Aquitania şi conte de Ponthieu, va aduce cele 
şaizeci de mii de livre făgăduite. 

Tânărul prinţ sosi la 16 septembrie, dar însoţit de 
episcopul de Oxford, şi mai ales de Walter Stapledon, 
episcop de Exeter şi lord vistiernic. Alegându-l pe acesta, 
unul dintre cei mai îndărijiţi, mai neînduplecaţi partizani ai 
Despenserilor, totodată omul cel mai iscusit, mai viclean din 
tabăra lui, şi unul dintre cei mai nesuferiţi, regele Eduard 
ţinea să-şi arate voinţa de a nu schimba politica. Episcopul 
de Exeter nu era însărcinat numai să-l însoţească pe prinţ. 

Chiar în ziua sosirii acestuia, şi aproape în clipa când 
regina Isabelle îşi strângea la piept fiul regăsit, veni vestea 
că starea monseniorului de Valois se înrăutăţise şi că era de 
aşteptat, de la un ceas la altul, să-şi dea sufletul în mâna lui 
Dumnezeu. Numaidecât, toate neamurile lui, înalții 
dregători, baronii ce se găseau la Paris, solii englezi, toată 
lumea dădu fuga la Perray, afară de nepăsătorul Charles cel 
Frumos, care supraveghea nişte schimbări pe care 
arhitectul său Painfetiz le făcea înlăuntrul palatului de la 
Vincennes, după porunca sa. 


Iar poporul Franţei îşi trăia mai departe frumoasele zile 
ale anului 1325. 

VII. 

FIECARE PRINŢ CARE MOARE. 

Cât de schimbat le apărea monseniorul de Valois acelora 
care nu-l văzuseră în ultimele săptămâni! Mai întâi erau 
deprinşi să-l vadă purtând ceva pe cap, fie o coroană lată 
sclipind de nestemate, la zile mari, fie o pălărie de catifea 
brodată a cărei creastă uriaşă cu ciucuri îi cădea pe umeri, 
fie una din tichiile acelea cu un cerc de aur pe care le purta 
în casă. Pentru întâia oară i se vedea părul, un păr blond 
amestecat cu fire albe, căruia vârsta îi dăduse o culoare 
spălăcită iar boala îi desfăcuse cârlionţii, de atârnau fără 
viaţă de-a lungul obrajilor, până-n perne. Era impresionant 
să vezi cum se sfrijise bărbatul acesta ieri încă gras şi 
rumen, dar slăbiciunea lui te impresiona totuşi mai puţin 
decât faţa pe jumătate încremenită, decât gura niţel 
strâmbată căreia un servitor îi ştergea din când în când 
balele, mai puţin decât privirea stinsă pironită în gol. 
Cearşafurile tivite cu fir de aur, perdelele patului brodate 
cu flori de crin şi drapate ca un baldachin deasupra 
căpătâiului, nu făceau decât să scoată şi mai mult la iveală 
chipul prăpădit al muribundului. 

Şi el însuşi, înainte de a primi toată lumea asta ce se 
îmbulzea în odaia lui, ceruse o oglindă şi-şi cercetase o clipă 
faţa care, cu două luni în urmă, impresiona aşa de puternic 
popoarele şi regii. Ce-i mai păsa acum de prestigiu, de 
putere? Unde erau ţelurile ambiţioase pe care le urmărise 
atâta vreme? Ce însemna mulţumirea aceea, odinioară atât 
de înrădăcinată în el, de a călca întotdeauna cu fruntea sus 
printre frunţi plecate, de când sub această frunte plesnise 
ceva cu mare vuiet, de când totul se clătinase în ea? Şi 
această mână pe care slugi, scutieri şi vasali, dădeau buzna 
s-o sărute pe faţă şi pe dos, ce mai era această mână 
moartă de-a lungul trupului său? Şi cealaltă mână care i se 
mai supunea, de care se va sluji peste câteva clipe pentru 


ultima oară ca să-şi iscălească testamentul pe care-l va 
dicta... dacă mâna stângă va binevoi să mâzgălească 
slovele!... mâna aceasta îi aparţinea oare mai mult decât 
sigiliul gravat cu care-şi va pune acum pecetea sub 
poruncile sale, şi pe care i-l vor scoate din deget după ce va 
muri? Îi aparținuse oare vreodată ceva? 

Piciorul drept, înţepenit cu totul, părea de pe acum mort 
de-a binelea. În piept i se căsca din când în când parcă o 
prăpastie. 

Omul e o unitate cugetătoare care-şi întinde înrâurirea 
asupra celorlalţi oameni şi preface lumea. Şi apoi, deodată, 
unitatea se destramă, se desface, şi atunci ce mai rămâne 
din lume, şi ce mai rămâne din ceilalţi? Pentru monseniorul 
de Valois, lucrul cel mai de seamă în ceasul acesta nu mai 
erau titlurile, moşiile, coroanele, regatele, hotărârile 
cârmuirii, întâietatea persoanei sale printre muritori. 
Stemele neamului său, avuţiile agonisite, chiar şi urmaşii 
seminţiei sale pe care-i vedea adunaţi în jur, toate acestea 
nu mai aveau preţ pentru dânsul. Important era aerul de 
septembrie, frunzişul încă verde ici-colo cu pete de rugină, 
pe care-l zărea prin ferestrele deschise, dar mai ales aerul, 
aerul pe care-l trăgea în piept anevoie, înghiţit de prăpastia 
din fundul pieptului. Cât timp va simţi aerul pătrunzând în 
gâtlejul său, lumea va continua să existe cu dânsul în 
centrul ei, dar un centru plăpând, ca pâlpâirea de pe urmă 
a unei făclii. Apoi, totul va înceta să mai fie, sau mai de 
grabă totul va continua aşa cum o catedrală există după ce 
ultima luminare s-a stins. 

Valois îşi aducea aminte de moartea altora din familia sa. 
Mai auzea cuvintele fratelui său Filip cel Frumos: „Priviţi 
cât face lumea asta. lată ce-a ajuns regele Franţei!” Îşi 
amintea de cuvintele nepotului său Filip cel Lung: „Vedeţi-l 
pe puternicul vostru stăpân; nu e unul dintre voi, fie şi cel 
mai sărman, cu care să nu vreau să-mi schimb soarta!” 
Auzise frazele acestea fără să le înţeleagă; iată aşadar ce 
simţiseră prinții neamului său în clipa când intrau în 


mormânt! Nu existau alte cuvinte pentru a o spune, iar cei 
care mai aveau de trăit nu erau în stare s-o priceapă. Tot 
omul care moare e cel mai sărac de pe pământ. 

Iar când totul se va fi stins, isprăvit şi destrămat, când 
catedrala se va umple de întuneric, ce avea să descopere 
acest biet om, dincolo? Găsi-va ceea ce-i vestiseră 
învăţăturile religiei? Ce erau însă aceste învățături dacă nu 
nişte nemărginite şi apăsătoare incertitudini? Fi-va adus 
înaintea unui tribunal? Cum va arăta la faţă judecătorul? Şi 
toate faptele vieţii în ce cumpănă fi-vor cântărite? La ce 
caznă poate fi supus cel ce nu mai este? Pedeapsa... Ce 
pedeapsă? Pedeapsa ar fi poate să-ţi păstreze mintea 
limpede în clipa trecerii spre noaptea veşnică. 

Enguerrand de Marigny avusese şi el - Charles de Valois 
nu putea să-şi mute gândul de la asta - mintea limpede, 
mintea încă şi mai limpede a unui om sănătos, în puterea 
vârstei, smuls vieţii nu prin ruptura vreunui şurub tainic al 
fiinţei, ci din vrerea altuia. Moartea lui nu fusese ultima 
licărire a făcliei, ci lumina stinsă a tuturor flăcărilor suflate 
dintr-o dată. 

Maregşalii, dregătorii, marii slujitori care-l însoţiseră pe 
Marigny până la spânzurătoare, aceeaşi sau urmaşii lor în 
aceleaşi slujbe, erau acum acolo în jurul său, ticsind toată 
încăperea, revărsându-se dincolo de uşă, în camera de 
alături, şi cu aceleaşi priviri de oameni conducând pe unul 
de ai lor până la ultima bătaie a inimii, pândind un sfârşit 
care era numai al lui, toate gândurile lor fiind îndreptate 
spre un viitor din care osânditul este eliminat. 

Ah! Cum ar mai da toate coroanele Bizanțului, toate 
tronurile Germaniei, toate sceptrele şi tot aurul tributurilor 
smulse de la cei învinşi, pentru o privire, una singură, în 
care să nu se simtă eliminat! Mâhnirea, mila, părerile de 
rău, spaima şi înduioşările amintirii, pe toate acestea le 
citea în ochii de toate culorile ce stăteau roată în jurul 
patului unui prinţ care trăgea să moară. Dar fiecare din 


sentimentele acestea nu era decât o dovadă că el nu mai 
făcea parte din lumea asta. 

Valois se uita la fiu-său mai mare, Filip, flăcăul acesta 
năsos, în picioare lângă dânsul, sub baldachin, şi care va fi, 
care avea să fie mâine, sau într-o zi foarte apropiată, sau 
poate peste un minut, singurul, adevăratul conte de Valois, 
Valois cel viu; era trist aşa cum se cuvenea să fie, voinicul 
Filip, şi strângea în mâna lui mâna soţiei sale, Jeanne cea 
Şchioapă a Burgundiei; dar şi grijuliu de înfăţişarea sa, 
impusă de viitorul ce-l aştepta, părea să le spună celor de 
faţă: „Vedeţi, e tatăl meu care moare aici!” Până şi în ochii 
aceştia Valois nu mai era de pe acum decât o imagine 
ştearsă. 

Iar ceilalţi fii ai săi... Charles d'Alengqon care se ferea de 
ochii muribundului, întorcându-şi încet capul când îi 
întâlnea privirea; şi mititelul Ludovic, cu frica întipărită pe 
obraz, parcă bolnav de frică, pentru că era întâia oară când 
vedea pe cineva murind... Şi fetele... Câteva din ele erau 
acolo: contesa de Hainaut, care făcea semn din când în 
când servitorului însărcinat să şteargă gura bolnavului, şi 
contesa de Blois, soră-sa mai mică, iar ceva mai încolo 
contesa de Beaumont lângă namila ei de soţ Robert 
d'Artois, amândoi stând deoparte cu regina Isabelle a 
Angliei şi micul duce de Aquitania, băieţaşul cu gene lungi, 
ţinându-se cuminte ca la biserică, şi care nu va păstra decât 
această amintire despre unchiu-său Charles. 

Lui Valois i se păru că acolo se urzeşte ceva, şi că aceştia 
puneau la cale un viitor din care el era eliminat. 

Când întorcea capul de cealaltă parte a patului, dădea de 
Mahaut de Châtillon-Saint-Pel, cea de a treia soţie a lui, 
dreaptă, păstrându-şi firea, dar de pe acum văduvă. 
Gaucher de Châtillon, bătrânul conetabil, cu capul de 
broască ţestoasă şi cei şaptezeci şi şapte de ani ai săi, era 
pe cale să câştige o nouă izbândă: privea cum un bărbat cu 
douăzeci de ani mai tânăr se prăpădea înaintea lui. 


Etienne de Mornay şi Jean de Cherchemont, amândoi foşti 
cancelari ai lui Charles de Valois, înainte de a fi devenit pe 
rând cancelari ai Franţei, Miles de Noyer, om de legi şi 
judecător la Curtea de Conturi, Robert Bertrand cavalerul 
Leului Verde, noul mareşal, fratele Thomas de Bourges, 
duhovnicul, Jean de Torpe, doctorul, toţi se aflau acolo 
pentru a-l ajuta, fiecare după cum îi era slujba. Dar cine 
poate ajuta un om să moară? Hugues de Bouville îşi ştergea 
o lacrimă. Ce anume jelea mătăhălosul Bouville, dacă nu 
tinereţea sa dispărută, bătrâneţea ce se apropia, propria sa 
viaţă irosită? 

Un prinţ care moare e fără îndoială un om mai sărman 
decât cel mai sărman şerb din regatul său. Căci sărmanul 
şerb nu e silit să moară în public: nevasta şi copiii lui îl pot 
amăgi spunându-i că mai are de trăit; nu e înconjurat de o 
pompă care-i arată că e pe ducă; nu i se cere să dicteze, în 
ultima clipă, un fel de proces verbal al propriului său sfârşit. 
Or, tocmai asta îi cereau toate mărimile acestea adunate 
acolo. 

Ce alta e un testament, decât mărturia pe care o faci tu 
însuţi asupra morţii tale? O hârtie făcută pentru viitorul 
celorlalţi... Notarul său particular aştepta cu călimara 
prinsă în marginea tăbliei de scris, cu pergamentul şi pana 
pregătite. Haide! Trebuia să înceapă... sau mai bine zis, să 
isprăvească. Mai anevoioasă nu era atâta sforţarea minţii, 
cât sforţarea de a renunţa... Un testament începea ca o 
rugăciune... 

— În numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh... 

Charles de Valois vorbise. Şi crezură toţi că se roagă. 

— Ci scrie o dată, prietene, îi spuse grămăticului. Doar 
auzi că-ţi dictez!... Eu, Charles... 

Se opri, căci era o senzaţie foarte dureroasă, ceva 
înfricoşător să-şi audă glasul rostind propriul său nume 
pentru cea din urmă oară. Numele nu e oare simbolul însuşi 
al existenţei unei fiinţe şi a unităţii sale? Valois avu într- 
adevăr dorinţa de a se opri aici, de a lăsa totul baltă, pentru 


că nimic altceva nu-l mai interesa. Dar erau toate privirile 
acelea aţintite asupra lui. Pentru ultima oară trebuia să facă 
ceva, în folosul celorlalţi, al unora de care se şi simţea 
despărţit pe totdeauna. 

— Eu, Charles, fiu al regelui Franţei, conte de Valois, de 
Alengon, de Chartres şi de Anjou, dau tuturora de ştire că 
eu, cu mintea întreagă deşi bolnav trupeşte... 

Dacă vorbirea era oarecum stânjenită, dacă limba se 
împleticea la unele cuvinte, uneori dintre cele mai 
obişnuite, în schimb maşinăria minţii continua în aparenţă 
să funcţioneze normal. Dar dictarea aceasta se făcea într- 
un soi de dedublare a fiinţei, şi parcă şi-ar fi fost propriul 
său auditoriu. I se părea că se află în mijlocul unui fluviu 
acoperit de ceaţă; glasul său se adresa către malul de care 
se despărţea, tremura gândindu-se la ceea ce are să se 
întâmple când va ajunge pe celălalt mal. 

—...şi cerând îndurare lui Dumnezeu, temător să nu vâre 
groaza în mine când mă voi înfăţişa cu sufletul la judecata 
Lui, las aici poruncă ce să se facă cu mine şi cu avuţiile 
mele, şi-mi fac testamentul arătând care mi-e voinţa de pe 
urmă aşa cum se scrie mai jos. Mai întâi îmi încredinţez 
sufletul Domnului Nostru Isus Cristos şi milostivei sale 
Maici, precum şi tuturor Sfinţilor... 

La un semn al contesei de Hainaut, servitorul îi şterse 
spuma ce curgea într-un colţ al gurii. Încetaseră toţi să mai 
vorbească între dânşii, evitând până şi foşnetul 
veştmintelor. Cei de faţă păreau uluiţi văzând că în acest 
trup înţepenit, împuţinat, pocit de boală, judecata păstrase 
atâta limpezime şi chiar grija de a găsi cuvintele cele mai 
potrivite. 

Gaucher de Châtillon şopti la urechea vecinilor săi: 

— Nu moare el astăzi. 

Jean de Torpo, unul din doctori dădu din cap arătând că nu 
crede. El era convins că monseniorul Charles nu va apuca 
zorile de mâine. Dar Gaucher îi dădea înainte: 


— Am mai văzut eu de astea... Am mai văzut... Ascultaţi- 
mă pe mine, acest trup mai are viaţă în el... 

Contesa de Hainaut duse degetul la buze, rugându-l să 
tacă; Gaucher era surd şi nu-şi dădea seama că şuşoteala 
lui se auzea. 

Valois continua să dicteze: 

— Vreau să fiu înmormântat în biserica Fraţilor Călugări 
din Paris, între mormintele celor două soţii ale mele dintâi... 

Privirea lui o căută pe cea de a treia soţie, cea vie, care va 
fi în curând contesa moştenitoare. Trei soţii, şi o viaţă 
întreagă trecuse cu ele... Pe Catherine cea de a doua, o 
iubise cel mai mult... poate că din pricina coroanei de basm 
a Constantinopolei pe care i-o adusese în zestrea ei. O 
frumuseţe, Catherine de Courtenay, într-adevăr vrednică să 
poarte o coroană legendară! Valois se mira că în trupul său 
bicisnic, pe jumătate ţeapăn şi gata să se prăpădească, 
stăruia deslânat şi nedesluşit, parcă un freamăt al vechilor 
dorinţe zămislitoare de viaţă. Îşi va dormi deci somnul 
veşnic alături de Catherine, alături de împărăteasa cu 
numele a Bizanțului; iar de cealaltă parte o va avea pe soţia 
sa dintâi Marguerite, fiica regelui Neapolei, amândouă 
prefăcute în ţărână de atâta vreme. Ce ciudăţenie, ca 
amintirea unei dorinţe să poată supravieţui când trupul 
care a iscat-o nu mai există! Oare învierea... Dar era acolo 
cea de a treia soţie, cea care-l privea şi care-i fusese de 
asemenea o bună tovarăşă de viaţă. Trebuia să-i lase vreo 
părticică din trupul său. 

— Aşişderea, vreau ca inima mea să hodinească în oraşul 
mai sus pomenit şi în locul unde soţia mea Mahaut de Saint- 
Pol îşi va alege mormântul; iar rărunchii mei în mănăstirea 
de la Chaalis, deoarece dreptul de a-mi împărţi trupul mi-a 
fost acordat prin bula prea sfântului nostru părinte papa... 

Şovăi, căutând în minte data care-i scăpa, şi adăogă: 

—...mai înainte(11 7. 

Ce mândru fusese atunci de această autorizaţie, data 
numai regilor, de a-şi împărţi leşul, cum se împart sfintele 


moaşte! Se va fi bucurat de onorurile cuvenite unui rege 
până la mormânt. Acum se gândea însă la învierea cea 
mare, singura speranţă lăsată celor ajunşi pe marginea 
ultimei trepte. Dacă învăţăturile bisericii erau adevărate, 
cum oare se va petrece pentru dânsul această înviere? 
Rărunchii la Chaalis, inima în locul pe care-l va alege 
Mahaut de Saint-Pol şi trupul în biserica din Paris... Cu un 
piept golit pe dinăuntru şi un pântec umplut cu paie şi cusut 
cu aţă, aşa va învia el oare din morţi între Catherine şi 
Marguerite? Vai, cum să crezi una ca asta când mintea 
omenească nici nu poate s-o priceapă! Va fi oare o 
îmbulzeală de trupuri şi de priviri cum e cea din clipa asta 
în jurul patului său? Ce încurcătură grozavă s-ar isca dacă 
ar învia deodată toţi străbunii şi toţi urmaşii, şi ucigaşii în 
faţa victimelor, şi toate amantele, şi toate trădările... 
Marigny va ieşi oare din mormânt înaintea lui? 

— Aşişderea, las mănăstirii din Chaalis şaizeci de livre 
pentru pomenirea mea... 

Servitorul cu batista îi şterse iar bărbia. Vreme de 
aproape un sfert de ceas, Valois înşiră toate bisericile, 
mănăstirile, aşezămintele pioase de pe domeniile lui, cărora 
le lăsa, uneia o sută de livre, alteia cincizeci, ici o sută 
douăzeci, colo o floare de crin din aur pentru a împodobi o 
raclă. Această înşiruire suna otova pentru toţi afară de 
muribund, căruia fiecare nume rostit îi amintea de o 
clopotniţă, un oraş, un târg al căror stăpân mai era încă 
pentru câteva ceasuri sau zile. Culcarea unui meterez, 
silueta unui turn dantelat, bocănitul paşilor pe caldarâmul 
de piatră rotundă al unei străzi povârnite, miresmele de fân 
dintr-un obor, toate acestea îi veneau în minte, le simţea 
pentru ultima oară, vorbind... Gândurile celor de faţă o luau 
razna, ca la liturghie când slujba e prea lungă. Numai 
Jeanne cea Şchioapă, care suferea stând atâta vreme pe 
picioarele ei inegale, asculta cu luare aminte. 

Aduna în gând, făcea socoteli. La fiecare cifră ridica spre 
bărbatu-său, Filip de Valois, un obraz nicidecum urât, dar 


sluţit de zgârcenia aprigă ce-i frământa mintea. Toate 
darurile acestea ciunteau moştenirea. 

În pervazul unei ferestre, Isabelle şuşotea cu Robert 
d'Artois; neliniştea ce se citea pe chipul reginei nu era însă 
stârnită de jalnica împrejurare. 

— Fereşte-te de Stapledon, Robert, murmură dânsa. Acest 
episcop e cea mai ticăloasă unealtă a diavolului, şi Eduard 
nu l-a trimis decât spre a ne face rău, mie sau celor care mă 
sprijină. N-avea nici o treabă aici într-o zi ca asta, şi totuşi s- 
a vârât, pentru că a primit poruncă, aşa zice, să-l însoţească 
pe fiu-meu peste tot. E o iscoadă pusă pe urma mea... 
Ultima scrisoare care mi-a sosit fusese deschisă şi pecetea 
lipită la loc. 

Se auzea glasul lui Charles de Valois: 

— Aşişderea, îi las soţiei mele, contesa, rubinul pe care mi 
l-a dat fiică-mea, contesa de Blois. Îi las de asemenea faţa 
de masă, cea brodată, care a fost a reginei Marie, maică- 
mea... 

Toţi ochii, nepăsători sau distraţi cât ţinuse pomelnicul 
darurilor pentru mănăstiri şi biserici, începură iar să 
scânteieze când veni vorba de giuvaeruri. Contesa de Blois 
încrunta din sprâncene, arătându-se oarecum dezamăgită. 
Tată-său ar fi făcut mai bine să-i înapoieze rubinul acesta pe 
care i-l dăduse. 

— Aşişderea, racla cu moaştele sfântului Eduard... 

Auzind numele de Eduard, tânărul prinţ al Angliei îşi înălţă 
genele lungi. Dar şi racla o moştenea tot Mahaut de 
Châtillon. 

— Aşişderea, îi las lui Filip, fiul meu mai mare, un rubin şi 
toate armele şi armurile mele, afară de o platoşă lucrată la 
Acra, şi de sabia cu care a luptat seniorul d'Harcourt, şi pe 
care le las lui Charles, al doilea din fiii mei. Aşişderea, 
nurorii mele Jeanne de Bourgogne, soţia fiului meu Filip, îi 
las cel mai frumos dintre smaraldele mele. 

Obrajii Şchioapei se împurpurară niţel când mulţumi cu o 
uşoară plecăciune, ceea ce în ochii unora păru o necuviinţă. 


Puteai fi sigur că dânsa va cere ca smaraldele să fie 
cercetate de un expert pentru a-l recunoaşte pe cel mai 
frumos! 

— Aşişderea, lui Charles, cel de al doilea fiu al meu, îi las 
toţi caii împreună cu cei de paradă, potirul meu de aur, un 
lighean de argint şi o carte de rugăciuni. 

Charles d'Alencon începu să plângă prosteşte, ca şi cum 
nu şi-ar fi dat seama de agonia tatălui său, şi de durerea ce- 
o simţea, decât în clipa când muribundul îl pomenise. 

— Aşişderea, îi las lui Ludovic, cel de al treilea fiu al meu, 
toată vesela mea de argint... 

Copilul se ţinea de poala maică-şi; Mahaut de Châtillon îi 
mângâia fruntea cu un gest plin de duioşie. 

— Aşişderea, vreau şi poruncesc ca toate odoarele ce vor 
rămâne din capela mea să fie vândute şi cu banii să se 
plătească rugăciuni pentru sufletul meu... Aşişderea, ca 
toate vestmintele din garderoba mea să fie împărţite 
feciorilor de casă care m-au slujit... 

Un freamăt surd se stârni lângă ferestrele deschise, şi 
capetele se aplecară să vadă. Trei litiere intraseră în curtea 
conacului, pe pământul acoperit cu paie spre a înăbuşi 
tropotul cailor. Dintr-o litieră mare împodobită cu sculpturi 
aurite şi cu perdele pe care se vedeau brodate nişte castele 
din Artois, se dădu jos, greoaie, monumentală, cu părul sur 
sub vălul ei, contesa Mahaut, însoţită de fiică-sa, regina 
Jeanne, văduva lui Filip cel Lung. Contesa îşi avea lângă 
dânsa şi cancelarul, canonicul Thierry d'Hirson, împreună 
cu doamna ei de onoare, Beatrice, nepoata acestuia din 
urmă. Mahaut venea de la castelul ei din Conflans, de lângă 
Vincennes, de unde nu prea ieşea în vremurile acestea 
haine pentru dânsa. 

A doua litieră, pe de-a întregul albă, o aducea pe regina 
Clemence, văduva lui Ludovic Aiuritul. 

Din cea de-a treia litieră, modestă, având nişte perdele 
simple de piele neagră, ieşea cu oarecare greutate şi ajutat 


numai de doi servitori, jupân Spinelle Tolomei, mai marele 
lombarzilor din Paris. 

Astfel păşeau în coridoarele conacului două foste regine 
ale Franţei, două femei tinere de aceeaşi vârstă, treizeci şi 
doi de ani, care îşi urmaseră una alteia la tron, amândouă 
îmbrăcate de sus până jos în alb, după datina statornicită 
pentru reginele văduve, amândouă blonde şi frumoase, mai 
ales regina Clemence, şi semănând niţel a două surori 
gemene. În urma lor călca, spătoasă şi întrecându-le cu un 
cap, temuta contesă Mahaut despre care toţi ştiau, dar fără 
să fi avut curajul de a da mărturie, că omorâse pe soţul 
uneia pentru ca cealaltă să domnească. În sfârşit, după 
dânsa, târându-şi piciorul şi scoțând pântecul înainte, cu 
părul alb răsfirat pe guler şi cu obrajii zbârciţi de ani, venea 
bătrânul 'Tolomei care, mai de aproape sau mai de departe, 
fusese amestecat în toate uneltirile de la curte. Pentru că 
vârsta înnobilează orice şi pentru că banul e adevărata 
putere a lumii, pentru că fără Tolomei, monseniorul de 
Valois n-ar fi putut odinioară s-o ia de soţie pe împărăteasa 
Constantinopolei, pentru că fără Iolomei, curtea Franţei nu 
ar fi putut să-l trimită pe Bouville s-o aducă de la Neapole 
pe regina Clemence, nici Robert d'Artois să-şi susţină 
procesele şi să se însoare cu fiica lui Charles de Valois, 
pentru că fără Tolomei regina Angliei nu s-ar fi putut afla 
aici cu fiu-său, pentru toate acestea bătrânul Lombard care 
văzuse atâtea, împrumutase atâta bănet şi ştiuse să tacă, fu 
primit cu respectul cuvenit numai prinților. 

Se strângeau unii în alţii, lipindu-se de pereţi, se trăgeau 
în lături din faţa uşii. Pe Bouville îl apucă un bâţăit când 
Mahaut îl atinse în treacăt. 

Isabelle şi Robert d'Artois schimbară între dânşii o 
întrebare mută. Această intrare a lui Tolomei o dată cu 
Mahaut, însemna oare că bătrânul vulpoi toscan lucra şi 
pentru vrăjmaş? Dar cu un surâs discret, Tolomei îşi linişti 
clienţii. Nu trebuiau să vadă în faptul că sosiseră o dată 
decât o întâmplare, fiindcă se nimeriseră pe acelaşi drum. 


Intrarea contesei Mahaut stârnise parcă o stânjeneală 
printre cei de faţă. Valois îşi curmă înşiruirea darurilor sale 
de după moarte când o văzu ivindu-se pe bătrâna şi uriaşa 
sa vrăjmaşă, împingând în faţa ei cele două văduve albe, ca 
două mieluşele pe care le duci la păscut. Apoi, Valois îl zări 
pe 'Tolomei. Atunci mâna sa încă zdravănă, pe care sclipea 
rubinul ce avea să treacă în degetul fiului său mai mare, se 
zbătu înaintea obrazului, iar buzele sale şoptiră: 

— Marigny, Marigny... 

Unii crezură că începuse să aiureze. Dar nu; vederea lui 
Tolomei îi amintea de duşmanul lor comun. Fără ajutorul 
lombarzilor, niciodată Valois nu i-ar fi venit de hac 
locţiitorului de rege. 

Se auzi atunci glasul uriaşei Mahaut d'Artois zicând: 

— Dumnezeu are să te ierte, Charles, căci câinţa ta e din 
toată inima. 

— Târfa, rosti Robert d'Artois destul de tare ca să fie auzit 
de cei din jur, îndrăzneşte să vorbească de căinţă! 

Fără s-o ia în seamă pe contesa d'Artois, Charles de Valois 
îi făcu semn lui Tolomei să se apropie. Bătrânul sienez veni 
la marginea patului, ridică mâna paralizată şi o sărută; 
Valois nu simţi acest sărut. 

— Ne rugăm, monseniore, pentru tămăduirea măriei tale, 
spuse Tolomei. 

Tămăduire! Singurul cuvânt de îmbărbătare ce i-a fost dat 
să-l audă Valois de la toţi aceşti oameni dintre care niciunul 
nu punea la îndoială moartea sa, şi toţi îi aşteptau ultimul 
suspin ca o formalitate de neînlăturat! Tămăduire... 
Bancherul îi spunea asta din politeţe sau o credea cu 
adevărat? Se priviră şi, în singurul ochi deschis al lui 
Tolomei, ochiul acela posomorât şi viclean, muribundul văzu 
o lucire de complicitate. În sfârşit, un ochi din care nu era 
eliminat! 

— Aşişderea, aşişderea, repetă Valois întinzând arătătorul 
spre notar, vreau să poruncesc ca toate datoriile mele să fie 
plătite de copiii mei. 


Ah, frumoasă moştenire îi lăsa lui Tolomei prin cuvintele 
acestea, mai de preţ decât toate rubinele şi toate raclele! Şi 
Filip de Valois, şi Charles d'Alencon, şi Jeanne cea Şchioapă, 
şi contesa de Blois, făcură toţi aceeaşi mutră plouată. Ce 
nevoie mai era să vină şi lombardul ăsta! 

— Aşişderea, lui Aubert de Villepion, şambelanul meu, îi las 
o sumă de două sute de livre; lui Jean de Cherchemont care 
mi-a fost cancelar înainte de a fi al Franţei, tot atâta; lui 
Pierre de Montguillon, scutierul meu... 

Şi iată-l iar mână spartă pe monseniorul de Valois, apucat 
de vechea lui poftă de-a da în dreapta şi în stânga, care-l 
costase aşa de mult de-a lungul întregii vieţi. Ţinea să-i 
răsplătească regeşte pe cei care-l slujiseră. Două sute, trei 
sute de livre; nu erau nişte daruri uriaşe, dar fiind vorba de 
patruzeci, cincizeci la rând, şi care se adăogau la cele lăsate 
bisericilor şi mănăstirilor... Aurul papii, din care şi aşa 
cheltuise destul, nu va ajunge pentru toate acestea, şi nici 
veniturile pe un an ale tuturor moşiilor lui Valois. Va rămâne 
deci un risipitor, monseniorul Charles, până şi după moarte! 

Mahaut se apropiase de grupul englez. O salutase pe 
Isabelle cu o privire în care lucea o veche ură, îi zâmbise 
micului prinţ Eduard ca şi cum ar fi vrut să-l muşte şi în 
sfârşit îşi ridică ochii la Robert. 

— Dragă nepoate, văd că suferi mult, spuse ea încet; era 
un adevărat părinte pentru tine. 

— Cred că şi pentru tine, dragă mătuşă, e o lovitură grea. 
Eşti cam de o vârstă cu Charles. Vârsta când se moare... 

În fundul încăperii, unii intrau, alţii ieşeau. Isabelle văzu 
deodată că episcopul Stapledon dispăruse; sau mai bine zis 
că era pe cale să dispară, căci îl văzu trecând pragul cu 
pasul acela moale, lunecos şi sigur, pe care-l au înaltele feţe 
bisericeşti pentru a trece prin mulţime. lar canonicul 
d'Hirson, cancelarul contesei Mahaut, o ştergea tiptil, 
luându-se după episcop. Mahaut urmărea şi dânsa din ochi 
această ieşire şi cele două femei se surprinseră una pe alta 
cu privirea spre uşă. 


Isabelle îşi puse îndată câteva întrebări îngrijorate. Ce 
puteau să aibă a-şi spune Stapledon, solul vrăjmaşilor ei, şi 
cancelarul contesei? Şi cum de se cunoşteau, când 
Stapledon sosise abia în ajun? Iscoadele Angliei lucraseră 
pentru Mahaut, asta sărea în ochi. „Are toate motivele spre 
a voi să se răzbune şi să-mi facă rău, îşi zicea Isabelle. I-am 
dat în vileag fetele, odinioară... Ah, cum aş vrea ca Roger să 
fie aici! De ce n-am stăruit să vină?” Celor doi slujitori ai 
altarului nu le-a fost prea greu să lege o convorbire. 
Cancelarul Hirson ceruse să-i fie arătat trimisul regelui 
Eduard. 

— Reverendissimus sanctissimusque Exeteris episcopus? îl 
întrebase Hirson. Ego canonicus et comitissae Artesiensis 
Cancellarius sum112). 

Li se dăduse sarcina să stea de vorbă între patru ochi de 
îndată ce se va ivi prilejul. Acest prilej se ivise. Acum, 
aşezaţi unul lângă altul în pervazul unei ferestre, la capătul 
sălii de aşteptare, cu mătăniile în mână, discutau în 
latineşte, ca şi cum fiecare ar fi dat celuilalt răspunsurile la 
rugăciunile pentru cei ce trag să moară. 

Canonicul Hirson avea copia unei foarte interesante 
scrisori a unui oarecare episcop englez care iscălea „O”, 
adresată reginei Isabelle, scrisoare ce fusese şterpelită unui 
negustor italian pe când dormea, într-un han din Artois. 
Acest episcop „O” îi scria reginei sfătuind-o ca nu cumva să 
se întoarcă deocamdată, ci să-şi facă cât mai mulţi partizani 
în Franţa, să strângă o mie de cavaleri şi să debarce cu 
dânşii pentru a-i izgoni pe Despenseri şi pe ticălosul episcop 
Stapledon. Thierry d'Hirson avea asupră-i această 
scrisoare. Monseniorul Stapledon dorea s-o citească? O 
hârtie trecu de sub pelerina canonicului în mâinile 
episcopului, care-şi aruncă privirea în ea şi recunoscu stilul 
iscusit şi limpede al lui Adam Orleton. Dacă lordul 
Mortimer, mai spunea scrisoarea, s-ar pune în fruntea 
expediției, toată nobilimea engleză i s-ar alătura în câteva 
zile. 


Episcopul Stapledon îşi rodea unghia policarului. 

— Ille baro de Mortuo Mari concubinus Isabelle reginae 
aperte est(13), lămuri Thierry d'Hirson. 

Episcopul de Exeter ţinea să aibă dovezi despre aceasta? 
Hirson i le va aduce când va voi. Era de ajuns să tragi de 
limbă slugile, să pui pe cineva să supravegheze intrările şi 
ieşirile din palatul regal, să ceri pur şi simplu părerea celor 
ce roiesc toată ziua pe la curte. 

Stapledon vâri copia scrisorii în sutana lui, sub crucea de 
la piept. 

În vremea asta, monseniorul de Valois îi numise pe 
executorii testamentului. Marea sa pecete, făcută dintr-un 
mănunchi de flori de crin având împrejur inscripţia: „Caroli 
regis Franciae filii, comitis Valesi et Andegaviae”114) se 
întipărise în ceara turnată pe şnururile care spânzurau 
dedesubt. Cei de faţă începeau să părăsească odaia. 

— Monseniore, îmi dai voie să prezint înalt prea sfinţiei 
tale pe nepoată-mea Beatrice, doamna de onoare a 
contesei? i se adresă Thierry d'Hirson lui Stapledon, 
arătând-o pe frumoasa fată oacheşă, cu priviri languroase şi 
şolduri legănate, care venea spre dânşii. 

Beatrice d'Hirson sărută inelul episcopului; apoi unchiu- 
său îi spuse ceva încetişor. Fata se întoarse atunci la 
contesa Mahaut, şi-i şopti: 

— S-a făcut, doamnă. 

Iar Mahaut, care se afla tot în preajma Isabellei, întinse 
mâna ei mare pentru a mângâia fruntea tânărului prinţ 
Eduard. 

Apoi fiecare porni spre Paris. Robert d'Artois şi cancelarul, 
pentru că trebuiau să vadă de treburile cârmuirii. Tolomei, 
pentru că afacerile lui îi dădeau zor. Mahaut, pentru că, 
după ce-şi pusese la cale răzbunarea, nu mai avea ce căuta 
acolo. Isabelle, pentru că dorea să stea de vorbă cât mai 
curând cu Mortimer, iar reginele văduve pentru că nimeni 
nu ştia unde să le găzduiască. Până şi Filip de Valois trebui 


să se întoarcă la Paris, pentru a îngriji de întinsul comitat al 
cărui stăpân adevărat era de pe acum. 

N-au rămas lângă muribund decât a treia lui soţie, fiică-sa 
cea mare, contesa de Hainaut, cei mai tineri dintre copiii săi 
şi slujitorii mai apropiaţi. N-avea în jurul său mai multă 
lume decât un mărunt cavaler de provincie, după ce numele 
şi isprăvile sale tulburaseră aşa de adânc lumea de la 
țărmurile Oceanului până la malurile Bosforului. 

lar a doua zi, monseniorul Charles de Valois tot mai 
respira, şi a treia zi la fel. Conetabilul Gaucher văzuse bine; 
viaţa continua să se zbată în acest trup doborât. 

În zilele acelea, toată curtea se duse la Vincennes, pentru 
închinarea ce o făcu tânărul prinţ Eduard, duce de 
Aquitania, unchiului său, Charles cel Frumos. 

Apoi, la Paris, o scândură groasă dintr-o schelă căzu lângă 
episcopul Stapledon, foarte aproape de capul său; un podeţ 
se rupse a doua zi sub catârca diacului care-l însoțea. Într-o 
dimineaţă pe când se depărta de locuinţa lui, la ceasul 
primei liturghii, Stapledon se pomeni faţă-n faţă cu Gerard 
d'Alspaye, fostul locotenent al Turnului Londrei şi cu 
bărbierul Ogle. Cei doi oameni păreau să se plimbe, 
nepăsători. Dar cine iese de acasă aşa dimineaţă doar ca să 
asculte cântecul păsărilor? Într-o fundătură, episcopul zări 
şi o ceată de câţiva bărbaţi tăcuţi printre care i se păru că 
recunoaşte mutra de cal a baronului Maltravers. Un şir de 
căruţe cu zarzavat ce se îmbulziră pe şosea îi îngădui 
episcopului englez să se tragă îndărăt şi să ajungă la uşa 
lui. În aceeaşi seară, fără să-şi fi luat rămas bun de la 
nimeni, porni spre Boulogne, pentru a se îmbarca în taină. 

Ducea cu dânsul, în afară de copia scrisorii lui Orleton, 
numeroase mărturii adunate spre a dovedi că regina 
Isabelle, Mortimer, contele de Kent şi toţi seniorii din jurul 
lor se făcuseră vinovaţi de uneltire şi trădare. 

Într-un conac din Île-de-France, la o leghe de Rambouillet, 
părăsit aproape de toţi şi închis în trupul său, de pe acum 
ca într-un mormânt, Charles de Valois tot mai trăia. Cel 


căruia i se zicea până mai ieri al doilea rege al Franţei nu 
mai lua în seamă nimic afară de aerul pe care-l trăgea în 
plămâni cu un ritm întretăiat, uneori cu pauze 
înfricoşătoare. Şi va continua să respire acest aer care 
hrăneşte orice făptură, încă multe săptămâni de acum în 
colo, până în decembrie. 

PARTEA A TREIA. 

REGELE FURAI. 

ji 

SOŢII ÎNVRĂJBIŢI. 

De opt luni, regina Isabelle trăia în Franţa; aici aflase ce-i 
libertatea şi întâlnise dragostea. Şi îşi uitase soţul, regele 
Eduard. Acesta nu mai stăruia în mintea ei decât sub un 
chip neguros, ca o moştenire neplăcută lăsată de o altă 
Isabelle care ar fi încetat de a mai exista; se pierduse în 
străfundurile moarte ale amintirii. Nu-şi mai aducea aminte, 
când se străduia să-şi aţâţe ura, nici măcar de mirosul 
trupului, nici de culoarea ochilor lui. Nu regăsea decât 
imaginea nedesluşită şi cam întunecată a unei bărbii prea 
lungi sub o barbă blondă, şi a mişcării şerpuite şi urâcioasă 
a spatelui gheboşat. Dacă memoria se pierdea, ura, în 
schimb, rămânea îndărătnică. 

Întoarcerea pripită a episcopului Stapledon la Londra 
îndreptăţi toate temerile lui Eduard şi-l convinse că trebuia 
să-şi aducă neîntârziat soţia acasă. Ba era chiar nevoie să 
lucreze cu multă iscusinţă şi, cum zicea Hugh bătrânul, să 
adoarmă lupoaica dacă vroiau ca ea să se întoarcă în 
bârlog. De aceea câteva săptămâni de-a rândul scrisorile lui 
Eduard erau acelea ale unui soţ drăgăstos pe care absenţa 
consoartei îl întrista foarte. Până şi Despenserii luau parte 
la această urzeală mincinoasă, adresând reginei asigurările 
lor de devotament şi, alăturându-se rugăminţilor regelui, o 
rugau şi dânşii să le facă bucuria de a se întoarce cât mai 
curând. Eduard îl însărcinase şi pe cardinalul de 
Winchester să folosească trecerea de care se bucura pe 
lângă regină pentru a o convinge. 


Dar la 1 decembrie totul se schimbă deodată. În ziua 
aceea Eduard fu apucat de una din mâniile acelea pe cât de 
neaşteptate pe atât de smintite, una din furiile aşa de puţin 
regale care-i dădeau iluzia autorităţii. Episcopul de 
Winchester îi înmânase tocmai răspunsul reginei; dânsa 
zicea că-i era scârbă să se întoarcă în Anglia, temându-se 
de răutăţile lui Hugh cel tânăr; îi împărtăşise de altfel 
fratelui ei, regele Franţei, această teamă. Atât a fost 
deajuns. Scrisorile pe care Eduard le dictă, la Westminster, 
vreme de cinci ceasuri în şir, aveau să stârnească cea mai 
mare uimire pe la curţile din Europa. 

Şi mai întâi îi scrise Isabellei însăşi. Nu mai era vorba, 
acum, de „inimioara mea”. 

Doamnă, de mai multe ori ţi-am poruncit, atât înainte de 
închinare cât şi după aceea, ca, ţinând seamă de marea 
mea dorinţă de a te vedea lângă mine şi de marea supărare 
pricinuită de lipsa ta îndelungată, să mi te înfăţişezi cât mai 
repede, lăsând deoparte orice amânare. 

Înainte de se face închinarea, puneam zăbava ta în seama 
treburilor ce aveai pe acolo; dar de atunci ne-ai adus la 
cunoştinţă prin cinstitul părinte episcop de Winchester că 
nu vrei să vii de frica şi bănuiala ce-o ai de Hugh Le 
Despenser, ceea ce mă miră foarte; căci tu faţă de dânsul, şi 
dânsul faţă de tine v-aţi adus întotdeauna laude în prezenţa 
mea, şi mai cu seamă în ceasul plecării tale, prin tot felul de 
făgăduieli şi alte dovezi de prietenească încredere, iar mai 
apoi prin scrisorile ce i-ai trimis şi pe care el mi le-a arătat. 

Eu ştiu adevărul, doamnă, şi tu de asemenea îl ştii, anume 
că pomenitul Hugh mi-a adus întotdeauna toată cinstea de 
care a fost în stare; şi mai ştii că el nu ţi-a făcut niciodată 
vreo ocară de când eşti soaţa mea, decât din întâmplare, o 
singură dată, şi din vina ta, fii bună de-ţi aminteşte. 

Acum, când închinarea a fost adusă prea iubitului meu 
frate regele Franţei şi când sunt pe cale de a lega prieteşug 
cu dânsul, m-ar supăra foarte ca tu, tocmai tu, pe care te- 


am trimis pentru pace, să fii pricină de vrajbă între noi, şi 
pentru nişte lucruri neadevărate. 

De aceea îţi cer, te sfătuiesc şi-ţi poruncesc, să nu mai 
umbli cu amânări şi prefăcătorii, ci să te întorci de grabă la 
mine. 

Cât despre cheltuielile tale, când vei veni, cum se cuvine 
să facă o soţie credincioasă stăpânului său, voi porunci în 
privinţa lor astfel ca de nimica să nu duci lipsă şi nici o 
ştirbire să nu poată fi adusă cinstei tale. 

De asemenea vreau şi-ţi cer să faci aşa ca mult iubitul meu 
fiu Eduard să vină la mine cât de degrabă va putea, căci mi- 
e tare dor să-l văd şi să-i vorbesc. 

Cinstitul părinte întru Domnul, Wautier, episcopul de 
Exeter, mi-a povestit nu de mult că unii dintre vrăjmaşii şi 
surghiuniţii mei, când se aflau pe lângă tine, îl pândiră 
vrând să-l junghie dacă ar fi avut vreme s-o facă, şi că, 
pentru a scăpa de asemenea primejdie, se grăbi să ajungă 
la mine către care îl mâna credinţa şi jurământul de 
supunere ce-mi făcuse. Te înştiinţez despre aceasta pentru 
ca să înţelegi că numitul episcop, când a plecat în chip uşa 
de neaşteptat de la tine, nu a făcut-o dintr-altă pricină. 

Dată la Westminster în ziua întâi de decembrie 1325. 

Eduard. 

Dacă mânia te izbea la începutul acestei scrisori şi 
minciuna după aceea, veninul era strecurat cu pricepere la 
sfârşitul ei. 

O altă scrisoare, mai scurtă, era adresată tânărului duce 
de Aquitania: 

Mult iubite fiule, oricât de tânăr ai fi şi oricât de fragedă ţi- 
ar fi vârsta, adu-ţi aminte bine ce ţi-am spus şi poruncit 
când te-ai despărţit de mine, la Dover, şi ce mi-ai răspuns 
atunci, de mi-a mers la inimă, bucurându-mă foarte, şi vezi 
să nu nesocoteşti sau să calci nicidecum porunca ce ţi-am 
dat-o atunci. 

Şi pentru că aşa stau lucrurile, iar închinarea ţi-a fost 
primită, înfăţişează-te înaintea mult iubitului meu frate 


regele Franţei, unchiu-tău, şi ia-ţi rămas bun de la el, şi 
întoarce-te la mine împreună cu iubita mea soţie regina, 
maică-ta, dacă dânsa vine de îndată. 

Iar dacă dânsa nu vine, vino tu degrabă, fără să mai 
zăboveşti; căci mi-e tare dor să te văd şi să-ţi vorbesc; şi nu 
cumva să faci altminteri, oricine te-ar îndemna, maică-ta 
sau altcineva. Binecuvântarea mea. 

Repetiţiile, ca şi un fel de dezordine iritată a frazelor, 
arătau de ajuns că redactarea nu fusese încredinţată 
cancelarului sau vreunui grămătic, ci era opera regelui 
însuşi. Aproape că puteai auzi vocea lui Eduard dictând 
mesajele acestea. Nu-l uitase nici pe Charles al IV-lea cel 
Frumos. Scrisoarea pe care Eduard i-o adresă, repeta 
aproape cuvânt cu cuvânt, tot ce-i scrisese reginei. 

Ai auzit de la unii oameni vrednici de crezare că soţia mea, 
regina Angliei, nu îndrăzneşte să se întoarcă la mine de 
frica lui Hugh Le Despenser, temându-se pentru viaţa ei. 
Fireşte, mult iubite frate, ea nu are de ce să se teamă de 
dânsul, nici de oricare alt om trăind în regatul meu; căci, 
Dumnezeu mi-e martor, nu e nici Hugh, nici vreun alt om 
trăind în ţara mea care să-i vrea răul, iar dacă aş simţi că se 
află unul, l-aş pedepsi în aşa chip ca să fie pildă altora, ceea 
ce, Slavă Domnului, stă în puterea mea. 

De aceea, prea scumpul şi prea iubitul meu frate, te mai 
TOg o dată stăruitor, pentru cinstea mea şi a măriei tale, şi a 
mai sus pomenitei mele soţii, să binevoieşti a face totul 
pentru ca ea să se întoarcă la mine cât de degrabă va 
putea; căci sunt mâhnit foarte văzându-mă lipsit de 
tovărăşia ei, lucru care nu s-ar fi întâmplat nicidecum dacă 
nu aş fi avut deplină încredere în măria ta şi nu aş fi fost 
sigur de buna-credinţă a măriei tale, cum că dânsa se va 
întoarce când voi pofti. 

Eduard mai cerea întoarcerea fiului său, şi dădea în vileag 
încercarea unor „vrăjmaşi şi surghiuniţi de dincolo” de a-l 
omori pe episcopul de Exeter. Răbufnirea de furie a regelui 
trebuie să fi fost fără îndoială grozavă şi bolțile palatului 


Westminster răsunaseră multă vreme de ţipetele lui. Căci, 
pentru aceeaşi pricină şi pe acelaşi ton, Eduard la mai 
scrisese şi arhiepiscopilor de Reims şi de Rouen, lui Jean de 
Marigny, episcopul de Beauvais, episcopilor de Langres şi 
de Laon, toţi capi ai bisericii făcând parte din Sfatul regelui, 
apoi ducilor de Bourgogne şi de Bretania, ca şi conților de 
Valois şi de Flandra, mireni din acelaşi Sfat regal, abatelui 
de Saint-Denis, lui Ludovic de Clermont Bourbon, marele 
cămăraş, lui Robert d'Artois, lui Miles de Noyers, 
prezidentul Curţii de Conturi, conetabilului Gaucher de 
Châtillon. 

Faptul că Mahaut era singurul pair al Franţei căruia nu-i 
scrisese nimic dovedea îndeajuns legăturile sale cu Eduard, 
şi că el nu socotea necesar s-o înştiinţeze despre asta în 
chip oficial. 

Când rupse peceţile plicului ce i se adusese şi citi 
scrisoarea, Robert fu cuprins de o mare bucurie şi sosi, 
râzând în hohote şi bătându-se cu palma peste şolduri la 
vară-sa, regina Angliei. Nostimă întâmplare şi pe gustul 
său! Aşadar regele Eduard trimitea ştafete în cele patru 
colţuri ale regatului spre a-i înştiinţa pe toţi de necazurile 
sale casnice, a-şi apăra prietenul iubit şi a-şi striga în gura 
mare neputinţa lui de a o face pe nevastă-sa să se întoarcă 
acasă. Nefericită ţară a Angliei! Pe ce mâni bicisnice 
încăpuse sceptrul lui Wilhelm Cuceritorul! De la certurile 
lui Ludovic cel Cucernic cu Alienor de Aquitania nu se mai 
pomenise una ca asta! 

— Pune-i nişte coarne straşnice, verişoară, striga Robert, 
şi fără a mai umbla cu mănuşi, astfel ca Eduard altău să fie 
silit să se încovoaie când trece pragul castelelor sale spre a 
nu-şi frânge coarnele. Nu-i aşa, vere Roger, se întoarse el 
către Mortimer, că asta e tot ce merită? 

Şi-l bătea, voiniceşte, pe umăr. 

În mânia lui, Eduard hotărâse şi unele măsuri de 
represalii, confiscând averile fratelui său vitreg contele de 
Kent şi pe acelea ale lordului de Cromwell, căpitanul de 


escortă al Isabellei. Dar făcuse şi mai mult: iscălise un act 
prin care se decreta el însuşi „cârmuitor şi administrator” 
al domeniilor fiului său, ducele Aquitaniei, şi cerea în 
numele acestuia să i se înapoieze provinciile pierdute. Cu 
alte cuvinte, reducea la nimic şi tratatul negociat de soţia sa 
şi închinarea adusă de fiu-său. 

— N-are decât, n-are decât, spuse Robert d'Artois. Vom 
purcede atunci să-i cuprindem din nou ducatul, sau cel 
puţin cât mai rămâne din el. 

Arbaletele pregătite pentru cruciadă încep să prindă 
rugină! 

Nu era nevoie, pentru atâta lucru, să ridici oastea, nici să-l 
trimiţi acolo pe conetabil căruia vârsta îi cam înţepenise 
încheieturile; cei doi maregşali, în capul pâlcurilor aflate sub 
steag, vor fi încă prea de ajuns spre a merge în ţinutul 
Bordeaux spre a-i bate niţel pe seniorii gasconi care aveau 
slăbiciunea, adică prostia, de a-i rămâne credincioşi regelui 
Angliei. Asta devenea un obicei. Şi de fiecare dată găseau în 
faţa lor tot mai puţini dintre aceştia. 

Scrisoarea lui Eduard al II-lea fu una dintre ultimele pe 
care le citi Charles de Valois, unul din ultimele ecouri ale 
treburilor lumii care mai ajungeau până la dânsul. 

Monseniorul Charles muri pe la jumătatea acestei luni de 
decembrie; i se făcu o înmormântare pompoasă, cum îi 
fusese şi viaţa. Tot neamul de Valois care, în alaiul ce urma 
dricul, se vedea mai bine cât era de important şi de 
numeros, toată familia domnitoare a Franţei, toţi înalții 
dregători, cei mai mulţi dintre pairi, reginele văduve, 
Parlamentul, Curtea de conturi, conetabilul, dascălii 
universităţii, breslele Parisului, vasalii de pe domeniile 
răposatului, preoţii şi călugării bisericilor şi mănăstirilor 
înscrise în testament, însoţiră până la biserica 
Franciscanilor ca să fie culcat acolo între cele două soţii 
dintâi, trupul, pe care boala şi îmbălsămarea îl făcuse foarte 
uşor, al celui mai gălăgios bărbat din vremea lui. 


Măruntaiele, aşa cum hotărâse Valois, au fost duse la 
mănăstirea din Chaalis, iar inima, închisă într-o raclă, 
încredinţată celei de-a treia neveste, ca să aştepte clipa 
când ea însăşi va avea un mormânt. 

Tocmai atunci ţara suferi de pe urma unui frig 
nemaipomenit, de parcă casele acestui prinţ băgate în 
groapă, făceau să îngheţe deodată pământul Franţei. Le va 
fi lesne oamenilor vremii aceleia să-şi amintească anul 
morții lui; nu vor avea decât să zică: „Era în zilele când 
venise gerul cel mare”. 

Sena era toată prinsă de sloiuri; treceai cu piciorul gârlele 
ce se vărsau în ea, ca pârâul de la Grange Bateliere; 
fântânile îngheţaseră şi oamenii nu mai scoteau apa din 
puțuri cu găleata ci cu securea. Scoarța copacilor trosnea 
în grădini; ulmii se despicară până-n inimă. Porţile Parisului 
avură de suferit pe alocuri mari stricăciuni, gerul făcând să 
crape şi pietrele. Păsări de toate neamurile, dintr-acelea ce 
nu se vedeau niciodată în oraş, gaiţe, coţofane, veneau să-şi 
caute hrana pe caldarâmul străzilor. Turba de încălzit se 
vindea cu preţ îndoit, şi nu se mai găsea o blană prin 
prăvălii, nici o piele de pinţă, nici o blăniţă sângeap, nici 
măcar una de oaie. Mulţi bătrâni şi mulţi copii au pierit prin 
casele sărăcimii. Picioarele drumeţilor degerau în ciubotele 
lor; ştafetele îşi predau scrisorile cu degete învineţite. Nici 
o corabie nu mai străbătea fluviile. Oştenii dacă făceau 
prostia de a-şi scoate mânuşile, îşi lăsau pielea mâinilor 
lipită pe fierul lăncilor; la ţară, băieţii îşi căutau de joacă 
ţinându-se de nebunul satului până-l convingeau să-şi pună 
limba pe un fier de secure. Dar, mai cu seamă, ceea ce avea 
să rămână în amintirea oamenilor era impresia unei mari 
tăceri pentru că viaţa părea să se fi oprit. 

La curte anul nou fu sărbătorit fără cine ştie ce petrecere 
din pricina doliului şi a gerului deopotrivă. Îşi oferiră totuşi 
unii altora rămurele de vâsc şi darurile după datină. 
Socotelile Vistieriei lăsau să se prevadă pentru exerciţiul 
fiscal ce avea să se încheie la Paşti un excedent de încasări 


de şaptezeci şi trei de mii de livre - din care şaizeci de mii 
proveneau din tratatul privitor la Aquitania - asupra cărora 
Robert d'Artois obţinu de la Rege să i se dea lui opt mii. Şi 
pe bună dreptate, deoarece, de şase luni Robert d'Artois 
cârmuia regatul în numele vărului său. El dădu zor noii 
expediţii din Guyana, unde oştile franceze dobândiră o 
izbândă cu atât mai fulgerătoare cu cât nu întâlniră, la 
drept vorbind, nici o rezistenţă. Seniorii de prin partea 
locului, care simțeau încă o dată pe pielea lor mânia 
suzeranului de la Paris împotriva vasalului său din Londra, 
începură să regrete că se născuseră gasconi. 

Ruinat, vârât în datorii până peste cap, şi neizbutind să 
capete alţi bani de nicăieri, Eduard nu mai avea mijloace 
pentru a expedia trupe care să-i apere domeniul din 
Franţa; trimise deci nişte corăbii ca să-i aducă soţia acasă. 
Aceasta scrisese tocmai episcopului de Winchester 
rugându-i să aducă ia cunoştinţa întregului cler englez: 

Sfinţia ta şi nici alţi oameni cu judecată, nu trebuie să 
credeţi că l-am părăsit pe stăpânul meu fără temeinică şi 
chibzuită pricină, şi fără să-mi fi fost viaţa ameninţată de 
numitul Hugh care-l duce de nas pe soţul meu şi ne 
cârmuieşte ţara, şi vroia să mă facă de ocară, cum ştiu prea 
bine pentru că am simţit aceasta. Atâta vreme cât Hugh va 
fi cum este, ţinând în mâna lui pe soţul meu şi toată 
cârmuirea, nu pot să mă întorc în regatul Angliei fără a 
pune viaţa mea şi aceea a mult iubitului meu fiu în 
primejdie de moarte. 

Şi această scrisoare se încrucişă pe drum cu noile porunci 
adresate de Eduard la începutul lui februarie către şerifii 
comitatelor de coastă. El îi înştiinţa că regina şi fiul său, 
ducele de Aquitania, trimişi în Franţa cu dorinţă de pace, 
făcuseră, sub înrâurirea trădătorului şi răzvrătitului 
Mortimer, alianţă cu vrăjmaşii regatului; pentru aceasta, 
dacă regina şi ducele de Aquitania ar debarca de pe 
corăbiile trimise de dânsul, regele, şi numai atunci când ar 
veni însufleţiţi de gânduri bune, voinţa lui era să fie 


întâmpinați cu politeţea cuvenită, dar dacă debarcau de pe 
corăbii străine şi se arătau potrivnici voinţei sale, regele 
poruncea ca numai regina şi prinţul Eduard dă fie cruţaţi, 
iar toţi ceilalţi ce-ar părăsi navele punând piciorul pe coastă 
să fie trataţi ca nişte răzvrătiți. 

Isabelle îl puse pe fiu-său să-i scrie regelui că dânsa e 
bolnavă şi nu se simte în stare să se îmbarce. Dar în luna 
martie, după ce aflase că soţia lui se plimbă veselă prin 
Paris, Eduard al II-lea avu o nouă răbufnire de furie 
epistolară. Se părea că asta era la dânsul o sminteală cu 
sorocul ei obişnuit care-l apuca din trei în trei luni. 

Tânărului duce de Aquitania îi scrise: 

Umblând cu scornituri mincinoase, soţia mea şi maică-ta, 
stă departe de mine, din pricina iubitului şi credinciosului 
meu Hugh Le Despenser care m-a slujit întotdeauna cu 
bună şi credincioasă slujbă; dar tu vezi, şi oricine poate să 
vadă, că făţiş, fără a se ascunde, şi păcătuind împotriva 
datoriei sale şi împotriva intereselor coroanei mele, l-a 
atras pe Mortimer, trădătorul şi vrăjmaşul meu de moarte, 
dovedit, dat în vileag şi judecat în plin Parlament, şi se ţine 
cu dânsul în palat şi pe stradă, batjocorindu-mă şi făcând de 
ocară coroana mea şi dreptele rânduieli ale ţării. Ba face şi 
mai rău încă, dacă aşa ceva e cu putinţă, ţinânduc-te în 
tovărăşia mai sus pomenitului vrăjmaş al meu în ochii 
tuturora, ceea ce-i mare ruşine şi ticăloşie, şi împotriva 
legilor şi datinilor Angliei pe care tu eşti dator mai presus 
de orice să le aperi şi să le păstrezi neştirbite. 

Îi trimitea şi regelui Charles al IV-lea o scrisoare: 

Dacă sora măriei tale mă iubea şi dorea să stea cu mine, 
aşa cum ţi-a spus şi te-a minţit, iertată fie-mi vorba, ea nu 
m-ar fi părăsit zicând că se duce să facă pace între mine şi 
măria ta, lucru căruia i-am dat crezare, trimiţând-o la tine. 
Dar, mult iubite frate, îmi dau seama cu-adevărat că ea nu 
mă iubeşte de fel, iar motivul pe care-l dă pentru asta, 
vorbind de iubita noastră rudă Hugh le Despenser, e o 
minciună. Eu cred că e nesăbuită faptă din parte-i, atunci 


când, în chip aşa de vădit şi de făţiş, păstrează lângă dânsa 
drept sfetnic pe vrăjmaşul meu de moarte şi trădătorul 
Mortimer, şi se ţine cu acest mişel în palat şi pe stradă. De 
aceea, ar trebui, mult iubite frate, să binevoieşti a o 
îndemna să se îndrepte şi să se poarte cum s-ar cuveni 
pentru cinstea tuturor acelora ce-i sunt dragi. Fii bun de 
mă înştiinţează despre cele ce ai hotărât să faci, după cum 
porunceşte Dumnezeu, dreptatea şi buna-credinţă, fără a 
lua în seamă toanele femeilor sau alte dorinţe. 

Scrisori cu acelaşi conţinut erau trimise din nou în dreapta 
şi-n stânga, pairilor, înalţilor dregători, feţelor bisericeşti, 
ba chiar şi papii. Suveranii Angliei arătau fiecare cu degetul 
pe amantul celuilalt, în văzul tuturor, şi istoria asta a celor 
două căsnicii, a celor două perechi în care se găseau trei 
bărbaţi la o singură femeie, făcea hazul curților din Europa. 

Amanţii de la Paris nu se mai fereau de ochii şi de gura 
lumii. În loc să încerce să-şi ascundă dragostea, Isabelle şi 
Mortimer şi-o dădură pe faţă, arătându-se peste tot 
împreună. Contele de Kent, a cărui soţie venise după dânsul 
în Franţa, trăia laolaltă cu perechea nelegiuită. Pentru ce s- 
ar mai fi ostenit ei să respecte aparențele, când regele 
însuşi punea atâta râvnă ca să-şi strige în gura mare 
necazurile conjugale? La urma urmei, scrisorile lui Eduard 
nu izbutiseră decât să adeverească negru pe alb o legătură 
pe care fiecare o privi ca un fapt împlinit şi de nestrămutat. 
Şi toate nevestele necredincioase nu întârziară să-şi spună 
că reginele se bucurau în lumea asta de un hatâr deosebit 
şi că Isabelle avea mare noroc că bărbatu-său era un 
ticălos! 

Dar emigranții duceau lipsă de bani. Moşiile din Anglia le 
fuseseră sechestrate şi nu le mai venea de nicăieri nici un 
gologan cu care să-şi ţină zilele. Şi mica curte engleză de la 
Paris trăia numai din împrumuturi luate la băncile 
lombarzilor. 

Pe la sfârşitul lunii martie se văzură siliţi să ceară încă o 
dată ajutorul bătrânului Tolomei. Acesta sosi la regina 


Isabelle, însoţit de signor Boccacio, care venea din partea 
fraţilor Bardi. Cu o mare bunăvoință, regina şi cu Mortimer 
îi spuseră că au nevoie de un nou împrumut. La fel de 
binevoitor, şi cu toată părerea de rău, jupân Spinello 
Tolomei le răspunse că nu poate face nimic. Avea pentru 
aceasta motive temeinice; deschise marea lui condică 
neagră şi le arătă socotelile. Domnul de Alspaye, lordul 
Cromwell, regina Isabelle... pe această foaie a condicii; 
jupân 'Tolomei făcu o plecăciune... contele de Kent şi 
contesa, o nouă plecăciune... lordul Malttravers, lordul 
Mortimer... Apoi pe patru feţe la rând, datoriile regelui 
Eduard Plantagenetul el însuşi... 

Roger Mortimer protestă: datoriile regelui Eduard nu-i 
priveau pe dânşii! 

— Dar, my Lord, spuse 'Tolomei, pentru noi toate laolaltă 
sunt datoriile Angliei! Îmi pare rău, nespus de rău că vă 
refuz, şi că mâhnesc astfel o femeie aşa de frumoasă ca 
măria sa regina; dar e prea mult să mi se ceară şi să se 
aştepte de la mine ceea ce nu mai am, iar măriile voastre 
aveţi. Căci bogăţia aceasta a noastră de care se vorbeşte 
atâta nu e făcută decât din poliţe! Avutul meu, my Lord, 
sunt datoriile domniei tale. Vezi, doamnă, urmă el 
întorcându-se spre regină, vezi, doamnă, ce suntem, noi 
ăştia bieţii lombarzi, veşnic ameninţaţi, care trebuie să-i 
plătim fiecărui nou rege un dar de fericită urcare pe tron.. 
şi câte am plătit, vai, de doisprezece ani încoace!... cei 
cărora sub fiecare rege li se retrage dreptul de a face negoţ 
în oraşe, ca să ne silească să cumpărăm acest drept cu bani 
grei, şi chiar de două ori dacă domnia e lungă. Vezi totuşi, 
doamnă, câte facem noi pentru a ajuta regatele! Anglia 
costă băncile noastre o sută şaptezeci de mii de livre, preţul 
încoronărilor, războaielor, zâzaniilor ei! Vezi-mi 
bătrâneţile... De multă vreme m-aş odihni dacă n-ar trebui 
să alerg întruna ca să încasez nişte datorii cu care să putem 
ajuta alte nevoi. Unii spun că suntem zgărciţi, lacomi de 
câştig, şi nici prin minte nu le trece câte riscuri luăm 


asupră-ne ca să împrumutăm pe fiecare şi să le îngăduim 
stăpânilor lumii acesteia să-şi vadă de treburile lor! Preoţii 
poartă grija oamenilor de jos, împart pomeni cerşetorilor, 
deschid spitale pentru năpăstuiţi; noi ăştia însă, noi ne 
ocupăm de necazurile celor mari. 

Bătrâneţea îi dădea voie să vorbească astfel, şi tonul era 
aşa de blând că nu puteai să te simţi jignit de spusele lui. În 
timp ce vorbea, trăgea cu coada ochiului său întredeschis 
spre giuvaerul ce lucea la gâtul reginei şi care era trecut în 
condica sa, pe seama lui Mortimer, căruia i-l vânduse pe 
datorie. 

— Cum a început negoţul nostru? continuă el. Şi cum de 
mai existăm? Lumea nu-şi prea aminteşte asta. Băncile 
noastre italiene au fost înfiinţate pe vremea cruciadelor, 
pentru că seniorii şi drumeţii se temeau să umble cu aurul 
asupra lor pe drumurile nu prea sigure, în care erai prădat 
la fiece pas, sau chiar în taberele de război, unde nu se 
aflau numai oameni cinstiţi. Afară de asta, trebuiau plătite 
tributurile de răscumpărare. Atunci, pentru ca noi să 
îndrumăm aurul pe seama lor, dar pe răspunderea noastră, 
seniorii, şi cei din Anglia mai eu seamă, ne-au dat zălog 
veniturile domeniilor. Când ne-am înfăţişat însă în aceste 
domenii, cu zapisurile noastre, gândind că sigiliul unor mari 
baroni avea destulă greutate pentru a adeveri o datorie, n- 
am fost plătiţi. Ne-am plâns atunci regilor, care, spre a ne 
garanta poliţele semnate de vasalii lor, ne-au cerut în 
schimb şi pentru dânşii nişte împrumuturi; şi iată cum banii 
noştri zac pe la mărimile regatelor. Nu, doamnă, sunt la 
mare ananghie şi spre necazul meu trebuie să-ţi spun că de 
data asta nu pot face nimic. 

Contele de Kent, care era de faţă la convorbire, spuse: 

— Bine, jupân Tolomei. Va trebui deci să ne adresăm altor 
companii decât a dumitale. 

Tolomei surâse. Ce crede flăcăul ăsta blond care şedea 
ţinându-şi picioarele unul peste altul, şi mângâia nepăsător 
capul cânelui său de vânătoare? Că-şi alege alt bancher? În 


lunga sa carieră, 'Tlolomei auzise vorba asta de mai bine de o 
mie de ori. Grozavă ameninţare! 

— My Lord, când e vorba de împrumutătorii unor sume 
mari cum sunt înălțimile voastre, vă închipuiţi lesne că toate 
băncile noastre se ţin la curent între ele, şi că nici o altă 
bancă n-are să vă acorde creditul pe care eu, cu părere de 
rău, trebuie să vi-l refuz; domnul Boccaccio, care se află de 
faţă, mă însoţeşte aici din partea fraţilor Bardi, ale căror 
treburi le reprezintă. Întrebaţi-l!... Căci, doamnă... (tot 
către regină se întorcea Tolomei) toate datoriile acestea au 
devenit pentru noi foarte supărătoare din pricină că nimic 
nu le garantează. Când raporturile măriilor voastre cu 
regele Angliei au ajuns acolo unde sunt azi, acesta nu va 
garanta pentru împrumuturile ce le-aţi făcut aici! Nici 
măriile voastre pentru ale lui, cred. Afară de cazul că aţi 
avea de gând să le luaţi pe seama măriilor voastre? A, dacă 
ar fi aşa, poate că am mai putea să vă ajutăm. 

Şi închizându-şi cu totul ochiul stâng, îşi încrucişă mâinile 
pe burtă, şi aşteptă. 

Isabelle nu se prea pricepea la daraverele băneşti. Ridică 
ochii ia Mortimer. Cum trebuiau înţelese ultimele cuvinte 
ale bancherului? Ce însemna, după o polologhie aşa de 
lungă, această neaşteptată propunere? 

— Lămureşte-ne, jupân Tolomei, zise dânsa. 

— Doamnă, vorbi iar bancherul, frumoasă e cauza pentru 
care lupţi şi foarte urâtă aceea a soţului măriei tale. 
Creştinătatea ştie cât te-a făcut să suferi cu răutăţile lui, 
cunoaşte năravurile ce-i pătează viaţa şi cârmuirea 
păcătoasă pe care o impune supuşilor în persoana 
ticăloşilor săi sfetnici. În schimb, doamnă, măria ta eşti 
iubită pentru că eşti vrednică de iubire, şi fac prinsoare că 
sunt destui cavaleri în Franţa şi aiurea care ar fi gata să-şi 
ridice steagurile de oaste pentru măria ta şi ca să-ţi reiei 
locul în ţara ta... chiar dacă l-ar scoate din tron pe regele 
Angliei, soţul măriei tale. 


— Jupân Tolomei, izbucni contele de Kent, nu ţii seamă de 
fel că frate-meu, oricât de netrebnic ar fi, a fost încoronat? 
— My Lord, my Lord, răspunse Tolomei, regii nu sunt cu- 
adevărat regi decât prin consimţământul supuşilor lor. lar 
dumneavoastră aveţi un alt rege gata pregătit pentru a-l da 

poporului Angliei, pe acest tânăr duce de Aquitania care 
pare să dovedească multă înţelepciune la vârsta lui. Am 
văzut în viaţa mea multe patimi omeneşti; mă cam pricep să 
le recunosc pe acelea de care omul nu se poate lepăda şi 
care-i duc pe regii cei mai puternici la pieire. Regele 
Eduard nu se va despărţi de Despenser; în schimb însă, 
Anglia nu aşteaptă decât să aclame suveranul ce-i va fi dat 
în locul celui păcătos pe care-l are şi a mişeilor ce-l 
înconjoară... Fireşte, îmi vei spune, doamnă, că nobilii 
cavaleri care vor veni să lupte pentru cauza măriei-tale 
trebuiesc plătiţi şi asta cere mult bănet; va trebui să li se 
dea armură, hrană şi petreceri. Dar noi, lombarzii, care nu 
mai putem face faţă cheltuielilor surghiunului măriilor 
voastre, mai suntem încă în stare să ajutăm oastea voastră, 
dacă lordul Mortimer, a cărui vrednicie nu-i nimeni să n-o 
cunoască, ar hotări să se pună în fruntea ei... şi dacă, 
bineînţeles, ni s-ar garanta că ai lua pe seama măriei tale 
datoriile regelui Eduard spre a ni le plăti în ziua izbânzii. 

Propunerea nici nu putea fi făcută mai limpede. Băncile 
lombarde se arătau gata să mizeze pe soţie împotriva 
bărbatului ei, pe fiu împotriva tatălui, pe amant împotriva 
soţului. Mortimer nu era atât de mirat auzind asta, cât te-ai 
fi putut aştepta, şi nici nu se prefăcu a fi când răspunse: 

— Greutatea, jupân Tolomei, e să aduni aceste pâlcuri de 
oşteni. Nu poţi face asta într-o pivniţă. Unde am putea 
aduna o mie de cavaleri pe care i-am lua în solda noastră? 
În ce ţară? Să-i chemăm să se strângă în Franţa nu putem, 
oricât de binevoitor ar fi regele Charles faţă de soră-sa 
regina. 

Cădeau lesne la înţelegere, bătrânul sienez şi fostul 
prizonier al lui Eduard. 


— Tânărul duce de Aquitania, vorbi Tolomei, n-a primit 
oare să-i fie moşie de veci comitatul Ponthieu, care vine din 
zestrea măriei sale regina, şi ţinutul Ponthieu nu se află 
oare peste drum de coasta Angliei şi hotar în hotar cu 
comitatul Artois, unde monseniorul Robert, fără a-l ţine sub 
stăpânirea lui, are o mulţime de partizani, aşa cum ştii, my 
Lord, pentru că ţi-ai găsit adăpost acolo după ce-ai scăpat 
din temniţă? 

— Ponthieu... repetă regina, îngândurată. Ce părere ai, 
dragă Mortimer? 

Deşi deocamdată părea doar o vorbă zvârlită în toiul unei 
discuţii, propunerea era totuşi bine gândită. Tolomei se 
arăta gata să dea reginei şi amantului ei nişte bani ca să 
poată face faţă nevoilor imediate şi să plece în Ponthieu 
spre a pune la cale expediţia. Apoi, în luna mai, le va da 
suma cea mare. De ce în mai? N-ar putea să le-o dea mai 
curând? 

Tolomei socotea în minte. Socotea că avea de încasat, în 
înţelegere cu fraţii Bardi, o datorie de la papă. Îi va cere lui 
Guccio, care se afla la Sienna, să se ducă pentru asta la 
Avignon. Papa dăduse a înţelege, întâmplător, vorbind cu un 
slujbaş care călătorea pentru interesele băncii Tolomei, că 
ar primi bucuros o vizită a tânărului Guccio; trebuia să 
profite de toanele bune ale sfântului părinte. Era totodată 
un prilej pentru 'Tolomei, poate că ultimul, de a-şi revedea 
nepotul acesta căruia îi ducea dorul. 

Şi apoi, în mintea bancherului era ceva care-l înveselea. 
Ca şi Valois odinioară în legătură cu cruciada, ca şi Robert 
d'Artois în privinţa Aquitaniei, lombardul îşi zicea gândindu- 
se la Anglia: „Papa va plăti pentru afacerea asta”. Aşa că, 
până ce Boccaceio, care pleca spre Italia, va trece pe la 
Sienna, până ce Guccio se va duce de la Sienna la Avignon, 
până ce va sosi la Paris... 

— În mai, doamnă, în mai... Dumnezeu să binecuvânteze 
ostenelile măriei tale. 

II 


ÎNTOARCERE LA NEAUPHLE. 

Era oare într-adevăr aşa de mică banca din Neauphle, şi 
aşa de scundă biserica ce se vedea de cealaltă parte, 
dincolo de maidanul bâlciului, şi aşa de îngust drumeagul 
care şerpuia, urcând, ca să ajungă la Cressay, la Thoiry, la 
Septeuil? Amintirea şi nostalgia măresc în chip straniu 
realitatea lucrurilor. 

Nouă ani au trecut! Fațada asta, copacii ăştia, clopotniţa, 
toate îl întinereau pe Guccio cu nouă ani! Sau mai curând 
nu; dimpotrivă, îl îmbătrâneau cu toţi anii aceştia care 
trecuseră. 

Guccio regăsise, fără a se gândi, gestul său de odinioară 
pentru a se pleca trecând prin uşa joasă care despărţea 
cele două încăperi de la parter ale prăvăliei. Mâna lui 
căutase singură frânghia de sprijin de-a lungul stâlpului de 
stejar care slujea drept axă scării turnante, pentru a se 
urca la vechea lui odaie. Aşadar, aici iubise cum nu iubise 
niciodată înainte, şi niciodată de atunci încoace! 
Chichineaţa, lipită de grinzile acoperişului, mirosea a ţară şi 
a trecut. Cum putuse o locuinţă aşa de strâmtă să cuprindă 
o atât de mare dragoste? Prin fereastră, nici măcar o 
fereastră ci mai curând o ferestruică de pod, zărea o 
privelişte neschimbată. Copacii înfloriseră în acest început 
de mai, ca pe vremea când plecase de aici, cu nouă ani în 
urmă. De ce copacii în floare trezesc întotdeauna o emoție 
aşa de puternică? Între crengile piersicilor, trandafirii şi 
rotunde ca nişte braţe, se ivea acoperişul grajdului, grajdul 
acela din care Guccio fugise ca să nu dea ochi cu fraţii 
Cressay! Ah, ce spaimă trăsese în noaptea aceea! 

Se întoarse spre oglinda de cositor, tot la locul ei, pe 
scrinul de stejar. Orice bărbat, când îşi aminteşte de 
slăbiciunile sale, încearcă să se liniştească privindu-se, 
uitând că semnele de energie ce i se văd pe faţă nu fac 
impresie decât asupra lui, şi că în ochii altora se arătase 
slab! În tinicheaua lustruită cu reflexe cenuşii, Guccio 
regăsea portretul unui flăcău de treizeci de ani, oacheş, cu 


o încreţitură destul de adânc săpată între sprâncene, şi doi 
ochi negri de care nu era nemulţumit, căci ochii aceştia 
văzuseră deja multe peisaje, zăpada munţilor, valurile celor 
două mări, şi aprinseseră dorinţe în inima femeilor, şi 
înfruntaseră privirea prinților şi regilor. 

Guccio Baglioni, prietene, de ce n-ai continuat o carieră 
aşa de frumos începută! Ai călătorit de la Sienna la Paris, de 
la Paris la Londra, de la Londra la Neapole, la Lyon, la 
Avignon; ai dus mesagii pentru regine, aur pentru capii 
bisericii. Vreme de doi ani întregi ai umblat astfel printre 
cei mai mari seniori ai pământului, împovărat cu interesele 
sau tainele lor. Şi nu aveai atunci decât douăzeci de ani! 
Toate îţi mergeau din plin. E de ajuns să vezi cu ce atenţii te 
înconjoară toţi astăzi, când te întorci după o lipsă de nouă 
ani, ca să-ţi dai seama ce amintiri ai lăsat. Însuşi sfântul 
părinte ţi-o dovedeşte. Îndată ce a aflat că te-ai întors la 
Avignon pentru o banală încasare de poliţă, el, suveranul 
pontif, din înălţimea tronului sfântului Petru şi copleşit de 
atâtea treburi, cere să te vadă, se interesează de soarta ta, 
de averea ta, mai ţine minte că ai avut un copil odinioară, e 
îngrijorat ştiindu-te despărţit de copilul acesta, jertfeşte 
câteva din minutele sale preţioase stând să-ţi dea poveţe... 
„Un fiu trebuie să fie crescut de tată-său”, îţi spune el; şi 
porunceşte să ţi se elibereze un paşaport de curier papal, 
cel mai bun din lume, cu care să poţi umbla slobod unde ţi-o 
plăcea. 

Şi Bouville! Bouville la care vii aducând cu tine 
binecuvântarea papii loan şi care se poartă cu tine de parcă 
ai fi un prieten aşteptat de multă vreme, are ochii plini de 
lacrimi văzându-te şi însărcinează chiar pe unul din armaşii 
lui să te însoţească pretutindeni şi-ţi dă o scrisoare, 
pecetluită cu sigiliul său, adresată fraţilor Cressay, ca să fii 
lăsat să-ţi vezi copilul...! 

Astfel, cele mai înalte personaje se ocupau de Guccio, fără 
vreo pricină ascunsă, gândea acesta, ci doar din prietenie 
pentru dânsul, pentru că le plăcea agerimea minţii sale, şi 


fără îndoială pentru că avea un anume fel de a se purta cu 
mărimile lumii acesteia, ce-i stătea în fire, ca un dar al 
ursitoarelor. 

Ah, de ce nu stăruise pe calea asta! Ar fi putut ajunge şi el 
unul din lombarzii aceia mari, tot aşa de puternici în 
conducerea statelor ca prinții, cum e Macci del Macci care 
acum are pe mâna lui vistieria regală a Franţei, sau cum e 
Frescobaldi din Anglia care intra fără să se anunţe la 
marele vistiernic. 

Acum, era oare prea târziu? În străfundurile lui, Guccio se 
simţea superior unchiului său, şi capabil să-şi croiască un 
viitor şi mai strălucit. Căci, dacă stai să judeci, bunul unchi 
Spinello făcea un negoţ cam de rând. Ajunsese staroste al 
lombarzilor din Paris, după vechime. Avea bun simţ, fireşte, 
şi pricepere în afaceri, dar nu vreun dar deosebit. Guccio 
cumpănea toate acestea în chip nepărtinitor, acum, când 
trecuse de vârsta iluziilor şi se simţea un bărbat cu scaun la 
cap. Da, se înşelase odinioară. Nu putea să-şi ascundă că 
nenorocita lui aventură cu Maria de Cressay era cauza 
renunţărilor sale. 

Căci luni de zile, mintea îi fusese absorbită numai de acea 
jalnică întâmplare, şi toate faptele lui izvorau din voinţa de 
a nu lăsa să se vadă înfrângerea suferită. Ura, 
dezamăgirea, tristeţea, ruşinea de a mai da ochi cu 
prietenii şi protectorii săi după un deznodământ atât de 
puţin glorios, gânduri de răzbunare... Îşi irosise timpul 
frământat de aceste sentimente, pe când se aşeza într-o 
nouă viaţă, la Sienna, unde nimeni nu ştia despre dragostea 
lui din Franţa decât ceea ce el singur binevoia să spună. Ah, 
acea nerecunoscătoare Maria habar n-avea ce carieră 
strălucită sfărâmase refuzând pe vremuri să fugă cu 
dânsul! De câte ori de atunci, în Italia, se gândise la asta, 
copleşit de amărăciune. Acum însă avea să se răzbune... 

Dar dacă Maria, pe neaşteptate, îi va spune că tot îl mai 
iubeşte, că-l aşteptase statornică şi că o groaznică 
neînțelegere fusese singura cauză a despărțirii lor? Da, 


dacă era într-adevăr aşa? Guccio ştia că atunci nu va putea 
să reziste, că are să uite motivele sale de supărare de 
îndată ce le va da glas, şi că o va duce negreşit cu dânsul la 
Sienna pe Maria de Cressay, în palatul familiei, ca să-şi 
prezinte frumoasa soţie concetăţenilor săi. Şi ca să-i arate 
Mariei oraşul acesta nou, nu atât de mare ca Parisul sau 
Londra, fireşte, dar care le întrece prin măreţia sa 
arhitecturală, cu palatul său municipal clădit de curând şi 
ale cărui fresce interioare le termina acum Simone Martini, 
cu catedrala ei neagră şi albă care va fi cea mai frumoasă 
din Toscana, când faţada va fi gata. Ah, ce plăcere să 
împărtăşeşti ce ţi-e drag, cu o femeie iubită! Şi de ce mai 
zăbovea visând înaintea unei oglinzi de cositor, în loc să dea 
fuga ia Cressay şi să profite de emoția revederii 
neaşteptate? 

Apoi se gândi însă mai bine. Nu putea să uite dintr-o dată 
amărăciunile rumegate nouă ani de zile, nici spaima care-l 
gonise, într-o dimineaţă, chiar din grădina asta. Îi răsunau 
în auz ţipetele furioase ale celor doi fraţi Cressay care 
vroiau să-i rupă spinarea. De n-ar fi avut sub el un cal bun, 
azi era mort... Hotări în cele din urmă că ar fi mai nimerit 
să-l trimită pe armăşel cu scrisoarea contelui de Bouville; 
demersul ar avea mai multă greutate. 

Maria însă, după nouă ani, o fi oare tot aşa de frumoasă? 
Va putea fi tot aşa de mândru ca pe vremuri arătându-se la 
braţul ei? 

Guccio îşi zicea că ajunsese la vârsta când îţi vine mintea 
la cap şi nu mai faci lucruri nesocotite. Or, dacă o 
încreţitură i se săpa între sprâncene, el rămăsese totuşi 
acelaşi om, acelaşi amestec de îndrăzneală şi de naivitate, 
de trufie şi de visuri. Atât de adevărat este că anii ne 
schimbă prea puţin firea, şi că nu e nici o vârstă care să ne 
scape de greşeli. Părul nostru albeşte mai repede decât 
slăbiciunile noastre. Visezi vreme de nouă ani un 
eveniment; îl aştepţi şi ţi-e teamă de el, te rogi în fiecare 
noapte Sfintei Fecioare ca să ţi se împlinească visul şi-l rogi 


pe Dumnezeu în fiece zi ca să împiedice împlinirea lui; ai 
pregătit, seară de seară şi dimineaţă după dimineaţă, ceea 
ce vei spune când evenimentul se va produce, ai murmurat 
toate răspunsurile pe care le vei da la toate întrebările ce ţi- 
au trecut prin minte; ai prevăzut o sută, o mie de feluri în 
cam acest eveniment s-ar putea ivi... Şi iată-l, s-a ivit 
deodată. Eşti descumpănit. 

Aşa se simte Maria de Cressay în dimineaţa asta, pentru că 
slujnica ei, care a fost altădată confidenta fericirii şi apoi a 
năpastei ce dăduse peste dânsa, venise adineaori să-i 
şoptească la ureche că Guccio Baglioni se întorsese. Că 
fusese văzut sosind în sat, la Neauphle. Că părea să umble 
cu alai de senior. Că armăşei ai regelui îl însoțeau. Că 
trebuie să fi fost mesager al papii... Când s-a oprit în piaţă, 
băieţii s-au zgâit cu gura căscată la şeaua de piele galbenă 
pe care erau brodate cheile sfântului Petru. Din pricina 
acestei şei, un dar al papii pentru nepotul bancherilor săi, 
toate minţile din sat au început să fiarbă. 

Şi slujnica e în faţa ei, gâfâind, cu ochii aprinşi de emoție şi 
tot sângele în obraji, şi Maria de Cressay nu ştie ce trebuie 
şi nici ce are să facă. 

Spuse: 

— Rochia! 

Cuvântul îi venise singur, fără să se gândească, şi slujnica 
a înţeles numaidecât, pentru că Maria are rochii puţine şi 
nu poate să ceară alta decât aceea cusută odinioară din 
frumoasa mătase dăruită de Guccio, aceea pe care o scoate 
din ladă în fiecare săptămână, o perie cu grijă, o scutură şi 
o netezeşte, în faţa căreia plânge uneori, şi n-o îmbracă 
niciodată. 

Guccio se poate ivi dintr-o clipă într-alta. Slujnica îl zărise? 
Nu. Ea nu aduce decât noutăţile care umblă din gură în 
gură prin sat... Poate că a şi pornit încoace! se înfioară 
Maria. De-ar avea măcar o zi întreagă pentru a se pregăti 
să-l primească! A aşteptat nouă ani, şi iată acum, că nu-i 
rămâne decât o clipă! 


Ce-i pasă că e rece apa cu care-şi spală pieptul, pântecul şi 
braţele, în faţa slujnicei care-şi întoarce capul, mirată de 
impudoarea neaşteptată a stăpânei sale, apoi trage cu 
coada ochiului spre frumosul trup căruia îi plânge de milă 
că se usucă fără bărbat de atât amar de vreme, şi-l 
pizmuieşte niţel văzând cum a rămas plin şi vârtos, ca o 
plantă frumoasă sub soare. Sânii sunt totuşi mai grei ca 
odinioară şi se cam lasă peste piept: şoldurile nu mai sunt 
aşa de netede ca înainte, pântecul e brăzdat de câteva 
dungi subţiri de pe urma maternității. Ce mai încolo! Trupul 
fetelor nobile se ofileşte şi el, mai puţin decât trupul 
slujnicelor, bineînţeles, dar se ofileşte totuşi, şi asta e 
dreptatea lui Dumnezeu care face toate făpturile la fel. 

Maria se căznea să încapă în rochie. Să se fi strâmtat 
mătasea rămânând atâta vreme neîmbrăcată, sau se 
îngroşase ea? Ai fi zis mai curând că trupul ei căpătase altă 
formă, ca şi cum contururile, rotunjimile nu mai erau în 
acelaşi loc. Se schimbase. Ştie bine că şi puful blond 
deasupra buzei e mai des acum, ca pistruii datoraţi aerului 
tare de la ţară i s-au lăţit pe faţă. Părul ei, valul de păr auriu 
ale cărui cosiţe trebuie să le împletească în grabă, nu mai 
are supleţea luminoasă de altădată. 

Şi iată că Maria se vede iar în rochia de sărbătoare care o 
stânjeneşte la subţiori; şi mâinile ei înroşite de treburile 
casei ies din mânecile de mătase verde. 

Ce făcuse din toţi anii aceştia care acum nu mai păreau 
decât un suspin al timpului? 

Trăise din amintiri. Se hrănise zilnic din cele câteva luni de 
dragoste şi de fericire, ca dintr-o provizie agonisită în 
grabă. Strivise fiecare clipă din trecutul acesta la moara 
amintirilor. Revăzuse de o mie de ori pe tânărul lombard 
venind să-şi încaseze datoria şi luând la goană pe ticălosul 
de ispravnic. De o mie de ori întâlnise întâia lui privire, 
refăcuse în minte întâia lor plimbare. De o mie de ori 
repetase legământul rostit la cununie în întunericul şi 
tăcerea nocturnă a capelei, înaintea călugărului 


necunoscut. De o mie de ori se întorsese cu gândul la clipa 
când descoperise că era însărcinată. De o mie de ori se 
văzuse smulsă cu de-a sila de la mănăstirea fetelor pocăite 
din mahalaua Saint-Marcel şi dusă într-o litieră închisă, cu 
pruncul la sân, spre castelul regilor de la Vincennes. De o 
mie de ori îşi văzuse copilul înfăşat sub ochii ei în scutece 
regeşti, apoi cum i-l aduceau îndărăt mort, de-i mai sângera 
şi acum inima. Şi tot o mai urăşte pe răposata contesă de 
Bouville, şi speră că se zbate în chinurile iadului. De o mie 
de ori retrăise clipa când jurase cu mâna pe Evanghelie să 
poarte de grijă micului rege al Franţei, să nu dezvăluie 
nimic din tainele cumplite ale curţii regale, nici chiar la 
spovedanie, şi să nu mai dea cu ochii de Guccio; şi de o mie 
de ori se întrebase: „Pentru ce tocmai mie mi s-a întâmplat 
asta?” 

A întrebat înaltul cer albastru al zilelor de august, a 
întrebat nopţile de iarnă pe când tremura de frig singură în 
aşternutul tare, a întrebat zorile fără speranţă. Pentru ce? 

A întrebat de asemenea rufele numărate pentru 
spălătorie, sosurile amestecate în tingirea de pe foc, carnea 
pusă la saramură, pârâul care curge la piciorul conacului şi 
pe malul căruia vin femeile să culeagă trestii şi stânjenei în 
dimineţile când se fac procesiuni. 

În unele clipe l-a urât cu furie pe Guccio, doar pentru că 
exista, şi pentru că trecuse prin viaţa ei aşa cum vijelia 
străbate o casă cu uşile vraişte; şi numaidecât după aceea 
se căia ca şi cum ar fi hulit cele sfinte. Se închipuia pe rând 
ba o foarte mare păcătoasă căreia Atotputernicul îi 
impusese această veşnică ispăşire, ba o mucenică, un fel de 
sfântă anume aleasă de voinţa divină spre a salva coroana 
Franţei, pe urmaşul lui Ludovic cel Sfânt, tot regatul, în 
făptura copilaşului ce-i fusese încredinţat... Astfel poate 
cineva să-şi piardă minţile, încetul cu încetul, fără ca ceilalţi 
din jur să bage de seamă. 

Veşti de la singurul bărbat pe care-l iubise, veşti de ia soţul 
ei căruia nimeni nu-i recunoştea acest titlu, nu avusese 


decât din an în paşti, prin câteva cuvinte ale slujbaşului 
băncii spuse slujnicei. Guccio trăia. Era tot ce ştia. Cât de 
mult suferise pentru că şi-l închipuia, sau mai degrabă 
pentru că nu putea să şi-l închipuie, într-o ţară depărtată, 
într-un oraş străin, printre rude pe care dânsa nu le 
cunoştea, alături de alte femei, fără îndoială, poate că 
alături de o altă soţie... Şi iată că Guccio se afla la un sfert 
de leghe! Dar s-o fi întors oare într-adevăr pentru dânsa? 
Sau doar pentru vreo afacere a băncii? Nu ar fi oare cea 
mai mare grozăvie ca el să fie aşa de aproape şi să nu fi 
venit pentru dânsa? Şi ar putea oare să-i facă o vină din 
asta, când ea însăşi refuzase să-l vadă cu nouă ani în urmă, 
când ea însăşi se arătase aşa de neînduplecată trimiţându-i 
vorbă să nu se mai apropie niciodată de dânsa, şi fără să-i 
poată dezvălui pricina acestei cruzimi? 

Izbucni deodată: 

— Copilul! 

Căci Guccio va voi să cunoască băieţaşul pe care-l crede al 
său! Nu cumva pentru asta venise? 

Jeannot e acolo, în livada ce se zăreşte prin fereastră, de-a 
lungul Meauldrei, pârâiaşul tivit cu stânjenei galbeni şi prea 
puţin adânc ca să te poţi îneca în el; se joacă împreună cu 
fiul mai mic al rândaşului, cu cei doi băieţi ai rotarului şi cu 
fata morarului, rotundă ca o minge... Are noroi pe 
genunchi, pe obraz şi chiar în şuviţele de păr blond ce i se 
răsucesc pe frunte. Ţipă cât îl ţine gura. Are pulpe tari şi 
trandafirii, băieţaşul pe care toţi îl cred un mic bastard, un 
copil al păcatului, şi se poartă cu dânsul ca atare. 

Dar cum de n-au băgat de seamă toţi, fraţii Mariei, ţăranii 
de pe moşie, locuitorii din Neauphle, că Jeannot nu are 
nimic din culoarea blondă, aproape roşcată, a mamei sale, 
şi mai puţin încă din pielea foarte oacheşă, măslinie, a lui 
Guccio? Cum de nu văd că e un adevărat pui din neamul 
Capeţienilor, că are faţa lată, ochii de un albastru palid, cam 
depărtaţi unul de altul, bărbia de pe acum pronunţată, 
părul bălai ca paiul? Se vede cât colo că regele Filip cel 


Frumos i-a fost bunic. Să te cruceşti văzând că oamenii au 
privirea atât de puţin ageră şi nu recunosc în lucruri şi 
fiinţe decât ideea pe care şi-o fac despre ele! 

Când Maria a cerut fraţilor ei să-l trimită pe Jeannot la o 
mănăstire din apropiere unde călugării augustini ţineau o 
şcoală, ca să înveţe să citească şi să scrie, aceştia au dat din 
umeri. 

— Ştim şi noi să citim puţintel şi asta nu ne foloseşte la 
mare lucru; nu ştim să scriem, şi dacă am şti nu ne-ar fi de 
nici un folos, răspunse Jean de Cressay. De ce crezi că 
Jeannot ar avea nevoie să înveţe mai mult ca noi? 
Învățătura e bună pentru dieci, dar tu nu poţi să faci din el 
nici măcar un diac pentru că e bastard! 

În livada cu stânjenei, copilul o urmează bosumflat pe 
slujnica venită să-l ia. Se juca de-a cavalerul, cu un băț în 
mână, şi era gata să spargă zăplazul de nuiele în dosul 
căruia nişte răi o ţineau prizonieră pe fata morarului. 

Dar iată că fraţii Mariei se întorc tocmai după o raită pe 
ogoarele lor. Sunt prăfuiţi, put a sudoare de cal şi unghiile 
li-s negre. Jean, cel mai mare, e de pe acum aidoma lui tată- 
său; îi atârnă burta peste cingătoare, are barba încâlcită şi 
dinţii stricaţi dintre care caninii îi lipsesc. 

Aşteaptă un război ca să se distingă; şi de câte ori se 
pomeneşte în faţa lui de Anglia, ţipă că regele n-are decât 
să-şi ridice oastea şi cavalerii vor şti să arate de ce sunt în 
stare. El, de altminteri, nu e cavaler; dar ar putea să ajungă 
datorită unui război. N-a cunoscut alte oşti afară de cea pe 
care Ludovic Aiuritul o băgase în noroaiele Flandrei, iar 
când cu expediţia din Aquitania, pe dânsul nu l-au chemat. 
Nutrise o clipă speranţa că-şi va vedea visul cu ochii, când 
monseniorul Charles de Valois plănuia să pornească 
cruciada; apoi monseniorul Charles murise. Ah, bun rege ar 
fi fost acest baron! 

Pierre de Cressay, mezinul, rămăsese mai subţirel şi mai 
palid, dar nici el nu-şi prea îngrijea portul. Viaţa lui e un 
amestec de nepăsare şi obişnuinţă. Nici Jean, nici Pierre nu 


s-au însurat. Sora lor vede de gospodărie, de când le murise 
mama, doamna Eiiabel; au astfel pe cineva care să le 
gătească, să le cârpească aşternutul; şi pe capul Mariei pot 
să-şi verse năduful la o adică, mai lesne decât ar îndrăzni s- 
o facă faţă de o nevastă. Dacă ei umblă cu nădragii rupţi, li- 
e întotdeauna îngăduit să pună vina pe Maria că nu 
găsiseră soţii după rangul lor, căci dânsa făcuse familia de 
ocară. 

Altminteri, duc un trai oarecum îndestulat datorită 
ajutorului bănesc pe care contele de Bouville poruncise săi 
se plătească tinerei femei în fiece lună, sub cuvânt că fusese 
doică regală, şi de asemenea datorită darurilor în alimente 
trimise de bancherul Tolomei aceluia pe care-l credea nepot 
al său. Aşadar cei doi fraţi trag niscaiva foloase de pe urma 
păcatului Mariei. 

Pierre cunoaşte la Montfert-l'Amaury o orăşeancă văduvă 
la care se duce din când în când, şi în zilele acelea, se spală 
şi se ferchezuieşte cu un aer vinovat. Jean preferă să 
vâneze pe moşia lui, şi se simte senior fără mare bătaie de 
cap pentru că în cătunele vecine câţiva copii au şi început 
să-i semene la chip. Dar ceea ce este o cinste pentru un 
flăcău de neam mare, e o ruşine pentru o fată nobilă; asta 
se ştie, nu mai încape vorbă. 

Iată-i acum pe amândoi, Jean şi Pierre, căscând ochii 
miraţi la sora lor, gătită cu rochia de mătase, şi la Jeannot, 
care ţipă şi bate din picioare pentru că slujnica s-a apucat 
să-i spele obrazul. E oare vreo sărbătoare de care uitaseră? 

— Guccio e la Neauphle, spune Maria. 

Şi se trage cu un pas îndărăt, pentru că-l ştie pe Jean în 
stare să-i repeadă o palmă. 

Dar nici gând de aşa ceva. Jean tace; o priveşte pe Maria. 
Şi Pierre la fel, se uită la dânsa, bălăbănindu-şi braţele. Nu 
li-e mintea croită pentru neprevăzut. Guccio s-a întors. 
Vestea e mare, şi le trebuie câteva minute ca să-i prindă 
înţelesul. Ce probleme le va pune această întoarcere?... 
Ţineau mult la Guccio, trebuie s-o recunoască, pe vremea 


când le era tovarăş de vânătoare şi le aducea şoimii de la 
Milano; nu vedeau că flăcăul făcea dragoste cu Maria 
aproape chiar sub nasul lor. Apoi, când doamna Eliabel a 
descoperit păcatul în pântecul fiicei sale, au vrut să-l ucidă. 
lar după ce îl vizitaseră pe bancherul Tolomei în palatul său 
de la Paris, au regretat violenţa lor şi au înţeles, dar prea 
târziu, că şi-ar fi apărat mai bine cinstea lăsându-şi sora să 
plece măritată cu un lombard decât s-o ţină la dânşii, mamă 
a unui copil fără tată. 

Nu prea au vreme multă să-şi pună întrebări, căci 
armăşelul în livreaua slujitorilor contelui de Bouville, cu 
tunică de postav albastru dantelată în jurul feselor, a şi 
intrat pe calul său murg în curtea conacului care se umple 
numaidecât de feţe uluite. Ţăranii îşi scot căciula; capete de 
copii se ivesc în uşile întredeschise; femeile îşi şterg mâinile 
de şorţuri. 

Armăgşelul îi aduce domnului Jean două mesaje, unul din 
partea lui Guccio, celălalt din partea contelui de Bouville 
însuşi. Jean de Cressay a luat înfăţişarea fudulă şi plină de 
ifos a omului care primeşte o scrisoare; a încruntat din 
sprâncene, şi-a ţuguiat buzele groase prin barbă şi a 
poruncit cu glas tare să i se dea de mâncat şi de băut 
mesagerului, ca şi cum acesta ar fi făcut cincisprezece 
leghe până acolo. Apoi s-a tras lângă frate-său, ca să 
citească. Nu ajung ei doi pentru asta; trebuie s-o cheme şi 
pe Maria, care se pricepe mai bine ca dânşii la desluşirea 
slovelor. 

Şi Maria începe să tremure, să tremure, să tremure... 

— Nu înţelegem nimic din ce s-a întâmplat, domnule. Sora 
noastră a început deodată să tremure, ca şi cum Diavolul în 
persoană i-ar fi ieşit înainte, şi nici n-a vrut s-audă când i- 
am cerut să dea ochii cu domnia ta. Îndată după aceea, a 
podidit-o plânsul. 

Erau foarte încurcaţi, fraţii Cressay. Puseseră să li se 
lustruiască ciubotele, iar Pierre îmbrăcase tunica pe care 
nu şi-o punea de obicei decât când se ducea la văduva din 


Montfort. În a doua încăpere a băncii din Neauphle, sub 
ochii unui Guccio care le arăta o mutră posomorâtă şi nici 
nu-i poftise să şadă, cei doi fraţi stăteau mai curând plouaţi, 
şi cu mintea răvăşită de gânduri ce se băteau cap în cap. 

După primirea scrisorilor, cu două ceasuri mai înainte, 
crezuseră că vor putea sta la tocmeală pentru a face târgul, 
lăsându-şi sora să plece şi recunoscând drept bună cununia 
ei. O mie de livre bani peşin, iată ce plănuiau să ceară. Un 
lombard avea de unde să plătească. Dar Maria le năruise 
speranţele cu atitudinea ei stranie şi încăpăţânarea de a nu 
voi să-l revadă pe Guccio. 

— Am încercat s-o facem să înţeleagă, deşi era în paguba 
noastră; căci dacă ne părăseşte, ne-ar lipsi tare mult pentru 
că dânsa ne ţine toată gospodăria. Dar în sfârşit, înţelegem 
şi noi că dacă te-ai întors s-o ceri după atâţia ani, înseamnă 
că ţi-e soţie adevărată, deşi v-aţi cununat în taină. Şi apoia 
mai trecut vreme de atunci... 

Bărbosul era cel care vorbea şi cuvintele îi veneau cam 
alandala. Mezinul se mulțumea să încuviinţeze dând din 
cap. 

— Noi ţi-o spunem deschis, continuă Jean de Cressay, am 
făcut o greşeală când am refuzat să ţi-o dăm pe sora 
noastră. Dar împotrivirea nu era atâta din partea noastră 
cât a mamei... Dumnezeu s-o ierte!... care se încăpăţânase 
grozav. Un cavaler e dator să-şi recunoască greşelile, iar 
dacă sora noastră Maria a trecut peste consimţământul 
nostru, avem şi noi o parte de vină. Uitarea trebuie să 
şteargă asta. Timpul e stăpânul nostru al tuturor. Acum 
însă, iată că dânsa e cea care te refuză; şi totuşi, jur 
înaintea lui Dumnezeu că nu are în minte vreun alt bărbat, 
nici o vorbă de aşa ceva! Aşa că, nu mai pricep nimic. E cam 
sucită la cap, surioara noastră, nu-i aşa, Pierre? 

Pierre de Cressay clătină din cap. 

Pentru Guccio era o frumoasă revanşă să-i aibă astfel sub 
ochii lui, pocăiţi şi cu limba împleticită, pe cei doi flăcăi care 
odinioară veniseră, în toiul nopţii, cu ţăpoaiele în mână, 


gata să-l omoare, şi-l siliseră să fugă din Franţa. Acuma, n- 
aveau dorinţă mai vie decât să i-o dea pe sora lor; puţin 
lipsea să-l roage să zorească lucrurile, venind la Cressay 
spre a-şi impune voinţa şi a cere să i se recunoască 
drepturile de soţ. 

Dar să te aştepţi la aşa ceva din partea lui Guccio, ar fi 
însemnat să nu-l cunoşti şi să nu-i cunoşti mândria 
bănuitoare. 

Nu se prea sinchisea de cei doi zevzeci. Numai Maria avea 
importanţă pentru dânsul. Maria însă îl respingea acum 
când era aici, atât de aproape de dânsa, şi când venea gata 
să uite tot răul pe care i-l făcuse. 

— Monseniorul de Bouville trebuie să-şi fi închipuit că 
Maria se va purta astfel, vorbi bărbosul, căci îmi spune în 
scrisoarea lui: „Dacă doamna Maria, aşa cum ne putem 
aştepta, refuză să-l vadă pe seniorul Guccio...” Domnia ta 
ştii cumva ce l-a făcut să scrie asta? 

— Nu, nu ştiu cu adevărat, răspunse Guccio, dar e de 
crezut că dânsa i-a vorbit domnului de Bouville foarte mult 
şi foarte răspicat pe socoteala mea, pentru ca el să fi înţeles 
aşa de limpede! 

— Şi totuşi, ea nu are alt bărbat în minte, mai spuse o dată 
bărbosul. 

Guccio se simţea cuprins de mânie. Sprâncenele sale 
negre se încruntau pe încreţitura ce-i brăzda fruntea. De 
data asta, într-adevăr, totul îi dădea dreptul să procedeze 
fără a ţine seamă de nimic. Maria va fi răsplătită pentru 
cruzimea ei printr-o şi mai mare cruzime. 

— Şi fiu-meu? întrebă el. 

— E aici. L-am adus cu noi. 

În încăperea de alături, copilul privea cum slujbaşul făcea 
socoteli şi se juca plimbându-şi degetele prin fulgii unei 
pene de gâscă. Jean de Cressay deschise uşa. 

— Jeannot, vino-ncoace, spuse el. 

Atent la ceea ce se petrecea în el însuşi, Guccio se cam 
silea să-şi trezească o emoție. „Fiul meu, îmi voi vedea fiul”, 


îşi zicea. La drept vorbind, nu simţea nimic. Şi totuşi, de 
câte ori se gândise la clipa asta, cum o mai aşteptase! Nu 
prevăzuse însă pasul acesta greoi, țărănesc, pe care-l auzea 
apropiindu-se. 

Copilul intră. Purta nădragi scurţi şi un soi de bluză largă 
cu mâneci; părul cânepiu se cârlionţa rebel pe fruntea-i 
albă. Un adevărat pui de ţăran! În prima clipă cei trei 
bărbaţi se simţiră stânjeniţi, şi copilul le văzu stânjeneala. 
Pierre îl împinse spre Guccio. 

— Jeannot, iată-l... 

Trebuia să spună ceva, să-i spună lui Jeannot cine era 
Guccio; şi nu putea să spună decât adevărul: 

—... iată-l pe tatăl tău. 

Guccio aştepta, prosteşte, un elan, braţe deschise, lacrimi. 
Micul Jeannot înălţă spre dânsul nişte ochi albaştri, miraţi: 

— Dar mi s-a spus că a murit, rosti el. 

Auzindu-l, Guccio simţi o izbitură în inimă; o furie 
năprasnică îl cuprinse. 

— A, nu, nu se poate, n-ai înţeles bine, se grăbi să-i taie 
vorba Jean de Cressay. Era plecat departe, peste mări şi ţări 
şi nu ne putea trimite veşti. Nu-i aşa, prietene Guccio? 

„Cu câte minciuni trebuie să-l fi îndopat! se gândi Guccio. 
Răbdare, răbdare... Să-i spună că tată-său murise, ah, 
ticăloşii! Dar, răbdare, mi-o vor plăti ei...” Ca să umple 
tăcerea, spuse: 

— Ce blond e! 

— Da, e leit unchiul Pierre, fratele răposatului nostru tată, 
răspunse Jean de Cressay. 

— Jeannot, vino la mine, haide, vino, spuse Guccio. 

Copilul se supuse, dar mânuţa aspră rămânea străină în 
mâna lui Guccio, şi-şi şterse obrazul după ce acesta îl 
sărutase. 

— Aş dori să-l ţiu câteva zile cu mine, continuă Guccio, ca 
să-l pot duce la unchiu-meu Tolomei care vrea să-l 
cunoască. 


Şi zicând asta, fără să-şi dea seama, Guccio închisese 
ochiul stâng întocmai ca Tolomei. 

Cu gura întredeschisă, Jeannot îl privea. Ce de-a unchi 
avea! N-auzea vorbindu-se decât de unchi în jurul său. 

— Eu am la Paris un unchi care-mi trimite daruri, spuse cu 
glas limpede. 

— Chiar pe el ne vom duce să-l vedem. Dacă unchii aceştia 
ai tăi nu au nimic împotrivă. Şi se întoarse să-i întrebe: Nu 
aveţi nimic împotrivă? 

— Nu, fireşte, răspunse Jean de Cressay. Monseniorul de 
Bouville m-a înştiinţat despre asta în scrisoarea lui, şi ne 
sfătuieşte să nu ne împotrivim... 

Hotărât lucru, fraţii Cressay nu mişcau degetul fără 
învoirea lui Bouville. 

Bărbosul se şi gândea la darurile pe care bancherul nu va 
pregeta să le facă nepotului său. Putea să se aştepte la o 
pungă de aur care ar veni cum nici că se poate mai la ţanc, 
căci tocmai în anul acela, dăduse boala în vite. Şi, mai ştii? 
bancherul era bătrân; poate că avea de gând să bage 
copilul în testamentul său... 

Guccio îşi sorbea de pe acum răzbunarea. Dar aflat-a 
cineva vreodată în răzbunare o mângâiere pentru 
dragostea pierdută? Copilul rămase mai întâi înmărmurit, 
fără să-şi poată lua ochii de la calul şi harnaşamentul papal. 
Nu văzuse niciodată cal aşa de frumos, şi se minună grozav 
pomenindu-se cocoţat sus, pe partea dinainte a şeii. Apoi 
începu să-l cerceteze pe tatăl acesta picat din cer, sau mai 
curând amănuntele din înfăţişarea sa pe care putea să le 
vadă aplecându-se sau răsucindu-şi gâtul. Privea pantalonii 
lipiţi de picior care nu făceau nici o încreţitură pe genunchi, 
cizmele moi de piele închisă şi ciudatul veşmânt de călătorie 
de culoarea frunzelor ruginii cu mâneci strâmte şi încheiat 
până la bărbie printr-un şir de năsturaşi. 

Armăşelul avea o îmbrăcăminte mult mai izbitoare, mult 
mai falnică prin culoarea ei de-un albastru viu lucind în 
soare, prin dantelele înflorate la mâneci şi şolduri, şi stema 


stăpânului său brodată pe piept. Dar copilul îşi dădu seama 
repede că Guccio îi poruncea armăşelului, şi căpătă o mare 
consideraţie pentru acest tată care vorbea ca stăpân unui 
personaj îmbrăcat atât de strălucit. 

Străbătuseră deja aproape patru leghe. În hanul de la 
Saint-Nom-la-Ryoteche unde făcură popas, Guccio ceru pe 
un ton parcă de stăpân înnăscut să li se aducă o omletă cu 
mărar şi pătrunjel; un clapon la frigare, lapte covăsit şi vin. 
Graba plină de râvnă cu care slujnicele hanului alergau în 
jurul lor spori şi mai mult respectul lui Jeannot pentru tată- 
său. 

— Pentru ce, domnule, vorbeşti altfel decât noi? îl întrebă 
pe Guccio. Nu rosteşti cuvintele la fel. 

Guccio se simţi atins de această observaţie privind 
accentul său toscan, şi făcută chiar de fiul său. 

— Pentru că eu sunt din Sienna, oraş al Italiei care este 
patria mea, răspunse cu mândrie; şi tu de asemeni vei 
deveni sienez, cetăţean liber al acestui oraş, unde neamul 
nostru e puternic. Şi apoi, nu mai îmi spune domnule, ci 
padre. 

— Padre, repetă ascultător puştiul. 

Se aşezară tustrei la masă, Guccio, armăşelul şi copilul. Şi 
în timp ce aşteptau omleta, Guccio începu să-l înveţe pe 
Jeannot cuvintele graiului său pentru a numi lucrurile din 
jur: 

— 'Tavola, zicea, apucând marginea mesei, bottiglia, 
ridicând sticla, vino... 

Se simţea fâstâcit în faţa acestui copil, lipsit de aerul firesc 
pe care ar fi trebuit să-l aibă; îl paraliza deopotrivă teama 
că nu se va putea face iubit de el şi teama că nu-l va putea 
iubi la rândul său. Degeaba îşi repeta în gând: „E fiul meu”, 
tot nu simţea nimic altceva decât o ură înverşunată faţă de 
cei care-l crescuseră. 

Jeannot nu băuse niciodată vin. La Cressay, se mulțumea 
cu cidru, ba chiar cu o poşircă de frăsinel, ca ţăranii. Luă 
câteva înghiţituri. Era deprins să mănânce omletă şi lapte 


covăsit, dar claponul fript părea un ospăț sărbătoresc; şi 
apoi prânzul acesta la marginea drumului, ziua nămiaza- 
mare, îi plăcea mult. Nu-i era frică, şi bucuria aventurii îl 
făcea să uite de maică-sa. Nu se mai gândea la dânsa. I se 
spusese că are s-o revadă după câteva zile... 

Paris, Sienna, numele acestea nu evocau în mintea lui vreo 
idee precisă de distanţă. Sâmbăta viitoare se va întoarce pe 
malul Mauldrei şi va putea spune fetei morarului, băieţilor 
rotarului: „Eu sunt sienez”, fără a fi nevoit să explice ceva, 
deoarece dânşii ştiau încă şi mai puţin ce înseamnă asta. 

După ultima îmbucătură, după ce şi-au şters pumnalele cu 
miez de pâine şi le-au prins iar la brâu, încălecară. Guccio 
luă copilul pe sus şi-l aşeză în faţa lui, de-a curmezişul şeii. 

Prânzul îmbelşugat şi mai cu seamă vinul, din care gustase 
pentru întâia oară, îl toropiseră pe Jeannot. Nici n-apucară 
să facă o jumătate de leghe, şi adormi fără să-i pese de 
hurducăturile trapului. 

Nimic nu e mai mişcător decât somnul unui copil, şi mai 
ales în plină zi, la ora când oamenii mari stau treji şi-şi văd 
de treburi. Guccio ţinea în echilibru această mică vietate, cu 
trupuşorul de pe acum destul de greu, zdruncinat de 
mersul calului, legănându-şi capul ba la dreapta, ba la 
stânga, în neştire. Urmând unui imbold ascuns, Guccio îşi 
plimbă bărbia pe buclele blonde ce se lipeau de dânsul şi-l 
cuprinse mai strâns cu braţele, ca pentru a sili capul rotund 
al copilului cufundat în somn să i se lipească şi mai strâns 
de piept. Un parfum al copilăriei venea din trupuşorul 
adormit. Şi, pe neaşteptate, Guccio se simţi tată, şi foarte 
mândru de a fi, şi lacrimile îi înceţoşară ochii. 

— Jeannot, dragul meu Jeannot, dragul meu Giannino, 
murmură el punându-şi buzele pe buclele mătăsoase şi 
călduţe. 

Îşi lăsase calul la pas şi-i făcuse semn armăşelului să 
meargă şi dânsul încetinel ca să nu trezească ţâncul şi 
totodată spre a-şi prelungi propria fericire. Ce-i mai păsa 
acum de ora la care aveau să ajungă! Mâine, Giannino se va 


trezi în casa de pe strada lombarzilor, care-i va părea un 
palat; nişte slujnice îl vor lua în primire, îl vor spăla, îl vor 
îmbrăca în haine de domn, şi o viaţă de basm are să înceapă 
pentru dânsul! 

Maria de Cressay împătureşte la loc rochia ei inutilă în 
faţa slujnicei mute şi amărâte. Slujnica visează şi dânsa la o 
altfel de viaţă în care şi-ar urma stăpâna, şi în privirea ei 
vezi parcă o dojană. 

Dar Maria nu mai tremură, iar lacrimile din ochi i-au 
secat; hotărârea ei e luată. Mai are de aşteptat doar câteva 
zile, cel mult o săptămână. Căci în dimineaţa aceasta, 
sosirea neaşteptată a lui Guccio stârnise din partea ei un 
răspuns neghiob, un refuz smintit! 

Pentru că, luată repede, nu se gândise decât la jurământul 
pe care doamna de Bouville, femeia aceea rea, i-l smulsese 
odinioară cu de-a sila... Şi apoi, îi răsunau încă în urechi 
amenințările: „Dacă-l vei mai vedea pe acest tânăr 
Lombard, el o va plăti cu viaţa...” 

Dar doi regi domniseră de atunci unul după altul şi nimeni 
nu vorbise! lar doamna de Bouville a murit. De altminteri, 
se împacă oare acest jurământ cu legea lui Dumnezeu? Nu 
e oare un păcat să opreşti făptura omenească de a-şi 
mărturisi unui duhovnic zbuciumul sufletului? Până şi 
călugărițele pot fi dezlegate de jurământul lor. Şi apoi, 
nimeni nu are dreptul de a despărţi soţia de soţ! Nici asta 
nu e faptă creştinească. Iar contele de Bouville nu este 
episcop şi de altfel nu e aşa de înfricoşător cum era 
nevastă-sa. 

La toate acestea, Maria ar fi trebuit să cugete în dimineaţa 
asta, şi să recunoască făţiş că fără Guccio nu putea trăi, că 
locul ei era lângă dânsul, că dacă Guccio a venit s-o ia, 
nimic în lume, nici jurământul vechi, nici tainele Coroanei, 
nici teama de oameni, nici pedeapsa lui Dumnezeu de-ar fi 
să se arate, nimic n-o va împiedica să-l urmeze. 

Nu-l va minţi pe Guccio. Un bărbat care, după nouă ani, te 
mai iubeşte, care nu s-a însurat din nou şi se întoarce să te 


caute, e cinstit şi sincer, asemenea cavalerului care trece 
peste toate piedicile. Unui asemenea bărbat îi poţi dezvălui 
o taină şi el va şti s-o păstreze. Şi nici nu ai dreptul să-l 
minţi, lăsându-l să creadă că fiul său trăieşte, că-l strânge la 
piept, când asta e o minciună. 

Maria va şti să-i explice lui Guccio că bietul lor copil, 
întâiul lor născut... căci de pe acum copilul mort nu mai era 
în mintea ei decât întâiul lor născut... printr-o înlănţuire 
nefericită de fapte fusese dat, schimbat, pentru a scăpa 
viaţa adevăratului rege al Franţei. Şi-i va cere lui Guccio să 
împărtăşească jurământul ei, şi-l vor creşte împreună pe 
micul Jean cel Postum care a domnit în cele dintâi cinci zile 
ale vieţii lui, până ce baronii vor veni să-l ia pentru a-i da 
coroana! Şi ceilalţi copii pe care-i vor avea au să fie într-o zi 
ca nişte fraţi pentru regele Franţei. Deoarece în rău orice 
se poate întâmpla prin rânduielile de necrezut ale soartei, 
pentru ce nu s-ar putea întâmpla oricui în bine? 

lată ce era să-i explice Maria lui Guccio, în câteva zile, 
peste o săptămână, când i-l va aduce îndărăt pe Jeannot aşa 
cum se înţelesese cu fraţii ei. 

Atunci, fericirea atât de mult amânată va putea să înceapă; 
iar dacă orice fericire în lumea asta trebuie plătită cu o 
suferinţă la fel de mare, şi unul şi celălalt vor fi plătit 
dinainte pentru toate bucuriile lor viitoare! Guccio va voi 
oare să se aşeze la Cressay? Fireşte că nu. La Paris? Locul 
ar fi prea primejdios pentru micuțul Jean, şi dânşii n-ar 
trebui totuşi să-l înfrunte prea de aproape pe contele de 
Bouville! Se vor duce în Italia. Guccio o va lua pe Maria în 
ţara aceea din care dânsa nu cunoaşte decât stofele 
frumoase şi lucrul iscusit al giuvaergiilor. Ce dragă îi este 
această Italie, fiindcă de acolo a venit bărbatul pe care 
Dumnezeu i-l ursise! Maria se şi vede în călătorie alături de 
soţul ei regăsit. Într-o săptămână; mai are o săptămână de 
aşteptat... 

Vai! În dragoste nu-i de ajuns ca două făpturi să aibă 
aceleaşi dorinţe; mai trebuie să le şi exprime în aceeaşi 


clipă. 

III 

REGINA DIN PALATUL TEMPLIERILOR. 

Pentru un copil de nouă ani al cărui orizont, de la vârsta 
când începea să-şi aducă aminte, fusese mărginit de o 
gârlă, de nişte gropi de gunoaie şi de acoperişurile caselor 
de ţară, descoperirea Parisului nu putea să fie decât o 
încântare. Dar ce să mai zici când această descoperire se 
făcea sub îndrumarea unui tată aşa de mândru, aşa de 
fudul de fiul său, şi care punea să-l îmbrace, să-l pieptene, 
să-l spele, să-l parfumeze, care-l ducea prin cele mai 
frumoase prăvălii, îl îndopa cu zaharicale, îi dăruia o pungă 
pentru cingătoare, cu gologani adevăraţi înăuntru, şi 
pantofi brodaţi! Jeannot, sau Giannino, trăia zile minunate. 

Şi toate casele acestea frumoase în care intra! Căci, sub 
fel de fel de motive, adeseori şi fără nici un motiv, Guccio îşi 
vizita pe rând cunoştinţele de odinioară, numai ca să poată 
rosti umflându-se în pene: „Fiul meu!” şi să arate această 
minune, această splendoare unică pe lume: un băâieţaş care- 
i zicea: „Padre mio” cu un bun accent din Île-d-e-France. 

lar dacă unii se mirau de chipul bălai al lui Giannino, 
Guccio pomenea de mamă-sa, o persoană de neam mare; 
lua atunci tonul acela de o amăgitoare discreţie care 
prevesteşte indiscreţia şi aerul niţeluş lăudăros pe care-l au 
italienii când se înconjoară de mister, prefăcându-se că nu 
vor să vorbească de cuceririle lor. Astfel toţi lombarzii din 
Paris, de alde Peruzzi, Boccanegra, Macci, Albizzi, 
Frescobaldi, Seamozzi, şi însuşi signore Boccacio, aflaseră 
de acest fiu al lui Guccio. 

Unchiul Tolomei, cu un ochi închis şi unul deschis, 
pântecos şi mişcându-şi anevoie piciorul, împărtăşea din 
plin această lăudăroşenie. Ah, dacă Guccio ar fi putut să se 
mute iar la Paris, să se aşeze în casa lui, cu micuțul 
Giannino, ce fericit s-ar simţi bătrânul lombard, pentru câte 
zile mai avea de trăit. 


Dar acesta era un vis imposibil. Pentru ce neroada asta, 
încăpăţânata Maria de Cressay nu vroia să audă de 
refacerea căsătoriei sale, pentru ce nu vroia să accepte 
viaţa împreună cu soţul ei, de vreme ce acum nimeni nu 
părea să se mai împotrivească? 

Oricâtă groază avea la gândul de a întreprinde cea mai 
scurtă călătorie, Iolomei se arăta gata să plece spre 
Neauphle ca să facă o ultimă încercare de a o convinge pe 
Maria. 

— Dar, unchiule, eu sunt cel care nu mai vreau să ştiu de 
dânsa, spunea Guccio. Nu-mi voi lăsa cinstea batjocorită. Şi 
apoi ce mare plăcere aş avea să trăiesc lângă o femeie care 
nu mă mai iubeşte? 

— Eşti sigur de asta? 

Era un semn, unul singur, care-i putea îngădui lui Guccio 
să-şi pună întrebarea. Recunoscuse la gâtul copilului 
răcluţa de aur ce-i fusese dăruită lui de regina Clemence 
când se afla în spitalul din Marsilia, şi pe care o dăruise la 
rândul său Mariei, odată, când ea era foarte bolnavă. 

— Mămica a scos-o de la gâtul ei şi mi-a pus-o mie, 
deunăzi, când unchii mei m-au dus la tine, explicase copilul. 
Dar puteai oare să te bizui pe o dovadă aşa de firavă, pe 
un gest care putea să nu fie decât expresia unui gând pios? 

Şi apoi contele de Bouville vorbise răspicat. 

— Dacă vrei să păstrezi copilul acesta, trebuie să pleci cu 
el la Sienna, şi cât mai curând va fi mai bine, îi spusese lui 
Guccio. 

Întrevederea avusese loc în palatul fostului mare 
şambelan, din spatele Splaiului Grămăticilor. Bouville se 
plimba prin grădina lui înconjurată de ziduri. Şi-l podidiseră 
lacrimile văzându-l pe Giannino. Sărutase mâna băieţaşului 
înainte de a-l săruta pe obraji şi, contemplându-l, 
cercetându-l din creştet până-n tălpi, murmurase: 

— Un prinţişor adevărat, un prinţişor adevărat! 

Şi-şi ştergea ochii. Guccio era mirat de această emoție 
nestăpânită şi mişcat ca de un omagiu de prietenie adus lui 


însuşi. 

— Un prinţişor adevărat, cum zici domnia ta, răspunse 
Guccio foarte bucuros; şi-i într-adevăr lucru de mirare când 
te gândeşti că nu a cunoscut decât viaţa de la ţară iar 
maică-sa nu e, la urma urmei, decât o ţărancă! 

Bouville clătina din cap. Da, da, e într-adevăr curios... 

— Ila-l cu dumneata, e cel mai bun lucru pe care-l poţi face. 
De altminteri, nu ai şi înalta încuviinţare a preasfântului 
nostru părinte? De data asta am să-ţi dau doi armăşei să te 
însoţească până la graniţele regatului, pentru ca nimic rău 
să nu vi se întâmple, nici dumitale, nici... acestui copil. 

Îi venea greu să rostească: „fiul dumitale...” 

— Mergi sănătos, prinţişorul meu, spuse el sărutându-l din 
nou pe Giannino. Te voi mai vedea oare vreodată? 

Şi se îndepărtă foarte repede, pentru că-şi simţea ochii 
bulbucaţi umplându-i-se iar de lacrimi. Într-adevăr, ţi se 
strânge inima văzând cât de mult seamănă copilul acesta cu 
marele rege Filip! 

— Ne întoarcem la Cressay? întrebă Giannino în dimineaţa 
de 11 mai, privind cum se umpleau sacii de piele şi 
geamantanele cu agăţători anume făcute pentru samarul 
catârilor. Nu arăta să fie prea nerăbdător de a se întoarce 
la conac. 

— Nu, fiule, răspunse Guccio, mergem mai întâi la Sienna. 

— Mămica va merge cu noi? 

— Nu, nu acum; va veni în urma noastră, mai târziu. 

Copilul păru să-şi fi luat grija de la asta. Guccio se gândi că 
după nouă ani de minciuni în privinţa tatălui său, Giannino 
avea să fie acum îndopat cu alte minciuni când va veni 
vorba de maică-sa. Dar cum să facă altfel? Poate că într-o zi 
va trebui să-l lase să creadă că maică-sa a murit... 

Înainte de a porni la drum, Guccio mai avea de făcut o 
vizită, cea mai de vază, dacă nu şi cea mai însemnată; ţinea 
s-o salute pe regina văduvă Clemence a Ungariei. 

— Unde vine asta, Ungaria? întrebă copilul. 


— Foarte departe, hăt încolo spre Soare Răsare. Trebuie 
să umbli multe săptămâni până să te vezi acolo. Puţini 
oameni au fost în locurile acelea. 

— Pentru ce se află la Paris această doamnă Clemence, 
dacă e regina Ungariei? 

— Dar n-a fost niciodată regina Ungariei, Giannino; tatăl ei 
a fost rege acolo, ea însă, ea a fost regina Franţei. 

— Atunci, e soţia regelui Charles cel Frumos? 

Nu, soţia regelui era doamna d'Evreux, pe care o 
încoronau chiar în ziua aceea; şi Guccio va porni de 
altminteri îndată cu copilul de mână spre palatul regal, să 
arunce o privire asupra ceremoniei de la Sfânta Capelă, 
pentru ca Giannino să ducă cu dânsul o ultimă amintire mai 
frumoasă ca toate celelalte. Guccio, nerăbdătorul Guccio, 
nu simţea nici lehamite, nici oboseală tot explicând pentru 
căpşorul acesta nişte lucruri care păreau evidente dar nu 
erau de fel, dacă nu le ştiai de multă vreme. Aşa înveţi de 
mic să cunoşti lumea şi rânduielile ei. 

Cine era însă această regină Clemence pe care se duceau 
s-o vadă? Şi cum de o cunoştea Guccio? 

Din uliţa Lombarzilor până la palatul Templului, prin uliţa 
Sticlarilor, nu era cale lungă. Pe drum, Guccio îi povestea 
copilului cum se dusese la Neapole cu contele de Bouville... 
seniorul ăla burduhănos, ştii tu, la care am fost deunăazi şi 
care te-a sărutat... spre a e cere pe această prinţesă de 
soţie pentru regele Ludovic al X-lea, acum răposat. Şi cum 
el însuşi, Guccio, se aflase lângă regina Clemence pe 
corabia care o aducea în Franţa, şi cum era cât pe ce să 
piară într-o mare furtună înainte de a ajunge la Marsilia. 

— Iar răcluţa de aur pe care o porţi la gât, ea mi-a dăruit-o 
drept mulţumire că am scăpat-o de la înec. 

Ei, după aceea, când regina Clemence avusese un fiu, pe 
mama lui Giannino au ales-o să-i fie doică. 

— Mămica nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. 
Aşadar, şi ea a cunoscut-o pe doamna Clemence? 


Această istorie era foarte încurcată. Giannino ar fi vrut să 
ştie dacă Neapole era în Ungaria. Dar tocmai când să 
întrebe, se vedea îmbrâncit de trecători; o vorbă începută 
rămânea în aer; vreun sacagiu, cu tărăboiul doniţelor lui, 
întrerupea un răspuns. Îi venea foarte greu copilului să 
pună rânduială în povestea asta. „Aşa că tu eşti fratele de 
lapte al micului rege Jean cel Postum care a murit după 
cinci zile...” 

Fratele de lapte, asta ştia bine Giannino ce înseamnă. La 
Cressay auzea vorbindu-se întruna de unii ca aceştia. Sunt 
pline satele de fraţi de lapte. Dar frate de lapte al unui 
rege? Asta îi dădea de gândit. Căci un rege e un bărbat 
înalt şi voinic, cu o coroană pe cap... Nu-i trecuse niciodată 
prin minte că regii pot să aibă fraţi de lapte, nici măcar că 
au fost vreodată copii mici... Cât despre „postum”... alt 
cuvânt straniu, depărtat ca Ungaria. 

— Mămica nu mi-a spus niciodată nimic, repetă Giannino. 

Şi începu să aibă necaz pe mamă-sa pentru atâtea lucruri 
uimitoare pe care i le ascunsese. 

— Şi de ce se numeşte palatul Templului, acolo unde 
mergem? 

— Din pricina templierilor. 

— A, da! Ştiu: ăia care scuipau pe cruce, se închinau la un 
cap de pisică şi otrăveau fântânile ca să le rămână lor tot 
bănetul din ţară. 

Aflase asta de la fiul rotarului, care repeta spusele lui tată- 
său, auzite de acesta Dumnezeu ştie de la cine. În 
învălmăşeala străzii şi în atât de puţină vreme nu-i venea 
uşor lui Guccio să-i explice fiului său că adevărul nu era 
chiar aşa de simplu. Iar copilul nu înţelegea pentru ce 
regina, pe care se duceau s-o vadă, locuia la asemenea 
mişei. 

— Oamenii aceia nu mai locuiesc acolo, figlio mio. Ei nu 
mai există; e fosta reşedinţă a marelui maestru. 

— Maestrul Jacques de Molay? El era? 


— Fă coarnele, fă coarnele din degete, băiatule, când 
rosteşti numele ăsta!... Aşadar, templierii au fost nimiciţi, 
arşi pe rug sau izgoniți, şi regele a luat Templul care a fost 
cetăţuia lor... 

— Care rege? 

Nu se mai descurca bietul Giannino printre atâţia 
suverani! 

— Filip cel Frumos. 

— Tu l-ai văzut, tu, cu ochii tăi, pe regele cel Frumos? 

Copilul auzise vorbindu-se de acest rege înfricoşător, atât 
de respectat acum; dar şi el făcea parte din toate umbrele 
acelea care au fost cândva, înainte ca Giannino să se fi 
născut. Şi Guccio se simţi înduioşat. 

„E adevărat, gândi el, nu se născuse încă pe atunci; pentru 
dânsul e ca şi cum ai pomeni de Ludovic cel Sfânt!” 

Şi cum învălmăşeala îi silea să-şi încetinească paşii, Guccio 
răspunse: 

— Da, l-am văzut. Ba o dată, într-una din străzile astea, în 
ziua sosirii mele la Paris, acum doisprezece ani, eram cât pe 
ce să-l dau jos din pricina celor doi ogari pe care-i plimbam, 
ducându-i de zgardă. 

Şi timpul i se întoarse năvalnic pe umeri ca un val mare 
neaşteptat care te copleşeşte şi apoi se împrăştie. O spumă 
de zile se nărui în jurul său. Era, de pe acum, un bărbat 
care-şi povestea amintirile! 

— Aşadar, urmă el, casa templierilor a devenit 
proprietatea regelui Filip cel Frumos, apoi a regelui 
Ludovic, apoi a regelui Filip cel Lung care a venit înaintea 
regelui de azi. lar regele Filip cel Lung, a dat palatul 
Templierilor reginei Clemence, în schimbul castelului din 
Vincennes pe care dânsa îl primise cu limbă de moarte de la 
soţul ei, regele Ludovic. 

— Padre mio, aş vrea o prăjitură. 

Simţise un miros îmbietor de gogoşi venind de la 
galantarul atârnat de gâtul unui plăcintar, şi asta făcea să 
dispară dintr-o dată orice interes pentru regii aceştia care 


se perindau prea repede pe tron şi-şi schimbau între dânşii 
castelele. Ştia deja, pe de altă parte, că începându-şi vorba 
cu „padre mio”, era un mijloc sigur de a dobândi ceea ce 
dorea; de data asta însă şmecheria fu zadarnică. 

— Nu, când ne vom întoarce, căci acuma te-ai murdări pe 
mâini. Aminteşte-ţi bine ce te-am învăţat. Să nu vorbeşti 
reginei decât dacă ea te întreabă ceva; şi apoi nu uita să 
îngenunchezi pentru a-i săruta mâna. 

— Ca la biserică? 

— Nu, nu ca la biserică. Vino, am să-ţi arăt, dar eu îmi plec 
greu genunchiul din pricina rănii pe care o am la picior. 

Era într-adevăr o privelişte ciudată pentru trecători, 
străinul acesta mic de stat, măsliniu la faţă, şi copilul foarte 
bălai care, sub bolta unei porţi, învățau să îngenuncheze. 

— Apoi te ridici, repede; dar bagă de seamă să n-o 
îmbrânceşti pe regină! 

Palatul 'Templului se schimbase mult, nu mai arăta ca pe 
vremea lui Jacques de Molay; mai întâi că fusese 
îmbucătăţit. Reşedinţa reginei Clemence nu cuprindea 
decât marele turn pătrat cu patru foişoare ca nişte căpăţâni 
de zahăr, câteva acareturi, şoproane şi grajduri, în jurul 
curţii pietruite, şi o grădină, jumătate de zarzavat şi 
jumătate de plimbare. Restul fostei căpitănii, locuinţele 
cavalerilor, armurăriile, atelierele fraţilor templieri, 
fuseseră despărțite prin ziduri înalte şi li se dăduseră alte 
întrebuinţări. lar curtea uriaşă făcută anume pentru 
adunări militare, era acum pustie şi parcă adormită. Litiera 
de zile mari, cu perdele albe, care o aştepta pe regina 
Clemence, părea o corabie sosită acolo din greşeală sau 
împinsă de furtună într-un port părăsit. Şi deşi se aflau în 
jurul litierei câţiva scutieri şi slujitori, tot palatul avea un 
aer tăcut şi de izbelişte. 

Guccio şi Giannino pătrunseră în turnul Templului chiar pe 
poarta de unde Jacques de Molay, scos din temniţa lui, 
ieşise cu doisprezece ani înainte, spre a fi dus la moarte. 
Încăperile fuseseră proaspăt zugrăvite şi mobilate, dar în 


ciuda tapiseriilor, a frumoaselor obiecte de fildeş, de argint 
şi de aur, bolțile acestea apăsătoare, ferestrele înguste, 
zidurile în care zgomotele se stingeau înăbuşite, şi chiar 
proporţiile acestei reşedinţe de războinici, nu alcătuiau o 
locuinţă potrivită pentru o femeie, o femeie de treizeci şi doi 
de ani. Totul acolo amintea de bărbaţii straşnici, purtând 
paloşul peste caftan, care asiguraseră pentru o clipă 
stăpânirea totală a creştinătăţii în hotarele fostului imperiu 
roman. Pentru o tânără văduvă, palatul Templului părea o 
închisoare. 

Doamna Clemence nu-i lăsă mult să aştepte pe vizitatorii 
săi. Apăru, gătită pentru ceremonia la care se ducea, în 
rochie albă, pieptar din văl subţire peste sâni, mantie 
regească pe umeri şi coroană de aur în cap. O regină într- 
adevăr, aşa cum le vezi zugrăvite pe vitraliile bisericilor. 
Giannino crezu că reginele erau îmbrăcate astfel în toate 
zilele vieţii. Frumoasă, minunat de blondă, distantă şi cu 
privirea cam absentă, Clemence a Ungariei oferea doar un 
surâs de porunceală, surâsul pe care o regină fără putere, 
fără regat, e datoare să-l lase în amintire poporului când se 
arată în faţa lui. 

Această moartă fără mormânt îşi irosea zilele prea lungi 
cu îndeletniciri inutile, colecţiona bunăoară giuvaericale, şi 
era singurul lucru care o mai interesa pe lumea asta, sau se 
prefăcea că o interesează. 

Întrevederea fu mai curând dezamăgitoare pentru Guccio 
care se aştepta la mai multă emoție, dar nu şi pentru copilul 
care vedea în faţa lui o sfântă picată din cer în mantie de 
stele. 

Doamna Ungariei punea întrebările acelea cuviincioase 
care întreţin conversaţia suveranilor atunci când nu au 
nimic de spus. Zadarnic încerca Guccio să întoarcă vorba 
spre amintirile lor comune, spre Neapole, spre furtuna de 
pe mare; regina nu se lăsa prinsă. De fapt, orice amintire îi 
era penibilă: gonea amintirile. lar când Guccio, vrând să-l 
înalțe pe Giannino, adăogă: „E fratele de lapte al 


nefericitului fiu al măriei-tale, doamnă”, o expresie aproape 
aspră trecu pe frumosul chip al reginei Clemence. O regină 
nu plânge în văzul lumii. Dar era într-adevăr prea 
necugetată cruzimea de a-i înfăţişa plin de viaţă, blond şi 
strălucitor, un copil de vârsta pe care ar fi avut-o alei, şi 
care supsese la acelaşi sân. Nu vorbea în ea glasul sângelui, 
ci doar cel al nenorocirii. Şi apoi, poate că nu prea era 
potrivit să i-l aducă tocmai în ziua când Clemence avea să ia 
parte la încoronarea unei a treia regine a Franţei, după 
dânsa! Se sili să întrebe din politeţe: 

— Ce se va face copilul acesta frumos când va creşte 
mare? 

— Va fi bancher, doamnă, ca noi toţi, cel puţin aşa sper. 

Regina Clemence îşi închipuia că Guccio venea să-i ceară 
plata vreunei sume împrumutate sau banii pentru vreo 
cupă de aur, vreun giuvaer cumpărat pe datorie la unchiul 
acestuia. Era atât de deprinsă cu cererile acestea ale 
furnizorilor! Fu mirată când înţelese că acest tânăr se 
ostenise doar ca s-o vadă. Mai existau deci oameni care 
veneau s-o salute fără a avea nimic să-i ceară, nici vreo 
datorie, nici vreun serviciu? 


Guccio îi spuse copilului să-i arate măriei sale regina 
răcluţa de aur pe care o purta la gât. Regina nu-şi mai 
aducea aminte, şi Guccio trebui să-i amintească de vizita pe 
care dânsa i-o făcuse la spitalul din Marsilia. Clemence îşi 
zise: „Iânărul acesta m-a iubit”. 

Amăgitoare mângâiere ce le rămâne femeilor a căror viaţă 
sentimentală s-a încheiat prea devreme şi nu mai sunt 
atente decât la semnele sentimentelor pe care le-au putut 
stârni odinioară! 

Regina se aplecă să sărute copilul. Dar Giannini 
îngenunche numaidecât, şi-i pupă mâna. Cu o mişcare 
aproape maşinală, Clemence căută în jurul ei un dar pe 
care să i-l facă şi, zărind o cutie de argint aurit, o întinse 
copilului, zicând: 

— Îţi plac desigur bomboanele? Păstrează cutia asta şi 
Dumnezeu să te aibă în paza lui! 

Era timpul să plece la ceremonie. Se urcă în litieră, 
porunci să fie lăsate jos perdelele albe, apoi o cuprinse o 
lehamite care-i venea din tot trupul, din piept, din picioare, 
din pântec, din toată această frumuseţe zadarnică; putu în 
sfârşit să plângă. 

Pe strada Templului o mare mulţime se îmbulzea spre 
Sena, spre palatul regal, doar doar o apuca să vadă câte 
ceva din încoronare, dar fără îndoială că nu se va vedea 
decât pe sine. 

Luându-l pe Giannino de mână, Guccio porni în urma 
litierei albe, ca şi cum făcea parte din escorta reginei. 
Izbutiră astfel să treacă podul Zarafilor, să pătrundă în 
curtea palatului, şi acolo să se oprească pentru a-i vedea 
trecând pe marii seniori ai ţării care intrau, îmbrăcaţi ca de 
sărbătoare, în Sfânta Capelă. Guccio îi recunoştea pe cei 
mai mulţi şi putea să-i arate copilului zicându-le pe nume: 
contesa Mahaut d'Artois, parcă şi mai înaltă cu coroana în 
creştet, şi contele Robert, nepotu-său, care o întrecea cu un 
cap; monseniorul Filip de Valois, acum pair al Franţei având 
alături pe nevastă-sa care şchiopăta; apoi doamna Jeanne 


de Bourgogne, cealaltă regină văduvă. Dar cine era tânăra 
pereche, el de vreo optsprezece şi ea de vreo cincisprezece 
ani, care venea în urma lor? Guccio îşi întrebă vecinii. | se 
răspunse că era doamna Jeanne de Navarra şi soţul ei Filip 
d'Evreux. Ei, da! Fiica Margueritei de Bourgogne avea 
acum cincisprezece ani, şi era căsătorită, după atâtea 
drame dinastice izbucnite în jurul şi din pricina ei. 

Îmbulzeala se făcu aşa de mare încât Guccio trebui să 
ridice copilul şi să-l ducă pe umeri; trăgea greu drăcuşorul! 

A, iat-o apropiindu-se pe regina Isabelle a Angliei, abia 
întoarsă de la Ponthieu. Guccio o găsi uimitor de puţin 
schimbată de când o văzuse odinioară la Westminster, doar 
cât să-i înmâneze o scrisoare a lui Robert d'Artois. Şi-o 
amintea totuşi parcă mai înaltă... În rând cu dânsa păşea 
fiul ei, tânărul Eduard de Aquitania. Şi toţi îşi lungeau gâtul 
să-l vadă, pentru că trena mantiei ducale a tânărului era 
purtată de lordul Mortimer, ca şi cum acesta ar fi fost 
marele şambelan al prinţului. Încă o sfidare aruncată 
regelui Eduard. Lordul Mortimer arăta un chip triumfător, 
mai puţin însă ca regele Charles cel Frumos, căruia nu i se 
văzuse încă faţa aşa de strălucitoare, şi asta pentru că 
regina Franţei, pe cât ziceau unii, se afla în sfârşit 
însărcinată de două luni! Şi încoronarea ei oficială, până 
atunci mereu amânată, era un gest de mulţumire din partea 
regelui. 

Giannino se aplecă deodată ia urechea lui Guccio: 

— Padre, padre mio, spuse el, seniorul ăla burtos care m-a 
sărutat deunăzi, când ne-am dus să-l vedem în grădina lui, e 
colo, se uită la mine! 

Bouville, bietul de el, era înghesuit în mulţimea 
dregătorilor; ce gânduri încâlcite şi tulburătoare i se 
frământau în cap, zărindu-l pe adevăratul rege al Franţei, 
cel pe care toată lumea îl crede într-un cavou de la Saint- 
Denis, cocoţat pe umerii unui negustor lombard, în timp ce 
era încoronată soţia celui de al doilea urmaş al său la tron! 


În aceeaşi după-amiază, pe şoseaua ce ducea la Dijon, doi 
armăşei ai aceluiaşi conte de Bouville îl însoțeau pe 
călătorul sienez împreună cu băieţaşul blond. Guccio 
Baglioni îşi închipuia că şi-l răpeşte pe fiu-său; în realitate îl 
fura pe adevăratul rege îndreptăţit la tron. Şi taina aceasta 
n-o cunoşteau decât un moşneag acoperit de slavă, într-o 
cameră din Avignon plină de ţipete de păsări, un fost 
şambelan, în grădina sa din Splaiul Grămăticilor, şi o femeie 
tânără pe veci întristată, într-o livadă din Île-de-France. 
Regina văduvă care locuia în palatul Templului va porunci 
ca şi până acum să se facă slujbe pentru pomenirea unui 
copil mort. 

IV. 

SFATUL DIN CHAÂLIS. 

Vijelia a spălat cerul noros al acestui sfârşit de iunie. În 
apartamentele regale ale stăreţiei de la Chaâlis, aşezământ 
ce ţinea de tagma călugărilor din Citeaux, întemeiat de 
neamul capeţienilor, şi unde fuseseră depuse cu câteva luni 
înainte rărunchii lui Charles de Valois, lumânările se 
mistuiau fumegând şi amestecându-şi mirosul de ceară cu 
aerul îmbălsămat de miresmele pământului după ploaie şi 
cu mirosul de tămâie care pluteşte în toate sălaşurile de 
rugăciune. Gângăniile scăpate de furtună intraseră prin 
ogivele ferestrelor şi dansau în jurul flăcărilor. 

E o seară tristă. Chipurile sunt îngândurate, posomorâte, 
plictisite, în această încăpere boltită unde tapiseriile, vechi 
încă de pe atunci, presărate cu flori de crin, cum se lucrau 
în serie pentru reşedinţele regale, spânzură de-a lungul 
pereţilor de piatră. Vreo zece persoane se află acolo 
adunate în jurul regelui Charles al IV-lea: Robert d'Artois, 
altminteri zis contele de Beaumont-le-Roger, noul conte de 
Valois, Filip, episcopul de Beauvais, Jean de Marigny, pair al 
Franţei, cancelarul Jean de Cherchemont, contele Ludovic 
de Bourbon, şchiopul, marele cămăraş al Curţii, conetabilul 
Gaucher de Châtillon. Ultimul dintre ei şi-a pierdut fiul mai 
mare cu un an în urmă, şi asta, spun unii, l-a îmbătrânit 


dintr-odată. Arată într-adevăr cei şaptezeci şi şase de ani ai 
săi; e din ce în ce mai surd şi pune beteşugul acesta pe 
seama tunurilor care i-au bubuit în urechi la asediul cetăţii 
La Role. 

Câteva femei au fost poftite pentru că la drept vorbind e o 
afacere de familie pe care trebuie s-o dezbată în seara asta. 
Sunt acolo cele trei Jeanne, doamna Jeanne d'Evreux, 
regina, doamna Jeanne de Valois, contesă de Beaumont, 
soţia lui Roger, şi doamna Jeanne de Bourgogne, 
răutăcioasa, zgârcita, nepoata lui Ludovic cel Sfânt, 
şchioapă ca şi văru-său Bourbon, şi care e nevasta lui Filip 
de Valois. 

Apoi, mai e Mahaut, Mahaut cu părul încărunţit de-a 
binelea, îmbrăcată în negru şi violet, pieptoasă, cu dosul 
mare, umeri laţi şi braţe groase, uriaşă! Vârsta, care de 
obicei împuţinează la trup oamenii, nu avusese un 
asemenea efect asupra contesei Mahaut. A devenit o 
matahală bătrână, şi asta e şi mai impresionant ca o 
matahală tânără. E întâia oară după multă vreme când 
contesa d'Artois se arată iar la Curte altfel decât cu coroana 
în cap pentru ceremoniile la care rangul ei o sileşte să fie 
de faţă, într-adevăr întâia oară de la domnia ginerelui său 
Filip cel Lung. Sosise la Chaâlis, în vestminte cernite, 
asemenea unui catafalc ambulant, drapată ca o biserică în 
săptămâna Patimilor. Fiică-sa Blanche tocmai murise la 
mănăstirea din Maubuisson, unde o primiseră în cele din 
urmă, după ce fusese mai întâi mutată de la Château- 
Gaillard - într-o reşedinţă mai puţin aspră, lângă 
Coutances. Dar Blanche n-a prea avut când să se bucure de 
această îndulcire a soartei dobândită în schimbul divorţului. 
A murit câteva luni după ce intrase la mănăstire, istovită de 
anii lungi de temniţă, de cumplitele nopţi de iarnă în 
fortăreaţa din ţinutul Andelys, răpusă de slăbiciune, de 
tuse, de nenorocire, aproape nebună, sub un văl de 
călugăriţă, la treizeci de ani. Şi toate acestea pentru câteva 
luni de dragoste, dacă poţi măcar numi dragoste aventura 


ei cu Gautier d'Aunay; mai curând o pornire de a maimuţări 
plăcerile cumnatei sale Marguerite de Bourgogne, pe când 
nu avea decât optsprezece ani, vârsta la care nu ştii ce faci! 

Astfel, cea care ar fi putut să fie în această clipă regină a 
Franţei, singura femeie pe care Charles cel Frumos o iubise 
cu-adevărat, se stinse din viaţă tocmai când ajunsese la 
oarecare tihnă. lar regele Charles, în sufletul căruia 
această moarte răscoleşte grele valuri de amintiri, stă trist 
în faţa celei de a treia soţii care ştie prea bine unde-s 
gândurile lui şi se preface că nu bagă de seamă. 

Mahaut s-a folosit de acest doliu ca de un prilej. A venit 
nepofitită de nimeni şi fără să-şi vestească sosirea, de parcă- 
i dădea brânci inima, spre a-i aduce o vorbă de mângâiere, 
ea, mama greu încercată, fostului soţ nefericit în căsnicie; şi 
şi-au căzut unul în braţele celuilalt. 

Cu buza ei mustăcioasă, Mahaut a sărutat obrajii fostului 
ei ginere; împins de un sentiment copilăros, Charles şi-a 
lăsat fruntea pe umărul ei monumental şi a vărsat câteva 
lacrimi printre faldurile de dric cu care matahala era 
învestmântată. Astfel se schimbă raporturile dintre oameni 
când moartea trece printre ei şi desfiinţează cauzele care i- 
au învrăjbit. 

Are ea ceva în cap, doamna Mahaut, de s-a repezit aşa la 
Chaâlis; iar nepotu-său Robert fierbe de mânie. El îi surâde, 
amândoi îşi surâd, îşi zic „buna mea mătuşă”, „frumosul 
meu nepot” şi-şi mărturisesc marea lor dragoste, ca unii ce- 
s rude, aşa cum s-au legat prin tratatul din 1318. Se urăsc. 
S-ar ucide dacă s-ar afla singuri în aceeaşi încăpere. La 
drept vorbind, Mahaut a venit acolo - n-o spune dar Robert 
o ghiceşte! - din pricina unei scrisori pe care o primise. Toţi 
cei de faţă, de altminteri, primiseră aceeaşi scrisoare, doar 
niţel schimbată pe ici pe colo: Filip de Valois, episcopul 
Marigny, conetabilul şi regele... mai cu seamă regele. 

Stelele străpung noaptea ce se zăreşte, luminoasă, prin 
ferestre. Sunt acolo zece-unsprezece inşi de cea mai mare 
vază, aşezaţi roată sub bolți, între coloanele cu capiteluri 


sculptate, şi nu-s mare lucru... Nici ei nu cred că ar fi o 
adevărată forţă. 

Regele, fire slabă şi minte mărginită, e pe deasupra singur, 
fără neamuri apropiate, fără slujitori care să fie numai ai 
lui. Cine sunt prinții şi dregătorii strânşi în jurul său astă- 
seară? Nişte veri, sau nişte sfetnici moşteniţi de la tatăl sau 
de la unchiul său. Niciunul care să fie cu-adevărat al lui, 
făcut de dânsul, legat de dânsul. Tatăl său avea în Sfatul 
Coroanei trei fii şi doi fraţi; şi chiar în zilele de ceartă, chiar 
în zilele când răposatul monsenior de Valois făcea pe 
zurbagiul stârnind scandal, era un scandal de familie. 
Ludovic Aiuritul avea doi fraţi şi doi unchi; Filip cel Lung pe 
aceeaşi doi unchi care-l sprijineau în tot felul, şi un frate, pe 
Charles însuşi. Acest supravieţuitor nu are aproape pe 
nimeni. Văzându-i Sfatul ce-l înconjoară, te gândeşti fără să 
vrei la un sfârşit de dinastie; singura nădejde în 
continuarea stirpei lor, în moştenirea nemijlocită a tronului 
din tată-n fiu, zace în pântecul acestei femei tăcute, nici 
frumoasă, nici urâtă, care şade cu mâinile încrucişate în 
poală lângă Charles, şi care ştie că este o regină de schimb. 
Scrisoarea, vestita scrisoare care-i frământă, poartă data 
de 19 iunie şi vine de la Westminster; cancelarul o ţine în 
mână şi, din pecetea ruptă, ceara verde se cojeşte pe 
pergament. 

— Ceea ce a stârnit o mânie aşa de mare în inima regelui 
Eduard pare să fie împrejurarea că monseniorul de 
Mortimer a ţinut mantia ducelui de Aquitania la 
încoronarea măriei sale regina. Ca vrăjmaşul său personal 
să fie pus pe lângă fiul său, arătându-i-se asemenea semn 
de cinstire, domnului Eduard nu a putut-o simţi decât ca o 
grea ocară adusă lui însuşi. 

Monseniorul de Marigny e cel ce-a vorbit, însoţindu-şi 
uneori vorba cu un gest al degetelor în care luceşte 
ametistul episcopal. Cele trei sutane pe care le poartă una 
peste alta sunt dintr-o stofă subţire, aşa cum se cade în 
acest anotimp, iar cea de deasupra, mai scurtă, cade în cute 


armonioase. În răstimpuri, poţi recunoaşte la monseniorul 
de Marigny ceva din autoritatea marelui Enguerrand, al 
cărui singur frate în viaţă e acum. 

Chipul prelatului pare croit fără cusur, dungat de 
sprâncene orizontale de o parte şi de alta a unui nas drept. 
Dacă sculptorul îi va respecta trăsăturile, monseniorul de 
Marigny va fi o frumoasă statuie culcată pe mormântul 
său... dar peste multă vreme, căci e încă tânăr. A ştiut de 
timpuriu să profite de pe urma lui Enguerrand, când acesta 
era în culmea gloriei sale, şi să se despartă de dânsul la 
vreme, când Enguerrand fu doborât. S-a strecurat 
întotdeauna cu uşurinţă prin zvârcolirile pe care le stârnesc 
schimbările de domnie; chiar de curând a tras foloase din 
căinţa târzie a lui Charles de Valois. Se bucură de mare 
trecere în Sfatul regelui. 

— Cherchemont, îi spune regele Charles cancelarului său, 
mai dă cetire o dată acelei părţi din scrisoare unde fratele 
nostru Eduard se plânge de domnul de Mortimer. 

Jean de Cherchemont desface pergamentul, îl apropie de o 
lumânare, mormăie ceva între buze înainte de a regăsi 
rândurile cu pricina, şi citeşte: 

— „.cârdăşia soţiei mele şi fiului meu cu trădătorii şi 
vrăjmaşii mei de moarte ştiuţi de toată lumea, până într- 
atât încât mai sus pomenitul trădător Mortimer, ţinu la Paris 
mantia fiului meu, în ochii tuturora, la slujba de încoronare 
a scumpei mele surori115), soţia măriei tale, regina 
Franţei, în ziua de Rusalii, făcându-mi astfel mare ocară şi 
necaz...” 

Episcopul de Marigny se aplecă la urechea conetabilului 
Gaucher şi-i suflă: 

— Prost mai e scrisă scrisoarea asta! 

Conetabilul n-a auzit bine; se mulţumeşte să bombăne: 

— Un pidosnic, un sodomit! 

— Cherchemont, continuă regele, cu ce drept mă pot eu 
împotrivi cererii fratelui meu din Anglia, când mă pofteşte 
să nu-i mai dau găzduire soţiei sale? 


Gestul acesta al lui Charles cel Frumos, de a se adresa 
cancelarului iar nu de a se întoarce, cum face de obicei, 
spre vărul său Robert d'Artois, unchiul soţiei sale, întâiul 
său sfetnic, dovedeşte îndeajuns că de data asta are ceva în 
cap. 

Înainte de a răspunde, pentru că nu-i prea sigur de 
intenţiile regelui şi pe de altă parte se teme să nu-l supere 
pe monseniorul Robert, Jean de Cherchemont se refugiază 
în sfârşitul scrisorii ca şi cum, înainte de a-şi da părerea, ar 
trebui să mai chibzuiască asupra ultimelor rânduri. 

— lată pentru ce, mult iubite frate, citeşte cancelarul, vin 
iarăşi să te rog din inimă şi cu toată dragostea pentru lucrul 
acesta pe care-l doresc mai presus de orice, să dai ascultare 
cererii mele de mai sus şi s-o împlineşti cu bunăvoința, şi 
cât mai curând prin urmare, pentru folosul şi cinstea 
amândurora; şi ca să nu sufăr ocară...” 

Episcopul de Marigny dă din cap şi oftează. Suferă auzind 
o limbă aşa de zgrunţuroasă, aşa de stângace! Dar în 
sfârşit, oricât de prost scrisă o fi scrisoarea asta, înţelesul ei 
e limpede. 

Contesa Mahaut d'Artois tace; se fereşte să-şi dea prea 
devreme pe faţă bucuria, şi ochii verzi îi lucesc în lumina 
făcliilor. Pâra ei din toamna trecută şi uneltirile puse la cale 
împreună cu episcopul de Exeter au rodit în acest început 
de vară, şi iată fructele coapte, tocmai bune de cules. 

Deoarece nimeni nu-i făcuse binele de a-i tăia vorba, 
cancelarul se vede silit să-şi spună părerea: 

— E neîndoios, măria ta, că atât după legile bisericii cât şi 
după cele ale statelor, trebuie într-un fel sau altul să-l 
împaci pe regele Eduard. El îşi cere soţia... 

Jean de Cherchemont e un om al bisericii aşa cum cere 
slujba lui de cancelar; şi se întoarce spre episcopul Marigny, 
cerşind din ochi un sprijin. 

— Sfântul nostru părinte papa mi-a trimis el însuşi prin 
episcopul Thibaud din Châtillon o scrisoare în care-mi dă 
acelaşi sfat, spune Charles cel Frumos. 


Căci Eduard mersese până acolo încât se adresase papii 
Ioan al XXIII-lea, trimiţându-i în copie toată corespondenţa 
care dădea în vileag nefericirea sa conjugală. Ce alta putea 
face papa loan decât să răspundă că o soţie trebuie să 
trăiască lângă soţul ei? 

— Se cuvine deci ca doamna soră-mea să se întoarcă în 
ţara soţului ei, adăogă Charles cel Frumos. 

A rostit asta fără să privească pe nimeni, cu ochii aţintiţi la 
pantofii săi brodaţi. Un candelabru atârnat deasupra jilţului 
îi luminează fruntea în care regăseşti deodată ceva din 
încruntarea încăpăţânată a fratelui său, Aiuritul. 

— Charles, măria-ta, spune Robert d'Artois, silind-o pe 
doamna Isabelle să se întoarcă iar acolo, înseamnă s-o dai 
legată în mâna Despenserilor! N-a venit ea să caute 
adăpost lângă tine, pentru că se temea încă de pe atunci să 
nu fie omorâtă? Ce-ar aştepta-o acum! 

— Fireşte, vere, măria ta nu poţi... dă să zică lunganul 
Filip de Valois, gata întotdeauna să cânte în struna lui 
Robert. 

Dar nevastă-sa, Jeanne de Bourgogne, l-a tras de mânecă, 
şi el s-a oprit deodată; şi dacă n-ar fi întunericul, ar vedea 
toţi că se roşise la faţă. 

Lui Robert d'Artois nu-i scăpase gestul acesta; înţelesese 
de ce tăcuse fără veste Filip şi prinsese privirea pe care a 
schimbat-o Mahaut cu tânăra contesă de Valois. Dacă ar 
putea, i-ar suci gâtul şchioapei ăsteia! 

— Poate că soră-mea a văzut primejdia mai mare decât e, 
continuă regele. Despenserii aceştia nu-mi par oameni aşa 
de răi cum mi i-a zugrăvit ea. Am primit de la dânşii scrisori 
foarte drăguţe şi care arată că ţin la prietenia mea. 

— Ai primit şi daruri, nişte argintărie frumoasă, izbucneşte 
Robert, şi când se ridică din jilţ toate flăcările lumânărilor 
tremură şi umbrele se împrăştie pe feţele tuturor. Charles, 
măria ta, iubitul meu văr, pentru trei străchini de argint 
aurit care lipseau din văsăria ta, schimbatu-ţi-ai oare 
părerea despre cei ce ţi-au făcut război şi sunt ca armăsarii 


pe lângă iapă faţă de cumnatu-tău? Am primit toţi daruri 
din partea lor; nu-i aşa, monseniore de Beauvais, şi tu 
Cherchemont, şi tu Filip? Un zaraf, pot să vă dau numele 
lui, îi zice meşterul Arnold, a primit luna trecută cinci 
butoaie de argint, preţuind cinci mii de lire sterline, cu 
porunca de a le întrebuința spre a câştiga prieteni pentru 
contele de Gloucester în Sfatul regelui Franţei. Darurile 
acestea nu-i costă nimic pe de alde Despenseri, căci îşi scot 
uşor paguba din veniturile comitatului Cornouailles, de care 
au despuiat-o pe sora măriei tale. lată ceea ce trebuie să 
ştii şi să ţii minte. Şi ce credinţă poţi să aştepţi de la nişte 
bărbaţi care se îmbracă în vestminte femeieşti ca să-i facă 
poftele stricate ale stăpânului lor? Nu uita ce sunt ăştia şi 
unde le stă puterea... 

Nici măcar în Sfatul regelui, Robert n-ar putea să se 
împotrivească ispitei de a spune măscări; stărui deci: 

—... le stă în şezut! Iată cuvântul potrivit! 

Dar râsul său nu stârni nici un ecou; poate doar 
conetabilul să fi prețuit vorba de haz. Conetabilul nu prea 
țţinuse la Robert d'Artois odinioară, şi dovedise asta 
îndeajuns ajutându-l pe Filip cel Lung să-i vină de hac 
uriaşului şi apoi să-l bage în închisoare. De câtăva vreme 
însă, bătrânul Gaucher găseşte că Robert are şi părţi bune, 
poate că datorită glasului său puternic, singurul pe care-l 
înţelege fără mare osteneală. 

În seara asta, partizanii reginei Isabelle se pot număra. 
Cancelarul nu e printre ei, nici printre ceilalţi, ci mai 
curând atent să-şi păstreze o slujbă care depinde de 
bunăvoința suveranului; el va trece la timp de partea celor 
mai puternici. Tot indiferentă e şi regina Jeanne care nu-şi 
prea frământa mintea; mai presus de orice ţine să evite 
emoţiile care i-ar putea primejdui sarcina. E nepoata lui 
Robert d'Artois şi el îi impune întotdeauna prin autoritatea, 
prin înălţimea, prin îndrăzneala lui; dar e grijulie să se 
arate o soţie bună, deci gata să osândească din capul 
locului pe soțiile care-şi calcă îndatoririle. 


Conetabilul ar fi mai curând de partea Isabellei. Pentru că, 
mai întâi de toate, nu-l poate suferi pe Eduard al Angliei din 
pricina năravurilor lui şi al refuzului acestuia de a-şi face 
închinarea cuvenită. Îndeobşte, nu-i place nimic din ce e 
englezesc. Face o excepţie pentru lordul Mortimer care a 
adus servicii Franţei; ar fi o laşitate să se lepede de dânsul 
acum. Şi bătrânul Gaucher nu se sfieşte s-o spună şi 
totodată să susţină că Isabelle are toate scuzele pentru 
ceea ce face. 

— E femeie, ce naiba, iar soţul ei nu e bărbat! El poartă 
vina cea mare! 

Ridicându-şi niţel glasul ca să se facă auzit, monseniorul 
de Marigny îi răspunse că regina Isabelle e într-adevăr 
vrednică de iertare şi că el însuşi, despre partea lui, e gata 
să-i dea iertarea păcatelor; dar greşeala, greşeala cea mare 
a doamnei Isabelle e că şi-a expus păcatul în ochii tuturora; 
o regină nu trebuie să arate pilda adulterului. 

— Ah, e-adevărat, asta aşa e, recunoaşte Gaucher. Nu 
aveau nevoie să umble mână-n mână pe la toate 
ceremoniile şi să se culce în acelaşi pat cum se zice că fac. 

În privinţa asta îi dă dreptate episcopului. Conetabilul şi 
prelatul sunt deci de partea reginei Isabelle, dar cu unele 
rezerve. Asupra acestui subiect preocupările conetabilului 
nu merg mai departe. Se gândeşte la gimnaziul de limbă 
romană pe care l-a întemeiat lângă castelul său de la 
Châtillon-sur-Seine şi unde s-ar afla acuma de n-ar fi fost 
reţinut de istoria asta. Îşi va găsi mângâierea ducându-se 
îndată să-i asculte pe călugări cântând liturghia de noapte, 
plăcere ce poate să pară stranie la un om care e din zi în zi 
tot mai surd; dar vezi că Gaucher aude mai bine când e 
zgomot în jurul lui. Şi apoi, acestui militar îi plac artele; mai 
întâlneşti şi de ăştia. 

Contesa de Beaumont, o femeie tânără şi frumoasă care 
surâde întruna cu gura şi niciodată din ochi, petrece grozav. 
Se uită la uriaşul ce i-a fost hărăzit drept soţ şi care-i oferă 
un spectacol de fiece clipă, întrebându-se cum o va scoate 


el la capăt cu afacerea asta? Va câştiga bătălia, ea ştie că 
Robert va câştiga; Robert câştigă întotdeauna. Şi, dacă 
poate, ea îl va ajuta să câştige, nu însă cu vorbe spuse în 
auzul tuturor. 

Filip de Valois e din toată inima de partea reginei Angliei, 
dar o va trăda, pentru că nevastă-sa, care o urăşte pe 
Isabelle, i-a vârât asta în cap, şi dacă va face altfel de cum a 
hotărât dânsa, la noapte, după ţipete şi urlete, dânsa va 
refuza să se culce cu el. Şi voinicul acesta năsos e tulburat, 
şovăie, se bâlbâie. 

Ludovic de Bourbon e lipsit de curaj. Familia nu-l mai 
trimite în bătălii, pentru că o ia la fugă. Nimic nu-l leagă de 
regina Isabelle. 

Regele e slab, dar în stare de a se arăta încăpățânat, ca de 
data aceea de care-şi amintesc toţi, când refuză o lună 
întreagă unchiului său Charles de Valois învestitura de 
locţiitor regal în Aquitania. E mai curând rău dispus faţă de 
soră-sa pentru că scrisorile caraghioase ale lui Eduard, tot 
repetând acelaşi lucru, au sfârşit prin a-l convinge; dar mai 
cu seamă pentru că Blanche a murit, şi el se gândeşte iar la 
rolul jucat de Isabelle, acum doisprezece ani, în izbucnirea 
scandalului. Fără dânsa, el n-ar fi aflat niciodată; şi chiar 
dacă afla, să nu fi fost dânsa la mijloc, ar fi iertat ca s-o 
păstreze pe Blanche. Merita oare atâta scârboşenie, atâta 
ruşine răscolită, atâtea zile de suferinţă, şi apoi moartea? 

Tabăra vrăjmaşilor Isabellei nu cuprinde decât două 
persoane, Jeanne cea Şchioapă şi Mahaut d'Artois, dar pe 
amândouă le uneşte strâns aceeaşi ură. 

Astfel încât Robert d'Artois, omul cel mai puternic după 
rege, ba chiar în multe privinţe, mai însemnat decât regele, 
el, a cărui părere biruie întotdeauna, el care hotărăşte în 
toate treburile cârmuirii, care dă porunci guvernatorilor, 
judeţilor şi seneşalilor, Robert e deodată singur spre a 
apăra cauza verişoarei sale. 

Asta e trecerea de care se bucură unii la curţile regale: eo 
stranie şi nestatornică adunare de stări sufleteşti în care 


situaţiile se transformă pe nesimţite după mersul 
evenimentelor şi suma intereselor aflate în joc. lar 
favorurile poartă în ele sămânţa dizgraţiilor. Nu că vreo 
dizgrație l-ar ameninţa pe Robert; Isabelle e într-adevăr 
ameninţată. Ea căreia abia acum câteva luni, toţi o 
compătimeau, ocroteau şi admirau, căreia toţi îi dădeau 
dreptate în toate privinţele, a cărei dragoste era privită ca o 
răzbunare meritată, iată că nu mai are astăzi decât un 
singur apărător în Sfatul regelui. Dar, a o sili să se întoarcă 
în Anglia, e întocmai ca şi cum i-ai pune capul pe butucul 
călăului din Turnul Londrei, şi asta o ştiu toţi foarte bine. 
Deodată însă, nimeni n-o mai iubeşte; prea i-au mers toate 
din plin. Nimeni nu mai vrea să se compromită de dragul ei, 
afară de Robert, şi asta fiindcă pentru dânsul e un fel de a 
lupta cu Mahaut. 

Dar iată că Mahaut se ridică la rândul ei şi porneşte atacul 
pregătit de multă vreme. 

— Măria ta, iubite fiule, ştiu dragostea pe care o porţi 
surorii tale, şi care-ţi face cinste, vorbi dânsa; dar trebuie 
să privim lucrurile în faţă şi să recunoaştem că Isabelle e o 
femeie rea, de pe urma căreia pătimim sau am pătimit cu 
toţi. Vezi şi tu pilda ce-o dă curţii tale, de când se află aici, şi 
aminteşte-ţi că e aceeaşi femeie care a făcut odinioară să 
plouă minciunile pe capul fetelor mele şi al surorii doamnei 
Jeanne, aici de faţă. Când ziceam atunci tatălui tău... 
Dumnezeu să-l odihnească unde el... că se lăsa îmbrobodit 
de fiică-sa, n-aveam oare dreptate? Ne-a terfelit pe toţi fără 
pricină, născocind gânduri urâte pe care le vedea în inima 
celorlalţi şi care nu sunt decât în ea, aşa cum o dovedeşte 
îndeajuns astăzi! Blanche, care era neprihănită şi care te-a 
iubit până-n ultimele ei zile după cum o ştii, Blanche a murit 
săptămâna asta din pricina ei! Era nevinovată, fetele mele 
erau nevinovate! 

Degetul gros al contesei Mahaut, un arâtător tare ca un 
baston, se ridică spre cer, luându-l martor. Şi ca să-i facă 


plăcere aliatei sale din clipa aceea, adaugă, întorcându-se 
spre Jeanne cea Şchioapă: 

— Soră-ta era cu siguranţă nevinovată, biata mea Jeanne, 
şi toţi am îndurat năpasta din pricina ponegririlor Isabellei, 
iar inima mea de mamă a sângerat văzând nenorocirea 
fetelor. 

Dacă o mai ţine aşa, îi va face pe toţi să plângă; dar Robert 
îi zvârle în obraz: 

— Nevinovată, fiică-ta Blanche? Mi-ar părea bine să fie 
aşa, mătuşă, dar n-a fost totuşi Sfântul Duh cel care a lăsat- 
o borţoasă în temniţă! 

Regele Charles cel Frumos are o strâmbătură nervoasă. Şi 
Robert ăsta, zău aşa, ce nevoie avea să amintească de 
asta... 

— Dar deznădejdea a împins-o aici pe fetiţa mea! ţipă 
Mahaut, zborşindu-se ca scoasă din minţi. Ce mai avea de 
pierdut, biata porumbiţă, ponegrită, întemniţată, şi pe 
jumătate nebună? În asemenea împrejurări, aş vrea şi eu să 
văd cine ar rezista. 

— Am fost şi eu în temniţă, mătuşă, atunci când m-a băgat 
ginerele tău, Filip cel Lung, ca să-ţi facă pe plac. Şi nu am 
lăsat-o borţoasă pentru asta pe nevasta temnicerului şi nici, 
din deznădejde, nu m-am servit de temnicer ca de o 
nevastă, cum se pare că merge treaba la rudele noastre din 
Anglia! 

Aha! Conetabilul începe iar să ciulească urechile la ce se 
vorbeşte. 

— Şi de unde ştii, de altminteri, nepoate care găseşti o 
plăcere atât de mare în a terfeli amintirea unei moarte, de 
unde ştii că micuța mea Blanche n-a fost luată cu de-a sila? 
Aşa cum au sugrumat-o pe vară-sa în aceeaşi temniţă, spuse 
Mahaut privind drept în ochii lui Robert, puteau s-o 
siluiască pe cealaltă! Nu, măria ta, fiule, urmă ea, 
întorcându-se spre rege, deoarece m-ai poftit la Sfatul tău... 

— Nu te-a poftit nimeni, spuse Robert, ai venit singură. 

Dar nu-i uşor să-i tai vorba acestei namile bătrâne. 


—...iată, îţi dau un sfat pornit din inima de mamă pe care 
n-am încetat s-o am pentru tine, în ciuda tuturor 
neînțelegerilor ce ne-au putut despărţi. Ţi-o spun, Charles, 
fără ocol: goneşte-o pe soră-ta din Franţa, căci de fiecare 
dată când s-a întors aici, o nenorocire s-a abătut asupra 
coroanei! În anul când ai fost făcut cavaler împreună cu 
fraţii tăi şi chiar cu nepotu-meu Robert care trebuie să-şi 
amintească de asta, focul a cuprins castelul Maubuisson în 
timp ce Isabelle se afla acolo, şi puţin a lipsit să nu ardem 
toţi de vii! După un an, tot ea ne-a adus scandalul care ne-a 
acoperit de noroi şi ocară, scandalul pe care o vrednică fiică 
a regelui, o soră bună a fraţilor ei, chiar de-ar fi fost ceva 
adevărat, ar fi trebuit să-l ascundă, în loc să trăncănească 
peste tot, cu ajutorul ştiu eu cui! Şi apoi, pe vremea fratelui 
tău Filip, când dânsa veni la Amiens pentru ca Eduard să-şi 
facă închinarea, ce s-a întâmplat? Păstoraşii au pustiit ţara! 
Şi acum, de când s-a întors, tremur! Căci tu, măria ta, 
aştepţi un copil pe care toţi îl dorim să fie băiat, pentru că 
trebuie să dai Franţei un rege; aşa că eu ţi-o spun hotărât, 
fiule: ţine-o pe această aducătoare de nenorocire departe 
de pântecul soţiei tale! 

A, şi-a potrivit ea bine săgețile la arc! Dar Robert o şi ia în 
tărbacă: 

— Şi când vărul nostru Aiuritul şi-a dat sufletul, unde era 
Isabelle, mătuşă dragă? Nu în Franţa pe cât ştiu. Şi când 
fiu-său, Jean cel Postum, s-a stins pe neaşteptate în braţele 
tale, unde era Isabelle, mătuşă dragă? În odaia lui Ludovic? 
Printre baronii adunaţi? Poate că mă înşeală amintirea, dar 
n-o văd acolo. Afară numai dacă moartea celor doi regi, 
după mintea ta, nu trebuie socotite printre nenorocirile 
țarii. 

Ticăloasa are de furcă cu un ticălos şi jumătate. Două 
vorbe de-ar mai schimba între ei şi s-ar învinui făţiş de 
omor! 

Conetabilul cunoaşte familia asta de aproape şaizeci de 
ani. Îşi încreţeşte ochii de broască: 


— Să n-o luăm razna, domnilor, şi să ne întoarcem la ceea 
ce trebuie să hotărâm! 

În glasul său se aude parcă ceva care aminteşte, deodată, 
tonul sfaturilor Regelui de Fier. 

Charles cel Frumos îşi mângâie fruntea netedă şi spune: 

— Pentru a-i da o satisfacţie lui Eduard, ce-ar fi dacă l-am 
sili pe domnul Mortimer să iasă din ţară? 

Jeanne cea Şchioapă ia cuvântul. Are vocea limpede, nu 
prea tare; dar după răgetele celor doi tauri din Artois, i se 
dă ascultare. 

— Ar fi osteneală zadarnică şi vreme pierdută, spuse 
dânsa. Credeţi că vara noastră se va despărţi de acest 
bărbat care-i acum stăpânul ei? Prea îi este devotată trup şi 
suflet; nu mai respiră decât prin el. Sau se va împotrivi ca el 
să plece, sau va pleca cu dânsul. 

Căci Jeanne cea Şchioapă o urăşte pe regina Angliei nu 
numai pentru amintirea Margueritei, soră-sa, dar şi pentru 
minunata dragoste cu Mortimer pe care Isabelle o arată 
Franţei. Şi totuşi, Jeanne de Bourgogne nu e de plâns: 
voinicul ei de Filip o iubeşte cu-adevărat, şi în toate felurile, 
deşi dânsa nu are amândouă picioarele de aceeaşi lungime. 
Dar strănepoata lui Ludovic cel Sfânt ar vrea să fie singura 
femeie iubită pe lume. Urăşte dragostea celorlalţi. 

— Trebuie să luăm o hotărâre, mai spune o dată 
conetabilul. 

O spune pentru că se face târziu şi pentru că în adunarea 
aceasta femeile vorbesc într-adevăr prea mult. 

Regele Charles încuviinţează dând din cap, apoi declară: 

— Mâine dimineaţă, soră-mea va fi dusă în portul 
Boulogne spre a fi îmbarcată şi întoarsă sub pază la soţul ei 
legiuit. Aceasta mi-e vrerea. 

Rostise „aceasta mi-e vrerea” şi cei de faţă se uitară unul 
la altul, căci vorba asta ieşise arareori din gura lui Charles 
Slăbăânogul. 

— Cherchemont, adaogă el, vei pregăti porunca pentru 
escortă pe care o voi pecetlui cu sigiliul meu cel mic. 


Nu mai are rost să spui ceva. Charles cel Frumos e 
încăpățânat; e rege şi uneori îşi aduce aminte de asta. 

Doar contesa Mahaut îşi îngăduie să zică: 

— E o hotărâre înţeleaptă, măria ta, fiule. 

Apoi toţi se despart, fără cine ştie ce urări de noapte bună, 
cu sentimentul că au luat parte la o mârşăvie. Jilţurile sunt 
împinse în lături, fiecare se ridică spre a saluta plecarea 
regelui şi a reginei. 

Contesa de Beaumont e dezamăgită. Crezuse că bărbatu- 
său, Robert, va ieşi biruitor. Îl priveşte; el îi face semn să 
pornească spre odaia lor. Mai are să-i spună o vorbă 
monseniorului Marigny. Conetabilul cu un pas greoi, Jeanne 
de Bourgogne cu un pas şchiop, Ludovic de Bourbon 
şchiopătând şi dânsul, au părăsit încăperea. 

Voinicul Filip de Valois calcă în urma nevestei lui cu mutra 
vinovată a unui cântec de vânătoare care nu s-a năpustit 
cum se cuvine asupra vânatului. 

Robert d'Artois şopteşte ceva la urechea episcopului de 
Beauvais care-şi încrucişează degetele lungi, apoi le 
desface şi le încrucişează din nou. O clipă după asta, Robert 
se îndreaptă spre odăile sale, pe sub bolțile care înconjoară 
trapezăria mănăstirii. O umbră e aşezată între două 
coloane subţiri, o femeie care scurtează întunericul. 

— Visuri plăcute, monseniore Robert. 

Vocea asta tărăgănată şi în acelaşi timp batjocoritoare 
aparţine domnişoarei de onoare a contesei Mahaut, 
Beatrice d'Hirson, care stă acolo parcă îngândurată, şi 
aşteptând... ce? Trecerea lui Robert; el ştie bine asta. 
Beatrice se ridică, îşi întinde braţele în lături, silueta i se 
profilează în arcada ferestrei, apoi face un pas, încă unul, 
călcând legănat, şi rochia îi lunecă pe lespezi. 

— Ce faci aici, păpuşico? o întreabă Robert. 

Ea nu răspunde de-a dreptul, arată cu capul stelele de pe 
cer şi spune: 

— Frumoasă e noaptea asta şi-i păcat să mă duc singură la 
culcare. Îţi vine greu somnul pe o asemenea căldură... 


Robert d'Artois se apropie până a se atinge de dânsa, îşi 
aţinteşte de sus privirea întrebătoare în ochii aceştia 
prelungi care-l provoacă şi lucesc în întuneric, îşi pune 
palma lată pe dosul domnişoarei... apoi deodată şi-o trage 
îndărăt scuturându-şi degetele, de parcă s-ar fi fript. 

— Ei, frumoasă Beatrice, izbucneşte el în râs, fugi iute de- 
ţi răcoreşte bucile în eleşteu, altminteri iei foc! 

Brutalitatea gestului şi grosolănia cuvintelor o fac pe 
domnişoara Beatrice să se înfioare. E multă vreme de când 
aşteaptă prilejul de a-l cuceri pe uriaş: în ziua aceea 
monseniorul Robert ar fi la cheremul contesei Mahaut, iar 
dânsa, Beatrice, îşi va potoli în sfârşit dorinţa. Dar visul nui 
se va împlini nici în seara asta. 

Robert are ceva mai important de făcut. Se întoarce în 
apartamentul său, intră în iatacul soţiei sale, contesa; ea se 
ridică din aşternut. E goală; aşa doarme toată vara. Cu 
gândul în altă parte, Robert îi mângâie un sân care-i 
aparţine prin cununie, doar un fel de a-i da bună seara. 
Contesa de Beaumont nu simte nimic din mângâierea asta, 
dar o amuză: o amuză întotdeauna când îl vede ivindu-se pe 
bărbatu-său, şi caută să-şi închipuie ce-o fi având în cap. 
Robert d'Artois s-a tolănit într-un jilţ; şi-a întins imensele 
sale picioare, le ridică din când în când, apoi le lasă să cadă 
la loc, lipindu-şi călcâiele. 

— Nu te culci, Robert? 

— Nu, draga mea, nu. Va trebui chiar să te părăsesc spre a 
da fuga la Paris de îndată ce călugării ăştia îşi vor fi isprăvit 
cântărea în biserica lor. 

Contesa zâmbi. 

— Dragă, nu crezi că soră-mea din Hainaut ar putea-o 
primi pentru câtva timp pe Isabelle, dându-i răgaz să-şi 
strângă oamenii? 

— La asta mă gândeam, frumoasa mea contesă, tocmai la 
asta mă gândeam. 

Gata! Doamna de Beaumont s-a liniştit; soţul ei va câştiga 
bătălia. 


Nu atât dorinţa de a sări în ajutorul Isabellei cât ura ce-o 
avea pentru Mahaut îl făcu pe Robert d'Artois să încalece şi 
să pornească la drum în noaptea aceea. Târfa vroia să-i stea 
împotrivă, să le facă rău celor ocrotiţi de dânsul şi să 
dobândească iar trecere pe lângă rege? Vom vedea noi cine 
va avea ultimul cuvânt. 

Se duse să-l trezească pe Lormet. 

— Dă fuga de înşeuează trei cai. Mă va însoţi scutierul 
meu, un armăşel... 

— Şi eu? întrebă Lormet. 

— Nu, tu nu, tu te vei întoarce să dormi. 

Era drăguţ din partea lui Robert. Anii începeau să-l apese 
pe vechiul său camarad de ticăloşii, oşteanul care veghea 
asupră-i, sugrumătorul gata să ucidă la porunca stăpânului 
şi în acelaşi timp dădaca lui. Lormet răsufla acum tot mai 
anevoios şi îndura greu pâcla umedă a zorilor. Mârâi 
necăjit. Dacă nu avea nevoie de dânsul, la ce bun l-a mai 
trezit? Dar ar fi bombănit şi mai rău dacă trebuia să 
pornească la drum. 

Caii fură înşeuaţi repede; scutierul căsca somnoros, 
armăşelul îşi încheia copcile harnaşamentului. 

— Încălecaţi, le porunci Robert, va fi o plimbare. 

Bine aşezat pe oblâncul şeii, merse la pas până să iasă din 
mănăstire pe la fermă şi ateliere. Apoi, de îndată ce ajunse 
la Marea de nisip care se aşternea luminoasă, insolită şi 
sidefată, între mestecenii albi, adevărat peisaj pentru un 
sobor de zâne, dădu pinteni calului. Dammartin, Mitry, 
Aulnay, Saint-Ouen: o plimbare de patru ceasuri, cu câteva 
clipe de mers cetinel, ca să mai răsufle caii, şi doar un 
popas la un han deschis noaptea care dădea de băut 
cărăuşilor de zarzavat. 

Încă nu se crăpase de zi când sosiră la palatul regal din 
Paris. Oştenii de pază îl lăsară să treacă pe întâiul sfetnic al 
regelui. Robert se urcă drept la apartamentul reginei 
Isabelle, păşi peste slugile adormite pe coridoare, străbătu 


odaia femeilor care scoaseră nişte ţipete de găini speriate şi 
strigară: „Doamnă, doamnă! Intră cineva la măria ta!” 

O lămpiţă de noapte ardea deasupra patului în care 
Mortimer era culcat cu regina. 

„Aşadar pentru asta, pentru ca ei să poată dormi unul în 
braţele celuilalt, am galopat eu toată noaptea de mi-am 
tocit bucile!” îşi zise Robert. 

După ce trecu clipa de surpriză şi se aprinseră lumânările, 
orice stânjeneală fu lăsată la o parte când auziră ce zor 
mare îl adusese pe d'Artois. 

Robert îi înştiinţă în grabă pe cei doi amanți despre ceea 
ce se hotărâse la Chaâlis şi ce se punea la cale împotriva lor. 
Tot ascultând şi întrebând, Mortimer continua să se 
îmbrace sub ochii lui Robert d'Artois, în chipul cel mai 
firesc, aşa cum sunt deprinşi s-o facă oştenii aflaţi în tabără. 
Nici prezenţa amantei sale nu părea să-l stingherească; se 
vedea cât colo că trăiau ca soţ şi soţie. 

— Trebuie să plecaţi numaidecât, dragii mei, acesta mi-e 
sfatul, spuse Robert, şi să vă trageţi înspre ţinuturile 
Sfântului Imperiu ca să vă puneţi acolo la adăpost. 
Amândoi, cu tânărul Eduard, şi poate că împreună eu 
Cromwell, Alspaye şi Maltravers, dar nu prea mulţi ca să nu 
zăboviţi, vă veţi îndrepta spre Hainaut unde voi trimite o 
ştafetă care va ajunge înaintea voastră. Vrednicul conte 
Guillaume şi frate-său Jean sunt doi mari seniori credincioşi 
nouă, temuţi de vrăjmaşi, iubiţi de prieteni. Cât despre soţia 
mea, contesa, ea are să vă sprijine pe lângă soră-sa. E cel 
mai bun adăpost pe care-l puteţi avea deocamdată. 
Prietenul nostru Kent, căruia îi voi da de ştire, va veni după 
voi făcând un ocol pe la Ponthieu, ca să adune cavalerii ce-i 
aveţi prin părţile acelea. Şi-apoi, cum o vrea Dumnezeul... 
Voi purta de grijă ca Tolomei să vă trimită ajutoare băneşti 
ca şi până acum; de altminteri, nici nu poate face altfel, v-a 
împrumutat prea mulţi bani ca să mai poată da îndărăt. 
Sporiţi cetele voastre de oşteni, faceţi tot ce vă stă în puteri, 
bateţi-vă. Ah, dacă regatul Franţei n-ar fi o moşie aşa de 


mănoasă, în care nu vreau s-o las pe ticăloasa de mătuşă- 
mea să-şi facă mendrele, bucuros m-aş duce cu voi. 

— Întoarce-te niţel, vere, să pun ceva pe mine, spuse 
Isabelle. 

— Ei cum, verişoară, mie nici o răsplată? râse Robert, 
supunându-se. Ştrengarul ăsta de Roger vrea să păstreze 
totul pentru dânsul? Nu se plictiseşte, flăcăul! 

De data asta, intenţiile lui cam neruşinate nu părură să 
supere pe nimeni; era chiar ceva liniştitor în felul său de a 
face haz în plină dramă. Omul acesta care trecea drept aşa 
de rău se dovedea a fi în stare de gesturi inimoase, iar 
vorba lui slobodă, nu era decât o mască pentru a ascunde 
un fel de pudoare a sentimentelor. 

— Văd, Robert, că sunt pe cale să-ţi datorez viaţa, spuse 
Isabelle. 

— Ai să-mi plăteşti datoria asta, verişoară dragă, ai să mi-o 
plăteşti! îi strigă el peste umăr. Nu se ştie niciodată! 

Zări pe masă o vază cu fructe, pregătite pentru noaptea 
amanţilor; luă o piersică, muşcă din ea o jumătate şi sucul 
auriu i se scurse pe bărbie. 

Mare tărăboi pe coridoare, unde rândaşi aleargă spre 
grajduri, ştafete sunt trimise la seniorii englezi care 
locuiesc în oraş, femei dau zor să închidă geamandanele de 
mână, după ce au înghesuit în ele lucrurile neapărat 
necesare; o forfotă grozavă domnea în această parte a 
palatului. 

— Să nu apucaţi prin Senlis, le spune Robert, cu gura 
plină de cea de-a douăsprezecea piersică; bunul nostru 
stăpân Charles e prea aproape, şi ar putea să-şi trimită 
oştenii pe urmele voastre. Treceţi prin Beauvais şi Amiens. 

Îşi luară rămas bun în pripă; zorile abia începeau să 
lumineze clopotniţa Sfintei Capele, şi escorta se şi strânsese 
în curte, gata de plecare. Isabelle se apropie de fereastră; 
rămase o clipă tulburată în faţa acestei grădini, acestui 
fluviu, şi lângă patul acesta în care trăise ceasurile cele mai 
fericite ale vieţii. Trecuseră cincisprezece luni de la prima 


dimineaţă când respirase din acelaşi loc, minunata 
mireasmă pe care o împrăştie primăvara, când iubeşti. 
Mâna lui Roger Mortimer i se aşeză pe umăr, şi buzele 
reginei lunecară spre această mână... 

Peste câteva clipe potcoavele cailor răsunau pe străzile din 
inima Parisului, apoi pe podul Zarafilor, către miazănoapte. 

Monseniorul Robert d'Artois se întoarse la palatul său. 
Când regele va fi înştiinţat de fuga surorii sale, ea se va afla 
de multă vreme prea departe pentru a mai putea fi ajunsă 
din urmă; iar Mahaut va trebui să cheme bărbierul spre a-i 
lua sânge ca să nu se înăbuşe sub bătaia lui năvalnică... 
„Ah, târfă ticăloasă, te-nvăţ eu minte...!” Robert putea să 
doarmă, un somn greu de bivol, până ce clopotele vor suna 
de amiază. 

PARTEA A PATRA. 

CAVALCADA CUMPLITĂ. 

| 

HARWICH. 

Înconjurând cu zborul lor gălăgios catargele corăbiilor, 
pescăruşii pândeau rămăşiţele de mâncare aruncate în apă. 
La gurile celor două râuri, Orwell şi Stour, acolo unde ele se 
varsă în mare, flota vedea apropiindu-se portul Harwich cu 
stăvilarul de lemn şi şirul său de case scunde. Două bărci 
mai uşoare trăseseră deja la mal, debarcând o companie de 
arcaşi trimişi să se încredinţeze dacă meleagurile sunt 
liniştite; ţărmul nu părea să fie păzit. Se stârnise oarecare 
învălmăşeală pe chei, unde populaţia, la început atrasă de 
toate corăbiile acestea cu pânzele întinse ce veneau din 
larg, o luase la fugă văzând că din ele coboară soldaţi; 
curând însă teama se potoli şi norodul începu iar să se 
îmbulzească. 

Corabia reginei, arborând în ciocul ei lunga flamură 
brodată cu crinii Franţei şi leii Angliei, gonea despicând 
valurile. Optsprezece vase din Olanda veneau în urmă. La 
poruncile căpitanilor, echipajele coborau pânzele; vâslele 


lungi ieşeau din coasta corăbiilor, ca nişte pene de aripi 
desfăcute, ca să ajute truda cârmacilor. 

În picioare pe puntea dindărăt, regina Angliei, înconjurată 
de fiu-său prinţul Eduard, de contele de Kent, de lordul 
Mortimer, de domnul Jean de Hainaut şi de mai mulţi alţi 
seniori englezi şi olandezi urmărea înaintarea corăbiilor şi 
privea cum creşte mereu ţărmul regatului ei. 

Pentru întâia oară de la fuga sa din temniţă, Roger 
Mortimer nu era îmbrăcat în negru. Nu purta platoşa cu 
chivăra închisă, ci doar ţinuta obişnuită de luptă, coiful fără 
vizieră prins de armura de oţel ce-i apăra grumazul şi zaua 
peste care flutura tunica albastră şi roşie, împodobită cu 
stema sa. 

Regina era îmbrăcată cam la fel, cu obrăjorul blond vârât 
în plasa de fier, şi fusta lungă până la pământ, dar sub care 
îşi pusese, ca bărbaţii, jambiere din fir de oţel. Tânărul prinţ 
Eduard se arăta şi dânsul în ţinută de război. Crescuse 
măricel în lunile din urmă şi cam începea să semene a 
bărbat. Privea pescăruşii, i se păreau aceiaşi, cu aceleaşi 
ţipete răguşite, cu aceleaşi ciocuri lacome, care însoţiseră 
plecarea flotei din gura fluviului Meuse. 

Păsările acestea îi aminteau de Olanda. Totul de altminteri, 
marea plumburie, cerul plumburiu, brăzdat ici, colo de dâre 
trandafirii, cheiul cu căsuțe de cărămidă unde aveau să 
ajungă peste câteva clipe, peisajul verde, unduios, presărat 
de smârcuri care se întindea dincolo de Harwich, totul se 
potrivea pentru a-l face să-şi amintească de priveliştile 
olandeze. Dar chiar să fi contemplat un pustiu de piatră şi 
nisip, sub un soare dogorâtor, şi tot s-ar fi gândit, prin 
contrast, la pământurile acelea din Brabant, din Ostrevant, 
din Hainaut pe care tocmai le părăsise. Asta, pentru că 
monseniorul Eduard, duce de Aquitania şi moştenitor al 
tronului Angliei era, la cei paisprezece ani şi trei sferturi ai 
săi, îndrăgostit de o fată din Olanda. 

Şi iată cum s-a petrecut aceasta, şi ce întâmplări de seamă 
se întipăriseră în amintirea tânărului prinţ Eduard. 


După ce o şterseseră în mare grabă din Paris, când 
monseniorul d'Artois dăduse buzna cu noaptea-n cap, 
trezind palatul, goniseră zile întregi aproape fără popas ca 
să ajungă cât mai repede în ţinuturile Sfântului Imperiu 
până s-au văzut pe moşia domnului Eustache 
d'Aubercicourt, care, ajutat de nevastă-sa, făcuse o primire 
plină de râvnă şi de voioşie reginei engleze şi însoţitorilor 
ei. De îndată ce-i văzu pe neaşteptaţii oaspeţi aşezaţi la 
largul lor în castel, domnul d'Aubercicourt încălecase 
pentru a da fuga să-l înştiinţeze pe vrednicul conte 
Guillaume, a cărui soţie era vară bună a reginei Isabelle, în 
capitala acestuia, Valenciennes. Chiar a doua zi venea glonţ 
fratele mai mic al contelui, domnul Jean de Hainaut. 

Curios om, acesta: nicidecum arătos, căci era croit cam din 
topor, cu un obraz rotund pe un trup voinic, cu ochi rotunzi 
şi nasul rotund deasupra unei mustăcioare blonde; dar 
ciudat în apucăturile lui. Căci, ajuns în faţa reginei, fără să- 
şi fi lepădat măcar ciubotele, pusese un genunchi în pământ 
şi izbucnise, cu mâna la inimă: 

— Doamnă, vezi-l pe cavalerul tău care-i gata să moară 
pentru tine, chiar dacă toată lumea te-ar părăsi, şi crede că 
voi folosi toată puterea mea, cu ajutorul prietenilor tăi, ca 
să te duc iar, pe tine şi pe fiul tău monseniorul Eduard, 
peste mare, în Anglia, ţara măriei tale. Iar toţi aceia pe 
care-i voi putea ruga să ne urmeze, îşi vor pune viaţa 
pentru tine, şi dacă o vrea Dumnezeu vom avea destui 
oşteni. 

Ca să-i mulţumească pentru un ajutor atât de neaşteptat, 
regina făcuse un gest parcă vrând să îngenuncheze în faţa 
lui, dar domnul Jean de Hainaut o împiedicase apucând-o cu 
amândouă braţele, şi tot strângând-o le piept şi suflându-i 
în obraz, îi spusese: 

— Să ferească Dumnezeu ca regina Angliei să aibă 
vreodată a se pleca înaintea cuiva. Fii tare, doamnă, şi 
drăguţul tău fiu de asemenea, căci îmi voi ţine făgăduiala. 


Lordul Mortimer începea să facă mutre, găsind că domnul 
Jean de Hainaut se arăta cam prea zorit să-şi pună spada în 
slujba doamnelor. Omul acesta se credea într-adevăr o 
întrupare a lui Lancelot du Lac, căci declarase tam-nesam 
că nu şi-ar îngădui să înnopteze sub acelaşi acoperământ cu 
regina, ca să n-o compromită, de parcă n-ar fi văzut cel 
puţin şase seniori în jurul ei! Se dusese, cuminte, să doarmă 
la o mănăstire din apropiere, spre a se întoarce a doua zi 
dis-de-dimineaţă, după ce ascultase liturghia şi băuse ceva, 
ca s-o ducă pe regină cu toţi însoțitorii ei la Valenciennes. 

Ah, minunate făpturi, acest conte Guillaume cel Bun, 
nevastă-sa şi cele patru fete ale lor, trăind într-un castel 
alb! Contele şi contesa alcătuiau o căsnicie fericită; asta li 
se citea pe faţă şi se înţelegea din fiecare vorbă a lor. 
Tânărul prinţ Eduard, care suferise din copilărie având sub 
ochi priveliştea zâzaniei dintre părinţii săi, privea cu 
admiraţie această pereche unită şi, în toate privinţele, 
binevoitoare. Ce fericite erau cele patru tinere prințese de 
Hainaut că se născuseră într-o asemenea familie! 

Bunul conte Guillaume se arătase şi el gata să sară în 
ajutorul reginei Isabelle, dar fără a rosti vorbe atât de 
umflate ca frate-său, şi numai după ce se sfătuise cu ai lui, 
căci nu vroia să-şi atragă fulgerele regelui Franţei, nici pe 
acelea ale papii. 

EI însă, domnul Jean de Hainaut, nu-şi cruța osteneala. 
Scria tuturor cavalerilor pe care-i cunoştea, rugându-i pe 
cinstea şi prietenia lor să vină alături de dânsul pentru a 
împlini ceea ce făgăduise. Stârni atâta vâlvă în Hainaut, 
Brabant, Zelanda şi Olanda încât bunul conte Guillaume se 
nelinişti: era toată oastea ţărilor sale, toată nobilimea, pe 
care domnul Jean se pornise s-o cheme sub steaguri. Îl pofti 
deci la mai multă cumpătare; dar celălalt nici nu vroia s- 
audă. 

— Domnule frate al meu, zicea, nu-s dator decât cu o 
moarte, care este la voia Mântuitorului nostru, şi am 
făgăduit acestei drăgălaşe doamne s-o duc până în ţara ei. 


Aşa voi face, chiar dacă trebuie să mor din asta, căci orice 
cavaler dator este să ajute cu toată puterea lui toate 
doamnele şi fecioarele aflate la mare ananghie şi restrişte, 
chiar în clipa când ele îl cheamă într-ajutor! 

Guillaume cel Bun se temea şi pentru vistieria lui, căci pe 
toţi nobilii ăştia mărunți cărora li se cerea să-şi curețe 
platoşa de rugină va trebui să-i plătească cineva; dar în 
privinţa asta îi risipi teama lordul Mortimer care părea să 
aibă de la băncile lombarde destul bănet, pentru a ţine pe 
cheltuiala lui o mie de lăncii. 

Rămăseseră aproape trei luni la Valenciennes, ducând 
acolo un trai grațios, în timp ce Jean de Hainaut vestea în 
fiece zi că li se alipiseră alţi cavaleri de seamă, ba domnul 
Michel de Ligne sau domnul de Sarre, ba cavalerul Oulfart 
de Ghistelles, sau Perceval de Semeries, sau Sance de 
Boussoy. 

Se duseră ca într-o vizită în familie să facă un pelerinaj la 
moaştele sfântului Druon în biserica din Sebourg, foarte 
venerate de când bunicul contelui Guillaume, Jean 
d'Avesnes, care suferea cumplit de pe urma unei pietre la 
rinichi, se tămăduise închinându-se acelor moaşte. 

Dintre cele patru fete ale contelui Guillaume, cea de a 
doua, Filipa îi plăcuse numaidecât tânărului prinţ Eduard. 
Era roşcovană, durdulie, pistruiată, cu obrazul lat şi 
pântecul de pe acum rotunjor; o adevărată micuță Valois, 
dar având şi ceva din aerul spiţei de Brabant. Cei doi tineri 
se nimereau a fi foarte potriviţi ca vârstă; şi toţi din jur 
avură surpriza de a-l vedea pe prinţul Eduard, care nu 
vorbea niciodată, ţinându-se cam tot timpul pe lângă 
dolofana Filipa, şi vorbindu-i, vorbindu-i, vorbindu-i ceasuri 
întregi... Această simpatie a prinţului pentru fata contelui 
de Hainaut nu scăpa nimănui; cei tăcuţi din fire nu mai ştiu 
să se prefacă de îndată ce-şi leapădă tăcerea. 

Aşa stând lucrurile, regina Isabelle şi contele de Hainaut 
căzură repede la învoială să-şi logodească copiii care arătau 
o atât de mare dragoste unul pentru altul. Prin aceasta 


Isabelle întărea o alianţă de care avea neapărată nevoie; iar 
contele de Hainaut, de vreme ce fiică-sa era menită să 
ajungă într-o zi regina Angliei, nu mai vedea nimica rău în 
a-şi da cavalerii pentru ţelurile Isabellei. 

În pofida poruncilor răspicate ale regelui Eduard al II-lea, 
care interzisese fiului său să se logodească sau să se lase a 
fi logodit fără învoirea sa, se şi ceruseră sfântului părinte 
dispensele necesare. Părea într-adevăr că aşa i-a fost scris 
prinţului Eduard, să-şi ia de soţie o fată din neamul Valois! 
Cu trei ani mai înainte, tată-său refuzase pentru dânsul una 
din ultimele fete ale monseniorului Charles, binecuvântat 
refuz deoarece acum flăcăul se va putea căsători cu 
nepoata aceluiaşi monsenior Charles, şi care-i plăcea. 

Pentru prinţul Eduard, expediţia căpătase dintru început 
un înţeles nou. Dacă debarcarea reuşea, dacă unchiul Kent 
şi lordul Mortimer, cu ajutorul vărului Hainaut, izbuteau să-i 
izgonească pe ticăloşii Despenser, luând în locul lor cârma 
regatului alături de rege, acesta va fi silit să încuviinţeze 
căsătoria. 

De altminteri, nimeni nu se mai sfia să vorbească în faţa 
băiatului de năravurile tatălui său; când înţelese, fu 
înspăimântat, scârbit. Cum putea un bărbat, un cavaler, un 
rege, să se poarte astfel cu un senior al curţii sale? 

Prinţul era hotărât, când îi va veni rândul la domnie, să nu 
îngăduie niciodată asemenea mârşăvii printre baronii săi, şi 
alături de Filipa lui, să le arate tuturor o adevărată, o 
frumoasă şi sinceră dragoste între un bărbat şi o femeie, 
între o regină şi un rege. Făptura asta rotunjoară, grăsană 
şi roşcată, de pe acum femeie împlinită, şi care i se părea 
cea mai frumoasă domnişoară de pe pământ, avea asupra 
ducelui de Aquitania puterea de a-i risipi orice teamă. 

Aşa că, în ochii tânărului prinţ, era dreptul său la 
dragoste, pe care urma să şi-l câştige, şi asta îi potolea 
durerea de a porni la război împotriva propriului său tată. 

Trei luni trecuseră deci legănate de aceste visuri fericite, 
fără îndoială cele mai frumoase din câte cunoscuse prinţul 


Eduard. 

Adunarea henoţilor, căci aşa li se zicea cavalerilor din 
Hainaut, se făcuse la Dordrecht, pe Meusa, drăguţ oraş 
brăzdat în chip straniu de canale, de stăvilare, unde fiecare 
uliţă de pământ trecea peste o uliţă de apă, unde corăbiile 
tuturor mărilor, ca şi acelea, netede şi fără pânze, care 
pluteau de-a lungul râurilor, veneau până-n faţa bisericilor. 
Un oraş plin de negoţuri şi bogății, unde seniorii călcau pe 
cheiuri între baloturile de lână şi lăzile de mirodenii, unde 
mirosul de peşte, proaspăt şi sărat, plutea în jurul halelor, 
unde marinarii şi hamalii mâncau în stradă frumoşii calcani 
aurii, fierbinţi, prăjiţi chiar atunci, pe care-i cumpărau la 
tarabele din piaţă, unde norodul, ieşind după slujbă de la 
catedrala mare de cărămidă, venea să caşte gura în faţa 
acestei mari flote de război, nemaivăzută încă, înşirată la 
piciorul caselor! Catargele corăbiilor se legănau mai sus 
decât acoperişurile. 

De câte ceasuri, de câtă trudă şi de câte ţipete a fost 
nevoie pentru a încărca în corăbiile astea, rotunde ca 
saboţii cu care era încălţată Olanda, tot calabalâcul acestei 
cavalerii: lăzi cu arme, cufere cu platoşe, merinde, 
bucătării, plite, şi câte o potcovărie de fiecare pâlc de o sută 
de oameni, cu nicovalele, foalele şi baroasele! Apoi, trebuiră 
să bage în corăbii caii cei mari din Flandra, roibii 
mătăhăloşi cu chişiţa groasă şi pielea aproape roşie în 
bătaia soarelui, cu coamele fâlfâind, mai palide, mai 
spălăcite, şi cu uriaşe crupe grase, mătăsoase, adevăraţi cai 
făcuţi să poarte cavaleri, roibi pe care puteai pune şeile cu 
oblâncuri mari, să prinzi cioltarele de fier şi să aşezi 
deasupra un oştean înzăuat; o greutate de aproape patru 
sute de livre pe care s-o ducă în galop. 

Se numărau o mie şi mai bine de asemenea cai, căci 
domnul Jean de Hainaut, ţinându-şi cuvântul, strânsese o 
mie de cavaleri, însoţiţi de scutierii, de slujitorii nobili şi de 
rândaşii lor, adică laolaltă două mii şapte sute cincizeci şi 


şapte de lefegii, după condica pe care o ţinea Gerard de 
Alspaye. 

Încăperea de pe puntea dindărăt a fiecărei corăbii slujea 
de locuinţă marilor seniori ai expediției. 

Vrând să profite de vântul puternic al echinoxului, înălţară 
pânzele în dimineaţa de 22 septembrie şi navigară o zi 
întreagă pe Meusa ca să ajungă să arunce ancora în faţa 
digurilor olandeze. Pescăruşii gălăgioşi se roteau în jurul 
corăbiilor. A doua zi, flota plutea spre largul mării. Vremea 
părea bună; dar iată că spre sfârşitul zilei vântul se pornise 
potrivnic, şi corăbiile îşi tăiau drum luptând din greu; pe o 
apă brăzdată de valuri uriaşe, toată expediţia suferea de 
rău de mare şi de spaimă. Cavalerii vărsau pe deasupra 
parapetelor când mai aveau barem atâta vlagă în ei ca să 
ajungă până acolo. Chiar şi marinarii se simțeau rău, iar 
caii, înghesuiți în grajdurile înjghebate între cele două 
punți, răspândeau o duhoare cumplită. O furtună e mai 
înfricoşătoare noaptea decât ziua. Preoţii expediției se 
puseseră pe rugăciuni. 

Domnul Jean de Hainaut se întrecea pe lângă regină, 
încercând să-i dea curaj şi s-o îmbărbăteze, arătându-se 
chiar prea stăruitor, căci sunt unele împrejurări când râvna 
bărbaţilor poate stârni lehamitea femeilor. Regina simţise 
parcă o uşurare când domnul de Hainaut căzuse bolnav la 
rândul său. 

Lordul Mortimer, numai el, părea să ţină piept furtunii; 
bărbaţii geloşi nu suferă de rău de mare, cel puţin aşa se 
spune. În schimb, baronul de Maltravers avea la ivirea 
zorilor o înfăţişare jalnică. Cu obrazul mai lung şi mai 
galben ca oricând, cu părul spânzurând peste urechi şi cu 
tunica mânjită, şedea jos, rezemându-şi picioarele 
răscăcărate de un odgon făcut roată, şi gemea la fiece val 
care spăla puntea de parcă i-ar fi adus moartea. 

În sfârşit, din mila preasfântului Gheorghe, marea se 
potolise, şi fiecare putuse să se mai curețe niţel şi să se 
dichisească. Apoi oamenii de veghe pe catarg 


recunoscuseră pământul Angliei, doar la câteva mile mai la 
sud de punctul unde vroiau să ajungă; marinarii se 
îndreptaseră spre portul Harwich, unde corăbiile trăgeau 
acum la țărm şi dintre ele cea regală, cu vâslele ridicate, 
atinsese deja stăvilarul de lemn. 

Tânărul prinţ Eduard al Aquitaniei cerceta îngândurat, 
printre genele sale blonde, lucrurile din jur, căci tot ce 
întâlnea privirea şi era rotund, roşcat sau trandafiriu, norii 
mânaţi de vântul de septembrie, pânzele joase şi umflate 
ale ultimelor corăbii, crupele roibilor din Flandra, fălcile 
domnului Jean de Hainaut, totul îi amintea, fără să vrea, de 
Olanda şi de dragostea lui. 

Punând piciorul pe cheiul din Harwich, Roger Mortimer se 
simţi aidoma strămoşului său care, cu două sute şaizeci de 
ani mai înainte, debarcase pe pământul Angliei alături de 
Wilhelm Cuceritorul. Şi asta se văzu numaidecât după 
înfăţişare, după glas şi după felul cum luă totul în mâna sa. 

Ţinea conducerea expediției împreună cu Jean de Hainaut, 
împărţindu-şi puterea deopotrivă, ceea ce era oarecum 
firesc deoarece Mortimer nu avea de partea lui decât cauza 
dreaptă pentru care se ridicase, câţiva seniori englezi şi 
banii lombarzilor; pe când celălalt avea conducerea celor 
două mii şapte sute cincizeci şi şapte de oameni care urmau 
să lupte. Totuşi, Mortimer socotea că autoritatea lui Jean de 
Hainaut nu trebuia să se exercite decât asupra organizării 
şi a chivernisirii trupelor cu cele necesare traiului, în timp 
ce el însuşi înţelegea să păstreze întreaga răspundere a 
operaţiilor. Cât despre contele de Kent, el nu se arăta prea 
zorit să-şi facă loc printre căpitanii expediției; căci dacă, în 
pofida veştilor bune pe care le primiseră, o parte a nobilimii 
rămânea credincioasă regelui Eduard, oştile acestuia s-ar 
afla sub comanda contelui de Norfolk, mareşal al Angliei, 
adică însuşi fratele lui Kent. Or, una e să te răzvrăteşti 
împotriva unui frate vitreg mai bătrân ca tine cu douăzeci 
de ani şi care se dovedeşte a fi un rege ticălos, şi cu totul 


altceva e să tragi sabia împotriva unui frate mult iubit şi 
care nu ţi-e mai mare decât cu un an. 

Vrând mai întâi să afle ce se petrece în Anglia, Mortimer 
trimisese să-l cheme pe primarul din Harwich. Ştia el unde 
se găseau oştile regelui? Care era cel mai apropiat castel 
ce-ar putea oferi adăpost reginei până ce vor debarca 
oamenii şi vor fi descărcate corăbiile? 

— Ne aflăm aici, îi spuse Mortimer primarului, spre a-l 
ajuta pe regele Eduard să se descotorosească de sfetnicii 
lui cei răi de ale căror ticăloşii geme ţara, şi spre a o pune 
iar pe regină la locul ce i se cuvine. Nu avem aşadar alte 
gânduri decât acelea izvorâte din voinţa baronilor şi a 
întregului norod al Angliei. 

lată ce însemna a spune scurt şi limpede ceea ce Roger 
Mortimer avea să repete la fiece popas ca să-i lămurească 
pe cei ce s-ar arăta miraţi de sosirea acestei oştiri străine. 

Primarul, un moşneag căruia părul alb îi flutura pe cap, şi 
care bâţăâia în caftanul său, nu de frig ci de frică, nu prea 
părea să ştie ce se întâmplă. Regele, aţi întrebat unde-i 
regele?... Se zicea că era la Londra, afară doar dacă n-o fi 
la Portsmouth... În orice caz, o flotă mare urma să fie 
adunată la Portsmouth, deoarece o poruncă din luna 
trecută ceruse tuturor corăbiilor să pornească într-acolo 
spre a împiedica o invazie franceză; aşa se explica numărul 
mic de corăbii aflate în port. 

Lordul Mortimer nu uită să arate în clipa asta oarecare 
mândrie şi mai cu seamă în faţa domnului de Hainaut. Căci 
avusese grijă să împrăştie cu dibăcie prin oameni anume 
trimişi, intenţia sa de a debarca pe coasta de sud; şiretenia 
prinsese de minune. Dar Jean de Hainaut se putea făli, 
despre partea lui, cu marinarii olandezi care în ciuda 
furtunii nu se abătuseră din drumul lor. 

Regiunea nu era păzită de fel; primarul nu avea cunoştinţă 
de vreo mişcare de trupe prin partea locului şi nici nu 
primise alta poruncă în afară de acelea obişnuite privind 
supravegherea coastelor. Dacă nu ştie vreun loc unde 


oastea sosită şi-ar putea face tabăra? Primarul răspunse că 
mânăstirea de la Walton, la trei leghe spre miazăzi ocolind 
apele, ar fi tocmai potrivită pentru asta. În sinea lui, ţinea 
foarte mult să scape de grija de a adăposti această oaste, 
lăsând-o în seama călugărilor. 

Trebuia înjghebată o escortă pentru paza reginei. 

— O voi comanda eu! izbucni Jean de Hainaut. 

— Şi cine are să vegheze la debarcarea heinoţilor 
dumitale? întrebă Mortimer. Şi câtă vreme va trece până se 
va face aceasta? 

— Trei zile întregi, pentru ca oamenii să fie rânduiţi şi gata 
să pornească. Îl voi lăsa pe Filip de Chasteaux, întâiul meu 
scutier, să se ocupe de aceste treburi. 

Cea mai mare grijă o avea Mortimer în privinţa solilor 
tainici pe care-i trimisese din Olanda spre episcopul Orleton 
şi contele de Lancastre. Ajuns-au oare solii la aceştia şi 
înştiinţatu-i-au la vreme? Şi unde erau în clipa de faţă? Prin 
călugării de la Walton ar putea negreşit să le dea de urmă şi 
să trimită nişte ştafete care, din mănăstire în mănăstire, ar 
ajunge până la cei doi capi ai rezistenţei interioare. 

Autoritar, cu un aer liniştit, Mortimer umbla încolo şi 
încoace pe strada mare din Harwich, mărginită de case 
scunde; întorcea mereu capul ca să vadă alcătuindu-se 
escorta, cobora iar în port spre a zori debarcarea cailor, 
revenea la hanul Trei Pocale unde regina şi prinţul Eduard 
îşi aşteptau roibii. Chiar prin strada asta pe care umbla el, 
avea să treacă mereu şi mereu, vreme de mai multe 
veacuri, istoria Angliei. 

În cele din urmă, garda fu gata; cavalerii soseau, se 
înşirau în rând câte patru, ocupând astfel acea High Street 
în toată lăţimea ei. Rândaşii alergau pe lângă cai pentru a 
încheia o ultimă pafta; lăncile se clătinau în faţa ferestrelor 
strâmte; săbiile se bălăbăneau, ciocnindu-se de 
genunchierele de oţel. 

O ajutară pe regină să încalece roibul ei de paradă, apoi 
începu cavalcada peste câmpia brăzdată de vâlcele, cu 


copaci rari, cu paragini cotropite de valurile revărsate ale 
mării, şi ici, colo case acoperite cu stuf. În spatele unor 
garduri joase de mărăcini, oi cu lâna deasă păşteau iarba în 
jurul băltoacelor de apă sălcie. Într-un cuvânt, un ţinut 
destul de mohorât, învăluit în ceața estuarului. Dar Kent, 
Cromwell, Alspaye, mâna asta de englezi, şi Maltravers el 
însuşi, aşa bolnav cum era încă, priveau peisajul acesta, se 
priveau unii pe alţii, şi lacrimile le luceau în ochi. Pământul 
acesta era pământul Angliei! 

Şi deodată, din pricina unui cal de fermă care-şi scosese 
capul prin deschizătura uşii unui grajd şi începuse să 
necheze la trecerea alaiului de călăreţi, Roger Mortimer 
simţi că-l năpădeşte emoția ţării regăsite. Această bucurie 
atât de mult aşteptată, şi pe care n-o trăise încă până 
atunci, frământat cum era de gânduri apăsătoare şi de 
hotărâri ce trebuiau luate, o întâlnise aici în plin câmp, 
pentru că un cal englezesc necheza spre caii din Flandra. 

Trei ani trăiţi departe, trei ani de surghiun, de aşteptare şi 
de speranţă! Mortimer se revăzu aşa cum era în noaptea 
evadării sale din turn, ud leoarcă, lunecând într-o barcă în 
mijlocul Tamisei, ca să ajungă la malul celălalt unde-l 
aştepta un cal. Şi iată că se întorcea, cu stema neamului său 
brodată în piept, şi o mie de lăncii gata să lupte alături de 
dânsul. Se întorcea, amant al acestei regine la care visase 
aşa de mult în temniţă. Se întâmplă uneori că viaţa pare 
aievea visului pe care ni l-am făcut despre ea, şi numai 
atunci poţi spune că eşti fericit. 

Îşi întoarse privirea, într-o pornire de recunoştinţă şi 
înţelegere, spre regina Isabelle, spre profilul acesta frumos, 
învăluit în plasa de oţel, unde ochiul lucea ca un safir. Dar 
Mortimer văzu că domnul Jean de Hainaut care mergea 
călare de cealaltă parte, alături de regină, o privea de 
asemeni, şi marea lui bucurie se întunecă deodată. I se păru 
că mai cunoscuse clipa asta, că o retrăâia acum, şi se simţi 
tulburat, căci puţine sentimente sunt într-adevăr aşa de 


neliniştitoare cum e acela care te încolţeşte uneori, când 
recunoşti un drum pe unde n-ai trecut niciodată. 

Apoi, îşi aduse aminte de şoseaua Parisului, în ziua când se 
dusese s-o întâmpine pe Isabelle la sosirea ei, şi-şi aminti de 
Robert d'Artois călărind alături de regină, întocmai ca Jean 
de Hainaut acum. 

Şi o auzi pe regină rostind: 

— Domnule Jean, îţi datorez totul, şi mai întâi faptul că 
sunt aici. 

Mortimer se încruntă la faţă, se arătă posomorât, ciufut, 
rece, tot timpul cât mai ţinu drumul, şi chiar după aceea, 
când ajunseseră la călugării din Walton şi fiecare se aciui pe 
unde putu, care în chiliile stăreţiei, care în arhondaric, iar 
cei mai mulţi dintre oşteni prin şoproane. Aşa de căâtrănit 
era, încât seara, când se retrase cu amantul ei, regina 
Isabelle îl întrebă: 

— Dar ce avuseşi toată după-amiaza asta, dragă 
Mortimer? 

— Am, doamnă, că-mi închipuiam să fi slujit bine pe regina 
şi iubita mea. 

— Şi cine-ţi zice, frumosul meu domn, că nu ai slujito? 

— Gândeam, doamnă, că mie îmi datorai întoarcerea ta în 
această ţară. 

— Dar cine a zis că nu ţi-o datorez? 

— Chiar tu, doamnă, chiar tu ai spus-o în faţa mea, 
domnului de Hainaut, mulţumindu-i pentru tot ce a făcut. 

— Vai, Mortimer, iubitul meu, izbucni regina, cum poţi fi 
gelos pentru nişte cuvinte! Ce rău vezi în asta, zău aşa, că 
mulţumesc unuia care mi-a făcut bine? 

— Sunt gelos de ceea ce văd, i-o întoarse Mortimer. Sunt 
gelos de cuvintele tale, cum sunt gelos şi de unele priviri pe 
care speram, ţi-o spun sincer, că nu trebuia să le ai decât 
pentru mine! îţi place să cochetezi, doamnă, lucru la care 
nu mă aşteptam! Îţi place să cochetezi. 

Regina era obosită. Cele trei zile de furtună pe mare, 
teama de o debarcare foarte primejdioasă şi, pentru a le 


pune vârf la toate, goana de patru leghe până aici, o 
puseseră la grea încercare. Se cunosc oare multe femei 
care ar fi putut să îndure atâtea, fără a se plânge vreodată 
şi fără a pricinui cuiva vreo grijă? Se aştepta mai curând la 
o vorbă drăguță pentru vitejia ei, decât la nişte dojeni 
născute din gelozie. 

— Ce cochetărie, iubitule, te rog să-mi spui ce cochetărie! 
rosti ea nervoasă. Prietenia neprihănită pe care domnul de 
Hainaut mi-a închinat-o poate să stârnească râsul, dar ea 
izvorăşte dintr-o inimă bună, şi afară de asta să nu uiţi că-i 
datorăm trupele ce le avem aici. Aşadar, dă-mi voie ca, fără 
a-l încuraja, să răspund niţel acestor sentimente, căci ia 
numără-i pe englezii noştri şi numără câţi oameni sunt 
aduşi de dânsul. Dacă-i surâd acestui bărbat care te 
întărâtă aşa de rău, o fac şi pentru tine! 

— Când nu te-ai purtat cum se cuvine într-o împrejurare, 
descoperi întotdeauna vreun motiv pentru care ai făcut-o. 
Domnul de Hainaut te slujeşte din marea dragoste ce-ţi 
poartă, fie, nu zic ba, dar nu până într-atât încât să refuze 
aurul cu care e plătit pentru asta. Aşa că n-ai nevoie să-i 
mai faci şi ochi dulci. Mă simt umilit pentru tine văzându-te 
cum cazi din acea înălţime neprihănită unde te aşezasem. 

— Nu păreai supărat, dragul meu Mortimer, că mă 
prăbuşesc din acea înălţime neprihănită, în ziua când am 
căzut în braţele tale. 

Era întâia lor ceartă. Trebuia oare ca ea să izbucnească 
tocmai în ziua în care-şi puseseră atâtea speranţe şi pentru 
care vreme de atâtea luni îşi uniră eforturile? 

— Iubitule, adăugă regina pe un ton mai blând, mânia asta 
mare care te-a cuprins nu vine oare de acolo că de acum 
înainte voi fi mai aproape de soţul meu şi că ne va fi mai 
greu să ne drăgostim? 

Mortimer îşi plecă fruntea dungată de sprâncenele sale 
stufoase. 

— La drept vorbind, cred, doamnă, că acum când ne aflăm 
pe pământul regatului tău, trebuie să nu mai dormim 


împreună. 

— E tocmai ceea ce vroiam să te rog, scumpul meu, 
răspunse Isabelle. 

Mortimer trecu pragul uşii. N-o va vedea pe iubita lui 
plângând. Unde erau fericitele nopţi din Franţa? 

În coridorul chiliilor stăreţiei, îl întâlni pe tânărul prinţ 
Eduard, purtând o făclie care-i lumina chipul slab şi palid. Îl 
pândea oare pe dânsul? 

— Nu dormi, my Lord? îl întrebă Mortimer. 

— Nu, te căutam, my Lord, spre a te ruga să-mi trimiţi pe 
secretarul domniei tale... Aş vrea, în seara asta a întoarcerii 
mele în ţară, să-i trimit o scrisoare domniţei Filipa... 

II 

ORA LUMINII 

„Preabunului şi puternicului senior Guillaume, conte de 
Hainaut, de Olanda şi Zelanda, mult iubite şi scumpe frate, 
Domnul să te aibă în sfânta lui pază, mă-nchin ţie. 

Aşadar, când eram încă pe cale de a ne rândui pâlcurile în 
jurul portului Harwich, iar regina se pregătea să se aşeze în 
mănăstirea de la Walton, iată că ne soseşte vestea bună că 
monseniorul Enric de Lancastre, care e văr al regelui 
Eduard şi căruia toţi de pe aici îi zic îndeobşte lordul cu 
Gât-Sucit din pricină că-şi ţine capul strâmb, se afla în drum 
spre noi însoţit de o oaste de baroni şi cavaleri şi alţi 
oameni strânşi de pe moşiile lor, precum şi lorzii episcopi de 
Hereford, Norwich, şi Lincoln, spre a se pune toţi în slujba 
reginei, doamna mea Isabelle. Şi monseniorul de Norfolk, 
mareşal al Angliei, dăduse de ştire despre partea sa, că vine 
şi dânsul, într-un gând cu ceilalţi, în fruntea vitezelor sale 
oşti. 

Pâlcurile noastre şi acelea ale lorzilor de Lancastre şi de 
Norfolk s-au întâlnit într-un loc ce-i zice Bury-Saint- 
Edmonds unde tocmai era zi de târg ce se ţinea chiar în 
uliţe. 

Întâlnirea se făcu într-o voioşie pe care nu-s în stare să ţi-o 
descriu. Cavalerii săreau de pe caii lor, şi recunoscându-se, 


se îmbrăţişau; monseniorul de Kent şi monseniorul de 
Norfolk, piept în piept, şi cu ochii plini de lacrimi ca nişte 
fraţi buni de multă vreme despărțiți, şi domnul Mortimer de 
asemenea, bot în bot cu seniorul episcop de Hereford, şi 
monseniorul Gât-Sucit pupându-l în obraz pe prinţul 
Eduard, apoi alergând toţi la calul reginei ca să-şi arate 
recunoştinţa de a o avea în mijlocul lor şi a-i săruta poala 
rochiei. Să nu fi venit în regatul Angliei decât spre a vedea 
cu ochii mei atâta dragoste şi bucurie înconjurând-o pe 
doamna mea Isabelle, şi încă m-aş socoti răsplătit îndeajuns 
pentru ostenelile mele. Cu atât mai mult cu cât până şi 
norodul din Saint-Edmonds, lăsându-şi păsările şi 
zarzavaturile pe tarabele din piaţă, se alăturase veseliei 
obşteşti, iar de prin satele dimprejur lumea venea într-un 
puhoi necontenit. 

Regina m-a prezentat, cu multe laude şi drăgălăşenii, 
tuturor seniorilor englezi; afară de asta, aveam la spatele 
meu pentru a mă impune în ochii lor, pe cei o mie de 
lăncieri ai noştri din Olanda, şi sunt mândru, mult iubite 
frate, de ţinuta măreaţă cu care cavalerii noştri s-au 
înfăţişat înaintea acestor seniori englezi. 

Regina n-a uitat de asemenea să le spună tuturor 
rubedeniilor şi celor ce-i ţin parte că datorită lordului 
Mortimer s-a putut întoarce, şi încă având sprijin atât de 
puternic; dânsa a avut frumoase cuvinte de laudă pentru 
felul în care a slujito monseniorul de Mortimer, şi a poruncit 
ca toţi să asculte întru totul de sfatul acestuia. De altminteri 
însăşi doamna mea Isabelle nu ia nici o hotărâre fără a se 
sfătui mai întâi cu el. Îl iubeşte şi arată asta în văzul 
tuturor; dar nu poate fi vorba decât de o dragoste fără de 
prihană, orice ar zice clevetitorii întotdeauna gata să 
vorbească de rău, căci dacă ar fi altfel, ea şi-ar da mai multă 
osteneală ca să ascundă aceasta de ochii lumii; şi ştiu de 
asemeni, după felul cum se uită la mine, că nu ar putea să 
mă privească astfel, dacă n-ar avea cugetul curat. Mă cam 
temusem la Walton că prietenia lor, dintr-o pricină pe care 


n-0 cunosc, să nu se fi răcit niţel; totul dovedeşte însă că nu 
e nicidecum aşa şi că dânşii rămân foarte uniţi, de care 
lucru mă bucur, căci e firesc s-o îndrăgească toţi pe doamna 
mea Isabelle pentru toate însuşirile ei bune şi frumoase; şi 
aş dori ca oricine să-i arate aceeaşi dragoste ca cea pe care 
i-o închin eu. 

Prea sfinţii episcopi au adus cu dânşii bani berechet şi au 
făgăduit că vor mai primi alţii ce se strâng acum în eparhiile 
lor, şi aceasta m-a liniştit în privinţa soldelor cuvenite 
oştenilor noştri din Hainaut, căci mi-era teamă că ajutoarele 
băneşti date de bancherii lombarzi domnului de Mortimer 
să nu se isprăvească prea repede. Toate câte ţi le povestesc 
s-au petrecut în cea de-a douăzeci şi opta zi a lui 
septembrie. 

Începând din ziua aceea, când ne-am pornit iar, a fost o 
înaintare de oaste încununată de mari izbânzi prin oraşul 
New-Market, plin de hanuri şi case de încartiruit, apoi prin 
nobila cetate Cambridge, unde toţi vorbesc latineşte de te 
minunezi auzindu-i şi unde găseşti mai mulţi cărturari într-o 
singură şcoală de cât ai putea să aduni în tot Hainautul tău. 
Pretutindeni primirea ce ne-o făcu norodul ca şi seniorii ne- 
a dovedit îndeajuns că regele nu era iubit, că ticăloşii săi 
sfetnici au atras asupra lui ura şi disprețul; astfel pâlcurile 
noastre sunt întâmpinate cu strigătul: „Scăpaţi-ne”! 

Oştenii noştri din Hainaut nu se plictisesc, după spusa 
domnului Enric Gât-Sucit care, precum vezi, foloseşte 
binişor limba franceză, şi această vorbă a lui, când mi-a 
venit iar în auz, m-a făcut să râd de bucurie un întreg sfert 
de ceas, ba mai râd încă şi acum de câte ori îmi aduc 
aminte! Fetele din Anglia se arată foarte darnice cu 
cavalerii noştri, ceea ce-i un lucru bun pentru că păstrează 
în ei treaz gustul de război. Cât despre mine, dacă m-aş ţine 
de asemenea crailâcuri, aş da o pildă rea şi aş pierde din 
acea putere pe care trebuie s-o aibă o căpetenie de oşti 
spre a-şi dojeni, la nevoie, oamenii, cerându-le să nu-şi facă 
de cap. Afară de asta, jurământul ce l-am făcut doamnei 


mele Isabelle mă opreşte de la astfel de desfătări şi, dacă mi 
s-ar întâmpla să-l calc, norocul expediției noastre s-ar putea 
întoarce împotrivă-ne. E adevărat că nopţile mă cam 
chinuie; cum însă drumurile pe care le străbat călare sunt 
lungi, somnul nu mă părăseşte. Cred că, după ce mă voi 
întoarce din această campanie, am să mă însor. 

Şi fiindcă veni vorba de însurătoare trebuie să te 
înştiinţez, iubite frate, că şi pe soaţa-ta, scumpa mea soră 
contesa, că măria sa tânărul prinţ Eduard e tot aşa de 
îndrăgostit de fiică-ta Filipa, că nu trece o zi fără ca elsă 
mă întrebe ce mai face, şi că toate gândurile lui par să fie 
numai la dânsa; cred, de aceea, că a fost chibzuită şi 
folositoare logodna lor, de pe urma căreia fiică-ta, sunt 
încredinţat de asta, va fi întotdeauna fericită. M-am legat cu 
prieteşug de tânărul prinţ Eduard, care pare să mă admire 
grozav cu toate că e aşa de zgârcit la vorbă; el rămâne 
adeseori tăcut, aşa cum mi l-ai zugrăvit pe puternicul rege 
Filip cel Frumos, bunicu-său. Se prea poate ca el să ajungă 
într-o zi un suveran tot aşa de mare cum fu regele Filip cel 
Frumos, şi poate că mai înainte chiar de vremea când ar fi 
trebuit să aştepte de la Dumnezeu coroana ce i se cuvine, 
dacă dai crezare celor ce se spun în Sfatul baronilor 
englezi. 

Căci regele Eduard s-a arătat jalnic în această 
împrejurare. El se afla la Westmoustiers416) când noi am 
debarcat, şi de îndată ce-a auzit de asta s-a refugiat în 
turnul Londrei, spre a se pune la adăpost de primejdie; şi a 
poruncit tuturor şerifilor, care sunt guvernatori ai 
comitatelor regatului, să facă strigare în toate locurile unde 
se adună norodul, pieţi, târguri şi iarmaroace, aducând la 
cunoştinţa tuturor ordonanța aceasta: 

Văzând că Roger de Mortimer şi alţi trădători şi vrăjmaşi 
ai regelui şi regatului său au debarcat cu de-a sila şi în 
fruntea unor oşti streine care vor să răstoarne puterea 
regală, regele porunceşte tuturor supuşilor săi de a li se 
împotrivi prin toate mijloacele şi a-i nimici. Vor fi cruţaţi 


numai regina, fiul ei şi contele de Kent. Toţi aceia care vor 
ridica armele împotriva năvălitorului vor primi solde mari 
iar oricui va aduce regelui leşul lui Mortimer sau numai 
capul său îi este făgăduită o răsplată de o mie de livre 
sterline. 

Nimeni n-a dat ascultare poruncilor regelui Eduard; dar 
ele au sporit mult trecerea de care se bucură monseniorul 
de Mortimer, arătând ce preţ se pune pe viaţa lui şi 
întărindu-l astfel mai mult de cum era înainte drept 
căpetenia noastră. Regina a răspuns făgăduind două mii de 
livre sterline aceluia ce-i va aduce capul lui Hugh Le 
Despensier cel Tânăr, socotind la acest preţ răutăţile pe 
care pomenitul senior i le făcuse, lipsind-o de dragostea 
soţului ei. 

Londonezii rămăseseră nepăsători la chemarea de a sări 
să-şi apere regele, care se încăpăţânase până la capăt în 
păcatele lui. Înţelept lucru ar fi fost să-l gonească pe 
Despensierul său, căruia i se potriveşte foarte bine numele 
ce-l poartă(17); dar regele Eduard se îndârjise să-l 
păstreze, zicând că învățase de ajuns din trecut, că 
asemenea lucruri se petrecuseră odinioară în legătură cu 
cavalerul de Gaveston pe care el se învoise să-l îndepărteze 
de la Curte, fără a împiedica prin asta ca zisul cavaler să fie 
omorât, iar lui, regelui, să i se vâre pe nas o cartă şi un sfat 
de cârmuitori de care numai cu greu izbutise să se 
descotorosească. Despensier ăsta îi cânta în strună, 
încurajându-l, şi după cum zic unii, au vărsat multe lacrimi 
unul la pieptul celuilalt; ba chiar, Despensier ar fi strigat că 
vrea mai curând să moară pe pieptul regelui său decât să 
trăiască teafăr şi nevătămat departe de dânsul. Şi 
bineînţeles îi convine s-o spună, căci pieptul acesta e 
singurul său zid de apărare. 

Astfel că au rămas singuri, toţi lăsându-i cu dragostea lor 
mârşavă, înconjurați numai de Despensier cel Bătrân, de 
contele Arundel, care e rudă cu Despensier, de contele de 
Warenne, care-i cumnat al lui Arundel, şi în sfârşit, de 


cancelarul Baldock, care nu poate fi decât credincios 
regelui, deoarece atâta e de urât de toată lumea, încât 
oriunde s-ar duce l-ar tăia bucățele. 

Curând de tot regele a încetat să se mai simtă la adăpost 
de primejdie în turnul Londrei şi a şters-o de acolo cu 
puţinii săi oameni pentru a se duce să ridice o oaste în 
Walles, nu fără a porunci mai întâi să se citească prin pieţe, 
în cea de a treizecea zi din septembrie, bulele de afurisenie 
pe care sfântul nostru părinte papa i le dăduse împotriva 
vrăjmaşilor săi. Să nu-ţi faci nici o grijă în privinţa acestor 
bule, iubite frate, dacă-ţi vor ajunge la ureche, căci nu ne 
privesc nicidecum; ele fuseseră cerute de regele Eduard 
împotriva răzvrătiţilor din Brabant şi nimeni nu s-a lăsat 
păcălit de viclenia cu care le-a folosit acum; astfel preoţii ne 
dau sfânta grijanie ca şi mai înainte, şi episcopii cei dintâi. 

Fugind din Londra în chip aşa de jalnic, regele a lăsat 
cârmuirea pe mâinile arhiepiscopului Reynolds, episcopului 
John de Stratford şi episcopului Stapledon, capul bisericii 
din Exeter şi vistiernic al coroanei. Dar faţă de iuţeala 
înaintării noastre, episcopul de Stratford a venit să se plece 
înaintea reginei Isabelle, în timp ce arhiepiscopul Reynolds 
trimitea din Kent, unde se refugiase, un sol pentru a cere 
iertare. Aşadar, numai episcopul Stapledon a rămas la 
Londra, crezând că-şi câştigase acolo, prin prădăciunile 
sale, apărători cu duimul. Mânia oraşului a început să 
clocotească însă împotriva lui, iar când s-a hotărât să fugă, 
mulţimea pornită după dânsul l-a ajuns din urmă şi l-a 
ciopârţit în mahalaua oraşului Chepside, unde trupul său fu 
călcat în picioare până ce nu mai era de recunoscut. 

Aceasta s-a petrecut în a cincisprezecea zi din octombrie, 
pe când regina se afla la Wallingford, o cetate înconjurată 
cu metereze de pământ, unde l-am scos din mâna 
duşmanilor pe domnul Thomas de Berkeley care e ginere al 
monseniorului de Mortimer. Când regina a aflat de sfârşitul 
lui Stapledon, a spus că nu se cade să plângă moartea unui 
om aşa de ticălos, şi că dânsa mai curând se bucură, căci 


mult rău i-a făcut răposatul. Şi monseniorul de Mortimer a 
spus că aşa vor păţi toţi aceia care au voit pieirea lor. 

Cu o zi înainte, în oraşul Oxford, care e încă şi mai înţesat 
de cărturari ca oraşul Cambridge, domnul Orleton, episcop 
de Hereford se urcase la amvon în faţa doamnei mele 
Isabelle, a ducelui de Aquitania, a contelui de Kent şi a 
tuturor seniorilor, pentru a rosti o mare predică pe tema 
Caput meum doleo, cuvânt scos din Scripturi, ce se află în 
Sfânta carte a regilor, vrând să spună că boala de care 
suferă Anglia s-a cuibărit în capul pomenitului regat şi că 
acolo trebuia aplicat leacul. 

Această predică făcu o adâncă impresie asupra întregii 
adunări, care-l auzi pe episcop zugrăvind şi enumerând 
nenorocirile şi durerile ţării. Şi cu toate că nici o singură 
dată, într-o vorbire de un ceas, sfinţia sa Orleton nu rostise 
numele regelui, toţi ascultătorii se gândeau la dânsul ca la 
pricina tuturor relelor; şi episcopul îşi ridicase glasul pe la 
sfârşitul predicii, strigând că trăsnetul din ceruri şi paloşul 
oamenilor trebuiau să se abată deopotrivă pe capul 
trufaşilor tulburători ai păcii şi corupătorilor de regi. E un 
bărbat cu multă învăţătură acest monsenior de Hereford, şi 
mă mândresc de a-i vorbi adeseori, deşi pare a fi grăbit 
când stă de vorbă cu mine; culeg însă întotdeauna de pe 
buzele lui vreo cugetare înţeleaptă. Astfel îmi spuse 
deunăzi: „Fiecare dintre noi îşi are ceasul de lumină în 
evenimentele veacului său. Odată e monseniorul de Kent, 
odată e monseniorul de Lancastre, şi cutare altul mai 
înainte sau cutare altul după dânşii, pe care evenimentul îl 
iluminează pentru rolul său hotărâtor. Aşa se face istoria 
lumii. Se prea poate, domnule de Hainaut, ca în clipa în 
care ne aflăm să fie ceasul dumitale de lumină.” 

A treia zi după predică, şi în urma emoţiei pe care o 
stârnise în inima tuturor, regina a dat din Wallingford o 
proclamaţie împotriva Despenserilor, învinuindu-i de a fi 
jefuit biserica şi coroana, de-a fi poruncit să fie omorâţi pe 
nedrept o mulţime de supuşi credincioşi, de-a fi 


dezmoştenit, întemnițat şi surghiunit unii seniori dintre cei 
mai mari, de a fi asuprit văduvele şi orfanii, de-a fi 
împovărat poporul cu biruri grele şi fel de fel de hrăpiri. 

Tot în vremea aceea aflarăm că regele, care la început 
fugise să se adăpostească în oraşul Gloucester, moşie a lui 
Despensier cel Tânăr, trecuse la Westbury şi că de acolo 
escorta se împrăştiase. Despensier cel Bătrân se trăsese în 
oraşul şi castelul său Bristo ca să oprească înaintarea 
noastră, în vreme ce conții de Arundel şi Warenne s-au dus 
la moşiile lor din Shropshire; astfel gândeau să ţină în mâna 
lor şi cetăţile de graniţă din Walles, la miazăzi şi 
miazănoapte, pe când regele, cu Despensier cel Tânăr şi 
cancelarul său Baldock, plecase să ridice o oaste în Walles. 
La drept vorbind, nu se ştie pe unde o fi acuma. Umblă 
zvonul că s-ar fi îmbarcat pentru Irlanda. 

În timp ce câteva pâlcuri englezeşti sub comanda contelui 
de Charlton au pornit înspre Shropshire pentru a-l înfrunta 
pe contele de Arundel, ieri, în cea de a douăzeci şi patra zi a 
lui octombrie, taman o lună de când am părăsit Dordrecht, 
am intrat fără nici o greutate în oraşul Gloucester unde am 
fost primiţi cu mare bucurie. Astăzi vom porni spre Bristol, 
unde s-a închis Despensier cel Bătrân. Am luat asupră-mi să 
dau asalt acestei fortărețe, şi voi avea în sfârşit prilejul ce 
nu mi-a fost dat încă până acum, atât de puţini vrăjmaşi 
întâlneam în calea noastră, de a lupta pentru doamna mea 
Isabelle şi a-mi arăta vitejia sub ochii ei. Voi săruta flamura 
cu stema familiei Hainaut care flutură în vârful lăncii mele 
înainte de a porni la bătălie. 

Ţi-am încredinţat, scumpul şi iubitul meu frate, înainte de 
a pleca, vrerile mele de pe urmă, şi nu am nimica de 
schimbat sau de adăugat la ele. Dacă mi-e dat să îndur 
moartea, vei şti că am primit-o fără supărare şi fără părere 
de rău, cum se cuvine s-o primească un cavaler care se bate 
întru nobila apărare a doamnelor şi a celor aflaţi în restrişte 
şi asuprire, şi pentru cinstea ta, a scumpei mele surori, 


soţia ta, şi a nepoatelor mele, iubitele tale fiice, aibă-le 
Domnul pe toate în sfânta lui pază. 

Scris-am aceasta în cea de a douăzeci şi cincea zi a lunii 
octombrie anul o mie trei sute douăzeci şi cinci. 

Jean. 

Domnul Jean de Hainaut nu avu nevoie, a doua zi, să-şi 
arate vitejia, şi degeaba se gătise aşa de frumos sufleteşte 
de bătălie. 

Când se înfăţişă de dimineaţă, cu toate steagurile 
fluturând şi cu chiverele strânse sub bărbie, înaintea 
meterezelor, oraşul Bristol se şi hotărâse să se predea şi |- 
ar fi putut cuceri doar învârtind un băț. Orăşenii de vază se 
grăbiră să trimită soli care nu avură altă grijă decât să afle 
unde pofteau cavalerii să-şi ia reşedinţa, încredinţându-i de 
dragostea lor faţă de regină, şi zicându-se gata să-l predea 
numaidecât pe seniorul lor, Hugh Le Despenser Bătrânul, 
singurul vinovat că nu putuseră să-şi arate mai curând 
bunele lor gânduri. 

De îndată ce porţile oraşului fură deschise, cavalerii îşi 
luară locuinţă în cele mai frumoase palate din Bristol. Pe 
Despenser Bătrânul îl prinseră la castelul său şi puseră 
patru cavaleri să-l păzească, în timp ce regina, prinţul 
moştenitor şi baronii mai de frunte se instalară prin odăile 
castelului. Regina dădu acolo peste ceilalţi trei copii ai săi 
pe care Eduard, gătindu-se de fugă, îi lăsase în paza lui 
Despenser. Isabelle se minuna că în douăzeci de luni 
crescuseră aşa de mari, şi nu se mai sătura privindu-i şi 
sărutându-i. Deodată, ridică ochii la Mortimer, ca şi cum 
această bucurie fără margini era o jignire adusă lui, şi şopti: 

— Aş vrea, iubitul meu, ca Dumnezeu să-mi fi arătat 
bunăvoința sa făcându-i să se nască din tine. 

La imboldul contelui de Lancastre, un sfat se strânse de 
îndată în jurul reginei, luând parte episcopii de Hereford, 
Norwich, Lincoln, Ely şi Winchester, arhiepiscopul de 
Dublin, conții de Norfolk şi de Kent, baronul Roger 
Mortimer de Wigmore, sir Thomas Wake, sir William La 


Zouche d'Ashley, Robert de Montait, Robert de Merle, 
Robert de Watteville şi domnul Henry de Beaumont. 

Sfatul acesta, socotind drept temei juridic faptul că regele 
Eduard se găsea în afara hotarelor ţării - că o fi fost în 
Walles sau în Irlanda totuna era - hotări să proclame pe 
tânărul prinţ Eduard păzitor şi păstrător al legatului în lipsa 
suveranului. Cele mai de seamă dregătorii fură numaidecât 
din nou împărţite şi Adam Orleton, capul gânditor al 
răzvrătirii, primi slujba de lord vistiernic. 

Era şi vremea, ce-i drept, de a purcede la reorganizarea 
autorităţii centrale. Aveai chiar de ce să te minunezi văzând 
că, o lună întreagă, cu regele fugar, miniştrii săi împrăştiaţi 
şi Anglia lăsată pradă oştilor năvălitoare ale reginei, vămile 
continuaseră totuşi să funcţioneze normal, perceptorii să 
încaseze de bine, de rău taxele, straja să vegheze la liniştea 
oraşelor şi că pe scurt, viaţa obştească îşi urmase cursul 
firesc printr-un fel de deprindere a corpului social. 

Aşadar, păzitorul regatului, deţinătorul vremelnic al 
suveranităţii, avea cincisprezece ani fără o lună. 
Ordonanţele pe care urma să-şi pună semnătura vor fi 
sigilat cu sigiliul său particular, deoarece regele şi 
cancelarul Baldock luaseră cu dânşii sigiliile Statului. Cel 
dintâi act de guvernământ al tânărului prinţ fu acela de a 
prezida, în aceeaşi zi, procesul lui Hugh Le Despenser 
Bătrânul. 

Acuzarea era susţinută de sir Thomas Wake, mareşal al 
oastei, cavaler aprig şi om cam bătrâior, care-l înfăţişă pe 
Despenser conte de Winchester, ca răspunzător de 
uciderea lui Thomas de Lancastre, de moartea în turnul 
Londrei a lui Roger Mortimer Bătrânul (căci lordul de Chirk 
nu apucase să vadă întoarcerea triumfală a nepotului şi se 
stinsese în celula sa cu câteva săptămâni mai înainte), 
răspunzător de asemenea de întemnițarea, de surghiunirea 
sau de moartea multor alţi seniori, de jefuirea averilor 
reginei şi ale contelui de Kent, de proasta gospodărire a 
treburilor regatului, de înfrângerile din Scoţia şi Aquitania, 


lucruri ce s-au petrecut în urma îndemnurilor şi sfaturilor 
sale nenorocite. Aceleaşi vinovăţii vor fi puse de acum 
încolo în seama tuturor sfetnicilor regelui Eduard. 

Zbârcit la faţă, cocârjat, cu glasul stins, Hugh Bătrânul, 
care se prefăcuse atâţia ani bâţâind supus în faţa dorințelor 
regelui, dovedi de câtă energie era în stare. Nu mai avea 
nimic de pierdut şi se apără cu îndârjire. 

Războaiele pierdute? Înfrângerile se datorau mişeliei 
baronilor. Execuţiile capitale, întemniţările? Fuseseră 
decretate împotriva unor trădători şi a unor răzvrătiți faţă 
de autoritatea legitimă, fără de respectul căreia regatele se 
duc de râpă. Sechestrele de moşii şi venituri nu fuseseră 
hotărâte decât spre a-i împiedica pe vrăjmaşii coroanei să-şi 
procure bani şi să strângă oşteni. lar dacă unii îl învinuiau 
pentru cele câteva prădăciuni şi jăcmăneli, nu cumva uitau 
de cele douăzeci şi trei de conace ale sale sau ale fiului său, 
pe care Mortimer, Lancastre, Maltravers, Berkeley, toţi aici 
de faţă, porunciseră să fie jefuite şi arse în anul 1321, 
înainte de a fi înfrânți, unii la Shrewsbury, alţii la 
Bouroughbridge? El nu făcuse decât să-şi scoată paguba 
suferită şi pe care o preţuia ca la vreo patruzeci de mii de 
livre, fără a mai pune la socoteală silniciile şi caznele de tot 
felul ce s-au săvârşit asupra slujitorilor săi. Îşi încheie 
vorbirea cu aceste cuvinte adresate reginei: 

— Ah, doamnă! Dumnezeu ne datorează o judecată 
dreaptă, şi dacă n-o putem avea în veacul acesta, ne 
rămâne dator cu ea pe lumea cealaltă! 

Tânărul prinţ Eduard îşi ridicase mirat genele sale lungi şi 
asculta cu luare aminte. Hugh Le Despenser Bătrânul fu 
osândit să fie târât de un cal pe uliţă, apoi decapitat şi 
spânzurat, ceea ce-l făcu să zică cu oarecare dispreţ: 

— Văd bine, lorzii mei, că a decapita şi spânzura sunt 
pentru dumneavoastră două lucruri deosebite, dar pentru 
mine asta nu înseamnă decât o singură moarte! 

Atitudinea lui, cu totul neaşteptată pentru toţi aceia care-l 
cunoscuseră în alte împrejurări, explica dintr-o dată marea 


trecere de care se bucurase. Curteanul acesta slugarnic nu 
era un laş, ministrul acesta ticălos nu era un prost. 

Prinţul Eduard îşi dădu încuviințarea pentru osânda 
hotărâtă de judecători; chibzuia însă asupra ei şi, închis în 
sinea lui, începea să-şi facă o părere asupra purtării 
oamenilor ridicaţi la cele mai înalte dregătorii. Să asculte 
înainte de a vorbi, să se informeze înainte de a judeca, să 
înţeleagă înainte de a hotări şi să păstreze întotdeauna vie 
în minte ideea că în tot omul se găsesc laolaltă mijloacele de 
a săvârşi cele mai bune şi cele mai ticăloase fapte. Acestea 
sunt, pentru un suveran, temeiurile înţelepciunii. 

Rareori i se întâmplă cuiva ca, înainte de a împlini 
cincisprezece ani, să aibă a osândi la moarte pe un semen al 
său. Pentru întâia sa zi de domnie, Eduard de Aquitania 
primea o lecţie bună. 

Bătrânul Despenser fu legat cu picioarele de oblâncul unui 
cal şi târât pe străzile din Bristol. Apoi, cu tendoanele rupte 
şi oasele sfărâmate, fu adus în faţa castelului şi aşezat în 
genunchi lângă butuc. I se dădu jos părul alb pentru a 
degaja ceafa. Un călău, purtând glugă roşie, îi taie capul cu 
un paloş lat. Trupul său, scăldat în sângele ţâşnit din marile 
artere plesnite, fu spânzurat de subsuori în ştreang. Capul 
zbârcit, mânjit de sânge şi ţărână, fu înfipt alături, într-o 
suliță. 

Iar toţi cavalerii aceia care juraseră pe sfântul Gheorghe 
cel Mare să apere doamnele şi fecioarele, asupriţii şi 
orfanii, se bucurară foarte, cu hohote de râs şi vorbe de 
haz, la priveliştea pe care le-o oferea acest leş de moşneag 
tăiat în două. 

III 

HEREFORD. 

Pentru sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, noua curte se aşeză 
la Hereford. 

Dacă, aşa cum zicea Adam Orleton, episcop al acestui oraş, 
în istorie fiecare îşi are ceasul său de lumină, pentru dânsul 
acest ceas sosise. La capătul unor uluitoare schimbări, după 


ce pusese la cale evadarea unuia dintre cei dintâi seniori ai 
regatului, după ce fusese adus la judecată în faţa 
Parlamentului şi scăpase cu ajutorul coaliţiei celorlalte 
înalte feţe bisericeşti, după ce propovăduise şi aţâţase 
răscoala, se întorcea biruitor în această episcopie ce-i 
fusese încredinţată în 1317 împotriva voinţei regelui 
Eduard şi unde se arătase ca un mare slujitor al bisericii. 

Cu ce bucurie străbătea străzile oraşului său regăsit omul 
acesta mărunţel, nu prea frumos la chip dar plin de curaj, în 
vestmintele sale preoţeşti, cu mitra pe cap şi cârja 
episcopală în mână. 

Îndată ce escorta regală puse stăpânire pe castelul situat 
în mijlocul oraşului, într-un cot al râului Wye, Orleton nu 
mai avu astâmpăr până ce nu-i arătă reginei tot ce ctitorise 
el acolo, şi mai întâi înaltul turn pătrat, cu două caturi ale 
căror ogive uriaşe ieşeau în afară, fiecare unghi terminat 
prin trei clopotniţe, două mici boltite şi una mare deasupra 
lor, adică douăsprezece turnulețe înălțându-se spre cer, şi 
pe care le clădise ca să dea mai multă frumuseţe şi slavă 
catedralei. Lumina de noiembrie juca pe cărămizile 
roşiatice cărora umezeala le păstra culoarea proaspătă; de 
jur împrejurul clădirii se întindea o vastă pajişte cu iarba de 
un verde închis şi bine cosită. 

— Nu-i aşa, doamnă, că e cel mai frumos turn din ţara 
măriei tale? zicea Adam Orleton cu mândria naiva a 
ctitorului, în faţa acestei construcţii cizelate, fără nici o 
încărcătură greoaie, de ale cărei linii pure nu mai înceta să 
se minuneze. De n-aş fi făcut altceva decât să clădesc acest 
turn, şi tot aş avea de ce fi bucuros că am trăit. 

Orleton îşi trăgea noblețea de la Oxford, cum se zicea, şi 
nu din vreun blazon. Îşi dădea seama de asta şi ţinuse să 
justifice situaţiile înalte la care îl duseseră ambiția cât şi 
inteligenţa, şi ştiinţa mai mult chiar decât intriga. Se ştia 
superior tuturor celor din jurul său. 

Reorganizase biblioteca bogată a catedralei, o bibliotecă 
în care tomurile groase, rânduite cu muchea foilor înainte, 


erau legate de rafturi prin nişte lanţuri de fier, ca să nu 
poată fi furate; aproape o mie de manuscrise cu chenare 
frumos zugrăvite, cuprinzând cinci veacuri de gândire, de 
credinţă, de căutări, de la cele dintâi tălmăciri ale 
Evangheliilor în graiul saxon, având unele pagini 
împodobite încă cu slove runice, până la dicționarele latine 
cele mai noi, trecând prin Cereasca Hierarhie, scrierile 
Sfântului Jer6me, ale sfântului loan Crisostomul, ale celor 
doisprezece profeţi mărunți... 

Regina mai avu să admire lucrările pentru sala adunărilor 
eparhiale, precum şi vestita hartă desenată de Richard de 
Bello, şi care nu putea fi decât de inspiraţie divină, căci 
începea să facă minuni(18). 

Hereford deveni astfel, timp de aproape o lună, capitala 
improvizată a Angliei. Mortimer nu era mai puţin fericit ca 
Orleton, deoarece intrase iar în stăpânirea castelului său de 
la Wigmore, aflat la o depărtare de câteva mile. 

În vremea asta, continuau să-l caute pe rege. 

Un anume Rhys ap Owell, cavaler al Ţării Galilor, veni într- 
o zi să dea de ştire că Eduard al II-lea era ascuns într-o 
mănăstire, pe coasta comitatului Glamorgan, unde corabia 
cu care nădăjduia să ajungă în Irlanda fusese aruncată de 
vânturile potrivnice. 

Numaidecât ce auzi asta, Jean de Hainaut îngenunche în 
faţa reginei, zicându-se gata să pornească spre a-l încolţi în 
bârlogul său din Ţara Galilor pe necinstitul soţ al doamnei 
Isabelle. Avură de furcă până a-l face să priceapă că n-ar fi 
tocmai potrivit să i se încredinţeze unui străin sarcina de a 
pune mâna pe rege, şi că un membru al familiei regale ar fi 
mai nimerit pentru treaba asta neplăcută. Enric Gât-Sucit 
fu cel care, fără mare bucurie, trebui să încalece spre a 
merge, însoţit de contele de la Zouche şi de Rhys ap Owell, 
să cutreiere coasta de apus. 

Cam tot atunci, contele de Charlton sosi din Shropshire 
aducând pe contele de Arundel în lanţuri. Pentru lordul de 
Wigmore aceasta fu o strălucită răzbunare, căci Edmond 


Fitzalan, conte de Arundel, primise de la rege o însemnată 
parte din averile confiscate familiei Mortimer şi dobândise 
titlul de mare judecător al Ţării Galilor care aparținuse 
bătrânului Mortimer de Chirk. 

Roger se mulţumi să-l ţină pe Arundel în picioare înaintea 
lui un bun sfert de ceas, fără să-i spună o vorbă, 
măsurându-l doar de sus până jos şi dăruindu-şi priveliştea 
îmbucurătoare a unui vrăjmaş viu care va fi în curând un 
vrăjmaş mort. 

Judecata lui Arundel, sub aceleaşi capete de acuzare ce 
fuseseră reţinute împotriva bătrânului Despenser, se isprăvi 
repede, şi decapitarea contelui fu oferită spre desfătarea 
oraşului Hereford şi-a oştilor ce se aflau acolo. 

Toată lumea văzu că, în timpul execuţiei, regina şi Roger 
Mortimer se ţineau de mână. 

Tânărul prinţ Eduard-împlinise cei cincisprezece ani ai săi 
cu trei zile înainte. 

În sfârşit, pe la 20 noiembrie sosi o veste de mare 
însemnătate. Regele Eduard fusese prins de către contele 
de Lancastre în mânăstirea călugărilor cistercieni de la 
Meath în valea râului 'Towe. 

Regele, cu favoritul şi cancerul său, trăiau acolo ascunşi de 
mai multe săptămâni, sub vestminte călugăreşti; Eduard îşi 
petrecea vremea în aşteptarea unei soarte mai bune 
lucrând în fierăria mănăstirii, ceea ce-i abătea gândurile de 
la necazurile lui. 

Era acolo, gol până la brâu, cu rasa lăsată pe şale, cu 
pieptul şi barba luminate de focul din cuptor, mişcându-şi 
mâinile sub o ploaie de scântei, în timp ce cancelarul trăgea 
foalele iar Hugh cel Tânăr, ca vai de el, îi întindea uneltele, 
când Enric Gât-Sucit se ivi în uşă, cu chivăra dată spre 
umăr, şi spuse: 

— Vere, măria-ta, a venit vremea să plăteşti pentru 
păcatele tale. 

Regele lăsă să-i scape din mână barosul; bucata de fier pe 
care o bătea rămase încinsă pe nicovală. Şi suveranul 


Angliei, bâţâindu-şi spinarea lată şi palidă, întrebă: 

— Vere, vere, ce se va întâmpla cu mine? 

— Ceea ce baronii şi mărimile regatului vor hotărî, 
răspunse Gât-Sucit. 

Acum, Eduard aştepta, tot cu favoritul şi cu cancelarul 
lângă dânsul, în micul conac întărit de la Monmouth, la 
câteva leghe de Hereford, unde Lancastre îl dusese şi-l 
închisese. 

Însoţit de arhidiaconul Thomas Chandos şi de marele 
şambelan William Blount, Adam Orleton plecă de îndată la 
Monmouth spre a cere sigiliile regale pe care Baldock le 
purta mereu cu dânsul. 

Când Orleton îşi rosti cererea, Eduard smulse de la 
cingătoarea lui Baldock punga de piele în care se aflau 
peceţile, îşi petrecu băierile pungii peste încheietura mânii 
ca şi cum ar fi vrut să-şi facă din ea o armă, şi strigă: 

— Jupâne trădător, episcop ticălos, dacă vrei pecetea mea, 
vino de mi-o ia cu silnicie, ca să arăţi cum un slujitor al 
bisericii ridică mâna împotriva regelui său! 

Hotărât lucru, soarta îl alesese pe monseniorul Adam 
Orleton pentru fapte de o însemnătate deosebită. Nu-i este 
dat oricui să-i ia unui rege peceţile puterii lui. În faţa 
acestui atlet furios, Orleton, cu umerii căzuţi, şi mâinile 
slăbănoage, neavând altă armă decât cârja sa cu măciulia 
subţirică de fildeş, răspunse: 

— Predarea sigiliului trebuie să se împlinească din voinţa 
măriei tale, şi pe care martorii o vor adeveri. Sili-vei oare, 
mărite domn Eduard, pe fiul tău care este acum regentul 
ţării, să-şi facă pecetea sa de rege mai curând de cum 
socotise? Cât despre lordul cancelar şi lordul Despenser, pe 
care am poruncă să-i duc la regină, îi pot ridica de aici cu 
de-a sila. 

La aceste cuvinte, Eduard uită de grija sigiliului spre a nu 
se mai gândi decât la mult îndrăgitul său favorit. Desprinse 
de pe mână punga de piele şi-o aruncă şambelanului 


William Blount ca şi cum ar fi devenit deodată un lucru fără 
de preţ, apoi, deschizându-şi braţele spre Hugh, izbucni: 

— Ah, nu! Nu mi-l veţi răpi! 

Tras la faţă, tremurând ca varga, Hugh cel Tânăr se 
aruncase în braţele regelui. Îi clănţăneau dinţii, părea gata 
să se prăbuşească şi gemea: 

— Vezi, nevastă-ta, dânsa vrea asta! Ea, lupoaica asta 
franceză, e capul răutăţilor! Ah! Eduard, Eduard, de ce o 
luaşi de soţie? 

Enric Gât-Sucit, Orleton, arhidiaconul Chandos şi William 
Blount se uitau la aceşti doi bărbaţi strânşi unul de altul şi, 
oricât de neînţeleasă era pentru dânşii priveliştea acestei 
pasiuni, nu se puteau împiedica să-i recunoască un fel de 
groaznică măreție. 

În cele din urmă, Gât-Sucit fu acela care se apropie, îl 
apucă pe Despenser de braţ, zicând: 

— Destul, trebuie să vă despărțiți. 

Şi-l trase după dânsul. 

— Adio, Hugh, adio, striga Eduard. N-am să te mai văd, 
viaţa mea, sufletul meu drag! Aşadar, mi-au luat totul! 

Lacrimile i se prelingeau în barba blondă. 

Hugh Le Despenser a fost dat pe mâna cavalerilor din 
escortă care începură prin a-i pune în cap o glugă de ţăran, 
din dimie groasă, pe care zugrăviră, în batjocură, stemele şi 
emblemele comitatelor ce-i fuseseră dăruite de rege. Apoi l- 
au cocoţat, cu mâinile legate la spate, pe cel mai mic şi 
prăpădit cal ce se afla acolo, o mârţoagă pitică şi 
morocănoasă cum poţi găsi pe la ţară. Hugh avea picioarele 
foarte lungi; era silit sau să şi le îndoaie sau să şi le târască 
prin noroi. Aşa îl purtară din oraş în oraş, prin tot ţinutul 
Monmouthshire, apoi prin Herefordshire, expunându-l în 
pieţe pentru ca norodul să petreacă pe socoteala lui până 
nu s-o mai putea ţine de râs. Trâmbiţele sunau în faţa 
prizonierului, iar un crainic chema lumea: 

— Veniţi să vedeţi, oameni buni, vedeţi-l pe contele de 
Gloucester, lordul şambelan, vedeţi-l pe ticălosul care a 


făcut atâta rău ţării! 

Cancelarul Robert de Baldock fu îndreptat, în chip mai 
discret, către episcopia Londrei spre a fi întemnițat acolo, 
deoarece împotriva lui nu se putea cere pedeapsa cu 
moartea, ca unul ce era arhidiacon. 

Toată ura se revărsă deci asupra lui Hugh Le Despenser 
cel Tânăr. Fu judecat cât ai bate din palme, la Hereford; 
condamnarea lui era sigură şi nimeni n-avea vreo îndoială 
în privinţa asta. Dar pentru că vedeau toţi în el pe vinovatul 
tuturor relelor şi tuturor nenorocirilor de care suferise 
Anglia, caznele morţii îi fură rânduite cu o cruzime 
deosebită. 

În cea de a douăzeci şi patra zi a lui noiembrie, în piaţa 
dinaintea castelului, au fost ridicate nişte tribune şi o 
platformă de eşafod, destul de înaltă pentru ca mult norod 
să poată vedea execuţia fără a pierde nici un amănunt. 
Regina Isabelle luă loc în primul rând al celei mai mari 
dintre tribune, între Roger Mortimer şi prinţul Eduard. 
Burniţa. 

Trâmbiţele şi buciumele sunară. Ajutoarele călăului îl 
aduseră pe Hugh cel Tânăr şi-l despuiară de vestminte. 
Când trupul său deşirat apăru, cu şoldurile ieşite în afară şi 
pieptul cam scobit, alb şi gol puşcă, între călăii îmbrăcaţi în 
TOşu, şi pe deasupra suliţelor arcaşilor care împresurau 
eşafodul, un uriaş şi grosolan hohot de râs izbucni din 
mulţime. 

Regina Isabelle se aplecă spre Mortimer şi-i şopti: 

— Rău îmi pare că Eduard nu-i de faţă să vadă şi dânsul. 

Cu ochii aprinşi, cu gura întredeschisă care lăsa să i se 
vadă dinţii de mică fiară, şi cu unghiile înfipte în palma 
amantului, era foarte atentă ca să nu-i scape nimic din 
răzbunarea ei. 

Prinţul Eduard se gândea: „Ăsta de colo e aşadar cel care 
a plăcut atât de mult tatălui meu?” Mai fusese el de faţă la 
două execuţii, şi ştia că se va putea stăpâni până la capăt, 
fără să verse. 


Buciumele sunară din nou. Hugh fu întins şi legat de mâni 
şi de picioare pe o cruce a Sfântului Andrei(19) aşezată 
orizontal. 

Călăul ascuţi încetişor pe o tocilă o sabie scurtă, asemenea 
unui cuţit de măcelar, şi-i încercă tăişul sub degetul gros. 
Mulțimea îşi ţinea răsuflarea. Apoi unul din ajutoarele 
călăului se apropie, ţinând în mână un cleşte cu care apucă 
sexul osânditului. Un val de isterie răscoli asistenţa; băteau 
toţi din picioare de se cutremurau tribunele. Şi în ciuda 
acestui tărăboi, se auzi urletul scos de Hugh, un singur 
țipăt sfâşietor curmat dintr-odată, în timp ce sângele ţâşnea 
în faţa lui. Aceeaşi operaţie fu repetată pentru a-i smulge 
testiculele, dar dintr-un trup căzut în nesimţire, iar tristele 
rămăşiţe fură zvârlite într-un ceaun plin de jăratec pe care-l 
aţâţa un alt ajutor al călăului suflând deasupra. Se 
împrăştia de acolo un miros groaznic de carne arsă. Un 
crainic, aşezat în faţa buciumaşilor, vesti că se proceda 
astfel „deoarece numitul Despenser fusese sodomit şi-l 
îndemnase pe rege la sodomie, şi prin aceasta o scosese pe 
regină din patul soţului ei”. 

Apoi călăul, alegând o sabie mai lată şi mai grea, spintecă 
pieptul de-a curmezişul şi pântecul de-a lungul, cum ar fi 
despicat un porc; cleştele scormoni pe dinăuntru, căutând 
inima care mai bătea încă şi o smulse din colivia ei pentru a 
o arunca tot în ceaunul cu jeratic. Buciumele sunară din 
nou pentru a da cuvântul crainicului, care spuse că 
„numitul Despenser avusese inima vicleană şi trădătoare, şi 
prin sfaturile sale viclene făcuse ţara de ocară”. Îi scoaseră 
după aceea maţele din burtă, deşirându-le şi scuturându-le, 
înroşite şi sidefii, şi le arătară mulţimii, pentru că „numitul 
Despenser se ghiftuise din avutul celor mari ca şi din avutul 
poporului sărman”. Şi maţele se prefăcură la rândul lor în 
fumul gros şi acru care se amesteca cu burniţa de 
noiembrie. 

Apoi îi tăiară capul, nu cu o lovitură de sabie, căci atârna 
pe spate între braţele crucii, ci retezându-l cu cuțitul, 


pentru că „numitul Despenser poruncise să fie tăiaţi cei mai 
mari baroni ai Angliei şi că din ţeasta lui ieşiseră toate 
sfaturile rele”. Capul retezat al lui Hugh Le Despenser cel 
Tânăr nu fu ars; călăii îl puseră deoparte spre a fi trimis la 
Londra, unde va fi înfipt la intrarea podului. În sfârşit, ce 
mai rămăsese din trup fu despicat în patru bucăţi, un braţ 
cu umărul, celălalt braţ cu umărul său şi gâtul, cele două 
picioare cu o jumătate de pântec fiecare, ca să fie trimise 
celor patru oraşe mai de seamă ale ţării, după Londra. 

Mulțimea părăsi tribunele, scârbită, istovită, răsuflând 
uşurată. Îşi ziceau toţi că de data asta caznele la care 
fusese supus osânditul atinseseră culmile cruzimii. 

După fiecare execuţie pe acest drum sângeros al 
întoarcerii în Anglia, Mortimer o găsise pe regină mai 
nesăţioasă de plăcerile dragostei. Dar în noaptea care urmă 
morţii lui Hugh cel Tânăr, poftele ei, recunoştinţa înfocată 
ce-o arăta amantului, stârniră neliniştea acestuia. Ca să-l 
urască aşa de crâncen pe omul care-i luase soţul, trebuia 
să-l fi iubit odinioară pe Eduard. Şi în mintea bănuitoare a 
lui Mortimer încolţi un plan pe care era hotărât să-l ducă 
până la capăt, oricât timp i-ar fi cerut asta. 

A doua zi, Enric Gât-Sucit, însărcinat cu paza regelui, 
primi poruncă să-l însoţească pe acesta la castelul din 
Kenilworth şi să-l ţină acolo închis, fără ca regina să mai fi 
dat ochii eu el. 

IV 
VOX POPULI 

— Pe cine-l vreţi ca rege? 

Această grozavă întrebare, de care avea să atârne viitorul 
unei naţiuni, o aruncă monseniorul Adam Orleton, în ziua 
de 12 ianuarie 1327, prin holul cel mare al palatului 
Westminster, şi cuvintele se răsfrâng colo sus, izbindu-se de 
ciubucele bolților. 

— Pe cine-l vreţi ca rege? 

De şase zile Parlamentul Angliei ţine şedinţă după şedinţă, 
se amână şi iar se adună, iar Adam Orleton, făcând slujbă 


de cancelar, conduce dezbaterile. 

Săptămâna trecută, în prima şedinţă, Parlamentul 
hotărâse ca regele să se înfăţişeze înaintea lui. Adam 
Orleton şi John de Stratford, episcopul de Winchester s-au 
dus la Kenilworth spre a-l înştiinţa pe rege de această 
hotărâre. Şi regele a refuzat. 

A refuzat să vină spre a da socoteală de faptele sale 
lorzilor, episcopilor, deputaţilor trimişi de oraşele şi de 
comitatele ţării. Orleton a adus la cunoştinţa adunării 
răspunsul acesta inspirat, nu se ştie, de frică sau poate de 
dispreţ. Orleton are însă convingerea adâncă, şi pe care şi-o 
arătase în Parlament, că dacă regina ar fi silită să se împace 
cu soţul ei, aceasta ar împinge-o la o moarte sigură. 

Aşadar, astăzi marea întrebare a fost pusă; monseniorul 
Orleton îşi încheie cuvântarea sfătuind Parlamentul să-şi 
suspende dezbaterile până a doua zi pentru ca fiecare să 
poată cumpăni alegerea cu cugetul curat şi în liniştea 
nopţii. Adunarea va spune mâine dacă doreşte ca Eduard al 
II-lea Plantagenetul să-şi păstreze coroana, sau ca ea să fie 
dată moştenitorului, Eduard, duce de Aquitania. 

Frumoasă linişte pentru cugetele frământate tărăboiul 
care răscoli Londra în noaptea aceea! Palatele seniorilor, 
mănăstirile, locuinţele marilor negustori, hanurile aveau să 
răsune până la ivirea zorilor de larma discuţiilor aprige. Toţi 
aceşti baroni, episcopi, moşieri şi reprezentanţi ai oraşelor 
aleşi de şerifi, nu sunt, după lege, membri ai Parlamentului 
decât prin hotărârea regelui, şi rolul lor, în principiu, nu 
trebuia să fie decât acela al unor sfetnici. Dar iată că regele 
nu se înfăţişează, şi nu e în stare să-şi împlinească rosturile; 
e un fugar prins în afara regatului său; şi nu regele e cel 
care a chemat Parlamentul, ci Parlamentul a vrut să-l 
cheme pe rege înaintea lui, fără ca el, suveranul, să fi 
binevoit a da urmare acestei chemări. Puterea supremă se 
află deci împărţită deocamdată, pentru o noapte, între toţi 
bărbaţii aceştia veniţi din regiuni diferite, de obârşii 
deosebite, cu stări şi ranguri inegale. 


„Pe cine-l vreţi ca rege?” 

Toţi îşi pun într-adevăr această întrebare, şi chiar aceia 
care au dorit cel mai mult sfârşitul grabnic al lui Eduard al 
II-lea, care au strigat, la fiece scandal, la fiece bir nou sau la 
fiece război pierdut: „Să crape odată, şi Dumnezeu să ne 
scape de el!” 

Căci Dumnezeu nu mai are a se amesteca; totul atârnă 
numai de dânşii, şi îşi dau deodată seama cât de greu trage 
în cumpănă voinţa lor. Dorinţele şi blestemele li s-au 
împlinit, doar adunându-se laolaltă. Regina, fie şi sprijinită 
de oştenii săi din Hainaut, ar fi putut oare pune mâna pe tot 
regatul, aşa cum a făcut, dacă baronii şi poporul ar fi 
răspuns când Eduard i-a chemat sub steagurile sale? 

Dar nu-i o treabă uşoară să scoţi din scaun un rege şi să-l 
despoi pe totdeauna de puterea cu care e învestit. Pe mulţi 
dintre membrii Parlamentului asta i-a înspăimântat, pentru 
că în mintea lor încoronarea şi maiestatea regală aveau o 
obârşie divină. Şi apoi prinţişorul ce li se propune drept 
rege e atât de tânăr! Ce alta ştiu ei despre dânsul, decât că 
este cu totul în mâinile mamei sale, care e cu totul în 
mâinile lordului Mortimer? Dacă însă toţi îl respectă, dacă-l 
admiră pe baronul de Wigmore, pe fostul mare Judecător al 
Irlandei, dacă evadarea, surghiunul, reîntoarcerea, ba chiar 
dragostea sa au făcut din el un erou, dacă e în ochii multora 
liberatorul, alţii se tem de firea lui aspră, de neînduplecarea 
lui; de pe acum i se puneau în seamă pedepsele 
necruțătoare, deşi toate execuțiile din aceste ultime 
săptămâni erau într-adevăr cerute de popor. Cei ce-l 
cunoşteau bine se temeau mai ales de ambiția lui. N-o fi 
râvnind în taină să ajungă el însuşi rege? Amantul reginei e 
foarte aproape de tron. Unii şovăie să-i dea marea putere 
pe care o va avea în mână dacă Eduard al II-lea e scos din 
scaun; şi discută aprig despre asta în jurul lămpilor cu gaz 
şi a lumânărilor, printre ulcelele de cositor umplute mereu 
cu bere; şi nu se duc la culcare decât frânţi de oboseală, 
fără să fi hotărât nimic. 


În noaptea asta, poporul englez e suveran, dar, niţel cam 
încurcat de această suveranitate, nu ştie cui s-o 
încredinţeze. Istoria a făcut un pas neaşteptat. Oamenii se 
ceartă asupra unor probleme a căror simplă dezbatere 
arată îndeajuns că principii noi sunt admise. Un popor nu 
uită un asemenea precedent, şi nici o adunare o asemenea 
putere ce i-a picat din senin; o nație nu uită că a fost într-o 
zi, prin Parlamentul ei, stăpână pe soarta sa. 

Aşa că, a doua zi, când monseniorul Orleton, luându-l de 
mână pe tânărul prinţ Eduard îl înfăţişează deputaţilor 
adunaţi din nou în palatul Westminster, o uriaşă ovaţie se 
înalţă şi se izbeşte de ziduri pe deasupra capetelor: 

— Îl vrem, îl vrem! 

Patru episcopi, printre care cei ai Londrei şi ai Yorkului, se 
ridicară împotrivă, întemeindu-se pe caracterul irevocabil al 
încoronării şi al jurămintelor de credinţă. Dar arhiepiscopul 
de Canterbury, Reynolds, căruia Eduard al II-lea, înainte de 
a fugi, îi încredinţase cârma ţării, şi care vrea să-şi 
dovedească trecerea sa târzie de partea răzvrătiţilor, 
izbucneşte: 

— Vox populi, vox Dei!420) 

Şi ţine o predică asupra acestui subiect, de parcă ar fi pe 
amvon, vorbind cam vreun sfert de ceas. 

John de Stratford, episcop de Winchester, aşterne atunci 
pe hârtie cele şase articole, care consfinţesc detronarea lui 
Eduard al II-lea Plantagenetul, şi le dă cetire în faţa 
adunării. 

Primo, regele e incapabil de a cârmui ţara; în toată domnia 
lui, a fost conclus de sfetnici ticăloşi. 

Secundo, şi-a petrecut vremea cu îndeletniciri nevrednice 
de dânsul, şi a lăsat în părăsire treburile regatului. 

Terţio, a pierdut Scoţia, Irlanda şi o jumătate din Guyana. 

Quarto, a păcătuit faţă de biserică, pe ai cărei slujitori i-a 
întemnițat. 

Quinto, a întemnițat, surghiunit, dezmoştenit şi osândit la 
o moarte ruşinoasă pe mulţi dintre vasalii săi. 


Sexto, a adus ţara de râpă; cusururile sale sunt fără de 
leac şi nu e în stare să se îndrepte. 

În vremea asta, orăşenii de frunte ai Londrei, îngrijoraţi şi 
împărţiţi în două tabere, - episcopul lor nu se rostise oare 
împotriva detronării? - se adunară la Guild Hallţ21). 
Aceştia sunt mai greu de manevrat decât trimişii 
comitatelor. Răsturna-vor ei hotărârea Parlamentului? 
Roger Mortimer, care după lege nu-i nimic dar în realitate e 
totul, dă fuga la Guild Hall, le mulţumeşte londonezilor 
pentru credinţa lor şi le garantează păstrarea libertăţilor 
oraşului aşa cum sunt statornicite prin datini. Ce reprezintă 
el, în numele cui aduce această chezăşie? În numele unui 
copilandru care nu-i încă nici rege, care abia fusese ales 
doar prin uralele unei adunări. Prestigiul lui Mortimer, 
autoritatea persoanei sale, impun burghezilor londonezi. De 
pe acum i se spune lordul protector. Al cui protector este? 
Al prinţului, al reginei, al regatului? E lordul protector şi 
atât, bărbatul ales de istorie şi în mâinile căruia fiecare îşi 
leapădă o parte din puterea şi judecata lui. 

Şi deodată se întâmplă ceva neaşteptat. Prinţişorul pe care 
unii îl şi credeau rege, flăcăul palid cu gene lungi care a 
urmărit în tăcere toate aceste evenimente şi nu părea să se 
gândească decât la ochii albaştri ai domniţei Filipa de 
Hainaut, Eduard de Aquitania spune mamei sale, lordului 
protector, monseniorului Orleton, lorzilor episcopi, tuturor 
celor din jur, că nu-şi va pune coroana pe cap fără 
consimţământul tatălui său şi fără ca dânsul să fi proclamat 
în chip oficial că renunţă la ea. 

Uimirea li se citeşte pe faţă, rămân toţi încremeniţi. Cum? 
Toată osteneala lor a fost zadarnică? Unele bănuieli se 
îndreaptă spre regină. Nu cumva dânsa l-o fi îndrumat în 
taină pe fiu-său, împinsă de una din acele neprevăzute 
întoarceri la dragostea ei dinainte, aşa cum li se întâmplă 
femeilor? Să se fi certat ea cu lordul Mortimer în noaptea 
asta când fiecare trebuia să-şi întrebe cugetul? 


Nu, nicidecum; băiatul acesta de cincisprezece ani, el 
singur s-a gândit ce important este ca domnia să ţi se 
cuvină după lege. Nu vrea să treacă drept uzurpator, nici să 
deţină sceptrul prin voinţa unei adunări care ar putea să i-l 
ia îndărăt aşa cum i l-a dat. El cere încuviințarea 
înaintaşului său. Nu că ar avea cine ştie ce dragoste faţă de 
tată-său; îl judecă. Aşa cum judecă pe fiecare. 

De ani de zile, prea multe lucruri urâte s-au petrecut sub 
ochii lui şi l-au silit să judece. Ştie că nelegiuirea nu e pe de- 
a întregul de o parte şi nevinovăția de cealaltă. Fără 
îndoială, tată-său a făcut-o să sufere pe maică-sa, a 
acoperit-o de ocară, a prădat-o; ce pildă dă ea însă acum, 
această mamă, cu lordul Mortimer? Dacă într-o zi, pentru 
vreo greşeală ce i s-ar întâmplă s-o săvârşească el, domniţa 
Filipa s-ar apuca să facă la fel? Şi baronii ăştia, episcopii 
ăştia, toţi aşa de porniţi azi împotriva regelui Eduard, n-au 
ţinut cârma ţării împreună cu el? Norfolk, Kent, tinerii săi 
unchi au primit dregătorii din mâna lui; episcopii de 
Winchester şi de Lincoln se duseseră să negocieze în 
numele regelui Eduard. Despenserii nu erau în tot locul şi, 
chiar dacă porunceau, n-au executat ei înşişi propriile lor 
porunci. Cine se încumetase să nu li se supună? Vărul Gât- 
Sucit, da, el avusese acest curaj; şi lordul Mortimer de 
asemenea, care şi-a plătit răzvrătirea cu multe luni de 
temniţă. Dar pentru aceştia doi, câţi curteni linguşitori 
întrecându-se acum care mai de care să arunce asupra 
stăpânului urmările slugărniciei lor? 

Pe orice alt prinţ de vârsta lui l-ar fi ameţit lesne bucuria 
de a primi o coroană întinsă de atâtea mâni. El însă îşi 
înalţă genele lungi, priveşte fix, împurpurat niţel la faţă de 
îndrăzneala lui, şi se încăpăţânează în hotărârea luată. 
Atunci, monseniorul Orleton îi cheamă la dânsul pe 
episcopii de Winchester şi de Lincoln, ca şi pe marele 
şambelan William Blount, porunceşte să se scoată din 
Tezaurul Turnului Londrei coroana şi sceptrul, cere ca ele 
să fie băgate într-o ladă pe samarul unei catârce, iar el 


însuşi, luând cu dânsul vestmintele de ceremonie, face cale 
întoarsă înspre Kenilworth pentru a obţine abdicarea 
regelui. 

V 

KENILWORTH. 

Meterezele exterioare, ocolind o măgură lată, cuprindeau 
grădini împrejmuite, livezi, grajduri şi staule de vite, o 
potcovărie, hambarele şi pităriile, moara, rezervoarele de 
apă, odăile slugilor, cazărmile oştenilor, un sat întreg 
aproape mai întins decât cel vecin, ale cărui acoperişuri 
năpădite de muşchi se zăreau de jur împrejur. Şi nu părea 
cu putinţă ca să fi fost acelaşi neam de oameni care locuia 
dincolo de ziduri, în cocioabele acelea, şi înlăuntrul 
impunătoarei fortărețe ce-şi înălța meterezele roşii spre 
cerul plumburiu de iarnă. Căci Kenilworth era clădit dintr-o 
piatră de culoarea sângelui uscat. Era unul din castelele 
acelea de basm ale veacului ce-a urmat cuceririi Angliei, 
veac în care o mână de normanzi, tovarăşii de luptă ai lui 
Wilhelm Cuceritorul sau coborâtorii lor apropiaţi, ştiură să 
ţină în respect un popor întreg datorită acestor uriaşe 
fortărețe înfipte pe dealuri. Foişorul din Kenilworth - 
donjonul cum îi ziceau francezii în lipsa altui cuvânt, căci 
acest soi de turnuri nu exista în Franţa, sau nu mai exista - 
foişorul avea o formă pătrată şi era de o înălţime ameţitoare 
care amintea călătorilor veniţi din Orient pilonii templelor 
Egiptului. 

Atât de neobişnuite erau proporţiile acestei uriaşe 
construcţii încât nişte încăperi mari de tot se aflau cuprinse 
până şi în grosimea zidurilor. Dar nu puteai pătrunde în 
acest turn decât printr-o scară foarte îngustă, pe care două 
persoane numai anevoie ar fi putut merge alături, şi ale 
cărei trepte roşii duceau la primul etaj în faţa unei uşi 
apărate de un grilaj cu ţepi de fier. Înăuntrul foişorului se 
afla o grădină, mai curând o ogradă acoperită cu iarbă, lată 
de şaizeci de picioare, îngrădită de jur împrejur, dar cu 
cerul deasupra. 


Nici nu se putea închipui cetăţuie mai bine făcută pentru a 
ţine piept unui asediu. Chiar dacă năvălitorul ar izbuti să 
treacă de primul zid, apărătorii s-ar refugia în castelul 
propriu-zis, dincolo de şanţ; iar dacă şi al doilea zid ar fi 
străpuns, atunci, lăsând vrăjmaşului apartamentele de 
locuit, holul cel mare, bucătăriile, saloanele de oaspeţi şi 
capela, oastea împresurată s-ar retrage în foişor, în jurul 
puţului de apă din curtea verde şi înăuntrul zidurilor 
groase. 

Regele trăia acolo, prizonier. Cunoştea bine cetăţuia 
Kenilworth, care aparținuse lui Thomas de Lancastre şi 
slujise odinioară, când cu răscoala baronilor, drept loc de 
adunare. După decapitarea lui Thomas, Eduard sechestrase 
castelul şi locuise chiar el acolo toată iarna anului 1323, 
înainte de a-l da în anul următor lui Enric Gât-Sucit, odată 
cu toate moşiile şi titlurile familiei Lancastre. 

Henric al III-lea, bunicul lui Eduard, trebuise odinioară să 
ţină Kenilworthul împresurat vreme de şase luni ca să-l ia 
de la fiul cumnatului său Simon de Montfort; şi nu oştile îi 
veniseră de hac, ci foametea, ciuma şi afurisenia bisericii. 

Pe la începuturile domniei lui Eduard I-ul, Roger Mortimer 
de Chirk, cel care murise acum în temniţă, fusese păzitorul 
castelului, în numele primului conte de Lancastre, şi dăduse 
la Kenilworth vestitele sale turniruri. Parcă înadins, ca să-l 
scoată din sărite pe Eduard, unuia dintre turnurile zidului 
exterior i se zicea tumul lui Mortimer! Era acolo, privelişte 
de fiecare zi, înfipt sub ochii lui, ca o batjocură şi o sfidare. 

Locurile acestea trezeau în regele Eduard şi alte amintiri. 
Din vârful foişorului roşu de la Kenilworth, putea să vadă, la 
patru mile spre miazăzi, foişorul alb al castelului de la 
Warwick unde Gaveston, primul său iubit, fusese omorât de 
baroni. Această vecinătate abătuse oare gândurile regelui 
spre alt făgaş? Eduard părea să fi uitat cu totul de Hugh Le 
Despenser; dar îl muncea în schimb amintirea lui Pierre de 
Gaveston, şi îi vorbea mereu de dânsul paznicului său, Enric 
de Lancastre. 


Niciodată Eduard şi văru-său Gât-Sucit nu trăiseră atâta 
vreme unul lângă altul, şi într-o asemenea singurătate. 
Niciodată Eduard nu-şi deschisese astfel inima, 
destăinuindu-se celui mai vârstnic dintre verii lui. Avea clipe 
de mare luciditate când se judeca el însuşi fără cruţare, 
ceea ce-l lăsa pe Lancastre cu gura căscată şi-l tulbura 
oarecum. Lancastre începea să priceapă unele lucruri care 
pentru tot poporul englez rămâneau de neînțeles. 

Gaveston, mărturisea Eduard, fusese vinovatul, sau cel 
puţin pricina celor dintâi greşeli ale sale, a drumului urât 
pe care-l luase viaţa lui. 

— Mă iubea aşa de mult, zicea regele prizonier; şi apoi la 
vârsta fragedă ce-o aveam pe atunci eram gata să cred tot 
ce-mi spunea şi să mă las cu totul în mrejele unei dragoste 
atât de frumoase. 

Şi azi încă, nu-şi putea opri un sentiment de duioşie când 
îşi aducea aminte de farmecul acelui mărunt cavaler 
gascon, ridicat de jos, „o ciupercă apărută peste noapte”, 
cum ziceau baronii, şi pe care el îl făcuse conte de 
Cornouailles, fără a ţine seamă de toţi marii seniori ai ţării. 

— Râvnea aşa de mult la asta! zicea Eduard. 

Şi ce obrăznicie fără de pereche avea Pierre, o obrăznicie 
care-l încânta pe Eduard! Un rege nu-şi putea îngădui să se 
poarte cu baronii săi aşa cum se purta favoritul. 

— Îţi aminteşti, Gât-Sucit, cum îl numea pe contele de 
Gloucester un bastard? Şi cum îi striga contelui de 
Warwick: „Du-te de te culcă, dulău negru!” 

— Şi cum îl mai înjura şi pe frate-meu, făcându-l 
încornorat, ceea ce Thomas nu i-o iertă niciodată, pentru că 
era adevărat. 

Fără a se teme de nimic, acest Pierrot jefuia bijuteriile 
reginei şi arunca în jurul său ocara, aşa cum alţii împart 
pomană, pentru că era sigur de dragostea regelui său! Într- 
adevăr, un neruşinat cum nu s-a mai pomenit. 

Şi pe deasupra, ştia să născocească tot felul de petreceri, 
poruncea pajilor săi să se dezbrace în pielea goală, să-şi 


împodobească braţele cu perle, să-şi dea buzele cu roşu, să- 
şi pună o ramură înfrunzită pe pântec, şi organiza astfel 
vânători în păduri. Dar isprăvile lui prin cârciumile 
deocheate din portul Londrei, unde se lua la bătaie cu 
hamalii, căci era şi voinic flăcăul! Ah! Frumoşi ani de 
tinereţe îi datora Eduard! 

— Crezusem că regăsesc toate acestea în Hugh, dar 
închipuirea mea îl înfrumuseţa mai mult decât era în 
realitate. Vezi tu, Gât-Sucit, ceea ce-l făcea pe Hugh să fie 
altfel decăt Pierrot e că se trăgea dintr-un adevărat neam 
de mari baroni şi că nu putea să uite asta... Dar dacă nu l-aş 
fi cunoscut pe Pierrot, sunt sigur că aş fi fost un alt rege. 

În nopţile lungi de iarnă, între două partide de şah, Enric 
Gât-Sucit, cu părul lăsat peste umărul drept, asculta 
spovedania acestui rege pe care loviturile soartei, năruirea 
puterii sale şi captivitatea îl îmbătrâniseră dintr-o dată, al 
cărui trup de atlet părea să se fleşcăiască, al cărui chip se 
umfla mai cu seamă pe la pleoape. Şi totuşi, aşa cum era, 
Eduard mai păstra încă un oarecare farmec. Ce păcat că 
avusese atât de mârşave legături de dragoste şi-şi pusese 
încrederea în inimi atât de ticăloase! 

Gât-Sucit îl sfătuise pe Eduard să se înfăţişeze înaintea 
Parlamentului său, dar îşi bătuse gura de pomană. Acest 
rege nevolnic nu dovedea energie decât în refuz. 

— Enric, răspundea el, ştiu bine că mi-am pierdut tronul, 
dar nu voi abdica. 

Purtate pe o pernă, coroana şi sceptrul Angliei se urcau 
încetişor, treaptă cu treaptă, pe scara îngustă a turnului din 
Kenilworth. În urma lor, mitrele se clătinau în creştetul 
episcopilor iar nestematele care împodobeau cârjele 
sclipeau în penumbră. Ridicându-şi până la gleznă cele trei 
sutane brodate, episcopii se urcau în turn. 

Aşezat într-un jilţ care, fiind singurul ce se afla acolo părea 
un tron, regele aştepta în fundul uriaşei săli, cu fruntea în 
mână şi trupul prăbuşit, între stâlpii ce susțineau nişte 
ogive arcuite asemenea celor din catedrale. Aici, totul avea 


proporţii peste măsură de mari, neomeneşti. Lumina palidă 
a zilei de ianuarie care cădea prin ferestrele înalte şi foarte 
înguste părea un asfinţit. 

Cu capul plecat, contele de Lancastre stătea în picioare 
lângă văru-său, alături de trei servitori care nici nu erau 
măcar ai suveranului. Pereţii roşii, stâlpii roşii, arcadele 
roşii alcătuiau în jurul acestui grup un decor tragic pentru 
sfârşitul unei domnii. 

Când văzu ivindu-se, prin uşa cu două canaturi ce se 
deschise, apoi venind spre dânsul această coroană şi acest 
sceptru care-i fuseseră aduse tot aşa cu douăzeci de ani 
înainte, sub bolțile catedralei Westminster, Eduard se 
îndreptă în jilţul său, iar bărbia începu să-i tremure niţel. Îşi 
înălţă ochii spre văru-său Lancastre, ca pentru a căuta un 
sprijin, şi Gât-Sucit îşi întoarse privirea, neputând să îndure 
această implorare mută. 

Apoi Orleton ajunse în faţa suveranului, Orleton care de 
câteva săptămâni încoace, de fiecare dată îi adusese o 
ştirbire a puterii sale. Regele îi privi pe ceilalţi episcopi şi 
pe marele şambelan; se sili să-şi dea un aer plin de 
demnitate ca să întrebe: 

— Ce aveţi a-mi spune, lorzii mei? 

Dar vorba i se împleticea pe buzele palide, în barba 
blondă. 

Episcopul de Winchester citi mesajul prin care 
Parlamentul îl soma pe suveran să declare că renunţă la 
tron, că-i dezleagă pe vasalii săi de jurământul lor de 
credinţă, că-şi dă încuviințarea la alegerea fiului său şi că e 
gata să predea împuterniciţilor Parlamentului coroana şi 
sceptrul regalității. 

Când episcopul de Winchester isprăvi de citit, Eduard 
rămase mai multă vreme tăcut. loată atenţia lui părea 
aţintită asupra coroanei. Suferea, şi durerea lui era atât de 
vizibil fizică, atât de adânc săpată pe faţă, încât nu puteai 
crede că în clipa aceea se mai gândea la ceva. Spuse totuşi: 


— Aveţi coroana în mâinile voastre, lorzii mei, iar pe mine 
mă ţineţi la cheremul vostru. Faceţi deci cum veţi pofiti, dar 
nu cu încuviințarea mea. 

Adam Orleton făcu atunci un pas înainte, şi vorbi: 

— Măria ta Eduard, poporul Angliei nu te mai vrea ca 
rege, iar Parlamentul său ne trimite să ţi-o spunem. Dar 
Parlamentul primeşte să-i fie rege fiul mai mare al măriei 
tale, ducele de Aquitania, pe care i l-am înfăţişat; fiul măriei 
tale nu vrea să primească însă coroana decât cu învoirea ta. 
Aşadar, dacă te încăpăţânezi să nu-i dai încuviințarea, 
poporul va fi slobod să hotărască şi ar putea foarte bine să 
aleagă pentru a-i fi domnitor pe acela dintre mai marii ţării 
care l-ar mulţumi mai mult, şi acest rege s-ar putea să nu 
fie din stirpea măriei tale. Prea ai împins ţara la zâzanie; 
după atâta rău ce i-ai căşunat, e singurul lucru pe care l-ai 
putea face acum pentru a-i aduce liniştea. 

Privirea lui Eduard se înălţă din nou spre Lancastre. Cu 
toată neliniştea ce-l cuprinse, regele înţelese bine 
ameninţarea din cuvintele episcopului. Dacă nu consimţea 
să abdice, Parlamentul, în nevoia sa de a găsi un rege, nu se 
va da în lături să-l aleagă pe capul răzvrătiţilor, Roger 
Mortimer, care stăpânea de pe acum inima reginei. Chipul 
regelui se făcu galben ca ceara, înfricoşător; bărbia nu 
înceta să-i tremure; nările i se subţiau. 

— Monseniorul Orleton are dreptate, spuse Gât-Sucit, 
măria ta, vere, ar trebui să laşi tronul, pentru ca Anglia să- 
şi afle liniştea, şi pentru ca Plantageneţii să domnească mai 
departe. 

Atunci, părând a nu fi în stare să scoată o vorbă, Eduard 
făcu semn să i se aducă mai aproape coroana şi îşi plecă 
fruntea ca şi cum ar fi aşteptat să i-o pună pe cap pentru 
ultima oară. 

Episcopii se sfătuiau din ochi, neştiind ce să facă, nici ce 
gest se impunea în această împrejurare neprevăzută, care 
nu-şi avea pereche în ceremoniile regale. Dar capul regelui 
se tot apleca, încet, spre genunchi. 


— Moare! izbucni deodată arhidiaconul Chandos care 
ducea în mâini perna cu coroana şi sceptrul. 

Gât-Sucit şi Orleton se repeziră să-l ţină pe Eduard, 
leşinat, în clipa când fruntea lui era gata să se ciocnească 
de lespezile pardoselii. 

Îl aşezară iar în jilţ, îl loviră cu palma peste obraji, cineva 
dădu fuga să caute nişte oţet. În sfârşit, răsuflă lung, 
deschise ochii şi privi în jurul său; apoi, începu să plângă. 
Tainica putere, pe care sfântul mir şi vraja încoronării o 
toarnă în sufletul regilor spre a nu sluji uneori decât nişte 
țeluri funeste, îl părăsise. Măreţia regală se depărtase de 
el, parcă gonită prin farmece. 

Printre sughiţuri şi lacrimi, îl auziră vorbind: 

— Ştiu, lorzii mei, ştiu că din vina mea am căzut în aşa 
cumplită restrişte şi că trebuie să mă resemnez a o îndura. 
Dar nu-mi pot stăpâni adânca mâhnire ce o simt văzând 
toată această ură a poporului meu, pe care eu nu l-am urât 
de fel. Am păcătuit faţă de voi, nu mi-am dat silinţa să fac 
binele. Voi sunteţi buni, lorzii mei, prea buni că păstraţi 
credinţă fiului meu mai mare, că n-aţi încetat de a-l iubi şi 
de a-l dori ca rege. Deci, vreau să fac după cum vă este 
voia. Renunţ în faţa voastră la toate drepturile mele asupra 
regatului; îi dezleg pe toţi vasalii mei de jurământul de 
credinţă ce mi l-au făcut şi le cer iertarea. Apropiaţi... 

Şi din nou făcu gestul de a i se aduce perna cu podoabele 
puterii regale. Apucă sceptrul, şi braţul i se îndoi ca şi cum 
i-ar fi uitat greutatea; îl dădu episcopului de Winchester, 
zicând: 

— Iartă, my Lord, iartă tot răul ce ţi-am făcut. 

Duse mâinile sale lungi şi albe spre pernă, luă coroana şi-şi 
puse buzele pe ea, aşa cum ar fi sărutat farfurioara cu 
prescură; apoi, întinzând-o lui Adam Orleton: 

— la-o, my Lord, pentru a o pune pe capul fiului meu. Şi 
iartă-mă pentru relele şi nedreptăţile pe care ţi le-am 
pricinuit. Şi să mă ierte poporul meu văzând restriştea în 


care mă aflu. Rugaţi-vă, lorzii mei, pentru mine care nu mai 
sunt nimic. 

Toţi cei de faţă erau mişcaţi de noblețea cuvintelor. Eduard 
nu se dovedea rege decât în clipa când înceta să mai fie. 

Atunci, sir William Blount, marele şambelan, ieşi din 
umbra coloanelor de piatră, făcu câţiva paşi între Eduard al 
II-lea şi episcopi, şi-şi frânse de genunchi bastonul său 
sculptat, aşa cum ar fi făcut în faţa leşului unui rege dus la 
groapă, ca să arate că domnia acestuia s-a isprăvit. 

VI. 

BĂTĂLIA TINGIRILOR 

„Văzând că măria sa Eduard, odinioară rege al Angliei, din 
propria sa voinţă, şi cu sfatul şi încuviințarea feţelor 
bisericeşti, a conților, baronilor şi altor nobili, precum şi a 
toată obştea regatului, a lepădat cârma ţării din mână şi s-a 
învoit să lase cârma acestei ţări măriei sale Eduard, fiul şi 
moştenitorul său, şi acesta să cârmuiască şi să fie încoronat 
rege, pentru care pricină toate mărimile i s-au închinat, 
jurându-i credinţă, noi proclamăm şi vestim tuturor pacea 
măriei sale domnului nostru Eduard cel tânăr şi poruncim 
din partea lui tuturora că nimeni nu trebuie să tulbure 
pacea stăpânului nostru regele, căci el este şi va fi gata să 
facă dreptate tuturor din regat, în pofida tuturor, atât 
oamenilor de rând cât şi celor mari. lar dacă oricine are de 
cerut ceva de la altul, s-o facă după lege, fără a lua nimic cu 
japca sau alte silnicii.” 

Această proclamaţie fu citită la 24 ianuarie 1327 în faţa 
Parlamentului Angliei, şi un consiliu de regență se alcătui 
numaidecât; regina prezida acest consiliu de doisprezece 
membri, printre care se aflau conții de Kent, de Norfolk şi 
de Lancastre, mareşalul sir Thomas Wake şi, cel mai de 
seamă din toţi, Roger Mortimer, baron de Wigmore. 

Duminică 1 februarie, avu loc în catedrala Westminster 
încoronarea lui Eduard al III-lea. În ajun, Enric Gât-Sucit 
încredinţase sabia de cavaler tânărului rege, şi în acelaşi 
timp celor trei fii mai mari ai lui Roger Mortimer. 


Lady Jeanne Mortimer, care-şi redobândise libertatea şi 
moşiile, dar pierduse dragostea soţului ei, era şi dânsa de 
faţă. Nu îndrăznea s-o privească pe regină, şi regina nu 
îndrăznea s-o privească. Lady Jeanne suferea cumplit de pe 
urma acestei trădări a celor două fiinţe pe care le iubise şi 
slujise mai mult ca orice în lumea asta. Cincisprezece ani 
petrecuţi lângă regina Isabelle, ani de slujbă credincioasă, 
de prietenie, de primejdii trăite împreună, trebuiau oare să 
primească o asemenea răsplată? Douăzeci şi trei de ani de 
căsnicie cu Mortimer, căruia îi dăduse unsprezece copii, 
trebuiau să se isprăvească astfel? În această mare zguduire 
care răsturna destinele regatului şi-l aducea pe soţul ei în 
culmea puterii, lady Jeanne, întotdeauna aşa de cinstită, se 
regăsea printre cei învinşi. Şi totuşi ierta, se dădea în lături 
cu demnitate, tocmai pentru că era vorba de cele două 
fiinţe pe care le admirase mai mult, şi pentru că înţelegea 
că aceste două fiinţe trebuiau să se iubească, atrase de o 
dragoste de neînvins chiar din clipa când soarta le 
apropiase. 

După ceremoniile încoronării, i se încuviinţă mulţimii să 
pătrundă în episcopia Londrei pentru a-l omori pe fostul 
cancelar Robert de Baldock. Domnul Jean de Hainaut primi 
în săptămâna aceea o rentă de o mie de mărci sterline ce 
urma să i se plătească din birul pus pe lână şi piei în portul 
Londrei. 

Domnul Jean de Hainaut ar fi rămas bucuros mai multă 
vreme la curtea Angliei. Dar făgăduise să ia parte la un 
mare turnir, la Conde-sur-l'Escaut, unde urmau să se adune 
o mulţime de domnitori, printre care şi regele Boemiei. Vor 
fi acolo întreceri de călărie şi lupte cu lancea, va întâlni 
femei frumoase care străbătuseră Europa pentru a vedea 
înfruntându-se cei mai frumoşi cavaleri; prilej de a cuceri 
inimi, de a dansa, de a se desfăta jucând comedii, ţinând-o 
tot într-o petrecere. Domnul Jean de Hainaut nu putea să 
lipsească de la una ca asta, nici să renunţe de a se arăta 
falnic, cu pene la chivără, în mijlocul terenului acoperit de 


nisip. Se învoi să ia cu dânsul vreo cincisprezece cavaleri 
englezi care ţineau să ia parte la turnir. 

În sfârşit, prin martie fu semnat cu Franţa tratatul care 
hotăra soarta Aquitaniei, spre cea mai mare pagubă a 
Angliei. Mortimer nu putea să refuze în numele lui Eduard 
al III-lea clauzele pe care nu de mult le negociase chiar el 
spre a fi impuse lui Eduard al II-lea. Se plăteau astfel 
datoriile lăsate moştenire de o domnie păcătoasă. Afară de 
asta, Mortimer nu se prea sinchisea de Guyana, unde nu 
avea moşii, şi toată atenţia i se îndrepta acum, ca şi înainte 
de întemnițarea sa, spre Ţara Galilor şi "Ținuturile ei de 
Margine. 

Împuterniciţii care veniră la Paris să pecetluiască tratatul 
îl văzură pe regele Charles al IV-lea foarte întristat şi 
răvăşit, pentru că odrasla ce i se născuse Jeannei d'Evreux 
în noiembrie trecut, o fată, când aşteptaseră aşa de mult un 
băiat, nu trăise decât două luni. 

Tocmai când Anglia, de bine de rău, îşi regăsea liniştea 
după toate frământările prin care trecuse, bătrânul rege al 
Scoției, Robert Bruce, deşi ajuns la o vârstă foarte înaintată 
şi pe deasupra atins de lepră, trimise la 1 aprilie, cu 
douăsprezece zile înainte de Paşti, a solie de război 
tânărului rege Eduard al III-lea, înştiinţându-l că avea să-i 
cotropească ţara. 

Auzind asta, întâiul gând al lui Roger Mortimer fu acela de 
a porunci să i se schimbe reşedinţa fostului rege Eduard al 
II-lea. Era o măsură prevăzătoare. Într-adevăr, aveau 
nevoie la oaste de Enric de Lancastre cu pâlcurile lui; şi 
apoi, după rapoartele care veneau din Kenilworth, 
Lancastre părea să se poarte prea blând cu prizonierul său, 
slăbind supravegherea şi lăsându-i fostului rege unele 
legături cu lumea de afară. Or, partizanii Despenserilor nu 
fuseseră toţi tăiaţi, departe de aşa ceva. Contele de 
Warenne, mai norocos decât cumnatu-său contele de 
Arundel, izbutise să scape. Unii se ascundeau pe la 
conacele lor sau prin casele prietenilor, aşteptând să treacă 


furtuna; alţii fugiseră din ţară. Puteai chiar să te întrebi 
dacă nu cumva provocarea aruncată de bătrânul rege al 
Scoției era pusă la cale de dânşii. 

Pe de altă parte, marele entuziasm popular care însoţise 
înaintarea oştilor eliberatoare începea să scadă. Cârmuind 
ţara de şase luni, Roger Mortimer nu mai era aşa de iubit, 
aşa de răsfăţat ca înainte; căci tot mai existau biruri, şi 
oameni băgaţi la închisoare pentru că nu le plăteau. În 
lumea celor de la curte, unii îi găseau vină lui Mortimer că 
se purta din zi în zi tot mai aspru şi că-şi dădea pe faţă 
marile ambiţii ce-l rodeau. Pe lângă propriile sale moşii pe 
care şi le luase îndărăt de la contele de Arundel, mai 
adăogase comitatul de Glamorgan precum şi cele mai multe 
proprietăţi ale lui Hugh cel Tânăr. Cei trei gineri ai săi - căci 
Mortimer avea deja trei fete măritate - lordul de Berkeley, 
contele de Chariton, contele de Warwick, sporeau 
stăpânirea sa teritorială. Luând dregătoria de mare 
judecător al Ţării Galilor, deţinută odinioară de unchiu-său 
Chirk, ca şi moşiile acestuia, se gândea să ceară reginei 
titlul de conte al Ţinuturilor de Margine, ceea ce i-ar fi 
adus, în părţile apusene ale regatului, un fabulos principat 
aproape de sine stătător. 

Afară de asta izbutise să se şi certe cu Adam Orleton. 
Acesta, trimis la Avignon spre a grăbi obţinerea dispensei 
necesare pentru căsătoria tânărului rege, îl rugase pe papă 
să-i dea episcopia de Worchester, al cărei scaun era liber în 
clipa aceea. Mortimer se socotise jignit că Orleton nu-i 
ceruse mai întâi lui o învoire, şi se împotrivise. Nici Eduard 
al II-lea nu se purtase altfel cu acelaşi Orleton când fusese 
vorba de episcopia din Hereford! 

Regina vedea bineînţeles cum scade şi popularitatea ei. 

Şi iată că războiul, tot războiul din Scoţia, se încingea iar. 
Aşadar nimic nu se schimbase. Îşi făcuseră prea mari 
speranţe ca să nu fie dezamăgiţi. Ajungea o bătălie 
pierdută, un complot care să înlesnească evadarea lui 
Eduard al II-lea, şi scoţienii, aliaţi de nevoie ai partidului 


Despenserilor, ar găsi un rege gata spre a-lpune pe tron şi 
care le-ar lăsa bucuros provinciile de miazănoapte în 
schimbul libertăţii şi reînscăunării sale. 

În noaptea de 3 spre 4 aprilie, fostul rege se pomeni trezit 
din somn şi rugat să se îmbrace repede. Văzu intrând un 
cavaler înalt şi adus de spate, ciolănos, cu nişte dinţi mari 
îngălbeniţi, cu un păr negru şi aspru căzându-i peste 
urechi. 

— Unde mă duci, Maltravers? întrebă Eduard cu spaimă, 
recunoscând pe baronul căruia îi luase odinioară averea şi-l 
surghiunise, şi în ochii căruia se citea gândul de omor. 

— 'Te voi duce, Plantagenet, într-un loc unde vei fi în mai 
multă siguranţă; şi pentru ca această siguranţă să fie 
desăvârşită, nu trebuie să ştii unde mergi pentru ca nu 
cumva capul tău să încredinţeze taina gurii tale. 

Maltravers avea poruncă să ocolească oraşele şi să nu 
zăbovească nicăieri. La 5 aprilie, după un drum făcut numai 
în trap mare şi galop, cu un singur popas la o mănăstire de 
lângă Gloucester, fostul rege intră în castelul din Berkeley 
pentru a fi dat în paza unuia dintre ginerii lui Mortimer. 

Oastea englezească, chemată mai întâi la Newcastle 
pentru ziua Înălţării Domnului, se adună de Rusalii în oraşul 
York. Cârmuirea ţării se mutase acolo, şi acolo îşi ţinu 
Parlamentul o sesiune, întocmai ca în zilele regelui 
detronat, când Scoţia pornea război împotriva regatului. 

După puţină vreme sosi la York domnul Jean de Hainaut cu 
oştenii săi, pe care stăpânirea nu întârziase să-i cheme într- 
ajutor. Populaţia îi văzu deci iar, călărindu-şi murgii lor mari 
şi încă înfierbântaţi de straşnicele turniruri de la Conde- 
sur-l'Escaut, pe domnii de Ligne, d'Enghien, de Mons şi de 
Sarre, şi pe de alde Guillaume de Bailleul, Perceval de 
Semeries şi Sance de Boussoy, şi pe Oulford de Ghistelles 
care făcuseră să triumfe în întrecerile cu lancea culorile 
provinciei Hainaut, şi pe domnii Thierry de Wallecourt, 
Rasses de Grez, Jean Pilastre, alături de cei trei fraţi de 
Harlebeke sub steagurile Brabantului; şi încă mulţi seniori 


din Flandra, din Cambresis, din Artois, împreună cu fiul 
marchizului de Juliers. 

Jean de Hainaut nu trebuise decât să-i adune la Conde. 
Treceau de la război la turnir şi de la turnir la război. O, ce 
de-a plăceri şi ce de-a aventuri minunate! 

La York se făcură mari petreceri pentru a cinsti 
întoarcerea einoţilor. Li se dăduse cele mai bune case de 
locuit; şi-i răsfăţară numai în serbări şi ospeţe, tăind pentru 
dânşii vite şi păsări din belşug. Dădeau cep balercilor şi 
vinurile de Gasconia şi de Rin curgeau berechet. 

Această primire făcută străinilor îi scoase din sărite pe 
arcaşii englezi, care erau ca la vreo şase mii şi printre ei o 
mulţime de foşti soldaţi ai răposatului conte de Arundel, cel 
căruia i se tăiase capul. 

Într-o seară, o încăierare, cum se întâmplă de obicei 
printre oştenii poposiţi într-un loc, izbucni dintr-o partidă 
de zaruri între câţiva arcaşi englezi şi scutierii unui cavaler 
din Brabant. Englezii, care nu aşteptau decât prilejul, îşi 
cheamă camarazii în ajutor; toţi arcaşii se năpustesc să le 
tragă o bătaie bădăranilor de pe Continent; einoţii aleargă 
în cantonamente, pregătindu-se să ţină piept năvălitorilor. 
Căpitanii lor de steaguri, care se aflau la chef, ies în stradă 
atraşi de hărmălaie şi sunt numaidecât încolţiţi de arcaşii 
din Anglia. Ei încearcă să-şi caute adăpost pe la casele lor, 
dar nu pot pătrunde căci propriii lor oşteni s-au baricadat 
în ele. lată această floare a nobilimii din Flandra la mare 
ananghie, fără arme şi fără apărare! Dar e alcătuită din 
flăcăi zdraveni. Domnii Perceval de Semeries, Fastre de 
Rues şi Sance de Boussoy, apucând nişte drugi de stejar 
găsiţi la un rotar, se dau cu spatele la un zid, şi numai ei 
trei, doboară vreo şaizeci de arcaşi de ai episcopului de 
Lincoln! 

Această harţă măruntă între aliaţi se isprăvi cu mai bine 
de trei sute de morți. 

Cei şase mii de arcaşi, uitând cu totul de războiul din 
Scoţia, nu aveau alta în minte decât să-i nimicească pe 


einoţi. Cuprins de furie, simțindu-se batjocorit, domnul Jean 
de Hainaut vroia să se întoarcă în ţara lui, bineînţeles dacă 
va fi lăsat să iasă din cantonamentele încercuite! În cele din 
urmă, după ce câţiva au fost spânzurați lucrurile se mai 
potoliră. Doamnele engleze care-şi însoţiseră bărbaţii la 
oaste făcură mii de zâmbre cavalerilor din Hainaut, 
rugându-i în fel şi chip să rămână, şi ochii li se umplură de 
lacrimi. Einoţii fură încartiruiţi la o jumătate de leghe de 
restul oştirii, şi o lună trecu aşa, uitându-se unii la alţii ca 
pisica şi câinele. 

În sfârşit, s-au hotărât să înceapă bătălia. Tânărul rege 
Eduard al III-lea, pornit în cel dintâi război al său, mergea 
în fruntea celor opt mii de platoşe de fier şi a celor treizeci 
de mii de tălpaşi. 

Din nenorocire, scoţienii nu se vedeau nicăieri. Bărbaţii 
aceştia aprigi făceau războiul fără care de merinde şi fără 
convoaie. Trupele lor se mişcau cu uşurinţă, căci fiecare 
oştean nu ducea drept bagaj decât piatră lată prinsă de 
şeaua calului şi un săculeţ cu făină; ştiau să trăiască din 
asta vreme de mai multe zile, muind făina în apa gârlelor şi 
punând aluatul la copt pe piatra încinsă în foc, spre a-şi face 
pesmeţi. Scoţienii se jucau cu uriaşa oaste englezească, 
stârnind-o la luptă, hărţuind-o, apoi trăgându-se repede 
îndărăt, trecând peste râuri şi întorcându-se iar, atrăgând 
vrăjmaşul în mlaştini, în păduri dese, în strâmtori râpoase. 
Pâlcurile regelui rătăceau la voia întâmplării între râul Tyne 
şi munţii Cheviot. 

Într-una din zile englezii aud un tărăboi grozav într-o 
pădure în care se afundaseră. Se dă alarma. Fiecare 
porneşte, cu pavăza coifului lăsată peste ochi, cu scutul de 
gât şi lancea în mână, fără să aştepte tată, frate sau 
camarad rămas în urmă, şi toată această osteneală pentru a 
întâlni, mai mare ruşinea, doar un cârd de cerbi care 
fugeau înspăimântați de larma armurilor. 

Aprovizionarea devenea tot mai anevoioasă; satele de prin 
partea locului nu produceau nimic; negustorii cărau cu 


greu până acolo câte ceva de ale gurii şi-şi vindeau marfa 
pe preţ înzecit. Caii duceau lipsă de fân şi ovăz. Tocmai 
atunci se porni şi ploaia care nu se mai opri o săptămână 
întreagă; perniţele şeilor putrezeau sub şezut, caii îşi lăsau 
potcoavele în noroi; oastea toată ruginea. Când venea 
seara, cavalerii îşi toceau ascuţişul săbiei tăind ramuri de 
copac spre a-şi înjgheba colibe. Iar scoţienii, ia-i de unde 
nu-s! 

Mareşalul oastei, sir Thomas Wake, era disperat. Contelui 
de Kent aproape că-i părea rău după zilele petrecute în 
oraşul La Reole; acolo, cel puţin, vremea era frumoasă. 
Enric Gât-Sucit avea dureri reumatice la ceafă. Mortimer îşi 
ieşea din răbdări şi simţea o mare lehamite tot alergând de 
la oaste la Yorkshire, unde se afla regina şi dregătoriile. 
Deznădejdea care dă naştere certurilor începea să 
încolţească în sufletul oştenilor; unii vorbeau de trădare. 

Într-o zi pe când căpitanii de steaguri discutau cu glas tare 
despre ceea ce nu se făcuse, despre ceea ce ar fi trebuit să 
se facă, tânărul rege Eduard strânse în jurul său pe câţiva 
scutieri cam de vârsta lui şi făgădui titlul de cavaler şi o 
moşie cu venit de o sută de livre celui care va descoperi 
oştirea Scoției. Vreo douăzeci de băieţi între paisprezece şi 
optsprezece ani, porniră să bată toate hăţişurile dimprejur. 
Cel dintâi care se întoarse se numea Thomas de Rokesby; 
istovit, abia trăgându-şi sufletul, izbucni: 

— Măria ta Eduard, scoţienii sunt la patru leghe de noi pe 
un deal unde stau de o săptămână, fără să mai ştie de urma 
măriei tale aşa cum nici măria-ta nu ştii de urma lor! 

Numaidecât, tânărul Eduard spuse să se sune din trâmbiţă 
pentru a aduna oastea într-un câmp ce i se zicea 
„bărăganul alb” şi porunci să se dea năvală asupra 
scoţienilor. Marii dregători care le învârteau pe toate 
rămaseră ca trăsniţi. Dar zăngănitul stârnit de această 
uriaşă armată de fier înaintând prin munţi ajunse de 
departe la urechea oamenilor lui Robert Bruce. Cavalerii 
Angliei şi Flandrei soseau pe o creastă, pregătindu-se să 


coboare de cealaltă parte a dealului, când zăriră deodată 
întreaga oştire scoțiană, gătită şi rânduită de bătălie, cu 
săgețile deja fixate în coarda arcurilor. Oştile se priviră una 
pe alta de departe, fără a îndrăzni să se înfrunte, căci locul 
nu era potrivit pentru a da pinteni cailor; se priviră aşa 
vreme de douăzeci şi două de zile! 

Cum scoţienii nu păreau dispuşi să se mişte dintr-o poziţie 
ce le era atât de prielnică, cum cavalerii nu vroiau să dea 
bătălia într-un loc în care nu se puteau desfăşura, rămaseră 
unii şi alţii de o parte şi de alta a crestei, fiecare aşteptând 
ca vrăjmaşul să binevoiască a se mişca. Se mulţumeau să se 
hărţuiască, mai ales noaptea, lăsând aceste încăierări 
mărunte pe seama tălpaşilor. 

În acest război straniu pe care şi-l făceau un octogenar 
lepros şi un rege de cincisprezece ani, cea mai de seamă 
ispravă fu săvârşită de scoţianul Jacques de Douglas care, 
cu două sute de călăreţi din ceata lui, se năpusti într-o 
noapte cu lună asupra taberei engleze, dobori tot ce-i 
stătea în cale răcnind: „Douglas, Douglas!” izbuti să taie 
trei funii la cortul regelui, şi o şterse în galop. Începând din 
noaptea aceea, cavalerii englezi dormiră în armurile lor. 

Apoi, într-o dimineaţă, înaintea de ivirea zorilor, englezii 
puseră mâna pe două „iscoade” ale armatei scoțiene, doi 
pândari ce păreau a voi cu tot dinadinsul să fie prinşi, şi 
care, aduşi în faţa regelui Angliei, îi spuseră: 

— Măria ta, ce cauţi aici? Scoţienii noştri s-au întors în 
munţi, iar măria sa Robert, regele nostru, ne-a trimis să te 
înştiinţăm despre aceasta, şi totodată să-ţi spunem că n-are 
să-ţi mai facă război în acest an, cel puţin dacă nu te vei 
ţine după dânsul. 

Englezii porniră înainte, cu băgare de seamă, temându-se 
de o capcană, şi se pomeniră deodată cu patru sute de oale 
şi cazane ale bucătăriilor de campanie înşirate în faţa lor şi 
pe care scoţienii le lăsaseră spre a nu se împovăra şi a se 
putea retrage fără zgomot. Dădură şi peste cinci mii de 
bocanci vechi de piele cu partea păroasă deasupra, 


alcătuind o uriaşă grămadă; scoţienii îşi schimbaseră 
încălţămintea înainte de a porni. Nu se aflau alte vietăţi în 
această tabără afară de cinci prizonieri englezi, goi puşcă, 
legaţi de nişte pari, şi cu picioarele stâlcite în lovituri de 
ciomag. 

A-i urmări pe scoțieni în munţii lor, prin ţinutul acesta 
duşmănos, brăzdat de coclauri, unde oastea de pe acum 
foarte istovită ar trebui să ducă război cu un vrăjmaş pitit în 
ascunzători, război pentru care nu fusese pregătit, părea 
curată nebunie. Căpeteniile vestiră deci că războiul se 
isprăvise; se întoarseră la York, unde oştenii fură lăsaţi să 
meargă pe la casele lor. 

Domnul Jean de Hainaut făcu numărătoarea cailor săi 
morţi sau care nu mai erau buni de nimic, şi înfăţişă o 
socoteală de paisprezece mii de lire. Tânărul rege Eduard 
nu avea atâta bănet la îndemână în vistieria lui, şi trebuia să 
mai plătească şi soldele propriilor sale trupe. Atunci domnul 
Jean de Hainaut, cu un gest mărinimos după cum îi stătea în 
obicei, se puse chezaş pe lângă cavalerii săi pentru toţi 
banii ce li se cuveneau de la viitorul său nepot. 

În vara aceea, Roger Mortimer, care nu avea nici un 
interes în părţile de miazănoapte ale regatului, găti în 
grabă un tratat de pace. Eduard al III-lea renunţa la orice 
suzeranitate asupra Scoției şi-l recunoştea pe Robert Bruce 
ca rege al acestei ţări, cu care lucru Eduard al II-lea în 
lunga sa domnie nu se împăcase niciodată; afară de asta, 
David Bruce, fiul lui Robert, o lua de soţie pe Jeanne a 
Angliei, a doua fiică a reginei Isabelle. 

Ca să se ajungă aici, merita oare osteneala de a-l fi scos 
din scaun pe fostul rege care trăia închis la Berkeley? 

VII 

COROANA DE PAIR. 

Un revărsat de zori aproape roşu aprindea cu vâlvătaia lui 
zarea, dincolo de dealurile din Costwold. 

— Soarele începe să mijească, sir John, spuse Thomas 
Gournay, unul din cei doi cavaleri care mergeau în fruntea 


escortei. 

— Da, soarele începe să mijească, sir Thomas, şi n-am 
ajuns încă la popasul nostru, răspunse John Maltravers care 
păşea alături de el, cizmă lângă cizmă. 

— Când se va face ziuă, oamenii ar putea lesne să 
recunoască pe cine ducem, vorbi iar întâiul cavaler. 

— Asta s-ar putea într-adevăr întâmpla, camarade, şi e 
tocmai ceea ce trebuie să evităm. 

Cuvintele acestea erau schimbate cu glas tare, înadins, 
pentru ca prizonierul care venea în urmă să le audă. 

Sir Thomas Gournay sosise în ajun la Berkeley, după ce 
străbătuse jumătate din Anglia, ca să-i aducă lui John 
Maitravers tocmai de la York, noile porunci ale lui Roger 
Mortimer privind paza regelui detronat. 

Gournay era un bărbat nu prea plăcut la chip; avea nasul 
scurt şi cârn, dinţii de jos mai lungi decât ceilalţi, pielea 
trandafirie, pătată, presărată cu peri roşiatici ca pielea unei 
scroafe; părul prea lung i se răsucea, asemenea unor 
fuioare de aramă, sub marginea coifului. 

Ca să-i fie în ajutor lui Thomas Gournay, dar şi ca să-l 
supravegheze niţel, Mortimer i-l dăduse pe Ogle, fostul 
bărbier din Turnul Londrei. 

Pe înserat, în ceasul când ţăranii îşi înfulecaseră deja 
ciorba, mica ceată părăsise Berkeley îndreptându-se spre 
miazăzi prin câmpia tăcută şi nişte sate adormite. 
Maltravers şi Gournay mergeau călare în capul coloanei. 
Regele era înconjurat de vreo zece ostaşi sub comanda unui 
ofiţer inferior, pe nume 'Towurlee. Namilă cu frunte îngustă 
şi minte drămuită cu zgârcenie, 'Towurlee era un om supus, 
foarte necesar pentru treburile care-ţi cercau să fii tare şi 
totodată să le execuţii fără a-ţi pune prea multe întrebări. 
Ogle încheia coloana, în tovărăşia călugărului Guillaume, 
care nu fusese ales printre cei mai de treabă din 
mănăstirea lui. Dar s-ar putea să fie nevoie de dânsul 
pentru un maslu. 


Toată noaptea, fostul rege încercase zadarnic să ghicească 
unde-l duceau. Acum, se crăpa de zi. 

— Ce-i de făcut, sir Thomas, pentru ca nimeni să nu poată 
recunoaşte un om? întrebă din nou pe un ton grav 
Maltravers. 

— Să-i schimbi faţa, sir John, nu văd ce alta s-ar putea 
face, răspunse Gournay. 

— Ar trebui să i-o mânjim cu catran sau poate cu 
funingine. 

— Astfel ţăranii vor crede că ducem un maur. 

— Din nenorocire, nu avem catran. 

— Atunci, am putea să-i radem barba, spuse Thomas 
Gournay întărindu-şi vorba cu o clipire a ochiului. 

— Ah, că bine te-ai mai gândit, camarade! Mai cu seamă că 
avem un bărbier printre oamenii noştri. Cerul ne vine într- 
ajutor. Ogle, Ogle, ia fă-te-ncoace!... Luaşi cu tine ligheanul 
şi bricele? 

— Le-am luat, sir John, ca să te servesc, răspunse Ogle 
apropiindu-se de cei doi cavaleri. 

— Atunci să ne oprim aici. Văd puţintică apă în pârâiaşul 
de colo. 

Toate acestea erau puse la cale din ajun. Micul convoi se 
opri. Gournay şi Ogle descălecară. Gournay era spătos, 
avea picioarele scurte şi crăcănate. Ogle aşternu o pânză 
pe iarba taluzului, îşi rândui acolo uneltele şi, cu ochii la 
fostul rege, se apucă să ascută, fără grabă, un brici. 

— Ce aveţi cu mine? Ce vreţi să-mi faceţi? întrebă Eduard 
al II-lea pe-un ton pătruns de spaimă. 

— Vreau să te dai jos de pe calul tău, nobile domn, ca să-ţi 
facem un alt chip. lată un tron tocmai potrivit pentru tine, 
spuse 'Thomas Gournay arătându-i un muşuroi pe care-l 
strivi cu călcâiul cizmei. Haide! Aşează-te. 

Eduard se supuse. Cum părea să se codească niţel, 
Gournay îi dădu brânci de la spate, şi soldaţii din escortă 
izbucniră în râs. 


— Iar voi ăştialalţi faceţi roată în jurul lui, le porunci 
Gournay. 

Se rânduiră de jur împrejur, şi uriaşul Towurlee se aşeză la 
spatele regelui ca să-l ţină-n loc apăsându-i umerii, dacă va 
fi nevoie. 

Apa din pârâu pe care se duse s-o scoată Ogle era 
îngheţată. 

— Udă-i faţa, zise Gournay. 

Bărbierul aruncă dintr-o dată tot conţinutul ligheanului în 
faţa regelui. Apoi începu să-şi plimbe briciul pe obraji, fără 
a se uita prea mult la ceea ce făcea. Smocurile blonde 
cădeau în iarbă. 

Maltravers rămăsese călare. Cu mâinile sprijinite în 
oblâncul şeii, cu părul căzut pe urechi, urmărea din ochi 
operaţia, lăsând să i se vadă bucuria. 

Între două trăsături de brici, Eduard scoase un țipăt: 

— Prea mă chinuieşti! N-ai putea măcar să-mi moi barba 
cu apă caldă? 

— Apă caldă! izbucni Gournay. la te uită ce gingaş mi-e! 

Iar Ogle, apropiindu-şi faţa rotundă şi palidă de obrazul 
regelui, îi suflă în ureche: 

— Dar my Lord Mortimer, când era în Turnul Londrei, 
avea oare apă caldă la bărbierit? 

Apoi îşi văzu de treabă, trăgând cu briciul de mântuială. 
Sângele se prelingea pe piele şi Eduard începu să plângă 
de durere. 

— A, ia te uită şmecherul, strigă Maltravers văzându-i 
lacrimile, a găsit mijlocul de a avea totuşi apă caldă pe 
obraji. 

— Îi rad şi părul din cap, sir Thomas? întrebă Ogle. 

— Desigur, desigur, şi părul din cap, răspunse Gournay. 

Briciul făcu să cadă şuviţele de la frunte până la ceafă. 

După vreo zece minute, Ogle întinse victimei sale o oglindă 
de cositor, şi fostul suveran al Angliei descoperi în ea cu 
uimire adevărata sa faţă, copilăroasă şi totodată 
îmbătrânită, sub capul chilug, îngust şi lunguieţ. Bărbia 


prelungă nu-i mai ascundea firea slabă. Eduard se simţea 
jupuit, caraghios, ca un câine tuns. 

— Nu mă mai recunosc, spuse el. 

Cei din jurul lui pufniră iar de râs. 

— A, e foarte bine aşa! spuse Maltravers de pe calul său. 
Dacă tu însuţi nu te recunoşti, cei care ar putea să te caute 
te vor recunoaşte şi mai puţin. lată unde ajungi când vrei să 
evadezi. 

Căci acesta era motivul pentru care îl mutau pe fostul 
suveran. Câţiva seniori din Ţara Galilor, sub căpetenia 
unuia dintre dânşii, Rhys ap Gruffyd, urziseră, spre a-l 
scăpa pe rege, o conspirație de care Mortimer aflase la 
vreme. Tot atunci, profitând de o neglijenţă a lui Thomas de 
Berkeley, Eduard o ştersese într-o zi din temniţă. Pornit 
numaidecât pe urmele fugarului, Maltravers dăduse de el în 
mijlocul pădurii, gonind spre râu ca un cerb încolţit. Fostul 
rege încerca să ajungă la cotul Severnului, în speranţa că 
va găsi acolo o luntre. Acum, Maltravers îşi gusta 
răzbunarea, atunci însă trăsese o spaimă. 

— Haide, scoală, mărite rege, îi spuse el. E vremea să 
încaleci iar. 

— Unde ne vom opri? întrebă Eduard. 

— Acolo unde vom fi siguri că nu vei mai întâlni prieteni de 
ai tăi. Şi nimic n-are să-ţi tulbure somnul. Lasă-te pe seama 
noastră că avem noi grijă de tine. 

Drumul ţinu aşa aproape o săptămână. Mergeau noaptea, 
se odihneau ziua, fie într-un conac unde nu aveau a se teme 
de nimic, fie într-un adăpost pe câmp, vreo şură mai ferită. 
Când se crăpă de ziuă pentru a cincea oară, Eduard văzu 
profilându-se în zare o uriaşă fortăreață cenuşie, înălţată pe 
o coastă de deal. Câte o pală de vânt aducea aerul mării, 
mai răcoros, mai umed, ceva mai sărat. 

— Dar acesta e Corf! spuse Eduard. Acolo mă duceţi? 

— Fireşte, e Corf, lămuri Thomas de Gournay. Îţi cunoşti 
bine castelele regatului tău, pe cât se pare. 


Un țipăt mare de spaimă scăpă de pe buzele lui Eduard. 
Cetitorul său în stele îl sfătuise odinioară să nu se oprească 
niciodată la Corf, pentru că o şedere în locul acesta i-ar 
aduce nenorocire. De aceea, în drumurile sale prin Dorset 
şi Devonshire, Eduard al II-lea se apropiase de mai multe 
ori de Corf, dar refuzase cu încăpăţinare să intre acolo. 

Castelul din Corf era mai vechi, mai mare şi mai înfiorător 
decât cel din Kenilworth. Turnul său uriaş domina tot 
ţinutul dimprejur, toată peninsula Purbeck. Unele din 
meterezele sale erau dinainte de Cucerirea normandă. 
Castelul fusese adeseori folosit ca închisoare, bunăoară de 
către loan fără [ară care, cu o sută douăzeci de ani înainte 
poruncise să fie lăsaţi să moară acolo de foame douăzeci şi 
doi de cavaleri francezi. Corf părea clădit anume pentru 
crimă. Superstiţia tragică ce se ţesuse în jurul său mergea 
până la omorul unui băiat de cincisprezece ani, regele 
Eduard, căruia i se mai zice Martirul, alt Eduard al II-lea, 
cel din dinastia saxonă, care domnise înainte de anul una 
mie. 

Legenda acestui omor rămânea vie în mintea oamenilor. 
Eduard Saxonul, fiul regelui Edgar căruia îi urmase la tron, 
era urât de mamă-sa vitregă, regina Elfrida, cea de a doua 
soţie a tatălui său. Într-una din zile, pe când se întorcea 
călare de la vânătoare şi în timp ce, grozav de încălzit cum 
era, ducea la buze un corn cu vin, regina Elfrida îi vâri un 
pumnal în spate. Înnebunit de durere, dădu pinteni calului 
care porni drept spre pădure. Pierzând sânge, tânărul rege 
căzu curând de pe şea; dar piciorul fiindu-i prins în scară, 
calul îl mai târî o bună bucată de drum, sfărâmându-i capul 
de copaci. Nişte ţărani, ţinându-se după urmele de sânge 
lăsate în pădure, dădură de trupul său şi-l îngropară într- 
ascuns. Mormântul acesta începând să facă minuni, Eduard 
fusese mai târziu trecut în rândul sfinţilor. 

Acelaşi nume, aceeaşi cifră în altă dinastie; această 
asemănare pe care prezicerea astrologului o făcea şi mai 
tulburătoare putea într-adevăr să vâre groaza în regele 


prizonier. Castelul din Corf avea oare să vadă moartea unui 
alt Eduard al II-lea? 

— Ca să-ţi faci intrarea în această frumoasă cetăţuie, se 
cuvine, mărite domn, să-ţi pui o coroană pe cap, spuse 
Maltravers. Haide, 'Towurlee, du-te de adună nişte paie pe 
câmp! 

Din braţul de iarbă uscată pe care-l aduse uriaşul, 
Maltravers făcu o coroană şi o aşeză în creştetul ras al 
regelui. Firele de pai se înfipseră în pielea capului. 

— Acum, dă-i drumul înainte, şi iartă-ne că nu avem 
trâmbiţe să-ţi vestească sosirea! 

Un şanţ adânc, un zid, o podişcă între două mari turnuri 
rotunde, o coastă de deal înverzită pe care trebuia s-o urci, 
un alt şanţ, o altă poartă, un alt gard cu ţepi de fier, apoi, 
dincolo de toate acestea iarăşi nişte povârnişuri acoperite 
de iarbă: întorcând capul, puteai să vezi căsuţele satului cu 
acoperişuri făcute din pietre netede şi cenugşii puse ca nişte 
olane. 

— Haide, dă-i drumul! strigă Maltravers repezindu-i lui 
Eduard un pumn în coastă. 

Coroana de paie se clătină. Caii înaintau acum prin 
coridoare strâmte, întortocheate, pardosite cu pietricele 
rotunde, între nişte ziduri uriaşe, halucinante, în vârful 
cărora corbii, cocoţaţi unul lângă altul, alcătuind o friză 
neagră pe marginea pietrei cenuşii, priveau cum trece 
coloana la cincizeci de picioare sub ei. 

Regele Eduard al II-lea nu avea nici o îndoială că-l vor 
ucide. Dar un om poate fi omorât în multe feluri. 

Thomas Gournay şi John Maltravers nu primiseră poruncă 
anume să-l omoare, ci mai curând să-i vină de hac. Hotărâră 
deci să-l răpună cu încetul. De două ori pe zi, i se serveau 
fostului suveran nişte fierturi groaznice de secară, în timp 
ce paznicii săi se ghiftuiau sub ochii lui cu tot soiul de 
bunătăţi. Şi totuşi, prizonierul rezista la această hrană 
scârboasă ca şi la batjocurile şi loviturile cu care îl 
copleşeau. Era uimitor de zdravăn la trup şi-şi păstra chiar 


judecata limpede. Alţii în locul lui şi-ar fi pierdut lesne 
minţile; el se mulțumea să geamă. Dar până şi văicărelile lui 
dovedeau bun simţ. 

— Păcatele mele sunt oare aşa do grele ca să nu merite 
nici îndurare, nici ajutor? Din inima voastră a pierit orice 
milă creştinească, orice bunătate, le spunea temnicerilor 
săi. Dacă nu mai sunt rege, rămân totuşi tată şi soţ; cum ar 
mai putea să le fie teamă de mine soţiei şi copiilor mei? Nu- 
s de ajuns de mulţumiţi că mi-au luat tot ce aveam? 

— Şi ce te plângi aşa, mărite domn, de nevastă-ta? Nu ţi-a 
trimis oare măria sa regina vestminte frumoase şi scrisori 
drăgăstoase pe care ţi le-am citit? 

— Mişei ce sunteţi, răspundea Eduard, mi-aţi arătat 
vestmintele dar nu mi le-aţi dat, lăsându-mă să putrezesc în 
caftanul acesta ponosit. lar scrisorile, pentru ce mi le-a 
trimis femeia asta rea, dacă nu ca să se poată preface că 
mi-a arătat compătimire. Ea, ea împreună cu ticălosul 
Mortimer, vă poruncesc să mă chinuiţi! De n-ar fi ea şi 
trădătorul acesta, copiii mei, sunt sigur de asta, ar da fuga 
să mă îmbrăţişeze! 

— Soţiei tale, regina, şi copiilor tăi, prea li-e frică de firea 
ta crudă, răspundea Maltravers. Au suferit prea mult de pe 
urma răutăţilor şi furiei tale pentru a mai dori să te vadă. 

— Vorbeşte, mişelule, vorbeşte, zicea regele. Va veni o 
vreme când chinurile la care mă supuneţi vor fi răzbunate. 

Şi începea să plângă, cu bărbia vârâtă între braţe. 
Plângea, dar nu murea de fel. 

Gournay şi Maltravers se plictiseau la Corf, căci toate 
plăcerile au un sfârşit, chiar şi acelea pe care le ai când 
chinuieşti un rege. Şi apoi, Maltravers o lăsase pe nevastă- 
sa, Eva, la Berkeley, lângă cumnatu-său; afară de asta, în 
ţinutul Corf lumea cam aflase că regele detronat era 
întemnițat acolo. Aşa că, după un schimb de scrisori cu 
Mortimer, se luase hotărârea ca Eduard să fie dus îndărăt 
la Berkeley. 


Când, înconjurat de aceeaşi escortă, trecu iar, doar ceva 
mai slăbit şi ceva mai încovoiat, prin porţile mari cu zăbrele 
şi ţepi de fier, pe podurile lăsate peste şanţuri, prin cele 
două ziduri împrejmuitoare, oricât de năpăstuit era, regele 
Eduard al II-lea încercă o nespusă uşurare şi parcă 
sentimentul că scăpase teafăr. Astrologul său minţise. 

VIII 

„BONUM EST” 

Regina Isabelle se afla deja în pat, cu părul desfăcut în 
două cozi blonde ce-i cădeau pe piept. Roger Mortimer 
intră, fără să se anunţe, hatâr de care se bucură numai el. 
Doar văzându-i faţa, regina înţelese ce anume avea să-i 
spună, sau mai curând să-i spună încă o dată. 

— Am primit veşti de la Berkeley, rosti el pe un ton ce se 
vroia potolit şi nepăsător. 

Isabelle nu răspunse. 

Fereastra era întredeschisă spre noaptea de septembrie. 
Mortimer se duse s-o deschidă de-a binelea şi rămase o 
clipă acolo, cu ochii spre oraşul Lincoln, mare şi îngrămădit, 
încă străpuns de câteva lumini, şi care se întindea sub 
castel în vale. Ca însemnătate, Lincoln trecea drept al 
patrulea oraş al ţării, după Londra, Winchester şi York. Un 
crâmpei din trupul sfârtecat al lui Hugh Le Despenser cel 
Tânăr fusese trimis aici, cu zece luni mai înainte. Venind de 
la Yorkshire, curtea se aşezase de o săptămână în castel. 

Isabelle privea umerii laţi ai lui Mortimer şi ceafa 
acoperită de părul încârlionţat, profilându-se ca o umbră pe 
cerul întunecos, în pervazul ferestrei. 

În această clipă, chiar în clipa aceasta nu-l iubea. 

— Soţul tău se încăpăţânează să trăiască, vorbi iar 
Mortimer întorcându-şi faţa spre regină, şi această viaţă 
pune în primejdie pacea regatului. Prin conacele din Ţara 
Galilor unii nu încetează să uneltească pentru a-l scăpa. 
Călugării dominicani se încumetă să predice pentru dânsul 
chiar în Londra, unde tulburările care ne-au dat atâtea griji 
în iulie ar putea să izbucnească din nou. Eduard nu e 


primejdios prin el însuşi, o recunosc, dar vrăjmaşii noştri se 
folosesc de numele lui pentru a aţâţa lumea la răscoală. 
Binevoieşte, rogu-te, şi dă în sfârşit acea poruncă aşa cum 
te-am sfătuit, fără de care nu va fi pace nici pentru tine, nici 
pentru fiul tău. 

Isabelle scoase un oftat de mare lehamite. De ce nu dăel 
însuşi această poruncă? De ce nu ia asupră-şi hotărârea, el 
care tăia şi spânzura în ţară? 

— Iubite Mortimer, rosti ea cu glas liniştit, ţi-am mai spus 
doar că nimeni nu va scoate această poruncă de la mine. 

Roger Mortimer închise fereastra; se temea să nu 
răbufnească în el furia. 

— Dar la urma urmei, spuse el, după ce ai îndurat atâtea 
necazuri şi ai înfruntat primejdii aşa de mari, de ce să 
ajungi acum vrăjmaşa propriei tale linişti? 

Regina clătină din cap şi răspunse: 

— Nu pot. Mai curând înfrunt toate primejdiile decât să 
fac una ca asta. Te rog, Roger, să nu ne mânjim mâinile cu 
sângele acesta. 

Mortimer avu un rânjet fugar. 

— De unde-ţi veni aşa deodată, i-o întoarse el, acest 
respect neaşteptat pentru sângele duşmanilor tăi? Sângele 
contelui de Arundel, sângele Despenserilor, sângele lui 
Baldock, tot sângele acesta curgea în pieţele oraşului sub 
ochii tăi, fără ca tu să-ţi întorci privirea. Ba, mi s-a părut 
chiar, în unele nopţi, că sângele îţi cam plăcea. Iar el, 
drăguţul de rege, nu are mâinile mai roşii decât ar putea fi 
ale noastre vreodată? N-ar fi vărsat el bucuros sângele meu 
şi al tău, dacă i-am fi lăsat timp s-o facă? Nu trebuie să fii 
rege, Isabelle, dacă ţi-e frică de sânge, nu trebuie să fii 
regină; trebuie să te retragi în vreo mânăstire, sub un văl 
de călugăriţă, şi să nu ai parte nici de dragoste, nici de 
putere! 

Se înfruntară o clipă din privire. Ochii de culoarea silexului 
străluceau prea tare sub sprâncenele stufoase, în lumina 


slabă a lumânărilor; cicatricea albă tivea o buză care trăda 
cruzimea. Isabelle îşi plecă ochii mai întâi. 

— Adu-ţi aminte, Mortimer, că ţi-a dăruit viaţa odinioară, 
spuse ea. Astăzi trebuie să-şi zică în sinea lui că dacă nu se 
lăsa înduplecat atunci de rugăminţile baronilor şi 
episcopilor, de propriile mele rugăminţi, şi poruncea să ţi se 
taie capul, aşa cum a poruncit pentru Thomas Lancastre... 

— Nu, n-am uitat de loc, mi-aduc aminte de asta, şi tocmai 
că n-aş vrea să mă căiesc într-o zi ca dânsul... Această 
compătimire pe care i-o arăţi eu o găsesc foarte stranie şi 
foarte încăpăţânată. 

Mortimer tăcu o vreme. Apoi: 

— Aşadar îl mai iubeşti? Nu văd alt motiv. 

Ea înălţă din umeri. 

— Asta era va să zică, spuse Isabelle, vrei să-ţi dau încă o 
dovadă că te iubesc numai pe tine! Această furie de bărbat 
gelos nu se va mai potoli niciodată în tine? Nu ţi-am dovedit 
îndeajuns în faţa întregului regat al Franţei şi aceluia al 
Angliei, ba chiar şi în faţa fiului meu, că nu aveam în inimă 
altă dragoste? Dar ce trebuie să mai fac? 

— Ceea ce-ţi cer, şi nimic alta. Văd însă că nu vrei să te 
hotărăşti. Văd că crucea pe care ţi-o făcuşi la inimă, în faţa 
mea, şi care trebuie să ne unească în toate şi să ne dea o 
singură voinţă, nu era pentru tine decât prefăcătorie. Văd 
bine că soarta m-a făcut să-mi leg viaţa de o făptură slabă! 

Da, un bărbat gelos, asta era! Regent atotputernic, 
împărțind dregătoriile, cârmuindu-l pe tânărul rege, trăind 
ca soţ şi soţie cu regina, şi asta în văzul tuturor baronilor, 
Mortimer rămânea un bărbat gelos...! 

„Dar n-o fi având oarecare dreptate să fie?” gândi deodată 
regina. Primejdia oricărei gelozii este că sileşte pe cel 
bănuit să caute în sinea lui dacă nu cumva reproşurile 
celuilalt sunt îndreptăţite. Aşa ies la iveală unele sentimente 
pe care nu le luaseşi în seamă... Stranie întorsătură! 
Isabelle era sigură că-l urăşte pe Eduard atât cât e în stare 
o femeie să urască; nu se gândea la el decât cu dispreţ, pică 


şi scârbă deopotrivă. Şi totuşi... Şi totuşi amintirea inelelor 
de logodnă, a încoronării, a copiilor zămisliţi cu dânsul, 
amintirile pe care le păstra nu despre Eduard, ci despre ea 
însăşi, doar amintirea de a fi crezut odinioară că-l iubeşte, 
toate acestea o reţineau acum. Il se părea cu neputinţă să 
poruncească moartea tatălui copiilor pe care-i născuse... 
„Şi toţi îmi zic Lupoaica Franţei!” Sfântul nu-i niciodată aşa 
de sfânt, şi nici omul crud nu-i niciodată aşa de crud cum şi- 
| închipuie alţii. 

Şi apoi, fie şi detronat, Eduard era un rege. Chiar dacă i- 
au luat coroana şi averile, chiar dacă l-au întemnițat, 
rămânea o persoană regală. Şi Isabelle era ea însăşi regină, 
şi crescută pentru asta. În toată copilăria ei avusese sub 
ochi pilda adevăratei măreţii regale, întrupată într-un om 
care, prin stirpea sa şi prin încoronare, se ştia deasupra 
celorlalţi oameni, şi făcea astfel încât toţi să-l ştie ca atare. 
A lua viaţa unui supus, fie el şi cel mai mare senior al 
regatului, nu era niciodată mai mult decât o crimă. Dar a 
răpune o viaţă regală însemna o pângărire şi o tăgadă a 
caracterului sacerdotal, divin, cu care suveranii erau 
învestiţi. 

— Şi asta, Mortimer, tu n-o poţi pricepe, căci nu eşti rege, 
şi nici nu eşti născut dintr-un rege. 

Isabelle îşi dădu seama, prea târziu, că-şi rostise gândul cu 
glas tare. 

Baronul Ţinuturilor de Margine, urmaşul tovarăşului de 
luptă al lui Wilhelm Cuceritorul, marele judecător al [ării 
Galilor simţi parcă o palmă-n obraz. Se trase cu doi paşi 
îndărăt, făcu o plecăciune: 

— Nu cred, doamnă, că cel care ţi-a redat tronul e un 
rege; dar mi se pare că-mi irosesc vremea de pomană 
aşteptând să recunoşti asta. Şi tot pierdere de vreme ar fi 
să-ţi amintesc că mă trag din regii Danemarcii care n-au 
şovăit să-şi dea una din fetele lor după străbunul meu, 
întâiul Roger Mortimer. Strădaniile mele pentru a te sluji nu 
mi-au adus cine ştie ce preţuire. Lasă-ţi deci vrăjmaşii să-l 


scoată din temniţă pe regescul tău soţ, sau mai bine, du-te 
tu singură să-l scoţi de acolo chiar cu mâinile tale. 
Puternicul tău frate, regele Franţei, nu va pregeta atunci să 
te apere, aşa cum făcu când trebuiseşi să fugi spre Hainaut, 
de te ţineam în şea, sprijinită de pieptul meu. El, Mortimer, 
nefiind rege şi viaţa lui nefiind astfel ocrotită împotriva unei 
lovituri a soartei, se duce, doamnă, să-şi caute adăpost 
aiurea înainte de a fi prea târziu, dincolo de hotarele 
regatului a cărui regină îl iubeşte atât de puţin încât simte 
că nu mai are ce căuta aici. 

Zicând aceasta, se îndreptă spre ieşire. Îşi stăpânea 
mânia; nu trânti uşa de stejar ci o împinse încetişor, şi i se 
auziră paşii depărtându-se. 

Isabelle îl cunoştea îndeajuns pe orgoliosul Mortimer 
pentru a şti că nu se va întoarce. Sări din pat, alergă numai 
în cămaşă prin coridoarele castelului, îl ajunse pe Mortimer 
şi, prinzându-se cu mâinile de vestmintele lui, i se atârnă de 
braţe. 

— Rămâi, rămâi, iubitul meu Mortimer, te rog în genunchi, 
rămâi! izbucni ea fără a se sinchisi dacă o aude cineva. Nu-s 
decât o femeie, am nevoie de sfatul şi de sprijinul tău! 
Rămâi! Te rog, rămâi, şi fă cum crezi tu. 

O podidiseră lacrimile şi se sprijinea de el, lipindu-se de 
acest trup, de această inimă fără de care nu putea trăi. 

— Vreau ceea ce vrei şi tu! mai spuse ea. 

Servitorii, atraşi de zgomot, se iviseră şi numaidecât 
începură să se ascundă prin colţuri, stânjeniţi de a fi 
martori la această ceartă între amanți. 

— Vrei cu-adevărat ceea ce vreau eu?... Întrebă Mortimer, 
luând obrazul reginei între mâinile sale. Atunci!... Oşteni! 
strigă el. Daţi fuga şi mi-l aduceţi de îndată pe monseniorul 
Orleton. 

De câteva luni între Mortimer şi Adam Orleton intervenise 
o răceală. Vrajba lor prostească avea drept pricină acea 
episcopie de Worcester pe care papa i-o hărăzise lui 
Orleton, în timp ce Mortimer o făgăduia altui candidat. Cum 


de Mortimer nu ştiuse că prietenul său râvnea această 
episcopie! Dar acum, odată ce-şi dăduse cuvântul, nu mai 
vroia să şi-l tragă îndărăt. Parlamentul întrunit la York, 
chemat să hotărască, decretase confiscarea veniturilor 
eparhiei de Worcester... Aşadar, Orleon, care nu mai era 
episcop de Hereford şi nu era încă nici de Worcester, îl 
socotea foarte nerecunoscător pe omul căruia îi înlesnise 
evadarea din turn. Afacerea rămânea să mai fie dezbătută, 
iar Orleton continua să urmeze curtea regală în deplasările 
ei. 

„Într-o zi Mortimer va avea iar nevoie de mine, îşi zicea, şi 
atunci îmi va da episcopia.” Ziua asta, sau mai curând 
noaptea asta, sosise. Orleton înţelese acest lucru de îndată 
ce pătrunse în odaia reginei. Isabelle, care se culcase iar, 
păstra urmele lacrimilor pe obraz. Mortimer se plimba cu 
paşi mari în jurul patului. Ca să se arate astfel aşa de puţin 
stânjeniţi, în ochii prelatului, trebuie să fie vorba de ceva 
foarte serios! 

— Măria sa regina, spuse Mortimer, socoate cu bună 
dreptate că din pricina uneltirilor pe care le cunoşti, viaţa 
soţului ei pune în primejdie pacea regatului, şi e neliniştită 
văzând că Dumnezeu întârzie atâta să-l cheme la el. 

Adam Orleton o privi pe Isabelle, Isabelle îl privi pe 
Mortimer, apoi îşi întoarse ochii la episcop şi făcu semn că 
aşa este. Orleton avu un surâs abia mijit, nu de cruzime, 
nici măcar cu-adevărat ironic, ci mai curând o expresie de 
ruşinoasă mâhnire. 

— Măria sa regina se vede în faţa marii probleme ce li se 
pune întotdeauna celor care au pe umerii lor povara 
cârmuirii statelor, răspunse el. Trebuie oare, pentru a nu 
curma o singură viaţă, să ducă la pieire multe alte vieţi? 

Mortimer se întoarse spre Isabelle, şi spuse: 

— Auzi! 

Era foarte mulţumit de sprijinul pe care i-l aducea 
episcopul şi-i păru rău că nu găsise el însuşi acest 
argument. 


— Aici o vorba de apărarea popoarelor, urmă Orleton, iar 
nouă, episcopilor, ni se cere să desluşim voinţa Domnului. 
Fără îndoială, sfintele porunci ne opresc să grăbim sfârşitul 
oricărei vieţi. Regii însă nu sunt oameni de rând, şi ei 
singuri se socot pe deasupra poruncilor dumnezeieşti 
atunci când îşi osândesc supuşii la moarte... Credeam însă, 
my Lord, că paznicii pe care i-ai pus în jurul regelui 
detronat vor face astfel încât să te scutească de asemenea 
probleme. 

— Paznicii par sa fi făcut tot ce se poate, răspunse 
Mortimer. Şi nu vor face mai mult înainte de a primi porunci 
scrise. 

Orleton dădu din cap, dar nu răspunse. 

— Dar o poruncă scrisă, adăugă Mortimer, poate să cadă şi 
în alte mâini decât acelea cărora le este destinată; poate de 
asemeni să le furnizeze o armă celor care trebuie să 
execute porunca împotriva celor care au dat-o. Mă-nţelegi? 

Orleton zâmbi din nou. Nu cumva îl crede un nătărău? 

— Cu alte cuvinte, my Lord, spuse el, ai vrea şi n-ai vrea să 
trimiţi această poruncă. 

— Aş vrea mai degrabă să trimit un ordin care să fie 
limpede pentru cei ce trebuie să-l înţeleagă, dar să rămână 
de neînțeles pentru cei ce nu trebuie să ştie de el. Asupra 
acestui lucru ţin să mă sfătuiesc cu sfinţia ta care eşti un om 
priceput, dacă vrei să mă ajuţi. 

— Şi ceri asta, my Lord, unui biet episcop care nu are nici 
scaun şi nici eparhie unde să-şi pună cârja? 

Fu rândul lui Mortimer să zâmbească: 

— Lasă, lasă, my Lord Orleton, să nu mai vorbim de 
lucrurile acestea. M-ai necâjit rău de tot, ştii bine. Dacă mi- 
ai fi spus barem din vreme ce anume doreai! Pentru că ţii 
însă aşa de mult la asta, iată, nu-ţi voi mai sta împotrivă. Vei 
avea episcopia de Worcester, îţi dau cuvântul meu... Cât 
despre încuviințarea Parlamentului, lasă-te pe mine. Iar 
sfinţia ta eşti tot prietenul meu, şi asta o şti prea bine. 


Episcopul dădu din cap. Da, o ştia; şi el păstra tot atâta 
prietenie lui Mortimer, iar cearta lor din ultima vreme nu 
schimbase nimic; era de ajuns să se afle faţă-n faţă ca să-şi 
dea seama de asta. Prea multe amintiri îi legau, prea multe 
complicităţi şi o admiraţie reciprocă. Astă-seară chiar, când 
Mortimer nu mai ştia ce să facă după ce smulsese în sfârşit 
reginei un consimţământ atât de mult aşteptat, pe cine 
chema? Pe episcopul cu umerii căzuţi, cu umblet de răţoi, 
cu ochii obosiţi de citit. Erau chiar atât de strâns legaţi, 
absorbiți de prieteşugul lor, încât uitaseră de regina care-i 
cerceta cu ochii ei mari albaştri şi se simţea rău. 

— Nimeni n-a uitat că frumoasa predică a sfinţiei tale 
„Doleo caput meum” ne-a ajutat să-l detronăm pe regele 
netrebnic, spuse Mortimer. Şi tot sfinţia ta ai obţinut 
abdicarea. 

lată că recunoştinţa se arăta iar! Orleton îşi plecă fruntea 
sub atâtea complimente. 

— Aşadar, spuse el, vrei ca să-mi duc treaba până la capăt. 

Se afla în cameră o masă de scris, pene şi hârtie. Orleton 
ceru un cuţit, căci nu putea scrie decât cu o pană ascuţită 
de el însuşi. Asta îl ajuta să mai chibzuiască. Mortimer tăcea 
spre a nu-i tulbura gândurile. 

— Porunca nu trebuie să fie lungă, spuse Orleton după o 
clipă. 

Privea în gol, cu un aer vesel. Uitase de bună seamă că era 
vorba de moartea unui om; încerca un sentiment de orgoliu, 
o bucurie de scriitor care venise de hac unei probleme de 
stil. Aplecându-şi ochii pe masă, nu aşternu decât o singură 
frază cu scrisul său foarte citeţ, împrăştie deasupra nişte 
pulbere de uscat, şi întinse foaia de hârtie lui Mortimer, 
zicând: 

— Sunt gata să pecetluiesc această scrisoare cu propriul 
meu sigiliu, dacă domnia ta sau măria sa regina socotiți că 
nu trebuie să le puneţi pe ale voastre. 

Părea într-adevăr mulţumit de sine. 


Mortimer se apropie de o lumânare. Scrisoarea era în 
latineşte. Citi cu oarecare greutate: 

— Eduardum occidere nolite timere bonum est. 

Chibzui o clipă, apoi, întorcându-se spre episcop: 

— Eduardum occidere, asta o înţeleg bine; nolite: nu 
trebuie... timere: să vă fie teamă... bonum est: e bine... 

Orleton zâmbea. 

— Trebuie să se înţeleagă: „Nu-l omorâţi pe Eduard, e 
bine să vă temeţi... de a face asta”, urmă Mortimer, sau „Nu 
vă fie teamă de a-l omori pe Eduard, e o treabă bună”? 
Unde este virgula? 

— Nu este nicăieri, răspunse Orleton. Voința lui Dumnezeu 
se va arăta în înţelegerea aceluia care va primi scrisoarea. 
Dar scrisoarea însăşi, cui trebuie s-o trimitem, spre a-l 
putea scoate vinovat de ceea ce se va întâmpla? 

Mortimer rămase uluit. 

— Nu ştiu, spuse el, dacă Maltravers şi Gournay înţeleg 
bine latineşte. 

— Călugărul Guillaume, pe care domnia ta l-ai pus lângă 
dânşii, înţelege destul de bine această limbă. Şi apoi omul 
care va duce scrisoarea, le va transmite prin viu grai, dar 
numai prin viu grai, că orice lucru vor săvârşi potrivit 
acestei porunci nu trebuie să lase nici o urmă. 

— Şi într-adevăr, întrebă Mortimer, eşti gata să-ţi pui aici 
sigiliul? 

— O voi face, spuse Orleton. 

Era într-adevăr un om pe care te puteai bizui. Mortimer îl 
însoţi până-n josul scării, apoi se întoarse în odaia reginei. 

— Dragul meu Mortimer, îi spuse Isabelle, nu mă lăsa să 
dorm singură în noaptea asta. 

Noaptea de septembrie nu era chiar atât de răcoroasă 
pentru ca regina să tremure aşa de tare. 

IX. 

FIERUL ROŞU. 

Faţă de fortărețele uriaşe de la Kenilworth sau Corf, 
Berkeley poate fi socotit un castel mic. Zidurile sale din 


piatră roşiatică, proporţiile sale omeneşti, nu-l fac 
nicidecum înfricoşător... Curtea castelului dă de-a dreptul 
în cimitirul care înconjoară biserica, unde lespezile de pe 
morminte se acoperă în câţiva ani cu un muşchi verde, 
subţire ca o țesătură de mătase. 

Thomas de Berkeley, un flăcău destul de cumsecade pe 
care nu-l însufleţea nici un sentiment de cruzime faţă de 
semenii săi, nu avea totuşi vreun motiv de a se arăta din 
cale afară de binevoitor faţă de fostul rege Eduard al II-lea 
care-l ţinuse patru ani în temniţă la Wallingford, împreună 
cu tată-său Maurice, mort acolo. În schimb, totul îl îndemna 
să-i fie credincios puternicului său socru Roger Mortimer, 
cu a cărui fiică mai mare se căsătorise în 1320 şi pe care îl 
urmase în răscoala din 1322, după ce, tot lui îi datora că 
ieşise din temniţă cu un an mai înainte. Thomas primea 
însemnata sumă de o sută de şilingi pe zi pentru paza şi 
găzduirea regelui detronat. Nici nevastă-sa Marguerite 
Mortimer, nici soră-sa Eva, soţia lui John Maltravers, nu 
erau femei rele. 

De n-ar fi avut de-a face decât cu familia Berkeley, Eduard 
al II-lea s-ar fi împăcat cu şederea sa acolo. Din nenorocire, 
trebuia să-i îndure pe cei trei călăi, Maltravers, Gournay şi 
bărbierul lor, Ogle. Aceştia nu-i lăsau nici un răgaz fostului 
rege; mintea lor scornea mereu alte chinuri, şi se luau la un 
fel de întrecere, născocind care mai de care cum să-şi 
căznească prizonierul cu mai multă cruzime. 

Maltravers închipuise să-l bage pe Eduard înlăuntrul 
foişorului, într-o încăpere rotundă cu un diametru de câteva 
picioare, în mijlocul căruia se căsca un puţ vechi, acum 
secat. Nici un fel de ghizd nu înconjura puţul. Ar fi fost 
deajuns o mişcare greşită pentru ca prizonierul să cadă în 
această groapă adâncă, pierind fără urmă. De aceea, 
Eduard trebuia să fie mereu cu ochii la puț; bărbatul acesta 
de patruzeci şi patru de ani, dar care acum arăta de şaizeci, 
zăcea acolo, pe o grămadă de paie, lipit de perete sau 
mişcându-se numai târâş, iar când îl fura somnul se trezea 


numaidecât, scăldat în sudori, cu teama că se apropiase de 
marginea gropii. 

La acest chin al fricii, Gournay mai adăogase altul, cel al 
mirosului. Poruncea să fie adunate de pe câmp stârvuri de 
jivine împuţite, viezuri prinşi în vizuina lor, vulpi, dihori, 
precum şi păsări moarte, putrezite de-a binelea, care erau 
aruncate în puț pentru ca duhoarea ce-o răspândeau să 
umple puţinul aer al prizonierului. 

— Iată un vânat bun pentru tâmpitul ăsta! ziceau tustrei 
călăii, în fiece dimineaţă, când vedeau venind încărcătura 
de stârvuri. 

Ei înşişi nu aveau nasul prea fin, căci stăteau toţi laolaltă, 
sau pe rând, într-o odăiţă din capul scării foişorului, 
deasupra încăperii în care se prăpădea regele. Nişte adieri 
de-ţi întorceau maţele pe dos veneau câteodată până la 
dânşii; dar ele erau prilej de glume grosolane: 

— Grozav mai pute, lepădătura! izbucneau în râs, 
răsturnând păhărelul cu zaruri şi dând pe gât cănile de 
bere. 

În ziua când primiră scrisoarea lui Adam Orleton, se 
sfătuiră vreme îndelungată. Călugărul Guillaume le 
tălmăcise misiva, fără să stea câtuşi de puţin la îndoială 
asupra adevăratului ei înţeles, dar explicându-le cât de 
iscusit era ticluită. Cei trei ticăloşi făcură haz mare de asta 
şi se strâmbară de râs ca la vreun sfert de ceas, repetând 
într-una: „Bonum est... Bonum est”. 

Olăcarul cam zevzec pe care Mortimer li-l trimisese, le 
aduse cuvânt cu cuvânt şi porunca nescrisă: „Fără a lăsa 
urme”. 

Tocmai asupra acestui lucru se sfătuiau. 

— Ciudate pretenţii mai au, zău aşa, domnii de la Curte, 
episcopii şi ceilalţi lorzi! rosti Maltravers. Îţi poruncesc să 
omori dar asta să nu se vadă. 

Ce-i de făcut? Otrava înnegrea trupurile; şi apoi trebuia 
să-ţi faci rost de ea pe la unii ce-ar fi putut să trâăncănească. 


Să-l sugrumi? Urma ştreangului se întipăreşte în jurul 
gâtului şi faţa rămâne vânătă. 

Ogle, fostul bărbier din turnul Londrei fu acela care avu o 
idee grozavă. Thomas Gournay aduse planului propus unele 
îmbunătăţiri; iar Maltravers râse din toată inima, arătându- 
şi nu numai dinţii ci şi gingiile. 

— Va fi pedepsit pe unde a păcătuit! strigă el. 

Planul i se păru într-adevăr de o viclenie crâncenă. 

— Dar va fi nevoie să fim cel puţin patru, spuse Gournay. 
Berkeley va trebui să ne dea o mână de ajutor. 

— A, şti cum e cumnatu-meu Thomas, răspunse 
Maltravers. Vâră în buzunar cele cinci lire pe zi, dar are 
inima simţitoare. În loc să ne fie de folos, mai mult ne-ar 
stânjeni. 

— Namila de Towurlee ne va ajuta cu dragă inimă, dacă-i 
făgăduim câţiva şilingi, spuse Ogle. Şi apoi, e atât de idiot 
încât, chiar de s-ar apuca pe urmă să povestească, nimeni 
nu l-ar crede. 

Aşteptară să înnopteze. Gournay porunci la bucătărie să 
se gătească o cină straşnică pentru prizonier, adică o 
plăcintă umplută cu măduvă, nişte păsărele la frigare, o 
coadă de vită în sos. Eduard nu mai avusese parte de aşa 
ospăț de când cu petrecerile pe care le dădea văru-său Gât- 
Sucit la Kenilworth. Se arătă foarte mirat, cam neliniştit la 
început, apoi, mâncând din aceste bucate neobişnuite îi mai 
veni inima la loc. În loc să-i arunce o strachină pe care el 
trebuia s-o pună pe marginea gropii împuţite, îl aşezaseră 
în odăiţa de alături, pe un scăunaş fără spetează, ceea cei 
se păru culmea confortului; şi se ospăta din felurile acestea 
al căror gust aproape că-l uitase. Nu se caliceau nici cu 
vinul, turnându-i zdravăn dintr-un rubiniu pe care Thomas 
de Berkeley îl aducea din Aquitania. Cei trei temniceri 
priveau la acest chiolhan, făcându-şi cu ochiul. 

— N-are să aibă vreme nici să mistuie mâncarea, îi suflă 
Maltravers lui Gournay. 

Uriaşul 'Towarlee stătea în uşă, acoperind-o cu totul. 


— Ei, acuma ne simţim mai bine, nu-i aşa, my Lord, spuse 
Gournay când fostul suveran îşi isprăvise masa. Acuma te 
vom duce într-o odaie bună, unde vei găsi un pat cu perne 
de puf. 

Prizonierul, cu scăfârlia rasă şi bărbia prelungă ce-i 
tremura întruna, îşi privi paznicii uimit. 

— Primit-aţi porunci noi? întrebă el. 

Glasul îi era pătruns de o umilinţă plină de toamă. 

— A, da! Sigur că da, am primit porunci şi ne vom purta 
bine cu înălţimea ta, my Lord! răspunse Maltravers. Am pus 
chiar să se facă foc acolo unde vei dormi, căci serile încep 
să fie răcoroase, nu-i aşa, Gournay? Ei, ce să-i faci, a venit 
toamna; suntem doar pe la sfârşitul lui septembrie. 

Porniră cu regele pe scara îngustă, străbătură curtea 
năpădită de iarbă a foişorului, apoi urcară de cealaltă parte, 
în zidul împrejmuitor. Temnicerii nu minţiseră; îl duceau 
într-o odaie, bineînţeles nu o odaie de palat, dar o încăpere 
cum se cade, curată şi văruită, unde se vedea un pat cu 
saltea groasă, şi un mangal plin de jeratic. Aproape că era 
prea cald acolo. 

Vinul, căldura... Regele detronat se simţea niţel ameţit. 
Era deci de ajuns o masă bună ca să prindă iar curaj? Ce 
noi porunci or fi primit şi pentru ce îi arătau deodată atâta 
bunăvoință? Poate că izbucnise o răscoală în ţară, poate că 
Mortimer căzuse în dizgrație... Sau poate că pur şi simplu 
pe tânărul rege îl apucase în sfârşit neliniştea, smintindu-şi 
de soarta tatălui său şi le ceruse să se poarte cu el 
omeneşte... Dar, chiar dacă o fi izbucnit o răscoală, chiar 
dacă tot poporul s-o fi ridicat în apărarea lui, niciodată 
Eduard nu se va învoi să-şi reia tronul, niciodată, de asta se 
lega cu jurământ în faţa lui Dumnezeu. Căci, văzându-se 
iarăşi rege, ar începe din nou să săvârşească greşeli; nu era 
făcut să domnească. O mănăstire liniştită, iată tot ce-şi 
dorea, şi să se poată plimba într-o grădină frumoasă, să i se 
servească feluri de mâncare pe gustul său... şi să se roage. 
Apoi, să lase să-i crească iar barba şi părul, afară doar dacă 


nu va voi să se poarte tuns ca fraţii călugări... Ce nepăsare 
a sufletului şi ce nerecunoştinţă din parte-i dacă nu ar 
mulţumi Atotputernicului pentru lucrurile acestea simple 
care ajung spre a-ţi face un trai plăcut, o hrană gustoasă, o 
odaie caldă... Se vedea un vătrai în soba cu jăratec. 

— Ci culcă-te odată, my Lord! Culcuşul e bun, ai să vezi, 
spuse Gournay. 

Şi ce-i drept, salteaua era moale. Să regăseşti un pat ca 
lumea, ce fericire! Pentru ce însă cei trei mai zăboveau aici! 
Maltravers şedea pe un scăunaş, cu părul căzut peste 
urechi, cu mâinile între genunchi, şi se tot uita la rege. 
Gournay zgândărea focul. Bărbierul Ogle ţinea în mână un 
corn de bou şi un fierăstrăiaş. 

— Dormi, mărite domn Eduard, nu ne purta de grijă, noi 
avem de lucru, stărui Gournay. 

— Ce faci acolo, Ogle? întrebă regele. Tai un corn ca să bei 
din el? 

— Nu, my Lord, nu ca să beau din el. Tai un corn, şi-atăt. 

Apoi, întorcându-se spre Gournay şi însemnând un loc pe 
corn cu unghia policarului, bărbierul spuse: 

— Cred că-i lungimea potrivită, ce zici? 

Roşcovanul cu chip de scroafă privi peste umăr şi 
răspunse: 

— Da, cred că asta i se potriveşte. Bonum est. 

După care, se apucă iar să aţâţe focul. 

Fierăstrăul scrâşnea pe cornul de bou. Când îşi isprăvi 
treaba, tăind cornul în două, bărbierul întinse partea cu 
vârful ascuţit lui Gournay care o luă şi, după ce o cercetă de 
aproape, vâri în ea vătraiul înroşit. Un miros acru se 
răspândi prin odaie, împuţind-o de îndată. Vătraiul ieşi prin 
vârful ars al cornului. Gournay îl vâri iar în foc. Cum vroiau 
ei ca regele să doarmă în larma ce-o făceau în jurul său? Să 
nu-l fi scos din groapa cu stârvuri decât pentru a-l afuma 
acuma cu cornul acesta ars? 

Deodată, aşezat cum era şi tot cu ochii la Eduard, 
Maltravers îl întrebă: 


— Despenserul tău pe care-l îndrăgeai aşa de mult, avea 
mădularul zdravăân? 

Ceilalţi doi izbucniră într-un hohot de râs. Doar pentru că 
auzise rostindu-se acest nume, Eduard simţi parcă o 
sfâşiere în mintea lui şi înţelese că oamenii aceştia aveau 
să-l omoare numaidecât. 

Îi pregăteau oare aceeaşi moarte cumplită ca şi lui Hugh 
cel Tânăr? 

— N-o să faceţi asta, nu-i aşa? N-o să mă omorâţi? ţipă el, 
ridicându-se deodată pe pat. 

— Noi să te omorâm, mărite domn Eduard? zise Gournay 
fără măcar să se întoarcă. Cine te-ar putea face să crezi una 
ca asta?... Avem şi noi poruncile noastre. Bonum est, bonum 
est... 

— Haide, culcă-te la loc, spuse Maltravers. 

Dar Eduard nu se culca. Privirea lui, în capul pleşuvit şi 
slăbit, mergea, ca uitătura unei jivine căzută în capcană, de 
la ceafa roşie a lui Thomas Gournay la faţa lungă şi gălbejită 
a lui Maltravers şi la obrajii bucălaţi ai bărbierului. Gournay 
scosese vătraiul din foc şi-i cerceta vârful încins. 

— Towurlee! strigă el. Masa! 

Namila care aştepta în odaia de alături intră, ducând pe 
sus o masă grea. Maltravers se duse să închidă uşa după 
dânsul şi răsuci cheia în broască. Pentru ce această masă, 
această scândură groasă de stejar care se punea de obicei 
pe nişte căpriori? Nu se vedeau căpriori prin încăpere. Şi 
printre atâtea ciudăţenii care se petreceau în jurul regelui, 
această masă în braţele unui uriaş devenea lucrul cel mai 
neobişnuit, cel mai înfricoşător. Cum puteai să omori pe 
cineva cu o masă? Acesta fu cel din urmă gând limpede al 
regelui. 

— Haide! spuse Gournay făcând semn lui Ogle. 

Se apropiară, fiecare de o parte a patului, năpustindu-se 
asupra lui Eduard şi întorcându-l cu burta în jos. 

— Ah, ticăloşii, ticăloşii! răcnea el. Nu, n-o să mă omorâţi! 


Se zvârcolea, se zbătea, şi Maltravers se apropiase ca să le 
dea o mână de ajutor, dar nu erau de ajuns trei ca să-l 
doboare; iar uriaşul 'Towurlee nici nu se urnea din loc. 

— Towurlee, masa! strigă Gournay. 

Towurlee îşi aminti ce i se poruncise. Se apropie şi lăsă să-i 
cadă uriaşa scândură peste umerii regelui. Gournay ridică 
poalele hainei acestuia şi-i dădu jos nădragii al căror postav 
ros de atâta purtat se rupse. Era ceva caraghios, ceva 
jalnic, un fund expus astfel privirilor; dar ucigaşii nu mai 
aveau acum poftă de râs. 

Pe jumătate răpus de lovitură şi înăbuşindu-se sub masa 
care-l apăsa, vârându-l în saltea, regele se zbătea, dădea 
din picioare. Câtă vlagă mai avea în el! 

— Towurlee, ţine-i gleznele! Dar nu, nu aşa, desfă-i-le! 
porunci Gournay. 

Regele izbutise să-şi scoată ceafa tunsă de sub scândură, 
şi întorcea faţa într-o parte ca să mai răsufle. Maltravers îi 
apăsă capul cu amândouă mâinile. Gournay apucă vătraiul 
şi spuse: 

— Ogle! Acum, vâră-i cornul! 

Regele Eduard avu o zvâcnire de o putere deznădăjduită 
când fierul roşu îi pătrunse în rărunchi; urletul pe care-l 
scoase, străbătând zidurile, străbătând foişorul, trecând 
deasupra lespezilor din cimitir, ajunse până în casele 
târgului, trezind oamenii. lar cei care auziră acest lung, 
acest jalnic, acest înfiorător țipăt, avură numaidecât 
certitudinea că regele fusese asasinat. 

A doua zi, de dimineaţă, locuitorii din Berkeley porniră 
spre castel spre a afla ce se întâmplase. Li se răspunse că 
într-adevăr fostul rege îşi dăduse sufletul, noaptea trecută, 
pe neaşteptate, după ce scosese un țipăt lung. 

— Veniţi să-l vedeţi, poftiţi vă rog, ziceau Matravers şi 
Gournay orăşenilor de vază şi feţelor bisericeşti. Acum i se 
face toaleta mortuară. Intraţi! Oricine poate să intre. 

Şi oamenii din târg se încredinţaseră că acest trup pe care 
tocmai îl spălau nişte oameni nu avea nici urmă de lovitură, 


nici o vânătaie, nici o rană, şi că nimeni nu încerca să-l 
ascundă privirii lor. 

Thomas Gournay şi John Maltravers se uitau unul la altul; 
straşnică idee avuseseră de a folosi acest corn de bou prin 
care să treacă vătraiul de fier. Într-adevăr, o moarte fără 
urme; într-o vreme în care se născoceau atâtea mijloace de 
a omori, puteau să se mândrească de a fi descoperit o 
metodă desăvârşită. 

Un singur lucru îi îngrijora şi anume, plecarea neaşteptată 
a lui Thomas de Berkeley, înainte de a se crăpa de zi, sub 
cuvânt că avea treabă la un castel din vecinătate, cum zicea 
nevastă-sa. Şi apoi, Towurlee, uriaşul cu capul mic, fugise la 
grajduri şi, de câteva ceasuri, bocea acolo, ghemuit pe jos. 

În ziua aceea, Gournay porni călare spre Nottingham, 
unde se afla regina, ca să-i ducă vestea morţii soţului ei. 

Thomas de Berkeley rămase departe toată săptămâna şi se 
arătă înadins prin fel de fel de locuri din împrejurimi, 
încercând să-i facă pe toţi să creadă că nu fusese în castelul 
său când murise regele. La întoarcere, avu surpriza 
neplăcută de a afla că leşul era tot acolo. Niciuna din 
mănăstirile vecine nu vroia să-l înmormânteze. Berkeley 
trebui să-şi păstreze prizonierul în coşciug, o lună întreagă, 
vreme în care continua să-şi primească cei o sută de şilingi 
pe zi. 

Acum, ţara toată aflase de moartea fostului suveran; istorii 
stranii, dar care nu erau prea departe de adevăr, umblau 
din gură în gură, şi unii şopteau că acest omor nu va purta 
noroc nici celor care-l săvârşiseră, nici chiar celor, oricât de 
sus ar fi, care-l porunciseră. 

Până la urmă, un preot veni să ridice trupul, în numele 
episcopului de Gloucester, care se învoia să-l îngroape în 
catedrala lui. Rămăşiţele pământeşti ale regelui Eduard al 
II-lea fură încărcate într-un car acoperit cu o pânză neagră. 
Thomas de Berkeley şi familia lui îl însoţiră, iar oamenii de 
prin partea locului urmară cortegiul. La fiecare milă de 


drum, unde convoiul făcea popas, ţăranii sădiră un mic 
stejar. 

După şase sute de ani ce s-au scurs de atunci, unii din 
stejarii aceia mai sunt în picioare şi aştern pete de umbră 
neagră pe drumul care duce de la Berkeley la Gloucester. 


SFÂRŞIT 


11) Fii gata pentru astă-seară, stăpâne. 

12) Va pleca cu noi. 

13) Episcopul? 

14) Vă va aştepta afară, după ce s-o înnopta. 

15) Șilingul era pe vremea aceea o unitate de valoare, dar 
nu o monedă propriu-zisă. La fel lira sau marca. Pentul era 
cea mai mare monedă în circulaţie. Abia sub domnia lui 
Eduard al III-lea au apărut banii de aur, florinul şi nobilul. 
Şilingul de argint nu va fi bătut decât în veacul al XVI-lea. 

10) Cine-i acolo? 

17) Daţi-i drumul, repede. 

18) Sunaţi alarma! 

19) Aşa era numit regatul întemeiat pe vremea 
cruciadelor de către armenii emigraţi în Cilicia. 

110) Ceea ce s-a întâmplat întocmai cu şapte ani mai 
târziu, în 1330, când cardinalii Romei aleseră un antipapă 
în persoana lui Nicolae al V-lea. 

111) Dispensa i-a fost acordată de papa Clement al V-lea 
în 1313, pe când Charles de Valois nu avea decât patruzeci 
şi trei de ani. 

(12) Înalt prea sfinţia sa episcopul de Exeter?... Eu sunt 
canonicul şi cancelarul contesei d'Artois. 

113) Baronul Mortimer trăieşte aici în concubinaj cu 
regina Isabelle. 


114) Charles, fiu al regelui Franţei, conte de Valois şi de 
Anjou. 

115) Suveranii se adresau unul altuia cu „frate” şi 
numeau reginele „surori”. 

116) Westminster 

(17) În franţuzeşte: Risipitorul 

118) Harta lui Richard de Bello, păstrată la catedrala din 
Hereford, e anterioară cu câţiva ani numirii lui Adam 
Orleton în această eparhie. E unul din cele mai curioase 
documente asupra concepţiei medievale a universului şi o 
foarte curioasă sinteză grafică a cunoştinţelor de pe vremea 
aceea. Harta se înfăţişează pe o piele de vițel de proporţii 
destul de mari; pământul e cuprins într-un cerc al cărui 
centru este Ierusalimul; Asia e aşezată deasupra; Africa 
dedesubt; locul paradisului terestru e arătat pe hartă ca şi 
acela al fluviului Gange. Universul pare rânduit în jurul 
bazinului mediteranian, cu tot felul de menţiuni privind 
fauna, etnologia şi istoria, după deducţii scoase din Biblie, 
din naturalistul Pliniu, din părinţii bisericii, din filosofii 
păgâni, din culegerile medievale de istorioare în legătură 
cu viaţa animalelor, din romanele cavalereşti etc. 

(19) În formă de X. 

120) Glasul poporului e glasul lui Dumnezeu! 

121) Casa breslelor.